Steve Jackson — Mentorul

"MENTORUL 


PROFESOR. TRĂDĂTOR. TERORIST 


virtual. -ptojeci, 2u 


STEVE 
“JACKSO 


STEVE JACKSON 


MENTORUL 


Profesor. Trădător. Terorist 
Original: The Mentor (2007) 


Traducere din limba engleză: 
MELANIA GOJA 


ny 


virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
2012 


PROLOG 


Cincisprezece minute până la începerea spectacolului. 

Nu mă deranjează să aștept. Nu m-a deranjat niciodată. Vine 
la pachet. Să-mi omor timpul... Da, mă pricep la asta. Aerul din 
încăpere e apăsător și miroase a dezinfectant și a urină, camera 
e închiriată aici cu ora mai degrabă decât cu ziua, și nu e cu 
mult mai mare decât patul. Nu există reviste religioase în 
sertarul de lângă pat, n-ai să găsești bomboane de mentă pe 
pernele pătate. Salteaua are cocoloașe și e acoperită cu un 
cearșaf gri, murdar. Fără pilotă. Tăblia patului e prinsă în 
șuruburi la toate colțurile de peretele din plăci de rigips, ca să 
nu se zgâlțâie. Perdele subţiri ca hârtia atârnă strâmb la 
fereastră, cu urmele abia vizibile ale unui model floral; contururi 
de roz, roșu și verde. O alee presărată cu gunoaie se poate 
întrezări prin crăpătură. Fără dulap, fără comodă cu sertare, fără 
sens, de altfel. 

Am închiriat camera pentru două ore și am plătit în numerar. 
Funcţionarul de la recepţie era închis într-o celulă cu zăbrele și 
nu m-ar fi surprins să aibă o bâtă de baseball sau o armă 
ascunsă în spatele tejghelei. Un snop de codițe împletite, de un 
alb lucios, îi atârna până la mijlocul spatelui și avea o ţigară 
groasă cu marijuana prinsă între buzele vineţii. Șaizeci și ceva 
de ani, sau puţin peste cincizeci, greu de spus. Privea ţintă prin 
fumul dulceag la un televizor alb-negru portabil, absorbind tot 
ce vede cu ochii lui injectaţi și tulburi. Pe ecran, Arnie mânuia o 
armă imensă. Jumătate om, jumătate cyborg... „Hai cu mine 
dacă vrei să trăieşti!” Individul a luat banii și a vârât o cheie prin 
fantă, fără să-și ia ochii de la televizor. 

— Aăă... am spus, un prieten... o prietenă. O să ăăă... apară 
în curând. Ai putea s-o trimiţi la mine în cameră? 

Omul se întoarse încet, trase un fum din ţigara lui și îmi 
aruncă o privire care parcă spunea: „Ce mă-sa crezi că-i aici? Te 
crezi la Hiltonul lu' pește?” Expiră și rânji prin fum, cu dinţii lui 
galbeni și cu cei de aur. 

— Sigur, omule, spuse. 


Încă rânjind, se întoarse la televizor. Nu se uitase mai mult de 
două secunde la mine; se uitase, dar nu mă văzuse. Omul de 
dincolo de gratii era deja uitat. Încă un om de afaceri alb în 
călduri, greu de distins între zecile de oameni de afaceri albi în 
călduri pe care îi vede în fiecare zi. 

Arunc o privire la ceas. Mai sunt opt minute. Mai jos pe 
coridor, o curvă își câștigă următoarea doză. Oftează și geme și, 
aproape de final, îi spune clientului său ceea ce are acesta 
nevoie să audă: e un băiat rău, tare rău și... atââât de mare! 
Ignor zgomotul, deschid laptopul. Un clic și începe să toarcă 
atunci când pornește ventilatorul. Scriu parola, iar degetele îmi 
aleargă pe tastatură. Sparg sistemul computerizat al metroului 
din Londra, accesez repede camerele de securitate. Ecranul îmi 
arată o imagine neclară transmisă de o cameră de 
supraveghere de pe un peron aglomerat. E o transmisie în timp 
real, iar imaginea vine de la satelit, prin mobil, în laptop. Sunt 
trei camere poziționate astfel încât să ofere o vedere completă 
asupra peronului și cu un singur clic pot sări de la una la alta. E 
incredibil ce poate face tehnologia. 

Ora de vârf e la intensitate maximă, staţia e plină de oameni 
în costum. Feţe albe, feţe negre, feţe galbene. Culorile variază, 
dar expresiile sunt aceleași: obosite, stresate și plictisite. Un 
tren se oprește și îmbulzeala de pe peron se dispersează 
momentan. Se închid ușile, apoi se deschid din nou, să mai lase 
câţiva oameni de afaceri să se înghesuie înăuntru. N-aș ști să 
spun cine sunt norocoșii. Cei care pleacă repede cu trenul sau 
cei rămași în urmă. 

Intr-un minut, peronul se aglomerează din nou. Cercetez atent 
chipurile, căutând-o pe fată. Oriincotro mă uit, mici drame în 
desfășurare... haiku-uri de umanitate. Un pakistanez într-un 
costum șifonat stă aproape de o ieșire, cu servieta în mână și 
geanta cu laptopul atârnată pe umăr. Își umezește instinctiv 
buzele uscate cu limba, iar cu ochii face dragoste cu fiecare 
centimetru pătrat al femeii din fața lui. Ea simte ceva și se 
întoarce brusc. El își sucește capul prea repede, iar pe buzele ei 
alunecă un zâmbet fin. Îşi trece o mână prin părul tuns scurt, 
băieţțește, flatată de atenţia lui. Dau clic pe altă cameră. Un 
turist se mișcă prin mulţime ca un astronaut, cu încetinitorul, iar 
atracţia gravitaţională a peronului îl trage în jos. Are un rucsac 
în spate, părul slinos îi atârnă pe umeri. Poartă pantaloni de 


4 


blugi tăiaţi; are cercei în urechi, nas și buză. Logoul de pe tricou 
spune totul: „RATAT”. 

Înțelegerea a fost pentru întreaga sumă la început, cele două 
milioane, taxă nerambursabilă. E singurul mod în care se fac 
afacerile. Prostia aia cu jumătate acum, jumătate după e strict 
pentru amatori. Îmi trece prin minte că s-ar putea să fi dat 
înapoi. N-ar fi prima dată când un agent operativ dă bir cu fugiţii 
în ultima clipă. Îmi spun că trebuie să am răbdare. 

Secundele trec una după alta, se transformă încet în minute. 
Știu cum mi se spune pe la spate: dinozaur. Ei o spun ca pe o 
insultă, dar eu văd altfel lucrurile. Cuvântul dinozaur e de 
origine greacă. Deinos înseamnă înfricoșător; sauros înseamnă 
șopârlă. Șopârlă înfricoșătoare. Oamenii ar trebui să-și aleagă 
cuvintele cu mai multă grijă. 

Schimb iar camerele, cercetând mulțimea, comparând 
chipurile cu poza așezată lângă laptop. O arăboaică cu o sarcină 
înaintată stă lângă aparatul de ciocolată. Strălucește, radiind o 
lumină pură. Capul i se mișcă de la stânga la dreapta, căutând 
cel mai bun loc. Se duce spre mijlocul platformei. Mulțimea se 
desface s-o lase să treacă, de parcă ar ști că e deosebită. Trece 
cu grijă, cu mâinile așezate pe burtă, cu mersul legănat al unei 
femei căreia i se poate rupe apa în orice clipă. Le zâmbește 
bărbaţilor în costum în timp ce se dau la o parte, le zâmbește 
femeilor care s-ar putea să fie mame. Ele îi răspund cu priviri 
pline de înţelegere. „Drăguţa de ea! Insărcinată pe căldura asta, 
nu are cum să fie prea comod!” Ea ridică din umeri și zâmbește. 
„Ce pot să fac?” O conversaţie telepatică are loc între membrii 
unei organizaţii la fel de misterioase precum cea a masonilor. 

Femeia se oprește lângă linia galbenă și se uită la afișajul 
digital care atârnă din tavan. Următorul tren trebuie să sosească 
într-un minut. Își întoarce capul și, preţ de câteva clipe, se uită 
direct în lentila camerei. Chiar și în alb-negru arată splendid. 
Abia trecută de adolescenţă, cu păr lung și negru și cu piele 
exotică. Nu se observă niciun fel de neliniște pe chipul ei, nicio 
urmă de regret în ochii aceia negri, încețoșaţi. E perfect 
împăcată cu sine. | se mișcă buzele în timp ce recită în liniște 
versuri din Coran. „FERIȚI LINIA, TRENUL SE APROPIE” luminează 
semnul. Trenul se oprește, ușile automate se deschid. Un val de 
trupuri se revarsă pe peron și o pierd din vedere. O clipită mai 


târziu ecranul se albește. Dacă n-aș ști, aș bănui că e vorba deo 
eroare tehnică. 
Dacă n-aș ști prea bine. 


PARTEA ÎNTÂI 


Flori moarte în părul ei 


Luăm în râs onoarea, dar suntem 
șocați 

când descoperim trădători printre 
noi. 


C.S. LEWIS 


1. 


Paul Aston trânti telefonul și se aruncă înapoi în scaun. 

— Băga-mi-aş, băga-mi-aș, băga-mi-aș, murmură printre dinţi. 
Ce mă-sa vrea? Lucrează până târziu, care-i problema? Știre de 
ultimă oră: munca peste program face parte din pachet. Ea știa 
asta deja, și atunci de ce se purta de parcă ar fi fost o mare 
surpriză? Telefonul începu să ţărâie din nou, dar el încercă să-l 
ignore. Probabil că Laura suna înapoi să-i spună să se ducă la 
dracu'. Se stăpâni perfect și apucă telefonul, rostind un „alo” 
precaut. 

— Salut, Paul. 

— Slavă Domnului, o voce prietenoasă. 

Cu siguranţă, Georgina Strauss - George - îi era în primul 
rând prietenă, și abia apoi colegă de serviciu, iar acesta erau un 
lucru neobișnuit; în această branșă ai mai degrabă tendinţa să 
cultivi relaţii, nu să-ţi faci prieteni. Parcurseseră împreună 
Cursul de inițiere pentru agenții de informații - IONEC! în limbaj 
MI6. MI6 avea o pasiune pentru acronime, după cum repede 
descoperise Aston. La început, a fost ca și cum ar fi învăţat o 
limbă străină. 

— Fii atent, Paul! Trebuie să-ţi spun repede. A explodat o 
bombă în staţia de metrou din Leicester Square. 


1 Acronim de la Intelligence Officer's New Entry Course (engl.). (n.tr.). 


— La naiba! șuieră el în receptor. Se uită la ceas. În plină oră 
de vârf. Câţi morţi? 

— Habar n-am. Mulţi, al naibii de mulţi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Bănuim că a fost un sinucigaș cu bombă. S-a dus pe peron 
și a sărit în aer. 

— lisuse! 

— N-am spus eu că e doar o chestiune de timp până se 
întâmplă așa ceva din nou? Încă o dată, urăsc să am mereu 
dreptate. Deci ce-i cu toate lecţiile alea pe care ar fi trebuit să le 
învăţăm după 7/7, hm? Oftă, și Aston și-o imagină stând pe 
scaun și clătinând din cap. E extrem de grav, Paul! 

— Extrem de grav... asta nu acoperă noţiunea nici pe departe. 

— Îmi ești dator, spuse George și apoi dispăru de pe fir. 

Aston închise și își scoase telefonul de urgenţă din buzunarul 
de la cămașă. Acesta era mereu deschis și mereu încărcat; nu 
avea voie să meargă nicăieri fără el. Inainte să apuce să-l 
deschidă, începu să vibreze și să sune. Nu era nevoie să verifice 
cine-l căuta. O singură persoană avea numărul acesta. 

Mac trecu direct la subiect, fără să-l salute măcar. O rafală de 
întrebări să se asigure că era la curent cu veștile și cu detaliile, 
unde, când, cum, apoi îi dădu drumul. 

— OK, și atunci ce pușca mea stai acolo cu un deget înfipt în 
fund? 

— M-aţi prins în drum spre ușă. 

— Sper că nu încerci să mă duci cu preșul. 

— Nu, domnule. 

Un fornăit care ar fi putut însemna orice, apoi: 

— Vreau să fii acolo imediat. Vreau să știu tot ce se petrece. 
Ai înţeles? Totul! 

Aston se strâmbă la mobil. 

— Da, domnule. 

— Și Aston... 

— Da. 

— Nu folosi identitatea de jurnalist. 

Aston ieși alergând în stradă; iar când traversă Vauxhall 
Bridge, cămașa îi era deja udă de transpiraţie. Seara era umedă, 
aerul greu și jilav. Se opri pe malul celălalt al râului să-și tragă 
sufletul și se uită înapoi spre sediul MI6. Stilul arhitectural 
elaborat avea ceva care amintea de Orientul Mijlociu; era ușor 


8 


de înțeles de ce mass-media botezaseră clădirea „Babilonul de 
pe Tamisa”. Costul clădirii trecuse de nouă cifre și de afară nu 
se vedea pe ce se duseseră banii. Lucrurile care nu se vedeau 
costaseră cel mai mult. Detectoarele sofisticate anti-spionaj, 
pereţii anti-bombă, geamurile termopan. Faptul că cinci niveluri 
din clădire erau ascunse sub pământ. 

Orașul era un haos total. Metroul fusese închis, prin urmare, 
toată lumea urcase la suprafaţă să ia un taxi sau un autobuz. 
Străzile erau blocate și de pretutindeni se auzeau sirene, 
claxoane, strigăte. Oriunde se uita, Aston vedea panică și 
confuzie. Prim-ministrul fusese asasinat, Buckingham Palace 
fusese atacat cu bombă nucleară... zvonurile pe care Aston le 
auzea în timp ce se îndrepta spre Leicester Square oscilau de la 
sublim la ridicol și înapoi. Se opri din alergat, cu transpiraţia 
prelingându-i-se pe spate. Dacă o ţinea tot așa până la Leicester 
Square pe căldura asta, avea să facă atac cerebral. Trebuie să 
existe o variantă mai bună. 

Biciclistul era îmbrăcat în costum și casca de protecție îl făcea 
să arate de parcă avea un craniu metalic albastru de 
extraterestru atașat de cap. Mergea de-a lungul rigolei, 
strecurându-se între bordură și un BMW decapotabil. Șoferul 
oprise motorul și se resemnase să stea acolo pe termen lung, 
bătând nerăbdător cu degetele pe volan, în timp ce asculta un 
buletin de știri. Biciclistul trecu de mașină. Aston îl apucă de 
braţ și-l trase de pe bicicletă, răsturnându-l pe pavaj. Luă 
bicicleta, sări pe ea și pedală pe trotuar, strigând la oameni să 
se dea deoparte. 

Tocmai trecuse de Galeria Naţională de Portrete când îl zări 
pe primul supraviețuitor. Fata avea cam douăzeci și cinci de ani 
și era acoperită cu praf din cap până în picioare, de parcă ar fi 
fost dată cu glazură gri de zahăr. Stătea pe bordură cu 
genunchii adunaţi strâns la piept, legănându-se înainte și înapoi, 
uitându-se în gol. Aston pedală mai departe, trecând pe lângă 
mai mulți supraviețuitori. Aveau cu toţii aceeași privire moartă, 
căutătura aceea încremenită, fixată undeva la o mie de metri 
depărtare. Unii plângeau, unii erau răniţi. Erau tăiați și plini de 
vânătăi, confuzi. Pete de sânge pe feţe, pe haine. Aston simţi un 
gol rece în stomac, dându-și seama că aceștia erau dintre cei 
Norocoși. 


Apoi auzi țipetele. Țipete de panică, amestecate cu ţipete de 
durere, o simfonie de suferință deplină, care devenea din ce în 
ce mai asurzitoare cu cât se apropia mai mult. Ar fi vrut să-și 
astupe urechile, să se întoarcă și să pedaleze cât putea de 
repede în direcția opusă, orice numai să scape de acea gălăgie 
îngrozitoare. In loc de asta, se duse să-și facă datoria. De acum 
înainte era inspectorul detectiv Stuart Bromley. Unul dintre cei 
mai buni ofiţeri de poliţie ai Londrei. Sub nicio formă, inspectorul 
Bromley, călit de ani de experienţă în care văzuse cele mai 
urâte lucruri pe care și le imaginase omenirea vreodată, n-ar fi 
fugit de acolo. Aston se dădu jos de pe bicicletă, o rezemă de un 
stâlp de felinar, își netezi hainele. E mai ușor să-ți stăpânești 
frica atunci când pretindeai că ești altcineva. 

Coti după un colț și păși într-un adevărat coșmar. Poliţiști, 
pompieri, paramedici munceau din greu de o parte a barierelor 
ridicate la repezeală. Jurnalişti, reporteri de televiziune, 
fotografi, cameramani și băgători de seamă erau blocaţi de 
partea cealaltă. Parcă pășeai într-un platou de filmare... doar că 
acesta nu era un scenariu de Hollywood. Simţurile îi fură 
suprasolicitate, dând de atâta roșu. Culorile, sunetele și 
mirosurile păreau mai ascuţite, mai definite. Motoare de mașini 
turate, ordine, strigăte, urletele și ţipetele celor răniţi, lumini 
roșii și albastre pulsând deasupra mașinilor de salvare și de 
poliţie, ca o migrenă, murmurul surescitat al mulțimii 
voyeuriste, mirosul acela murdar de Londra, învelit de un strat 
subţire de vomă și cenușă. 

Aston își croi drum prin mulțime, mișcându-se de parcă era 
de-al casei. Aproape zâmbi când vreo doi ziariști mai 
experimentați începură să-l bombardeze cu întrebări. „Fără 
comentarii”, contraatacă și el. Asta era șmecheria cu lucratul 
sub acoperire. Dacă credeai - cu adevărat - puteai duce de nas 
pe aproape oricine. Un poliţist care păzea bariera îl opri, îi spuse 
că nu avea voie să treacă. Aston nu scoase niciun cuvânt. Se 
îndreptă de spate, își scoase legitimaţia și o vâri la un 
centimetru de nasul polițistului. Indignarea personificată. Nu 
exista nicio șansă să nu treacă de inspecţie. Doar cei de la 
sediul central le luaseră din același loc de unde le luau și cei de 
la Poliţia Metropolitană. Polițistul mormăi o scuză, dădu bariera 
la o parte și-l lăsă să treacă. Presa era încă blocată de partea 
cealaltă. N-ar fi ajuns prea departe cu legitimaţia de jurnalist. Se 


10 


întoarse cu spatele la barieră și o luă spre intrarea în staţia de 
metrou, ridicând praful cu tocurile pantofilor. 


2. 


Un bătrân purtând un guler cervical era legat de o targă cu 
roți, acoperit cu o pătură roșie. Fața lui zbârcită era 
schimonosită de durere, cu sângele și murdăria umplându-i 
șanțurile pielii îmbătrânite și cu părul ivoriu brăzdat de negru și 
stacojiu. Striga un nume, fără încetare - „Helena, Helena, 
Helena!” - cu o voce surprinzător de puternică, având în vedere 
situaţia în care se afla. Se simțea o urmă de accent, ceva 
mediteraneean. Oare Helena se număra printre morţi? 
Paramedicii împinseră la trei, roţile se plisară, iar targa alunecă 
în ambulanţă. Săriră și ei în spate și închiseră ușile. Ambulanţa o 
luă din loc cu sirenele pornite și în câteva secunde veni alta să-i 
ia locul. Doi paramedici așteptau deja pe bordură cu următoarea 
victimă. 

Aston privi de jur împrejur. În momentul de faţă, acesta era 
spectacolul medicilor; supraviețuitorii aveau prioritate și orice 
altceva putea să mai aștepte. Polițiștii nu erau decât niște gărzi 
de securitate a căror menire era să-i ţină pe ahtiaţii după știri 
sub control, să păstreze ordinea. Identitatea detectivului 
inspector Bromley îl adusese până în acest punct, dar nu avea 
să-l ducă cu mult mai departe. Singurele persoane care intrau și 
ieșeau din staţia de metrou erau paramedicii și pompierii. Se 
mai învârti o dată în jurul propriei axe, căutând o ocazie. Aston 
își notă în minte poziţia forțelor de ordine. Poliţiștii în uniformă 
nu-l îngrijorau. Erau ușor de detectat, ușor de prostit. Cu 
detectivii de poliţie era o altă poveste. Detectivii se nasc cu 
gena curiozităţii și ultimul lucru de care avea nevoie acum era 
să se trezească răspunzând la o mulţime de întrebări incomode. 

Un grup de detectivi în costum își făcuseră punct de lucru 
lângă un stand de ziare din faţa intrării în staţie. Făceau gesturi 
ample și vorbeau animat, subliniind cele mai importante 
aspecte cu ajutorul mâinilor. Aston o luă în direcţia opusă, 
depărtându-se puţin de ei și căutând în același timp o ocazie. 
Mai trecu o ambulanţă pe lângă el, cu sirenele pornite. Opri în 


11 


mijlocul drumului așteptând să treacă dincolo de mașinile de 
pompieri parcate lângă bordură, iar șoferul claxona să împrăștie 
câţiva pompieri care-i stăteau în cale. Aston reflectă o clipă. 
Toată acţiunea era centrată în jurul autospecialei de pompieri 
din față. Nu era nimeni atent la cea din spate. 

Pășind de parcă avea tot dreptul să se afle acolo, Aston trecu 
de pompieri și de primele trei vehicule. Se opri în dreptul ultimei 
mașini și se uită înapoi spre pompieri. Priveau cu toţii în direcția 
opusă, și nu-l luară în seamă. Deschise ușa și sări în cabină. 
Trebuia să se grăbească. Nu putea ști cât timp avea la 
dispoziție. Era o tonă de echipamente în cabină: căști de un 
galben aprins, măști de faţă, jachete de protecţie, topoare, 
echipament de respiraţie, tot ce avea nevoie să reușească ce-și 
propusese. Îi bătea inima. Aston puse mâna pe o jachetă și o 
îmbrăcă. Avea mânecile puţin cam lungi, dar mergea. Își trase o 
pereche de pantaloni, găsi niște bocanci, luă o lanternă de pe 
raft și o îndesă în buzunarul adânc de la jachetă. Un zgomot 
afară. Încremeni, ascultând; se rugă ca persoana să rămână 
acolo. Un chibrit aprins, cineva inspiră lung, adânc fumul de 
țigară; un oftat și mai lung. Aston își suci capul să vadă în 
oglinda laterală înaltă. Băiatul n-avea mai mult de nouăsprezece 
ani, înalt și dezlânat ca un pui de girafă. Uniforma arăta 
nelalocul ei pe el. Era prea mare, ca și cum mai trebuia să 
crească puţin până să îi vină. Tânărul își scosese casca și o 
așezase la picioare. Cu capul aplecat în jos, uitându-se în 
pământ, duse ţigara la buze, chinuindu-se să nu-i tremure 
mâna. Și apoi vomită, iar voma i se împrăștie pe bocanci. 
Doamne, chiar așa de rău era acolo jos? ` 

Aston își calculă ieșirea la al doilea acces de vomă. In timp ce 
puştiul era ocupat să-și verse prânzul, ieși în liniște pe partea 
cealaltă, pășind pe trotuar și închizând ușor ușa în urma lui. Işi 
puse casca, se uită în oglinda laterală să vadă dacă se încadrase 
în rol. Aproape, dar nu complet. Se aplecă și scormoni niște praf 
din șanț și și-l întinse pe faţă. La început îi fu greu să meargă, 
dar se obișnui repede. Acum înţelese de ce pompierii aveau 
mersul acela fudul, de macho. Pantalonii umflați erau de vină. 
Trase adânc aer în piept când ieși în dreptul mașinii de pompieri 
din față, rugându-se să nu fie abordat. Avu noroc. Toţi erau prea 
ocupați cu propriile treburi. Cu mai multă încredere în sine, se 
îndreptă spre intrarea în staţia de metrou, trecând pe lângă un 


12 


grup de polițiști care nici măcar nu-i aruncară o privire. Cum 
spunea Mac, când te deghizezi, tot secretul e să te pui în locul 
celuilalt, să intri în pielea lui. Foaierul staţiei fusese transformat 
într-un punct sanitar de triaj, cu zeci și zeci de tărgi acoperind 
podeaua rece și dură. Lămpi de halogen inundau zona cu 
strălucirea lor sterilă, iar generatoarele făceau un zgomot surd 
în fundal. Aston se uită în jur cu neîncredere. Arăta ca o scenă 
din Primul Război Mondial. Doctori în halate ca de măcelar, 
pătate de sânge, treceau de la un pacient la altul, evaluându-i 
pe fiecare, categorisindu-i, luând decizii de viaţă și de moarte 
cât ai clipi din ochi. Se ocupau de cei care aveau cele mai mari 
șanse de supraviețuire; cei care nu se încadrau erau duși repede 
cu targa, pentru a face loc altora care puteau fi salvaţi. 
Infirmierele se mișcau în jur ca o specie rară de fluture ivoriu, 
oprindu-se câte o clipă să pună vreo perfuzie, să facă vreo 
injecție sau să dea vreun analgezic, să ofere cuvinte de 
mângâiere. Lucrau eficient, cu mișcări chibzuite și precise, 
ascunzându-și teama în spatele profesionalismului și a 
procedurilor. Sunetele și mirosurile de afară erau mai intense 
aici, ca și cum realitatea ar fi fost o roată de tortură reglată din 
ce în ce mai strâns. Zgomotul se insinua în creierul lui Aston, 
sfâșiindu-i sinapsele, făcându-l să-și încleșteze dinţii. Ecoul 
țipetelor reverbera în plăcile de marmură, la un volum ce trecea 
de zece decibeli. Sub nivelul acesta se auzea o rumoare de 
intensitate mai joasă, dar care era cumva mai cumplită - 
gemete, suspine, voci insistând să primească ajutor, voci șoptite 
implorând izbăvire de durere: „Vă rog, vă rog orice numai să nu 
mai doară” - un contrapunct grav la melodia înfiorătoare. 
Mirosul era și mai rău decât zgomotul. Duhoarea de fecale și 
vomă domina, contaminând puţinul oxigen ce mai rămăsese în 
aerul greu. Mai exista un miros, un miros curat care părea 
complet  nelalocul lui: mireasma  antiseptică de spital. 
Combinația îi făcu greață lui Aston. Era mult prea mult, mult 
prea real. Cazurile fără speranţă fuseseră mutate lângă casa de 
bilete, unde un preot în sutană gri se străduia să ofere 
mângâiere oamenilor care nu mai puteau fi auziți sau îngrijiţi. |și 
ținea crucifixul atât de strâns, că îi luceau încheieturile 
degetelor. Părul lui grizonant, de obicei atât de îngrijit la slujbă, 
era răvășit de o mână nervoasă care-l ducea în toate direcţiile. 
Aston îl privi pe preot îngenunchind lângă o targă. Era greu de 


13 


spus dacă victima era bărbat sau femeie, tânără sau în vârstă. 
Avea fața distrusă: hidoasă, umedă și neagră. Buzele preotului 
se mișcau, murmurând rugăciuni în latină. Cuvinte moarte într-o 
limbă moartă, pentru cineva care nu va mai vedea răsăritul 
vreodată. Se închină, apoi se aplecă și închise ochii cadavrului. 
O expresie de dezgust îi acoperi faţa și-și șterse frenetic mâna 
de poalele sutanei sale gri, lăsând o dâră închisă la culoare și 
scârboasă. Sări în picioare, vizibil zdruncinat, și se roti să vadă 
dacă îl observase cineva. Aston își feri repede privirea, lăsându-l 
pe preot cu rușinea sa, și, când se întoarse, dădu cu ochii peste 
sacii cu cadavre. Erau așezați unii peste alţii într-un ungher 
întunecat, ascunși în umbră. Cu siguranță, vreo două duzini. 
Poate mai multe. Și ăsta era doar începutul. 

— lisuse Hristoase, murmură Aston pentru sine. 

Se așteptase să fie grav, dar nici pe departe atât de grav. 

Simţindu-se nesigur, se îndreptă spre scările rulante, cu o 
senzaţie de greutate în stomac. Trase adânc aer în piept de 
câteva ori, ca să-și revină. Trei dintre barierele pentru bilete 
fuseseră smulse și aruncate într-o parte, facilitându-se accesul 
între punctul sanitar improvizat și peroanele de dedesubt. Aston 
se dădu la o parte să lase doi medici să treacă. Nu se putu 
abţine să nu se uite la targă. Curiozitate morbidă. Aston nu-i 
dădu prea multe șanse femeii. Luă colțul și aproape se ciocni cu 
un pompier. 

— Fii naibii atent pe unde mergi! 

Consoanele explozive ale cuiva obișnuit să latre ordine în 
stânga și în dreapta; Aston cunoștea prea bine această 
tonalitate. Ridică privirea și văzu un viking costumat în pompier; 
urmele negre de cenușă de pe faţă păreau desenate de un 
machior profesionist. Bărbatul care se uita de sus la el se 
apropia de cincizeci de ani, avea mai bine de un metru optzeci 
și o mustață perfect aranjată. Aston murmură o scuză, 
spunându-și întruna că aici era locul lui, rugându-se să nu-i fie 
distrusă acoperirea, nu acum când se afla atât de aproape. Avea 
uniformă și cei mai mulţi nu se uitau mai departe de asta - tot 
ce avea de făcut era să-și păstreze calmul. Mac i-ar fi tras o 
chelfăneală dacă o dădea în bară acum. lar Mac putea fi mult 
mai intimidant decât individul ăsta. 

— Cine dracu' ești? 

Pompierul îl cântări din ochi pe Aston, mișcând din mustață. 


14 


— Paul Hester. 

Asta a fost primul nume care i-a venit în minte. 

— Nu te-am mai văzut până acum. 

— Sunt de la Watford, spuse Aston. Am fost aduși să dăm o 
mână de ajutor. 

— Unul din băieţii lui Blackie. 

— Da. 

Aston nu avea nici cea mai vagă idee cine era Blackie, dar 
dacă vikingul voia să creadă că e unul din băieţii lui Blackie, el 
n-avea nimic împotrivă. Urmă un moment lung de tăcere, 
suficient de lung cât Aston să reflecteze că vikingul îl testează și 
că tocmai o dăduse în bară rău de tot. 

— Bine, Hester, câţiva băieți deblochează o surpare de teren 
la unul dintre tunelurile de ieșire de la peronul de vest al liniei 
Picadilly. Le-ar prinde bine o mână de ajutor în plus. Crezi că te 
descurci să-i găsești sau vrei să-ți fac o hartă? 

— li găsesc eu, spuse Aston. 

— Bun băiat! 

Vikingul o luă spre bariere și Aston răsuflă ușurat. Fusese cât 
pe ce. 

Ajunse la scara rulantă lungă și se uită în jos, în prăpastie. 
Capătul era undeva acolo, ascuns în beznă. Becuri albe fuseseră 
atârnate pe o parte, iar lumina lor slabă răzbătea spre peretele 
din partea cealaltă, fără să ajungă prea departe. Alese scara cea 
mai apropiată de becuri, călcând atent, pas cu pas, mișcându-se 
prin petice alternative de lumină și umbră, cu inima cât un 
purice. Pe jumătate se aștepta ca scara să prindă viaţă dintr- 
odată, cu muzică de carusel răzbătând prin beznă și cu becuri 
multicolore luminând lugubru, ca într-un fel de parc de distracţie 
din Casa Groazei. 

Cu cât cobora mai mult, cu atât era mai cald și mai sufocant. 
Aston își desfăcu haina umflată, o scutură de câteva ori să-și 
facă vânt, dar nu simţi nicio diferenţă. Trase o gură de aer 
șuierătoare, astmatică, în piept, adunând puţinul oxigen care se 
putea găsi. Cum mă-sa făceau faţă pompierii zi și noapte? Poate 
era o chestie cu care te puteai acomoda în timp. 

La capătul scării rulante scoase lanterna industrială și o 
aprinse. Era chiar mai puţin aer aici, iar Aston își ţinu în frâu 
panica, încercând să se poarte raţional. Mersul prin tuneluri era 
o experienţă suprarealistă, întunericul le făcea imposibil de 


15 


recunoscut. Prindea din când în când în raza lanternei câte-o 
reclamă - o carte, un film, o atracţie turistică din Londra pe care 
nu trebuia s-o ratezi - frânturi de lucruri cunoscute, dar, în cea 
mai mare parte, peisajul era complet străin. Din când în când 
mai apărea câte-o faţă din întuneric. Paramedici, mai cu seamă, 
scoțând la suprafață pe targă răniții și morţii. Aston tresărea de 
fiecare dată. | se părea că era singurul om care populează acest 
univers straniu. 

Câţiva pompieri lucrau la surpătură, folosindu-și mâinile să 
înlăture balastul bucată cu bucată. Lucrau în liniște să-și 
conserve energia; lucrau metodic în caz că dădeau peste vreun 
supraviețuitor prins printre dărâmături; lucrau cu grijă, căci 
posibilitatea unei noi surpări atârna deasupra capului lor ca 
sabia lui Damocles. O lampă de halogen fusese instalată, iar 
raza ei era reproiectată de baricadă. Apa noroioasă de la o 
conductă fisurată se aduna în jurul picioarelor lui Aston. Se luă 
după primul pompier din apropiere, și lucrară amândoi cot la 
cot. Făcură o grămadă de balast în spatele lor, și cărau 
împreună bucăţile mai mari. În foarte scurt timp, Aston era 
leoarcă de transpiraţie. | se prelingea pe frunte, în ochi, orbindu- 
|. Cam din cinci în cinci minute unul dintre pompieri striga la 
ceilalți să se oprească. Altul folosea un scanner infraroșu să 
examineze dărâmăturile, și toată lumea își ţinea respiraţia, 
rugându-se pentru un miracol. 

Imaginea unui picior de păpușă ieșit dintre bucăţile de moloz 
îi frânse inima lui Aston; cumva, îl făcea conștient de ceea ce se 
întâmplase cu adevărat aici. Oamenii care muriseră azi erau 
nevinovaţi, cu atât mai mult copiii. Asudând și gemând, ridică o 
dală mare de piatră din drum și zări un petic murdar de bumbac 
roz. Aston se aruncă în genunchi, cu plămânii îngheţaţi dintr- 
odată în ciuda căldurii înăbușitoare de acolo. Știa ce vede, dar 
partea raţională a creierului său nu-l lăsa să recunoască 
adevărul. Dacă făcea asta, trebuia să iasă, s-o ia la fugă și să nu 
se mai oprească până nu ajunge la suprafață. Nu că era slab, ci 
doar că uneori aveai nevoie de puţină negare ca să rămâi pe 
linia de plutire. Aston se concentră să respire, trăgând cu forță 
în piept aerul fierbinte și murdar, topind gheaţă - înăuntru, 
afară, înăuntru, afară - apoi își continuă munca. Cu cea mai 
mare grijă excavă păpușa, roboti în liniște, complet absorbit de 
ceea ce făcea. Habar nu avea ce se întâmpla în jurul lui. 


16 


Zgomotul făcut de pompierii care lucrau, respiraţia lor grea și 
șoaptele strigate cu încordare, răceala apei, lumina halogenelor 
înfiptă în ochi - nu înregistra nimic din toate astea. În genunchi 
și în mâini, săpa în moloz, iar praful și murdăria îi rodeau pielea 
fină ca de bebeluș; avea mâinile adaptate la plasticul neted, la 
telefoane, la tastaturi de calculator, și nu la realitatea aspră a 
muncii manuale. Pietrișul ascuţit îi intra în piele, sub piele, 
abraziv până la oase. Își privi palmele și abia și le mai 
recunoscu. Erau zbârcite de la apă și de la murdărie, negre ca 
ale unui miner. Era și roșu amestecat pe acolo. Sânge. Nu 
simțea nicio durere, nu vedea nicio tăietură. Avea mâinile 
amorţite, de parcă rănile nu ar fi fost ale lui. Aston începu să 
sape din nou, cu grijă, reverenţios. Prin praf și transpiraţie văzu 
salopeta roz de bebeluș cu „Mica Prințesă a Mamei” 
inscripţionat în față. Văzu chipul mutilat, plin de sânge. Ridică 
păpușa afară, conștient că odată fusese vie - respirase, râsese, 
iubise -, dar fără să fie în stare să recunoască asta. Nu acum. 
Nici altă dată. Și, chiar dacă membrele păreau făcute din 
gelatină, și nu din plastic, continuă să-și spună că e o păpușă, 
doar o păpușă, pentru că acesta era singurul lucru care-l ţinea 
întreg la minte, singurul lucru care-l împiedica să cedeze. Dar 
negarea nu te poate duce prea departe, iar Aston începu să se 
trezească la realitate. Încercă să o respingă, dar era prea târziu. 
Mișcând din degete de parcă nu ar fi fost ale lui, se întinse și-i 
netezi părul, îi mângâie obrazul. Carne în loc de plastic. Nu avea 
niciun sens să se mai mintă. Întreaga oroare îl lovi dintr-odată, 
și nu avu nicio putere să oprească avalanșa. Era o siluetă izolată 
stând cu mâinile ridicate să potolească torentul turbat; acum, 
aici, și în clipa următoare luat de val și distrus. 

Aston cuibări copila în braţele sale, cu fețișoara sprijinită ușor 
de piept, și se adânci în tunel, departe de lumina crudă a 
halogenului. Încă ţinând-o strâns în braţe, se rezemă de un zid și 
se lăsă pe vine. Apoi îl năpădiră lacrimile și plânse. Știa că de 
acum înainte nimic nu va mai fi la fel. 


17 


3. 


Aston avea șapte apeluri pierdute pe telefonul de urgență 
când se reîntoarse la suprafaţă. Se adună și apoi apăsă butonul 
de reapelare. 

— Unde naiba ai fost? îl întrebă Mac. De ce n-ai sunat? 

Aston îl lămuri că fusese la câţiva metri sub pământ și că nu 
avusese semnal. Nu voise să sune sarcastic, dar Mac așa 
interpretă. Când Mac se calmă, Aston încercă să-l pună la 
curent. Nu ajunse prea departe. 

— Taci și ascultă. Crezi că am stat pe aici cu mâinile în sân 
așteptând să mă suni, nu-i așa? 

— Nu, domnule. 

— Bine, la naiba. Dacă mi-aş petrece viaţa așteptându-te pe 
tine, n-aș ajunge nicăieri. Cât ai umblat tu haihui, eu m-am dat 
peste cap încercând să înţeleg ce dracu' se întâmplă. 

„Aiurea.” Aston se abţinu s-o spună. 

— Dacă ai ceva ce crezi că ar putea fi util, adăugă Mac cu o 
voce plină de sarcasm, azvârle-l într-un raport. 

— Da, domnule. 

— Și dacă nu e prea mare deranjul, aș vrea să-l am pe birou la 
prima oră dimineaţa. Și să faci bine să fie-n puii mei acolo. 

Cu asta, linia amuți. 

— Idiotule, șopti Aston în mobil. g 

În mod miraculos, bicicleta era acolo unde o lăsase. În orice 
altă zi ar fi dispărut în două secunde. Pedală înapoi spre 
Vauxhall Cross pe străzi aproape pustii, cu vântul suflând pe 
lângă el, o ușurare binevenită după tunelurile sufocante. Era 
aproape miezul nopţii și tot umed; noaptea era o furtună în 


așteptare. 
Butonă pe tastatură aproape o oră, fără să ia deloc în seamă 
ce scrie. ll dureau mâinile și-și simțea degetele înțepenite. 


Rănile erau superficiale - zgârieturi și tăieturi minore și o 
bătătură în palma stângă - cu siguranţă nimic care să necesite 
tratament la spital. Niște antiseptic, un leucoplast... și gata. Nu 
se gândea decât la bebeluș. Tastă mai repede... dacă și-ar fi 
putut face cumva creierul să lucreze mai rapid, atunci pesemne 
ar mai uita de imaginile acelea de coșmar. Foarte simplu în 
teorie, dar nu reuși decât să facă mai multe greșeli. Nu se obosi 


18 


să citească raportul după ce-l termină. Îl durea în cot dacă suna 
ca în chineză. Îl trimise prin e-mail la adresa securizată a lui Mac 
și o luă spre casă. 

Mama lui îl avertizase că avea să ajungă într-o casă 
sărăcăcioasă, și măcar o dată în viaţă avusese dreptate. Casa 
sărăcăcioasă în chestiune era o clădire de cărămidă roșie cu trei 
etaje în Pimlico, ridicată pe la sfârșitul secolului al 
nouăsprezecelea de un proprietar de moară filantrop. Stătuse 
abandonată până prin 1995, când fusese renovată și 
transformată într-o clădire de „garsoniere și apartamente”... 
codul agentului imobiliar pentru „camere de nefamiliști și cuști 
de iepuri”. Aston cumpărase o garsonieră mică la etajul întâi, iar 
agentul imobiliar îl asigurase că sunt bani cheltuiţi cu 
înţelepciune. Zona era în plină dezvoltare, el investea de fapt în 
viitor, în zece ani apartamentul avea să valoreze dublu. Mă rog. 
Tot ce știa el era că o bună parte din salariul lui dispărea în 
fiecare lună doar ca să-l ţină pe prima treaptă de pe scara 
proprietăţii. 

Se apropia de ora două când Aston ajunse acasă. Era 
extenuat fizic și psihic. Laura adormise pe canapeaua neagră de 
piele, inocentă ca un prunc. Purta o pereche de pantaloni gri de 
jogging și un tricou roșu strâmt cu inscripția „BABE” scrisă cu 
litere roz strălucitoare. Sforăia ușor, deși se jura cu mâna pe 
inimă că nu sforăie niciodată. Aston se gândise s-o înregistreze, 
ca să-i ofere dovezi irefutabile ale acestei infracţiuni, dar sigur 
ar fi găsit o cale să se scoată. Când era vorba de ceartă, era la 
fel de alunecoasă ca un avocat sudist. 

Urmele căderii nervoase de aseară erau vizibile pe 
dușumeaua laminată. Aston cunoștea semnele pericolului. 
Șerveţele folosite erau împrăștiate ca o mulţime de crini striviţi; 
o cutie de bomboane de ciocolată era așezată la îndemână. 
Golise jumătate de cutie de îngheţată. O cutie de DVD goală 
stătea deschisă în faţa unei combine dotate cu aparatură hi- 
tech. Tehnologia era singurul lui răsfăţ. Trebuia să aibă 
întotdeauna cele mai noi „jucării”. Era o chestie de băieţi. Luă 
de jos caseta de DVD. Mic dejun la Tiffany. Nu era bine deloc. Se 
uita la el numai când era cu moralul la pământ. Televizorul era 
pornit și căută BBC News 24, cu volumul foarte mic. Aston se 
cocoță pe marginea canapelei, cu grijă, ca să nu scârţâie. Îi 
dădu bretonul de pe frunte, înlăturând ușor șuvițele negre de 


19 


păr cu vârful degetelor. Doamne, ce frumoasă era! Voia și nu 
voia s-o trezească. După ziua care tocmai se încheiase, avea 
nevoie să-i simtă îmbrăţișarea, ca pe o afirmare a vieţii care să îl 
scape de duhoarea morții care se mai ţinea după el, chiar dacă 
se frecase până la sânge sub duș, în Vauxhall Cross. Acum avea 
nevoie de asta mai mult decât de orice altceva. Dar ea părea să 
doarmă atât de liniștită acolo, încât nu i se păru potrivit s-o 
trezească. Se aplecă aproape de ea, o sărută pe frunte. Se 
mișcă, dar nu se trezi. Aston se duse în dormitor, luă o pilotă, o 
înveli, apoi își puse ceva de băut - un JD cu cola. Se instală în 
fotoliul de la televizor, cu sticla la îndemână, se lăsă pe spate, și 
suportul de picioare se ridică. Sorbi, iar cuburile de gheaţă 
zăngăniră în pahar, și își fixă privirea pe cutia luminoasă, prea 
încordat ca să poată dormi. Locuiau împreună de aproape șase 
luni, și formau un cuplu cam de un an. Laura era singura femeie 
cu care locuise și, privind înapoi, se întrebă de cât timp își 
plănuise ea asaltul. Mai întâi, își făcuse apariţia periuţa ei de 
dinţi electrică. O văzuse într-o zi în dulapul de la baie și cumva 
rămăsese acolo. Apoi, apăruse un schimb de haine. Era logic. 
Dacă rămânea peste noapte, ceea ce se întâmpla mai des decât 
când nu stătea, avea nevoie de haine curate. Înainte să își dea 
seama ce se întâmplă, la capătul patului locuia un ursuleţ vechi 
și ponosit, pe pervazul din baie se găsea o cutie de Tampax și 
era nevoit să lupte pentru spaţiul din dulapul de haine. 

Laura încă nu știa cu ce se ocupă. Credea că lucrează la 
Ministerul de Externe de pe King Charles Street din Whitehall; o 
minciună pe care o spunea atât de des, atât de multor oameni, 
că aproape o credea și el. Acesta era unul dintre primele lucruri 
pe care le învăţai la IONEC. „Nu lucraţi pentru noi, lucraţi pentru 
Ministerul de Externe.” Se pregătea de ceva vreme pentru 
discuţia „Sunt spion”. Era pe lista lui cu lucruri de făcut în 
viitorul apropiat. Simţea că îi datorează adevărul, dar cum să 
începi o asemenea conversaţie? „Bună, draga mea, sper că ai 
avut o zi bună; apropo, sunt spion.” Apoi, mai era și faptul că 
trebuia să facă cerere scrisă pentru asta la Personal. Probabil, în 
triplu exemplar. Era mult mai simplu să trăiască în minciună. Nu 
avusese de gând să devină spion. Când era copil, voia să se facă 
astronaut; în gimnaziu, îi spusese psihologului că vrea să devină 
actor de film. Când a ajuns la liceu, i-au venit minţile la cap. 
Avea zece pe linie și a sfârșit prin a studia Afacerile la Oxford. 


20 


Pe măsură ce creștea, subiectul despre tatăl său adevărat era 
un mare „nu”. Ori de câte ori întreba Aston, mama lui se tulbura 
și schimba repede subiectul. În cele din urmă, renunţase să mai 
întrebe. O auzise odată vorbind cu tatăl lui vitreg. Credeau că 
doarme, dar el se ridicase să bea un pahar de apă și îi auzise 
dincolo de ușa de la camera de zi. Când și-a dat seama despre 
ce vorbesc, și-a lipit urechea de lemnul ușii, fără să scoată un 
sunet. Tot ce a auzit a fost că tatăl lui fusese un ticălos 
mincinos, care merita să fie strâns de gât. Cuvinte grele din 
partea unei femei pentru care „naiba” era un cuvânt murdar. 
Mama lui era agitată ca o vrăbiuţă, o casnică profesionistă, 
pentru care conta mereu ceea ce credeau ceilalţi. Dacă familia 
Brown își lua o mașină nouă, atunci voia și ea una. Dar trebuia 
să fie mai mare, mai bună și mai nouă. 

Tatăl lui vitreg nu era un om rău, era doar extrem de 
plictisitor. Era analist financiar, ceea ce, după părerea lui Aston, 
spunea totul. Mama lui se căsătorise cu Brian puţin după ce 
Aston împlinise patru ani. Brian avea o casă mare în somnorosul 
sătuc Great Bedwyn în Wiltshire și făcea naveta la Londra în 
fiecare zi, iar asta însemna că Aston nu-l văzuse prea mult, ceea 
ce era foarte bine. Nu avea surori sau frați vitregi, iar asta era la 
fel de bine. Brian își dăduse toată silința. Il crescuse ca pe 
propriul lui copil, făcuse toate lucrurile pe care le fac taţii - îl 
dusese la meciuri de fotbal și-l învățase să se bărbierească. Dar 
oricât de mult ar fi încercat, nu era tatăl lui. 

Brian și mama lui Aston se despărțiseră cu câţiva ani în urmă, 
iar asta îl șocase pe Aston. Pentru o femeie atât de sensibilă la 
părerile altora, asta era complet ieșit din comun. Aston își 
imaginase că Brian și mama lui vor merge până în pânzele albe 
împreună. Nu-și imaginase o clipă că va fugi cu Roy, tenorul 
scund și chel din corul bisericii. Bineînțeles că bârfele s-au 
împrăștiat ca vântul în micul sătuc. Mama lui încă trăia în Great 
Bedwyn - în păcat - și părea mai fericită decât o văzuse 
vreodată. 

Nu fusese prea mare dragoste între ea și Brian, iar motivaţia 
mamei sale de a se căsători i se păruse întotdeauna mai 
degrabă de natură pragmatică decât romantică. Mamă singură 
în anii șaptezeci, pur și simplu făcuse ce trebuia ca să 
supraviețuiască. Aston nu o învinuia pentru asta. Avusese parte 
de o educaţie bună, de clasă de mijloc, trăise într-o casă 


21 


confortabilă, nu îi lipsise nimic, niciodată. Lucrurile ar fi putut 
sta complet diferit. 

Întâia oară, Aston fusese „abordat” la câteva zile după 
examenele finale. Îl știa pe profesorul Charles Devlan din vedere 
și după reputaţie; majoritatea studenţilor îl cunoșteau. Devlan 
era un geniu al calculatoarelor, cu toate că, pentru studenții lui, 
Dumnezeu al Calculatoarelor era mai potrivit. Avea o coadă 
lungă, gri, se îmbrăca în blugi și tricou și era cât se poate de 
„ne-Oxfordist” - excentric de-și lăsa colegii mască. Aston nu 
înţelesese niciodată de ce era profesor universitar, când ar fi 
putut câștiga milioane de lire sterline în sectorul privat. 

— Pot să te însoțesc? 

Aston era în drum spre bibliotecă să lase niște cărți 
împrumutate. S-a întors și l-a văzut pe Devlan alături, cu un 
zâmbet larg pe faţa lui copilăroasă. A ridicat din umeri și i-a 
spus că nu-l deranjează, dar i s-a părut puţin straniu. 

— Aston, nu-i așa? Paul Aston? 

— Da, domnule, a răspuns Aston, întrebându-se de unde îi 
știe numele. Nu participase la niciunul din cursurile lui Devlan; 
acesta nu avea cum să-l cunoască. 

— Și, Paul, te-ai gândit la ce ai de gând să faci când termini? 

— Păi, mă gândeam să-mi iau un an liber, să călătoresc puţin. 
După asta, nu sunt prea sigur. Tatăl meu vitreg are o slujbă 
pregătită pentru mine la Barclays, dar nu știu dacă ăsta e 
drumul pe care vreau să merg. 

— Ah, înţeleg. Devlan făcu o pauză. Bănuiesc că nu te-ai 
gândit niciodată să lucrezi pentru Guvern? 

— Nu prea. 

— Nu, nici eu nu credeam. Poate ar trebui să te gândești la 
asta, Paul. Am niște relaţii. Te-aș putea îndrepta în direcţia 
potrivită. Oricum, trebuie să plec. Și cu asta, a dispărut. A fost 
una dintre ele mai stranii și contrariante conversații pe care le 
purtase Aston. În mod special, accentul pe care îl pusese pe 
„Guvern” îi dăduse lui Aston o idee cât se poate de clară unde 
bătea Devlan. 

Oferta îi păru tentantă aventurierului visător din el și trei 
săptămâni mai târziu răsfoia un număr din The Economist în 
recepţia de la Carlton Gardens 3, o clădire veche și elegantă din 
sectorul SW1, care dădea în St. James Park. Apăru o secretară și 
Aston se abţinu cu greu să nu ridice o sprânceană și să-i spună 


22 


„Domnișoara  Moneypenny”?. O urmă pe pardoseala de 
marmură, sus pe scările spre mezanin. 

Domnul Halliday era o namilă de om a cărui înălțime trecea 
mult peste un metru optzeci. Costumul lui maro în dungi era 
ieșit demult din modă și-l făcea să arate ca un director de bancă 
din anii '40. Avea până și un ceas de buzunar, cu lănțișorul de 
argint atârnând din buzunarul vestei. Părul îi era alb ca zăpada, 
tăiat scurt la spate și lateral, fixat cu briantină. li întinse o mână, 
iar Aston se încordă așteptându-se să-i fie strivite oareșce oase. 
Strângerea de mână a lui Halliday fu însă surprinzător de 
ușoară. Îi oferi un scaun, apoi se așeză în spatele biroului din 
lemn de mahon și-i împinse înainte o foaie de hârtie și un stilou, 
peste registrul din piele vișinie. 

— Înainte să începem, spuse, am nevoie să citești și să 
semnezi asta. 

În partea de sus a foii era tipărit cu roșu „STRICT SECRET”, iar 
cuvintele îi provocară lui Aston fiori pe șira spinării. Sub pasajul 
din Actul Oficial Secret era un spaţiu liber pentru semnătura lui. 
Semnă, împinse foaia înapoi peste masă. 

— Excelent! Halliday se întinse la sertarul biroului și scoase 
un dosar verde. Acum aș vrea să citești asta. 

Își așeză mâinile la ceafă, se lăsă pe spate în scaun și nu mai 
scoase niciun cuvânt până când Aston termină de citit. 

Erau mai bine de treizeci de pagini în dosar, fiecare așezată 
într-o folie de plastic separată. Prima parte conţinea un istoric al 
MI6 și prezenta scopurile și obiectivele serviciului. A doua parte 
era un abecedar al vieţii de zi cu zi la MI6: șase luni la IONEC; 
câţiva ani de condus un birou la sediul central; după asta, 
perioade alternative de câte trei ani acasă și peste hotare în 
serviciu, până la pensionarea obligatorie la cincizeci și cinci de 
ani. Asta însemna că următorii treizeci de ani din viaţa lui erau 
deja aranjaţi și planificaţi. Asta nu prea îi căzu bine lui Aston. 
Trecu prin interviu pe pilot automat, cu decizia gata luată. „Nu, 
mulțumesc.” 

Anul pe care îl petrecuse călătorind fu extraordinar, cei trei 
ani de muncă la Barclays, o condamnare la închisoare. Salvarea 
veni sub forma unei întâlniri întâmplătoare cu profesorul Devlan, 
în Piaţa Camden, într-o după-amiază ploioasă de sâmbătă. Aston 


2 Jane Moneypenny - personaj din romanele și filmele cu James Bond, secretara lui M, 
șeful lui James Bond și comandantul MI6. (n.tr.). 


23 


se uita la un stand cu cărţi de mâna a doua, răsfoind paginile 
unui roman de Steven King pe care nu-și mai amintea dacă-l 
citise sau nu, când cineva îi rosti numele. Ridică privirea și-l 
recunoscu imediat pe profesor. Coada îi era puţin mai albă, dar 
expresia tinerească nu-i dispăruse. Incepură să discute și, 
auzind că Aston nu era mulţumit de cariera lui, profesorul îi 
sugeră să se mai gândească la varianta colaborării cu Guvernul. 
Aston îi spuse că o va face. A doua zi scrise o scrisoare și o 
trimise la Carlton Gardens, numărul 3. La momentul acela, nu i 
se păruse nimic suspect la întâlnirea sa cu Devlan. La Londra 
veneau o grămadă de oameni. Privind retrospectiv, fusese, 
evident, o înscenare. Zece zile mai târziu, Aston o urma din nou 
pe domnișoara Moneypenny pe scările de marmură, spre biroul 
domnului Halliday. 

Halliday era considerabil schimbat de când se văzuseră ultima 
oară. Cântărea cu patruzeci de kilograme mai puţin și era mai 
scund cu vreo doisprezece centimetri. Din căprui, ochii se 
făcuseră de un albastru de gheaţă; sclipeau de parcă îţi 
spuneau o glumă făcută pe seama universului. Dacă l-ar fi 
întrebat cineva, Aston ar fi zis că această incarnare a domnului 
Halliday avea în jur de patruzeci și cinci de ani; totuși, ceva - nu 
știa exact ce - îl făcea să creadă că omul trecuse de cincizeci de 
ani. Părul cândva blond se decolorase la o nuanţă de porumb 
pălit de soare; dacă exista vreun fir alb, fusese ascuns cu 
chimicale sau smuls. iși strânseră mâinile și apoi trecură prin 
același set de proceduri ca și data trecută: semnarea 
formularului AOS, lecturarea dosarului verde. De data aceasta, 
Aston cântări atent fiecare întrebare înainte de a răspunde. 
Halliday voia să știe tot, de la numărul de la pantofi până la 
înclinațiile politice, de la istoricul de familie până la cazier. Aston 
plecă de la Carlton Gardens simțindu-se de parcă ar fi fost 
torturat de Inchiziția Spaniolă, convins că o dăduse în bară la 
interviu. 

Cu siguranţă, Halliday trebuie să fi fost de altă părere pentru 
că, două săptămâni mai târziu, se trezi în Whitehall, unde își 
petrecu ziua trecând printr-o serie de teste și interviuri 
istovitoare de serviciu civil. În săptămâna următoare, era iar în 
Carlton Gardens, supus unui interogatoriu sever în fața unei 
comisii de ofițeri MI6. Halliday „versiunea II” domina încăperea 


24 


undeva din fundal, urmărind, fără îndoială, orice fel de 
inadvertenţe din răspunsurile lui. 

Etapa finală a fost controlul de securitate, o dezgropare 
amănunţită a trecutului său, în care au scotocit fiecare sertăraș 
în căutare de „schelete”. Condamnarea juvenilă a lui Aston 
pentru furt din magazin n-a contat, cu siguranţă, pentru că, 
două luni mai târziu, a găsit scrisoarea de admitere pe preșul de 
la ușă. 

Perioada de la IONEC zbură ca prin ceaţă, cu săptămâni 
petrecute alternativ între Londra și unitatea de instruire de la 
Fortul din Portsmouth. Aston a descoperit rapid că alcoolul era 
uleiul care ajuta rotițele de la MI6 să se învârtească încet... nu 
că asta ar fi fost vreo problemă. A mai descoperit și că relaţia lui 
amoroasă cu băutura era împărtășită de George; unul din 
multele lucruri pe care le aveau în comun. Erau la fel de 
competitivi; încercau mereu să se întreacă unul pe celălalt, și 
IONEC s-a transformat în curând într-o cursă cu doi cai. In cele 
din urmă, Aston i-a suflat postul. George a luat „Căsuţa 2” pe 
formularul ei de evaluare a personalului - deasupra mediei. 
Aston a luat „Căsuţa 1”. Firește, ăsta a fost alt pretext să iasă în 
oraș și să se facă mangă. 

Cu un asemenea punctaj, Aston n-a fost surprins când s-a 
trezit numit la Producţie și Planificare, Contraproliferare. PPCP 
fusese înființat pentru a opri ţări precum Iranul și Irakul să 
deţină arme de distrugere în masă. Lucrul la care nu se 
așteptase era să ajungă să lucreze ca asistentul lui Mac. Acesta 
îl ceruse în mod expres - aflase neoficial. Robert Macintosh era 
o legendă, unul dintre eroii neslăviţi în ode ai Războiului Rece. 
Fusese H:/MOS - șeful staţiei din Moscova, până când s-a 
destrămat Uniunea Sovietică. Apoi fusese numit H/VIE. Staţia din 
Viena era una dintre cele mai mari din MI6, nu pentru că ar fi 
avut vreun interes în Austria, ci pentru că ţara era situată ideal 
pentru a spiona Rusia și Orientul Mijlociu, comerțul cu arme și 
Agenţia Internaţională de Energie Atomică. 

În prima sa zi de lucru, Aston ajunsese dis-de-dimineaţă la 
serviciu, dornic să facă o impresie bună. Mac sosise și mai 
devreme. 

— Va trebui să te străduiești mai mult decât atât, dacă vrei să 
mi-o iei înainte. 


3 H - de la Head - Șef (n.tr.). 
25 


Bărbatul din spatele biroului zâmbea superior, cu ochii 
albaștri, pătrunzători sclipindu-i. Era Halliday, versiunea Il. 

Aston butonă între canalele de știri. Peste tot era o singură 
știre; faptul că nu existau deloc pauze publicitare arăta cât de 
importantă e. Toţi reporterii dădeau reprezentații demne de 
Oscar, toţi purtându-se de parcă văzuseră ororile cât se poate 
de aproape și de personal. Cu cravate și costume negre scoase 
de la naftalină pentru această ocazie, erau șocați, îngroziţi, 
dezgustaţi. Aston încerca să suprapună ceea ce spuneau ei cu 
ceea ce văzuse el însuși în tunelurile acelea claustrofobice, dar 
nu reuși să le potrivească. Cuvintele și imaginile lor erau 
departe de adevăr. În funcţie de canalul de știri, numărul 
morţilor varia între două și cinci sute. Dar astea erau doar cifre - 
statistici reci, care nu însemnau nimic. O persoană nu poate fi 
redusă la un număr. Cei care muriseră erau soți și soții, fii și 
fiice, copii. Care au iubit și au fost iubiţi. lar acum erau morți, iar 
pentru cei rămași să îi jelească nimic nu avea să mai fie 
vreodată la fel. Reporterii ăia habar n-aveau. 

— Hei, te-ai întors, rosti o voce somnoroasă de pe canapea. 
Laura se ridică în capul oaselor și își trecu mâna prin șuvițele de 
păr, dându-le la o parte de pe faţa adormită. Cât e ceasul? 

— Aproape trei. 

Laura veni la el în vârful picioarelor, având grijă să nu calce 
pe lemnul rece și trăgând pilota după ea. Se cuibări în poala lui 
Aston, cu cele cincizeci de kilograme și cei o sută șaizeci și ceva 
de centimetri pe care îi avea, trăgând pilota peste ei. Incăpea 
perfect. Își mișcă poziţia ca ea să stea comod și o sărută pe 
creștet. Ea își ridică faţa spre el și se sărutară. 

— Unde ai fost, Paul? Am încercat să te sun, dar îmi tot 
răspundea căsuţa vocală. N-am reușit să te prind nici pe mobil. 
Mi-am făcut griji. 

— Îmi pare rău. Când am primit mesajele de la tine, era deja 
prea târziu să te mai sun. Azi a fost nebunie la muncă. 

Îi văzu mâinile, le ridică și le examină, se încruntă când își 
trecu degetele peste leucoplast. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Îți vine să crezi? M-am împiedicat și am căzut. Vezi cât de 
neatent pot fi? 

— Pare dureros. 


26 


— O să supraviețuiesc. Aston îi zâmbi, îi zări lacrimile. Fără să 
se gândească, i le șterse cu degetul mare. Hei, ce s-a întâmplat? 

Laura își șterse fața cu colțul pilotei. Cu toate că nu era frig, o 
strânse mai tare în jurul lor. 

— Ti-o mai amintești pe prietena mea Becky? 

Încercă să facă legătura între nume și persoană, apoi clătină 
din cap. 

— Am fost împreună la instruirea pentru profesori. A fost la 
nunta lui Trish și a lui Simon. 

Se lumină brusc. 

— Da, mi-o amintesc. E bine, nu-i așa? 

— Ea e bine. E vorba de fratele ei, Martin. la metroul din 
Leicester Square. In fiecare seară la aceeași oră. Nu știe nimic 
de el... vocea i se frânse. 

— Oh, Doamne, Laura! 

— Biata Becky! Nu știe ce să facă. M-aș fi dus s-o văd. Dar nu 
aveam cum să ajung la ea... continuă Laura, printre suspine. 

Aston o lăsă să vorbească și, când termină, o strânse mai 
aproape, simţindu-și cămașa umedă de la lacrimi. 

— Cum a fost la serviciu? întrebă Laura. 

Schimba subiectul, și ăsta ar fi trebuit să fie un lucru bun. În 
timp ce vorbise, revăzuse imagini cu bebelușul mort. Așa că îi 
povesti despre problemele pe care le aveau în Noua Zeelandă, 
și cât de neplăcut era să se ocupe de toate acestea din cauza 
diferenţei de fus orar, pentru că fie trebuia să pierzi vremea 
până la nouă seara, fie să te trezești dimineaţa ridicol de 
devreme. Nu-l mai surprindea deloc cât de ușor îi venea să 
mintă. Făcea parte din meserie. | se părea ceva normal acum să 
deschidă gura, iar minciunile să se alinieze, așteptând să iasă. 
Uneori se întreba cât de sănătoase erau ele pentru relația lor. 

— ... O zi de coșmar, încheie el, iar partea asta era cât se 
poate de adevărată. 

— Drăguţul de tine, murmură Laura la pieptul lui. 

Aproape că adormise. O ploaie ușoară începu să bată în 
pervazul ferestrei, iar undeva în depărtare, se auzea primul 
bubuit de tunet. 


27 


4. 


Presa n-a avut nevoie decât de câteva ore să boteze 
atrocitatea. Sky News, canalul TV tabloid de știri a făcut 
onorurile, în buletinul de la ora șapte, crainicul s-a referit la 
explozia de la Leicester Square ca la 18/8, și numele a rămas. 
Tabloidele l-au folosit și a doua zi, și n-a durat mult până când și 
restul canalelor le-au urmat exemplul. Firește, BBC News și CNN 
n-au rămas mai prejos. 18/8: SUTE DE MORȚI, titra ziarul Sun a 
doua zi dimineaţa, cu litere de-o șchioapă care aproape că 
umpleau pagina. Articolul, acoperind zeci de pagini, era plin de 
imagini senzaţionale - saci cu cadavre scoase din Leicester 
Square, supraviețuitori șocați și confuzi, pompieri mohorâți cu 
fețele murdare - dar zgârciţi în cuvinte. Cel puţin, zgârciți cu 
cuvintele cu substanţă. Publicaţiile erau pline de speculații, de 
relatări ale unor martori oculari, povești despre eroismul unora 
sau al altora, dar nu conţineau prea multe despre ceea ce se 
petrecuse de fapt. Chiar și acum nu existau dezvăluiri 
spectaculoase despre subiect și, cu siguranță, nimic ce nu 
fusese deja spus de o mie de ori. Trecuseră aproape două 
săptămâni de la atacul cu bombă. Toamna se apropia cu 
repeziciune, se întuneca mai repede și zilele deveneau mai reci 
și nu se aflau cu nimic mai aproape de prinderea nenorociţilor 
care erau responsabili pentru această atrocitate. Stând la biroul 
lui de la etajul al cincilea, uitându-se la ecranul computerului, 
Aston era cât se poate de conștient de toate astea. 

Fapt: Bomba fusese detonată la ora 5:21 p.m., vinerea, pe 
data de 18 august. 

Fapt: Mai murise o femeie peste noapte, ridicând numărul 
morților la două sute șaizeci și doi. 

Fapt: Numărul de forțe implicate în acest caz era fără 
precedent. MI6 adusese fiecare om disponibil, MI5 făcuse la fel, 
și tot așa Poliţia Metropolitană. 

Fapt: Trecuseră două săptămâni și nu aveau niciun rahat. 

Era extrem de deprimant. Ca să nu mai vorbim de cât era de 
stresant. Sună telefonul intern și Aston ridică receptorul cu un 
presentiment. 

— Mișcă-ţi fundul încoace, acum! se răsti Mac. 


28 


Înainte să apuce să spună ceva, linia amuţi. Oftând, își luă 
agenda și pixul și urcă cele câteva scări până la biroul lui Mac, o 
distanţă ce-i părul la fel de lungă ca ultimul drum până la 
scaunul electric. 

Mac se plimba de colo-colo, tocind covorul, cum îi plăcea lui 
să spună. Tocise covorul de nenumărate ori în ultima vreme. Ca 
șef al Centrului de contraproliferare, fusese în tranșa întâi. În 
condiții normale, Mac era un individ cât se poate de calm. Cu 
toate acestea, condiţiile erau departe de a fi normale și, cu 
siguranţă, nu se mai străduia să-și ascundă nervozitatea. li mai 
apăruseră niște riduri care îi scoteau în evidență trăsăturile 
colțuroase ale feței, iar părul său îngrijit avea câteva șuvițe 
rebele. Și nu era numai asta. Aston își văzuse șeful cu primul 
nasture de la cămașă descheiat și cu cravata lărgită un 
centimetru-doi - ceva ce nu mai pomenise înainte de 18/8. 
Semnele erau subtile, dar existau, dacă știai unde să te uiţi. 

Și Mac nu era singurul strâns cu ușa. Toţi erau. Atacurile 
veniseră din toate părţile. Mass-media crucificase MI6, 
așternând vina pentru această tragedie direct la picioarele 
șefului, care a distribuit-o imediat cât de bine s-a priceput. Apoi 
urmaseră întrebările ridicate în Camera Comunelor, o sută una 
întrebări mici, care împreună au dat o singură mare întrebare: 
Cum de a permis MI6 să se întâmple așa ceva din nou? Pentru a 
înrăutăţi lucrurile și mai mult, prim-ministrul ieșise din toată 
povestea curat ca lacrima. Își pusese cea mai bună cravată 
neagră, simulase doza exactă de compasiune, făcuse gălăgie, 
iar mass-media înghiţise tot. Devenise peste noapte figura 
publică a durerii naţiunii, și prin asta, popularitatea îi crescuse 
imens. Nu se compară nimic cu un dezastru când e vorba să 
câștigi populaţia de partea ta. Ceea ce-i scăpa publicului era că 
Guvernul era responsabil pentru finanţarea MI6, și acele bugete 
fuseseră tăiate an după an. Și poate că, dacă MI6 ar fi avut 
fondurile pe care le ceruse, atunci toată tragedia asta ar fi putut 
fi împiedicată. 

— Nenorocitul, spuse Mac. 

Aston nu era sigur la care „nenorocit” anume se referea Mac. 
Prim-ministrul era candidatul preferat, dar exista un șir întreg de 
posibili suspecți: parlamentari, reporteri, colegi de la MI6. În 
ultimele două săptămâni, Mac tunase și fulgerase din cauza lor. 
Singura persoană care scăpase era Grant Kinclave, șeful, și 


29 


Aston își imagina că asta se întâmpla din pricină că Mac și șeful 
erau prieteni buni. Se cunoșteau de multă vreme, își câștigaseră 
amândoi galoanele în timpul Războiului Rece - și probabil că 
aveau în garderobă același model de cravată de la școala pe 
care o absolviseră. 

Aston se lăsă în scaunul din faţa biroului, își deschise agenda 
și așteptă să i se vorbească. Când Mac era în toane proaste, era 
mai bine să fii de acord când ţi se cerea să fii de acord, să ai 
expresia potrivită, dar în cea mai mare parte a timpului era 
înţelept să taci și gata. 

Incăperea era mobilată cu o precizie utilitară și dominată de 
un birou curat, neaglomerat: tăvile cu mapele de citit și cele 
rezolvate erau mereu la un nivel acceptabil, iar suportul de 
birou era aprovizionat întotdeauna cu creioane și pixuri care 
funcționau (una dintre sarcinile lui Aston; vai de steaua lui dacă 
șeful se întindea după un creion și găsea unul tocit). Niște pești 
înotau înainte și înapoi pe monitor. Singura amprentă personală 
era o mică fotografie înrămată lângă ușă. Fusese așezată astfel 
încât să poată fi văzută de la birou. În primă fază, fotografia îl 
lăsase perplex pe Aston, dar când se prinse care-i mișcarea, 
totul căpătă sens. Orson Wells își ţinuse faimosul discurs despre 
„ceasul cu cuc” în fața acestei roți mari din A/ treilea bărbat. Nu 
că legătura cu Orson Wells ar fi fost relevantă. Nu, conexiunea 
era că roata era în Viena, iar Mac fusese șeful staţiei de acolo la 
începutul anilor 1990, o poziţie care fusese cea mai importantă 
etapă a carierei sale. Asta îl surprinsese pe Aston. N-ar fi crezut 
niciodată că Mac face parte din categoria sentimentalilor. 

Mac se opri și se întoarse spre Aston, de parcă l-ar fi văzut 
pentru prima dată. 

— Ghici ce-au mai făcut de data asta? 

Aston nu spuse nimic și așteptă ca Mac să continue. „Au 
făcut” se putea referi la oricine. Guvernul, mass-media, 
teroriștii. 

— Tocmai mi-au cerut demisia... din nou. Nenorociţii! 

In cazul ăsta era clar. Era o chestiune politică, ceea ce 
însemna că fusese chemat cu un motiv. Să stea și să-l asculte 
pe Mac descărcându-se. Aston închise agenda la loc și se lăsă 
pe spate, numai urechi. Dacă Mac își vărsa năduful din cauza 
asta, cel puţin Aston nu se afla aici să fie admonestat. Toate 
astea puteau lua într-o clipită altă întorsătură. Mac era mai 


30 


schimbător ca vremea. Și când stai să te gândești că atunci 
când fusese numit să lucreze cu Mac chiar ieșise în oraș să 
sărbătorească. Să lucrezi pentru legendarul Robert Macintosh, 
ce onoare! Dacă-ar fi știut el atunci ce știa acum! 

— Firește că asta nu se va întâmpla, spuse Mac. Și știi de ce 
nu se va întâmpla? 

Inainte ca Aston să apuce să spună „nu” sau măcar să clatine 
din cap, Mac începu iar: 

— Pentru că nu au cum să scape de mine. Ar fi ca și cum ai 
vrea să scapi de corbii de pe Turnul Londrei. Dacă eu plec, toată 
clădirea asta se va face praf, ascultă-mă pe mine! 

Drăcușorul de pe umărul lui Aston îi sugeră că ar fi, poate, un 
moment potrivit să-i amintească șefului că MI6 însemna mai 
mult decât o singură persoană, că era o organizaţie care, prin 
definiţie, funcţiona în virtutea eforturilor unite ale tuturor acelor 
oameni din Londra și de pretutindeni din lume care lucrau 
pentru ea. Ingerul de pe celălalt umăr se opuse și-i aminti că 
următoarea lui evaluare se apropia și o bilă neagră din partea 
lui Mac n-o să-i ajute deloc să promoveze. Perspective de 
promovare, asta era de tot râsul! Dacă ar fi fost după Mac, l-ar fi 
vrut în slujba lui pentru tot restul vieții. Hai să fim serioși, era 
aici pe viaţă! 

— Cine naiba se cred? Ce știu ei despre jocul serviciilor 
secrete? Un rahat, asta știu. Mac trase adânc aer în piept. Calm, 
calm, calm. Apoi zâmbi mânzește, genul de zâmbet care ar fi 
sedus până și o călugăriţă. Zâmbetul deveni un râs sănătos, 
soarele de după ploaie. Asta nu-i decât furtună într-un pahar cu 
apă. Până mâine vor găsi deja pe altcineva să pună la zid. Bine, 
Aston. Ce mai e nou? Hai, impresionează-mă! 

Aston simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. Orice ar fi spus, 
nu avea cum să-l impresioneze pe Mac. În câte feluri poţi să spui 
că nu știi nici cât negru sub unghie? 


5. 


The Farriers forfotea, iar mulţimea de navetiști care-și 
terminaseră orele de program trăgeau unii de alţii să mai bea 
una mică înainte de plecare. Nimeni nu avea nevoie de prea 


31 


multă muncă de convingere. Aston se strecură între doi brokeri 
- bretelele de un roșu aprins și cravatele colorate îi dădeau de 
gol - și flutură o bancnotă de zece ca să-i atragă atenţia 
barmaniţei. Era o frumuseţe de fată de douăzeci și ceva de ani, 
purta o pereche de tanga negri care i se vedeau prin blugi și un 
tricou cu „Little Miss Mischief” care i se mula pe corp ca o a 
doua piele. Servi un om de afaceri cu o față lucioasă care 
suferise prea multe operaţii de întindere a pielii și cu o cantitate 
indecentă de aur pe degete și la încheieturile mâinilor. Aston 
flutură energic și ea își făcu drum până la el. 

— Cu ce vă servesc? 

Avea accent est-european. Unguresc sau slovac. O altă 
studentă la „limbi” în căutarea lozului de aur. Aston n-o învinuia. 
Prăbușirea Uniunii Sovietice crease o bulibășeală care avea 
nevoie de câteva decenii să se limpezească... dacă apuca să se 
limpezească vreodată. Comandă două whisky-uri JD și cola și 
plecă de lângă bar. Două femei între două vârste, îngrijit 
îmbrăcate, de la o masă de lângă una din ferestre își terminau 
băuturile. Aston se apropie, gata să le ia locul. Aveau haine de 
firmă, și nu l-ar fi surprins dacă fiecare ţinută ar fi costat mai 
mult decât întreaga lui garderobă. Laura încercase să-l învețe 
diferența dintre Prada și Gucci, dar nu înțelesese nimic (și nici 
nu îl interesa în mod deosebit; trebuia să îţi lipsească o doagă 
să dai câteva mii pe o rochie numai pentru că avea un nume 
fitos pe etichetă). Totuși, doamnele astea două știau cu 
siguranţă diferenţa. Își așezară paharele de vin pe masă, își 
vârâră pachetele de Marlboro Lights în poșetele micuțe, care 
valorau, fără îndoială, greutatea lor în platină. De îndată ce se 
ridicară, Aston își ocupă masa, la fix, înaintea brokerilor. Işi 
ridică paharul și le aruncă un zâmbet prin care le ura „mai mult 
noroc data viitoare”. Brokerii ridicară din umeri și se duseră să 
se rezeme de tonomat. 

Îi vibră mobilul. Două vibrații scurte. Probabil era George, care 
răspundea la textul lui „unde nb ești?” Işi scoase telefonul și îl 
deschise: 


scz drg, st la muncă: 


Ne vdm în aprx 1h 
lol george xx 


32 


Nu era deloc surprins; acum lucrau amândoi la ore absolut 
tâmpite. Nu fusese sigur că va scăpa, dar Mac plecase devreme 
azi și profitase de ocazie. Aston se așeză în scaun și sorbi cu 
sete din băutură. Existau și locuri mai rele unde puteai pierde o 
oră. The Farriers era chiar la ieșirea din Soho, una dintre 
speluncile lor preferate. Locul era ponosit, dar elegant în același 
timp. Dușumele șubrede și colţuri strâmbe, suprafețele de lemn 
tocit conservat cu bere, tutun și praf de câteva decenii, 
amestecate într-o aromă caldă și confortabilă. George 
descrisese odată localul ca fiind „bine maturat”, iar lui Aston i se 
păruse o definiţie ce-i surprindea esenţa. 

Joi noaptea era noaptea lor, o tradiţie ce data din zilele lor de 
instrucţie. Câteva pahare urmate de un curry, și apoi alte câteva 
pahare să spele curry-ul. In perioada IONEC, căutau cele mai 
jalnice bombe pe care le puteau găsi, cu cât mai jalnice, cu atât 
mai bine. Premiul întâi fusese câștigat de un club de noapte 
numit Bubbles. Chiar și după standardele Portsmouth, Bubbles 
era ceva aparte. Mochetele erau atât de lipicioase, încât aveai 
senzaţia că îţi târăști picioarele prin melasă, clientela era 
nouăzeci și nouă la sută masculină... toţi din marină. Era 
imposibil să nu-ţi dai seama cărei profesii aparţineau cele trei 
femei de la bar. Fusese nevoie să calce peste oameni pe scări și 
să se ascundă după ambulanţe și mașini de poliţie ca să scape 
de acolo. 

Alcoolul era într-adevăr uleiul care ţinea roţile de la MI6 în 
mișcare. Dacă voiai să afli ce se întâmplă cu adevărat la 
Vauxhall Cross, atunci cel mai bine era să te îndrepţi spre un bar 
intern. Un alt avantaj era că, spre deosebire de cârciumile civile, 
orele de deschidere erau o idee mai flexibile. Fuseseră trimiși la 
Fort să învețe arta spionajului, dar mersul prin cârciumi era și el 
parte din curriculă. Amuzant sau nu, ofiţerii de instructaj păreau 
foarte încântați să le predea această materie. Aston și George 
trecuseră acest examen fără niciun efort. 

Aston își goli paharul și-l luă pe-al lui George. ÎI ridică într-un 
toast pentru prietenii absenţi, sorbi. Nu irosiţi, nu doriţi... 

— Pot să iau loc aici? 

Aston ridică ochii, cu intenţia de a-i spune politicos 
respectivului să se care, și aproape se înecă cu băutura. 

Bărbatul care se uita zâmbind la el avea puţin peste cincizeci 
de ani și înfățișarea ferchezuită a unui politician: costumul 


33 


Savile Row la comandă, pantofi de piele italienești, unghii 
îngrijite la salon. Avea părul vopsit negru, iar zâmbetul îi 
descoperea dinţii perfecţi și albi. Era de înălțime și greutate 
potrivite, iar ochilor săi cenușii ageri nu le scăpa nimic. Legenda 
spunea că Grant Kinclave locuia într-o colivie de aur la ultimul 
etaj al sediului MI6, un apartament de lux cu priveliști uimitoare 
asupra Tamisei. Baia lui personală avea robinete de aur, 
pardoseală de marmură și un tron demn de un rege. Făcea zilnic 
baie în șampanie și era îmbăiat de douăsprezece fecioare. Sau 
ceva de genul acesta. 

— Vă rog, reuși să spună Aston. 

Arătă spre scaunul gol din faţa lui, cu inima cât un purice în 
cădere liberă. 

Kinclave se așeză, trase un suport de bere mai aproape, se 
asigură că scrisul e în poziţia corectă, că marginea suportului e 
paralelă cu marginea mesei, apoi își așeză ginul tonic exact în 
centru. Mulţumit că totul era perfect, își mută atenţia spre 
Aston, studiindu-l cu acei ochi cenușii, ageri. 

— Așa, Paul, cum merge treaba? 

— Nu mă plâng, răspunse Aston fără convingere. lată-i, doi 
vechi amici care s-au întâlnit la un pahar, după încă o zi lungă 
de muncă. Până aici nimic neobișnuit. Doar că unul din ei era 
Șeful MI6, unul dintre cei mai puternici oameni din ţară, cineva 
care nu dădea socoteală nimănui, nici măcar lui Dumnezeu. 
Existaseră ceva mișcări prin anii 1990 ca să se schimbe asta. 
Războiul Rece se terminase, iar asta era o nouă eră, ceea ce 
însemna un nou mod de a face afaceri. Acesta era un subiect 
bun de hrănit mass-media, dar în realitate ușile MI6 erau închise 
mai bine ca niciodată. În afară de niște plecăciuni simbolice în 
faţa conducerii, gesturi de altfel lipsite de prea mare substanţă, 
era vorba de afaceri, ca de obicei. ` 

Aston îl mai văzuse pe șef atât de aproape o singură dată. In 
prima zi de lucru, ușa de la sala de conferinţe se deschisese larg 
și un bărbat pășise înăuntru, mișcându-se de parcă era buricul 
pământului. Aston schimbase o privire cu George: era evident 
că nici ea nu avea habar cine putea fi individul. Cu toate astea, 
după intrarea grandioasă și după felul în care cei doi ofițeri de 
instrucţie săriră în poziţie de drepţi, era clar că e o persoană 
importantă. Fără să fie siguri ce trebuiau să facă, cei șase ofiţeri 
instruiți urmaseră exemplul, ridicându-se ezitând, schimbând 


34 


între ei gesturi de uimire. Bărbatul le zâmbise fin și îi invitase să 
ia loc. După ce se așezaseră cu toţii, Kinclave s-a prezentat și le- 
a urat bun venit în MI6. A vorbit preţ de zece minute, pe tonul 
înflăcărat al unui predicator baptist, insistând asupra 
importanţei muncii lor și a caracterului ei strict secret. În timp 
ce vorbea, ochii i se mișcau neîncetat, examinând atent 
încăperea, examinând atent feţele. Nu o singură dată, privirea 
lui Kinclave se oprise asupra lui Aston, iar el se văzuse nevoit să 
facă un efort să nu se uite în altă parte. După aceea, șeful a 
mers în jurul mesei, strângând mâna candidaţilor și urându-le 
toate cele bune. Aston nu era sigur - și își repetase scena în 
minte de mii de ori de atunci încoace -, dar i se păruse că 
Kinclave îi acordase mai multă atenţie decât celorlalți. îi 
strânsese mâna mai mult timp, îl fixase mai mult cu privirea 
aceea a lui. Poate că la fel li se păruse și celorlalți. Până la urmă, 
acesta era unul din acele momente din viaţă în care fiecare 
detaliu, oricât de nesemnificativ, capătă mai multă semnificaţie 
decât în alte contexte. 

Fără să i se citească nimic pe chip, Aston își sorbi băutura și 
nu spuse nimic, deși murea de curiozitate. Acum că trecuse 
peste șocul iniţial, voia să știe despre ce era vorba. Întâmplător, 
tovarășa ta de pahar lucrează peste program, iar șeful de la MI6 
se întâmplă să fie prin zonă, se postează la masa ta și vrea să 
discutaţi despre vreme. Toată povestea mirosea a înscenare. 
Aston mai luă o înghiţitură, rotindu-și privirea pe furiș prin local. 
Kinclave nu avea cum să fie singur. Și nu era. Aston numărase 
trei. Individul de lângă ușă, cu o haină de piele neagră gen 
Matrix, era clar cu el; prea ostentativ, având aerul cuiva care 
știe să-și poarte singur de grijă. Probabil înarmat. Individul 
încerca să pară plictisit, dar se uita întruna spre Kinclave, ca un 
urs ce-și protejează puiul. Celelalte două umbre ședeau la o altă 
masă de la geam. Erau acolo când venise el. Din limbajul 
trupului, din stânjeneala cu care își atingeau mâinile, își 
imaginase că aveau o aventură și că le era frică să nu fie prinși 
în public. Acum pricepea că lucrurile stăteau altfel. Era atât de 
evident, că merita să-și tragă una singur. Jucase același joc cu 
George de nenumărate ori. 

— Vreo noutate în legătură cu 18/8? întrebă Kinclave. 

Aston ridică din umeri. 

— Nu chiar. 


35 


Era o întrebare superfluă, pusă pentru a umple liniștea 
stânjenitoare. Șeful știa deja tot ce se întâmplă acolo și, fără 
îndoială, mult mai mult Aston. Tot ce avea de adăugat la 
povestea oficială era faptul că acele coșmaruri în care ţinea 
bebelușul la piept erau mai înspăimântătoare ca niciodată, că ar 
fi dat orice pentru o noapte cu somn liniștit, că bea mult prea 
mult și începea certuri stupide cu Laura, dar nu-și imagina că pe 
șeful lui l-ar fi interesat ceva din toate astea. 

Kinclave își ridică paharul, îl răsuci în mână, fascinat preț de 
câteva clipe de reflexiile și urmele de pe el. Luă o gură, îndreptă 
suportul de pahar, puse paharul înapoi, exact în centru. 

— Pot conta pe discreţia ta, firește, spuse el. 

Aston încuviinţă din cap. 

— Firește. 

Kinclave se aplecă înainte și vorbi atât de încet, că Aston 
trebui să-și ciulească urechile ca să audă. 

— E complicat... dar n-ai observat nimic, în fine, nimic... 
ciudat la Mac în ultima vreme? 

— Ciudat? 

— Înțelegi tu, continuă șeful, există ceva în felul în care se 
poartă care să ţi se pară ieșit din comun? 

Aston se gândi bine înainte să răspundă. Mac nu era mai 
excentric decât de obicei, nici mai morocănos, nici nu-i dădea 
mai multă bătaie de cap decât înainte. 

— Nu, spuse el. 

— Ne facem griji pentru el. Mari griji, explică șeful. Vezi tu, de 
când i-a murit soția... 

Aston era cât se poate de conștient de ochii aceia cenușii 
pătrunzători care i se plimbau pe chip, scormonind în locașuri 
secrete. 

— Ah, spuse Kinclave, n-ai știut de problema medicală a soţiei 
sale! 

„Nu știam de problema ei medicală? gândi Aston. Nici măcar 
nu știam că e însurat.” Clar astăzi era o zi plină de surprize. In 
cei aproape trei ani de când lucra cu Mac, nu avusese habar că 
acesta era însurat. 

— E atât de trist, zise Kinclave. Sunt împreună de mai bine de 
zece ani, știi. A cunoscut-o pe Sofia când conducea staţia de la 
Viena. Credeam că Mac e un burlac convins. Ca să vezi, hm? ȘI 
faptul că au reușit să rămână împreună atâta timp... doar nu 


36 


trebuie să-ţi spun eu cât e de greu să menții o relaţie în profesia 
asta... 

O secundă, Aston fu convins că Kinclave face direct referire la 
relația lui cu Laura. O idee absurdă. Șeful avea lucruri mai bune 
de făcut decât să se preocupe de trivialitățile din viața lui 
personală. Kinclave își sorbi băutura, pierdut în gânduri câteva 
clipe. Îndreptă suportul de pahar, așeză paharul fix în centru. 

— Sophia a avut scleroză laterală amiotrofică, continuă el. O 
boală groaznică. Corpul se stinge încet, dar creierul e în 
continuare la fel de ager. Te poţi gândi la ceva mai rău? E ca și 
cum ai fi prizonier în propriul corp. Absolut înfiorător! Și era atât 
de tânără! Avea numai patruzeci și șapte de ani. Am încercat să- 
| convingem pe Mac să se pensioneze anticipat, ca să o poată 
îngriji, dar nici nu a vrut să audă. Îți poţi imagina și singur ce 
replică ne-a dat. Kinclave îi zâmbi, iar Aston încuviință. Mac 
glumea adesea că vor trebui să-i doteze sicriul cu un telefon și 
un fax. 

Altă înghiţitură, altă netezire a suportului. Șeful își drese 
glasul: 

— Sofia a murit la sfârșitul lui iulie. 

Aston făcu niște calcule. Nu-i ieșea socoteala nicicum. 

— Dar Mac a fost la muncă, spuse el. Nu și-a luat liber deloc. 
N-am observat nicio schimbare la el. 

— Ăsta e Mac, spuse Kinclave simplu. Se ridică și merge mai 
departe. 

— Dar soţia lui a murit. Eu lucrez cu el. Trebuia să fi văzut 
vreo schimbare, vreun semn. 

Un zâmbet melancolic din partea șefului. 

— Tu nu l-ai cunoscut pe Mac când lucra pe teren. Doamne, 
ce bun era! Unul dintre cei mai buni agenţi pe care i-am avut. 
De fapt, mă încumet să spun că era cel mai bun. Un actor atât 
de talentat! Putea deveni oricine. Nu, ceea ce ai văzut tu în 
ultimele luni a fost Mac, jucând un rol. Îl cunosc pe Mac de mai 
bine de treizeci de ani. Crede-mă pe mine, suferă. 

— Chiar și așa... începu Aston. 

— Paul, îl întrerupse Kinclave, dacă Mac vrea să te facă să 
crezi că totul e în regulă, atunci totul e absolut în regulă. Asta e 
tot. Știi cât poate fi de convingător. 

Aston îşi ridică paharul și-l bău pe tot. Îl puse înapoi pe masă 
și se uită la șef. 


37 


— Dacă îmi permiteţi să vă întreb, de ce-mi spuneţi mie toate 
lucrurile astea? 

— Ah... Kinclave se opri. E puţin cam... cum să-ţi spun eu ţie... 
puţin cam delicat. Ne facem griji pentru Mac. La suprafaţă pare 
să se descurce și, dacă îl întrebi, o să-ţi spună că e cât se poate 
de bine. 

În capul lui Aston se aprinse un beculet. 

— Vreţi să-l spionez, nu-i așa? 

— Aș prefera să nu folosim cuvântul „spiona”, dacă nu te 
deranjează, spuse Kinclave pe un ton insinuant. Are mult prea 
multe conotaţii negative. Nu, ceea ce aș vrea eu de latine e să 
stai puţin cu ochii pe el. Dacă observi ceva neobișnuit în 
comportamentul lui, atunci vii și-mi raportezi mie direct. 

Aston nu știa ce să spună. Să-l spioneze pe Mac... și după 
asta, ce? 

Șeful îl fixă pe Aston cu ochii lui ageri. 

— Ar mai fi ceva ce aș dori să faci, Paul, spuse el. Mă 
întâlnesc astă-seară cu Mac la cină. Asta înseamnă că ai trei ore 
la dispoziţie. În buzunarul stâng de la geacă ai o cheie, o adresă 
și un numar la care mă poţi contacta. Vreau doar să arunci 
repede o privire, să verifici dacă totul e în ordine, cam atât. 

— Poftim? Aston se înecă, convins că nu auzise bine. Staţi să 
mă lămuresc. Vreţi să intru în casa lui Mac? 

— Haide, Paul! Hai să nu fim mai catolici decât papa. Ti-am 
văzut dosarul. Am citit totul despre mica șmecherie pe care ai 
făcut-o în timpul trainingului. 

Șah-mat. Erau câteva chestii pe care le făcuse în numele MI6, 
de care Aston nu era foarte mândru și, cu toate că șmecheria 
aia îi adusese o tonă de puncte Brownie, ea se afla pe această 
listă. 

— Dar e vorba de Mac aici, încercă el. 

Un protest simbolic care nu-i păcălea pe niciunul din ei. 

— Exact, spuse șeful. Până la urmă, pentru Mac facem toate 
astea. Nu uita! Ticălosul ăsta e prea mândru să ceară singur 
ajutor, așa că, dacă are nevoie de sprijin, atunci trebuie mai 
întâi să stabilim asta și apoi să ne dăm toată silinţa să i-l 
acordăm. 

— De ce nu-l întrebaţi? Știţi dumneavoastră - să vorbiţi cu 
el... 


38 


Expresia de pe chipul șefului se aspri, sugerându-i că era cel 
mai nebunesc lucru pe care-l auzise vreodată. 

— Bine, admise Aston. Asta e o întrebare tâmpită. 

— Nu uita, Paul, noi avem grijă de ai noștri, spuse Kinclave. 
Am făcut-o și o vom face mereu. 


6. 


— Nu-mi spui și mie ce naiba se petrece? 

— Nu se petrece nimic, zise Aston. 

Mergea pe Tottenham Court Road spre staţia de metrou de pe 
Goodge Street, cu mobilul la ureche, grăbindu-se să nu-l prindă 
ploaia. Seara era rece și mohorâtă, vara era deja o amintire 
îndepărtată. Se uita cu un ochi după un taxi, dar nu avea nicio 
șansă. Taxiurile erau preţioase ca pulberea de aur în Londra, 
chiar și când era frumos afară, darămite atunci când 
meteorologul anunţa ploaie. Cealaltă opţiune era să ia 
autobuzul, dar nu avea toată noaptea la dispoziţie. Mai rămânea 
o singură variantă. Să tragă aer în piept și să meargă înainte. 

— Eşti un mincinos de rahat, Paul! 

— Nu se petrece nimic, repetă Aston. 

— lartă-mă, i-o întoarse George. Tocmai voiam și io să-mi iau 
haina pe mine, gândindu-mă că am terminat pe ziua de azi. Dar 
când să apuc să scap, mă cheamă șeful și-mi spune că vrea să 
mă duc să cumpăr o șurubelniţă pentru stângaci. Deci mă duc, 
și ghici care e primul lucru pe care-l văd când ies din clădire? 
Cai verzi. Sute. Și-mi vine, frate, o poftă de nestăpânit să o iau 
la goană după ei. 

— George... 

— Dacă îmi mai spui o singură dată că nu se întâmplă nimic, 
îți rup naibii picioarele. Îţi jur pe Dumnezeu că ţi le rup! 

Aston oftă în telefon, foarte conștient că lupta era pierdută 
din start. 

— Nu putem vorbi la telefon. Poţi să vii să ne vedem la staţia 
de metrou Highgate? 

— Sigur că da. Ajung într-o jumătate de oră. 

— Douăzeci de minute, spuse Aston. 

— Bine, douăzeci. 


39 


Aston închise telefonul. Șeful nu-i spusese să meargă singur 
la Mac, iar el nu ceruse lămuriri în legătură cu asta. Aston era 
bucuros că îl însoțea George; nu-i strica puţin sprijin moral. Își 
vâri mâna în buzunar și găsi cheia cu marginile zimţate. | se 
păru rece, o senzaţie oarecum sinistră. Între timp, își dăduse 
seama și când i-o strecuraseră. În drum spre bar trecuse pe 
lângă femeia din cuplul care stătea lângă automat. Se ducea 
spre baie și se atinsese de el. Totul durase mai puţin de o 
secundă. O scuză rapidă și dispăruse la toaletă. Frumos lucrat! 

Ploaia începu când ajunse la staţie. Cobori în fugă ultimele 
scări și-și scutură apa din păr. Plăti biletul și întinse o mână 
tremurândă după rest. Deja respira mai repede decât de obicei, 
pulsul i se accelerase și încă nu ajunsese aproape de peron. 
Aston luă scara rulantă, rezistând cu greu impulsului de a face 
cale-ntoarsă. Era prima dată când călătorea cu metroul de la 
18/8 încoace. Până acum se descurcase folosind taxiul, 
autobuzul sau cele două picioare. Totuși, trebuia să-și învingă 
teama odată și odată. Cel mai bine să termine cu asta. Cu cât 
cobora mai mult, cu atât mai repede îi venea să se miște, ca și 
cum astfel ar fi putut lăsa în urmă amintirile acelea întunecate. 
La capătul scărilor, făcu un efort să pășească pe peron. Potrivit 
afișajului digital, următorul tren trebuia să sosească în trei 
minute. Trei minute. Se plimbă în susul și în josul peronului până 
veni trenul. De îndată ce se așeză, își închise ochii și se imagină 
pe plajă, pe o insulă tropicală - cu soarele încălzindu-i pielea, cu 
nisipul scârțâindu-i printre degete și valurile spălând ritmic 
malul - așa cum îl învățase George. Surprinzător pentru ideile 
nebunești ale lui George, asta chiar funcţionă. Simţi cum îl 
părăsește panica: mușchii i se relaxară, pulsul încetini, ritmul 
respirației se potoli. 

George aștepta la aparatul de bilete. Cum îl văzu pe Aston, 
merse spre el și-l luă în braţe. Și nu doar de formă. Îl prinse și-l 
strânse tare la piept, până îi simţi bătaia inimii. 

— Cum a fost? îi șopti în ureche. 

— Se putea și mai rău. 

li dădu drumul și-l îndepărtă puţin, îl cercetă repede din 
priviri. 

— Ești puţin palid, dar în afară de asta... 

II luă de braţ și-l conduse spre ieșire. 


40 


Cel mai frapant la George era părul ei negru și creţ de care se 
plângea întruna. Acum îl avea tuns până la umeri și legat la 
spate cu un elastic roșu; îl purtase lung, scurt, dar îl ura, orice 
lungime ar fi avut. În facultate se tunsese soldăţește, la unu, 
glaspapir în loc de păr. Mama ei fusese îngrozită, zicea că o face 
să arate ca o lesbiană, iar ea nu-și crescuse fata să poarte 
bocanci și salopetă. George îi spusese lui Aston, nu o dată, că ea 
era răţușca cea urâtă care nu se transformase într-o lebădă. 
Aston îi spunea că vorbește tâmpenii, dar ea nu voia să-l 
asculte. George nu arăta ca un super model, dar nici pe departe 
ca o sperietoare. Avea cei mai frumoși ochi căprui, migdalaţi, 
ten măsliniu, și arăta chiar bine dacă se aranja puţin, ceea ce nu 
se întâmpla prea des. De cele mai multe ori se îmbrăca comun: 
haine neutre, culori sobre, nimic prea la vedere, nimic care s-o 
scoată în evidență. Perfect pentru o spioană. George nu avea 
nicio problemă să atragă bărbaţii; îi venea însă mai greu să-i 
păstreze. Erau fie prea bătrâni, fie prea tineri, fie prea căsătoriţi. 
Viaţa ei amoroasă era o telenovelă cu care Aston renunțase 
demult să mai ţină pasul. 

Adresa era scrisă cu grijă: Farley Road, 23, Crouch End. 
Dedesubt apărea un număr de telefon. Mergeau sub o umbrelă 
care era prea mică să-i acopere pe amândoi în întregime, iar 
George o tot scutura dintr-o parte într-alta ca să nu se ude nici 
unul prea tare. Un cuplu tânăr mergând spre casă după o zi 
lungă. Era o scenă pe care-o ridicaseră la rang de artă. Puteau 
juca orice, de la cuplu de îndrăgostiţi căutând disperaţi o 
cameră, până la soţi căsătoriți demult, care voiau să se 
înjunghie unul pe altul. Nu era greu. Din prima zi se simţiseră în 
largul lor unul cu celălalt, atât de în largul lor că din când în 
când bursa zvonurilor de la MI6 mai cocea câte o poveste. 
Oficial, relaţia lor era strict platonică; neoficial, existase o 
scânteie. 

Nu vorbeau niciodată despre incident. Ca să sărbătorească 
sfârșitul perioadei de instrucţie, ieșiseră în oraș cu intenţia de a 
se face mangă și își atinseseră scopul cu vârf și îndesat; chiar și 
după standardele lor fusese o noapte de pomină. A doua zi 
dimineaţa, Aston se trezise foarte mahmur, cu George lângă el 
în pat. Erau amândoi goi, și după frânturile de amintiri care îi tot 
reveneau în minte, după starea patului și după cum își simţea 
scula - de parcă îi fusese bătută cu maiul, era limpede că 


41 


făcuseră ceva mai mult decât să doarmă. Aston nu putea 
explica de ce nu se simţea bine; pur și simplu nu se simțea. De 
parcă s-ar fi culcat cu soră-sa sau cam așa ceva. Când închidea 
ochii nu vedea decât un băiat albinos cu dinţii cariaţi, cântând la 
banjo. George se simțea la fel. După o discuţie stânjenitoare, 
deciseră că cea mai bună cale de a rezolva situaţia era să o 
nege. 

Pe drum, Aston îi relată lui George întâlnirea cu Kinclave. 

— Ştii, spuse el la sfârșit, lucrez cu Mac de când - de aproape 
trei ani? Nu numai că n-am știut că e însurat, dar până în seara 
asta n-am știut nici măcar unde locuiește. La naiba, nu știu 
nimic despre el. 

— Nu e adevărat, spuse George. Știi doar ce vrea el să știi. 

Le luă cincisprezece minute să ajungă de la stația Highgate 
până pe Farley Road. Ploaia cădea cu stropi mari acum, 
trotuarele se umpluseră de apă, iar șanțurile deveniseră râuri 
repezi. La numărul 23 dădură de o casă eduardiană, din 
cărămidă roșie, cu ferestre cu arcadă la ambele etaje. Curtea 
din faţă fusese betonată, și un Jaguar nou-nouţ era parcat în 
faţă. Toate draperiile erau trase. 

— Nu-mi place asta, spuse George, în timp ce pășeau spre 
ușă pe aleea îngustă. 

— Nu ești singura, îi răspunse Aston. 

În verandă se scutură de ploaie, în timp ce George închise 
umbrela și-și îndepărtă stropii de apă din părul cret. 

— De ce te-am lăsat să mă bagi în chestii din astea, Paul? la 
spune, de ce? 

— Nu mă poţi acuza că ţi-am forțat mâna. 

— Deschide ușa aia odată, Paul, până nu mă răzgândesc și 
plec acasă. 

Aston vâri cheia în broască și o răsuci. Ușa se deschise ușor, 
pe balamale bine unse. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, spuse George, să rămânem 
împreună. Fără tâmpenia aia de „hai să ne despărțim ca să 
cercetăm locul mai repede”. 

— Eu n-am nimic împotrivă. Aston se întrebă dacă și el arată 
la fel de încordat ca George. Probabil că da. Avea stomacul 
ghem când intră în casă, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. 
Închise ușa, încuindu-se înăuntru, aprinse lumina de pe hol. Nu 


42 


era prima dată când intra forţat într-o locuință, dar asta nu 
însemna că era mai ușor. Înghiţi în sec. 

— Ce căutam noi mai exact? întrebă George. 

— Nu știu. Șeful n-a fost prea precis în sensul ăsta. „Vreau 
doar să arunci o privire scurtă, să verifici că e totul în ordine” - 
ceva de genul ăsta. Aston imită destul de bine accentul 
tărăgănat și afectat al lui Kinclave. Erau trei uși închise care 
ieșeau din hol. Aston arătă spre ușa din capătul holului. O să 
începem de aici. 

Ușa dădea într-o bucătărie primitoare, rustică. Era pardosită 
cu plăci de ardezie, și plină de lemn de stejar: masa și scaunele, 
un dulap mare galez plin cu vase de lut și bibelouri de faianță. 
Un semn deasupra sobei marca Aga proclama bucătăria drept 
„inima casei”. „Poate că odată așa fusese”, gândi Aston. Era 
foarte ușor să-ţi imaginezi bucătăria asta plină de veselie, râsete 
și soare. Fereastra mare care dădea în grădina neîngrijită era 
orientată spre est și cu siguranță ar fi prins razele soarelui de la 
răsărit și până când trecea de amiază. Da, odată locul acesta 
fusese inima casei. Totuși, acum nu mai era așa. Viaţa care 
respirase prin pereţii aceștia vreodată dispăruse de mult. 

— Nu observi nimic ciudat? 

— Ce să fie? 

— Paul, pentru un spion, uneori ești cam aerian. Arătă înspre 
bolul cu fructe mucegăite așezat pe una din suprafetele de 
lucru, apoi spre florile veștejite dintr-o vază de pe masa din 
bucătărie. Nu locuiește nimeni aici momentan, continuă ea. 
Bucătăria asta n-a mai fost folosită de Dumnezeu știe când. 
George se duse la frigider și trase de ușă. Un miros de lapte 
stricat se revărsă în bucătărie. Luă cutia și citi data expirării. 
Bănuiesc că n-a mai fost aici de vreo lună bună. 

— Asta ar fi cam de când a murit Sofia. 

— Păi, și atunci unde stă? 

— Și mai precis, de ce nu stă aici? 

— Prea multe amintiri, poate, sugeră George. 

— Poate, aprobă Aston, fără prea multă convingere. Și acum 
că adusese George vorba, simțea golul care umplea casa. Era 
un aer de delăsare peste tot, o senzaţie nedeslușită că s-a 
pierdut ceva ce nu avea să mai fie regăsit niciodată. Și nu era 
doar bucătăria. Observase asta de când intrase în casă; 
observase subconștient, dar nu înregistrase, pentru că nu avea 


43 


un nume pentru asta. Și acum îl găsise: abandonare. Ca o navă 
scufundată, casa asta se afundase într-o singurătate tăcută și 
întunecată. Următoarea ușă de pe hol dădea într-un mic birou. 
Acesta era clar domeniul lui Mac. Fără tablouri pe pereţi, fără 
niciun fel de amprentă personală. Un strat subţire de praf se 
așternuse în cameră, acoperind fișetrul și ecranul monitorului. 
Aston merse spre dulapul de acte și trase sertarul de sus. Gol. 

— Mă duc să văd camera cealaltă, spuse George. Cu cât ieșim 
mai repede de aici, cu atât mai bine. Deja mă trec toţi fiorii. 

Aston se gândi să-i reamintească de ideea ei de a rămâne 
împreună, dar decise să o lase baltă. Era fată mare. Se uită în 
sertarul gol, cu degetele pe mâner. Straniu. Auzi pașii neliniștiţi 
ai lui George pe hol, o auzi deschizând următoarea ușă și 
aprinzând lumina. 

— Paul, strigă ea. Vino repede! Trebuie să vezi asta! 

Sertarul de la dulap fu trântit la loc, iar el alergă pe hol. 
George stătea în ușă, așa că el se opri în spatele ei și-și puse 
mâinile pe umerii ei. 

Încăperea din față era formată din două camere despărțite de 
o arcadă mare, pentru a crea un spaţiu larg deschis. Inainte ca 
boala Sophiei să se agraveze, aici fusese sufrageria și camera 
de zi. Tavane înalte, dușumele de lemn tocit, tablouri colorate 
pe pereţii albi, bibelouri și ornamente aranjate pe polita de 
deasupra șemineului vopsit negru, un covor multicolor în fața 
lui, fotografii înrămate aliniate în bibliotecă. Incăperea era plină 
de amprente personale. Dacă bucătăria era inima casei, aici era, 
cu siguranță, sufletul. 

O pianină era lipită de un perete și acoperită cu un cearșaf 
alb. Pianina fusese cu siguranţă a Sophiei. Aston nu și-l putea 
imagina pe Mac jucându-se cu clapele, pocnindu-și degetele 
înainte de a cânta un concert de Mozart sau un blues. Nicicum 
nu-și putea imagina o astfel de scenă. Deasupra pianului erau 
așezate ploști și cutii de medicamente. O vază cu trandafiri 
mumificaţi era înghesuită într-un loc, cu florile fragile înnegrite 
și purtând cicatrici de roșu drept amintire. 

Patul mare de spital, cu ramă metalică domina încăperea, 
aranjat cu grijă cu cearșafuri albe, curate. Un cubicul de duș cu 
uși până la înălțimea brâului fusese construit într-un colț. Era 
suficient de larg pentru scaunul ușor cu rotile care stătea părăsit 
alături. Șeful avea dreptate, gândi Aston, era imposibil să-ți 


44 


imaginezi cum e. Toate acele lucruri care ţi se par normale, 
furate unul câte unul: să nu te poţi hrăni, spăla, lipsa de 
demnitate a scutecelor. Și cel mai rău era că mintea îţi 
funcționează mai bine ca niciodată, bântuindu-te cu amintiri 
despre cum a fost altădată, monitorizându-ți declinul, 
alunecarea aceea lentă spre mormânt. Scleroza laterală 
amiotrofică (SLA) era o boală mai rea decât orice blestem. 
Nimeni nu merita să moară în halul acesta. „Te rog, gândi Aston, 
când vine vremea, fă să se termine repede.” Atenţia îi fuse din 
nou atrasă spre pian. Cât putea fi de insensibil? De ce nu-l 
mutase Mac din cameră? Ar fi fost cel mai înțelept lucru pe care 
l-ar fi putut face. În loc de asta, zăcea acolo, încă o amintire 
permanentă a ceea ce pierduse Sophia. 

Pe masa de lângă pat se afla o carafă cu apă și o fotografie de 
nuntă. Aston ridică fotografia și o chemă pe George să arunce o 
privire. Mac zâmbea în fotografie. Zâmbea cu adevărat. Nu 
rânjea și nu avea acel surâs dispreţuitor pe care Aston i-l 
cunoștea atât de bine. Nu, acesta era un zâmbet sincer, care 
valora un milion de dolari. O dată în viaţă, Robert Macintosh 
părea fericit. Timpul fusese blând cu această întrupare a 
Sophiei; în tinereţe trebuie să fi fost uimitoare. Părea radioasă în 
fotografie, sănătoasă tun, iar Aston se întrebă când fusese 
făcută. Cu câţiva ani în urmă, judecând după costumul pe care-l 
purta Mac. Nu se zărea niciun semn al bolii care avea s-o 
devasteze. Purta o rochie simplă de mătase albastră și ducea un 
buchet mic de flori multicolore. Flori simple de câmp, păpădii și 
margarete, erau împletite într-o coroniță așezată pe părul ei 
lung și auriu. O prinţesă din povești, în ziua nunţii ei. 

George luă fotografia, o ridică la lumină și o studie cu atenţie. 

— Era frumoasă. 

Aston se uită la ea curios, preţ de o clipă. La suprafaţă, 
comentariul lui George sunase a compliment, dar lui i se păruse 
forțat, ca și cum ar fi rostit ceea ce se aștepta de la ea în astfel 
de situaţii. Pe de altă parte, erau amândoi încordaţi și probabil 
că era mult prea analitic la ora aceea. 

— Ce? spuse George. De ce te uiţi așa la mine? 

— N-am niciun motiv. 

— Dacă ai ceva de spus, atunci spune. 

Aston luă fotografia de la George și o puse la loc. 

— Cineva s-a sculat cu fața la cearșaf azi. 


45 


George oftă. 

— lartă-mă, Paul. Doar că mă simt cam straniu... așa... în 
casa lui Mac, știi? 

— Inteleg perfect ce vrei să spui. 

Urcară scările împreună, unul lângă altul, fără ca vreunul să 
vrea s-o ia înainte. Senzaţia de casă bântuită îl copleșise pe 
Aston. Fiecare scârţâit îi provoca încă o bătaie de inimă 
neplăcută, care se adăuga la pulsul său ce o luase deja la 
goană, fiecare zgomot de ţeavă îl făcea să mai transpire un pic. 
Ajunși pe palier, se apucară să verifice metodic toate încăperile. 
Prima ușă de pe dreapta era baia: porțelan alb strălucitor, o 
cadă de modă veche sprijinită pe patru picioare subţiri și baterie 
de alamă. Ușa următoare dădea într-un dormitor pentru oaspeţi; 
mobilier funcţional și lipsit de prea mare personalitate. 

Degetele atinseră mânerul ușii de la capătul palierului și asta 
fu suficient să-l treacă fiorii. | se ridicară firele de păr de pe 
ceafă, de pe braţe. O privire scurtă spre George îi dădu de 
înţeles că și ea simţea același lucru. Era rațional, amândoi erau, 
dar câteodată trebuia să recunoști că nu poţi explica totul 
științei și logicii. lar în clipa aceasta, gândurile lui erau departe 
de a fi raţionale. Erau gândurile unui copil care avea nevoie să 
mai verifice cineva că nu exista niciun monstru ascuns în dulap, 
înainte de a se duce la culcare, chiar dacă lucrul acesta mai 
fusese verificat de șase ori înainte. 

Ușa se deschise și în lumina care se strecura pe lângă ei, zări 
silueta unei femei. Primul lui gând fu că era stafia Sophiei. Un 
gând irațional, dar asta nu însemna că e mai ușor să-l alungi din 
minte. În spatele lui, George scoase un geamăt încordat. Aprinse 
repede lumina, convins că era vorba de o iluzie optică - nu 
existau stafii; trebuia să existe o explicaţie logică -, dar femeia 
nu dispăru în lumină. Dimpotrivă, deveni mai palpabilă. Pe 
măsură ce ochii lui Aston se obișnuiră cu lumina și putu vedea 
ce se întâmplă, izbucni într-un râs nervos. Nu era stafia Sophiei, 
dar ceea ce vedea nu era mai puţin deconcentrant. 

— Asta e mare tâmpenie, murmură George, luându-i cuvintele 
de pe buze. 

Mac transformase dormitorul într-un altar. Ceea ce Aston 
luase drept stafie era de fapt un manechin. Făcu câţiva pași ca 
să vadă mai de aproape, cu George alături de el. Manechinul era 
îmbrăcat în aceeași rochie albastră de mătase din fotografia de 


46 


nuntă; peruca era făcută din par adevărat, iar șuviţele fine și 
moi se ondulau într-o tunsoare franţuzească până la umeri. În 
păr avea flori moarte, și Aston se gândi că era aceeași coroniţă 
pe care o purtase Sophia la nuntă. Păpădiile și margaretele erau 
uscate și fragile, iar culorile lor, șterse de anii care trecuseră. 

Fiecare suprafaţă liberă era acoperită de lumânări, unele în 
sfeșnice, altele în farfurii, dar majoritatea erau fixate în loc cu 
ceară topită. Hei se mai aflau încă în dulapuri și sertare, iar 
Aston ar fi putut să jure că parfumul ei se simţea în aer. O perie 
de păr cu mâner de fildeș și o oglindă de mână zăceau pline de 
praf pe masa de toaletă, alături de sticluțele de parfum aliniate 
ca niște soldaţi, cu etichetele în faţă. Patul era impecabil făcut, 
pernele umflate și așezate cu precizie militară. Un perete era 
acoperit de fotografii, toate fixate îngrijit de perete cu adeziv. Pe 
jos erau împrăștiate poze. Acestea fuseseră făcute prin toată 
lumea, iar lumina și arhitectura se schimba de la poză la poză. 
Aici, soarele strălucitor și pe fundal un zgârie-nori din Singapore. 
Dincoace, lumina mohorâtă și palatele ţariste severe din 
Moscova. Japonia, Italia și Austria. New York și Paris. Și în toate 
apărea Sophia, fericită și surâzătoare, radiind de sănătate și 
lipsită de griji, fără să știe nimic de boala care aștepta s-o 
lovească, fără să știe că zilele îi erau numărate. 

— Cu siguranţă au călătorit mult prin lume, spuse George, 
uitându-se peste umărul lui la fotografii. Se pare că Sophia avea 
și bani, pe lângă frumusețe. 

— De unde știi că n-a plătit Mac călătoriile? 

— Glumești, nu-i așa? Știi ce salarii avem. Nu intri în breasla 
asta pentru bani. 

Aston se aplecă și ridică o fotografie de pe jos. Părea mai 
veche decât restul, și Mac era și el în ea. În spatele cuplului 
zâmbitor se contura o roată mare, învechită, aceeași roată mare 
din poza din biroul lui Mac. Aston își imaginase dintotdeauna că 
e un suvenir de pe vremea când lucrase la Viena. Ținând 
fotografia în mână, își dădu seama că, probabil, poza din biroul 
lui Mac însemna mai mult decât crezuse. Arătau bine împreună. 
Sophia avea trăsături fine și inocente, și un trup zvelt, o 
frumuseţe felină care îl completa pe Mac, care, cu părul lui de 
culoarea porumbului și cu ochii albaștri pătrunzători, aducea 
puţin cu Robert Redford la înfățișare. 

— Deci, ce înţelegi tu din toată treaba asta? întrebă George. 


47 


— Nu-mi miroase a bine, spuse Aston, dând glas 
sentimentelor ei. 

— Cam neliniștitor, în același timp, adăugă George. Te pune 
să te întrebi ce se întâmplă în mintea lui, chiar în clipa asta. ÎI 
cunoști destul de bine. Ai vreo idee? 

Aston clătină din cap. 

— N-aș vrea să mă aventurez să fac vreo presupunere. 

— Ai văzut destul? 

— Da, spuse Aston, dar George nu mai așteptase să asculte 
răspunsul lui. 

Era deja la jumătatea palierului. Aston ieși din cameră, dar 
înainte să stingă lumina, mai aruncă o ultimă privire către 
manechin, o ultimă privire la coroniţa de flori moarte din părul 
ei. Manechinul îl privea fix, cu ochi negri indiferenți care-l 
neliniștiră și mai tare. Trase ușa după el și o luă în jos pe scări. 
La capătul lor, trecu pe lângă ușa deschisă de la birou, și 
dulapul gri de dosare îl atrase din nou. Încremeni. 

— Așteaptă puţin, strigă câtre George. 

— Acum ce mai e? 

Stătea lângă ușa de la intrare, cu mâna pe clanţă. 

— Vreau să mai verific ceva. 

Dispăru în birou. Prin ușa deschisă, o auzi pe George oftând, 
pe măsură ce pașii i se apropiau. 

— Sper că știi ce faci, Paul. 

Aston nu răspunse. Se uită la dulap preț de o clipă, apoi se 
duse spre el și trase sertarul de sus. Gol. Ceva nu se potrivea 
aici. Verifică și celelalte două sertare. Fișierele din sertarul de la 
mijloc conţineau facturi de întreţinere și niște extrase de cont. 
Nimic interesant. In sertarul de jos erau câteva CD-uri de 
programe de computer, o mică ghilotină pentru hârtie și un 
tocător de documente portabil. Ceva nu părea în regulă. Aston 
făcu un pas înapoi, studiind dulapul, încercând să-l integreze în 
birou. Era un fișet cam mare pentru această încăpere, și totuși 
nu era folosit în întregime. Asta nu prea avea sens. Mac nu ar fi 
făcut asta sub nicio formă. Aston se concentră pe spaţiul din 
jurul dulapului, și deodată văzu. Se așeză în genunchi, și pipăi 
mocheta cu mâinile. In fața dulapului erau două mici șanțuri 
paralele, abia vizibile. Işi trecu nerăbdător mâinile peste oţelul 
rece, trăgând de sertare, trântindu-le la loc. Mânerul era în 
spate; trase cu putere și roţile scârțâiră. Dulapul alunecă cu 


48 


ușurință în față. Aston se așeză din nou în genunchi și dădu 
mocheta la o parte. Inspectă plăcile de lemn, până când o găsi 
pe cea nefixată. Trase de ea și întinse mâna în întuneric, dând 
cu degetele peste ceva din plastic. Un zgomot de mâner. Aston 
ridică geanta de laptop și i-o înmână lui George. 


Da 


Cuvintele plutesc peste masă, dar conversaţia e lipsită de 
substanţă. Totul face parte din joc. Vorbe goale ce umplu 
liniștea, vorbe ce creează iluzia că totul e în regulă. Până la 
urmă, facem asta în fiecare lună, în funcţie de programul 
fiecăruia. Doi prieteni vechi, care se întâlnesc să mai 
sporovăiască. Ca de obicei, plimbarea ocazională pe aleea 
amintirilor, călătorii prin diverse locuri și evenimente pe care 
istoria le-a ignorat, conversaţie despre probleme de serviciu. Și, 
ca de obicei, zâmbesc când trebuie să zâmbesc, aprob când 
trebuie să aprob, și, din când în când, mai și râd. Mă ustură 
pielea, părul de pe ceafă mă mănâncă. Și în tot acest timp 
observ totul. 

Se întinde peste masă, iar lumina lumânărilor îi brăzdează 
fața. În timp ce apucă sticla și umple paharele până sus, face o 
glumă despre preţul vinului. 

— Cel puţin nu plătim noi nota, nu-i așa, Mac? 

Râd împreună cu el. E neliniștit, dar o ascunde bine. Îi e 
teamă de liniște și se străduiește să menţină conversaţia pe un 
făgaș normal, evitând din răsputeri pauzele neplăcute. 

Ospătarul ne aduce felul principal și-mi prezintă farfuria cu un 
gest preţios. El miroase oribil, un miros dulceag, dezgustător, și 
o mustață ca o omidă i se târăște pe buza superioară. Face un 
pas în spate, zâmbind. 

— Mai doriţi și altceva? 

— Nu, mulțumesc, spun, activându-mi șarmul și aruncându-i 
la rândul meu un zâmbet radios. 

Zâmbetul lui se lărgește și mai tare, și e cât se poate de 
încântat că eu sunt încântat. Se întoarce în bucătărie, croindu-și 
drum printre mesele așezate suficient de departe încât să ne 
asigure intimitate. Toate sunt ocupate. De obicei, trebuie să 


49 


aștepți o lună ca să prinzi o masă la Carmichael's, dar noi nu. 
Șeful de sală ne-o ţine rezervată toată luna. Măcar atât să facă, 
la cât plătim. 

Recunosc unele chipuri. Marfă pentru tabloide, în cea mai 
mare parte. Staruri de telenovele, staruri pop, parlamentari și 
manechine. Într-un colţ liniștit, o tânără aspirantă la un rol într- 
un film e distrată de un tip cu părul grizonant, destul de bătrân 
să-i fie bunic. Îi atârnă gușa, are ochi de purcel și un burtoi care 
se chinuiește din răsputeri să se elibereze din închisoarea de 
mătase neagră. Un trabuc gros de Hollywood fumegă printre 
degetele pline cu inele. Păpușica arată perfect într-o rochie mini 
neagră. Are un corp perfect, o piele perfectă, dantură perfectă. 
Frumoasa și Bestia. Nu-l recunosc. Pare o persoană importantă - 
vreun regizor influent, poate. Ea îi soarbe fiecare cuvânt, 
disperată să ajungă pe lista numărul unu, chicotind la poveștile 
lui. Cu vârfurile degetelor îi mângâie podul palmei, atingeri ca 
de șampanie, ușoare și spumoase. lar el înghite ceea ce i se 
vinde. Ce crede influentul regizor? Că e înnebunită după felul în 
care arată el? O urmăresc sorbind elegant din pahar, puţin 
alcool să-și facă curaj, ca să poată face următorul pas. Cu 
suficient alcool va fi în stare să-și șteargă din minte grăsimea de 
balenă transpirată, slinoasă lipită de pielea ei, muntele acela de 
carne îngropând-o din ce în ce mai adânc în saltea. 

Doamne, urăsc locul ăsta! Urăsc falsitatea, lingușeala și cel 
mai tare urăsc disperarea aspirantelor. Dar lui Kinclave îi place 
aici, așa că zâmbesc și îndur cu stoicism. A fost întotdeauna 
orbit de strălucire și de eleganţă și își încarcă bateriile dacă stă 
în preajma Celor Frumoși. 

Cuţitul taie cu ușurință friptura. În sânge, doar puţin atinsă de 
flacără. Fluturii din stomac mi-au atenuat foamea, dar mestec și 
înghit de parcă ar fi cea mai bună friptură din lume. Kinclave îi 
dă înainte întruna cu vremurile bune, ochii îi sunt înceţoșațţi de 
amintiri și de prea mult vin. Devine sentimental de fiecare dată 
când bea. Vocea lui trece peste mine în timp ce se lansează într- 
o nouă istorisire din Rusia, una dintre preferatele lui. li dau 
sonorul mai încet, însă măresc volumul din restaurant. Prind din 
zbor fragmente de conversaţie din toate părţile, cuvinte ciudate 
care se unesc în enunțţuri suprarealiste. Tacâmurile scârțâie pe 
veselă și paharele se lovesc scoțând clinchete. Pe fundal se 
aude încet muzică clasică, un cvartet de coarde. Am dibuit 


50 


imediat cuplul de la masa de lângă ușă. Asigură-te mereu că ai 
spatele acoperit. Până la urmă, nu asta e metoda MI6? Imi beau 
vinul, îmi mestec friptura și aștept să facă el prima mutare. 

Mobilul lui murmură o melodie, iar el îl scoate din buzunar și 
verifică afișajul. 

— lartă-mă, Mac, spune el, mă cheamă datoria. 

— Nicio problemă, spun. 

Kinclave se ridică, își împăturește șervetul cu grijă și îl așază 
pe scaun. Nu-l văd de aici, dar sunt sigur că marginile lui sunt 
paralele cu cele ale scaunului. Se îndreaptă spre toaletă, cu 
telefonul lipit de ureche, și rămâne cu spatele la mine. Nu vrea 
să-i citesc pe buze. Conversaţia e scurtă, veștile mai proaste 
decât credea. Își ascunde bine nemulţumirea, totuși. Îi cad 
umerii puţin, înainte să se adune. Își îndreaptă spatele, iar 
umerii îi umplu iar marginile costumului său Savile Row. Închide, 
mai dă un telefon, apoi se întoarce la masă. 

— Toate bune? întreb. 

— Totul e în regulă, minte el. 

Se întoarce la povestea lui cu un „Unde rămăsesem? Ah, 
da...", mă deconectez din nou și mă prefac că-mi savurez 
friptura, scoțând zgomotele potrivite ori de câte ori e nevoie. 

— Doamne, Mac, de ce lucruri am fost în stare, ei? 

— Tu ai spus-o, aprob eu, fără să fiu prea sigur despre ce 
vorbește și fără să-mi pese prea tare. 

— Am fost vreodată atât de tineri? 

Îi zâmbesc corespunzător, dau din cap semnificativ. 

— Ehei, unde s-au dus anii noștri? Îmi vine greu să cred că mă 
pensionez în mai puţin de șase luni. Mi se pare că abia ieri am 
ajuns pentru prima dată la Century House. 

Kinclave își ia paharul, învârtește vinul și apoi ia o gură. 

— Nu-ţi face griji în legătură cu tâmpenia aia cu demisia, îmi 
spune. 

— Nu-mi făceam nicio grijă. 

— Așa te vreau. În ceea ce mă privește pe mine, ești mult 
prea valoros ca să te pierdem. Cu toată experienţa ta... nu... ar 
fi ridicol. Vocea îi scade până la șoaptă: Nu dau doi bani pe ce 
spune prim-ministrul. Oricum, n-o să-mi spună mie un carierist 
de ocazie cum să-mi conduc prăvălia. 


51 


Probabil că sunt singurul om din lume căruia i-ar mărturisi 
cele mai intime gânduri ale sale de acest fel. Dar știi ceva? Nu- 
mi pasă. 

— Și, Mac, ia spune, te-ai gândit la ce-ai să faci după ce ieși la 
pensie? 

— Probabil, mă apuc de pescuit. 

— Asta ar fi o chestie. Serios acum, dacă vrei să te întorci ca 
OBS“, oferta e valabilă. 

E generoasă. Ofițerii OBS  supervizează securitatea 
operaţională din Controlerate, cazuri triste care nu vor să 
renunţe. In ceea ce mă privește, nu sunt nimic mai mult decât 
gărzi de securitate glorificate. 

— Sunt bani buni la mijloc, insistă Kinclave. 

— Ca să fiu sincer, de când... ei bine, de când a murit Sophia, 
nu m-am mai gândit prea mult la asta. 

li servesc replica îngheţat, ducând conversaţia într-o liniște în 
care nici măcar Kinclave nu poate naviga. E salvat de ospătar, 
care se năpustește să ne adune farfuriile, ne întreabă dacă totul 
a fost pe măsura așteptărilor, și dacă vrem să vedem și meniul 
pentru deserturi. „De ce nu”, îi spune Kinclave, agăţându-se de 
întrebarea salvatoare și luminând, în același timp, ziua 
ospătarului. Ospătarul încă strălucește când aduce meniurile. 
Cuplul de lângă ușă a ajuns la cafele și brandy. Mai ales fata e 
talentată, inocentă și elegantă, făcând pe aiurita. S-a așezat în 
așa fel încât să ne poată vedea reflexia în geam. Foarte drăguţ! 

A plouat în ziua înmormântării, o zi capricioasă, prinsă în 
mijlocul unei săptămâni minunat de însorite. Am tras mașina în 
faţa crematoriului, sub un cer agitat, cu o ploaie ce lovea 
necontenit în geamurile Daimler-ului. Am apucat colțul sicriului 
din dreapta faţă; celelalte trei colţuri au fost prinse de trei 
muncitori de la casa funerară, oameni serioși, cu expresii 
serioase și îmbrăcați în costume negre. La cererea Sophiei, am 
fost singurul care a privegheat-o. A vrut o ceremonie cât se 
poate de restrânsă. Nici pe mine nu mă voise acolo, dar asta a 
fost o discuţie în care am câștigat eu. Amintirea acelei zile e 
înceţoșată; am acţionat întru totul pe pilot automat, cu inima și 
sufletul amorţite. Preotul de la Pachelbel cânta încet, în timp ce 
duceam sicriul spre altar. Câteva cuvinte goale din partea 
vicarului, apoi o rugăciune și un imn, ale căror titluri nu mi le 


1 Ofițer Britanic Senior. 
52 


amintesc. Am fost invitat să spun câteva cuvinte, și am făcut 
asta, dar nu cu voce tare. Am stat în spatele sicriului cu mâinile 
încleștate, cu privirea încremenită pe buchetțelul cu flori de 
câmp care fusese așezat pe capac. Cu buzele strânse, și fără să 
rostesc niciun cuvânt, i-am spus despre toate lucrurile de care 
mi-era dor, cât de tare o iubesc, mi-am luat rămas-bun. Cuvinte 
dulci, doar pentru ea. Vicarul m-a bătut ușor pe umăr și a 
murmurat ceva de complezenţă pe când mă îndreptam înapoi 
spre strana goală. Alt imn, altă rugăciune, apoi dricarul a dus 
sicriul în flăcări. Mai târziu în aceeași zi, am mers cu mașina 
până pe coastă, am închiriat o barcă și sub același cer agitat i- 
am împrăștiat cenușa în apele alburii și învolburate. 

— ... Mi-e greu să-mi imaginez prin ce ai trecut, spune 
Kinclave. 

Mă întorc în prezent. Se uită la mine și clatină din cap. Are o 
privire plină de milă. Nu am nevoie de mila lui. 

— Știu că lucrurile îți par mohorâte acum, spune. Dar poți 
depăși momentul. Cel mai important e să întelegi că nu ești 
singur. 

Am mai auzit asta și înainte. Nu am crezut nici atunci și nici 
acum nu cred. 

Scutură din cap și oftează. 

— Ar trebui să vorbeşti despre asta, știi? Nu are cum să-ți 
facă bine să ţii totul în tine... O altă străfulgerare de milă. Uite, 
spune el. Am aranjat totul. Ți-am găsit o căsuță la ţară. Cinci 
stele. Spa, piscină, masaj. O pauză ca să capeţi o altă 
perspectivă asupra lucrurilor îţi va face extrem de bine, Mac. O 
să-ţi revii imediat. 

— Vrei să mă trimiţi la vreo fermă de însănătoșire? 

— Numai dacă vrei să mergi. 

— Crezi că o săptămână la ţară, cu sucuri vegetale și salată o 
să rezolve ceva? 

— Păi, rău n-are cum să-ţi facă. Pe de altă parte, poţi să-ţi iei 
concediu - ai dreptul la o grămadă de zile - mergi undeva într-o 
excursie. 

— Asta chiar o să-mi ridice moralul, Grant. După asta o să-ți 
trimiţi psihiatrul ăla înţepat să mă vadă, ca să stăm la taifas 
despre toate lucrurile pe care le reprim. 

— Mac, eu doar încercam să te ajut. Cu siguranţă, treci prin 
iad la ora asta. 


53 


— Grant, n-am nevoie de ajutorul tău, și de al nimănui. Nu-mi 
trebuie un psihiatru și, înainte să spui altceva, nu-mi trebuie 
niciun doctor. Dacă ai de gând să rostești măcar cuvântul 
Prozac, am dispărut de aici. 

Un zâmbet amabil și atrăgător. 

— Haide, ce zici să uităm de discuţia asta și să comandăm 
desertul? 


8. 


— Paulie, Paulie, Paulie... și ce te aduce pe tine în colțișorul 
meu de lume? Mac te-a pus iar la treabă? 

Mole trase lung din ţigară, scutură cenușa moartă în cutia de 
tutun pe care o ţinea în brațe. Prinse ţigara răsucită între buze și 
își mișcă scaunul cu rotile înainte. 

— Oarecum, spuse Aston, pe când ușa se închise în urma lui 
și un val de aer rece îi mângâie obrazul. 

Era destul de târziu, aproape unsprezece într-o zi de lucru; 
totuși, a presupus că-l va găsi pe Mole aici. Un pariu cât se 
poate de sigur. Mole se transforma în cenușă când răsărea 
soarele și se reîntrupa doar la căderea întunericului. Aerul era 
înmiresmat de florile de patchouli și se simţea și o urmă de 
duhoare umană. Un CD cu Doors cânta încet, cu monotonia lui 
hipnotică liberă și intensă. „The End.” Morrison și băieţii lui în 
cea mai bună formă sub influenţa drogurilor. Aston recunoștea 
această melodie anume, din perioada de șase luni petrecută ca 
aspirant la viaţa Boemilor, la șaptesprezece ani. Scrisese o 
mulţime de poezii de doi bani, băuse prea mult vin roșu de doi 
bani, vorbise multe tâmpenii și apoi se trezise într-o dimineaţă și 
sosise vremea să treacă la următoarea toană. In fundal bâzâiau 
ventilatoare de calculator, și diferitele tonalități creau o armonie 
blândă. Singura sursă de lumină provenea de la monitoarele 
răspândite prin cameră, iar lui Aston îi trebui puţin până să i se 
adapteze ochii. Diverse screensavere - mingi colorate săritoare 
și călătorii interstelare - aruncau umbre furișe - caleidoscopuri 
de lumină pâlpâind și plutind în aer. Mole prefera să stea așa, 
spunea că se simte mai ca acasă trăind în lreal. 


54 


Mole își opri scaunul cu rotile în faţa lui Aston și se lăsă peo 
parte, uitându-se pe lângă el. 

— Și ce avem noi aici? Aceea e cumva Superba George care 
stă și pândește în umbră? Haide, draga mea! Nu fi timidă! Nu 
MuȘC... 

George ieși din spatele lui Aston. 

— Salut, Mole, ce mai faci? 

— Cu atât mai bine cu cât am ocazia să te văd. Nu prea am 
mulți vizitatori aici, și foarte rar se nimerește cineva așa drăguţ 
ca tine. 

Dacă era nevoie de dovezi că MI6 era o instituție serioasă în 
ceea ce privește noua ordine mondială, Aston își imagina că 
Mole este această dovadă. In blugii lui Levis tociţi, în tricoul uzat 
cu „Aerosmith” și o pereche de adidași Nike care nu erau 
departe de raiul pantofilor sport, Mole nu era vreun 007. Avea 
peste treizeci și cinci de ani și era nesănătos de supraponderal. 
Gușa îi atârna, iar ochii lui de pește îi ieșeau din orbite din 
spatele unor ochelari cu lentila ca fundul de borcan. Părul lung îi 
era legat într-o coadă care-i ajungea până la jumătatea spatelui, 
cu șuviţe gri slinoase, amestecate cu negru. Inainte de a fi 
recrutat la MI6, Mole se distrase de minune creând viruși și 
spărgând sisteme care se credeau infailibile. Capodopera sa a 
fost un virus numit Revelations 2001, care prăbușise Web-ul și 
costase companiile de pe glob milioane. Poliţia de pe ambele 
coaste ale Atlanticului îl căutase, cheltuind resurse enorme de 
timp și de bani, și îl găsise în cele din urmă într-o locuinţă 
socială la marginea orașului Sheffield, unde locuia cu mama sa. 

Mac a fost cel care a înțeles că talentul deosebit al lui Mole ar 
fi fost irosit în închisoare. Chelboșii de la MI6 erau buni, a 
argumentat el, dar aveau nevoie de cineva care nu avea teamă 
să se aventureze pe teritoriile virgine de la hotarele Spaţiului 
Cibernetic, cineva care să meargă până la acele hotare și 
dincolo de ele. Mole era persoana potrivită. S-au tras niște sfori, 
s-au încheiat niște înţelegeri și Mole a scăpat de închisoare cu 
condiţia să lucreze pentru MI6. Nu era tocmai o vitregie a sorții 
pentru hacker. Pentru păcatele sale, se alesese cu cele mai 
impresionante sisteme de calculatoare din lume cu care să se 
poată juca. 

Ochii lui Mole se opriră pe geanta de laptop care atârna de 
umărul stâng al lui Aston. Expresia i se schimbă dintr-odată, se 


55 


înăspri, zâmbetul de băieţel pierdut în spaţiu fu înlocuit cu un 
rânjet flămând. Hackerul stinse ţigara și închise capacul de la 
cutia de tabac. 

— Deci, ce pot face pentru voi? 

Aston trase fermoarul de la geantă și scoase laptopul. Mole îl 
luă și se duse înapoi la birou în scaunul cu rotile. Îl întoarse pe 
toate părţile, examinându-l în lumina celor trei monitoare plate 
imense așezate ca oglinzile la o masă de toaletă. 

— Care-i treaba? 

— Vrem să știm ce e în el, spuse Aston. Tot ce e în el. 

— Nu v-aţi atins de el, da? L-aţi pornit și aţi făcut o încercare 
să spargeţi parola? L-aţi deschis măcar? 

Aston scutură din cap. De ani de zile, lumea spionilor se 
folosea de computere să transporte informaţie. E-mailul era 
ideal pentru transmiterea de mesaje anonime codificate. Zonele 
uitate de la marginea hard-drive-ului erau perfecte pentru 
ascunderea de informaţii. Pe măsură ce tehnologia progresase, 
securitatea devenise mai extravagantă. Dacă apăsai tasta 
greșită, gata. Game over. Toate secretele erau șterse. 

Mole termină inspecția vizuală și mută mouse-ul să facă loc 
pe birou. Il așeză ușor, cu mâna pe capac, scriind cu degetele 
un cod pe o tastatură nevăzută. Se uită la Aston prin lentilele 
groase ca de lupă. 

— OK, vrei să-mi explici și mie despre ce e vorba? 

— Trebuie doar să știu ce e în computer. 

— Te-am auzit de prima dată, spuse Mole. Vezi tu, ideea e că 
îmi amintesc fiecare computer pe care îl construiesc. Sunt 
copilașii mei. Şi înainte să le dau drumul din cuib le fac un semn. 
Ceva după care să le pot recunoaște. Nu te uita așa la mine! 
Știu că genul ăsta de gândire îţi e străin, dar eu nu sunt spion. 
Eu sunt hacker, iar hackerii au egoul cât soarele de mare. Cum 
crezi că m-au prins? Îmi semnam lucrările cu litere de-o 
șchioapă. M-am gândit eu că sunt al naibii de deștept. Mole 
ridică laptopul. Pare a fi un IBM Thinkpad de la magazin, nu-i 
așa? Intoarse calculatorul cu grijă și îi arătă primele două cifre 
ale numărului de serie. Un șase și un nouă. E o copilărie, știu. 
Dar asta e. li zâmbi lui George. Acest laptop îi aparţine 
onorabilului Robert Macintosh. Ceea ce face să pun întrebarea: 
De ce vreţi să spargeţi calculatorul lui Mac? 


56 


— Trebuie să știm, răspunse Aston, încântat de felul cum 
sunau cuvintele. 

Pierduse șirul dăţilor când i se servise exact aceeași replică. 
Era o schimbare plăcută s-o servească el. 

— Păi, dacă eu nu trebuie să știu, spuse Mole, atunci ne 
pierdem timpul reciproc. 

Aston observă că Mole nu se grăbea deloc să înapoieze 
laptopul. Tinea protector mâna pe capac, bătând darabana cu 
degetele. Și Mole era la fel de curios ca și el să afle ce se găsea 
în computer. 

— Ar fi vreo diferență dacă ţi-aș spune că lucrez pentru șeful 
cel mare? 

Nu tocmai adevărat. Nu tocmai fals. 

Mole ridică dintr-o sprânceană. 

— Dacă e de-al tău, bănuiesc că poţi intra în el, nu-i așa? Fără 
să se autodistrugă, vreau să zic. 

Mole își dădu ochii peste cap. 

— Voi chiar așteptați să vă dau un răspuns? Firește că pot să 
intru. Mole își plimbă degetele pe sub laptop și se auzi în mic 
clic. la uite, spuse el cu un rânjet satisfăcut. 

Hackerul se linse pe degete, și le întinse ca un pianist înainte 
de concert și porni calculatorul. ENTER PASSWORD: clipi pe 
ecran. Degetele îi zburară pe tastatură. Ecranul sclipi și se 
schimbă, cu caractere și simboluri la fel de misterioase ca niște 
hieroglife care ţi se plimbă prin fața ochilor cu viteza fulgerului. 
Pe măsură ce Mole tasta mai repede, Aston observă că hackerul 
se încrunta. Încruntătura deveni tot mai evidentă, și el abia se 
abţinu să nu-l întrebe care e problema, dar știa că nu trebuia să- 
| deranjeze pe Mole când lucra. Mai făcuse asta o dată și nu 
fusese deloc plăcut. 

Trecură treizeci de secunde. Un minut. Două minute. Mole se 
opri deodată și se întinse după cutia de Pepsi Max. Luă o 
înghiţitură, râgâi, se șterse la gură cu dosul mâinii. 

— Măi, măi, măi, murmură, zâmbind pentru el. 

— Care-i problema? întrebă George. 

— Problema? Mole se răsuci cu scaunul lui cu rotile. O ţigaretă 
rulată îi apăruse miraculos între buze. Aprinse o brichetă și se 
aplecă spre flacără. Deh, nu-i nicio problemă. Nimic ce să nu pot 
rezolva, cel puţin. 


5 Introduceţi parola. 
57 


— Deci e ceva în neregulă? insistă George. 

Trase lung din ţigară. Din nările lui Mole se rostogolea fum. 

— Aveţi idee despre ușile din spate?$ 

— Da, spuse George. Sunt plasate în programe astfel încât 
programatorul să poată accesa un sistem fără să-și facă griji în 
legătură cu parole și alte chestii. 

— Ei bine, Mac a încuiat bine ușa din spate pusă de mine. 

— Atunci nu poți intra? spuse Aston. 

— Oh, voi, cei cu puţină credinţă, spuse Mole clătinând ușor 
din cap. Hackerul apăsă o tastă și apăru pagina de desktop. 
Rânji la Aston: Ce crezi? Că eu pun doar o ușă? Dă-mi mai mult 
credit, te rog! 

Aston zâmbi. 

— Sunt impresionat. Deci ce avem aici? 

— Nu așa de repede. Cel care a scos ușa din spate pusă de 
mine știe ce face. Evident că nu e la fel de bun ca mine, dare 
competent. Ușa aia din spate n-a fost ușor de plasat. A trebuit 
să procedez în așa fel încât, dacă e găsită, să nu suspecteze 
nimeni că mai exista una. Mole trase un fum adânc în piept, ca-n 
Nașul, și flutură ţigara în faţa lui Aston. Dacă nu ai nimic 
împotrivă, o să mai ţin puţin laptopul și o să mă uit cu atenţie la 
el. Nu vreau să mă grăbesc în caz că stau la pândă surprize 
neplăcute înăuntru. O pauză, înainte de a adăuga: Sunteţi siguri 
că nu vreţi să-mi spuneţi despre ce e vorba? 

— Foarte. 

Încă un fum, și un oftat lung. 

— Bănuiesc că vin la tine dacă găsesc ceva. 

— La mine sau la George, aprobă Aston. Sau la șef, bănuiesc. 

— Neah, ești în regulă. Mole râse din spatele norului de fum. 
Te las pe tine să cauţi. 


9. 


După cum mi-am dat seama, veștile fuseseră mai rele decât 
se gândise Kinclave - suficient de rele încât să pună fata pe 


6 Un backdoor (ad. lit. „ușa din spate) este o caracteristică a software-ului care 
ocolește mecanismele normale de securitate; poate fi instalat în scopuri de 
mentenanţă. 


58 


urmele mele când am plecat din restaurant. Și după cum am 
remarcat, era talentată. Mi-a luat ceva să scap de ea, dar numai 
pentru că-mi făcea plăcere. Am lăsat-o cu buzele umflate, în 
cele din urmă, prin miile de tuneluri care șerpuiesc prin staţia de 
metrou Picadilly Circus. 

Cu jacheta strânsă pe mine ca să-mi ţină de cald, mă îndrept 
spre râu, pășind hotărât, pe străzile familiare. Mă sprijin de un 
perete și mă feresc de mirosul urât al râului maroniu. Apa se 
învolburează dedesubt, întunecată, misterioasă, otrăvitoare. 
Preţ de câteva clipe o privesc, țintuit locului de mișcare, valurile 
fine învârtindu-se, răsucindu-se, cercuri concentrice unindu-se și 
separându-se în întunericul de nepătruns. Ploaia se prelinge pe 
faţa mea și-mi picură de pe nas. 

Tata a fost în MI6 în al Doilea Război Mondial. Mi-l amintesc 
stând pe patul meu și povestindu-mi despre lucrurile pe care le 
făcea. Stătea cu spatele rezemat de capul patului, cu picioarele 
lungi și încălţate cu șosete întinzându-se aproape până în 
capătul celălalt, înconjurat de mirosul reconfortant de tabac de 
pipă amestecat cu cel de loţiune după ras. Poveștile pe care le 
spunea erau aventuri demne de colecțiile de cărți pentru băieți, 
și-i sorbeam fiecare cuvinţel. Erau povești despre misiuni în 
spatele liniilor naziste, operaţiuni pline de pericol și exaltare. Și 
termina fiecare istorisire atingându-mă ușor pe nas, îmi făcea cu 
ochiul și spunea: „Amintește-ţi, Rob... Trebuie-Să-Știu”. îl 
atingeam și eu pe nas, îi făceam cu ochiul și șopteam: „Trebuie- 
Să-Știu”. Îmi zburlea părul și îmi ura somn ușor, și mă lăsa 
visând cum omoram naziști și aruncam poduri în aer. 

În adolescenţă, mi-am dat seama că inventase totul. Nu avea 
cum să facă toate acele lucruri. Abia când am început și eu să 
lucrez la MI6 și am pus mâna pe dosarul lui mi-am dat seama 
că, chiar dacă inventase totul, ceea ce făcuse în realitate nu era 
deloc mai puţin spectaculos. Mai mult, am descoperit cât de 
mult era respectat în organizaţie. Avea un dosar fără pată și o 
vreme se zvonise că era posibil să ajungă următorul șef. 

Raportul oficial a spus că e vorba de „un accident regretabil”, 
dar nu a fost așa. Fusese crimă, pur și simplu. Aveam zece ani și 
tatăl meu era staționat în Moscova. Mergând spre casă, într-o 
noapte, a văzut cum o femeie e jefuită. Fără să se gândească, a 
fugit s-o ajute și a fost înjunghiat. Jefuitorul nu a fost găsit 
niciodată, nu că autorităţile s-ar fi străduit foarte tare. Asta se 


59 


întâmpla demult, în perioada Războiului Rece. Pentru un motiv 
oarecare, KGB-ul dorise să-l scoată pe tata din joc, și asta a fost 
tot. Caz clasat. A existat, firește, o anchetă, o grămadă de 
absurdităţi birocratice care n-au însemnat nimic. 

Șeful staţiei de pe atunci, Giles Meredith, un individ comod 
care părea să treacă prin viață ca gâsca prin apă, ne-a anunţat 
de moartea lui. Mie îmi păruse întotdeauna o figură ușor comică, 
dar tata părea să-l respecte (și acum, cu treizeci de ani de 
experiență în spate, pot să îmi dau seama că nu trebuie 
întotdeauna să iei de bun ceea ce vezi). Părinţii mei fuseseră 
acasă la Meredith de vreo câteva ori, la petreceri, dar era prima 
dată când venea el la noi acasă. A trecut la subiect repede, 
conducându-mă pe mine și pe mama în camera de zi, ignorând 
întrebările frenetice ale mamei până când ne-am așezat 
amândoi pe canapea. Când ne-a spus ce s-a întâmplat, n-am 
realizat imediat. Mă gândeam că sigur e vreo greșeală la mijloc, 
că au găsit pe altcineva. Așteptam să se trântească ușa de la 
intrare și să-l văd pe tata întrând în casă, cu pipa fumegând și 
cu un zâmbet hâtru pe chip. Mama a tăcut mult timp și apoi a 
început să urle. A fost cel mai hidos zgomot pe care l-am auzit 
vreodată. Nu știam ce să fac. M-am gândit că probabil ar trebui 
să plâng, dar nu puteam. Așa că am rămas pe canapea, în 
vreme ce Meredith încerca s-o consoleze pe mama, cu mâinile 
în poală, uitându-mă pierdut în gol și întrebându-mă ce are să se 
întâmple de acum înainte. 

Mama n-a murit și ea atunci, ci s-a stins cumva încet; după ce 
tata a fost ucis, a devenit din ce în ce mai imaterială, până când 
a încetat să mai existe. Întâi a părăsit-o mintea. Într-o zi, am 
ajuns acasă de la școală și am găsit-o pe bunica acolo. 
Respirația îi mirosea a gin și în ochi i se citea dezamăgirea. Fără 
pic de compasiune, m-a informat că mama fusese închisă la 
casa de nebuni și că eu urma să locuiesc cu ea, pentru că 
membrii unei familii au grijă unii de alţii și ăsta era un lucru al 
dracului de minunat. Când i-am spus că nu vreau să stau cu ea 
sub nicio formă, mi-a zis că sunt un bastard nerecunoscător și 
m-a lovit atât de tare că am căzut și am simţit cum îmi sună apa 
în cap. Din felul cum au început lucrurile, nu mi-am făcut nicio 
iluzie în legătură cu ce avea să urmeze. Am mai văzut-o pe 
mama de două ori, o dată în carne și oase și a doua oară în 
sicriu. Cu o săptămână înainte să moară mama, bunica m-a dus 


60 


la azil. M-a târât prin coridoarele răsunând de urlete, până într-o 
cameră întunecată, fără ferestre. Inăuntru erau patru paturi, 
fiecare conţinând rămășițele mumificate ale unor posibile ființe 
umane. Asta era clar ultima oprire. Mama zăcea în patul cel mai 
apropiat de ușă. In jurul ochilor ei căzuţi în orbite și a obrajilor 
lăsaţi, îi puteam distinge forma craniului. Pielea îi atârna ca un 
pergament galben pe oase și nu cântărea mai nimic. După 
fiecare gură de aer pe care o inspira, urma un moment de 
suspensie, în care nu făcea nicio mișcare, clipe ce păreau să 
dureze o veșnicie, și de fiecare dată mă gândeam că asta e, va 
expira și va trage altă gură de aer horcăită. Din fericire, a rămas 
cu ochii închiși. 

Era normal să vreau să intru în MI6, dar nu era ușor. Fără 
niciun ajutor de la bunica mea, care-și petrecea majoritatea 
timpului fie beată, fie în comă alcoolică, fie bătându-mă, am 
prins un loc la o școală secundară. Și acolo am descoperit că am 
talent la teatru. Jucam diverse personaje și asta mă făcea să uit 
o vreme de lumea reală, și, Doamne, câtă nevoie aveam! Am 
câștigat o bursă la Cambridge, unde am studiat psihologia, și în 
ultimul an am fost abordat. 

Ploaia încetinește și cercurile din apă se micșorează, apoi 
dispar cu totul. Aș putea merge oriunde, aș putea fi oricine, aș 
putea s-o iau din nou de la capăt. Am identitățile create, am 
îndemânarea necesară să le folosesc. Aș putea fi inginer, 
academician, finanţator, orice. Totul e ascuns într-un loc sigur. 
Documentaţie completă: pașapoarte, permise de conducere, 
numere de asigurare, biografii complete, activităţi. Nu știe 
nimeni despre Stewart Graves sau despre Graham Webster, sau 
despre Harry Mortimer. Ar fi ușor să mă furișez afară din ţară. 
Cel mai sigur e s-o iau spre Irlanda, să ajung în Dublin și să prind 
primul avion care iese din ţară. Dar n-am să fac asta. Cel puţin, 
nu încă. 

Mă întorc la hotel, un loc anonim fără stele într-o parte a 
orașului care n-o să fie inclusă prea curând în ghidurile de 
călătorie. Londra e locul perfect de ascunzătoare: nimeni nu 
vede pe nimeni și nimic. Privesc ocazional ca să mă asigur că nu 
sunt urmărit, mai mult din obișnuinţă decât de nevoie. Străzile 
se îngustează, umbrele se adâncesc. Invizibilii stau ghemuiţi în 
uși, cu păturile înfășurate în jurul trupului, cu o mână 
protejându-și puţinele bunuri, iar cu cealaltă înfășurată în jurul 


61 


unei cutii de bere, sau de cidru, sau de amfetamină. Un terrier 
sfrijit latră și o voce hârșâită îi poruncește să tacă naibii din 
gură. 

— Ai ceva mărunțiș? 

Vocea e în spatele meu, în stânga. Mă întorc încet și văd o 
siluetă întunecată foindu-se în umbră. 

— Haide, insistă vocea, sigur ai ceva mărunţiș de dat. 

— Valea, îi spun. 

Face un pas înainte, în lumina felinarului și pot să-l văd pe 
Șobolan mai bine. Are fața lungă, cu ochii adânc înfundaţi în 
orbite și înconjurați de cearcăne negre. Are privirea aceea fixă 
de drogat, dinţi stricaţi și pielea de culoarea marmurei vechi. 
Hainele îi sunt lipite una de alta de la murdărie: trei pulovere și 
o haină, pantofi desperecheaţi care-i sunt mult prea mari, părul 
ascuns sub o căciulă căzăcească cu blană murdară. Se folosește 
de dosul mănușii lui fără degete să-și șteargă mucii de sub nasul 
ascuţit. 

— Numa’ o para, spune Șobolanul. Numa’ o para și mă car de 
aici și nu te mai deranjez. Promit. 

— O să te cari în clipa asta! îi zic. 

— Pentru una de cinci fac ce vrei. Orice. 

Zâmbind, mă îndrept spre el. Înghite în sec și are gâtul atât 
de sfrijit că arată de parcă a înghiţit o minge de golf. Șobolanul 
se uită nesigur în jur, face un pas înapoi, retrăgându-se din 
lumină în umbră, căutând cu ochii o portiţă de salvare, într-un 
loc unde nu există așa ceva. Se dă înapoi până se lovește cu 
spatele de un zid și se oprește. li fac semn cu degetul arătător 
să vină în faţă. Se uită în stânga, se uită în dreapta, căutând 
scăpare, dar în cele din urmă, tot ce poate face e să vină spre 
mine. Când pășește înapoi în lumină, îi studiez atent chipul. 
Trăsăturile îi sunt distorsionate de sodiu și, pe măsură ce îl 
privesc, începe să se schimbe, lovește metamorfozându-se în 
toate chipurile pe care am învăţat să le urăsc în viața mea. Simt 
cum furia îmi crește, cuprinzându-mi fiinţa din cap până în 
picioare, și nu fac nimic să o reprim. În viaţă suntem forțați de 
atâtea ori să ne suprimăm emoţiile adevărate, dorinţele acelea 
primare care își au originea în cele mai vechi părți ale creierului. 
Și câteodată ni se dă ocazia să le eliberăm și preţ de câteva 
glorioase clipe știm ce înseamnă să fii cu adevărat viu. Trag 


62 


adânc aer în piept, adrenalina îmi curge prin vine, inima îmi 
bate cu viteză dublă. 

— Ce ai spus? 

Șobolanul nu răspunde, stă acolo paralizat, cu o expresie 
îngrozită pe chip. 

Un pas înainte. 

— Ești un căcat lipsit de orice o valoare, știi asta? 

In fraza asta aud ecouri de-ale vorbelor bunicii; creierul îmi 
evocă amintiri ale respirației sale duhnind a băutură. 

— Imi pare rău, încearcă Şobolanul. N-am vrut să... 

— Taci dracului din gură, bine? Te-ai smiorcăit și ai scheunat 
destul. Ești deplorabil, ai auzit? Mi-e silă de tine. Aproape de el, 
duhoarea Șobolanului e copleșitoare, miasma de decădere și 
pișat și deznădejde. Arăt cumva a prost? 

— Nu, spune el, și apoi adaugă un „domnule” tremurat. 

— Nu, domnule, e corect, Îi zic. 

Fără niciun avertisment, îi trag un cap direct în faţă. Rămâne 
în picioare o secundă, cu sângele ţâșnindu-i din nas, apoi cade 
ghem la pământ. Invizibilii se agită în umbră, dar nimeni nu-i 
sare în ajutor. In zonele astea îndepărtate ești pe bune și cu 
adevărat pe cont propriu. Îi smulg căciula căzăcească, îl apuc de 
păr, îl ridic iar în picioare și-i trag doi pumni în faţă. Două lovituri 
crâncene. Din pantaloni i se ridică aburi și obrajii murdari îi sunt 
brăzdaţi de lacrimi. 

— Nu mă omori, se tânguie. Te rog, nu mă omori! 

Sunt atât de aproape de el că-i simt frica, dogoarea pe care o 
emană faţa lui. Vreau să-l omor, chiar vreau; niciodată n-am 
vrut ceva atât de mult în viaţa mea. Îi dau drumul, iar el cade la 
pământ. Tremură tot, doar un morman de zdrențe. Mă aplec 
până la nivelul ochilor lui, să mă uit mai bine. Ochii lui înfundaţi 
sunt mari și largi, iar micuța sclipire din pupile ar putea aduce 
cu speranţa. Ochii i se fixează într-ai mei și sclipirea pâlpâie, se 
stinge și apoi dispare. E sigur că am de gând să-l omor. 

Mă ridic și plec. In urma mea, Invizibilii își părăsesc locurile 
sigure din umbră, făcându-și drum cu grijă spre tovarășul lor 
căzut. Nu trebuie să mă întorc ca să-mi confirm că ultimul lucru 
la care se gândesc e să-l ajute. Chiar și la capătul ăsta de lume, 
există cineva mai jos decât tine, cineva de care poţi profita, 
chiar dacă e vorba doar de a fura o pereche de papuci uzaţi sau 
o căciulă căzăcească veche și boțită. 


63 


10. 


— Haide, Paul, trezește-te! 

Aston ignoră vocea și se întoarse pe partea cealaltă făcând 
canapeaua de piele rece să scârțâie. Tremurând, își strânse 
sacoul subţire pe el și-și îngropă capul sub o pernă. O mână îl 
apucă de umăr și încercă să-l răsucească. Se îngropă și mai tare 
în canapea, opunând rezistenţă insistențelor ei, spunându-și că 
nimic din toate astea nu era real. 

— Să nu cumva să îndrăznești să-mi întorci spatele, Paul! 
Trebuie să vorbim. 

Un fior îi străbătu șira spinării. „Trebuie să vorbim.” Aceste 
trei cuvinte sunau întotdeauna a bucluc. Și în ultima vreme, 
numai asta voia... să vorbească. Laura avea un stil de a-și alege 
momentele pentru asta... Era mult prea devreme pentru discuţii. 

— Nu te mai preface că dormi. Știu că ești treaz. 

Mâna deveni un pumn care-l lovea în braţ. Loviturile nu erau 
tari și plesni și el, orbește, de parcă l-ar fi pișcat un ţânţar. 

— Acum o să te ridici în capul oaselor și o să vorbești cu mine. 
Nu cred că îţi cer prea mult. 

— Lasă-mă, murmură Aston cu faţa în canapea. Vreau să mai 
dorm. 

Laura se opri din lovit și începu să-l scuture din nou, de data 
asta folosindu-se de ambele mâini, apucându-l suficient de tare 
ca Aston să-i simtă unghiile încleștate în brat. 

— Bine, bine, bine, spuse el. Dă-mi voie să mă dezmeticesc, 
OK? Nu cred că îţi cer prea mult. Totuși, cât e ceasul? 

— E trecut de șapte și jumătate. 

— Și vrei să vorbim acum? Doamne, Laura, nu putem lăsa 
asta pe mai târziu? 

— Nu, nu putem, Paul. 

Aston se răsuci și rămase întins pe spate o clipă, adunându- 
se. După ce lăsase laptopul la Mole, George îi propusese să 
meargă la un bar de noapte. Nu fusese nevoie să insiste pentru 
a-l convinge. Dorind să recupereze timpul pierdut, începuseră cu 
duble și continuaseră cu triple. Cam din acel moment, totul îi 
era cam neclar. Aston își deschise ochii și lumina crudă a 
soarelui îi străpunse creierul, provocându-i greață și o durere 
cumplită de cap. Încă era complet îmbrăcat: cravata îi atârna de 


64 


gât, la spate, avea cămașa și pantalonii șifonaţi și duhnea a 
băutură. Sacoul era boţit și prea subțire ca să îl apere de 
răcoarea dimineţii. Lângă canapea zăcea o sticlă de Jack 
Daniel's pe jumătate goală. Pesemne, continuase să bea și după 
ce ajunsese acasă, și băuse până nu mai știuse de el. Se ridică 
în capul oaselor și se frecă pe faţă. Sperând că demonii din 
creier se vor potoli, încercă să zâmbească. 

— Bănuiesc că n-ai chef să fii drăguță și să-mi aduci o cafea și 
două aspirine, așa-i? 

Laura clătină din cap, iar dezaprobarea i se citea pe toată 
faţa. 

— Ai cea mai mică idee cât de nasol arăţi? 

— Mulţumesc. Și eu te iubesc. 

Aston își frecă bărbia aspră. Știa cum arăta și nu avea nevoie 
ca să-i reamintească Laura. Ochi injectaţi, piele obosită, prea 
multe riduri. Faţa buhăită ce-l privea dimineaţa din oglindă nu-i 
era deloc străină zilele astea. 

— Serios, Paul, trebuie să o lași mai moale cu băutura. 

— Ei, na. Mai beau și eu de plăcere din când în când. Care-i 
problema? Toţi facem la fel. 

Laura eliberă o porțiune a măsuţei de cafea și se așeză în faţa 
lui Paul. Făcu o pauză, apoi oftă lung și îl fixă cu privirea. 

— Ce se întâmplă, Paul? Te porţi foarte ciudat de câteva 
săptămâni încoace. 

— Ciudat? 

— Da, ciudat. Bei mai mult decât de obicei... mult mai mult 
decât de obicei. Și ești atât de distant! 

Aston pufni. 

— Tu nici când ești în cea mai bună formă nu ești prea ușor 
de abordat, dar am impresia că în ultima vreme te-ai mutat pe 
altă planetă, sau așa ceva. 

— Am o mulţime de chestii pe cap la serviciu, asta-i tot. 

— Și cea mai bună metodă de a rezolva problema e să te faci 
mangă în fiecare seară și să mă ţii la distanţă. 

— Nu în fiecare seară. 

Pe măsură ce rostea aceste cuvinte, Aston făcu o socoteală. 
Ultima zi fără alcool fusese cu aproape trei săptămâni în urmă, 
în duminica dinainte de 18/8. Mamă, ăsta era un gând care-l 
trezi din amorţeală. Și era adevărat, se ţinea de sticlă mai tare 


65 


decât de obicei. Dar era cumva de mirare după ce văzuse în 
tunelurile alea fără pic de aer? 

— Ei bine, mie mi se pare că ai cam băut în fiecare noapte. 

— Nu e mare scofală. 

— Nu e mare scofală! Da, ai dreptate, Paul, faptul că te îmbeţi 
în fiecare noapte nu e cine știe ce. Te îmbeţi atât de tare încât 
nu-ți mai amintești ce faci, nu, nici asta nu e mare scofală. De 
fapt, e perfect normal. Așa cum spui și tu, toată lumea face 
asta, așa că... mare scofală! Ai început să bei și în timpul zilei 
cumva? Un strop, cât să te oprești din tremurat? 

Aston se îndreptă de spate, sperând că o să arate mai puţin 
rău decât se simţea. 

— Asta e tipic pentru tine. Să faci din ţânţar armăsar. Vorbești 
de parcă aș fi alcoolic. 

Laura îi înfruntă privirea într-o linişte încordată și 
insuportabilă. Aston cedă primul, se frecă la ochi și-și simţi ţepii 
din bărbie. Avea nevoie disperată de cafea, ceva care să-l scape 
de durerea de cap. Nu era în formă optimă să poarte această 
discuţie. O mișcare greșită, și vine sfârșitul lumii. Aston se uită 
pe fereastră la cerul mohorât al dimineţii, străduindu-se din 
răsputeri să-și țină furia sub control. Nu mai avea mult până să- 
și piardă stăpânirea de sine. Laura atingea toate punctele 
nevralgice cu discuţia ei. De parcă ea nu bea niciodată. De 
parcă nu fusese niciodată mahmură. Ferească Sfântul ca Mica 
Domnișoară Perfecţiune întruchipată să se cherchelească puţin 
și să facă un lucru prostesc. De parcă asta nu se întâmplase 
niciodată. Aston trase adânc aer în piept și zâmbi cât putu el de 
dulce ţinând cont de mahmureală. 

— Paul, spune ceva. 

— Ce să spun? 

„_— Păi, ce-ar fi să încerci să mă convingi că nu ești alcoolic? 
Asta ar fi un început bun. 

— Nu sunt alcoolic, spuse Aston sec. 

— Doamne, Paul, eu vorbesc serios. Mă îngrijorezi. 

— Și eu vorbesc serios. Nu sunt alcoolic. Mi-a plăcut 
dintotdeauna să beau un pahar. Vine la pachet cu serviciul. Câţi 
funcţionari publici abstinenţi cunoști? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Paul, chiar nu e un moment 
potrivit pentru glume. 

Aston oftă și clătină din cap. 


66 


— Îți mai spun o dată, îmi place să beau câte un pahar, mare 
chestie. Asta nu înseamnă că sunt alcoolic. Oricum, nu sunt 
singurul de pe aici care se cherchelește, nu-i așa? 

— Nu cumva să îndrăznești, îl avertiză Laura. Nu cumva să 
îndrăznești să întorci asta într-o discuţie despre mine. 

— De ce nu? A trebuit să te duc la culcare de mai multe ori 
după câte o noapte în oraș. Oameni în case de sticlă, și toate 
celelalte. 

— Diferenţa e că eu nu ajung în starea asta în fiecare noapte. 
Din când în când, foarte bine. Dar dacă faci asta în fiecare 
seară, atunci devine o problemă. Neagă că ai această problemă, 
și atunci ești în mare încurcătură. 

— Sfinte Dumnezeule, Laura, mai scutește-mă! 

Laura se uită drept în ochii lui, fixându-l iar cu privirea. 

— Nu sunt alcoolic. 

— Poate că nu încă, dar tine-o tot așa și într-acolo te îndrepţi. 

Aston clătină din cap. 

— Eşti mult prea deplasată. 

— Bine, sunt deplasată. În cazul ăsta, poate ai putea să-mi 
spui exact ce-ai făcut aseară. 

— Nu putem vorbi mai târziu despre asta? 

— Când, mai precis? întrebă Laura. Paul nu mai apucăm să ne 
vedem deloc. În ultimele două săptămâni, ai lucrat peste 
program în fiecare seară. Eu dorm când vii acasă. Tu dormi când 
mă trezesc eu. Asta nu prea mai arată a relaţie, nu-i așa? 

— Păi, acum petrecem timp împreună. 

— Eu vorbesc de timp petrecut în mod plăcut. 

— Te-am scos în oraș la cină. Mai știi? Ne-am dus la localul 
acela italian care-ţi place ţie. 

— Asta a fost acum trei săptămâni. Un oftat lung. Tu chiar nu 
pricepi, așa-i? 

— Evident că nu. 

— Noaptea trecută ai fost cu ea, nu-i așa? Ai fost cu George. 

— Și ce dacă am fost? A fost joi. Joia ies întotdeauna cu 
George. Știi doar. 

— Și nu puteai sări peste nicio joi, nu-i așa? 

— Păi, de ce aș face-o? La începutul relației noastre, am decis 
că o să facem un efort conștient ca să nu pierdem legătura cu 
prietenii noștri. Dacă îmi amintesc corect, a fost ideea ta. 


67 


— Dar sunt situaţii în care viața de cuplu are prioritate, spuse 
Laura. În cât a fost ieri? 

— 31 august. De ce? 

— Și data asta nu înseamnă nimic pentru tine? 

— Nu. Ar trebui? 

— Se pare că nu. 

Pentru o clipă îngrozitoare, lui Aston îi trecu prin minte că 
ratase ziua ei de naștere - o ofensă demnă de ștreang dar 
aceea era în februarie. 

— O să îmi dau cu presupusul - dar am impresia că pentru 
tine înseamnă ceva. 

— Pentru noi, Paul. 

— La ce te referi? 

— A fost aniversarea noastră. Un an de când suntem 
împreună. Nu mă așteptam să mă iei pe sus și să mă duci la 
Paris sau ceva de genul ăsta, dar ar fi fost frumos să primesc un 
buchet de flori, sau să mă inviţi la o cină romantică, sau să dai 
măcar un semn cât de mic că poate însemn și eu ceva pentru 
tine. Nu cred că îţi cer prea mult, pe bune. Dar nu, tu preferi să 
ieși în oraș la o băută cu prietena ta. Ştii, Paul, asta mă face să 
mă simt foarte deosebită! 

Nu era nicio urmă de furie în vocea ei, doar resemnare tăcută 
și, cumva, asta era mai rău. Deci despre asta era vorba. Asta 
era adevăratul motiv pentru care era atât de supărată. Dacă era 
atât de important pentru ea, de ce nu îi aruncase, naibii, o 
aluzie? Să-i sugereze ceva de genul „Joi e aniversarea noastră, 
ce-ar fi să gătesc ceva bun și să ne-o tragem până ne sar fulgii 
tot restul serii”, ar fi fost suficient de subtil. Cu siguranță și-a dat 
seama că bărbaţii nu ţin minte astfel de lucruri. Zilele de 
naștere și aniversările chiar nu sunt la fel de importante pentru 
bărbaţi ca pentru femei - e o chestie genetică. Nu că asta ar fi 
contat prea mult. Dacă șeful MI6 te prinde la înghesuială într-un 
bar și te pune să te furișezi în casa superiorului tău, atunci lași 
totul baltă și treci la treabă. Aston avea senzația că nu asta 
avea nevoie Laura să audă în clipa asta. 

— |mi pare rău, spuse. 

— Ceva s-a întâmplat cu tine în ultimele săptămâni, Paul! 
Ceva care te-a schimbat în așa hal, că nu te mai recunosc. Și 
faptul că nu vrei să vorbești cu mine înrăutățește lucrurile. Nu 
știu cât mai rezist așa, adăugă încet. Chiar nu știu. 


68 


— Acum vorbim, nu-i așa? 

— Nu, Paul. Eu vorbesc, iar tu ești defensiv și faci tot posibilul 
să eviţi orice fel de discuţie serioasă. 

Aston se frecă din nou pe faţă, iar durerea de cap i se întețea 
cu fiecare secundă. 

— Bine, Laura. Ce vrei să spun? 

— Doamne, Paul! Nu vreau să spui nimic. Vreau doar să 
vorbești cu mine. 

Aston ridică din umeri și se uită afară pe geam. 

— Paul, nu pot citi gândurile oamenilor. Dacă mi-ai spune ce 
se întâmplă, atunci, poate, aș putea să te ajut. 

— Și poate că n-am nevoie să mă ajuţi. 

Un oftat lung, și o liniște și mai lungă. 

— Bine, fie, spuse Laura cu o voce joasă. Am încercat să fiu 
înţelegătoare, dar, evident, îmi pierd timpul. Cred că știm 
amândoi ce se întâmplă de fapt. 

— OK, zise Aston precaut. Nu-i plăcea deloc expresia de pe 
chipul Laurei. Acum chiar că m-am pierdut cu totul. 

— Ştiam eu, murmură Laura ca pentru sine. Am știut, la 
naiba! Am încercat să mă conving că ești altfel. 

— Uite, Laura, ce vrei să spui? 

Se întoarse spre el, cu ochii scăpărând de durere și furie. 

— Ți-o tragi cu ea, nu-i așa? 

— Cu cine să mi-o trag? Ce tot vorbești acolo? 

— George. Ți-o tragi cu George, nu-i așa? 

Aston se surprinse izbucnind în râs. O făcuse înainte să-și dea 
seama că nu era reacţia potrivită. 

— Laura, începu el să spună, dar Laura i-o reteză: 

— Da, așa e. Isteric, nu-i așa? Pun pariu că vă distraţi bine pe 
seama mea, voi doi. 

— Laura, nu mă culc cu George. Suntem prieteni. Am încheiat 
povestea. 

— Și eu ar trebui să înghit gogoașa. Să te cred pe cuvânt, pur 
și simplu. Păi, îmi închipui că trebuie să ţi-o tragi cu cineva, din 
moment ce cu mine nu ţi-o tragi, cu siguranţă. 

— Uite ce-i, îţi repet: nu e nimic între mine și George. 

Laura pufni și nu spuse nimic. Stătea pe marginea măsuţei de 
cafea, cu braţele încrucișate, cu corpul încordat ca un arc. 

— Nimic din ce-aș putea spune nu te-ar convinge, așa-i? 

— E singura explicaţie care are sens, zise Laura încet. 


69 


— Bine, recunosc că am fost puţin preocupat în ultima vreme, 
dar asta e din cauză că a fost un adevărat coșmar la muncă. 

— Deci motivul pentru care nu faci dragoste cu mine e fiindcă 
ești stresat, asta e? 

Aston ridică din umeri. 

— Căcat! Pauză. Și că veni vorba... Cu ce te ocupi tu mai 
exact? Pentru că să fiu a naibii dacă știu. Nu ţi se pare uimitor, 
suntem împreună de un an, un an întreg, la naiba, și ori de câte 
ori sunt întrebată cu ce te ocupi, eu dau din colț în colț și schimb 
subiectul pentru că, în realitate, habar nu am. 

Aston se ridică și se îndreptă spre ușă. Mă duc să fac un duș. 
Vorbim mai târziu. După ce te calmezi., 

— Așa, strigă Laura după el. Fugi. Asta e felul tău de a face 
față problemelor, nu-i așa? 

Aston îÎncremeni cu mâna pe clanţă, se întoarse încet. Merse 
înapoi la canapea și se așeză pe margine. 

— Vrei să știi cu ce mă ocup? Bine, o să-ţi spun. Vrei să știi de 
ce am fost puţin stresat în ultimele săptămâni. Da, o să-ţi spun 
și asta. De ce nu, băga-mi-aș picioarele? 

— Oho, chiar vreau să aud asta, spuse Laura. 

— Lucrez pentru MI6, spuse Aston simplu. Și motivul pentru 
care am fost atât de încordat e că am fost la Leicester Square. 
De fapt, jos, în tuneluri, pe când toate erau în toi. l-am urmărit 
cum cară cadavrele afară. Și am scos de sub pământ un bebeluș 
mort cu mâinile mele. Mulțumită? 

Liniștea se lăsă între ei. Niciunul nu se mișca, niciunul nu 
respira. Aston se uită la Laura, provocând-o să vorbească. 

— Ştii, Paul, preț de o clipă, chiar am avut senzaţia că o să-mi 
spui adevărul. Laura se ridică și se îndreptă spre ușă. Cât de 
bolnav poţi să fii! Știi că fratele lui Becky a murit la Leicester 
Square... Deschise ușa, se întoarse cu fața la el. Nu mă întorc 
mai târziu, Paul. Și aș fi foarte recunoscătoare dacă ai fi plecat 
în week-end ca să-mi pot muta lucrurile de aici. 

Aston o văzu pe Laura strecurându-se afară din apartament și 
privi cum se închide ușor ușa în urma ei. Ce mod încântător de 
a-ţi începe ziua! Al naibii de încântător! 


70 


11. 


Aston își introduse cardul, își tastă PIN-ul din patru cifre pe 
tastatura numerică și se împinse în ușa de securitate. Ușa nu se 
clinti. Se uită în jos, și observă că ledul era încă roșu. Minunat! 
Extraordinar! Chiar și aparatele îi jucau feste azi. Cineva din 
spate mormăi ceva, și se luptă din răsputeri să nu-i zică vreo 
două. După cearta cu Laura era în toane foarte proaste; orice 
putea fi o scuză pentru a mai elibera din furia acumulată. Și ce 
mă-sa se întâmpla acolo, totuși? Știau amândoi că se va 
întoarce. Se întorcea de fiecare dată. li trecea ei supărarea la o 
băută cu prietenii în week-end, își vărsa necazul, îi convingea că 
era un mare nesimţit. Duminică seara apărea pe nepusă masă 
în apartament, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Tehnologia modernă, așa-i? spuse o voce din stânga. E 
foarte bună când funcţionează, și o adevărată pacoste când nu. 

Bărbatul care trecea de ușa următoare era un agent tipic MI6: 
nas aristocrat, costum în dungi, mustață gen Royal Air Force. 
Fost militar cu o cravată de școală publică pusă la păstrare în 
șifonier. Bărbatul îi zâmbi compătimitor și dispăru înăuntru. 

— Haide, haide, spuse o voce în spatele lui. Unii dintre noi au 
de lucru. 

Nu era nevoie ca Aston să se întoarcă să vadă cine se afla în 
spatele lui. Erau o mulţime ca el pândind pe coridoarele de la 
Vauxhall Cross. Funcţionari publici care de care mai lingușitori. 
Mac zicea că trebuiau închiși toţi într-o cameră și lăsaţi să se 
omoare unii pe alţii de plictiseală... un punct de vedere cu care 
Aston era de acord. Mai trecu cardul o dată, tastă PIN-ul, dar 
ledul se încăpăţână să rămână roșu. 

— N-am chef de asta, murmură el, chiar n-am nevoie de asta. 

La a treia încercare Aston trecu cardul încet, asigurându-se că 
intră până la capăt, verifică de două ori fiecare număr de la PIN: 
5-7-3-4. Se uită în jur și văzu doi gardieni stând la intrarea VIP- 
urilor, uitându-se la el. Își ridică ușor cardul. 

— Se pare că e o problemă cu ăsta, mimă el, accentuând 
fiecare cuvânt; gardienii nu aveau cum să audă ceva prin sticla 
rezistentă la explozie. 

Unul din gardieni o luă spre intrarea VIP-urilor și Aston se 
repezi pe aleea laterală spre el, și celelalte albinuțe muncitoare 


71 


se dădură la o parte să-l lase să treacă. Tăcerea lor era 
descurajantă; și faptul că nimeni nu voia să dea ochii cu el, cu 
atât mai mult. Fusese deja judecat și găsit vinovat. Și pentru a 
agrava lucrurile, nu avea nici cea mai vagă idee de ce se făcea 
vinovat. Neliniștea îi rodea stomacul gol și capul îi pulsa mai rău 
ca niciodată. Ușa VIP-urilor se deschise și Aston păși în capsula 
strâmtă. Placa de presiune din podea confirmă că era un singur 
ocupant și ușa din capăt se deschise. Gărzile îl așteptau și cel 
mai mare dintre ei se așeză în ușa deschisă, blocându-i accesul. 
Gardianul mai scund avea părul negru slinos, atitudine care 
amintea de Hitler și complex de Napoleon. Din limbajul trupului 
- umerii băţoși, spatele drept, felul în care își scosese pieptul în 
afară ca să pară mai înalt - cu siguranţă avea un grad mai mare 
decât partenerul lui și voia ca toată lumea să știe asta. Aston își 
întinse cardul de trecere. 

— Aseară mergea foarte bine, spuse el. 

Napoleon luă cardul și îl examină atent. Îl întoarse pe toate 
părţile, căutând vreun indiciu că ar fi fals. Îi dădu cardul înapoi și 
Aston luă asta drept un semn bun. Nu i se vârâse nicio armă în 
coastă, nu îi punea nimeni cătușe la încheieturi. 

— Veniţi cu noi, domnule, spuse Napoleon. 

— Despre ce e vorba? întrebă Aston. 

— Mi-e teamă că nu vă pot răspunde. 

— Nu poţi sau nu vrei? 

Nimic de la Napoleon. 

— OK, uite ce cred eu, spuse Aston, și îmi dau seama că s-ar 
putea să-mi dau cu presupusul. Dar am impresia că faceţi 
munca asta de ceva vreme, ceea ce înseamnă că sigur ați mai 
văzut situații din acestea pe aici. Deci mă gândesc că poate aţi 
putea încerca o speculație, ceva. Știţi voi, să veniţi cu vreo două 
idei și să vedeţi care prinde. 

— Eu nu fac speculaţii, spuse Napoleon, cu o faţă complet 
inexpresivă. 

— Nu, nici eu nu mă gândeam, oftă Aston și făcu un gest că-l 
urmează. 

Flancat de cei doi gardieni, trecu prin hol, traversând ușor 
pardoseala de marmură, îndreptându-se spre cele două coloane 
care dominau spațiul ca de catedrală. Lifturi rapide huruiau în 
sus și în jos în interiorul coloanelor, și razele soarelui se 
strecurau prin luminatorul înalt de pe acoperiș. Aston simţea 


72 


privirile celor pe lângă care treceau arzându-i ceafa, dar ori de 
câte ori întorcea capul se uitau în altă parte. Deși știa că nu 
făcuse nimic rău, se simțea ca un criminal. Era același 
sentiment pe care îl ai atunci când poliţia te trage pe dreapta. 
Știi că n-ai depășit viteza legală, că ai toate actele în ordine, dar 
tot reușeai să te convingi că ajungi la pușcărie. „Vinovăţia e un 
sentiment omenesc, reflectă el, și nu ai cum să schimbi asta.” 

Liftul toarse, iar pe afișajul digital clipeau numerele roșii. 
Aston stătea în spate, urmărindu-i pe cei doi gardieni în pereţii 
de oglindă. Avea nervii întinși la maximum, și i se zburlise părul 
de pe mâini. Cei doi gardieni se uitau drept înainte și evitau să îi 
întâlnească privirea, tăcuţi ca mormântul. Trecură de etajul 
șapte și neliniștea lui fu înlocuită de îngrijorare. Până să se 
oprească la ultimul etaj, trecuse în faza de paranoia deplină. Nu 
mai ajunsese niciodată atât de sus. 

Gărzile îl escortară într-un birou imens cu o fereastră largă, ce 
oferea o priveliște cuprinzătoare asupra orizontului Londrei. 
Uitându-se prin încăpere, Aston își făcu o idee destul de clară 
unde intraseră mare parte din valoarea de un sfert de miliard a 
clădirii. Deci așa trăiește cealaltă parte a oamenilor, ai? Covorul 
mițos era suficient de gros să te pierzi în el, tablourile de pe 
pereţi erau autentice, și nu câpii. In dreapta lui era o ușă 
închisă, care probabil ducea la acea baie faimoasă cu baterii de 
aur și tron impozant. Rămânea de văzut dacă erau și 
douăsprezece fecioare înăuntru. 

Șeful stătea în spatele unui birou mare de stejar masiv care 
era exagerat de ordonat, cu spatele la fereastra panoramică. 
Kinclave nu părea să fi dormit prea mult. Avea cearcăne 
întunecate sub ochi, și ridurile din colțurile ochilor se vedeau 
mai bine ca altădată. Incă arăta îngrijit - un nod Windsor perfect 
la cravată, și dungi perfect călcate - cu toate că înfățișarea lui 
generală era puţin mai neglijentă decât de obicei. 

— Te rog, ia un loc, Paul! Șeful îi arătă înspre cele două 
scaune din partea opusă a uriașului birou. Un scaun era deja 
ocupat. Katrina, psihiatrul rezident al MI6, se întoarse și-i spuse 
un „Bună dimineaţa” vesel, cu zâmbetul ei spumos alimentat, 
fără îndoială, de cafeină de cea mai bună calitate. Era ultima 
persoană pe care se aștepta s-o vadă acolo. Aston se așeză în 
scaunul rotativ de piele și încercă să se facă comod. 

— Haidem să trecem direct la treabă, bine? spuse Kinclave. 


73 


„Haidem”, gândi Aston. 

— Mi-e teamă că am vești proaste, spuse șeful. Mac a 
dispărut. 

— Dispărut! Cum adică? 

Kinclave își netezi părul. 

— După ce m-ai sunat noaptea trecută, m-am gândit că ar fi 
prudent să-l pun sub urmărire pe Mac după ce a plecat de la 
Carmichael's. Speram să putem afla unde locuiește. Până la 
urmă, dacă nu stă acasă, trebuie să stea în altă parte. Doar nu 
vi-l imaginați pe Mac înghesuindu-se într-o cutie de carton sub 
Podul Waterloo, nu-i așa? Oricum, Mac i-a tras clapa 
urmăritorului. Și ca să complice lucrurile și mai tare, nu a apărut 
la lucru azi-dimineaţă. 

— Poate că întârzie, sugeră Aston. 

Kinclave ridică o sprânceană, dar nu spuse nimic. Nu era 
nevoie. Mac era întotdeauna la birou înainte de șapte. Aston se 
uită de la șef la Katrina. 

— Credeţi că a clacat, nu-i așa? Că a avut un fel de cădere 
nervoasă. De aceea sunteţi aici. 

Zâmbetul de cafeină se lărgi devenind aproape superior. 

— Paul, spuse ea. Termenul de „cădere nervoasă” este atât 
de redundant! E fluturat în toate părțile mult prea des ca să mai 
fie cât de cât util. Haide să recunoaștem - toată lumea a avut 
sau are o cădere nervoasă în zilele acestea. 

Vocea ei era o șoaptă anorexică, dar avea și o calitate 
liniștitoare, care-ţi dădea încredere, fapt care era de așteptat, 
având în vedere ocupaţia ei. „Mie poţi să-mi spui orice, îţi 
promitea vocea; secretele tale sunt în siguranţă la mine.” 

— Robert este sub o imensă presiune, zise ea, iar Aston se 
întreba ce ar spune Mac dacă ar ști că „târfa aia înţepată din 
Psihiatrinsulă” îi spune pe nume. 

— Pierderea persoanei iubite este, probabil, cel mai cumplit 
eveniment pe care-l putem trăi, continuă ea. Trebuie să-l găsim 
pe Mac înainte să facă vreun lucru prostesc. 

— Definește „prostesc”. 

— Paul, interveni Kinclave, iar Aston și Katrina se întoarseră 
amândoi cu faţa la el. Ceea ce vrea să spună Katrina e că 
bănuiește că Mac ar putea să se sinucidă, după cum bine știi. 
Acum, timpul ne presează. Te rog, limitează-te la întrebări de 
bun-simţ. 


74 


Odată pus la punct, Aston se afundă în scaunul de piele, 
dorindu-și să dispară în el cu totul. 

— Ai fost aseară la el acasă. Ce părere ţi-ai făcut? 

Se gândi o secundă, apoi spuse: 

— Era evident că nu mai fusese acolo de ceva vreme, probabil 
de vreo lună. 

— Da, da, spuse Katrina, dând din cap încurajator. Notă ceva 
în carnetul care apăruse pe marginea scaunului ei. Asta ar fi 
cam de când a murit Sophia. Un semn clasic de negare... de 
fugă de sursa durerii. Aceasta e o reacție perfect naturală. 

„Mie-mi spui”, se gândi Aston, dar nu rosti niciun cuvânt. 

— Și? îl îndemnă Katrina. 

Aston făcu o pauză, căutându-și cuvintele ca să descrie 
dormitorul. 

— A făcut un altar pentru ea. 

Asta îi atrase atenţia Katrinei. Se îndreptă în scaun, numai 
ochi și urechi. 

— Un altar... ce te face să spui asta? 

— Pentru că asta era, spuse Aston, enervat de întrebările ei și 
și mai enervat de mahmureala lui. 

— Ne poţi descrie ce ai văzut? întrebă Katrina cu amabilitate. 

Așa că Aston îi povesti despre peretele acoperit de fotografii, 
și despre lumânări, și de felul cum încăperea era îmbibată de 
mirosul fantomatic al parfumului ei. Lăsă partea cea mai 
interesantă la sfârșit. 

— A îmbrăcat manechinul în rochia de mireasă a soţiei sale 
defuncte, medită Katrina. Interesant. Foarte interesant. Și cum 
te-ai simţit când ai văzut toate acestea? 

— Complet îngrozit, recunoscu Aston, realizând apoi că 
ajunsese exact unde voise ea să-l aducă. 

ÎI prinsese cu garda jos și îl determinase să-i spună lucruri pe 
care ar fi preferat să le ţină pentru el. 

Katrina zâmbi cu zâmbetul acela de cafeină. 

— Este o imagine puternică. Mă întreb ce încearcă Robert să 
transmită cu asta. 

— Treaba ta nu e să te întrebi, spuse Kinclave. Treaba ta e să 
vii cu niște răspunsuri. Vreau să știu ce se petrece în capul acela 
al lui. Un oftat înainte de a adăuga încet: De fapt, vreau să știu 
dacă e pe cale să facă vreo „prostie”. 

— Este posibil, admise Katrina. 


75 


— Firește că e posibil, la naiba, se răsti șeful. Orice e al naibii 
de posibil. Vreau să știu care e probabilitatea. 

— În faza aceasta, tot ce vă pot spune este că există o 
posibilitate previzibilă, răspunse Katrina, complet netulburată. 
Sigur că va trebui să cercetez în continuare. Aș vrea să văd 
dosarul personal al lui Robert. 

Kinclave dădu din cap. 

— O să mă ocup de asta. 

— Și cred că ar fi o idee bună să văd și eu casa puţin. 

Încă o aprobare din cap. 

— OK, mai e ceva de adăugat? 

Kinclave le adresase întrebarea amândurora. 

Scuturară amândoi din cap. 

— Bun, spuse Kinclave. Paul, dacă Mac te contactează sau 
dacă-ţi vine subit vreo idee despre unde ar putea fi, vreau să fiu 
imediat informat. Șeful se întoarse spre Katrina. Aștept o 
evaluare completă, la mine pe birou, până la prânz. 

— Da, domnule, rostiră amândoi la unison. 

— Asta e tot. Kinclave se roti pe scaun și se uită afară la 
Tamisa. Înţelegând aluzia, Aston o luă înainte spre ascensor. 

— Și tu ce mai faci, Paul? îl întrebă Katrina în timp ce așteptau 
liftul. 

— Fac bine. 

Aston îi simțea privirea aţintită asupra lui, încercând să-l 
deslușească. 

— Ei bine, dacă simţi nevoia să vorbești, știi unde mă găsești. 

— O să ţin minte. 

Ascensorul ajunse, ușile se deschiseră și Aston păși în cabină 
cu Katrina urmându-l grăbită. Coborâră în liniște, cu huruitul 
mașinăriei deasupra capului lor, singurul zgomot care-i însoţi. 


12. 


Aston își termină băutura dintr-o sorbitură. Nici măcar nu 
atinsese gura paharului. Chemă barmanul, mai comandă unul. 
Câteodată bei de plăcere, câteodată bei ca să uiţi, și alteori 
pentru plăcerea de a uita. Nu conta cât de departe fugea, cât de 
repede, nu putea scăpa de amintirile acelea întunecate din 18/8. 


76 


Păreau că-l însoțesc permanent, pândindu-l din umbră, 
urmărindu-l. Alcoolul ajuta, oferindu-i un strat de izolaţie, pauză 
de la realitate. Dar nu era un tratament. Latura raţională din 
mintea lui știa asta; din nefericire, nu partea raţională conducea 
spectacolul la momentul acesta. 

— Ai chef de companie? întrebă o voce cunoscută din spatele 
lui. 

— Stai jos, spuse Aston fără să se întoarcă. 

Barmanul îi puse paharul în faţă și Aston scotoci în buzunarul 
de la spate după portofel și-i înmână o bancnotă de zece. 

— La fel și pentru doamna, spuse el. 

— Foarte sigur pe tine. Și dacă nu mi-e sete? întrebă George. 

— Asta ar fi ceva. 

Barmanul aduse băutura și-i înmână restul lui Aston. 

— Noroc, zise el, ridicându-și paharul. 

George ciocni cu el și luă o înghiţitură. 

— Deci care-i faza cu tine? Arăţi de parcă vine sfârșitul lumii. 

— Nimic. Doar savurez în tihnă un pahar după o săptămână 
grea de muncă, atâta tot. 

— Şi de câte ori ai savurat „în tihnă un pahar”, până acum? 

— De două, spuse Aston. 

— Nu crezi că te-ai putea gândi s-o iei mai încet? sugeră 
George. 

— Nu începe și tu, o repezi Aston, puţin mai tare decât 
intenţionase. 

Câteva femei de afaceri de la celălalt capăt al barului îi 
aruncară priviri dezaprobatoare. Aston ridică paharul la ele, 
vărsând fără să vrea puţin lichid. 

— Hei, dacă vă interesează, de ce nu veniţi aici, lângă noi, ai? 
Am putea organiza o petrecere. Să dăm o tură prin cluburi. Doar 
e vineri noaptea, nu? Și toată lumea știe că vinerea noaptea se 
petrece. 

Femeile schimbară niște șoapte între ele și se întoarseră la 
băuturile lor, evitând să mai dea ochii cu el, și încercând să-l 
ignore pe cât posibil. 

— Ajunge, Paul, șopti George, luându-l de braţ și trăgându-l 
de la bar. 

Merse de bunăvoie, cu toate că pășea puţin nesigur. Era încă 
devreme, înainte de șapte, și la Leul Roșu era liniște, personalul 
pregătindu-se pentru nebunia de vineri seara. George găsi un 


77 


ungher liniștit și-l conduse să se așeze. Se prăbuși greu în scaun 
și sorbi din băutura lui. Teoretic, era în timpul serviciului - 
programul lui de lucru era de douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru, șapte zile pe săptămână -, dar nu puteai sta 
conectat atâta timp nici măcar la propria conștiință. Pe la cinci, 
ridicase mâinile și se predase. Nu reușise să scape din birou atât 
de repede pe cât ar fi vrut. Colindase pe străzi o vreme, cotind 
la întâmplare, fără să-i pese unde mergea. Știa unde nu voia să 
se ducă - în apartamentul lui gol. Ultimul lucru de care avea 
nevoie era să se holbeze la cei patru pereţi, cu zgomotele și 
gemetele cuplului de la etaj drept unică distracţie, ceva ce i-ar fi 
amintit de viaţa lui amoroasă ratată. 

Când se plictisise de mers pe jos, intrase în primul bar și 
începuse să dea pe gât. Undeva, între al treilea și al patrulea 
pahar, o sunase pe George și o bătuse la cap o vreme și când, 
într-un final făcuse o pauză să-și tragă sufletul, George reușise 
să-l întrebe unde era. Barmanul îl ajutase cu adresa, iar ea ÎI 
rugase s-o aștepte acolo până ajungea. Putea foarte bine să nu 
se mai obosească, pentru că barul avea destulă băutură să-l ţină 
ocupat, iar el nu avea de gând să plece nicăieri. 

— Ce se întâmplă? vorbi Aston în pahar. De ce eu, hm? Ce-am 
făcut să merit asta? 

— Nu e așa de rău. 

— Și cum rezolvi asta, George? Laura m-a părăsit și există o 
șansă bună să cad în depresie. 

— Nu cazi în nicio depresie, Paul. 

— Ei bine, așa mă simt. 

— Vrei să vorbești despre asta? 

Aston își goli paharul. 

— Cel mai greu îmi e să fac faţă coșmarurilor. O iau razna, 
George. Mă trezesc la ore mici, leoarcă de transpiraţie, și simt 
că mă sufoc. Și după asta, stau cu ochii larg deschiși, urmărind 
acele ceasului de pe noptieră, și orele alea înainte de zori sunt 
ale naibii de lungi. 

— Sună îngrozitor. 

— Alcoolul mă ajută. Dacă aș fi treaz, nu cred că aș putea 
face față. 

— Eşti sigur că alcoolul nu înrăutățește lucrurile? George 
aşteptă până avu parte de toată atenţia lui. Paul, știu că nu vrei 
să auzi de asta, dar poate ar trebui să vezi un medic. 


78 


— Nu, nu, fără doctori. 

— Ascultă-mă Paul, spuse George. Cel puţin îţi pot prescrie 
niște somnifere. Dacă începi să dormi ca lumea din nou, atunci 
poate o să fii în stare să îţi faci o imagine de ansamblu. 

— Da, sunt sigur că doctorul mă va rezolva în cel mai scurt 
timp, zise el, cu toată convingerea pe care și-o putu aduna prin 
aburii alcoolului. Pilule magice care să mă scape de coșmarurile 
astea afurisite. Rahat, poate și niște pilule magice care să mă 
ajute să-mi rezolv și viaţa amoroasă. Până la urmă, ăștia au 
leacuri miraculoase pentru absolut orice, în ziua de azi. 

— Acum chiar mă scoţi din sărite, spuse George. Tu nu te 
auzi, Paul? Să-ţi tot plângi de milă e o chestie plicticoasă rău. 
Viaţa e plină de căcat. Descurcă-te! 

— Mulţumesc pentru grijă. 

— Tot ce vreau să-ți spun e exact ce mi-ai spune și tu dacă 
rolurile ar fi inversate. 

— Am vorbit destul, zise Aston bălăbănindu-și paharul gol. 
Acum oi fi eu mangă, dar nu atât de mangă, încât să uitcă e 
rândul tău. 

— Da, da, spuse George luând paharul și îndreptându-se spre 
bar. 

— Și să fie dublu, strigă Aston după ea. 

George se întoarse cu un pahar și cu o cană mare de cafea. 
Aston se întinse după pahar, dar George îi dădu cana. 

— Ce... începu el. 

— Ai băut mai mult decât suficient, i-o reteză George. O cafea 
o să te ajute să te trezești puțin. 

— Un pahar în plus n-are să-mi strice. 

— Paul, e abia trecut de șapte și tu ești deja pulbere. Nu mă 
interesează ce fel de zi ai avut, dar asta nu e bine. Acum o să-ţi 
bei frumos cafeaua ca un băiat bun ce ești. 

Aston își luă cana și sorbi din cafeaua tare și fierbinte. 

— Ești o femeie dură, Georgina Strauss, o femeie într-adevăr 
dură. 

George își ridică paharul la gură și se opri. 

— OK, ce-ar fi să-mi povestești despre Mac? Ai zis tu ceva la 
telefon, dar nu am putut înţelege mare lucru din bolboroselile 
tale. 

Aston își duse un deget la gură și șâșâi. 

— Trebuie să știu, șopti el. 


79 


George zâmbi. 

— Și trebuie să știu și eu, la naiba! 

Aston îi povesti cât de bine putu, dându-i toate detaliile 
despre întâlnirea lui cu Kinclave și Katrina. Când termină, 
pomeni și de cearta lui cu Laura. Nu-i fu ușor. | se împleticea 
limba când rostea unele cuvinte. Din când în când, George îi 
amintea să vorbească mai încet și, ocazional, trebuia să-l aducă 
înapoi la subiect. Poate cafeaua nu fusese o idee atât de 
proastă, totuși. 

— Deci a dispărut, spuse George când Aston termină. 

— Mac a părăsit de tot clădirea, aprobă Aston. A sucit-o și a 
învârtit-o pe săraca fată pe care a trimis-o Kinclave după el. 
După cum îl știu, Kinclave a crucificat-o, ceea ce probabil a fost 
puţin cam nedrept. 

— Sper că el n-a pățit nimic. 

— Câinele ăsta bătrân știe să-și poarte singur de grijă, bâigui 
Aston. 

— Și cum poţi fi atât de sigur? Paul, i-a murit soţia, n-ai de 
unde să știi cum l-a afectat asta. 

— Acum vorbești ca psihiatra aia psihotică. 

— Păi, poate are dreptate. 

— Are un căcat. 

— Ai lucrat prea mult cu Mac. Prejudecăţile lui te-au molipsit 
și pe tine. 

— Cum spui tu, bâigui Aston iar. 

— Mă întreb unde o fi. 

— O să apară el, spuse el, apoi adăugă cu un rânjet sarcastic: 
Poate are nevoie de o pauză ca să vadă lucrurile în ansamblu. 

— Lua-te-ar naiba, Paul, zise George, dar zâmbea. Dacă nu 
scot nimic logic de la tine în legătură cu asta, ce-ar fi să ne 
îndreptăm atenţia spre următorul punct de pe ordinea de zi? Mai 
precis, să deslușim ce-i cu viaţa ta amoroasă. 

— Dacă ai de gând să-mi spui că are balta pește, nu te mai 
obosi, o preveni Aston. N-am chef. 

— De fapt, zise George, ceea ce voiam să spun înainte de a fi 
întreruptă atât de nepoliticos e că are să se întoarcă. 
Întotdeauna se întoarce. Știm amândoi lucrul ăsta. Adică, voi doi 
certându-vă - ce să spun, o noutate! De parcă asta nu s-ar 
întâmpla cel puţin o dată pe săptămână. Totuși, ce vezi la ea, 
Paul? E atât de... pițipoancă? 


80 


— Ai văzut-o... 

— Frumusetea e o calitate de suprafaţă, Paul. 

— Cine-a zis că vreau să trec dincolo de suprafaţă? 

— Ești atât de superficial! 

Ridică din umeri. 

— Mi s-a spus și mai rău de atât. 

— Nu-mi vine să cred că ea și-a imaginat că avem o aventură. 

— E ridicol. 

— De-a dreptul absurd, aprobă George ridicându-se în 
picioare. OK, cred că e timpul să te ducem acasă. 

Aston se ridică și își încolăci braţul de al ei. 

— la-o tu înainte. 

Alcoolul îl lovi în clipa în care ieși în aerul curat. Se clătină 
ușor, se prinse mai strâns de brațul lui George. Se simţea de 
parcă cineva îl lovise în cap cu un ciorap plin cu bile de biliard. 

— Te simţi bine? întrebă George. 

— Bine, îngână el. Extrem de bine și de mișto. 

Simţea cum pe faţa lui se întinde un rânjet caraghios, nu 
putea face nimic să-l împiedice. „Trebuia să fiu un pic mai 
deștept și să nu beau pe stomacul gol”, gândi el. Incercă să-și 
aducă aminte când mâncase ultima dată; o ghicitoare egală cu 
deslușirea sensului vieţii. Realiză că George se uita la el și că 
probabil se uita de ceva vreme, așteptând ca el să spună ceva. 
Avea o expresie nedumerită pe chip. 

— Ce-i? murmură el. 

— Nimic, spuse ea. 

— Sunt bine. 

— Da, te-am auzit de prima dată. Extrem de bine și de mișto. 

— Extrem de bine și de mişto, repetă el. 

— Haide, spuse George, apucându-l pe Aston de braţ. Hai să 
te ducem acasă. 

Nu-și amintea prea bine drumul până acasă. Acum stătea 
ametit și confuz în faţa barului, și în clipa următoare se găsea în 
fotoliul lui preferat spunându-i lui George cât e de minunată, cât 
de bună prietenă îi e, o fată de aur... cuvintele îi veneau întruna 
și nu le putea opri. Din fericire, reușiseră să găsească un taxi; 
chiar și așa anesteziat cum era, nu-l încânta ideea unei alte 
călătorii cu metroul... nu încă, cel puţin. Işi închisese ochii pe 
bancheta din spate, îl auzise pe taximetrist informând-o pe 
George că îi va costa suplimentar dacă vomita, o auzise pe 


81 


George asigurându-l pe șofer că n-o să fie nicio problemă, 
sperând ca ea să nu se înșele. Următorul lucru de care-și mai 
aducea aminte era George scuturându-l să se trezească și 
anunţându-l că ajunseseră acasă. Se uită în jos, la mâna lui. 
Sticla de Jack Daniel's pe jumătate goală pe care o deschisese 
noaptea trecută apăruse acolo. Aston se uită de la sticlă la 
cafeaua pe care i-o făcuse George, apoi iar la sticla de whisky. 
Luă cana de pe măsuța de cafea, sorbi îndelung. Se fripse la 
gură, dar abia simţi. Puse cana jos, desfăcu dopul la sticlă, turnă 
două degete de whisky peste cafea și luă o înghiţitură. Primul lui 
gând fu să ascundă sticla de George, dar asta făceau numai 
alcoolicii. Da, era mult mai mangă decât fusese în ultimii ani, 
dar totuși, între mangă și alcoolism în adevăratul sens al 
cuvântului, era o mare diferenţă. Puse sticla pe masă. 

Se auzi apa de la baie, apoi pași pe hol. Se deschise ușa și 
George intră în cameră. Văzu sticla și merse direct spre el, cu 
mâna întinsă, făcându-i semn cu degetele. 

— Dă-o încoace, spuse ea. 

Somnoros, Aston îi întinse cana. O mirosi, luă o gură. 

— OK, asta e a mea. Un semn cu capul spre cealaltă cană de 
pe masă. Aston ridică din umeri și se întinse după cană. George 
scoase un oftat lung. 

— Nu-mi place să te văd în halul ăsta, Paul! 

Se opri o clipă, lăsând cuvintele ei să-și facă efectul. 

— Imi pare rău, spuse într-un final. lartă-mă, iartă-mă, iartă- 
mă! 

— Și nu te scuza. Te face să pari patetic. Un lucru mai rău 
decât un tâmpit beat e un tâmpit beat patetic. 

— Nu te merit. Serios că nu. 

— Doamne, Paul, mai scutește-mă. 

— Nu, lasă-mă să vorbesc un minut. Aston se uită la ea. La 
cele două George. Ești cea mai bună prietenă pe care și-o poate 
dori cineva. Absolut cea mai bună. Serios că ești. 

— Ştii ce, Paul? O să te simţi extrem de jenat mâine, când o 
să-ţi amintesc de asta. 

— Nu-i adevărat. Aston îi luă mâna, și începu să deseneze 
cercuri pe dosul ei. O apucă bine și o trase în poala lui. Își 
înfășură mâinile în jurul taliei ei, își apăsă faţa de spatele ei. Îi 
auzea bătăile inimii în ureche și-i simțea căldura trupului. 


82 


George încercă să se miște, dar Aston o ţinu strâns. Ea făcu 
sforțări să se elibereze, dar el o strânse și mai tare. 

— Ce dracu” faci, Paul? Dă-mi drumul! 

Cu cât se sforța mai tare, cu atât o ţinea mai strâns. Mâna lui 
se deplasă în sus ca teleghidată. Dintr-odată simţi durere peste 
tot și se trezi rostogolindu-se pe jos, ținându-se de vintre și 
încercând să respire, întrebându-se cum naiba ajunsese acolo. 
Ridică privirea și o văzu pe George uitându-se furioasă la el. 

— Mai încearcă o dată să faci asta și te omor, șuieră ea, și 
apoi dispăru, trântind ușa de la intrare suficient de tare cât să 
zgâlțâie tablourile de pe pereţi. Aston aşteptă să-i cedeze 
durerea, apoi se întinse spre măsuța de cafea și apucă sticla. 
Continuă să bea până când uită de toate problemele: Laura, 
Mac, MI6, George puteau să se ducă dracului cu toții. 


13. 


Inspirându-mă de la Invizibili, mi-am petrecut după-amiaza în 
magazinele de caritate, alegându-mi un amestec ciudat de 
haine, obiecte vestimentare în care în mod normal nu m-aș fi 
văzut nici mort: pantaloni maro evazaţi din material sintetic, un 
pulover gros de lână, multicolor, mănuși fără degete și o căciulă 
veche de aviator. Apoi m-am dus înapoi la hotelul meu fără nicio 
stea, pentru partea cea mai distractivă. Am stricat hainele cu 
foarfeca și cu murdărie, le-am făcut să arate ca și cum nu mai 
fuseseră într-o mașină de spălat de un deceniu-două. Și apoi, /a 
piece de resistance... Am aruncat toată grămada în chiuvetă și 
m-am pișat pe ele, altfel spus le-am stropit cu niște parfum 
autentic de stradă. Detaliile sunt cele care îi separă pe amatori 
de profesioniști. 

Mă îmbrac încet, reverenţios, fără să mă grăbesc, ca să pot 
intra în rolul pe care urmează să-l joc. Pielea altcuiva... papucii 
altcuiva. Mă frec cu praf pe față și-mi zburlesc părul, iar acum 
sunt gata de plecare. Nu mai sunt Robert Macintosh. Ca să-ţi 
iasă deghizarea, trebuie să devii cu adevărat, trebuie să-ți 
trăieşti și să-ţi respiri noua identitate. Kinclave ar putea trece pe 
lângă mine pe stradă, fără să-mi arunce nici măcar o privire. 


83 


Băiatul de la recepţie nu ridică ochii, își citește mai departe 
westernul de doi bani. Nu că ar conta dacă se uită. E înconjurat 
de aura aceea de om care a văzut de toate, ochii unui alcoolic. 
Singurul lucru care-l interesează e să-și termine tura, să-și ia 
banii și să intre în cel mai apropiat bar. 

Adidașii îmi sunt puţin cam strâmţi și mă rănesc la picioare. Și 
asta e bine. Mă pot folosi de asta. Încălţările strâmte mă 
încetinesc și mă obligă să mă mișc cu mersul acela târșâit de 
om al străzii. Stanislavski’, poţi muri de ciudă! Prima mea oprire 
e Mayfair, și chiar și în mijlocul acestei opulenţe, mă integrez 
perfect. Aceasta e frumuseţea deghizării. Pot merge oriunde, 
fără să mă vadă nimeni. Nimeni nu-i vede niciodată pe Invizibili. 
Nu mă opresc când ajung la cutia poștală roșie demodată, nu e 
nevoie. Semnul făcut cu cretă albă e ușor de distins. O liniuță 
îmi spune care e următoarea destinaţie. Avem două destinaţii: o 
linie albă și două linii albe - simplu e întotdeauna cel mai bine. 
Inapoi pe străzile mai modeste, mă opresc la o intrare să-mi 
odihnesc picioarele. Adidașii ăștia m-au terminat. Gândindu-mă 
la lumea pe care am lăsat-o în urmă, mi-e greu să cred că am 
făcut vreodată parte din ea. Îmi închid ochii o clipă și o văd 
numai pe Sophia. E infirmă, disperată și își imploră moartea, iar 
mie mi se rupe inima. Incerc să mă gândesc la perioada în care 
eram fericiţi, dar gândurile acelea nu vor să vină. Totuși, ele 
există undeva încuiate în mintea mea, dar sunt îngropate prea 
adânc. Deschid ochii și-i închid din nou. Nu mă ajută cu nimic. 
Tot așa o văd, întinsă în pat, abia trăgându-și sufletul, iar eu 
călare peste ea. Perna e din puf de rață, iar fața e proaspăt 
spălată și călcată, mirosind a briză de vară, cu cute paralele de 
ambele părți. lar ea zâmbește. Pentru numele lui Dumnezeu, 
zâmbește cu adevărat. Și trebuie să fac asta pentru că n-o mai 
pot lăsa să sufere. După asta, n-am vrut decât să mă sinucid, 
dar n-am fost suficient de puternic s-o fac. Am încercat. 
Doamne, chiar am încercat. Am visat la o mie și una de feluri în 
care mi-aș fi putut pune capăt zilelor, dar n-am avut curaj. Am 
stat în cada aia aproape trei ore, cu apa fierbinte până sus, 
uitându-mă la lama de ras, fără să pot face ultimul pas. 

Un poliţist mă alungă de acolo și îmi dau seama că nu vrea să 
se apropie prea tare, ca nu cumva nenorocirea mea să fie 


7 Constantin Sergheevici Stanislavski (5 ianuarie 1863-7 august 1938) a fost un 
inovator în teatrul și arta actoricească rusești. (n.tr.). 


84 


contagioasă. Îmi târăsc picioarele pe străzi, cu mâna murdară 
încleștată pe o cutie de cidru ieftin. Cutia e goală. Cidrul a fost 
dulceag și grețos, dar l-am dat oricum pe gât, spunându-mi că 
micile detalii fac toată diferenţa. Trec pe lângă alţi câţiva 
polițiști, care se uită prin mine, și pe lângă niște petrecăreţi de 
vineri noaptea care nu mă bagă câtuși de puţin în seamă. Mai 
sunt încă vreo câţiva navetiști în Paddington, îndreptându-se 
spre casă, după încă o zi în care s-au spetit muncind. Privesc 
oamenii dispărând în jos pe scări înspre Metrou și văd câteva 
chipuri neliniștite. S-a întâmplat o dată, se mai poate întâmpla și 
a doua oară. Poţi să-ţi spui că fulgerul nu te lovește de două 
ori... e mai greu să o și crezi. 

Înlocuiesc cutia cu o cafea, plătind în monede de argint și 
bronz, și-mi înfășor ambele mâini în jurul paharului de carton. 
lau o gură și o savurez. Prăbușindu-mă într-un scaun, îmi suflu 
aburii spre doamna de lângă mine, îi spun cât e de frumoasă, o 
întreb dacă are ceva mărunţiș. Nu se fereşte să-și ascundă 
dezgustul, se uită la mine, își apucă servieta și o șterge. Bun. 
Aveam nevoie de locul ei. Ținând cafeaua într-o mână, mai iau o 
gură. Degetele de la mâna liberă pipăie dedesubtul scaunului, o 
mișcare atât de fină că n-ar fi observat-o nimeni. Desfac 
suportul magnetic și inima mi-o ia la goană. Și nu are nicio 
legătură cu cafeaua. 

Idioţii ăia o să fie încântați de ce le-am pregătit în continuare. 


85 


PARTEA A DOUA 


A treia variantă 


Singură mintea omului, nu dușmanul 
sau 

vrăjmașul, e cea care-l atrage pe căi 
necurate. 


BUDDHA 


14. 


Au trecut mulţi ani de când n-am mai fost pe aici și îmi ia ceva 
timp până găsesc locul pe care-l caut. Clădiri înalte se întind de 
ambele părți ale străzii pietruite, strâmbe, murdare și cenușii. 
Mă opresc la un magazin la jumătatea drumului, o clădire care e 
un monument de neglijență. Nu s-a schimbat nimic de la ultima 
mea vizită. Aceeași vopsea roșie e mânjită pe uși și pe ramele 
ferestrelor, crăpată, descojită și cu bășici, iar lemnul de 
dedesubt e înnegrit. Același semn ruginit atârnă deasupra ușii, 
scârțâind când adie vântul. Aproape că reușesc să disting 
numele magazinului. Litere aurii decolorate, pe negru: 


Fogarty - Costume de bal mascat 
inființat în 1975 


Ușa s-a umflat de-a lungul anilor, dar reușesc la a doua 
încercare. Împing scurt și cu putere, și ușa se deschide, iar 
clopoțelul sună deasupra capului meu. Pășesc în atmosfera 
conservată, o lume a naftalinei, a prafului și a mirosului stătut 
de tutun. Un curcubeu de culori strălucește în lumina difuză din 
atelier. Costumele ocupă fiecare centimetru, înghesuite pe 
suporturi de umerașe, fiecare din ele oferindu-ţi o evadare din 
realitatea mundană. Aici e Tărâmul lluziilor, un loc unde poţi fi 


86 


orice îţi dorești: un pirat, un clovn, un om al cavernelor. Sunt și 
rochii elegante de bal pentru doamne, costume pentru domni; 
patru ţinute gri identice din perioada de început a celor de la 
Beatles atârnă la un loc, aliniate și pregătite pentru următorii 
John, Paul, George și Ringo. Pălării și pantofi sunt înghesuiți pe 
oriunde e un pic de loc. Totuși, costumele astea goale îţi 
creează o senzaţie de tristeţe, aproape sinistră. 

— Închidem pentru pauza de masă în cinci minute, strigă o 
voce din adâncuri. Dacă doriţi ceva, grăbiţi-vă. _ 

Un clic când se încuie broasca. Intorc semnul de „Inchis” și 
mă îndrept spre voce, strecurându-mă printre șirurile de 
suporturi de haine, ușor aplecat ca să nu dau cu capul de 
tavanul cu grinzi joase. Adidașii mei plutesc peste dușumeaua 
tocită. Undeva merge un radio, încet, pe postul Clasic FM. 
Armonii bogate și acorduri înflăcărate, note zburând peste tot, o 
execuţie plină de virtuozitate a pianistului... un concert de 
Rahmaninov, dacă nu mă înșel. Fogarty e în spatele tejghelei, 
aplecat deasupra unei mașini de cusut, cu o expresie 
concentrată la maximum, cu ochii mijiţi în spatele ochelarilor cu 
ramă neagră și cu ace prinse între buzele subţiri. Incă un huruit 
al mașinii de cusut și scoate rochia. O pune pe un umeraș, o 
așază cu grijă pe suport și apoi înlocuiește acele cu un B&H&. 
Trage adânc în piept și expiră satisfăcut fumul. Tușește, apoi se 
rotește în scaunul lui și se uită drept la mine. Nu mă vede, însă. 
Vede doar zdrențele și faţa jegoasă sub barba nerasă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune Fogarty. Există o urmă 
de accent irlandez la el. Doar o urmă. Au trecut multe primăveri 
de când barca lui a acostat pe aceste ţărmuri. Ce să fac să scap 
de voi, ăștia, ai? Pentru ultima dată, nu am nicio haină de care 
vreau să scap. 

— Nu așa te porți cu un vechi prieten, îi răspund cu vocea 
mea hârâită de om al străzii. 

— Nu știu cine ești, dar, cu siguranţă, nu-mi ești prieten. 

Răspund cu vocea mea normală: 

— Eşti sigur de asta? 

Fogarty se mai uită o dată la mine, de data asta mai de- 
aproape. Zâmbește, și zâmbetul se transformă repede într-un 
hohot gros, tabagic. O sclipire de recunoaștere îi luminează fața. 


8 B&H - țigarete Benson & Hedges (n.tr.). 
87 


— Măi să fie, măi să fie, spune el. Mac, cum te văd și cum mă 
vezi. Fir-aș al naibii... a trecut ceva vreme. 

— Vreo câţiva ani, aprob eu. 

— Câţiva ani, pe naiba. Trebuie să fie în jur de zece. 

— Ce repede zboară timpul, nu-i așa? A 

Fogarty e în faţa tejghelei acum, cu ţigara înfiptă în gură. Imi 
apucă mâna și o strânge. De aproape, îmi dau seama cât timp a 
trecut. S-a îngrăşat, o tonă, iar părul îi e alb ca zăpada. Faţa îi e 
brăzdată de șanțuri adânci. Nu mai suntem copii, niciunul din 
noi. 

— Deci, care-i povestea, Mac? Ai uitat să-ţi platești croitorul? 
Adică, hainele astea au depășit demult data expirării. Demult. 

— Dacă ţi-aș spune, ar trebui să te ucid. 

Fogarty râde și tușește în același timp. Din nări îi ies fuioare 
de fum. 

— Tot același Mac pe care-l știu, ai? 

— Vorbesc serios. 

— Da, da, normal că vorbești serios. 

Mă îndrept spre cealaltă parte a tejghelei, în scaunul rotativ, 
și mă instalez ca la mine acasă. E bine să mai scapi de greutate. 
Mă întorc cu faţa la antica mașină de cusut. E de pe arcă. Mă 
sucesc înapoi și mă uit la costumele de oameni ai mării. 

— Locul ăsta nu s-a schimbat câtuși de puţin, constat. E tot o 
vizuină. 

— Se prea poate, spune el, dar e vizuina mea. Stai așa, lasă- 
mă să închid, și-ţi pun ceva de băut. Ce zici? 

— Ți-am luat-o demult înainte. M-am gândit că ar fi frumos să 
mai stăm de povești, să ne mai amintim de vremurile trecute, 
așa că am încuiat când am intrat. N-aș refuza un pahar, totuși. 

— Ce s-a întâmplat, Mac? Te-ai nimerit prin zonă, ai? 

— Mai târziu. Adu numa’ de băut. Nu vezi că mor aici de sete? 

Fogarty strivește ţigara și mă mai măsoară o dată din ochi, 
râzând mânzește. 

— Trebuie să aud asta, spune el. Clatină din cap și apoi 
dispare, iar perdeaua de mărgele zăngănește în urma lui. Las să 
treacă o secundă, apoi mă ridic, despart perdeaua cu dosul 
mâinii. Aproape că-l pot distinge. Se află într-un birou mic, și 
părul alb apare și dispare din raza mea vizuală. Ascult cu 
atenție, să mă asigur că nu dă vreun telefon nelalocul lui. || aud 
doar scotocind prin dulapuri, căutând, probabil, o sticlă. 


88 


Mulţumit că nu are de gând să mă denunțe, las perdeaua să 
cadă ușor la loc și mă așez din nou. 

Fogarty se întoarce cu o sticlă de brandy, așază cu grijă două 
pahare mari, bombate pe tejghea, și toarnă două măsuri 
sănătoase. Brandy-ul își face efectul imediat, încălzindu-mă pe 
dinăuntru. Mă fac comod în scaunul rotativ și închid ochii. 

— Deci, spune Fogarty. Ce se întâmplă, Mac? 

Deschid ochii, iar el se uită ţintă la mine, prin ochelarii lui cu 
ramă neagră, arătând ca o bătrână bufniță înțeleaptă, părând 
îngrijorat. 

— De ce trebuie să se întâmple ceva? E cumva ilegal să-ți 
vizitezi un vechi prieten în zilele noastre? 

Fogarty ia o dușcă și îmi zâmbește ca o bătrână bufniţă 
înțeleaptă. 

— Ne putem învârti în jurul cozii toată ziua sau putem trece 
direct la subiect. Face o pauză, părând să reflecteze, iar eu dau 
din cap invitându-l să continue. Fogarty a fost dintotdeauna 
deștept: Eşti aici pentru că-ţi sunt dator, și ai decis că e vremea 
să-ți întorc favoarea. Am sau nu am dreptate? 

— Te-ai prins din prima. 

— Mă gândeam eu. OK, ce vrei? 

— Am nevoie de un loc unde să stau o vreme. Fără întrebări 
incomode. 

— Nicio problemă. Și? 

Mi se pare că urmează un „și”, aici. 

— Și am nevoie de o față nouă. 

— Fără întrebări incomode? 

— Fără întrebări incomode. 

— Și după asta suntem chit? 

Încuviinţez dând din cap. Își ridică paharul, iar eu îl ridic pe al 
meu. Ciocnim și se aude un clinchet - o singură notă de cristal, 
limpede și tare. O înțelegere încheiată. 

— E o plăcere să fac afaceri cu tine, spune el. 


15. 


Aston fu trezit de telefon și răspunse din instinct. Mare 
greșeală! Vocea ascuţită a mamei sale îi sfredeli creierul, 


89 


vătămându-i grav urechea. Oricât i-ar fi spus, nu pricepea că nu 
era nevoie să ţipe în telefon. După părerea ei, singura cale prin 
care te puteai face auzit de persoana de la capătul celălalt al 
firului era să RAGI ÎN RECEPTOR, ca un englez aflat în 
străinătate, care încearcă să se facă înţeles de localnici. Se uită 
la ceasul de pe noptieră și avu un moment de confuzie când nu- 
și putu da seama dacă era douăsprezece ziua sau noaptea... se 
întoarse și apăsă butonul de handsfree, se întoarse înapoi și își 
trase perna peste cap. Din fericire, mama lui nu avea nevoie de 
nimeni ca să poarte o conversație. li trebuia doar o placă de 
sunet. În timp ce-i dădea înainte, Aston își evaluă starea. Își 
putea mișca degetele de la mâini și de la picioare, și avea o 
erecție turbată, ceea ce era un început bun. Capul era cu totul 
altă poveste. De câte ori își deschidea ochii, simţea de parcă 
cineva îi folosea creierul pe post de pernă de ace. Mai bine să-i 
ţină închiși. Întunericul era liniștitor, ca un balsam pentru 
durere. 

Prinse ideea generală a poliloghiei mamei sale fără s-o asculte 
cu prea mare atenţie; programul ei curent fusese adaptat după 
evenimentele din 18/8. Era convinsă că ţara e în război și că 
Teroriștii - și când vorbea despre ei, meritau întotdeauna un „T” 
mare - ne invadaseră. Chiar și în mijlocul Angliei erau în largul 
lor, plantând bombe în cabine telefonice, plănuind s-o răpească 
și comițând tot felul de atrocități. Sătucul somnoros Great 
Bedwyn era următorul pe listă. Evident. Teroriștii din toată 
lumea se pregăteau cu toţii să atace mișelește micul colțișor din 
Wiltshire, de care nu auzise nimeni. Dacă voiai să fii pe pagina 
întâi a ziarelor, unde altundeva ai fi putut ataca? New York? 
Paris? Aston renunțase s-o mai convingă că viaţa ei nu e în 
pericol, că avea mai multe șanse să câștige la loterie decât să 
fie surprinsă de un atac terorist. Șansele să câștige la loterie 
erau undeva pe la 14 000 000 la 1; șansele să fie aruncată în 
aer într-un atac terorist erau de două ori cifra, la naiba... de trei 
ori. A încercat să fie înțelegător. Și-a dat seama că era cu 
adevărat înspăimântată. 7/7 speriase oamenii de moarte, dar 
teama se atenuase; timpul nu numai că vindecă, ci pune 
distanță și ridică ziduri după care îţi poţi ascunde frica. 
Săptămână după săptămână, atrocitatea e îngropată mai adânc 
în memorie; viaţa își relua încet cursul obișnuit. Da, s-a 
întâmplat o dată, îţi spuneai, dar fulgerul nu lovește de două 


90 


ori... numai că lovise, și cu acest ultim atac, zidurile acelea se 
prăbușiseră, lăsându-i pe toţi să se întrebe ce avea să se 
întâmple în continuare. Pentru că trebuia să se mai întâmple 
ceva. O reacţie firească, presupunea Aston, și o reacţie pe care 
o doreau teroriștii (iar Aston nu avea de gând să-și încurajeze 
mama făcând referire la ei cu un „T” mare și gras). Îi explicase 
răbdător că, dacă se poartă așa, le face jocul. Terorismul se 
baza pe frică, îi spuse. Actul de terorism mizează pe efectul 
psihologic. Teroriștii voiau să sperie lumea, să-i oprească pe 
oameni din drumul lor și să-i pună pe gânduri: „Doamne, asta se 
poate întâmpla oriunde, oricând”. Și imediat cum ai început să 
gândești astfel, băieţii răi au câștigat. Voiau să provoace haos și 
întârzieri. Voiau să dea zborurile peste cap pentru că unei 
pasagere îi atârnă niște fire de sub sacou și s-ar putea să fie o 
bombă, voiau ca oamenii să se uite peste umăr și să se întrebe 
dacă nu cumva le-a sunat ceasul. 

Firește că maică-sa nu ascultase nici măcar un cuvinţel. 
Teroriștii erau pe urmele ei. Și gata. 

Aston rămase întins în pat, cu capul pulsându-i, în ritm cu 
vocea ei, dorindu-și ca ea să bată pe altcineva la cap. O iubea, 
dar era un pic prea mult. Avea o mahmureală de coșmar, iar ea 
nu-l ajuta deloc. Subconștientul lui prinse cuvântul „Londra”, și 
se conectă, alarmele se declanșară și o transpiraţie rece i se 
prelinse din pori. Nu era bine. Spera că nu plănuia vreo vizită. 
Una era să relaţioneze cu ea printr-un fir de telefon, și cu totul 
altceva să facă asta faţă în faţă. Ascultă concentrat punând 
cuvintele ei cap la cap, cu grijă. Nu era simplu, atunci când 
trăncănea întruna ca o moară stricată. Trebuia să fii atent și să 
construiești imaginea de ansamblu din bucățele, altfel rămâneai 
confuz ca vițelul la poarta nouă. Ultima bucăţică din puzzle fu 
așezată la loc, iar el respiră ușurat. Nu avea de gând să-l 
invadeze. Din câte înţelesese, Roy reușise să ia bilete pentru 
Ultima Noapte a Concertelor. Și motivul pentru care sunase, 
problema pentru care îl deranjase din mahmureală... voia să știe 
dacă vor fi în siguranţă din cauza Teroriștilor. 

Când scăpă de ea în sfârșit, scoase telefonul din priză și 
închise ochii. Cinci minute mai târziu, prea agitat ca să doarmă, 
se ridică și se băgă sub duș. Capul îi era plin de imagini 
neplăcute ale evenimentelor din ziua precedentă, scene care-l 
făceau să intre în pământ de rușine. Lucruri pe care le făcuse, 


91 


vorbe pe care le rostise. Laura avea dreptate. Nu că ar fi 
alcoolic, dar dacă o mai ţinea tot așa, avea să o sfârșească cu 
un ficat tare ca piatra și cu vine plesnite în nas. Asta voia? Să-și 
isprăvească zilele într-un pat de spital cu pielea de culoarea 
pergamentului și cu organele interne cedându-i unul după altul? 
Nu era o imagine prea plăcută. 

Și nu ar fi primul spion doborât de băutură. MI6 era presărat 
cu victime. Și nu doar MI6. MI5 și băieţii în albastru aveau și ei 
victimele lor. Era ușor să dai vina pe una sau pe alta. Lucrau 
într-un mediu extrem de stresant, punându-și viaţa în pericol. 
Aveau nevoie de o portiţă de scăpare, iar alcoolul părea soluţia 
perfectă. Dai pe gât câteva beri și îţi mai verși năduful. Sau alta: 
făcea parte din meserie. Le inoculaseră asta încă de când erau 
la Fort. Zile grele de instrucţie, urmate de nopţi și mai grele de 
stat la băute, iar instructorii îi întărâtau să mai bea măcar încă 
un pahar, pentru că mureau de satisfacţie să te vadă mahmur a 
doua zi. Dar, frate, după ce absolveai IONEC, erai rezistent la 
băutură, nu glumă! Apoi, mai era și elementul macho, ideea că 
dacă bei mai mult decât Smithy de la Direcţia Orientul 
Îndepărtat sau decât Gary de la Operaţiuni Informatice, asta te 
făcea cumva mai bun la slujbă. Da, se puteau găsi o grămadă 
de justificări, mici chestii pe care și le putea spune ca să se 
simtă mai bine, dar erau toate o mare tâmpenie. Ideea de bază 
era că fie alegeai să bei, fie să nu bei. Alegeai să fii slab sau 
alegeai să fii tare. 

Aston lăsă apa de la duș să-i biciuiască pielea. Dădu apa mai 
caldă, și-și văzu pielea înroșindu-se, apoi își ridică faţa în jetul 
de apă. O altă scenă de ieri îi veni în minte: o ţine strâns pe 
George, iar ea se zbate. Dumnezeule, chiar atât de jos căzuse? 
Simţi că fața îi ia foc, și asta nu avea nicio legătură cu 
temperatura apei. Ce bou! Cum mă-sa o să repare lucrurile? 
Închise nervos dușul, se întinse după un prosop și se șterse. 
Primul lucru de făcut era să-și scoată băutura din cap, cel puţin 
în viitorul imediat. Apoi, partea cea mai grea... să-i ceară scuze 
lui George. Va trebui să muște din pâinea umilinţei, o pâine cam 
greu de înghiţit. Dar hai să privim partea bună a lucrurilor - deci 
ziua de azi nu începuse prea bine - ar fi mers și fără poliloghia 
maică-sii, și mahmureala asta era cruntă - dar nu avea cum să 
fie mai rea decât cea de ieri. Nimic nu se putea compara cu 
asta. 


92 


Pumnii strânși. 
16. 


ÎI urmez pe Fogarty sus, în apartamentul de deasupra 
magazinului. Semnul de pe ușa de la intrare, care spune că a 
fost chemat pentru o urgenţă de familie, ne asigură că nu o să 
fim deranjaţi. Faptul că nu are rude e irelevant. Scările sunt 
înguste, fără covoare, scândurile de lemn strălucesc de uzate ce 
sunt. La jumătatea drumului, Fogarty rămâne fără suflu. Se 
odihnește o clipă sprijinit cu mâna de balustradă, tușește și 
scuipă în batistă. Se întoarce spre mine cu scuze în priviri. 

— O să te omoare tutunul, îl avertizez. 

— Nu zău. 

Se uită în batistă apoi o îndeasă la loc în buzunar și-și 
continuă urcușul. Mă face să realizez în ce formă bună sunt eu. 
El e supraponderal, fumează, nu face sport. Suntem cam de 
aceeași vârstă, plus minus doi ani. Prin vinele lui curge 
colesterol gros ca untul. Poate oricând să facă un atac de cord. 

Ușa de sus are trei încuietori: un lacăt cu cifru, o broască 
monobloc cu zăvor masiv și o yală. Fogarty acoperă lacătul cu 
mâna și formează cifrul. Își scoate o legătură de chei de la brâu. 
Broasca monobloc cedează cu un clic zgomotos. Zăngănește 
ultima cheie în yală și am intrat. Apartamentul e intim, cu 
camera de zi suficient de mare să învârtești în ea o pisicuţă cu o 
coadă scurtă. N-ar strica un strat de vopsea pe pereți; pete 
galbene de nicotină înconjoară lustra și pe pereţi sunt urme 
mari, deschise la culoare, acolo unde odată atârnaseră niște 
tablouri. Casa are un miros de om bătrân, amestecat cu izul 
stătut al milioanelor de ţigări fumate acolo. Aerul e închis. Arunc 
o privire spre bucătărie și nu mă pot abţine să nu observ că sunt 
cutii peste tot. Sunt puse una peste alta în lăzi, pe suprafaţa de 
lucru, pe jos. Cutii de supă, de fasole, de chifteluțe, ce vrei. Imi 
chiorăie stomacul. Ultima dată când am mâncat ca lumea a fost 
la Carmichael's, acum un secol. 

— Simte-te ca acasă, spune el. 


93 


— În regulă. Fac un semn din cap, spre bucătărie. Ce-i cu 
toate cutiile astea? Știi ceva ce eu nu știu? Te pregătești pentru 
următorul război mondial, sau ce? 

Fogarty se uită la mine de parcă eu aș fi ăla nebun. 

— Trăim niște vremuri periculoase, Mac. Ai văzut ce s-a 
întâmplat la Leicester Square. O să se întâmple din nou. Ascultă 
ce-ţi spun. Și data viitoare are să fie mai rău. Mult, mult mai rău. 
Trebuie să fii pregătit pentru orice. Nu dau doi bani pe ce spune 
Guvernul, că situația este sub control. Un căcat. Adică, ce dracu’ 
pot face ei? Nu au cum să ne apere. Nici vorbă de așa ceva! 
lisuse, nu m-aș încrede în grămada aia inutilă de idioţi nici în 
ruptul capului. 

— Vorbești serios, nu-i așa? 

— Extrem de serios. 

Și-mi dau seama că așa e. Are ochii mari și luminoși în spatele 
ochelarilor, și asta-l face să semene și mai mult cu o bufniţă, dar 
de data asta, cu un pui de bufniţă care și-a pierdut mama. 

— Corect, spun eu, tărăgănând cuvintele, jucându-mă cu el. 
Dar dacă, data viitoare, dacă, știu eu, să spunem că se hotărăsc 
să pună vreo porcărie în rezervele de apă. Vreun super-virus 
care să șteargă de pe fața pământului toată populaţia Londrei? 

— Eu beau numai apă îmbuteliată, răspunde Fogarty, repede 
ca fulgerul. 

— OK... dacă se hotărăsc să folosească vreo armă chimică. Să 
deschidă o canistră de Sarin în metrou, așa cum s-a întâmplat în 
Tokyo cu câţiva ani în urmă. 

Fogarty schiţează un zâmbet hâtru și se întinde jos, lângă 
canapea. Scoate o cutie veche de carton și dă capacul deoparte. 
Masca de gaze trebuie să fie din timpul Primului Război Mondial, 
și a fost probabil sustrasă de la vreunul dintre costumele 
militare din atelierul de jos. Abia mă abţin să nu izbucnesc în 
râs. 

— Trebuie să mă dau bătut. Te-ai gândit la toate, spun. 

Încântat de sine, își mai aprinde un B&H. 

— Așa îmi place să cred, Mac. Totul e să fii pregătit. Să fii 
gata. Fogarty trage un fum și-l dă afară cu o tuse emfizemică. 
Încă un fum să-și liniștească plămânii, și apoi constată: Nu 
miroși prea bine, știi? Dacă vrei să faci un duș, baia e pe acolo. 
Arată spre ușa din capătul celălalt al încăperii. Pe hol, prima pe 
dreapta. O să-ţi caut niște haine. 


94 


— Ar fi bine, îi spun. 

— Nicio problemă, zice el. Ştii, Mac, mă bucur să te văd din 
nou. 

— Da, asemenea. 

Dușul e vechi și obosit, la fel ca Fogarty. Merge când cald, 
când rece, și apa cade moale, mai degrabă picurând, decât 
stropind. E bine să scap de duhoarea de om al străzii și, când 
termin dușul, aproape că mă simt din nou uman. Caut o lamă în 
dulăpior, mă bărbieresc, mă admir în oglindă. Pe bune că sunt 
un tip atrăgător. Blugi, un tricou alb simplu, o bluză de marinar 
cu un vapor albastru în stânga, pe piept. După mirosul 
mucegăit, bănuiesc că are o grămadă de haine depozitate în 
beci, sau așa ceva. Un lucru e sigur, nu sunt ale lui Fogarty. Sunt 
mai bine de o sută de ani de când a avut el mărimea asta. 

Când mă întorc în camera de zi, Fogarty mă întreabă: 

— Când vrei să începem? 

— Sunt gata când vrei tu. 

Îl urmez pe hol, pe lângă baie, într-o boxă mică. Pânza neagră 
și groasă care atârnă la geam e lipită cu bandă adezivă argintie 
pe margini, ca să ţină departe razele soarelui, iar lumina de pe 
hol taie umbre în întuneric. Se îndreaptă spre masa de machiaj 
și aprinde un bec. Lumina e orbitoare și directă, revărsându-se 
din becurile care înconjoară oglinda. Sunt câte patru pe fiecare 
parte, și altele trei deasupra. Becuri mari și goale. Pentru o 
clipită, o văd așezată în fața oglinzii luminoase și îmi stă inima în 
loc. Se dă cu rimel pe genele dese, iar eu mă aplec înainte, 
șoptindu-i cu buzele lipite de gâtul ei lung, elegant. Parfumul ei 
mă inundă. Își întoarce capul și buzele ni se întâlnesc. Doamne, 
ce frumoasă e! Un înger în rochie roșie de catifea. 

— Ți-e bine, Mac? 

— Da, spun absent, simţindu-mă dintr-odată gol pe dinăuntru. 

— Eşti sigur? Nu arăţi. 

— Sunt bine. Hai să trecem la treabă. 

Rotește scaunul de frizer, îmi face semn să mă așez, apoi îl 
întoarce cu faţa la oglindă. Mă uit în oglindă. Ea e undeva acolo, 
ascunsă în adâncurile reci. 

— Ce să fie? întreabă Fogarty, pe un ton straniu, de frizer. 

— Nu-mi pasă, atâta timp cât sunt complet de nerecunoscut 
când termini. 

— Bătrân sau tânăr? 


95 


E tentant să-ți îndepărtezi câţiva ani de pe chip și să dai 
timpul înapoi. 

— Mai bătrân, spun. Nimănui nu-i pasă de bătrâni, nici cât 
negru sub unghie. 

Un hohot de râs tabagic cinic, la Fogarty. 

— Adevărat, al dracului. 

Când Fogarty trece la treabă, mă uit fix în oglindă, practic, 
hipnotizându-mă singur. Deodată, prind un foșnet de rochie 
roșie cu coada ochiului. Mă concentrez pe el pentru că nu vreau 
să dispară din nou. Și iat-o. Zâmbește din spatele sticlei. Imi 
zâmbește mie. Îmi închid ochii, pierdut în amintiri, pierdut în 
timp. 


17. 


Viena, 1993 

Un moment perfect hollywoodian. Camera de luat vederi se 
apropie pentru un detaliu de prim-plan și tot restul se 
estompează. Oameni și obiecte se amestecă într-o acuarelă de 
fundal, cu flecăreala zgomotoasă de bar redusă la murmure și 
șoapte. Un zâmbet ușor și o privire mătăsoasă, asta a fost tot. 
Dar era destul pentru moment, pentru că îi fusese adresat lui, şi 
numai lui. În clipa aceea, nu mai exista nimeni în afară de 
îngerul în rochie roșie de catifea. Ardea ca o văpaie, eclipsând 
totul în jurul ei. Nu mai conta decât aici și acum. Nimic altceva. 
Da, era un moment perfect din Epoca de Aur Tinsletown, cu 
Bogart și Bergman în Casablanca. 

Prostii, își zise, lasă asta în seama poeţilor. Dar chiar când se 
gândea la asta, surâse afundându-se mai tare în reverie. Sincer 
vorbind, de o săptămână venea aici în fiecare seară, sperând că, 
printr-o minune, ea îl va observa, deși asta i se părea la fel de 
improbabil ca alegerea lui Arnold Schwarzenegger în funcţia de 
guvernator al Californiei. Pe scurt, era cea mai minunată 
creatură pe care o văzuse vreodată: cu părul blond, cu 
trăsăturile de zână ale lui Audrey Hepburn și cu trup perfect. 
Bănuia că are în jur de treizeci și cinci de ani, dar vârsta conta. 
Avea genul acela de frumusețe atemporală, după care toată 
lumea întoarce capul. lar acum îl zărise, şi tot ce-i rămăsese de 


96 


făcut era să se holbeze la locul gol de pe care tocmai se 
ridicase, simțind cum i se îmbujorează obrajii. Dacă l-ar fi văzut 
vreunul din colegii lui acum, ar fi chemat oamenii în uniforme 
albe. Lăsat fără grai și prostit de o femeie haide... „fugi de 
acilea”, ar râde ei. O parte din el voia să se caște pământul și să 
ÎI înghită. In același timp, era mai mult decât bucuros să stea și 
să se holbeze ca un imbecil. 

Incet, îşi îndreptă atenția asupra încăperii în care se afla. 
Sclipirea de Hollywood fu înlocuită cu realitatea concretă: 
duhoarea aspră a țigărilor străine amestecată cu mirosul 
pământesc, medicinal de alcool; lemnul închis la culoare și 
dușumeaua prăfuită. Lumina lumânărilor pâlpâind pe mese se 
difuza prin încăpere. Treptat, murmurul se transformă într-o 
harababură de conversații, majoritatea într-o limbă pe care încă 
se străduia s-o prindă. Știa deja bine germană, însă austriecii 
vorbeau cu un accent care îţi dădea bătăi de cap. Ca lucrurile să 
fie și mai complicate, vienezii aveau propriul dialect. Avea talent 
la limbi și nu mai avea mult de învățat; într-o conversație cu o 
singură persoană, putea trece drept nativ. Dar să pricepi 
pălăvrăgelile dintr-un bar era testul suprem. Când erai în stare 
de asta insemna că i-ai descoperit secretul. Incercând să facă pe 
indiferentul, își turnă un pahar de vin roșu și se lăsă pe spate, în 
scaun. Ochii lui o urmăreau pe furiș în timp ce își croia drum prin 
încăpere, ducând băuturi răcoritoare, adunând paharele goale, 
fiind minunată. 

Acesta era un teritoriu nou pentru el. Se întâmplaseră și 
lucruri mai ciudate, încercau să-i spună puținii neuroni rationali 
care-i mai rămăseseră, dar nu cu mult mai ciudate. Un stol 
întreg de noi emoții îi fluturau pe dinăuntru, emotii pe care nu le 
putea defini prea bine. Singurele sentimente pe care le putea 
identifica fără îndoială erau confuzia și nesiguranța. În orice alt 
moment, asta ar fi putut însemna o catastrofă; în lumea lui nu 
era loc pentru nesiguranță. Își construise reputaţia pe baza 
capacității sale de a face analize fulgerătoare asupra 
problemelor, putea diferenția realitatea de ficțiune într-o clipită 
Și veni cu soluțiile ideale. 

Toată lumea - oricum, oricine conta - știuse că fusese 
pregătit pentru Marele Fotoliu. El era singura optiune, pentru că 
muncise al naibii de mult să se asigure că el este unica opțiune. 
Plănuise totul. Când avea să devină șef avea să facă mari 


97 


schimbări. Va aduce MI6 în noul mileniu, fie că voiau, fie că nu. 
Nu era o sarcină ușoară într-o organizaţie formată din oameni 
care ar fi făcut orice să-și păstreze poziția călduță pe care o 
aveau. Lumea se schimba rapid și, pentru a supraviețui, MI6 
avea și el nevoie de schimbare. Zidul Berlinului devenise praf, 
pulbere și amintire, iar Ursul fusese, în sfârșit, ucis. Războiul 
Rece se terminase. Asta îi trimisese pe multi dintre colegii lui 
într-o stare de panică colectivă. Rușii fuseseră rațiunea de a fi a 
agenților MI6 și, fiindcă lupta împotriva comuniștilor se 
încheiase, ajungeau cu toții în stradă, cu un formular de demisie 
în mână, îndreptându-se spre cel mai apropiat centru de plasare 
de locuri de muncă. Erau speriați pentru că nu erau în stare să 
vadă imaginea de ansamblu. Ai învins un dușman, ce faci mai 
departe? Te duci și cauti alt dușman de învins. Uită-te la 
Ghinghis Han. Uită-te la Alexandru cel Mare. Chinezii fuseseră 
etichetați drept următorii băieți răi, dar reala amenințare venea 
din Orientul Mijlociu. Teroristi și fanatici religioși operând în 
grupări mici ca să provoace multă suferință. URSS-ul fusese 
mare și greoi și, în cele din urmă, asta i-a adus pieirea. Dar la 
orizont apăruse alt inamic, și asta cerea un mod de gândire nou. 
Și noile moduri de gândire erau specialitatea lui. Din păcate, se 
pare că talentul nu mai contează deloc în zilele noastre. In 
ultimele șase luni fusese H/VIE, șeful giuvaierului principal din 
coroana MI6, stația din Viena. Trebuia să fie în vârful lumii, dar 
nu era. 

Nu îl surprinsese deloc când fusese chemat la etajul superior 
al sediului MI6, la Century House, în Lambeth. Pe când liftul 
huruia în sus, se pregătea să savureze fiecare secundă. Acesta 
era momentul pentru care muncise mai bine de douăzeci de ani. 
Îşi dăduse seama că era ceva în neregulă de cum pășise în 
birou, dar zâmbetul nu i se clinti de pe buze. Pe toată durata 
ședinței, ce i se păru o veșnicie, a fost profesionistul desăvârșit, 
un funcționar public dârz care mai degrabă și-ar tăia gâtul decât 
să-și arate adevăratele sentimente. Ca să-i iasă rolul, a trebuit 
să sape adânc, bazându-se pe experiența căpătată în toți anii 
aceia de lucru în branșă. A fost modest și binevoitor, așa cum se 
așteptau, dar în tot timpul acesta se gândea ce ar face dacă ar 
avea o mitralieră la îndemână. 

Kinclave fusese primul care-l felicitase, ceea ce era probabil 
nimerit, din moment ce el era Brutus în această poveste. Și 


98 


chiar în vreme ce îndura strânsul viguros de mână și palma 
prietenească pe spate, zâmbetul nu i se clinti. „E o ocazie 
extraordinară”, îi spusese Kinclave, și în ciuda faptului că era șef 
de doar două secunde, deja îşi perfecționase aerul regal de 
indiferență. „Știu că vei excela în noul tău rol. Așa cum excelezi 
în tot ceea ce faci.” Și apoi Kinclave îi azvârlise zâmbetul acela 
lustruit, de politician, și cu greu se abținuse să nu-și înfigă 
pumnul în șirurile acelea de dinți albi perfecti. 

Asta se întâmplase cu șase luni în urmă, și nici acum nu-i 
venea încă să creadă că lucrurile evoluaseră atât de aiurea. Pe 
hârtie, îi era net superior lui Kinclave. Din păcate, MI6 nu mai 
însemna doar spionaj. Însemna bugete și obiective, și tot restul 
acela de căcaturi corporatiste. Aici intervenise Kinclave. Era 
funcționar public, nu spion - capabil să se cațăre și să-i 
lingușească pe cei mai buni. Forurile superioare deciseseră că 
MI6 avea nevoie de un creier bun la cifre, și nu un adevărat 
lider... era teribil de nedrept. Toată munca aceea, și pentru ce? 
O bătaie pe spate, un multumim-pentru-munca-depusă-poftim- 
premiul-de-consolare. Ducă-se dracului! La dracu' cu toți! 

Să conduci stația de la Viena era un post de prestigiu, dar nu 
se compara cu a fi șef. Și-a dat imediat seama ce era în spatele 
acestei numiri. O încercare de a-l îmbuna. Din păcate, osul ăsta 
nu era nici destul de mare, nici destul de suculent. Realitatea 
era că avansarea lui în carieră se blocase. Avea să-și facă 
datoria trei ani la Viena și apoi să se întoarcă la Londra pentru 
câteva funcții importante, după care o să iasă la pensie. Dar în 
ceea ce privește poziția de șef ei bine, pierduse respectivul tren. 

„Putea să fie și mai rău”, îşi spuse în timp ce-și sorbea vinul, 
puteau să-l trimită în vreo statie dintr-un colț îndepărtat al 
Africii, de care nu auzise nici naiba. Cel putin Kinclave îl scutise 
de acest iad. Ca să nu mai vorbim că, dacă lucrurile ar fi stat pe 
dos, el însuși nu ar fi avut nicio jenă să-l trimită pe Kinclave la 
capătul Pământului. De fapt, îi alesese deja o statie pe măsura 
lui. 

Avea grijă cu vinul, sorbea doar câte puțin, monitorizânad 
atent nivelul din sticlă. Se simțea deja aiurit și aburit, și asta 
abia după un pahar. Dacă nu avea grijă, rămânea fără abilitatea 
de a vorbi, iar acest lucru era inacceptabil. Se hotărâse deja să-i 
vorbească în seara aceasta. Și nu avea de gând să strice asta 
îmbătându-se. Numai la gândul că avea să-i vorbească inima 


99 


începuse să-i bată de două ori mai tare şi îi transpiraseră 
palmele. Câtă nebunie! Un individ care era în stare să ia decizii 
pe viață și pe moarte, înmuiat și tremurând. 

Și tot ce avea să facă era să discute cu ea, își spuse pentru a 
enșpea-mia oară. Atât. Doar să vorbească. Ce era rău în a vrea 
să știe mai multe despre ea? De unde e? Ce-i place să facă... 
chestii de genul ăsta. Planul era simplu... aşa cum sunt cele mai 
bune planuri. Ca un bun spion ce era, se asigurase deja că nu e 
căsătorită. Nu avea verighetă pe deget, și nici semne acolo 
unde ar fi trebuit să fie ea. Asta simplifica lucrurile. Un sot ar fi 
complicat situația. Dacă avea un iubit, atunci o să treacă și de 
acest obstacol. Întâi va vorbi cu ea și, când va socoti că e 
momentul potrivit, o va invita la cină. Nimic important, nu o 
întâlnire romantică, ci o simplă masă între doi oameni care 
aveau, poate, câte ceva în comun... Da, sigur! Pe cine încerca el 
să ducă de nas? Adevărul e că voia să i-o tragă în toate felurile 
posibile și după aceea, când își va fi epuizat repertoriul, să 
inventeze alte noi mișcări. 

O privi plutind printre mese, oprindu-se să stea de vorbă cu 
clienții, un zâmbet și câteva cuvinte pentru fiecare dintre ei, 
grația întruchipată. Se duse la bar și cineva îi oferi un pahar, un 
bărbat înalt cu ochelari, șaten-roșcat și cu început de chelie. 
Ridică paharul la gură, sorbi, iar vârfurile degetelor ei atinseră în 
trecere mâneca sacoului ochelaristului, drept răspuns la ceva ce 
el îi spusese mai devreme. Poate o glumă, judecând după cum 
chicoti în palmă. Apoi se întoarse cu spatele la bar, iar el o privi 
pășinad, încântat de felul în care i se legănau șoldurile dintr-o 
parte într-alta în rochia roșie. Avea, cu siguranță, cel mai sexy 
mers pe care-l văzuse vreodată. Continuă s-o privească, 
întrebându-se încotro se îndreaptă, cine era norocosul, dar 
treptat, îi deveni clar că venea spre el, că el era norocosul, că 
acum si ea îl privea la fel de intens cum o privea și el. Luă loc 
neinvitată și-și așeză paharul pe masă. O aromă de cocos se 
răspândi deasupra mesei. Rom Malibu și cola. 

— Mă cheamă Sophia, se prezentă ea. Germana ei era bună, 
dar nu era localnică; vorbea o germană din manuale, sterilă și 
fără inflexiunile pe care foloseau austriecii în limba vorbită. Avea 
un accent pe care nu-l putu localiza. De obicei se pricepea la 
accente, dar în clipa asta nu putea gândi prea limpede. Arăta 
minunat la distanță, dar de aproape - atât de aproape că simtea 


100 


că se dăduse cu parfumul lui preferat - Opium - era dincolo de 
orice descriere. 

Mai târziu, după ce avusese timp să reflecteze la ce se 
întâmplase, se întorcea mereu cu gândul la acest moment. 
Momentul în care îşi dăduse seama că voia mai mult decât o 
tăvăleală scurtă și un „multumesc, a fost minunat, te mai sun 
eu”, așa cum făcea de obicei. Pentru prima dată în viață, voia să 
simtă că-i fuge pământul de sub picioare, voia artificii, și „au 
trăit fericiți până la adânci bătrânețe”. Își construise viata pe 
logică și pe raționalitate, iar emoțiile pe care le simțea acum 
erau atât de lipsite de orice logică, încât habar n-avea cum să și 
le analizeze. Din orice unghi ar fi evaluat situația, se întorcea 
mereu la ideea că e îndrăgostit peste urechi de această femeie. 

Mult mai târziu, când fusese în stare să privească lucrurile 
dintr-o perspectivă mai rațională, întrebarea la care se întorcea 
mereu era dacă ar fi procedat sau nu altfel. Dacă, având 
posibilitatea să vadă în viitor, s-ar fi ridicat, pur și simplu, și ar fi 
plecat, fără să se uite înapoi. Nu reușise niciodată să găsească 
un răspuns multumitor la această întrebare. Dar, oricum, 
întrebarea era irelevantă. Din clipa în care se așezase pe scaun, 
își pusese paharul pe masă și îi spusese cum o cheamă, nu mai 
avusese scăpare. 

Și mult, mult mai târziu, în clipele întunecate înainte de ivirea 
Zorilor, stând treaz cu ochii atintiti în întuneric, gândea mereu că 
într-un fel oarecum ciudat se meritaseră unul pe altul. 


18. 


— lartă-mă, spuse Aston, cu o voce slabă, patetică. Faţa îi 
apăru din spatele buchetului imens: crini, trandafiri, garoafe, o 
explozie de culori și parfum. 

Zâmbi larg, încercând să-și ignore durerea de cap. 

— Dispari, Paul! Nu vreau să vorbesc cu tine. 

George se uita prin deschizătura ușii, jucându-se cu degetele 
cu lanţul de siguranţă, cu fața mai întunecată decât un nor de 
furtună. Aston se fâstăci în pragul ușii, ţinând buchetul cu mâna 
întinsă. 


101 


— Te rog, ia-l, insistă el. L-am ales singur. M-am dus la florărie 
și tot tacâmul. Știi că locurile astea mă termină din cauza 
alergiei la polen. 

— Tu n-ai alergie la polen. 

— Nu fi așa, George! Mi-am cerut iertare. Ti-am adus flori. Ce 
vrei mai mult de atât? 

Un alt zâmbet forțat. Cineva lovea cu ciocanul în creierul lui. 
Își lărgi zâmbetul cât putu de tare, forțând bariera durerii. 

— Ai impresia că un buchet de flori compensează ce ai făcut? 
Crezi că măcar e pe aproape? 

Aston îi aruncă privirea lui de băiețel pierdut. 

— Ascultă, George, îmi pare foarte, foarte, foarte rău. Dar 
am... 

— Acum o să-mi spui că erai mort de beat, apoi o să iau 
buchetul acela de flori și o să-l pun într-un loc unde nu bate 
soarele. Faptul că erai beat nu e o scuză pentru ce ai făcut. 

— Știu. 

Aston se uită în jos. Braţul îi căzu în lături, iar vârfurile florilor 
atinseră pragul. 

— Ai noroc că ţi-am tras numai un cot în vintre. Ai idee cât de 
aproape am fost să te castrez? 

George își miji ochii atingând inconștient lanţul de siguranţă. 

— Uite, George, chiar îmi pare extrem de rău pentru ce am 
făcut. Pe bune. Acum, ori o să-mi dai voie să intru, ori ai de gând 
să mă ţii aici tot restul zilei. Pentru că o să stau aici toată ziua, 
dacă trebuie. Tot week-end-ul, dacă e nevoie. 

George clătină din cap, și zulufii ei negri prinși în elasticul 
roșu fluturară dintr-o parte într-alta. Ușa se închise, lanţul 
zăngăni. Îi deschise și se dădu la o parte. Aston intră repede 
înainte ca ea să apuce să se răzgândească. Îi dădu florile și se 
îndreptă spre camera de zi, făcând acrobaţii ca să treacă peste 
lucrurile împrăștiate de pe hol. Era plin de cutii de carton, o 
bicicletă, un cufăr vechi cu sertare. Dacă n-ar fi cunoscut-o, ar fi 
gândit că George se pregătește să se mute. Nici în camera de zi 
nu era mai ordine, iar Aston trebui să adune într-un morman 
hainele împrăștiate pe canapea ca să aibă unde să se așeze. 

— O cafea și niște aspirină n-ar strica, strigă el. 

— Nu întinde coarda, Paul, îi strigă înapoi George de pe hol. 
Ești încă în perioada de probă. Florile au fost un început bun, dar 
mai trebuie să mă perii mult și bine ca să-mi treacă. 


102 


— Haide, George, dă-mi o șansă! Îmi dau duhul aici. 

Aston o văzu mergând în direcţia bucătăriei. Se auziră uși 
trântite la dulapuri, căni zăngănind. George se întoarse cu cafea 
și analgezice, și-i dădu cutia lui Aston. Scutură vreo două pastile 
și le dădu pe gât cu o gură de cafea neagră și dulce. 

— Mulţumesc, spuse el. 

— Pentru puțin. 

George ridică un teanc de cărți de pe fotoliu și se uită în jur 
unde să le așeze. Sfârșiră deasupra televizorului, singura 
suprafață rămasă liberă în apartament. Aston nu era cel mai 
ordonat om din lume - Laura îi amintea asta des -, dar 
dezordinea lui nu se compara cu a lui George. În toate colţurile, 
erau așezate lucruri unele peste altele, și la fel pe lângă toți 
pereţii. O cutie conţinea bucăţi de păpuși: capete, picioare, 
mâini, trunchiuri - o colecție macabră care ar fi umplut tot 
timpul de analiză al unui psihiatru, pentru un an întreg. Teancuri 
de cărţi, ziare îngălbenite, reviste de pe vremea bunicii. 

— L-ai cunoscut pe Mac mai bine decât majoritatea 
oamenilor, Paul. Dacă ai fi în locul lui, unde te-ai duce? 

Aston se gândi o clipă, apoi clătină din cap. 

— N-aș îndrăzni nici măcar să-mi dau cu presupusul. Dacă am 
învăţat un lucru în ultimele zile, acela e că niciodată nu l-am 
cunoscut pe Mac cu adevărat. 

— O ţii întruna cu asta, dar nu sunt de acord. Cred că îl 
cunoşti mai bine decât îţi imaginezi. Trebuie să fie pe undeva, 
Paul. 

— Evident. 

— Doar dacă nu cumva... 

Aston pricepu imediat aluzia. 

— Nu Mac. N-ar face asta. 

— Katrina e de altă părere. 

— lar eu îţi spun că sub nicio formă nu și-ar face felul. 

— OK, atunci înapoi la întrebarea iniţială. Unde dracu' e? 

— Să fiu al naibii dacă știu. Aston ridică din umeri și-și sorbi 
cafeaua, ţinându-și cana cu ambele mâini. Rămase tăcut, 
pierdut pe gânduri. Era bine să stai și să te relaxezi. Acesta era 
unul dintre aspectele plăcute ale relaţiei lor. Ajunseseră la un 
nivel de prietenie la care se puteau cufunda în tăcere și asta nu 
era o problemă. George era o persoană deosebită, unică. Mai 
luă o gură de cafea, ca să-și ascundă zâmbetul în cană. Asta era 


103 


o conversaţie la beție, iar de data asta era treaz. Trecuseră 
peste douăsprezece ore de când nu mai băuse nimic. In 
condiţiile de faţă, reprezenta un record. 

— Am hotărât să mă las de băut, îi ieși porumbelul. 

— Și ce te-a apucat? 

Aston ridică din umeri. 

— Mi se pare cel mai bun lucru pe care-l pot face. 

— Înî, spuse George. Deci te lași de băut. lar. Poţi să mă faci 
cinică, dar... 

— De data asta vorbesc serios, George! 

— Sigur că da. George clătină din cap și râse. Paul, am pierdut 
șirul dăţilor când te-ai hotărât să te lași de băutură. Și, de 
fiecare dată, pare să se întâmple după câte-o mahmureală 
urâtă. Ciudat, nu-i așa? 

— Ai putea măcar să te prefaci că mă sprijini. 

— De ce să mă mai obosesc? Știm amândoi că asta nu are să 
se întâmple. La prima scuză, o să chefuiești ca în 1999. 

— OK, poate nu o să mă las de tot, recunoscu Aston. 

— Așa e mai bine. Mult mai cinstit. 

— Dar în clipa de față, trebuie să mă opresc. Am nevoie de un 
cap limpede. Dacă nu sunt atent, o să înceapă să-mi afecteze 
munca. Și nu-mi face deloc bine treaba asta. 

— Poţi să o mai spui o dată. 

Aston mai luă o gură de cafea, se forță să înghită. Stomacul îi 
ghiorăi neplăcut și se simţi dintr-odată slăbit și fără vlagă. Apoi îl 
trecu o transpiraţie rece și-l apucară palpitaţiile, toate în interval 
de câteva secunde. Ura când ajungea așa. 

— Ţi-e bine, Paul? Nu arăţi prea bine, spuse George, cu faţa și 
vocea pline de îngrijorare. 

— Mai bine ca niciodată. 

— Da, sigur. Ești alb ca varul. 

— Îmi revin imediat. Trase adânc aer în piept de câteva ori, 
încercând să-și regleze respirația. 

— Mi-e bine, șopti el. 

— De când o ţii așa, Paul? 

— Ce crezi? 

— Leicester Square? 

Nu fu nevoie să spună nimic. Răspunsul i se citea pe toată 
faţa. 


104 


George se ridică de pe fotoliu, adună hainele de pe canapea și 
le azvârli deoparte. Se așeză aproape de el, îi luă mâinile într-a 
ei, le ţinu strâns, până când se opriră din tremurat. 

— Nu a fost vina ta, Paul. A fost doar unul dintre lucrurile 
absurde și idioate care se pot întâmpla. În lumea asta sunt o 
grămadă de oameni periculoși. Doamne, în branșa noastră știm 
asta mai bine decât restul. Nu? 

— De parcă n-aș ști asta, la naiba! se răsti Aston. 

— Hei, eu încerc să te ajut. 

— George, am făcut toate raţionamentele, am raţionalizat 
până mi s-a acrit. Nu există nicio diferenţă, nu pe termen lung. 

— O să se întâmple, Paul, trebuie doar să ai răbdare. 

— Și cât o să mai dureze? O lună? Un an? Zece ani? 

— Trebuie să te detașezi, Paul. Dacă nu faci asta, te va 
măcina. Te va distruge. lar eu nu pot sta deoparte cu mâinile în 
sân. Tin prea mult la tine. 

— De-ar fi așa simplu, ce bine ar fi, spuse el. Uite, George, nu 
ai nici cea mai mică idee cum a fost acolo, dedesubt. A fost de-a 
dreptul îngrozitor. 

— Îmi imaginez. 

Aston zâmbi amar. 

— Asta-i toată chestia, George, că nu ai cum să-ţi imaginezi. 
Ştii, când am ajuns acasă în noaptea aceea, Laura dormea pe 
canapea și televizorul mergea pe un canal de știri. Toţi reporterii 
ăia o dădeau înainte, vorbind de parcă fuseseră acolo, de parcă 
văzuseră totul în realitate. Habar n-aveau! 

— Încă mai ai coșmaruri? 

— Uneori. Aici mă ajută alcoolul, într-adevăr. Îmi dau complet 
peste cap somnul. 

— Deci bei ca să scapi de coșmaruri? 

— Ai vreo idee mai bună? 

George îl strânse de mână și-l privi direct în ochi. 

— Nu e o soluţie să bei în fiecare seară până dai în comă 
alcoolică. 

— Cred că am stabilit asta deja. Aston încercă un zâmbet 
adevărat. Nu am de gând să mă duc la chestia aia cu Alcoolicii 
Anonimi, să știi. Totul până aici. Imaginează-ţi. Eu, în holul unei 
biserici, în curent, stând în semicerc cu o grămadă de beţivi. 
„Bună, sunt Paul, și sunt alcoolic.” Nicio șansă. 


105 


— Cred că mai ai mult până să ajungem pe drumul acela. Încă 
o strângere de mână. OK, Paul, dacă ai nevoie să vorbești cu 
cineva, un umăr pe care să plângi, orice... știi unde mă găsești. 

Aston o sărută pe George pe obraz. 

— Mulţumesc. i 

George îl trase spre ea până când li se atinseră frunțile. Işi 
puse mâinile în jurul gâtului lui, îl mângâie pe păr. 

— Ce mă fac eu cu tine? 

Aston își lăsă capul pe umărul ei, bucurându-se o clipă de 
atingerea ei. 

Un alt moment de tăcere, apoi George se desprinse, se lăsă 
pe spate și spuse: 

— De ce ai făcut-o, Paul? 

— Ce să fac? 

George ridică dintr-o sprânceană. 

— Ce crezi? 

Aston se gândi o clipă. 

— Nu sunt sigur. M-am simţit de parcă altcineva acţiona în 
locul meu. 

— M-ai speriat. 

— Și eu m-am speriat. 

George se uită la el, clătină din cap. 

— Serios, mă bucur că nu sunt în pielea ta. La ora asta, viața 
ta e complet întoarsă pe dos. Deci, ce ai de gând să faci, Paul? 

— Păi, pasul întâi e să mă las de băut. 

George zâmbi. 

— Vezi? Vorbești de parcă ai fi deja veteran în cei „12 pași”. 

— Ha! La naiba, ha! 

— Bine, te lași de băut, și apoi? 

Aston clătină din cap. Bună întrebare! De unde să înceapă să- 
și facă ordine în viaţa complet aiurită pe care o avea? 

— N-am idee, râse el silit, fără să vrea. Cred că va trebui să o 
iau pe... 

Se opri la mijlocul frazei, distras de mobilul care-i vibra în 
buzunar. Aston îl scoase, văzu că nu luminează și se uită 
nedumerit. Simţi încă o vibraţie și inima îi îngheţă. Scoase 
telefonul de urgenţă. Îi clipea vesel în mână. 

— Ce? întrebă George. 

— E Mac, șopti Aston, deși habar n-avea de ce vorbește în 
șoaptă. 


106 


George se trase mai aproape. 

— Păi, ce mai aștepți? 

Aston răspunse, și-și lipi telefonul de ureche. Nu se auzi nimic 
la început, apoi o voce îi răcni în ureche: 

— Paulie, Paulie, Paulie... 

Aston scoase un oftat, fără să-și dea seama că-și ţinuse 
răsuflarea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Mole, de unde ai numărul 
ăsta? 

— Sunt plin de surprize, nu-i aşa? spuse Mole. De bună seamă 
uiţi că sunt omnipotent. Ai fi surprins să știi câte pot face. 

— Ai găsit ceva! spuse Aston. 

— Asta e subestimarea secolului! 

— Spune-mi. 

— Nu la telefon. 

— Nicio problemă. Unde vrei să ne vedem? 

— Ce zici dacă vin la tine? E OK în treizeci de minute? 

— Nicio problemă. 

— Îţi merge liftul? 

— Dap. 

— Ne vedem în treizeci de minute, spuse Mole, și închise. 


19. 


— lisuse, Marie și Iosif, spune Fogarty. Nici propria ta mamă 
nu te-ar recunoaște, și ăsta-i adevărul. 

Mă admir în oglinda cu ramă aurită de deasupra șemineului, 
inspectându-mi imaginea din toate unghiurile, și trebuie să 
recunosc că are dreptate. Arăt de optzeci, ba chiar de nouăzeci. 
Fogarty mi-a găsit niște haine de bătrân în magazin: un pulover 
maro uzat cu petice de piele la coate, o salopetă bej cam largă 
și care atârna pe fund, un pardesiu mare, o pălărie veche de 
fetru și un baston. Mă uit în oglindă, încă încercând să mă 
obișnuiesc cu noua mea faţă, răsucesc bastonul în mâini, bat cu 
el ușor în palmă. E greu, noduros și fin lăcuit. 

— Sunt impresionat, îi spun. Ai făcut o treabă a-ntâia. Oricum, 
ai fost mereu un ticălos talentat. 

— Mulţumesc, răspunde el, rușinat nevoie mare. 


107 


— Avem o problemă, totuși. 

— O problemă? 

— Vezi tu, acum lucrez sub acoperire. 

— Mi-am dat seama, Mac, chicotește Fogarty. Deghizarea te-a 
cam dat de gol. 

Lovesc cu bastonul ușor în palmă. 

— Când spun sub acoperire, spun sub acoperire maximă. 

— Nu știu sigur unde vrei să ajungi, Mac. 

Disting primele semne de nesiguranţă în vocea lui Fogarty. 
Bun. E timpul să stabilim limitele și să-i arăt cine e șeful. 

— Ideea e că nimeni nu trebuie să știe că sunt aici. 

— Păi, nu am de gând să spun nimănui, Mac. 

— Și cum pot să fiu sigur de asta? 

— Ai cuvântul meu de onoare. 

— Și asta ar trebui să mă linișteascăa? 

Ochii lui Fogarty se îngustează în spatele ochelarilor. 

— Când îmi dau cuvântul, mă ţin de el. Așa am făcut mereu, 
așa voi face mereu. 

— Și asta e admirabil, îi spun. OK, treci în genunchi, cu 
mâinile la spate. 

— Poftim? 

— M-ai auzit. 

— Vorbești... 

Fără niciun avertisment, dau cu bastonul în oglinda mare, cu 
ramă aurie, spărgând-o în mii de bucăţi și revărsând o ploaie de 
cioburi strălucitoare peste șemineu. 

— Doamne Dumnezeule, Mac, ce naiba faci? 

— E nevoie să-ţi mai spun o dată? 

Fogarty se lasă în genunchi, sprijinindu-se de marginea 
canapelei. Își pune mâinile la spate și se uită în sus la mine de 
parcă aș fi Antihristul. 

— Îmi trebuie niște sfoară. 

— În bucătărie. În sertarul de lângă chiuvetă. 

— Nu te mișca, îl avertizez, în timp ce mă îndrept spre 
bucătărie. 

— Fii fără grijă. Cu genunchii ăștia, mi-ar lua o săptămână să 
mă ridic. 

În sertar e un ghem de sfoară de împachetat. Mai deschid 
vreo două-trei sertare până găsesc o foarfecă, apoi mă întorc. 


108 


— De cât timp mă cunoști? Vorbește în șoaptă, ca un șoricel. 
Poţi avea încredere în mine. 

Îmi vine să râd. 

— Încredere! spun în timp ce-i leg mâinile. Glumești, nu-i așa? 
Crezi că am rezistat așa de mult având încredere în oameni? 
Haide, Fogarty, aveam impresia că ai mai multă minte! 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Mac? 

— Uite, îi spun, calm. Îmi pare rău, dar asta e singura cale. 
Dacă te consolează cumva, o să primești un bacșiș gras când 
termin. 

Ochii i se luminează când aude. 

— Despre ce sumă vorbim? 

— Una cu cinci zerouri ajunge? 

— Depinde de cifra din față. 

— Și asta depinde de cât ești de cooperant, îi spun. OK, acum 
picioarele. Fogarty își întinde picioarele, mult mai dispus să-mi 
facă pe plac, acum că se simte un foșnet de bani în aer. Il leg la 
genunchi și la glezne, leg nodurile strâns și tai capetele rămase. 
Îmi cer scuze pentru deranj, dar pare să înțeleagă. 

— Să fii cuminte, îi spun, în timp ce mă îndrept spre ușă. 

Îmi ia puţin să mă obișnuiesc cu deghizarea. Latexul e lipicios 
și greu, şi-mi vine să mă scarpin pe faţă. Problema e că n-am 
cum să ajung la ea. Pentru început, mă mișc prea cu ușurință, 
așa că mă forţez să încetinesc, să sau impresia că am 
încheieturile ruginite. „Gândeşte Stanislavski, îmi spun, 
gândește-te la un bătrân neputincios.” În metrou, o femeie se 
ridică și-mi oferă locul ei. Accept recunoscător, cu un murmur 
dogit. Zâmbește cu gura până la urechi, fapta ei bună pe ziua de 
azi. Căţea ipocrită! Trenul se oprește brusc, și se sting toate 
luminile. Se aude un țipăt la capătul celălalt al vagonului, o 
rugăciune șoptită în stânga mea. Altcineva cântă un imn, iar o 
femeie din apropierea mea se i alătură. O voce bărbătească se 
apucă să cânte, adăugând un ton de bas huruit. Dintr-odată toţi 
au religie. E o convenţie obișnuită la cei Renăscuți. Imi vine să 
râd. E al naibii de previzibil. Nu se gândesc deloc la Dumnezeu, 
până nu au nevoie de ceva. Asta spune multe despre lumea în 
care trăim. Unde e dăruirea? Unde e dragostea? Dacă aș fi 
Dumnezeu, aș trimite o ciumă tout de suite, care să șteargă 
totul de pe fața pământului, și aș lua-o de la început. 


109 


Au trecut numai cincizeci de secunde, poate un minut, dar 
pare mult mai mult. Imnurile și rugăciunile se aud în continuare, 
dar mai încet, ca și cum creștinii se mai relaxează; încă două 
bătăi de ceas și vor încremeni în timp; pietrificaţi ca locuitorii 
din Pompei. Toţi de aici sunt convinși că le-a sunat ceasul. 
Moartea aleargă prin tuneluri, cu o canistră de Sarin într-o mână 
și cu o geantă plină cu grenade în cealaltă. li aud respirând în 
jur, o respiraţie superficială și furată, fiecare gură de aer ca și 
cum ar fi ultima. O femeie are hiperventilaţie la vreo câţiva 
metri, încercând cu disperare să-și stăpânească teroarea. Un 
băieţel întreabă dacă are să moară, o întrebare directă și 
cinstită. Habar nu are care sunt implicaţiile. Când ești mort, ești 
mort, vreau să-i spun. Asta e tot. Nu există nicio lumină celestă 
la capătul tunelului, nici rai, nici iad. Moartea este sfârșitul. 
Luminile se aprind la loc. Feţele pământii sunt surprinse de 
lumina fluorescentă puternică, unele umede și toate îngrozite. 
Sentimentul de ușurare e palpabil. Umerii se relaxează, apar 
zâmbete, e o falsă bravadă de jur împrejur. Apoi încep să 
aplaude și să aclame. Sunt atât de patetici! Un scârțâit, un 
scrâșnit, o smucitură, și trenul pornește înainte. Mă uit pe geam 
la pereţii din fibră de carbon. O ciumă ar fi fost bună, dar la ce 
mă puteam aștepta? Dumnezeu a murit. Câte dovezi îmi mai 
trebuie? 

Sosesc în Richmond în timp util și e o ușurare să fii departe de 
duhoarea orașului. Aici aerul e mai curat, și e mai ușor să 
respiri. Nu mă grăbesc să traversez strada, numai ca să-i scot 
din sărite pe șoferi. Ce-mi pasă? Sunt bătrân, un bătrân feroce și 
dat naibii. Cineva accelerează cu trei claxoane nerăbdătoare, 
așa că mă opresc în mijlocul străzii și mă întorc încet-încet, cu 
un efort maxim. Îmi flutur bastonul și îi zic vreo două vorbe de 
om bătrân. Cred că aș putea să-l învăţ câte ceva pe Stanislavski. 

Ajung la The Mermaid cu treizeci de minute mai devreme, 
comand o jumătate și ies afară. Aglomeraţia de la prânz n-a 
început încă și găsesc o masă goală, cu vedere asupra râului. Un 
soare de copil e pictat în splendoarea de azur, și nu e niciun nor 
care să strice priveliștea. Sophia iubea locul acesta, mai ales în 
astfel de zile. Veneam de obicei duminica; mâncam o friptură și 
beam tot restul după-amiezii. În vremurile bune. Chiar și spre 
sfârșit o aduceam aici. Nu voia să mănânce, nici să bea; nu 
suporta lipsa de demnitate. Mă lăsa s-o hrănesc când eram doar 


110 


noi, dar doar de nevoie. Știu că nici asta nu-i plăcea deloc. Ura 
s-o văd în halul acela, ura să fie într-un scaun cu rotile cu capul 
legănându-i-se pe spătar, cu mâinile răsucite și inutile. Cel mai 
tare ura când oamenii se uitau la ea pe furiș și se prefăceau că 
nu se uită. Asta era insulta supremă, care-i frângea inima. Așa 
că o aduceam aici, pentru că mă ruga, pentru că o iubeam și 
pentru că aș fi făcut orice pentru ea și, când a încetat să mă mai 
roage să o aduc și a început să mă roage să fac celălalt lucru, 
am făcut și asta pentru ea. Pentru că am iubit-o și o voi iubi 
mereu. Mă uit la râu, cu inima și mintea încărcate de amintiri. 

Ca de obicei, Christopher ajunge exact la ora stabilită; ai 
putea să-ţi fixezi ceasul după el. Își ia poziţia obișnuită: stă 
relaxat, cu o mână sprijinită pe balustrada vopsită în alb și cu un 
pahar de apă minerală în cealaltă. L-am instruit despre cât e de 
periculos să rămâi sclavul unor obiceiuri, dar nu ascultă. Privirea 
i se oprește asupra unei bărci. Spintecă apa liniștită, cârmaciul 
strigă instrucţiuni și o urmă în formă de V se întinde în urma ei. 
Bea din apa minerală. Christopher e înalt, îngrijit și frumos, cu 
păr negru tuns scurt, și tenul lui închis, mediteraneean, 
strălucește sănătos în soare. E cu cinci ani mai tânăr decât mine 
și nu pare să fi îmbătrânit nici măcar o zi, de când l-am cunoscut 
prima dată, acum un secol. Nu aș fi surprins să fi găsit secretul 
tinereţii fără bătrâneţe. E îmbrăcat lejer, cu o pereche de blugi 
și cu o bluză neagră de bumbac, cu ochii ascunși în spatele unei 
perechi de ochelari de soare Secret Service. Mă duc spre el și 
iau o postură asemănătoare. Paharul într-o mână, sprijinit de 
balustradă cu cealaltă. Se uită la mine, se uită prin mine, apoi se 
întoarce cu spatele, ignorându-mă, transmiţându-mi prin 
atitudine să mă car de acolo. Nu mă mișc. În loc de asta îmi 
beau berea și mă uit după ambarcaţiunea care dispare după 
cotitură. 

— Bună, îi șoptesc cu vocea mea obișnuită. 

Işi întoarce brusc capul, mijindu-și ochii. 

— Mac? 

— Păi, n-oi fi Elvis, nu-i așa? 

— Ce pui la cale? 

— Incerc să-ți dau o mică lecţie, atât. Ce ţi-am spus despre 
rutină? Data viitoare ne întâlnim în altă parte, OK? 

Răspunde ridicând mândru din umeri. 


111 


— Hai să facem o plimbare, îi spun. Ne putem plimba și 
discuta în același timp. Și nu uita, se presupune că sunt bătrân. 
Mergi frumos și încet. 

Îl urmez pe Christopher în jos pe scările ce duc la râu, cu grijă, 
pășind în lateral și ţinându-mă de balustradă să nu cad. 
Christopher se uită la mine, clatină din cap. O rafală de vânt 
mătură apa, încreţind-o la suprafaţă. Soarele e mult prea 
fierbinte pentru haina asta, și latexul e lipicios și mă deranjează. 
Un alergător cu un labrador negru în lesă se îndreaptă spre noi; 
mai încolo pe cărare, doi tineri se mozolesc pe o bancă. 

— Ce-i cu deghizarea? întreabă Christopher. 

Se uită înapoi, întruna, aruncându-mi o privire amuzată. 

— Prea multă grijă nu strică niciodată, explic, ridicând din 
umeri nepăsător. 

— Destul de corect, răspunde el. E bună, totuși. M-ai păcălit. 
Și, fiindcă veni vorba, asociaţii mei sunt încântați de ultima ta 
operațiune. 

— „Încântaţi”, spun. Îmi imaginez că au sărit în sus de 
bucurie. 

— A fost foarte impresionant, recunoaște el. O zi de neuitat. 

— Prima pagină a ziarelor din toată lumea. Acoperire 
televizată 24 din 24. Impresionant e mult prea puţin spus. 

— Te-ai descurcat bine. Pauză. Ti-am cerut deja prea mult, 
dar ne-ai mai putea ajuta cu ceva. O altă pauză, să se asigure 
că are toată atenţia mea. Firește, vei fi plătit. 

Mă îndepărtez, în timp ce el își continuă discursul. Face o 
pauză când trecem pe lângă cuplul care se sărută, dar nu era 
nevoie. Sunt în altă lume, braţe de caracatiță peste tot, coșuri și 
parfum ieftin. Sunt mult prea tineri ca să joace jocuri de adulți. 
Mâna băiatului e în pantalonii fetei, îngropată adânc. Când 
trecem pe acolo, fata geme, scoțând sunetele pe care le-a auzit 
la televizor. Christopher nu face niciun efort să-și ascundă 
dezaprobarea. 

Când nu mai putem fi auziţi, continuă, iar propoziţiile lui sunt 
presărate cu Allah așa, Allah pe dincolo și Allah fie lăudat. Vreau 
să-l întreb de ce Allah nu-și face singur treburile murdare, dacă 
e așa deștept. Dar n-o fac. Prind ideea generală. Caută o 
rachetă sol-aer, ceva suficient de deștept să doboare un Jumbo. 
Sau un 737. Nu-l interesează în mod deosebit care, atâta timp 
cât e plin de necredincioși. 


112 


Mă opresc, mă întorc cu faţa la el. 

— Haide, dar puteţi mai bine de atât. Adică, să dobori un 
avion... Nu, îi spun. Vă trebuie ceva care să vă asigure cu 
adevărat prima pagină a ziarelor. Ceva care să eclipseze 
complet bomba de la Leicester Square. 

— Presupun că te-ai gândit deja la ceva? 

Întrebarea e lansată pe un ton firesc, dar simt cum freamătă 
de curiozitate și încântare. Zâmbetul i se lărgește când îi spun. 
Se linge pe buze, dar mă îndoiesc că-și dă seama. 

— Poţi face asta? întreabă după ce termin. 

Încuviinţez dând din cap. 

— Cum? 

— Asta nu are importanţă. 

— Când? 

— Aştept să primesc livrarea azi-mâine. 

— Aşa repede? 

— Dap, așa repede. 

— De când plănuiești asta? Adică, așa ceva nu se face peste 
noapte. 

— De ceva vreme, spun. Mă trage de limbă, iar eu mă 
plictisesc. 

— Cât? 

Prind o cifră din aer, una mare și murdară. 

— Treizeci de milioane. 

— Euro sau lire sterline? 

— Du-te naibii, îi spun. 

— Trebuie să-mi consult asociații. 

— Acum ori niciodată. Trebuie să-mi viraţi zece milioane până 
mâine-dimineaţă. Aveţi toată săptămâna să vă ocupați de 
restul. 

— OK, acceptă el, radiind. Și apoi în șoaptă: Allah fie lăudat. 

— Allah să fie al naibii de lăudat, într-adevăr, murmur și eu. 


20. 


Viena, 1993 
— Nu ești foarte vorbăreţ, spuse ea în germana ei literară fără 
cusur. Nici măcar nu știu cum te cheamă. 


113 


Avea dreptate. De când se așezase la masa lui, nu scosese 
niciun cuvânt. 

— Macintosh... Robert Macintosh. 

Intinse mâna peste masă, cu degete moi și patetice. Mâna era 
deja întinsă, înainte să-și dea seama cât de groaznic de înțepat 
trebuie să-i fi părut. Îl scuti ea de stinghereală și-i luă mâna. 
Avea pielea ca piersica, unghiile îngrijite, făcute cu roșu-închis. 

— Ce-ar fi să ne facem viața mai ușoară și să vorbim în 
engleză? 

— N-am nimic împotrivă, spuse el. Era puțin cam complicat să 
se concentreze la tradus în clipa asta; persoana ei îl distrăgea 
mult prea mult. Nu mai avea mult până să-i spună că „homarii ei 
erau deosebit de albaștri în seara asta” sau ceva la fel de 
stupid. 

— Deci cum să-ți spun? Domnul Macintosh? 

Avea un zâmbet discret și ușor amuzat pe buze. Îl lua peste 
picior - nu prea tare, doar putin. 

— Mac. Toată lumea îmi zice Mac. Făcuse un efort ca să 
scoată atâta lucru. Işi repeta să se relaxeze, se forța să tragă 
adânc aer în piept. Ce naiba i se întâmpla? Se simțea emoționat 
ca un adolescent la prima întâlnire. 

Se gândi puțin la răspunsul lui. 

— Nu, zise ea, în cele din urmă. Nu reușesc deloc să te văd ca 
pe un „Mac"”. Îl studie mai îndeaproape. Și clar nu ești un 
„Robert'. E prea oficial. lar acum se uita adânc în ochii lui, 
hipnotizându-l. Știu, o să-ți spun Robbie. Da, gata, de azi inainte 
ești Robbie. Nu te superi, nu-i așa? 

— Deloc, se auzi răspunzând. Spune-mi oricum vrei. 

Se crispă. Se dusese pe apa sâmbetei stăpânirea lui de sine. 
Dintr-o clipă în alta, ea o să-și aducă aminte că avea ceva de 
făcut în altă parte, și va fi numai vina lui. Era atât de cufundat în 
gânduri, că avu nevoie de ceva vreme până să observe că mâna 
ei se odihnea pe a lui. Se întinsese peste masă, așteptând ca el 
să observe. Işi plimbă privirea de la mână la fața ei, și înapoi. 

— Eşti atââât de drăgut! Râse. E în regulă, Robbie, nu mușc. 
Serios. Îşi trase mâna, apucă sticla de vin, o ridică în lumina 
lumânării să vadă cât e de plină. Ce-i asta? Nu ţi-e sete? Păi, nu 
se poate așa ceva! Asta ar însemna risipă! Își dădu pe gât 
cocktailul, îşi umplu pe jumătate paharul ei lung și-l umplu pe-al 
lui până sus. Noroc! spuse ea, ridicând paharul. 


114 


Îi urmă exemplul, atingându-și ușor paharul de al ei. 

— Noroc! Luă o gură zdravănă, gândindu-se că beat sau treaz 
nu avea cum să fie mai bou de atât. Și cum de ai ajuns să 
lucrezi aici? 

— Eu aveam nevoie de serviciu, ei aveau nevoie de o 
ospătăriță. Simplu ca bună ziua. 

— Nu asta voiam să spun. De ce la Viena? 

— De ce nu? spuse ea, adăugând: Bunica mea din partea 
mamei era austriacă. Când eram mică, Îmi spunea mereu 
povești despre Viena. Și în povestirile ei, Viena părea un oraș de 
basm. 

— Și este? 

— Până acum, toate bune. Pe de altă parte, n-am stat încă 
suficient ca să dau piept cu realitatea. 

— Deci ti-ai făcut bagajele într-o bună zi, ai sărit într-un avion 
și gata? 

— Ceva de genul acesta. 

— Unde e acasă? 

— Peste tot și nicăieri. 

Era o urmă de tristețe în cuvintele ei, pe care el o remarcă 
imediat. 

— Deci asta înseamnă că nu ai o adresă stabilă? Mergi pur și 
simplu unde te poartă vântuh 

— Unde mă poartă vântul, repetă ea. Îmi place. Da, cam așa 
stau lucrurile. Urăsc ideea de a fi legată de un singur loc. 

— Poate că nu ai găsit un motiv suficient de bun să stai într- 
un singur loc. 

— Și crezi că tu ești motivul acela, Robbie? Nu crezi că ești 
puțin cam încrezut? 

Simti că îi iau foc obrajii, și-i simţi din nou mâna peste a lui. 
Când ridică privirea, avea iar zâmbetul acela discret și ușor 
amuzat pe buze. 

— Nu asta voiam să spun. 

— Nu mai fi așa de serios! Mă joc cu tine. Mă amuz și eu 
putin. 

Sorbi din vin să-și dea timp să se adune. 

— Și cât ai de gând să stai în Viena? 

— Până când mă satur. 

— Și cât îţi ia să te saturi? 

— Păi... depinde, spuse ea clipind cochet. 


115 


— De unde ești? De origine, vreau să zic. Nu reușesc să-ți 
localizez accentul. 

— De pretutindeni, spuse ea. Tata a fost în armată, și în 
consecință, accentul meu e puțin amestecat, ca să nu zic mai 
rău. M-am născut în Cipru. Am petrecut mult timp în Germania. 

— De aceea e atât de bună germana ta. 

— Singura metodă de a învăța o limbă e să trăieşti acolo. Nu 
poti învăța din cărți, nu merge. 

Deschise gura, dar ea îl făcu să tacă punându-i un deget pe 
buze. 

— E rândul meu. Încep să mă simt ca la interogatoriu. 

Surâse stânjenit. 

— lartă-mă. 

— Deci, Robbie, de când ești în Viena? 

— De vreo șase luni. 

— Și cu ce te ocupi? 

Se aștepta la întrebare, și-și spuse povestea de acoperire, 
după cum fusese instruit să o facă. Era diplomat, lucra pentru 
Ministerul de Externe și se afla la post la Ambasada Britanică de 
pe Jauresgasse, în cartierul Landstrasse. In partea aceea a 
orașului erau niște clădiri vechi minunate și, firește, acolo se 
afla cimitirul St Marxer Friedhof unde se presupunea că fusese 
îngropat Mozart, deși nimeni nu putea afirma cu certitudine 
dacă e adevărat sau nu, din moment ce sfârșise în mormântul 
unui sărac, și ajunsese vreodată în partea aceea a orașului? 

— Nu, răspunse ea, dar poate că într-o zi poți să-mi prezinti tu 
zona... 

Minciunile veneau cu ușurință și firesc, și pentru prima dată 
de când ea se așezase la masa lui începu să se relaxeze. Era 
întotdeauna mai ușor să faci fată unei situații dificile când 
pretindeai că ești altcineva. 

— Munca ta pare fascinantă, remarcă ea. 

EI se aplecă peste masă, și simți mirosul de Opium. 

— Între noi fie vorba, e plictisitoare ca naiba. 

Ea râse, și era unul dintre cele mai minunate sunete pe care 
le auzise vreodată. 

— Eu am terminat pe seara asta, îl anunță ea, aplecându-se 
spre el, și desenându-i cercuri cu degetele pe dosul mâinii. Ce 
Zici să mergem undeva unde e mai liniște? 

— Ai vreo sugestie? 


116 


— Păi... lăsă cuvântul să atârne, suspendat cu implicațiile lui 
cu tot. Acum stau la o pensiune nu prea departe de aici. 
Proprietăreasa e un adevărat coșmar, dar dacă facem liniște, 
sunt sigură că pot să te strecor fără să observe. 

— Oh, pot să fac liniște, spuse el. Atâta liniște că nici tu n-o să 
observi că sunt acolo. 


21. 


Ajunseră la timp în Pimlico, cu Aston uitându-se la ceas din 
cinci în cinci minute și simțindu-se ca un copil în Ajunul 
Crăciunului. Ceva îl pusese pe jar pe Mole, și foarte greu îl 
punea ceva pe jar pe hackerul nostru. Pentru Mole, viaţa nu era 
numai dulce, era foarte liiină... tihnită era prea puţin spus. Aston 
voia să știe, imediat, după ce saliva hackerul. 

— Termină, spuse George pe când treceau de bariera de 
bilete. 

— Ce să termin? 

— Cu ceasul acela. Începi să mă scoţi din sărite. Relaxează-te! 
Ajungem când ajungem, și nu mai repede. 

— Văd că ești tot într-o dispoziţie zen. 

— Poate n-ar trebui să fii atât de dispreţuitor. 

Se auzi un mobil, două bipuri insistente și ascuţite. Își căutară 
amândoi mobilele, niște ucigași profesioniști. Aston fuse cel mai 
rapid, scoțându-și ambele mobile într-o fracțiune de secundă. 

— Se pare că astăzi eu sunt cea căutată, spuse George, 
zâmbind pe furiș, butonând pe tastele mobilului. 

Citi mesajul și zâmbetul i se șterse. 

— Ce? întrebă Aston. Ce s-a întâmplat? 

— E vorba de mama. A fost dusă de urgenţă la spital. Trebuie 
să plec. 

George își vâri telefonul în buzunar, se întoarse și se îndreptă 
înapoi spre bariera de bilete. 

— George! strigă Aston după ea. Vrei să vin cu tine? 

— Nu, du-te să te întâlnești cu Mole. Sună-mă mai târziu și 
anunţă-mă ce se întâmplă. 

Aston o privi pe George dispărând. Își făcuse datoria de 
prieten întrebând-o. Nu avusese nicio intenţie să o însoţească. 


117 


Ştia și el; știa și ea. Totuși, trebuiseră să-și joace rolul. Viața era 
într-adevăr un joc. Așa cum îi repeta întruna Mac. Intr-un 
moment mai relaxat, îi spusese lui Mac: „Cum? Ca jocul acela cu 
șerpii și cu scările?” Mac își trecuse mâna prin părul blond și 
moale, apoi îl aţinti cu privirea lui inteligentă și-i șopti serios: 
„Mai mult decât ţi-ai putea imagina vreodată”. Aston stătu o 
clipă în foaierul staţiei, cu mâinile în buzunar și apoi se îndreptă 
spre casă. 

Nu era niciun semn că Laura trecuse pe acolo, ceea ce era o 
ușurare. Ultimul lucru de care avea acum nevoie era o altă 
ceartă. Poate ar trebui să pună punct, se gândi, și nu pentru 
prima oară. Problema e că i-ar fi lipsit sexul, și mai ales sexul 
oral, cu ea. Și nici nu se certau mereu... Nu, treceau printr-o 
perioadă proastă, asta era tot. Oricum, era nevoie de ceva 
frecușuri ca să întreţină pasiunea. În majoritatea timpului se 
înțelegeau bine, și când relaţia lor mergea bine - atunci chiar 
mergea foarte bine, mai ales în pat. Sigur că relaţia lor se baza 
pe mai mult decât pe sex. Pe mult mai mult. Din păcate, în 
momentul acela, nu se putea gândi ce însemna „mult mai mult”. 
Aston râse zgomotos, și piticii din creierul lui se zgâlţâiră și-i 
înfipseră și mai multe cuie în creier. Merse la baie, luă două 
pastile de paracetamol și le înghiţi fără apă. După aceea, 
inspectă puţin apartamentul, să vadă dacă Laura își mutase 
vreun lucru de acolo, să se asigure că toate hainele lui erau 
intacte. Totul era așa cum lasase de dimineaţă. Nu era deloc 
surprins. Amenințarea cu plecarea fusese, după cum se 
așteptase, doar vorbe-n vânt. „Mâine-seară, își spuse, o să se 
întoarcă mâine-seară.” Era cumplit de previzibilă. 

Ceainicul nu avu timp să dea în clocot când Mole își făcu 
apariția. Aston îi dădu drumul în clădire și cobori ca să-l 
întâmpine. Simţi mirosul de la jumătatea drumului și grăbi 
pasul. La naiba, vecinii lui o să fie încântați. Incă se mai străduia 
să-i îmbuneze după petrecerea pe care o dăduse Laura fără 
știrea lui, acum câteva luni. Holul puţea de-a dreptul de la 
mirosul dulceag de marijuana, iar Aston se grăbi spre lift, unde 
Mole apăsa pe buton, în timp ce îngâna o melodie. Mole se 
întoarse, cu faţa luminată de un rânjet, în vreme ce ţigara 
aprinsă din mâna lui fumega precum un furnal. 

— lisuse, Mole, stinge porcăria aia! 


118 


— Ce, asta? Mole flutură ţigara de marijuana prin faţa lui 
Aston și trase un fum adânc. Nt, nu prea cred. Sărbătoresc... și 
când o să vezi ce am, o să vrei și tu să sărbătorești. La naiba, aș 
putea chiar să te conving să tragi și tu un fum. Cine știe, ai? 

Ușa liftului se deschise, Mole intră cu scaunul rulant în cabină 
și apăsă butonul pentru etajul întâi. 

— Îmi pare rău, nu e loc decât pentru o persoană, spuse el pe 
când se închidea ușa. Ne vedem sus. 

Aston clătină din cap și o luă pe scări. Urcă în pas alergător 
până la etajul unu și ajunse la timp să-l vadă pe Mole luptându- 
se să iasă din lift; nu avea destul spaţiu pentru roata stângă. 
Aston rezistă pornirii de a-l ajuta. Lui Mole nu-i plăcea să 
trezească mila semenilor săi. Hackerul dădu cu spatele și 
încercă din nou. De data asta reuși. _ 

— Lifturile naibii, murmură Mole și mai trase un fum. Işi ţinu 
respiraţia preţ de o interminabilă secundă, apoi expiră, fumul 
revărsându-i-se pe nări în vălătuci, cu o expresie inocentă pe 
chip. 

Mai încolo pe hol, Aston auzi o încuietoare zăngănind. 

— Treci înăuntru! Acum! șuieră el, împingând ușa de la intrare 
la perete, dorindu-și ca Mole să dispară din vedere înainte să 
iasă vecinul lui. 

— Chiar trebuie să... 

— Pe următorul care-mi mai spune că trebuie să mă relaxez 
sau să mă răcoresc, îl omor. Vorbesc serios. Am cea mai urâtă 
mahmureală din viaţa mea și nu am chef. Ai priceput? 

Mole intră cu scaunul cu rotile pe hol. Când trecu pe lângă 
Aston, îi flutură iar ţigara prin faţă, rânjind. 

— Ești sigur că nu vrei și tu una? 

Aston scoase un zgomot ciudat care era pe jumătate oftat, pe 
jumătate exasperare. Închise ușa și îl urmă pe Mole în camera 
de primire. 

— E frumos la tine, spuse Mole, uitându-se în jur, măsurând 
din priviri aparatura lui. Mișto sistem stereo! Un Arcam. Ai gust! 
Ai toate jucăriile, nu-i așa? Se opri, cu ochii aţintiţi asupra 
computerului instalat pe un birou în colţul încăperii. Ce dracu' e 
ăla? 

— Ce? 


119 


— Ăla! Mole arătă spre computer. Nu se mai fac din astea de 
o sută de ani, de o mie de ani. Ultima dată când am văzut unul 
din ăsta a fost la muzeu. N 

— Nu e chiar așa de vechi. Il am abia de anul trecut. 

— Păi, asta spun și eu. E antic. Te uiţi pe internet? Ştii tu, 
„World wide web”. O droaie de filme porno și puicuţe în 
chatroom-uri! 

— Știu ce e internetul. 

— Broadband? Mole clătină din cap. Uită că te-am întrebat. 
Cred că știu deja răspunsul. 

— De fapt, chiar am broadband. 

— Lua-m-ar naiba! Viaţa e plină de surprize. 

— Ai terminat? 

— Aproape. Mole se duse lângă birou și studie partea din față 
a calculatorului. Deci unde-i manivela de care tragi ca să-l 
deschizi? 

Aston se aplecă și apăsă butonul de pornire. 

— la uite, lua-m-ar naiba, chiar merge. Sunt uimit! Absolut 
uimit! Acum, până când îmi fac treaba cu abacul ăsta, ce zici de- 
o cafea. Neagră, două linguri de cafea, cu vârf, patru de zahăr. 

— Două linguri de cafea? Ești sigur? 

— Uită-te pe geam și spune-mi ce vezi. Așa e! E ziuă afară. 
Acum ar trebui să număr oile și să-mi fac somnul de frumuseţe. 
N-am dormit deloc de când mi-ai lăsat laptopul ăla. Când a fost 
asta? Acum două zile? Trei? Îţi spun, sunt atât de nedormit, că 
încep să am halucinaţii. Mole trase din ţigară, mijindu-și ochii 
prin fum. Scutură scrumul în palmă și se uită în jur, căutând 
ceva ce putea fi folosit pe post de scrumieră. Cum nu găsi, își 
întoarse palma și îl scutură pe jos. 

Aston privi scrumul aterizând pe parchetul laminat. 

— Of, Doamne, Mole, nu e de mirare că nu ești invitat pe 
nicăieri. 

Mole se întoarse cu fața la monitor și începu să butoneze. 
Aston încetase să existe în lumea hackerului și nimic ce nu 
putea fi definit de 1 sau 0 nu mai conta. Când Aston se întoarse 
din bucătărie, Mole stătea și se uita la un ecran gol, arătând 
extrem de încântat de sine. Aston puse cana de cafea în stânga 
lui Mole și o farfurioară pe post de scrumieră, în dreapta. 

Un ultim fum, apoi Mole strivi mucul în farfurie. Sorbi îndelung 
din cafea, ignorând faptul că ardea, și-și linse buzele groase. 


120 


— Bun. Ești gata pentru ce urmează? 

Aston încuviinţă. 

— Asta o să te dea rău peste cap. Te-am avertizat. Mole se 
aplecă înainte și apăsă Enter. 

La început, Aston nu era sigur la ce se uita, sau de ce, dar 
continuă să privească. O imagine de la o cameră de 
supraveghere, granuloasă și rece. Oameni, mulţi oameni, o 
mulțime întreagă stând și așteptând să vină metroul. Camera 
focalizează un bărbat, se plictisește, și apoi se concentrează pe 
o femeie. Și încă tot nu înțelegea relevanţa. Cine erau oamenii 
aceștia? Ce era atât de important la un grup de navetiști 
așteptând metroul? Și atunci pricepu. Trage adânc aer în piept, 
când imaginea se mută la o altă cameră. Numele staţiei era 
obturat de trupuri, se vedeau doar câteva litere, dar nu avu 
nevoie de mai mult de atât. Camera se mută de la o persoană la 
alta și, într-un final, se fixă asupra unei arăboaice cu o sarcină 
avansată. Privirea îi ardea, purta haine lejere și buzele i se 
mișcau. Nu era nicio îndoială în legătură cu sarcina ei. De fapt, 
era. O mare întrebare. Nu era însărcinată. Aston văzu dincolo de 
aparenţe - explozibilele legate de trupul ei; mâna în buzunar, cu 
degetele care atingeau declanșatorul. Acum se îndrepta spre 
mijlocul peronului. Se îndrepta spre locul unde era cea mai mare 
aglomeraţie de oameni (și numai asta fu de ajuns să-i îngheţe 
inima - calmul cu care femeia își vedea de treabă, faptul că 
totul fusese gândit dinainte, plănuit în cel mai mic detaliu). 
Oamenii se dădeau la o parte s-o lase să treacă, iar lui Aston îi 
veni să strige la ei s-o oprească. Dar era prea târziu. Faptul era 
consumat. Ce era făcut era bun făcut, și nu putea fi desfăcut. 
Prin urmare, se forţă să privească, știind exact cum avea să se 
termine. Nu putu să-și întoarcă privirea. Nici nu voia. Fusese 
martor acolo, în subteran, în întunericul claustrofobic, și avea să 
fie martor din nou. Într-un fel straniu, simţea că le era dator 
victimelor să continue să se uite. Și atunci ea se întoarse și privi 
în cameră. Numai o clipă, dar fu suficient ca să vadă cât de 
tânără era, să înţeleagă cât fusese de naivă, și cât de amăgită. 

Și apoi metroul trase în staţie și ecranul se stinse. 

Un moment lung de tăcere, apoi Mole spuse: 

— Al naibii film de groază’, așa-i? 


? În orig. snuff movie - filmări care înfățișează moartea sau omorârea reală a cuiva, 
fără efecte speciale. (n.tr.). 


121 


Aston rămăsese fără grai. Asta era mai mult decât șocant. 
Toţi oamenii aceia, morţi. În secunda asta sunt aici și în 
următoarea au dispărut, ca într-un truc magic maladiv. Îi 
amintea de filmările din 9/11, imaginile acelea cu oamenii care 
săreau de la etajele cuprinse de flăcări. Și filmarea asta părea 
tot atât de suprarealistă, dar cumva era mai înspăimântătoare. 
Pentru că le puteai vedea feţele. Cei care săriseră erau ca niște 
furnicuţe negre; puteai să-ţi spui că nu erau adevăraţi, și asta 
era o minciună credibilă, pentru că așa trebuia să fie; realitatea 
era imposibil de digerat. Din nefericire, minciuna nu funcţiona și 
aici. 

Și mai erau și implicaţiile mai largi, iar acesta era un teritoriu 
în care Aston nu putea păși chiar acum. Nici nu-și imagina 
măcar că ar putea merge în direcţia aceea. 

— Voiai să spui ceva? întrebă Mole. 

Aston se trezi din transă. 

— Cine a mai văzut asta, Mole? 

— Nimeni. 

Aston cotrobăi sub birou și scoase un CD gol. 

— O să am nevoie de o copie. Poţi face asta? 

— Nicio problemă, spuse Mole. Dar înainte de asta, ar mai fi 
ceva ce ar trebui să vezi. Faptul că a fost atât de complicat 
arată că ar putea fi important. Totuși, ca să fiu sincer, eu n-am 
înţeles nimic. Mai apăsă pe câteva taste și ecranul se trezi la 
viaţă. 

Mole îi dădea înainte despre cât de sigur era că mai exista și 
altceva pe laptop, cum era la un pas să recupereze informaţia, 
dar Aston nu-l auzi. Se holba la textul de pe ecran. Mesajul 
acesta îi era adresat lui, nu avea nicio îndoială. Îl citi. Îl citi din 
nou. Lui Mac îi plăcuse întotdeauna să joace jocuri ale minţii și 
de data asta, dusese totul la un nivel complet nou. Citi mesajul 
din nou. 


AICI ÎNCEPE ADEVĂRATA TA INSTRUIRE. 


A SOSIT MOMENTUL SĂ AFLĂM CÂT EȘTI DE BUN 
CU ADEVĂRAT 


122 


22. 


— Deci asta înseamnă ceva pentru tine? întrebă Mole. 

— Poate. 

— Poate, poate. Se vede pe toata fața ta. Un sfat înțelept de 
la mine: să nu joci niciodată poker. O să fii dus de nas. 

Aston plecă de lângă computer și începu să se plimbe prin 
cameră, trecându-și distrat mâinile prin păr. În clipa asta ar 
ucide pentru ceva de băut. 

— Ai de gând să-mi spui sau trebuie să ghicesc? vru să știe 
Mole. 

— Ți-aş spune, dacă aș putea, dar mai întâi am nevoie de 
timp să-mi limpezesc mintea. 

— Ti-am zis că e cu bătăi de cap, așa-i? 

— Da, e clar cu bătăi de cap. Aston încă măsura camera cu 
pașii, disperat să alunge neliniștea care pusese stăpânire pe 
sufletul lui. 

Mole se căută în geaca de blugi după cutia veche și ruginită 
de tutun. Pe capac avea scrijelit un unicorn, artă hippy în 
culorile curcubeului. Hackerul deschise capacul, umezi o foaie 
de ţigară Rizla cu limba, lipi câteva foi la un loc, a treia la mijloc, 
ca să fie mai rezistentă, le netezi în interiorul capacului. Treizeci 
de secunde mai târziu, avea o ţigară rulată manual aprinsă. 

— Chiar trebuie să fumezi rahatul ăla aici? spuse Aston. 

— O să ies afară pe casa scărilor, dacă vrei. Mole trase un fum 
adânc și-l ţinu în plămâni. Cu ochii închiși expiră, și o expresie 
angelică îi apăru pe chip. Deci, cine ar fi crezut. Există deraieri și 
deraieri... Mole fluieră și scutură din cap; se uită fix la Aston prin 
lentilele groase ca fundul de borcan. S-a băgat într-un rahat 
colosal. 

Și iată-l. Era la vedere. Gândul pe care Aston îl evitase de 
când văzuse filmul. Și încă nu-l putea pricepe. Mai mult decât 
orice, voia să găsească o altă explicaţie, una care să aibă un 
oarecare sens. 

— Nu știm dacă Mac e implicat. 

— A-loo? făcu Mole cu o voce cântată. Tu ce crezi că se 
întâmplă aici? 

— Tot ce avem sunt dovezi circumstanțiale. Mac e cât se 
poate de curat. Nu s-ar băga în așa ceva; n-ar avea cum. Lipsea 


123 


convingerea din vocea lui Aston. Noaptea trecută îi spusese lui 
George că nu îl cunoscuse niciodată cu adevărat pe Mac. „Nue 
așa, Îi zisese George, știi despre el doar ce vrea el să știi.” Până 
acum nu realizase cât de intuitive fuseseră cuvintele acelea. 

— Dovezi circumstanţiale! exclamă Mole. Aici nu suntem la 
Old Bailey. Nu trebuie să dovedim nimic mai presus de orice 
îndoială. Cred că putem trage concluzia că Mac e implicat până 
peste cap în treaba asta. 

— Da, admise Aston. Ai dreptate. Doar că... Nu avea ce să 
spună ca să dea un sens întregii situaţii. Și, Doamne, avea 
nevoie de o tărie. Avea mare nevoie. Avea nevoie acum. 
Maimuţica aia răutăcioasă i se urcase în spate și-și înfigea 
ghearele în el, disperată, asurzindu-l cu ţipetele ei. Aston se 
duse în bucătărie și luă o sticlă de Jack Daniel's din 
ascunzătoarea din spate de pe ultimul raft al dulapului înalt. 
Veni înapoi în camera de zi, puse sticla în mijlocul măsuţei de 
cafea și se uită la ea. 

— Nu sunt sigur că e o idee prea bună, fu de părere hackerul. 
Ai expresia asta ciudată pe figură și trebuie să-ţi spun că începi 
să mă sperii puțin. 

Aston continuă să se uite fix la sticlă. Tot ce conta era sticla 
aceea. Să se ascundă în sticlă și să-și cumpere astfel un bilet la 
clasa întâi cu destinaţia Uitare. În cel mai scurt timp va fi uitat 
de rațiune și răspundere, plutind într-un spaţiu unde fiecare oră 
era o fericire... și cât de bine ar fi? 

Simţea sticla rece în mână. Un pocnet când rupse sigiliul. 
Mirosul lemnos al celui mai bun Jack Daniel's îi umplu nările. 

„Ce dracu fac?” Încet, înșurubă dopul la loc. Apoi azvârii 
sticla în partea cealaltă a camerei. Aceasta pluti în aer și 
explodă cu o bufnitură puternică pe reproducerea după Picasso 
de deasupra șemineului. Cioburile căzură într-o cascadă de 
cristal, cu șiroaie de whisky prelingându-se pe dușumeaua 
laminată. Ceaţa de pe creier i se ridică și se întoarse la timp să-l 
vadă pe Mole îndreptându-se spre ușă. g 

Hackerul înlemni, cu mâinile pe scaunul cu rotile. Işi scoase 
tigara din colțul gurii. 

— Cred că ar fi cazul să plec acum. 

Îi tremura vocea. 

— E în regulă, Mole, spuse sec Aston. 

Mole trase nervos un fum, apoi schiță neliniștit un zâmbet. 


124 


— Trecem prin cele șapte faze, așa-i? Am avut negare, am 
avut furie, ce urmează? 

— Mi-e bine. 

Și de data asta pe un ton aproape normal. 

— Atunci asta ar însemna acceptare, zise Mole încet și încercă 
încă un zâmbet. 

Aston ridică din umeri. 

— Ceva de genul ăsta. 

Mole trase câteva fumuri scurte, agitate. 

— Trebuie să-ţi spun că inima mea bate cam cu două sute de 
bătăi pe minut. Mă simt de parcă stau să explodez. Incă un fum, 
mai adânc, mai controlat. Apoi expiră cu un fuior de fum urmat 
de înjurături și pocni în braţul scaunului cu rotile. 

— La dracu’, lisuse, căcat! Psihopatul naibii! Fără control! 
Fără niciun fel de control! M-ai speriat de moarte! Știai? 

— lartă-mă, spuse Aston. 

— Da, bine, data viitoare când te mai apucă pandaliile, 
anunţă-mă din timp ca să mă pun la adăpost. 

Aston își scoase mobilul și căută numărul lui George. 
Telefonul sună o dată, apoi fu redirecționat către serviciul de 
mesagerie. Probabil că încă mai era la spital. Îi lăsă un mesaj să- 
| sune de urgenţă și se întrebă, nu pentru prima dată, de ce 
aveau ciudăţenia asta cu interzicerea mobilelor în spital. La fel 
era și în avion. Care să fi fost motivul? Dacă mobilele ar fi fost 
atât de periculoase, teroriștii n-ar fi avut nevoie de bombe. Ce 
să te mai deranjezi, dacă tot ce trebuia să faci era să îţi cumperi 
ultimul model de Nokia și un bilet de avion, să apeși butonul 
mare și albastru și să joci Tetris până când avionul plonjează în 
ocean. 

— Nu dai de George, să-nțeleg? 

— Probabil că încă e cu mama ei. 

— Asta e cam nasol. Știu cât m-ar da pe mine peste cap dacă 
s-ar întâmpla ceva cu mama. 

— Nu m-aș fi gândit niciodată că ești genul sentimental, Mole. 

— Adică, spui că n-ai fi devastat dacă s-ar întâmpla ceva cu 
mama ta? 

— Presupun că aș fi. 

— N-ai ce să presupui. _ 

Aston se așeză pe brațul canapelei negre de piele. Incăperea 
puţea ca o distilerie jamaicană, duhoarea de whisky și iarbă 


125 


anulând complet potpuriul din bolul de pe pervazul ferestrei și 
odorizantul de cameră fixat pe perete lângă aparatura audio. 
Laurei îi plăceau mirosurile feminine plăcute. Ar avea un acces 
de furie dacă ar intra acum în casă... un gând care-i dădu lui 
Aston un fior sadic. Băutură și tutun, ce-ar înțelege ea din 
această combinaţie olfactivă? 

Deci care era următoarea mișcare? Singurul lucru pe care-l 
știa sigur era că voia să paseze mingea asta cât putea de 
repede. Dar unde să se ducă? Poliţia era o variantă, dar se 
îndoia că fraierii ăia ar ști ce să facă. Singura garanţie pe care o 
avea în ce-i privea era că ar fi găsit, cu siguranţă, o metodă s-o 
dea în bară. Nu. Deocamdată, asta trebuia să stea în casă. Și 
nu-i rămânea decât un singur loc unde să se ducă. Sus. Mesajul 
lui Mac era încă pe ecran. 


A SOSIT TIMPUL SĂ AFLĂM CÂT EȘTI DE BUN 
CU ADEVĂRAT 


OK, poate ar putea pasa mingea, dar avea sentimentul că 
mingea asta îi va fi pasată înapoi tot lui. 

— La ce te gândești? 

— Mă gândesc că poate ar trebui să-i fac o vizită domnului 
Kinclave. Chestia asta e mult prea importantă ca să mă ocup 
singur de ea. 

— lar tu crezi că domnul Kinclave e soluţia? 

— Nu tocmai, dar dacă m-aș duce oriunde în altă parte, tot la 
Kinclave va ajunge. Așa că aș putea foarte bine să sar peste 
intermediar. 

— Mult noroc! Mole trase trei fumuri scurte, unul după altul, 
apoi stinse ţigara în farfurie. Ti-am spus vreodată că-l urăsc pe 
acest pulică? 

— De nenumărate ori. 

— Ei bine, îl urăsc pe pulică ăsta. 

— Deci, următoarea mea problemă, spuse Aston, e că trebuie 
să dau de el. Care sunt șansele să se afle la Vauxhall Cross? 

— Glumești, nu? Kinclave să lucreze sâmbăta? În week-end? 
Fii serios! 

Aston oftă. 


126 


— Așa mă gândeam și eu. Și bănuiesc că n-ai numărul lui de 
acasă, nu-i așa? Observă că Mole rânjește răutăcios la el. Ce? ÎI 
ai? 

— Neah. Ceva și mai bun. Ce-ai zice dacă ţi-aș spune exact 
unde se află Kinclave. Și aici vorbim de mai puţin de milimetru. 

— Ți-aș spune că ești un geniu. Dar, pe de altă parte, știi asta 
deja. Sau, ca să fiu mai exact, nu obosești niciodată să te asiguri 
că știm cu toții. 

— Și nu cumva să uiţi. 

— OK, Mole, impresionează-mă. 

_ Mole învârti scaunul cu rotile și se întoarse cu faţa la monitor. 
Işi întinse degetele peste tastatură, ca un pianist care se 
pregătește să cânte Beethoven. 

— Ei bine, prietene, privește și învaţă, și pregătește-te să fii 
uimit. 

Degetele hackerului păcăniră pe tastatură și Aston urmări 
fascinat cum apare pe ecran pagină după pagină. Prima pagină 
a Hotelului Royal Sovereign clipi preţ de câteva secunde, apoi 
dispăru, înlocuită de o listă de nume și numere. Aston habar n- 
avea la ce se uită, dar era, cu siguranţă, impresionant. 

— OK, ia uite, spuse Mole, întorcându-și fața de la ecran. În 
momentul de faţă, Kinclave stă la Hotelul Royal Sovereign, chiar 
la ieșire din Mayfair. E cazat în camera 112, sub numele de 
George Kennedy - pufni Mole, clătinând din cap. Amatorul 
naibii! Știi câţi oameni își folosesc inițialele când își aleg un 
nume fals? Intâmplător, nu e singur. E și doamna „Kennedy” cu 
el. Își dădu ochii peste cap. Înțelege ce vrei din asta, dar eu 
presupun că e un joc în afara casei. Nu cred că nevastă-sa ar fi 
foarte încântată, ce zici? Impresionat? 

— Da, Mole. Sunt impresionat. 

— N-a fost mare lucru, serios, spuse el. De fapt, i-am dat de 
urmă prin mobil. Chestiile astea sunt ca niște radiofaruri. N-o să 
te plictisesc cu explicaţii științifice, dar, dacă vrei să fii de 
negăsit, primul lucru pe care-l faci e să scapi de mobil. Sau cel 
puţin scoate-i naibii bateria. Nu e cine știe ce filosofie. Nu că m- 
aș aștepta la mai puţin de la Kinclave. Egoul lui nu l-ar lăsa să-și 
închidă telefonul, nu cumva să-l sune prim-ministrul și să nu-l 
găsească. Cum mă-sa a ajuns să fie șef? Onanistul ăla nu știe 
nimic despre spionaj. 

— Probabil că a lins multe cururi ca să ajungă sus. 


127 


— Cu siguranţă, spuse Mole. Oricum, i-am dat de urmă la 
Royal Sovereign, iar restul a fost simplu. Dacă pot intra în 
computerele de la Langley, atunci un hotel de fiţe e floare la 
ureche. Un clic mic aici, un clic mic dincolo, și sunt în registru. 
Apoi e o chestiune de căutat nume și posibilii suspecți. O 
verificare scurtă a datelor cardului de credit și a... descrierii 
fun... 

— Ai datele cardului lui Kinclave? 

Mole tuși în palmă și se uită în altă parte. 

— Ai omis să-mi spui ceva, aici. 

Mole fluieră ca pentru sine, deschise capacul cutiei de tutun, 
scoase un pachet de foi, și se apucă să le desfacă. 

— Spune cinstit, îl îndemnă Aston. 

Mole se uită prin cameră de parcă era cea mai impresionantă 
încăpere pe care o văzuse vreodată. 

— Știai deja că e la Royal Sovereign, nu-i așa? Știai deja ce 
nume folosește. Știai că n-o să fie singur. 

— Bine, bine, recunoscu Mole. Destul cu interogatoriul. Hai să 
spunem că aveam bănuielile mele și s-o lăsăm moartă. 

— Tu îl urmărești virtual, nu-i așa? 

Mole râse și aprinse ţigara. 

— Îl urmăresc virtual. De unde ai mai scos-o și pe asta? 

— Și atunci cum ai numi-o? 

— Bine, și l-am ţinut pe Kinclave sub observaţie. Ce-i rău în 
asta? Nu știi niciodată când o chestie ca asta poate deveni 
utilă... Cum ar fi acum, de pildă. 

— Și pe cine ai mai ţinut sub observație? 

Trase un fum lung, flutură imperial ţigara apoi zise: 

— Nu pune întrebări... 


23. 


E o porţiune plăcută de suburbie: trotuare mărginite de copaci 
frunzoși, SUV-uri și Mini-uri moderne parcate lângă bordură. 
Sunt câţiva oameni în jur - un cuplu împinge un cărucior din 
acela cu trei roţi, un cvartet de fete chicotind, îmbrăcate 
sclipitor, de petrecere - nimeni care să-mi dea vreo bătaie de 
cap. Și de ce ar face-o? Sunt un biet boșorog. Absolut inofensiv. 


128 


Trecând pe lângă casă, arunc repede o privire, inspectând-o. 
Draperiile sunt trase. Nu-i nimeni acasă. Calculez cât timp am 
pentru joacă și hotărăsc că am destul. Asta e faza cu timpul. Se 
întinde și se contractă ca să umple orice spaţiu e de umplut. 
Casa de vizavi se potrivește perfect nevoilor mele. Nu are 
grădină, doar o porţiune crăpată de beton cu buruieni ieșite ici- 
colo, și un Merţan vintage parcat acolo. Mașina e îngrijită. 
Carcasa e imaculată, strălucește, și e familiarizată cu pielea de 
căprioară și cu ceara. Știu din vizitele anterioare că Clive 
locuiește singur. Sper că nu și-a găsit vreo prietenă de când am 
vorbit ultima dată. Nu prea cred. Clive s-a născut într-o pădure 
urâtă pe o zi vântoasă. Oricât ar cheltui pe mașini extravagante 
și pe haine extravagante, nu-mi pot imagina că există vreo 
femeie atât de disperată. Are spre patruzeci de ani, e cu 
siguranţă singur, lucrează în publicitate, se trage din Newcastle 
și, dacă nu cumva e destul de norocos să fie plecat, va muri în 
următoarele câteva minute. 

Aștept până când se golește strada, apoi intru la Clive. Așez 
plasa de pensionar în spatele Merţanului, ascunsă vederii, în caz 
că cineva cu degete lipicioase ar trece pe aici și s-ar hotărî să se 
lăcomească. Urc cele trei scări care duc la ușa de intrare, pun 
degetul pe sonerie și-l ţin apăsat. Chiar și peste zgomotul 
soneriei, aud pașii grei ai lui Clive. Ușa se deschide și stau acolo, 
respirând greu, cu o expresie panicată pe chip și cu o mână 
apăsată pe inimă. Cealaltă mână e în buzunarul pardesiului 
lung, ţinând strâns mânerul scalpelului. 

— Vă rog, ajutor, gem eu. Ajutaţi-mă... lnima...! 

Clive se uită la mine, ia o decizie rapidă. Așa cum mă 
gândeam că va face. E un papă-lapte, un sensibil, obișnuit să ia 
decizii rapide. E bine de știut că mai există buni samariteni chiar 
și în Londra. 

— Haideţi înăuntru, spune el și m-a și luat de mijloc ca să mă 
conducă în hol. Mă sprijin pe el, lăsându-mă cu toată greutatea. 
Il aud gemând din cauza efortului și îi simt mușchii încordaţi. Mă 
duce în living, mă așază pe canapea, apoi se întoarce să ia 
telefonul. Încercaţi să rezistaţi. Vă chem imediat o salvare. 
Numai puţin, bine? 

In vocea lui se simte panica. Este o situaţie mult prea reală, 
un șoc pentru el. Livingul e rece și steril, ca de revistă. Sunt 
jucării hi-tech peste tot: plasmă, boxe, și un suport înalt cu tot 


129 


felul de aparaturi. Sony, Technics și Wharfedale. Un raft de 
bibliotecă e plin cu DVD-uri, în loc de cărţi, iar altul, cu CD-uri. 
Fotografii monocrome de bun-gust atârnă pe pereţii albi, 
așezate cu precizia unui designer de interior. Flori moarte, 
uscate stau într-o vază pe șemineul gol. Un singur fotoliu cu 
suport pentru picioare e amplasat în faţa televizorului, 
canapeaua arată de parcă n-ar fi fost folosită niciodată, cu 
pernele umflate și perfect așezate. O scurtă privire în jur umple 
golurile din bibliografia de față. Mi-l imaginez pe Clive stând aici, 
definindu-se prin ceea ce posedă; e o existenţă goală, care a 
căpătat sens prin indulgenţa cărților de credit. Probabil că e atât 
de îngropat în datorii, încât i-ar lua vreo doișpe vieţi să le 
plătească pe toate. Clive duce o viaţă singuratică. Braţul meu se 
strecoară în jurul gâtului lui, scalpelul alunecă ușor printre 
vertebrele din partea de sus a gâtului. Se îndoaie la pământ, o 
păpușă fără sfori. Puțin sânge, abia se prelinge, o treabă curată. 
În ochi se poate vedea că e conștient încă. E uimit, nu înţelege 
de ce nu-l ascultă membrele. Privesc cum se scurge viaţa din el. 
O voce goală se aude de departe, repetând întruna: „Vă rugăm 
așezați receptorul din nou în furcă și încercaţi din nou...” Ridic 
receptorul și-l așez la loc. 

Am mai omorât la viaţa mea, dar acum e altfel. La Sophia a 
însemnat eliberare. Și, în funcţie de cum privești lucrurile, 
bănuiesc că sunt responsabil de toate morţile acelea de pe 18/8. 
Totuși, eu nu văd lucrurile așa. Domnul Colt a fost cumva 
responsabil pentru toţi oamenii care au fost uciși cu pistoalele 
lui? Nu cred. După vechiul clișeu: nu armele ucid oameni, 
oamenii ucid oameni. Nu eu am stat acolo, în stația aceea de 
metrou cu tot explozibilul ăla prins în jurul taliei. Eu am fost doar 
băiatul cu livrarea... Ce s-a întâmplat după livrare, păi, asta nu 
mai e problema mea, nu-i așa? Oricum, orice război are 
pierderile lui colaterale. Ca bietul Clive. Locul nepotrivit, timpul 
nepotrivit... asta a fost singura lui greșeală. De ce să mă simt 
vinovat? Clive îmi stătea în drum, iar acum nu mai stă. O altă 
victimă colaterală a războiului. Am încheiat povestea. 

Car cu grijă plasa de cumpărături. Ar fi și dificil să procedez 
altminteri. Unele lucruri cer respect, iar acesta evident intră în 
această categorie. Mă pun puţin mai în spate la fereastră și-mi 
îndrept binoclul spre casa de vizavi. E o clădire victoriană din 
cărămidă roșie, cu ferestre cu arcadă și lemnărie neagră. La un 


130 


moment dat, nu demult, a fost împărţită în apartamente. Mă 
așez confortabil și aștept. Nu m-a deranjat niciodată să aștept și 
presupun că nici nu se va întâmpla vreodată. Am pierdut 
perioade lungi din viaţă așteptând, timp pe care nu-l voi 
recupera niciodată. Timp pierdut uitându-mă pe pereți în vreo 
cameră de hotel deloc amuzantă; timp pierdut în gaura neagră a 
unei alte săli de așteptare din încă un aeroport. Dar nu sunt 
lucruri pe care le regret. lei niște decizii și trăiești, și mori în 
funcţie de ele. Așa stă treaba. Nu pot face nimic să schimb asta, 
nimeni nu poate. 

Prin faţa geamului trec oameni. Eu îi văd, dar ei nu mă pot 
vedea. Nu că oamenii mediocri de pe stradă ar observa ceva. 
Orbiţi și orbi, trec prin viaţă, neţinând cont de nimic care nu-i 
afectează direct. Te face să te întrebi de ce se mai obosesc. Îmi 
dau haina jos și o așez peste capul lui Clive. Nu din respect - pur 
și simplu nu suport să mă uit la nenorocitul ăsta urât. 

După ce m-am despărţit de Christopher, m-am dus la 
Shepherd's Bush, oprindu-mă pe drum la o prăvălie ca să 
cumpăr plasa de pensionar. Magazia e pe o stradă pustie și 
costă o mică avere s-o închiriezi. Nu există nimic care să facă 
legătura cu mine. Un anume Henry Ashford o închiriază pentru 
compania Greenfire, o companie care există pe o hârtie cu antet 
și care are sediul în Insulele Virgine. Nu că i-ar păsa 
proprietarului vreun pic cine e Henry Ashford sau Greenfire. 
Atâta timp cât își primește banii în fiecare lună, e fericit. Dacă i 
s-a părut cuiva ciudat că un octogenar se plimba pe acolo de 
unul singur, nimeni n-a zis nimic. Ce oraș încântător! Țineţi 
minte, dacă oamenii ar fi mai vigilenţi, mi-ar face viaţa mult mai 
complicată. Am așteptat până când s-a eliberat drumul, apoi am 
deschis ușa grea de metal. Era înţepenită și scârțâia din toate 
încheieturile. Am aprins lumina și am trântit ușa. Dubiţa Ford 
Escort a fost modificată de un individ care nu avea chef să 
plătească taxă pe ţigările și băutura pe care le aducea de pe 
continent în mod regulat. Are același număr de kilometri pe 
ceas ca și în ziua în care domnul Henry Ashford Esq. a 
cumpărat-o în numele companiei Greenfire. Punga de zahăr pe 
care am pus-o în rezervor mă asigură că acest aspect va 
rămâne neschimbat. N-ar fi o idee bună s-o conducă cineva prin 
oraș. M-am uitat prin ascunzătorile dubei, am luat vreo câteva 
bancnote de o mie care au dispărut în buzunarul interior al 


131 


pardesiului, am ales mărunţișurile de care aveam nevoie și le- 
am pus cu grijă în plasa de cumpărături, am așezat o pungă de 
plastic deasupra, să le ascund. Următoarea oprire a fost la un 
mic magazin de calculatoare, unde puștiul slinos din spatele 
tejghelei n-ar fi putut să mă trateze mai de sus nici dacă ar fi 
încercat. A sfârșit prin a-mi vinde cel mai scump laptop din 
magazin - două bucăţi mai exact - și o cameră web. N-a clipit 
deloc când am plătit cu bani gheaţă, imaginându-și, probabil, că 
un bătrân ca mine n-are nici cea mai vagă idee ce e acela un 
card. Am ieșit amândoi câștigători. Avea sclipirea aceea în ochi, 
convins că a prostit un bătrân nerod, și un teanc mare de bani 
de care va uita în mod convenabil când va completa formularul 
de impozite. Eu m-am ales cu un calculator de ultimă oră, care 
face tot ce vreau și chiar mai mult de atât, fără alte bătăi de 
cap. 

Din Clive se scurg diverse lichide la care prefer să nu mă 
gândesc. Nu e un miros prea plăcut. Mă uit prin binoclu la casa 
de vizavi, arunc o privire asupra străzii. Și iat-o. Era și timpul. O 
privesc căutându-se prin buzunare după chei; o alege pe cea 
bună și o împinge în broască. Se strecoară înăuntru, împinge 
ușa la loc în urma ei. Încă o privire asupra străzii să mă asigur 
că nu pândește nimeni pe unde n-ar trebui. Toate bune. Mă uit 
la ceas, decid că o jumătate de oră ar trebui să ajungă. Știu că 
cele treizeci de minute vor trece încet, dar vreau să fiu sigur că 
vom fi singuri. Aici lucrurile încep să devină interesante și nu am 
de gând să stric ceva cu o greșeală de începător. Oricum, nu mă 
deranjează să aștept, nu m-a deranjat niciodată și presupun că 
nici nu se va întâmpla vreodată. 


24. 


Viena, 1993 

Afară, turiștii se îngrămădeau pe străzile largi din Innere 
Stadt, întorcându-se la hoteluri și pensiuni, îndreptându-se spre 
alt bar. Era putin trecut de miezul nopții și se întrebă când se 
făcuse așa de târziu. Ultima oară când se uitase la ceas era abia 
nouă, și asta nu fusese demult. Ea știa bine pe unde mergea, iar 
el se ținea după ea, pe lângă clădirile masive din piatră; pe 


132 


lângă baruri și restaurante cu fatade colorate. Noaptea era 
suficient de caldă să te plimbi doar în cămașă, era miezul verii și 
vienezii fuseseră cuminţi în anul acela, după toate aparențele. Il 
conduse pe o alee îngustă care dădea într-o curte pietruită. Pe 
toate cele patru laturi se înălța câte o clădire, iar în mijloc se 
afla statuia unui băiețel. 

— Aici trebuie să facem liniște, șopti ea. 

ÎI luă de mână și-l conduse în clădirea cea mai apropiată. 
Pășiră în vârful picioarelor pe lângă ascensorul demodat cu ușa 
lui culisantă de metal și urcară pe scări. Descuie ușa repede și 
se prăbușiră înăuntru, râzând pe înfundate. Incăperea era 
simplă: un pat dublu cu o pilotă din petice, un scrin și un dulap 
din lemn de pin, pardoseală din gresie și un covor albastru tesut 
simplu. Singurul obiect de decor era un crucifix ornamentat, 
mare, așezat deasupra patului, iar acesta era fără îndoială un 
lisus catolic, chinuit de dureri și menit să trezească un 
sentiment de vinovăţie în sufletul oricui îl privea. Ea închise ușa, 
ÎI împinse spre pat, cu buzele apăsate de ale lui. Merse de 
bunăvoie, trăgând-o aproape, explorându-i gura. 

— Mă mişc prea repede pentru tine? șopti ea, gâdilându-i 
urechea cu cuvintele. 

— Glumești, nu? 

— Speram să spui asta! 

Îl ademeni spre pat, trăgându-i cămașa, descheindu-i nasturii, 
încercând să i-o scoată pe cap. El își ridică brațele și cămașa 
alunecă în sus. Íi luase deja cu asalt pantalonii, desfăcându-i 
cureaua, nasturele, fermoarul. Dansară până la pat, sucindu-se 
și răsucindu-se, atingându-se peste tot. II împinse pe saltea, îi 
apucă pantalonii de tiv și i-i smulse dintr-o mișcare. El întinse 
mâinile după ea, dar ea îl îndepărtă. 

— Nu, spuse ea. Facem asta cum vreau eu. 

— Bine, se învoi el, şi se trase pe pat spre pernă. 

— Am spus cumva că ai voie să te mişti? 

Încremeni în loc, respirând sacadat, neîndrăznind să se miște. 

— Așa e mai bine. 

Ea își ridică rochia lungă de catifea roșie, destul de sus cât să 
i se zărească banda de la ciorap. Ingenunche pe pat și se târî 
ușor spre el, încălecânau-l. Işi trecu, apăsat, degetul mare peste 
pieptul lui, în jos, spre abdomen, lăsându-i o dâră roșie pe piele. 
EI își mușcă buza și dădu să spună ceva, dar ea îl opri cu o 


133 


palmă al cărei sunet răsună între pereții albi şi goi. Íi prinse fata, 
strângându-i obrajii cu degetele, strângându-l tare. 

— Cum vreau eu, șuieră ea. Nu uita. Bine? 

EI încuviință. 

— Ce băiat cuminte, spuse ea, apoi îl prinse de păr, îi trase 
capul într-o parte și-l sărută ușor. Se trase la picioarele patului și 
se opri în fața lui. Un sunet de fermoar, când se descheie. Iși 
dezgoli un umăr, apoi pe celălalt, lăsând să alunece rochia pe 
jos. În lenjeria intimă - sutien și chiloti negri, jartieră și ciorapi 
negri - zâmbi cu zâmbetul ei mic și amuzat. 

— Deci vrei să mi-o tragi? 

Putu doar să se uite prostește și să dea din cap. Avea un corp 
uimitor, tonic și zvelt, bine lucrat, sâni perfecţi, totul perfect. 

— De parcă nu te-ai fi gândit la asta toată noaptea, ei? Am 
văzut cum mă priveai mai devreme, cum mă dezbrăcai din 
priviri. 

Incet, își scoase un ciorap, apoi pe celălalt, sprijinindu-și 
fiecare picior pe pat în timp ce îi rula în jos. Merse până la 
marginea laterală a patului, îl prinse de braț, forțându-l să se 
miște. Strânsoarea ei era puternică și insistentă, săpându-i cu 
unghiile în carne. Durerea era acută. Ingenunchind lângă capul 
lui, îi luă mâinile pe rând și i le legă de tăblie cu câte un ciorap. 
Gemu când ea îi legă strâns fiecare nod. Alunecă jos din pat, ii 
spuse să o privească. li ceru să se uite la ea. EI își întoarse capul 
s-o poată vedea, iar ea se dezbrăcă încet. Intâi sutienul, apoi 
jartiera; la sfârșit, îşi trase chiloţii în jos peste coapse, și-i lăsă să 
cadă pe podea. Făcu un pas și se urcă înapoi pe pat, 
îngenunchind peste fața lui. Se lăsă în jos, iar el se repezi 
asupra ei. Chiar dacă abia putea respira, continuă să o lingă, 
simțind că era pe punctul de a leșina dintr-o secundă într-alta, 
sperând să-și piardă cunoștința, pentru că ar fi fost minunat. lar 
apoi se trezi înăuntrul ei și habar nu avea cum se întâmplase. 
Acum se îneca sub ea, în clipa următoare era călărit de ea. Işi 
lăsă capul pe spate și tot ceea ce vedea era lisus, care se uita în 
jos spre el, osândindu-l. Ea se mișca ușor, cu o mână apăsată pe 
pieptul lui, iar cu cealaltă îşi dădea la o parte șuvițele lungi și 
blonde, iar el se strădui din răsputeri să nu ejaculeze. Părea să 
știe instinctiv ce puncte sensibile să atingă, ațâțându-l până 
aproape de orgasm, apoi oprindu-se, ațâțându-l, oprindu-se, 
până când simţi că stă să explodeze. lar apoi, le pièce de 


134 


résistance. Se întinse și, ca un magician, scoase o eșarfă de 
mătase. Esarfa se înfășură în jurul gâtului lui, o dată, de două 
ori. Ținând ambele capete, ea se legăna înainte și înapoi, mărind 
ritmul. Răsucindu-și eșarfa în jurul încheieturilor, trase mai 
strâns, și mai strâns, până când fata lui se înroși, și căpătă o 
nuanță purpurie, iar coapsele ei continuară să-l strângă în timp 
ce se mișca sălbatic deasupra lui. Exorcism prin sex. Vedea și 
moarte, vedea și viață. Se uneau și se separau, se uneau și se 
separau, despărțiți de o bătaie de inimă. Acum, sincronizarea 
era totul. Orgasmul îl sfâșie în două și pentru o fracțiune de 
secundă simţi ce înseamnă să fii Dumnezeu. 

Era imposibil să gândească rational în clipa de față, iar simtul 
realității şi logica îl părăsiseră complet. Ar fi trebuit să se 
declanșeze undeva un semnal de alarmă, dar nu se întâmplase 
așa. La ora aceea, nu îi trecuse deloc prin minte că ar putea 
exista un motiv pentru care ea știa exact ce-l excită, un motiv 
pentru care părea să știe totul despre ascunzișurile acelea 
întunecate ale minții lui, pe care le credea bine tăinuite. 
Revelațiile acelea veniră mai târziu. Și, firește, era deja prea 
târziu. 


25. 


— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? 

Aston era la kilometri depărtare, distras de femeia care ieșea 
pe ușa turnantă, întrebându-se în ce film o văzuse. Plutea prin 
holul hotelului Royal Sovereign, arogantă ca o vedetă de 
cinema, simțindu-se în largul ei în spaţiul acela decorat în 
nuanţe de auriu și roșu, cu marmură scumpă și candelabre 
strălucitoare. Avea la braţ un top model masculin, un bibelou 
care întâmpina, cu siguranţă, ceva probleme în a-și scrie 
numele corect. Dar, pe de altă parte, cui îi păsa, atâta timp cât 
arătai ca un Adonis și te plimbai cu un star de cinema la braț. 
Aston ar fi renunţat la orice oră la locul întâi de la Oxford pentru 
o tăvăleală cu Cameron Diaz. Stătuse o veșnicie la coada asta 
nenorocită și se concentrase în altă parte când femeia din fața 
lui începuse să se certe pentru nota de plată. Era franțuzoaică; 
gălăgioasă și enervantă, cu cunoștințe subțirele de engleză, și 


135 


era evident din felul în care se purta recepţionerul cu ea, că-și 
dorea și el ca ea să dispară de acolo și să deranjeze pe 
altcineva. 

Tuși politicos în palmă, apoi zise: 

— Mă iertaţi, domnule, vă pot ajuta cu ceva? 

— Așa sper. Aston își scoase portofelul de piele și îl împinse 
peste birou. În timp ce recepţionerul îi studia cartea de 
identitate, Aston spuse: Am putea vorbi undeva între patru ochi? 

Recepţionerul îi dădu portofelul înapoi și-i făcu semn lui Aston 
spre un mic birou, din spate, cu un „Pe aici vă rog, domnule”. 
Aston trecu de recepţie, ţinându-și la piept geanta de laptop ca 
să nu se bălăngăne și-l urmă înăuntru. Recepţionerul se apropia 
de șaptezeci de ani, și fiecare an îi era brăzdat pe faţa obosită. 
Era subțire ca așchia, cu un nas ascuţit, pomeţi proeminenți și 
păr alb, pieptăânat lins pe spate. Uniforma lui stacojie era 
imaculată, cu toate cutele drepte, și niciun fir de praf. Incăperea 
era mică și lipsită de orice amprentă personală. Avea un birou 
vechi care părea să fie acolo de o veșnicie, un calculator, un 
fișier și cam atât. 

— Îmi amintesc de dumneavoastră, spuse recepţionerul. 
Lucraţi pentru domnul Macintosh. 

— Sunt impresionat. Cred că au trecut vreo trei ani. 

— Nu uit niciodată un chip. 

Aston îi mulțumi lui Mac în sinea lui pentru că era atât de 
atent. MI6 plătea onorarii lunare recepţionerilor și șefilor de sală 
de la toate hotelurile și restaurantele mari din Londra. Mai tot ce 
aflau erau bârfe, absurdităţi, pentru care revistele mondene ar fi 
plătit o avere... relativ interesante într-un fel oarecum 
deșucheat, și puse la dosar în caz că ar fi fost vreodată utile, 
dar, cu siguranţă, nimic care să afecteze soarta naţiunilor. Din 
când în când, totuși, veneau cu câte o nestemată, care altfel nu 
ar fi ieșit la lumină. Lucrurile pe care le cunoșteau în secret erau 
uimitoare. La puţin timp după ce Aston începuse să lucreze cu 
Mac, petrecuseră amândoi cea mai mare parte dintr-o 
săptămână hoinărind prin aceste hoteluri și restaurante. Mac 
voia să-i facă cunoștință „cu cei care lucrează la subsol”. Scopul 
exerciţiului: să-l înveţe pe Aston că spionajul era o afacere care 
implica oameni. Da, puteai să-ţi faci treaba prin telefon, e-mail, 
dar asta nu înlocuia deplasarea la fața locului. Numai când 
stăteai faţă în faţă cu cineva puteai să-ţi faci o idee adevărată 


136 


despre cine era. La vremea aceea, i se păruse o pierdere de 
vreme. Acum trebuia să admită că ticălosul naibii avusese 
dreptate. 

— E puţin delicat, începu Aston. 

— Da. 

O ușoară ridicare de sprânceană, un semn din cap să 
continue. Mici ticuri care-ţi dădeau impresia că discreţia era 
trăsătura lui de bază. 

— Aveţi un oaspete, continuă Aston. Domnul George 
Kennedy. Cred că stă în camera 112... cu „soţia” dumnealui... 

— Ah, spuse recepționerul. 

— Trebuie să vorbesc cu el. 

— Păi, pot să-i trimit un mesaj. Asta nu ar fi o problemă. 
Niciun fel de problemă. 

Aston făcu o grimasă, clătinând din cap. 

— Vedeţi... Îmi pare rău, am uitat cum vă cheamă... 

— Harold. 

— Vedeţi dumneavoastră, Harold, problema e că trebuie să 
vorbesc cu el personal. O pauză înainte de a rosti următoarea 
frază. Își cobori vocea la o șoaptă confidențială ca să-i confere 
gravitatea pe care o merita: E o chestiune de securitate 
naţionala. 

— Ah, făcu recepţionerul, aprobând din cap cu înţeles. 

— Dintr-o întâmplare, unul din tabloide a aflat că domnul 
Kennedy e aici... cu „soţia” lui, explică Aston. Nu e nevoie să vă 
spun cât de jenantă ar fi situația. 

— Nu, deloc. 

— Deci, dacă aș putea împrumuta cheia principală câteva 
minute... 

— Nu sunt sigur că pot face asta. Regulamentele, știți. Nu aș 
putea telefona în camera dumnealui? Să-l avertizăm astfel. 

— N-ar merge. Suntem destul de siguri că v-au pus sistemul 
de telefonie sub ascultare. 

— Imposibil. 

Aston nu spuse nimic, îi aruncă doar o privire care transmitea: 
„Haide, omule, doar suntem colegi de breaslă”. 

— Serios? 

Recepţionerul voia cu disperare să facă ceea ce se cuvenea. 
Tot ce-i trebuia era un imbold. 


137 


— Nu sunt deloc sigur în privinţa asta, zise Harold. Aș putea 
să intru în mare încurcătură. 

— O problemă de securitate naţională... Aston flutură 
cuvintele înaintea recepţionerului, dându-i încă un imbold. Și 
acum, pentru a încheia afacerea, adăugă: Firește, e de la sine 
înțeles că luna viitoare veţi primi un bonus mare și gras din 
partea noastră. 

Harold se uită la Aston. 

— Securitate naţională spuneţi... ei bine... Își vâri mâna în 
buzunar și scoase un card de acces și i-l dădu lui Aston. 

— Mulţumesc, spuse acesta. 

— Înapoiaţi-mi-l la recepţia principală, în drum spre ieșire. 

— Nu uitaţi: nu m-aţi văzut niciodată. 

— Am buzele pecetluite, spuse Harold. 

Aston luă liftul până la etajul unu, cobori și o luă la stânga. Se 
opri în faţa camerei 112. De clanță atârna un bilet cu „Nu 
deranjaţi”. Așteptă o clipă ca să se adune. Asta ar putea fi 
interesant. Nu se obosi să bată, nu se obosi să se prefacă a fi de 
la room-service, tactica aceasta adorată de producătorii de 
filme. Împinse cardul în fantă, așteptă ca roșu să se facă verde 
și intră. 

Domnul Kennedy stătea pe spate între falduri de cearșafuri de 
satin, îmbrăcat doar cu un zâmbet. O sticlă de Bolli se afla pe 
noptieră alături de două pahare de șampanie pline pe jumătate. 
Și lângă acestea, un teanc gros de bancnote de zece și de 
douăzeci. Pe un platou erau niște gustări - caviar și uscătele, 
după cum arătau. Camera era elegant mobilată, scump și cu 
gust. Tablouri în ulei pe pereți, draperii roșii, groase, la geamuri. 
Flori proaspete în vaze înalte: orhidee și crini albi, mov și 
albaștri. Aston observă toate astea într-o fracțiune de secundă. 

Doamna Kennedy avea puţin peste douăzeci de ani, frumoasă 
și gingașă ca o orhidee. Piele roz, fină, sâni siliconaţi și pomeţi 
sculptați de supermodel. Îi sugea cocoșelul domnului Kennedy 
de parcă ar fi practicat vreun sport olimpic, dedicată trup și 
suflet actului, iar părul fin și platinat îi flutura sus-jos, sus-jos 
odată cu capul. 

Zâmbetul de pe faţa lui Kinclave dispăru în clipa în care îl zări 
pe Aston. O împinse pe fată deoparte și se ridică în picioare, în 
timp ce penisul i se contracta deja. Trase cearșaful de mătase 
pe el și îl privi pe Aston furios și vinovat în același timp; fața 


138 


fetei era frumoasă și lipsită de expresie; dacă o deranjase 
întreruperea nu lăsa deloc să se vadă. 

— Ce dracu' crezi că faci aici? explodă Kinclave, cu stropi de 
saliva pe buza de jos. Chipul lui, de obicei atât de senin și 
impenetrabil, era schimonosit de furie. 

— Trebuie să vorbim. 

— Acum nu e deloc momentul. 

— Trebuie să vorbim acum, domnule. 

— Atunci de ce dracu' nu folosești telefonul, ca tot restul 
lumii? Sau nu programezi și tu o întâlnire. Intri așa fără jenă. 
Adică, ce dracu' a fost în capul tău? 

Bună întrebare! Ce dracu' fusese în capul lui? Aston începea 
să-și dorească să se afle oriunde în altă parte, dar nu aici. Işi 
mută greutatea de pe un picior pe altul, jenat. Când își 
imaginase această scenă în minte, nu-i ieșise chiar așa. | se 
puse un nod în stomac când realiză că de acum încolo avea să 
lucreze în vreun birou mic și înghesuit, la dracu-n praznic, 
pentru tot restul carierei sale. Tocmai își aruncase pe fereastră 
orice șansă la promovare. 

— Ei bine? strigă Kinclave. Ai de gând să stai acolo ca un bou 
sau îmi explici și mie despre ce dracu' e vorba? 

Aston se uită înspre fată. 

— Nu în faţa ei. 

— Ea are un nume. 

— Taci din gură, zise Aston. 

— Dragă, se miorlăi fata, lungind vocalele. Ai de gând să-l lași 
să-mi vorbească așa? 

— Pune-ţi niște haine pe tine, spuse Kinclave, fără să-și ia 
ochii de la Aston. 

Fata alunecă din pat graţioasă și agilă, cu o mișcare aproape 
fluidă. Își luă hainele de pe jos, se îmbrăcă repede și luă teancul 
de bani de pe noptieră. Se opri la ușă, mimă un telefon cu 
mâna, o duse la ureche, și-i spuse lui Kinclave: „Sună-mă”, apoi 
se strecură afară din cameră. 

Pe un scaun se afla un halat alb de baie brodat pe piept cu 
logoul roșu și auriu al hotelului Sovereign. Aston îl luă și i-l dădu 
lui Kinclave. 

— Mă iertaţi că vă deranjez, spuse el, dar chiar e foarte 
urgent, domnule. 


Pentru o fracțiune de secundă Kinclave avu o expresie stranie 
pe chip. Era expresia unui om care trăia de multă vreme cu un 
secret care i-a fost brusc descoperit. Pe cât de repede a apărut, 
a și dispărut, fiind înlocuită de o expresie absolut indescifrabilă. 
Kinclave își trase halatul, se dădu jos din pat și se apropie de 
Aston. Stătea cu picioarele apropiate, mai înalt cu vreo câţiva 
centimetri, mai greu cu vreo câteva kilograme, încercând să-l 
intimideze prin simpla lui prezenţă fizică. 

— O să te spânzur de boașe pentru asta. M-ai auzit? Ești 
terminat! 

Aston fu cât pe-aci să-i spună că nu el era cel care se 
ascundea într-o cameră de hotel cu o prostituată în timp ce 
nevastă-sa era acasă fără să aibă habar pe unde umbla soţiorul 
ei... și poate că i-ar fi plăcut să afle. Ce avea de pierdut? Cariera 
lui era ca și terminată, oricum. Kinclave tocmai îl informase. Se 
opri la timp. Nu ducea la nimic bun să pună paie pe foc. 

— E vorba de Mac, începu el. 

— Mă doare-n cur. Și dacă mi-ai spune că lisus Hristos în 
carne și oase a venit în oraș și predică în Hyde Park Corner, n-ar 
ajuta cu absolut nimic. 

— Vă rog, domnule, am nevoie doar de câteva minute. Dacă 
nu ar fi fost ceva important, nu eram aici, credeți-mă! 

— Cred că ar fi cel mai bine să pleci în clipa asta. Cu cât pleci 
mai repede, cu atât sunt șanse mai mari să uit că ai existat 
vreodată. 

— La naiba! strigă Aston. Trebuia să-l facă pe Kinclave să-l 
asculte. Trase adânc aer în piept să-și revină. Tot ce vă cer sunt 
câteva minute. 

Urmă o pauză lungă. 

— Ultima persoană care mi-a vorbit așa încă aranjează dosare 
într-un birou dintr-un colț îndepărtat și întunecat al Africii. Avea 
vocea mai calmă, mai rezonabilă. OK, Aston, sper să merite 
treaba asta. Dacă nu, de luni încolo poţi să începi să-ţi cauţi altă 
slujbă. E clar? 

— Ca lumina zilei. 

Aston se așeză pe marginea patului, își scoase laptopul din 
husă și-l porni. Luă din geaca de piele CD-ul făcut de Mole, puse 
discul și porni filmul. Apoi se lăsă pe spate întrebându-se cât îi 
va lua șefului să se prindă despre ce era vorba. Filmul se 
termină cu o imagine statică și Kinclave spuse: 


140 


— Ai spus că e vorba de Mac. Nu văd legătura. 

Aston dădu înapoi până la punctul în care se vedea numele 
stației, fără câteva litere. O fracțiune de secundă dacă nu erai 
atent, ratai imaginea. Puse filmul pe pauză. 

— Uitaţi-vă cu atenţie. 

— Mda, spuse Kinclave. 

— M-am gândit că aţi vrea să vedeți asta imediat, domnule. 

— Și asta e ceea ce cred eu că e? 

— Mi-e teamă că da. 

— De unde o ai? întrebă Kinclave, încă uitându-se la ecran. 

— Din laptopul lui Mac. 

— Și de unde are Mac... îi pieri vocea. Se uită de la ecran la 
Aston. Oh, băga-mi-aș! șopti el. 


26. 


Mă ustură ochii de cât am privit prin binoclu și mă doare faţa 
de la latexul lipit deasupra. Abia aştept să mă întorc la Fogarty 
și să dau porcăria asta jos. Mă uit la ceas și mai arunc o 
ocheadă. Am priveliște bună din casa lui Clive, cam o sută de 
metri în fiecare direcţie. Nu văd niciun polițist pândind pe după 
copaci, nici mașini dubioase patrulând prin zonă. Instinctul îmi 
spune că nu e vorba de o capcană, iar instinctul mi-a fost de 
mare ajutor ca prim sistem de avertizare de-a lungul anilor. De 
fapt, nu-mi amintesc să mă fi înșelat vreodată. Îmi adun 
lucrurile, ridic ușor plasa și ies afară. Rezist pornirii de a 
traversa strada în fugă, spunându-mi că sunt o fosilă, iar fosilele 
nu aleargă. De târșâit se târșâiesc, dar de alergat, în niciun caz. 

Pun geanta pe prag, iau cheia de rezervă din ascunzătoarea 
de sub domnul lepure - iepurașul de piatră care păzește parcela 
prăfuită pe care ea o numește grădină. O tufă pipernicită de 
trandafiri și niște buruieni nu fac, după standardele mele, o 
grădină. Încuietoarea e înțepenită și trebuie să zdrăngănesc 
cheia ca să intru. Are o șmecherie, dar am destul exerciţiu. O 
răsucire de încheietură și am intrat. Stă în capătul holului, 
uitându-se cu gura căscată la mine, de parcă i-aș fi complet 
străin - ceea ce, graţie degetelor magice ale lui Fogarty - chiar 
sunt, întrebându-se ce naiba caut în apartamentul ei. 


141 


— Ai grijă să nu cumva să înghiţi o muscă, îi spun. Își închide 
gura, o deschide din nou. 

— Mac...? Tu ești? 

— Aşteptai pe altcineva? Îmi fac drum printre obiectele 
aruncate pe hol, pe lângă cutiile de carton, pe lângă bicicleta 
veche și ruginită, pe lângă scrin. Face un pas înapoi când ajung 
la ea și mă întreb cât de multe știe. Poartă haine largi, care-i 
ascund formele încântătoare și care ar putea oferi multe locuri 
unde să ascundă o armă. Am tot încercat s-o conving să poarte 
haine mai strâmte, care să lase mai mult la vedere și, din când 
în când, îmi face pe plac, dar numai când suntem singuri. 

— Ce ţi-ai făcut la faţă? întreabă ea. 

— Îți place? 

E suficient de aproape să mă atingă, dar nu o face. Stă și se 
holbează la mine, cu braţele încremenite pe lângă corp. În mod 
normal, până acum m-ar fi târât deja spre dormitor. Aș sta întins 
pe spate, cu pantalonii la glezne, fie că îmi convine, fie că nu. Îi 
place să strige și n-o interesează dacă o aud vecinii. Nu e nici 
cea mai bună, nici cea mai rea pe care am avut-o până acum. 
Ceea ce-i lipsește în măiestrie compensează în entuziasm. 

— Deci, ai de gând să stai cu gura căscată toată ziua, sau ce? 

Vine spre mine, mă ia în braţe. Mă sărută scurt, doar atât; nu 
simt nicio urmă de pasiune în sărutul ei. Profit de ocazie să îmi 
trec mâinile peste corpul ei, încet, senzual. Nu are nicio armă, 
niciun cuţit și nici vreun spray paralizant. Inspir adânc, îmi trec 
degetele prin cârlionţii negri, mă joc cu elasticul roșu de păr. Îmi 
place la nebunie atingerea moale a părului ei, îmi place mirosul 
de cocos. 

Se trage la o parte, cu o expresie dezgustată pe chip. 

— Îmi pare rău, nu pot face asta. Machiajul... e prea 
înspăimântător. 

li fac semn cu capul spre dormitor. 

— Sigur nu vrei puţin amor cu un bătrân? Doar pentru că arăt 
așa nu înseamnă și că nu mă descurc în dormitor. 

— Mac, fii serios. 

— Sunt serios. 

— Cred că ar trebui să vorbim, nu? 

Fără să aștepte un răspuns, se îndreaptă spre camera de zi. 
lau plasa și o urmez. Ca de obicei, locul arată ca după 
bombardament. E pe canapea, privindu-mă. 


142 


— Ai vreo idee cât de supărată sunt pe tine? 

— Mă bucur și eu să te văd. 

Așez plasa lângă fotoliu și mă așez. 

— Păi, la ce dracu’ te aștepți, Mac? Nu poţi dispărea așa, fără 
niciun cuvânt! 

Are faţa schimonosită, urâţită de furie. 

— Ba pot, și am și făcut-o. 

— Oricum, unde naiba ai fost? 

— Prin zonă. 

— Doamne, Mac! Ești de-a dreptul imposibil, știi? Am fost 
groaznic de îngrijorată. 

Îmi întind braţele cu o veselie plină de bunăvoință. 

— Ei bine, uite-mă. Întreg și nevătămat. 

— Du-te naibii! 

E chiar drăguță, serios. Vrea să aibă grijă de mine. Îmi bag 
mâna în buzunarul pardesiului meu de pensionar. Nici măcar o 
urmă de grijă sau suspiciune pe chipul ei. Probabil se gândește 
că vreau o batistă. Îndrept pistolul electroșoc spre ea și, înainte 
să apuce să-și dea seama ce se întâmplă, apăs pe trăgaci. Cele 
două săgeți cu vârf de ac i se înfig în burtă, trăgând cablul de 
cupru după ele. Se scutură și se contorsionează de parcă ar fi 
lovit-o cincizeci de mii de volţi, paralizând-o instantaneu. O 
privesc o vreme scuturându-se în spasme pe jos, apoi o iau și o 
duc în dormitor. 


27. 


Telefonul de urgenţă vibră și Aston îl scoase și-l deschise. 

— OK, Mole, a fost ușor amuzant prima dată, dar gluma e deja 
răsuflată. 

Nimic, în afară de semnal static. 

Aston luă telefonul de la ureche și se uită la ecran. Liniuţele 
de semnal erau toate vizibile. Și bateria era în regulă. Căcaturile 
astea îţi dădeau mai multă bătaie de cap decât merita. 

— Alo, spuse el cu jumătate de gură, fără să aștepte un 
răspuns. Alo, alo, alo. 

Liniște iar, apoi o voce îl întrebă: 

— Cum merge treaba? 


143 


Aston încremeni și se răsuci 360 de grade. La dracu'! O stradă 
lată, cu o mie de ferestre care dădeau înspre ea. Era complet 
expus. Turiștii și localnicii se loveau de el în treacăt, primind 
câte un cot din greșeală, aruncându-i priviri. 

Aston le ignoră murmurele dezaprobatoare și se mai răsuci o 
dată, căutând cel mai bun loc pentru a face față unei 
ambuscade. Putea fi oriunde. Se uită în jos așteptându-se să 
vadă un punct roșu de laser pe jacheta lui neagră de piele, 
așteptând glonţul să se lovească de pieptul lui dintr-o clipă într- 
alta. Avea inima și plămânii plini de nitrogen; un val de 
adrenalină îi împinsese simţurile la extrem, făcând totul să pară 
mai mult decât real. Culorile erau orbitoare, sunetele, 
asurzitoare. Auzea fiecare conversaţie în parte, vedea fiecare 
chip. Mirosurile îl asaltau din toate părțile: benzină, fum de 
eșapament, parfum Gucci Rush, Old Spice, transpiraţie, usturoi. 
Fiecare detaliu era puternic și vital. Un double-decker roșu trecu 
pe lângă el, și valul de presiune îl făcu să se legene pe picioare. 
Și încet-încet își dădu seama că nu era nicio armă îndreptată 
asupra lui. Nu așa își tăcea Mac treaba. O înţepătură rapidă cu o 
umbrelă cu vârful otrăvit, purtată de un asasin îmbrăcat la 
costum în dungi și cu melon pe cap, asta ar fi fost mai aproape 
de stilul lui Mac. O împunsătură scurtă, ca pișcătura de insectă, 
și, înainte să apuci să-ți dai seama, te prăbușeai în șanț cu 
organele interne dizolvate. 

— Ce s-a întâmplat? Nu-ţi stă în fire să fii atât de tăcut. Chiar 
și prin telefon, nu aveai cum să nu recunoști vocea de bariton a 
lui Mac, și nici râsul care o acompania. 

— Unde ești? 

— De parcă ţi-aș spune asta ţie. Haide, intră în joc! 

— Ce vrei? Presupun că nu e un telefon de curtoazie. 

— Și te-am învăţat mai bine de atât. Işi luă vocea unui 
profesor plicticos: Acum, de ce nu trebuie să ne dăm niciodată 
cu presupusul? 

— Pentru că atunci când faci presupuneri faci un prost din 
mine și din tine”. 

— Ai găsit computerul? 

— Ce computer? 


10 joc de cuvinte intraductibil: „Never assume or you'll make an ASS of YOU and ME”. 
(n.tr.). 


144 


— Bravo, nu trebuie să recunoști niciodată nimic, spuse Mac. 
Deci, l-ai găsit. Pun pariu că da. 

— De parcă ţi-aș spune ţie, dacă l-aș fi găsit. 

— Ce-i asta? spuse Mac. Lipsesc de la birou câteva zile și devii 
țâfnos. N-ai intrat în joc. Acum, ceea ce vreau e să-ţi faci puţin 
timp să te gândești la niște lucruri. Te sun înapoi în cinci minute 
și vei fi mai pregătit să joci. 

Telefonul muri dintr-odată și Aston îl luă de la ureche, se uită 
la el, și apoi slobozi un val de înjurături. O femeie care trăgea un 
copil de mână îi aruncă o privire urâtă când trecu pe lângă el. 
Copilul se uita cu ochii mari și verzi, raăsucindu-și capul ca fata 
din Exorcistul. Mama grăbi pasul, dorind să mărească distanţa 
dintre copilul ei și omul cel rău, cât de repede posibil. Aston se 
uită la telefon și mai înjură o dată. Se putea descurca mai rău de 
atât? „Dar am fost prins cu garda jos.” Nu era o scuză prea 
bună, și clar nu o scuză pe care ar fi acceptat-o Mac. Nu, Mac 
era probabil pe aici pe undeva chiar în clipa asta, râzând cât îl 
ținea gura pentru că reușise să i-o coacă din nou. 

Și, acum ce urmează? Să-l aștepte pe Mac să sune iar? Nu, 
prea pasiv. „N-ai intrat în joc”, îi spusese. Destul de corect, o să 
joc și eu. Își scoase celălalt telefon, găsi numărul lui Mole, apăsă 
butonul „dial” și se rugă să nu fie redirecționat spre căsuţa 
vocală. Mole răspunse repede, cu un vesel „Sal'tareee”. 

— Unde ești, Mole? 

Mole ezită, apoi spuse: 

— Păi, încă sunt la tine acasă. Ştii, lucrurile stau așa... când 
am văzut ecranul ăla TV mare, nu m-am putut gândi decât că ar 
fi perfect pentru filme porno. Și sistemul ăla audio e bestial! 
Oricum, vestea bună e că acum ai filme porno douăzeci și patru 
din douăzeci și patru, și n-o să te coste niciun sfanț. 

— Mole, taci dracu' din gură! Tocmai am vorbit cu Mac. 

Liniștea de la capătul firului îi arătă că fie câștigase atenţia lui 
Mole, fie pierduse semnalul. 

— Ai atenţia mea deplină. Ce trebuie să fac? 

— Poţi să-l reperezi, când sună înapoi? 

— Nicio problemă. 

— Și poţi face asta de la mine de acasă? 

— Abacul tău nu face doi bani, dar e destul de bun ca să intru 
în calculatoarele mele de la Vauxhall Cross. O să folosesc 
sistemul de aici să fac treaba murdară. 


145 


— O să mă sune pe telefonul de urgenţă. 

— AȘ aprecia dacă mi-ai putea pune cinci minute la dispoziţie. 

— Mac o să sune când o să sune - tu doar să fii pregătit, OK? 

— OK, spuse hackerul. Nu uita, ţine-l de vorbă cât poţi de 
mult. 

Aston își închise telefonul personal, îi dădu drumul în buzunar, 
și îl scoase pe celălalt. Se uită la ecranul stins, sperând să nu se 
lumineze înainte ca Mole să apuce să-și facă treaba. O privire 
scurtă să-și dea seama unde se află, căutând cea mai apropiată 
staţie de metrou. Uite - semnul de Metrou cu roșu, alb și 
albastru pe Bond Street, la câţiva metri distanţă, pe partea 
opusă a străzii. Se repezi din spatele unui taxi negru, făcând o 
tentativă suicidală de a traversa până acolo, cu mâna strâns 
încleștată pe telefon. Motocicliștii îl claxonară, scrâșniră niște 
frâne, iar Aston își continuă drumul. Sări peste rigolă și ajunse 
pe trotuar, înaintând prin mulţime, dând pietonii la o parte, 
ignorându-le protestele. 

La douăzeci de metri de intrarea în stație, porni telefonul. 
Aston se trase deoparte și se sprijini de geamul rece al unui 
magazin de bijuterii. Vitrina arăta ca tezaurul strălucitor și 
sclipitor al unei coțofene: ceasuri, inele și obiecte frumoase. 
Trase adânc aer în piept înainte de a deschide telefonul. 

— Gata să intri în joc? 

— De ce i-ai omorât pe toţi oamenii ăia nevinovaţi? 

Urmă un moment lung de tăcere, și Aston fu convins că Mac 
va închide din nou. Ascultă cu atenţie, căutând indicii despre 
unde s-ar fi putut afla Mac. Era liniște. Fără zgomot de trafic; 
fără zgomot făcut de oameni. Nici măcar un sunet care să-l 
ajute să identifice locul. 

— Interesantă mișcare de deschidere. Ai trecut direct la 
ofensivă. Mac revenise, vorbind pe tonul profesionist care-l 
scotea atât de tare din sărite pe Aston, atitudinea aceea 
condescendentă de „uite cât sunt eu de deștept și cât ești tu de 
prost”. Dar ia să ne uităm puţin mai atent la ea, ce zici? Ai spus: 
„toţi oamenii ăia nevinovaţi”, ceea ce înseamnă că știi despre 
Leicester Square. 

Aston nu zise nimic. 

— O s-o iau ca pe un răspuns afirmativ. 

— Deci, de ce a; făcut-o? 


146 


— Păi, uite cum vine treaba. Nu i-am omorât eu cu mâna 
mea, da? Din câte îmi amintesc, una dintre cele mai drăguțe 
discipole ale lui Allah s-a dus pe peron și s-a aruncat în aer. 

— Nu mai despica firele, Mac! Cu cât te-au plătit? 

— Crezi că am făcut asta pentru bani? 

— Păi, pentru ce, atunci? Ai vrut cumva să intri în cartea de 
aur a lui Mahomed? Mai scutește-mă, Mac! 

— Poate că am făcut-o ca să-ţi câștig atenţia. 

— Nu ţine, spuse Aston. Dacă voiai atenţia mea, trebuia doar 
să pui mâna pe telefon. Sau ce zici de asta: puteai să urli la 
mine. Asta funcţionează de obicei. 

— Ah, dar acestea sunt Zilele din Urmă, nu-i așa? 

— Și ce dracu' înseamnă asta? „Trebuie să-l ţin de vorbă, 
trebuie să-l ţin de vorbă, indiferent dacă spune tâmpenii, trebuie 
să...” 

— Nu ai citit niciodată Biblia? Armagedonul e aproape. Lumea 
se apropie de sfârșit și niciunul dintre noi nu poate face nimic în 
legătură cu asta. 

— Deci ești un idiot cinic, zise Aston. Spune-mi ceva ce nu 
știu. Şi oricum, de când ești tu religios? 

— Religia nu are nicio legătură cu asta. Lui Dumnezeu îi 
trebuie religie ca să existe? 

— Deci acuma ești Dumnezeu, spuse Aston. Am știut 
dintotdeauna că ești arogant, dar asta le cam întrece pe toate. 

— Hai să recunoaștem. Nu am cum să mă descurc mai rău 
decât individul care conduce lumea acum. 

— OK, zise Aston. Dă-mi voie să înțeleg: ca să îmi atragi 
atenţia, ai grijă să arunci în aer câteva sute de oameni într-o 
stație de metrou? 

Avea vocea calmă, dar fierbea de mânie, furios în numele 
victimelor, al familiilor lor, al tuturor celor afectaţi de atrocitate. 

lar Mac știa și asta. Nenorocitul se juca cu mintea lui și savura 
fiecare clipă. 

— Cam asta ar fi ideea generală, pe scurt. 

— Asta cam miroase a exces. Nu crezi? 

— Dar ţi-am câștigat atenţia, nu-i așa? 

— Asta nu e un joc. 

— Uite, aici te înșeli. Exact asta este. Viaţa nu e decât un joc 
enervant. Și ca în toate jocurile, există câștigători și perdanţi. 
Unii câștigă la greu, alţii pierd la greu. 


147 


— Unii au murit. Mulți. 

— Cum am spus, câștigători și perdanţi. Se moare în fiecare 
zi. Nu pot face nimic în legătură cu asta; nimeni nu poate. Pur și 
simplu așa stau lucrurile. 

— Asta e o perspectivă cam rece asupra vieţii. 

— Nu, e o chestiune mică numită realitate. 

— Predă-te. 

Un râset prelung. 

— Și chiar ai impresia că asta se va întâmpla? Oricum, e 
timpul să plec. 

— Nu, stai! spuse Aston. 

„Trebuie să-l ţii de vorbă, trebuie să-l ţii...” 

— Ce-i asta? Detectez cumva o urmă de disperare? Ai idee cât 
de jalnic ești? 

— Incă nu mi-ai spus ce înseamnă toată povestea asta. 

— Sunt convins că o să te prinzi. Am multă încredere în tine. 

Telefonul amuţi. 

Aston schimbă telefoanele și-l sună pe Mole, blestemând că-i 
ia mult timp să se conecteze, rugându-se să-l fi ţinut destul pe 
Mac de vorbă. 

— Haide odată, haide, murmură el în receptor, cercetând 
strada și uitându-se după cineva care arată ca Mac. 

Il credea în stare pe Mac să se afle pe undeva în apropiere, 
urmărindu-l. Nu ar fi fost deloc surprins să știe că Mac a stat 
lângă el în tot acest timp. Chiar era atât de bun. Tăcut și 
imaterial ca un spectru, porecla lui din Războiul Rece, FANTOMA, 
fusese aleasă pe bună dreptate. Aston se gândea deja la 
următoarea mutare. Din păcate, nu era timp să mobilizeze 
Brigada de elită a SAS și personalul de la SBS, pe care MI6 le 
folosea în operaţiunile speciale. Aston bănuia că Mac era încă în 
Londra; până ajungea Brigada aici, va fi prea târziu. Mai 
rămânea Poliţia Metropolitană și Aston își imagina deja ce varză 
aveau să facă. Mole avea să afle unde era ascuns Mac și poliția 
avea să trimită băieţii cu puștile, să înconjoare locul. Și apoi ce? 
Schimb de focuri care să rivalizeze cu secvenţa finală din Butch 
Cassidy and the Sundance Kid? Newman și Redford ieșind într-o 
ploaie de gloanţe? Aston spera că nu se va ajunge atât de 
departe, că vor reuși să rezolve totul cu moderație. Deja 
avusese parte de prea multă moarte. 

— Salut, ciripi Mole. 


148 


— Ei bine? 

— l-am dat de urmă. 

Perfect! Are un rezultat! 

— Dar n-o să-ţi placă, îl avertiză Mole. N-o să-ţi placă deloc. 

— Nu am timp de asta, Mole. Spune-mi ce ai aflat. 

Mole trase un fum lung, și Aston și-l imagină în faţa 
calculatorului cu buzele groase înfășurate în jurul unei ţigări de 
marijuana. 

— Îmi pare rău, zise hackerul. Mac e la George acasă. 


28. 


Aston o rupse la fugă, îmbrâncind pe oricine îi stătea în drum. 
O luă repede spre staţia de pe Bond Street și sări peste barieră, 
cu geanta de la laptop lovindu-i-se cu putere de șold. Un 
controlor de bilete îl văzu și-i strigă să se oprească. Aston 
acceleră, pierzându-se în mulţime, întrecându-l cu ușurință pe 
bărbat, care cântărea peste o sută de kilograme. Protestele 
deveniră din ce în ce mai slabe și într-un final dispărură. Aston 
se opri o secundă, se uită la semnele de deasupra să se 
orienteze în spaţiu, apoi se îndreptă spre linia Jubilee. Merse pe 
scara rulantă, coborând câte două trepte deodată, câte trei, 
strigând la oameni să se dea din drum, ignorându-le murmurele. 
Jos, mai jos, din ce în ce mai adânc. Sări peste ultimele cinci 
trepte, alunecă pe pardoseala lucioasă și aproape că dărâmă un 
flașnetar care cânta o melodie de Elton John la o claviatură 
micuță și portabilă. Fugea tare, tot mai tare, cu un singur gând 
în minte: „Te rog, George, fii bine”. Pe peron era un tren, ale 
cărui uși se închideau. Se aruncă înainte și reuși să-și vâre 
mâinile între uși. O voce de robot îi spuse să „aibă grijă la uși”. 

Erau destule locuri goale, dar nu se putu așeza. Cu nivelul de 
adrenalină la maximum, cu pulsul accelerat, se opri o secundă, 
cu mâinile în șold, trăgând aer în piept și așteptând să i se 
potolească ritmul respirației. Inspira și expira ca un fumător 
înrăit, cu un junghi care-i străpungea coasta. Laura tot încerca 
să-l convingă să meargă la sală - îi și plătise un abonament - un 
cadou de ziua lui la fel de inutil ca puloverul oribil pe care i-l 
luase de Crăciun. Poate avea dreptate, se gândi el în timp ce 


149 


stătea așa, masându-și locul dureros și respirând cu greutate. 
Sportul trecuse clar câteva poziţii mai sus pe lista lui de 
priorități. Trenul porni înainte, prin tunelul întunecat, iar el 
începu să se plimbe dintr-o parte într-alta a vagonului. Câteva 
persoane îi aruncară priviri îngrijorate, oameni care, probabil își 
închipuiau că era dependent de droguri. Avea aceeași privire 
sticloasă și fruntea acoperită cu broboane de transpiraţie. 
Răvășit și disperat după următoarea priză, în mod evident 
furase laptopul și avea de gând să-l dea pe droguri. „Te rog, 
George, fii bine. Te rog, fii bine. Te rog...” 

Aston nu era un om religios. l-ar fi fost greu să-și amintească 
ultima dată când mersese la biserică. În ultimii ani fuseseră 
câteva nunți, o înmormântare, evenimentele obișnuite de viață 
care te obligă să faci o vizită la una dintre clădirile acelea reci, 
de piatră. Dar ultima dată când fusese la slujbă? Asta trebuie să 
fi fost în copilărie, când mama îl trezea cu forţa în dimineţile de 
duminică și-l obliga să stea într-o strană tare de stejar și să-l 
asculte pe vicarul matusalemic vorbind monoton zeci de minute 
în șir. Aceleași imnuri în fiecare săptămână, aceeași slujbă 
plictisitoare, aceeași strană. Aston suportase această tortură 
până la 14 ani, când, în sfârșit, reușise să-și convingă mama că 
era în stare să-și facă singur o idee despre Dumnezeu și să-i 
spună cu părere de rău că acesta nu exista. 

Dar în clipa asta, se ruga oricui ar fi putut să-l asculte. Zeilor 
primitivi ai păgânilor, animalelor Pieilor Roșii, Tatălui, Fiului și 
Sfântului Duh, lui Allah și tuturor celorlalţi. Chiar și lui Buddha... 
nu știa dacă omuleţul gras și vesel era încântat de o astfel de 
atenţie, dar asta era nasol, pentru că era preferatul lui George, 
iar în clipa de faţă ea avea nevoie de tot ajutorul pe care-l putea 
primi. 

Pusese câteva lucruri cap la cap, dar mai rămăsese cu câteva 
nelămuriri. Mama lui George nu se îmbolnăvise și, cu siguranţă, 
nu era la spital. Fiind sâmbătă, era probabil la sinagoga locală, 
bârfind și plângându-se, fără îndoială, celorlalte doamne, că fiica 
ei încă nu s-a căsătorit și, în același timp, evitând să 
pomenească ceva despre faptul că ea flirta cu budismul. 
Mesajul, probabil că venise de la Mac. Ceea ce îl lăsa cu două 
nedumeriri uriașe. În primul rând, de ce nu-i spusese nimic? În al 
doilea rând, de ce s-a hotărât să rezolve asta pe cont propriu? 
Asta era o prostie. Dar apoi, nimic din ce avea legătură cu Mac 


150 


nu îl mai surprindea pe Aston. Era un manipulator de primă 
clasă - nu o singură dată Aston glumise că Mac era prescurtarea 
de la Machiavelli - și nu asta se întâmpla acum? Mac îl 
manipula. De aceea îl sunase. |Inchisese știind că Aston îl va 
pune pe Mole să-i dea de urmă. Era cel mai logic lucru. Oare 
Mac știa că avea de gând să intre fără niciun fel de întăriri? Că, 
din momentul în care Mole i-ar fi dat adresa avea să o ia la 
goană ca un taur în arenă? Probabil. Nu o singură dată îl pusese 
Mac la zid din pricină că era atât de impulsiv. Deci o luase la 
goană, fără întăriri și fără niciun plan de bătaie, dar ce altceva 
ar fi putut face? 

Mai avea doar șase staţii până la West Hampstead, cel mult 
zece minute și, cu toate acestea, era cea mai lungă călătorie din 
viața lui. leşi cât putu de repede din vagon, fugi către ieșire, îi 
tăie calea unei femei între două vârste la bariera de bilete, 
sperând ca paznicul din boxa de sticlă să nu observe și să facă o 
scenă. Afară, la lumină, încercă s-o sune pe George în timp ce 
alerga. Tot căsuţa vocală. Mai încercă o dată, apoi o luă la fugă, 
cu mușchii și plămânii arzând. Și tot timpul, un singur gând i se 
învârtea în minte, în ritm cu bătaia pașilor. 

„Te rog, fii bine.” 

Se opri o clipă în faţa casei lui George să-și tragă răsuflarea. 
Și acum ce? Mac o fi tot înăuntru? O fi înarmat? Aston se aplecă 
și pipăi sub iepurașul de piatră căutând cheia de rezervă. 
Dispăruse. Inima i-o luă la goană în timp ce se ridică, puse mâna 
pe ușă și împinse. Lemnul se umflase, așa că nu cedă din prima. 
Un scârțâit și se deschise. Era dovada finală că Mac fusese 
acolo. George întotdeauna încuia ușa. Aston păși înăuntru, 
simțindu-se ca și cum intra într-o capcană, dar știind că nu avea 
de ales. George era înăuntru și avea nevoie de el. Merse pe 
vârful picioarelor prin balamucul de pe hol, încet, fără să scoată 
un sunet, uitându-se după orice ar fi putut fi folosit drept armă. 
O crosă de golf era aruncată între bicicleta ruginită și perete, un 
băț cu un cap greu, de lemn. Il luă și se îndreptă spre camera de 
zi. Împinse ușa cu capătul crosei, se uită înăuntru. Nu era 
nimeni. Bucătăria și baia erau goale și ele. Mai rămăsese 
dormitorul. Cu mâna stângă pe clanţă, cu dreapta încleștată pe 
crosă, deschise ușa. 

George era legată pe pat cu picioarele la gură și cu căluș. 
Avea ochii mari, părul în dezordine, și un strat fin de transpiraţie 


151 


îi acoperea faţa. Era așezată pe o parte și-i făcea semn cu ochii 
lui Aston s-o dezlege. Mac nu era. Aston se relaxă și se îndreptă 
spre ea. George clipi, cu privirea fixată spre noptieră. Atunci 
văzu laptopul. Era deschis. Cu faţa spre ușă. „4.00” ocupa cea 
mai mare parte a ecranului, un afișaj digital gigantic. 

Rămase complet nemișcat, atent la fiecare detaliu din jur. 
Dormitorul era imaculat, în contrast total cu balamucul care 
domnea în restul casei. Era o ordine desăvârșită. Sertarele și 
dulapurile bine închise; niciun teanc de rufe; lenjeria și perdelele 
curate în nuanţe de galben și alb. Un aparat foto se afla lângă 
laptop, cu fire ieșind în spate, o sursă și un cablu gros, gri. 

Explozibilul era lipit de burta ei, cu bandă adezivă groasă. O 
bombă suficient de mare ca s-o facă bucăţi pe George și să lase 
un crater destul de măricel. 

După ce verifică podeaua de fire și de alte mecanisme 
explozive capcană, Aston puse jos geanta de laptop și crosa și 
păși cu grijă înainte. George încă îi făcea semn cu ochii, un gest 
care acum înțelegea că înseamnă să plece naibii de acolo. Lui 
Mac îi plăceau exploziile, cu cât mai mari și mai urâte, cu atât 
mai bine, și îl învățase multe despre explozibili. Tipuri diferite, 
detonatoare diverse, cum putea fi legată fiecare bombă de 
fabricant, prin tehnicile utilizate la facerea ei, tehnici care creau 
o amprentă unică. Privit într-un mod detașat, cerebral, era un 
subiect fascinant. Realitatea, firește, era că bombele erau 
create pentru a distruge. Vieţi umane sau clădiri, nu conta. 
Bombele erau arme bune la orice. 

Detonatorul era conectat la laptop. Avea un comutator 
înclinat cu mercur, ceea ce explica de ce George comunica din 
priviri. O singură mișcare greșită și gata. Cu multă grijă, se 
aplecă și îi luă banda de pe gură. Cifrele de pe laptop începură 
să clipească, marcând numărătoarea inversă. 

3.59, 3.58, 3.57... 

Aston încremeni. 

La dracu’, la dracu’, la dracu”... 

— Paul, trebuie să ieși repede de aici. Acum! 

— Eşti bine? întrebă Paul, surprinzându-se pe sine cât de 
calmă îi suna vocea. Căci el nu era deloc calm. Maţele îi 
bolboroseau, palmele îi transpirau; se simțea de parcă cineva 
dăduse drumul la căldură la maximum. Încremeni, neîndrăznind 
să se miște. 


152 


— Paul, nu m-ai auzit? 

— Ești bine? repetă el. 

— Am fost electrocutată cu cincizeci de mii de volţi și am o 
bombă lipită de burtă. Ce puii mei crezi? O să mor și niciodată în 
viaţa mea nu mi-a fost mai frică. 

— N-o să mori, spuse Aston. 

— Nu te-ai grăbit, așa-i? 

Aston se răsuci înspre voce. Se auzea din micile difuzoare ale 
laptopului. Sunetul era firav, telefonic, ca al lui Charlie... fără 
niciun înger în cazul de faţă. Se uită în lentila camerei. 

— Ce dracu’ pui la cale, Mac? 

— Te ajut să-ți desăvârșești pregătirea, îl luă în râs vocea 
subțire. E timpul să mai înveţi ceva. 

— Nu o să fac asta, Mac. 

— Ba da, ai să faci. 

Aston se uită în cameră și nu spuse nimic. 

— Viaţa e făcută din alegeri. Și unele dintre ele sunt alegeri 
grele. Acum, ai două variante aici. În primul rând, poţi pleca de 
acolo chiar acum. Fă asta, și o să mă predau. Firește, asta n-o s- 
o ajute pe George, nu-i așa? Varianta numărul doi: mă rogi 
frumos, iar eu apăs pe un buton și bomba e dezamorsată. 

— Care-i șpilul? întrebă Aston. 

— Bravo! Cauţi clauzele scrise cu minuscule. 

2.59... 

— Deci...? 

— Nu e niciun șpil, doar o simplă alegere. Faci ceea ce e bine 
pentru cei mulţi sau faci ceea ce e bine pentru cei puţini. M-ar 
interesa să văd ce alegi. 

Aston se uită drept în ochiul negru și neprietenos al camerei. 

— Și ai să te predai? 

— Ai cuvântul meu. 

— Da, sigur. Se uită la George, și apoi, la laptop. 

2.40, 2.39, 2.38... 

— Oricum, te las. Trebuie să te gândești. 

— Mac! 

Nu se mai auzi nimic din difuzoare. 

Aston se mișcă cu grijă în jurul patului, uitându-se la bombă 
din toate unghiurile. Exista mereu și a treia variantă, deci, care 
era a treia opţiune aici? 

— Doar nu ai de gând să o dezamorsezi? spuse George. 


— Nu aș ști de unde să încep, recunoscu Aston. Nu e așa cum 
vezi în filme. Știi, faza aia cu... „tai firul roșu sau pe cel 
albastru?” Arătă spre cablul care ieșea din laptop. Probabil că 
sunt câteva zeci de fire din astea trase pe aici, toate de aceeași 
culoare. Șansele să-l alegi pe cel potrivit... ei bine, nu aș paria 
pe niciuna din ele. 

Se uită la George care era legată cu genunchii la gură pe pat. 
Nu se speria ușor, dar acum arăta îngrozită. Trecuseră de 
jumătatea timpului deja, iar numărătoarea inversă se apropia 
implacabil de zero. 

— L-ai auzit, Paul. Eu mor, și el se predă. Crezi că aș mai 
putea trăi cu mine însămi dacă aș supravieţui și s-ar mai 
produce încă o explozie știind că aș fi putut face ceva să o 
împiedic? Se uita la el implorator, cu obrazul turtit de pernă, 
într-o poziție inconfortabilă, și i se rupse inima. Haide, Paul, nu 
îngreuna lucrurile mai tare! 

1.43, 1.42, 1.41, 1.40... 

— George, Mac nu se va preda sub nicio formă. 

— Dar... 

— Fără niciun „dar”, spuse Aston. i-l imaginezi pe Mac în 
închisoare pentru tot restul vieţii? Ce-ţi închipui? Că o să se ducă 
până la cea mai apropiată secție de poliţie și o să-i roage să-i 
pună cătușele? 

George deschise gura, apoi o închise la loc. Părea atât de 
vulnerabilă, legată așa. Aproape că-și imagina durerea care-i 
săgeta mușchii, deznădejdea pe care trebuia s-o simtă. A treia 
variantă. Dacă gândești în linii drepte, te-ai ras; în schimb, dacă 
o iei pe ocolite, răspunsul o să-ţi vină limpede ca lumina zilei. 
Secretul era să-ţi foloseşti mintea suficient de mult. Și trebuia să 
existe o a treia soluţie, Aston era sigur de asta. Făcea parte din 
joc. Soluţia era acolo, sub nasul lui, trebuia doar s-o găsească. 
„Gândește și apoi acţionează.” Nu avea experienţa și nici 
stăpânirea de sine pentru a dezamorsa o bombă; iar 
comutatorul înclinat însemna că nu era o opţiune să taie bomba 
de pe corpul lui George. Îi trecu prin minte să pună ceva peste 
cameră. Simţea că Mac îi privește, amuzându-se ca un voyeurist 
pe seama groazei lor, iar asta îl scotea din sărite mai tare decât 
orice. 

1.18, 1.17, 1.16... 


154 


— Vreau să pleci. George se străduia din răsputeri să pară 
curajoasă, dar ochii o trădau. Erau umezi și plini de o mie de „ce 
bine ar fi fost dacă”. Haide, Paul! Pleacă de aici! 

— De ce? Ca să fii tu eroina? Făcea pe optimistul, dar era 
evident că joacă teatru. Încă nu sunt gata să renunţ, George. 

Se uitară amândoi spre cifrele malefice de pe ecranul 
laptopului. Intraseră în ultimul minut. Într-o viaţă alcătuită din 
milioane de minute, miliarde de secunde, era straniu să te 
gândești că s-ar putea să se termine. 

— Du-te, Paul, spuse George, simplu. A 

— Are dreptate, se auzi vocea firavă de Charlie. In locul tău, 
aș ieși până se mai poate. 

Aston se întoarse, ca să fie cu spatele la cameră. 

— Ce s-a întâmplat? Nu vorbești cu mine? Te-am jignit cu 
ceva? 

Ignoră vocea. „A treia variantă...” 

Aston se concentră. Răspunsul era acolo, undeva. 

— Ar fi mai bine să faci ce spune, îi șopti George, dar el abia o 
auzea. Undeva, în depărtare se auzi sunetul slab al unei sirene. 

„A treia variantă.” Își forță mintea cât putu de tare, atât de 
tare că simţi că-i plesnește ceva, gândul o coti atât de mult, că 
se întoarse la punctul de plecare. Și atunci o zări. O sclipire în 
depărtare. 

22, 21, 20... 

— Paul, pleacă naibii de aici! Acum! 

— Ar fi cel mai bine s-o asculți. Dacă fugi, cred că ai șanse să 
reușești. 

16, 15, 14... 

Sunetul sirenei se apropia. Și nu era doar una. Păreau să se 
îndrepte în direcţia lor. Probabil că Mole sunase cavaleria, gândi 
Aston. Un pic cam târziu, totuși. Se mișcă în jurul patului și-i 
dădu ușor o șuviţă de păr la o parte de pe faţă. 

10, 9, 8... 

— Tâmpit nebun ce ești! George arăta îngrozită și radia în 
același timp. Zâmbea și plângea. Mulţumesc, șopti ea. 

— Ai dat-o rău de tot în bară, răcni Mac, cu vocea scrâșnind 
electronic în difuzoare. 

7,6,5... 

— Te iubesc, rosti George. 

4,3 


— Și eu te iubesc, îi șopti Aston la rândul lui. 
Du Lua 


PARTEA A TREIA 


Flăcările Babilonului 


Dacă ești nevoit să rănești un om în 
vreun fel, 

atunci trebuie ca rana să fie atât de 
dureroasă 

încât să nu te mai temi de răzbunarea 
sa. 


NICCOLO MACHIAVELLI 
29. 


Viena, 1993 

— Ești atât de secretos, știi, Robbie? 

Se opri din mers, ținându-i mâna mică și caldă într-a lui. În 
spatele lor, Riesenrad curgea agale, legănând ușor gondolele 
roșii în timp ce roata mare și veche se învăârtea încet. Aerul 
noptii era plin de luminile sclipitoare și de larma veselă a 
bâlciului. Râsete și tipete de încântare, sirene și muzică, miros 
de vată de zahăr, dulciuri și cârnăciori vienezi. leșiseră în sfârșit 
din dormitor. Fusese ideea ei, nu a lui. În ultimele două 
săptămâni făcuseră dragoste cu frenezie. Fiecare clipă liberă o 
petrecuseră împreună, în pat; în fiecare clipă în care fuseseră 
despărțiți, se gândise la ce urmau să facă în pat următoarea 
dată când se întâlneau. Ea era profesoara, iar el era mai mult 
decât încântat să fie studentul ascultător. Lucrurile pe care le 
învățase, lucrurile pe care le mai avea de învăţat. Îi dădu părul 
lung la o parte, îi prinse fața în palme și o sărută pe obraz. Chiar 
și asta era destul să-l excite. O trase mai aproape, suficient de 
aproape încât să-l simtă împungând-o în coapsă. 

— Robbie, îi chicoti ea în ureche. Nu obosesti deloc? 


157 


— Ce zici dacă am merge să căutăm o cameră de hotel? Si 
ne-am caza ca domnul și doamna Smith...? 

— Mai târziu. Îi zâmbi cu zâmbetul ei mic și straniu, cu ochii 
lucind de la luminile chioscurilor din apropiere. Mai întâi o să mă 
duci pe roata mare. Nu uita, facem și noi odată ce fac cuplurile 
normale. 

— Și ce facem noi nu sunt lucruri pe care le fac cuplurile 
normale? 

Îi aruncă o privire, cu sprâncenele ridicate: „Tu ce crezi?” 
Gura ei îi găsi urechea, dinții îi găsiră lobul. Îl mușcă cu putere, 
iar durerea fu minunată. El închise ochii, savurând senzația. 

— Mai târziu, îi făgădui ea în șoaptă, pecetluindu-și 
promisiunea cu un sărut și făcându-i imaginația s-o ia razna. 

Erau peste douăzeci de oameni la coadă pentru Riesenrad, 
majoritatea cupluri, pentru că era deja târziu. Două fetițe îşi 
țineau tatăl de mână undeva în față, iar ochii le fugeau veseli în 
toate direcțiile, încântați de lumini, gălăgie și zahăr. Se așezară 
la rând și ea îl întrebă din nou. Sperase că va renunța, dar se 
pare că nu era așa. Oftă în sinea lui; aceasta era o conversație 
de care se putea lipsi. 

— Și? spuse ea. 

— Și ce? 

— Nu ştiu nimic despre tine. 

— Ce e de știut? spuse el. Lucrez pentru Ministerul de Externe 
de când am terminat facultatea și, fără îndoială, o să lucrez aici 
până la pensie. Sunt un funcţionar public absolut neinteresant. 
Imi pare rău. Nu e vorba de cine știe ce secrete sau conspirații. 

— Asta nu e un răspuns, asta se numește eschivare. Făcu o 
pauză, iar liniștea fu tulburată de un țipăt din montagne russe. 
Inspiră adânc, apoi continuă: Nu ești însurat, așa-i? Mi-ai spune 
dacă ai fi însurat, nu-i așa? 

Râse când auzi asta. 

— Nu, nu sunt însurat, spuse el. 

— Ce ti se pare așa de distractiv? 

— Nimic. 

Înaintară, apropiindu-se de ghișeu. Îi simtea privirea 
studiindu-l centimetru cu centimetru, îi vedea toate întrebările 
în priviri. Cât bănuia oare? Ultimele săptămâni fuseseră intense. 
Petrecuseră mult timp împreună. Acoperirea lui era solidă, dar 


158 


nu era construită pentru așa ceva. Ea nu era proastă, ba 
dimpotrivă. 

— De ce ești atât de secretos? îl întrebă cu blândețe. Ce 
ascunzi, Robbie? 

— Nu ascund nimic. 

Un oftat. Așteptă până se uită la ea. 

— Tot ce vreau să știu e dacă avem un viitor împreună. Și ca 
să fac asta, am nevoie să știu cine ești. Cine ești cu adevărat. 

— Dar ș... 

— Nu, nu știu cine ești, Robbie. Vreau să știu, dar tu îmi 
îngreunezi orice efort. Il prinse cu mâinile de după gât, și-i trase 
fata spre ea ridicându-și gura ca să-l sărute. Îşi lipi fruntea rece 
de a lui. Ideea e că, îi șopti ea, cred că mă îndrăgostesc de tine. 

Și uite că ieșise la vedere. Un sentiment nou și straniu ii 
tulburase inima în ultima vreme, un sentiment străin, pentru 
care acum avea un nume. Dragoste. Luă decizia într-o fracțiune 
de secundă. Era o decizie care nu respecta deloc regula de aur - 
singura persoană în care poti avea încredere ești tu însuţi -, dar 
simţea că e bine ceea ce face, și în momentul de față, singurul 
lucru pe care se putea baza era instinctul lui. Ideea de bază: 
aceasta era persoana cu care voia să-și petreacă tot restul vieții. 

— Cred că și eu mă îndrăgostesc de tine. 

Cuvintele i se părură stranii, ieșind din gura lui, stranii, dar 
cumva potrivite. Se trase înapoi, iar zâmbetul ei era larg și 
deschis, un zâmbet de milioane. Îi prinse capul între mâini și-i 
acoperi fata de sărutări. 

— Și sigur ești necăsătorit? întrebă ea. 

— Sigur necăsătorit, o linisti el. 

Râzând, îi dădu drumul, și arătă înspre gondolele roșii care se 
învârteau frumos în noapte. 

— Crezi că sunt sigure? întrebă ea. Arată putin cam obosite. 

— Au supraviețuit în toți anii aceștia. Sunt sigur că o să fie 
bine. 

Ținându-l de brat, își înălță capul și-l sărută pe obraz. 

— Acum n-ar fi momentul potrivit să-ți spun că am frică de 
înălțime, nu-i așa? 

— Stai liniștită. Am eu grijă de tine. 

Supraveghetoarea arăta de parcă vânduse acolo bilete de 
când se deschisese roata. Întinse o mână artritică, iar el plăti 
pentru două bilete, și-i mai strecură ceva mărunțiș ca să fie 


159 


sigur că primesc o gondolă numai pentru ei. Fata ei ridată se 
însenină. li duse spre o gondolă și închise ușa, făcându-le cu 
ochiul și trimițându-le un zâmbet știrb. 

Gondola porni scârțâind în noapte, cu barele de metal și 
încheieturile gemând ușor. Sub ei se așterneau luminile 
orașului, clipind în depărtare, întinzându-se tot mai departe, cu 
cât urcau mai sus. Tramvaie de jucărie soseau și plecau din 
stația Paterstern, ducând oamenii de jucărie la casele lor de 
jucărie. O trase spre el, trecându-și degetele prin părul ei. 
Sophia își sprijini obrazul de umărul lui. 

— Te lasă mut de uimire, nu-i așa? 

Trebuia să admită că priveliștea era uluitoare. De când venise 
în Viena, nu vizitase deloc orașul. Numai muncă, fără distracţie. 
Oricum nu se dădea în vânt după mulțimi gălăgioase de turiști. 
In mod normal, ar fi făcut orice ca să le ocolească - prefera să-și 
facă singur lobotomie cu un cuțit tocit -, dar cu ea era altfel. 
Totul era altfel cu ea. Chiar și cea mai insuportabilă situație 
devenea tolerabilă. 

— Bătrâna aceea, cea care ne-a vândut biletele, crede că ai 
de gând să mă ceri de soție. 

— Păi, e locul perfect pentru asta. Sunt sigur că s-au făcut 
sute de asemenea cereri aici, chiar mil. 

— Vezi, spuse ea jucăuș, poți fi romantic când vrei. Deci, ai de 
gând să mă ceri? 

Răspunsul cel mai simplu ar fi fost „da”, dar nu așa mergeau 
lucrurile, nu? Nu atunci când lucrezi pentru MI6. Ea se 
îndrăgostise de Robert Macintosh, funcţionarul public. Cum se 
va simti când va descoperi cum își câștiga el existența? Pentru 
că, dacă voia ca relația asta să meargă, trebuia ca ea să știe tot. 
O relație construită pe minciuni era un dezastru garantat, iar 
asta era o relaţie pe care nu avea de gând s-o strice. Era 
complicat să fii soție de spion. Ar fi fost trasă în lumea lui 
secretă, obligată să poarte și ea mască. Era oare cinstit să ceri 
asta cuiva? Mama lui trăise genul acesta de viată, și de ce 
răsplată avusese parte? O vizită într-o noapte târzie, În care era 
anunțată că soțul ei fusese încă o victimă colaterală a Războiului 
Rece, și o afundare lentă în nebunie. Asta era o viată pe care n- 
o doreai nici celui mai rău dușman, darămite femeii iubite! Își 
dori dintr-odată să mai poată avea o ultimă discuţie cu mama 
lui. Nici măcar o discuţie întreagă. Doar o întrebare era de-ajuns. 


160 


Dacă ar fi putut da timpul înapoi, ar fi făcut același lucru? 
Credea că știa răspunsul. Un da simplu. Mama lui îşi iubise sotul, 
își iubise și fiul. N-ar fi renunțat la niciunul din ei. Oricum, nu 
puteai ști niciodată ce-ti oferă viata. Ai putea avea cea mai 
plictisitoare viață din lume, ca apoi să te _ trezești într-o 
dimineață, să ieși afară și să fii călcat de un autobuz. Pe de altă 
parte, puteai să riști în toate direcțiile, să fumezi, să bei, şi să 
trăieşti până la o sută. Nu exista nicio poezie, niciun sens. Deci, 
ce trebuia să facă? Mintea îi spunea să plece, dar inima nu se 
învoia. Acum inima era cea care striga mai tare. 

— Robbie, iar ai devenit tăcut. 

— Iartă-mă. 

— Glumeam, spuse ea. Despre cererea în căsătorie. Ar fi 
ridicol. Abia ne-am cunoscut. 

— De fapt, nu cred că e ridicol. 

— Nu? 

Avea ochii larg deschiși, cercetânau-i chipul să vadă dacă nu 
cumva râdea de ea. 

— Se întâmplă tot timpul. Povești de dragoste furtunoase... și 
tot. 

— Și la noi despre asta e vorba? O poveste de dragoste 
furtunoasă? 

— Păi, mie mi-a cam dat viața peste cap. 

Ea trase adânc aer în piept și-i întâlni privirea. 

— Ești serios, nu-i așa? Ai de gând să mă ceri. 

— Da. 

— Dar...? 

— Dar după ce ai să auzi ce am să-ți spun, nu sunt sigur c-o 
să mă mai vrei. 

Faţa i se întunecă, iar în ochi i se putea citi îngrijorarea. 

— Nu poate fi atât de grav, nu? 

Îi răspunse cu un oftat lung. 

— Ei bine? 

În vocea ei era o urmă de neliniște, de parcă ar fi vrut, dar 
totuși nu prea ar fi vrut să audă ce urmează. 

— Tot ce știi despre mine e o minciună. 

— Totuh 

— OK, nu chiar tot. Mă cheamă Robert Macintosh și chiar 
lucrez pentru Externe... Într-un fel. 

— Într-un feh 


161 


Încă un oftat lung, și uitase deja cu totul de privelistea de 
ilustrată pe care o avea în fata ochilor. Ura conversațiile în care 
celălalt construia întrebări din afirmațiile tale. 

— Nu sunt foarte coerent, așa-i? 

— Robert, nu înțeleg nimic din ce spui. 

Era prima dată când îi spusese Robert, și spera să fie și 
ultima. Cuvântul suna urât, venind de pe buzele ei. 

Trase adânc aer în piept. Era mai greu decât își închipuise. 

— Dă-mi voie să încerc din nou, spuse el. 

— Te rog, zise ea. 

— Lucrez pentru MI6. 

Rămase tăcută o vreme, examinându-l cu atenţie. Nu se feri 
de privirea ei, chiar dacă îi venea s-o facă. Gondola îi urca tot 
mai sus, fierăria veche de când lumea scârțâia și scrâșnea din 
toate încheieturile, iar roata mare se învârtea încet, fără oprire. 

— OK, făcu ea într-un târziu. La asta nu mă aşteptam. 

— Serios? Ei lasă-mă, spuse el, încercând să zâmbească. 

— Da, aprobă ea și-i răspunse cu zâmbetul ei micut și straniu. 
OK, domnule Bond, deci ce poți să-mi spui? Asta, dacă poti sã- 
mi Spui ceva. 

Se surprinse pe sine spunându-i totul. 

Abia începuse când roata se opri. Supraveghetoarea trase de 
ușă, iar el îi mai dădu niște șilingi austrieci să-i mai lase o dată. 
Gura ei fără dinti se lărgi într-un zâmbet și le spuse probabil 
singurul cuvânt pe care-l știa în engleză: „felicitare!” Cuplul din 
fața cozii murmură ceva în germană, iar ea îi reduse la tăcere cu 
o privire tăioasă. Le făcu iar cu ochiul, mai zâmbi o dată, și 
pluteau din nou pe cerul noptii. 

Stia să asculte. Din când în când, mai punea câte o întrebare 
ca să-și clarifice ceva, dar în cea mai mare parte îl lăsă pe el să 
vorbească. Era mai ușor decât credea, deși asta nu ar fi trebuit 
să-l surprindă. Fusese instruit în tehnici de interogare și știa că 
cel mai greu e să faci pe cineva să înceapă să vorbească. De 
aceea Îîncepeai mereu cu întrebări simple: nume, grad, număr 
de serie. Odată ce individul începea să vorbească, gata, 
barierele cădeau și cuvintele se revărsau. Și asta se întâmplase 
și aici. La început, avusese de gând să-i dea doar informațiile de 
bază, dar odată ce începuse, nu se mai oprise. Voia ca ea să știe 
totul. Să înțeleagă. Era mai ușor decât își inchipuise. Cathartic, 


162 


chiar. După o viată clădită pe minciuni, era bine să fii din nou o 
persoană reală, și nu o umbră. 

Avea destule secrete cât să se învârtească în roată până 
dimineață și a doua zi, în continuare, dar nu puteau justifica încă 
o plimbare. Supraveghetoarea știrbă își păstrase zâmbetul cel 
mai larg pentru sfârșit. „Felicitare! Felicitare!” strigă după ei, pe 
când se îndepărtau braț la braț. 

Se întoarseră tăcuți la pensiunea ei. Nu era nici timpul, nici 
locul potrivit pentru trivialități. Și bancheta din spate a taxiului 
nu era deloc nimerită pentru genul de secrete pe care le avea el 
de împărtășit. Existau niște limite. 

Odată ajunși în camera ei îi povesti totul despre actuala lui 
misiune. Stăteau unul lângă altul în încăpere, sorbind whisky, 
învăluiți în lumina lumânărilor, cu umbre jucând pe pereții 
văruiți în alb. Expresia de pe fața ei îi dădu de înteles că nu 
pricepuse. 

— Spune-mi dacă am înteles bine, zise ea. Ai trecut de la 
conducerea stației din Moscova la cea a stației din Viena... Asta 
nu înseamnă un fel de retrogradare? 

— Practic, nu. URSS a ieșit din joc acum. Toată actiunea se 
mută spre sud, acum, spre Orientul Mijlociu. Din punct de 
vedere strategic, Viena este, în prezent, baza cea mai 
importantă a MI6. E perfect poziționată pentru a spiona noile 
state rusești, și mai cu seamă, Iranul și Orientul Mijlociu. Poziția 
asta e cam cea mai înaltă din MI6. 

— Dar... spuse ea, lăsând cuvântul suspendat în aer. 

Fu încă o dată uimit de cât era de inteligentă și de diferită de 
femeile după care alerga de obicei. 

— Dar am fost săpat, zise el şi, înainte să apuce să-și dea 
seama, dădu drumul la toată otrava și la toată ura. Îi povesti 
despre Kinclave, și, în lumina lumânărilor, sub privirea austeră a 
acelui lisus răstignit care te făcea să te simti vinovat, îi mărturisi 
cele mai întunecate gânduri, spunându-i că se va răzbuna într-o 
Zi, și chiar dacă era ultimul lucru de pe lumea asta, avea să-l 
facă să plătească pe nenorocit. Se simti gol când termină, 
dezbrăcat până la suflet. Acum ea știa totul despre el, cele mai 
întunecate secrete. Și așa trebuia să fie. Se uită la ea, în 
expectativă. Voia ca ea să spună ceva și în același timp să nu 
spună nimic. 


163 


— Dacă ar fi fost după mine, te-aș fi făcut șef, spuse ea 
simplu. 

Îşi atinse buza de sus cu vârful limbii, accentuându-și 
zâmbetul cochet. 

— Deci? zise el. 

— Deci, ce? răspunse ea. 

— In legătură cu cererea asta a mea...? 

Ea nu răspunse, ridică doar o sprânceană. 

— Doar nu vrei să mă pui să stau în genunchi, nu? 

— Bărbatul care va fi rege îngenuncheat înaintea mea. Da, 
cred că mi-ar plăcea. Pe de altă parte, s-ar putea să preferi să 
stau eu în genunchi. 

Iși goli paharul, îl așeză pe noptieră. Alunecă de pe pat, îi 
descheie fermoarul, îi strecură o mână în chiloti și începu să-l 
mângăie. 

— Deci, ce voiai să mă întrebi? 

— Vrei să te căsătorești cu mine? 

— Bineînțeles, acceptă ea simplu. 

li trecuse prin minte că poate îi spusese mai mult decât era 
pregătită să audă, că poate o luase cam tare din prima. Dar 
trebuia să știe. Erau sortiti să fie împreună, iar asta însemna 
fără minciuni, fără secrete... simplu ca bună ziua. Și apoi, gura 
ei puse stăpânire pe el, și iși dădu seama că nu exista nimic mai 
importat pe lumea asta... 


30. 


Trei zerouri mari și grase îi fixau de pe ecranul laptopului. Tot 
corpul îi pulsa în ritmul inimii lui care o luase la goană: capul, 
pieptul, degetele de la mâini și de la picioare. Își umplu plămânii 
cu aerul stătut din dormitor, și niciodată aerul nu fusese mai 
dulce. Sirenele poliției erau chiar în faţa ușii de la intrare, iar 
amestecul de sunete crea o armonie iritantă și lugubră. 
Subitilitatea nu fusese niciodată punctul forte al Poliţiei 
Metropolitane. Un sunet ciudat umplu încăperea și-i luă o 
secundă să-și dea seama despre ce era vorba. Un hohot de râs. 
Se uită în direcţia de unde venea. George își scutura capul și 
murmura printre dinţi. 


164 


— Nenorocitul naibii, spunea întruna, cu neîncredere ascunsă. 
Nenorocitul nenorociţilor. 

Trase de funia cu care era legată, pregătită pentru o figură 
gen Houdini. La naiba, ea nu pricepuse. 

— Nu! strigă Aston. 

George încremeni, iar râsul i se opri în gât. Se uită la el cu 
îngrijorare în ochi, de parcă ar fi fost nebun. 

— Nu te mișca, spuse Aston. Nici măcar un mușchi să nu 
miști. 

— Ce? 

— Bomba, rosti el repede. E adevărată. 

— Pe naiba! 

Aston observă că rămase nemișcată, dar și lipsa de 
convingere din vocea ei. Își cântărea șansele, ceea ce nu era un 
lucru rău dată fiind situaţia. 

Mersese pe bănuială și intuiție și până acum avusese noroc. 

— E adevărată, repetă Aston. 

— OK, dacă e adevărată, cum se face că încă mai suntem 
aici? 

— E complicat, spuse Aston, și nu sunt sigur că înţeleg în 
întregi... 

Sirenele de pe stradă amuţiră dintr-odată. 

— leșiți afară cu mâinile sus. Vocea era distorsionată de 
megafon, înăbușită de ușa de la intrare, dar era, fără îndoială, a 
cuiva obișnuit să fie ascultat. Locul e înconjurat! 

lisuse, asta era tot ce le mai lipsea. Își imagina mașinile de 
poliţie pe stradă, aranjate în semicerc, în formă de evantai ca 
dubele din Wild West, polițiști cu veste antiglonţ, ghemuiţi în 
spatele lor ca să se protejeze, cu degetele pregătite să apese pe 
trăgaci. 

— leșiți afară cu mâinile sus! repetă vocea. Nu vrem să fie 
nimeni rănit. 

Aston se strădui să o ignore. Dacă intuiţia nu-l înșela, Mac îl 
atrăsese în cursă pentru un viitor previzibil. Era timpul să-l 
orbească. Lui Aston îi era teamă că, dacă se atingea de laptop, 
ar putea declanșa explozibilul, așa că scoase o batistă din 
buzunar și o puse peste cameră. Dacă Mac era ascuns pe 
undeva, asta i-ar strica distracţia. Pasul următor era să 
contacteze poliţia. Telefoanele mobile ieșeau din discuţie. Dacă 


165 


un mobil putea dobori un avion, atunci Dumnezeu știe ce putea 
face în cazul unei bombe. Cel mai bine să nu riște. 

— leșiți afară cu mâinile sus! 

— Ai de gând să ieși? spuse George, iar tonul ei îi dădea de 
înțeles că era ultimul lucru pe care ar fi dorit să-l facă. 

— Mi-e teamă că nu. Suntem cam blocaţi împreună. Bănuiesc 
că nu ai vreun telefon pe aici. 

George îi făcu semn cu capul în spatele ei, și Aston simţi cum 
îi piere culoarea din obraji. 

— Comutatorul înclinat cu mercur, șopti el. Nu e o idee prea 
bună să te mişti. Nu e deloc o idee bună. 

— Scuze, șopti George. 

Aston găsi telefonul și-l cercetă amănunțit înainte să ridice 
receptorul, asigurându-se că nu e conectat la bombă, și că nu 
are alte capcane. Mulţumit să constate că e curat, formă 999. 
Când îi răspunse operatoarea, ceru să i se facă legătura cu 
ofițerul care comanda asediul din West Hampstead, înainte ca 
ea să apuce să zică „poliţie, pompieri sau ambulanţă?” | se 
spuse să aștepte. Câteva clicuri, pe linie. 

— leșiți afară cu mă... 

— Ce? o voce aspră lătră în receptor. 

— Ofiţerul de serviciu? 

— Da, aici detectiv inspector Fielding. Cu cine vorbesc? 

— N-are importanţă. Ascultă. Vorbesc din apartament și am 
nevoie să chemi imediat un echipaj de dezamorsare a 
dispozitivelor explozive. Fără întrebări. 

Aston îl auzi pe Fielding răcnind ordine în stânga și în dreapta. 

— O să ajungă în cinci minute, cel mult zece. Fata e bine? 

— E bine, spuse Aston. Acum, du-ți oamenii la o distanţă 
sigură. Și ar fi o idee bună să evacuaţi strada, ca să luăm toate 
măsurile de precauţie. Nu e destul pentru a distruge cartierul, 
dar e destul să transforme casa într-o grămadă de moloz. Imi 
dau cu presupusul, dar cred că e vorba de C4. Aa, și încearcă să 
ţii presa la distanţă. 

Fielding  dispăru câteva secunde de pe fir. Murmur 
indescifrabil pe fundal, și apoi: 

— Mai ai și alte pretenţii? 

Pretenţii! Ce dovadă de prostie în plus mai trebuie? 

— Cred că ai înțeles greșit, spuse Aston. 


— Pari un om rezonabil. Încă nu a fost rănit nimeni. Am 
senzaţia că vrei ca lucrurile să rămână așa. 

— Ascultă, nu sunt răpitor și nu sunt nici terorist. Acum, dacă 
par puţin stresat, e pentru că mă aflu într-o încăpere cu o 
bombă, și întâmplător bomba asta e prinsă de prietena mea cea 
mai bună. 

— Cum ziceai că te cheamă? 

Minunat. Fielding acţiona ca în manualul de negocieri pentru 
ostatici; ori asta, ori îi plăceau filmele de acţiune de la 
Hollywood. Pasul numărul unu: află numele subiectului. Pasul 
numărul doi: construiește o relaţie. Un pont util: nu spune 
niciodată „nu” subiectului. Văzuse și Aston filmul ăsta. 

— Am nevoie să-ţi spun cumva, insistă Fielding. 

— Dacă te ajută cu ceva, poţi să-mi spui Larry, spuse Aston. 

— Și cum merge treaba înăuntru acolo, Larry? 

Acum că avea un nume, tonul lui Fielding devenise amiabil. 
Acum stăteau la taclale, ca între tovarăși. 

— Nemaipomenit. Poate că ţi-am spus că avem o bombă aici. 
Asta înseamnă, după toate aparențele, că ne distrăm de 
minune. Că veni vorba, ce știi de echipajul de dezamorsare? 

— Sunt pe drum, Larry, spuse Fielding. Uite, ce-ar fi să ieși 
afară? 

— Nu pot ieși afară. 

— Larry, îţi garantez că nu vei fi rănit. 

— N-ai ascultat ce-am spus? Nu pot ieși afară. 

— Am rezolva mult mai multe dacă am vorbi față în faţă. Sunt 
sigur că găsim o cale să soluționăm problema. 

— Ești surd sau ce dracu'? strigă Aston în receptor. Nu pot 
ieși. 

— Calmează-te, Larry! 

O urmă de neliniște se insinuase în vocea lui Fielding. Aston 
se întreba dacă îl treceau deja transpiraţiile. Spera că da. 
Tâmpitul merita. 

— Și nu-mi spune să mă calmez. Toată chestia asta o să mă 
streseze și mai tare. Du-te la pagina unsprezece din manual. 
Scrie acolo. 

— Ce? 

— Las-o baltă, spuse Aston. 

— De ce nu poți ieși afară, Larry? 

— E complicat. 


167 


— Te ascult. 

Aston trase adânc aer în piept. În clipa asta nu prea stătea 
bine cu răbdarea, și faptul că se tot învârtea așa, în jurul cozii, îl 
exaspera. Încă o încercare să-l facă pe inspector să priceapă, și 
gata. 

— Detectiv Fielding, situaţia e foarte simplă. Aston îi vorbea 
rar, ca unui copil de cinci ani. Aici e o bombă. Bomba asta e 
prinsă de prietena mea. Dacă se mișcă, sau încearcă să 
îndepărteze bomba, sare în aer. Dacă ies din apartament, 
bomba explodează. Asta vrei? Să rămâi în fața unei gropi 
fumegânde? Hai să ne lămurim. Nu sunt terorist. Nu am evadat 
de la azilul de nebuni. Asta nu e o operaţiune cu luare de 
ostatici. Înţelegi? 

— Se pare că ne dorim același lucru, Larry. O rezolvare 
pașnică. 

Aleluia. În sfârșit inspectorul pricepea. 

— Acum, continuă Fielding. Dacă asta nu e o situaţie cu luare 
de ostatici, atunci nu înțeleg de ce nu poţi ieși ca să vorbim ca 
lumea. Măcar spune-mi numele tău adevărat. Dacă vrei să te 
ajut, am nevoie de ceva cu care să pot lucra. 

— lisuse Hristoase! izbucni Aston. Uite ce. Sună-mă când 
ajunge echipajul de dezamorsare. 

Închise și clătină din cap. 

— A mers ca pe roate, spuse George. 

— Încep să înțeleg de ce are Mac o părere așa de proastă 
despre poliţie. 

Aston se plimbă prin cameră, încercând să-și limpezească 
mintea. Avea prea multă adrenalină în corp și asta îl împiedica 
să gândească la rece. Mole era singura persoană care știa că 
venise aici. Deci, de ce nu spusese Mole poliţiei întreaga 
poveste? Să le fi explicat că aici nu era vorba de ostatici. Işi 
frecă faţa. Nu avea niciun sens. Pe de altă parte, dacă priveai 
din perspectiva lui Mole... Mole nu avea timp de poliţie nici în 
cele mai bune zile ale lui. Și era predispus la accese de 
paranoia; efectele secundare ale excesului de cafea, droguri și 
timp petrecut în spaţiul cibernetic. Deci, Mole sună la poliţie, le 
dă un nume fals, sau, mai bine, nu le dă niciun nume, și apoi le 
dă adresa lui George, le spune să se ducă acolo repede pentru 
că se întâmplă o mare porcărie. Era posibil. Și avea o oarecare 
logică. 


168 


Firește, mai era o persoană care știa că venise aici. Dar ce 
avea Mac de câștigat dacă chema poliţia? 

Fața lui George se schimonosi de durere. 

— Oh, rahat! șuieră ea printre dinţii încleștaţi. Mamă, da’ 
doare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O crampă! Coapsa stângă! 

Aston veni mai aproape de pat, mai aproape de George, cu 
ochii aţintiţi pe pachetul gri de C4. Cu mare grijă, se întinse și îi 
masă ușor coapsa lui George, făcând numai mișcările minime. 
Niciunul nu scoase un cuvânt. Respirau doar când era absolut 
necesar. 

— Cred că mi-a trecut acum, spuse George. Poţi să te oprești 
dacă vrei. 

Aston se trase cu grijă de lângă pat. 

— Nu-mi place deloc treaba asta. Nu știu câtă adrenalină mai 
pot suporta. Și ţie ţi-e la fel de frică? 

— Frică e mult prea puţin spus, Paul. 

— O să ieșim de aici. 

Aston o sărută pe frunte. 

— Te cred. Și mulțumesc. 

— Mulţumesc pentru ce? 

— Doar mulţumesc. 

Aston se uită la bombă, la zerourile de pe ecran. Era atât de 
mică, și totuși parea că umple toată camera. Și cu toate că era 
mică, își reaminti el, era suficientă să-i transforme pe amândoi 
în praf și pulbere. Aveau toate șansele să nu simtă nimic. O 
lumină orbitoare și gata. Bun venit în neant! Aston nu credea în 
ideea vieţii de apoi. Nu i se părea deloc amuzant să petreci o 
veșnicie așezat pe un nor și cântând la harpă. Mai aruncă o 
privire spre C4, spre comutator, spre fire. Era atât de frustrant! 
Se simțea atât de inutil! Nu avea ce face decât să aștepte 
echipajul de dezamorsare. Și îi venea greu să aștepte chiar și 
când era bine dispus, darămite acum, când era atât de încordat. 
Deci unde naiba erau? Fielding îi spusese maxim zece minute. 
Ar fi trebuit să ajungă deja. 

Sună telefonul și Aston îl înhăță, așteptându-se să fie 
detectivul Fielding. 

— Dap, spuse el și fu lovit de o avalanșă de întrebări. 

— Cine e? E numărul corect? 


— Cred că e mama ta, șopti Aston cu mâna pe receptor. 

— Asta îmi mai lipsea, șopti la rândul ei. George, spune-i că 
nu sunt acasă. 

— Tocmai a ieșit, doamnă Strauss. 

— Și tu cine ești? Ce cauţi în casa fetei mele? 

— Sunt Paul. 

— Paul... Paul, repetă ea încercând să-l localizeze. Ah, da, 
Paul! Deci a ieșit, spui. Acesta este cumva un alt fel de a spune 
că nu vrea să vorbească cu mama ei? 

— Știţi, nu e momentul cel mai potrivit. 

— Nu e un moment potrivit. Aud ce spui. Nu are niciodată 
timp să stea de vorbă cu mama ei. E mereu prea ocupată. Ei 
bine, transmite-i că am sunat și mai transmite-i că atunci când 
are timp, știe unde să mă găsească. 

Cu asta, telefonul amuţi. 

Aston așeză cu grijă receptorul în furcă. 

— Cred că tocmai ai reușit s-o scoţi din sărite pe mama ta 
fără să rostești un cuvânt. Destul de impresionant. 

— Paul, mama e mereu supărată pe mine. Și rareori trebuie 
să spun ceva. Deci, adăugă ea, uitându-se la cele trei zerouri de 
pe ecranul laptopului, de unde ai știut că Maco să dezamorseze 
bomba? 

Aston se sprijini de tocul ușii. Ultimul val de adrenalină se 
domoli, lăsându-l secătuit; rămășițele mahmurelii lui pândeau 
undeva în fundal, ca un strigoi sfios. Dacă ar fi avut de ales, ar fi 
preferat să stea tolănit pe o canapea la un film, cu o cafea 
neagră și niște aspirină. 

— A treia variantă, spuse. 

— Și asta ce mai înseamnă? 

— Un lucru asupra căruia tot stăruie Mac. 

— Tot nu pricep. _ 

— Nici eu nu sunt sigur că pricep, recunoscu Aston. In orice 
caz, nu în întregime. A treia variantă e varianta ascunsă. Cea pe 
care trebuie s-o cauţi pe ocolite. 

— Încă sunt în ceaţă, Paul. 

— Ideea e că mi-am dat seama că indiferent care sunt 
planurile de viitor ale lui Mac, sunt și eu implicat în ele... cumva. 

— Și ai făcut deducţia asta bazându-te pe ce, de fapt? 

— Lucrul pe care-l aveau în comun cele două opţiuni era că eu 
scăpam nevătămat din ambele. 


170 


George rămase tăcută o vreme, apoi spuse: 

— Dă-mi voie să trag o concluzie. Ţi-ai pariat viaţa pe baza 
unei... bănuieli? Și ai făcut asta ca să-mi salvezi viața? 

— Ceva de genul ăsta, spuse Aston. 

Telefonul sună din nou. Aston îl ridică și rosti un „alo” 
precaut, în caz că era tot doamna Strauss. Răcnetul aspru al 
inspectorului Fielding îi umplu urechea. 

— Echipajul de dezamorsare e aici. 

— Păi, ce naiba așteptați? răspunse Aston. Trimiteţi-i 
înăuntru. 


31. 


Ca o ţestoasă gigantică de metal negru, expertul în 
dezamorsarea bombelor intră ușor în dormitor, trăgând o cutie 
mare de aluminiu după el. Era îngropat într-un echipament 
blindat din cap până în picioare; pe piept era scris 
DEZAMORSARE BOMBE cu litere mari și albe. Echipamentul era 
întregit de o cască cu o vizieră groasă. Dinţii albi strălucitori de 
sub mustaţa îngrijită erau visul oricărui dentist. 

— Mă cheamă Stuart, anunţă cu o încredere demnă de un 
pilot de avioane, și cu un accent din sudul Angliei. Examină 
încăperea cu ochi pătrunzători, nelăsând să-i scape nimic. Se 
uită la bombă, la laptop și, în cele din urmă, la pat. Bună, spuse 
el. Tu trebuie să fii Georgina? 

— George, îl corectă ea. 

Bărbatul se întoarse spre Aston. 

— lar tu ești Paul. 

O afirmaţie, mai degrabă decât o întrebare, iar Aston, spion 
înnăscut, se întrebă de unde aflase informaţia asta. 

— Paul, în locul tău, aș dispărea din zonă. 

— Rămân aici, spuse Aston. 

— Nu e nevoie să stai aici, așa că, dacă ai putea... 

— Rămân aici, repetă Aston, cu mai multă convingere. 

— Pentru propria ta siguranţă, îţi sugerez, din tot sufletul, să 
pleci. 

— Sau ce? O să mă scoţi cu forţa? Hai să te pun repede la 
curent cu ce aveam aici, Stuart. Avem C4, un comutator înclinat 


171 


cu mercur, și nu avem cum să știm dacă bomba e conectată la 
alte mecanisme explozive capcană. Acum, mai spui că șeful tău 
o să trimită pe cineva aici ca să mă scoată afară? Să riște inutil 
viața altcuiva? Ai văzut cât e de mare camera asta. Trei suntem 
deja prea mulţi, deci dacă dă cineva buzna aici și încearcă să 
mă scoată cu forţa - căci, crede-mă, n-o să plec de bunăvoie - 
bomba se declanșează și... cred că știi ce urmează. 

— Ai văzut vreodată rezultatul unei explozii? Nu e ca-n filme, 
să știi. 

— De fapt, chiar am văzut. Și crede-mă, dacă aș avea de ales, 
m-aș afla cât se poate de departe de aici. Dar cea care stă 
întinsă pe pat e prietena mea cea mai bună, iar în clipa asta are 
nevoie de mine. 

Stuart îl studie cu atenţie o clipă. 

— Nimic din ce aș putea spune nu te-ar face să te 
răzgândești? 

— Nimic. 

— Dacă vrei să știi părerea mea, cred că ești nebun dacă 
rămâi. 

— Mi s-a spus și mai rău de atât. 

— OK, păi atunci hai să te echipez cu niște armură de 
protecție. 

— Nu avem timp. Ai văzut comutatorul înclinat cu mercur? 
George a avut deja o crampă. Am avut noroc de data aia. 

— Nu vă grăbiţi, băieţi, strigă George de pe pat. Dacă nu vă 
deranjează prea tare, adăugă ea, v-aș fi foarte recunoscătoare 
dacă m-aţi scăpa de porcăria asta. 

Stuart aprobă din cap. Fără niciun alt cuvânt, își deschise 
cutia și se apucă de lucru. 

În timp ce Stuart dezamorsa bomba, Aston avea o conversaţie 
telepatică cu George. Un zâmbet, un semn cu ochiul, gesturi 
mărunte care-i spuneau „Sunt aici, cu tine”. George voia să pară 
curajoasă, dar nu reușea să-l păcălească pe Aston. | se vedea 
încordarea în fiecare rid și în fiecare liniuţă de pe față, și o 
peliculă fină de transpiraţie îi făcea obrajii și buzele să 
strălucească. „Nu-i nimic, îi spunea Aston din priviri, ai voie să-ţi 
fie frică.” 

Se tot uita la Stuart; curiozitatea aceea morbidă. Nu voia să 
se uite, dar nu se putea abţine. Ochii lui Stuart erau concentrați 
la maximum în spatele vizierei, iar mâinile i se mișcau cu 


172 


siguranţă. Din când în când se îndrepta și se uita atent la 
bombă. Apoi se întorcea la treabă, mișcându-se cu infinită grijă, 
știind dinainte care era următorul pas de făcut. Aston realiză că 
viața lui și a lui George stăteau în mâinile acestui străin. Spera 
că Stuart își cunoaște meseria; fără îndoială, părea că știe ce 
face. Aston simţi cum i se prelinge transpiraţia pe frunte în timp 
ce un nou val de adrenalină îi prăjea terminaţiile nervoase. Il 
furnica pielea și avea stomacul întors pe dos. Se uită la ceas. 
Stuart lucra doar de cincisprezece minute, dar i se părea o 
veșnicie. Expertul în dezamorsări luă un foarfece și se apucă de 
tăiat fire fără nicio ezitare. Aston își dădu seama că-și ţinea 
respiraţia, și se chinui să respire. Inspiră, expiră, inspiră, expiră. 
Stuart își îndreptă atenţia spre laptop. Incepu să butoneze, 
apăsă câteva taste, mișcând aprobator din cap. Intr-un final, se 
apropie de George, îi spuse să stea nemișcată. Cu cea mai mare 
grijă, separă detonatorul de explozibil și apoi desfăcu încet 
banda adezivă. 

— În regulă, oameni buni, puteţi respira din nou, îi anunţă el, 
îndreptându-se de spate. Pachetul de C4 se afla în mâinile lui, în 
siguranţă. Așeză explozibilul pe noptieră și-și scoase casca. Faţa 
îi strălucea de transpiraţie, iar mustaţa îi era umedă și pleoștită. 
Se pare că până și Supereroii pot fi stresaţi. 

Stuart se întinse spre cutia lui de aluminiu, luă un briceag 
elvețian din ea și îi scoase lama. Tăie funiile de la mâinile și 
picioarele lui George, îi spuse să o ia ușor, să nu se ridice brusc. 
George îi ignoră sfatul și sări în picioare ca un câine scăpat din 
lesă. Se dezechilibră imediat, dar Aston era pregătit s-o prindă. 

— Nu ai auzit ce-a spus omul ăsta? o apostrofă în timp ce o 
conducea înapoi spre pat și o ajută să se așeze. 

— Nu e momentul pentru dojană, Paul, spuse ea, fără să fie 
supărată. 

Își masă membrele ca să-și pună sângele în mișcare, cu faţa 
înviorată de un zâmbet larg, copilăresc, ce-i trăda ușurarea de la 
o poștă. Aston bănuia că și el avea cam aceeași expresie. 

— Cum te simţi? 

— Cam epuizată, dar fericită că trăiesc. 

— Ciudat, spuse Stuart gânditor, aruncând cuvântul ca pe o 
momeală. 

— Ce anume? întrebă Aston, prinzând momeala. 


173 


— Bomba a fost destul de simplă - mă rog, în măsura în care 
lucrurile astea pot fi simple. Asta, nu ca s-o minimalizez. Când ai 
de a face cu bombe, toate impun respect. Și una mică te poate 
omori la fel de bine ca una mare. Fără mecanisme-capcană, 
foarte elegant construită. Programul de calculator care controla 
detonatorul a fost deosebit de impresionant. Cine l-a conceput 
își cunoștea meseria foarte bine. 

— Și? spuse Aston. 

— Comutatorul cu mercur nu era conectat, explică Stuart. Era 
atașat la detonator ca să pară că e conectat, dar nu era. Cine a 
făcut bomba asta știa bine ce face, deci ce punea la cale? Nu 
are logică. 

„Are, dacă l-ai cunoaște pe Mac”, gândi Aston. Mac a vrut să 
se joace cu ei, să-i vadă speriaţi și mișcându-se cu cea mai mare 
precauţie. Și asta îi confirmă și teoria lui despre a treia opţiune. 
Mac nu voise ca el să se arunce în aer în mod necugetat. Da, 
avea o logică perfectă. 

— Ai dreptate, n-are nicio logică, spuse Aston. 

— Am putea ieși de aici? interveni George. Am nevoie deo 
gură de aer proaspăt. 

— După dumneavoastră, spuse Stuart. 

Aston o ajută să se ridice și o lăsă să se sprijine de el cât avea 
nevoie, și se pare că avea mare nevoie. O simţea cum tremură, 
cu corpul lipit de el, dar se prefăcu că nu observă. 

O luară spre ieșire, cu Stuart mișcându-se greoi în urma lor. 
Ușa de la intrare era larg deschisă și în clipa în care pășiră afară, 
fură luaţi pe sus de doi ofițeri de poliţie, un bărbat și o femeie. 
Poliţista înfășură o pătură pe umerii lui George și îi spuse câteva 
cuvinte de încurajare. Un mic detașament de jurnaliști era deja 
acolo, împingându-se în bariera care fusese ridicată ca să-i ţină 
la distanţă cu camerele de luat vederi îndreptate spre fațada 
casei. Aston ridică automat o mână ca să-și ascundă chipul și 
observă că și George făcea același lucru cu pătura. „O să fie 
extrem de încântați la bază”, gândi Aston. În ultima vreme, MI6 
avusese parte de mai multă atenţie din partea presei decât în 
orice alt moment din istorie. Și mass-media încă nu avea nicio 
idee despre faptul că un maestru în spionaj de la MI6 era 
implicat în lovitura de la Leicester Square. Când aveau să afle 
asta, vor dori să cadă câteva capete. Jenant era prea puţin spus. 
Faptul că MI6 fusese prins dormind în front era destul de grav, 


174 


dar ca unul dintre agenţi instituţiei să fie implicat, asta era o 
adevărată catastrofa. 

Centrul de gestionare a crizei era găzduit într-o camionetă 
mare care fusese parcată la vreo cincizeci de metri de locuinţa 
lui George. Scânteia albă în soare, la marginea trotuarului cu 
inscripţia „Poliţia Metropolitană” scrisă cu litere mari pe o parte, 
alături de emblemă. Inspectorul Fielding îi aștepta înăuntru. 
Aston deduse cine era înainte să facă cunoștință; arăta la fel de 
bădăran după cum îi păruse și la telefon. Complet chel, iar capul 
lui în formă de glonț reflecta tubul fluorescent care ilumina 
camioneta. Avusese nasul rupt de câteva ori și-i rămăsese 
strâmb. Avea gâtul roșu, iritat de la gulerul strâmt al cămășii. 
Purta un costum bleumarin de mâna a doua, care nu i se așeza 
bine pe corp. Cu fălcile lăsate, talia groasă și capul pleșuv îi 
amintea lui Aston de o încrucișare dintre o gorilă și un măcelar. 

Fielding stătea la un birou ieftin pe singurul scaun din cabină. 
Nu se deranjă să se ridice. Pe suprafaţa de lucru se afla un 
computer, o hartă a Londrei pe un perete, o tablă albă pe altul. 
Îi concedie pe cei doi ofiţeri cu un gest nerăbdător, făcut cu 
mâna lui cărnoasă. Pe un deget avea un ghiul de aur, de un 
prost gust absolut, dar util, fără îndoială, când era vorba de 
spart dinți. 

— Deci, spuse el, ar putea să-mi spună unul din voi ce dracu' 
se întâmplă aici? 

Aston și George rămaseră muţi. 

— Deci așa stau lucrurile, da? Bine, ce-ar fi să vă spun eu ce 
știu și de acolo putem merge mai departe. 

Le aruncă o privire aspră. Era o privire care ar fi ţinut cu niște 
criminali sau violatori, se gândi Aston, o privire menită să scoată 
confesiuni chiar și de la cei mai mari infractori. La IONEC trecuse 
printr-un interogatoriu lung, Puterile de Sus voiau să știe cum s- 
ar purta dacă ar fi prins de dușmani. Interogatoriul lui durase 
două zile și se descurcase admirabil, fără să-și trădeze deloc 
acoperirea. Și George trecuse testul cu brio. La ora aceea, nu-și 
imaginase că dușmanul s-ar putea să fie un detectiv înțepat de 
la Scotland Yard. Fielding continuă să-i privească aspru, iar 
Aston recunoscu că era un maestru. Chiar dacă nu făcuse nimic 
rău, nu se simţise niciodată mai vinovat în viaţa lui. 

— OK, hai să începem, spuse Fielding. Obișnuit ca lucrurile să 
meargă cum vrea el, deschise un carnețel și continuă fără 


175 


grabă: La exact 4.36 p.m., primim un telefon care ne anunţă că 
în West Hampstead avem o luare de ostatici. Apelantul s-a 
prezentat drept Kevin Spacey... evident, nu e numele lui 
adevărat. Ne mobilizăm și, când ajungem, vă găsim pe voi doi 
înăuntru. Am interceptat telefonul de la doamna Strauss, iar ea 
ne-a fost de mare ajutor. Ne-a dat numele voastre. Și, destul de 
interesant, a menţionat că lucraţi amândoi la MI6. Deci asta mă 
face să mă întreb de ce se joacă doi spioni cu bombele în West 
Hampstead. 

George chicoti și flutură din gene. Aston tăcu mâlc și o lăsă 
să-și facă jocul. Nu era prima dată când folosea această tactică. 

— Inspectare, zise ea, apropiindu-se puţin mai mult de birou, 
solicitându-i subtil atenţia. Trebuie să o scuzați pe mama, dar 
are deja o vârstă. Îi e cam greu să facă diferenţa între realitate 
și ficțiune, și devine adesea confuză. E foarte trist. Chiar 
săptămâna trecută era convinsă că e Anastasia și era gata să 
sară în primul avion spre Rusia ca să-și revendice moștenirea de 
drept. Cum spuneam, e foarte trist. Nu mai știm ce să ne facem 
cu ea. 

— Mi-aţi frânt inima, domnișoară Strauss! Deci spuneți că nu 
lucraţi pentru MI6? 

Mai chicotește o dată, și flutură iar din gene. 

— Serios, inspectore. Arăt eu a spioană? 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Suntem sub arest? întrebă Aston. 

— Nu. 

— În cazul acesta, am plecat. 

— Ah, făcu inspectorul. Mi-e teamă că nu e chiar așa de 
simplu. 

— Mie mi se pare destul de simplu. Nu suntem arestaţi, deci 
putem pleca oricând vrem. Nu-ţi trebuie o diplomă în drept ca 
să știi asta. 

— Da, dar dacă aţi avea vreo diplomă în drept aţi ști că Legea 
Antiterorism îmi dă voie să vă rețin două zile pentru 
interogatoriu. Cred că veţi găsi condiţiile de la Paddington Green 
extrem de precare. 

— Credeţi că sunt terorist? Asta e o tâmpenie, și o știți deja. 

— Domnule Aston, tot ce am nevoie ca să vă rețin e 
suspiciunea că aţi putea fi implicat în activităţi teroriste, spuse 
Fielding. Aţi fost înăuntru cu o bombă și nu răspundeţi la 


176 


întrebări - ce ar trebui să înţeleg din asta? În ceea ce mă 
privește, am toate suspiciunile de care am nevoie. Acum, fie 
acceptaţi amândoi să colaboraţi, fie vă duc eu însumi în 
Paddington Green. Și, în plus, o să vă ţin pe amândoi acolo până 
când începeţi să-mi răspundeți la întrebări. Pot obţine 
prelungire, după prelungire, după prelungire. Și am să continui 
până albim cu toţii, dacă trebuie. Dar pot să vă promit un lucru: 
o să vorbiti. 

Aston și George se uitară unul la altul, împărtășind același 
gând: parcă nu așa era scenariul. Două zile de intimităţi cu 
detectivul cu capul ca un glonț nu aveau cum să fie o fericire. Și 
cât rău mai putea face Mac în două zile? Dar cooperarea nu era 
o opţiune. Doctrina MI6 le intrase în sânge. „Deci care e a treia 
variantă, Mac?” Chiar în timp ce-și punea întrebarea, găsise deja 
răspunsul. Dacă te necăjește un bătăuș, atunci te împrietenești 
cu cel mai mare băiat din parc și-l rogi să-l pună la punct pe 
bătăuș pentru tine. Sigur nu vor fi încântați la Vauxhall Cross, 
dar asta era ultima opţiune. 

— Bănuiesc că am voie să dau un telefon, spuse Aston. 
Acestea sunt regulile, nu? 

In timp ce aștepta ca Aston să facă următoarea mișcare, 
Fielding își scosese sacoul bleumarin și îl atârnase pe spătarul 
scaunului. Două pete de transpiraţie erau pictate la subsuorile 
cămășii sale șifonate. Fielding ridică din umerii lui masivi, într-un 
gest ambiguu. Gestul ar fi putut fi tradus cu „corect”. Dar putea 
la fel de bine să însemne „asta dovedește că ai ceva de ascuns, 
așa că ia lopata și sapă-ţi mai adânc groapa”. Pe Aston nu-l 
preocupă deloc să interpreteze gesturile lui Fielding. Își 
cunoștea drepturile și asta era de ajuns. 

Işi scoase telefonul mobil, îl deschise, se opri o clipă să se 
decidă cum să-și folosească mai bine dreptul. Căută în agendă 
până găsi numărul de care avea nevoie. Mole răspunse imediat. 
Pe fundal se auzeau ţipetele, gemetele și muzica proastă a unui 
film porno. Își notă în minte să-și decontamineze camera de zi. 

— Pau... 

— Taci și ascultă, Mole. Aston îi spuse de ce avea nevoie, 
conștient de privirea pătrunzătoare a lui Fielding ce-i ardea 
ceafa. 

— Ai terminat? întrebă Fielding când Aston închise. 

Aston nu zise nimic. 


177 


— Aa, mă tratezi cu tăcere, nu? 

Tot nimic. 

— Aş putea da lecţii de răbdare chiar și unui sfânt, domnule 
Aston. Putem face asta toată ziua, dacă vrei. 

Cinci minute de tăcere care părură o veșnicie și apoi sună 
mobilul lui Aston. Răspunse, apoi îi dădu telefonul lui Fielding, 
fără niciun cuvânt. 

— Ce-i asta? spuse Fielding. 

— E pentru dumneavoastră, zise Aston simplu. 

Inspectorul ascultă puţin și apoi spuse: ` 

— Și ar trebui să cred că ești șeful MI6? Așa, pe cuvânt? Incă 
o pauză, și apoi: Dovedește! 

O pauză mai lungă. 

— Bine, vă ascult. 

Tot restul convorbirii Fielding nu mai vorbi deloc. Ascultă în 
liniște o bună bucată de vreme, iar fața i se înroșea din ce în ce 
mai tare. Aston putea să jure că și petele de transpiraţie de pe 
cămașă i se măriseră. Singurul lucru pe care îl mai spuse 
Fielding veni la sfârșit. 

— O să mă asigur de asta, domnule Kinclave. 

Fielding aruncă telefonul, iar Aston îl prinse cu o mână, de- 
abia abţinându-se să-i arunce o replică sarcastică. Fielding 
părea gata să explodeze și nu avea nimic de câștigat dacă și-l 
făcea dușman. Inspectorul răcni și cei doi ofițeri de poliţie care îi 
escortaseră din fața casei apărură imediat în ușă. 

— Vă rog duceţi-i pe amândoi acasă la domnul Aston și 
asiguraţi-vă că ajung acolo cu bine. Aveţi grijă să nu fie 
deranjaţi de presă și să așteptați în fața blocului până când intră 
înăuntru. 

— Domnule... spuse polițista. 

— Ai o problemă să respecţi ordine? 

— Nu, să trăiţi. 

Pe când coborau scările de metal în stradă, Aston încercă să 
nu se uite înapoi. Era convins că privirea lui Fielding l-ar fi 
transformat în stană de piatră. 

Afară, George se întoarse spre poliţist și spuse: 

— A fost cumva vreunul din voi implicat în evacuare, din 
întâmplare? 

— Amândoi am fost, zise poliţista. De ce? 


178 


— Unul din vecinii mei e cam bătrân și mă întrebam dacă e 
bine. 

Poliţiștii se uitară unul la celălalt și femeia spuse: 

— Vă referiți la domnul în vârstă care locuiește în casa de 
vizavi de a dumneavoastră? 

— Da, la el, spuse George. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Zicea că se duce să stea cu sora dumnealui. Nu pricepea 
de ce se face atâta tam-tam. Vorbea întruna de război, despre 
cum aterizau atunci bombele pe stradă tot timpul și nimeni nici 
măcar nu clipea. 

— Bănuiesc că n-aţi văzut încotro a luat-o? 

Poliţista clătină din cap. 

— Îmi pare rău. 

Pe bancheta din spatele mașinii de poliţie, Aston șopti: 

— Îmi spui și mie despre ce a fost vorba? 

— Clive locuiește vizavi, șopti George, la rândul ei, e director 
de publicitate și are vreo treizeci și ceva de ani. li arătă cu capul 
spre Merţanul roșu strălucitor parcat în faţă. Adică, fii serios, 
arată asta a mașină pe care ar conduce-o un pensionar? Ai trei 
încercări să ghicești cine era bătrânul. 

— Mi-am imaginat că o să vrea să stea pe aproape, dar nu 
chiar atât de aproape. 

— Un pic cam riscant, nu crezi? 

— Depinde cum privești lucrurile. Din punctul de vedere al lui 
Mac, cea mai bună ascunzătoare e în văzul tuturor. Ești observat 
doar atunci când stai și pândești în umbră. 

— Ei bine, a scăpat, deci presupun că are dreptate, spuse 
George. Nu te superi dacă mă găzduiești peste noapte, da? 
Chiar nu mă încântă să stau singură la mine acasă. Mi s-ar părea 
prea înfiorător. 

— Chiar te rog. 

Înainte să pornească, șoferul îi întrebă unde să îi ducă. Aston 
îi spuse că-l va ghida pe drum. Bariera fu mutată și mașina de 
poliţie trecu prin ceata de jurnaliști. Fotografii își lipeau 
aparatele de geamurile mașinii, așa că Aston și George trebuiră 
să se ascundă unul într-altul ca să nu li se vadă fața. Aston îi 
simţi obrazul cald lipit de al lui, atingerea respirației ei, parfumul 
de cocos din păr. 


179 


— Cam așa trebuie să fie când ești faimos, spuse George când 
se îndepărtară. Işi sucea capul dintr-o parte într-alta, probabil 
uitându-se după paparazzi ascunși pe după ziduri și mașini. 

— Nu știu cum de reușește cineva să facă faţă constant, zise 
Aston. Nu aș suporta să-mi fie invadată intimitatea. 

— Ai ceva de băut acasă? 

— Nu. Sunt abstinent, ai uitat? 

— Asta e problema ta, nu a mea. După ziua pe care am avut- 
o, am nevoie de o tărie. Când se apropiară de capătul străzii și 
șoferul întrebă încotro s-o ia, Aston se uită în spate să se asigure 
că erau suficient de departe de vulturi. 

— Păi, poţi să ne lași aici, de fapt. 

— Imi pare rău, inspectorul Fielding a fost foarte clar în 
legătură cu faptul că trebuie să vă duc acasă. 

„Da, se gândi Aston, ca să afle unde stau.” 

— Oprește mașina, se răsti el. 

— Nu trebuie să-mi vorbiţi pe tonul acesta, domnule! 

— Ultima dată când am verificat, asta era o ţară liberă. Acum, 
dacă nu ne arestezi, trage pe dreapta și deschide ușa. 

Mașina de poliţie se îndreptă ușor spre bordură. 


32. 


Vechiul scaun de frizer e confortabil și uzat, iar pânza subțire 
și roşie de nailon așezată în jurul umerilor îmi ajunge la 
genunchi. Mâinile lui Fogarty sunt mai sigure ca niciodată, dar 
are niște urme roșii urâte de la legături. Luminile orbitoare ce 
înconjoară oglinda de machiaj i-au transformat pupilele în 
gămălii de ac. Are privirea asta îngrijorată, de parcă nu e prea 
sigur ce să înțeleagă din comportamentul meu. Asta e bine. Am 
nevoie de el în priză. Gata să îmi facă pe plac. Ori de câte ori 
devine puţin prea stresat, îi amintesc de bani, și asta pare să-l 
ajute să se concentreze. Când am ajuns acasă aseară era exact 
acolo unde îl lăsasem. Aproape că mă așteptam să văd vreun 
semn că încercase să se elibereze. Nu că l-ar fi ajutat cu ceva. 
Chiar dacă ar fi reușit să se târască prin camera de zi, ar fi avut 
de luptat cu ușa. Și chiar dacă ar fi reușit cumva să iasă în hol, 
nu avea cum să treacă de ușa de la intrare, nu cu toate 


180 


încuietorile pe care le avea. Îi tăiasem firul de la telefon, deci nu 
trebuia să-mi fac griji în privinţa asta. Nu se mișca deloc și asta 
m-a îngrijorat. Preţ de o secundă, am crezut că făcuse atac de 
cord. Asta chiar ar fi fost o problemă. Și apoi a scos un sforăit și 
un mormăit, și am știut că totul avea să fie în regulă. Câteva 
palme ușoare l-au trezit. M-am lăsat jos și i-am scos călușul. 

— În sfârșit. Vorbea de parcă avea gura plină cu nisip, și 
cuvintele îi ieșeau ca pietrișul uscat. Te-ai întors. 

— De parcă te-aș fi abandonat aici astfel. 

— Păi, chiar începusem să mă întreb. 

Cina mea festivă din seara aceea a constat în conservă de 
carne de vită, conservă de cartofi, conservă de mazăre, pe care 
le-am udat cu o cutie de Foster's caldă. Fogarty n-a vrut să 
mănânce cu mine. Nu-i era prea greu să sară peste câteva 
mese. Are suficiente depozite de grăsime să-l ţină până la 
Crăciun. 

Aveam o mulţime de motive de sărbătoare. Băiatul s-a 
comportat conform așteptărilor. Dacă e să fiu sută la sută 
sincer, au fost vreo câteva momente în care am crezut că o va 
da în bară, dar s-a dat pe brazdă la sfârșit, și asta e tot ce 
contează. Oricine spune că doar călătoria contează vorbește 
prostii. Când ai mers atât de departe ca mine, îţi dai seama că 
destinaţia e tot ce contează. Restul e decor; plictisitor și 
repetitiv, care nu ajută la nimic în mod real. Mi-am terminat 
cina, am ridicat cutia de bere într-un toast: 

— Pentru noi, am spus. Nimic nu ne mai poate opri acum. 

De partea cealaltă a mesei, Sophia își ridică și ea paharul de 
cristal cu vin. Avea flori de câmp în păr, iar mișcările îi erau line 
și ușoare. Așa era Sophia pe care mi-o amintesc. Radioasă, 
graţioasă și plină de viaţă. Am clipit ca să-mi alung lacrimile și, 
când am deschis, ochii eram singur la masa cu tăblie din 
imitație de marmură neagră din bucătăria înghesuită a lui 
Fogarty, înconjurat de conserve și ţinând cutia ridicată spre 
scaunul gol. 

Fogarty lucrează fără flerul și  exuberanţa care-l 
caracterizează de obicei. Când m-a făcut bătrân, se vedea că se 
distrează de minune și că pune suflet în ceea ce face. Se umfla 
în pene, se dădea în spate, cu degetul la gură, se gândea până 
trăgea repede un fum de ţigară, și apoi se concentra să facă o 
mică modificare pe care eu n-o vedeam cu ochii mei de profan; 


181 


se dădea iar în spate, se mai gândea puţin și iar se cufunda în 
arta lui. Degetele lui grăsuțe se mișcau cu repeziciune, expert, 
de parcă ar fi gândit singure. 

Acum lucrează ca un cântăreț obosit care a revenit pe scenă 
de prea multe ori. Nu pune suflet în ceea ce face. Atenţie mare, 
când Fogarty muncește, chiar și la capacitate minimă, tot îi 
întrece pe mulţi machiori profesioniști. Și-a învăţat meseria în 
Ealing în anii 1960 și a câștigat bine până când industria 
britanică de film s-a dus naibii. De aceea a deschis atelierul. 
Inchiriatul de costume abia îi acoperea chiria, așa că a început 
să diversifice, oferind identități alternative oamenilor care voiau 
să dispară și care își permiteau să o facă. Pentru prețul potrivit 
făcea rost de pașapoarte, permise de conducere, numere de 
asigurare și, firește, cel mai important, o faţă nouă. Mai trage un 
fum nervos, studiază pozele prinse de oglindă, pune ţigara în 
scrumieră cu o mână tremurândă. la o pereche de foarfece. 

— Ai grijă cu aia, îl avertizez. 

— Da, Mac, sigur că am. 

Asta a fost tot ce a spus de când m-am așezat în scaunul lui 
roșu de frizer. 

— Calmează-te, îi zic. N-aș vrea să greșești. 

— Stai liniștit, Mac, n-o să greșesc. Nu trebuie să-ți faci griji în 
privinţa asta. 

Zâmbește forţat. 

Incepe să tundă peruca, oprindu-se din când în când să 
compare stilul cu persoana din fotografie. Mă uit în oglindă și e o 
experiență suprarealistă, chiar mai puternică decât atunci când 
m-a făcut bătrân. De data asta dăm timpul înapoi. Mă uit într-o 
oglindă a timpului și văd umbre ale celui care am fost odată. 

Evadez și o caut pe Sophia dincolo de oglindă. A mai fost aici, 
și se va întoarce din nou. Mă uit adânc în oglindă și persoana în 
devenire mă privește înapoi. Mă pierd în amintiri: Sophia, 
pregătindu-se să iasă în oraș și întrebându-mă cum îi stă rochia 
neagră superbă, dacă i se potrivește sau nu, prefăcându-se 
supărată când îi spun că îi stă bine în orice ar îmbrăca; Sophia, 
cu ochii închiși, ascultând pierdută un cântec; Sophia îmbrăcată 
în piele neagră și pocnind dintr-un bici; Sophia oferindu-și 
zâmbetul acela mic și jucăuș, privirea de pe faţa ei care-mi 
spune că știe ceva ce eu nu știu... vreau s-o aduc înapoi la viaţă, 
dar nu merge și, cu cât încerc mai tare, cu atât se îndepărtează 


182 


mai mult. Închid ochii, încerc să mi-o imaginez în minte și inima 
mea mai moare un pic când îmi dau seama că nu pot face nici 
măcar asta. Doamne, nici măcar nu-mi pot aminti cum arăta! Mă 
cuprinde panica. Parcă aș pierde-o din nou. 

Și tocmai când cred că a dispărut pentru totdeauna, uite-o, a 
apărut în oglindă. Mă necăjea doar. Nici acum, în moarte, nu se 
poate abtine. Îi zâmbesc, și-mi răspunde tot cu un zâmbet, și 
astfel sunt sigur că e ea. Nimeni din lumea aceasta nu zâmbește 
ca ea. Suntem pretutindeni și nicăieri, în stare să existăm în 
spaţii și timpuri multiple. Acum suntem iar în Viena, plimbându- 
ne de mână prin Innere Stadt, intimidaţi de maiestuoasele 
clădiri baroce; acum suntem în fața unui birou de registratură 
dintr-o clădire murdară, într-o după-amiază ploioasă în Londra, 
iar Sophia e o nălucă în rochia ei albastră de nuntă, cu flori de 
câmp în păr, reflectând frumuseţea sălbatică din inima ei; acum 
suntem în pat, pierduţi în intensitatea momentului, cu lumina 
lumânărilor jucându-se pe pielea ei, cu picături de transpiraţie 
licărindu-i între sâni; acum îmi cântă, acompaniindu-se la pian, 
un cântec pe care l-a scris ea, iar versurile sunt în italiană, 
pentru că ea crede că e cea mai senzuală limbă din lume... 

Atâtea amintiri... 

Când mi-am dat seama ce era Sophia cu adevărat? O 
întrebare care nu are un singur răspuns. Când mă autoiluzionez, 
îmi place să fac pe victima unei mari conspirații. În momentele 
de sinceritate, aș recunoaște că am știut din prima clipă în care 
s-a așezat în fața mea în barul acela din Viena și mi-a spus cum 
o cheamă. Am știut în subconștient. Latura conștientă a minţii 
mele era cam surdă în clipa aceea... sau, mai precis, nu voia să 
audă. 

Poate că o întrebare mai utilă ar fi: Când am călcat linia? A 
fost în noaptea aceea fatidică, în care i-am pus pe tavă toate 
secretele mele, sus, deasupra Vienei, învârtindu-ne pe cerul 
înstelat într-o roată gigantică? Sau a fost în ziua aceea, la o lună 
și ceva mai târziu, când Sophia a venit la mine cu caseta video? 
Am știut imediat că se petrece ceva. Avea o expresie îndurerată 
pe chip, de parcă s-ar fi dat o luptă în sufletul ei. 

— lartă-mă, Robbie, a spus ea, te rog, nu mă uri. 

Azi e duminică, ceea ce înseamnă că mai am șase zile. Dacă 
te iei după povestea asta născocită, Dumnezeu a pus tot 


183 


universul pe roate în șapte zile, deci îmi imaginez că și eu voi 
reuși să termin ce am de făcut. 

— Gata, mă anunţă Fogarty. Se dă un pas înapoi, precaut, și 
reflexia lui îngrijorată e distorsionată de umbre. Vezi cum ţi se 
pare. _ 

Nu mă grăbesc, îmi întorc capul în toate părţile. In timp ce 
examinez munca de maestru a lui Fogarty, îl bombardez cu 
întrebări despre cum e cel mai bine să-ţi dai jos latexul, cum să-l 
îngrijești, cum să-l pui la loc, cum să faci retușuri. La început îmi 
răspunde reţinut, dar până la urmă se lasă antrenat de subiectul 
lui favorit. 

— Deci, întreabă cu prudenţă, cum ţi se pare? 

— Foarte impresionant, spun. La înălțimea priceperii tale. 

Pe chipul lui Fogarty se citește ușurarea. 

— Deci, Mac, cât timp plănuiești să mai stai prin zonă? spune 
el, și apoi adăugă grăbit: Firește, poţi rămâne oricât dorești. 

— Câteva zile, îi spun. 

— Şi banii? 

— Bănuiesc că e în regulă să ţi-i dau în numerar? 

— Perfect, zice el. 

Se poartă nervos, de parcă vrea să-și ușureze sufletul, dar nu 
știe cum să înceapă. 

— Dă-i drumul, Fogarty! 

— Ştii, treaba asta cu legatul... ei bine, nu e nevoie s-o mai 
faci. Poţi avea încredere în mine. 

— Și iar o luăm de la capăt, spun către reflexia lui din oglindă, 
vorbești din nou de încredere. Știi în cine am eu încredere? 

— În cine? 

— În nimeni. 

Îmi vâr mâna sub pânza roșie, scot arma. O mică gaură 
neagră apare în fruntea lui Fogarty, iar sunetul împușcăturii e 
absorbit de amortizor. 


33. 


Viena, 1993 _ 
li dădu caseta și îi spuse să n-o urască. li sugeră să se uite 
când are o clipă liberă, apoi plecă. Fără niciun sărut sau o 


184 


îmbrățișare. Fără sex. Nici măcar nu și-a dat jos pardesiul. A 
intrat și a ieșit și mai repede. Îl lăsă cu ochii pironiţi pe ușa pe 
care o închisese în urma ei, cu mâna încleștată pe caseta video 
și întrebându-se despre ce era vorba. O întrebare redundantă. 
După ce se gândi o clipă, îi deveni totul clar. Işi turnă un pahar 
de vin, puse caseta în aparatul video și se așeză cu 
telecomanda în mână. 

Viața lor sexuală se îndreptase cu repeziciune pe teritorii din 
ce în ce mai întunecate. Nu aveau nicio limită, nimic nu era tabu 
pentru ei. Ea era mai mult decât încântată să-i ofere tot ce-și 
dorea. Plăcere și durere. Supunere și dominare. Și totul se afla 
pe casetă, totul filmat în camera închiriată. Zâmbi în sinea lui 
când își dădu seama unde fusese ascunsă camera de luat 
vederi. Crucifixul de deasupra patului. Prins asupra faptului de 
însuși lisus Hristos. Filmul nu era foarte clar, dar nu exista nicio 
îndoială asupra identității protagoniștilor. Nu exista nicio 
îndoială în mintea lui despre ce ar face Kinclave dacă ar pune 
mâna pe casetă. Chemat înapoi la Londra, un „regret, bătrâne, 
dar sunt sigur că înţelegi”, și apoi mutat într-un birou, acolo 
unde a înțărcat mutu' iapa. Deci, cum fenta treaba asta? Luă o 
gură de vin, puse filmul pe pauză. Alter-egoul lui de pe ecran 
era legat de pat, cu fata încremenită în mijlocul unui geamăt, în 
timp ce ea îi picura ceară fierbinte de lumânare pe testicule. 
Putea să-și dea demisia, dar asta nu avea să se întâmple. Dacă 
pleca, atunci nenorociții câștigau, iar el nu avea de gând să-i 
lase. A doua variantă era să le facă jocul. Să vadă ce voia ea și 
apoi să întoarcă situația în propriul lui avantaj. 

Porni din nou și filmul sărea la scena următoare. Acum ea 
stătea în patru labe, cu o curea de câine în jurul gâtului, și o 
mască pe față. Pe ecran, alter-egoul lui conducea mișcările, iar 
ea scâncea. Mamă, ce bună era! Una dintr-o mie. Acum că 
trecuse peste șocul inițial de a se vedea la televizor, trebuia să 
admită că exista o oarecare plăcere voyeuristă în asta. 

Se întâlniră în seara următoare, iar ea se purtă ca un iepure 
orbit de faruri pe șosea. Nu voia să-l privească în ochi. In loc de 
asta, îi tot arunca ocheade pe furiș, de parcă ar fi fost cine ştie 
ce criminal în serie. Ea spuse ce dorea, într-un discurs presărat 
de „ăăă'-uri și „îi?'-uri. Când termină, el izbucni în râs și îi zise 
că, dacă dorea ceva, trebuia doar să ceară. Apoi îi dădu câteva 
ponturi despre cum trebuia și cum nu trebuia să șantajezi. 


185 


— Și nu mă urăști? întrebă ea. 

Întrebarea veni direct din suflet, iar asta îl luă prin 
surprindere. Răspunsul lui chiar conta pentru ea. 

— De ce ai făcut-o? 

Ridică din umeri. 

— De ce o facem cu toții? Bani. 

Era un motiv la fel de bun ca oricare altul. Și era cinstit. Nu se 
îndoi nici măcar o clipă de asta. Ea nu făcea parte din categoria 
idealiștilor. Era o realistă până la capăt. 

— Deci, spuse ea, mă urăști? 

— De ce ti-ar păsa? 

Ea ezită, iși mușcă buza. 

— În mod normal nu mi-ar păsa. Dar tu ești altfel. 

— Și de ce ar trebui să te cred? De ce ar trebui să am 
încredere în tine? Tocmai ai incercat să mă șantajezi. 

— Robbie, ca regulă generală, eu nu cred că ar trebui să am 
încredere în cineva. Cum începi să ai încredere, o iei în freză. 
Dar... 

— Dar eu sunt altfel, termină el propoziţia în locul ei. Deci, 
cum jucăm jocul ăsta? 

Mai ridică o dată din umeri. 

— Asta e ceva nou pentru mine. 

— Și pentru mine, spuse el. Ce-ar fi să mergem înainte și să 
ne prindem pe parcurs? 

— Sună bine. _ 

Se apropie de el, învăluită în mirosul de Opium. Işi îngropă 
fața în umărul ei, inspiră adânc, trecându-i degetele în sus, pe 
sira spinării, spre gât. Îi prinse părul și-l răsuci în jurul mâinii, 
smucind tare. Ea îi inspiră ascuțit în ureche. 

— OK, spuse el. Am vorbit destul. Hai să ne-o tragem. 

Privind înapoi, poate că sărise calul în ziua aceea, cu filmul, 
sau poate că, la mai puțin de o săptămână, când el îi dădu o 
fituică de hârtie cu un nume pe ea. Sophia o luă fără niciun 
cuvânt, se uită la ea, o împături și o puse bine. Câteva zile mai 
târziu, ea îi înmână un plic. Înăuntru erau detalii despre un cont 
bancar elveţian, în care erau 50 000 de lire. Câteva săptămâni 
mai târziu, auzi că unul dintre informatorii MI6 din Egipt 
dispăruse în mod misterios. Dispărut, presupus mort. După acea 
primă dată, deveni mai ușor. Nu că și-ar fi asumat riscuri. Era 
întotdeauna atent cu ceea ce vindea, asigurându-se că nu va fi 


186 


afectat în niciun fel. Și recompensele erau spectaculoase. Aduna 
numerar în conturi ascunse de parcă erau bani de Monopoly. 

Află mai târziu că trecutul ei era departe de a fi atât de 
strălucitor precum i-l prezentase. Tatăl ei nu lucrase în armată; 
era pește. Mama ei fusese una din fetele lui. Nu existase nicio 
bunică de origine din Austria, care să-i fi spus povești romantice 
despre Viena. 

Fusese ceva normal să urmeze tradiția de familie. Cu felul în 
care arăta și cu dispoziția ei de a face orice își dorea clientul 
sfârșise prin a lucra pentru una dintre agențiile de escortă de 
top din Londra. Christopher nu-i fusese niciodată client, dar 
asociați de-ai lui îi fuseseră. Când avuseseră nevoie de o fată 
care să se ocupe de o treabă specială, fusese menționat numele 
ei. O abordaseră și bătuseră palma. Pentru ea era mereu vorba 
de bani. Nu se sătura niciodată. Și nu-i cheltuia, îi aduna 
grămadă, undeva. Pentru el, banii erau o parte importantă, dar 
nu erau totul. Din întâmplare sau nu, își alesese perfect 
momentul. Ea apăruse în viața lui când avea nevoie să intre într- 
un joc nou, și jocul în care îl initiase era perfect. Avea ocazia să 
se răzbune pe nenorociții care i-o trăseseră pe la spate. lată-l, 
era chiar în mijlocul lor, vânzându-i din stânga, din dreapta sau 
din centru, și nu aveau nici cea mai mică bănuială. 


34. 


Patul vibră ușor, trezindu-l pe Aston dintr-un vis suprarealist 
în care alerga printr-un câmp plin de manechine, toate având 
chipul lui. Simţi vibrația mai aproape, și o mână îl atinse pe 
picior, cu degetele croindu-și încet drum pe interiorul coapsei 
sale. Cu ochi somnoroși zări o ridicătură nedeslușită prin 
plapumă, deasupra bazinului său. Aston își lăsă capul înapoi în 
pernă și-și acoperi ochii cu dosul mâinii. Limba se jucă cu 
penisul lui, încet, aţăâţător, oprindu-se când ajunse la vârf. „Nu, 
nu. Nu”, îi sună în minte semnalul de alarmă. 

— Nu, gemu somnoros, nu te opri. O pauză, în care el se 
gândi că nu va continua, însă ea îl prinse cu toată gura, 
acţionând expert cu buzele și limba, înnebunindu-l cu căldura și 
umezeala ei. Era mai treaz acum, de fapt suficient de treaz să 


187 


știe că n-ar trebui să facă asta, dar era deja prea departe ca să 
se oprească. Mmm, șopti, reacționând la o schimbare de ritm. Il 
prinsese de baza penisului, strângând tare, și masându-i vârful 
cu limba. Menţinu ritmul, provocându-i o plăcere din ce în ce 
mai intensă, mai repede, și mai repede, iar el lăsă orgasmul să 
se apropie, nu făcu nimic să se abţină, stârnit până la punctul de 
unde nu mai era întoarcere, iar geamătul îi scăpă de pe buze 
primitiv, jos și gutural, cuvintele ridicându-i-se din rărunchi, 
simple, cât se poate de simple. 

— Doamne... George... 

Ea se opri atât de brusc, încât primul lui instinct fu s-o ucidă. 
Nu era amuzant. Deloc. Apucă marginea pilotei și o trase la o 
parte cu o mișcare nervoasă. 

Laura era îngenuncheată pe pat privindu-l furioasă. 

Aston se trezi complet într-o clipită, penisul i se micșoră, și 
căută repede ceva cu care să se acopere. Laura nu părea 
conștientă de propria ei goliciune, nu părea conștientă de nimic 
în afară de persoana lui, și expresia din privirea ei era crâncenă. 
Ar fi apucat pilota să se acopere sau s-ar fi întins jos, lângă pat, 
după pantaloni, dar era complet paralizat. Laura nu rostea 
niciun cuvânt și, într-un fel, era mai rău decât dacă ar fi tunat și 
fulgerat. Își luă ochii de la el și se uită de jur împrejur prin 
cameră, catalogând dovezile. 

— Ei bine... spuse într-un final. 

Niciun alt cuvânt nu sunase vreodată mai rece, nu fusese 
rostit cu atâta asprime. 

Cu ce cuvinte ai putea să te salvezi dintr-o astfel de situaţie? 
Orice ar fi spus ar fi fost deplasat. Asta era un exemplu clasic de 
situaţie fără ieșire. Pierdeai oricum. 

— Ei bine, repetă ea, ai ceva de spus în apărarea ta? 

Aston se frecă pe faţă, simțind barba nerasă zgâriindu-i 
palmele, și se rugă pentru o minune. Singurul lucru care-i trecea 
prin minte la ora asta era: „Nu e ceea ce crezi”. Dar asta ar fi 
fost ca și cum i-ar fi înmânat o armă, i-ar fi așezat degetul pe 
trăgaci și și-ar fi lipit fruntea de ţeavă. 

— Ei bine, spuse ea. 

— Nu e ceea ce crezi, se auzi rostind Aston. 

— Îți vine să crezi că am venit aici să-mi cer scuze? Scuze! 
Nu-i așa ce glumă bună? Să râzi, nu alta. Aveam de gând să-mi 
cer scuze. De la tine. Am avut timp să mă gândesc și mi-am dat 


188 


seama că nu ai cum să ai o aventură cu George, că sunt eu 
paranoică și patetică. Se vede, nu-i așa? Adică, oare cum poţi 
greși mai mult de atât? 

Își feri privirea, cerându-și dreptul de a nu răspunde 
acuzațiilor, trase pilota cu grijă deasupra, conștient că orice 
mișcare ar putea-o scoate din nou din sărite. După toate care se 
petreceau, ăsta era ultimul lucru de care avea nevoie. Nu și-ar fi 
putut alege un moment mai prost. Mac era liber, punând la cale 
Dumnezeu știe ce, iar el era aici, prins într-o ceartă conjugală. 
Asta îi oferea cumva o perspectivă asupra lucrurilor. 

— Dumnezeule, Paul, ești așa un nenorocit! Laura își adună 
hainele de la picioarele patului și se îmbrăcă nervos, trăgând de 
chiloţi, blugi, tricou. 

Copia după Salvador Dali din capătul celălalt al camerei era 
cea mai fascinantă imagine pe care o văzuse vreodată. Felul în 
care ceasornicele acelea se topeau, prelingându-se pe ramuri - 
absolut fascinant. Laurei îi trecuse prima fază a furiei, dar nu 
terminase încă. Ştia din experienţă că erau prinși în vâltoarea 
unui uragan. Aceasta era o clipă de liniște, o singură clipă de 
calm, în care-ţi puteai imagina că toate erau la locul lor. 

— Cum de am putut fi atât de tâmpită! explodă Laura, 
punctând fiecare cuvânt cu o lovitură de papuc. Il trânti pe 
marginea patului, spre el, și se încălță, murmurând în sinea ei, 
pregătindu-se pentru lovitura de graţie. Termină de legat 
șireturile și se ridică în picioare. De când durează? întrebă ea. 
Haide, Paul, de când? Îmi datorezi măcar atât. 

Cu faţa împietrită, studia pictura lui Dali, căutând sensurile 
ascunse în liniile pensulei. Una dintre șmecheriile învățate în 
faza de interogatoriu a instrucției era detașarea. Uneori, era 
singura metodă prin care puteai fenta durerea, fie ea fizică sau 
mentală. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Paul, spune ceva! Ai vreo 
idee cât de tare mă scoate din sărite să mă tratezi așa, cu 
tăcere? O iau razna. O pauză, și apoi adăugă cu o voce nefiresc 
de calmă: OK, gata. Și de data asta vorbesc serios. Nu mai e 
cale de întoarcere de aici. Am terminat-o. 

Aici era momentul în care ar fi trebuit să intervină și să-i dea o 
sută unu motive pentru care ar trebui să rămână. Mai 
ajunseseră în punctul acesta și altă dată, de nenumărate ori. Se 
putea auzi spunând toate platitudinile obișnuite, dar nu avea 


189 


chef. Nu și de data asta. Era cel mai bine așa, își spuse. 
Despărțirile erau triste, dar viaţa mergea înainte. Viaţa lor era, 
într-un fel confortabil, un clișeu de la un capăt la altul. Prea 
confortabil, poate. George îi spusese de mult că trebuia să o 
rupă cu Laura. Se pare că avusese dreptate. Totuși, nu ar 
recunoaște niciodată în faţa ei. George ar fi fost mult prea 
încântată să-i scoată ochii. 

— Bine, zise el. 

— Bine? repetă Laura. Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Înseamnă că sunt de acord cu tine. Ai dreptate, nu merge. 

— A! 

— Haide, Laura. Nu facem decât să ne certăm întruna, zise 
Aston. M-am săturat de atâta ceartă. 

Laura nu spunea nimic. Îl privea doar, cu niște ochi mari și 
îndurerați. 

— E cel mai bine așa, serios. Sigur vezi și tu asta. Dacă o 
ținem așa, o să sfârșim prin a ne omori unul pe altul. Eu nu sunt 
fericit și, dacă ești cinstită cu tine însăţi, nici tu nu ești fericită. 

Tăcere... 

— Sper că putem rămâne prieteni, adăugă el. 

— Prieteni! izbucni Laura. Prieteni! Te urăsc, Paul! Eşti atât de 
nesimtit! Mai bine nu te-aș fi cun... 

Fu oprită în mijlocul peroraţiei de sunetul ușii de la intrare 
deschizându-se și închizându-se, și al pașilor de pe hol. 

— l-ai dat o cheie! șuieră Laura, nevenindu-i că creadă. l-ai 
dat o cheie de la apartamentul nostru, la naiba. Căminul nostru! 

„Apartamentul meu”, gândi Aston, dar acum chiar nu era 
momentul pentru o dispută asupra teritoriului. Un alt moment 
de tăcere și pașii se apropiară ca pașii unui condamnat care se 
îndrepta spre spânzurătoare, în timp ce mulțimea de gură-cască 
își ţinea răsuflarea. 

— Haide, e timpul să te trezești. Avem treabă, strigă George 
în timp ce deschidea ușa dormitorului. Laptele din frigider se 
brânzise așa că m-am... 

Se opri în ușă, cu un litru de lapte în mână. 

— Curva dracului! strigă Laura. Se întoarse spre Aston. N- 
aveți decât să vă combinaţi! Sper că sunteţi al naibii de fericiţi 
împreună! 

— Laura, zise George. Nu e ceea ce crezi. 


— Ciudat că spui asta, comentă Laura, ștergându-și ochii 
umezi cu mâneca de la bluză. Exact așa a spus și el. 

— Nu e ceea ce crezi, repetă George. Aveam nevoie să stau 
undeva și Paul a spus că pot să stau aici. 

— Aţi dormit în același pat, spuse ea, și apoi adăugă încet: 
Patul nostru. 

— Am dormit pe canapea, Laura! 

— Da, și eu ar trebui să te cred. Ți se pare că sunt chiar atât 
de proastă? Vorbea pe un ton aspru, dar avea lacrimi în ochi. 
Auzea doar ce voia să audă, și ea voia să audă doar cuvintele 
care loveau în cele mai sensibile locuri; ca o călugăriţă care se 
autoflagela pentru păcate reale și imaginare, avea nevoie de 
durere ca să poată obţine mântuirea. Aston stătea pe pat 
privind această scenă de război cu un fel de fascinaţie morbidă. 
Simţea că ar trebui să spună ceva, dar nu-și putea imagina 
pentru nimic în lume ce anume. 

— Laura... 

— Adică îmi spui că ai dormit la Paul și nu s-a întâmplat 
nimic? 

— Pentru ultima dată, nu am dormit împreună. Acum, nu știu 
ce tâmpenie îţi trece prin cap la ora asta, dar ești foarte departe 
de adevăr. 

— Ei bine, nu te cred, șuieră Laura. Asta e o mare aiureală! 

— Nu am de gând să mă cert cu tine, zise George. Cred că ar 
fi mai bine să plec. Asta trebuie să o rezolvațţi între voi. 

— Nu, spuse Aston încet, și ambele femei se întoarseră către 
el. George, tu rămâi, avem treabă. Laura, cred că ar trebui să 
pleci. O să te sun să stabilim o dată când poţi să vii să-ți iei 
lucrurile. 

Expresia Laurei era un amestec de resentiment și ură. Aston 
își dădea seama cât suferă, dar nu avea ce să-i facă. Chiar era 
cel mai bine așa, pe bune. Deschise gura să adauge ceva, apoi 
se gândi mai bine. Își luă geanta și, fără niciun alt cuvânt, ieși 
din cameră. 

George așteptă să se trântească ușa de la intrare, apoi zise: 

— Te ajută dacă-ți spun că ţi-e mai bine fără ea? 

Aston se aruncă pe spate pe pat și-și trase o pernă peste faţă, 
să țină departe de el lumea din afară. Evident că și ziua asta 
avea să fie una nebună. 


191 


35. 


— De cât timp te vezi cu Mac? 

George ridică ochii din monitor și expresia ei valoră cât o mie 
de confesiuni. Erau câteva întrebări care-i dăduseră bătaie de 
cap ieri. De ce fugise așa ca să se întâlnească cu Mac? De ce nu- 
i spusese nimic? Și cel mai important: de ce se dusese singură? 
Nimic din toate astea nu avea nicio logică. Răspunsul îi veni în 
timpul scurtei călătorii cu taxiul spre Vauxhall Cross. Se uita pe 
geam, fără să se gândească la nimic deosebit, și vorbeau despre 
nimicuri când avu revelaţia. Era unul din acele gânduri răzlețe 
pe care la început fusese tentat să îl ignore. George nu avea 
cum să aibă o relaţie cu Mac. Asta era o nebunie. Dar gândul nu 
îi dădu pace și, cu cât se gândea mai bine, cu atât devenea mai 
plauzibil. Dacă George se culca cu Mac, asta ar explica o mare 
parte din ceea ce făcuse. 

— E chiar atât de evident? spuse ea. 

— Deloc, replică Aston. 

— Eşti surprins? Șocat? 

— Da și nu, recunoscu Aston, sincer. Am știut mereu că viaţa 
ta amoroasă e o telenovelă. 

George râse. 

— Vrei să vorbești despre asta? 

— Nu prea. 

— O să-mi spui și mie? 

In timp ce ea se gândea la asta, Aston se cocoţă pe marginea 
biroului ei și se uită prin jur, în separeul lui George. 

Direcţia Orientul Mijlociu ocupa un spațiu deschis foarte larg, 
la etajul patru, și chiar dacă era duminică, biroul era încă destul 
de aglomerat. De când cu 18/8, toată lumea era pe pozitii. 
Separeurile erau suficient de înalte încât să ofere o oarecare 
intimitate, dar nu prea multă. Până la urmă, aici era MI6, un loc 
unde erai cu siguranţă urmărit de Big Brother. Aston observă 
micile amprente personale pe care le adăugase George pentru a 
umaniza locul atât de steril. Câteva poze de familie erau prinse 
pe peretele separeului, împreună cu un instantaneu albastru al 
lui Mel Gibson în Braveheart, un desen de copil. Desenul era 
abstract, în culori aprinse, primare: nuanţe de roșu, albastru, 
galben și verde. Putea să înfăţișeze la fel de bine un bărbat, o 


192 


femeie sau un extraterestru. Numele artistului era scris cu 
cariocă roșie în colţul din stânga-jos: Liz. Nepoata lui George, de 
la sora ei mai mare și perfectă, cu care mama ei o compara tot 
timpul. Aceeași soră perfectă care-și pierduse virginitatea la 
paisprezece ani și care fuma marijuana. Totuși, desenul și 
fotografiile erau dovada că, oricât încerca George să se dezică 
de familia ei, erau numai vorbe și fanfaronadă. In adâncul 
sufletului ei îi păsa cu adevărat de familie. 

— Nu am plănuit asta, spuse George într-un târziu. 

— De când vă vedeţi? Aston își păstră o voce neutră, 
neacuzatoare. Dacă voia s-o facă să vorbească trebuia să o ia cu 
binișorul. 

— De vreo șase luni. 

— Așa mult? 

— Dap. 

— Ei bine, ai reușit să păstrezi secretul. 

George încercă să zâmbească. 

— Lucrez la MI6. Se presupune că mă pricep să ţin secrete. 

— Chiar și așa, nu-ți stă în fire. În mod normal, abia aștepți să 
oferi toate detaliile picante. De obicei, îmi spui mai mult decât 
pot eu cuprinde. 

— De data asta, a fost diferit. Nu eram sigură cum vei 
reacţiona, fiind vorba de Mac. 

— Nu văd care ar fi fost diferenţa. 

— Haide, Paul, ai fi stat îmbufnat o săptămână. Ai idee ce simţ 
de proprietate ai când e vorba de Mac? 

— Nu-i adevărat. 

George îi răspunse ridicând dintr-o sprânceană. 

— OK, poate puţin, cedă Aston. 

— Paul, nimeni nu poate ajunge la Mac fără să treacă întâi pe 
la tine. Oricum, continuă ea, el a vrut să ţinem legătura noastră 
secretă. Mi-a servit niște tâmpenii despre cum Mai-Marii noștri 
n-o să fie prea încântați. Că e mai bine să separăm plăcerea de 
afaceri... și asta e tot o replică pe care mi-a servit-o el întruna. 
Doamne, Paul, cum de am putut fi așa bătută în cap? 

— Nu te judeca cu atâta asprime. 

— Să nu mă judec cu atâta asprime! Haide, Paul, trebuia să- 
mi dau seama de la bun început ce urmărește. Acum e totul atât 
de limpede, nu? Motivul pentru care voia să păstrăm secretul 


193 


era că era căsătorit, la naiba. Încă un bărbat căsătorit, în puii 
mei! Cum naiba reușesc, ai? Am cumva un magnet invizibil? 

— Totuși, nu ăsta a fost singurul motiv, nu-i așa? 

— Ajung și acolo. George aproape că zâmbi. Am nevoie să mă 
mai autoflagelez puţin... dacă nu te deranjează. Inspiră adânc. 
Își trecu mâna prin părul cârlionţat, își îndreptă elasticul de păr. 
Cu ochii închiși, își roti capul dintr-o parte într-alta și oasele 
gâtului îi pârâiră neplăcut. Mai inspiră o dată adânc. Gata, am 
terminat. 

Aston nu spuse nimic. O cunoștea destul de bine pe George 
ca să știe ce urmează. Cel mai bun lucru pe care putea să-l facă 
era să tacă din gură și s-o lase să vorbească. 

— Ipocritul dracului! Avea vocea joasă, dar cuvintele se auziră 
suficient de tare, încât agentul de la al treilea separeu să se 
întoarcă și să se uite la ea. Îi aruncă o privire demnă de Medusa 
și îl făcu să se ascundă. Idiotul naibii a încercat să mă omoare. 
Iti vine să crezi? 

Aston dădu din cap, dar nu spuse nimic. 

— Chiar am crezut că o să mor. În viaţa mea n-am fost atât de 
speriată. Și pentru ce toate astea, Paul? Mă folosea ca să ajungă 
la tine. Pentru el, totul a fost doar un joc bolnav. Nu i-a păsat de 
mine nici cât negru sub unghie. Nenorocitul! Oftă, apoi clătină 
din cap cu un zâmbet obosit. Imi spunea cât sunt de frumoasă. 
Tot timpul. La început nu l-am crezut, dar mi-a tot spus-o, de 
atâtea ori, de parcă nu înţelegea cum de nu văd și eu același 
lucru. Ştii cum e, Paul? Cât poate fi de convingător? Ei bine, ia 
ghici? În cele din urmă, chiar am început să-l cred. Ce gâsculiță 
am fost! Cât de naivă! 

— Păi, nu ești tocmai urâtă, nu? 

— Drăguţ din partea ta, Paul! Mulţam. Ştii cum să faci o fată 
să se simtă specială. A 

— Nu așa am vrut să sune. In capul meu suna mai bine. 

George se aplecă și-l mângâie pe mână. 

— Stai liniștit. Știu ce ai vrut să spui. 

— Dar de ce Mac? E destul de bătrân să-ţi fie tată. Poate 
despre asta e vorba. O chestie paternă. Te-ai gândit la asta? 

— Ce-i, Paul, iar ai răsfoit manualele de psihologie? 

— Ei? 

— Nu știu. E greu de explicat. Are prezența asta, știi, 
impresionantă. O pauză lungă, și apoi adăugă: Nu vreau să mai 


194 


vorbesc despre asta. Să nu uităm că nenorocitul a încercat să 
mă omoare. 

George se roti în scaun și se uită la monitor. Conversaţia se 
încheiase. Aston prinse aluzia și nu forță lucrurile. Deschise un 
fișier care conţinea o serie de e-mailuri de la aceeași adresă: 
blackbird343(Qyahoo.com. 

— Asta e interesant, spuse ea. Se pare că Blackbird a fost 
ocupat în ultima vreme. 

— Cine? 

George deschise un document. 

Aston se uită la fotografia de pe ecran. Era o imagine de pe o 
înregistrare luată de o cameră de supraveghere, făcută dintr-un 
unghi prost și mărită. O faţă frumoasă de bărbat oriental, înalt și 
proaspăt ras, cu păr negru tuns scurt, între patruzeci și 
patruzeci și cinci de ani. 

— Are nume? întrebă Aston, uitându-se la poză. 

— Numele pe care-l folosește e Christopher Walker. 

— Ce-i cu el? 

— La suprafaţă, e un englez convertit. A studiat la Cambridge, 
unde și-a luat o diplomă în economie, joacă golf, conduce un 
Jaguar, are un apartament în Kensington. Are un harem de 
afaceri de succes, mai ales de import-export. 

— La suprafaţă... 

— Dacă sapi mai adânc, începe să devină interesant. Primul 
lucru pe care-l descoperi este că e fiul unui magnat al petrolului 
din Arabia Saudită. Ahmed Al Fagih e cât se poate de 
antiamerican, și există suspiciuni serioase că are legături cu 
terorismul. Walker a avut grijă să se distanţeze de tatăl său, dar 
nu suficient. l-am verificat conturile și afacerile lui nu merg atât 
de bine pe cât pare. Sentimentul general, aici la etajul patru de 
la MI6, e că tăticul îi dă căruțe întregi de bani ca să se mențină 
pe linia de plutire. Îl urmărim de ceva vreme și, de când cu 
Leicester Square, îl monitorizăm atent. Are legătură cu asta, 
sunt convinsă. 

— De ce n-aţi pus să fie ridicat? 

— Aşteptăm să vedem ce face mai departe. 

Aston încuviinţă. Asta era o tactică obișnuită. Datorită felului 
în care erau organizate grupurile teroriste, dacă tăiai capul, 
rareori se întâmpla să ucizi și șarpele. Celulele operau 


195 


independent și de cele mai multe ori avea mai mult sens să lași 
un jucător major în joc, ca să vezi unde te conduce. 

George deschise ultimul e-mail. Avea puţine detalii, dar era, 
fără îndoială, interesant. Vorbea despre o lovitură masivă 
împotriva necredincioșilor. Sângele va curge pe străzi și aerul 
otrăvit le va îneca plămânii, așa promitea. Mai deschise câteva 
e-mailuri și toate urmau aceeași temă. 

— Și nu numai Blackbird dă din gură în ultima vreme, spuse 
George. Peste noapte, s-a înregistrat o creștere a traficului de e- 
mailuri în conturile pe care le monitorizăm. Cineva are cărți mari 
de jucat. 

— Deci, unde suntem? întrebă Aston. Ce știm de fapt? OK, 
Mac a fost implicat în explozie. Cât e de importantă implicarea 
lui rămâne de văzut, dar cred că putem presupune că e destul 
de importantă. 

— Ai grijă cu presupunerile, spuse George, uitându-se în ochii 
lui. Tot ce avem sunt dovezi circumstanţiale. Avea clipul acela 
video pe laptop. Și ce? Asta nu înseamnă nimic. 

— Practic, a recunoscut totul când am vorbit la telefon. 

— A recunoscut sau nu? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Mai mult sau mai puţin nu e suficient. 

— Ei bine, pentru mine e suficient. Mac e băgat până-n gât în 
asta. 

— De ce te grăbești atât de tare să-l condamni? 

— Și tu de ce te grăbești să-l aperi? 

George dădu să spună ceva, apoi ezită. 

— In clipa asta aș fi foarte încântată să-l văd pe Mac crucificat 
pentru ce mi-a făcut mie. Crede-mă, aș fi prima la coadă să-l bat 
în cuie. 

— Dar...? 

— Dar încă nu îmi vine să cred că e implicat în explozia de la 
Leicester Square. E prea greu de înghiţit. 

— Știu ce vrei să spui, George, dar trebuie să punem dovezile 
cap la cap. lar dovezile arată că Mac e implicat. Și dacă Mace 
implicat, poţi fi sigură că Mac e șef de trib, și nu un indian 
oarecare. Mac e obsedat de control. Când l-ai văzut tu să cânte 
vioara a doua? 


— Da, presupun că ai dreptate. E greu să te detașezi de 
situaţie, totuși. Nu poţi să faci sentimentele să dispară pur și 
simplu. 

— Dar asta e tocmai ceea ce trebuie să faci în meseria 
noastră. 

— E cam nasol, nu-i așa? 

— Da, e nasol, aprobă Aston. OK, înapoi la treabă! Mac spune 
că plănuiește ceva care va pune complet în umbră Leicester 
Square. Primul lucru pe care trebuie să-l căutăm e motivaţia. 

— Păi, cauzele obișnuite sunt credinţa, banii, șantajul sau 
răzbunarea, enumeră George. 

— Taie credinţa de pe listă. Nu prea-l văd eu pe Mac 
musulman convertit, nu? 

— Nu prea. 

— Și sub nicio formă nu e Mac atât de prost să se lase 
șantajat. Următorul lucru pe listă sunt banii. 

— Posibil. 

— Dar nu ești convinsă, spuse Aston. 

— Nu îl văd eu pe Mac să facă asta doar pentru bani. Banii s- 
ar putea să fie o parte din motiv, dar nu pe de-a-ntregul. 

— Ce zici de răzbunare? 

— Răzbunare pe cine? 

Aston ridică din umeri. 

— Știu și eu tot atâta cât știi tu. 

— Dacă vrem să-l prindem, Paul, trebuie să știm ce-l 
motivează. 

— OK, deci o să-l prindem, nu-i așa? De când? 

— Haide, Paul, poţi să te gândești la cineva mai potrivit 
pentru slujba asta? Dacă poate pricepe cineva ce e în capul lui, 
noi suntem aceia. 

— Exact la asta mă gândeam și eu, spuse o voce molcomă din 
spate. 

Aston se întoarse și rămase surprins să-l vadă pe Kinclave în 
încăpere. Nu-l auzise pe șef furișându-se și se întrebă de când 
stătea acolo și cât de mult auzise. George se uita la fel de 
perplexă ca și el, fară îndoială întrebându-se același lucru. 

— Vreau ca voi doi să lucraţi împreună ca să-l găsiţi pe Mac, 
zise Kinclave. Șeful vorbea încet, să fie sigur că nu-l mai aude și 
altcineva. Mai mult ca sigur prezenţa lui la etajul patru nu 
trecuse neobservată, și toate urechile erau ciulite. Până când va 


197 


fi prins, aceasta este prioritatea voastră numărul unu. ÎI 
cunoașteţi mai bine decât oricine. Desigur, e de la sine înţeles 
că vreau să nu răsufle nimic. 

— Și cât timp credeţi că o să putem face asta? spuse George. 

— Trebuie să nu răsufle nimic. 

— Dar cum ar trebui să facem asta? întrebă Aston. După 
cascadoria lui Mac de ieri, băieţii de la Poliţia Metropolitană 
adulmecă peste tot, ca să nu mai vorbim de întrebările pe care 
le pune presa. 

— Sunt sigur că veţi găsi o modalitate, spuse Kinclave cu 
calm. Am toată încrederea în voi. Își lărgi privirea, ca s-o includă 
și pe George. În amândoi. 

— Ce resurse avem la îndemână? 

— In ce sens? 

— Păi, să începem cu resursele umane. 

— Nu ai fost atentă? Trebuie să ţinem un capac peste această 
oală. Un capac bine închis. 

— Suntem doar noi doi, spuse Aston, nu-i așa? 

— Doamne! exclamă George. Aţi văzut câţi au murit la 
Leicester Square. Ştiţi de ce e în stare Mac. Ar trebui să sunăm 
și poliţia, și MI5. Dacă Mac nu e găsit, și încă repede, vor muri și 
mai mulţi oameni nevinovați. 

Kinclave se apropie de ei. 

— Acum, ascultați-mă, șopti el pe un ton aspru. O să faceţi 
exact ce vă spun eu să faceţi, și veţi face asta pentru că eu sunt 
cel care dă ordinele pe aici. Acum, se prea poate să vă fi scăpat 
din vedere, dar MI6 are de-a face cu cea mai de rahat situaţie 
din istoria lui. Nu vreau ca lumea să-și amintească de mine ca 
despre omul aflat la cârmă când MI6 s-a scufundat. Am fost cât 
se poate de clar, aţi priceput, e limpede? 

Kinclave se îndreptă și-și aranjă nodul de la cravata de 
mătase albastră. 

— Găsiţi-l pe Mac, le ordonă el. Găsiţi-l până când situaţia nu 
se agravează. 

Se răsuci pe călcâie și plecă. 

— Ei bine, am fost informaţi, spuse George când șeful fu 
suficient de departe încât să nu-i mai audă. 

— Îmi spui și mie ce a fost asta? întrebă Aston. 

— Mie mi se pare destul de limpede, zise George. Își apără 
fundul, Paul. Vrea ca Mac să fie găsit, și asta să se întâmple în 


198 


liniște. Cine crezi că și-o ia în freză dacă se află că un om din 
MI6 a fost implicat în explozia de la Leicester Square? 

— Dar n-o să meargă. Trebuie să se afle, în cele din urmă. Din 
orice unghi ai privi, Kinclave e terminat. 

— Eu și cu tine știm asta, dar disperarea îi determină pe 
oameni să recurgă la soluţii disperate. Nu mai e loc pentru 
logică aici. 

— Suficient de disperate, încât să lase să moară oameni 
nevinovați. 

— Hei, eu doar încerc să-l înțeleg. Asta nu înseamnă că sunt 
de acord cu el. 

Aston oftă și clătină din cap. 

— Situaţia asta se complică de la o clipă la alta. 


36. 


Spuneţi-i instruire, spuneţi-i paranoia, cum vreți, dar nu mă 
duc direct la întâlnire. Merg cu metroul o vreme, bucurându-mă 
de anonimatul pe care mi-l oferă noua mea înfățișare. Cobor la o 
staţie, schimb linia, mă urc în alt tren, mă arunc încă o dată în 
abis. Urc în vagoanele pe jumătate goale; suficient de pline ca 
să mă ascund, dar nu prea aglomerate, ca să pot respira. Vezi 
câte o faţă-două speriate, câteva figuri curajoase... de-ar ști ei 
cu cine călătoresc... Priviri furișe să mă asigur că nu mă 
urmărește nimeni. Bineînţeles că nu e cazul. De ce ar fi? Chipul 
pe care îl am nu se află pe nicio listă de infractori căutaţi. 

Cobor la Bank și îmi croiesc drum prin labirintul de tuneluri, 
urmând indicatoarele spre suprafață. Sus, soarele strălucește, 
iar clădirile înalte aruncă umbre subţiri, de amiază. Mă îndrept 
spre Cheapside, extrem de vioi și implicat în ceea ce fac, 
observând fiecare detaliu. Zgomotul mașinilor și al autobuzelor, 
culorile, aglomeraţia, mizeria și praful. Trec pe lângă una dintre 
Invizibile. Zornăie o cană de tablă, iar ochii ei mă urmăresc, 
dintr-odată sunt convins că știe cine sunt. Imposibil, dar îmi ia 
ceva până reușesc să scap de senzaţie. Rezist pornirii de a 
întoarce capul, merg mai departe, iar inima parcă îmi bate mai 
repede. Merg în spatele unui om de afaceri cu mobilul lipit de 
ureche, trag cu urechea preţ de o secundă, prinzând fragmente 


199 


de conversație. Vorbește urât, uitând că se află într-un spaţiu 
public. O fi nevastă-sa? Amanta? Probabil a doua. Pare genul. Un 
pic prea bine făcut, un pic prea frumos ca să fie adevărat. O 
ultimă privire în jur. Pentru întâlnirea asta trebuie să fiu sută la 
sută sigur că nu sunt urmărit. 

les din lumina zilei și intru în întunericul sacru. Catedrala St. 
Paul mă înghite pe de-a-ntregul. Pantofii îmi bocănesc pe 
pardoseala tare, ca niște gloanţe răsunând în spaţiul vast și 
cavernos. Găsesc un loc liniștit în umbră, un loc de unde pot 
vedea cine intră și cine iese, și-l aștept pe Nicolai. Câţiva turiști, 
majoritatea japonezi și americani, se plimbă de colo-colo. 
Interesant câte lucruri poţi spune despre cineva din felul în care 
se îmbracă și după cum își poartă părul. Japonezii sunt plini de 
mărci din cap până în picioare - Nike, Adidas, Sony, Panasonic - 
chiar și cei mici au camere de filmat în mână. Și aceștia sunt cu 
siguranţă japonezi, foarte deosebiți de alte naţii de asiatici. Se 
presupune că albii nu sunt în stare să facă diferența, dar eu pot. 
Americanii poartă haine lăbărţate ca să-și ascundă kilogramele 
în exces: cămăși hawaiiene ţipătoare, și pantaloni trei sferturi, 
tricouri și pantaloni de trening. Câţiva bărbaţi au mustață 
răsucită, ca-n San Francisco, unele femei au părul tapat ca în 
serialul Dynasty. 

Nicolai e fost KGB-ist de școală veche. Suntem o specie pe 
cale de dispariţie. Cât am stat în Moscova, treaba lui era să-mi 
țină urma. Știa că sunt din MI6, eu știam că el e KGB-ist, dar 
asta făcea parte din joc. Practic, dacă îmi făceau felul, MI6 ar fi 
trebuit să mă înlocuiască, și KGB-ul ar fi trebuit să o ia de la 
capăt cu agentul nou. Câteodată e mai bine să rămâi în joc cu 
cei pe care-i știi. 

Când URSS-ul s-a destrămat, Nicolai a pornit pe cont propriu. 
Și-a câștigat existența vânzând arme: puști, rachete sol-aer, 
putea să-ţi facă rost și de un tanc dacă aveai bani; toate 
lucrurile astea stăteau abandonate pe undeva, așteptând să fie 
ridicate, iar el a ajuns la ele al naibii de repede. In prezent, 
Nicolai trăiește ca un ţar. Are un apartament de lux în Moscova, 
un mic palat în St Petersburg, o vilă de lux pe coasta Mării 
Negre, încă o vilă în Cipru. Toate amantele lui au sub douăzeci 
de ani, cazi pe spate de frumoase ce sunt, toate cu trupuri de 
zeiță. Este plimbat peste tot cu un Rolls Royce Silver Shadow - 
blindat, cu geamuri antiglont, piele roșie și interior de nuc. E 


200 


uimitor cât de ușor a făcut tranziţia de la stilul „protector al 
comunismului” la cel de capitalist hedonist. Ascultaţi la mine: 
principiile n-o să vă aducă pâine pe masă - o concluzie la care 
ar fi trebuit să ajung mai devreme. M-ar fi scutit de o grămadă 
de suferinţă și de ani pierduţi. Și aș fi fost și mult mai bogat. 
Poate la fel de bogat ca Nicolai. 

Ori de câte ori facem afaceri, pun accentul pe legătura 
personală, și datorită istoriei noastre împreună, Nicolai e 
încântat să mă servească. Atunci când ești mai bogat decât 
Dumnezeu, nu prea ai ocazii să ieși din birou; succesul are, în 
felul său, dezavantajele lui, și am impresia că și lui Nicolai îi e 
dor de zilele bune, la fel de mult ca și mie. În ciuda banilor pe 
care îi are, nu se dă în lături să își murdărească mâinile - chiar îi 
place și pot depune mărturie pentru asta, căci nimic nu se 
compară cu a-ţi sufleca mânecile și a face tu însuţi ceva. 

Pietrele bătrâne ale catedralei îmi stârnesc fantezii gotice, așa 
că încerc să nu mă uit prea mult în colţurile întunecate. Sesizez 
un freamăt cu coada ochiului și trebuie să zâmbesc. O singură 
persoană în toată viaţa mea a fost cât pe ce să mi-o ia înainte. 
Mă întorc și studiez silueta masivă din umbră. Întrebându-mă de 
când stă acolo, mă ridic și mă îndrept spre el, apoi mă așez 
alături. Nu se întoarce să se uite, nu pare să mă bage în seamă, 
dar știu că deja a remarcat fiecare detaliu. Stăm așa, în liniște, o 
bucată de timp, amândoi cu privirea aţintită înainte. 

— Incă mai folosești aftershave-ul acela îngrozitor, spune el. 

Engleza lui e excelentă, elegantă și educată, cu o ușoară 
urmă de accent. Se întoarce și-mi zâmbește. Rubinul incrustat în 
dintele din faţă e nou; traiul bun i-a mai adus câteva kilograme 
în plus. E îmbrăcat ca un turist american - tricou gri cu sigla NYU 
pe el, pantaloni de trening gri - părul ăsta urât trebuie să fie o 
perucă. 

— Şi eu mă bucur să te văd, îi spun. 

— Imi place deghizarea ta, apropo. M-a păcălit... puţin. 

— E a naibii de incomodă. 

Nicolai îmi studiază înfățișarea. 

_ — Frumos lucrat, zice el cu admiraţie. Și fără lifting facial. 
Intâi am crezut că ţi-ai făcut operaţie. Dar apoi m-am gândit că 
n-ai fi tu atât de prost. Imi mângâie obrazul de latex. Am fost 
vreodată atât de tineri, prietene? 


Nicolai se ridică, iar eu îi urmez exemplul. Mă cuprinde cu 
braţele într-o îmbrăţișare de urs, căutând să vadă dacă am 
arme. Fac și eu la fel. O formalitate; niciunul din noi nu poartă 
armă. Nu sunt scund, dar Nicolai mă face să mă simt mic. Am 
văzut de curând un mandat în care se spunea că MI6 nu mai 
angajează agenţi peste un metru optzeci, o tâmpenie care 
spune că nu se pot pierde în peisaj așa cum ar trebui să facă 
spionii. ldiotul care a venit cu ideea, cu siguranță nu l-a 
cunoscut pe Nicolai. E încă cel mai bun spion pe care îl cunosc. 
Dacă vrea să fie invizibil, atunci a dispărut. 

— Cum a fost călătoria? întreb. 

Se zguduie de râs din cap până în picioare. 

— Te ţii mereu de glume, nu? spune el. O săptămână blocat 
pe vasul acela nenorocit, bând votcă ieftină și legănat de valuri 
mari cât casa. N-a fost o croazieră în Caraibe, trebuie să 
recunosc. De fapt, am fost bucuros să văd Irlanda, îţi vine să 
crezi? 

— Frumoasă ţară, Irlanda. 

— Vezi ce fac pentru tine, prietene? Clatină din cap și fălcile 
de buldog i se bălăbănesc. Scoate un mobil cu cartelă preplătită 
și îl flutură în faţa mea. Îi dăm drumul? 

Ne așezăm amândoi deodată. li dau lui Nicolai o fițuică cu un 
număr de cont și cu un număr de telefon internaţional. Rusul 
sună și bancherul de la celălalt capăt al firului îi confirmă că 
banii au fost transferați, toate cele zece milioane. Nicolai închide 
telefonul, zâmbind. Se întinde sub strană și scoate o geantă de 
voiaj. Trebuie să-i admir simțul umorului. E albă, cu toarte 
groase și cu o hartă a metroului pe ea. li desfac fermoarul, 
număr șapte tricouri cu „| Love London” îndesate deasupra, câte 
unul pentru fiecare culoare a curcubeului. Dedesubt, zăresc o 
sclipire de plumb. După greutate îmi dau seama că geanta 
conţine ceea ce vreau. Nicolai nu m-a tras pe sfoară până acum, 
și nu văd de ce ar începe acum. 

— S-ar putea să fie o idee bună să ne evităm o vreme, zice 
Nicolai. 

— Ți-e jenă să fii văzut cu mine? 

— Vorbesc serios. Arată cu capul spre geantă. Nu vreau să se 
întoarcă și să mă muște de coadă. 

— Fii fără grijă, îl asigur. 

— O fac ca pe o favoare. 


— Aiurea! O faci pentru bani. 

— Și pentru asta. Zâmbește, și rubinul din gură scânteiază. 
Omul de la care am luat asta a murit. lar persoana de la care a 
luat-o el moare de cancer într-un spital siberian murdar, atât de 
plin de morfină că nu știe nimeni ce are. Nimeni din organizaţia 
mea nu știe despre această tranzacţie, în afară de mine. Nimeni 
nu știe despre asta, în afară de mine și de tine. Aș vrea să 
rămână așa. 

— Îţi faci prea multe griji, îi spun. 

— Așa facem noi, rușii. Purtăm greutatea lumii de la începutul 
timpurilor. De aceea avem umerii atât de laţi. Se ridică de 
plecare, își așază mâna cărnoasă pe braţul meu. Mult noroc, 
prietene! 

Nu mă grăbesc să plec și mai stau o vreme în locul gol și 
răcoros, privind în jur la artefactele și tablourile religioase, 
uitându-mă în sus la cupola goală, uriașă. Geanta e așezată pe 
strana de lângă mine și mă trag câţiva centimetri mai în spate, 
ca să nu stau prea aproape de ea. 


37. 


— Ai zis că e urgent. 

— Poate că e, poate că nu. 

Coborâseră în Ireal, la subsol, plutind în derivă în lumea 
crepusculară a vizuinii lui Mole. Becurile din tavan erau stinse, și 
singura lumină venea de la monitoare, ale căror screensavere 
aruncau modele psihedelice pe pereţi și feţe. Se auzea muzică 
încet, în fundal, Aerosmith și cântecul lor despre tipul care arată 
ca o fată. Mole se apropia de sfârșitul turei lui și o ceaţă groasă 
de fum de ţigară și parfum de patchouli umplea atmosfera. 
Aparatele puternice de aer condiţionat de la MI6 își găsiseră 
nașul cu hackerul nostru. Cum pompau fumul afară, el se 
asigura că îl pompează la loc. 

— Ei bine, e sau nu e important? întrebă Aston. 

— Hai s-o luăm așa: dacă ţi-aș fi zis că am ceva relativ 
interesant ai fi sărit din pat ca să vii să mă vezi? 

— Firește că nu. 

— Păi, vezi? Mi-am încheiat pledoaria. 


203 


— Ce pledoarie? Despre ce naiba vorbești? George stătea cu 
braţele încrucișate, iar Aston îi recunoscu expresia. Nu era una 
dintre cele mai prietenoase. Lui George îi plăcea să-și facă 
somnul de frumuseţe și ca s-o scoli din pat la ora șase dimineaţa 
trebuia să ai un motiv al naibii de bun. 

— Uite cum stă treaba, Georgie... 

— Să nu-mi mai spui așa niciodată, se răsti George. Ai timp 
până număr la trei. Treci la subiect sau am plecat în secunda 
următoare. 

— Bombe murdare, spuse Mole cu o voce mai mult decât 
șoptită. 

Asta îi atrase atenţia lui Aston. 

— Unde vrei să ajungi cu asta? întrebă Aston. 

Inima i-o luase deja la goană, dar părea calm. 

Mole le făcu semn lui Aston și lui George să se apropie și 
apăsă pe câteva taste. Apăru un articol de știri, întins pe toate 
cele trei monitoare ale lui Mole. Aston parcurse repede articolul, 
oprindu-se la punctele principale și sărind peste detaliile 
neinteresante. Era datat din martie 2002. Conform raportului, în 
decembrie 2001, trei tăietori de lemne georgieni sfârșiseră 
otrăviţi de radiaţii, în timp ce lucrau într-o pădure îndepărtată 
din Abhazia. Observaseră un cilindru de metal care topise toată 
zăpada din jur și hotărâseră să-l ia înapoi la șantier, gândindu- 
se, fară îndoială, că vor câștiga niște ruble în plus vânzându-l la 
fier vechi. Au obținut mai mult decât ceruseră: arsuri severe și 
organe interne lichefiate. S-a dovedit că cilindrul era sursa de 
electricitate a unui generator radiotermic, după toate 
aparențele, o baterie nucleară. In timpul Războiului Rece, un 
șmecher pusese să fie construite câteva sute de generatoare 
termoelectrice cu radioizotopi - RTG-uri - ca să alimenteze niște 
balize de-a lungul căilor de navigaţie arctice și staţii de 
comunicare din locaţii îndepărtate. O idee bună pe termen scurt 
- surse de electricitate care nu trebuiau întreţinute și mergeau 
la nesfârșit - totuși, în confuzia care a urmat după prăbușirea 
Uniunii Sovietice, RTG-urile fuseseră uitate; niște rămășițe 
inutile ale Războiului Rece. Din păcate, rămășițele astea erau 
alimentate de o capsulă de stronţiu-90 de mărimea unei 
lanterne... o chestie periculoasă care trebuia învelită în plumb 
ca să fie în siguranţă... O chestie periculoasă pe care i-ar plăcea 
să pună mâna oricărui terorist care se respectă. Și chestia asta 


204 


stătea pur și simplu așteptând să vină cineva să o ridice, gândi 
Aston. Aspectul cel mai îngrijorător era că în Rusia domnea o 
asemenea harababură încât nimeni nu putea spune cu 
exactitate dacă se ţinea socoteala tuturor RTG-urilor. Credeau 
că le au pe toate, dar într-o situaţie de genul acesta „destul de 
sigur” nu era suficient. 

Mole așteptă până când Aston și George îi acordară atenţie 
deplină, apoi spuse: 

— Mai știi când ţi-am spus că bănuiesc că în laptopul lui Mac 
mai există niște fișiere ascunse. 

— Da, îmi amintesc. 

— Se pare că am avut dreptate. L-am recuperat pe ăsta azi- 
dimineaţă. Acum, s-ar putea să nu însemne nimic sau ar putea 
însemna ceva. Faptul că era atât de bine ascuns mă face să 
mizez pe a doua variantă. Mole făcu o pauză ca să tragă un fum 
lung, adânc, din ţigara lui cu foi. Pentru prima dată în viaţă, mă 
rog la Dumnezeu să mă înșel. Imaginaţi-vă. Mac, liber cu o 
bombă nucleară. Nici măcar nu poţi cuprinde cu mintea ce s-ar 
întâmpla. 

Gândurile lui Aston se desfășurau pe aceleași coordonate, și o 
privire scurtă spre George îi confirmă că și ea se gândea tot în 
aceeași direcție. Hackerul avea dreptate. Nu puteai cuprinde cu 
mintea. 

— Aveţi idee cât e de simplu să construiești o bombă 
murdară? continuă Mole. Orice papă-lapte cu acces la internet 
poate pune mâna pe această reţetă. Tot ce ai de făcut e să pui 
un bulgăre de Semtex cu o chestie de-asta nucleară periculoasă, 
să le prinzi laolaltă, să dai foc unui fitil și să stai la distanţă. 
Rahat. Nici măcar nu-ţi trebuie Semtex! Am văzut odată o 
emisiune în care prezentau diverse scenarii posibile despre 
bombe murdare. Cel mai înfricoșător era cel în care răufăcătorii 
construiau o bombă folosind artificii. Artificii! Bomba e detonată 
dintr-un ungher liniștit al unui sistem subteran și explozia e atât 
de mică, încât nu se prinde nimeni până când teroriștii anunţă 
ce au făcut douăzeci și patru de ore mai târziu. Până atunci, 
întreg sistemul sclipește verde fosforescent. Nu-i așa că e 
înfricoșător? Și de la niște artificii? Artificii, pentru numele lui 
Dumnezeu! 


— Bineînţeles, spuse George. Stronţiul nu e ceva care se 
găsește de cumpărat la piaţă, nu-i așa? Fără el, nu ai o bombă 
murdară. 

— Nu uita, spuse Aston încet. Mac e în breasla asta de ani 
întregi. Cine știe pe cine a întâlnit cât a fost în Rusia! Apoi a fost 
trimis la Viena... Sunt sigur că, dacă Mac s-ar strădui suficient, 
ar putea pune mâna pe orice are nevoie. Nu spun că i-ar fi ușor, 
dar este posibil. Și la ora asta, îmi permit să vă spun că „posibil” 
mă îngrozește de moarte. 

Căzură toţi trei pe gânduri. Singurele sunete care se auzeau 
erau huruitul calculatoarelor și al aparatelor de aer condiţionat, 
Mole trăgând din ţigară și Aerosmith cântând o altă baladă de 
succes internațional. 

— Mole, spuse Aston într-un târziu. Am o treabă pentru tine. E 
ceva important. Ceva pentru care e nevoie de talentul tău 
deosebit. 

— Dă-i drumul. Nu promit nimic, dar am să fac ce pot. 

— Ne trebuie mai multe informaţii despre Mac. Istorie 
personală, dosarul lui de personal, orice pe care ai putea pune 
mâna... Observă că Mole îl privea ciudat și se opri. Ce? De ce 
zâmbești așa? Oprește-te, te rog! 

Mole se întoarse spre monitoarele lui, se împinse în scaunul 
cu rotile până la birou. Degetele sale rapide zburară peste 
tastatura  ergonomică și undeva în spatele lui Aston o 
imprimantă se trezi la viaţă. 

Povestea vieţii lui Mac acoperea douăzeci de coli A4. Aston se 
așeză la cel mai apropiat birou să citească, folosindu-se de 
lumina monitorului să-i ilumineze paginile. Pentru început, le 
răsfoi repede, apoi o luă de la capăt și citi cu atenţie părţile 
care-i captaseră atenţia. Cea mai mare parte erau noutăți 
pentru el. Mole reușise să pună mâna pe dosarul personal al lui 
Mac. Asta nu era nicio surpriză. Toate arhivele MI6 se aflau într- 
un calculator în care Mole putea intra. Părţi din povestea lui Mac 
păreau rupte dintr-un roman de spionaj. Mac pomenea întruna 
cât de diferit era pe vremea lui, dar până acum Aston nu 
înţelesese pe deplin cât de mare era diferența. 

— Toate astea sunt pe bune? întrebă George, fluturând foile 
spre Mole. 

— Bineînţeles, spuse Mole, jignit. Ce crezi? Că le-am inventat 
eu? 


206 


George se întoarse spre Aston. 

— Știai ceva despre copilăria lui Mac? Că taică-su a fost ucis și 
că maică-sa a luat-o razna? 

— Până acum treizeci de secunde, nu, recunoscu Aston. 

— Trebuie să-i fi fost foarte greu. 

— Și ar explica anumite lucruri. 

George răsfoi înainte paginile, mâncând cuvintele cu ochii. 

— Și știai că Mac a fost implicat în dezertarea lui Gordievski, 
Paul? 

— Mai mult sau mai puţin. Dar nu am realizat că a fost chiar 
atât de implicat. 

Toată lumea de la Vauxhall Cross știa despre dezertarea lui 
Gordievski; era lectură obligatorie în etapa IONEC. Ca tot ce se 
întâmpla în MI6, povestea era învăluită în mister și fusese 
împodobită fără milă de-a lungul anilor, încât astăzi era 
imposibil să faci diferenţa între adevăr și ficțiune. 

Timp de unsprezece ani, Oleg Gordievski oferise MI6 
informaţii de top despre KGB. Într-o organizaţie care avea de a 
face cu secrete zilnic, Gordievski era un secret protejat de parcă 
ar fi fost incrustat cu diamante; numai cei câţiva aleși din cele 
mai înalte eșaloane aveau cunoștință de existenţa lui 
Gordievski. MI6 făcuse eforturi extraordinare pentru a-l proteja. 
Nu o dată lăsaseră agenţii care nu „trebuiau să știe” să continue 
operațiunile pentru că, și dacă însuși Gordievski era anunţat că 
acestea erau compromise, dacă le-ar fi oprit ar fi însemnat ca 
suspiciunea să cadă asupra băiatului lor de aur. 

Informaţiile pe care le furniza erau atât de sensibile, încât era 
inevitabil să nu se ardă în cele din urmă. Acest lucru atrăgea 
atenţia asupra scurgerilor din centrul fiecărei operaţiuni de 
spionaj de nivel înalt, o problemă de care Aston era foarte 
conștient. Cu cât era mai sensibilă informaţia, cu atât mai mari 
erau șansele ca sursa să fie descoperită. Și aici apărea dilema. A 
folosi sau a nu folosi, iată întrebarea. Dacă folosești informaţia 
există riscul pierderii sursei. Dacă nu o folosești, care mai e 
rostul să ai o sursă? Era o decizie grea, și faptul că Gordievski 
rezistase mai bine de zece ani dovedea cât de atent fusese 
protejat. 

Norocul i-a secat în 1985, când a fost arestat și interogat de 
KGB. In cele din urmă a fost eliberat, dar i-au confiscat 
pașaportul și a fost suspendat din serviciu. La vremea 


207 


respectivă, Mac era MOS/1, agentul numărul doi în Moscova. 
Când Mac a aflat că Gordievski avea probleme, a pus la cale 
planul de contingență pentru a-l elibera. 

Din rutina zilnică a lui Gordievski făcea parte o plimbare de 
seară prin Parcul Gorki, acompaniat, firește, de o echipă de 
supraveghere de elită a KGB-ului. Sincronizarea trebuia să fie 
perfectă. Exista un singur loc pe traseul lui unde era suficient 
timp ferit vederii și suficient de aproape de un drum. Extrem de 
stăpân pe sine, Mac a tras pe dreapta într-un Saab 90 și 
Gordievski a sărit în portbagaj. Până ca echipa de supraveghere 
să-și dea seama ce s-a întâmplat, Mac ieșea deja din Moscova, 
îndreptându-se spre Finlanda. 

Oricât a fost de riscant, planul de salvare a mers ca pe roate 
și toată lumea l-a bătut pe umăr pe Mac. La scurt timp, Mac a 
fost promovat H/MOS, postul cel mai important din MI6 în timpul 
Războiului Rece, cu promisiunea unor recompense mai mari în 
viitor. Și dezertarea lui Gordievski a fost doar una dintre faptele 
măreţe din cariera lui Mac, își dădu Aston seama, în timp ce 
răsfoia paginile. Mac fusese peste tot și făcuse tot ce se putea 
face, și nu o dată își riscase viaţa. Deci, ce nu mersese bine? 

„Chestii nucleare periculoase... artificii... nu poţi cuprinde cu 
mintea...” 

În lreal, la subsol, era cald, dar pe Aston îl treceau fiori reci pe 
șira spinării. 


38. 


Trei zile, și numărătoarea continuă. În a treia zi, Dumnezeu 
crease deja universul pe jumătate. lau trenul spre suburbii, 
privind clădirile întunecate ce rămân în urmă. Soarele dimineții 
pictează clădirile în nuanţe de auriu, portocaliu și roșu. Însă 
umbrele tot negre sunt. Vagonul e gol, și asta e perfect. M-am 
mutat din casa lui Fogarty. Grăsanul nenorocit începuse să pută 
rău de tot. Nu mai durează mult până când o să observe cineva, 
iar eu vreau să fiu departe când se întâmplă. 

Trenul se oprește, ușa se deschide. Mă uit pe peron, cu un aer 
relaxat. Fără mișcări bruște din cap, fără ochi ieșiţi afară din 
orbite. Nu e nimeni prin zonă. Bun. Cu cât întâlnesc mai puţin 


208 


oameni, cu atât mai bine. Ușile se închid și trenul pornește cu 
un bâzâit electric. Acum sunt cazat într-un loc ieftin în King's 
Cross. Camera e cât se poate de simplă; un pat de o persoană, 
plin de cocoloașe, comoda e arsă cu ţigara ici-colo, covoarele au 
pete întunecate, nedefinite. E genul de loc unde nimeni nu pune 
întrebări, iar acum prefer asta unui bideu și unui televizor cu 
antenă parabolică. 

Cobor la capăt de linie, în High Barnet, și mă preumblu pe 
străzi liniștite locuite le poștași, băieţi care vând ziare și 
navetiști care se scoală de dimineaţă ca să ajungă departe. Mă 
simt bine în pielea pe care mi-am ales-o, mă simt bine în 
pantofii pe care îi port. Ar trebui să nu uit asta; e atât de ușor să 
aluneci în paranoia când lucrezi sub acoperire... E bine să fii iar 
pe teren. Uitasem cât de mult mi-a lipsit. Adrenalina îmi curge 
prin vine, și fiecare terminaţie nervoasă vibrează. Nu că ţi-ai da 
seama, dacă te uiţi la mine. Din exterior sunt complet relaxat, 
respir normal, nu se vede niciun semn, cât de mic, niciun tic 
nervos. Dar asta înseamnă antrenament. Antrenament și ani 
întregi de exercițiu. 

Mass-media încă nu a pus mâna pe poza mea, dar s-ar putea 
ca poliţia să o aibă deja. Nu vor avea chipul pe care îl am acum, 
dar asta nu înseamnă că o să mă culc pe o ureche. Niciunul 
dintre navetiștii harnici nu-mi acordă atenţie, ceea ce e bine. 
Pășesc sigur pe mine, dar nu atât de sigur încât să ies în 
evidență. Sunt o persoană care știe încotro merge. Rezist 
pornirii de a mă uita peste umăr din două în două secunde și mă 
abţin să fixez cu privirea oamenii pe lângă care trec. Totuși, 
sunt conștient de tot ce se întâmplă în jurul meu. Nu-mi scapă 
niciun detaliu, cât de mic. 

Am inspectat zona acum câteva săptămâni, așa că știu să 
merg direct unde trebuie. A fost mai greu să obţin cheia. A 
trecut ceva timp de când am furat ceva din buzunarul cuiva, dar 
a fost ca mersul pe bicicletă. Valul de adrenalină care-ţi 
accelerează bătăile inimii, mergi grăbit, te ciocnești și apoi „îmi 
cer mii de scuze”, strecori mâna în buzunar și simţi atingerea 
rece a metalului, încă un „mă scuzați” și dispari. Am lăsat cheile 
într-un loc la vedere, lângă stratul de flori, ca să pară că-i 
căzuseră din buzunar când plecase de acasă în grabă. Probabil, 
și-a petrecut cea mai mare parte a zilei gândindu-se ce naiba 
făcuse cu ele, și se blestemase tot restul serii după ce le găsise. 


209 


Astăzi sunt atent. Faţa mea adevărată e ascunsă sub latex și 
amprentele îmi sunt ascunse de mănușile de piele. Nu vreau să 
le fac viaţa prea ușoară băieţilor și fetelor de la criminalistică. 
Casa e în stil mediteraneean, aerisită, zugrăvită în alb și din 
lemn masiv, opera unui bărbat cu oarecare intuiţie feminină. Are 
cam aceeași înălțime ca mine, cam aceeași construcţie, aceeași 
culoare a ochilor. Perfect pentru ce-mi trebuie; nu mă 
deranjează faptul că e puţin mai efeminat. Mă interesează 
identitatea lui, și nu stilul de viaţă. 

Îl aud sforăind la etaj și nu mă grăbesc. Mă plimb prin casă, 
absorbindu-i esența, încercând să mă familiarizez cu persoana 
lui. Atmosfera mediteraneeană există și în bucătărie, tot lemn 
proaspăt și podele de gresie. Camera de zi e conservatoare: o 
pianină așezată la perete, un violoncel pe un suport în mijlocul 
încăperii. Tema mediteraneeană a fost abandonată aici, și 
domină un lemn mai închis la culoare, mai sobru. Certificatul de 
absolvire de la Harvard atârnă într-o ramă scumpă în spatele 
plantei uriașe de plastic. 

Urc scările cu pași ușori, pe margine, ca să reduc la maximum 
scârțâiturile. Nu mai sforăie. O fi dormind sau s-a trezit? Nu că 
ar conta. Scot arma, înșurubez amortizorul. Ușa de la dormitor e 
întredeschisă. Suficient cât să văd umflătura de sub pilotă. Cu 
vârful degetelor înmănușate împing ușa la perete, apoi pășesc 
înăuntru. Dormitorul e drăguţ și rafinat, în culori pastelate 
relaxante, pereţi zugrăviți în bleu, perdele de culoarea perlei, 
lenjeria de pat de un verde-mentă. Tablouri impresioniste pe 
pereți și un pat matrimonial tronând la loc de cinste. Mobila de 
pin pare amplasată cu grijă, nimic la întâmplare, și nu mă 
surprinde să văd câteva cărţi Feng Shui în bibliotecă. 

Stau în ușă, privindu-l; îl las să se trezească singur. Se 
întoarce încet la început, și apoi dintr-o mișcare, când zărește cu 
coada ochiului silueta din ușă, cu arma îndreptată spre el. Se 
ridică în capul oaselor, târându-se înapoi și trăgând așternuturile 
după el. O să se liniștească imediat când o să-și dea seama că 
nu are unde să fugă. 

— Fă ce-ţi spun și n-o să pățești nimic, îi spun. 

Tremură din tot corpul, cu spatele lipit de tăblia patului. E 
complet depășit de situaţie. Existenţa sigură pe care și-a 
construit-o e alcătuită din muzică și flirturi cerebrale, mâncare 
bună și vizite la galeriile de artă cu ultimul lui amorez. Nu 


210 


include bărbaţi întunecaţi și înarmaţi, care apar pe neașteptate 
în budoarul tău în zori de zi. 

— Ce dorești? 

Abia reușește să articuleze cuvintele. 

— Fă ce-ţi spun și n-o să păţești nimic, repet eu. Totul e nou 
pentru el, așa că îi acord o secundă să înţeleagă ce se petrece. 
Acum, ce anume din enunţul de mai sus îţi dă liber să pui 
întrebări? Îmi mut greutatea de pe un picior pe altul, ţinând 
arma cu ambele mâini acum, uitându-mă de-a lungul ţevii, cu 
degetele când relaxate, când încordate pe trăgaci. Inţelege ce- 
am vrut să-i spun. M-am repetat o dată, dar n-o mai fac a doua 
oară. Depinde de tine să asculți și, în locul tău, aș asculta foarte 
atent. Nu mă face să mă repet. 

— Scuze. 

Cuvântul e un amestec de silabe precipitat rostite. 

— Acum, îi spun. Trebuie să te liniștești. Nu vreau să-ți fac 
rău, dar am nevoie să te concentrezi. Crezi că poţi? 

Dă din cap ca un căţel de jucărie. În clipa asta ar fi de acord 
cu tot ce spun. 

— Bun. Zâmbesc liniștitor. Vezi că n-a fost așa de rău? 

Scutură din cap surescitat, privindu-mă cu ochi mari și 
rugători ca să se asigure că a spus ce trebuia. 

Îi spun ce vreau să facă, subliniind faptul că va fi acolo 
sâmbătă. 

— Ai înţeles? O să fii bine sâmbătă. 

— D-d-dar, se bâlbâie, chinuindu-se să găsească puterea să 
rostească propoziţia până la capăt. Dar n-o să fie nimeni acolo 
până la nouă. 

— Nu-i nimic, îi spun. Mut scaunul de lemn de la fereastră la 
căpătâiul patului și mă pregătesc să aștept, cu arma așezată în 
poală. Chiar nu mă deranjează asta. 

Minutele care urmează trebuie să fie cele mai lungi din viaţa 
lui, timpul dilatându-se la infinit și contractându-se din nou. Nu- 
mi dezlipesc ochii de la el și, în timp ce îi privesc faţa îngrozită, 
mă întreb la ce se gândește. Cum să scape, fară îndoială. Cum 
să se răzbune. În timpul acelor lungi secunde, a avut timp să-și 
pună întrebări asupra adevăratului sens al vieţii sale, să 
cântărească binele și răul și să vadă dacă și-a păstrat 
demnitatea. Ca o ironie a sorții, în clipele acestea, înainte de a 
muri, e probabil mai viu decât a fost vreodată. 


211 


La nouă fix îi spun că a sosit timpul. 

— Ai de gând să mă omori? 

— Nu, dacă faci ce-ţi spun. 

Se gândește la asta. 

— Bine, o să fac ce vrei, zice în cele din urmă, de parcă ar 
avea de ales în ecuaţia asta. 

— Ai auzit vreodată de Stanislavski? întreb. 

Dă din cap că da, apoi că nu, disperat să dea răspunsul 
corect. 

— Constantin Stanislavski s-a născut pe la mijlocul secolului 
nouăsprezece și a murit în 1938. Mi-am păstrat vocea calmă, 
melodioasă. A fost actor și regizor. Rus, dar probabil că ai ghicit 
deja. A conceput o tehnică de interpretare a personajului, 
numită, destul de ironic, Metoda Stanislavski. Aceasta a pus 
bazele tehnicii unor actori, de care ai auzit fără îndoială. Printre 
discipolii lui se numără Robert de Niro și răposatul Marlon 
Brando. Toţi actorii mari de azi îi datorează foarte mult lui 
Stanislavski. l-a învăţat ce înseamnă cu adevărat să intre în 
pielea personajului pe care îl joacă, să se intereseze în același 
timp și spaţiu, să respire același aer. Pielea altcuiva, papucii 
altcuiva. 

O privire scurtă îmi dă de înţeles că nu are nici cea mai vagă 
idee unde vreau să ajung. Nu-i nimic. O să înţeleagă în curând. 

— Dustin Hoffman - uite un actor care va merge mereu 
dincolo de limită ca să intre într-un rol. Dacă într-o scenă trebuie 
să plesnească o femeie, nu se va gândi mult înainte s-o facă de- 
adevăratelea. Dacă într-o scenă trebuie să gâfâie, atunci va 
alerga jumătate de kilometru înainte să filmeze. De ce să te 
prefaci că nu poţi respira, când ai realitatea la dispoziţie? E 
drept că a tras linie când a fost să i se scoată dinţii în 
Maratonistul, deşi, îndrăznesc să cred că i-a trecut prin minte și 
asta. Deci, vezi unde vreau să ajung? Înţelegi? 

Clatină din cap, exact cum mă așteptam. Uneori iluminarea 
poate fi un proces dureros. Mă ridic, mă îndrept spre pat, pun 
arma pe noptieră. Ochii îi sclipesc, de la mine la armă și înapoi 
la mine, iar imaginaţia îl trimite cu gândul la scene 
hollywoodiene de eroism și de salvare. Scutur din cap. Nueo 
idee bună. Mă așez pe marginea patului, îi zâmbesc. Înainte să- 
și dea seama ce se întâmplă, sunt în spatele lui, cu mâna 
înmănușată peste gură. Desfac briceagul la un centimetru de 


212 


ochiul lui drept. Se zbate și îi ating obrazul cu lama, și trag o 
dâră subţire de sânge. Ca un băiat deștept ce e, pricepe repede. 
Nu se mai zbate. Își ţine respiraţia. Tremură din tot corpul. 

ÎI înjunghii în coapsa stângă, răsucesc cuțitul și îl scot afară. 
Mâna înmănușată încleștată peste gura lui prinde strigătul. Asta 
e faza cu casele astea terasate, au pereţii subţiri, ca de carton. 
Scâncește în mănușa groasă și o umple de salivă. Lacrimile i se 
îmbină cu sângele de pe obraz. 

— O să-mi iau mâna la o parte, îi spun. Niciun sunet, bine? 

lau cu grijă mâna și reușește să nu facă gălăgie. 

— Durerea pe care o simţi nu se compară cu cea pe care ai 
putea să o simți. Ai înţeles? 

Tremură, dar încuviinţează din cap. 

— Bun. Uite ce o să se întâmple. O să suni acum și o să-i 
convingi că ești mai bolnav decât ai fost vreodată în viaţa ta. 
Ești pe moarte, da? Acum, vreau să iei durerea și să te folosești 
de ea. Îl plesnesc jucăuș pe obraz. Haide, fă-l mândru pe 
Stanislavski! 

— Ai de gând să mă omori, nu-i așa? 

— Și văd că nu te concentrezi. Îi prind iar gura cu mănușa și îi 
strâng coapsa. Faţa i se schimonosește de durere; îl strâng 
încet, cu mai multă putere. Bun, spun. Ascultă cu atenţie. Dacă 
mori sau nu, asta e ultima ta grijă în momentul de faţă. Tot ce 
contează e ce se întâmplă în următoarea secundă. Dacă vine 
secunda următoare și tu încă mai trăiești, atunci, hei, ia-o ca pe 
un premiu. Mulțumește-l Dumnezeului la care se roagă ai tăi și 
apoi treci la secunda următoare. Viaţa e un dar și trebuie să 
trăieşti ca și cum fiecare secundă ar fi ultima. Pentru că acesta e 
singurul lucru pe care îl putem face. Să luăm secundele pe rând. 
Ai înţeles? 

lau mobilul de pe noptieră și i-l întind. 

Joacă teatru extraordinar, demn de Oscar. Chiar și pe mine 
mă convinge. Suferinţa și durerea reies din fiecare cuvânt. „Imi 
pare atât de rău, dar nu pot să vin diseară la repetiţii, nu mă 
simt prea bine.” Îi asigură că vine sâmbătă, de-o cădea cerul și 
de-o fi înghiţit de ape. „Dintotdeauna am visat să fac asta... Nu, 
n-o să vă trag clapa sub nicio formă. Nu, nu trebuie să puneţi pe 
altcineva în loc.” l-au apărut alte lacrimi în loc când închide 
telefonul. 


— Te-ai descurcat de minune, îi spun în timp ce iau arma de 
pe noptieră. 

Apăs de două ori pe trăgaci. O bătaie dublă. Gloanţele îi ies 
prin spatele capului și zugrăveala bleu se umple de un desen 
abstract cu negru și stacojiu. 

Înainte de plecare, scot mănușa de piele și mă apropii de el. 
Întind vârful degetului arătător și-i ating lacrimile. 


39. 


— M-am gândit eu că te găsesc aici! 

Aston își întoarse ochii înceţoșaţi din monitor și o văzu pe 
George stând la marginea separeului său, ţinând într-o mână 
două căni, și în cealaltă o sticlă de JD. Se uită la ceas. Aproape 
miezul nopţii. Când trecuse ziua? 

George își făcu loc pe birou și se așeză. Dădu să toarne de 
băut, dar Aston ridică mâna. 

— Pentru mine, nu, spuse el. Nu beau. 

— Dar e joi seara. 

— Nu-mi pasă. 

George ridică din umeri și-și turnă ei un strop. 

— Păi atunci, cu atât mai bine pentru mine. 

Aston nici nu voia să se gândească la cum arăta, cum 
mirosea. Era aici de la prima oră, spetindu-se degeaba. George, 
pe de altă parte, arăta minunat. Cum reușea? Unora stresul le 
face bine, își imagină. 

— Cum a fost ședința? întrebă el. 

— Lungă. Ascultă, dacă am înceta cu toţii să mai dăm vina 
unii pe alţii, atunci, poate am avea o șansă să ajungem undeva. 
Ai aflat ceva de Mac? 

— Nu. Nu mai era nimic de spus. Nu mai vorbiseră despre 
nimic altceva în ultimele cinci zile și epuizaseră subiectul. 
Revizuiseră toate informaţiile de nu știu câte ori, amintindu-și 
conversații și puricându-le, căutând cel mai subțire fir de care s- 
ar fi putut apuca și realizând că nu duce nicăieri și nu avea nicio 
relevanţă. Făcuseră și refăcuseră ipoteze peste ipoteze. Le era 
greu să recunoască, dar nu aveau nimic. 


214 


Aston scoase un oftat lung și-și frecă ochii cu dosul mâinilor. 
Dacă ar fi avut de ales, ar fi preferat să fie acasă, cu ochii lipiţi 
de televizor. Nu avea nici cea mai vagă idee ce punea Mac la 
cale și asta îl rodea teribil. Nu avea idee ce, nu avea idee când, 
nu avea idee unde. De fapt, nu avea nicio idee despre nimic. ȘI 
avea senzaţia că ar fi trebuit să aibă. Nu mai aveau vești de la 
Mac de sâmbătă, iar Aston se îndoia că șeful lui avea să-l 
contacteze prea curând. FANTOMA dispăruse în ceaţă. 

— Cred că ar trebui să închei pe ziua de azi. 

George își goli cana și se dădu jos de pe birou. 

— Nu te contrazic. Aston se ridică și-și luă jacheta. Hai să ne 
cărăm! 

Umbrele așteptau afară. Îl urmăreau de duminică, și nu o 
făceau prea bine. Sau poate că voiau să fie văzuţi. Intorcându-se 
acasă de la Vauxhall Cross, duminică, zărise imediat echipa de 
doi bărbaţi de pe urmele lui. Pic îl urmărise spre staţia de 
metrou Vauxhall și Poc îl preluase pentru călătoria de o staţie pe 
linia Victoria. Pentru scurta plimbare pe jos spre casă, Pic își 
întorsese geaca pe dos. Aston se gândise să scape de ei, printr- 
o evadare simplă - să sară într-un metrou chiar când se 
închideau ușile sau clasica fentă cu schimbatul direcției de mers 
-, dar era un efort mai mare decât merita. O sunase pe George 
când ajunsese acasă și descoperise că și ea fusese urmărită. Nu 
o enervase atât de tare faptul că era pusă sub supraveghere; 
nu, o enervase că el meritase o echipă pe când ea avusese un 
singur urmăritor. 

Un BMW negru mare cu geamuri fumurii aștepta lângă 
trotuar, în faţa staţiei Vauxhall. În timp ce treceau, ușa din spate 
se deschise. 

— Treceţi înăuntru, le ordonă o voce răgușită. Capul oval și 
chel al lui Fielding se îţi din interiorul întunecat. Ar fi timpul ca 
noi trei să stam puţin la taclale, nu credeți? 

— Ne arestezi? 

Aston observă cele două umbre postate în așa fel încât să le 
blocheze orice cale de scăpare. 

— Dacă vreţi, spuse Fielding. Sau am putea să nu ne 
complicăm. E alegerea voastră. 

Aston se uită la George, iar ea ridică din umeri. Se strecură în 
BMW, iar ea îl urmă. Una din umbre păși înainte și trânti ușa 
după ei. 


215 


— Unde mergem? întrebă Aston, fară să aștepte un răspuns. 

Fielding tăcea. Umerii lui laţi erau îndreptaţi ameninţător spre 
ei; Inspectorul privea pierdut peisajul citadin iluminat de 
neoane, iar luminile colorate îi desenau forme caleidoscopice pe 
pielea groasă. 

După o vreme, Fielding se întoarse și zise: 

— Am început cu stângul zilele trecute. Toată lumea era 
surescitată și s-au spus lucruri care n-ar fi trebuit spuse. Dacă 
nu mă înșală memoria, nu am făcut prezentările cum se cuvine. 
Sunt inspectorul superintendent Harry Fielding. Lucrez la S013, 
departamentul antitero a Poliţiei Metropolitane. 

Aston și George știau deja asta. După întâlnirea lor de 
sâmbătă îl puseseră pe Mole să facă niște săpături. Cunoaște-ţi 
dușmanul, cum ar spune Sun Tzu. 

Fielding își întoarse privirea spre George și Aston, pe rând. 

— Tu ești Georgina Strauss. lar tu ești Paul Aston. Lucraţi 
amândoi în clădirea aia urâtă ca naiba de pe malul celălalt al 
râului, unde vă petreceţi ziua vânând teroriști. Acum, am putea 
intra în alte detalii - hobby-uri, interese, detalii de cont bancar -, 
dar cred că ne putem folosi timpul mai bine, nu-i așa? 

Aston observă că Fielding nu face niciun gest să le întindă 
mâna. Nu era genul acela de prezentare. Aici era vorba despre 
stabilit poziţiile, încordarea mușchilor, chiar dacă era vorba de 
mușchii cerebrali. Fielding își delimita teritoriul, avertizându-i că 
ar fi o greșeală să nu-lia în serios. 

— Singura cale de a-l prinde pe Macintosh e să lucrăm 
împreună, spuse inspectorul. 

Asta îi captă atenţia lui Aston. De unde naiba avea Fielding 
numele lui Mac? O privire scurtă înspre George îi dădu de înțeles 
că și ea gândea același lucru. 

— Nu e invincibil, știți? continuă Fielding. A făcut deja niște 
greșeli. Unele de-a dreptul prostești. Se poartă de parcă am fi 
incompetenţi și asta înseamnă că o să-l prindem. Îi prindem 
întotdeauna pe cei aroganţi. 

Aston nu spuse nimic. Nici George. Fielding se pregătea să le 
ţină o prelegere. Îl văzuse de destule ori pe Mac în postura asta, 
ca să nu priceapă semnele. 

— Luaţi drept exemplu locul crimei lui Clive Denning. Era plin 
de amprente. O cârcă de dovezi. Chiar și cel mai incompetent 
procuror ar trebui să muncească din greu ca s-o dea în bară. 


216 


Totuși, am impresia că o să reușească în vreun fel sau altul. 
Oftează. Asta e faza cu meseria asta; te dai peste cap să-i prinzi 
pe răufăcători și apoi un avocat tâmpit îi scoate basma curată 
din cauza unui detaliu tehnic. Ajungem și noi ca americanii, 
serios. 

Fielding trase adânc aer în piept, ca să se calmeze, înainte să 
continue: 

— Deci avem locul crimei cu o mulţime de amprente, 
amprente ce sunt împrăștiate și prin tot apartamentul 
dumneavoastră, domnişoară Strauss. Verificăm la SNEA, și nu 
găsim nimic. SNEA e Sistemul Naţional de Evidenţă Amprente, în 
caz că vă întrebaţi; ne plac și nouă acronimele la Scotland Yard, 
aproape la fel de mult ca și vouă, băieţilor de pe malul celălalt. 

Aston știa ce e SNEA. Dacă Fielding voia să fie un nesuferit 
condescendent, n-avea decât. 

— Uite ce e, spuse el, vrei să ajungi undeva cu asta, pentru că 
am alte lucruri mai importante de făcut. 

— Crede-mă, răspunse Fielding, nu ai. În clipa asta, sunt 
singura persoană care stă între tine și închisoare. Slavă lui 
Dumnezeu drăguţul pentru Legea Antiterorism. Idioţii ăia de la 
Westminster au nimerit-o de data asta. 

Aston se întoarse și se uită pe geam, întrebându-se dacă 
mașina avea microfoane ascunse. Probabil că da. El așa ar fi 
procedat, dacă rolurile ar fi fost inversate. 

— Ne-am înţeles? întrebă Fielding. 

Aston se uită la el. 

— Perfect, spuse el. 

— Bun, zise Fielding. Oricum, iau legătura cu MI5, să văd dacă 
au ei ceva, și de data asta, dau dovadă de calităţi nebănuite. 
Reușesc să-mi dea un nume și să mă îndrepte în direcția bună. 
Așa că i-am pus pe IT-știi noștri să-și vâre puţin nasul pe la voi... 
nu te uita așa la mine, Aston. Voi vă băgaţi mereu nasul în 
calculatoarele noastre, și așa e frumos, să întorci o favoare. 

— Aţi spart serverele MI6? Prostii! „Se pare că Mole își cam 
pierdea îndemânarea, gândi Aston. Mole o să facă o criză când o 
să afle.” 

— Deci acum, nu numai că avem un nume, continuă Fielding, 
dar IT-știi noștri ne-au dat și o poză. O poză care e acum în 
mâinile fiecărui redactor-șef de la fiecare cotidian din ţară, o 
poză care a fost trimisă tuturor canalelor mari de televiziune. 


217 


Până mâine la micul dejun, mutra lui Robert Macintosh o să fie 
una dintre cele mai populare din ţară... sau să zic mai degrabă 
nepopulare? 

— Ce aţi făcut? spuse Aston. Nu puteți face asta. 

— Pot și am și făcut-o deja, spuse Fielding. Am uitat cumva să 
menţionez că vrem să vorbim cu Macintosh în legătură cu 
bomba de la Leicester Square? 

Aston simţi cum îi pică faţa. Fielding arunca bombă după 
bombă. Îl subestimase extrem de mult pe inspector. Kinclave 
avea să fie extrem de încântat. Ce să mai faci să nu răsufle 
nimic? Și cât de multe știa Fielding? Aston se abţinu cu greu să 
înceapă să-i pună întrebări inspectorului. Să-l treacă printr-un 
interogatoriu dur. Dar trebuia să rămână calm. Să nu intre în 
panică. Limitarea daunelor era pe primul plan. Pe cine naiba se 
chinuia să mai păcălească? Dacă mass-media avea poza lui 
Mac, atunci totul se sfârșise. De mâine-dimineaţă va trebui să-și 
caute altă slujbă; slabe șanse ca Kinclave să fie dispus să-l ierte. 
Și poate că asta nu era un lucru atât de rău. Dacă se întâmpla 
așa, atunci furtuna asta de rahat devenea problema altcuiva... 
treaba lor. Și faptul că Fielding făcuse legătura între Mac și 
bomba de la Leicester Square era dovada ultimă, realiză Aston. 
Până acum se mai amăgise că ar putea exista o șansă cât de 
slabă ca Mac să nu fie implicat. S-a zis cu asta. Faptul că auzea 
cuvintele rostite de gura lui Fielding făcea totul să pară concret. 

— O să vă placă asta, continuă detectivul. Explozibilul prins 
de domnișoara Strauss se potrivește perfect cu explozibilele 
folosite la Leicester Square. C4 militar, calitatea întâi, din Rusia. 
Contrar credinţei populare, e relativ ușor să-ţi dai seama de 
proveniența explozibilelor. În primul rând, nu se fabrică în prea 
multe locuri. În al doilea rând, fiecare producător trebuie să 
adauge câteva chimicale inofensive ca să se știe unde sunt 
făcute. În felul acesta, dacă ajung în mâinile cui nu trebuie, 
criminaliștii pot să afle de unde provin. Inteligent, nu-i așa? 
Privirea lui Fielding se muta de la Aston la George și invers. 
Firește, voi doi știaţi deja că Macintosh e implicat, nu? 

Niciunul nu spuse nimic. Întrebarea era retorică. 

— Faza e, continuă Fielding, că îmi închipui că n-am decât o 
parte din poveste și habar n-aveţi ce tare mă scoate asta din 
sărite. Deci, ce fac mai departe? Vă las pe voi doi să alergaţi cu 
mingea zilele astea, în speranţa că descoperiţi ceva ce mi-a 


218 


scăpat mie. Nu trebuie să vă mai spun că v-am ținut sub 
observaţie. 

— Ne-am dat seama, spuse George. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva. Până la urmă, voi, băieții și 
fetele de pe malul celălalt al râului, sunteți experţi în 
supraveghere. Ne-aţi putea învăţa vreo două-trei chestii pe noi, 
amatorii, n-am dreptate? 

— Firește că v-am ajuta dacă am putea, zise Aston. Dar se 
pare că știți ce știm și noi. Probabil, chiar mai multe. 

— Ah, așa stau lucrurile? 

Fielding tăcu. 

Șoseaua huruia sub cauciucurile BMW-ului. Aston privea 
luminile orașului, simțind că detectivul ascunde ceva. Se vedea 
pe toată faţa lui încrezută. 

— Deci, reluă Fielding într-un târziu, dați-mi un motiv pentru 
care să nu vă prind cătușele la mâini, să vă bag la răcoare și să 
arunc cheia. 

— Amenințarea asta s-a cam răsuflat, spuse George. 

— Poftim? 

— Dacă aveaţi de gând să ne arestaţi, aţi fi făcut-o deja. 

Fielding se uită perplex la George - un bărbat neobișnuit să i 
se răspundă cu aceeași monedă. „Bravo, George”, gândi Aston. 

— Deci, adăugă George, numai lapte și miere, despre ce e 
vorba, de fapt? 

Fielding nu spuse nimic, iar Aston se gândi că s-ar putea ca ea 
să fi întins coarda prea tare. Se întreba cum ar fi să petreacă o 
noapte într-o celulă de închisoare, când Fielding începu să 
vorbească. 

— Am mai găsit un cadavru. Împușcat de două ori în cap, 
executat, de fapt. Macintosh a făcut-o, deși, în faza asta, nu știm 
de ce. Poate a prins gustul omorului și acum își găsește 
victimele la întâmplare. Ce mă îngrijorează cel mai mult e că și- 
a schimbat modul de operare. 

— Sunteţi siguri că a fost Mac? Chiar dacă știa răspunsul, 
Aston trebuia să întrebe. Cu toate câte se întâmplaseră în ultima 
vreme, revelația asta nu-l mai șoca. Mac era de vină pentru sute 
de morţi, ce mai conta unul în plus. 

— Fără nicio urmă de îndoială. A fost mult mai atent de data 
asta, dar e clar vorba de el. La locul crimei Denning era plin de 
amprente. De data asta avem doar o amprentă latentă, pe 


219 


obrazul stâng al cadavrului. Ticălosul naibii nu s-a putut abtine. 
A trebuit să atingă victima după ce a omorât-o. 

„Prea deplasat”, gândi Aston. Cu discursul lui despre „moduri 
de operare” și „găsit victime”, Fielding încerca să-l încadreze pe 
Mac în profilul unui criminal în serie, căutând numai ce voia să 
vadă și găsind exact acele lucruri. Dar asta era prea simplist. 
Mac nu era un Hannibal Lecter. Singurul motiv pentru care ar 
atinge cadavrul ar fi să anunţe că el l-a omorât. Intrebarea pe 
care trebuia să și-o pună Fielding era de ce ar face Mac asta. 

— Ce ne puteţi spune despre victimă? întrebă George. 

— ÎI chema Mark Parson. Un metru șaptezeci și ceva, blond cu 
ochii albaștri, treizeci și trei de ani, constituţie medie. Un băiat 
frumos, dacă înțelegeţi ce vreau să spun. 

— Și mai ce? întrebă Aston. 

— Era american, s-a mutat aici acum cinci ani. Nu are rude în 
viață, nici aici, nici în America. Lucra în oraș. În asigurări. La 
Lloyds. În timpul liber era membru al Corului BBC Symphony. Ei 
ne-au anunţat. Parson a sunat miercuri dimineaţa că îi e rău și 
că nu ajunge la repetiţii. Când au încercat să dea de el azi- 
dimineaţă să-l întrebe cum se simte, n-a răspuns nimeni. Păruse 
destul de bolnav cu o zi înainte și voiau să vadă dacă putea să 
vină în week-end. Sâmbătă e concertul. 

Stomacul lui Aston se strânse când pricepu ce însemna asta. 

— Vorbești despre Ultima Noapte a Concertelor, nu-i așa? 

— Da. Răposatul domn Parson trebuia să cânte acolo. 

— Dumnezeule, murmură Aston pentru sine, cu mintea deja 
surescitată. George arăta palidă, așa cum se simţea și el, cu 
siguranţă gândindu-se cam la același lucru. Fielding întrebă: 
„Ce?” de câteva ori, dar Aston îl ignoră. Era mai rău decât 
credea, mai rău decât își putuse imagina vreodată „chestii 
nucleare periculoase... artificii”. Mac promisese ceva grandios și 
asta cu siguranţă intra în această categorie. Era și prestigios, pe 
deasupra. Un atac cu bombă asupra unuia dintre reperele 
turistice ale Londrei. Era mult prea înfiorător și să te gândești la 
așa ceva. Aveau să fie mii de oameni înghesuiți în Albert Hall, 
sâmbătă noaptea. Dacă exploda o bombă acolo, avea să fie o 
baie de sânge. Vor fi cadavre peste tot. Sute de morți, chiar mii. 
Și apoi mai erau și radiaţiile. Câte alte mii de oameni vor fi 
expuși? lisuse, exista posibilitatea ca 18/8 să pară o nimica 
toată în comparaţie cu asta. Marc Parson avea aceeași înălțime, 


220 


aceeași constituţie. Asta punea Mac la cale? Se deghizase ca să 
arate mai bătrân, putea la fel de ușor să dea ceasul înapoi; după 
spusele lui George, persoana care îl machiase făcuse o treabă 
remarcabilă. 

Și apoi, un gând și mai îngrijorător îi trecu prin minte. Mama 
lui mergea la concert. Aston se întinse după mobil. Ezită. Se uită 
la Fielding, și apoi la George. O s-o sune mai târziu, cu prima 
ocazie. Dacă ar fi fost rănită sau, mai rău, ucisă, nu și-ar fi 
iertat-o niciodată. Existau sute de motive să n-o sune - faptul 
că, dacă vestea asta se afla, ar fi creat panică generală - primul 
pe listă, al doilea: putea să-și piardă slujba dacă făcea așa ceva 
- dar era vorba de mama lui; dacă era concediat, mare scofală. 
Orice s-ar întâmpla, trebuia s-o împiedice să se ducă la concert. 
Nu avea să fie prea ușor. Era deja stresată crezând că teroriștii 
vor s-o omoare. Cum ar reacţiona să afle că lucrurile stăteau 
întocmai? 

— Bine, inspectore, spuse George, cum am putea face să 
anulăm Ultima Noapte a Concertelor? 

— Glumești, nu? 

George clătină din cap. 

— N-am vorbit niciodată mai serios. 


40. 


De pe bancă amo priveliște vastă asupra Debarcaderului, cu 
Acul Cleopatrei chiar în mijloc, și cu apa maronie, noroioasă a 
fluviului curgând încet. Blocurile Lego care alcătuiesc Royal 
Festival Hall se înalţă în spatele meu, un monument neinspirat 
de beton care e pur și simplu urât. In stânga mea, Ochiul 
Londrei se mișcă în cercuri leneșe, ridicându-se până sus la cer 
și amintindu-mi de Riesenrad, în noaptea aceea îndepărtată din 
Viena, când i-am povestit Sophiei totul. 

Meteorologii au prezis ploaie. Se pare că n-au nimerit-o. Cerul 
e albastru, soarele de un portocaliu tulbure și în aerul umed se 
simte o oarecare răcoare ce adie dinspre râu. Strâmb din nas la 
mirosul neplăcut al vreunei mortăciuni care plutește pe apă. Mă 
uit la ceas. Mai am încă douăzeci și trei de minute înainte să 
apară Cristopher. Mă așez comod să privesc și să aștept. 


221 


În cele din urmă s-a întâmplat: numele și faţa mea sunt peste 
tot. Mă privește din televizorul portabil din camera de hotel, din 
standurile de ziare, din ziarele lăsate pe scaunele uzate ale 
metroului. Am fața mea nouă și mă simt mai mult decât bine cu 
ea. Nu tresar ori de câte ori îmi zăresc poza pe undeva, nici nu 
sufăr de paranoia când cineva se uită la mine mai mult de o 
secundă. La ora asta, Robert Macintosh nu mai există. 

Mi-e extrem de ușor să mă pun în pielea cuiva. Fac asta de 
când mă știu. Când eram mic, mă prefăceam mereu să sunt 
altcineva, orice ca să scap de plictiseală. Stăteam ore întregi în 
fața oglinzii din dormitorul bunicii și mă uitam pierdut. Uneori 
eram soldat luptând în tranșee, alteori, spion care lupta 
împotriva naziștilor. Și uneori eram milionar cu multe castele și 
mașini fițoase și iahturi și femei frumoase la braţ. Fantezia asta 
era extrem de departe de realitate: o casă prăpădită pe 
domeniul primăriei în Watford, unde nu existau niciodată destui 
bani pentru mâncare, pentru că draga de bunica îi bea pe toți. 
Măcar atunci când era comatoasă nu mă mai bătea. Imi 
promiteam de fiecare dată că am s-o omor într-o zi, când o să 
cresc mai mare și o să am mai multă forță. Și eram serios. La 
scurt timp după aniversarea mea de șaisprezece ani, a venit 
acasă beată mangă și a leșinat pe canapea. l-am rupt mâna cu 
un ciocan. l-a spus doctorului că alunecase pe scări, iar 
minciuna nu l-a făcut pe acesta nici măcar să ridice din 
sprânceană. În zilele acelea, multe femei cădeau pe scări. După 
asta, i-am făcut viaţa un calvar. Am avut totuși grijă să n-o 
omor. Era mult mai distractiv să o ţin în viaţă. Răzbunarea îţi 
aduce mult mai multe satisfacţii când o faci cu sânge rece. 

Cristopher mi-a lăsat detalii despre locul întâlnirii în punctul 
obișnuit de la staţia Paddington. Firește, voia să ne vedem tot în 
Richmond. Am lăsat semnul de cretă pe cutia poștală din 
Kensington, am lăsat mesajul de răspuns la punctul din Parcul 
Regent. Locul întâlnirii noastre între patru ochi a fost schimbat 
la Acul Cleopatrei. Câteodată trebuie să iei frâiele în mâini. 

Atmosfera de pe străzi s-a schimbat. Teama înlocuită de 
speranţă. Chiar și jos, la metrou, nu prea sunt semne ale fricii 
care pusese stăpânire pe oameni după atentatul de la Leicester 
Square. Monstrul responsabil pentru 18/8 are acum o față și, 
după conversațiile care au alcătuit fundalul sonor al călătoriei 
mele, este doar o chestiune de timp până când voi fi prins. Mă 


222 


întreb ce ar spune dacă ar ști că monstrul pășește în spatele lor 
sau stă pe scaunul alăturat, sau că vine în urma lor pe scările 
rulante. Ar mai fi oare la fel de curajoși? 

Mai sunt puţin peste zece minute până să ajungă Christopher. 
Nu văd nimic pe apă care să mă îngrijoreze. Nicio poliţie 
riverană, nimeni nu se poartă suspect, doar traficul obișnuit: 
câteva bărci cu turiști, o șalupă fluvială învolburează apa în 
urma ei. Îmi îndrept atenţia spre celălalt mal. Turiștii se adună în 
jurul monumentului, pozând pentru fotografii, râzând și făcând 
glume. De aici nu aud ce spun, dar dacă aș auzi, probabil ar fi 
un amestec de limbi. Îmi plimb privirea de la stânga la dreapta 
și înapoi, căutând ceva ieșit din comun, sau prea comun. Nu văd 
nimic din ce nu m-aș aștepta să văd. 

Mă ridic și mă îndrept spre balustradă, îmi întind picioarele, 
îmi pun mușchii în mișcare. Privesc cum trec minutele. 
Cristopher apare la 2.30 fix, nicio secundă mai devreme sau mai 
târziu. Privește melancolic dincolo de apă, dar, de fapt, se uită 
drept spre mine. Firește, el n-are de unde să știe asta. N-a mai 
văzut niciodată această faţă a mea. Cristopher încearcă să pară 
relaxat, cu o mână așezată pe balustradă și se uită nepăsător în 
jur. Aparatul foto atârnat de gât este menit, fără îndoială, să-l 
facă să pară turist. Bună încercare, dar pare stingher. Trebuie să 
zâmbesc când ridică aparatul și începe să facă poze. De unde 
stau eu, e clar că aparatul nu e îndreptat spre nimic interesant. 

E o zi frumoasă să ieși la plimbare să vezi orașul, și în 
preajma monumentului s-a adunat destul de multă lume. Un 
amestec multicultural de feţe, tinere și bătrâne, albe, negre și 
galbene. Aparatele foto fac clicuri după clicuri, și camerele de 
luat vederi sunt pornite. Vin oameni, pleacă oameni. E un loc 
perfect de întâlnire. Încă o privire furișă în jur și apoi pornesc. 


41. 


— Uite-l, spuse George. 

Aston urmări degetul lui George spre fața de pe ecran. Un 
bărbat de origine arabă îi fixă o clipă, apoi se întoarse să 
privească apa. 

— Eşti sigură? întrebă Fielding. 


223 


— Sută la sută. Acesta e Christopher Walker. 

Fielding apucă microfonul, apăsă pe buton. 

— OK, oameni buni, avem un personaj identificat. În spatele 
monumentului, lângă râu. Vreau să fiți toţi cu ochii în patru, 
atenți. 

Erau într-o dubiță de supraveghere parcată pe Terasa 
Adelphi, la o aruncătură de băț de Acul Cleopatrei. Cu ei trei în 
mașină, cu inginerul de la butoane și cu o grămadă de 
echipament hi-tech, nu mai rămăsese mult loc. Aston era 
ghinionistul care stătea în picioare; Fielding și George ocupau 
cele două scaune din dubiţă înghesuiți unul în altul. Vehiculul 
venise prin bunăvoința lui Fielding. Încheiaseră un armistițiu 
incomod cu inspectorul, iar detaliile fuseseră expuse în timp ce 
erau plimbaţi prin Londra în spatele BMW-ului, noaptea trecută. 
Avea logică să lucreze împreună, își spuse Aston pentru a suta 
oară; să-și coordoneze resursele, cel puţin să pară că există 
cooperare. Rahat! Nu aveau nicio altă opţiune. Atât Fielding, cât 
și Kinclave fuseseră absolut tranșanţi în această privinţă. 

Aston se simţea claustrofobic, asfixiat de spaţiul îngust din 
dubă, încorsetat de atitudinea lui Fielding. Dar Kinclave le 
ordonase să coopereze, și Kinclave era în Scaunul Înalt. 
Purtaseră o conversaţie de-a dreptul încântătoare. Se 
întorseseră în apartamentul lui Aston la orele mici ale dimineţii 
și dăduseră cu banul. Firește, a căzut pajura. Pusese telefonul 
pe speaker și sunase. Kinclave se înfuriase că era trezit în 
miezul nopții, dar asta n-a fost nimic în comparaţie cu furia care 
îl cuprinsese când află de ce fusese sunat. Șeful turbase când 
auzise că mass-media știa de implicarea lui Mac în 18/8, se 
făcuse livid când aflase că și poliţia era implicată. În ceea ce-l 
privea pe Kinclave, asta era apocalipsa, lovitura loviturilor 
pentru imaginea lui, și nu te puteai înţelege cu omul. Pentru că 
Aston era mesagerul, mare parte a furiei sale fusese îndreptată 
spre el. Simţea că Kinclave nu era drept; nu el era de vină. 
George ar fi putut interveni să-l ajute, dar n-o făcuse. Vorbise 
doar când cineva i se adresase și se limitase la atât. Așa cum i-o 
spusese de atâtea ori, era destul de mare să-și poarte singur 
bătăliile. In cele din urmă, Kinclave hotărâse că singura cale prin 
care se putea limita răul era să demonstreze că MI6 făcea tot ce 
putea să colaboreze cu Poliţia Metropolitană. Erau trei camere 
ascunse în jurul monumentului. Mai aveau imagini și de la o 


224 


cameră de luat vederi cu care filma un detectiv sub acoperire 
care făcea pe turistul. Aston îi studia pe toţi cei care apăreau pe 
ecran, căutând să descopere pe cineva care se mișca precum 
Mac, avea constituţia și aerul lui. Până acum, nimic. 

— Tu chiar crezi că Macintosh o să apară? întrebă Fielding. 

— Da! Aston nu intenţionase să se răstească, dar nu se 
putuse abţine. In spatele dubei era sufocant, și asta îi trezea 
amintiri neplăcute de când săpase prin tunelurile acelea cu 
mâinile goale și despre bebelușul rănit și mutilat din braţele lui. 
Cu o clipă mai devreme totul părea să se fi întâmplat atât de 
demult, unei alte persoane, într-o altă viață, iar în clipa 
următoare senzaţia era imediată și reală și retrăia fiecare 
secundă îngrozitoare. Trebuia să înveţe să trăiască cu asta, se 
gândi. 

— Ce te face să crezi că va apărea? întrebă Fielding. 

Nu era prima dată când inspectorul îl întreba același lucru. ÎI 
obosea cu interogatoriul, căuta breșe în logica lui, abordându-l 
din unghiuri diferite. Așa făceau toţi detectivii, se gândi Aston, 
dar tot îl scotea din sărite. 

— Păi, Walker e aici, nu? spuse Aston, cu privirea fixată pe 
ecran. 

— Păi de ce să nu aranjeze transferul de bani prin computer 
sau mobil. In ziua de azi așa face toată lumea. Dacă mă întrebi 
pe mine, toată chestia asta mi se pare puţin cam riscantă. 

— Lui Mac îi plac la nebunie jocurile de capă și spadă, cu 
întâlniri secrete, mesaje cifrate, tot ce face sângele să curgă mai 
repede, orice îi oferă ocazia să arate cât de deștept e. 

— Sper că ai dreptate în această privință. Fielding își miji 
ochii, cu pupilele imense și negre ce absorbeau lumina difuză 
din dubiţă. Reamintește-mi de unde ați știut că Walker plănuia 
să se întâlnească aici cu Macintosh. 

Fielding pornise iar la vânătoare. Aston ţinuse această carte 
anume foarte aproape de piept. Obișnuinţa, se gândea. 
Informaţia i-o dăduse George. Colegii ei de la etajul patru 
descoperiseră recent banca din Parcul Regent pe care o folosea 
Christopher să lase bileţele codate. Orice mesaj nou care apărea 
în micul suport magnetic ascuns sub scaun era luat, copiat 
repede și trimis echipei de decriptare. Originalul era înapoiat cât 
se putea de repede și Christopher habar nu avea. Aston nu 
știuse nici el nimic despre asta, dar nu era un lucru surprinzător. 


225 


MI6 era atât de compartimentat încât nu era neobișnuit ca 
diversele departamente de la Vauxhall Cross să nu aibă habar 
despre ce se întâmpla în altă parte a clădirii. Evident, nici Mac 
nu știa despre asta... și motivul pentru care Aston părea atât de 
sigur se datora faptului că mesajul era scris de mâna lui Mac. 

— Trebuie să știu, spuse Aston. 

— Să-ţi amintesc oare că se presupune că lucrăm împreună? 

— lar eu trebuie să-ţi reamintesc Legea Secretelor de Stat? N- 
ai vrea să mă faci să încalc vreo lege, nu-i așa? 

Fielding tuși afectat, iar Aston zâmbi în sinea lui, păstrând o 
mină indiferentă. Armistițiul incomod funcţiona. Cel puţin 
deocamdată. Se concentră asupra turiștilor de pe ecrane, 
ignorându-le fețele; Mac ar fi putut avea orice față. Dacă voia 
să-l vadă, trebuia să fie atent la limbajul trupului, la felul în care 
se mișca. Mac n-ar fi putut să ascundă și asta, nu era un actor 
atât de bun... oare? Chiar în clipa în care-i trecea acest gând 
prin minte, Aston realiză că Mac era un astfel de actor. 

Pe teren erau trei polițiști sub acoperire. George voise să fie 
acolo și oameni din MI6, dar Fielding câștigase această dispută 
pe motiv că Mac i-ar putea recunoaște. Pe unul dintre ecrane, 
Cristopher încă făcea poze la întâmplare. Unde naiba era Mac? 

Fielding se întoarse către George. 

— Dacă peștele ăsta e atât de mare pe cât spuneți, atunci ar 
trebui să-l prindem acum. E clar că Macintosh nu are de gând să 
apară. Se întinse spre butonul microfonului care făcea legătura 
cu polițiștii sub acoperire de pe teren. 

George așeză o mână calmă pe încheietura groasă a 
inspectorului, alegându-se cu o privire urâtă. 

— Incă nu, spuse ea. Doar câteva minute... 

— In niciun caz nu-l las să-mi scape printre degete. 

— Nici noi. Dar asta ar putea fi cea mai bună șansă a noastră 
să-l prindem pe Mac. 

Fielding oftă. 

— Bine, încă două minute și apoi intervenim. 

Aston auzi conversaţia doar pe jumătate, concentrat la 
maximum pe monitoare. Ceva îi atrase atenţia și se aplecă 
înainte sprijinindu-se cu o mână de umărul lui George. Un bărbat 
intrase în raza vizuală, se uită scurt la Cristopher. Încă o privire 
spre unul dintre polițiștii sub acoperire și apoi trecu mai 


226 


departe, mișcându-se de parcă ar fi vrut să dispară cât mai 
repede. Avea înălțimea și constituţia lui Mac. 

Aston se repezi spre ușa dubiţei, o deschise și sări afară. În 
spate, îl auzi pe Fielding strigând: 

— Daţi-i drumul! Daţi-i drumul! Daţi-i drumul! 

George striga după el. Mac se îndreptase în direcţia Podului 
Waterloo. Acum că îi zărise pe polițiștii sub acoperire sigur 
intenţiona să ajungă într-un loc aglomerat, unde s-ar putea 
pierde în mulţime. Aston scoase metroul din calcul. Ar însemna 
ca Mac să rămână în spaţiu deschis prea mult timp. Nu, s-ar 
îndepărta de râu, și-ar pierde urma în labirintul străzilor care 
șerpuiau spre Covent Garden. Aston alergă pe lângă Grădinile 
Debarcaderului, simțind că picioarele și plămânii îi iau foc. Trecu 
de faţada extravagantă de la Savoy, o luă pe o stradă laterală, 
se uită înspre râu. 

Mac stătea lângă Podul Waterloo încercând să traverseze 
strada. Cu capul întors într-o parte, încercând să-și ascundă 
fața. Aston o luă spre pod. Acum Mac era în mijlocul străzii, 
așteptând o breșă în trafic. In spatele lui, Aston era conștient de 
agitația din jurul Acului Cleopatrei. Mac reuși să ajungă pe 
partea cealaltă și Aston o rupse la fugă. Patruzeci de metri, 
treizeci, douăzeci. Deodată, Mac se uită în direcţia lui și începu 
să fugă și el. Alergă pe Savoy Street în sus, mișcându-se cu 
repeziciune. Mac ajunse la The Strand, ezită suficient de mult 
cât să-i permită lui Aston să se mai apropie cu încă zece metri, 
și apoi se repezi în stradă într-o încercare sinucigașă de a 
ajunge pe partea cealaltă. Scârţâiră frâne, se auzi scrâșnit de 
metal pe metal când un taxi se ciocni de un Porsche, o altă 
bubuitură când un Ford lovi din spate un autobuz. Alte 
scrâșnituri metalice pe când strada se transforma într-o cursă 
infernală. Aston își făcu drum prin carnagiu, cu privirea fixată pe 
Mac care acum ajunsese pe partea cealaltă. Doamne, da' chiar 
avea condiţie fizică bună. Pe Burleigh Street, Aston se forță cât 
putu, conștient că nu va reuși să ţină pasul cu el prea multă 
vreme. Își dădea sufletul. Își simţea picioarele ca de gelatină, 
avea plămânii plini de cenușă albă și fierbinte. Distanţa se 
micșora, opt metri, șapte, șase. Aston se întinse și atinse cu 
degetele spatele lui Mac. Apucă materialul, dar Mac nu se dădea 
bătut așa ușor. Se scutura, ca să-și dea jos haina. Aston plonjă 
înainte folosindu-și toată greutatea să-l doboare pe Mac pe 


227 


trotuar. Se auzi o bufnitură și un sunet neplăcut de os rupt. 
Aston rămase locului o clipă, respirând cu greutate. Se adunară 
câţiva oameni în jur, dar majoritatea treceau mai departe, 
prefăcându-se că nu se întâmplase nimic. Când aerul încetă să-i 
mai înţepe plămânii, Aston se dădu jos și-l întoarse pe Mac. Faţa 
fostului său șef era acoperită de sânge, avea nasul rupt. Masca 
era extraordinar de bine făcută. Atât de reală! O atinse. Chiar și 
la atingere părea adevărată. Mac se uita la el prin niște lentile 
de contact căprui. 

— Îmi pare rău, Mac, spuse Aston. Așa trebuie să fie. 

— Ce naiba vorbești acolo? Cine puii mei e Mac? 

Cuvintele nu erau mai deloc inteligibile, cu accentul fals dintr- 
unul din statele acelea rusești. Aston se ridică și-l trase pe Mac 
în picioare. 

— Gata, poţi să lași teatrul deoparte. Chiar în timp ce rostea 
asta, avu senzaţia că ceva nu era în regulă. Ignorându-i 
protestele, Aston îl pipăi de sus până jos. In buzunarul interior al 
hainei lungi, maro, găsi trei portofele. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Aston. Eşti hoț de buzunare! 

Bărbatul ridică din umeri și făcu o mină confuză, evident 
neînțelegând sau prefăcându-se că nu înţelege. 

Aston clătină din cap, furios pe sine, luă portofelele, apoi se 
întoarse și o luă înapoi spre The Strand. 

— Ce? Nu arestezi la mine? strigă hoțul după el. 

— Se pare că azi e ziua ta norocoasă, îi strigă Aston fară să se 
întoarcă. 

— Ce ţară aiurită mai e și asta, zise rânjind hoţul. 

— Tu ai spus-o, amice, murmură Aston. Cu capul în pământ și 
obrajii arzându-i de furie și jenă, se îndreptă înapoi spre duba de 
supraveghere. Cum mama mă-sii putuse să fie atât de prost? 
Deja își imagina ce reacţie urma să aibă Fielding. Probabil n-o 
să-i spună nimic, căci ar fi fost de prisos. O privire superioară 
face cât o mie de cuvinte. Se îndoia foarte tare că Fielding avea 
să-l mai ia vreodată în serios. Nu era o mare pierdere, totuși. De 
fapt Aston se îndoia că inspectorul îl luase vreodată în serios. 
Apoi mai era și George. Asta era cu totul altă problemă. Câtă 
apă la moară o să-i dea incidentul acesta? Nici nu voia să se 
gândească. Sau, poate va fi drăguță și înţelegătoare. Se mai 
întâmplă și lucruri ciudate. Aston reflectă la asta o clipă. Nu știa 


228 


ce era mai rău. Ca George să fie furioasă sau plină de 
compasiune. 


42. 


Erau la sediul poliţiei Paddington Green și-l urmăreau pe 
Fielding interogându-l pe Christopher - cu toate că Fielding 
insistase să le explice că el preferă termenul „a chestiona”. Tot 
un drac, se gândise Aston. Bine, nu foloseau menghine, scaune 
de tortură și vătraie încinse, dar nu e cazul să despicăm firul în 
patru. Ei doi erau singuri într-un birou mic și cenușiu, în 
încăperea alăturată. Înăuntru se aflau două scaune, o masă cu 
un monitor și două pahare de unică folosinţă. Sunetul și 
calitatea imaginii erau excelente. Monitorul avea rezoluţie 
suficient de bună încât să surprindă fiecare detaliu de pe faţa lui 
Cristopher, fiecare linie și fiecare por. Nu ecrane alb-negru, de 
zece inchi și sunet lo-fi care suna de parcă ar fi fost transmis de 
pe o planetă îndepărtată. Nu, acesta era echivalentul CCTV al 
unei plasme de cincizeci de inchi cu Dolby Surround. Și dacă 
asta nu era suficient, puteai oricând să privești ce se întâmplă 
prin oglinda mare oarbă. 

— Ce crezi? întrebă George. Are să vorbească sau nu? 

— De unde dracu' să știu? 

— Nu fi așa, Paul! Am întrebat, n-am dat cu parul. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nimic. Aston optă să răspundă în codul preferat al celor 
care poartă atât cromozomi X, cât și Y. In traducere liberă: totul 
merge aiurea, dar probabilitatea de a găsi cuvinte pentru a 
exprima măcar o idee din ce se întâmplă este nulă, așa că aș 
prefera, cu tot respectul, dacă ai lăsa-o baltă și m-ai lăsa dracu' 
în pace. 

— Și? Ai făcut o greșeală, spuse ea. Mare brânză. Treci peste 
asta. 

„Tie ţi-e ușor să vorbești, gândi el, dar nu tu ai fost aia care a 
sfârșit prin a arăta ca un găgăuţă.” Când s-a întors la dubă și a 
explicat ce se întâmplase, Fielding clătinase din cap și-i 
aruncase o privire dezaprobatoare care se putea compara cu tot 
ce și-ar fi putut imagina Mac. Ceilalţi polițiști nu spuseseră 


229 


nimic, dar era ușor să-și dea seama ce gândeau, pentru că, dacă 
rolurile ar fi fost inversate și el ar fi gândit la fel: „Ce amator!” 
Penibil era puţin spus! 

— Chiar nu e așa mare brânză, spuse George. 

— Poate nu pentru tine. 

— Haide, Paul, ești prea dur cu tine însuți. Toţi mai greșim. 

— Dacă spui tu, se răsti el, și regretă imediat. George încerca 
doar să-l ajute. Aston se întoarse și se uită în monitor, într-o 
încercare de a încheia conversaţia. Las-o baltă, bine? adăugă el 
mai blând. 

— Bine, oftă George. Făcu o pauză și apoi adăugă: Deci ce 
crezi? Are să vorbească sau nu? 

Aston studie fața lui Cristopher prin oglinda oarbă în timp ce- 
și sorbea cafeaua din paharul de plastic care îi fusese adus de 
un poliţist la scurt timp după ce ajunseseră aici. În drum spre 
ieșire, ofițerul îi aruncase o privire care parcă-i spunea: „Știu 
cine ești”, și asta îl enervase și mai tare pe Aston. Ca parte a 
armistițiului, Fielding era singurul care trebuia să știe că sunt de 
la MI6. Bineînţeles, realitatea era că toți cei de la Paddington 
Green știau cine sunt. Când era vorba de secrete interne, Poliţia 
Metropolitană era la fel de permeabilă la informaţii ca și MI6. 

Fielding și Cristopher erau singuri în încăpere. Cristopher 
renunţase la reprezentare legală, pe motiv că nu făcuse nimic 
rău, deci de ce ar avea nevoie de un avocat. Faţa arabului era 
pasivă și nu trăda nicio emoție, cu aceeași expresie 
neschimbată, de statuie. Uite cineva care fusese implicat în 
uciderea a mii de oameni, cineva care avea toate șansele să-și 
petreacă restul vieţii în spatele gratiilor și, cu toate acestea, era 
complet netulburat. Aston se uită în ochii de culoarea cafelei, 
așteptând să îngheţe de la răceala ce se revărsa prin ei din 
sufletul bărbatului. În mod surprinzător, ochii erau calzi și blânzi, 
aproape prietenoși. Cristopher era proaspăt ras, avea părul 
negru, tuns scurt, ca un bancher. Arăta cu cel puţin zece ani mai 
tânăr decât vârsta lui oficială. „Fiindcă se îngrijea, și nu datorită 
operaţiilor”, își imagină Aston. Doar Fielding vorbea, abordându- 
| pe terorist din toate unghiurile posibile. Dar Cristopher nu 
spunea nimic. Stătea și se uita direct la cameră, cu o figură de 
om plictisit de moarte. 

— Deci, îl întrebă George, ce crezi? 

— N-o să vorbească, spuse el. 


230 


George sorbi din paharul ei de plastic și rămaseră tăcuţi. De 
partea cealaltă a geamului, Cristopher își păstra secretele 
pentru el. Fielding îi punea întrebări-capcană despre Albert Hall, 
dar teroristul nu lăsa să-i scape nimic. Nu arunca priviri furișe 
spre ușă căutând o cale de scăpare, nu clipea prea des, nu 
transpira, nimic care să arate că minte sau că e stresat. Nici 
postura lui nu avea nimic defensiv: nu stătea cu braţele 
încrucișate sau cu mâinile în buzunar. Și nici nu existau alte 
semne de agresivitate: nu se apleca înainte în spaţiul lui 
Fielding, nu avea pumnii strânși. Christopher ședea complet 
relaxat, sprijinit de spătarul de la scaun, picior peste picior, cu 
mâinile așezate calm pe masă, zâmbind plăcut și fără să spună 
nimic. Se vedea că la un moment dat în viaţă fusese instruit să 
facă faţă unor astfel de situaţii. Aston recunoștea semnele din 
proprie experiență. Şi acest fapt în sine era grăitor. De ce ai 
avea nevoie de instruire, dacă n-ai avea nimic de ascuns? 
Cristopher se comporta mult prea calm. Chiar și o persoană 
nevinovată pusă într-o astfel de situaţie ar fi agitată, simţindu- 
se probabil puţin vinovată, chiar și fară să aibă un motiv. Era 
ceva normal. Faptul că se comporta atât de relaxat era dubios. 
Dacă voiai să se creadă că nu ai nimic de ascuns, atunci trebuia 
să lași ceva de la tine... șmecheria era să știi cât trebuie să lași. 

Pe ecran Fielding spunea: 

— Știm cum aveţi de gând să procedațţi. Știm totul despre 
Mark Parson. 

Nimic, nici măcar o mică tresărire pe faţa lui Christopher la 
auzul numelui lui Parson. 

— Asta e, nu-i așa? Faceţi pe cineva să arate ca Parson ca să 
duceţi bomba pe furiș înăuntru. Până la urmă, securitatea din 
jurul instrumentiștilor nu va fi sub nicio formă la fel de strictă ca 
în cazul celorlalți participanţi, nu-i așa? Toţi fraierii sunt 
percheziționaţi înainte de a intra, în buzunare și în genţi. Dar nu 
și instrumentiștii. Adică, cine i-ar putea suspecta, nu? Deci 
bomba ajunge înăuntru pe ascuns, începe spectacolul, și apoi 
bum! Carnagiu absolut - sute de morți, mii de morți. Inspectorul 
cu capul ca un glonţ zâmbi și dădu admirativ din cap. V-aţi 
gândit la toate, nu-i așa? 

Tot nimic de la Cristopher. Se uita la Fielding, peste masă, cu 
o figură impenetrabilă. 


Fielding se lăsă în scaun și-și încrucișă brațele; expresia lui 
sugera că descoperise în sfârșit cheia universului. Când vorbi, 
avea un ton relaxat, nepăsător: 

— Intâmplător, am uitat să menţionez, motivul pentru care 
știm cum merg lucrurile e că-l avem pe Macintosh în încăperea 
alăturată, și el ne-a spus totul. 

Și atunci Aston primi confirmarea de care avea nevoie. Un 
scurt moment de panică ce dură mai puţin de o milisecundă. 
Puteai rata momentul, dacă clipeai chiar atunci. Faţa lui 
Cristopher deveni din nou ca de marmură șlefuită, de neclintit, 
dar Aston înţelese ce era de înțeles. 

— Ai prins? întrebă Aston. 

— Da, cu siguranţă. 

— E ca și cum nenorocitul ar fi ridicat mâinile sus și ar fi 
recunoscut totul. Nu-mi place să recunosc, dar Fielding chiar e 
bun la asta. E la Albert Hall. La Albert Hall, clar. 


43. 


Toată după-amiaza au venit unii după alţii, stând răbdători la 
coadă în speranţa că vor prinde locurile cele mai bune, cu 
stegulete de toate formele și mărimile oriîncotro te uitai. Aceștia 
erau fanii înrăiţi, cei care mai târziu aveau să stea îngrămădliţi în 
spaţiul din fața scenei, țipând din toți plămânii și fluturându-și 
steagurile, făcând cunoscut tuturor ce înseamnă să fii britanic. 
Aston, care stătea cu George într-o dubă de supraveghere 
parcată la marginea Grădinilor Kensington, vedea doar sicrie de 
toate formele și marimile; mari, din mahon lăcuit pentru adulţi, 
mici și albe pentru copii. Stătuse cu ochii pe ei toată după- 
amiaza, holbându-se la ecrane până începuseră să-l doară ochii, 
căutându-l pe Mac. Nicio urmă de el, încă. Nici măcar o adiere. 
Era haos peste tot: gălăgia pe care o făcea mulţimea afară, 
polițiști care intrau și ieșeau din dubiţă să afle noutăţi, transmisii 
radio huruind în telefoanele colegilor și undeva în mijlocul 
întregii nebunii, Aston căuta punctul nemișcat, liniștea care 
prevestea furtuna. Ceva nu se brodea, ceva nu era în regulă, 
dar nu putea spune exact ce. În minte i se rostogoleau mii de 
gânduri, însă doar la unul se întorcea mereu. Trebuia să se 


232 


concentreze, să blocheze ce nu era relevant și să fie atent la 
ceea ce conta cu adevărat. 

Sala Albert gemea de polițiști sub acoperire; mișunau peste 
tot. lar Mac i-ar fi descoperit într-o clipită. Aston insistase asupra 
unei operaţiuni discrete, argumentând că aceasta era singura 
modalitate de a-l prinde pe Mac. Cuvinte aprinse fuseseră 
schimbate când încercase să-l facă pe Fielding să înţeleagă, dar 
detectivul cu cap oval ca un glonț nu se lăsase convins. Dorise o 
demonstraţie de forță și adusese fiecare om disponibil la faţa 
locului; la fel ca și cu polițiștii sub acoperire, exista o armată de 
poliţie în uniformă înăuntrul și în jurul sălii. 

Din punctul de vedere al lui Aston, aceasta era o strategie de 
protecţie din toate părţile, o specialitate MI6. Dacă se întâmpla 
nenorocirea și bomba exploda, nimeni nu avea să se întoarcă 
spre Fielding să-i spună că nu făcuse tot posibilul ca să o 
împiedice. „Păi, uite, ar spune el, ce-aș fi putut face mai mult 
decât atât, în afară de a anula evenimentul, și hai să fim serioși, 
asta nu era o opţiune.” 

George ceruse politicos ca evenimentul să fie anulat, dar 
răspunsul fusese tot un „nu” răspicat. Aston înțelegea motivul, 
dar asta nu însemna că era de acord cu el. Una era să anulezi 
un zbor pentru că exista „o ameninţare credibilă”. Câteva sute 
de oameni erau ușor afectați, iar presa petrecea o zi pe teren, 
speculând dacă era sau nu vorba de o „ameninţare credibilă”. 
Marea diferenţă în acest caz era că exista o singură Ultimă 
Noapte a Concertelor; în fiecare an erau mii și mii de zboruri cu 
avionul, deci, dacă anulai unul sau două nu era așa mare 
scofală. De asemenea, Ultima Noapte era și o celebrare a tot ce 
era britanic, un eveniment unde cinci mii cinci sute de patrioți 
cu steaguri fluturânde aveau ocazia să strige în gura mare cât 
de minunată era ţara lor. Fielding nu putea anula evenimentul. 
Avea mâinile legate. Cu câteva luni în urmă, o mână de teroriști 
care plănuiau să atace Old Trafford fuseseră băgaţi la pușcărie. 
Meciul din acea sâmbătă se jucase pentru că, ameninţare sau 
nu, agitația ar fi fost monumentală. lar aici era la fel. Aston își 
imagina editorialele: zeci de referiri la eveniment și la spiritul de 
buldog neîmblânzit. Toate bune și frumoase, dar ce-ar fi dacă, în 
ciuda faptului că fiecare poliţist disponibil din oraș era la Albert 
Hall, că fiecare persoană care intra era percheziţionată cu mare 
atenţie, că vechea și eleganta clădire fusese verificată de jos 


233 


până sus de câini dresați să descopere explozibile, că fiecare 
centimetru pătrat fusese verificat de tehnicieni cu dispozitive 
Geiger, ce-ar fi dacă, în ciuda tuturor acestor precauţii, Mac ar fi 
reușit cumva să introducă bomba murdară înăuntru? 

Nimic nu era bine. Ca să-l prindă pe Mac trebuiau să intre în 
mintea lui, să descopere ce și cum gândește. În loc de asta, 
Fielding îl trata pe Mac ca pe un mardeiaș oarecare, care ar 
intra în Albert Hall cu bomba la subrat. Inspectorul își închipuise 
probabil că tot ce trebuiau să facă era să-l identifice, și apoi tot 
ce le rămânea era să-l aresteze, să-i lege la mâini cătușele și să- 
| ia pe sus. Habar n-aveau de nimic. 

— Vreau și eu să știu, spuse George. 

— Ce? răspunse Aston. 

— Erai tare departe cu gândurile. lar. Poate ar trebui să ieși la 
o plimbare. Du-te și mai dezmorțește-te. Rămân eu pe poziţii. 

— Nu, sunt în regulă. Mă gândeam doar la ceva ce m-a 
învăţat Mac. O numea asociere prin disociere. Indiferent ce 
naiba înseamnă asta. Ideea de bază e că te detașezi de propria 
persoană ca să intri în pielea persoanei care te interesează. 
Zâmbi crispat. Intri în pielea cuiva, te pui în papucii lui. 

— Funcţionează? 

Ridică din umeri. 

— Nu sunt sigur. Dar clar nu are cum să strice, nu? Poate ar 
trebui să încerci și tu. Până la urmă, l-ai cunoscut destul de bine, 
nu? Ultima propoziţie nu sunase la fel de dur în mintea lui, dar în 
aerul stătut din dubiţa de supraveghere, ţâșnise ca un spiriduș 
răutăcios. lartă-mă, George, adăugă repede, încercând să 
îndrepte răul. A sunat altfel decât intenţionasem. 

Ea îl concedie cu un „Mă rog” ferm și cu o privire goală, care 
ar fi putut însemna orice. Rămaseră amândoi tăcuţi, studiind 
monitoarele. Erau camere peste tot, înăuntru și afară, și 
imaginile erau transmise în cele două dubiţe de supraveghere 
pe care Fielding le obținuse pentru operaţiune. Bineînţeles, 
Poliția Metropolitană avea duba mai nouă, înțesată cu 
echipament de ultimă oră, în timp ce ei trebuiau că se 
mulțumească cu asta, veche de zece ani, care mirosea a șosete 
vechi și dotată cu echipament care cunoscuse și timpuri mai 
bune. 

Fielding îi lăsase aici cu instrucţiuni precise să urmărească 
ecranele în căutarea lui Mac și să-l contacteze dacă vedeau pe 


234 


cineva care semăna câtuși de puţin cu el. Asta fusese în urmă 
cu două ore și de atunci nu-l mai văzuseră pe inspector. Era cu 
siguranţă pe teren, organizând trupele, stresat la maximum și 
rugându-se ca Mac să fie lovit de un autobuz sau trăsnit de 
fulger, orice. Pe post de „babysitter” a lor era un poliţist de 
douăzeci și unu de ani, cu o uniformă îngrijită și cu obraji rozalii, 
proaspeţi, care nu rostise nici două cuvinte. Dacă era din cauza 
timidităţii sau a ordinelor primite, asta nu mai știa, și nici nu-i 
păsa lui Aston. Armistițiul lor fragil era pe punctul de a se rupe. 
Era clar că sunt ţinuţi la distanţă, iar prezenţa lor era mai 
degrabă tolerată decât binevenită. Aici Fielding le permisese o 
cooperare simbolică, ţinându-i la îndemână în caz că veneau cu 
ceva util. 

Poliția făcuse o descoperire majoră. Pe la prânz, Fielding 
apăruse ţinând în mână un plic cafeniu. lnăuntru se aflau 
fotografii ale unui bărbat care părea să aducă puţin cu Mac, 
doar că mai tânăr cu douăzeci de ani, păr negru, un alt nas și o 
altfel de bărbie. Era greu de spus de unde știa Aston că era Mac. 
Și apoi înțelese. Era din cauza ochilor. Pozele erau generate pe 
calculator și erau genial executate - îţi dădeai seama că nu sunt 
fotografii adevărate doar dacă te uitai la ele de aproape - toate, 
mai puţin una singură. Fotografia diferită era a lui Mark Parson. 
Asemănarea dintre Parson și versiunea mai tânără a lui Mac, 
făcută pe calculator, era uimitoare. Ar fi putut fi gemeni. 

Fielding păruse extrem de mulțumit de sine când le spusese 
cum obținuse fotografiile, și Aston se ofticase că nu-i venise lui 
ideea mai întâi. Mac nu se pricepea să creeze măștile sub care 
se ascundea, deci cu siguranţă i le confecţionase altcineva. 
Fielding făcuse investigaţii și ajunsese la micul atelier de 
costume din East End, deţinut de Joe Fogarty. Defunctul Joe 
Fogarty, după cum descoperiseră. Cadavrul lui mătăhălos 
răspândea un miros îngrozitor în apartamentul de deasupra 
atelierului. Fotografiile fuseseră prinse în rama oglinzii de 
machiaj, iar amprentele lui Mac erau împrăștiate peste tot. 

Spectatorii se adunau rânduri-rânduri înăuntru, un șuvoi 
unduitor de roșu, alb și albastru, îmbulzindu-se la intrări. 

După părerea experţilor, bomba murdară era mai degrabă o 
armă de distragere în masă, decât o armă de distrugere în 
masă, un joc de cuvinte savuros bazat pe speculație și ipoteze. 
Ascunzându-se în spatele științei și statisticilor, experții erau cu 


235 


toţii de acord că probabilitatea ca să fie afectat cineva de 
radiaţii sau să se îmbolnăvească de cancer era neglijabilă atâta 
timp cât erau decontaminaţi suficient de repede. Totuși, Aston 
se îndoia că părerile câtorva experţi ar fi putut opri haosul și 
spaima. Ei spuneau că mediul înconjurător ar fi avut cel mai 
mult de suferit. Odată ieșită din „cutie”, chestia asta nu 
dispărea pur și simplu; particulele radioactive s-ar combina cu 
otelul, cărămida și lemnul, și singura modalitate să scapi de ele 
era să demolezi orice clădire afectată cât de puţin și să îngropi 
rămășițele în cea mai adâncă groapă care se putea face. 

Ceea ce experții omiteau să spună, în mod convenabil, era că 
nimeni nu declanșase vreodată o bombă murdară până atunci, 
deci era imposibil să știi care ar fi efectul propriu-zis. 

Mai era și faptul că orice bombă detonată în mijlocul mulţimii 
de la Ultima Noapte ar fi fost devastatoare; mărimea și tipul de 
bombă nu contau. Învălmășeala de la ieșire ar omori mai mulţi 
oameni decât explozia. Brutal, dar eficient. Când își închidea 
ochii, Aston aproape că vizualiza carnagiul. Luminile principale 
stingându-se, sclipirea roșie a luminii de urgenţă, trupuri călcate 
în picioare, apelurile la calm înecate de urletele celor răniţi și 
muribunzi; copii smulși din braţele părinţilor și striviţi de pereţi; 
pensionari aruncaţi fară milă la pământ; toată lumea condusă 
de instinctul de supravieţuire, șansa fiind numai a celor mai în 
formă, mormane de trupuri crescând la ieșiri, munţi de carne și 
de oase ce trebuiau escaladate ca să ajungi la siguranţa lumii 
exterioare; ţipete și gemete; scrâșnet de oase; sunetul panicii 
totale și îngrozitoare și o claustrofobie paralizantă care ar fi 
întrecut orice trăise el în tunelurile acelea întunecate și 
înăbușitoare de la Leicester Square. ` 

Spectacolul trebuia să înceapă în mai puţin de o oră. Incă mai 
era timp să se anuleze evenimentul, să se evacueze sala și să 
fie pusă toată lumea la adăpost. Totuși, ar fi trebuie să se miște 
repede. Șansele scădeau cu fiecare clipă care trecea. Trebuia 
să-l convingă pe Fielding să ia decizia, să-l facă pe idiotul ăsta 
încăpățânat să înţeleagă că era cea mai bună soluţie. Se jucau 
cu viețile unor oameni adevăraţi, nevinovaţi precum aceia care 
fuseseră uciși în Leicester Square. Dacă urma încă un 18/8, iar 
el nu făcea nimic să împiedice acest lucru nu și-ar putea-o ierta 
niciodată. 

— Poate că o să ies totuși la o plimbare, îi spuse el lui George. 


236 


Ea îi aruncă o privire ciudată, de parcă i-ar fi citit gândurile, 
dădu să spună ceva, apoi se uită la „babysitter”. 
— Dacă găsești cafea pe undeva, aș da orice pentru o cană. 


44. 


— Fielding, trebuie să vorbim, spuse Aston năvălind în duba 
de supraveghere principală. 

Polițistul care încercase să-l oprească stătea atârnat de braţul 
lui, iar Aston se scutură ca să scape de el. Spre el se întoarseră 
o mulțime de ochi suspicioși. 

— L-ai identificat pe Macintosh! spuse inspectorul. 

— Nu. Încă nu. 

— In cazul acesta, ce cauţi aici? 

— Trebuie să vorbim. Acum. 

— Uite, Aston, acum chiar nu e momentul, ripostă Fielding. În 
caz că n-ai observat, aici ne aflăm în mijlocul unui posibil 
eveniment terorist major, spuse Fielding. 

— Am informații noi, minţi Aston. 

— Doamne, Aston, chiar nu am timp de toată secretomania 
asta idioată! 

— Fă-ţi timp, rezistă Aston, uitându-se în jos la inspector. 

Preţ de o clipă, păru că Fielding are de gând să-l contrazică. 
Apoi își scoase căștile, le trânti pe birou și se ridică. 

— Două minute, bine? Niciunul în plus. 

Aston se dădu la o parte să-l lase pe detectiv să treacă, apoi îl 
urmă afară din dubă. Găsiră un colț retras, departe de mulțime. 

— OK, Aston, sper că merită. 

— Trebuie să anulaţi concertul. 

— Glumești, nu-i așa? 

Dădu să plece. 

— Nu! Așteaptă! 

— Am chestii mai importante de făcut decât să-ţi ascult 
tâmpeniile. 

Aston îl apucă de umăr pe inspector, îl întoarse cu faţa la el. 

— Uite ce e, Fielding. Tot ce-ţi cer e să mă asculţi. Ai spus 
două minute. După calculele mele, mi-a mai rămas măcar un 
minut. Ascultă-mă doar, OK? 


237 


— la mâna de pe mine! Fielding se scutură din strânsoarea lui 
Aston, cu sângele urcându-i-se în obraji. Am trecut prin asta 
deja de o mie de ori. Concertul merge înainte. 

— Dacă se întâmplă, mii de oameni o să moară. 

— Nu, asta n-o să se întâmple. Nimeni nu are cum să 
strecoare o bombă în sala aia. Sub nicio formă! 

— Nu ai cum să garantezi sută la sută. Ai ceva experienţă în 
poliţie ca să știi asta. Chiar dacă există doar o șansă minusculă 
ca Mac să ducă o bombă înăuntru, ești dispus să-ţi asumi acest 
risc? Nu uita că avem de-a face cu vieţi omenești aici. 

— Și tu crezi că eu nu sunt conștient de asta? 

— Atunci, anulează naibii concertul! 

Aston se străduia din răsputeri să nu ţipe. Nu era simplu. Ar fi 
vrut să îl apuce bine pe inspector și să-l scuture până-i intră 
minţile în cap. 

— Nu pot. 

Fielding vorbise atât de încet, încât Aston nu era sigur dacă 
auzise bine. Cercetă chipul inspectorului. Părea mai bătrân; i se 
citea și o urmă de nesiguranță pe figură. 

— Nu poţi sau nu vrei? întrebă Aston încet. 

Oftă lung. 

— Asta rămâne între noi doi, da? Nu merge mai departe. 

— Bine, aprobă Aston. 

— Tu crezi că n-aş anula totul dacă aș putea? Ăsta e un 
coșmar înfiorător, pe cale să devină realitate. Poate Macintosh e 
pe aici prin zonă cu o bombă, sau poate că nu. Dar noi trebuie 
să presupunem că e. Și după cum ai spus și tu, există o 
posibilitate să o introducă în sală. O posibilitate infimă, dar, fără 
îndoială, ea există. Inspectorul se uită înspre mulțimile care încă 
așteptau să intre. Toţi oamenii ăștia... Îţi dau dreptate, Aston, 
singura modalitate de a le asigura siguranţa e să-i trimiţi pe toți 
acasă. 

— Și atunci, de ce nu o faci? 

— Politică. Aici nu e decizia mea. 

— Atunci, a cui? 

— A prim-ministrului. Doar că merge chiar și mai sus de atât. 

— Mai sus decât prim-ministrul? 

— Gândește-te puţin. Cine dictează politica noastră antitero la 
ora actuală? 

— America. 


238 


— Te-ai prins din prima, spuse Fielding. Și politica generală e 
că nu cedăm sub nicio formă în faţa terorismului. Dacă anulăm, 
atunci teroriștii câștigă un punct, și nu putem permite să se 
întâmple așa ceva. 

— Chiar de-ar fi să moară oameni nevinovaţi? 

— Ei bine, de-aia suntem aici, nu-i așa? Să ne asigurăm că 
acest lucru nu se întâmplă. 

— Punctul acesta de vedere e complet greșit. 

— Aici nu te pot contrazice. Mie personal mi-ar fi mult mai 
simplu dacă am anula totul. Fielding zâmbi silit. Știi cine e ţapul 
ispășitor dacă merge prost chestia asta? 

— Tu? 

— Păi, doar n-o să fie prim-ministrul, nu? Fielding clătină din 
cap. Situaţia asta e mai mult decât nasoală. Tot ce putem face e 
să speram că avem noroc. 

Aston îl urmări în timp ce se întorcea înapoi la dubă, cu umerii 
lăsaţi. Se opri la capătul scărilor o clipă, se îndreptă de spate și 
intră înăuntru stăpân pe sine. 

— Cum a fost? întrebă George când Aston reveni și se așeză 
pe scaunul de lângă ea. 

— Îmi pare rău, n-am găsit nicio cafea. 

— Ştii că nu la asta mă refer. 

— Ce crezi? Aston era conștient că urechile tânărului polițist 
erau ciulite, atent, fară îndoială, la orice informaţii care i-ar fi 
fost utile lui Fielding. Șeful cel mare îi dăduse această sarcină; 
dacă făcea o impresie bună, asta l-ar ajuta în carieră. Și Aston 
fusese odată la fel de ambițios... acum i se părea că trecuse 
mult de atunci. 

— Aa, chiar așa de bine? spuse George. Cel puţin ai încercat. 

— Și la ce naiba folosește? 

— Și ce a spus? 

— A spus că urmează la rândul lui alte ordine de sus. 

— Ale cui ordine? Credeam că el e șeful. 

Aston se uită la tânărul polițist până acesta își întoarse capul 
și se prefăcu a fi ocupat. 

— Prim-ministrul, mimă Aston. 

— Aaa, făcu George. 

— Am o presimţire proastă în legătură cu povestea asta. 

— Nu ești singurul. 


239 


Se uitară în liniște la ecrane o vreme, căutându-l pe Mac, apoi 
George spuse: 

— Așteptarea asta mă omoară. 

— Și pe mine. Am urât dintotdeauna să aștept. De când eram 
copil. 

— Da, da, se vede, spuse George. Pun pariu că îţi căutai 
cadourile de Crăciun înainte să le primești. 

— Da, și le și găseam! 

— Ţi-ai luat din nou mina aia meditativă. Îmi spui și mie ce-ţi 
trece prin cap? 

— E chiar așa de vizibil? 

— Numai când știi unde să cauţi. 

Aston zâmbi. 

— Unul dintre primele lucruri pe care mi le-a împărtășit Mac a 
fost să învăţ răbdarea. Când e vorba de așteptat, călugării 
budiști ar putea învăţa vreo două lucruri de la Mac. 

— Unde vrei să ajungi cu asta? 

— Nu sunt sigur. 

Și acesta era adevărul. Acel „ceva” care nu-i dăduse pace 
toată după-amiaza nu voia să dispară, dar încă nu putea spune 
cu exactitate despre ce era vorba. Încercă o abordare dintr-un 
alt unghi. 

— Oare nu cumva ne concentrăm prea mult pe „acum”? 
spuse el. 

— Și ce vrei să spui cu asta? 

— OK, spuse Aston. Să ne întoarcem la Leicester Square. A 
fost o ţintă la întâmplare. Fără niciun avertisment. Un mare 
bum... și gata treaba. Acum uite ce avem aici. Locul ăsta geme 
de poliţie. 

— Crezi că o să apară? 

— Bineînţeles că o să apară. 

— Dar Mac nu are cum să ajungă aici. Locul e bine păzit. 

— Da, atât de bine păzit, că cinci mii de oameni tocmai au 
intrat înăuntru. 

— Dar nu transportă bombe. 

— Și cine spune că Mac aduce bomba personal? Asta 
presupunem noi, dar nu asta a făcut la Leicester Square. 
Amintește-ți că a folosit un sinucigaș cu bombă în cazul acela. 


240 


— Fielding s-a asigurat, spuse George. Oricine aduce cât de 
departe a oriental va fi verificat cu mare atenţie. Mac nu are 
nicio șansă să introducă vreo bombă înăuntru. E imposibil. 

— Imposibil e doar o scuză pentru incompetenţă, spuse Aston. 
Gândește-te că la fel au spus și despre Titanic. 

O altă privire spre pozele lui Mac/Parson generate pe 
calculator. Aston o apucă pe cea mai apropiată și o studie 
îndeaproape. Firește, se putea foarte bine ca Mac să nu 
folosească figura din poze. Poate că era un hering roșu, poate că 
lăsase pozele acolo știind că vor fi găsite și avea altceva în 
minte, oricare ar fi fost acel lucru. Sau poate că planul lui era 
într-adevăr să-i fure identitatea lui Mark Parson. La ordinele lui 
Fielding, detaliile morţii lui Parson fuseseră ţinute secrete. 
Inspectorul încă mai spera că Mac va apărea în culise deghizat 
ca Mark Parson. Dacă se întâmpla așa, era așteptat de o mână 
bună de polițiști ca să-l aresteze. 

Și dacă, nu cumva, ambele planuri erau reale? Planul A și 
planul B. Dacă Mac se afla prin zonă și ţinea situaţia sub 
observație, așteptând până în ultima secundă înainte de a se 
decide pe care să-l aplice? 

Și dacă, nu cumva, mai exista și un plan C...? 

Îl apucă durerea de cap încercând să-l înțeleagă pe Mac. Se 
uită tacut la oamenii de pe ecran. Sala se umplea și Aston 
simțea cum le crește exaltarea. Oamenii aceștia așteptau 
noaptea vieţii lor. Aston spera că așteptările lor nu le vor fi 
înșelate. Privea ecranul în timp ce mii de gânduri îi alergau prin 
minte, dorindu-și în zadar să aibă mintea limpede, și continuând 
să se întoarcă la acel gând răzleţ care nu-i dădea pace, cu o 
încăpățânare nebătută, ideea că îi scăpa din vedere ceva 
evident. 

Nu arma e importantă, ci felul în care o folosești. 

Pe urmele primului gând se repezi altul, care-i șoptea cu o 
voce îndepărtată. Vocea lui Mac. Venea din neant și era suficient 
să-i facă pielea ca de găină de sus până jos. 

Nu face presupuneri. Pentru că atunci când faci presupuneri 
faci un prost din mine și din tine. 


241 


45. 


Victor Cope traversează Podul Vauxhall cu pași mari și sigur 
pe sine, confortabil în pielea și în papucii săi. În faţă, clădirea 
MI6 se înalță pe malul râului la fel de impunătoare ca un coșmar 
orwellian. Poliţia Gândirii? s-ar simţi ca acasă aici, în siguranţă 
în spatele geamurilor antibombă și al pereţilor groși, inventând 
metode crude și neortodoxe de a-i ţine pe proletari la respect. 
Costul oficial al clădirii era optzeci și cinci de milioane de lire. 
Dar prietenul nostru Victor știe mai bine. Oricine a lucrat pentru 
MI6 atât cât a lucrat Vic știe că ea a costat de trei ori mai mult. 
Preţul final era mult mai aproape de limita de două sute 
cincizeci de milioane de lire sterline. Un sfert de miliard cheltuiţi 
pe cărămidă și beton, sticlă și oțel. Să nu uităm și de marmură și 
de celelalte mici detalii gândite pentru a face clădirea mai 
prietenoasă. Mici detalii care scoteau în evidenţă cât de 
dezgustătoare era văgăuna asta de rahat. La ce dracu' le 
trebuia spionilor teren de squash? În trecut, spionii nu aveau 
nevoie de niciun rahat de teren de squash. Pe vremea lui, 
operau în Century House, clădire de birouri cu douăzeci de 
etaje, anonimă și murdară, în cartierul Lambeth, unde 
ferestrele-oglindă reflectau fețele trecătorilor curioși, protejând 
secretele dinăuntru. După umila părere a lui Vic, aceea era într- 
adevăr un cămin potrivit pentru spioni. 

Vic înaintează drept spre cea mai apropiată capsulă, trece 
cardul de securitate prin fantă, introduce PIN-ul din patru cifre: 
6-5-1-3. Nici nu se gândește că aparatul l-ar putea respinge. 
Până la urmă, computerele știu cu exactitate cine e el. Victor 
Cope, în vârstă de treizeci și opt de ani, un funcţionar inferior 
care lucrează pentru Direcția Orientul îndepărtat. Nu e nimic 
neobișnuit nici în faptul că se află aici sâmbătă noaptea. MI6 nu 
e o un serviciu cu program fix. 

Se aprinde o lumină verde, ușa de deschide cu un zgomot 
șuierat și se închide în urma lui cu o absorbţie de vid. Un prag 
de presiune din podea confirmă că el este Vic, cel care lucrează 
acolo. Ușa din față se deschide și, gata, a intrat. 


11 Poliţia Gândirii (Thought Police) era poliţia secretă din romanul 1984 de George 
Orwell care printre altele avea ca scop arestarea tuturor celor găsiţi vinovaţi de 
crima-gândit (thoughtcrime). (n.tr.). 


242 


Totul e atât de familiar, atât de modern, de secol douăzeci și 
unu. Senzaţia de hotel din zona de recepţie, lumina blândă ce se 
revarsă de sus, pardoselile de marmură, pereţii faianțați și cerul 
plin de vânătăi, vizibil prin luminatoarele înalte. Firește că Vic a 
mai văzut toate acestea înainte și nu le dă prea mare atenție. 

Se îndreaptă spre cele două coloane masive din apropiere, 
apăsă un buton și așteaptă ascensorul expres. Un șuierat fin, 
ușa se deschide și Victor pășește înăuntru. Apasă alt buton și 
privește în jur nonșalant, în timp ce ascensorul începe să 
coboare. Oricine ar urmări camerele de luat vederi și-ar putea 
da seama că e de-al casei. Totul se rezumă la felul în care te 
mişti, cum te porți, cum gândești. Cât timp te comporți de parcă 
ești de acolo, toată lumea te va lăsa în pace. lar lucrul acesta e 
la fel de adevărat în MI6, ca și oriunde în altă parte. 

Patru etaje în jos, apoi ascensorul se oprește cu o bufnitură 
ușoară. Ușa se deschide și Vic își face drum prin labirintul de 
coridoare identice. Nu ezită la niciuna dintre intersecții; știe 
exact încotro se îndreaptă. Ușa se deschide când încă mai are 
jumătate de metru până acolo. Vic pășește în beznă fară să își 
încetinească pașii. 

— Și cu ce te pot ajuta în această plăcută seară, domnule 
Cope? Mole se rotește în scaunul cu rotile și zâmbește din 
spatele unui nor de fum de ţigară. Faţa îi e iluminată de 
monitoare, și o mie de stele îi brăzdau lentilele groase ca fundul 
de borcan, de la screensaverele reflectate în ele. 


46. 


— OK, strigă George ca să acopere zgomotul sirenei, explică- 
mi încă o dată. Pentru ce, mai exact, am furat noi o mașină de 
poliție? 

— Ştii tu o metodă mai bună să traversăm Londra? 

Aston smuci tare de volan să iasă de pe Vauxhall Vectra la 
stânga și viră până pe partea cealaltă a drumului, călcând 
acceleraţia ca să depășească un taxi negru și evitând la mustață 
un Scuter ce venea din direcţia opusă. Lumina albastră 
intermitentă se reflecta în vitrinele magazinelor pe lângă care 
zburau. 


243 


— OK. George lăsă cuvântul să iasă cu un oftat. Dar asta nu 
explică de ce l-ai lovit pe polițistul ăla mic și drăguţ din duba de 
supraveghere. 

— Aveam nevoie de uniforma lui, zise Aston simplu. Crezi că 
dau cheile de la mașinuțele astea, așa, oricărui nea’ Gheorghe? 

Un at „OK” indulgent - apoi George spuse: 

— Dă-mi voie să mă asigur că am înţeles, Paul. Până acum ai 
agresat un poliţist și ai furat o mașină de poliţie. Și putem 
adăuga și conducere imprudentă pe listă, nu-i așa? Corect? 

— Pe scurt și detaliat cam asta e ideea. Și nu uita, ești 
complice. 

— Crede-mă, sunt foarte conștientă de asta. 

Aston mai execută o mișcare care nu se regăsea în codul 
rutier. Aceasta presupunea o frână de mână ca să ia un viraj. 
Apăsă acceleraţia până la capăt și acul trecu de optzeci la oră, 
lăsând în ceață magazine și clădiri. Cu coada ochiului o zări pe 
George fixându-și centura de siguranţă. 

— Stai liniștită, Mac m-a pus să fac un curs de șofat pentru 
avansați. L-am luat cu brio. Se întoarse spre ea, iar ea scoase un 
țipăt ascuţit, rostind trei cuvinte într-unul singur: 

— Ochiipeșosea! 

— George, de ce a reușit Mac să fie mereu cu un pas înaintea 
noastră? Gândește-te puţin! Până acum n-am făcut decât să ne 
dăm cu presupusul. Mole află toate chestiile alea cu bomba 
murdară din laptopul lui Mac, deci noi presupunem că asta are 
de gând să folosească. Cadavrul lui Parson e găsit în Barnet și 
noi presupunem că ţinta lui e Seara Concertelor. Până la urmă, 
se potrivește la fix, nu-i așa? O ţintă importantă, sute de morți și 
de răniţi. 

— Un pic prea la fix, aprobă George. 

— Și totul construit pe supoziţii. Care sunt datele reale? 

— Păi, Mac ne-a spus că plănuiește ceva mai răsunător decât 
18/8. Acesta e un fapt. 

— Nu, acesta nu e un fapt, e doar o altă supoziție. 
Presupunem că spune adevărul. Haide, George, asta e o 
supoziţie a naibii de mare. Poate plănuiește să plece din ţară, și 
tot restul e o diversiune. 

— Ah, replică George, dar asta e doar o altă supoziţie. 

Aston răsuci capul spre ea. 

— Acum te-ai prins. 


244 


— Ochiipeșosea! ţipă George din nou. Trase adânc aer în 
piept, apoi: Deci, avem totuși ceva solid de la care să pornim? 
Ceva, cât de mic? 

— Da, spuse Aston. Laptopul. 

— Da, am aflat destule chestii utile de pe el, recunoscu 
George... Oh, băga-mi-aș! Mac a vrut ca noi să găsim laptopul, 
nu-i așa? 

— De fapt, a vrut să ne conducă într-o anumită direcție, iar 
noi, nu numai că am luat-o pe unde a vrut el, ci am mai și 
alergat în salturi într-acolo. Ne-a dus de nas din punctul zero. 
Făcu o pauză ca să vireze la stânga, schimbând viteza cu o 
mână și cu cealaltă învârtind ușor de volan. OK, George, care e 
cea mai mare supoziție pe care am făcut-o noi în cazul acesta? 

— Habar n-am - dar am o presimţire că ai să-mi spui tu. 

Așadar, îi spuse, și din felul în care ochii ei căprui se măreau 
din ce în ce mai tare, își dădu seama că era pe drumul cel bun. 
În mintea lui, ideea păruse nebunească. Rostită cu voce tare, 
prinzând suflu și viață, suna atât de evident încât nu putea 
înţelege cum de-i scăpase până atunci. Fotografiile generate pe 
calculator îi arătaseră soluția în cele din urmă. Ce-l enerva cel 
mai tare era că se holbase la pozele acelea toată după-amiaza și 
nu făcuse legătura. 

— Atunci, ce mai aștepți? spuse George când Aston termină. 
Apasă naibii acceleraţia aia odată! 


47. 


— E vreo problemă? întreb eu simțindu-mă mai în largul meu. 

— Bineînţeles că nu au fost deloc probleme. Altfel, aș mai sta 
eu aici liniștit? 

Trebuie să-i dau dreptate hackerului. 

— lar domnul Cope ţi-a făcut treaba bine? întreabă el. 

— Perfect, îi spun. 

Vic a fost creat de Mole. Complet real pentru computerele 
MI6, dar la fel de nesubstanţial ca o fantomă în toate celelalte 
privinţe. 

— Deci, unde e? 


245 


Un semn din cap spre biroul central din încăpere, pe care era 
așezată geanta de laptop strălucind în lumina celor trei 
monitoare. Mă îndrept spre ea și desfac cu grijă curelele. Ușor, 
scot bomba din geantă și o așez pe birou. 

— Nu-mi vine să cred cât a fost de ușor să o aduc înăuntru. 
Când ești într-un scaun cu rotile, nu mai vede nimeni nimic, în 
afară de scaun, știi? 

Știu prea bine, dar mă interesează prea puţin. 

Hackerul trage un fum din ţigareta lui puturoasă. 

— Cei de la securitate nici nu se mai deranjează să mă 
verifice când declanșez detectorul de metal. Asta vreau să spun. 
La început veneau imediat ce încercam să trec de ușile de la 
intrare, fluturându-și baghetele lor magice de jur împrejur, dar 
în curând s-au săturat de asta. E doar un infirm prost, ce rost 
mai are? Ascultă-mă pe mine, aș putea veni aici cu destule arme 
și grenade cât să pornesc un război și ei m-ar lăsa să trec. 
„Bună seara, și putem să vă dăm o mână de ajutor cu această 
bazooka?” Tușește horcăit și plin de flegmă, mai trage un fum 
șuierat. lar în ceea ce privește scannerele de izotop radioactiv și 
filtrele olfactive și tot restul de tâmpenii high-tech, mai scutește- 
mă, tată! Ai idee cât de multă încredere au oamenii în 
computere în zilele noastre? 

Hackerul nu așteaptă un răspuns. E în formă, turuie o 
grămadă de tâmpenii, iar eu nu ascult nimic din ce spune. 
Mimează cum că ar aprinde un bec, și îi cade scrum pe jos din 
tigara atârnată între degetele pătate de nicotină. 

— Detectorul se aprinde, detectorul se stinge, chicotește el, 
mimând în timp ce rostește cuvintele. Se aprinde, se stinge, se 
aprinde, se stinge. Rahat! Nu, cât de fain e că totul e controlat 
de computere în zilele noastre? 

— Da, aprob eu, simțind că e cazul să am și eu o contribuţie la 
conversaţia noastră. Cât timp hackerul și-a ţinut discursul, eu m- 
am uitat ţintă la bombă, complet hipnotizat. Pe ecrane sar tot 
felul de mingi, pictându-l în culori luminoase și calde. E mai mică 
decât îmi aminteam. O festă a memoriei. Culorile o fac să arate 
ca o jucărie de copil - o festă a luminii. Cilindrul de Stronţiu 90, 
de mărimea unei lanterne, e înconjurat de un strat gros de 
plumb. De jur împrejur, patru cărămizi de C4, de calitate 
superioară, pentru armată. În niciun caz porcăria aia de mâna a 
doua pe care o poţi cumpăra de oriunde la negru. Nicolai are 


246 


grijă de fiecare dată să primesc tot ce e mai bun. Declanșatorul 
e simplu, luat de la un video player standard, pe care-l poţi 
cumpăra de la orice magazin din centru. Bineînţeles că hackerul 
a vrut să folosească un computer, dar cui îi pasă că un computer 
poate calcula totul la nanosecundă? Acuratețea la minut e 
suficientă. Atâta timp cât face bum, altceva nu mă interesează. 
Bomba asta e cât se poate de simplă. C4 explodează, 
distrugând carcasa de plumb, și toată bunătatea aia se revarsă 
afară. Aerul condiţionat o prinde, și până să apuci să-ţi dai 
seama, radiaţia se întinde de la subsol până la apartamentul de 
lux de sus. Chiar și dacă o curăţă imediat, tot va fi prea târziu. 
Hai să recunoaștem, chiar dacă ar zice ei că totul e în regulă, că 
riscul e zero, ai mai vrea să lucrezi aici? Când e vorba de 
radiaţii, atitudinea noastră e de-a dreptul medievală. N-o 
vedem, n-o putem atinge, n-o înțelegem. Radiaţie înseamnă 
cancer, înseamnă moarte. 

— Să înţeleg că e aranjat cu banii? spune Mole, când, în 
sfârșit își stinge ţigara puturoasă. 

— Ah, fac eu. E o mică problemă aici, din păcate. 

— Problemă? se miră el, cu sprâncenele mari, ca niște omizi, 
ondulându-i-se neplăcut deasupra ochelarilor groși ca fundul de 
borcan. Tre’ să-ţi spun, Mac, mie nu-mi plac problemele. Așa 
cum văd eu lucrurile, eu mi-am făcut treaba și aştept să fiu 
plătit. 

— Şi vei fi, îl liniștesc eu. 

— Am nevoie de banii ăștia, Mac. 

— Liniștește-te. O să primeşti tot ceea ce ţi se cuvine. 

— Singura cale să ies din groapa asta de rahat e să-mi 
cumpăr scăparea. Știi asta. Asta e motivul pentru care am fost 
de acord să te ajut. O faţă nouă și un pașaport costă bani, știi și 
tu. 

Hackerul se întinde după cutia lui de tutun. Îi arunc o privire 
sfredelitoare, iar el închide capacul la loc și așază cutia înapoi 
pe birou. Mă întorc cu spatele și vâr mâna în buzunar. Plasticul e 
rece. Fin pe o parte și zimţat pe cealaltă. O scot încet. Nici asta 
n-a fost greu de strecurat înăuntru. Detectoarele de metal n-au 
văzut-o. Nici măcar un singur clic de la scanerele izotope 
radioactive. 

Mole se uită la monitoarele care delimitează o latură a 
încăperii, pierdut în spaţiu, cu pete de lumină brăzdându-i 


247 


lentilele groase. Mă duc lângă el, îmi așez prietenește mâna pe 
umărul lui. „Liniștește-te, totul se va rezolva cu bine”, spune 
privirea mea. Aștept să se relaxeze, monitorizându-i starea după 
încordarea mușchilor de pe spate, prin tricoul lui murdar cu 
Aerosmith. Mă mișc cu repeziciune, înfășurându-i în jurul gâtului 
cealaltă mână. Se aude un clic atunci când piedica de la cablu 
se strânge. Smucesc cu putere, și se mai aud vreo câteva 
clicuri, răsucesc scaunul cu rotile în mijlocul încăperii, unde nu 
poate strica nimic. 

Preţ de o secundă e prins ca într-o animaţie suspendată, cu 
expresia uimită care reflectă faptul că i-a trebuit ceva timp 
creierului său să se adapteze la evenimentele prezente. Și apoi 
începe să se zvârcolească, un personaj epileptic de desen 
animat, cu brațele mișcându-i-se în toate părţile, cu degete 
puternice de pianist luptându-se să desfacă cablul de la gât. E 
straniu să vezi că picioarele îi stau complet nemișcate. Scaunul 
se răstoarnă pe stânga, aruncându-l pe hacker pe jos. 
Zbătându-se ca un pește pe uscat, unghiile degetelor lui 
disperate sapă în pielea fină de la gât, zgâriind și trăgând, 
lăsând dâre însângerate. Buzele i se învineţesc, pătate ici-colo 
cu sângele țâșnit când și-a mușcat limba. Ochii, deja măriţi de 
lentilele groase, se fac tot mai mari, de parcă s-ar decomprima 
prea repede. Încetul cu încetul, sforțările lui slăbesc. Văd cum îl 
conștientizează ceea ce i se întâmplă. Ăsta nu e un joc video, 
unde tot ce trebuie să faci e să apeși butonul „Undo”, și s-o iei 
de la capăt. Nu, acesta este „Game Over” de-adevăratelea. Un 
spasm al braţului, apoi al piciorului, și s-a sfârșit. Acum Mole stă 
întins pe o parte, complet nemișcat. Ochi mari, de pește mort, 
aţintiţi în gol. 

Caut prin sertare și am noroc a treia oară. Unelte de toate 
formele și mărimile. Mole a fost dintotdeauna îndemânatic, la fel 
de priceput atât cu hardware-ul cât și cu software-ul. MI6 avea o 
reţinere să-și trimită calculatoarele la reparat în afară, de teamă 
că vreun inginer fară scrupule ar putea să dea din întâmplare 
peste ceva nepotrivit pe care să-l vândă apoi dușmanului. Pun 
șurubelniţa în spate, la brâu. Simt mânerul rece pe piele. Sunt 
distras de sunetul unei uși care se deschide. Trag adânc aer în 
piept ca să mă adun, scutur din umeri ca să alung tensiunea. De 
mult aștept momentul acesta. 


248 


48. 


— OK, Aston. Am ajuns aici cât am putut de repede. Ce-ai 
aflat? Vocea de fost student la Eton care străpunge întunericul e 
tăioasă și autoritară, o voce obișnuită să fie ascultată. Și putem 
aprinde și niște lumini aici, te rog? 

O mișcare de mouse și un clic, și încăperea se umple deo 
lumină orbitoare de scenă de teatru. Alt clic și ușa se blochează. 
Kinclave mă privește, apoi se uită la hackerul mort, și din nou la 
mine. 

— Cine ești? spune el. Ce naiba se petrece? 

Se îndreaptă spre telefon. 

— Nu! 

Asta îl face să se oprească. Se uită din nou la mine, de data 
asta mai de aproape. Când vorbește pare calm, fără nicio urmă 
de tensiune în voce. E stăpân pe sine, foarte încrezător în 
propriile forțe, la comandă. Trebuie să recunosc. Dintotdeauna a 
fost abil. 

— Mac, spune el, cu cel mai frumos zâmbet amical. Te pricepi 
de minune să-ţi alegi momentele, așa-i? Ai idee ce seară am? Aș 
prefera să fiu undeva în oraș la masă sau la teatru. În loc de 
asta, lumea pare să o fi luat razna. 

În timp ce vorbește, ochii cercetează totul în jur, iar mintea îi 
aleargă cu milioane de kilometri la oră. 

— Poţi oricând să dai o fugă la Albert Hall, îi sugerez eu. Sunt 
sigur că pot să mai găsească un loc și pentru tine. O seară de 
bătăi patriotice de inimă - te-ai distra de minune. 

Ochii i se opresc pe bombă. 

— Albert Hall n-a fost niciodată ţinta ta, nu-i așa? 

— Nu, aprob eu. 

— Putem discuta despre asta, spune el, și în vocea lui 
detectez primul semn de nesiguranţă. 

— Discuţiile sunt utile, zic eu. Despre ce vrei să discutăm? 

— Nu trebuie să faci asta, Mac. 

— Să nu fac ce? 

— lisuse Hristoase, Mac! 

Kinclave se neliniștește, și broboane de sudoare i se adună pe 
față. Totul merge conform scenariului. Am purtat această 


249 


conversaţie în minte de mai multe ori decât îmi pot aduce 
aminte. 

— Pari puţin încordat, observ eu. 

— Ce dracu' înseamnă asta, Mac? 

Fac o pauză scurtă să mă bucur de moment. 

— De unde să încep? meditez eu. Păi, ce-ar fi să începem cu 
faptul că mi-ai tras-o sublim și absolut! 

Încerc să-mi păstrez tonul vocii, dar nu e ușor. În toţi anii ăștia 
mi-am ţinut furia sub control, iar acum abia așteaptă să scape și 
să distrugă. 

— Ce tot bâigui acolo, Mac? 

— Nu face pe nevinovatul, Grant. Ştii foarte bine despre ce 
vorbesc. 

— Mi-e teamă că nu știu. Va trebui să mă luminezi tu. 

E o sugestie bună. După trei pași, sunt în faţa lui. Anii de stat 
în birou l-au înmuiat și i-au slăbit reflexele. Reacționează cu 
întârziere când îl apuc cu mâinile de reverele hainei de la 
costum, și îl lovesc cu fruntea în față. Sângele îi țâșnește din 
nasul spart în timp ce se prăbușește la pământ. Primul șut îl 
face să se încovrige, al doilea îi rupe o coastă sau două. 

II răsucesc pe spate, aştept să-și recapete suflul. Asta nu 
făcea parte din scenariu, dar cui îi pasă? M-am simţit bine. lar 
improvizaţia e marca oricărui rol măreț. 

— Te simţi suficient de luminat? Mă prefac că îi mai trag un 
șut și e o plăcere să-l văd cum se ferește. Pe pantalonii lui de la 
costumul Savile Row a apărut o pată umedă, mai închisă la 
culoare, și se simte o urmă de amoniac în aer. 

— Nu înțeleg. 

Are vocea slabă și patetică, iar cuvintele sunt înăbușite din 
cauza nasului spart; se aude un șuierat distinct când respiră. Cu 
iluzia măreției spulberată, chiar e un nimeni. 

— O să înţelegi, îl asigur eu. 

— Ce ţi-am făcut eu ţie? 

— Chiar nu știi? 

— Nu. Credeam că suntem prieteni. 

— Prieteni! În breasla asta? Să fim serioși! Mă las în jos, mai 
aproape de el. Eu trebuia să fiu Șeful, îi șoptesc. 

In ciuda rănilor, reușește să scoată un râset slab, același râset 
pe care l-ar scoate un pacient în stadiu terminal când își dă 
seama cât de lipsită de sens e viața de fapt și cum totul e o 


250 


imensă glumă proastă. Râsetul său declanșează ceva în mine. 
Inainte să-mi dau seama, l-am apucat de sacou și îi izbesc fața 
slugarnică, deformându-i trăsăturile până la punctul în care 
chiar și propria mamă l-ar privi cu oroare. Cumva, reușesc să mă 
stăpânesc ca să nu-l omor. Trebuie să trăiască încă puţin. 
Kinclave se răsucește pe o parte și tușește, o tuse umedă și 
emfizemică. Scuipă un dinte afară și se uită la mine cu ceva ce 
seamănă a milă. Aproape că e destul să izbucnesc din nou. 

— Eu trebuia să fiu Șeful, îi repet. 

— Asta nu avea cum să se întâmple, spune el, făcând un efort 
să articuleze cuvintele. Ai fost dintotdeauna prea de școală 
veche. Se prea poate ca toate chestiile alea de capă și spadă să 
fi funcționat în Războiul Rece, dar lumea s-a schimbat. 

— Aveam idei. Aveam de gând să duc MI6 în mileniul următor, 
îi zic, și mă urăsc pentru asta. 

Kinclave m-a prins în defensivă, iar asta cu siguranță nu făcea 
parte din scenariu. 

— Mac, tu ai fost un excelent ofițer de teren, unul dintre cei 
mai buni. Dar hai să recunoaștem, pur și simplu nu aveai ce 
trebuia. Nu erai din clasa potrivită. 

Și la asta se reducea totul. Nu aveam cravata de la școala 
potrivită, care să-mi coloreze garderoba. 

— Nu e vina ta, spunea Kinclave, rostind cuvintele cu mai 
multă milă decât pot înghiţi. 

Incă nu s-a prins, încă nu înţelege. Rănit, bătut și însângerat, 
labagiul egocentrist încă se crede stăpân pe situaţie. 

Scot șurubelniţa din spatele pantalonilor și, în ciuda furiei care 
mă orbește, ținta mea e exactă. Ochii i se bulbucă și scoate un 
țipăt înecat. Infig șurubelnița mai adânc, o răsucesc. Nu e 
departe de moarte - mai are vreo douăzeci de minute, 
presupun. 

— Secrete, spun. Toţi avem secretele noastre. Chiar și tu. 

Preţ de o secundă, frica de pe figură e înlocuită de înțelegere. 
Și apoi frica revine. 

— Credeai că pe acesta ai reușit să-l ţii ascuns, așa-i? Sunt 
deasupra lui, aproape, atât de aproape că îi simt strălucirea 
metalică a sângelui. Nu răspunde, pentru că nu e nimic de spus. 
Imi dau seama după expresia din ochii lui că știe exact despre 
ce vorbesc. Câteodată, îi zic, viaţa ne pune exact în locul 
potrivit, la momentul potrivit. Eu am fost cel care a primit 


251 


telefonul de la Whitehall. „Ne pare foarte rău că trebuie să te 
deranjăm, bătrâne, dar a venit o fătucă frumușică aici cerând să 
vorbească cu Jeff Salter. Nu e angajatul nostru, așa că ne 
întrebam dacă nu cumva e de-al vostru.” l-am spus că o să 
verific și am verificat. Știi, Grant, a fost destul de crud din partea 
ta, s-o lași așa în beznă. Dar pot să înțeleg de ce ai făcut-o. 
Dacă rolurile ar fi fost inversate, aș fi făcut la fel. Până la urmă, 
n-ar fi arătat bine pe vechiul CV, nu-i așa? N-ai fi ajuns niciodată 
Șef cu așa ceva atârnat de gât. Mai bine să bagi totul sub preș și 
să te prefaci că nu s-a întâmplat niciodată, ai? 

Un braț slăbit și însângerat se întinde să mă prindă de 
încheietura mâinii. 

— Te rog, nu-i face rău. 

— Din nefericire, asta e o promisiune pe care n-o pot face, 
Grant. 

Scutur mâna să mă eliberez și îmi întorc atenţia spre bombă; 
fixez ceasul pentru șapte treizeci. Ora la care începe concertul. 
N-au decât să se spele pe cap cu el. Pun pariu că la Albert Hall e 
haos total. 

Mă uit la ceas, apoi micșorez luminile. 


49. 


— Deci, ce pune la cale Mac? George scoase un sunet gutural 
frustrat, ceva primar, care avea prea multe consoane. Simt că- 
mi plesnește capul, Paul! 

— Nu mă întreba, spuse Aston. Ar fi trebuit să îmi dau seama 
ce facea Mole. Trebuia să văd de la o poștă. 

— Da, așa ar fi trebuit, aprobă George. 

— Hei, aici ar fi cazul să mă susţii... Să-mi spui că n-a fost vina 
mea... și toate prostiile alea. 

— Am spus doar ce cred. 

Se năpustiră prin ușile din faţă, cu legitimaţiile pregătite, și se 
îndreptară spre capsule diferite. Ambii aruncară un val de 
înjurături colorate în timp ce computerul îi verifica, o sarcină ce 
dură o veșnicie. Scuipaţi în partea cealaltă, goniră în salturi prin 
zona vastă de recepţie, spre ascensoarele expres. Chiar și 
sâmbătă seara erau destui oameni ce se învârteau de colo-colo. 


252 


Aston îi examină scurt pe toţi, în timp ce trecea pe lângă ei, 
căutându-l pe Mac și știind că șansele erau mici. Mac nu avea 
cum să fie acolo, în niciun caz. Rămas fără suflare și cu inima 
ieșindu-i din piept, apăsă nerăbdător butoanele ambelor lifturi. 

— Hai odată, hai, hai, hai... murmură el. 

George îi opri mâna nerăbdătoare. 

— Asta n-o să le facă să ajungă mai repede. 

Secundele se scurgeau unele după altele, și parcă trecu o 
viaţă până să ajungă liftul. Ușile se deschiseră, iar ei pășiră 
înăuntru. Aston trimise ascensorul prăvălindu-se în adâncuri, și- 
și simţi stomacul suspendat în aer când se opri. Și apoi, alergau 
din nou, cu mâinile și picioarele obosite, după ritmul stabilit de 
George. Ajunseră la biroul lui Mole și George își trecu cardul prin 
fantă. Ușa hidraulică se deschise cu un șuierat și înaintară 
prudenţi din lumina sterilă a coridorului în bezna obscură a 
lrealului. 

Lui Aston îi trebuiră câteva secunde să i se acomodeze ochii. 
Se uita spre contururile umbrite de pe podea și, când mintea și 
ochii i se sincronizară într-un final, primul lui gând fu acela că 
hackerul avusese un atac de cord. Cu dieta, stilul de viaţă și 
greutatea în exces, era inevitabil. Apoi văzu cablul de la gât și 
orice gând că Mole ar fi avut parte de o moarte naturală se 
evaporă. 

George era în genunchi, verificând dacă avea puls. Trase 
scaunul cu rotile din drum, îi apăsă degetele pe gât, clătină din 
cap. li prinse încheietura mâinii și clătină din nou din cap. Nicio 
surpriză. Pentru Aston, moartea avea o faţă care începuse să-i 
devină prea familiară. O privire scurtă, nu-i trebui mai mult: 
ochii larg deschişi și ficși ai lui Mole, ochelarii groși atârnând de 
o ureche, pe jumătate căzuți, lentila spartă... toate detaliile 
morții erau evidente. 

— Mac? întrebă George. 

— Cred că suntem pe teren sigur cu această supoziție, 
răspunse Aston. 

— Incă e cald, Paul. Asta nu s-a întâmplat demult. 

„Băga-mi-aş, gândi Aston, Mac a reușit iar să fie cu un pas 
înainte.” Poate că trecuseră pe lângă el când intraseră - 
probabil că așa se întâmplase iar el fusese atât de nerăbdător 
să ajungă aici că fugise chiar pe lângă el. Aston se muștrului în 
tăcere, mai rău decât ar fi putut-o face Mac. 


253 


— Cine-i acolo? Vocea era slabă, fiecare cuvânt, un chin. 
Aston se întoarse și reuși cu greutate să întrezărească conturul 
unui trup întins pe jos; era parţial ascuns de unul din birouri. 
Chipul frumos era zdrobit și însângerat, dar îl recunoscu imediat. 
Se repezi într-acolo și se ghemui lângă el, cu George alături. 

— O să fie bine, spuse el. Aducem ajutoare. Încercaţi să 
rezistați, bine? Era sânge peste tot. Negru și purpuriu, înflorea 
din gaura din cămașa de mătase a lui Kinclave. Era înconjurat 
de o baltă întunecată și lipicioasă. Aston nu era doctor, dar era 
clar că prognosticul nu era deloc bun. Cu grijă, George începu 
să-i descheie nasturii. Kinclave îi îndepărtă mâinile. 

— E în regulă, zise ea. Trebuie să văd unde sunteţi rănit. 

— Ascultă, șopti Kinclave șuierat. 

— Nu vorbiţi, spuse Aston. Menajaţi-vă. 

— Trebuie să mă asculţi, Paul. 

— O să sun la securitate, spuse George. Să aducă un doctor 
încoace. 

— Nu. Cuvântul fusese rostit plin de autoritate, oprindu-i pe 
Aston și pe George din drum, ordonându-le să fie atenţi. 

— Nu, repetă Kinclave mai încet. Nu este timp. 

Șeful închise ochii și dădu drumul unui oftat lung. Preţ de o 
clipă, Aston crezu că gata, Kinclave murise, dar apoi pieptul i se 
ridică și coborî din nou. Când șeful deschise ochii, avea lacrimi 
în ei. Una scăpă și îi alunecă pe obraz, lăsând o dâră curată prin 
petele de sânge. Apoi râse tăcut, ca pentru sine, cu râsul cinic al 
cuiva care s-a prins într-un final de o glumă. 

— Îmi pare atât de rău, Paul! 

— Pentru ce? 

— E ciudat. Îţi faci o imagine în minte despre cum vor evolua 
lucrurile, dar foarte rar se întâmplă așa cum îţi imaginezi. 

— Nu înțeleg, zise Aston. Kinclave vorbea aiurea, era probabil 
în stare de șoc. Tocmai se pregătea să-i spună din nou lui 
George să sune medicul, când Kinclave vorbi: 

— Sunt tatăl tău, Paul. 

Aston se uită uimit la Kinclave, plin de sânge și muribund. Nu 
avea nicio îndoială că auzise bine, dar cu toate că recunoștea 
cuvintele, acestea nu aveau niciun sens. 

— Ce tot spuneţi acolo? 

— O lume tâmpită, nu-i așa? Un zâmbet fugar i se ivi pe buze, 
și apoi fu brusc lovit de un atac de tuse. Pieptul i se agita umed, 


254 


stropi de sânge îi picurau de pe buze și din nasul strivit. Aston îi 
înălţă capul și i-l prinse în mâini, încercând să-l ajute să stea mai 
confortabil, și să poată respira mai ușor. Ochii îi licăriră 
închizându-se și pieptul îi cobori pentru ultima dată. Aston 
îngenunche acolo, încremenit, ţinând în braţe capul lui Kinclave. 
Era doar vag conștient de mâna lui George pe umărul său. li 
spunea ceva, dar el nu auzi. 

— Paul, zise ea răspicat, și asta îi atrase atenţia. Asta e ceea 
ce cred eu că e? 

Aston îi urmări privirea, dar nu văzu nimic. Ea privea înspre 
umbrele întunecate de sub unul dintre birouri. 

7.26 

Cifrele verzi atârnau în aer, de parcă nu erau atașate de 
nimic, malefice și rău prevestitoare. Așeză capul lui Kinclave 
ușor pe podea și-și șterse sângele de pe mâini. Se ridică și 
merse ca hipnotizat spre numere, ca să se uite mai bine. 

„Sunt tatăl tău.” 

Încercă să-și scoată din minte cuvintele șefului. O să aibă 
timp să se gândească la asta mai târziu. Acum trebuia să se 
adune și să se concentreze. Nu era simplu, dar trebuia. Inchise 
ochii și numără încet până la zece, concentrându-se să respire. 
Când deschise ochii, numerele erau tot acolo, licărind verde și 
sinistru. 

Deci așa arăta o bombă murdară. Era mult mai mare decât 
bomba lui George - destul de mare cât să provoace o explozie 
serioasă. Mac reușise să planteze o bombă în inima sediul MI6. 
Cu siguranţă că asta ceruse ceva planificare. Sediul MI6 nu era o 
simplă clădire veche de birouri, ci era una dintre cele mai 
securizate clădiri din ţară; un simbol recunoscut de forță și 
siguranţă, ca și Pentagonul din Statele Unite. lar aceasta nu era 
o bombă ca oricare, nici ea. Nu mai fusese detonată o bombă 
nucleară, la furie, de la Nagasaki încoace. Când Mac spusese că 
plănuiește ceva mai mare decât 18/8, nu glumise deloc. 

— N-o atinge, șopti George panicată. Ar putea avea un 
mecanism-capcană. 

— Stai liniștită, șopti Aston, întrebându-se de ce vorbeau atât 
de încet și dându-și seama că din cauza bombei. Le cerea un 
anume respect. Pe asta o las pe seama experţilor. Nu mă pricep 
la asta. 

Numerele clipiră: 7.27. 


— Acum ce facem? întrebă Aston. 

— Chemăm securitatea și ne cărăm naibii de aici, spuse 
George. 

— Pare un plan bun. Aston se întinse iar după telefon, se uită 
la numere. Mac nu le dădea niciun fel de indiciu. Ar fi fost utilă o 
numărătoare inversă, dar nu, nu voise să-i ajute cu nimic. 
Ceasurile aparatelor video erau niște cronometroare perfecte. 
Exacte și sigure, și, pentru că erau produse în masă și se găseau 
pe toate drumurile, imposibil de urmărit. 

— Cât timp crezi că mai avem? întrebă George, citindu-i 
gândurile. 

— Habar n-am. Dar cred că ar trebui să ieşim de aici cât 
putem de repede. 

Aston puse telefonul jos. 

— Ce faci? Sună la securitate. 

— Și dacă bomba e programată să explodeze într-un minut- 
două? Securitatea ajunge aici și detonează. Nu. Au murit prea 
mulţi oameni deja. 

— Dar, Paul, dacă explodează... 

— Dacă explodează, o companie de asigurări o ia rău în freză, 
dar cel puţin nu moare nimeni. Numerele verzi arătau 7.28, dar 
nu pentru multă vreme. Eu bănuiesc că a fost programată să 
explodeze la și jumate. 

— Și te bazezi pe faptul că... 

— Concertul începe la această oră. E ceva ce Mac ar face. 

— OK, în cazul acesta, am face bine s-o ștergem de aici. 

George o luă înainte, și Aston o urmă. De data asta, liftul era 
acolo, așteptând, și ei săriră înăuntru. Aston apăsă butonul 
pentru parter și liftul o luă în sus. După ceasul lui, mai era un 
minut. Își dădu dintr-odată seama că George se uita fix la el. 

— Ce? întrebă el. 

— N-aș vrea să faci o prostie, spuse ea. 

— Cum ar fi? 

— Vorbesc serios, Paul... 

Ușile se deschiseră și o luară iar la fugă, îndreptându-se spre 
ieșire. 

— OK, spuse Aston. Eu mă duc după Mac, tu du-te și cheamă 
securitatea. 

George deschise gura să protesteze; Aston își dădu seama că 
avea de gând să protesteze după poziţia maxilarului și a 


256 


buzelor, care i se încordaseră. Înainte să apuce să rostească 
ceva, pământul se zgudui sub picioarele lor și alarmele începură 
să urle. Toată lumea din recepţie încremeni, cu capetele 
ridicate, toți cu expresii șocate pe chip. Confuzia se transformă 
repede în teamă; simţiseră explozia, știau că nu era un 
exercițiu. Aston o luă la goană în salturi și se îndreptă spre 
ieșire. 

— Cheamă securitatea, îi strigă lui George peste umăr. Mace 
al meu. 


50. 


Victor Cope trecu de controlul de securitate fară nicio 
problemă. Confortabil în pielea și în papucii săi, computerele nu- 
i dădură atenţie și, pentru că acestea erau multumite, nici 
gărzile de securitate nu-i dădură nicio atenţie; continuară să 
soarbă din cafele, discutând despre fotbal și văicărindu-se că 
trebuiau să lucreze sâmbătă seara. Se îndreptă spre râu, găsi un 
loc liniștit și se uită pierdut peste apă. Toată atenţia lui era 
concentrată pe ceea ce se întâmpla în jurul său. Cu o mișcare a 
capului spre stânga vedea cine intra și cine ieșea din clădire. 
Privi duoul dinamic repezindu-se înăuntru de parcă ar fi alergat 
pe jar și se simţi nevoit să zâmbească. Oh, să fii atât de tânăr, 
să-ți pese atât de mult! Și sigur că sunt extrem de mulţumiţi de 
propria lor persoană. Cum au reușit ei să își dea seama! Cât 
sunt ei de super deștepţi! Și apoi aşteptă. Firește, pe prietenul 
nostru Vic nu-l deranjează să aștepte; e mai mult decât antrenat 
în așteptare. Se simţea în siguranţă în pielea lui de împrumut și 
voia să fie în apropiere când se întâmpla totul. Până acum nu-l 
deranjase nimeni, și existau puţine șanse să fie deranjat și de 
acum înainte. Nu părea periculos, nu arăta a terorist, nu părea a 
reprezenta vreo ameninţare. Era doar un individ mediocru, ieșit 
de unul singur la plimbarea de sâmbătă seara, un singuratic cu 
nimic altceva mai bun de făcut. Ceasul îi sună o dată. O privire 
scurtă să vadă dacă limba mare stătea pe șase. O secundă mai 
târziu, simţi bubuitura surdă sub picioare. Alarmele abia se 
auzeau, înăbușite în spatele a tone de beton, cărămidă și sticlă 
antibombă. 


257 


Cu clădirea MI6 înălțându-se în spatele lui, amicul nostru Vic 
se îndepărtează, rezistând pornirii de a privi înapoi și de a grăbi 
pasul. Un om alergând ar atrage atenţia, așa că se mișcă firesc, 
dar cu un mers energic. Din când în când, capul i se rotea 
imperceptibil dintr-o parte într-alta, în ritm cu picioarele, nimic 
ieșit din comun, puţin la stânga, apoi la dreapta. Suficientă 
mișcare cât să-i dea o acoperire de 360 de grade. Studiază 
fiecare trecător, fiecare mașină ce trece pe lângă el, scrutându- 
le cu atenţie. Când calci atât de aproape de buza prăpastiei, 
totul este fie alb, fie negru; fără nuanțe de gri. Prieten sau 
dușman, câştigi sau pierzi, moarte sau viață. Simplu ca bună 
ziua. Nuanţele de gri dau naștere la îndoială, și îndoiala te ucide. 

În timp ce merge, fluieră unul din acordurile de pe albumul 
Old Blue Eyes. „Come Rain or Come Shine!?". Sophiei îi plăcea 
foarte mult să-l cânte, acappella, cu o voce dulce ca mierea. Și 
foarte potrivită; tocmai a început să picure, o ploaie ca o ceață 
ușoară, delicată ca un voal. 

Încă o privire scurtă să se asigure că nu e urmărit. Se pare că 
norocul nu l-a părăsit. Amicul nostru Vic nu e prea superstițios, 
dar în clipa asta, nu i-ar strica puţin noroc. 

În depărtare se aud sirene: poliţie, salvare, pompieri. Fără să 
piardă niciun moment, Vic dispare în staţie și găsește pe cineva 
de la care cumpără un bilet. Când e vorba de planificare, micile 
detalii contează. Trebuie să te asiguri că toate rotițele sunt bine 
unse și funcționează perfect. Fluierând ușor, pentru sine, se 
îndreaptă spre peron. 


51. 


Aston se strecură în pielea lui Mac, în pantofii lui și își puse o 
întrebare simplă. Ce aș face acum? Aș vrea să mă duc în oraș, 
să mă pierd în mulțime, iar asta înseamnă să traversez răul. 
Dacă aș traversa podul Vauxhall pe jos, asta m-ar lăsa prea 
expus, așa că asta iese din discuție. Dacă sunt prins la mijloc, 
nu mai am cum să scap. Nici să sar într-un autobuz nu e o 
soluție, pentru că asta înseamnă să stau pe o stradă deschisă și 
să aştept până când vine unul. Din nou, mult prea expus. 


12 „Vină ploaie sau soare” - melodie a lui Frank Sinatra de pe albumul Old Blue Eyes. 
258 


Metroul e cea mai logică optiune; nenumărate umbre după care 
să te ascunzi în staţie, și odată ajuns acolo, aș putea merge 
oriunde. 

Da, aș vrea ca toată lumea să creadă că merg cu metroul. M- 
aș îndrepta spre peroane, probabil prin bariera de lângă cabina 
gardianului, poate m-aș plimba de colo-colo fluturând biletul 
într-o mână ca să atrag atenţia, fără să ies în evidență, doar 
șovăind dintr-o parte într-alta ca să mi se rețină figura. Aș pleca 
după un minut sau două, apoi m-aș întoarce afară și de data 
asta m-aș strecura prin bariere ca o fantomă. 

Și din acest motiv, Aston se îndreptă direct spre șirul de 
taxiuri din gară. Își găsi propriile umbre unde să se ascundă și 
așteptă. Nu se putu apropia suficient de mult încât să vadă 
parcarea de taxiuri, dar reuși să găsească un colț de unde ar fi 
putut auzi tot ce se întâmplă; taximetriștii plictisiți vorbind 
despre nimicuri, huruiala trenurilor care soseau și plecau. 

Pași. Aston se trase mai adânc în despărțitura unde se 
ascundea. Norii de ploaie furaseră cea mai mare parte din 
lumină, pictând cerul de seară într-un gri mohorât, de apă ce se 
scurge dintr-un canal ruginit. Pașii se apropiară și reuși să 
discearnă două perechi de picioare mișcându-se împreună, cu 
precizie militară. Zgomotul ritmat al unor tocuri feminine și 
bătaia greoaie a unor pantofi bărbătești, aparţinând unui ins 
probabil supraponderal. Sunetul scârțâit al unei uși de taxi care 
se deschide. Câteva secunde mai târziu, ușa se trânti. Pufăitul 
unui motor care devine mai zgomotos pe măsură ce taxiul trece 
prin faţa lui, înainte de a se pierde în celelalte zgomote ale 
nopții. 

Secundele treceau fară nicio urmă de Mac, și Aston era sigur 
că o dăduse în bară, adunase doi cu doi și-i dăduse cu virgulă. 
Poate că analizase prea mult situaţia. Aceasta era una din 
criticile lui Mac la ordinea zilei de ani întregi; încă una din 
răutăţile care-l enervaseră atât de tare pentru că el se străduia 
de fiecare dată să facă ce trebuia. li dăduse întotdeauna lui Mac 
o sută zece la sută și nu fusese niciodată suficient. Nici măcar o 
singură dată. Exista de fiecare dată ceva care ar fi putut fi făcut 
altfel, sau mai bine. De câte ori îi spusese Mac asta? Nici măcar 
nu era nevoie să deschidă gura. O privire dezaprobatoare 
rezolva problema de cele mai multe ori. 


Se mai auziră niște pași în noapte, îndepărtați și ușori ca 
aerul, cu tălpile fine mângâind asfaltul. Aston se trase mai în 
umbră și-și ţinu respirația. Nu avea nevoie de confirmare vizuală 
să știe că era Mac. De câte ori nu fusese la birou, îngropat în 
hârtii, și auzise acei pași? Mac se opri, iar Aston și-l imagina 
rotindu-se de jur împrejur, cu nările fremătând ca să prindă 
vreun iz de pericol. Doar când pașii se auziră din nou, avu Aston 
curaj să respire. 

Numără încet pâră la trei, apoi păși pe aleea acoperită, cu 
ploaia căzând în fâșii lungi în spatele lui, și cu tunelul lung, bine 
luminat, întinzându-i-se în faţă. Deasupra, trecea un tren 
hodorogind. Străinul se opri la jumătatea drumului și rămase 
locului suficient de mult ca Aston să creadă că nu era persoana 
pe care o căuta. Un rânjet șiret, apoi Mac își continuă drumul 
spre el. 

— Măi să fie, cred că ești foarte încântat de propria persoană. 
Să reușești tu să-ți întreci șeful! 

Nu avea cum să confunde vocea aceea domoală, lipsită de 
inflexiuni. Nici sarcasmul. Creierul lui Aston îi spunea că acesta 
era Mac, dar ochilor le venea puţin mai greu să creadă. 
Persoana asta nu semăna cu Mac, nu se mișca, și nici nu se 
purta ca el. Nu semăna deloc nici cu defunctul Mark Parson. 
Această incarnare a lui Mac avea douăzeci de ani mai puţin 
decât originalul; părul blond acum era negru și brăzdat de fire 
cenușii. Mac avea vedere de șoim, dar bărbatul ce stătea în faţa 
lui purta ochelari cu ramă groasă. Nasul avea altă formă, la fel și 
bărbia. Avea fruntea mai lată și sprâncenele mai stufoase. Arăta 
ca un tocilar bleg. 

Totuși, era clar că avea vocea lui Mac. Era aceeași voce care-l 
muștruluia întruna pe Aston în minte, vocea pe care o adoptase 
conștiința lui. Și, cu toate că ochii lui albaștri erau căprui acum, 
erau și ei imposibil de confundat. Aprigi și vigilenţi, ochi cărora 
nu le scăpa nimic. 

Mac se apropie de Aston și-l plesni ușor pe obraz de câteva 
ori. 

— Mă bucur să te văd. Ti-a fost dor de mine? 

Aston nu spuse nimic, se uită doar fix la el, dându-se un pas 
înapoi, pentru că nu voia să-l lase să se apropie prea tare. Mac Îi 
înfruntă privirea. 


260 


— Trebuie să-ţi spun că sunt dezamăgit. Nu m-ai văzut când 
te-ai năpustit pe ușile de la intrare mai devreme? De fapt, eo 
întrebare prostească. Erai în mijlocul acţiunii, pornit să salvezi 
lumea. Nu vedeai decât ce se afla direct sub nasul tău și 
îndrăznesc să cred că și asta era tot în ceaţă. Totuși, eu te-am 
văzut pe tine. Mi-am găsit un loc drăguţ, lângă râu, de unde 
puteam privi cum se desfășoară lucrurile. Și tu nu m-ai văzut. 
Așa cum n-ai văzut-o nici pe femeia aia care își plimba câinele. 
Nici vaporul acela restaurant, kitschos și puternic iluminat, 
alunecând pe apă. N-ai văzut nici pe dracu', nu-i așa? Haide, 
Aston! Chiar n-ai învăţat nimic de la mine? Vigilenţă sută la sută, 
o sută zece la sută din timp. Astea nu sunt simple cuvinte, ele 
chiar înseamnă ceva. 

Aston nu putea articula niciun cuvânt. Mac reușise din nou să- 
| facă să se simtă ca o furnică. Auzea în minte vocile 
fantomatice din anii de școală, bântuindu-l din nou. „Fraiere! 
Fraiere! Fraiere!” Simţi o pornire iraţională de a se apăra, de a-l 
convinge pe Mac că nu era un fraier. Era patetic, și se ura 
pentru că simţea asta, dar nu se putea abţine. 

— Deci, unde ţi-s întăririle? întrebă Mac studiindu-l 
îndeaproape pe Aston. Ah. N-ai niciuna. Suntem doar noi doi, 
nu-i așa? Clătină din cap, și apoi: Eşti cam tâmpit, pe bune. Faci 
umbră pământului degeaba. Adică, ce? Te-ai gândit că mă poţi 
prinde de unul singur? Credeai că, dacă faci asta, o să te creadă 
cineva vreun erou, ceva? Că o să-ţi apară poza în toate ziarele? 
Că o să-ţi cadă toate domnișoarele la picioare? Doamne, câtă 
inconștienţță! Nu așa merg lucrurile. Lucrezi la MI6. Eşti o umbră, 
o non-persona. Nu exiști! Cretinii ăia de sus o să te sece de 
toate resursele și când vor termina, scapă de tine cât ai zice 
pește. 

— De-aia ai făcut toate astea? 

Mac rânji. 

— Asta o să-i înveţe minte pe idioţi pentru că și-au bătut joc 
de mine. Clădirea lor nouă și frumoasă, transformată într-un loc 
pustiu. Un sfert de milion de lire sterline pe apa sâmbetei. Abia 
aștept să văd prima pagină a ziarelor. MI6 o să ajungă de râsul 
lumii. Să-i văd eu cum o să reușească să ţină asta departe de 
urechile presei. 

— Și cum rămâne cu oamenii care au murit la Leicester 
Square? 


261 


— Fiecare război cu pierderile sale. Asta e viaţa. E foarte trist, 
dar, hei, ce pot face eu? 

O pauză. 

— Și Kinclave? întrebă Paul. 

— Cretinul ăla a primit ceea ce merita. 

— Ai știut de la început că e tatăl meu. 

— Bineînţeles. 

— Te-ai folosit de mine. 

— O să-ţi treacă. Mac îl împinse pe Aston deoparte, 
îndreptându-se spre șirul de taxiuri. Aston se luă după el, și-i 
puse o mână pe umăr, ca să-l facă să se întoarcă. In clipa 
următoare se trezi chircit de durere, chinuindu-se să respire, iar 
buzele lui Mac îi atingeau urechea: Nu știu când m-am mai 
distrat atât de bine. Vrei să ne jucăm, atunci să ne jucăm. Dacă 
te crezi atât de deștept, hai să vedem cât de deștept ești de 
fapt. _ 

Lovitura îl năuci pe Aston și-l făcu să vadă stele verzi. In timp 
ce se ridica sprijinindu-se de perete, auzi pașii lui Mac 
îndepărtându-se cu repeziciune. Se luă după sunet spre șirul de 
taxiuri și, chiar când dădu colţul, văzu ușa unui taxi negru 
trântindu-se. Aston alergă spre taxi, dar nu fu destul de rapid. 
Se auzi un scârțâit de roţi când porni din staţie, cu Mac rânjind 
în spatele volanului. Şoferul era prăbușit pe scaunul din dreapta, 
cu gâtul răsucit într-o poziţie nenaturală. Aston alergă la 
următorul taxi din rând și deschise ușa șoferului. Taximetristul 
se întoarse cu o expresie uimită, iar Aston își deschise 
legitimaţia, vârându-i-o în față. 

— Poliţia! Am nevoie să vă împrumut mașina. 

Închise portofelul înainte ca taximetristul să apuce să vadă 
bine. Poza era a lui, dar singura legitimaţie pe care o avea la el 
era de la MI6. 

— Și tu îţi imaginezi că o să-ţi dau pur și simplu mașina? Fii 
serios! 

Nu avea timp pentru așa ceva. Aston îl apucă de braţ pe 
taximetrist și-l trase afara. Era slab, cu ochelari de intelectual, 
slab ca un ogar, deci nu întâmpină nicio rezistenţă. Şoferul se 
luptă și strigă după ajutor, dar Aston îl puse la pământ cu 
ușurință. Sări în scaunul șoferului și trânti ușa, conștient că vreo 
câţiva taximetriști din zonă se îndreptau spre el, niște bărbaţi 


262 


duri care păreau că știu să se descurce în situații de genul 
acesta. 

Unul dintre ei se întinse spre portieră, dar Aston băgă într-a- 
ntâia și își apăsă piciorul în pedala de acceleraţie. Aerul se 
umplu de miros de cauciuc ars când taxiul porni în trombă, 
lăsându-l pe taximetrist învârtindu-se. Il vedea pe Mac; nu avea 
un avans atât de mare. Incepuse să toarne cu găleata și Aston 
porni ștergătoarele la maximum. Viră la dreapta și acceleră de-a 
lungul Debarcaderului Albert, îndreptându-se spre Lambeth, 
strecurându-se printre mașini. Se uită în stânga și zări o coloană 
de lumini roșii și albastre traversând Podul Vauxhall. 

Acul urcă mai sus, iar distanţa dintre mașini se scurtă. Ținând 
volanul cu o mână, Aston găsi centura și o fixă în locul ei. În 
față, Mac viră la stânga pe Podul Lambeth, alunecând la viraj, pe 
șoseaua scăldată de ploaie. Aston schimbă în viteză inferioară, 
motorul urlă, și mașina se aplecă pe dreapta când luă curba. 
Mac încetini să intre în giratoriu, rugându-se să prindă o breșă în 
trafic și reușind s-o găsească. Casa Parlamentului se contura în 
depărtare, întunecată și amenințătoare, prin ploaia londoneză 
deasă. Aston nu scăpa din ochi taxiul lui Mac, care era suficient 
de aproape cât să nu-i mai trebuiască mult să-l atingă. Mac viră 
neașteptat la stânga, iar Aston se luă după el, cu fundul mașinii 
legănându-se incontrolabil. Mai erau opt metri, și distanța se 
micșora. Aston își strânse centura. Trebuia să-l scoată pe Mac 
de pe șosea înainte să apuce să se avânte mai adânc în oraș. Ar 
fi fost imposibil să urmărească un taxi negru prin centrul 
Londrei. 

Acum erau bară în bară. Într-o intersecţie, într-o fracțiune de 
secundă, Aston se încordă și apăsă acceleraţia, încercând să 
obţină cei câţiva centimetri care-i mai lipseau. Cele două taxiuri 
se ciocniră violent, metalul scârţăi și se sfâșie. Aston nu se 
retrase. Înfipse iar piciorul în pedala de accelerație, intrând cu 
mașina într-a lui Mac. Acul cobori de la șaptezeci la oră. Mac 
frânase, și singurul stop rămas nepulverizat clipi roșu. lar el 
acceleră în continuare, împingând taxiul lui Mac din ce în ce mai 
aproape de intersecţia în T, cu vitezometrul arătându-i patruzeci 
la oră, apoi douăzeci, apoi zece. Aston împinse centimetru cu 
centimetru până auzi scârţâit de frâne de mașini ce se izbeau 
una într-alta pe partea cealaltă. Trâmbiţară claxoane și se 
revărsară înjurături din toate părțile. Aston își deschise ușa și 


263 


observă că și Mac făcea același lucru. Își desfăcu centura și 
până reuși să se elibereze, Mac dispărea deja pe o stradă 
lăturalnică. Aston era la doar câteva secunde în spatele lui, dar 
când ajunse la cotitură, Mac se evaporase. Aston se roti de jur 
împrejur, cu picurii de ploaie scurgându-i-se din păr, și se uită 
spre Westminster Abbey, spre Parlament... 

Aston nu-l văzu pe Mac, și nici nu-l auzi. Il avertiză cel de-al 
șaselea simţ și se mișcă fără să se gândească, ridică braţul, își 
răsuci trunchiul. Brațul lui Mac se lovi de al lui cu o bufnitură 
grea. Profitând la maximum de acest mic avantaj, Aston se lăsă 
pe vine și-și răsuci piciorul. Simţi că se oprește în ceva solid și 
Mac se prăbuși cu zgomot la pământ, și lăsă să-i scape un „ușș”, 
odată cu aerul din plămâni. O ceaţă roșie se înălță umplându-i 
capul, mintea, sufletul. Mac nu mai era un om. Era un nimic. 
Încercă să se ridice, iar Aston îi trase un șut în vintre, cu vârful 
pantofului. Lui Mac îi scăpă un țipăt de animal rănit și se strânse 
în poziţie fetală. Până să apuce să-și recapete respiraţia, Aston îl 
trase pe bordură. Îi îndreptă piciorul drept și îl lovi cu putere în 
rotulă. Mac ţipă de durere și își smuci piciorul, implorând. Aston 
nu-i dădu ascultare. Îi întinse piciorul din nou, și-l imobiliză, apoi 
îl lovi din nou. Fu nevoie de trei încercări până să îi spargă 
rotula, și atunci când cedă, pocnetul se auzi distinct deasupra 
țipetelor. Satisfăcut că Mac nu avea cum să mai plece de acolo, 
Aston îl încălecă. Mac își întinse mâinile și-i apucă jacheta cu 
degete neputincioase. 

— N-ai destul curaj să mă omori, șopti el, rostind fiecare 
cuvânt cu efort. 

— A zis cineva că vreau să te omor? Nu vreau decât să suferi. 

Aston îi dădu la o parte degetele, îi smulse peruca, rupse 
latexul. Îl apucă pe Mac de păr și-i trase un pumn în faţă. Ud 
leoarcă, dar neluând în seamă ploaia, Aston îl lovi cu pumnii 
până când îi dădu sângele la încheieturi și nu-și mai simți 
mâinile, multă vreme după ce Mac leșinase. Se opri doar când o 
mână delicată îl apucă de braţ. Aston se întoarse și o văzu pe 
George. 

— S-a terminat, îi spuse ea cu blândeţe. 

Îl ajută să se ridice și el îi căzu în braţe, îngropându-și capul în 
umărul ei și strângând-o tare. Cuvintele ei îi răsunau în urechi: 
„S-a terminat” - dar asta nu avea să se termine niciodată; în tot 
ceea ce conta pentru el, acesta era doar începutul. Și peste tot 


264 


în jurul lui se lăsase întunericul, orașul mișcându-se în propriul 
lui ritm, cântându-și propriul cântec: murmurul insistent al 
mașinilor, scrâșnitul aspru al sirenelor de urgenţă, sunetul 
distant al unei alarme izolate care pornise brusc și, umplând 
golurile acestei simfonii urbane, șoaptele, și strigătele și 
plânsetele atâtor suflete pierdute. 


EPILOG 


Era numai vina lui George. El dorise să facă asta la telefon, să 
scape ușor, dar ea avusese altă idee. 

— Există anumite discuţii care nu se pot purta la telefon, îi 
spusese ea. Crede-mă, asta e una dintre ele. 

El încercase să o contrazică, dar ea deja luase hotărârea 
pentru el. Şi ca să se asigure că nu va da înapoi, îl însoţise. 

Luaseră trenul de 10.07 din Paddington și au ajuns la Great 
Bedwin o oră și douăzeci de minute mai târziu. Fusese cea mai 
lungă călătorie din viața lui. Ca atunci când îți aștepți rândul la 
dentist, sau chiar mai rău. Pe drum încercase să se gândească 
la ce avea să spună, dar mintea îi era goală. Amorţită. Acesta 
era singurul cuvânt care putea descrie cât de cât cum se simţise 
zilele acestea și chiar și așa, era departe de a exprima noțiunea. 
Ceea ce simțea era mai mult decât amorţeală. 

Ultima Noapte a Concertelor fusese cu o săptămână în urmă 
și deja părea că se întâmplase într-o altă viaţă. Și acoperirea 
mergea ca pe val. Tot personalul de urgență implicat fusese 
obligat să semneze Actul Oficial Secret. Firește, existau zvonuri, 
dar acestea fuseseră repede dezminţite. Versiunea oficială era 
că izbucnise un mic incendiu, care fusese repede înăbușit, în 
ceea ce privea publicul larg, atentatul de la Vauxhall Cross nu se 
produsese niciodată. 

Aston fusese obligat să își ia câteva săptămâni libere. 
Concediu pentru motive personale, așa se numea. Un fel de 
tortură care contravenea Convenţiei de la Geneva, așa îl numea 
el. Petrecuse săptămâna din urmă în apartamentul său, 
urcându-se pe pereţi. Câteodată ar fi vrut s-o ia la goană, să 
prindă primul avion și să se facă un surfer hoinar în Oz, sau 
călugăr tibetan... sau orice. Ideea era să fugă cât de departe 
putea de viaţa lui nenorocită. Totuși, nu mergea așa. Oriunde s- 
ar fi dus, viaţa lui nenorocită i-ar fi suflat în ceafă. Fuga nu era 
deloc o soluție. Deci, ce ar trebui să facă? Răspunsul ușor era să 
încerce să meargă mai departe, cum făcuse până atunci. 
Problema era că nu știa dacă mai putea continua să lucreze 
pentru MI6. În momentul de faţă, nu prea îl mai trăgea inima. 


266 


În afară de George, care practic se mutase cu el, singurul său 
vizitator în ultima săptămână fusese psihiatrul de la MI6. 
Dormea, când Katrina venise la el luni. Interfonul din hol cârâise 
și când răspunse cu un „daa” pierdut, ea se prezentă, iar el nu 
avu încotro. Aston încercă niște scuze ca să scape de ea, dar nu- 
i mersese. li dădu drumul înăuntru, ocărându-se, și petrecu 
următoarea oră și jumătate ocolindu-i întrebările. Ea insistase 
să-i spună că se afla acolo să-l ajute. În cele din urmă, Katrina fu 
cea care vorbi mai mult. El nu avea nicio tragere de inimă să-și 
„exploreze sentimentele” nici cu ea, nici cu oricine altcineva, 
mulțumesc frumos, dar nu. Se prea poate să-l mai fi vizitat de 
vreo câteva ori în timpul săptămânii, dar își învățase lecţia și nu 
mai răspunse la ușă; oricum nu voia să vadă pe nimeni. ÎI 
prinsese pe mobil miercuri seara, iar el se prefăcuse că se afla 
în Spania. După asta, vizitele încetară, ceea ce îi conveni de 
minune. 

Se duse cu George pe High Street. Era o zi minunată. Cer 
albastru și soare strălucitor. Ultima răsuflare a verii. Ajunseră la 
locuinţa mamei lui, o căsuță drăguță cu trandafiri în grădină, și 
George se întinse spre el și-l sărută pe obraz, apoi îi îndreptă 
gulerul. 

— O să fie bine, Paul. 

— Ușor de zis. 

— O să fiu în bar, când termini. Mă găsești tu. 

Aston trase adânc aer în piept și împinse de poartă. Mama lui 
apăru în prag înainte să apuce să bată. ÎI trase înăuntru și-l 
îmbrățișă cu căldură. 

— Paul, ce surpriză! Nu mă gândeam că vii. De ce n-ai sunat? 
N-am avut timp nici să fac curat. Îl împinse puţin, ţinându-l la un 
braţ distanţă și-l studie din cap până în picioare. Ai slăbit. 

— N-am slăbit, mamă. 

— Atunci, cum de ești mai subțire? E clar că nu mănânci cum 
trebuie. 

— Ba mănânc. 

— Mai bine haide, intră. O să-ţi fac un sandvici. 

— Nu mi-e foame, mamă. 

— Cu șuncă sau cu brânză? îi strigă peste umăr în timp ce se 
îndrepta spre bucătărie. 

Aston nu răspunse. Deschise ușa de la camera de zi și se făcu 
comod. Casa era mică, dar era suficient spaţiu pentru Roy și 


267 


pentru mama lui. Totul era imaculat, fără niciun fir de praf, pe 
nicăieri. Tavanul era jos, cu bârnele la vedere, și parfumuri 
florale umpleau încăperea. La ferestre atârnau perdele de 
dantelă și fiecare locșor liber era plin de ornamente și de 
fotografii înrămate. | se strânse inima când văzu câte poze erau 
cu fața lui zâmbitoare. Nu asta era casa în care crescuse, aceea 
se afla la marginea satului, o construcţie mare și veche, probabil 
de trei ori cât căsuţa asta. Din câte știa, Brian încă mai locuia în 
casa aia mare și veche. Brian era un alt subiect despre care ea 
nu vorbea. 

— Tocmai l-ai ratat pe Roy, îi spuse mama lui în timp ce se 
întorcea cu o tavă. 

Așeză o farfurie de sandviciuri pe măsuța de cafea. lar ceaiul 
era servit în cel mai bun serviciu de porțelan. 

— Ce păcat! 

— N-o spune pe tonul ăsta. 

— N-am spus-o pe niciun ton. 

— Oricum, sunt un pic supărată pe tine. 

Aston avea o idee destul de clară de ce era mama lui 
supărată pe el. Îi lăsase câteva mesaje telefonice în timpul 
săptămânii, la care nu răspunsese pentru că nu avusese chef să 
vorbească cu ea. 

— Am văzut concertul la televizor, dar nu e același lucru ca 
atunci când ești în sală, nu? Și când te gândești că aveam bilete. 

— Ce i-ai spus lui Roy? 

— Exact ceea ce mi-ai zis tu să-i spun, Paul. Că nu mă simt 
suficient de bine să mă duc pentru că am stomacul deranjat. A 
fost atât de dezamăgit! 

— Sunt sigur că are să-i treacă. 

— Dar nu asta e ideea, Paul. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Și ai fi preferat să se întâmple? 

— Bineînţeles că nu. 

— Aș vrea să-ți pot spune ce s-a întâmplat de fapt, mamă, dar 
nu se poate. 

— Din cauza slujbei tale. O spuse de parcă era ceva de care 
trebuia să-ţi fie rușine. Îşi dorise dintotdeauna să se facă medic. 

— Din cauza slujbei mele, aprobă el. Uite, am încălcat regula 
ca să te avertizez. Nu ar fi trebuit s-o fac, dar nu puteam risca 
să pățești ceva. 

— Știu, Paul. 


268 


— Nu ai voie să spui nimănui. 

— Buzele mi-s pecetiluite. 

— Nici măcar lui Roy. Mi-aș putea pierde slujba din cauza 
asta. 

— Am priceput, spuse ea. Nu ţi-ai mâncat sandviciul. 

— Ți-am spus că nu mi-e foame. 

— Dar le-am făcut special pentru tine. 

Aston clătină din cap și ridică ceașca de ceai. Sorbi, 
întrebându-se cum să înceapă discuţia, întrebându-se iar și iar 
ce naiba să-i spună. 

— Te frământă ceva, Paul. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Ei bine, n-ai bătut tu tot drumul ăsta să bei un ceai cu 
mama ta, nu? 

Aston mai luă o gură de ceai, apoi așeză ceașca și farfurioara 
înapoi pe măsuţă. 

— Vreau să-mi vorbești despre tatăl meu. Și de data asta o să 
stau aici până când îmi spui tot. Fără să schimbi subiectul, fără 
minciuni. Vreau să știu adevărul. 

— Ah, fu tot ce-i putu spune, în timp ce culoarea îi dispărea 
din obraji. 

— Am dreptul să știu. 

— Dar, Paul, asta a fost atât de demult. Ce rost mai are? Se 
ridică și se îndreptă spre ușă. Mă duc să pun ibricul pe foc. Mai 
vrei niște ceai? 

— Stai jos! zise Aston, iar cuvintele îi ieșiră mai dure decât 
intenţionase. 

— Nu striga la mine, Paul! 

— Nu strig. Se străduia din răsputeri să rămână cât de cât 
rezonabil. Haide, te rog, stai jos. 

Se lăsă în fotoliu, cu umerii căzuți. 

— Dar de ce tocmai acum, Paul? De ce nu poţi s-o lași moartă, 
pur și simplu? 

— Pentru că știu cine este tatăl meu. 

Mai scăpă un „Aa” lung. 

— Asta e tot ce ai de spus? 

Ea făcu o pauză lungă, apoi zise: 

— Deci, cine e? 

Nu acesta era răspunsul pe care-l aștepta. Ezită, studiind-o 
atent. 


269 


— Cum adică, cine e? întrebă el. Vrei să spui că nu știi cine a 
fost tatăl meu? 

— Nu e atât de simplu, Paul. Mi-aș dori să fie. Tu vrei lucrurile 
în alb și negru, și aș vrea să ţi le pot oferi astfel, dar nu pot. 

Îi dădeau lacrimile, iar cuvintele îi ieșeau pripit. 

— Liniștește-te. 

— Dar e atât de stânjenitor! Mi-e atât de rușine, mă simt ca o 
proastă. 

— Trebuie să știu adevărul, rosti el cu blândeţe. 

Scoase o batistuţă dantelată din mânecă și își tamponă ochii. 

— Ai dreptate, zise ea. 

Când în cele din urmă începu să-i povestească, n-o mai putea 
opri. Își descărcă sufletul, vorbind cu o sinceritate de care nu o 
crezuse niciodată în stare. El era preotul, ea era păcătoasa, iar 
aceasta era o spovedanie. Nu lucrase într-un magazin de 
îmbrăcăminte trendy pe Carnaby Street, ci fusese dansatoare 
într-un club din Soho. Aston nu întrebă ce fel de dansatoare. Era 
tânără, de numai optsprezece ani, dar asta nu era o scuză, nu 
neapărat. Jeff era arătos și șarmant, și avea bani buni de făcut 
praf. Lucra la Ministerul de Externe, și ei nu i se păruse nimic în 
neregulă, pentru că veneau o mulţime de funcţionari publici la 
club; era un loc pentru oameni înstăriți, serios. Dansatoarele nu 
aveau voie să se întâlnească cu clienţii în particular, dar Jeff 
fusese foarte insistent și, în cele din urmă, se învoise să iasă cu 
el, cu condiţia să rămână secret. O întâlnire fu urmată de alta, și 
de alta. El îi promisese câte în lună și-n stele, și ea înghiţise tot. 
Urmau să se căsătorească, să aibă o casă mare și să întemeieze 
o familie, tot pachetul. Și astfel, îl lăsase să... ei bine... știi tu... 
și pentru că totul fusese atât de minunat, nu avusese grijă cum 
trebuie și s-a trezit că era însărcinată. Fusese atât de bucuroasă 
când îi spusese, pentru că acesta era începutul poveștii cu „au 
trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Bine, era un pic mai 
devreme decât plănuiseră, dar asta nu conta, pentru că se 
iubeau la nebunie. O strânsese în brațe, îi spusese din nou cât 
de mult o iubește, și ea știuse că totul avea să fie perfect... A 
naibii proastă a putut să fie! 

Faptul că mama lui spusese „a naibii” trecu aproape 
neobservat. Acum părea lipsit de importanţă că înjurase. 

La scurt timp după aceea, Jeff Slater dispăru. Contactase 
Ministerul de Externe, dar acolo nu lucra nimeni cu numele 


270 


acela. Apartamentul lui fusese abandonat, iar proprietarul era la 
fel de interesat să-l găsească, pentru că îi datora chiria. In cele 
din urmă ea își imaginase că sigur era căsătorit, și se agăţase 
de povestea asta pentru că era mai bine decât nimic și îi oferise 
o ţintă spre care să-și îndrepte furia. lar apoi veni copilașul și nu 
mai avusese timp pentru ură, nici timp să se gândească la ce se 
putuse întâmpla. Erau lucruri mai importante de care trebuia să 
se îngrijească. 

— Și nu l-ai mai văzut niciodată? întrebă Aston. 

— Nu. O pauză. Cum l-ai găsit? 

— Nu l-am găsit eu. El m-a găsit pe mine. 

— Și cum e? 

— Mort. 

Işi duse mâna la gură, trase adânc aer în piept. 

— Când? Cum? 

— Varianta oficială e că a avut un atac de cord. 

— Varianta oficială? 

— Îmi pare rău. Asta e tot ce pot să-ţi spun. 

— Şi eu nu am dreptul să știu ce s-a întâmplat? 

— Într-o zi, îi promise Aston. 

— De ce nu acum? 

— Ştii de ce. 

— Poţi măcar să-mi spui care e numele lui adevărat. 

Aston se gândi o clipă, clătină din cap. 

— Imi pare rău, mamă, îi spuse cu blândeţe, nu pot. 

— Nu ești drept, Paul. Trebuie să-mi spui. 

Avea iar lacrimi în ochi, iar Aston știu că, dacă mai stătea 
acolo, se va înfuria și mai tare. Asta nu avea cum să le facă 
bine, nici unuia din ei. Se ridică amețţit, îi spuse că o să o sune 
când ajungea acasă. 

„Aa-ul” înlăcrimat îi dădu de înţeles că ea aștepta ceva în 
plus, deși el nu avea de unde să știe ce anume. Dezlegare, 
poate? lertare? Ce naiba aștepta de la el? Credea cumva că, 
dacă se duce și spune câteva Ave Maria totul va fi în regulă? 
Pentru că nu era în regulă. Ascultând confesiunea mamei sale, 
își dăduse seama că singura persoană pe care toată viaţa 
crezuse că o cunoaște îi era complet străină. li dezvăluise mare 
parte din ceea ce era de spus, dar simțea că mai erau multe 
lucruri pe care nu i le spusese, lucru pentru care îi era 


271 


recunoscător. Sufletul lui nu se simţea în stare să suporte mai 
mult de atât. 

George îl aștepta la o masă de la geam, cu un pahar de Jack 
Daniel's pe jumătate plin și cu o cola în faţă. Aston se așeză în 
faţa ei. Paharul lui era plin. Sorbi îndelung, îndreptă suportul de 
pahare de pe masă și așeză paharul pe el, cu cuburile de gheață 
zăngănind înăuntru. 

— Am o vagă idee că în paharul tău nu e numai cola, spuse 
ea. Chiar atât de bine a mers? 

— Absolut minunat, răspunse Aston. Ce crezi? 

— Cred că ar trebui să închei subiectul. 

— Eşti extrem de perspicace azi. 

— Bine, când o să vrei să vorbești, știi unde mă găsești. 

— Da, tolănită pe canapeaua mea, ca la tine acasă. 

— Cineva tre' să aibă grijă de tine, Paul. Oricum, dacă vrei să 
plec, e destul să-mi spui și am dispărut. 

— Rămâi cât vrei. Adevărul e că îmi cam place să fii prin 
preajmă. 

Aston mai luă o înghiţitură. Era primul pahar de alcool pe 
care-l bea după câteva săptămâni de abstinenţă, și, Doamne, 
cât era de bun! Puse paharul la loc pe masă. 

— Ceva nou despre Mac? 

— Nimic ce nu știi deja. 

— Fă-mi pe plac, OK? În clipa asta, tot ce mă interesează e să 
mă gândesc la altceva. Spune-mi ceva, orice. Te pricepi. 

— Păi, începu George, fabrica de zvonuri de pe Vauxhall Cross 
lucrează intensiv. Până în clipa de faţă, se pare că Mace 
responsabil de dispariţia lordului Lucan și există mari șanse să fi 
ajutat la răpirea lui Shergar. Aa, și fii atent, Mac a avut de a face 
cu asasinarea lui Kennedy. 

— Hai să ne rezumăm la fapte, te rog. 

— OK, e tot în Belmarsh și nu cred să-i dea drumul prea 
curând. Psihiatrii s-au mai întâlnit o dată cu el vineri, dar toată 
lumea e de acord că n-o să poată să scape invocând nebunia. 

— Și e nevoie de nu-știu-ce diplomă înrămată pe perete ca să- 
ţi dai seama de asta? Sub nicio formă Mac nu e nebun. Dacă mă 
întrebi pe mine, perioada pe care o face Mac în închisoare, 
oricât de lungă ar fi, trebuie să fie și grea - cât se poate de grea. 
Sper ca nenorocitul să-și petreacă tot restul zilelor în Belmarsh. 
Având în vedere ce a făcut, e cea mai mică pedeapsă posibilă. 


272 


— Aici n-o să te contrazic. 

— Câţi bani s-au găsit? 

— Până acum, câteva milioane. Dar sunt și mai mulţi acolo, 
undeva, mult mai mulţi. Bârfele spun că s-ar putea să aibă între 
zece și o sută de milioane, puși bine. 

— Ştii, aș fi vrut să-i vad faţa. 

— Și eu. 

— „Să nu-ţi dai niciodată cu presupusul”, spuse Aston, 
imitând vocea lui Mac. 

— Pentru că asta ne face proști și pe mine, și pe tine, încheie 
George, cu toate că versiunea ei de „Mac” avea vocea prea 
ascuţită și-i lipsea basul de la sfârșit. Nu era nimic în carcasa de 
plumb. Nu-i așa că-i tare? A presupus că se află ceva înăuntru, 
dar nu se afla. 

— Cu toate astea, bomba a provocat avarii serioase. 

— Da, dar ar fi putut fi mult mai rău. Dacă ar fi fost pe bune o 
bombă murdară, Vauxhall Cross ar fi fost o zonă interzisă pentru 
un secol și ceva. George se uită la ceas. Zece minute până la 
trenul următor. Ce zici? 

Aston se uită la paharul pe jumătate plin de pe masă și hotărî 
că băuse destul. 

După ce ieșiră din bar, George îl luă de braț. 

— O să-ţi fie mai ușor cu timpul, știi? spuse ea pe când se 
îndreptau spre gară. 

— Da? 

— Ascultă-mă pe mine. 

— E o lume tâmpită... Asta e ultimul lucru pe care mi l-a spus. 
Pentru un sfat părintesc, e cam subțire, nu crezi? 

— Nu chiar. Trebuie să recunoști, are dreptate. 

— Nu e chiar la nivelul „nici creditor, dar nici dator să fii”, 
totuși. 

— Și ce fel de sfat e ăsta? Aș spune meseria de creditor e una 
destul de bună. Poţi să câștigi infinit mai bine decât lucrând 
pentru MI6. 

— Trebuie să mă contrazici de fiecare dată, nu? 

— E dreptul meu primit de Sus, Paul. 

Aston se opri și-i zâmbi. 

— Mersi. 

— Mersi pentru ce? 


El se aplecă, îi dădu o șuviţă de păr de faţă și apoi o sărută pe 
frunte. 
— Mersi și atât. 


274 


ÎN LOC DE ÎNCHEIERE 


Am început să scriu Mentorul cu mult timp în urmă, în iulie 
2003. Betty Schwartz, care la vremea aceea lucra pentru 
Hodder, luase legătura cu mine să vadă dacă am vreo idee 
pentru un mare thriller britanic. La data aceea eram doar un 
simplu autor nepublicat, luptându-mă să mă fac remarcat, așa 
că, atunci când îţi bate la ușă cineva din liga întâi, sari și 
deschizi. 

Fiecare roman are nevoie de un „ce s-ar întâmpla dacă...?” 
care să-i dea un impuls. Și în cazul acesta a fost vorba de ceva 
foarte direct. Ce s-ar întâmpla dacă... ar fi un atac gen 9/11 în 
Marea Britanie? Ar fi acesta un punct de pornire suficient de 
puternic pentru a începe un roman? M-am gândit că da. Aveam 
nevoie de un eveniment care să pună romanul pe roate. Ceva 
major, ceva cutremurător. Și, întâi de toate, trebuia să fie 
plauzibil. Un atentat sinucigaș cu bombă în metrou, la o oră de 
vârf părea să satisfacă aceste criterii. Nu mi-a trecut niciodată 
prin cap că s-ar putea întâmpla cu adevărat. 

Romanele de ficțiune sunt doar rodul închipuirii. Până la urmă, 
sunt doar niște cuvinte pe o pagină și nimeni nu are de suferit 
cu adevărat din cauza lor. Parte din misiunea mea e să mă 
aventurez în locuri întunecate și să relatez ce găsesc acolo; toți 
avem o fascinaţie morbidă pentru monștrii care se ascund în 
umbre. Deci o să vă port în mintea unui criminal în serie; o să vă 
șoptesc ceva în treacăt, cât asistăm împreună la ultimele clipe 
ale unei victime; o să vă duc într-o staţie de metrou și o să vă 
arăt consecinţele unei explozii teroriste. 

Dar ce se întâmplă dacă ficţiunea devine realitate? 

Pe repede înainte, spre 7 iulie 2005... 

Ziua a început ca oricare alta; fac o baie, iau micul dejun, 
pornesc computerul și mă apuc de lucru. 

Și apoi primesc un telefon. 

Era Karen. Mi-a spus să deschid televizorul la știri, se 
întâmplase ceva la metrou. La ora aceea, reporterii erau 
convinși că avusese loc o cădere majoră de curent electric; 
nimeni nu pomenise nimic de teroriști încă. Pe măsură ce 


275 


evenimentele se desfășurau, am avut cea mai urâtă senzaţie de 
déjà vu din viața mea. Imaginile de pe ecran, lucrurile pe care le 
descriau reporterii, totul mi-era foarte familiar. Petrecusem luni 
întregi scriind despre asta, iar acum totul devenea realitate. 
Priveam uimit, fără să-mi vină să cred, complet îngrozit. Sigur că 
și Tom Clancy a simţit cam același lucru pe 9/11 - într-una din 
cărţile lui, un avion 747 se izbește intenţionat în Capitoliul 
Statelor Unite ale Americii. 

Povestea se derula, și era mai rău decât orice mi-aș fi putut 
imagina vreodată. Aici muriseră oameni cu adevărat. Oameni 
nevinovaţi a căror singură crimă a fost să se afle la locul 
nepotrivit în momentul nepotrivit. Nu avea cum să-ţi treacă așa 
ceva prin minte. E o scenă aproape de începutul romanului, 
unde Aston schimbă canalele și concluzionează că reporterii nu 
au nici cea mai vagă idee, pentru că nu fuseseră cu adevărat 
acolo. Relatează despre evenimente de la distanță; toată 
informaţia pe care o au e la mâna a doua. M-am putut identifica 
total cu ceea ce simţea el. 

După 7/7 n-am mai putut lucra la roman timp de luni bune. 
Aveam nevoie să mă distanţez de el; aveam nevoie de spaţiu. 
Când, în cele din urmă, l-am recitit, era clar că mai era mult de 
lucru la el. În primă fază, cartea fusese scrisă din perspectiva a 
„ce-ar fi dacă s-ar întâmpla ceva inimaginabil?” In versiunea 
finală, am schimbat ușor unghiul: ce-ar fi dacă s-ar întâmpla din 
nou? 

Trăim vremuri nesigure; terorismul face parte din viața 
noastră. Atâta timp cât există undeva în lume un nebun cu o 
bombă și o cauză de urmat, nu avem cum să schimbăm asta. 
Totuși, ceea ce putem controla e felul în care privim 
ameninţarea. La câteva luni după 7/7 am vizitat Londra. Ceea ce 
m-a șocat cel mai mult a fost că nimic nu se schimbase propriu- 
zis. Da, erau niște postere în metrou avertizându-i pe oameni să 
fie vigilenţi, anunţurile despre bagajele nesupravegheate, o 
prezență mai vizibilă a poliţiei, dar, în afară de asta, toată lumea 
își vedea de treabă ca de obicei. Și așa trebuie să fie. Să-și vadă 
fiecare de treabă, ca de obicei. 


Steve Jackson 
lanuarie, 2006 


276 


MULȚUNMIRI 


Un multumesc uriaș următorilor: 


Betty Schwartz mi-a deschis ușa și mi-a tinut-o 
multă vreme deschisă ca să trec pragul înăuntru cu 
bine. Ce pot să spun? Eşti o stea! 


Agenta mea minunată, Veronique Baxter, este, fără 
îndoială, cel mai muncitor agent din branșă. 
Mulţumesc pentru că te-ai chinuit să citești toate 
ciornele acelea... cu siguranţă ai avut răbdare de 
sfânt. Intuiţia și entuziasmul tău mi-au fost nepreţuite. 


Fabulosul Wayne Brookes, redactor extraordinar, a 
realizat o muncă spectaculoasă conducând acest 
roman prin apele furtunoase ale lumii editoriale. Ai 
transformat un vis în realitate. Mulţumesc. 


Familia și prietenii mei mi-au fost alături prin toate 
suișurile și coborâșurile. Aș vrea să mulţumesc în mod 
special mamei și tatălui meu; surorii mele, Anne; 
fraţilor mei, Mike și Paul; Kenny și Maureen Studsrud; 
Candice Williams, Ken Crouch și Nikki Searle. 


virtual-project.eu