Paulo Coelho — Manualul Razboinicului Luminii

Paulo Coelho 


Manualul Raâzboinicului Luminii 


PROLOIZ 

„În largul plajei de vest a satului se află o inşulă şi peeae un 
templu uriaş, plin de clopote”, spuse o fernene. 

Biiatul observă că ea purta vegrrunte ciudate zi capul îi era 
acoperit de un văl. Hu o mai văzuse riciodată înainte. 

„Bi wzitat templul acela”” întrebă ea. „Du-te acolo şi spune-rni 
curmn ţi se pare,” 

Atras de frumuseţea ferneu, băiatul merse la locul indicat. Şezu pe 
nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nirnic în afara 
priveliztu obişnuite: cerul albastru şi oceanul. 

Decepţhionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere şi 
întrebă despre o insulă cu un templu, 

„Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici 
străbunicii het”, zise un pescar bătrân. „A fost un cutremur mare şi 
insula s-a scufundat în mare, Dar deşi nu mai putem vedea insula, 
încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea 
le face să se legene acolo, în adâncurile ei” 

Băiatul se întoarse pe plajă gi încercă să asculte clopotele. Stătu 
acola toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât 
zgomotul valurilor gi hpetele pescăruzilor. 

Când se lăsă noaptea, părinţu lui vermură să-l caute. 4 doua zi de 
dimineaţă, el se întoarse pe plajă, nu-şi putea închipui că o ferneie 


I. — [i Fi — — ] ' păr) ie AA d Fă 
E În e DE e e E e E e E i E e E a î | E | e er ta E E DE i Rr at ii ine _ — za Sie pre ae Lai | În a SE a E a E a E e e E a a E i a E n ÎN e E DE a ui și ea SAS Et mă 


Paulo Coelho 


Manualul Razboinicului 
Luminii 


PROLOG 

„În largul plajei de vest a satului se află o insulă şi pe ea e 
un templu uriaş, plin de clopote”, spuse o femeie. 

Băiatul observă că ea purta veşminte ciudate şi capul îi era 
acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte. 

„Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. „Du-te acolo şi 
spune-mi cum ţi se pare.” 

Atras de frumuseţea femeii, băiatul merse la locul indicat. 
Şezu pe nisip şi scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu 
nimic în afara priveliştii obişnuite: cerul albastru şi oceanul. 

Decepţionat, se duse într-un sat de pescari din apropiere 
şi întrebă despre o insulă cu un templu. 

„Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau 
pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. „A fost un 
cutremur mare şi insula s-a scufundat în mare. Dar deşi nu 
mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la 
templul de pe ea atunci când marea le face să se legene 
acolo, în adâncurile ei.” 

Băiatul se întoarse pe plajă şi încercă să asculte clopotele. 
Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă 
altceva decât zgomotul valurilor şi ţipetele pescăruşilor. 


Când se lăsă noaptea, părinţii lui veniră să-l caute. A doua 
zi de dimineaţă, el se întoarse pe plajă; nu-şi putea închipui 
că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea 
avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu 
văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le 
făcea să răsune mişcarea valurilor. 

Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse şi tânărul 
o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere 
bogăţiile şi comorile templului scufundat. Dacă ar auzi 
clopotele, ar fi în stare să o localizeze şi ar putea recupera 
comoara ascunsă acolo. 

Îşi pierduse orice interes pentru şcoală şi pentru grupul 
său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al 
glumelor celorlalţi copii, care obişnuiau să spună: „El nu 
mai e ca noi. Preferă să se uite ţintă la mare fiindcă îi e frică 
să nu piardă la jocurile noastre.” 

Şi toţi râdeau, uitându-se la băiatul care şedea pe mal. 

Deşi nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, 
băiatul învăţa alte lucruri. Începu să-şi dea seama că, de cât 
asculta zgomotul valurilor, atenţia nu-i mai era abătută de 
ele. Niţel mai târziu se obişnui şi cu ţipetele pescăruşilor, cu 
zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele 
palmierilor. 

La şase luni după prima lui conversaţie cu femeia, băiatul 
era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot - dar 
încă nu putea auzi clopotele templului scufundat. 

Veneau pescari să stea de vorbă cu el şi stăruiau: „Noi 
auzim!” ziceau ei. 

Băiatul însă nu izbutea. 

Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: „Eşti prea 
preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunţă la asta şi 
vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii 
izbutesc să le audă.” 

După aproape un an, băiatul gândi: „Pesemne oamenii 
ăştia au dreptate. E mai bine să mă fac mare, să devin 
pescar şi să revin în fiecare zi pe plaja asta, pentru că a 


ajuns să-mi placă.” Şi mai gândi: „Poate că totul e o legendă 
şi - din cauza cutremurului - clopotele se vor fi sfărâmat şi 
nu vor mai răsuna niciodată.” 

În după-amiaza aceea se hotărâ să se întoarcă acasă. 

Se apropie de ocean, ca să-şi ia rămas-bun de la el. Mai 
privi o dată natura şi - cum gândul nu-i stătuse decât la 
clopote - putu zâmbi iarăşi auzind frumuseţea cântecului 
pescăruşilor, zgomotul mării, vântul şuierând în frunzele 
palmierilor. Auzi de departe glasul prietenilor săi care se 
jucau şi se simţi bucuros dându-şi seama că avea să revină 
la jocurile copilăriei. 

Băiatul era mulţumit şi - aşa cum numai un copil ştie s-o 
facă - se simţi plin de recunoştinţă că era în viaţă. Era sigur 
că nu-şi pierduse vremea, deoarece învățase să contemple 
şi să venereze Natura. 

Atunci, pentru că asculta marea, pescăruşii, vântul, 
frunzele palmierilor şi vocile prietenilor săi care se jucau, 
auzi şi primul clopot. 

Şi altul. 

Şi încă unul, până când, spre bucuria lui, bătură toate 
clopotele templului scufundat. 

Mulţi ani mai târziu - bărbat în toată firea acum - se 
întoarse în satul şi pe plaja copilăriei sale. Nu mai năzuia să 
recupereze nici o comoară din fundul mării; totul fusese 
poate doar rodul imaginaţiei lui şi nu auzise niciodată 
clopotele sub apă într-o după-amiază pierdută din copilărie. 
Chiar şi aşa, se hotărâ să se plimbe puţin, ca să audă 
zgomotul vântului şi cântecul pescăruşilor. 

Care nu-i fu mirarea când o văzu, şezând pe nisip, pe 
femeia ce-i vorbise despre insula aceea cu templul ei. 

„Ce faci aici?” o întrebă el. 

„le aşteptam pe tine”, răspunse ea. 

EI îşi dădu seama că - deşi trecuseră amar de ani - femeia 
îşi păstrase aceeaşi înfăţişare; vălul care-i ascundea părul 
nu părea decolorat de trecerea timpului. 

Ea îi întinse un caiet albastru, cu filele albe. 


„Scrie: un războinic al luminii se uită cu atenţie în ochii 
unui copil. Pentru că ei ştiu să vadă lumea fără amărăciune. 
Când vrea să ştie dacă persoana de lângă el e demnă de 
încredere, încearcă să o privească aşa cum ar vedea-o un 
copil.” „Ce este un războinic al luminii?” „Ştii bine ce este”, 
răspunse ea, surâzând. „E cineva capabil să înţeleagă 
miracolul vieţii, să lupte până la capăt pentru ceva în care 
crede, auzind totodată şi clopotele pe care marea le face să 
răsune în adâncul ei.” 

El nu se socotise niciodată războinic al luminii. Femeia 
păru a-i ghici gândurile: „Toţi sunt în stare să fie. Şi cu toate 
că nimeni nu se consideră războinic al luminii, cu toate 
acestea toţi sunt.” 

El se uită la paginile caietului. Femeia surâse din nou. 

„Scrie despre războinic”, zise ea. 

MANUALUL RĂZBOINICULUI LUMINII. 

Un războinic al luminii nu uită niciodată gratitudinea. 

În timpul luptei, a fost ajutat de îngeri; puterile cereşti au 
pus fiecare lucru la locul său, îngăduindu-i astfel fiecăruia 
să dea tot ce poate. 

Tovarăşii săi comentează: „Cât e de norocos!” Şi 
războinicul obţine uneori succese peste capacităţile sale. 

Aşa se face că, la apusul soarelui, el cade în genunchi şi-şi 
arată recunoştinţa pentru Mantia Protectoare din juru-i. 

Gratitudinea lui nu se limitează însă la lumea spirituală; el 
nu-şi uită niciodată prietenii, pentru că sângele lor s-a 
amestecat cu al său pe câmpul de luptă. 

Un războinic nu are nevoie de ajutorul altcuiva ca să-şi 
aducă aminte de ajutorul dat lui de către ceilalţi; îşi aduce 
singur aminte şi-şi împarte cu ei răsplata. 

Toate drumurile lumii duc la inima războinicului; el se 
aruncă fără ezitare în fluviul pasiunilor ce curge totdeauna 
prin viaţa sa. 

Războinicul ştie că este liber să aleagă ceea ce doreşte, 
hotărârile sunt luate cu curaj, detaşare şi - uneori - cu o 
anumită doză de nebunie. 


Îşi acceptă pasiunile, savurându-şi-le intens. Ştie că nu 
trebuie să renunţe la entuziasmul cuceririlor; ele fac parte 
din viaţa lui şi-i bucură pe toţi cei care iau parte la ele. 

Nu pierde însă niciodată din vedere lucrurile durabile şi 
legăturile solide create în timp. 

Un războinic ştie să facă distincţia dintre ceea ce e 
trecător şi ceea ce e definitiv. 

Un războinic al luminii nu se bizuie doar pe forţele sale; se 
foloseşte şi de energia adversarului. 

Când intră în luptă, tot ce posedă e entuziasmul său şi 
loviturile pe care le-a învăţat pe parcursul antrenamentului; 
pe măsură ce lupta avansează, el descoperă că entuziasmul 
şi antrenamentul nu-i sunt suficiente ca să învingă: e 
absolut necesară experienţa. 

Atunci îşi deschide inima către Univers şi-l roagă pe 
Dumnezeu să-l inspire, astfel încât fiecare lovitură a 
inamicului să-i fie şi lui o lecţie de apărare. 

Tovarăşii lui comentează: „Cât e de superstiţios! A încetat 
lupta ca să se roage şi respectă trucurile adversarului.” 

Războinicul nu răspunde acestor provocări. Ştie că, fără 
inspiraţie şi experienţă, nu există nici un fel de antrenament 
care să dea rezultate. 

Un războinic al luminii nu trişează niciodată, dar ştie să-şi 
distragă adversarul. 

Oricât ar fi de neliniştit, apelează la toate mijloacele 
strategiei ca să-şi atingă obiectivul. Când vede că este la 
capătul puterilor, îl face pe inamic să creadă că nu se 
grăbeşte. Când trebuie să atace pe flancul drept, îşi 
deplasează trupele pe flancul stâng. Dacă intenţionează să 
înceapă lupta imediat, se preface că-i e somn şi se 
pregăteşte de culcare. 

Prietenii comentează: „la te uită, şi-a pierdut 
entuziasmul.” El însă nu pune preţ pe comentarii, fiindcă 
prietenii nu-i cunosc tacticile de luptă. 

Un războinic al luminii ştie ce vrea. Şi n-are nevoie să-şi 
piardă timpul cu explicaţiile. 


Un înţelept chinez spune despre strategiile războinicului 
luminii: „Fă-l pe inamicul tău să creadă că nu va obţine mari 
recompense dacă se hotărăşte să te atace; astfel îi vei 
scădea entuziasmul. 

Nu te ruşina să te retragi provizoriu din luptă, dacă 
observi că inamicul este mai puternic; importanţă nu are o 
bătălie izolată, ci sfârşitul războiului. 

Chiar dacă eşti foarte puternic, nu te jena să te prefaci 
slab; astfel îl faci pe inamic să-şi piardă prudenţa şi să atace 
înainte de vreme. 

Într-un război, capacitatea de a-ţi lua adversarul prin 
surprindere este cheia victoriei.” „E ciudat”, îşi spune în 
sinea sa războinicul luminii. „Am întâlnit atât de mulţi 
oameni care - cu primul prilej - încearcă să-şi dea la iveală 
tot ce au mai rău. Îşi ascund forţa lăuntrică îndărătul 
agresivităţii. Îşi ascund frica de singurătate sub un aer de 
independenţă. Nu au încredere în capacitatea proprie, dar 
îşi glorifică virtuțile pe unde apucă.” 

Războinicul citeşte mesajele acestea în mulţi bărbaţi şi 
femei pe care-i cunoaşte. Nu se lasă niciodată înşelat de 
aparenţe şi-şi face un punct de onoare din a rămâne tăcut 
când ei caută să-l impresioneze. Dar se foloseşte de 
împrejurare pentru a-şi corecta defectele, întrucât ceilalţi 
sunt totdeauna o bună oglindă. 

Un războinic profită de orice împrejurare pentru a trage 
învăţăminte. 

Războinicul luminii luptă uneori cu cei pe care-i iubeşte. 

Bărbatul care-şi apără prietenii nu este niciodată dominat 
de furtunile vieţii; are puterea de a depăşi dificultăţile şi de 
a merge mai departe. 

Se simte însă deseori provocat de către cei pe care 
încearcă să-i înveţe arta spadei. Discipolii săi îl provoacă să 
lupte cu ei. 

Şi războinicul îşi arată capacităţile: din câteva lovituri, 
pune la pământ armele elevilor, iar armonia se reîntoarce în 
locul de unde se reunesc. 


„De ce e nevoie să facă aşa ceva, dacă le este în asemenea 
măsură superior?”, întreabă un călător. 

„Pentru că, atunci când mă provoacă, la drept vorbind vor 
să stea de vorbă cu mine şi - în felul acesta - păstrez 
dialogul”, răspunde războinicul. 

Un războinic al luminii, înainte de a se angaja într-o luptă 
însemnată, îşi pune întrebarea: „Cât de mult mi-am 
dezvoltat abilităţile?” 

EI ştie că bătăliile pe care le-a dat în trecut au sfârşit 
totdeauna prin a-l învăţa câte ceva. Dar învăţămintele 
acestea l-au făcut pe războinic să sufere mai mult decât ar 
fi fost necesar. Nu doar o dată şi-a pierdut timpul, luptând 
pentru o minciună. Şi a suferit pentru persoane care nu 
erau la înălţimea dragostei lui. 

Învingătorii nu repetă aceeaşi greşeală. Tocmai de aceea 
războinicul îşi riscă inima numai pentru ceea ce merită. 

Un războinic al luminii respectă principala învăţătură din 
Yi Jing: „Perseverenţa e favorabilă.” 

El ştie că perseverenţa nu are nimic de-a face cu 
insistența. Există epoci în care luptele se prelungesc peste 
necesităţi, epuizându-i forţele şi diminuându-i entuziasmul. 

În asemenea momente, războinicul reflectează: „Un război 
prelungit sfârşeşte prin a-l distruge şi pe învingător.” 

Atunci îşi retrage forţele de pe câmpul de luptă şi îşi 
acordă un răgaz. Perseverează în voinţa sa, dar ştie să 
aştepte cel mai prielnic moment pentru un nou atac. 

Un războinic revine totdeauna la luptă. Nu o face 
niciodată din îndărătnicie, ci pentru că observă schimbarea 
vremii. 

Un războinic al luminii ştie că anumite momente se repetă. 

Deseori se vede pus în faţa aceloraşi probleme şi situaţii 
pe care le mai înfruntase; se simte atunci deprimat, 
gândindu-se că e incapabil să progreseze în viaţă, de vreme 
ce momentele dificile revin. 

„Am mai trecut prin asta”, îi reproşează el inimii sale. 


„Într-adevăr, ai mai trecut prin asta”, îi răspunde inima. 
„Dar n-ai trecut niciodată dincolo de asta.” 

Războinicul înţelege atunci că experienţele repetate au un 
singur scop: să-l înveţe ceea ce nu vrea să înveţe. 

Un războinic al luminii face totdeauna ceva ieşit din 
comun. 

Poate dansa pe stradă în drum spre locul său de muncă, îl 
poate privi în ochi pe un necunoscut şi vorbi de dragoste la 
prima vedere, poate apăra o idee aparent ridicolă. 
Războinicii luminii îşi permit asemenea zile. 

Nu-i e teamă să plângă din pricina unor necazuri vechi sau 
să se bucure de noi descoperiri. Când simte că a venit 
ceasul, lasă totul şi pleacă în aventura atât de mult visată. 
Când pricepe că e la limita rezistenţei, iese din luptă, fără a 
se învinovăţi că a făcut una, două nebunii neaşteptate. 

Un războinic nu-şi petrece zilele încercând să joace rolul 
ales de alţii pentru el. 

Războinicii luminii îşi păstrează totdeauna strălucirea 
privirii. 

Sunt în lume, fac parte din viaţa altor inşi şi au pornit la 
drum fără desagi şi fără sandale. Adesea sunt laşi. Nu 
acţionează totdeauna corect. 

Suferă pentru lucruri inutile, au comportări meschine şi 
cred uneori că sunt incapabili să se dezvolte. Deseori se 
cred nevrednici de orice binecuvântare sau minune. 

Nu sunt totdeauna siguri de ceea ce fac aici. De multe ori 
au parte de nopţi albe, crezând că vieţile lor nu au sens. 

Tocmai de aceea sunt războinici ai luminii. Pentru că 
greşesc. Pentru că se întreabă. Pentru că neîncetat caută o 
rațiune - cu siguranţă o vor găsi. 

Războinicului luminii nu-i e frică să pară nebun. 

Vorbeşte de unul singur cu glas tare. Cineva l-a învăţat că 
asta e metoda cea mai bună de a intra în legătură cu îngerii 
săi şi astfel cutează să stabilească contactul. 

La început, observă cât e de greu. Crede că n-are nimic de 
spus, că o să tot înşire baliverne fără noimă. Chiar şi aşa, 


războinicul insistă. Toată ziua stă de vorbă cu inima sa. 
Spune lucruri care se bat cap în cap, toarnă la baliverne. 

Într-o bună zi, îşi observă o schimbare în voce. Şi înţelege 
că e pe cale să creeze un canal pentru o înţelepciune 
superioară. 

Războinicul pare nebun, dar asta e doar o deghizare. 

Un poet a spus: „Războinicul luminii îşi alege duşmanii.” 

EI ştie de ce anume e în stare; nu are nevoie să bată lumea 
expunându-şi calităţile şi virtuțile. Şi totuşi în fiecare clipă 
se iveşte cineva care vrea să demonstreze că e mai bun ca 
el. 

Pentru războinic nu există „mai bun” sau „mairău”: 
fiecare om posedă darurile necesare pentru drumul său 
individual. 

Unii inşi insistă însă. Provoacă, insultă, fac totul ca să-l 
irite. În această clipă, inima îi spune: „Nu accepta insultele, 
ele nu-ţi vor spori abilităţile. Te vei osteni zadarnic.” 

Un războinic al luminii nu-şi pierde timpul plecând 
urechea la provocări; el are un destin de împlinit. 

Războinicul luminii îşi aminteşte un pasaj din John Bunyan: 
„Deşi am trecut prin tot ce am trecut, nu regret greutăţile 
în care m-am vârât, din pricină că ele m-au adus în locul 
unde am dorit să ajung. Acum, tot ce am e spada aceasta şi 
i-o încredinţez oricui doreşte să-şi urmeze călătoria. Port 
asupra mea semnele şi cicatricile luptelor - ele sunt 
mărturii a ceea ce am trăit şi recompense pentru ceea ce 
am cucerit. 

Sunt semnele şi cicatricile dragi care-mi vor deschide 
porţile Paradisului. A fost o vreme când am trăit ascultând 
poveşti despre viteji. A fost o vreme când am trăit doar 
pentru că trebuia să trăiesc. Acum însă trăiesc pentru că 
sunt un războinic şi pentru că vreau ca într-o bună zi să 
stau lângă Acela pentru care am luptat atât de mult.” 

În clipa în care începe să umble, un războinic al luminii 
recunoaşte Drumul. 


Fiecare piatră, fiecare cotitură îi spune bun-venit. El se 
identifică cu munţii şi râurile, vede ceva din sufletul lui în 
plante, în animale şi în păsările câmpului. 

Atunci, acceptând ajutorul lui Dumnezeu şi Semnele 
Domnului, îşi lasă Legenda Personală să-l călăuzească spre 
sarcinile pe care i le rezervă viaţa. 

În unele nopţi nu are unde să doarmă, în altele suferă de 
insomnie. „Asta este”, gândeşte războinicul. „Eu însumi am 
ales să merg pe-aici.” 

În fraza asta îi stă toată puterea: el însuşi alege calea pe 
unde merge acum şi nu are de ce să se plângă. 

De-acum înainte - şi vreme de câteva sute de ani - 
Universul are să-i ajute pe războinicii luminii şi să-i 
boicoteze pe superstiţioşi. 

Energia Pământului trebuie reînnoită. 

Ideile noi au nevoie de spaţiu. 

Corpul şi sufletul au nevoie de noi provocări. 

Viitorul a devenit prezent şi toate visele - cu excepţia 
acelora care includ prejudecăţi - vor avea şansa de a se 
manifesta. 

Ceea ce a fost important va rămâne; ceea ce a fost inutil va 
dispărea. Războinicului nu-i revine misiunea de a judeca 
visele aproapelui şi el nu-şi pierde vremea criticând 
hotărârile celorlalţi. 

Ca să aibă încredere în propriul său drum, nu trebuie să 
demonstreze că drumul celuilalt este greşit. 

Un războinic al luminii studiază cu multă grijă poziţia pe 
care ţine să o cucerească. 

Oricât de dificil i-ar fi obiectivul, există totdeauna un mod 
de a depăşi obstacolele. El verifică drumurile alternative, îşi 
ascute spada, se străduieşte să-şi umple inima cu 
perseverenţa necesară pentru a înfrunta provocarea. 

Dar, pe măsură ce înaintează, războinicul îşi dă seama că 
există dificultăţi pe care aproape nu le prevăzuse. 

Dacă va aştepta momentul ideal, niciodată nu se va urni 
din loc; e nevoie de un strop de nebunie ca să faci pasul 


următor. 

Războinicul foloseşte un strop de nebunie. Pentru că - în 
război şi în dragoste - nu se poate prevedea totul. 

Un războinic al luminii îşi cunoaşte defectele. Dar îşi 
cunoaşte calităţile. 

Unii dintre tovarăşii săi se plâng tot timpul: „Alţii au mai 
multe oportunităţi decât noi.” 

Au pesemne dreptate; dar un războinic al luminii nu se 
lasă paralizat de asta; se străduieşte să-şi valorifice la 
maximum virtuțile. 

Ştie că puterea gazelei stă în fermitatea picioarelor ei. 
Puterea pescăruşului constă în precizia cu care prinde 
peştele. A învăţat că un tigru nu se teme de hienă, pentru 
că e conştient de forţa sa. 

EI încearcă să ştie pe ce poate conta. Şi-şi verifică 
întotdeauna echipamentul, alcătuit din trei lucruri: 
credinţă, speranţă şi dragoste. 

Dacă acestea trei sunt prezente, nu ezită să păşească mai 
departe. 

Războinicul luminii ştie că nimeni nu e prost, iar viaţa îi 
învaţă pe toţi - chiar dacă asta cere timp. 

El dă tot ce poate şi aşteaptă ca şi ceilalţi să dea tot ce pot. 
În plus, încearcă să le arate tuturor, cu generozitate, de ce 
anume este capabil fiecare. 

Unii dintre tovarăşii lui spun: „Există oameni ingraţi.” 

Războinicul luminii nu se descurajează din pricina asta. Şi 
continuă să-l stimuleze pe aproapele, căci e un mod de a se 
stimula pe sine însuşi. 

Fiecare războinic al luminii a rămas cu o teamă de a intra 
în luptă. 

Fiecare războinic al luminii a trădat şi minţit cândva în 
trecut. 

Fiecare războinic al luminii a păşit cândva pe un drum 
care nu era al lui. 

Fiecare războinic al luminii a suferit cândva din pricina 
unor lucruri lipsite de însemnătate. 


Fiecare războinic al luminii a crezut cândva că nu este 
războinic al luminii. 

Fiecare războinic al luminii a eşuat cândva în datoriile sale 
spirituale. 

Fiecare războinic al luminii a zis cândva da când ar fi vrut 
să zică nu. 

Fiecare războinic al luminii a lovit-o cândva pe o fiinţă 
iubită. 

Tocmai de aceea este războinic al luminii, pentru că a 
trecut prin toate acestea şi nu şi-a pierdut niciodată 
speranţa de a fi mai bun decât era. 

Războinicul luminii ascultă totdeauna cuvintele unor 
predicatori din trecut, precum cele ale lui IT. H. Huxley: 
„Consecințele acţiunilor noastre sunt sperietoare pentru 
laşi şi raze de lumină pentru înţelepţi. 

Tabla de şah este lumea. Piesele sunt gesturile vieţii 
noastre cotidiene; regulile sunt aşa-numitele legi ale 
naturii. Nu-l putem zări pe Jucătorul aflat de partea cealaltă 
a tablei, ştim însă că El este drept, cinstit şi răbdător.” 

De războinic depinde să accepte provocarea. El ştie că 
Dumnezeu nu trece cu vederea nici o greşeală a acelora pe 
care-i iubeşte şi nu îngăduie ca favoriţii săi să se prefacă a 
ignora regulile jocului. 

Un războinic al luminii nu-şi amână deciziile. 

El reflectează destul înainte de-a acţiona; îşi apreciază 
antrenamentul, responsabilitatea şi datoria sa ca maestru. 
Încearcă să-şi păstreze seninătatea şi analizează fiecare pas 
ca şi cum fiecare ar fi cel mai important. 

Dar în clipa când ia o decizie, războinicul trece la fapte: nu 
mai are dubii în privinţa alegerii şi nici nu-şi modifică 
parcursul dacă împrejurările se arată a fi diferite decât cele 
pe care şi le imaginase. 

Dacă decizia i-a fost corectă, va ieşi învingător în luptă - 
chiar dacă ea va dura mai mult decât prevăzuse. Dacă 
decizia i-a fost greşită, va fi învins şi va trebui să reia totul 
de la început - cu mai multă înţelepciune. 


Un războinic al luminii, când începe, merge însă până la 
capăt. 

Un războinic al luminii ştie că învățătorii săi cei mai buni 
sunt oamenii cu care împarte câmpul de luptă. 

E periculos a cere un sfat. Încă şi mai riscant este a da un 
sfat. Când are nevoie de ajutor, el încearcă să vadă cum îşi 
rezolvă - sau nu-şi rezolvă - problemele prietenii săi. 

Dacă e în căutare de inspiraţie, citeşte pe buzele vecinului 
cuvintele pe care îngerul său de pază vrea să i le spună. 

Când este obosit sau singur, nu visează la femei sau 
bărbaţi din depărtare; se adresează celui de alături şi-i 
împărtăşeşte durerea sau nevoia de afecţiune - cu plăcere 
şi fără nici un sentiment de vinovăţie. 

Un războinic ştie că şi steaua cea mai depărtată din 
Univers se manifestă în lucrurile din preajma lui. 

Un războinic al luminii îşi împarte lumea cu persoanele pe 
care le iubeşte. 

Încearcă să le încurajeze ca să facă ce le este pe plac, dar 
nu îndrăznesc; în asemenea momente, Adversarul îşi face 
apariţia cu două table de lemn în mână. 

Pe una din table stă scris: „Gândeşte-te mai mult la tine. 
Păstrează-ţi binecuvântările pentru tine însuţi, altminteri 
vei sfârşi prin a pierde totul.” 

Pe cealaltă tablă stă scris: „Cine eşti tu ca să-i ajuţi pe 
ceilalţi? Oare nu-ţi poţi vedea propriile tale defecte?” 

Un războinic ştie că are defecte. Ştie însă şi că nu poate 
creşte singur, îndepărtându-se de tovarăşii săi. 

Atunci, el aruncă cele două table pe jos, chiar dacă e 
încredinţat că în ele se află şi un grăunte de adevăr. Ele se 
vor preface în pulbere şi războinicul va continua să-l 
încurajeze pe cel de alături. 

Înțeleptul Lao Zi spune despre călătoria războinicului 
luminii: „Drumul presupune respectul pentru tot ceea ce 
este mic şi subtil. Învață să cunoşti totdeauna momentul 
potrivit pentru a lua hotărârile necesare. 


Chiar dacă ai tras de multe ori cu arcul, continuă să fii 
atent la felul cum pui săgeata şi întinzi coarda. 

Când începătorul e conştient de nevoile sale, sfârşeşte prin 
a fi mai inteligent decât înțeleptul neatent. 

Acumularea iubirii înseamnă noroc, acumularea urii 
înseamnă calamitate. Cine nu recunoaşte problemele, lasă 
până la urmă uşa deschisă şi pătrund tragediile. 

Lupta nu are nimic de-a face cu încăierarea.” 

Războinicul luminii meditează. 

Se aşază într-un loc liniştit din cort şi se lasă-n voia luminii 
divine. Făcând aceasta, se străduieşte să nu se gândească la 
nimic; se dezleagă de căutarea plăcerilor, de provocări şi de 
revelații - şi-şi lasă darurile şi puterile să se manifeste. 

Chiar dacă nu le percepe numaidecât, aceste daruri şi 
puteri îi pun stăpânire pe viaţă şi-i vor influenţa existenţa 
cotidiană. 

În vreme ce meditează, războinicul nu este el însuşi, ci o 
scânteie din Sufletul Lumii. Tocmai asemenea momente îi 
îngăduie să-şi înţeleagă responsabilitatea şi să acţioneze în 
conformitate cu ea. 

Un războinic al luminii ştie că - în tăcerea inimii sale - 
există o ordine care-l orientează. 

„Când îmi încordez arcul”, îi spune Herrigel maestrului 
său Zen, „vine o clipă când simt că, dacă nu trag imediat, 
îmi voi pierde răsuflarea.” „Atâta timp cât vei încerca să 
provoci clipa când trebuie să dai drumul săgeţii, nu vei 
ajunge să înveţi arta arcaşilor”, spune maestrul. „Ceea ce 
tulbură uneori precizia tirului este voinţa prea activă a 
arcaşului.” 

Un războinic al luminii gândeşte uneori: „Ceea ce nu voi 
face nu va fi făcut.” 

Nu este bine: el trebuie să acţioneze, dar trebuie în egală 
măsură să lase ca Universul să acţioneze şi el la momentul 
potrivit. 

Un războinic, când suferă o nedreptate, încearcă de obicei 
să rămână singur - ca să nu-şi arate celorlalţi durerea. 


E un comportament şi bun, şi rău. 

Una este a-ţi lăsa inima să-şi vindece încetul cu încetul 
propriile răni. Alta este a rămâne într-o meditaţie profundă 
toată ziua, cu riscul de a părea slab. 

Înlăuntrul fiecăruia dintre noi există un înger şi un diavol, 
iar glasurile lor sunt foarte asemănătoare. Confruntat cu o 
dificultate, diavolul alimentează această conversaţie 
solitară, încercând să ne arate cât de vulnerabili suntem. 
Îngerul ne face să reflectăm asupra atitudinilor noastre şi 
uneori are nevoie de gura altcuiva pentru a se manifesta. 

Un războinic ţine cumpăna între singurătate şi 
dependenţă. 

Un războinic al luminii are nevoie de dragoste. 

Afecţiunea şi tandreţea fac parte din natura lui - în egală 
măsură cu mâncatul şi băutul şi voluptatea Luptei celei 
Bune. Când războinicul nu se simte fericit în faţa apusului 
de soare, ceva nu merge. 

Într-o atare clipă, îşi întrerupe lupta şi caută o tovărăşie, 
ca să poată asista împreună la înserare. 

Dacă îi este greu să şi-o găsească, se întreabă: „Mi-a fost 
frică să mă apropii de cineva? Mi s-a oferit afecțiunea şi n- 
am observat?” 

Un războinic al luminii foloseşte singurătatea, dar nu e 
folosit de ea. 

Războinicul luminii ştie că e imposibil să trăiască într-o 
stare de totală relaxare. 

A învăţat de la arcaş că, pentru a-şi trimite săgeata la 
distanţă, trebuie să ţină arcul bine încordat. A învăţat de la 
stele că doar explozia lor interioară le îngăduie să 
strălucească. Războinicul observă că, în clipa când are de 
trecut un obstacol, calul îşi încordează toţi muşchii. 

El nu confundă însă niciodată tensiunea cu nervozitatea. 

Războinicul luminii izbuteşte totdeauna să echilibreze 
Rigoarea şi Mila. 

Ca să-şi împlinească visul, are nevoie de o voinţă fermă - şi 
de o imensă capacitate de supunere; deşi are un obiectiv, 


nu totdeauna drumul pentru atingerea lui e cel pe care şi-l 
imaginase. 

De aceea, războinicul face uz de disciplină şi compasiune. 
Dumnezeu nu-şi părăseşte niciodată fiii - dar intenţiile Lui 
sunt insondabile şi El construieşte drumul cu primii noştri 
paşi. 

Folosindu-se de disciplină şi de supunere, războinicul îşi 
hrăneşte entuziasmul. Rutina nu poate niciodată guverna 
mişcări importante. 

Războinicul luminii se comportă ca apa şi curge printre 
obstacolele pe care le întâlneşte. 

În unele momente, a rezista înseamnă a fi distrus; prin 
urmare, el se adaptează împrejurărilor. Acceptă, fără a se 
plânge, ca pietrele de pe drum să-i poticnească înaintarea 
prin munţi. 

Tocmai în asta constă forţa apei: ea nu poate fi niciodată 
spartă cu un ciocan sau rănită cu un cuţit. Şi cea mai 
puternică spadă de pe lume e incapabilă să lase o cicatrice 
pe suprafaţa ei. 

Apa unui râu se adaptează drumului posibil, fără a-şi da 
uitării obiectivul: marea. Fragilă la izvor, ea îşi adaugă 
treptat forţa celorlalte râuri pe care le întâlneşte. 

Pentru războinicul luminii nu există nimic abstract. 

Totul este concret şi totul îi spune ceva. El nu şade în 
confortul cortului său, observând ceea ce se petrece în 
lume; acceptă fiecare provocare ca pe o oportunitate ivită 
pentru a se transforma pe sine însuşi. 

Unii dintre tovarăşii săi îşi duc viaţa criticându-şi lipsa 
alegerii sau comentând deciziile celorlalţi. Războinicul însă 
îşi transformă gândirea în acţiune. 

Uneori îşi greşeşte obiectivul şi plăteşte - preţul greşeli. 
Alteori se abate din drum şi pierde multă vreme ca să 
revină la destinaţia iniţială. 

Dar un războinic nu pierde din vedere amănuntele. 

Un războinic al luminii are calităţile unei stânci. 


Când se află pe un teren plat - totul în juru-i şi-a găsit 
armonia - el se menţine stabil. Oamenii îşi pot construi 
casele pe ceea ce a fost creat, căci furtuna nu va fi 
distrugătoare. 

Când însă e aşezat pe un teren în pantă - şi lucrurile din 
jurul său nu vădesc echilibru sau respect - el îşi revelează 
forţa; se rostogoleşte în direcţia dușmanului care ameninţă 
pacea. În aceste clipe, războinicul e devastator şi nimeni 
nu-l poate opri. 

Un războinic al luminii se gândeşte la război şi la pace în 
acelaşi timp şi ştie să acţioneze în acord cu circumstanţele. 

Un războinic al luminii care e prea încrezător în 
inteligenţa sa sfârşeşte prin a subestima puterea 
adversarului. 

Este imperios necesar a nu uita: sunt momente în care 
forţa e mai eficace decât strategia. 

O luptă cu un taur durează cincisprezece minute; taurul 
învaţă repede că e înşelat - şi următoarea sa mişcare este 
să îl ia în coarne pe toreador. Când se întâmplă aşa ceva, nu 
mai există strălucire, argumente, inteligenţă sau farmec 
care să poată evita tragedia. 

De aceea, războinicul luminii nu subestimează niciodată 
forţa brută. Când ea este prea violentă, el se retrage de pe 
câmpul de bătălie - până când inamicul îşi cheltuieşte 
energia. 

Războinicul luminii ştie să recunoască un inamic mai 
puternic decât el. 

Dacă s-ar hotărâ să-l înfrunte, va fi numai decât distrus. 
Dacă i-ar accepta provocările, ar cădea în cursă. Astfel încât 
se foloseşte de diplomaţie ca să depăşească situaţia dificilă 
în care se află. Dacă inamicul acţionează ca un copilaş, 
procedează şi el aidoma. Dacă el îl provoacă la luptă, se 
preface a nu înţelege. 

Prietenii zic: „E laş.” 

Dar războinicul nu dă atenţie comentariului; ştie că toată 
furia şi curajul unei păsări sunt inutile în faţa pisicii. 


În asemenea situaţii, războinicul luminii are răbdare; 
inamicul va pleca în scurt timp ca să-i provoace pe alţii. 

Un războinic al luminii nu priveşte cu indiferenţă 
nedreptatea. 

Ştie că totul e una şi că fiecare acţiune individuală îi 
afectează pe toţi oamenii de pe planetă. De aceea, când se 
confruntă cu suferinţa celuilalt, îşi foloseşte spada ca să 
repună lucrurile în ordine. 

Deşi luptă însă împotriva asupririi, nu încearcă nicidecum 
să-l judece pe asupritor. Fiecare va răspunde pentru faptele 
sale în faţa lui Dumnezeu şi - o dată ce şi-a îndeplinit 
misiunea - războinicul nu face nici un fel de comentariu. 

Un războinic al luminii se află pe lume ca să-şi ajute fraţii, 
nu ca să-l condamne pe aproapele său. 

Un războinic al luminii nu se lasă niciodată intimidat. 

Fuga poate fi o excelentă artă a apărării, dar nu poate fi 
folosită când frica este excesivă. În dubiu, războinicul 
preferă să facă faţă înfrângerii şi apoi să-şi vindece rănile - 
deoarece ştie că, dacă fuge, îi dă agresorului o putere mai 
mare decât merită. 

În faţa unor momente dificile şi dureroase, războinicul 
înfruntă situaţia dezavantajoasă cu eroism, resemnare şi 
curaj. 

Un războinic al luminii nu se grăbeşte niciodată. 

Timpul lucrează în favoarea lui; el învaţă să-şi stăpânească 
impacienţa şi evită gesturile necugetate. 

Mergând încet, îşi observă fermitatea paşilor. Ştie că ia 
parte la un moment decisiv din istoria omenirii şi că trebuie 
să se schimbe mai întâi pe sine însuşi înainte de a 
transforma lumea. De aceea îşi aduce aminte de cuvintele 
lui Lanza del Vasto: „O revoluţie are nevoie de timp pentru 
a se instala.” 

Un războinic nu culege niciodată fructul câtă vreme e încă 
verde. 

Un războinic al luminii are nevoie deopotrivă de răbdare şi 
de rapiditate. 


Cele două erori majore într-o strategie sunt: a acţiona 
înainte de vreme sau a lăsa să-ţi scape momentul oportun; 
pentru a le evita, războinicul tratează fiecare situaţie ca şi 
cum ar fi unică şi nu aplică formule, reţete sau opinii ale 
altora. 

Califul Moauyat îl întreabă pe Omar Ben Al-Aas care era 
secretul marii sale abilităţi politice: „Niciodată nu m-am 
implicat în ceva fără a fi studiat în prealabil o posibilitate de 
retragere; pe de altă parte, niciodată nu am intrat cu 
gândul să ies numaidecât în fugă”, a fost răspunsul. 

Un războinic al luminii se simte adesea descurajat. 

EI crede că nimic nu-i mai poate stârni emoția dorită. 
Multe seri şi nopţi este silit să rămână pe o poziţie cucerită, 
fără ca nici un nou eveniment să-i poată aduce înapoi 
entuziasmul. 

Prietenii săi comentează: „Poate că lupta lui s-a terminat.” 

Războinicul simte durere şi confuzie auzind asemenea 
comentarii fiindcă ştie că nu a ajuns acolo unde voia. E însă 
încăpățânat şi nu renunţă la ceea ce hotărâse să facă. 

Şi când se aşteaptă mai puţin, i se deschide o nouă poartă. 

Un războinic al luminii îşi păstrează mereu inima 
neîntinată de sentimentul urii. 

Când porneşte la luptă, îşi aminteşte de ceea ce a spus 
Cristos: „lubiţi-i pe duşmanii voştri.” Şi se supune. 

Ştie însă că actul iertării nu te obligă să accepţi orice; un 
războinic nu poate pleca fruntea - altminteri ar pierde din 
vedere orizontul propriilor sale vise. 

Acceptă că adversarii săi se află acolo ca să-i pună la 
încercare bravura, stăruința, capacitatea de-a lua hotărâri. 
Ei sunt cei care-l obligă să lupte pentru visele sale. 

Însăşi experienţa luptei îl întăreşte pe războinicul luminii. 

Războinicul îşi aminteşte de trecut. 

Cunoaşte Căutarea Spirituală a omului, ştie că datorită ei 
s-au scris unele dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei. 

Ca şi unele dintre cele mai negre capitole ale acesteia: 
masacre, sacrificii, obscurantism. A fost utilizată în scopuri 


personale şi şi-a văzut ideile servind drept scut unor intenţii 
teribile. 

Războinicul a auzit comentarii de felul acesta: „De unde să 
ştiu că drumul acesta e corect?” Şi a văzut multă lume 
abandonând căutarea din cauză că n-au putut da un 
răspuns la această întrebare. 

Războinicul nu are dubii; el urmează o formulă infailibilă. 

„După fructe veţi cunoaşte pomul” a zis Isus. Războinicul 
urmează această regulă şi nu greşeşte niciodată. 

Războinicul luminii cunoaşte importanţa intuiţiei. 

În toiul bătăliei nu are timp să cugete la loviturile 
inamicului - atunci îşi foloseşte instinctul şi-l ascultă pe 
îngerul său. 

Pe timp de pace, descifrează semnele pe care i le trimite 
Dumnezeu. 

Oamenii zic: „Este nebun.” 

Sau: „Irăieşte într-o lume de fantezie.” 

Sau chiar: „Cum de se poate încrede în lucruri lipsite de 
logică?” 

Dar războinicul ştie că intuiţia este alfabetul lui Dumnezeu 
şi continuă să asculte vântul şi să stea de vorbă cu stelele. 

Războinicul luminii se aşază împreună cu tovarăşii săi în 
jurul unui foc. 

Vorbesc despre cuceririle sale - şi străinii care se alătură 
grupului sunt bine veniţi, pentru că toţi sunt mândri de 
viaţa lui şi de Lupta lui cea Bună. Războinicul vorbeşte cu 
entuziasm despre drum, povesteşte cum i-a rezistat unei 
anume provocări, ce soluţie a găsit într-un moment dificil. 
Când povesteşte istorii, îşi înveşmântă cuvintele în pasiune 
şi romantism. 

Uneori îşi îngăduie să exagereze un pic. Îşi aduce aminte 
că şi înaintaşii săi au exagerat din când în când. 

Tocmai de-aceea face la fel. Dar fără a confunda niciodată 
mândria cu vanitatea şi fără a crede în propriile exagerări. 

„Da”, aude războinicul pe cineva zicând. „Eu trebuie să 
înţeleg totul înainte de-a lua o hotărâre. Vreau să am 


libertatea de a mă răzgândi.” 

Războinicul priveşte cu neîncredere o asemenea frază. Şi 
el poate avea aceeaşi libertate, dar asta nu-l împiedică să 
accepte un compromis, chiar dacă nu înţelege exact de cea 
făcut-o. 

Un războinic al luminii ia hotărâri. Sufletul lui este liber ca 
norii de pe cer, dar el este angajat în visul său. Pe drumul 
liber ales, el trebuie să se trezească la ore care nu-i convin, 
să vorbească cu oameni care nu-l sporesc deloc, să facă 
unele sacrificii. 

Prietenii spun: „Nu eşti liber.” 

Războinicul e liber. Ştie însă că în cuptorul deschis nu se 
coace pâinea. 

În orice activitate se impune să ştim ce avem de aşteptat, 
prin ce mijloace ne atingem obiectivul şi capacitatea de 
care dispunem pentru sarcina propusă. 

„Se poate spune că a renunţat la fructe numai cineva care, 
astfel echipat, nu simte nici un fel de dorinţă pentru 
rezultatele cuceririi şi rămâne absorbit de luptă. 

Poţi renunţa la fruct, dar această renunțare nu înseamnă 
renunțare la rezultat.” 

Războinicul luminii ascultă cu respect strategia lui Gandhi. 
Şi nu se lasă derutat de cei care, incapabili să ajungă la 
vreun rezultat, trăiesc predicând renunţarea. 

Războinicul luminii dă atenţie lucrurilor mărunte, din 
cauză că ele pot produce multe încurcături. 

Un spin, oricât ar fi de mic, îl face pe călător să-şi oprească 
pasul. O celulă mică şi invizibilă poate distruge un organism 
sănătos. Amintirea unei clipe de frică din trecut poate face 
ca laşitatea să apară în fiecare dimineaţă. O fracțiune de 
secundă deschide garda pentru lovitura fatală a 
duşmanului. 

Războinicul este atent la lucrurile mărunte. Uneori este 
aspru cu sine însuşi, dar preferă să acţioneze astfel. 

„Diavolul stă în amănunte”, zice un vechi proverb al 
Tradiţiei. 


Războinicul luminii nu are întotdeauna credinţă. 

Sunt momente când nu crede în absolut nimic. Şi-şi 
întreabă inima: „Merită oare atâta osteneală?” 

Inima rămâne însă tăcută. Şi războinicul trebuie să 
hotărască de unul singur. 

Atunci caută un exemplu. Şi-şi aminteşte că Isus a trecut 
prin ceva asemănător spre a-şi putea trăi condiţia umană în 
toată plenitudinea ei. 

„Îndepărtează de la mine paharul acesta”, a zis Isus. Şi el 
şi-a pierdut avântul şi curajul, dar nu s-a oprit. 

Războinicul luminii îşi vede de drum fără credinţă. Merge 
mai departe, iar credinţa îi revine în cele din urmă. 

Războinicul ştie că nici un om nu este o insulă. 

Nu poate lupta singur; indiferent care i-ar fi planul, 
depinde şi de alţii. Trebuie să-şi discute strategia, să ceară 
ajutor şi - în clipele de odihnă - să aibă pe cineva căruia să-i 
spună poveşti de luptă în jurul unui foc. 

Dar el nu le permite oamenilor să-i confunde camaraderia 
cu nesiguranța. 

Un războinic al luminii dansează cu tovarăşii săi, dar nu 
trece în sarcina nimănui răspunderea pentru propriii săi 
paşi. 

În pauzele luptei, războinicul se odihneşte. 

Adesea îşi petrece zilele fără să facă nimic, pentru că i-o 
cere inima; intuiţia îi rămâne însă vigilentă. Nu comite 
păcatul de moarte al Trândăviei, deoarece ştie unde-l poate 
duce: la senzaţia căldicică a după-amiezelor duminicale, 
când timpul trece, pur şi simplu. 

Războinicul numeşte asta „pace de cimitir”. Îşi aminteşte 
un pasaj din Apocalipsă: „Ştiu faptele tale, că nu eşti nici 
rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, 
fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs 
din gura mea.” 

Un războinic se odihneşte şi râde. Dar e mereu atent. 

Războinicul luminii ştie: toată lumea se teme de toată 
lumea. 


Această teamă se manifestă în genere sub două forme: 
prin agresivitate sau prin supuşenie. Sunt aspecte ale 
aceleiaşi probleme. 

De aceea, când se află în faţa cuiva care-i inspiră teamă, 
războinicul îşi aminteşte: celălalt are aceleaşi nesiguranţe 
ca şi el. A trecut peste obstacole similare, a trăit aceleaşi 
probleme. 

EI ştie însă mai bine să ţină piept situaţiei. De ce? Pentru 
că foloseşte teama ca pe un motor, iar nu ca pe o frână. 

Astfel, războinicul învaţă pe seama adversarului şi 
acţionează în acelaşi chip. 

Pentru războinic nu există dragoste imposibilă. 

El nu se lasă intimidat de tăcere, de indiferenţă sau de 
respingere. Ştie că - în spatele măştii de gheaţă pe care o 
folosesc oamenii - există o inimă de foc. 

De aceea războinicul riscă mai mult decât ceilalţi. Caută 
neîncetat dragostea cuiva - chiar dacă asta ar însemna să 
audă de multe ori cuvântul nu, să se întoarcă acasă învins, 
să se simtă respins în trup şi suflet. 

Un războinic nu se lasă pradă fricii când caută ceea ce îi e 
necesar. Fără dragoste, el nu e nimica. 

Războinicul luminii cunoaşte liniştea care precedă lupta 
importantă. 

Şi această luptă pare a spune: „Lucrurile au stagnat. E 
mai bine să lăsăm la o parte lupta şi să ne distrâm puţin.” 
Luptătorii fără experienţă îşi leapădă armele într-un 
asemenea moment şi se plâng de plictis. 

Războinicul este atent la linişte; undeva, ceva se petrece. 
E] ştie că cutremurele devastatoare se produc fără preaviz. 
A mai umblat prin păduri în timpul nopţii; când animalele 
nu fac nici un zgomot, primejdia este aproape. 

Câtă vreme ceilalţi stau de vorbă, războinicul îşi 
perfecţionează mânuirea spadei şi nu slăbeşte din ochi 
orizontul. 

Războinicul luminii crede. 


Deoarece crede în minuni, minunile încep să se întâmple. 
Deoarece este sigur că gândirea sa îi poate schimba viaţa, 
viaţa începe să i se schimbe. Deoarece e sigur că are să 
găsească dragostea, dragostea aceasta îşi face apariţia. 

Din când în când, este decepţionat. Uneori se mâhneşte. 

Şi atunci aude comentariile: „Ce naiv e!” 

Dar războinicul ştie că merită preţul. Pentru fiecare 
înfrângere, are două victorii în favoarea sa. 

Toţi cei care cred ştiu asta. 

Războinicul a învăţat că e mai bine să urmeze lumina. 

Ela trădat, a minţit, s-a abătut din drum, a făcut curte 
întunecimii. Şi totul a fost mai departe în regulă - ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Între timp, se cască brusc o prăpastie; mai poţi face o mie 
de paşi în siguranţă - dar încă un pas înseamnă sfârşitul a 
toate. Atunci războinicul se opreşte înainte de a se distruge 
pe sine. 

Când ia această hotărâre, ascultă patru comentarii: „Ai 
procedat întotdeauna greşit. Eşti prea bătrân ca să te mai 
schimbi. Nu eşti bun. Nu meriţi.” 

EI îşi înalţă privirea la cer. Şi un glas îi spune: „Dragul 
meu, toată lumea a făcut greşeli. Tu eşti iertat, dar nu-ţi pot 
impune iertarea. Hotărăşte-te.” 

Adevăratul războinic acceptă iertarea. 

Războinicul luminii se străduieşte mereu să se 
îmbunătăţească. 

Fiecare lovitură de spadă dată de el poartă într-însa 
veacuri de înţelepciune şi meditaţie. Fiecare lovitură 
trebuie să aibă forţa şi abilitatea tuturor războinicilor din 
trecut, care şi azi continuă să binecuvânteze lupta. Fiecare 
mişcare din luptă onorează mişcările pe care generaţiile 
anterioare au încercat să le transmită prin Tradiţie. 

Războinicul îşi dezvoltă frumuseţea loviturilor. 

Un războinic al luminii e vrednic de încredere. 

Comite unele greşeli, uneori se crede mai important decât 
este în realitate. Nu minte însă. 


Când se adună în jurul focului, stă de vorbă cu tovarăşii şi 
tovarăşele sale. Ştie că vorbele lui rămân păstrate în 
memoria Universului, ca un certificat al gândirii sale. 

Şi războinicul reflectează: „De ce vorbesc atâta, dacă de 
multe ori nu sunt în stare să fac tot ce spun?” 

Inima îi răspunde: „Când îţi aperi în public ideile, trebuie 
să te străduieşti a trăi în acord cu ele.” 

Şi tocmai deoarece crede că este ceea ce spune, 
războinicul sfârşeşte prin a se transforma în ceea ce a spus. 

Războinicul ştie că lupta, din când în când, se întrerupe. 

Nu e de nici un folos să o prelungească forţat; trebuie să 
aibă răbdare ca forţele să se ciocnească din nou. În tăcerea 
câmpului de bătălie, îşi ascultă bătăile inimii. 

Observă că e încordată. Că îi este frică. 

Războinicul îşi face bilanţul vieţii; vede că spada îi e 
ascuţită, inima mulţumită şi credinţa încă îi învăpăiază 
sufletul. Ştie că menţinerea în formă este la fel de 
importantă ca acţiunea. 

Totdeauna ceva nu este în regulă. Şi războinicul profită de 
clipele când timpul stă în loc pentru a se echipa mai bine. 

Un războinic ştie că mâna care-i ţine spada şi-o dispută un 
înger şi un diavol. 

Diavolul spune: „Ai să-ţi pierzi puterile. N-ai să cunoşti 
clipa precisă. Îţi e frică.” Îngerul spune: „Ai să-ţi pierzi 
puterile. N-ai să cunoşti clipa precisă. Îţi e frică.” 

Războinicul rămâne surprins. Amândoi au spus acelaşi 
lucru. 

Apoi diavolul continuă: „Lasă-mă să te ajut.” Şi îngerul 
zice: „Am să te ajut.” 

La ceasul acesta, războinicul percepe deosebirea. 
Cuvintele sunt aceleaşi, dar aliaţii sunt diferiţi. 

Atunci alege mâna îngerului său. 

Ori de câte ori îşi trage spada, războinicul o şi foloseşte. 

Poate fi de folos ca să deschidă un drum, ca să ajute pe 
cineva sau ca să îndepărteze o primejdie - dar o spadă este 
capricioasă şi nu-l place să-şi vadă lama expusă fără motiv. 


De aceea, războinicul nu ameninţă niciodată. El poate să 
atace, să se apere sau să fugă; oricare dintre 
comportamentele acestea face parte din luptă. Ceea ce nu 
poate face parte din luptă este să iroseşti puterea unei 
lovituri despre ea. 

Un războinic al luminii este mereu atent la mişcările 
spadei sale. Nu poate însă uita că şi spada este atentă la 
mişcările lui. 

Ea n-a fost făcută spre a fi folosită cu gura. 

Uneori răul îl urmăreşte pe războinicul luminii; atunci, cu 
calm, el îl pofteşte în cortul său. 

Îl întreabă pe rău: „Vrei să mă răneşti sau vrei să mă 
foloseşti ca să-l răneşti pe alţii?” 

Răul se preface că nu aude. Spune că ştie întunericul din 
sufletul războinicului. Atinge răni nevindecate şi îndeamnă 
la răzbunare. Îşi aminteşte că ştie unele capcane şi veninuri 
subtile care l-ar ajuta să-şi distrugă duşmanii. 

Războinicul luminii ascultă. Dacă răul şovăie, el îl 
îndeamnă să reia conversaţia şi-i cere amănunte despre 
toate proiectele sale. 

După ce ascultă totul, se ridică şi pleacă. Răul a vorbit atât 
de mult, este atât de obosit şi atât de epuizat, încât nu va 
izbuti să se mai ţină după el. 

Războinicul luminii - fără voie - face un pas greşit şi se 
prăbuşeşte în abis. 

Nălucile îl sperie, singurătatea îl chinuie. Întrucât se 
angajase în Lupta ce Bună, nu credea că I se putea 
întâmpla una ca asta; dar i s-a întâmplat. Învăluit în 
întuneric, intră în contact cu maestrul său. 

„Maestre, am căzut în abis”, spune el. „Apele sunt adânci 
şi negre.” „Adu-ţi aminte de un lucru”, răspunde maestrul. 
„le îneci nu pentru că ai căzut în apă, ci pentru că rămâi 
sub apă.” 

Şi războinicul îşi foloseşte întreaga forţă ca să iasă din 
situaţia în care se află. 

Războinicul luminii se comportă ca un copil. 


Oamenii sunt şocaţi; au uitat că un copil trebuie să se 
distreze, să se joace, să fie un pic ireverenţios, să pună 
întrebări incomode şi imature, să spună prostii în care nici 
el nu crede. 

Şi întreabă îngroziţi: „Ăsta e un drum spiritual? Nu s-a 
maturizat deloc!” 

Războinicul e mândru de un asemenea comentariu. Şi se 
menţine în contact cu Dumnezeu prin intermediul inocenţei 
şi veseliei sale, fără a-şi pierde din vedere misiunea. 

Rădăcina latină a cuvântului „responsabilitate” îşi 
dezvăluie semnificaţia: capacitate de a răspunde, de a 
reacţiona. 

Un războinic responsabil înseamnă că a fost capabil să 
observe şi să se antreneze. A fost inclusiv capabil de a fi 
„iresponsabil”, uneori s-a lăsat dus de situaţie şi nu a 
răspuns, nu a reacţionat. 

Dar îşi învaţă lecţiile; a adoptat o atitudine, a ascultat un 
sfat, a avut umilinţa de a accepta să fie ajutat. 

Războinic responsabil nu este cel care-şi ia pe umeri 
greutatea lumii; este cel care a învăţat să lupte cu 
provocările clipei. 

Un războinic al luminii nu-şi poate alege niciodată câmpul 
de bătălie. 

Uneori e luat prin surprindere în toiul unor lupte pe care 
nu şi le dorea; dar n-are rost să fugă, fiindcă aceste lupte îl 
vor urma. 

Atunci, într-un moment în care conflictul devine aproape 
inevitabil, războinicul stă de vorbă cu adversarul său. Fără 
să arate frică sau laşitate, încearcă să afle de ce vrea 
celălalt să lupte; ce anume l-a făcut să-şi părăsească satul şi 
să-l caute ca să se dueleze cu el. Fără a-şi trage spada din 
teacă, războinicul îl convinge că acea luptă nu este a lui. 

Un războinic al luminii ascultă ce are de spus adversarul. 
Luptă doar dacă e neapărat necesar. 

Războinicul luminii rămâne înfricoşat în faţa unor decizii 
importante. 


„E prea greu pentru tine”, îi spune un prieten. „Înainte, fii 
curajos”, îi spune altul. Şi îndoielile sporesc. 

După câteva zile de nelinişte, se retrage în colţul cortului 
său, unde obişnuieşte să şadă pentru a medita şi a se ruga. 
Se vede pe sine însuşi în viitor. Îi vede pe oamenii care ar 
avea de câştigat sau de pierdut de pe urma atitudinii sale. 
Nu vrea să provoace suferinţe inutile, dar nici să-şi 
abandoneze drumul. 

Războinicul aşteaptă apoi ca să i se manifeste decizia. 

Dacă va trebui să spună da, o va spune plin de curaj. Dacă 
va trebui să spună nu, o va spune fără laşitate. 

Un războinic al luminii îşi asumă integral Legenda 
Personală. Tovarăşii lui comentează: „Credinţa lui e 
admirabilă.” 

Războinicul se simte mândru câteva clipe, dar apoi i se 
face ruşine de cele auzite, pentru că nu are credinţa care i 
se atribuie. 

În acest moment îngerul îi şopteşte: „Tu eşti doar o 
unealtă a luminii. Nu ai de ce să te lauzi, nici să te 
învinovăţeşti; ai doar motive de bucurie.” 

Şi războinicul luminii, conştient că este o unealtă, se simte 
mai liniştit şi mai sigur. 

„Hitler a pierdut poate războiul pe câmpul de luptă, dar 
până la urmă a câştigat ceva”, spune Marek Halter. „Pentru 
că omul din secolul al XX-lea a creat lagărul de concentrare, 
şi a reînviat tortura, şi i-a învăţat pe semenii săi că e posibil 
să închizi ochii la nenorocirile celorlalţi.” 

Pesemne are dreptate: există copii abandonaţi, civili 
masacrați, nevinovaţi în închisori, beţivi în şanţuri, nebuni 
la putere. 

Dar poate că nu are câtuşi de puţin dreptate: există 
războinicii luminii. 

Şi războinicii luminii nu acceptă niciodată ceea ce este 
inacceptabil. 

Războinicii luminii nu uită niciodată vechiul dicton: iedul 
de soi nu behăie. 


Nedreptăţile se întâmplă. Toţi se găsesc în situaţii 
nemeritate - în general când nu se pot apăra. Deseori la 
uşa războinicului bate înfrângerea. 

La asemenea ceasuri, el rămâne tăcut. Nu-şi risipeşte 
energia în vorbe, pentru că ele nu pot face nimic; este mai 
bine să-ţi foloseşti forţele ca să rezişti, să ai răbdare şi să fii 
conştient că Cineva vede. Cineva care a văzut suferinţa 
nedreaptă şi nu o acceptă. 

Acest Cineva îi dă lucrul de care are cea mai mare nevoie: 
timpul. Mai devreme sau mai târziu, totul va lucra din nou 
în favoarea lui. 

Un războinic al luminii este înţelept; nu-şi comentează 
înfrângerile. 

O spadă poate dura puţin. Războinicul luminii trebuie să 
dureze însă mult. 

De aceea nu se lasă amăgit de propria-i capacitate şi evită 
de a fi luat prin surprindere. El dă fiecărui lucru valoarea 
pe care acesta merită s-o aibă. 

Deseori, când e confruntat cu probleme grave, diavolul îi 
suflă în ureche: „Nu te preocupa de-aşa ceva, pentru că nu 
e ceva serios.” 

Alteori, în faţa unor lucruri banale, diavolul îi spune: 
„Trebuie s[-'“i consacri energia ca să rezolvi situaţia asta.” 

Războinicul nu ascultă ceea ce-i spune diavolul: stăpânul 
spadei sale este el însuşi. 

Un războinic al luminii este totdeauna vigilent. 

Nu cere nimănui permisiunea de a-şi trage spada; o ia pur 
şi simplu în mâini. Nu-şi pierde vremea nici ca să-şi explice 
gesturile. Fidel faţă de deciziile lui Dumnezeu, el răspunde 
pentru ceea ce face. 

Se uită într-o parte şi-n alta şi-şi identifică prietenii. 
Priveşte în urmă şi-şi identifică adversarii. Este implacabil 
cu trădarea, dar nu se răzbună; îşi îndepărtează din viaţă 
doar duşmanii, fără a lupta cu ei mai mult decât e nevoie. 

Un războinic nu încearcă să pară; el este. 


Un războinic nu se-adună cu cine vrea să-i facă rău. Nu e 
văzut nici în tovărăşia celor care doresc să-l „consoleze”. 

Îi evită pe cei care-i stau alături numai în caz de 
înfrângere: aceşti falşi prieteni vor să arate că slăbiciunea 
rentează. Aduc mereu veşti rele. Mereu încearcă să 
distrugă încrederea războinicului - sub pretextul 
„solidarităţii”. 

Când îl văd rănit, izbucnesc în lacrimi, dar, în adâncul 
inimii, sunt mulţumiţi că războinicul a pierdut o bătălie. Nu 
pricep că asta face parte din luptă. 

Adevăraţii tovarăşi ai unui războinic sunt alături de el în 
fiecare clipă, la ceasurile dificile şi la ceasurile uşoare. 

La începutul luptei sale, războinicul a afirmat: „Am vise.” 

După câţiva ani, îşi dă seama că e posibil să ajungă unde 
voia; ştie că va fi recompensat. 

Atunci se întristează. Cunoaşte nefericirea celorlalţi, 
singurătatea, frustrările care însoțesc cea mai mare parte a 
omenirii, şi vede că ceea ce e pe punctul de a primi nu 
merită osteneala. 

Îngerul îi şopteşte: „Renunţă la tot.” Războinicul 
îngenunchează şi-i oferă Domnului cuceririle sale. 

Renunţarea îl obligă pe războinic să nu mai pună întrebări 
prosteşti şi îl ajută să-şi învingă sentimentul de vinovăţie. 

Războinicul luminii îşi ţine spada în mâini. 

EI însuşi hotărăşte ce anume va face şi ce anume nu va 
face în nici un caz. 

Sunt clipe în care viaţa îl duce spre o criză: e silit să se 
despartă de lucrurile pe care le-a iubit întotdeauna; atunci 
războinicul reflectează. Caută să vadă dacă îndeplineşte 
voinţa lui Dumnezeu sau dacă acţionează din egoism. În caz 
că despărţirea face parte din drum, o acceptă fără a se 
plânge. 

Dacă însă acea despărţire a fost provocată de 
perversitatea altcuiva, e implacabil în ripostă. 

Războinicul stăpâneşte deopotrivă lovitura şi iertarea. Ştie 
să le folosească pe amândouă cu aceeaşi pricepere. 


Războinicul luminii nu cade în cursa cuvântului „libertate”. 

Când e asuprit poporul lui, libertatea e un concept clar. În 
acele ceasuri, folosindu-se de spadă şi scut, luptă până ce-şi 
pierde suflarea sau viaţa. În faţa asupririi, libertatea e 
simplu de înţeles: este opusul sclaviei. 

Uneori însă războinicul îi aude pe cei mai vârstnici: „Când 
voi înceta să muncesc, voi fi liber.” Apoi, după un an, cei mai 
vârstnici se plâng: „Viaţa e doar plictiseală şi rutină.” În 
cazul acesta, libertatea e greu de înţeles; ea înseamnă lipsă 
de sens. 

Un războinic al luminii este mereu angajat. E sclavul 
visului său şi liber în păşire. 

Un războinic al luminii nu repetă într-una aceeaşi luptă - 
îndeosebi când nu au loc nici înaintări, nici retrageri. 

Dacă lupta nu avansează, el înţelege că trebuie să şadă cu 
duşmanul şi să discute despre un armistițiu; amândoi au 
practicat arta spadei, iar acum trebuie să se înţeleagă. 

Este o atitudine demnă, nu una laşă. E un echilibru de 
forţe şi o schimbare de strategie. 

O dată schiţate planurile de pace, războinicii se întorc la 
casele lor. Nu au nevoie să dovedească nimic nimănui; au 
dus Lupta cea Bună şi şi-au păstrat credinţa. Fiecare a 
cedat puţin, învățând arta negocierii. 

Prietenii războinicului luminii îl întreabă de unde-i vine 
energia. El spune: „De la duşmanul ascuns.” 

Prietenii întreabă cine e acesta. 

Războinicul răspunde: „Cineva pe care nu-l putem răni.” 

Poate fi un băieţel care l-a bătut într-o încăierare din 
copilărie, prietena care l-a părăsit când avea unsprezece 
ani, profesorul care l-a făcut cândva măgar. Când este 
obosit, războinicul îşi aduce aminte că acest duşman încă 
nu i-a văzut curajul. 

Nu se gândeşte la răzbunare, pentru că duşmanul ascuns 
nu mai face parte din sitoria lui. Se gândeşte doar să-şi 
amelioreze abilitatea, pentru ca faptele lui să străbată 
lumea şi să ajungă la urechile celui care l-a lovit în trecut. 


Durerea de ieri reprezintă forţa războinicului luminii. 

Un războinic al luminii are totdeauna o a doua şansă în 
viaţă. 

Ca toţi ceilalţi bărbaţi şi femei, el nu s-a născut cu ştiinţa 
de a-şi mânui spada; a greşit de multe ori înainte de a-şi 
descoperi Legenda Personală. 

Nici un războinic nu se poate aşeza în preajma focului, 
spunându-le celorlalţi: „Am acţionat mereu bine.” Cine 
afirmă aşa ceva minte şi n-a învăţat încă să se cunoască. 
Adevăratul războinic al luminii a comis şi nedreptăţi în 
trecut. 

De-a lungul călătoriei, observă însă că persoanele cu care 
s-a purtat incorect îi ies din nou în cale. 

E şansa lui de a îndrepta răul pe care l-a pricinuit. Şi-o 
foloseşte totdeauna, fără şovăire. 

Un războinic e inocent ca porumbiţele şi prudent ca şerpii. 

Când se adună cu alţii ca să stea de vorbă, nu judecă 
purtarea celorlalţi; ştie că întunecimea foloseşte o plasă 
invizibilă ca să-şi răspândească răul. Această plasă prinde 
orice informaţie ce pluteşte prin aer şi o transformă în 
intriga şi în invidia care parazitează sufletul omenesc. 

Astfel, tot ce se spune despre cineva ajunge până la urmă 
la urechile duşmanilor acestei persoane, cu un spor 
tenebros de venin şi răutate. 

De aceea, când războinicul vorbeşte despre comportările 
fratelui său, îşi imaginează că el este de faţă, auzindu-l ce 
spune. 

Breviarul Cavaleriei Medievale spune astfel: „Energia 
spirituală a Drumului foloseşte dreptatea şi răbdarea ca să- 
ți pregătească spiritul. 

Acesta este Drumul Cavalerului: un drum uşor este în 
acelaşi timp greu, din cauză că te obligă să renunţi la 
lucrurile inutile şi la prieteniile întâmplătoare. De aceea, la 
început, mulţi ezită să-l urmeze. 

lată prima învăţătură a Cavaleriei: ai să ştergi tot ce 
scriseseşi până atunci în cartea vieţii tale: agitația, 


nesiguranța, minciuna. Şi ai să scrii, în locul tuturor 
acestora, cuvântul curaj. Începându-ţi călătoria cu acest 
cuvânt şi continuând cu credinţa în Dumnezeu, vei ajunge 
unde urmăreşti.” 

Când se apropie momentul luptei, războinicul luminii este 
pregătit pentru toate eventualităţile. 

Analizează fiecare strategie şi întreabă: „Ce aş face dacă 
ar fi să lupt cu mine însumi?” În felul acesta îşi descoperă 
punctele slabe. 

În clipa aceasta, adversarul se apropie, avansându-i un sac 
plin de promisiuni, tratate, negocieri. Are propuneri 
ispititoare şi alternative lesnicioase. 

Războinicul analizează fiecare propunere în parte; caută şi 
un acord, dar fără a-şi pierde demnitatea. Dacă va evita 
lupta, nu o va face pentru că a fost sedus, cipentru că a 
văzut că era cea mai bună strategie. 

Un războinic al luminii nu acceptă daruri de la duşmanul 
său. 

Repet acum: 

Războinicii luminii se recunosc după privire. Sunt în lume, 
fac parte din lume şi în lume au fost trimişi fără desagi şi 
fără sandale. De multe ori sunt laşi. Nu totdeauna 
acţionează corect. 

Războinicii luminii suferă din pricina unor fleacuri, sunt 
preocupaţi de lucruri meschine, se consideră incapabili să 
crească. Războinicii luminii se cred din cân în când 
nevrednici de orice binecuvântare sau minune. 

Războinicii luminii se întreabă adesea ce fac ei aici. De 
multe ori cred că vieţile lor n-au nici un sens. 

Tocmai de aceea sunt războinici ai luminii. Pentru că 
greşesc. Pentru că nu încetează să caute un sens. Şi până la 
urmă îl vor găsi. 

Războinicul luminii se trezeşte acum din somn. 

Se gândeşte: „Nu ştiu ce să fac cu lumina aceasta, care mă 
face să cresc.” Lumina însă nu dispare. 


Războinicul gândeşte: „Vor fi necesare schimbări pe care 
n-am voinţa să le fac.” 

Lumina continuă - pentru că voinţa este un cuvânt plin de 
capcane. 

Atunci ochii şi inima războinicului încep să se deprindă cu 
lumina. Ea nu-l mai sperie şi el ajunge să-şi accepte 
Legenda, chiar dacă asta înseamnă să-şi asume riscuri. 

Războinicul a dormit vreme îndelungată. E firesc să se 
trezească în scurt timp. 

Luptătorul experimentat acceptă insultele; îşi cunoaşte 
forţa pumnului, abilitatea loviturilor. Pe oponentul 
nepregătit din faţa lui îl priveşte în străfundul ochilor şi iese 
învingător fără a trebui să pornească lupta în plan fizic. 

Pe măsură ce războinicul învaţă de la maestrul său 
spiritual, lumina credinţei străluceşte şi în ochii săi nu e 
nevoit să dovedească nimic nimănui. Nu contează 
argumentele agresive ale adversarului, care zice că 
Dumnezeu e o superstiție, că minunile sunt scamatorii, că 
credinţa în îngeri înseamnă fugă de realitate. 

La fel ca luptătorul, războinicul luminii îşi cunoaşte forţa 
uriaşă; nu luptă niciodată cu cine nu merită onoarea luptei. 

Războinicul luminii trebuie să ţină minte întotdeauna cele 
cinci reguli ale luptei, aşternute în scris de către Zhuang Zi 
acum trei mii de ani: 

Credinţa: înainte de a intra într-o luptă, trebuie să crezi în 
cauza luptei. 

Tovarăşul: alege-ţi aliaţii şi învaţă să lupţi împreună cu 
alţii, pentru că nimeni nu câştigă un război de unul singur. 

Timpul: o luptă dusă iarna e diferită de o luptă dusă vara; 
un bun războinic este atent la momentul just al intrării în 
luptă. 

Spaţiul: într-un defileu nu lupţi la fel ca în câmp deschis. Ia 
seama la ceea ce este în jurul tău şi la cel mai bun mod dea 
te mişca. 

Strategia: cel mai bun războinic e cel care-şi face planul 
de luptă. 


Războinicul rareori cunoaşte rezultatul unei lupte la 
sfârşitul ei. 

Desfăşurarea luptei a generat o mare energie în jurul său 
şi există un moment când sunt posibile atât victoria, cât şi 
înfrângerea. Timpul va spune cine a învins şi cine a pierdut; 
războinicul ştie însă că, din acel moment, nu mai poate face 
nimic: destinul luptei stă în mâinile Domnului. 

În aceste clipe, războinicul luminii nu e preocupat de 
rezultate. Îşi cercetează inima şi întreabă: „Am dus Lupta 
cea Bună?” Dacă răspunsul e pozitiv, se odihneşte. Dacă 
răspunsul e negativ, îşi ia spada şi reîncepe să se 
pregătească. 

Războinicul luminii are în sine scânteia lui Dumnezeu. 

Destinul său este să se afle alături de ceilalţi războinici, 
dar uneori va trebui să practice, de unul singur, arta 
spadei: de aceea, când nu e împreună cu tovarăşii săi, se 
comportă ca o stea. 

Luminează acea parte din Univers care i-a fost menită şi 
încearcă să le arate galaxii şi lumi tuturor celor care privesc 
la cer. 

Stăruinţa războinicului va fi răsplătită curând. În scurt 
timp, alţi războinici se apropie şi tovarăşii se reunesc în 
constelații, cu simbolurile şi misterele lor. 

Uneori, războinicul luminii are impresia că trăieşte două 
vieţi în acelaşi timp. 

Într-una din ele, este obligat să facă tot ce nu vrea, să 
lupte pentru idei în care nu crede. Există însă altă viaţă, pe 
care o descoperă în visele, lecturile, întâlnirile sale cu 
oameni ce gândesc asemenea lui. 

Războinicul îngăduie celor două vieţi ale sale să se 
apropie. „Există o punte care leagă ceea ce fac cu ceea ce 
mi-ar plăcea să fac”, gândeşte el. Încetul cu încetul, visele 
sale îi preiau rutina şi el îşi dă seama că ea e gata pentru 
ceea ce a vrut dintotdeauna. 

Apoi îi e de ajuns un pic de îndrăzneală - şi cele două vieţi 
se transformă într-una singură. 


Scrie încă o dată ceea ce ţi-am mai spus: 

Războinicul luminii are nevoie de timp pentru sine însuşi. 
Şi foloseşte acest timp pentru odihnă, pentru contemplaţie, 
pentru a stabili contactul cu Sufletul Lumii. Chiar şi în toiul 
unei lupte, el izbuteşte să mediteze. 

În unele împrejurări, războinicul şade, se relaxează şi lasă 
ca tot ceea ce se petrece în juru-i să se petreacă mai 
departe. Priveşte lumea ca şi cum ar fi doar spectator, nu 
încearcă nici să crească, nici să scadă - se mulţumeşte să se 
încredinţeze mişcării vieţii fără a opune rezistenţă. 

Încetul cu încetul, tot ce părea complicat începe să devină 
simplu. Şi războinicul se bucură. 

Războinicul luminii este precaut cu persoanele care 
pretind a cunoaşte drumul. 

Ele sunt întotdeauna atât de încrezătoare în propria lor 
capacitate de decizie, încât nu percep ironia cu care 
destinul scrie viaţa fiecăruia: şi totdeauna se plâng atunci 
când inevitabilul bate la uşă. 

Războinicul luminii are vise. Visele lui îl împing înainte. El 
însă nu comite niciodată greşeala de a crede că drumul este 
uşor şi poarta largă. Ştie că Universul funcţionează aşa cum 
funcţionează alchimia: solve et coagula, ziceau maeştrii. 
„Concentrează-ţi şi dispersează-ţi energiile în conformitate 
cu situaţia.” 

Sunt momente când trebuie să acţionezi şi momente când 
trebuie să aştepţi. Războinicul ştie să le deosebească. 

Războinicul luminii, atunci când învaţă să-şi manevreze 
spada, descoperă că echipamentul său trebuie să fie 
complet - adică să includă şi o armură. 

O porneşte în căutarea armurii sale şi ascultă propunerile 
diverşilor vânzători. 

„Foloseşte o platoşă de singurătate”, zice unul. 

„Foloseşte un scut de cinism”, răspunde altul. 

„Cea mai bună armură e a nu te implica în nimic”, afirmă 
un al treilea. 


Războinicul însă nu le dă ascultare. Cu seninătate, se duce 
la locul său sacru şi se înveşmântă în mantia indestructibilă 
a credinţei. 

Credinţa parează toate loviturile. Credinţa preface veninul 
în apă cristalină. 

„Îmi duc viaţa crezând în orice mi se spune şi sunt 
totdeauna decepţionat”, obişnuiesc să-i spună tovarăşii. 

E important să ai încredere în oameni; un războinic al 
luminii nu se teme de decepţii - pentru că-şi cunoaşte 
puterea spadei şi forţa iubirii. 

Izbuteşte totuşi să-şi impună propriile limite: una e să 
accepţi semnele de la Dumnezeu şi să înţelegi că îngerii se 
folosesc de gura aproapelui nostru ca să ne dea sfaturi. Alta 
e să fii incapabil a lua hotărâri şi a cputa permanent un mod 
de a face ca să ne spună ceilalţi ce trebuie să facem noi. 

Un războinic se încrede în ceilalţi oameni deoarece - în 
primul rând - are încredere în sine. 

Un războinic al luminii priveşte viaţa cu bţândeţe şi 
fermitate. 

Se află în faţa unui mister, a cărui dezlegare o va găsi într- 
o bună zi. Din când în când, îşi zice: „Dar viaţa asta pare o 
nebunie.” 

Are dreptate. Se supune miracolului vieţii cotidiene, vede 
că nu totdeauna e capabil să prevadă consecinţele 
acţiunilor sale. Uneori acţionează fără a şti că acţionează, 
salvează fără a şti că salvează, suferă fără a şti de ce anume 
e trist. 

Da, această viaţă e o nebunie. Dar marea înţelepciune a 
războinicului constă în a-şi alege bine nebunia. 

Războinicul luminii contemplă cele două coloane ce se 
înalţă de o parte şi de alta a porţii pe care încearcă să o 
deschidă. 

Una se numeşte Frica, cealaltă se numeşte Dorinţa. 
Războinicul priveşte coloana Fricii şi acolo stă scris: „Vei 
intra într-o lume necunoscută unde sunt păstrate lucrurile 
pe care ţi le-ai dorit mereu şi pentru care ai lucrat atâta.” 


Războinicul zâmbeşte pentru că nimic nu-l sperie şi nimic 
nu-l atrage. Cu siguranţa celui care ştie ce vrea, el deschide 
poarta. 

Războinicul practică un puternic exerciţiu de creştere 
lăuntrică: este atent la lucrurile pe care le face în mod 
automat - precum respiratul, clipitul sau observarea 
lucrurilor din jurul său. 

Face asta când se simte confuz. Astfel, se eliberează de 
tensiuni şi-şi lasă intuiţia să lucreze cu mai multă libertate - 
fără interferenţe din partea temerilor şi dorințelor sale. 
Unele probleme care păreau insolubile sfârşesc prin a fi 
rezolvate, unele necazuri pe care le socotea de nedepăşit se 
împrăştie fără efort. 

Când este nevoit să înfrunte o situaţie dificilă, foloseşte 
această tehnică. 

Războinicul luminii aude comentarii precum: „Nu vreau să 
aduc vorba despre anumite lucruri, pentru că oamenii sunt 
invidioşi.” 

Când aude aşa ceva, războinicul râde. Invidia nu poate 
pricinui nici un rău - dacă nu i se răspunde. Invidia face 
parte din viaţă şi toţi trebuie să se descurce cu ea. 

Totuşi el vorbeşte arareori despre planurile sale. Şi uneori 
oamenii cred că îi e teamă de invidie. 

El însă ştie că, ori de câte ori vorbeşte despre un vis, 
utilizează un pic din energia acelui vis ca să-i dea glas. Şi, 
tot vorbind, riscă să irosească toată energia necesară 
pentru a acţiona. 

Un războinic al luminii cunoaşte puterea cuvintelor. 

Războinicul luminii cunoaşte valoarea stăruinţei şi a 
curajului. 

De multe ori, în timpul luptei, primeşte lovituri la care nu 
se aştepta. Şi înţelege că - în război - inamicul va câştiga 
unele bătălii. Când se întâmplă aşa ceva, îşi plânge 
neizbânzile şi se odihneşte ca să recupereze cât de cât 
energiile. Dar imediat reintră în lupta pentru visele sale. 


Deoarece, cu cât rămâne mai mult timp departe, cu atât 
mai mari sunt şansele de a se simţi slab, temător, intimidat. 
Când un cavaler cade de pe cal şi nu încalecă iar în clipa 
următoare, nu va mai avea niciodată curajul să o facă din 
nou. 

Un războinic ştie ce anume merită efortul. 

Îşi decide acţiunile folosindu-şi inspiraţia şi credinţa. 
Întâlneşte însă oameni care-l cheamă să se angajeze în 
lupte ce nu sunt ale lui, pe câmpuri de bătălie pe care nu le 
cunoaşte - sau care nu-l interesează. Ei vor să-l implice pe 
războinicul luminii în provocări importante pentru ei - dar 
nu şi pentru el. 

Adesea e vorba de persoane apropiate, care-l admiră pe 
războinic, au încredere în forţa lui şi - roase fiind de 
nelinişte - vor să-i obţină ajutorul cu orice chip. 

În asemenea momente, el surâde şi-şi manifestă iubirea - 
dar nu acceptă provocarea. 

Un adevărat războinic al luminii îşi alege totdeauna 
câmpul de luptă. 

Războinicul luminii ştie să piardă. 

El nu tratează înfrângerea ca pe ceva indiferent, folosind 
expresii ca „ei, nu era prea important” sau „la drept 
vorbind, nici nu ţineam prea mult la asta”. Acceptă 
înfrângerea ca pe o înfrângere - şi nu încearcă să o prefacă 
într-o victorie. 

Îl amărăsc durerea rănilor, indiferența prietenilor, 
singurătatea pierderii. În asemenea momente, îşi zice: „Am 
luptat pentru ceva şi nu am izbutit. Am pierdut prima 
bătălie.” 

Această frază îi dă puteri noi. Ştie că nimeni nu câştigă 
mereu - şi ştie să facă deosebirea între succesele şi 
greşelile sale. 

Când vrei ceva, întreg Universul conspiră în favoarea ta. 
Războinicul luminii ştie asta. 

Din acest motiv, este extrem de atent cu gândurile sale. 
Ascunse sub o serie de bune intenţii, există sentimente pe 


care nimeni nu îndrăzneşte să şi le mărturisească nici sieşi: 
răzbunarea, autodistrugerea, vinovăția, frica de victorie, 
bucuria macabră pentru tragedia celorlalţi. 

Universul ne supune judecății: conspiră în favoarea 
dorințelor noastre. De aceea, războinicul are curajul de a-şi 
scruta umbrele din suflet şi de a vedea dacă nu cumva cere 
ceva greşit pentru sine. 

Şi are întotdeauna foarte multă grijă de ceea ce gândeşte. 

Isus zicea: „Când spui da, da să fie, iar când spui nu, să fie 
nu.” Când războinicul îşi asumă o răspundere, se ţine de 
cuvânt. 

Cei care promit şi nu se ţin de promisiune îşi pierd 
respectul de sine, se ruşinează de faptele lor. Viaţa unor 
asemenea oameni este o fugă; cheltuiesc mult mai multă 
energie producând o serie de scuze, ca să-şi ia vorba înapoi, 
decât războinicul luminii ca să-şi menţină angajamentele. 

Uneori şi el îşi asumă o răspundere nesocotită care-l va 
prejudicia. Nu va mai repeta aceeaşi greşeală, dar, chiar şi 
aşa, se ţine de cuvânt şi-şi plăteşte preţul impulsivităţii. 

Când câştigă o bătălie, războinicul o sărbătoreşte. 

Victoria a fost obţinută cu preţul unor momente dificile, cu 
nopţi nedormite, cu zile de aşteptare interminabile. Din 
vremurile străvechi, celebrarea unui triumf face parte din 
ritualul vieţii însăşi: sărbătorirea este un rit de trecere. 

Tovarăşii săi văd bucuria războinicului şi gândesc: „De ce 
face asta? Poate fi decepţionat în următoarea luptă. Poate 
atrage furia duşmanului.” 

Războinicul ştie însă motivul gestului său. Profită de cel 
mai bun dar pe care i-l poate aduce victoria: încrederea. 

Îşi sărbătoreşte azi victoria de ieri ca să aibă mai multă 
putere în bătălia de mâine. 

Într-o bună zi, pe neaşteptate, războinicul descoperă că 
luptă fără acelaşi entuziasm dinainte. 

Continuă să facă tot ce mai făcuse, dar fiecare gest pare a- 
şi fi pierdut înţelesul. În această împrejurare, are o singură 
alegere: să practice mai departe Lupta cea Bună. Îşi face 


rugăciunile din obligaţie sau de frică sau din orice alt motiv 
- dar nu-şi întrerupe drumul. 

Ştie ci îngerul Aceluia care-l inspiră a plecat în plimbare 
pe undeva. Războinicul îşi păstrează atenţia concentrată 
asupra luptei sale şi insistă - chiar când totul pare inutil. În 
scurt timp, îngerul se întoarce şi simplul fâlfâit al aripilor 
sale îi va readuce războinicului bucuria. 

Un războinic al luminii le împărtăşeşte şi celorlalţi ceea ce 
ştie despre drum. 

Cine ajută e şi el totdeauna ajutat şi trebuie să-i înveţe pe 
alţii ce a învăţat el. De aceea, se aşază în jurul focului şi 
povesteşte cum i-a fost ziua de luptă. 

Un înger şopteşte: „De ce să vorbeşti atât de deschis de 
strategia ta? Nu vezi că, procedând astfel, rişti să fii nevoit 
a-ţi împărţi victoriile cu ceilalţi?” 

Războinicul se mulţumeşte să zâmbească şi nu răspunde. 
Ştie că, dacă la sfârşitul călătoriei ajunge într-un paradis 
gol, lupta lui nu va fi meritat truda. 

Războinicul luminii a învăţat că Dumnezeu foloseşte 
singurătatea ca să ne înveţe convieţuirea. 

Foloseşte mânia ca să ne arate infinita valoare a păcii. 
Foloseşte plictisul ca să pună în evidenţă însemnătatea 
aventurii şi a renunţării. 

Dumnezeu foloseşte tăcerea ca să ne înveţe răspunderea 
pentru cuvintele noastre. Foloseşte oboseala ca să putem 
înţelege valoarea trezirii din somn. Foloseşte boala ca să 
pună în evidenţă binecuvântarea sănătăţii. 

Dumnezeu foloseşte focul ca să ne dea învăţătură despre 
apă. Foloseşte pământul ca să înţelegem valoarea aerului. 
Foloseşte moartea ca să ne arate importanţa vieţii. 

Războinicul luminii dă înainte de a fi rugat. 

Când văd asta, unii dintre tovarăşii săi comentează: „Cine 
are nevoie cere.” 

Dar războinicul ştie că sunt mulţi oameni care nu izbutesc 
- pur şi simplu nu izbutesc - să ceară ajutor. Lângă el sunt 
inşi a căror inimă e atât de fragilă, încât iubirile devin 


pentru ei suferinţe; sunt flămânzi parcă de afecţiune şi le e 
ruşine s-o arate. 

Războinicul îi adună în jurl focului, spune poveşti, îşi 
împarte hrana cu ei, se îmbată împreună. A doua zi, toţi se 
simt mai bine. 

Cei care privesc mizeria cu indiferenţă sunt cei mai 
mizerabili. 

Corzile întinse permanent se dezacordează până la urmă. 

Războinicii care se antrenează neîncetat îşi pierd 
spontaneitatea în luptă. Caii care sar mereu peste obstacole 
îşi rup până la urmă un picior. Arcurile zilnic încordate nu-şi 
mai expediază cu aceeaşi forţă săgețile. 

De aceea, dacă are chef, războinicul luminii încearcă să se 
amuze cu mărunţişurile cotidiene. 

Războinicul luminii îl ascultă pe Lao Zi care spune că 
trebuie să renunţăm la ideea de zile şi ore, dând de fiecare 
dată tot mai multă atenţie clipei. 

Doar aşa poate rezolva anumite probleme înainte ca ele să 
apară; concentrându-şi atenţia asupra lucrurilor mărunte, 
izbuteşte să evite mari calamităţi. 

Dar a te gândi la lucruri mici nu înseamnă a gândi în mic. 
O preocupare exagerată sfârşeşte prin a elimina orice urmă 
de bucurie din viaţă. 

Războinicul ştie că un mare vis este alcătuit din 
numeroase lucruri diferite, aşa cum lumina soarelui e suma 
milioanelor sale de raze. 

Sunt momente în care drumul războinicului trece prin 
perioade de rutină. 

Atunci el aplică o învăţătură a rabinului Nachman din 
Breslov: „Dacă nu izbuteşti să meditezi, ar trebui să repeţi 
măcar un simplu cuvânt, pentru că asta îi face bine 
sufletului. Nu spune nimic altceva, repetă doar cuvântul 
acesta fără oprire, de nenumărate ori. El va sfârşi prin a-şi 
căpăta propriul înţeles, iar apoi va câştiga un sens nou. 
Dumnezeu îşi va deschide porţile şi tu vei folosi în cele din 
urmă acest simplu cuvânt ca să spui tot ce voiai.” 


Când e silit să îndeplinească aceeaşi sarcină de multe ori, 
războinicul foloseşte această tactică şi-şi preface munca în 
rugăciune. 

Un războinic al luminii nu are „certitudini” ci un drum de 
urmat - căruia încearcă să i se adapteze în funcţie de 
anotimp. 

Vara luptă cu echipament şi tehnici diferite de lupta dusă 
iarna. Fiind flexibil, nu mai judecă lumea în termeni de 
„bine” şi de „rău“, ci pe baza „atitudinii adecvate acelui 
moment”. 

Ştie că tovarăşii săi trebuie să se adapteze şi ei şi nu 
rămâne surprins când ei îşi modifică atitudinea. Îi dă 
fiecăruia un răgaz necesar ca să-şi justifice acţiunile. 

E însă implacabil cu trădarea. 

Un războinic se aşază în jurul focului cu prietenii săi. 

Petrec ceasuri bune acuzându-se reciproc, dar îşi încheie 
noaptea dormind în acelaşi cort şi uitând insultele rostite. 
Din când în când, îşi face apariţia un nou-venit în grup. 
Fiindcă nu are încă o istorie în comun, îşi arată doar 
calităţile, iar unii îl privesc ca pe un maestru. 

Războinicul luminii nu-l compară însă niciodată cu foştii săi 
camarazi de luptă. Străinul este bine venit, dar încrederea 
în el nu se va instala decât după ce i se vor cunoaşte şi 
defectele. 

Un războinic al luminii nu intră într-o bătălie fără a 
cunoaşte limitele aliatului său. 

Războinicul cunoaşte o veche expresie populară: „Dacă 
remuşcările ar putea ucide...” 

Şi ştie că remuşcarea ucide; roade lent sufletul celui care 
a făcut ceva rău şi duce la autodistrugere. 

Războinicul nu vrea să moară în felul acesta. Când 
acţionează cu perversitate sau răutate - întrucât este un 
om plin de defecte - nu-i e ruşine să-şi ceară iertare. 

Dacă e încă posibil, depune toate strădaniile ca să 
îndrepte răul pe care l-a făcut. Dacă persoana pe care a 


vătămat-o a murit, binele i-l face unui străin şi închină 
întreprinderea aceasta sufletului celui pe care l-a lovit. 

Un războinic al luminii nu se căieşte, pentru că 
remuşcarea ucide. El se umileşte şi repară râul pe care l-a 
pricinuit. 

Toţi războinicii luminii şi-au auzit mamele zicând: „Fiul 
meu a făcut asta fiindcă şi-a pierdut capul, dar, în fond, este 
un om foarte bun.” 

Deşi îşi respectă mama, el ştie că nu e aşa. Nu se tot 
culpabilizează pentru faptele sale necugetate şi nici nu-şi 
petrece viaţa tot iertându-se pentru greşelile făcute - căci 
în felul acesta n-ar mai apuca niciodată să-şi corecteze 
drumul. 

EI îşi foloseşte bunul-simţ ca să-şi judece rezultatul 
faptelor - şi nu intenţiile pe care le-a avut când le-a 
executat. Îşi asumă tot ce face, chiar dacă plăteşte un preţ 
ridicat pentru eroarea sa. 

Un vechi proverb arab spune: „Dumnezeu judecă pomul 
după fructe, nu după rădăcini.” 

Înainte de-a lua o hotărâre importantă - să declare un 
război, să se mute împreună cu prietenii pe altă câmpie, să 
aleagă un ogor de însămânţat - războinicul se întreabă: „Ce 
urmări va avea asta asupra celei de-a cincea generaţii a 
urmaşilor mei?” 

Un războinic este conştient că actele fiecărei persoane au 
consecinţe care se prelungesc vreme îndelungată şi trebuie 
să ştie ce fel de lume lasă pentru cea de-a cincea generaţie 
de după el. 

„Nu face furtuni într-un pahar cu apă”, îl avertizează 
cineva pe războinicul luminii. 

Dar el nu exagerează niciodată un moment dificil şi caută 
totdeauna să menţină calmul necesar. 

În acelaşi timp, nu judecă durerea altcuiva. 

Un mic detaliu - care nu-l afectează deloc - poate servi 
drept amorsă pentru furtuna ce se pregătea în sufletul 


fratelui său. Războinicul respectă suferinţa aproapelui şi nu 
încearcă să o compare cu a sa. 

Cupa suferințelor nu are aceeaşi mărime pentru toată 
lumea. 

„Prima calitate a drumului spiritual este curajul”, spunea 
Gandhi. 

Lumea pare amenințătoare şi periculoasă pentru laşi. 
Aceştia caută siguranţa mincinoasă a unei vieţi fără mari 
provocări şi se înarmează până-n dinţi ca să apere ceea ce 
cred că posedă. Laşii îşi construiesc în cele din urmă 
zidurile propriei lor închisori. 

Războinicul luminii îşi proiectează gândul dincolo de 
orizont. Ştie că, dacă nu va face nimic pentru lume, nimeni 
altul nu o va face. 

Se angajează astfel în Lupta cea Bună şi-i ajută pe ceilalţi, 
chiar dacă nu înţelege exact de ce. 

Războinicul luminii citeşte cu atenţie un text pe care 
Sufletul Lumii i l-a trimis lui Chico Xavier: „Când veţi reuşi 
să depăşiţi gravele probleme dintr-o relaţie, nu vă mai 
pierdeţi timpul amintindu-vă momentele dificile, ci 
bucurându-vă că aţi mai trecut de încă o încercare a vieţii. 
Când veţi ieşi dintr-o lungă perioadă de tratament al 
sănătăţii, nu vă mai gândiţi la suferinţa pe care aţi fost 
nevoiţi s-o înfruntaţi, ci la binecuvântarea lui Dumnezeu 
care v-a îngăduit vindecarea. 

Purtaţi în amintire, pentru tot restul vieţii, lucrurile bune 
care s-au ivit în toiul dificultăţilor. Ele vor fi o dovadă a 
capacităţii voastre şi vă vor da încredere în confruntarea cu 
oricare alt obstacol.” 

Războinicul luminii se concentrează asupra micilor 
miracole ale vieţii zilnice. 

E capabil să vadă ce este războiul pentru că poartă 
frumuseţea în sine însuşi, de vreme ce lumea e o oglindă şi-i 
restituie fiecărui om reflexul propriei feţe. Deşi îşi cunoaşte 
cusururile şi limitele, războinicul face tot ce e posibil ca să- 
şi păstreze buna dispoziţie în momentele de criză. 


La urma urmelor, lumea se străduieşte să-l ajute, chiar 
dacă toate din juru-i par a spune contrariul. 

Există şi un deşeu emoţional: el e produs în fabricile de 
gândire. Sunt dureri care au trecut şi acum nu mai sunt de 
nici un folos. Sunt precauţii care şi-au avut importanţa lor 
în trecut - dar în prezent nu mai slujesc la nimic. 

Războinicul îşi are şi el amintirile sale, dar izbuteşte să 
separe ceea ce e folositor de ceea ce e inutil: îşi aruncă 
deşeurile emoţionale. 

Un tovarăş al lui zice: „Dar asta face parte din istoria mea. 
De ce trebuie să-mi abandonez nişte sentimente care mi-au 
marcat existenţa?” 

Războinicul surâde, dar nu mai caută să simtă lucruri pe 
care nu le mai simte. El se schimbă - şi vrea ca 
sentimentele să-l însoţească. 

Când îl vede deprimat, maestrul îi spune războinicului: 
„Nu eşti cel ce pari a fi în momentele de tristeţe. Eşti mult 
mai mult de-atâta. 

În timp ce mulţi au plecat - din motive pe care nu le vom 
înţelege niciodată - tu eşti încă aici. De ce oare Dumnezeu a 
îndepărtat oameni atât de extraordinari şi te-a lăsat pe 
tine? 

Chiar în clipa asta, milioane de inşi vor fi renunţat. Nu se 
detestă, nu plâng, nu mai fac nimic; aşteaptă doar să treacă 
timpul. Şi-au pierdut capacitatea de reacţie. 

Tu, în schimb, eşti trist. Asta dovedeşte că sufletul îţi este 
încă viu.” 

Uneori, în toiul unei bătălii ce pare a nu se mai termina, 
războinicului îi vine o idee şi reuşeşte să iasă învingător în 
câteva secunde. 

Atunci gândeşte: „De ce oare am suferit atâta timp într-o 
luptă pe care aş fi putut să o câştig cu jumătate din energia 
pe care am risipit-o?” 

La drept vorbind, orice problemă - o dată rezolvată - pare 
foarte simplă. Marea victorie, care astăzi pare lesnicioasă, a 


fost rezultatul unei serii de mici victorii care au trecut 
neobservate. 

Atunci războinicul înţelege ceea ce s-a întâmplat şi doarme 
liniştit. În loc să se învinovăţească pentru faptul de a fi 
zăbovit atâta timp ca să ajungă, el se bucră, ştiind că până 
la urmă a ajuns. 

Există două feluri de rugăciune. 

Primul fel este acela în care cerem să se întâmple anumite 
lucruri, încercând să-i spunem lui Dumnezeu ce anume 
trebuie să facă. Nu-i acordăm Creatorului nici timp, nici 
spaţiu ca să acţioneze. Dumnezeu - care ştie prea bine ce 
este cel mai bine pentru fiecare dintre noi - va continua să 
acţioneze după cum crede de cuviinţă. lar cel ce se roagă 
rămâne cu senzaţia că n-a fost ascultat. 

Al doilea fel de rugăciune este acela în care, chiar fără a 
înţelege drumurile Atotputernicului, omul lasă să i se 
împlinească în viaţă planurile Creatorului său. Se roagă să 
fie cruțat de suferinţă, se roagă să aibă parte de bucurie în 
Lupta cea Bună, dar nu uită nici o clipă să spună: „Facă-se 
voia Ia.” 

Războinicul ştie că vorbele cele mai importante în toate 
limbile sunt cuvinte mărunte. 

Da. Dragoste. Dumnezeu. 

Sunt cuvinte care se pot rosti cu uşurinţă şi care umplu 
uriaşe spaţii goale. 

Există însă un cuvânt - şi el foarte mărunt - pe care multor 
oameni le vine greu să-l rostească: nu. 

Cine nu spune niciodată „nu” se consideră generos, 
înţelegător, educat, deoarece „nu”-ul este reputat a fi 
blestemat, egoist, lipsit de spiritualitate. 

Războinicul nu cade niciodată într-o asemenea capcană. 
Sunt momente în care - când zice „da” pentru ceilalţi - 
poate zice „nu” pentru sine. 

De aceea, niciodată nu spune „da” cu buzele, dacă inima 
sa zice „nu”. 


În primul rând: Dumnezeu înseamnă sacrificiu. Suferă în 
viaţa aceasta şi vei fi fericit în cea viitoare. 

În al doilea rând: cine se distrează este copil. Trăieşte sub 
tensiune. 

În al treilea rând: ceilalţi ştiu ce e mai bine pentru noi 
pentru că au mai multă experienţă. 

În al patrulea rând: avem obligaţia să-i facem mulţumiţi pe 
ceilalţi. Trebuie să le fim plăcuţi, chiar dacă asta înseamnă 
renunţări importante. 

În al cincilea rând: nu trebuie să bem din cupa fericirii, 
altminteri i-am putea prinde gustul - şi nu totdeauna o 
avem la îndemână. 

În al şaselea rând: trebuie să acceptăm toate pedepsele. 
Suntem vinovaţi. 

În al şaptelea rând: frica este o alarmă. Să nu riscăm. 

Acestea sunt poruncile cărora nici un războinic al luminii 
nu le poate da ascultare. 

Un grup foarte mare de persoane stă în mijlocul şoselei, 
barând drumul care duce la Paradis. 

Puritanul întreabă: „De ce păcătoşii?” 

Şi moralistul rage: „O prostituată vrea să ia parte la 
ospăț!” 

Paznicul valorilor sociale ţipă: „Cum poate fi iertată femeia 
adulteră, dacă a păcătuit?” 

Penitentul îşi rupe straiele: „De ce să vindeci un orb care 
nu se gândeşte decât la suferinţa lui şi nici măcar nu-ţi 
mulţumeşte?” 

Ascetul ţopăie furios: „Îngădui ca femeia să toarne un ulei 
scump pe părul tău! De ce nu-l vinde ca să cumpere de 
mâncare?” 

Surâzând, Isus ţine poarta deschisă. Şi războinicii luminii 
intră, indiferent de ţipetele isterice. 

Adversarul este înţelept. 

Ori de câte ori îi stă în putinţă, pune mâna pe arma sa cea 
mai uşor de mânuit şi cea mai eficace: intriga. Atunci când o 
utilizează, nu trebuie să facă mari eforturi - deoarece 


lucrează alţii pentru el. Cu câteva vorbe prost dirijate, se 
distrug luni de devotament, ani de căutare a armoniei. 

Războinicul luminii este adeseori victima acestei capcane. 
Nu ştie de unde vine lovitura şi nu are cum dovedi că 
intriga e falsă. Intriga nu dă drept de apărare: condamnă 
fără judecată. 

Între timp, el suferă consecinţele şi pedepsele nemeritate 
- căci cuvântul are putere, şi el o ştie. Suferă însă în tăcere 
şi nu foloseşte niciodată aceeaşi armă ca să atace 
adversarul. 

Războinicul luminii nu este laş. 

„Dă-i nerodului o mie de inteligenţe şi el nu o va vrea 
decât pe-a ta”, zice un proverb arab. Când războinicul 
luminii începe să-şi planteze grădina, observă că vecinul stă 
acolo, spionându-l. Îi place să-şi dea cu părerea despre cum 
să semene acţiunile, cum să fertilizeze gândurile, cum să 
stropească victoriile. 

Dacă va da ascultare celor spuse de el, războinicul va 
sfârşi prin a face o muncă ce nu-i aparţine; grădina pe care 
o îngrijeşte acum va fi ideea vecinului. 

Dar un adevărat războinic al luminii ştie că fiecare grădină 
îşi are misterele sale, pe care doar mâna răbdătoare a 
grădinarului e capabilă a le descifra. De aceea, preferă să 
se concentreze asupra soarelui, ploii, anotimpurilor. 

Ştie că nerodul care-şi dă cu părerea despre grădina 
celuilalt nu îşi îngrijeşte propriile plante. 

Pentru a lupta, trebuie să ţii ochii larg deschişi. Şi să ai 
tovarăşi credincioşi alături de tine. 

Se întâmplă ca, dintr-o dată, cel care lupta împreună cu 
războinicul luminii să-i devină adversar. 

Prima reacţie este de ură; dar războinicul ştie că 
luptătorul orb e pierdut în mijlocul bătăliei. 

Astfel încât încearcă să vadă lucrurile bune pe care le-a 
făcut în timpul convieţuirii lor fostul aliat; încearcă să 
înţeleagă ce anume l-a dus la brusca schimbare de 
atitudine, ce răni s-au acumulat în sufletul lui. Caută să 


descopere ce anume l-a făcut pe unul dintre ei să 
abandoneze dialogul. 

Nimeni nu este pe de-a-ntregul bun sau rău; războinicul se 
gândeşte la asta, când vede că are un nou adversar. 

Un războinic ştie că scopurile nu scuză niciodată 
mijloacele. 

Căci nu există scopuri; există doar mijloace. Viaţa îl duce 
de la necunoscut spre necunoscut. Fiecare clipă e 
înveşmântată în acest mister pasionant: războinicul nu ştie 
de unde vine şi nici unde se duce. 

Dar nu se află aici din întâmplare. Şi se bucură de 
surprize, e încântat de peisajele pe care nu le cunoaşte. 
Deseori se simte înfricoşat, dar asta e ceva firesc la un 
războinic. 

Dacă se va gândi numai la scop, nu va reuşi să fie atent la 
semnele de pe drum. Dacă se va concentra numai asupra 
unei întrebări, va pierde multiple răspunsuri care sunt 
lângă el. 

De aceea, războinicul se supune. 

Războinicul cunoaşte „efectul de cascadă”. 

A văzut adesea pe cineva purtându-se rău cu alt om care 
n-a avut curajul să reacționeze. Atunci, din laşitate şi 
resentiment, această persoană şi-a descărcat furia asupra 
altcuiva mai slab, care s-a descărcat asupra altuia, într-un 
veritabil torent de nefericire. Nimeni nu cunoaşte urmările 
propriilor sale cruzimi. 

De aceea, războinicul este grijuliu în folosirea spadei şi 
acceptă doar un adversar vrednic de el. În momentele de 
furie, el loveşte doar o stâncă şi se vatămă la mână. 

Mâna i se vindecă în cele din urmă; dar copilul care a fost 
bătut pentru că tatăl lui a pierdut o luptă va rămâne marcat 
pentru tot restul vieţii. 

Când vine ordinul de plecare, războinicul îşi vede toţi 
prietenii pe care şi i-a făcut pe timpul cât şi-a parcurs 
drumul. Pe unii i-a învăţat cum să audă clopotele unui 
templu scufundat, altora le-a povestit istorii în jurul focului. 


Inima îi e tristă; el ştie însă că spada îi este sfinţită şi 
trebuie să asculte poruncile Aceluia căruia şi-a închinat 
lupta. 

Apoi, războinicul luminii le mulţumeşte tovarăşilor de 
călătorie, trage adânc aerul în piept şi merge mai departe, 
încărcat de amintirile unei călătorii de neuitat. 

EPILOG. 

Se lăsase noaptea când ea termină de vorbit. Cei doi 
rămaseră cu ochii aţintiţi la luna care răsărea. 

„Multe lucruri pe care mi le-ai spus se contrazic între ele”, 
zise el. 

Ea se ridică. 

„Rămâi cu bine”, zise ea. „Ştiai că clopotele din fundul 
mării nu erau o legendă, dar ai fost în stare să le auzi doar 
când ai simţit că vântul, pescăruşii, foşnetul frunzelor de 
palmier, toate acestea făceau parte din dangătul clopotelor. 

La fel, războinicul luminii ştie că toate din jurul său - 
victoriile, înfrângerile, entuziasmul şi descurajarea sa - fac 
parte din Lupta sa cea Bună. Şi va şti să folosească 
strategia corectă exact când va avea nevoie de ea. Un 
războinic nu caută să fie coerent; el învaţă să-şi ducă viaţa 
cu contradicţiile sale.” „Cine eşti?”, întrebă el. 

Dar femeia se şi îndepărta, păşind pe valuri spre luna ce 
răsărea. 


SFÂRŞIT