V. Blanaru-Flamura — 'Suferintele' comunistilor in temnitele 'fasciste' — 1996

Suntem In posesia mai multor lucrări care se ocupă cu viaţa 
deţinuţilor politici din diferite lagăre şi închisori, şi în perioade 
diferite, încât, în baza acestor documente (o carte tipărită poate 
constitui un document) avem posibilitatea să tragem işte concluzii, 
stabilind asemănările şi deosebirile dintre ele. 

Aşa, de pildă, dintru început să vorbim cum au dus-o 
deţinuţii politici în „sinistrele temniţe fasciste" ale „călăului" 
Mussolini, în Italia, Antonio Gramsci, care, din ordinul personal al 
Ducelui, a fost deportat pe Insula Ustica. Facem câteva spicuiri din 
scrisoarea lui Gramsci din 15 ianuarie 1927: ... locuiesc împreună 
cu alţi patru prieteni, suntem ded cină şi avem trei camere de dormit 
(întreaga casă): avem la dispoziţia noastră şi o terasă foarte 
frumoasă, de pe care ziua admirăm marea nemărginită... Dimineaţa 
mă scol ca de obicei primul. Cafeaua o fac chiar eu...La ora 
douăsprezece luăm masa. Eu mănânc la’o masă comună şi chiar 
astăzi este rândul meu să fac pe ospătarul... Uneori primim vizite de 
supraveghere pentru a se constata dacă suntem încuiaţi pe dinafară. 
De asemenea noi suntem liberi să ieşim până la opt, nu numai până 
la cină (ca ceilalţi deţinuţi - n.n ); am putea căpăta permisii şi pentru 
seara dacă am avea nevoie de ceva. în casă, seara jucăm cărţi, mi- 
am şi alcătuit o mică bibliotecă, astfel că pot citi şi studia... " Liderul 
comunist fusese deportat pe această insulă pentru a executa o 
condamnare de 5 ani domiciliu forţat. Dintr-o aită scrisoare a lui 
Gramsci aflăm câteva date despre Ustica: o insulă, ca întindere opt 
km. patraţi, cu o populaţie de circa 1300 de locuitori, dintre care 600 
de deţinuţi de drept comun...un orăşel în stil maur, pitoresc şi plin 
de culoare.. ..Populaţia - scrie Gramsci - este foarte politicoasă, noi 
fiind trataţi de toţi cu cea mai mare corectitudine...' Şi mai departe: 
„Nici nu-ţi poţi închipui cât sunt de mulţumit să hoinăresc de ia un 
capăt ai orăşelului la celălalt capăt şi al insulei, să respir aerul 
mării..." 

Fostul secretar general al P.C.I. a stat pe insula deportaţilor 
doar 43 de zile, de unde a scris nu mai puţin de cinci scrisori 
kilometrice, dar în nici una nu găsim ceva în legătură cu ceea ce 


- 187 - 


am numit mai sus „elemente de teroare, supliciul şi 
înfometarea”. Nici de la celelalte temniţe fasciste nu-l vedem pe 
Gramsci semnalând astfel de fenomene. Spre exemplu, de la 
faimoasa închisoare San Vittore din Milano, liderul comunist a stat 
acolo aproape un an şi jumătate, fiind în perioada de anchetă 
(instrucţie), a expediat 28 de scrisori adresate membrilor familiei 
sale, din care patru adresate unui tovarăş de partid deţinut la 
Ustica. lată şi câteva amănunte desprinse din aceste epistole, 
referitoare la viaţa de puşcăriaş a lui Gramsci, omul pe care „Marea 
Enciclopedie sovietică”, voi. 12, îl prezintă drept conducătorul 
grupului parlamentar al comuniştilor, care, „de la tribuna camerei v 
deputaţilor ( în 1924-1926) a demascat cu violenţă politica criminală 
a guvernului fascist", în cârdăşie cu imperialiştii americani, 
militând tot cu vehemenţă pentru bolşevizarea comuniştilor 
italieni. 

„Mă scol la şase şi jumătate dimineaţa, cu o jumătate de 
ceas înaintea deşteptării, îmi fac o cafea fierbintef...); fac curăţenie 
în celulă şi-mi fac tualeta, ia şapte şi jumătate primesc o jumătate de 
litru de lapte cald încă pe care-l beau imediat. La opt ies la aer, adică 
la plimbare, care durează două ore. îmi iau o carte, mă plimb, citesc, 
fumez câte o ţigară. La prânz primesc mâncarea de afară şi tot aşa şi 
cina seara: nu reuşesc să mănânc totul, deşi mănânc mai mult decât 
la Roma. La şapte seara mă urc în pat şi citesc cam până la 
unsprezece. în timpul zilei primesc cinci ziare cotidiene: .Corriere", 
„Popolo d'Italia", „Giomale d'Italia" „Secolo". La bibliotecă am un 
abonament dublu, având dreptul la opt cărţi pe săptămână. Mai 
cumpăr în plus câteva reviste ca: .11 Sole", ziar economic-financiar, 
care apare ia Milano, astfel că citesc tot timpul..." Adevărat pension 
de lux (vezi scrisoarea din 19 februarie 1927: „Scrisori din 
închisoare”, pag.27, lucrare apărută în traducere românească în 
1955 - Editura de Stat pentru literatură politică). 

tn camera din raza ll-a, ca fiind cât o cămăruţă de 
student, cam trei metri pe patru şi jumătate şi trei şi jumătate 
înălţime, fereastra dă în curtea interioară unde se iese la aer. 
Celula are un pat pliant care se strânge la perete, cu două 
saltele (una de lână - aşa scrie în epistolă); aşternutul se 
schimbă cam la 15 zile, de asemenea are o măsuţă şi un fel de 
comodă dulăpior, o oglindă, un lighean şi o cană zmălţuită, 
etc.etc. Mai departe vorbeşte din nou despre regimul alimentar; 
dimineaţa bea laptele mâncând o franzelă, urmează plimbarea - 

- 188 - 


două ore - despre masa de prânz scie textual: încălzesc din 

nou ciorba (de carne sau fără), mănânc o bucăţică de came 
(dacă este de viţel, pentru că nu am reuşit încă să mănânc 
carnea de vită), o franzelă, o bucăţică de brânză (fructele nu-mi 
plac) şi beau un sfert de litru de vin...La şapte iau cina (cina 
soseşte la şase), ciorbă, două ouă crude, un sfert de litru de 
vin, brânza nu reuşesc s-o mănânc..., după cină urmează 
stingerea la şapte şi jumătate apoi lectura până ia 11-12 
noaptea... "Adevărat huzur! Nici nu-ţi vine să crezi că în regimul de 
„teroare al călăului Mussolini* au putut avea loc asemenea 
minunăţii, presupunem că liderul comunist, socotit unul dintre cei 
mai mari teoreticieni marxişti din Italia, nu a avut nici un motiv să 
măsluiască adevărul... 

De la închisoarea Turi di Bari („una dintre cele mai sinistre 
temniţe fasciste", notează Marea Enciclopedie sovietică), unde şi-a 
executat pedeapsa Antonio Gramsci a expediat sute de scrisori 
pnmind multe alte sute Aici, pentru că, era o închisoare 
„sinistră , de execuţie a pedepselor, deţinuţilor li se permitea să 
scrie numai o scrisoare la 15 zile, dar să primească oricât de 
multe. 

Tot din corespondenţa lui Gramsci înţelegem că fostul lider 
comunist, deşi cu trupul firav, se considera un om sănătos, 
rezistent, dar de la un moment dat starea sănătăţii lui deveni 
ingnjorătoare ceea ce l-a silit să evite mâncăruri de la cazanul 
penitenciarului Numai că întemeietorul P.C.I. nu era sărac lipit 
pământulu 1 să nu-şi poată procura hrana de la alte surse decât din 
blidul de ciorbă obişnuită a închisorii. La Turi di Bari, ca la toate 
puşcăriile italiene, din perioada fascismului, existau cantine de la 
care prizonierii aveau posibilitatea să-şi cumpere unele alimente. 
Cu bani nu se murea de foame. Şi eroului nostru i se îngăduise să 

Esn . de 3fară E adevărat ' a “ste cantine nu aveau toate 
bunătăţile din lume - o aflăm din scrisoarea cu data 17 august 1931: 

, “ trebu ! e sâ crez ‘ °ă eu m ' a ? Hpsi de ceva din ceea ce se găseşte 
ZT*** rnchls °rii realitatea este că n-ai ce cumpăra. Fructe s-au 
vândut de puţine ori anul acesta şi de fiecare dată am cumpărat 
brânză proaspătă nu se mai vinde de foarte mult timp. ..“ Insă vântul 
nu sufla prin cantine, rafturile nu erau chiar goale - o aflăm din 
aceeaşi scrisoare: „Birtul are numai mâncăruri pe care eu nu le pot 
consuma din pricina deranjamentelor gastrice. Medicul mi-a spus că 
nu pot mânca nici măcar şuncă. Respect prescripţiile medicului în 


- 189 - 






mod riguros, însă mâncând numai orez cu unt, lapte cu apă, am 
stomacul încontinuu deranjat..." In „sinistra închisoare fascistă" 
Turi di Bari, In afară de şuncă, orez cu unt, struguri şi lapte cu ouă, 
se putea mânca chiar cozonac şi rarisima „sa panischedda" (pâine 
de sapa, un fel de muştar făcut din must) şi se putea bea, în afară 
de lapte şi vin, chiar şi limonadâ. 

Fostul lider comunist italian are în scrisorile sale din 
„sinistrele temniţe fasciste" şi alte minunăţii incredibile în 
legătură cu viaţa lui de puşcăriaş, dar ne oprim aici, sperând că 
cititorul este pe deplin documentat, ca să mai fie nevoie de vreun 
alt comentariu. 

Câţiva ani după ultima epistolă semnată de Gramsci în 
1937, se declanşează cel de-al doilea război mondial şi ca o 
consecinţă a acestui fapt, a acestui blestem, în ţările angajate In 
conflict se iau unele măsuri ce vizau securitatea ordinii statale şi 
buna desfăşurare a operaţiunilor militare, adică s-au pus sub strictă 
supraveghere poliţenească toţi potenţialii saboteori ai eforturilor de 
război, spionii, adversarii politici, defetiştii, aventurierii de tot felul, 
zvoniştii, revanşarzii, Intr-un cuvânt au fost luate măsuri în diverse 
forme: lagăre de concentrare, lagăre de muncă, deportări, domicilii 
forţate, chiar măsura cea mai drastică, închisoarea, toate acestea 
urmărind, în baza unor legi specifice tuturor stărilor excepţionale, un 
singur ţel major: victoria în război. 

Nu e de crezut că în ţările marilor democraţii occidentale 
(Franţa lui Paul Raynaud şi Petain, Anglia lui Churchill, chiar şi 
America lui Roosevelt şi Truman) n-au existat asemenea măsuri 
dictatoriale, cu lagăre, procese, deportări, represiuni, crime, etc.etc. 
Cât priveşte Rusia lui Stalin acolo ca şi în China lui Mao-Tzedun, 
măsurile de protejare a eforturilor de război au început odată cu 
instalarea regimurilor comuniste în aceste ţări şi au culminat cu 
milioanele de victime în lagărele de exterminare din timpul 
războiului şi chiar după terminarea lui. 

Dar pentru că în astfel de catastrofe politico-militare toate 
ororile războiului sunt aruncate, totdeauna, în spinarea învinşilor, a 
fost, de pe poziţia învingătorilor, foarte firesc ca mai ales Germania 
naţional-socialistă să tragă ponoasele înfrângerii, ale războiului, ale 
dezastrului. Ştim foarte bine că s-au tipărit milioane de cărţi, în 
toate limbile pământului, memorii, studii, romane, piese de teatru, 
reportaje, filme, etc., în care sunt crimele naziste de la Auschwitz, 
cu cuptoarele sale-crematorii, de la Buchenwald, Dachau, Bengen- 

- 190 - 


Bensen, Ravensbrtick, Maidanek, Treblinka, Sachsenhausen şi de 
la anexele acestora. Numărul victimelor holocaustului nazist, după o 
versiune evreiască, este de 12 milioane, adică 7 milioane de evrei şi 
cinci milioane de alte naţionalităţi. In revista „Magazin istoric" 
nr.19 din octombrie 1970, calculul făcut pe fiecare lagăr în parte dă 
o cifră de sub 8 milioane de victime, reiese de aici că şi numărul 
victimelor este o problemă controversată încă, nu-i exclus ca şi în 
această chestiune să fie vorba de un fals marxist: 
supradimensionarea numărului de victime; datele publicate să 
reprezinte cifre mult mai mari ca cele reale, la fel ca în atâtea 
cazuri, iar denaturarea adevărului istoric să atingă cote 
maxime, exagerarea să ia alura unui fals grosolan folosit cu 
premeditare pentru a crea o atmosferă neprielnică cercetării 
obiective (l-am parafrazat pe cronicarul comunist N.Minei care s-a 
ocupat cu implicarea românilor în programul de la laşi din iunie 
1941). 

Cum însă noi, în contextul relatărilor de faţă, ne-am propus 
să înjghebăm schematic, nu mai mult, o comparaţie între ororile 
fascismului şi comunismului, pornind de la documentele existente, 
înregistrăm controversa şi mergem mai departe, să găsim o 
explicaţie a samavolniciilor petrecute în ţara noastră după război şi 
la un deceniu şi jumătate de la terminarea „holocaustului 
hitlerist". Ce îngrozitoare sunt depoziţiile făcute la procesul de la 

Ntlrnberg de către supravieţuitorii lagărelor naziste de exterminare. 
Spicuim, de pildă, câteva idei din declaraţiile publicistei franceze 
Mărie Claude Vaillant-Conturier care a petrecut trei ani şi vreo patru 
luni în închisorile fasciste şi în lagărul de la Auschwitz (ziarista era 
evreică, fusese arestată la 9 februarie 1942 de către poliţia 
mareşalului Petain şi predată autorităţilor germane; la Auschwitz a 
ajuns la 27 ianuarie 1943 într-un convoi alcătuit din 230 femei 
franceze). 

jCălătoria (de ia închisoarea Sânte ia Auschwitz-n.n.) a 
fost extrem de neplăcută, căci eram 60 de femei într-un vagon şi nu 
ni s-a dat de mâncare şi nici de băut în tot cursul drumului (de ia 23 
ianuarie ta 27 ianuarie 1943-n.n.). Am ajuns ia Auschwitz în zorii 
zilei, au scos sigiliile vagoanelor şi ne-au dat jos lovindu-ne cu patul 
puştii, pentru a ne duce în lagărul de ia Birkenau-o anexă a lagărului 
de ia Auschwitz...La Auschwitz munca consta în demolarea de case, 
construcţia de drumuri şi, mai ales, asanarea mlaştinilor...Cauzele 


- 191 - 










mortalităţii erau foarte numeroase. Mai întâi lipsa totală de igienă. 
Când am ajuns ia Auschwitz, pentru 12.ooo de deţinute exista un 
singur robinet de apă nepotabilă, care curgea cu intermitente şi ia 
care nu puteai să ai acces decât trecând printr-o gardă de deţinute 
de drept comun care ne băteau îngrozitor. Era deci imposibil să te 
speli sau să-fi speli lenjeria. Timp de peste trei luni nu ne-am spălat 
niciodată lenjeria. Mai târziu, primăvara, când mergeam la lucru, 
beam şi ne spălam cămaşa sau chiloţii în aceeaşi mocirlă de la 
marginea şoselei. în această apă poluată ne spălam mâinile pe rând. 
Tovarăşele mureau de sete, fiindcă ne dădeau doar de două ori pe zi 
cam 120 grame de tizana... ‘ 

O altă cauză a mortalităţii şi a epidemiilor, în depoziţia 
publicistei Vaillant-Conturier, a fost faptul că deţinutele erau silite să 
mănânce din nişte gamele murdare, spălate, clătite doar în apă 
rece, care gamele, în timpul nopţii se foloseau ca vase pentru 
anumite necesităţi, deoarece femeile, bolnave, nu aveau puterea să 
se ducă la şanţurile ce serveau ca W.C.-uri. Şi încălţămintea era o 
cauză a deceselor. „în zăpada şi noroiul Poloniei - spune mai 
departe supravieţuitoarea de la Auschwitz - pantofii de piele se 
distrugeau complet după opt - până la cinsprezece zile. Aveam deci 
picioarele îngheţate, cu plăci...O asemenea situaţie îţi îngăguduia să 
te prezinţi la apel, dar la muncă reprezenta o tortură în plus, 
deoarece provoca răni, care, datorită lipsei de îngrijire, se infectau 
repede. Numeroase tovarăşe s-au dus la tratament pentru plăgi la 
picioare şi n-au mai ieşit de acolo. “ 

Din mărturisirile înfiorătoare ale publicistei franceze că 
blocul 25 constituia „anticamera sălii de gazare"; aici cităm - 
„mortalitatea era şi mai îngrozitoare decât in alte locuri. Oamenii fiind 
condamnaţi la moarte, nu li se dădea să mănânce şi să bea decât 
ceea ce rămânea în cazanele bucătăriei.. Internatele evreice care se 
prezentau la apel fără pantofi erau trimise în blocul 25... Le gazau 
pentru orice motiv se ivea... Situaţia lor era absolut înfiorătoare. în 
timp ce noi eram înghesuite opt sute în blocul-baracă şi abia puteam 
să ne mişcăm, ele se aflau la 1500 într-un bloc de dimensiuni 
asemănătoare, ceea ce însemna că un mare număr nu puteau să 
doarmă noaptea şi nici măcar să se aşeze..." 

Ceva despre spitalul lagărului; la Auschwitz aceasta se 
numea „Revier". 

„...Revierul era alcătuit din blocurile unde erau duşi bolnavii 
şi nu corespundea cu nimic noţiunii de spital. Pentru a ajunge acolo 

- 192 - 


trebuia să obţii mai întâi aprobarea şefului de baracă, care o dădea 
foarte greu. Când, în sfârşit, o obţineai, erai dusă, în coloană, în faţa 
infirmeriei... Se întâmpla frecvent ca bolnavele să moară afară, în 
faţa uşii infirmeriei. înainte de a fi putut să pătrundă înăuntru... ; 
Adesea femeile preferau să nu se prezinte la „Revier", mureau în 
timpul muncii sau al apelului. în timpul iernii, după apelul de seară, 
morţii erau zilnic ridicaţi şi rostogoliţi în şanţuri. Singurul avantaj al 
„Rivierului “ e/a că, fiind culcat, erai scutut de apel, dar erai culcat în 
condiţii înspăimântătoare - câte patru bolnave, cu maladii 
diferite, in paturi mai înguste de un metru". 

Şi ceva despre alimentaţia de la Auschwitz: 

„Primeam 200 grame de pâine, trei sferturi sau o jumătate 
de litru de supă dintr-un fel de varză - după caz - şi câteva grame de 
margarină sau o felie de salam, seara. Aceasta pe toată ziua... 
Femeile care lucrau la uzina „Union" - o fabrică de muniţii (...) 
primeau ceva ce se numeşte o „Z u/age ", adică un supliment, dacă 
norma era îndeplinită... Ele munceau în uzină timp de 12 ote ...* 

La întrebarea: „Cine asigura paza şi disciplina?“ (La 
Auschwitz), răspunsul a fost următorul: „în general S.S.-iştii 
economiseau mult personal propriu, folosind deţinute pentru 
supravegherea lagărului. Ei nu făceau decât să le 
completeze.Aceste deţinute erau recrutate dintre fetele condamnate 
pentru delicte de drept comun şi prostituţie. Se ajungea prin corupţie 
şi denunţuri şi prin teroare ca acestea să fie transformate în bestii, 
deţinutele aveau să se plângă de ele ca şi de S.S.-işti înşişi Ele 
loveau tot atât ca şi S.S.-iştii. în privinţa S.S.-iştilor, bărbaţii se 
purtau ca şi femeHe, iar femeile erau tot atât de sălbatice ca şi 
bărbaţii. Nu exista nici o diferenţă .... * 

O altă întrebare: „Cum se purtau S.S.-iştii cu femeile? ‘ 
Răspunsul publicistei franceze: „La Auschwitz era o casă de 
toleranţă pentru S.S.-işti şi pentru deţinuţii cu funcţii denumiţi 
„Kapo..." Mai departe fosta deţinută de la Auschwitz informează 
tribunalul că S.S.-iştii îşi alegeau servitorii din rândul deţinutelor 
tinere Dacă era frumoasă şi le plăcea o angajau ca femeie de 
serviciu, cu consimţământul „Oberaufseherin“-ei..‘, comandanta 
lagărului. „In toate lagărele pe unde am trecut - spune în continuare - 
Vaillant • Conturier - sistemul era acelaşi; am stat de vorbă şi cu 
deţinute venite din lagăre unde eu n-am fost şi am aflat că 
pretutindeni se petrecea acelaşi lucru. Sistemul era similar în orice 
lagăr cu diferite variante. Auschwitz era, unu! din locurile cele mai 


- 193 - 








dure. dar am fost şi ta RavensbrOck. Era şi acolo o casă de toleranţă 
şi procedeul era acelaşi în privinţa recrutării dintre deţinute... “ 

Din cuvântul de încheiere al martorei, care a trăit mai bine 
de trei ani în lagărele de concentrare germane, spicuim câteva 
fraze: „este foarte dificil să dai o imagine exactă despre lagărele de 
concentrare atâta timp cât nu ai fost tu însuşi acolo, deoarece nu poţi 
decât să dai exemple de fapte odioase, iar când eşti întrebat ce era 
cel mai rău, îţi este imposibil să răspunzi pentru că totul era 
groaznic: să mori de foame, să mori de sete, să fii bolnav, să vezi 
muribunzi, să te gândeşti la copiii tăi... “ 

Depoziţia Măriei Claude Vaillant-Conturier în faţa 
Tribunalului Militar Internaţional a avut loc la începutul anului 1946, 
la mai puţin de un an de la terminarea războiului şi eliberarea 
deţinuţilor din lagărele naziste. S-a spus că la Auschwitz şi 
Ravensbrtlck, acolo unde a fost deţinută martora, au murit milioane 

de oameni: la Auschwitz 4.000.000, la Ravensbrtlck 92.000. 
Desigur, acum patru decenii când s-a desfăşurat procesul de la 

Ntlrnberg după ani de suferinţă acolo unde totul era groaznic: şi 
moartea de foame şi setea, şi boala, şi morţii din jur, şi gândul la 
ţară, la copii, şi sălbăticia S.S.-iştilor, şi corupţia, şi cruzimea 
deţinuţilor din grupul „Lagerschiitze" (apărătorii lagărului), şi 
ruşinea „caselor de toleranţă", totul, omenirea, în special 
omenirea din ţările foste sub ocupaţia germană, trăia, se manifesta 
lntr-un fel de delir al răzbunărilor. Am cunoscut oameni care nu 
suportaseră nimic din grozăviile lagărelor naziste (despre grozăvii 
petrecute în lagărele antonesciene nici nu poate fi vorba; 
recomandăm ca studiu două lucruri care sunt documente 
edificatoare; „Zile de lagăr" de Zaharia Stancu şi „La umbra 
celulei" de Petru Groza). Vorbim de ţara noastră de oameni ale 
căror afaceri n-au fost niciodată mai înfloritoare ca în timpul 
războiului, dar care nu s-au ruşinat, după „eliberare", ca cerşetorii, 
să-şi expună „rănile" Intr-o simulaţie şmecherească, să se dea 
drept ilegalişti, victime ale teroarei fasciste, martiri, eroi, şi să 
ceară, ca Zaharia Stancu, pedepsirea „călăilor", răsplata 
suferinţelor îndurate în apărarea democraţiei etc., etc. 

în studiul specificat mai sus („Barbaria cu faţă nazistă"), 
apărut în Magazin istoric Nr.7 din iulie 1978 şi semnat de Nicolae 
Minei, autorul - se pare şi el evreu - ca să răspundă la întrebările: 
Ce aspecte a îmbrăcat în România genocidul fascist, ce 

- 194 - 


ampfoare a căpătat ş, ce ravagii a provocat?, face următoarea 
remarcă plină de adevăr, o remarcă ce merită să fie săpată în 
stânca posterităţi, cu litere de aur, ca un motto la toate „operele" 
marxiste despre istorie: „La aceste întrebări numeroase studii 
statistici, bilanţuri comparative etc., apărute în străinătată (dar şi la 
noi în ţară -n.n.) dau răspunsuri care deşi nu concordă între ele se 
caracterizează printro ciudată trăsătură comună, mai discretă 'Âu 
ma, pronunţată. , unc pe de autor, da, veşnic şi pretutmd^i 

Turnă" r^LTd° eXCePlie: su P Ta ^i m ensk>narea victimelor "ca 
număr. Consultând majoritatea lucrărilor de referinţă pe această 

temă am constatat - adăugă autorul studiului - că datele publicate 
sunt de 4,7 până la 30,8 mai mari decât cele reale " 

Acum o nouă întrebare după remarca şi constatarea 
cronicarului marxist: Oare nu cumva martorii din procesul de te 

Ntlrnberg, supravieţuitorii holocaustului nazist, încă bântuiţi de 

?e?oStp A |i SC - hWlt H’ UlUI ' 8 Buchenwa| d-ului, a Maidanek-ului şi a 
în re “ nce " trare P fin care a u ‘recut, încadrându-se 

în atmosfera acelui timp. delirul răzbunărilor, au fost şi ei tentati 
să supradimensioneze numărul victimelor, să-şi expună rănile în 
forme exagerate, să falsifice adevărul din dorinţa de a se 
autoglonfica sau cu intenţia de a spune lumii - cum glăsuit-a d-na 
Vaillant-Couturier- ce au fost temniţele naziste de a « 

° M ma ' eXa9e,at ' Pen,m ca ^bunarea ££ 

Punem asemenea întrebări deoarece ca foşti deţin, .ti 
polrtici n lagărele şi temniţele staliniste, am cunoscut foarte binl tot 

muS* J.. C ° n , Slder8t u' 08 ' 6 cruzime - bestialitate într-un lagăr de 
muncă sau mtr-o închisoare. De aceea ni se pare exaqerată 

Tv S ^,.. SUf 'S'° are ' t ' a . Auschwllz ' Povestea de la 

„Kevierul - spital, cu „pătunle pline de păduchi" care 

î'naustp 31 ^ “ fUm,C,,e “’ sau P° vestea culcatului în paturi mai 
mguste de un metru câte patru bolnave, sau chestia cu 
cadavrele aruncate din pat şi duse în faţa blocului ca si 
povestea Marseillezei, cântată de femei pentru a orindt 
curaj ...acolo unde totul era groaznic Câtă fermitate 1a evreiciîe 

tÂmrTrtT 18, ^ patrioti sm!. E posibil ca Hâftling-ii (deţinuţii) din 
temniţele naziste să fi avut mai multă forţă morală ca românii din 
emniţele staliniste, din lagărele şi închisorile lui Gheorghiu-Dej şi să 

Pte I A^ S,e , a 9 ârC i C l nal ' mine S,U ' *PJ s* 'o peniţă 

Ş , Aiud, Jilava, Sighet, Gherla etc., suferinţele, prigoana 

- 195 - 






SESSC* eXaMrbate “ <* te -»•» * supravieţuitorii 

■■Amintiri-, „RememorSri-^rn' f ? nu \'" bl «* ci In 

'a Nomberg, sub uTll r pr °“*« * 

tSabunărilor. P vrc Pe care l-am numit „delirul 

^CZZlZTelTZtTT mo ™ dar . ?l - 

Buchenwald, şj apărută în Editura miit' * a U ' ^ 0S * ^ ^^llng ia 
lucrare tipărită în RSR ^ s ^ B ă T ş,i ' e uttna 

naziste din lagărele de exterminare ^ monstruozităţile 

României soci^^^nn^eafo®^ 8 * 1fe !j ditate Pe Pământul 
lângă afirmaţii care îr^earcă sfJo? » V Chenwaldin 9 ăsim . Pe 

"? * supradimenskrirtrif KS “Wî 

contradicţie vădită cu reaiiwtiia ? ' mufte Prezentări în 

denaturarea adevărului istoric exagerările Iîl f l,pSeSC dema 9°g«. 
unei atmosfere apăsătoare '- Jăm h ' ?f ! CU scopul ’ ” creer >' 
cercetării obiective- ™ d,n NManei * ^epr/e/n/cJ 

Carelbach (acesta C apare Pr6 în ţă volum ă | U " att Hâftling - Em 'l 
nVicepreşedinteat Comitetului internaţional r^h MiCU drept 

cunoştinţă de ce a fost 

lume sensul de^ăr d^conZlf 03 ' 9 % d ° Mndit in tntr **9* 
Buchenwald a deveni! sînZT"*’ 1°*^°' S S ’ 
inuman. La decenii după eliberarea n° tort ură, crimă, 

provoacă groază ... fnfoL^tarZ "* ma/ 

înjosirea, lipsa oricărei ^ bătăile, degradarea şi 

în „suboameni“ 9 în fiinţe aflate nl ^ iau să ne transforme 

sarr* id ” ,o ° h * 

relatârile'db Mml <*« 

Viena din 30 augusM940 Ifn 13 JI>ceFXJ ' 05 du PA Dictatul de ta 
august 1940, un numâr imporiant de locuitori din 


- 196 - 


teritoriul cedat Ungariei au ajuns in diferite detaşamente de muncă, 
în lagăre şi în închisorile hortiste, de unde, mai târziu, au fost 
expediaţi în Germania. în lucrarea lui losit Micu se scrie textual: 
„Peste 30.000 de români au fost trimişi la muncă forţată în Germania 
hitleristâ. Alţi zeci de mii de transilvăneni au fost încadraţi în 
detaşamentele de muncă organizate pe teritoriul Ungariei, la 
Budapesta, Miskolcetc ...începând cu luna august 1944, o parte din 
deţinuţii politici comunişti din Cluj - ca de altfel din toate închisorile 

hortiste - au fost concentraţi în închisorile Gyiljtâfoghaz şi Komarom 
fiind predaţi Gestapo-ului pentru a fi deportaţi în lagărele de 
concentrare hitieriste..." („Lagărul morţii, dar şi a! demnităţii", pag. 13- 

14) 

Şi mai departe: „In lagărul Buchenwald, comuniştii şi 
cetăţenii din nordul transilvaniei au ajuns în două etape: în mai-iunie 
1944 şi în septembrie-noiembrie acelaşi an. Transporturile, în partea 
a doua a anului se compuneau numai din comunişti condamnaţi de 
instanţe hortiste pentru aşa-zisa activitate antifascistă, comunistă... “ 

Cu unul din aceste transporturi a sosit la Buchenwald 
cronicarul marxist losrf Micu. 

Din povestirile sale luăm cunoştinţă ce a însemnat 
Buchenwaldul în istoria lagărelor de exterminare naziste. Exact ca 
în depoziţiile din faţa tribunalului de la Nursberg despre Auschwitz. 
în amintirile fostului Haftling, lagărul de la Buchenwald era sinonim 
cu: foamea, setea, boala, moartea, în cuvintele lui: „Buchenwaldul a 
devenit cunoscut prin diversitatea diabolică a crimei... în 
Buchenwald crima era prezentă în fiecare minut, în fiecare 
secundă...La Bucitenwald - ca de altfel în alte lagăre de 
concentrare hitieriste - au fost realităţi care au fost cu mult mai 
înspăimântătoare decât moartea, decât sfârşitul prin împuşcare sau 
îngheţ. O asemenea realitate a fost Zelt - lagărul în care, după 
tragismul băii au fost încartiruiţi şi deţinuţii grupului român şi 
maghiar. Cine a avut de-aface cu monstrul denumit „Zelt“ (cort, 
baracă) înseamnă c-a cunoscut superlativul 
suferinţei. ,.hrana:„f/erfu/-â denumită supă, gătită din sfeclă 
furajeră... 100 grame de pâine - greutate teoretică...în acest cort, 
aşa-zis cort oamenii se zgribuleau şi mai mult, îşi ridicau gulerul şi 
reverul hainei vărgate, croindu-se iluzia că se apără de ceva, de 
cineva, cu acest gest atât de familiar. Mai puteau avea oamenii 
gânduri, speranţă şi vise, fără de care nu se poate trăi?... Oamenii din 
grupul nostru au văzut şi la Dachau trupuri sleite de puteri. Dar aici ei 

- 197 - 


păreau nişte umbre ce se mişcau fncet, de coio-coio. în priviri li se 
citea groaza. Alţii insă priveau către ieşire, absenţi cu totul de ceea 
ce se petrecea in jurul lor. Mişcările le erau mecanice. Nu aveai 
nevoie să te străduieşti prea mult pentru a-ţi da seama că acestea 
erau intr-adevăr ultimele lor eforturi, că peste puţin timp se vor 
prăbuşi..."(pag.26. 32, 33, şi 35) 

O altă mărturie din Buchenwald, „lagărul suferinţelor 
inimaginabile": 

,Noapte de decembrie, ceaţă, frig. Un tren al morţii 
sosite în lagărul Buchenwald, uşile vagoanelor de marfă în care 
acum au mai rămas în viaţă puţine persoane, frigul din timpul 
călătoriei şi-a cules o parte din victime... 

Suntem goniţi in clădirea băii. Căldură infernală. Două mii de 
oameni şi nici o picătură de apă. în zorii zilei, uzi leoarcă de 
transpiraţie, cu zbierăte şi lovituri, suntem scoşi afară în ceaţă, 
frig, zăpadă. Ni se ordonă dezbrăcarea... Stăm la rând pentru a 
intra la dezinfecţie. Unii se prăbuşesc...După o săptămână, din 
cele două mii de deţinuţi mai sunt în viaţă doar vreo cinci sute - 
cei mai rezistenţi sau cei care au avut norocul să stea în primele 
rânduri şi să intre mai repede în clădire" (am spicuit câteva fraze 
din Amintirile lui Ludovic Raţiu, fost Haftling la Buchenwald, 1974, 
amintiri In manuscris; ibidem pag. 31-32) 

Scene de groază, episoade din cele mai inimaginabile sunt 
trecute în cartea lui losif Micu cu duiumul: „înfometări până la 
paroxism", „omorul cu încetinitorul prin înfometare şi lipsă de 
îmbrăcăminte", „munci istovitoare", „oameni împuşcaţi, alţii 
spânzuraţi, masacre"; ca şi la Auschwitz totul apare groaznic, 
inuman, tortură, crimă, etc. etc. 

Dar, iată că este şi un dar în această poveste 
înfricoşătoare, în lagărul Buchenwald, oamenii, Hăftling-ii, nu au 
fost toţi ca la Auschwitz nişte „schelete mişcătoare", deţinuţii cu 
funcţii numite „Kapo" nu au fost toţi bestii şi n-au lovit tot atât ca şi 
S.S.-iştii. Iar femeile, „cele din bordeie - adunate cu forţa din 
toate colţurile Europei, pentru a satisface pofta erotică a unor 
degeneraţi" (Buchenwaldul a avut şi el o casă de toleranţă, care 
era un fel de „lagăr-anexă"), aceste femei s-au dovedit şi ele 
adevărate „eroine” în lupta de rezistenţă a comuniştilor din 
lagăr. 

In prefaţa cărţii lui losif Micu citim: „Buchenwaldul n-a 
rămas sinonim doar cu inumanul. Ei a devenit totodată şi un nume ce 

- 198 - 


exprimă afirmarea demnităţii şi solidarităţii umane, a unei lupte care 
poate fi numită pe bună dreptate eroică..." Adică acolo unde 

moartea era prezentă tot timpul şi unde au existat realităţi care 
au fost cu mult mai înspăimântătoare decât moartea, decât 
sfârşitul prin împuşcare sau îngheţ, acolo cineva, o seamă de 
Hăftling-i au dus o luptă eroică pentru ca Buchenwaldul să nu fie, 
să nu rămână în istorie numai un lagăr al morţii, ci şi unul al 
demnităţii... 

Din relatările ce urmează, vom înţelege cine au fost aceşti 
„viteji" şi ce „eroisme" au făcut. 

Astfel aflăm că la Buchenwald, încă de la înfiinţarea sa (în 
iulie 1937) şi-a desfăşurat activitatea antihitleristă un comitet de 
partid ilegal compus din deţinuţi germani. Mai târziu acest comitet a 
devenit comitet internaţional pe întreg lagărul, sprijinit de 
comitetele naţionale ce reprezentau toate naţiunile din lagăr. Apoi a 
luat fiinţă Comitetul Internaţional al lagărului. I.L.K., compus din 
diferite aşa-zise „asociaţii antifasciste", cu o secţie armată 
denumită „ Organizaţia militară internaţională" (I.M.O.). 

Ca lucrurile să fie cât mai clare spicuim din articolul 
„Buchenwald şi Weimar", apărut în „New Statesman and 
Nation", 1945, câteva amănunte în legătură cu „mişcarea de 
rezistenţă din Buchenwald": .... Disciplina şi organizarea a fost 
poate cea mai importantă metodă pentru a putea rămâne în viaţă. 
Ele s-au reliefat în mişcarea de rezistenţă din Buchenwald. In lagăr 
erau atât criminali şi iscoade, o minoritate redusă, deşi foarte 
periculoasă, cât şi oamenii săraci, suferinzi care nu mai aveau nici 
un spirit de luptă, resturi omeneşti distruse prin teroarea 
Gestapoului. Ceilalţi formau mişcarea lor proprie de luptă şi 
rezistenţă. Ei s-au organizat In mici grupe şi aveau diferite secţii. 
Secţiile politice au fost alcătuite pe baza Comitetului Internaţional 
Ilegal, Ele erau alcătuite din reprezentanţii tuturor partidelor şi 
credinţelor religioase care aparţineau tuturor naţiunilor. Apoi exista 
o secţie cu sarcina de a organiza ca în fabricile în care lucrau 
deţinuţii pentru maşina de război a lui Hitler să se lucreze încet. Şi, 
în sfârşit, era o secţie militară. Aceasta a organizat, după criterii 
militare, grupa de luptă...înarmarea se făcea încet. De la uzinele 
Gustav, uzină de armament care s-a construit lângă lagăr, au fost 
aduse în mod clandestin piese componente de arme. Armele au 
fost păstrate în loc tăinuit... Nu exista om care să nu fi cunoscut 
greutăţile suferinţei din acest lagăr ..Ei au ales un comitet de lagăr 

- 199 - 



în care au fost reprezentate toate naţionalităţile. Ei au format tot 
felul de comitete de club. cluburi şi societăţi, care au fost posibile. 
Scopul asupritorilor S.S.-işti a constat în transformarea acestora în 
masă lipsită de voinţă, care poate fi ţinută unită numai prin frică şi 
forţă. Este de la sine înţeles că deţinuţii germani au fost trupul şi 
sufletul acestei vieţi ilegale...' (ibidem pag.157-158). 

Cu referire la ultima frază din „New Statesman and 
Nation , Emil Carlebach în Prefaţă spune şi el ceva: „Noicomuniştii 
suntem mândri că am fost primii care am organizat rezistenţa. Noi 
reprezentam nudeui şi vârful frontului de opoziţie, noi comuniştii 
tuturor naţiunilor.. .Nouă, celor dintâi deportaţi, ne-a revenit sarcina 
să formăm nudeui organizaţiei... “ 

Va să zică, în „lagărul morţii" şi în lagărele anexă ale 
Buchenwaldului, acolo unde moartea te pândea totdeauna şi de 
peste tot, unde crima nu alegea victimele nici după vârstă, nici după 
apartenenţa politică din cadrul uneia sau alteia dintre naţiuni (la o 
altă pagină a cărţii lui losif Micu citim textual: „La Buchenwaid nu 
erau naţiuni favorizate, d numai persecutate! La Buchenvald nu erau 
unii oameni trataţi fără milă (nici chiar evrsii-n. n), iar alţii cu 
îngăduinţă! Nu se făcea nici o deosebire Intre sexe. culturi, 
convingeri politice, şi filozofice, nu cercetau modul de a gândi, de a 
simţi - al omului, pentru cei ce păzeau, tot ce găsea In subordinea lor 
era sortit pieirii. Şi lagărele anexe ale Buchenwaldului - cu 
insignifiante excepţii - au fost mijloacele ideale prin care tşi duceau la 
îndeplinire inumanul plan de nimicire fizică a deţinuţilor“ (pag.65), 
acolo unde moartea era calculată cu raţiune, dozată meticulos, 
cu sânge rece şi unde morţii, doi, trei sau patru în fiecare zi 
după Zeilapeluri erau ridicaţi şi aruncaţi într-o groapă din 
apropierea gardului de sârmă ghimpată (ce poate fi mai 
monstruos decât aceasta!) ...Va să zică aici, în aceste „interne", 
comuniştii, antifasciştii, cu miile, au avut posibilitatea să se 
organizeze, să ajute pe Hăftling-ii neputincioşi, bolnavi, să-i salveze 
de la moarte şi in acest blestemat haos să lupte, să facă minuni 
de vitejie... 

Dar să dăm cuvântul tovilor comunişti, foşti Hăftling-i la 
Buchenwaid: 

Jn lagărul fascist de concentrare Buchenwaid, la mijlocul 
anului 1944, a luat fiinţă, cu aprobarea comitetului de partid ilegal pe 
întregul lagăr o organizaţie de partid a grupului român şi maghiar, 
care la sfârşitul anului 1944 a cuprins 11 membri, majoritatea 

- 200 - 


membrilor celulei au provenit din nordul Transilvaniei (Kohn HHIer, 
Anton Cionea, Petru şi Gavril Mureşan, losif Micu, Ludovic Raţiu, 
Carol Raucher şi alţii)... Organizaţia noastră comunistă la sfârşitul 
anului 1944 a activat şi o largă organizaţie antifasdstă care Intr-o 
formă sau alta şi-a extins influenţa asupra a mii de deţinuţi, în mod 
deosebit evrei proveniţi din nordul transilvaniei deportaţi de 
autorităţile hortyste începând cu luna mai / 944... ţ notăm că, potrivit 
aceleiaşi cronici marziste, „Lagărul morţii, dar şi al demnităţii", 
la eliberarea Buchenwaldului numărul deţinuţilor proveniţi din nordul 
transilvaniei a fost de peste o mie). De asemenea e demn de reţinut 
că în „lagărul morţii* a activat şi o organizaţie comunistă de tineret, 
condusă de un tânăr clujean numit Vasile Szekely. 

La 18 august 1944, In zori, Ernest Thălmann, fostul 
secretar al Partidului Comunist din Germania, transferat de la 
închisoarea Bautzen este ucis la Buchenvald în faţa crematorului. 
Să recunoaştem că a fost un asasinat odios, că a întristat multe 
inimi şi că vestea acestei mişelii a făcut ocolul lagărului pricinuind 
numeroase emoţii; putea să provoace şi o însemnată panică, aici 
unde moartea te pândeşte totdeauna şi de peste tot. Dar comuniştii 
ştiu să înfrunte primejdiile cu îndrăzneală şi vor cinsti amintirea lui 

Thălmann aşa cum se cuvenea. Evenimentul îl descrie într-un 
reportaj al deţinutului rus Kuzenţov V., din care reportaj extragem 
următoarele citate: 

Antifasciştii au hotărât să cinstească amintirea 
conducătorului căzut. Era o manifestare îndrăzneaţă, nemaiauzită, 
sub nasul S.S.-iştilor, sfidând automatele lor, a fost organizată o 
adevărată şedinţă de doliu. 

Şedinţa a fost pregătită ca o acţiune de luptă. Totul a fost 
chibzuit, luat în consideraţie şi cântărit până In cele mai mici 
amănunte...Pereţii subsolului au fost acoperiţi cu hârtie neagră. N-a 
fost uitată nici muzica, s-a hotărât să fie chemat la şedinţa de doliu şi 
cvartetul de violonişti cehi din lagăr. 

Comitetul ilegal a luat toate măsurile de precauţie. 

Intrările „Secţiei de izolare" (aici la subsol s-a desfăşurat 
mitingul de doliu-n.n.) erau păziţi de oameni de încredere. La fiecare 
20 de paşi au fost puse posturi de control. Parola era „optsprezece" 

(ziua morţii lui Thălmann. 

Toate naţiunile ai căror fii erau In dosul sârmei ghimpate a 
Buchenwaldului şi-au trimis reprezentanţii la această şedinţă. 

- 201 - 


Şi iată-ne - notează mai departe reporterul rus - adunaţi pe 

toţi. Lângă portretul iui Thălmann stă nemişcată, fntr-o tăcere 
îndurerată, garda de onoare - şase prizonieri de război sovietici. Sub 
bolţile sumbre şi apăsătoare ale subsolului răsună cântecul 
revoluţionar „ Voi jertfă căzut-aţi în lupta cea grea". 

ViorHe plâng...Se ridică un bărtat cărunt, lat în umeri...Este 
Robert Siewert, vechi revoluţionar german. Glasul i se frânge de 
emoţie... 

-Să jurăm în numele lui Thălmann - spune Robert Siewert 
- că vom continua lupta noastră fără teamă şi fără şovăire, aşa 
cum ne-a învăţat ei... 

O clipă de tăcere, fntr-un avânt spontan, toţi ridică pumnii 
strânşi. Viorile nu mai plâng. Ele cheamă la luptă. Se aud accentele 
hotărâte ale «Internaţionalei» căreia i se alătură vocile in surdină ale 
celor de faţă" ( ibidem pag.27-28). 

De-a dreptul fantastic, extraordinar, de neînchipuit; să aibă 
loc o asemenea ceremonie: cu jurăminte, cu cântece şi discursuri, 
cu oameni de pază, gărzi de onoare şi parole, cu portrete şi pereţii 
acoperiţi cu hârtie neagră, cu cvartete, cu plânset de viori, chemări 
la luptă, cu accentele hotărâte ale „Internaţionalei", şi toate 
acestea sub nasul S.S.-iştilor, sfidând automatele lor. 

într-adevăr e de necrezut! Astfel de mitinguri într-un „lagăr 
al morţii", în care, mai rău ca la Dachau şi Auschwitz, inaniţia, 
frigul şi teroarea paznicilor au putut face ca, după doar o 
săptămână, din două mii de deţinuţi să mai fie în viaţă numai vreo 
cinci sute - e scris negru pe alb în „Lagărul morţii, dar şi al 
demnităţii". 

Mai sunt însă şi alte lucruri de necrezut, iată-le: 

....Şansa mare de protejare era blocul 61, aşa zis-a .Mica 
baracă sanitară" - cităm din cartea lui losif Micu, pag.38-39 - locul în 
care S.S.-ul a comis cele mai oribile crime, inclusiv injectarea 
intravenoasă a substanţei care provoacă moartea instantanee. 
Atunci când nu există o altă alternativă de salvare a unei persoane 
spre această baracă erau îndreptaţi oamenii pentru a fi ascunşi şi 
astfel a fi salvaţi de la moarte. Să primească viaţa chiar în împărăţia 
morţii (pag.36-39). Se dă şi un caz nominal, mutarea deţinutului 
Kohn Hillel, care în nişte Amintiri (în manuscris) povesteşte cum 
mureau în acest spital oamenii ca victime ale băii:.Spre sfârşitul 
anului 1944, într-o zi de decembrie, am fost în baraca nr. 61 - ca un 


- 202 - 


om în vârstă, grav bolnav, după suferinţele îndurate în Zeltlager, am 
fost transportat în această ,paracă-spital“. .. O lună am stat 
(acolo)... dar spre norocul meu am scăpat de moarte. între timp m-a 
vizitat din partea mişcării de rezistenţă, secretarul de partid şi a luat 
măsuri pentru mutarea mea într-un spital adevărat, în aşa-zisul 
«r Gross-Revier», unde un tovarăş german cu numele de Ernest m-a 
luat în primire. Menţionez că mutarea mea s-a făcut indirect, adică 
am fost mutat într-un bloc în care am făcut cunoştinţă cu tovarăşul 
Emil Carelbach..." 

lată şi o minunăţie, ca într-un film cu suspans, povestită de 
acelaşi Kohn Hillel (Bătrânul): .Eu figuram pe foaia mea de evidenţă 
ca deţinut politic condamnat la muncă silnică pe viaţă. Organizaţia de 
partid era neliniştită că pe mine, ca deţinut politic comunist, 
condamnat pe viaţă, S.S.-ul, mai de vreme ori mai târziu, mă va 
descoperi. De aceea a hotărât ca primul deţinut de vârsta mea care 
va muri să i se schimbe identitatea, cu alte cuvinte eu să fiu şters din 
evidenţa deţinuţilor. într-o zi a murit un polonez catolic cu numele de 
Solomonovski Henri. Imediat s-au schimbat numerele. în acest mod 
Kohn Hillel a murit, Henri Solomonovski, în schimb, a trăit. Am şi fost 
mutat în baraca 39 din lagărul mare (ibidem, pag. 48). 

E vrednic de adăugat că «Bătrânul», Kohn Hillel, era evreu, 
că fusese secretar al partidului comunist din nordul Ardealului şi că a 
supravieţuit holocaustului hitlerist şi în 1973 şi-a scris Amintirile, 
„fericit că a contribuit la victoria comunismului, la făurirea 
libertăţii şi fericirea oamenilor, a popoarelor... “ 

încă o minunăţie, povestită tot în nişte ,Amintiri-1973“ de 
către un alt deţinut ardelean, Mureşan Pătru:.Optimismul nostru fu 
umbrit în curând de dezinteria pe care o contractaseră cei mai mulţi 
dintre noi, datorită apei contaminate. Orice aliment înghiţit ne 
provoca o enterită şi mai gravă, cu scaune sanguine 20-30 la număr 
în 24 ore, că în curând cu greu ne puteam ridica din paturile 
noastre... în această situaţie, secretarul grupului nostru (luîndu-se 
legătura cu mişcarea de rezistenţă a Buclienwaldului-n.n.) a 
aranjat să fiu intrat în infirmeria mare şi predat în grija unui infirmier 
neamţ, Wotfgang (infirmierii erau aleşi toţi din rândurile deţinuţilor). 

' Prima oară, după patru ani, mă aflam fntr-un pat cu pernă şi 
cearceaf... 

Fericirea aceasta nevisată de a putea dormi zi şi noapte la 
căldură nu dură decât patru zile, deoarece se făcu un control din 


- 203 - 


partea S. S-ului şi toţi cei cu dezinterie au fost puşi pe tărgi şi duşi ta 
Klein-Revier (spitalul mic). 

în drum am fost oprit însă de infirmierul meu Wolfgang (...) 
care m-a transportat înapoi, după care m-a îmbrăcat în hainele mele 
şi mi-a spus că voi pleca imediat în lagărul mare, blocul nr.23 
deoarece fusesem pus pe lista celor care trebuiau să fie ucişi cu 
injecţie pegraten cum se proceda din când în când cu bolnavii 
dezinterici sau de febră tifoidă... Norocul meu că Wolfgang observase 
din timp transferarea mea şi mă salvase astfel de la o moarte sigură, 
între timp la Schreinstube mi se schimbase fişa iar după câteva zile 
mi se schimbă din mers blocul în care eram ascuns, pentru ca să mi 
se piardă urma" (ibidem, pag.41-42). 

Din cartea lui losif Micu constatăm că în lagărul 
Buchenwald, acolo unde, ca şi la Auschwitz, totul era groaznic, 
totul se organizase din partea S.S.-iştilor ca moartea să cuprindă 

cât mai multe victime în rândurile Hăftling-ilor, acolo s-au petrecut 
lucruri cu neputinţă de conceput c-ar fi putut avea loc în vreo 
închisoare sau lagăr din lumea imperiului stalinist. Aşa de pildă, în 
afară de povestea cu schimbarea identităţii lui Kohn Hillel sau cu 
mutările lui Mureşan Pătru din bloc în bloc şi ascuns spre a i se 

pierde urma.-(despre şedinţa de doliu pentru Thălmann nici nu mai 
vorbim - e minunea minunilor), la Buchenwald au fost pur şi simplu 

furaţi deţinuţi din Zelt, chiar de sub nasul Blokftlrerului S.S., şi 
încartiruiţi în blocul 67, fiind astfel salvaţi de la un masacru în toată 
regula (pag.40). Şi în coloniile de muncă antonesciene, în crunta 
dictatură militară a războiului organelor de pază au fost mai 
vigilente, astfel de furturi nu sunt întregistrate, ele de bună seamă 
n-au existat. Poate nu era nevoie să existe. 

Dar să trecem mai departe să vedem şi alte incredibilităţi: 

La 18 ianuarie 1945 a început evacuarea lagărului de la 
Auschwitz. Deţinuţii de acolo au fost transportaţi în lagărele din 
interiorul Reichului. Un transport a ajuns la Buchenwald după o 
călătorie povestită de un foarte tânăr supravieţuitor, Emerich 

Szekely, care spune că din cei aproximativ 70 de deţinuţi câţi 
erau In vagon, au ajuns la destinaţie în jur de 28-30 de oameni, 
unii având picioarele şi mâinile degerate, bolnavi de 
pneumonie, „o parte cu nervii complet zdruncinaţi deoarece în 
ultimele două zile ale călătoriei au stat pe cadavre, fiindcă pe 
podeaua udă, îngheţată, nimeni n-ar fi putut supravieţui... “ 

- 204 - 


„La Buchenwald - completează foarte tânărul supravieţuitor 
povestea sa - am fost primiţi de către deţinuţii de acolo cu foarte 
multă graţie şi prietenie. Ne-au adus hrană suplimentară şi 
medicamente. Astfel au procedat Mureşan Pătru şi Berla Martin, 
ambii din Cluj, care au lucrat la infirmerie. Datorită acestei întorsături 
favorabile în decurs de două săptămâni mi-am revenit şi am reuşit să 
rezist la munca foarte grea pe care o prestam în cariera de piatră de 
lângă lagăr". (Amintiri -1985, în manuscris; ibidem pag.430) 

Va să zică, la Buchenwald, unde hrana zilnică a Hâftling- 
ilor consta dintr-o fiertură numită supă, gătită din sfeclă 
furajeră şi 100 grame pâine - greutate teoretică (pag.33), au fost 
unii deţinuţi care au primit hrană suplimentară şi medicamente. Mai 
mult, potrivit relatărilor din „Lagărul morţii, dar şi al demnităţii", 
tineretul din Buchenwald s-a bucurat de o atenţie deosebită din 
partea factorilor de răspundere din „mişcarea de rezistenţă" a 
lagărului, lată mărturisirea lui Szekely: 

.La vârsta mea de 15 ani, în câteva zile am observat că 
lagărul Buchenwald este cu totul altceva decât Birkenau. A fost o 
organizare perfectă în cadrul lagărului (acum, iată, Buchenwaldul nu 
mai apare infinit, haos, coşmar, superlativul suferinţei, 
monstruozitatea - n.n). Treburile interne ale lagărului au fost 
conduse de înşişi deţinuţii, cei mai mulţi dintre ei purtau triunghiuri 
roşii pe piept. Am aflat că aceştia sunt deţinuţi politici. Aveam mare 
încredere în ei. Am aflat că în flecare transport care pleacă fntr-un 
lagăr anexă sunt induşi şi comunişti, care vor prelua în viitorul lagăr, 
unde se vor duce, conducerea treburilor interne ale lagărului dacă 
acest lucru este posibil (ibidem, pag. 4 7) 

Acelaşi Szekely descrie viaţa dintr-un alt lagăr hitlerist: 

.După câteva zie de călătorie, am ajuns, în vagoane de 
marfă, la Bochum, în mijlocul Ruhrului (din acest transport au făcut 
parte mai mulţi dujeni, printre care: Weisz, Nicoiae, om în floarea 
vârstei, care a primit sarcina din partea organizaţiei ilegale din 
Buchenwald ca să facă parte din acest transport, Leibovid Tiberiu- 
Locso şi studentul Tesler-n.n.)... 

Aid - declară Szekely - am simţit prima dată ajutorul 
oamenilor din rezistenţă, care au avut grijă de copii şi adolescenţi. Pe 
noi ne-au ocrotit şi ne-au învăţat să avem încredere în viitor. Au 
reuşit să plaseze copiii în mund mai uşoare ca de exemplu curăţat 
cartofi, preparat betoane şi altele... * 

- 205 - 




La capitolul ,J.umina omeniei (copiii ia Buchenwald)", 
autorul ,J.agărul morţii, dar şi al demnităţii ", începe cu 
următoarele afirmaţii ce se încadrează în contextul celor ce voim a 
spune despre minunăţiile petrecute acolo: „ Una din marile epopei 
ale Buchenwaldului a fost lupta pentru salvarea acestor făpturi 
nevinovate, mlădiţe crude...A apăra copiii şi adolescenţii la 
Buchenwald a fost o misiune ridicată la rangul de înaltă etică, ea a 
făcut parte din acţiunea „Eroica". Buchenwaldul era lagărul în care 
copiii şi adolescenţii nu erau sortiţi morţii!...fn general copiii n-au 
putut supravieţui mediului de infern al lagărelor de concentrare. 
Buchenwaldul însă a fost o excepţie, deoarece ei erau ocrotiţi de 
grija întregii mişcări de rezistenţă, a tuturor deţinuţilor politici... 

...La Buchenwald, cu anumite şiretlicuri lucrurile au fost 
împinse până acolo, încât la un moment dat Blocul nr.8 din „Lagărul 
mare“ a fost transportat într-un bloc al copiilor şi adolescenţilor “ 
(pag.77 şi 80). 

O mărturisire a unui locatar al acestui bloc-minune: 

,Am fost transferat în baraca nr.8. Aici era blocul 
tineretului, singurul de acest fel din Buchenwald. După câte 
ştiu, deţinuţii mai vechi au reuşit să influenţeze conducerea 
fascistă ca acest bloc să ia fiinţă sub pretextul că se va forma 
din ei buni meseriaşi. In realitate eram scutiţi de către tovarăşii 
noştri mai vârsnici de muncile grele. De la bucătărie aveau grijă 
ca la acest bloc să ajungă ceva mai multă mâncare, iar de la 
magazia de îmbrăcăminte ni se trimeteau haine mai bune. In 
condiţiile lagărului acesta era o mare victorie. Mulţi dintre noi 
nu ieşeau la munci. Noi nu ieşeam la Apellplatz. Numărătoarea 
se făcea in faţa barăcii... 

Blockelterster a fost un austriac de vreo 30 de ani (...) 
Pentru noi era şi tată şi mamă (...) Era bun, ne ocrotea şi se 
arunca şi în foc pentru noi... 

A fost Stube (responsabil de încăpere) unchiul Saşa, de 
profesie artist de circ, la circul din Moscova. De multe ori ne 
înveselea, cânta din fierăstrău, făcea pe clownul. Mai mult, sub 
nasul S.S.-iştilor, a înjghebat o echipă artistică, care In mai 
multe rânduri a prezentat programe...Era prietenos cu toată 
lumea, iar când cineva era bolnav stătea lângă patul lui nopţi 
întregi. Era acolo un rus, profesor de matematică, care ne 
învăţa matematică şi limba rusă. 


- 206 - 




Majoritatea tinerilor erau ruşi şi evrei...învăţam cântece 
antifasciste şi-i învăţam şi pe alţii... (Peri lancu, ,Rememorări“ - 
1973 - manuscris). 

O altă baracă în atenţia mişcării de rezistenţă: Blocul 66 
din Zeltlager, unul din puctele cele mai îndepărtate de sediul 
comandamentului S.S. Aici au fost grupaţi aproape 100 de 
tineri. La fel ca la blocul 8 şi la blocul 66 se trimetea 
îmbrăcăminte mai bună şi hrană mai multă...( pag.83) 

Spre deosebire de Auschwitz, unde la „Revier"- potrivit 

declaraţiilor doamnei Vaillant-Couturier la procesul de la Niimberg - 
păduchii mişunau ca furnicile, unde bolnavele erau culcate în 
condiţii înspăimântătoare („câte patru bolnave cu maladii diferite, 
în paturi mai înguste de un metru"), unde medicamentele lipseau 
cu totul, bolnavii erau lăsaţi să zacă fără îngrijire, morţii 
abandonaţi, apoi cadavrele aruncate din pat şi duse în faţa 
blocului, unde evreicile nu aveau dreptul să fie internate în 
spital, ci duse direct în camerele de gazare etc., etc., în spitalul 
Buchenwaldului antifasciştii-comunişti au domnit şi „lumina 
omeniei" a existat, după cum a existat elanul de a lupta, de a 
învinge..• 

Dintr-o mărturisire a unui evreu care a fost acolo, vom 
înţelege cum s-au petrecut lucrurile în „Gross-Revier" -ul 
„lagărului morţii, dar şi al demnităţii": 

.După o şedere la Dachau - citim din cartea lui losif Micu, 
pag.44-45; spicuim câteva fraze din Raucher Carol: .Rememorări", 
1985 (mss), am fost transportat la Buchenwald. Ceremonia tunsului 
« examenul medical» şi a dispariţiei multora s-a repetat şi 
aici...(unde deţinuţii politici, în esenţă comuniştii, la sfârşitul anului 
1944, au reuşit să deţină toate funcţiile-cheie în gospodărirea internă 
a lagărului). Astfel aid a existat - desigur camuflat, strict conspirat - 
un detaşament de recuperare a tuturor antifasciştilor, a oamenilor 
cinstiţi în general (...) Odată depistaţi au fost aranjaţi fie în 
transporturi fără pericol de exterminare in masă, fie reţinuţi ia 
Buchenwald în tocuri mai mult sau mai puţin lipsite de pericole 
imediate. Situaţia devenise critică, nu mă mai puteau camufla 
responsabilii blocului. Şi atunci iar a apărut tovarăşul de legătură şi a 
rezolvat internarea mea în Revierul mare al lagărului Tratamentul în 
spital consta într-o mâncare ceva mai bună şi odihnă. După câteva 
zile, când mi-a cedat febra şi diareea, am fost externat şi dat ca 
medic la ambulanţa de boli interne (Innere Ambulanz). Aici, la 

- 207 - 


intervenfia celulei de partid, cu sprijinul organizaţiei ilegale 
antifasciste a lagărului, am fost lăsat 5-6 zile fără să fac ceva, 
deoarece nu aveam nici atâta putere să merg singur...Am primit 
rufărie mai bună şi am stat în căldură relativă în «cabinetul medical ». 
La acest cabinet am fost 7-8 medici, într-o încăpere destul de mare. 
Rolul nostru era de a examina şi a recomanda tratamentul bolnavilor 
conducerii blocului de care aparţineau. După ce examinam un bolnav 
îl luam de braţe (în general erau oameni fără vlagă) şi-l duceam la 
responsabilul ambulantei, care nu era medic şi avea rolul de a 
menţine cu multă dificultate independenţa şi cvasilibertatea de 
acţiune a medicilor... 

Spitalul avea pe atunci un personal compus din antifasciştii- 
comunişti, încât se făceau eforturi serioase pentru salvarea şi 
vindecarea bolnavilor peste capul medicilor S.S.-işti. în plus, conform 
sarcinilor primite de la organul superior, eram atenţionat ca pentru 
comunişti şi antifascişti (cititorul este rugat să noteze bine această 
atenţionare a organului superior comunist-n.n.) să obţin 
maximum de menajare şi tratament posibil. Pentru aceasta aveam 
parola care se schimba in anumite intervale... 

Dintre cei 7-8 medici eram cel mai tânăr singurul comunist şi 

singurul evreu... Şi aşa am devenit HăftUng în lagărul Buchenwald 
dornic să înfrunt S. S. -ut, sistemul concentrafional... “(sici). 

Dar ca şi când aceste minunăţii n-ar fi fost de-ajuns într-un 
lagăr, care--în cuvintele buchenwaldianului losif Micu - „avea rolul 
de a fi ascuţişul de baionetă îndreptat împotriva a tot ceea ce 
omul a creat omenesc, împotriva culturii, a generozităţii, a 
conştiinţei, a gândirii şi progresului uman‘f pag. 24), la 
Buchenwald deţinuţii politici, în mâna cărora s-a găsit de la început 
autoadministrarea lagărului, acolo unde «Lagerschutze» apăra 
antifasciştii şi unde orice victimă a nazismului putea fi un 
rezistent potenţial - citire tot de la losif Micu - au avut şi arme de 
foc: pistoale, carabine, chiar mitraliere cu mii de cartuşe, grenade, 
sticle incendiare, etc. etc. 

In temniţele staliniste am stat încarcerat cu unii legionari din 
Garda de Fier trecuţi prin lagărul Buchenwald. Trebuie să amintim 
cititorului că după «rebeliunea» din ianuarie 1941, la intervenţia 
Antoneştilor, liderii legionari refugiaţi în Germania au fost internaţi în 
două lagăre: între 150 şi 200 de persoane în lagărul Rostock şi tot 

cam atâţia - în frunte cu Horia Sima - în lagărul de la Berkenbrilck. 

- 208 - 


Spre sfârşitul lunii decembrie 1942, Horia Sima evadează din lagăr, 
ajunge la Roma, acolo, după ce îşi duce la îndeplinire misiunea 
(scopul evadării era să-l convingă pe Mussolini că prigoana 
împotriva legionarilor din ţară este o samovolnicie antonesciană 
deloc în favoarea puterilor angajate în războiul anticomintem; 
conducătorul italian era rugat să intervină pentru ca prigonorea 
legionarilor să înceteză, aceasta în numele celor mai sacre 
interese germane şi italiene), se lasă „capturat" la Roma de 
către Serviciul de siguranţă al Reihului. Hitler, condamnând gestul 
şefului Legiunii, dă dispoziţie ca legionarii să fie pedepsiţi. Astfel, 

grupul legionarilor de la Berkenbrilck (la început circa 150 de inşi, 
mai târziu cifra va ajunge la aproape 300 de persoane) este 
internat în lagărul de la Buchenwald, secţia Fichtenheim (lângă 
Weimar), în dosul sârmei ghimpate şi sub pază aspră, în stare 
de arest, conducătorii Gărzii în celule individuale, iar Horia 
Sima şi adjutantul său, Traian Borobaru sunt încarceraţi îp 
lagărul de la Sachsenhausen unde aveau regim sever fiind 
ţinuţi complet izolaţi în celulă (vezi A.Simion, .Preliminarii 
Politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944“, 
pag.260). 

Potrivit relatărilor din cronicele marxiste viaţa în lagărul de 
la Sachsenhausen a fost tot atât de groaznică şi sângeroasă ca şi 
monstruozităţile de la Auschwitz; Sachsenhausen-ul numără 
100.167 pe zi de victime - se zice. 

De la aceşti buchenwaldieni am aflat o serie de amănunte 
în legătură cu ceea ce a fost în acest lagăr, şi în multe din 
„anexele" sale în perioada decembrie 1942 - august 1944 şi, după 
câte îmi amintesc din spusele lui Eugen Teodorescu, Sandu 
lonescu, Georgescu-Teologul şi alţii care au cunoscut bine 
Buchenwaldul, foarte multe, multe din relatările marxiste nu 
corespund cu adevărul. Atât în privinţa atrocităţilor despre care se 
vorbeşte în cronicile comuniste că ar fi avut loc acolo cu mii de 
morţi: împuşcaţi, spânzuraţi, căzuţi în timpul Zeilapell-urilor, cu 
monstrul denumit „Zelt'-superiativul suferinţei, cu Buchenwald 
sinonim cu foame, tortură, frig, inuman, crimă, cât şi în privinţa 
actelor „eroice",ale comuniştilor ni se par - ca să fim în nota unui 
cronicar marxist mai puţin .ştiinţific', mai realist - îl numim pe 
Nicolae Minei - supradimensionări, factori de eroare ce 
denaturează grav adevărul istoric. 


- 209 - 


Din povestirile legionarilor buchenwaldieni am înţeles că 
Buchenwaldul era un oraş imens cu o populaţie de circa 150.000 
locuitori dintre care peste 120.000 de deţinuţi politici, aici din toate 
ţările ocupate de Wehimachtul german, pentru a presta diferite 
munci In sprijinul maşinii de război germane. Această localitate se 
întinde pe un teritoriu deluros, împădurit, nu departe de Weimar-ul 
lui Goethe, şi era împrejmuită cu garduri din sârmă ghimpată. 
Organizarea interioară a lagărului se baza pe unităţile de blocuri 
sau barăci, cu precădere pe naţionalităţi, fiecare unitate putându-se 
administra, autogospodări în limitele acceptate de conducerea 
germană a lagărului. Serviciul de pază, reppectiv S.S.-ul, nu se 
amesteca în treburile interne ale unităţilor decât - numai în cazuri 
deosebite, când securitatea lagărului se găsea în dificultate sau la 
cererea expresă a deţinuţilor din „Lagerschutze". Toate funcţiile- 
cheie în administrarea internă a lagărului se aflau în mâinile 
deţinuţilor şi depindea de priceperea şi buna lor credinţă ca lucrurile 
să meargă organizat sau în haos. La Buchenwald, aşa am înţeles 
din povestirule buchenwaldienilor legionari, totul a depins de felul 
cum au înţeles să administreze deţinuţii aleşi să se ocupe cu 
această misiune-problemă. Intr-un lagăr de muncă, oricare ar fi el, 
nazist, stalinist sau de altă natură, sub denumirea de „funcţii-chee 
în gospodărirea lagărului* se înţelege totalitatea funcţiilor legate de 
buna funcţionare a acestei unităţi, adică: bucătăria, magaziile de 
alimente şi îmbrăcăminte, igiena, serviciul de pază şi de ordine, 
cadre medicale etc. Din cartea lui losif Micu constatăm că până şi 
serviciul de pompieri, nemţii îl numeau „Feuerwache", ajunsese în 

mâinile Hăftling-ilor, fiind chiar legalizat de S.S., ca - zice 
cronicarul marxist: principala bază de masă organizată a 
rezistentei...’, la fel şi formaţiunile „Lagerschutze u (o formaţiune de 
deţinuţi însărcinaţi de către conducerea germană a lagărului cu 
menţinerea pazei şi ordinei în lagăr). 

La Aiud am întâlnit un evreu îl chema „Zimmerman*, 
deţinuţii îi spuneau „Kapo u , care cunoscuse câteva dintre cele mai 
importante lagăre naziste: Dachau, Maidanek, Auschwitz şi 
Buchenwald. In lagărul de la Auschwitz stătuse aproape doi ani şi 
făcuse parte, ca planton, din „Lagerschutze*-ul lagărului. Din 
această pricină, sub învinuirea c-ar fi colaborat cu S.S.-iştii, în 
calitate de ,,tumător“(giesser), după eliberare(s-a eliberat de la 
Buchenwald, adică mai exact a părăsit lagărul pe şest înainte de 
venirea trupelor americane), evreii din România au intervenit pe 

- 210 - 


lângâ autorităţile comuniste să fie băgat la başcă. L-au judecat, l-au 
condamnat la vreo 20 de ani m.s. şi a ajuns la Aiud, Auschwitz-ul 
românesc. Aici tot „Kapo“ a devenit, avea voie să umble prin 
curtea închisorii, era şeful unei echipe de deţinuţi - corvadiştii 
Aiudului - însărcinaţi să presteze diferite corvezi în incinta 
penitenciarului. Am cunoscut bine pe câţiva corvadişti din echipa 
fostului auschwitzian: pe generalul erouţfără un braţ) Vasile Creţoiu, 
pe profesorul universitar Nichifor Crainic, pe profesorul Mite Gerota, 
pe avocatul Costel Constanstinescu şi pe alţii asemenea acestora; 
am şi lucrat cu ei. 

MM amintesc foarte bine pe acest „Kapo" de la Auschwitz. 
Era un bărbat voinic, cu faţa roşcovană, brăzdată de nişte cute 
adânci, care îi da înfăţişarea unui om dur, energic, crud, gata să se 
ia la harţă şi cu lehova. L-am văzut odată la vânătoare de 
porumbei. In podurile ferecate ale Aiudului se aciuiseră numeroşi 
porumbei, vrăbioare, chiar şi câteva cucuvele. Porumbeii şi 
vrăbioarele or fi ştiut că dincolo de gratii şi obloane sunt oameni 
nefericiţi, care au nevoie să simtă în apropierea suferinţelor lor şi 
fiinţe neprihănite; cucuvelele or fi ştiut poate că vaietele lor sinistre 
se potrivesc cu tristeţea din celulele Aiudului. L-am văzut pe 
„Zimmerman" urcat pe acoperişul clădirii din curtea Zarcei 
prinzând porumbei, rupându-le gâturile cu dinţii şi potolindu-şi setea 
şi ...nebunia cu sângele acestor frumoase păsări ce simbolizează 
pacea. 

De mai multe ori l-am auzit vorbind despre viaţa deţinuţilor, 
în special al deţinuţilor evrei din lagărele naziste. De fiecare dată îşi 
termina expunerea cu concluzii ca acestea; „ Parcă ta Aiud nu mor 
oameni...Mor pentru că ăsta e rostul temniţelor...Nu exagerăm, am 
avut zile la Securitate, în anchetă, mai grele ca la Dachau...Naziştii 
mă anchetau că eram activist bolşevic şi voiau să preântâmpine 
eventuale acte de sabotaj. Securiştii români m-au chinuit un an în 
capăt, m-au trecut prin cele mai mari cazne să spun că(i jidani am 
ucis ca fost Kapo la Auschwitz...Ce interes aveam să udd jidani, 
oameni de-ai mei, când puteam să ucid fascişti?..Dâr comunitatea 
noastră voia să pedepsească un Kapo, un «colaboraţionist»... 
pentru ca răzbunarea să fie cât mai totală. Eu am să aduc dovezi că 
comunitatea a exagerat şi exagerează.... Totul este o exagerare^un 
habimis..." 


- 211 - 


Nu peste mult timp fostul Kapo a dispărut de la Aiud. Mulţi 
dintre deţinuţii Aiudului şi-au zis atunci: „Un criminal ca Zimmerman 
trebuia să fie lichidat. A vea prea multe nelegiuiri pe conştiinţă... “ 

Numai că în România zilelor noastre sunt români care se 
tăvălesc de râs şi când îşi prohodesc neamurile. S-o fi tăvălit şi 
comunitatea, băgându-l pe „ Zimmerman" I a başcă, să fie Kapo-ul 
lui Crainic şi Creţoiu Insă fostul auschwitz-ian avu mai mult noroc 
ca românaşii: A fost pus în libertate după doi ani de plantonie la 
Aiud. Mai târziu l-am întâlnit afară, primea pensie de ilegalist, 
Comunitatea II ajuta cu provizii şi îmbrăcăminte din America; 
plăteau germanii suferinţele evreilor; fostul mâncător de porumbei 
de ia Aiud nu se tăvălea de râs, dar mi-a spus scuipând în cuvinte: 
„ Totul a fost şi este un haloimis... “ 

Cred că şi în compietarea tabloului zis „eroica", din cartea 
lui losif Micu, haloimisul lui „Zimmerman" e cât se poate de vizibil. 
Să-l scoatem la iveală în continuare: 

Cum am afirmat mai sus, ca şi când minunăţiile arătate n-ar 
fi de ajuns să ne dăm seama ce a reprezentat sadismul material şi 
ideologic al fascismului-nazist în „lagărul morţii, dar şi ai 
demnităţii", iată că „scheletele mişcătoare" din Buchenwald se 
înarmează, cităm: J^u apărut armele ..Armele au fost furate, 
cumpărate, confecţionate de oameni în decurs de mai multe 
«generaţii» de deţinuţi. Arme furate în momentul când fasciştii erau 
la beţii şi se dezbrăcau de tunici, agăţându-şi neglijent cingătorile cu 
pistoale, servitorii-robi făceau să dispară câte un Walter sau o altă 
armă uşoară care ..ajungeau la ascunzişul sigur..." Arme ascunse 
în lăzile cu flori, în suportul geamurilor Marelui-Revier., pistoale 
de calibru mare ascunse sub scândurile de sub masa de scris a 
Raportfuhrerului S.S.-ist din blocul cu efecte...Deţinuţii din 
lagăr îşi confecţionau arme cu forţele lor proprii, grenade de 
mână, sticle incendiare, cuţite; „ce/e mai răspândite erau cuţitele, 
pumnalele şi baionetele... “(ibidem pag.67-68) 

„La un moment dat, dintr-o garnitură de tren a S.S.-ului a 
dispărut o mitralieră cu 2000 de cartuşe Această captură a fost 
transportată în lagăr pe faimosul car al morţilor - un fel de remorcă cu 
roţi de cauciuc - la crematoriu, iar de acolo în necunoscut..." 
(pag.69). 

„în Buchenwald-zice cronicarul marxist-Comitetul 
Internaţional a! lagărului când a dat semnalul de alarmă pentru 


- 212 - 


insurecţie, cei 850 de deţinuţi, organizaţi în 178 de grupe de luptă, 
dispuneau de o mitralieră, 91 de (pistoale) puşti şi alte arme. 

Ceva mai mult, luptătorii au fost într-o instruire 
permanentă; „instrucţia pentru mânuirea armamentului s-a 
desfăşurat într-un bloc destinat dezinfecţiei, iar sticlele incendiare au 
fost încărcate în pivniţe bine protejate f pag 71) 

Dar nu numai puşti, mitraliere, pistoale, cartuşe, grenade şi 
sticle incendiare au ajuns în ascunzişul sigur, la dispoziţia 
Comitetului Internaţional ai „lagărului morţii", ci imense cantităţi 
de provizii. La pag.72, fostul Hăftling al lagărului tuturor inaniţiilor, în 
care înfometarea bine organizată, dozată cu meticulozitate, 
transformase oamenii în suboameni scrie textual: 
jtyoi spre sfârşitul existenţei lagărului, mari speranţe şi o stare 
sufletească de combatant, de luptător, de om tare-ne erau date şi 
constituirea rezervelor de alimente ale grupelor naţionale. Şi grupul 
nostru naţional (al românilor din nordul Transilvaniei-n.n.) îşi avea 
depozitele sale tainice de alimente. Principalul depozit a fost într-un 
beci bine mascat sub blocul nr.66, unde la nevoie se ascundeau şi 
oamenii care trebuiau să fie făcuţi dispăruţi. La un moment dat se 
adunase aici...o de-a dreptul impresionantă cantitate de pâine, 
margarină şi chiar ceva conserve. Cu ajutorul deţinuţilor cu funcţii în 
bloc-cu multă inventivitate şi cu o experienţă în conspirativitate- 
pâinea recent adusă era bine ascunsă. în locul acesteia se dădea în 
consum pâinea cea veche, păstrându-se proaspăt stocul de 
rozsrvâ " 

lată, prin urmare, şi problema înfometării Buchenwaldului 
lămurită, nu numai a armelor! „Impresionante cantităţi de pâine, 
margarină şi chiar conserve-şi mereu împrospătate cu ajutorul Kapo- 
urilor-în beciuri bine mascate. Se mai poate vorbi de un Buchenwald 
„blestemat infern“ a unor condamnaţi la moarte lentă? „omorul cu 
încetinătorul prin înfometare"?.. 

Mai dăm o minunăţie; 

„..Ce s-ar fi întâmplat cu toţi deţinuţii din Buchenwald 
dacă n-ar fi existat rezistenţa, dacă n-ar fi existat «eroica», dacă 
n-ar fi existat o raţiune lucidă în momentele cele mai dramatice. 
Se ştie că din .Jagărul mic“ au fost scăpaţi sute şi mii de 
oameni. Da, salvaţi, ascunşi, hrăniţi, îmbărbătaţi că wn* viaţa! 
că urmează viaţa!...Aceşti mari mutilaţi ai sufletului nici n-au 
putut concepe şi majoritatea nici n-au vrut să conceapă 
alternativa vieţii. Nici nu-i de mirareI Numai acolo la 

- 213 - 


Buchenwald au început să simtă pentru prima oară că n-au fost 
lăsaţi în voia soartei, că există forţe care nu numai că vor să-i 
apere dar şi sunt capabile să-i apere. Blocuri întregi de evrei, de 
mai multe ori - cu riscul vieţii au fost salvate de ia o piei re 
sigură...“(paqAOS) 

Şi încă una, pag.73: 

Jn ianuarie (1945) şi ultimii din grupul nostru (ai 
transilvănenilor-n.n.) erau repartizaţi ia muncă, in Buchenwald. 
Dormeam in barăci mai bune, mai curate şi mai călduroase, câte doi 
pe un prici de 90 cm. Ni se procurase şi îmbrăcăminte mai 
călduroasă, încălţăminte. Cei mai slăbiţi - printre care eram 
considerat şi eu (împreună cu ceilalţi proveniţi din închisoarea 
ungurească de ia Sătoraljanjhery (unde, după răscoala noastră 
nereuşită din martie 1944, supravieţuitorii au fost supuşi unui regim 
înăsprit) - am primit câtva timp o porţie suplimentară de supă. 
Organizaţia ilegală funcţiona ireproşabil. Avea grijă şi de moralul 
nostru. Tot ia câteva zile ne întâlneam cu doctorul Mureşan Petru 
care ne trimetea ultimele ştiri, evoluţia fronturilor, succesele trupelor 
aiiate\G heorghe Sebastian, Memorii 1985-mss). 

Din depoziţia Măriei Claude Vaillant-Conturier de la 
procesul din Niimberg spicuim (repetăm) câteva amănunte în 
legătură cu paza prestată la Auschwitz. Ea spune că pentru 
supravegherea lagărului S.S.-iştii foloseau deţinute şi că 
acestea erau recrutate dintre fetele condamnate pentru delicte 
de drept comun şi prostituţie şi că prin corupţie şi denunţuri şi 
teroare s-a ajuns ca acestea să fie transformate în bestii. ,fiie 
loveau tot atât ca şi S.S.-iştii... “ 

La Buchenwald însă - potrivit , JLagăruiui morţii dar şi ai 
demnităţii" - prostituatele nu aveau funcţii de Kapo, nu ajunsese 
să fie transformate în bestii mai crude ca S.S.-iştii. Dimpotrivă unele 
au fost adevărate „eroine"....Da - afirmă cronicarul marxist-/a 
Buchenwald s-a întâmplat, cu toată paza straşnică, ca două din 
aceste femei să reuşească să strecoare în repetate rânduri alimente 
pentru copiii ce se găseau în lagăr Aceste femei urau erotismul ca şi 
pe nazişti şi se poate că multe din ele trăiau astfel pentru că n-au 
avut curajul să-şi curme zilele " (pag .69) 

Dar şi în privinţa comportării deţinuţilor ce s-au ocupat cu 
„conducerea" treburilor interne ale lagărelor („Kapo", 
„Lagerschiitze", „Feuerwache", „plantoane" etc.) a existat o 
mare deosebire de la lagăr la lagăr. In timp ce la Auschwitz deţinuţii 

- 214 - 


cu funcţii denumiţi „Kapo" erau bestii, ca şi S.S.-iştii, şi asemenea 
acestora se bucurau de anumite privilegii, ca de pildă favoarea de a 
frecventa ,pasa da toleranţă " a lagărului. Buchenwaldul era după 
cum am văzut din atâtea Memorii, Amintiri, Rememorări, scrisori, 
jurnale scrise de români, unguri, germani, dar mai ales de evrei 
\jnfamul minunăţiilor. Aşa cum în timpul războiului, România 
călăului" Antonescu a fost pentru evrei un firesc loc de refucjiu 
sau - în cuvintele unui izraelit: ,pa atunci România însemna viaţă, 
adăpostsau cale de scăpare", tot astfel şi Buchenwaldul a devenit 
pentru miile de deţinuţi, cu precădere pentru evrei, locul unde viaţa 
a învins moartea unde „totul respira a rezistenţă" şi unde blocuri 
întregi de evrei au fost salvate de la o moarte sigură. Şl toate 
acestea s-au întâmplat cu ajutorul I.L.K.-ului şi a I.M.O-ului, în 
fruntea cărora s-au aflat comuniştii, căci. partidul comunist a fost 
conducătorul unei largi organizaţii antifasciste". 

în după amiaza zilei de 11 aprilie 1945, la ora 15, 
buchenwaldienii au auzit o voce răguşită la difuzorul lagărului care a 
anunţat: „Wir sind frei" (suntem liberi). Avangărzile trupelor de 
tancuri americane depăşiseră Weimarul şi au ajuns în apropierea 
lagărului. S.S.-iştii au părăsit posturile şi - va spune cronicarul 
comunist - .în fuga lor disperată... aruncau nu numai armele, 
uniformele, căştile, ci şi tot ce apucai/ Dar va mai spune ceva: că 
s-au eliberat luptând; că prezentul volum despre Buchenwald 
evocă forţa morală a comuniştilor tuturor naţiunilor din lagăr, care s- 
au auto-iiberat eroic, lupta dusă de comunişti pentru a rezista 
ternarei S.S.-ului, lupta pentru viaţă, pentru eliberare.. "; că în 
mâinile deţinuţilor din „gurpurile de asalt speciale', care au 
eliberat Buchenwaldul, au căzut prizonieri 125 de hitlerişti şi un 
mare număr de arme de foc, circa 1500 de carabine, 180 faust- 
patroane, 18 puşti-mitralieră şi 4 mitraliere. 

Toate acestea sunt scrise în cartea lui losif Micu şi 
înregistrate sub denumirea de „Eroica de la Buchenwald", iar 
eroii „baricadelor rezistenţii buchenwald iene" sunt trecuţi şi ei 
în următorul mănunchi de fraze: 

.Se ştie că echipa de şoc a răscoalei din Bucheneald a 

fost «Lagerschiltze» formată din deţinuţi însărcinaţi din partea 
S.S.-ului cu menţinerea pazei şi ordinei în lagăr. Aceştia salvau 
combatanţii, păzeau tainicele arme, erau conştiinţa armată vie a 
Comitetului Internaţional care a organizat răscoala. Rolul lor In 
perioada existenţei lagărului s-a făcut simţită în cele mai 

- 215 - 


diferite ipostaze - că ei (aceşti Kapo-n.n.) erau unitatea de elită 
a răscoalei (pag. 76) 

Ce s-a îmtâmplat In Buchenwald după „fuga fasciştilor* ne 
interesează mai puţin. Dintr-un raport întocmit In aprilie 1945 de 
către o comisie a guvernului englez, o comisie de anchetă menită a 
examina „probele" crimelor săvârşite de nazişti la Buchenwald, 
aflăm că mărimea lagărului, capacitatea sa maximă a fost 
prevăzută pentru 120.000 de oameni, că la 1 aprilie 1945 lagărul 
număra 80.813 deţinuţi, dar că odată cu eliberarea lui de sub 
administrarea germană lagărul fiind deschis (cităm) .mulţi dintre 
internaţi acolo l-au părăsit din proprie iniţiativă'. Raportul precizează : 
.Unii dintre acei deţinuţi care urmau să fie exterminaţi pentru că 
«ştiau prea mult» au reşit să se ascundă". De bună seamă, în 
viziunea anchetatorilor englezi, erau acei deţinuţi (Kapo din 
„Feuerwche" şi „Lagerschiitze") care au colaborat cu S. S-ul la 
menţinerea pazei şi ordinei în lagăr şi despre care comuniştii acum, 
spun că au salvat combatanţii, au păzit tainicele arme, cu riscul 
vieţii au salvat de la moarte sigură blocuri întregi de evrei, c-au fost 
„conştiinţa armată, vie, a Comitetului Internaţional, organizatorul 
autoliberării lagărului, unitatea de elită a răscoalei* etc., încît la data 
vizitei în lagăr a comisiei respective .a fost cu putinţă întocmirea 
unei liste a acelora care se aflau în lagăr... "k\ primul apel lansat prin 
toate megafoanele lagărului în numele f.L.K.s-a spus textual: 
„Tovarăşi, fasciştii au fugit. Un comitet internaţional al 
lagărului a preluat puterea...Lupta pentru lagărul de 
concentrare Buchenwald s-a desfăşurat cu victoria noastră. Cu 
această ocazie, doi deţinuţi au fost ucişi, 21.000 de deţinuţi au 
fost eliberaţi..." 

Din acelaşi raport reiese că „internaţii din Buchenwald 
se compuneau din trei categorii principale: a) deţinuţi politici 
şi evrei chiar din Germania; b) după extinderea celui de-al 
treilea Reich deţinuţi politici şi evrei din Austria, Cehoslovacia, 
Polonia, etc; cu, începând din 1940, bărbaţi şi femei aduşi la 
muncă forţată din diferite ţări ocupate" (ibidem pag. 117). 

Mai demn de reţinut din toate aceste întâmplări petrecute în 
„lagărul morţii", după fuga fasciştilor, ni se par câteva amănunte 
care, prin felul cum sunt redate de cronicarii marxişti, au toate 
atributele să genereze unele întrebări, nedumeriri, ambiguităţi, chiar 
şi unele suspiciuni legate de ceea ce am numit mai sus supra 


- 216 - 


dimensionare, prezentări în contradicţia vădită, exagerări cu 
intenţia de a denatura adevărul istoric, delir al răzbunărilor. 

Armatele hitleriste, sub presiunea tancurilor americane din 
armata a lll-a, s-au retras în ziua de 11 aprilie 1945, după ora 15. A 
doua zi dimineaţa, la 12 aprilie, are loc primul apel în libertate. 
Şapte zile mai târziu în seara zilei de 19 aprilie, pe fostul Appelplatz 
se desfăşoară ceremonia de doliu pentru morţii din Buchenwald. 
Steaguri, lozinci, jurăminte şi 21.000 de oameni au defilat în 
amintirea celor 55.000 de camarazi exterminaţi (cifra victimelor 
Buchenwaldului nici până azi n-a fost lămurită: 51.572, 55.000, 
65.000; s-a rostit şi o cifră mult mai redusă, dar cifra exactă nu se 
va ştii niciodată). 

Unsprezece zile mai târziu, salvaţii din „lagărul morţii" au 
sărbătorit ziua de 1 mai; şi acesta un prim întâi mai în libertate, lată 
şi programul manifestării la 1 mai 1945 pe pământul însângerat al 
Buchenwaldului - aşa cum a fost proiectat de Comitetul 
Internaţional al lagărului: .Ora 8,00 deşteptarea (orchestra 
lagărului), 9,00, pregătirea pentru adunare; 9,30 adunarea tuturor 
naţiunilor (orchestra lagărului). Bohema pantomimă a foştilor deţinuţi 
cehoslovaci. Alocuţiuni. Beethoven. Uvertura la Egmont (orchestra 
lagărului). Defilarea. De la ora 11 fiecare grupă naţională este liberă 
să-şi organizeze serbarea de 1 mai. Până aum s-au anunţat: ora 11 
spaniolii (Baraca optică II); 16.00 germanii (curtea clădiri de efecte); 
14,00 ruşii (hala cinematografului); 14,00 austriecii (Baraca opticăll); 
16,00 polonezii (hala cinematografului), deportaţii din Ungaria 
(Baraca optică II). tncă nu s-a precizat ora şi locul de desfăşurare a 
sărbătoririi de 1 Mai a cehilor, olandezilor şi jugoşjavHor; 19,00, o 
chermeză pe platoul de adunare. Participanţi: germani (program de 
amuzament, scenete); jugoslavii-căntece populare şi muzică; 
olandezii, poloneziifcântece populare, muzică, dans); austriecii 
(muzică, scheciuri) ruşii(cântece, muzică, dans, acrobaţii); 
spanioliifcântece populare şi muzică); cehii(cântece, muzică, scene 
de drc) "(citat din .Lagărul morţii, dar şi al demnităţii", pag .155). 

Tot în legătură cu sărbătorirea zilei de 1 Mai la 
Buchenwald, iată şi câteva spicuiri dintr-un articol apărut în 1948 
sub semnătura fostului preşedinte al I.L.K., germanul Walter 
Bartel :....lagărul s-a pregătit pentru sărbătorirea zilei de 1 Mai. 
Fiecare naţiune s-a străduit să-şi împodobească cât mai frumos 
blocul lor. S-au procurat ramuri de brad, drapele şi lozinci, artiştii au 
realizat portrete ale conducătorilor luptei de eliberare a tuturor 


- 217 - 


popoarelor (precizăm că şi grupul buchenwaldiştilor proveniţi din 
nordul Transilvaniei au afişat un portret. Pentru că tn fruntea acestui 
grup se aflau eroii din rezistenţa buchenwaldiană: Kohn Hilel, 
Friedman, David Solomon, Gali, Repanovici, losif Pal, Abraham 
Alexandru, Mendel Eugen, Heinrich, Herskovitz, Perl lancu, Szekely, 
Havas, Sebestien, Schwartz Wilhelm, Miki Hartmann, Weisz 
Nicolae, Tester, Berla, Leibovici Tiberiu, Miki Rozenfeld - toate 
aceste nume sunt luate din lucrarea lui losif Micu - era foarte firesc 
ca acel portet să fie al „celei mai iubite fiice a poporului român " - 
tovarăţa Ana Pauker-n.n). In seara de 30 aprilie lagărul strălucea în 
luciul lămpilor electrice colorate. Apoi 1 Mai...La ora 10.30 a început 
afluirea tuturor naţiunilor pe platoul de adunare. (în sunetul 
„acordurilor vesele realizate de orchestra lagărului" - tot de la 
Bartel citire n.n.) ...Naţiunile s-au adunat în sunetul marşurilor 
naţionale de eliberare... La tribună a apărut un ofiţer sovietic. Urate 
entuziaste îl salută. In mod spontan deţinuţii s-au încolonat pentru 
a defila în faţa tribunei, pentru a saluta pe reprezentantul Armatei 
Roşii. 

Sărbătoarea zilei de 1 Mai se încheie seara. Moralul este 
ridicat, răsună muzică şi cântece...“(ibidem pag.155-156). 

In fine, e cazul să ne oprim aici cu relatările comuniste 
despre „baricadele rezistenţei din Buchenwald," de teama ca nu 
cumva să cădem şi noi în păcatul supradimensionărilor, al 
sperjurului istoric prin denaturarea adevărului, păcatul minciunii, 
un păcat de moarte cu care tovii comunişti au falsificat totul: nu 
numai istoria şi sufletele oamenilor, hrana şi cultura românească, 
adevărul şi logica, morala şi credinţa, ci şi conştiinţele. 

întreaga omenire ştie că în lagărele de muncă forţată, 
indiferent unde au funcţionat ele: în Germania, în Rusia, în Polonia 
sau România, pretutindeni în lume, s-a suferit, au existat cruzimi şi 
abuzuri, foame şi frig, inuman şi victime. Desigur, în Germania 
naţional-socialistă poate mai mult ca oriunde, calvarul 
Auschwitzului, al Maidanekului, de la Dachau sau Buchenwald a 
fost mai cumplit, mai sângeros, Germania era într-un război, pe 
care îl pierdea, mai ales în perioada evenimentelor descrise în 
„Lagărul morţii, dar şi al demnităţii", cu retragerea de pe fronturi 
şi oraşe rase de pe faţa pământului (şi lagărele au fost bombardate 
de anglo-americani) şi cu inevitabilele privaţiuni şi lipsuri generate 
de o asemenea situaţie catastrofală în care se găsea poporul 


- 218 - 


german, în care s-a găsit mai ales după ruptura din Italia prin 
căderea lui Mussolini 

Departe de noi intenţia de a fi apologeţii crimelor naziste. 
Legionarii au cunoscut din plin şi sârma ghimpată şi paza aspră şi 
starea de arest şi munca istovitoare de la Buchenwald: unii au 
cunoscut şi totul ce a fost groaznic la Auschwitz, alţii au gustat 
din paharul regimului sever al Sachsenhausen-ului, fiind ţinuţi 
„deplin izolaţi în celule' 1 , de cele mai multe ori într-un tratament 
mult mai aspru ca cel aplicat evreilor sau comuniştilor, pentru că 
aceasta era vrerea Antoneştilor - şi Hitler acceptase condiţiile lor - 
ca legionarilor refugiaţi în Germania să li se acorde domiciliu forţat, 
iar acum, după „evadarea" iui Horia Sima din lagărul de la 
Berkenbruck, să fie pedepsiţi fără cruţare; exista un asemenea 
ordin din partea cancelarului german, care, într-un moment de 
mânie, a ameninţat că într-o bună zi va afuma el această „ciumă 
neagră", Legiunea... 

In lagărele germane legionarii, deşi prietenii naţional- 
socialismului. au cunoscut râul şi privaţiunile caracteristice tuturor 
lagărelor de muncă forţată. N-au fost Kapo-uri, nici în 
„Lagerschutze" sau „Feuerwache", nu s-au organizat în 
comitete, cluburi şi „organizaţii militare", n-au furat arme şi alimente, 
nici n-au primit ajutoare prin „Crucea Roşie", ca Hăftling-ii 
comunişti şi evrei ( ,JDe multe ori - cităm din cartea lui losif Micu - 
pag.72 - deţinuţii proveniţi din nordul Transilvaniei mâncau 
bucate din pachetele trimise prin Crucea Franceză, din pâini 
furate de către deţinuţii politici germani, din alimentele trimise 
danezilor sau ale olandezilor. Aşa dicta conştiinţa, aşa dictau 
interesele luptei, ale viitoarei răscoale...'). Dar pe nici un 
legionar fost buchenwalaian nu l-am auzit vorbind ceva despre 
„monstrul denumit Zelt... superlativul suferinţei", despre un 
Buchenwald „devenit cunoscut prin diversitatea crimei", unde 
„crima era prezentă în fiecare minut, în fiecare secundă", despre un 
Buchenwald „coşmarul unei inimaginabile realităţi omeneşti", 
cu Haftling-ii ce păreau nişte umbre abia mişcându-se, absenţi cu 
totul la ceea ce se petrecea în jurul lor, „în priviri li se citea 
groaza"; „nişte trupuri sleite care peste puţin timp se vor 
prăbuşi", sau: „puţinii deţinuţi mai în puteri, care rezistaseră 
frigului de noapte şi lipsei de somn, încercau să ridice de jos 
pe vecinii care nu se mai puteau urni" (pag.35). 


- 219 - 


Nu este irevocabil exlus ca multe din monstruozităţile 
despre care vorbesc scribii comunişti în „operele** lor, că ar fi avut 
loc In „lagărul morţii**, să se fi întâmplat de-adevăratelea. De la 
scriitorul C.Gane (acesta mi-a fost primul dascăl în ale scrisului şi-l 
păstrez ca model în descifrarea istoriei) reţin un aforism pe cât de 
simplu pe atât de potrivit unor situaţii ca cele legate de prezentarea 
de fa/i; ,£um nu este lumină fără umbră - zice autorul 
„Trecutelor vieţi de Doamne şi Domniţe - nici tărie nu este fără 
slăbiciune". Parafrazându-I pe acest ilustru cărturar din generaţia 
lui Nae lonescu, spunem şi noi: cum nu există lagăr fără suferinţe, 
nici suferinţă nu este fără vaiete. Numai că vaietele uneori pot 
supradimensiona suferinţele până la absurd 

Cititorul luând cunoştinţă de grozăviile şi minunăţiile din 
conţinutul relatărilor ce se ocupă de „baricadele rezistenţei 
buchenwaldiene**, pe lângă multe alte lucruri va ajunge să 
descopere o logică marxistă construită numai din principii ilogice 
uşor comparabile cu falsul grosolan. Ceva nu va fi în stare însă să 
priceapă, anume: să dea un răspuns probatoriu la nişte întrebări 
puse sieşi ca cele ce urmează: 

Dacă la Buchenwald într-adevăr, între „ sârmele ghimpate, 
turnuri de pază şi reflectoare, paza prizonierilor politici a fost în 
seama unor bestii în uniforme negre cu degetul pe trăgaciul 
mitralierelor, a unor Blokfuhrer-i vigilenţi până la demenţă, dacă 
viaţa zecilor de mii, a sutelor de mii, a milioanelor de fiinţe 
condamnate la „moarte lentă**, s-a găsit la bunul plac a unor S.S.- 
işti, „suflete rătăcite ale istoriei", a căror călăi - paznici care ştiau 
că „tot ce se găsea în subordinea lor era sortit pieirii*, dacă într- 
adevăr Buchenwaldul era supravegheat de „mii de S.S. -işti înarmaţi 
cu armament greu şi uşor din cel mai perfecţionat, cu muniţii 
berechet, cu potenţial de oameni suficient şi bine instruit" şi dacă în 
acest iad, mocirla-mocirlelor „mocirla Buchenwaldului", „infern, 
blestemat haos", „apocaliptic tablou deliberat creat de minţi 
tulburi naziste", „lagărul suferinţelor inimaginabile", unde 
oamenii „nu mai puteau avea nici gânduri, nici speranţe, nici 
visuri, fără de care nu se poate trăi", crima era prezentă în 
fiecare minut, în fiecare secundă, întrebarea care se pune este: 
cum de a fost posibil să existe „în acest înfricoşător infern" o 
poveste numită „Eroica" sau poveşti cu „I.L.K." şi „I.O.M.", cu 
organizaţii de partid, celule, activităţi subversive de amploare, 

povestea şedinţei de doliu pentru Thălmann, cu discursuri, 

- 220 - 


jurăminte, cântece, cvartete, parole, gărzi de onoare, 
„Internaţionala". Cum de a fost posibil ca în această mocirlă a 
rDOcirlelor, copiii şi tineretul („majoritatea tinerilor au fost ruşi şi 
evrei..") să poată fi ocrotiţi cu: o cazare mai omenească, mâncare 
mai multă, haine mai bune, mulţi dintre ei nici să nu iasă la munci, 
nici la Appelplatz, să înveţe matematica şi rusa, cântece antifasciste 
şi să înveţe şi pe alţii? Cum de a fost cu putinţă ca aceşti copii să 
poată fi ajutaţi până şi de prostituatele din lagăr? („aceste femei să 
reuşească să strecoare în repetate rânduri alimente pentru copiii 
care se găseau în lagăr?...") 

Dacă Buchenwaldul a fost cu adevărat aşa cum l-au 
prezentat cronicarii marxişti: „iad buchenwaldian", o „fabrică de 
distrugere a vieţilor, a oamenilor", o altă întrebare: cum de a 
putut exista I.M.O. - „organizaţia militară internaţională", 
înarmaţi cu puşti, mitraliere, pistoale, grenade, sticle incendiare, 
săbii, pumnale, cuţite; arme furate, cumpărate şi confecţionate de 
HaftUng-i" şi cum a vut loc acea oră H - dramatică şi glorioasă, 
încheiată cu victoria, autoeliberarea? (Jagărul s-a eliberat 
singur"); „rezistenţa armată a fasciştilor în timpul retragerii lor a fost 
înfrântă cu hotărâre şi fără milă de deţinuţi" (pag. 140). 

încă o întrebare: cum de buchenwaldienii „hăituiţi", 
„sleiţi", „batjocoriţi", neajutoraţi, speriaţi, disperaţi şi 
indiferenţi...", mulţi foarte mulţi dintre ei pur şi simplu n-au mai vrut 
să existe, erau înspăimântaţi şi se întrebau dacă, după acest 
cataclism, mai poate urma viaţa...", cum de aceşti suboameni, care 
până în ultimul moment au arătat ca nişte umbre, cu groaza în 
priviri, absenţi cu totul la ceea ce se petrece în jurul lor, 
mişcându-se încet de colo-colo, gata să se prăbuşească peste 
puţin timp, adevărate „schelete mişcătoare", cum de au fost în 
stare să se elibereze luptând, iar imediat după „autoeliberare", 
după eliberarea lagărului prin forţă („salvarea deţinuţilor de nimicirea 
fizică preconizată de S.S."), să se adune în primul apel în 
libertate, apoi, în ziua de doliu „pentru morţii din Buchenwald", 
cu lozinci şi steaguri, sub acordurile Internaţionalei să 
mărşuluiască întonând melodiile cântecelor naţionale, să 
strige lozinci, să jure că se vor răzbuna etc. Apoi să 
sărbătorească primul 1 Mai în libertate cu urale entuziaste, să 
răsune cântece şi muzică, să defileze în faţa tribunei, să 
rostească alocuţiuni să participe la chermeza pe platoul de 
adunare, în cântece, dansuri, acrobaţii, scheciuri, scene de 


- 221 - 


circ în „acordurile vesele realizate de orchestra lagărului" etc 
etc. - nu mai înşirăm toate minunăţiile „scheletelor mişcătoare" 

întreprinse în acele zile „înălţătoare" şi înregistrate în cronicile 
marxiste. 

Am spus mai sus că spre sfârşitul anului 1944 - aşa stă 
scris în cartea lui losif Micu - treburile interne administrative ale 
Jagărului morţii “ au încăput pe mâinile „mişcării de rezistenţă ". In 
cuvintele evreului Carol Raucher: „Cu o muncă de Sisif, deţinuţii 
politici, în esenţă comuniştii, la sfârşitul anului 1944 au reuşit să 
deţină toate «funcţiile cheie » în gospodărirea lagărului". „A fost o 
organizare perfectă in cadrul lagărului - scrie un alt Hăftling 
Treburile interne ale lagărului au fost conduse de însuşi deţinuţii. Cei 
mai mulţi dintre ei purtau triunghiuri roşii pe piept..." (aceştia 
aparţineau Lagerschutze-ului un grup de deţinuţi aleşi de 
conducerea germană a lagărului pentru serviciul de pază şi de 
ordine -n.n.) „...Aveam mare încredere în ei... “ 

De asemenea aflăm că „Gross-Revier^-ul se găsea şi el la 
„discreţia" deţinuţilor. Mai clar spune evreul Raucher („singurul 
comunist şi singurul evreu") din cabinetul Ambulanţei de boli 
interne alcătuit din 7-6 medici): „ Spitalul de atunci avea un 
personal compus din antifasscişti-comunişti, încât se făceau 
eforturi serioase pentru salvarea şi vindecarea bolnavilor peste 
capul medicilor S.S.-işti"... Mai mult fostul medic la „Innere 
Ambulantz" susţine că era atenţionat (avea sarcină din partea 
organizaţiei de partid a lagărului) să obţină pentru comunişti şi 
antifascişti maximum de menajare şi tratament' (spirit de castă la 
Buchenwald?!.). Şi mai mult, acest Raucher afirmă că aici, la 
Buchenwald, a existat un detaşament-camuflat, strict conspirat - cu 
misiunea de a recupera pe toţi antifasciştii şi a-i proteja; în cuvintele 
evreului: „Odată depistaţi au fost aranjaţi fie în transporturi fără 
pericol de exterminare în masă, fie reţinuţi la Buchenwald în locuri 
mai mult sau mai puţin lipsite de pericole imediate... ‘ 

In referatul de anchetă a Comisiei guvernului englez din 
anul 1945, citim următoarele: „Un raport amănunţit, care ne-a fost 
înmânat de reprezentanţii unui comitet antifascist (din Lagăr-n.n.), 
arată că numărul total al deţinuţilor care au muncit sau au fost 
asasinaţi la Buchenwald sau imediat după internarea lor într-un aşa 
numit „lagăr de exterminare" a fost de 51.572, dintre care cel puţin 
17.000 după ianuarie 1945" (ibidem pag.116-117). Şi această cifră 


- 222 - 


este controversată: „aproximativ 18.000-22.000" apare în altă parte 
(sic!). 

întrebarea: dacă cele notate mai sus, anume că începând 
din toamna anului 1944, deţinuţii politici, în esenţă comuniştii, au 
deţinut toate funcţiile cheie în gospodărirea internă a 
Buchenwaldului, inclusiv puterea în spitalul lagărului peste capul 
medicilor S.S.-işti, sunt exactităţi, corespund cu realitatea, dacă 
intr-adevăr - aşa cum s-a spus - „a fost o organizare perfectă * în 
cadrul lagărului, care a'funcţionat ireproşabil şi cei „850 de deţinuţi 
organizaţi în 178 de grupe de luptă\ datele sunt luate din lucrarea 
„Geschichte der deutschen Arbeiterbewegung -chronic", voi.II, 
1917-1945); într-un comentariu de presă se afirmă că „forţa 
conducătoare" a mişcării de rezistenţă o reprezentau chiar 3000 de 
deţinuţi, organizaţi din cei 20.000. Aceştia, înarmaţi cu mitraliere, 
puşti, grenade, etc., cu impresionante cantităţi de alimente în 
depozite bine ascunse, păstrate în stocuri de rezervă mereu 
proaspete, au fost - după cum figurează în paginile lui losif Micu - 
„unitatea de elită a răscoalei",, forţe capabile să apere deţinuţii cu 
riscul, vieţii, să-i salveze de la o piei re sigură, este de neexplicat 
cum de au murit, din diferite cauze şi asasinaţi, peste 17.000 de 
deţinuţi după 1 ianuarie 1945, adică în trei luni de zile, circa 7.000 de 
victime în fiecare lună? Analizând evenimentul cu obiectivitate se 
impune o oonduzie: ori o „forţă antifascistă “ în Buchenwald, aşa 
cum ne-o arată cronicarii marxişti, n-a existat în realitate, ci numai în 
demagogia proletcultiştilor, ori monstruozităţile arătate sunt 
supradimensionate şi, împreună cu , forţa antifascistă ", aceste 
date publicate apar şi de data asta mai mari decât cele reale, 
dovedind astfel un veritabil fals, istoric, adică de multe ori mai 
mari... 

Ştiam că în lumea liberă a Occidentului, numeroşi istorici, 
politologi, martori oculari, după cercetări atente, şi desigur chiar de 
pe poziţii evreieşti sau comuniste au făcut să vadă lumina tiparului o 
serie de lucrări de referinţă privind „monstruozităţile" din lagărele 
naziste. Mulţi dintre autorii unor astfel de lucrări, în baza mai multor 
documente, mărturii, argumente, clarificări-zic ei obiective, fără a fi 
cuprinşi de delirul supradimensionărilor şi al răzbunării, 
încearcă să contesteze ca fiind ireale toate monstruozităţile din 
aceste lagăre, susţinând că cele mai multe sunt exagerate, sunt 
relatări folosite cu premeditare se va scrie nu cu dorinţa de a crea 


- 223 - 


o atmosferă apăsătoare neprielnică cercetării obiective, ci una 
politică antigermană. 

Timpul este singur In măsură să lumineze, şi minţile 
oamenilor, şi căile lor. 

Intr-o zi vom cunoaşte nu numai adevărul din lagărele 
naziste, dar şi din lagărele lui Stalin, iar comparaţia dintre ele va 
face-o posteritatea... 


xxxxx 


VII. 

C răciunul anului 1958 în arestul Securităţii de pe strada 
Uranus l-am „sărbătorit' în post, tăcere şi resemnare. Ne-a 
fost foame , începusem să consumăm din rezervele de 
grăsime ale corpului, dar teama de necunoscut- ne găseam doar în 
văpaia anchetelor-aşezase problema hranei pe planul al doilea, deşi 
simţeam cum din zi în zi puterile ne sunt tot mai sleite. Cel mai mult 
sufereau de senzaţia nevoii de a mânca fostul director al 
Hidrocentralei de la Bicaz şi „domnul Marcel". Lui Budescu, la 
înălţimea şi greutatea lui, cele câteva sute de calorii primite zilnic îi 
deveniră insuficiente, cântăreau prea puţin pentru supravieţuire, în 
timp ce acelaşi lucru se întâmpla cu evreul din Arad, care o viaţă 
întreagă n-a ştiut ce înseamnă foamea, privaţiunile, cumpătarea, 
economia, nici chiar pe vremea dictaturii mareşalului, care-zicere de 
la Zaharia Stancu-a fost mai cumplită ca dictatura carlistă şi pe 
care, până nu de mult, evreii au numit-o cu emfază, dar pe nedrept 
„sângeroasa dictatură antisemită a «călăului» Antonescu". 

Seara, în ajunul Crăciunului, obişnuita ciorbă, un polonic de 
circa 300 de grame, o supă mai chioară ca cea de la Buchenwald, 
fără nici o urmă de bucăţi de cartofi şi morcovi plutind, sau urme de 
bucăţele de carne. Am sorbit-o urgent din gamelă, n-am folosit 
lingura, fără pâine, pentru că cele aproximativ 200 grame de pâine 
primite la „cafea" le mâncasem dimineaţa şi la masa de prânz. In 
prima zi de Crăciun, masa nu s-a deosebit cu nimic de hrana din 
celelalte zile, de altfel, fiind într-o vineri, regimul ateist al lui 
Gheorghiu-Dej s-a străduit ca, nu numai în celulele închisorilor, ci şi 
afară oamenii să n-aibă chef şi răgaz a se gândi la tradiţionala 


- 224 - 


sârbătorire a naşterii Mântuitorului. Îmi amintesc c-am fost solicitat 
după cina din întâia zi de Crăciun să povestesc cum am petrecut 
sărbătorile de iarnă, ca deţinut politic, în anii precedenţi; solicitarea 
venea din partea colegilor de celulă, mai insistent din partea lui 
Budescu şi „Marcel" Le-am prezentat câteva amănunte, câteva 
aspecte în legătură cu subiectul solicitat cam în felul următor: 

-Acum nouă ani m-au apucat sărbătorite Crăciunului aici, pe 
Uranus, fusesem adus de ta Jilava pentru proces şi am fost 
încarcerat undeva In aripa de jos a clădirii, Intr-o cameră mare, 
împreună cu vreo 15-20 de deţinuţi de toate felurile: frontişti, 
contrarevoluţionari, fără partid, ţărani, liberali, social-democraţi şi 
foarte mulţi legionari. Ţin minte că In cursul zilei aveam voie să 
vizităm camerele vecine, nu eram puşi sub lacăt, masa am primit-o 
de la cazanul militarilor, unii dintre noi au avut vorbitor şi au primit 
pachete, iar In seara de ajun ni s-a permis să cântăm colinde, să 
recităm poezii, cineva a făcut-o şi pe Moş-Crăciun. Deşi anchetele 
de atunci se desfăşurau In Condiţii de voinţă parcă mai aparte ca 
acum, totuşi înainte de proces şi In zilele procesului a existat mai 
multă libertate, o atmosferă mai relaxată, deţinuţii erau mai puţin 
bântuiţi de spaimă şi disperare. 

Asta la noi, Intr-o închisoare comunistă, la sfârşitul anului de 
graţie 1949. Poate vreţi să ştiţi ceva despre un Crăciun petrecut In 
închisorile politice din Italia fascistă, tnainte de arestare am citit o 
carte tipărită la Bucureşti In 1955, e vorba de „Scrisorile din 
închisoare“ ale fostului conducător al Partidului comunist italian, 
Antonio Gramsd. Când vă veţi elibera vă recomand să citiţi această 
lucrare ca să vă daţi seama cum au dus-o comuniştii în închisoarea 
Juri di Bari, una din cele mai sinistre temniţe fasciste - o notează 
Marea Enciclopedie Sovietică. Iar dacă vreţi să aflaţi cum au „ suferit“ 
comuniştii români şi antifascişti în lagărul de la Tg.Jiu, In timpul 
dictaturii lui Antonescu, să citiţi „ZUe de lagăr", o carte a lui Zaharia 
Stancu, editată In 1945. Ceea ce am reţinut din lectura acestor două 
cărţi, scrise In perioade şi ţări difrite este In mare că suferinţele 
deţinuţilor politici din Italia lui Mussolini şi In România lui Antonescu 
sunt departe de a fi comparate cu asupririle la care suntem supuşi 
noi, astăzi In temniţele staliniste. Spre exemplu, Antonio Gramsd a 
putut primi de sărbătorile Crădunului „ cadouri‘ de afară, orice fel de 
obiede de îmbrăcăminte, chiar şi cozonac, iar Crădunu! anului 1942 
a fost sărbătorit cu vin adevărat In lagărul de la Tg.Jiu. 


- 225 - 


Cei mai mulţi dacă nu toţi camarazii mei de celulă fuseseră 
până ia arestare membri de partid şi, din propaganda scribilor 
marxişti, din demagogiile .istoricilor “ comunişti, învăţaseră o 
sumedenie de siogane cu referire ia viaţa de chin a deţinuţilor 
democraţi * In închisorile regimurilor burghezo-moşiereşti din trecut 
şi ale fasciştilor, de aceea amănuntele date de mine din Scrisoriel 
liderului comunist italian şi din Amintirile antifascistului român li s-au 
părut de domeniul imposibilului. Nu m-am ostenit să-i conving că atât 
Gramsci cât şi Zaharia Stancu aveau tot interesul, asemenea 
tututror cronicarilor stalinişti, să-şi supradimensioneze suferinţele din 
închisori şi că relatările lor constituie răul marxist pe care l-au putut 
spune spre a arăta„monstruozităţile “ Indurate de ei ca deţinuţi politici 
In sinistrele temniţe şi lagăre fasciste. 

La acest capitol, pentru ca cititorul să-şi facă o idee despre 
un Crăciun petrecut In închisorile de odinioară şi un Crăciun dintr-o 
închisoare comunistă a anului 1956, iată spicuim câteva idei, frânturi 
de idei şi fraze din cele două lucrări citate mai sus. Din scrisoarea lui 
Gramsci adresată mamei din penitenciarul Juri, la 21 decembrie 
1931: 

„..Aştept cadourile voastre de Crăciun şi mulţumesc 
anticipat copiilor, care-mi scriu că au participat ia aiegera 
obiectelor..." 

Din scrisoarea adresată soţiei ia 12 decembrie 1932, expediată tot 
de la Tun di Bari (notăm că soţia lui Gramsci, lulia Schucht şi copiii, 
Deiio şi lulik, locuiau atunci In U.R.S.S., la Moscova): 

„..S-a comunicat că de sărbătorile Crăciunului se poate 
primi un pachet din partea familiei. Cred că tu te-ai gândit să-mi 
transmiţi ceva. După mine ar fi mai bine să nu-mi trimiţi nici un 
pachet şi să păstrezi banii pentru alte nevoi. Dacă ţii 
numaidecât să primesc ceva din partea ta de Crăciun (...) te rog 
să fi foarte sobră şi chibzuită, dacă ţii neapărat trimite-mi foarte 
puţine lucruri şi foarte simple. Dacă vrei să cunoşti dorinţele 
mele iată-le: puţin cozonaci...) 9l câteva cutii cu extract de acela 
concentrat de supă de zarzavat de care mi-ai trimis...(...). Poate 
că ai putea adăuga o sticlă mici cu vreun sirop pentru stomac 
(...) vreau insă să te asigur că şi daci nu-mi trimiţi nimic, ci 
numai salutări, voi fi tot atât de mulţumit, ba poate chiar mai 
mulţumit..." 

Zaharia Stancu scrie în „Zile de lagăr" că la masa din 
prima zi de Crăciun, în sala de mese a lagărului a fost prezent 

- 226 - 


comandantu! lagărului, colonelul Leoveanu, însoţit de întregul grup 
de ofiţeri din conducerea lagărului din Tg.Jiu. Zvonul era că 
Leoveanu va lua masa cu deţinuţii. Auzi minunea minunilor: un 
comandant de lagăr să sărbătorească naşterea Domnului în mijlocul 
puşcăriaşilor. Dar colonelul nu s-a dovedit „altfel decât bestia de 
Zlătescu (fostul comandant al lagărului „o fiară* „câtă lume a 
omorât câtă lume a nenorocit, bestia!*), pentru că în loc să vină şi 
să ciocnească un pahar cu vin cu deţinuţii, colonelul a sosit - zice 
fostul lagărist - s-a adresat puşcăriaşilor cu „bine v-am găsit, copii!* 
- de parcă ar fi fost la o cazarmă cu soldaţii şi a ţinut o cuvântare. In 
cuvintele memoralistului iată şi conţinutul cuvântării: 

„Am venit să vă urez sărbători fericite, fmi pare rău că 
vă aflaţi aici, în loc să fiţi acum, cu ocazia sărbătoririi sfintei 
naşteri, lângă familiile dumneavoastră. Vă doresc tuturor să 
părăsiţi cât mai curând lagărul". 

Şi Zaharia Stancu completează discursul comandantului de 
lagăr astfel: 

„Aşadar; colonelul n-a luat masa cu noi. N-a ciocnit nici 
măcar un pahar...ne-a întors spatele şi-a plecat... " 

Ce bestie! O fiară ca Zlătescu... 

Despre masa din prima zi a Crăciunului romancierul 

notează: 

„Felul întâi ciorbă de fasole, mai gustoasă însă decât In 
zilele obişnuite, bucătarul ne lămureştef...) că a aruncat in cazan şi 
câteva oase de porc ..(...) Vine felul doi: came cu varză. De fapt 
carne unsă cu undelemn (nepotul meu. Sandu Băncescu. prezent ia 
masa despre care vorbeşte autorul „ Zilelor de lagăr", îşi va aminti 
că în gamela lui, au căzut şi două sarmale"; pe cine să cred?). 

„Odată cu varza - scrie mai departe scribul marxist - ni s-a 
turnat fiecăruia câte o jumătate cană cu vin..." Vinăt, acru Jncreţea 
limba, buzele, cerul gurii, ca cenuşa..." O mizerie, internaţii au 
scuipat băutura care, - ce neruşinare I - a fost socotită ca felul 
trei, ca desert adică..." 

Noroc că era de faţă şi maestrul Victor Eftimiu, care avea 
câteva sticle de vin adevărat şi a salvat situaţia ..Dar să-l lăsăm pe 
romancier să spună el cum a fost: „Victor Eftimiu, care avea câteva 
sticle cu vin adevărat, a invitat câţiva internaţi ia ei în odaie, şi-au 
ciocnit paharele. După aceea, ca să-şi ucidă timpul - trecea 
neînchipuit de greu timpul în lagăr (...), s-au apucat să joace poker... “ 
Iar Zaharia Stancu s-a întors plictisit în odaia iui: 


- 227 - 


,f) mare, o nesfârşită tristeţe căzuse peste toate 
întinderile..." Şi ca să mai uite din necazuri, să-şi mai aline 
durerea din inimă („inimile noastre ale tuturora, întunecate şi 
amărâte"), împreună cu Massier, îi chemă pe Jack să le cânte: 
„Jack ştie toate cupletele, toate cântecele populare la modă..." 

La ciocnitul paharelor, în odaia lui Victor Eftimiu, printre 
invitaţi figura elita lagărului, majoritatea evrei (afacerişti, gansteri, 
turnători, ziarişti, etc. nu strică să ştie cititorul câteva nume mai cu 
rezonanţă, în afară de Victor Eftimiu şi Zaharia Stancu: Simion 
Massier şi Jack Berariu („aşii" ziariştilor teatrali), Mayer cu 
monoclu, gansterul Alfons Frik, Ion Gheorghe Maurer, Vasile 
Călugăru, Simion Griimberg, Aurel Garfunkel şi Burstein (Călugăru 
luptase în Spania contra lui Franco, Griimberg lucra la cancelaria 
lagărului, Garfunchel şi Froda, Lazăr Bally, Emil Socor, 
N.Carandino, Mihail Ralea, Nicuşor Graur, Radu Cioculescu, Bicky 
Catargi, Jenică Tenenbaum şi fraţii Weiss din Banat. 

Potrivit mărturisirilor din „Zile de lagăr", deţinuţii 
colonelului Leoveanu („bestia" „fiara" „călăul") aveau nevoie să 
aibă în camere orice fel de obiecte personale, aparate de radio, 
piăpumi, pături, perne, cearceafuri, obiecte de toaletă, aveau voie 
să citească orice fel de ziar, reviste, să scrie şi să primească 
scrisorile oricui şi de oriunde, să comenteze în public situaţia de pe 
fronturi, să primească pachete şi să aibă vorbitor, să scrie romane, 
(Victor Eftimiu avea la el styloul şi câteva pachete de hârtie; nu ştim 
dacă a avut şi harul scrisului). Massier, Jak Berariu şi Zaharia 
Stancu, ziariştii, au primit şi lemne de afară pentru încălzit odaia; 
preşedintele comunităţii evreieşti din Tg.Jiu a fost binefăcătorul. 
Victor Eftimiu nu s-a lăsat mai prejos, a primit şi el şi le-a împărţit cu 
Ralea şi cu I.GH.Maurer, „să-şi încălzească odăile..." Au putut 
împrumuta un fierăstrău „şi câteva zile au făcut sport, tăindu-le“. 
Aşa, ca să nu se plictisească... 

Mai e nevoie să mai continuăm a înşirui 
„monstruozităţile" din lagărul de la Tg.Jiu? Ceea ce ştim din 
povestirile lui Zaharia Stancu e suficient pentru a putea face o 
comparaţie dintre viaţa din lagărele şi închisorile staliniste de după 
anul 1947 din R.P.R. Această sarcină o lăsăm în grija cititorilor. Dar 
în cartea sa. fostul lăgărist vorbeşte în Epilog despre suferinţe şi 
cruzimi neînchipuite care au fost îndurate de oameni... 

,/iici o pedeapsă - este concluzia lui - oricât de grea , 
care va fi aplicată călăilor de care s-a slujit dictatura trecută, nu 

- 228 - 


va şterge amintirea suferinţelor... Dictaturile trec şi ceasul 
socotelilor vine implacabiL.ln toţi anii grei de dictatură, prin 
care am trecut, am aşteptat ziua (judecăţii) libertăţii... (pag.409- 
410). 

Două decenii mai târziu, după apariţia acestor concluzii, în 
vara anului 1965, am avut mai multe întâlniri şi discuţii cu unul 
dintre foştii internaţi de la Tg.Jiu (nu era mult ca Zaharia Stancu să-l 
numească „lagărul morţii"), cu scriitorul Victor Eftimiu, cel care a 
sărbătorit Crăciunul anului 1942 ciocnind paharele cu vin adevărat 
şi despre care autorul „Zilelor de lagăr" scrie că a fost singurul 
privelegiat din lagăr, că „celebritatea lui l-a impus colonelului", 
comandantului de lagăr 

La acea oră, Victor Eftimiu nu făcea parte din 
nomenclatura regimului comunist, se considera un pensionar, 
activa ca membru al Academiei şi pe unde putea îşi permitea să 
înjure dictatura proletariatului, în timp ce Zaharia Stancu, şi el 
„academician" (cât s-a bătut şi s-a zbătut şi asuferit pentru 
democraţie), tăia şi spânzura ca preşedinte al Uniunii scriitorilor 
români, ce râvnise obţinuse din partea puternicilor zilei, partidul îi 
răsplătea din plin suferinţele din anii grei de dictatură prin 
care trecuse. 

Cu prilejul unei asemenea întâlniri am vorbit cu maestrul 
Eftimiu şi despre „călăii" de la Tg.Jiu, despre „suferinţele şi 
cruzimile de neînchipuit" de acolo. Pentru ca lucrurile să fie 
exprimate cât mai clar, discuţia avută voi reda-o sub forma unui 
dialog - desigur Intr-un fe! aproximativ - esenţa problemelor, pe cât 
posibil, rămânând nealterată, după cum urmează: 

Maestrul: fn comparaţie cu ceea ce s-a pătimit în lagărele şi 
închisorile staliniste, ştiu asta de la oamenii care au trecut prin focul 
acestor lagăre şi închisori. Ca să pricepi mai bine că m-a interesat 
chestiunea îţi dau şi trei nume: Crainic, Gyr şi Voiculescu. Nu se 
poate vorbi despre vreo suferinţă fn lagărul de la Tg.Jiu, nici despre 
vreo cruzime... 

Eu: Zaharia Stancu, maestre, este de altă părere... 
Uitaţi-vă, am aici „Zile de lagăr", o carte de amintiri din 
lagăr...Scrie şi despre dumneavoastră; cred c-aţi citit-o... 

Maestrul: Am citit-o...E o porcărie şi Stancu un dobitoc 
faoetul obişnuia să folosescâ asemenea superlative când era pus 
sâ dea calificative mai ales unor confraţi certaţi cu morala 
profesională; tot cam pe-atunci, având nevoie pentru dosarul de 

- 229 - 


cadre ia întreprinderea unde lucram de o referinţă şi soiicitându-i-o 
lui Costache Antoniu, maestrul aflând aceasta mi-a spus: 

„N-o să-ţi dea nici o recomandare, tţl promite, dar se 
eschivează... fi cunosc bine pe acest cabotin...e laş, fricos şi lichea, 
tn timpul acela actorul Costache Antoniu, pe care-l consideram 
printre prietenii mei mai tn vârstă, făcea parte, ca rectorul Institutului 
de teatru şi cinematografie, mare gobaie la A.R.L.U.S. şi tn graţiile 
conducătorilor comunişti; fricos da, lichea nu ştiu, fnsă referinţa 
solicitată n-am primit-o nici până azi...). 

Eu: Uitaţi-vi ca scria la pag.69: „La masa din fund a 
venit mai mult de formă decât ca să mănânce, Victor Eftimiu. 
Este singurul privelegiat dintre noi. Celebritatea lui l-a impus 
chiar colonelului, l-a dat odaie separată şi îngăduinţa să 
mănânce în cameră. Trimite în oraş şi i se cumpără alimente, 
iar la bucătărie ti gătesc separat. Pare bine dispus, ca şi când 
s-ar afla printre noi la Corso..." 

Maestrul: Asta aşa este. ..da' ce-ţi închipui că el şi ceilalţi au 
dus-o altfel..Acolo, la Tg.Jiu, chiar şi sub .pestia" de Zlătescu, s-a 
boierit... Toţi am avut statutul de privelegiaţi, mai mult ca legionarii, 
noi antifasciştii şi evreii şi cu noi toţi ceilalţi, de-a valma: escrocii, 
afaceriştii, gansterii, vagabonzii, cocotele, spionii, delatorii, absolut 
toţi . Ştii ceva? Au fost unii, chiar şi comuniştii, care au dus-o mai 
bine ca acasă; pachete, vorbitor, plimbări pe aleHe lagărului, poker, 
ziare, cărţi la discreţie; s-a mâncat salam de Sibiu, şuncă de Praga, 
prăjituri, cozonac, toate bunătăţile pământului; s-a băut vin, cafele, 
ceaiuri diferite, limonade, sucuri de lămâie şi portocale, lapte... ce să- 
ţi mai înşir că e de necrezut! Bănuiesc că tţl dai seama de ce l-am 
numit pe Stancu dobitoc şi lucrarea lui porcărie, fiindcă mie mi-ar fi 
ruşine să scriu ceva despre viaţa deţinuţilor de la Tg.Jiu şi, pe lângă 
toate să folosesc cuvinte ca suferinţa", ,cruzimi 
neînchipuite", ./oboseală" şi,/deznădejde " şi să cer .pedepsirea 
călăilor"... Că a scris dobitocul porcăria nu e rău, ea va constitui tn 
viitor un document foarte concludent prin care se va putea arăta 
calvarul din lagărele luiAntonescu şi se va putea face o paralelă între 
cruzimile din trecut şi cruzimile de azi...Autorul moral al uciderii lui 
Maniu, ştii povestea pamfletului ,£omplotul", scris tn 1947, care a 
contribuit la condamnarea fruntaşilor naţional-ţărânişti, fără să vrea a 
dat o lovitură de ciomag partidului comunist. 


- 230 - 


V. BLĂNARU ■ FLAMURĂ 



r 


O I RIfKRK SÂNGEKOAS i PRIM 
TEMMipLfr] INFERNULUI COMUNIST 
CA OSÂNDIT LA 
PEDEAPSA CAPITALA 


EDITURA SEPCO S.R.L. 













groazei 



din 

VALEA PIERSICILOR 

804 ZILE Şl NOPŢI ÎN 
LANŢURILE MORŢII 


Editura SEPCO S.R.L. 

COLECŢIA ICONAR 

ÎN COLABORARE 
CU 

FUNDAŢIA BUNA VESTIRE 

- 1996 - 


CUPRINS 


1. ARESTARE A.......... ................. pag. 52 

2. ANCHETA.. . pag.97 

3. PROCESUL . pag.239 

4. ÎN LANŢURILE MORŢII. . pag. 290 


5. DINCOLO.... 

VALEA PIERSICILOR. . pag.353 


EDITURA SEPCO S.R.L. 

autorizaţie funcţionare J40/5595-1993 
avizul Ministerului Culturii 2045/1993 
telefon: 629.05.97 
te le fax: V201067 

Consilier editorial: Radu Cristescu 
Tehnoredactare computerizată: Elena S. 

EDIŢIA I - 1996 


- 481 - 







- DE ACELAŞI AUTOR - 
CĂRŢI APĂRUTE: 

1 . TALAZURI - poezii 1939 

• cu o prefaţă de academicianul 
Victor Eftimiu 

2. ...Blăstămele lui lorga -1995 

- adevărul in moartea savantului • 

3. Generalul Antonescu in cămaşă verde 

- volumul I -1995 

4. Cazacicul groazei din Valea Piersicilor-1996 

- 804 zile şi nopţi in lanţurile morţii ■ 


- DE ACELAŞI AUTOR - 
CĂRŢI ÎN CURS DE APARIŢIE: 

1. Generalul Antonescu in cămaşă verde 
legionară - volumul II. 

2. Crini printre zăbrele 

* poemele unui fost condamnat la moarte - 

3. Mai rău ca la Auschwitz-ul din fabulaţia de 
azi a evreilor 

. incredibile intimplări din gulagurile 
româneşti - 

4. Golgota iluziilor 

-Amintiri din închisorile comuniste • 

5. DE LA ANA LA CAIAFA 

. File din jurnalul ascuns al unui proscris - 

6. Dezvăluiri in aflarea adevărului 
. Marea tragedie legionară 

- Din adevărata istorie a Gărzii de Fier 
. Apocalipsele Babilonului XX 


- 482 - 


■■Ml 




v 


MAI RÂU CA LA ACSCIIWITZ - CL j 
«IM FABULAŢIA DE AZI A EVREILOR 



ISBN 973-97138-2-3 


La eliberare în 1%4 
43 Kg, greutate 


*