George Pelecanos — Gradinarul noptii

5 Unul dintre rarii autori 
cu un talent înnăscut pentru thriller 
NEWSDAY 


- 


GEORGE. 
PELECANUS 
Grădinarul noptii 


DIANA MIHAELA BĂLTEANU 


RAO Internaţional Publishing Company 


Pentru Reagan Arthur 


1985 


Capitolul 1 


Scena crimei se afla pe strada cu numărul treizeci și ceva, pe 
lângă E Street, la marginea parcului Fort Dupont, într-un cartier 
cunoscut drept Greenway, în cea de-a șasea secţiune a 
districtului din sud-estul orașului Washington, D.C. O fată de 
paisprezece ani zăcea pe iarbă la marginea unei grădini de 
zarzavat a comunităţii, care era ascunsă privirilor locatarilor, ale 
căror proprietăţi se întindeau în spate, către pădurea din 
vecinătate. Fata avea mărgele colorate prinse în părul împletit. 
Părea să fi murit de la o singură rană prin împușcare, făcută la 
cap. Un poliţist de la Omucideri de vârstă mijlocie stătea aplecat 
lângă ea, sprijinit într-un genunchi, privind-o ca și cum ar fi 
așteptat-o să se trezească. Numele lui era T.C. Cook. Era 
inspector de poliţie, cu douăzeci și patru de ani de activitate, și 
rămăsese adâncit în gânduri. 

Gândurile lui nu erau deloc optimiste. Nu se vedea nicio urmă 
evidentă de sânge pe fată, sau în apropierea ei, cu excepţia 
rănilor de intrare și de ieșire a glonţului, acum coagulate. Nu 
avea sânge nici pe cămașă, nici pe blugi sau pe adidași, arătând 
toate de parcă ar fi fost noi-nouţe. Cook presupuse că fata 
fusese dezbrăcată și îmbrăcată din nou după ce fusese ucisă, iar 
trupul neînsufleţit îi fusese adus și abandonat acolo. Îi era rău 
de la stomac și, de asemenea, își dădu seama cu o anumită 
vinovăţie că pulsul i se accelerase, ceea ce sugera dacă nu 
interes, atunci mai mult ca sigur implicare. O identificare a 
cadavrului ar fi confirmat-o, dar Cook bănui că și ea era la fel ca 
și ceilalţi. Era una dintre ei. 

Sosiră cei de la Laboratorul Mobil de Criminalistică. Specialiștii 
acționau rapid, dar în gesturile lor se simţea o anumită 
nepăsare și o stare generală de înfrângere. Transportarea unui 
corp de la locul crimei însemna că mai rămăseseră prea puţine 
probe de medicină legală. De asemenea, plouase. Când se 
întâmpla acest lucru, unul dintre specialiști afirma că mai mult 
ca sigur ucigașul își râdea acum în barbă. 

La marginea scenei crimei se aflau o mașină care transporta 


carnea și mai multe mașini de patrulare, precum și ofiţerii în 
uniformă! care răspunseseră la apelul de ajutor. Mai erau și vreo 
douăzeci de spectatori, de asemenea. Fusese întinsă banda 
galbenă, iar polițiștii în uniformă aveau acum sarcina de a ţine 
la distanță spectatorii și presa de polițiștii criminaliști și de 
specialiștii de laborator, pentru ca aceștia să-și poată face 
treaba. Inspectorul principal de poliţie, Michael Messina, și 
căpitanul de la Omucideri, Arnold Bellows, trecuseră pe sub 
bandă și discutau acum unul cu celălalt, lăsându-l singur pe 
inspectorul Cook. Ofiţerul de la Relaţii cu publicul, un american 
de provenienţă italiană, plin de negi, care apărea frecvent la 
televizor, servea chestiile obișnuite unui reporter de la Canalul 
4, un individ cu un păr ciudat, a cărui șmecherie consta într-o 
exprimare trunchiată și utilizarea de pauze dramatice între 
propoziţii. 

Doi dintre polițiștii în uniformă stăteau în picioare lângă 
mașina de poliție cu care veniseră. Se numeau Gus Ramone și 
Dan Holiday. Ramone era de constituţie și înălțime medie. 
Holiday era mai înalt și slab ca o scândură. Amândoi erau albi, 
necăsătoriți, renunţaseră la colegiu, și aveau puţin peste 
douăzeci de ani. Amândoi erau în cel de-al doilea an în poliţie, 
depășind faza de boboci, dar erau încă neexperimentați. Deja 
simțeau o lipsă de 1 încredere în ofiţerii cu rang mai mare de 
inspector, dar încă nu deveniseră cinici în privinţa meseriei lor. 

— la uită-te la ei, spuse Holiday, indicând cu bărbia sa 
ascuţită în direcţia inspectorului principal Messina și a 
căpitanului Bellows. Nici măcar nu discută cu T.C. 

— Ei, îl lasă să-și facă treaba, zise Ramone. 

— Ba tipilor ălora cu cămășile scrobite le este frică de el, ăsta- 
i adevărul. 

T.C. Cook era un bărbat de culoare, de înălțime medie, 
îmbrăcat cu un impermeabil cafeniu cu căptușeală detașabilă, 
pe care-l purta deasupra unui sacou pepit. Pălăria Stetson de 
culoare bej avea o panglică ciocolatie în care era prinsă o pană 
multicoloră și care era ridicată exact cât să-i acopere capul chel, 
cu două smocuri de păr negru presărat cu alb pe margine ca la 
clovni. Avea un nas borcănat și o mustață groasă, castanie. 
Gura i se transforma rareori într-un zâmbet, însă ochii îi licăreau 


1 Clasificare care se referă la poliţia ce activează în prevenţie, care 
patrulează și răspunde la apelurile de urgenţă. (n.tr.) 


uneori de amuzament. 

— Omul-Misiune, spuse Holiday. Ofițerii nu-l agreează, însă 
nici nu se pun cu el. Tipul are o rată de nouăzeci la sută de 
rezolvare a cazurilor sale; poate să facă orice vrea. 

„Asta-i Holiday, se gândi Ramone. Dacă obţii rezultate, nimic 
nu mai contează. Produci, și pe urmă faci orice-ţi trece prin 
minte.” 

Ramone avea propriile reguli: faci totul ca la carte, te ferești 
de pericole, exprimi esenţialul, și apoi treci mai departe. Nu era 
fascinat de Cook sau de oricare altul dintre nonconformiștii, 
aventurierii, sau alte asemenea legende vii din poliţie. 
Idealizarea serviciului nu putea să-l ridice la un rang pe care nu-l 
avea. Aceasta era o meserie, nu o chemare. Pe de altă parte, 
Holiday își trăia visul, sângele îi curgea vârtos în vine, și fusese 
profund impresionat de Psalmul 23. 

Holiday începuse să lucreze în patrulare în partea de nord-est, 
în zona coridorului din H Street, un bărbat alb singur într-o zonă 
a orașului plină de oameni de culoare. Se descurcase bine și 
avea deja o reputaţie. Holiday își aducea aminte numele 
indivizilor chiar dacă-i întâlnise numai o singură dată, făcea 
complimente atât femeilor tinere, cât și bunicilor, putea să 
discute despre sport, despre Redskins?, sau despre Bullets? cu 
oamenii care ieșeau în faţa verandei, sau cu cei care-și duceau 
veacul prin baruri, și putea chiar să-și piardă vremea cu tineri 
despre care știa că o luaseră pe o cale greșită. Oamenii, 
delincvenţi sau indivizi obișnuiți, simțeau că Holiday era un tip 
neserios și un ratat, și totuși îl plăceau. Entuziasmul și chemarea 
lui pentru această meserie îl vor duce probabil mult mai sus în 
MPD‘ decât va reuși Ramone să ajungă. Asta, desigur, dacă 
micul diavol care-l îmboldea pe Holiday nu îi va pune capac mai 
înainte. 

Ramone și Holiday fuseseră colegi la academie, dar nu erau 
prieteni. Nu erau nici măcar parteneri. Veniseră cu aceeași 
mașină deoarece fuseseră puţine mașini de poliţie în parcarea 
din spatele Secţiei 6D. Petrecuseră împreună două ore, căci se 


> Washington Redskins este o echipă profesionistă de fotbal american 
din Washington, D.C. (n.tr.) 

3 Washington Bullets - cântec interpretat de The Clash în 1980 (n.tr.) 
4 Metropolitan Police Department - Departamentul Metropolitan de 
Poliție 


făcuse de-acum ora opt seara, iar pe Ramone deja îl obosea 
vocea lui Holiday. Unora dintre polițiști le făceau plăcere 
compania și întăririle, chiar dacă nu erau de calitate. Lui 
Ramone însă îi plăcea să fie singur. 

— Ti-am spus despre fata asta cu care mă văd acuma? 
întrebă Holiday. 

— Da, răspunse Ramone, nu un „da” cu un semn de întrebare 
la urmă, ci un „da” cu punct după el, însemnând sfârșitul 
discuţiei. 

— E fan Redskins, spuse Holiday. Una dintre majoretele de la 
RFK®. 

— Da, le știu. 

— Vrei să-ţi vorbesc despre ea? 

— Cred că deja mi-ai vorbit. 

— Ar trebui să vezi ce fund are, Giuseppe. 

Mama lui Ramone, ori când era nervoasă, ori când era într-o 
dispoziţie mai sentimentală, era singura persoană care-l striga 
pe Ramone pe numele lui de botez. Asta până când Holiday 
văzuse permisul de conducere al lui Ramone. Holiday îi mai 
spunea uneori și The Ramone®, asta după ce văzuse colecţia de 
discuri a lui Ramone cu ocazia singurei dăți când acesta îl lăsase 
să intre în apartamentul său. Aceasta fusese o greșeală. 

— Şi ăștia-s foarte mişto, spuse Holiday, făcând un gest cu 
palmele în dreptul pieptului. Are chestiile alea mari roz, cum se 
cheamă, areole! 

Holiday se întoarse, iar pe chipul lui se reflectă fasciculul de 
lumină de la mașina de poliţie, încă activat asupra scenei crimei. 
Zâmbea arătându-și un șir larg de dinţi albi și drepţi, iar lumina i 
se reflecta în ochii de un albastru rece. Pe legitimaţia din piept 
scria „D. Holiday”, așa că în mod natural și spontan i se dăduse 
porecla „Doc”? în cadrul departamentului. Ca o coincidenţă, era 
colțuros și slăbănog exact ca pistolarul tuberculos. Unii dintre 
polițiștii mai vechi pretindeau că arăta ca Dan Duryea? în 
tinereţe. 

— Mi-ai mai spus, îi zise Ramone pentru a treia oară. 


> Stadionul Robert F. Kennedy din Washington, D.C. (n.tr.) 

6 Numele unei formaţii rock americane (n.tr.) 

7 John Henry Doc Holliday a fost un cunoscut dentist, jucător de cărţi 
și pistolar din Vestul Sălbatic. (n.tr.) 

8 Actor american (n.tr.) 


— Bine. Dar ascultă aici: săptămâna trecută, am ieșit cu ea în 
oraș și ne-am dus într-un bar. La Constable, pe strada... 

— Cunosc locul. 

Ramone fusese la Constable de multe ori înainte de a deveni 
polițist, în anul acela în care se gândea la el ca fiind într-o 
perioadă de tranziţie. Puteai să faci rost de cocaină de la 
barmanul de acolo, să asculţi formaţia care cânta, Tiny Desk 
Unit, sau The Insect Surfers, sau care o mai fi fost, în camera din 
spate, sau puteai să stai sub stele pe veranda pe care o aveau 
în spate, să bei bere și să fumezi, departe de agitația dinăuntru, 
să vorbeşti cu fetele, pe vremea când toate erau machiate cu 
rimei gros și purtau ciorapi cu plasă. Asta se întâmplase după 
cel de-al patrulea și ultimul semestru la Maryland, unde urmase 
cursul de criminologie și se gândise: „Nu mai am nevoie de 
toată porcăria asta cu pupitre și cu tablă; mă pricep să fac acest 
lucru chiar acum”. Numai că după aceea mai hoinărise o 
perioadă înainte să se înroleze, mergând prin baruri, fumând 
iarbă, prizând puţină cocaină, agăţând fetele cu ciorapi cu plasă. 
Simţise atunci că nu era în elementul lui. In seara asta însă, 
îmbrăcat în uniforma albastră, dotat cu legitimaţia de polițist și 
cu pistolul, stând lângă un individ pe care l-ar fi ridiculizat cu 
câţiva ani în urmă, acum colegul său, se simţea ca și cum s-ar fi 
eliberat. 

— „.„„și atunci mi-a aruncat o bombă. Mi-a spus că-i place de 
mine și toate celelalte, numai că se întâlnește și cu altul, unul 
de la Redskins. 

— Joe Jacoby? întrebă Ramone, privindu-l pe Holiday dintr-o 
parte. 

— Nu, nu cu bestia aceea. 

— Atunci cu cine? 

— Unul din apărare. Și nu Donnie Warren, dacă înţelegi ce 
vreau să spun... 

— Vrei să spui că se întâlnește cu un fotbalist de culoare? 

— Cu unul dintre ei, spuse Holiday. Și știi că lor le plac fetele 
albe. 

— Cui nu-i plac? întrebă Ramone. 

Printre părâiturile de la staţiile de transmisie din mașini îl 
auziră pe Cook spunându-i unuia dintre oamenii din echipa lui 
să-l ţină la distanţă de cadavru pe reporterul de la Canalul 4, 
care încerca să intre pe sub banda galbenă. 


— Punkist nenorocit, spuse Cook, rostind cuvintele cu voce 
tare, asigurându-se că reporterul va auzi și el. Asta-i ăla din 
pricina căruia a fost omorâtă o martoră în Congress Park. S-a 
apucat să spună în direct despre cum o tânără era pe punctul de 
a depune mărturie... 

— Nu mi-a picat bine când am auzit ce mi-a spus, trebuie să 
recunosc, spuse Holiday, privindu-l pe Cook, dar văzându-și mai 
departe de povestea lui. 

— Din cauză că tipul e de culoare? 

— Nu pot să mint. Mi-a fost greu să trec cu vederea chestia 
asta. Adică atunci când eram împreună cu ea, la asta mă refer. 

— De ce, te-ai simţit stânjenit, sau de ce? 

— Ei, haide! Jucător profesionist de fotbal, mă compar eu... 
Holiday își tinu palma la vreo treizeci de centimetri de zona 
genitală. Cred că tipu' o are cam atâta... 

— Este una dintre condiţiile de a intra în NFL?. 

— Ce? 

— Le verifică și dinţii. 

— Vreau să spun că eu sunt un tip obișnuit. Adică acolo jos. 
Să nu mă înţelegi greșit, e Kielbasa Street! când ajunge sângele 
acolo, dar atunci când doar atârnă așa... 

— Unde vrei să ajungi? 

— Știind că fătuca și-o trăgea cu individul ăsta, cred că până 
la urmă nu am mai rezistat. 

— Și ce-ai făcut, ai lăsat-o baltă? 

— A, nu, cu așa o frumuseţe de fund cum avea ea, în niciun 
caz nu aveam de gând să o las baltă! A, nu! 

O femeie se strecurase pe sub bandă în vreme ce ei stăteau 
de vorbă, și când ajunse în apropierea corpului neînsufleţit al 
fetei și se uită la el, vomită pe iarbă. Inspectorul Cook își scoase 
pălăria, își trecu degetul peste borul acesteia și respiră adânc. 
Își puse din nou pălăria pe cap, și-o aranjă și cercetă din ochi 
perimetrul locului crimei. Se întoarse spre individul de lângă el, 
un poliţist alb pe nume Chip Rogers, și arătă înspre Ramone și 
Holiday. 

— Spune-le celor doi băieţi albi de acolo să-și facă treaba ca 


” National Football League - Liga Naţională de Fotbal - cea mai mare 
ligă americană profesionistă din lume (n.tr.) 

10 Stradă din Boston unde se servesc cârnaţi polonezi care poartă 
acest nume. (n.tr.) 


lumea, ceru Cook. Oameni care își varsă maţele, periclitându-mi 
scena crimei... Dacă nu sunt în stare să-i ţină la distanţă pe 
oamenii ăștia, găsește-mi niște indivizi care s-o poată face! Eu 
nu mă joc aici! 

Ramone și Holiday se îndreptară imediat spre banda galbenă, 
se întoarseră cu spatele și adoptară o poziţie plină de autoritate. 
Holiday își desfăcu picioarele și își vâri degetele în curea, fără să 
se lase impresionat de cuvintele lui Cook. Maxilarul lui Ramone 
se încordă, simțind o umbră de mânie din cauză că fusese numit 
„băiat alb” de către polițistul de la Omucideri. Mai fusese strigat 
așa din când în când, acolo unde crescuse, în afara 
Washingtonului, și de multe ori și în oraș, în timp ce juca 
baseball sau baschet. Nu-i plăcea să fie numit așa. Ştia că 
formula avea menirea de a-l răni, și se presupunea că el va 
înghiţi acest lucru, iar asta îl deranja și mai tare. 

— Dar tu? îl întrebă Holiday. 

— Eu ce? răspunse Ramone. 

— N-ai și tu pe cineva? 

Ramone nu-i răspunse. Pusese ochii pe o femeie anume, 
polițistă și ea, Doamne-ajută! Numai că învățase să nu-l lase pe 
Holiday să se amestece în viaţa lui personală. 

— Haide, frate, îl îndemnă Holiday. Eu ţi-am povestit despre 
mine, acum spune-mi și tu ceva despre tine. Ai pe cineva în 
vizor? 

— Da, pe soră-ta mai mică, răspunse Ramone. 

Holiday rămase cu gura căscată și în ochi i se citi mânia. 

— Soră-mea a murit de leucemie când avea unsprezece ani, 
rahat cu ochi ce ești! 

Ramone își întoarse privirile. Preţ de o clipă nu se auziră decât 
pârâitul, ţiuitul staţiilor de transmisie ale poliţiei și conversațiile 
cu voce scăzută ale spectatorilor din mulţime. Apoi Holiday 
chicoti și-l pocni pe Ramone cu palma peste spate. 

— Glumesc, Giuseppe! O, Doamne, ce te-am păcălit! 

Descrierea victimei fusese confruntată cu o listă de 
adolescente din zona respectivă care fuseseră date dispărute. O 
jumătate de oră mai târziu, un bărbat fu adus la fața locului 
pentru identificare. După ce se uită la trupul neînsufleţit, urletul 
acelui tată în suferinţă umplu tăcerea nopţii. 

Numele victimei era Eve Drake. În anul care trecuse, alţi doi 
adolescenţi de culoare, amândoi locuind în zonele mai sărace 


ale orașului, fuseseră uciși, și apoi trupurile lor fuseseră 
abandonate într-un mod asemănător în grădinile comunităţii, 
ambii fiind descoperiţi la scurt timp după răsăritul soarelui. 
Amândoi fuseseră împușcați în cap, și amândoi aveau urme de 
spermă în rect. Se numeau Otto Williams și Ava Simmons. Ca și 
Otto și Ava, numele mic al lui Drake, Eve, se citea identic de la 
dreapta la stânga, ca și de la stânga la dreapta. Presa făcuse 
asocierea și botezase evenimentele drept „Crimele Palindrom”. 
În cadrul departamentului, unii poliţişti începuseră să-l 
numească pe criminal „Grădinarul Nopţii”. 


În cealaltă parte a orașului, la aceeași oră la care tatăl 
plânsese deasupra trupului neînsufleţit al fiicei sale, tinerii din 
Washington, D.C. Se aflau în casele lor, uitându-se la Miami 
Vice, prizând cocaină în timp ce urmăreau acţiunile a doi polițiști 
sub acoperire și încercările lor de a stopa traficul de droguri. 
Alţii citeau romane faimoase scrise de Tom Clancy, John Jakes, 
Stephen King și Peter Straub, sau stăteau în baruri și discutau 
despre șansele în scădere ale jocului în prelungiri ale echipei 
Washington Redskins condusă de Jay Schroeder. Alţii se uitau pe 
casete video închiriate la Politistul din Beverly Hills sau la Codul 
tăcerii, filme de top în acea săptămână la Erol's Video Club, sau 
transpirau împreună cu Jane Fonda urmărind Workout, ori 
ieșiseră în oraș și prinseseră ultima apariţie a lui Michael J. Fox 
la Circle Avalon, sau Caligula, în Georgetown. Mr. Mister” și 
Midge Ure! se aflau în oraș, cântând în cluburi. 

În timp ce acești reprezentanţi ai generaţiei Reagan se distrau 
la vest de parcul Rock Creek și la periferie, polițiștii și specialiștii 
criminologi lucrau la scena crimei dintre 3rd Street și E Street, în 
zona Greenway, în sud-estul Washingtonului. Nu aveau de unde 
să știe că aceasta fusese ultima victimă a Ucigașului Palindrom. 
Până acum se știa doar că era o adolescentă moartă, una dintre 
cele trei crime neelucidate de același fel, și că exista cineva, 
undeva, care comitea aceste crime. 

Într-o noapte rece și ploioasă din decembrie 1985, doi polițiști 
tineri în uniformă și un poliţist de la Omucideri de vârstă mijlocie 
se aflau la scena crimei. 


1 Formaţie americană de muzică pop-rock din anii 1980 (n.tr.) 
12 Chitarist, cântăreţ și compozitor scoţian de muzică pop (n.tr.) 


2005 


Capitolul 2 


Individul  mărunţel cu părul sârmos din camera de 
interogatoriu, care stătea umil pe scaun, se numea William 
Tyree. Pe scaunul din faţa lui se afla polițistul Paul „Bo” Green. 
Pe masa dreptunghiulară dintre ei se găseau o cutie de coca- 
cola și o scrumieră cu chiștoace de Newports!5. Camera putea 
de la nicotină și de la duhoarea de transpiraţie care venea 
dinspre Tyree. 

— Ăștia-s adidașii pe care i-ai purtat? întrebă Green, arătând 
înspre încălțămintea lui Tyree. Ăştia pe care-i ai în picioare? 

— Aștia pe care-i am sunt huaraches!*, răspunse Tyree. 

— Vrei să spui că adidașii ăștia, pe care-i porţi acum, nu i-ai 
purtat și ieri? 

— Nu, nici vorbă. 

— Spune-mi ceva, William. Ce mărime porţi? 

Părul lui Tyree era plin de scame. Avea o tăietură mică sub 
ochiul stâng, acum cicatrizată. 

— Păi ăștia-s numărul 41, spuse Tyree. De obicei, port 
numărul 42. Ştii că Nike au numerele mai mari. 

Agentul de poliţie Gus Ramone, care urmărea interogatoriul 
pe un monitor dintr-o încăpere alăturată, își permise primul 
zâmbet din acea zi. Chiar și interogat pentru crimă, chiar și 
aflându-se sub luminile fluorescente din camera de 
interogatoriu, un bărbat va simţi întotdeauna nevoia să mintă 
sau să se justifice în legătură cu mărimea de la pantofi. 

— Bine, spuse Green, și își împreună mâinile pe masa din faţa 
lui. Deci pantofii sport Nike pe care-i porţi acum... vrei să spui că 
ieri nu-i purtai tot pe ăștia? 

— Ba purtam Nike, dar nu pe ăștia. 

— Ce fel de adidași purtai, William? Ce vreau să spun este ce 
fel de pantofi sport Nike purtai când ai vizitat-o pe fosta ta soţie 
ieri, în apartamentul ei? 

Fruntea lui Tyree se încreţi în timp ce se gândea la întrebare. 

— Eram încălţat cu Twenties. 


2 Tigări americane mentolate (n.tr.) 
14 Un fel de sandale mexicane (n.tr.) 


— Da? Fiul meu poartă din ăștia. 

— Sunt foarte apreciaţi de tineri. 

— Twenties negri? 

— Nu. Ai mei sunt alb cu albastru. 

— Deci dacă ne ducem acum în apartamentul tău, vom găsi o 
pereche de Twenties albi, mărimea 41? 

— Nu se mai găsesc în apartamentul meu. 

— Dar unde sunt? 

— l-am pus într-o sacoșă împreună cu alte lucruri. 

— Ce alte lucruri? 

— Blugii și tricoul pe care le-am purtat ieri. 

— Blugii și tricoul cu care erai îmbrăcat când ai vizitat-o pe 
fosta ta soție? 

— Înî. 

— Ce fel de sacoșă? 

— O sacoşă din alea de la Safeway. 

— O sacoșă pentru cumpărături, pe care scrie Safeway? 

Tyree încuviinţă din cap. 

— Una dintre sacoșele alea din plastic pe care le au acolo. 

— Ai mai pus și altceva în sacoșă? 

— In afară de hainele mele și de adidași? 

— Da, William. 

— Am pus și un cuţit. 

Polițistul Anthony Antonelli, așezat alături de impasibilul 
Ramone în camera cu monitorul video, se aplecă în față. Bo 
Green, în camera de interogatoriu, făcu același lucru. William 
Tyree nu se retrase mai în spate din spaţiul pe care i-l invadase 
Green. Se afla împreună cu Green în camera de interogatoriu de 
mai multe ore și se obișnuise cu prezenţa acestuia. 

Green începuse fără să se grăbească, discutând cu Tyree 
verzi și uscate, însă învârtindu-se mereu în jurul uciderii lui 
Jacqueline Taylor. Green și Tyree urmaseră amândoi același 
liceu, Ballou, deși nu în aceeași perioadă. Green îl cunoscuse pe 
fratele mai mare al lui Tyree, Jason, un jucător de baseball 
destul de cunoscut, care lucra acum ca funcţionar la poștă. 
Discutaseră despre vechiul cartier, unde se putea mânca cel 
mai bun sendviș cu pește în anii 1980, despre faptul că muzica 
era mai benefică pe vremea aceea și despre faptul că părinţii 
aveau mai mare grijă de copiii lor, și dacă nu puteau, vecinii se 
ofereau să dea o mână de ajutor. 


Green, un tip masiv cu ochii blânzi, nu se grăbea niciodată, și 
datorită faptului că era familiarizat cu acest domeniu și cu 
numeroasele familii pe care le cunoscuse de-a lungul anilor, 
ajungea să fie îndrăgit, în cele din urmă, de mulţi dintre 
suspecţii din camera de interogatoriu, mai ales de cei dintr-o 
anumită generație. Devenea prietenul și confidentul lor. 
Ramone se ocupa de cazul lui Jacqueline Taylor, dar îl lăsase pe 
Green să conducă interogatoriul, care era de o importanţă 
crucială. După cum se părea, Green era pe punctul de a finaliza 
în curând acest lucru. 

— Ce fel de cuţit, William? 

— Un cuţit mare pe care-l aveam în bucătărie. Ştii, din acela 
de tăiat carne. 

— Ca un cuţit de măcelărie? 

— Ceva de genul ăsta. 

— Şi ai pus cuțitul și hainele în sacoşă... 

— Cuţitul era murdar de sânge, de aia, spuse Tyree, ca și cum 
i-ar fi explicat unui copil ceva ce era evident. 

— Şi hainele tale și adidași? 

— Şi alea erau murdare de sânge. 

— Unde ai pus sacoșa? 

— Ştii unde este restaurantul acela Popeyes în Pennsylvania, 
chiar lângă Minnesota? 

— Da. 

— Acolo este un local, chiar pe partea cealaltă a străzii... 

— Penn Liquors. 

— Nu, mai jos. Unul care are nume evreiesc. 

— Te referi la Saul's? 

— Da. Noaptea trecută. 

Green clătină din cap în mod firesc, ca și cum cineva tocmai i- 
ar fi spus scorul la un joc de fotbal sau că și-a lăsat farurile 
aprinse la mașină. 

In camera video, Ramone deschise ușa și îl chemă pe 
polițistul Eugene Hornsby, care stătea cu fundul pe un birou, pe 
jumătate așezat, pe jumătate în picioare, alături de poliţista 
Rhonda Willis, ambii în zona birourilor VCB”. 

— L-am prins, spuse Ramone, și atât Hornsby, cât și Rhonda 
Willis îşi îndreptară poziția. Gene, știi localul ăla din 
Pennsylvania, Saul's? 


15 Violent Crime Branch - Departamentul Crime Violente (n.tr.) 


— Chiar lângă Minnesota? întrebă Hornsby, un bărbat de 
treizeci și opt de ani, cu o înfățișare ștearsă, care crescuse în 
zona aceea infamă din nord-est numită Simple City. 

— Da. Domnul Tyree spune că a aruncat acolo un cuţit de 
măcelărie și hainele sale „în tomberonul din spate. Și a pus și o 
pereche de pantofi sport Nike Twenties alb cu albastru tot acolo, 
mărimea 41. Toate sunt într-o sacoșă Safeway. 

— De hârtie sau de plastic? întrebă Hornsby cu un zâmbet 
abia schiţat. 

— Plastic, răspunse Ramone. Ar trebui să fie acolo. 

— Dacă cei de la salubrizare nu au ridicat încă gunoiul, spuse 
Rhonda. 

— Am auzit asta, să știi, spuse Ramone. 

— O să trimit niște băieţi acolo imediat, zise Hornsby, 
jucându-se cu o legătură de chei de pe biroul lui. Și o să mă 
asigur că bobocii n-o să facă vreo greșeală. 

— Mulţumesc, Gene, spuse Ramone. Când vine mandatul ăla, 
Rhonda? 

— Vine, răspunse Rhonda. Nimeni n-o să intre și n-o să iasă 
din apartamentul lui Tyree până nu-l obţinem. În acest moment 
avem o mașină de patrulare parcată chiar în faţă. 

— Bine, atunci. 

— Bună treabă, Gus! îl felicită Rhonda. 

— Bo a făcut totul, explică Ramone. 

În camera de interogatoriu, Bo Green se ridică de pe scaun. 
Se uită la Tyree, care se ridicase puțin în scaunul lui. Tyree 
arăta de parcă tocmai era cuprins de un acces de febră. 

— Mi-e sete, William. Şi ţie? 

— Mi-ar prinde bine încă un suc. 

— Ce vrei, același lucru? 

— De data asta aș putea primi un suc Slice? 

— Nu avem din ăsta. Tot ce avem asemănător este Mountain 
Dew. 

— Merge și ăsta. 

— Ai ţigări destule? 

— Da, am. 

Polițistul Green se uită la ceas, apoi direct în camera de filmat 
montată sus pe perete. 

— Ora 3.42 după-amiaza, spuse el înainte să iasă din cameră. 

Lumina de deasupra ușii de la camera de interogatoriu 


rămase verde, indicând faptul că banda încă se derula. În 
interiorul camerei video, Antonelli citea pagina sportivă de la 
Washington Post și mai arunca din când în când câte o privire la 
monitor. 

Bo Green fu felicitat de Ramone și de Rhonda Willis. 

— Bună treabă, spuse Ramone. 

— Chiar voia să vorbească, replică Green. 

— Locotenentul a spus să vii înapoi când ai vreo informaţie, 
spuse Rhonda. Procurorul vrea să fie ca o, cum se spune, 
interfață. 

— Rhonda zice că l-am cucerit pe Littleton, adăugă Ramone. 

— Mititelul:$ de el! rosti Green. 

Gus Ramone își mângâie mustaţa neagră. 


16 joc de cuvinte, little de la Littleton însemnând „mic“ în limba 
engleză (n.tr.) 


Capitolul 3 


Dan Holiday îi făcu un semn barmanului, cu o mișcare 
circulară amplă cu degetul arătător pe deasupra paharelor care 
nu erau chiar goale, dar destul de goale. 

— La fel, spuse Holiday. Pentru mine și prietenii mei. 

Bărbaţii de la bar erau complet adânciţi într-o conversaţie 
care trecuse de la Angelina Jolie la Santana Moss, și pe urmă la 
noul Mustang GT, susţinându-și fiecare cu vehemenţă punctele 
de vedere, toate fiind, în cele din urmă, absolut lipsite de 
importanţă. Conversaţia era doar ceva care să ţină companie 
alcoolului. Nu puteai numai să stai și să bei. 

Pe scaunele de la bar erau așezați vânzătorul de covoare Jerry 
Fink, scriitorul liber-profesionist Bradley West, un antreprenor 
rezidenţial pe nume Bob Bonano și Holiday. Niciunul dintre ei nu 
avea șefi. Toţi aveau genul de slujbă care le permitea să bea 
banii câștigați în urma unei zile de muncă fără să se simtă 
vinovați. 

Se întâlneau, neoficial, de mai multe ori pe săptămână la 
Leo's, o tavernă de pe Georgia Avenue, între Geranium și Floral, 
în Shepherd Park. Era o simplă cameră dreptunghiulară cu un 
bar din stejar care ajungea din faţă până în spate, douăsprezece 
scaune de bar, câteva mese de patru persoane și un tonomat cu 
niște cântăreţi obscuri de muzică soul. Pereţii erau proaspăt 
văruiți și nu erau decoraţi cu postere cu bere, flamuri sau 
oglinzi, ci aveau expuse fotografii cu părinţii lui Leo în 
Washington și cu bunicii lui în satul lor grec. Barul era o mică 
oază în cartier, nu era niciun loc sângeros, nici adăpost pentru 
traficanţi. Era doar un loc potrivit pentru a te revigora în mijlocul 
după-amiezii. 

— Doamne, ce puţi! exclamă Jerry Fink, care stătea lângă 
Holiday, rotindu-și cuburile de gheaţă în paharul lui de cocktail. 

— Se numește Axe, spuse Holiday. Puștii îl folosesc. 

— Dar nu mai ești un puști, hombre"! 

Jerry Fink, crescut pe River Road și absolvent al liceului Walt 
Whitman, una dintre cele mai bune și mai albe școli publice din 
ţară, se exprima adesea colorat, sau agramat. Îi crea impresia 
că-l făcea să pară ca unul crescut pe stradă. Era scund, cu 


1! „Omule“, în limba spaniolă, în original (n.tr.) 


abdomenul voluminos, purta în încăpere ochelari cu lentile 
colorate și își făcea părul permanent, spunând „tunsoarea mea 
evreo-africană”. Fink avea patruzeci și opt de ani. 

— Spune-mi ceva nou! 

— Te întreb doar de ce folosești porcăria asta. 

— E foarte simplu. Pentru că acolo unde m-am trezit în 
dimineaţa asta, nu am avut la îndemână propriile cosmeticale, 
dacă pricepi ce vreau să spun! 

— Asta era! exclamă West. 

Holiday rânji și își îndreptă umerii. Era la fel de slăbănog cum 
fusese și la douăzeci de ani. Singurul indiciu al faptului că avea 
patruzeci și unu de ani era burtica pe care o făcuse de la 
obiceiul de a trage la măsea de ani de zile. Cunoscuţii îi spuneau 
„cocoașa Holiday”. 

— Tati, spune-ne o poveste înainte de culcare, ceru Bonano. 

— Bine, răspunse Holiday. leri am avut de făcut o cursă, un 
client din New York. Un investitor barosan care studia o 
companie pe punctul de a fi listată la bursă. L-am dus cu mașina 
la o clădire cu birouri din zona Dulles, l-am așteptat câteva ore, 
pe urmă l-am dus înapoi cu mașina în centru, la Ritz. Așa că 
aseară mă întorceam spre casă, dar mi s-a făcut sete și am oprit 
la Royal Mile din Wheaton pentru una mică. Imediat ce am 
intrat, am remarcat o brunetă care stătea cu încă două femei. 
Nu mai era tinerică, dar era atrăgătoare. Ni s-au întâlnit privirile, 
iar ochii ei au rostit un milion de cuvinte. 

— Ce spuneau ochii ei, Doc? întrebă West cu oboseală în 
voce. 

— Spuneau „Mi-e foame de Johnny Johnson”. 

Ceilalţi clătinară din cap la auzul acestei afirmaţii. 

— Nu am acţionat imediat. Am așteptat până s-a ridicat să se 
ducă la toaletă. Trebuia să arunc o privire la fundul ei, ca să mă 
asigur că nu mă pregăteam pentru vreun spectacol de groază 
mai târziu. Oricum, am verificat-o și corespundea. Dăduse 
naștere la copii, era evident, dar nu existau stricăciuni majore, 
ca să spun așa. 

— Haide, omule! exclamă Bonano. 

— Ai răbdare! Imediat ce s-a întors de la toaletă, am luat-o de 
lângă prietenele ei cât ai zice pește. Nu m-a costat decât două 
Miller Lites. Nici măcar nu și-a terminat berea, și mi-a și spus că 
e gata să plece. Holiday își scutură scrumul de la ţigară. Mă 


gândeam s-o duc în parcarea de pe partea cealaltă a străzii și s- 
o las să mi-o sugă, sau ceva de genul ăsta. 

— Şi se mai spune că a dispărut romantismul, comentă West. 

— Numai că ea nu voia așa ceva, continuă Holiday, 
nesesizând ironia lui West, sau ignorându-l pur și simplu. „Nu o 
fac în mașină, mi-a spus. Nu mai am șaptesprezece ani.” La 
naiba, m-am gândit, dar, hei, nu aveam de gând să refuz așa un 
funduleț. 

— Chiar dacă nu mai avea șaptesprezece ani, spuse Jerry 
Fink. 

— Ne-am dus acasă la ea; avea doi copii, un băiat adolescent 
și sora lui mai mică, care de-abia și-au întors capetele de la 
televizor când am intrat în casă. 

— La ce se uitau? întrebă Bonano. 

— Ce importanţă are? răspunse Holiday. 

— Face povestea mai bună. Mă face s-o văd cu claritate în 
mintea mea. 

— Era unul dintre episoadele de la Lege și Ordine, spuse 
Holiday. Știu asta pentru că am auzit sunetul acela specific pe 
care-l fac: pam-pam! 

— Continuă, ceru Fink. 

— Bine, spuse Holiday. Ea le-a spus copiilor să nu stea până 
târziu, pentru că aveau școală a doua zi, pe urmă m-a luat de 
mână și am urcat spre camera ei. 

Sună telefonul mobil care era așezat pe tejgheaua barului, în 
faţa lui Bob Bonano, „expertul în bucătării și băi”. Acesta îi 
verifică afișajul și nu se clinti să răspundă. Dacă era o afacere 
nouă, răspundea la apel. Dacă era un client pe care-l păcălise 
deja, nu răspundea. De cele mai multe ori, nu răspundea. 
Afacerea lui Bonano se numea „Maeștrii Caselor”. Jerry Fink o 
numea însă „Ticăloșii Caselor”, și, uneori, chiar „Măcelarii 
Caselor”, când se simţea mai în vervă. 

— Ai regulat-o în timp ce copiii ei erau la parter, uitându-se la 
televizor? întrebă Bonano, cu privirile aţintite încă la telefonul 
mobil, a cărui sonerie cânta The Good, the Bad and the Ugly. 

Bonano, măsliniu, cu trăsături mari și mâini voluminoase, se 
imagina un cowboy, dar arăta la fel de italian ca salamul agăţat 
de sfoară. 

— l-am pus mâna la gură când a început să facă zgomot, 
spuse Holiday, ridicând din umeri. Aproape că mi-a mușcat 


palma. 

— Hai, nu te mai lăuda! spuse Fink. 

— Nu fac decât să spun cum a fost, încheie Holiday. Tipa asta 
era ca un animal sălbatic. 

Barmanul, Leo Vazoulis, lat în spate, cu început de chelie, cu 
părul grizonant, subţire, și mustaţa neagră, îi servi cu băuturi. 
Tatăl lui Leo cumpărase clădirea cu bani gheaţă cu patruzeci de 
ani în urmă și o amenajase ca restaurant, până când murise în 
urma unui atac de cord. Leo moștenise proprietatea și 
transformase restaurantul în bar. Nu-l bătea nimeni la cap în 
privinţa taxelor și a utilităţilor, și scotea bani buni cu un efort 
mai mic decât tatăl său. Leo goli scrumierele și se îndepărtă. 

— Asta nu explică parfumul tău, spuse Fink. 

— Este un deodorant, lămuri Holiday. Ei bine, pe recipient 
scria că este o combinaţie între deodorant și apă de colonie. 
Ceva de genul ăsta. 

— Am citit un articol despre asta, interveni West. Este ca un 
fenomen. 

— Azi-dimineaţă, eram întins în patul acestei femei, 
așteptând-o să-și ducă copiii la școală, încercând să găsesc un 
plan pentru a pleca. Am auzit ușa și mașina ei SUV pornind, m- 
am dat jos din pat, m-am dus în dormitorul fiului ei și m-am dat 
la subsuoară cu deodorantul pe care l-am găsit pe masa lui de 
toaletă. Am dat puţin cu spray și acolo jos, înţelegeţi ce vreau să 
spun? Ca să-i îndepărtez mirosul de pe mine. 

— Axe, spuse Bonano, ca și cum ar fi încercat să-l ţină minte. 

— Axe Rejuvenante scria pe recipient. Se pare că le place 
foarte mult tinerilor. 

— Miroși ca o prostituată, spuse Fink. 

Holiday suflă în afară fumul de la ţigară și replică: 

— La fel și maică-ta! 

Își terminară băuturile și fură serviţi cu încă un rând. Bonano 
își ignoră apelurile telefonice, iar Fink dădu un telefon, 
promițând unei gospodine din Palisades că va veni „într-o zi 
săptămâna viitoare” să-i măsoare camera. Fink încheie 
convorbirea și se îndreptă spre tonomat, introduse câteva fise, 
apoi porni câteva melodii. Ascultară o melodie de Ann Peebles, 
apoi una de Syl Johnson, și atunci când începu partea mai 
ritmată, mișcară cu toții din cap în ritmul ei. 

— Cum merge romanul, Brad? întrebă Holiday, scuturând o 


țigară de tejghea și atingându-i ușor cotul lui Fink. 

— II fac în minte, spuse West, care avea barba căruntă și 
părul lung, tot cărunt. Işi lăsase barba să-i crească după ce Fink 
îi spusese că arăta ca o doamnă în vârstă cu tot părul acela. 

— Nu ar trebui să fii acum la Newyorka, sau cum s-o mai fi 
chemând locul acela? întrebă Fink. Se referea la cafeneaua 
aceea sentimentală de la periferia orașului, la colţul de după 
Crisfield's. Îi văd acolo pe indivizii aceia din cartierul tău, stând 
cu câte o cafea cu lapte dublă în față, bătând de zor în 
tastaturile lor. 

— Şİ purtând berete, spuse Bonano, dând o notă mai 
frumoasă spuselor acestuia. 

— Indivizii aceia nu scriu nimic, replică West. Se masturbează. 

— Nu ca tine, zise Holiday. 

Vorbiră despre tânărul cel nou pe care Gibbs îl alesese ca 
fundaș. Vorbiră despre femeile din filmul Neveste disperate cu 
care le-ar fi făcut plăcere să se culce, motive pentru care le-ar fi 
dat pe celelalte jos din pat, și despre Chrysler 300. Bonano 
spuse că îi plăceau liniile, dar arăta ca o mașină pentru negri cu 
jantele acelea ale ei. În mintea lui, era pur și simplu cea mai 
bună descriere. Totuși, se uită în jur înainte de a o spune. 
Noaptea, majoritatea clienţilor de la barul de aici erau de 
culoare, la fel ca angajaţii. După-amiaza, de multe ori erau 
numai ei: patru alcoolici albi în curs de îmbătrânire, care nu 
aveau alt loc unde să se ducă. 

Discuţia despre mașină duse în mod natural la un alt subiect, 
cel al crimelor, și toate capetele se răsuciră înspre Holiday, care 
era cel mai informat despre aceste treburi. 

— Devine din ce în ce mai bine, spuse Fink. Rata criminalităţii 
a scăzut la jumătate faţă de cum era acum zece ani. 

— Pentru că i-au băgat pe majoritatea ticăloșilor în închisoare, 
explică Bonano. 

— Criminalii violenţi s-au mutat în Prince George County, 
ăsta-i adevărul, spuse Fink. Au mai multe crime acolo anul ăsta 
decât sunt în Washington. Și asta fără să mai pomenim despre 
spărgătorii de mașini și de violatori. 

— Nu e niciun mister la mijloc, spuse West. Indivizii albi și cei 
de culoare plini de bani se mută înapoi în oraș și îi împing pe 
sărmanii oameni de culoare înspre Prince George. La naiba, 
zonele alea dintre șoseaua de centură și Southern Avenue? 


Capitol Heights, District Heights, Hillerest Heights... 

— Heights!*, rosti Bonano, clătinând din cap. Ca și cum ar 
avea castele pe dealurile alea și prostii din astea. Isuse! Și ca să 
nu mai pomenim de Suitland. O porcărie! 

— Este ca sud-estul reeditat, cu zece ani în urmă, aprecie 
Fink. 

— E vorba despre cultură, lămuri Bonano. Cum naiba poţi 
schimba asta? 

— Spitalul de nebuni, spuse Fink. A devenit o denumire ori 
afectuoasă, ori peiorativă pentru Prince George County, în 
funcţie de persoana care o folosește. Înseamnă că ţinutul nu 
este cu nimic diferit și la fel de rău ca regiunile din estul 
Washingtonului, populate de oameni de culoare, pline de crime. 

— La ce să te aștepți? spuse West. Sărăcia duce la violenţă. 

— Chiar, Hillary? spuse Bonano. 

— Nimeni nu mai respectă legile, rosti Holiday foarte încet. 

Se uită în paharul său, își zdrăngăni cuburile de gheaţă și 
dădu pe gât restul conţinutului. Își luă ţigările și mobilul de pe 
tejgheaua barului și se ridică de pe scaun. 

— Unde pleci? întrebă Fink. 

— La muncă, răspunse Holiday. Am o treabă importantă de 
făcut. 

— la-o încetișor, Doc, spuse Bonano. 

— La revedere, domnilor, spuse Holiday. 

Holiday ieși din barul lui Leo în lumina orbitoare. Purta o 
cămașă albă și un costum negru. Şapca o avea în mașină. 


Capitolul 4 


Poliţiștii Ramone și Green mergeau pe coridorul central, lipsit 
de ferestre, al birourilor Departamentului Crime Violente, un 
amestec de cubiculumuri și de mese așezate în șir, sediul multor 
polițiști care lucrau la cazurile de crimă și, așa cum afirmase 
cineva, la acele cazuri ce priveau victimele care nu muriseră 
încă, dar care fuseseră totuși afectate profund și serios. În timp 
ce se deplasau, li se adresară felicitări, dar și unele glume pe 
seama lui Ramon din partea câtorva polițiști care se aflau în 
birou. Comentariile făceau aluzie la faptul că tot greul fusese 
făcut de Green, dar Ramone era cel care va culege laurii pentru 


18 înălţimi (n.tr.) 


elucidarea cazului. Lui Ramone nu-i păsa. Fiecare are punctul lui 
forte, iar al lui Green se manifesta în camera de interogatoriu. 
Era foarte fericit că primise ajutor - orice era necesar pentru a 
ajunge la final. Ce era însă mai mult decât evident, din toate 
punctele de vedere, era că toate merseseră ca pe roate încă de 
la început. 

Cu o zi înainte, Ramone era de serviciu când sunase 
administratorul unui bloc cu apartamente de închiriat, care 
declarase că descoperise un cadavru care zăcea pe pragul ușii 
deschise de la unul dintre apartamente. Ramone preluase acest 
caz. Rhonda Willis, persoana cea mai apropiată de ideea de 
partener pe care o avusese vreodată, urma să-l asiste. 

Oamenii de la patrulare și un locotenent de la Secţia 7 
așteptau în stradă în momentul în care sosiseră Gus Ramone și 
Rhonda Willis. Scena crimei se afla la etajul trei de pe Cedar 
Street, S.E., în unul dintre apartamentele neîncăpătoare care se 
aliniau pe ambele părţi ale unei străzi înguste care dădea în 
14th Street și care se termina cu un teren de sport. 

După mai multe ore, când cadavrul fusese deja băgat în sacul 
mortuar și transportat de acolo, Ramone și Willis rămăseseră în 
sufrageria apartamentului, vorbindu-și foarte puţin, comunicând 
mai mult din ochi. Doi polițiști stăteau afară la ușă, pe o casă a 
scării care mirosea vag a fum de marijuana și a prăjeală. In timp 
ce specialiștii și fotograful lucrau eficient și în liniște, Ramone 
examinase o masă situată la ieșirea din sufragerie, în spaţiul 
liber de lângă trecerea înspre bucătărie. Cumpărăturile îl 
interesaseră cel mai mult. Erau împrăștiate pe acea masă, 
ieșind dintr-o pungă de hârtie. Erau acolo chiar și alimentele 
perisabile, ceea ce însemna că victima tocmai sosise de la 
magazin și nu avusese timp să pună în frigider laptele, 
brânzeturile și puiul din cauză că fusese atacată. Fusese 
înjunghiată lângă masă, presupusese el, deoarece erau stropi de 
sânge pe covorul maroniu de acolo și o dâră ducea la ușă. Apoi 
o pată mare de sânge se afla și pe covorul de la ușă. Acolo 
stătuse, ţinându-se probabil de ușa deschisă, sperând să-i vină 
cineva în ajutor, înainte să se prăbușească. _ 

Cumpărăturile îi comunicaseră și altceva. In amestecul de 
articole se găseau diverse alte lucruri, pe care le cumpărase tot 
de la magazin: Go-Gurt și Lunchables, Twizzlers de căpșuni, unt 
de arahide tartinabil cu bucăţi de alune, și foarte importantele 


Cocoa Puffs. În mod evident, victima nu fusese chiar o mamă 
conștientă de valorile nutritive ale alimentelor. Făcea parte 
dintre mamele care își cheltuiau banii mai mult pe lucruri care îi 
făceau pe copiii ei să zâmbească. Lui Ramone îi amintea de 
soţia lui, Regina, care nu uita niciodată să le aducă dulciuri de la 
magazin fiului lor, Diego, chiar dacă acesta era acum 
adolescent, și fiicei lor Alana, care avea șapte ani. El o dojenea 
pentru toată atenţia acordată în special lui Diego, că îi permitea 
să o manipuleze, că nu rezista să stea supărată pe el mai mult 
de câteva minute, că ceda întotdeauna la toate dorinţele și 
capriciile lui. Ei bine, dacă lucrul cel mai rău pe care-l putea 
spune un bărbat despre soţia lui era că își iubea prea mult 
copiii, atunci el o ducea foarte bine. 

Copiii care locuiau aici fuseseră luaţi de la școală de mătușa 
lor care îi dusese acasă la ea. Diego încă era luat de la școală 
aproape zilnic de către Regina, care înţelegea prin asta că își 
face datoria, în ciuda faptului că Ramone îi spusese că avea să-l 
facă prea molâu. 

Era un lucru bun că acei copii care locuiau în acest 
apartament nu-și văzuseră mama moartă. Fusese înjunghiată în 
repetate rânduri pe față, pe sâni, și pe gât. Jugulara tăiată era 
cauza cantităţii foarte mari de sânge scurse. Rănile de apărare 
erau reprezentate de mai multe tăieturi pe degetele victimei, iar 
una străpungea cu totul una din palme. Vomase, iar murdăria îi 
pătaseră halatul alb. 

Ramone și Willis se plimbaseră prin apartament, atenţi să nu-i 
deranjeze pe specialiştii de la Laboratorul Mobil de 
Criminalistică. Deși încă nu-și comunicaseră observaţiile unul 
celuilalt, amândoi ajunseseră la concluzii similare. Victima îl 
cunoștea pe atacator, deoarece ușa de la intrare nu indica 
niciun semn de pătrundere prin efracţie. De asemenea, femeia 
fusese înjunghiată la șase metri în interiorul apartamentului, 
lângă masă. Il lăsase pe atacator să intre în apartament. Acesta 
nu era un omor legat de droguri, nici uciderea unui martor, nici 
răzbunarea faţă de o rudă a unei persoane care era implicată în 
acest gen de treburi. Injunghierile erau aproape întotdeauna 
personale, și rareori implicau afaceri. 

Poșeta victimei se afla pe masa din bucătărie, dar nu conţinea 
vreun portofel sau chei. Când întrebase despre acest lucru, 
administratorul blocului îi spusese lui Ramone că decedata, 


Jacqueline Taylor, conducea o Toyota Corolla ultimul model. 
Mașina respectivă nu era parcată pe stradă. Ramone dedusese 
că atacatorul îi luase banii, cărțile de credit, cheile de la mașină 
și mașina. Din această perspectivă a cazului, acesta era un lucru 
bun: dacă atacatorul utiliza cărţile de credit, ar fi putut fi găsit. 
De asemenea, o mașină furată l-ar fi făcut pe acesta mai ușor 
de reperat. 

Victima își creștea singură copiii. Niște articole de 
îmbrăcăminte, mai ales lenjerie intimă, tricouri mărimea XXL și 
boxeri uriași se aflau în colţul unuia dintre sertarele de la 
dulapul din dormitor, indicând un vizitator frecvent de genul 
masculin, dar nu un rezident permanent. În al doilea dormitor se 
aflau două paturi micuţe, unul acoperit cu o cuvertură cu motive 
florale, iar celălalt cu una care avea un imprimeu cu căștile de 
protecţie de la Redskins. Camera era plină de păpuși, figurine de 
animaţie, animale de pluș și echipament sportiv, inclusiv un joc 
de baschet în miniatură și unul de fotbal pentru copiii de 
grădiniţă. Fotografiile copiilor cu vârste de școală primară, un 
băiat și o fată, se aflau în sufragerie, pe o masă laterală. 

Decedata lucrase ca asistentă medicală. Un halat alb era 
agăţat pe umeraș în dulapul din dormitorul ei, iar ea purta o 
uniformă de asistentă când fusese găsită. Administratorul 
blocului confirmase că aceasta lucra ca asistentă principală la 
Spitalul General din Washington, D.C. Acolo se afla și acum, 
zăcând într-o folie din plastic, la morga orașului. 

Examinarea preliminară nu scosese la lumină niciun martor. 
Totuși, o cameră de filmat era montată pe acoperișul clădirii, 
orientată spre intrare. Dacă în camera de filmat era pusă bandă 
și dacă aceasta funcţionase, Ramone urma să fie destul de 
ocupat. Administratorul blocului, un individ slăbănog, îmbrăcat 
complet în negru, îi spusese că de obicei camera de filmat era în 
funcțiune. Tipului îi mirosea respiraţia puternic a băutură la ora 
trei după-amiaza. Nu era mare lucru, dar îl făcuse pe Ramone să 
se îndoiască dacă într-adevăr camera de filmat fusese încărcată 
și în funcţiune. Și totuși, urma să o verifice. Nu putea decât să 
spere că avea să fie bine. 


Spre surpriza lui Ramone, banda fusese încărcată în aparat, 
iar camera fusese în condiţii perfecte de funcţionare. Apăruse 
imaginea clară a unui bărbat care părăsea apartamentul, la ora 


aproximativă la care avusese loc crima. 

— Acesta este fostul ei soț, spuse administratorul blocului, 
privind derularea imaginilor de pe casetă peste umărul lui 
Ramone, imaginea de pe monitor fiind clară ca lumina zilei. 
Venea pe aici destul de des ca să-și vadă copiii. 

Ramone transmisese prin staţie numele lui William Tyree și-l 
trecuse prin programul computerizat WACIES. Tyree nu avea 
cazier și nici arestări anterioare. Nici măcar ca minor. 

Ramone și Willis o chemaseră pe sora victimei la birourile VEB 
pentru a viziona banda. In vreme ce copiii stăteau într-o cameră 
de joacă de la sediu, sora intrase în camera video și îl 
identificase pe bărbatul care ieșea din bloc ca fiind William 
Tyree, cel de-al doilea soţ al lui Jacqueline Taylor. Fusese destul 
de supărat în ultima vreme, afirmase sora, frustrat de continua 
sa incapacitate de a-și găsi o slujbă bine plătită. Îl suspecta că 
începuse să se drogheze. De asemenea, Jackie se întâlnea cu un 
alt tip, un lucrător în construcţii pe nume Raymond Pace, iar 
acest lucru îi exacerbase lui Tyree starea sa psihică negativă. 
Pace avea antecedente, fusese închis pentru o condamnare de 
omor și „nu era bun” cu copiii lui Jackie, după spusele surorii ei. 
Ramone presupusese că tricourile și boxerii din sertarul de la 
dulapul lui Jacqueline Taylor îi aparţineau lui Pace. 

Fusese pusă o echipă de pază la apartamentul lui Tyree din 
Washington Flighlands, până când apăruse și mandatul de 
percheziţie. Ramone dăduse numerele de înmatriculare ale 
Corollei mașinilor de patrulare ale poliţiei, precum și o descriere 
a lui Tyree. Apoi îl vizitase pe Raymond Pace la locul de muncă. 
Pace nu păruse prea impresionat de veștile despre moartea lui 
Jacqueline Taylor, și chiar lăsase impresia că era un tip dur, așa 
cum îl descrisese sora victimei. Numai că maistrul lui Pace și 
câţiva colegi îi asiguraseră un alibi perfect. În orice caz, caseta 
video părea să spună toată povestea. William Tyree părea să fie 
exact persoana care comisese crima. 

Până la miezul nopţii, Tyree încă nu apăruse. Ramone și Willis 
fuseseră în tura de la opt la patru și făcuseră destule ore 
suplimentare pe acea zi. Se duseseră acasă la familiile lor și 
reveniseră în dimineaţa următoare la ora opt dimineaţa. La 
scurt timp după aceasta, un poliţist din patrulare descoperise 
numărul de înmatriculare al Corollei pe o stradă din sud-est și 
transmisese prin staţie locaţia acesteia. 


Corolla fusese parcată lângă Oxon Run Park, într-o zonă 
cunoscută pentru activităţile legate de droguri, atât ale 
vânzătorilor, cât și ale consumatorilor. Un locatar mai în vârstă 
din cartier se duse înspre Ramone și Willis, aflaţi în preajma 
polițiștilor care luau amprente de pe mânerele ușilor de la 
Corolla, și-i întrebă dacă-l căutau pe individul care parcase 
mașina. Ramone răspunse afirmativ. 

— S-a dus în clădirea aceea, spuse omul, arătând cu un deget 
încovrigat spre o clădire din cărămidă situată mai sus pe acea 
stradă. O grămadă de indivizi intră și ies de acolo tot timpul, 
deși nu au nicio treabă să stea pe acolo. 

— Din aceia care folosesc heroină? întrebase Ramone, 
încercând să determine ce tip de dependenţi de droguri va 
întâlni în clădirea respectivă. 

— Pipă, spusese locatarul, clătinând din cap. 

Ramone, Willis și mai mulţi polițiști pătrunseră în clădire cu 
tocurile închise; nu-și scoaseră pistoalele. Tyree era sus, la 
etajul al doilea, înconjurat de un nor cenușiu, împreună cu încă 
doi indivizi. 

— William Tyree? întrebă Ramone, scoțând o pereche de 
cătușe în timp ce urca scările. 

Când văzu ofițerii de poliţie și când își auzi numele, Tyree își 
întinse mâinile, lipindu-le în dreptul încheieturilor. | se puseră 
cătușele fără nicio împotrivire. În buzunare îi găsiră cheile de la 
mașina lui Jacqueline Taylor și portofelul acesteia. Totul fusese 
ușor, chiar și arestarea. 


În biroul situat mai în spate al locotenentului Maurice Roberts, 
un tânăr și respectat șef de la VCB, Ramone și Green stăteau 
așezați pe o canapea, aplecaţi deasupra unui telefon de pe o 
măsuţă din plastic. Difuzorul fusese pornit, și prin el, Ira 
Littleton, procuror federal adjunct, făcea comentarii inutile 
referitoare la arestare și la interogatoriu. Ramone și Green 
cunoșteau teoriile expuse acum de Littleton de pe vremea când 
Littleton se uita în pijamale la desenele animate de sâmbăta 
dimineaţa. Majoritatea polițiștilor de la Omucideri erau în relaţii 
bune cu procurorii din Biroul Federal. Era o necesitate să 
interacționeze cordial, bineînţeles, dar dincolo de spiritul de 
cooperare cerut, o prietenie sinceră nu se întâlnea prea des. 
Littleton, tânăr, destul de lipsit de experienţă și nesigur, nu se 


număra printre procurorii pe care polițiștii să-i respecte sau să-i 
considere prieteni. 

— Aș prefera o mărturisire completă, explicită lămuri Littleton, 
în locul unei simple recunoașteri a faptului că ieri purta haine 
pline de sânge. 

— Sigur, răspunseră Ramone și Green, aproape într-un glas. 

— Nu avem destule probe ca să-l reținem pentru acuzaţia de 
crimă, spuse Littleton. 

— Îl putem acuza pe loc de furtul maşinii, propuse Ramone. 
De asemenea, pentru posesie de lucruri furate, referitor la 
portofel și la conţinutul acestuia. Astea ar fi de ajuns ca să-l 
reținem. 

— Dar eu vreau acuzaţia de crimă, insistă Littleton. 

— Am înţeles, spuse Bo Green, uitându-se la Ramone, făcând 
o mișcare cu mâna în fața prohabului său ca și cum s-ar fi 
masturbat. 

Ramone își deplasă degetul mare la vreo doi centimetri de 
arătător, indicând lungimea probabilă a penisului lui Littleton. 

— Obţineţi mărturisirea, ceru Littleton. Și verificaţi-i ADN-ul. 

— Nicio problemă, răspunse Ramone. 

— Va consimţi să dea o probă de sânge? 

— A fost de acord, spuse Green, și i-am și luat-o. 

— Era drogat când l-aţi arestat? 

— Așa părea. 

— Asta o să se vadă în analiza sângelui. 

— Sigur. 

— Avea semne, sau ceva de genul ăsta? 

— O zgărietură pe faţă, spuse Ramone. Spune că nu-și aduce 
aminte cum s-a zgâriat. 

— ADN-ul lui va fi sub unghiile ei, zise Littleton. Punem pariu? 

— Nu pun pariuri, zise Ramone. 

— E aproape ca o lovitură de teatru. Hai să ducem povestea 
până la sfârșit. 

— Ei bine, până acum a cooperat în fiecare aspect al 
investigaţiei. A renunţat și la avocat. Singurul lucru pe care nu l- 
a făcut a fost că nu a spus pe șleau că ela omorât-o. Daro va 
face și pe asta. 

— Bine. S-a recuperat sacoșa aceea Safeway? 

— Gene Hornsby se ocupă de asta, răspunse Ramone. 

— Hornsby e un tip de treabă, spuse Littleton. 


Ramone își rostogoli ochii în cap când auzi. 

— Doamne, sper că cei de la salubritate nu au ridicat deja 
gunoiul, spuse Littleton. 

— Și eu sper, rosti Ramone, și apoi scoase limba spre telefon. 

Bo Green continua să mimeze leneș masturbarea. 

— Vrem să câștigăm, oameni buni! spuse Littleton. 

— Da! confirmă Green, întrebându-se vag, dar fără să-i pese 
cu adevărat, dacă nu cumva fusese prea categoric în răspunsul 
său. Altceva? 

— Sunaţi-mă când obţineţi mărturisirea. 

— Da, așa vom face, răspunse Ramone și închise butonul 
difuzorului. 

— Ai auzit? întrebă Green. Littleton a spus că Gene Hornsby e 
un tip de treabă. A spus-o cu un fel de tandreţe. Aproape a 
sunat ca și cum Gene i-ar fi foarte drag. 

— Lui Gene n-o să-i placă asta, spuse Ramone. 

— Mda, Gene are o problemă cu homosexualitatea. 

— Vrei să spui că Littleton și-a pus fundul la bătaie? 

— Nu știu, Gus. Tu simţi mai bine lucrurile astea decât mine. 
Unii ar putea spune că ai un al șaselea simţ. 

— Eu încerc să lucrez aici, îi întrerupse locotenentul Roberts, 
uitându-se la teancul de hârtii de pe biroul său. Mai aveţi treabă 
pe aici? 

Ramone și Green se ridicară de pe canapea. 

— Ești gata? întrebă Ramone. 

Green încuviinţă din cap. 

— Imediat ce-i duc omului meu un Mountain Dew. 


Capitolul 5 


Doi bărbaţi stăteau la bar, bând fără grabă din niște sticle de 
bere. Era o zi călduroasă, iar ușa de la intrare fusese deschisă 
ca să se răcorească interiorul și să se aerisească. Beenie Man se 
auzea cântând de la tonomatul localului, iar un bărbat și o 
femeie dansau lent în mijlocul încăperii. 

— Cum spuneai că-l cheamă pe tipul ăla? întrebă Conrad 
Gaskins. 

— Red Fury”, spuse Romeo Brock. 

Trase dintr-o țigară Kool și apoi scoase fumul încet afară. 

— Asta nu e un nume prea obișnuit. 

— Nu e numele lui de botez, spuse Brock. Red i se spunea în 
cartier, știi, din pricina pielii lui mai deschise la culoare. Fury 
vine de la mașină. 

— Avea un Mopar? 

— Soţia lui avea. Avea număr personalizat cu numele ei, adică 
„Coco”. 

— Bine, și ce s-a întâmplat? 

— O mulţime de porcării. Dar mă gândeam la crima asta pe 
care a săvârșit-o. Red a împușcat un individ într-un restaurant 
de pe 14th Street, un loc numit Casa Sufletului. Coco îl aștepta 
afară, în mașină. Red a ieșit fără să se grăbească, ţinând încă 
pistolul în mână. S-a așezat foarte calm pe locul din dreapta, iar 
Coco a pornit mașina de parcă mergea la o plimbare de 
duminică. Niciunul din ei nu se mișca prea repede, așa spun 
oamenii care i-au văzut. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
deosebit. 

— Nu a fost o mișcare prea inteligentă să părăsească locul 
unei crime cu o mașină cu numere personalizate. 

— Individului nu-i păsa nici cât negru sub unghie. Ba, la naiba, 
chiar voia ca oamenii să știe cine era el. 

— Era o mașină Sport Fury? 

Brock încuviinţă din cap. 

— Roșu pe fond alb. Din 1971, avea farurile acelea ascunse. 
Cutie de viteze automată, V8, carburator cu patru camere. Mai 
rapidă decât orice. 

— Şi de ce nu i se spunea Red Plymouth? 


1° Furia Roșie (n.tr.) 


— Pentru că Red Fury sună mai bine, spuse Brock. Red 
Plymouth nu sună la fel. 

Romeo Brock dădu pe gât o sticlă rece de Red Stripe. Un 
revolver încărcat îi era așezat confortabil în centura pantalonilor 
săi largi, pe sub o cămașă roșie pe care o purta pe dinafară. 
Avea un spărgător de gheaţă cu vârful băgat într-un dop de 
plută, lipit de gambă cu bandă scotch. 

Localul aparţinea unor emigranţi din Africa de Est și se găsea 
pe o porţiune de drum care urma să fie reconstruită aflată pe 
Florida Avenue, la est de 7th Street, în parcul Ledroit. Un steag 
etiopian era pictat pe indicatorul din faţă, iar imaginea înrămată 
a lui Haile Selassie? era agăţată pe peretele cu băuturi din 
spatele tejghelei. Barul, căruia i se spunea „La Hannibal” de 
către clienţi din cauză că acesta era numele barmanului de 
noapte, îi servea mai ales pe jamaicani, pe care Brock îi 
simpatiza. Mama lui, care lucrase ca menajeră la un hotel de la 
periferia orașului, se născuse și crescuse în Kingston. Brock 
spunea că este jamaican la origine, dar nu pusese niciodată 
piciorul pe insulă. Era, de fapt, la fel de american ca și dolarii. 

Lângă Brock, pe un scaun de bar tapiţat cu piele, stătea 
Conrad Gaskins, vărul lui mai mare. Gaskins era mic de statură 
și bine făcut, lat în spate și cu braţele musculoase. Avea ochi 
asiatici, iar oasele feţei îi erau proeminente. O cicatrice făcută 
cu lama, pe care o căpătase în închisoare, îi secționa în 
diagonală obrazul stâng. Femeile nu îl respinseseră din această 
cauză, iar bărbaţii se fereau de el. Duhnea a transpiraţie. Nu se 
schimbase de hainele de lucru, în care fusese îmbrăcat toată 
ziua. 

— Cum de l-au prins? întrebă Gaskins. 

— Pe Red? întrebă Brock. A comis atâtea crime, atâtea atacuri 
la persoană și răpiri în trei luni, încât nu mai putea ţine minte 
câţi dușmani avea. 

— Individul era, pur și simplu, un criminal. 

— La naiba, atât poliţia, cât și mafia au fost ambele pe urmele 
lui, în cele din urmă. Ai auzit de familia Genovese din New York, 
nu-i așa? 

— Bineînţeles. 


2% Ras Tafari Makonen, denumit de către rastafarieni „Haile 
Selassie“, adică „Regele regilor și Lordul lorzilor“, împărat al 
Ethiopiei între 1930-1935 și 1941-1974. (n.tr.) 


— Puseseră un premiu pentru fundul lui negru, sau cel puţin 
așa se spune. Dacă el era la curent sau nu cu acest lucru, 
oricum, a omorât un individ implicat în treaba asta. Cred că de 
asta a și fugit din oraș după aceea. 

— Și totuși a fost prins, spuse Gaskins. 

— Toţi sunt prinși până la urmă; doar știi asta. Treaba e cum 
ajungi acolo. 

— De cine a fost prins, de poliție sau de familia Corleone? 

— FBl-ul l-a prins în Tennessee. Sau Virginia de Vest, nu știu 
sigur. L-au prins dormind într-un motel pentru motociclişti. 

— L-au omorât? 

— Nu. A fost condamnat și a fost dus la o închisoare federală. 
La Marion, cred. Băieţii albi i-au făcut felul. 

— Frăția Arienilor? 

— Da. Pe vremea aia albii erau ţinuţi separat de negri. Acuma 
ce să spun, știi și tu faptul că unii dintre gardienii de la 
închisoarea Marion erau în strânsă legătură cu indivizii aceia 
care preamăreau supremaţia albilor. Unii spun că au văzut 
gardienii cum le-au dat cuțite celor din Frăția Arienilor chiar 
înainte să-l încolţească pe Red în curte, l-a ţinut la distanţă timp 
de o oră cu un capac de la o conservă. A fost nevoie de opt 
rataţi din ăia ca să-l omoare. 

— Băiatul ăsta chiar era o forță! 

— Poţi să mai zici asta o dată! Red Fury era un bărbat 
adevărat! 

Lui Brock îi plăceau poveștile de demult despre oameni în 
afara legii, așa cum fusese Red. Bărbaţi care nu dăduseră doi 
bani pe lege, sau cărora nu le păsa nici cât negru sub unghie 
dacă și când aveau să pice. Să se vorbească despre tine în 
baruri și la colţuri de stradă după ce ai murit și ai ajuns oale și 
ulcele, asta făcea ca viaţa să merite să fie trăită. Altfel, nu era 
nimic care să te facă special. „Pentru că toată lumea, criminalii 
și oamenii obișnuiți la un loc, sfârșește tot acoperită de 
pământ.” Chiar și numai pentru motivul ăsta era important să 
lași un renume răsunător în urma ta. 

— Termină-ţi berea, spuse Brock. Avem treabă. 

Ajunși afară în stradă, Brock și Gaskins se îndreptară spre 
mașina lui Brock, un Impala SS negru din 1996. Era parcat în 
Wiltberger, un cartier cu case insipide așezate una lângă alta, 
care aveau la intrare mai degrabă streșini decât verande, o 


stradă care semăna mai mult cu Baltimore decât cu 
Washington, D.C. Wiltberger se întindea în spatele teatrului 
etajat Howard, care fusese odată locul unde evoluaseră artiștii 
de la Motown și Stax și numeroși comici, versiunea de la sud de 
graniţa dintre Mason și Dixon a lui Apollo din Harlem. | se 
dăduse foc pe vremea revoltelor, și acum era înconjurat de 
panouri de construcţii. 

— Se pare că până la urmă o să facă ceva din Howard, spuse 
Gaskins. . 

— O să facă ce-au făcut și cu Tivoli, replică Brock. Aștia 
încearcă să-și bată joc de tot de orașul, dacă vrei să știi părerea 
mea. 

Merseră cu mașina în afară de Ledroit, intrară în partea de 
nord-est, pe urmă o luară în jos spre Ivy City, ieșind de pe New 
York Avenue. Timp de mai mulţi ani, aceasta fusese una dintre 
cele mai mohorâte zone din oraș, în afara drumului de navetă al 
majorităţii locatarilor, un cartier ignorat și uitat, alcătuit dintr-un 
un nod de străduţe pe care se găseau depozite, case jefuite 
așezate una lângă alta, și apartamente din cărămidă cu uși și 
ferestre din placaj. Aici era adăpostul prostituatelor, drogaţilor, 
dependenţilor de heroină, traficanţilor și al familiilor decăzute. 
Ivy City era aproape delimitat de Universitatea Gallaudet și de 
cimitirul Mount Olivet, cu deschidere spre cartierul Trinidad, 
cunoscut cândva ca reședința celui mai faimos lord al drogurilor 
din oraș, Rayful Edmond. 

Acum proprietăţile erau achiziționate și renovate peste tot în 
oraș, în locuri despre care scepticii erau convinși că nu se vor 
mai reface vreodată: zona de periferie din nord-est și sud-est, 
Petworth și Park View, Ledroit și zona din jurul South Capitol, 
unde era proiectat să se construiască un nou stadion de 
baseball. Chiar și aici, în Ivy City, pancartele cu „De vânzare” și 
„Vândut” puteau fi văzute pe proprietăţile care păreau 
indezirabile. Blocurile care fuseseră adăposturi pentru 
vagabonzi, criminali și șobolani erau igienizate și transformate 
în garsoniere moderne. Casele erau cumpărate și după șase luni 
erau vândute din nou. Muncitorii începuseră să îndepărteze 
lemnul putrezit, să pună geamuri la ferestre și să dea straturi 
noi de tencuială și de var. Cei care se ocupau de acoperișuri 
ridicau pe scări ţigle și găleți cu smoală, iar agenţii imobiliari 
stăteau pe trotuare, aruncând priviri neliniștite în jurul lor în 


timp ce discutau la telefon. 

— O să amenajeze și gaura asta de rahat? întrebă Gaskins. 

— E ca și cum ai pune leucoplast pe gaura unui pistol, dacă 
vrei să știi părerea mea, răspunse Brock. 

Conducea încet pe Gallaudet Street trecând de un șir de 
apartamente ca niște cutii cu structura din cărămidă, vizavi de o 
școală primară care era închisă. 

Brock trase pe dreapta și opri mașina. 

— la uite-l pe puștiul ăla, Charles, spuse Brock, arătând cu 
bărbia înspre un băiat de treisprezece ani care purta pantaloni 
până la gambe, un tricou cu dungi albastru cu alb și în picioare 
pantofi sport Nike albastru cu alb. Și se mai crede și șmecher. 
Pe naiba! 

— E doar un puști. 

— Toţi sunt doar niște puști. Numai că o să crească imediat. 
Lovește-i acum, și n-o să mai aibă tupeul să facă gât mai târziu. 

— Nu e nevoie să facem rău nici unui copil, vere. 

— De ce nu? 

Brock și Gaskins se dădură jos din mașină și merseră pe un 
trotuar plin de buruieni și de crăpături. Locatarii care stăteau pe 
treptele din afara apartamentelor lor, pe scaune pliante puse 
direct în praful din curți, îi urmăreau în timp ce se apropiau de 
un grup de băieţi adunaţi la intersecţia străzilor Gallaudet și 
Fenwick. Erau genul de băieţi care erau mereu pedepsiţi și care 
stăteau în același loc în care-și petrecuseră vremea și în zilele în 
care nu se duceau la școală, și în cea mai mare parte a nopţilor. 

La vederea lui Brock îndreptându-se spre ei cu pași mari, înalt 
și musculos pe sub cămașa lui roșie din vâscoză, se răsuciră și o 
rupseră la fugă. Băieţii se mișcau mai iute decât dacă ar fi fost 
urmăriţi de poliţie. Știau cine erau Brock și Gaskins, și știau de 
ce veniseră acolo și ce urmau să facă. 

Doi dintre băieţi nu o luară la fugă, deoarece realizaseră că 
era inutil s-o mai facă. Pe cel mai mare îl chema Charles, iar pe 
prietenul lui mai mic îl chema James. Charles conducea un grup 
de adolescenţi și de puști fură reguli prea stricte, care vindeau 
marijuana în special pe porţiunea aceea din Gallaudet Street. 
Începuseră să vândă doar din amuzament și pentru că doreau 
să devină gangsteri, însă apoi se treziseră cu o afacere 
înfloritoare. Cumpărau de la un furnizor din zona Trinidad, care 
își avea propriii vânzători cu bucata, dintre care câţiva lucrau în 


secret și în Ivy City, dar furnizorul nu le purta pică deoarece 
aveau colțișorul lor, îi distribuiau produsul și plăteau în 
momentul în care luau marfa. Oamenii lui Charles vindeau 
marfa ieftină în pliculeţe mici din plastic, care se închideau 
etanș în partea de sus. 

Charles încercă să se ţină tare în timp ce Brock și Gaskins se 
îndreptau spre el. Deși James se ţinea și el tare, nu îl privi pe 
Romeo Brock direct în ochi. 

Brock era cu vreo treizeci de centimetri mai înalt decât 
Charles. Se apropie și privi în jos spre băiat. Conrad Gaskins se 
întoarse cu spatele la ei, își încrucișă braţele și se uită crâncen 
la locatarii care priveau scena de pe partea cealaltă a străzii. 

— La naiba, Charles, spuse Brock. Ai o figură de parcă ai fi 
surprins că mă vezi. 

— Ştiam că ai să vii. 

— Și atunci de ce pari surprins? 

Brock îi aruncă zâmbetul său strălucitor și ameninţător. Avea 
trăsăturile ascuţite și colțuroase, accentuate de barba lui în 
stilul Van Dyke. Avea urechile ascuţite și îi plăcea să poarte 
culoarea roșie. Arăta ca un diavol înalt. 

— Am fost acolo, spuse Charles. Am fost acolo unde mi-ai 
spus. 

— Nu, nu ai fost. 

— Mi-ai spus să vin la colţul dintre Okie și Fenwick la ora 
nouă. Am fost acolo! 

Nu am spus niciun rahat de Okie. Am spus Gallaudet și 
Fenwick, adică unde ne aflăm acum. Am făcut lucrurile foarte 
simple pentru tărtăcuţa ta, ca să nu devii confuz. 

— Ai spus Okie. 

Dreapta lui Brock zbură și-l plesni pe Charles cu duritate peste 
faţă. Charles se dădu un pas înapoi și ochii i se rostogoliră în cap 
din pricina loviturii, apoi i se umplură de lacrimi, iar gura cu 
buzele strânse i se îmbufnă. Pentru a răni un băiat în mândria 
lui, Brock știa că o palmă era mult mai puternică decât un 
pumn. 

— Unde trebuia să ne întâlnim? întrebă Brock. 

— Eu... 

Charles se strădui să vorbească, dar nu putu rosti nicio vorbă. 

— Ce-i, te-ai pus pe plâns? 

Charles clătină din cap. 


— Eşti fată sau ești bărbat? 

— Sunt bărbat. 

— „Sunt bărbat”, îl îngână Brock. Ei bine, dacă ești, ești o 
caricatură de bărbat. 

O lacrimă se rostogoli pe obrazul lui Charles. Brock râse. 

— la banii și hai s-o întindem! interveni Gaskins, stând încă cu 
spatele întors spre ei. 

— Te voi mai întreba o singură dată, reluă Brock. Unde 
trebuia să ne întâlnim, Charles? 

— Chiar aici. 

— Bine. Şi de ce nu ai fost aici? 

— Pentru că nu am avut niciun ban, răspunse Charles. 

— Încă mai ești în afacere, nu-i aşa? 

— Tocmai mi-am cumpărat partea. Am de gând să obţin niște 
bani în curând. 

— Aha, deci o să ai ceva bani în curând. 

— Da. Imediat ce scot partea mea din ascunzătoare. 

— Şi atunci ce e cu umflătura aia din buzunarul tău? Şi nici 
măcar să nu încerci să-mi spui că e bărbăţia ta, pentru că 
tocmai am stabilit că nu ai nimic de genu' ăsta. 

— Dă-i pace, spuse James. 

Brock își îndreptă atenţia înspre cel mai mic dintre băieţi, care 
nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani. Avea codițe 
împletite sub o șapcă cu NY întoarsă cu cozorocul la spate. 

— Ai spus ceva? întrebă Brock. 

James își ridică bărbia și îl privi pe Brock în ochi pentru prima 
dată. Își strânse pumnii în timp ce vorbi: 

— Am spus să-l lași în pace pe prietenul meu! 

Ochii lui Brock se încreţiră la colţuri. 

— Uită-te la tine! exclamă el. Hei, Conrad, băiatul ăsta de aici 
arată ca și cum ar avea o inimă în piept! 

— L-am auzit, zise Gaskins. Hai să mergem! 

— Sunt aici acum, spuse Charles cu disperare. Nu am fugit. 
Te-am așteptat toată ziua să vii. 

— Dar n-ar fi trebuit să minţi. Acum va trebui să-ţi administrez 
medicamentul. 

— Te rog! făcu Charles. 

— Curvă miloagă! 

Brock înșfacă buzunarul drept de la pantalonii căzuţi pe vine 
ai lui Charles și trase în jos cu atâta forță, încât băiatul căzu pe 


trotuar. Blugii se rupseră într-o parte, pe unde se văzu 
buzunarul interior. Brock rupse buzunarul de tot și-l întoarse pe 
dos. Găsi niște mărunţiș și niște pliculeţe de marijuana. Aruncă 
marijuana la pământ și numără banii. Se încruntă, dar strecură 
banii în propriul buzunar. 

— Încă ceva, spuse Brock. 

Brock îl lovi pe Charles cu piciorul în coaste. Apoi îl mai lovi o 
dată, cu dinţii strânși, iar Charles se rostogoli pe o parte, în timp 
ce fierea îi curgea prin gura deschisă. James își întoarse privirea 
în altă parte. 

Gaskins îl trase pe Brock de braţ și se interpuse între acesta și 
Charles. Se priviră fix unul pe celălalt până când focul din ochii 
lui Brock se stinse. 

— Aţi fi putut să faceţi lucrurile mai ușoare, zise Brock, dându- 
se înapoi și clătinând din cap. Aveam de gând să împart totul cu 
voi. Nu voiam să iau decât jumătate. Numai că a trebuit să-ţi 
baţi joc și să minţi. lar acum probabil că te gândești „O să-l 
prindem pe ticălosul ăsta. O să i-o întoarcem sau o să găsim pe 
cineva care s-o facă și o să-i punem pielea în băț!” Brock își 
îndreptă cămașa. Dar știți ceva? continuă el. N-o să reușiţi 
niciodată. Toţi la un loc nu sunteţi suficient de bărbaţi ca să vă 
puneţi cu mine. Și nu aveţi pe nimeni care să vă protejeze. Dacă 
aţi fi știut pe cineva suficient de rău ca s-o facă, ori e în 
închisoare, ori e mort. De fapt, dacă aţi fi avut pe cineva în toată 
viaţa voastră căruia să-i pese de voi de la bun început, acum nu 
v-aţi afla aici, în acest loc. Așa că, ce aveţi voi în afară de 
poponeţele voastre bune de nimic? 

Băiatul căzut la pământ nu răspunse, și nici prietenul său. 

— Cum mă cheamă pe mine? 

— Romeo, răspunse Charles, cu ochii închiși din pricina 
durerii. 

— O să mai venim pe aici! 

Brock și Gaskins se duseră înapoi spre mașina Impala SS. 
Niciunul dintre locatari sau dintre privitori nu făcuse vreun gest 
să-i ajute pe băieţi, iar acum își feriră privirile. Niciunul, Brock 
era convins de asta, nu avea să se ducă la poliție. Numai că nu 
era satisfăcut. Fusese prea ușor și nu merita efortul pentru un 
tip cu reputaţia lui. Nu fusese o provocare, iar plata era 
nesemnificativă. 

— Cât am obţinut? întrebă Gaskins. 


— Patruzeci de dolari. 

— Nu prea meritau banii ăștia toată tevatura. 

— Nu-ţi face probleme. O să fie mai bine de acum încolo. 

— Mie mi se pare că tot ce facem este să-i terorizăm pe acești 
copii și alte prostii din astea. Mă întreb unde vom ajunge cu 
chestia asta, vere. Despre ce e vorba? 

— Despre bani și respect, răspunse Brock. Urcară în mașină. 
Ne întoarcem în nord-est, spuse Brock. Avem încă vreo două 
întâlniri la care trebuie să mergem. 

— Nu și eu, zise Gaskins. Trebuie să mă trezesc înainte de 
răsăritul soarelui. Numai dacă ai neapărată nevoie de mine. 

— Te las acasă, rosti Brock. Cu restul mă descurc și singur. 

Brock dădu un telefon, puse cheile în contactul mașinii și 
porni. 

Imediat ce el și Gaskins plecară din cartier, o mașină de 
poliţie veni încet pe Gallaudet. Şoferul, un tip alb în uniformă, se 
uită la locatarii care stăteau în fața apartamentelor și la băiatul 
de la colţ care-l ajuta pe un altul să se ridice, susţinându-l dintr- 
o parte. Ofițerul își continuă drumul. 


Capitolul 6 


— Cum este? întrebă polițistul Bo Green, după ce reveni în 
camera de interogatoriu. 

— Are gust bun, spuse William Tyree, punând pe masă cutia 
Cu Suc. 

— Este suficient de rece? 

— E bun. 

În întunericul din camera video, Anthony Antonelli mormăi 
dezgustat: 

— Tâmpitul ăsta se crede la restaurant. 

— Bo îl face doar să se simtă mai confortabil, explică Ramone. 

Green își schimbă poziţia pe scaun. 

— Te simţi bine, William? 

— Destul de bine. 

— Mai ești sub influenţa drogurilor? 

— Am fost numai o zi, spuse Tyree, clătinând din cap 
dezgustat de sine. 

— Când te-ai drogat ieri pentru prima dată? 

— Inainte să mă urc în autobuz. 

— Ai luat autobuzul spre... 

— Spre Jackie. 

— Cât ai fumat? îţi amintești? _ 

— Nu știu. Dar se pare că m-a lovit puternic. Inainte de toate, 
eram foarte supărat. Drogul m-a făcut să mă simt feroce în 
interior, știi? 

— De ce erai supărat, William? 

— Din mai multe cauze. Acum un an am fost dat afară de la 
serviciu. Eram șofer la un magazin de pânzeturi, știi, o companie 
din acelea care livrează uniforme, feţe de masă către 
restaurante, chestii din astea. Nu am avut noroc să-mi mai 
găsesc un serviciu după ce l-am pierdut pe ăsta. E destul de 
greu în ziua de azi. 

— Da, știu. 

— Chiar foarte greu. Şi apoi, mi-am mai pierdut și soţia și 
copiii, pe deasupra. Ce vreau să spun, domnule poliţist, este că 
sunt un om cinstit. Nu am avut probleme niciodată în toată viaţa 
mea. 

— Îţi cunosc familia. Provii dintr-o familie de oameni cinstiţi. 
— Niciodată nu am avut de-a face cu drogurile până să mi se 


întoarcă norocul. Poate doar puţină marijuana. 

— Asta nu înseamnă nimic. 

— Şi apoi soţia mea începe să umble cu un criminal. Individu’ 
dormea în patul meu, spunându-le copiilor me; ce să facă și ce 
să vorbească... spunându-le să-și ţină gura și să dea dovadă de 
respect! Pentru e/, adică! 

— Te-a deranjat. 

— La naiba! Pe dumneata nu te-ar fi deranjat? 

— Ba da, spuse Green, făcându-i această concesie. Deci ieri ai 
fumat niște cocaină și apoi te-ai dus să o vezi pe fosta ta soție. 

— Încă era soția mea. Nu se terminaseră procedurile de 
divorţ. 

— Greșeala mea. Probabil că am primit niște informaţii 
eronate. 

— Încă mai eram căsătoriţi. Și eram... eram furios, domnule 
polițist. Vreau să spun că simţeam cum îmi ardea capul când am 
ieșit din casă. 

— Ai luat ceva cu tine înainte de a pleca? 

Tyree încuviinţă dând din cap. 

— Un cuţit. Ştii, cuțitul despre care ţi-am pomenit. 

— Cel pe care l-ai pus în sacoșa Safeway. 

— Da. L-am înșfăcat de pe masă înainte să ies. 

— Şi l-ai purtat cu tine în autobuz. 

— L-am ţinut sub cămașă. 

— Şi apoi ai urcat pe Cedar Street cu cuțitul sub cămașă și te- 
ai dus la apartamentul soţiei tale. Când Tyree încuviinţă din nou 
din cap, Green continuă: Ai bătut la ușă, nu-i așa? Sau aveai 
cheie? 

— Am bătut. Ea a întrebat cine e și i-am spus că eu. Mi-a spus 
că era ocupată și că nu putea să mă vadă atunci, și mi-a cerat 
să plec. L-am spus că voiam doar să discut cu ea un minut și 
atunci a deschis ușa. Am intrat în casă. 

— l-ai mai spus ceva când ai intrat în casă? 

În camera video, Antonelli comentă: 

— „Nu, nu am făcut decât s-o ucid naibii”. 

— Ce ai făcut când ai intrat în casă, William? întrebă Green. 

— Ea despacheta cumpărăturile. Am mers după ea până la 
masa pe care erau puse cumpărăturile. 

— Şi ce ai făcut când ai ajuns acolo? 

Ramone se aplecă în faţă. 


— Nu-mi aduc aminte, spuse Tyree. 

Rhonda Willis pătrunse în camera video. Îi spuse lui Ramone: 

— Gene a găsit sacoșa Safeway în tomberon. Hainele și cuțitul 
se află înăuntru. 

Ramone nu simţi niciun fel de eliberare. 

— Spune-i lui Bo, zise el. 

Ramone și Antonelli se uitară la monitor și-l văzură pe Green 
cum întoarce capul la auzul unui ciocănit în ușă. Ușa se 
deschise, iar Rhonda intră numai puţin, cât să-i spună lui Green 
că primise un telefon la care era probabil bine să răspundă. 

Înainte să iasă din camera de interogatoriu, Green se uită la 
ceas, apoi la camera video, și spuse: 

— 16.32. 

Se întoarse câteva minute mai târziu, preciză ora în același 
mod, apoi luă loc la masă, de partea cealaltă a lui William Tyree. 
Tyree își aprinsese o ţigară. 

— Ești bine? îl întrebă Green. 

— Da. 

— Mai vrei un suc sau altceva? 

— Încă mai am puţin. 

— Bine, atunci, spuse Green. Hai să revenim la ziua de ieri, în 
apartamentul soţiei tale. După ce ai intrat, te-ai dus după ea 
spre masa pe care erau cumpărăturile. Ce s-a întâmplat după 
aceea? 

— E așa cum am mai spus: nu-mi amintesc. 

— William! 

— Îți spun drept! 

— Uită-te la mine, William! 

Tyree se uită în ochii mari și sufletiști ai polițistului Bo Green. 
Erau ochii unei persoane căreia îi păsa, ochii unui om care 
mersese pe aceleași străzi și se plimbase pe aceleași coridoare 
de la liceul Ballou, exact ca și Tyree. Ai unui bărbat care 
provenea dintr-o familie puternică, exact ca și el. Care ascultase 
Trouble Funk, și Rare Essence, și Backyard, și care văzuse toate 
grupurile care cântau pe gratis în parcul Fort Dupont, exact ca 
el, când fuseseră tineri amândoi. Ai unui bărbat care nu era 
chiar așa de diferit de Tyree, în care Tyree putea avea încredere 
că-l va trata corect. 

— Ce ai făcut cu cuțitul când te-ai dus după Jackie la masa 
aceea? 


Tyree nu răspunse. 

— Avem cuțitul, spuse Green fără umbră de ameninţare sau 
de răutate în voce. Avem hainele pe care le purtai. Ştii că 
testele vor confirma că sângele de pe haine și de pe cuţit este 
identic cu cel al soţiei tale. lar pielea de sub unghiile soţiei tale 
se va potrivi exact cu cea care îţi lipsește de la tăietura pe care 
o ai acolo. Așa că, William, de ce să nu terminăm cu chestia 
asta? 

— Nu-mi amintesc, domnule poliţist. 

— Ai folosit cuțitul pe care l-am găsit în sacoşă ca s-o înjunghii 
pe soţia ta, William? 

Tyree scoase un plescăit cu limba. Avea ochii plini de lacrimi. 

— Dacă spui dumneata că am făcut asta, înseamnă că 
probabil așa am făcut. 

— Probabil, sau sigur? 

Tyree încuviinţă dând din cap: 

— Sigur. 

— Ce anume ai făcut? 

— Am înjunghiat-o pe Jackie cu cuțitul acela. 

Green se lăsă pe spate și își încrucișă braţele pe abdomenul 
său voluminos. Tyree trase din ţigară și depuse scrumul într-o 
bucată mare de staniol. 

— Trebuie să-i recunosc meritele lui Bo, spuse Antonelli. Se 
descurcă bine cu săriţii ăştia. 

Ramone nu spuse nimic. 

Ramone și Antonelli priviră și ascultară cum William Tyree 
povesti și restul întâmplării. După ce o înjunghiase pe soţia sa, îi 
luase mașina și, cu tot mărunţișul pe care-l găsise în portofelul 
acesteia, cumpărase mai multe droguri. Apoi se dusese să le 
fumeze în diverse zone din sud-est. Nu mâncase și nu dormise 
toată noaptea. Închinase mașina lui Jackie altor doi indivizi. Îi 
utilizase cartea de credit pentru a cumpăra benzină și, de 
asemenea, pentru câte un avans în bani lichizi pentru mai multe 
droguri. Rămăsese drogat și fără vreun plan anume, atât că 
aștepta să vină poliţia, despre care știa că va ajunge la el în cele 
din urmă. Nu făcuse în toată viaţa lui nimic ilegal sau violent și 
habar n-avea cum mergeau treburile în zona gri a societăţii. Nu 
știa cum să se ascundă. Și dacă era să fugă, nu se putea gândi 
la niciun loc în care să se ducă. 

Când Tyree termină de vorbit, Green îi ceru să se ridice și să- 


și scoată cureaua și șireturile de la pantofi. Tyree se conformă, 
apoi se așeză înapoi pe scaun. Plânse puţin, apoi își șterse 
lacrimile de pe faţă cu dosul palmei. 

— Ești bine? îl întrebă Green. 

— Sunt obosit, răspunse Tyree moale. Nu vreau să mai rămân 
aici. 

— Ei, pe naiba! exclamă Antonelli. Trebuia să te fi gândit la 
asta înainte să-i faci felul! 

Ramone nu comentă nicicum. Ştia că Tyree nu se referea la 
sechestrarea în camera de interogatoriu. El se referea la faptul 
că nu voia să mai rămână pe această lume. Green simţise și el 
același lucru. Din acest motiv îi ceruse lui Tyree șireturile și 
cureaua. 

— Vrei să-ţi aduc un sendviș, ceva? 

— Nu. 

— Pot să mă duc să-ţi iau de la Subway. 

— Nu mi-e foame. 

Green se uită la ceas, apoi în sus spre camera de filmat, și 
spuse: 

— 17.13 minute. 

Apoi ieși din camera de interogatoriu, în timp ce Tyree se 
întinse după o ţigară. Ramone îi mulţumi lui Green din priviri 
când acesta ieși. Ei doi și Rhonda Willis se duseră spre birourile 
lor, situate într-un fel de triunghi. Erau polițiști cu vechime în 
departament și erau prieteni. 

Green se așeză, iar Ramone făcu același lucru, întinzând 
imediat mâna după telefon ca s-o sune pe soţia sa. Făcea acest 
lucru de mai multe ori pe zi, și întotdeauna după ce rezolva un 
caz. Mai era încă multă muncă de făcut la acest caz, în special 
birocraţie, dar de acum încolo polițiștii puteau să-și permită o 
mică pauză. 

Poliţiștii Antonelli și Mike Bakalis se așezară și ei prin 
apropiere. Antonelli, un fan al centrului Gold's Gym”, era scund, 
cu umerii laţi și talia subţire. | se spunea Dop pe faţă și Fundul 
Dop pe la spate de către colegii lui polițiști. Lui Bakalis, din 
cauza maxilarului său proeminent, i se spunea Aardvark, și, 
uneori, Baklava. Bakalis venise să scrie o citaţie, numai că nu 
suporta să bată la calculator, și nu făcuse decât să vorbească 


21 Gold's Gym International, Inc. este un lanţ internaţional de centre 
de fitness (n.tr.) 


despre asta toată ziua. 

Pe birourile polițiștilor se aflau pancarte din plută, multe 
dintre ele afișând fotografii ale copiilor, al soțiilor și ale altor 
rude, de asemenea fotografii ale unor victime decedate și ale 
unor criminali prinși, dar necondamnaţi, care deveniseră niște 
obsesii. Crucifixuri, imagini cu sfinţi și citate din psalmi erau 
acolo din abundență. Mulţi dintre polițiștii de la VEB erau creștini 
activi, alții doar pretindeau că sunt, iar alţii își pierduseră 
complet credinţa în Dumnezeu. Divorțul era un lucru obișnuit 
printre ei. De cealaltă parte se aflau aceia care reușiseră să 
menţină niște căsnicii solide. Ceilalţi erau doar niște jucători. 
Unii obișnuiau să bea masiv, iar alţii se lăsaseră. Majoritatea 
beau o bere sau două după ce li se termina tura și nu aveau 
niciodată o problemă cu alcoolul. Niciunul dintre ei nu era un 
gen anume. Nu se aflau în serviciul respectiv pentru 
promisiunea unei mari recompense financiare. Slujba asta nu 
era o chemare, pentru marea majoritate. Dintr-un motiv sau 
altul, erau apți pentru postul de polițiști la Departamentul 
Omucideri. Acesta era locul unde ajunseseră în mod firesc. 

— E totul în ordine? întrebă Rhonda Willis, remarcând 
încruntarea lui Ramone în timp ce punea jos receptorul. 

Ramone se ridică în picioare, își sprijini spatele de unul dintre 
pereţii despărțitori și își încrucișă braţele. Era un bărbat de 
înălțime medie, cu pieptul solid, și care trebuia să lucreze din 
greu ca să-și menţină abdomenul plat. Avea părul negru, încă 
des și ondulat, și fără fire albe. Avea o gropiţă în bărbie. Purta 
mustață, singurul lucru care-l identifica drept poliţist. Nu era la 
modă ca albii să poarte mustață, dar soţia lui îl prefera așa, 
ceea ce era un motiv suficient pentru el ca să și-o menţină. 

— Băiatul meu are iar probleme, spuse Ramone. Regina a 
spus că a primit un telefon de la directorul adjunct, ceva 
referitor la insubordonare. Suntem sunaţi de la școala aia 
aproape în fiecare zi. 

— E băiat, spuse Rhonda, care avea patru copii făcuţi cu doi 
soţi diferiţi, iar acum îi creștea de una singură. 

Își petrecea o bună parte din zi discutând cu fiii ei la 
telefoanele lor mobile. 

— Ştiu asta, spuse Ramone. 

— Bătaia este ruptă din rai, interveni Bakalis, care se relaxa 
frunzărind o revistă cu motociclete pe care o luase de pe biroul 


său. 

Bakalis nu avea copii, dar simţise nevoia să intervină. 

Antonelli, care era divorţat, aruncă un set de fotografii 
Polaroid pe biroul lui Bakalis. 

— la uită-te la astea, o să vezi ceva interesant! _ 

Erau fotografiile făcute lui Jacqueline Taylor după deces. In 
acestea, se vedea cum este întinsă pe spate, goală, pe o bucată 
mare de plastic negru. Până când venise sora ei s-o identifice, 
fusese curățată, iar acestea erau fotografiile făcute imediat 
după ce fusese adusă la morgă. Rănile prin înjunghiere erau mai 
pronunţate pe gât și pe unul din sâni, care era aproape distrus. 
Avea ochii deschiși, iar unul era mai căscat decât celălalt, ceea 
ce o făcea să pară în stare de ebrietate. Limba îi era inflamată și 
îi ieșea afară din gură. 

— Uită-te la cărarea din păr, spuse Antonelli, punându-și 
picioarele pe birou. 

Pantalonul i se ridică puţin, dezvăluindu-i tocul de la nivelul 
gleznei și patul pistolului său Glock. 

Bakalis studie fotografiile una câte una, fără să comenteze în 
vreun fel. Niciunul nu era într-o dispoziţie festivă, deși 
prinseseră un criminal. Nimeni nu putea fi fericit de rezultatele 
acestui caz. 

— Biata femeie! spuse Green. 

— Şi el, zise Ramone. Tipul a fost un cetăţean fără pată până 
acum un an. Apoi își pierde serviciul, devine dependent de 
droguri, vede cum nevastă-sa are o relaţie cu un nemernic care- 
și aruncă lenjeria intimă în același loc în care dorm copiii lui... 

— L-am cunoscut pe fratele lui mai mare, adăugă Green. La 
naiba, îl vedeam pe William pe-acolo pe vremea când nu era 
decât un puști. Părinţii lui erau oameni de treabă. Să mai spună 
cineva că drogurile nu te distrug definitiv... 

— Chiar dacă se declară vinovat, spuse Rhonda, tot o să ia 
între optsprezece și douăzeci și cinci de ani. 

— lar copiii ăia o să fie marcați pe viaţă, spuse Green. 

— Trebuie să fi fost ceva de capul ei, spuse Bakalis, care încă 
mai studia fotografiile. Vreau să spun că el a fost atât de răscolit 
de faptul că a pierdut-o, încât a trebuit să o omoare, astfel ca 
niciun alt bărbat să nu o mai poată avea. 

— Dacă nu ar fi fumat porcăria aceea, spuse Green, poate ar 
fi gândit ca lumea. 


— Nu e vorba numai de drog, replică Antonelli. Este fapt 
dovedit că o păsărică te poate face să ucizi. Chiar și aceea pe 
care n-o poți avea. 

— O păsărică poate împinge și un tren de marfa, explică 
Rhonda Willis. 

Bakalis puse fotografiile pe biroul său, apoi își atinse vârfurile 
degetelor de tastatura calculatorului. Dar degetele nu i se 
mișcară. Se holbă prostește la monitor. 

— Hei, Dop! spuse Bakalis. Ce-ai zice să baţi o citaţie la 
calculator? 

— Dar tu ce-ai zice să mi-o sugi? 

Cei doi continuară în același fel pentru o vreme, până când 
Gene Hornsby sosi, aducând sacoșa cu probele. Ramone îi 
mulţumi și se apucă să lucreze la hârţogărie, inclusiv la 
prezentarea detaliată a cazului în Carte. Aceasta era o lucrare 
voluminoasă care detalia cazuri de omucideri elucidate și 
neelucidate, ofițerii care fuseseră numiţi la fiecare caz în parte, 
mobiluri, și alte elemente care puteau fi utile pentru activitatea 
acuzării și care aveau ca scop și înregistrarea istoricului 
infracţionalităţii a orașului. 

In momentul în care polițiștii plecară de la serviciu, lucraseră 
o tură întreagă și trei ore suplimentare. Afară, în parcarea de la 
VEB, care se afla în spatele centrului comercial Penn-Branch din 
sud-est, Gus Ramone, Bo Green, Gene Hornsby și Rhonda Willis 
se îndreptară fiecare spre mașinile lor. 

— Diseară o să fac o baie fierbinte și plăcută, spuse Rhonda. 

— Nu trebuie să te duci nicăieri cu fiii tăi în seara asta? 
întrebă Green. 

— Nu în seara asta, slavă Domnului! 

— Merge cineva la o bere? întrebă Hornsby. O să vă las pe toţi 
să-mi faceţi cinste cu una. 

— Eu am antrenament, spuse Green, care antrena băieţii 
dintr-o echipă de fotbal din cartierul în care crescuse. 

— Dar Ramone? întrebă Hornsby. 

— Rămâne pe altădată, răspunse Rhonda, care știa răspunsul 
înainte de a fi fost rostit de buzele lui Ramone. 

Ramone nu mai auzea nimic. Se gândea la soţia și la copiii 
săi. 


Capitolul 7 


Diego Ramone cobori din autobuzul cu numărul 12 lângă 
stația de metrou și merse pe linia de centură a orașului către 
casă. Nu avusese o zi prea bună la școală, dar nu era ceva 
neobișnuit. Intrase în bucluc, așa cum păţea de câteva ori pe 
săptămână de când începuse să frecventeze școala respectivă. 
Își dorea să nu fi plecat de la vechea lui școală din Washington, 
dar tatăl său insistase să se transfere în Montgomery County, iar 
lucrurile nu merseseră prea bine de atunci. 

Domnul Guy, directorul adjunct, o sunase pe mama lui Diego 
mai devreme în acea zi și îi spusese că Diego refuzase să-i dea 
telefonul lui mobil, după ce îi sunase în interiorul școlii. Adevărul 
era că Diego uitase că nu era închis. Ştia că era împotriva 
regulamentului să aibă mobilul deschis în interiorul școlii, dar nu 
voise să renunţe la el, deoarece prietenului său Toby i se 
confiscase telefonul timp de mai multe săptămâni după ce se 
întâmplase ceva similar. Așa că-i spusese domnului Guy: „Nu, 
nu am de gând să vi-l dau, pentru că a fost pur și simplu o 
greșeală”. Apoi, domnul Guy îl dusese în biroul său și o sunase 
pe mama lui. Domnul Guy spusese că ar fi putut să-l suspende 
pentru insubordonare și că de data asta o să-l lase în pace. Ce 
mai pace! Diego oricum va trebui să discute cu tatăl său despre 
acest lucru. Și, în afară de asta, să fii suspendat era mai 
amuzant decât să fii la școală. Mai ales la școala aceea. 

Diego trecu printr-un tunel scurt de sub traseul metroului și 
traversă Blair Road. Purta un tricou negru pe care era imprimată 
mâna Diavolului Tasmanian, scanată de un prieten, unul dintre 
gemenii Spriggs. Pe sub tricou purta un maiou Hanes. Era 
toamnă, dar era încă destul de cald pentru pantaloni scurți, iar 
ai lui erau marca Levi Silvertabs, fiind cu câţiva centimetri sub 
genunchi. Pe sub aceștia purta boxeri Spongebob. Adidașii de 
azi, una dintre cele trei perechi pe care le avea, erau Nike 
Exclusives, cu alb și bleumarin. 

Diego Ramone avea paisprezece ani. 

Se auzi soneria de la telefon cu Backyard în concert la 
Crossroads, melodie pe care și-o descărcase pe telefon, își 
scoase telefonul mobil, prins în talia pantalonilor. 

— Da, răspunse el. 

— Unde ești, dulăule? îl întrebă prietenul lui, Shaka Brown. 


— Am ajuns la intersecţia dintre 3rd Street și Whittier. 

— Vii pe jos? 

— Da. 

— Nu te-a luat mama ta cu mașina? 

— Am luat autobuzul 12. 

Mama lui venise la școală, dar el știa că dacă ar fi urcat în 
mașină cu ea, l-ar fi dus direct acasă, să înceapă temele și așa 
mai departe. După ce negociaseră puţin, conveniseră că va veni 
cu autobuzul, pe urmă va merge pe jos până în cartierul lor, 
unde, o asigurase, își propusese doar să-l întâlnească pe Shaka 
și să se joace puţin cu mingea. Faptul că luase autobuzul îi 
dăduse un sentiment de libertate și-l făcuse să se simtă ca un 
adult. Îi promisese mamei lui că va fi acasă cu mult înainte de 
ora cinei. 

— Nu-ţi stă în fire să mergi pe jos, așa molâu cum ești. 

— Hai, termină! spuse Diego. 

— Hai, grăbește-te, Diego, am găsit un teren liber. 

— Vin acum. 

— Am să te fac praf! 

— Da, sigur. 

Diego sfârși convorbirea. Înainte însă să-și introducă din nou 
mobilul în suportul de la curea, îl sună și mama lui. 

— Da? 

— Unde ești? 

— Pe lângă Coolidge, spuse Diego. 

— Te întâlnești cu Shaka? 

— Doar ţi-am spus. 

— Ai teme în seara asta? 

— Le-am făcut la școală, în sala de studiu, spuse Diego. 

Aceasta nu era decât o minciună inofensivă. Avea să le facă în 
sala de studiu în ziua următoare. 

— Să nu stai până târziu! 

— Doar am spus că nu. 

Diego închise telefonul. Era fain să ai telefon mobil, dar putea 
fi și nașpa uneori. Shaka bătea mingea pe terenul de baschet 
împrejmuit de la intersecţia dintre 3rd Street și Van Buren. Era 
un loc frumos și curat pentru Washington, cu plasă la coș și tot 
ce trebuie, tăcând parte din centrul de recreere care funcţiona 
în spatele și pe-o latură a liceului Coolidge. Erau și terenuri de 
tenis pe care le utilizau mai ales adulţii, un teren de fotbal 


european pentru spanioli și un teren de joacă pentru copii. 
Diego își petrecuse vremea pe aici încă dinainte de școala 
primară Whittier, progresând de la ţinutul de bare ca maimuţele 
la salturi. Locuia cu părinţii și cu surioara lui, Alana, câteva 
străzi mai la sud, în Manor Park. 

— Mai bine te-ai grăbi, spuse Shaka, în vreme ce Diego 
traversa terenul de baschet. Cred că plasele alea o să cadă, la 
cât de des le ating. 

Diego își dădu jos tricoul, rămânând în maiou, și-l împături în 
jurul telefonului mobil. Puse pachetul într-o margine a curții, 
lângă gard. 

— Hai să te văd cum te miști, spuse Diego. 

Shaka bătu mingea într-o parte și în alta spre Diego, care o 
aruncă nu prea sus, astfel că atinse metalul, dar nu căzu în 
plasă. 

— Ești gata? întrebă Shaka. 

— Mai lasă-mă puţin să mă încălzesc. Tu ai mai jucat și 
înaintea mea. 

— O să ai nevoie de o zi întreagă să te încălzești ca să mă poţi 
ajunge pe mine! 

— Am să te fac praf, băiete! 

Înainte să înceapă jocul unul contra celuilalt, sosiră și gemenii 
Spriggs, Ronald și Richard. După ce discutară puţin, Diego și 
Shaka începură un joc doi la doi contra lor. Gemenii Spriggs o 
luaseră pe o pantă greșită și aveau în mod frecvent probleme cu 
legea pentru infracțiuni minore cum ar fi furturile, lucru care îi 
ridica în ochii altor băieţi de vârsta lor. Diego și Shaka îi priveau 
însă doar ca pe niște prieteni vechi. Se cunoșteau cu toţii încă 
de la școala primară, dar acum mergeau pe drumuri diferite. 

Ronald și Richard Spriggs erau duri, dar nu prea se pricepeau 
la jocul cu mingea. Diego și Shaka câștigară fiecare joc, iar 
gemenii Spriggs plecară zâmbind, dar nu prea fericiţi, mormăind 
ameninţări blânde de genul „vedeţi voi data viitoare”, și ceva 
legat de sora drăguță a lui Shaka, în timp ce se îndepărtau spre 
apartamentul lor de pe 9th Street, din spatele Secţiei de poliţie 
4 a orașului. 

În următoarea oră, Diego și Shaka jucară unul contra celuilalt. 
Shaka era cu un an mai mare decât Diego și cu câţiva centimetri 
mai înalt decât prietenul său. Se pricepea mai bine decât Diego 
la baschet, de asemenea. Dar Diego punea suflet în orice sport 


pe care-l practica. Jocurile continuară până la ultimul din serie, 
pe care-l câștigă Shaka. În timp ce mingea intra printre lanţurile 
coșului, lovitură pe care Shaka o izbutise făcând un pas mai 
iute, telefonul lui Diego se auzi cântând Girls Just Wanna Have 
fun, muzică în stilul Go-go??. Răspunse, utilizând tricoul în care-l 
înfășurase ca să-și șteargă transpiraţia de pe faţă. 

— Mamă, spuse Diego, citind numele de pe afişaj. 

— Diego, unde ești? 

— Pe terenul de baschet din spate de la Coolidge. Sunt cu 
Shaka. 

— Bine, spuse Regina, părând ușurată. Diego precizase 
special cu cine era, pentru că mama lui îl plăcea pe Shaka și 
avea cea mai mare încredere în el față de toţi ceilalți prieteni ai 
lui. Vii acasă? 

— Am să viu curând. 

— Am să viu? 

— Am să vin, spuse Diego, terminând convorbirea. 

Se duse lângă Shaka, care stătea cu spatele lipit de gard, 
verificându-și mesajele de pe telefonul mobil. Shaka purta un 
tricou cu Bob Marley care avea un chiștoc de marijuana în gură, 
imagine luată de pe coperta cărţii biografice Catch a Fire, deși 
Shaka nu fuma iarbă. Nici măcar nu încercase vreodată. El și 
Diego vorbeau adesea despre asta, și chiar visau la acest lucru, 
dar nu folosiseră niciodată droguri. Ei se considerau sportivi, iar 
părinţii lui Diego și mama lui Shaka le băgaseră în cap că 
sportivii nu se droghează. Bineînţeles, ei știau că nu era 
adevărat. Dar mai știau și că mulţi dintre copiii din jurul lor, care 
începuseră să bea câte puţin și să ia droguri, se cam lăsaseră de 
sport și nu se mai descurcau prea bine nici la școală, faţă de 
cum fuseseră înainte. Asta puteau să vadă și ei. Diego încă mai 
juca baschet în Liga Yes și la Clubul de Băieți, și juca și fotbal; 
Shaka, acum că era la liceu, știa că trebuie să aleagă un sport 
dacă avea să ia în serios posibilitatea unei burse, și alesese 
baschetul. Amândoi visau să joace baschet în facultate și 
sporturi profesioniste. 

— Văd că-ţi păstrezi destul de bine adidașii Exclusives, spuse 
Shaka, arătând cu bărbia înspre pantofii sport Nike ai lui Diego. 

— Mă simt bine cu ei. 


2 Muzică derivată din stilul funky, apărută în Washington, D.C., în 
perioada târzie a anilor 1970 (n.tr.) 


— Deși arată bine, adidașii ăștia nu prea ţi-au fost de folos 
astăzi, nu? 

— Nu mi-am găsit cea mai bună poziţie, asta-i tot. 

— Mada. Poate că adidașii te-au încurcat. 

— M-am uitat la noii Forums, spuse Diego. Sunt grozavi! 

— N-o să te lase taică-tu să-ţi iei altă pereche de adidași. 

— Dacă o să am note bune la sfârșit de trimestru, o să mă 
lase, spuse Diego. 

Vorbiră despre fete. Apoi vorbiră despre Prinţul Ghetoului, 
despre spectacolul de muzică de duminică noaptea de pe 
WPGC, prezentat de Big G, cântăreţul de la Backyard. Vorbiră să 
meargă la spectacolul unui grup, care urma să aibă loc în 
centrul comunităţii de pe New Hampshire Avenue, din Langley 
Park. Discutară despre Carmelo Anthony și cum fusese tratat pe 
nedrept în filmarea aceea din Baltimore. Shaka pretinse că-i 
văzuse pe starul NBA, Steve Francis, și pe prietenul acestuia, 
Bradley, pe Georgia Avenue. Steve crescuse în zona respectivă, 
și era văzut frecvent prin cartier, vorbind frumos cu copiii. 

— Steve își conducea mașina lui, Escalade, spuse Shaka. 

Diego îl întrebă despre jante, iar când Shaka le descrise, 
Diego îi spuse că păreau faine. 

Cerul se întunecase puţin. Se ridicară și își strânseră lucrurile. 
Prin gard, îl zăriră pe prietenul lor Asa Johnson îndreptându-se 
spre sud pe 3rd Street. Asa purta o geacă North Face lungă 
până la coapse. Cu capul plecat și cu fruntea încruntată, privea 
numai la trotuar, mergând cu pași mari. 

— Așa! strigă Shaka. Unde te duci, frate? i 

Așa nu răspunse și nici nu arătă că ar fi auzit ceva. Işi întoarse 
faţa, ca ei să nu-i poată vedea ochii, și când făcu acest lucru, lui 
Diego i se păru că vede ceva sclipindu-i pe obraz. 

— Așa! Hei, stai așa! 

Așa continuă să meargă mai departe. ÎI priviră cum o ia la 
stânga pe Tuckerman, spre zona de est. 

— Ce-o fi cu el? întrebă Diego. Se poartă de parcă nu ne-ar 
cunoaște. 

— Habar n-am. Totuși e destul de cald ca să poarte geaca 
aceea North Face. 

— Şi transpira, pe deasupra. Cred că voia să se mândrească 
cu haina lui cea nouă. 

— Ai mai vorbit cu el în ultima vreme? 


— Nu prea mult în anul ăsta școlar. Nu de când m-am 
transferat. 

— Joacă fotbal? 

— S-a lăsat. 

— Poate că se grăbea doar să ajungă acasă. 

— Dar locuiește în cealaltă parte, spuse Diego. 

— Poate încearcă să fugă de-acasă, atunci, presupuse Shaka. 
După cât de obsedat e taică-său mereu... 

— Poate are vreo fată în direcţia aceea. 

— Ştii tu ca Asa să fi fost vreodată cu vreo fată? 

— E adevărat, spuse Diego. Dar nici pe tine nu te-am văzut cu 
vreuna. 

— Niciodată nu sunt numai cu una, replică Shaka. Am o turmă 
întreagă. 

— Și unde sunt? 

— Nu-ţi spun. 

leșiră de pe teren și merseră spre sud pe 3rd Street. Mai jos 
de Sheridan merseră de-a lungul unei scurte zone comerciale, 
trecură de un magazin de haine pentru femei în stilul afro, de o 
frizerie, de o curăţătorie chimică și de o biserică. Pe strada 
următoare, la colţul 3rd Street, unde aceasta se intersecta cu 
Rittenhouse, se opriră în fața unei magazii mari, care atunci era 
sediul unor banchete și petreceri și se închiria pentru aniversări, 
zile de naștere și pentru alte ocazii speciale, numită sala Air 
Way VIP. 

— Eu mă duc înspre Fat Joe, spuse Shaka. Să joc PS2. Are noul 
NC double A. 

— Ai mei nu mă lasă să merg la Joe. 

— De ce nu? 

— Pentru că tatăl lui Joe are un pistol. Ştii, pistolul acela mic 
de calibrul 32? 

— N-o să avem de-a face cu el. 

— Tatăl meu nu vrea ca eu să intru în casa aceea. 

— Bine, atunci, spuse Shaka, bătându-l pe Diego pe braţ. Ne 
vedem mai târziu, frate. 

— Salutare! 

Shaka se îndreptă spre vest pe Rittenhouse, spre casa mamei 
sale din Roxboro Place. Diego merse spre est, în direcţia unei 
case coloniale de culoare galben pal, cu verandă la intrare, 
situată cam în centrul cartierului. Mașina Tahoe a tatălui său nu 


era pe stradă. Diego simţi că, deși era aproape bărbat, era încă 
destul de mic și îi făcea plăcere să-l știe pe tatăl său acasă. 
Soarele aproape apusese, iar în căderea lui proiecta pe iarbă 
umbre lungi. 


Capitolul 8 


— Vă place muzica asta, domnule? întrebă Dan Holiday, 
uitându-se prin oglinda retrovizoare la clientul său, un tip bine 
tăcut, de vreo patruzeci și cinci de ani, care stătea relaxat pe 
partea din dreapta a banchetei din spate. 

— Da, e frumoasă, spuse clientul, îmbrăcat cu blugi și cu o 
jachetă deschisă în partea de sus, o cămașă desfăcută la gât, 
ghete negre din piele, iar la mână purta un ceas Tag Heuer care 
probabil că îl costase în jur de o mie de dolari. 

Individul avea și una dintre tunsori le acelea scumpe, părul 
împrăștiindu-i-se în creștet în toate direcţiile, cu o șuviță care-i 
sărea pe frunte. Privirea lui spunea ceva de genul „nu trebuie să 
port cravată ca voi, fraierilor, dar am bani, puteţi fi siguri de 
asta!” 

Holiday îl privise pe individ cum ieșise din casa lui din 
Bethesda, se așezase în mașina neagră Lincoln Town și 
așteptase. Îi evaluase vârsta cu aproximaţie și, știind că era un 
fel de scriitor (Holiday fusese contactat pentru cursă de o 
editură din New York, unul dintre clienţii frecvenți), își închipuise 
că tipului îi plăcea stilul New Wave din tinereţea lui, adică anii 
1977 și mai târziu. Holiday îl găsise la radio pe Fred, cel cu 
programul „alternativ clasic”, înainte chiar ca individul să se 
așeze în mașină. 

— Puteţi schimba programul dacă doriţi, spuse Holiday. Aveţi 
propriile butoane de control în spatele scaunului, chiar în faţa 
dumneavoastră. 

Se îndreptau spre aeroportul Dulles pe autostrada cu taxă. 
Holiday era îmbrăcat cu haina lui neagră de la costum, dar nu-și 
mai pusese șapca de șofer, care-l făcea să se simtă ca un 
portar. Purta șapca numai când conducea magnați de la marile 
corporaţii, politicieni, sau pe cei de pe K Street”. Holiday nu 
simţea nevoia să se comporte foarte formal cu acest client în 
special, și asta era bine, dar muzica. Dumnezeule, îl scotea din 
sărite! Un dependent de heroină răcnea de zor prin difuzoare. 
Scriitorul de pe bancheta din spate mișca puţin din cap în ritmul 
muzicii, în timp ce studia butoanele de control de la radio 


3 Stradă din Washington, D.C., cunoscută pentru persoanele cu 
influenţă, care fac lobby (n.tr.) 


montate în pielea scaunului din faţa lui. 

— Aveţi și antenă satelit aici? întrebă scriitorul. 

— Pun câte o unitate XM în toate mașinile mele, răspunse 
Holiday. 

Toate! Avea doar două. 

— Fain! 

— Aceeași chestie e și în spatele tehnologiei GPS, spuse 
Holiday. O utilizam în scopul reperării unor persoane pe vremea 
când lucram în poliţie. 

— Ai fost polițist? 

Acest lucru păru să-i stârnească individului curiozitatea. ÎI 
privi pentru prima dată în ochi pe Holiday prin oglinda 
retrovizoare. 

— În Washington. 

— Trebuie să fi fost interesant. 

— Ştiu o mulţime de povești. 

— Sunt convins! 

— Oricum, după ce m-am pensionat, am început acest 
serviciu. 

— Dar pari prea tânăr ca să te fi pensionat deja! 

— Am avut vârsta, chiar dacă nu par, spuse Holiday. Am niște 
gene bune, bănuiesc. 

Holiday se întinse după bucata de plastic de sub parasolar, 
extrase două cărţi de vizită și i le înmână clientului său pe 
deasupra banchetei. Tipul le luă și citi scrisul imprimat pe faţa 
primei cărți de vizită: „Servicii Auto Holiday”, cu litere englezești 
vechi. lar sub aceasta, scria: „Transport de lux, securitate, 
protecţie executivă”. Şi apoi mottoul firmei: „Vă vom face ziua 
de lucru cu Holiday o adevărată vacanţă!”2* Jos de tot erau 
informaţiile de contact ale lui Holiday. 

— Te ocupi și cu paza și cu securitatea? 

— Asta-i afacerea mea principală. Expertiza mea. 

— Bodyguard și chestii din astea? 

— Mda. 

Holiday lăsa în mare parte treburile legate de „bodyguard și 
chestii din astea” lui Jerome Belton, celălalt șofer al lui și 
singurul lui angajat. Belton, un fost fotbalist care jucase în 
apărare la Virginia Tech, își distrusese genunchiul în ultimul an 


+ Joc de cuvinte, în limba engleză holiday însemnând „vacanţă“ 
(n.tr.) 


de facultate și începuse să accepte diverse slujbe în care 
asigura protecţia oamenilor, ducând cu mașina directori de rang 
înalt, rapperi mai puţin faimoși și alţi artiști care veneau în oraș 
pentru tot felul de spectacole. Belton era un tip solid, care putea 
afișa, atunci când era necesar, o expresie dură, serioasă, și 
având astfel atitudinea necesară pentru acest post. 

Holiday depăși pe stânga un șofer de taxi de la Washington 
Flyer și apoi readuse mașina Town Car înapoi pe banda din 
dreapta. Văzu prin oglindă cum scriitorul își introduce cărţile de 
vizită în buzunarul de la piept. Era posibil să le arunce în primul 
coș de gunoi de la aeroport, dar nu se știa niciodată. ţi 
construiești o afacere procedând astfel, sau cel puţin așa i se 
spusese. Odată ce îi aveai în mașina ta, nu mai conta decât 
modul în care te prezentai. Articolele de pe bancheta din spate, 
exemplare noi din Washington Post, New York Times și Wall 
Street Journal, cutia cu bomboane mentolate Altoids, sticlele de 
apă Evian și antena satelit pentru radio, toate erau acolo pentru 
a lăsa o impresie de serviciu de calitate și pentru a-l face pe 
client să se simtă ca o persoană foarte importantă, pentru a-l 
îndepărta de rutina taxiurilor obișnuite. Holiday ţinea chiar și un 
exemplar din Washington Times în portbagaj, în cazul în care 
clientul părea să fie interesat de genul acesta de publicaţii. 

— Deci sunteţi scriitor, spuse Holiday, încercând să dea vocii 
sale un ton de indiferenţă. 

— Da, răspunse clientul. De fapt, chiar astăzi plec pentru un 
tur de trei săptămâni pentru lansarea unei cărți. 

— Trebuie să fie un mod interesant de a câștiga o pâine. 

— Da, poate fi. 

— Este plăcut să fii așa, mereu pe drumuri? 

„Ai parte de multe piţipoance?” 

— Uneori. De cele mai multe ori e foarte extenuant. Călătoria 
cu avionul te stoarce pur și simplu de puteri. 

— Sună destul de neplăcut. 

— E foarte obositor să treci de securitatea din aeroport în 
această perioadă. 

— Mie-mi spuneţi? 

„Parcă ai fi o fetiță.” 

— Uneori mi-e groază de asta, spuse scriitorul. 

— Îmi pot imagina, răspunse Holiday. 

„Mai bine ţi-ai da jos fusta și ţi-ai lipi niște păr pe boașe!” 


Holiday nu mai spuse mare lucru până la sfârșitul cursei. Îşi 
făcuse datoria și dăduse două cărţi de vizită, iar acum 
terminase. Sugea o bomboană de mentă Ice Breaker și se 
gândea la ce va bea puţin mai târziu. 

Era îngrozitor de plictisit. Acesta nu era un mod potrivit 
pentru un bărbat să-și câștige pâinea. Să mai poarte naibii și o 
șapcă caraghioasă! 

— Plec cu United, spuse individul din spate în vreme ce se 
apropiau de semnele cu cod colorate care-i direcționau spre 
intrarea în aeroport. 

— Da, domnule, spuse Holiday. 

Holiday îl lăsă pe clientul său la poarta respectivă și îi scoase 
bagajele din portbagaj. Scriitorul îi lăsă un bacșiș de cinci dolari. 
Holiday îi strânse mâna micuță și îi ură „călătorie fără peripeții”. 

La ora aceea, 495% era mai mult ca sigur plină de mașini bară 
la bară din Virginia până în Maryland. Holiday hotărî să găsească 
un bar și să aștepte să treacă ora de vârf. Va porni la dram când 
circulaţia se va mai rări. Poate va găsi pe cineva cu care să stea 
de vorbă în timp ce-și va limpezi mintea. 

Găsi un hotel în Reston, pe drumul de întoarcere, la a doua 
ieșire de pe autostrada cu taxă. Era o zonă care se numea Town 
Center și care arăta ca un cartier plin de lanţuri de magazine, 
restaurante și cafenele, pe care parcă le scosese cineva dintr-un 
oraș adevărat și le plantase într-un lan de porumb. Pe drumul 
către bar se prezentă recepţionerului și îi înmână mai multe 
cărţi de vizită, la care adăugă o bancnotă de zece dolari. Cea 
mai mare parte a afacerii sale se baza pe sistemul hotelier, iar 
Holiday cultiva această relaţie printr-o atitudine personală. 

Barul era plăcut, cu tematică sportivă, dar nu prea exagerat. 
Erau multe mese înalte destinate celor care doreau să stea în 
picioare, în grupuri, și scaune de bar pentru cei care preferau să 
stea jos. Un șir de ferestre ofereau o vedere asupra străzii. 
Holiday se așeză la bar și își puse ţigările și chibriturile pe 
suprafaţa de marmură a acestuia, răcoroasă la atingere. Un 
lucru bun în Virginia era că încă mai puteai fuma într-un bar. 

— Da, domnule, spuse barmaniţa, o blondă micuță de statură. 

— Un Absolut cu gheaţă, spuse Holiday. 

Holiday bău și fumă Marlboro. Mulțimea alcătuită mai ales din 


235 Interstate 495 - probabil cea mai lungă și mai cunoscută șosea de 
centură (n.tr.) 


bărbaţi era plină de indivizi cu barbișon, îmbrăcaţi cu pantaloni 
largi de la Kenneth Cole Reaction?$, pantofi eleganţi cumpăraţi 
de la Banana Republic?” și cămăși de golf la cei care își luaseră 
liber în după-amiaza aceea. Femeile erau și ele la fel de curate 
și de îngrijite. In costumul său negru Hugo Boss, cumpărat de la 
reduceri, și cu cămașa albă, Holiday arăta ca un om de afaceri, 
genul european, puțin mai elegant decât indivizii din jurul lui. 

Incepu o conversaţie cu un tânăr agent de vânzări și își făcură 
cinste unul altuia pentru următoarele două rânduri. În momentul 
în care agentul de vânzări se retrase în camera sa, Holiday 
observă că afară se întunecase deja. Mai comandă un pahar, îl 
luă în mână și privi aburul care ieșea din cuburile din interior. 
Era relaxat. Se adâncea pe drumul acela întunecat și familiar și 
încă nu-și dorea să se întoarcă. 

O roșcată atrăgătoare, trecută bine de treizeci și cinci de ani, 
se așeză pe scaunul de lângă el. Era îmbrăcată cu un costum de 
afaceri verzui, fustă și sacou, care i se asorta cu culoarea 
părului și îi scotea în evidenţă ochii verzi. Avea privirea plină de 
viaţă, ceea ce lui Holiday îi spunea că e periculoasă în pat. 
Holiday realiză toate aceste lucruri dintr-o privire. Se pricepea la 
așa ceva. 

Işi ridică ţigara aprinsă dintre degete și o întrebă: 

— Te deranjează? 

Işi expuse dinţii într-un zâmbet care-i scoase la iveală și 
ridurile din jurul ochilor săi albaștri. Prima impresie era foarte 
importantă. 

— Nu și dacă îmi oferi și mie una, spuse ea. 

— Sigur că da, spuse Holiday și îi întinse pachetul. Aprinse un 
chibrit, îl duse în dreptul ţigării ei și apoi suflă în flacără. Danny 
Holiday. 

— Rita Magner. 

— Încântat. 

— Mulţumesc pentru ţigară, spuse ea. Nu fumez decât când 
sunt pe drum, știi. 

— Şi eu la fel. 

— Mă plictisesc, spuse ea și-i făcu din ochi. Așa, ai o ocupație. 

— Vânzările pot fi o pacoste, spuse Holiday. In fiecare noapte 


2 Magazin american de articole de îmbrăcăminte și de accesorii 
(n.tr.) 
27 Lant american de magazine care aparţine de concernul Gap (n.tr.) 


altă cameră de hotel... 

— Barman, spuse ea, ridicând mâna. 

O privi în timp ce ea își comandă ceva de băut. Prinse 
sclipirea liniei aurii de pe degetul inelar. Căsătorită, dar asta nu 
era o problemă; nu le făcea decât să fie și mai nerăbdătoare. 
Coapsa lucrată cu aparate de întreţinere i se cambră când își 
încrucișă picioarele. li observă sacoul descheiat, pieptul 
pistruiat, sânii mici, care se lăfăiau într-un sutien negru. 

— Puneţi-o pe nota mea, îi spuse Holiday barmaniţei, în timp 
ce aceasta așeza băutura în faţa Ritei. 

— Vezi că mă răsfeţi, zise Rita. 

Te las pe tine s-o plătești pe următoarea. 

— S-a făcut, spuse ea. Şi cu ce te ocupi? 

— Securitate, răspunse Holiday. Vând dispozitive de urmărire, 
echipamente de supraveghere, dispozitive de înregistrare, genul 
ăsta de chestii. Pentru poliţie. 

Avea un prieten, fost poliţist ca și el, care făcea exact ceea ce 
spusese, așa că știa destule ca să o aburească. 

— Hmm... 

— Dar tu? 

— Produse farmaceutice. 

— Ai niște mostre cu care să mă ungi? 

— Obraznicule! spuse ea cu un zâmbet strâmb. Mi-aș pierde 
slujba. 

— Trebuia să întreb. 

— Nu mă deranjează să întrebi. 

— Nu? întrebă Holiday. 

Ea își bău Vodka Tonic, iar el continuă cu Vodka Absolut cu 
gheaţă. Ea bău și fumă cot la cot cu el. Terminară pachetul lui 
de țigări și cumpărară încă unul. El se apropie de ea, iar ea îl 
lăsă, și atunci el știu că totul era ca și aranjat. 

li povesti despre cel mai jenant moment al lui ca agent de 
vânzări. Era o variaţiune la o poveste pe care o spusese de 
multe ori până atunci. Modifică detaliile în timp ce povestea. Se 
pricepea și la asta, de asemenea. 

— Dar tu? o întrebă. 

— Of, Doamne, spuse ea, dându-și părul pe spate dintr-o 
zvâcnire a capului. Bine. Eram în Saint Louis anul trecut. Mă 
duceam cu avionul în dimineaţa aceea ca să ajung la o 
importantă întâlnire de afaceri de la ora prânzului și am crezut 


că am un răgaz între sosire și întâlnire. Așa că m-am îmbrăcat 
cu ceva confortabil în timpul zborului. Confortabil, dar 
bineînţeles nu și adecvat pentru întâlnire. 

— Cred că știu unde duce povestea asta. 

— Lasă-mă să-ţi povestesc! Avionul a ajuns cu întârziere 
foarte mare și a trebuit să închiriez și o mașină. În momentul în 
care am terminat, nu mai era suficientă vreme să mă duc la un 
hotel, să mă schimb de haine și să ajung și la timp la întâlnire. 

— Şi atunci, unde te-ai schimbat? întrebă Holiday. 

— Era un garaj sub restaurantul unde trebuia să ne întâlnim. 

— Nu puteai să folosești baia de la hotel? 

— Era foarte întuneric în garaj și nu era nimeni pe acolo. M- 
am schimbat pe bancheta din spate a mașinii închiriate. Îmi 
dădusem jos bluza, și eram cu partea de sus complet goală, 
pentru că trebuia să-mi pun un alt sutien decât cel pe care-l 
purtasem, și atunci a apărut un individ în vârstă, care se 
îndrepta către mașina lui. În loc să facă singurul lucru decent 
care putea fi făcut, adică să treacă mai departe, sau poate chiar 
să mai treacă o dată pe acolo ca din întâmplare, el a venit și a 
bătut în geamul meu și s-a holbat la mine, examinându-mă cu 
atenţie... 

— N-aș putea spune că-l blamez pentru asta... 

— „.„.și pe urmă a spus ceva de genul: „Domnișoară, pot să vă 
fiu de vreun ajutor?” 

Holiday și Rita râseră cu poftă. 

— Asta face toate paralele, spuse Holiday. Acest detaliu. 

— Da, chiar așa, spuse Rita. Pentru că altfel nu ar fi ceva chiar 
atât de neobișnuit. Adică nu era pentru prima dată când eram 
complet dezbrăcată într-o mașină. 

— Și pun pariu că nu a fost nici ultima dată! 

Rita Magner zâmbi, roși ușor, apoi dădu pe gât restul băuturii 
din pahar. 

— In ziua aceea din garaj spuse Holiday, purtai chiloţi tanga 
negri, subţiri, asemănători cu cei pe care-i porţi acum? 

— De unde știi asta? 

— Eşti cu siguranţă genul care poartă chiloţi tanga subţiri, 
spuse Holiday. Și trebuie să fie negri. 

— Obraznicule! spuse ea. 

Apoi menţionă faptul că avea un minibar în cameră. 

In timp ce urcau cu liftul, el se apropie de ea și o sărută pe 


gură. Ea își depărtă buzele, și, sprijinită de peretele acoperit cu 
panouri de lemn, picioarele i se desfăcură ca o floare. Mâna lui 
urcă pe coapsa ei goală și atinse dantela chiloţilor ei tanga 
negri, iar dedesubtul acestora, o simţi încinsă, și cum nădușise. 
Ea gemu la atingerea și la sărutul lui. 

O oră mai târziu, Holiday reveni la Lincolnul lui. Tipa fusese la 
fel de doritoare și de vorace cum se așteptase, iar când totul se 
terminase, o lăsase singură cu amintirile și cu sentimentele ei 
de vinovăţie. Ea nu-i oferise niciun indiciu că ar fi dorit ca el să 
rămână. Rita era acum ca și celelalte, o poveste de spus 
băieţilor în localul lui Leo, ceva la care ei să-și folosească 
imaginaţia și pentru care să fie invidioși, chiar în timp ce lui i se 
ștergea cu totul din minte. În momentul în care băgă cheia în 
contact, îi uitase deja trăsăturile feţei. 


Capitolul 9 


Gus Ramone intră pe ușa din faţă și auzi melodia Summer 
Nights în camera de zi, situată în spatele casei. Probabil că 
Alana era acolo, uitându-se la un DVD, unul dintre musicalurile 
ei favorite. După mirosul de usturoi și de ceapă, Regina era în 
bucătărie, pregătind cina. 

„Sunt acasă și sunt în siguranţă.” Acesta fii primul gând care 
îi veni în minte lui Ramone în timp ce se deplasa de-a lungul 
holului. Când intră în bucătărie, se gândi la Diego și se întrebă 
dacă era și el pe undeva prin casă. 

— Ce faci, fetițo? o întrebă Ramone pe fiica lui, care stătea în 
picioare în faţa televizorului, dansând, imitând mișcările pe care 
le vedea pe ecran. 

Camera de zi, pe care o adăugaseră la casă câţiva ani mai 
târziu, ducea în bucătărie. 

— Bine, tăticule, spuse Alana. 

— Bună, i se adresă el Reginei, care era întoarsă cu spatele la 
el și amesteca de zor cu o lingură de lemn într-o cratiţă aflată 
pe aragaz. 

Era îmbrăcată într-o ţinută destul de sportivă, pantaloni cu o 
dungă în lateral și un tricou asortat. 

— Bună, Gus! spuse ea. 

Ramone își puse într-un sertar care-i ţinea pistolul Glock 17 
prins în talie, legitimaţia și insigna; prevăzuse acest sertar cu un 
dispozitiv de siguranţă. Închise apoi sertarul cu o cheiţă de pe 
inelul său cu chei. Numai el și Regina, nimeni altcineva, aveau 
cheile de la acel sertar. 

Ramone se duse înapoi la fiica sa, care acum se zgâlțâia în 
mijlocul sufrageriei, imitându-l pe tânărul actor de pe micul 
ecran. Individul zâmbea lasciv, dansând pe un stadion, la fel de 
elastic și de fluid ca o pisică, iar însoțitorii săi cu frizurile 
lucioase de la uleiul de păr îl acompaniau, cântând: „Tell me 
more, tell me more”... 

— „Did she put up a fight?” cântă Alana, în timp ce Ramone 
se aplecă și o sărută pe creștet, prin încâlceala buclelor ei dese 
și negre, moștenite de la el. 

— Ce face fetiţa mea? întrebă Ramone. 

— Sunt bine, tati. 

Ea continuă să danseze, cu degetele mari în sus, la fel ca 


Danny Zuko”. Ramone se duse înapoi în bucătărie și își petrecu 
braţele în jurul umerilor Reginei, sărutând-o pe obraz. Se 
împinse în spatele ei atât cât să-i dea de înţeles că încă îl mai 
interesa. Încreţiturile de la colţurile ochilor ei îi arătară că 
zâmbea. 

— Filmul la care se uită Alana e potrivit pentru ea? întrebă el. 

— E Grease, spuse Regina. 

— Știu că-i Grease. Dar Travolta are niște gesturi care 
mimează actul sexual, iar fiica noastră îl imită. 

— Ei, nu face decât să danseze. 

— Așa se numește asta acum? 

Ramone își desfăcu braţele din îmbrăţișare și o privi dintr-o 
parte. 

— Ai avut o zi bună? îl întrebă Regina. 

— Am avut toţi noroc cu carul. Bine, nici n-aș putea spune că 
se bucură cineva de asta, totuși. Individul nu era un criminal. A 
înnebunit din cauza unei doze de cocaină și și-a ucis nevasta din 
cauză că era gelos și fără serviciu. Ea e la morgă, el urmează să 
fie condamnat la douăzeci și cinci de ani, iar copiii au rămas 
orfani. Nu e nimic îmbucurător în toate astea. 

— Ti-ai făcut meseria, spuse ea, un refren de acum familiar la 
ei în casă. 

El îi povestea în fiecare seară ce făcea la serviciu. Simţea că 
era important, deoarece, din experienţa pe care o avea, polițiștii 
care nu făceau acest lucru aveau parte de niște căsnicii 
dezastruoase. În plus, ea înţelegea. Făcuse și ea parte din 
poliţie, deși acest lucru părea acum că se petrecuse cu foarte 
mult timp în urmă. 

— Unde este Diego? întrebă Ramone. 

— În camera lui. 

Ramone aruncă o privire în cratiţă. Usturoiul și ceapa, prăjite 
în ulei de măsline, începuseră să se rumenească. 

— Ai dat focul prea puternic, spuse Ramone. Ai să arzi 
usturoiul. lar ceapa aceea trebuie să fie transparentă, nu 
cafenie. 

— Lasă-mă în pace! 

— Singura dată când flacăra trebuie să fie puternică este 
atunci când fierbi apă. 

— Te rog! 


* Personajul interpretat de John Travolta în filmul Grease (n.tr.) 


— Faci un sos? 

— Da. 

— Reţeta mamei mele? 

— Nu, a mea proprie. 

— Îmi place sosul făcut de mama, spuse Ramone. 

— Atunci trebuia să te fi însurat cu maică-ta. 

— Ascultă, micșorează flacăra, da? 

— Du-te să vorbeşti cu fiul tău. 

— Asta și am de gând. Ce s-a întâmplat astăzi? 

— El spune că nu știa că telefonul mobil era deschis. Unul 
dintre prietenii lui l-a sunat în timp ce ieșea de la baie, iar 
domnul Guy l-a auzit. 

— Domnul Guy. 

— Gus... 

— Ce vreau să spun este că dacă individul are un nume ca 
ăsta, trebuie să fie ceva la mijloc. 

— Nu e chiar tipul cel mai plin de bărbăţie de pe planetă, 
despre asta te pot asigura. 

— Şi voiau să-l suspende pe Diego numai pentru atâta lucru? 

— Insubordonare. Nu a vrut să le dea telefonul. 

— Nici nu trebuia să i-l ceară pentru atâta lucru! 

— Da, știu asta, spuse Regina. Dar așa este regulamentul. 
Oricum, cred că trebuie să reacţionezi ca și cum ai fi puţin 
supărat pe el. Măcar puţin. 

— Mai supărat sunt din pricina școlii ăsteia. 

— Și eu la fel. 

— O să vorbesc cu el. Ramone se aplecă deasupra aragazului. 
Ştii, ai să arzi usturoiul ăla până ai să rămâi numai cu cenușa. 

— Du-te și vorbește cu băiatul! 

Ramone o sărută pe gât, ceva mai jos de ureche. Mirosea 
puţin a transpiraţie, dar simţi și o aromă dulce. Era de la uleiul 
acela de corp pe care-l folosea, cu aromă de zmeură. 

În timp ce se îndepărta, Ramone mai repetă: 

— Dă flacăra aia puţin mai încet! 

— O să poţi da tu singur flacăra mai încet în ziua în care te vei 
apuca de gătit, spuse Regina. 

Ramone se duse pe hol, în spatele lui auzindu-se cum cântau 
Thunderbirds și Pink Ladies, pe urmă urcă scările la etajul de 
deasupra. 

Avusese multe îndoieli în privinţa transferului lui Diego la 


școala din Montgomery County, dar la vremea când luase 
hotărârea aceasta, simţea că nu mai avea nicio altă opţiune. 
Ramone și Regina fuseseră amândoi de acord că școala de stat 
din zona lor era cu totul inacceptabilă. Fizic vorbind, era într-o 
continuă stare de decădere și întotdeauna aveau lipsuri mari 
privind rechizitele, inclusiv creioanele și hârtia. Din cauza 
iluminării slabe, multe dintre becurile fluorescente și 
incandescente erau fie arse, fie inexistente, iar cu detectoarele 
de metale și cu personalul de securitate care staţiona la fiecare 
ușă, școala semăna cu o închisoare. Sigur, o mulţime de bani 
erau pompaţi în sistemul de învățământ al Washingtonului, dar, 
în mod straniu, puţini ajungeau cu adevărat la copii. Și copiii 
înşişi începuseră să intre în belele, atât la școală, cât și în afara 
ei. In zona lor, unde mulţi părinţi aveau două servicii, iar alţi 
părinţi nu erau mai deloc prezenţi sau nu se implicau în viaţa 
copiilor lor, unii dintre copii începuseră s-o ia razna în mod 
serios. Nu era mediul cel mai potrivit pentru Diego, care nu era 
nici el tocmai genul de elev motivat și care se simţea atras, de 
fapt, de cei din tagma mai dură. 

Gus Ramone întorsese pe toate fețele toate aceste lucruri 
împreună cu soţia lui, fără ca și alte urechi să audă. In cele din 
urmă, hotărâseră amândoi că ar fi fost bine pentru Diego să 
intre în contact cu alt gen de atmosferă. Dar chiar și atunci, 
după ce Regina devenise nerăbdătoare să facă schimbarea, 
Ramone nu fusese foarte sigur că motivele sale de a-l scoate pe 
Diego din sistemul de învățământ public al Washingtonului erau 
numai cele discutate anterior. Lucrul care-l deranja, de fapt, era 
că majoritatea copiilor din școala gimnazială de cartier erau de 
culoare sau hispanici. 

Cu toate acestea, el și Regina aranjaseră transferul. Pentru a 
reuși acest lucru, trebuiseră să facă o șmecherie ca să 
dovedească faptul că locuiau în Montgomery County. In 1990, 
Ramone achiziționase o proprietate imobiliară, ceva mai mare 
decât o căbănuţă, în zona Silver Spring, pentru o sută zece mii 
de dolari, pe vremea când Regina lucra și ea în învăţământ și 
erau un cuplu cu două salarii. Ramone închiriase proprietatea 
unui sărman din Guatemala și micii lui familii. El și Regina 
obținuseră un număr de telefon din Maryland pentru adresa 
respectivă; telefoanele erau redirecționate în casa lor din 
Washington. Acest lucru, împreună cu actele de proprietate ale 


casei, a fost suficient ca să poată pretinde că locuiesc în 
Maryland, ceea ce a fost de ajuns ca să-i obţină lui Diego 
transferul. 

Numai că de la bun început păru că făcuseră o greșeală. 
Şcoala gimnazială din Montgomery County atrăgea elevii, iar 
majoritatea acestora erau albi. Exista mai puţină toleranţă în 
această școală pentru așa-numitul „comportament disruptiv”, 
decât fusese în fosta școală a lui Diego din Washington. Râsul 
zgomotos sau vorbitul cu voce tare pe coridoare sau în sala de 
mese era o ofensă care putea deseori garanta suspendarea. La 
fel dacă aveai în vreun fel legătură cu vreo trăsnaie, chiar dacă 
nu erai implicat direct. După cum se părea, erau cu totul alte 
reguli pentru Diego și prietenii lui, decât pentru copiii din clasele 
bune, cu elevi dotați și talentaţi. Ramone presupunea că erau 
favorizați în special copiii albi din cauză că aduceau școlii note 
mai mari la examinări. Restul elevilor din școală intrau în 
categoria „ceilalţi”. Când Regina se interesase mai îndeaproape, 
descoperise că numărul elevilor de culoare din Montgomery 
County care erau suspendaţi, lăsaţi repetenţi sau exmatriculaţi 
era de trei ori mai mare decât cel al copiilor albi. Ceva era foarte 
putred acolo și, deși nici Gus, nici Regina nu aduseseră în 
discuţie termenul de rasism, amândoi suspectau faptul că era 
vorba de culoarea pielii fiului lor și de culoarea pielii prietenilor 
lui, care era responsabilă indirect de eticheta de „obraznic” pe 
care erau siliţi să o poarte. 

Toate acestea se întâmplau într-o școală situată într-un cartier 
renumit pentru activitatea sa liberală, un loc în care pe mașini 
erau lipite stickere cu „Respectaţi diversitatea”. In zilele în care 
Ramone îl lua de la școală pe fiul său, observa că majoritatea 
elevilor de culoare ieșeau pe ușă în grup și că mergeau în josul 
străzii, în direcţia „apartamentelor”, în timp ce elevii albi se 
îndreptau spre casele lor situate mai sus. Uneori stătea acolo în 
spatele volanului, privind aceste lucruri, și-și spunea: „Am greșit 
față de fiul meu”. 

Problema era că el niciodată nu știa cu certitudine dacă făcea 
ceea ce trebuia pentru copiii săi. Cei care afirmau cu certitudine 
că făceau acest lucru ori se amăgeau, ori erau niște mincinoși. 
Din nefericire, rezultatele nu apăreau până nu se termina cursa. 

Ramone bătu la ușa camerei fiului său. Bătu mai tare, iar 
acesta îi spuse să intre. Diego stătea la marginea patului, 


reprezentat de o saltea așezată pe un suport fără cadru direct 
pe covorul de pe podea. Mingea de fotbal cu care dormea era 
alături de el. Avea căștile la urechi și, în timp ce le scotea, 
Ramone auzi sunetul muzicii Go-go la un volum ridicat. Diego 
era îmbrăcat cu un tricou fără mâneci, avea braţele subţiri și 
bine conturate, cu umerii deja laţi ca ai unui bărbat. Începuse 
să-i mijească mustaţa, iar perciunii îi fuseseră scurtaţi ca să 
semene cu niște pumnale în miniatură. Părul, aranjat din două în 
două săptămâni la frizerul de pe 3rd Street, era foarte scurt și 
ordonat. Avea pielea ceva mai deschisă la culoare decât a 
Reginei. Avea ochii mari și căprui ai Reginei și nasul ei gros. 
Gropiţa din bărbie o avea de la Ramone. 

— Ce faci, tată? 

— Tu ce faci? 

— Mă relaxez. 

Ramone nu se așeză, dominându-l cu înălțimea lui, cu 
picioarele desfăcute ca să exprime forţă, în stilul polițiștilor. 
Diego înţelese, se strâmbă și clătină din cap. Se ridică de pe pat 
și îl înfruntă pe tatăl său. Era doar cu câţiva centimetri mai 
scund decât Ramone. 

— Lasă-mă să-ţi spun cum a fost, spuse Diego. 

— Spune! 

— Astăzi... 

— Știu. 

— Nu a fost nimic grav. 

— Mi-a spus mama. 

— Se leagă mereu de mine, tată! 

— Păi le-ai dat și motive, chiar de la început! 

— E adevărat, admise Diego. 

Diego se dăduse în spectacol când se dusese prima dată la 
școală. Simţise că trebuia să le arate celorlalţi colegi că elevul 
cel nou nu era papă-lapte; că era dur, șmecher și amuzant în 
egală măsură. Ramone și Regina primiseră mai multe telefoane 
în septembrie de la profesorii exasperaţi care afirmau că Diego 
le deranja orele. Ramone fusese destul de aspru cu el, discutând 
cu el cu severitate, ameninţându-l, restricționându-l și chiar 
nelăsându-l să mai participe la antrenamentele de fotbal, deși 
nu mersese atât de departe încât să nu-l lase să joace în meciul 
săptămânal. După cum se părea, iubirea și severitatea 
avuseseră efect sau pur și simplu Diego se liniștise de unul 


singur. Vreo doi dintre profesorii săi îi spuseseră Reginei că 
Diego își îmbunătăţise comportamentul în timpul orelor și unul 
chiar afirmase că avea potenţialul de a deveni o influenţă 
pozitivă asupra celorlalți elevi, ca un fel de lider. Insă impresia 
negativă de la început pe care o făcuse asupra directoarei, o 
femeie albă, doamna Brewster, și asupra directorului adjunct, 
domnul Guy, deterioraseră relaţiile dintre ei. Ramone simţea că 
îl vizau din plin pe fiul său. Diego, descurajat și nemotivat, își 
pierdea interesul pentru școală. Notele lui de la mijlocul 
trimestrului erau mai mici decât la școala din Washington. 

— Uite, spuse Ramone, zici că nu știai că aveai telefonul 
deschis, și te cred. 

— Chiar nu știam! 

Ramone nu avea nicio îndoială. El și Diego avuseseră o 
înţelegere chiar de timpuriu: „Spune adevărul, și n-o să fiu prea 
aspru cu tine! O să mă enervez numai dacă am să cred că mă 
minţi. Cu restul o putem scoate la capăt”. Din câte-și dăduse 
seama până atunci, fiul său respectase întotdeauna partea sa 
de înţelegere. 

— Dacă tu spui așa, te cred, zise Ramone. Numai că ei au 
regulile lor. Trebuia să-i fi lăsat să-ți confiște telefonul pentru 
ziua de azi. De aici a apărut problema. 

— Au luat telefonul prietenului meu și nu l-a mai văzut înapoi 
decât după două săptămâni! 

— Eu și mama ta am fi intervenit și ţi l-am fi recuperat. Ideea 
este că nu te poţi pune cu ei. Ei sunt șefii. O să crești mare și o 
să ieși în lume, și o să ai niște șefi care n-o să-ţi placă, însă cu 
toate acestea, va trebui să faci ce-ţi vor cere ei. 

— Nu și dacă joc în NFL. 

— Eu vorbesc serios, Diego. Vreau să spun că până și eu 
trebuie să fac compromisuri în fața unor șefi care nu-mi plac, și 
am patruzeci și doi de ani. Nu este vorba numai despre perioada 
copilăriei, ci și despre maturitate. 

Diego își strânse buzele. Se închidea în sine. Ramone îi mai 
ţinuse discursul ăsta și mai înainte. Nici lui Ramone nu i se mai 
părea un discurs potrivit. 

— Încearcă să nu mai ai probleme! îi spuse Ramone. 

— Așa voi face. 

Ramone simţi că încheiaseră discuţia. Își întinse mâna spre el, 
iar Diego își atinse ușor degetele de cele ale lui Ramone. 


— Mai este ceva, spuse Diego. 

— Te ascult. E 

— A fost o bătaie ieri după ore. |! știi pe prietenul meu Toby? 

— De la fotbal? 

— Da. 

Ramone și-l amintea pe Toby din echipă. Era un puști dur, dar 
nu era un copil rău. Locuia cu tatăl său, șofer de taxi, în 
apartamentele de lângă școală. Mama lui, după cum auzise 
Ramone, era dependentă de droguri și nu mai făcea parte din 
viața lui. 

— Toby a intrat în conflictul ăsta cu un băiat, spuse Diego. Îi 
spunea porcării lui Toby pe holurile școlii, și pe urmă l-a 
provocat la bătaie. S-au întâlnit jos, lângă pârâu. Toby a făcut 
pac!, continuă Diego, izbindu-și pumnul drept în palma stângă. 
L-a terminat cu o directă și cu un croșeu de dreapta. În două 
secunde, băiatul ăsta a căzut la pământ. 

— Erai și tu acolo? întrebă Ramone, poate cu prea mult 
entuziasm în voce. 

— Da. Veneam spre casă în ziua aceea cu niște prieteni și am 
ajuns și noi acolo. Și am rămas să mă uit, știi... 

— Şi? 

— Părinţii celuilalt băiat au sunat la școală. Acum are loc ceea 
ce se cheamă o investigaţie. Să se afle cine a mai fost acolo și 
ce a văzut. Părinţii vor să-l acuze pe Toby. Vorbesc despre atac 
la persoană. 

— Dar credeam că puștiul ăsta a fost cel care l-a provocat pe 
Toby la bătaie. 

— Așa este, dar acum spune că el numai glumea. Spune că 
niciodată nu a vrut cu adevărat să se bată. 

— Şi de ce este implicată școala? Nu era pe proprietatea lor, 
nu-i așa? 

— Amândoi se duceau acasă de la școală și aveau încă la ei 
cărțile și restul lucrurilor. Așa că devine problema școlii. 

— Inţeleg. 

— Vor ca eu să spun cum că Toby a fost cel care l-a lovit 
primul pe băiatul acela. 

— Cineva trebuia să dea primul pumn, spuse Ramone, 
vorbind ca un bărbat, și nu ca un tată. A fost o bătaie corectă? 

— Celălalt băiat e mai mare decât Toby. E unul dintre băieţii 
aceia care fac skateboard. Şi el este cel care a provocat totul. 


Numai că nu și-a putut susţine propriile cuvinte. 

— Și au fost numai ei doi. Nimeni altcineva nu a sărit pe acest 
băiat, nu-i așa? 

— Nu erau decât ei doi. 

— Nu văd nicio problemă aici. 

— Ce vreau eu să spun este că nu am de gând să-l trădez pe 
prietenul meu. 

Nici Ramone nu dorea acest lucru. Însă nu era bine să afirme 
acest lucru cu voce tare, din cauză că avea dejucat un anumit 
rol. Așa că nu spuse nimic. 

— E în regulă? 

— Pregătește-te pentru masă, spuse Ramone, cu o 
încuviinţare vagă, strategică, din cap. 

În timp ce Diego își punea pe el un tricou curat, Ramone îi 
examină camera. Imagini cu rapperi decupate din Source și din 
Vibe, și o fotografie drăguță a unei mașini Impala 1963 
restaurată erau prinse de un afișier din plută; un poster cu sala 
de gimnastică a lui Mack Lewis din Baltimore, un colaj cu boxeri 
locali împreună cu Tyson și cu Ali, cu lozinca „Luptătorii buni 
ajung la limita durerii și o depășesc pe deplin pentru a atinge 
măreţia”, scrisă pe marginea de jos. Pe podea, CD-uri goale și 
inscripţionate la calculatorul din casă, un turn din CD-uri, o 
combină portabilă, exemplare din Don Viva și o revistă cu 
pistoale, blugi și tricouri atât murdare, cât și curate, tricouri 
originale de la diverse echipe, o pereche de pantofi sport 
Timberland și două Wike. Pe birou, care era utilizat rareori 
pentru studiu, era un exemplar necitit din Colt Alb; un exemplar 
necitit din True Gri??, carte despre care Ramone se gândise că îi 
va plăcea fiului său, dar pe care acesta nici nu o deschisese 
măcar; soluţie de curăţat adidașii; fotografii cu fete, de culoare 
și hispanice, în blugi strâmţi și tricouri mulate, făcute la mall și 
apoi dăruite lui Diego; o pereche de zaruri; o brichetă cu butan 
cu o frunză de marijuana încrustată pe o parte; și caietul lui cu 
foile desprinse, cu numele Diego scris pe copertă în stilul 
grafitti. O șapcă personalizată cu porecla lui și cu cifrele „09”, 
anul în care va absolvi liceul, atârna de un cui pe care-l bătuse 
în perete. 

Chiar așa, cu toate variațiile de stil, cu progresele tehnice și 
cu schimbările culturale, camera lui Diego arăta cam la fel cu 


29 Adevăratul curaj (n.tr.) 


cea a lui Ramone prin 1977. De fapt, Diego semăna foarte bine 
cu tatăl său, în mai multe privinţe. 

— Ce avem la masă? întrebă Diego. 

— Mama ta face un sos. 

— Reţeta ei sau a bunicii? 

— Haide, băiete, spuse Ramone. Du-te și te spală pe mâini! 


Capitolul 10 


Holiday nu era beat. Simţea mai mult o oboseală generală. 
Eliminase prin transpiraţie cea mai mare parte a alcoolului cu 
Rita, între așternuturile de la hotel. Avea văzul bun, în timp ce 
conducea pe autostrada cu taxă, și apoi pe bucla interioară a 
străzii de centură dinspre Virginia spre Maryland. Se simţea 
puţin ametit, dar era bine. 

Ascultă în timp ce conducea postul de muzică de rock clasic 
de la radioul prin satelit. Nu era chiar genul pasionat de muzică, 
dar era familiarizat cu muzica rock a anilor 1970 din vremea sa. 
Fratele lui mai mare, pe care-l idolatrizase cândva, asculta 
discurile acasă pe vremea copilăriei lor, și aceasta era singura 
perioadă de muzică la care Holiday încă mai acorda atenţie sau 
pe care o cunoștea. Acum cântau Humble Pie, un cântec în 
concert cu Steve Marriott răcnind „Awi royt!'*% cu accentul lui 
vulgar de cockney, pentru ca apoi grupul să izbucnească în niște 
improvizații de blues-rock. 

Holiday nu se mai întâlnea deloc cu fratele său, în afară de 
perioada Crăciunului, și asta numai ca să-și poată vizita nepoţii, 
să știe că unchiul lor Doc încă mai exista pe lume. Dar nepoţii 
mergeau acum la colegiu, iar Holiday presimţea că vizitele sale 
o dată pe an vor trebui să înceteze în curând. Fratele său lucra 
la împrumuturi bancare ipotecare, locuia în Germantown, 
conducea un Nissan Pathfinder, a cărui singură cale nu era 
decât Autostrada 270, și avea o nevastă pe care Holiday nu ar fi 
regulat-o nici cu luminile stinse. Fratele său nu mai avea nimic 
din adolescentul șmecher, cu părul lung, de odinioară, care 
asculta Skynyrd, Thin Lizzy și Eric Clapton în pivniţa părinţilor 
lor, printre pocnetele care se auzeau de la ferestrele încastrate. 
Fratele său își verifica acum acţiunile la fiecare oră și studia 
Rapoartele consumatorilor înainte de fiecare achiziţie. Holiday 
dorea să-i urle adevărul în faţă, dar asta nu ar fi reușit să-l 
readucă la viaţă pe fratele său. 

Sora lui fiind demult dispărută dintre cei vii, și cu ambii părinţi 
decedați, Holiday era singur. Singurul lucru care-l mai făcuse să 


Că 


30 Pronunţie deformată de la „all right“, „foarte bine“ (n.tr.) 
31 Joc de cuvinte în limba engleză, pathfinder, care înseamnă 
găsitorul căii. (n.tr.) 


se mai trezească zi de zi, să-și mai deschidă ochii în fiecare 
dimineaţă și să se mai dea jos din pat îi fusese luat. Fusese 
poliţist, și apoi încetase să mai fie. Acum purta șapca aceea 
stupidă, făcea conversaţie cu oameni care nu-l interesau deloc 
și căra bagajele în și din portbagajul mașinii. 

Toate acestea din pricina unui fost coleg care nu voise să-i 
mai dea o șansă. Unul dintre aceia care urmau regulile ca la 
carte, cum era și fratele lui Holiday. Altul care avea un băț în 
fund. 

Încă nu se simţea în stare să se ducă acasă. leși de pe 
șoseaua de centură pe Georgia Avenue și o luă spre sud, spre 
Washington. Încă mai avea timp să bea un pahar, poate chiar 
două, la Leo's, înainte de închidere. 


Familia Ramone lua cina la o masă, situată în spaţiul dintre 
bucătărie și camera de zi. Încercau să ia cina împreună în 
fiecare seară, deși asta însemna mese târzii, din cauza 
programului flexibil al lui Ramone. Atât Regina, cât și Ramone 
proveneau din familii care făcuseră acest lucru și simțeau că era 
un lucru important. ltalianul din Ramone considera că a lua 
masa împreună cu familia era un lucru spiritual care devenea ca 
un ritual. 

— E bun sosul, mamă! spuse Diego. 

— Mulţumesc. 

— Are totuși puţin gust de ars, mai adăugă Diego, schimbând 
o privire cu Ramone. 

— Mama ta a pus un aruncător de flăcări în usturoi și ceapă, 
susținu Ramone. 

— Terminaţi! ceru Regina. 

— Glumim, iubito, zise Ramone. E foarte bun. 

Alana își ţinea faţa aplecată deasupra castronului, încercând 
să aspire o furculiţă plină de spaghete. Era o mâncăcioasă, care 
se gândea la mâncare și vorbea despre mâncare în mod 
frecvent. Lui Ramone îi plăcea să vadă o femeie adultă care 
apreciază mâncarea și adora acest lucru la fetiţa lui. 

— Vrei să ţi le tai eu, mititico? întrebă Diego. 

— Nu, spuse Alana. 

— Să-ţi fie mai ușor să le mănânci. 

— Nu. 

— Așa face doar porcii, cum mănânci tu. 


— Fac, spuse Regina. 

— Las-o în pace! interveni Ramone. 

— Încercam doar să o ajut. 

— Mai bine ai grijă de tine, spuse Ramone. Şi de petele acelea 
de sos de pe tricou. 

— Fir-ar...! răcni Diego, observând urmele de sos de pe tricoul 
său. 

Discuţia se îndreptă spre temele lui Diego, iar acesta își 
repetă afirmaţia că le făcuse în sala de studiu. Apoi discutară 
despre aducerea în echipa Jets a lui Laveranues Coles, și 
Ramone afirmă că Santana Moss era doar un prinzător lateral, 
deoarece avea obiceiul să facă pase în mijlocul terenului, când 
auzea niște pași pe lângă el. Diego, care avea un tricou cu 
numele lui Moss pe spate, fiind vorba și de Jets, nu fu de acord. 

— Cine este Ashley? îl întrebă Regina pe Diego, fără nicio 
legătură. 

— O fată de la școală, spuse Diego. 

— l-am văzut numele pe afișajul telefonului, spuse Regina. 

— Şi asta-i o crimă? întrebă Diego. 

— Bineînţeles că nu, spuse Regina. E drăguță? 

— Cum arată? întrebă Ramone, iar Diego râse. 

— Mamă, e doar o fată pe care o știu de la școală. Nu sunt pe 
bune cu nicio fată, ești mulțumită? 

— Cu niciuna? întrebă Regina. 

— Dar ceea ce vrei tu să spui, zise Ramone, este că-ţi plac 
fetele. 

— Haide, tată! 

— Începusem să mă întreb. 

— E ceva personal, spuse Diego. 

— Din cauză că nu vorbești niciodată despre fete. 

— Tată! 

— Oricum, e bine să fii așa, fu de acord Ramone. 

— Tată, nu sunt homosexual. 

— Oricum te-aș iubi, chiar dacă ai fi. Adică dacă ai fi așa. 

— Gus! interveni Regina. 

Vorbiră apoi despre Naţionale. Diego spuse că baseballul era 
un sport al albilor, iar Ramone îl îndemnă să se uite la toți 
jucătorii de culoare și hispanici din ligile cele mai importante. 
Dar Diego nu se clinti din convingerea sa. li spuse lui Ramone să 
verifice fețele de pe stadion de la RFK. Ramone fu de acord că 


majoritatea erau albi, dar încheie prin a spune că nu înţelegea 
ce voia Diego să spună. 

— Tata a rezolvat astăzi un caz, spuse Regina. 

— Ce e acela un caz? întrebă Alana. 

— A băgat la închisoare un ticălos, o lămuri Diego. 

— Tipul ăsta nu era chiar așa de ticălos, spuse Ramone. A 
făcut ceva rău, însă. A făcut o greșeală îngrozitoare. 

După cină, Regina îi citi Alanei, iar Alana, căreia îi plăcea să-și 
asculte propriile cuvinte, îi citi și ea. Ramone și Diego văzură la 
televizor unul dintre ultimele meciuri obișnuite de sezon ale 
echipei naţionale. La sfârșitul celui de-al șaptelea joc, Diego îl 
bătu ușor pe umăr pe tatăl său și se duse în camera lui. Alana îi 
dădu un pupic lui Ramone și se duse în camera ei cu Regina, 
care îi mai citi puţin și o culcă. Ramone deschise o cutie de 
Beck's și se uită la restul meciului. 

Regina se spăla pe faţă în baia spațioasă când Ramone veni și 
el şi se dezbrăcă să se bage în pat. Îi observă ţinuta, unul dintre 
tricourile echipei de fotbal a lui Diego și pantalonii uzaţi de 
pijama, și interpretă mesajul: „în seara asta fără sex!” Dar el era 
bărbat, unul la fel de obscur și de lipsit de speranţă ca oricare 
altul. Nu avea de gând să lase o îmbrăcăminte, oricât de veche 
și de caraghioasă ar fi fost ea, să-l oprească de tot. O să facă o 
încercare. Închise ușa de la dormitor și se strecură în 
așternuturi. Ea veni lângă el și îl sărută cast pe colţul gurii. El se 
ridică într-un cot și încercă să o sărute încă o dată, doar ca s-o 
simtă. 

— Noapte bună, spuse ea. 

— Atât de devreme? 

— Sunt obosită. 

— Te fac eu să fii obosită! 

Ramone își băgă mâna în pantalonii ei de pijama și o mângâie 
pe interiorul coapsei. 

— Alana poate intra în orice clipă, spuse Regina. Nici măcar 
nu adormise când am ieșit din cameră. 

Ramone o sărută. Buzele ei se deschiseră și se mai apropie 
puţin cu trupul de al lui. 

— O să intre peste noi, spuse Regina. 

— N-o să facem gălăgie. 

— Ştii că nu-i adevărat! 

— Haide, iubito! 


— Ce zici să-ţi fac cu mâna? 

— Asta pot să fac și singur. 

Regina și Ramone chicotiră încetișor, și ea îl sărută mai 
profund. El începu să-i scoată pantalonii de pijama, iar spatele ei 
se arcui ca să-l lase, când auziră o bătaie în ușa de la dormitor. 

— La naiba! zise Ramone. 

— E fiica ta, spuse Regina. 

— Nu e fiica mea, rosti Ramone. Este o centură de castitate 
de șapte ani. 

Cinci minute mai târziu, Alana sforăia între ei în pat, cu 
degeţelele ei cafenii desfăcute pe pieptul lui Ramone. Era 
adevărat că se simţea puţin frustrat și dezamăgit. Dar era și 
fericit. 


La Leo's era puţin cam aglomerat, iar muzica de la tonomat 
era dată tare. Holiday fu salutat din cap de câteva persoane în 
timp ce traversa încăperea spre un scaun liber de la bar, de 
lângă ușile care dădeau în bucătărie. Era cunoscut aici, așa că 
nu avu parte de privirile acelea insistente care apăreau când un 
individ alb pătrundea într-un bar dintr-un cartier cu oameni de 
culoare. Clienţi obișnuiți din barul lui Leo știau că fusese poliţist 
și că fusese forțat să iasă din poliţie din cauze necunoscute. Nu 
era chiar adevărat, deoarece Holiday preferase să demisioneze 
mai degrabă decât să fie pus în faţa unei anchete oficiale, dar îi 
lăsase să creadă ce voiau. Un poliţist corupt avea ceva 
misterios. Numai că el nu fusese niciodată corupt. Niciodată nu 
luase mită, nici nu jucase de ambele părţi, ca unii dintre aceia 
care intraseră în poliție în perioada valului de angajări de la 
sfârșitul anilor 1980. La naiba, nu făcuse decât să ajute o fată 
pe care o cunoștea. Și totuși... 

— Votcă cu gheaţă, îi spuse Holiday lui Charles, barmanul de 
noapte. 

Leo plecase, sau era în spate, făcând socotelile pentru ziua 
respectivă. 

— Vreo aromă, Doc? 

— Mai bine simplă, spuse el. 

| se părea că sucurile de pe raft erau toate niște porcării. 

Charles îi servi băutura lui Holiday. Tonomatul cânta o 
variantă de la Jet Airliner, realizată într-un stil cu adevărat soul- 
rock. Cei doi domni din dreapta lui Holiday se certau din cauza 


cântecului. 

— Ştiu că acesta este Paul Pena, spuse primul din ei. El l-a 
cântat primul. Te întreb cine era băiatul alb care l-a preluat și l-a 
transformat într-un mare hit? 

— Johnny Winters, sau altul ca el, spuse cel de-al doilea 
bărbat. Habar n-am. 

— Era unul de la Almond Brothers, afirmă primul individ. 

— Ce spuneai, că erau Osmond Brothers? 

— Almond, pun pariu pe cinci dolari. 

— Steve Miller Bând, interveni Holiday. 

— Ce-ai spus? întrebă primul individ, întorcându-se spre 
Holiday. 

— Cântecul ăsta te termină, omule! 

— Cu siguranţă. Dar ai putea să-mi spui cine l-a transformat 
într-un hit? 

— Habar n-am, spuse Holiday. 

Orgoliul îl făcuse să-l ia gura pe dinainte, dar acum, după ce 
vorbise, nu voia să se implice mai mult în discuţie. _ 

Holiday mai bău un pahar înainte de închidere. Il dădu pe gât 
și plecă nesatisfăcut de la bar. Gândul la fosta lui viață și cum 
renunţase la ea îi întunecase mintea. 


Conduse spre est. Locuia într-un apartament cu grădină pe 
lângă Prince George's Piaza, lângă autostrada est-vest, iar de la 
Leo se ajungea acolo pe la sud de Missouri, apoi pe Riggs Road. 
Numai că se încurcă pe Kansas Avenue, încercând s-o scurteze 
pe străzile lăturalnice și, în timp ce mergea pe Blair, își dădu 
seama că trebuia să se întoarcă. Făcu la stânga pe Oglethorpe 
Street, gândindu-se că putea s-o ia apoi pe Riggs. 

Își dădu seama imediat ce intră pe Ogiethorpe că nu făcuse 
bine. Își aminti prea târziu de pe vremea când mai era poliţist că 
bucata asta din Ogiethorpe se termina într-o fundătură la 
metrou și la șinele de cale ferată B&O. Recunoscu Liga de 
Salvare a Animalelor din Washington la stânga sa și tipografia 
de la parterul acesteia, chiar lângă calea ferată. lar pe dreapta, 
una dintre grădinile acelea ale comunităţii, care erau ceva 
destul de obișnuit în Washington, D.C. Aceasta se întindea pe 
vreo două hectare de teren. 

Telefonul mobil începu să sune pe suportul așezat mai jos de 
bord. Era Jerome Belton, care-l suna să-i spună cum își 


petrecuse seara. Holiday trase pe dreapta, pe o suprafaţă cu 
nisip și pietriș și opri motorul. Belton îi spuse o poveste despre 
un individ care aspira să devină boxer și pe care-l dusese la 
meciul dintre Tyson și McBride de la Centrul MCI:2 cu câteva luni 
în urmă și ceva despre iarba pe care o avea cu el, care nuera 
adevărată și care se împrăștiase pe bancheta din spate a 
mașinii. 

Era o poveste nostimă, deși cam prea familiară. Holiday râse 
împreună cu Belton, și încheie convorbirea. Apoi, pe strada 
liniștită care se înfunda ceva mai încolo, Holiday parcă lângă 
grădina comunităţii, își lăsă capul pe spate și închise ochii să și-i 
odihnească. Nu era beat. Era doar obosit. 

O lumină îi trecu peste faţă, trezindu-l. Deschise ochii. Văzu o 
mașină de poliție albastru cu alb, cu girofarul inactiv, care se 
apropia de mașina sa dinspre rondul din dreptul căii ferate. 
Polițistul de patrulă care se afla la volan avea un pasager, un 
infractor sau un suspect, pe bancheta din spate. Se întrebă pe 
unde erau bomboanele lui mentolate, în timp ce mașina Crown 
Victoria se apropia încet de el. Holiday nu se uită direct în 
interiorul mașinii, deși dintr-o privire rapidă constată că era un 
poliţist alb. Îl văzu și pe pasagerul din spate, mai mult o siluetă 
amestecată cu umbrele, cu umerii mici și cu gâtul subțire. 
Instinctul îi spuse că era vorba despre o femeie adultă sau 
despre un adolescent. Cu colţul ochiului văzu un număr pe 
partea de jos din fața mașinii. Ofiţerul de poliție trecu fără să 
oprească, văzându-l cu siguranţă pe Holiday parcat acolo, dar 
fără să-și bată capul să-l verifice. Imaginea numerelor i se șterse 
din minte lui Holiday, începu să chicotească fără vreun motiv 
anume și adormi înapoi. 

Când se trezi ceva mai târziu, era încă ameţit. Se uită în 
grădină, în care se vedeau formele negre ale chioșcurilor 
ridicate în grabă, plantele sprijinite de araci și straturile joase de 
legume. O persoană de vârstă nedefinită, de înălţime medie, se 
plimba pe acolo. „Cine-o fi?”, se gândi Holiday, studiindu-i 
mersul cu ochii mijiţi. Apoi clipi încet. Vederea i se înceţoșă și 
adormi din nou. 

Se trezi din nou, confuz, dar de data asta numai pentru o 


32 MCI Center, care din martie 2006 a devenit The Verizon Center, 
este o arenă destinată sporturilor și spectacolelor din Washington, 
D.C. (n.tr.) 


scurtă perioadă de timp, deoarece orele care trecuseră îi 
alungaseră aburii de alcool din cap. Cerul se mai luminase puţin 
și niște rândunele plonjau și parcă înotau pe cerul de deasupra 
grădinilor și cântau de zor, anunțând sosirea dimineţii. Își privi 
ceasul de mână: 4.43. 

— Dumnezeule, spuse Holiday. 

li înțepenise gâtul. Trebuia să se ducă în patul lui. Dar mai 
întâi trebuia să se ușureze. Inșfăcă o lanternă Maglite micuță din 
torpedou și ieși din mașină. 

Holiday merse pe o potecă, utilizând raza luminoasă pentru a- 
| călăuzi. Tinu în gură lanterna în timp ce-și scoase penisul și 
trimise jetul de urină spre pământ. Se uită în jurul său la 
împrejurimi, întorcându-și capul în timp ce urina. Lumina se opri 
pe ceea ce părea o siluetă umană care zăcea inconștientă sau 
adormită la marginea unei parcele de zarzavat cu roșii susținute 
de araci, culese mai demult. Holiday își închise fermoarul. Se 
apropie de siluetă și îndreptă lumina direct înspre ea. Holiday își 
mușcă buza și se aplecă pe vine. Lumina era acum foarte 
aproape și nu mai era nicio îndoială. Era un tânăr de culoare, 
probabil de vreo paisprezece, cincisprezece ani, îmbrăcat cu o 
haină de iarnă, tricou, blugi, și încălţat cu o pereche de pantofi 
sport Nike. O rană provocată de un glonţ, care începuse să se 
coaguleze, îi înstela tâmpla stângă. Partea de sus a capului 
acelui băiat tânăr era zdrobită în locul prin care ieșise glonţul, 
iar sângele și creierii formau o materie păstoasă, groasă, ca o 
supă de scoici. Avea ochii umflaţi de la traumatism. Holiday lăsă 
lumina să se plimbe pe pământul din jur. Lumină o zonă extinsă 
de pe cărare și din grădină. Nu văzu niciun tub de cartuș sau 
vreun pistol. Focaliză lumina încă o dată asupra tânărului. Avea 
la gât un lanţ de care atârna un fel de plăcuţă. Aceasta îi zăcea 
moale pe tricou, cu faţa în sus, între cutele făcute de haină. Era 
un fel de plăcuţă de identificare. Holiday își miji ochii și citi 
numele de pe ea. Apoi se ridică în picioare și se întoarse, 
încercând să meargă cât mai ușor posibil până la mașină. Nu 
mai era nimeni pe Oglethorpe Street, iar el băgă cheile în 
contact și porni mașina Town Car, o întoarse, îndreptându-se 
înspre Blair Road cu farurile stinse, apoi așteptă până când 
drumul fu complet pustiu înainte de a aprinde farurile și porni 
drept înainte, direct către magazinul 7-Eleven de pe Kansas. 
Acolo era un telefon public, dar parcarea era prea publică și 


prea luminată, așa că se duse la magazinul de băuturi alcoolice 
de pe stradă, care era închis și care avea, de asemenea, un 
telefon public într-o parcare goală, aproape acoperită de 
întuneric. Acolo formă 911 stând cu spatele spre stradă și intră 
în legătură cu o operatoare de la dispecerat. Nu-și dezvălui 
numele sau locul de unde suna când fu întrebat, ci începu să 
vorbească peste întrebările repetate ale operatoarei și raportă 
găsirea unui cadavru într-o grădină a comunităţii între Blair și 
Oglethorpe. Femeia încă i se adresa, cerându-i informaţii 
personale, dar el puse receptorul în furcă. Holiday se întoarse 
rapid la mașina lui, plecă în viteză din parcarea de lângă 
magazinul de băuturi și își aprinse o ţigară. Era ceva atât 
familiar, cât și de nerecunoscut în privința cadavrului, care îl 
umplu de energie și de surescitare. 

Odată ajuns în apartamentul său, se strecură în pat, dar nu 
adormi. Pe măsură ce soarele începea să pătrundă printre 
storuri, își fixă privirile pe tavan. Dar nu văzu tavanul, ci se văzu 
pe el tânăr, în uniforma de poliţist, stând într-o grădină a 
comunităţii foarte asemănătoare cu cea în care tocmai fusese. 
În amintirile sale, polițistul de la Omucideri T.C. Cook era acolo, 
îmbrăcat cu haina sa și cu pălăria sa cafenie. Văzu scena crimei 
luminată de culorile stroboscopice care veneau de la 
giroscoapele mașinilor de poliţie și de la bliţurile aparatelor de 
fotografiat. Era ca și cum s-ar fi uitat la o fotografie în mintea sa. 
Putea să vadă luminile, comandanții îmbrăcaţi cu cămăși albe, 
pe reporterul acela de la Channel 4, și foarte clar, pe el însuși și 
pe polițistul T.C. Cook. În aceeași fotografie, tânăr și îmbrăcat în 
uniformă, îl văzu și pe Gus Ramone. 


Capitolul 11 


În vreme ce muncitorii din tura de dimineaţă veneau la 
serviciu la adăpostul de animale și la tipografie, polițiștii de la 
Omucideri și specialiștii de la Laboratorul Mobil de Criminalistică 
lucrau în jurul cadavrului unui tânăr care zăcea în grădina 
comunităţii de la intersecția Oglethorpe Street cu Blair Road. 
Poliţiştii în uniformă, alături de banda galbenă, îi ţineau la 
distanță de scena crimei pe muncitori, care făceau diverse 
speculaţii și care-și sunau, la telefoanele mobile, prietenii și 
rudele. 

Polițistul Bill „Garloo” Wilkins, care lucrase la VEB în tura de la 
miezul nopţii până la ora opt dimineaţa, preluase apelul când 
fusese sunat de la dispecerat în privinţa anunţului anonim. 
Venise cu mașina la grădina comunităţii împreună cu George 
Loomis, un poliţist cu umerii căzuţi, care crescuse în Secţiunea 
Opt? de lângă casa memorială a lui Frederick Douglass din sud- 
est. Wilkins era polițistul principal care se ocupa de caz. 

In vreme ce Wilkins și Loomis lucrau la fața locului, Gus 
Ramone sosi la sediu ca să-și înceapă programul de la opt la 
patru. Rhonda Willis, căreia îi plăcea să ajungă la lucru mai 
devreme, să-și bea cafeaua și să-și organizeze ziua de muncă, 
se afla deja la biroul ei. Ca de obicei, discutară despre planurile 
lor pentru ziua respectivă, precum și despre activităţile violente 
sau crimele care avuseseră loc de când fuseseră ultima oară de 
serviciu. Fu menţionată și victima neidentificată prin împușcare 
găsită lângă Blair Road, împreună cu faptul că Garloo Wilkins 
primise acest caz. Ramone avea încă de lucrat la capetele de 
acuzare legate de cazul lui William Tyree, iar Rhonda trebuia să 
depună mărturie într-un caz de incendiere a unor droguri 
cultivate, pe care-l închisese cu mai multe luni în urmă. Ramone 
dorea să încerce, de asemenea, să interogheze o potenţială 
martoră la o crimă, înainte ca aceasta să plece la serviciul ei de 
la McDonald's de lângă Howard U. Rhonda fu de acord să 
meargă cu el, apoi să se ducă împreună la Centrul Judiciar de la 
intersecţia 4th Street cu E. 

Martora potenţială, o femeie tinerică pe nume Trashon Morris, 
nu se dovedi prea utilă. Fusese văzută într-un club pe la 


33 Zonă din Washington (n.tr.) 


periferia zonei Shaw, în tovărășia strânsă a unui tânăr căutat 
într-un caz de crimă ce avusese loc mai târziu în aceeași seară. 
Tânărul, Dontay Walker, se certase la club, după cum afirmau 
martorii, cu un tip care mai târziu fusese găsit mort, împușcat în 
interiorul mașinii sale Nissan Altima pe 6th Street, la sud de U. 
Walker era căutat și în legătură cu această crimă, dar până 
atunci nu dăduseră de urma lui. Insă când Ramone o interogă 
pe Trashon Morris, prinzând-o în timp ce ieșea din blocul în care 
locuia, ea nu-și aduse aminte de niciun fel de ceartă la club și de 
nimic altceva din seara respectivă, după cum se părea. 

— Nu-mi aduc aminte, spuse Trashon Morris, fără însă să-l 
privească pe Ramone în ochi și fără să o bage în seamă pe 
Rhonda Willis. Nu știu nimic despre niciun scandal. 

Morris avea unghii foarte lungi, vopsite într-o culoare 
ţipătoare, cercei imenși în formă de verigi și părul tapat. 

— Ai băut mult în seara respectivă? o întrebă Ramone, 
încercând să-i determine credibilitatea în situaţia puțin 
probabilă în care ea și-ar fi recăpătat memoria și ar fi fost 
chemată ca martoră la proces. 

— Da, am băut. Eram într-un club, tu ce crezi? 

— Cât de mult? o întrebă Rhonda. 

— Cât de mult am vrut, răspunse Morris. Era sfârșit de 
săptămână și sunt majoră. 

— Oamenii spun că ai plecat din club împreună cu Dontay 
Walker. 

— Cu cine? 

— Cu Dontay Walker. 

— Oamenii n-au decât să spună ce vor. Morris se uită la 
ceasul ei de mână. Uite ce e, trebuie să ajung la lucru. 

— Ai vreo idee pe unde hoinărește Dontay din seara aceea? 
întrebă Ramone. 

Cine? 

Ramone îi dădu cartea sa de vizită cu informaţiile de contact. 

— Dacă îl vezi pe Dontay din nou, sau dacă ia legătura cu 
tine, sau dacă îţi aduci aminte ceva ce ai uitat să ne spui, sună- 
mă! 

— Trebuie să plec la serviciu, replică Morris și o luă pe trotuar 
în direcţia staţiei de metrou din apropiere. 

— Ce tipă cooperantă! constată Ramone, în vreme ce el și 
Rhonda se îndreptau spre o mașină de poliție nemarcată, de 


culoare cafenie, marca Impala, care era parcată de-a lungul 
străzii. 

— Una dintre fetele acelea fabuloase din ghetouri, spuse 
Rhonda. Ar fi bine ca băieţilor mei să nu le treacă prin cap să 
vină acasă cu vreuna din astea, pentru că știi că imediat apăs 
pe butonul „afară”. 

— E doar supărată pentru că maică-sa i-a dat numele 
Trashon:*. 

— Păi dacă-i dai așa un nume, normal că așa va ajunge! 
spuse Rhonda. Una dintre profeţiile alea care se împlinesc și 
despre care mai auzi câteodată. 

La Centrul Judiciar, Ramone și Rhonda Willis urcară la primul 
etaj ca să completeze hârtiile necesare pentru prezentarea la 
proces, pe urmă se duseră la etajul nouă, unde se aflau 
procurorii federali și cei adjuncţi care lucrau la cazuri începând 
cu arestarea și până la proces, și uneori până la condamnare. 
Mulţi polițiști de la Omucideri stăteau pe holuri sau în birourile 
procurorilor - o scenă destul de obișnuită. Unii purtau costume 
elegante, alţii costume ieftine, iar alţii erau îmbrăcaţi în 
treninguri. Veniseră acolo să depună mărturie, să piardă vremea 
stând la povești, să raporteze progrese în anumite cazuri și să 
facă ore suplimentare. In unele zile erau mai mulți polițiști de la 
Omucideri aici, în aceste birouri, decât erau la VEB sau pe 
stradă. 

Ramone îl găsi pe procurorul lra Littleton în biroul său. 
Discutară despre cazul Tyree și despre capetele de acuzare, 
conversaţia constând în faptul că Littleton îi ținea un discurs lui 
Ramone despre procedurile legale și eticheta legată de tribunal. 
Ramone îl lăsă pe procuror să spună ce avea de spus. Când 
acesta termină, Ramone se duse la biroul de pe colţ al lui 
Margaret Healy, o roșcată dură și isteaţă, trecută de patruzeci 
de ani, care conducea echipa de procurori federali adjuncţi. 
Biroul ei era arhiplin din cauza hârţoagelor și a cocoloașelor de 
hârtie care erau aruncate chiar și pe jos. El se lăsă în unul din 
fotoliile ei mari și confortabile. 

— Am auzit că ai progresat foarte rapid în cazul acela cu 
înjunghierea, spuse Healy. 

— De fapt, a fost Bo Green, preciză Ramone. 

— Este vorba de lucrul în echipă, spuse Healy, utilizând una 


34 Trash în limba engleză înseamnă „gunoi“, „târâtură“. (n.tr.) 


dintre expresiile ei favorite. 

— Felicitări pentru fraţii Salinas! zise Ramone. 

Condamnarea recentă a doi fraţi vitregi, membri ai MS-13, un 
caz de crimă care durase mult, făcuse vâlvă în presă din pricina 
problemelor neîncetate din comunitatea spaniolă din interiorul și 
în afara Washingtonului. 

— A fost o victorie frumoasă. Am fost mândră de Mary Yu în 
acest caz. Ea s-a ocupat de tot. 

Ramone încuviinţă din cap și își îndreptă bărbia în direcţia 
unei fotografii de pe biroul doamnei procuror. 

— Ce face familia? 

— Cred că bine. Poate că am să-mi iau câteva zile libere anul 
ăsta și o să aflu. 

O secretară bătu la ușa deschisă a lui Healy și îi spuse lui 
Ramone că îl sunase soţia lui. Ramone își închipui că încercase 
să-l sune pe telefonul mobil, dar nu avea semnal în clădire. Și 
dacă fusese atât de insistentă, trebuie să fi fost vreo urgenţă. 
Alana sau Diego, se gândi el imediat, și se ridică de pe scaun. 

— Scuză-mă, Margaret! 

Preluă convorbirea dintr-un birou liber. Ascultă vocea 
emoțţionată, dar controlată a Reginei. Când ieși afară pe hol, o 
văzu pe Rhonda Willis stând de vorbă cu doi polițiști, îi spuse 
despre convorbirea sa și unde se îndrepta. 

— Nu vrei să te însoțesc? întrebă Rhonda. 

— Credeam că trebuie să depui mărturie. 

— Mi s-a spus că nu sunt în programul de astăzi. Cum e cu 
capetele de acuzare? 

— O să mă întorc, spuse Ramone. Haide, te pun la curent pe 
drum. 


Marita Bryant văzu de pe partea cealaltă a străzii, din casa ei 
din Manor Park, cum sosiră echipa de poliție și mașinile civile la 
casa familiei Johnson. Privi cum polițistul gras și chel intră în 
casă și văzu cum Terrance Johnson sosi în viteză cu Cadillacul 
său, parcă în grabă, și fugi înspre ușa de la intrare. O ambulanţă 
sosi la scurt timp după aceea. Helena Johnson, soţia lui Terrance 
și mama copiilor săi, Așa, de paisprezece ani, și Deanna, de 
unsprezece ani, fu scoasă din casă pe o targă și dusă de acolo. 
Terrance ieși împreună cu ea, vizibil tulburat, clătinându-se în 
timp ce traversa curtea. Se opri și vorbi ceva cu vecinul de 


alături, un pensionar pe nume Colin Tohey, pe urmă fu tras 
deoparte de poliţist, care-l ajută să urce într-o mașină civilă. 
Apoi ambele mașini plecară. 

Marita Bryant ieși din casă și se duse în curtea familiei 
Johnson, unde Colin Tohey era încă destul de tulburat. Tohey îi 
spuse Maritei că fusese găsit trupul neînsufleţit al lui Asa 
Johnson în grădina aceea mare a comunităţii de lângă Blair 
Road. Helena leșinase când aflase vestea, și din acest motiv 
venise ambulanţa. Marita, care avea o fiică de vârsta lui Asa și 
care-i cunoștea și pe prietenii lui Asa o sună imediat pe Regina 
Ramone. Ştia că Diego era prieten cu Așa, și se gândi că Regina 
ar dori și ea să fie informată. De asemenea, era și curioasă, 
pentru că mai mult ca sigur Gus avea mai multe informaţii 
privitoare la deces. Regina nu aflase încă vestea și spuse că nu 
credea că Gus aflase ceva, altfel ar fi dat un telefon. Ea închise 
telefonul în vreme ce Marita Bryant încă mai vorbea, și apoi 
încercă să ia legătura cu Gus. 


— Fiul tău era prieten bun cu acest băiat? întrebă Rhonda 
Willis, deplasându-se cu viteză spre mașina Impala fără 
însemnele poliţiei, o rablă pe patru roţi, modelul standard pe 
care-l produsese Chevrolet. 

Ea și Ramone se îndreptau spre North Capitol Street. 

— Diego are o mulţime de prieteni, spuse Ramone. Asa nu era 
cel mai bun prieten al lui, dar era un băiat pe care Diego îl 
cunoștea destul de bine. Au jucat fotbal în aceeași echipă anul 
trecut. 

— O să fie foarte afectat? 

— Nu știu. Când a murit tatăl meu a fost afectat din cauză că 
a văzut cât sufeream eu. Dar acest lucru provoacă suferinţă într- 
un mod diferit. Este ceva nefiresc. 

— Cine o să-i spună? 

— Regina o să-l ia de la școală și o să-i dea vestea. Eu o să-l 
sun mai târziu. Apoi o să vorbesc cu el diseară. 

— La voi în casă se discută des despre Dumnezeu? întrebă 
Rhonda. 

— Nu prea des, spuse Ramone. 

— De data asta ar fi indicat. 

Viaţa de adult a Rhondei fusese o provocare, mai ales din 
cauză că trebuise să crească patru băieţi de una singură. 


Chestia cu Dumnezeu mersese bine la ea. Era piatra ei de sprijin 
și se agăța de ea, făcându-i plăcere să discute despre asta. Nu 
era însă și cazul lui Ramone. 

— La ce te gândești? întrebă Rhonda, întrerupând liniștea din 
mașină. 

— La nimic, spuse Ramone. 

— ÎI cunoșteai pe băiatul ăsta? îi cunoști familia? 


— Părinţii lui sunt oameni la locul lor. Îl supravegheau 
îndeaproape. 

— Altceva? 

— Tatăl lui e genul de individ inflexibil. În ceea ce privește 
sportul, școala, totul... îl ţinea cam prea din scurt pe fiul său. 


— Destul de tare încât să-l împingă pe puști să se ducă într-un 
loc periculos? 

— Nu știu. 

— Pentru că asta poate face la fel demult rău ca și 
neimplicarea totală. 

— Așa este. 

— Ai avut vreodată vreun indiciu sau senzaţia că băiatul a 
intrat în vreo chestie periculoasă? 

— Nu. Dar asta nu înseamnă că nu-i posibil. Dar nu am niciun 
motiv să cred că da. 

Rhonda Willis se uită înspre el. 

— Îţi plăcea de el? 

— Era un copil bun. Era în regulă. 

— Ce vreau să spun este ce simţeai în legătură cu el? Mă 
refer la felul în care un bărbat se uită la un copil și îl evaluează. 

Ramone se gândi la momentele în care-l văzuse pe Asa pe 
terenul de fotbal, făcând placaje numai cu jumătate de corp, 
uneori fugind de cel care alerga cu mingea. Se gândi la Asa pe 
când intra în casa familiei Ramone, fără să se adreseze direct lui 
sau Reginei, fără să-i salute, decât dacă trebuia neapărat. Ştia 
exact la ce se referea Rhonda. Uneori te uiţi la un băiat și îl vezi 
ca pe un bărbat și te gândești: „O să fie un dur, sau un tip 
puternic, sau o să aibă succes în tot ceea ce va face”. Uneori te 
uiţi la un tânăr și te gândești: „Aș fi mândru dacă acesta ar fi fiul 
meu”. Ei bine, Asa nu făcea parte din acea categorie. 

— Nu prea punea suflet în ce făcea, spuse Ramone. Cam ăsta- 
i singurul lucru care-mi vine în minte. 

Mai era ceva ce Ramone simţise uneori, sesizând un fel de 


slăbiciune în ochii lui Așa. Ca și cum ar fi putut fi prins cu mâţa 
în sac. 

— Măcar am aflat o părere sinceră din partea ta. 

— Nu înseamnă absolut nimic, spuse Ramone, ușor rușinat. 

— E mai mult decât o să vadă Garloo. Pentru că tu știi că el o 
să se uite la băiatul acela și o să se gândească automat la un 
anumit lucru. Și nici măcar nu spun că Garloo este așa. Este 
doar... Tipul are o minte înceată. Şi are păreri preconcepute. 

— Simt nevoia să ajung la faţa locului și să arunc o privire. 

— Dacă o să mai ajungem acolo vreodată. 

— Toate vehiculele performante sunt date polițiștilor de 
patrulă, spuse Ramone. 

— Dar nouă chiar ni se dau cele mai proaste mașini, replică 
Rhonda. 

Ramone acceleră, dar nu obţinu decât un pocnet al motorului. 


În momentul în care sosiră Ramone și Rhonda Willis, 
mulțimea de gură-cască de la scena crimei se mai rărise, dar își 
sporise numărul persoanelor oficiale, la care se alăturase și un 
reporter. Îi găsiră pe Wilkins și pe Loomis stând lângă un 
Chevrolet fără însemne particulare. Wilkins avea un carneţel 
într-o mână și o ţigară aprinsă în cealaltă. 

— Bună, Ramone, îi salută Wilkins. Bună, Rhonda. 

— Bună, Bill, răspunse Ramone. 

Ramone examină împrejurimile: clădirile comerciale, șinele de 
cale ferată, spatele caselor și biserica de pe strada care ducea 
dinspre est spre vest chiar la capătul celălalt al grădinii, pe un 
delușor. 

— Am primit un telefon de la birou și mi s-a spus că veniţi 
încoace, spuse Wilkins. ÎI cunoşteai pe decedat? 

— Era prieten cu fiul meu, spuse Ramone. 

— Asa Johnson? 

— Dacă este vorba despre el. 

— Purta la gât atârnată de un lanţ una dintre plăcuţele acelea 
cu poză, specifice pentru școala gimnazială. Tatăl său a venit și 
l-a identificat. 

— Tatăl este aici? 

— La spital. Soţia lui a leșinat. Tatăl s-a dus acolo să fie cu ea 
în acest moment. Nici el nu arăta prea bine. 

— Aţi aflat ceva până acum? întrebă Ramone. 


— Puștiul a fost împușcat în tâmplă, iar rana de ieșire este 
prin creștet. Am găsit glonţul. Destul de turtit, dar o să reuşim 
să aflăm ce calibru avea. 

— Nu aţi găsit și arma crimei. 

— Nu. 

— Cartușe? 

— Nu. 

— Ce părere ai? 

— Deocamdată niciuna. 

Ramone știa, la fel ca Rhonda și ca Loomis, că Wilkins își 
formase deja în minte un scenariu posibil și eliminase unele 
dintre celelalte posibilităţi. Prima presupunere pe care o făcuse 
Wilkins în momentul în care văzuse un adolescent de culoare cu 
o rană fatală prin împușcare fusese „o chestie legată de 
droguri”. O crimă de afaceri, ceea ce unii polițiști din 
Washington considerau „curăţarea societăţii”. Legea junglei în 
acţiune. Gândurile lui Wilkins se îndreptaseră atunci mai mult ca 
sigur înspre o crimă în scop de jaf. Numai că nu era nimic din ce 
ar fi putut să aibă acest puști, în această parte a orașului 
cunoscută pentru veniturile șale medii, care să fi fost de vreo 
valoare pentru cineva. Haina North Face, adidașii de o sută de 
dolari... numai că acestea se aflau încă pe el. Așa că acest 
scenariu era cu siguranţă îndoielnic. Ar fi putut să fi fost prădat 
pentru bani sau pentru doza de drog. Dar acest lucru nu ar fi 
făcut decât să-l ducă înapoi la problema drogurilor. Poate că, își 
imagină Wilkins, victima se dăduse la prietena unui alt băiat. 
Sau se uitase la ea ca și cum și-ar fi dorit acest lucru. Sau poate 
că fusese o sinucidere. Numai că puștii de culoare nu se 
sinucideau, se gândi Wilkins, așa că nu prea era posibil. In plus, 
pistolul nu era de găsit. Puștiul nu ar fi putut să-și pună capăt 
zilelor și după aceea să scape de pistol, aruncându-l pe undeva. 

— Ce părere ai, Gus? întrebă Wilkins. Oare băiatul ăsta era 
implicat în ceva? 

— Din câte știu eu, nu, răspunse Ramone. 

Bill Wilkins își căpătase porecla de „Garloo” din cauza 
masivităţii sale, a urechilor ascuţite, și a cheliei. Garloo era 
numele unei jucării în formă de monstru care fusese foarte 
apreciată de băieţi pe la începutul anilor șaizeci, iar Wilkins își 
primise porecla de la unul dintre puţinii veterani destul de 
bătrâni să-și amintească din tinereţea lor de creatura aceea 


îmbrăcată numai cu o cârpă în zona vintrelor. | se potrivea bine 
lui Wilkins. Respira pe gură. Avea o statură masivă și mersul 
greoi. Celor care-l întâlneau pentru prima dată li se părea că era 
pe jumătate om, pe jumătate fiară. Barul FOP*% păstra un 
medalion realizat din hârtie gofrată, decorat cu sfoară, cu 
numele „Garloo” schiţat stângaci peste figură, pe care Wilkins îl 
purta în jurul gâtului când era beat. Seara, putea fi găsit deseori 
la barul FOP. 

Wilkins avea treizeci și unu de ani și, pierzându-și dorința sau 
așteptările într-o eventuală promovare, rămăsese numai cu 
ambiția diluată de a-și păstra rangul și poziţia sa la VEB. Pentru 
a realiza acest lucru, avea nevoie să menţină o rată rezonabilă 
de elucidare a cazurilor. Pentru el, cazurile dificile erau 
adevărate blesteme, și nu provocări. 

Ramone îl plăcea destul de mult pe Wilkins. Alţi polițiști de la 
Omucideri se duceau la el frecvent cu întrebări referitoare la 
calculatoarele lor, deoarece Wilkins avea o extraordinară 
pricepere, abilitate și cunoaștere în domeniul calculatoarelor, și 
era întotdeauna dispus să ajute pe oricine. Era un tip cinstit și 
destul de decent. Era puţin cinic, dar nu era singurul. În ce 
privea talentele sale de investigator, avea într-adevăr, așa cum 
spusese Rhonda, o minte înceată. 

— Vreun martor? întrebă Ramone. 

— Încă nu, răspunse Wilkins. 

— Cine a anunţat crima? 

— Anonim, spuse Wilkins. Este o bandă cu înregistrarea... 

Ramone se uită la polițistul în uniformă care se sprijinea de 
mașina lui cu tracţiune integrală, la o aruncătură de băț de ei. 
Era destul de înalt, subţire și blond. Pe partea din faţă a Fordului 
său se vedea numărul mașinii, pe care Ramone îl citi leneș, din 
obiceiul pe care și-l făcuse pe vremea când lucrase și el în 
patrulare. 

—O să facem o examinare detaliată, spuse Wilkins, 
atrăgându-i atenţia lui Ramone înapoi la locul crimei. 

— Acolo sus e un McDonald's, nu-i așa? întrebă Ramone, 
făcând semn cu capul înspre strada cu locuinţe de la marginea 
grădinii. 

— Mai întâi o să mergem să batem la ușile acelea, spuse 
Wilkins. 


35 Fraternal Order Of Police - Ordinul Frăției Poliţiștilor (n.tr.) 


— Şi la biserica aceea. 

— Biserica baptistă Sfântul Pavel, preciză Rhonda. 

— O să mergem acolo, adăugă Loomis. 

— Lucrează cineva în tura de noapte la adăpostul de animale, 
nu-i așa? întrebă Ramone. 

— Avem destule de făcut, spuse Wilkins. 

— Am putea ajuta și noi, interveni Ramone, implicându-se. 

— Bine aţi venit la petrecere! exclamă Wilkins. 

— O să mă uit puţin la cadavru, spuse Ramone, dacă nu vă 
deranjează. 

Ramone și Rhonda Willis se îndepărtară. În vreme ce trecură 
pe lângă mașina de poliție din apropiere, polițistul în uniformă 
ieși dinăuntru și îi întrebă: 

— Domnilor polițiști? 

— Ce este? întrebă Ramone, întorcându-se spre ofiţerul de 
patrulă. 

— Mă întrebam dacă nu a apărut vreun martor. 

— Incă nu, răspunse Rhonda. 

Ramone citi numele de pe ecusonul prins de pieptul 
poliţistului, pe urmă îl privi direct în ochi. 

— Ai vreun rol prin zonă? 

— Sunt aici pentru a ajuta. 

— Atunci ia-o! Tine spectatorii și presa la distanţă de cadavru, 
ai auzit? 

— Da, să trăiţi! 

În timp ce mergeau prin grădină, Rhonda spuse: 

— Ai fost cam aspru, Gus. 

— Detaliile legate de această investigaţie nu-l privesc pe el. 
Pe vremea când eram și eu ca el, nici măcar nu mi-ar fi trecut 
prin minte să fiu atât de îndrăzneţ. Când te aflai în preajma unui 
superior, îţi ţineai gura, și vorbeai numai dacă erai întrebat. 

— Poate e doar un tip ambițios. 

— Asta-i încă un lucru care nu mi-ar fi trecut prin cap: 
ambiția. 

— Da, dar ei oricum te-au promovat. 

Cadavrul nu era prea departe și zăcea lângă o cărare îngustă. 
Se opriră la o oarecare distanță de el, având grijă să nu 
deranjeze nimic de la scena crimei prin prezenţa lor. Un 
specialist de la Laboratorul Mobil de Criminalistică, Karen 
Krissoff, lucra în preajma lui Asa Johnson. 


— Bună, Karen! spuse Ramone. 

— Bună, Gus! 

— Ai ridicat deja amprentele plantare? întrebă Ramone, 
referindu-se la urmele de pantofi care s-ar fi putut găsi în 
pământul moale. 

— Puteţi să vă apropiaţi, spuse Krissoff. 

Ramone se apropie, se aplecă pe vine și se uită cu atenţie la 
trupul neînsuflețit. Nu i se făcu rău când se uită la cadavrul 
prietenului fiului său. Văzuse prea multă moarte și rămășițe 
omenești ca să-l mai afecteze în vreun fel și ajunsese să 
considere că un trup nu era decât o carcasă. Era mai degrabă 
trist și cumva frustrat, știind că acest lucru nu mai putea fi 
schimbat. 

Când Ramone termină examinarea lui Asa și a zonei din 
apropierea acestuia, se ridică în picioare mormăind. 

— Predomină arsurile de la praful de pușcă, spuse Rhonda, 
afirmând ceea ce observase de la doi metri distanţă. 
Împușcătura a avut loc de foarte aproape. 

— Corect, spuse Ramone. 

— E destul de cald acum pentru haina asta North Face, de 
asemenea, continuă Rhonda. 

Ramone o auzi, dar nu comentă nimic. Se uită înspre drum, 
dincolo de spectatori, polițiști și specialiștii de la laborator. O 
mașină neagră Lincoln Town Car era parcată pe Oglethorpe 
Street, și un bărbat în costum negru se sprijinea de portiera din 
dreapta a mașinii. Individul era înalt, blond și subţire. Își 
încrucișă privirile cu Ramone pentru o clipă, pe urmă se dezlipi 
de automobil, se deplasă înspre portiera șoferului și se așeză în 
dreptul volanului. Execută cu mașina o întoarcere din trei 
mișcări și se îndepărtă. 

— Gus? întrebă Rhonda. 

— Haina trebuie să fi fost nouă, spuse Ramone. Presupun că a 
primit-o recent și dorea să se laude cu ea. De-abia așteptase s-o 
îmbrace. 

Rhonda Willis încuviinţă din cap. 

— Da, așa fac toţi copiii. 


Capitolul 12 


Conrad Gaskins ieși din clinica situată lângă o biserică de la 
intersecția Minnesota Avenue cu Naylor Road, în Randle 
Highlands, din zona de sud-est. Purta un tricou pătat de 
transpiraţie și pantaloni de un verde decolorat, marca Dickies. 
Era treaz de pe la ora cinci dimineaţa, când se dăduse jos din 
pat și se dusese la punctul de racolare a muncitorilor cu ziua, pe 
Central Avenue din Seat Pleasant, Maryland. Era luat de acolo în 
fiecare dimineaţă de către un fost infractor, unul dintre creștinii 
aceia care considerau că era de datoria lor să angajeze oameni 
care erau în aceeași situaţie în care fuseseră și ei cândva. Locul 
în care erau racolaţi zilierii se afla în apropiere de casa închiriată 
pe care o împărțea cu Romeo Brock, o casă dărăpănată cu două 
dormitoare, care se afla într-o zonă împădurită de pe Hill Road. 

Brock îl aștepta în mașina lui SS, moţăind în parcarea de la 
clinică. Gaskins se așeză pe locul din dreapta. 

— Te-ai pișat în recipientul ăla? îl întrebă Brock. 

— PO-ul5* meu se asigură că fac acest lucru, spuse Gaskins. A 
spus că trebuie să aduc urina la analiză în fiecare săptămână. 

— Ai putea să cumperi un pișat curat. 

— Ştiu asta. Dar la clinica asta te caută și-n fund înainte să 
intri în baie. Nimeni nu scapă de porcăria asta. De asta PO mă 
trimite acolo. 

— Oricum, rezultatele au fost negative. 

— E adevărat. Nici măcar n-am fumat vreo bucată de iarbă de 
când am ieșit de la pârnaie. _ 

Dar și Gaskins se simţea bine în această privinţă. li făcea 
plăcere chiar și felul în care-l durea spatele la sfârșitul unei zile 
de muncă cinstită. Ca și cum spatele lui îi reamintea astfel că 
făcuse ceva bun. 

— Hai să te speli, spuse Brock. Nu pot să-ţi mai suport 
duhoarea. 

Merseră cu mașina în Prince George, traversând Southern 
Avenue, care reprezenta graniţa dintre oraș și extravilan, unde 
se făceau treburile murdare. Cei care o luaseră pe panta 
infracţiunilor știau că puteai să treci graniţa înainte și înapoi și 


3 PO, Parole Officer, ofițer responsabil cu eliberarea condiţionată a 
unui deţinut (n.tr.) 


rareori erai prins, deoarece niciuna dintre poliţii nu avea 
jurisdicție pe zona de graniță. Autorităţile încercaseră să 
introducă ajutorul șerifilor federali și al ofițerilor ATF*, dar până 
atunci fuseseră incapabile să coordoneze diversele secţii de 
poliţie şi agenţii. Între strămutarea populaţiei, care dusese în 
Prince George mulţi locuitori cu venituri mici, și dezorganizarea 
poliţiei locale, cartierele din jurul graniţei orașului deveniseră 
paradisul infracţionalităţii, noile mlaștini ale zonei 
metropolitane. 

— Ești bine? întrebă Brock. 

— Sunt doar obosit, asta-i tot. 

— Asta-i tot? Ești doar obosit? Sau te preocupă ceva anume? 
Pentru că trebuie să știi că m-am ocupat de toate foarte bine. 

— Am spus că sunt obosit. 

— Ești supărat pentru că încă ești în vizorul lor. Trebuie să te 
pişi într-un borcan mic și vechi din plastic, pe când eu, iată-mă, 
sunt liber. 

— Elm, mormăi Gaskins. 

Vărul său mai mic era foarte lăudăros, și încă nu văzuse și 
cealaltă față a lucrurilor. Gaskins cunoscuse ambele părți. 
Fusese implicat în comerţul cu droguri de la o vârstă fragedă. 
Fusese recuperator. Fusese prins și acuzat de atac la persoană 
cu agresiune și port ilegal de armă și fusese închis la Lorton, iar 
după ce închiseseră Lortonul, îl mutaseră în afara statului. Nu 
exista niciun loc acolo pe care să fi vrut să-l revadă. Numai că-i 
promisese mătușii sale, mamei lui Romeo Brock, că va sta în 
preajma fiului ei și va avea grijă ca acesta să nu păţească nimic. 
Până atunci reușise să-și ţină promisiunea. Mina Brock îl 
crescuse pe Gaskins după ce lui îi murise mama când era încă 
un copil. Nu avea cum să nu-și respecte promisiunea făcută unei 
femei atât de bune la suflet cum fusese mătușa lui. Probabil ea 
era chiar atunci în genunchi, spălând urina de pe pardoseala băii 
vreunui hotel sau curățând petele de dulceaţă de pe așternutul 
cuiva. Îl hrănise și îl îmbrăcase pe Gaskins și încercase să-i bage 
minţile în cap atunci când trebuise. Era extrem de bună. Atâta 
lucru putea să facă și el - să aibă grijă de fiul ei natural. 

Dar Romeo nu era pe drumul cel bun. Se îndrepta spre limită 
și era pe punctul de a o trece, dar, deși lui Gaskins nu i-ar fi 


3 ATF = Advanced Tactical Fighters - Luptători Tactici Avansaţi 
(n.tr.) 


plăcut nimic mai mult decât să-l lase baltă, simţea că era prins 
în capcană. | se făcea rău când știa unde îl ducea Romeo, și, cu 
toate acestea, trebuia să rămână cu el. Se îndreptau către o 
prăpastie. Portierele erau încuiate, iar mașina nu avea frâne. 


Gaskins făcu un duș și se schimbă de haine în singura baie a 
casei lor, o clădire cu un singur etaj, cu verandă la intrare, cu o 
alee presărată cu pietriș și ascunsă aproape între arţarii și 
stejarii bătrâni și un pin înalt. Un plop imens crescuse lângă 
casă. Ramurile copacului se lăsaseră și atârnau pe acoperiș. 
Casa avea nevoie de reparaţii, instalația de apă și toate 
cablurile trebuiau schimbate, dar proprietarul nu venea 
niciodată în vizită. Chiria era mică, pe măsura aspectului casei, 
iar Brock plătea întotdeauna la timp. Nu voia ca proprietarul, 
sau oricine altcineva, să vină pe acolo. 

Gaskins își trase pe el un tricou cu mânecă lungă și cu glugă 
și se uită în oglindă. Munca fizică în aer liber îl menținea în 
formă. Ridicase greutăţi în închisoare în mod regulat, așa că nu 
făcuse pauză în pregătirea lui fizică. Solid și cu coapsele groase, 
musculoase, fusese un apărător destul de bun în tinereţea lui, 
scund, ceva de genul lui Don Nottingham, greu de prins, greu 
de pus la pământ. Făcuse parte din organizaţia Pop Warner” din 
oraș, dar apoi se îndepărtase de aceasta când se înhăitase cu 
niște băieți de stradă din cartierul Trinidad, unde copilărise. 
Antrenorul încercase să-l menţină în echipă, dar Gaskins crezuse 
că el era prea deștept pentru așa ceva. Se puteau face bani, și 
odată cu aceștia veneau și toate celelalte avantaje. Şi chiar 
obținuse toate aceste lucruri. Insă pentru un timp scurt. Ar fi 
putut fi un mijlocaș bun dacă ar fi rămas mai mult de zece clase 
la Phelps. Numai că el se considerase prea deștept pentru așa 
ceva. 

Se duse în camera lui Brock, care era la fel de dezordonată ca 
a unui adolescent. Brock stătea pe pat, verificând încărcătorul 
unui Colt 45 Gold Cup. 

— E nou? întrebă Gaskins. 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat cu celălalt? 


38 Apărător american din Liga Naţională de Fotbal (n.tr.) 
3 Pop Warner este cea mai mare și mai veche organizaţie americană 
de fotbal, majorete și dans pentru tineret. (n.tr.) 


— L-am schimbat, spuse Brock. 

— De ce aveai nevoie de unul? 

— Întotdeauna port unul când lucrez. Şi tu o să ai nevoie deo 
armă. 

— De ce? 

— Am vorbit cu omul, spuse Brock. Cap-de-Pește o să ne dea 
o treabă pentru diseară. 

— Ce fel de treabă? 

— Ceva bun, asta-i tot ce știu. Omul spune că o să avem 
parte de ceva adevărat. 

— N-ar trebui să fiu nici măcar în aceeași mașină cu cineva 
înarmat. Dacă vom fi verificaţi, asta înseamnă moarte curată 
pentru mine. 

— Atunci rămâi aici. Pot să găsesc pe altcineva să mă 
acopere. 

Gaskins îl examină din priviri. Băiatul se îndrepta cu siguranţă 
ori spre închisoare, ori spre mormânt, și niciuna din aceste 
perspective nu-l speria. Gaskins nu părea să fie omul care să 
poată opri acest lucru. Dar trebuia să încerce. 

— Ce ai pentru mine? 

Brock scoase o bucată de material impermeabil de sub pat. 
Învelit în pânză era un pistol automat de nouă milimetri. l-l 
întinse lui Gaskins. 

— Glock 17, spuse Brock. 

— Pe naiba, rahatul ăsta e din plastic, replică Gaskins. 

— E destul de bun pentru poliţie. 

— De unde-l ai? 

— De la un tip din Landover. 

Gaskins examină arma. 

— Nu are număr de serie? întrebă el. 

— Individul l-a scos din circulaţie. 

— Asta-i încă o chestie care m-ar putea termina. Nici nu ai 
nevoie să folosești porcăria asta; dacă te prind cu o armă cu 
numerele șterse, te-ai întors imediat la pârnaie sub acuzaţia de 
falsificare. 

— De ce ești așa de șucărit? 

— Încercam să-ţi explic ceva. 

Gaskins scoase încărcătorul, apăsă pe cartușul din vârf și 
simţi presiunea arcului. Împinse încărcătorul înapoi cu palma. ÎI 
puse la spate, în bată de la blugi, într-o poziţie în care să-l poată 


scoate ușor cu mâna dreaptă. Avu o senzaţie familiară simţindu- 
| în contact cu pielea. 

— Ești gata? întrebă Gaskins. 

— Acum mai vii de-acasă, răspunse Brock. 


Lui lvan Lewis i se spunea Cap-de-Pește aproape 
dintotdeauna din cauza feţei lui lungi și a modului în care ochii 
lui mari puteau să zărească ceva fără să trebuiască să întoarcă 
și capul. Nu era din cauză că ar fi arătat ca un pește adevărat, ci 
mai degrabă din cauză că arăta ca o versiune caricaturală a 
unuia. Chiar și mama lui, până în ziua în care trecuse pe lumea 
cealaltă, îl strigase Pește. 

Venea de la sora lui, mergând pe jos pe Quincy Street în Park 
View, uitându-se la ce făceau oamenii nou-veniţi în casele pe 
care le știa de o viaţă. Niciodată nu crezuse că Park View va fi 
repopulat, dar se vedea dovada acestui lucru în fiecare zonă din 
cartier. Tinerii de culoare și spaniolii cumpărători, care aveau 
bani lichizi, reparau aceste case vechi, și mai erau și unii 
pionieri albi. La naiba, doi băieţi albi deschiseseră o pizzerie pe 
Georgia Avenue pe la începutul anului. Albi care să pornească 
din nou afacerile în View - asta chiar era ceva ce Cap-de-Pește 
nu și-ar fi închipuit că va vedea vreodată. 

Nu că jucătorii ar fi dispărut. Se făceau o mulţime de murdării 
în această parte a Georgiei, în special în jurul Secţiunii Opt din 
Morton. lar spaniolii înșfăcaseră o mare parte din zona de vest a 
bulevardului, înspre Columbia Heights. Dar proprietarii de 
terenuri făceau îmbunătăţiri pe aici, casă cu casă. 

Cap-de-Pește Lewis se întreba cum putea un om ca el să se 
mai adapteze în acest oraș. Odată ce oamenii își investeau banii 
în casele lor, nu voiau să mai vadă indivizi decăzuţi trecând prin 
fața proprietăţilor lor, nici chiar pe trotuarele publice. Acești 
oameni aveau dreptul la vot, așa că puteau acţiona înspre 
modificarea lucrurilor. Acum existau politicieni, cum era 
individul acela ambițios, cu pielea palidă, consilier în zona aceea 
mai sus de Georgia, care încerca să facă legi contra 
vagabondajului, sau care să interzică oamenilor să mai cumpere 
numai câte o singură cutie de bere. La naiba, nu toată lumea 
voia un bax de șase cutii și nici nu-și permiteau toţi. Prieteni de- 
ai lui Cap-de-Pește spuneau: „Cum o să facă discriminarea?” 
Cap-de-Pește trebuia atunci să le spună că, dacă spatele îţi era 


asigurat cu bani și cu putere, bineînţeles că se putea. Tipului cu 
pielea palidă, de exemplu, nu-i păsa de indivizii care pierdeau 
vremea prin oraș, și nu-i păsa nici dacă un om voia să se simtă 
bine bând doar o singură bere într-o noapte de vară. Numai că 
se pregătea să candideze ca primar, așa că asta era situaţia. 

Intră pe o alee în spate la Quincy, mai sus, pe lângă Warder 
Place. Acolo, staționând la capătul aleii, era un Impala SS negru. 
Il așteptau la locul obișnuit. 

Cap-de-Pește nu avea o slujbă cu salariu fix. El făcea bani din 
vânzarea de informaţii. Consumatorii de heroină erau perfecţi 
pentru așa o treabă. Ei mergeau în locuri în care alți oameni nu 
se puteau duce. Ei auzeau zvonuri despre droguri sau crime 
care mergeau mult mai în profunzime decât telegraful ghetoului 
când oamenii stăteau la o bârfă în faţa caselor sau la o discuţie 
la frizerie. Ei păreau inofensivi și demni de milă, dar aveau 
urechi, creier și o gură cu care să vorbească. Dependenţii, 
testerii”, cutterii! și prostituatele erau băgaţi în chestiile astea 
până peste cap, și erau cei mai buni informatori de pe stradă. 

Cap-de-Pește obținuse o informaţie în dimineaţa aceea. 
Auzise chestiunea respectivă de la un băiat pe care-l cunoștea și 
care lucra la o frizerie în Ledroit. Băiatul spunea că niște cocaină 
pură urma să vină a doua zi de la New York, pentru a fi 
distribuită de un individ care încerca să intre în afacere, dar care 
nu reușise. Un individ care nu intrase încă în reţea - numită 
„consorţiu” - împreună cu alți dealeri. Un tip independent care 
nu avea pe nimeni să-i protejeze spatele, decât un subordonat 
care spera și el să intre în cursă. 

Cap-de-Pește încerca să scape din pivniţa surorii lui. Fusese 
casa mamei lor, dar sora lui reușise s-o revendice cu ajutorul 
unui avocat, la fel ca și restul moștenirii. Deoarece avea totuși o 
urmă de conștiință, îi permisese să stea într-o cameră la 
demisol, fără chirie, dar fără acces la bucătărie și cu un lacăt 
mare pus la ușa care ducea spre casă. Nu avea mai mult decât o 
saltea, o plită pentru gătit, un ventilator, o toaletă cu duș, și 


4 Termen argotic utilizat pentru indivizi luaţi de pe stradă, care sunt 
drogaţi si cărora, apoi, li se aplică tatuaje la întâmplare pentru 
testare. (n.tr.) 

4 Termen utilizat pentru a descrie persoanele care-și produc tăieturi 
pe piele cu obiecte ascuţite pentru se elibera de o durere emoţională. 
(n.tr.) 


mulți gândaci care mișunau pe podea. Nu o învinuia cu nimic 
pentru faptul că-l trata ca pe un câine pe care nu voiai să-l lași 
în casă. Din pricina tuturor porcăriilor pe care le făcuse, își 
dezamăgise foarte tare familia, așa că era în stare să înţeleagă 
situaţia. Numai că niciun om, nici chiar un drogat abject cum era 
el, nu ar fi trebuit să fie nevoit să trăiască în condiţiile acelea. 

Informaţia pe care o obținuse în ziua aceea putea fi salvarea 
lui. Era într-o pasă proastă în dimineaţa aceea, și el și prietenul 
lui, un individ dintre aceia care se tăiau, când puștiul acela 
începuse să-i vorbească. De fapt, Cap-de-Pește era în rahat 
până peste cap în momentul în care vestea ajunsese la el. Spera 
că înţelesese bine. 

Cap-de-Pește se strecură în spatele mașinii Impala SS și se 
așeză comod pe bancheta din spate. 

— Charlie, pește nenorocit, spuse Brock, care era la volan. 
Nu-și întorsese capul, dar comunica din ochi prin oglinda 
retrovizoare. Ce ai pentru noi, slăbănogule? 

— Ceva, răspunse Cap-de-Pește. 

Îi plăcea să-i ţină în suspans și nu se grăbea să dea drumul la 
informaţii. De asemenea, nu dădea doi bani pe 

Romeo Brock. Un băiat alunecos, care se uita întotdeauna de 
sus la ceilalți. Cel tăcut, vărul mai mare al acestuia, era în 
regulă. Și era mai dur decât băiatul cu gura mare. 

— Hai, dă-i drumul! îi ceru Brock. M-am săturat de jocurile 
astea de rahat. M-am săturat să scutur de mărunţiș buzunarele 
copiilor. 

— Cu asta te ocupi, spuse Cap-de-Pește. Voi, independenţii, 
nu aveţi nicio protecţie. De cele mai multe ori, este vorba 
despre copii. Dacă ar fi bărbaţi, la naiba!, s-ar uni între ei și s-ar 
întoarce împotriva ta. 

— Tocmai spuneam că sunt gata să trec la altceva. 

— Ei bine, am eu ceva. 

— Spune despre ce este vorba, zise Brock. _ 

— Numele individului este Tommy Broadus. Incearcă să se 
comporte ca și cum ar fi vreun mahăr, dar, de fapt, e de-abia la 
început. A venit la frizeria unde lucrează un prieten de-al meu, 
întrebând despre salariu, chestii din astea. A spus că o să aibă 
niște cocaină care o să sosească în curând. Mă refer la 
kilograme, și am auzit că ajung aici mâine. Prietenul meu spune 
că individul ăsta poate fi prins. 


— Și? Eu nu vreau niciun blestemat de drog. Arăt eu naibii ca 
un vânzător de droguri? 

— O să trebuiască să dea niște bani în schimbul pachetului, 
nu-i așa? Dacă trimite vreun curier la New York City, o să trimită 
și niște bani lichizi cu el. Văzând cât de amator este în legătura 
cu New Yorkul, mai mult ca sigur că nu are niciun credit. 

— Și cu armele care-i treaba? întrebă Gaskins. 

— Adică? 

— Chiar și un amator e posibil să aibă ceva proptele. 

— Cu asta vă descurcaţi voi, spuse Cap-de-Pește. Eu, unul, nu 
mă bag în chestii din astea mecanice. Ce vreau eu să spun este 
că, în seara asta, o sumă mare de bani o să iasă din casa 
acestui individ, și niște droguri o să-i ia locul. Eu doar transmit 
informația. 

— Când? întrebă Brock. 

— După lăsarea întunericului, dar nu prea târziu. Curierilor nu 
le place să meargă pe Autostrada 95 când traficul nu este prea 
aglomerat. Căutaţi o mașină din aia de-a dealerilor, cam așa 
ceva. Taurus e foarte populară, sau soră-sa, Mercury. 

— Unde stă individu' ăsta? întrebă Brock. 

Cap-de-Pește Lewis le strecură o foaie de hârtie pe deasupra 
scaunelor. Brock o luă, o citi și o strecură în buzunarul de la 
piept al cămășii sale reiate. 

— Cum ai obţinut adresa? întrebă Gaskins. 

— Omul nostru avea numele trecut în baza de date, ceva de 
genul ăsta. Prietenul meu a parcat pe stradă și l-a urmărit cum 
intră și cum iese din casă. Locuiește într-o casă din zona 
rezidenţială, și în plus, e destul de liniște pe acolo. 

— Nu e ceva prea inteligent să te lași urmărit așa de ușor. 

— Exact asta-i și părerea mea. Oamenii care sunt atât de 
neglijenţi pot fi păcăliţi ușor. 

— De unde are banii? întrebă Gaskins, care analiza situaţia. 

— Păi, și-a făcut inventarul, spuse Cap-de-Pește, care 
improviza acum, dar încerca să sune ca și cum ar fi știut ce 
vorbea. Asta de acum nu poate fi prima achiziţie pe care tipul o 
fi făcut-o. 

— Ce vreau eu să aflu este cum știm noi că individu' ăsta 
Tommy Broad nu-mai-știu-cum nu e plătit de cineva cu 
influență? 

— Din cauză că prietenul meu de la frizerie a spus că se lăuda 


cu faptul că era singur-singurel în afacerea asta. 

Gaskins se uită la Brock. Putea vedea din agitația acestuia că 
Brock deja se hotărâse să se ducă acolo. Se uita la bani, îi și 
simţea între degete, se vedea cheltuindu-i pe femei și pe 
îmbrăcăminte, eventual pe un costum roșu. Ceea ce nu făcea 
însă era să analizeze situaţia. 

— Cum arată? întrebă Gaskins. 

— Ce vrei să spui? 

— N-aș vrea să ne ducem la altul. 

— Prietenul meu spune că e gras. Prea bătrân pentru jocul 
ăsta, dar cred că a început târzior. A venit la frizerie însoţit de o 
femeie, care era dăruită de la Dumnezeu cu tot ce trebuia. Și 
care avea și gură pe deasupra. Se certau în legătură cu rahatul 
în care se găseau tot timpul. 

— Mai este cineva? 

— Prietenul meu nu mi-a menţionat pe altcineva. 

— Dacă iese ceva din asta, o să câștigi ceva serios, spuse 
Brock. Să-ţi cumperi o sirenă, sau ce rahat o să vrei tu. 

Cap-de-Pește își forță un zâmbet. Avea dinţii mâncaţi de carii 
și avea cruste pe față. 

— Chiar mă întrebam, spuse Brock. Unui pește îi mai miroase 
a pește? 

— În fiecare zi, spuse Cap-de-Pește, care nu mai văzuse o 
femeie curată de ani de zile. 

— Hai, ieși afară! O să ne ocupăm noi de aici încolo. 

Cap-de-Pește ieși din mașină, ridicându-și pantalonii în timp 
ce se îndepărta. Brock și Gaskins îl priviră cum merge pe alee, în 
timp ce un pit-bull îl lătra furios din spatele unui gard când trecu 
pe lângă el. 

— Ce părere ai? îl întrebă Brock pe Gaskins, întorcându-se 
înspre el. 

— Cred că nu știm mai nimic. 

— Știm destule ca să mergem și să parcăm mașina în faţa 
casei individului ăstuia și să vedem ce se poate vedea. 

— Eu nu rămân până târziu. Trebuie să fiu în zori la punctul de 
racolare a zilierilor. 

Brock formă un număr pe telefonul mobil. 


Capitolul 13 


Ramone, Rhonda Willis, Garloo Wilkins și George Loomis 
trecură metodic prin revistă locuitorii de pe străduţele din zona 
McDonald Place, interogându-i pe cei care fuseseră acasă în 
timpul zilei și lăsând cărţi de vizită pentru a fi contactaţi de cei 
care nu fuseseră. Ramone își nota detaliile importante ale 
conversaţiilor sale într-un carneţel cu spirală, același tip pe care- 
| utiliza de ani de zile. 

Nu apăru nimic semnificativ în urma interogatoriilor. O femeie 
mai în vârstă afirmase totuși că fusese trezită de ceea ce credea 
ea că fusese o creangă ruptă în timpul nopţii, dar la vremea 
respectivă nu știa ce oră e și nu-și bătuse capul să se uite la 
ceasul de la radio înainte să adoarmă din nou. Nimeni dintre cei 
cu care discutaseră nu văzuse absolut nimic suspect. După cum 
se părea, cu excepţia unei femei, toți dormiseră tun. Biserica 
baptistă de la capătul străzii, acolo unde începea South Dakota, 
era goală noaptea. 

Wilkins și Loomis discutaseră la telefon cu echipa din tura de 
noapte de la adăpostul de animale. Mai târziu, în cursul zilei, 
urmau să discute și personal cu acești angajaţi. Dar 
conversațiile preliminare indicaseră că nimeni de la adăpost nu 
auzise și nu văzuse nimic legat de moartea lui Asa Johnson. 

— Asta nu-i nimic surprinzător, spuse Wilkins. Cu toate 
animalele alea de acolo și toate lătrăturile alea... 

— Nici nu poţi gândi ca lumea în asemenea condiţii, adăugă 
George Loomis, ce să mai și auzi ceva! 

— Au mai rămas niște indivizi cu care n-am discutat de la 
McDonald's, spuse Rhonda. O să ajungă acasă de la serviciu 
ceva mai târziu. 

— Presupun că primăria, sau organizaţia comunitară, sau cine 
se ocupă de grădina asta, are o listă cu oamenii care lucrează 
aici, spuse Ramone. 

— Eu mă îndoiesc că este cineva care grădinărește în cursul 
nopţii, Gus, replică Wilkins. 

— Să te îndoiești e una, să afli e alta, zise Rhonda, repetând 
una dintre replicile ei preferate. 

— Să nu rămână nicio piatră neîntoarsă, rosti și Ramone, 
adăugând una dintre preferatele lui. 

— O să fac rost de lista aia, spuse Wilkins. 


Rhonda se uită la ceasul de la mână. 

— Trebuie să ajungi în centru pentru capetele acelea de 
acuzare, nu? 

— Da, răspunse Ramone. Și trebuie să-l sun și pe fiul meu. 

Ramone se duse pe o cărare care traversa mijlocul grădinii. 
Trecu pe lângă zone decorate cu ornamente de grădină și 
pancarte scrise de mână și puse sub formă de cruce, pe care 
scria: „| Heard It Through the Grapevine”?, „Let It Grow”, și 
„The Secret Life of plants'*, pictate pe scândurile orizontale. 
Trecu de niște obiecte care se agitau la adierea vântului și de 
niște stegulețe miniaturale cum sunt acelea din parcările cu 
mașini uzate, apoi ieși din grădină și ajunse la mașină. 

Ramone urcă în Impala și rămase cu privirea pierdută prin 
parbriz. Acela fusese Dan Holiday, în costumul său negru, care 
stătea lângă mașina Town Car. Nu era nicio îndoială. Ramone 
auzise niște zvonuri care circulau prin poliţie că Holiday pornise 
un fel de afacere de taximetrie după ce își dăduse demisia. 
Înfăţișarea acestuia nu se prea schimbase de când fuseseră 
amândoi începători. Avea burtică, dar în afară de asta, arăta 
cam la fel ca înainte, întrebarea era de ce se afla acolo? Lui 
Holiday îi plăcuse la nebunie viaţa de polițist. Probabil că făcea 
parte dintre polițiștii aceia nostalgici care ascultau scanerele 
multă vreme după ce-și predau insigna și pistolul. Poate că și lui 
Holiday îi era greu să renunţe la sentimentul de nostalgie. Ei 
bine, ar fi trebuit să se gândească la asta înainte s-o facă de 
oaie. 

Imaginea lui Holiday păli. Ramone se gândi la Asa Johnson și 
la teama cumplită pe care acesta o trăise probabil în ultimele 
sale clipe. Se gândi la situaţia cu care se confruntau părinţii lui 
Așa, Terrence și Helena. Își dădu seama că numele lui Asa se 
citea la fel și de la coadă la cap. Stătu acolo o clipă, gândindu-se 
la acest lucru. Apoi Ramone se gândi la fiul său. Băgă cheia în 
contact și se îndreptă spre Centru. 


Holiday își privi fix băutura. Luă o gură și, înainte să pună 


42 „Am auzit un zvon“, dar acest titlu și următoarele au fost alese 
pentru cuvintele din conţinut care se referă la plante, aici grapevine, 
care înseamnă viță-de-vie. (n.tr.) 

4% „Las-o să crească“ (n.tr.) 

41 „Viaţa secretă a plantelor“ (n.tr.) 


paharul cu cuburile de gheaţă înapoi pe tejghea, mai luă una. 
Nu ar fi trebuit să se ducă la locul crimei. Fusese curios, atâta 
tot. 

— Spune-ne o poveste, Doc, îl îndemnă Jerry Fink. 

— Nu am nicio poveste nouă acum, spuse Holiday; nici măcar 
nu era în stare să-și amintească numele femeii cu care se 
culcase cu o noapte înainte. 

Bob Bonano se întoarse de la tonomat. Tocmai introdusese 
niște monede în el, și acum mergea ţanţoș, în timp ce 
acordeonul plângăreţ și primele acorduri din In The Ghetto 
răsunară în încăperea de la Leo's. 

— Elvis, spuse Jerry Fink. Când încerca să-și arate implicarea 
socială. Cine l-a păcălit și i-a spus că era ca Dylan? 

— Da, spuse Bonano, dar cine cântă varianta asta? 

O voce de femeie începu să cânte primul vers. Fink și Bradley 
West, așezați lângă Holiday, închiseră ochii. 

— Este tipa aia din Bând of Gold? întrebă Jerry Fink. 

— Nu, spuse Bonano. 

Holiday nu auzea cântecul. Se gândea la Gus Ramone, cum 
stătea aplecat deasupra cadavrului băiatului. Asta, la naiba, 
chiar era o glumă bună: Ramone să preia acest caz! 

— Tot ea cânta și cântecul acela cu Vietnamul, nu-i așa? 
întrebă West. Bring the Boys Home! 

— Aceea era Freda Payne, și nu dau doi bani pe ce-a făcut ea, 
spuse Bonano. Suflă într-un pachet de Marlboro Lights și privi 
cum capătul cu filtru al unei ţigări iese în afară. Nu ea îl cântă 
pe ăsta. 

Holiday se întrebă dacă Ramone observase că numele mic al 
băiatului, Așa, era la fel dacă-l citeai de la coadă la cap; că 
numele era un palindrom din acelea. 

— Şi atunci cine este, deșteptule? întrebă Fink. 

— Candi Staton, răspunse Bonano, aprinzându-și o ţigară. 

— Ştii asta pentru că i-ai citit numele pe tonomat, spuse Fink. 

— Pentru un dolar, spuse Bonano, ignorându-l pe Fink, care a 
fost cel mai mare hit al lui Candi Staton? 

Holiday se întrebă dacă Ramone făcuse legătura dintre băiat 
și celelalte victime, adolescenţii cu nume palindrom. Faptul că 
toţi fuseseră găsiți împușcați în cap, în grădinile comunităţii de 
prin oraș. 

Ramone era un poliţist destul de bun, deși, după părerea lui 


Holiday, era cumva tras înapoi de insistența sa de a respecta 
procedurile întocmai. Nu era nici pe departe un poliţist la fel de 
bun cum fusese el, Holiday. Îi lipseau relaţiile cu oamenii, la 
care Holiday excelase. Și anii aceia în care Ramone lucrase la 
IAD“, petrecând cea mai mare parte a timpului la un birou, nu-i 
făcuseră un serviciu ca poliţist. 

— N-am nicio idee, spuse Fink. 

— Young Hearts Run Free“, spuse Bonano cu un rânjet 
satisfăcut. 

— Vrei să spui „Penisurile tinere atârnă liber”, spuse Fink. 

— Ce? 

— E unul dintre cântecele acelea disco, spuse Fink. Te 
pomenești că ţi-o fi și plăcând. 

— Nu am spus că-mi place. Și îmi datorezi un dolar, jidanul 
naibii! 

— Nu am un dolar. 

Bonano se întinse și îi trase lui Fink una peste ceafă. 

— Ce spui de un dolar pentru asta, atunci? 

Holiday își termină băutura din pahar și puse banii pe tejghea. 

— Dar unde te grăbești așa, Doc? îl întrebă West. 

— Am ceva de lucru, răspunse Holiday. 


Ramone participă la capetele de acuzare ale lui Tyree, se 
reîntoarse la scena crimei, mai participă la câteva interogatorii 
cu niște martori potenţiali, o duse pe Rhonda înapoi în parcarea 
de la VCU”, îl sună pe Diego pe telefonul mobil, pe urmă reveni 
la periferie cu propria mașină, un Chevy Tahoe cenușiu. Trecu 
prin cartierul în care locuia, dar nu se duse acasă. Depășise 
orele de program, dar ziua lui de muncă nu luase sfârșit. 

Casa familiei Johnson era construită în stilul colonial, o casă 
modestă din cărămidă, bine întreţinută, pe Somerset, la vest de 
liceul Coolidge. Mașinile umpleau locurile de parcare de pe 
ambele părţi ale străzii. Vizitatorii veniseră grijulii, aducând 
mâncare și prezentând condoleanţe familiei, plecând apoi la fel 
de rapid precum sosiseră. Un priveghi și slujba la biserică urmau 
să aibă loc mai târziu, dar rudele și prietenii apropiaţi simţiseră 


4 Internal Affairs Division, Departamentul de Investigaţii Interne 
(n.tr.) 

4 „Inimile tinere aleargă liber“ (n.tr.) 

+ VCU - Virginia Commonwealth University (n.tr.) 


că era necesară o reacţie imediată. Nimeni nu avea de unde să 
știe ce era mai potrivit să faci în situaţii ca acestea. O caserolă 
sau o tavă cu lasagna era ceva practic inutil acum, dar cel mai 
potrivit de adus. 

Lui Ramone îi deschise ușa o femeie pe care nu o recunoscu, 
căreia se prezentă mai întâi ca prieten de familie, apoi ca ofiţer 
de poliție. Erau mai mulţi oameni care stăteau în sufragerie, unii 
cu palmele în poală, alţii vorbind încetișor, iar alţii nu vorbeau 
deloc. Surioara lui Așa, Deanna, stătea pe treptele scării din hol, 
împreună cu încă două fetițe, verișoare de-ale ei, se gândi 
Ramone. Deanna nu plângea, dar în privire i se citea confuzia. 

— Ginny, se prezentă femeia, dând mâna cu Ramone. 
Virginia. Sunt sora Helenei. Mătușa lui Așa. 

— Da, doamnă. Îmi pare nespus de rău pentru tot ce s-a 
întâmplat. Recunoscu trăsăturile Helenei pe chipul surorii ei, 
aceeași figură puternică, masculină, privirea mereu îngrijorată, 
ca și cum ceva îngrozitor urma să se întâmple și că dacă s-ar 
bucura de moment ar fi o pierdere de vreme. Helena a venit 
înapoi de la spital? 

— Este sus, în pat, sub sedative. Helena voia să fie înapoi 
acasă, la fiica ei. 

— Dar Terrance? 

— El e în bucătărie. Soţul meu stă cu el. Ginny își puse mâna 
pe brațul lui Ramone. Aţi descoperit ceva până acum? 

— Scuzaţi-mă, spuse Ramone și clătină imperceptibil din cap. 

Se duse de-a lungul unui hol mic și intră în bucătărie, care era 
amplasată în spatele casei. Terrance Johnson și încă un bărbat, 
negru ca noaptea, erau așezați la o masă rotundă de două 
persoane și beau bere din cutii. Johnson se ridică să-l întâmpine 
pe Ramone. Își strânseră mâinile și se îmbrăţișară, iar Ramone îl 
bătu încetișor pe spate. 

— Condoleante, spuse Ramone. Asa a fost un tânăr de treabă. 

— Mulţumesc, zise Johnson. El este Clement Harris, cumnatul 
meu. Clement, acesta este Gus Ramone. 

Clement se întinse și dădu mâna cu Ramone fără să se ridice 
de pe scaun. 

— Băiatul lui Gus și Asa erau prieteni, explică Johnson. Gus 
este ofițer de poliţie. Lucrează la Omucideri. 

Clement Harris mormăi ceva. 

— ţi aduc o bere? întrebă Johnson, cu privirea ușor tulbure. 


— Mulţumesc. 

— Am să mai beau și eu una, spuse Johnson. Își dădu capul pe 
spate și bău ce mai rămăsese în cutie. Nu încerc să mă îmbăt, 
să știți. 

— E în regulă, făcu Ramone. Hai să bem o bere împreună, 
Terrance. 

Johnson aruncă iute cutia goală într-o grămadă de gunoi și 
scoase din frigider două cutii de bere slabă, o marcă pe care 
Ramone în mod normal nu ar fi băut-o sau cumpărat-o 
niciodată. Când ușa de la frigider se închise, Ramone zări pe el 
poze de-ale copiilor Johnson prinse cu magneţi: Deanna 
jucându-se în zăpadă, Deanna într-un costum de gimnastică, un 
Asa serios, care nu zâmbea, în echipamentul de fotbal 
american, ţinând mingea în mână după unul dintre meciurile în 
care jucase. 

— Hai să mergem afară, îi spuse Johnson lui Ramone, și când 
Ramone încuviinţă din cap, îl lăsară pe Clement la masa din 
bucătărie fără să-i mai spună ceva. 

Una dintre ușile din bucătărie ducea către curtea îngustă care 
dădea într-o alee. După cum se părea, Johnson nu era interesat 
de grădinărit sau de aspectul peluzei, și nici soţia lui. Curtea era 
plină de buruieni, presărată de cutii goale de bere și de lapte și 
înconjurată de un gard din sârmă ruginită. 

Ramone își deschise cutia de bere și bău. Berea avea un gust 
apos, și probabil că era la fel de tare ca apa. El și Johnson se 
opriră la jumătatea distanţei până la alee, pe o alee cu dalele 
crăpate. 

Johnson era puţin mai scund decât Ramone și avea o 
constituţie solidă și un cap pătrăţos, accentuat și de o tunsoare 
demodată, cu ceafa și cu tâmplele rase, și părul din creștet 
ridicat. Dinţii lui erau mici și ascuţiţi, cu canini miniaturali. 
Braţele îi atârnau pe lângă corp ca laturile unui triunghi. 

— Spune-mi ce ai aflat, îi ceru Johnson, cu faţa foarte 
apropiată de a lui Ramone. 

Respirația îi mirosea înţepător a alcool, și lui Ramone îi trecu 
prin minte că Johnson băuse și altceva în afară de pișvaiserul 
acela pentru a ajunge în starea în care era atunci. 

— Nimic deocamdată, spuse Ramone. 

— Aţi găsit pistolul? 

— Încă nu. 


— Când o să începeţi să aflaţi câte ceva? 

— Este un întreg proces. Este o muncă metodică, Terrance. 

Ramone spera ca vorbele alese de el să-l liniștească pe 
Johnson, care era un fel de analist la biroul de recensământ. 
Ramone nu știa în general cu ce se ocupau oamenii exact când 
spuneau că lucrau la guvernul federal, dar știa că Johnson avea 
de-a face cu cifre și statistici. 

— Şi ce faceţi, încercaţi să găsiţi un martor? 

— Interogăm potenţialii martori. Asta am făcut toată ziua, și 
vom continua cu interogatoriile. O să vorbim cu toți prietenii și 
cunoștințele lui, cu profesorii, cu toţi cei pe care-i cunoștea. In 
același timp, o să așteptăm și rezultatele de la autopsie. 

Johnson se șterse la gură cu mâna. Vocea îi era răgușită când 
începu să vorbească: 

— Au să-l taie pe băiatul meu? De ce trebuie să facă asta, 
Gus? 

— Este foarte greu să discutăm despre asta, Terrance. Știu că 
este foarte greu pentru tine să auzi acest lucru. Dar o autopsie 
ne-ar oferi o mulțime de indicii. Și este, de asemenea, cerută 
prin lege. 

— Nu pot... 

Ramone îi puse mâna pe umăr lui Johnson și continuă: 

— Prin asta, împreună cu întrebările puse martorilor, cu 
activitatea laboratorului, cu ce mai aflăm, cu ce mai știi și tu, 
vom Începe să construim un caz. O să atacăm acest lucru de pe 
toate fronturile, Terrance, îţi promit! 

— Eu ce-aș putea să fac? întrebă Johnson. Ce-aș putea face 
acum? 

— Următorul lucru pe care va trebui să-l faci va fi să vii mâine 
la morgă la Spitalul General din Washington, între opt și patru. 
Trebuie să faci identificarea oficială. 

Johnson încuviință absent din cap. Ramone își puse cutia cu 
bere pe alee și își scoase portofelul. Scoase două cărți de vizită 
și i le înmână lui Johnson. 

— Avem un serviciu de consiliere în cazul pierderilor de acest 
gen, dacă aveți nevoie, spuse Ramone. E valabil și pentru soția 
ta și pentru fiica voastră. Departamentul Legăturilor de Familie“ 
- numărul lor este pe cartea de vizită - vă stă mereu la 
dispoziție. Cei de acolo lucrează cu noi în birourile din VCB. 


% Family Liaison Unit - FLU, în original, în limba engleză (n.tr.) 


Uneori este dificil pentru polițiști să ţină legătura cu tine, iar cei 
de la FLU te pot ţine la curent cu mersul anchetei și îți poate 
oferi răspunsuri, dacă există. Cealaltă carte de vizită este a 
mea. Acolo ai numărul meu de telefon de la serviciu și cel de la 
mobil. 

— Dar ce-aș putea face astăzi? 

— Toţi cei sosiți azi au venit cu gânduri bune, știu, dar nu le 
oferi turul casei. Dacă au nevoie să se ducă la toaletă, lasă-i să 
se ducă la toaleta pentru musafiri, nu la cea de la etaj. Și nu 
lăsa pe nimeni, în afară de tine și de soţia ta, să intre în 
dormitorul lui Așa. O să vrem să facem o inspecţie detaliată a 
camerei lui. 

— Ce anume căutaţi? 

Ramone ridică din umeri. Nu avea niciun rost să menţioneze 
vreo dovadă posibilă a unei activități infracţionale. 

— Nu știm până nu ajungem la faţa locului. În plus, o să-ţi 
punem niște întrebări foarte detaliate. Și Helenei, și Deannei la 
fel, imediat ce vor fi în stare. 

— Am vorbit deja cu polițistul acela, Wilkins. 

— O să trebuiască să vorbească din nou cu tine. 

— De ce el, și nu tu? 

— Bill Wilkins se ocupă de acest caz. 

— Este în stare să facă faţă? 

— Este un poliţist bun. Unul dintre cei mai buni pe care-i 
avem. 

Terrance văzu minciuna din ochii lui Ramone, iar Ramone se 
uită în altă parte. Mai bău puţină bere. 

— Gus! 

— Îmi pare rău, Terrance. Nici măcar nu-mi pot imagina prin 
ce treci acum. 

— Uită-te la mine, Gus! 

Ramone se uită în ochii lui Johnson. 

— Găsește-l pe cel care a făcut asta, spuse Johnson. 

— O să facem tot ce putem! 

— Nu asta am vrut să spun. Îți cer ţie, personal și direct. 
Vreau ca tu să-l găsești pe animalul care i-a făcut așa ceva fiului 
meu. 

Ramone dădu afirmativ din cap. 

Își terminară berile, în timp ce cerul se acoperea de nori. 
Începu să picure. Rămaseră sub stropii de ploaie și-i lăsară să le 


răcorească feţele. 

— Dumnezeu plânge, spuse Terrance Johnson, iar vocea lui nu 
era mai mult decât o șoaptă. 

Pentru Ramone, nu era decât o ploaie. 


Capitolul 14 


Romeo Brock și Conrad Gaskins parcaseră în faţa intrării într-o 
curte, pe una dintre străzile cu pomi și flori de la periferia 
Georgiei, în Shepherd Park. Acesta nu era zona cea mai 
elegantă a cartierului, ci mai degrabă porţiunea cea mai puţin la 
modă, la est de bulevard. Curtea conţinea un grup de case 
separate, cu două niveluri, în stilul colonial, cu pereţii decoloraţi 
și cu grilaje la ferestrele și ușile de la parter. 

Casa lui Tommy Broadus era mai bine fortificată decât restul, 
fiind prevăzută cu grilaje atât la ușa dublă, cât și la ferestrele de 
la etaj. Luminile de contact, poziţionate astfel încât să se 
activeze la orice mișcare din mijlocul trotuarului, erau montate 
sus, deasupra ușii principale. Curtea din față fusese pavată 
pentru a încăpea două mașini, lăsând doar o fâșie subţire de 
iarbă. Un Cadillac CTS negru și o mașină Solara roșie 
decapotabilă stăteau pe alee una lângă alta. 

— Femeia lui este cu el, spuse Brock. 

— Mașina decapotabilă trebuie să fie a ei. 

— Un bărbat nu ar conduce o Solara. Numai dacă e genul de 
bărbat care suge scula altuia. Asta de aici este ceea ce-și 
închipuie o femeie că ar trebui să arate o mașină sport. 

— Bine. Dar Cadillacul trebuie să fie al lui, spuse Gaskins, 
mijindu-și ochii. Mai are și versiunea V. 

— Ăla nici măcar nu e Cadillac, spuse Brock. Un El-D din 
șaptezeci și patru este un Cadillac. Chestia aia de acolo, habar 
n-am ce este. 

Gaskins aproape zâmbi. Vărul său considera că lumea se 
oprise din evoluţie undeva prin anii 1970. Acelea fuseseră 
vremurile în care indivizi ca Red Fury în Washington și Mad Dog 
în Baltimore deveniseră adevărate legende ale străzii. Și mai 
erau și afaceriști ca Frank Matthews din New York, un individ de 
culoare care-i bătuse pe italieni la propriul joc, deţinea o 
adevărată fortăreață armată cunoscută ca Ponderosa și avea o 
proprietate pe Long Island. Romeo ar fi dat orice să fi trăit în 
acele vremuri și să se fi întovărășit cu oricare dintre ei. Se 
îmbrăca în pantaloni strâmţi și cu cămăși sintetice. Ba chiar 
fuma Kools ca tribut al acelor vremuri. Și-ar fi lăsat și părul să-i 
crească, de asemenea, dacă ar fi putut. Numai că avea o chelie 
rotundă în creștetul capului, și părul nu ar fi căzut bine. Așa că- 


și purta capul bine ras. 

— M-am săturat să tot aștept, zise Gaskins. 

— Abia s-a întunecat, spuse Brock. Dacă vine curierul, acum e 
momentul. Așa cum a spus și Cap-de-Pește, băieţilor ăstora le 
place să își facă treaba după apusul soarelui, dar nu prea târziu, 
ca să nu aibă probleme. 

— Asta a spus Cap-de-Pește. 

— Individu’ are într-adevăr un nume prostesc, dar asta nu 
înseamnă că nu poate să aibă dreptate. 

Puțin mai târziu, o mașină intră pe stradă și încetini în dreptul 
curţii. Brock și Gaskins să tăcură mici în mașină în timp ce 
aceasta trecu pe lângă ei și parcă, la fel ca multe alte 
automobile, cu fața spre bordură. Era o Mercury Sabie, soră cu 
Ford Taurus. 

— Ce ţi-am spus? întrebă Brock. Cap-de-Pește ne-a dat un 
pont de aur, cel puţin până acum. 

Brock apucă mânerul de la portieră. 

— Ce faci? 

— Mă duc să-l grăbesc și să intru cu forţa. 

— Poate împachetează. Astfel n-ai să obţii nimic, decât niște 
împușcături de pistoale în plină stradă. 

— Și atunci ce facem? 

— Gândește-te, băiete! Dacă va ieși cu banii, atunci noi îl 
lăsăm să iasă. Și îi umplem atunci fundul cu arșice. 

— Păi, o să aibă și atunci o armă dacă are una acum. 

— Da, numai că atunci va avea ceva care să merite luat. 

Un tânăr îmbrăcat îngrijit, dar nu ţipător, ieși din mașina 
Mercury și se îndreptă spre casă, vorbind la telefonul mobil și 
uitându-se în jur în timp ce mergea. Nu-i văzu pe bărbaţii din 
Impala, deoarece aceștia aveau capetele foarte puţin deasupra 
liniei parbrizului, iar mașina lor era parcată mult mai în spate, la 
capătul curții. Luminile de securitate de la casă se activară în 
momentul în care acesta pătrunse pe alee. Ușa cu plasă, 
prevăzută și cu grilaj, se deschise în timp ce se apropia. Apoi se 
deschise și ușa principală. Individul intră în casă. 

— Ai văzut? întrebă Gaskins. 

— Nu a deschis nimeni ușa aceea. 

— Sigur. A sunat, și ușa s-a deschis de la sine. Automată. 

— Simt mirosul banilor, spuse Brock. 

— Ai răbdare! 


Mai stătură acolo încă o jumătate de oră. Când se deschise 
din nou ușa principală a casei, nu bărbatul care sosise cu 
mașina Mercury era cel care pleca, ci o femeie, înaltă și bine 
făcută, cu părul cârlionţat. Avea o poșetuţă într-o mână și un 
telefon mobil în cealaltă. 

— Aoleu! spuse Brock. 

— Nu am venit aici pentru asta. 

— Știu, dar /a naiba! 

O priviră cum se urcă în Solara roșie, băgă cheia în contact și 
apoi cum dădu cu spatele pe alee. 

— Nu-mi mai spune să aștept, spuse Brock. Fata asta o să ne 
bage înăuntru. 

Gaskins nu se opuse. Când Solara trecu pe lângă ei, Brock 
porni mașina Impala SS. Aprinse farurile, întoarse mașina și o 
urmă pe femeie până la intersecţia de pe 8th Street, stând 
aproape lipit de luminile de poziție de la mașina ei. Când ea 
încetini pentru semnul de stop de acolo, el mări viteza, o ocoli și 
îi tăie faţa abrupt. Brock sări afară din mașină și se duse prin 
spatele Chevroletului, scoțându-și pistolul în timp ce mergea. Ea 
își lăsă geamul în jos și îl întâmpină cu o atitudine ţâfnoasă când 
el ajunse la Toyota Solara și îi puse pistolul drept în faţă. Ochii ei 
mari, frumoși se măriră, dar numai de surpriză. Nu părea deloc 
speriată. 

— Cum te cheamă, păpușo? 

— Chantel. 

— Sună franțuzesc. Unde te duci, Chantel? 

— Să cumpăr ţigări. 

— A, dar nu-i nevoie! Am eu o grămadă! 

— Ţi-ai propus să mă jefuiești? 

— Nu pe tine. Pe bărbatul tău. 

— Atunci lasă-mă pe mine să-mi văd de treabă! 

— Nu pleci nicăieri, ci te întorci în casa aceea, spuse Brock, 
gesticulând cu pistolul. Acum ieși afară din mașină! 

— Nu ai niciun motiv să-mi vorbești așa! 

— Te rog... ieși naibii din blestemata aia de mașină! 

Ea opri motorul și ieși din Toyota. Îi dădu cheile lui Brock, care 
i le aruncă lui Gaskins din mers. Gaskins avea în mâna liberă o 
rolă cu bandă adezivă. 

— Partenerul meu va duce mașina înapoi, spuse Brock. Tu vii 
cu mine. 


— Uite ce e, dacă vreţi să mă omorâţi, omorâţi-mă acum! Dar 
nu vreau să-mi puneţi nicio bandă adezivă în jurul capului! 

Brock zâmbi. 

— Am senzaţia că o să ne înţelegem, îi spuse. 

Femeia îl cântări din priviri. 

— Arăţi ca un diavol, îi zise. Ţi-a mai spus cineva acest lucru? 

— O dată sau de două ori, replică Brock. 


Le fu ușor să intre în casă. Chantel Richards îl sună de afară 
pe prietenul ei, Tommy Broadus, și el o lăsă să intre apăsând un 
buton de la o telecomandă din sufragerie, unde stătea alături de 
curierul său, un tânăr pe nume Edward Reese. Ușa cu plasă se 
deschise, și în spatele acesteia se deschise ușa principală, iar 
Chantel, Brock și Gaskins pătrunseră cu toţii în casă. 

Se duseră în sufragerie, Brock și Gaskins având pistoalele 
scoase. Tommy Broadus stătea într-un fotoliu mare din piele, cu 
un pahar în mână, în care se vedea un lichid de culoarea 
chihlimbarului. Edward Reese, îmbrăcat cu un tricou alb marca 
Rocawear pe deasupra unor blugi largi și încălţat cu pantofi 
Timberlands, stătea într-un fotoliu asemănător, de partea 
cealaltă a unei mese de marmură în forma unui rinichi. Acesta 
bea un lichid de aceeași culoare. Niciunul din ei nu se mișcă. 
Gaskins îi controlă rapid și constată că nu aveau arme asupra 
lor. Brock îi spuse lui Tommy Broadus că veniseră acolo ca să-l 
jefuiască. 

— Oricine poate vedea asta, spuse Broadus, care avea multe 
lanţuri la gât, atârnându-i pe piept, inele pe degete, iar fundul i 
se revărsa peste marginile fotoliului. Numai că nu am nimic de 
valoare, nu se vede? 

Brock își ridică pistolul. Chantel Richards se dădu în spatele 
lui. Acesta trase un foc într-o oglindă cu rama plină de 
ornamente în formă de frunze aurii, care atârna deasupra unui 
șemineu cu niște bușteni decorativi înăuntru. Oglinda explodă, și 
așchii de sticlă zburară prin cameră. 

— Acum ai și mai puţin, spuse Brock. 

Așteptară cu toţii ca urechile să nu le mai ţiuie și ca fumul de 
la împușcătură să se risipească din încăpere. Era o încăpere 
frumoasă, decorată cu opulenţă, cu mobilier cumpărat de pe 
Wisconsin Avenue și cu statui reprezentând femei albe cu vaze 
odihnindu-li-se pe umeri. Un televizor cu plasmă, cel mai mare 


Panasonic care se fabricase vreodată, era așezat pe un suport 
de sticlă și metal și ocupa cea mai mare parte a unui perete. O 
bibliotecă cu rafturi pline de volume legate în piele ocupa un alt 
perete, în mijlocul bibliotecii se afla un spaţiu liber în care era 
plasat un acvariu imens, luminat, în care înotau mai multe specii 
de pești tropicali. Deasupra acvariului era lăsat spaţiu liber. 

— Prinde-i cu bandă adezivă, spuse Brock. 

Gaskins îi întinse lui Brock pistolul său. Brock și-l puse la brâu, 
ținând Colţul îndreptat spre Broadus. 

In timp ce Gaskins se muncea să lege cu bandă adezivă 
mâinile și picioarele lui Broadus și ale lui Reese, Brock se duse la 
un bar situat lângă televizorul cu plasmă. Broadus avea mai 
multe băuturi expuse pe rafturi, inclusiv sticle de Rémy XO și 
Martell Cordon Bleu. Pe un raft separat de mai jos se aflau sticle 
de Courvoisier și Hennessey. Brock găsi un pahar și își turnă 
două degete de Rémy. 

— Acela este XO, spuse Broadus, arătând tulburat pentru 
prima dată. 

— Şi ce, îmi pun și mie puţin, spuse Brock. 

— Spuneam că oricum nu știi diferența, așa că nu are niciun 
rost să bei dintr-o sticlă de coniac de o sută cincizeci de dolari. 

— Nu crezi că știu care este diferența? 

— Ce ţăran! spuse Edward Reese zâmbind. 

Brock îl privi fix, dar Reese își menţinu zâmbetul pe faţă. 

— Pune niște bandă adezivă și pe gura ăstuia, spuse Brock. 

Gaskins se conformă și se duse mai în spate. Brock luă o gură 
de coniac și îl plimbă în pahar, pe urmă îl lăsă să i se așeze ușor 
pe limbă. 

— E bun, spuse Brock. Vrei și tu, frate? 

— Nu, nu-mi trebuie, spuse Gaskins. 

Brock scoase pistolul Glock și i-l dădu lui Gaskins. 

— Bine, atunci, spuse Brock. Unde-ţi ţii marfa, grasule? 

— Marfa? 

— Mă interesează numai banii. Nu vreau niciun drog. 

— Ti-am spus, n-am nimic. 

— Uite ce e, ai văzut că nu mi-e teamă să folosesc pistolul. 
Dacă nu vorbești suficient de rapid, o să trebuiască să-l folosesc 
din nou. 

— Poţi să faci ce vrei, spuse Broadus. Nu-ţi spun abureli. 

Brock mai luă o gură de coniac. Puse paharul jos și se duse 


înspre Chantel Richards. Îi puse un deget pe faţă și i-l trecu 
încetișor de-a lungul obrazului. Ea se înroși la atingerea lui și își 
întoarse capul într-o parte. Expresia de pe chipul lui Broadus nu 
se schimbă. 

— Te las să alegi, spuse Brock. Ori renunţi la rahatul tău de 
marfă, ori o regulez pe Chantel chiar aici, în faţa ta, pricepi? Ce 
părere ai? 

— N-ai decât, spuse Broadus. Poţi să inviţi tot cartierul ăsta 
blestemat, dacă vrei. Pot s-o facă și ei, dacă vor. 

— Dobitocul naibii, ţipă Chantel, cu ochii fulgerându-i de 
mânie. 

— Nu-ţi iubeşti femeia? întrebă Brock. 

— La naiba, spuse Broadus. În majoritatea timpului nici măcar 
nu-mi place căţeaua asta. 

Brock se întoarse spre Gaskins. 

— Prepară-i doamnei ceva de băut. 

— Ce vrei, fato? o întrebă Gaskins. 

— Martell, răspunse Chantel Richaras. Să fie Cordon Bleu. 


Brock și Chantel stăteau pe patul imens din dormitorul la fel 
de spaţios de la etaj. Pe măsuţa de toaletă se aflau mai multe 
cutii bogat ornamentate în care Brock presupuse că se aflau 
bijuterii. Prin ușa deschisă a dressingului spaţios văzu mai multe 
costume, un rând ordonat de pantofi și un set de genţi de firmă. 
Chantel bău puţin coniac, închise ochii și mai bău puţin. 

— Ăsta-i bun, spuse ea. O sută nouăzeci o sticlă. Întotdeauna 
mă întrebam cum o fi. 

— E prima dată când bei din ăsta? 

— Crezi că m-a lăsat vreodată măcar să-l gust? 

— Cum, individului ăstuia nu-i pasă de femeia lui, mai ales de 
o tipă așa de faină ca tine? De mirare! 

— Singurul lucru de care-i pasă lui Tommy este casa asta și 
toate lucrurile pe care le-a cumpărat ca să le pună în ea. 

— Astea-s bijuteriile tale? întrebă Brock, arătând cu capul 
înspre măsuţa de toaletă. 

— Ale lui, spuse Chantel. Mie nu-mi cumpără nimic. Mașina 
aia pe care ai văzut-o e a mea. Plătesc rate la ea în fiecare lună. 
Eu muncesc. 

— Ce altceva mai are? 

— Are un ou. 


— Un ou? 

— Unul dintre ouăle alea Faberge, așa spune el. L-a cumpărat 
de pe stradă. l-am spus că ouăle Faberge nu se găsesc prin 
locurile astea ieftine, dar el pretinde că e adevărat. 

— Nu vreau niciun ou fals. Eu mă refer la bani. 

— Li are. Dar naiba să mă ia dacă știu unde sunt. 

— Băiatul acela care e cu el, cu zâmbetul acela impertinent, a 
venit să ridice niște bani lichizi, nu-i așa? O să transporte niște 
droguri înapoi la New York în seara asta, nu-i așa? 

— Așa cred. 

— Dar nu știi unde-și ține banii, nu? 

— Tommy nu mi-ar spune așa ceva. Cred că nu ţine la mine 
destul de mult. 

— Şi totuși ţine la obiectele pe care le are în casă. 

— Ține la ele mai mult decât la viaţa lui. 

Brock își strânse buzele. Făcea acest gest când își încropea un 
plan în minte. 

— Nu prea are curte în faţă, spuse Brock. 

— Ce? 

— Este iarbă în spatele casei? 

— Este ceva. 

— Păi atunci are și o mașină de tuns iarba. 

— Este acolo jos, într-o magazie. 

— Nu e electrică, nu? întrebă Brock. Pentru că asta nu ar 
merge deloc cu ceea ce mi-am propus eu. 


Gaskins își ţinea pistolul Glock alături de el, la îndemână. 
Broadus și Reese stăteau pe scaunele lor, legaţi cu bandă 
adezivă, Reese având și gura acoperită cu bandă. Chantel își 
mai turnase un pahar, și din când în când mai lua câte o gură, 
privindu-și unghiile lungi, date cu ojă. 

Brock veni din spatele casei și pătrunse în sufragerie. Căra un 
recipient din plastic de șapte litri și jumătate, plin cu benzină. 

— Ce-ce vrei să faci cu asta? se bâlbâi Broadus. 

Brock scoase capacul de la gâtul galben al recipientului și 
capacul de presiune de la fundul acestuia și începu să împroaște 
cu benzină prin cameră. 

— A, nu! spuse Broadus. Nu! 

Brock turnă benzină peste statuile albe ale femeilor și mai 
stropi și pe cărţile legate în piele de pe rafturi. 


— Oprește-te! spuse Broadus. 

— Este ceva ce ai vrea să-mi spui? 

— Dă-mi drumul! 

Gaskins scoase un cuţit Buck și tăie banda adezivă din jurul 
mâinilor și a gleznelor lui Broadus. 

— Voi chiar sunteţi seriosi nemernicilor, spuse Broadus, 
frecându-și încheieturile. 

— Banii, ceru Brock. 

— Vrei să aduci un om la faliment, se plânse Broadus. 

Se duse apoi la masa cu televizorul și luă una dintre cele trei 
telecomenzi de pe ea. Broadus îndreptă telecomanda înspre 
acvariul cu pești și apăsă un buton. Acvariul începu să se ridice 
de pe suportul său. În acest timp, ieși la iveală o cantitate mică 
de heroină bine împachetată și ceea ce arăta ca o sumă mare 
de bani. 

Brock râse bucuros. Ceilalţi se uitară la grămada respectivă 
cu sentimente contradictorii. Chantel se îndreptă spre trepte. 

— Unde pleci? o întrebă Brock. 

— Mă duc să aduc ceva în care să puneţi banii, spuse Chantel. 
Şi lucrurile mele. Ce credeai? 

Se întoarse în încăpere cu două valize Gucci identice și cu un 
ceas Rolex President, pe care-l potrivi la mâna lui Brock. Brock 
lăsă heroina la locul ei și umplu cu bani una din valize. O apucă 
de mâner, ţinând pistolul în mâna dreaptă. 

— Nu face asta, spuse Gaskins, văzându-l pe Brock că se 
îndrepta spre Edward Reese, care încă era legat bine. 

Dar Brock continuă să meargă hotărât, puse Colţul 45 pe 
umărul lui Reese și apăsă pe trăgaci. 

Reese se cutremură violent și căzu în scaun. Cămașa albă 
Rocawear se rupse și se înnegri instantaneu de la contactul cu 
praful de pușcă. Apoi începu să se înroșească. Reese încercă să 
tipe, dar nu putu scoate niciun sunet de după banda adezivă. 

— Acum mai zâmbește dacă mai poţi, îi spuse Brock. 

— Hai să mergem, spuse Gaskins, și când văzu că Brock nu se 
mișca, savurând ceea ce tocmai făcuse, repetă îndemnul. 

— Vii și tu? o întrebă Brock pe Chantel. 

Chantel traversă camera și se alătură lui Brock și lui Gaskins. 

— Spune-mi cum te cheamă! îi strigă Tommy Broadus. 

— Romeo Brock. Să le spui și nepoților tăi, grasule! 

— Ai făcut o greșeală, Romeo! 


— Am banii tăi și pe femeia ta. Din poziţia în care mă aflu, mie 
nu mi se pare că lucrurile stau așa. 

Când ajunseră în stradă, becul montat pe portiera unei mașini 
se aprinse o dată. Brock întoarse mașina în curte și plecară. 

— Toată benzina aceea de acolo, spuse Gaskins în timp ce se 
îndreptau spre mașini, iar tu tragi cu pistolul. Am avut noroc că 
nu a explodat totul. 

— Sunt un tip norocos, replică Brock. Cred că am să coso 
potcoavă pe tetiera următoarei mele mașini. 

— Da, bine. Dar de ce a trebuit să-l împuști pe individul acela? 

— Altfel n-ar fi fost decât un jaf obișnuit. 

— Ce vrei să spui? 

— Numele lui Romeo Brock o să înceapă să fie cunoscut pe 
străzi. Brock își scoase cheile din buzunar. Numele meu o să 
însemne ceva de acum încolo! 


Capitolul 15 


Ramone o găsi pe Regina în bucătărie, sprijinită de un dulap, 
cu un pahar de Chardonnay în mână. Era cam devreme pentru 
ea ca să bea alcool. Fripsese puiul pe grătar, fiersese niște 
păstăi, tăiase salata, și toate erau pregătite pentru masă. O 
sărută, și după ce o îmbrăţișă îi spuse unde fusese și cum 
decurseseră lucrurile. 

— Ai văzut-o pe Helena? 

— Nu, era în pat. 

— O să trec mâine pe acolo și o să le duc ceva, o caserolă cu 
mâncare, ca să nu-și bată capul cu gătitul cinei. 

— Sunt plini de caserole, spuse Ramone. 

— Atunci o s-o sun pe Marita. E destul de ocupată, dar se 
descurcă să rezolve tot felul de lucruri. Poate reușim să facem 
împreună un program în care câteva dintre noi să gătească câte 
ceva în fiecare seară și să ne ocupăm de asta. 

— Asta-i o idee foarte bună, spuse Ramone. Unde sunt copiii? 

— Au mâncat deja și s-au dus sus în camerele lor. 

— Am vorbit cu Diego la telefon. Părea bine. 

— Nu s-a exteriorizat prea tare în privinţa asta, dacă la asta te 
referi. Numai că e destul de tăcut de când i-am spus. 

— Ştii cum e el, zise Ramone. El consideră că trebuie să fie un 
dur, chiar și în situaţii din astea. Ţine totul în interior. 

— lar tu ești foarte extravertit, replică Regina. Apropo, cei de 
la școală l-au trimis acasă mai devreme astăzi. 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Îl las pe el să-ţi povestească. 

Ramone își încuie legitimaţia cu insigna și pistolul și se duse 
la etaj în camera Alanei. Aceasta își aliniase toţi căluţii din 
plastic, și potrivea în șa păpușile mai mici, Barbie și Groovy 
Girls. li plăcea să-și organizeze bine lucrurile. 

— Ce face fetiţa mea? o întrebă Ramone. 

— Bine, tati. 

El o sărută pe creștet și îi mirosi părul cârlionţat. 

Camera Alanei era întotdeauna ordonată, chiar în mod 
obsesiv, din cauză că așa îi plăcea ei să o păstreze; spre 
deosebire de camera lui Diego, care era mereu dezordonată. 
Băiatul pur și simplu nu putea să se adune, și asta nu numai în 
spaţiul lui personal. Nu-și aducea aminte nici măcar să-și noteze 


ce teme avea de făcut. Chiar și atunci când le termina la timp, 
deseori se întâmpla să le predea prea târziu. 

— Trebuie să-i facem niște teste, spusese Regina la un 
moment dat. Poate că are o dizabilitate de învăţare. 

— Este doar cu mintea împrăștiată, răspunsese Ramone. Nu 
am nevoie să plătesc pe cineva ca să-mi spună acest lucru. 

Regina îl dusese pe Diego să-și facă niște teste. Psihologul, 
sau ce era, spusese că Diego suferea de ceva care se numea 
tulburare a funcţiei executive, motiv pentru care avea probleme 
în organizarea fiecărei zile și a ideilor. Din acest motiv rămânea 
în urmă la școală. 

— Nu vrea să-și facă temele, asta-i tot, spusese Ramone. Știu 
eu despre ce este vorba. 

— Uită-te la camera lui, replicase Regina. Nici nu poţi să-ţi dai 
seama care sunt hainele murdare și care sunt cele curate. Nici 
nu știe cum să le separe. 

— Este doar neglijent, o contrazisese Ramone. Ce să spun, 
acum au găsit o denumire științifică pentru asta. Mă costă o 
sută de dolari să aflu un cuvânt nou. 

— Gus! 

Ramone își aminti toate aceste lucruri după ce bătu la ușa 
fiului său, o deschise și văzu explozia de tricouri și de blugi de 
pe podeaua camerei lui Diego. Diego stătea întins pe pat, cu 
căștile la urechi, ascultând muzică Go-go, în timp ce privea cu 
ochii sticloși într-o carte deschisă în faţa lui. Adună cutiile goale 
și dădu volumul mai mic la CD-playerul lui portabil. 

— Bună, Diego! 

— Bună, tată! 

— Ce faci? 

— Citesc cartea asta. 

— Și cum poţi să citeşti și să asculţi muzică în același timp? 

— Probabil că fac parte dintre cei care fac mai multe în 
același timp. 

Diego se ridică și se așeză pe marginea patului, și puse cartea 
alături de el. Arăta obosit, și era dezamăgit că tatăl său îi 
spunea mereu aceleași lucruri. Lui Ramone îi veni să-și tragă 
șuturi în fund că se luase de Diego într-o asemenea zi, dar 
făcuse asta din obișnuinţă. 

— Uite ce e, n-ar fi trebuit să... 

— Nu-i nicio problemă. 


— Eşti bine? 

— Nu eram chiar foarte apropiați, ştii doar. 

— Dar erați prieteni. 

— Da, eu și Asa ne înţelegeam bine. Diego plescăi din limbă. 
Era un gest pe care el și prietenii lui îl făceau deseori. Și totuși, 
îmi pare rău. L-am văzut ieri. Nu am vorbit, nimic de genul ăsta, 
dar l-am văzut. 

— Unde a fost asta? Când și unde? 

— Eram pe 3rd Street, la centrul de recreere. Eu și Shaka 
jucam baschet. Asa mergea pe stradă, pe urmă a luat-o înspre 
Tuckerman. 

— Spre Blair Road. i 

— Da, într-acolo. Era destul de târziu, soarele era la apus. Imi 
amintesc acest lucru. 

— Şi altceva? 

— Purta o haină North Face. Trebuie să fi fost nouă, pentru că 
era prea cald să porți o asemenea geacă pe vremea asta. Era 
transpirat. 

— Și mai ce? 

— Părea grăbit, spuse Diego. Își coborâse vocea și își freca 
inconștient palmele în timp ce vorbea. L-am strigat, dar el a 
continuat să meargă mai departe. Aș vrea așa de mult să se fi 
oprit, tată! Nu pot să uit felul în care arăta. Nu pot să nu mă 
gândesc că dacă l-am fi făcut să se oprească și să vorbească cu 
noi... 

— Vino aici, Diego! 

Diego se ridică, și Ramone îl luă în braţe. Diego îl ţinu strâns 
timp de câteva secunde. Apoi amândoi se desprinseră din 
îmbrăţișare. 

— Sunt bine, tată. 

— Bine atunci, fiule. 

Diego se dădu înapoi. 

— Tu o să te ocupi de asta? 

— Nu. Un alt coleg a preluat cazul. Ramone își mângâie 
mustaţa. Dar, Diego, aș vrea să te întreb ceva. 

— Spune! 

— Era Asa amestecat în ceva despre care ar trebui să știm? 

— Cum ar fi iarbă și chestii din astea? 

— Astea-s pentru începători. Mă gândeam mai degrabă dacă 
nu cumva era băgat în ceva mai grav. De fapt, era implicat în 


ceva care să aibă vreo tentă infracțională? 

— Eu nu știu nimic despre așa ceva. Așa cum am spus, nu am 
fost prea apropiaţi anul ăsta, care a trecut. Ţi-aș spune dacă aș 
crede că era băgat în ceva. 

— Știu că mi-ai spune. Oricum, o să mai vorbim. Continuă să- 
ţi citeşti cartea. Ascultă și muzică în același timp, dacă așa vrei 
tu. 

— Nu prea citeam din carte, ca să-ţi spun adevărul. 

— Nu mai spune! 

— Tată, astăzi am intrat iarăși într-un bucluc! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am avut o simulare de incendiu, și în timp ce stăteam 
afară, un băiat mi-a spus o glumă, și eu am râs. 

— Şi? 

— Vreau să spun că am râs destul de tare. M-au suspendat 
pentru restul zilei. 

— Pentru că ai râs în afara școlii? 

— Așa este regulamentul. Directoarea ne-a vorbit prin 
difuzoare înainte de simulare și ne-a prevenit pe toţi să nu 
facem acest lucru. Ştiam că nu trebuia să fac asta, dar nu m-am 
putut abtine. Băiatul ăla m-a făcut pur și simplu să izbucnesc în 
râs. 

— Nu se poate să fi fost tu singurul elev care râdea de acolo. 

— E adevărat. Erau o grămadă de copii care făceau poante pe 
acolo. Numai că domnul Guy nu le-a făcut lor nimic. A venit 
direct la mine. 

— Nu-ţi face probleme din cauza asta, spuse Ramone. 

Îl lăsă pe fiul său în camera lui și ieși. Maxilarul lui Ramone 
era foarte încordat în timp ce cobora scările spre hol. 


Holiday turnă votcă peste gheaţă, stând lângă dulapul din 
bucătăria lui micuță. Nu avea altceva de făcut, decât să bea 
ceva. Nu prea era pasionat de televizor, cu excepţia emisiunilor 
sportive, și nu citea niciodată vreo carte. Se gândise să se 
apuce de vreun hobby, dar era foarte suspicios pe cei care 
aveau unul. | se părea că pierdeau vremea, când ar fi putut să 
facă ceva productiv. Erau probleme de rezolvat și țeluri de atins, 
și iată-i pe oamenii aceia maturi care alergau după mingiuţe 
albe, se cățărau pe stânci și mergeau cu bicicleta. Și, pentru 
numele lui Dumnezeu, mai purtau și îmbrăcămintea aceea 


prostească atunci când mergeau cu bicicleta, ca niște băieţei 
îmbrăcaţi în costume de cowboy. 

Pe Holiday nu l-ar fi deranjat să aibă cu cine să vorbească în 
seara aceasta. Avea lucruri despre care să vorbească, treburi 
polițienești, care erau mai presus de conversațiile de la bar. 
Numai că nu-i venea în minte pe cine ar fi putut să sune. 

Avea puţini prieteni, și de niciunul nu putea pretinde că era 
foarte apropiat. Mai bea uneori câte un pahar cu un poliţist, 
Johnny Ramirez, care avea grad mai mare decât avusese el, dar 
care era un tip destul de simpatic încât să bea o bere împreună 
cu el din când în când. Băieţii de la Leo's - și ei la fel. Îi cunoștea 
pe unii dintre locatarii apartamentelor din grădină pentru a-i 
saluta dimineaţa în timp ce se îndreptau spre mașinile sau 
taxiurile lor, dar niciunul dintre ei nu era o persoană pe care s-o 
invite la el acasă. Locuia în Prince George, și nu era chiar ultimul 
alb din ţinut, dar uneori se simţea ca și cum ar fi fost, din cauză 
că aici crescuse, și se simţea ca acasă. Indivizii pe care-i 
cunoscuse stăteau în partea de nord din Montgomery, sau în 
Charles County, sau plecaseră cu totul din zonă. Se mai întâlnea 
uneori cu câte unul din cartier, persoane de culoare cu care 
fusese coleg de liceu la Eleanor Roosevelt, acum fiecare cu 
familia lui, și era destul de plăcut. Discutau timp de vreo două 
minute, douăzeci de ani de trecut în revistă într-o conversaţie 
scurtă, pe urmă se despărţeau. De fapt, erau cunoștințe cu 
amintiri comune, și nu prieteni adevăraţi. 

Bineînţeles, le avea pe femeile sale. Întotdeauna avusese 
talent la descoperit personalităţi ieșite din comun. Dar nu era 
niciuna lângă care să vrea să se trezească a doua zi dimineaţa. 
Nopțile lui ajunseseră la fel de lipsite de sens ca și zilele. 

În după-amiaza aceasta, Dan Holiday îl dusese cu mașina pe 
un individ care se numea Seamus O'Brien, care cumpărase o 
echipă NBA după ce încasase o sumă mare pe la sfârșitul anilor 
1990 de pe o firmă de înaltă tehnologie. O'Brien venise la 
Washington pentru a se întâlni cu un grup de avocaţi care 
împărtășeau aceleași valori ca și el, și de asemenea, pentru a 
face o fotografie cu un grup de elevi de la școala de planorism, 
la est de râul Anacostia. Le adusese afișe cu unul dintre jucători 
semnate de acesta, un agent de pază care venise de la liceul 
Eastern High. O'Brien nu-i va mai vedea niciodată pe acești 
copii, și nici nu va mai fi implicat în vieţile lor în vreun fel, dar o 


fotografie de-a lui și un grup de copii de culoare zâmbitori 
urmau să dea impresia că era în termeni buni cu toată lumea. 
Și, în afară de asta, avea să arate bine și pe peretele din biroul 
său. 

Holiday ascultase cum individul de pe bancheta din spate a 
mașinii Town Car vorbea despre facturi, rugăciunile din școală și 
despre dorinţa sa de a influenţa cultura naţiunii, pentru că unde 
mai este valoarea banilor, dacă nu-i folosești ca să faci un bine? 
Frazele sale erau presărate cu referințe la Dumnezeu și la 
Mântuitorul său personal, Isus Hristos. Holiday pusese plin de 
speranţă radioul prin satelit pe The Fish, un program 
contemporan pentru creștinii adulţi, dar, după un cântec, 
O'Brien îl rugase să caute programul Bloomberg News, dacă 
putea să-l găsească. 

Așa fusese ziua pe care o avusese. Condusese cu mașina un 
individ la întâlnirea pe care o avea, și după aceea înapoi, 
așteptându-l afară, și pe urmă-l dusese la aeroport. Ceva diferit 
față de obicei, dar tot zero era la capitolul realizări. Din acest 
motiv, niciodată nu deschidea ochii brusc dimineaţa când se 
trezea, așa cum fusese pe vremea când lucrase în poliţie. Pe 
vremea aceea, abia aștepta să ajungă la serviciu. Nu își ura 
meseria, dar nici nu o iubea; era un kilometraj care se mișca, un 
drum fără destinaţie, o pierdere de vreme. 

Holiday își luă paharul cu băutură și un pachet cu ţigări, ieși 
pe balcon și se așeză. Balconul avea vedere către parcare, și 
dincolo de aceasta se găsea partea din spate de la Hecht's, de 
la mallul Piaza din Prince George. Un bărbat și o femeie se 
certau undeva, și în vreme ce mașinile intrau încetișor în 
parcare, se auzeau tot felul de zgomote și de pocnituri, iar de pe 
geamurile lăsate în jos ale mașinilor răsunau chemări prin staţie 
și răspunsuri, sintetizatoare și zgomote de percuție de la muzica 
Go-go. Sunetele acestea ajunseră la Holiday, dar nu îl deranjară, 
și nu întrerupseră scenariul care se forma în mintea lui. Se 
gândea la un bărbat căruia i-ar fi tăcut plăcere să audă 
povestea unui tânăr adolescent care murise, cu trupul 
abandonat în grădinile comunităţii din Oglethorpe. Holiday mai 
luă o gură din pahar și se întrebă dacă acest bărbat mai era încă 
în viaţă. 


Ramone și Regina își luară masa de seară și băură împreună o 


sticlă de vin, iar în momentul în care o terminară, mai 
deschiseră una, lucru pe care nu-l făceau în mod normal. 
Amândoi vorbeau cu aprindere despre moartea prietenului lui 
Diego, și la un moment dat Regina chiar plânse, nu numai 
pentru Așa, și nu numai pentru părinţii acestuia, față de care nu 
era apropiată în mod special, ci pentru ea însăși, pentru că se 
gândea cât de total și de permanent zdrobită ar fi ea, dacă l-ar 
pierde pe unul din copiii ei în acest mod. 

— Dumnezeu ar trebui să mă trăsnească pentru că sunt atât 
de egoistă, spuse Regina, ștergându-și lacrimile de pe obraji și 
râzând jenată. Numai că îmi este atât de frică... 

— Este normal să simţi acest lucru, îi zise Ramone; nu-i mai 
spuse și faptul că și lui îi era zilnic frică pentru copiii săi. 

In pat se sărutară și se strânseră în braţe, dar niciunul din ei 
nu întreprinse niciun gest ca să facă dragoste. În special pentru 
Gus, sărutul pasional era întotdeauna un preludiu pentru 
altceva, dar nu și în seara respectivă. 

— Dumnezeu plânge, spuse Ramone. 

— Poftim? 

— Asta mi-a spus Terrance Johnson. Stăteam în curtea lui din 
spate și începuse să plouă. Iți poţi imagina? 

— Nu e ceva neobișnuit la el să se gândească la Dumnezeu. 

— Vreau să spun că, dacă te gândești că propriul copil ar 
putea să moară așa, fie ţi-ai pierde complet credinţa, fie ai fi 
atât de furios pe Dumnezeu, încât i-ai întoarce spatele. 

— Terrance se va îndrepta acum spre Dumnezeu mai puternic 
ca niciodată. Asta este de fapt credinţa. 

— Parcă ai fi Rhonda. 

— Nouă, femeilor de culoare, ne place biserica. 

— Regina! 

— Ce? 

— Ştii, numele lui Așa... se citește la fel de la coadă la cap. 
Este un palindrom. 

— Erai în poliţie pe vremea când au fost uciși copiii aceia din 
sud-est. 

— Eram încă un recrut. Dar îmi amintesc, bineînţeles. Copiii 
aceia fuseseră găsiţi tot în grădina comunităţii. Toţi împușcați în 
cap. 

— Crezi că asta are vreo legătură? 

— Trebuie să mă gândesc la acest lucru. Mâine cred că mă voi 


duce să verific niște dosare. 

— Mâine. Acum uită de toate acestea. 

După un timp, Ramone spuse: 

— Diego pare în regulă. N-o să uite asta niciodată, dar se 
descurcă destul de bine. 

— A avut o zi dificilă, adunate una peste alta. Și în plus, l-au 
mai trimis și acasă... 

— Pentru că a râs în timpul unei simulări de incendiu. Mă 
întreb câţi copii albi au râs. 

— Haide, Gus! Acuma să nu începi să-i urăști pe copiii albi. 

— Naiba s-o ia de școală! exclamă Ramone. M-am cam 
săturat de porcăriile alea de acolo! 

— Calmează-te, soldat, zise Regina, dându-i părul la o parte 
de pe frunte, și sărutându-l după ureche. O să începi să ai 
palpitaţii și n-o să poţi să dormi ca lumea! 

Își petrecură braţele unul în jurul celuilalt, și el simţi cum se 
mai linişteşte. Și ţinând-o așa în braţe, mirosind parfumul care 
era numai al ei și simțind pielea ei lucioasă de pe obraji 
atingându-se de pielea lui, se gândi: „lată de ce m-am însurat cu 
femeia aceasta! Pentru că așa ceva nu aș putea avea cu nimeni 
altcineva!” 


Capitolul 16 


Ştirea despre moartea lui Asa Johnson apăru pe a doua 
pagină în rubrica Metro a ziarului Washington Post din dimineaţa 
următoare. Evenimentul purta o greutate mai mare decât 
obișnuitul paragraf (maximum două), care era dedicat victimelor 
de culoare sub titlul „Crime pe scurt”, numit familiar „Morţile 
violente ale negroteilor” de către mulţi locuitori din zonă. 
Johnson totuși nu era un copil obișnuit. Era un adolescent din 
pătura mijlocie, și încă unul foarte tânăr. Ceea ce-l făcuse demn 
de a fi menţionat în ziar era faptul că vârsta lui în momentul 
morţii devenise parte dintr-o modă îngrijorătoare. 

Pe la mijlocul verii, un băieţel de șase anișori, Domiguel 
Wilson, fusese găsit cu căluș în gură, legat și asfixiat cu faţa în 
jos într-o cadă, mort de mai multe ore într-un apartament din 
Congress Heights. Acest eveniment îngrozitor fusese publicat pe 
prima pagină a ziarului Washington Post. Impușcarea 
accidentală, în timpul primăverii, a lui Donte Manning, de nouă 
ani, în timp ce se juca afară, lângă blocul său din Columbia 
Heights, fusese un alt eveniment care garantase atât atenţia 
presei, cât și izbucnirea violentă a acesteia. Rata criminalităţii 
din anul respectiv fusese scăzută, dar numărul crimelor din 
rândul tinerilor fusese mai mare ca niciodată. 

Statisticile îl alarmaseră atât pe primar, cât și pe șeful poliției 
din Washington, D.C. Nu numai presa ostilă era cea care îi 
deranja, deși, desigur, aceasta contribuia la anxietatea lor. 
Toată lumea, chiar și cei care nu erau prea slabi de înger, se 
înfiora când auzea că un copil era ucis doar pentru că fusese 
născut și crescut în zona nepotrivită a orașului. Oricând era ucis 
un copil, poliţiei, autorităţilor și cetăţenilor deopotrivă li se 
reamintea că trăiau într-o lume care se îndrepta înspre o cale cu 
totul greșită. 

Și totuși, moartea lui Asa Johnson, încă neclasificată în mod 
oficial drept crimă, nu atrăsese genul de atenţie sau prioritate 
acordată victimelor de rasă albă sau copiilor de culoare. Mai 
erau crime care trebuiau investigate. Fuseseră găsite mai multe 
trupuri neînsufleţite în ultimele două zile. Rhonda Willis prinsese 
unul din aceste cazuri, o victimă în urma unor împușcături, 
găsită peste noapte în Fort Slocum Park, la câteva străzi mai la 
vest de grădina comunităţii de pe Oglethorpe Street. 


— Vrei să mergi cu mine până acolo? întrebă Rhonda, așezată 
la biroul ei de la VEB. 

Era dimineaţa devreme, încă nu se făcuse ora nouă. Gus 
Ramone și Rhonda Willis erau în programul de la opt la patru 
pentru următoarele două săptămâni. 

— Sigur, spuse Ramone. Dar mai întâi trebuie să vorbesc cu 
Garloo. 

— Sigur, du-te! Deja avem identitatea victimei. Îi voi afișa 
numele în sistem, să văd ce găsesc despre el. 

— Mă duc să rezolv chestia asta, și pe urmă voi fi gata de 

plecare. 
__ Garloo Wilkins se afla la biroul lui și citea ceva de pe internet. 
Inchise ecranul când se apropie Ramone. Era ceva ori despre 
sport, ori pornografie, fiind vorba despre Garloo. Era pasionat de 
baseball virtual și de femei mature cu sânii mari. 

Biroul lui Wilkins era curat, cu dosarele aliniate ordonat într- 
un suport vertical din oţel care se afla într-o parte. Pe panoul lui 
nu se afla nicio icoană, nicio poză de familie și nicio altă 
fotografie, cu excepţia unui Polaroid care fusese luat dintr-un 
dosar de probe de la un organist local de muzică Go-go, suspect 
de crimă, care regula o tânără pe la spate, zâmbind în timp ce 
se uita fix la aparatul foto. Muzicantul fusese interogat, dar nu 
fusese condamnat, din cauza probelor insuficiente și a lipsei 
martorilor. Nu fusese unul dintre cazurile lui Garloo, dar întreaga 
unitate își ieșise din minţi din cauza abilității suspectului de a 
scăpa de arestare, iar fotografia era o aducere aminte că acesta 
încă se afla acolo, distrându-se și respirând aerul libertăţii. De 
asemenea, pe biroul lui Garloo se mai afla și un pachet de ţigări 
Winston, cu o brichetă deasupra. Bricheta avea imprimată pe ea 
o hartă a Vietnamului de Nord și de Sud. Wilkins făcuse armata, 
dar fusese prea tânăr pe vremea aceea ca să fi participat la acel 
război. 

— Bună, Bill. 

— Bună, Gus. 

Ramone trase scaunul altcuiva și se așeză. 

— Ce se mai aude despre Asa Johnson? 

Wilkins se întinse și scoase dosarul din suport, îl deschise și se 
uită fix la niște foi de hârtie fără antet. Ramone aruncă o privire 
pe foaia de deasupra. Nu se vedea nicio însemnare. De obicei, 
un dosar lucrat temeinic avea însemnări scrise pe margine și 


amprente de grăsime care pătau hârtia. Aceasta însă era curată 
ca lacrima. 

Wilkins închise dosarul și îl puse la loc. Nu înregistrase nimic 
în el, dar faptul că-l luase în mână adăugase la nota de 
dramatism pe care încerca s-o înfăţișeze. După cum se părea, 
avea ceva noutăţi. 

— Avem ora probabilă a morţii de la autopsia preliminară. 
Medicul legist spune că între miezul nopţii și ora două 
dimineaţa. Plagă prin împușcare la tâmpla stângă, cu ieșire prin 
creștet. 

— Dar glonţul? 

— Provine de la un pistol de calibrul 38, destul de curat ca să 
lase semne imprimate pe el. Am putea să-l comparăm să vedem 
dacă se potrivește, în cazul în care vom găsi arma crimei. 

Ramone încuviinţă din cap. 

— S-a găsit vreo substanţă necunoscută în sânge? 

— Niciuna. S-au găsit urme de praf de pușcă pe degetele de 
la mâna stângă. Presupun că-și ridicase mâna într-un fel de gest 
de apărare în momentul în care a fost împușcat. 

— Da, bine. Asta ţine de medicina legală. Dar din punct de 
vedere al investigaţiei? 

— Investigaţiile din zonă nu au dus la niciun rezultat, în afară 
de tipa aceea în vârstă, căreia i s-a părut că a auzit o creangă 
ruptă. Așa că până acum nu avem niciun martor. Incă. 

— S-a mai descoperit ceva în legătură cu tipul care a anunţat 
cazul? 

— Nimic. 

— Dar caseta cu înregistrarea individului care a sunat? 

— E la mine, spuse Wilkins, scoțând o casetă dintr-un plic 
care se afla în sertarul de deasupra. 

— Te deranjează dacă o ascult și eu? 

Garloo Wilkins și Ramone se duseră în camera audio-video. Pe 
drum trecură pe lângă Anthony Antonelli și Mike Bakalis, care 
discutau în contradictoriu despre Redskins. 

— Art Monk a avut cele mai bune rezultate în '87, spuse 
Bakalis. 

— Ba Gary Clark, replică Antonelli. Ba, la naiba, Kelvin Bryant 
a avut o aruncare mai bună decât Monk în anul acela! 

— Dar eu mă refeream la prinzători! spuse Bakalis. 

— Clark a fost prinzător, deșteptule! 


Ramone pătrunse în cameră împreună cu Wilkins, potrivi 
caseta în aparat și apăsă pe „play”. Ascultă vocea individului 
care anunţa găsirea cadavrului și pe dispeceră, care încerca fără 
rezultat să-l facă pe tip să se identifice. Ramone derulă caseta 
înapoi, și o mai ascultă o dată. 

— Ce-ai auzit? întrebă Wilkins, care sesiză pe chipul lui 
Ramone nuanţa unei descoperiri, sau poate a unei recunoașteri. 

— Ascult ce se aude în jur, spuse Ramone. 

— Tipul nu s-a identificat, zise Wilkins. O să fie mai greu decât 
orice să-l găsim pe individul ăsta. 

— Îhî, făcu Ramone. 

— Şi știi și tu ce greu este, continuă Wilkins, iar rânjetul îi 
dezveli un șir de dinţi ca de cal. Ca și cum ai căuta acul în carul 
cu fân. 

— Bine, spuse Ramone, care nu auzise cuvintele pline de 
înţelepciune populară ale lui Garloo, dar care asculta intens 
vocea familiară care se auzea din aparat, o-urile acelea lungi 
specifice clasei muncitoare albe din Maryland, din Prince George 
County, și vorbirea ușor alterată din pricina consumului de 
alcool. 

— II găsim pe individul care a dat telefonul și poate obținem 
un martor. La naiba, poate el e criminalul! spuse Wilkins. 

— Să te audă Dumnezeu, zise Ramone. Ascultă înregistrarea 
pentru a treia oară, scoase caseta din aparat și i-o înmână lui 
Wilkins. Multumesc.. 

— Ce, te gândeai că o să recunoști vocea individului, sau ceva 
de genul ăsta? 

— Dacă pui caseta invers la viteză mai mică, se aude cum 
mărturisește crima, spuse Ramone. 

— „Wouldn't that be nice”, cântă Wilkins, imitându-l pe 
Brian Wilson, ceea ce-l făcu pe Ramone să zâmbească. 

— Şi acum? întrebă Ramone. 

— Azi mă duc în vizită la familia Johnson. Să verific camera 
puștiului și chestii din astea. 

„Numai să n-o dai în bară, se gândi Ramone. Cu stilul ăla al 
tău necizelat.” 

— Cred că o să fac o listă cu prietenii puștiului după ce o să 
vorbesc cu tatăl lui, spuse Wilkins. 

„Nu uita și de școală”, se gândi Ramone. 


49 Ce frumos ar fi“ (n.tr.) 


— Nu te deranjează dacă o să discut și cu fiul tău, nu-i așa? 
întrebă Wilkins. 

— Am discutat și eu, și nu știe nimic. Dar probabil că ar trebui 
s-o faci, oricum, ca să treci în raport. Sun-o pe Regina la mine 
acasă, și ea o să-ţi spună când e cel mai bine să treci pe acolo. 

— Mulţumesc, Gus. Știu că te-ai implicat personal în povestea 
asta. O să mă ţin de cazul ăsta. 

— Mulţumesc, Bill, apreciez asta, spuse Ramone. 

Ramone se întâlni cu Rhonda Willis. Pe dramul spre ușă, 
Antonelli îi întrebă unde se duceau, iar Rhonda îi făcu pe plac și 
îi relată detaliile noului ei caz. 

— Decedatul are antecedente, niște furturi de proporţii, ceva 
legat de droguri, spuse Rhonda. WACIES mi-a dat câteva dintre 
numele complicilor săi. Şi ei erau băgaţi în povestea asta. 

— Sună ca o reglare de conturi, spuse Antonelli. 

— S-ar putea, acceptă Rhonda. Dar știi că eu mă comport cu 
toți în același fel. Pentru că Domnul i-a creat inocenți de la bun 
început. Niciunul nu a fost rău de la început. 

Ea și Ramone se îndreptară spre ușă. Garloo Wilkins fuma o 
ţigară Winston până la filtru, stând în picioare pe trotuarul de la 
marginea unei parcări pline de automobile personale, 
camionete, SUV-uri și mașini de poliţie. 

— După cum se pare, Garloo are ceva dificultăţi, spuse 
Rhonda în momentul în care ajunseră în afara zonei în care 
acesta i-ar fi putut auzi. 

— Își intră el în ritm, zise Ramone. 

Găsiră un Ford și urcară în el. Ramone o lăsă pe Rhonda să 
conducă. El voia să se mai gândească la cazul Johnson. Se 
întrebă de ce nu menţionase încă nici unuia dintre colegii săi, 
nici chiar partenerei sale, că vocea de pe caseta cu înregistrarea 
îi aparţinea lui Dan Holiday. 


Holiday își luă ziarul Washington Post afară pe balcon și citi cu 
atenţie articolul despre Asa Johnson. Işi stinse ţigara și își luă 
cafeaua înăuntru, în cel de-al doilea dormitor din apartamentul 
său, pe care-l transformase în birou. Se așeză la masă, își 
deschise calculatorul și intră pe internet. Se duse la un motor de 
căutare și tastă „Crimele Palindrom, Washington, D.C.” în 
următoarea oră citi și listă tot ce găsi util legat de acest subiect, 
dintre care unele informaţii veneau de pe niște site-uri cu 


criminali în serie, iar majoritatea veneau direct din arhivele de la 
Washington Post. Apoi sună la un birou al poliţiei locale și 
întrebă de un individ care lucrase în patrulare pe vremea când 
Holiday lucra în zona coridorului H Street. Acesta îi dădu lui 
Holiday adresa curentă a persoanei pe care o căuta. 

Holiday se îmbrăcă în costumul lui negru și ieși din 
apartament. Trebuia să ia un client să-l ducă la aeroport. 


Numele victimei era Jamal White. Fusese împușcat de două 
ori în piept și o dată în cap. Urmele de arsuri și rănile craniene 
semnificative indicau faptul că fusese ucis de aproape. Era întins 
pe spate, cu unul din picioare așezat într-un mod nefiresc sub 
celălalt. Avea ochii larg deschiși, cu privirea în gol, iar dinţii de 
sus îi erau dezveliţi și îi acopereau buza inferioară ca la un 
animal înjunghiat. Fusese găsit la marginea parcului dintre 3rd 
Street și Madison. Sângele îi țâșnise și i se uscase pe tricoul alb. 

— Nouăsprezece ani, spuse Rhonda Willis. A fost închis mult 
timp în închisoarea juvenilă din Oak Hill, și pe urmă și în 
închisoarea din Washington, cât timp își aștepta sentinţa. Furturi 
de mașini, deţinere de droguri, vânzări minore. În cazierul lui nu 
figurau crime violente. A crescut între 5th Street și Kennedy, așa 
că știi despre ce e vorba. Adresa unde locuia este casa bunicii 
sale din Longfellow. 

— Familia lui a fost anunţată? întrebă Ramone. 

— Dacă are pe cineva! Mama este în detenţie în prezent. O 
dependentă de droguri cu multiple condamnări pentru furt. Tată 
necunoscut. Mai are câteva rude îndepărtate, dar nu locuiau cu 
el. Ruda cea mai apropiată rămâne bunica lui. A fost sunată. 

Vorbiră cu polițistul care sosise primul la faţa locului, care era 
în patrulare. Îl întrebară dacă vorbise cu cineva care poate 
văzuse ceva, sau dacă văzuse el însuși ceva legat de crimă, dar 
polițistul de patrulă clătină din cap. 

— Cred că ar trebui, să căutăm niște martori, îi spuse Ramone 
Rhondei. 

— Te rog! replică Rhonda. Hai să mergem s-o vedem pe 
bunică și să-i lăsăm pe oamenii ăștia de treabă să-și facă 
meseria. 

Plecară, lăsându-i pe specialiști să lucreze, și se îndreptară cu 
mașina spre casa bunicii, care se afla într-un șir de case din 
zona 500 de pe Longfellow Street. La ferestrele care dădeau 


spre verandă erau trase obloanele. 

— Cred că e înăuntru și suferă pentru pierderea avută, mă 
gândesc, spuse Rhonda. Incercând să se elibereze de suferință 
printr-o porţie zdravănă de plâns. 

— Ai putea să revii altădată, spuse Ramone. 

— Nu, trebuie să fac asta, așa că aș putea foarte bine s-o fac 
chiar acum. E posibil să-mi poată spune ceva. Rhonda îl privi pe 
Ramone, care se afla pe scaunul de alături. Presupun că nu vrei 
să intri cu mine. 

— Trebuie să dau niște telefoane. 

— Şi atunci trebuie să mă duc singură, nu-i așa? 

Ramone o privi în timp ce se îndrepta spre casă și bătu la ușa 
din faţă. Ușa se deschise, și în spatele ei nu se văzu decât 
întuneric. leși o mână din întuneric care o atinse pe a Rhondei, 
iar aceasta păși în interior. 

Ramone sună la 411 și obținu numărul de telefon de la 
Strânge Investigations, o firmă de investigaţii care avea sediul 
între 9th Street și Upshur. Derek Strânge plecase din poliţie, și 
acum lucra în particular, iar Ramone mai apelase la el și în 
trecut pentru obţinerea unor informaţii discrete. În schimb, îi 
mai oferea și el lui Strânge unele ponturi. 

Telefonul sună și îi răspunse o femeie. Era soția lui Strânge, 
Janine. 

— E acasă soțul tău? întrebă Ramone. 

— La lucru, spuse Janine. Şi rareori pe acasă. Vouă, băieţilor, 
vă place să alergaţi pe străzi. 

— E adevărat. Auzi, am un nume. Poţi să-mi faci rost deo 
adresă și de un număr de telefon? îmi trebuie și locul de muncă, 
și unde stă. 

— Cu toate jucăriile acelea pe care le aveţi voi la poliţie, și tu 
mă întrebi pe mine? 

— Nu sunt la magazinul de jucării acum, spuse Ramone. E 
vorba despre Daniel Holiday, căruia i se mai spune și Doc. Are o 
afacere cu niște mașini sau limuzine, așa am auzit. Presupun că 
afacerea are același nume ca al lui. 

— Bine. O să încerc să-l găsesc cu People Finder”. Dă-mi 
numărul tău de mobil. Il am trecut pe undeva pe aici, dar mi-e 
lene să-l caut. 

Ramone îi dădu numărul lui de mobil. 


50 Motor de căutare pe internet pentru găsirea unor persoane (n.tr.) 


— Ce-ţi face băiatul? o întrebă. 

— Lionel este la facultate, mulţumesc lui Dumnezeu. Dar 
minunata ta soție și copiii ce mai fac? 

— Toţi sunt bine. Mai aveţi încă boxerul acela? 

— Te referi la Greco? Stă sub biroul meu. Işi sprijină fălcile pe 
degetele mele de la picioare chiar acum, în timp ce vorbim. 

— Frumoasă sălbăticiune, spuse Ramone. Mă suni, da? 

— Într-un minut, spuse Janine. 

Dură mai mult de un minut, dar nu mult mai mult. Ramone își 
notă informaţia în carneţel și îi mulţumi lui Janine. La scurt timp 
după aceea ieși și Rhonda din casă. Își puse imediat ochelarii de 
soare, se îndreptă spre Taurus și se așeză la volan. Işi scoase 
ochelarii de soare și își șterse ochii cu o batistă de hârtie. 
Ramone se întinse și îi puse o mână pe umăr, mângâind-o ușor. 

— Cred că bătrânica nu a primit vestea prea ușor, spuse 
Ramone. 

— Era numai cu zece ani mai mare decât mine, spuse 
Rhonda. Bunica l-a crescut pe băiatul ăsta de când s-a născut. A 
rămas alături de el în toate momentele lui grele și nu a renunţat 
niciodată la speranţa că într-o zi se va îndrepta. Acum nu i-a mai 
rămas nimic. 

— Care a fost varianta ei? 

— A spus că era un băiat bun care s-a împrietenit cu niște 
băieţi dubioși și a făcut niște greșeli nefericite. A spus că Jamal 
se liniștise în cele din urmă și o luase pe calea cea dreaptă. 

— Imi sună cunoscut. 

— Am aruncat o privire în camera lui. Nu era mărunţiș pe 
nicăieri, iar lucrurile pe care le avea nu arătau prea bine. Nu am 
văzut semne clare că era implicat în ceva. Oricum, va trebui să 
mergem în altă parte ca să aflăm o poveste mai detaliată. Am 
obținut două poze de la bunică, așa că am să le pot arăta la unii 
sau la alţii. Rhonda se întinse în față, se uită în oglinda 
retrovizoare, și plescăi fără bucurie. Uită-te la mine cum arăt! 
Cu ochii umflaţi și toate celelalte. Și acum mi s-a întins și 
rimelul. 

— Haide, lasă că arăţi bine! 

— Poate arătam cândva! îţi amintești cum arătam înainte să-i 
nasc pe băieți? 

— Doar știi. 

— Arătam bine, Gus. 


— Încă mai arăţi bine. 

— Ce drăguţ ești, spuse Rhonda și deschise dosarul pe care-l 
ţinea în poală. Bunica spunea că încă mai era prieten la 
cataramă cu băiatul ăsta, Leon Mayo. Numele lui a apărut pe 
WACIES drept complice la unul dintre furturile acelea de mașini 
și deţinere de droguri. Trebuie să-l găsim și să vedem ce are de 
ZIS. 

— Conduci tu, spuse Ramone. Sau vrei să conduc eu? Ca să 
poţi să-ţi reaplici culorile războiului, știi tu... 

— Nu, e bine așa, zise Rhonda. Imi cer scuze că a trebuit să- 
mi suporţi lacrimile. Sunt foarte impresionabilă, nu știu de ce. 

— Este perioada aceea din lună? întrebă Ramone. 

— Vrei să spui perioada aceea din lună când începi să vorbești 
în necunoștinţă de cauză? 

— Scuze! 

Porniră la drum cu mașina. 


Holiday nu discută mult cu clientul său, un avocat de la Arnold 
și Porter, pe drumul către Reagan Naţional. Individul vorbi la 
telefonul mobil în cea mai mare parte a timpului, și nici măcar o 
singură dată nu îl privi pe Holiday în ochi prin oglinda 
retrovizoare pe tot parcursul drumului. Era ca și invizibil pentru 
acest avocat, iar lui Holiday îi convenea de minune acest lucru. 

Întorcându-se de pe 395, o luă prin tunel, şi apoi pe New York 
Avenue în afara orașului, unde intră pe șoseaua de centură din 
Maryland, pe urmă ieși pe Greenbelt Road. Ascultă canalul 46 de 
pe XM, un post care se numea „Secvenţe de pe Albumele 
Clasice”, și îl lăsă cu volumul ridicat. Astăzi dădeau melodii 
standard, începând cu Blue Sky, iar Holiday putea să-l vadă în 
minte pe fratele său, cu părul lung și mai înalt decât Hopper, 
cântând la chitară soloul acela frumos, fluid, al lui Dickey Betts, 
o bucată muzicală care parcă semnifica fericirea pentru Holiday, 
pentru că fratele lui fusese fericit atunci, iar sora lui era și ea 
acolo, fericită și în viaţă. DJ-ul continuă cu Have You Ever Loved 
A Woman, interpretată de Clapton și Duane Allman, care se 
întreceau între ei, amândoi înfocaţi, și apoi Holiday simţi o 
atingere rece, de parcă ar fi fost degetul morţii, însă imediat îi 
reveniră amintirile cu familia lui, și se relaxă, deschise geamul și 
continuă să conducă. 

Holiday trecu de liceul Eleanor Roosevelt și o luă la dreapta 


pe Cipriano Road, verificând harta detaliată de pe scaunul de 
alături, în timp ce mergea de-a lungul pădurii, dincolo de 
templul Vishnu, intrând direct pe Good Luck Road, la margine de 
New Carrollton, pe urmă o luă din nou la dreapta și intră într-o 
comunitate cunoscută drept Magnolia Springs, populată în mare 
parte de fermieri și de nomazi, unii destul de înstăriți, alţii 
dimpotrivă. Găsi casa pe care o căuta pe Dolphin Road. Era o 
clădire cu un singur nivel, văruită în galben, cu obloanele albe, 
cu o peluză maronie și o mașină Mercury Marquis ultimul model, 
versiunea îmbunătăţită a lui Crown Vie, parcată pe aleea care 
ducea înspre garaj. Holiday zâmbi, uitându-se la mașină. „Un 
fost poliţist.” 

Își parcă mașina Lincoln, opri motorul, cobori și se îndreptă 
înspre casă. Trecu pe lângă un arbust uscat de liliac din curte și 
se întrebă de ce oare proprietarul nu-l tăiase. Sună la ușă și se 
pomeni îndreptându-și reverele de la sacou când auzi pași 
apropiindu-se. Apoi ușa se deschise, și în cadrul ei apăru un 
bărbat de culoare, chel, de înălțime medie, cu mustaţa căruntă. 
Era îmbrăcat cu un pulover, deși ziua era călduroasă. Era trecut 
bine de vârsta mijlocie și se îndrepta spre bătrâneţe. Holiday nu- 
| mai văzuse niciodată fără pălărie. 

— Da? spuse bărbatul, cu privirea dură și neprimitoare. 

— Inspectorul Cook? 

— T.C. Cook, așa este. Ce s-a întâmplat? 

— Aţi citit astăzi Washington Post? Un băiat a fost găsit în 
grădina comunităţii de pe Oglethorpe Street, împușcat în cap. 

— Districtul 4, da. Am văzut știrea pe Fox Five, spuse Cook și 
își desfăcu braţele. Nu ești de la presă sau televiziune. Te știu 
din poliţie, nu-i așa? 

— M-am retras din poliţie. 

— Nu există așa ceva, să te retragi din poliţie. Gura lui Cook 
se curba ușor în jos într-o parte în timp ce vorbea. 

— Presupun că aveţi dreptate. 

— Reporterii de la televiziune au spus că pe băiat îl chema 
Așa. 

— Se rostește la fel citit și de la coadă la cap, zise Holiday. 

Cook îl examină pe Holiday, apoi îl invită: 

— Poftim înăuntru! 


Capitolul 17 


Leon Mayo lucra ca ucenic de mecanic auto într-un atelier 
micuţ de pe o străduţă ce dădea pe Kennedy Street. | se dăduse 
ocazia să înveţe meseria de către patron, care fusese închis la 
Lorton pe la începutul anilor 1990. Îi adusese împreună primul 
ofițer însărcinat cu supravegherea lui, care acum îl avea în grijă 
pe Leon. 

Ramone și Rhonda Willis îl găsiră pe Leon după ce opriră în 
zonă s-o vadă pe mama acestuia în apartamentul în care 
stăteau împreună. Ea le spusese că Leon era la lucru, 
accentuând mult aceste cuvinte, și le dăduse adresa atelierului. 

Patronul de la Rudy's Motor Repair, Rudy Montgomery, îi 
întâmpină cu o atitudine neprimitoare și cu o privire furioasă, 
dar îi conduse la Leon Mayo după ce îi explicară natura vizitei 
lor. Leon se afla într-o zonă luminată de un spot și se muncea cu 
o cheie cu pinion pentru a deșuruba o pompă de apă, cu intenţia 
de a o scoate de pe o mașină Chevy Lumina distrusă în 
totalitate. Ei îi arătară legitimaţiile și îi comunicară vestea tristă 
despre moartea prietenului său. Leon își îngropă faţa în palme și 
se dădu câţiva pași mai în spate. Îl lăsară singur cu durerea lui. 
Câteva minute mai târziu Leon ieși din garaj și veni să discute 
cu ei într-o parcare plină ochi cu berline mai vechi de zece ani și 
cu mașini coupe fabricate în special în Detroit. 

Leon rămase în faţa lor, ștergându-se cu o cârpă pe mâini, pe 
care o răsucea și o desfăcea încontinuu. Avea ochii roșii și și-i 
ţinea fixaţi în jos, spre asfalt. Îl rușinase faptul că-l văzuseră 
cum izbucnise imediat în plâns. Era un tânăr subţire, puternic, 
care părea mai mare cu cinci ani faţă de cei douăzeci pe care-i 
avea. 

— Când? întrebă Leon. 

— Noaptea trecută, cred, spuse Rhonda. 

— Unde s-a întâmplat asta? 

— A fost găsit la Fort Slocum, între 3rd Street și Madison. 

Leon clătină din cap. 

— De ce au trebuit să facă așa ceva? 

— Cine? întrebă Rhonda. 

— Vreau să spun că de ce i-ar fi făcut cineva așa ceva lui 
Jamal? Nu era băgat în nicio porcărie. 

— Cazierele voastre spun cu totul altă poveste, spuse 


Ramone. 

— Asta a fost mai demult, replică Leon. 

— Chiar? întrebă Ramone. 

— Ne-am lăsat. 

— Aţi furat mașini, nu-i așa? 

— Mada. Am vândut și droguri și ne-am cam făcut de cap o 
perioadă, acolo, pe 7th Street. O făceam din distracţie. Nu am 
încercat să o facem pentru bani, sau să facem o afacere din 
asta. Eram doar niște puști. 

— Intersecţia dintre 7th Street și Kennedy, spuse Rhonda 
Willis, care lucrase la UC5!, în zona aceea fierbinte, timp de mai 
multe săptămâni, pe vremea când abia intrase în poliţie, înainte 
de a ajunge la Omucideri. Sigur e vorba de ceva mai mult decât 
de niște puști care se jucau de-a oamenii mari. Lucrurile astea 
sunt luate foarte în serios în zona aceea. 

— Erau și unii așa cum spuneţi pe acolo, dar nu și noi. 

— Şi ce anume vă făcea pe voi mai speciali? întrebă Ramone. 

— Noi descopeream în mașini încărcăturile mari de droguri 
furate, înainte de a ajunge la nivelul următor. Doar atât, și nimic 
altceva. 

— Și nu ai nicio idee cine i-ar fi putut face acest lucru lui 
Jamal? 

— Jamal era prietenul meu. Dacă aș ști... 

— Ne-ai spune, continuă Rhonda. 

— Uitaţi care e treaba, acum sunt sub supraveghere. Vin la 
lucru în fiecare zi. Leon își ridică mâinile pline de unsoare și îl 
privi pe Ramone cu duritate. Asta sunt eu, omule, așa cum mă 
vezi! 

— Dar Jamal? întrebă Rhonda. 

— La fel și el. 

— Cu ce se ocupa ca să câștige un ban? 

— Jamal avea de lucru ca zugrav în mod regulat. Și chiar lucra 
permanent. Şi avea și ideea asta de a-și deschide propria 
afacere, imediat ce avea să înveţe chestiile mai de fineţe, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Bineînţeles. 

— În niciun caz nu avea de gând să se mai întoarcă acolo. 


51 UC, sau UCDC = The University of California Washington Center, 
care asigură cazarea studenţilor din Washington, D.C., sub 
patronajul Universităţii din California. (n.tr.) 


Vorbeam mereu despre asta. Să știți că nu vă mint! 

Ramone îl crezu. 

— De ce s-ar fi plimbat Jamal așa de târziu noaptea? 

— El nu avea roţi, spuse Leon. Jamal mergea ori cu autobuzul, 
ori pe jos, peste tot prin oraș. Nu-l deranja acest lucru. 

— Avea prietene? întrebă Rhonda. 

— În ultima vreme era interesat doar de o fată. 

— Ştii cum o cheamă? 

— Darcia. O fată de prin Petworth, asta-i tot ce știu. O mulatră 
frumușică pe care a întâlnit-o cu ceva timp în urmă. 

— Îi cunoşti numele de familie? Adresa? 

— Stă împreună cu o altă fată, o dansatoare de la Twilight, 
acolo i se spune Star. Din câte știu eu, și Darcia dansează acolo. 
Nu știu unde stau. l-am spus lui Jamal să nu se reguleze cu fete 
de genul ăsta, că nu știi niciodată cu cine mai sunt încurcate. 

— Ce gen de fete adică? 

— Rapide. Leon își feri privirea într-o parte. Spuse apoi cu o 
voce răgușită, aproape șoptită: l-am spus asta lui Jamal! 

— Ne pare rău de pierderea suferită, spuse Rhonda Willis. 


T.C. Cook îl conduse pe Holiday prin casă spre partea din 
spate, în bucătărie, unde Holiday se așeză la o masă care ocupa 
o mare parte a încăperii. In timp ce treceau prin sufragerie și 
prin celelalte camere, Holiday remarcă dezordinea și 
neorânduiala tipice unui bărbat singur. Casa nu era murdară, 
dar praful depus pe mese și pe etajere vădea lipsa mâinii unei 
femei. Ferestrele erau închise, și jaluzelele trase, menţinând în 
interior mirosul de stătut. 

— Fără zahăr pentru mine, spuse Holiday, în timp ce Cook 
turna cafeaua în două căni. Mulţumesc. 

Un ceas mare atârnat pe un perete rămăsese cu mai multe 
ore în urmă. Holiday se întrebă dacă Cook observase măcar 
acest lucru. 

— Nu prea am musafiri, spuse Cook, punând una din căni în 
faţa lui Holiday și așezându-se de partea cealaltă a mesei. Fiica 
mea mai vine din când în când pe aici. Locuiește în zona 
Tidewater din Virginia. S-a căsătorit cu un marinar. 

— Soţia dumitale a decedat? 

— Acum zece ani. 

— Îmi pare rău. 


— Este un lucru cumplit să te afli în situaţia mea. Ştii 
reclamele acelea de la televizor care vorbesc despre vârsta de 
aur? Și reclamele acelea referitoare la comunităţile de 
pensionari, în care vezi cupluri arătoase cu dinţii perfecţi, 
cluburi de golf și piscine? Toate-s niște aiureli. Nu există nici 
măcar un singur lucru bun în a fi bătrân. 

— Fiica dumitale nu ţi-a făcut niște nepoți? 

— Ba da, are doi copii. Şi ce-i cu asta? Holiday rânji. Nici 
măcar nu am împlinit încă șaptezeci de ani. Numai că am avut 
un atac cerebral acum câţiva ani care m-a doborât. Cred că se și 
vede, după felul în care mi se răsucește colţul gurii în jos. Și mă 
bâlbâi când îmi caut cuvintele, sau când mă entuziasmez de 
ceva anume. 

— Asta-i destul de urât, spuse Holiday, sperând să încheie 
această parte a conversaţiei. 

— Nici nu mai pot scrie bine, continuă Cook cu hotărâre, 
înșirându-și suferinţele așa cum fac de obicei bătrânii. Pot citi 
puţin ziarul, și fac asta în fiecare dimineaţă, dar e un adevărat 
chin. Când eram în spital, doctorul mi-a zis că nu voi mai putea 
citi niciodată, iar acest lucru m-a făcut să-i demonstrez că se 
înșală. Cu toate acestea, funcţiile motorii îmi sunt încă bune, iar 
memoria îmi este mai ascuţită decât înainte de a mă îmbolnăvi. 
E ciudat cum în momentul în care o părticică din creier 
încetează să mai funcţioneze, celelalte devin mai active. 

— Mda, spuse Holiday. Despre băiatul acela, Johnson... 

— Da, ai venit aici cu o treabă. 

— Ei bine, mă gândeam că s-ar putea să fie o legătură între 
moartea lui Asa Johnson și Crimele Palindrom la care ai lucrat pe 
vremuri. 

— Din cauza numelui băiatului. 

— Şi din cauză că trupul lui a fost găsit în grădina aceea. Și 
puştiul a fost, de asemenea, împușcat în cap. 

— De ce? 

— De ce a fost omorât? 

— De ce ai venit aici? întrebă Cook. 

— Eu am descoperit cadavrul. Ei bine, ca să fiu mai precis, am 
dat din întâmplare peste cadavru și eu am fost cel care a 
raportat crima la poliţie. 

— Şi cum s-a întâmplat acest lucru? 

— Era târziu, trecut de miezul nopţii. Era în jur de unu și 


jumătate, aș putea spune, adică la ceva timp după ce se 
închiseseră barurile. 

— Băuseși? 

— Eram mai mult obosit decât beat. 

— Aha. 

— Conduceam pe Oglethorpe, crezând că duce în New 
Hampshire. 

— Şi ai ajuns într-o fundătură. Pentru că drumul se oprește în 
dreptul șinelor de cale ferată. Tot pe strada aceea se află și 
adăpostul de animale, și tipografia, din câte-mi amintesc. 

— Nu glumeai când vorbeai despre memoria dumitale. 

— Continuă! 

— Am o afacere cu mașini, adică închiriere de limuzine. 
Adormisem în Lincolnul meu, și când m-am trezit, am ieșit să mă 
ușurez în grădină. Şi acolo l-am văzut. 

— Cât timp ai dormit? 

— Nu sunt prea sigur. 

— Ai dormit buștean în vremea asta? 

— Nu, îmi amintesc vreo două chestii. O mașină de poliție cu 
un infractor în spate a trecut pe lângă mine foarte încet. Și un 
tânăr negru care mergea prin grădină. Orele și ce a mai fost 
între aceste evenimente sunt cu totul în ceaţă. 

— Polițistul te-a văzut cum dormi în mașină și nu a oprit să 
investigheze? 

— Exact. 

— Ai văzut numărul mașinii? 

— Nu. 

— Le-ai spus celor de la poliţie? 

— În afară de telefonul anonim, nu, nimic. 

— Deci chiar nu știi nimic. 

— Numai ce am văzut și ce am citit în Washington Post. 

— Te mai întreb încă o dată: de ce ai venit aici? 

— Uite ce este, dacă nu te interesează... 

— Să nu mă intereseze? La naiba, băiete! 

Cook făcu un gest de invitaţie din cap. Holiday se ridică și îl 
urmă afară din bucătărie. 

Străbătură un hol, trecând pe lângă ușa deschisă a unui 
dormitor, apoi pe lângă o ușă închisă. Pe urmă trecură pe lângă 
baie și se îndreptară spre o a treia ușă, dinspre care Holiday 
începu să audă bâzâitul și zgomotele specifice unui dispecerat. 


Cook și Holiday pătrunseră în încăpere. Acesta era biroul lui 
Cook. Pe birou se afla un monitor de calculator, cu unitatea 
așezată dedesubt. Pe ecran era activ un site cu un scaner de 
poliţie, cu o fereastră Realplayer activată în colţul din stânga 
sus. Holiday cunoștea acest site de pe internet, care permitea 
accesul utilizatorilor la dialogul dintre dispecere și oamenii din 
patrulare în majoritatea orașelor și statelor principale. Și el îl 
asculta adesea în propriul său apartament. 

O hartă mare a zonei metropolitane era prinsă de perete în 
piuneze. Niște bolduri cu marcaje galbene indicau diversele 
grădini ale comunităţii din oraș. Boldurile cu marcaje roșii 
indicau grădinile în care fuseseră găsite cele trei victime din 
Crimele Palindrom. Boldurile albastre indicau cartierele de care 
aparţineau, străzile posibile de unde dispăruseră victimele mai 
întâi. Printre boldurile albastre se vedea un singur bold verde. 

— Auzi, să nu mă intereseze! spuse Cook. Trei copii au fost 
uciși în timpul serviciului meu, iar tu spui că nu mă interesează! 
Otto Williams, paisprezece ani. Ava Simmons, treisprezece. Eve 
Drake, paisprezece. Tinere, am fost bântuit de crimele acestea 
timp de douăzeci de ani! 

— Am fost și eu acolo, spuse Holiday. Abia intrasem în poliție 
când am venit la scena crimei lui Drake. 

— Dacă erai și tu acolo, să știi că nu-mi amintesc de tine. 

— Nu ai avea niciun motiv să-ţi amintești de mine. Numai că 
noi toţi știam cine erai dumneata. Oamenii obișnuiau să-ţi spună 
Omul-Misiune. 

Cook încuviinţă din cap. 

— Asta din cauză că întotdeauna mă străduiam. De cele mai 
multe ori și reușeam. Dar asta a fost mai înainte... ei bine, asta 
a fost mai înainte ca toate lucrurile legate de meseria mea să fie 
date peste cap. M-am pensionat și cazul Palindrom mi-a rămas 
neelucidat. Ce mai caz de rămas-bun, nu-i așa? Și asta nu din 
cauză că nu m-aș fi străduit. Numai că nu am reușit să punem 
mâna pe ucigaș, oricât de multe eforturi am făcut. Copiii 
fuseseră uciși în alte zone față de locurile în care au fost găsiţi. 
Fuseseră reîmbrăcațţi cu hainele curate. Asta a îngreunat mult 
munca celor de la medicină legală. Tuturor s-au găsit spermă și 
lubrifiant în interiorul rectului. Niciunul nu avea răni cauzate de 
faptul că s-ar fi apărat, și nu li s-au găsit alte ţesuturi pe sub 
unghii. Din punctul meu de vedere, asta înseamnă că le-a 


câștigat încrederea, sau cel puţin i-a convins într-un fel că nu 
vor avea de suferit. l-a sedus într-un fel sau altul. Toţi locuiau în 
zona de sud-est. Toţi fuseseră luaţi de pe stradă, în timp ce se 
îndreptau spre piaţa din colţ, sau spre unul dintre magazinele de 
cartier. Nimeni nu le-a sesizat dispariţia și nici nu i-a văzut 
urcând în vreo mașină. Era destul de ciudat pe vremea aceea ca 
nimeni să nu vadă nimic, sau să nu vină cu vreo informaţie, 
deoarece oamenii obișnuiau să aibă grijă și de copiii vecinilor. 
Am oferit o recompensă de zece mii de dolari pentru orice 
informaţie. Am primit o mulţime de telefoane stupide, dar nimic 
care să ne conducă la ceva concret. Trebuie să fi fost vorba de 
un negru, altfel copiii aceia negri nu s-ar fi urcat în mașina lui. 
M-am mai gândit și la faptul că poate era o persoană cu 
autoritate. Cineva din poliție, armată sau care purta un fel de 
uniformă. Cineva zicea că poate era un șofer de taxi care oferea 
curse gratuite, dar nu m-a convins acest lucru. Copiii de la oraș 
n-ar pica într-o asemenea capcană. Însă un poliţist sau un 
aspirant la poliţie s-ar fi gândit să schimbe îmbrăcămintea 
copiilor, să-i spele și să-i aranjeze și să le abandoneze trupurile 
în diverse locuri. Unul ca acesta ar fi știut că un asemenea lucru 
ar fi dat peste cap toată munca medicilor legiști. Abordarea 
aceasta a aspirantului la poliţie a fost cea care m-a obsedat 
multă vreme. Am interogat amicii, profesorii, prietenii și 
prietenele, orice potenţial partener sexual. M-am dus la Saint 
Elizabeth's*? și m-am interesat de persoanele cu antecedente 
sexuale violente pe care-i aveau acolo la vremea respectivă. 
Nebunii criminali erau închiși cu foarte mare grijă, așa că nu ar fi 
putut produce niciuna dintre acele crime, dar i-am interogat 
până și pe ei. Nu erau decât niște zombi din cauza medicaţiei 
care li se administra. Așa că nu am găsit nimic acolo. Am fost 
desemnat să investighez prima dintre crime. Eu și cu polițistul 
acela alb de la Omucideri, Chip Rogers, pe care l-am considerat 
partenerul meu la vremea respectivă. Chip a murit între timp. 
După ce a apărut și a doua victimă, au mai adăugat câţiva 
investigatori. În cele din urmă, după ce a apărut și a treia 
victimă, și după toate articolele acelea din ziare, primarul a 
ordonat ca doisprezece polițiști să se ocupe exclusiv de aceste 
crime - eu eram responsabil cu detaliile. Am filmat kilometri de 
peliculă la înmormântarea acelor copii, sperând că va apărea și 


52 Spital de boli nervoase din Washington, D.C. (n.tr.) 


ucigașul. Am parcat non-stop mașini de poliție lângă toate 
grădinile comunităţii din oraș. Uneori mi-am parcat și eu câteva 
nopţi mașina lângă grădinile acelea și am stat acolo, așteptând. 
Câţiva oameni din comunitate au spus că nu depuneam aceleași 
eforturi în privinţa acelor crime cum am fi făcut în situaţia în 
care victimele ar fi fost niște copii albi. Nu pot să mint; acest 
lucru m-a rănit profund. Toate lucrurile prin care am trecut, fiind 
negru eu însumi. Mai întâi nu am fost suficient de deștept ca să 
fiu primit în poliţie, apoi nu am fost suficient de bun ca să lucrez 
la Omucideri. Ca să nu mai pomenesc că fiica mea avea cam 
aceeași vârstă ca și copiii aceia atunci, în 1985. Crezi că nu m- 
au afectat toate astea? Şi mai ciudat era faptul că, dacă te uitai 
la numărul de cazuri elucidate din oraș la vremea respectivă, 
erau exact la fel, fie că victimele erau negri, fie albi. Depuneam 
același efort la toate cazurile. Lucram la toate cazurile în același 
mod. Și apoi. Crimele Palindrom au încetat brusc. Unii spuneau 
că ucigașul s-a îmbolnăvit și a murit, sau că a fost ucis. Sau 
poate că a fost închis din alte motive. Nu știu. Insă am să-ţi spun 
un lucru: încă mă gândesc la asta, în fiecare zi blestemată. 

— Nu am vrut să te jignesc în niciun fel, spuse Holiday. 

Cook își fixă privirea asupra lui Holiday. 

— De ce ai venit aici? îl întrebă. 

— Mai întâi ar trebui să-ţi spun că nu m-am pensionat din 
poliţie. 

— Mi-am închipuit. Eşti prea tânăr. 

— Mi-am dat demisia. Cei de la Investigaţii Interne mă 
chestionau în privinţa unor acuzaţii prostești, așa că am preferat 
să plec. 

— Vrei să spui că erai curat? 

— Nu. Dar eram un poliţist bun. Mi-ar plăcea să descopăr o 
chestie în afacerea asta cu Asa Johnson și să le-o bag pe gât 
celor de la poliţie. 

— Este bine să fii un tip pasionat. 

— Sunt. 

— Lasă-mă să-ţi văd numele întâi, spuse Cook. 

Holiday îi arătă lui Cook permisul de conducere. 

Cook se duse la un robot telefonic de pe biroul său, apăsă 
butonul „memo” și înregistră un mesaj: „Aici T.C. Cook. les 
acum cu Daniel Holiday, fost ofiţer de poliţie, ca să aruncăm o 
privire la locuinţa lui Reginald Wilson”. Cook apăsă apoi butonul 


de oprire. 

— Mi-ar lua o grămadă de timp să scriu aceste lucruri, și 
uneori nici nu pot să descifrez ceea ce am scris. Tin doar o 
evidenţă a activităţilor mele, asta-i tot. 

Cook băgă mâna într-un sertar, scoase un reportofon în 
miniatură și i-l înmână lui Holiday. Apoi scoase un toc cu un 
pistol Special de calibrul 38 din același sertar și-l prinse în 
partea dreaptă a curelei. 

— Am permis; nu-ţi face griji pentru asta. 

— Nu am spus nimic, zise Holiday. Am și eu unul, în mașină. 
Şi eu nu am permis. Prefer să am un pistol și să tiu pedepsit din 
pricina asta, decât să nu am unul atunci când am nevoie. 

— E un obicei la care se renunţă greu atunci când ai purtat 
unul la tine atâta timp. 

— Unde mergem? întrebă Holiday. 

— Undeva care are legătură cu boldul acela verde de pe 
hartă. 

Pe drumul înspre ușă, Cook înșfacă o pălărie decolorată, de 
culoare cafeniu-deschis, cu o panglică ciocolatie în care era 
prinsă o pană multicoloră, și și-o puse pe cap. 

— Poţi să conduci tu, Dan. 

— Spune-mi Doc, îi zise Holiday. 


Capitolul 18 


Rhonda Willis dădu telefon la Twilight, un bar deșucheat de pe 
New York Avenue, și ceru să vorbească cu agentul de pază care 
era de serviciu la intrare. Oficial, poliţia nu mai permitea 
oamenilor săi să activeze în localuri de acest gen, dar mulţi încă 
făceau acest lucru. Twilight, cunoscut pentru desele împușcături 
în parcare și înjunghieri petrecute între pereţii săi, angaja 
polițiști în afara serviciului ca să-i întâmpine pe clienţi pe 
măsură ce intrau, deoarece vederea unei insigne de poliţist era 
un motiv suficient pentru a calma spiritele. Un anumit gen de 
polițiști - cei cărora le plăceau acţiunea și distracţia - erau atrași 
în mod firesc să lucreze în special în acel bar. Twilight avea cea 
mai bună muzică și cele mai bune dansatoare, și clienţii cei mai 
zgomotoși din oraș. 

— Bună, Randy, spuse Rhonda, vorbind la telefonul mobil. 
Sunt Rhonda Willis, de la VEB. 

— Bună ziua, poliţist Willis. 

— Încă mai lucrezi acolo, văd. 

Randolph Wallace avea doisprezece ani vechime, încă mai 
făcea parte din forțele de ordine în uniformă, era căsătorit și 
avea doi copii. Viaţa de familie îl plictisea, așa că o evita. In 
schimb, când nu era de serviciu la poliţie, lucra câteva ture pe 
săptămână la Twilight. Avea băutura pe gratis, și uneori se mai 
încurca și cu câte una dintre dansatoarele clubului. 

— Da, știi cum e, spuse Wallace. 

— Am nevoie de adresa unei dansatoare pe nume Star. Stă 
împreună cu o fată pe care o cheamă Darcia. Am nevoie și de 
numărul ei de mobil, dacă poţi să faci rost de el. 

Wallace nu răspunse. 

— Este în legătură cu investigarea unei crime, continuă 
Rhonda. 

— Nu e tocmai corect, spuse Wallace. Eu trebuie să lucrez cu 
acești oameni, doamnă poliţist. 

— Şi ce, ai vrea ca eu și cu partenerul meu să venim acolo să 
obţinem informaţiile? întrebă Rhonda cu un râs scurt, doar ca să 
păstreze un ton de amiciţie. Mă întreb câtă cocaină și heroină 
trec de la o persoană la alta prin toalete chiar în momentul 
acesta, în care noi stăm de vorbă. Și sexul pe bani, să nu mai 
vorbim, l-am putea implica și pe cei de la Moravuri, dacă asta 


dorești. 

— Doamnă poliţist... 

— Rămân pe fir cât îmi faci rost de informaţie. 

Câteva minute mai târziu, Rhonda avea adresa și numărul de 
telefon ale lui Shaylene Vaughn, al cărei nume de scenă era 
Star, și numele întreg al Darciei Johnson, și numărul acesteia de 
telefon. 

— Mulţumesc, Randy. Ai grijă de tine! spuse Rhonda și încheie 
convorbirea. 

— Tocmai ai ameninţat un coleg ofițer de poliţie? o întrebă 
Ramone. 

— Nu are nevoie de mine să-i fac vreun rău, că și-l face 
singur, spuse Rhonda. O să-și distrugă căsnicia și cariera de 
unul singur, atâta timp cât continuă să lucreze acolo. Nu știu ce 
e în mintea unora câteodată. 

Parcaseră lângă Barney Circle. Rhonda o luă pe Sousa Bridge 
și traversă Anacostia River, intrând în zona de periferie din sud- 
est. Adresa furnizată de Randolph Wallace se afla pe W Street, 
la numărul 1600, lângă Galon Terrace. Ramone și Rhonda Willis 
parcară mașina și merseră pe lângă copiii din cartier care se 
plimbau cu bicicletele și pe lângă femeile tinere așezate pe 
treptele de beton, cu copiii în braţe, stând de vorbă. Un grup de 
câţiva adolescenţi și câțiva băieţi de vreo douăzeci de ani se 
împrăștiară încet când polițiștii ieșiră din mașină. Ramone trecu 
pe lângă un tânăr care purta un tricou negru pe care scria „Nu 
mai ciripi!” și care ţinea un băieţel de mână. Tricourile acestea, 
foarte la modă în zona Washington și Baltimore, constituiau o 
avertizare clară pentru persoanele cărora le-ar fi trecut prin cap 
să ofere informaţii către poliție. 

— Frumos mesaj transmite copilului, spuse Ramone. 

— Mda, aprobă Rhonda. 

Pătrunseră într-o clădire cu trei etaje, construită din cărămidă 
și sticlă, și urcară pe scări până la etajul doi. Se opriră la ușa 
apartamentului cu numărul 202. 

— Pe mine mă doare mâna, Gus, spuse Rhonda. 

— Dar ce-ai păţit, ţi-a căzut portofelul pe ea? 

— Bate tu tare, așa, ca un adevărat poliţist, vrei? 

Ramone își strânse mâna dreaptă pumn și bătu tare în ușă. 
Făcu acest lucru de mai multe ori, așteptă, apoi repetă bătăile. 

— Ce este? se auzi o voce de femeie de partea cealaltă a ușii. 


— Poliţia, spuse Ramone. 

Ușa se deschise și în faţa lor apăru o tânără îmbrăcată în 
pantaloni scurţi și o bluză de pijama fără mâneci. Era senzuală și 
bine bronzată, dar pielea ei avea o culoare cenușie și un aspect 
nesănătos. Avea un cercel cu diamant în nas, și pe faţă resturi 
de sclipici de la machiaj. Avea ochii umflaţi, iar pe un obraz îi 
rămăseseră imprimate cutele de la marginea pernei. 

— Shaylene Vaughn? întrebă Rhonda. 

— Da. 

— Suntem de la Departamentul de Crime Violente al poliţiei. 
Acesta este partenerul meu, inspectorul Ramone. 

— Putem intra? întrebă Ramone. Își ţinea legitimaţia la vedere 
ca ea s-o poată observa. 

Shaylene încuviinţă din cap, și pătrunseră în apartament. 
Sufrageria era goală, cu excepţia unei scrumiere pline așezate 
pe covor și a unui singur scaun din plastic. 

— Darcia Johnson este acasă? întrebă Rhonda. 

— Pe undeva este, dar nu aici. 

— Unde? 

— Stă cu prietenul ei. 

— Cine este și unde locuiește? 

— Habar n-am, sincer. 

— Nu-i cunoști numele? 

— Nu tocmai. 

— Te deranjează dacă aruncăm o privire prin jur? întrebă 
Ramone. 

— De ce? 

— Se pare că abia te-ai trezit, spuse Rhonda. Este foarte 
posibil ca ea să fi intrat în casă în timp ce tu dormeai. Poate că e 
într-o cameră pe undeva, iar tu habar n-ai. 

Fetei îi dispăru expresia inocentă de pe chip, și pentru o clipă 
în ochi îi apăru o sclipire de ură. Apoi dispăru și aceasta, la fel 
de rapid cum apăruse, ca și cum ar fi fost obligatoriu să utilizeze 
fiecare articol din trusa ei de emoţii. Îşi înclină capul neglijent 
spre restul apartamentului și spuse: 

— Nu e aici. Mergeţi și convingeţi-vă, dacă ţineţi neapărat! 

Ramone intră în bucătăria imensă, iar Rhonda se duse să 
verifice unul din dormitoare. Amândoi pășeau cu grijă, dar nu 
din cauză că le-ar fi fost teamă de ceva. Apartamentul duhnea 
din cauza diferitelor tipuri de droguri fumate acolo, și de la 


alimente alterate. 

În bucătărie, Ramone văzu niște cutii deschise de cereale, dar 
niciun aliment comestibil. Deschise frigiderul, în care nu văzu 
nici lapte, nici apă, ci doar o cutie cu suc de portocale. Gândacii 
mișunau prin chiuvetă, agitându-și antenele, și pe aragazul 
electric, unde se afla o cratiţă murdară. Mâncare la pachet 
consumată numai pe jumătate fusese aruncată într-un coș de 
gunoi plin până la refuz. 

Ramone se duse după Rhonda în dormitor. Pe podea se afla o 
saltea acoperită de așternuturi în dezordine, cu două perne. Un 
televizor cu ecran mare era așezat pe un suport, și DVD-uri 
pornografice erau împrăștiate prin jurul acestuia. CD-urile erau 
așezate pe covor, lângă un CD-player portabil. Pe covor se mai 
vedeau curele, sutiene și alte articole de lenjerie cu aspect 
ieftin. 

Rhonda și Ramone se uitară unul la altul. Se duseră și în 
celălalt dormitor, imaginea în oglindă a celui dintâi. Reîntorși în 
sufragerie, o regăsiră pe Shaylene Vaughn, care stătea posacă. 
Rhonda își luă carneţelul și pixul în mână. 

— Cine plătește aici chiria? întrebă Rhonda. 

— Adică? 

— Pe numele cui este închiriat apartamentul? 

— Habar n-am. 

— Putem afla acest lucru dacă sunăm la compania care a 
închiriat. 


Shaylene începu să se bată cu palma pe coapsă. 

— Dominique Lyons, spuse ea. El plătește chiria. 

— Credeam că nu-i cunoști numele, spuse Rhonda. 

— Tocmai mi l-am amintit acum. 

— Ai o meserie. Nu-ţi poţi permite să o plătești singură? 

— Eu și Darcia îi dăm banii pe care-i câștigăm la club. EI 
păstrează apartamentul în numele nostru. 

— El este prietenul Darciei? întrebă Rhonda. Sau al tău? 

Shaylene se holbă la Rhonda, fără să-i răspundă. 

— Dominique are o poreclă, sau ceva de genul ăsta? întrebă 
Ramone. 

— Eu, una, habar n-am. 

— Unde locuiește? 

— Adică? 


— Are o adresă? 

— Am spus că nu știu. 

— Unde erai astă-noapte, să zicem... după miezul nopţii? 

— Am dansat la Twilight până pe la unu jumate. Și apoi am 
venit acasă. 

— Singură? 

Shyalene nu răspunse. 

— Dar Darcia? întrebă Rhonda. 

— Şi ea a lucrat aseară. 

— Şi Dominique era la Twilight aseară? 

— Poate că da. Ar fi putut să fie. 

— Cunoști pe cineva pe nume Jamal White? întrebă Rhonda. 

Shaylene se uită în jos la picioarele ei goale și clătină din cap. 

— Asta ce înseamnă? întrebă Rhonda. 

— Cunosc câţiva Jamal. Dar nu le știu numele de familie. 

Rhonda expiră lent și îi întinse lui Shaylene cartea sa de 
vizită. 

— Ai numărul meu de telefon acolo. Poţi să-mi lași un mesaj la 
orice oră, zi sau noapte. Vreau să vorbesc cu Darcia și cu 
Dominique. Nu pleci nicăieri, nu? 

— Nu. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat. O să te mai căutăm. 

— Ai grijă de tine, spuse Ramone. 

Plecară din apartament, bucuroși să respire aer curat, și 
urcară înapoi în Ford. 

— Un bordel, spuse Rhonda, așezându-se în faţa volanului. 
Asta este. 

— Şi crezi că Dominique Lyons este peștele lor. 

— S-ar putea. Trebuie întâi să-l caut în sistem, să văd ce este 
cu el. 

— Jamal White se îndrăgostește de o dansatoare-prostituată, 
peștelui ei nu-i face plăcere că acesta intervine în activitatea 
fetei lui, și bum! g 

— Îmi place până aici. Rhonda privi prin parbriz. Îţi vine să 
crezi că la un moment dat fata aceea de acolo a fost un copilaș 
pe care cineva l-a ţinut în braţe, și căreia îi cânta noaptea? 

— Dacă spui tu... 

— Şi uite unde a ajuns! Nu că aș blama-o pentru faptul că își 
dăruiește dragostea unui bărbat. Știi, din cauză că-mi dedic tot 
timpul fiilor mei și meseriei pe care o am, este ușor ca oamenii 


să uite că sunt și femeie. Ei bine, chiar și o femeie creștină ca 
mine are nevoie din când în când de un penis. 

— Pe bune? 

— Individul ăsta, Dominique Lyons, totuși trebuie să aibă un 
penis special. Mă refer la genul de penis care ar putea face o 
fată să danseze dezbrăcată într-un bar și să renunţe la banii 
câștigați cu greu, dându-i lui la sfârșitul nopţii. Genul de penis 
care ar putea-o face să se prostitueze într-un apartament 
infestat cu gândaci, fără mobilă, mâncare sau băutură, și s-o 
facă să se simtă ca și cum ar fi regina fidelității. Cum spuneam, 
trebuie să fie un penis extraordinar. 

— Bine. 

— Gus? spuse Rhonda și răsuci cheia în contact. Eu nu am 
nevoie de un asemenea penis. 


Holiday și Cook parcaseră mașina Town Car la trei case 
distanţă de o clădire albă, în stilul ranch, din Good Luck Estates, 
o comunitate curată a clasei mijlocii de pe Good Luck Road, din 
zona New Carrollton, din Prince George County. Un Buick ultimul 
model era parcat pe alee. Perdelele casei erau cenușii la culoare 
și erau lăsate în jos. 

— Nu locuiește decât la zece minute de casa mea, spuse 
Cook. De aceea e foarte convenabil pentru mine să vin aici și să- 
| pândesc. 

— Vorbește-mi despre el, spuse Holiday. 

— Reginald Wilson. Trebuie să aibă aproape cincizeci de ani 
acum. 

— Şi spui că era agent de pază? 

— Pe vremea crimelor, da. Ne interesau în special bărbaţii 
care ar fi putut să fie confundați cu polițiștii din pricina 
uniformelor lor. 

— Şi de ce tocmai el? 

— După cea de-a treia crimă, i-am interogat pe toţi agenţii de 
pază care lucrau în zonă, și apoi, la a doua tură, am revenit la 
cei care locuiau în apropierea victimelor. Wilson era un individ 
pe care l-am interogat personal. Era ceva care lipsea din privirea 
lui, și m-am interesat de antecedentele lui. Făcuse ceva 
închisoare în armată pentru două incidente de violenţă, ambele 
contra unor soldaţi, colegi de-ai lui. A reușit să scape cu o lăsare 
la vatră onorabilă, care i-a permis să se înscrie în poliţie și în 


forţele armate din Prince George. Numai că niciuna nu l-a 
acceptat, și asta nu din cauza inteligenţei. De fapt, chiar a 
obţinut punctaj mare. A picat însă testul psihologic. 

— Te urmăresc. Spui că are un coeficient de inteligenţă bun, 
dar un cap prost. Și așa că acum o să le arate el celor de la 
poliţie că au făcut o mare greșeală, și asta cum, omorând copii? 

— Ştiu că sună aiurea, spuse Cook. E cam forţat. Nu am avut 
nicio dovadă, ca să-ţi spun adevărul. Nici măcar un antecedent 
de pedofilie la vremea respectivă. Numai o bănuială că individul 
ăsta nu era în regulă. Simţeam ca și cum l-aș mai fi văzut 
înainte, poate la una dintre scenele crimei. Numai că memoria 
nu mi-a fost deloc de folos. Nici ucigașul. Adu-ţi aminte, nu s-au 
găsit deloc fibre textile pe cadavre, nici măcar fire de păr uman, 
sau fibre din covoare sau machete de mașini. Nici celule străine 
de sânge. Nici ţesuturi umane sub unghii. Cadavrele au fost 
curate. Singurul lucru care a rămas a fost sperma din rectul lor. 
Și nu a existat nicio posibilitate să testăm așa ceva, pentru că în 
optzeci și cinci nu se putea face analiza ADN-ului. 

— Deci a lăsat doar niște spermă. Dar a luat ceva de la ei? 

— Eşti destul de inteligent, spuse Cook. 

— Pot fi. 

— Șuviţe mici de păr au fost tăiate de pe capetele tuturor 
celor trei copii. A păstrat suvenire. Acesta a fost un detaliu pe 
care nu l-am dezvăluit niciodată presei. 

— Ai intrat vreodată la el în casă? 

— Sigur. L-am interogat la el acasă. Îmi amintesc că am 
observat că nu avea mobilă aproape deloc, avea în schimb o 
colecţie enormă de discuri. Toate erau cu jazz, așa susţinea el. 
Jazz electronic, mă rog, ce-o fi însemnând și asta. Naiba să mă 
ia dacă am reușit vreodată să înţeleg genul ăsta de muzică. Îmi 
plac chestiile instrumentale, dar ar fi și mai faine dacă ai putea 
să și dansezi pe ele. 

— Și atunci ce s-a întâmplat? întrebă Holiday, pierzându-și 
răbdarea. 

— La o lună după cea de-a treia crimă, Reginald Wilson l-a 
mângâiat un pic prea drăgăstos pe un băiat de treisprezece ani 
care pierdea vremea pe la locul unde muncea acesta, o magazie 
de lângă blocul în care locuia băiatul, și a fost condamnat. În 
timp ce era închis la închisoarea din Washington, așteptând să i 
se împlinească termenul, un individ l-a numit homosexual, sau 


ceva de genul ăsta, iar Wilson i-a închis gura pe veci. L-a luat la 
pumni până i-a făcut felul. Nici măcar nu a putut să afirme că se 
afla în legitimă apărare, așa că de data asta a fost închis de- 
adevăratelea. În închisoarea federală era considerat un pedofil, 
și a mai omorât un pușcăriaș care l-a atacat verbal, 
înjunghiindu-l cu cuțitul. A primit astfel și mai mulţi ani peste ce 
avea de ispășit. 

— Crimele au încetat în momentul în care a fost închis. 

— Exact. Timp de nouăsprezece ani și un pic. Nu a fost 
eliberat decât de câteva luni, și acum au și reînceput. 

— Este posibil ca el să fie criminalul, spuse Holiday. Numai că 
singurul lucru pe care-l ai împotriva lui este înclinația lui spre 
violenţă și faptul că se simte atras sexual de copii. Pedofilia este 
la distanță mare de crimă. 

— Este și asta un fel de crimă. 

— Nu o să te contrazic aici. Insă, de fapt și de drept, nu ai 
nimic împotriva lui. Am obţine cu mare dificultate un mandat să- 
i percheziţionăm casa. Asta dacă am face încă parte din 
rândurile polițiștilor. 

— Sunt conștient de acest lucru. 

— Are vreo slujbă? 

— Este sub supraveghere, așa că este nevoit să aibă. Este 
casier la o staţie de benzină de pe Central Avenue. Lucrează în 
mai multe ture, inclusiv cea de noapte. Știu acest lucru pentru 
că l-am urmărit în repetate rânduri. 

— Am putea vorbi cu ofiţerul însărcinat cu supravegherea lui, 
să facem rost de programul lui, să vorbim cu patronul. Să aflăm 
dacă a lucrat în noaptea în care a fost omorât Johnson. 

— Mda, spuse Cook fără prea mult entuziasm. 

— Asta nu e chiar un palat, spuse Holiday, uitându-se la 
clădirea albă din faţa sa, dar cartierul este destul de bun pentru 
un individ ca el, care a aterizat aici direct de la închisoare. 

— Casa le-a aparținut părinţilor lui. Au murit în timp ce el se 
afla la închisoare, iar el era singurul lor copil, așa că i-a revenit 
lui. Nu e nicio șmecherie aici; tot ce are de făcut este să 
plătească impozitele. Nici Buickul nu este al lui. 

— Chiar așa? Atunci trebuie să fi fost al lui taică-său. Numai 
bătrânii mai conduc Buickuri, spuse Holiday, apoi tresări. N-am 
vrut să spun... 

— Uite-l! spuse Cook, care nu se supărase și care își 


menţinuse atenţia asupra casei. 

Holiday văzu cum se desface perdeaua de la fereastra boltită, 
și în spatele acesteia zări chipul neclar al unui bărbat de vârstă 
mijlocie. Arăta ca o umbră, și dispăru în momentul în care 
perdeaua căzu din nou la locul ei. 

— Te-a văzut vreodată aici? întrebă Holiday. 

— Nu știu dacă m-a văzut sau nu. Și știi ceva? Nu-mi pasă nici 
cât negru sub unghie. Pentru că în cele din urmă tot o să facă o 
greșeală. 

— Avem nevoie de mai multe informaţii despre moartea lui 
Johnson. 

— Ai văzut cadavrul. 

— Am fost și a doua zi, la locul crimei. 

— La naiba, băiete, și ai vorbit cu cineva? 

— Încă nu. Dar ştiu numele poliţistului care investighează 
cazul. Numele lui este Gus Ramone. 

— O să discute cu tine? 

— Nu știu. Eu și Ramone nu prea ne avem la inimă. 

— Dar ce-ai făcut, ai regulat-o pe nevastă-sa? 

— Mai rău, spuse Holiday. Ramone a fost responsabil cu 
investigația IAD care încerca să mă pună la zid. Nu l-am lăsat 
să-și termine treaba. 

— Frumos, spuse Cook. 

— Individul ăsta lucrează numai ca la carte. 

— Poartă-te drăguţ totuși, dacă ai ocazia să vorbești cu el. 

— Dacă-și scoate parul acela din fund, poate o să vorbesc cu 
el, spuse Holiday. 


Capitolul 19 


După ce mâncară câte un sendviș cu pește, cu sos iute de la 
un fast-food de pe Benning Street, Ramone și Rhonda Willis se 
duseră cu mașina la Academia de Poliţie Metropolitană, care se 
afla pe Blue Plains Drive, într-o zonă clar delimitată dintre 
Anacostia Freeway și South Capitol Street din sud-vest. Trecură 
de unitatea de antrenament K-9, localizată în același loc, și de 
barăcile în care stătuse fiecare din ei la un moment dat, și 
lăsară mașina într-o parcare plină de automobile și autobuze. 

Academia arăta ca un liceu obișnuit, cu clase standard la 
etajele superioare și o sală de sport, piscină și facilităţi extinse 
pentru exerciţii fizice la subsol. Veteranii din poliţie, printre care 
și Ramone, utilizau sala de forţă și piscina pentru a se menţine 
în formă. Ambiţia Rhondei scăzuse simţitor odată cu nașterea 
fiecărui copil și nu mai venise să facă sport de ani de zile. Dacă 
ar fi reușit să aibă o jumătate de oră de timp liber, Rhonda 
simţea că o baie fierbinte și un pahar de vin ar fi fost mai 
valoroase pentru sănătatea ei fizică și psihică decât ar fi putut fi 
o vizită la sala de sport. 

Când pătrunseră în clădire, observară că ornamentele și 
barele fuseseră vopsite într-o nuanţă strălucitoare, aproape 
fosforescentă, de mov. 

— Liniștitoare culoare, spuse Rhonda. Mă întreb ce adunătură 
de genii a hotărât să utilizeze această nuanţă. 

— Cred că la magazinul Sherwin-Williams au rămas fără 
culoarea roz. 

Își arătară legitimaţiile unui poliţist de la intrare și continuară 
să urce până la etajul doi. Era după-amiază, și mulţi polițiști 
erau în pantaloni scurți și tricouri, lucrând la aparatele de forţă, 
la benzile de alergat sau ridicând greutăţi înainte de a se duce 
să-și înceapă programul de la ora patru după-amiaza, până la 
miezul nopţii. Ramone și Rhonda se opriră pe un culoar și 
examinară sala de sport. 

— Uite-l pe tipul pe care-l căutam, spuse Ramone. Le arată 
ceva ce a învăţat de la Jhoon Rhee*?. 

Pe culoarul care se extindea de sub un coș de baschet, un 
poliţist în uniformă demonstra unui grup mare de recruți postura 


53 Maestru coreean de taekwondo (n.tr.) 


adecvată și mișcarea corespunzătoare pentru a da un pumn. 
Mâna lui stângă veni rapid să-i protejeze faţa, în timp ce aruncă 
o dreaptă, își răsuci șoldul și pivotă pe piciorul din spate. Grupul 
încercă apoi să-i copieze mișcările. 

— Așa eram și noi, nu cu mult timp în urmă, spuse Rhonda. 

— Poliţiștii care termină acum sunt mai bine pregătiţi fizic. 
Acum ai nevoie de nota dată de partener după doi ani de 
activitate ca să fii acceptat. 

— Pe mine m-ar împiedica acest lucru ca să fiu admisă. Şi știi, 
ar pierde o polițistă foarte bună! 

— Şi totuși îi oprește pe retardaţi să intre în poliţie. 

— Gus, într-o zi o să afli și tu care sunt termenii potriviţi ce se 
folosesc în acest nou secol în care am intrat. 

— Bine. Cei cu dizabilităţi, atunci. 

— Le vezi pe fetele acelea de acolo? Rhonda arătă din cap 
înspre numeroasele fete albe întinse pe podea, care făceau 
parte dintre recruți. După ce ies pe stradă, majoritatea ori se 
evaporă urgent, ori aterizează în spatele unui birou în cel mult 
două săptămâni. 

— Şi de ce ar vrea să ajungă acolo? 

— O știi pe locotenenta aceea blondă, fata pe care o vezi 
mereu la televizor, purtătoarea aceea de cuvânt? Să știi că nu a 
călcat niciodată în secţiile periculoase. Și-a făcut un renume 
vorbind despre lucruri pe care nu le cunoaște din proprie 
experienţă. Poliţia o promovează permanent datorită pielii ei 
albe ca porţelanul, iar părul blond arată bine la televizor. 

— Rhonda! 

— Ei, vorbesc și eu. 

— Și mama mea e albă. 

— Ea e italiancă. Și doar știi că e adevărat ceea ce spun. 

— Stai să nu-l pierd pe tipul ăsta, spuse Ramone, în vreme ce 
instructorul se îndepărta de grupul de recruți, care se 
împrăștiară. 

— Ne întâlnim la parter. 

Ramone o luă pe scări, trecând de ușa către piscina 
interioară. Ca întotdeauna când cobora aceste scări, în minte i 
se derula filmul cu primul lui an din poliţie. Exact prin cadrul 
acelei uși dăduse cu ochii prima dată de Regina, care stătea pe 
marginea piscinei, îmbrăcată în costumul ei de baie albastru 
dintr-o piesă, uitându-se la apă, pregătindu-se să sară. Trupul ei, 


musculos, dar foarte feminin, cu fesele bine conturate și sânii 
ridicaţi și frumoși, îl oprise literalmente din drum. Nu făcea parte 
dintre băieţii care vorbeau cu sexul opus, și nici nu arăta cine 
știe ce bine pentru a-și compensa neștiinţa în ale jocului flirtului, 
dar nu-i fusese teamă și se dusese direct lângă piscină, se 
prezentase și dăduse mâna cu ea. „Te rog Doamne, fă să fie la 
fel de plăcută pe cât e de frumoasă”, se gândise el, în timp ce-i 
simţea în mână degetele fine și palma. Ochii ei mari și căprui se 
plecaseră puţin, în timp ce-i zâmbea, și era în stare să jure că în 
acel moment el știuse! 

Ea nu mai rămăsese mult timp în poliţie. După șase luni de 
antrenamente, încă o lună de activitate împreună cu cineva cu 
vechime, Reginei îi fusese suficient. Spunea că își dăduse seama 
din prima săptămână pe stradă că această meserie nu era 
potrivită pentru ea. Voia să fie de folos oamenilor într-un fel, dar 
nu să-i închidă. Se întorsese la facultate, își obținuse diploma, și 
timp de câţiva ani predase la școala elementară Drew din zona 
de periferie din nord-est. Când se născuse Diego, își modificase 
din nou planurile și devenise mamă în cea mai mare parte a 
timpului, și mai activa ca voluntar la școală de câte ori îi 
permitea timpul. În rugăciunile sale de la biserică, Ramone îi 
mulțumea uneori lui Dumnezeu că Regina dăduse atunci curs 
deciziei pe care o luase în urma unui îndemn prostesc de a se 
înscrie în rândurile poliției. Ramone știa că dacă nu ar fi coborât 
atunci acele scări, în ziua aceea, dacă nu ar fi trecut pe lângă 
ușa aceea și dacă ea nu avea de gând să înoate în clipa 
respectivă, nu ar mai fi avut nimic din ceea ce avea acum. lar 
pentru el, ceea ce avea era totul. Asta însă nu însemna că nu 
era și complet capabil să dea lucrurile peste cap. 

Ciudăţenia era că nici măcar nu își propusese să se 
căsătorească și să-și întemeieze o familie, dar toate veniseră de 
la sine, și era bine așa. Toate datorită unui drum pe care-l 
făcuse într-o după-amiază și a unei femei care ezitase înainte de 
a plonja într-o piscină. Ca majoritatea oamenilor, nu era 
întotdeauna perfect conștient de existenţa unei puteri 
supranaturale, dar credea cu tărie în destin. 

Ramone traversă sala de sport. Întâlni privirea instructorului, 
John Ramirez, și așteptă până când dispăru și ultimul recrut 
înspre vestiare. Ramirez, un bărbat cu pieptul și braţele bine 
lucrate la sală, îl întâmpină cu o strângere slabă de mână și cu o 


privire rece. 

— Bună, Johnny. 

— Bună, Gus. Îţi place noul loc de muncă? 

— A trecut ceva timp de când lucrez aici. 

— Trebuie să fie mult mai satisfăcător să-i închizi pe 
răufăcători decât pe colegii tăi polițiști, nu-i așa? 

— Era același lucru din punctul meu de vedere. Dacă au 
greșit, au greșit. Înţelegi ce vreau să spun? 

Nu era adevărat. Ramone știuse întotdeauna ce însemna și ce 
consecințe avea anchetarea polițiștilor care făcuseră abuz de 
putere, sau care comiseseră delicte. Numai că nu avea de gând 
să-l lase pe unul ca Johnny Ramirez, un individ care trecuse de 
la poliția de cartier, având niște probleme cam neclare, la 
profesor de sport cu legitimaţie, să-l ironizeze în legătură cu 
perioada scurtă în care lucrase la IAD. Ramone învățase acolo 
cum să investigheze un caz, își făcuse treaba cu competenţă, nu 
cu răzbunare, și se folosise de experienţa sa pentru a se 
propulsa la Omucideri. 

— Nu tocmai, continuă Ramirez. Chiar nu înţeleg ce vrei să 
spui. 

În general, Ramone nu avusese probleme cu colegii săi ofiţeri 
când lucrase la Investigaţii Interne. Majoritatea polițiștilor nu 
doreau să fie în preajma altor polițiști care erau corupți, din 
cauză că-i pătau prin asociere pe cei care erau corecți. Niciodată 
nu fusese privit cu suspiciune de către alţi polițiști, niciodată nu 
auzise cuvintele „șobolan turnător” rostite în prezenţa sa, și 
niciodată nu se mutase vreun poliţist de pe scaunul său de la 
bar când Ramone se apropiase de tejghea. Departamentul IAD 
era un element necesar în poliţie, și majoritatea polițiștilor îl 
acceptau. Ramirez era un fost coleg de băutură de-al lui 
Holiday, și pur și simplu nu-l plăcea pe Ramone din pricina a 
ceea ce i se întâmplase prietenului său. 

— Uite ce este, nu vreau să-ţi răpesc prea mult din timpul tău. 
Mă întrebam dacă nu cumva l-ai mai văzut în ultima vreme pe 
Dan Holiday. Dacă încă mai sunteţi prieteni... 

— Da, l-am văzut. De ce? 

— Aș vrea doar să mă întâlnesc cu el. Este o chestiune 
personală. 

— A, a intrat în serviciul privat. Are o afacere cu niște 
limuzine; poate asta-ţi este de folos. 


— Am auzit acest lucru. 

— Dar nu am numărul lui de telefon, sau altceva. Cu toate 
acestea nu ar trebui să-ţi fie prea greu să-l găsești. 

— Bine, Johnny, mulţumesc. 

— Vrei să-i spun că-l cauţi, în cazul în care mă întâlnesc cu el 
din întâmplare? 

— A, nu, nu face asta! Aș vrea să-i fac o surpriză. 

Bineînţeles, Ramone știa că Ramirez îl va suna imediat pe 
Holiday, motiv pentru care îl și căutase, de altfel. Voia ca 
Holiday să se gândească la acest lucru înainte de a vorbi cu el. 
Dacă Holiday va ști dinainte, se vor elimina jumătate din 
aiurelile din conversaţia lor. 

— Ne mai vedem, Ramirez! 

Ramone o găsi pe Rhonda la baza scărilor, privind la un 
perete acoperit cu fotografiile înrămate ale polițiștilor care 
muriseră la datorie. Se oprise în faţa fotografiei unui tânăr 
poliţist plăcut la înfățișare, pe care-l cunoscuse bine pe vremea 
când ambii erau abia niște începători. Murise în urma unui 
schimb de focuri în timpul unei opriri de trafic, o acţiune care 
păruse una de rutină. Rhonda își ţinea ochii închiși, iar Ramone 
știa că ea spunea în clipele acelea o rugăciune pentru prietenul 
ei. Așteptă până când aceasta se întoarse spre el, nearătându- 
se surprinsă de prezenţa lui. 

— Ai obţinut de la Ramirez ceea ce doreai? îl întrebă ea. 

— Ofiţerul Ramirez tocmai mi-a spus cât de mult mi-a admirat 
el munca în cadrul Investigaţiilor Interne. 

— Deci n-ai de gând să-mi spui. 

— Bine, fie, îți spun. L-am invitat să ieşim împreună la o 
întâlnire. Un singur pahar de suc, cu două paie, ceva de genul 
asta. 

— Bine, atunci. Trebuie să mă întorc la birou, așa că strânge 
tu niște date despre băieţașul nostru, Dominique. 

Ramone îi spuse că o conduce până acolo. 


Datorită faptului că era situat în apropiere de zona în care 
erau găsite majoritatea trupurilor abandonate din oraș, 
Departamentul de Crime Violente al poliţiei era localizat în sud- 
est, dar birourile de la majoritatea celorlalte unităţi specializate, 
cum ar fi Moravuri, Agresiuni Sexuale și Violenţă Domestică se 
aflau în același loc ca și cartierul general al poliţiei, pe Indiana 


Avenue la numărul 300, în nord-vest. Ramone sosi în clădire 
curând după ce o lăsase pe Rhonda în parcarea de la VEB și 
după ce-și luase de acolo propria mașină, Tahoe. Se duse direct 
la birourile Brigăzii Cazuri Vechi. 

Crimele neelucidate erau transferate după trei ani de la VEB 
la Cazuri Vechi. Unii polițiști de la Omucideri subapreciau munca 
polițiștilor de la Cazuri Vechi, deoarece majoritatea crimelor 
vechi care erau „rezolvate” aveau prea puţin de-a face cu 
talentul de investigator sau cu știința medicinii legale, ci mai 
mult cu faptul că acei criminali ofereau la un moment dat niște 
informaţii neașteptate în schimbul unei reduceri a propriei 
sentințe. Aceiași polițiști de la Omucideri, care considerau că 
aceste cazuri „vechi” nu meritau aprecierea lor, uitau în mod 
convenabil și de multe cazuri „proaspete” de omucideri, care 
erau lăsate deoparte, neelucidate. 

Ramone nu avea asemenea resentimente. Membrii Brigăzii 
Cazuri Vechi nu erau indivizi sexy, care purtau ochelari de 
soare, cu trupurile bronzate și chipurile arătoase, de genul celor 
pe care-i vedeai la televizor, ci niște bărbaţi și femei de vârstă 
mijlocie, cu burtă, familie și datorii pe cărțile de credit, care-și 
făceau meseria, exact ca și cei de la VEB. Lucrase direct cu unii 
dintre ei de-a lungul anilor, în diferite probleme. 

ÎI găsi pe polițistul James Dalton în biroul lui. Ramone îi făcuse 
în trecut mai multe servicii lui Dalton, și spera ca acesta să-l 
ajute și el în schimb. Dalton era slab, cu părul cărunt, un tip alb 
cu ochi de chinez. Crescuse în nordul Montanei, venise în 
Washington, prin anii 1970 cu intenţia de a face muncă socială 
și ajunsese în poliție. Spunea adesea că nu făcuse decât să se 
mute dintr-un orășel în altul când se transferase în Washington. 
„Mai mulţi oameni, dar aceeași atitudine.” 

— Îţi mulţumesc pentru asta, îi spuse Ramone. 

— Dosarul era deja scos, spuse Dalton. Aşteptăm raportul 
medicului legist înainte de a decide dacă este vorba de ceva în 
care ar trebui să ne implicăm. Nu numai tu ai observat 
asemănările. 

— Dacă ai fost în poliţie destul de mult... 

— Sigur că da. Dosarul este acolo, pe birou. Unul mare. 

— Mare voia și ea. 

— Cum? 

— E o glumă veche și stupidă. 


— Nu tu ești cel care a preluat cazul, nu? _ 

— Garloo Wilkins a luat cazul, spuse Ramone. Il cunoșteam pe 
decedat. Era prieten cu fiul meu. Te deranjează dacă mă uit prin 
el și îmi iau niște notițe? 

— N-ai decât. Eu am ieșit de aici. _ 

„Perfect”, se gândi Ramone. In următoarele două ore, 
Ramone citi pe îndelete dosarele despre cazurile Crimelor 
Palindrom. Rapoartele oficiale ale poliției erau incluse în dări de 
seamă cu știri arhivate din Washington Post și un articol lung din 
Washington City Paper. Dalton îi dăduse mână liberă prin faptul 
că o ștersese de acolo, așa că Ramone își făcu niște copii xerox 
cu ceea ce se gândea el că s-ar putea să aibă nevoie, deși era 
împotriva regulamentului. Puse copiile într-un plic cafeniu pe 
care Dalton îl lăsase din fericire pe birou și ieși cu el la 
subsuoară din sediul clădirii, îndreptându-se spre mașină. Se 
urcă și formă numărul lui Wilkins. 

— Bună, Bill, aici Gus. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cred că ar trebui să suni la medicul legist și să ceri o 
analiză sexuală la autopsia lui Asa Johnson. 

— O s-o facă și fără să cer eu asta. 

— Sună-i totuși și asigură-te că se face. 

— De ce? 

— Vrem cu toţii să facem lucrurile cât mai bine cu putinţă. 

— Da, sigur. 

— Ceva nou astăzi? 

— Am vorbit cu directorul de la școala lui Așa. Numai că am 
ceva probleme cu tatăl băiatului. Am vrut să intru în casă și să 
arunc o privire în camera lui Așa, dar Terrance Johnson mi-a 
spus că voia ca tu să intri acolo primul. 

— Îmi cer scuze, Bill. Ei mă cunosc de ceva vreme, asta-i tot. 
Am să trec pe la ei ceva mai încolo, și atunci o să clarific 
lucrurile. 

— Este cazul meu, Gus! 

— Bineînţeles. Trebuie să mai fac niște drumuri în după- 
amiaza asta. O să mai discutăm când ne întâlnim. 

— Bine, amice. Ai grijă de tine. 

Ramone încheie convorbirea. Nu avea niciun motiv să-i 
menţioneze acestuia posibilitatea legăturii cu o serie de crime 
vechi, neelucidate. Își spuse că asta nu putea decât să 


încețoșeze și mai tare mintea lui Garloo. Ramone se îndreptă 
apoi spre periferie. 


Capitolul 20 


Școala lui Asa Johnson se afla în Manor Park, la câteva străzi 
de casa familiei Johnson, și cam la aceeași distanţă de a lui 
Ramone. Fiul său, Diego, se ducea pe jos la școală pe vremea 
când fusese încă înscris acolo, dar acum mergea pe jos un 
kilometru și jumătate până în Maryland și lua un autobuz către 
noua lui școală din Montgomery County. Părea inutil și complicat 
să-l facă pe fiul său să meargă atât de departe pentru a ajunge 
la noua lui destinaţie, având în vedere cât de aproape era 
școala de cartier de casa lor. Bineînţeles, pe Ramone nu îl 
deranja cu adevărat faptul că fiul lui avea de mers atât de mult 
pentru a ajunge la școală. Insă nu ar fi făcut decât să-și 
complice existenţa dacă-l muta pe Diego înapoi în sistemul de 
educaţie publică din Washington, D.C. 

Ramone se gândi la acest lucru și la multe alte lucruri, în timp 
ce mergea pe coridor către biroul administrativ. Sunase 
clopoţelul, încheind orele din acea zi. Copiii din jurul lui, 
majoritatea de culoare, și câţiva hispanici, râdeau și se 
fugăreau, stivuindu-și cărţile și scoţându-și ghiozdanele din 
dulapuri, pregătindu-se să iasă afară și să se îndrepte spre 
casele lor. Cu ferestrele acoperite cu plasă de sârmă, cu 
iluminatul slab și cu prezenţa constantă a agenţilor de pază ca 
niște polițiști, școala îţi dădea sentimentul unei închisori 
juvenile. 

Ramone îi recunoscu pe unii dintre copii, atât din cartier, cât 
și din echipa de fotbal a lui Diego, iar vreo doi îl salutară, 
spunându-i „Domnule Ramone”, sau „Domnule Gus”. Știau că 
era de la poliţie. Unii dintre ei nu-l priveau în ochi din acest 
motiv, dar majoritatea erau prietenoși și respectuoși cu el. 
Câţiva dintre acești copii, în special cei care acasă aveau 
probleme familiale, o luaseră deja pe o cale greșită. Alţii erau la 
limită. Însă majoritatea erau copii buni. 

Ramone avea tot respectul pentru profesori. Era căsătorit cu o 
profesoară și știa prin ce treceau aceștia, nu numai cu copiii 
problemă, dar și cu părinţii nervoși și iraționali. Puţine meserii 
erau mai pline de provocări decât cea de profesor la o școală 
gimnazială, și totuși lucrul de care aveau cel mai mult nevoie 
acești adolescenţi era ca profesorii lor și cei din administraţie să 
nu renunţe la ei. Aceasta era perioada cea mai critică din viaţa 


lor. 

Un lucru însă era clar în privinţa acestei școli, se gândi 
Ramone, privind feţele din jurul lui. Acești profesori erau atenți 
la comportamentul elevilor, și nu la rasa lor sau la clasa lor 
socială. Şi totuși, trecând pe lângă ușile deschise ale claselor, nu 
se putu împiedica să nu observe starea de degradare a lucrurilor 
din jurul lui: pereţii trebuiau văruiţi, băile nu aveau uși, iar 
toaletele erau stricate, găleți erau plasate în dreptul tavanelor 
prin care se scurgea apa, și în general se observa lipsa 
articolelor necesare studiului. Își aminti motivul pentru care el și 
Regina îl mutaseră pe Diego în afara Washingtonului. Era 
cumplit să încerci să-ți dai seama ce era mai bine pentru copilul 
tău. 

Ramone se duse la biroul administrativ, se prezentă la una 
dintre secretare și preciză faptul că sunase în prealabil și 
stabilise o întâlnire. La scurt timp, fu poftit să se așeze în faţa 
biroului doamnei Cynthia Best, directoarea școlii, o femeie de 
culoare atrăgătoare, cu o postură dreaptă și ochi inteligenţi. 

— Bine aţi revenit la noi, domnule Ramone! 

— Îmi doresc să fi fost în niște circumstanţe mai favorabile. 
Cum merg treburile? 

— Am adus ieri un consilier special pentru a-i ajuta pe elevi să 
se împace cu moartea lui Așa. 

— Și au existat doritori? 

— Numai doi elevi. Cred că erau mai mult curioși. Sau poate 
căutau o nouă modalitate de a scăpa de ore. l-am trimis 
frumușel înapoi. 

— Doamnă Best, aţi auzit ceva? Poate vreun zvon care a 
trecut de la elevi la profesori? 

— Nimic în afară de conjunctura obișnuită. Știţi că acestor 
copii le place să împodobească din vorbe stilul lor de viaţă, dar 
foarte puţine lucruri s-au auzit referitor la droguri în această 
situaţie. În ceea ce-i privește pe profesori, ei simt destul de bine 
ce se petrece în viața elevilor lor. Se întâlnesc cu părinţii, își 
petrec timpul cu elevii în fiecare zi. Niciunul dintre profesorii lui 
Asa nu a făcut vreo speculație, fie ea bazată pe realitate, sau 
doar ca teorie. 

— l-aţi anunţat că voi veni aici? 

— L-am anunţat pe profesorii lui de matematică și de engleză 
pentru început. Cred că vă așteaptă acum. Dacă doriţi să mai 


discutaţi și cu alţii, de educaţie fizică, biologie, chimie, sau 
oricare alţii, pot să-i chem. 

Doamna Best împinse o foaie de hârtie pe birou, arătându-i 
numerele de la clase și numele profesorilor. Ramone o împături 
și o puse în buzunarul de la haină. 

— Aţi vorbit cu polițistul Bill Wilkins? Oficial este cazul lui. 

— Da, m-a sunat. Mi-a cerut să nu golim dulapul lui Asa până 
când nu vine să vadă și el ce este acolo. 

— Asta-i bine, spuse Ramone, începând să creadă că-l 
subestimase pe Wilkins. 

— Doriţi să aruncaţi și dumneavoastră o privire? 

— După ce voi discuta cu profesorii lui Așa. Ramone bătu cu 
pixul în carneţelul cu spiră pe care-l ţinea în poală. Am o 
curiozitate. Spuneaţi că suferinţa elevilor în privinţa morţii lui 
Asa nu a fost tocmai copleșitoare. 

— Nu am dorit să sugerez ceva negativ. 

— Nici nu am luat-o în acest sens. Doream să aflu impresiile 
dumneavoastră referitoare la Așa. 

— Am avut prea puţin contact cu el în acești ultimi doi ani, 
spuse doamna Best. Am discutat numai de câteva ori. Era un 
băiat liniștit, nu crea probleme de disciplină. Nu aș putea spune 
că era plin de energie. Nu era un copil apreciat de ceilalţi, dar 
nici nu era antipatizat. 

— Ce vreţi să spuneţi, că era un nimeni? 

— Dumneavoastră spuneţi asta. 

— Vă rog, nu am pus această întrebare în mod oficial. Puteţi 
vorbi liber. 

— Asa nu era genul de elev care să fi lăsat o impresie 
puternică asupra mea. Aceasta este evaluarea cea mai sinceră 
pe care v-o pot oferi. 

— Apreciez acest lucru. 

— Ce face Diego? întrebă doamna Best. 

— Ca să vă spun drept, am avut câteva probleme cu el la 
școala la care este acum. 

— Este oricând bine-venit înapoi, aici la noi. 

— Vă mulţumesc, doamnă Best. Mă voi duce acum să discut 
cu profesorii. 

— Succes! 

Ramone găsi clasa profesoarei de engleză a lui Asa sus, la 
etajul doi. Nu era nimeni înăuntru, nici elevii, nici profesoara. 


Ramone se uită prin jur ca să mai treacă vremea. Pe jos erau 
cocoloașe de hârtie și cutii goale de suc. Pupitrele și scaunele, 
care păreau să fie utilizate încă din perioada secesiunii, erau 
așezate în dezordine, pe rânduri inegale. Pe tablă, profesoara 
scrisese câteva citate din Dr. King, James Baldwin și Ralph 
Ellison. Mai erau două însemnări, un anunţ despre un 
extemporal care urma să vină și un altul care le reamintea 
elevilor să-și aducă jurnalele la zi. Doamna Cummings, 
profesoara de engleză, nu apăru, iar Ramone părăsi clasa. 

Domnul Bolton, profesorul de algebră al lui Așa, îl aștepta pe 
Ramone în clasa cu numărul 312. Spre deosebire de clasa 
profesoarei de engleză, în clasa domnului Bolton era ordine și 
nu erau gunoaie. Acesta se ridică din spatele biroului unde 
stătea și veni să-l întâmpine pe Ramone. 

Bolton era un bărbat cu pielea ciocolatie, în vârstă de aproape 
patruzeci de ani, care purta niște pantaloni largi, un sacou din 
acelea care nu se șifonează, și pantofi cu cataramă. Hainele nu 
păreau să fie scumpe, ceea ce nu era surprinzător având în 
vedere salariul anemic al lui Bolton, dar se vedea că încerca să 
se îmbrace cu multă grijă. Ramone se aștepta la genul 
tocilarului, însă se trezi în faţa unui bărbat bine făcut, care se 
îmbrăca atent și era proaspăt bărbierit. Din cauza nasului 
voluminos și cu formă ciudată, cu greu ar fi putut fi numit un tip 
arătos. Avea ochii mari și strălucitori. 

— Domnul polițist Ramone? întrebă Bolton. 

— Bună ziua, domnule Bolton, spuse Ramone și dădu mâna cu 
el. 

— Spuneti-mi Robert. 

— Bine. Nu o să vă rețin prea mult. 

— Aș fi bucuros dacă v-aș putea fi de vreun ajutor. 

Ramone își scoase pixul și carneţelul. 

— Când l-aţi văzut ultima oară pe Asa Johnson? 

— În ziua în care a murit, în clasa mea. 

— Asta înseamnă că marți. 

— Corect. Și apoi în aceeași zi, după ore. 

— De ce, a fost pedepsit, sau ceva de genul ăsta? 

— Nu, nimic de genul acesta. A venit la mine să-i dau de lucru 
suplimentar. Era pasionat de matematică, domnule poliţist. Îi 
plăcea foarte mult să rezolve probleme. Asa era unul dintre cei 
mai buni elevi ai mei. 


— Şi ce i-aţi dat? 

— Numai câteva probleme în afara programei. Fișe de lucru, 
chestii de genul acesta. 

— Aţi remarcat dacă era supărat din vreun motiv oarecare în 
după-amiaza respectivă? 

— Nu am observat nimic neobișnuit. 

— Aţi putea... L-aţi suspectat vreodată că era implicat în ceva 
necurat? 

— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Nu mă refer la nimic în mod special. Mi-ar plăcea doar să 
aflu părerea dumneavoastră. 

— Este o mare greșeală să consideri că majoritatea tinerilor 
din acest oraș sunt implicaţi în activităţi ilegale. Trebuie să 
înțelegeţi că majoritatea acestor elevi nu au nimic de-a face cu 
furtul mașinilor sau cu vânzările de droguri. 

— Îmi dau seama de acest lucru. 

— Sunt copii. Nu-i etichetaţi numai din cauză că sunt 
americani de origine africană și locuiesc în Washington. 

Americani de origine africană. Cu ani în urmă, Diego îi 
spusese: „Tată, să nu cumva să le spui așa prietenilor mei, 
pentru că o să râdă de tine. Suntem negri, tată”. 

Ramone îi oferi lui Bolton zâmbetul lui de poliţist, care era un 
zâmbet numai cu numele. 

— Locuiesc în acest cartier, domnule. 

— Oamenii fac uneori presupuneri nefondate, spuse Bolton, 
încrucișându-și braţele la piept. Asta-i tot ce am vrut să spun. 

Ramone scrise cuvintele „în defensivă” și „nemernic” pe 
carneţelul lui. 

— Mai este ceva care vă vine în minte și care ar putea fi util 
investigaţiei noastre? întrebă Ramone. 

— Îmi pare rău. M-am gândit și m-am tot gândit la asta în 
repetate rânduri. Din punctul meu de vedere, era un băiat 
fericit, bine integrat. 

— Mulţumesc, spuse Ramone. 

Dădu mâna cu Bolton, care i-o strânse cu putere. Apoi se duse 
din nou cu un etaj mai jos și o găsi pe Andrea Cummings în 
clasa ei. Domnișoara Cummings era tânără, avea în jur de 
douăzeci și ceva de ani, înaltă, cu picioare lungi și cu pielea 
închisă la culoare. Avea o înfățișare comună la prima vedere, 
dar devenea imediat atrăgătoare în momentul în care zâmbea. li 


oferi lui Ramone un zâmbet frumos în momentul în care acesta 
pătrunse în clasă. 

— Sunt polițistul Ramone. Mă gândeam că poate v-am scăpat. 

— O, Doamne, nu. Am de lucru aici după ore. M-am dus doar 
până în cancelarie și mi-am luat un suc. 

Ramone trase un scaun lângă catedra ei și se așeză. 

— Aveţi grijă, spuse domnișoara Cummings. S-ar putea să fie 
vechi de vreo șaizeci de ani. 

— Ar trebui să mai bage în muzee unele dintre obiectele 
acestea și să le mai scoată de prin școli. 

— Şi asta nu-i nimic! Chiar acum am rămas fără hârtie și fără 
creioane, de asemenea. Eu cumpăr cu propriii bani majoritatea 
rechizitelor pe care le vedeţi aici. Vă spun, cineva fură din banii 
publici. Ori avocaţii, ori intermediarii, ori administraţia, cineva își 
umple buzunarele, și e furt pe faţă. Fură de la copii! Dacă mă 
întrebaţi pe mine, oricine ar fi cei care fac așa ceva, ar trebui să 
ardă în iad. 

Ramone zâmbi. 

— Spuneţi tot ce aveţi pe suflet! 

— A, nu am avut niciodată vreo problemă din acest punct de 
vedere! 

— Sunteţi din Chicago? 

— Știți că nu pot să scap de accentul acesta. Am crescut într- 
un apartament cu chirie și am predat într-o școală de cartier în 
primii doi ani după ce am plecat din nord-vest. Facilităţile erau 
mult sub medie, dar niciodată nu am văzut ceva asemănător cu 
ce este aici. 

— Pariez că elevilor le place de dumneavoastră. 

— Hm... au început. Eu am un principiu: bagă frica în ei la 
începutul semestrului, arată-le un chip de piatră. Arată-le de la 
bun început cine conduce aici. O să mă placă ei mai târziu. Sau 
nu. Vreau să înveţe ceva atât timp cât sunt aici. Așa o să-și 
amintească de mine. 

— Dar Asa Johnson? Aţi avut o relaţie bună cu el? 

— Asa era un copil bun. Nu am avut niciodată probleme cu el 
în privinţa temelor. Și avea un comportament bun, de 
asemenea. 

— Vă plăcea de el? 

— Am plâns când am aflat ce s-a întâmplat. Moartea unui 
copil nu poate decât să te impresioneze. 


— Dar vă plăcea de el? 

Domnișoara Cummings se lăsă moale în scaunul ei. 

— Profesorii au preferinţele lor, la fel cum și părinţii îi iubesc 
preferenţial pe unii dintre copiii lor, chiar dacă puţini recunosc 
acest lucru. Nu aș putea să mint și să afirm că el era unul dintre 
favoriţii mei. Dar asta nu din cauză că era un copil rău. 

— Vi se părea că era un copil fericit? 

— Nu în mod special. Se vedea că îl apăsa ceva numai 
uitându-te la poziţia corpului său. In plus, rareori i se întâmpla 
să zâmbească. 

— Aveţi idee care era motivul? 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar nu sunt decât niște speculații. 

— Vă rog să-mi spuneţi! 

— Se poate să fi fost ceva legat de viaţa lui de acasă. l-am 
întâlnit pe părinţii săi. Mama era liniștită și supusă soţului ei. 
Tatăl era unul dintre bărbaţii aceia „macho”, care încearcă să 
compenseze anumite lipsuri. Sunt doar sinceră. Nu avea cum să 
fie distractiv pentru Asa să locuiască în casa aceea, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Vă apreciez sinceritatea, spuse Ramone. Aveţi vreun motiv 
să credeţi că era implicat în vreo activitate ilegală? 

— Deloc. Dar nu poţi să știi niciodată. 

— Corect. Ramone se uită la tablă. Nu m-ar deranja să arunc 
o privire în jurnalul lui, dacă îl aveţi. 

— Nu-l am, spuse domnișoara Cummings. Copiii îl aduc de 
obicei la sfârșitul semestrului, și atunci când o fac, verific doar 
să văd dacă au scris ceva. Nu le citesc jurnalele, asta vreau să 
spun. Treaba mea este să mă asigur că lucrează ceva. Dacă fac 
asta, atunci au realizat ceva. 

Ramone îi întinse mâna. 

— A fost o plăcere să vă întâlnesc, domnișoară Cummings. 

— La fel, domnule poliţist, spuse domnișoara Cummings, 
întinzându-se peste catedră. Sper că v-am fost de vreun folos, 
chiar dacă numai foarte puţin. 

Ramone ieși din clădire, se duse înspre mașina sa și scoase o 
pereche de mănuși din cauciuc, pe care și le puse în buzunarul 
de la haină. Reveni la școală, se duse din nou la birourile 
administrative și, însoţit de agentul de pază, se îndreptă spre 
dulapul lui Așa. Agentul de pază citi de pe o bucăţică de hârtie și 
realiză combinaţia de la lacăt. Se dădu câţiva pași înapoi, iar 


Ramone, care acum își pusese mănușile, inspectă conţinutul 
dulapului. 

Două cărţi erau așezate pe raftul de sus. Nu era nicio hârtie 
între copertele cărţilor, și nici nu se vedeau foi de hârtie sau 
altceva pe jos, pe podeaua de metal. Copiii din școala 
gimnazială lipeau de obicei fotografii cu vedetele din sport, 
rapperi sau actori de cinema în interiorul dulapurilor lor. Asa nu 
lipise nimic în al lui. 

— Aţi terminat? întrebă agentul de pază. 

— Încuie-l la loc, spuse Ramone. 

Sperase să găsească jurnalul băiatului, dar acesta nu se afla 
aici. 


Capitolul 21 


Terrance Johnson deschise ușa de la intrare și-l pofti pe 
Ramone înăuntru. Johnson avea ochii roșii și mirosea puternic a 
alcool. Acesta dădu mâna cu Ramone și i-o ţinu mai mult decât 
era necesar. 

— Îţi mulţumesc că m-ai primit, spuse Ramone, retrăgându-și 
mâna. 

— Ştii că am de gând să cooperez. 

— Aș vrea să fii la fel de cooperant și cu polițistul Wilkins, 
Terrance. Lucrăm cu toţii împreună, și el este responsabilul de 
caz. 

— Dacă așa spui tu, o s-o fac. 

Casa era ciudat de tăcută. Nu se auzeau voci de oameni, și 
nici zgomotele specifice de la televizor sau de la radio. 

— Helena este acasă? 

Johnson clătină din cap. 

— Stă cu sora ei deocamdată. A luat-o și pe Deanna cu ea. 
Helena nu poate suporta acum să stea aici, în această casă. Nu 
știu când o să reușească să se împace cu situaţia. 

— Sunt mai multe etape ale suferinţei. O să fie mai bine după 
un timp. 

— Ştiu asta, spuse Johnson, dând din mână într-un gest de 
nepăsare și de enervare. 

Stătea privind drept în faţă, cu gura ușor deschisă și cu ochii 
înceţoșaţi de la băutură. 

— Trebuie să ai grijă și de tine, să știi. 

— O să mă odihnesc mai bine după ce o să rezolvi cazul. 

— Pot să arunc o privire în camera lui Așa? 

— Vino după mine! 

Urcară treptele care duceau la etaj. Era o casă colonială tipică 
pentru acel cartier, cu trei dormitoare și o baie la etaj. Johnson îl 
conduse pe Ramone în camera lui Așa. 

— Cine a mai intrat aici de la moartea lui? 

— Eu și Helena, spuse Johnson. Și Deanna, cred. Am făcut așa 
cum mi-ai spus. Nu am mai lăsat pe nimeni altcineva să intre 
aici. 

— Bine. Mă refeream și la zilele dinainte de moartea lui Așa. 
Avea prieteni sau cunoștințe care intrau în camera lui și de care 
ţi-aduci aminte? 


Johnson se gândi la întrebare. 

— Eram la serviciu în timpul zilei, bineînţeles. Ar trebui s-o 
întreb pe Helena despre asta. Dar aș putea spune aproape cu 
certitudine că răspunsul este nu. 

— De ce ești atât de sigur? 

— Pentru că în ultimele șase luni sau mai mult, începând cam 
de la sfârșitul anului școlar trecut, Asa nu mai ieșea cu nimeni în 
mod special. 

— Nu avea un prieten mai apropiat? 

— Se îndepărtase de cei cu care obișnuia să iasă. Ştii cum fac 
copiii. 

„Fetele fac asta mai des”, se gândi Ramone. Băieţii au 
tendinţa să păstreze prieteniile mai mult timp. Dar știa că era 
adevărat ce spunea Johnson despre fiul său. Diego și Asa 
fuseseră prieteni mai demult și se văzuseră aproape în fiecare zi 
în perioada respectivă. Insă trecuse destul de multă vreme de 
când Diego nu mai vorbise despre Așa, asta până în clipa în care 
acesta fusese omorât. 

— Ai nevoie de mine aici? întrebă Johnson. 

— Nu, spuse Ramone, mă descurc singur. 

Johnson ieși, iar Ramone se uită prin jur, în timp ce-și scoase 
mănușile de cauciuc din buzunarul hainei și le puse pe mâini. 
Camera era mai curată decât fusese a lui Diego vreodată. Patul 
fusese făcut. Un afiș atârna pe perete, nelipsitul Michael Jordan 
în echipamentul de la Bulls. Puținele trofee ale lui Asa de la 
fotbal, așezate pe un raft plin cu surprinzător de multe cărți, 
fuseseră acordate pentru realizările echipei, și nu pentru efortul 
individual. 

Ramone căută prin sertare. Se uită în dulapul lui Asa și căută 
prin buzunarele de la jachete și de la pantaloni, își trecu mâna 
pe sub marginea de jos a dulapului și pe sub pat. Nu găsi nimic 
pe care Asa să-l fi ascuns. Nu găsi nimic care ar fi putut să fie de 
vreun ajutor la investigație. Căută prin ghiozdanul lui Așa, un 
model Jan-Sport cu o singură bretea. lnăuntru avea orarul, un 
roman pentru tineri și un manual de algebră, care nu avea nicio 
hârtie între coperte. Jurnalul lui Asa nu se afla nici în ghiozdan. 
Ramone încercă să-și pună o mănușă de baseball de la mâna 
stângă pe care o găsise în dulap, dar nu i se potrivi. Un monitor 
de calculator era așezat pe biroul lui Așa. Ramone se așeză pe 
scaun și trase suportul pe care se aflau tastatura, padul și 


mouse-ul. Mișcă puţin mouse-ul, și ecranul monitorului se 
aprinse. Screensaverul era albastru, simplu, și avea numeroase 
iconuri, cu Microsoft Outlook, Word și Internet Explorer printre 
ele. Ramone nu era expert în calculatoare, dar avea calculator și 
acasă, și la serviciu, și era obișnuit cu aceste programe. Făcu un 
clic pe Outlook și deschise e-mailul lui Așa. Apărură numeroase 
mesaje, dar la o privire atentă, toate erau doar spamuri. Se duse 
la fișierele trimise sau șterse, și ambele erau goale. Făcu același 
lucru cu Journal, Notes și Drafts, și obținu același rezultat. 
Ramone intră Online, deschise ecranul de Yahoo! și făcu un clic 
pe Favourites. Asa avea puţine site-uri listate în coloană. 
Majoritatea erau de genul jocurilor și divertismentelor, iar 
câteva păreau să fie legate de Războiul Civil și de forturile și 
cimitirele locale ale Războiului Civil. Ramone se duse în Word și 
verifică fișierele cu numele „Documentele lui Așa”. Tot ce era 
salvat părea să fie legat de școală: eseuri și lucrări pe teme de 
știință și istorie și multe care aveau de-a face cu teme și 
personaje din cărţi. Era foarte ciudat că pe calculatorul unui 
adolescent se aflau atât de multe materiale legate de școală, și 
nimic de natură personală. 

Ramone se ridică de pe scaun și se duse în mijlocul camerei. 
Își scoase mănușile în timp ce examină pereţii, rafturile și 
măsuţa de toaletă. Din experienţă știa că sigur aflase ceva în 
ziua aceea, chiar dacă nu-și dăduse seama ce era. Numai că era 
mereu frustrant să se afle într-o investigaţie în acest stadiu de 
totală inerție. . 

Se duse la parter, unde era o liniște mormântală. Il găsi pe 
Terrance Johnson în spate, așezat pe un scaun de pe peluză, cu 
o cutie de bere în mână. Ramone găsi și el un scaun 
asemănător, pliat și sprijinit de casă, și îl duse în locul unde era 
așezat Johnson. 

— Îmi ţii companie? îl întrebă Johnson, arătându-i cutia de 
bere din mână. 

— Nu, nu cred. Mai am ceva de lucru astăzi, spuse Ramone și 
se așeză. 

— Vorbește-mi, ceru Johnson. 

Dinţii albi și ascuțiți i se vedeau pe sub buza transpirată. 

— Încă nu am ceva concret de raportat. Vestea bună este că 
nu avem niciun motiv să credem că Asa ar fi fost implicat în 
vreo activitate ilegală de orice fel. 


— Ştiu acest lucru. Am avut grijă de băiat să fie pe calea cea 
bună. 

— Avea un telefon mobil? Aș vrea să arunc o privire la 
telefoanele primite și trimise. 

— Nu. Deja i-am spus și inspectorului Wilkins, nu consideram 
că Asa era pregătit pentru această responsabilitate. 

— Dar acesta este modul în care eu și Regina reușim să aflăm 
pe unde se află Diego. 

— Nu trebuia să-l caut nicăieri. Nu-l lăsam să se ducă la 
petreceri, nu dormea la colegi, nimic de genul ăsta. Noaptea era 
acasă și gata! în acest fel știam mereu unde se afla. 

Ramone își lărgi nodul de la cravată. 

— Asa ţinea un jurnal, din câte se pare. Ar trebui să arate ca 
un carneţel de notițe, sau chiar ca un caiet obișnuit fără titlu, cu 
pagini albe în interior. Ar fi foarte util dacă aș putea da de el. 

— Nu-mi amintesc să fi văzut ceva de genul ăsta. Și totuși îi 
plăcea să scrie. Îi plăcea foarte mult și să citească. 

— Sunt o grămadă de cărți în camera lui. 

— Prea multe, dacă vrei să știi părerea mea. 

„Cum ar fi putut să fie prea multe cărţi în camera unui 
adolescent?” se gândi Ramone. Lui i-ar fi făcut plăcere dacă 
Diego ar fi fost interesat măcar de una. 

— Nu mă deranja că băiatul citea, spuse Johnson. Să nu mă 
înţelegi greșit. Însă eram puţin îngrijorat din pricina lui, din 
cauză că se concentra numai asupra acestui lucru. Un tânăr 
trebuie să fie înzestrat armonios, și asta înseamnă mai mult 
decât să citească mult, sau să aibă numai note mari la școală. 

— Te referi la sport. 

— Da. 

— Am auzit că s-a retras din programul de fotbal. 

— Am fost supărat pe el când s-a retras, de ce să mint? Dacă 
ești competitiv pe terenul de sport, atunci o să fii competitiv și 
în viaţă. În plus, acum viaţa e grea și oamenii sunt răi. N-aș fi 
vrut ca băiatul să devină o mămăligă. Şi tu ai un fiu, așa că 
înţelegi ce vreau să spun. 

— Cred că a fost o dublă dezamăgire pentru tine. Adică, mă 
refer la faptul că tu ai jucat mult fotbal în tinereţe, nu-i așa? 

— Când eram copil. Am jucat aici în oraș. Numai că am avut 
probleme cu glezna, mi-am fracturat-o, și după aceea n-a mai 
fost ca înainte. Când am ajuns la liceu, deja nu mai puteam 


concura. Aș fi fost un jucător bun, să știi. M-a trădat propriul 
corp, asta s-a întâmplat. 

Ramone își aminti de Johnson la jocurile de fotbal ale băieţilor 
lor. Făcea parte dintre acei taţi care îi secundau frecvent pe 
antrenori şi care îi admonestau pe arbitri. Îl vedea adesea pe 
Johnson adresându-i-se lui Asa când era pe margine, spunându-i 
să pună mai mult suflet sau să se ducă și să lovească pe cineva. 
Îi spunea întotdeauna numai ce făcea rău. Ramone văzuse 
durerea din ochii lui Așa. Nici nu era de mirare că băiatul își 
pierduse dorinţa de a mai juca. Tatăl său făcea parte dintre cei 
care le cereau fiilor lor să fie sportivii care nu reușiseră niciodată 
să fie ei înșiși. 

— l-am cumpărat haina aceea nouă North Face pe care o 
purta, spuse Johnson coborându-și vocea, privind la peticul de 
iarbă amestecată cu buruieni de la picioarele sale. Două sute 
șaptezeci și cinci de dolari. Am făcut o înţelegere cu el, i-am 
spus că dacă îi cumpăr haina aceea nouă, va trebui să se înscrie 
din nou la fotbal în sezonul următor. Veniseră probele din vară, 
și tot găsise câte o scuză pentru că nu voia să joace. Ba era 
prea cald, ba nu se simţea la înălțime... chestii din astea. Of, 
Doamne, l-am certat foarte tare. l-am spus cât de rușine mi-era 
cu el. Buza lui Johnson tremură ușor. l-am spus: „Ai de gând să 
stai aici în camera ta ca un poponar în timp ce alţi băieţi sunt 
acolo pe terenul de fotbal, în curs să devină bărbaţi?” 

Ramone, jenat și puţin enervat, nu-l privi în ochi pe Johnson. 

— Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Ramone. 

— Lucrez de la șapte la trei, așa că ajungeam acasă cam pe la 
ora când băiatul venea de la școală. leșea undeva, și l-am 
întrebat unde se duce. Mi-a spus: „Mă duc să mă plimb”. l-am 
spus: „E prea cald ca să te îmbraci cu haina aceea. Şi știi că nici 
nu ar trebui s-o îmbraci, din cauză că nu ai respectat înţelegerea 
noastră”. 

— Şi? 

— Mi-a spus: „Te iubesc, tată”. O lacrimă se desprinse din 
ochii lui Johnson și i se rostogoli pe obraz. Asta-i tot ce a spus. 
Asa a plecat din casă imediat după aceea. Următoarea dată 
când l-am văzut era deja mort. Cineva i-a tras un glonţ în cap 
băiatului meu. 

Ramone se uită la cer și la umbrele care se întindeau pe 
iarbă. Mai rămăseseră puţine ore de lumină. Se ridică de pe 


scaun. 


Diego Ramone fusese dat afară în după-amiaza aceea dintr- 
un magazin 7-Eleven din Montgomery County de către un 
individ, unul care arăta ca un fel de indian și care lucra în 
spatele tejghelei. Ar fi putut să fie un pakistanez, sau chiar unul 
dintre șiiţii aceia. Individul avea un turban pe cap, asta-i tot ce 
știa Diego. 

— leși afară! îi spusese individul. N-am nevoie de tine aici! 

Diego era cu prietenul său, Toby. Toby purta un tricou pe care 
era imprimat un craniu negru, și amândoi aveau blugii căzuţi pe 
șale, cum se purtau acum, și aveau în spate câte un sac de 
genul acela care se închidea cu sfoară la gură. Diego voia să-și 
cumpere o Sierra Mist înainte să urce în autobuzul către 
Washington. 

— Vreau să cumpăr un suc, spusese Diego. 

— Nu am nevoie de banii tăi, replicase individul, arătând 
înspre ușă. Afară! 

Diego și Toby se uitaseră urât la individ pentru o clipă, apoi 
ieșiseră din magazin. 

Când ajunseseră pe trotuar, pe bulevardul mărginit de blocuri, 
Toby își ridicase pumnii și simulase o mișcare de box. 

— Ar fi trebuit să-i fac cunoștință cu tunetul și cu fulgerul. 

— Ai observat că nu a ieșit de după tejghea? 

— Era un ticălos, spuse Toby. 

Nu era pentru prima dată când Diego era dat afară dintr-un 
magazin din cauză că era tânăr și negru. Fusese luat și de 
poliţie. Acest oraș avea propria poliţie, și se știa că erau foarte 
duri cu tinerii care locuiau sau care hoinăreau prin zona 
blocurilor. Într-o noapte, în weekend, Diego și Shaka se 
întorceau acasă de la o petrecere, când două mașini de poliţie 
opriseră în dreptul lor. Poliţiștii dinăuntru săriseră afară și-i 
puseseră la pământ. Apoi fuseseră lipiţi de una dintre mașini și 
controlaţi. Buzunarele le fuseseră întoarse pe dos. Unul dintre 
polițiști, un individ tânăr, alb, pe nume O'Shea, îl provocase pe 
Shaka, spunându-i să-i zică un singur lucru nelalocul lui, doar 
unul singur. O'Shea afirmase că i-ar fi făcut mare plăcere dacă 
Shaka i-ar fi spus ce-i trecea atunci prin minte, numai că-și 
închipuia că n-o s-o facă, din cauză că Shaka era prea moale. 
Diego știa că Shaka l-ar fi putut dobori pe individ într-o bătaie, 


căci știa să-și folosească pumnii. Numai că și-au ţinut gura, așa 
cum îi sfătuise tatăl lui Diego să facă atunci când aveau de-a 
face cu poliţia, și au lăsat lucrurile să treacă de la sine. 

În dimineaţa următoare, când Regina se dusese la secţie să 
se plângă, i se spusese că Diego și Shaka corespundeau 
descrierii a doi băieţi care furaseră o mașină mai devreme în 
noaptea aceea. 

— Corespundeau întru totul? întrebase Regina. Sau erau doar 
doi tineri negri? 

În noaptea aceea, Diego îi auzise pe părinţii săi cum discutau 
despre incident. 

— Sunt doar niște sperietori, spusese Ramone, care folosea 
acest termen pentru falșii polițiști. 

— Nu-mi place cartierul acela, răspunsese Regina. Cu tot cu 
abţibildurile acelea lipite pe mașinile lor! 

— „Respectaţi diversitatea”, spuse Ramone. Asta numai dacă 
nu cumva se întâmplă ca diversitatea să se plimbe pe stradă 
într-o sâmbătă seara. 

Diego și Toby merseră de-a lungul unei alei de lângă blocul lui 
Toby. 

— O să vorbească mâine cu tine, spuse Toby. 

— Cine? întrebă Diego. 

— Doamna Brewster, cred, zise Toby. Domnul Guy a spus că 
fac o investigaţie. Cred că încearcă să mă dea afară din școală, 
din cauză că părinţii băiatului aceluia pe care l-am pocnit fac tot 
felul de comentarii. S-ar putea să fiu exmatriculat de data asta, 
sau trimis la școala aceea pentru copiii problemă. 

— Dar a fost o luptă cinstită. 

— Știu asta. Numai că ei încearcă să găsească dovezi ca să 
mă înfunde pe mine. Taică-meu e furios la culme din cauza 
porcăriei ăsteia. Vrea să dea școala în judecată. 

— Și taică-meu e furios pe școala asta, spuse Diego. 

— N-o să le spui nimic doamnei Brewster și domnul Guy, nu-i 
așa? 

— Nu, omule, n-ai grijă! 

Își pocniră pumnii. 

— Ne vedem la antrenamente. 

— Bine, atunci. 

Diego se îndreptă spre staţia de autobuz, uitându-se în urmă 
înspre magazinul 7-Eleven. Chestia era că el și Toby chiar 


furaseră mai demult o ciocolată sau două din acel loc. Numai că 
individul cu turban nu știa acest lucru, așa că nu avea de ce să 
facă vreo discriminare. 

În staţia de autobuz, Diego primi un telefon de la mama sa. 

— Unde ești? îl întrebă Regina. 

— Aștept să mă urc în autobuzul 12. Probabil o să trec pe la 
terenul de baschet, să mai fac niște aruncări. Diseară am 
antrenament. 

— Nu ai teme? 

— Le-am făcut în sala de studiu, spuse Diego. 

Își făcuse jumătate din teme, așa că minţea numai pe 
jumătate. 

— Să nu stai mult, îi ceru Regina. 

— Bine. 

— Te iubesc. 

— Și eu te iubesc, mamă, spuse Diego cu voce foarte 
coborâtă, astfel încât să nu fie auzit de către individul care 
stătea în refugiul din staţie alături de el. 

Chiar în acel moment veni autobuzul, care opri în staţie. 
Diego urcă. 

Ramone o sună pe Regina și îi spuse că va mai întârzia. 
Întrebă de Alana și de Diego, iar ea îi spuse că Alana era sus în 
camera ei, iar Diego juca baschet la Coolidge. Ramone era prin 
zonă, așa că se duse cu mașina până la terenul de baschet. 

Diego fu primul care-l zări. Își ridică privirile în momentul în 
care auzi sunetul mașinii Tahoe care se apropia, recunoscând 
modul în care scârțâia la șocuri. Diego era în mijlocul unei 
partide de doi la doi, el și Shaka împotriva gemenilor Spriggs, 
Ronald și Richard pierzând ca de obicei și luându-i peste picior 
pe oponenții lor, cu tot cu rudele lor, așa cum erau obișnuiți. Mai 
devreme discutaseră despre Asa și tăcuseră speculaţii în 
legătură cu crima. Băieţii Spriggs îl văzuseră în ziua aceea, la fel 
Diego și Shaka. Niciunul nu știa nimic despre crimă, dar voiau să 
discute despre asta. Toţi se simțeau cumva vinovaţi, deoarece 
în ultimul an, sau chiar de mai multă vreme, îi întorseseră 
spatele lui Așa, mai mult sau mai puţin. Adevărul era că și el le 
întorsese lor spatele. Oricum, tot îi făcea să sufere. Se 
considerau toţi niște puști duri de la oraș, însă acesta era primul 
dintre prietenii lor din copilărie care murise. 

Gus Ramone se duse pe teren. Cu ochelarii săi de soare Ray- 


Ban, costumul albastru-închis cu cravată și mustaţa neagră, 
arăta ca un polițist până în măduva oaselor. Dădu mâna cu 
Shaka, și îi salută pe Ronald și Richard, identificându-le numele 
corect, deși erau gemeni identici. Putea să-și dea seama de 
diferență, pentru că Ronald avea ochii mai jucăuși, mai 
inteligenţi. Cunoștea acest grup de prieteni ai lui Diego de zece 
ani, de când erau doar niște băieţei. 

Ramone își puse braţul pe după umerii lui Diego și se 
îndreptară spre stradă. Diego reveni pe teren câteva minute mai 
târziu, iar Ramone urcă în Tahoe și plecă. 

— Inspectorul Ramone, spuse Shaka. Omul arăta foarte serios 
astăzi. 

— Credeam că o să te ia și o să te ducă la secţie, sau ceva de 
genul ăsta, spuse Ronald Spriggs. 

— Ce voia? întrebă Richard. 

„Mi-a spus să mă duc acasă până se întunecă. M-a întrebat 
cum a fost astăzi la școală. Mi-a spus că mă iubește. La fel cum 
face și mama întotdeauna înainte să închidă telefonul.” Așa își 
zise Diego în gând, însă lui Richard îi spuse: 

— Nu mare lucru. Mi-a spus doar să vă bat, ţăranilor, să vă 
iasă fulgii! 

— Tărancă e maică-ta! replică Ronald. 

— Hai, să vă văd cum jucaţi! mai spuse Diego. 


Capitolul 22 


Raymond Benjamin locuia într-un bloc de garsoniere recent 
construit, situat foarte convenabil pe U Street, între 10th Street 
și 9th Street, în noul Shaw. Plătise cu bani gheaţă pentru tot 
mobilierul și electronicele. Formularul lui Benjamin de la Fisc 
preciza că era propriul angajat ca „vânzător autorizat de mașini 
uzate”. Mai precis, călătorea de mai multe ori pe lună către 
partea de nord din New Jersey pentru a cumpăra la licitaţie 
automobile finisate, cu kilometraj redus, pentru clienţii din 
Washington. Cu priceperea sa în acest domeniu, era capabil să 
achiziționeze un Mercedes-Benz, un Cadillac, un BMW sau un 
Lexus cu zece mii de dolari mai puţin decât dacă le-ar fi luat en 
gros. In schimb, livra mașinile el însuși, cu toate accesoriile și în 
condiţii bune de funcţionare, pentru un tarif suplimentar de o 
mie de dolari. 

La o scurtă evaluare, Benjamin era un om de afaceri corect și 
respectat.  Trecuseră cinci ani de când își încheiase 
condamnarea pentru trafic de droguri. Nu mai era sub 
supraveghere și părea curat. 

Poate că Benjamin nu mai punea mâna pe droguri, dar punea 
totuși mâna pe banii obținuți din droguri. Rămăsese în contact 
cu fiii fostului său om de contact din New York, un columbian 
care acum era la închisoare, iar Benjamin continua să 
intermedieze și uneori chiar să finanţeze tranzacţiile dintre 
distribuitorii din Washington și sursa din nord, deși nu se implica 
direct. El era adeptul obţinerii celui mai bun preţ pe heroină, 
deoarece era obișnuit să negocieze prețul mașinilor, iar calitatea 
drogului era extrem de bună. Comisioanele pe care le obținea 
erau formidabile și îi permiteau să-și continue stilul de viaţă cu 
care se obișnuise încă de pe când era el însuși un traficant de 
droguri. 

Riscurile erau destul de scăzute. Asistenţii săi dădeau 
telefoanele și vorbeau într-un fel de cod, o variantă de 
păsărească pe care o inventase chiar Benjamin, de pe vremea 
când era în prima linie. Când făceau afaceri prin telefon, 
vorbeau de pe telefoane de unică folosinţă, care erau dificil, 
dacă nu imposibil, de reperat. La treizeci și cinci de ani, 
Raymond Benjamin descoperea că viaţa lui era mai bună decât 
fusese vreodată. Asta cu excepţia zilelor cum era cea de astăzi. 


Sora mai mare a lui Benjamin, Raynella Reese, se afla în 
garsoniera sa, stând în picioare în faţa lui, el fiind așezat într-un 
fotoliu în stil Art Deco. Raynella își ținea o mână în șold, și 
îndreptase arătătorul celeilalte mâini spre faţa sa. Era o femeie 
foarte înaltă, și, ca toate rudele sale, fusese botezată oarecum 
după numele celui care le fusese tată, Big Ray Benjamin, pe 
vremea sa un bine-cunoscut om al cifrelor de pe 14th Street. 

În cameră se afla și Tommy Broadus, așezat într-un fotoliu 
similar care se îndoia sub greutatea lui. Broadus privea în jos, 
spre propriii pantofi. Lângă ușă stăteau doi dintre angajaţii lui 
Benjamin: Michael „Mikey” Tate și Ernest „Nesto” Henderson. 
Oficial, ei erau angajaţi ca agenţi de vânzări la Cap City Luxury 
Vehicles”, dar mai lucraseră în subordinea lui Benjamin în 
diverse situații. 

— O să se facă bine, spuse Benjamin, încercând să facă un 
gest de calmare cu mâinile. 

— Da, o să se facă bine, nu-i așa? întrebă Raynella Reese, iar 
vocea sa plină de nervi ameninţa strident atmosfera în culori 
calde pe care Benjamin le alesese pentru cameră. 

— Glonţul a trecut prin el fără să facă prea mult rău, spuse 
Tommy Broadus. 

— Taci, grasule, ceru Raynella, apoi se întoarse spre fratele 
său. Unde este Edward acum? Vreau să-l văd cu ochii mei și să 
mă asigur că e bine. 

— Se odihnește, spuse Benjamin. Doctorul a avut grijă de el. 

— Vrei să spui doctorul de câini, spuse Raynella. Nu-i așa, 
Raymond? 

— Doctorul Newman e un medic bun, replică Benjamin. 

— Dar este veterinar! ţipă Raynella. 

— E adevărat, spuse Benjamin. Dar e bun. 

Pentru un tarif destul de mare, doctorul Newman trata 
victimele împușcate din oraș care nu doreau să se ducă la spital. 
Conducea o clinică veterinară pe Bladensburg Road, care ducea 
înspre Peace Cross din Maryland. Rămâneau adesea cicatrice 
din cauza copcilor pe care le utiliza, dar era un maestru al 
intervențiilor de acest fel. Puţini dintre pacienţii săi mureau din 
cauza infecţiei sau din cauză că pierdeau sânge, și în general 
făcea treabă bună. 

— E bine, spuse Broadus. L-au lăsat să doarmă în camera din 


+ Firmă de automobile de lux (n.tr.) 


spate. 

„Când va putea să adoarmă, se gândi Broadus. Cu toţi câinii 
aceia care latră acolo, și cu tot rahatul acela.” 

— Cum s-a întâmplat așa ceva? întrebă Raynella. Și nu vreau 
să aud asta de la Omul Michelin de acolo. Te întreb pe tine, 
Raymond! 

— Cineva a obţinut informaţia referitoare la tranzacţia pe care 
se pregătea Tommy s-o facă. Noi credem că este vorba despre 
cineva de la frizerie care a auzit despre afacere și a transmis 
informaţia mai departe. 

— Te-ai lăudat de mama focului când te-ai dus pe acolo, nu-i 
așa? i se adresă Raynella lui Broadus. 

— l-am spus să se asigure că toată lumea știa că era singur în 
toată afacerea asta, spuse Benjamin. Că a finanţat totul de unul 
singur. 

— Şi ce-a făcut, și-a dat adresa de acasă? 

— N-am făcut niciodată așa ceva, protestă Broadus. 

— Nu știu cum de și-au dat seama unde stă, spuse Benjamin. 
Dar uite ce e, o să aflăm toate chestiile astea. 

— Bineînţeles că o se le afli! Pentru că fiul meu Edward zace 
într-un adăpost de câini cu o gaură în umăr, și un nenorocit va 
trebui să achite nota de plată pentru cina festivă, spuse 
Raynella cu ochii bulbucaţi și fioroși. Și aici nu vorbim numai 
despre fiul meu! Este vorba despre nepotul tău, Raymond! 

— Ştiu asta, spuse Benjamin, ștergându-și fruntea ca și cum 
ar fi fost plină de sudoare, deși nu transpirase deloc, iar în 
cameră era răcoare. 

Chiar în acel moment, Raymond Benjamin se gândea că 
activitatea de cumpărare și vânzare de mașini la licitație era un 
mod relativ lipsit de stres de a-ţi câștiga o pâine; și totuși știind 
prea bine, chiar în timp ce se gândea alene să renunţe la 
celelalte activităţi ale sale, că venitul provenit din afacerile 
legale nu va fi niciodată suficient pentru un om ca el. Trebuia 
să-și aleagă clienţii cu mai mare grijă, asta era tot. Il întâlnise pe 
Tommy Broadus atunci când îi obținuse Cadillacul acela CTS, cu 
șase luni în urmă. Şi apoi Broadus, care știa de asemenea cine 
era Benjamin și-i cunoștea antecedentele, îi spusese că voia și 
el să intre pe fir. Benjamin avusese propriile dubii legate de 
Broadus, dar urma să obţină un venit considerabil, ca să nu mai 
vorbim despre dobânda pentru partea sa, dacă totul mergea 


bine. De asemenea, văzuse acest lucru și ca o oportunitate de a- 
| învăţa meserie pe nepotul său Edward, care-l tot bătea la cap 
că voia să intre și el în afacere, împreună cu un bărbat mai în 
vârstă, pașnic, într-o acţiune care părea să aducă bani mulţi. Și 
apoi băiatul, cu gura aceea mare, a trebuit să vorbească faţă de 
un individ care ţinea un pistol în mână. Sora lui mai mare uita în 
mod convenabil ceea ce încercase el să facă pentru fiul ei. De 
fapt, chiar sora lui încercase să-l convingă „să aibă grijă” de 
nepotul lui pentru o vreme. Și acum Raynella nu făcea decât să 
insiste asupra consecinţelor, aici, în propria lui sufragerie. 

— O să avem grijă de asta, Raynella, spuse Benjamin. Este 
vorba și de cele cincizeci de miare ale mele pe care le-au luat! 
îți dai seama că nu pot lăsa să treacă așa ceva și să stau cu 
mâinile în sân. 

— Cel care l-a împușcat pe Edward și-a spus numele, zise 
Broadus. Avem măcar atâta lucru. 

— Romeo Brock, spuse Benjamin. 

— Erau doi indivizi, zise Broadus. Mai era unul, scund și 
musculos. 

— Și ai obţinut și o adresă sau un număr de telefon odată cu 
numele ăsta? întrebă Raynella. Cunoști pe cineva care-l știe pe 
nemernicul ăsta care-și zice Romeo? 

— Nu era trecut în cartea de telefoane, spuse Raymond. 

— Şi atunci ce ai de gând să faci, mai exact? Dacă aș fi fost în 
locul tău, m-aș fi dus la frizeria aceea și aș fi început să tai niște 
capete pe acolo. 

— Asta nu ar avea niciun efect, replică Raymond. Trebuie să 
fac afaceri pe termen lung cu oamenii aceia. Vo; afla cine a 
ciripit, în cele din urmă. Numai că nu-mi permit să stric această 
relaţie chiar acum. 

— Și atunci ce vei face? 

— Deocamdată există o cale mai bună. Spune-i, Tommy! 

— Acest Romeo Brock, spuse Broadus, aproape mormâind și 
fără s-o privească pe Raynella în ochi, a luat-o cu el, când a 
plecat din apartamentul meu, pe femeia cu care mă vedeam. 

— Ţi-a șutit faţă în faţă ochilor tăi, zici! 

— Păsărică aceea avea pânze de păianjen pe ea, oricum, 
spuse Broadus, incapabil să se umilească, nici măcar în scopul 
unei discuţii serioase. Ceea ce vreau să spun este că fata a 
obţinut o slujbă și e prea mândră ca să-și dea demisia de acolo. 


Nu va fi prea greu să o reperăm de acolo, și s-o urmărim până 
unde se află Brock. 

— Astăzi? întrebă Raynella. 

— Astăzi are zi liberă, spuse Broadus, încercând să nu și-o 
imagineze pe Chantel împreună cu Romeo Brock, sărbătorind 
prada pe care o furaseră. 

— O să fie la serviciu mâine, continuă Benjamin, ridicându-se 
de pe scaun și îndreptându-și silueta de un metru nouăzeci și 
șase înălțime. Noi știm unde este. Deja am verificat. 

— Noi? 

— Adică eu, Mikey și Nesto, spuse Benjamin, indicându-i calm 
din cap pe cei doi indivizi care stăteau în picioare la ușă. 

— Păi, atunci, apucaţi-vă de treabă! le ceru Raynella cu voce 
răstită. 

— Asta e și planul meu, Raynella, spuse Benjamin. 

— Mai lasă planurile și treci la treabă! 

Benjamin își frecă încetișor tâmplele în sus și în jos cu 
degetele. 

— Tu vrei să-mi dai dureri de cap, fato! 


Romeo Brock dădu la o parte perdelele de la fereastra 
dormitorului. Îl văzu pe vărul său Conrad cum venea spre casă 
dinspre clinica de pe Central Avenue la care se ducea în fiecare 
dimineaţă. Trecu prin umbra plopului celui înalt și se îndreptă 
spre ușa principală. 

Gaskins avea pete de sudoare pe tricou, iar pe pantalonii kaki 
erau pete de la iarba și arbuștii pe care-i tăiase toată ziua. Omul 
arăta terminat. Brock aproape simţi că-i pare rău pentru el. 
Stătuse acolo încă din zorii zilei în soarele acela de toamnă, în 
timp ce el, Romeo Brock, își petrecuse vremea în răcoarea 
casei, bând șampanie și fumând puţină iarbă cu o femeie 
adevărată. Fata era ca unul dintre caii aceia de rasă pe care-i 
admirai în timp ce dresorii îi plimbau prin jurul pistei. 

Brock lăsă perdeaua să cadă și se uită înspre pat. Chantel 
Richards dormea acolo, îmbrăcată într-una dintre cămășile lui 
reiate, cu nasturii descheiațţi, lăsând să i se vadă sutienul. Purta 
un chiloţel din dantelă neagră care i se asorta cu sutienul. 
Alături de pat se afla valiza Gucci, deschisă, în care se vedeau 
banii. Lângă Chantel erau o parte din bani, zvârliți acolo de 
către Brock. Făcuseră dragoste peste ei mai devreme. 


Își aminti că văzuse un film la televizor când era mai tânăr. 
Steve McQueen, albul cel mai dat naibii care stătuse vreodată în 
fața camerei de filmat, juca rolul unui individ care jefuise o 
bancă și care apoi plecase cu prietena lui, fugind de mafie, de 
lege și de un individ răzbunător care pusese la cale lovitura. 
Către finalul filmului, înainte să intervină armele și trăgătorii, 
McQueen și fătuca lui începuseră s-o facă pe un pat din bani, iar 
Romeo Brock își spusese atunci în sinea lui că o va face și el 
odată cu o femeie exact la fel. Fata aceea din film era prea 
slăbănoagă pentru gustul lui Brock; de fapt, arăta ca o găină cu 
părul negru. În schimb avea ceva deosebit, trebuia să 
recunoască. Și totuși, fătuca lui Steve nu era nici pe departe 
cum fusese fata din dormitorul lui. Nici măcar nu visase 
vreodată că el, Romeo Brock, va fi vreodată cu o femeie atât de 
faină ca Chantel Richards, bând șampanie White Star și trântind- 
o pe un pat cu așternuturi curate și o grămadă de verzișori. 

Se uită la ea pentru o clipă, cum dormea acolo. Brock, 
îmbrăcat numai în boxeri și nimic altceva, își aprinse o ţigară 
Kool și aruncă chibritul într-o scrumieră în formă de roată. 
Închise ușa încetișor după el în timp ce ieși din încăpere. Se 
duse pe hol, lăsând bucătăria în spatele său, trecu de camera lui 
Gaskins și de baie și ajunse în sufrageria încăpătoare în care se 
afla Gaskins. 

— Ai avut o zi grea? întrebă Brock. 

— Mda, răspunse Gaskins, privindu-l cu un amestec de 
amuzament și de dezgust. Dar tu? 

— Haide, vere! încerci să te comporţi ca și cum nu ţi-ai dori să 
fii în pielea mea. 

— Sigur că mi-ar plăcea. Să stau toată ziulica într-o cameră 
slab luminată împreună cu o femeie pe cinste, să beau ce bei tu 
acolo, și cu mirosul acela care-ţi iese pe gură, să fumez ceea ce 
se simte în aer. Mi-ar plăcea să mai încerc și eu ceva iarbă într-o 
zi, când nu voi mai fi sub supraveghere. Îmi făcea plăcere pe 
vremuri când mă ameţeam așa. 

Brock trase din ţigară și lăsă fumul să iasă și apoi îl trase din 
nou, în stilul franțuzesc. 

— Şi de ce nu faci asta? 

— Pentru că trebuie să muncesc. Nu mă refer la faptul că 
trebuie să mă prezint la slujbă, lucru pe care sunt nevoit să-l 
fac. Ceea ce vreau să spun este că simt nevoia să merg la lucru 


în fiecare zi. 

— Dar nu mai ești nevoit acum. Avem bani. 

— Nu înţelegi, Ro, spuse Gaskins clătinând din cap. 

— Vere, suntem bogaţi! 

— Nici pe departe. Trebuie să împărțim plăcinta. Şi știu că o 
să te apuci să cumperi unele lucruri cu ceea ce va rămâne. Nu 
peste mult timp, o să vrei mai mult. 

— Și o să obţin mai mult. În același fel în care am obţinut și 
ceea ce se află în dormitor. 

— Și cum crezi că o să se termine povestea asta? 

— Adică? 

— Fiecare poveste are un final, spuse Gaskins. 

Brock, cu gura deschisă în timp ce sufla fumul, se uită la 
Gaskins cu ochii înceţoșațţi. Apoi zâmbi. 

— Ești mult prea dat naibii de serios. Uită-te la noi, avem 
totul, iar tu vorbești prostii. 

Gaskins își dădu seama că nu avea sens să-i mai explice nimic 
băiatului. Unii nu puteau pricepe, pur și simplu. Și oricum, cine 
era el să sară la beregata lui Romeo? Vărul lui mai mic o să-și 
dea seama și singur în cele din urmă. Prea târziu, dar oricum. 

— Bine, Romeo. Bine. 

— Așa mai merge. 

— Ai mai auzit ceva de la omul nostru? 

Brock clătină din cap. 

— A spus că o să ne întâlnim cu el în curând. l-am spus că 
banii sunt la loc sigur. 

Gaskins își dădu jos tricoul. Faţa lui era cea a unui bărbat de 
treizeci de ani, dar trupul îi era de nouăsprezece. 

— Mă duc să fac un duș, spuse Gaskins. 

— la-ţi cu tine o bere rece. 

— Cred că așa am să fac. 

Gaskins se duse în bucătărie să-și ia o bere. Brock se 
reîntoarse în camera lui. Chantel Richards se dăduse jos din pat, 
și tocmai scotea o sticlă de Moet dintr-o frapieră de pe măsuţa 
de toaletă. Turnă șampanie într-un pahar înalt și luă o 
înghiţitură. 

— Te-am trezit? o întrebă Brock. 

Mai trase un fum din ţigara sa Kool și o stinse apoi în 
scrumieră. 

— Nicio problemă. A trecut ceva vreme de când n-am mai 


dormit la prânz. A fost foarte plăcut. 

— Te-ai odihnit? 

Chantel se uită înspre el și-i aruncă un zâmbet parșiv. Părul, 
pe care și-l aranjase mai devreme, era acum dezordonat și-i 
cădea în bucle pe umerii cămâășii lui reiate. Apucă din nou 
paharul și luă o înghiţitură. Nu o înghiţi. Puse paharul pe 
măsuţă, se duse înspre Brock și scuipă șampania pe pieptul lui 
dezgolit. Picăturile i se scurseră pe pectorali și în jos pe stomac. 
Îl apucă de șolduri și îi linse stropii de pe abdomen, apoi își mută 
limba înspre torace. 

— Fată, spuse Brock aproape sufocat; îi era greu să-și 
recapete răsuflarea. 

Chantel se dădu înapoi și își scoase cămașa. O scoase întâi de 
pe un umăr, și pe urmă de pe celălalt. Sutienul îi era prins cu o 
încuietoare micuță între cupe, iar ea o desfăcu și își lăsă sânii 
liberi. Își trase cu degetele chiloţelul din mătase de-a lungul 
picioarelor ei lungi, până la degetele date cu ojă. leşi din chiloţi 
și îi zvârli într-o parte. 

Chantel se așeză goală pe marginea patului, pe care erau 
bancnote de cincizeci și de o sută de dolari, împrăștiate pe 
așternuturile din spatele ei. Își desfăcu picioarele și se expuse, 
nerasă și umedă. Brock simţi cum i se usucă gura. li plăcea ca o 
femeie să fie cât mai naturală. Chantel își atinse cu degetele 
sfârcurile de culoare roz și făcu cercuri pe areolele din jurul lor. 
Acestea ieșiră în relief, iar sfârcurile i se întăriră. 

— O, Doamne, spuse Brock, cum ar fi făcut un băieţaș în 
momentul în care ar fi zărit pentru prima dată o femeie goală. 

— Cum vrei s-o facem? întrebă Chantel. 

— Întoarce-te, spuse Brock. Freacă-ţi banii aceia de faţă și 
sărută vreo câţiva. 

— Pot să fac asta, spuse Chantel. 

— Te rog fă-o, îi ceru Romeo Brock. 


Capitolul 23 


Ramone o sună pe Regina pe drumul de întoarcere înspre 
birourile VEB, îi spuse că se întâlnise cu Diego pe terenul de 
baschet și că fiul lor promisese că va veni acasă înainte să se 
lase întunericul. Îi spuse că va lucra până târziu, și să nu-l 
aștepte cu masa, dar dacă va putea, să-i pună ceva deoparte 
din ce pregătea pentru cină. Își va încălzi el singur când va 
ajunge acasă. 

— Chiar, ce te-ai gândit să pregătești, apropo? 

— Paste, spuse Regina. 

— Ce fel de paste? 

— Din acelea care se vând în cutii lungi și care se pun într-un 
vas cu apă clocotită. 

— Să nu le fierbi prea tare! Cel mult opt minute! 

— Acum ai de gând să-mi spui cum se fierb spaghetele? 

— Data trecută le-ai lăsat pe aragaz douăsprezece minute, și 
aveau gust de terci. 

— Vino acasă și gătește-le tu, dacă le vrei perfecte. 

— Al dente, iubito. 

— Nu mă lua pe mine cu „iubito”! 

— M-am gândit astăzi la tine, îi spuse Ramone. 

— Da? 

— Mi-am amintit de tine în costumul acela de baie albastru, 
cum stăteai pe marginea piscinei de la academie. 

— Astăzi nu mi-ar mai veni costumul acela. 

— Arăţi mai bine acum, dacă vrei să știi părerea mea. 

— Mincinosule! 

— Vorbesc serios, iubito. Niciunul din noi nu mai este la 
vremea tinereţii. Dar ce vreau eu să spun este că, atunci când 
te privesc... 

— Mulţumesc, Gus. 

— Crezi că, la noapte? 

— O să vedem. 

Ramone, îndreptându-se înspre South Dakota Avenue din 
cartierul Langdon, dădu telefon la birou și vorbi cu Rhonda 
Willis, care era încă la serviciu. Ea îi spuse că avea câteva 
lucruri să-i comunice și că Bill Wilkins era la birou și voia și 
acesta să-i vorbească. 

— Ajung în zece minute, spuse Ramone. 


Trase mașina în parcarea din spatele supermarketului Penn- 
Branch și intră în zona cu birouri. Unii polițiști din tura de 
dimineaţă se amestecaseră cu cei din tura nouă, aglomerând 
birourile. Schimbau informaţii și aiureli pe teme fără legătură cu 
slujba. Unii dintre polițiștii care terminaseră pe ziua respectivă 
mai făceau ore suplimentare, iar alţii încercau să nu se apropie 
de baruri, sau să evite singurătatea, nefericirea, îndatoririle, sau 
pur și simplu plictiseala din viaţa pe care o duceau acasă. 

Ramone o zări pe Rhonda Willis așezată la biroul ei, cu Bo 
Green stând în picioare în faţa ei, amândoi râzând cu poftă. li 
făcu Rhondei semn din degete că va mai dura un minut și 
continuă să meargă, trecând pe lângă inspectorii de poliţie, 
oamenii în civil și o femeie de la Departamentul Legăturilor de 
Familie. Trecu pe lângă Anthony Antonelli, care stătea cu 
picioarele pe masă și cu pistolul Glock prins la gleznă în tocul 
lui. Antonelli îi întindea un formular de ore suplimentare lui Mike 
Bakalis, care-și ţinea mâinile în poală. 

— Haide, Aardvark, spuse Antonelli. Semnează-mi formularul 
cu 11.35, nu vrei? 

— Dacă mă pupi în fund, replică Bakalis, o să mă mai gândesc 
la asta. 

Bill Wilkins stătea la biroul său, bătând ceva la calculator. 
Ramone își trase un scaun și se așeză alături de el. 

— Ce-ai mai aflat? întrebă Ramone. 

Wilkins îi întinse un dosar. Înăuntru erau trecute rezultatele 
de la medicul legist privind autopsia lui Asa Johnson. Ramone 
începu să citească. 

Glonţul era de calibrul 38. 

— Îl probează cu IBIS? 

— Da. O să vedem dacă urmele se potrivesc cu altă armă 
utilizată în vreo crimă. A murit în urma împușcăturii în cap, aici 
nu era oricum nicio îndoială. 

„Tâmpla stângă”, citi Ramone. 

— Nu a fost asfixiat, sau drogat, nimic de genul ăsta. Nu s-au 
găsit substanţe străine în corpul lui, alcool sau narcotice. 

— A fost ucis la locul crimei? spuse Ramone. 

— Așa se pare. Ora probabilă este trecută acolo. Wilkins făcu 
o pauză, privindu-l pe Ramone, văzându-i privirea cum se 
aprinde, apoi devenind opaci. Ai ajuns acolo. 

— Au găsit spermă în el, spuse Ramone, cu vocea scăzută. | 


se făcea rău când se gândea la asta, și nu numai pentru copil, 
dar și pentru părinţii lui. 

— Continuă să citești, îl îndemnă Wilkins. 

Medicul legist descoperise urme de lubrifiant amestecat cu 
sperma. Nu erau semne de ruptură a rectului și nu erau decât 
niște zgârieturi ușoare. 

Ramone citi întregul raport și-l lăsă să cadă pe biroul din faţa 
lui. Se gândi la victimele din cazul Crimelor Palindrom, la urmele 
de spermă găsite în copii, la surprinzătoarea lipsă a unei 
penetrări forţate, la dovezile privitoare la sexul anal consimţit. 
Pe de altă parte, s-ar fi putut ca sexul să fi avut loc după 
decesul victimelor. Ramone trebuia să ia în consideraţie și 
posibilitatea că Asa ar fi putut să fi fost violat în același mod. 

— Au găsit în el chestia aia, spuse Wilkins. Ca un fel de gel, 
sau ceva de genul ăsta. 

Ramone își mângâie mustata. 

— Da, am citit. 

— Nu pare să fi fost violat. 

— Nici nu dovedește că nu a fost. 

— Spuneam și eu. 

— Da, sigur. 

Wilkins îl lăsă pe Ramone să-și revină. 

— Am fost și m-am uitat în dormitorul băiatului, spuse 
Ramone, după ce se adună puţin. Şi în dulapul lui de la școală. 

— Și ai găsit ceva? 

— Nu am găsit nimic important care să fie la vedere. Se pare 
că avea un jurnal, dar acesta a dispărut. In lumina acestui 
raport, trebuie să facem prioritară găsirea jurnalului. 

— Când am vorbit cu el, domnul Johnson spunea că băiatul nu 
avea telefon mobil. 

— E adevărat. 

— Asa avea calculator acasă? 

— Avea un calculator în cameră. Nu am găsit mai nimic 
personal în el. Rubricile cu Sent și cu Deleted erau goale. 
Coloana de Favourites avea listate jocuri și site-uri legate de 
Războiul Civil. Nimic altceva. 

— Te-ai uitat și la History? 

— A, nu. 

— Ai un băiat adolescent, spuse Wilkins. Ai face bine să reții 
chestia asta. Poţi să-ți ștergi toate e-mailurile și site-urile de pe 


internet pe care le vizitezi și pe care le marchezi, dar ele rămân 
tot în calculator, în History, asta numai dacă puştiul nu le șterge 
și de acolo. Copiii foarte prudenti își programează calculatorul 
să șteargă History automat în fiecare zi. Uneori chiar la o 
săptămână, sau la o lună. E ca și cum ţi-ai șterge urmele. Dar 
dacă Asa nu a făcut acest lucru, ceea ce-l preocupa ar trebui să 
se găsească pe acolo, pe undeva. E destul de ușor de aflat. 

— Poate pentru tine. 

— O să mă ocup eu de asta. Wilkins bătu în birou cu capătul 
cu radieră al unui creion. Și ce altceva ai mai aflat? 

Ramone ezită. 

— Nimic de care să-mi aduc aminte acum. 

— Chestia asta cu băiatul, spuse Wilkins. Cineva trebuie să 
discute cu familia despre autopsie. 

— O să vorbesc eu cu tatăl lui, la momentul potrivit. 

— Inţeleg foarte bine dacă n-ai să vrei s-o faci. E cazul meu. 

— Nu, mă ocup eu de asta, zise Ramone și se ridică în 
picioare. 

— Pleci? 

— Mă duc acasă, răspunse Ramone. 

Se opri la biroul Rhondei și se așeză pe marginea lui. Bo 
Green plecase, iar Rhonda se uita la o adunătură de hârtii ca și 
cum ar fi fost presărate cu antrax. 

— Se pare că te distrezi, spuse Ramone. 

— Ai și tu niște hârţoage pe birou, Gus. Nu că te-ai mai duce 
vreodată și pe-acolo. 

— Sper că le va rezolva secretara mea. 

— Ai vorbit cu Garloo? întrebă Rhonda. 

Ramone îi spuse despre descoperirile făcute de medicul legist 
și îi povesti despre ziua pe care o avusese. 

— Acum e rândul tău, spuse Ramone. 

— L-am găsit în sistem pe Dominique Lyons. Băieţașul nostru 
are ceva antecedente. Atac la persoană, pe care l-a încasat, și 
tentativă de omor, pe care n-a încasat-o. Martorii care fuseseră 
programaţi nu au depus mărturie; posibil să fi fost intimidaţi. A 
fost suspectat și în alte două crime, dar acelea nu au ajuns 
niciodată la proces. Nu s-au găsit armele crimelor, nici martori. 
Așa că nu am făcut altceva decât să obţin o fotografie a lui 
Lyons de prin dosare, pe care am luat-o, și am luat și fotografia 
lui Jamal White, victima noastră, și m-am dus cu mașina la un 


bar elegant de pe New York Avenue unde dansau goale Darcia 
Johnson și Shaylene Vaughn, Prostituata Numărul Unu și 
Prostituata Numărul Doi. 

— Cred că poartă niște aţe ceva, la Twilight, dacă mă mai 
ajută memoria. Tehnic vorbind, nu sunt chiar în costumul Evei. 

— Dar sunt destul de aproape. Așa că m-am dus acolo și am 
discutat cu polițistul, Randolph Wallace. Tipul care stă la ușă 
când nu e de serviciu la poliţie. 

— Acum e prietenul tău? 

— Nu suntem chiar prieteni la cataramă. Însă a fost foarte 
cooperant. Se pare că prietenul nostru Dominique Lyons a fost 
la club noaptea trecută, și, surpriză, la fel și Jamal White. 
Wallace l-a recunoscut pe Lyons imediat din cauză că e un client 
frecvent la Twilight și deseori pleacă împreună cu Darcia sau cu 
Shaylene, iar uneori cu amândouă. 

— Și ce-și amintește despre Jamal? 

— Jamal era așezat la bar. Dominique a discutat puţin cu 
Jamal, mai mult l-a provocat, de fapt, iar Jamal a plecat singur 
de acolo. Cam o oră mai târziu, Dominique și Darcia au plecat și 
ei. 

— Împreună? 

— Inî. Mă gândesc că Jamal a luat autobuzul spre New York, s- 
a transferat la periferie pe linia 7th Street -Georgia, și mergea 
spre casă dinspre Georgia Avenue când a fost omorât. 

— Cred că îl preferi pe Dominique Lyons în rolul de ucigaș. 

— L-am preferat suficient demult încât să-l pun pe afișe. Şi s- 
ar putea să avem o martoră, pe Darcia Johnson. 

— Ar fi drăguţ. 

— Am încercat s-o sun pe Darcia pe mobil, dar nu răspunde la 
telefon. 

— Pe bune? 

— Ce am mai făcut a fost să plasez un poliţist lângă 
apartamentul fetelor, în zona dintre 16th Street și W Street. 

— Dominique știe că vrem să discutăm cu el. Crezi că o să 
vină acolo? 

— Dacă Shaylene își făcuse de cap acolo noaptea trecută, iar 
mie mi s-a părut că da, el o să vrea să vină să-și ia banii mai 
devreme sau mai târziu. 

— Bine. Spuneai că ai ceva ce voiai să discuţi cu mine. Deci, 
ce mai este? 


— Chestia asta e mai de durată, dar uite: gloanţele 
recuperate din trupul lui Jamal White erau de calibrul 38. Garloo 
mi-a spus că Asa Johnson a fost omorât tot cu o armă de calibrul 
38. 

— Şi? 

— O armă de același calibru a fost utilizată în două crime la o 
distanţă de câteva străzi, în același interval de douăzeci și patru 
de ore. Și știi doar că un revolver de calibrul 38 nu este preferat 
de tineri. Vreau să spun că ar putea fi o simplă coincidenţă, dar 
eu zic că merită să luăm în consideraţie și acest lucru. 

— Deci, din câte înţeleg eu, vrei să spui că ar trebui să 
comparăm urmele. Să vedem dacă aceste gloanţe provin de la 
aceeași armă. 

— Deja am dat ordin să se facă testele. 

— Ce anume crezi că ar face legătura dintre un individ ca 
Dominique Lyons și Asa Johnson? 

— Nu spun că sunt legaţi în vreun fel anume, dar am putea 
foarte bine să verificăm toate posibilităţile. 

— l-ai spus lui Garloo? 

— Am de gând s-o fac, spuse Rhonda. 

— OK, rosti Ramone, expirând prelung. Bine. 

— Arăţi de parcă ţi-ar prinde bine ceva de băut. 

— Da, mi-ar prinde bine. 

— Este un loc pe 2th Street, unde sunt chioșcurile acelea. 
Cântă toată noaptea melodia aceea, Quiet Storm. lţi amintești 
de barmanul acela, ăla cu mâna grea? 

— Mă duc acasă, spuse Ramone. 

— Cum vrei, frumosule. Ţine-ţi telefonul deschis pentru orice 
eventualitate! 

Afară în parcare, unde putea avea semnal, Ramone își 
deschise telefonul și formă numărul pe care-l obținuse de la 
Janine Strânge mai devreme în aceeași zi. 

— Alo? 

— Dan Holiday? 

— La telefon. 

— Aici e Gus Ramone. 

Holiday nu răspunse. Ramone ascultă liniștea de la capătul 
firului și apoi vorbi tot el. 

— Dorești să vii la birou și să dai o declaraţie oficială? întrebă 
Ramone. Sau să trimit o mașină să te aducă? 


— Nici una, nici alta, spuse Holiday după încă un interval de 
tăcere. Dacă vrei să ne întâlnim undeva într-un loc neutru, sunt 
de acord. 

— Doar tu și cu mine? 

— O să mai vină încă o persoană. 

— Nu am vreme de avocaţi. 

— Nu este avocat, spuse Holiday. O să-ţi aduci aminte de tipul 
ăsta. Numai că nu vreau să-ţi stric surpriza. 

— Ca întotdeauna, ești pus pe glume. 

— Vrei să ne întâlnim, sau nu? întrebă Holiday. 

— Unde? 

— Este un bar... 

— Nu. Vreau să fii treaz. 

Ramone stabili locaţia viitoarei lor întâlniri. Holiday spuse că 
va veni acolo. 


Capitolul 24 


Ramone conduse pe Oglethorpe Street și își parcă mașina în 
spatele limuzine negre Town Car a lui Holiday, care se afla de 
partea cealaltă a adăpostului de animale. Putu să-i vadă pe 
Holiday și pe încă un individ, mult mai în vârstă, cum stăteau în 
grădina comunităţii, lângă banda galbenă care era încă fixată la 
scena crimei. Soarele apusese, iar temperatura scăzuse. O parte 
din grădină era deja umbrită, iar cealaltă era aurită de lumina 
care se stingea încet. 

In vreme ce Ramone se îndrepta spre ei, îl recunoscu pe tipul 
în vârstă. Fotografia lui fusese adesea în ziare, și chiar și în 
dosarul pe care-l copiase de la Brigada Cazuri Vechi. Fuseseră 
date detalii complete despre el în Washington Post referitoare la 
comanda echipei care investigase Crimele Palindrom, precum și 
în articolul publicat mai târziu în City Paper. Şi mai era și pălăria 
lui specifică. Ramone nu ar fi putut să uite așa ceva. 

Când ajunse aproape de ei, Ramone putu să observe cât de 
mult îmbătrânise Cook, probabil ca urmare a unor probleme de 
sănătate. Gura i se curba într-o parte, indicând un atac cerebral. 

— Inspectare Cook, începu Ramone, dând mâna cu el. Eu sunt 
Gus Ramone. Mă bucur să vă revăd. 

— Trebuie să fi fost un tinerel pe vremea când ne-am mai 
întâlnit, spuse Cook. 

— De fapt, nu ne-am cunoscut la modul oficial. Abia ieșisem 
de pe băncile academiei. Pe dumneavoastră vă cunoșteam după 
reputaţie. Bună, Dan, îl salută Ramone și pe Holiday. 

— Bună, Gus. 

Văzut de aproape, înfățișarea lui Holiday nu prea era prea 
grozavă. Avea tenul pământiu specific unui băutor, faţa 
brăzdată a unui fumător, iar burta îi era ușor de remarcat la 
silueta lui slăbănoagă. Ramone și Holiday nu dădură mâna unul 
cu celălalt. 

— Tu ai fost cel care ai anunţat crima, spuse Ramone. 

— Așa este. 

— Spune-mi cum s-a întâmplat! 

— Pe scurt, trăsesem mașina pe această stradă la un moment 
dat după miezul nopţii, să zicem pe la unu și jumătate. 

— Băuseși mult? 

— Puțin. Am adormit în mașină, m-am trezit câteva ore mai 


târziu, am ieșit să mă ușurez și am găsit cadavrul. M-am dus pe 
Blair Street și am anunţat cazul de la un telefon public de lângă 
magazinul cu băuturi alcoolice. 

— Ai atins cadavrul? Ai făcut ceva care ar fi putut afecta 
scena crimei? 

— Nu aș face așa ceva, spuse Holiday, care zâmbi strâmb 
când auzi întrebarea. 

— Te întreb doar pentru că erai, știi, somnoros. 

— Răspunsul este nu. 

— Ai auzit vreo împușcătură? 

Holiday clătină din cap. 

— Altceva? întrebă Ramone. Ce îţi amintești că ai văzut în 
noaptea respectivă? 

Holiday privi în jur, fără să se uite la ceva în particular. 

— Spune-i! îl îndemnă Cook. 

— M-am trezit de câteva ori după ce am aţipit, spuse Holiday. 
Ştii, genul ăla de trezit și adormit la loc. Nu m-am uitat la ceas. 
Totul este destul de înceţoșat în mintea mea. 

„Din cauză că erai beat”, gândi Ramone. 

— Spune-mi ce ai văzut, îi ceru el. 

— O mașină de poliţie a trecut pe lângă mine, chiar dinspre 
fundătură. Pe bancheta din spate se afla un infractor, în spatele 
gratiilor. Avea umerii și gâtul subțiri. 

— Polițistul era bărbat? 

— Un bărbat alb. 

— A oprit ca să te verifice? 

— Nu. 

— Ai văzut numărul mașinii? 

— Nu. 

— De unde știi că pasagerul era un infractor? 

— Nu știu. 

— Altceva? 

— Mai târziu, am văzut un individ de culoare cum mergea prin 
grădină. Tânăr, aș spune, după cât de energic se mișca. 

— Cum l-ai identificat ca fiind negru? 

— Nu se iviseră încă zorii, dar cerul se luminase puţin. Pot să- 
ţi spun că nu era alb. Și mai era și părul lui. Şi făcea gestul ăla 
apăsat la mers. Mi-am dat seama pur și simplu. 

— Spuneai că l-ai văzut pe acest individ mai târziu. Cât timp a 
trecut între mașina de patrulare și acest tânăr? 


— Habar n-am. 

— Bine. Și apoi ce-ai făcut, ai adormit din nou, te-ai trezit și 
te-ai dat jos din mașină să te ușurezi? 

— Cam așa ceva. Aveam cu mine o lanternă micuță. Am citit 
numele copilului de pe ecusonul lui de școală. Am pus lucrurile 
cap la cap, și apoi l-am căutat pe inspectorul Cook. 

— L-ai căutat pe inspectorul Cook din cauza Crimelor 
Palindrom. 

— Exact. 

— Acesta este motivul pentru care aţi venit aici? întrebă 
Ramone, privindu-l pe Cook. 

— Nu poţi să nu bagi de seamă asemănările, spuse Cook. 

— Sau diferenţele, replică Ramone. 

— Care sunt? 

— Am să ajung și acolo. Ramone se reîntoarse spre Holiday. 
Doc, presupun că tu și alţii puteţi confirma locurile prin care ai 
fost înainte să ajungi pe Oglethorpe. 

Holiday se gândi la barul din Reston, la tânăra agentă de 
vânzări cu care băuse acolo, iar femeia stătea la hotel. De 
asemenea, mai erau cei doi bărbaţi care discutau în 
contradictoriu despre discul lui Paul Pena, și mai era și barmanul 
cu care vorbise la Leo's. 

— E în ordine, spuse Holiday. Dar nu sunt suspect, nu-i așa, 
Gus? 

— Incercam doar să te protejez. 

— Ai grijă de mine, nu? 

Ramone își mușcă buza de jos. Se așteptase la acest lucru și 
presupunea că și merita puţin. Dar nu avea de gând să înghită 
mai mult de o picătură. 

— Este cazul dumitale? îl întrebă Cook. 

— Nu, eu ajut doar. De fapt, e ceva mai mult decât atât. 
Decedatul era prieten cu fiul meu. Era un băiat din vecini, și îi 
cunosc pe părinţii lui. 

— Aţi găsit ceva până acum? întrebă Cook. 

— Nu vă supăraţi, domnule, spuse Ramone, dar am să vă rog 
să începeţi dumneavoastră. 

— Nu e prea frumos din partea dumitale. 

— Dumneavoastră ce ați fi făcut pe vremea când erați încă în 
poliție? Sunt un ofițer de poliţie care lucrează la un caz real, iar 
dumneavoastră sunteţi amândoi civili. Bine, foști polițiști, dar 


asta nu are nicio importanţă în cazul unor acuzaţii, sau dacă 
acest caz va fi dat peste cap la proces. Doar cunoașteţi regulile! 

Holiday murmură un „pe naiba” cu voce scăzută. Ramone îl 
ignoră, menținându-și privirea asupra lui Cook. 

— Noi nu avem nimic nou, spuse Cook. Am suspectat foarte 
tare pe cineva în cazul crimelor vechi. Un tip pe nume Reginald 
Wilson. Nu am avut nicio dovadă, doar o bănuială. 

— Agentul de pază, spuse Ramone. Am citit dosarele. 

Cook îi aruncă lui Ramone o privire apreciativă. 

— A fost condamnat la închisoare acum douăzeci de ani 
pentru că a mângâiat prea drăgăstos un băiat și a rămas acolo 
din cauza firii lui violente. Wilson a ieșit recent din închisoare. 
Încă îl bănuiesc pe el de crimele acelea. Consider că ar trebui 
investigat. 

— Asta-i tot? 

— Da, până acum. Cook își împinse bărbia înspre Ramone. 
Acum dumneata! 

— În mod normal acum ar trebui să spun „Mulţumesc de 
discuţie, dar orice informaţie legată de acest caz este 
confidențială!” 

— Însă...? 

— Din respect pentru dumneavoastră, domnule inspector, am 
să vă ofer ceva. Și, de asemenea, pentru că aș vrea ca amândoi 
să renunţaţi la acest caz și să permiteţi poliţiei să-și facă 
meseria. 

— Mi se pare corect, spuse Cook. 

— Mai întâi, începu Ramone, asemănările. Numele Asa este 
un palindrom, evident, și a fost găsit într-o grădină a 
comunităţii, la fel ca și ceilalţi. După cum știți, a murit împușcat 
în cap. 

— Ce a rezultat în urma autopsiei? întrebă Holiday. A fost 
agresat sexual? 

Ramone ezită. 

— A fost? întrebă Cook. 

— S-au găsit urme de spermă în rect, răspunse Ramone. 
Părinţii încă nu știu... 

— Tot ce spunem aici, aici va rămâne, spuse Cook 
nerăbdător. A fost violat? 

— Nu au existat semne de sfâșiere a rectului, și s-au găsit 
doar niște zgârieturi ușoare. Se pare că ucigașul a utilizat 


lubrifiant. Este posibil ca sexul să fi fost consimţit. Sau este 
posibil să fi avut loc după uciderea copilului. Posibil. 

— La fel ca și ceilalți, spuse Cook. 

— Numai că diferenţele sunt greu de ignorat, zise Ramone. 
Asa Johnson nu a fost ucis în altă parte și abandonat în grădină. 
Nu a fost ținut captiv mai multe zile înainte de a fi omorât și nu 
a fost îmbrăcat din nou. Nu făcea parte dintr-o familie cu 
venituri mici. Locuia într-un cartier al clasei mijlocii, pe partea 
cealaltă a orașului, în sud-est. 

— Lipsea vreo șuviţă de păr din capul băiatului? 

— Dacă lipsea, acest lucru nu a fost specificat în raport. 

— Oricum ar trebui să-l verifici pe Reginald Wilson, spuse 
Cook. Individul ăsta trebuie să fie verificat. Având în vedere ce 
se poate face acum cu ADN-ul, dacă îi iei o probă, o poţi 
compara cu ce s-a găsit la băiatul Johnson. 

— Sau acest lucru l-ar putea exonera, spuse Ramone. 

— Așa să fie, atunci, zise Cook. Nu ești curios? 

— Nu poţi să-l forțezi pur și simplu să dea o probă. Trebuie să 
ai dovezi care să indice vreo legătură cu cazul Johnson. Doar o 
bănuială nu este de ajuns. 

— Nu trebuie să-mi spui mie toate astea, tinere! 

— Ce voiam să spun... Uitaţi, toate astea nu înseamnă nimic 
dacă nu ar fi putut comite el crima, nu-i așa? 

— Vrei să spui dacă are un alibi indestructibil. 

— Individul are o slujbă de noapte, spuse Holiday, iar 
comentariul acestuia îl făcu pe Cook să-i arunce o privire 
îngheţată. 

— Ştiţi unde lucrează? îl întrebă Ramone pe Cook. 

— Da. Pe Central Avenue, în Prince George. 

— Dacă asta o să vă liniștească, voi fi mai mult decât bucuros 
să verific. 

— Acum? 

Ramone aruncă o privire la ceasul său de mână. 

— Bine. Hai s-o facem acum și să rezolvăm chestia asta. 

Toţi trei plecară din grădină. Trecură pe lângă locul ciudat 
care avea steguleţele și pancartele pe care scria „/ Heard It 
Through the Grapevine”, „Let It Grow” și „The Secret Life of 
Plants”. 

— Stevie Wonder când era copil, spuse Cook, trădându-și 
astfel vârsta. Dacă voiau să menționeze unul dintre albumele 


sale, ar fi putut să aleagă unul cu adevărat bun. 

— Cred că sunt puse acolo din cauză că sunt legate de tema 
grădinii, spuse Ramone din dorinţa de a fi de folos. 

— Chiar? întrebă Cook. 

Holiday simţi un fel de atingere rece, se opri și se uită înapoi 
la pancarte, pe urmă îi urmă pe Ramone și pe Cook unde erau 
parcate mașinile. 

— Te deranjează dacă ai să conduci tu? îl întrebă Ramone pe 
Holiday. 

În Town Car, Holiday își luă şapca de pe scaunul de alături și o 
puse jos, sub picioarele sale. 


Staţia de benzină se afla pe 214 Route, cunoscută sub numele 
de Central Avenue, care ieșea din Washington prin East Capitol 
și ducea în Prince George County. De partea cealaltă a 
bulevardului se afla un magazin universal care avusese și 
proprietari mai buni. Se făcuse noapte, dar parcarea era 
luminată ca ziua. SUV-uri extravagante și mașini de import cu 
două ţevi de eșapament erau așezate în dreptul pompelor. 
Ramone auzi o melodie Go-go dintr-una dintre mașini, pe care o 
recunoscu, pentru că fiul său o asculta des în ultima vreme - era 
o formaţie numită UCB. Se întrebă dacă Diego ajunsese acasă 
înainte să se lase întunericul, așa cum promisese. 

— Te duci înăuntru? îl întrebă Holiday. 

— Da, spuse Ramone, amintindu-și motivul pentru care 
venise. Wilson îl cheamă, da? 

— Il se spune Reginald, nu Reggie, preciza Cook. 

— N-ar trebui să dureze prea mult. 

Ramone cobori din mașină. Ceilalţi îl priviră cum traversează 
parcarea, cu pieptul în faţă, lat în spate, și cu umflătura făcută 
de pistolul Glock vizibilă în interiorul hainei de la uniforma 
albastră. 

— Ramone, spuse Holiday. Bulangiul arată al dracului de bine, 
nu-i așa? 

— Unii chiar arată ca niște polițiști, replică Cook. Şi eu eram la 
fel. 

— Dacă arată, nu înseamnă că și sunt, aprecie Holiday. 

Stătură acolo un timp, fără să vorbească. Holiday își căută 
ţigările în haină, apoi se gândi mai bine și renunţă la ele, din 
cauza sănătăţii șubrede a bătrânului. 


— Individul ăsta cred că și-a băgat benzină de vreo șaizeci de 
dolari în chestia aia a lui, spuse Cook, uitându-se la un tânăr 
care-și făcea plinul la mașină, un Yukon Denali. Când benzina 
este optzeci de cenți litrul, te gândești că ar putea să mai 
reducă din cheltuieli. 

— Niciodată nu este criză de benzină în America, spuse 
Holiday, nici chiar atunci când este una. 

— Benzina și televizorul: două lucruri fără de care oamenii din 
țara asta nu se pot descurca. 

— Ştii apartamentele acelea, Woodland Terrace, de pe 
Langston Lane? 

— Locuinţe guvernamentale, spuse Cook. Am avut câteva 
acţiuni pe acolo. 

— Unii dintre oamenii aceia plătesc unsprezece dolari pe lună 
pe apartament, o rată subvenţionată de stat. Și plătesc optzeci 
de dolari pe lună pentru cablu și HBO. Asta ca să vezi ce 
înseamnă să sugi lapte de la ţâţa federală. 

— Ai fost responsabil în zona aceea? 

— La naiba, am patrulat pe jos și cu mașina pe 1 st, 6th, și 
Țth-D Street. Lucram în orice cartier, la orice oră. Oamenii știau 
cine sunt. Vedeau numărul mașinii și-mi făceau cu mâna. La fel 
și traficanţii de droguri și bunicile lor. Nu ca băieţașul nostru 
Ramone. Făcea muncă de birou, în timp ce eu eram în prima 
linie. 

Cook scoase din haină un pachet de gumă de mestecat fără 
zahăr, luă una, și îi oferi una și lui Holiday. Holiday făcu un semn 
de refuz. 

— Ce s-a întâmplat între voi doi? îl întrebă Cook. 

— Mă băgasem în chestia asta, spuse Holiday. Numai că am 
fost prins în ceva mai mare decât se întâmpla la vremea 
respectivă. 

— Dar cum ai fost prins? 

— Ramone avea un caz IAD, o anchetă a unui grup de polițiști 
corupți, care erau plătiţi de niște pești ca să le lase în pace pe 
fetele lor. Băieţii sub acoperire aveau dificultăţi să facă vreo 
arestare, din cauză că prostituatele erau informate. 

— Şi așa era? 

— Auzisem asta de la doi polițiști corupți care luaseră mită. 
Sigur. 

— Şi? 


— IAD supraveghea zona prin care se plimbau fetele astea. Au 
făcut fotografii din mașini și chestii din astea. M-au surprins cu 
aparatul foto stând de vorbă cu o fată albă pe nume Lacy. De 
mai multe ori. 

— Şi ce treabă aveai cu ea? 

— Vorbeam cu ea în mod regulat, o foloseam pentru a obţine 
informaţii și ca să știu ce se mai întâmpla pe stradă. 
Prostituatele văd o grămadă de lucruri pe acolo. Doar stii asta. 
În plus, eram în relaţii bune, cum s-ar spune. 

— Mă îndoiesc că peștelui ei îi convenea acest lucru. 

— Ar fi fost cumplit de furios dacă ar fi aflat. Tipul nu se juca. 
Numele lui era Mister Morgan, un adevărat ucigaș cu sânge- 
rece. 

— Şi Lacy era bucăţica lui? 

— El așa îi spusese. Numai că devenise violent cu ea, și uneori 
avea și ea nevoie să mai evadeze. O invitam la o cafea din când 
în când, ceva de genul ăsta. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Într-un fel sau altul, Ramone a convins-o pe Lacy să vină și 
să depună mărturie împotriva polițiștilor corupți. Ea era 
dependentă de heroină, și se săturase de asta, și se săturase și 
de viaţă în general. Lacy știa precis cine era și cine nu era 
corupt la Moravuri, și ea era premiul cel mare al lui Ramone. L-a 
fluturat prin faţă protecţia martorilor, tot tacâmul. Dar vezi, a 
dat-o în bară. Ar fi trebuit s-o bage la proces atunci când o 
aveau la sediul lor, numai că ei au lăsat-o să plece înapoi ca să- 
și ia lucrurile. O mașină de poliţie o aștepta în faţă, acolo unde 
locuia, dar probabil că ea a luat-o pe lângă alee, sau ceva de 
genul ăsta. 

— Au pierdut-o. 

— Da. Ramone și echipa lui au găsit un martor care mă 
văzuse vorbind cu Lacy mai târziu în ziua respectivă. Atunci a 
fost ultima dată când a mai văzut-o cineva vreodată. 

— Şi despre ce aţi discutat tu și Lacy atunci? 

— Nu are nicio importanţă, spuse Holiday. Uite ce e, nu am 
luat mită și nu am fost un poliţist corupt. Singurul lucru pe care 
pot să ţi-l spun este că, în ce-o privea pe fata aia, am făcut ceea 
ce trebuia. 

— Ramone avea de gând să te condamne? 

— Da, dar am plecat eu mai întâi. Așa că să-l ia naiba! 


— Uite-l că vine! spuse Cook. 
Ramone se îndrepta spre ei prin parcare. 


Capitolul 25 


— Reginald Wilson nu este individul pe care-l căutaţi, spuse 
Ramone, așezându-se pe bancheta din spate a Lincolnului. Cel 
puţin, nu în cazul ăsta. 

— Cu cine ai vorbit? întrebă Cook. 

— Cu proprietarul, care e și administrator. Un tip pe nume 
Mohammed. 

— Şi ce a spus? 

— A spus că Wilson lucrează în mai multe ture. În noaptea 
aceea a lucrat de la ora zece seara la șase dimineaţa. Era la 
lucru în noaptea în care Asa a fost omorât. 

— Tipul ăsta, Ahmed, sau cum îl cheamă, chiar l-a văzut pe 
Wilson la lucru? întrebă Holiday. 

— L-a văzut până la miezul nopţii, când Mohammed s-a dus 
acasă. Dar chiar și dacă nu l-ar fi văzut, există dovezi vizuale. 
Are o cameră de securitate care funcţionează permanent acolo. 
Zicea că a fost jefuit de vreo două ori. M-am uitat la o bandă de 
probă. După felul în care este plasată camera, oricine trece prin 
faţa casei de marcat intră perfect în cadru, atât timp cât stă în 
spatele tejghelei. Dacă Wilson ar fi plecat de la locul de muncă, 
s-ar fi văzut. 

— Nemernicul, spuse Cook. 

— Aș putea să-l găsesc pe ofiţerul responsabil cu 
supravegherea lui, zise Ramone, care să-i confirme programul 
de lucru, toate chestiile astea. Numai că nu consider că ar fi 
necesar, nu credeţi? 

Cook clătină din cap. 

— Şi acum? întrebă Holiday. 

— O să am nevoie de o declaraţie din partea ta la un moment 
dat, spuse Ramone. Nu e ceva care să te îngrijoreze. Ești curat. 

— Nici nu eram îngrijorat, replică Holiday. 

— Cel puţin acum te poţi odihni liniștit, inspectare, spuse 
Ramone. 

Cook nu îi răspunse. 

— Haideţi să bem o bere sau ceva, propuse Holiday. 

— Pe mine lasă-mă unde am mașina, refuză Ramone. 

— Haide, Ramone! Cât de des ne întâlnim noi? Nu-i așa? 

— Eu o să merg la o bere, spuse Cook. 

Ramone se uită la Cook peste scaun. Părea plăpând, cum 


stătea sprijinit de portieră, pe scaunul din faţă. 
— Bine, acceptă Ramone. O bere. 


Ramone își termina cea de-a treia bere, în timp ce Holiday se 
întorcea de la bar cu încă trei și cu niște păhărele de tărie pe o 
tavă. Ramone și Cook erau așezați la o masă de patru persoane 
lângă un hol care ducea către toalete și o ascultau pe Laura Lee 
cum cânta la tonomat Separation Line. Erau în barul lui Leo, 
ceea ce îi convenea lui Ramone, deoarece era în vecinătatea 
casei lui. La naiba, dacă ar fi fost cazul, ar fi putut să se ducă pe 
jos acasă. Numai că spera să nu se ajungă la asta. Işi luase 
mașina din grădina de pe Oglethorpe și intenţiona să conducă 
până acasă. 

— Asta ce este? întrebă Ramone, în timp ce Holiday așeză 
păhărelele de tărie pe masa plină de sticle goale. 

— Nu este Alizé sau Crown, sau ce mai servesc în ziua de azi 
prin locurile astea, spuse Holiday. E bătrânul și bunul Jackie D, 
amice. 

— A trecut ceva vreme de când n-am mai băut, spuse Cook. 
Dar ce naiba! Luă paharul și-l dădu pe gât fără să mai aștepte 
un toast sau să ciocnească cu ceilalți. 

Ramone luă o înghiţitură zdravănă. Amestecul acrișor îl pișcă 
plăcut la limbă. Holiday îl dădu pe al lui cu totul pe gât, și apoi îl 
făcu să alunece mai bine cu bere. El și Cook beau Michelob. 
Ramone bea un Beck's. 

— Cât e ceasul, Danny? întrebă Cook. 

Holiday se uită la ceasul de pe perete, care se afla la mică 
distanţă de ei toţi. Apoi își aminti de ceasul de perete din casa 
lui Cook, care rămăsese în urmă cu mai multe ore. Își dădu 
seama și de faptul că acesta nu purta nici ceas la mână. Motivul 
era, firește, că nu putea citi ora. 

— Nu vezi până acolo? întrebă Holiday. 

— Încă mai am probleme cu cifrele, spuse Cook. 

— Credeam că poţi citi. 

— Pot citi unele chestii. Titlurile din ziare și articolele scrise cu 
litere mari, dacă mă chinui. Doar că nu mai pot să citesc cifrele. 

— Ai suferit un atac cerebral? întrebă Ramone, cunoscând 
răspunsul după aspectul lui Cook, dar încercând să fie politicos. 

— Nu a fost foarte grav, răspunse Cook. M-a doborât puţin, 
asta-i tot ce s-a întâmplat. 


— Cum poţi folosi telefonul? 

— Îmi este greu să dau telefoane. Fiica mea a pierdut câteva 
ore ca să-mi programeze comenzile rapide de la telefonul de 
acasă și de la mobil. Și mai este și tasta de reapelare. O mai am 
și pe doamna asta din El Salvador, care vine o dată pe 
săptămână să facă lucrurile pe care nu le pot face singur. 
Vizitele ei fac parte dintre beneficiile mele de veteran. Imi 
programează întâlnirile, scrie cecuri în locul meu, toate chestiile 
astea. 

— Sunt și telefoane care se activează vocal, nu-i așa? întrebă 
Holiday. 

— Poate că da, dar nu vreau să mă cobor într-atât. Uite ce 
este, toate prostiile astea sunt frustrante, însă am văzut 
persoane care au probleme de sănătate mult mai mari decât 
mine. Mă duc periodic la control la spitalul veteranilor, și acolo 
sunt o grămadă de oameni cu boli mult mai grave decât a mea. 
Și mai tineri decât mine, de asemenea. 

— Ești destul de bine, spuse Holiday. 

— Comparativ cu alţii, sunt bine. 

Holiday își aprinse un Marlboro și suflă fumul pe deasupra 
mesei. Nu își mai făcea probleme să fumeze o ţigară de faţă cu 
Cook. În bar, fumul era deja gros, să-l tai cu cuțitul. 

— M-am simţit bine astăzi să mai lucrez puţin, spuse Cook. 

La fel se simţise și Holiday, numai că nu avea de gând să 
admită acest lucru de faţă cu Ramone. 

— Erai printre cei mai buni, spuse Ramone, arătând cu 
paharul de tărie înspre Cook. 

— Chiar eram cel mai bun, la vremea mea. Și asta nu este o 
laudă, ci un adevăr, zise Cook, și se aplecă în faţă. Dă-mi voie să 
te întreb ceva, Gus! Care este rata ta de rezolvare a cazurilor? 

— A mea? în jur de șaizeci și cinci la sută. 

— Asta e mai mare decât media departamentului, nu-i așa? 

— Astăzi, da. 

— Eu le rezolvam aproape nouăzeci la sută în anii mei cei mai 
buni, spuse Cook. Bineînţeles, nu ar mai fi un procentaj la fel de 
mare acum. Mi-am dat seama ce urma să se întâmple în 
momentul în care cocaina a lovit orașul în '86. Aș fi putut să mai 
lucrez câţiva ani, numai că m-am pensionat la scurt timp după 
asta. Și știi de ce? 

— Spune-mi! 


— Serviciul nu mai era cum fusese înainte. Federalii 
amenințau să oprească fondurile alocate orașului dacă poliţia nu 
avea de gând să dea drumul pe străzi la mai mulţi polițiști și 
dacă nu făcea mai multe arestări legate de droguri. Numai că, 
știi, să arestezi oamenii vrând-nevrând din cauza drogurilor nu 
face decât să distrugă familiile și să întoarcă cetăţenii împotriva 
poliției. Și nu mă refer la infractori aici. Mă refer la cetăţenii care 
respectau legile, pentru că se pare că aproape toată lumea cu 
venituri scăzute din Washington avea măcar o rudă sau un 
prieten care fusese închis din cauza drogurilor. Pe vremuri, 
oamenii erau în relaţii bune cu poliţia. Acum, noi suntem 
dușmanii lor. Războiul drogurilor a minat poliția, dacă vreţi să 
știți părerea mea. Şi a făcut ca străzile să fie mai periculoase 
pentru polițiști. Din orice unghi ai privi lucrurile, tot nu sunt 
bune. 

— Când am început să lucrez la Omucideri, spuse Ramone, 
erau douăzeci de polițiști care lucrau la patru sute de crime pe 
an. Asta înseamnă douăzeci de cazuri pe an de polițist. Acum 
avem patruzeci și opt de polițiști în echipă, și fiecare lucrează la 
patru sau cinci crime pe an. Și rata de elucidare a cazurilor este 
mai scăzută decât atunci când am venit eu. 

— Nu mai există martori, spuse Holiday. Doar dacă victima 
este copil sau bătrân. Şi chiar și atunci, nu e sigur că va veni 
cineva să depună mărturie. 

— Nimeni nu mai vorbește acum cu polițiștii, zise Cook, 
bătând cu degetul în masă. Asta voiam să spun. Cartierele sunt 
sigure numai dacă oamenii care locuiesc acolo respectă legile. 

— S-a terminat, concluzionă Holiday. 

Bău îndelung din berea sa. Trase un fum din ţigară și o 
scutură în scrumieră. 

Mai comandară un rând exact la fel. Ramone începu să simtă 
alcoolul. Nu mai băuse atât de mult într-un bar de foarte multă 
vreme. 

— Monkey Jump, spuse Cook, în vreme ce se auzea o melodie 
instrumentală dată la volum ridicat din tonomatul Wurlitzer. 
Junior Walker și All-Stars. 

— Îmi place localul ăsta, zise Ramone, privind în jur la 
grupurile de vârste și stiluri diferite din încăpere. 

— Gus îi iubește pe toţi oamenii, spuse Holiday. 

— Taci din gură, Doc. 


— Un lucru e sigur; aici, la Leo's, poți să întâlneşti niște 
doamne drăguţe, zise Holiday. La uitaţi-vă la tipa aceea de 
acolo! 

O tânără veni dinspre hol și traversă barul. Era înaltă și 
conștientă de faptul că mulţi bărbaţi din bar erau cu ochii pe ea. 

— Nu m-aș da în lături de la una mică, rosti Holiday. 

— Frumos mod de a o spune, zise Ramone. 

— Nu sunt decât un bărbat căruia-i place bomboana lui. Nu e 
nimic rău în asta. 

Ramone bău din bere mai mult de jumătate. 

— Care-i treaba, Giuseppe, te-am jignit cu ceva? Sau nu crezi 
că o „femeie de culoare" ar dori să fie cu un bărbat ca mine? 

Ramone se uită în altă parte. 

— Gus este căsătorit cu o „soră”%, ţi-a spus asta? îl informă 
Holiday pe Cook. 

— Mai taci, Holiday, spuse Ramone pe un ton obosit și 
neameninţător. 

— Ce spuneai, că s-a căsătorit cu soră-ta? întrebă Cook, 
încercând să împrăștie atmosfera brusc îngheţată. 

— Sora mea a murit, spuse Holiday. A murit de leucemie când 
avea unsprezece ani. 

— E o poantă, îi zise Ramone lui Cook. Mi-a făcut-o și mie pe 
vremuri. Și nu a fost amuzantă nici atunci. 

— Nu glumesc, spuse Holiday. 

Ramone și Cook așteptară să continue, dar acesta nu mai 
spuse nimic. 

— Deci ești însurat cu o negresă, Gus? întrebă Cook, după ce- 
și drese glasul. 

— Așa era ultima dată când am verificat. 

— Și cum merge? 

— Cred că o să mă păstreze. 

— Nu au fost niciun fel de probleme? întrebă Holiday. 

— Câteva, spuse Ramone. 

— Numai câteva? întrebă Holiday. Se zvonea că ai fi avut 
niște - cum se cheamă astea - niște probleme legate de 
fidelitate cu ceva timp în urmă. 

— La naiba cu zvonurile tale! Cine ţi-a spus asta, prietenul tău 
Ramirez? 


> Sister (soră) este un termen utilizat pentru a denumi o negresă. 
(n.tr.) 


— Nu-mi amintesc. Se poate să fi fost el. Era doar un zvon 
care circula peste tot. 

— Pe naiba! 

— Johnny spunea că te-ai dus pe la el astăzi, la academie. 

— Da, l-am întâlnit acolo. Ramirez purta centura lui roz. Îi 
învăţa pe recruți cum să blocheze un pumn. Tinuta corectă și 
alte chestii din astea. Altul care s-a ridicat până a ajuns la fund. 

— Vrei să spui ca mine. 

— N-am spus asta. 

— Ai putea să mai lucrezi încă douăzeci de ani, și tot n-o să fii 
vreodată polițistul care am fost eu! 

— Nu ar trebui să mai bei atât de mult, Doc. Ti se umple gura 
cu rahat când faci asta. 

— Dar tu ce scuză ai? 

— Trebuie să mă ușurez, spuse Ramone și se ridică de pe 
scaun. 

Se duse înspre hol. 

Cook îi privise și ascultase modul în care își pasaseră replicile 
de la unul la altul printre zâmbetele forțate și maxilarele 
încleștate. lar acum Holiday se relaxase, ţinând lejer în mână 
sticla de bere. 

— Te-ai purtat destul de urât cu el, spuse Cook. 

— Are pielea groasă, rezistă. 

— O cunoşti pe soția lui? 

— Am întâlnit-o cu mai mult timp în urmă. A lucrat în poliţie 
pentru o vreme. O femeie frumoasă. Deșteaptă. Am auzit că au 
și doi copii frumoși, de asemenea. 

— Și atunci care e problema? 

— Nu e nicio problemă. Îmi place doar să-l sâcâi. Individul s-a 
căsătorit cu o negresă și se crede Hubert H. Humphrey”? și altele 
de genul ăsta. 

— Dar nu el a deschis discuţia, ci tu. 

— Nu fac decât să mă amuz puţin pe socoteala lui, spuse 
Holiday. Asta-i tot. 

Ramone reveni, dar nu se mai așeză la masă, și nici nu se mai 
atinse de ceea ce rămăsese din bere sau din păhărelul cu tărie. 
Își scoase portofelul și lăsă pe masă douăzeci și cinci de dolari. 

— Ăştia ar trebui să acopere consumaţia mea, aprecie 
Ramone. Eu am plecat. 


56 A] treizeci și optulea vicepreședinte al SUA (n.tr.) 


— Am o curiozitate, spuse Cook. Nu ai spus până acum dacă 
ai vreun suspect. 

— Nu prea știu multe în momentul de faţă, răspunse Ramone. 
Ăsta este adevărul adevărat. Dar voi aţi terminat cu asta, nu-i 
așa? 

Holiday și Cook încuviinţară din cap fără convingere. Cu greu 
puteai numi asta o promisiune. 

— Mi-a făcut plăcere să petrec ceva timp cu dumneata, 
inspectore! îi spuse Ramone lui Cook, întinzându-se să dea 
mâna cu el. 

— Și mie la fel! 

Holiday întinse și el mâna, iar Ramone dădu mâna și cu el. 

— La revedere, Gus! 

— La revedere, Doc! 

ÎI priviră cum iese din bar, cu o ușoară ezitare în mers. 

— Ştie mai multe decât crede că știe, spuse Cook. Numai că 
încă nu și-a dat seama. 

— Oricum, nu m-ar deranja să-l întrec la chestia asta, zise 
Holiday. 

— Ei bine, nici noi nu am spus cu exactitate că nu ne vom mai 
implica. 

— Ce, a întrebat ceva? Eu doar dădeam din cap în ritmul 
muzicii. 

— Și eu la fel. 

— Mai vrei o bere? 

— Nu, îmi cunosc limitele, spuse Cook, uitându-se la aceeași 
femeie pe care o remarcase Holiday mai devreme și care acum 
discuta cu un bărbat de la bar. Dar tu du-te și-ți mai ia una. Eu o 
să stau aici și o să visez. 


Ramone o luă pe niște străzi mai dosnice ca să ajungă acasă. 
Conduse mașina puţin cam nechibzuit, luând curbele abrupt, 
mergând cu viteză mult prea mare. Unii erau mai prudenţi după 
ce își băgau câteva beri și tărie în sistem, dar Ramone devenea 
întotdeauna agresiv și neglijent după consumul de alcool. La 
naiba, n-avea decât să-l oprească un poliţist cu mașina lui, o să-i 
arate legitimaţia și o să plece. 

Ramone nu era supărat pe Holiday. Comentariile despre soţia 
sa fuseseră ciudate și de prost gust, dar nu fuseseră 
direcționate către Regina. Mai degrabă insinuase că Ramone se 


căsătorise cu o negresă pentru a dovedi ceva într-un fel sau 
altul. Ceea ce nu era decât o afirmaţie foarte deplasată. Se 
îndrăgostise întâmplător de Regina. Fuseseră norocoși în ceea 
ce privea compatibilitatea lor, ca orice cuplu care se înțelegea 
bine, și mariajul lor supravieţuise. Ramone nici măcar nu se 
gândise în ultima vreme prea profund la diferenţele de culoare, 
și mai ales nu după ce i se născuseră copiii. Diego și Alana 
ștersesem orice avea de-a face cu acest lucru. Asta nu însemna 
că Ramone „nu vedea diferenţele de culoare”, afirmaţie ridicolă 
pe care simțeau nevoia să o facă unii albi. Numai că el nu 
remarca asta la propriii copii. Cu excepţia faptului, desigur, că 
observa cât de frumoși erau amândoi în pielea lor. 

Era adevărat că pe la sfârșitul anilor 1980, când se 
căsătoriseră, intraseră într-un fel de negativism la întâlnirile de 
sărbători și de prin oraș. După scurtă vreme, Ramone și Regina 
fuseseră de acord să-i evite pe membrii familiei și pe așa-numiții 
prieteni care emanau astfel de vibrații, niciunul dintre ei 
neavând dorinţa de a ajunge la acel nivel, sau de a-i „înţelege” 
pe oamenii care încă mai erau așa. Nu că ei doi ar fi fost 
perfecţi. Ramone admitea de bunăvoie că mai avea rămășițe de 
prejudecăţi rasiale în interiorul său, care nu vor dispărea 
niciodată, la fel ca și Regina. Ei erau produsele educaţiei pe care 
o primiseră și ai vremurilor lor. Însă mai știau și că generaţia 
care urma va fi mult mai eliberată de aceste prejudecăți, și 
datorită acestui lucru era foarte posibil ca familia lor să fie 
puternică și frumoasă. Şi, după cum se părea, așa și era. Lui 
Ramone i se întâmpla rar în zona Washingtonului să surprindă 
pe cineva că se uită lung la el când era în oraș cu soţia și cu 
copiii lui. Și când acest lucru se întâmpla totuși, nu se gândea 
imediat la faptul că familia sa era remarcată din cauza 
diferenţelor de culoare. Primul lui gând era „Am prohabul 
descheiat?” sau „Mi-a rămas ceva între dinţi?” Asta nu însemna 
că propriii copii nu vor avea de înfruntat rasismul în lume. Vedea 
dovezi ale acestui lucru în fiecare an, din păcate. Era dificil 
pentru el să stea cu mâinile în sân când fiul său era tratat 
jignitor din cauza culorii sale sau din cauza felului în care se 
îmbrăca. Şi ce ar fi putut să facă, să-l pună la zid pe fiecare 
vânzător care-l dăduse afară pe fiul său din magazin sau să 
amenințe fiecare poliţist care încercase să-l prindă pe Diego cu 
ceva? Trebuia să te gândești bine înainte de a face ceva, altfel 


nu puteai decât să înnebunești din cauza furiei. Ramone nu 
încerca să dovedească nimic. Era și așa destul de dificil chiar și 
numai să treacă de fiecare zi în parte. 

Opri la un stop din faţa casei sale. Volvo-ul Reginei era parcat 
pe alee, și ea lăsase lumina aprinsă atât pe verandă, cât și pe 
holul de la etaj. Alana dormea mai bine dacă știa că era aprinsă 
lumina. Se uită la fereastra de la camera lui Diego, unde se 
vedea lumina aprinsă. Probabil că încă mai era treaz, stând 
întins în pat, cu căștile la urechi, ascultând muzică. Poate se 
gândea la vreo fată pe care o plăcea, sau visa cu ochii deschiși 
cum prindea o minge pe teren în timp ce numărătoarea se 
grăbea către finalul jocului. Totul era bine. 

Stătea în spatele volanului SUV-ului. Era aproape beat și mai 
confuz ca niciodată în privinţa morţii lui Așa. Văzuse ceva în ziua 
aceea, sau auzise ceva la un interogatoriu. Era ceva care îi 
făcea cu ochiul ca o femeie care flirta. Acum Ramone aștepta 
să-i simtă sărutarea. Îi sună telefonul mobil. Citi numele de pe 
afișaj, îl deschise și îl duse la ureche. 

— Ce s-a întâmplat, Rhonda? 

— Am o veste, Gus. Ştii de testul acela balistic pe care l-am 
propus? 

— Da, spune! 

— Urmele de pe gloanţele recuperate din trupurile lui Asa 
Johnson și Jamal White se potrivesc. 

— Vrei să spui... 

— Da, spuse Rhonda. Aparţin aceleiași arme. 

Cinci minute mai târziu, Ramone intră în casă. Își încuie 
legitimaţia și pistolul, urcă scările, îi verifică pe Alana și pe 
Diego, și pe urmă se duse în dormitor, încuind ușa în urma lui. 
Se duse la baie, se dăți cu apă de gură, se spălă pe dinţi și 
înghiţi două aspirine. Reîntors în dormitor, se împiedică în timp 
ce-și dădu jos pantalonii și o auzi pe Regina cum respiră 
profund, adormită. Işi scoase și boxerii și îi lăsă pe podea. Stinse 
veioza și se strecură gol în așternuturi. Se lipi de Regina și o 
sărută după ureche, apoi, prin întuneric, o sărută pe gât. 

— Unde ai fost, Gus? 

— Într-un loc numit Leo's. 

— Eşti beat? 

— Puțin. 

Ramone își strecură mâna pe sub elasticul de la pantalonii de 


pijama ai Reginei. Ea nu i se opuse. El începu să o mângâie, și 
ea îi duse mâna spre un loc mai potrivit, iar când el îl găsi, ea 
scoase un sunet ușor, și își deschise gura. Ramone o sărută pe 
buzele ei frumoase. Ea își scoase pantalonii și îi împinse într-o 
parte. El se ridică într-un cot, stând cu faţa la ea, iar ea îl atinse 
cu mâna și îl frecă de coapsa ei, și în timp ce se răsucea spre el, 
îi presă penisul pe abdomenul ei plat și cald. 

— Îţi amintești de mine? o întrebă Ramone. 

— Mi se pare că te cunosc de undeva după pipăit. 

In noaptea aceea făcură dragoste cu foarte mare intensitate. 


Capitolul 26 


În dimineaţa următoare, birourile VEB zumzăiau de activitate. 
Două victime fuseseră găsite peste noapte, și se discuta despre 
sarcinile care trebuiau îndeplinite și despre perechile care 
urmau să lucreze împreună. De asemenea, era vineri, așa că 
agenţii de poliţie se pregăteau pentru creșterea numărului de 
morți violente care apăreau de obicei în weekend. La aceasta se 
mai adăuga și faptul că era atât zi de salariu de la stat, cât și 
ziua în care se încasau alocaţiile, ceea ce în general însemna 
consum mai mare de alcool și de droguri seara, fapt care avea 
ca rezultat o creștere a ratei criminalităţii. 

Ramone, Bo Green și Bill Wilkins stăteau în picioare în jurul 
Rhondei Willis, așezată la birou ca o regină a albinelor. 

— De unde-ai știut? întrebă Wilkins. 

— N-am știut, spuse Rhonda. Am făcut o încercare și a ieșit 
așa, pur și simplu. 

— Nu prea văd ce legătură ar fi între Asa Johnson și Jamal 
White, spuse Ramone. Dominique Lyons avea un motiv în cazul 
uciderii lui White, dar de ce l-ar fi omorât pe Așa? 

Se gândiră cu toţii la asta, fără a înainta vreo ipoteză. Se 
uitară la ecranul de la monitorul Rhondei, pe urmă în sus, spre 
tavan. 

— Douăzeci și patru de ore între cele două crime, spuse 
Green. S-ar putea să fie vorba de doi ucigași diferiți. 

— Ca și cum pistolul ar fi trecut la altcineva, sau ar fi fost 
vândut, spuse Wilkins. 

— Sau a fost dat, rosti Green. Cel care l-a ucis pe Asa Johnson 
i l-a închiriat lui Lyons după aceea. 

— Se mai întâmplă, zise Wilkins. 

Ramone se uită la Rhonda. 

— Ei bine, trebuie să-l găsim pe domnul Lyons, indiferent de 
variantă, spuse Rhonda. Apoi se vor clarifica toate. 

— A mai apărut pe W Street? întrebă Ramone. 

— Nu s-a arătat încă la apartament. Nici Darcia. 

— Şi ce plan ţi-ai făcut pentru astăzi? 

— Am să o sun pe mama Darciei în Petworth. Să vedem dacă 
o poate speria pe fiică-sa sau să mă îndrume către ea. Nu știu, 
poate mă înfig puţin mai tare și în prietena Darciei, Shaylene. 
Numai să baţi tu la ușă așa cum știi, Gus! 


— În stilul de modă veche, spuse Wilkins. 

— Dar voi? întrebă Rhonda. 

— Bill va intra în calculatorul lui Așa, zise Ramone. Eu o să fiu 
prin cartier. Încă n-am terminat acolo. 

— Vrei să te însoțesc? o întrebă Bo Green pe Rhonda. 

— Întotdeauna îmi place să am pe cineva solid alături de 
mine, spuse Rhonda, arătând din cap spre silueta uriașă a lui 
Green. Îmi dă mai multă încredere. 

— Tinem legătura, spuse Ramone. 


Bill Wilkins și Ramone se despărțţiră în parcare, înțelegându-se 
să ţină legătura pe parcursul zilei. Ramone găsi un Taurus 
albastru despre care știa că mergea destul de bine, pe urmă se 
duse cu mașina până la un Starbucks de la intersecţia dintre 8th 
Street și Penn Street și își luă o cafea. Nu se simţea prea bine, și 
se gândi că poate cofeina îl va mai înzdrăveni puţin. O sună pe 
Cynthia Best, directoarea de la școala gimnazială a lui Așa, în 
drumul său spre periferie. 

— Ronald și Richard Spriggs, spuse Ramone. 

— Gemenii, confirmă Best. Îi cunosc bine. 

— Mă gândeam dacă nu aţi putea să-i scoateţi de la ore 
pentru câteva minute, dacă sunteţi de acord și dumneavoastră. 
Aș vrea să vorbesc cu ei, dacă se poate. 

— Aşteptaţi o clipă, spuse directoarea Best, care îl lăsă să 
aștepte puţin. Se pare că și-au prelungit weekendul, zise ea 
când reveni. 

— Sunt bolnavi? 

— Nu știu. Am sunat-o pe mama lor la serviciu, când am văzut 
că nu au venit la prima oră, și am informat-o despre absenţa lor. 
Aceasta este procedura standard. Am ajuns la concluzia că este 
cea mai bună metodă contra chiulului. 

— Gemenii chiulesc des de la școală? 

— Nu i-aș descrie tocmai ca pe niște elevi model, domnule 
poliţist. 

— Știu unde locuiesc, dar nu am numărul de la apartamentul 
lor. Aţi putea să mi-l daţi? 

— Vă fac legătura cu cineva care cunoaște aceste detalii. 

Gemenii Spriggs locuiau pe 9th Street, între Peabody și 
Missouri, într-un bloc dintr-un complex de mai multe clădiri 
construite din cărămidă, înconjurate de un gard de metal negru, 


cu partea de sus prevăzută cu ţepi ascuţiţi. Pe partea cealaltă a 
străzii se afla o altă grădină a comunităţii, iar în zare se vedea 
fostul liceu Paul Junior High, acum o școală de cartier care încă îi 
purta numele. Un turn de radio asemănător cu Turnul Eiffel, în 
spatele Secţiei de poliţie 4 a orașului, și încă unul mai mic 
alături, pe aceeași parte cu blocul, pe 9th Street, erau punctele 
de reper ale cartierului. 

Ramone găsi apartamentul familiei Spriggs și bătu la ușă. 
Ronald Spriggs deschise ușa, îmbrăcat cu un tricou cu un 
personaj desenat pe el din g/itter permanent, un individ cu o 
șapcă de baseball așezată cu cozorocul la spate, care ţinea în 
mână ceva care semăna cu un pistol cu laser. Mânecile fuseseră 
tăiate la umeri în fâșii subţiri, împletite strâns, care se terminau 
la capete cu niște biluţe minuscule, asemănătoare cu 
ornamentele de la veioze. Ronald avea talent de pictor și ochi 
bun pentru design, iar Diego avea și el câteva dintre tricourile 
create de acesta. Ronald fusese cel care desenase logoul 
„Dago” de pe șepcile lui Diego. 

— Ce am făcut, domnule Gus? Am traversat necorespunzător, 
sau ce? 

— Nu ceva atât de grav. Voiam doar să vorbesc cu tine și cu 
fratele tău despre Așa. 

— Intraţi, îl invită Ronald. s 

Merseră de-a lungul holului. In sufragerie, storurile fuseseră 
trase, și aerul era stătut. Richard stătea pe o canapea uzată în 
lumina scăzută și juca Madden 2006 pe Xbox. Ramone 
recunoscu jocul, deoarece coloana lui sonoră se auzea adesea și 
la el acasă. 

— Richard, a venit domnul Gus. 

Richard Spriggs nu-și întoarse capul. 

— O clipă, spuse el, în timp ce degetele i se agitau cu 
dexteritate pe butoanele de control. 

— Pune-l pe pauză, îi ceru Ronald. Ca să pot să te ajung și eu 
din urmă și să te pedepsesc mai târziu. 

Richard continuă să joace. Programaseră un meci Broncos- 
Eagles. O versiune animată a lui Champ Bailey intercepta pasa 
lui Donovan Menabb către TO. 

— La naiba, spuse Richard. 

— Asta da, lovitură, făcu Ronald în bătaie de joc. 

— O să te fac bucăţi, Ronald! 


— Da? întrebă Ronald. Când? 

Richard puse jocul pe pauză, și ecranul monitorului deveni 
albastru. Ramone luă loc pe fotoliu, așezat cu faţa spre măsuţa 
pe care se aflau Xbox și butoanele de control, alături de o pungă 
de Doritos și de mai multe cutii deschise de suc. Ronald se 
așeză pe canapea alături de fratele său. Richard purta pantaloni 
trei sferturi deșiraţi în partea de jos. Ramone se gândi că 
acestea erau alte creaţii de-ale lui Ronald. 

— Ce, amândoi aţi prins un virus, sau ce s-a întâmplat? îi 
întrebă Ramone. 

— O jumătate de zi, spuse Ronald. 

— Aveau ședințele acelea cu profesorii, replică Richard 
zâmbind. 

— V-au transferat la echipa contra chiulangiilor, domnule 
Gus? 

— Nu e departamentul meu. O s-o las pe mama voastră să se 
ocupe de acest lucru. 

— Era foarte ofticată după ce au sunat cei de la școală, spuse 
Ronald. 

— L-am spus că suntem bolnavi, spuse Richard. Cred că am 
mâncat ceva stricat, pentru că amândoi avem ceva la stomac. 

Ramone nu făcu decât să clatine din cap. li știa pe cei doi 
aproape de când se născuseră. Nu erau niște copii răi. Puteau să 
se controleze dacă erau nevoiţi, și nu erau implicaţi în violenţe, 
nici nu erau agresivi. Locuiau cu mama lor, care era foarte 
ocupată, având o slujbă cu normă întreagă și una cu jumătate 
de normă, muncind pentru a-i întreţine și pentru a le cumpăra și 
lor obiectele electronice, jocurile și chestiile cu etichete de firmă 
pe care le aveau alți băieţi. Era o adevărată luptă să câștige 
banii cu care să poată cumpăra produse Nike, North Face și 
Lacoste pentru fiii ei, și asta o ţinea departe de casă, și încă și 
mai departe de vieţile lor. Ramone și Regina, capabili să facă 
aceleași greșeli ca oricare alţii, simțeau imboldul de a face 
același lucru pentru copiii lor, și deseori acționau în același mod, 
știind totuși că nu era bine. 

In absenţa mamei lor și în absenţa completă a unui tată, 
gemenii Spriggs erau pe punctul de a da de bucluc. Acţiunile lor 
nu erau diferite sau mai grave, erau furturi minore și mici acte 
de vandalism pe care Ramone și prietenii lui le comiteau și ei 
când erau de vârsta lor. Erau băieţi cu adrenalină, pe care o 


consumau într-un mod eronat. 

Gemenii Spriggs știau multe lucruri, deoarece își petreceau o 
mare parte a timpului afară, pe stradă. Când bicicleta lui Diego 
le fusese furată din curte, Ramone se dusese la Ronald și 
Richard, care i-o aduseseră înapoi în aceeași noapte, fără niciun 
comentariu. Ramone nu-i întrebase cum reușiseră să recupereze 
bicicleta, și nici nu uitase ce făcuseră. In iarna care trecuse, 
Richard și Ronald fuseseră luaţi la Secţia de poliție 4D pentru că 
șterpeleau obiectele de pe verandele oamenilor din casele 
învecinate. Ramone se dusese acolo împreună cu mama lor și-i 
scosese fără alte consecinţe. Era îngrijorat din pricina lor, dar 
numai la modul pasiv, pentru că nu erau fiii lui. Richard, căruia îi 
lipsea motivaţia și îndrumarea, era cel care va intra probabil în 
ape mai tulburi pe măsură ce treceau anii. Ar fi fost păcat ca 
Ronald, care avea abilităţile cu care putea să facă ceva special 
cu viaţa lui, să-l urmeze pe Richard din loialitate, sau din cauza 
legăturilor de sânge. 

— Deci, despre Așa, reluă Ramone. 

— Nu știm nimic despre Așa, spuse Ronald. Ne pare rău de 
ceea ce i s-a întâmplat și toate astea, dar știți... 

— Voi doi ieșeaţi cu el, nu-i așa? 

— Nu prea, în ultima vreme. 

— De ce nu? întrebă Ramone. S-a întâmplat ceva între voi? 

— Nu neapărat, spuse Ronald. 

— Şi atunci de ce nu aţi mai ieșit împreună? 

Ronald și Richard schimbară priviri între ei. 

— De ce? întrebă Ramone. 

— Lui nu-i plăcea să facă ce ne plăcea nouă, spuse Ronald. 

— Cum ar fi să atacați niște bătrâne și să le luaţi portofelele? 

— N-am făcut niciodată așa ceva, zise Richard, cu un zâmbet 
jenat. 

— Vă ascult, spuse Ramone. 

— Mă refeream la chestiile obișnuite, cum ar fi jocul de 
baschet, spuse Ronald. Mersul la petreceri și la spectacolele de 
muzică. 

— leșitul cu fetele, completă Richard. 

— Oricum, nici taică-său nu-l lăsa pe Asa să iasă, spuse 
Ronald. Nu știu, pur și simplu nu l-am mai văzut ieșind pe 
nicăieri. 

— Şi mai ce? întrebă Ramone. 


Richard, cel mai încrezător în el însuși dintre cei doi, plescăi 
din limbă. 

— S-a blegit, zise el după aceea. 

— In ce sens? 

— S-a schimbat faţă de cum era. Asa a devenit preocupat 
numai de cărți și de rahaturi din astea. 

— Şi credeţi că este ceva rău în asta? întrebă Ramone. 

— Spun doar că eu nu am de gând să-mi petrec toată vremea 
la bibliotecă. 

— De fapt, avea o carte cu el și în ziua în care l-am văzut, 
spuse Ronald. 

— În care zi? întrebă Ramone. 

— În ziua în care a fost omorât. Eu și cu Richard ne duceam 
spre casă. Tocmai jucaserăm baschet cu Diego și cu Shaka. 

— Unde eraţi, mai exact? 

— Eram cu vreo două străzi în spate la Coolidge. Cred că 
eram pe Underwood. 

— Şi în ce direcţie se îndrepta Așa? 

— Se ducea înspre Piney Branch Road. 

— Și aţi vorbit cu el? 

Ronald se gândi puţin înainte de a răspunde. 

— l-am spus „salut”, dar el a trecut mai departe. L-am 
întrebat: „Unde te duci, frate?” Mi-a răspuns, dar fără să se 
oprească. 

— Şi ce a răspuns? întrebă Ramone. 

— A spus doar că la monumentul Lincoln-Kennedy. 

— Memorialul Lincoln? 

— Monumentul, spuse Ronald. 

— Ai văzut titlul cărţii pe care o avea cu el? întrebă Ramone. 

— Nu, zise Ronald, clătinând din cap. 

— Nu avea niciun titlu, prostule, spuse Richard. 

— Ce-ai spus? întrebă Ramone. 

— Cartea nu avea niciun cuvânt pe copertă, spuse Richard. 
Îmi amintesc, pentru că m-am gândit că era o carte al naibii de 
ciudată. 

„Era un jurnal”, se gândi Ramone. 

— Să nu-i spui mamei că ne jucam pe Xbox, spuse Ronald. 

— Noi i-am spus că o să învăţăm, adăugă Richard. 

— Nu ar trebui s-o minţiţi pe mama voastră, zise Ramone. 
Este o femeie de treabă. 


— Știu, spuse Ronald. Numai că dacă îi spuneam adevărul, că 
nu aveam chef să ne ducem azi la școală, s-ar fi supărat. 

— Nu-mi doresc să capăt o mamă de bătaie, zise Richard. 

Ronald arătă din cap înspre partea de jos a hainei de la 
uniforma lui Ramone. 

— Astăzi aveţi Glockul cu dumneavoastră? 

Ramone încuviinţă din cap. 

— Are ceva forță, nu-i așa? spuse Ronald și zâmbi. 

— Sper să vă simţiţi mai bine, replică Ramone, punându-și 
cartea de vizită pe masă în timp ce se ridica în picioare. 
Odihniţi-vă și voi puţin! 

Când ajunse în stradă, Ramone porni mașina și se îndreptă 
înspre casa lui Terrance Johnson, cu intenţia de a se întâlni 
acolo cu Bill Wilkins, care acum era probabil băgat până peste 
cap în calculatorul lui Așa. Indreptându-se spre est, pe Peabody, 
primi un telefon pe mobil. 

— Regina! 

— Gus... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Să nu te superi! 

— Spune-mi ce s-a întâmplat! 

Diego a fost suspendat de la școală. 

— lar??? 

— Chestia aceea în legătură cu prietenul lui, Toby, și bătaia la 
care a participat. Domnul Guy a spus că a fost un martor 
necooperant și a înșirat niște aiureli despre insubordonare. 

— Prostii! 

— De asemenea, domnul Guy a menţionat și faptul că 
directoarea are să ne pună niște întrebări în legătură cu zona în 
care locuim. 

— Bănuiesc că au aflat că locuim în Washington. 

— Mă rog. Mă duc acum să-l iau pe Diego. Am vorbit cu el la 
telefon, și este supărat. Cred că am să încerc să vorbesc cu 
directoarea când ajung acolo. 

— Du-te numai și ia-l de la școală, spuse Ramone. Mă duc eu 
să vorbesc cu directoarea. 

— Ar trebui să te mai calmezi un pic înainte să năpustești 
acolo! 

— la-l pe Diego! repetă Ramone. Te sun eu mai târziu! 
Ramone parcă mașina și îl sună pe mobil pe Bill 


Wilkins, care se afla la familia Johnson. 

— Bill, aici Gus. Nu am cum să ajung acolo chiar acum. 

— Am intrat în istoricul fișierelor lui Așa, spuse Wilkins, cu 
vocea coborâtă. Este aici ceva ce artrebui să vezi! 

— 0 să văd când ajung acolo. Între timp, ai auzit de 
monumentul Lincoln? 

— Nu. 

— Vezi dacă nu găsești ceva pe acolo referitor la asta. 

— Bine, dar, Gus... 

— Vorbim mai târziu, spuse Ramone. 

Se îndreptă cu mașina spre Maryland. 


Capitolul 27 


Rhonda Willis și Bo Green stăteau în sufrageria unei case 
frumos întreţinute de pe Quincy Street, din zona Petwortb din 
nord-vest. Aveau cești de cafea așezate în faţa lor, pe o masă în 
stilul franțuzesc provensal. Casa era curată, și mobilierul era 
ales cu atenţie și cu bun-gust. Nu părea să fie casa unei fete 
care dansa la Twilight și se întovărășea cu un ucigaș, însă aici 
era locul în care fusese crescută Darcia Johnson. 

Mama ei, Virginia Johnson, stătea așezată pe canapea. Era o 
femeie atrăgătoare, cu pielea deschisă la culoare și puţin 
pistruiată, îmbrăcată cu gust și corespunzător vârstei sale. Un 
băieţel de unsprezece luni îi stătea în poală, scoțând sunete de 
încântare. Acesta zâmbea înspre Bo Green, care se strâmba la 
el. 

— Ce a făcut, domnilor polițiști? întrebă Virginia. 

— Încercăm să vorbim cu un prieten de-al ei, spuse Rhonda. 
Dominique Lyons. 

— L-am cunoscut, spuse Virginia. Despre ce vreţi să discutaţi 
cu el? 

— Este ceva în legătură cu anchetarea unei crime. 

— Fiica mea este suspectă într-o crimă? 

— De data asta nu, spuse Green. 


Așezat pe un scăunel, arăta ca un elefant care se hotărâse să 
se așeze într-un magazin de porţelanuri. 

— Știm că Darcia și Dominique sunt împreună, spuse Rhonda. 
Am fost la apartamentul pe care-l împarte cu Shaylene Vaughn, 
în sud-est. Și știm unde lucrează Darcia. Numai că nu a mai 
apărut în aceste locuri în ultimele două zile. 

— Aveţi vești de la ea? întrebă Green. 

— A sunat aseară, spuse Virginia, în timp ce băieţelul o ţinea 
de deget. A întrebat de micuțul Isaiah, băieţelul de aici. Dar nu 
știu de unde suna. 

— Isaiah este al ei? 

— Da, este alei. 

— Dominique Lyons este tatăl lui? 

— Nu, un alt tânăr, care nu mai este cu ea. 

— Nu avem o adresă precisă a lui Lyons, spuse Green. Aveţi 
vreo idee unde stă? 


— Nu, îmi pare rău. 

Green se aplecă în față, își luă ceașca de cafea de pe 
farfurioară și luă o înghiţitură. Ceașca era pictată manual, 
delicată, și părea în pericol în mâna lui imensă. 

— Îmi pare rău că vă deranjăm cu acest lucru, zise Rhonda cu 
sinceritate și cu multă căldură. 

— Ne gândeam că am făcut totul așa cum ar fi trebuit, spuse 
Virginia Johnson. 

— Nu poţi decât să încerci. 

— Cartierul acesta se schimbă acum în mai bine, dar nu a fost 
așa mereu, după cum bine știți. Soţul meu a crescut aici, în 
Petworth, și s-a încăpățânat să rămână aici, până când se vor 
duce relele. El susţinea că doi părinţi puternici și grijulii ca noi, 
precum și implicarea noastră în cadrul bisericii vor fi suficiente 
ca să-i păzim pe copii de probleme. In cea mai mare parte, a 
avut dreptate. 

— Mai aveţi și alţi copii? 

— Încă trei, toţi mari. Toţi au făcut o facultate, toţi sunt la 
casa lor și se descurcă bine. Darcia este cea mai mică. Era 
prietenă bună cu fata aceea, Shaylene, încă din școala primară. 
Shaylene se droga și ducea o viață promiscuă încă de la 
treisprezece ani. Niciodată nu a făcut ceva bun. Să mă ierte 
Dumnezeu că spun acest lucru, pentru că în mare parte nu a 
fost vina ei. Nu s-a bucurat de o viață de familie. 

— Asta este un motiv, spuse Green. 

— Dar asta nu-i tot, replică Virginia. Poţi să stai cu ei tot 
timpul, să le oferi toată îndrumarea și iubirea de care au nevoie, 
și totuși ei tot se duc și sar pârleazul. 

— Darcia are o relaţie strânsă cu fiul ei? 

— Ţine la el foarte mult. Numai că nu e potrivită să-i fie 
mamă. Eu am o vechime de douăzeci și cinci de ani la stat și m- 
am putut pensiona mai devreme. Soţul meu are un serviciu 
foarte bun, așa că ne putem permite să ne descurcăm numai cu 
un salariu. Noi doi îl vom crește pe Isaiah. Doar dacă nu va mai 
interveni altceva. 

— Așa cum spuneam, Darcia nu este suspectă în această 
crimă, spuse Green. 

— Numai că va trebui să o chemăm la sediu, adăugă Rhonda. 
Este posibil să fi fost martoră. 

— Conduce mașina? întrebă Green. 


— Nu, Darcia nu și-a luat permis de conducere. 

— Atunci înseamnă că Dominique o duce cu mașina peste tot, 
spuse Rhonda. 

Aceasta nu era o întrebare. Rhonda Willis gândea cu voce 
tare. 

— Tânărul acela a omorât pe cineva? întrebă Virginia. 

Rhonda îi făcu semn lui Bo Green, sugerându-i să-i răspundă 
el Virginiei și să înceapă amândoi presiunile. 

— Este foarte posibil, răspunse Green. 

— Ar fi un pas important dacă am reuși să-l culegem pe 
Dominique Lyons de pe unde este și să-l îndepărtăm de fiica 
dumneavoastră. 

— Avem numărul ei de mobil, replică Green. 

— Numai că ea nu ne răspunde la telefon, spuse Rhonda. 

— Poate dacă ar crede că fiul ei e bolnav, sau ceva de genul 
ăsta... sugeră Green. 

— Ar fi destul de îngrijorată ca să treacă pe aici, zise Rhonda. 

— O s-o sun, spuse Virginia Johnson, luând o cârpă și 
ștergându-i lui Isaiah saliva de la gură. 

— Am aprecia acest lucru, spuse Rhonda. 

— Şi o să și vină, adăugă Virginia, privind-o acum pe Rhonda. 
Își iubește foarte mult copilașul. 


Ramone se afla în camera de așteptare de la școala 
gimnazială a fiului său din Montgomery County, așezat alături 
de un alt tată de culoare cam de vârsta lui. Ajunsese cu zece 
minute mai devreme și îi spusese secretarei că dorea să discute 
cu directoarea Brewster. Când i se spusese că avea nevoie de 
programare, Ramone îi arătase femeii legitimaţia, o informase 
că era tatăl lui Diego Ramone și îi spusese că va aștepta până 
va fi chemat. Femeia îl poftise să ia loc. 

Zece minute mai târziu, o femeie înaltă, în vârstă de aproape 
cincizeci de ani, ieși dintr-un hol care ducea spre birouri. Veni 
până în sala de așteptare, zâmbind, și se uită prin încăpere, 
ducându-se la individul de culoare și întinzându-i mâna. 

— Domnul Ramone? întrebă ea. 

— Eu sunt Gus Ramone. 

Ramone se ridică în picioare și dădu mâna cu ea. Doamna 
Brewster avea chipul prelung, lipsit de umor, cu aspect cabalin. 
Părea să aibă prea mulţi dinţi. Zâmbetul ei forţat se evaporă 


ușor, dar reuși să și-l readucă rapid pe chip. Ochii însă nu reușiră 
să-și revină. O întâlnise pe Regina de mai multe ori, dar nu se 
întâlnise niciodată cu Ramone. Era evident că se așteptase să 
fie și el de culoare. 

— Vă rog să veniţi cu mine, spuse doamna Brewster. 

Ramone o urmă. O privi din spate, din cauză că era șielun 
bărbat ca toţi bărbaţii, și observă că era slabă și că nu avea 
fund deloc. 

Domnul Guy era așezat pe unul dintre cele trei scaune care se 
aflau în biroul doamnei Brewster. Directorul adjunct ţinea o 
agendă strâns la piept. Spre deosebire de doamna Brewster, 
acesta avea un dos voluminos, iar burta și pieptul se asortau cu 
restul. 

— Guy Davis, se prezentă el, întinzându-i mâna lui Ramone. 

— Domnule Guy, spuse Ramone, utilizând special numele 
ridicol pe care Davis și-l alesese ca să fie strigat de către elevi. 

Dădu mâna cu domnul Guy și se așeză în faţa biroului 
doamnei Brewster. 

Doamna Brewster se așeză pe scaunul ei. Aruncă o privire 
spre ecranul de la monitorul calculatorului, nu se putu abţine să 
nu verifice ceva și făcu un clic cu mouse-ul, pe urmă îl privi pe 
Ramone. 

— Ei bine, domnule Ramone. 

— Poliţist Ramone. 

— Domnule poliţist, mă bucur că aţi venit pe aici. Ni s-a adus 
la cunoștință ceva, și chiar aveam de gând să vă chemăm să 
discutăm. Acum e momentul potrivit. 

— Mai întâi aș dori să discutăm despre fiul meu, spuse 
Ramone. Aș dori să aflu de ce a fost suspendat astăzi. 

— ÎI voi lăsa pe domnul Guy să vă explice. 

— Recent a avut loc un incident, interveni domnul Guy, între 
un elev, Toby Morrison, și un alt elev. 

— Vreţi să spuneţi că s-au bătut, spuse Ramone. Cunosc 
acest lucru. 

— Avem motive să credem că fiul dumneavoastră a fost și el 
martor. 

— Cum aţi ajuns la această concluzie? 

— Am întrebat mai mulţi elevi, spuse domnul Guy. Am făcut o 
investigaţie. 

— O investigaţie? întrebă Ramone, zâmbindu-i domnului Guy 


subţire și cu înţeles. 

— Da, spuse domnul Guy, privind la agenda sa. L-am chemat 
pe Diego să discutăm evenimentele care s-au întâmplat, iar el a 
refuzat să-mi răspundă la întrebări. 

— Ajutaţi-mă să înţeleg acest lucru, zise Ramone. Diego a fost 
martor la o bătaie pe terenul școlii, care înţeleg că a avut loc 
între doi băieţi. Nimeni nu a ţinut partea unuia sau a altuia, sau 
altceva de genul acesta, nu-i așa? 

— In esenţă cam așa este situaţia. Numai că cel de-al doilea 
băiat a fost rănit în timpul altercaţiei. 

— Şi ce anume a făcut Diego rău în toată povestea aceasta? 

— Ei bine, spuse doamna Brewster, în primul rând nu a făcut 
nimic. Ar fi putut să iasă în faţă și să oprească bătaia, în schimb 
el a ales să stea și să o privească. 

— Şi îl suspendaţi pentru că nu a acţionat? 

— In esenţă, da, replică doamna Brewster. Aceasta, plus 
neascultarea. 

— A refuzat să-mi răspundă la întrebări în cursul investigaţiei, 
spuse domnul Guy. 

— La naiba! exclamă Ramone, simțind cum i se încinge faţa. 

— O să vă rog să vă abţineţi de la acest gen de limbaj, îi ceru 
doamna Brewster, cu degetele încrucișate și mâinile sprijinite pe 
birou. 

Ramone expiră încet. 

— Diego ne-ar fi putut ajuta să rezolvăm această chestiune, 
spuse domnul Guy. In schimb, el a împiedicat eforturile noastre 
de a rezolva acest incident. 

— Ştiţi ceva? spuse Ramone. Mă bucur că fiul meu nu v-a 
răspuns la întrebări! 

Doamna Brewster clipi rapid, un tic nervos pe care reușise, 
până acum, să și-l ţină sub control. 

— Desigur, dumneavoastră mai mult ca oricare altcineva ar 
trebui să înțelegeţi importanţa cooperării în probleme de acest 
gen. 

— Aceasta nu este o crimă. Băieţii se mai bat. Se testează 
unul pe celălalt și află lucruri despre ei înșiși pe care le poartă 
cu ei tot restul vieţii lor. Şi nu a fost o situaţie în care numai 
unul s-a luat de celălalt, și în afară de asta, nimeni nu a fost 
rănit grav. 

— Băiatul a primit un pumn în faţă, spuse domnul Guy. 


— Aceasta este una dintre modalităţile de a pierde o luptă, 
replică Ramone. 

— Observ că privim această problemă din perspective cu totul 
diferite, zise doamna Brewster. 

— Eu nu mi-am educat fiul ca să-și toarne prietenii, spuse 
Ramone, uitându-se la doamna Brewster, neadresându-se în 
mod deliberat domnului Guy. Acum Toby Morrison va ști ce fel 
de prieten are în Diego și îl va susţine la rândul lui întotdeauna. 
lar Diego va avea respectul tuturor pe stradă. Acest lucru este 
mai important pentru mine și pentru fiul meu decât regulile 
voastre. 

— Diego protejează un copil periculos, spuse doamna 
Brewster. 

— Cum adică? 

— Toby Morrison este un tânăr periculos. 

„Acum știu ce vreţi să faceţi”, gândi Ramone. i 

— Este un tânăr aur, doamnă Brewster, replică Ramone. || 
cunosc pe Toby. Joacă în echipa de fotbal în care este și fiul 
meu. A fost de mai multe ori la noi în casă și este bine-venit 
acolo. Dacă nu cunoașteţi diferenţa dintre periculos și dur... 

— Cu siguranţă că știu diferenţa! 

— Sunt doar puţin curios, spuse Ramone. Sunt convins că 
sunt și copii albi care s-au mai bătut din când în când. Vi s-a mai 
întâmplat să staţi în acest birou și să-i descrieţi pe acei copii ca 
fiind periculoși? 

— Vă rog, spuse doamna Brewster cu o mișcare ușoară din 
mână; avea un zâmbet lipsit de veselie și răutăcios. Sunt 
directoarea acestei școli, care este mai mult de cincizeci la sută 
formată din americani africani și hispanici. Credeţi că aș fi ajuns 
în această funcţie dacă nu aș fi avut simpatie și înțelegere față 
de studenții minoritari? 

— În mod evident, au făcut o greșeală, spuse Ramone. Îi 
diferenţiaţi pe acești copii prin rezultatele școlare. Vedeţi 
culoarea lor și vedeţi numai probleme la ei, dar niciodată nu le 
vedeţi și potenţialul. Curând aceasta va deveni o profeție care 
se va îndeplini de la sine. Și faptul că un om de culoare vă 
rezolvă treburile astea dubioase nu vă scuză în niciun fel. 

— Vă rog, domnule! spuse domnul Guy. 

— Vorbesc cu doamna Brewster, replică Ramone. Nu cu 
dumneavoastră. 


— Nu trebuie să accept așa ceva, spuse domnul Guy. 

— Nu? întrebă Ramone. Și ce-o să faceţi? 

— În orice caz, zise doamna Brewster, controlându-se încă, 
toate astea-s vorbe. În cursul anchetei domnului Guy, un elev 
ne-a informat că dumneavoastră și familia dumneavoastră nu 
locuiţi în Montgomery County, ci în Washington. 

— Doriţi să vă arăt actele casei mele din Silver Spring? 

— Actele casei nu constituie nicio dovadă pentru noi, dacă 
dumneavoastră nu locuiţi de fapt în acea casă, domnule poliţist. 
Dumneavoastră și familia locuiţi pe Rittenhouse Street din nord- 
vest, avem confirmarea acestui lucru. De fapt, Diego urmează 
ilegal cursurile acestei școli. Mă tem că va trebui să punem 
capăt înscrierii lui la această școală, și asta chiar imediat. 

— ÎI daţi afară? 

— Nu va mai fi înscris. Dacă doriţi să faceţi apel... 

— Nu prea cred. Nu doresc să mai rămână aici. 

— Atunci conversaţia noastră a luat sfârșit. 

— Exact, spuse Ramone și se ridică de pe scaun. Nu-mi vine 
să cred că au pus o persoană ca dumneavoastră să aibă grijă de 
copii. 

— Sunt sigură că nu am nicio idee la ce vă referiţi. 

— Vă cred. Dar asta nu înseamnă că vă face mai potrivită 
pentru această funcţie. 

— La revedere, domnule poliţist! 

Domnul Guy se ridică. Ramone trecu pe lângă acesta, 
atingându-se de el în drumul spre ieșire, și părăsi biroul. Parcă 
avea arcuri la picioare. Știa că fusese agresiv și obraznic în mod 
inutil, dar nu-i părea rău absolut deloc. 


Ramone o sună pe Regina din parcare. Diego stătuse puţin 
acasă, își luase mingea de baschet și ieșise afară. Nu era 
nervos, spusese Regina. Doar tăcut. 

Ramone merse cu mașina spre Washington pe 3rd și Van 
Buren. Parcă, își lăsă haina de la uniformă în mașină, își slăbi 
nodul de la cravată și se duse spre terenul îngrădit de baschet. 
Diego făcea aruncări la coș, îmbrăcat cu un șort prea mare 
pentru el, un maiou și adidașii Exclusive. Se răsuci, mergând 
înapoi, apucă mingea și o puse la subsuoară. Ramone se opri la 
o distanţă de un metru și jumătate de el și își depărtă picioarele. 

— Știu, tată. Am făcut-o de oaie. 


— Nu am de gând să-ţi ţin o predică. Ai făcut o alegere și ai 
făcut ceea ce ai considerat că era mai bine. 

— Cât timp sunt suspendat? 

— Nu o să te mai întorci acolo niciodată, spuse Ramone. Au 
descoperit că ne-am folosit de adresa din Silver Spring ca să te 
înscriem la acea școală. 

— Și atunci unde o să mă duc? 

— Trebuie să vorbesc cu mama ta. Cred că te vom duce 
înapoi la fosta ta școală pentru restul anului școlar. Pe urmă, o 
să mai vedem. 

— Îmi pare rău, tată. 

— Nu-i nicio problemă. 

Diego se uită de-a lungul străzii. 

— Toate, săptămâna asta... 

— Hai, vino aici! 

Diego dădu drumul la minge și se duse în braţele tatălui său. 
Ramone îl strânse la piept. Simţi mirosul de transpiraţie al lui 
Diego, deodorantul Axe cu care se dădea, șamponul acela ieftin 
pe care-l folosea. Îi simţi mușchii umerilor și ai spatelui și 
căldura lacrimilor. _ 

Diego se desfăcu din braţele lui Ramone. și șterse lacrimile și 
luă mingea în mână. 

— Vrei să jucăm? întrebă Diego. 

— M-ai prins în dezavantaj. Tu ești încălțat cu adidașii tăi de 
optzeci de dolari, iar eu sunt cu pantofi. 

— Ţi-e frică, nu-i așa? 

— Jucăm până la unsprezece, spuse Ramone. 

Diego luă mingea. Jocul era ca și terminat, odată cu primul 
pas pe care-l făcu. Ramone încercă să-l bată, dar nu reuși. Diego 
era un sportiv mai bun la paisprezece ani decât fusese Ramone 
vreodată în toată viaţa lui. 

— Te duci înapoi la lucru în halul ăsta? întrebă Diego, arătând 
din cap înspre petele de sudoare de pe cămașa lui Ramone. 

— Nu va observa nimeni. Femeile nu se mai uită la mine de 
vreo cinci ani. 

— Mama încă se mai uită. 

— Ocazional. 

— Pe cinci dolari că pot să arunc și să marchez de la nouă 
metri, spuse Diego. 

— Hai, să te văd! 


Diego aruncă la fix. Își îndoi braţele, își sărută bicepșii și-i 
zâmbi lui Ramone. 

„Asta-i fiul meu!” gândi Ramone. 

— Dar nu ai făcut-o cu spatele, spuse el. 

— Am să iau totuși cei cinci dolari. 

Ramone îi dădu banii. 

— Am plecat de aici. Astăzi am avut o zi lungă. 

— Te iubesc, tată! 

— Și eu te iubesc. Sun-o pe mama dacă te duci undeva, să-i 
spui unde ești. 

Ramone se duse spre mașină și se așeză la volan, înainte să 
bage cheia în contact, îl sună pe mobil Rhonda Willis. li aveau 
pe Dominique Lyons și pe Darcia Johnson închiși la VCB. 

— Vin imediat, spuse Ramone. 


Capitolul 28 


Mama Darciei Johnson o sunase pe fiica ei ca să-i spună că 
băieţelul ei avea febră și că respira cu dificultate. Poliţiștii care 
fuseseră chemaţi prin radio pentru ajutor nu avuseseră prea 
mult timp la dispoziție ca să ajungă acolo înaintea ei: în 
jumătate de oră, un Lexus Gaskins 430 negru apăruse pe 
Quincy Road și oprise în faţa casei familiei Johnson. Înăuntru, 
după ce-i zărise de la fereastra dormitorului de la etaj, Virginia 
Johnson o sunase pe Rhonda Willis, care stătea împreună cu Bo 
Green în Impala cafenie parcată mai sus pe stradă. Virginia îi 
spusese Rhondei că femeia care cobora din Lexus era fiica ei, 
Darcia, și, din ce-și putea da seama, cel care era la volanul 
mașinii, ușor de ţinut minte după codiţele sale împletite, era 
Dominique Lyons. În timp ce Rhonda asculta la telefon, îi făcuse 
semn lui Bo Green, care îi transmisese informaţiile prin radio 
inspectorului responsabil cu polițiștii. Green îi spusese 
inspectorului să pornească. 

Două mașini de poliţie blocaseră accesul dinspre vest și est 
spre Quincy Road, în timp ce alţi polițiști ieșiseră de pe aleea 
Warder Place cu pistoalele scoase, strigând la șoferul din Lexus 
să iasă din automobil cu mâinile la vedere. Acţiunea fusese 
zgomotoasă și rapidă, cu scopul de a șoca și de a dezamorsa 
complet orice situaţie neplăcută posibilă. Având în vedere 
antecedentele lui Lyons, Rhonda nu voise să-și asume niciun 
risc, mai ales dacă nu era necesar. 

Darcia Johnson se așezase imediat pe treptele casei părinţilor 
ei și își acoperise fața cu palmele. Dominique Lyons făcuse ce i 
se spusese și ieșise din mașină, cu mâinile ridicate. | se 
puseseră cătușe și fusese așezat pe bancheta din spate a unei 
mașini de poliție. Darcia, căreia i se puseseră și ei cătușe, 
fusese condusă înspre o altă mașină. Mașina Lexus fusese 
verificată cu atenţie. Nu se găsiseră arme de niciun fel. Nu 
găsiseră decât câteva grame de marijuana sub scaunul 
șoferului. 

Virginia Johnson ieșise din casă ţinându-l pe Isaiah în braţe. O 
privise pe fiica ei, care se afla în mașina de poliţie, și zărise 
teama și ura din ochii Darciei. Virginia o rugase pe Rhonda să o 
lase să vină și ea cu ei, iar Rhonda îi spusese că nu era nicio 
problemă. 


— Avem o cameră special amenajată pentru copii, spusese 
Rhonda. 

De fapt, chiar Rhonda fusese cea care iniţiase realizarea unei 
asemenea camere la sediul VEB. Ideea unei zone de așteptare 
pentru soţii, prietene, bunici și copii ale căror rude erau arestate 
sau interogate în legătură cu niște crime nu penetrase decât 
mintea câtorva dintre colegii ei bărbaţi. 

— O să-i spun soţului meu să vină acolo, spusese Virginia. 

— O să fie bine pentru fiica dumneavoastră în cele din urmă, 
o liniștise Rhonda. Aţi făcut ceea ce trebuia. 


Dan Holiday stătea în grădina comunităţii de pe Oglethorpe 
Street și fuma o ţigară. Urma să ia un client ceva mai târziu în 
ziua aceea și era îmbrăcat în costumul lui negru. Venise din 
cauză că știa că răspunsul pe care-l căuta se afla acolo. 

Scena crimei revenise la aspectul pe care-l avusese înainte de 
moartea lui Asa Johnson. Cineva strânsese banda galbenă și o 
aruncase pe undeva. Câţiva cetăţeni se aflau acolo, lucrând 
alene la grădinărit, dar mai ales socializând cu ceilalți, deoarece 
toamna sosise din plin la Washington, și legumele fuseseră 
culese, iar florile sau alte plante începuseră să se usuce. 

Holiday se duse la mașină. O plasase exact unde fusese 
parcată în timp ce aţipise și se trezise în noaptea în care 
descoperise cadavrul. Stătu în spatele volanului Lincolnului și își 
termină restul de ţigară Marlboro. Trase un fum, examină 
chiștocul dintre degetele sale și trase încă o dată înainte de a-i 
da un bobârnac în stradă. Privi fumul care se ridica din sfera 
aprinsă care aterizase pe asfalt. 

Holiday se uită în direcţia grădinii plină de steguleţe și araci, 
și cu pancartele cu titluri de cântece legate de plante și de 
botanică. Simţise fiorul acela rece care-l străbătuse și în ziua 
precedentă, pe când trecuse printre pancarte. „Let /t Grow”. 
Acestea erau cuvintele care-i veniseră în minte când mașina de 
patrulă trecuse pe lângă el, la un moment dat în cursul nopţii. 
Numai că la vremea respectivă el încă nu văzuse pancarta. 

Holiday își miji ochii, privind fără ţintă, gândindu-se la 
polițistul alb și la infractorul de pe scaunul din spate al mașinii. 
Apoi îl văzu pe fratele său, cântând la chitară, drogat, cu părul 
lung, cu mult timp în urmă, în pivniţa casei părinţilor lor din 
Chillum. 


— Naiba să mă ia! exclamă Holiday. 

Râse scurt, își scoase telefonul mobil, împreună cu cartea de 
vizită a lui Gus Ramone, și dădu un telefon. 

— Aici Ramone. 

— Gus, Holiday la telefon. 

— Da. 

— Auzi, omule, sunt la grădină. Pe Oglethorpe. Mi-am adus 
aminte de ceva. 

— Da, spune! zise Ramone. 

— Ştii mașina de patrulă, cea pe care am văzut-o atunci? 
Numărul mașinii era 461. Ca în „Ocean Boulevard””. 

Ramone nu comentă nimic. Încerca să-și aducă aminte de o 
anumită imagine. 

— Mi-a venit în minte din cauză că fratele meu a fost 
înnebunit după Clapton, spuse Holiday. 

— Asta-i fascinant, zise Ramone. 

— Ar trebui să fie destul de ușor să verifici situația mașinilor 
de patrulă, nu-i așa? Să vezi cine era pe numărul 461 la miezul 
noptii pe data respectivă. 

— Da, numai că sunt ocupat. Mă îndrept chiar acum spre VCB. 
Avem doi indivizi de interogat. 

— Dacă-mi dai numele tipului de pe patrulă, eu și T.C... 

— Dar voi nu sunteţi polițiști. 

— Polițistul acela ar putea fi un martor. O să vrei să vorbești 
cu el, nu-i așa? 

— Eu o să vorbesc cu el, replică Ramone, și nu voi. 

— Eu și Cook am putea, știi, să verificăm acest lucru. Dacă tu 
tot ești atât de ocupat... 

— Habar n-ai ce zi am avut, și încă nu s-a terminat! spuse 
Ramone. 

— Cu atât mai mult, zise Holiday. 

— Nu, spuse Ramone. 

— Dă-mi de știre, îi ceru Holiday și încheie convorbirea. 

Apoi ieși din mașină. Își mai aprinse o ţigară, gândindu-se: „O 
să mă sune și o să-mi dea ce am nevoie. Am văzut asta la el 
seara trecută, l-a părut rău de bătrân, și, adânc în sinea lui, știe 
că mi-a făcut un rău. Nu e un tip rău, în general, cam prea 
corect, dar asta nu-i o chestie îngrozitoare. N-o să mă ţină 
departe de afacerea asta, chiar dacă este împotriva 


5” „461 Ocean Boulevard“ - album al lui Eric Clapton (n.tr.) 


regulamentului”. 

Peste un sfert de oră, Ramone îl sună. 

— M-am mai gândit la asta, spuse Ramone. 

De fapt, își reamintise un lucru. Polițistul blond și ţanţoș din 
patrulă care venise la scena crimei se sprijinea de o mașină cu 
numărul 461 în momentul în care sosise Ramone. Și își amintise 
și numele de pe legitimațţia lui: G. Dunne. Numai că nu avea de 
gând să i-l dea lui Holiday. Doc și bătrânul acționau din pasiune 
și disperare. Pasiunea era întotdeauna un lucru pozitiv. Numai 
că disperarea lor era cea care-l îngrijora pe Ramone. 

— Şi? întrebă Holiday. 

— Aș fi nebun dacă ţi-aș oferi această informaţie. Nu voi face 
acest lucru niciodată! 

— Nici nu am nevoie de tine. O să-l găsesc în felul meu. 

— Fă-mi măcar o favoare și nu acţiona în niciun fel până când 
nu vorbești mai întâi cu mine. 

— Am priceput, spuse Holiday. 

— Vorbesc serios, Doc. 

— Am înţeles. 

— Asta include și ideea de a conduce propria ta investigaţie, 
preciză Ramone. Să pretinzi că ești ofițer de poliţie este o 
infracţiune gravă. 

— Nu-ţi face griji, Gus. Nu o să te pârăsc. 

— Eşti amuzant, Doc! 

— Îţi mulţumesc că m-ai sunat. 

Holiday apăsă tasta de încheiere a convorbirii. Apoi formă 
numărul lui T.C. Cook pe care-l reţinuse în memoria telefonului. 
Cook răspunse la al doilea apel. Holiday se gândi: „Bătrânul 
aștepta să-l sun”. 


T.C. Cook era așezat la masa din bucătăria sa și bea o ceașcă 
de cafea. Din spate, dinspre biroul său, putea auzi vocea de la 
dispecerat cu zgomotul specific, și răspunsul poliţistului de la 
patrulă care venea de pe site-ul de internet de pe calculatorul 
său. Deseori acesta era singurul sunet care se auzea în casa lui 
liniștită. Femeia pe care o trimiseseră cei de la Asociaţia 
Veteranilor, cea din El Salvador, mai tăcea unele zgomote pe 
acolo, mai aducea lucrurile la viaţă. Abia îi aștepta vizitele, 
numai că venea doar o singură dată pe săptămână. 

În cea mai mare parte a timpului, zilele lui erau lungi din 


cauza plictiselii. Se trezea devreme, citea cât putea din ziar, pe 
urmă își petrecea timpul în birou sau în atelierul din pivniţă, 
căutând să facă ceva. Işi aștepta poșta în jurul orei prânzului și 
petrecea mai mult timp decât era necesar pentru pregătirea 
mesei. Incerca să reziste, dar deseori ceda somnului de după- 
amiază. Incerca să nu se uite prea mult la televizor, deși era 
capabil să facă acest lucru fără prea mare frustrare. Numai că 
aceasta era o activitate pasivă, din care numai primea, nu și 
dăruia ceva. Cook era genul care întotdeauna trăise pentru 
ţelurile sale, iar acum nu mai avea niciunul. Nu i se slăbise 
mintea. Avea mai multe motive să fie nefericit decât majoritatea 
oamenilor, dar nu-și permitea să se lase pradă disperării. Nu 
prea avea o motivaţie să se dea dimineaţa jos din pat, dar făcea 
acest lucru în continuare și se îmbrăca înainte de micul dejun, la 
fel cum ar fi făcut orice om care urma să se ducă la serviciu. 

Să se implice în activităţile bisericii ar fi fost o opţiune, dar el 
nu prea era genul bisericos. Soţia lui fusese o baptistă devotată, 
o femeie cu o credință puternică. Urni polițiști se dedicau lui 
Dumnezeu, dar meseria lui și tot ceea ce-i fusese dat să vadă 
produseseră efectul opus asupra lui Cook. Acum, că era mai 
aproape de moarte, ar fi fost mai ușor și de înţeles dacă ar fi 
revenit la vechile obiceiuri cu mersul la biserică, dar s-ar fi simţit 
un ipocrit dacă ar fi făcut asta. Nu fusese un soț foarte atent, 
sau un soţ model, dar își iubise soția și îi fusese credincios, și 
dacă Dumnezeu exista, și dacă era într-adevăr bun, Cook 
considera că ar fi găsit de cuviinţă să-i aducă pe el și pe Willa 
din nou împreună, indiferent dacă el se ducea sau nu la slujbele 
de duminică. 

Cook se uită în cana de cafea goală. Doctorul îi spusese să 
bea doar o ceașcă pe zi, și asta numai dacă trebuia neapărat. 
Spusese că de la cofeină inima lui își mărea ritmul, iar Cook nu- 
și putea permite acest lucru. Și mai era și faptul că doctorul îi 
spusese că exista riscul foarte mare să mai facă un accident 
cerebral, și că acesta ar putea fi mult mai grav decât celălalt. 
După cum se părea, nici chiar dacă nu ar fi băut a doua ceașcă 
de cafea nu avea cum să prevină acest lucru. Sistemul lui 
circulator era fragil, așa îi spusese doctorul. „Nu, nu aș putea să 
vă spun cât va mai dura până la următorul eveniment. Ar putea 
să fie săptămâni, sau ar putea să fie ani. Toţi acei zeci de ani de 
fumat și de alimentaţie necorespunzătoare... Am vrea să putem 


face mai mult pentru dumneavoastră, domnule Cook. O altă 
operaţie ar fi prea riscantă, din nefericire. Continuaţi să duceţi o 
viață activă, dar cu grijă. Să vă luaţi medicamentele!” Și așa 
mai departe, aiureli peste aiureli. 

Cook se uită pe masa din bucătărie. Avea un fel de 
organizator cu două pastile în fiecare compartiment, separate 
pe zilele săptămânii. In acest fel nu avea cum să uite o zi, sau să 
uite că luase deja pastilele și să înghită din greșeală o doză 
dublă. Aceste lucruri erau obligatorii pentru el. Dacă va 
supravieţui următorului atac cerebral, va ajunge ca una dintre 
legumele acelea cu braţele și cu picioarele fără vlagă. Apoi, 
Asociaţia Veteranilor va trimite pe cineva să-i facă baie; să-i 
pună o baveţică în timpul mesei; va trimite o femeie imigrantă 
sărmană să-i șteargă fundul lui de bătrân. Mai curând își băga 
pistolul în gură, decât toate astea. Dar acesta era un gând 
pentru o cu totul altă zi. 

ÎI sunase Holiday. Apoi Cook îl sunase pe un vechi prieten din 
Districtul 4, pe care-l monitorizase pe la începutul anilor 1980 și 
care acum era ofițer comandant. Cook îi spusese locotenentului 
că un polițist de patrulă îi făcuse un serviciu unei nepoate de-a 
lui și că ea dorea să-i scrie o scrisoare prin care să-i 
mulţumească, dar nu reușea să-și amintească decât numărul pe 
care-l văzuse pe mașina lui. Cook nu avea nicio nepoată, iar 
ezitarea locotenentului îi arătase că simţise minciuna, însă, cu 
toate acestea, îi oferise informaţia lui Cook. Când Cook 
întrebase care era programul poliţistului, locotenentul îi 
spusese, după o lungă pauză, că în ziua respectivă lucrase de la 
ora opt la patru. 

Holiday urma să vină, și apoi se vor pune pe treabă. Tânărul 
acesta purta niște poveri grele, dar avea energie și entuziasm. 
Poate că ei doi vor reuși să facă ceva împreună. 

Cook se duse la mașină, un Mercury Marquis de culoare auriu- 
deschis, cu o stea albastră FOP*E lipită pe lunetă, și deschise 
portbagajul. Se gândise că era posibil ca el și cu Holiday să 
urmărească pe cineva în seara aceea, și astfel le vor trebui două 
mașini. Ştia ce se afla în portbagaj, știa că nu golise conţinutul 
acestuia, dar era puţin surescitat și dorea să arunce o privire la 
lucrurile sale. 


58 Fraternal Order of Police - organizaţie sindicală a polițiștilor din 
SUA (n.(r.) 


În portbagaj păstra articolele de întreţinere a mașinii, inclusiv 
uleiul, antigelul, cablurile de baterie, lichidul de frână și cel 
pentru sistemul de direcţie, preșurile, trusa de reparaţii a 
cauciucurilor și cricul. Mai avea și o cutie de scule în care ţinea 
ustensilele standard și o cutie în care ţinea o ruletă de treizeci 
de metri, bandă adezivă, un binoclu, ochelari pentru vedere de 
noapte pe care nu-i utilizase niciodată, o cutie de mănuși de 
cauciuc, un baston extensibil, o pereche de cătușe Smith & 
Wesson, mai multe baterii, un aparat foto digital pe care Cook 
nu știa cum să-l utilizeze și o lanternă Streamlight Stinger 
reîncărcabilă, cu exteriorul din oţel, care putea fi folosită și ca 
armă. Mai avea în portbagaj și o rangă de metal. 

Totul era la locul lui. Holiday avea să mai întârzie puţin. Cook 
decise să se întoarcă în casă și să-și ia trusa Hoppe și pistolul de 
calibru 38. Avea timp să-și curețe arma. 


Michael „Mikey” Tate și Ernest „Nesto” Henderson se aflau 
într-o mașină Maxima neagră, modelul nou cu patru ţevi de 
eșapament la spate, situată în parcarea unui mall de pe Riggs 
Road din nord-estul Washingtonului, nu departe de graniţa cu 
Maryland. Acolo se aflau un magazin cu toate produsele la un 
dolar, o casă de amanet, un magazin de băuturi alcoolice, un 
restaurant chinezesc, unul mexican, un spaţiu de încasare a 
cecurilor și două frizerii, una specializată în manichiură şi 
pedichiură, și cealaltă, numită Hair Raisers, era cunoscută 
pentru codițe împletite și alte extensii din păr. Chantel Richards 
era angajată la Hair Raisers. Henderson o putea vedea prin 
parbriz, stând în spatele unei femei așezate pe scaun, 
amândouă vorbind de zor în timp ce Chantel își tăcea meseria. 
Henderson era cel care făcea supravegherea. Tate răsfoia 
ultimul număr din Vogue. 

— La naiba, e drăguță totuși, declară Henderson. 

— Așa sunt o mulţime de femei, spuse Tate, ridicându-și 
privirea. 

Purta niște blugi de mărime mare, o cămașă Lacoste cu 
mâneci lungi și pantofi asortaţi, cu niște crocodili micuţi prinși 
pe o parte. 

— Şi e și înaltă, interveni Henderson, care purta o șapcă 
albastră Nationals, versiunea de la jocul din deplasare, nu 
neapărat din cauză că era interesat de baseball, ci din cauză că 


avea culoarea asortată cu cămașa. Șapca îi stătea ușor ridicată 
pe creștet. E 

— Părul o face să pară mai înaltă decât este, spuse Tate. In 
plus, e posibil să poarte tocuri cui. Fetelor ăstora la modă le 
place să fie înalte. Le face să pară mai slabe. 

— Are rotunjimi exact acolo unde trebuie. 

— Se îmbracă bine pentru genul de corp pe care-l are. 

— Unde ai citit asta, în revista aceea de fete? 

— Spuneam și eu. A obţinut efectul pe care l-a dorit. 

Tate remarca îmbrăcămintea femeilor, pantofii și bijuteriile 
lor, modul în care mergeau, lucruri din astea. Era interesat, asta 
era tot. Numai că nu vorbea prea mult despre lucrurile astea 
când era cu Nesto, care considera că a citi revistele care tratau 
aceste lucruri, și chiar cititul de orice fel era o chestie de 
poponari. 

— Mă îngrijorezi, fiule. 

— Nu făceam decât să-i admir efortul, asta-i tot! 

— Da, bine, am admirat-o destul. 

— Nici nu sunt prea bucuros de chestia asta, să știi. Mă doare 
și fundul de la statul aici. 

— Sigur nu te doare de la altceva? 

— Adică? 

— Nu și-a băgat cineva mădularul în tine? 

— Să te ia naiba, omule! 

— Citești toată ziua reviste de modă; mă îngrijorezi. 

— Măcar eu știu să citesc. 

— În timp ce ţi-o trage unul pe la spate. 

— Haide, Nesto! 

Lucrau împreună, dar aveau puţine lucruri în comun. Michael 
Tate ajunsese acolo fiind în tranzit spre un alt loc. Era ca toți 
acei ospătari din New York despre care citise, care de fapt nu 
erau ospătari, ci actori care se pregăteau să devină vedete de 
film sau de televiziune. Așa se considera Tate, cel puţin. Oricum, 
nu avea de gând să lucreze undeva cu salariul minim, până să 
dea lovitura. În niciun caz nu avea de gând să plece de acasă 
fără un costum frumos pe el, sau bani în buzunar, pentru că așa 
era el. Așa că acum lucra aici. 

Fratele lui mai mare, William, care acum se afla la închisoare, 
fusese implicat în traficul de droguri împreună cu Raymond 
Benjamin, când amândoi erau tineri, iar când Benjamin ieșise 


din închisoare, îl băgase și pe Michael în afacere. Numai că 
Michael Tate era destul de deștept să știe că banii, așa frumoși 
cum erau, nu erau decât niște bani de buzunar, în comparaţie 
cu ceea ce scoteau designerii aceia de îmbrăcăminte. Dacă 
rapperii aceia cu fundul moale puteau s-o facă, de ce n-ar fi 
putut și Michael Tate? 

Întrebarea era cum să ajungi însă dintr-un loc în celălalt? Se 
gândea că poate punctul de plecare era să încerce să-și obţină 
GED-ul5”. Numai că avea să se gândească altădată la acest 
lucra. Deocamdată stătea aici cu Nesto Henderson, într-o 
parcare de rahat, supraveghind o tânără femeie care probabil că 
nu făcuse rău nimănui, niciodată. Și mai era numit și poponar de 
ţăranul ăsta care nu avea nici el parte de prea multă acţiune cu 
femeile, dar care simţea nevoia să-l jignească pe el din cauză că 
citea reviste. Pe deasupra, îi mai chiorăiau și maţele. 

— Mi-e foame, spuse Tate. 

— Atunci du-te acolo, la chinezoii ăia, și ia-ţi o friptură și niște 
brânză. De fapt, ia-mi și mie una dacă tot te duci! 

— Cum poţi să fii atât de prost? Niciodată nu poţi să cumperi 
un sendviș dintr-un loc unde se vinde și mâncare chinezească. 
Și niciodată nu poţi să mănânci mâncare chinezească dintr-un 
loc unde se vând sendvișuri. 

— Dar nici mâncare de la Pedro nu vreau, spuse Henderson, 
referindu-se la restaurantul mexican. 

— Uite ce-i, tipa nu pleacă nicăieri, cel puţin o vreme. Are 
clienta de care trebuie să aibă grijă și, oricum, e prea devreme 
ca să plece de la serviciu. Hai să găsim un loc unde să mâncăm 
mâncare adevărată și revenim mai târziu. 

Henderson se uită la Chantel Richards, admirându-i mișcările 
șoldurilor pe ritmul muzicii pe care o difuzau în frizerie. 

— Ar fi păcat dacă ar trebui să-i facem felul. Nu sunt multe 
femei care să se miște așa de frumos. 

— Nu trebuie decât s-o urmărim până în locul unde stă cu 
tipul ăla, Romeo. 

— Spuneam și eu, că s-ar putea să fim nevoiţi, zise 
Henderson, pe urmă făcu semn înspre cheia de contact. Hai, să 
mergem! 


5 General Educational Development - Set de cinci teste care, dacă 
sunt trecute, certifică faptul că persoana deţine cunoștințe la nivel de 
liceu în America sau Canada. (n.tr.) 


Tate porni Nissanul și ieși din spaţiul de parcare. Opri când 
semaforul se făcu galben pe Riggs, și fu atent să utilizeze 
semnalizarea la intersecţia care urmă după aceea. Aveau arme 
adevărate sub scaune și nu voia să riște să fie oprit de poliţie. 

Nesto Henderson se implicase mai mult. Cel puţin, așa 
pretindea el. Michael Tate putea să aibă grijă de el însuși și să-l 
protejeze și fizic pe Raymond Benjamin dacă era necesar, dar 
nu se înscrisese în vreun grup de masochiști. În definitiv, 
Benjamin îi spusese că terminase și el cu acea parte a jocului. 
„Nu am de gând să omor o femeie, își spuse Michael Tate. Asta 
nu mă caracterizează.” 


Capitolul 29 


Încăperea era aglomerată, ca întotdeauna. Dominique Lyons 
era așezat pe un taburet fixat de podea. Scaunul era mic în mod 
intenţionat și foarte  inconfortabil pentru un bărbat de 
dimensiuni mai mari. Lyons nu fusese legat de baza scaunului. 
In acest moment al interogatoriului, agentul de poliţie Bo Green, 
așezat de partea cealaltă a mesei, era încă prietenul lui Lyons. 
Discutaseră doar pentru scurtă vreme. 

Lyons purta un tricou Authentic Redskins, cu numele lui Sean 
Taylor pe el și cu numărul 21 prins pe spate. Tricourile Authentic 
mergeau până la o sută treizeci și cinci de dolari, o sută 
patruzeci pe stradă. Adidașii Jordans noi-nouţi din picioarele lui 
Lyons făceau cam o sută cincizeci de dolari. Bijuteriile lui, un 
Rolex original, inelele, cerceii cu diamante și lanţul de platină 
aveau o valoare de aproximativ cinci cifre. Când Green îl întrebă 
cu ce se ocupa, Lyons spuse că avea o afacere cu piese auto pe 
strada pe care locuia. 

— Văd că ești fan Taylor, spuse Green. 

— Tipul e tare, răspunse Lyons. 

Era un individ înalt și cu membrele foarte lungi. Avea umerii 
laţi și un chip ascuţit, cu trăsături frumoase. Avea codițe lungi, 
împletite, care îi încadrau pomeţii. Ochii îi erau de un căprui- 
închis și plaţi, idealul unui taxidermist. 

— A fost la Miami, așa că nu e nimic ieșit din comun. Ştii că 
cei din Hurricanes joacă bine întotdeauna. 

Lyons încuviință din cap. Se uită inexpresiv în ochii lui Bo 
Green. 

— Ai jucat la Interhigh, nu-i așa? îl întrebă Green, bănuind 
acest lucru după înălţimea, greutatea și constituția atletică a lui 
Lyons. 

Green știa mai mult ca sigur că exista un antrenor care să-l fi 
remarcat pe Lyons la un moment dat în viaţa lui, și făcuse o 
încercare. 

— Eastern, spuse Lyons. Am jucat ca fundaș dreapta. 

— In colţ sau în apărare? 

— Apărare liberă. 

— Asta când, pe la sfârșitul anilor '90? 

— Nu am jucat decât un singur an. In '99. 

— Ramblers aveau o echipă bună în anul acela, îmi amintesc 


foarte bine. Hei, cred că te-am și văzut jucând! în anul acela ați 
jucat cu Ballou, nu-i așa? 

Era o minciună, și Lyons își dădu seama. Numai că orgoliul lui 
nu putea să treacă peste asta. 

— Am jucat în echipa facultăţii când eram în anul doi. 

— Pari un jucător bun. 

— Erau un obstacol pentru cei mai tineri, spuse Lyons. 

Şi de ce ai jucat numai un an? 

— Am absolvit și facultatea după anul doi. 

— Ţi-ai luat viața în mâini de timpuriu, nu? 

— Cred că fac parte dintre geniile acelea tinere despre care 
se aude uneori. Eram pe programul accelerat. 

— Fotbalul este un joc bun. Și e util pentru unii, de asemenea. 
Poate ai fi reușit să-l transformi în altceva dacă ai fi rămas pe 
poziţie. 

— Cred că ar fi trebuit să discut despre asta cu consilierul 
meu psihologic. Asta dacă aș fi reușit să găsesc unul. 

— Antrenez o echipă de fotbal în sud-est, spuse Green, cu o 
voce liniștită, și fără vreo ezitare. Eu și încă vreo câţiva tipi pe 
care-i cunosc ne petrecem vremea pe acolo. Avem trei divizii cu 
greutate. Dacă băieţii ajung să se antreneze regulat, și îmi arată 
carnetele de note în fiecare trimestru, și dacă au note de 
trecere, le garantez că vor juca pe teren. Nici măcar nu-mi pasă 
dacă sunt buni la ceva. 

— Şi ce-i cu asta? întrebă Dominique Lyons. 

Bo Green îi zâmbi ameninţător individului de pe taburetul 
prea mic pentru el. 

— Eşti nostim, omule! Ţi-a mai spus cineva vreodată acest 
lucru? 

— Voiam să spun că e o poveste frumoasă, numai că noi nu 
ne aflăm aici ca să facem conversaţie. Dacă nu o să mă acuzați 
de ceva, va trebui să mă lăsaţi să plec de aici, pentru că am 
treburi de rezolvat. 

— Ești acuzat de posesie de marijuana, spuse Green. 

— Îmi asum vina pentru asta, zise Lyons. Asta este ca o 
amendă pentru parcare necorespunzătoare în orașul ăsta. Așa 
că daţi-mi hârtiile de eliberare și data la care trebuie să mă 
prezint la tribunal, și am plecat de aici. 

— Aș vrea să-ţi pun câteva întrebări, dacă tot ești aici. 

— Referitoare la ce? 


— La o crimă. Victima este un tânăr pe nume Jamal White. ÎI 
cunoști? 

— Vreau un avocat, spuse Lyons. 

— Nu te întreb decât dacă îţi este cunoscut acest nume. 

Lyons îl privi fix pe Green și nu răspunse. 

— Ai dreptate, Dominique. Ai dreptul să chemi un avocat. Dar 
știi, avocatul respectiv te va sfătui să nu vorbești cu noi și îţi va 
mina șansele de a obţine o condamnare mai ușoară mai târziu. 
Vreau să spun că dacă ai coopera și ne-ai oferi niște informaţii 
care să ne fie de folos în această anchetă referitoare la crimă, 
de exemplu, acuzaţia pentru posesie de marijuana pe care ai 
primit-o astăzi va dispărea, cel mai probabil. 

— Am văzut și eu emisiunea aceea la televizor, spuse Lyons. 

— Care anume? 

— Ştiţi dumneavoastră. Cea în care tipul alb îi adună pe 
suspecți în camera de interogatoriu și vorbește cu ei în lipsa 
avocatului aproape în fiecare săptămână timp de zece ani. Şi 
apoi îi împinge foaia aceea galbenă de hârtie pe masă și îi 
spune suspectului să-și scrie mărturisirea. Și apoi suspectul o 
face. Da, am văzut-o. Problema este că nu există niciun 
bulangiu pe care să-l cunosc și care să fi fost atât de prost încât 
să facă acest lucru. Poate în New York există asemenea 
ignoranţi. Dar nu și în Washington. 

— Chiar ești deștept, Dominique! 

— Doar v-am spus că sunt! 

— Ca Doogie Howsers0. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... 

— Am vorbit cu prietena ta, Darcia. 

— Da? 

— Şi ea este la fel de inteligentă ca și tine? 

Bo Green se ridică de pe scaun. Privi în jos către Lyons, care 
examina masa din faţa lui. Mâinile lui, care stătuseră liniștite pe 
parcursul interogatoriului, acum băteau ritmic în suprafaţa 
zgâriată a mesei. 

— Mă duc să-mi iau o apă minerală, spuse Green. Vrei ceva? 

— Aduceţi-mi un Slice! 

— Nu avem asta. Dar un Mountain Dew e bun? 

Lyons încuviinţă scurt din cap. Green se uită la ceas, apoi privi 


5% Personaj din filmul cu același nume, un adolescent foarte 


inteligent, medic, care se confruntă cu problemele vârstei sale. (n.tr.) 


direct în camera de filmat, montată într-un colț al tavanului. 

— 11.20 dimineaţa, spuse Green înainte să iasă din încăpere. 

Bo Green așteptă să se închidă ușa în spatele lui. Se duse în 
încăperea alăturată, în camera video, unde stăteau agenţii de 
poliție Ramone și Antonelli, acesta din urmă cu secțiunea 
sportivă a ziarului deschisă în poală. Pe un ecran se vedea 
Dominique Lyons, care încă se uita fix la masă, foindu-se pe 
scaun, încercând să găsească o poziţie mai confortabilă. Pe 
celălalt ecran se vedeau Rhonda Willis și Darcia Johnson, în 
camera numărul 2. Ramone era concentrat pe ecranul respectiv. 
Vocea moale, constantă a Rhondei se auzea prin difuzoare. 

— Ceva? întrebă Green. 

— Rhonda o ia încetișor, spuse Ramone. 

— Curva ticăloasă nu a scos nici măcar o vorbuliță până 
acum, adăugă Antonelli. 

— Ce-mi place când vorbești așa, Tony! spuse Green. Sună 
exact ca vocabularul de pe stradă. 

— Totuși, asta e o păsărică bună, zise Antonelli. 

— lată o expresie care nu prea se mai folosește în zilele 
noastre, spuse Green. De fapt, dacă mă gândesc bine, de câteva 
zeci de ani. 

— Băiatul tău, Dominique, spuse Ramone. E foarte cooperant! 

— Asta-i amicul meu, replică Green. După ce se termină toate 
astea, o să ne ducem într-o excursie cu cortul, ceva de genul 
ăsta. O să stăm înjurai focului de tabără și o să cântăm Kum Bah 
Ya. 

— Nu vreau să am o atitudine negativă, zise Ramone, dar am 
senzaţia că Dominique nu o să mărturisească nimic. 

— A văzut emisiunea aceea, spuse Green. Oricum, am plecat 
de aici, mă duc să-i caut un Mountain Dew. 

Green ieși din încăpere, în timp ce Ramone continuă să 
privească ecranul monitorului. Rhonda Willis se apleca peste 
masă, cu un chibrit în mână, ca să-i aprindă ţigara Darciei 
Johnson. 

— Spune aici că Lee-Var Arrington nu este sigur sută la sută, 
spuse Antonelli, cu ochii în ziar. Are îndoieli în privinţa meciului 
de duminica asta. Zece milioane pe an, sau cât o fi având, și nu 
trebuie să se ducă la muncă, din cauză că-l doare blestematul 
lui de genunchi. Eu, unul, am hemoroizi cât boaba de strugure, 
care-mi atârnă între fese, și cu toate acestea vin la muncă în 


fiecare zi. Oare nu înţeleg eu cum stau lucrurile, sau ce? 

— E posibil, spuse Ramone. 

În camera cu numărul 2, Rhonda Willis stinse chibritul. Darcia 
trase din ţigară și scutură scrumul într-o scrumieră din staniol. 
Era pistruiată și avea ochii căprui. Avea trapul bine făcut. 
Sarcina nu îi stricase silueta. De fapt, chiar o făcuse mai 
senzuală, ceea ce era un atu în meseria pe care o avea. 

— Spune-mi despre Jamal White, o îndemnă Rhonda. 

Darcia Johnson privi într-o parte. 

— Nu e nicio problemă dacă vorbești despre Jamal, spuse 
Rhonda, repetând în mod deliberat numele băiatului. 

Ştiu că aţi avut o relaţie. Il știi pe prietenul lui Jamal, Leon 
Mayo? El mi-a spus că voi doi eraţi împreună. 

— Nu eram împreună, spuse Darcia. Eu sunt cu Dominique. 

— Şi totuși lui Jamal îi plăcea de tine. 

— Se poate. Nu-l cunoșteam chiar atât de bine, ăsta-i 
adevărul. 

— Nu? Dar tipul care stă la intrare la Twilight este poliţist. El 
spune că voi doi discutaţi la bar în noaptea în care Jamal a fost 
ucis. 

— Acolo vorbesc cu o mulțime de persoane. Pentru asta sunt 
plătită. Așa obțin bacșișuri. 

— Şi dacă dansezi. 

— Sigur. 

— Și mai ce? 

Darcia nu răspunse. 

— Am fost în apartamentul în care stai cu Shaylene Vaughn, 
spuse Rhonda, cu tonul lipsit de agresiune sau animozitate. Am 
și eu ochi. 

— Şi? 

— Îi dai lui Dominique toţi banii pe care-i câștigi? Darcia trase 
din ţigară. Dominique Lyons este peștele tău? Darcia suflă fumul 
de ţigară în cămăruţă. Nu te judec, fată, spuse Rhonda. Incerc 
doar să aflu ce s-a întâmplat cu tânărul acela. M-am întâlnit cu 
bunica lui și am văzut-o plângând. Rudele lui merită să afle, nu 
crezi? 

— Jamal nu era decât un băiat pe care-l cunoșteam. 

— Dacă așa spui tu... 

— Imi pare rău că a fost omorât. Dar nu știu nimic despre 
asta. 


— Bine. 

— Acum pot să-mi văd copilașul? 

— Este cu mama ta în camera de joacă. Și tatăl tău se află 
acolo, cred. 

— Isaiah nu e bolnav, nu-i așa? 

— Nu, e bine. 

— Atunci înseamnă că mama m-a minţit ca să fiu arestată. 

— Te-a minţit ca să te ajute, Darcia. A făcut ceea ce trebuia 
pentru tine și pentru fiul tău. 

— Cum o să fie bine pentru mine și pentru copilul meu dacă 
eu o să fiu la închisoare? Darcia trase din ţigară și o stinse în 
scrumieră, apoi se frecă la ochi. Despre Jamal. 

Darcia făcu un gest mic cu mâna. 

— Nu te grăbi! îi spuse Rhonda. 

— Din punctul meu de vedere, am terminat. 

— Încă nu. Și eu îmi doresc să ies de aici, dar mai avem 
câteva lucruri pe care trebuie să le discutăm. Din păcate, mi s-a 
dat cazul acesta de omucidere... 

— Nu mă puteţi ţine aici sub acuzaţia de posesie de 
marijuana. 

— O să dureze un timp până să pun la punct toată hârțogăria. 

— Asta-i o porcărie! Șt/ţ/ că-i o porcărie! 

Rhonda o lăsă pe Darcia să-și descarce nervii și o privi în timp 
ce se calmă. 

— Eşti bine? Nu ești bolnavă și nici nu ţi-e rău, nu-i așa? Eşti 
după drog cumva? 

Darcia clătină din cap. 

— Asta-i bine, spuse Rhonda. Ascultă, vrei o apă minerală, 
ceva? 

— Am să beau o Diet Coke, dacă aveţi. 

— Nu este decât pepsi, răspunse Rhonda. Vrei unul? 

Darcia încuviință din cap. Rhonda se ridică, se uită la ceas, 
apoi privi în obiectivul camerei de filmat, și spuse: 

— 11.35 dimineaţa. 

Rhonda ieși din cameră, așteptă ca ușa să se încuie în urma ei 
și luă un Diet Pepsi de la aparat. Îl duse la camera video, unde 
stăteau Ramone și Antonelli, privindu-i pe Bo Green și pe 
Dominique Lyons pe ecranul cu numărul 1. 

— Unde e mașina mea? întrebă Lyons. 

— Probabil în drum spre parcarea cu mașinile sechestrate, 


răspunse Green. 

— Ar fi bine să nu aibă nicio zgăârietură pe ea, spuse Lyons, 
altfel o să vă treziţi imediat cu un proces. 

— E un Lexus frumos, zise Green. Ce model e, 400? 

— 430, spuse Lyons. 

— Cu asta ai mers în noaptea aceea? 

— La care noapte te referi? 

— Noaptea în care a fost omorât Jamal White, spuse Green. 

— Cine? 

— Jamal White. 

— Numele ăsta nu-mi este cunoscut. 

— Ai avut o dispută cu el la Twilight în noaptea în care a 
murit. Avem un martor care a confirmat acest lucru. 

— Vreau un avocat, repetă Dominique Lyons. 

Green își încrucișă brațele la pieptul său imens, se așeză din 
nou pe scaun și se uită drept în faţa lui. 

— Bo arată destul de trist, nu-i așa? întrebă Antonelli. 

— Asta-i frustrare, spuse Ramone. 

— Voi vedeţi un tânăr care-și ţine gura, zise Rhonda. Eu văd 
unul care spune multe. 

— Pe bune? 

— Hai că mă duc înapoi să-mi văd de treabă. 

— Ai nevoie de ajutor? întrebă Antonelli. Mă pricep cum să 
înmoi limba unei tinere femei. Nu e nevoie decât de puţin 
farmec. 

— Și o grămadă de alcool, adăugă Ramone. 

— Am prins ideea, spuse Rhonda și părăsi încăperea. 

Ramone închise sonorul la ecranul numărul 1, din cauză că nu 
mai era nimic interesant de auzit. O așteptau pe Rhonda să se 
întoarcă în camera numărul 2. Ea se așeză și împinse cutia de 
suc peste masă spre Darcia. Rhonda o lăsă pe Darcia să-și 
deschidă cutia și să ia o înghiţitură mare de suc. li aprinse 
Darciei următoarea ţigară. 

— Am patru fii, spuse Rhonda, trăgând chibritul înapoi. Darcia 
continuă să fumeze. Patru fii, continuă Rhonda, și niciun bărbat. 
Nu mă plâng. Băieţii au doi taţi diferiţi, dar niciunul din ei nu era 
ceea ce se numește un bărbat de familie. Pe primul l-am trimis 
la plimbare, și când și al doilea s-a dovedit la fel, i-am spus să 
plece în același mod. Nu am primit un bănuţ de la niciunul din ei 
până în ziua de azi, și nici nu l-aș lua, chiar dacă mi s-ar oferi. 


Nu vreau să spun că băieţilor mei nu le-ar fi mai bine dacă ar fi 
un bărbat în casă, numai că noi nu am avut această opţiune. Ne- 
a fost greu, n-o să te mint. A fost o permanentă luptă, și va 
continua să fie, dar ne descurcăm destul de bine. O să fim bine. 
Te uiţi la mine, Darcia, și știu ce vezi. O femeie de vârstă 
mijlocie cu puţină burtă și cu haine cumpărate de la JEPenney. 
Am cearcăne și pantofi fără toc. Nu am mai fost la un restaurant 
bun de vreo cinci ani, și nici nu mai știu când am fost la ultima 
petrecere adevărată. Nu cu mult timp în urmă arătam cam ca 
tine. Și eu arătam bine, să știi. Prin anii '80 mă trimiteau sub 
acoperire în cluburi unde apăreau băieţii amestecați adânc în 
droguri. Mă refer la R Street Crew, Mr. Edmond, toate astea, 
pentru că superiorii știau că tinerii cu bani vor vrea să stea de 
vorbă cu mine. Dacă merg astăzi pe stradă, am noroc dacă se 
mai uită cineva la mine. Atât de repede se duce totul, draga 
mea. Și apoi ce-ţi rămâne? O să-ţi spun. Îţi rămân oamenii pe 
care-i iubești și care te iubesc. Mă uit la fiii mei și nu regret nicio 
clipă din timpul petrecut cu ei. Nu mă deranjează nici cum arăt 
în oglindă, pentru că știu că nu înseamnă prea mult în cele din 
urmă. Scopul meu nu a fost meseria asta, sau ziua de salariu, 
sau ceva ce se poate cumpăra, ci să-mi cresc copiii. Să știu că 
nu mă vor părăsi niciodată în sufletele lor. Înțelegi ce-ţi spun? 

— Continuă, Rhonda, rosti Ramone, privind monitorul. 

— Ai șansa să ieși de pe drumul pe care ai apucat-o, spuse 
Rhonda. Fă tot posibilul să te cureți de murdării și începe să-ţi 
crești bebelușul așa cum trebuie, tu singură. Așa cum au făcut 
mama ta și tatăl tău cu tine. Dă-i încolo pe indivizii ăștia cu care 
ai fost până acum și începe o viaţă nouă! Putem să te ajutăm. 
Avem acest program de protecţie a martorilor prin care îţi 
putem da o locuinţă, departe de locul în care ai fost. Putem 
aranja totul. 

— Nu știu nimic, spuse Darcia. 

Scrumul i se lungise în vârful ţigării. Se oprise din fumat, dar 
trebuia să-l scuture în scrumieră. 

— Cum ai de gând să-l protejezi pe tipul acela? El este acum 
într-o altă cameră de interogatoriu, punându-ţi ţie în cârcă toate 
lucrurile. 

— Ba nu e așa! 

— Dă-i drumul! Crezi că tu ești drăguța lui? Frumușelul îi 
spune același lucru și lui Shaylene, și fiecărei fete pe care o 


regulează și pe care o fură. Nu știi acest lucru? lar acum el se 
află acolo, spunând că tu ai avut ideea de a-l ucide pe Jamal. 

— Nu este adevărat! 

— Adevărat sau nu, el așa o să depună mărturie. Poate că ele 
cel care a apăsat pe trăgaci, dar va obţine o acuzaţie mai puţin 
gravă dacă premeditarea a venit din partea ta. 

— Nu am dorit să-i fac rău lui Jamal, de ce aș fi vrut acest 
lucru? 

— Nu știu. Tu să-mi spui! 

— Jamal era un băiat de treabă. 

— Spune-mi, Darcia! Poţi s-o faci. Tu nu ești o ucigașă. Ai 
aceeași privire blândă în ochi pe care am văzut-o la mama ta. La 
proces o să te acuze drept complice la crimă și o să fii închisă 
mult timp pentru acest lucru, iar asta pentru ce? Nu ai făcut rău 
nimănui. Nici nu ai putea. Știu acest lucru. 

O lacrimă se prelinse din ochiul drept al Darciei și i se 
rostogoli pe obraz. 

— Vorbește-mi, spuse Rhonda. Nu-ţi pot fi de folos dacă nu o 
faci și tu. Ştiu că te-ai săturat de toate astea. Nu-i așa? 

Darcia încuviinţă dând din cap. 

— Vorbește, repetă Rhonda. 

Darcia își stinse ţigara în scrumieră. Privi fumul cum se ridică 
în rotocoale din scrumieră. 

— Jamal îmi adusese un trandafir în noaptea aceea, spuse 
Darcia. Asta-i tot ce a făcut rău. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

— Vorbeam cu el la bar, iar Dominique l-a văzut când mi-a dat 
trandafirul. Nu că Dominique ar fi fost gelos, sau ceva de genul 
ăsta. Numai că știa că eu și Jamal... 

— Jamal nu era un client. El era prietenul tău. 

— Nu l-aș fi lăsat pe Jamal să mă plătească. Asta-l scotea din 
minţi pe Dominique. Nici măcar nu mă gândeam la Jamal în felul 
acesta. Era drăguţ. 

— Jamal și Dominique s-au certat la Twilight? 

— Dominique încerca să-l întărâte. Jamal s-a abținut, ceea ce 
a agravat lucrurile. Apoi Jamal s-a strecurat afară. Ştiam cu ce 
autobuze mergea și pe unde se ducea acasă. Dominique mi-a 
cerut să-i spun și m-a forțat să merg cu el. Mi-a fost frică să mă 
opun. Nu mă gândeam că Dominique avea să-i facă prea mult 
rău. Mă gândeam că poate va încerca să-l ia tare, în niciun caz 


nu mă așteptam la ceea ce a făcut. În mintea mea mă gândeam 
că poate îl voi putea opri dacă mergeam și eu. 

— Dominique Lyons l-a împușcat pe Jamal White? 

— A oprit lângă el la intersecţia dintre 3rd Street și Madison, 
pe partea cu parcul. Dominique a ieșit din Lexusul lui și l-a 
împușcat pe Jamal de trei ori. 

— Darcia, aceasta este o întrebare foarte importantă. Știu că 
portarul verifică pe toată lumea de arme când pătrunde în acel 
local. Așa că nu e prea probabil ca Dominique să fi fost înarmat 
când se afla în Twilight. Avea un pistol în mașină? 

— Nu. 

— Nu ce? 

— Nu avea niciun pistol la vremea aceea. Când am plecat de 
la Twilight, am mers să se întâlnească cu un individ. Tipul 
respectiv i-a vândut un pistol. 

— In noaptea aceea? 

— Da. 

— La naiba, spuse Ramone prin întunericul din camera video. 

— Se pare că nu Dominique este trăgătorul vostru, spuse 
Antonelli. 

Ramone nu spuse nimic și se frecă pe obraz. Ușa se deschise, 
iar polițistul Eugene Hornsby, șifonat tot și cu hainele 
neasortate, apăru în cadrul ușii. 

— Garloo a intrat în parcare, Gus, spuse Hornsby. Spune că 
trebuie să stea de vorbă cu tine imediat. Are să-ţi arate ceva. Nu 
știu din ce motiv, vrea ca tu să te duci afară la el. 

— La naiba! exclamă Ramone, ridicându-se rapid de pe scaun, 
cu chipul extrem de agitat. 

— Să nu omori mesagerul! spuse Hornsby. 


Capitolul 30 


Bill Wilkins stătea în mașina Impala, cu ușa din partea 
șoferului deschisă, cu un picior scos din mașină, sprijinit de 
asfalt. Fuma o ţigară și sufla fumul în cealaltă direcţie față de 
Ramone. Ramone se afla pe bancheta de alături, răsfoind 
hârtiile pe care le adusese Wilkins într-un dosar de carton. 

— Ai scos toate astea din fișierele din History de pe 
calculatorul lui? întrebă Ramone. 

— Practic astea sunt site-urile pe care le-a vizitat Asa în 
săptămâna dinainte de moartea sa. Avea programată ștergerea 
automată la fiecare șapte zile. 

— Şi acestea sunt... 

— Acestea sunt doar exemple de pagini accesate, spuse 
Wilkins. Dacă intri mai profund pe conţinut, e destul de dur. 
Crede-mă pe cuvânt, este foarte clar. Practic, chestii despre 
relaţiile sexuale dintre bărbaţi. Penisuri, penetrare anală, sex 
oral... Și masturbarea e foarte accesată. 

— Asa era homosexual. 

— Asta mai mult ca sigur. 

Ramone își mângâie mustaţa neagră. 

— Cred că am suspectat acest lucru încă de la raportul 
medicului legist. Nu știu de ce nu m-am uitat atunci mai în 
profunzime. Bănuiesc că nu voiam să fie adevărat. 

Wilkins își aruncă ţigara în stradă. 

— Nu vreau să tratez cu ușurință acest subiect. Mi-a părut 
foarte rău când am descoperit acest lucra, mai ales că tu-l 
cunoșteai pe băiat. 

— Ai acţionat așa cum trebuia. 

— Aș fi vrut să fi scos mai multe la iveală. Vreau să spun că 
nu există niciun fel de corespondenţă acolo. A fost foarte 
prudent cu e-mailurile lui, sau nu utiliza această modalitate 
pentru a comunica. Bărbaţii agaţă băieţii în chat rooms, acesta 
este modul lor de a se cunoaște. Și eu am tăcut asta, spuse 
Wilkins, apoi prinse privirea lui Ramone. Cu femei, Gus, cu femei 
măritate în special, dacă vrei să-ţi spun adevărul. Ele sunt cel 
mai ușor de întâlnit, știi? Avantajele internetului. 

— Ai vorbit cu Terrance Johnson? 

— Nu, la naiba! Nu despre acest lucru. Era beat, oricum. M-a 
întrebat despre cursul anchetei, dacă am găsit arma crimei, 


chestii din astea. Am plecat în viteză de acolo, cu dosarul acesta 
sub braţ. Am listat paginile respective și am șters-o. 

— Era beat la ora nouă dimineaţa. 

— N-aș putea spune că-l blamez, spuse Wilkins. 

— Ştii, m-a întrebat și pe mine dacă am găsit arma crimei. 

— Doar nu crezi că... 

— Nu, replică Ramone. Care ar fi motivul? Terrance Johnson 
poate fi un nemernic de prima clasă. Însă în niciun caz nu şi-a 
ucis el fiul, spuse Ramone și privi în zare prin parbriz. Asta ar 
explica toate chestiile legate de Războiul Civil. 

— Adică? 

— Toate site-urile pe care le-a vizitat Așa, despre forturile 
locale, și cimitire. 

— Corect! Cele mai comune locuri de agăţat homalăi. 

— Îmi închipui că doi adulţi ar aranja întâlnirea prin internet. 
Un băiat adolescent nu are un loc unde să se ducă, și bănuiesc 
că o mulţime dintre tipii mai în vârstă nu vor ca lumea să vadă 
că le intră un puști în casă. La naiba, o mulţime dintre acești 
nemernici sunt probabil și căsătoriți. 

— Fort Stevens ar fi un loc potrivit. Între 13rd Street și 
Quackenbos. Nici nu e departe de casa familiei Johnson. Toate 
tranșeele acelea, și alea, cum se cheamă, parapetele unde te 
poţi ascunde... 

— Acolo nu este și un monument Lincoln-Kennedy cumva, Bill, 
știi tu ceva? 

— N-am auzit până acum de așa ceva. Vreau să spun că 
președintele Lincoln a fost împușcat în timpul bătăliei aceleia 
vestite pe care au avut-o acolo; singura dată când a participat 
direct la o luptă adevărată în timpul Războiului Civil. Dar nu este 
niciun monument acolo pentru așa ceva, cel puţin eu nu-mi 
aduc aminte. Poate în cimitirul acela naţional care se găsește 
mai sus. 

— Pe Georgia Avenue? 

— Cel care dă în Venable Place. Nu e decât un cimitir micuţ. 
Acolo i-au înmormântat pe soldaţii care au căzut în bătălia 
respectivă. 

— Bill, ești... 

— Ştiu. Voi aveţi impresia că nu mă interesează decât femeile 
și calculatoarele. Îmi place și să citesc, asta-i tot. Îţi spun, acasă 
citesc tot timpul. 


Ramone își adună gândurile. 

— Ştii ce mă preocupă acum, nu? 

— Ce? 

— Bine, deci Asa era homosexual. Dar ce are asta de-a face 
cu uciderea lui? 

— Nu crezi că suntem mai aproape, nu? 

— Ba da, dar nu îmi dau seama. 

— Dar suspectul Rhondei? 

— Tocmai asta-i problema, spuse Ramone. Prietena lui 
Dominique Lyons tocmai îl pune la zid în privinţa uciderii lui 
Jamal White. Numai că ea spune că el nu a cumpărat pistolul 
până în noaptea în care l-a ucis pe Jamal, ori Asa a fost ucis cu o 
noapte înainte. 

— Atunci îl putem găsi pe individul care i-a vândut pistolul lui 
Lyons. 

— Rhonda se ocupă acum de acest lucru. 

— Gus... 

— Ce-i? 

— Ziceai că am făcut bine ce am făcut până acum. 

— Așa este. 

— Am și lucrat o grămadă de ore suplimentare. 

— Da, așa este. 

— O să-mi semnezi programul de unsprezece și jumătate 
când mergem înăuntru? 

— Pupă-mă-n fund, spuse Ramone. 

Se uită la ceas. Era trecut de prânz. 


Ramone și Wilkins pătrunseră în camera cu monitorul video. 
Bo Green și Antonelli erau așezați pe scaune, privindu-le pe 
Rhonda și pe Darcia pe ecranul numărul 2. Pe ecranul numărul 1 
se vedea Dominique Lyons cum stătea singur în încăpere, cu 
ochii închiși. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Ramone. 

— Bo a renunţat la păsăroi, spuse Antonelli. Rhonda însă a 
scos tot de la fată, oricum. 

— Și pistolul? 

— Dominique a scos încărcătorul din revolver și l-a aruncat de 
pe podul Douglass. Apoi s-a întors și a aruncat și restul de pe 
podul din Sousa. Este făcut bucățele în râul Anacostia, pe vecie. 
Numai că fata ne-a dat numele și adresa vânzătorului. Un tip pe 


nume Beano. Eugene îl caută acum. 

— la uitaţi-vă la Dominique, spuse Green cu dezgust. 

— Tâmpitul trage un pui de somn, remarcă Antonelli. 

— Ştiţi ce spune căpitanul, zice Wilkins. Dacă pot dormi în 
această cameră, atunci înseamnă că sunt vinovaţi. Altfel ar țipa 
și s-ar agita că am făcut o greșeală imensă. 

— Lăsaţi-l să doarmă, spuse Green. Poate tânărul crede că o 
să plece de aici în libertate. Numai că n-o să plece nicăieri în 
altă parte în afară de pârnaie. O să mai stau pe aici numai ca să- 
i văd fața când o să-i spunem despre viitorul lui. 

— Şi fata? întrebă Wilkins. O s-o condamne și pe ea? 

— Trebuie să discutăm cu procurorul, spuse Green. Numai că 
îmi imaginez că datorită faptului că a cooperat cu noi, și pe baza 
mărturiei sale, o să fie eliberată pe cauţiune. Rhonda i-a promis 
programul de protecţie a martorilor, ceea ce este un început 
bun. 

— În felul ăsta, târfuliţa o să-și întoarcă funduleţul ei frumușel, 
spuse Antonelli, chiar la timp pentru Ziua Femeii. 

— Nu mai taci odată? întrebă Ramone. 

În timp ce Rhonda înregistra ora pentru camera video, 
Ramone și Wilkins ieșiră din încăpere. După ce ieșiră, Antonelli 
se uită înspre Bo Green. 

— Ce naiba am spus? 

— Cred că pur și simplu nu-i plac nemernicii, spuse Green. Să 
mă ia naiba dacă eu știu de ce. 

Ramone și Wilkins se întâlniră cu Rhonda Willis la biroul 
acesteia. Ea și Ramone schimbară o privire, apoi el o atinse ușor 
pe braţ. 

— Bună treabă! 

— Mulţumesc. 

— Ai avut o zi plină. 

— Mda. Şi tu? 

— Până acum a fost interesant. Fiul meu a fost dat afară din 
școală. M-am dus acolo și m-am pișat pe biroul directoarei, apoi 
l-am întrebat pe adjunct despre bărbăţia lui. 

— Chiar ești genul de persoană diplomată. 

— De asemenea, Bill aici de față a găsit niște lucruri 
interesante pe calculatorul lui Asa Johnson, care dovedesc 
destul de bine faptul că Asa era homosexual. 

— Cred că aveai deja o bănuială. 


— Da, aşa e. 

— Dar ce are asta a face cu uciderea lui? 

— Nu știu dacă are vreo legătură cu crima. Sper că voi doi îl 
puteţi găsi pe individul care i-a vândut pistolul lui Lyons și să vă 
faceţi o idee despre rahatul ăsta. 

Eugene Hornsby se alătură și el grupului. Verificase numele 
de Beano prin WACIES. Programul avea capacitatea de a 
înregistra porecla și de a scoate la iveală numele adevărat, 
ultima adresă cunoscută și antecedentele persoanei. Hornsby le 
dădu copiile pe care le făcuse după ce listase informaţiile. 
Găsise doi de Beano, dar unul din ei era la închisoare în acel 
moment. 

— Aldan Tinsley, spuse Hornsby. Omul nostru are o pagină 
întreagă despre antecedente în primirea și vânzarea de bunuri 
furate. Plus o arestare recentă pentru că a condus mașina în 
stare de ebrietate. 

— Darcia spunea că ea și Dominique s-au întâlnit cu el pe o 
alee în spatele unei străzi care dădea în Blair Road, spuse 
Rhonda. Nu-și amintea exact intersecția. 

— Ultima lui adresă cunoscută este în zona cu numere din 
două cifre din Milmarson, spuse Hornsby. 

— Asta-i chiar lângă Fort Slocum, spuse Wilkins. Locul unde a 
fost găsit Jamal. 

— Și la o aruncătură de băț de grădina comunităţii de pe 
Oglethorpe, completă Ramone. 

— Trebuie să-i sun pe copiii mei, spuse Rhonda, să văd dacă 
sunt bine. 

— Ne întâlnim afară în parcare, îi zise Ramone. 


Ramone și Rhonda Willis se deplasară spre periferie cu o 
mașină Taurus. Se aflau pe South Dakota Avenue, și se 
îndreptară spre North Capitol pe Michigan Road, cel mai bun 
drum prin nord-est. Ramone forţa Taurusul să urce pe un deal, 
în vreme ce Rhonda se ruja, privindu-se în oglinjoara din spatele 
parasolarului din dreptul locului de lângă șofer. 

— Ce păcat de Așa, spuse Rhonda. Păcat că părinţii lui trebuie 
să mai adauge și asta la suferinţa lor. 

— Nu știi decât pe jumătate cum stau lucrurile, zise Ramone. 
Una dintre numeroasele chestii pe care Terrance Johnson le-a 
făcut fiului său a fost să-l numească „poponar”. Mă întreb cum o 


să trăiască cu asta pe conștiință. 

— Crezi că Johnson știa? 

— Nu. Era doar un mare ignorant. 

Milmarson Place era o zonă restrânsă de case coloniale bine 
întreţinute din cărămidă și cu ţiglă pe acoperișuri, care începea 
de pe Blair Road și ajungea până pe Ist Street, între Nicholson și 
Madison. Avea sens unic, dinspre vest spre est, așa că Ramone 
intră de pe Kansas Avenue și Nicholson. Un sistem complicat de 
alei conecta străzile între ele, iar toate aleile ieșeau de pe 
ambele capete ale Ist Street. Ramone coti pe intrarea unei alei 
și o parcurse în formă de U. Trecură pe lângă garaje individuale, 
garduri din lemn sau din sârmă, containere răsturnate de gunoi 
și mai mulţi câini corciţi cu pit-bull sau ciobănești, care stăteau 
și lătrau, sau care dormeau lungiţi în curţile minuscule. Această 
porțiune a aleii ieși lângă Blair Road. Când ajunseră, găsiră o 
mașină de patrulă a poliţiei parcată spre vest. Ramone parcă 
Taurusul în spatele acesteia. Locuinţa lui Tinsley era pe partea 
cealaltă a străzii. 

Rhonda înșfacă un aparat de emisie-recepţie. Ea și Ramone 
ieșiră din Ford și fură întâmpinați de către polițistul de patrulă, 
care se dăduse jos din mașină. Era tânăr și blond și avea părul 
pieptănat lins pe spate. Numele de Conconi era înscris pe 
legitimaţia de pe piept. Rhonda ceruse întăriri prin staţie. 

— Arturo Conconi, spuse tânărul, întinzând mâna spre ei. 

— Poliţist Ramone și polițist Willis. 

— Ce avem aici? 

Numele individului este Aldan Tinsley, spuse Ramone. Avem 
motive să credem că a vândut o armă care a fost utilizată 
recent într-o crimă. Nu are antecedente de violenţă. 

— Nu are niciun rost să riscăm, oricum, spuse Conconi. 

— Sigur că da. Ai ochi buni? 

— Destul de buni. 

— Supraveghează casa de aici, îi ceru Ramone. Dacă agenta 
Willis te strigă, intră pe alee. 

Conconi își scoase staţia din centură. El și Rhonda își setară 
frecvențele. 

— Cum ţi se spune, Art sau Arturo? întrebă Rhonda. 

— Turo, mai degrabă. 

— Bine, atunci. 

Ramone și Rhonda se îndreptară spre zona de case. 


— Unul dintre conaţionalii tăi, spuse Rhonda. 

— Nu-i purta pică pentru asta, replică Ramone. 

Urcară niște trepte din beton către o verandă tot din beton, 
din faţa unei case de cărămidă, situată chiar la capătul zonei 
Milmarson. Rhonda făcu semn cu bărbia spre ușă. 

— Bate tu așa cum bat polițiștii, Gus! 

— Incă te mai doare mâna? 

— Da, de la numărat banii. 

Ramone își strânse pumnul și bătu cu putere în ușă. Pe urmă 
mai încercă o dată. Ușa se deschise, și în faţa lor apăru un 
bărbat de douăzeci și ceva de ani. Era cam de statura lui 
Ramone, cu capul voluminos, braţele lungi și mult păr pe corp. 
Purta un tricou cu inscripţia „We R One” pe deasupra blugilor. Işi 
ţinea telefonul mobil la ureche. 

— O clipă, spuse el la telefon, pe urmă îl privi pe Ramone. Ce 
doriţi? 

Ramone și Rhonda mai făcură un pas în faţă. Ramone îi arătă 
individului legitimaţia sa, în timp ce Rhonda privi peste umărul 
acestuia, încercând să-și dea seama dacă mai era cineva în 
casă. | se păru că aude mișcare pe undeva prin spate. 

— Eu sunt agentul de poliţie Ramone, iar dânsa este agenta 
de poliţie Willis. Dumneavoastră sunteţi Aldan Tinsley? 

— Nu, nu este acasă la ora asta. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Sunt vărul lui. 

Ramone încercă să-l compare pe individul din faţa sa cu 
fotografia pe care o zărise pe foaia de hârtie. Semăna cu Aldan 
Tinsley. Dar putea fi și vărul acestuia, de asemenea. 

— Aveţi vreun act de identitate? îl întrebă Rhonda. 

— Mai ești acolo, fată? întrebă acesta în telefon. 

— O să vă cer să încheiaţi această convorbire, domnule, 
spuse Ramone. 

— Te sun eu, spuse individul în telefon. A venit poliţia și îl 
caută pe vămi meu, continuă el, pe urmă își prinse telefonul la 
curea. 

— Putem să vedem un act de identitate de-al 
dumneavoastră? întrebă Rhonda. 

— De ce aţi venit? 

— Sunteţi Aldan Tinsley? întrebă Ramone. 

— Aveţi mandat de percheziție? Pentru că dacă nu aveţi, ați 


intrat ilegal în casa mea, și asta se numește încălcare de 
proprietate. 

— Sunteţi Aldan Tinsley? întrebă Ramone. 

— Uitaţi ce e, să vă ia naiba, e bine? Vămi meu nu este aici. 

— Să ne ia naiba? întrebă Ramone și simţi cum zâmbesște. 

— Vreau să spun că porcăria asta nu e bună deloc! Chiar nu 
am timp pentru așa ceva, așadar va trebui să mă scuzaţi! 

Individul încercă să închidă ușa. Poliţiștii rămaseră liniștiți, iar 
ușa se îndreptă spre Rhonda și îi atinse umărul, dezechilibrând- 
o. Ramone trânti ușa cu violenţă înapoi și pătrunse de-a binelea 
în casă. 

— Asta-i atac la persoană, spuse Ramone. ` 

ÎI înșfacă de tricou și îl împinse prin cameră. Îl propti apoi la 
perete. Individul se luptă în strânsoarea lui Ramone și încercă să 
se elibereze răsucindu-se, iar Ramone îl ridică în aer și îl trânti, 
iar în timp ce acesta cădea, Ramone îl mai lovi o dată și îl izbi de 
podeaua din lemn masiv. Ramone o auzi pe Rhonda în staţia de 
emisie-recepţie, chemându-l pe polițistul din patrulă. Işi scoase 
cătușele și îl răsuci pe individ, observând că-i dăduse sângele pe 
buze și dinți după ce-l izbise de podea. Ramone își puse 
genunchiul pe spatele individului, în timp ce-i potrivea cătușele 
la încheieturi. Bărbatul bolborosi ceva obscen printre dinţi. 
Ramone îi spuse să-și ţină gura. 

În încăpere apăru o femeie mai în vârstă. Avea în mână o 
farfurie și un prosop de bucătărie cu care o ștergea. Se uită 
neîncrezătoare la bărbatul întins pe jos, încătușat și cu sângele 
prelingându-i-se pe podea. 

— Beano, spuse ea cu dezamăgire în voce. Acum ce-ai mai 
făcut? 

— Acesta este Aldan Tinsley, doamnă? 

— Da, e fiul meu, spuse femeia. 

Ramone se uită înspre Rhonda, care nu se mai obosise să-și 
scoată pistolul Glock. Ea îi făcu un semn din sprâncene, ceea ce 
însemna că era bine. 

Arturo Conconi intră pe ușa principală, cu mâna pe locul în 
care-și ţinea arma. 

— Pune-l pe acest domn pe bancheta din spate a mașinii tale, 
spuse Ramone, și mergi după noi până la sediul VEB. 

— De ce a trebuit să mă loviți? întrebă Tinsley. Mi-aţi spart 
buza. 


— Ar fi trebuit să ne spui cum te cheamă, spuse Ramone. Noi 
te-am întrebat frumos. 

— Te-ar fi scutit de ceva durere, adăugă Rhonda. 

Rhonda își ceru scuze de la mama acestuia pentru tot 
deranjul. Ramone și Conconi îl scoaseră pe Tinsley afară din 
casă. 


Capitolul 31 


T.C. Cook stătea în biroul său, cu mai multe dosare deschise 
în faţă. Victimele Crimelor Palindrom aveau fiecare dosarul ei. 
Realizase un raport destul de detaliat al vieților lor, inclusiv 
fotografii, atât de familie, cât și individuale, sau de grup, făcute 
la școală. Ştia că cei de la poliţie, în special în timpul ultimelor 
sale luni de serviciu, considerau că depășise limita dintre 
conștiinciozitate și obsesie. Insă cineva trebuia să se ocupe și de 
asta. 

Cook rămăsese conectat direct la acest caz timp de vreo doi 
ani. După cea de a treia victimă, furia comunităţii din sud-est se 
concentrase asupra poliţiei, deoarece oamenii considerau că 
acest caz nu era prioritar pentru poliţie din cauză că victimele 
erau de culoare. Cook însă câștigase în cele din urmă încrederea 
locatarilor. Le sugerase să adune o echipă de cetăţeni din 
cartier, dându-le indicaţii cum să-și ţină copiii în siguranţă. Pe 
urmă, preocuparea pentru crimele cauzate de droguri au 
început să aibă prioritate faţă de cele legate de copii, care 
păruseră să se oprească, și discuţiile de la întâlniri se referiseră 
ulterior la subiecte privind bandele, traficanţi și cocaina, în ceea 
ce privește rudele victimelor, acestea formaseră un grup numit 
Părinţii Palindrom, care se întâlneau de două ori pe lună, mai 
mult în scop terapeutic, decât pentru altceva. 

Cook participase și el la aceste întâlniri. Insă după un an sau 
mai mult, pierduse și el legătura cu ei. Unul din cupluri, mama și 
tatăl Avei Simmons, erau divorţaţi de la bun început. Alţii 
divorțaseră la scurt timp după ce fiul lor, Otto Williams, fusese 
ucis. Tatăl lui Eve Drake se sinucisese la doi ani după ce fusese 
descoperit trupul neînsufleţit al fiicei sale. Mama devenise 
aproape cataleptică și fusese internată într-o instituţie de boli 
nervoase în iarna imediat următoare. 

Cook studie fotografiile. Otto Williams, un tânăr inteligent 
căruia îi plăcea să construiască diverse lucruri, purta ochelari de 
vedere, și, în ciuda aspectului său de tocilar, fusese foarte 
îndrăgit de colegii lui. Ava Simmons avea treisprezece ani când 
fusese omorâtă, deși avea trupul dezvoltat ca al unei 
adolescente, și fusese veselă, mereu plină de viaţă, nu tocmai 
silitoare, dar sociabilă și pricepută la oameni, devotată bunicii 
ei, care locuia în aceeași casă cu familia. Și Eve Drake, fata care 


sărea coarda și participase la competiţii, la care câștigase 
premii pe care le expunea cu mândrie în camera ei de o ordine 
impecabilă. Cook aproape că le simţea prezenţa în încăpere. 

Se auzi soneria de la intrare. Cook se duse spre partea din 
faţă a casei și-l pofti înăuntru pe Holiday. Acesta era îmbrăcat în 
costumul lui negru. 

— De ce nu m-ai sunat? întrebă Holiday. 

— Nu am putut forma numărul. Trebuie să-l programezi la 
favorite. Ai putea face acest lucra chiar acum. 

— Ai mai vorbit cu prietenul dumitale, locotenentul? 

— Da, am reușit. Hai, intră! 

Se duseră în bucătărie. Cook îi turnă lui Holiday o ceașcă de 
cafea, în timp ce Holiday îi programă telefonul lui Cook. 

— Mulţumesc, spuse Holiday, în timp ce Cook îi așeza în față 
ceașca de cafea. Ce-ai aflat? 

— Numele ofițerului este Grady Dunne, începu Cook. Are o 
vechime de șase ani. Tipul e alb, așa cum spuneai. 

— E de serviciu în seara asta? 

— Astăzi are program de la opt la patru. Putem să-l prindem 
la plecare. 

— Minunat, spuse Holiday. Am o cursă la aeroport care îmi va 
lua probabil vreo două ore. Aș putea să fiu la secție pe la patru, 
fără probleme. 

— Şi o să-l urmărim așa, pur și simplu? 

— În doi o să meargă ușor. E mai dificil să scapi de urmăritori 
în acest fel. 

— O să vedem ce e cu el, spuse Cook. 

Holiday scotoci prin fiecare din buzunarele sacoului și scoase 
la iveală două aparate profesioniste de emisie-recepţie 
Motorola, pe care le așeză pe masă. 

— De obicei folosesc astea când lucrez în echipă cu 
partenerul meu de afaceri, spuse Holiday. Acţionează pe o rază 
de zece kilometri. Ce e frumos este că sunt activate vocal. Poţi 
să conduci mașina și să le folosești în același timp. 

— Şi nu sunt cifre care să mă încurce. 

— O să ne descurcăm de minune. 

— Eu am un binoclu în portbagajul mașinii. Poate ar fi mai 
bine să-l iei tu. Ai putea să-l identifici în momentul în care iese 
din secție. 

— Sigur că da. 


Holiday se uită la ceasul de pe perete, care rămăsese în urmă 
cu câteva ore. Se ridică de pe scaun, dădu ceasul jos, îl întoarse 
și îi potrivi ora. Potrivi gaura de la spatele acestuia în cuiul din 
perete și îl așeză frumos. 

— Așa mai merge, spuse Holiday. i 

ÎI întrista să se uite la ceasul acela așa cum era mai înainte. Îi 
fixase ora corectă pentru el, nu pentru bătrân. 

— Pentru mine nu e nicio diferență, zise Cook. Însă îti 
multumesc, oricum. 

— În acest fel, doamna din El Salvador va ști cât e ceasul. 

— Ai dreptate, prietene. 

— T.C... 

— Ce-i? 

— Am discutat cu Ramone. 

— Mi-ai spus. Nu a vrut să dea telefon şi să găsească 
identitatea șoferului de pe patrula de poliție. Nici eu n-aş fi 
făcut-o pentru tine, ca să-ți spun adevărul. 

— Nu e vorba despre asta, ci de faptul că am simțit din vocea 
lui, din intensitatea cu care vorbea, că se afla aproape de 
deznodământ în cazul lui Asa Johnson. 

— Tu nu crezi că moartea lui Asa Johnson este legată de 
Crimele Palindrom, nu-i așa? 

— Pur și simplu n-aş vrea să fii dezamăgit. 

— N-o să fiu, spuse Cook. Știu că o să sune a nesimţire, dar 
am avut parte de distracţie în aceste ultime zile. Nu, nu 
distracție este cuvântul potrivit. Am avut un scop, o motivaţie. 
În dimineţile acestea din urmă, când m-am trezit, ochii mei s-au 
făcut mari dintr-odată. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Da. 

— Așa că hai să vedem unde ne duce chestia asta! Bine? 

— Da, domnule. 

— Și renunţă și la porcăria asta cu „domnule”! Nu am trecut 
niciodată mai sus de inspector de poliţie, tinere! 

— Bine, spuse Holiday, apoi luă o gură mare de cafea și așeză 
cana înapoi pe masă. Trebuie să plec. 

— Ne vedem la patru, zise Cook. 

Rămase în bucătărie și îl auzi pe Holiday cum închide ușa 
după el. Cook putea să audă și vocile subţiri de pe site-ul poliţiei 
de pe internet, omul de la dispecerat către polițistul de pe 
patrulă, care veneau dinspre calculator. Și încă ceva: sunetul 


slab al unor râsete de copii. Ştia că acest lucru nu era posibil, 
dar mai știa și că nu era singur. 


Conrad Gaskins stătea pe marginea patului, frecând cu 
degetul în cercuri mici cicatricea care îi traversa obrazul. In 
spatele lui, deasupra așternuturilor, se afla un sac de marinar 
plin cu aproape tot ce avea. Majoritatea erau haine, dintre care 
cele mai multe erau lenjerie intimă, pantaloni și tricouri pe care 
le purta la lucru. Mai avea două cămăși și o pereche de 
pantaloni buni, dar în mare, cam asta era tot. Hainele, trusa de 
bărbierit, o pereche de adidași și pistolul Glock pe care i-l 
dăduse Romeo. O să scape de el mai încolo, dar nu avea de 
gând să-l lase în urma lui. O altă armă era ultimul lucru de care 
mai avea nevoie vărul lui acum. 

Cu o seară în urmă băuse prea multă bere, ceea ce-i 
provocase un somn profund și nu auzise alarma de la ceas. Era 
pentru prima dată când rata selecţia de dimineaţă de la clinică, 
asta de când fusese destul de norocos încât să-și găsească ceva 
de lucru. 

Gaskins îl sunase pe supraveghetor, fostul pușcăriaș, un bun 
creștin, care considerase potrivit să-i ofere o șansă la locul de 
muncă. Și după ce-și ceruse scuze și îl rugase insistent pe om 
să-l ierte, simţise cum îl cuprinde un val de emoție, iar cuvintele 
începuseră să-i curgă liber de pe buze. 

— Mă aflu într-o situaţie foarte dificilă aici, spuse Gaskins. 
Dacă nu scap de chestia asta, ori o să mi se facă felul, ori o să 
fiu trimis înapoi la pârnaie. Nu vreau să mor, și nici nu vreau să 
omor pe cineva. Nu vreau decât să lucrez cinstit și să fiu plătit la 
fel, în schimb. 

Gaskins îi mai dădu supraveghetorului, care se numea Paul, 
ceva mai multe amănunte despre situaţia lui, însă fără detalii 
particulare. Îi spuse lui Paul despre mătușa sa Mina, mama lui 
Romeo, și îi aminti de promisiunea pe care i-o făcuse, și anume 
să aibă grijă de fiul ei. 

— Ai făcut pentru el tot ce se putea face, spuse Paul. Strânge- 
ţi toate lucrurile, pleacă din casa aceea și sună-mă când ești 
gata! Te voi aștepta jos, la capătul străzii. 

— Dar unde o să stau? 

— Am eu o canapea. O să stai cu mine până o să-ţi găsești 
ceva. 


— Aţi putea să-mi opriţi bani din salariu. 

— Nu-ţi mai bate capul, Conrad. Sună-mă, și rezolvăm noi, 
bine? 

Gaskins se gândise intens la acest lucru aproape toată ziua. Îi 
dăduse telefon, și acum deja împachetase și era gata de 
plecare. Se gândise și la Mina Brock și la ce-i promisese. Romeo 
nici măcar n-o mai vizitase de ceva vreme. El, Conrad Gaskins, 
avea să fie fiul ei acum. Va înţelege, chiar dacă n-o va putea 
spune în cuvinte. El știa acest lucru, și cu toate acestea se 
simţea vinovat. Gaskins prinse cataramele sacului, îl ridică și 
ieși din încăpere. 

Romeo Brock, care abia se trezise, auzi pașii vărului său. Se 
rostogoli de pe saltea și atinse podeaua cu tălpile. Se întinse și 
se uită înspre cele două valize Gucci, care erau așezate lângă 
măsuţa de toaletă. Pe urmă se duse la măsuţă, pe care-și ţinea 
portofelul, cheile și ţigările. Verifica automat dacă erau acolo de 
fiecare dată când se dădea jos din pat. Tot pe măsuţă se afla și 
pistolul Gold Cup de calibru 45, și spărgătorul de gheaţă. Vârful 
spărgătorului intra într-un dop de plută. Lui Romeo îi plăcea să 
și-l prindă de gambă cu bandă adezivă. De câte ori îl lua de 
mâner și-l scotea, banda adezivă oprea vârful din plută. Poate 
că văzuse acest lucru în vreun film, dar de-a lungul timpului se 
convinsese că se gândise singur la asta. Un bărbat care putuse 
inventa un asemenea sistem în niciun caz nu putea să fie un 
prost. 

Brock, în bustul gol, își aprinse o ţigară Kool și aruncă chibritul 
stins în scrumiera de formă rotundă. Își strecură portofelul în 
buzunarul din spate al blugilor, și ieși din dormitor în picioarele 
goale. Merse de-a lungul holului, trecu de camera vărului său și 
intră în sufrageria deschisă. Conrad era așezat pe canapea și își 
ţinea sacul marinăresc la picioare. Brock trase un fum din ţigară, 
mai trase unul, apoi îl expiră lung. 

— Pleci? întrebă Brock. 

— Am terminat, Romeo. 

— Nu ai curaj să mergi mai departe? _ 

— Să omori și să jefuiești este ușor. Insă când e vorba despre 
consecinţe... nu vreau să am parte de ele, omule! 

— Aproape că am terminat, spuse Brock. Nu trebuie să mai 
stai decât până împărţim banii. |ţi iei partea, apoi, dacă vrei să 
pleci, n-ai decât! 


— Ăştia sunt bani plini de sânge. Nu-i vreau. Și nici nu vreau 
să rămân aici, să te privesc cum te duci în jos. 

— La naiba! Eu? 

— Chiar nu-ţi vine să crezi că se va întâmpla acest lucru? 
Chiar și tipul ăla al tău, Red Fury, s-a întins mai mult decât îl 
ţinea plapuma. Când a fost înjunghiat în curtea închisorii, crezi 
că se mai lăuda cu ceva? Crezi că era mândru de ce făcuse? Nu, 
vere! Plângea după maică-sa, mai mult ca sigur! Așa cum fac 
toţi bărbaţii în cele din urmă. 

— Dar eu sunt abia la început! 

— Deja ești terminat, spuse Gaskins. Un tip ca tine are succes 
la puști, poate, și la găinari, dar există o limită. Dacă mai dai o 
lovitură cum a fost cea de ieri, o să te apuci să cheltuiești, pe 
urmă o să ajungi la un standard de viaţă pe care ai să vrei să-l 
păstrezi. Așa că o să furi mai mult, și mai mult, până o să calci 
pe coadă pe cineva pe care n-ar trebui. Acel cineva va pune 
apoi un preţ pe capul tău, și apoi bang, s-a terminat! La naiba, 
băiete, se poate ca soarta ta să fie deja pecetluită. Ai luat-o cu 
tine pe fata aceea, și astfel ai făcut o greșeală uriașă. Individul 
ăla cu fundul mare știe mai mult ca sigur unde lucrează. Poate 
nu azi, poate nu mâine, dar într-o zi o s-o urmărească un ucigaș 
până aici. Adică individul căruia i-ai furat cincizeci de miare, cel 
mai probabil. Așa că da, vere, ești terminat! 

— Ai noroc că ţin la tine, omule, pentru că nu aș lăsa pe 
nimeni altcineva să-mi vorbească așa! 

— Şi eu ţin la tine. Numai că nu pot să mai rămân. 

Gaskins se ridică de pe canapea și îl îmbrăţișă pe 

Romeo Brock. Apoi se eliberă și își ridică sacul marinăresc. 

— Să ai grijă de maică-mea, îi ceru Brock. 

— Ştii că voi avea, spuse Gaskins. Așa e firea mea. 

Brock privi prin fereastra din față cum Gaskins trecea pe sub 
plop și se îndepărta pe drumul pietruit înspre Hill. Brock ar fi 
putut încă să-l mai prindă din urmă pe Conrad dacă ar fi fugit 
după el atunci. Să fi încercat să-l mai convingă, să-l împiedice să 
plece. Rămase însă pe loc, fumându-și ţigara și scuturând 
scrumul pe podeaua din lemn masiv. 


Capitolul 32 


Ramone pătrunse în camera cu monitorul video de la VEB, 
ţinând în mână un sendviș cu pui și o cutie cu suc. Era după- 
amiaza târziu, și nu mâncase nimic la prânz. Rhonda se ocupase 
de Aldan Tinsley, în timp ce Ramone făcuse alergarea. 

Antonelli era așezat pe un scaun, cu picioarele pe masă, cu 
pistolul vizibil în tocul prins de gleznă. Pe ecranul numărul 1, Bo 
Green se ocupa de Dominique Lyons, care se părea că fusese 
informat de mărturia și cooperarea Darciei Johnson, filmată pe 
cameră. Avea chipul distorsionat de mânie, iar picioarele îi 
fuseseră prinse în cătușe de taburetul pe care stătea. Bo Green 
se lăsă pe spate, cu mâinile încrucișate pe abdomen, cu o 
expresie neutră și cu vocea calmă și moale. 

— Bo tocmai i-a spus lui Dominique că l-am găsit pe omul 
care i-a vândut pistolul, spuse Antonelli. Și că același pistol a 
fost utilizat într-o altă crimă în noaptea precedentă. la uită-te la 
el! Băiatul nostru nu mai arată acum așa de sigur pe el! 

Pe ecran se văzu cum Dominique se aplecă în faţă și trânti cu 
pumnul în masă. 

— Aiureli! ţipă Dominique. Nu aveţi cum să mă acuzaţi de 
nicio altă crimă! Nu sunt atât de prost încât să cumpăr o armă 
cu un cadavru atașat de ea. 

— Beano ţi-a spus că era curată? întrebă Bo Green. 

— Bineînţeles că așa a făcut, nemernicul! 

— Și atunci de unde are pistolul? 

— Habar n-am! întreabă-l pe punkist de unde îl are! 

— Așa ne-am propus, spuse Green. 

Antonelli își lăsă picioarele pe podea și arătă din cap spre 
ecranul numărul 2, unde Rhonda stătea cu Aldan Tinsley. 

— Tipul vostru nu prea spune mare lucru. 

— O să spună, zise Ramone. 

— Rhonda e rănită? 

— Abia a atins-o cu ușa. Dar s-a dat pe spate de parcă ar fi 
lovit-o cu un camion. 

— Femeia asta este o foarte bună actriţă! 

— Pe lângă toate celelalte. 

O priviră pe Rhonda cum continua interogatoriul cu Aldan 
Tinsley, fără însă să avanseze vreun pic. Ramone își mâncă 
sendvișul cu pui cu ferocitatea unui animal, își bău sucul și 


aruncă apoi cutia la gunoi. 

— Cred că intru și eu acolo, spuse Ramone. 

Antonelli privi ecranul și o văzu pe Rhonda cum își întoarce 
capul la auzul unei bătăi în ușă. Apoi Ramone intră în încăpere. 
Se așeză alături de partenera sa și își puse mâinile pe masă. 

Pentru a treia oară în ziua aceea, Ramone își lărgi nodul de la 
cravată. Era cald în încăpere și își simţea mirosul propriului corp. 
Jucase și baschet cu câteva ore mai devreme, tot în aceleași 
haine. Se luptase și cu Tinsley. Se simţea ca și cum ar fi purtat 
aceeași uniformă și aceeași cămașă timp de o săptămână. 

— Bună, Aldan, începu Ramone. 

Aldan Tinsley dădu din cap. Avea buzele umflate de la izbitura 
de podea. Arăta ca un răţoi. 

— Stai bine, confortabil? 

— Mă doare gura, răspunse Tinsley. Cred că mi-ai slăbit un 
dinte. 

— Atacul asupra unui ofițer de poliție este o acuzaţie extrem 
de gravă. 

— Mi-am cerut iertare de la doamna polițistă. Nu-i așa? 

— Da, așa este, spuse Rhonda. 

— Nu am vrut s-o lovesc cu ușa aceea, numai că eram 
supărat. Niciunul dintre dumneavoastră nu aţi spus de ce aţi 
venit să mă vedeţi, și am avut prea multe contacte cu poliția în 
ultima vreme. M-am săturat de asta, pur și simplu. M-am săturat 
și să fiu hărțuit. Dar, să știți, nu am vrut să lovesc pe nimeni! 

— Chiar așa gravă cum este, zise Ramone, acuzaţia de atac 
este cea mai mică dintre grijile tale în momentul de faţă. 

— Vreau un avocat. 

— Dominique Lyons. Cunoști acest nume? 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Acum cinci minute, Dominique Lyons ne-a mărturisit că a 
cumpărat de la tine un pistol miercuri seara. Un Special de 
calibrul 38. Fata care era cu el când a cumpărat revolverul a 
confirmat că tu ești cel care i-a vândut acea armă. 

Lui Tinsley îi tremură buza. 

— Pistolul a fost utilizat de către Lyons pentru a săvârși o 
crimă mai târziu în noaptea respectivă. 

— Nu m-aţi auzit? Vreau... un blestemat de avocat! 

— Nu te învinovăţesc pentru acest lucru, continuă Ramone. Și 
eu mi-aș face rost de o întreagă echipă de avocaţi în locul tău. 


Acuzaţie de trafic de arme, care au fost folosite la niște crime... 

— Omule, nu am făcut nicio blestemată de crimă! Eu nu fac 
decât să cumpăr lucruri și să vând lucruri. Nu sunt un ucigaș. 

— Am spuse crime, Beano, spuse Ramone cu un rânjet. 

— Nu. În niciun caz! 

— Mă întreb dacă ne-ai putea spune pe unde te aflai marţi 
seara. 

— Marţi seara? 

— Marţi, repetă Rhonda. 

— M-am văzut cu o fată marţi seara, spuse Tinsley, cu o 
ușurare vădită pe chip la această schimbare de direcţie. 

— Cum o cheamă? 

— Flora Tolson. O cunosc de ceva timp. Ea poate să confirme 
că am fost acolo cu ea. 

— Unde? întrebă Ramone. 

— Stă pe Kansas Avenue. 

— Unde anume pe Kansas? întrebă Rhonda. 

— Nu știu exact. După Blair Road. 

Ramone și Rhonda schimbară o privire. 

— Şi ce-ai făcut acolo? întrebă Rhonda. 

— M-am apucat de fund și am sărit în sus! Ce credeţi că am 
făcut? 

— Și la ce oră ai plecat de acolo? 

— Era târziu. Vizita noastră s-a prelungit. Cred că era după 
miezul nopții. 

— Și ce-ai făcut, te-ai dus cu mașina direct acasă? 

— Nu, am... spuse Tinsley și se opri. 

— Ai mers pe jos, adăugă Ramone. 

— Din cauză că ai condus mai demult în stare de ebrietate, 
spuse Rhonda. 

— Ţi s-a luat permisul, zise Ramone. 

— Un tip care sare în sus așa ca tine, și cu toate acestea 
trebuie să te duci pe jos la întâlniri, spuse Rhonda. 

— Vreau un avocat! ceru Tinsley. 

— Şi ca să ajungi acasă la tine pe Milmarson, spuse Ramone, 
trebuia să treci prin grădina comunităţii de pe Oglethorpe 
Street. 

— Naiba să vă ia! strigă Tinsley. Nu eu l-am ucis pe copilul 
acela! 

— Care copil? întrebă Ramone. 


— Sunt de acord să primesc acuzaţia legată de pistol, spuse 
Tinsley, dar nu și o crimă. 

— Care copil? întrebă Ramone, aplecându-se în faţă. 

— Am găsit pistolul, spuse Tinsley și își relaxă umerii. 

— Unde l-ai găsit? _ 

— În grădina comunităţii de pe Oglethorpe. Întotdeauna o iau 
pe scurtătură pe acolo când mă întorc de la Flora. Este drumul 
cel mai scurt până la casa mamei mele. 

— Povestește-ne cum s-a întâmplat! 

— Mergeam pe acolo. Apoi am ajuns la o mogâldeaţă care 
zăcea pe cărare. La început m-am gândit că era un bărbat care 
dormea. Dar când m-am uitat mai bine, și după ce ochii mi s-au 
obișnuit cu întunericul, am văzut că era un băiat. Avea ochii 
deschiși și sânge în jurul capului. Era evident că era mort. 

— Cu ce era îmbrăcat? întrebă Ramone, simţindu-și tensiunea 
din voce. 

— Avea o haină North Face, spuse Tinsley. Am reușit să văd 
simbolul firmei la lumina lunii. Altceva nu-mi amintesc. 

— Îţi mai aduci aminte ceva în legătură cu el? 

— Păi mai era pistolul. 

— Care pistol? întrebă Ramone. 

— Revolverul de calibrul 38 care era în mâna băiatului. 

Ramone scoase un sunet. Era un sunet jos, scurt, aproape ca 
un geamăt. Rhonda nu spuse nimic. Se auzea aerul care 
pătrundea în cameră printr-o aerisire de deasupra capetelor lor. 

— L-ai atins? întrebă Ramone. 

— L-am luat cu totul, răspunse Tinsley. 

— Nu ţi-ai dat seama că distrugeai probele de la locul crimei? 

— Nu puteam să văd decât trei sute de dolari în faţa ochilor. 

— Așa că l-ai furat. 

— După cum se părea, negrișorul acela nu avea să-l mai 
folosească vreodată. 

Ramone se ridică de pe scaun, strângându-și pumnul drept. 

— Gus, îi spuse Rhonda. 

Ramone ieși rapid din încăpere. Rhonda se ridică și se uită la 
ceasul de mână. 

— Îmi puteţi da un suc, ceva? întrebă Tinsley. 

Rhonda nu-i răspunse. În schimb, privi spre cameră și spuse: 

— Ora 14.43. 

Îl lăsă apoi pe Tinsley cu temerile lui și se îndreptă spre 


birouri. Îl găsi pe Ramone așezat pe un scaun și discutând liniștit 
cu Bill Wilkins, lângă biroul acestuia. Rhonda își puse o mână pe 
umărul lui Ramone. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

— De ce nu mi-am dat seama de acest lucru? întrebă 
Ramone. 

— Niciunul dintre noi nu și-a dat seama, zise Rhonda. Nu era 
nicio armă la scena crimei. Cine a mai lucrat la un caz de 
sinucidere prin împușcare, când la faţa locului nu se afla nicio 
armă? 

— Mănușa de stângaci, spuse Ramone. Stângaci, împușcat în 
tâmpla stângă... praf de pușcă pe degetele de la mâna stângă. 
Nu se îmbrăcase cu haina aceea North Face din cauză că voia să 
se mândrească cu ea. Avea un pistol în buzunar. Fiul meu l-a 
văzut și a spus că era transpirat. Numai că el plângea. Ar fi 
trebuit să-mi dau naibii seama! 

— Trebuie să recunoști, spuse Wilkins, că nu este ceva 
obișnuit să se sinucidă. 

— Nu este adevărat, Bill, îl contrazise Rhonda. 

— Vreau să spun că de obicei copiii de culoare nu se sinucid. 

— Vezi, tocmai aici greșești, spuse Rhonda. Și adolescenţii de 
culoare se sinucid. De fapt, rata sinuciderilor în rândul 
adolescenților de culoare este în creștere. Acesta este unul 
dintre „beneficiile” intrării în clasa de mijloc și superioară. Ştii, 
preţul banilor. Ca să nu mai menţionez accesul destul de ușor la 
arme. Și o mulţime de copii de culoare care sunt homosexuali 
chiar în momentul de faţă n-o să fie niciodată acceptaţi. In mare 
parte, nici măcar nu se pomenește în cultura noastră despre 
acest lucru. Unii dintre oamenii mei te pot ierta pentru absolut 
orice, cu excepția acestui lucru, înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Mă gândesc cum trebuie să fi fost pentru Așa, spuse 
Ramone, să trăiască cu vina în mediul acela de super-macho. 

— Nici nu putea să trăiască așa, zise Rhonda. 

— Oricum, făcu Ramone, ridicându-se în picioare. 

— Unde te duci? întrebă Rhonda. 

— Mai am de rezolvat vreo două lucruri. Bill, te sun mai târziu 
să-ţi spun ce-am făcut. 

— Şi cum rămâne cu toată hârțogăria care trebuie făcută? 

— E cazul tău. Îmi pare rău, omule. O să vorbesc eu cu tatăl, 
dacă asta este o consolare pentru tine. 


— Ce acuzaţii îi aducem lui Tinsley? întrebă Rhonda. 

— Acuză-l pe nemernic de tot ce se poate, spuse Ramone. 
Găsesc eu un mod să-i fie menținute acuzaţiile. 

— Am făcut treabă bună astăzi, spuse Rhonda. 

— Da, am făcut, fu de acord Ramone, privind-o cu admiraţie. 
Mai vorbim mai târziu, bine? 

Afară, în parcare, Ramone îl sună pe Holiday pe telefonul 
mobil. Holiday răspunse și spuse că era în oraș, la Reagan 
Naţional, unde condusese un client. 


— Ne-am putea întâlni? îl întrebă Ramone. Trebuie să vorbesc 
cu tine între patru ochi. 


— Trebuie să mă mai duc într-un loc, spuse Holiday. 


— Vin la tine chiar acum. Gravelly Point, lângă aeroport. 
Parcarea mică de pe banda dinspre sud. 


— Grăbește-te! îi ceru Holiday. Nu am toată ziua la dispoziţie! 


Capitolul 33 


Zona principală din Gravelly Point, pe râul Potomac, accesibilă 
de pe benzile dinspre nord ale șoselei GW, era un loc preferat de 
cei care făceau jogging, de lansatorii de bărci, de jucătorii de 
rugby, de bicicliști și de cei care urmăreau avioanele pe cer, iar 
pista aeroportului Reagan Naţional se afla la doar câteva sute 
de metri depărtare. Pe partea opusă, mai puţin pitorească, a 
șoselei, se afla o parcare micuță, utilizată în special de șoferii de 
limuzine și de mașini care își așteptau clienţii la aeroport. _ 

Dan Holiday se sprijini de Town Car în parcarea cea mică. Il 
privi pe Gus Ramone cum își parchează mașina alături de 
Lincolnul său. Ramone cobori și veni spre locul în care stătea 
Holiday. Acesta remarcă aspectul răvășit al lui Ramone. 

— Îţi mulţumesc că ai fost de acord să ne întâlnim, îi spuse 
Ramone. 

— Dar tu ce-ai făcut, ai dormit în uniforma aceea? 

— Azi mi-am câștigat pâinea cu vârf și îndesat. 

Holiday scoase din haină un pachet de Marlboro. 

Scutură pachetul până ieși o ţigară și i-o oferi lui Ramone. 

— Nu, mulţumesc, m-am lăsat. 

Holiday își aprinse una și suflă puţin fum în direcţia lui 
Ramone. 

— Dar încă miroase plăcut, nu-i așa? 

— Am nevoie de o favoare, Doc. 

— Mie mi se pare că și eu te-am sunat astăzi mai devreme și 
ţi-am cerut o favoare, numai că tu nu ai vrut să mă ajuţi! 

— Doar știi că nu puteam să-ţi dau numele acelui poliţist! 

— Am spus că nu ai vrut! 

— Din punctul meu de vedere, nu este nicio diferenţă. 

— Corectitudinea întruchipată, spuse Holiday. 

— Oricum, acum nu mai contează, zise Ramone. Asa Johnson 
s-a sinucis. Moartea lui nu are nicio legătură cu Crimele 
Palindrom. 

Holiday trase din ţigară. 

— Sunt dezamăgit. Numai că nu aș putea spune că sunt și 
surprins. 

— Lui Cook o să-i vină greu să accepte. Știu că el s-a gândit 
că acest caz le va redeschide pe celelalte. Că această crimă le 
va soluţiona cumva pe celelalte. 


— O să-l distrugă. 

— Am să-i spun eu, zise Ramone. 

— Nu, lasă că-i spun eu, replică Holiday. 

— Doc? 

— Ce-i? 

— Numele poliţistului este Grady Dunne. 

— Prea târziu. L-am aflat și noi. 

— Uite ce e, am să aflu ce căuta acolo în noaptea respectivă. 
Poate va fi de vreun ajutor pentru capetele de acuzare. 

— Nu uita de infractorul din spate, adăugă Holiday. 

— Se poate să fi fost vreun suspect adolescent, presupuse 
Ramone. Sau chiar vreo prietenă de-a lui. 

— Crezi? 

— Tu să-mi spui! 

— Asta din cauză că am antecedente cu așa ceva, nu? Asta 
vrei să zici? întrebă Holiday. 

Ramone nu-i răspunse. 

— Nu m-ai întrebat niciodată despre Lacy, spuse Holiday. 

— Te-aș fi întrebat, numai că ţi-ai dat demisia. 

— Tu ai fost cel care ai ratat cazul, spuse Holiday. Ar fi trebuit 
să o duci în faţa juraţilor, în loc să îi lași timp să plece. 

— Știu asta. 

— Ştii ziua în care informatorul tău m-a văzut vorbind cu ea, 
înainte să dispară? Discuţia noastră nu era despre polițiștii tăi 
corupți sau despre ceva legat de cazul tău IAD. 

— Şi atunci despre ce era? 

— Du-te dracului, Gus! 

— Mă interesează. Ai vrut mereu să-mi spui asta. Așa că de ce 
nu continui, ca să scapi de povara asta? 

— l-am dat niște bani, spuse Holiday, cinci sute de dolari, 
pentru biletul de autobuz către  Bum-nu-mai-știu-cum, 
Pennsylvania, sau ce-o fi fost, locul de unde venea, și ceva ca să 
aibă s-o ia de la capăt. Incercam să-i salvez viaţa. Pentru că 
peștele ei, Mister Morgan, ar fi găsit o cale să o taie bucățele, 
indiferent dacă era închis sau nu. Era genul acela de ticălos 
ordinar. Numai că tu nu aveai de unde să fii la curent cu asta, 
deoarece lucrai doar la birou. Dacă ai fi vorbit cu mine ca de la 
bărbat la bărbat, poate că ai fi înţeles. 

— Mi-ai distrus cazul. Nu am mai reușit să-i acuzăm pe 
polițiștii aceia corupți. lar jumătate de an mai târziu, Morgan a 


omorât un tip. Nu ai făcut decât să strici totul. 

— Am ajutat-o pe fata aceea. 

— Şi asta nu e tot ce ai făcut cu ea. Mi-a povestit totul la unul 
dintre interogatorii. Așa că nu te mai da așa de mare și de 
puternic în fața mea, bine? 

— Am ajutat-o, repetă Holiday, numai că rosti mai slab 
cuvintele și nu putu să-l privească în ochi pe Ramone. 

— Îmi pare rău. Doc, spuse Ramone. Să ştii că nu mi-a făcut 
nicio plăcere ceea ce ţi s-a întâmplat. 

Ramone privi cum lumina soarelui strălucește pe suprafaţa 
apei în dreapta parcării, acolo unde râul forma un fel de iaz. 
Holiday mai trase un fum de ţigară, pe urmă zdrobi chiștocul 
sub talpa pantofului. 

— Şi despre ce favoare vorbeai? întrebă Holiday. 

— E complicat. Pistolul lui Asa Johnson a fost furat de către un 
individ pe nume Aldan Tinsley, după ce Asa s-a sinucis. Aldan a 
vândut pistolul unui individ pe nume Dominique Lyons, care l-a 
utilizat într-o crimă în noaptea următoare. Am obţinut o 
declaraţie din partea lui Tinsley, numai că am cam făcut-o de 
oaie. L-am cam lovit pe Tinsley și am ignorat de trei ori dorinţa 
lui de a-i aduce un avocat. Când vor afla avocaţii apărării toate 
astea și când declaraţiile vor fi modificate, aș putea să mă 
trezesc cu o problemă. Ăștia sunt niște indivizi dubioși, și mi-ar 
plăcea să-i văd cum dispar. 

— Şi de ce ai avea nevoie? 

— Aș vrea să-l identifici cu certitudine pe Aldan Tinsley ca 
fiind cel pe care l-ai văzut traversând grădina în noaptea 
respectivă. 

— Dar ţi-am spus, nu am văzut decât un individ de culoare. 
Nu-mi amintesc absolut nimic despre el, cu excepţia faptului că 
era de culoare. 

— Nu-mi pasă ce-ai văzut, Doc! Ti-am spus că de asta am 
nevoie. 

— Deci nu ești chiar atât de corect, până la urmă, rosti 
Holiday cu un rânjet. 

— O să faci asta? 

— Mda. 

— Mulţumesc. O să te chem pentru identificare. 

Ramone se răsuci, îndreptându-se către mașina sa. 

— Gus? 


— Ce-i? 

— Îmi cer scuze pentru felul în care am vorbit despre soţia ta. 
Am auzit că este o femeie de treabă. Atunci a vorbit alcoolul din 
mine. 

— Nu-ţi face probleme! 

— Cred că sunt invidios... 

— Bine... 

— Cred că nu mi-e sortit să am o familie. Holiday își miji ochii 
din cauza soarelui. Știi, pe vremea când eram recrut, mi s-a dat 
ordin să mă duc la psihologul departamentului. Locotenentul 
meu mi-a recomandat acest lucru din cauza problemei mele cu 
băutura și a faptului că sunt un afemeiat notoriu. El susţinea că 
stilul meu de viaţă îmi afecta performanţele de la serviciu. 

— Ca să vezi! 

— Așa că m-am dus la biroul „voodoo” și am vorbit despre 
antecedentele mele personale. Psihologul mi-a spus: „Mi se pare 
că suferi de teama de despărţire”, sau o aiureală de felul ăsta, 
din cauza faptului că am fost atât de mult timp afectat de 
moartea surorii mele. Mi-a spus că am tendinţa să fug de 
relațiile durabile din cauză că mi-e teamă că aș putea - cum a 
spus? - „să-mi pierd partenera în circumstanțe care să 
depășească putinţa mea de a controla lucrurile”. Şi atunci i-am 
spus psihologului: „S-ar putea să fie adevărat. Sau s-ar putea 
pur și simplu să-mi placă păsăricile”. Tu ce crezi, Gus, asta o fi? 

— Da, spuse Ramone, și eu care credeam că o să-mi spui o 
poveste frumoasă, cu o, știi tu, o morală la sfârșit. 

— Poate altădată, spuse Holiday și se uită la ceas. Trebuie să 
plec. 

Ramone îi întinse mâna, și Holiday i-o oferi ṣi el pe a lui. 

— Ai fost un poliţist bun, Doc! Acuma pe bune! 

— Ştiu, Giuseppe. Mult mai bun decât tine! 

Ramone îl privi pe Holiday cum deschise portiera 

Lincolnului, apoi cum se urcă în mașină, își luă șapca de șofer 
și și-o puse pe cap. 

— Nemernicul, spuse Ramone printre dinţi. 

Însă zâmbea cu toată faţa. 


Michael Tate și Ernest Henderson, cu burţile pline, așteptară 
în parcarea de la Hair Raisers de pe Riggs Road până când 
Chantel Richards ieși din clădire și se urcă într-o Toyota Solara. 


— Frumoasă mașină, spuse Tate. 

— Pentru o fată, replică Henderson. Ce, vrei și tu una acum? 

— Ce voiam să spun este că are stil. Imi imaginez cum o 
folosește. 

Chantel traversă parcarea cu mașina și o luă pe banda de 
ieșire. 

— Ar fi destul de greu să-i pierdem urma, spuse Tate, la cât 
de roșie e mașina. 

— Numai dacă o lași tu să scape! 

— Cum adică? 

— Ce mai aștepți? 

— Tocmai plecam. 

— Păi, încă n-ai plecat? 

O urmăriră până intră pe Maryland, prin Langley Park, și apoi 
pe New Hampshire Avenue. Intră apoi pe șoseaua de centură și 
merse mult prin Prince George County. Nesto Henderson 
avusese dreptate. Culoarea mașinii Solara o făcea foarte ușor de 
urmărit. 

Chantel ieși pe rampa dinspre vest de Central Avenue, și după 
vreun kilometru și jumătate o luă la dreapta, pe Hill Road. Tate, 
care se afla la volan, rămase mai în spate, deoarece traficul aici 
nu mai era la fel de intens. Când Chantel parcă în spatele unui 
alt automobil, pe creasta unui deal, lângă un grup de case care 
se opreau în fața unui pâlc de copaci, Tate încetini și parcă 
mașina Maxima lângă trotuar, la vreo sută de metri mai în 
spate. 

— Ce face, se plimbă prin pădure? întrebă Henderson. 

— Nu, acela e pietriș. Nu vezi? E un fel de drum pe acolo. 

— Mai este și o mașină parcată în faţa ei. 

— O Impala SS. 

— Este posibil ca aceea să fie mașina omului nostru. Se poate 
ca el să locuiască într-o casă acolo, mai în spate. 

— Bine, atunci, spuse Tate. Noi ne-am făcut treaba. Am 
urmărit-o, și știm unde stă. Hai să ne întoarcem și să-i spunem 
lui Raymond. 

— Nu am terminat, zise Henderson, care își scoase telefonul 
mobil și începu să formeze un număr. S-ar putea ca Ray să vrea 
să vină aici. 

— Pentru ce? 

— Să-și ia banii. Băiatul acela, Romeo, l-a subțiat de cincizeci 


de mi are, spuse Henderson, apoi așteptă să sune. Ray 
Benjamin a stat liniștit până te-ai legat de el. O să fie destul de 
serios cu treaba asta. 

Lui Michael Tate i se uscă gura. Îi era sete, și voia să fugă de 
acolo. Sau măcar să iasă din mașină. 

— Cât timp vorbești tu cu Ray, spuse Tate, mă duc până acolo 
în pădurice, să văd ce se poate vedea. 

— Bine, zise Henderson, exact când Benjamin răspunse la 
telefon. 

x 

Ramone își parcă maşina în zona 6000 de pe Georgia Avenue, 
la nord de Piney Branch Road. Merse pe trotuar, pe urmă o luă 
la dreapta și făcu vreo câţiva pași spre poarta de fier din faţa 
Cimitirului Naţional al Câmpului de Luptă. Ramone ridică lanţul 
de la poartă, o deschise și păși în interior printre două muschete 
de vreo trei kilograme. Merse pe o alee din beton, trecu de o 
casă veche din piatră, locuinţa cuiva, și de mai multe pietre 
imense și continuă să meargă înspre piesa centrală a cimitirului 
- un steag american care se unduia deasupra a patruzeci și unu 
de morminte. Acolo zăceau soldaţii din Uniune care muriseră în 
bătălia de la Fort Stevens. În afara cercului se aflau patru poezii 
inscripţionate pe plăcuţe de alamă, fixate pe niște suporturi. 
Ramone se duse la una dintre plăci și citi inscripţia de pe ea: 


TOBELE AU ÎNSOŢIT BĂTÂND AMAR 

AL SOLDATULUI ULTIM DRUM; 

NICICÂND NU VOR MAI FI ÎN AL VIEȚII HOTAR 
BRAVII ACEȘTIA, CE-AU CĂZUT ACUM. 


Ramone privi împrejur. Era liniște aici, pe această jumătate de 
hectar de iarbă, copaci, în acest loc de comemorare calmă din 
mijlocul orașului. În ciuda atmosferei de ţară, cimitirul era vizibil 
de pe o șosea foarte circulată dinspre vest, și de asemenea 
dinspre est, din zona rezidenţială din Venable Place. Acestea 
erau locuri mai puţin riscante pentru a întâlni parteneri sexuali. 
Ramone nu credea că Asa ar fi venit aici pentru sex. Probabil că 
era locul cel mai apropiat de casa lui unde putea să mai 
evadeze de viaţa de acasă și de cartier și să găsească puţină 
liniște. 

Așa le spusese gemenilor Spriggs că se ducea înspre 


monumentul Lincoln-Kennedy. Voise ca ei să-și amintească de 
acest lucru. Voise să găsească cineva în acel loc ceva ce el 
lăsase în urmă, și acolo trebuia să fie. Ramone se duse înapoi 
spre intrarea în cimitir, unde se aflau pietrele acelea imense, 
câte patru în șir, și acolo observă că nu erau niște pietre 
obișnuite, ci monumente pentru Corpul Armatei, Cavaleria 
Voluntară și Unităţile Gărzii Naţionale din Ohio, New York și 
Pennsylvania. 

Unul dintre monumente, deasupra căruia se afla o șapcă, era 
mai înalt decât celelalte. Ramone se așeză în fața acestuia și citi 
inscripţia de pe el: „Pentru onorabilii fii ai Ţinutului Onondaga, 
New York, care au luptat în acest loc pe 12 iulie 1864 pentru 
apărarea Washingtonului, și în prezenţa lui Abraham Lincoln”. 

Ramone ocoli monumentul. Pe o parte era o listă de nume ale 
persoanelor ucise sau rănite. Printre cei afișaţi se afla și numele 
lui John Kennedy. Se uită la terenul care înconjura monumentul. 
Bătu cu piciorul în el. Se duse în spatele acestuia, studie gazonul 
și observă faptul că un pătrat fusese pus acolo de curând sau 
fusese înlocuit. Se sprijini pe un genunchi și ridică pătratul de 
gazon. În murdăria de dedesubt se afla o pungă de plastic 
închisă etanș, de mărimea celor în care se punea carnea la 
marinat. În pungă se afla o carte fără titlu și fără nimic altceva 
scris pe copertă. Ramone scoase jurnalul lui Asa din pungă și se 
duse spre un arțar din colţul terenului, se așeză jos la umbră, se 
sprijini de trunchiul acestuia și-l deschise. Apoi începu să 
citească. Timpul trecu, iar umbrele din cimitir se alungiră și se 
întinseră să-i atingă picioarele. 


Capitolul 34 


Dan Holiday se afla la volanul mașinii sale, parcată pe 
Peabody, și supraveghea spaţiul de intrare și de ieșire din 
parcare din spatele Secţiei 4 de poliţie. T.C. Cook se afla pe 
Georgia, cu mașina sa Marquis parcată cu faţa spre nord. Avea 
pe cap obișnuita lui pălărie cafenie Stetson, cu pana multicoloră 
ieșind din panglica ciocolatie. Era îmbrăcat cu sacou și purta 
cravată. Setaseră frecvențele aparatelor Motorola activate 
vocal, și acestea erau pornite. Stăteau acolo de aproape o oră. 

— Ai văzut ceva? întrebă Cook. 

— Trebuie să iasă în curând. 

Folosindu-se de binoclul lui Cook, Holiday îl detectase pe 
Grady Dunne cum trăsese mașina cu numărul 461 în parcare și 
îl urmărise cum se duce, îmbrăcat în uniformă, spre intrarea din 
spate a secţiei de poliţie. Avea puţin peste un metru optzeci, era 
subțire și palid, blond și cu o înfățișare aspră. Poziţia corpului și 
felul în care mergea trădau o încredere în sine exersată, în stilul 
militar. Nu se oprise să discute cu colegii săi polițiști care 
stăteau pe acolo, pierzând vremea la schimbarea de tură și 
certându-se pe mașinile cele mai râvnite din parcare. 

— Te-ai mai întâlnit cu polițistul Ramone? întrebă Cook. 

— Da, m-am întâlnit. 

— Ţi-a mai spus ceva despre cazul Johnson? 

— Am discutat despre asta, spuse Holiday, ezitând pentru o 
clipă. Nimic concret deocamdată. 

Liniștea care se lăsă după aceea în aparatele de emisie- 
recepţie îi arătă lui Holiday că T.C. Îşi dăduse seama că era o 
minciună. 

Doi tineri trecură pe lângă mașina lui Holiday. Purtau 
pantaloni până la gambe, cu marginile franjurate în mod special. 
Mânecile de la tricoul unuia din băieţi fuseseră tăiate fâșii și 
împletite, iar împletiturile se terminau cu niște biluţe minuscule. 
Pe partea din faţă a tricoului era desenat cu glitter un chip. 
Feţele celor doi tineri erau identice. Unul din ei îi zâmbi lui 
Holiday în timp ce treceau pe lângă el. Holiday se gândi că, în 
ciuda costumului său negru și a mașinii, băieţii îl etichetaseră 
drept un fel de poliţist, lucru care-i făcu plăcere. 

In Marquis, T.C. Cook își șterse sudoarea de pe frunte. Se 
simţea puţin ameţit. Nu mai era obișnuit să lucreze, asta era tot. 


Anticiparea urmăririi îi pusese sângele în mișcare. 

— Doc? 

— Da. 

— E foarte cald în mașina asta blestemată. Am transpirat tot, 
omule! 

— Bea niște apă, spuse Holiday, apoi se uită prin binoclu la 
individul blond care ieși pe ușa din spate a secţiei de poliţie și se 
deplasă înspre un Ford Explorer de un verde-închis, ultimul 
model. 

Dunne era îmbrăcat cu un tricou pe care-l purta pe deasupra 
blugilor și avea în picioare ghete de lucru de culoarea grâului 
copt. Regulamentul departamentului solicita ca polițiștii să 
poarte permanent pistoalele cu ei, chiar și când erau în afara 
serviciului. După felul în care îi stătea tricoul, Holiday presupuse 
că Glockul lui Dunne era așezat în toc la spate, în dreptul taliei. 

— Pregătește-te, inspectare! S-a urcat în mașină și este pe 
punctul de a pleca. 

— Bine. 

— Dacă o ia spre nord, o să te las pe tine în faţă. Tine 
celularul la îndemână, în cazul în care stația de emisie-recepţie 
nu mai funcţionează. 

— Am înţeles, tinere. 

— Acum este pe Peabody, spuse Holiday, vine în sus pe 
Georgia. 

— Am înţeles. 

Când Explorerul o luă la dreapta și se îndreptă spre Georgia 
Avenue, Holiday spuse: 

— Acum tu. 

Îl urmăriră pe Dunne pe bulevard. Cook rămase în spatele mai 
multor mașini, dar se ţinu de Explorer, făcând tot posibilul să 
nu-l piardă. Sarcina lui Holiday era să păstreze la vedere mașina 
Marquis a lui Cook, știind astfel că Dunne nu era prea departe în 
faţă. Prin staţie, Holiday află că T.C. Era încă pe poziţie. 

Dunne traversă linia de centură a orașului spre zona de 
centru, Silver Spring, un canion virtual care se aglomera 
continuu, plin de clădiri înalte, lanţuri de restaurante, felinare 
noi care erau aranjate astfel încât să pară de epocă, o stradă 
pavată cu macadam, specifice centrului unui oraș. Dunne o luă 
la dreapta pe Elsworth, apoi la stânga, unde parcă într-un garaj. 

— Ce să fac acum? întrebă Cook, ţinând staţia în dreptul gurii. 


— Parchează pe stradă și stai liniștit, îi răspunse Holiday. ÎI 
preiau eu și te anunţ ce se întâmplă. 

Holiday trecu de Cook, intră într-un spaţiu de pe Elsworth și 
intră în garaj. Luă bilet la gheretă și urcă pe o rampă, mergând 
nivel după nivel, până când zări Explorerul cum parchează într- 
un loc mai înălţat din structură. Holiday parcă și văzu cum 
Dunne iese din Ford și se duce la un pod de beton care făcea 
trecerea dintre garaj și un hotel nou construit. Pentru Holiday, 
hotelurile erau numai pentru femei și pentru băutură. Așteptă 
zece minute, apoi își puse șapca de șofer și merse pe pod, pe 
același drum ca Dunne. 

Holiday pătrunse în hotel. Intrarea din garaj ducea spre un hol 
și un birou de afaceri, iar apoi dădea spre o zonă deschisă în 
care se aflau recepţia, sala de așteptare și barul. Dunne stătea 
la bar, cu un pahar în faţă, care avea un conţinut transparent. In 
mod evident era singur, deși mai erau și alții așezați la bar. 
Dunne stătea cu spatele spre Holiday, așa că acesta se deplasă 
cu încredere spre zona de așteptare din apropiere și se așeză pe 
un scaun tapiţat de lângă o măsuţă cu reviste. Nu era ceva 
neobișnuit ca un șofer să se afle aici, așteptând un client sau o 
clientă să coboare din cameră. Holiday deschise o revistă și 
continuă să-l supravegheze pe Dunne. 

„Bea votcă, se gândi Holiday. Zici că nu are niciun miros. 
Numai că are. Şi se și vede pe tine, când o bei. Stai în barul 
insipid al unui hotel din cauză că ești genul acela de poliţist. Nu 
ai niciun prieten, în afară de colegii tăi polițiști, și nu ești prea 
sigur nici de ei. Nu ai nici familie, și nicio casă propriu-zisă. Ai un 
apartament, dar asta nu se pune. Ești singur, în afară de 
momentele în care mergi prin oraș. Nu ai niciun loc în care să te 
duci. Ești pierdut.” 

— Este totul în ordine, domnule? îl întrebă un tânăr care avea 
numele hotelului pe un ecuson prins pe piept. 

Venise lângă Holiday, și stătea în faţa lui cu degetele 
încrucișate. 

— Aștept un client, spuse Holiday. 

— Doriţi să utilizaţi telefonul de la recepţie ca să-l sunaţi? 

— O să vină el. 

Dunne își termină rapid băutura, mai comandă una și se 
apucă vârtos și de aceasta. Nu se întorsese să se uite în jur. Cu 
excepţia barmanului, nu încercase să se angajeze într-o discuţie 


cu niciuna dintre persoanele din jurul său. Din partea cealaltă a 
încăperii, Holiday aștepta și continua să-l supravegheze. 


— Unde este vărul tău? întrebă Chantel Richards. 

— Conrad a plecat, spuse Romeo Brock. Nu se mai întoarce. 

— De ce? 

Brock își băgă poalele cămășii în pantaloni. Chantel venise de 
la serviciu și îl găsise pe Brock în dormitorul din spatele casei. 
Acesta își încheia nasturii de la cămașa lui reiată roșie, stând în 
faţa măsuţei de toaletă în momentul în care intrase ea. Avea 
pistolul așezat pe măsuţă, împreună cu o cutie cu gloanţe, un 
pachet de ţigări K.00I, chibrituri și un telefon mobil. Lângă 
măsuţă se aflau cele două valize Gucci. Cea din dreapta 
conţinea cincizeci de mii de dolari. În cea din stânga se aflau 
hainele lui Chantel. 

— De ce a plecat, Romeo? 

— Crede că o să avem niște neplăceri, spuse Brock. S-ar 
putea să aibă dreptate. 

— Ce fel de neplăceri? 

— Din acelea care implică bărbaţi și pistoale. Dar lasă, o să fie 
bine. 

— Nu mă așteptam la așa ceva, zise Chantel. 

— Ba bineînţeles că da, spuse Brock. Când ai plecat cu mine 
de la Tommy Grăsanul, ai cumpărat un bilet pentru toată 
distracţia. Numai că o să fie una tare, și încă nu am început. Ştii 
cine au fost Red și Coco, nu-i așa? 

— Nu. i 

— Ei bine, povestea e prea lungă ca să ţi-o spun acum. Insă 
sigur ai auzit de Bonnie și Clyde. 

— Mda. 

— Femeia a rămas alături de bărbatul ei, nu-i așa? Au trăit 
cum am vrut și nu au înghiţit rahatul nimănui. 

— Da, dar în final au murit, Romeo! 

— Așa au mers ei pe drumul acela, spuse Romeo, și se duse la 
Chantel și îi sărută buzele catifelate. Nimeni nu poate să mă 
omoare pe mine, fată! Cel puţin până nu-mi fac o reputaţie. 
Numele meu o să răsune cu putere înainte ca mie să mi se 
întâmple ceva. 

— Mi-e frică! 

— Nu trebuie să-ţi fie, spuse Brock și se dădu un pas înapoi. O 


să dau un telefon, pe urmă o să mă duc și o să stau în 
sufragerie. Incuie ușa după mine și să nu-ţi faci griji pentru 
absolut nimic! Ne-am înţeles? 

— Da, Romeo. 

— Așa, fata mea. Coco a mea! 

Apoi își luă țigările, chibriturile și telefonul de pe măsuţă, și le 
înghesui prin buzunare. Își luă Colţul și cutia cu muniţie și ieși 
din cameră. 

Chantel încuie ușa și dădu drumul la radioul cu ceas de lângă 
pat, cu frecvenţa setată pe KYS. Dacă avea să plângă, nu voia 
ca Romeo să o audă. Se așeză pe marginea patului. Işi încrucișă 
mâinile, frecându-și degetele mari unul de altul, și privi pe 
fereastră către curtea mică mărginită de o pădurice de arţari, 
stejari și pini. Dacă ar fi putut să-și facă curaj, ar fi luat-o la 
goană spre pădurea aceea. Dar curajul nu-i veni, așa că rămase 
pe loc, frământându-și mâinile. 


Gus Ramone era la Leo's și bea un Beck's, cu carneţelul pe 
tejghea. Era ceva neobișnuit pentru el ca după serviciu să se 
ducă în altă parte în afară de acasă. li plăcea locul acesta și 
îngrămădeala de oameni din cartier. Acesta era parţial și 
motivul pentru care venise. Dar mai venise și din cauză că nu se 
simţea în stare să se ducă acasă. Ştia că va trebui să discute cu 
Diego. Numai că încă nu se simţea în stare să-i spună despre 
Așa. 

Doi bărbaţi se aflau în spatele lui, discutând despre cântecul 
care se auzea la tonomat. Se opriră să cânte refrenul, și când 
acesta se termină, își reluară discuţia. 

— Closed for the Season, spuse primul dintre ei. Brenda 
Holloway. 

— Ba e Bettye Swann, spuse cel de-al doilea. Brenda Holloway 
a cântat cântecul acela B/ood, Sweat and Tears care a lansat-o. 

— Nu-mi pasă nici dacă a cântat pentru întreprinderea de 
Gaze și Electricitate Pacific. Eu îţi spun că Brenda e cea care 
cântă acum! 

— Ba e Bettye Swann! Şi dacă mă înșel, îţi pup steaua de pe 
fundul tău de câine! 

— Ce-ai zice să mă pupi direct în fund? 

Ramone bău din sticlă, dând pe gât berea rece. Jurnalul lui 
Asa îi acaparase toate gândurile. 


Nu era niciun dubiu în privinţa cauzei morţii sale. Ultima dată 
când Asa scrisese în jurnal era chiar în ziua în care murise și 
erau cu adevărat însemnările unui sinucigaș. Nu putuse să 
trăiască la nivelul așteptărilor tatălui său. Işi urase tatăl, și totuși 
îl iubise. Fusese convins că se născuse homosexual, și la fel de 
convins că dorinţele lui nu aveau să se schimbe niciodată. Nu 
suportase gândul la cum avea să reacționeze tatăl său dacă 
avea să afle acest lucru. Nu voise să se gândească cum era să 
dea ochii cu prietenii săi. Asa nu mai putuse să trăiască așa cum 
era. Se rugase la Dumnezeu să-i dea curajul de a apăsa pe 
trăgaci atunci când avea să vină momentul potrivit. Ştia un loc 
liniștit unde putea să facă acest lucru. Ştia de unde putea să 
facă rost de un pistol. Moartea avea să fie o ușurare. 

Fragmentele din jurnal care cuprindeau detalii legate de 
experienţele homosexuale ale lui Asa îl neliniștiseră pe Ramone. 
Asa experimentase mai întâi sexul prin telefon, apoi, prin 
internet și prin reclamele plasate în ziarele alternative locale, 
întâlnise diverși bărbaţi în locuri stabilite anterior aproape de 
zona în care locuia. În ultima vreme se întâlnea cu un partener, 
mult mai în vârstă decât el, pe care-l numise doar Roboman. 
Asa scria că acest bărbat era îndrăgostit de el. Din acest punct 
de vedere, Asa nu vorbea despre propriile sentimente, ci în 
special de aspectul fizic al relaţiei lor. Practicaseră sexul oral și 
anal. Nu exista niciun indiciu referitor la viol sau la fortare. 
Ramone nu putea presupune decât că sexul avusese loc cu 
acordul ambelor părţi. Poate că fusese cu acordul ambelor părţi, 
numai că nu fusese legal, având în vedere vârsta lui Așa. 

Ramone își deschise carneţelul de pe tejghea. Incepu să 
citească remarcile mai importante pe care le notase în timpul 
interogatoriilor sale. Roboman. Robocop. Acesta fusese primul 
gând care-i venise lui Ramone. Oare se putea ca iubitul lui Asa 
să fi fost Dunne, polițistul pe care-l întâlnise la scena crimei? 
Același polițist pe care-l văzuse Holiday cum conducea pe lângă 
grădină în noaptea în care descoperise trupul lui Așa? Apoi 
Ramone citi o însemnare pe care o făcuse chiar în ziua 
precedentă, „în defensivă”, rosti Ramone, cu vocea joasă, 
acoperită de sunetele instrumentale și vocale ale melodiei lui 
Bettye Swann care umpleau încăperea. Îşi ridică un deget, captă 
atenţia barmanului și mai comandă o bere. O să stea aici la 
Leo's și o să bea berea aceasta fără grabă. Următorul lucru de 


care trebuia să se ocupe era pistolul. 


Capitolul 35 


Raymond Benjamin parcă în spatele mașinii Maxima pe Hill 
Road și așteptă ca Michael Tate și Ernest Henderson să vină la 
el. II sunase pe Henderson, îl anunţase că era prin apropiere și 
le spusese lui și lui Tate să-și ia pistoalele și să urce în mașină 
când avea să ajungă acolo. li privi în timp ce se apropiau, 
Henderson cu pasul încrezător, gata să pornească la treabă. 
Tate arăta mai degrabă ca un tânăr care se ducea să joace golf 
sau să participe la un spectacol de prezentare de modă, decât 
ca un agent de protecţie. 

Benjamin fusese în relaţii foarte strânse cu fratele mai mare 
al lui Tate, un tip pe nume William, căruia i se spunea Dink, pe 
vremea când făceau amândoi parte din afacere. Dink se ţinuse 
tare la procesul lui Benjamin, și datorită acestui fapt, Benjamin 
primise o condamnare ușoară. Cineva însă i-o făcuse lui Dink, 
prin urmare acesta prinsese condamnarea maximă în 
închisoarea federală, iar lipsa lui de cooperare la proces 
constituise un factor negativ. Benjamin nu avea să uite 
niciodată ce făcuse Dink pentru el. Îi trimitea ceva bani mamei 
lui Dink în mod regulat și îl băgase în afacere și pe fratele lui 
mai mic, Mikey, deși nu era potrivit pentru acest gen de 
activitate. Îl folosea pe Tate în special în afacerile cu mașini. Îl 
lua pe Tate la licitaţia din Jersey și îl lăsa să se ocupe de detaliile 
automobilelor înainte de livrare. Niciodată nu-l folosise pentru 
ceva de genul acesta. 

Tate și Henderson se urcară pe bancheta din spate a mașinii 
S500 a lui Benjamin. Era un Mercedes negru imaculat, spaţios, 
cu două ecrane DVD, prevăzut cu lemn de bună calitate și piele 
fină. Benjamin avea nevoie de spaţiu, deoarece era un tip foarte 
înalt, cu umerii largi. 

— Hai, vorbește, spuse Benjamin. 

— Fata a luat-o pe jos pe drumul acela cu pietriș, începu 
Henderson. Mikey s-a dus până acolo prin pădure. O să-ţi spună 
el ce-a văzut. 

— Sunt două case, spuse Tate. Una este la începutul 
drumului, și una mai în spate. Fata s-a dus la casa din spate. 

— Este cineva în prima casă? 

— Nu am văzut pe nimeni. Şi nici nu sunt mașini parcate 
acolo. 


— Oricum, se pare că toţi parchează aici, spuse Benjamin. 

— Din cauză că acolo nu este spaţiu, zise Tate. E o fundătură. 

— Individul a fost prudent, spuse Benjamin, cu ochii în oglinda 
retrovizoare, privindu-l pe Tate. Poţi ajunge acolo prin pădure? 

— Sunt copaci pe ambele părţi, pe tot drumul până la casa 
din spate. Şi în spatele ei. 

— Nu am de gând să calc prin pădurile acelea când se lasă 
seara, spuse Benjamin; nu-i era teamă de niciun om, însă îi era 
groază de șerpi. ` 

— Putem să mai aşteptăm, zise Henderson. Intr-o oră o să fie 
întuneric, și atunci o să putem intra direct de pe drum. 

— Trebuie să facem acest lucru acum, spuse Benjamin. Nu 
vreau să stau aici, cu arme în mașină. Amândoi aveţi armele cu 
voi, da? 

— Suntem pregătiţi, spuse Henderson, ridicându-și cămașa 
albastră și arătând umflătura făcută de un Beretta de 9 
milimetri, băgat pe sub blugi. 

Tate încuviinţă din cap, dar nu simţi nevoia să-i arate lui 
Benjamin pistolul său. 

Bine, atunci, zise Benjamin, privindu-l încă pe Tate. Mikey, du- 
te înainte. Va trebui ca tu să acoperi spatele casei. 

— Pot să fac asta. 

— Dacă fata aceea sau oricine altcineva iese prin spate, știi 
ce trebuie făcut. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa mea, Ray. 

— Atunci du-te! Când se termină totul, o iei la fugă. Ne 
întâlnim aici, la mașini. 

Benjamin și Henderson îl priviră pe Tate cum alerga pe Hill 
Road, și pe urmă cum o taie direct prin pădure. 

— Nu prea le are, spuse Henderson. 

— Tu însă da! replică Benjamin. 

— Sunt încântat, Ray, pe bune! zise Henderson, care nu-și 
mai încăpea în piele de mândrie. 

— Ticăloșii ăștia m-au furat și l-au împușcat pe nepotul meu. 

— Ti-am spus că sunt gata! 

— Păstrează atitudinea asta încă zece minute, spuse 
Benjamin. Să-l lăsăm pe tinerel să-și ocupe poziţia, pe urmă 
intrăm! 


Holiday și Cook îl urmăriră pe Grady Dunne înapoi în oraș, 


după ce acesta părăsi barul hotelului. De data aceasta, Holiday 
fu în frunte. Speculau prin staţie cam care era destinaţia lui 
Dunne. Nu se grăbea, deplasându-se prin oraș. Se dusese pe 
Kenilworth Avenue, pe urmă pe Minnesota, în sud-est. 

— lese din oraș, spuse Holiday, în momentul în care Dunne 
ieși de pe Minnesota Avenue, și intră pe East Capitol, spre 
graniţa cu Maryland. 

De pe East Capitol intră pe Central Avenue, pe șoseaua de 
centură din Prince George County. Erau la graniţa cu Seat 
Pleasant și Capitol Heights. Trecură pe lângă niște construcţii 
noi, case mai vechi, mal 1 un, tineri care se plimbau pe stradă. 
Nu era tocmai periferia, ci mai degrabă o extindere a 
Washingtonului zona de sud-est. Holiday slăbi accelerația și 
rămase mai în spate. Apoi văzu semnalizarea lui Dunne și îl 
urmări cum face la stânga, intrând într-o benzinărie din faţă. 

— La naiba! spuse Holiday în staţie. 

— Ce se întâmplă? 

— Treci pe banda din dreapta și urmează-mă în parcarea 
mallului aceluia. 

În vreme ce Cook se apropie, văzu și el benzinăria şi 
Explorerul lui Dunne oprindu-se în dreptul unei pompe. 

— La naiba, spuse Cook. Acolo lucrează Reginald Wilson! 

— Grăbește-te și trage pe dreapta! 

Cook pătrunse în parcarea mallului. Parcă într-un spaţiu de-a 
lungul mașinii lui Holiday, cu faţa spre Central Avenue. Holiday 
ieși din Town Car cu binocilul în mână și se strecură în Marquis 
alături de Cook. Cook transpira abundent și îi străluceau ochii. 

— Ştiam eu! spuse Cook. 

— Încă nu știm nimic, îl contrazise Holiday, privind prin 
binoclu cum Dunne își făcea plinul cu benzină la Fordul lui. 

— Wilson este aici, spuse Cook. Uite acolo Buickul lui, parcat 
lângă magazin. 

— Bine, este aici, dar asta nu înseamnă că cei doi sunt în 
legătură unul cu celălalt. Din câte știm, Dunne tocmai a oprit să 
facă plinul cu benzină. 

— Și atunci ce, n-o să facem nimic? 

— Nu. Holiday renunţă la binoclu și îl puse pe scaunul de 
lângă Cook. la binoclul și ţine magazinul sub supraveghere! 

— Unde te duci? 

— Mă duc să-l urmăresc pe Dunne. Poate găsesc o modalitate 


de a-l aborda. O să fie cu garda lăsată... E cel mai potrivit 
moment. 

— Şi eu ce să fac, să stau aici în fund și să nu fac nimic? 

— Asigură-te că Wilson nu pleacă nicăieri, spuse Holiday, care 
nu voia să-i fie încetinite mișcările de către Cook. Dacă pleacă, 
urmărește-l! 

— Rămânem în legătură prin staţie? 

— Dacă îl contactez pe Dunne, îmi voi închide staţia. Nu vreau 
să știe că mai lucrez cu cineva. Voi lua legătura cu tine după ce 
voi termina. 

— Bine. 

Holiday se uită la Cook, care avea cămașa leoarcă de 
sudoare. 

— De ce nu-ţi scoţi haina aceea, inspectore? 

— Acum lucrez, tinere! 

— Bine, cum vrei. 

— Doc? strigă Cook, și îi întinse mâna, pe care Holiday i-o 
strânse într-a sa. Îţi mulțumesc. 

— Ei, lasă asta, spuse Holiday, după care ieși din Marquis și 
urcă în Lincoln. Conduse până la ieșirea din parcarea mallului, 
apoi opri motorul de la Town Car. 

Dunne intrase în magazinul benzinăriei. Câteva minute mai 
târziu ieși pe ușa principală, vorbind la telefon, în timp ce se 
îndrepta spre Fordul lui. Cook îl privi cum iese din parcare, și 
apoi îl văzu pe Holiday cum așteaptă cu răbdare, apoi cum îl 
urmează pe acesta pe Central Avenue. Pe urmă dispărură 
amândoi. 

Cook își sprijini braţul pe marginea geamului din partea 
șoferului, și își puse binoclul la ochi. Îl deplasă mai în jos și se 
uită cu atenţie la Buickul din parcare. Ştia că Holiday nu-i 
spusese adevărul despre progresele lui Ramone. Mai mult ca 
sigur că Ramone elucidase cazul Johnson. lar acum, Holiday îl 
urmărea pe Grady Dunne de unul singur, din cauză că simţea că 
el, Cook, era un om bătrân. Prea bătrân pentru a mai fi poliţist. 
Un bagaj inutil. Cook nu avea de gând să șadă acolo și să 
urmărească o mașină din parcare. Reginald Wilson nu avea să 
plece nicăieri. Mai mult ca sigur că nu va pleca acasă prea 
curând. De aceea, Cook trebuia să se ducă acasă la Wilson și să 
facă ceva acum, să le arate acestor tineri că încă-i mai curgea 
sângele prin vene. Închise staţia de emisie-recepţie și telefonul 


mobil. Nu voia să vorbească nici cu Holiday, nici cu altcineva. Se 
săturase de tehnologie pentru ziua aceea. Introduse cheia în 
contactul Marquisului și ieși din parcare. 

Pe Central Avenue, Holiday se menţinu la patru mașini 
distanță de Dunne. Acesta mergea pe banda din dreapta, și 
depășise limita de viteză cu șaisprezece kilometri la oră. Holiday 
putu să vadă că încă vorbea la telefon. Era preocupat de 
convorbirea telefonică, așa că urmărirea era ușoară, iar Holiday 
era sigur că va rămâne nedepistat până când Dunne va ajunge 
la destinaţie. Numai că Holiday hotărâse deja să nu-l lase pe 
Dunne să ajungă atât de departe. Acceleră, chiar când Dunne 
încetini ca să respecte culoarea roșie de la semaforul din faţă. 
Holiday trase lângă el pe banda din stânga, opri și dădu în jos 
geamul din dreapta. Apoi claxonă scurt. Dunne, care avea 
fereastra deschisă, se uită înspre el cu niște ochi lipsiţi de 
expresie. 

— Ce e? 

— Ești pe punctul de a face pană la cauciucul din dreapta 
spate, îi spuse Holiday. Voiam doar să-ţi spun acest lucru. 

Dunne nu-i mulţumi pentru informaţie. Îi mai spuse ceva celui 
cu care vorbea la mobil, încheie convorbirea și lăsă telefonul să 
cadă pe scaunul din dreapta. 

Când se făcu verde, Dunne porni și trase curând pe dreapta 
pe marginea șoselei, unde se afla un mic restaurant specializat 
în crabi. Holiday merse după el și parcă mașina Town Car în 
spatele SUV-ului lui Dunne. Își închise staţia și telefonul mobil. 
Dunne ieșise deja din mașină, verificându-și cauciucurile. 
Holiday ieși din Lincoln și se îndreptă spre el. Işi scoase 
portofelul, iar când Dunne se uită înspre el și-i văzu gestul, își 
atinse instinctiv pistolul pe care-l ţinea la şale. Nu-l scoase, în 
schimb se îndreptă de spate și își desfăcu picioarele. Era subțire 
și mai înalt decât Holiday cu vreo cinci centimetri. Părul blond îi 
era tuns scurt, și avea ochii de un albastru-deschis. 

— Bună, spuse Holiday, cu portofelul deschis în mână. Nu-ţi 
face griji, vreau doar să-ţi arăt actul meu de identitate. 

— De ce? 

— Să-ţi explic... 

— Cauciucul n-are nimic, spuse Dunne. De ce mi-ai spus că 
fac pană? 

— Mă numesc Dan Holiday, zise el și îi trecu lui Dunne prin 


faţa ochilor permisul său de conducere, făcând tot posibilul ca 
acesta să vadă vechea carte de vizită FOP de dedesubt. Fost 
polițist, mi-ara dat demisia. Și tu ești polițist, nu-i așa? 

Dunne privi înspre individul hispanic care lucra la restaurantul 
specializat în crabi și care lua comanda de la un tip prin 
fereastra montată la o rulotă. Își redirecționă apoi atenţia spre 
Holiday. 

— Ce dorești? 

— Oglethorpe Street, în nord-est. Grădina comunităţii. Eram 
acolo după miezul nopţii, la primele ore din ziua de miercuri. Te- 
am văzut cu mașina de patrulă, și aveai pe cineva în spate. 

— Şi? întrebă Dunne, în ai cărui ochi se citi că știa la ce se 
referea Holiday. 

— Trebuie să fi aflat că trupul unui băiat a fost găsit în 
grădina respectivă ceva mai târziu, în dimineaţa aceea. 

— Ce-ai făcut, m-ai urmărit până aici? 

— Așa este. Te-am urmărit. 

Buza lui Dunne se curbă în ceva care semăna cu un zâmbet. 

— Şoferul beat, care dormea ca să-și revină. Imi amintesc de 
tine. 

— Şi eu detine. 

— Şi ce vrei să faci? Vrei să mă sperii? Pentru că mă voi duce 
la superiorii mei și le voi spune că am fost acolo înainte să-ţi dau 
vreun blestemat de bănuț. Nu am nimic de ascuns. 

— Nu vreau bani. 

— Și atunci care este problema ta? 

— Un copil a fost ucis. Caut răspunsuri. 

— Ce, ești vreunul dintre obsedaţii aceia din afara poliţiei, 
care ascultă scanerul toată ziua? 

— Ştiai despre băiat când ai fost acolo în noaptea respectivă? 

— Nu. Am aflat a doua zi, spuse Dunne, clătinând încet din 
cap. 

— De ce nu ai spus nimic atunci când a fost găsit? 

— Pentru ce? 

— Pentru că ești poliţist! 

— Tocmai ţi-am spus. La vremea respectivă nu știam nimic. 
Așa că nu aveam nicio informaţie cu care să contribui la 
soluţionarea cazului. 

— Dacă m-ai văzut că parcasem acolo, spuse Holiday, și dacă 
ţi-ai dat seama că eram beat, de ce nu ai oprit să mă iei la 


întrebări? 

— Eram ocupat. 

— Ce făceai acolo în fundătura aceea, cu un pasager în 
mașină? 

— Cine ești tu de fapt? 

— Un cetăţean căruia-i pasă. 

— Du-te să ţi-o tragi! 

— Ce făceai pe strada aceea? 

— Mă descărcăm în gura unei prostituate. Acuma ești 
mulțumit? 

— Tu nu ești un poliţist adevărat, spuse Holiday, cu un 
dezgust nedisimulat. 

Dunne râse și se apropie de Holiday. Holiday simţi venind 
dinspre Dunne mirosul trist și familiar al gumei de mestecat 
mentolate, care se suprapunea peste cel de votcă. 

— Altceva? întrebă Dunne. 

— Îl cunoști pe Reginald Wilson? 

Holiday îl privi pe Dunne direct în ochi, dar nu zări nimic în ei, 
nici cel mai mic semn de recunoaștere. 

— Pe cine? E 

— Benzinăria de la care tocmai ai plecat. Il cunoşti pe tipul 
care lucrează la casă? 

— Ascultă, nemernicule! Nu am nici cea mai vagă idee despre 
ce vorbești! M-am dus la o benzinărie la întâmplare și mi-am pus 
benzină. 

— Cum arăta tipul de la casă? 

— Era un fel de mulatru, cred. Cine altcineva lucrează în locuri 
din astea? Nici măcar nu l-am remarcat. 

Holiday îl crezu. Simţi cum i se scurge toată energia. 

— Vei fi chemat și interogat în legătură cu Oglethorpe Street, 
spuse Holiday. 

— Şi? 

— O să ne mai vedem! 

— Dar mă vezi și acum! spuse Dunne și îl împunse cu degetul 
în piept pe Holiday. 

Holiday nu îi răspunse. Dunne zâmbi printre dinţii încleștați. 

— Vrei să mă puli la încercare? întrebă acesta. 

Holiday își ţinu braţele pe lângă corp. 

— Nici nu mă gândeam că ai vrea, spuse Dunne. 

Dunne se duse spre Fordul lui, se așeză la volan și apoi plecă. 


Holiday privi lung la farurile Explorerului, până când acestea 
dispărură la orizont. Apoi se duse spre Town Car și se întoarse 
cu mașina spre benzinărie. Dunne era un tip misterios, dar nu 
fusese implicat în cazul lui Asa Johnson și nici nu-l cunoștea pe 
Reginald Wilson. Totul luase sfârșit. Trebuia acum să-i spună 
asta și bătrânului. 


Capitolul 36 


Michael Tate intră în pădure. Se însera deja, iar copacii își 
pierduseră culoarea, și acum ramurile lor se conturau răsfirate 
pe un cer cenușiu. Pădurea nu era deasă, și se putea vedea 
casa de pe potecă. Se deplasă cu grijă și cu răbdare și se strădui 
să nu facă zgomot. 

Avea la el un pistol, un Taurus 9 ieftin, pe care i-l vânduse 
Nesto și pe care și-l prinsese la spate. Nu știa ce avea să facă în 
momentul în care ajungea în spatele casei. Numai că știa că nu 
avea de gând să împuște o fată. 

În mintea lui Raymond Benjamin, Michael Tate îi era dator. 
Benjamin îi trimitea bani mamei lui Tate în fiecare lună. Îi oferise 
o slujbă lui Tate, deși practic nu avea nevoie de acesta, 
nefăcând altceva decât să aplice luciu pe cauciucuri și să curețe 
roțile la mașinile proaspăt cumpărate. Benjamin considera că 
Tate îi era dator și că acum sosise clipa ca Tate să intre acolo și 
să parcurgă ultimul ritual al iniţierii, adică să ia viaţa cuiva cu un 
pistol. Numai că, în mintea lui Tate, el nu-i datora nimic lui 
Benjamin. Din cauza faptului că fratele mai mare al lui Tate, 
Dink, care refuzase să depună mărturie la procesul lui Benjamin, 
fusese condamnat la închisoare pentru douăzeci de ani, iar când 
urma să iasă de acolo, avea să fie un bărbat de vârstă mijlocie, 
fără niciun proiect de viitor. Banii trimiși lunar mamei lor, vreo 
două sute de dolari, nu erau suficienţi nici să-i achite factura la 
băcănie. Nu conta suma, oricum n-ar fi putut să compenseze 
lipsa fiului ei. Acum Benjamin era pe punctul de a-l băga cu totul 
pe Michael în activităţi ilegale, așa cum făcuse și cu Dink cu 
multă vreme în urmă. Michael văzuse rezultatele unei asemenea 
mișcări, atât în familia sa, cât și în multe altele din zona în care 
crescuse. Nu avea de gând să sară pârleazul. Și, în afară de 
asta, nici nu considera că dacă ar fi ucis, acest lucru ar fi putut 
să-l transforme din băiat în bărbat. Asta era doar o concepţie de 
pe stradă, care de cele mai multe ori nu însemna nimic. 
Violenţele din afacerea cu droguri îi zdrobise inima mamei sale 
și îi răpise tinereţea fratelui său. Nici nu avea nevoie să știe mai 
multe. Nu avea să i se întâmple și lui același lucru! 

Tate ajunse la linia de copaci din spatele casei. Se vedea 
lumină la una dintre ferestrele din spate. Putea să vadă partea 
de sus a corpului unei femei. O parte din părul ei cârlionţat i se 


desfăcuse din pieptănătură și îi atârna pe umeri. Stătea așezată 
pe ceva și își frământa degetele. Era profilul întunecat al unei 
femei într-o cameră, încadrată de fereastră, prinsă în capcana 
acelui pătrat de geam. Care era cuvântul pe care-l căuta Tate 
pentru a o descrie? O siluetă! Silueta unei femei, înspăimântată 
și frumoasă. Ca o vietate înspăimântată și frumoasă sechestrată 
într-o cameră. Tate ieși încetișor din pădure și se îndreptă către 
spatele casei. 

Chantel Richards simţi o prezenţă și privi afară, unde văzu 
umbra unei siluete care se apropia de fereastră. Privi înspre ușa 
încuiată a camerei. Știa că ar fi trebuit s-o deschidă și să-l strige 
pe Romeo, pentru că mai mult ca sigur acesta era unul dintre 
cei care veniseră să-i provoace lui Romeo o durere imensă. 
Numai că nu făcu acest lucru. Privi, în schimb, chipul tânărului 
care apăru la vedere, și apoi îl studie, deoarece el venise foarte 
aproape de geam. Văzu în ochii lui căprui că nu venise acolo ca 
să-i facă ei vreun rău, așa că se duse la fereastră și o ridică, 
astfel încât să poată discuta cu el. 

— Chantel? 

— Vorbește mai încet! 

— Dar ești Chantel, nu? întrebă Tate, care acum aproape își 
șoptea cuvintele. 

— Așa este. 

— Eu mă numesc Michael. 

— Ai venit să ne ucizi? 

— Dacă mai rămâi aici, așa se va întâmpla. 

— Şi atunci de ce nu ai început să tragi? 

— li ofer șansa de a pleca înainte să se încingă lucrurile. 

Chantel privi înapoi în cameră. Tate văzu că îi tremura mâna 
și i-o luă în mâna sa prin fereastra deschisă. 

— Haide, spuse Tate. Se va întâmpla ce se va întâmpla, 
indiferent dacă rămâi aici sau nu. Dar dacă rămăi, vei muri cu 
siguranţă. 

— Trebuie să-mi iau valiza, zise Chantel. 

— Şi cheile de la mașină, îi spuse Tate. 

Tate urmări cum se duse la o măsuţă de toaletă așezată 
lângă peretele dormitorului, iar acolo privi în jos la ceva de pe 
podea. Ezită, apoi se aplecă și luă o valiză în mână. Reveni la 
fereastră, iar el îi luă valiza și o ajută să coboare, luând-o în 
braţe și lăsând-o ușurel în jos până picioarele ei atinseră încet 


pământul. Îi privi picioarele. Purta o pereche de pantofi cu 
baretă, cu părţile laterale din imitație de leopard și cu tocuri de 
peste șapte centimetri. Văzuse într-o revistă exact fotografia 
acestui tip de pantof. 

— Ne îndreptăm spre pădure, spuse Tate. Nu ai altceva în 
valiză ca să-ţi pui în picioare? Pantofii aceștia Donald Pliners 
cred că au costat două sute cincizeci de dolari. 

— Nu mi-am luat cu mine alţi pantofi, spuse Chantel, privindu- 
| acum cu interes. De unde știi că sunt Pliners? 

— Sunt ceea ce se cheamă interesat de modă, răspunse Tate. 
Nu-ţi face griji, nu sunt homo sau altceva de genul ăsta. 

— Nici nu am simţit că ai fi. 

— Hai să mergem, o îndemnă Tate, trăgând-o de cot, 
îndrumând-o către șirul de copaci. 

— Ar fi bine să ai un plan, spuse Chantel. 

Planul lui Michael Tate era să stea departe în pădure și să 
aștepte până când avea să înceapă spectacolul. Apoi el și 
Chantel se vor duce pe Hill Road și vor pleca cu mașina lui 
Chantel, cu Solara. În ce direcţie, nici el nu știa. 

— Ai încredere în mine, îi spuse Tate. 

Ea îl strânse de mână când pătrunseră în pădure. 


Grady Dunne conduse încet pe Hill Road. Când se apropie de 
curba către casa lui Romeo Brock, observă numeroasele mașini 
parcate acolo. Era SS-ul lui Brock, Toyota roșie de care Brock 
zicea că-i aparținea fetei aceleia, și mult mai în spate, un 
Mercedes seria S și o Maxima ultimul model. Dunne trase pe 
dreapta și opri motorul. Se gândi să-l sune pe Brock pe mobil, 
dar pe urmă se răzgândi. Dacă proprietarii mașinilor erau cei 
care veniseră să-și recupereze banii, așa cum prezisese Brock, 
poate că intraseră deja în casă. Dunne preferă să se folosească 
de elementul surpriză. 

Işi duse mâna la spate, își scoase pistolul Glock 17 din 
dotarea poliției și îl strecură sub scaunul Explorerului. Acolo găsi 
și arma pe care o aruncase ultima oară, un Heckler & Koch cu 
zece gloanţe, de calibrul 45, cu numerele șterse, și pe care o 
luase de la un suspect din Park View. O puse pe aceasta în locul 
în care stătuse Glockul oficial și ieși din SUV. 

Dunne merse pe aleea cu pietriș, plin de furie și de 
adrenalină. Individul acela care pretindea că fusese poliţist, 


șoferul care voia să-l extorcheze de bani, îi ridicase tensiunea. 
Nu că ar fi avut de ce să-și facă griji. Lucrurile se întâmplaseră 
exact așa cum spusese el că se întâmplaseră în noaptea aceea 
de pe Oglethorpe. Luase în mașină o informatoare, o prostituată 
dansatoare pe care o cunoștea, iar ea îi făcuse sex oral undeva 
pe lângă traseul metroului. Cei de la IAD nu aveau decât să i-o 
coacă dacă ţineau neapărat, însă fata nu ar depune în veci 
mărturie. Nu știuse că era un cadavru în grădină în noaptea 
aceea. Când aflase acest lucru, se dusese la locul crimei, 
discutase cu polițiștii de la Omucideri și fusese mulţumit că 
nimeni nu aflase despre prezenţa sa în zonă în noaptea 
precedentă. lar în privinţa individului de la benzinărie despre 
care întrebase șoferul, Dunne chiar nu avea nicio idee cine era. 

Furia era bună. Avea să-l menţină alert pentru sarcina pe care 
o avea de îndeplinit. Romeo Brock devenise o problemă, deși 
asta nu era din vina lui Dunne. Fusese prudent în acţiunile sale 
cu Brock și cu vărul acestuia, Gaskins. Omul lui, un individ pe 
nume Cap-de-Pește Lewis, îi spusese lui Dunne despre un tânăr, 
Romeo Brock, care era foarte ambițios și care vorbea cu voce 
tare despre acest lucru în Hannibal's, un bar de pe Florida 
Avenue. Prin Cap-de-Pește, Dunne îi furnizase informaţii lui 
Brock privind niște traficanţi sau distribuitori de droguri 
independenţi, neprotejaţi, care puteau fi doborâţi cu riscuri 
minime de răzbunare. Dunne nu voia să se ia direct de acești 
furnizori, sau să fie văzut în compania lui Brock ori a lui Gaskins. 
Învăţase de la cei doi polițiști din Baltimore, cei care fuseseră 
prinși în anul acela, cu câteva luni în urmă, și care făcuseră 
aceeași greșeală. Ar fi trebuit să știe că până la urmă cineva 
avea să-i dea de gol și să pună capăt distracţiei. Dunne era prea 
deștept pentru așa ceva. După jafuri, Dunne obișnuia să circule 
prin zonă, ca să se asigure că atmosfera era liniștită. Numai că 
nu participa niciodată la infracţiuni, ci numai la împărţirea 
profitului. 

Acum însă, Brock, dornic să-și facă o reputaţie, împușcase un 
om fără niciun motiv și luase și femeia altuia. Dunne 
intenţionase să le facă o vizită lui Brock și lui Gaskins în seara 
aceea, pentru a-și lua partea lui din cele cincizeci de miare. | se 
întâmpla foarte rar să se întâlnească faţă în faţă cu indivizii de 
acest gen, dar Dunne nu avea încredere în Cap-de-Pește când 
era vorba de o sumă atât de mare de bani. Apoi Brock îi dăduse 


telefon și îi spusese că Gaskins plecase și că era posibil să apară 
probleme. Așa că Dunne venise aici, într-un loc în care nu voia 
să se afle, împins la niște posibile violenţe și implicat direct. Va 
rezolva această situaţie, mai degrabă prin intimidare decât 
utilizând forța, și va ieși din schemă. Un parteneriat cu Brock 
fusese o mare greșeală, însă nu era una care să nu se poată 
rezolva. Dunne constatase că putea face orice la adăpostul 
insignei de poliţist și al pistolului. Din acest motiv se și făcuse 
poliţist. E 

Se întoarse și merse pe aleea cu pietriș. Işi scoase pistolul de 
calibrul 45 și introduse un glonţ pe ţeava. Va intra direct în casă. 
Nu era un infractor, ci poliţist. 


Romeo Brock stătea în faţa verandei casei sale și fuma o 
ţigară. | se strânsese stomacul și îi transpiraseră palmele. Era 
conștient de frica lui și o ura. Un bărbat ca el, genul de bărbat 
care-și imaginase că este, nu trebuia să se simtă în acest fel. Și 
totuși avea palmele umede. Scrută întunericul. Noaptea se 
instalase aproape complet. Spera să-l vadă pe Conrad venind 
spre casă pe aleea cu pietriș. Conrad, care avea trupul și voința 
puternice, ar ști ce era de făcut. Dar Conrad nu apăru. 

Brock îl mai sunase pe Dunne încă o dată, după ce vorbise cu 
el mai devreme, numai că intrase căsuţa vocală. | se păru că 
aude ceva în spatele casei. Probabil că erau doar nervii lui 
întinși la maximum. Sau poate era radioul pe care Chantel îl 
dăduse tare. Era mai bine să se ducă totuși și să vadă care era 
treaba. Stinse de balustrada verandei chiștocul de la ţigara Kool 
pe care o fumase. Intră în casă și nu închise ușa în spatele său. 
Își auzi stomacul chiorăind în timp ce mergea. Se duse pe hol 
până la ușa dormitorului. Incercă clanţa, dar ușa nu se deschise. 
Bătu la ușă. Nu-i răspunse nimeni, așa că bătu cu pumnul în 
lemnul ușii. 

— Chantel! Deschide ușa, fată! 

Brock își puse urechea la ușă. Nu auzi pașii lui Chantel, și 
nimic altceva în afară de radio. Melodia care cânta era una pe 
care-o auzise de multe ori. Se numea Been Around the World. 
De cele mai multe ori îi plăcea acest cântec, însă acum parcă își 
bătea joc de el, vorbindu-i despre locurile pe care nu le va mai 
vedea niciodată. 

— Chantel, rosti Brock cu vocea pierdută, apoi își sprijini 


fruntea de ușă. 

Simţi ţeava unui pistol apăsată pe ceafă. 

— Nu mișca! Doar dacă vrei să-ţi împrăștii creierii. 

Nu se mișcă. Il simți pe bărbatul care vorbise cum îi ia Colţul 
de unde îl pusese, în bată pantalonilor. 

— Întoarce-te încetișor! 

Brock execută. Un tânăr cu șapcă albastră National, care îi 
stătea ușor ridicată pe creștet, ţinea într-o mână, îndreptat spre 
el, un pistol automat, iar în cealaltă pistolul Gold Cup al lui 
Brock. Brock îi văzu entuziasmul din priviri. Nu avea nici cea mai 
mică îndoială că băiatul ăsta nu va ezita să-l ucidă. 

— Pe aici, spuse Ernest Henderson, punându-și în blugi 
pistolul Gold Cup. 

Merse cu spatele pe hol, ţinându-și Beretta îndreptată spre 
pieptul lui Brock, iar Brock îl urmă. Pătrunseră în sufragerie, iar 
Henderson îi făcu semn lui Brock să ia loc pe fotoliul care era 
așezat cu faţa spre ușă. Brock se așeză. 

— Pune-ţi mâinile pe braţele fotoliului! ordonă Henderson. 

După ce Brock strânse cu mâinile braţele  fotoliului, 
Henderson stinse și aprinse o lanternă de mai multe ori la rând. 
Curând intră în casă un bărbat înalt, arătos. Tinea la brâu un 
pistol Magnum 44, Desert Eagle. Acesta se încruntă la Brock. 

— Tu ești Romeo? 

Brock încuviinţă din cap. 

— Unde sunt banii mei? 

— Sunt aici, spuse Brock. 

— Am întrebat unde? 

— În dormitorul din spate. Sunt două valize... 

— Mai este cineva în casă? 

— Femeia grăsanului se află în dormitor. 

— Dar partenerul tău? 

— A plecat. 

— Haide, Nesto, spuse Benjamin, ridicându-și pistolul 
nonșalant și îndreptându-l spre Brock. Verifică toate camerele 
când te duci în spate! Vezi ca nemernicul ăsta să nu ne 
păcălească! 

Henderson se duse pe hol. Benjamin îl privi fix pe Brock. 
Acesta își întoarse privirea. Amândoi ascultară cum Henderson 
verifică bucătăria și camera în care dormise Conrad Gaskins. 

— Ușa dormitorului este încuiată, spuse Henderson, cu vocea 


ridicată. 

— Sparge-o! îi ceru Benjamin. 

Brock îl auzi pe tânăr cum încearcă de mai multe ori, mârâind 
de fiecare dată din pricina efortului. Apoi auzi ușa cum crapă și 
se deschide. Tânărul se întoarse cu o valiză Gucci în mână. 

— Nu era decât una, spuse Henderson. Și nu era nicio fată 
acolo. Fereastra era deschisă. Dacă a fost acolo într-adevăr, 
acum nu mai este. 

— Deschide valiza, continuă Benjamin, adresându-i-se lui 
Brock. Intoarce-o ca s-o vedem și deschide-o! 

Henderson puse valiza la picioarele lui Brock și se dădu 
înapoi. Brock se aplecă și desfăcu fermoarul. Deschise valiza, și 
apoi toţi trei se uitară la hainele de damă care erau împachetate 
înăuntrul acesteia. Pentru o clipă, nimeni nu spuse nimic. 

„Mikey a luat banii, se gândi Benjamin. A luat banii și fata, și 
acum așteaptă la mașini. Nici nu i-ar trece prin cap să mă fure, 
nu după tot ce am făcut pentru Dink și pentru mama lor!” 

— Chantel, spuse Brock. 

Dar nu-i rostise numele cu mânie. Era mândru de ea și de 
ceea ce făcuse. Era plină de iniţiativă. lar el ce făcea, stătea aici 
și se purta ca un bleg. Se uită la Benjamin, cu o urmă de sfidare 
în privire. 

— Mda, Chantel, murmură Benjamin, iar către Henderson 
rosti: Nu-l scăpa din priviri pe ticălos! 

Apoi își scoase telefonul mobil din buzunar și apăsă cifra trei, 
care era setată să formeze rapid numărul lui Michael Tate. Auzi 
pași, și se gândi: „Uite că vine Mikey acum”. 

Numai că atunci când se răsuci să vadă, acolo se afla un 
bărbat alb, care venise din întunericul de pe verandă și 
pătrunsese rapid pe ușa principală. Avea un pistol în mână și 
ţinea drept braţul cu pistolul. 

— Poliţia! strigă Grady Dunne, și mai strigă o dată același 
cuvânt. Avea chipul împurpurat și o expresie fioroasă, și muta 
pistolul dinspre Benjamin către Henderson. Sunt de la poliţie! 
Aruncaţi armele la podea, acum! 

Benjamin nu se mișcă, și nici nu-și aruncă pistolul. Îl ţinea într- 
o parte și se uita la pistolul H & K din mâna lui Dunne. Acela nu 
era pistol de polițist. 

— Am spus să aruncaţi blestematele alea de pistoale, acum! 

Ernest Henderson își menţinu Beretta îndreptată spre Brock. 


Își întoarse capul să se uite la individul care strigase că era de la 
poliţie. Era blond și i se umflase o venă pe gât. Henderson 
așteptă să audă ceva, orice, de la Benjamin. Numai că Ray 
Benjamin nu-i spuse ce să facă. 

— Aruncaţi armele! 

Brock se uită la ceafa lui Henderson. Studie cu atenţie locul în 
care gâtul îi întâlnea umerii și se gândi: „Uite acolo o să-mi 
împlânt ţepușa! Direct în coloana băiatului ăstuia! O să se 
vorbească apoi despre mine de-a pururi, și toți o să-mi spună 
numele și o să povestească tot ce-am făcut, cum m-am ridicat 
împotriva a două pistoale, cu o ustensilă făcută să spargă 
gheaţa. Eu, Romeo Brock!” Brock trase spărgătorul de gheaţă 
de unde era prins de gambă cu bandă adezivă. Așa cum se 
aștepta, trasul brusc în afară opri pluta din vârf în momentul în 
care îl scoase. Se ridică ţinând spărgătorul de gheaţă în mână, îl 
îndreptă în sus și se repezi cu el spre Henderson. 

— În spatele tău, Nesto, spuse Benjamin cu voce egală. 

Henderson se întoarse și îl împușcă pe Romeo Brock în 
mijlocul pieptului. Pistolul săltă în mâna lui Henderson în timp 
ce-l mai împușcă o dată. Brock se răsturnă pe spate, peste 
fotoliu. Braţele i se rotiră prin ceața purpurie în timp ce cădea. 

Dunne trase de două ori în direcţia lui Benjamin. Primul glonţ 
îi străpunse umărul și îi făcu o gaură cât pumnul în spate. Al 
doilea, mai sus din cauza ricoșeului, îi atinse artera carotidă în 
traseul său prin gât. 

Benjamin trase cu pistolul său de calibru 44 printr-un nor de 
fum și de stropi de sânge care-i ţâșneau din arteră, spre 
individul care pretinsese că era poliţist. Se prăbuși, trăgând însă 
încă o dată în timp ce cădea, și apoi se izbi de podea. Il văzu pe 
individ cum se clatină și se izbește de perete, ca și cum ar fi fost 
trântit de cineva. Apoi Benjamin închise ochii. 

Grady Dunne se clătină spre ușă. Se uită înapoi înspre primul 
individ, cel cu șapca de baseball pe cap, care stătea în mijlocul 
încăperii, încă înarmat. Tânărul clătina din cap ca și cum ar fi 
putut astfel să facă să dispară tot ceea ce se întâmplase. 

Dunne încercă să-și ridice arma, însă degetele i se desfăcură 
și scăpă pistolul de calibrul 45. Rosti 

„Doamne!” și își duse mâna la stomac, care era ud de la 
sângele care acum îi trecea printre degete. Durerea era 
covârșitoare, și ieși pe ușă și se împiedică pe verandă. Simţi 


aerul de sub el. Atinse pământul cu piciorul și se răsuci ca și 
cum ar fi dansat, sau de parcă ar fi fost beat, pe urmă picioarele 
îl lăsară și ateriză pe spate pe drumul cu pietriș. Privi în sus spre 
ramurile unui plop, și dincolo de acestea, spre stele. Spuse: 
„Poliţist la pământ”. Fusese o șoaptă atât de slabă, încât nici el 
însuși nu-și putu auzi propriile cuvinte. Simţi gustul sângelui în 
gură. Inghiţi sângele și respiră rapid, iar ochii i se măriră din 
cauza spaimei. În câmpul lui vizual apăru individul din casă. 
Acesta se aplecă deasupra lui Dunne și își îndreptă pistolul spre 
pieptul lui. Avea lacrimi care i se prelingeau pe chipul lui tânăr. 

— Nouă-unu-unu, spuse Dunne și simţi sângele fierbinte cum 
îi ţâșnește pe gură și i se prelinge pe bărbie. 

Tânărul își cobori arma. O strecură cu încărcătorul în jos în 
spatele beteliei de la blugi și își trase cămașa pe deasupra. 

Dunne auzi pașii tânărului pe pietriș. Apoi îl auzi cum fuge pe 
alee. Dunne ascultă greierii și se uită lung la ramurile copacilor 
și la stele. „Nu se poate să mor”, se gândi el. Însă în curând 
senzațiile de auz și de văz îi dispărură cu totul, și Grady Dunne 
se alătură în neființă lui Raymond Benjamin și Romeo Brock. 


Capitolul 37 


Dan Holiday merse cu mașina până ajunse înapoi în parcarea 
de pe partea cealaltă a benzinăriei de pe Central Avenue, dar 
descoperi că T.C. Cook dispăruse de acolo, încercă să dea de 
Cook cu ajutorul staţiei Motorola, și apoi pe mobil, dar nu reuși 
să ia legătura cu el în niciun fel. Observă că Buickul lui Reginald 
Wilson era încă parcat lângă magazin. Holiday presupuse că T.C. 
Cook se plictisise de supraveghere, sau fusese pur și simplu 
obosit de munca de peste zi și se îndreptase spre casă. Se gândi 
să se ducă acasă la el și să vadă ce face, doar ca să se asigure 
că era bine. 

Mașina Marquis a lui Cook nu era în parcare când Holiday 
ajunse la casa lui văruită în galben de pe Dolphin Road. Holiday 
rămase în Town Car și formă numărul lui Cook, dar îi răspunse 
robotul. Lumina de pe verandă era aprinsă, dar Holiday se gândi 
că aceasta fusese activată de vreun senzor de oră sau de 
întuneric. In casă nu se vedea nicio lumină aprinsă. Formă 
numărul de mobil al lui Ramone. 

— Da. 

— Aici e Holiday. 

— Bună, Doc! 

— Unde ești? Sună ca o petrecere. 

— La Leo's, beau o bere. Ce dorești? 

— Eu și inspectorul Cook ne-am întâlnit cu amicul nostru, 
ofițerul de poliţie, cel de pe mașina 461. S-a dovedit că firul ăsta 
nu ducea nicăieri. 

— Ce surpriză! 

— Numai că l-am pierdut pe Cook pe undeva. A trebuit să-l las 
puţin singur, și când am revenit, dispăruse. L-am căutat acasă la 
el, dar nu e nici acolo. Mă gândesc că poate s-a rătăcit, sau ceva 
de genul ăsta. Nici măcar nu știu dacă poate citi semnele de 
circulaţie. 

— A avut un atac cerebral, nu Alzheimer. O să apară el! 

— Sunt îngrijorat, spuse Holiday. Așteptă un răspuns, dar la 
capătul celălalt al firului nu auzi decât zgomotele din bar. Gus? 

— Ţine-mă la curent! O să mai stau aici o vreme. 

Holiday încheie convorbirea. Stătu în Lincoln și se gândi la 
bătrân, și unde s-ar fi putut duce. Un singur loc îi veni în minte. 


T.C. Cook stătea la volanul mașinii sale, parcată pe o stradă 
laterală din Good Luck Estates, un cartier de pe Good Luck Road 
din New Carrollton. Se uita la casa în stilul ranch a lui Reginald 
Wilson. Luminile erau stinse în casă, iar în casele din vecini 
foarte puţine erau aprinse. Strada era liniștită și slab luminată. 
Cook stătea aici de ceva vreme, reflectând. 

Când Reginald Wilson ieșise din închisoare, se mutase în casa 
aceasta, care aparținuse părinţilor lui, ambii decedați. Mai mult 
ca sigur că își depozitase undeva obiectele personale pe 
perioada detenţiei, sau poate că părinţii lui le depozitaseră aici, 
în această casă. Cook știa că Wilson nu și-ar fi abandonat 
niciodată colecţia lui îndrăgită de albume de jazz electronic. 
Poate că în toate acele discuri din vinii se afla cheia multor 
întrebări. În orice caz, Cook presupunea că Wilson păstrase 
toate mostrele acelea de păr, trofeele sale din Crimele 
Palindrom, ceea ce ar fi fost în concordanţă cu genul acesta de 
criminal. Cook trebuia să creadă că șuviţele acelea de păr, 
tăiate din capetele lui Otto Williams, Ava Simmons și Eve Drake 
cu douăzeci de ani în urmă, se aflau undeva în această casă, la 
care se uita el acum. Cook se convinsese că acesta era 
momentul potrivit dacă avusese într-adevăr dreptate. 

Ştia că era o infracţiune ceea ce tocmai se pregătea să facă. 
Numai că simţea că mai rămăsese prea puţin timp. Se putea 
foarte bine ca șuviţele de păr nici să nu se afle în casă. Dar 
probabil că ceva era totuși acolo; ceva ce ar fi putut să facă 
legătura dintre Reginald Wilson și morţile acelor copii; ceva 
suficient pentru a garanta redeschiderea cazului. El căuta o 
dovadă de necontestat, care să-l poată convinge pe polițistul 
Ramone să se ducă la un judecător și să aplice testarea ADN- 
ului pe Wilson. Cook era convins, la fel de convins cum fusese și 
în 1985, că Wilson era făptașul. 

Își scoase reportofonul din torpedou. Apăsă butonul roșu de 
înregistrare și vorbi în microfon. 

— Aici este inspectorul de poliție T.C. Cook. Mă pregătesc să 
intru în casa lui Reginald Wilson din Good Luck Estates. Am 
motive să cred că există dovezi în interiorul acestei case care ar 
face legătura dintre domnul Wilson și așa numitele Crime 
Palindrom, care au avut loc în Washington, D.C., în 1985. Caut în 
special niște mostre de păr, care e posibil să fi fost luate de la 
decedați. Nu am mandat de percheziţie. Nu mai sunt ofiţer activ 


de poliție. Am cooperat cu un tânăr pe nume Dan Holiday, care 
este un poliţist bun. Numai că vreau să precizez că el nu a avut 
nicio legătură cu acţiunea pe care urmează să o întreprind. Fac 
acest lucru din proprie iniţiativă, în speranţa de a aduce puţină 
pace familiilor îndurerate. De asemenea, o fac pentru copiii 
aceia frumoși care au fost uciși. 

Cook înregistră ora și data, pe urmă închise reportofonul. Voia 
ca toate acestea să fie înregistrate, mai ales dacă ar fi fost 
confundat cu un spărgător obișnuit și împușcat în timp ce 
încerca să pătrundă în casă. Nu voia să rămână în amintirea 
tuturor ca un bătrân nebun, care spărgea locuinţele oamenilor, 
ca unul care bătea în halat de baie străzile orașului. Voia ca 
oamenii să fie la curent cu intenţiile sale. 

Noaptea era răcoroasă, dar Cook transpira abundent prin 
haină. O dădu jos, o împături, și o așeză pe jos lângă scaunul din 
dreapta. Işi scoase și pălăria Stetson și examină urmele de 
transpiraţie de pe interior. Așeză pălăria decolorată pe scaunul 
de lângă el, alături de reportofon, își strânse și își relaxă de 
câteva ori la rând mâna stângă și o privi cu atenţie, din cauză că 
o simţea înțepenită în mod ciudat. 

Cook deschise portbagajul, apăsând pe un întrerupător 
montat în partea de jos a bordului și se dădu jos din mașină. Se 
clătină puţin, în timp ce merse în spatele Marquisului. Odată 
ajuns acolo, deșurubă atent becul amplasat sub capacul de la 
portbagaj. Nu voia să atragă atenţia, și nu avea nevoie de 
lumină neapărat. Ştia unde se afla fiecare obiect. Își puse o 
pereche de mănuși de cauciuc. Iși găsi lanterna Stinger și ranga 
și le luă în mâini. Işi dădu seama că nu prea putea să ţină 
lanterna, din cauză că braţul îi era amorţit. Își auzi propria 
respirație greoaie și așteptă ca inima să-și mai tempereze 
bătăile. Simţi cum sudoarea i se prelinge pe spate. Închise 
capacul portbagajului și se îndreptă spre casă. 

Incepu să meargă prin jurul casei. Planul său era să utilizeze 
ranga pentru a deschide vreo ușă din spate, și, odată intrat în 
casă, să-și găsească drumul cu ajutorul lanternei. Numai că nu 
se simţea prea bine, și se opri din mers. Se simţi foarte ametit, 
și dori să se întindă. Se reîntoarse la mașină. Bancheta din spate 
îl invita să se întindă pe ea. Se așeză pe ea, lăsă ranga și 
lanterna să cadă pe podea și închise portiera după el. Se întinse 
pe o parte, cu obrazul drept așezat pe husa răcoroasă din 


vinilin. Braţul stâng îl deranja îngrozitor, iar durerea îi migrase în 
ceafa și îi producea o presiune cumplită în cap. „O să treacă”, se 
gândi Cook și închise ochii. Saliva îi curse pe scaunul de vinilin 
din gura deschisă. 

Când T.C. Cook deschise ochii din nou, se luminase deja de 
ziuă. Dormise toată noaptea în mașină. Se simţi mai bine ca 
înainte. Se ridică. Era înapoi pe Dolphin Road, cu mașina parcată 
în faţa casei sale. Peretele galben era la fel de curat ca în ziua în 
care-l văruise, cu mulţi ani în urmă. Prin fereastra din faţa casei 
putu să vadă o femeie care se uita printre perdelele desfăcute. 
Arăta ca soţia lui. O fată și un băiat erau pe trotuar, rotind 
corzile pentru jocul dublu și o altă fată se afla între ei, sărind. 

Cook își luă pălăria Stetson, care arăta ca nouă. O potrivi pe 
cap și se dădu jos din mașină. Soarele îi încălzi faţa în mod 
plăcut și simţi mirosul de liliac din aer. Soţia lui avea mare grijă 
de arbustul care înflorea în curtea din faţă. „Trebuie să fie 
aprilie”, se gândi Cook, în timp ce se îndrepta către casă. 
„Pentru că atunci înflorește liliacul.” Se apropie de copiii care se 
jucau pe trotuar. Băiatul care ţinea corzile de o parte era pe la 
începutul adolescenţei, purta ochelari de vedere cu dioptrii mari 
și avea o constituţie slăbănoagă. Fata care ţinea corzile la 
celălalt capăt era și ea încă un copil, dar avea deja forme de 
femeie. Avea în privire o expresie obrăznicuţă. Fata din mijloc, 
care sărea cu ușurință cele două corzi, avea pielea frumoasă, de 
un cafeniu-închis, și ochii la fel. Soarele făcea să-i strălucească 
mărgelele colorate din părul împletit în codițe. Sărea peste corzi 
fără efort, și se opri să se uite la Cook, care rămăsese în picioare 
în dreptul lor. Ea îi zâmbi, și îi zâmbi și el. 

— Bună, domnişoară, spuse Cook. 

— Inspectorul Cook? 

— Da, eu sunt. 

— Am crezut că aţi uitat de noi. 

— Nu, dragă, spuse Cook. Niciodată nu am uitat. 

— Vreţi să vă jucaţi cu noi? 

— Sunt prea bătrân. Dacă nu vă deranjează, am să vă privesc 
doar. 

Eve Drake făcu din mână un gest de chemare, și copiii își 
reîncepură jocul. T.C. Cook păși înspre ei în lumina strălucitoare 
și caldă. 


Capitolul 38 


Holiday își puse degetele pe gâtul lui T.C. Cook și constată că 
nu avea puls. Chipul bătrânului era ca de ceară în lumina 
lanternei. Holiday văzuse destule cadavre ca să-și dea seama că 
T.C. Era mort. Închise portiera și se reîntoarse la Lincoln. Îl sună 
pe Gus și îi spuse ce se întâmplase și unde se afla. Ramone îi 
spuse că va veni și el imediat. Apoi Holiday reveni la Marquis, 
deschise portiera din spate și îl privi pe Cook. „Eu l-am omorât, 
se gândi el. Nu a fost suficient de puternic ca să muncească.” 

Mănușile de cauciuc de pe mâinile lui Cook, ranga și lanterna 
care zăceau pe jos îi arătară lui Holiday că acesta plănuise o 
intrare forţată în casa lui Reginald Wilson. Pe scaunul din faţă 
găsi un reportofon, alături de pălăria Stetson a lui Cook. Derulă 
banda de pe caseta miniaturală, apăsă butonul „play” și ascultă 
înregistrarea. Emoţia îi crescu în momentul în care îl auzi pe 
bătrânul polițist rostindu-i numele și lăudându-l. Scoase caseta 
din reportofon și o strecură în buzunarul de la haină. Scoase 
mănușile de pe mâinile lui Cook și le vâri în același buzunar. 
Apoi luă reportofonul, ranga și lanterna, și le duse în portbagajul 
propriei mașini. Cât timp capacul rămase ridicat, transferă 
câteva dintre lucrurile lui Cook în propriul portbagaj, printre care 
câteva ustensile de poliţist și o bucată de pânză. Pe aceasta 
avea s-o utilizeze mai târziu pentru a șterge amprentele sale din 
mașina lui Cook. 

Fusese foarte atent să nu facă vreun zgomot. Nu ieșise nimeni 
din niciuna dintre case, și nimeni nu trecuse cu mașina pe 
stradă. Holiday se așeză pe bordură și își aprinse un Marlboro. 
Apoi își mai aprinse o ţigară, până când văzu mașina Tahoe a lui 
Ramone făcând colţul și parcând în spate la Town Car. 

Ramone mai rămase la volan, terminând convorbirea începută 
cu Regina. Vorbise cu ea pe mobil cât condusese prin Prince 
George County. După ce termină să-i spună despre Asa Johnson 
și despre evenimentele din ziua respectivă, inclusiv despre 
moartea lui Cook, o asigură că nu va ajunge prea târziu acasă. O 
rugă să-l ţină pe Diego treaz, dacă era posibil, pentru că voia să 
discute cu el înainte de a se duce la culcare. 

Ramone opri motorul și ieși din SUV. Holiday se ridică să-l 
întâmpine. Se salutară din cap, dar nu-și vorbiră. Ramone se 
duse la Marquis și îl examină pe Cook. Apoi se întoarse spre 


locul în care se afla Holiday, care se sprijinea de Lincolnul său. 

— De ce se afla aici? întrebă Ramone. 

— Acolo este casa lui Reginald Wilson. 

— Agentul de pază. 

— Da, spuse Holiday. 

— Şi ce făcea, îl supraveghea? 

— Făcea ceea ce a făcut în ultimii douăzeci de ani: căuta un 
indiciu în acest caz. 

— O perioadă destul de lungă pentru o simplă suspiciune. 

— Lui Cook nu i se întâmpla prea des să greșească pe vremea 
când era poliţist la Omucideri. Dacă ai putea să-i iei o probă de 
ADN lui Wilson... 

— Nu am niciun indiciu pentru a face așa ceva. 

— Naiba să-l ia de indiciu! 

— Ar fi frumos dacă lucrurile ar merge așa simplu. 

Holiday își mai aprinse o ţigară. Mâna îi tremura în timp ce 
ţinea chibritul. 

— Anunţi tu? întrebă Ramone. 

— Încă nu. 

— Şi când ţi-ai propus să faci acest lucru? 

— După ce-i mut mașina de pe această stradă. O să-l duc pe 
Good Luck Road și o să-i las mașina în parcarea unui mall. Imi 
voi șterge amprentele și voi da telefon anonim ca să-l anunţ. 

— Asta o să-ţi devină un obicei. 

— Nu vreau să fie găsit aici. 

— De ce nu? 

— Cu mai mult timp în urmă, Washington Post a scris un 
articol despre Cook, spuse Holiday. Titlul era: „Au trecut anii, și 
Crimele Palindrom încă îl mai bântuie pe polițistul ieșit la 
pensie”, sau ceva de genul ăsta. Articolul îl cita pe Cook, care 
afirma că suspecta foarte puternic pe un individ pe nume 
Reginald Wilson, care de atunci fusese condamnat pe baza altor 
acuzaţii. Asta îl făcea pe Cook să pară pe jumătate nebun. Este 
posibil ca vreun reporter să examineze materialele mai vechi și 
să facă legătura dintre Cook și Wilson, și această stradă. Nu ar 
trebui ca bătrânul să dispară în acest fel. Nu merită așa ceva. 

— Poate că nu, spuse Ramone, dar comiţi o infracţiune. 

— Nu ar fi trebuit să-l iau cu mine. Îi datorez o moarte demnă, 
măcar atât. 

— Era un om bolnav, Danny. Îi sosise vremea. Și nici nu pare 


să fi suferit prea mult înainte de a muri. 

— A murit fără ca măcar să-și dea seama. 

— Nu avem de unde să știm, spuse Ramone. Este foarte 
posibil ca acest caz al Crimelor Palindrom să nu fie elucidat 
niciodată. Tu ști, acest lucru. Nu reușim totdeauna să câştigăm 
în cele din urmă. Nu totul se finalizează întotdeauna cu laude și 
cu confeti. 

— El nu căuta gloria, ci voia doar să rezolve acest caz pentru 
copiii aceia. 

— Și cum rezolvi un caz de crimă? Spune-mi, pentru că tare 
aș mai vrea să aflu! 

— Ce vrei să spui? 

— Faptul că-l găsești pe criminal i-ar învia din mormânt pe 
acei copii? Ar aduce liniște în familiile respective? Mai precis, ce 
ar rezolva? Ramone clătină cu amărăciune din cap. Am renunţat 
cu mult timp în urmă la ideea că aș rezolva ceva. Din când în 
când mai bag în închisoare pe viaţă câte un ticălos, știind că 
măcar n-o să mai poată omori pe nimeni niciodată. Asta-i tot ce 
pot să fac pentru cei căzuţi, însă în ce privește rezolvarea... Nu 
rezolv niciun rahat! Mă duc la muncă în fiecare zi, și încerc să-mi 
protejez soţia și copiii de lucrurile rele care se întâmplă peste 
tot. Asta este misiunea mea, și asta-i tot ce pot face. 

— Eu nu cred așa ceva. 

— Ei bine, tu întotdeauna ai fost un polițist mai bun decât 
mine. 

— Nu, nu-i adevărat! rosti Holiday. Tu spui că eram bun, și 
așa a spus și bătrânul, dar nu-i adevărat! 

— Oricum asta face parte din trecut. 

— Nu. Mai devreme în seara asta m-am întâlnit cu polițistul pe 
care-l urmăream și am discutat puţin. Cu Grady Dunne. Nu a 
avut nicio legătură cu Asa Johnson sau cu Reginald Wilson, însă 
era poluat la greu. Individul este putred de tot. Holiday își 
aprinse o ţigară și trimise fumul în jos, spre picioare. Așa eram și 
eu înainte să fiu prins. La naiba, ticălosul ăla chiar semăna cu 
mine! 

— Sărmanul de el! 

— Vorbesc serios, omule! Mă uitam la el și mă vedeam pe 
mine cum aș fi fost dacă aș fi rămas în poliţie. Ce aș fi devenit în 
cele din urmă. Fără îndoială, mă îndreptam către un final trist. Ai 
avut dreptate să te iei de mine. Și am avut noroc că m-am 


retras. 

— Indivizii ca el se curăţă de la sine. 

— Uneori, dar alteori au nevoie de un brânci, spuse Holiday și 
își aruncă ţigara în stradă. 

— Încă te mai gândești să muţi mașina bătrânului? întrebă 
Ramone. 

— Sigur că da, spuse Holiday. 

— Sună-mă când termini, că vin să te iau. 

Holiday încheie ce-și propusese. Ramone îl luă apoi și îl duse 
cu mașina înapoi la Lincolnul său. Auziră slab sirenele mașinii de 
poliţie care sosi înaintea ambulanţei. Dădură mâna unul cu 
celălalt. 

— La revedere, Doc, trebuie să mă duc acasă! 

În vreme ce Holiday se îndrepta spre Lincolnul lui, Ramone se 
îndepărta cu mașina pe stradă. O sună acasă pe Regina. 

— Gus? 

— Bărbatul tău te sună, răspunse Ramone. Este totul în 
ordine? 

— Diego încă nu s-a culcat, spuse Regina. Alana e în camera 
ei și vorbește cu păpușile. Te așteptăm cu toţii să vii acasă. 

— Mă îndrept către nava mamă, spuse Ramone; îi mai spuse 
că o iubește, pe urmă închise telefonul. 


Ramone intră în casa sa de pe Rittenhouse Road și își încuie 
pistolul și insigna în sertarul obișnuit. La parter era liniște. Se 
duse la o măsuţă din sufragerie pe care se aflau mai multe sticle 
de băutură și își turnă un păhărel de Jameson. Acesta se duse 
numai bine pe gât. Ar fi putut să bea toată sticla. Dacă nu ar fi 
fost familia sa, ar fi fost foarte ușor să devină un astfel de 
bărbat. 

Ramone verifică dacă ușile erau încuiate în faţă și în spate, și 
apoi urcă scările. Pe hol, observă dunga de lumină care ieșea pe 
sub ușa dormitorului său. Se duse în camera Alanei și o găsi în 
pat, dormind, cu toate păpușile ei Bărbie, Ken și Groovy Girls 
aliniate pe pătură, cu spatele sprijinit de perete, toate așezate 
ordonat în șir, la aceeași distanță una de alta. Se aplecă și o 
sărută pe Alana pe obraz. li dădu la o parte de pe frunte o șuviță 
de păr cârlionțată umedă de la transpiraţie și rămase privind-o o 
clipă înainte de a stinge veioza de pe noptieră. Apoi se duse în 
camera lui Diego, bătu la ușă și deschise. Diego stătea în pat și 


asculta un CD Backyard la CD-player, cu volumul dat încet. Se 
uita printr-o revistă Don Diva, dar nu părea să fie prea absorbit 
de aceasta. Se uita în gol și arăta ca și cum ar fi plâns. Lumea 
lui se clătinase. În cele din urmă avea să-și revină, dar niciodată 
până la gradul de confort la care fusese înainte. 

— Eşti bine? 

— Sunt terminat, tată. 

— Hai să discutăm puţin, spuse Ramone, trăgându-și un 
scaun lângă patul fiului său. Și apoi va trebui să te culci. 

Puțin mai târziu, Ramone închise ușa de la camera lui Diego și 
se îndreptă pe hol spre camera lui. Regina era în pat și citea o 
carte la lumina veiozei, cu capul sprijinit pe o pernă îndoită. 
Schimbară o privire, apoi Ramone se dezbrăcă și se duse la 
baie, unde se spălă îndelung și încercă să îndepărteze mirosul 
de bere și de alcool din respiraţie. Reveni în dormitor îmbrăcat 
numai cu boxerii și se băgă în așternut. Regina se răsuci spre el, 
și se îmbrăţișară. El îi sărută buzele catifelate de câteva ori, și 
când își dădu seama că se excită, o sărută cu gura deschisă. Ea 
îl împinse ușurel la o parte. 

— Ce crezi că faci? îl întrebă Regina. Asta înseamnă lăcomie, 
de două ori la rând. 

— Dar nu poţi opri un om să viseze, nu-i așa? 

— Mai bine ai dormi puţin ca să poţi visa. Vii aici două nopţi la 
rând cu respiraţia mirosind a alcool... 

— E de la apa de gură. Conţine alcool. 

— Te referi la apa aceea de gură care vine de la Dublin? 

— Haide, Regina! 

— Tu și noul tău amic de băutură, Doc Holiday. 

— E un tip de treabă. 

— Cum mai arată acum? 

— Are puţină burtă. Cunoscuţii îi spun „cocoașa Holiday”. 

Se mai îmbrăţișară o dată. Ea se potrivea perfect în braţele 
lui. Era ca și cum ar fi fost o singură persoană, separându-se în 
fiecare zi și reîntâlnindu-se în fiecare seară. Nu-și putea imagina 
că ar fi ceva care l-ar putea despărţi vreodată de ea, nici chiar 
moartea. 

— Miroși a băutură și a ţigări, așa cum miroseai la primele 
noastre întâlniri, spuse Regina. Când apăreai în faţa 
apartamentului meu după ce se dădea stingerea. Cum se 
numea locul acela unde îţi plăcea să te duci și care era plin de 


fete albe genul New wave? „Constipation”S1? 

— The Constable. Şi acela nu eram eu. Cel puţin acum nu mi 
se mai pare așa. 

— Acum avem altceva. Și toate provocările care vin cu asta. 

— Și lucrurile bune, de asemenea. 

Ea stinse veioza, și rămaseră pe întuneric, cu ochii 
obișnuindu-se treptat cu absenţa luminii. Ramone o mângâie pe 
Regina pe braţ. 

— Ce-o să facem cu Diego? întrebă Regina. 

— Am vorbit cu el, spuse Ramone. Poate să termine anul 
acesta la fosta lui școală. Mi se pare corect așa. lar la anul îl 
putem duce la un liceu din acela catolic, Carroll, Dematha... 
oricare dintre acestea ar fi bun pentru el. 

— Şi cum o să ne permitem așa ceva? 

— N-o să coste chiar o avere. O să vând casa din Silver 
Spring, trebuie. La naiba, numai pământul, și tot valorează 
destul de mult. O să ne descurcăm. 

— Ai vorbit cu el despre Așa? 

— Da. 

— Şi ce-a spus Diego? 

— Lumea lui este acum puţin zdruncinată. Probabil că își face 
griji de câte ori i-a spus prietenului său că e prea moale, sau l-a 
numit homo, asta fără să știe prin ce trecea în sinea lui bietul 
copil. 

— Îţi poţi imagina cum ar fi să fii în acest fel în atmosfera de 
aici? Să ţi se spună tot timpul că nu ești dorit, că nu există 
niciun loc pentru tine în această lume nouă plină de 
„compasiune”. Toată ura pe care o acumulăm aici, și politicienii 
care mai aruncă și ei gaz pe foc. Nu știu ce Biblie citesc oamenii 
ăștia plini de ură, dar nu este cea cu care am fost eu crescută. 

— Dă-i încolo pe idioții aceia! Ce să mai spunem despre 
oamenii obișnuiți, care nu sunt porniţi să urască, și cu toate 
acestea împrăștie numai ură în jurul lor? Diego nu intenţiona să- 
| rănească prin cuvintele pe care le-a folosit, însă acum va fi 
mult mai atent la ce-o să-i iasă pe gură. Şi eu m-am gândit la 
acest lucru. 

— Tu și prietenii tăi. 

— Ai dreptate. Acolo, la birou, vorbim toată ziua prostii de 
genul ăsta. Ti-ar sta bine cu rochie, ai farmec de homo... chestii 


1 Constipaţie 


din astea. 

— Și atunci o să-ţi schimbi și tu stilul, nu? 

— Probabil că nu, spuse Ramone. Nu sunt decât un bărbat 
obișnuit, nu sunt mai luminat decât alţii. Numai că de-acum 
încolo am să mă gândesc de două ori înainte de a mai rosti 
aiureli de genul ăsta. Sper că și Diego va face la fel. 

— Şi despre ce ai mai vorbit cu băiatul? întrebă Regina. Ai 
stat destul de mult în camera lui. 

— Am găsit și ultima piesă care lipsea la puzzle, referitoare la 
moartea lui Așa. Eram aproape sigur de asta, dar acum Diego 
mi-a confirmat. 

— Ce anume? 

— Ştii cum îi spuneam mereu să aibă grijă să se păzească de 
armele din casele prietenilor săi? 

— Știu. Asta era groaza ta cea mai mare. 

— Am văzut prea multe accidente, Regina, cu copii care 
găseau pistoalele taţilor lor și care le încercau să vadă cum 
funcţionează. 

— Da. 

— Diego și prietenii lui știu multe despre aceste lucruri. Citesc 
revistele despre arme pentru că sunt băieţi și îi interesează. 
Gemenii Spriggs știu că am un Glock și că îl ţin sub cheie. Toti 
știu aceste lucruri. 

— Of, Gus... 

— Diego spune că tatăl lui Asa avea un revolver acasă la ei. 
Nu știa dacă era de calibrul 38. Dar sunt sigur că ăsta era. 

— Of, Doamne! 

— Asta a fost ultima replică pe care i-a dat-o lui taică-său, 
spuse Ramone. Asa s-a sinucis cu pistolul tatălui său. 

Ea îl îmbrăţișă strâns. Rămaseră întinși în pat pe întuneric, dar 
niciunul din ei nu reuși să adoarmă. 

— O să mergi cu noi duminică la biserică? întrebă Regina. 

Ramone îi răspunse că da. 


Capitolul 39 


După ce ieșiră de la biserică, Ramone își duse familia la un 
restaurant din oraș ca să ia masa de prânz. Restaurantul 
aparţinea unei familii și supravieţuise în ciuda îmbulzelii de 
lanţuri de restaurante din centrul Silver Spring. Diego comandă 
friptură vietnameză, felul lui preferat, iar Alana bău limonadă 
proaspăt făcută și se agită tot timpul spre perdelele din mărgele 
care duceau înspre baie. Slujba de la biserică îi făcuse foarte 
bine, și acesta era un mod plăcut de a continua după-amiaza. 
De asemenea, era un mod prin care Ramone amâna puţin ceea 
ce știa că trebuia făcut. 

Reîntors acasă, Ramone rămase îmbrăcat în costum și îi 
spuse Reginei că va reveni în curând. Il lăsă pe Diego, care se 
schimbase în șort, pantofi sport Nike și un tricou creaţia lui 
Ronald Spriggs, la terenul de baschet de pe 3rd Street, unde îl 
aștepta Shaka. Il instrui pe Diego să-și ţină mobilul deschis și să- 
| sune ori pe el, ori pe Regina, dacă se ducea în altă parte. 

Ramone conduse încet până ajunse la casa familiei Johnson. 
Parcă, dar nu se dădu jos imediat din mașină, li spusese lui Bill 
Wilkins că îi va comunica el lui Terrance Johnson ultimele 
descoperiri legate de caz. Acum aproape că-și dorea să-l fi lăsat 
pe Garloo să facă acest lucru. Se pregătea să-i spună lui Johnson 
că fiul său se sinucisese și că făcuse acest lucru cu pistolul lui 
Terrance. In plus, trebuia să-i spună lui Terrance că Asa fusese 
homosexual. Nu avea nicio idee despre felul în care avea să 
reacționeze Terrance. Numai că acest lucru trebuia făcut în cele 
din urmă. 

Terrance trebuie să-și fi dat seama că îi lipsea pistolul din 
casă, și mai mult ca sigur că bănuise că Asa îl luase. Probabil că 
teama lui era că lui Asa îi fusese furat pistolul și că fusese apoi 
împușcat cu el. Moartea fiului său, adăugată la sentimentele 
sale profunde de vinovăţie îl zdruncinaseră zdravăn. Dar chiar și 
cu acest lucru, mai mult ca sigur că nu-și imaginase că Asa 
utilizase el însuși pistolul ca să se sinucidă. 

Ramone nu-i spusese nimic lui Wilkins despre pistol, și nici 
vreunui alt coleg. Dacă Wilkins ar fi trecut acest lucru în raportul 
lui, Terrance Johnson ar fi putut fi acuzat de posesie ilegală de 
armă. Numai polițiștilor, agenţilor federali și celor de la 
securitatea specială le era permis să deţină pistoale în 


Washington. Johnson cumpărase pistolul de calibrul 38 de pe 
piaţa neagră, sau acesta făcuse parte din lanţul de achiziţii cu 
originea în Virginia sau Maryland. Legal, greșise. Numai că 
Ramone nu avea de gând să raporteze acest lucru. Johnson 
avea destule la care să se gândească acum. Nu avea niciun rost 
să adauge și mai multă suferinţă asupra sa, asupra soţiei sale și 
asupra celuilalt copil al lor. Nici nu avea de gând să fie complet 
deschis faţă de Terrance Johnson. Ramone își dăduse seama de 
identitatea partenerului lui Așa, numit Roboman în jurnal. 
Profesorul de matematică al lui Asa afirmase că acesta venise la 
el pentru lucru suplimentar după ore, în ziua în care murise, 
numai că nu existau caiete sau hârtii care să dovedească acest 
lucru nici în vestiarul lui Așa, nici în ghiozdan, nici în dormitorul 
acestuia. Roboman trebuie să fi fost o poreclă ușor învăluită în 
mister a lui Robert Bolton. Ramone constatase că Bolton fusese 
extrem de reținut în privinţa stereotipării tinerilor de culoare 
atunci când purtaseră acea discuţie. Numai că Bolton nu făcea 
decât să-i ia apărarea lui Așa, pentru că era îndrăgostit de el. 
Ramone își va menţiona suspiciunile față de colegii lui care 
lucrau la Moravuri. Acest lucru nu făcea parte dintre îndatoririle 
sale. Și pur și simplu habar n-avea ce să facă cu informaţia pe 
care o descoperise. Voia doar să scape de ea. Intenţiona să 
ascundă anumite informaţii de colegii săi polițiști. Intenţiona, de 
asemenea, să ascundă anumite informaţii și față de tatăl 
băiatului. Era așa cum afirmase Holiday: până la urmă nu era 
chiar atât de corect. 

Se dădu jos din mașina Tahoe, se îndreptă spre casa familiei 
Johnson și bătu la ușa din faţă. Auzi pașii lui Terrance Johnson 
cum se apropiau de ușă. Primul impuls al lui Ramone fu să se 
reîntoarcă la mașina sa, numai că ușa se deschise, dădu mâna 
cu Johnson și intră în casă. 


Dan Holiday își aprinse o ţigară și aruncă chibritul în 
scrumiera din faţa lui, așezată alături de un pahar cu Vodka 
Tonic pe tejgheaua barului. Se afla în mijlocul unui grup, printre 
care Jerry Fink, Bob Bonano și Bradley West. Aceștia se delectau 
cu câte un Bloody Mary. Holiday nu se păcălea în felul acesta, el 
avea nevoie de o băutură adevărată. 

La Leo's era gol, cu excepţia lui Leo Vazoulis și a grupului lor. 
Fink tocmai revenise de la tonomat. În încăpere se auzi o 


instrumentaţie puternică și o voce feminină în fundal, apoi 
vocea aspră a unui bărbat. 

— „It isn't what you got, it's what you give'*?, cântă Fink, 
interpretând partea fetei. 

— The Jimmy Castor Bunch, spuse Bradley West, scriitorul. 

— Nu, asta este dinainte de Bunch și de toată porcăria aceea 
troglodită, spuse Fink. Jimmy Castor era un cântăreţ de muzică 
soul înainte să cânte stilul acela nou. 

— Bine, zise West, am greșit chestia cu Bunch. Dar uite o 
întrebare de cinci dolari: ce cântăreţ a înlocuit Jimmy Castor într- 
un grup renumit, cu mult timp în urmă, pe la începuturile 
carierei sale? 

— Clyde McPhatter, răspuse Fink, de la Drifters. 

— Greșit! 

— Bo Donaldson, de la Heywoods? întrebă Fink rânjind 
prostește. 

— L-a înlocuit pe Frankie Lymon, spuse West, de la 
Teenagers. 

— Un drogat! zise Bonano. 

Telefonul lui mobil, așezat pe tejghea, sună pe melodia cea 
mai renumită a lui Ennio Morricone, dar Bonano îl ignoră. 

— Îmi datorezi cinci dolari, spuse West. 

— Accepti și cărţi de credit, nu-i așa? întrebă Fink. 

— Leo acceptă, răspunse Bradley. O să-mi faci tu cinste 
rândul următor! 

— Nu răspunzi la telefon, Bobby? întrebă Fink. 

— Nu, nu e decât o clientă. 

— Încă o clientă satisfăcută de Măcelarii Caselor, spuse Fink. 

— E căţeaua aia din Potomac, spuse Bonano. Nu-i place felul 
în care i-am atârnat dulapurile. O să-i arăt eu ceva care atârnă 
mai bine. 

— Pe baza faptului că ești italian, spuse West. 

— Pe vremuri era un pod natural de la cizmă către Africa, 
spuse Bonano. V-am spus vreodată acest lucru, băieţi? 

— Dacă ai o vocală la sfârșitul numelui, te crezi de-acuma 
Milton Berle®, spuse Fink. 

— Berle era evreu, replică Bonano. Ca și tine, Jerry. 

— Dar numele lui se termină cu o vocală. Fink se șterse pe 


s2 „Important nu e ce primești, ci ceea ce dăruiești“ 
53 Comic și actor american (n.tr.) 


bărbie de votcă și de suc de roșii. Unchiul Milty a fost spânzurat 
ca un măgăruș, asta-i tot ce voiam să spun. 

Făcură o pauză ca să cânte pe melodia lui Jimmy Castor, să-și 
aprindă ţigările și să ia câte o gură din pahare. 

— De ce ești așa de tăcut astăzi, Doc? întrebă Fink, după ce-i 
aruncă o privire lui Holiday. 

— Fără vreun motiv anume, răspunse Holiday. Am devenit 
puţin mai conștient de capacităţile mele, asta-i tot. Ascultându- 
vă pe voi, niște adevăraţi Einstein, mă simt cumva inferior. 

— Spune-ne o poveste înainte de culcare, ceru West. 

— Nu am niciuna. 

— Este doar foarte serios, spuse Fink, din cauza tuturor 
crimelor violente pe care le-am avut în zonă la sfârșitul acesta 
de săptămână. 

— Da, și polițistul acela în afara serviciului, care a încasat-o în 
Prince George County, zise Bonano. Aţi citit despre asta? 

— Da, a scris în Washington Post, răspunse Fink. Ai citit și tu, 
nu-i așa, Doc? 

Holiday încuviinţă din cap. Citise cu o zi în urmă despre Grady 
Dunne. În articol scria că un poliţist în afara serviciului fusese 
împușcat mortal în Prince George County, împreună cu alţi doi 
bărbaţi. Unul din ei era un fost pușcăriaș destul de renumit, care 
avea antecedente de trafic de droguri. Celălalt fusese identificat 
doar ca un bărbat de culoare. Romero, ceva de genul ăsta. 
Holiday nu-și putu aduce aminte numele lui. Poliţia mai căuta un 
al treilea suspect, despre care se considera că-l împușcase pe 
poliţist. Purtătorul de cuvânt nu dăduse nicio explicaţie privind 
prezenţa lui Dunne la locul faptei. 

— Ori lucra sub acoperire, ori altă aiureală de genul ăsta, 
spuse Fink, sau dacă nu, era implicat în afaceri cu tipii ăia, sau 
cum s-ar spune era un poliţist corupt. Ce părere ai, doctore? 

— Habar n-am, răspunse Holiday. 

— Ca la spitalul de nebuni, spuse Bonano. Ca și cum ar fi fost 
Tombstone în toată panarama aceea. 

Holiday căutase știri și despre Cook în Washington Post și 
găsise doar un singur paragraf din Metro la secțiunea „Pe scurt”. 
li fusese menţionat doar numele, un bărbat care fusese găsit 
într-o mașină în New Carrollton și care părea să fi murit din 
cauze naturale. Probabil că mai multe detalii aveau să apară 
mai târziu, când cineva de la departamentul de știri își va da 


seama cine fusese acesta: polițistul acela bătrân, bântuit de 
Crimele Palindrom rămase neelucidate. 

West îi făcu semn lui Leo pentru încă un rând. 

— Mai vrei și tu, Doc? întrebă Bonano. 

— Nu, spuse Holiday, dând pe gât ultimele înghiţituri din 
Vodka Tonic. Lăsă pe tejghea o bancnotă de zece dolari. Trebuie 
să mă duc la lucru. 

— Duminica? întrebă Fink. 

— Oamenii au nevoie de curse și duminica, replică Holiday. Își 
luă ţigările și chibriturile și le strecură în haina de la costumul 
său negru. La revedere, domnilor! 

Fink, Bonano și West îl priviră pe Holiday cum ieșea din barul 
lui Leo. Ascultară începutul melodiei Just a Little Overcome 
cântată de Nightingales și își plecară capetele în semn de 
respect faţă de frumuseţea cântecului, în timp ce așteptau ca 
Leo să le prepare și să le servească băuturile. 

O jumătate de oră mai târziu, Holiday se afla în spatele 
volanului mașinii sale Town Car, pe o stradă din Good Luck 
Estates. Alături de el se găseau binoclul lui T.C. Cook, două 
batoane cu cereale și o sticlă cu apă. Pe podea se afla un pahar 
mare în care putea urina dacă va avea nevoie. În portbagajul de 
la Lincoln avea o rangă, o lanternă Streamlight Stinger 
reîncărcabilă, cu exterior metalic, care putea fi utilizată și ca 
armă, un baston extensibil, o pereche de cătușe, bandă adezivă, 
o ruletă de treizeci de metri, un aparat foto digital, pe care nu 
știa cum să-l utilizeze, și alte unelte și ustensile polițienești. La 
câteva case distanţă se afla locuinţa în stilul ranch, cu pereţii 
albi, a lui Reginald Wilson. Buickul lui Wilson era parcat pe alee. 

Holiday nu avea un plan anume. Poate să-l aștepte pe Wilson 
să facă vreo greșeală, într-un fel sau altul. Sau să intre în casa 
lui Wilson când acesta era plecat la serviciu și să caute dovezi. 
Să întoarcă totul pe dos în casa aceea până va găsi ceva. Sau să 
planteze niște dovezi, dacă era necesar. Orice era bun, numai să 
ducă la realizarea de teste ADN care să facă legătura dintre 
Wilson și crimele acelea. Cook fusese convins de vinovăția 
acestuia, și acest lucru era suficient pentru Holiday. Era gata să 
stea aici toată ziua, și, dacă era necesar, și în ziua următoare. 
Holiday îl sunase pe Jerome Belton, singurul său angajat, și îi 
spusese că își ia câteva zile libere. Acum nu avea nicio obligaţie 
imediată, nu avea familie, nici prieteni adevăraţi, nicio femeie 


care să-l aștepte acasă. Nu avea decât acest lucru. Făcuse praf 
aproape totul în viața pe care o avusese, dar poate că va reuși 
să facă bine măcar acest lucru. Incă mai era timp. 


Diego Ramone și Shaka Brown se îndreptau spre sud pe 3rd 
Street. Terminaseră jocul de baschet. Niciunul din ei nu se 
putuse concentra prea bine în seara aceea și se străduiseră să 
termine măcar un singur joc. După aceea se așezaseră pe teren, 
cu spatele sprijinit de gardul din plasă, și vorbiseră despre 
prietenul lor, despre secretul cu care trăise acesta și despre 
modul în care alesese să termine totul. Diego îi promisese 
tatălui său că nu va discuta niciodată despre pistol și își ţinuse 
cuvântul faţă de acesta, așa că nu îi pomenise nimic lui Shaka. 
În cea mai mare parte, priviseră amândoi în zare, sau la spaniolii 
care jucau pe terenul de fotbal, sau la câte un locatar din cartier 
pe care-l recunoșteau, care intra în parc sau care trecea pe 
acolo, pentru că nu prea știau ce ar mai fi putut să spună. 

— Mai bine mă duc acasă, spuse Diego. 

— De ce? Acum nici nu ai teme de făcut! 

— Încep orele din nou la fosta școală începând de săptămâna 
viitoare. 

— Dar asta-i săptămâna viitoare, spuse Shaka. Asta nu 
înseamnă că acum ești ocupat! 

— Citesc acum o carte, dacă vrei să mă crezi, spuse Diego. Se 
numește True Grit. Mi-a dat-o tata. E destul de bună. 

— Hai lasă, Dago! Doar știi că imediat ce o să ajungi acasă, o 
să te întinzi pe canapea și o să te uiţi la Redskins. Doar joacă la 
Dallas. 

— E adevărat. 

Merseră de-a lungul șirului de magazine. Când ajunseră la 
frizerie, se bătură pe spate. 

— Mai vorbim, frate! spuse Shaka. 

— La revedere! 

Shaka se îndreptă spre vest, în direcţia casei mamei sale, 
bătând mingea cu mâna stângă, iar dreapta ţinându-și-o la 
spate, așa cum îl învățase antrenorul. Diego merse pe jos până 
la dealul Rittenhouse, spre casa galbenă în stil colonial care 
fusese întotdeauna casa sa. Mama lui era mai mult ca sigur în 
bucătărie, pregătind ceva pentru cină, sau trăgea un pui de 
somn pe canapeaua din sufragerie, ceea ce numea ea „să-și 


odihnească ochii”. Alana probabil că citea vreuna dintre cărţile 
ei cu poze despre iepuraşi, sau se juca cu păpușile în camera ei, 
vorbind în numele lor. Și poate că și tatăl său ajunsese înapoi 
acasă. Ar sta atunci pe fotoliul său, uitându-se la meciul dintre 
Skins și Cowboys, izbind cu pumnul în braţul tapiţat al fotoliului, 
zbierând tot felul de chestii la jucătorii de pe ecran; dându-și 
părul de pe frunte pe spate și mângâindu-și mustaţa neagră. 

Diego se opri la jumătatea dealului. Mașina Tahoe a tatălui 
său era parcată pe stradă, și Volvo-ul mamei sale era pe alee. 
Bicicleta mov a Alanei, cu manșoanele ieșind de pe mânerele 
ghidonului, era așezată pe verandă. Totul era așa cum trebuia 
să fie. Diego se îndreptă spre casă și atinse mânerul ușii din 
faţă, încălzit de soarele de după-amiază. 


1985 


Capitolul 40 


Inspectorul de poliţie T.C. Cook mai aruncă o privire spre locul 
unde zăcea fata ucisă, pe iarba din grădina comunităţii de lângă 
E Street, la marginea parcului Fort Dupont. Avea privirea fixă, 
iar ochii reflectau fasciculele albastre și roșii care veneau de la 
mașinile prezente încă la faţa locului. Cook examină cu atenţie 
codițele împletite ale fetei, împodobite cu mărgele colorate, și 
văzu că una era mai scurtă decât celelalte. Nu mai era niciun 
dubiu în mintea lui Cook. Într-adevăr, fata decedată era una 
dintre ei. 

— O să-l găsesc, draga mea, rosti Cook, foarte încet, astfel 
încât să nu-l audă nimeni. 

Cook se ridică în picioare. Destul de des în ultima vreme, era 
un adevărat efort să facă acest lucru. Trecut bine de vârsta 
mijlocie, și după atâţia ani în care se aplecase deasupra 
victimelor, genunchii începuseră să-l trădeze. Scoase o ţigară 
Viceroy din pachet și o aprinse. Simţi satisfacția dependenţei 
sale în momentul în care nicotină îi pătrunse în plămâni. Cook 
făcu semn din cap către medicul legist și se dădu la o parte din 
imediata vecinătate, astfel încât să nu pericliteze în vreun fel 
scena crimei cu scrumul său. |Indepărtându-se, observă că 
inspectorul-șef de poliţie și căpitanul Bellows plecaseră înapoi la 
birourile lor. Faptul că nu trebuia să aibă de-a face cu cei în 
cămășşile albe îl făcu să se relaxeze. Îi numea Capete-de- 
Spaghete din cauza firelor caraghioase de sfoară care decorau 
marginile de la caschetele lor. Nu avea deloc timp pentru alde 
ăștia. 

Cook se îndreptă către banda galbenă care delimita scena 
crimei, unde stăteau doi polițiști albi, care păstrau la distanţă 
spectatorii, reporterii și camerele de filmat. Unul era înalt, blond 
și slăbănog, iar celălalt era de înălţime și constituţie medie și 
avea părul și tenul mai închise la culoare. Cook îi admonestase 
mai devreme, dar nu avea niciun motiv să-și ceară scuze. Îi 
pusese acolo cu un motiv, și acum își făceau treaba ca lumea. 

— Ţineţi-i la distanță pe oamenii ăştia, se adresă Cook 
ofițerului blond. In special presa, aţi auzit? 

— Da, domnule, răspunse Dan Holiday. 


— Nu mă lua pe mine cu „domnule”, fiule, că nu sunt decât 
un inspector de poliţie. 

— Așa vom face, domnule inspector Cook! 

— Eu nu mă joc aici! Aţi lăsat-o mai devreme să treacă pe 
fata aceea, și a vomitat la nici trei metri de cadavru. 

— Nu o să se mai întâmple, spuse Gus Ramone. 

— Faceţi-vă treaba cum trebuie, le ceru Cook, și într-o zi o să 
deveniți amândoi ofiţerii de poliție care credeti că sunteţi acum! 

— Așa este, spuse Holiday. 

Cook se întoarse și studie spectatorii de pe partea cealaltă a 
benzii galbene. Se aflau acolo mai mulţi copii din cartier, doi 
dintre ei cu bicicletele, și adulţii ale căror case delimitau în 
spate grădina comunităţii: o femeie în vârstă într-un capot de 
casă peste care-și pusese un palton descheiat și ai cărei sâni îi 
atârnau până la burtă și un tânăr de vreo douăzeci de ani, 
îmbrăcat în uniforma unui agent de pază, cu o curea Sam 
Browne în talie și un petic roșu pe mânecă cu numele firmei la 
care lucra, și care stătea cu o mână în buzunarul pantalonilor săi 
albaștri. Cook îi privi pe toţi în timp ce trăgea adânc din Viceroy, 
pe urmă își aruncă ţigara pe pământul umed și o zdrobi cu talpa 
pantofului. 

— Continuaţi! spuse Cook. Se reîntoarse la cadavrul lui Eve 
Drake, cu noua lui pălărie Stetson aplecată puţin pe capul său 
chel. 

O tânără doamnă din cartier, cu un fund mare strâns în niște 
blugi prespălaţi, veni în faţa lui Holiday și îl privi jucăuș în timp 
ce trecu pe acolo. El se îndreptă de spate, iar colţurile ochilor lui 
ca de gheaţă se încreţiră într-un zâmbet. 

l-aș cam pune-o ăsteia, spuse Holiday. 

— E puţin cam tânără, Doc! 

— Ştii cum se spune: „Dacă e destul de mare să stea la masă, 
e destul de mare și să mănânce”. 

Ramone nu mai spuse nimic. Mai auzise și înainte perlele lui 
de înţelepciune. Holiday începu să și-o imagineze pe tânăra 
respectivă în patul său. Apoi mintea i se duse departe, așa cum 
avea tendinţa s-o facă, înspre aspiraţiile sale. Voia mai mult 
decât orice să-i câștige respectul unui om așa cum era T.C. 
Cook. Voia să fie un poliţist bun. Și, de asemenea, își construi 
proiecte și fantezii despre cum îi va decurge cariera. Văzu laude, 
medalii, promovări. Și toate onorurile care îi revin întotdeauna 


celui care învinge. 

Ramone nu avea ambiţii de acest gen. El își făcea doar 
meseria și îi ținea pe civili la distanţă de banda galbenă. Stătea 
acolo, cu picioarele depărtate unul de altul, și se gândea la o 
femeie pe care o văzuse cum stătea pe marginea piscinei de la 
academie, îmbrăcată într-un costum de baie albastra. Chipul și 
zâmbetul ei cald îl urmăriseră permanent de când îi luase mâna 
într-a sa. Avea de gând s-o sune foarte curând. 


În timp ce Holiday şi Ramone lucrau și visau în cadrul Secţiei 
de poliţie 6, oamenii din Washington, D.C., și din suburbiile din 
cealaltă parte a orașului își cheltuiau veniturile în restaurante și 
baruri, mâncând fripturi și bând whisky de malt, bărbaţii 
îmbrăcaţi în costume negre ca smoala și cu cravate roșii, iar 
femeile îmbrăcate în rochii cu umerii ridicaţi, cu pantofi cu toc și 
cu pieptănături care o imitau pe cea a lui Krystle Carrington“. În 
băile acestor restaurante și baruri, republicanii și democraţii își 
lăsau la o parte diferenţele și se adunau să prizeze cocaină. La 
fiecare radio se auzea melodia Money for Nothing, iar grupul 
Simple Minds era programat să cânte în oraș. Se zvonea că 
Prince își făcea cumpărăturile în Georgetown la sfârșitul acela 
de săptămână, iar copiii înstăriți și punkiști își anticipau sosirea 
la Commander  Salamander?. Cei cu înclinații artistice 
prinseseră două filme la cinematograful Circle, A Passage to 
India și Heat and Dust. La Capital Centre, fanii baschetului îi 
urmăreau pe Jeff Ruland, Jeff Malone și Manute Bol cum jucau 
contra celor de la Detroit Pistons. Aplauzele din auditoriu și 
râsetele de la bară erau asurzitoare și îţi luau ochii. La petreceri 
se spuneau glume legate de SIDA și se zvonea că urma să apară 
un drog nou, asemănător cocainei, numai că acesta se fuma și 
era făcut pentru cei de culoare. In afara departamentelor de știri 
și de secţiile de poliţie, morţile violente ale celor trei adolescenţi 
de culoare din sud-est nu erau discutate de nimeni. 

In timp ce acești contemporani ai generaţiei lui Reagan se 
distrau, polițiștii de la Omucideri și specialiștii de la medicină 
legală lucrau la scena crimei de la intersecţia 33rd Street cu E 
Street, în cartierul Greenway, în sud-estul Washingtonului. În 
această seară răcoroasă și umedă din decembrie 1985, doi 


6 Personaj din filmul american Dinastia (n.tr.) 
Magazin cu articole trăsnite pentru copii (n.tr.) 


tineri polițiști și un inspector de la Omucideri se aflau la faţa 
locului. 

Lângă banda galbenă, un agent de pază stătea singur, 
răsucind între degete o codiţă împletită de păr, împodobită cu 
mărgele colorate, pe care o purta în buzunar ca pe un talisman. 
Mai târziu, el se va întoarce acasă, va strecura codița într-o 
pungă de plastic și o va pune în coperta de carton a unui disc 
din marea lui colecţie de jazz electronic, alături de șuviţele luate 
de la Otto Williams și Ava Simmons. Titlul albumului, „Live 
Evil”66, se citea la fel de la coadă la cap. Era discul lui Miles 
Davis care cânta în sufrageria unchiului său când fusese abuzat 
pentru prima dată pe vremea când era copil. 

În curând începu să picure pentru a doua oară în noaptea 
aceea. Picăturile deveniră mai mari și se făcură vizibile în lumina 
farurilor de la mașini. Unii polițiști de la locul crimei spuneau că 
Dumnezeu plânge pentru fetiţa din grădină. Pentru alţii însă, nu 
era decât o ploaie. 


s „Trăiește malefic“ (n.tr.) 


Mulţumiri 


Doresc să mulţumesc ofiţerilor de la Departamentul de Crime 
Violente de la Poliția Metropolitană din Washington, D.C., care 
mi-au permis să pătrund în lumea lor și care m-au ajutat la 
realizarea acestei cărți. Amabilitatea, generozitatea și munca lor 
susținută sunt foarte apreciate pe această cale.