Tehnium/1996/960708i

REVISTĂ LUNARĂ PENTRU CONSTRUCTORII AMATORI 
COMANDĂ DE STAT Redactor şef ILIE MIHĂESCU 


7 - 8/96 


SUMAR 

Amplificator de 2W 2 

Tabel de echivalenţe şi 
circuite integrate 3 

întreţinerea discurilor 4 

Guitar fuzz 

„Vibrator" (tremolo) 

„Leslie“ electronic 6 

Generator de 

efecte sonore 7 

Orga de lumini 8 

Minisirenă 

Scrisoare din Atena 11 

Lampa cu neon 12 

Termometru 13 

Motor eolian 14 

Radiomagnetofonul 
RM-350 16-17 

Frigider cu... biogaz 18 

Colorarea electrochimică 
a metalelor 21 


Construcţia antenelor 
pentru CITIZENS BÂND şi 
măsurarea parametrilor 25 

Realizarea peliculelor 
subţiri de metal pe sticlă27 

Radioamatorism cu TVA 30 

Dialog cu cititorii 31 


PREŢ:1000 LEI 







acord' 




SAB-96 
























































































2 


HI-FI 


AMPLIFICATOR DE 2 W 


A mplificatorul este conceput pentru 
picupurile prevăzute cu doze cristal; pu¬ 
terea este de 2 W/ 8Q. Pentru obţinerea 
puterii maxime este necesară aplicarea unui 
semnal la intrare de 350 mVef. 

Schema amplificatorului prezintă unele partic¬ 
ularităţi faţă de schemele amplificatoarelor audio 
obişnuite. Astfel, la intrare s-a folosit un amplifi¬ 
cator diferenţial, iar tonul este reglabil datorită 
unei reacţii negative selective, separat pentru 
înalte şi joase. 

De remarcat, de asemenea, numărul relativ 
redus de piese incluse în schemă, inclusiv cupla¬ 
jele directe între etaje fără transformator. 

Prin această schemă s-a urmărit realizarea 
unui montaj economic adecvat cerinţelor HI-FI, 
cu o putere care satisface audiţia într-o cameră 
de locuit. 

Amplificatorul diferenţial de la intrare este for¬ 
mat din tranzistoarele T2-T2. Semnalul este 
cules de potenţiometrul Pi (volum) şi aplicat pe 

baza lui Ti prin C1-R3. Rezistenţa R3 este intro¬ 
dusă în circuit pentru a preveni o eventuală 
amplificare a unui semnal perturbator de radio 



frecvenţă. Baza lui Ti este polarizată de rezis¬ 
tenţele R1-R2. 

în loc de o singură rezistenţă, s-au pus două 
în serie pentru a crea posibilitatea unui artificiu. 
Semnalul cules de pe emitorul lui Ti se aplică 

prin condensatorul C3 pe porţiunea între cele 
două rezistenţe (R1-R2). 

Se obţine astfel o reacţie negativă de curent 
(bootstrapping). Datorită faptului că semnalul 
cules de pe emitor are aceeaşi polaritate şi 
aproximativ aceeaşi amplitudine cu semnalul 
aplicat pe bază, la capetele rezistenţei R2, 

potenţialul semnalului va fi aproape identic. In 
acest fel se reduce foarte mult curentul semnalu¬ 
lui prin rezistenţă şi, implicit, creşte considerabil 
impedanţa de intrare a montajului. 

Semnalul care apare pe colectorul lui T2 este 

aplicat pe baza lui T3 care într-un montaj de 

repetor pe emitor este folosit pentru adaptarea 
impedanţei relativ mari a colectorului de la 
tranzistorul T2 la impedanţa de intrare mică a 
tranzistoarelor T5-T5 de la etajul final. Pe tranzis¬ 
torul T4 cade o tensiune aproape constantă, ast¬ 
fel rezistenţa Rg, poate fi considerată rezistenţă 
de sarcină pe emitorul tranzistorului T3. 

Căderea de tensiune pe tranzistorul T4 (mon¬ 
tat ca diodă) asigură o tensiune mică de 
polarizare fixă, pentru evitarea distorsiunilor de 
intermodulare. De asemenea, acest tranzistor 
asigură şi stabilizarea termică a curentului de 
repaus al tranzistoarelor de la etajul final. 

Tranzistoarele complementare Tg-Tg sunt într- 

un montaj clasic în contratimp clasa B. 

Curentul de repaus al etajului final, se rglează 
la 5-10 mA, în raport de calitatea tranzistoarelor. 

Consumul amplificatorului fără semnal este de 
18-20 mA şi câteva sute de miliamperi (în raport 
de volum) în timpul audiţiei. 

Reglarea tonului în această schemă se 
bazează pe o reacţie negativă selectivă. 
Rezistenţa Ri2> care asigură tensiunea de 
polarizare a bazei tranzistorului T2 (intrarea 

inversoare), introduce şi o reacţie negativă. Dacă 
potenţiometrele pentru reglarea tonului (P2 pen¬ 
tru înalte şi P3 pentru joase) sunt aproximativ în 

TEHNIUM nr. 7/1996 






































HI-FI 


3 


poziţia de mijioc, reacţia negativă este liniară 
pentru tcaie frecvenţele. Schimbând însă poziţia 
acestor potenţiometre, o parte a gamei de 
frecvenţe va fi şuntată la masă prin conden¬ 
satorul C5. Aceste frecvenţe lipsesc din semnalul 

care se introduce pe baza lui T2. în acest fel 

frecvenţele selectate nu vor mai fi atenuate de 
bucla reacţiei negative, ele accentutându-se faţă 
de celelalte, care sunt atenuate. Astfel există 
posibilitatea reglării tonului 
după cerinţe într-un domeniu 
foarte larg, îmbunătăţindu-se 
totodată calitatea redărilor. 

Se recomandă ca sursa de 
alimentare să fie montată într- 
0 cutie separată, pentru 
evitarea introducerii brumului 
provocat de câmpul de disper¬ 
sie al transformatorului de 
reţea. Sursa nu are tensiune 
stabilizată prin măsurile luate 
(T-j supradimensionat, R13, de 

valoare mică, C-j-j-C^ de va¬ 
loare mare), tensiunea 
obţinută având o stabilitate 
care acoperă cerinţele monta¬ 
jului. 



Dispunerea pieselor în montaj este ilustrată în 


fig. 3 . 



TABEL DE ECHIVALENTE TRANZISTOARE 
Şl CIRCUITE INTEGRATE 


Dăm mai jos echivalenţele 
celor mai uzuale tranzistoare 
şi circuite integrate, folosite 
în industria radioelectronică 
mondială. Ne rezumăm la 
tipurile de dispozitive semi¬ 
conductoare de putere mică 
şi moderată, folosite în 
aparatura pentru marele pu¬ 
blic, producţie din ultimii 20 
de ani. Pentru dispozitive din 
„preistoria” semiconduc¬ 
toarelor, vom publica cu altă 
ocazie alt tabel. în tabelul de 
faţă, tipurile echivalente sunt 
„foarte” egale ca identitate şi 
funcţie; dar nu ca aspect, 

TEHNIUM nr. 7/1996 


marcă, tip de capsulă. Ţinând 
seama de faptul că pentru 
mulţimea de fabrici de semi¬ 
conductoare, lucrează numai 
câteva firme specializate 
care livrează substratele, „la 
kilogram, în ambalaje sterili¬ 
zate pe care fabricile pro¬ 
ducătoare le capsulează fie 
în metal, plastic sau cera¬ 
mică, revânzându-le sub 
denumirea firmei. Astfel e 
foarte posibil ca acelaş tip de 
substrate să fie prezentate 
sub o infinitate de denumiri şi 
mărci, neţinnd seama şi de 
mulţime de firme „pirat” care 


botează cu nume fanteziste, 
după coduri imaginare piese 
bineînţeles utilizabile în urma 
testării de către utilizator. 
Cazurile speciale de tranzis¬ 
toare şi integrate pentru 
microunde şi industrie, nu 
intră în tabelul acesta, decât 
în mod cu totul ocazional. 

George D. OPRESCU 

AC 107 MII 39 

AD 589 B 589 

AD 590 (B 511) 

(Continuare în pag. 19) 



































































HI-FI 


ÎNTREŢINEREA DISCURILOR 


C ele mai bune înregistrări pe discuri HI-FI se 
uzează inevitabil pe măsura folosirii lor, chiar 
cu cele mai sofisticate doze. Uzura dozei 
determină deteriorarea pereţilor şanţului, provocând 
distorsiuni sunetelor grave. Durata de viaţă a dozei 
depinde de greutatea ei, precum şi de alţi factori 
mecanici. Pentru o greutate de 3-6 g a dozei, ea 
poate fi evaluată la 50 de ore de audiţie continuă 
pentru un model cu safir, la 500 de ore pentru un 
model cu diamant, dar în practică se admit durate 
duble. 

Uzura şanţurilor discurilor se micşorează direct 
proporţional cu forţa de apăsare a dozei. Ea ar 
dispărea teoretic aproape complet cu o greutate de 
ordinul unui gram; dar de asemenea există o limită a 
acestei greutăţi în funcţie de apăsarea verticală 
necesară, în special la înregistrările stereofonice. 
Dacă această forţă este prea slabă, acul oscilează 
fără o direcţie precisă, riscând să sară de pe un şanţ 
pe altul şi discul este rapid deteriorat. 

Problemele legate de bolile discurilor se pot clasa 
în trei categorii: precauţii şi procedee ce permit 
evitarea deformărilor discurilor, procedee de 
întreţinere şi curăţare pentru evitarea formării 
depozitelor reziduale de praf ce se opun contactului 
între vârful acului şi şanţul discului şi procedeele 
adoptate pentru încetinirea uzurii inevitabile a 
şanţurilor. * 

Pentru o bună întreţinere discul trebuie manipulat 
cu deosebită atenţie. Orice contact direct cu 
suprafaţa discului este nerecomandabil. Masa plas¬ 
tică din care e confecţionat discul nu este la adăpost 
de zgârieturi şi şocuri mecanice. Suprafaţa elec¬ 
trizată a discului atrage particulele de praf din aer 
care formează depozite microscopice pe şanţuri ce 
atacă atât acul, cât şi şanţul în care se adună. 
Fiecare disc trebuie depozitat în plicul său de hârtie, 
iar pick-up-ul trebuie acoperit, continuu (deci şi în 
momentul funcţionării). 


Platanul pick-up-ului trebuie curăţat cu o pensulă 
fină, cu o perie sau cu un mic aspirator portabil. De 
asemenea, acul trebuie curăţat cu o pensulă fină sau 
cu o perie specială confecţionată din păr de cămilă. 
Trebuie să recunoaştem că în cele mai curate şi mai 
bine întreţinute încăperi există cantităţi de praf 
extrem de fine. Mai mult de 5 mg de praf se pot 
aşterne pe un disc neacoperit într-o oră, chiar într-o 
încăpere închisă. 

Depozitarea acestui praf microscopic este şi mai 
rapidă în cazul în care discul este încărcat static în 
urma manipulării sale. Particulele de gudron şi de 
nicotină de la fumul de ţigară aderă şi mai puternic 
pe suprafaţa discurilor neprotejate. O mare parte din 
zgomotul de fond provine de la aceste particule, 
firele periilor, uneori prea îndepărtare, neputându-le 
elimina de pe suprafaţa discurilor. în prezenţa umi¬ 
dităţii aerului, particulele de praf ce rămân în partea 
inferioară a şanţurilor discurilor se transformă într-un 
amestec caustic şi abraziv foarte dăunător, reducând 
spectaculos durata vieţii discului. 

Urma unui deget pe disc aduce materii grase, 
reziduuri greu de eliminat. Trebuie evitat orice con¬ 
tact cu suprafaţa discului în mişcare. Grăsimile, lipi¬ 
dele sunt insolubile în apă, sunt foarte aderente şi 
favorizează depozitarea prafului şi a coloniilor micro- 
biene. 

Nici o perie, oricât de perfecţionată ar fi, plasată 
pe un braţ special, nu poate elimina efectele produse 
de urmele de grăsimi „sau cele, uneori invizibile, ale 
contactului cu mâna. în această privinţă numai apli¬ 
carea unui lichid cu efect fizic şi chimic eficace con¬ 
stituie o soluţie recomandabilă. 

O altă problemă deseori puţin cunoscută trebuie 
să ne impună atenţia: este vorba de alterarea micro- 
biană provenită din spori, ciuperci sau mucegai. 
Discurile confecţionate din mase plastice pot oferi o 
veritabilă hrană, necesară a existenţei şi înmulţirii 
acestora. Adaptarea biologică a permis asimilarea 
polimerilor sintetici, ca şi a altor produse nutritive. 



TEHNIUM nr. 7/1996 






















Nailonul, până acum refgractar la ciuperci, cunoaşte 
de pe acum câteva duzini de ciuperci care-i pot 
ataca. Colonii de mucegai pot ataca un disc până la 
distrugerea lui. Singurul remediu este o spălare 
eficace. 

Curăţarea discurilor devine o operaţie deseori 
necesară pentru întreţinerea în bune condiţii a unei 
colecţii HI-FI. Periile de velur, de fetru sau pânză 
sunt mai puţin recomandabile fiindcă ştergerea 
discurilor măreşte încărcarea electrică, fenomenele 
de atragere electrostatică riscând să aducă mai mult 
praf pe suprafaţa discului. Dacă utilizarea unei perii 
este un procedeu preventiv, el nu este totdeauna 
suficient, trebuind adoptat şi un procedeu curativ. 
Discurile pot fi spălate într-o cuvă având grijă ca la 
manipulare să evităm zgârieturile şi frecarea insis¬ 
tentă a lor. Se introduce discul în apă rece la care se 
adaugă o linguriţă de detergent care nu conţine 
săpun. Se apasă discul foarte uşor cu o cârpă de 
muselină, sau burete în direcţia şanţului. Atenţie: 
cerneala titlurilor, a etichetelor riscă să se dizolve 
sub acţiunea apei. Trebuie evitată udarea etichetei. 

Fiecare disc se pune sub un jet de apă rece, apoi 
se aşază pe un suport vertical pentru a se usca. Nu 
se spală discul cu o cârpă murdară. Nu se spală 
discurile cu alcool, benzină eter, acetonă sau tetra- 
clorură de carbon. Singurul rezultat este alterarea 
iremediabilă a şanţurilor discului. De multe ori 
curăţarea cu aspiratorul montat invers este mai utilă 
decât o spălare cu produse chimice al cărei rezultat 
poate fi dubios. Curăţarea discurilor pare simplă şi la 
îndemâna oricui. De fapt, este vorba de un procedeu 
mult mai delicat decât pare la prima vedere. Prima 
problemă este aceea a reziduurilor care riscă să fie 
depuse în şanţuri şi care pot proveni chiar din apa 
potabilă, aceasta conţinând săruri care pot distruge 
discul. Se poate folosi apa distilată, care la rândul ei 
are inconvenientul de a nu acţiona asupra grăsimilor 
depuse pe disc. # 

Un produs ideal pentru curăţarea discului trebuie 
să posede caracteristici chimice şi microbiologice 
compatibile cu înalta fidelitate. El trebuie să dizolve 
grăsimile, să permită eliminarea particulelor de praf, 
să suprime depozitele caustice din şanţuri şi să pro- 

TEHNIUM nr. 7/1996 


tejeze discul împotriva degradării biologice. în acelaşi 
timp, lichidul nu trebuie să lase urme sau să aibă, 
proprietăţi de aderenţă plastică, conservând complet 
integritatea discului. In acest scop produsul trebuie 
echilibrat cu agenţi protectori în proporţii rezonabile. 
Această soluţie necesită de asemenea studiul peri¬ 
colului emanat de prezenţe microbiene sesizabile 
într-o durată mai mare de timp. Retenţia prafului, 
abraziunea caustică şi contaminarea microbiană sunt 
direct proporţionale cu umiditatea la suprafaţa discu¬ 
lui. Singurul avantaj al umidităţii constă în echilibrul şi 
nu în eliminarea încărcării cu electricitate statică. 
Asigurând distribuirea uniformă a fluidului pe 
suprafaţa întreagă a discului, eliminarea eficace a 
fluidului şi a reziduurilor de suprafaţă ar constituie 
efectele unui produs teoretic perfect. încă nu există 
un asemenea produs, dar compoziţia lui este studia¬ 
tă în laboratoare. 

Grija acordată discului trebuie să înceapă din 
momentul cumpărării lui. Discul, chiar împachetat, 
pus pe bancheta maşinii sub influenţa razelor soare¬ 
lui, se poate deforma. Chiar dacă nu este expus la 
soare (ceea ce trebuie neapărat evitat), temperatura 
ambiantă ridicată poate provoca îmbătrânirea discu¬ 
lui. Cel mai bine protejate sunt discurile împachetate 
în casete de carton. Anumiţi producători îndoaie un 
colţ al plicului de hârtie în care este ambalat discul 
pentru introducerea lui mau uşoară în al doilea plic. 
Metoda prezintă inconvenientul creării unei presiuni 
asupra discului, ce poate fi deformat. Degetele nu 
trebuie în nici un moment să fie în contact cu 
şanţurile discului. Extremitatea deschisă a plicului 
interior nu trebuie să corespundă cu cea a plicului 
cartonat. Trebuie evitată manevra de a sufla praful 
de pe disc deoarece umiditatea respiraţiei riscă, dim¬ 
potrivă, să-l fixeze. Un disc nu trebuie lăsat mult timp 
pe o parte a platanului pick-up-ului; el trebuie să fie 
întors pentru a fi ascultat, fie reintrodus în plicul său. 

Discurile trebuie păstrate vertical la o temperatură 
între 15 şi 30 5 C, cu o umiditate până la 50%. O tem¬ 
peratură prea scăzută poate provoca spargerea 
discurilor', iar una prea ridicată provoacă deformarea 
lor. O valoare prea scăzută a umidităţii poate deter¬ 
mina acumulări mari de electricitate statică. 





























6 


EFECTE SONORE 


GUITAR FUZZ 

E fectul muzical de Fuzz realizează o prelungire 
a sunetului de bază, completând în armonici 
superioare ale fundamentalei. 

Montajul propus foloseşte un circuit integrat 
operaţional de tip 741, care lucrează ca amplificator 
inversor. Diodele introduse în buclă limitează ieşirea 
şi favorizează apariţia armonicelor care nuanţează 
fundamentala produsă de instrument. Montajul se 
introduce între chitară şi amplificator sau se poate 
monta după primul preamplificator al instrumentului, 
acţionând semireglabilul P-|. Nivelul de Fuzz se 
reglează din P 2 , iar ieşirea din P 3 . Nivelul de zgomot 
al amplificatorului va creşte prin introducerea 



ducerea unei pedale care să mişte potenţiometrul 
P 3 şi a unui comutator care să preia semnalul direct 
din chitară. Alimentarea în limitele 9...15 V. 



„VIBRATOR” 

(TREMOLO) 

fectul de Vibrato se obţine prin modularea în 
amplitudine a semnalului de intrare cu un 
oscilator de joasă frecvenţă. 

Schema de principiu foloseşte o jumătate dintr-un 
circuit operaţional dublu de tip LM 324, mergând pe 
ideea că cealaltă jumătate va fi folosită pentru efectul 
Fuzz. Se poate folosi şi un 741. Circuitul integrat 
lucrează ca oscilator cu frecvenţa reglabilă în limitele 
5...15 Hz din potenţiometrul P-j. 

Nivelul oscilaţiei se reglează din P 2 , după care 

sunt atacate două diode cu siliciu care lucrează ca 
atenuator controlat în tensiune. 

Semnalul de intrare audio nu trebuie să 
depăşească 600 mV, ceea ce se reglează cu P 3 . 


„LESLIE” 

ELECTRONIC 

A cest efect este folosit de instrumentele 
cu claviatură. El se realizează în vari¬ 
ante mecanice prin antrenarea unei 
mase de aer din coloana difuzorului cu aju¬ 
torul unor palete, ceea ce produce o 
antifazare a semnalelor acustice şi în speţă 
apariţia efectului de „Leslie” sau „phasing”. 
Montajul are la bază 6 tranzistoare cu efect 
de câmp - canal P -, folosite drept comuta¬ 
toare analogice. Există şi varianta integrată a 
4 din aceste tranzistoare în acelaşi CIP: AM 
9709 CN. 


Principiul de funcţionare pleacă de la mo¬ 
dularea în frecvenţă a semnalului de intrare 
şi apoi mixarea semnalului modulat cu sem¬ 
nalul de intrare. Modulaţia se face cu 
frecvenţă foarte joasă: 0,1 Hz... 10 Hz cu aju¬ 
torul oscilatorului realizat cu IC 9 tip 741. 
Circuitul de deplasare cuprinde 6 celule de 
defazare identice, realizate prin IC 3...IC 8 , 
respectiv T-|...Tg. Defazajul variază de la 0 la 

180, funcţie de frecvenţa aplicată la intrare. 
Frecvenţa F, pentru care defazajul este 90, 
depinde de valoarea grupului RC de la 
intrarea fiecărui circuit integrat. Modularea 
porţii tranzistoarelor în punctul A cu o tensi¬ 
une provenind de la oscilatorul IC 9 provoacă 
o modulaţie de fază a semnalului de ieşire în 
P-|. IC 1 joacă rolul de etaj tampon, la fel ca^ 


TEHNIUMnr. 7/1996 











































GENERATOR 


EFECTE SONORE 



EFECTE 

SONORE 


A cest montaj relativ simplu dă satisfacţii mari 
şi nu^ implică probleme de reglare. 
Analizând schema, tranzistorul cu efect de 
câmp T 1 îşi schimbă rezistenţa sursă - drenă In 



raport de semnalul triunghiular aplicat pe poarta G. 
Circuitul IC 3 împreună cu rezistenţele şi conden- 
satoareîe aferente formează un filtru activ „trece- 
bandă în T, care va genera la ieşire un semnal 
sinusoidal, de fiecare dată când va fi trigerat de 
T 1- 

Oscilatoarele sunt formate din IC 1 , IC 2 , care 
generează impulsuri pentru a pune filtrul activ în 
oscilaţie IC 5 şi IC 6 produc oscilaţii triunghiulare, 
care modulează rezistenţa lui T 1 prin poartă. IC 1 

şi IC 5 lucrează drept comparator, iar IC 2 şi IC 6 
ca integrator. Procesul ciclic produce o oscilaţie 
dreptunghiulară la ieşirea comparatorului şi una tri¬ 
unghiulară la ieşirea integratorului. Cele două 
oscilatoare lucrează independent şi vor trigera pe 
T 1 ’ funcţie de dozajul fiecăruia, respectiv P 2 , şi 
P 4 , frecvenţele de trigerare se reglează din P-j şi 
P 5 . Semnalele generate prin trigerarea lui IC 3 
sunt trimise prin etajul tampon IC 4 la ieşire. 
Construcţia implică cele 5 potenţiometre în exterior 
pentru reglarea efectelor dorite. 

Recomandăm în final (figura alăturată) un 
corector de tonalitate Baxendall, care realizează o 
corecţie de tonuri în 4 trepte: 

- atenuare - p 1 

- atenuare înalte - P 2 

- expansiune joase - P 3 

- expansiune înalte - P 4 

Tranzistorul TI are rolul de repetor pe emitor, 
atacând intrarea neinversoare a circuitului integrat 
de tip 741. Primele două corecţii se realizează pe 
semnalul furnizat de T 1 . Celelalte două coreţii sunt 
montate în bucla de reacţie. 


şi IC 2 . Defazajul obţinut, în 
acest mod poate atinge 1080, 
semnalul defazat se culege 
prin P 1 şi se trimite la mixer 

IC 2 , care mixează cu sem¬ 
nalul de intrare ;i trimite sem¬ 
nalul complex afară. P 2 rea¬ 
lizează frecvenţa de lucru a 
phasingului, iar P-| nivelul. 
Alimentarea: 2 baterii de 9 V 
sau de la o sursă stabiliza¬ 
tă + 9 V - 9 V. 

TEHNIUM nr. 7/1996 




























































8 


ATELIER 


ORGA DE LUMINI 


S pectaculoasa şi totodată neaşteptata 
descoperire a mormântului faraonului 
Tutankhamon în Valea Regilor din Egipt a 
trezit în toată lumea, şi nu numai pentru arheologi, 
dorinţa de a vedea la faţa locului vestigiile antichităţii 
egiptene în tot ce a avut ea mai monumental: temple, 
morminte, statui sau chiar ruine ale unor aşezări 
dispărute. Printre acestea, evident la loc de cinste, 
s-au aflat şi celebrele piramide ale lui Kheops, 
Kkefren şi Mykerinos, situate lângă localitatea Giseh, 
la sud de Cairo. Atracţia exercitată de aceste gigan¬ 
tice construcţii a constituit-o în bună parte şi faptul că 
marea piramidă a faraonului Kheips este astăzi sin¬ 
gura care mai există dintre cele şapte minuni ale 
lumii antice. 

Până la cel de-al doilea război mon¬ 
dial, vizitarea piramidelor se putea face 
la orice oră între răsăritul şi apusul 
soarelui, însă vizitele din timpul zilei 
erau adeseori stăvilite de temperatura 
excesivă a aerului şi a solului, aşa înât 
vizitele de noapte, în nopţi cu lună 
plină, au devenit din ce în ce mai 
frecvente şi mai apreciate de turişti! 

Aşa se face că nu cu multă vreme 
înainte de al doilea război mondial din 
ce în ce mai mulţi vizitatori se 
îngrămădeau în jurul piramidelor pentru a le admira 
măreţia megalitică scăldată în palida lumină a razelor 
Lunii. Se ajunsese până acolo încât, într-o vreme, 
între Cairo şi Giseh în nopţile cu Lună plină puteau fi 
văzuţi mii de turişti călărind un soi de măgăruşi de pe 
acele meleaguri şi mergând să viziteze piramidele şi 
Sfinxul. 

Factorii de răspundere ai turismului egiptean, 
văzând atâta amar de popor deplasându-se spre 
necropola de la Giseh, au preluat problema şi au 
organizat transporturi de autocare la ore fixe între 


Cairo şi piramide, dar, cum Lună plină nu este decât 
o singură dată în 28 de zile au mai avut ideea ca în 
nopţile întunecoase piramidele şi Sfinxul să fie puter¬ 
nic luminate de un sistem de reflectoare, bine camu¬ 
flate prin mastabalele (morminte deschise) din jurul 
piramidelor. Pe de altă parte, problema căzând şi în 
mâinile unor electronişti, aceştia au sofisticat şi mai 
mult spectacolul, introducând staţii de amplificare de 
mare putere prin care se difuza o ciudată muzică ce 
urma să sugereze spectacolului procesiuni funerare, 
invocaţii nocturne (amestecate uneori cu urlete de 
şacali) sau alte manifestări cu iz de magie antică, 
toate având darul să strămute necropola şi pe spec¬ 
tatori cu trei sau chiar patru mii de ani înapoi.Imediat 
după cel de-al doilea război mondial, farurile cu 


lumină albă rămase de la apărarea antiaeriană au 
căpătat lumini colorate şi au început a pâlpâi în ritmul 
şi frecvenţa atmosferei sonore, stropind masivele 
construcţii de piatră ale Sfinxului şi piramidelor cu 
pete de lumină colorată. 

Aşa a apărut cea mai spectaculoasă orgă elec¬ 
tronică sau, cum i se spune curent, orga de lumini. 

Descoperirea tranzistorului (şi mai ales a tiristoru- 
lui) a adus orga electronică la îndemâna oricui, aşa 
încât în ţara noastră mai ales în ultimii câţiva ani, 
orga electronică a devenit o adevărată pasiune pen¬ 
tru tineret. 

Şi totuşi... ne îndoim că 
marea majoritate a cititorilor ştiu, 
de fapt, ce este o orgă electron¬ 
ică! Pentru unii, dacă în ritmul 
muzicii pâlpâie nişte becuri (alţii 
se mulţumesc şi cu LED-uri, 
numai să pâlpâie), se cheamă 
că au făcut o orgă de lumini. 
Pentru alţii, orga de lumini cu 
becuri sub 200 W bucata (plus 
oglinda) este de neconceput. 

Să trecem acum la puţină teorie 
de... optică. Se ştie că o prismă 



a a â 

w ® © 

VERDE ORANJ ROŞU 


Culori prin substracţie i 


PURPURIU / YIOLET \ ALBASTRU 

VIOLET 

VEROE-ALBĂSTRUI 

VEROE 

/ X/albVx \ . 

X^ALB^ 

j 


1 ROŞU l 

) VERDE 1 

VERDE 

oranj 

ROŞU 



Culori 

prin adiţie 

2 

GALBEN 





TEHNIUMnr. 7/1996 










ATELIER 


9 


de cristal prin care trece un fascicul de lumină albă 
descompune lumina albă în componentele ei, dând 
naştere unui aşa-numit spectru vizibil. Din acest 
spectru au fost reţinute şapte culori, numite culori de 
bază sau fundamentale: roşu, orange (portocalie), 
galben, verde, albastru, indigo şi violet, ceea ce ne 
dă (citind numai iniţialele) aşa-numitul ROGVAIV. 

De obicei, până aici, toată lumea cunoaşte 
povestea luminii. Puţini sunt acei care ştiu că lumina 
(mai bine zis culorile de bază) cunoaşte şi două 
operaţii: scăderea şi... adunarea. 

SCĂDEREA SAU SUB ATRACŢIA LUMMII 

Fie un geam de sticlă colorat în roşu. Să privim 
prin el o sursă de lumină albă (de pildă, lumina de la 
un bec mat sau lăptos). Vom vedea că becul se vede 
roşu. S-ar părea că explicaţia este simplă dacă gea¬ 
mul este roşu şi becul este roşu şi gata! în realitate, 
becul cu incandescenţă emite lumină aproape albă, 
deci toate culorile fundamentale. Geamul roşu are 
proprietatea că reţine toate celelalte şase compo¬ 
nente şi permite numai componentei ROŞU să îl 
străbată. Putem scrie aici o devărată relaţie de 
scădere: 7-6 = 1, în care descăzutul reprezintă toate 
culorile fundamentale ale luminii albe, scăzătorul 
numărătorul componentelor reţinute, iar restul 
numărul componentelor ce trec prin geam. 

Dacă aşa stau lucrurile, ne putem acum întreba: 
cu ce culori de geamuri putem reţine toate cele şapte 
culori fundamentale, cu alte cuvinte, cum realizăm 
scăderea 7-7 = 0? 

Nimic mai simplu. Luaţi trei geamuri colorate în 
roşu, galben şi albastru şi aşezaţi-le ca în figura 1, 
unul peste altul. Veţi obţine la intersecţiile de două 
culori o a treia culoare, după cum urmează: 
roşu cu galben - portocaliu 
galben cu albastru - verde 
albastru cu roşu - violet, iar la intersecţia celor 
trei culori: 

roşu cu galben cu albastru - negru 
Dacă privim pe aceeaşi figură 1, vom vedea că 
putem obţine negru şi cu două culori, adică: 
roşu + galben + albastru = negru 
portocaliu + albastru = negru 
roşu + verde = negru 
galben + violet = negru, 

deci condiţia este ca unul din geamuri să fie de o 
culoare (roşu, galben sau albastru), iar celălalt să fie 
suma celorlalte două culori.Să trecem acum la 
adunarea sau aduţie culorilor. 

Să luăm trei reflectoare cu mască de culoare 
roşie, verde şi violet, şi pe o suprafaţă albă, să 
proiectăm cele trei culori, suprapunâbdu-le ca în figu¬ 
ra 2. Spre marea noastră surprindere, vom constata 
că acolo unde se întâlnesc toate cele trei fascicule 
colorate avem culoarea ...albă. Aşa se realizează 
adiţia culorilor. Tot spre surprinderea noastră vom 

TEHNIUMnr. 7/1996 


observa că la intersecţia fiecăror două culori avem o 
altă culoare, şi anume: 
roşu + verde = galben 
verde + violet = albastru 
roşu + violet = roşu purpuriu 
Ceea ce este surprinzător în acest caz este 
culoarea galbenă, care, după cum se vede, nu ar fi o 
culoare fundamentală atât timp cât provine din 
adiţionarea fundamentalelor roşu şi verde. în reali¬ 
tate, adevărata culoare galbenă este cea din linia 
spectrală a vaporilor de sodiu (având lungimea de 
undă 589). Ceea ce vedem noi „galben” prin adiţia 
culorilor roşu şi verde este o senzaţie datorată imper¬ 
fecţiunii ochiului şi mai degrabă ar trebui să o denu¬ 
mim „nici roşu, nici verde”. Pe această 
imperfecţiune, după LED-uri, unul verde şi altul roşu, 
asprinzându-se când unul, când altul, cu o frecvenţă 
mare, fac ca ochiul să vadă... galben adică „nici roşu 
şi nici verde”. Şcoala franceză de pictură „cu puncte” 
a exploatat această particularitate vizuală a ochiului 
şi a realizat pe tablouri culoarea galbenă, aplicând 
minuscule puncte roşii şi verzi, unul lângă altul. 
Aceste puncte privite de la o distanţă convenabilă 
dau o culoare... galbenă.Bineînţeles că şi la adiţia 
culorilor, pe lângă ecuţia de bază: roşu + verde + vio¬ 
let = alb, putem avea şi însumarea a două culori cu 
rezultanta alb: 

violet + verde = alb 
verde albăstrui + purpuriu = alb 
verde albăstrui + roşu purpuriu = alb 
Adevărata orgă de lumini se face prin adiţionarea 
culorilor şi nu prin substracţia lor, deci prin 
proiectarea pe un perete alb (poate fi tavanul unei 
încăperi), concomitent a culorilor roşu, verde şi violet, 






















































10 


ATELIER 


\ 


suprapunându-le ca în figura 2. în acest mod se obţin 
toate posibilităţile de culori intermediare şi care pot 
face plăcere ochiului, fără să-l vatăme sau să-l facă 
să vadă stele verzi. 

Schema din figura 1 este o orgă de lumini cu 
patru canale care funcţionează pe bază de triace. în 
schemele moderne de orgă, triacul ia din ce în ce 
mai mult locul tiristorului datorită faptului că, spre 
deosebire de tiristor, triacul funcţionează la ambele 
alternanţe ale curentului de reţea şi prin aceasta 
elimină un anumit tremurat al luminii destul de 
supărător pentru ochi. Totuşi, pentru cei ce nu 
posedă triace (în ţara noastră se fabrică triace de 3 A 
la 400 V), am indicat în figura 2 modul de înlocuire 
au tiristoare. 

Montajul din figura 1 se compune dintr-un trans¬ 
formator de cuplaj Tr 1, care poate fi de la orice 
aparat de radio de tip „Mamaia” „Albatros”, „Milcov” 
etc. sau, în lipsă, chiar un transformator de sonerie. 
Rolul acestuia este de a izola amplificatorul la care 
este cuplată orga de reţeaua de 220 V. 

Cuplarea orgii se face: 

- la un amplificator de maximum 20 W, direct în 
paralele cu difuzorul; 

- la radio-picup cu doză ceramică sau magnetofon 
(mufa de ieşire semnal), prin intermediul unui etaj 
amplificator (fig. 3) la punctele notate A şi B. 
Menţionăm că montajul din figura 3 poate funcţiona 
independent, ca etaj de amplificare audio, şi pe un 
difuzor de 4-8 impedanţă (cuplat în A şi B) şi poate 
debita o putere de 1-2 W, suficientă pentru un 
casetofon sau un magnetofon fără amplificare pro¬ 
prie. Lucrând în clasă B tranzistoarele T-\ şi T 2 tre¬ 
buie să fie împerecheate. 



Revenind asupra montajului din figura 1, după 
transformatorul de cuplaj urmează un etaj limitator 
format din R20 şi D5-D6 şi care taie semnalele prea 
puternice. Tranzistorul T 9 funcţionează ca amplifica¬ 
tor de tensiune, în colectorul său fiind plasate 
potenţiometrele P1-P4, din care se reglează pragul 
de deschidere a traicelor pe fiecare din cele patru 
canale. 

Fiecare din cele patru celule aie orgii de lumini 
este prevăzută cu filtre active formate din T2 + C5 + 
+ R4 + C4 (analog şi pe celelalte canale), având rolul 
de a separa spectrul semnalului aujdio în benzi de 
frecvenţă pe care funcţionează fiecare culoare de 
lumină. 

Se recomandă ca trei din cele patru culori să fie 
obligatoriu roşu, verde şi violet pentru ca prin adiţie 
(proiectare pe un ecran alb) să obţinem tot spectrul 
de culori. în figura 1 se recomandă: LI = roşu, L2 = 
= verde, L3 = violet, iar L4, la care eventual apar 
başii, respectiv ritmul, să fie o lampă portocalie sau 
albastră-verzuie, dar al cărei fascicul să nu fie dirijat 
pe acelaşi panou pe care se întretaie celelalte trei 
culori, ci pe un perete sau ecran separat. 

Becurile pot fi de 100 W, deşi dacă se folosesc 
nişte reflectoare (faruri de bicicletă sau orice 
suprafaţă parabolică) puterea becurilor poate fi 
redusă chiar până la 15-20 W. 

Tranzistoarele TI, T3, T5 şi T7 în montaj repetor 
pe emitor asigură curentul necesar deschiderii traicu- 

lu '-„ 

în primarul transformatorului de reţea figurează un 
filtru format din C1-C2 şi droselul DR1 şi care are 
rolul de a elimina paraziţii produşi pe reţea în 
momentul deschiderii triacelor. DR1 se va 
confecţiona pe un tot de ferită (sau eventual o bară), 
bobinând circa 30 de spire de sârmă CuEm a cărei 
grosime trebuie să suporte curentul solicitat de cele 4 
becuri. 

Menţionăm că orga de lumini nu se pune la masă 
(mai ales la aceeaşi masă cu cea de la amplificator) 
şi nu se închide în cutie metalică. De asemenea, pe 
cât posibil, tijele potenţiometrelor trebuie să'fie din 
plastic sau, dacă acest lucru nu este posibil, 
montarea potenţiometrelor să nu se facă pe metal, ci 
pe textolit, iar butoanele să fie din plastic. Legătura la 
masă este bine să se facă prin împământare printr-o 
priză Suco. De asemenea, la depanări sau reglaje, 
scoaterea de sub tensiune este obligatorie şi consti¬ 
tuia normă de protecţie a muncii. 

în ce priveşte colorarea luminilor, recomandăm să 
se folosească ecrane de sticlă sau de plastic, co¬ 
lorate şi situate nu prea aproape de becuri. Vopsele 
pentru acoperit becurile nu există, iar învelirea lor în 
hârtie colorată sau celofan nu este recomandată, 
deoarece aceste materiale sunt inflamabile şi se 
aprind uşor de la căldura emanată de becuri. Filtrele 
de laborator, datorită marii intensităţi de culoare, nu 
dau, de asemenea, rezultate. 

TEHNIUM nr. 7/1996 





































CITITORII RECOMANDA 11 


MINISIRENĂ 

M ontajul din figură poate fi asamblat în câte¬ 
va minute, din câteva piese foarte uşor de 
procurat. Tranzistorul TI de tip NPN cu sili¬ 
ciu, poate fi oricare din seriile BC de mică putere, sau 
BD de putere medie sau echivalent la alt format. Prin 
cuplaj conductiv şi cuplaj de reacţie pozitivă cu un 
tranzistor de tip PNP, se obţine în difuzor un semnal 
audio destul de puternic pentru a servi pentru sem¬ 
nalare auditivă sau alarmă. Tranzistorul T2 e reco¬ 
mandabil să fie unul în putere medie sau mare, fie cu 
germaniu, fie siliciu. De pildă ACI 80, AD 130, BD 
136 sau echivalente. în repaus, montajul nu are nici 
un fel de consum, de aceea nu s-a prevăzut un între¬ 
rupător al sursei de alimentare. Butonul S, tip buton 
de sonerie, la apăsare trimite tensiunea bateriei de 
alimentare printr-un grup RC, care are rolul de a 
deschide tranzistorul TI, cu o tensiune la început 
crescătoare, apoi în atenuare, când apăsarea pe 



buton a încetat. Sunetul rezultat, de sirenă, dar nu 
continuu crescător şi descrescător în mod automat, ci 
schimbându-şi tonalitatea funcţiei de „temperamen¬ 
tul” celui care îşi descarcă nervii, apăsând pe buton. 
La ce poate servi montajul? Avertizor pentru bici¬ 
cletă, alimentat la 3...6 volţi. Alarmă pentru maşină, 
alimentat la 6...12 volţi, eventual de la o baterie tam¬ 
pon separată, de acumulatorul maşinii. 
Soneria pentru casă - nu prea acceptată de 
persoanele în vârstă. Diverse jucării, alimen¬ 
tate doar la 1-5 volţi, şi cu o cască miniatură 
cu care se face destul de auzit, fără să 
agaseze pe cei mari. în cazul unui difuzor mic, 
pentru mărirea presiunii acustice, poate fi 
plasat într-o cutie pe format din lemn sau plas- 
tie. Prin folosirea unui difuzor mare, în incintă, 
sirena se poate auzi de la zeci de metri. în 
cazul construcţiei pentru copii, se poate găsi 
locul bateriei R6 chiar pe plăcuţă. 



SCRISOARE 
DIN ATENA 

Atena 15 ian. 1996 

edus la cea mai simplă expresie a 
construcţiei, acest amplificator se va dovedi 
util tuturor amatorilor electronişti ca şi mine. 
Nu cred că schema necesită comentarii sau 
detalii de prisos. 

Detalii v-aş ruga să-mi daţi numai cum voi 
reuşi în viitor să fiu abonatul revistei 
Tehnium (în continuare) căci am colecţia 
completă de la primul număr până la cel care 
îl răsfoiesc acum. Chiar dacă locuiesc în 
Atena de 6 ani. 

Menţionez că atât schema care (aş fi 
fericit să o publicaţi) cât şi în tot ce voi cola¬ 
bora pe viitor cu dumneavoastră, nu pre- 


TEHNIUM nr. 7/1996 


supun absolut nimic de domeniul recompensei de 
ordin pecuniar etc.) 

Bucuria este a meal Merită atâta o revistă a cărui 
cititor am rămas şi voi rămâne în continuare. Sunt 
preot, dar asta nu exclude să am hobby-ul meu. Vă 
mulţumesc! 

Cu deosebită stimă, 

Pr. Traian GH. FAUR 

N.R. Mulţumim d-lui Traian GH. Faur din Atena, 
mulţumim tuturor românilor prieteni ai revistei 
TEHNIUM oriunde s-ar afla ei în lume. 
















































































12 


HOBBY 


LAMPA CU NEON 


P entru excursii şi nu numai cea mai eficace ilu¬ 
minare este cea cu neon. Mică în dimensiuni 
dar cu iluminare bună dă deplina satisfacţie 
în folosinţă. Pentru construcţie se găsesc uşor tuburi 
de 6W sau 8W la care vom construi un adaptor 
(oscilator). Oscilatorul va funcţiona cu tensiunea 12V 
al bateriei auto. Se pot folosi şi baterii R208 buc. 
Amatorilor le recomand folosirea unui tub de neon 
6 W şi al unui oscilator LC. Oscilatorul cel 
mai eficace este cel tip LC având bobi- 
najul în miez de ferita oală 0 18X14 mm. 

Studiind schema (vezi fig. 1). Vom 
observa piese puţine şi deci şi preţ 
scăzut. Tranzistorul cel mai recomandat 
este BUR 608. Cu lc-7 A şi Uc-400 V. în 
capsula TO 66. 

Oscilatorul (vezi fig. 1) este format 
din Llsi L2 având capacităţile C2 şi C3. 

La punerea în funcţiune trebuie acordată 
o mare atenţie lui Rl care reglează Ub şi 
menţine în regim optim oscilatorul. în 
regim de oscilaţie Ub cel mai eficient 
este reglat de Rl şi are valoarea de -07 
V. Oscilatorul funcţionează şi la alte va¬ 
lori ale lui Ub, dar nu este stabil şi nu are 
randament bun. Deci atenţie mare la Rl 
şi la reglajul necesar. La prima montare 
se va înlocui Rl cu un potenţiometru de 
5K. în timpul reglajului se va urmări 
Ic = 03 - 04 A şi iluminarea cea mai bună. Desigur nu 
se va uita de Ub = -07V. Despre R2 precizez că 
mărirea lui opreşte oscilaţiile iar mărirea lui peste 100 
Ohmi duce la lipsa de stabilitate. Micşorarea lui R2 
poate distruge TI, curentul Ic creşte periculos. 

CONSTRUCŢIA LĂMPII CU NEON 

Având procurată o ferită OALA 0 18X14 cerută 
vom confecţiona o carcasă din PVC de grosime 05 
MM (după interiorul oalei de ferită). Bobinarea se va 
executa (vezi fig. 2) în trei straturi. în primul strat se 


bobinează L3 înalta tensiune 300 spire de CuE 0 
013 la rând spiră lângă spiră. între straturi se va 
folosi hârtie subţire de max. 0,05 mm. Izolarea finală 
se face cu două straturi din aceiaşi hârtie. 

Peste L3 se bobinează LI 56 spire CuE 0 0,45. 
L3 se bobinează ţntre spirele lui L2 având 28 spire 
din CuE 0 0,13 mm. Ieşirile se scot: într-o parte 
înalta tensiune iar în altă parte L2 şi LI 


Se execută apoi circuitul imprimat (vezi fig. 3). 

Desenul este la scara l/l. După montarea pieselor 
dacă oscilatorul nu porneşte se inversează'capetele 
lui LI sau L2. 

TI se montează pe un radiator U de dimensiunile 
30X30 X50 mm. Şuruburile de fixare vor fi şi 
legăturile pentru Ic. Circuitul cu toate piesele se mon¬ 
tează într-o cutie PVC Etanşă şi de dimensiunile 
40X50X227 mm. Tubul de neon se fixează în 
exteriorul cutiei (vezi fig. 4) în două dulii. Aceste dulii 
se pot şi confecţiona iar cele două picioruşe ale tubu¬ 
lui se lipesc împreună. 


01 




TEHNIUM nr. 7/1996 














































HOBBY 


13 


TERMOMETRU 


Sensibilitatea mare şi precizia ridicată rezultă 
din folosirea unei punţi modificată astfel încât 
să fie sesizate diferenţe mici de temperatură. 
Rezistenţa semireglabilă R-| şi R 2 , formează 
cele două laturi superioare ale punţii, care sunt 
echilibrate de cele două braţe inferioare 
reprezentate prin termistorul Th şi rezistenţa 

r 3- 


Tensiunea de alimentare a punţii, aplicată prin 
intermediul rezistenţelor Rg şi Rg, este stabi¬ 
lizată de dioda Zener D-|. Condensatorul Ci fil¬ 
trează această tensiune şi elimină eventualele 
semnale parazite care ar putea influenţa pun¬ 
tea. 

Fiind dată de variaţia de temperatură, va¬ 


loarea ohmică a rezistenţei termistorului variază 
proporţional, rezultând o diferenţă de potenţial 
între cele două intrări ale amplificatorului 
operaţional. Amplificarea etajului este de 2000. 
Această valoare poate fi redusă cu scopul de a 
obţine o liniaritate crescută. 

Rezistenţa semireglabilă R-j serveşte la 
fixarea punctului de origine a scalei, adică tem¬ 
peratura minimă măsurată. Din 
rezistenţa semireglabilă R 7 se sta¬ 
bileşte domeniul maxim de măsură. 
Printr-o reglare corespunzătoare a 
rezistenţelor Ri şi R 7 se poate 
atinge un domeniu cuprins între - 
25° C şi + 180 °C. 

Ieşirea amplificatorului operaţional 
este conectată la un miliampermetru 
de 1 mA, prin intermediul rezistenţei 
fixe R 10 şi al rezistenţei semi- 
reglabile Rn. Dioda D 2 protejează 
instrumentul în cazul în care se 
măsoară o temperatură mai joasă 
decât cea stabilită. 

Alimentarea montajului se face de 
la sursă dublă. Trecerea alimentării 
de la reţea la baterii se face cu aju¬ 
torul comutatorului K. Alimentatorul de la reţea 
conţine un transformator care furnizează o ten¬ 
siune de 22 V. înfăşurarea secundară are priză 
mediană. După redresare şi filtrare se obţine o 
tensiune dublă de aproximativ ± 15 V faţă de 
masă. După stabilizare se obţin cele două tensi¬ 
uni de ± 12 V. 



Lampa funcţionează şi la Io V = (minim pentru 
amorsare). După amorsare dacă tensiunea scade la 
8 V = iluminarea nu se opreşte. Bineînţeles la 
scăderea tensiunii şi la iluminarea va fi mai slabă. 

Dioda Dl are dublu rol. Protejează montajul la 
greşeala de cuplare şi apoi adaptează circuitul la 
tensiunea bateriei. 

CÂTEVA OBSERVAŢII 

Tensiunea înaltă U2 este de cca. 1000 V în gol. 
Atenţie la atingere. Reducerea acestei tensiuni se 
face cu R3 de 550 K Acum U3 va fi în jur de 
700-800 V. 

Adaptarea la autoturism se poate face direct la 
bornele bateriei sau folosind un adaptor la bricheta 


din bord. Acest Adaptor are încorporată şi o sigu¬ 
ranţă de 2A. 

Vă doresc spor la treabă. 

loan POPOVICI 
CLUJ NAPOCA 



TEHNIUM nr. 7/1996 


l 



















































14 


AUTOUTILARE 


MOTOR EOLIAN 


P rezentăm un sistem de pompare pentru 
apă, care are avantajul de a nu fi influenţat 
prea mult la intremitenţa vântului. Motorul 
are la bază rotorul lui Savonnius. Rotorul este 
prezentat în fig. 1. Acest rotor, cu montare verti¬ 
cală, nu depinde de direcţia vântului; se remarcă 
în fig. 3 cele două moduri în care vântul provoacă 
rotirea; direct prin presiune şi indirect prin reacţia 
indusă în cea de-a doua jumătate a rotorului. 
Construcţie dublă, două rotoare identice cuplate, 
permite o funcţionare lină şi constantă. Rotoarele 
se defazează la 90. 

în figura 2 este prezentată schematic instalaţia 
de pompare completă. Se pot deosebi cele două 
sectoare ale rotorului (1 şi 2), axul rotorului (3), 
făcut, în general, din ţeavă, suporturile de prindere 
(5, 6, 7), realizate cu rulmenţi axialiradiali, precum 
şi mecanismul de manivelă (9). Ca elemente 
anexă, menţionăm ancorele (11) din cablu de OL 
torsadat, axul inferior (4), inelul de rodanţă (10), 
care leagă cablul de transmisie (12) din oţel elastic 
cu manivela. Dacă putem obţine rulmenţi de bună 
calitate, manivela se poate reduce prin eliminarea 
axului inferior şi înlocuirea sistemului din figură cu 
un element de pedalier de la o bicicletă veche 
(pedala cu pinion. Detaliile de construcţie sunt, în 
general, libere, noi recomandăm aici numai faptul 
că rotorul se poate face atât din tablă subţire cu 
cadrul din ţeavă de OL sau lemn, cât şi din pânză 
tare, în care caz sunt necesare pentru menţinerea 
formei unele sârme de profilul rotorului de care se 
coase pânza. Această soluţie are avantajul redu¬ 
cerii greutăţii şi a costului, dar implică vopsirea în 
ulei a pânzei pentru a împiedica putrezirea. 
Dealtfel, întreg motorul eolian trebuie vopsit cu 
atenţie, ţinând cont de faptul că lucrează în aer 
liber. 

Micşorarea de rotaţie a rotorului se transformă 
într-o mişcare de translaţie pe verticală necesară 
pentru acţionarea pompei, printr-un mecanism 
numit „canadian” cunoscut de la sonde. Acest 
mecanism permite a micşorarea verticală să fie 
corectă, ceea ce face ca majoritatea lungimii 
transmiei până la pompă să poată fi făcută cu 
materiale inferioare (de exemplu cu sârmă de OL 
zincat de 4 mm). 

Mecanismul canadian este format din două 
sectoare de cerc, aproximativ de acelaşi diametru, 
solidare între ele (13 şi 14), care se montează pe 
un cadru propriu (15). Cablul de transmiei, prelun¬ 


git cu sârmă tare, coboară în puţul (16). Ancorele 
se fixează de un butuc (17). 

Detaliile constructive mai importante sunt 
descrise de figurile 4-9. în figura 5 este arătat sis¬ 
temul de construcţie cu rulment a piesei intermedi¬ 
are pentru legarea cablului de manivelă. Piesa se 
obţine prin sudarea rulmentului (22) cu un colier 
(23) de piesa suport (24). Axul manivelei (21) tre¬ 
buie să fie potrivit cu rulmentul . (22) pentru a nu 
avea joc. Cablul (12) se cuplează cu ajutorul unui 
inel de rodantă (25) care se obţine prin matisarea 
inelului format de cablu la trecerea prin orificiu. 
Fixarea capătului de cablu (formarea buclei) se 
face prin torsadare şi strângere cu coliere cu 



şurub, de tipul celor utilizate la cablurile electrice 
aeriene. 

în figura 6 este prezentat modul de construcţie 
a sectorului pentru „canadian”. Pentru simplitate, 
el se face din lemn, în trei sau mai multe straturi. 
Segmentele de lemn (14 sau 13) se montează prin 
lipire şi şuruburi, după ce, prin practicarea unei 
tăieturi corespunzătoare, au îngropat inelul termi¬ 
nal al cablului mare. Diametrul sectorului 0 1 va fi 
de circa 400 mm. Unghiul sectorului se determină 
cu relaţia: 

(radian) = 1 

unde I este lungimea cursei pistonului. Este 

TEHNIUMnr. 7/1996 





































AUTOUTILARE 


15 


evident că acelaşi diametru va fi necesar şi pentru 
manivela motoare (9). 

în figura 8 este arătat modul de construcţie a 
butucului de ancoră. Corpul din lemn impregnat 
(31) este străbătut de un şurub cu ureche făcut din 
fier beton de 10 mm (30). Acesta se fixează cu o 
şaibă (32) şi o piuliţă corespunzătoare filetului ce îl 
putem obţine. 

Mai multă atenţie vom acorda pentru 
construcţia pompei, care are unele particularităţi. 
Construcţia ca pompă submersă a fost aleasă 
pentru calităţile superioare pe care le are faţă de 
pompa cu absorbţie. în plus, sistemul submers are 



şi un randament superior. 

Să analizăm în fig. 9 piesele principale ce 
formează pompa. în figură nu au fost prezentate 
detalii complete de execuţie, ele depinzând de 
materialele ce se pot obţine şi de dotarea exis¬ 
tentă în atelier. 

Pistonul pompei (35) are un diametru util de 
80-100 mm. La capătul superior are un ochi pentru 

TEHNIUM nr. 7/1996 


legarea cu transmisia (34(. După detaliul din figura 
B, se vede că partea metalică a pistonului are un 
diametru cu puţin inferior diametrului ţevii pompei 
(49), fiind acoperit de o placă din cauciuc tip 
microporos (43). în placa metalică se fac câteva 
orificii de 10 mm diametru, la circa 10 mm de mar¬ 
gine, dar nu mai apropiate între ele de 20 mm. 
Grosimea plăcii (44) este de circa 10-15 mm. Se 
mai folosesc două şaibe de strângere (42 şi 45) şi 
o piuliţă dublă de strângere (46). Este evident că 
prin acest sistem pistonul include şi supapa de 
admisie. Când pistonul coboară, apa ridică mar¬ 
ginile piesei de cauciuc şi pătrunde în spaţiul de 
deasupra pistonului. Când acesta urcă, placa de 
cauciuc astupă orificiile, obţinând pomparea. O 
construcţie similară, serveşte pentru supapa de 
ieşire (fig. C). Aici numerotarea este: 40) placa 
metalică cu orificii; 37 şi 49) plăcile de strângere, 
care au orificiul interior mai mare cu 10 mm în 
diametru faţă de tija pistonului; 38) placa de 
cauciuc. Pentru fixare se folosesc mai multe 
şuruburi M4 situate circular. Plăcile de strângere 
se fac cu un diametru care să permită jocul plăcii 
de cauciuc sub acţiunea apei. 

Se mai pot detalia următoarele părţi compo¬ 
nente ale pompei; 38) capac superior al pompei; 
41) resort de compensare; se alege cu o formă 
uşor conică astfel încât să nu se sprijine pe placa 
de cauciuc a pistonului; 47) capac inferior al pom¬ 
pei; 48) sorb; 36) ţeava de ieşire. Aceste detalii 
sunt libere dimensional şi constructiv, după cum 
am mai arătat. Evident, se impune condiţia de 
etanşare corectă a sistemului. Ţeava de ieşire va 
avea un diametru cât mai mic posibil, pentru a 
uşura efortul necesar ridicării coloanei de apă. 
Pentru sistemul de ieşire spre rezervor avem o 
structură ca în fig. 10. Camera deschisă de 
colectare (51) sudată de ţeava (36), se termină cu 
ţeava de evacuare (52). : 

Pentru cazul în care apa trebuie ridicată la o 
înălţime mai mare decât nivelul solului, vom inter¬ 
cala între mecanismul canadian şi pompă un 
scripete, care permite lungirea părţii de la 
suprafaţa solului a ţevii de ieşire, la înălţimea 
dorită. 

Câteva date despre acest sistem: 

- Puterea medie la un vânt de 40-75 km/h este 
între 0,1 şi 0,6 kW pentru suprafeţele ce compun 

rotoml de circa 1 m 2 . 

- în condiţiile de mai sus, debitul mediu zilnic la 
o înălţime totală de pompare de 4 m este de circa 
2,4 m 3 . 

Pentru a mări puterea, este suficient să mărim^" 
suprafeţele rotorului. Cu cât înălţimea este mai 
























16 


SERVICE 


Radiomagnetofonul RM-350 


R 

IC II 

17. 

ii ML 

7. K. 15. ». 17 

7 *. ». 

î. •. 170. IJ1. 110. 10?. 1W. 5. »4.114. w. 

«r 1 

C 

vi * Ji -n 6.1. n. 

J5.77 25.74. 7.?*. 7. ». 74 51. 

e. 16.57. 17 18. 10. 40.50. 

11. 71. «7.41. 44,4^47,41; 1, 44.17.47 

*1.70.45.1 

14.171.71.18 17.101.171.175.174.15,16. W. I?Q 

ir *>.*,■ ** i 





Whjceonjr odory 


A -d>- K se «50 


• 



16 

RadioaleMromk 1/1990 

TEHNIUMnr. 7/1996 

Rad»o«»**7it5r»« ■ 

TEHl 


t 







































































































































































SERVICE 


17 


S t. m$ -?■?■ 




ni gpM 


4iV -xî 
. ; r^*-M A 

■i iv ?U •*•• 


, M 

1 ■'■• ' •- • ' ,-v.: *fr .* 


- .v, 1 ; 





















































































































































18 


ECOLOGIE 


FRIGIDER 
CU... BIOGAZ 


S ă ne reamintim structura internă a frigideru¬ 
lui cu absorbţie prezentat în figura 1 (ve¬ 
derea din spate). în dulapul frigiderului (1) 
se află o sumedenie de ţevi şi radiatoare, care pot 
diferi de la un model la altul. Părţile principale 
sunt: 

2 ) Podeaua frigiderului (care poate fi înlocuită 
cu o simplă întăritură). 

3) Condensatorul care are aspectul unei ţevi cu 
aripioare. 

4) Racordurile evaporatorului (comunicaţia spre 
interiorul frigiderului). 

5) Serpentina de absorbţie. 

6 ) Schimbătorul de căldură. 

7) Rezervorul de amoniac. 

8 ) Fierbătorul. 

Nu vom insista decât asupra fierbătorului, 
deoarece nu avem de făcut modificări asupra altor 
părţi ale instalaţiei. Acesta poate avea cele mai 
diverse forme şi dimensiuni, funcţie de construcţie. 

Fierbătorul are în interior un tub metalic (9), în 
care se introduce o rezistenţă electrică de 
încălzire (10). Aceasta se fixează cu o piesă de 
prindere metalică (11) şi se racordează electric cu 
două sau trei conductoare, izolate cu mărgele de 
porţelan (12). Pentru început vom scoate rezis¬ 
tenţa din lăcaşul ei, similar cu operaţia de schim¬ 
barea ei. Vom izola apoi cu atenţie circuitele de ali¬ 
mentare ale rezistenţei, lăsând în circuit numai 
becul din interior cu întrerupătorul de uşă. 

Dacă tubul rezistenţei este prevăzut cu un 
capac în partea superioară a fierbătorului, acesta 
trebuie scos cu atenţie pentru a se evita fisurarea 
fierbătorului, în care caz, frigiderul este distrus prin 
eliminarea amoniacului din instalaţie. 

După ce a fost degajat la ambele capete tubul 
rezistenţei, vom trece la adaptările necesare 
funcţionării cu biogaz. 

Pentru aceasta ne vom procura din comerţ un 
bec de gaz (la magazinele cu instrumente me¬ 
dicale şi de laborator). Restul pieselor necesare ni 
le confecţionăm singuri, fără prea multe dificultăţi. 

Dacă privim în secţiunea din figura 2, vom 
remarca montarea becului de gaz (20) în comparti¬ 
mentul spate (14) al frigiderului sub fierbător (9). 
Pentru a ghida flacăra, vom monta în orificiul de 
intrare a tubului o pâlnie din tablă de la cutiile de 
conservare, construită prin nituire (16). Nu se 


poate utiliza o construcţie lipită, datorită tempera¬ 
turii destul de ridicate ce se dezvoltă în apropierea 
flăcării (19). în partea superioară a tubului se mon¬ 
tează un sistem de evacuare a gazelor arse (spre 
exteriorul camerei sau spre coşul de fum, 18). în 
principiu se face o ţeavă potrivită la tubul 
fierbătorului, care va avea forma şi lungimea nece¬ 
sare. Nu se va pune în funcţiune frigiderul fără 
această ţeavă de eşapare. în cazul în care 
frigiderul funcţionează în încăperi anexă, ţeava 



poate fi scoasă la circa 30-40 cm deasupra, 
prevăzându-se cu o apărătoare de flacără, ca la 
coşurile de fum. 

Această ţeavă permite evacuarea căldurii rezi¬ 
duale, pentru a nu încălzi inutil compartimentul 
interior (15), căptuşeala izolantă (13) şi conden¬ 
satorul (3). 

Punerea în funcţiune constă în racordarea la 
conducta de biogaz (22), aprinderea flăcării şi 
reglarea ei din robinetul de gaz (23) şi rozeta de 
aer (21). Dlacăra trebuie să ardă liniştit, fără fum. 
Nu se va genera o flacără prea puternică, care nu 
poate face să funcţioneze agregatul frigorific. Se 

TEHNIUM nr. 7/1996 


































recomandă ca suportul arzătorului (17) să fie din 
azbest. 

Dacă frigiderul nu funcţionează corect, se 
poate întâmpla ca să fie strâns amoniacul în insta¬ 
laţie în mod necorespunzător. Pentru remedierea 
situaţiei se va culca frigiderul timp de 25-30 minute 
pe partea dreaptă (văzut din faţă) şi 20-25 de 
minute pe partea stângă. Prin aceasta gazul se va 
distribui corect în instalaţie. Dacă frigiderul a fost 
depozitat îndelung, se recomandă ca operaţia 
aceasta să se facă preventiv. 

La instalare vom avea grijă ca în partea din 
spate frigiderul să fie distanţat de orice obiecte 
care pot arde, fiind recomandată şi dispunerea 
unei plăci de azbest pe suprafaţa din spatele 
frigiderului. în nici un caz frigiderul nu va fi lipit de 
perete sau de un alt obiect, distanţa minimă fiind 
de 15 cm. 


ECOLOGIE 19 



TABEL DE ECHIVALENŢE 
TRANZISTOARE 
Şl CIRCUITE INTEGRATE 


(Urmare din pag. 3) 


AD 2020 

C 520 D 

AF 136 

11403 

AUY21 

II 214 

BC 107 

SC 237 

BC 158 

BC 308 

BC 170 

SC 206, SC 207, 
SC 238 

BC 236 

SC 236 

BC 237 

KT 315, SC 237 

BC 252 

BC 308, SC 308, 
KC 308 

BC 307 

SC 307 

BC 337 

SF 127 

BC 895 

SC 309 

BCW 29/30 

SC 308 

BCW 69/70 

SC 307 

BCY19 

BC 212 

BCY 42 

TEHNIUMnr. 7/1996 

KT 342 


BCY 58 

SC 239 

BCY 59 

SC 239 

BD 135 

SD 335 

BD 136 

SD 136, SD 336 

BD 137 

SD 337 

BD 138 

SD 338 

BD 140 

SD 340 

BDY 12 

KT 802, KU 601 

BF 119 . 

SF 150 

BF 199 

SF 245 

BF 241 

SF225, SF 245 

BF 247 

Kll 303 

BF 254 

SF 215 

BF 255 

SC 235, SF 216 

BF 256 

SF 357 

BFY 52 

BC 302 

BLY22 

KT 904 

BPX61 

(SP 101) 

BPX 62 

SP 211 

BPX 63 

(SP 103) 



















20 

ECHIVALENŢE | 



BPX 70 

(SP 201) 

CQY 20 

VQA 13 

BSY 19 

SF 131, SF 132, 

CQY 21 

VQA 10 


SF 137, SS 108 

CQY 25 

VQA 23 

BSY51 

SF 126 

CQY 32 

VQ 110 

BSY 55 

SF 129 

CQY 50 

VQA 16 

BSY 91 

BSY 95 A 

SF 128, SF 121 

SS 218 

CQY 55 

VQA 26 

BU 126 

SU 165 

DL 3403 

(VQB 27), (VQB 37) 

BU 204 

SU 180 

LD 100 

VQA 60 

BU 208 

SU 160 

LM 117 

(B 3170 H) 

BUy 12 

KU 607 

LM 317 

B 3170 HA/ 

BUY 77 

SD 812 

LM 317 HV 

B 3171 H/V 

CCD 133 

L 133 C 

LM 337 

B 3370 HA/ 

CD 4007 B 

V 4007 D 

LM 337 HV 

B 3371 HA/ 

CD 4011 B 

V 4011 D 

LM 555 

B 555 D 

CD 4023 B 

V 4023 D 

MC 1310 P 

A 290 D 

CD 4511 

U 4051 D 

MCL611 

MB 111 

CNY 17 

MB 104 

MEM 550 

SMY 52 

CQY 20 
CQY21 

VQA 13 
VQA 10 

OC 30 

GD 241 B, KT 816 

CQY 25 

VQA 23 

SAS 261 

\ B 462 G 

CQY 32 

VQ 110 

SAS 261 S$ 

B 461 G 

COY 50 

VQA 16 

SFH 409 

VQ 123 

CQY 55 

VQA 26 

SFH 900 

MB 125 

DL 3403 

(VQB 27), (VQB 37) 

SN 7400 N 

D 100 D, K155JIA3 

LD 100 

VQA 60 

SN 7403 N 

D 103 D 

BFY 52 

BC 302 

SN 7413 N 

K 155 TJI 1 

BLY22 

KT 904 

SN 7426 N 

D 126 D 

BPX 61 

(SP 101) 

SN 7447 N 

D 147 D, (D 347 D) 

BPX 62 

SP 211 

GD 241 D 

OC 30 

BPX 63 

BPX 70 

(SP 103) 

(SP 201) 

K140YII7 

uA 741 

BSY 19 

SF 131, SF 132, 

K155JIA3 

SN 7400 N 


SF 137, SS 108 

K 155 JIII 7 

SN 75450 N 

BSY 51 

SF 126 

K 155TJI 1 

SN 7413 N 

BSY 55 

SF 129 

K 553 Yll 1 

uA 709 

BSY 91 

SF 128, SF 121 

KFY 16 

2 N 3703 

BSY 95 A 

SS 218 

KT 315 

BC 237 

BU 126 

SU 165 

KT 342 

BCY 42 

BU 204 

SU 180 

KT 802 

BDY 12 

BU 208 

SU 160 

KT 816 

OC 30 

BUY 12 

KU 607 

KT 904 

BLY22 

BUY 77 

CCD 133 

SD 812 

L 133 C 

KU 601 

BDY 12 

CD 4007 B 

V 4007 D 

KU 607 

BUY 12 

CD 4001 B 

V 4011 D 

Kll 303 

BF 247 

CD 4023 B 

V 4023 D 

Kll 307 r 

2 N 3823 

CD 4511 

U 40511 D 

Kll 312 A 

2 N 4416 

CNY 17 

MB 104 

L 133 C 

CCD 133 


TEHNIUM nr. 7/1996 







PRACTIC 


21 


COLORAREA 
ELECTROCHIMICĂ 
A METALELOR 


I n general, metodele electrochimiei metalelor 
sunt considerate ca fiind inaccesibile cons¬ 
tructorilor amatori. Vom încerca în cele ce 
urmează să dovedim că un număr mare de pro¬ 
cedee se pot utiliza şi în condiţiile unui laborator 
de amator. 

Materialele strict necesare pentru aceasta 
sunt: 

- Sursa de curent continuu, care poate fi un 
redresor sau o baterie de acumulatoare, cu o 
tensiune maximă de cca 24 V la un curent de 
cca 10 A. Pentru unele procedee se lucrează şi 
în curent alternativ, cu aceleaşi domenii de 
curent şi tensiune. 

- Rezistenţa reglabilă (reostat) de balast, care 
serveşte la reglarea tensiunii de baie. 

- Ampermetrul de control al curentului din cir¬ 
cuit. 

- Electrolizorul, care poate fi o cuvă de sticlă 
pentru acumulatoare, un vas de acvariu sau 
orice alt vas nemetalic care poate rezista la 
condiţiile chimice specificate la fiecare operaţie. 

Soluţiile chimice alese sunt, în general, acce¬ 
sibile şi nu pun probleme deosebite. 

Pentru început ne vom referi la colorarea 
catodică pe bază de cupru, care se aplică la 
piese din crom, cupru şi aliaje de cupru, fier şi 
altele alese prin experiment. Metoda nu se 
aplică la piesele din aluminiu. 

Cele mai bune rezultate se obţin la cupru şi 
aliajele sale. 

Metoda permite obţinerea unei game mari de 
culori cu folosirea unui singur complex chimic. 
Pentru a putea controla corespunzător procesul, 
se recomandă un vas transparent. 

Soluţia de lucru este formată din: 

- acid lactic 150 ml, la 80% concentraţie; 

- hidroxid de sodiu (sodă caustică) 120 g; 

- sulfat de cupru (piatră vânătă) 108 g; 

- apă dedurizată (fiartă) 1000 ml 

La obţinerea soluţiei se va respecta întocmai 
următoarea succesiune, se dizolvă în 500 ml de 
apă cantităţile indicate de acid lactic şi hidroxid 
de sodiu - în această ordine - şi, 

TEHNIUMnr. 7/1996 


separat, se dizolvă sulfatul de cupru în 500 ml 
de apă. Soluţiile se amestecă apoi prin 
agitare, conducând la o soluţie de lactat 
de cupru (alcalină) cu o coloraţie albastru-violet. 

Pentru a putea trece la colorare, piesele tre¬ 
buie pregătite în mod special, după cum 
urmează: 

1. Se şlefuieşte mecanic piesa - dacă este 
necesar. 

2 . Se face o degresare cu o soluţie fierbinte 
de 10-12% hidroxid de sodiu sau cu o pastă de 
var (50% var stins - 5-% cretă). 

3. Spălare îndelungată cu apă rece. 

ATENŢIE! După degresare, piesele nu se mai 
manipulează decât cu penseta. Orice contact cu 
degetele va afecta calitatea suprafeţei obţinute. 

După acest tratament iniţial, piesa se fixează 
la polul negativ, la distanţă egală între anozi (cca 
4-9 cm). 

Densitatea de curent este redusă, de cca 
0,05-0,2 A/dm^. Densităţile mici nu produc 
depuneri colorate, iar valorile mai mari de 
0,2 A duc la depunerea de cupru metalic. 

Prin fixarea densităţii la o valoare dată colo- 
raţia'depinde numai de durata procesului. 
Succesiunea culorilor este: violet, albastru, gal¬ 
ben, portocaliu, roşu. Dacă se continuă procesul, 
succesiunea se reia în ciclu, ceea ce se poate 
repeta de câteva ori. Intensitatea şi numărul de 
culori scad cu numărul ciclului (al 9-lea ciclu pro¬ 
duce numai culoarea roşie). Colorarea se pro¬ 
duce printr-un strat microscopic de oxid 
cupros.Suprafaţa colorată se protejează prin 
depuneri de pelicule de protecţie, lacuri sau un 
strat foarte fin de ceară de albine depusă la cald 
sau prin diluţie în produse petroliere. 

Cel de-al doilea procedeu de colorare la care 
ne referim este legat de oxidarea electrolitică a 
aluminiului şi a aliajelor sale. Aici avem de-a 
face cu un procedeu mixt, deoarece colorarea 
propriu-zisă se face prin procese de adsorbţie. 

Avantajul peliculei de oxid la aluminiu este că, 
în afara rolului estetic pe care îl joacă, sporeşte 
calităţile mecanice şi chimice ale materialului. ^ 

TEHNIUMnr. 7/1996 
















Pentru oxidare se folosesc două procedee de 
bază, cel cu acid sulfuric şi cel cu acid oxalic şi 
cromic. Cel de-al doilea procedeu nu este la 
îndemâna amatorilor din cauză că necesită 
chimicale mai deosebite, în schimb, primul pro¬ 
cedeu, care admite toleranţe largi, este uşor 
aplicabil. Ca dezavantaje trebuie să amintim 
pericolul cunoscut al lucrului neglijent cu acidul 
sulfuric şi necesitatea de a răci permanent elec- 
trolizorul, procesul degajând cantităţi importante 
de căldură. Nu se recomandă, de asemenea, să 
fie prelucrate prin acest procedeu piesele care 
implică păstrarea unor dimensiuni foarte precise 
sau cu îmbinări din care urmele de acid nu se 
pot înlătura în bune condiţii (acestea ar distruge 
ulterior metalul prin coroziune). 

Variantele de prelucrare în acid sulfuric sunt 
prezentate în tabelul alăturat. 

Peliculele obţinute în curent alternativ au o 
elasticitate mai mare decât cele din curent 
continuu. 

Aluminiul se comportă întotdeauna mai bine 
ia oxidare decât aliajele sale. Procesul este influ¬ 
enţat de concentraţie de acid şi, de aceea, se 
recomandă utilizarea unui densimetru de tip auto 
pentru controlul concentraţiei. O concentraţie 
mai mare ridică elasticitatea şi adsorbţia 
peliculei, dar modifică sensibil mai mult dimensi¬ 
unile. Depăşirea unei densităţi de 3,5 A/dm^ 
duce la frânarea procesului. De asemenea, ca¬ 
litatea oxidării scade cu conţinutul de cupru şi 
crom din aliaj. Pentru anumite cazuri, este nece- 


sartă şi o compactizare a peliculei obţinute. 
Asupra acestui punct vom mai reveni. 
Succesiunea tehnologică este: 

1 . Degresarea cu solvenţi organici; 2. Uscare; 
3. Degresare chimică sau electrochimică (pentru 
piesele care au fost în prealabil lustruite); 4. 
Spălare în apă caldă curgătoare; 5. Spălare în 
apă rece curgătoare; 6. Limpezire chimică; 7. 
Spălare cu apă curgătoare; 8. Oxidare elec¬ 
trochimică; 9. Spălare cu apă curgătoare; 10. 
Vopsirea peliculei; 11. Spălare în apă 
curgătoare; 12. Spălare cu apă caldă; 13. 
Supraoxidare. 

Degresarea cu solvenţi organici se face cu 
benzină. Piesa uscată se degresează chimic 
într-o soluţie de: 

- hidroxid de sodiu 8-12 g 

- fosfat trisodic 40-50 g 

- silicat de sodiu 25-50 g 

- apă 1| 

Temperatura soluţiei este de 60-70 2 C, iar tim¬ 
pul de degresare de cca 2-4 minute. 

Piesele lustruite se degresează electrochimie 
în soluţia următoare: 


- sodă calcinată 45-50 g 

- fosfat trisodic 40-50 g 

- silicat de sodiu 25-30 g 

-apă 11 


Compoziţie Temperatura Curentul Densitatea Tensiune Timp Grosime strat 

în procente soluţiei „utilizat de curent în baie (min) micron 


Acid sulfuric 



20 % 

Acid sulfuric 

15-20 s C 

continuu 

20 % 

Acid sulfuric 

20+5 2 C 

continuu 

20 % 

Acid sulfuric 

1-3 S C 

continuu 

15% 

25±2 2 C 

alternativ 

50Hz 


2-2,5 

15-18 

45 

20-25 

1,0 

10-12 

20 

5-7 

1,5 

23-120 

240 

180-200 

3,0 

18 

20 

3-5 


Temperatura soluţiei este de 15-20 2 C, durata 
degresării 30 s-1 min. Piesele se montează la 
catod, anodul fiind din piese de OL inox. 

Suprafaţa corect degresată se umezeşte total 
cu apa de spălare. Dacă apar dăre, degresarea 
este incorectă şi trebuie reluată. 

La aliajele de aluminiu apare la degresare o 
peliculă colorată datorată alierii. Ea se înlătură 
prin limpezire în soluţia: 


- anhidridă cromică 100 g 

- acid sulfuric (greutate 

specifică 1,84) 10 ml 

- apă 1| 

ATENŢIE! în toate cazurile, acidul sulfuric se 
adaugă treptat în apă (şi nu invers), cu agitarea 
continuă a soluţiei! 

Temperatura soluţiei de limpezire este de^ 
15-25 2 C, durata fiind de 2-5 minute. Dificultatea 

TEHNIUM nr. 7/1996 






PRACTIC 


23 


de obţinere a anhidridei cromice face ca în rân¬ 
dul amatorilor oxidarea aliajelor de aluminiu să 
fie mai puţin utilă. 

Pentru oxidare, piesele se constituie ca anozi, 
catozii fiind din tablă de plumb. Dispersia fiind 
mare, nu sunt necesari catozi suplimentari în 
funcţie de forma pieselor. Nu se vor prelucra 
simultan piese cu aceeaşi compoziţie. Piesele 
oxidate se spală cu multă apă pentru a nu dis¬ 
truge pelicula de oxid prin urmele de acid. Dacă 
pelicula depusă are defecte (datorate aproape 
exclusiv pregătirii incorecte), se poate reface 
oxidarea după tratarea pieselor pentru 
îndepărtarea oxidului depus în soluţii alcaline 
(de exemplu, în soluţia de degresare). Evident, 
reluarea procedeului înrăutăţeşte stabilitatea 
dimensională a pieselor. Pentru agitarea băii - şi 
cu un efect de răcire - se face o barbotare prin 
insuflare de aer cu ajutorul unor tuburi găurite. 
Vasul utilizat este de obicei metalic rezistent la 
acid şi se montează într-un vas- mai mare, prin 
care se circulă apă pentru răcire. 

Pelicula de oxid se poate utiliza în culoarea 
metalului prin simpla acoperire cu un strat de 
protecţie organic (lacuri, ceară de albine). 
Pelicula se pretează în mod deosebit la vopsire 
cu toate tipurile de vopsele curente prin 
creşterea aderenţei în porii de oxid. în plus, se 
poate practica o colorare cu aspect metalic 
datorită adsorbţiei. Colorarea cu formare de oxizi 
şi săruri implică procedee scumpe şi toxice şi nu 
se recomandă. Pentru amatori este importantă 
colorarea cu coloranţii acizi pentru textile (lână şi 
mătase) precum şi cu coloranţii direcţi pentru 
bumbac. Acest lucru permite utilizarea unei 
game largi de coloranţi existenţi în comerţ 
(Galus etc.). 


De asemenea, se pot utiliza coloranţi bazici, 
dacă tratăm suprafaţa în prealabil cu tanin. 
Coloranţii de anilină, precum şi cei de safranină, 
crizoidină, toluidin şi fucsină bazică nu necesită 
mordanţi sau tanin. Coloraţia creşte cu concen¬ 
traţia soluţiei, dar scade, în acelaşi timp, aspec¬ 
tul metalic. 

Coloranţii se dizolvă în apă caldă, apoi se 
fierbe soluţia timp de 10-15 minute, se 
decantează şi se filtrează prin pânză. 
Temperatura în timpul vopsirii este de 
60-70 2 C, timpul fiind de 10-20 de minute. După 
spălare piesele se ţin în apă caldă timp de 20-30 
de minute (la 90-95 2 C) pentru a compactiza 
pelicula. 

Compactizarea chimică se face cu soluţii mai 
complexe şi nu o prezentăm aici. 

Trebuie să atragem atenţia că dacă piesele 
sunt păstrate după oxidare, capacitatea de 
adsorbţie scade foarte repede. Timpul maxim se 
consideră de 45 de minute (CONSERVARE 
ÎN APA CURATĂ). 

Pentru obţinerea unor tonuri aurii, pelicula se 
vopseşte cu galben pentru nitrolacuri, combinat 
cu colorant textil acid portocaliu. Timpul de lucru 
este de 1-3 minute la o temperatură de 60-65 2 C, 
pelicula compactându-se în apă clocotită timp de 
20-30 de minute. 

Peliculele colorate se protejează prin straturi 
fine cu lacuri organice, ceară de albine sau 
parafină. 

Pentru formarea de desene, se poate face o 
oxidare zonată a aluminiului prin producerea de 
măşti din lacuri rezistente chimic. 

Succesiunea unui asemenea procedeu este: 

- realizarea măştii pentru culoarea I, prin 
tehnica cablajelor imprimate; 

- oxidarea şi colorarea cu 
culoarea I (atenţiei zona prote¬ 
jată este destinată celorlalte 
culori); 

- dizolvarea organică a lacu¬ 
lui depus şi depunerea unei 
măşti pentru culoarea a ll-a: 

- reluarea oxidării şi co¬ 
lorarea cu culoarea a ll-a. 

Procedeul continuă de câte 
ori dorim. Este evident că el 
cere o mare experienţă, pentru 
care se recomandă iniţial efec¬ 
tuarea unor probe de control. 

în continuare prezentăm 
câteva metode de obţinere a 
unor straturi de culoare pe alte 
metale (straturi cu culori fixe). 

Pentru cupru se poate utiliza 
o colorare anodică a metalului 
în soluţii alcaline de 10-25% 



















24 


PRACTIC 


hidroxid de sodiu. Se obţine astfel un strat negru 
de oxid (elastic) de 1-2 microni. Metoda se aplică 
şi la aliaje, unde se fac în prealabil proba. 
Oxidarea se face într-o soluţie în apropierea 
temperaturii de fierbere. Prin începerea procesu¬ 
lui (5 minute) cu o densitate de curent de 2-5 
A/dm 2 şi folosind ulterior 5-10 A/dm 2 , timpul de 
oxidare la cupru se poate reduce la 10 minute. în 
mod normal, la o densitate de 0,5 A/dm 2 , oxi¬ 
darea se face timp de 20-30 de minute la cupru 
la o temperatură de 80-90 s C (la alamă şi bronz 
la 60-70 9 C). Pentru a avea o colorare corectă, 
se amorsează procesul cu anozi de cupru, până 
la colorarea în albastru deschis a soluţiei. 
Oxidarea se face cu anozi de grafit sau oţel inox. 
Anozii trebuie să aibă o suprafaţă de cel puţin 5 
ori mai mare decât piesa ce se oxidează. 
Distanţa între electrozi este de 90-100 mm. 
Pregătirea se face similar cu cea descrisă mai 
sus. Se poate ridica pregătirea prin introducerea 
pieselor în baie cu 1-2 minute. 

Pentru formarea de desene, se poate face o 
oxidare zonată a aluminiului prin producerea de 
măşti din lacuri rezistente chimic. 

Succesiunea unui asemenea procedeu este: 

- realizarea măştii pentru culoarea I, prin 
tehnica cablajelor imprimate; 

- oxidarea şi colorarea cu culoarea I (atenţie! 
zona protejată este destinată celorlalte culori); 

- dizolvarea organică a lacului depus şi 
depunerea unei măşti pentru culoarea a ll-a; 

- reluarea oxidării şi colorarea cu culoarea 
a ll-a. 

Procedeul continuă de câte ori dorim. Este 
evident că el cere o mare experienţă, pentru 
care se recomandă iniţial efectuarea unor probe 
de control. 

în continuare prezentăm câteva metode de 
obţinere a unor straturi de culoare pe alte metale 
(straturi cu culori fixe). 

Pentru cupru se poate utiliza o colorare ano- 
dică a metalului în soluţii alcaline de 10-25% 
hidroxid de sodiu. Se obţine astfel un strat negru 
de oxid (elastic) de 1-2 microni. Metoda se aplică 
şi la aliaje, unde se fac în prealabil probe. 
Oxidarea se face într-o soluţie în apropierea 
temperaturii de fierbere. Prin începerea procesu¬ 
lui (5 minute) cu o densitate de curent de 
2-5 A/dm 2 şj folosind ulterior 5-10 A/dm 2 , timpul 
de oxidare la cupru se poate reduce la 
10 minute. în mod normal, la o densitate de 
0,5 A/dm 2 , oxidarea se face timp de 20-30 de 
minute la cupru la o temperatură de 80-90 2 C (la 
alamă şi bronz la 60-70 2 C). Pentru a avea o co¬ 
lorare corectă, se amorsează procesul cu anozi 
de cupru, până la colorarea în albastru deschis a 


soluţiei. Oxidarea se face cu anozi de grafit sau 
oţel inox. Anozii trebuie să aibă o suprafaţă de 
cel puţin 5 ori mai mare decât piesa ce se 
oxidează. Distanţa între electrozi este de 
90-100 mm. Pregătirea se face similar cu cea 
descrisă mai sus. Se poate ridica pregătirea prin 
introducerea pieselor în baie cu 1-2 minute 
înainte de aplicarea curentului. Băile de oxidare 
se pot face din oţel. Operaţia se efectuează în 
locuri aerisite. 

Pentru oxidarea pieselor din zinc, aliaje de 
zinc şi zincate se poate utiliza procedeul bazic 
(soluţie 20 g hidroxid de sodiu la 1 litru de apă) 
cu o densitate de curent de 6-12 A/dm 2 , la 
40-45 2 C, timp de 5-50 de minute, prin experi¬ 
mentări. Catozii utilizaţi sunt din plumb, cu o 
suprafaţă de cca două ori mai mare decât a pie¬ 
sei. Culoarea care se obţine este, de asemenea, 
neagră. Pentru oţel zincat se foloseşte soluţia: 

- bicromat de potasiu 1 50-250 g/l 

- acid boric 20-40 g/l 

- acid sulfuric 4-7 ml 

(greutate specifică 1,84). 

Densitatea de curent este mică 
(0,1-0,2 A/dm 2 ), iar temperatura ambiantră. 
Culoarea este verde. Stratul trebuie protejat prin 
lăcuire. 

Oxidarea oţelului în culoare neagră se face 
alcalin, în soluţie de 40% NaOH. Curentul este 
de 5-10 A/dm 2 , temperatura de 122 2 C, timpul 
de lucru de 10-30 de minute. Se recomandă 
tratarea pieselor înaintea oxidării cu o soluţie de 
5% bicromat de potasiu timp de 5 minute la 
40 2 C-50 2 C, cu 5 A/dm 2 . Metoda nu se reco¬ 
mandă decât ca strat intermediar în cazul unei 
vopsiri clasice de înaltă calitate. 

Oxidarea argintului pentru finisaj se face cu 
soluţia: 

- sulfură de sodiu 25-30 g/l 

- sulfit de sodiu 15-20 g/l 

- acid sulfuric 6-10 g/l 

- acetonă 3-5 ml 

Soluţia se prepară în următoarea ordine: se 
dizolvă în apă sulfura şi sulfitul, apoi se adaugă 
în porţii mici acidul, până la atingerea unei 
alcalinităţi calculate în NaOH (cu hârtie de tur¬ 
nesol) de 2,5-3,2 g/l. După atingerea alcalinităţii 
se adaugă acetona. Tensiunea de lucru este de 
8-12 V, temperatura de 18-25 2 C, densitatea de 
curent 0,1-0,5 A/dm 2 . Piesa este legată la anod, 
catozii fiind din inox. Culoarea care se obţine 
este cenuşie spre negru. 

în încheiere, amintim că, înainte de a utiliza 
asemenea procedee, este necesar să luăm toate 
măsurile de protecţie necesare, ordinea şi 
curăţenia fiind esenţiale. 


TEHNIUMnr. 7/1996 







CQ-YO 


25 


Construcţia antenelor 
pentru CITIZENS BÂND 
şi măsurarea parametrilor 


P entru construcţia antenelor se folo¬ 
sesc materiale neferoase cu rezisti- 
vitate mică: cupru şi aliajele sale 
(alamă, bronz), aluminiu. 

Antenele pentru automobile necesită o 
calitate în plus - elasticitatea - care poate 
fi asigurată de construcţia tubulară sau 
masivă a antenei din alamă nichelată. 

Tot la aceste antene se pune problema 
construirii izolatorului de bază care se 
realizează din mase plastice, de preferinţă 
teflon sau polietilenă. Dimensiunea şi 
forma izolatorului trebuie să asigure pe de 
o parte buna fixare a antenei pe caroseria 
maşinii (uneori pe acoperiş), iar pe de altă 
parte montarea inductanţei necesare pen¬ 
tru acordul antenei. Forma izolatorului este 
prezentată în fig. 1 şi se realizează de 
regulă prin injecţia de mase plastice. 
Lungimea antenei poate ajunge la 1,5 m 
iar diametrul de 4,5-6 mm. 

Se poate realiza un izolator mai simplu 
prin strunjire pentru montarea antenei pe 
capota maşinii - prezentat în fig. 2. 


Conexiunea între staţie şi antenă se 
realizează cu cablu coaxial cu impedanţa 
de 52Q. 

Antenele pentru staţiile portabile nu 
ridică probleme deosebite. Carcasa 
aparatului din masă plastică are şi cali¬ 
tatea de izolator. Distanţa dintre etajul 
final şi antenă fiind mică, nu este necesar 
un cablu fider, conexiunea realizându-se 
prin circuitele de adaptare. Dimensiunile 
acestor antene variază între 4-8 mm 
diametru şi lungimi între 40-60 cm. 
Antenele pentru staţiile fixe se construiesc 
după regulile cunoscute de la antenele de 
unde scurte. 

Deoarece se doreşte o degajare cât mai 
bună a antenei, deci montarea la înălţime 
cât mai mare (de cele mai multe ori pe 
blocuri de locuinţe) este prefarabilă în 
locul prizei de pământ, construirea unei 
contragreutăţi. 

O variantă a acestei antene este 
prezentată în fig. 3. 

Elementul activ al antenei se realizează 



TEHNIUMnr. 7/1996 





































26 


CQ-YO 


din ţeava de aluminiu cu diametrul de 
20 mm şi lungimea 1 = /4. = 2,76 m 

corespunzătoare frecvenţei de la 
jumătatea benzii transmise f = 27,185 MHz. 

Se folosesc 3 contragreutăţi din con¬ 
ductor de cupru o=3 mm cu lungimea 
1 = /4 = 2,76 m izolate de corpul antenei 
şi de pământ, înclinate, care formează 
unghiuri de 135 9 faţă de elementul activ şi 
120 9 între ele. Contragreutăţile au şi rolul 
de ancore. 

Antena are impedanţă de 50 Q şi poate 
fi alimentată cu cablu coaxial de 52 £2 fără 
nici un fel de adaptare. 

MĂSURAREA PARAMETRILOR 

Regimul optim al etajului final al 
emiţătorului se realizează pentru o 
adaptare corectă cu sarcină, în cazul 
nostru, antena. 

Pentru aceasta este necesar să 
se cunoască impedanţa de intrare în 
antenă sau în fider. 

Se cunosc mai multe metode de 
măsurare ca: metode de punte 
folosind impedanţiometre, Zg - dia- 
grafe, metode utilizând linia de 
măsură şi metoda substituţiei. 

Deoarece punţile de radio- 
frecvenţă sunt greu accesibile 
radioamatorilor, se prezintă în con¬ 
tinuare metoda substituţiei care se 
aplică relativ uşor. 

Antena se montează în serie cu 
un circuit acordat format dintr-o 
bobină de valoare fixă L un conden¬ 
sator variabil cu cadran (etalonat), C 
o rezistenţă variabilă R sau în lipsa aces¬ 
teia o serie de rezistenţe de diferite valori. 

în circuit se mai introduce şi un instru¬ 
ment cu termocuplu (mA) sau în lipsa 



acesteia un voltmetru electronic cuplat 
slab (2-3 pF) în paralel cu condensatorul 
variabil. 


MOD DE LUCRU 

Se pune comutatorul K în poziţia 1, şi 
se acordează circuitul cu ajutorul conden¬ 


satorului variabil C pentru indicaţie 
maximă a miliampermetrului. Se trece apoi 
comutatorul în poziţia 2, se reface acordul 
pentru maxim de curent şi se reglează 
rezistenţa R pentru a obţine 
aceiaşi indicaţie la instrument. 

Valorile rezistenţei R^ şi 
rezistenţei X^ ale antenei sunt 
date de formulele: 

RA = RS; XA = 1 - 1 unde CI 
şi C2 sunt capacităţile de acord 
cu şi fără antenă iar Rs este va¬ 
loarea rezistenţei introduse în 
circuit. 

Se face precizarea că RA 
reprezintă rezistenţa antenei 
care diferă de rezistenţa de 
radiaţie R 

Continuare în numărul viitor. 

Ing. Petre PREDOIU 
Turceai Gorj 




TEHNIUMnr. 7/1996 















































ATELIER 


27 


REALIZAREA 
PELICULELOR SUBŢIRI 

DE METAL 
PE STICLĂ 


S traturile subţiri de metal depuse pe sticlă 
sunt o componentă esenţială a multor tipuri 
de aparate. De exemplu, un film de aluminiu 
sau argint este suprafaţa reflectorizantă a oglinzii în 
telescop. Partea de sticlă a oglinzii dă forma me¬ 
talului, dar funcţionează doar ca suport mecanic. 
Alte aplicaţii ale peliculelor subţiri de metal includ 
prismele splitter, care sunt bucăţi de sticlă acoperite 
cu pelicule atât de subţiri, încât o parte din lumină 
îşi face drum prin metal, în timp ce restul este 
reflectată. Fibrele de cuarţ fuzionat făcute electric 
conductive prin acoperiri metalice subţiri găsesc 
mari aplicaţii în balanţele de torsiune pentru 
măsurarea maselor mici şi a forţelor generate de 
sarcinile electrice. Acoperiri similare sunt, de 
asemenea, utilizate pentru acumularea sarcinilor 
electrice în generatoarele electrostatice şi pentru 
protejarea părţilor sensibile ale instrumentelor de 
influenţa sarcinilor electrice externe. Tehnologia 
peliculelor metalice subţiri este cea care a făcut 
posibilă realizarea circuitelor integrate, acestea 
fiind, de fapt, suprapuneri de straturi depuse în vid. 

Pe lângă aceste aplicaţii utile, peliculele meta¬ 
lice subţiri sunt obiecte interesante pentru experi¬ 
mentări. Pentru proceduri de bază au fost inventate 
pentru aplicarea metalului pe sticlă. Cea mai veche 
tehnică (şi, până de curând, cea mai folosită) 
constă în reducerea chimică a sărurilor metalice, 
cum ar fi nitratul de argint, într-o baie care conţine 
şi sticla. Particule fine din metalul redus se aşează 
pe sticlă şi aderă ca un film. Metalul poate fi, de 
asemenea, electroplacat pe sticlă. Suprafaţa este 
acoperită cu o substanţă conductivă electric, cum 
ar fi grafitul coloidal, şi sticla este apoi imersată în 
soluţie de placare. 

Multe componente optice sunt acoperite prin 
tehnice de evaporare. Metalul ce urmează să fie 
depus pe sticlă este evaporat prin căldură într-o 
cameră vidată. Vaporii condensează ca o peliculă 
pe suprafaţa sticlei. Toate metalele şi majoritatea 
aliajelor pot fi depuse prin evaporare. Aparatura 
este constisitoare şi complexă, mai ales dacă 
peliculele dorite'sunt de cea mai înaltă calitate. 
Trebuie asigurate metode de încălzire a metalului 

TEHNIUM nr. 7/1996 


până la o temperatură la care vaporizează în gaz la 
o presiune de nu mai mult de 10 torri. 

O metodă simplă, cunoscută ca „sputtering” 
(împroşcare) este pusă la punct pentru experi¬ 
mentările de laborator. Tehnica este bazată pe 
transferul metalului printr-o descărcare electrică în 
gaz la o presiune mai mică de 1 torr. Sticla ce 
urmează a fi acoperită este plasată între cei doi 
electrozi într-o atmosferă de gaz la presiune 
scăzută. Gazul poate fi aerul. Catodul este realizat 
din metalul ce urmează a fi depus pe sticlă. La 
electrozi se conectează o tensiune suficient de 
înaltă încât să electrizeze sau să ionizeze gazul. 
Impactul atomilor ionizaţi şi moleculelor de gaz cu 
catodul dislocă particule de metal, care se depun 
pe sticlă ca peliculă aderentă. 

în stadiul actual de dezvoltare, tehnica de 
împroşcare este limitată din două motive. Primul 
este că anumite metale se transferă mai rapid 
decât altele. Zincul, aurul, argintul, plumbul, staniul 
şi cuprul se depun cu o viteză relativ ridicată com¬ 
parativ cu nichelul, fierul, aluminiul şi magneziul. 
Argintul, de exemplu, se depune de 20 ori mai 
repede decăt aluminiul. Al doilea este că mole¬ 
culele de gaz sunt incluse în metal şi îi cresc poro- 
zitatea, efect care variază cu natura atmosferei. 
Aceste limitări, împreună cu succesul comercial al 
tehnicii de vaporizare, explică de ce depunerea în 
vid a devenit, în general, necomercială şi 
furnizează un câmp ideal de experimentare pentru 
amatori. Aparatura nu numai că este uşor de folosit, 
dar poate, de asemenea, să depună metalul în 
pelicule de orice grosimi. Pelicula poate fi groasă în 
cazul oglinzilor pentru telescop, subţire şi semi- 
transparentă pentru dispozitive ca prisme splitter şi 
oglinzi duble. 

Camera de vacuum constă dintr-un borcan în 
formă de căldură într-o cameră vidată. Vaporii con¬ 
densează ca o peliculă pe suprafaţa sticlei. Toate 
metalele şi majoritatea aliajelor pot fi depuse prin 
evaporare. Aparatura este costisitoare şi complexă, 
mai ales dacă peliculele dorite sunt de cea mai 
înaltă calitate. Trebuie asigurate metode de 
încălzire a metalului până la o temperatură la care 


k. 














28 


ATELIER 


vaporizează în gaz la o presiune de nu mai mult de 
10 torri. 

O metodă simplă, cunoscută ca „sputtering” 
(împroşcare) este pusă la punct pentru experi¬ 
mentările de laborator. Tehnica este bazată pe 
transferul metalului printr-o descărcare electrică în 
gaz la o presiune mai mică de 1 torr. Sticla ce 
urmează a fi acoperită este plasată între cei doi 
electrozi într-o atmosferă de gaz la presiune 
scăzută. Gazul poate fi aerul. Catodul este realizat 
din metalul ce urmează a fi depus pe sticlă. La 
electrozi se conectează o tensiune suficient de 
înaltă încât să electrizeze sau să ionizeze gazul. 
Impactul atomilor ionizaţi şi moleculelor de gaz cu 
catodul dislocă particule de metal, care se depun 
pe sticlă ca peliculă aderentă. 

în stadiul actual de dezvoltare, tehnica de 
împroşcare este limitată din două motive. Primul 
este că anumite metale se transferă mai rapid 
decât altele. Zincul, aurul, argintul, plumbul, staniul 
şi cuprul se depun cu o viteză relativ ridicată com¬ 
parativ cu nichelul, fierul, aluminiul şi magneziul. 
Argintul, de exemplu, se depune de 20 ori mai 
repede decât aluminiul. Al doilea este că mole¬ 
culele de gaz sunt incluse în metal şi îi cresc poro- 
zitatea, efect care variază cu natura atmosferei. 
Aceste limitări, împreună cu succesul comercial al 
tehnicii de vaporizare, explică de ce depunerea în 
vid a devenit, în general, necomercialâ şi 
furnizează un câmp ideal de experimentare pentru 
amatori. Aparatura nu numai că este uşor de 
folosit, dar poate, de asemenea, să depună metalul 
în pelicule de orice grosimi. Pelicula poate fi groasă 
în cazul oglinzilor pentru telescop, subţire şi semi- 
transparentă pentru dispozitive ca prisme splitter şi 
oglinzi duble. 

Camera de vacuum constă dintr-un borcan în 
formă de clopot făcut prin tăierea fundului unei sti¬ 
cle de 4-5 I. In cameră au loc piese până la 15 cm 
în diametru. Se taie sticla prin tehnica firului 
fierbinte, care realizează o decupare perfectă. 
Zgâriem cu un diamant un cerc la nivelul de tăiere 
şi pe această zgârietură vom înfăşură un fir de 
nichelină pe care l-am încălzit la roşu. Datorită 
încălzirii neuniforme, sticla va crăpa cu un zgomot 
audibil. 

Suprafaţa tăiată trebuie să fie plană. Planarea 
se face cu un disc de carborund, frecat prin mişcări 
elipitice. Acelaşi rezultat se poate obţine frecând 
sticla pe o foaie de şmirghel de apă nr. 1. După a 
doua şlefuire a suprafeţei cu şmirghel nr. 0, margi¬ 
nea va fi suficient de curată ca să etanşeze pe o 
suprafaţă de cauciuc. Cauciucul se aşează pe o 
suprafaţă plată de oţel sau aluminiu de 10-12 mm 
grosime. Practic, sistemele de depunere pot fi de 
orice mărime, deci se pot întrebuinţa orice fel de sti¬ 
cle, în funcţie de mărimea suprafeţei pe care vrem 
să depunem metalul. 

Placa de bază se curăţă bine înainte de a se 
aşeza inelul de cauciuc. Inelul de cauciuc se unge 
cu vaselină pentru etanşare. Conectarea tubului la 
pompa de vacuum şi a firului de suspendare a 
catodului se face prin dopul de cauciuc. Electrodul 


negativ este un electrod de sudură introdus printr- 
un orificiu în dop. Mărimea şi forma catodului şi a 
obiectului ce se acoperă trebuie să fie 
asemănătoare, iar spaţiul dintre ele uniform. Pentru 
acoperirea unei oglinzi de telescop de 150 mm se 
foloseşte un disc subţire de argint. Piesele de sticlă 
în formă de cupă necesită catod în formă de cupă. 
Fibrele ce vor fi acoperite sunt întinse în lungul axu¬ 
lui unui catod tubular. Peretele interior al unor tuburi 
scurte poate fi acoperit prin atârnarea unui catod- 
sârmă în lungul axei tubului. 

Catozii în formă de disc plat sunt suspendaţi cu 
o sârmă subţire de un cârlig prins la capătul elec¬ 
trodului negativ. Şi metalul şi energia elfectrică pot fi 
conservate prin acoperirea părţii superioare a elec¬ 
trodului plat cu un disc din sticlă-geam. Acoperirea 
de sticlă limitează descărcarea electrică la 
suprafaţa de jos a catodului, care se învecinează 
cu partea de sus a oglinzii. Distanţa dintre catod şi 
oglindă poate fi reglată prin deplasarea electrodului 
de sudură în sus sau în jos prin dopul de cauciuc. 

Pompa de vacuum constă din două compre- 
soare din frigidere vechi modificate. Compresoarele 
lucrează în contratimp. Detaliile de modificări sunt 
după tipul compresorului, care variază în funcţie de 
producător. în general, totuşi, toate compresoarele 
conţin o valvă de control, care trebuie scoasă, şi un 
tub de cupru care leagă incinta de valva de control. 
Tubul de cupru trebuie tăiat şi capetele ştrangulate. 

Un filtru(sită) de sârmă este, de asemenea, 
montat undeva în interiorul tubului. Dacă filtrul este 
scăldat în ulei, compresoarele, care operează în 
tanden, nu vor reduce presiunea în clopotul de 
sticlă sub 10 torii. Uleiul poate fi scos din filtre sau 
filtrele pot fi scoase. în ultimul caz, trebuie avut grijă 
ca murdăria sau alte materiale străine să nu intre 
înăuntru. 

Aparatul de depunere poate fi alimentat la 
curent alternativ sau la curent continuu la un 
potenţial variind de la 1000 V la 15000 V. Peliculele 
depuse prin curent continuu par să fie mai dense şi 
să aibă o reflectivitate mai ridicată decât acelea 
depuse prin curent alternativ. Densitatea şi 
reflectivitatea peliculei, precum şi viteza de 
depunere par să fie influenţate de amplitudinea 
curentului, care poate varia de la 10 până la mai 
multe sute de miliamperi, depinzând de aria cato¬ 
dului. Se pot depune mai multe pelicule cu un 
curent de 25 până la 60 mA pentru comparaţie. Nici 
una din peliculele împroşcate nu au densitate sau 
strălucirea celor depuse prin tehnica de vaporizare, 
dar ele se comportă adecvat. 

Sursa de putere a fost improvizată din trei trans¬ 
formatoare. înfăşurările primarelor transforma¬ 
toarele au fost proiectate să lucreze la 220 V şi 50 
Hz, fiind conectate în paralel. înfăşurările secun¬ 
darelor dezvoltă un potenţial de 8000 V şi au fost 
conectate în serie, obţinând astfel 2400 V. Ieşirea 
este transformată în curent continuu prin introdu¬ 
cerea unui tub redresor tip 866 A în serie cu unul 
din conductoarele de ieşire. Se poate folosi o diodă 
TV J 8. ^ 

în esenţă, aparatul funcţionează ca un tub de^ 

TEHNIUM nr. 7/1996 











ATELIER 29 


descărcare în gaz de tip Crookes. Când presiunea 
aerului din interiorul clopotului de sticlă este redusă 
şi o tensiune de 1000 V sau mai mult este conec¬ 
tată Ia catod şi la discul de bază, care funcţionează 
ca anod, apar în cele din urmă între catod şi anod 
linii de descărcare. Pe măsură ce presiunea con¬ 
tinuă să se reducă, curenţii vor fi înlocuiţi de scântei 
aJbastre care acoperă catodul. 

La o presiune şi mai scăzută, o regiune 
întunecată va apărea între catod şi anod. Aceste 
fenomen este cunoscut cu spaţiul întunecat 
Crookes. Simultan, o peliculă_strălucitoare va 
acoperi parţial sau total catodul. întinderea acestei 
petre strălucitoare variază cu curentul. Spaţiul 
întunecat Crokkes apare la circa 0,1 toor, se 
extinde pe măsură ce presiunea este redusă şi 
devine relativ groasă la o presiune de 0,01 toor. 

Materialul se va depune pe sticlă mai eficient 
când poziţia catodului este reglată în punctul în 
care spaţiul întunecat Crookes aproape atinge sti¬ 
cla. La un voltaj comparativ scăzut, strălucirea 
poate să nu apară. în acest caz descărcarea poate 
fi pornită prin atingerea clopotului cu electrodul de 
înaltă tensiune al unei bobine de inducţie de tipul 
celor folosite în sistemul de aprindere al automo¬ 
bilelor. 

Curentul în clopot variază invers proporţional cu 
rezistenţa, deci o rezistenţă variabilă poate fi 
folosită pentru reglarea curentului, şi, ca o con¬ 
secinţă, pentru reglarea valorii la care metalul este 
depus. Rezistenţa diodei variază cu temperatura 
catodului ei şi poate fi controlată prin reglarea 
curentului aplicat. 

Sticla trebuie să fie bine curăţată înainte de 
acoperire. Curăţirea nu trebuie să fie aşa de per¬ 
fectă cum este cerută pentru acoperirea chimică 
sau pentru pelicule aplicate prin tehnica de vapo- 
rizare. Se spală sticla cu detergent menajer, se 


clăteşte cu apă şi se pune deoparte pentru uscare. 
Petele lăsate de picăturile de apă uscate sunt 
şterse cu un tampom de bumbac. Pelicula subţire 
de grăsime vegetală, care este depozitată pe sticlă 
de către bumbac, se evaporă 1 n timpul bombarda¬ 
mentului ionic ulterior. 

Aparatul este simplu de manipulat. Sticla 
curăţată este aşezată pe placa de bază, împreună 
cu inelul de cauciuc gresat. Găurile din dop sunt, 
de asemenea, gresate, aşa cum sunt şi suprafeţele 
de închidere ale dopului. Toate conexiunile de va- 
cuumare sunt şi ele unse. 

Clopotul de sticlă căruia i s-a montat catodul 
este răsturnat şi marginea bazei este presată ferm 
pe inelul de cauciuc pentru a asigura etanşeitatea. 
Catodul este apoi reglat pentru încercare la o 
înălţime de circa 20 mm deasupra sticlei. Se 
porneşte pompa. După circa 2 minute se aplică 
înalta tensiune. Presiunea în interiorul clopotului nu 
trebuie măsurată, cea optimă poate fi apreciată 
după gradul de strălucire a gazului. La presiune 
atmosferică nu apare nici o descărcare. 

Când pompele au lucrat circa un minut, în 
funcţie de viteza lor, strălucirea albastră caracteris¬ 
tică se va forma în apropierea catodului şi ulterior 
se depărtează, formând spaţiul întunecat Crookes. 
Când spaţiul întunecat atinge sticla, se aplică o 
clemă pe tubul de vacuum. Poziţia spaţiului 
întunecat rămâne fixată. Dacă pompele nu pot 
reduce suficient presiunea, spaţiul întunecat poate 
să nu vină în contact cu sticla. în acest caz, se 
opreşte înalta tensiune şi se apropie catodul de 
sticlă cât este necesar. 

Când sistemul lucrează corect, o peliculă densă 
de argint va fi depusă în 5-25 minute. Creşterea 
poate fi urmărită cu ochiul. Când depunerea a atins 
grosimea dorită, se întrerupe alimentarea şi este 
admis aerul prin scoaterea conexiunii tubului ori, de 
preferat, prin deschiderea unei valve 
instalate într-o conexiune T care este 
inclusă în tub. Clopotul poate fi acum 
ridicat de pe bază şi deci acoperirea 
poate fi examinată. O parte din 
acoperiri pot apărea puţin mate, 
indicând că vreo variabilă nu este sub 
control. Asemenea pelicule pot fi, de 
obicei, salvate prin lustruirea cu un 
tampon de bumbac. 

La construcţia şi exploatarea 
echipamentului, experimentatorul tre¬ 
buie să ia în considerare două peri¬ 
cole potenţiale: tensiunea înaltă este 
mortală şi există riscul de implozie al 
recipientului de sticlă. Conductoarele 
de la sursă până la camera de 
vacuum trebuie să fie bine izolate. 
Conductoarele de tipul celor folosite la 
sistemul de aprindere al automobilelor 
sunt satisfăcătoare. Nu atingeţi con¬ 
ductoarele când sistemul este alimen¬ 
tat. închideţi camera de vacuum într-o 
cuşcă din sârmă şi purtaţi ochelari de 
protecţie. 


electrod de sudură 


.tub de legătură cu 
pompele de vid 



+ 2400 Vcc 


oglindă 


conductor 
de supendare 

catod de argint 
spaţiu întunecat 
Crokes 

strălucire catodică 
albastră 


disc de bază 
din oţel 


TEHNIUMnr. 7/1996 










30 


QTC 


RADIOAMATORISM 

CU TVA 


E tichetat în fel şi chip de ignoranţi şi răuvoitori, 
radioamatorismul a fost pe rând ba un pericol 
pentru siguranţa naţională, ba un apanaj al 
spionilor, ba un sport şi încă unul tehnico-aplicativ, 
ba o joacă a unor pierde-vară. 

Adevărata sa valoare a fost scoasă în evidenţă 
stimulată şi folosită de naţiuni bine organizate prin 
crearea unor organizaţii locale de prestigiu şi apoi 
impus pe plan mondial. 

Uniunea Internaţională de Telecomunicaţii prin 
hotărârile cu valoare legislativă a recomandat tuturor 
ţărilor să recunoască importanţa radioamatorismului 
şi să respecte cu stricteţe patrimoniul său mondial - 
Benzile de frecvenţă. 

Aceasta a revenit ca o recunoaştere a contribuţiei 
radioamatorilor în domeniul cercetării fundamentale a 
fizicii, fiindcă pionierii experimentelor în domeniul 
electronicii a fost tot ei radioamatorii. 

Informaţii de o deosebită importanţă privind 
propagarea undelor electromagnetice provin de la 
cei care zi şi noapte au urmărit cum se desfăşoară 
recepţia şi emisia pe anumite frecvenţe. 

Ar fi fost de neconceput o reţea de telecomunicaţii 
mondială fără aportul susţinut al radioamatorilor. 

Să ne amintim şi de unele evenimente, de multe 
ori de un extrem tragism, de la care singurele infor¬ 
maţii le primean de la radioamatori. 

Edificator în acest sens ste filmul francez „Dacă 
toţi tinerii din lume”. 

Indiferent pe ce paralelă sau meridian un 
radioamator şi-a adus aportul la o acţiune de bine¬ 
facere nici într-un caz nu au fost ridicate pretenţii 
materiale pentru recompensare. 

Este adevărat că ITU prin normele elaborate în 
1956 la Conferinţa de la Geneva defineşte radioama¬ 
torismul ca „o activitate de studii şi experimentări în 
domeniul radioelectricităţii care nu urmăreşte un ben¬ 
eficiu material”, adică o activitate nonprofit cum ar 
suna în limbajul actual. 

în România fundaţiile prin activitatea lor sunt con¬ 
siderate asociaţii nonprofit şi beneficiază de o serie 
de facilităţi începând cu reducerea de impozite, prior¬ 
itate în obţinerea spaţiilor de activitate, sponsorizării 
şi ajutoare de tot felul de persoane şi atenţie aceste 
fundaţii operează în primul rând cu valori materiale. 

Dar radioamatorismul cum este el tratat? Restricţii 
peste restricţii, constrângeri peste constrângeri, biruri 
peste biruri. 

Ca să devii radioamator în România după ce ai 
plătit taxe şi cotizaţii eşti supus unui examen în faţa 
unei comisii ai căror membri aparţin Ministerului 
Comunicaţiilor. De ce? Când devii canotor, de exem¬ 
plu, nu am auzit că eşti supus unui examen din 
partea Ministerului Apelor şi nici când devii maraton- 
ist nu plăteşti taxă de examen şi nu dai examen la 


Direcţia Drumurilor. Cum devii radioamator ţi se 
eliberează o autorizaţie şi plăteşti o substanţială taxă 
de folosire. Recunosc că în discuţiile cu un tenisman 
m-am interesat dacă plăteşte o taxă de folosire a 
rachetei. Nu plăteşte. Nici şahiştii nu au autorizaţie şi 
nu plătesc la un minister o taxă. Singurii radioama¬ 
torii au această particularitate - plătesc taxă pe o 
activitate nonprofit. 

Şi ca situaţia să fie şi mai cu moţ se adaugă şi 
TVA 

Da! în România activitatea de radioamatorism se 
face cu TVA. 

Investigând pe la diverse foruri şi federaţii din 
cadrul MTS am aflat de ce apare acest TVA - Simplu: 
în timp ce un atlet în activitatea sa tot rupe pantofi pe 
care îl aruncă, radioamatorul din contră, mai constru¬ 
ieşte o antenă, un redresor, un etaj în plus la 
emiţător deci îşi adaugă o valoare; şi orice QSL este 
tot o valoare, aici spre taxa pe valoarea adăugată. 
Nu poţi să aplici această taxă la un trăgător de tir - 
evident acesta pierde gloanţe şi deocamdată nu 
există TVP - adică taxă pe valoare pierdută (poate pe 
curând). 

Este greu de înţeles cum se stabileşte cuantumul 
acestor taxe, cine le studiază, cine le aprobă şi în 
esenţă de ce se plătesc? 

Când Sighişoara era sub apă informaţii de la faţa 
locului erau transmise de un radioamator. 

MTTc la timpul respectiv nu a plătit nimic pentru 
aceste servicii. 

Radioamatorismul este o activitate deosebit de 
complexă care poate fi practicată numai de oamenii 
cu o ridicată pregătire ştiinţifică care în esenţă 
vehiculează informaţii. 

Schimbul de informaţii înseamnă progres, şi unul 
din stâlpii progresului societăţii este radioamatoris¬ 
mul. 

Se cuvine deci o reconsiderare pe toate planurile 
a poziţiei pe care o ocupă radioamatorismul în raport 
cu instituţiile guvernamentale şi societate nu din 
dorinţa de schimbare ci din nevoie de schimbare 
care o impune poziţia României faţă de comunitatea 
mondială. 

73 ! 

Ing. Ilie MIHĂESCU 
Y03C0 

TEHNIUM nr. 7/1996 







POŞTA 


31 


Redactor şef: 

Ing. I. MIHĂIESCU 


Redacţia: 

V. MOCANU 
G. OPRESCU 
C. ROMÂN 
G. PINTILIE 
T. DUMITRESCU 

Adresa redacţiei 

Piaţa Presei Libere, nr. 1 
Bucureşti 79 784, sector 1 
Telefon: 222.33.74; Centrala: 
223.15.10/1628/1182, Fax: 
312.82.72 


Editor: 

PRESA NAŢIONALĂ SA 

Administraţia: 

PRESA NAŢIONALĂ SA 

Director: 

Ing. S. PELTEACU 

Director economic: 

Ec. I. CIUCESCU 

Tehnoredactare computerizată: 

I. GEAMBAŞU 


Abonamentele se fac 
prin oficiile poştale, 
catalog 4120 RODIPET. 

Difuzorii de presă se pot adresa 
direct redacţiei sau 
serviciului Difuzare, 
telefon: 223.15.10/2495 


Corespondenţi în 
străinătate: 

C. POPESCU - S.U.A. 

I. CADELCU - Israel 


G. ROTMAN - Germania 
N.TURUTĂ şi V. RUSU 
- R. Moldova 
G. BONiHADY - Ungaria 


Colaborări cu redacţiile 
din străinătate: 

„AMATERSKE RADIO”- Cehia 
„ELECTOR” şi „FUNK AMATEUR' 
- Germania „HORIZONTY 
TECHNIKE” - Polonia „LE HAUT 
PARLEUR” - Franţa 
„MODELIST CONSTRUCTOR” 
şi „RADIO” - Rusia 
„RADIO TELEVIZIA 
ELECKTRONICA” - Bulgaria 
„ RADIOTECHNIKA" - Ungaria 
„RADIO RIVISTA” - Italia 
„TEHNIKE NOVINE - Iugoslavia 


DIALOG CU CITITORII 


SASU PIROSKA _ CLUJ- 
NAPOCA Regretăm 
difuzarea defectoasă a 
revistei. Vă sfătuim să vă 
abonaţi prin poştă la 
TEHNIUM. 

DUMITRECU IOAN - 
HARGHITA Am luat act de 
cererea Dvs şi în curând 
vom publica materialul 
cerut. Vă mulţumim pentru 
aprecieri. 

GORLIŢCHI ŞTEFAN - 
SUCEAVA Pentru a evita 
supărările şi pagubele 
inutile, vă sfătuim să cons¬ 
truiţi un etaj final, cu cir¬ 
cuitul integrat TBA 2030, 
aşa cum s-a publicat în 
dese rânduri în revista 
TEHNIUM, modificând şi 
redresorul în felul cores¬ 
punzător. Montajul făcut de 
o firmă de foarte mare 
reclamă comercială, are 
făcut să funcţioneze în 
regim neeconomic de clasă 
A, apariţia circuitelor inte¬ 
grate PENTAWATT tip TBA 
2030 depăşind calitativ şi 
ca fiabilitate fosta realizare. 
Mai mult ca sigur, în caseta 
existentă, merită să se facă 
înlocuirea - adică moderni¬ 
zarea, care e deosebit de 
ieftină şi raţională. 

CHIŢOI GEORGE - 
BRĂILA Cartier Viziru I 
aleea Ştiinţei nr. 1 bloc 42 
scara II etaj 4, ap. 37 Brăila 
6100 OP10 - Posedă 
colecţie totală TEHNIUM 
din 1970 şi dubluri, doreşte 
să o vândă, aşteaptă core¬ 
spondenţă. 


HAN TOMA - BAIA MARE. 

Regretăm; dar nu 
reprezentăm firme la care 
vă referiţi. Nu facem comerţ 
cu aparatură. 

TĂNĂSESCU DANIEL - 
BUCUREŞTI. Nu posedăm 
schema solicitată; dar 
puteţi obţine recepţie gamei 
de ultrascurte estică, 
plasând condensatoare 
ceramice de 10... 33 pF în 
paralel cu secţiunile de 
oscilator şi modulator ale 
tunerului de UUS West. 
Valori prin tatonare. 

CSAJKOS ZSOLT - 
TIMIŞOARA. Nu posedăm 
data a circuitului integrat 
care vă referiţi, probabil un 
produs experimental, neo¬ 
mologat. 

PAVEL MIRCEA - BIHOR 

Nu posedăm detalii de 
bobinaj a unor aparate de 
producţie industrială 
străină. Puteţi să vă orien¬ 
taţi după datele bobinelor 
din montaje publicate în 
TEHNIUM, ţinând seama şi 
de necesitatea operaţiilor 
de acordare. 

ROŞU DANIEL 
BUCUREŞTI Vom studia 
problema. 

MUNTEANU FLORIN - 
SUCEAVA Probabil e vorba 
de un produs special, pro¬ 
dus în serie foarte mică, 
neomologat. Dacă cunoaş¬ 
teţi adresa firmei produc㬠
toare, puteţi să vă adresaţi 
direct prin poştă folosind o 
limbă de circulaţie inter¬ 
naţională. 


TEHNIUM nr. 7/1996 















Tipărit la P-ţa Presei Libere nr. 1, Sector 1, Bucureşti 
ROMPRINT Tel.:00-40-l-222.78.91; Fax: 00-40-1-222.78.88 


Amplificator AF ESSEN CR