Stephen King & Peter Straub — 03 Talismanul

STEPHEN KING & PETER STRAUB 


Talismanul 


vol.3 


CAPITOLUL XĂXIV — Anders 
i 


Jack se trezi, deodată, că, deşi continua să fugă, fugea prin aer, 
ca un personaj de desen animat care are un scurt răgaz până să 
facă primul pas, înainte de-a se prăvăli două mu de metri drept în 
jos. Dar nu erau două mii de metri. Îşi dădu seama că-i dispăruse 
pământul de sub picioare, după care căzu cam un metru, un rnetru 
zi jurnătate, continuând să alerge. Se clătină şi, poate, ar îi reuşit să 
rămână în picioare, dar, în clipa următoare, Richard veni grărnadă 
peste el zi se rostogolhră arnăndoi de-a berbeleacul, 

— Păzea, Jack! pa Richard — aparent, fără a fi interesat să facă el 
însugi acest lucru, căci ținea cchu strâns închuigi. Făzea, jupul! 
Atenhe la domnul Dufrey! Aten.he... 

— Richard, inceteaza! 

Zhieretele acelea sutocate îl speriau rnai mult decât orice altoeva, 
Richard părea nebun, de-a dreptul nebun, 

— Încetează, nu se-ntâmplă nimic! Au dispărut 

— Atenhe la BEthendge! Atenhe ja merru! Păzea, Jack! 

— Richard, au dispărut! Lită-te-n jurul tău, pentru numele lui 

Jason! 


SIEPHEN KING & PEIER 
SIRAUB 


Talismanul 


vol.3 


CAPITOLUL XXĂIV - Anders 
1 


Jack se trezi, deodată, că, deşi continua să fugă, fugea 
prin aer, ca un personaj de desen animat care are un scurt 
răgaz până să facă primul pas, înainte de-a se prăvăli două 
mii de metri drept în jos. Dar nu erau două mii de metri. Îşi 
dădu seama că-i dispăruse pământul de sub picioare, după 
care căzu cam un metru, un metru şi jumătate, continuând 
să alerge. Se clătină şi, poate, ar fi reuşit să rămână în 
picioare, dar, în clipa următoare, Richard veni grămadă 
peste el şi se rostogoliră amândoi de-a berbeleacul. 

— Păzea, Jack! ţipa Richard - aparent, fără a fi interesat 
să facă el însuşi acest lucru, căci ţinea ochii strâns închişi. 
Păzea, lupul! Atenţie la domnul Dufrey! Atenţie... 

— Richard, încetează! 

Zbieretele acelea sufocate îl speriau mai mult decât orice 
altceva; Richard părea nebun, de-a dreptul nebun. 


— Încetează, nu se-ntâmplă nimic! Au dispărut! 

— Atenţie la Etheridge! Atenţie la viermi! Păzea, Jack! 

— Richard, au dispărut! Uită-te-n jurul tău, pentru 
numele lui 

Jason! 

Jack nu avusese prilejul s-o facă nici chiar el, dar ştia că 
reuşiseră - aerul era nemişcat şi proaspăt, noaptea complet 
tăcută, în afara unei brize uşoare, binecuvântat de caldă. 

— Păzea, Jack! Păzea, Jack! Păzea, păzea... 

Ca un ecou hidos în ţeastă, auzea o amintire a băieților- 
câini de lângă Nelson House, scandând în cor: „Zej-dede, 
Zej-dede, zej-dede! Văooog, vâo0og, vă0ooog!" 

— Atenţie, Jack! se văita Richard. Căzuse cu faţa la 
pământ, părând un musulman hiperzelos, hotărât să intre 
în graţia lui Allah. PĂZEA!/ LUPII!  MONITORII! 
DIRECTORUL! ATEN... 

Cuprins de panică la gândul că Richard chiar se sonaşe, 
Jack îşi smuci prietenul în sus, de guler, şi-l pălmui. 

Cuvintele lui Richard fură retezate brusc. Îl privi pe Jack 
cu gura căscată, iar acesta văzu amprenta propriei sale 
mâini conturându-se pe obrazul palid al celuilalt, ca un vag 
tatuaj roşu. Ruşinii îi luă locul o curiozitate nerăbdătoare 
de-a se lămuri unde se aflau. De undeva răzbătea lumină; 
altfel n-ar fi avut cum să vadă urma de palmă. 

Un răspuns parţial la întrebare îl primi chiar dinlăuntrul 
său - era categoric şi de netăgăduit... cel puţin, până la 
proba contrară. 

Avanposturile, Jack-O. Acum te afli în Avanposturi. 

Dar, înainte de-a apuca să petreacă mai mult timp 
cugetând la acest fapt, trebuia să-l readucă pe Richard în 
fire. 

— 'Ţi-e bine, Richie? 

Prietenul său îl.privea cu o mirare amorţită, lezată. 

— M-ai lovit, Jack. 

— 'Ţi-am tras o palmă. Aşa se procedează cu istericii. 


— Nu eram isteric! N-am fost isteric în v... Richard se 
întrerupse şi sări în picioare, privind înnebunit în jur. Lupul! 
Trebuie să fim atenţi la lup, Jack! Dacă reuşim să sărim 
gardul, n-o să ne mai poată prinde! 

Ar fi luat-o pe loc la fugă prin întuneric, spre un gard- 
fantomă, aflat acum în altă lume, dacă nu-l apuca Jack de 
umeri, ţinându-l pe loc. 

— Lupul nu mai e, Richard. 

— HI? 

— Am scăpat. 

— Ce tot vorbeşti... 

— “Teritoriile, Richard! Suntem în Teritorii! Am făcut 
saltul! 

Și aproape că mi-ai smuls naibii braţul din umălr; 
necredinciosule, spuse Jack în sinea lui, frecându-şi umărul 
îndurerat. Data viitoare când o să mai încerc să trag pe 
cineva după mine, 0 să-mi găsesc un puştiuleţ adevărat, 
unul care încă mai crede în Moş Crăciun şi-n lepuraşul de 
Paşti. 

— E ridicol, replică Richard, cu voce slabă. Nu există 
Teritorii, Jack. 

— Dacă nu există, răspunse, cu amărăciune, Jack, atunci 
cum se face că lupul cel mare şi alb nu te muşcă de cur? 
Sau afurisitul tău de director? 

Richard îl privi, deschise gura să spună ceva, apoi o 
închise la loc. Se uită în jur, de astă-dată cu ceva mai multă 
atenţie (cel puţin, aşa spera Jack). Jack făcu la fel, 
bucurându-se de căldura şi limpezimea aerului. Morgan şi 
hoarda sa de sonaţi din groapa-cu-şerpi puteau da buzna în 
orice clipă, dar pe moment îi era imposibil să nu se desfete 
în bucuria pur animalică de-a se fi aflat din nou acolo. 

Se găseau pe o câmpie. Iarba înaltă, gălbuie, cu spice 
ţepoase - nu era grâu, dar ceva asemănător grâului; o 
cereală comestibilă, oricum -, se întindea în noapte, în toate 
direcţiile. Adierea caldă o unduia în valuri misterioase, dar 
plăcute. În dreapta se vedea o clădire de lemn, construită 


pe un mic mamelon, cu un felinar montat pe un stâlp în faţa 
ei. În globul de sticlă al lămpii ardea o flacără galbenă, 
aproape prea vie ca s-o poţi privi. Clădirea, văzu Jack, avea 
formă octogonală. Cei doi băieţi ajunseseră în Teritorii la 
limita cercului de lumină aruncată de felinar - iar în partea 
opusă a cercului se afla altceva, ceva metalic, reflectând 
lumina lămpii în luciri frânte. Jack miji ochii spre oglindirea 
slabă, argintie... şi înţelese. Senzaţia care-l încercă nu era 
atât uimire, cât un simţământ de speranţă împlinită. Părea 
că două enorme piese de puzzle, una din Leritoriile 
americane, iar cealaltă de-aici, tocmai se îmbinaseră 
perfect. 

Erau şine de cale ferată. Şi, cu toate că, în întuneric, îi 
era imposibil să discearnă direcţia, Jack bănui că ştia 
încotro se îndreptau şinele. 

Spre Vest. 


2 


— Hai, spuse Jack. 

— Nu vreau să urc acolo, răspunse Richard. 

— De ce? 

— Se petrec prea multe bazaconii. Richard îşi umezi 
buzele. În clădirea aia poate fi orice. Câini. Oameni nebuni. 
Îşi umezi din nou buzele. Viermi. 

— i-am mai spus, acum suntem în 'leritorii. Toată 
nebunia a fost suflată de vânt - aici e curat. Pe toţi dracii, 
nu simţi mirosul? 

— Nu există chestii de-astea, Teritorii, stărui Richard, cu 
voce subţire. 

— Uită-te-n jur. 

— Nu. 

Glasul îi era mai piţigăiat ca oricând, glasul unui copil 
încăpățânat până la disperare. 

Jack smulse o mână de spice ţepoase. 

— Uită-te-aici! 

Richard întoarse capul. 


Prietenul său trebui să-şi stăpânească imboldul de a-l 
zgâlţâi. 

În loc să facă asta, aruncă firele, numără în gând până la 
zece şi porni pe panta colinei. Cobori privirea, văzând că 
acum purta un fel de chaparajosi1+ de piele. Richard era 
îmbrăcat cam la fel şi avea la gât o basma roşie ce părea 
scoasă dintr-un tablou de Frederic Remingtoni!2:. Jack îşi 
pipăi gâtul, pentru a găsi o legătură asemănătoare. Îşi 
plimbă mâinile pe trup şi descoperi că haina minunat de 
călduroasă de la Myles P Kiger era acum ceva ca un 
serapei!3* mexican. Pariez că arăt ca o reclamă la Taco Bell, 
îşi spuse, şi rânji. 

Când văzu că prietenul său pornea să urce panta, 
lăsându-l singur la poalele colinei, pe chipul lui Richard se 
ivi o expresie de panică. 

— Unde te duci? 

Jack se uită la Richard şi reveni. Îi puse mâinile pe umeri, 
privindu-l drept în ochi, cu seriozitate. 

— Nu putem rămâne aici, spuse. Unii dintre ei ne-au 
văzut, probabil, dispărând. E posibil să nu poată veni după 
noi imediat, sau poate că da. Habar n-am. Tot ce ştiu despre 
legile care guvernează chestiile-astea, e egal cu cât ştie un 
copil de cinci ani despre magnetism - iar un copil de cinci 
ştie doar că magneţii atrag şi, câteodată, resping. 
Deocamdată însă, nici n-am nevoie de mai mult. Trebuie să 
plecăm de-aici. Şi cu asta am terminat. 

— Totul se petrece în vis, ştiu că visez. 

Jack arătă cu capul spre clădirea şubredă de lemn. 

— Poţi să vii sau să stai aici. 

— Dacă vrei să rămâi, mă-ntore după tine după ce 
controlez ce-i înăuntru. 

— Nimic din toate astea nu se-ntâmplă cu adevărat, 
insistă Richard. Ochii săi goi, fără ochelari, erau mari, plaţi 
şi parcă prăfuiţi. Ridică un moment privirea spre cerul 
negru al eritoriilor, cu constelaţiile sale stranii şi 
nefamiliare, se cutremură şi se uită într-altă parte. Am 


febră. A bântuit gripa prin zonă. Asta-i delir. Eşti o vedetă 
cu participare extraordinară în delirul meu, Jack. 

— Bine, atunci, cu proxima ocazie, o să trimit pe cineva 
cu legitimaţia mea AFTRA:*+* la Liga Actorilor Delirului, 
replică Jack. Până una alta, de ce nu rămâi aici, Richard? 
Dacă nimic din toate astea nu se-ntâmplă cu adevărat, 
atunci n-ai de ce să te temi. 

Porni din nou, gândindu-se că nu mai era nevoie decât de 
câteva asemenea conversații gen Alise-la-ceaiul-Pălărierului 
ca să se convingă că şi el era nebun. 

Ajunsese la jumătatea pantei, când Richard îl prinse din 
urmă. 

— M-aş fi întors după tine, spuse Jack. 

— Ştiu. M-am gândit doar că aş putea foarte bine să vin şi 
eu. Atât timp cât totu-i doar un vis, oricum. 

— Bine, dar să-ţi ţii gura dacă-i cineva acolo. Cred că este 
- mi s-a părut că văd pe cineva uitându-se la mine de la 
fereastra aia. 

— Şi ce-ai să faci? întrebă Richard. 

Jack zâmbi. 

— O să cânt după ureche, Richie-băiete. Asta fac tot 
timpul, de când am plecat din New Hampshire. Cânt după 
ureche. 


3 


Ajunseră la verandă. Richard îl strânse pe Jack de umăr 
cu forţa panicii. Prietenul său se întoarse spre el, obosit. 
Strânsoarea-Kansas City patentată a lui Richard era încă un 
lucru care se învechea cu mare grabă. 

— Ce? întrebă el. 

— Nu-i nimica, e-un vis, răspunse Richard, şi o pot 
dovedi. 

— Cum? 

— Nu mai vorbim în limba engleză, Jack! Vorbim într-o 
limbă, şi o vorbim perfect, dar nu-i engleza! 

— Hmm, făcu Jack. Bizar, nu-i aşa? 


Porni din nou pe trepte, lăsându-l pe Richard în urma sa, 
cu gura căscată. 


4 


După câteva clipe, Richard îşi reveni şi urcă grăbit după 
Jack. Scândurile erau deformate, şubrede şi crăpate. Prin 
spaţiile libere, creşteau fire din ciudatele cereale cu spic 
bogat. Afară, în bezna adâncă, băieţii puteau auzi zumzetul 
insectelor - nu era ţârâitul strident al greierilor, ci un sunet 
mult mai dulce, aşa cum toate erau mult mai dulci prin 
aceste locuri, gândi Jack. 

Acum, felinarul se afla în spatele lor; umbrele li se 
prelingeau peste verandă, abătându-se apoi în unghi drept 
pentru a se urca pe uşă. Deasupra uşii se afla o inscripţie 
veche, decolorată. Un moment, lui Jack i se păru scrisă într- 
un bizar alfabet chirilic, la fel de indescifrabil ca şi cel 
rusesc. Apoi, literele se desluşiră, iar cuvântul nu îl 
surprinse: DEPOU. 

Jack ridică mâna să ciocănească, după care clătină puţin 
din cap. Nu. N-avea să bată la uşă. Aceasta nu era o 
locuinţă particulară; scria DEPOU, cuvânt pe care-l asocia 
cu clădirile publice - săli de aşteptare pentru autobuzele 
Greyhound şi trenurile Amtrak, zone de îmbarcare pentru 
Prietenoasele Ceruri. 

Deschise uşa. Lumina agreabilă a unei lămpi şi o voce 
hotărât duşmănoasă răzbătură împreună pe uşă. 

— Cară-te de-aici, drace! scârţâi glasul acela spart. Cară- 
te, dimineaţă plec! Mă jurui! Trenu-i în hangar! Cară-te! M- 
am juruit c-o să mă duc, şi-o să mă duc, aşa c-acuma Cară- 
TE... cară-te şi mai lasă-mă şi-n pace! 

Jack se încruntă. Richard se holbă. Odaia era curată, dar 
foarte îmbătrânită. Scândurile se umflaseră atât de mult, 
încât pereţii păreau aproape văluriţi. Un tablou cu un 
poştalion ce părea mare aproape cât o balenieră spânzura 
pe un perete. O tejghea veche, cu placa la fel de vălurită ca 
pereţii, străbătea încăperea pe la mijloc, despărţind-o în 


două. Înapoia ci, pe peretele din fund, se afla o placă de 
ardezie pe care figurau două cuvinte: SOSIRI, deasupra 
unei coloane, şi PLECĂRI, deasupra alteia. Privind vechiul 
tabel, Jack presupuse că trecuse ceva timp de când acolo nu 
mai fusese înscrisă nici o informaţie; avea impresia că, dacă 
ar încerca să scrie ceva pe tablă, fie şi cu o creta moale, 
ardezia ar crăpa, căzând în bucăţi pe podeaua roasă de 
vremuri. 

Într-o parte a tejghelei trona cea mai mare clepsidră pe 
care o văzuse Jack în viaţa lui - uriaşă ca un pocal de 
şampanie şi umplută cu nisip verde. 

— Lasă-mă-n pace! Ce, nu poţi? Îţi promisei că mă duc, 
şi-o să mă duc! Rogu-te, Morgan! Aibi milă! Promisei, şi 
dacă nu mă crezi, uită-te-n hangar! Trenu-i gata, mă jurui 
că-i gata trenu'! 

Şi se mai auzeau şi alte boscorodeli şi bălmăjeli în acelaşi 
spirit. Omul vârstnic şi masiv care le declama se frământa în 
colţul din dreapta al sălii. Jack aprecie înălţimea bătrânului 
la cel puţin un metru nouăzeci - chiar şi în postura 
slugarnică în care se afla, între creştetul capului său şi 
tavanul scund al Depoului mai rămăseseră doar vreo zece 
centimetri. Să tot fi avut cam şaptezeci de ani; putea fi şi un 
octogenar care se ţinea bine. O barbă albă ca zăpada îi 
pornea de sub ochi, căzând ca o cascadă peste piept, în 
valuri de păr fin ca al unui bebeluş. Avea umerii laţi, deşi 
atât de aduşi, încât arătau de parcă i-ar fi frânt cineva, 
silindu-i să poarte poveri grele de-a lungul anilor. Evantaie 
de laba-gâştii se desfăceau de la colţurile ochilor, iar pe 
frunte i se ondulau riduri prelungi. Tenul îi era gălbejit, ca 
de ceară. Purta un kilt alb, înspicat cu fire stacojiu-aprins, şi 
se vedea limpede că era speriat de moarte. Agita un toiag 
butucănos, dar fără nici un pic de autoritate. 

Când bătrânul pomeni numele tatălui lui Richard, Jack îi 
aruncă prietenului său o privire pătrunzătoare, dar acesta 
nu putea sesiza acum asemenea subtilităţi. 


— Nu sunt cine crezi dumneata că sunt, spuse Jack, 
înaintând spre bătrân. 

— Pleacă! chirăi omul. Nu-ţi înghit meşcheriile! Socot că 
diavolu-şi poate trage-o mutră drăgălaşă! Cară-te! O s-o 
fac! îi gata de drum, cum se crapă de ziuă! Zisei c-oi face-o 
şi nu glumesc! la-o din loc! Ce, nu poţi? 

Acum, rucsacul era o raniţă agăţată de braţul lui Jack. 
Ajungând la tejghea, băiatul scotoci în el, dând la o parte 
oglinda şi un număr de beţigaşe-bani articulate. Degetele i 
se strânseră pe obiectul căutat şi îl scoase. Era moneda pe 
care i-o dăduse cu mult timp în urmă Căpitanul Farren, 
moneda cu Regina pe-o parte şi grifonul pe cealaltă. O 
trânti pe tejghea, iar lumina blândă din cameră dezvălui 
profilul fermecător al Laurei DelLoessian - din nou îl 
cuprinse mirarea în faţa asemănării dintre acest profil şi cel 
al mamei lui. Semănau atât de mult la început? Sau văd eu 
doar asemănările, cu cât mă gândesc mai mult la ele ? Ori 
poate le contopesc într-un fel, făcând din ele una singură? 

Bătrânul se chircise şi mai speriat când îl văzuse pe Jack 
apropiindu-se de tejghea; părea hotărât să iasă de-a 
dreptul prin peretele din fund al clădirii. Cuvintele 
începuseră să-i şiroiască într-un torent isteric. În momentul 
în care Jack trânti banul pe tejghea, bătrânul amuţi, ca 
personajul negativ dintr-un western când cere un whisky. 
Se holbă la monedă, cu ochii dilataţi, şi colţurile gurii ce 
luceau de salivă îi tresăriră. Privirea sa uluită se îndreptă 
spre chipul lui Jack, şi abia acum îl văzu, într-adevăr, pentru 
prima oară; 

— Jason, şopti el, cu glas tremurat. 

Arţagul nevolnic dinainte se risipise. Acum tremura, de 
frică, dar şi de uimire. 

— Jason! 

— Nu, spuse Jack. Numele meu e... 

Apoi se întrerupse, dându-şi seama că, în limba aceasta 
stranie, cuvântul care-i venise pe limbă nu era Jack, ci... 


— Jason! ţipă bătrânul şi căzu în genunchi. Jason, venişi! 
Venişi, şi-acu totu-o să hie bine, ie, totu-o să hie bine, o să 
hie bine, şi trebile de tot soiu-o să hie bine! 

— Hei! exclamă Jack. Hei, zău... 

— Jason! Veni Jason şi Regina-o să se facă bine, ie, trebile 
de tot soiu-o să hie bine! 

Mai puţin pregătit să facă faţă acestei adoraţii 
lacrimogene decât fusese pentru a înfrunta brutalitatea 
terorizată a bătrânului depozitar, Jack se întoarse spre 
Richard... dar dintr-acolo nu se putea aştepta la nici un 
ajutor. Richard se lungise pe podea în stânga uşii şi, fie 
adormise, fie se prefăcea straşnic. 

— Of, căca-m-aş! oftă Jack. 

Bătrânul stătea îngenuncheat, bolborosind şi plângând. 
Situaţia trecea rapid din domeniul simplului ridicol pe 
tărâmul comicului de dimensiuni cosmice. Jack găsi o 
despărţitură cu balamale şi trecu dincolo de tejghea. 

— Ah, ridică-te, bun şi credincios servitor! spuse el. Se 
întrebă, deprimat, dacă Isus sau Buddha avuseseră 
vreodată probleme de acest fel. În picioare, băiete! 

— Jason! Jason! suspina bătrânul. 

Părul său alb acoperi picioarele încălţate cu sandale ale 
lui Jack când se aplecă deasupra lor, începând să le sărute - 
şi nici măcar nu erau nişte mici pupături, ci ţocăieli 
detunătoare din familia hai-să-ne-iubim-în-fân. Jack se porni 
să chicotească nestăpânit. Reuşise să scape din Illinois, şi 
iată-l într-un depou dărăpănat, în mijlocul unui ogor uriaş 
de grâne, care nu erau tocmai grâne, undeva în 
Avanposturi, iar Richard dormea lângă uşă, şi bătrânul 
acesta ciudat îi săruta picioarele şi i le gădila cu barba. 

— Ridică-tet ţipă Jack, chicotind. Încercă să păşească 
înapoi, dar se ciocni de tejghea. Ridică-te, o, bunule 
slujitor! În picioare, bătu-ţi-le-ar sus, ajunge! 

— Jason! (Ţoc!) Totu-o să hie bine! (Ţoc-ţoc!) 

Și trebile de tot soiu-o să hie bine, repetă Jack, 
nebuneşte, în sinea sa, râzând cu lacrimi, în timp ce 


bătrânul îi săruta degetele de la picioare prin sandale. Nu 
ştiam că l-au citit pe Robert Burns, aici, în Teritorii, dar se 
pare că altă explicaţie nu e... 

Țoc-ţoc-ţoc! 

Of, gata, nu mai suport. 

— RIDICĂ-TE! tună băiatul din toţi bojocii. 

Şi, în sfârşit, bătrânul se ridică în faţa lui, tremurând şi 
lăcrimând, incapabil să-i înfrunte privirea. Dar umerii săi 
uimitor de laţi îşi reveniseră puţin, pierduseră înfăţişarea 
aceea frântă, lucru care-l făcu pe Jack să simtă o bucurie 
ascunsă. 


5 


Trecu o oră şi mai bine până când Jack să poată înjgheba 
un dialog coerent cu bătrânul. Urmau să înceapă să stea de 
vorbă, dar Anders, de meserie breslaş cărăuş, era mereu 
apucat de unul dintre accesele lui de O-Jason-Jason-a-meu- 
ce-mare-mi-eşti, iar Jack trebuia să-l calmeze cât putea de 
repede... categoric, până nu începea din nou pupatul- 
picioarelor. Oricum, lui Jack îi plăcea bătrânul şi îi înţelegea 
simţămintele. Ca să-l înţeleagă, tot ce-avea de făcut, era să- 
şi imagineze cum s-ar simţi el dacă ar apărea Isus sau 
Buddha la spălătoria de maşini din cartier, sau în şcoală, 
stând la coadă în sala de mese. Şi mai trebuia să 
recunoască încă un fapt, clar şi concret: o parte a Fiinţei 
sale nu era cu totul surprinsă de atitudinea lui Anders. Deşi 
se simţea ca fiind Jack, ajungea din ce în ce mai mult să-l 
simtă în el pe... celălalt. 

Dar a murit. 

Era un adevăr incontestabil. Jason murise, iar Morgan de 
Orris avusese, probabil, o legătură cu moartea lui. Însă 
indivizii de soiul lui Jason aveau un mod propriu de-a se 
întoarce, nu-i aşa? 

Jack consideră că timpul afectat dialogului cu Anders era 
cheltuit cu folos, fie şi numai fiindcă îl ajută pe acesta să se 
convingă că Richard nu se prefăcea: adormise într-adevăr. 


Asta era bine, căci Anders avea multe lucruri de spus 
despre Morgan. 

Odată, povesti el, aici fusese ultimul punct feroviar din 
lumea cunoscută - purta plăcuta denumire de Depoul 
Avanposturilor. Din acest loc încolo, lumea devenea un 
tărâm monstruos. 

— În ce sens monstruos? întrebă Jack. 

— Nu ştiu, răspunse Anders, aprinzându-şi pipa. Privi în 
tenebre cu o expresie sumbră pe faţă. Umblă nişte poveşti 
despre Ținuturile Spulberate, da' nu samănă una cu alta, şi- 
ntodeuna-ncep cam aşa: „Cunosc io pe cineva care să-ntâlni 
cu cineva care să pierdu trei zile la marginea Ţinuturilor 
Spulberate şi zise căâ...' Da' io n-auzii niciodat' o poveste 
care să-nceapă cu: „lo mă pierdui trei zile la marginea 
Ţinuturilor Spulberate şi io zic că...' Bun-gheşti osebirea, 
Jason stăpâne? 

— O bunghesc, răspunse Jack, cu voce slabă. Ținuturile 
Spulberate - doar simpla sonoritate a acestei denumiri îi 
ridica părul măciucă pe braţe şi pe ceafă. Aşadar, nimeni nu 
ştie ce sunt de fapt acele ţinuturi? 

— Nu, ca sigur, spuse Anders. Da' de-o fi adevărată 
măcar o pătrime din ce-auzii io... 

— Şi ce-auzişi? 

— Că-acolea umblă monstrozităţi care face arătările din 
carierele de minereu ale lu' Orris s-arate aproape ca şi 
normale. Că-s globuri de foc care umblă de-a dura peste 
dealuri şi câmpii, lăsând dâre lungi şi negre în urmă-lc - 
dârele-s negre pe timp de zi, oriş'cât, da' auzii că noaptea-s 
luminoase. Şi dacă un om s-apropie prea mult de vrunu' din 
globurile-alea de foc, face neşte boli înfiorătoare. Îşi perde 
păru' şi-ncep să-i iasă buboaie pe tot trupu'”, şi p-ormă- 
ncepe să verse şi poa' să se simtă mai bine la o adică, da' ăl 
mai ades numa' varsă şi iar varsă pân'ce i se rupe stomacu! 
şi-i esplodează beregata, şi-atuncea... Se ridică în picioare. 
Doamne! De ce te uiţi aşa? Văzuşi ceva pe geam? Văzuşi 
vriun strigoi pe şinelc-alca, fir-ar ele de două ori afurisite? 


Privi şi el spre fereastră, alarmat. 

Contaminare radioactivă, îşi spuse Jack. EI nu ştie, dur a 
descris simptomele bolii radioactive aproape în amănunt. 

Învăţase împreună cu mama sa atât despre armele 
nucleare, cât şi despre consecinţele expunerii la radiaţii, la 
un curs ştiinţific, cu un an în urmă - dat fiind că aceasta, cel 
puţin în treacăt, se implicase în mişcarea de înghețare a 
înarmărilor nucleare, precum şi în cea de stopare a 
proliferării centralelor  atomo-electrice, Jack  urmărise 
cursul cu foarte mare atenţie. 

Cât de bine, reflectă el, cât de bine se potrivea infestarea 
radioactivă cu întregul concept de Ţinuturi Spulberate! Iar 
apoi îşi dădu seama şi de altceva: Vestul era regiunea în 
care se efectuaseră primele experimente - unde fusese 
agăţat pe un turn, şi apoi detonat, prototipul bombei de la 
Hiroshima, unde fuseseră distruse un număr de zone de 
frontieră populate numai de manechine din rezerva 
departamentală, astfel ca armata să aibă o idee mai mult 
sau mai puţin adecvată despre efectele reale ale unei 
explozii atomice şi ale furtunii de foc rezultate din ea. Şi 
până la urmă se întorseseră în Utah şi Nevada, aliate 
printre ultimele adevărate Teritorii americane, reluând pur 
şi simplu testările, în subteran. Ştia că existau multe 
terenuri de-ale guvernului pe întinderile acelea vaste, în 
labirinturile de podişuri şi de regiuni nefertile crenelate, şi 
nu testau acolo numai bombe. 

Cât de mult din tot acest căcat avea să aducă Sloat aici, 
dacă murea Regina? Cât de mult din căcatul ăsta adusese 
deja? Oare respectivul cap-de-linie-plus-nod-feroviar făcea 
parte din sistemul de expediţie a materialelor? 

— N-arăţi bine deloc, stăpâne. Arăţi alb ca o foaie de 
hârtie, mă jurui că da! 

— N-am nimic, spuse Jack, cu voce slabă. Stai jos. 
Continuă-ţi povestea. Şi aprinde-ţi pipa, că ţi s-a stins. 

Anders scoase pipa din gură, şi-o aprinse din nou şi 
reveni cu privirea de la Jack la fereastră... iar acum chipul 


lui nu era numai dezgustat, ci descompus de spaimă. 

— Da' o să ştiu destul de curând dacă povcştile-s 
adevărate, crez. 

— De ce? 

— Fincă pornesc prin [inuturile Spulberate mâine 
dimineaţă, la crăpatu' zorilor. Pornesc prin [inuturile 
Spulberate, conducând afurista de maşină a lu' Morgan de 
Orris din hangarul de colea, şi cărând Dumnezeu ştie ce 
hidoşenie de lucrare-a diavolului. 

Jack îl privi cu ochii mari. Inima îi bătea să-i spargă 
pieptul şi sângele îi vâjâia prin ţeastă. 

— Unde? Cât de departe? Până la Ocean? La apa cea 
mare? 

Anders încuviinţă uşor din cap. 

— Ie. La apă. Şi... Glasul îi scăzu până la o şoaptă firavă. 
Îşi rostogoli ochii spre ferestrele întunecate, de parcă s-ar fi 
temut că vreo arătare fără nume pândea, poate de-afară, 
trăgând cu urechea. Şi acolo o să m-aştepte Morgan, şi-o 
să-i descărcăm boarfele. 

— Unde? întrebă Jack. 

— La 'otelu' negru, încheie Anders, cu glas tremurător, 
abia auzit. 


6 


Jack simţi impulsul de-a izbucni din nou în hohote de râs 
necontrolat. Hotelul Negru - suna ca titlul unui roman 
poliţist hilar. Şi totuşi... şi totuşi... toată povestea începuse la 
un hotel, nu? La „Alhambra“, din New Hampshire, pe coasta 
Atlanticului. Exista oare şi vreun alt hotel, poate chiar o altă 
monstruozitate dărăpănată de han victorian, pe litoralul 
Pacificului? Acolo trebuia să se sfârşească lunga şi strania 
lui aventură? În vreun analog al „Alhambrei" şi cu un parc 
de distracţii jigărit la îndemână? Ideea părea cumplit de 
convingătoare; într-un mod bizar, şi totuşi precis, părea 
chiar să se lege cu ideea de Îngemănari şi îngemănărism. 

— De ce te uiţi aşa la mine, stăpâne? 


Anders părea agitat şi necăjit. Jack îşi mută repede 
privirea. 

— lartă-mă. Cugetam doar. 

Zâmbi încurajator, iar cărăuşul îi răspunse cu un surâs 
ezitant. 

— Şi aş vrea să nu mă mai numeşti aşa. 

— Cum să nu te numesc, stăpâne? 

— Stăpâne. 

— Stăpâne? 

Anders se arătă nedumerit. Nu repetă cuvântul rostit de 
Jack, ci i se adresă întrebător. Jack avea sentimentul că, în 
cazul în care va continua să insiste cu această problemă, 
sfârşea în toiul unui scheci gen: „Da' matale'? / Damatale. 
Da' matale?" 

— Nu contează, spuse Jack şi se aplecă spre el. Vreau să- 
mi spui totul. Poţi? 

— Am să-ncerc, stăpâne, răspunse Anders. 


7 


La început, cuvintele se legaseră greu. Era un om singur, 
care-şi petrecuse întreaga viaţă în Avanposturi şi, oricum, 
nu avea deprinderea de-a vorbi prea mult. Acum îi 
poruncise să vorbească un băiat pe care-l socotea cel puţin 
de viţă regală, ba poate chiar un fel de zeu. Dar, puţin câte 
puţin, cuvintele începură să i se înşiruie mai repede şi, spre 
sfârşitul neconcludentei, dar teribil de captivantei sale 
istorisiri, aproape că-i curgeau vorbele şuvoi. Jack îi urmări 
povestea fără nici o dificultate, în pofida accentului, pe care 
mintea sa se încăpăţâna să-l considere un fel de surogat al 
pronunţiei guturale a lui Robert Burns. 

Anders îl cunoştea pe Morgan, fiindcă acesta era pur şi 
simplu Seniorul Avanposturilor. Adevăratul său titlu, 
Morgan de Orris, nu era atât de măreț, dar, practic, cele 
două titluri semnificau aproape acelaşi lucru. Orris era cel 
mai estic cantonament al Avanposturilor şi singura porţiune 
cu adevărat organizată din acea întinsă prerie. Întrucât 


domnea peste Orris în mod complet şi absolut, Morgan 
stăpânea, în lipsa altei autorităţi, şi restul Avanposturilor. 
Totodată, Wolfii cei răi începuseră să graviteze în jurul lui 
Morgan cam în ultimii cincisprezece ani. La început, asta nu 
însemnase mare lucru, căci nu erau decât puţini Wolfi răi 
(numai că termenul folosit de Anders suna ca turbat în 
urechile lui Jack). Însă, în anii din urmă, se înmulţiseră, iar 
Anders spunea că auzise poveşti cum că, de când se 
îmbolnăvise Regina, mai mult de jumătate din tribul 
păstorilor cu pielea schimbătoare putrezea de boală. Şi nici 
măcar nu erau singurele făpturi aflate sub stăpânirea lui 
Morgan de Orris; existau şi altele, chiar mai rele - unele, se 
spunea, puteau să-l facă pe un om să-şi piardă minţile doar 
cu o singură privire. 

Jack se gândi la Leroy, bau-baul din crâşma „La Updike", 
şi îl cutremură un fior. 

— Partea asta a Avanposturilor, unde ne aflăm noi, are un 
nume? întrebă el. 

— Stăpâne? 

— Partea asta în care ne aflăm noi acum. 

— Nici un nume adevărat, stăpâne, da' am auzit oamenii 
zicându-i Ellis-Breakst2+. 

— Ellis-Breaks, repetă Jack. 

O imagine a geografiei Ieritoriilor, vagă şi probabil 
incorectă din multe puncte de vedere, începea în sfârşit să 
prindă contur în mintea lui. Existau odată Teritoriile, care 
corespundeau Estului american, Avanposturile, 
corespunzând Vestului-mijlociu şi marilor câmpii (Ellis- 
Breaks? Illinois? Nebraska?), şi [inuturile Spulberate, 
omologul Vestului-îndepărtat. 

Îl privi pe Anders atât de lung şi de fix, încât, în cele din 
urmă, cărăuşul începu iar să se foiască stânjenit. 

— lartă-mă, spuse Jack. Zii mai departe. 

— Tatăl său, continuă Anders, fusese ultimul cărăuş care 
„plecase spre Est" de la Depoul Avanposturilor. Anders 
fusese ucenicul lui. Dar, chiar şi pe vremea aceea, explică 


el, în Est se petreceau mari zăpăceli şi răscoale; asasinarea 
fostului Rege şi scurtul război care urmase însemnaseră 
începutul acestor tulburări şi, cu toate că războiul se 
sfârşise cu întronarea Bunei Regine Laura, de-atunci 
revoltele se ţinuseră lanţ, părând să-şi croiască drum 
statornic spre Est, ieşind din spurcatele şi ciudatele 
Ţinuturi Spulberate. Erau unii, spuse Anders, care credeau 
că răul izvora tocmai hăt, din Vest. 

— Nu sunt sigur că te înţeleg, zise Jack, deşi în adâncul 
inimii simţea contrarul. 

— La capătu' pământului, preciză Anders. La marginea 
apei ăleia mari, unde trebe s-ajung io. 

Cu alte cuvinte, au început în acelaşi loc de unde-a venit 
tatăl meu... tatăl meu şi cu mine, şi Richard... şi Morgan. 
Moş Bloat. 

Tulburările, povesti Anders, ajunseseră până la 
Avanposturi, iar acum tribul Wolf era în parte mâncat de 
putreziciune - cât de putred era, nu putea şti nimeni, dar 
cărăuşul îi spuse lui Jack că se temea ca nu cumva 
putreziciunea să însemne sfârşitul acestuia, dacă nu se 
termina cât de curând. Răscoalele ajunseseră aici, iar acum 
atinseseră până şi Estul, unde, auzise el, Regina zăcea 
bolnavă, aproape de moarte. 

— Nu-i adevărat, aşa-i, stăpâne? întrebă bătrânul, 
aproape implorator. 

Jack îl privi lung. 

— Ar trebui să ştiu ce răspuns să-ţi dau? întrebă. 

— Sigur. Nu eşti fiu' ei? 

Un moment, lumea întreagă parcă se cufundase într-o 
tăcere deplină. Zumzetul dulce al gâzelor de-afară amuţi. 
Respirația grea, înecată, a lui Richard părea să-şi 
încetinească ritmul. 

Până şi inima lui Jack parcă se oprise... poate mai presus 
decât toate. 

Apoi, cu glasul monoton, spuse: 

— Da... Sunt fiul ei. Şi e adevărat... e foarte grav bolnavă. 


— Da' e pe moarte? insistă Anders, pironindu-l cu 
privirea lui rugătoare. E pe moarte, stăpâne? 

Jack zâmbi vag. 

— Asta rămâne de văzut, răspunse el. 


8 


Anders povestea că, până nu începuseră tulburările, 
Morgan de Orris fusese doar un senior de la frontieră cu 
puţină faimă; îşi moştenise titlul de operetă de la tatăl său, 
un bufon slinos, care mirosea urât. Tatăl lui Morgan fusese 
ceva de râsul-târgului încă din viaţă şi, continuă Anders, tot 
de râsul-târgului fusese şi felul în care murise. 

— L-apucă pântecăraia într-o zi, după ce bău prea mult 
vin de piersici, şi dete în primire cât sta pe tron. 

Oamenii se pregătiseră să facă şi din fiul bătrânului un fel 
de râsul-târgului, dar râsetele încetaseră la scurt timp după 
ce au început să fie spânzurați cei din Orris. lar când s-au 
pornit răscoalele, în anii de după moartea bătrânului Rege, 
prestigiul lui Morgan crescuse ca o stea de rău-augur ce se 
înalţă pe cer. - Toate acestea nu aveau prea mare 
semnificaţie aici, atât de departe de Avanposturi - spaţiile 
întinse şi pustii, spunea Anders, făceau ca politica să pară 
lipsită de importanţă. Numai schimbarea fatală din tribul 
Wolf însemna pentru ei ceva în sens practic şi, de vreme ce 
majoritatea Wolfilor răi se ducea în Locul Celălalt, nici 
măcar asta nu conta prea mult („Oleacă ne turbură, 
stăpâne", îi suna lui Jack în urechi, cu obstinaţie). 

Apoi, după îmbolnăvirea Reginei, necazurile ajunseseră şi 
în Ellis-Breaks. Morgan a trimis o hoardă de sclavi groteşti, 
schimonosiţi, din carierele de minereu răsăritene; aceşti 
sclavi erau mânaţi de Wolfi furaţi şi de alte creaturi şi mai 
stranii. Supraveghetorul lor era un om îngrozitor, înarmat 
cu un bici; fusese aici aproape încontinuu, de când începuse 
munca, dar apoi dispăruse. Anders, care petrecuse cea mai 
mare parte din săptămânile şi lunile acelea cumplite ascuns 
în casă - aflată cam la opt kilometri de-acolo -, fusese 


încântat să-l vadă plecând. Auzise zvonuri că Morgan îl 
chemase pe omul cu biciul înapoi în Est, unde evenimentele 
se apropiau de cine ştie ce punct culminant. Andcrs habar 
n-avea dacă era adevărat sau nu. şi nici nu-i păsa. Se 
bucura pur şi simplu că individul, care umbla uneori 
întovărăşit de-un băieţaş costeliv, oarecum hidos la 
înfăţişare, plecase. 

— Care era numele lui? întrebă Jack. 

— Stăpâne, nu ştiu. Wolfii îl numeau Cel-cu-Şfichiu”. 
Sclavii nu-i ziceau decât Diavolu'. lo aş zice că amândoi 
aveau dreptate. 

— Umbla îmbrăcat ca un fante? Veste de catifea? Pantofi 
cu catarame pe căpute, poate? 

Anders aprobă din cap. 

— Îşi dădea zdravăn cu parfum? 

— Ie! Ie, îşi dădea! 

— Iar biciul avea cureluşe de piele netăbăcită, cu bumbi 
metalici. 

— Ie, stăpâne. Rău bici. Şi-l manevra înfricoşător de bine, 
ie, zău că da. 

Em  Osmond. Era Sunlight Gardener. A fost aici, 
supraveghind cine ştie ce proiect pentru Morgan... apoi 
Regina s-a îmbolnăvit, şi Osmond a fost chemat înapoi, la 
palatul de vară, unde am avut plăcerea să-l cunosc. 

— Şi fiul lui? Fiul lui cum arăta? 

— Slăbănog, spuse Anders, cu voce scăzută. Un ochi i-o 
luase razna. Alta nu ţiu minte. Era... Stăpâne, nu-ţi venea 
uşor să-l vezi pe fiu' Biciuitorului. Wolfii păreau mai speriaţi 
de el decât de tată-so, deşi fiu' nu purta bici. Ziceau că-i 
turbure. 

— Tulbure..., medită Jack. 

— Da. Îi vorba lor pentru unu' greu de văzut, oriş'cât de 
tare te strădui. Să fii nevăzut îi cu neputinţă - aşa zic Wolfii 
- da' te poţi face turbure, numa' să ştii meşcheria. Ăi mai 
mulţi Wolfi o ştiu, şi puiu' ăsta mic de curvă o ştia şi el. Aşa 
că tot ce mai ţiu minte e ce slab era, şi ochiu' ăla ameţit, şi 


că era urât ca negru' păcat sifiliticos. Anders tăcu un 
moment. Apoi reluă: îi plăcea să facă rău la vietăţile 
mititele. Avea obicei să le bage sub verandă, şi auzeam d- 
acolo ăle mai groaznice sbierete... Se înfioră. De-aia 
stăteam mai mult p-acasă, vezi mata. Nu-mi place s-auz 
animalele că se chinuie. Mă face să mă simţ înfiorător de 
râu, zău. 

Tot ceea ce spunea Anders stârnea în mintea lui Jack o 
sută de noi întrebări. l-ar fi plăcut, mai ales, să aile tot ceea 
ce ştia Anders despre Wolfi - simplul fapt de-a auzi de eiîi 
trezea, în acelaşi timp, o mare bucurie şi un dor surd, 
dureros, după acel Wolf pe care-l purta în inima lui. 

Dar nu aveau prea mult timp. Depozitarul era tocmit să 
pornească  dis-de-dimineaţă spre Vest, prin [inuturile 
Spulberate; o hoardă de universitari demenţi, în frunte cu 
Morgan însuşi, putea năvăli în orice clipă din tărâmul numit 
de cărăuş Locul Celălalt, Richard se putea trezi, dorind să 
afle cine era acest Morgan despre care tot discutau, şi cine 
mai era şi amicul cel turbure - amicul turbure care părea 
suspect de asemănător cu amicul care locuia în camera 
vecină, la Nelson House. 

— Au venit, grăbi Jack discuţia. A venit banda asta, cu 
Osmond pe post de vătaf - cel puţin, până când a fost 
chemat sau ori de câte ori trebuia să conducă vecerniile la 
capela-de-noapte din Indiana... 

— Stăpâne? făcu Anders, chinuit iarăşi de nedumerire. 

— Au venit şi au construit... ce? insistă Jack. 

Era sigur că ştia deja răspunsul, dar voia să-l audă din 
gura lui Anders. 

— Păi, linia, spuse bătrânul. Linia spre Vest prin 
Ținuturile Spulberate. Linia pe care trebe s-o pornesc io 
mâine. 

Şi iar îl zgudui un fior. 

— Nu, murmură Jack. 

O emoție fierbinte, cumplită, îi explodă în piept, 
asemenea unui soare, şi se ridică. Din nou se produsese 


declicul acela în capul său, acel extraordinar de convingător 
sentiment al potrivirii unor elemente de mare importanţă. 

Anders căzu în genunchi, făcând podelele să trosnească, 
în timp ce chipul lui Jack se umplea de-o lumină fantastică, 
minunată. Zgomotul îl făcu pe Richard să se mişte, după 
care se ridică în capul oaselor, somnoros. 

— Nu tu, spuse Jack. Eu. Şicuel. 

Arătă spre Richard. 

— Jack? Richard îl privea cu o buimăceală adormită, 
mioapă. Despre ce vorbeşti? Şi de ce miroase omul ăsta 
podelele ? 

— Stăpâne... duce-te-vei, fireşte... da' nu pricep... 

— Nu tu, repetă Jack, noi. Vom lua trenul în locul tău. 

— Dar, stăpâne, de ce? îngăimă Anders, fără a îndrăzni să 
ridice privirea. 

Jack Sawyer privi afară, în întuneric. 

— Fiindcă, spuse el, cred că la capătul liniei se găseşte 
ceva - la capătul liniei sau undeva aproape de capăt -, ceva 
de care am eu nevoie. 


INTERLUDIU - Sloat în astă lume (IV) 


În ziua de 10 decembrie, încotoşmănat, Morgan Sloat 
şedea pe scăunelul incomod, de lemn, de lângă patul lui Lily 
Sawyer. Îi era frig, aşa că se înfăşurase în haina groasă de 
caşmir şi îşi înfundase mâinile în buzunare, dar se distra 
mult mai grozav decât arătau aparențele. Lily murea. Pleca 
departe, în locul acela de unde nu te mai întorci niciodată, 
nici chiar dacă eşti o Regină într-un pat mare cât un teren 
de fotbal. 

Patul lui Lily nu era la fel de mare, iar ea nu semăna 
câtuşi de puţin cu o Regină. Boala i-a supt tot farmecul, i-a 
slăbit faţa până la os şi a îmbătrânit-o scurt cu douăzeci de 
ani. Sloat îşi lăsă ochii să lunece estimativ peste 
protuberanţele osoase, puternic reliefate sub ochii ei, peste 
fruntea ca o carapace de broască ţestoasă. Trupul secătuit 
abia dacă se distingea, ca o mică umflătură între cearşafuri 
şi pături. Sloat. ştia că personalul de la „Alhambra" fusese 
bine plătit pentru a o lăsa pe Lily Cavanaugh Sawyer 
singură - el fiind acela care-l plătise. Nu se mai osteneau 
să-i dea căldură în cameră. Era singura chiriaşă a hotelului. 
În afara recepţionerului şi a bucătarului, unicele salariate 
prezente încă în „Alhambra' erau trei  cameriste 
portugheze, care-şi petreceau vremea făcând curat în 
foaier - probabil că ele o aprovizionau pe Lily cu pături. 
Sloat însuşi rechiziţionase apartamentul din partea cealaltă 
a holului şi ordonase recepţionerului şi cameristelor să o 
supravegheze pe Li!y cu cea mai mare atenţie. 

Ca să vadă dacă deschide ochii, spunea el. 

— Arăţi mai bine, Lily. Chiar cred că văd semne de 
ameliorare. 

Fără a-şi mişca altceva decât gura, Lily zise: 

— Nu ştiu de ce te prefaci că eşti uman, Sloat. 

— Sunt cel mai bun prieten pe care-l ai. 


Acum, femeia deschise într-adevăr ochii, care nu erau 
destul de stinşi ca să-l mulţumească. 

— Pleacă de-aici! şopti ea. Eşti obscen. 

— Încerc să te-ajut, şi aş vrea să nu uiţi asta. Am aici 
toate hârtiile, Lily. Tot ce-ai de făcut, e să le semnezi. O dată 
rezolvată chestia asta, tu şi fiul tău veţi fi îngrijiţi toată 
viaţa. O privi pe Lily cu o expresie de mâhnire satisfăcută. 
În treacăt fie spus. n-am avut prea mult noroc în a-i da de 
urmă lui Jack. Aţi mai vorbit în ultima vreme? 

— Ştii bine că nu, răspunse ea, fără să plângă, aşa cum 
sperase Sloat. 

— Sunt foarte serios de părere că băiatul ar trebui să fie 
aici, tu nu? 

— Pişă-te-n sus, îi aruncă Lily. 

— Cred că voi folosi baia ta, dacă nu te superi, replică 
Sloat şi se ridică. 

Lily închise din nou ochii, ignorându-l. 

— Oricum, continuă Sloat, avansând uşor pe marginea 
patului, sper că ştie să se ferească de primejdii. Băieţilor 
plecaţi la drum li se întâmplă lucruri înfiorătoare. 

Lily tot nu răspunse nimic. 

— Lucruri la care mi-e groază să mă gândesc. 

Ajunse la capătul patului şi-şi continuă drumul spre uşa 
băii. Lily zăcea sub cearşafuri şi pături, ca un cocoloş de 
hârtie boţită. Sloat trecu în baie. 

Îşi frecă mâinile una de alta, închise încetişor uşa şi 
deschise ambele robinete de la chiuvetă. Scoase din 
buzunarul vestonului o mică fiolă cafenie de două grame, 
iar din buzunarul vestei o cutiuţă ce conţinea o oglindă, o 
lamă de ras şi un pai scurt de alamă. Scutură pe oglindă 
cam o optime de gram din cea mai pură cocaină Peruvian 
Flake pe care o putuse găsi. Apoi o îmbucătăţi cu lama, 
ritualic, formând două şiruri scurte. Priză şirurile prin paiul 
de alamă, icni, inhală adânc şi-şi ţinu respiraţia o secundă- 
două. 

— Aah! 


Fosele nazale i se deschiseră larg ca nişte tuneluri. În 
fundul lor, secreția începu să livreze bunătăţile. Sloat îşi 
trecu mâinile pe sub jetul de apă, apoi, de hatârul nasului, 
reţinu puţin lichid pe degetul mare şi pe arătător, 
umezindu-şi nările pe dinăuntru. După care se şterse pe 
mâini şi pe faţă. 

Trenul acela minunat, îşi îngădui el să cugete, trenul 
acela minunat - pot paria că sunt mai mândru de el decât 
de propriu-mi fiu. 

Morgan Sloat se delecta cu viziunea preţiosului său tren, 
care în ambele lumi era acelaşi, prima manifestare concretă 
a vechiului său plan de-a importa tehnologie modernă în 
Teritorii, sosind la Point Venuti încărcat cu marfa lui de 
preţ. Point Venuti! Sloat zâmbi, în timp ce cocaina îi vuia 
prin creier, aducându-şi obişnuitul mesaj că totul o să fie 
bine, totul o să fie bine. Micul Jacky Sawyer s-ar fi putut 
considera un băiat extrem de norocos dac-ar fi reuşit măcar 
să plece din straniul orăşel Point Venuti. În primul rând, ar 
fi norocos dacă ar ajunge acolo, având în vedere că trebuia 
să străbată Ținuturile Spulberate. Dar drogul îi reaminti lui 
Sloat că, în unele privinţe, prefera ca Jack să răzbată până 
la periculosul, ciudatul orăşel Point Venuti, prefera chiar ca 
Jack să supravieţuiască confruntării cu Hotelul Negru, care 
nu era alcătuit doar din scânduri şi cuie, cărămizi şi piatră, 
ci mai avea şi viaţă în el... fiindcă era posibil ca Jack să iasă 
cu Talismanul în mânuţele lui de hoţoman. Şi dacă se 
întâmpla asta... 

Da, dacă se producea acest eveniment minunat, totul 
avea să decurgă într-adevăr bine. 

Şi atât Talismanul, cât şi Jack Sawyer, urmau să fie 
despicaţi deodată în două. 

Iar el, Morgan Sloat, ar fi beneficiat în fine de şevaletul 
pe care-l meritau aptitudinile lui. Preţ de-o secundă, se văzu 
pe sine desfăcându-şi braţele peste o întindere înstelată, 
peste lumi ce se împreunau ca îndrăgostiţii în pat, peste tot 
ceea ce proteja Talismanul şi tot ceea ce râvnise el când 


cumpărase hotelul „Agincourt", cu ani în urmă. Jack i le 
putea aduce pe toate. Plăceri. Faimă. 

Pentru a sărbători acest gând, Sloat scoase iarăşi fiola 
din buzunar şi nu se mai osteni cu ritualul lamei şi-al 
oglinzii, ci doar folosi linguriţa anexată spre a ridica pudra 
albă mai întâi la o nară, apoi la cealaltă. Plăceri, da. 

Fârnâind pe nas, reveni în dormitor. Lily părea puţin mai 
însufleţită, dar el era acum atât de bine dispus, încât nici 
chiar această dovadă a faptului că viaţa ei îşi continua 
cursul nu-l deranjă. Ochii femeii îl urmăreau, strălucitori, şi, 
în chip ciudat, goi îndărătul cercurilor lor osoase. 

— Unchiul Bloat are un nou obicei scârbos, spuse Lily. 

— lar tu mori, replică el. Ce preferi? 

— Mai trage multă chestie de-aia, şi-o să mori şi tu. 

Neafectat de ostilitatea ei, Sloat se aşeză din nou pe 
scaunul şubred de lemn. 

— Pentru Dumnezeu, Lily, bagă-ţi minţile-n cap. Acum, 
toată lumea ia coca. Ai pierdut contactul cu realitatea - de 
ani de zile l-ai pierdut. Nu vrei să-ncerci un pic? 

Scoase fiola din buzunar şi o legănă pe lanţul ataşat de 
linguriţă. 

— leşi afară! tună Lily. 

Sloat balansă fiola şi mai aproape de faţa ei. 

Lily se ridică în capul oaselor, suplă ca un şarpe iritat, şi-l 
scuipă în faţă. 

— Căţea! o apostrofă el. 

Sări înapoi, smulgându-şi din buzunar batista în timp ce 
firul de salivă i se prelingea pe obraz. 

— Dacă rahatu' ăla-i aşa de minunat, de ce trebuie să te 
ascunzi la toaletă ca să-l iei? Nu-mi răspunde, lasă-mă-n 
pace doar. Nu vreau să te mai văd, Bloat. Cară-ţi de-aici 
curu' ăla gras! 

— Ai să mori singură, Lily, spuse el, acum plin de-o voioşie 
rece şi dură, perversă. Ai să mori singură, şi comicăria asta 
de orăşel o să te-nmormânteze ca pe săraci, iar fiul tău va fi 
ucis, fiindcă n-are cum să se descurce cu ceea ce-l aşteaptă, 


şi nimeni nu va mai auzi vreodată de nici unul dintre voi. Îi 
rânji. Mâinile lui durdulii erau încleştate, în pumni albi, 
păroşi. Îţi mai aduci aminte de Asher Dondorf, Lily? Clientul 
nostru. Amicul din serialul ăla, Flanagan şi Flanagan. 
Citeam despre el în The Hollywood Reporter într-un număr 
de-acum câteva săptămâni. S-a împuşcat în livingul casei 
lui, da' n-a ochit prea dibaci, fiindcă-n loc să se-omoare, şi-a 
zburat doar cerul gurii şi-a intrat în comă. Ar putea s- 
atârne-aşa ani de zile, se zice, putrezind de viu. Se aplecă 
spre ea, cu fruntea încreţită. Tu şi bunul Asher aveţi multe 
în comun, dacă nu mă-nşel. 

Lily îi întoarse o privire glacială. Ochii ei păreau să i se fi 
târât înapoi în fundul capului şi, în clipa aceea, semăna mai 
mult cu o bătrână din zona de frontieră, aspru încercată de 
viaţă, ţinând o puşcă de vânat veveriţe într-o mână şi 
Scriptura în cealaltă. 

— Fiul meu îmi va salva viaţa, spuse ea. Jack îmi va salva 
viaţa, şi n-ai să-l poţi opri. 

— Ei, mai vedem noi, nu-i aşa? răspunse Sloat. Mai 
vedem noi cum rămâne cu chestia asta. 


CAPITOLUL XĂXĂV - Ținuturile Spulberate 
1 


— Da' oi fi-n siguranţă, stăpâne? întrebă Anders, 
îngenuncheat în faţa lui Jack, kiltul alb cu roşu întinzându-i- 
se împrejur ca o fustă. 

— Jack? făcu Richard, cu glasul ca un vag scheunat 
scârţâitor. 

— Dar tu ai să fii în siguranţă? întrebă Jack. 

Anders îşi întoarse într-o parte capul mare şi nins, mijind 
ochii spre Jack, de parcă tocmai i-ar fi spus o ghicitoare. 
Părea un uriaş câine nedumerit. 

— Adică, voi fi cam în tot atâta siguranţă ca şi tine. Asta-i 
tot ce vreau să spun. 

— Dar, stăpâne... 

— Jack? se auzi din nou glasul certăreţ al lui Richard. Am 
adormit, iar acum ar trebui să fiu traz, dar ne aflăm tot în 
locul ăsta ciudat, aşa că probabil visez în continuare... 
Vreau să mă trezesc, Jack, nu mai vreau să am visul ăsta. 
Nu. Nu mai vreau. 

Şi de-aia ţi-ai făcut praf nenorociţii âia de ochelari, 
răspunse, în sinea sa, Jack. 

— Nu e vis, Richie-băiete, spuse el, cu voce tare. Suntem 
pe cale să pornim la drum. Vom face o plimbare cu trenul. 

— Hmm? întrebă Richard, frecându-şi faţa şi ridicându-se 
în capul oaselor. 

Dacă Anders semăna cu un câine mare cu fuste, Richard 
nu părea decât un bebeluş trezit din somn. 

— Jason, stăpâne, zise Anders, dând impresia că va 
izbucni în plâns - de uşurare, socoti Jack. Asta ţi-i voia? Ţi-i 
voia să mergi cu maşina aia a diavolului prin Ținuturile 
Spulberate? 

— Fii sigur, răspunse Jack. 


— Unde ne aflăm? întrebă Richard. Eşti sigur că nu ne 
urmăresc? 

Jack se întoarse spre el. Richard şedea pe podeaua 
vălurită, clipind din ochi prosteşte, şi spaima continua să 
plutească în jurul lui ca o ceaţă. 

— Bine. Am să-ţi răspund la întrebare. Ne aflăm într-o 
regiune a Teritoriilor numită Ellis-Breaks... 

— Mă doare capul, îl întrerupse Richard, închizând ochii. 

— Şi, continuă Jack, vom lua trenul acestui om, peste 
toată întinderea inuturilor Spulberate, până la Hotelul 
Negru, sau cât de-aproape putem ajunge. Asta e, Richard. 
Crezi sau nu. Şi cu cât pornim mai curând, cu atât vom 
scăpa mai repede de orice sau oricine tocmai încearcă, 
poate, să ne găsească. 

— Etheridge, şopti Richard. Domnul Dufrey. 

Privi în jur prin interiorul semiobscur al Depoului, de 
parcă s-ar fi aşteptat ca toţi urmăritorii lor să-nceapă, 
deodată, să şiroiască prin pereţi. 

— E o tumoare pe creier, să ştii, îi spuse el lui Jack, pe un 
ton rezonabil. Asta e - durerea mea de cap. 

— Jason, stăpâne, zise bătrânul Anders, făcând o 
plecăciune atât de adâncă, încât părul i se aşternu pe 
podelele ondulate. Cât eşti de bun, o, Înălţimea Ta, cu 
umila-ţi slugă, cât de bun eşti cu cei ce nu-ţi merită 
binecuvântata prezenţă... 

Se târi înainte, iar Jack văzu cu groază că se pregătea s-o 
ia de la-nceput cu beţia aia a pupatului picioarelor. 

— Şi destul de avansată, aş spune, insistă Richard. 

— Ridică-te, Anders, te rog, spuse Jack, făcând un pas 
înapoi. Ridică-te, haide, destul! 

Bătrânul continua să se târască înainte, bolborosindu-şi 
uşurarea de-a nu mai avea de îndurat [inuturile 
Spulberate. 

— RIDICĂ-TE! tună Jack. 

Anders înălţă privirea, cu fruntea încreţită. 

— Da, stăpâne. 


Se ridică încet. 

— Aduc-ţi aici tumoarea cerebrală, Richard, spuse Jack. 
Vom vedea dacă ne putem descurca să conducem 
blestematul ăsta de tren. 


, 


Anders trecuse în spatele tejghelei lungi şi vălurite, unde 
cotrobăia într-un sertar. 

— Crez că merge pe bază de diavoli, zise el. Diavoli 
ciudaţi, toţi vălmăşiţi laolaltă. Nu par să fie vii, şi totuşi îs, 
ie! 

Scoase din sertar cea mai lungă şi mai groasă lumânare 
din câte văzuse Jack vreodată. Dintr-o cutie pusă pe 
tejghea, Anders alese o baghetă din lemn răşinos, de vreo 
treizeci de centimetri, şi o înclină cu capătul în flacăra 
lămpii. Lemnul se aprinse, iar bătrânul îl folosi pentru a-şi 
aprinde lumânarea enormă. Apoi scutură „chibritul" înainte 
şi-napoi, până când flacăra muri într-un rotocol de fum. 

— Diavoli? întrebă Jack. 

— Nişte daraveli pătrăţoase şi ciudate - crez că diavolii-s 
închişi n'untru. Ce mai scuip uneori, şi scot scântei! Am să-ţi 
arăt, Jason, stăpâne. 

Fără alte cuvinte, se abătu spre uşă, văpaia blândă a 
lumânării estompându-i o clipă ridurile de pe faţă. Jack îl 
urmă afară, în savoarea şi nemărginirea din adâncul 
Teritoriilor. Îşi aminti o fotografie de pe peretele biroului lui 
Speedy Parker, o fotografie care emana, încă de pe-atunci, 
o inexplicabilă putere, şi-şi dădu seama că se afla, de fapt, 
lângă locul reprezentat acolo. În depărtare se înălța un 
munte cu aspect familiar. Dincolo de micul mamelon, ogorul 
se rostogolea în toate direcţiile, unduindu-se în forme line, 
ample. Richard Sloat venea, şovăitor, în urma lui Jack, 
pipăindu-şi fruntea. Cele două benzi de metal argintiu, 
complet  discordante în acest peisaj, se întindeau, 
inexorabil, spre Vest. 


— Hangaru-i în spate, stăpâne, spuse încet Anders şi se 
întoarse, aproape sfios, spre latura Depoului. 

Jack aruncă încă o privire spre muntele din zare. Acum 
semănă mai puţin cu cel din fotografia lui Speedy - părea 
mai recent, un munte din Est, nu din Vest. 

— Ce-i treaba asta cu „stăpâne Jason"? îi şopti Richard lui 
Jack la ureche. Crede că te cunoaşte de undeva? 

— E greu de explicat, răspunse prietenul său. 

Richard se trase de basma, apoi trânti o mână pe 
bicepsul lui Jack. Vechea strânsoare-Kansas City. 

— Jack, cu şcoala ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat cu 
câinii? Unde suntem? 

— Tu doar vino, spuse Jack. Probabil continui să visezi. 

— Da, încuviinţă Richard, pe cel mai pur ton de uşurare. 
Asta e, nu? încă mai dorm. Mi-ai spus toate trăsnăile tale 
despre Teritorii şi acum le visez. 

— Hmm! făcu Jack şi porni după Anders. 

Bătrânul ţinea enorma lumânare ca pe o făclie şi se 
îndrepta spre partea dinapoi a movilei, unde era o altă 
clădire octogonală, puţin mai mare. Cei doi băieţi îl urmară 
prin iarba înaltă şi galbenă. Dintr-un alt glob transparent se 
revărsa o lumină blândă, dezvăluind faptul că această 
construcţie era deschisă la ambele capete, ca şi cum două 
suprafeţe opuse ale octogonului ar fi fost înlăturate. Şinele 
argintii străbăteau aceste deschizături. Anders ajunse la 
hangar şi se întoarse, în aşteptarea băieţilor. Cu barba sa 
lungă, hainele ciudate şi lumânarea ţinută sus, care ardea 
pâlpâind, Anders semăna cu o făptură de legendă sau de 
basm, un vraci sau un înţelept. 

— Şade aici, cum şezu de când veni, fie ca demonii s-o 
ducă odată, zise bătrânul şi se încruntă spre cei doi băieţi, 
toate  zbârciturile  adâncindu-i-se. Născocire din Iad. 
Spurcată daravelă, de-o bunghiţi. 

Când băieţii ajunseră în faţa lui, aruncă o privire peste 
umăr. Jack observă că lui Anders nu-i plăcea nici măcar să 
se afle în hangar, alături de tren. 


— Jumate din încărcătură-i sus în ea, şi pute şi-aia a Iad. 

Jack intră prin capătul deschis al hangarului, silindu-l pe 
Anders să-l urmeze. Richard veni după ei poticnit, frecându- 
se la ochi. Micul tren stătea pe şine, cu faţa spre Vest -o 
locomotivă ciudată, un vagon de marfă, un vagon-platformă, 
acoperit cu o prelată întinsă. Din acest ultim vagon 
proveneau miasmele care-i displăceau atât de mult lui 
Anders. Era un miros nepotrivit, străin Ieritoriilor, ceva 
metalic şi uleios. 

Richard se duse imediat într-un colţ al hangarului, se 
aşeză pe jos cu spatele rezemat de perete şi închise ochii. 

— Bungheşti cum merge, stăpâne? întrebă Anders, cu 
glas scăzut. 

Jack clătină din cap şi o luă de-a lungul şinelor, spre 
locomotivă. Da, acolo erau „demonii“ lui Anders. Baterii de 
acumulator, exact cum bănuise. Şaisprezece la număr, 
aliniate pe două rânduri într-un conteiner de metal, 
susţinut pe primele patru roţi ale cabinei. Toată partea din 
faţă a trenului semăna cu versiunea mai sofisticată a unui 
triciclu de livrat cumpărături - dar în locul unde ar fi trebuit 
să se afle bicicleta propriu-zisă era o cabină mică, 
amintindu-i lui Jack de altceva... ceva ce nu putu identifica 
imediat. 

— Demonii vorbesc cu băţu' ăla drept, spuse Anders din 
spatele lui. 

Jack se săltă în cabină. „Băţul" pomenit de Anders era un 
schimbător de viteze montat într-o fantă cu trei cancuri. În 
acest moment, Jack îşi dădu seama cu ce semăna cabina. 
Tot trenul funcţiona pe aceleaşi principii ca o maşinuţă de 
golf. Alimentat cu baterii, avea doar trei viteze: înainte, 
debreiat şi marşarier. Era singurul tip de tren care să poată 
funcţiona în Teritorii, iar Morgan Sloat îl comandase, fără- 
ndoială, să fie construit special pentru el. 

— Demonii din cutii scuipă şi scot scântei şi vorbesc cu 
băţu' şi băţu' mişcă trenu', stăpâne. 


Anders  şovăia  neliniştit lângă cabină, cu chipul 
schimonosit într-un uimitor păienjeniş de riduri. 

— Urma să pleci de dimineaţă? 

— Ie. 

— Dar trenul e gata de pe-acum? 

— Da, stăpâne. 

Jack clătină din cap şi sări jos. 

— Ce încărcătură are? 

— Drăcării, spuse Anders, posac. Pentru Wolfii cei răi. Să 
le ducă la 'otelu' negru. 

Dacă plec acum, o să am un mic avantaj faţă de Morgan, 
reflectă Jack. Privi stingherit spre Richard, care reuşise să 
adoarmă iar. Dacă n-ar fi fost îndărătnicul şi ipohondrul 
Richard Raţionalu, niciodată n-ar fi nimerit peste tu-tu-ul lui 
Sloat; iar Sloat şi-ar fi putut folosi „drăcăriile" - arme de-un 
soi sau altul, cu siguranţă - împotriva lui, de îndată ce 
ajungea în apropierea Hotelului Negru. Căci hotelul se afla 
la capătul misiunii lui, de asta era sigur. Şi totul părea să 
indice faptul că Richard, cât era el de neajutorat şi enervant 
acum, urma să aibă o mai mare importanţă pentru misiune 
decât îşi imaginase Jack vreodată. Fiul lui Sawyer şi fiul lui 
Sloat: fiul Prințului Philip Sawtelle şi fiul lui Morgan de 
Orris. Un moment, lumea se învârti deasupra lui Jack, şi 
acesta prinse o viziune de-o clipă în care Richard putea juca 
un rol esenţial în ceea ce avea el de făcut la Hotelul Negru. 
În secunda următoare, Richard fornăi pe nas şi-şi lăsă gura 
să se deschidă moale, iar pe Jack îl părăsi senzaţia de 
revelaţie momentană. 

— la să aruncăm noi o privire la drăcăriile astea, spuse 
băiatul. 

Se răsuci pe călcâie şi străbătu înapoi toată lungimea 
trenului, observând pentru prima oară că podeaua 
hangarului octogonal era împărţită în două - cea mai mare 
parte o reprezenta o placă circulară, ca o farfurie enormă. 
Urma o crăpătură în lemn, iar pardoseala aflată în afara 
cercului se continua până la pereţi. Jack nu auzise niciodată 


de-o placă turnantă, dar înţelese ideea: partea circulară a 
podelei se putea învârti cu o sută optzeci de grade. În mod 
normal, trenurile sau vagoanele de pasageri soseau dinspre 
Vest şi se înapoiau în aceeaşi direcţie. 

Prelata fusese legată, peste încărcătură, cu frânghii 
groase cafenii, atât de păroase, încât păreau împletite din 
lână de oţel. Jack ridică o margine, încordându-se, privi 
dedesubt, dar în întuneric nu văzu nimic. 

— Ajută-mă, i se adresă el lui Anders. 

Bătrânul făcu un pas înainte, încruntându-se, şi, cu o 
singură mişcare, puternică şi abilă, desfăcu un nod. Prelata 
se lăsă în jos, moale. Acum, ridicând marginea, Jack văzu că 
pe o jumătate din platforma vagonului se afla un şir de lăzi 
din lemn, marcate PIESE DE MAŞINI. Arme, îşi spuse el: 
Morgan îşi înarmează Wolfii rebeli. Cealaltă jumătate a 
spaţiului de sub învelitoare era ocupată de pachete 
voluminoase, rectangulare, dintr-o substanţă moale la 
înfăţişare, ambalată în celofan. Jack nu bănuia ce putea să 
fie acea substanţă, însă avea convingerea că nu era o Pâine 
Minune. Lăsă prelata jos şi păşi înapoi, iar Anders trase de 
odgon, înnodându-l la loc. 

— Plecăm în noaptea asta, spuse Jack, hotărându-se pe 
loc. 

— Dar, stăpâne...[inuturile  Spulberate... noaptea... 
bungheşti... 

— Bunghesc, nici o problemă, replică băiatul. Bunghesc 
că am nevoie de tot efectul-surpriză pe care-l pot obţine. 
Morgan şi omul ăla pe care Wolfii îl numesc Cel-cu-Şfichiu 
mă vor căuta şi, dacă m-arăt cu douăsprezece ore înainte să 
aştepte cineva trenul ăsta, Richard şi cu mine am putea 
scăpa cu viaţă. 

Anders încuviinţă din cap, posac, şi din nou semănă cu un 
câine uriaş care se acomodează cu o noutate nefericită. 

Jack îl privi iarăşi pe Richard - dormea rezemat de 
perete, cu gura deschisă. Ca şi cum ar fi ştiut ce se 


petrecea în mintea lui Jack, Anders se uită şi el spre băiatul 
adormit. 

— Morgan de Orris a avut un fiu? întrebă Jack. 

— Avu, stăpâne. Scurta însurătoare a lui Morgan dădu 
rod - un băietan pe nume Rushton. 

— Şi ce s-a întâmplat cu Rushton? De parcă n-aş putea să 
ghicesc. 

— Muri, răspunse simplu Anders. Morgan de Orris nu fu 
sortit să fie tată. 

Jack se cutremură, amintindu-şi cum îşi croise drum 
duşmanul lui, sfâşiind aerul şi ucigând aproape toată turma 
lui Wolf. 

— Plecăm, spuse el. Vrei să m-ajuţi să-l urc pe Richard în 
cabină, Anders? 

— Stăpâne... 

Anders lăsă capul în piept, apoi îl ridică şi-i aruncă lui 
Jack o privire de îngrijorare părintească. 

— Drumu' va cere pe puţin două zile, poate trei, 'nainte s- 
ajungerăţi la malu' apusean. Aveţi ceva merinde? N-aţi 
împărtăşi din masa mea de seară? 

Jack clătină din cap, nerăbdător să înceapă această 
ultimă parte a călătoriei sale spre Talisman, dar în clipa 
următoare stomacul său ghiorăi brusc, amintindu-şi cât de 
mult timp trecuse de când nu mai pusese în gură decât 
Ring-Dinguri şi fursecuri învechite Famous Amos din 
camera lui Albert Cocoloş. 

— Ei, spuse el, cred că încă o jumătate de oră nu mai 
contează. Îţi mulţumesc, Anders. Ajută-mă să-l salt pe 
Richard în picioare, da? 

Şi poate, mai gândi el, la urma urmei, nici nu era atât de 
nerăbdător să traverseze "Ținuturile Spulberate. 

Îl ridicară amândoi pe Richard. Asemenea hârciogului, 
deschise ochii, zâmbi şi se înmuie să adoarmă la loc. 

— Mâncare, zise Jack. Mâncare adevărată. Cum ţi se 
pare, amice? 


— Nu mănânc niciodată în vis, răspunse Richard, cu o 
logică uluitor de corectă. Căscă, apoi se şterse la ochi. 
Treptat, îşi regăsi sprijinul pe picioare şi nu se mai rezemă 
de Jack şi Anders. Totuşi, mi-e destul de foame, ca să fiu 
sincer. Am un vis foarte lung, nu-i aşa, Jack? 

Părea aproape mândru. 

— Hmm, făcu Jack. 

— Auzi, ăsta-i trenul pe care-o să-l luăm? Parc-ar fi din 
desene animate. 

— Mda. 

— Tu poţi conduce chestia asta, Jack? E doar un vis, ştiu, 
dar... 

— E cam la fel de greu de acţionat ca vechiul meu tren 
electric, spuse Jack. Pot să-l conduc, şi tu la fel. 

— Eu nu vreau, replică Richard, şi iar îi reveni în glas 
tonul acela scâncit, tânguitor. Nici nu vreau să mă urc în 
trenul ăsta. Vreau să mă-ntorc în camera mea. 

— Mai bine hai să mănânci ceva, propuse Jack şi îl 
conduse pe Richard afară din hangar. Pe urmă, plecăm spre 
California. 

Şi astfel, Teritoriile le arătară celor doi băieţi una dintre 
cele mai plăcute feţe ale lor, înainte de-a intra în inuturile 
Spulberate. Anders le oferi felii de pâine groase şi dulci, 
preparate cu siguranţă din grânele ce creşteau în jurul 
Depoului, frigărui din bucățele de carne fragedă şi legume 
durdulii şi zemoase, necunoscute, şi un suc trandafiriu cu 
aromă de mirodenii, pe care Jack îl crezu, dintr-un motiv 
oarecare, suc de papaia, deşi ştia că nu putea fi. Richard 
începu să molfăie, căzut într-o transă fericită, cu zeama ce i 
se prelinse pe bărbie până când i-o şterse Jack. 

— California, spuse el, deodată. Ar fi trebuit să m-aştept. 

Presupunând că făcea aluzie la reputaţia de nebunie a 
acelui stat, Jack nu-i puse nici o întrebare. Îl preocupa mai 
mult efectul ospăţului lor asupra proviziilor, probabil 
limitate, ale lui Anders, dar bătrânul tot moşmondea după 
tejghea, unde el sau tatăl său, înaintea lui, instalase o sobiţă 


cu lemne, şi se întorcea mereu cu şi mai multă mâncare. 
Chilie de porumb, piftie din picioare de vițel, ceva care 
arăta ca nişte copane de pui, dar cu gust de... ce? Tămâie şi 
mir? Flori? Gustul aproape îi explodă pe limbă, şi-şi spuse 
că nu peste mult timp o să înceapă să-i curgă şi lui balele. 

Toţi trei şedeau în jurul unei măsuţe, în camera 
călduroasă, aproape întunecată. La sfârşitul mesei, Anders 
scoase la iveală, cu oarecare sfiiciune, o carafă grea, pe 
jumătate plină cu vin roşu. Simţindu-se ca şi cum ar fi jucat 
rolul altui personaj din scenariu, Jack bău un păhărel. 


3 


Două ore mai târziu, începând să se simtă ameţit, Jack se 
întrebă dacă îmbelşugatul ospăț nu fusese, totodată, o 
eroare. În primul rând, era vorba de plecarea din Ellis- 
Breaks şi Depou, care nu mersese deloc uşor; în al doilea 
rând, îl avea pe Richard, pe cale de-a înnebuni grav; iar în 
al treilea rând, îi aşteptau Ţinuturile Spulberate, mult mai 
demente decât avea să fie Richard vreodată şi asupra 
cărora se impunea să-şi îndrepte, în mod clar, toată atenţia. 

După masă, se întorseseră toţi trei în hangar, şi 
începuseră necazurile. Jack ştia că îi era teamă de ceea ce-l 
aştepta - şi, nu se-ndoia, această teamă era perfect 
justificată -, dar nervozitatea îl făcuse, poate, să se 
comporte necorespunzător. Primele dificultăţi se iviseră 
când încercase să-l plătească pe bătrânul Anders cu 
moneda pe care i-o dăduse Căpitanul Farren. Anders 
reacţionase ca şi cum iubitul său Jason l-ar fi înjunghiat pe 
la spate. Sacrilegiu! Blasfemie! Oferindu-i banul, Jack 
făcuse mai mult decât să-l insulte pur şi simplu pe bătrânul 
cărăuş: îi mânjise cu noroi, în sens metaforic vorbind, 
propria-i religie. Se părea că făpturile divine reîntrupate pe 
cale supranaturală nu aveau voie să le ofere monede 
discipolilor lor. Anders fusese destul de tulburat ca să tragă 
un pumn în „cutia-diavolului", cum numea el conteinerul 
pentru şirul de acumulatori, iar Jack ştia că bătrânul se 


simţea grozav de ispitit să lovească şi o altă ţintă în afara 
trenului. Până la urmă reuşise un semiarmistiţiu: Anders 
avea tot atâta nevoie de scuzele lui, cât şi de bani. Bătrânul 
se calmase, în fine, o dată ce-şi dăduse seama de nefericirea 
băiatului, dar nu reveni cu adevărat la comportamentul său 
normal decât după ce Jack presupuse cu glas tare că 
moneda Căpitanului Farren putea să aibă şi alte destinaţii, 
alte roluri pentru el. 

— Nu eşti în întregime Jason, mormăi bătrânul, da' totuşi 
argintu' Reginei te-o putea ajuta cătră destinu-ţi. 

Clătină adânc din cap. Se văzu limpede că semnul său de 
rămas-bun, cu mâna, era nehotărât. 

Dar o bună parte dintre greutăţi i se datoraseră lui 
Richard. Ceea ce începuse ca un fel de panică infantilă, 
crescu repede până la teroare. Richard refuzase să se urce 
în cabină. Înainte de asta, rătăcise ca un somnambul prin 
hangar, fără a privi trenul, părând pierdut într-o toropeală 
nepăsătoare. Apoi îşi dăduse seama că Jack vorbea serios 
despre urcarea în drăcovenia aia, drept care îl apucaseră 
pandaliile - şi, curios lucru, cel mai mult îl răvăşea ideea de- 
a ajunge în California. 

— NU! NU! NU POI! ţipase Richard, când Jack îl 
îndemnase spre tren. VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ÎN CAMERA 
MEA! 

— S-ar putea ca ăia să ne urmărească, Richard, spuse 
Jack, obosit. Trebuie să plecăm. Întinse mâna, luându-l pe 
Richard de braţ. Totul nu-i decât un vis, ai uitat? 

— O, Doamne, o, Doamne, repetă Anders, învârtindu-se 
fără ţintă prin hangarul spaţios. 

Jack înţelese că, măcar de data asta, nu lui i se adresa 
cărăuşul. 

— TREBUIE SĂ MĂ-NTORC ÎN CAMERA MEA! se zbătea 
Richard. '[inea ochii închişi atât de strâns, încât, de la o 
tâmplă la cealaltă, nu i se mai vedea decât o singură cută 
adâncă. 


Din nou ecouri de-ale lui Wolf. Jack încercă să-l tragă pe 
Richard spre tren, dar prietenul său îşi înfipse picioarele în 
pământ, ca un catâr. 

— NU POT SĂ INTRU ACOLO! urlă el. 

— Bine, dar nici aici nu poţi rămâne, replică Jack. Făcu 
încă un efort zadarnic de a-l smuci pe Richard spre tren, de 
astă-dată chiar urnindu-l un pas-doi. Richard, e ridicol. Vrei 
să te las aici singur? Vrei să rămâi singur în Teritorii? 

Richard scutură din cap. 

— Atunci, vino cu mine. E timpul. Peste două zile, vom fi 
în California. 

— Urâtă treabă, murmură, ca pentru sine, Anders, 
privindu-i pe cei doi băieţi. 

Richard continua să clatine din cap, neoferind decât un 
singur mesaj inteligibil - cel negativ. 

— Nu pot să mă duc acolo, repeta el. Nu pot să intru în 
trenul ăla, nu pot să mă duc acolo. 

— În California? 

Richard îşi muşcă buzele, prefăcându-şi gura într-o 
liniuţă diformă, şi închise iarăşi ochii. 

— Of, la naiba! oftă Jack. Anders, poţi să m-ajuţi? 

Bătrânul cel mătăhălos îi aruncă o privire nemulțumită, 
aproape dezgustată, apoi traversă încăperea şi îl cuprinse 
pe Richard cu braţele - de parcă băiatul ar fi avut 
dimensiunile unui căţelandru. Acesta slobozi un schelălăit, 
de-a dreptul câinesc. Anders îl aruncă pe bancheta 
capitonată din cabină. 

— Jack! strigă Richard, speriat că va ajunge cumva să 
hoinărească de capul lui prin "Ținuturile Spulberate. 

— Aici sunt, răspunse Jack, care, într-adevăr, tocmai urca 
în cabină pe partea cealaltă. Îţi mulţumesc, Anders, i se 
adresă el bătrânului cărăuş, care clătină din cap ursuz şi se 
retrase într-un colţ al hangarului. Să ai grijă! 

Richard izbucnise în plâns, iar Anders îl privea fără pic de 
milă. 


Jack apăsă butonul de contact. Din „cutia-drăcească" 
ţâşniră două enorme scântei albastre şi, în aceeaşi clipă, 
motorul se trezi la viaţă. 

— Pornim, spuse Jack şi înclină levierul înainte. 

Trenul începu să lunece afară din hangar. Richard scânci 
şi-şi trase genunchii la piept. Îşi îngropă capul între 
genunchi, spunând ceva gen: „Prostii sau „Imposibil" - Jack 
îi auzea mai mult sâsâitul sibilantelor. Părea hotărât să se 
transforme într-un covrig. Jack îi făcu cu mâna lui Anders, 
care-i răspunse aidoma, după care ieşiră din hangarul 
iluminat, nemaifiind acoperiţi decât de imensa cupolă 
neagră a cerului. Silueta lui Anders apăru în deschizătura 
prin care ieşiseră, ca şi cum s-ar fi decis s-o ia la fugă după 
ei. Trenul nu era în stare să atingă nici măcar cincizeci de 
kilometri pe oră, considera Jack, iar acum abia dacă mergea 
cu doisprezece-cincisprezece. Părea chinuitor de încet. 
Spre Vest, îşi spunea Jack, spre Vest, Vest, Vest. Anders 
reveni în hangar, cu barba aşternută peste pieptu-i masiv ca 
un acoperământ de promoroacă. Trenul se repezi înainte - 
o nouă scânteie ţâşni în sus, trosnind -, iar Jack se răsuci pe 
scaunul tapiţat, să vadă ce aveau în faţă. 

— NU! zbieră Richard, aproape făcându-l pe Jack să cadă 
afară din cabină. NU POT! NU POT SĂ MERG ACOLO! 

Ridicase capul dintre genunchi, dar nu vedea nimic - 
continua să ţină ochii închişi strâns, şi toată faţa sa arăta ca 
nodul unui deget întins. 

— Taci din gură! se răsti Jack. 

În faţă, şinele zburau ca săgeata, prin ogoare nesfârşite 
de grâu unduitor; munţi ceţoşi, ca nişte dinţi bătrâni, 
pluteau în norii de la apus. Jack aruncă o ultimă privire 
peste umăr şi văzu mica oază de lumină şi căldură a 
Depoului şi hangarului octogonal lunecând înapoia lui. 
Anders nu mai era decât o umbră înaltă în poarta luminată. 
Băiatul mai făcu o dată cu mâna, iar umbra cea înaltă îi 
răspunse. Apoi Jack se întoarse clin nou, privind peste 
imensitatea de grâne, peste toată acea poetică întindere. 


Dacă astfel arătau Ţinuturile Spulberate, următoarele două 
zile aveau să fie, neîndoielnic, odihnitoare. 

Fireşte că nu aveau să fie aşa, că nu aveau să fie deloc 
aşa. Chiar şi în lumina slabă a lunii, putea observa că 
holdele deveneau mai răzlețe, mai pitice - schimbarea 
începuse cum la o jumătate de oră după ieşirea din Depou. 
Acum, până şi culoarea părea alta, aproape artificială. Nu 
mai era frumosul galben pe care-l văzuse înainte, ci 
galbenul a ceva lăsat prea aproape de-o puternică sursă de 
căldură - galbenul de ceară al muribunzilor. Acum, şi 
Richard avea o înfăţişare asemănătoare. Un timp, gâfâise 
zgomotos, apoi plânsese tăcut şi fără ruşine, ca o muieruşcă 
sedusă şi abandonată, după care căzuse pradă unui somn 
agitat. „Înapoi, nu pot", murmura el în somn, sau cel puţin 
aceste cuvinte i se părea lui Jack că le aude. Dormind, 
părea să se comprime, să se micşoreze. 

Întregul aspect al peisajului începuse să se modifice. De 
la nesfârşitele întinderi ale câmpiilor din Ellis-Breaks, 
terenul era plin de mici gropi tainice şi de vâlcele 
întunecoase, înţesate de copaci negri. Bolovani enormi 
zăceau împrăştiaţi pretutindeni, hârci, ouă, dinţi gigantici. 
Solul însuşi se schimbase, devenind mult mai nisipos. În 
două rânduri, de-a lungul liniei se înălţară pereţii văilor, şi 
tot ce putu Jack să vadă de ambele părţi, erau râpi roşietice 
sterpe, acoperite cu plante târâtoare. Ici şi colo i se părea 
că zăreşte un animal zbughind-o spre adăpost, dar lumina 
era prea slabă şi animalul prea iute pentru a-l identifica. 
Jack însă avea senzaţia sinistră că, nici dacă vietatea ar fi 
încremenit complet, în mijlocul lui Rodeo Drive la amiază, 
tot n-ar fi putut s-o identifice - o impresie vagă că avea 
capul de două ori mai mare decât ar fi trebuit, că acea fiinţă 
făcea mai bine să se ascundă de ochiul omenesc. 

Trecuseră vreo nouăzeci de minute; Richard gemea în 
somn, iar peisajul trecuse la o stranietate totală. Când ieşiră 
a doua oară dintr-una dintre văile acelea claustrofobie, Jack 
fu surprins de-o senzaţie bruscă de lărgire - la început 


semăna cu revenirea în Teritorii, în ţara Viselor-cu-ochii- 
deschişi. După aceea observă, cu tot întunericul, cât de 
piperniciţi şi cocârjaţi erau copacii, iar apoi percepu 
mirosul. Probabil că acesta se amplificase încet în 
subconştientul lui, dar numai când văzu cum puţinii arbori 
risipiţi pe întinsul câmpiei negre se încârligaseră ca nişte 
fiare torturate, sesiză, în sfârşit, duhoarea slabă, dar 
inconfundabilă, a descompunerii. Putreziciune, focul 
Iadului. Aici. Teritoriile aproape că puţeau. 

Mirosul florilor moarte de mult se aşternea peste tot 
ţinutul, iar pe dedesubtul lui, la fel ca în cazul lui Osmond, 
se simţea un miros mai aspru, mai puternic. Dacă Morgan, 
în oricare dintre rolurile lui, provocase asta, atunci, într-un 
anume sens, adusese moartea în Teritorii, sau cel puţin aşa 
gândea Jack. 

Acum nu mai existau gropi şi văi complicate; pământul 
părea un vast deşert roşu. Copacii ciudat-scofâlciţi punctau 
pantele uşoare ale acestui uriaş pustiu. În faţa lui Jack, 
şinele argintii ale căii ferate se desfăşurau înainte prin 
pustietatea roşiatică; pe lângă el, deşertul gol se rostogolea 
prin întuneric. 

Oricum, întinderile roşii păreau neumblate. Ore de-a 
rândul, Jack nici nu zărise altceva decât măruntele vietăţi 
diforme, care se ascundeau pe povârnişurile făgaşelor 
tăiate pentru calea ferată - dar în anumite momente avea 
senzaţia că percepe cu coada ochiului o bruscă alunecare; 
se întorcea instantaneu şi nu vedea nimic. La început, crezu 
că era urmărit. Apoi, un răstimp, nu mai mult de douăzeci- 
treizeci de minute febrile, îşi închipui că-i luaseră urma 
arătările-câini de la Thayer School. Oriunde se uita, ceva 
tocmai înceta să se mişte - se tupilă după unul dintre 
copacii încolăciţi sau se strecura în nisip. Întinsul deşert al 
Ţinuturilor Spulberate nu mai părea pustiu sau mort, ci plin 
de viaţă viermuitoare, ascunsă. Jack apăsă şi mai tare pe 
schimbătorul de viteze al trenului - de parcă asta i-ar fi fost 
de vreun folos -, îndemnând mica garnitură să meargă mai 


repede, tot mai repede. Richard stătea ghemuit în colţul 
banchetei lui, smiorcăindu-se. Jack îşi închipuia toate acele 
făpturi, toate acele arătări, nici canine, nici umane, 
repezindu-se la ei, şi se ruga ca ochii lui Richard să rămână 
închişi. 

— NU! răcni Richard, încă adormit. 

Jack fu cât pe-aci să cadă din cabină. Îi vedea pe 
Etheridge şi pe domnul Dufrey gonind după ei. Câştigau 
teren, limbile li se bălăngăneau, umerii le palpitau. În 
secunda următoare, îşi dădu seama că nu văzuse decât 
umbre ce însoțeau trenul. Directorul şi elevii lui săltăreţi se 
stinseseră ca nişte lumânări la aniversarea zilei de naştere. 

— NU ACOLO! se tângui Richard. 

Jack trase aer în piept, cu băgare de seamă. Amândoi se 
aflau în siguranţă. Primejdiile Ţinuturilor Spulberate erau 
exagerate de povestitori, fiind în mare parte metaforice. 
Peste câteva ore, soarele avea să răsară din nou. Ridică 
ceasul la nivelul ochilor şi văzu că nu plecaseră decât de 
două ore. Gura i se deschise într-un enorm căscat şi se 
pomeni regretând că mâncase atât de mult la Depou. 

Floare la ureche, îşi spuse, o să fie... 

Şi tocmai când era pe cale să-şi încheie parafraza 
versurilor lui Burns, pe care bătrânul Anders le citase cu o 
exactitate surprinzătoare, observă prima dintre sferele de 
foc, ceea ce-i distruse definitiv împăcarea cu sine. 


4 


Un glob de flăcări cu diametrul de cel puţin trei metri se 
rostogoli de după linia orizontului, dogoritor, şi la început 
ţâşni ca o săgeată direct spre tren. 

— Căca-m-aş! murmură pentru sine Jack. 

Îşi aminti ce spusese Anders despre globurile de foc. 
Dacă un om s-apropie prea mult de vrunu' din globurile- 
alea de foc, face neşte boli înfiorătoare... Îşi perde păru' şi- 
ncep să-i iasă buboaie pe tot trupu', şi p-ormă-ncepe să 
verse... varsă şi iar varsă pân'ce i se rupe stomacu' şi-i 


esplodează beregata... Înghiţi în sec, dureros - parcă ar fi 
înghiţit un pumn de cuie. 

— Doamne, te rog, spuse cu voce tare. 

Uriaşa minge de foc gonea direct spre el, ca şi cum ar fi 
avut judecată şi s-ar fi hotărât să-i şteargă pe Jack Sawyer 
şi pe Richard Sloat de pe faţa pământului. Contaminare 
radioactivă. Lui Jack i se contractă stomacul, iar testiculele i 
se chirciră între picioare. Otrăvire radioactivă. Varsă şi 
varsă pân'ce i se rupe stomacu... 

Excelenta cină pe care i-o oferise Anders aproape că-i 
ţâşni din abdomen. Sfera de foc continua să se 
rostogolească drept spre tren, împroşcând cu scântei şi 
sfârâind cu propria ei energie feroce. Lăsa în urmă o dâră 
aurie luminoasă, care, ca prin farmec, stârnea apariţia altor 
linii arzătoare, plesnind din pământul roşu. Exact atunci 
când globul de foc ricoşă pe sol şi se înscrise într-un şir de 
salturi în zigzag, ca o minge de tenis, abătându-se 
inofensivă spre stânga, Jack întrezări, pentru prima oară cu 
claritate, creaturile care, după părerea lui, îi urmăreau. 
Văpaia roşiatică-aurie a globului de foc rătăcitor şi lucirea 
reziduală din crăpăturile vechi ale solului luminau un grup 
de animale diforme, ce se ţineau, în mod vădit, după tren. 
Erau câini, ori poate strămoşii lor fuseseră câini, iar Jack îi 
aruncă o privire stingherită lui Richard, să se asigure că 
încă mai dormea. 

Făpturile din urma trenului se lipiră de pământ ca nişte 
şerpi. Aveau capete de câine, observă băiatul, dar pe trup 
nu le mai rămăseseră decât vestigiile unor picioare dinapoi 
şi, din cât putea distinge el, erau pleşuve şi fără coadă. 
Păreau să fie jilave - pielea roz şi fără păr lucea ca a puilor 
de şoarece nou-născuţi. Îşi arătau colții, nesuportând să fie 
văzuţi. Aceşti înspăimântători câini-mutanţi îi zărise Jack pe 
versanţii făgaşului feroviar. Expuşi, turtiţi ca reptilele, 
sâsâiau, se schimonoseau şi începeau să se retragă - şi ei se 
temeau de mingile de foc şi de urmele lăsate de acestea pe 
pământ. Apoi, Jack simţi mirosul globului de flăcări, care 


acum se deplasa repede, cu oarecare furie, înapoi spre 
orizont, incendiind un şir întreg de copaci pitici. Foc de iad, 
putreziciune. 

Altă sferă de foc apăru în zare, arzând departe, în stânga 
băieţilor. Duhoare de legături greşite, de speranţe 
spulberate şi dorinţe diavoleşti - Jack, cu inima cuibărită 
sub limbă, avea impresia că simte toate acestea în aerul 
viciat pe care-l răspândea globul arzător. Haita de câini- 
mutanţi se împrăştiase scâncind şi rânjindu-şi colții lucitori 
- o şoaptă de mişcare furişată, fâșfâştâş-ul trupurilor grele 
şi oloage, ce se târau prin praful „roşcat. Cât de mulţi erau? 
De la rădăcina unui copac în flăcări, care încerca să-şi 
ascundă capul în propriu-i trunchi, doi câini deformaţi îşi 
rânjeau spre ei colții lungi. 

Apoi, o nouă minge de foc sări spre orizontul îndepărtat, 
rostogolindu-se de-a lungul unei linii luminoase largi, la 
oarecare distanţă de tren, iar Jack zări o clipă ceva ca un 
mic hambar dărăpănat, imediat sub curbura deşertului. În 
faţa lui, stătea o siluetă umanoidă uriaşă, de sex bărbătesc, 
care-l privea. O impresie de gigantism, blană, forţă, 
răutate... 

Jack conştientiza fără milă încetineala trenuleţului lui 
Anders, felul în care el şi Richard erau atât de expuşi faţă 
de orice şi oricine ar fi vrut să-i cerceteze mai îndeaproape. 
Prima sferă de flăcări izgonise infernalele arătări-câini, dar 
băştinaşii umani ai inuturilor Spulberate se puteau dovedi 
mult mai greu de învins. Înainte ca lumina dârei arzătoare 
să scadă, Jack observă că figura din faţa hambarului îi 
urmărea trecerea, întorcând după tren un cap mare şi 
lăţos. Dacă ceea ce văzuse erau câini, atunci cum or fi 
arătând oamenii? În ultima lucire a globului de foc, făptura 
cu formă omenească se ascunse după colţul şopronului. La 
spate îi atârna o coadă reptiliană groasă; în clipa 
următoare, arătarea se strecurase după bârlogul său, iar 
apoi se făcu din nou întuneric şi nu se mai zări nimic - câini, 


om-fiară, hambar. Jack nici măcar nu putea fi sigur dacă o 
văzuse într-adevăr. 

Richard tresări în somn, iar Jack împinse cu mâna 
maneta rudimentară, încercând zadarnic să mărească 
viteza. Zgomotele câinilor se stinseră treptat, în urma lui. 
Transpirat, Jack ridică din nou încheietura mâinii stângi la 
nivelul ochilor şi văzu că nu trecuseră decât cincisprezece 
minute de când se uitase ultima oară la ceas. Spre propria 
sa uimire, căscă din nou, şi din nou regretă că se îmbuibase 
atâta la Depou. 

— NU! zbieră Richard. NU! NU POT SĂ MĂ DUC ACOLO! 

Acolo? se întrebă Jack? Unde era acolo? În California? 
Sau altundeva se afla ameninţarea, altundeva îşi putea 
pierde definitiv Richard precarul control, atât de nesigur 
acum, ca un cal scăpat din frâu? 


5 


Toată noaptea, Jack stătu la schimbătorul de viteze, în 
timp ce Richard dormea, privind urmele sferelor de foc 
licărind pe suprafaţa roşiatică a pământului. Mirosul lor, de 
flori ofilite şi descompunere tainică, inunda văzduhul. Din 
când în când, auzea sporovăiala câinilor-mutanţi, sau a altor 
sărmane creaturi, înălțându-se de la rădăcina copacilor 
netrebnici, micşoraţi, care încă mai împestriţau priveliştea. 
Şirurile de baterii scuipau uneori arcuri albastre. Richard 
căzuse într-o stare ce depăşea somnul ca atare, învăluit 
într-o inconştienţă atât necesară, cât şi dorită. Nu mai 
scotea ţipete torturate - de fapt, şedea prăvălit în colţul lui 
de cabină şi răsufla greoi, de parcă până şi propria-i 
respiraţie i-ar fi solicitat mai multă energie decât avea. Jack 
aştepta să se lumineze de ziuă, rugându-se şi temându-se, 
în acelaşi timp. La ivirea zorilor, avea să vadă animalele; dar 
ce altceva mai era nevoit, poate, să vadă? 

Din când în când, îi arunca lui Richard câte o privire. 
Pielea prietenului său părea să fi căpătat o paloare stranie, 
o nuanţă cenuşie, aproape spectrală. 


6 


Destrămarea tenebrelor anunţă dimineaţa. La orizontul 
răsăritean, arcuit ca buza unui vas, apăru o panglică roz, şi 
curând se lăţi sub ea o fâşie limpede, împingând culoarea 
trandafirie dătătoare de speranţă în sus, pe cer. Jack îşi 
simţea ochii aproape la fel de roşii ca fâşia aceea şi îl 
dureau picioarele. Richard zăcea întins pe bancheta din 
cabină, continuând să respire cu zgârcenie, aproape 
împotriva propriei sale voințe. Era adevărat, constată Jack - 
chipul lui Richard părea de-un pământiu straniu. Pleoapele 
îi tresăreau în vis, iar Jack nădăjdui că prietenul său nu se 
pregătea să izbucnească într-un nou zbieret. Gura lui 
Richard se deschise, dar printre buze ieşi doar vârful limbii, 
nu un țipăt sonor. Băiatul îşi trecu limba peste buza 
superioară, sforăi, apoi căzu iarăşi în coma sa toropită. 

Deşi Jack îşi dorea cu ardoare să se aşeze, închizând şi el 
ochii, nu-l deranjă pe Richard. Cu cât vedea mai mult din 
detaliile 'Ţinuturilor Spulberate, dezvăluite de noua lumină, 
cu atât mai mult spera ca prietenul său să rămână într-o 
stare de inconştienţă, dacă mai putea să îndure el însuşi 
condiţiile şubredului trenuleţ al lui Anders. Numai dornic 
nu era să fie martorul reacției lui Richard Sloat faţă de 
particularităţile Ţinuturilor Spulberate. Puţină suferinţă, o 
doză de epuizare - acestea reprezentau preţul minim pe 
care-l plătea pentru un răgaz de linişte. 

Pe sub pleoapele întredeschise, întrezărea un peisaj unde 
nimic nu părea să fi scăpat pârjolului, mutilării. La lumina 
lunii, păruse un vast deşert, deşi un deşert presărat cu 
copaci. Acum, Jack înţelegea că acest „pustiu" nu era deloc 
aşa ceva. Ceea ce luase drept nisip roşcat, era un sol afânat, 
sfărâmicios - arăta de parcă un om s-ar afunda în el până la 
glezne, dacă nu chiar până la genunchi. Din acest sol uscat, 
secătuit, creşteau copacii infirmi. Priviţi de-a dreptul, 
păreau atât de nevolnici, încât dădeau impresia că se 
chinuiesc într-o încercare disperată de-a se ascunde sub 


propriile lor rădăcini  încolăcite. Imaginea era 
respingătoare, mai ales pentru Richard Raţionalu. Dar când 
te uitai cu coada ochiului spre unul dintre aceşti copaci, 
atunci el părea o făptură vie în plin supliciu - crengile 
întinse fiind braţe azvârlite în sus, deasupra unui chip 
torturat, încremenit în urletul agoniei. Câtă vreme Jack nu 
se uita direct la copaci, le distingea feţele suferinde, gura 
larg-deschisă, ochii holbaţi şi nasul aplatizat, ridurile lungi, 
dureroase, brăzdându-le obrajii. Îl blestemau, îl implorau, 
urlau la el - glasurile lor neauzite plutind suspendate în 
văzduh, ca fumul. Jack gemu. Asemenea [inuturilor 
Spulberate în întregimea lor, aceşti copaci fuseseră otrăviţi. 

Pământul roşiatic se întindea pe ambele părţi, cale de 
kilometri, bălţat ici-colo cu pete de iarbă galbenă, având o 
înfăţişare corosivă, în nuanţa vie a urinei sau a vopselei 
proaspete. Dacă n-ar fi existat hidoasa coloraţie a firelor 
lungi de iarbă, aceste zone s-ar fi asemuit cu nişte oaze, 
căci fiecare se întindea în jurul câte unei mici băltoace 
rotunde. Apa era neagră, iar pe suprafaţa ei ca o piele 
pluteau pete uleioase. Oarecum mai dense decât apa, ea 
însăşi uleioasă, otrăvită. Cea de-a doua „oază" văzută de 
Jack începu să se unduiască vâscos la trecerea trenului şi, 
în primul moment, băiatul se gândi, înspăimântat, că apa 
însăşi era vie, o fiinţă la fel de chinuită ca arborii, pe care 
nu mai dorea să-i vadă. Apoi zări, o clipă, ceva spintecând 
suprafaţa fluidului gros, o spinare sau o coastă lată şi 
neagră, ce se rostogoli şi lăsă locul unei guri late, hulpave, 
muşcând în gol. O sugestie de solzi, care-ar fi fost 
iridiscenţi, dacă făptura nu era decolorată de lichidul 
spurcatei mlaştini. Sfinte Sisoe, exclamă Jack în sinea sa, 
ăsta o fi fost un peşte? | se păruse că avea aproape şapte 
metri lungime, prea mare pentru a sălăşlui într-o băltoacă 
atât de mică. O coadă lungă răscoli apa înainte ca masiva 
creatură să se cufunde iarăşi în presupusa adâncime fără 
fund a mlaştinei. 


Jack privi atent în zare, închipuindu-şi că zărise, o clipă, 
forma rotundă a unui cap ce pândea după linia orizontului. 
Şi atunci avu din nou un şoc de trecere bruscă în altă lume, 
asemănător celui pe care i-l provocase vederea monstrului 
Loch Ness sau ce-o fi fost arătarea din baltă. Cum să poată 
privi un cap peste orizont, pentru numele lui Dumnezeu? 

Dat fiind că orizontul nu era cel adevărat, înţelese, în cele 
din urmă, că în toată această perioadă necesară pentru a 
observa, într-adevăr, ce se afla la capătul câmpului său 
vizual,  subestimase drastic proporţiile [inuturilor 
Spulberate. Jack înţelese, în sfârşit, pe măsură ce soarele îşi 
croia drum peste lume, că se afla într-o vale largă, iar 
bordura zărită departe, în ambele părţi, nu era marginea 
lumii, ci creasta ştirbă a unui lanţ de coline. Oricine sau 
orice l-ar fi putut urmări, rămânând ascuns dincolo de 
culmea dealurilor înconjurătoare. Îşi aminti de fiinţa 
umanoidă cu coadă de crocodil, care se strecurase după 
colţul şopronului. Oare l-o fi putut urmări pe Jack toată 
noaptea, aşteptându-l să adoarmă? 

Trenul ţăcănea prin sinistra vale, înaintând cu o 
încetineală care devenise înnebunitoare. 

Scrută conturul colinelor din împrejurimi, fără să observe 
altceva decât stâncile ce se înălţau departe, poleite de 
lumina soarelui de dimineaţă. Jack făcu o piruetă în cabină, 
teama şi tensiunea alungându-i o clipă oboseala. Richard îşi 
aruncă un braţ peste ochi, dormind mai departe. Orice şi 
oricine putea să fi ţinut pasul cu ei, aşteptând momentul 
prielnic. 

O mişcare lentă, aproape ascunsă, departe în stânga, 
făcu să i se taie respiraţia. O mişcare uriaşa, vâscoasă... 
Jack avu viziunea unei mulţimi de oameni-crocodili târându- 
se spre el peste culmea colinelor şi-şi puse mâna streaşină 
la ochi, privind locul în care i se păruse că-i vede. Stâncile 
erau pătate cu acelaşi roşu ca şi solul prăfos, iar printr-o 
breşă adâncă dintre ele îşi croia drum spre creastă o dâră 
şerpuitoare. Ceea ce se mişca între cele două stânci înălțate 


nu avea nici măcar o formă vag omenească. Era un şarpe - 
cel puţin aşa i se părea lui Jack... Se târâse într-o porţiune 
ascunsă a cărării, iar Jack nu zări decât un uriaş trup 
reptilian, rotund şi lucios, dispărând în spatele stâncilor. 
Pielea făpturii părea brăzdată ciudat, şi arsă - lăsând 
impresia, chiar înainte de-a dispărea, unor găuri negre, 
zdrenţuite, pe coaste... Băiatul îşi încordă privirea pentru a 
depista locul pe unde avea să iasă şi, în câteva secunde, 
asistă la spectacolul năucitor al unui cap de vierme gigant, 
îngropat pe un sfert în praful gros şi roşu, unduindu-se spre 
el. Avea ochii tulburi, cu pleoapele căzute, dar era capul 
unui vierme. 

Un alt animal o tuli de după o piatră, târându-şi trupul şi 
capul greoi; în timp ce capul uriaş al viermelui săgetă spre 
el, Jack văzu că făptura atacată era unul dintre câinii- 
mutanţi. Târâtorul căscă o gură ca fanta unei cutii de 
scrisori şi înfulecă dintr-o mişcare arătarea-câine, care se 
zbătea înnebunită. Jack auzi desluşit trosnetul oaselor. 
Schelălăitul victimei încetă. Uriaşul vierme înghiţi câinele 
lin, ca pe-o pastilă. Chiar în faţa monstruoasei făpturi 
târâtoare se întindea una dintre dârele negre ale sferelor 
de foc şi, sub privirea lui Jack, trupul prelung se îngropă în 
praf ca un vas de croazieră scufundându-se sub suprafaţa 
oceanului. Părea să înţeleagă că urmele globurilor de 
flăcări îl puteau vătăma şi, după obiceiul viermilor, prefera 
să scurme pe dedesubt. Jack privi hidoşenia dispărând cu 
totul în pulberea roşcată. Apoi îşi aruncă neliniştit ochii 
peste panta lungă şi ruginie, cu smocuri pubiene de iarbă 
galbenă lucioasă, întrebându-se unde va ieşi din nou la 
suprafaţă. 

Când deveni aproape sigur că viermele nu va încerca să 
ingereze trenul, Jack reluă cercetarea crestelor pietroase 
din jur. 


7 


Înainte ca Richard să se trezească, spre sfârşitul după- 
amiezei, Jack văzu: 

cel puţin un cap, inconfundabil, pândind după culmea 
colinelor; 

Încă două mingi de foc ucigătoare năpustindu-se spre el 
cu toată viteza; 

scheletul decapitat al unei făpturi pe care, la început, o 
luă drept un iepure foarte mare, pentru a constata apoi, cu 
spaimă, că lângă calea ferată zăcea un prunc, descărnat 
până la oasele lustruite, lângă care se afla 

ţeasta lui rotundă şi lucitoare, pe jumătate îngropată în 
solul afânat. 

Şi mai văzu: 

o haită de câini cu cap mare, mai diformi decât ceilalţi pe 
care-i zărise cum se târau, înduioşător, după tren, cu balele 
curgându-le de foame; 

trei şandramale de scânduri, sălaşuri omeneşti, susţinute 
cu proptele în praful gros, sugerând că undeva, departe, în 
sălbăticia aceea puturoasă şi otrăvită, care alcătuia 
Ținuturile Spulberate, alţi oameni se organizau şi umblau 
după mâncare; 

o pasăre mică şi fără pene, cu aspectul pieloş al unui liliac 
şi - aceasta fiind o reală contribuţie Teritorială - cu chip de 
maimuţă bărboasă şi degete bine conturate, ieşindu-i din 
vârful aripilor; 

şi, mai rău decât orice (în afara celor pe care i se păruse 
că le vede), două animale cu totul necunoscute, adăpându- 
se într-o băltoacă neagră - animale cu dinţi lungi şi ochi 
omeneşti, cu labele dinainte ca ale porcilor şi cele dinapoi 
ca ale unor pisici uriaşe. Aveau feţele acoperite de blană 
încâlcită. 

În timp ce trenul trecea pe lângă cele două animale, Jack 
observă că testiculele masculului se umflaseră cât nişte 
perne şi atârnau până la pământ. Ce anume dădea naştere 
unor asemenea monstruozităţi?  Infestarea nucleară, 
probabil, de vreme ce mai nimic altceva nu avea o atât de 


mare putere să deformeze natura. Creaturile, ele însele 
otrăvite de la naştere, lipăiau apa la fel de otrăvitoare şi-şi 
arătau colții spre trenuleţul în trecere. 

Într-o bună zi, lumea noastră aşa ar putea să arate, 
reflectă Jack. Grozavă perspectivă! 


8 


Existau, apoi, cele pe care credea că le vede. Pielea 
începu să i se înfierbânte şi să-l mănânce - lepădase deja pe 
pardoseala cabinei veşmântul ca un poncho care înlocuise 
haina de la Myles P Kiger. Curând, se dezbrăcă şi de 
cămaşa ţesută în casă. Simţea un gust înfiorător, o 
combinaţie acidă de metal ruginit şi fructe stricate. 
Sudoarea îi şiroia din păr în ochi. Era atât de obosit, încât 
începu să viseze de-a-n-picioarelea, cu ochii deschişi şi 
usturându-l de transpiraţie. Vedea haite imense de câini 
obsceni mişunând peste coline; vedea norii roşcaţi de 
deasupra deschizându-se şi întinzând spre el şi spre 
Richard braţe lungi diavoleşti, de flăcări. Când, în sfârşit, i 
se închiseră ochii, îl văzu pe Morgan de Orris, înalt de patru 
metri şi îmbrăcat în negru, trăgând cu fulgere de jur- 
împrejur, sfâşiind pământul prin uriaşe gropi şi cratere 
învolburate de praf. 

Richard gemu: 

— Nu, nu, nu! 

Morgan de Orris fu suflat ca un rotocol de ceaţă, iar ochii 
chinuiţi ai lui Jack se deschiseră într-o clipită. 

— Jack? 

Pământul roşu din faţa trenului era pustiu, în afara 
urmelor înnegrite ale mingilor de foc. Jack se şterse la ochi 
şi îl privi pe Richard, care se întindea fără vlagă. 

— Mda, răspunse el. Cum te simţi? 

Richard zăcea cu spatele pe bancheta tare, clipind din 
ochi, tras şi cenugşiu la faţă. 

— Ilartă-mă că te-am întrebat, se scuză Jack. 


— Nu, răspunse Richard. Mi-e mai bine, zău - iar Jack 
avu senzaţia că-i slăbeşte încordarea. Încă mâ mai doare 
capul, dar mă simt mai bine. 

— Ai făcut multă gălăgie în... hmm... făcu Jack, nefiind 
sigur cât de mult din realitate putea suporta prietenul său. 

— În somn. Hmm, oi fi făcut, cred. 

Chipul lui Richard palpita spasmodic, dar, cel puţin pe 
moment, Jack nu se pregăti să înfrunte un urlet. 

— Ştiu că acum nu visez, Jack. Şi ştiu că n-am nici o 
tumoare pe creier. 

— Ai idee unde te afli? 

— În trenul ăla. Trenul bătrânului. În ceea ce numea el 
Ținuturile Spulberate. 

— Ei fir-aş al dracu' azi şi mâine! exclamă Jack, zâmbind. 

Pe sub paloarea sa pământie, Richard roşi. 

— Cum se face că ştii? întrebă Jack, încă neîncrezător în 
transformarea lui Richard. 

— Păi, ştiam că nu visez, răspunse Richard, şi obrajii i se 
îmbujorară mai tare. Cred că am... cred că a cam venit 
timpul să nu mă mai opun. Dacă suntem în Teritorii, atunci 
în Teritorii suntem, indiferent cât de imposibil o fi. 

Ochii lui îi găsiră pe-ai lui Jack, şi unda de umor din ei îl 
sperie pe prietenul său. 

— Mai ţii minte clepsidra aia gigantică din Depou? Când 
Jack încuviinţă din cap, Richard continuă: 

— Ei, aia a fosf, de fapt... când am văzut obiectul ăla, am 
ştiut că nu născoceam doar eu totul. Fiindcă ştiam că n-aş 
putea să-mi imaginez aşa ceva. Nu puteam. Pur şi simplu... 
nu puteam. Dacă era vorba să inventez eu un ceas primitiv, 
ar fi avut tot felul de rotiţe şi scripeţi... n-ar fi fost aşa de 
simplu. Deci, nu eu îl scornisem. Prin urmare, era real. Prin 
urmare, şi toate celelalte erau reale. 

— Ei, şi acuma cum te simţi? întrebă Jack. Ai dormit mult. 

— Sunt atât de obosit, încât abia pot ţine capul sus. În 
general, teamă mi-e că nu mă simt prea bine. 


— Richard, trebuie să te întreb un lucru. Ai vreun motiv 
să-ţi fie teamă să mergi în California? 

Richard cobori privirea şi dădu din cap afirmativ. 

— Ai auzit vreodată de un loc numit Hotelul Negru? 

Richard continuă să confirme din cap. Nu spunea 
adevărul, dar, după cum înţelese Jack, îl înfrunta atât cât 
putea. Orice altceva - fiindcă Jack îşi dădu seama dintr-o 
dată că mai era şi altceva, mult mai mult - avea de aşteptat. 
Poate până când ajungeau la Hotelul Negru. Îngemănarul 
lui Rushton, îngemănarul lui Jason: da, împreună, aveau să 
ajungă la cuibul şi temniţa Talismanului. 

— Mă rog, bine, acceptă el. Poţi să mergi ca lumea? 

— Cred că da. 

— Bine, acum vreau să fac ceva - de vreme ce nu mai 
mori de tumoare pe creier, adică. Şi am nevoie de ajutorul 
tău. 

— Ce anume? întrebă Richard, ştergându-şi faţa cu o 
mână tremurătoare. 

— Vreau să deschid una sau două dintre lăzile alea de pe 
vagonul-platformă şi să văd dacă putem face rost de nişte 
arme. 

— Detest puştile, replică Richard. Şi tu ar trebui. Dacă 
nimeni n-ar avea puşti, tatăl tău... 

— Mda, şi dacă porcii ar avea aripi, ar zbura. Sunt destul 
de sigur că ne urmăreşte cineva. 

— Păi, o fi tata, spuse Richard, cu un glas plin de 
speranţă. 

Jack mârâi ceva şi scoase manşa din primul canc. Trenul 
începu să piardă vizibil din viteză. Când opri, Jack fixă 
pârghia între viteze. 

— Poţi cobori fără nici o problemă, ce crezi? 

— A, sigur, răspunse Richard şi se ridică în picioare - 
prea repede. Genunchii i se îndoiră, fiind nevoit să-şi dea 
drumul la loc pe banchetă. Acum, chipul îi părea mai 
pământiu ca înainte, iar pe frunte şi deasupra buzei de sus 
îi lucea transpiraţia. Ăă... poate că nu, spuse. 


— Ia-o şi tu uşurel, îl sfătui Jack şi, trecând lângă el, îi 
puse o mână în îndoitura cotului, iar cealaltă pe fruntea 
umedă, încinsă. Relaxează-te. 

Richard închise un moment ochii, apoi privi într-ai lui 
Jack cu o expresie de deplină încredere. 

— Am încercat prea repede, zise el. Mă-nţcapă mii de ace 
după ce-am stat atât de mult în aceeaşi poziţie. 

— Atunci, uşurel-încetinel, spuse Jack şi îl ajută să se 
ridice în picioare. 

Richard sâsâi de durere. 

— Doare. 

— Doar puţin. Am nevoie să m-ajuţi, Richard. 

Richard încercă să facă un pas, şi iarăşi şuieră, trăgând 
adânc aer în piept. 

— Ahh... 

Mişcă înainte şi celălalt picior. Apoi se aplecă puţin şi-şi 
plesni coapsele şi gambele. Sub ochii lui Jack, Richard se 
schimbă la faţă, dar de astă-dată nu de durere - uluirea îi 
contorsionase chipul, ca şi cum ar fi fost din cauciuc. 

Jack urmări direcţia privirii prietenului său şi văzu una 
dintre păsările pleşuve, cu faţă de maimuţă, planând prin 
faţa trenului. 

— Mda, sunt multe ciudăţenii pe-aici, spuse el. O să mă 
simt mult mai bine dacă găsim nişte arme sub prelata aia. 

— Cum crezi că e dincolo de coline? întrebă Richard. La 
fel ca pe-aici? 

— Nu, cred că pe-acolo sunt mai mulţi oameni. Dacă-i 
poţi numi oameni. Am văzut de două ori pe câte cineva 
uitându-se la noi. 

În faţa expresiei de panică ce inundă prompt chipul lui 
Richard, Jack adăugă: 

— Nu cred că era cineva de la şcoala ta. Dar s-ar putea să 
fie la fel de rău - nu-ncerc să te sperii, frăţioare, însă am 
văzut mai mult din Ținuturile Spulberate decât tine. 

— Ținuturile Spulberate, repetă, şovăitor, Richard. Îşi miji 
ochii spre valea de pulbere roşie, cu petele ei scârboase de 


iarbă de culoarea pişatului. Of - copacul ăla - ah... 

— Ştiu. Trebuie doar să te obişnuieşti să nu-i mai dai 
atenţie. 

— Cine Dumnezeu ar putea provoca un asemenea 
dezastru? întrebă Richard. Nu e firesc, înţelegi? 

— Poate vom afla într-o bună zi. 

Jack îşi ajută prietenul să coboare din cabină, iar acum 
amândoi stăteau pe fâşia îngustă care acoperea partea de 
sus a roţilor. 

— Să nu calci în praful ăla, îl preveni el pe Richard. Nu 
ştim cât de adânc e. N-am chef să fiu nevoit să te trag afară 
din el. 

Richard se cutremură - dar poate numai pentru că zărise 
cu coada ochiului un alt copac torturat, încremenit în urlet. 
Împreună, cei doi băieţi se strecurară pe tălpica trenului 
staționat, până ajunseră să stea în echilibru pe cârligul de 
cuplare cu vagonul de marfă gol. De-acolo, o scară îngustă 
de metal urca pe acoperişul vagonului. În celălalt capăt, o 
scăriţă cobora spre vagonul-platformă. 

Jack trase de frânghia groasă şi scămoşată, încercând să- 
şi amintească în ce fel o slăbise Anders atât de uşor. 

— Cred că aicea e, spuse Richard, ridicând un laţ răsucit 
ca ştreangul unei spânzurători. Jack? 

— Fă o-ncercare. 

Richard nu era destul de puternic pentru a desface de 
unul singur nodul, dar când Jack îl ajută să tragă de capătul 
ieşit în afara funiei, „ştreangul" dispăru lin şi prelata se lăsă 
moale peste stiva de lăzi. Jack ridică marginea de pe cele 
aflate mai aproape - PIESE DE MAŞINI - şi de pe un grup 
de cutii mai mici, pe care data trecută nu le observase, cu 
inscripţia: LENTILE. 

— Iată-le, spuse. Nu mi-aş dori decât să avem o rangă. 

Aruncă o privire spre buza văii, iar un copac chinuit 
deschise gura şi răcni mut. Era acela oare încă un cap, 
pândind de sus? Putea fi unul dintre viermii uriaşi, lunecând 
spre ei. 


— Hai să încercăm să săltăm capacul uneia dintre cutiile- 
astea, spuse el. 

Richard se apropie fără convingere. 

După şase opinteli din răsputeri, Jack simţi, în fine, 
capacul unei lăzi mişcându-se şi auzi cuiele scârţâind. 
Richard continua să forţeze o latură a lăzii. 

— E-n regulă, îi zise Jack lui Richard, care părea mai 
cenuşiu şi mai nesănătos decât înainte de efort. Am s-o scot 
la prima smucitură. 

Richard făcu un pas înapoi, cât pe-aci să cadă peste una 
dintre cutiile mici. Se ridică, începând să caute mai departe 
pe sub prelata desfăcută. 

Jack se propti bine pe picioare şi-şi încleştă strâns fălcile. 
Îşi fixă mâinile pe colţul capacului. După ce trase adânc aer 
în piept, împinse în sus, până când prinseră să-i tremure 
muşchii. Exact înainte de-a fi nevoie să se destindă, cuiele 
scrâşniră iar şi începură să lunece afară din lemn. 

— AAAH! răcni Jack şi săltă capacul lăzii. 

Înăuntru, unsuroase de vaselină, erau ambalate şase 
arme de-un tip pe care Jack nu-l mai văzuse niciodată - 
erau ca nişte puşti în curs de-a se metamorfoza în fluturi, 
jumătate mecanice, jumătate insectile. Trase una afară şi o 
privi mai îndeaproape, încercând să vadă dacă-şi putea da 
seama cum funcţiona. Era o armă automată, deci avea 
nevoie de încărcător. Se aplecă şi, folosindu-se de ţeava 
armei, desprinse capacul uncia dintre cutiile cu LENTILE. 
Aşa cum se aşteptase, în cea de-a doua cutie, mai mică, se 
găsea o mică stivă de încărcătoare unse din gros cu 
vaselină, împachetate în zăpadă artificială. 

— E un Uzi, spuse Richard, în spatele lui. Pistol-mitralieră 
israelian. Armă destul de rafinată, din câte ştiu. Jucăria 
favorită a teroriştilor. 

— De unde ştii aşa ceva? întrebă Jack, întinzând mâna 
spre altă armă. 

— Mă uit şi eu la televizor. De unde credeai? 


Jack făcu o serie de experimente cu încărcătorul, mai 
întâi încercând să-l potrivească în cavitate invers, apoi 
descoperind poziţia corectă. După aceea găsi piedica, o 
ridică, o puse la loc. 

—  Chestiile-astea-s aşa de-al naibii de urâte... spuse 
Richard. 

— Capeţi şi tu una, aşa că nu te plânge. 

Jack luă un al doilea încărcător, pentru Richard, iar după 
o clipă de nehotărâre scoase toate încărcătoarele din cutie, 
vâri două în buzunare, pe alte două i le aruncă lui Richard, 
care reuşi să nu scape nici unul, şi pe celelalte Ic îndesă în 
raniţă. 

— Uf! făcu Richard. 

— Cred că-i o măsură de siguranţă, explică Jack. 


UC, 


Îndată ce reveniră în cabină, Richard se prăbuşi pe 
banchetă. Plimbările în sus şi-n jos pe cele două scări şi 
echilibristica pe fâşia metalică îngustă de deasupra roţilor îl 
secătuiseră de aproape toată energia. Dar îi făcu loc şi lui 
Jack şi privi pe sub pleoapele ca de plumb cum prietenul 
său urnea din nou trenul. Jack îşi luă păturica viu colorată şi 
începu să-şi frece cu ea arma. 

— Ce faci? 

— O şterg de vaselină. N-ar strica să faci şi tu la fel, după 
ce termin. 

În restul zilei, cei doi băieţi şezură în cabina deschisă a 
trenului, transpiraţi, încercând să nu ţină seama de copacii 
tânguitori, de duhoarea putredă a peisajului prin care 
călătoreau, de foame. Jack observă că în jurul gurii lui 
Richard înfloriseră o grămadă de ulceraţii deschise. Până la 
urmă, îi luă automatul Uzi din mână, îl curăţă de grăsime şi 
montă încărcătorul. Sudoarea îl ardea, sărată, în 
crăpăturile buzelor. 

Jack închise ochii. Poate că nu văzuse capetele acelea 
pândind de după buza văii; poate că, de fapt, nici nu erau 


urmăriţi. Auzi bateriile pârâind şi expulzând o scânteie 
uriaşă, cu un plesnet, şi-l simţi pe Richard tresărind. O clipă 
mai târziu, adormi, visând mâncare. 


10 


Când Richard îl scutură pe Jack de umăr, deşteptându-l 
dintr-o lume în care mânca o pizza mare cât o roată de 
camion, umbrele tocmai începeau să se întindă peste vale, 
atenuând chinul copacilor tânguitori. Până şi aceştia, 
cocârjaţi adânc şi răşchirându-şi mâinile peste feţe, păreau 
frumoşi în lumina piezişă, tot mai slabă. Praful roşu-aprins 
scânteia şi lucea. Umbrele se întipăreau peste «el, 
alungindu-se aproape perceptibil. Galbenul infect al 
ierburilor se prefăcea într-un portocaliu aproape plăcut. 
Lumina roşie a soarelui, pălind, se-ntindea oblic peste 
stâncile de pe creasta văii. 

— Tocmai mă gândeam că ţi-ar plăcea să vezi imaginea 
asta. spuse Richard. În jurul gurii, parcă îi mai apăruseră 
câteva bubiţe. Băiatul rânji fără vlagă. Părea destul de 
deosebit - spectrul, vreau să zic. 

Jack se temea ca Richard să nu se lanseze într-o 
explicaţie ştiinţifică a modificării cromatice de la apusul 
soarelui, dar prietenul său era prea obosit sau prea bolnav 
pentru a face comentarii de fizică. Cei doi băieţi priveau, în 
tăcere, cum crepusculul accentua toate culorile din jur, 
prefăcând cerul de la apus într-o văpaie purpurie. 

— Ştii ce mai cari cu chestia asta? întrebă Richard. 

— Ce mai car? 

De fapt, puţin îi păsa. Nu putea fi nimic bun. Spera să mai 
trăiască un alt asfinţit atât de bogat ca acela, atât de 
generos în simţăminte. 

— Explozibil plastic. Ambalat tot în pachete de câte un 
kilogram - cred că de-un kilogram, în orice caz. Ai destul 
cât să arunci în aer un oraş întreg. Dacă una dintre armele 
alea ia foc accidental, sau dacă bagă cineva un glonţ în 


pungi, din trenu-ăsta n-o să mai rămână decât o groapă-n 
pământ. 

— Dacă tu nu tragi, nu trag nici eu, replică Jack. 

Apoi se cufundă în contemplarea asfinţitului - părea, în 
chip bizar, premonitoriu, ca un vis de împlinire, şi-l 
conducea spre amintiri ale tuturor celor prin care trecuse 
de când părăsise grădinile şi hanul „Alhambra". Îşi revăzu 
mama în micuța ceainărie, bând ceai şi devenind brusc o 
femeie bătrână şi obosită; pe Speedy Parker aşezat la 
rădăcina copacului; Wolf păscându-şi turma; Smokey şi Lori 
din cumplita crâşmă a oraşului Oatley; toate chipurile 
detestate de la Sunlight Home: Heck Bast, Sonny Singer şi 
ceilalţi. Îi era dor de Wolf, tare dor, un dor acut, căci 
înstăpânirea amurgului i-l readucea în minte pe de-a- 
ntregul, deşi Jack nu şi-ar fi putut explica de ce. Îşi dorea să 
ţină în mâna lui mâna lui Richard. Apoi îşi spuse: La dracu, 
de ce nu? şi întinse mâna de-a lungul banchetei până când 
întâlni laba umedă şi rece, destul de jegoasă, a prietenului 
său. O cuprinse cu degetele. 

— Mi-e atât de rău, spuse Richard. Nu-i ca... înainte. Am 
o senzaţie groaznică în stomac şi mă-nţeapă toată faţa. 

— Cred c-o să te simţi mai bine de îndată ce vom ieşi din 
locul ăsta blestemat, spuse Jack. 

Dar ce dovadă ai în sensul ăsta, doctore? se întrebă. Ce 
dovadă ai că nu-l otrăveşti pur şi simplu? Nu avea nici una. 
Se consolă cu ideea nou-născocită (nou-descoperită?) că 
Richard era o piesă esenţială din ceea ce va fi fiind să se 
întâmple la Hotelul Negru. Urma să aibă nevoie de Richard 
Sloat, şi asta nu numai fiindcă Richard Sloat putea deosebi 
explozibilul plastic de pungile cu îngrăşăminte. 

Richard fusese oare vreodată la Hotelul Negru? Fusese, 
într-adevăr, în preajma Talismanului? Aruncă o privire spre 
prietenul său, care respira cu foarte mare greutate. Mâna 
lui Richard zăcea într-a lui ca o sculptură de ceară, rece. 

— Nu mai vreau arma asta, spuse Richard, împingând-o 
din poală. Îmi face rău mirosul. 


— E-n regulă, răspunse Jack, luând-o cu mâna liberă. 

Unul dintre arbori i se strecură în marginea câmpului 
vizual şi urlă în chin mut. Curând, câinii-mutanţi aveau să-şi 
înceapă căutarea hranei. Jack privi în sus, spre colinele din 
stânga - în partea dinspre Richard - şi zări o siluetă 
omenească strecurându-se printre stânci. 


11 


— Hei, spuse el, aproape nevenindu-i să creadă. 

Indiferent la stupefacţia lui, lugubrul asfinţit continua să 
înfrumuseţeze neînfrumuseţabilul. 

— Hei, Richard! 

— Ce? Şi ţie ţi-e râu? 

— Cred c-am ginit pe cineva acolo, sus. În partea dinspre 
tine. 

Cătă din nou spre stâncile de pe pantă, dar nu mai 
observă nici o mişcare. 

— Nu-mi pasă, răspunse Richard. 

— N-ar strica să-ţi pese. Nu vezi cum se coordonează? 
Vor s-ajungă la noi exact atunci când va fi prea întuneric ca 
să-i mai vedem. 

Richard  întredeschise ochiul stâng şi  examină 
împrejurimile, plictisit. 

— Nu zăresc pe nimeni. 

— Nici eu, acum, dar mă bucur c-am fost în spate şi-am 
luat armele astea. Stai drept şi fii atent, Richard, dacă vrei 
să scapi viu de-aici. 

—  Melodramatic mai eşti. Uff! Îşi îndreptă, totuşi, 
spinarea şi deschise amândoi ochii. Zău că nu văd nimic 
acolo, Jack. S-a întunecat prea mult. Probabil că ţi s-a 
părut... 

— Şşşt, îl întrerupse Jack. I se părea că văzuse încă un 
trup degajându-se dintre stâncile de pe pantă. Sunt doi. 
Mă-ntreb dacă n-o să mai apară încă unul. 

— Eu mă-ntreb dacă e ceva, cât de cât, i-o întoarse 
Richard. Oricum, de ce-ar vrea cineva să ne facă vreun rău? 


Vreau să spun, nu e... 

Jack întoarse capul, privind în lungul şinelor, înainte. 
Ceva se mişca după trunchiul unuia dintre copacii urlători. 
Ceva mai mare decât un câine, remarcă Jack. 

— Ă-ăuu! exclamă Jack. Cred că acolo-i înc-un tip care ne 
aşteaptă. 

Un moment, frica îl paraliza de-a dreptul - nu-i venea nici 
o idee pentru a se apăra de cei trei atacatori. Îi îngheţă 
stomacul. Ridică un Uzi din poală şi îl privi prostit, 
întrebându-se dacă era într-adevăr în stare să folosească o 
asemenea armă. Oare exista şansa ca gangsterii Ţinuturilor 
Spulberate să aibă şi ei arme de foc? 

— Richard, îmi pare rău, spuse, dar de astă-dată cred că 
suntem în budă şi-o să am nevoie de ajutorul tău. 

— Ce pot face? se interesă Richard, cu glasul ca un ţârâit. 

— la-ţi arma, spuse Jack, şi i-o dădu. Şi cred că ar trebui 
să ne lăsăm în genunchi, ca să ne ochească mai greu. 

Îngenunche, iar Richard îl imită cu încetinitorul, ca şi 
cum s-ar fi mişcat pe sub apă. Din urma lor se înălţă un 
strigăt, iar de deasupra altul. 

— Ştiu că i-am observat, spuse Richard. Dar unde sunt? 

Întrebarea lui primi răspunsul aproape imediat. Încă 
vizibil în lumina crepusculară vineţie, un om - sau ceva 
asemănător unui om - ţâşni din ascunziş şi o luă la goană în 
jos, pe pantă, spre tren. Zdrenţele-i fluturau în urmă. 
Zbiera ca un indian şi ridica în mâini ceva. Părea să fie o 
prăjină flexibilă - iar Jack încă mai încerca să deducă la ce 
servea ea când mai mult auzi decât văzu o formă subţire 
care spinteca aerul pe lângă capul lui. 

— Fir-aş al naibii! exclamă. Au arcuri şi săgeți! 

Richard gemu, făcându-l pe Jack să se teamă că va voma 
peste amândoi. 

— Trebuie să-l împuşc, spuse acesta. 

Prietenul său icni şi scoase nişte sunete care nu erau 
tocmai cuvinte. 

— Of, la dracu'! făcu Jack şi ridică piedica armei. 


Înălţând capul, văzu că făptura zdrenţăroasă din spatele 
lui tocmai trăgea încă o săgeată. Dacă ar fi ţintit bine, 
băiatul nici n-ar mai fi apucat să vadă altceva, dar săgeata 
zăngăni inofensivă în peretele cabinei. Jack ridică 
automatul şi apăsă pe trăgaci. Nu se aşteptase la nimic din 
ceea ce urmă. Crezuse că arma va rămâne nemişcată în 
mâinile lui, expediind, ascultătoare, câteva cartuşe. Când 
colo, pistolul-mitralieră începu să i se zbată în mâini ca o 
fiară, clănţănind puternic, de să-i spargă timpanele. Simţi în 
nas duhoarea fierbinte a pulberii. Zdrenţărosul din urma 
trenului îşi aruncă braţele în sus, dar numai de uimire, şi nu 
pentru că ar fi fost rănit. Lui Jack îi veni, în fine, ideea să ia 
degetul de pe trăgaci. Habar n-avea câte gloanţe irosise, 
sau câte cartuşe îi mai rămăseseră în încărcător. 

— L-ai nimerit, l-ai nimerit? întrebă Richard. 

Acum, omul fugea în sus pe colină, lipăind cu tălpile sale 
uriaşe şi plate. Apoi, Jack observă că nu erau tălpi - omul 
păşea pe nişte enorme alcătuiri ca nişte palete, echivalentul 
rachetelor de zăpadă din Ținuturile Spulberate. Încerca să 
ajungă la adăpostul copacilor. 

Ridică automatul cu ambele mâini şi ochi de-a lungul ţevii 
scurte. Apoi apăsă uşurel trăgaciul. Pistolul îi tresăltă în 
mâini, dar mai slab ca prima oară. Gloanţele se răspândiră 
într-un arc larg şi cel puţin unul îşi găsi ţinta dorită, căci 
omul se prăvăli pe-o parte, de parcă tocmai ar fi intrat în el 
un camion. 

Picioarele îi zburară din palete. 

— Dă-mi pistolul, ceru Jack şi luă arma de la Richard. 

Rămase îngenuncheat şi trase o jumătate de încărcător în 
întunericul plin de umbre din faţa trenului, sperând că 
ucisese creatura care îi aştepta acolo. 

O altă săgeată zăngăni pe peretele trenului, şi încă una 
se înfipse, zbârnâind, în vagonul de marfă. 

Richard plângea, tremurând în fundul cabinei. 

— Încarcă-l pe-al meu, spuse Jack şi înfipse sub nasul lui 
Richard un încărcător scos din buzunar. 


Scrută laturile văii în căutarea unui atacant. În mai puţin 
de un minut, avea să fie prea întuneric ca să mai zărească 
altceva decât buza văii. 

— Îl văd, strigă Richard. L-am văzut - acolo! 

Arătă spre o umbră ce se deplasa în tăcere, zorită, 
printre stânci, iar Jack consumă ce mai rămăsese din cel de- 
al doilea încărcător, trăgând zgomotos spre ea. Când 
termină gloanţele, Richard îi luă pistolul-automat şi i-l puse 
în mâini pe celălalt. 

— Băiedzi drăgudzi, băiedzi budi, răsună o voce în 
dreapta - de la ce distanţă, era imposibil de spus. Aguba 
obridzi, bă obrezg ji io, brigibid? Gada aguba, dreaba azda. 
Voi băiedzi drăgudzi, boade viddedzi la bide bizdolu' ăla. 
Aja ugizi o droaie, dubă gub văd. 

— Jack! şopti, înnebunit, Richard, atrăgându-i atenţia. 

— Aruncă arcul şi săgețile, ţipă Jack, rămânând ghemuit 
lângă Richard. 

— Jack, nu se poate, şopti Richard. 

— Aguba arudg la ele, se auzi glasul, dintr-un loc aliat şi 
mai în faţa lor. Voi băiedzi obridzi did berz, videddzi la bide 
bizdol, brigibid? 

— Pricipit, răspunse Jack. Vino mai aproape să te putem 
vedea. 

— Brigibid, repetă şi glasul. 

Jack trase înapoi schimbătorul de viteze, făcând trenul să 
încetinească. 

— Când strig, îi şopti el lui Richard, îl împingi înainte cât 
de tare poţi, ai înţeles? 

— O, Isuse! suflă Richard. 

Jack verifică dacă pistolul pe care tocmai i-l dăduse 
Richard avea piedica ridicată. Un fir de sudoare i se 
prelingea de pe frunte direct în ochiul drept. 

— Abuga doade bude, aja, spuse glasul. Băiedzii boade 
vage oba zuz, aja. Oba zuz, băiedzii. 

Zej-dede, zej-dede, vă0oog, vâ00og. 

Trenul înainta încet spre cel ce vorbea. 


— Pune mâna pe manetă, şopti Jack. Acuş vine. 

Mâna tremurătoare a lui Richard, părând mult prea mică 
şi copilărească pentru a face până şi o treabă măruntă, 
atinse schimbătorul de viteze. 

Lui Jack îi apăru deodată în minte imaginea vie a 
bătrânului Anders îngenuncheat în faţa lui, pe podelele de 
lemn vălurite, întrebând: Da' oi fi-n siguranță, stăpâne? 
Răspunsese fugar, aproape neluând în serios întrebarea. Ce 
erau '[inuturile Spulberate pentru un băiat care durigase 
butoaie pentru Smokey Updike? 

Acum se temea mult mai tare că avea să-şi ude pantalonii 
decât că Richard îşi va deşerta toată cina peste versiunea 
Teritorială a lodenului primit de la Myles P Kiger. 

Un hohot de râs erupse în beznă lângă locomotivă, iar 
Jack îşi îndreptă spinarea, ridicând pistolul-mitralieră şi 
ţipând, exact în clipa în care un corp greu se izbi de latura 
cabinei, agăţându-se acolo. Richard împinse manşa înainte, 
iar trenul se smulse din loc. 

Un braţ gol şi păros se încleştă de marginea cabinei. 
Atâta despre Vestul sălbatic, îşi spuse Jack, şi imediat 
trunchiul individului se înălţă deasupra lor. Richard scoase 
un guiţat, iar lui Jack nu-i lipsi mult să-şi evacueze 
intestinele în nădragi. 

Faţa era aproape numai dinţi - un chip de-o răutate 
instinctivă, ca al unui şarpe cu clopoței -, iar de pe unul 
dintre dinţii aceia lungi şi arcuiţi se desprinse o picătură pe 
care Jack, la fel de instinctiv, o bănui că era de venin. Cu 
excepţia nasului mic, creatura ce umplea văzduhul 
deasupra celor doi băieţi semăna foarte mult a om cu cap 
de şarpe. Într-o mână cu degete palmate, ridică un cuţit. 
Jack îşi încleştă mâinile pe armă, trăgând tară ţintă, în 
panică. 

Atunci, arătarea păru să şovăie un moment, nehotărâtă, 
iar lui Jack nu-i trebui decât o fracțiune de secundă pentru 
a vedea că mâna palmată şi cuțitul dispăruseră. Creatura 
repezi înainte un ciot însângerat, mânjind cu roşu cămaşa 


băiatului. În mod reflex, degetele lui Jack reuşiră să 
îndrepte arma spre pieptul monstrului şi să apese pe 
trăgaci. 

O gaură mare şi roşie se căscă în mijlocul toracelui 
tărcat, iar dinţii umezi se încleştară, clănţănind. În timp ce 
Jack ţinea degetul pe trăgaci, automatul îşi ridică ţeava de 
la sine, nimicind capul creaturii într-o secundă sau două. 
Apoi dispăru. Doar o pată mare de sânge pe marginea 
cabinei şi cămaşa lui Jack mânjită cu roşu demonstrau că 
băieţii nu visaseră această întâlnire. 

— Fii atent! ţipă Richard. 

— L-am nimerit, gâfâi Jack. 

— Un-s-a dus? 

— A căzut. E mort. 

— I-ai zburat mâna, şopti Richard. Cum ai reuşit? 

Jack ridică mâinile la nivelul ochilor şi văzu cum îi 
tremurau. Mirosul prafului de puşcă le cuprindea ca o 
carapace. 

— N-am făcut decât să imit un bun ţintaş. 

Lăsă mâinile în jos şi se linse pe buze. 

Douăsprezece ore mai târziu, când soarele răsări din nou 
peste Ținuturile Spulberate, nici unul dintre cei doi băieţi 
nu închisese un ochi - petrecuseră toată noaptea ţepeni ca 
soldaţii, ţinându-şi armele în poală şi încordându-şi auzul să 
prindă cel mai mărunt sunet. Amintindu-şi cât de multă 
muniţie căra trenul, din când în când, Jack mai trăgea 
câteva gloanţe la întâmplare spre crestele văii. Şi, de-a 
lungul celei de-a doua zi, dacă existau oameni sau monştri 
în acest sector îndepărtat al Ţinuturilor Spulberate, îi 
lăsară pe călători să treacă fără să-i atace. Ceea ce putea 
însemna că ştiau ce-s alea pistoale, reflectă, obosit, Jack. 
Sau că aici, atât de aproape de litoralul apusean, nimeni nu 
voia să se încurce cu trenul lui Morgan. Nu-i spuse nimic 
despre toate acestea lui Richard, care avea ochii înceţoşaţi 
şi tulburi, părând cuprins de febră în cea mai mare parte a 
timpului. 


12 


Spre seara acelei zile, Jack începu să simtă în aerul acru 
mirosul apei sărate. 


CAPITOLUL XĂXĂVI - Jack şi Richard se duc la 
război 


1 


În seara aceea, amurgul cuprinse zarea - şesul începuse 
să se întindă din nou, pe măsură ce se apropiau de ocean -, 
iară să fie însă la fel de spectaculos. Jack opri trenul pe 
culmea unei coline erodate şi se urcă din nou în vagonul- 
platformă. Scotoci aproape o oră - până când culorile 
mohorâte se stinseră pe cer. un pătrar de lună răsărind la 
Est - şi reveni cu şase cutii, toate cu inscripţia: LENTILE. 

— Deschide-le, îi spuse el lui Richard. Fă un inventar. Eşti 
numit Locţiitorul Comandantului cu încărcătoarele. 

— Minunat, răspunse Richard, cu glas pierdut. Ştiam eu 
c-o să-mi servească la ceva toată învăţătura aia. 

Jack se întoarse în vagonul-platformă şi forţă capacul 
uneia dintre lăzile pe care scria: PIESE DE MAŞINI. În 
acelaşi timp, auzi un strigăt aspru, răguşit, undeva în 
întuneric, urmat de un zbieret ascuţit de durere. 

— Jack? Jack, eşti acolo? 

— Aici sunt! strigă el. 

Nu i se părea înţelept să urle unul la altul ca două 
spălătorese peste gardul din dos, dar glasul lui Richard 
provenea dintr-o panică iminentă. 

— Mai stai mult? 

— Vin imediat! răspunse Jack, forțând capacul cu ţeavă 
pistolului în chip de pârghie. 

Lăsau în urmă [inuturile Spulberate, iar Jack nu voia, 
totuşi, să facă un popas prea lung. l-ar fi fost mult mai 
simplu să care toată lada cu pistoale automate înapoi la 
locomotivă, dar era prea grea. 

Nu-s grele, sunt pistoalele mele Uzi, îşi spuse şi chicoti 
uşurel în beznă. 


— Jack? 

Glasul lui Richard era ascuţit, aproape isteric. 

— Ţine-ţi boii, fârtate, răspunse el. 

— Nu mă face fârtat, replică Richard. 

Cuiele se desprinseră, cu zgomot, din capacul lăzii, care 
se ridică îndeajuns pentru ca Jack să-l poată smulge. Apucă 
două arme înfăşurate în vaselină şi tocmai pornea înapoi 
când văzu încă o cutie - avea mărimea unui ambalaj de 
televizor portabil. Până atunci o acoperise un fald al 
prelatei. 

Jack străbătu sub lumina slabă a lunii acoperişul 
vagonului de marfă, alunecând şi simțind briza ce-i sufla în 
faţă. Era curată - nici urmă din izul de putregai sau de 
descompunere, doar umezeală curată şi inconfundabilul 
miros al sării. 

— Ce tot făceai? îl mustră Richard. Jack, avem arme! Şi 
avem cartuşe! De ce-a trebuit să te duci acolo şi să mai 
aduci? Ar fi putut să se caţere aici ceva, în timp ce tu 
pierdeai vremea! 

— Mai multe pistoale, pentru că automatele au tendinţa 
să se supraîncălzească, explică Jack. Mai multe cartuşe, 
fiindcă s-ar putea să avem mult de tras. Mă uit şi eu la 
televizor, să ştii. 

Porni din nou înapoi spre vagonul-platformă. Voia să vadă 
ce se găsea în cutia aceea pătrată. 

Richard îl apucă de braţ. Panica îi transforma mâna într-o 
gheară de pasăre. 

— Richard, o să fie totul în regulă... 

— Te-ar putea înhăţa ceva! 

— Cred că aproape am ieşit din i... 

— M-ar putea înhăţa ceva pe mine! Jack, nu mă lăsa 
singur! 

Richard izbucni în lacrimi. Nu-i întoarse spatele lui Jack, 
nici nu-şi acoperi faţa cu mâinile; stătea doar aşa, cu chipul 
schimonosit, cu lacrimile şiroindu-i din ochi. În acel 


moment, îi dădu lui Jack senzaţia unei nudităţi crude. Jack îl 
îmbrăţişă, ţinându-l strâns. 

— Dacă te prinde ceva şi te omoară, cu mine ce-o să se- 
ntâmple? suspină Richard. Cum o să mai scap vreodată din 
locul ăsta? 

Nu ştiu, răspunse în sinea sa Jack. Chiar nu ştiu. 


2 


Asffel că Richard îl însoţi pe Jack în ultima expediţie la 
transportul de muniţie stivuită în vagonul-platformă. 
Trebuia să-l împingă pe scară, să-l sprijine pe acoperişul 
vagonului de marfă şi să-l ajute cu grijă la coborâre, la fel 
cum ajuţi o bătrână handicapată să traverseze strada. 
Richard Raţionalii îşi revenea ca intelect, dar în sens fizic 
starea i se înrăutăţea constant. 

Deşi printre şipci se prelingea vaselina protectoare, 
lădiţa pătrată purta inscripţia: FRUCTE. Ceea ce nu era cu 
totul nepotrivit, descoperi Jack când o deschiseră. Era plină 
cu ana-naşi. Din aceia care explodează. 

— Sfântă Hannah! şopti Richard. 

— Cine-o mai fi şi aia, aprobă Jack. Ajută-mă! Cred că 
putem lua fiecare câte patru-cinci în cămaşă. 

— La ce-ţi trebuie toată puterea asta de foc? întrebă 
Richard. Te-aştepţi să te lupţi cu o armată? 

— Cam aşa ceva. 


3 


Richard privi spre cer în timp ce străbătea împreună cu 
Jack acoperişul vagonului de marfă şi se simţi cuprins de-un 
val de ameţeală. Îşi pierdu echilibrul, iar Jack trebui să-l 
apuce pentru a-l împiedica să cadă peste margine. 
Observase că nu putea recunoaşte nici o constelație din 
Emisfera Nordică sau din cea Sudică. Erau stele 
necunoscute... dar formau sisteme şi, undeva, în această 
lume necunoscută şi incredibilă, poate că marinarii navigau 
cu ajutorul lor. Revelația îi proiectă lui Richard în minte 


realitatea întregii situaţii - o fixă la locul ei cu o violenţă de 
netăgăduit. 

Apoi, auzi glasul lui Jack, chemându-l de foarte departe: 

— Hei, Richie! Jason! Aproape-ai căzut de pe vagon! 

În sfârşit, ajunseră din nou în cabină. 

Jack împinse levierul în prima viteză, apăsă pe bara de 
acceleraţie, iar gigantica lanternă pe roţi a lui Morgan de 
Orris se urni din nou. Jack aruncă o privire spre podeaua 
cabinei; patru pistoale-mitralieră Uzi, aproape douăzeci de 
stive a câte zece încărcătoare şi zece grenade de mână cu 
inelele de siguranţă atârnând aidoma celor de la capacele 
cutiilor de bere. 

— Dacă nici acum n-avem destul material, comentă Jack, 
putem foarte bine s-o lăsăm baltă. 

— La ce te-aştepţi? 

Jack nu făcu decât să clatine din cap. 

— Mi-nchipui că mă socoţi un om de nimic, aşa-i? spuse 
Richard. 

— Nici n-am avut altă părere vreodată, amice, îi 
răspunse, rânjind, Jack. 

— Nu mă lua cu „amice'. 

— Amic- A-mic-mic! 

De astă-dată, vechea glumă reuşi să stârnească o umbră 
de zâmbet. Imperceptibil, surâsul scoase în evidenţă 
spuzeala ce se întindea pe buza lui Richard... dar tot era 
mai bine decât pasivitatea. 

— Te superi dacă mă culc la loc? vru să ştie Richard, 
măturând cu mâna gloanţele de mitralieră şi culcuşindu-se 
într-un colţ al cabinei, apoi trăgând peste el păturica viu 
colorată a lui Jack. După atâta urcuş şi hămălcală... cred şi 
eu că mi-e rău, fiindcă mă simt istovit. 

— Eu n-o să păţesc nimic, îl asigură Jack. 

Şi într-adevăr, părea să-şi vină de-a binelea în fire. 
Socotea că, în curând, asta are să-i prindă bine. 

— Simt mirosul oceanului, spuse Richard, iar Jack 
percepu în glasul lui un uimitor amestec de dragoste, 


dezgust, nostalgic şi teamă. Ochii lui Richard se închiseră 
încet. 

Jack apăsă bara acceleratorului până la limită. Niciodată 
nu avusese o mai puternică senzaţie că sfârşitul - un soi de 
sfârşit - era de-acum foarte aproape. 


4 


Ultimele vestigii ale 'Ţinuturilor Spulberate, meschine şi 
nefericite, dispărură înainte, de-a apune luna. Se iviră din 
nou lanurile. Aici erau mai puţin întreţinute decât la Ellis- 
Breaks, dar totuşi degajau o senzaţie de curăţenie şi 
sănătate. Jack auzi ţipetele firave ale unor păsări care 
sunau ca ale pescăruşilor. Era un sunet inexplicabil de 
singuratic, pe aceste câmpii întinse, mirosind slab a fructe - 
şi, mai pătrunzător, a apă sărată, de ocean. 

După miezul nopţii, trenul începu să duduie printre 
pâlcuri de copaci. Cei mai mulţi dintre ei erau pereni, iar 
mirosul lor răşinos, amestecat cu izul sărat din aer, părea să 
cimenteze legătura dintre acest loc în care sosea şi cel din 
care pornise. Jack şi mama lui nu petrecuseră niciodată 
mult timp în nordul Californiei - poate pentru că, adesea, 
acolo îşi făcea Bloat vacanţele -, dar ţinea minte cum îi 
spusese Lily că regiunea de pe lângă Mendocino şi 
Sausalito semăna foarte mult cu New England, până la 
solniţe şi case. Echipele de filmare în căutare de asemenea 
decoruri preferau de obicei să se deplaseze în nordul 
statului, decât să străbată toată ţara, iar majoritatea 
spectatorilor nu observa niciodată deosebirea. 

Aşa ar trebui să fie. În chip ciudat, revin în locul pe care 
l-am lăsat în urmă. 

Richard: Te-aștepți să lupţi cu o armată? 

Se bucura că Richard adormise, aşa că nu era nevoit să-i 
răspundă la această întrebare - cel puţin, nu încă. 

Anders: Drăcării. Pentru Wolfii cei râi. Cu să le ducă la 
'otelu' negru. 


Drăcăriile erau pistoale-mitralieră Uzi, explozibil plastic, 
grenade. Drăcăriile erau aici. Wolfii cei răi, nu. Vagonul de 
marfă însă era gol, iar Jack găsea acest lucru extrem de 
sugestiv. 

Uite o poveste pentru tine, hichie-băiete, şi-mi pare 
foarte bine că dormi, astfel că nu trebuie să ţi-o spun. 
Morgan ştie că vin şi plănuieşte o petrecere-surpriză. Atâta 
numai că din tort, în loc de fete goale, vor sări oameni-lup, 
şi e vorba să aibă, pe post de daruri festive, automate Uzi şi 
grenade. Mă rog, noi am cam deturnat trenul ăsta şi 
circulăm cam cu zece-douăsprezece ore în avans faţă de 
mersul trenurilor dar dacă ne îndreptăm spre un 
campament plin de Wolfi care aşteaptă să prindă tu-tu-ul 
Teritoriilor - şi cred că exact asta facem -, vom avea nevoie 
de tot efectul-surpriză pe care-l putem obţine. 

Jack îşi trecu o mână peste obraz. 

Ar fi fost mult mai uşor să oprească trenul la o distanţă 
mai mare de batalionul de şoc al lui Morgan, indiferent 
unde-o fi fost, şi să ocolească pe departe tabăra. Mai uşor şi 
mai sigur. 

Dar asta i-ar lăsa pe Wolfii cei răi să umble liberi, Richie, 
te prinzi? 

Cobori privirea spre arsenalul de pe podeaua cabinei şi 
se minună că putea, într-adevăr, să premediteze un raid de 
comando asupra Brigăzii de Wolfi a lui Morgan. Halal 
comando! Bunul Jack Sawyer, Regele Spălătorilor de Vase 
Vagabonzi, şi Comatosul Său Ortac, Richard. Se întrebă 
dacă nu cumva îşi ieşise din minţi. Probabil că da, căci exact 
asta plănuia - era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat 
oricare dintre ei... şi îndurase prea mult, prea mult, prea al 
naibii de mult. Fusese biciuit; Wolf fusese ucis. Distruseseră 
şcoala lui Richard şi, din câte ştia, Morgan Sloat era în New 
Hampshire, hărţuindu-l mama. 

Nebun sau nu, sosise vremea răfuielii. 

Jack se aplecă, luă un Uzi automat încărcat şi îl sprijini pe 
braţ, în timp ce şinele se desfăşurau în faţa lui şi mirosul de 


sare devenea din ce în ce mai puternic. 
5 


Spre dimineaţă, Jack dormi un timp rezemat de 
accelerator. Nu l-ar fi liniştit cu nimic dac-ar fi aflat că acest 
dispozitiv se numea „comutatorul mortului". La revărsatul 
zorilor, Richard îl trezi. 

— E ceva în faţă. 

Înainte de-a se uita într-acolo, Jack îl cercetă cu privirea 
pe Richard. Sperase ca prietenul său să arate mai bine la 
lumina zilei, dar nici măcar cosmetica aurorei nu putea 
ascunde faptul că Richard era bolnav. Culoarea noii zile 
schimbase nuanţa dominantă din tenul lui de la pământiu la 
galben... atâta tot. 

— Hei! Tren! Al0O, bă, futu-te-n cur de tren! 

Strigătul era gutural, apropiat de-un răget animalic. Jack 
reveni cu privirea înainte. 

Se îndreptau spre o gheretă de cărămizi, mică şi îngustă 
ca o cutie. 

În faţa postului de gardă stătea un Wolf - dar orice 
asemănare cu acel Wolf al lui Jack se reducea la ochii 
portocalii învăpăiaţi. Acest Wolf avea capul groaznic de 
teşit, ca şi cum o mână uriaşă i-ar fi cosit calota craniului 
din creştet. Deasupra mandibulei prognatice, chipul părea 
să i se repeadă înainte ca un bolovan pe buza unei prăpăstii 
adânci. Nici chiar bucuria ce-i lumina acum faţa nu-i putea 
ascunde neghiobia grosolană, brutală. De pe obraji îi 
atârnau codițe de păr împletit. O cicatrice în formă de X îi 
marca fruntea. 

Wolful purta ceva ca o uniformă de mercenar - sau cum 
îşi închipuia el că ar arăta o uniformă de mercenar. 
Pantalonii verzi, largi, fuseseră bluzaţi deasupra bocancilor 
negri - dar vârfurile ghetelor erau decupate, observă Jack, 
pentru a permite degetelor păroase şi cu unghiile netăiate 
ale Wolfului să iasă afară. 


— Tren! lătră-mârâi el în timp ce locomotiva parcurgea 
ultimii cincizeci de metri. Începu să sară-n sus, rânjind 
sălbatic. Pocnea din degete precum Cab Calloway. De pe 
buze îi zburau, scârboase, bale închegate, deloc drăgălaşe 
la vedere. Tren! Tren! Futu-l în cur pă mă-sa de tren CHIAR 
ACI ŞI-ACU! Gura i se căscă larg, într-un rânjet uriaş şi 
alarmant, dezvăluind o puzderie de sulițe galbene rupte. 
Cam devreme venirăţi gagiilor, t'utu-vă-n cur, da, da, da! 

— Jack, ce-i ăsta? întrebă Richard. Mâna i se încleştase 
pe umărul lui Jack într-o strânsoare vecină cu spaima, dar, 
din fericire, glasul îi suna destul de normal. 

— E un Wolf. Dintr-ai lui Morgan. 

Aşa, Jack, i-ai zis pe nume. Boule! 

Dar acum n-avea timp să se-ngrijească de asta. Ajungeau 
în dreptul postului de gardă, iar Wolful manifesta intenţia 
vădită de-a sări pe locomotivă. Sub ochii lui Jack, ţopăia o 
bătută stângace în praf, tropăind din bocancii tăiaţi. În 
cureaua de piele pe care o purta oblic peste pieptul gol, ca 
pe o bandulieră, avea un cuţit, dar nici o armă de foc. 

Jack comută butonul automatului la foc cu foc. 

— Morgan? Cine-i Morgan? Care Morgan? 

— Nu acum, spuse Jack. 

Se concentră cu maximă atenţie - Wolful. Îşi fabrică un 
zâmbet lătăreţ, artificial, în propriul său avantaj, ţinând 
automatul Uzi în jos, bine ascuns vederii. 

— Trenu-lu-Anders! În-futu-i-regulă! Aci şi-acu! 

O bară de susţinere, ca o scoabă mare, ieşea din partea 
dreaptă a locomotivei, deasupra unei trepte largi. Rânjind 
entuziasmat, spumegând peste toată bărbia şi vizibil scos 
din minţi, Wolful apucă bara şi sări agil pe treaptă. 

— Hei, unde-i moşu'? Wolf! Unde-i... 

Jack ridică automatul şi proiectă un glonţ în ochiul stâng 
al Wolfului. 

Lumina portocalie orbitoare se stinse ca flacăra unei 
lumânări într-o rafală puternică de vânt. Wolful căzu pe 


spate de pe tălpică precum un om care execută un plonjon 
cam tâmpit în apă. Atinse solul cu o bufnitură inertă. 

— Jack! 

Richard îl răsuci spre el. Avea o faţă la fel de sălbatică pe 
cât fusese a Wolfului - numai că ceea ce o transfigura era 
groaza, nu veselia. 

— La tatăl meu te-ai referit? Tatăl meu e implicat în 
afacerea asta? 

— Richard, ai încredere-n mine? 

— Da, dar... 

— Atunci lasă acum. Lasă. Nu e momentul. 

— Bine, dar... 

— Ia-ţi un pistol. 

— Jack... 

— Richard, ia un pistol. 

Richard se aplecă şi luă de jos un Uzi. 

— Nu pot suferi pistoalele, repetă el. 

— Mda, ştiu. Nici eu nu mă omor după ele, Richie-băiete. 
Dar a sosit vremea răfuielii. 


6 


Acum, calea ferată se îndrepta spre zidul înalt al unui 
fort. Dinapoia acestuia răsunau mârâieli şi ţipete, ovaţii, 
aplauze sacadate, zgomot de călcâie bătând pasul în ritmuri 
constante pe pământul gol. Se auzeau şi alte sunete, mai 
greu de identificat, dar pentru Jack toate se înscriau într-un 
sistem vag - operațiuni de instrucţie militară. Zona dintre 
postul de gardă şi fortul tot mai apropiat era lată cam de 
opt sute de metri şi, din cauza celorlalte activităţi în plină 
desfăşurare, Jack se îndoia că auzise cineva singurul foc 
tras de el. Trenul fiind electric, se deplasa aproape silențios. 
Avantajul surprizei ar fi trebuit să se afle încă de partea lor. 

Şinele dispăreau după o poartă dublă închisa, practicată 
în zidul fortului. Jack zări crâmpeie din lumina zilei printre 
buştenii cojiţi rudimentar. 

— Jack, ar fi mai bine să încetineşti. 


Îi mai despărţeau o sută de metri de poartă. Din spatele 
ei, glasuri urlate cântau: 

— Stââ-DREE! Un-doo! Tree-PA! Stââ-DREE! 

Jack se gândi din nou la oamenii-animale ai lui H.G. Wells 
şi se cutremură. 

— Nici o şansă, fârtate. Intrăm pe poartă. Ai timp exact 
cât să strigi: „Hip-Hip Ura!" 

— Jack, eşti sonat! 

— Ştiu. 

O sută de metri. Bateriile bâzâiau. O scânteie albastră 
sări, trosnind. Pământul bătătorit se scurgea pe lângă ei de 
ambele părţi. Nici urmă de grâu pe-aici, constată Jack. 
Dacă Noel Coward ar fi scris o piesă despre Morgan Sloat, 
cred c-ar fi intitulat-o Natura mălurei. 

— Jack, dacă nenorocitul ăsta de trenuleţ sare de pe 
linie? 

— Ei, s-ar putea. 

— Sau dacă sparge poarta şi imediat şinele se termină? 

— Ar fi unu-zero pentru noi, nu crezi? 

Cincizeci de metri. 

— Jack, chiar ţi-ai pierdut minţile? 

— Aşa se pare. Ridică piedica armei, Richard. 

Richard ridică piedica. 

Tropăituri... mormăieli... paşi de marş... scârţâitul pielii... 
ţipete... un râs inuman, chirăit, care-l făcură pe Richard să 
se crispeze. Şi totuşi, Jack văzu pe faţa prietenului său o 
îndârjire clară, care-i trezi un surâs de mândrie. Are de 
gând să se ţină lângă mine - ba nu, bătrânul Richard 
Raţionalu e chiar hotărât să se țină lângă mine. 

Douăzeci şi cinci de metri. 

Ţipete... schelălăieli... comenzi răcnite... şi un strigăt 
gros, reptilian - GrooooO00000! - care-i ridică lui Jack 
părul măciucă pe ceafă. 

— Dacă scăpăm cu bine din chestia asta, spuse el, îţi fac 
cinste c-un chili-dog la „Dairy Queen". 

— Să mori tu! ţipă Richard şi, incredibil, izbucni în râs. 


În clipa aceea, gălbejeala bolnăvicioasă a feţei păru să-i 
pălească. 

Cinci metri - stâlpii decojiţi din care era făcută poarta 
păreau solizi, da, foarte solizi, iar Jack abia avu timp să se 
întrebe dacă nu cumva făcuse o greşeală cât toate zilele. 

— Jos, fârtate! 

— Nu mă f... 

Trenul izbi poarta fortului, aruncându-i pe amândoi 
înainte. 


7 


Poarta era, într-adevăr, foarte rezistentă şi, în plus, 
dublată pe dinăuntru cu doi buşteni mari, puşi de-a 
curmezişul. Trenul lui Morgan nu era extraordinar de mare, 
iar bateriile se consumaseră aproape complet după lungul 
drum prin Ținuturile Spulberate. Coliziunea l-ar fi făcut cu 
siguranţă să deraieze, şi amândoi băieţii ar fi putut muri în 
carambolaj, dar poarta avea un tendon al lui Achile. Se 
comandaseră balamale noi, forjate conform procedeelor 
americane moderne. Totuşi, încă nu sosiseră, şi vechile 
ţâţâni de fier cedară când locomotiva se ciocni de poartă. 

Trenul se năpusti în fort cu viteza de patruzeci de 
kilometri la ora, împingând în faţa sa poarta smulsă. 
Împrejurul incintei fusese construit un traseu cu obstacole 
artizanale din lemn, iar poarta, acţionând ca un plug de 
înlăturat zăpada, începu să le măture, răsturnându-le, 
rostogolindu-le, făcându-le ţăndări. 

Mai lovi şi un Wolf care executa ture de platou, ca 
pedeapsă. Picioarele îi dispărură sub poarta mobilă, fiind 
mestecate mărunt, cu bocanci cu tot. Schelălăind şi 
mormăind, căci tocmai îi venea Preschimbarea, Wolful 
începu să se caţere pe poartă cu ghearele labelor dinainte, 
care-i creşteau rapid la proporţiile şi ascuţişul unor ţepi de 
ghete pentru depanatorii liniilor telefonice. Poarta se afla 
acum la doisprezece metri în interiorul fortului. În chip 
uimitor, Wolful ajunse aproape în vârf, înainte ca Jack să 


debraieze. Trenul se opri. Poarta căzu, stârnind un nor 
mare de praf şi strivindu-i dedesubt pe nefericitul Wolf. Sub 
ultimul vagon al trenului, pe picioarele retezate ale Wolfului 
continua să crească părul, ţinând-o tot aşa încă vreo câteva 
minute. 

Situaţia din tabără se prezenta mai bine decât îndrăznise 
Jack să spere. Locuitorii se deşteptau devreme, conform 
obiceiului din unităţile militare, şi cele mai multe trupe 
păreau să fie afară, supuse unui bizar program de 
instrucţie şi exerciţii pentru condiţia fizică. 

— În dreapta! strigă el la Richard. 

— Să ce? strigă acesta, la rândul lui. 

Jack deschise gura şi scoase un țipăt: pentru unchiul 
Tommy Woodbine, călcat de maşină în stradă; pentru un 
căruţaş necunoscut, biciuit de moarte într-o curte 
noroioasă; pentru Ferd Janklow; pentru Wolf, mort în 
scârbosul birou al lui Sunlight Gardener; pentru mama lui, 
dar, mai presus de orice, descoperi el, pentru Regina Laura 
DeLoessian, care era tot mama lui, şi pentru crima ce urma 
să se înfăptuiască asupra trupului Teritoriilor. Strigă în 
numele lui Jason, iar glasul său era tunet: 

— SĂ-I SFÂŞIEM! tună Jack Sawyer/Jason DeLoessian, şi 
deschise focul spre stânga. 


8 


În partea dinspre Jack se afla un platou de instrucţie 
primitiv, iar pe latura dinspre Richard, o clădire lungă de 
bulumaci. Construcţia de bârne arăta ca o baracă forestieră 
din filmele cu Roy Rogers, dar Richard presupuse că era 
cazarma. De fapt, tot acest loc i se părea lui Richard mai 
familiar decât orice văzuse în această lume stranie, în care 
îl adusese Jack. Văzuse astfel de locuri la actualităţile de la 
TV. Rebelii sponsorizaţi de CIA, antrenându-se pentru 
invazii în ţările din America Centrală şi de Sud, erau 
instruiți în asemenea locuri. Numai că taberele de 
instrucţie se aflau de obicei în Florida, iar din cazarma de- 


aici nu şiroiau afară cubanos - Richard habar n-avea ce 
erau. 

Unii dintre ei semănau puţin cu picturile medievale 
reprezentând diavoli şi satiri. Alţii arătau ca nişte fiinţe 
omeneşti degenerate - oameni ai cavernelor, aproape. lar 
una dintre arătările ce pândeau în lumina soarelui de 
dimineaţă avea pielea solzoasă şi ochii cu membrane 
nictitante... lui Richard Sloat i se păru că era un aligator 
care umbla, într-un fel, pe labele dinapoi. Sub ochii lui, 
făptura ridică botul şi slobozi ţipătul acela pe care amândoi 
băieţii îl auziseră puţin mai devreme: 

— Groo-00000H 

Abia avu timp să vadă că aceste creaturi infernale păreau 
complet buimăcite, iar în clipa următoare, automatul Uzi al 
lui Jack spintecă lumea, bubuind. 

În partea dinspre Jack, vreo douăzeci şi ceva de Wolf 
făceau educaţie fizică pe platou. Asemenea Wolfului din 
postul de gardă, cei mai mulţi purtau pantaloni verzi de 
instrucţie, bocanci cu căputele decupate şi centuri în 
bandulieră. Ca şi santinela, aveau capetele teşite, arătând 
ca nişte proşti şi de-o răutate înnăscută. 

Se întrerupseră în toiul unui exerciţiu de sărituri cu 
picioarele depărtate şi palmele lovite deasupra capului, 
pentru a privi intrarea zgomotoasă a trenului, cu poarta şi, 
lipit pe ea, ghinionistul camarad care făcea alergări în 
momentul şi locul nepotrivit. Auzind strigătul lui Jack, 
începură să se mişte, dar de-acum era prea târziu. 

Cei mai mulţi membri din Brigada de Wolfi a lui Morgan, 
selecționați cu grijă, aleşi unul câte unul, într-o perioadă de 
cinci ani, pe criteriile forţei şi brutalităţii, fricii şi loialității 
faţă de stăpân, fură doborâţi dintr-o singură rafală 
pustiitoare, scuipată de automatul lui Jack. Zburară pe 
spate,  poticnindu-se,  rostogolindu-se, cu  piepturile 
sfârtecate şi capetele explodând în sânge. Se auziră răcnete 
de furie şi uimire, urlete de durere... Cei mai mulţi muriră 
pe loc. 


Jack scoase încărcătorul, înşfăcă altul şi-l înfipse în lăcaş. 
În partea stângă a terenului de paradă, scăpaseră patrii 
Wolfi; în centru, alţi doi se trântiseră sub linia de foc. 
Amândoi erau răniţi, dar acum se târau spre el, cu unghiile 
lungi de la picioare scobind şanţuri în praful gros, pe feţe 
răsărindu-le fire de păr, aruncând flăcări din ochi. În 
momentul în care o luară la fugă spre locomotivă, Jack văzu 
colții crescându-le, ieşind din gură şi croindu-şi drum prin 
părul sârmos de pe bărbie. 

Apăsă trăgaciul armei, făcând eforturi să îndrepte în jos 
ţeava încinsă; reculul puternic încerca să împingă gura 
armei spre cer. Ambii Wolfi atacatori fură azvârliţi înapoi 
atât de violent, încât se rostogoliră peste cap prin aer, ca 
nişte acrobaţi. Ceilalţi patru Wolfi nu stătură pe gânduri; 
porniră spre locul în care se aflase poarta cu două minute 
în urmă. 

Feluritele creaturi care năvăliseră afară din cazarma stil 
forestier păreau să deducă, în sfârşit, faptul că, deşi nou- 
sosiţii veniseră cu trenul lui Morgan, nu erau nici pe 
departe prietenoşi. Fără a declanşa un atac concertat, 
începură totuşi să înainteze, murmurând, în grup. Richard 
rezemă ţeava automatului pe latura cabinei, înaltă până la 
piept, şi deschise focul. Gloanţele le căscară găuri în trup, 
împingându-i înapoi. Două făpturi ce semănau cu nişte 
capre căzură în patru lahe - sau copite - şi o tuliră înapoi, în 
fort. Richard văzu alte trei făcând câte o piruetă şi 
prăbuşindu-se sub impactul proiectilelor. Îl năpădi o veselie 
atât de sălbatică, încât nu lipsi mult să-l ia cu leşin. 

Gloanţele sfâşiaseră şi burta verzui-alburie a creaturii-ali- 
gator, din care începu să curgă un fluid negricios - o zeamă 
cleioasă, care era orice, numai sânge nu. Se prăbuşi pe 
spate, dar coada păru să-i amortizeze căzătura. Sări la loc, 
în picioare, şi se repezi către partea dinspre Richard a 
trenului. Îşi slobozi din nou puternicul strigăt răguşit... iar 
de astă-dată, lui Richard i se păru că în strigătul acela 
recunoştea ceva de-o feminitate hidoasă. 


Apăsă trăgaciul automatului. Nu se întâmplă nimic. 
Încărcătorul se golise. 

Creatura-aligator alerga cu o îndârjire lentă, stângace, 
duduitoare. În ochi îi scânteia furia ucigaşă... şi inteligenţa. 
Vestigiile unor sâni săltau pe pieptu-i solzos. 

Băiatul se aplecă şi căută pe dibuite o grenadă, fără a-şi 
lua ochii de la creatura-aligator. 

Seabrook Island, reflectă Richard, visător. Jack numeşte 
acest loc Teritorii, dar în realitate e Seabrook Island, şi n- 
am nici un motiv de teamă, chiar nici un motiv; totul e un 
Vis şi, dacă ghearele cu solzi ai făpturii ăsteia mi se 
încleştează pe gât, mă voi trezi cu siguranţă, şi dacă nu-i 
chiar totul vis, Jack mă va salva într-un fel - ştiu că mă va 
salva, o ştiu, fiindcă aici Jack e un fel de zeu. 

Smulse cuiul grenadei, stăpânindu-şi puternicul imbold 
de-a o arunca pur şi simplu, în nebunia panicii, şi o lansă 
într-un lob delicat, pe sub mână. 

— Jack, la pământ! 

Jack se aruncă imediat sub nivelul pereţilor laterali ai 
cabinei, fără să privească. Richard făcu la fel, dar nu înainte 
de-a fi văzut un fapt incredibil, de comedie neagră: 
creatura-aligator prinsese grenada... şi încerca s-o 
mănânce. 

Explozia nu declanşă pocnitura înfundată la care se 
aşteptase Richard, ci un bubuit puternic, strident, care-i 
sfredeli urechile, stârnindu-i o durere cumplită. Auzi un 
plcoscăit, ca şi cum cineva ar fi aruncat o găleată cu apă în 
peretele trenului. 

Ridică privirea şi văzu că locomotiva, vagonul de marfă şi 
vagonul-platformă erau acoperite de măruntaie calde, 
sânge negru şi fâşii din carnea creaturii-aligator. Toată 
faţada cazărmii fusese spulberată. O mare parte dintre 
rămăşiţe şi ţăndări erau stropite de sânge. In mijlocul 
dezastrului, zări un picior păros într-un bocanc cu vârful 
tăiat. 


Grămada ca de marocco a buştenilor începu să se mişte 
sub privirile băieţilor, şi două dintre făpturile cu chip de 
capră apărură târându-se afară. Richard se aplecă, găsi un 
încărcător nou şi îl trânti în locaşul pistolului. Arma se 
înfierbânta, întocmai cum prevăzuse Jack. 

Youpiii! exclamă Richard în gând şi deschise din nou 
focul. 


9 


Când scoase capul, după explozia grenadei, Jack văzu că 
cei patru Wolfi care scăpaseră de primele două salve de 
focuri tocmai ieşeau în fugă prin gaura unde fusese poarta. 
Urlau de groază. Întrucât alergau unul lângă altul, Jack îi 
putea nimeri uşor. Ridică automatul... apoi îl cobori la loc, 
ştiind că îi va revedea la Hotelul Negru, ştiind că făcea o 
prostie... dar, prostie sau nu, era incapabil să-i doboare aşa, 
pe la spate. 

Apoi, din spatele cazărmii, începură să se audă ţipete 
ascuţite, femeieşti: 

— Treceţi acolo! Acolo, am zis! Mişcă! Mişcă! 

Şi pocnitura şuierată a unui bici. 

Jack cunoştea acel sunet, cunoştea şi glasul. Ultima oară 
când îl auzise, era înfăşurat într-o cămaşă de forţă. Ar fi 
recunoscut oriunde acel glas. 

Dacă se-arată retardatu' de prietenu' său, împușcă-l! 

Ei, oi fi reuşit-o tu pe-asta, dar s-ar putea ca acum Să îi 
sosit vremea răfuielii - şi probabil, după cum iţi sună 
glasul, o ştii şi tu. 

— Pe ei, ce-i cu voi, laşilor? Pe ei! Trebuie să v-arăt eu 
cum se face totul? După noi, după noi! 

Trei făpturi apărură de după ruinele cazărmii, şi numai 
una dintre ele era neîndoielnic omenească - Osmond. 
Ducea într-o mână biciul, iar în cealaltă un pistol Sten. 
Purta o mantie roşie, cizme negre şi pantaloni albi de 
mătase, cu poale evazate, fâlfâitoare. Acum erau stropiţi cu 
sânge proaspăt. La stânga sa, venea o creatură-capră 


scărmănată, în blue-jeans şi cizme stil western. Această 
creatură avu un schimb de priviri cu Jack şi se recunoscură 
reciproc. Era fiorosul cowboy din salonul crâşmei „Lia 
Updike". Era Randolph Scott. Era Elroy. Îi rînji lui Jack; 
limba prelungă ieşi şerpuind din gură, lingând buza lată de 
jos. 

— Pe el! zbieră Osmond către Elroy. 

Jack încercă să ridice automatul, dar acesta i se păru 
deodată prea greu. Osmond era rău, reapariţia lui Elroy era 
şi mai rea, dar lucrul dintre cei doi arăta de coşmar. Era 
versiunea din Teritorii a lui Reuel Gardener, fireşte; fiul lui 
Osmond, fiul lui Gardener. Şi avea, într-adevăr, o înfăţişare 
de copil - aşa cum l-ar desena un ţânc de grădiniţă cu 
înclinații sadice. 

Era costeliv şi de-un alb covăsit; un braţ i se termina 
printr-un tentacul vermicular, amintindu-i oarecum lui Jack 
de biciul lui Osmond. Ochii, dintre care unul privea aiurea, 
se aflau la înălţimi diferite. Ulceraţii roşii şi grase îi 
acopereau obrajii. 

În parte, e boala radioactivă... Iason, cred că puştiul lui 
Osmond s-o fi apropiat cam prea mult de-un glob din ăla de 
foc... dar restul făpturii lui... Iason... Isuse... cine-a fost 
maică-sa? Pentru numele tuturor Dumnezeilor, CE-A FOST 
MAICĂ-SA? 

— Puneţi mâna pe Pretendent! guiţa Osmond. Cruţțaţi-] 
pe fiul lui Morgan, dar prindeţi-l pe Pretendent! Prindeţi-l 
pe falsul Iason! Pe ei, laşilor! Nu mai au gloanţe! 

Răgete, urlete. Jack ştia că un contingent proaspăt de 
Wolfi, sprijiniți de feluriţi Stricaţi şi Malformaţi, avea să 
apară, la un moment dat, din spatele cazărmii lungi, unde 
se adăpostiseră de explozie, probabil pitindu-se cu mâinile 
peste cap... şi unde ar fi rămas şi acum... dacă nu era 
Osmond. 

— Nu trebuia s-o iei la drum, puişor, mârâi Elroy, 
alergând spre tren. 


Coada sa despica aerul. Reuel Gardener - sau ce-o fi fost 
Reuel în această lume - scoase un miorlăit gros şi încercă 
să-l urmeze. Osmond întinse mâna, ţinându-l pe loc; 
degetele sale, observă Jack, păreau să se afunde ca-n 
brânză în carnea respingătorului gât al băiatului-monstru. 

Atunci ridică automatul Uzi şi trase un încărcător întreg 
drept în chipul lui Elroy. Sfârtecă în întregime capul 
creaturii-capră, şi totuşi, Elroy. fără cap, continuă un 
moment să se caţere, iar una dintre mâinile lui, cu degetele 
contopite în două boţuri ce alcătuiau o parodie de copită 
despicată, bâjbâi orbeşte după capul lui Jack, înainte să 
cadă pe spate de-a berbeleacul. 

Jack se holbă la el, stupefiat - visase, nopţi de-a rândul, 
acea obsedantă înfruntare finală, de la crâşma „La Updike", 
el încercând să scape, împleticit, de monstru, prin ceea ce 
părea a fi o junglă întunecată, plină cu arcuri de somiere şi 
sticle sparte. lar acum, iată acea creatură, ucisă, cum- 
necum, de el. Nu-i venea să creadă. Parcă l-ar fi omorât pe 
bau-baul tuturor copiilor. 

Richard zbiera - iar arma sa duduia, aproape asurzindu-l 
pe Jack. 

— E Reuel! O, Jack, o, Doamne, 0, Jason, e heuel, e 
Reuel... 

Automatul Uzi din mâinile lui Richard scuipă încă o dată o 
scurtă rafală înainte de-a rămâne tăcut, cu încărcătorul 
golit. Reuel se smulse de lângă tatăl lui. Venea spre tren, 
sărind clătinat, mieunând. Buza de sus i se răsfrânse înapoi, 
dezvelind din'ţii lungi ce păreau falşi şi şubrezi, ca 
danturile de ceară pe care şi le pun copiii de Halloween. 

Ultima rafală a lui Richard îl nimeri în piept şi-n gât, 
găurind combinaţia cafenie kilt-plus-bluză pe care-o purta, 
sfâşiindu-i carnea în brazde lungi, zdrenţuite. Şiroaie de 
sânge negru şi vâscos începură să curgă din răni, dar nimic 
mai mult. Poate că Reuel fusese cândva o fiinţă omenească - 
lui Jack i se părea destul de posibil. De-o fi fost aşa, acum 
însă nu mai era om; gloanţele nici măcar nu-i încetiniră 


mişcarea. Făptura care sărea stângace peste cadavrul lui 
Elroy era un demon. Mirosea ca un broscoi râios ud. 

Ceva se încălzea pe piciorul lui Jack. La început simţi 
doar cald... apoi fierbinte. Ce să fi fost? Parc-ar fi avut un 
ceainic în buzunar. Dar n-avea timp de stat pe gânduri. În 
faţa lui se desfăşurau fel de fel de lucruri. În tehnicolor. 

Richard scăpă din mâini pistolul şi păşi poticnit înapoi, 
trântindu-şi mâinile peste faţă. Ochii săi îngroziţi se holbau 
la arătarea-Reuel printre zăbrelele degetelor. 

— Nu-l lăsa să sară la mine, Jack! Nu-l lăsa la mineeeee... 

Reuel bolborosea şi miorlăia. Mâinile sale plesniră 
peretele 

locomotivei cu un zgomot de înotătoare late trântite într- 
un strat gros de mâl. 

Jack văzu că avea, într-adevăr, membrane gălbui şi 
groase între degete. 

— Vino-napoi! urla Osmond la fiu-său, iar teama din glas i 
se simţea de la o poştă. Vino-napoi, c râu, o să te bată, toți 
băieţii-s răi, e axiomatic, vino-napoi, vino-napoi! 

Reuel mârâia şi boscorodea cu mult entuziasm. Se săltă 
în sus, iar Richard urlă ca un dement, retrăgându-se în 
colţul opus al cabinei: 

— NU-L LĂSA LA MINEEEEEEE... 

Alţi Wolfi, alţi monştri ciudaţi atacau de după colţ. Unul 
dintre ei - o creatură cu coarne încovrigate de berbec 
ieşindu-i din tâmple şi îmbrăcată doar într-o pereche de 
nădragi peticiţi L'il Abner - se prăvăli la pământ şi fu călcat 
în picioare de ceilalţi. 

Un cerc fierbinte pe coapsa lui Jack. 

Reuel, aruncându-şi un picior subţire ca trestia peste 
marginea cabinei. Un picior care lăsa bale, care se întindea 
spre el, iar piciorul se zvârcolea, nu era deloc picior, era un 
tentacul. Jack ridică automatul şi trase. 

Jumătate din faţa arătării-Reuel se sfărâmă moale ca o 
budincă. Din partea rămasă începu să cadă un potop de 
viermi. 


Reuel continua să se apropie. 

Întinzându-şi spre el degetele palmate. 

Ţipetele lui Richard, amestecându-se cu cele ale lui 
Osmond, contopite într-un singur țipăt. 

O arsură ca de fier înroşit pe picior, şi deodată ştiu ce 
era, chiar în clipa în care mâinile lui Reuel îi căzură pe 
umeri - era moneda pe care i-o dăruise Căpitanul Farren, 
moneda pe care Anders refuzase s-o primească. 

Îşi repezi mâna în buzunar. Moneda părea un bulgăre de 
minereu în palma sa - strânse pumnul şi simţi puterea 
repezindu-se prin trupul lui în şocuri năprasnice. Reuel o 
simţi şi el. Bolboroselile şi mârâiturile triumfătoare se 
transformară în miorlăieli de frica. Încercă să dea îndărăt, 
cu singuru-i ochi rămas rostogolindu-i-se sălbatic în orbită. 

Jack scoase banul din buzunar. Îi ardea în palmă, roşu- 
incan-descent. Simţea desluşit dogoarea - dar nu-l frigea. 

Profilul Reginei lumina ca soarele. 

— În numele ei, avorton greţos! strigă Jack. Ia-te de pe 
pielea ăstei lumi!! 

Deschise pumnul şi-l trânti în fruntea lui Reuel. 

Reuel şi tatăl lui chirăiră în deplină armonie - Osmond cu 
un timbru tenor-spre-soprană, Reuel într-un bas insectil, 
bâzâitor. Moneda pătrunse în fruntea lui Reuel ca vârful 
încins al unui vătrai într-un calup de unt. Un fluid negru şi 
spurcat, de culoarea ceaiului lăsat prea mult la fiert, ţâşni 
din capul lui Reuel, peste încheietura mâinii lui Jack. Era 
fierbinte. În el înotau viermişori. Începură să se răsucescă, 
zvârcolindu-se pe pielea lui Jack. Îi simţi muşcând. Totuşi, 
apăsă şi mai tare cu degetele mâinii drepte, afundând 
adânc banul în ţeasta monstrului. 

Piei de pe fața ăstei lumi, spurcăciune! În numele 
Reginei şi în numele fiului ei, piei de pe faţa ăstei lumi! 

Chirăia şi se văita; Osmond chirăia şi se văita într-un glas 
cu el. Întăririle se opriseră şi stăteau puhoi în spatele lui 
Osmond, cu chipurile pline de spaimă superstiţioasă. Jack 


părea să fi crescut şi mai grozav în ochii lor, să fi dobândit o 
lumină nouă. 

Reuel zvâcni. Mai slobozi un ultim chirăit cu bulbuci. 
Negreala ce-i curgea din scăfârlie se îngălbeni. Un vierme, 
alb, lung şi gros, se înşurubă afară din gaura căscată de 
monedă. Căzu pe podeaua cabinei. Jack îl strivi. Sub 
piciorul lui, scârboşenia plesni, fleşcăită. Reuel se prăvăli 
într-un morman ud. 

Şi atunci, în curtea prăfoasă a fortului se înălţă un 
asemenea bocet zbierat, de durere şi furie, încât Jack crezu 
că-i va despica efectiv craniul. Richard se încovrigase, ca un 
ghem letal, cu braţele înconjurându-i capul. 

Osmond se văicărea. Scăpase din mâini biciul şi pistolul- 
mitralieră. 

— 0o, scârbosule! ţipă el, agitându-şi pumnii spre Jack. Ia 
uite ce-ai făcut! Oo, băiat rău şi scârbos! Te urăsc, te urăsc 
pe vecie şi dincolo de vecii vecilor! Oo, scârbos Pretendent! 
Te omor! Morgan o să te omoare! Oo, iubitul meu unic fiu! 
SCÂRBOSULE! MORGAN O SĂ TE OMOARE PENTRU CE- 
AI FĂCUT! MORGAN... 

Ceilalţi preluară vaierul cu glasuri şoptite, amintindu-i lui 
Jack de băieţii din Sunlight Home: puteți zice aleluia. lar 
apoi tăcură, căci se auzea celălalt sunet. 

Jack fu propulsat instantaneu înapoi, spre după-amiaza 
plăcută pe care o petrecuse alături de Wolf, aşezaţi 
amândoi lângă râu, privind cum păştea şi se adăpa turma, 
în timp ce Wolf vorbea despre familia lui. Fusese destul de 
plăcut... destul de plăcut, mai exact spus, până la apariţia 
lui Morgan. 

lar acum Morgan se ivea din nou - nu printr-un simplu 
salt, ci croindu-şi drum cu pumnii şi picioarele, sfâşiindu-şi, 
siluindu-şi drumul. 

— Morgan! E... 

— ... Morgan, Domn... 

— Domn de Orris... 

— Morgan... Morgan... Morgan... 


Sunetul de sfâşiere devenea din ce în ce mai puternic. 
Wolfii se prosternau în colb. Osmond dănţuia un joc târşâit, 
călcând cu cizmele sale negre peste curelele de piele cu 
plumbi, împletite în bici. 

— Băiat rău! Băiat scârbos! Acum vei plăti! Vine Morgan! 
Vine Morgan! 

La vreo zece metri în dreapta lui Osmond, aerul începea 
să se înceţoşeze şi să pâlpâie, ca deasupra unui crematoriu 
încins. 

Jack privi în jur şi îl văzu pe Richard ghemuit în mijlocul 
pistoalelor-mitralieră, al muniției şi grenadelor, ca un 
băieţel foarte mic care a adormit în timp ce se juca de-a 
războiul. Numai că Richard nu dormea, o ştia prea bine, iar 
dacă avea să-şi vadă tatăl păşind printr-o spărtură dintre 
lumi, se temea ca Richard să nu-şi piardă minţile. 

Se trânti lângă prietenul său, cuprinzându-l strâns cu 
braţele. Scrâşnetul de cearşaf sfâşiat se amplifică, şi 
deodată auzi glasul lui Morgan urlând cu înfiorătoare 
mânie: 

— Ce caută trenul aici, ACUM, idioților? 

Îl auzi pe Osmond văicărindu-se: 

— Scârbosul de Pretendent mi-a ucis fiul! 

— La drum, Richic, murmură Jack, strângând şi mai tare 
în braţe trupul secătuit al lui Richard. E timpul să părăsim 
nava. 

Închise ochii, se concentră... şi imediat urmă acel scurt 
moment de vertij rotitor, în timp ce amândoi executau 
saltul. 


CAPITOLUL XXĂVII - Richard își amintește 
1] 


O senzaţie de rostogolire laterală şi în jos, ca şi cum între 
cele două lumi s-ar fi aflat o mică rampă. Vag, scăzând, 
stingându-se până la urmă în neființă, se auzi zbieretul lui 
Osmond: 

— Răi! Toţi băieţii! E axiomatic! Toţi băieţii! Scârbos! 
Scârbos! 

Un moment, stătură suspendaţi în aer. Richard plângea. 
Apoi, Jack căzu cu umărul la pământ. Capul lui Richard îi 
săltă la piept. Jack nu deschise ochii, rămânând doar culcat 
acolo, pe pământ, ţinându-l pe Richard în braţe, ascultând, 
mirosind. 

Tăcere. Nu mormântală, dar mare - cu dimensiunile 
contra-punctatc de ciripitul a două-trei păsărele. 

Mirosul era răcoros şi sărat. Un miros plăcut... dar nu la 
fel de plăcui ca acela din Teritorii. Chiar şi aici - oriunde-o fi 
fost aici - Jack simţea un iz slab de fundal, aidoma uleiului 
vechi, infiltrat în pardoseala de beton a rampelor de 
depanare din atelierele service. Era mirosul prea multor 
oameni care acționau prea multe motoare, şi acesta poluase 
întreaga atmosferă. Nasul i se sensibilizase şi putea să 
simtă mirosul chiar şi aici, într-un loc unde nu se auzea nici 
o maşină. 

— Jack? Suntem bine? 

— Sigur, răspunse Jack şi deschise ochii să vadă dată 
spunea adevărul. 

Prima privire aruncată în jur îi trezi o idee 
înspăimântătoare: dacă cumva, în nevoia lui disperată de a 
scăpa de-acolo, de a fugi înainte de sosirea lui Morgan, nu 
făcuse saltul în Teritoriile americane, ci-i împinsese, pe 
amândoi undeva în viitor. Părea să fie acelaşi loc, însă mai 
învechit, abandonat, ca după trecerea unui secol-două. 


Trenul stătea tot pe şinele lui, şi arăta exact ca înainte. Dar 
numai atât. Calea ferată străbătea curtea de instrucţie plină 
de bălării, în care se aflau ei, şi-şi continua drumul cine ştie 
încotro, deteriorată şi mâncată de rugină. Traversele aveau 
un aspect spongios, putred. Printre ele creşteau buruieni 
înalte. 

Îl strânse mai puternic pe Richard, care se zbătu vlăguit 
în îmbrăţişare şi deschise ochii. 

— Unde suntem? îşi întrebă el prietenul, uitându-se în 
jur. 

Pe locul fostei cazărmi în stil forestier se vedea o baracă 
lungă Quonset, cu acoperişul de tablă ondulată pătat de 
rugină. Acest acoperiş era singurul lucru pe. care-l puteau 
distinge clar amândoi; restul era îngropat în iederă 
sălbatică şi bălării crescute în voie. Doi pari, în faţa barăcii, 
păreau să fi susţinut cândva o pancartă. Dacă aşa era, apoi 
pancarta dispăruse de mult. 

— Nu ştiu, răspunse Jack, privind spre locul în care 
fusese pista cu obstacole - acum nu mai rămăsese decât o 
cărare abia vizibilă, năpădită cu flox sălbatic şi gălbenele. 
Apoi dădu glas celei mai cumplite temeri ce-l încerca: Mi-e 
să nu fi ajuns în viitor. 

Spre marea sa mirare, Richard râse. 

— Atunci, e plăcut să ştii că în viitor nu se vor schimba 
prea multe. 

Şi arătă spre o foaie de hârtie bătută în cuie pe unul 
dintre stâlpii înfipţi în faţa barăcii. Era cam ştearsă de 
vreme, dar încă perfect lizibilă: 


TRECEREA OPRITĂ! 

Din Ordinul Departamentului  Şerifului, Comitatul 
Mendocino 

Din Ordinul Poliţiei Statului California 

CONTRAVENIENŢII VOR FI SANCŢIONAŢI! 


2 


— Bine, dacă ştiai unde suntem, spuse Jack, simțindu-se 
în acelaşi timp foarte prost şi foarte uşurat, de ce-ai mai 
întrebat? 

— Abia acum am văzut-o, replică Richard. 

Orice pornire a lui Jack de-a-l mai fi muştruluit în acest 
sens se stinse numaidecât. Richard arăta groaznic; părea să 
fi căzut pradă unei stranii tuberculoze care, în loc să-i fi 
atacat plămânii, acţiona asupra minţii. Nu mai era simpla 
zguduire mintală provocată de călătoria în Teritorii şi-napoi 
- chiar părea să se fi adaptat. Dar acum mai ştia şi altceva. 
Nu era doar o realitate radical diferită de toate concepţiile 
lui dezvoltate cu marc grijă; la asta s-ar fi putut adapta, 
dispunând de suficient timp şi spaţiu. Dar să afli că taică-tău 
e unul dintre indivizii negri ca fundul ceaunului, reflectă 
Jack, cu greu putea fi considerat unul dintre momentele 
minunate ale vieţii. 

— Bine, spuse el, încercând să pară vesel - şi chiar se 
simţea puţin vesel; a scăpa cu faţa curată de-o 
monstruozitate ca Reuel, l-ar fi făcut chiar şi pe-un copil 
bolnav de cancer cu metastaze să se simtă puţin vesel, 
bănuia el. Hopa sus şi hai la drum, Richie-băiete! Promisiuni 
de-ndeplinit, drum lung pân' la asfinţit, iar tu eşti tot un 
țicnit. 

Richard tresări. 

— Ăla care ţi-o fi dat ideea că ai simţul umorului ar trebui 
împuşcat, fârtate. 

— Bitez mon crank, mon ami!* Muşcă-mi-o, prietene! (fr. 
argotic - n. tr.) 

— Unde mergem? 

— Nu ştiu, dar simt că e pe-aici, pe undeva.. Îmi stă ca un 
cârlig de undiţă în căpăţână. 

— Point Venuti? 

Jack întoarse capul şi îl privi îndelung pe Richard. Ochii 
prietenului său erau de nepătruns. 

— De ce-ai întrebat asta, fârtate? 

— Acolo mergem? 


Jack ridică din umeri. Poate că da. Poate că nu. 

Porniră încet peste terenul de paradă acoperit cu bălării. 
iar Richard schimbă vorba: 

— Toate alea au existat în realitate? 

Se apropiau de poarta dublă ruginită. Deasupra verdeţii 
se vedea o fâşie de cer albastru. 

— A existat ceva, măcar, în realitate? 

— Am petrecut două zile într-un tren electric care 
mergea cam cu patruzeci de kilometri pe oră, cel mult 
patruşcinci, şi, într-un fel sau altul, am ajuns din 
Springfield, Illinois, în nordul Californiei, aproape de 
coastă. Acum, tu să-mi spui mie dacă s-a întâmplat în 
realitate. 

— Da... da, dar... 

Jack ridică braţele. Avea încheieturile mâinilor pline de 
pete roşii, care-l mâncau şi-l usturau. 

— Muşcături, spuse el. De la viermi. Viermii care-au căzut 
din faţa lui Reuel Gardener. 

Richard întoarse capul şi vomă zgomotos. 

Jack îl prinse cu mâinile. Altminteri, bănuia el, Richard ar 
îi căzut pur şi simplu la pământ. Îl copleşea faptul că vedea 
cât slăbise şi cât de tare îi dogorea trupul prin cămaşa de 
elev. 

— Iartă-mă pentru ce-am spus, îl rugă, când Richard 
păru să-şi fi revenit puţin. Am fost cam grosolan. 

— Mda, ai fost. Dar cred că era singurul lucru care putea 
să mă... ştii... 

— Să te convingă? 

— Da. Poate. Richard îi aruncă o privire goală, adânc 
rănită. Acum avea coşuri pe toată fruntea. Gura-i era 
înconjurată de ulceraţii. Jack, trebuie să te-ntreb ceva, şi 
vreau să-mi răspunzi... dar ştii, cinstit. Vreau să te-ntreb... 

O, ştiu ce vrei să mă-ntrebi, Richie-băâiete. 

— Peste câteva minute, îl opri Jack. Ajungem la toate 
întrebările, dar şi la multele răspunsuri pe care le ştiu, în 
câteva minute. Mai întâi însă am o treabă de rezolvat. 


— Ce treabă? 

În loc să-i răspundă, Jack se apropie de micul tren. Stătu 
un moment acolo, privindu-l: locomotiva bondoacă. vagonul 
de marfă gol, vagonul-platformă. Reuşise cumva să 
transfere toată garnitura în nordul Californiei? Nu-i venea a 
crede. Saltul împreună cu Wolf fusese o corvoadă, iar 
Migrarea împreună cu Richard în Teritorii, din campusul 
Thayer, aproape că-i smulsese braţul din umăr, şi ambele 
ceruseră eforturi uriaşe. Din câte-şi putea aminti, nu se 
gândise deloc la tren în timpul saltului - numai ca să-l 
smulgă pe Richard din tabăra de instrucţie paramilitară a 
Wolfilor, înainte de a-şi vedea tatăl. Toate celelalte 
căpătaseră o formă uşor diferită când treceau dintr-o lume 
în cealaltă - actul Migraţiei părea să implice şi un act de 
translație. Cămăşile puteau deveni jiletci; jeanşii se puteau 
preface în pantaloni de lână; banii se puteau transforma în 
beţigaşe segmentate. Dar acest tren arăta la fel aici, ca şi 
acolo. Morgan reuşise să creeze ceva care nu pierdea 
aproape nimic în cursul Migraţiei. 

De asemenea, acolo, unii purtau jeanşi, Jack-O. 

Hmm. Şi chiar dacă işi păstrase credinciosul harapnic, 
Osmond avea şi un pistol automat. 

Pistolul automat al lui Morgan. Trenul lui Morgan. 

Un fior îi încreţi spinarea ca pielea de gâscă. Îl auzi pe 
Anders murmurând: Urâtă treabă. 

Aşa era, nici vorbă. O treabă foarte urâtă. Anders 
avusese dreptate: erau draci înghesuiți toţi laolaltă. Jack 
băgă mâna în compartimentul locomotivei, scoase unul 
dintre automatele Uzi, îi montă un încărcător nou şi porni 
spre locul în care Richard stătea privind în jur, cu un interes 
palid, contemplativ. 

— Parc-ar fi o tabără de supraviețuitori, comentă el. 

— Adică genul ăla de loc în care se pregătesc mercenarii 
pentru cel de-al treilea război mondial? 

— Da, cam aşa ceva. Sunt câteva locuri de-astea în nordul 
Californiei... răsar, prosperă o vreme, după care, cum acest 


război nu începe imediat, oamenii îşi pierd interesul sau 
sunt săltaţi pentru deţinere ilegală de arme, droguri ori mai 
ştiu eu ce. Mi-a povestit tata. 

Jack nu spuse nimic. 

— Ce-ai să faci cu pistolul, Jack? 

— Am să-ncerc să mă descotorosesc de trenul ăsta. Ai 
vreo obiecţie? 

Richard ridică din umeri; gura i se arcui într-o grimasă 
de dezgust. 

— Absolut nici una. 

— Ce crezi, un Uzi o s-o rezolve? Dacă trag în plasticu' 
ăla? 

— Un singur glonţ, nu. Un încărcător întreg, poate. 

— Ia să vedem, zise Jack, trăgând piedica. 

Richard îl apucă de braţ. 

— Poate-ar fi mai înţelept să ne retragem până la gard, 
înainte de-a face experimentul. 

— E-n regulă. 

Ajuns la gardul acoperit de iederă, Jack îndreptă arma 
spre pachetele turtite şi moi de plastic. Apăsă pe trăgaci, şi 
urletul automatului sfâşie tăcerea în zdrenţe. Un moment, 
focul rămase suspendat, în chip mistic, la gura ţevii. Rafala 
răsună şocant de tare în liniştea de capelă a taberei 
părăsite. Păsările cârâiră, surprinse şi speriate, şi o tuliră 
spre locuri mai liniştite, din pădure. Richard tresări, 
astupându-şi urechile cu palmele. Prelata se zbătea, dansa. 
Apoi, deşi Jack încă mai ţinea degetul pe trăgaci, pistolul 
încetă să mai tragă. Încărcătorul se golise, iar trenul nu 
făcea decât să stea liniştit pe şine. 

— Ei, spuse Jack, asta a fost grozavă. Mai ai şi alte i... 

Vagonul-platformă izbucni într-o pânză de foc albastru şi 
un tunet asurzitor. Jack îl văzu începând, efectiv, să se înalțe 
de pe linie, de parcă şi-ar fi luat zborul. Îl înşfăcă pe 
Richard de ceafă, trântindu-l la pământ. 

Exploziile durară mult timp. Prin văzduh zburau, vâjâind, 
bucăţi de metal. O ploaie metalică necontenită bombarda 


acoperişul barăcii Quonset. Din când în când, câte o 
frântură mai puternică răsuna ca un gong chinezesc, sau 
câte un trosnet vestea că una într-adevăr mare străpunsese 
tabla ondulată. Apoi, ceva sfărâmă gardul exact deasupra 
capului lui Jack, căscând o gaură mai largă decât doi pumni 
strânşi laolaltă, iar Jack hotărî că era vremea s-o şteargă. Îl 
apucă pe Richard de mână, începând să-l tragă spre poartă. 

— Nu! strigă Richard. Șinele! 

— Ce? 

— Şin... 

O schijă se năpusti şuierând spre ei, şi ambii băieţi săriră 
la o parte. Se izbiră cap în cap. 

— Șinele! striga Richard, frecându-şi ţeasta cu o mână 
palidă. Nu pe drum! Să urmăm şinele! 

— M-am prins! 

Jack rămăsese perplex, dar nu comentă. Mai mult ca 
sigur duceau undeva. 

Cei doi băieţi porniră târâş de-a lungul gardului de eclise 
ruginit, ca nişte soldaţi traversând prin no-man's-land. 
Richard se târa puţin mai în faţă, conducându-l pe Jack spre 
spărtura din gard pe unde ieşea calea ferată, în partea 
opusă a îngrăditurii. 

Din mers, Jack privi peste umăr - putea să vadă atât cât 
avea nevoie, sau cât voia, prin poarta parţial deschisă. Cea 
mai marc parte a trenului părea să se fi pulverizat pur şi 
simplu. Resturi metalice contorsionate, majoritatea de 
nerecunoscut, zăceau într-un cerc larg în jurul locului de 
revenire a garniturii în America, ţara în care fusese 
construită şi cumpărată. Faptul că nu fuseseră ucişi de 
şrapnelele zburătoare era uluitor; că nici nu-i zgâriaseră 
vreunul, părea aproape imposibil. 

De-acum, ce era mai rău trecuse. Se aflau dincolo de 
poartă, în picioare (însă gata să se trântească la pământ, 
dacă se mai producea vreo explozie întârziată). 

— Tatăl meu n-o să fie încântat că i-ai aruncat trenul în 
aer, Jack, spuse Richard. 


Avea glasul perfect calm, dar, când îl privi, Jack văzu că 
Richard plângea. 

— Richard... 

— Nu, n-o să-i placă deloc, repetă Richard, ca pentru a-şi 
răspunde sieşi. 


3 


O fâşie plină de buruieni luxuriante, înalte până la 
genunchi, creştea pe mijlocul căii ferate ce ieşea din tabără, 
îndreptându-se aproximativ spre Sud, după socoteala lui 
Jack. Şinele erau ruginite, nefolosite de mult; pe alocuri, se 
răsuciseră în chip ciudat - ondulându-se. 

Asta, cutremurele au făcut-o! Îşi spuse Jack, îngrijorat. 

În urma lor, explozibilul din plastic continua să-şi tacă 
datoria. Jack credea că s-a terminat, în fine, şi îndată urma 
un PRRR-BUUUMMMMM! prelung şi aspru - semăna, avea 
el impresia, cu sunetul scos de-un uriaş care-şi drege vocea. 
Sau bolnav de tuse măgărească. Privi înapoi o dată şi văzu 
un nor de fum negru plutind spre cer. Ascultă trosnetul 
gros şi apăsat al focului - ca oricine care a locuit, oricât de 
scurt timp, pe coasta californiană, se temea de foc -, dar nu 
auzi nimic. Aici, până şi pădurile păreau din New England, 
dese şi îngreuiate de umezeală. Categoric, era antiteza 
ținutului cafeniu-deschis de lângă Baja, cu aerul său 
limpede, uscat ca un schelet. Pădurea aproape că gemea de 
viaţă; calea ferată părea o alee îngustă printre copacii care 
o presau din ambele laturi, desişurile şi omniprezenţii 
oţetari (oțetar otrăvitor îşi spunea Jack, scărpinându-se 
automat pe mâinile pişcate), formând împreună cu cerul 
albastru pal o alee aproape geamănă deasupra. Până şi 
zgura de pe terasament era încărcată de muşchi. Părea un 
loc secret, un loc al tainelor. 

Stabili un pas vioi, nu numai ca să se îndepărteze cât mai 
mult, până nu apăreau pompierii sau poliţia. Pasul întins 
asigura şi tăcerea lui Richard. Se căznea prea tare pentru a 
mai şi vorbi... sau a pune întrebări. 


Parcurseseră poate trei kilometri, iar Jack încă se mai 
felicita pentru şiretlicul de-a fi sugrumat conversaţia, când 
prietenul său îl strigă cu glas subţire, şuierător: 

— Hei, Jack... 

Jack se întoarse tocmai la timp, ca să-l vadă pe Richard, 
care rămăsese câţiva paşi în urmă, prăvălindu-se înainte. 
Petele i se reliefau, pe pielea albă ca hârtia, ca nişte semne 
din naştere. 

Jack îl prinse la ţanc. Richard nu părea să cântărească 
mai mult decât o pungă de cumpărături goală. 

— O, Cristoase, Richard! 

— M-am simţit bine pân-acu' o secundă-două, spuse 
Richard, cu acelaşi glas mic, şuierat. 

Avea respiraţia accelerată şi foarte uscată. [inea ochii 
întredeschişi. Jack nu-i zărea decât albul şi două mici arcuri 
din albastrul irişilor. 

— Doar am... leşinat. lartă-mă. 

Din urma lor se auzi încă o explozie, grea, râgâită, 
urmată de răpăitul rămăşiţelor de tren plouând pe 
acoperişul de tablă al barăcii Quonsct. Jack privi într-acolo, 
apoi, neliniştit, în lungul liniei. 

— Poţi să te ţii de mine'? Am să te car în cârcă o bucată 
de drum. 

Moştenirea lui Wolf, reflectă el. 

— Pot să mă ţin. 

— Dacă nu poţi, zii. 

— Jack, insistă prietenul său, cu o urmă încurajatoare din 
vechea şi arţăgoasa iritare gen Richard, dacă nu m-aş putea 
ţine, n-aş zice că pot. 

Jack îl propti pe picioare. Richard rămase pe loc, 
clătinându-se, arătând ca şi cum ar fi fost gata să cadă pe 
spate, dacă-i sufla cineva în piept. Jack se răsuci şi se lăsă 
pe vine, cu tălpile tenişilor pe una dintre traversele 
putrezite. Îşi încrucişă mâinile în formă de treaptă, iar 
Richard îl cuprinse cu braţele pe după gât. Jack se ridică în 
picioare şi porni cu el în cârcă peste traverse aproape în 


pas alergător. A-l căra pe Richard, nu părea să fie o 
problemă, şi nu numai pentru că prietenul său pierduse în 
greutate. Jack durigase butoaie de bere, cărase lăzi, 
culesese mere. Îşi petrecuse timpul liber recoltând pietre 
pe Câmpia Îndepărtată a lui Sunlight Gardener. Toate 
acestea îl căliseră. Dar călirea pătrunsese în fibra eului său 
esenţial mai adânc decât o putea face un lucru atât de 
simplu şi de străin gândirii ca exerciţiul fizic. Nu era vorba 
doar de rolul banal de-a executa, ca un acrobat, salturi 
între cele două lumi, sau ca lumea cealaltă - cât era ea de 
seducătoare - să-şi fi lăsat amprenta asupra lui precum o 
vopsea proaspătă. Jack recunoştea în mod vag că încercase 
mai mult decât simpla salvare a vieţii mamei sale; de la bun 
început, încercase ceva mai important de-atât. Încercase să 
ducă o treabă cu bine până la capăt, iar acum înţelegea 
oarecum că asemenea misiuni nebuneşti întotdeauna îl 
călesc pe om. 

Începu să alerge. 

— Dacă mă mai bâţâi aşa, spuse Richard, cu glasul 
tresăltându-i în ritmul paşilor lui Jack, o să-ţi vomit în cap. 

— Ştiam eu că pot conta pe tine, Richie-băiete, gâfâi Jack, 
rânjind. 

— Mă simt... extrem de caraghios, aicea sus. Ca un om- 
acadea. 

— Probabil că aşa arăţi, fârtate. 

— Nu... mă face fârtat, şopti Richard - iar rânjetul lui Jack 
se lăţi şi mai mult. 

Of, Richard, ticălosule, de-ar fi să nu mori niciodată. 


4 


— Îl cunoşteam pe omul ăla, şopti Richard deasupra 
capului lui Jack. 

Jack tresări, ca smuls dintr-o picoteală. Îşi luase prietenul 
în cârcă de zece minute şi mai străbătuseră un kilometru, 
dar tot nu se vedea nici un semn de civilizaţie. Doar calea 
ferată şi mirosul de sare din văzduh. 


Calea ferata... Oare duce acolo unde cred eu? se întrebă 
Jack. 

— Care om? 

— Omul cu biciul şi automatul. Îl cunoşteam. L-am văzut 
de câteva ori. 

— Când? se interesă Jack, gâfâind. 

— Demult. Când eram mic. Apoi, Richard adăugă, cu 
mare efort: Cam pe vremea când am avut... visul ăla trăsnit 
în debara. Tăcu un moment. Doar că n-a fost vis, aşa-i? 

— Nu. Cred că n-a fost. 

— Da. Omul cu biciul era tatăl lui Reuel? 

— Tu ce zici? 

— Era, spuse, posac, Richard. Sigur că era. 

Jack se opri. 

— Richard, unde duce linia asta? 

— Ştii şi tu unde duce, răspunse Richard, cu o stranie şi 
seacă seninătate. 

— Mda, cred că ştiu. Dar vreau să te-aud pe tine 
spunând. Făcu o scurtă pauză. Cred c-am nevoie să te-aud 
pe tine spunând. Unde duce? 

— Duce la un oraş numit Point Venuti, zise Richard, şi iar 
îi sună glasul ca în pragul lacrimilor. Acolo e un hotel mare. 
Nu ştiu dacă-i locul pe care-l cauţi tu sau nu, dar probabil 
ăla e, cred. 

— Şi eu, aprobă Jack. 

Porni din nou, cu picioarele lui Richard petrecute pe sub 
braţe şi o durere crescândă în şale, urmând calea ferată ce 
avea să-l ducă - să-i ducă pe amândoi - în locul în care se 
găsea, poate, salvarea mamei lui. 


5 


În timp ce mergeau, Richard vorbea. Nu atacă dintr-o 
dată subiectul implicării tatălui său în toată afacerea aceea 
nebunească, dar începu să se apropie încet de el, cu ocoluri 
prudente. 


— Îl cunoşteam dinainte pe omul ăla. Sunt aproape sigur. 
Venea la noi acasă. Întotdeauna prin dos. Nu suna la 
sonerie, nici nu ciocănea. Parcă... zgâria la uşă. Îmi dădea 
fiori. Mă speria aşa de tare, încât îmi venea să fac pe mine. 
Era înalt - a, toţi oamenii mari le par înalţi copiilor mici, dar 
individul ăsta era foarte înalt - şi avea părul alb. Purta 
aproape întotdeauna ochelari negri. Sau, câteodată, 
ochelari de soare cu lentile-oglindă. Când am văzut 
reportajul ăla despre el, în Sunday Report, mi-am dat 
seama că-l mai văzusem undeva. În seara în care s-a 
transmis emisiunea, tata era la etaj, lucrând la nişte hârtii. 
Eu şedeam în faţa televizorului, şi când a intrat tata şi-a 
văzut ce se transmitea, mai că n-a scăpat paharul cu 
băutură din mână. Pe urmă a schimbat canalul pe-o reluare 
cu Star Trek. 

Numai că tipul nu-şi spunea Sunlight Gardener, când 
obişnuia să-l viziteze pe tata. Îl chema... nu-mi amintesc 
prea bine. Dar era ceva cam ca Banlon... Sau Orion... 

— Osmond? 

Richard se lumină la faţă. 

— Asta e. Niciodată nu i-am auzit numele de familie. Dar 
trecea cam o dată sau de două ori pe lună. Uneori mai des. 
Într-o vreme, a venit din două-n două seri, vreo săptămână, 
după care n-a mai apărut aproape un an. Când sosea el, eu 
mă încuiam la mine-n cameră. Nu-mi plăcea cum mirosea. 
Îşi dădea cu un soi de parfum... colonie, cred, dar de fapt 
avea un miros mult mai puternic. Ca parfumul. Loţiune 
ieftină de frizerie. Dar pe dedesubt... 

— Pe dedesubt mirosea de parcă nu mai făcuse-o baie de- 
aproape zece ani. 

Richard îl privi cu ochii mari. 

— L-am întâlnit şi eu ca Osmond, explică Jack, care îi mai 
dăduse această explicaţie şi-nainte - cel puţin în parte -, 
dar atunci Richard nu-l ascultase. În versiunea Teritorială a 
statului New Hampshire, înainte de a-l fi întâlnit ca Sunlight 
Gardener, în Indiana. 


— Atunci trebuie să fi văzut... să fi văzut chestia aia. 

— Pe Reuel? 

Jack clătină din cap. 

—  Pe-atunci, Reuel trebuie să fi fost în [inuturile 
Spulberate, la încă nişte tratamente radicale cu cobalt. 

Se gândea la buboaiele purulente de pe faţa creaturii, la 
viermi. Îşi privi încheieturile roşii şi umflate ale mâinilor, 
unde-l muşcaseră viermii, şi se cutremură. 

— Nu lam văzut niciodată pe Reuel, până acum, la 
sfârşit, şi nici pe Îngemănarul lui american. Câţi ani aveai 
când a-nceput să se-arate Osmond? 

— Probabil patru. Povestea cu... ştii tu, debaraua... Încă 
nu se-ntâmplase. Mi-aduc aminte că după aia mi-era şi mai 
frică de el: 

— După fiinţa care te-a atins în debara? 

— Da. 

— Iar asta s-a-ntâmplat când aveai cinci ani? 

— Da. 

— Când aveam amândoi cinci ani. 

— Da. Poţi să mă laşi jos. Cred că pot merge o vreme. 

Jack îl cobori. Îşi continuară drumul în tăcere, fără să se 
uite unul la altul. La cinci ani, ceva ieşise din beznă şi-l 
atinsese pe Richard. Când aveau amândoi cinci ani, 

(şase, Jacky avea şase) 

Jack îi auzise pe tatăl său şi pe Morgan Sloat vorbind 
despre un loc în care se duceau, un loc pe care Jacky îl 
numea Ţara Viselor-cu-ochii-deschişi. Mai târziu, în cursul 
aceluiaşi an, ceva apăruse din întuneric, atingându-i pe el şi 
pe mama lui. Nu fusese nici mai mult nici mai puţin decât 
glasul unchiului Morgan. Morgan Sloat care dădea telefon 
din Green River, Utah. Şi suspina. El, Phil Sawyer şi lommy 
Woodbine plecaseră cu trei zile înainte în excursia lor 
anuală de vânătoare - un amic din facultate, Randy Glover, 
deţinea o cabană luxoasă de vânătoare în Blessington, 
Utah. De obicei, Glover vâna alături de ei, dar în anul acela 
făcuse o croazieră în Caraibe. Morgan sunase ca să anunţe 


că Phil fusese împuşcat, se părea că de-un alt vânător. El şi 
cu Tommy Woodbine îl scoseseră din sălbăticie pe o targă 
improvizată. Phil îşi recăpătase cunoştinţa pe bancheta 
jeepului Cherokee al lui Glover, spunea Morgan, şi-l rugase 
să le transmită lui Lily şi lui Jack toată dragostea sa. Murise 
cincisprezece minute mai târziu, în timp ce Morgan gonea 
nebuneşte spre Green River, la cel mai apropiat spital. 

Morgan nu îl omorâse pe Phil; Tommy putea să depună 
mărturie că toţi trei erau împreună când se auzise 
detunătura, dacă s-ar fi cerut vreodată o mărturie (şi, 
fireşte, nu se ceruse nici una). 

Dar asta nu însemna că n-ar fi putut să angajeze pe 
cineva, gândea acum Jack. Şi nu însemna că unchiul Tommy 
n-ar fi putut nutri propriile sale îndoieli asupra celor 
întâmplate. Dacă era pe-aşa, poate că unchiul Tommy nu 
fusese ucis doar în scopul ca Jack şi mama lui muribundă să 
rămână lipsiţi de orice apărare în faţa abuzurilor lui 
Morgan. Poate că murise fiindcă Morgan se plictisise să se 
tot întrebe dacă bătrânul poponar nu i-o fi făcând vreo 
aluzie târzie fiului rămas în viaţă, cum că moartea lui Phil 
Sawyer ar fi fost mai mult decât un simplu accident. Jack îşi 
simţi pielea încreţindu-i-se de silă şi de repulsie. 

— Ăla dăduse târcoale înainte ca tatăl tău şi tatăl meu să 
fi plecat ultima oară la vânătoare? 

— Jack, aveam doar patru ani... 

— Ba nu, n-aveai patru, aveai şase. Aveai patru când a- 
nceput să vină, şi aveai şase când tata a fost omorât în 
Utah. Şi tu nu uiţi uşor, Richard. Se arătase pe la voi înainte 
de moartea tatălui meu? 

— Aia a fost perioada în care a venit aproape seară de 
seară. timp de-o săptămână, spuse Richard, cu glasul abia 
auzit. Chiar înainte de ultima excursie la vânătoare. 

Cu toate că Richard nu era vinovat de nimic din toate 
astea, Jack nu-şi putu ascunde amărăciunea. 

— Taică-meu mort într-un accident de vânătoare în Utah, 
unchiul Tommy călcat de maşină în LA. Rata mortalităţii în 


rândul prietenilor tatălui meu e foarte futu-i mama mă-sii 
de ridicată, Richard. 

— Jack..., începu Richard, cu voce mică, tremurată. 

— Adică totu-i numai cai verzi pe pereţi, sau bat câmpii, 
sau alege-ţi tu clişeul, continuă Jack. Dar când am apărut la 
tine la şcoală, Richard, m-ai făcut nebun. 

— Jack, tu nu înţe... 

— Nu, probabil că nu înţeleg. Eram obosit, şi tu mi-ai 
oferit un loc unde să dorm. Minunat. Mi-era foame, şi mi-ai 
adus mâncare. Splendid. Dar lucrul de care aveam cea mai 
mare nevoie era să mă crezi. Ştiam că însemna s-aştept 
prea mult de la tine, dar, la toţi dracii! Îl cunoşteai pe tipul 
despre care vorbeam! Știai că mai apăruse şi-nainte în viaţa 
tatălui tău! Şi n-ai spus decât ceva de genul: „Bătrânul Jack 
a stat prea mult la soare pe insula aia Seabrook şi bla-bla- 
bla!" Isuse, Richard, credeam că suntem prieteni mai buni! 

— Tot nu înţelegi. 

— Ce? Că te temeai prea mult de poveştile din Seabrook 
Island ca să mai crezi puţin şi-n mine? 

Glasul lui Jack şovăia de indignare obosită. 

— Nu. Mă temeam de mai mult de-atât. 

— A, zău? 

Jack se opri, privind cu răutate chipul palid şi nefericit al 
lui Richard. 

— Ce-ar fi putut să fie mai mult pentru Richard 
Raţionalu? 

— Mă temeam, răspunse Richard, cu glas calm, mă 
temeam că, dacă aflam mai multe despre buzunarele alea 
secrete... despre Osmond ăla, sau ce anume fusese atunci în 
debara, nu-mi voi mai putea iubi tatăl. Şi aveam dreptate. 

Richard îşi acoperi faţa cu degetele sale subţiri şi 
murdare, izbucnind în plâns. 


6 


Jack rămase privindu-l pe Richard cum plângea şi 
blestemându-se singur pentru douăzeci de feluri diferite de 


prostie. Indiferent ce altceva mai era Morgan, era totuşi 
tatăl lui Richard Sloat; duhul lui Morgan pândea din forma 
mâinilor şi a oaselor feţei lui Richard. Uitase aceste lucruri? 
Nu - dar, o clipă, amara sa dezamăgire faţă de Richard le 
estompase. Şi nervozitatea lui crescândă jucase un rol. 
Acum, Talismanul era foarte, foarte aproape, şi îl simţea în 
terminaţiile nervoase la fel cum simte un cal apa în deşert 
sau un foc de ierburi îndepărtat în prerie. Această 
nervozitate se exprima sub forma unui soi de neastâmpăr 
nărâvaş. 

Mda, mă rog, tipu-ăsta cică-i cel mai bun prieten al tău, 
Jack-O - poţi avea un piculeţ de trac dacă n-ai încotro, da' 
nu-l călca în picioare pe Richard. Copilul ăsta-i bolnav, în 
caz că n-ai observat. 

Întinse mâna spre Richard. Acesta încercă să i-o dea la o 
parte, dar Jack nici nu voia să audă. Îl îmbrăţişă. Rămaseră 
astfel amândoi, un timp, în mijlocul căii ferate pustii, 
Richard cu capul pe umărul lui Jack. 

— Ascultă, spuse el, stingherit, încearcă să nu-ţi faci prea 
multe griji în legătură cu... ştii tu... totul... Încă nu, Richard. 
Încearcă doar să te laşi dus de val, ştii? 

Măi frate, da' tâmpit suna! Parcă i-ar fi spus cuiva că are 
cancer, da' să nu se amărască, fiindcă în curând vor pune 
caseta video cu Star Wars şi-o să-l mai înveselească. 

— Sigur, replică Richard. 

Se desprinse de Jack. Lacrimile îi croiseră dâre curate 
prin murdăria de pe faţă. Se şterse la ochi cu braţul şi 
încercă să zâmbească. 

— 'Totu-o să hie bine şi totu-o să hie bine... 

— Şi trebile de tot soiu-o să hie bine, îi ţinu isonul Jack - 
încheind într-un glas, apoi râzând într-un glas, ceea ce era 
minunat. 

— Hai, spuse Richard. Să mergem. 

— Unde? 

— Să-ţi luăm Talismanul. După cum vorbeşti, trebuie să 
se găsească în Point Venuti. E primul oraş pe linia asta. 


Haide, Jack. Dar ţine-o mai încet - încă n-am terminat de 
vorbit. 

Jack îl privi cu oarecare curiozitate, după care porniră 
din nou la drum - mai încet, însă. 


7 


Acum, că stăvilarul se rupsese, şi Richard pornise să-şi 
amintească tot felul de lucruri, devenise un neaşteptat izvor 
de informaţii. Jack începu să se simtă ca şi cum ar fi 
rezolvat un puzzle fără a şti că multe dintre cele mai 
importante piese lipseau. Richard fusese, tot timpul, 
deţinătorul acestor piese. Vizitase şi înainte tabăra 
supravieţuitorilor; asta era prima piesă. Proprietarul era 
tatăl lui. 

— Eşti sigur că-i acelaşi loc, Richard? întrebă Jack, de 
parcă s-ar fi îndoit. 

— Sunt sigur. Chiar şi dincolo mi se părea puţin familiar. 
Când am trecut... am trecut aici... m-am convins. 

Jack încuviinţă din cap, neştiind ce altceva să facă. 

— Locuiam în Point Venuti. Acolo locuiam întotdeauna, 
înainte de-a veni aici. Trenul era o atracţie grozavă. Vreau 
să zic, câţi tătici au propriul lor tren particular? 

— Nu prea mulţi. Cred că „Diamant'" Jim Brady şi alţi 
câţiva ca el aveau trenuri private, da' nu ştiu dacă erau sau 
nu tătici. 

— A, tăticul meu nu făcea parte din gaşca lor, răspunse 
Richard, surâzând - iar Jack îşi spuse: Richard, s-ar putea 
să ai o surpriză. Mergeam de la LA până la Point Venuti cu o 
maşină închiriată. Locuiam la un motel. Doar noi doi. 
Richard se opri. Ochii i se împăienjeniseră de dragoste şi 
aducere aminte. Apoi - după ce stăteam o vreme acolo - 
continuă el, luam trenul tatei până la Camp Readiness. Era 
doar un trenuleţ. Se uită la Jack, surprins. Ca acela cu care 
am venit noi, cred. 

— Camp Readiness? 


Dar Richard nu părea să-l fi auzit. Privea şinele ruginite. 
Aici erau în stare destul de bună, dar Jack se gândi că 
Richard îşi amintea, poate, resturile metalice contorsionate 
pe lângă care trecuseră nu demult. În câteva locuri, 
capetele tronsoanelor de şină se curbau practic în aer, ca 
nişte corzi de chitară rupte. Bănui că, în Teritorii, linia era 
în bună stare, întreţinută cu grijă şi dragoste. 

— Vezi, aici fusese o linie de tramvai, explică Richard. 
Prin anii treizeci, spunea tata. „Mendocino County Red 
Line". Numai că nu era proprietatea comitatului, ci a unei 
companii private care a dat faliment, pentru că în 
California... ştii... 

Jack aprobă din cap. În California, toţi foloseau maşinile. 

— Richard, de ce nu mi-ai vorbit niciodată despre acest 
loc? 

— A fost singurul lucru pe care tata mi-a zis să nu ţi-l 
destăiunuiesc niciodată. Tu şi părinţii tăi ştiaţi că uneori ne 
petreceam vacanţa în nordul Californiei, iar el a spus că 
asta-i în regulă, dar nu trebuia să-ţi vorbesc despre tren 
sau despre Camp Readiness. A zis că dacă aflai, Phil s-ar fi 
înfuriat foarte tare, fiindcă era secret. Tăcu un moment. A 
zis că, dacă-ţi spun, n-o să mă mai ia niciodată. M-am gândit 
că o făcea deoarece ar fi trebuit să fie parteneri. Acum nu 
mai cred că era doar atât. Linia de tramvai a dat faliment 
din cauza maşinilor şi a şoselelor, continuă Richard, apoi se 
opri, îngândurat. Asta a fost un lucru pe care l-am observat 
în locul unde m-ai dus tu, Jack. Oricât de ciudat arăta, nu 
mirosea a hidrocarburi. Mi-am putut da seama. 

Jack clătină iarăşi din cap, fără o vorbă. 

— Până la urmă, compania de tramvaie a vândut întreaga 
linie - cu clauză de moştenire, cu tot - unei companii de 
dezvoltări imobiliare. Şi ei credeau că oamenii vor începe să 
se mute mai departe de coastă. Numai că n-a fost aşa. 

— Şi atunci a cumpărat-o tatăl tău. 

— Da, cred că da. Nu ştiu prea bine. Niciodată n-a vorbit 
prea mult despre cumpărarea liniei... sau despre înlocuirea 


şinelor de tramvai cu astea de tren. 

Asta ar fi presupus multă muncă, reflectă Jack, după care 
se gândi la carierele de minereu şi la aparent nelimitatele 
forţe de muncă silnică ale lui Morgan de Orris. 

— Ştiu că le-a înlocuit, dar asta numai fiindcă m-am uitat 
într-o carte despre căile ferate şi am văzut că ecartamentul 
diferă. Tramvaiele merg pe linii de ecartament zece. Asta 
are şaişpe. 

Jack îngenunche şi, da, putu să observe două şanţuri abia 
vizibile între şinele existente - acolo se aliaseră şinele de 
tramvai. 

— Avea un trenuleţ roşu, spuse, visător, Richard. Doar 
locomotiva şi două vagoane. Mergea cu un motor Diesel. 
Râdea pe socoteala lui şi spunea că singurul lucru care-i 
deosebeşte pe bărbaţi de băieţi e preţul jucăriilor. Pe colina 
de la Point Venuti era o staţie veche de tramvai, iar noi ne 
duceam acolo cu maşina închiriată, parcam şi intram 
înăuntru. Mi-aduc aminte cum mirosea staţia - un fel de 
miros învechit, dar plăcut... plin de soare vechi, ca să zic 
aşa. lar trenul ne aştepta acolo. Şi tata... spunea: „În 
vagoane pentru Caâmp Readiness, Richard! Ai biletul la 
tine?" Şi pe urmă beam limonadă... sau ceai la gheaţă... şi 
stăteam în cabina locomotivei... uneori aveam marfă... 
provizii... În spate... dar noi ne aşezam în faţă... şi... şi... 
Richard înghiţi în sec şi se şterse cu o mână la ochi. Şi era 
frumos, continuă el. Doar tata şi cu mine. Era destul de 
frumos. Privi în jur, cu ochii înotând în lacrimi nestăpânite. 
La Camp Readiness, era o placă turnantă ca să ne 
întoarcem trenul. Atunci. Atunci, demult. 

Scoase un cumplit suspin sugrumat. 

— Richard... 

Jack încercă să-l atingă. 

Richard se scutură şi făcu un pas mai încolo, ştergându-şi 
lacrimile de pe obraji cu dosul palmelor. 

— Pe-atunci nu eram atât de mare, spuse el, încercând să 
zâmbească. Nimic nu era atât de mare pe-atunci, nu-i aşa, 


Jack? 

— Nu, răspunse Jack, şi acum se pomeni plângând şi el. 

O, Richard. O, dragul meu drag. 

— Nu, repetă Richard, uitându-se în jur la pădurea deasă 
şi ştergându-se de lacrimi cu dosurile murdare ale 
palmelor, nimic nu crescuse atât de mare pe-atunci. Pe 
vremuri, când locuiam în California, şi nimeni nu locuia în 
altă parte, nu eram decât nişte copii. Îl privi pe Jack, 
încercând să surâdă. Jack, ajută-mă. Simt că mi s-a prins 
piciorul într-o tâ-tâmpită de cap-cap-capcană şi... şi... 

Şi Richard căzu în genunchi, cu părul atârnându-i peste 
chipul obosit, iar Jack se lăsă jos, lângă el, şi mai mult nu 
pot îndura nici eu să vă spun - decât că s-au mângâiat unul 
pe celălalt atât cât au fost în stare şi, cum probabil ştiţi din 
propriile voastre experienţe triste, asta nu-nseamnă 
niciodată destul de mult. 


8 


— Pe vremea aia, gardul era nou, spuse Richard când 
reuşi să vorbească din nou. 

Mai făcuseră o bucată de drum. O ciocârlie cânta în 
vârful unui stejar înalt şi noduros. În aer se simţea şi mai 
puternic mirosul de sare. 

— Mi-aduc aminte. Şi pancarta - CAMP READINE SS, asta 
scria pe ea. Era o pistă cu obstacole, frânghii de căţărat şi 
alte frânghii, de care te agăţai şi te balansai peste nişte 
băltoace mari de apă. Semăna cu un fel de tabără de 
instrucţie dintr-un film despre Infanteria Marină în cel de-al 
doilea război mondial. Indivizii erau graşi şi îmbrăcaţi toţi la 
fel - cu cămăşi groase, care aveau inscripţionat pe piept cu 
litere mici CAMP READINESS, şi vipuşcă roşie la pantaloni. 
Toţi arătau de parcă în orice moment îi putea lovi un atac 
de inimă sau o congestie cerebrală. Poate ambele în acelaşi 
timp. Uneori, înnoptam acolo. De vreo două ori am stat tot 
weekendul. Nu în baraca Quonset, aia era un fel de 
cazarmă pentru tipii care plăteau ca să-şi refacă fizicul. 


— Dacă asta făceau... 

— Mda, mă rog. Dacă asta făceau. Oricum, noi locuiam 
într-un cort mare şi dormeam în paturi de campanie. Era de 
milioane. Din nou, Richard zâmbi melancolic. Dar ai 
dreptate, Jack - nu toţi tipii care se agitau pe-acolo arătau a 
oameni de afaceri care încearcă să se menţină în formă. 
Ceilalţi... 

— Ce-i cu ceilalţi? întrebă, calm, Jack. 

— Unii dintre ei - mulţi dintre ei - arătau ca namilele alea 
păroase din cealaltă lume, spuse Richard, cu glas atât de 
scăzut, încât Jack trebui să-şi încordeze auzul. Wolfii. Vreau 
să zic, arătau cam ca oamenii obişnuiţi, dar nu prea mult. 
Arătau... ca nişte duri. Ştii? 

Jack încuviinţă din cap. Ştia. 

— Ţin minte că mi-era puţin cam frică să mă uit prea 
atent în ochii lor. Din când în când, apăreau acolo 
străfulgerările alea ciudate de lumină... de parcă le-ar fi 
luat creierii foc. Unii dintre ceilalţi... În ochii lui Richard 
licări scânteia unei revelații. Unii dintre ceilalţi arătau ca 
suplinitorul ăla de antrenor de baschet despre care ţi-am 
povestit. Cel care purta geacă de piele şi fuma. 

— Cât de departe e Point Venuti ăsta, Richard? 

— Nu ştiu exact. Dar noi făceam drumul în aproape două 
ore, iar trenul nu mergea niciodată foarte repede. Cam cât 
un om care aleargă, dar nu cu mult mai repede. Nu poate fi 
la mai mult de treizeci şi cinci de kilometri, maximum. 
Probabil chiar mai puţin. 

— Deci ne aflăm la vreo douăzeci şi cinci de kilometri, cel 
mult, de el. De... 

(de Talisman). 

— Mda. Exact. 

Jack privi spre cerul ce se întuneca. Parcă pentru a 
demonstra că patetica figură de stil nu era, la urma urmei, 
chiar atât de patetică, soarele începuse să se ascundă după 
un plafon de nori. Temperatura părea să scadă cu câteva 
grade, ziua devenind mai mohorâtă; ciocârlia tăcuse. 


9 


Richard văzu cel dintâi inscripţia - un pătrat simplu de 
lemn albit, scris cu litere negre. Stătea în stânga căii ferate, 
cu stâlpul înfăşurat în viţă, ca şi cum s-ar fi aliat acolo de 
multă vreme. Acest sentiment, oricum, era la ordinea zilei. 
Scria aşa: CÂND VOR, PĂSĂRILE BUNE ZBOARĂ, BĂIEȚII 
RĂI TREBUIE SĂ MOARĂ. E ULTIMA VOASTRĂ ŞANSĂ. 
PLECAŢI ACASĂ. 

— Poţi pleca, Richie, spuse Jack, liniştit. Din partea mea, 
e-n regulă. Au să te lase să pleci, nici o problemă. Asta nu-i 
treaba ta. 

— Ba cred că e, răspunse Richard. 

— Eu te-am târât în povestea asta. 

— Nu. Tatăl meu m-a târât în ea. Sau soarta m-a târât. 
Sau Dumnezeu. Sau Jason. Oricine-o fi fost, rămân până la 
capăt. 

— Bine, acceptă Jack. Să mergem. 

În timp ce treceau pe lângă pancartă, Jack îi trase cu 
piciorul o lovitură de kung-fu acceptabilă şi o dobori. 

— Merge treaba, fârtate, comentă Richard, schiţând un 
zâmbet. 

— Mersi. Da' nu mă face fârtate. 


10 


Deşi începuse să se arate iarăşi indispus şi obosit, 
Richard vorbi o oră încheiată, în timp ce străbăteau linia 
prin mirosul tot mai intens al Oceanului Pacific. Deşertă un 
sac de amintiri ce stătuseră ferecate în sufletul lui ani de 
zile. Chiar dacă pe faţă nu i se citea, Jack era năucit de 
uimire... şi de-o milă profundă, nesecată, pentru acest copil 
însingurat, lacom după ultima fărâmă a afecțiunii tatălui 
său, pe care Richard i-o dezvăluia, involuntar sau poate nu. 

Îi privea paloarea, ulceraţiile de pe obraji şi frunte şi din 
jurul gurii; asculta glasul nesigur, aproape şoptit, care 
totuşi nu şovăia, nici nu slăbea, acum când, în sfârşit, i se 


ivise prilejul de a-şi spune toate ofurile, şi se bucura încă o 
dată că Morgan Sloat nu fusese nicicând tatăl lui. 

Îi zise lui Jack că-şi amintea semnele de reper din toată 
acea porţiune a drumului. Într-un loc, văzură acoperişul 
unui hambar pe deasupra copacilor, purtând o reclamă 
decolorată la Chesterfield Kings. 

— „Douăzeci de sortimente vestite de tutun înseamnă 
douăzeci de fumuri minunate", citi Richard, zâmbind. Doar 
că pe vremea aia se vedea tot hambarul. Arătă spre un brad 
înalt cu două vârfuri, iar după alte cincisprezece minute îi 
spuse lui Jack. În partea cealaltă a dealului ăstuia era o 
piatră care semăna perfect cu un broscoi. Hai să vedem 
dacă mai e acolo. 

Era, iar lui Jack i se păru că arăta oarecum ca un broscoi. 
Cu un mic efort de imaginaţie. Și poate că ţi-e mai uşor 
dacă ai trei ani. Sau patru. Sau şapte. Sau câţi o fi avut. 

Richard îndrăgise calea ferată, şi Camp Readiness i se 
păruse într-adevăr grozav, cu pista sa de alergări, 
obstacolele de sărit şi frânghiile de căţărat. Doar oraşul 
propriu-zis, Point Venuti, nu-i plăcuse. După o serie de 
strădanii, Richard îşi aminti chiar şi numele motelului unde 
locuiau el şi tatăl său cu prilejul scurtelor sejururi în 
orăşelul litoral. „Kingsland Motel", spuse... 

„Kingsland Motel", spuse Richard, se afla foarte aproape 
de vechiul hotel, care păruse dintotdeauna să-l intereseze 
pe tatăl lui. Richard putea să vadă hotelul de la fereastră, şi 
nu-i plăcea. Era o construcţie enormă, întortocheată, plină 
de foişoare şi pinioane, de mansarde, cupole şi turnuri; în 
vârfurile acestora din urmă, se învârteau giruete de alamă, 
cu forme ciudate. Se roteau chiar şi când nu bătea vântul, 
povesti Richard - îşi amintea clar cum stătea la fereastra 
camerei şi le vedea învârtindu-se mereu, mereu, mereu, 
alcătuiri stranii de alamă în formă de semiluni, scarabei şi 
ideograme chinezeşti, sclipind în soare, pe când oceanul 
mugea, spumegând dedesubt. 


A, da, doctore, acum îmi revine totu-n minte, reflectă 
Jack. 

— Era părăsit? întrebă el. 

— Da. De vânzare. 

— Cum se numea? 

— „Agincourt". Richard tăcu, după care adăugă încă una 
dintre culori - aceea pe care majoritatea copiilor mici o lasă 
de cele mai multe ori în cutie: Şi era negru. Era construit 
din lemn, dar lemnul arăta ca piatra. Piatră veche şi neagră. 
Şi la fel îl numeau tata şi prietenii lui: Hotelul Negru. 


11 


Parţial, dar nu întru totul, pentru a-i abate lui Richard 
atenţia, Jack întrebă: 

— Tatăl tău a cumpărat hotelul ăla? Aşa cum a cumpărat 
şi Camp Readiness? 

Richard cugetă o vreme, apoi confirmă din cap. 

— Da. Cred că l-a achiziţionat, la un moment dat. Prima 
oară când a început să mă ia cu el acolo, pe poarta din faţă 
era un anunţ: „De vânzare." Dar altă dată, când am mai 
trecut pe-acolo, dispăruse. 

— N-aţi locuit niciodată înăuntru? 

— Doamne fereşte! se cutremură Richard. Nu m-ar fi 
putut băga acolo decât cu un lanţ de gât... şi cred că nici 
aşa n-aş fi intrat. 

— N-ai intrat niciodată? 

— Nu. Niciodată n-am intrat, şi nici n-am să intru. 

Ah, Richie-băiete, nu te-a învățat nimeni ca niciodată să 
nu Spui niciodată? 

— Asta-i valabil şi pentru taică-tău? Ela intrat vreodată? 

— Din câte ştiu eu, nu, replică Richard, cu un glas 
profesoral. Arătătorul i se înălţă spre şaua nasului, ca 
pentru a împinge în sus ochelarii care nu se mai găseau 
acolo. Aş fi gata să pariez că nici el n-a intrat vreodată. Se 
temea de Hotelul Negru la fel de mult ca mine. Dar eu unul 


doar atât simţeam... doar teamă. Cu tatăl meu, mai era 
ceva... Era... 

— Era ce? 

— Era obsedat de locul ăla, cred, spuse Richard, fără 
tragere de inimă. Tăcu îngândurat, cu privirea pierdută. Se 
ducea şi stătea în faţa lui zilnic, când eram la Point Venuti, 
continuă el. Şi nu vreau să zic „doar câteva minute", sau 
cam aşa ceva - stătea în faţa lui cam, să zicem, trei ore. 
Uneori mai mult. În majoritatea acestor ocazii era singur. 
Dar nu întotdeauna. Avea... prieteni ciudaţi. 

— Wolfi? 

— Aşa cred, răspunse Richard, aproape furios. Hmm, 
cred că unii dintre ei puteau să fi fost Wolfi, sau cum le-o fi 
zicând. Păreau stingheri în hainele lor - tot timpul se 
scărpinau, de obicei în locuri în care oamenii bine crescuţi 
nu trebuie să se scarpine. Alţii arătau ca antrenorul 
suplinitor. Cum să zic, duri, răi. Pe unii dintre ei îi vedeam şi 
la Camp Readiness. Să-ţi spun ceva, Jack - tipii ăia se 
temeau de Hotelul Negru chiar mai rău decât tatăl meu. 
Aproape că se crispau când ajungeau pe-aproape. 

— Sunlight Gardener? A fost vreodată pe-acolo? 

— Mda, făcu Richard. Dar în Point Venuti arăta mai mult 
ca omul pe care l-am văzut dincolo... 

— Ca Osmond. 

— Da. Însă ăia nu veneau prea des. De cele mai multe ori, 
nu era decât tata, singur. Câteodată, cerea să i se 
împacheteze nişte sandvişuri la restaurantul motelului şi se 
aşeza pe bordură, mâncându-şi gustarea cu ochii la hotel. 
Eu stăteam la fereastră, în foaierul de la „Kingsland", şi mă 
uitam la tata cum privea hotelul. În asemenea ocazii, nu-mi 
plăcea niciodată cum arăta la faţă. Părea speriat, dar mai 
părea şi... ca şi cum l-ar fi mâncat din ochi. 

— Îl mânca din ochi... repetă, meditativ, Jack. 

— Uneori mă întreba dacă nu vreau să vin cu el, iar eu 
refuzam sistematic. El clătina din cap, şi-mi aduc aminte că 
o dată a spus: „Va veni timpul. Vei înţelege totul, Rich... cu 


timpul." M-am gândit atunci că, dacă era vorba de Hotelul 
Negru, nici nu voiam să înţeleg. Odată, continuă Richard, 
fiind beat, a spus că acolo înăuntru se afla ceva... şi că se 
afla acolo de multă vreme. Stăteam culcaţi în paturi, ţin 
minte. Bătea tare vântul. În noaptea aia. Auzeam valurile 
izbindu-se de plajă şi scârţâitul moriştilor învârtindu-se pe 
turnurile hotelului „Agincourt". Era un sunet înfricoşător. 
M-am gândit la hotel, la toate camerele alea, toate goale... 

— Cu excepţia stafiilor, murmură Jack. 

I se păru că aude paşi şi privi repede în urma lor. Nimic; 
nimeni. Drumul era pustiu cât vedeai cu ochii. 

— E-adevărat, cu excepţia stafiilor, încuviinţă Richard. 
Aşa că am întrebat: „E ceva de preţ înăuntru, tăticule?" „E 
cel mai preţios lucru din câte există", a răspuns el. „Atunci, 
probabil o să intre vreun vagabond şi-o să-l fure", am zis. 
Nu era - cum să spun -, nu era un subiect pe care să vreau 
să-l continui, dar nu voiam nici ca tata să adoarmă. Nu cu 
vântul ăla care sufla pe-afară şi cu zgomotul giruetelor 
scârţâind în noapte. 

El a râs şi am auzit un clipocit, când şi-a mai turnat puţin 
burbon din sticla pe care o ţinea lângă pat. 

„Nimeni n-o să-l fure, Rich", a zis. „Şi orice vagabond 
care-ar intra în vechiul hotel ar vedea lucruri pe care 
niciodată nu le-ar mai fi văzut." Şi-a băut paharul, iar eu îmi 
dădeam seama că-l fura somnul. Un singur om din lume ar 
putea atinge acel lucru, însă omul acela nu va reuşi 
niciodată să se apropie de el, Rich. De-asta garantez. Ceea 
ce mă interesează pe mine, este că e acelaşi - acolo, ca şi 
aici. Nu se schimbă - cel puţin, din câte ştiu eu, nu se 
schimbă. Mi-ar plăcea să-l am, dar nici măcar nu voi 
încerca, cel puţin nu acum, şi poate niciodată. Aş putea face 
o mulţime de chestii cu el - ba bine că nu -, dar, în general, 
cred că-l prefer exact acolo unde se află. 

De-acum mi-era şi mie destul de somn, însă l-am întrebat 
despre ce lucru tot vorbea. 

— Şi ce-a spus? întrebă Jack, cu gura uscată. 


— L-a numit... Richard ezită, încruntându-se, adâncit în 
gânduri. L-a numit „axa tuturor lumilor posibile". Apoi a râs. 
Şi pe urmă l-a numit altfel. Într-un fel care n-o să-ţi placă. 

— în ce fel? 

— O să te-nfurie. 

— Haide, Richard, dă-i drumul, spune! 

— L-a numit... ei bine... l-a numit „nebunia lui Phil 
Sawyer". 

Nu furie simţi Jack, ci un val de emoție fierbinte, 
ameţitoare. Asta era, nici vorbă, asta era Talismanul: „axa 
tuturor lumilor posibile". Cât de multe lumi? Numai 
Dumnezeu ştia. Ieritoriile americane; Teritoriile propriu- 
zise; ipoteticele Teritorii ale 'Teritoriilor şi-aşa mai departe, 
ca serpentinele care urcă şi se desfac la nesfârşit de pe un 
stâlp indicator ce se roteşte. Un univers de lumi, un 
macrocosmos dimensional al lumilor - şi, în toate, un singur 
lucru care rămânea mereu acelaşi: o forţă unificatoare, 
aparţinând incontestabil binelui, chiar dacă acum se 
întâmpla să fie întemniţată într-un loc al răului. Talismanul, 
„axa tuturor lumilor posibile". Şi era, de asemenea, nebunia 
lui Phil Sawyer? Probabil că da. Nebunia lui Phil Sawyer... 
nebunia lui Jack... a lui Morgan Sloat... a lui Gardener... şi 
speranţa, fireşte, a celor două Regine. 

— Nu sunt numai Îngemănari, spuse el cu voce tare. 

Richard mergea pe-alături, privind traversele putrede 
dispărându-i pe sub picioare. Acum ridică nervos ochii spre 
Jack. 

— Nu sunt numai Îngemănari, fiindcă există mai mult de 
două lumi. Sunt tripleţi... cvadrupleţi... cine ştie? Morgan 
Sloat aici, Morgan de Orris acolo, poate Morgan Duce de 
Azrecl, altundeva. Dar el n-a intrat niciodată în hotel! 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Richard, cu glas 
posac. 

Dar sunt sigur că vei continua, oricum, spunea tonul 
acela resemnat, progresând de la nonsensuri la insanităţi 
pure. Toată lumea în vagoane, pentru Seabrook Island! 


— El nu poate intra. Adică, Morgan din California nu 
poate - şi ştii de ce? Fiindcă Morgan de Orris nu poate. lar 
Morgan de Orris nu poate fiindcă Morgan din California nu 
poate. Dacă unul dintre ei nu poate intra în versiunea 
proprie a Hotelului Negru, atunci nici unul dintre ei nu 
poate. Înţelegi? 

— Nu. 

Jack, înfierbântat de descoperire, nici măcar nu auzea ce 
spunea Richard. 

— Doi Morgani, sau zeci de Morgani. Nu contează. Două 
Lily, sau zeci şi zeci - zeci de Regine în zeci de lumi, 
Richard, gândeşte-te la asta! Cum îţi încurcă asta minţile? 
Zeci de hoteluri negre - numai că în unele lumi ar putea fi 
un parc de distracţii negru... sau un parc de rulote negru... 
sau mai ştiu eu ce. Dar, Richard... 

Se opri, îl întoarse pe Richard de umeri şi-l privi drept în 
faţă, aruncându-i flăcări în ochi. Un moment, Richard 
încercă să se smulgă, după care umerii i se înmuiară, sub 
fascinația aprigei frumuseți a chipului lui Jack. Deodată, 
fulgerător, Richard crezu că toate aceste lucruri puteau fi 
posibile. Deodată, fulgerător, se simţi vindecat. 

— Ce? şopti el. 

— Unele lucruri sunt excluse. Unii oameni nu sunt 
excluşi. Sunt... În fine... de-o singură natură. Alt mod de-a 
spune nu găsesc. Sunt ca el - Talismanul. De-o singură 
natură. Eu. Am o singură natură. Am avut un Îngemănar, 
dar a murit. Nu numai în lumea Leritoriilor, ci în toate 
lumile în afară de asta. O ştiu - o simt. Tatăl meu o ştia şi el. 
Cred că de-asta-mi zicea Jack Călătoru. Când sunt aici, nu 
sunt acolo. Când sunt acolo, nu sunt aici. Şi, Richard, nici tu 
nu eşti! 

Richard se holba la el, amuţit. 

— "Tu nu-ţi mai aminteşti - erai mai mult în Orăşelul 
Monstrişorilor când vorbeam eu cu Anders. Dar el mi-a spus 
că Morgan de Orris a avut un copil. Rushton. Ştii cine era? 


— Da, şopti Richard, care încă nu reuşea să-şi desprindă 
ochii dintr-ai lui Jack. Era Îngemănarul meu. 

— Exact. Băieţelul a murit, spunea Anders. Talismanul e 
de-o singură natură. Noi suntem de-o singură natură. Tatăl 
tău nu e: l-am văzut pe Morgan de Orris în cealaltă lume, şi 
seamănă cu tatăl tău, dar nu e tatăl tău. N-a putut intra în 
Hotelul Negru, Richard. Nu poate nici acum. Dar ştia că tu 
ai o singură natură, la fel cum ştie că şi eu am. Pe mine m-ar 
prefera mort. De tine are nevoie alături de el. Fiindcă 
atunci, dacă ar decide că vrea Ialismanul, te-ar putea 
trimite pe tine să-l iei, nu? 

Richard începu să tremure. 

— Nu contează, continuă Jack, cu amărăciune. Nu va 
trebui să-şi facă griji pentru asta. Îl vom scoate, dar nu el o 
să-l capete. 

— Jack, nu cred că pot intra acolo, spuse Richard, 
vorbind însă într-o şoaptă înceată, lipsită de forţă - şi Jack, 
care o luase deja din loc, nu-l auzi. 

Richard porni la trap, să-l ajungă din urmă. 


12 


Conversaţia lâncezea. Sosi amiaza, apoi trecu. Pădurea 
devenise foarte tăcută, iar Jack văzu de două ori copaci cu 
trunchiuri stranii, noduroase, şi rădăcini încâlcite, crescând 
foarte aproape de calea ferată. Nu-i prea plăcea cum 
arătau aceşti copaci. Aveau o înfăţişare familiară. 

Richard, cu ochii la traversele ce i se scurgeau pe sub 
tălpi, până la urmă se împiedică şi căzu, lovindu-se la cap. 
După aceea, Jack îl luă din nou în cârcă. 

— Jack, acolo! strigă Richard, parcă după o veşnicie. 

În faţă, şinele dispăreau într-un vechi depou de vagoane. 
Uşile stăteau deschise spre un întuneric plin de umbre, ce 
părea searbăd şi mâncat de molii. Dincolo de magazie (care 
poate fusese cândva atât de plăcută cum spusese Richard, 
dar acum lui Jack nu i se părea decât sinistră) se vedea o 
şosea - autostrada 101, presupuse el. 


Iar dincolo de şosea, oceanul - auzea mugetul valurilor. 

— Cred c-am ajuns, spuse Jack, cu vocea uscată. 

— Aproape, răspunse Richard. Point Venuti e la doi-trei 
kilometri, pe drum. Doamne, aş vrea să nu fie nevoie să 
mergem acolo, Jack... Jack? Unde te duci? 

Dar Jack nu întoarse capul. leşi de pe linie, ocoli unul 
dintre copacii ciudaţi la înfăţişare (acesta, mai scund chiar 
decât un tufiş) şi se îndreptă spre drum. Iarba şi bălăriile 
înalte i se frecau de jeanşii tociţi. În depoul de tramvai - 
gara privată de odinioară a lui Morgan Sloat -, se urni ceva 
cu o bufnitură umedă, hidoasă, dar Jack nici măcar nu privi 
într-acolo. 

Ajunse la şosea, o traversă şi-şi continuă drumul spre 
marginea falezei. 


13 


Aproape de jumătatea lunii decembrie a anului 1981, un 
băiat, pe nume Jack Sawyer stătea chiar acolo unde apele 
pur că se-ngemănează cu pământul, cu mâinile în 
buzunarele jeanşilor, privind la netulburatul Pacific. Avea 
doisprezece ani şi era extraordinar de frumos pentru vârsta 
lui. Părul său şaten era lung  - probabil prea lung -, dar 
briza mării i-l sufla îndărăt de pe fruntea înaltă şi bombată. 
Se gândea la mama lui, care era pe moarte, şi la prieteni, 
atât la cei absenţi, cât şi la cei prezenţi, şi la lumile 
dinlăuntrul lumilor rotindu-se pe traiectoriile lor. 

Am parcurs toată distanţa, îşi spuse, şi îl cutremură un 
fior. De la o coastă la alta cu Jack Sawyer Călătoru. 
Deodată, ochii i se umplură de lacrimi. Trase adânc în piept 
aerul sărat. lată-l ajuns - iar Talismanul era aproape. 

— Jack! 

Jack nu-l privi din primul moment; ochii îi erau atraşi de 
Pacific, de strălucirea azurie a razelor de soare pe crestele 
valurilor. Era aici; reuşise. Şi... 

— Jack! 

Richard îl bătu pe umăr, smulgându-l din toropeală. 


— Hram? 

— Uite! Richard, cu gura căscată, arăta spre ceva aflat pe 
drum, în direcţia în care se găsea probabil Point Venuti. 
Uită-te-acolo! 

Jack privi. Înţelese surpriza celuilalt, dar el nu se simţi 
deloc mirat - sau nu mai mult decât atunci când Richard îi 
spusese numele motelului unde locuise, împreună cu tatăl 
său, în Point Venuti. Nu, nu era foarte surprins, dar... 

Dar îi făcea al dracului de bine să-şi revadă mama. 

Chipu-i era înalt de şase metri şi părea mai tânăr decât 
şi-l putea aminti Jack. Era Lily, aşa cum arătase la apogeul 
carierei sale. Părul, o strălucitoare nuanţă be-bop de blond 
ca alama, era legat la spate într-o coadă de cal gen Tuesday 
Weld. Oricum, nepăsătoru-i zâmbet „ia mai duceţi-vă 
dracu'" era al ei, şi numai al ei. Nimeni nu mai surâsese 
astfel în filme - ea îl inventase, şi încă mai deţinea patentul. 
Privea înapoi peste un umăr dezgolit. La Jack... la Richard... 
la Pacificul cel albastru. 

Era mama lui... dar, când băiatul clipi din ochi, chipul se 
modifică imperceptibil. Linia bărbiei şi a obrajilor deveni 
mai rondă, pomeţii mai puţin pronunţaţi, părul mai închis la 
culoare, ochii de-un albastru şi mai adânc. Acum era chipul 
Laurei DeLoessian, mama lui Jason. Jack clipi iarăşi, şi din 
nou 0 revăzu pe mama lui - mama lui la douăzeci şi opt de 
ani, trimiţându-şi printr-un zâmbet spre lume vesela sfidare 
„să vă fut, dacă nu ştiţi de glumă". 

Era un panou de reclamă. În partea de sus purta anunţul: 


CEL DE-AL TREILEA FESTIVAL ANUAL 
AL FILMELOR DE SERIE B CU CRIME 
POINT VENUII, CALIFORNIA 
CINEMA BITKER 

10-20 DECEMBRIE 

LILY CAVANAUGH 

„REGINA B-URILOR" 


— Jack, e mama ta, spuse Richard, cu glasul răguşit de 
uimire. Să fie doar o coincidenţă? Nu se poate, aşa-i'? 

Jack clătină din cap. Nu, nu era o coincidenţă. 

Cuvântul de care nu-şi putea desprinde ochii era, 
desigur, REGINA. 

— Haide, îl chemă el pe Richard. Cred că aproape am 
ajuns. 

Amândoi porniră unul lângă altul pe autostradă, spre 
Point Venuti. 


CAPITOLUL XXĂVIII - Capătul drumului 
1 


Jack examină din mers poziţia cocârjată şi faţa care lucea 
de transpiraţie a lui Richard. Prietenul său arăta acum de 
parcă nu ar mai fi fost în stare să se târască decât prin 
puterea propriei sale voințe. Pe chip îi înmuguriseră încă 
vreo câteva coşuri umede. 

— “Te simţi bine, Richie? 

— Nu. Nu mă simt prea bine. Dar încă mai pot să umblu, 
Jack. Nu-i nevoie să mă cari tu. 

Înclină capul, continuând sa se trudească, posomorât. 
Jack văzu că prietenul său, pe care-l legau atâtea amintiri 
de mica şi ciudata cale ferată şi de mica şi ciudata gară, 
suferea mult mai mult decât el din cauza prezentei realităţi 
- rugină, traverse rupte, bălării, oţetar otrăvitor... iar în 
capăt, o clădire dărăpănată, cu vopseaua scorojită, o clădire 
în care ceva fojgăia neliniştitor în întuneric. 

Simt că mi s-a prins piciorul într-o tâmpită de capcană, 
spusese Richard, iar lui Jack i se părea că înţelege destul de 
bine metafora... dar nu cu profunzimea puterii de 
înţelegere a lui Richard. Acolo se afla mai multă putere de 
înţelegere decât era el însuşi în stare să aibă. O felie din 
copilăria lui Richard îi fusese smulsă din suflet, întoarsă pe 
dos, arsă. Calea ferată şi gara moartă, cu ferestrele ei ce se 
holbau fără geamuri, trebuie să-i fi părut lui Richard nişte 
înspăimântătoare parodii - alte frânturi ale trecutului 
nimicite în siajul a tot ceea ce afla sau recunoştea ca 
adevărat despre tatăl său. Toată viaţa lui Richard, în egală 
măsură cu cea a lui Jack, începuse să se remodeleze după 
tiparul 'Teritoriilor, iar lui Richard i se acordase mult mai 
puţin timp de pregătire pentru această transformare. 


2 


Jack era gata să jure că tot ceea ce-i spusese lui Richard 
despre Talisman fusese adevărat: Ialismanul ştia că se 
apropiau. Începuse s-o simtă cam atunci când văzuse 
reclama strălucitoare cu imaginea mamei lui; acum, 
sentimentul era puternic, irezistibil. Parcă un animal uriaş 
s-ar fi deşteptat la câţiva kilometri depărtare, iar torsul său 
molcom făcea să vibreze pământul... Sau ca şi cum s-ar fi 
aprins toate becurile, până la ultimul, într-o clădire cu o 
sută de etaje, aflată imediat după linia orizontului, iscând o 
văpaie de lumină suficientă pentru a face stelele să 
pălească... Sau ca şi cum ar fi pus cineva în funcţiune cel 
mai mare magnet din lume, care atrăgea catarama curelei 
lui Jack, mărunţişul din buzunare şi plombele dinţilor, şi n- 
avea să fie mulţumit până nu-l trăgea în inima lui. Animalul 
acela uriaş, torcând, iluminarea bruscă şi orbitoare, 
atracţia magnetică - toate acestea îşi găseau ecoul în 
pieptul lui Jack. Ceva aflat acolo, ceva dinspre Point Venuti, 
îl dorea pe Jack Sawyer, şi ceea ce ştia în primul rând Jack 
Sawyer despre obiectul care-l chema într-un chip atât de 
visceral era dimensiunea lui. Era Mare. Nimic mărunt n-ar 
fi putut deţine o asemenea putere. Avea mărimea unui 
elefant, a unui oraş. 

lar Jack se întreba despre propria-i capacitate de-a 
mânui ceva atât de monumental. Talismanul fusese 
încătuşat într-un vechi hotel, magic şi sinistru; era de 
presupus să li fost închis acolo nu numai pentru a-l apăra de 
mâinile răufăcătorilor, dar, cel puţin în parte, şi pentru că 
oricui i-ar fi venit greu să-i manevreze, indiferent cu ce 
intenţii. Poate, se gândea Jack, Jason fusese singura fiinţă 
capabilă să-l folosească, capabilă să-l atingă fără a-şi face 
rău nici sie însuşi, nici Talismanului. Simţind tăria şi zorul 
chemării acestuia, Jack mai putea doar să spere că nu-i vor 
pieri forţele în faţa Talismanului. 

„Vei înţelege, Rich", spuse, spre surprinderea lui, 
Richard, cu glasul înfundat şi slab. Aşa a spus tatăl meu. A 
spus că voi înţelege. „ Vei înțelege, Rich." 


— Mda, făcu Jack, privindu-şi îngrijorat prietenul. Cum te 
simţi? 

Pe lângă bubele ce-i înconjurau gura, Richard avea acum 
o colecţie de umflături şi puncte roşii, care-i dădeau o 
înfăţişare furioasă, apărute peste fruntea plină de coşuri şi 
pe tâmple. Ca şi cum pe sub pielea lui bolnavă şi chinuită s- 
ar fi cuibărit un roi de insecte. Un moment, lui Jack îi 
fulgeră prin minte imaginea lui Richard Sloat în dimineaţa 
în care el îi escaladase fereastra la Nelson House, în Thayer 
School; Richard Sloat, cu ochelarii săi aşezaţi ferm pe nas şi 
puloverul vârât adânc în pantaloni. Oare avea să mai apară 
vreodată băiatul acela de neclintit, înnebunitor de corect? 

— Mai pot merge încă, spuse Richard. Dar la asta se 
referea? Asta e înţelegerea la care trebuia să ajung, sau s-o 
găsesc, sau cum mama dracu'?... 

— “Ţi-a apărut ceva nou pe faţă, spuse Jack. Vrei să te 
odihneşti o vreme? 

— Novo, făcu Richard, continuând să vorbească parcă din 
fundul unui butoi plin cu noroi. Simt şi eu erupția aia. Mă 
mănâncă. Cred că mi-a ieşit şi pe tot spatele. 

— Stai să văd, spuse Jack. 

Richard se opri în mijlocul drumului, ascultător ca un 
câine, închise ochii şi începu să respire pe gură. Petele roşii 
îi ardeau pe frunte şi pe tâmple. Jack trecu în spatele lui, îi 
ridică haina şi-i săltă poalele cămăşii albastre, încheiate cu 
nasturi, murdară şi pătată. Acolo, petele erau mai mici, nu 
tot atât de proeminente sau rebele; se întindeau de la 
omoplaţii firavi ai lui Richard până spre sacrum, nu mai 
mari decât nişte căpuşe. 

Richard lăsă să-i scape un lung oftat, involuntar şi abătut. 

— Le ai şi-aicea, da' n-arată la fel de rău. 

— Mersi, mulţumi Richard. 

Trase aer în piept şi înălţă capul. Deasupra, cerul cenuşiu 
părea destul de greu pentru a se prăvăli peste pământ. 
Oceanul fierbea printre stânci, departe, la poalele pantei 
sălbatice. 


— Nu-s decât vreo doi kilometri, zău, spuse Richard. O să 
mă descurc. 

— Când vei avea nevoie, te iau în cârcă, promise Jack, 
convins fiind că, nu peste mult timp, urma să-l care iarăşi pe 
Richard. 

Prietenul său clătină din cap şi făcu o încercare nereuşită 
de a-şi îndesa cămaşa la loc în pantaloni. 

— Uneori cred că... uneori cred că nu pot să... 

— Vom intra în hotelul ăla, Richard, spuse Jack, luându-l 
de braţ şi aproape forțându-l să meargă înainte. Tu şi cu 
mine. Împreună. N-am nici cea mai vagă idee ce-o să se- 
ntâmple, o dată ajunşi înăuntru, dar noi doi intrăm. 
Indiferent cine caută să ne oprească. Să ţii minte asta. 

Richard îi aruncă o privire, pe de-o parte înfricoşată, pe 
de alta recunoscătoare. Acum, Jack putea să-i vadă 
contururile neregulate ale viitoarelor umflături 
aglomerându-se sub pielea obrajilor. Deveni din nou 
conştient de-o puternică forţă care îl atrăgea, silindu-l să 
meargă, aşa cum îl silise şi el pe Richard. 

— Adică taică-meu, spuse acesta. 

Clipi din ochi, iar Jack avu impresia că se străduia să nu 
plângă - extenuarea îi amplificase emoţiile. 

— Adică orice, replică Jack, nu tocmai convins. Hai să 
mergem, bătrâne. 

— Dar ce era vorba să înţeleg? Nu-mi dau... 

Richard privi în jur, clipind din ochii săi neprotejaţi. Cea 
mai mare parte a lumii, îşi aminti Jack, exista pentru 
Richard doar prin ceaţă. 

— Înţelegi deja o mulţime, Richie, îi atrase el atenţia. 

Şi atunci, o clipă, un zâmbet tulburător de amar 
schimonosi gura lui Richard. Fusese silit să înţeleagă mult 
mai mult decât îşi dorise vreodată să ştie, iar prietenul său 
se pomeni un moment încercat de dorinţa de-a fi fugit de la 
Thayer School, în toiul nopţii, numai el singur. Dar clipa în 
care ar fi putut păstra inocenţa lui Richard rămăsese 
departe în urmă, dacă existase cumva vreodată. Richard 


era o componentă necesară a misiunii lui Jack. Simţea mâini 
puternice cuprinzându-i inima; mâinile lui Jason, mâinile 
Talismanului. 

— Mergem într-acolo, spuse. 

Richard îşi potrivi pasul după al lui. 

— În Point Venuti ne vom întâlni cu tata, nu-i aşa? întrebă 
el. 

— O să am grijă de tine, Richard, răspunse Jack. Acum, tu 
eşti turma. 

— Ce? 

— Nimeni nu-ţi va face vreun râu, doar dacă nu te 
sinucizi prin scărpinat. 

Richard mormăi ceva pentru sine în timp ce-şi urmau 
drumul. Mâinile îi lunecau peste tâmplele inflamate, 
frecând şi iar frecând. Din când în când, îşi înfigea degetele 
în păr, scărpinându-se ca un câine şi mârâind cu o 
satisfacţie aproape împlinită. 


3 


Curând după ce lui Richard îi fusese ridicată cămaşa, 
dez-golindu-i-se eczema roşie de pe spinare, văzură primul 
copac din leritorii. Creştea pe partea şoselei opusă 
oceanului, cu încâlcitură de ramuri negricioase şi trunchiul 
ca o coloană groasă, cu scoarţa neregulată, ieşind dintr-un 
desiş de oţetari roşcaţi, ca de ceară. Scorburile se căscau 
din scoarță, asemenea unor guri sau ochi, spre cei doi 
băieţi. Jos, în pâlcul des de oţetari, un freamăt de rădăcini 
nemulţumite agita frunzele ceroase de deasupra, ca şi cum 
le-ar fi răvăşit vântul. 

— Hai să traversăm pe partea cealaltă, spuse Jack, 
sperând că Richard nu văzuse copacul. 

Încă mai putea auzi, în spate, rădăcinile groase, ca de 
cauciuc, răscolind printre tulpinile oţetarului. 

Oare ăla-i un BĂIAT? Poate să fie un BĂIAT acolo? Un 
băiat DEOSEBITI poate? 


Mâinile lui Richard zburară de lângă trup, la umeri, la 
tâmple, la ţeastă. Pe obraji, cel de-al doilea val de umflături 
proeminente părea un machiaj de film horror - era posibil 
să fi fost un monstru juvenil din vechile filme cu Lily 
Cavanaugh. Jack văzu că, pe dosul mâinilor lui Richard, 
plăgile roşii ale eczemei începuseră să se unească în 
cordoane roşii, late. 

— Chiar mai poţi merge, Richard? îl întrebă. 

Richard încuviinţă din cap. 

— Sigur. O vreme. Privi cu ochi mijiţi înapoi peste drum. 
Ăla nu era un pom obişnuit, nu crezi? N-am mai văzut un 
asemenea copac, nici măcar în cărţi. Era un copac din 
Teritorii, aşa-i? 

— Mă tem că da, spuse Jack. 

— Asta-nseamnă că Teritoriile sunt foarte aproape! 

— Aşa se pare. 

— Deci vor mai fi copaci din ăia mai încolo, da? 

— Dacă tot ştii răspunsurile, de ce mai întrebi? Of, Jason, 
ce prostii mai spun! lartă-mă, Richie. Cred că sperasem să 
nu-l vezi. Mda, bănuiesc că vom mai întâlni acolo copaci ca 
ăla. Doar să nu ne-apropiem prea mult de ei. 

În orice caz, gândi Jack, „acolo“ nu era tocmai cel mai 
potrivit mod de-a descrie locul spre care se îndreptau: 
şoseaua cobora într-o pantă constantă, şi fiecare sută de 
paşi părea s-o îndepărteze tot mai mult de lumină. Totul 
părea invadat de Teritorii. 

— Vrei să mai arunci o privire la spinarea mea? îl rugă 
Richard. 

— Sigur. 

Jack îi ridică din nou cămaşa. Se abţinu de la orice 
comentariu, deşi instinctul îi dicta să geamă. Spatele lui 
Richard se acoperise de pete roşii şi umflate, din care 
fierbinţeala părea să radieze în afară. 

— E ceva mai râu, spuse. 

— Mi-am imaginat eu. Doar puţin, hmm? 

— Doar puţin. 


La scurt timp, reflectă Jack, Richard avea să arate al 
dracului de mult ca o valiză din piele de aligator - Alligator 
Boy, fiul lui Elephant Man. 

Ceva mai în faţă, doi copaci crescuseră împreună, cu 
trunchiurile buboase răsucite unul în jurul altuia într-un 
chip ce sugera mai multă violenţă decât afecţiune. Privindu- 
i în timp ce se grăbeau să treacă, Jack avu impresia că vede 
găurile negre din scoarță formând cuvinte, trimiţându-le 
blesteme sau sărutări: şi ştiu că auzise rădăcinile scrâşnind 
între ele la baza tulpinilor împletite. (BĂIAT! Acolo e un 
BĂIAT! Băiatul NOSTRU c acolo!) 

Deşi era abia jumătatea după-amiezei, văzduhul devenise 
întunecos, ca o stranie textură grunjoasă, aidoma unei 
fotografii dintr-un ziar vechi. Acolo unde crescuse iarba, pe 
partea dinspre continent a şoselei, unde înflorise albă, 
delicată, dantela-reginei-Anne, pământul era aşternut cu 
buruieni joase, de nerecunoscut. Fără nici un mugur şi doar 
cu câteva frunze, semănau cu nişte şerpi încolăciţi laolaltă 
şi miroseau slab a ulei de motor Diesel. Când şi când, 
soarele îşi trimitea lumina prin penumbra granulară, ca un 
foc portocaliu difuz. Jack îşi aminti o fotografie văzută 
cândva, a localităţii Gary, din Indiana - flăcări de infern, 
alimentate cu otravă, pe un cer negru, înveninat. Din vale, 
Talismanul îl atrăgea la fel de sigur ca şi cum ar fi fost un 
uriaş care-l apucase cu mâinile de haine. „Axa tuturor 
lumilor posibile". Avea să-l ducă pe Richard în infernul acela 
- luptându-se din răsputeri pentru viaţa lui -, chiar şi dacă 
ar fi trebuit să-l târască de glezne. lar Richard observase, 
fără îndoială, această hotărâre a lui Jack, căci, scărpinându- 
se pe coaste şi pe umeri, înainta cu greu pe lângă el. 

Am s-o fac, îşi spuse Jack, încercând să nu ia în seamă 
faptul că se străduia din toate puterile să-şi adune curajul. 
De-ar trebui să străbat zece lumi diferite, am s-o fac. 


4 


La trei sute de metri în jos, pe pantă, un pâlc de copaci 
Teritoriali hidoşi pândeau lângă şosea ca nişte tâlhari. În 
timp ce trecea pe partea opusă a drumului, Jack aruncă o 
privire spre rădăcinile lor încolăcite şi zări, pe jumătate 
îngropat în pământul prin care şerpuiau acestea, un mic 
schelet albit, ce fusese odinioară al unui copil de opt-nouă 
ani, purtând o cămaşă în carouri verzi cu negru, putrezită. 
Înghiţi în sec şi se grăbi să-l tragă pe Richard după el, ca pe 
un căţel în lesă. 


5 


Peste câteva minute, Jack Sawyer văzu pentru prima oară 
în viaţa lui Point Venuti. 


CAPITOLUL XXĂIX - Point Venulti 
1 


Point Venuti spânzura la poalele peisajului, suspendat de 
coastele falezei ce cobora spre ocean. Dincolo de oraş, se 
înălța în văzduhul întunecat un alt lanţ de râpi, masive, dar 
zimţate. Păreau nişte elefanţi bătrâni, teribil de zbârciţi. 
Drumul cobora pe lângă nişte pereţi înalţi de lemn, până ce 
dădea colţul în dreptul unei clădiri metalice lungi, cafenii - 
o fabrică sau un antrepozit. Din locul de unde privea Jack, 
drumul se ivea iarăşi la începutul ascensiunii pe panta 
opusă, urcând colina spre Sud şi spre San Francisco. Nu 
vedea decât versantul ca o scară al acoperişurilor 
antrepozitului, parcajele îngrădite şi, departe, în dreapta, 
cenuşiul hibernal al apei. Pe porțiunile de drum din raza lui 
vizuală, nu circula nici un om; nimeni nu apărea la micile 
ferestre înşirate înapoia celei mai apropiate fabrici. Prin 
parcările goale se învârtejea praful. Point Venuti părea 
pustiu, dar Jack ştia că nu era aşa. Morgan Sloat şi 
cohortele lui - cei care supravieţuiseră sosirii-surpriză a 
trenuleţului din Teritorii, cel puţin - vor fi aşteptând sosirea 
lui Jack Călătoru şi a lui Richard Raţionalu. Talismanul vuia 
spre Jack, îndemnându-l să înainteze. 

— Ei, asta e, copilu', spuse băiatul. 

Imediat se iviră două noi fațete ale oraşului Point Venuti. 
Mai întâi, apăru o porţiune de aproximativ douăzeci de 
centimetri din coada unei limuzine Cadillac - Jack văzu 
vopseaua neagră gresată, bara de şoc lucitoare, o parte din 
lumina de poziţie dreaptă. Îşi dori cu febrilitate ca Wolful 
renegat de la volan să se fi numărat printre victimele din 
Camp Readiness. Apoi privi din nou spre ocean. Apa cenuşie 
spumega la mal. În mijlocul pasului următor, îi atrase 
atenţia o mişcare lentă, deasupra  acoperişurilor 
antrepozitului şi fabricii. VINO AICI, îl chemă Talismanul, în 


stilul său magnetic, insistent. Point Venuti părea să se 
contracte cumva ca o mână ce se strânge pumn. Sus, 
deasupra acoperişurilor, vizibilă abia acum, o giruetă 
întunecată, dar incoloră, în formă de cap de lup, se rotea 
haotic, nesupunându-se suflării vântului. 

Când Jack văzu nelegiuita morişca învârtindu-se dintr-o 
parte într-alta, apoi continuând într-un cerc complet, ştiu că 
tocmai zărise pentru prima oară Hotelul Negru - cel puţin o 
frântură din el. De pe acoperişul antrepozitului, de pe 
drumul din faţa lui, din tot oraşul nevăzut, se înălța un 
inconfundabil fior de duşmănie, la fel de palpabil ca o palmă 
în plină faţă. Jack îşi dădu seama că, în Point Venuti, 
Teritoriile sângerau prin hotarul dintre lumi; aici, realitatea 
fusese presărată în strat foarte subţire. Capul de lup se 
rotea fără sens în văzduh, iar Talismanul continua să-l 
atragă pe Jack. VINO AICI, VINO AICI, VINO ACUM, VINO 
ACUM, ACUM... Jack înţelese că, o dată cu incredibila şi 
crescătoarea sa putere de atracţie, Talismanul îi cânta. Fără 
cuvinte, fără melodie, dar cânta; o înălţare şi o coborâre 
sinusoidală a cântecului balenei, pe care altcineva n-o 
auzea. 

Talismanul ştia că Jack tocmai văzuse girueta hotelului. 

O fi Point Venuti cel mai depravat şi primejdios loc din 
toată America de Nord şi de Sud, gândi băiatul, cu o îndoită 
îndrăzneală, dar care nu-l împiedică să intre în hotelul 
„Agincourt". Se întoarse spre Richard, acum simțindu-se ca 
şi cum o lună încheiată n-ar fi făcut decât să se odihnească 
şi să se antreneze, şi încercă să nu i se vadă pe chip 
deznădejdea provocată de înfăţişarea jalnică a prietenului 
său. Nici Richard nu-l putea opri - la nevoie, avea să-l 
împingă drept prin pereţii hotelului blestemat. Îl văzu 
greblându-şi chinuit, cu degetele, erupția ca un fagure de 
pe tâmple, de pe obraji şi din păr. 

— O vom face, Richard, spuse el. Ştiu c-o vom face. Nu-mi 
pasă cât de multe baliverne nebuneşti vor arunca la adresa 
noastră. O vom face. 


— Necazurile noastre vor avea necazuri cu noi, spuse 
Richard, citându-l - fără să-şi dea seama - pe Dr. Seuss. 
Tăcu o clipă. Nu ştiu dac-am să pot, zise apoi. Asta-i 
adevărul. Mor pe picioare. Îi aruncă lui Jack o privire 
deschisă, chinuită. Jack, ce se-ntâmplă cu mine? 

— Nu ştiu, dar ştiu cum s-o opresc. 

Şi spera că spune adevărul. 

— Tatăl meu îmi face asta? întrebă, nenorocit, Richard. 

Îşi pipăi cu mâinile faţa buhăită. Apoi îşi scoase cămaşa 
din pantaloni şi se uită atent la eczema roşie ce i se închega 
pe stomac. Umflăturile, având forma aproximativă a statului 
Oklahoma, începeau de la talie, pentru a se întinde în 
ambele părţi şi în sus, spre gât. 

— Pare un virus, sau cam aşa ceva. Tatăl meu mil-a dat ? 

— Nu cred c-a făcut-o anume, Richie, îl consolă Jack. 
Dacă asta înseamnă ceva pentru tine. 

— Nu-nseamnă nimic. 

— O să se oprească. Expresul de Seabrook Island ajunge 
la capătul liniei. 

Cu Richard alături, Jack porni mai departe - şi văzu 
farurile de poziţie ale Cadillacului aprinzându-se, apoi 
stingându-se, înainte ca maşina să lunece în afara razei lui 
vizuale. 

De data asta n-aveau să se producă loc nici un atac-sur- 
priză, nici o minunată năvală trosc-bum printr-un gard, cu 
un tren plin de arme şi muniții, dar chiar dacă toată lumea 
din Point Venuti ştia că soseau, Jack îşi urmă drumul. Se 
simţi dintr-o dată de parcă ar fi îmbrăcat o armură, ca şi 
cum ar fi ţinut în mână o spadă magică. Nimeni din Point 
Venuti n-avea puterea să-i facă vreun rău, cel puţin nu 
înainte de-a ajunge la hotelul „Agincourt". Îşi continua 
drumul, cu Richard Raţionalu lângă el, 

129 

şi totul urma să fie bine. Şi, înainte de-a mai fi făcut trei 
paşi, cu muşchii cântându-i la unison cu 'Ialismanul, i se 
formă o imagine a lui însuşi, mai adecvată decât aceea a 


unui cavaler pornind să poarte o bătălie. Imaginea 
provenea direct dintr-un film al mamei sale, transmisă prin 
telegraful celest. Părea că se află pe un cal, cu o pălărie cu 
boruri largi pe cap şi cu un pistol prins la cingătoare, 
hotărât să facă mare curăţenie în Deadwood Gulch. Ultimul 
tren spre Oraşul  Spânzuraţilor îşi aminti el: Lily 
Cavanaugh, Clint Walker şi Will Hutchins, 1960. Aşa să fie. 


Z 


Patru sau cinci copaci din Teritorii se chinuiau să crească 
din solul cafeniu şi dur, lângă prima clădire abandonată. 
Poate că fuseseră aici tot timpul, cu crengile şerpuindu-le 
peste drum, aproape până la linia albă, poate că nu. Jack 
nu-şi amintea să-i fi văzut când privise prima oară spre 
oraşul ascuns. Iotuşi, era mai uşor de admis că scăpase din 
vedere copacii, decât să nu fi observat o haită de câini 
sălbatici. Le auzea rădăcinile fojgăind pe suprafaţa solului, 
în timp ce el şi Richard se apropiau de antrepozit. 

(Băiatul NOSTRU? Băiatul NOSTRU?) 

— Să traversăm şoseaua, îi spuse el lui Richard şi-l apucă 
de mâna umflată. 

De cum ajunseră pe partea opusă a drumului, unul dintre 
copacii Teritoriali se întinse vizibil, rădăcină şi creangă, 
spre ei. Dacă arborii aveau tub digestiv, i-ar fi putut auzi 
stomacul ghiorăind. Ramura cărpănoasă şi rădăcina netedă 
ca un şarpe şfichiuiră peste linia galbenă, până la jumătatea 
distanţei ce le mai despărţea de cei doi băieţi. Jack îl 
înghionti cu cotul în coastă pe Richard, care rămăsese cu 
gura căscată, apoi îl înhăţă de braţ şi-l trase după el. 

(BĂIATUL MEU, MEU, MEU, MEU! DAAHHHH) 

Un sunet scrâşnit, de sfâşiere, umplu deodată văzduhul, 
iar Jack crezu o clipă că Morgan de Orris îşi spinteca din 
nou drum printre lumi, devenind Morgan Sloat... Morgan 
Sloat cu o ofertă finală a-nu-se-refuza, implicând mitralieră, 
aruncător de flăcări, o pereche de cleşti înroşiţi în foc... Dar, 
în locul tatălui furios al lui Richard, coroana unui copac din 


Teritorii izbi mijlocul drumului, săltă o dată într-un plesnet 
de crengi, după care se rostogoli pe-o parte ca un animal 
mort. 

— O, Doamne sfinte, murmură Richard. S-a smuls din 
pământ ca să vină după noi. 

Exact lucrul la care se gândise şi Jack. 

— Copac kamikaze, comentă el. Cred c-o să fie cam 
sălbăticuţe treburile aici, în Point Venuti. 

— Din cauza Hotelului Negru? 

— Sigur. Dar şi din cauza Talismanului. 

Privi în lungul drumului şi văzu, cam la zece metri mai 
jos, încă un pâlc de copaci carnivori. 

— Vibraţiile din atmosferă, sau cum dracu' ai vrea să le 
zici, s-au încurcat de tot - fiindcă tot ce-i rău şi bun, negru 
şi alb, s-a amestecat. 

Jack stătea cu ochii pe pâlcul de copaci de care se 
apropiau încet, vorbind, şi văzu coroana celui mai apropiat 
zvâcnind spre ei, ca şi cum i-ar fi auzit glasul. 

Poate că tot acest oraş era un Oatley mai mare, cugeta 
băiatul, şi poate că avea să răzbată până la urmă. Dar, dacă 
dincolo de acesta se afla un tunel, ultimul lucru dorit de 
Jack Sawyer era să intre în el. Zău că n-avea poftă să 
întâlnească versiunea din Point Venuti a lui Elroy. 

— Mi-e frică, spuse Richard, în spatele lui. Jack, ce ne 
facem dacă şi alţi copaci pot ţâşni din pământ ca ăla? 

— Ştii, zise Jack, am observat că, nici măcar atunci când 
sunt mobili, copacii nu pot ajunge foarte departe. Până şi un 
curcan ca tine ar trebui să fie-n stare să-ntreacă la fugă un 
pom. 

Ajunseseră la ultima curbă a drumului, coborând panta 
pe lângă antrepozit. Talismanul îl chema, îl chema, la fel de 
sonor ca harpa cântătoare a uriaşului din celebrul basm 
Jack şi vrejul de fasole. În sfârşit, Jack dădu colţul, şi 
dinaintea lui se desfăşură întreaga panoramă a oraşului 
Point Venuti. 


Latura Jason din el îl făcu să-şi continue drumul. Poate că 
Point Venuti fusese cândva un orăşel sezonier plăcut, dar 
aceste zile trecuseră de mult. Acum, Point Venuti însuşi era 
tunelul Oatley, şi trebuia să-l străbată pe tot. Suprafaţa 
crăpată, spartă, a drumului cobora spre o zonă cu case 
arse. Înconjurate de copaci din Teritorii. Lucrătorii de la 
fabricile şi antrepozitele pustii locuiseră, pesemne, în 
aceste căsuțe de lemn, aşa cum se putea constata după 
unele resturi mai puţin carbonizate. Ici-colo, în jurul 
ruinelor, năpădite de bălării dese, zăceau caroserii turtite 
de maşini incendiate. Prin fundaţiile devastate ieşeau 
rădăcinile copacilor  'Teritoriali. Cărămizi şi scânduri 
înnegrite, căzi de baie răsturnate, sparte, ţevi îndoite 
stăteau împrăştiate peste tot. O străfulgerare albă îi atrase 
lui Jack privirea, dar întoarse capul în altă parte de îndată 
ce văzu că era osul lucios al unui schelet dezarticulat, 
agăţat sub hăţişul de rădăcini. Pe aceste străzi, pedalaseră 
odinioară copii cu biciclete, gospodinele se adunaseră în 
bucătării să se plângă despre lefuri şi şomaj, bărbaţii îşi 
gresaseră maşinile pe alei - iar acum, toate dispăruseră. Lin 
balansoar răsturnat, pătat de rugină, împungea cu braţele 
prin grămezile de resturi şi buruieni. 

Mici văpăi roşietice clipiră pe cerul acoperit. 

Dincolo de cele două cvartale ale zonei cu case arse şi 
copaci carnivori, un semafor mort spânzura deasupra unei 
intersecţii pustii. În partea opusă acesteia, pe peretele unei 
clădiri calcinate, încă se mai puteau citi cuvintele: HOP- 
AŞA! SUN-O PE MAMA TA, deasupra imaginii perforate şi 
pline de băşici a botului unei maşini ieşind printr-un geam 
de sticlă turnată. Focul nu se întinsese mai departe de-atăt, 
dar Jack îşi dorea să fi iăcut-o. Point Venuti era un oraş- 
fantomă; iar focul era de preferat putreziciunii. Clădirea cu 
reclama pentru vopsele Maaco semi-distrusă era prima 
dintr-un şir de magazine. Librăria „Planeta periculoasă", 
„Ceai şi simpatie". „Magazinul alimentelor sănătoase La 
Ferdy", „Satul de neon" - Jack putea citi doar câteva dintre 


firmele prăvâăliilor, căci deasupra celor mai multe vopseaua 
se  scorojise, desprinzându-se de pe faţade. Aceste 
magazine păreau închise, abandonate, la fel ca fabricile şi 
magaziile de pe colină. Chiar şi din locul în care stătea, Jack 
vedea că vitrinele, sparte de cine ştie când, semănau cu 
nişte rame de ochelari goale, peste nişte perechi de ochi 
orbi, idioţi. Mânjituri de vopsea decorau fațadele 
magazinelor, roşii, negre şi galbene. de-o strălucire ciudată 
şi asemănătoare unor cicatrice, în văzduhul cenuşiu, 
mohorât. O femeie goală, atât de înfometată, încât Jack i-ar 
fi putut număra coastele, se învârtea încet, ceremonios, ca o 
giruetă, în strada plină eu gunoaie din faţa magazinelor. 
Deasupra trupului ei palid, cu sânii lăsaţi şi cu un smoc de 
păr pubian, faţa îi fusese pictată într-un portocaliu aprins. 
Tot portocaliu îi era şi părul. Jack nu mai făcu nici o 
mişcare, privind-o pe nebuna cu chip vopsit şi păr cânit cum 
ridica braţele, răsucindu-şi trunchiul şi, cu deliberarea 
executării unei mişcări tai-chi, aruncându-şi piciorul în 
lături, peste cadavrul plin de muşte al unui câine, pentru a 
încremeni în această poziţie. Ca o emblemă a întregului 
Point Venuti, nebuna îşi păstra postura. Apoi, piciorul cobori 
încet, iar trupul slăbănog reîncepu să se rotească. 

Dincolo de femeie, dincolo de şirul magazinelor goale, 
strada principală intra în zona rezidenţială - cel puţin aşa 
bănuia Jack, că fusese odată rezidenţială. Şi aici, cicatricele 
viu colorate ale vopselelor desfigurau clădirile, căsuțe cu un 
etaj, odinioară de-un alb strălucitor, acum acoperite cu dâre 
de vopsea şi graffiti. Îi sări în ochi un slogan: ACUM EŞTI 
MORI, mâzgălit pe peretele lateral al unei clădiri izolate, 
coşcovite, care cândva fusese, cu siguranţă, o pensiune. 
Cuvintele erau scrise acolo de mult timp. 

JASON, AM NEVOIE DE TINE, bubui spre el Talismanul, 
într-o limbă de dincolo şi mai presus de cea vorbită. 

— Nu pot, şopti lângă el Richard. Jack, ştiu că nu pot. 

După şirul de case jupuite, cu o înfăţişare jalnică, drumul 
cobora din nou, iar Jack putea să vadă numai spatele unor 


limuzine Cadillac, câte una pe fiecare parte a străzii, 
parcate cu botul spre vale şi cu motoarele în funcţiune. Ca 
într-o fotografie trucată, arătând ridicol de mare, incredibil 
de sinistru, partea - jumătatea? treimea? - de sus a 
Hotelului Negru se înălța deasupra Cadillacurilor şi a 
căsuţelor aflate în ruină, pierite. Părea să plutească, 
retezată de curbura ultimei coline. 

— Nu pot intra acolo, repetă Richard. 

— Eu nici măcar nu-s sigur că putem trece de copacii 
ăştia, spuse Jack. Ţine-ţi boii, Richie. 

Richard slobozi un sunet ciudat, fornăit. Jack avu nevoie 
de o secundă pentru a recunoaşte în el plânsul. Cuprinse 
umărul prietenului său cu braţul. Hotelul domina tot 
peisajul - atâta lucru se vedea limpede. Hotelul Negru 
stăpânea Point Venuti. văzduhul şi pământul de dedesubt. 
Privindu-l, Jack văzu moriştile învârtindu-se în direcţii 
contradictorii, turnuleţele şi mansardele înălțându-se ca 
nişte gâlme în aerul pâclos. Hotelul „Agincourt" arăta, într- 
adevăr, ca şi cum ar fi fost clădit din piatră - piatră veche 
de-o mie de ani, neagră ca smoala. La una dintre ferestrele 
superioare fulgeră o lumină - lui Jack i se păru că hotelul îi 
făcuse cu ochiul, distrându-se în secret că-l găsea, în sfârşit, 
atât de aproape. O siluetă confuză păru să alunece într-o 
parte din dreptul ferestrei: un moment mai târziu, reflexia 
unui nor pluti peste geam. 

De undeva, dinăuntru, 'Ialismanul îşi triluia cântecul pe 
care numai Jack îl putea auzi. 


3 


— Cred c-a crescut, gâfâi Richard. 

Uitase să se mai scarpine, de când văzuse hotelul plutind 
dincolo de ultima colină. Lacrimile îi şiroiau peste şi printre 
umflăturile proeminente de pe obraji, iar Jack văzu că acum 
ochii lui erau, cuprinşi complet de tumefacţia eczemei. 
Richard nu mai avea nevoie să mijească ochii atunci când 
voia s-o facă. 


— E cu neputinţă, dar hotelul era mai mic pe vremuri, 
Jack, sunt sigur de asta. 

— In momentul ăsta, nimic nu mai e cu neputinţă, replică 
Jack, aproape inutil - trecuseră de mult tărâmul 
imposibilului. Iar hotelul „Agincourt" era atât de mare, atât 
de dominant, încât depăşea pe departe scara de proporţie a 
clădirilor din restul oraşului. 

Extravaganţa arhitecturală a Hotelului Negru, toate 
foişoarele şi giruetele de alamă ataşate pe turnurile 
canelate, cupolele şi ferestruicile mansardate, care-ar fi 
trebuit să alcătuiască o fantezie jucăuşă, îl făceau în schimb 
să arate coşmaresc, ameninţător. Părea să aparţină unui soi 
de antiDisneyland, unde Donald Duck îi sugrumase pe Huey, 
Dewey şi Louie, iar Mickey o injecta pe Minnie Mouse cu 
supradoze de heroină. 

— Mi-e frică, spuse Richard. 

JASON, VINO ACUM, cântă Talismanul. 

— Nu te dezlipi de mine, amice, şi-o să trecem prin locul 
ăla ca gâsca prin apă. 

JASON, VINO ACUM! 

Pâlcul de copaci Teritoriali din faţă fremătă la primul pas 
al lui Jack. 

Richard, înspăimântat, rămase în urmă - era posibil, îşi 
dădu seama Jack, ca Richard să fie aproape orb, lipsit de 
ochelari şi cu ochii din ce în ce mai închişi din cauza 
bubelor. Întinse o mână înapoi şi-l trase pe Richard după el, 
simțind cu acest prilej ce deveniseră mâna şi încheietura 
mâinii prietenului său. 

Richard îl urmă poticnit. Antebraţul său slab ardea în 
mâna lui Jack. 

— Orice-ar fi, ţine pasul cu mine, spuse acesta. Tot ce- 
avem de făcut, e să trecem de ei. 

— Nu pot, icni Richard. 

— Vrei să te car eu? Vorbesc serios, Richard. Vreau să 
spun că putea să fie mult mai rău. Pariez că, dacă acolo nu 


făceam praf atâţia trupeţi, acum ar fi avut gărzi din zece-n 
zece metri. 

— Nu te-ai putea mişca destul de repede dacă m-ai căra 
în cârcă. Te-aş încetini. 

Şi acum, ce mama dracului o să faci? îi trecu lui Jack prin 
minte, dar de spus, spuse: 

— Stai în partea astălaltă şi fugi ca toţi diavolii, Richie. 
Când ajuns la trei. Gata? Unu... doi... trei! 

Îl smuci pe Richard de braţ şi o luă la goană prin dreptul 
copacilor. Richard se împiedică, icni, apoi reuşi să-şi revină 
şi alergă mai departe fără să cadă. Gheizere de praf 
izbucniră la baza copacilor, o răzmeriţă de pământ răscolit 
şi arătări târâtoare asemenea unor gândaci enormi, lucioşi 
ca daţi cu cremă de ghete. O pasăre mică, de culoare 
cafenie, îşi luă zborul din bălării, pe lângă copacii 
conspiratori, şi o rădăcină mlădie ca o trompă de elefant 
şfichiui din praf, înhăţând-o din zbor. 

Altă rădăcină şerpui spre glezna stângă a lui Jack, dar 
nu-l ajunse. Gurile din scoarţa aspră urlau şi zbierau. 

(IUBITORRR? IUBITOR BĂIAAAHHHT?) 

Jack îşi încleştă dinţii, încercând să-l silească pe Richard 
Sloat să zboare. Capetele complicaţilor copaci începuseră 
să se unduiască şi să se-aplcce. Cuiburi întregi şi familii de 
rădăcini viermuiau spre linia albă, mişcându-se ca şi cum ar 
fi avut voinţa lor independentă. Richard şovăi, apoi, fără 
dubii, încetini pasul, în timp ce întorcea capul să privească 
pe lângă Jack spre copacii care se întindeau spre ei. 

— Mişcă! răcni Jack şi smuci de braţul lui Richard. 

Cocoloaşe roşii se simțeau ca nişte pietre fierbinţi 
îngropate sub pielea lui. Îl trase cu putere, văzând mult 
prea multe dintre rădăcinile răscolitoare cum se târau 
lacome spre ei, peste linia albă. 

Jack cuprinse mijlocul lui Richard în aceeaşi clipă în care 
o rădăcină lungă, şuierând prin aer, se încolăcea de braţul 
acestuia. 

— Isuse! ţipă Richard. Jason! M-a prins! M-a prins! 


Cu groază, Jack văzu vârful rădăcinii, ca un cap de 
vierme orb, ridicându-se şi privindu-l. Zvâcni prin aer 
aproape leneş, după care se mai petrecu o dată împrejurul 
braţului fierbinte al lui Richard. Alte rădăcini se târau spre 
ei pe asfaltul şoselei. 

Jack îl smulse pe Richard din răsputeri, şi mai câştigă 
cincisprezece centimetri. Rădăcina prinsă de braţul 
băiatului se întinse. Jack îi înlănţui talia cu braţele şi trase 
nemilos înapoi. Lui Richard îi scăpă un zbieret sugrumat, 
nepământean. O secundă, Jack se temu că-i dislocase 
umărul prietenului său. dar un glas puternic dinlăuntrul lui 
spuse: Trage! Şi, înfigându-şi călcâiele în pământ, trase şi 
mai tare. 

În clipa următoare, amândoi aproape cădeau de-a dura 
într-un cuib de rădăcini târâtoare, căci singurul cârcel 
agăţat de braţul lui Richard se rupsese. Jack reuşi să 
rămână în picioare doar pedalând înapoi înnebunit şi 
îndoindu-se de mijloc pentru a-l reţine pe Richard în afara 
drumului. Astfel trecură de ultimii copaci, exact în timp ce 
auzeau plesnetele detunătoare pe care le mai auziseră 
odată. Acum însă Jack nu mai fu nevoit să-i spună lui 
Richard să fugă. 

Copacul cel mai apropiat se smulse din pământ, vuind, şi 
căzu cu o bufnitură ce făcu să se cutremure solul, doar la 
un metru şi ceva în spatele lui Richard. Ceilalţi se prăvăliră 
în urma lor, pe suprafaţa şoselei, fluturându-şi rădăcinile ca 
nişte plete în vânt. 

— Mi-ai salvat viaţa, spuse Richard. 

Plângea iarăşi, mai mult de slăbiciune, epuizare şi şoc, 
decât de frică. 

— De-acum încolo, bătrâne, mergi în cârcă, spuse Jack, 
gâfâind, şi se aplecă pentru a-l ajuta pe Richard să încalece. 


Zi 


— Trebuia să-ţi fi spus, şopti Richard. Faţa-i ardea lipită 
de gâtul lui Jack, şi gura îi atingea prietenului său urechea. 


Nu vreau să mă urăşti, dar nu te-aş învinui dacă ai face-o, 
zău că nu. Ştiu c-ar fi trebuit să-ţi spun. 

Părea să nu cântărească mai mult decât propriu-i înveliş, 
ca şi cum înăuntrul trupului său n-ar fi rămas nimic. 

— Despre ce? 

Jack şi-l potrivi pe Richard drept în mijlocul spinării şi avu 
din nou senzaţia neliniştitoare că nu mai căra decât un sac 
de piele gol. 

— Omul care venea în vizită la tatăl meu... şi Camp 
Readiness... şi debaraua. 

Trupul aparent găunos al lui Richard tremura în spinarea 
prietenului său. 

— Trebuia să-ţi fi spus. Dar nu mi-am putut spune nici 
măcar mie. 

Răsuflarea sa, la fel de fierbinte ca pielea, dogorea 
agitată în urechea lui Jack. 

Asta i-o face Talismanul, îşi spuse Jack. După o clipă, se 
corectă. Nu. Hotelul Negru i-o face. 

Cele două limuzine care fuseseră parcate cu botul în jos 
pe culmea următoarei coline dispăruseră la un moment dat, 
în timpul luptei cu copacii din Teritorii, dar hotelul dăinuia, 
crescând cu fiecare pas făcut de Jack. Femeia slăbănoagă şi 
goală, altă victimă a hotelului, continua să-şi execute dansul 
dement şi lent în faţa lugubrului şir de magazine. Flăcăruile 
roşii dansau, se stingeau, se aprindeau în văzduhul pâclos. 
Nu era absolut nici o oră, nici dimineaţă, nici după-amiază 
şi nici noapte - erau [inuturile Spulberate ale timpului. 
Hotelul „Agincourt" părea durat în stâncă, deşi Jack ştia că 
nu era - lemnul dădea semne de calcifiere, de 
autoînnegrire, dinlăuntru spre în afară. Moriştile de alamă, 
lup şi cioară, şi şarpe, şi desene circulare criptice, pe care 
Jack nu le recunoştea, se învârteau în suflări de vânt 
contrarii. Mai multe ferestre îi fulgerară băiatului un 
avertisment; dar ar fi putut să nu fie decât o oglindire a 
văpăilor roşii. Încă nu putea să vadă fundul văii şi parterul 
de la „Agincourt", şi n-avea să le vadă până când nu trecea 


de librărie, de ceainărie şi de celelalte magazine care 
scăpaseră de incendiu. Unde era Morgan Sloat? 

Unde, că tot veni vorba, era întregul uitat-de-oameni-şi- 
de-Dumnezeu comitet de primire? Strângând şi mai tare 
picioarele ca două bețe ale prietenului său, Jack auzi că 
Talismanul îl chema iar, şi simţi o fiinţă mai puternică şi mai 
călită trezindu-se înlăuntrul său. 

— Să nu mă urâşti fiindcă n-am putut... spuse Richard, 
lăsând fraza neterminată. 

JASON, VINO ACUM, VINO ACUM! 

Jack apucă strâns picioarele subţiri ale lui Richard şi 
porni prin dreptul zonei incendiate, unde se înălţaseră 
cândva atâtea case. Copacii din Teritorii, care foloseau 
aceste cvartaluri pustiite ca proprie tejghea pentru prânz, 
şoptiră şi fremătară, dar se aflau prea departe ca să-i 
deranjeze pe cei doi băieţi. 

Femeia din mijlocul străzii pustii, plină de gunoaie, se 
răsuci încet, devenind conştientă de înaintarea băieţilor pe 
pantă. O surprinseseră în mijlocul unui exerciţiu complex, 
dar o părăsi orice sugestie de tai-chi-chuan când lăsă să-i 
cadă braţele şi piciorul întins, rămânând ca o stană de 
piatră lângă câinele mort, cu ochii la Jack, care cobora, 
împovărat, colina spre ea. Un moment, femeia aceasta 
înfometată, cu părul zburlit şi chipul de acelaşi portocaliu- 
aprins păru să fie doar un miraj, prea halucinantă pentru a 
fi reală; apoi o tuli stângace de-a latul străzii, într-unul 
dintre magazinele fără nume. Jack rânji, fără să ştie - 
sentimentul de triumf şi un altul, pe care nu-l putea descrie 
decât ca virtute în armură, îl luaseră prea tare prin 
surprindere. 

— Chiar poţi ajunge acolo? gâfâi Richard. 

— În clipa asta pot orice, răspunse Jack. 

L-ar fi putut căra pe Richard tot drumul înapoi până-n 
Illinois, dacă marele obiect cântător, încarcerat în hotel, i-ar 
fi ordonat s-o facă. Din nou simţi Jack fiorul acela de 
confruntare iminentă şi-şi spuse: Aici e atât de întuneric, 


fiindcă toate acele lumi sunt inghesuite laolaltă, ca o triplă 
expunere pe un film. 


5 


Îi simţi pe locuitorii din Point Venuti înainte de a-i vedea. 
Nu intenționau să-l atace - Jack ştiuse asta cu certitudine 
încă de când femeia nebună fugise într-un magazin. Îl 
priveau. De sub verande, prin dantelării de placaj, din 
fundul odăilor goale, cătau spre el cu teamă, cu furie, cu 
neputinţă - n-avea de unde să ştie. 

Richard adormise sau leşinase în spinarea lui, şi respira 
în mici pufnete răguşite, fierbinţi. 

Jack ocoli stârvul câinelui şi aruncă o privire piezişă în 
văgăuna în care ar fi trebuit să se afle vitrina librăriei 
„Planeta periculoasă". La început nu văzu decât talmeş- 
balmeşul acelor de  siringă folosite, ce acopereau 
pardoseala, peste şi pe lângă cărţile deschise, împrăştiate 
ici-colo. Pe pereţi, rafturile înalte stăteau goale, ca nişte 
căscaturi somnoroase. Apoi îi atrase privirea o mişcare 
convulsivă în fundul magazinului întunecos, şi, din 
penumbră, se închegară două chipuri palide. Aveau bărbi şi 
trupuri prelungi şi despuiate, pe care tendoanele ieşeau în 
relief ca nişte corzi. Albul celor patru ochi demenţi fulgeră 
spre el. Unul dintre bărbaţii goi avea doar o mână şi rânjea. 
Mădularul i se legăna în faţă, ca un baston gros, livid. Nu-mi 
vine să-mi cred ochilor, îşi spuse Jack. Unde era cealaltă 
mână a omului? Se uită din nou. Acum văzu doar o 
încâlceală de membre albe, slăbănoage. 

Băiatul nu privi spre vitrinele celorlalte magazine, dar 
simţi nişte ochi urmărindu-i trecerea. 

Curând, mergea prin faţa căsuţelor cu un etaj. Acum eşti 
mort, se răşchira pe un zid lateral. Nu va privi către 
ferestre, îşi făgădui el, nu putea privi. 

Chipuri portocalii, cu păr portocaliu, se bălăbăneau într-o 
fereastră de la parter. 


— Puiule, şopti o femeie din următoarea casă. Jason, 
puiule dulce. 

De astă-dată se uită. Acum eşti mort. Femeia stătea în 
spatele unei ferestruici sparte, învârtind lănţişoarele ce-i 
fuseseră înfipte în sfârcurile sânilor şi zâmbindu-i strâmb. 
Jack se holbă la ochii ei goi, iar femeia lăsă mâinile în jos şi 
se retrase, şovăitoare, din dreptul ferestrei. Lanţul îi atârna 
între sâni. 

Pe Jack îl priveau ochi dinapoia odăilor întunecoase, de 
după dantelăriile de lemn, din spaţiile teşite de sub 
verande. 

Hotelul se înălța în faţa lui, dar nu se mai afla drept 
înainte. Probabil că drumul se abătuse imperceptibil, căci 
acum hotelul „Agincourt" se situa vizibil mai la stânga. Şi 
oare, de fapt, chiar se înălța atât de impresionant ca 
înainte? Latura-Jason din el, sau Jason însuşi, se aprinse 
înlăuntrul lui Jack, şi văzu că Hotelul Negru, deşi încă foarte 
mare, nu avea nimic colosal. 

VINO. AM NEVOIE DE TINE ACUM, cânta Talismanul. Al 
DREPTATE, NU E ATÂT DE MARE PE CÂT VREA SĂ CREZI. 


Pe culmea ultimei coline, se opri şi privi în jos. Iată-i, 
sigur că da, cu toţii. Şi iată Hotelul Negru, cu totul. Strada 
principală cobora spre plajă, care era aşternută cu nisip 
alb, întrerupt de îngrămădiri mari de pietre ca nişte dinţi 
ştirbi, decoloraţi. Hotelul „Agincourt" se ridica la mică 
distanţă către stânga, flancat în partea dinspre ocean de un 
dig sparge-val masiv, de piatră, ce se întindea până departe, 
în larg. În faţa lui, înşirate de-a rândul, douăsprezece 
limuzine lungi şi negre, unele prăfuite, altele lustruite ca 
oglinda, staţionau cu motoarele în funcţiune. Fuioare de 
fum palid, nori joşi, mai albi decât acrul, pufăiau din 
eşapamentele multor maşini. Oameni în costume negre, de 
agenţi FBI. patrulau de-a lungul gardului, ţinându-şi 
mâinile streaşină la ochi. Jack văzu două fulgere de lumină 
roşie străpungând acrul în faţa chipului unuia dintre ei, şi 


se feri instinctiv după colţul şirului de căsuțe, mişcându-se 
înainte de-a fi pe deplin conştient că oamenii aveau 
binocluri. 

O secundă-două, arătase pesemne ca un far, înfipt pe 
creasta colinei. Ştiind că din cauza unei neglijenţe 
momentane fusese cât pe ce să fie capturat, Jack răsuflă 
greu câteva clipe şi îşi sprijini umărul de şipcile cenuşii, 
scorojite, ale casei. Îl săltă pe Richard, potrivindu-l într-o 
poziţie mai comodă. 

Oricum, ştia că trebuie să se apropie de hotel, într-un fel 
sau altul, prin partea dinspre ocean, ceea ce însemna să 
traverseze, neobservat, plaja. 

După ce îşi reveni, se îndreptă şi scoase pe furiş capul de 
după colţul casei, privind în vale. Mica armată a lui Morgan 
Sloat şedea în limuzine sau mişuna prin faţa gardului negru 
şi înalt, la întâmplare, ca furnicile. Preţ de-o clipă, 
înnebunit, Jack îşi aminti cu precizie imaginea palatului de 
vară al Reginei, aşa cum îl văzuse el prima oară. Ce anume 
era, acum şi aici, la fel ca acolo? În ziua aceea - care părea 
să se plaseze în preistorie, atât de departe trebuia să-şi 
întoarcă gândul în trecut -, mulţimea din faţa pavilionului, 
toată scena, avusese, în ciuda a tot şi a toate, o 
incontestabilă aură de pace, de ordine. Aceasta dispăruse 
acum, vedea prea bine. Acum, scena din faţa uriaşei 
construcţii în formă de cort era stăpânită de Osmond, iar 
oamenii aceia, destul de bravi ca să intre în pavilion, se 
furişau repede, cu capetele plecate. Şi ce se întâmpla cu 
Regina? Jack nu se putea stăpâni să nu-şi amintească faţa 
aceea şocant de familiară, cuibărită în albeaţa lenjeriei de 
pat. 
Şi atunci, aproape că-i îngheţă inima, iar viziunea 
pavilionului şi a Reginei bolnave căzu la loc într-un sertăraş 
al memoriei. Căci în câmpul său vizual apăruse Sunlight 
Gardener, cu o portavoce în mână. Vântul marin îi sufla o 
şuviţă groasă de păr peste ochelarii de soare. O secundă, 
Jack fu sigur că-i simţea mirosul coloniei dulci şi al 


putreziciunii de junglă. Uită să mai respire poate vreo cinci 
secunde, stând nemişcat acolo, lângă peretele de şipci 
crăpate şi coşcovite, uitându-se la un nebun care le răcnea 
ordine oamenilor în costume negre, făcea piruete, arăta 
spre un punct ascuns vederii lui Jack şi schiţa un gest 
expresiv de dezaprobare. 

Îşi aduse aminte să respire. 

— Ei, avem aici o situaţie interesantă, Richard, spuse 
Jack. Avem un hotel care, pare-se, îşi poate dubla 
proporţiile oricând îi vine cheful, iar acolo jos îl mai avem şi 
pe cel mai sonat om din lume. 

Richard, pe care Jack îl crezuse adormit, mormăi, spre 
surprinderea lui, ceva inteligibil doar ca un fel de dâbâtiii. 

— Ce? 

— Dă-i bătaie, şopti, vlăguit, Richard. Mişcă, fârtate! 

Jack chiar râse. O secundă mai târziu, cobora cu grijă 
panta prin spatele caselor, peste firele înalte de coada- 
calului, spre plajă. 


CAPITOLUL XL - Speedy pe plajă 
1 


La poalele colinei, Jack se lăsă pe burtă, în iarbă, şi porni 
târâş, cărându-l pe Richard la fel cum îşi cărase cândva 
rucsacul. Ajuns la marginea buruienilor înalte şi galbene, ce 
mărgineau şoseaua, se mai trase câţiva centimetri înainte şi 
privi în jur. Drept în faţa lui, de cealaltă parte a drumului, 
începea plaja. Stânci înalte, tocite de intemperii, ieşeau din 
nisipul cenuşiu. Apa, vânătă, spumega pe țărm. Jack se uită 
în stânga, de-a lungul străzii. Nu departe de hotel, pe latura 
dinspre uscat a drumului plajei, se înălța o construcţie 
prelungă şi fărâmată, ca un tort de nuntă tăiat în felii. 
Deasupra ei, pe o pancartă de lemn cu o gaură mare în 
mijloc, se putea citi: „KINGSLA...TEL'". Motelul „Kingsland", 
îşi aminti Jack, unde se instalau Morgan Sloat şi băieţelul 
său în perioada obsesivelor lui inspecții la Hotelul Negru. O 
străfulgerare albă, care era Sunlight Gardener, rătăcea mai 
departe pe stradă, muştruluind vizibil câţiva oameni în 
costume negre şi fâlfâindu-şi mâinile spre deal. Nu ştie că 
am ajuns deja aici, îşi dădu seama Jack, când unul dintre 
oameni porni cu pas greoi peste drumul plajei, privind într- 
o parte şi-n cealaltă. Gardener făcu încă un gest brusc, 
poruncitor, iar limuzina parcată la poalele străzii în pantă 
se îndepărtă de hotel, luând-o paralel cu omul în negru. 
Acesta îşi descheie vestonul de cum atinse trotuarul străzii 
principale şi scoase un pistol din tocul de la subsuoară. 

În limuzine, şoferii întoarseră capetele, privind spre 
vârful pantei. Jack îşi binecuvântă norocul - încă cinci 
minute, şi un Wolf renegat, cu un pistol cât toate zilele, i-ar 
fi pus capăt căutării măreţului obiect care cânta în hotel. 

Putea să vadă doar ultimele două etaje ale hotelului şi 
descreieratele dispozitive rotitoare de pe acoperiş. Datorită 
unghiului său vizual, din perspectiva broaştei, digul ce 


secţiona apa la dreapta hotelului părea înalt de cel puţin 
şapte metri, defilând peste nisip, până în apă. 

VINO ACUM, VINO ACUM, chema Ialismanul, cu nişte 
cuvinte care nu erau cuvinte, cu expresii aproape fizice ale 
nerăbdării. 

Omul cu pistoiul nu se mai vedea, dar şoferii continuau să 
se uite după el, în timp ce urca panta spre nebunii din Point 
Venuti. Sunlight Gardener ridică goarna şi mugi: 

— Scoate-l afară! Afară-l vreau! 

Împinse portavocea spre alt individ în costum negru, 
ridicând binoclul să scruteze strada în direcţia lui Jack. 

— Băi! Creieri-de-porci! Luaţi-o pe partea cealaltă a 
străzii... şi scoateţi afară băiatu' ăla râu, păi-da, cel mai rău 
şi mai râu băiat, cel mai râu... 

Cuvintele i se pierdură, pe când cel de-al doilea om 
traversa grăbit strada spre trotuarul de vizavi, cu pistolul 
aţintit. 

Era cea mai bună ocazie de care putea profita, îşi dădu 
Jack seama - nimeni nu stătea cu faţa spre porţiunea de 
drum dintre el şi plajă. 

— 'Ţine-te strâns, îi şopti lui Richard, care nu se mişca. E 
timpul de-un boogie-woogie. 

Îşi îndoi picioarele, ştiind că, probabil, lui Richard i se 
vedea spinarea pe deasupra ierbii înalte şi a buruienilor 
galbene. Încovoiat, o luă la fugă, din bălării, peste drumul 
plajei. 

După câteva secunde, Jack Sawyer se trântea pe burtă în 
nisipul zgrunţuros. Porni târâş înainte, împingând cu 
picioarele. Una dintre mâinile lui Richard i se încleştă de 
umăr. Jack continuă să traverseze şerpuitor, peste nisip, 
până când ajunse la prima grămadă înaltă de pietre; acolo, 
rămase nemişcat, zăcând cu capul pe mâinile împreunate, 
cu Richard în spinare, uşor ca o frunză, respirând greoi. La 
nici şapte metri distanţă, apa se rostogolea peste marginea 
plajei. Jack îl auzea în continuare pe Sunlight Gardener 
zbierând spre imbecili şi incompetenţi, glasul său scos din 


minţi coborând panta dinspre strada principală. Talismanul 
îl zorea înainte, îl chema iar şi iar, şi iar... 

Richard i se rostogoli de pe spinare. 

— Eşti bine? 

Prietenul său ridică o mână subţiratică şi-şi atinse 
fruntea, apoi obrazul, cu degetul mare. 

— Cred că da. Îl vezi pe tatăl meu? 

Jack clătină din cap. 

— Încă nu. 

— Dar e aici. 

— Aşa cred. Trebuie să fie. 

La „Kingsland", îşi aminti Jack, revăzând în minte faţada 
sordidă şi forma de lemn spartă. Morgan Sloat trăsese la 
motelul pe care-l folosise atât de des, cu şase-şapte ani în 
urmă. Jack simţi imediat prezenţa furioasă a lui Morgan 
Sloat în apropierea lui, ca şi cum faptul de-a şti unde se afla 
acesta l-ar fi trezit din letargie. 

— Ei, nu-ţi face griji în legătură cu el. Vocea lui Richard 
era subţire ca hârtia. Adică, nu-ţi face griji în legătură cu 
mine, cum că eu mi-aş face griji în legătură cu el. Cred că e 
mort, Jack. 

Jack îşi privi prietenul cu o nelinişte înnoită: era oare 
posibil ca Richard chiar să-şi piardă minţile de tot? Cu 
siguranţă că se afla într-o stare febrilă. 

Sus, pe faleză, Sunlight Gardener lătră prin goarna sa: 

— RĂSPÂNDIŢI-VĂ! 

— Crezi... 

Şi atunci, Jack auzi un alt glas, un glas care răsunase mai 
întâi, şoptit, pe sub ordinul furios al lui Gardener. Era un 
glas aproape familiar, iar Jack îi recunoscu timbrul şi 
cadenţa până să-l identifice propriu-zis. Şi, curios, simţi că 
sunetul acestui glas anume îl făcea să se relaxeze - aproape 
ca şi cum ar fi putut înceta, în sfârşit, cu frământările şi 
planurile, căci toate aveau să se rezolve - înainte de-a 
apuca să formuleze numele celui căruia îi aparţinea. 

— Jack Sawyer, repetă glasul. Aici, fiule. 


Era glasul lui Speedy Parker. 

— Da, cred, zise Richard şi închise din nou ochii 
tumefiaţi, părând un cadavru adus de flux. 

Da, cred că tatăl meu e mort, voia să spună Richard, dar 
mintea lui Jack se afla departe de aiurelile prietenului său. 

— Aici, Jacky, îl chemă din nou Speedy. 

Băiatul sesiză că vocea provenea dinspre cea mai mare 
aglomerare de stânci înalte, trei grămezi verticale 
alăturate, la doar câţiva paşi de marginea apei. O linie 
deschisă la culoare, semnul fluxului, străbătea pietrele la un 
sfert din înălţime. 

— Speedy, şopti Jack. 

— Da băiatu', se auzi răspunsul. Adă-te-aicea fâr' să te 
vază ăle Zombii, poţi? Şi-adă-l şi pe pretenu' tău. 

Richard continua să zacă pe spate în nisip, cu o mână 
peste faţă. 

— Vino, Richie, îi şopti Jack la ureche. Trebuie să ne 
tragem un pic mai în jos pe plajă. Speedy e aici. 

— Speedy? şopti Richard, atât de încet, încât Jack 
aproape că nu-l auzi. 

— Un prieten. Vezi stâncile-alea de-acolo? 

Îi săltă capul lui Richard, pe gâtul său subţire ca o trestie. 

— E-n spatele lor. Ne va ajuta, Richie. În momentele 
astea, un mic ajutor ne-ar prinde bine. 

— De fapt nu pot să-l văd, se plânse Richard. Şi-s aşa de 
obosit... 

— Urcă-mi-te din nou în cârcă. 

Se răsuci la loc, întinzându-se pe nisip. Braţele lui 
Richard i se petrecură peste umeri, împreunându-se fără 
vlagă. 

Jack privi pe furiş peste marginea stâncii. Pe drumul 
plajei, Sunlight Gardener îşi netezea părul la loc, mergând 
cu paşi mari spre uşa de la intrarea motelului „Kingsland". 
Hotelul Negru se înălța impresionant. Talismanul îşi 
deschise gâtlejul şi strigă după Jack Sawyer. Gardener ezită 
în faţa intrării în motel, îşi trecu ambele mâini peste păr, 


clătină din cap şi făcu vioi stânga-mprejur, pornind, mult 
mai repede ca până atunci, înapoi spre lungul şir de 
limuzine negre. Portavocea se ridică. 

— RAPORTAȚI LA FIECARE CINCISPREZECE MINUTE! 
necheză el. CARICATURILOR - SĂ-MI ZICEŢI ŞI DACĂ 
VEDEŢI O PLOŞNIŢĂ CĂ SE MIŞCĂ! NU GLUMESC, ZĂU 
CĂ NU GLUMESC! 

Gardener se îndepărta; toţi ceilalţi priveau spre el. Era 
momentul . Jack o zbughi din ascunzişul său de stâncă şi 
alergă de-a lungul plajei, aplecat, ţinându-l pe Richard de 
antebraţele-i schiloade. Picioarele sale ridicau trâmbe de 
nisip ud. Cele trei grămezi de stânci unite, care păruseră 
atât de aproape când vorbise cu Speedy, se aflau acum 
parcă la un kilometru distanţă - spaţiul deschis ce-l 
despărţea de ele refuzând să se micşoreze. Avea senzaţia 
că, pe măsură ce fugea, stâncile se retrăgeau. Jack se 
aşteptă să audă pocnetul unei arme. Avea să simtă mai întâi 
glonţul, sau va auzi împuşcătura înainte ca proiectilul să-l 
doboare? In sfârşit, cele trei stânci începură să se reliefeze 
din ce în ce mai mult în faţa ochilor lui, şi dintr-o dată se 
trezi acolo, cu pieptul lipit de ele, lunecând la adăpostul lor. 

— Speedy! exclamă, aproape râzând, în ciuda întregii 
situaţii. 

Dar vederea lui Speedy, care şedea lângă o păturică 
multicoloră, rezemat de grămada stâncoasă din mijloc, îi 
reteză râsul în gâtlej şi-i mai ucise cel puţin jumătate din 
toate nădejdile. 


2 


Căci Speedy Parker arăta mai rău chiar decât Richard. 
Mult mai rău. Chipul său crăpat, plin de fisuri, îl salută cu o 
înclinare ostenită, iar băiatului i se păru că Speedy îi 
confirmă deznădejdea. Bătrânul negru nu purta decât o 
pereche de pantaloni scurţi, cafenii şi vechi, şi toată pielea îi 
părea atinsă de-o boală înspăimântătoare, asemănătoare 
leprei. 


— Acu şezi jos, moş Jack Călătorule, şopti Speedy, cu glas 
răguşit, spart. l-o droaie ce tre' s-auzi, aşa că ciuleşte bine 
urechea. 

— Cum te simţi? întrebă Jack. Vreau să zic... Isuse, 
Speedy... pot face ceva pentru tine? 

Îl depuse pe Richard uşurel pe nisip. 

— Ciuleşte urechea, cum spusei. Nu-ţi la tu griji de 
bătrânu' Speedy. N-o duc tomnai strajnic, după cum mă vezi 
tu acu', da' po' s-o duc strajnic iară, dacă faci ce se cuvine. 
Tăticii' lu' micuţu' tău preten azvârili beleaua asta pe mine - 
şi pe propiu lui băiat, pare-se. Bătrânu' Bloat nu vrea să 
intre copilu' lui în hotelu' ăla, nu, să trăiţi. Da' tu tre' să-l 
duci acolo, fiule. Şi nu-i decât o cale pen' asta. Tre' s-o faci. 

Speedy părea să dispară, să apară din nou, în timp ce-i 
vorbea lui Jack, căruia-i venea să urle sau să se vaite mai 
tare decât oricând de la moartea lui Wolf încoace. Îl usturau 
ochii şi ştia că e la un pas de plâns. 

— Ştiu, Speedy, spuse el. Mi-am închipuit. 

— Eşti un băiat bun, zise bătrânul. Aplecându-şi capul pe 
spate, îl privi cu atenţie pe Jack. Tu eşti ăla, nici vorbă. 
Drumu-şi puse semnu' asupră-ţi. Tu eşti ăla. O s-o faci. 

— Cum se simte mama, Speedy? întrebă Jack. Te rog, 
spune-mi. Mai trăieşte, nu-i aşa? 

— Dă-i telefon de-ndată ce poţi, să afli că-i e bine, 
răspunse Speedy. Da' mai întâi tre' să-l iei, Jack. Fi'ncă dacă 
nu-l iei, o să moară. Şi la fel şi Laura, Regina. O să moară şi 
ea. Speedy se smuci în sus, crispat, îndreptându-şi 
spinarea. la să-ţi zic cu ţie. Mai toată lumea de la Curte a 
lăsat orice nădejdi - o socoate ca şi moartă. Pe chip i se 
citea dezgustul. La toţi li-i frică de Morgan. Fi'ncă ştiu că 
Morgan o să le jupoaie pelea după spete dacă nu-i juruie 
supunere acuma. Câtă vreme Laura încă mai are-n ea 
puţină suflare. Da' hăt, în Teritoriile depărtate, şerpi pe 
două picioare ca Osmond şi banda lui bat drumurile şi zic la 
oameni c-a murit. Şi dacă moare, Jack Călătorule, dacă 
moare... Îşi aplecă chipul descompus la nivelul băiatului. 


Atunci ne-a văzut groaza a neagră, în ambele lumi. Groaza 
neagră. Şi poţi s-o suni pe mămică-ta. Da' mai întâi tre' să-l 
iei. Trebie. E tot ce ne-a mai rămas, acuma. 

Jack n-avea nevoie să-l întrebe la ce se referea. 

— Îmi pare bine că pricepi, fiule. Speedy închise ochii şi 
se rezemă eu spinarea de stâncă. O clipă mai târziu, ochii i 
se deschiseră din nou. Încet. Destine. Asta-i tot de ce-i 
vorba. Mai multe destine, mai multe vieţi, decât ai tu habar. 
Auzit-ai vreodat' numele de Rushton? Socot că poate da, în 
tot timpu' ce trecu. 

Jack încuviinţă din cap. 

— "Toate destinele-astea-s pricina de ce te-a dus mămică- 
ta pân' la hotel „Alhambra", Jack Călătorule. lo numa' 
şedeam şi-aşteptam, ştiind c-o să te-arăţi. Talismanu' te-a 
tras aicea, băiete. Jason. Şi-ăsta-i un nume pe care-l auzişi, 
crez. 

— Sunt eu, spuse Jack. 

— Atunci ia Talismanu'. Adusei lucruşoru-ăst', ț-a fi de 
ceva ajutor. 

Ridică, obosit, pătura care, observă Jack, era din cauciuc, 
nefiind, prin urmare, câtuşi de puţin o pătură. 

Băiatul luă ghemotocul de cauciuc din mâna cu aspect 
ars a lui Specdy. 

— Totuşi, cum pot să intru-n hotel? întrebă. Nu pot sări 
gardul, şi nici înota nu pot, cu Richard după mine. 

— Umfl-o! 

Ochii lui Speedy se închiseră iarăşi. 

Jack despături obiectul. Era o saltea pneumatică, o 
bărcuţă în formă de cal fără picioare. 

— O recunoşti? Glasul lui Speedy, oricât era de sfârşit, 
mai păstra o gingăşie nostalgică. M-ai ajutat s-o salt, 
odinioară. Ţi-am esplicat cum sta treaba cu numele. 

Jack îşi aminti dintr-o dată cum venise la Speedy, în ziua 
aceea care părea plină de fâşii negre şi albe, şi-l găsise 
aşezat într-o baracă rotundă, reparând căluţii caruselului. 
O micuță neruşinare pentru „doamna, da' cre! că n-o să se 


supere dacă m-ajuţi s-o pui înapoi acolo unde i-i locu'. 
Acum, şi vorbele astea aveau un înţeles mai larg. Încă o 
piesă din acel puzzle al lumii îşi ocupă locul în mintea lui 
Jack. 

— Doamna-de-Argint, spuse el. 

Speedy îi făcu semn cu ochiul şi, din nou, Jack avu 
senzaţia tulburătoare că toate elementele vieţii lui 
conspiraseră pentru a-l aduce în acest punct. 

— Pretenu' tău de colo-i bine? 

Era - aproape - o abatere de la subiect. 

— Cred că da. 

Jack privi stingherit spre Richard, care se întoarse pe-o 
parte şi respira chinuit, cu ochii închişi. 

— Atuncea cât mai socoţi aşa, umfl-o pe drăguţa Doamnă- 
de-Argint aci de faţă. Tre' să-l duci-nuntru pe băiatu' ăla 
orice-ar fi. Şi el i-o parte din treabă. 

De când stăteau împreună pe plajă, pielea lui Speedy 
parcă arăta şi mai rău - avea o tentă pământiu-cenuşie, 
bolnăvicioasă. Înainte de-a duce la gură muştiucul, Jack 
întrebă: 

— Pot face ceva pentru tine, Speedy? 

— Sigur. Du-te la farmacia din Point Venuti şi adă-mi o 
sticluţă de cremă Lydia Pinkham's. Bătrânul clătină din cap. 
Ştii bine cum să-l ajuţi pe bătrânu' Speedy Parker, băiete. Ia 
Talismanu'. Alt ajutor nu-mi trebie. 

Jack începu să sufle în muştiuc. 


3 


În scurt timp, apăsa dopul lângă coada unei bărcuţe 
pneumatice în formă de cal de cauciuc, lungă de peste un 
metru, cu spatele nefiresc de lat. 

— Nu ştiu dac-am să-l pot urca pe Richard în barca asta, 
spuse, fără să se plângă, doar gândind cu voce tare. 

— I-n stare el să urmeze ordinele, moş Jack Călătorule. 
Numa' să şezi în urmă-i, să-l ajuţi oareş'cumva să se ţie. 
Asta-i tot ce-i trebie. 


Şi, într-adevăr, Richard se cuibărise în căuşul stâncilor şi 
respira lin, regulat, cu gura deschisă. Jack nu reuşea să-şi 
dea seama dacă era treaz, ori dormea. 

— În regulă, zise el. E un dig, ceva, în spatele hotelului? 

— Mai grozav ca digu', Jacky. O dată ce treci de sparge- 
val, o să vezi nişte piloni mari - clădiră o parte din hotel 
drept deasupra apei. Şi-o să mai vezi o scară-n jos printre ăi 
piloni. Urcă-l pe Richard scara şi-aţi ajuns pe puntea mare 
din dos. Acolo, nişte ferestre mari - ferestre de soiu' care-s 
uşi, ştii? Deschizi una din ăle ferestre-uşi şi-ai intrat în 
sofragerie. Reuşi să zâmbească. 

Odată-n  sofragerie, socot c-ai să poţi adulmeca 
Talismanu'. Şi să nu te temi de el, fiule. le-aşteaptă - o să-ţi 
vină în braţe ca un căţeluş cuminte. 

— E ceva care să-i oprească pe toţi ăia de-afară să intre 
după mine? 

— Huşş, ăia nu pot intra în Hotelu' Negru. 

Dezgustul faţă de prostia spusă de Jack se întipărise în 
fiecare rid al feţei lui Speedy. 

— Ştiu, despre apă vorbeam. De ce nu s-ar lua după mine 
cu o barcă sau ceva? 

Acum, lui Speedy îi reuşi un surâs, dureros, dar sincer. 

— Cre' c-o să-ţi dai seama de ce, Jack Călătorule. 
Bătrânu' Bloat şi băieţii lui tre' să se aţie departe de apă, 
hii, hii. Acuma nu-ţi fă tu griji d-asta - doar ţine minte ce ţ- 
am zis şi treci la treabă, auzitu-m-ai? 

— Am şi trecut, replică Jack şi se furişă spre stânci să 
privească drumul plajei şi hotelul. 

Reuşise să traverseze până la Speedy fără să fi fost văzut: 
cu siguranţă, îl putea târi pe Richard câţiva paşi până la 
apă, urcându-i pe saltea. Cu un dram de noroc, ar fi trebuit 
să ajungă neobservat până la piloni - Gardener şi cei cu 
binocluri se concentrau asupra oraşului şi a colinei. 

Privi prudent pe lângă una dintre colinele înalte. 
Limuzinele nu se clintiseră din faţa hotelului. Jack scoase 
capul încă vreo câţiva centimetri, pentru a se uita pe partea 


cealaltă a străzii. Un om în costum negru tocmai ieşea pe 
uşa ruinatului motel „Kingsland" - încercând, observă Jack, 
să nu privească spre Hotelul Negru. 

Un fluier începu să răsune, ascuţit şi insistent, ca un 
zbieret de femeie. 

— Mişcă! şopti, răguşit, Speedy. 

Capul lui Jack zvâcni în sus, şi văzu pe creasta pantei cu 
iarbă din spatele caselor dărăpănate un individ în negru 
suflând în fluier şi arătând în jos, drept spre el. Pletele sale 
negre se ondulau în jurul umerilor - păr, costum şi ochelari 
negri; parcă era Îngerul Morţii. 

— L-A GĂSIT! L-A GĂSIT! urlă Gardener. ÎMPUŞCAŢI-L! 
O MIE DE DOLARI PENIRU FRAIELE CARE-MI ADUCE 
COAIELE LUI! 

Jack se retrase la adăpostul stâncilor. După o fracțiune de 
secundă, un glonţ piui în coloana din mijloc, exact înainte ca 
zgomotul împuşcăturii să-i ajungă la urechi. Deci acum ştiu, 
îşi spuse Jack, în timp ce-l înşfăca de braţ pe Richard şi-l 
trăgea spre bărcuţa pneumatică. Mai întâi eşti doborât, 
apoi auzi locul de armă. 

— Acuma tre' să te duci, spuse Speedy, într-un torent de 
cuvinte sufocate. În trej' de secunde, o să fie mai multe- 
mpuşcături. 'Ţin-te dincolo de sparge-val cât de mult poţi şi 
p'ormă tai-o. la-l, Jack! 

Jack îi aruncă lui Speedy o privire alarmată, înnebunită, 
când un al doilea proiectil se înfundă în nisip, în faţa micii 
lor redute. Apoi îl împinse pe Richard în partea dinainte a 
bărcuţei şi văzu, cu oarecare satisfacţie, că prietenul său 
avea destulă prezenţă de spirit pentru a se apuca şi a se 
ţine de smocurile cauciucate ale coamei. Speedy ridică 
mâna dreaptă, într-un gest de rămas-bun şi, totodată, de 
binecuvântare.  Îngenuncheat, Jack dădu saltelei 
pneumatice un brânci, care-o împinse până aproape de 
marginea apei. Auzi un nou țipăt, sfredelitor, al fluierului. 
Sări în picioare. Încă mai fugea când pluta atinse apa, iar 
când se înălţă pe ea, era ud până la brâu. 


Jack lopăta constant spre digul sparge-val. Ajuns în 
capătul acestuia, coti spre apele neprotejate din larg şi-şi 
reluă vâslitul. 


4 


Jack continuă să se concentreze asupra vâslitului, 
scoţându-şi cu hotărâre din minte orice speculaţii despre 
ce-ar face dacă oamenii lui Morgan îl vor fi ucis pe Speedy. 
Trebuia să ajungă sub aripa lacustră, şi gata. Un glonţ lovi 
apa, stârnind o mică erupție de stropi, cam la doi metri în 
stânga lui. Pe un altul îl auzi ricoşând, cu un ping, din dig. 
Jack continuă să lopăteze din răsputeri. 

Trecu un timp, nu ştia cât. Într-un târziu, se rostogoli 
peste marginea bărcii şi începu să înoate pe spate, astfel ca 
să poată avansa şi mai repede, forfecând cu picioarele. Un 
curent marin aproape imperceptibil îl împingea spre ţel. În 
sfârşit, începură să se ivească pilonii, coloane înalte din 
lemn scorţos, groase ca nişte stâlpi de telegraf. Jack ridică 
bărbia din apă şi văzu imensitatea hotelului înălțându-se 
peste pontonul amplu, negru, aplecându-se asupra lui. Privi 
înapoi şi spre dreapta, dar Speedy nu se mişcase din loc. 
Sau poate da? Îşi ţinea braţele în acelaşi fel. Poate... 

Panta din spatele şirului de case şubrede forfotea de 
animaţie. Ridicând privirea, băiatul văzu patru dintre 
indivizii în costume negre coborând în goană spre plajă. Un 
val plesni bărcuţa, aproape smulgându-i-o din mâini. 
Richard gemu. Doi urmăritori arătară spre el. Gurile li se 
mişcară. 

Alt val înalt balansă salteaua pneumatică, amenințând s-o 
împingă, cu Jack Sawyer cu tot, înapoi, către plajă. 

Val, se gândi Jack, ce val? 

De îndată ce pluta se afundă iarăşi între unde, privi peste 
prova ei. Sub suprafaţa apei se scufunda spinarea lată şi 
cenuşie a unei fiinţe prea mari, neîndoielnic, ca să fie un 
simplu peşte. Un rechin? Jack deveni, în mod neliniştitor, 
conştient de cele două picioare ale sale ce pendulau în apă. 


Băgă capul dedesubt, temându-se că va vedea un stomac cu 
dinţi, lung, în formă de havană, lunecând spre el. 

Nu găsi acea formă, nu tocmai, dar ceea ce văzu îl uimi. 

Apa, care acum părea foarte adâncă, era plină ca un 
acvariu, deşi ca unul care nu conţinea nici un peşte de 
proporţii sau aspect normale. În acvariul acela nu înotau 
decât monştri. Pe sub picioarele lui Jack se agita o grădină 
zoologică de animale supradimensionate şi, adesea, 
cutremurător de hidoase. Probabil că se aflau sub el şi sub 
saltea de când apa se adâncise suficient de mult, ca ele să 
încapă în voie, căci aglomeraţia domnea pretutindeni. 
Făptura ce-i speriase pe Wolfii renegaţi luneca la o 
adâncime de trei metri, lungă ca un marfar care se 
îndreaptă spre Sud. Sub privirea lui, o luă din nou în sus. 
Clipi dintr-o peliculă care-i acoperea ochii. Mustăţi lungi se 
unduiau în urma gurii cavernoase - are o gură cât uşa unui 
ascensor, îşi spuse băiatul. Creatura trecu pe lângă el, 
împingându-l mai aproape de hotel, o dată cu volumul de 
lichid dislocat, şi-şi ridică în văzduh botul şiroind de apă. 
Profilul său îmblănit semăna cu cel al Omului de 
Neanderthal. 

Bătrânu' Bloat şi băieții lui tre' să se-aţie departe de apă, 
îi spusese Speedy şi râsese. 

Cine ştie ce forţă, care pecetluise Talismanul în Hotelul 
Negru, eliberase aceste făpturi în apele de lângă Point 
Venuti, pentru a se asigura că oaspeţii nepoftiţi vor păstra 
distanţa; iar Speedy ştiuse acest lucru. Trupurile masive ale 
creaturilor din apă înghionteau delicat barca pneumatică 
tot mai aproape de piloni, dar valurile iscate de ele îl 
împiedicau pe Jack să vadă altfel decât fragmentar ceea ce 
se întâmpla pe țărm. 

Trecu peste creasta unui val şi îl zări pe Sunlight 
Gardener, cu pletele fâlfâindu-i în urmă, lângă gardul 
negru, aţintindu-l cu o puşcă de vânătoare, lungă, de 
calibru greu. Pluta se cufundă între două valuri; glonţul 
bâzâi pe deasupra, departe, cu zgomotul unei păsări colibri 


în trecere; sosi şi detunătura. Când Gardener trase a doua 
oară, o arâtare asemănătoare unui peşte, lungă de trei 
metri şi cu dorsala ca o velă mare de corabie, se ridică din 
unde drept în sus, oprind glonţul. Din aceeaşi mişcare, 
creatura se rostogoli înapoi, despicând iarăşi apa. Jack văzu 
în flancul ei o gaură mare, cu marginile zdrenţuite. La 
următoarea înălţare pe val, observă că Gardener alerga de- 
a lungul plajei, îndreptându-se vizibil spre motelul 
„Kingsland". Peştii giganţi continuau să-l piloteze în 
diagonală spre aripa lacustră. 


5 


O scară, spusese Speedy, şi, de îndată ce ajunse sub 
puntea largă, Jack privi prin penumbră, încercând s-o 
găsească. Stâlpii groşi, încrustaţi cu alge, scoici şi iarbă de 
mare şiroind de apă, se aliniau pe patru rânduri. Dacă 
scara fusese instalată o dată cu construirea pontonului, 
acum avea toate şansele să fie inutilizabilă - în cel mai bun 
caz, o scară de lemn ar fi fost greu de observat, fiind 
năpădită de moluşte şi plante. Pilonii mari, bărboşi, se 
îngroşaseră mult între timp. Jack îşi petrecu antebraţele 
peste partea dinapoi a bărcuţei pneumatice şi, folosindu-se 
de coada groasă din cauciuc, se aburcă înăuntru. Apoi, 
dârdâind, îşi descheie cămaşa udă leoarcă - aceeaşi cămaşă 
albă cu nasturi până jos, mai mică cel puţin cu-n număr, pe 
care i-o dăduse Richard în partea cealaltă a Ţinuturilor 
Spulberate - şi o azvârili, cu un pleoscăit, pe fundul bărcii. 
Tenişii îi căzuseră în apă, aşa că-şi scoase ciorapii uzi şi-i 
trânti peste cămaşă. Richard stătea la prova plutei, 
îngenuncheat, clătinându-se spre faţă, cu gura şi ochii 
închişi. 

— Ne uităm după o scară, spuse Jack. 

Prietenul său încuviinţă cu o uşoară mişcare a capului. 

— Crezi c-ai putea urca o scară, Richie? 

— Poate, şopti Richard. 


— Ei, e pe-aici, pe undeva. Probabil ataşată de-un stâlp 
din ăştia. 

Începu să lopăteze din nou cu ambele mâini, aducând 
salteaua între doi piloni din rândul întâi. Acum, chemarea 
Talismanului era continuă, aproape suficient de puternică 
pentru a-l ridica de pe plută, depunându-l pe ponton. 
Lunecau printre primul şi cel de-al doilea şir de coloane, 
aflaţi deja sub linia neagră, apăsătoare, a punţii de 
deasupra; aici, ca şi afară, în aer se aprindeau mici 
scânteieri roşii, se răsuceau, se stingeau. Jack numără: 
patru rânduri, a câte cinci piloni fiecare. Douăzeci de locuri 
în care s-ar fi putut afla scara. Cu întunericul de sub punte 
şi nesfârşitele întortocheri rafinate sugerate de stâlpi, 
prezenţa lor acolo semăna cu o plimbare prin catacombe. 

— Nu ne-au împuşcat, comentă, nepăsător, Richard. Ar fi 
putut spune, pe acelaşi ton: „Nu mai avem pâine, reveniţi 
mâine." 

— Am primit un mic ajutor. 

Îl privi pe Richard, care se lăsase moale peste propriii săi 
genunchi. Richard nu mai putea în veci să urce o scară dacă 
nu avea să fie impulsionat în vreun fel. 

— Ne apropiem de-un stâlp, spuse Jack. Apleacă-te şi 
împinge, vrei? 

— Ce? 

— Fereşte, să nu ne ciocnim de pilonul ăla, repetă Jack. 
Haide, am nevoie de ajutorul tău! 

Părea să meargă. Richard întredeschise ochiul stâng şi 
puse mâna dreaptă pe marginea saltelei. În timp ce aceasta 
se apropia de coloana groasă, întinse mâna stângă pentru a 
o abate din drum. Imediat, ceva aflat pe stâlp scoase un 
ţocăit, ca nişte buze umede despărţindu-se. 

Richard mârâi şi-şi trase mâna înapoi. 

— Ce-a fost? întrebă Jack. 

Dar prietenul său nu trebui să-i răspundă. Acum, 
amândoi băieţii văzură nişte vietăţi asemănătoare unor 
moluşte, agăţate de piloni. Şi ele ţinuseră închise ochii şi 


gurile. Agitate, începeau să-şi schimbe poziţia pe stâlpi, 
clănţănind din dinţi. Jack îşi băgă mâinile în apă, orientând 
prova bărcii prin jurul stâlpului. 

— O, Doamne! murmură Richard. 

Gurile acelea mici şi tară buze ascundeau o puzderie de 
dinţi. 

— Doamne, nu mai suport... 

— Trebuie să suporţi, spuse Jack. Nu l-ai auzit pe Speedy, 
pe plajă? S-ar putea ca acum să fie mort, Richard, iar dacă-i 
pe-aşa. a murit ca să fie sigur că ştiu că tu trebuie să intri în 
hotel. 

Richard închise din nou ochii. 

— Şi puţin îmi pasă câte scârboşenii din-astea trebuie să 
omorâm pentru a urca scara, dar tu ai să te urci pe scară, 
Richard. Şi gata. Asta e. 

— Mă cac pe tine, replică Richard. N-am nevoie să-mi 
vorbeşti aşa. M-apucă greaţa de cât eşti de măreț şi de 
nemaipomenit. Probabil am o febră de patruzeci de grade, 
dar ştiu c-am să urc scara aia. Doar că nu ştiu dacă le pot 
suporta. Aşa că mai du-te dracu'! 

Rostise acest discurs cu ochii închişi. Făcu un efort să şi-i 
deschidă iar. 

— Nebunule. 

— Am nevoie de tine, stărui Jack. 

— Nebunule. O să mă urc pe scara aia, boule. 

— În cazul ăsta n-ar strica s-o găsesc, spuse Jack. 

Împinse pluta înainte spre următorul şir de piloni, şi o 
văzu. 


6 


Scara cobora drept, între două rânduri de coloane 
dinspre interior, cu capătul la vreun metru deasupra apei. 
Un dreptunghi vag, în capul scării, indica prezenţa unui 
chepeng ce dădea pe punte. În întuneric, părea doar 
fantoma unei scări, semivizibilă. 

— Începe bâlciul, Richie, spuse Jack. 


Pilotă cu grijă pluta pe lângă stâlpul următor, atent să nu 
se frece de el. Sutele de moluşte agăţate pe pilon îşi 
dezveliră dinţii. În câteva secunde, capul de cal de la prova 
ajunse să lunece pe sub baza scării, după care Jack apucă 
treapta de jos. 

— E-n regulă. 

Mai întâi, legă de treaptă o mânecă a cămăşii lui ude, iar 
pe cealaltă de coada umflată şi tare, de lângă el. Cel puţin, 
salteaua avea să-i aştepte acolo - dacă mai ieşeau vreodată 
din hotel. Lui Jack i se uscă dintr-o dată gura. Talismanul 
cânta, chemându-l. Se ridică în picioare, cu grijă, în barcă şi 
se agăţă de scară. 

— Urcă tu primul, spuse. Nu va fi uşor, dar am să te-ajut. 

— N-am nevoie de ajutorul tău, zise Richard, ridicându-se 
în picioare, cât pe-aci să cadă înainte şi să răstoarne pluta. 

— Uşurel. 

— Nu mă uşureliza. 

Băiatul întinse ambele mâini, regăsindu-şi echilibrul. 
Avea gura crispată. Părea că-i e frică să respire. Făcu un 
pas înainte. 

— Bravo. 

— Boule. 

Richard duse în faţă piciorul stâng, ridică braţul drept, 
aduse şi piciorul drept. Reuşi să găsească partea de jos a 
scării cu mâinile, încordându-şi privirea ochiului drept, 
mijit. 

— Ai văzut? 

— Bine, spuse Jack, ridicând în faţă ambele mâini cu 
palmele în afară şi degetele desfăcute, semn că nu-şi va mai 
insulta prietenul, oferindu-i ajutor fizic. 

Richard se trase în mâini spre scară, iar picioarele îi 
alunecară irezistibil înainte, împingând o dată cu ele şi 
barca. Peste o secundă, stătea suspendat deasupra apei - 
doar cămaşa lui Jack reţinea salteaua să nu-i fugă de sub 
tălpi. 

— Ajutor! 


— Pune picioarele la loc, jos. 

Richard se supuse, rămânând din nou drept, cu respiraţia 
greoaie. 

— Mă laşi să-ţi dau o mână de ajutor? 

— Bine. 

Jack se târi de-a lungul plutei, până când ajunse imediat 
în spatele lui. Se ridică în picioare, cu nespusă băgare de 
scamă. Richard apucă treapta de jos cu ambele mâini, 
tremurând. Jack îl cuprinse de şoldurile osoase. 

— Am să te-ajut să te salţi. Încearcă să nu dai din picioare 
- doar trage-te atât cât să-ţi pui un genunchi pe treaptă. 
Mai întâi, apuc-o pe următoarea cu mâinile. 

Richard întredeschise un ochi şi se supuse. 

— Gata? 

— Start. 

Barca lunecă înainte, dar Jack îl smuci pe Richard în sus 
atât de mult, încât prietenul său îşi plasă uşor un genunchi 
pe prima treaptă. Apoi, Jack se apucă de laturile scării, 
folosindu-şi forţa braţelor şi a picioarelor pentru a stabiliza 
salteaua. Richard gemea, încercând să-şi urce şi celălalt 
genunchi pe treaptă; peste o secundă, reuşi. Încă două 
secunde, şi Richard Sloat stătea în picioare pe scară. 

— Nu pot merge mai departe. Cred c-o să cad. Mi-e atât 
de rău, Jack! 

— Încă una, te rog. Te rog. Pe urmă am să te pot ajuta eu. 

Richard îşi mai urcă mâinile cu o treaptă, obosit. Privind 
spre punte, Jack văzu că scara avea vreo zece metri 
lungime. 

— Acum, mişcă-ţi picioarele. Te rog. 

Richard plasă încet un picior, apoi şi pe celălalt, pe 
treapta următoare. 

Jack se prinse cu mâinile de picioarele lui Richard şi se 
trase în sus. Barca se roti într-un semicerc larg, dar băiatul 
ridică genunchii şi-şi aduse ambele picioare în siguranţă, pe 
prima treaptă. [inută de cămaşa lui Jack, barca se smuci 
înapoi ca un câine în lesă. 


La o treime din înălţimea scării, Jack cuprinse cu un braţ 
talia lui Richard, pentru a-l susţine să nu cadă în apele 
întunecate. 

În sfârşit, pătratul trapei din lemn negru ajunse exact 
deasupra capului lui Jack. Îl strânse pe Richard lângă sine - 
capul inconştient al acestuia se rezemă de pieptul lui Jack -, 
cuprinzând cu mâna stângă şi pe el şi marginea scării, şi 
împinse chepengul cu dreapta. Dar dacă fusese bătut în 
cuie? Capacul însă se ridică imediat, basculând cu un 
trosnet pe ponton. Jack îşi trecu ferm umărul şi braţul stâng 
pe sub ambele subsuori ale lui Richard şi îl trase afară din 
întuneric, prin deschizătura punţii. 


INTERLUDIU - Sloat în asta lume (V) 


Motelul „Kingsland" stătea gol de aproape şase ani şi 
avea mirosul muced, de ziare îngălbenite, al clădirilor care 
zac pustii de multă vreme. La început, acest miros îl 
deranjase pe Sloat. Bunica sa pe linie maternă murise 
acasă, când Sloat era doar un băieţel - avusese nevoie de 
patru ani, dar până la urmă reuşise isprava -, iar mirosul 
morţii ei fusese acelaşi. Nu dorea un asemenea miros, nici 
asemenea amintiri, într-un moment care trebuia să fie cel al 
marelui său triumf. 

Oricum, nu mai conta. Nu mai contau nici măcar 
pierderile enervante provocate de sosirea lui Jack la Camp 
Readiness, mai devreme decât fusese prevăzută. 
Sentimentele anterioare, de furie şi amărăciune, i se 
transformaseră într-o frenezie de surescitare nervoasă. Cu 
capul în piept, ochii strălucitori şi buzele palpitând, se 
plimba încoace şi-ncolo prin camera în care locuiseră pe 
vremuri el şi Richard. Uneori, îşi împreuna mâinile la spate, 
alteori, repezea un pumn în palma celeilalte mâini, iar 
câteodată îşi pipăia chelia. Cu toate acestea, mai mult păşea 
nervos de colo-colo, aşa cum o făcea şi în colegiu, ţinându-şi 
mâinile strânse pumn, ca pe nişte funduri mici şi constipate, 
şi înfigându-şi cu sălbăticie unghiile în carnea palmelor. Îşi 
simţea stomacul întors pe dos, acru şi ameţitor de uşor. 

Lucrurile erau pe isprăvite. 

Nu; nu. Idee corectă, exprimare greşită. 

Lucrurile începeau să se lege. 

Richard e mort de-acum. Fiul meu e mort. N-are cum să 
fie altfel. A supravieţuit inuturilor Spulberate - ca prin 
urechile acului -, dar nu va Supravieţui hotelului 
„Agincourt". E mort. Nu nutri speranţe false în sensul ăsta. 
L-a omorât Jack Sawyer şi pentru asta am să-i scot ochii 
din cap de viu. 


— Dar şi eu l-am ucis, şopti Morgan, oprindu-se un 
moment. 

Deodată, se gândi la tatăl său. 

Gordon Sloat fusese un pastor luteran neînduplecat, în 
Ohio. Morgan îşi petrecuse toată copilăria încercând să 
scape de omul acela aspru şi înfricoşător. În cele din urmă, 
evadase la Yale. În cel de-al doilea an de liceu, îşi 
concentrase mintea şi spiritul în întregime asupra 
Universităţii Yale, dintr-un motiv mai presus de toate 
celelalte, nerecunoscut de conştientul său, dar adânc ca o 
temelie: era un loc în care tatăl său, dur şi rural cum era, n- 
ar fi îndrăznit să vină niciodată. Dacă tatăl lui ar fi încercat 
să pună vreodată piciorul în campusul Yale, avea să i se 
întâmple ceva. Ce anume era acel ceva, liceanul Sloat nu 
putea să ştie cu siguranţă... dar avea să se înrudească 
oarecum, simţea el, cu ceea ce păţise Vrăjitoarea de la Apus 
când Dorothy aruncase cu găleata cu apă pe ea. lar această 
intuiţie părea să fi fost adevărată: tatăl său nu a pus 
niciodată piciorul în campusul Yale. Din prima zi petrecută 
de Morgan acolo, puterea lui Gordon Sloat asupra fiului său 
începuse să se stingă. Numai acest fapt, şi făcea ca toată 
truda şi efortul să pară îndreptăţite. 

Dar acum, aşa cum stătea - cu pumnii strânşi şi unghiile 
înfipte în carnea moale a palmelor -, tatăl său îi vorbi: Ce 
câștigă un om care cucereşte intreaga lume, dacă trebuie 
să-şi piardă propriul său fiu ? 

Un timp, mirosul acela de mucegai - mirosul de motel 
gol, mirosul de bunică, mirosul morţii - îi inundă nările, 
părând pe cale să-l sufoce, iar lui Morgan Sloat/Morgan de 
Orris i se făcu teamă. 

Ce câştigă un om... 

Fiindcă scrie în Cartea Bunelor Roade că omul nu trebuie 
să-şi aducă rodul sămânţei lui la loc de jertfă, căci ce... 

Ce câştigă... 

Omul acela va fi blestemat, blestemat şi iar blestemat. 


„„Un om care cucereşte intreaga lume, dacă trebuie să-şi 
piardă propriul său fiu? 

Tencuială puturoasă. Mirosul uscat al recoltei de rahaţi 
şori-ceşti  prefăcându-se în pulbere prin locurile 
întunecoase dinapoia pereţilor. Nebuni. Erau nebuni pe 
străzi. 

Ce câştigă un om ? 

Mort. Un fiu mort în ceea lume, un fiu mort în astă lume. 

Ce câştigă un om ? 

Fiul tău e mort, Morgan. Nu poate fi altfel. Mort în apă, 
sau mort sub piloni, plutind pe-acolo pe dedesubt, sau mort 
- cu siguranţă - deasupra! N-a putut să-lia. N-a putut... 

Ce câştigă... 

Şi deodată îi veni în minte răspunsul. 

— Întreaga lume o câştigă! strigă Morgan în încăperea 
descompusă. Se porni să râdă şi să se preumble iar. 
Întreaga lume o câştigă şi, pe Jason, lumea e prea destul! 

Râzând, continuă să se plimbe din ce în ce mai repede şi, 
nu peste mult timp, din pumnii strânşi începu să-i picure 
sânge. 


Peste vreo zece minute, în faţa motelului opri o maşină. 
Morgan se apropie de fereastră şi îl văzu pe Sunlight 
Gardener dând buzna afară din Cadillac. 

Câteva secunde mai târziu, bubuia cu amândoi pumnii în 
uşă, ca un ţânc de trei anişori, cu nevricale, care bate din 
picior. Morgan văzu că omul îşi ieşise complet din minţi şi se 
întrebă dacă asta era bine sau rău. 

— Morgan! mugi Gardener. Deschide-mi, stăpâne! Veşti! 
Am veşti! 

Ți-am văzut toate veştile prin binoclu, cred. Mai bate tu 
puțin la uşa aia, Gardener până ce ajung la o concluzie: e 
bine că ai înnebunit, sau e rău? 

Era bine, decise Morgan. În Indiana, Gardener se făcuse 
galben ca Razele de Soare în momentul crucial şi fugise, 


fără să se îngrijească de Jack, odată pentru totdeauna. 
Acum însă sălbatica-i jelanie îl făcea să fie iarăşi demn de 
încredere. Dacă Morgan avea nevoie de un pilot kamikaze, 
Sunlight Gardener ar fi sărit printre primii în avion. 

— Deschide-mi, stăpâne! Veşti! Veşti! V... 

Morgan deschise uşa. Deşi era excitat la culme, îl 
întâmpină pe Gardener cu o seninătate aproape sinistră. 

— Uşurel, îl temperă el. Uşurel, Gard. O să-ţi plesnească 
un vas de sânge. 

— S-au dus la hotel... pe plajă... am tras în ei cât încă mai 
erau pe plajă... boii ăia tâmpiţi n-au nimerit... În apă, am 
crezut... c-o să-i nimerim în apă... apoi s-au ridicat 
lighioanele adâncurilor... Îl aveam în cătare... l-am avut pe 
băiatul ăla rău, rău, rău, DREPT ÎN CĂTARE... şi-atuncea... 
jivinele... au... au... 

— Mai încet, îl linişti Morgan. 

Închise uşa şi scoase o ploscă din buzunarul interior al 
hainei. l-o dădu lui Gardener, care deşurubă căpăcelul şi 
trase două duşti lacome. Morgan aşteptă. Avea chipul calm, 
senin, dar în centrul frunţii îi pulsa o venă, iar mâinile i se 
încleştau şi se descleştau, se-ncleştau, se descleştau... 

S-au dus la hotel, da. Morgan văzuse ridicola bărcuţă cu 
capul ei de cal pictat şi coada de cauciuc săltând pân-acolo. 

— Oamenii tăi ce zic, fiul meu era viu sau mort când l-a 
tras Jack în barcă? îl întrebă el pe Gardener. 

Gardener clătină din cap, dar în ochi i se citea 
convingerea. 

— Nimeni nu ştie precis, stăpâne. Unii spun că l-au văzut 
mişcând. Alţii, că nu. 

Nu contează. Dacă atunci nu era mort, acum este. O 
singură gură de aer din locul ăla, şi-i explodează plămânii. 

Obrajii lui Gardener erau îmbujoraţi de la whisky, iar 
ochii îi lăcrimau. Nu înapoie plosca, rămânând cu ea în 
mână. Lui Sloat, asta îi convenea de minune. N-avea nevoie 
nici de alcool, nici de cocaină. Se afla într-o cură din ceea ce 
neghiobii ăia ai anilor şaizeci numeau „naturism intensiv". 


— Dă-i drumul, spuse el, şi de data asta fii coerent! 

Singurul lucru pe care-l avea de spus Gardener şi pe care 
Morgan nu-l desluşise din prima sa izbucnire întretăiată, 
era prezenţa bătrânului negrotei pe plajă, pe care oricum 
ar fi putut s-o ghicească. Totuşi, îl lăsă pe Gardener să 
continue. Glasul acestuia era potolit, turbarea lui îl 
revigora. 

În timp ce Gardener vorbea, Morgan îşi revăzu pentru 
ultima oară opţiunile, eliminându-şi fiul din ecuaţie cu un 
mic spasm de regret. 

Ce câştigă un om ? Întreaga lume o câştigă, şi lumea e 
prea destul... sau, în acest caz, lumile. Pentru început, 
două, iar dacă ele se irosesc, mai multe. Le pot stăpâni pe 
toate, dacă am chef - pot fi ceva în genul unui Dumnezeu al 
Universului. 

Talismanul. Talismanul este... 

Cheia? 

Nu. O, nu. 

Nu o cheie, ci o uşă; o uşă încuiată, interpusă între el şi 
destinul lui. Nu voia să deschidă acea uşă, ci s-o distrugă, s- 
o distrugă în mod absolut şi definitiv, astfel încât să nu se 
mai poată închide niciodată la loc, necum să se mai şi 
încuie. 

Când 'Talismanul avea să fie zdrobit, toate acele lumi vor 
fi lumile lui. 

— Gard! spuse el, reluându-şi plimbarea spasmodică. 

Gardener îl privi întrebător. 

— Ce câştigă un om? ciripi, voios, Morgan. 

— Stăpâne? Nu înţe... 

Morgan se opri în faţa lui Gardener, cu ochii febrili, 
scânteietori. Chipul i se unduia în riduri. Deveni chipul lui 
Morgan de Orris. Redeveni chipul lui Morgan Sloat. 

— Lumea 0 câştigă, spuse el, punându-şi mâinile pe 
umerii lui Osmond. Când şi le desprinse, o secundă mai 
târziu, Osmond era din nou Gardener. Lumea o câştigă, iar 
lumea e prea destul. 


— Stăpâne, nu înţelegi, spuse Gardener, privindu-l pe 
Morgan de parcă ar fi înnebunit. Cred că au intrat înăuntru. 
Înăuntru unde-i ĂLA. Am încercat să-i împuşcăm, dar 
lighioanele... lighioanele adâncurilor... s-au ridicat şi i-au 
protejat, exact cum scrie în Cartea Bunelor Roade că are să 
se întâmple... şi dacă au ajuns înăuntru... 

Glasul lui Gardener era tot mai ascuţit. Ochii lui Osmond 
se rostogoleau în orbite, cu un amestec de ură şi disperare. 

— Înţeleg, spuse, încurajator, Morgan. 

Avea din nou chipul şi glasul calme, dar pumnii i se 
trudeau, se trudeau, iar sângele picura pe covorul 
mucegăit. 

— Da-să trăiţi-zău, da-ntr-adevăr-pam, para-papam. Au 
intrat, iar fiul meu nu va mai ieşi niciodată de-acolo. L-ai 
pierdut pe-al tău, Gard, iar acum l-am pierdut şi eu pe-al 
meu. 

— Sawyer! lătră Gardener. Jack Sawyer! ]nson! Acel... 

Şi Gardener se lansă într-un infernal acces de blesteme, 
care-l ţinu aproape cinci minute. Îl afurisea pe Jack în două 
limbi; glasul îi tuna şi-i fulgera, iar el transpira de jale şi 
turbare dementă. Morgan stătea pe loc, lăsându-l să-şi 
verse toată otrava. 

Când Gardener se opri, gâfâind, şi mai luă o înghiţitură 
din ploscă, Morgan spuse: 

— Exact! Cu surle şi trâmbiţe! Acum ascultă, Gard - mă 
asculţi? 

— Da, stăpâne. 

Ochii lui Gardener/Osmond străluceau de atenţie 
veninoasă. 

— Fiul meu nu va mai ieşi niciodată din Hotelul Negru, şi 
cred că nici Sawyer nu va mai ieşi. Există o foarte mare 
şansă ca el să nu fie încă destul de Jason pentru a le face 
faţă celor ce se află acolo. Probabil că ALA îl va omori, sau îl 
va face să înnebunească, sau îl va trimite la o sută de lumi 
distanţă. Dar poate va ieşi, totuşi, Gard. Da, poate. 


— Cel mai rău şi mai rău ticălos care-a respirat vreodată 
pe lumea asta, şopti Gardener. 

Mâna i se strânse pe ploscă... se strânse... strânse... până 
când degetele începură să sape adâncituri în pereţii de oţel. 

— Spui că cioroiul bătrân e jos, pe plajă? 

— Da. 

— Parker, zise Morgan. 

Şi, în acelaşi moment, Osmond rosti: 

— Parkus. 

— E mort? întrebă Morgan, fără prea mult interes. 

— Nu ştiu. Cred că da. Să-mi trimit oamenii să-l culeagă? 

— Nu! exclamă, tăios, Morgan. Nu - vom cobori noi acolo, 
nu-i aşa, Gard? 

— Aşa? 

Morgan începu să rânjească. 

— Aşa-i, răspunse el. Aşa. 

Pentru prima oară, Morgan deveni conştient de durerea 
surdă ce-i pulsa în mâini. Le deschise, privind gânditor 
sângele ce curgea din rănile semicirculare, adânci, ale 
palmelor. Rânjetul nu-i păli. Ba se lăţi încă şi mai tare. 

Gardener se holba la el solemn. O uriaşă senzaţie de 
putere îl năpădi pe Morgan. Duse o mână însângerată la 
gât, strângând-o în jurul cheiţei care aducea trăsnetul. 

— Lumea o câştigă, şopti. Poţi să-mi dai un aleluia. 

Buzele i se retraseră şi mai mult peste dinţi. Rânjea cu 
schimonoseala galben-bolnăvicioasă a lupului singuratic - 
un lup bătrân, dar încă viclean, tenace şi puternic. 

— Hai, Gard! îl chemă el. Hai să mergem pe plajă! 


CAPITOLUL ALI - Hotelul Negru 
1 


Richard Sloat nu era mort, dar, când Jack îşi luă în braţe 
vechiul prieten, îl simţi fără cunoştinţă. 

Acu, cine-i turma ? întrebă Wolf, în mintea lui Jack. Ai 
grijă, Jacky! Wolf! Ai... 

VINO LA MINE! VINO ACUM! cânta Talismanul cu 
puternica sa voce fără sunet. VINO LA MINE, ADU-MI 
TURMA, ŞI TOTUL VA FI BINE, ŞI TOTUL VA FI BINE, ŞI... 

— ... şi trebile de tot soiu-o să hie bine, horcăi Jack. 

Porni înainte, şi cât pe-aci să calce drept în trapa 
deschisă, ca un copil care participă la o bizară dublă 
execuţie prin spânzurare. Swing with a Friend, îşi spuse 
nebuneşte Jack. Inima îi bubuia în urechi, şi o clipă crezu că 
vomită direct în apa cenuşie ce plescăia printre piloni. Apoi 
îşi recăpătă controlul şi închise cu piciorul chepengul. Acum 
nu se mai auzea decât sunetul giruetelor - figurine 
cabalistice de alamă, învârtindu-se neobosite pe cer. 

Jack se întoarse spre „Agincourt". 

Observă că stătea pe un ponton larg, ca o verandă 
înălţată. Cândva, persoane cochete din anii douăzeci- 
treizeci şezuseră aici, sub umbrele, bând cocteiluri, citind 
poate cele mai recente romane de Edgar Wallace sau Ellery 
Queen, poate privind în zare spre locul în care Los 
Cavernos Island abia se zărea - ca o cocoaşă de balenă 
albastră-cenuşie visând la orizont. Bărbaţii în alb, femeile în 
tonuri pastelate. 

Cândva, poate. 

Acum, scândurile erau răsucite, ondulate şi rupte. Jack 
nu ştia în ce culoare fusese vopsită puntea pe vremuri, clar 
cu timpul se înnegrise, ca şi restul hotelului - culoarea 
acestui loc era culoarea pe care-şi imagina că trebuie s-o 
aibă tumorile maligne din plămânii mamei lui. 


La douăzeci de paşi distanţă, se vedeau „ferestrele-uşi" 
ale lui Speedy, prin care locatarii vor fi forfotit intrând şi 
ieşind, în acele vremuri de demult, văzute de el ca prin 
ceaţă. Fuseseră văruite cu trăsături alandala de bidinea 
lată, astfel că acum semănau cu nişte ochi orbi. 

Pe una dintre ele stătea scris: 

E ULTIMA VOASTRĂ ŞANSĂ SĂ PLECAŢI ACASĂ. 

Sunetul valurilor. Sunetul feroneriior rotindu-se pe 
acoperişurile unghiulare. Mirosul de sare marină şi băuturi 
vechi vărsate - băuturi vărsate demult de către oameni 
frumoşi, care acum erau zbârciţi şi morţi. Duhoarea 
hotelului însuşi. Privi din nou fereastra văruită şi văzu, fără 
reală surprindere, că mesajul se şi schimbase. 

A ŞI MURIT JACK, AŞA CĂ DE CE SĂ TE MAI 
OSTENEŞTI? 

(Acu, cine-i turma ?) 

— Tu eşti, Richie, spuse Jack, da' nu eşti singur. 

Richard scoase un sforăit de protest, în braţele lui Jack. 

— Haide, spuse acesta, şi porni. Încă un kilometru şi 
jumătate. Mai mult sau mai puţin. 


2 


Ferestrele vătuite păreau efectiv să se dilate, în timp ce 
Jack mergea spre „Agincourt", ca şi cum Hotelul Negru l-ar 
fi privit acum cu o surprindere oarbă şi, totodată, 
dispreţuitoare. 

Chiar iţi închipui, băieţaş, că poţi intra aici, sperând să 
mai ieşi vreodată? Chiar crezi că ai atâta Jason în tine? 

Scântei roşietice, asemănătoare celor pe care le văzuse 
în văzduh, licăreau şi dansau peste geamul albit. Preţ de-o 
clipă, căpătară formă. Jack privi, întrebător, cum se 
transformau în drăcuşori mici şi roşii. Patinau în jos, spre 
clanţele de alamă ale uşilor, adunându-se acolo. Mânerele 
începură să lumineze difuz, ca fierul unui făurar în forjă. 

Haide, băieţaş. Atinge una. Încearcă. 


Odată, când avea şase ani, Jack pusese degetul pe ochiul 
rece al unei maşini de gătit electrice, după care răsucise 
şalterul de căldură până la maximum. Era pur şi simplu 
curios cât de repede se încălzea plita. În secunda 
următoare, îşi smulgea degetul, deja băşicat, cu un țipăt de 
durere. Phil Sawyer sosise în fugă, aruncase o privire şi-l 
întrebase pe Jack când îi venise pornirea excentrică de-a 
arde de viu. 

Jack se opri, cu Richard în braţe, privind clanţele şi 
luminiscenţă lor mată. 

Haide, băiețaş. Mai ţii minte cum te-a fript soba ? 
Credeai că vei avea o grămadă de timp să-ţi tragi degetul - 
„La naiba", ţi-ai spus, „drăcia nici măcar nu-ncepe să se- 
nroşească într-un minut" -, dar te-ai ars imediat, nu-i aşa? 
Ei, cum crezi c-o să ţi se pară drăcia asta, Jack? 

Alte scântei roşii lunecau cu mişcări fluide pe geam, spre 
mânerele uşilor-glasvand. Clanţele începeau să capete 
aspectul delicat de roşu-mărginit-cu-alb al metalului care 
nu mai are decât şase grade până să se topească şi să 
picure. Atinsă, oricare dintre acele clanţe i s-ar fi cufundat 
în carne, carbonizând țesuturile şi fierbându-i sângele. Un 
chin cum nu mai cunoscuse nicicând. 

Aşteptă un moment cu Richard în braţe, sperând ca 
Talismanul să-l cheme iar, sau ca „latura-Jason" din el să 
iasă la suprafaţă. Dar ceea ce-l hârâi prin creier fu vocea 
mamei lui. 

Trebuie-ntotdeauna să te-mpingă cineva sau ceva, Jack- 
O? Hai, grozăviile - singur ai pus toata povestea asta în 
mişcare. Poţi s-o ţii mai departe, dacă vrei cu-adevărat. Ce, 
trebuie să le facă pe toate celălalt băiat în locul tău? 

— Bine, mamă, răspunse Jack. Surâdea, dar glasul îi 
tremura de frică. Pentru tine o fac. Sper doar că şi-a amintit 
cineva să împacheteze pomadă contra arsurilor. 

Întinse mâna şi apucă una dintre clanţele incandescente. 

Numai că nu era incandescentă; totul fusese o simplă 
iluzie. Mânerul era cald, dar nimic mai mult. În timp ce Jack 


apăsa, aura roşie se stinse din toate clanţele. Şi când 
împinse uşa, 'Talismanul cântă din nou, făcându-i pielea de 
găină: 

BRAVO! JASON! LA MINE! VINO LA MINE! 

Cu Richard în braţe, Jack intră în sufrageria Hotelului 
Negru. 


3 


În timp ce trecea pragul, simţi o forţă neînsufleţită - ca 
un fel de mână moartă - încercând să-l împingă înapoi. Jack 
rezistă şi, peste una sau două secunde, senzaţia de 
respingere încetă. 

Încăperea nu era foarte întunecoasă, dar ferestrele 
văruite o scăldau într-o albeaţă monocromă, care lui Jack 
nu-i plăcea. Se simţea cufundat în ceaţă, orb. Din pereţii 
interiori, a căror tencuială se prefăcea încet-încet într-o 
zeamă spurcată, se simțeau mirosurile veştejite ale 
descompunerii: duhoarea de vechime goală şi beznă acră. 
Dar mai exista şi altceva, iar Jack ştia şi-i era teamă. 

Fiindcă locui acesta nu e gol. 

Nu ştia exact ce fel de lucruri puteau fi acolo - dar ştia că 
Sloat nu îndrăznise niciodată să intre şi bănuia că nici 
altcineva n-ar fi îndrăznit. Simţea aerul neplăcut şi greu în 
plămâni, ca plin de-o otravă cu efect lent. Etajele stranii, 
culoarele înclinate şi camerele secrete de deasupra îl 
apăsau ca pereţii unei uriaşe şi complexe cripte. Aici 
domnea nebunia, moartea umbla  nestingherită, 
iraţionalitatea îşi făcea mendrele. Jack n-ar fi găsit, poate, 
cuvintele pentru a exprima aceste lucruri, dar le simţea, 
totuşi... le recunoştea ca fiind ceea ce erau. La fel cum era 
conştient de faptul că nici toate Talismanele din Cosmos nu-l 
puteau apăra de aşa ceva. Intrase într-un bizar ritual 
dansant, a cărui încheiere, se temea el, nu era deloc 
prestabilită. 

Era stăpânul propriei sale sorţi. 


Ceva îl gâdilă pe ceafa. Jack dădu cu mâna peste locul 
atins şi se feri într-o parte. Richard gemu răguşit în braţele 
lui. 

Era un păianjen mare şi negru, agăţat pe un fir. Jack privi 
în sus, şi-i văzu pânza într-unul dintre ventilatoarele 
încremenite în tavan, încâlcită într-un rânjet întins de la o 
pală la alta. Trupul păianjenului era umflat. Jack îi zări şi 
ochii. Nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată ochii unui 
păianjen. Porni să ocolească păianjenul atârnat, spre mese. 
Animalul se răsucea în capătul firului, urmărindu-l. 

— Hoss scâlbooss! chiţcăi, deodată, păianjenul spre el. 

Jack zbieră şi îl strânse pe Richard la piept cu forţa 
galvanică a panicii. [ipătul său reverberă prin toată 
sufrageria cu plafon înalt. Undeva, în umbrele de dincolo de 
ea, răsună un dangăt metalic găunos şi ceva râse. 

— Hoss scâlbooss, hoss SCÂLBOOSS! chiţcăi păianjenul 
şi deodată se căţără la loc în plasa sa de sub tavanul cu 
rulouri de tablă. 

Cu inima bubuind, Jack traversă sufrageria şi-l depuse pe 
Richard pe o masă. Băiatul gemu din nou, foarte slab. Jack îi 
simţea umflăturile de pe piele, sub haine. 

— Trebuie să te las puţin, amice, spuse. 

Din umbrele de deasupra: 

— ..„. O să am... am mare... mare grijă de el, băi hoss... 
hoss scâlbooss... 

Şi un mic chicotit, bâzâitor, tenebros. 

Sub masa pe care Jack îl întinsese pe Richard se afla un 
vraf de pânzeturi. Primele două trei feţe de masă de 
deasupra erau încleiate de mucegai, dar pe la jumătatea 
grămezii găsi una care se prezenta destul de bine. O 
desfăcu şi îl acoperi pe Richard până la gât. Apoi dădu să 
plece. 

Vocea păianjenului şopti subţire în jos, din unghiul palelor 
de ventilator, dintr-o întunecime ce duhnea a muşte în 
descompunere şi viespi înfăşurate în mătase. 

— O să am grijă de el, băi hoss scâlbooss... 


Jack ridică privirea, înfiorat, dar nu putu vedea 
păianjenul. Îşi închipuia ochii aceia mici şi reci, dar mai 
mult decât închipuirea nu era. Îi veni în minte o imagine 
chinuitoare, care-i făcea rău: păianjenul căţărându-se pe 
faţa lui Richard, îndesându-se între buzele sale inerte, în 
gură, lălăind încontinuu: Hoss scâlbooss, hoss scâlbooss, 
hoss scâlbooss... 

Se gândi să tragă faţa de masă până peste gura lui 
Richard, dar descoperi că nu se putea îndura să-l prefacă 
pe prietenul său în ceva atât de asemănător cu un cadavru 
- ar fi fost aproape ca o invitaţie. 

Reveni la Richard şi se opri lângă el, nehotărât, ştiind că 
însăşi nehotărârea sa fericea foarte mult, fără-ndoială, 
forţele ce pândeau acolo - orice, numai să-l ţină cât mai 
departe de Talisman. 

Vâri mâna în buzunar şi scoase o bilă mare de marmură, 
verde-închis. Oglinda magică din cealaltă lume. Jack nu 
avea nici un motiv să creadă că deţinea vreo putere 
deosebită împotriva forţelor răului, dar ea provenea din 
Teritorii... şi. lăsând '[inuturile Spulberate la o parte, 
Teritoriile erau de-o bunătate înrădăcinată. lar binele 
înnăscut, judecă Jack, trebuia să aibă propria sa putere 
asupra răului. 

Îndesă bila în mâna lui Richard. Palma acestuia se 
închise, apoi se redeschise la loc, moale, de îndată ce Jack 
îşi retrase propria-i mână. 

De undeva, de sus, păianjenul pufni într-un râs obscen. 

Jack se aplecă adânc peste Richard şi încercă să nu ia în 
seamă mirosul de boală - atât de asemănător cu mirosul 
acelui loc. 

— 'Ţine-o în mână, Richie, murmură el. [ine-o strâns, 
fârtate. 

— Nu... fârtate, şopti, abia auzit, Richard, dar mâna i se 
strânse fără vlagă pe bilă. 

— Mulţumesc, Richie-băiete, spuse Jack. 


Sărută tandru obrazul lui Richard şi porni prin 
sufragerie, spre uşile duble închise, din capătul îndepărtat. 
E ca la „Alhambra”, îşi spuse. Sală de mese ce dă spre 
grădina de-acolo, sală de mese ce dă spre o terasă peste 
apă aici. Uşi duble în ambele locuri, deschizându-se spre 
restul hotelului. 

În timp ce traversa încăperea, simţi din nou mâna aceea 
moartă împingându-l - era hotelul care-l respingea, 
încercând să-l îmbrâncească înapoi, afară. 

Las-o baltă, spuse Jack în sinea sa şi-şi văzu de drum. 

Forţa păru să se risipească aproape imediat. 

Avem şi alte mijloace, şoptiră uşile duble în timp ce se 
apropia de ele. Din nou auzi Jack dangătul metalic, vag, 
care suna a gol. 

Te îngrijorează Sloat, şoptiră uşile duble; doar că acum 
nu erau numai ele - acum, vocea pe care o auzea Jack era 
vocea întregului hotel. Te îngrijorează Sloat, şi Wolfii cei 
răi, şi creaturile care seamănă cu nişte capre, şi antrenorii 
de baschet care, în realitate, nu-s antrenori de baschet; te 
îngrijorează armele de foc, plasticul-explozibil şi cheile 
magice. Pe noi, aici, nu ne îngrijorează nimic din toate 
aceste lucruri, mititelule. Nu-nseamnă nimic pentru noi. 
Morgan Sloat nu e nimic mai mult decât un şobolan care 
mişună. Mai are doar douăzeci de ani de trăit, iar asta 
înseamnă pentru noi mai puţin decăt intervalul dintre două 
respiraţii. Pe noi, cei din Hotelul Negru, nu ne interesează 
decât Talismanul - „axa tuturor lumilor posibile”. Ai venit 
ca un spărgător să ne jefuieşti de ceea ce ne aparține, şi-ţi 
spunem încă o dată: avem şi alte mijloace să ne descurcăm 
cu hossii scâlbossi ca tine. lar dacă insişti, vei afla care 
sunt - vei afla pe propria-ţi piele. 


4 


Jack deschise prima uşă dublă, apoi pe cealaltă. Rotiţele 
scârţâiră strident, rulând din nou, pentru prima oară după 
ani de zile, pe şinele lor îngropate în podea. 


Dincolo de uşi se afla un hol întunecos. Asta duce spre 
foaier, îşi spuse băiatul. Iar de-acolo, dacă hotelul e într- 
adevăr la fel ca „Alhambra", va trebui să urc un etaj, pe 
scara principală. 

La etajul întâi, avea să găsească marea sală de bal. Iar în 
marea sală de bal îl aştepta lucrul după care venise. 

Jack aruncă o privire înapoi, văzu că Richard nu se 
mişcase, şi trecu în hol. Închise uşile în urma lui. 

Porni încet de-a lungul coridorului, călcând pe covorul 
putred. 

Puțin mai încolo, Jack văzu o altă pereche de uşi duble, cu 
păsări pictate pe ele. 

În apropiere, existau câteva săli de întrunire. Era acolo 
sala Golden State, exact vizavi de sala Forty-Niner. La cinci 
paşi mai spre uşile duble cu păsări pictate, se afla sala 
Mendocino (într-un panou de jos al uşii de mahon era 
scrijelit: MAICĂ-TA A MURIT ZBIERÂND!). Departe, în 
lungul culoarului - imposibil de departe -, plutea o lumină 
apoasă. Foaierul. 

Clanc. 

Jack se răsuci iute pe călcâie şi întrezări o uşoară mişcare 
după una dintre uşile în arc frânt din gâtlejul de piatră al 
acestui coridor... 

(?pietre?) (?uşi în arc frânt?) 

Jack clipi din ochi, stingherit. Coridorul era căptuşit cu 
lambriuri de mahon închis la culoare, care începuse să 
putrezească în umezeala litorală. Nici urmă de piatră. Iar 
uşile dinspre sălile Golden State, Forty-Niner şi Mendocino 
erau simple uşi, vizibil dreptunghiulare şi fără nici un arc 
frânt. Totuşi, un moment, i se păruse că vedea deschizături 
ca nişte arcade de catedrală modificate. În aceste porţi se 
aflaseră grilaje-ghilotină - ca acelea care se pot ridica sau 
cobori învârtind un vinci. Când poarta era coborâtă pentru 
a bloca intrarea, ţepii se potriveau în găurile din 
pardoseală. 


Nici o arcadă de piatră, Jack-O. Uită-te cu ochii tâi. Doar 
uşi. Grilaje din-alea ghilotină ai văzut în Turnul Londrei, 
când ai fost în excursie cu mama şi unchiul Tommy, acum 
trei ani. Te cam sperii doar atâta tot... 

Dar senzaţia de gol din stomac era inconfundabilă. 

Se aflau acolo, nici o problemă. Am făcut un salt - o 
secundă doar am fost în Teritorii. 

Clanc. 

Jack se răsuci în partea cealaltă. Sudoarea îi îmbrobonă 
fruntea şi obrajii, iar părul începea să i se ridice pe ceafă. 

O văzu din nou - străfulgerare metalică în umbrele unei 
camere. Văzu pietre uriaşe, negre ca păcatul, cu 
suprafeţele aspre, pătate de muşchi verde. Viermi hidoşi, 
albi, moi la înfăţişare, mişunau intrând şi ieşind din porii 
mari ai mortarului descompus dintre pietre. La intervale de 
cinci-şapte metri, se aflau fofeze goale. Făcliile care 
stătuseră cândva înfipte în aceste suporturi dispăruseră de 
mult. 

Clanc. 

De astă-dată, nici măcar nu clipi. Lumea lunecă lateral 
dinaintea ochilor lui, unduindu-se ca un obiect văzut printr- 
o apă curgătoare limpede. Pereţii erau din nou de mahon 
negricios, în locul blocurilor de piatră. Uşile erau uşi, nu 
grilaje-ghilotină din gratii de fier încrucişate. Cele două 
lumi, care fuseseră despărțite printr-o membrană subţire 
precum ciorapul de mătase al unei cucoane, începuseră 
acum să se suprapună de-a binelea. 

Şi, îşi dădu vag seama Jack, latura-Jason a sa începuse să 
se suprapună cu latura-Jack - combinaţie din care lua 
naştere o a treia fiinţă, amalgam al amândurora. 

Nu ştiu exact ce e combinaţia asta, dar sper că-i 
puternică, fiindcă după uşile astea sunt unele lucruri... 
după toate uşile. 

Jack reîncepu să gliseze în lungul coridorului, spre hol. 

Clanc. 


De data asta, lumile nu se mai schimbară; uşile solide 
rămaseră uşi solide, şi nu văzu nici o mişcare. 

Chiar acolo după uşă, totuşi. Chiar acolo... 

Acum auzi ceva în spatele uşilor duble pictate - deasupra 
peisajului de baltă, pe cer, erau înscrise cuvintele BARUL 
BÂTLANULUI. Era zgomotul unei maşinării mari, ruginite, 
care fusese pusă în funcţiune. Jack se întoarse spre 

(Jason se întoarse spre) 

uşa aceea care se deschidea, 

(poarta aceea care se ridica) 

vârând mâna în 

(punga) 

buzunarul 

(pe care o purta la cingătoarea jiletcii) 

jeanşilor şi apucând pana de chitară pe care i-o dăduse 
Speedy atât de demult 

(şi apucând dintele de rechin). 

Aşteptă să vadă ce va ieşi din „Barul Bâtlanului'", iar 
zidurile hotelului şoptiră confuz: Avem metode de-a trata cu 
hossi scâlbossi ca tine. Ar fi trebuit să pleci cât încă aveai 


timp... 
„.„„ fiindcă acum, băiețelule, ţi-a sunat ceasul. 
ș) 
Clanc... BUF! 
Clanc... BUF! 
Clanc... BUF! 


Zgomotul era masiv, grosolan şi metalic. Domnea în el 
ceva neînduplecat şi inuman, care-l speria pe Jack mai rău 
decât dacă s-ar fi auzit un sunet mai omenesc. 

Se mişca, înainta târşâit, în propriu-i ritm idiot. 

Clanc... BUF! 

Clanc... BUF! 

Urmă o lungă tăcere. Jack aşteptă, lipit de peretele opus, 
la câţiva paşi în dreapta uşilor pictate, cu nervii atât de 
încordaţi, încât păreau să zbârnâie. Mult timp nu se 


întâmplă nimic. Băiatul începu să spere că misteriosul clanc 
bufnitor căzuse prin vreo trapă interdimensională, înapoi în 
lumea din care venise. Deveni conştient că îl durea spatele 
din cauza poziţiei ţeapăn-artificiale şi încordate. Îşi lăsă 
umerii moi. 

Într-un trosnet zdrobitor, un pumn uriaş, înzăuat, cu ţepi 
bonţi, lungi de cinci centimetri, care-i ieşeau din nodurile 
degetelor, sparse cerul albastru cojit de pe uşă. Jack se 
crispă din nou lângă perete, cu gura căscată. 

Şi, neajutorat, trecu în Teritorii. 


6 


De cealaltă parte a grilajului-ghilotină stătea o siluetă în 
armură negricioasă, ruginită. Coiful său cilindric era 
străpuns doar de fanta orizontală a vizierei, lată de vreo doi 
centimetri. Deasupra avea un panaş roşu soios, prin care 
fojgăiau viermi albi. Erau de acelaşi soi, îi recunoscu Jack, 
cu cei care ieşiseră din pereţi, mai întâi în camera lui Albert 
Cocoloş, apoi prin toată Thayer School. Casca se continua 
cu o glugă de zale, îmbrăcând ca etola unei cucoane umerii 
cavalerului ruginit. Braţele şi antebraţele erau împlătoşate 
în brasarde grele de oţel, articulate la coate cu cubi-tiere. 
Acestea erau acoperite cu cruste de murdărie străveche, 
straturi-straturi, iar când cavalerul se mişca, cubitierele 
scârţâiau ca glasurile stridente, antipatice, ale unor copii 
mofturoşi. 

Pumnii armurii erau o junglă de ţepi. 

Jason rămase lângă zidul de piatră, privindu-l - de fapt, 
incapabil să-şi mute privirea în altă parte; avea gura uscată 
ca de febră, iar ochii păreau să i se umfle ritmic în orbite, 
sincron cu bătăile inimii. 

În mâna dreaptă, cavalerul ţinea le martel de fer - un 
ciocan de luptă cu cap de fier forjat, cântărind cel puţin 
cincisprezece kilograme, ruginit, mut ca uciderea. 

Poarta-ghilotină; nu uita că poarta e între tine şi el... 


Dar în clipa următoare, deşi în apropierea sa nu se afla 
nici o mână omenească, vinciul începu să se învârtească; 
lanţul de fier, cu fiecare verigă lungă cât antebraţul lui Jack, 
prinse să se înfăşoare pe troliu, iar grilajul îşi începu 
ridicarea. 


7 


Pumnul înzăuat se retrăsese din uşă, lăsând o gaură 
aşchiată, care preschimba de îndată fresca, din pastorală 
romantică decolorată, într-una suprarealist-sinistră: acum 
arăta de parcă un vânător apocaliptic, dezamăgit după ziua 
petrecută prin bălți, ar fi tras o încărcătură de alice, 
străpungând cerul, într-un acces de ciudă. Apoi, capul 
ciocanului de luptă explodă prin uşă într-o uriaşă şi brutală 
mişcare de balans, dezintegrând unul dintre cei doi bâtlani 
care se chinuiau să decoleze. Jack ridică o mână în dreptul 
feţei, ca să se apere de ţăndări. Le martel de fer se retrase. 
Urmă o altă scurtă pauză, aproape suficientă pentru ca Jack 
să se gândească din nou s-o ia la fugă. După care pumnul 
ţepos străpunse iarăşi uşa. Se răsuci într-o parte, apoi în 
cealaltă, lărgind spărtura, şi se retrase. O secundă mai 
târziu, ciocanul se năpusti prin mijlocul unui stufăriş, 
doborând pe covor o bucată mare din batantul drept al uşii. 

Acum, Jack putea să distingă armura mătăhăloasă, în 
penumbra barului. Nu era aceeaşi armură purtată de 
personajul care-l înfrunta pe Jason în castelul negru; acela 
purta un coif aproape cilindric, cu panaş roşu. Acesta avea 
o cască asemănătoare cu capul lustruit al unei păsări de 
oţel. Din ambele laturi se înălţau coarne, cu rădăcina cam 
pe la nivelul urechilor. Jack văzu o cuirasă, un kilt de 
platoşe prinse cu inele, iar dedesubt un tiv de zale. Ciocanul 
era acelaşi în ambele lumi, şi tot în ambele lumi cavalerii 
Îngemănari îl repeziră în aceeaşi clipă, cu dispreţ parcă - 
cine avea nevoie de un ciocan de luptă, când înfrunta un 
adversar atât de nevolnic? 

Fugi! Jack, fugi! 


Într-adevăr şopti hotelul. Fugi! Asta trebuie să facă hossi 
scâlbossi! Fugi! FUGI! 

Dar n-avea să fugă. Putea să moară, dar n-avea de gând 
să fugă - fiindcă glasul acela viclean, şoptitor, avea 
dreptate. Fuga era exact ceea ce făceau hossi scâlbossi. 

Dar eu nu sunt hoţ, îşi spuse Jack. Arătarea aia mă poate 
ucide, dar n-am să fug. Căci nu sunt hoţ. 

— N-am să fug! strigă Jack spre chipul păsăresc orb, de 
oţel şlefuit. Nu-s hoţ! Auzi ce-ţi spun? Am venit după ce-i ai 
meu şi NU SUNT HOŢ! 

Un geamăt ţipător răsună prin orificiile respiratorii de la 
baza coifului cap de pasăre. Cavalerul ridică pumnii cu ţepi 
şi-i trânti, unul în uşa şubredă din stânga, iar celălalt în cea 
din dreapta. Pastorala lume cu bălți pictată pe panouri fu 
nimicită. Balamalele plesniră... şi, în timp ce uşile se 
prăvăleau spre el, Jack văzu cum singurul bâtlan rămas în 
tablou îşi luă zborul ca o pasăre din desenele animate ale 
lui Walt Disney, cu ochii strălucitori şi înfricoşaţi. 

Armura porni spre el ca un robot ucigaş, ridicând 
picioarele pentru a le trânti apoi, detunător, pe jos. Era 
înaltă de peste doi metri şi, când trecu prin cadrul uşii, 
coarnele ce i se înălţau din cască trasară două brazde 
adânci în pragul de sus. Semănau cu nişte semne ale citării. 

Fugi! răcni în mintea lui un glas tunător. 

Fugi, hossule, şopti hotelul. 

Nu, răspunse Jack. Privea cu ochii mari cavalerul care 
înainta, iar mâna sa cuprinse strâns pana de chitară din 
buzunar. Mănuşile cu ţepi se îndreptară spre viziera coifului 
cap de pasăre. O ridicară. Jack rămase cu gura căscată. 

Interiorul coifului era gol. 


8 


Mănuşile cu ţepi se ridicară, apucând din ambele părţi 
coiful metalic. Îl scoaseră încet, dezvăluind chipul livid, 
hăituit, al unui om care părea să aibă cel puţin trei sute de 
ani. O parte a acestui cap matusalemic era înfundată 


înăuntru. Aşchii de os ca o coajă de ou spart străpungeau 
pielea, iar rana era îngălată de-o cocă neagră, şi Jason 
bănui că erau creierii putreziţi. Nu respira, dar ochii 
mărginiţi cu roşu, ce-l priveau pe Jason, scânteiau cu o 
aviditate infernală. Rânji, iar Jason văzu dinţii ascuţiţi ca 
acele, cu care oroarea aceea avea să-l sfâşie în bucăţi. 

Zăngăni, şovăitor, înainte... dar acesta nu era singurul 
sunet. 

Băiatul privi în stânga, spre sala principală 

(foaierul) 

a castelului 

(hotelului) 

şi văzu un al doilea cavaler, care purta pe cap o 
apărătoare de forma unui castron nu prea adânc, cunoscut 
în secolul al XIII-lea sub numele de Marele Coif. În urma lui 
veneau al treilea... şi al patrulea. Se apropiau încet pe 
coridor, punând în mişcare armuri vechi în care acum 
sălăşluiau vampiri. 

Apoi, mâinile îl apucară de umeri. Ţepii tociţi ai mănuşilor 
i se înfipseră în trup şi în braţe. Începu să curgă sânge cald, 
iar chipul livid, zbârcit, se scofâlci într-un rânjet hâd, de 
poftă. Cubitierele de la coate scrâşniră şi se văicăriră, în 
timp ce cavalerul mort îl trăgea pe băiat spre sine. 


9 


Jack urlă de durere - ţepii scurţi şi bonţi ai mâinilor 
celuilalt erau în el, în el, şi înţelese, odată pentru totdeauna, 
că totul se petrecea în realitate şi mai avea o clipă până 
când arătarea avea să-l ucidă. 

Fu smucit spre hăul căscat, gol, dinăuntrul coifului... 

Dar oare chiar era gol? 

Jack percepu o pereche de luciri roşii, neclare, iluzorii în 
beznă... ceva ca nişte ochi. Şi, în timp ce mâinile armurii îl 
trăgeau tot mai sus şi mai sus, se simţi îngheţat de frig, ca şi 
cum toate iernile ce existaseră vreodată s-ar fi combinat 


cumva, ar fi devenit oarecum o singură iarnă... iar acel 
fluviu de aer geros şiroia acum afară din coiful gol. 

Chiar are să mă ucidă, şi mama mea va muri, Richard va 
muri, Sloat va învinge, are să mă ucidă, are să 

(mă sfâşie în bucăţi, să mă spintece cu dinţii) 

mă îngheţe sloi... 

JACK! ţipă glasul lui Speedy. 

(JASON! ţipă glasul iui Parkus.) 

Pana, băiete! Foloseşte pana! Până nu-i prea târziu! 
PENTRU NUMELE LUI JASON, FOLOSEŞTE PANA PÂNĂ 
NU-I PREA TÂRZIU! 

Mâna lui Jack se încleştă pe pana de chitară. Era 
fierbinte, aşa cum fusese şi moneda, iar gerul amorţitor fu 
înlocuit de-o bruscă senzaţie de victorie ce-i zgudui tot 
creierul. Scoase pana din buzunar, ţipând de durere când 
muşchii străpunşi i se flexară, cu ţepii împlântaţi în ei, fără 
însă a pierde fiorul acela de triumf - senzaţia aceea 
încântătoare de căldură din Teritorii, sentimentul acela clar 
de curcubeu. 

Pana, căci din nou era o pană de chitară, se afla între 
degetele lui, puternic şi greu triunghi ivoriu, filigranat şi 
încrustat cu desene stranii - şi în clipa aceea, Jack 

(şi Jason) 


văzu desenele alcătuind un chip - chipul Laurei 
DeLoessian 
(Chipul lui Lily Cavanaugh Sawyer). 
10 


— În numele ei, avorton spurcat! strigară într-un glas - 
dar nu era decât un singur strigăt: strigătul acelei unice 
firi, Jack/Jason. Piei de pe faţa acestei lumi! În numele 
Reginei şi în numele fiului ei, ia-te de pe pielea ăstei lumi! 

Jason repezi pana de chitară în chipul descărnat, albicios, 
al bătrânei arătări-vampir din armură; în aceeaşi clipă, 
glisă, fără a privi măcar în Jack, şi văzu cum pana se 
depărta şuierând printr-un hău gol şi negru, îngheţat. Mai 


avu încă un moment ca Jason, când văzu ochii roşii ai 
arătării-vampir bulbucându-se neîncrezători, în vreme ce 
vârful penei se afunda în centrul frunţii zbârcite. Peste o 
clipă, ochii înşişi, deja înceţoşându-se, explodară, şi un 
lichid negru, aburind, i se scurse peste mână şi încheietură. 
Era plin de viermişori care muşcau. 


11 


Jack fu azvârlit în perete. Se lovi la cap. În ciuda acestei 
izbituri şi a durerii ce-i pulsa adânc în umeri şi braţe, nu 
dădu drumul penei. 

Armura zdrăngănea ca o sperietoare făcută din cutii de 
conserve. Jack avu timp să vadă că se umfla oarecum, şi-şi 
repezi o mână peste ochi să şi-i apere. 

Armura se autodistruse. Nu împroşcă în toate părţile cu 
schije, ci pur şi simplu se dezmembră. Jack îşi spuse că, 
dacă ar fi văzut asta într-un film, în loc s-o vadă în realitate, 
înghesuit pe coridorul de la parter al acelui hotel puturos, 
cu sângele şiroindu-i în subsuori, ar fi izbucnit în râs. Coiful 
de oţel lustruit, atât de asemănător cu un cap de pasăre, 
căzu pe jos cu o bufnitură înfundată. Grumăjerul curbat, 
menit să-i împiedice pe inamicii cavalerului de a-i trece prin 
beregată un tăiş sau un vârf de spadă, căzu drept în 
cuirasă, cu un zăngănit de zale împletite strâns. Platoşele 
căzură ca nişte cotoare de cărţi făcute din oţel îndoit. 
Gambierele se despicară. Timp de două secunde, pe covorul 
putred căzu o ploaie de metal, după care nu mai rămase 
decât un maldăr de resturi parcă adunate cu măturoiul. 

Jack se împinse de-a lungul peretelui, privind cu ochii 
holbaţi, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca piesele armurii să-şi ia 
deodată zborul, reasamblându-se. De fapt, se aştepta la aşa 
ceva. Dar, cum nu se întâmplă nimic, o luă la stânga, spre 
foaier... şi văzu încă trei armuri înaintând încet spre el. Una 
dintre ele ţinea un stindard brânzos, încleiat de mucegai, 
iar drapelul purta un simbol pe care Jack îl recunoscu: îl 
văzuse fluturând pe steguleţele soldaţilor lui Morgan de 


Orris în timp ce escortau diligenţa neagră a stăpânului lor 
pe Drumul Avanposturilor, spre pavilionul Reginei Laura. 
Blazonul lui Morgan - dar acestea nu erau creaturile lui 
Morgan, după cum înţelese el, ca prin ceaţă; îi purtau 
stindardul ca pe un fel de glumă macabră la adresa 
intrusului înfricoşat, care avea de gând să le răpească 
singura lor rațiune de-a fi. 

— Gata, şopti, răguşit, Jack. 

Pana de chitară îi tremura între degete. Se întâmplase 
ceva cu ea; fusese într-un fel vătămată când o folosise spre 
a distruge armura ivită din „Barul Bâtlanului". Fildeşul, 
anterior de culoarea smântânii proaspete, se îngălbenise 
vizibil. Acum era brăzdat cruciş şi curmeziş de crăpături 
fine. 

Armurile clănţăneau necontenit spre el. Una trase încet o 
spadă lungă, cu vârf dublu, nespus de înfricoşătoare. 

— Nu mai vreau, gemu Jack. O, Doamne, rogu-te, gata, 
sunt obosit, nu pot, te rog, gata, gata... 

Jack Călătoru, moş Jack Călătoru... 

— Speedy nu pot! zbieră băiatul. 

Lacrimile îi brăzdau jegul de pe faţă. Armurile se 
apropiau cu iminenţa unor piese de maşini pe o bandă de 
montaj. Auzi un şuierat de vânt arctic înlăuntrul spaţiilor 
negre, îngheţate. 

„„„ eşti aici, în California, ca să-l aduci înapoi. 

— Te rog, Speedy, nu mai vreau! 

Întinzând mâinile spre el - chipuri robotice de metal 
negru, gambiere ruginite, zale pătate şi mânjite cu muşchi 
şi mucegai. 

Tre' să-ţi dai toată străduinţa, Jack Călătorule, şopti 
Speedy, epuizat, iar apoi se stinse, şi Jack fu lăsat să reziste 
sau să se prăbuşească, după cum îi era voia. 


CAPITOLUL AXLII - Jack şi lalismanul 
1 


Ai făcut o greşeală - rosti un glas fantomatic în capul lui 
Jack Sawyer în timp ce stătea la intrarea în „Barul 
Bâtlanului" şi privea celelalte armuri venind spre el. În 
minte i se deschise larg un ochi, şi văzu un bărbat furios - 
un om care, de fapt, nu era nimic altceva decât un băiat ce 
crescuse fără măsură - apropiindu-se de cameră pe-o 
stradă de orăşel western, încătărămându-şi mai întâi o 
cartuşieră, apoi şi pe cealaltă, astfel că i se încrucişau pe 
burtă. Ai făcut o greşeală - trebuia să-i fi ucis pe amândoi 
fraţii Ellis! 


Z 


Dintre toate filmele mamei lui, cel care-i plăcuse lui Jack 
întotdeauna cel mai mult era Ultimul tren din Oraşul 
Spânzuraţilor realizat în 1960, având premiera în 1961. 
Fusese un film Warner Brothers, iar în rolurile principale - 
la fel ca în multe dintre filmele cu deviz scăzut produse de 
fraţii Warner, în acea perioadă - erau distribuiţi actori dirt 
şase seriale 'TV ale casei Warner Brothers care se turnau în 
permanenţă. Jack Kelly din Maverick jucase în Ultimul tren 
din Oraşul Spânzuraţilor (în rolul Cartoforului Graţios), 
alături de Andrew Duggan din Ritmul străzii Bourbon 
(Baronul cel Rău al Vitelor). Clint Walker, care la televizor 
juca un personaj numit Cheyenne Bodie, îl interpreta pe 
Rafe Ellis (Şeritful Pensionar Care Trebuie Să-şi ia Pistoalele 
Pentru Ultima Oară). Înger Stevens fusese distribuită, 
iniţial, în rolul Dansatoarei Cu Braţe Binevoitoare Şi Inimă 
De Aur, dar Miss Stevens se îmbolnăvise grav de bronşită, şi 
intrase în rol Lily Cavanaugh. Era un personaj de soiul celor 
pe care l-ar fi putut juca şi în stare de comă totală. Odată, 
când părinţii lui îl credeau adormit şi discutau în livingul de 


la parter, Jack îşi auzise mama făcând o afirmaţie şocantă în 
timp ce lipăia, desculţă, spre baie, să bea un pahar cu apă... 
fusese, în orice caz, destul de şocant pentru ca Jack să nu 
uite niciodată. „Ioate femeile pe care le-am jucat ştiau să se 
fută, dar nici una dintre ele nu ştia să se băşească." 

Will Hutchins, care jucă într-un alt program Warner 
Brothers (intitulat Picioruş-de-zahăr), apăruse şi el în film. 
Ultimul tren din Oraşul Spânzuraţilor era favoritul lui Jack, 
în primul rând graţie personajului interpretat de Hutchins. 
Acest personaj - Andy Ellis, pe numele său - era cel care-i 
venise acum în minte, în mintea lui obosită, zdruncinată, 
suprasolicitată, privind şirul armurilor care se apropia de el 
pe coridorul întunecat. 

Andy Ellis fusese Fratele Cel Mic Şi Laş Care-şi lese Din 
Minţi În Ultimul Act. După ce, tot filmul, tremurase şi 
stătuse bosumflat, ieşise să-i înfrunte pe acoliţii răi ai lui 
Duggan, după ce Acolitul-Şef (jucat de sinistrul ţepos şi cu 
ochi-de-zid Jack Elam, care-i interpreta pe Acoliţii-Şefi în tot 
felul de ficțiuni Warner Brothers, atât cinematografice cât şi 
de televiziune) îl împuşcase pe la spate pe fratele său, Rafe. 

Hutchins pornise cu paşi grei pe strada prăfuită, lată cât 
ecranul  cinemascop, încătărămându-şi cu degete 
tremurătoare cartuşierele fratelui său şi strigând: Haide! 
Hai, sunt gata pentru tine! Ai făcut o greşeală! Trebuia să-i 
fi ucis pe amândoi frații Ellis! 

Will Hutchins nu fusese unul dintre cei mai mari actori ai 
tuturor timpurilor, dar în: rolul acela îi reuşise - cel puţin în 
optica lui Jack - un moment de adevăr limpede şi de 
strălucire veritabilă. Domnea presimţirea că puştiul se 
îndrepta spre moarte, şi o ştia, dar era hotărât să meargă 
oricum mai departe. Şi, cu toate că-i era frică, străbătea 
strada aceea, spre scena răfuielii, fără nici o ezitare; 
mergea grăbit, sigur de ceea ce avea de făcut, chiar dacă 
trebuia să moşmondească de fiecare dată la cataramele 
centurilor. 


Armurile se apropiau, reducând distanţa, bălăbănindu-se 
dintr-o parte în alta, ca nişte roboţi de jucărie. Or f având 
chei înfipte-n spate, îşi spuse Jack. 

Se întoarse cu faţa spre ele, ţinând între degetul mare şi 
arătătorul mâinii drepte pana de chitară, îngălbenită, ca 
pentru a cânta o melodie. 

Păruiă să şovăie, parcă simţindu-i neînfricarea. Hotelul 
însuşi păru deodată să şovăie, sau să deschidă ochii în faţa 
unui pericol mai profund decât crezuse prima oară; 
planşeele gemură din podele, undeva o serie de uşi se 
trântiră una după alta, iar pe acoperişuri, ornamentele de 
alamă încetară un moment să se mai rotească. 

Apoi, armurile îşi reluară înaintarea zăngănitoare. 
Formau acum un singur zid mobil din platoşe şi zale, de 
gambiere, coifuri şi grumâjere sclipitoare. Una ţinea o 
ghioagă cu ţepi şi mâner de lemn; alta, un le martel de fer 
cea din centru avea spada cu două vârfuri. 

Pe neaşteptate, Jack porni spre ele. Ochii i se luminară; 
ţinea în faţa lui pana de chitară. Chipul său se aprinse în 
orbitoarea aură a lui Jason. Apoi 

alunecă momentan în 'eritorii şi deveni Jason; aici, 
dintele de rechin, care fusese pană de chitară, părea 
cuprins de flăcări. În timp ce se apropia de cei trei cavaleri, 
unul dintre aceştia îşi scoase coiful, dezvăluind un chip 
bătrân şi livid - cu obrajii graşi şi pielea gâtului flască, 
atârnând precum ceara topită a lumânărilor. Azvârli coiful 
spre el. Jason se feri cu uşurinţă şi lunecă înapoi 

în eul său Jack, pe când un coif se izbea de peretele 
lambrisat din spatele lui. În faţa sa stătea o armură fără 
cap. 

Crezi că mă sperii? întrebă el în gând, dispreţuitor. Am 
mai văzut trucul ăsta. Nu mă sperie, nici tu nu mă sperii, şi- 
am să-l iau, asta-i tot. 

De astă-dată, simţi hotelul nu doar ascultând; acum păru 
să se strângă în jurul lui, asemenea mucoasei unui organ 
digestiv care s-ar retracta la contactul cu o bucată de peşte 


otrăvită. La etaj, în cele cinci camere în care muriseră cei 
cinci Cavaleri Păzitori, cinci ferestre râăbufniră ca nişte 
detunături de puşcă. Jack se repezi asupra armurilor. 

Talismanul cânta, de undeva de sus, cu vocea sa limpede 
şi dulce-triumfală: 

JASON! LA MINE! 

— Haideţi! le strigă Jack armurilor, izbucnind în râs. Nu 
se putea stăpâni. Niciodată râsul nu-i mai păruse atât de 
puternic, de potent, de bun ca acum - era ca apa unui izvor 
sau a unui râu subteran. Haideţi, sunt gata pentru voi! Nu 
ştiu de ce fut-o-n cur pe mă-sa de Masă Rotundă ați venit, 
da' mai bine rămâncaţi acolo! Mare greşeală aţi făcut! 

Râzând mai tare ca oricând, dar în sinea sa hotărât la fel 
de amarnic ca Wotan pe stânca Valkiriilor, Jack atacă figura 
decapitată ce se bălăbănea în mijloc. 

— Trebuia să-i fi ucis pe amândoi frații Ellis! strigă el. 

Şi, în timp ce pana de chitară a lui Speedy intra în zona 
de aer îngheţat, unde ar fi trebuit să se afle capul 
cavalerului, armura se desfăcu în bucăţi. 


3 


În camera ei din „Alhambra“, Lily Cavanaugh Sawyer 
ridică deodată privirea din cartea pe care o citea. 1 se 
păruse că aude pe cineva - nu, nu doar pe cineva, pe Jack - 
strigând de undeva, din vreun cotlon ascuns al coridorului 
pustiu, poate chiar din foaier. Ascultă, cu ochii mari, cu 
buzele strânse, cu inima plină de speranţă... dar nu era 
nimic. Jack-O era tot plecat, cancerul continua să muşte din 
ea câte-un pic, câte-un pic, şi mai avea o oră şi jumătate 
până să poată lua încă una dintre pilulele cafenii, mari ca 
pentru cai, care-i mai alinau, oarecum, durerile. 

Începuse să se gândească din ce în ce mai des să ia toate 
pilulele mari şi cafenii o dată. Asta ar face mai mult decât 
să-i aline, cât de cât, durerile; i le-ar termina pe veci. Se 
zice că nu există tratament contra Cancerului, dar să nu 


crezi balivernele astea, domnule C - încearcă doar să-nghiţi 
vreo douăzeci de-aici. Ce zici? Vrei să-ncerci? 

Numai gândul la Jack o reţinea - dorea atât de mult să-l 
revadă, încât acum îşi imagina glasul lui... şi nu făcând doar 
un lucru simplu, deşi melodramatic, cum era s-o strige pe 
nume, ci dând citate dintr-un vechi film de-al ei. 

— Eşti o curvă bătrână şi nebună, Lily, horcăi, şi-şi 
aprinse o ţigară Herbert Iarrytoon, cu degete subţiri, 
tremurătoare. 

Trase două fumuri, apoi o stinse. În faza actuală, după 
două pufăieli o apuca tusea, care o sfâşia în bucăţi. 

— O curvă şi jumătate, bătrână şi nebună. 

Luă din nou cartea, dar nu putu să citească, fiindcă pe 
chip îi şiroiau lacrimile şi o dureau toate măruntaiele, o 
dureau, ce-o mai dureau, şi voia să ia toate pilulele cafenii, 
dar dorea ca înainte să-şi mai vadă o dată fiul ei drag, cu 
frunte înaltă şi frumoasă şi ochi strălucitori. 

Vino acasă, Jack-O, îl chemă Lily, în sinea ei, te rog, vino 
acasă mai repede că, de nu, data viitoare o să stăm de 
vorbă prin tabla Ouija. Te rog, Jack, te rog, hai acasă. 

Închise ochii şi încercă să adoarmă. 


Zi 


Cavalerul cu ghioaga se mai clătină un moment, afişându- 
şi jumătatea de jos a armurii, goală, după care explodă şi el. 
Ultimul rămas îşi înălţă le martel de fer.. apoi, pur şi 
simplu, se nărui, căzând grămadă. Jack stătu o clipă în 
mijlocul resturilor, râzând încă; râsul îi muri în gâtlej când 
privi pana lui Speedy. 

Acum era de-un galben profund şi străvechi; reţeaua fină 
a crăpăturilor devenise un rânjet de fisuri. 

Nu contează, Jack Călătorule. Mergi mai departe. Cred 
că s-ar putea să mai fie pe undeva conserve d-astea 
umblătoare. Dacă-i pe-aşa, te descurci tu cu ele. nu? 

— Dacă n-am încotro... murmură, cu glas tare, Jack. 


Dădu la o parte cu piciorul o gambieră, un coif, o cuirasă. 
Porni pe mijlocul culoarului, covorul clefăindu-i sub paşi. 
Ajunse în hol şi privi scurt în jur. 

JACK! VINO LA MINE! JASON! VINO LA MINE! cânta 
Talismanul. 

Jack porni să urce scara. La jumătatea tronsonului, privi 
spre palier şi-l văzu pe ultimul dintre cavaleri, încremenit, 
uitându-se la el. Era o figură gigantică, înaltă de-aproape 
trei metri şi jumătate; avea platoşele şi panaşul negre, iar 
prin fanta vizierei din coif răzbătea afară o lumină roşie, 
malefică. 

Pumnul înzăuat strângea un buzdugan enorm. 

O clipă, Jack stătu înlemnit pe scară, apoi începu din nou 
să urce. 


5 


L-au păstrat pe cel mai rău pentru la urmă, îşi spuse 
băiatul şi, în timp ce avansă statornic, în sus, spre cavalerul 
negru, 

glisă 
iarăşi 
în 

Jason. Cavalerul purta şi acolo armură neagră, dar de alt 
soi; viziera stătea ridicată, pentru a dezvălui un chip 
aproape complet nimicit de ulceraţii vechi şi uscate. Jason 
le recunoscu. Acest tip se apropiase prea mult de un glob 
de flăcări din Ținuturile Spulberate, în detrimentul binelui 
său propriu. 

Alte siluete treceau pe lângă el pe scări, figuri pe care nu 
putea să le desluşească, în timp ce degetele-i lunecau pe-o 
balustradă lată, nu mahon din Indiile de Vest, ci lemn de 
esenţă tare ca fierul, din Teritorii. Personaje cu pieptare, 
bărbaţi în cămăşi de mătase, femei cu rochii cloş ample şi 
capişoane albe lucitoare, căzute uşor pe spate de pe părul 
coafat fantezist: erau oameni frumoşi, dar osândiţi - şi aşa 


poate că li se par celor vii stafiile. Altfel, de ce până şi doar 
ideea de stafii ar inspira o asemenea groază? 

JASON! LA MINE! cânta 'Talismanul şi, un moment, toată 
realitatea compartimentată păru de-a binelea să se surpe; 
nu făcu un salt, ci avu impresia unei căderi prin lumi, ca un 
om care se prăvale prin planşeele putrede ale unui 
străvechi turn din lemn, străpungându-le pe rând. Nu simţi 
nici un strop de frică. Gândul că s-ar putea să nu se mai 
întoarcă niciodată aici - că ar putea continua să cadă, etern, 
printr-un lanţ de realităţi nesfârşite, sau să se piardă prin 
ele ca într-un codru nesfârşit - îi trecu prin minte, dar îl 
respinse din capul locului. 'Toate acestea i se întâmplau lui 
Jason 

(şi lui Jack) 

într-o clipită; mai puţin decât i-ar fi trebuit piciorului să 
treacă de pe o treaptă a scării late pe următoarea. Avea să 
revină; era de-o singură natură, şi nu credea că o asemenea 
persoană s-ar putea rătăci, întrucât avea câte un loc în 
toate acele lumi. Dar nu exist simultan în toate, Jason, 

(Jack) 

gândi. Asta-i important, aici e toată deosebirea; 
străfulger prin fiecare dintre ele, probabil prea repede ca 
să fiu văzut, şi lăsând în urma mea un sunet, ca un plesnet 
de palmă sau un bang sonic, al aerului ce umple spațiul gol 
pe care, preţ de-o milisecundă, l-am ocupat eu. 

În multe dintre aceste lumi, Hotelul Negru era o ruină 
neagră - erau, reflectă el vag, lumi în care marea 
nenorocire ce stătea acum suspendată de-un fir întins între 
California şi Teritorii se întâmplase deja. Într-una dintre ele, 
marea care mugea, muşcând ţărmul, era de-un verde 
greţos, mort; cerul avea o culoare cangrenoasă, 
asemănătoare. Într-o alta, văzu o făptură zburătoare, mare 
cât o rulotă, strângându-şi aripile şi plonjând spre pământ 
ca un uliu. Înşfăcă o vietate cu aspect de oaie şi se înălţă iar, 
ţinând în cioc, de partea posterioară, prada însângerată. 


Salt... salt... salt... Lumile treceau pe dinaintea ochilor lui 
ca nişte cărţi de joc amestecate în mâinile unui cartofor 
înrăit. 

lată din nou hotelul, iar în capul scării stăteau şase 
versiuni diferite ale cavalerului negru, dar intenţia fiecăreia 
era aceeaşi, iar deosebirile contau la fel de puţin ca 
pavoazurile unor maşini de curse rivale. lată un cort negru, 
plin de mirosul uscat şi greu al pânzei groase putrede - în 
multe locuri era rupt, astfel că razele soarelui răzbăteau 
înăuntru, prăfuite, firave. În această lume, Jack/Jason stătea 
pe un fel de greement de frânghii, iar cavalerul negru se 
afla într-un coş de lemn ca o nacelă şi, în timp ce urca spre 
el, făcu încă un salt... şi încă unul... şi încă... 

Ici, întreg, oceanul era cuprins de flăcări; colo, hotelul 
semăna mult cu varianta sa din Point Venuti, numai că se 
scufundase pe jumătate în ocean. O clipă păru să se afle 
într-o cabină de ascensor, iar cavalerul stătea deasupra şi-l 
privea prin trapă. Apoi era pe o rampă, capătul ei fiind păzit 
de-un şarpe gigantic, cu trupul prelung şi musculos 
împlătoşat în solzi negri lucitori. 

Şi când voi ajunge la sfârşitul sfârşitului? Când voi înceta 
să mai cad prin planşee, năpustindu-mă pur şi simplu în 
neant? 

JACK! JASON! îl chema Talismanul, şi îl chema în toate 
lumile. LA MINE! 

lar Jack venea la el, şi era ca şi cum ar fi venit acasă. 


6 


Văzu că nu se înşelase; se afla mai sus doar cu o singură 
treaptă. Realitatea însă se solidificase din nou. Cavalerul 
negru - cavalerul lui negru, cavalerul negru al lui Jack 
Sawyer - bloca palierul scării. Ridică buzduganul. 

Lui Jack îi era teamă, dar continuă să urce, ţinând 
înaintea sa pana de chitară a lui Speedy. 

— N-am de gând să mă-ncurc cu tine, spuse băiatul. Fă 
bine şi dă-te din... 


Silueta neagră balansă buzduganul. Arma se prăvăli cu o 
forţă incredibilă. Jack sări într-o parte. Ghioaga lovi scara, 
în locul unde stătuse el, sfărâmând toată treapta în ţăndări, 
care se rostogoliră în golul negru de dedesubt. 

Cavalerul eliberă ghioaga, cu o smucitură. Jack mai sări 
încă două trepte, cu pana lui Speedy între degetul mare şi 
cel arătător... şi, deodată, aceasta se dezintegră pur şi 
simplu, căzând sub forma unei ploi de fildeş îngălbenit, ca o 
coajă de ou fărâmiţată. Majoritatea particulelor se 
presărară peste vârfurile încălţărilor lui Jack. Băiatul le 
privi prostit. 

Un pufnet de râs mort. 

Buzduganul, având încă agăţate în el aşchii de lemn şi 
fâşii din vechiul covor umed al scării, se ridică în ambele 
mâini ale armurii. Văpaia fierbinte din privirea spectrului 
ţâşnea prin fanta vizierei, trasând o dâră roşie, orizontală, 
peste şaua nasului lui Jack, ce părea că vrea să-i despice 
până la os faţa, ridicată spre cavaler. 

Din nou, sunetul acela de râs pufnit - auzit nu cu 
urechile, fiindcă ştia că şi această armură era la fel de goală 
ca şi celelalte, nimic decât un linţoliu de oţel pentru un 
spirit care refuza să moară; auzit în ţeastă. FEști pierdut, 
băiete - chiar credeai că mărunțişul acela netrebnic te va 
ajuta să treci de mine? 

Buzduganul vâjâi iarăşi în jos, de astă-dată tăind pe 
diagonală, iar Jack îşi smulse privirea din aura aceea roşie 
tocmai la timp ca să se aplece adânc - simţi capul ghioagei 
trecând prin vârfurile firelor lui de păr cu o secundă înainte 
de-a zdrobi un metru din balustradă şi de-a zvârli aşchiile în 
hău. 

Un clănţănit aspru, metalic - cavalerul se aplecă spre el, 
coiful înclinându-i-se într-o hidoasă şi sarcastică parodie de 
solicitudine -, apoi buzduganul se ridică iarăşi, pentru o 
nouă lovitură nimicitoare. 

Jack, nu-ţi trebie suc magic ca să sări, şi nici pană 
magică nu-ţi tre!' ca să tragi apa peste ibricu-ăsta de cafea! 


iar Jack se feri îndărăt, sugându-şi burta; grupurile de 
muşchi din umerii lui ţipară, în timp ce se încordau 
împrejurul perforaţiilor lăsate de mănuşile cu ţepi. 

Ghioaga îi rată pieptul cu nici doi centimetri, trecând prin 
faţa lui şi măturând un şir de proptele ale balustradei ca pe 
nişte scobitori. Jack se înclină deasupra hăului, cu o 
senzaţie absurdă de Buster Keaton. Dădu să se agaţe de 
ruinele ciopârţite ale balustradei din stânga şi nu se alese 
decât cu aşchii sub două unghii. Simţi o durere ascuţită ca 
de ac înroşit în foc, atât de sfâşietoare încât, un moment, 
crezu că-i vor sări ochii din cap. Apoi se apucă zdravăn cu 
mâna dreaptă şi reuşi să-şi restabilească echilibrul, 
îndepărtându-se de genune. 

Toată magia c în TINE, Jack! Nu ţi-ai dat scama până 
acum? 

O clipă, nu făcu decât să stea acolo, gâfâind, iar după 
aceea porni din nou, în sus, pe scări, privind spre chipul de 
fier orb de deasupra lui. 

— Mai bine mişcă de-aici, Sir Gawain. 

Cavalerul înclină iarăşi coiful în aceeaşi atitudine straniu- 
delicată: Mă scuzi, băiete... oare într-adevăr cu mine 
vorbeşti? 

Apoi îşi repezi din nou ghioaga. 

Poate, orbit de frică, Jack nu observase până acum cât de 
lente erau mişcările cavalerului, cât de clar telegrafiau 
traiectoria fiecărui  zdrobitor balans. O fi având 
încheieturile ruginite, reflectă. În orice caz, îi fu destul de 
uşor să se aplece sub semicercul loviturii, acum că putea 
gândi cu mintea limpede. 

Se înălţă pe vârfuri, întinse braţele şi apucă în ambele 
mâini coiful negru. Metalul emana o căldură bolnăvicioasă - 
ca pielea înfierbântată de febră. 

— Dispari de pe faţa ăstei lumi, spuse el cu glas scăzut şi 
calm, aproape pe un ton de conversaţie. În numele Ei, îţi 
poruncesc. 


Lumina roşie din coif se stinse ca o lumânare într-un 
dovleac scobit şi, deodată, Jack simţi în mâini toată 
greutatea coifului - pe puţin şapte-opt kilograme -, fiindcă 
nu-l mai susţinea nimic; sub coif, armura se năruise. 

— Trebuia să-i fi ucis pe amândoi fraţii Ellis, spuse Jack şi 
aruncă peste balustradă coiful gol. 

Acesta izbi podeaua, departe, jos, cu un bang sonor, şi se 
rostogoli ca o jucărie. Întregul hotel păru să se chircească. 

Jack se întoarse spre coridorul larg de la etajul întâi, 
unde, în sfârşit, era lumină: lumină curată, limpede, aidoma 
celei din ziua în care îi văzuse pe oamenii zburători plutind 
în înaltul cerului. Culoarul se sfârşea într-o altă pereche de 
uşi duble, şi uşile erau închise, dar pe deasupra şi pe 
dedesubtul lor, ca şi prin crăpătura verticală din locul unde 
se împreunau, răzbătea destulă pentru a-i da de înţeles că 
lumina dinăuntru trebuia să fie aproape orbitoare. 

Voia din toată fiinţa lui să vadă acea lumină şi sursa ei; 
făcuse drum lung, printr-un întuneric cumplit de amar, 
pentru a o vedea. 

Uşile erau grele, intarsiate cu spirale gingaşe. Deasupra 
lor stăteau scrise, poleite cu o foiţă de aur uşor scorojită, 
dar perfect  lizibile, cuvintele: SALA DE BAL A 
TERITORIILOR. 

— Hei, mămico, spuse Jack Sawyer, cu glas uşor, 
întrebător, în timp ce pătrundea în lumina aceea, îmbătat 
de strălucirea ce-i încălzea inima, fericit ca atunci când 
curcubeul vesteşte pieirea înneguraţilor nori. Hei, mămico, 
cred că am ajuns, chiar cred că am ajuns. 

Şi apoi, cu delicateţe şi cu uimire, Jack apucă în fiecare 
mână câte o clanţă, apăsându-le. Deschise uşile, şi o bară 
tot mai lată de lumină curată şi albă i se aşternu pe chipul 
înălţat şi întrebător. 


74 


Sunlight Gardener privea, din întâmplare, înapoi, de-a 
lungul plajei, exact în momentul în care Jack îl lichidă pe 


ultimul dintre cei cinci Cavaleri Păzitori. Auzi un bubuit 
surd, ca şi cum undeva, înăuntrul hotelului, ar fi explodat 
un calup de dinamită. În aceeaşi clipă, o lumină puternică 
fulgeră în toate ferestrele de la etajul întâi al hotelului 
„Agincourt", şi toate simbolurile tăiate în alamă - luni şi 
stele, planetoizi şi săgeți ciudat îndoite - se opriră simultan. 

Gardener era gătit ca un fel de poliţai scrântit din 
brigada antitero a oraşului Los Angeles. Îşi trăsese peste 
cămaşa albă un veston negru, umflat şi excentric, iar pe 
umăr purta o staţie radio cu o curea de prelată. Antena sa 
groasă şi noduroasă se legăna în ritmul paşilor. Pe celălalt 
umăr îşi petrecuse un Weatherbee .360 - o carabină de 
vânătoare mare aproape cât un tun antiaerian: l-ar fi făcut 
până şi pe Robert Ruark să saliveze de invidie. Gardener o 
cumpărase în urmă cu şase ani, după ce anumite 
împrejurări îi dictaseră să scape de vechea sa puşcă de 
vânătoare. Husa din piele de zebră veritabilă a carabinei se 
găsea în portbagajul unui Cadillac negru, alături de 
cadavrul fiului său. 

— Morgan! 

Morgan nu se întoarse. Stătea mai în spate, puţin la 
stânga grămezii de stânci înclinate, ce ieşeau din nisip ca 
nişte colţi negri. La vreo şapte metri dincolo de ele, şi doar 
la un metru şi jumătate deasupra limitei superioare a 
fluxului, zăcea Speedy Parker, alias Parkus. În chip de 
Parkus, ordonase cândva ca Morgan de Orris să fie înfierat 
- pe partea interioară a coapselor mari şi albe ale lui 
Morgan se puteau vedea cicatrice livide, stigmatul după 
care sunt recunoscuţi trădătorii în Teritorii. Numai la 
intervenţia Reginei Laura în persoană aceste cicatrice nu 
au fost marcate pe obraji, în loc de coapse, unde îi erau 
ascunse mai tot timpul de îmbrăcăminte. Morgan - acesta, 
ca şi celălalt - nu-şi schimbase întru nimic sentimentele faţă 
de Regină după această intervenţie... dar ura lui faţă de 
Parkus, care adulmecase complotul acela din trecut, 
crescuse în proporţie geometrică. 


Acum, Parkus/Parker zăcea pe plajă, cu faţa în jos şi 
ţeasta acoperindu-i-se de buboaie purulente. Din urechi îi 
curgea încontinuu sânge. 

Morgan ar fi vrut să creadă că Parker era încă viu, că 
încă suferea, dar ultima înălţare şi coborâre perceptibilă a 
spinării lui se produsese cu vreo cinci minute în urmă, 
imediat după sosirea sa şi a lui Gardener lângă stânci. 

Când Gardener îl strigă, Morgan nu se întoarse, fiind 
absorbit de contemplarea vechiului său duşman, acum 
doborât. Cine declarase că răzbunarea nu e dulce se 
înşelase amarnic. 

— Morgan! şuieră din nou Gardener. 

De astă-dată, Morgan se întoarse, încruntat. 

— Ei? Ce e? 

— Priveşte! Acoperişul hotelului! 

Morgan văzu că toţi cocoşii-de-vânt şi ornamentele de pe 
acoperiş - forme de alamă ce se roteau cu aceeaşi viteză, 
indiferent dacă vântul era calm sau urla ca un uragan - 
încetaseră să se mai mişte. În aceeaşi clipă, pământul 
trepidă scurt sub picioarele lor, după care rămase din nou 
nemişcat. Părea că o tiară subterană, enormă, ar fi tresărit 
în plină hibernare. Morgan era gata să creadă că i se 
năzărise, dacă n-ar fi văzut ochii injectaţi ai lui Gardener 
dilatându-se. Pariez că-ţi doreşti să nu fi plecat niciodată 
din Indiana, Gard, îşi spuse în sinea lui. Acolo nu-i nici urmă 
de cutremure, e-adevărat? 

În ferestrele hotelului „Agincourt" se aprinse din nou un 
fulger tăcut. 

— Ce-nseamnă asta, Morgan? întrebă, răguşit, Gardener. 

Furia dementă pentru pierderea fiului său, observă 
Morgan, i se atenuase pentru întâia oară şi fusese înlocuită 
de teama pentru sine însuşi. Nu-i convenea, dar, la nevoie, 
frenezia dinainte îi putea fi întărâtată din nou. Atâta numai 
că, în acest moment, pe Morgan îl enerva nevoia risipei de 
energie pentru orice problemă ce n-ar fi avut legătură 
directă cu scopul de a-l şterge de pe lume - de pe toate 


lumile - pe Jack Sawyer, băiatul care apăruse ca o pacoste 
în viaţa lui Sloat şi care devenise cea mai monstruoasă 
piedică în ascensiunea lui. 

Staţia radio a lui Gardener pârâi. 

— Lider Patru Brigada Roşie câtre Omul Razelor-de- 
Soare! Răspunde, Omul Razelor-de-Soare! 

— Aici Omul Razelor-de-Soare, Lider Patru Brigada 
Roşie, se răsti Gardener. Ce e? 

Într-o succesiune rapidă, Gardener recepţionă patru 
rapoarte surescitate, bâlbâite, care spuneau toate exact 
acelaşi lucru. Nu conţineau nici o informaţie pe care cei doi 
să nu fi văzut-o sau să fi simţit-o singuri - străfulgerări de 
lumină, giruete oprite, ceva ca o vibraţie a solului sau chiar 
un şoc preliminar de cutremur -, dar, cu toate acestea, 
Gardener reacţionă la fiecare raport cu acelaşi entuziasm, 
holbând ochii, punând întrebări tăioase, răstindu-se: 
„lerminat" la sfârşitul fiecărei transmisiuni, uneori 
întrerupând-o cu câte un „Repetă'" sau „Am înţeles" Sloat 
avea senzaţia că se poartă ca un personaj episodic dintr-un 
film-catastrofă. 

Dar, dacă asta îl liniştea, lui Sloat îi convenea de minune. 
Nu mai era obligat să răspundă întrebărilor lui Gardener... 
iar acum, dacă se gândea mai bine, bănuia că existau toate 
şansele ca Gardener nici să nu dorească răspunsuri la 
întrebări, motiv pentru care lungea această mascaradă cu 
aparatul de radio. 

Cavalerii Păzitori erau morţi sau scoşi din luptă. Din acest 
motiv se opriseră moriştile, asta însemnau străfulgerările 
de lumină. Jack nu avea Talismanul... cel puţin nu încă. Dacă 
punea mâna pe el, chiar s-ar fi zguduit totul în Point Venuti, 
zdrăngănind şi trosnind. lar acum Sloat bănuia că Jack îl va 
lua... că dintotdeauna fusese menit să-l ia. Ceea ce, oricum, 
nu-l îngrijora. 

Mâna i se ridică şi atinse cheia de la gât. 

Gardener îşi terminase provizia de „lerminat", „Am 
înţeles" şi zece-patru. Săltă la loc pe umăr aparatul şi-l privi 


pe Morgan cu ochi mari, speriaţi. Înainte de-a apuca să 
scoată un cuvânt, acesta îi puse mâinile, blând, pe umeri. 
Dacă putea să simtă dragoste pentru altcineva în afara 
sărmanului său fiu mort, apoi dragoste - de-un fel ciudat, cu 
siguranţă - simţea pentru acest om. Lucraseră mult 
împreună, atât ca Morgan de Orris şi Osmond, cât şi ca 
Morgan Sloat şi Robert „Raze-de-Soare'" Gardener. 

Cu o puşcă foarte asemănătoare celei pe care-o avea 
acum agăţată de umăr îl împuşcase pe Phil Sawyer în Utah. 

— Ascultă, Gard, spuse Sloat, calm. Vom învinge. 

— Eşti sigur? şopti Gardener. Cred că i-a omorât pe 
Cavalerii Păzitori, Morgan. Ştiu că pare o nebunie, dar cred 
într-adevăr... 

Se opri, cu un tremur infim al gurii şi buzele lucindu-i sub 
o membrană subţire de salivă. 

— Vom învinge, repetă Morgan, cu acelaşi glas de scapet, 
dar plin de convingere. 

Îl stăpânea o senzaţie clară de predestinare. Aşteptase 
mulţi ani acest moment; hotărârea lui fusese neclintită; 
neclintită rămânea şi acum. Jack avea să iasă cu Talismanul 
în braţe. Era un lucru ce emana o imensă putere... dar 
fragil. 

Privi carabina Weatherbee cu lunetă, care putea dobori 
un rinocer în plin atac, apoi atinse cheia ce scuipa trăsnete. 

— Suntem bine echipați ca să-l întâmpinăm când iese, 
spuse Morgan, după care adăugă: în oricare dintre lumi. 
Doar să nu-ţi pierzi curajul, Gard. Doar să nu te mişti de 
lângă mine. 

Buzele tremurătoare deveniră uşor mai ferme. 

— Morgan, sigur c-am să... 

— Adu-ţi aminte cine l-a ucis pe fiul tău, continuă, cu 
blândeţe, Morgan. 

În aceeaşi clipă în care Jack Sawyer înfipsese moneda 
arzătoare în fruntea unui monstru din Teritorii, Reuel 
Gardener, care suferea de petit mal - crize epileptice 
relativ inofensive - de la vârsta de şase ani (aceeaşi vârstă 


la care fiul lui Osmond începuse să prezinte semne ale aşa- 
numitei Boli a Ținuturilor Spulberate), suferise, se părea, o 
criză de grand mal, în timp ce se afla pe bancheta din spate 
a unui Cadillac, condus de un Wolf, pe autostrada 70, 
mergând dinspre Illinois către California. 

Murise, vânăt şi sufocat, în braţele lui Sunlight Gardener. 

Acum, ochii lui Gardener începură să iasă din orbite. 

— Să ţii minte, spuse Morgan. 

— Răi, şopti Gardener. Ioţi băieţii. E axiomatic. Băiatul 
ăla mai ales. 

— Aşa-i! confirmă Morgan. ine-te de gândul ăsta! Îl 
putem opri, dar vreau să fiu al dracu' de sigur că poate ieşi 
din hotel numai pe uscat. 

Îl conduse pe Gardener spre stânca unde-l priveghease 
pe Parker. Morgan observă că pe trupul cioroiului mort 
începuseră să poposească muşte - muşte albe, grase. Lui îi 
convenea de minune. Dacă ar fi existat vreo revistă pentru 
muşte, Morgan ar fi cumpărat bucuros spaţiu publicitar, să-i 
facă reclamă lui Parker. Vine una, vin toate. Aveau să-şi 
depună ouăle în pliurile pielii descompuse, iar omul care 
înfierase coapsele Îngemănarului său urma să fie potopit de 
viermi. Chiar că era minunat! 

Arătă spre ponton! 

— Barca e acolo, dedesubt. Seamănă cu un cal, 
Dumnezeu ştie de ce. E întuneric, dar tu ai fost întotdeauna 
un ţintaş tară pereche. Dacă reuşeşti s-o vezi, Gard, bagă-n 
ea vreo două gloanţe. Scufund-o-n pizda mă-sii! 

Gardener îşi luă de pe umăr puşca şi privi prin lunetă. 
Mult timp, ţeava uriaşei carabine pendulă infim încoace şi- 
ncolo. 

— O văd, şopti Gardener, cu nesaţ, şi apăsă pe trăgaci. 

Ecoul vui peste apă, descolăcindu-se multiplicat până la 
automistuire. Ţeava armei se înălţă, apoi cobori la loc. 
Gardener mai trase o dată. Şi încă o dată. 

— Am luat-o, spuse el, lăsând arma jos. Îşi recăpătase 
curajul şi îşi simţea iarăşi coaiele grele. Zâmbea la fel ca 


atunci când se întorsese din misiunea aceea în Utah. Acum 
nu mai e decât o piele moartă pe apă. Vrei să bagi un ochi 
în lunetă? întrebă el, oferindu-i puşca lui Sloat. 

— Nu. Dacă zici c-ai luat-o, ai luat-o. Acum va trebui să 
iasă pe uscat, şi ştim în ce direcţie o s-o ia. Cred că va avea 
la el lucrul care ne-a stat în drum atâţia ani. 

Gardener îl privi cu ochi sticloşi. 

— Propun să ne mutăm acolo, arătă Morgan spre vechiul 
podeţ de scânduri. 

Se afla imediat după gardul lângă care petrecuse atâtea 
ore privind hotelul şi gândindu-se la ceea ce se găsea în 
sala de bal. 

— În re... 

În acel moment, pământul începu să geamă şi să li se 
zguduie sub picioare - făptura subterană se trezise, se 
scutura şi răgea. 

Simultan, o lumină albă, orbitoare, se aprinse la toate 
ferestrele hotelului „Agincourt" - lumina a o mie de sori. 
Geamurile se sparseră toate deodată. Sticla zbură în ploi de 
diamante. 

— ADU-ŢI AMINTE DE FIUL TĂU ŞI URMEAZĂ-MĂ! 
mugi Sloat. 

Acum, senzaţia aceea de predestinare era absolut 
distinctă, clară şi de necontestat. La urma urmei, îi era 
sortit să învingă. 

Cei doi o luară la fugă, pe plaja înclinată, spre podeţul de 
scânduri. 


8 


Jack străbătu încet, plin de uimire, podeaua de esenţă 
tare a sălii de bal. Privea în sus, cu ochii scânteindu-i. Avea 
chipul scăldat într-o aură albă, limpede, toată numai culori - 
culorile răsăritului de soare, culorile asfinţitului, culorile 
curcubeului. 'Talismanul plutea în aer, sus, deasupra lui, 
rotindu-se încet. 


Era un glob de cristal cu circumferința cam de-un metru. 
Haloul luminii sale era atât de strălucitor, încât nu se putea 
spune cu precizie ce dimensiune avea. Linii curbe, 
graţioase, asemănătoare cu nişte coordonate geografice, 
păreau să-i vârsteze suprafaţa... Şi de ce nu? se întrebă 
Jack, cufundat încă într-o profundă uimire. Este un 
microcosmos al lumii - al TUTUROR lumilor. Mai mult, este 
„axa tuturor lumilor posibile". 

Cântând, rotindu-se, arzând. 

Stătea sub el, scăldat în căldura şi fluxul de forţă benefică 
pe care le emana. Stătea ca într-un vis, simțind forţa aceea 
scurgându-se în el ca ploaia curată de primăvară, ce 
deşteaptă puterea ascunsă într-un miliard de mici seminţe. 
O teribilă bucurie îi inundă şi sufletul, şi mintea, şi trupul, 
iar Jack îşi ridică ambele mâini deasupra feţei înălțate spre 
Talisman, râzând, atât ca răspuns la acea bucurie, cât şi 
imitându-i plenitudinea. 

— Vino la mine, dar! strigă el. 

şi lunecă 
(prin? peste?) 
în 
Jason. 

— Vino la mine, dar! strigă iarăşi, în limba aceea dulce- 
lichidă şi uşor alunecoasă a 'eritoriilor. 

Strigă râzând, dar pe obraji îi şiroiau lacrimi. Şi înţelese 
că misiunea începuse cu celălalt băiat şi, prin urmare, tot cu 
el trebuia să se sfârşească; aşa că se desprinse şi 

lunecă 
înapoi 
în 

Jack Sawyer. 

Deasupra lui, Talismanul tremura în văzduh, învârtindu- 
se încet, împrăştiind lumină, căldură şi un fior de adevărată 
bunătate, de puritate. 

— Vino la mine! 

Începu să coboare prin aer. 


9 


Astfel, după multe săptămâni şi aspre aventuri, după 
beznă şi disperare, după prieteni găsiţi şi prieteni pierduţi 
iarăşi, după zile de trudă, după nopţi dormite în căpiţe de 
fân ude, după înfruntări cu demonii din locurile întunecate 
(dintre care nu cei de pe urmă trăiau în faliile propriului 
său suflet) - după toate aceste lucruri, Talismanul veni la 
Jack Sawyer în felul următor: 


Îl privi cum se pogora şi, câtă vreme nu simţea dorinţa 
de-a fugi, îl încerca o covârşitoare senzaţie de lumi pe 
muche de cuţit, lumi puse în balanţă. Era oare reală latura- 
Jason dintr-însul? Fiul Reginei Laura fusese ucis; rămăsese 
un strigoi pe-al cărui nume jurau oamenii din Teritorii. Şi 
totuşi, Jack hotări că era real. Drumul lui spre Talisman, 
misiune ce trebuia să fie împlinită de Jason, îl făcuse pe 
acesta să trăiască din nou pentru scurt timp - Jack avea cu- 
adevărat un îngemănar, cel puţin un fel de Îngemănar. Dacă 
Jason era o fantomă, aşa cum fuseseră fantome şi cavalerii, 
atunci ar fi putut foarte bine să dispară în clipa în care 
globul radiant, plin de vârtejuri, avea să-i atingă degetele 
întinse în sus. Ar fi însemnat ca Jack să-l ucidă a doua oară. 

Nu-ţi face griji, Jack, şopti un glas. Un glas cald şi 
limpede.. 

Şi el cobori, glob, lume, toate lumile - era glorie şi 
căldură, era bunătate, era Revenirea purității albului. Şi, 
aşa cum dintotdeauna au stat lucrurile cu albul şi niciodată 
n-ar putea să stea altfel, era înspăimântător de fragil. 

În timp ce se pogora, în jurul capului lui Jack se roteau 
lumi. Acum nu mai păreau să se prăvălească prin straturile 
realităţii, ci vedea un întreg cosmos de realităţi, 
suprapunându-se una peste alta, legate între ele ca o 
cămaşă de 

(realitate) 

zale. 


Întinzi braţele spre a cuprinde un univers de lumi, un 
cosmos al binelui, Jack - acest glas era al tatălui său. Să nu- 
] scapi, Fiule. Pentru numele lui Jason, să nu-l scapi. 

Lumi peste lumi şi peste alte lumi, unele mirifice, altele 
infernale, toate iluminate o clipă în văpaia caldă şi albă a 
acestei stele care era un glob de cristal caroiat cu linii 
gravate fin. Plutea încet prin aer, în jos, către degetele 
întinse, tremurătoare, ale lui Jack Sawyer. 

— Vino la mine! strigă el, la fel cum îi cântase şi 
Talismanul. Vino la mine acum! 

Se afla la un metru deasupra mâinilor lui, stigmatizându- 
i-le cu blânda sa căldură tămăduitoare; la o jumătate de 
metru; la un sfert. Ezită un moment, rotindu-se încet, cu 
axa uşor înclinată, iar Jack văzu pe suprafaţa lui contururile 
strălucitoare, în schimbare, ale continentelor, oceanelor şi 
calotelor de gheaţă. Ezită... după care lunecă uşurel în 
mâinile întinse ale băiatului. 


CAPITOLUL ALIII - Ştiri de pretutindeni 
1 


Lily Cavanaugh, care căzuse într-o picoteală stupidă, 
după ce i se păruse că aude glasul lui Jack undeva, mai jos 
de ea, se ridică în capul oaselor, dreaptă. Pentru prima 
oară, după săptămâni în şir, o roşeaţă vie îi îmbujoră obrajii 
galbeni ca de ceară. În ochi îi străluci nebuneşte speranţa. 

— Jason? gâfâi ea, apoi se încruntă. 

Acesta nu era numele fiului ei. Dar, în visul din care 
tocmai fusese trezită pe neaşteptate, avusese un fiu cu 
acest nume, iar în acel vis ea era o altă femeie. Din cauza 
medicamentelor, desigur. Medicamentele îi provocau nişte 
vise de-a dreptu' trăsnite. 

— Jack? încercă ea din nou. Jack, unde eşti? 

Nici un răspuns... dar îl simţea, ştia cu certitudine că era 
viu. Pentru prima oară, de foarte multă vreme - şase luni, 
poate -, se simţea cu adevărat bine. 

— Jack-O, spuse, şi-şi înhăţă ţigările. Le privi un moment, 
apoi le azvârli cât colo, în capătul opus al camerei, unde 
aterizară în şemineu, peste restul de gunoaie pe care 
plănuia să le ardă, mai târziu, în cursul zilei. Cred că tocmai 
m-am lăsat de fumat pentru a doua şi ultima oară în viaţa 
mea, Jack-O. Ţin-te bine, puştiu'. Mămică-ta te iubeşte mult. 

Şi se pomeni afişând, fără nici un motiv, un rânjet larg şi 
idiot. 

2 


Donny Keegan, care era de serviciu la bucătăria 
aşezământului Sunlight când scăpase Wolf din Cutie, 
supravieţuise acelei nopţi cumplite - George lrwinson, 
băiatul care muncea împreună cu el, nu fusese la fel de 
norocos. Acum, Donny se alia într-un orfelinat mai 
convenţional, din Muncie, Indiana. Spre deosebire de 


ceilalţi băieţi din Sunlight Home, Donny era un orfan 
adevărat; Gardener fusese nevoit să ia şi câţiva ca el, în 
mod simbolic, pentru a satisface pretenţiile statului. 

Acum, uşor buimac, spălând duşumeaua unui hol de la 
etaj, Donny ridică deodată privirea, dilatându-şi ochii 
tulburi. Afară, norii care scuipaseră o ninsoare slabă peste 
câmpiile îngheţate de decembrie se  sparseră pe 
neaşteptate spre apus, lăsând să răzbată o singură rază de 
soare, cumplită şi exaltantă în frumuseţea izolării sale. 

— Aşa e, CHIAR că-l iubesc! strigă, victorios, Donny. 

Cel căruia i se adresa Donny era Ferd Janklow, deşi 
Donny, care avea prea mulţi gărgăuni la mansardă ca să 
mai încapă şi creierii, îi uitase deja numele. 

— E frumos şi CHIAR că-l iubesc! 

Donny măcăi cu râsul său idiot, doar că acum până şi 
râsul lui era aproape frumos. Câţiva băieţi ieşiră pe la uşi, 
privindu-l miraţi. Avea chipul scăldat în lumina acelei unice 
şi efemere raze de soare, iar unul dintre băieţi urma să-i 
şoptească, în aceeaşi noapte, unui prieten apropiat că, o 
clipă, Donny Keegan semănase cu Isus. 

Clipa trecu; norii acoperiră straniul petic de cer senin şi, 
până seara, ninsoarea se înteţi, devenind prima viforniţă a 
sezonului. Donny ştiuse - o fracțiune de secundă, ştiuse - ce 
însemna, de fapt, acel sentiment de iubire şi triumf. Trecu 
repede, ca visele atunci când te trezeşti din somn... dar nu 
uită niciodată sentimentul propriu-zis, acea vertiginoasă 
senzaţie de graţie măcar o dată împlinită şi dăruită, în loc 
de-a fi numai promisă şi apoi refuzată; acel simţământ de 
limpezime şi gingaşă, miraculoasă iubire; acel fior de extaz 
al Revenirii purității albului. 


3 


Judecătorul Fairchild, care îi trimisese pe Jack şi pe Wolf 
la Sunlight Home, nu mai era nici un fel de judecător şi, de 
îndată ce aveau să-i expire termenele de apel, urma să intre 
la închisoare. Nu mai părea să încapă nici o îndoială că 


asta-l aştepta, şi încă pe termen lung. Poate chiar fără să 
mai iasă vreodată. Era bătrân şi nu prea sănătos. Dacă nu s- 
ar fi găsit blestematele alea de cadavre... 

În împrejurările date, îşi păstrase un moral cât de cât 
ridicat, dar acum, în timp ce şedea curăţându-şi unghiile cu 
lama lungă a briceagului, în cabinetul său de-acasă, îl izbi 
năprasnic un uriaş val de deprimare. Pe neaşteptate, 
îndepărtă cuțitul de unghiile groase, îl privi îngândurat un 
moment, după care îşi potrivi vârful lamei în nara dreaptă. 
Îl ţinu acolo o clipă, apoi şopti: 

— Căcat... Şi de ce nu? 

Pumnul zvâcni în sus, propulsând tăişul lung de 
cincisprezece centimetri pe o traiectorie scurtă şi 
ucigătoare, străpungându-i mai întâi sinusurile, apoi şi 
creierul. 

Smokey Updike şedea într-un separeu al crâşmei sale, 
parcurgând note de livrare şi totalizând diverse sume pe 
calculatorul 'Texas Instruments, la fel cum făcea în ziua în 
care îl cunoscuse pe Jack. Numai că acum era spre sfârşitul 
după-amiezei, iar Lori servea primii clienţi din seara aceea. 
Tonomatul cânta I['d Rather Have a Bottle in Front of Me 
(Than a Frontal Lobotomy). Mai degrabă aş avea o sticlă-n 
faţă-mi (decât o lobotomie frontală). 

Totul decurgea perfect normal. În secunda următoare, 
Smokey îşi îndreptă spinarea ca şi cum ar fi înghiţit un 
vătrai, ceapsa mică de hârtie rostogolindu-i-se, din cap, pe 
spate. Îşi încleştă mâna în tricoul alb, sus, în stânga 
pieptului, simțind un junghi năprasnic, ca şi cum ar fi fost 
străpuns de-o ţepuşă de argint. Dumnezeu își bate cuiele, 
ar fi spus Wolf. 

În aceeaşi clipă, grătarul sări pe neaşteptate în aer, cu un 
bubuit sonor, lovind o pancartă publicitară Busch, 
smulgând-o din tavan, şi-ateriză cu o bufnitură. Un miros 
pătrunzător de graz inundă aproape imediat zona din 
spatele barului. Lori zbieră. 


Tonomatul îşi mări viteza: 45 de rotații pe minut, 78, 150, 
400! Tânguiala tragicomică a femeii se transformă într-un 
ciripit rapid, ca al unor veveriţe nord-americane nevropate 
într-o plimbare cu racheta. Un moment mai târziu, capacul 
tonomatului ţâşni în aer. Pretutindeni zburară cioburi de 
sticlă colorată. 

Smokey cobori privirea spre calculator şi văzu un singur 
cuvânt aprinzându-se şi stingându-se pe displayul roşu: 

TALISMAN-TALISMAN-TALISMAN-TALISMAN 

Apoi, ochii lui Smokey explodară. 

— Lori, închide gazu'! urlă un client, apoi sări de pe 
scaunul înalt şi se întoarse spre Smokey. Smokey, zi-i... 

Omul ţipă de spaimă, văzând că, în locul unde fuseseră 
ochii lui Smokey, se căscară două găvane, din care şiroia 
sângele. 

În momentul următor, toată crâşma „La Updike" erupse 
într-o coloană de foc până la cer şi, înainte ca maşinile de 
pompieri să poată sosi din Dogtown şi Elmira, cea mai mare 
parte din centrul oraşului se afla în flăcări. 

Nici o pagubă, copii, puteţi să spuneţi amin. 


4 


La 'hayer School, unde domnea normalitatea, ca 
întotdeauna (în afara unui scurt interludiu, pe care cei din 
campus şi-l aminteau doar ca pe o serie de vise vagi, legate 
între ele), tocmai începuseră ultimele cursuri ale zilei. Ceea 
ce în Indiana fusese o ninsoare uşoară, era aici, în Illinois, o 
burniţă rece. Elevii stăteau în clase, visători şi îngânduraţi. 

Deodată, clopotele capelei începură să sune. Capetele se 
înălţară. Ochii se dilatară. Pe toată întinderea campusului 
Thayer, vise vechi, uitate, părură, să revină brusc în 
memorie. 


5 


Etheridge era în ora de matematici superioare şi-şi apăsa 
ritmic mâna pe o erecţie rebelă, privind în sus, cu ochii goi, 


logaritmii îngrămădiţi pe tablă de bătrânul domn Hunkins. 
Se gândea la drăgălaşa chelneriţă din oraşul universitar, cu 
care avea să facă o vâjâială, mai târziu, în cursul serii. Purta 
portjartier în loc de dres şi era mai mult decât dispusă să 
rămână cu ciorapii pe ea în timp ce se futeau. Peste o 
secundă însă, Etheridge se holba în jur spre ferestre, uitând 
de erecţie, uitând-o pe ospătăriţa cu picioarele lungi şi 
ciorapii de nailon. Deodată, fără nici un motiv, gândul îi 
zburase la Sloat. Mica mironosiţă de Richard Sloat, care ar 
fi putut să fie clasificat cu deplină siguranţă ca mototol, dar 
se părea că nu era aşa. Se gândi la Sloat, întrebându-se 
dacă nu cumva păţise ceva. Cum-necum, îi veni ideea că 
Sloat, care părăsisese nemotivat şcoala, cu patru zile în 
urmă, şi, de-atunci nu mai auzise nimeni de el, n-o ducea 
prea bine. 

Când clopotele începură să-şi cânte mica melodie 
inopinată, în cancelaria directorului, domnul Dufrey discuta 
cu tatăl furios - şi bogat - despre exmatricularea unui băiat 
pe nume George Hatfield, care copiase. Tocmai în clipa în 
care terminară discuţia, domnul Dufrey se pomeni în patru 
labe, cu părul cărunt atârnându-i în ochi şi limba scoasă. 
Hatfield senior stătea în picioare, lângă uşă - mai exact lipit 
de ea -, cu ochii mari şi gura căscată, uimirea şi teama 
alungându-i furia. Domnul Dufrey umbla în patru labe pe 
covor, lătrând ca un câine. 

Albert Cocoloş lua o gustărică atunci când începură să se 
audă clopotele. Aruncă o privire spre fereastră, 
încruntându-se ca o persoană care încearcă să-şi 
amintească un lucru ce-i stă pe vârful limbii. Ridică din 
umeri şi se-apucă să deschidă punga cu nachosi$* - maică- 
sa tocmai îi trimisese o cutie plină. Făcu ochii mari. 1 se 
păru - numai o clipă, dar o clipă însemna destul - că punga 
era plină cu larve albe şi dolofane, ce viermuiau. 

Leşină pe loc. 

Când se trezi şi-şi făcu suficient curaj pentru a se uita din 
nou în pungă, îşi dădu seama că fusese doar o halucinație. 


Bineînţeles! Altceva, ce? Cu toate acestea, fusese o 
halucinație care, pe viitor, urma să aibă un efect puternic şi 
ciudat asupra lui: ori de câte ori deschidea o pungă cu 
prăjiturele, sau o acadea, un Slim Jim, sau un pachet cu 
carne de vită Big Jerk, vedea cu ochiul minţii viermii aceia. 
Până în primăvară, Albert pierdu cincisprezece kilograme, 
începu să joace în echipa de tenis şi avu prima femeie din 
viaţa lui. Băiatul delira de extaz. Pentru prima oară de când 
se ştia, avea senzaţia că s-ar putea să supravieţuiască luptei 
cu dragostea maică-sii. 


6 


Au privit cu toţii în jur când începură să sune clopotele. 
Unii au râs, alţii s-au încruntat, câţiva au izbucnit în plâns. 
O pereche de câini a început să urle undeva, lucru care 
multora le păru straniu, căci în campus nu era permis 
accesul câinilor. 

Melodia cântată de clopote nu figura în programul de 
melodii computerizat - după cum avea să constate, mai 
târziu, nemulţumit, bibliotecarul-şef. Un glumeţ din campus 
a sugerat, în numărul din acea săptămână al revistei şcolii, 
că melodia fusese programată de vreun castor: 
nerăbdător, cu gândul la vacanţa de Crăciun. 

Fusese Happy Days Are Here Again:*. 

Deşi se socotise mult prea bătrână ca să rămână 
borţoasă, mama Wolfului lui Jack Sawyer nu avusese 
scurgere de sânge la sorocul Preschimbării, cu vreo 
douăsprezece luni în urmă. Acum trei luni, născuse tripleţi - 
două fete şi un băiat. Naşterea mersese greu, iar 
cunoaşterea faptului că unul dintre copiii ei mai mari era pe 
cale să moară o apăsase tot timpul. Copilul acela, se dusese 
în Locul Celălalt pentru a apăra turma, şi urma să moară 
acolo, iar ea n-avea să-l mai vadă niciodată. Îi fusese foarte 
greu, şi acest lucru o făcuse să plângă mai mult decât 
durerile facerii. 


Totuşi, acum, în timp ce dormea, lângă cei mai mici pui ai 
ei, sub Luna plină - aflaţi cu toţii, în aceste împrejurări, la o 
distanţă sigură de turmă -, se întoarse pe-o parte, cu 
zâmbetul pe buze, îl trase la piept pe cel mai mic băiat şi 
începu să-l lingă. Continuând să doarmă, puiul de Wolf 
cuprinse cu braţele gâtul îmblănit al mamei şi-şi apăsă 
obrazul pe sânul ei moale şi dulce, iar acum zâmbiră 
amândoi. În somnul ei nepământean, se trezi un gând 
omenesc: Dumnezeu îşi bate cuiele bine şi drept. Şi lumina 
Lunii acelei lumi minunate, în care toate mirosurile erau 
plăcute, îi scăldă pe amândoi în timp ce dormeau 
îmbrăţişaţi, alături de fetiţele gemene. 


A 


În oraşul Goslin, Ohio (nu departe de Amanda, şi la vreo 
cincizeci de kilometri sud de Columbus), un bărbat, pe 
nume Buddy Parkins, grebla, la apusul soarelui, găinaţul din 
cuibar. Îşi legase peste nas şi gură o mască de tifon, pentru 
a se apăra de norul alb al pulberii de guano pe care o ridica 
grebla. Aerul mirosea trăsnitor a amoniac. Putoarea îi 
dădea dureri de cap. Îl mai durea şi spatele, el fiind înalt, 
iar coteţul jos. Una peste alta, ar fi avut toate motivele să 
spună că era o porcărie de treabă. Dintre cei trei fii ai săi, 
fiecare părea al naibii de ocupat atunci când trebuia 
curăţat cuibarul. locmai terminase ce avea de făcut, şi... 

Puştiu'! Isuse Cristoase! Puştiu' ăla! 

Deodată îşi aminti de băiatul care spusese că-l cheamă 
Lewis Farren - şi-l aminti cu deplină claritate şi-un soi de 
iubire năucă. Băiatul care, susţinea că se duce la mătuşa 
lui, Helen Vaughan, în oraşul Buckeye Lake; băiatul care se 
întorsese spre Buddy când acesta îl întrebase dacă fuge de 
cineva şi, întorcându-se, dezvăluise un chip plin de-o 
bunătate sinceră şi de-o neaşteptată, uluitoare frumuseţe - 
o frumuseţe care-l dusese pe Buddy cu gândul la 
curcubeele zărite după furtună şi la apusurile de soare din 


zilele în care te-ai cocoşat şi ai asudat muncind bine şi cu 
spor. 

Îşi îndreptă spinarea, icnind, şi se izbi cu capul de 
bârnele coteţului, suficient de tare ca să-i dea lacrimile... 
dar, cu toate acestea, rânjea ca un nebun. O, Doamne, 
băiatu' ăla e ACOLO, e ACOLO, îşi spuse Buddy Parkins şi, 
deşi habar n-avea unde anume era acel „acolo“, se simţi 
copleşit dintr-o dată de senzaţia dulce şi violentă a unei 
totale aventuri; niciodată, de când citise Comoara din 
insulă, la vârsta de doisprezece ani, sau când, la 
paisprezece, cuprinsese pentru întâia oară sânul unei fete 
în căuşul palmei, nu se mai simţise atât de răscolit, de 
emoţionat, plin de-o asemenea bucurie fierbinte. Izbucni în 
râs. Lăsă să-i scape lopata din mână şi, în timp ce găinile se 
zgâiau la el cu uimire prostească, Buddy Parkins începu să-i 
tragă o bătută prin găinaţ, râzând pe sub mască şi pocnind 
din degete. 

— E-acolo! ţipă Buddy Parkins la găini, râzând. Fir-aşa, 
hop-ş-aşa, al naibii, e acolo, tot a răzbit pân-la urmă, e-acolo 
şi l-a luat! 

Mai târziu, aproape se gândi - aproape, dar nu tocmai - 
că i se urcase cumva la cap duhoarea prafului de găinaţ. 
Dar asta nu era totul, fir-ar să fie. Avusese un soi de 
revelaţie, însă nu-şi mai putea aminti ce anume fusese... 
bănuia că păţise la fel ca poetul acela britanic despre care 
le vorbise în liceu un profesor de engleză: tipul luase o doză 
de opiu şi se-apucase să scrie, trotilat fiind, un poem despre 
un aşa-zis bordel chinezesc... numai că, o dată revenit cu 
picioarele pe pământ, nu-l mai putuse încheia. 

Cam aşa, îşi spuse, ştiind totuşi, într-un fel, că nu era 
cazul. Şi, cu toate că nu-şi mai aducea aminte cu precizie ce 
anume îi provocase accesul de veselie, nici el, ca şi Donny 
Keegan, nu uită niciodată cum îi venise acea veselie, 
delicios de neînfrânată. N-avea să mai uite nicicând dulcea 
şi violenta senzaţie de-a fi venit în contact cu o măreaţă 


aventură, de-a fi privit, preţ de-o clipă, o lumină albă şi 
frumoasă, care conţinea, de fapt, toate culorile curcubeului. 


8 


Există un vechi cântec de-al lui Bobby Darin care zice: 57 
pământul scuipă nişte rădăcini din loc/ce poartă ghete şi 
cămăşi de doc, şi le-mpinge-ncoace-ncoio... şi le-mpinge- 
ncolo-ncoace. Acesta era un cântec de care copiii din 
regiunea Cayuga, Indiana, s-ar fi putut ataşa cu entuziasm, 
dacă nu i-ar fi trecut voga cu puţin înainte de vremea lor. 
Sunlight Home era goală doar de-o săptămână şi ceva, dar 
căpătase deja în rândurile copiilor localnici reputaţia de 
casă bântuită de stafii. Având în vedere îngrozitoarele 
rămăşiţe pământeşti găsite lângă zidul de piatră din spatele 
Câmpiei îndepărtate, faptul nu era deloc suprinzător. 
Anunţul DE VÂNZARE al misitului arăta de parc-ar fi stat pe 
gazon de-un an încheiat, nu doar de nouă zile, iar acesta 
coborâse deja preţul o dată şi se gândea s-o mai facă şi a 
doua oară. 

După cum evoluară lucrurile, nu mai era nevoie. În timp 
ce prima zăpadă începea să se cearnă din cerurile 
plumburii peste Cayuga (şi în clipa în care Jack Sawyer 
atingea 'Talismanul, la vreo trei mii de kilometri distanţă), 
rezervoarele de gaz din spatele bucătăriei săriră în aer. În 
urmă cu-o săptămână, venise un lucrător de la compania 
„Gaze şi Electricitate, Indiana de Est" şi absorbise tot gazul 
în cisterna lui, fiind gata să jure c-ai fi putut să te târăşti 
fără grijă în oricare dintre butoaiele alea şi să-ţi aprinzi 
chiar o ţigară. Ele însă tot au explodat - au explodat exact 
în momentul când ferestrele crâşmei „La Updike'" 
răbufneau în stradă (dimpreună cu un număr de clienţi 
purtând ghete şi cămăşi de doc... pe care i-au împins încolo- 
ncoace echipele de salvare El mira). 

Sunlight Home a ars până-n temelii cât ai zice peşte. 

Po' să-mi dai un aleluia? 


9 


În toate lumile, ceva se mutase din loc, plasându-se într-o 
poziţie uşor modificată, asemenea unei fiare uriaşe... dar, la 
Point Venuti, fiara se afla sub pământ; fusese deşteptată, şi 
mugea. Nu mai adormi timp de şaptezeci şi nouă de 
secunde, conform Institutului de Seismologie de la Callech. 

Începuse cutremurul. 


CAPITOLUL XLIV - Cutremurul 
1 


Trecu un timp până ca Jack să-şi dea seama că hotelul 
„Agincourt" se zgâlţâia, făcându-se bucăţi în jurul lui - lucru 
deloc surprinzător. Era uluit, fascinat. Într-un anume sens, 
nici nu se afla în „Agincourt", nici în Point Venuti, nici în 
Mendocino, nici în California, nici în Teritoriile americane, 
nici în celelalte Teritorii; dar era în ele, precum şi într-un 
număr infinit de lumi diferite, în acelaşi timp. Nici nu se afla 
doar într-un singur loc, în toate acele lumi; exista în ele 
pretutindeni, pentru că el era acele lumi. Talismanul, după 
cât se părea, reprezenta mult mai mult decât crezuse până 
şi tatăl lui. Nu era doar „axa tuturor lumilor posibile“, ci 
chiar lumile însele - lumile şi spaţiile dintre aceste lumi. 

Exista aici destul transcendentalism pentru a-l scoate din 
minţi până şi pe un pustnic sfânt din cavernele Tibetului. 
Jack Sawyer se afla pretutindeni. Un fir de iarbă, dintr-o 
lume situată la distanţă de cincizeci de mii de lumi pe 
acelaşi lanţ cu Pământul, muri de sete pe o câmpie 
oarecare, undeva în centrul unui continent ce corespundea 
aproximativ poziţiei Africii; Jack muri o dată cu firul acela 
de iarbă. Într-o altă lume, doi dragoni se împerecheau în 
mijlocul unui nor, sus, deasupra planetei, iar răsuflarea 
aprigă a extazului lor, amestecându-se cu aerul rece, făcea 
să se precipite ploi torențiale jos, pe pământ; Jack era 
dragonul mascul; Jack era dragonul femelă; Jack era 
sperma; Jack era oul. Departe, în eter, la un milion de 
universuri distanţă, trei fire de praf pluteau unul lângă altul 
prin spaţiul interstelar. Jack era pragul şi Jack era spaţiul 
dintre galaxii, desfăşurat în jurul capului său precum nişte 
lungi suluri de hârtie, iar soarta le perfora pe toate în 
configurații arbitrare, transformându-le în benzi pentru 
piane mecanice macrocosmice, care puteau cânta orice, de 


la ragtime la marşuri funebre. Dinţii lui Jack muşcară 
fericiţi o portocală; carnea lui Jack ţipă nefericită când o 
sfâşiară dinţii. Era un trilion de foloştine de praf sub un 
miliard de paturi. Era un pui în marsupiul mamei sale, 
visând la viaţa-i anterioară, în timp ce mama sărea peste o 
câmpie purpurie, pe unde alergau şi se zbenguiau iepuri 
mari cât cerbii. Era şuncă într-un cârlig din Peru şi ouă sub 
o găină, în cuibarul din Ohio, pe care-l curăța Buddy 
Parkins. Era o pulbere de găinaţ în nasul lui Buddy Parkins; 
era firele de păr tremurătoare care aveau să-l facă, în 
curând, pe Buddy Parkins să strănute; era strănutul; era 
microbii din strănut; era atomii din microbi; era tahionii din 
atomi, călătorind înapoi prin timp spre big bang-ul de la 
începutul Creaţiei. 

Pielea îi tresări, şi o mie de sori se aprinseră, devenind 
nove. 

Văzu o infinitate de vrăbii într-o infinitate de lumi şi le 
pecetlui prăbuşirea sau bunăstarea fiecăruia. 

Muri în Gheena carierelor de minereu din Teritorii. 

Trăi ca un virus de gripă în cravata lui Etheridge. 

Zbură sub chip de vânt peste locuri îndepărtate... 

Era... 

O, era... 

Fra Dumnezeu. Dumnezeu sau ceva asemănător, încât 
nici măcar n-avea importanţă. 

Nu! ţipă Jack, îngrozit. Nu, nu vreau să fiu Dumnezeu! Te 
rog! Te rog, nu vreau să fiu Dumnezeu, NU VREAU DECÂT 
SA SALVEZ VIAŢA MAMEI MELE! 

Şi, deodată, infinitatea se închise ca o levată pierdută în 
mâna unui trişor expert. Se îngustă, ajungând o unică rază 
de lumină albă, orbitoare - rază pe care o urmări până 
înapoi, în Sala de Bal a 'Teritoriilor, unde nu trecuseră decât 
câteva secunde. Încă mai ţinea în mâini Talismanul. 


Z 


Afară, pământul începuse să execute o bătută măruntă, 
ca un dansator de carnaval. Fluxul, care pornise să urce, se 
răzgândi şi o luă îndărăt, dezvelind nisipul bronzat ca nişte 
coapse de starletă. Pe acest nisip descoperit, se zbăteau 
peşti ciudaţi, dintre care unii păreau să fie doar nişte 
ciorchini de ochi gelatinoşi. 

Se ştia că falezele din spatele oraşului erau tăiate în roci 
sedimentare, dar orice geolog care arunca o singură privire 
ți-ar fi spus imediat că aceste roci făceau parte din 
categoria sedimentară tot aşa cum se înscria un nouveau 
riche:*! printre Cei Patru Sute!1:. Platoul din Point Venuti 
nu era, în realitate, nimic altceva decât noroi căruia i se 
sculase, iar acum pârâia şi se despica într-o sută de direcţii 
nebuneşti. Un moment rezistă, noile fisuri deschizându-se şi 
închizându-se la loc ca nişte guri sufocate, după care porni 
să se surpe, în alunecări de teren, peste oraş. Averse de 
noroi începură să se cearnă în jos. Printre bulgării de 
pământ se numărau şi bolovani uriaşi, ca nişte anvelope de 
tractor. 

Brigada de Wolfi a lui Morgan fusese decimată de ata-cul- 
surpriză al lui Jack şi Richard de la Camp Readiness. Acum, 
numărul lor era tot mai redus şi mulţi dintre ei o luară la 
fugă, zbierând şi văicărindu-se cu o frică superstiţioasă. 
Unii se catapultară înapoi, în lumea lor. Câţiva dintre 
aceştia scăpară cu bine, dar ceilalţi fură înghiţiţi de 
răscolirile ce aveau loc acolo. Un filon de cataclisme 
similare pornea de-aici, străbătând toate lumile, ca şi cum 
le-ar fi străpuns o ţepuşă de marcat bonurile. Trei Wolfi 
îmbrăcaţi în scurte de motociclişti Fresno Demons ajunseră 
la maşina lor - un Lincoln Mark IV, vechi şi rablagit - şi 
reuşiră să parcurgă un cvartal şi jumătate, cu Harry 
James'4: urlând din alămuri la casetofonul de bord, până 
când din cer căzu un bolovan, strivind automobilul. 

Alţii nu tăcură decât s-o ia la fugă, guiţând, pe străzi, în 
plin început de Preschimbare. Femeia cu lanţurile înfipte în 
sâni se plimba senină prin faţa unuia dintre ei. La fel de 


senină, îşi smulgea părul din cap în şuviţe groase. Îi întinse 
Wolfului o asemenea şuviţă. Rădăcinile însângerate se 
unduiau ca vârfurile ierbii de mare, în timp ce posesoarea 
lor valsa, poticnindu-se, pe pământul nestatornic. 

— Na! ţipă ea, cu un zâmbet, evident, luminos. Un 
buchet! Pentru tine! 

Wolful, câtuşi de puţin senin, îi smulse capul de pe umeri 
cu un singur clănţănit din fălci, apoi fugi, şi fugi, şi fugi... 


3 


Jack studia obiectul pe care-l capturase, cu răsuflarea 
tăiată, ca un copil care vede o sfioasă făptură a pădurilor 
ieşind din iarbă pentru a-i mânca din palmă. 

Ardea între mâinile lui, înteţindu-se şi pălind, înteţindu- 
se.şi pălind. 

O dată cu bătăile inimii mele, îşi spuse băiatul. 

Părea a fi făurit din sticlă, dar mâinile lui îl simțeau 
cedând slab la apăsare. Apăsă, iar suprafaţa Talismanului se 
îndoi puţin. Din punctele de presiune ţâşniră în interior 
fermecătoare volburi de culori: albastru precum cerneala, 
dinspre mâna stângă, cel mai intens carmin, dinspre cea 
dreaptă. Zâmbi... iar apoi zâmbetul i se stinse. 

S-ar putea să ucizi un miliard de oameni când faci asta - 
incendii, inundaţii, Dumnezeu ştie ce. Adu-ţi aminte de 
clădirea care s-a prăbuşit în Angola, New York, după... 

Nu, Jack, şopti Talismanul, iar băiatul înţelese de ce 
anume cedase uşoarei apăsări a mâinilor lui. Era viu; fireşte 
că era viu. Nu, Jack: totul va fi bine... totul va fi bine... şi 
lucrurile de tot felul vor merge bine. Să crezi, numai; să fii 
drept; să rezişti; să nu şovăi acum. 

Pace în sufletul lui - o, ce pace adâncă! 

Curcubeu, curcubeu, curcubeu, îşi spuse Jack, 
întrebându-se dacă-i va putea da drumul din mâini, 
vreodată, miraculoasei jucării. 


4 


Pe plajă, sub podeţul de lemn, Gardener căzuse pe burtă, 
înspăimântat. Degetele i se încleştau în nisipul moale. 
Miorlăia. 

Morgan veni spre el, clătinându-se ca un om beat, şi-i 
smulse staţia radio de pe umăr. 

— Staţi afară! mugi el în microfon, după care îşi dădu 
seama că uitase să apese butonul EMISIE. Îl apăsă. 
RĂMÂNEŢI AFARĂ! DACĂ ÎNCERCAŢI SĂ IEŞIŢI DIN 
ORAŞ, AU SĂ VĂ CADĂ ÎN CAP FUTU-LE-N CUR PĂ MĂ- 
SA DE FALEZE! VENIȚI AICEA, JOS! VENIȚI LA MINE! 
NU-I NIMIC, DOAR UN CIRC CU EFECTE SPECIALE ALE 
DRACU' DE TOT! COBORÂŢI AICI! FORMAŢI UN CERC ÎN 
JURUL PLAJEI! AIA DINTRE VOI CARE VENIȚI VEŢI FI 
RĂSPLĂTIŢI! AIA CARE NU VENIȚI VEŢI MURI ÎN 
CARIERE ŞI-N ŢINUTURILE SPULBERATE! VENIȚI AICI 
LA LOC DESCHIS! VENIȚI AICI UNDE NU VĂ POATE 
CĂDEA ÎN CAP NIMIC! COBORÂŢI AICI, FIR-AŢI-AI 
DRACU" 

Azvârli staţia în lături. Carcasa crăpă. Din ea, începură să 
iasă gândaci cu antene lungi, mişunând cu zecile. 

Morgan se aplecă şi îl ridică pe Gardener, care avea faţa 
ca zerul şi urla. 

— Hopa-sus, frumosule! spuse el. 


5 


Richard ţipă, fără cunoştinţă, când masa pe care zăcea 
culcat îl aruncă la podea. Jack auzi strigătul, iar acesta îl 
smulse din contemplarea fascinată a Talismanului. 

Deveni conştient de faptul că hotelul „Agincourt" gemea 
ca o corabie pe timp de furtună. Privi în jur şi văzu scânduri 
sărind din locurile lor, dezvelind grinzile de dedesubt. 
Bârnele se mişcau înainte şi-napoi ca suveicile unui război 
de ţesut. Viermi albinoşi mişunau, ascunzându-se de lumina 
limpede a Talismanului. 

— Vin acum, Richard! strigă Jack şi porni înapoi. 


Fu răsturnat o dată şi căzu, ţinând sus sfera luminoasă, 
ştiind că era vulnerabilă - dacă primea o lovitură destul de 
puternică, se putea sparge. Iar atunci... Dumnezeu ştie ce s- 
ar fi întâmplat. Se ridică într-un genunchi, fu aruncat din 
nou, căzând în fund, şi sări iarăşi în picioare. 

La parter, Richard zbieră din nou. 

— Richard! Vin! 

De undeva, de sus, răzbătu un sunet ca al clopoţeilor de 
sanie. Ridică privirea şi văzu candelabrul pendulând, mai 
repede, tot mai repede. Ciucurii de cristal răsunau. Sub 
ochii lui Jack, lanţul se desprinse, şi lampa izbi planşcul, 
unduitor, ca o bombă care are diamante în loc de explozibil. 
Cioburile zburară pretutindeni. 

Se întoarse şi ieşi din sală cu paşi mari, apăsaţi - parc-ar 
fi fost un comic burlesc care joacă rolul unui marinar beat. 

Pe culoar, fu azvârlit într-un perete, apoi în celălalt, în 
timp ce podeaua se balansa, despicându-se. La fiecare 
ciocnire de perete, ţinea Talismanul departe, cu braţele ca 
un cleşte lung, în care ardea un tăciune incandescent. 

Nu vei reuşi în veci să cobori scările. 

Trebuie. Trebuie. 

Ajunse la palierul unde îl înfruntase pe cavalerul negru. 
Lumea îşi schimbă direcţia clătinaturilor; Jack se poticni şi 
văzu coiful rostogolindu-se nebuneşte pe planşeul de la 
parter. 

Băiatul continuă să privească în jos. Scările se unduiau în 
uriaşe valuri torturate, care-i dădeau senzaţia de vomă. O 
treaptă plesni în sus, rămânând o gaură neagră ce se 
zbătea. 

— Jack! 

— Vin, Richard! 

N-ai cum să cobori scara aia. N-ai cum, puiule. 

Trebuie. Trebuie. 

Ţinând în mâini preţiosul, fragilul Talisman, Jack porni în 
jos pe un tronson de scară, ce semăna cu un covor zburător 
arăbesc prins într-o tornadă. 


Treptele se zbătură şi fu aruncat spre aceeaşi gaură prin 
care căzuse coiful cavalerului negru. Cu un țipăt, Jack se 
clătină de-a-ndăratelea spre margine, ţinând Talismanul 
strâns la piept cu mâna dreaptă şi agitându-şi-o pe stânga 
în spate. Fără a găsi nici un punct de sprijin. Atinse cu 
călcâiele muchea şi căzu pe spate, în neant. 


6 
Trecuseră cincizeci de secunde de la începutul 
cutremurului. Doar cincizeci de secunde - dar 


supraviețuitorii cutremurelor vă pot spune că timpul 
obiectiv, timpul ceasului, îşi pierde orice înţeles într-un 
seism. La trei zile după cutremurul din 1964, în Los 
Angeles, un reporter de televiziune l-a întrebat pe un 
supravieţuitor, care se aflase lângă epicentru, cât timp 
durase cutremurul. 

— Continuă şi-acum, răspunsese, calm, supravieţuitorul. 

La şaizeci şi două de secunde după începutul 
cutremurului, aproape tot platoul din Point Venuti hotări să 
se împace cu destinul şi să devină şes. Se prăvăli peste oraş 
cu un kurrummmmp mâlos, lăsând în urmă doar o 
proeminenţă de rocă ceva mai dură, îndreptată spre 
„Agincourt" ca un deget acuzator. De pe una dintre colinele 
proaspăt surpate, un horn de fabrică murdar ţintea cerul 
asemenea unui mădular ţanţoş. 


7 


Pe plajă, Morgan Sloat şi Sunlight Gardener se sprijineau 
unul pe altul, părând să danseze hula!12:. Gardener îşi luase 
de pe umăr carabina Weatherbee. Câţiva Wolfi, cu ochii 
bulbucându-li-se de groază şi, alternativ, învăpăiaţi de-o 
turbare infernală, li se alăturaseră. Veneau şi alţii. Cu toţii 
erau Preschimbaţi sau în curs de Preschimbare. Hainele le 
atârnau zdrenţuite pe trupuri. Morgan îl văzu pe unul 
dintre ei trântindu-se la pământ şi începând să-l muşte, ca 
şi cum neliniştita ţărână ar fi fost un duşman ce putea fi 


ucis. Sloat aruncă o privire scurtă acestui acces de demenţă 
şi nu-l mai luă în seamă. O dubă cu inscripţia WILD CHILD 
imprimată pe laturi, cu caractere psihedelice, îşi croia drum 
din răsputeri prin scuarul central din Point Venuti, unde 
odinioară copiii le cereau părinţilor îngheţate şi steguleţe 
cu imaginea hotelului „Agincourt". Maşina ajunse în latura 
opusă, sări peste trotuar, apoi o luă spre plajă, doborând 
din mers  palisadele de scânduri ale terenurilor 
concesionate, în pământ, se căscă o ultimă fisură, iar duba 
care-l ucisese pe Tommy Woodbine dispăru pentru 
totdeauna, cu botul în jos. Un jet de flăcări izbucni din falie, 
când îi explodă rezervorul de benzină. Privind, Sloat se 
gândi vag la Focul Penticostal propovăduit de tatăl său. 
Apoi, pământul se închise, clănţănind ca o pereche de fălci. 

— Ţin-te bine, îi strigă el lui Gardener. Cred că 
şandramaua o să i se dărâme-n cap şi o să-l facem una cu 
pământu', da' dacă iese, tragi în el, cutremur, necutremur. 

— O să ştim dacă se sparge ĂLA? chirăi Gardener. 

Morgan Sloat rânji ca un vier într-un desiş de trestie de 
zahăr. 

— O să ştim. Soarele se va face negru. 

Şaptezeci şi patru de secunde. 


8 


Mâna stângă a lui Jack se agăţă, pe bâjbâite, de 
rămăşiţele frânte ale balustradei. Talismanul îi ardea aprig 
la piept, liniile latitudinii şi longitudinii ce-l caroiau 
strălucind la fel de orbitor ca şi filamentul unui bec. 
Călcâiele i se înclinară, tălpile începură să-i alunece. 

Cad! Speedy! Am să... 

Şaptezeci şi nouă de secunde. 

Se opri. 

Deodată, se opri pur şi simplu. 

Numai că, pentru Jack, la fel ca şi pentru supravieţuitorul 
seismului din 1964, încă mai continua, cel puţin într-o parte 
a creierului său. Într-o parte a creierului său, pământul 


avea să se cutremure veşnic, precum gelatina unei prăjituri 
la un picnic organizat de biserică. 

Se trase înapoi dinspre margine, revenind împleticit până 
la mijlocul scării răsucite. Rămase pe loc, gâfâind, cu faţa 
lucindu-i de sudoare şi ţinând steaua rotundă a 
Talismanului la piept. Stătea şi asculta tăcerea. 

Undeva, ceva greu - un birou sau un dulap, poate -, care 
stătuse într-un echilibru precar, se prăbuşi acum cu un 
bubuit reverberat. 

— Jack! Te rog! Cred că mor! 

Gemetele neajutorate ale lui Richard sunau, într-adevăr, 
ca ale unui băiat ajuns la limita rezistenţei. 

— Richard! Vin! 

Începu să-şi croiască cu greu drum în jos, pe scară, care 
era acum răsucită, îndoită, gata să se năruie. Multe trepte 
dispăruseră, lăsând spaţii goale, şi trebuia să le treacă 
făcând paşi mari. Într-un loc, lipseau patru trepte la rând, 
iar Jack efectuă un salt, ţinând Talismanul cu o mână, şi 
cealaltă alunecându-i de-a lungul balustradei. 

Continuau să cadă felurite obiecte. Se auzeau trosnete şi 
clincăneli de sticlă. Undeva, la o toaletă, se trăgea apa 
obsesiv, la nesfârşit. 

Biroul de sequoia al recepţiei din hol se despicase pe 
mijloc. Uşile duble erau întredeschise, iar printre ele 
pătrundea o fâşie strălucitoare de lumină solară - covorul 
vechi, umed, părea să scoată aburi şi să sfârâie, protestând 
faţă de invazia luminii. 

S-au spart norii, îşi spuse Jack. Afară e soare. Apoi: Ieşim 
pe uşile-astea, Richie-băiete. Tu şi cu mine. În mărime 
naturală şi de două ori pe-atât de mândri. 

Coridorul ce trecea prin faţa „Barului Bâtlanului", spre 
sufragerie, îi amintea de decorurile unor filme din seria 
veche Zona Crepusculară, unde totul era pieziş şi în 
dezordine. Ici, planşeul stătea înclinat spre stânga; colo, 
spre dreapta; dincoace, părea o spinare de cămilă cu două 
cocoaşe. Jack înaintă prin penumbră, luminându-şi drumul 


cu Talismanul, ca şi cum ar fi fost cea mai mare lanternă din 
lume. 

Intră cu greu în sufragerie şi-l văzu pe Richard zăcând pe 
jos, încurcat în faţa de masă. Îi curgea sânge din nas. Ajuns 
mai aproape, văzu că unele dintre gâlmele acelea tari 
crăpaseră, iar din carnea lui Richard se târau afară viermi 
albi, colcăind molatic peste obrajii băiatului. Sub privirea 
lui, unul se fătă prin nasul lui Richard. 

Richard ţipă - un zbieret slab, bolborosit, răvăşit - şi 
dădu cu mâna după vierme. Era ţipătul unui om care moare 
în chinuri. 

Cămaşa îi palpita, umflată peste vietăţile greţoase. 

Jack înaintă poticnit spre el, peste podelele deformate... 
iar păianjenul cobori atârnat din întuneric, împroşcându-şi 
orbeşte veninul prin aer. 

—  Hoss scâlbooss! boscorodi el, cu glasu-i ţiuitor, 
zumzăit, de insectă. Off hoss scâlbooss, pune-l la loc, pune- 
I la loc! 

Pe negândite, Jack ridică Talismanul. O flacără albă, 
curată - flacără de curcubeu -, fulgeră, făcând păianjenul 
să se chircească, înnegrindu-se. În nici o secundă, era un 
boţ de cărbune fumegând, care se mai legănă puţin, încet, 
până rămase nemişcat în aer. N-avea timp să caşte gura la 
minunea asta. Richard murea. 

Jack ajunse la el, îngenunche alături şi dădu la o parte 
faţa de masă, ca pe un cearşaf. 

— În sfârşit am făcut-o, fârtate, şopti, încercând să nu 
vadă larvele ce se târau afară din carnea prietenului său. 

Ridică Talismanul, stătu un moment pe gânduri, apoi îl 
aşeză pe fruntea lui Richard. Băiatul ţipă, disperat, 
încercând să se zbată. Jack îi puse un braţ pe pieptul 
descărnat, ţintuindu-l - nu-i era deloc greu s-o facă. Un val 
de duhoare emana din viermii prăjiţi de sub Talisman. 

Și acum? Mai e şi altceva, dar ce? 

Privi prin sală şi, întâmplător, ochii i se opriră pe bila 
vrăjitorească de marmură verde, pe care i-o lăsase lui 


Richard - bila care, în cealaltă lume, era o oglindă magică. 
În timp ce o privea, bila se rostogoli în voie cale de doi metri 
şi se opri. Se rostogolise, da. Se rostogolise fiindcă era o 
bilă, iar treaba bilelor e să se rostogolească. Bilele sunt 
rotunde. Bilele sunt rotunde şi tot rotund era şi Talismanul. 

În mintea sa răvăşită se făcu lumină. 

Ţinându-l pe Richard în loc, Jack îi rostogoli încet 
Talismanul pe toată lungimea trupului. După ce ajunse la 
pieptul lui Richard, acesta încetă să se mai zvârcolească. 
Jack îşi închipui că leşinase, probabil, dar o privire rapidă îi 
arătă că nu era aşa. Richard îl privea cu ochi mari de 
uimire... 

„„iar coşurile de pe faţa dispăruseră! Umflăturile roşii şi 
dure se ştergeau! 

— Richard! strigă el, râzând ca scos din minţi. Hei, 
Richard, uită-te-aici! Nenea Bwana te descântă! 

Rostogoli încet Talismanul peste abdomenul lui Richard, 
împingându-l cu palma. Talismanul lumina viu, cântând o 
armonie limpede şi fără cuvinte, de sănătate şi tămăduire. 
Coborî până la pubisul lui Richard... Îi apropie unul de altul 
picioarele subţiri şi îl rostogoli prin şanţul astfel format, 
până la glezne. Talismanul ardea albastru-strălucitor... roşu 
intens... galben... verdele ierbii de pe pajiştile din iunie. 

Apoi redeveni alb. 

— Jack, şopti Richard. După asta am venit? 

— Da. 

— E frumos, spuse, şi ezită. Pot să-l iau în mâini? 

Jack simţi un neaşteptat junghi de zgârcenie... gen 
Scroogei13*. Trase un moment Talismanul spre sine. Nu!/ 
Poţi să-l spargi! În plus, e-al meu! Am traversat toată ţara 
pentru el! M-am luptat pentru el cu cavalerii! Nu-l poţi lua! 
E-al meu! Al meu! Al m... 

În mâinile lui, Talismanul radie deodată o cumplită 
răceală şi, o clipă - o clipă mai înspăimântătoare pentru 
Jack decât fuseseră sau aveau să fie vreodată toate 
cutremurele din toate lumile -, deveni de-un negru gotic. 


Lumina sa albă se stinse. În interiorul său bogat, tunător, 
thanatropic, văzu Hotelul Negru. Pe foişoare, mansarde şi 
pinioane, pe acoperişurile şi cupolele umflate ca nişte 
furuncule pline de malignităţi coapte, se roteau simbolurile 
cabalistice - lup şi cioară şi stea genitală contorsionată. 

Vrei să devii noul „Agincourt", aşadar? şopti Talismanul. 
Chiar şi un băiat poate fi un hotel... dacă aşa doreşte. 

Vocea mamei, limpede în mintea lui: Dacă nu vrei să-l] 
împarţi cu alţii, Jack-O, dacă nu te poți îndura să-l rişti 
pentru prietenul tău, atunci ai putea foarte bine să rămâi 
acolo unde eşti. Dacă nu te poţi îndura să împarți câştigul - 
să rişti câştigul -, atunci nici măcar nu te mai osteni să vii 
acasă. Copiii aud toată viaţa rahatul ăsta, dar când vine 
vremea să faci sau să taci, nu-i chiar la fel, aşa-i? Dacă nu-l 
poți împărţi, lasă-mă să mor fârtate, fiindcă nu vreau să 
trăiesc cu un asemenea preț. 

Deodată, greutatea Talismanului păru imensă, greutatea 
unor cadavre fără număr. Iotuşi, Jack reuşi cumva să-l 
ridice şi să-l aşeze în mâinile lui Richard. Mâinile erau albe, 
scheletice... dar Richard îl ţinu uşor, iar Jack îşi dădu seama 
că senzaţia de greutate fusese doar închipuirea lui, propria 
lui rapacitate strâmbă şi bolnavă. În timp ce Talismanul se 
aprindea din nou în strălucitoarea sa lumină albă, Jack îşi 
simţi propria-i beznă lăuntrică părăsindu-i. Îi trecu vag prin 
minte că nu-ţi poţi exprima posesia asupra unui lucru decât 
în termenii bunăvoinţei de a-l dărui... apoi gândul se stinse. 

Richard zâmbea, iar zâmbetul îi făcea chipul nespus de 
frumos. Jack îl văzuse pe Richie zâmbind de multe ori, dar 
în zâmbetul acesta se citea o pace pe care niciodată n-o mai 
cunoscuse; o pace care-i depăşea puterea de înţelegere. În 
lumina albă, tămăduitoare, a Ialismanului, văzu că faţa lui 
Richard, deşi încă răvăşită, rătăcită şi bolnavă, se vindeca. 
Băiatul strânse 'Talismanul la piept, ca şi cum ar fi fost un 
copilaş, şi-i surâse lui Jack, cu ochi strălucitori. 

— Dacă ăsta-i Expresul de Seabrook Island, spuse el, s-ar 
putea să-mi fac abonament pe tot sezonul. Dacă scăpăm 


vreodată de-aici. 

— 'Te simţi bine? 

Zâmbetul lui Richard sclipi ca lumina Talismanului. 

— E infinit mai bine. Acum, ajută-mă să mă ridic. 

Jack întinse mâna să-l apuce de umăr. Richard îi întinse 
Talismanul. 

— Mai bine ia asta întâi. Eu sunt slăbit încă, şi el vrea să 
meargă înapoi cu tine. Simt. 

Jack îl luă, apoi îl ajută pe Richard să se ridice. Băiatul îl 
cuprinse cu un braţ pe după găt. 

— Eşti gata... fârtatel 

— Mda. Gata. Dar, într-un fel, cred că drumul pe mare 
este exclus, Jack. Mi s-a părut c-am auzit puntea 
dărâmându-se în timpul Marii Zguduieli. 

— leşim pe uşa din faţă, spuse Jack: Chiar dacă 
Dumnezeu ar fi întins o pasarelă peste ocean, de la 
ferestrele alea din spate, eu tot pe uşa din faţă aş ieşi. Nu 
tragem ţeapă hotelului, Richard. Plecăm ca nişte clienţi 
plătitori. Simt c-am plătit cât cuprinde. Ce părere ai? 

Richard întinse o mână slabă, cu palma în sus. Încă mai 
ardeau acolo câteva pete roşii, în curs de vindecare. 

— Cred c-ar merita să-ncercăm, răspunse. Dă şi mie nişte 
piele, Jacky. 

Jack îl plesni peste palmă, după care porniră amândoi 
spre hol, Richard ţinându-şi prietenul de gât cu un braţ. 

Pe la jumătatea culoarului, Richard privi nedumerit la 
grămada de metal mort. 

— Ce naiba? 

— Conserve de cafea, spuse Jack şi zâmbi. Maxwell 
House. 

— Jack, ce Dumnezeu v... 

— Las-o moartă, Richard, îl întrerupse Jack. 

Zâmbea. Încă se mai simţea bine, dar, cu toate acestea, în 
trup începeau să-i vibreze din nou corzile, tensionate. 
Cutremurul se terminase... şi totuşi nu se terminase încă. 
Acum, afară, îl aştepta Morgan. Şi Gardener. 


Nu contează. Las' să se-ntâmple cum s-o-ntâmpla. 

Ajunseră în foaier, unde Richard privi cu mirare în jur, 
scările, biroul rupt al recepţiei, trofeele şi portdrapelele 
răsturnate. Capul împăiat al unui urs negru stătea cu nasul 
în boxele pentru corespondenţă, de parcă ar fi adulmecat 
ceva plăcut - poate miere. 

— Mamă! exclamă Richard. Stă să cadă toată drăcovenia. 
Jack îl conduse până la uşile duble, observându-i expresia 

lacomă cu care privea cele câteva raze de soare. 

— Chiar eşti gata pentru ce urmează, Richard? 

— Da. 

— Afară e tatăl tău. 

— Ba nu, nu e. A murit. 'lot ce-i afară e... cum îi ziceai? 
Îngemănarul lui. 

— Aha. 

Richard clătină din cap. În pofida vecinătăţii Talismanului, 
începea să arate din nou epuizat. 

— Da. 

— Sunt şanse să urmeze o bătaie a dracului. 

— Ei, o să fac ce pot. 

— "Te iubesc, Richard. 

Richard zâmbi în gol. 

— Şi eu te iubesc, Jack. Acum, hai să-i dăm bătaie până 
nu-mi pierd curajul. 


9 


Sloat credea, într-adevăr, că avea totul sub control - 
fireşte, întreaga situaţie, dar, şi mai important, pe sine 
însuşi. Continuă să creadă astfel până-şi zări fiul, vizibil 
slăbit, vizibil bolnav, dar totuşi foarte plin de viaţă, ieşind 
din Hotelul Negru cu un braţ pe după gâtul lui Jack şi cu 
capul rezemat de umărul acestuia. 

Sloat mai crezuse şi că, în sfârşit, avea sub control 
sentimentele faţă de piciul lui Phil Sawyer - turbarea 
dinainte îl făcuse să nu-l nimerească pe Jack, mai întâi la 
pavilionul Reginei, apoi în Vestul Mijlociu. Cristoase, 


traversase statul Ohio fără să se-aleagă măcar cu o 
zgârietură - iar Ohio se afla doar la o azvârlitură de băţ de 
Orris, fortăreaţa celuilalt Morgan. Furia pe care o simţise îl 
făcuse să-şi piardă autocontrolul, astfel că băiatul îi scăpase 
printre degete. Îşi reprimase mânia - însă acum i se aprinse 
iarăşi, într-o eliberare veninoasă, neînfrânată. Ca şi cum 
cineva ar fi turnat kerosen peste un foc bine alimentat cu 
buşteni. 

Fiul lui era încă viu. lar băiatul său iubit, căruia avusese 
de gând să-i lase moştenire domnia peste lumi şi 
universuri, se rezema de Sawyer ca să nu cadă. 

Şi asta nu era tot. În mâinile lui Sawyer strălucea şi 
scânteia Talismanul, ca o rază căzută pe Pământ. Sloat îl 
putea simţi chiar de la o asemenea distanţă - părea că 
atracţia gravitaţională a planetei ar fi devenit dintr-o dată 
mai puternică, trăgându-l în jos, îngreuindu-i bătăile inimii; 
ca şi cum timpul s-ar fi accelerat, uscându-i carnea, 
împăienjenindu-i vederea. 

— Doare! se văită, lângă el, Gardener. 

Majoritatea  Wolfilor care  rezistaseră cutremurului, 
raliindu-i-se lui Morgan, băteau acum în retragere, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. Vreo doi dintre ei vomau, 
neputincioşi. 

Morgan simţi un moment că-i veneau amețeli de frică... 
după care furia, surescitarea şi demenţa, alimentate din tot 
mai grandioasele lui visuri de hegemonie - toate acestea 
făcură să-i plesnească reţeaua subţire a autocontrolului. 

Ridică degetele mari la urechi şi le înfipse înăuntru, 
adânc, atât de adânc, încât îl durea. Apoi scoase limba şi-şi 
fâlfâi degetele spre Nea Jack Murdaru-Futangiu-Pă-Mă-Sa 
şi În-Curând-Mort Sawyer. O clipă mai târziu, dinţii de sus îi 
căzură ca o ghilotină, retezându-i vârful limbii ce se 
bălăbănea. Sloat nici măcar nu clipi. Îl apucă pe Gardener 
de vestă. 

Faţa acestuia era desfigurată de frică. 


— Au ieşit, i-au luat, Morgan... stăpâne... mai bine să 
fugim, trebuie să fugim... 

— ÎMPUŞCĂ-L! îi zbieră Morgan lui Gardener în faţă. Din 
limba muşcată, sângele îi ţâşnea pulverizat în stropi 
mărunți. ÎMPUȘCĂ-L, LABAGIU ETIOPIAN CE EŞTI, ŢI-A 
OMORÂT BĂIATUL! TRAGE-N EL ŞI-N FUTUTU-ALA DE 
TALISMAN! TRAGE DREPT ÎN BRAŢELE LUI ŞI SPARGE-L! 

Sloat începu să ţopăie mărunt dintr-o parte în alta, în faţa 
lui Gardener, cu chipul schimonosindu-i-se oribil, cu 
degetele mari înfundate în urechi şi celelalte fâlfâindu-i în 
jurul capului, cu limba amputată sărindu-i din gură înainte 
şi-napoi ca o jucărie festivă de revelion, care se desfăşoară 
cu un zgomot de trâmbiţă. 

— ŢI-A OMORÂT FIUL! RĂZBUNĂ-ŢI FIUL! ÎMPUŞCĂ-L! 
L-AI ÎMPUȘCAT PE TA-SU, ACUMA-MPUȘCĂ-L ŞI PE EL! 

— Reuel, rosti, îngândurat, Gardener. Da. L-a ucis pe 
Reuel. E cel mai ticălos care-a tras vreodată aer în piept. 
Toţi băieţii sunt răi. E axiomatic. Dar el... e]... 

Se întoarse spre Hotelul Negru şi ridică carabina 
Weatherbee la umăr. Jack şi Richard ajunseseră la baza 
scării îndoite din faţă şi începeau să străbată aleea largă, 
care, eu câteva minute înainte, fusese netedă, iar acum era 
denivelată anapoda. În luneta Judkins cei doi băieţi se 
vedeau mari ca nişte rulote de locuit. 

—  ÎMPUŞCĂ-L! mugi Morgan. Scoase iar limba 
sângerândă şi slobozi un şir de onomatopee de grădiniţă, 
hidoase: Nie-nie, nie-nie-niee, nieee! Picioarele lui, încălţate 
în mocasini Gucci murdari, tropăiau îndesat. Unul dintre ele 
călcă drept pe vârful retezat al limbii şi îl înfundă mai adânc 
în nisip. TRAGE-N EL! TRAGE-N EL! continua să urle 
Morgan. 

Gura carabinei descria cercuri minuscule, ca atunci când 
Gardener se pregătise să tragă în calul de cauciuc. Apoi se 
stabiliză. Jack ducea 'Talismanul strâns la piept. Crucea 
colimatorului se suprapunea peste lumina sa strălucitoare, 
circulară. Glonţul de calibrul .360 avea să treacă drept prin 


mijloc, zdrobindu-i, iar soarele urma să se înnegrească... 
dar inainte de asta, îşi spuse Gardener, voi vedea pieptul 
celui mai rău băiat din lume explodând. 

— E ca şi mort, şopti Gardener, iar degetul său începu să 
apese pe trăgaciul puştii. 


10 


Richard înălţă capul cu mare efort, şi lumina reflectată a 
soarelui îi luă ochii. 

Doi oameni. Unul ţinea capul înclinat, celălalt părea că 
dansează. Din nou străfulgerarea aceea de soare, iar 
Richard înţelese. Înţelese... Însă Jack se uita în altă parte. 
Jack privea în jos, spre stâncile unde zăcea Speedy. 

— Păzea, Jack! răcni el. 

Jack se uită în jur, surprins. 

— Ce... 

Totul se derulă repede. Jack nu distinse aproape nimic. 
Richard văzu şi înţelese cele întâmplate, dar n-avea să 
poată explica perfect niciodată ceea ce se petrecuse în 
realitate. Soarele se reflectă iarăşi din luneta puştii. De 
astă-dată, raza de lumină reflectată atinse Talismanul. lar 
Talismanul o reflectă înapoi, direct spre trăgător. Atât avea 
să-i spună mai târziu Richard lui Jack, însă era ca şi cum i- 
ar fi spus că Empire State Building are doar câteva etaje. . 

Talismanul nu numai că reflectă raza de soare; o 
intensifică oarecum. Trimise înapoi o panglică groasă de 
lumină, ca o rază a morţii într-un film de aventuri spaţiale. 
Nu dură decât o secundă, dar rămase imprimată pe retinele 
lui Richard timp de-aproape o oră, la început albă, apoi 
albastră şi, în sfârşit, pe când pălea, în culoarea galbenă ca 
lămâia a luminii solare. 


11 


— E ca şi mort, şopti Gardener. 
In clipa următoare, luneta era plină de-un foc viu. 
Lentilele ci de sticlă groasă se sparseră. Cioburi topite, 


fumegânde, fură împinse înapoi, în ochiul drept al 
trăgătorului.  Cartuşele din încărcătorul  carabinei 
Weatherbee  explodară, zburându-i în bucăţi partea 
mediană. O schijă de metal îi ampută lui Gardener aproape 
tot obrazul drept. Alte frânturi şi cârlige metalice zburară 
furtunos în jurul lui Sloat, lăsându-l, în chip incredibil, 
neatins. Trei Wolfi rămăseseră să-l apere până la capăt. 
Acum, doi dintre ei o luară la sănătoasa. Cel de-al treilea 
căzu pe spate, mort, cu privirea spre cer. Trăgaciul puştii 
Weatherbee i se înfipsese drept în ochi. 

— Ce? tună Morgan. Gura însângerată i se căscă, moale. 
Ce? Ce? 

Gardener semăna, în mod bizar, cu Wile E. Coyote, cel 
din desenele animate cu Bip Bip, după ce unul dintre 
dispozitivele sale de la Acme Company îi bubuise în mâini. 

Aruncă puşca în lături, iar Sloat văzu că lui Gard îi 
fuseseră smulse toate degetele de la mâna stângă. 

Mâna dreaptă a lui Gardener trase de cămaşă, cu o 
delicateţe efeminată, ca de pensetă. Pe dinăuntrul beteliei 
pantalonilor avea prins un toc de pumnal - o teacă strâmtă, 
din piele de căprioară, cu textură fină. Gardener scoase de- 
acolo un mâner de fildeş cu benzi cromate. Apăsă pe un 
buton, şi din plăsele ţâşni afară o lamă îngustă, lungă de 
optsprezece centimetri. 

— Rău, şopti. Rău! Începu să ridice glasul: Toţi băieţii 
sunt răi! E axiomatic! E AXIOMATIC! Şi o luă la fugă pe 
plajă spre aleea hotelului „Agincourt", unde stăteau Jack şi 
Richard. Vocea continua să i se înalțe, până nu se mai auzi 
decât un  zbieret  febril. RĂI! TICĂLOȘI!  RĂĂI! 
TIICĂLOOOŞI! RĂĂĂI! TIIIIIIIIIUIIIII... 

Morgan mai stătu nemişcat un moment, apoi înhăţă cheia 
pe care o purta la gât. Înşfăcând-o, părea să-şi înşface, 
totodată, propriile-i gânduri, ce-şi luaseră zborul de-a 
valma. 

O să se ducă la cioroiul bătrân. Și-acolo am să-l prind eu. 


— IIIIIIIIIIIIIIII... chirăia Gardener, ţinând întins în faţă 
pumnalul ucigaş, în timp ce alerga. 

Morgan se întoarse şi porni în goană spre plajă. Era vag 
conştient că Wolfii, până la ultimul, fugiseră. Asta era foarte 
bine. 

Avea să se ocupe de Jack Sawyer - şi de Talisman -, el 
singur. 


CAPITOLUL XLV - În care multe lucruri se 
rezolva pe plajă 


1 


Sunlight Gardener fugea nebuneşte spre Jack, cu sângele 
şiroindu-i pe chipul mutilat. Era centrul unei insanităţi 
devastate. Sub lumina vie, pârjolitoare, a soarelui, apărută 
neîndoielnic după zeci de ani, Point Venuti era o ruină de 
clădiri prăbuşite, ţevi rupte şi trotuare ridicate precum 
cărţile proptite oblic pe un raft. Cărţi propriu-zise zăceau 
ici-colo, cu supracopertele rupte fluturând în brazdele de 
pământ crud. În spatele lui Jack, hotelul „Agincourt" 
slobozea un sunet straniu de asemănător cu un geamăt; 
apoi, Jack auzi zgomotul miilor de scânduri năruindu-se 
unele peste altele, al pereţilor răsturnându-se într-o ploaie 
de şipci plesnite şi praf de tencuială. Băiatul deveni vag 
conştient de silueta de albină a lui Morgan Sloat lunecând 
de-a lungul plajei şi-şi dădu seama, cu un junghi de 
nelinişte, că adversarul său se îndrepta spre Specdy Parker 
- sau spre leşul lui Speedy. 

— Are un cuţit, Jack, şopti Richard. 

Mâna distrusă mânjise neglijent, cu sânge, cămaşa albă 
de mătase a lui Gardener, cândva imaculată. 

— TIIIIIICĂLOSULE! guiţa Gardener, cu glasul încă slab 
pe sub vuietul constant al valurilor pe plajă şi zgomotelor 
distrugerii, intermitente, dar necontenite. TIIIIIIIIIII... 

— Ce-o să faci? întrebă Richard. 

— De unde să ştiu? răspunse Jack. Era cel mai bun şi mai 
adevărat răspuns pe care-l putea da. Habar n-avea cum să-l 
învingă pe nebunul ăla. Totuşi, avea să-l înfrângă. De-asta 
era sigur. Trebuia să-i fi ucis pe amândoi fraţii Ellis, spuse, 
ca pentru sine. 


Continuând să ţipe, Gardener venea în fugă peste nisip. 
Încă se mai afla la o depărtare apreciabilă, cam la 
jumătatea distanţei dintre capătul gardului şi faţada 
hotelului. O mască roşie îi acoperea jumătate din faţă. Din 
mâna sa stângă, nefolositoare, un şuvoi de sânge împroşca 
solul nisipos. Distanţa dintre nebun şi băieţi păru să se 
înjumătăţească într-o secundă. O fi ajuns de-acum Morgan 
Sloat pe plajă? Jack simţi un imbold, la fel cu al 
Talismanului, împingându-l în faţă, îndemnându-l înainte. 

— Răi! E axiomatic! Răi! zbiera Gardener. 

— Salt! spuse, cu glas sonor, Richard...iar Jack păşi 
lateral aşa cum făcuse în Hotelul Negru. 

Şi atunci se pomeni stând în faţa lui Osmond, în lumina 
arzătoare a soarelui din Teritorii. Cea mai mare parte a 
nesiguranţei îl părăsi brusc. Totul era la fel, şi totuşi altfel. 
Fără să privească, ştiu că în spatele lui se afla ceva mult mai 
rău decât hotelul „Agincourt" - nu văzuse niciodată 
exteriorul castelului în care se transforma hotelul în 
Teritorii, dar deodată ştiu că prin poarta mare din faţă se 
încolăcea spre el o limbă... şi că Osmond avea să-i împingă, 
pe el şi pe Richard, către ea. 

Osmond purta un petic negru peste ochiul drept şi o 
mănuşă pătată în mâna stângă. Tentaculele complicate ale 
biciului îi ieşeau, unduitor-umede, din umăr. 

— A, da, şopti-sâsâi el. Băiatul ăsta. Băiatul Căpitanului 
Farren. 

Jack trase protector Talismanul spre pântec. Împletitura 
biciului luneca pe pământ, răspunzând la fel de ager 
minusculelor mişcări ale mâinii şi încheieturii lui Osmond, 
precum un cal de curse în frâul jocheului. 

— Ce câştigă un băiat dacă obţine o jucărie de sticlă şi, în 
schimb, pierde lumea? 

Biciul păru aproape să se ridice singur de pe pământ. 

— NIMIC! ZERO! 

Adevăratul miros al lui Osmond, acela de putreziciune, 
murdărie şi descompunere ascunsă, ieşi bubuind, iar chipul 


său, îngust şi smintit, se undui oarecum, de parcă îndărătul 
lui ar fi pârâit un paratrăsnet. Zâmbi strălucitor, gol, şi 
ridică deasupra umărului biciul făcut colac. 

— Mădular de ţap, spuse Osmond, aproape cu drag. 

Cureluşele biciului se prăvăliră, cântând, spre Jack, care 
se dădu înapoi, deşi nu destul de departe, într-o bruscă 
scânteie de panică. 

Mâna lui Richard îl apucă de umăr în timp ce făcea saltul 
înapoi, iar plesnetul oribil, întrucâtva ca un horcăit, li se 
şterse instantaneu din auz. 

Cuţit! îl auzi el pe Speedy spunând. 

Înfruntându-şi propriile-i instincte, Jack păşi în spaţiul 
unde se aflase biciul, nu îndărăt, aşa cum dorea să facă 
aproape toată fiinţa lui. Mâna lui Richard i se desprinse din 
adâncitura umărului, iar glasul lui Speedy se pierdu, ca un 
vaier. Jack strânse la abdomen Talismanul luminos, cu mâna 
stângă, pe dreapta întinzând-o în sus. Degetele i se 
încleştară, ca prin farmec, pe încheietura unei mâini 
osoase. 

Sunlight Gardener chicoti. 

— JACK! urlă Richard în spatele lui. 

Stătea din nou în astă lume, sub şuvoiul de lumină 
purificatoare, iar mâna înarmată cu pumnalul a lui Sunlight 
Gardener se încorda să coboare spre ci. Chipul zdrobit al 
lui Gardener stătea suspendat doar la câţiva centimetri de- 
al său. O duhoare de gunoi şi animale moarte de mult îi 
învăluia pe amândoi. 

— Zero, spuse Gardener. Poţi să-mi dai un aleluia? 

Împinse în jos elegantul pumnal ucigaş, dar Jack reuşi să- 
l ţină pe loc. 

— JACK! ţipă iarăşi Richard. 

Sunlight Gardener se holba la el cu o expresie 
păsărească, strălucind de satisfacţie. Continua să forţeze 
cuțitul în jos. 

Ştii ce-a făcut Sunlight? întrebă glasul lui Speedy. Încă 
nu ştii? 


Jack privi drept în ochiul ce dansa nebuneşte al lui 
Gardener. Da. 

Richard se repezi spre ei şi-i arse lui Gardener un şut în 
gleznă, apoi îi trânti un pumn vlăguit în tâmplă. 

— Mi-ai ucis tatăl, spuse Jack. 

Singurul ochi al lui Gardener sticli spre el. 

— Mi-ai ucis băiatul, tu, cel mai ticălos dintre ticăloşi! 

— Morgan Sloat ţi-a spus să-mi omori tatăl şi-ai făcut-o. 

Gardener mai împinse pumnalul în jos cu încă cinci 
centimetri. Un cheag de materie cartilaginoasă galbenă şi 
un clăbuc de sânge se scurseră, stoarse din gaura unde-i 
fusese ochiul drept. 

Jack zbieră - cu oroare, mânie şi toate sentimentele de 
abandon şi neajutorare, îndelung ascunse, ce urmaseră 
morţii tatălui său. Constată că împinsese cuțitul lui 
Gardener complet înapoi. Urlă încă o dată. Mâna stângă a 
lui Gardener, fără degete, îl bătea peste braţul stâng. Jack 
tocmai reuşea să răsucească încheietura mâinii drepte a lui 
Gardener, când simţi boţul acela de carne picurândă 
insinuându-i-se între piept şi braţ. Richard continua să se 
agite în jurul lui Gardener, dar acesta izbutise să-şi apropie 
foarte mult mâna ciungă de Talisman. 

Gardener îşi înclină faţa drept spre cea a lui Jack. 

— Aleluia, şopti. 

Jack se răsuci cu tot trupul în forţă, mai multă forţă decât 
ştiuse că ar avea. Se lăsă cu toată greutatea pe mâna ce 
ţinea cuțitul. Cealaltă, mâna ciungă, zbură în lături. Jack 
strânse încheietura mâinii înarmate. Tendoanele încordate 
se zbăteau în încleştarea lui. Apoi, pumnalul căzu, la fel de 
inofensiv ca perniţa de carne fără degete care-l izbea 
repetat în coaste. Băiatul se rostogoli cu tot trupul spre 
Gardener, care stătea într-un echilibru precar, şi îl trimise 
de-a berbeleacul. 

Împinse Talismanul spre Gardener. 

— Ce faci? scânci Richard. 


Aşa trebuia, aşa, aşa, aşa. Jack continuă să se apropie de 
Gardener, care încă îl mai sfâşia din priviri, deşi cu mai 
puţină convingere, şi repezi spre el Talismanul. Gardener 
rânji, un alt bulbuc de sânge umflându-i-se gras în orbita 
goală, şi dădu sălbatic cu mâna după Talisman. Apoi sări cu 
pumnalul. Jack fu mai rapid, şi atinse pielea caldă, vârstată, 
a alismanului de pielea lui Gardener. Ca Reuel, ca 
Sunlight. Sări înapoi. 

Gardener urlă ca un animal pierdut şi rănit. În locul 
unde-l atinsese  Talismanul, pielea i se  înnegrise, 
tranformându-se apoi într-un fluid ce luneca lent, 
dezlipindu-se de pe craniu. Jack se mai retrase un pas. 
Gardener căzu în genunchi. Toată pielea capului îi devenea 
ca de ceară. Într-o jumătate de secundă, prin gulerul 
cămăşii ferfeniţite nu mai ieşea decât o ţeastă lucioasă. 

Cu tine am rezolvat, spuse, în sinea sa, Jack. Călătorie 
sprâncenată! 


2 


— În regulă, zise Jack, simțindu-se plin de-o nebunească 
încredere-n sine. Hai să ne-ocupăm şi de el, Richie. Hai să... 

Privindu-l pe Richard, văzu că prietenul său se afla din 
nou în pragul leşinului. Se clătina pe nisip, cu ochii 
întredeschişi şi tulburi. 

— Poate de asta-i mai bine să te scutesc, dacă stau să 
judec drept, spuse Jack. 

Richard clătină din cap. 

— Vin, Jack. Seabrook Island. Până la capăt... până la 
capătul liniei. 

— Va trebui să-l omor. Dacă pot, adică. 

Richard continuă să nege din cap, cu o insistenţă 
încăpăţânată, îndărătnică. 

— Nu-i tata. Ţi-am zis. Tata a murit. Dacă mă laşi aici, am 
să mă târăsc. Am să mă târăsc direct prin mocirla pe care-a 
lăsat-o ăla, la nevoie. 


Jack privi spre stânci. Nu-l vedea pe Morgan, dar nici nu 
credea că s-ar prea pune problema ca Morgan să nu fie 
acolo. lar dacă Speedy trăia încă, era posibil ca Morgan, 
exact în acel moment, să-şi ia toate măsurile pentru a-şi 
remedia situaţia. 

Încercă să zâmbească, dar nu reuşi. 

— Gândeşte-te la microbii pe care i-ai putea lua. 

Mai şovăi un moment, apoi îi întinse Talismanul, fără 
tragere de inimă, lui Richard. 

— O să te car, dar tu va trebui să cari asta. Vezi să nu 
scapi mingea, Richard. Că, dacă o scapi... 

Cum spusese Speedy? 

— Dacă o scapi, totu-i pierdut. 

— N-am s-o scap. 

Jack puse Talismanul în mâinile lui Richard, iar la 
atingerea acestuia, prietenul lui păru din nou să-şi revină... 
dar nu foarte mult. Avea pe chip o expresie cumplit de 
goală. Scăldată în aura vie a Talismanului, faţa sa părea a 
unui copil mort, surprins de bliţul unui fotograf de la poliţie. 

Din cauza hotelului. Îl otrăveşte. 

Dar nu era numai hotelul; nu întru totul. Era Morgan. 
Morgan îl otrăvea. 

Jack se răsuci pe călcâie, descoperind că se îngrozea să-şi 
desprindă privirea de Talisman, fie şi pentru o clipă. Îşi 
încovoie spinarea şi-şi îndoi mâinile în formă de scări. 

Richard încălecă. "Ținând 'Ialismanul cu o mână, cuprinse 
cu cealaltă gâtul lui Jack. Jack îl apucă de coapse. 

E uşor ca un scai. Are propriul lui cancer. Toată viaţa l-a 
avut. Morgan Sloat e radioactiv rău, iar Richard moare 
intoxicat. 

O luă uşurel la fugă spre stâncile în spatele cărora zăcea 
Speedy, conştient de lumina şi căldura Ialismanului ce 
iradiau asupra lui. 


3 


Ocoli în fugă latura stângă a grămezii de stânci, cu 
Richard în cârcă, încă plin de acea siguranţă smintită... iar 
faptul că era smintită i se dezvălui cu o violentă bruscheţe. 
Un picior dolofan, înveşmântat în lână uşoară, cafenie (şi, 
exact sub manşeta trasă în sus, Jack zări, ca prin ceaţă, un 
ciorap de nailon maro potrivit perfect pe gambă), se întinse 
deodată drept de după ultima stâncă, precum o barieră de 
taxare. 

Căcat! urlă mintea băiatului. le aştepta! Neghiob idiot ce 
eşti! 

Richard ţipă. Jack încercă să frâneze, dar nu reuşi. 

Morgan îi puse piedica la fel de uşor cum îl trânteşte în 
curtea şcolii un bătăuş pe un elev mai mic. După Smokey 
Updike, şi Osmond, şi Gardener, şi Elroy, şi ceva care arăta 
ca o încrucişare de aligator şi tanc Sherman, tot ce mai 
lipsea efectiv pentru a-l dobori la pământ era 
supraponderalul şi hipertensivul Morgan Sloat pitit după o 
stâncă, pândind şi aşteptând ca un băiat prea încrezător, pe 
nume Jack Sawyer, să-i cadă, ţopăind, drept în cap. 

— L-iii! ţipă Richard în timp ce Jack se prăvălea pe 
burtă. 

Observă nedesluşit umbrele lor combinate alungindu-se 
spre stânga - păreau să aibă tot atâtea braţe cât un idol 
hindus.  Simţi greutatea  metapsihică a  Talismanului 
mutându-se uşor... apoi din greu. 

— ATENŢIE LA EL, RICHARD! răcni Jack. 

Richard căzu peste capul lui Jack, cu ochii uriaşi, pustiiţi 
de nefericire. 'Tendoanele gâtului i se reliefau ca nişte corzi 
de pian. În timp ce se rostogolea, ţinu Talismanul cât mai 
sus. Colţurile gurii i se încordaseră într-o grimasă 
disperată. Izbi solul cu faţa, ca focosul unei rachete 
defectuoase. Aici, în jurul locului unde Speedy coborâse în 
ţărână, nisipul nici nu era tocmai nisip, ci un grohotiş aspru, 
presărat cu pietricele şi scoici. Richard căzu peste o piatră 
pe care o râgâise cutremurul. Se auzi o bufnitură îndesată. 
Un moment, Richard păru un struţ cu capul îngropat în 


nisip. Fundul lui, îmbrăcat în pantaloni de bumbac lustruit 
şi murdar, se clătină, încoace şi-ncolo, prin aer. În alte 
împrejurări - împrejurări nesatisfăcute de acea bufnitură 
înfundată, de exemplu - ar fi fost o poziţie comică, demnă 
de un Kodachrome: „Richard Raţionalu Făcând Trăsnăi la 
Plajă." Dar nu era deloc caraghios. Mâinile lui Richard se 
desfăcură încet... iar Talismanul se rostogoli un metru pe 
panta blândă a plajei şi se opri, reflectând cerul şi norii, nu 
pe suprafaţă, ci în interiorul său. luminat gingaş: 

— Richard! urlă iarăşi Jack. 

Morgan se afla undeva în spatele lui, dar Jack îl uitase pe 
moment. Toată siguranţa de sine i se risipise; îl părăsise în 
clipa în care piciorul acela, înveşmântat în lână cafenie, 
uşoară, se întinsese în faţa lui ca o barieră de taxare. Păcălit 
ca un pici în curtea grădiniţei, iar Richard... Richard era... 

— Rich... 

Richard se rostogoli cu faţa în sus, iar Jack văzu că 
sărmanul său chip obosit şiroia de sânge. O fâşie din scalp îi 
atârna aproape până peste ochi, triunghiulară, ca o velă 
zdrenţuită. Văzu firele de păr ieşind din partea de 
dedesubt, frecându-se de obrazul lui Richard ca o iarba de 
culoarea nisipului... iar în locul de unde se desprinsese 
pielea cu păr se vedea luciul golaş al craniului lui Richard 
Sloat. 

— S-a spart? întrebă Richard. Glasul i se frânse, spre 
zbieret. Jack, s-a spart când am căzut? 

— Nu-i nimic, Richie - s-a... 

Ochii injectaţi ai prietenului său se bulbucară cu 
sălbăticie spre ceva aflat în spatele lui. 

— Jack! Jack, fii a...! 

Ceva ce se simţea ca o cărămidă de piele - unul dintre 
mocasinii Gucci ai lui Morgan Sloat - îl pocni pe Jack între 
picioare, peste testicule. Era cel mai vulnerabil punct, iar 
băiatul se îndoi în faţă, trăind deodată cea mai cumplită 
durere din viaţa lui - un chin fizic mai mare decât îşi 
închipuise vreodată. Nu putea nici măcar să ţipe. 


— N-are nimic, spuse Morgan Sloat, dar tu nu arăţi prea 
bine, Jacky-băiete. Câtuşi de puţin. 

lar acum, omul care înainta încet spre Jack - înainta 
încet, fiindcă savura totul - era un om căruia Jack nu-i 
fusese niciodată prezentat cum se cuvine. Fusese un chip 
alb în fereastra unei uriaşe caleşti negre, preţ de câteva 
clipe, un chip cu ochi negri care, cumva, îi simțeau 
prezenţa; fusese o formă unduitoare, schimbătoare, 
croindu-şi drum cu forţa în realitatea câmpiei unde el şi 
Wolf sporovăiau despre minuni ca fraţii de lapte şi marca 
Lună-a-rutului; fusese o umbră în ochii lui Anders. 

Dar până acum nu l-am văzut niciodată cu-adevărat pe 
Morgan de Orris, îşi spuse Jack. Iar el încă mai era Jack - 
Jack într-o pereche de pantaloni de bumbac, decoloraţi şi 
murdari, pe care te-ai aştepta să-i vezi la un coolie asiatic, şi 
sandale cu cureluşe de piele netăbăcită, dar nu la 
Jason/Jack. Pubisul îi era un uriaş urlet de durere 
încremenită. 

La zece metri mai încolo se afla 'Talismanul, răspândindu- 
şi strălucirea radiantă peste o plajă cu nisip negru. Richard 
nu se vedea în preajmă, dar acest lucru nu se întipări în 
mintea conştientă a lui Jack decât puţin mai târziu. 

Morgan purta o capă albastru-închis, prinsă la gât cu o 
copcie de argint patinat. Avea aceiaşi pantaloni subţiri de 
lână ca ai lui Sloat, dar aici îi stăteau bluzaţi în cizmele 
negre. 

Acest Morgan păşea cu un şchiopătat uşor, piciorul său 
stâng, deformat, lăsând un şir de cratime scurte în nisip. 
Prin-zătoarea de argint a mantiei se legăna jos, largă, cu 
fiecare pas, iar Jack văzu că obiectul de argint nu avea 
absolut nimic de-a face cu capa, pe care o ţinea un şnur 
simplu, închis la culoare şi neîmpodobit. Acesta era un fel 
de pandantiv. Un moment, i se păru că era o crosă de golf 
mică, de soiul celei pe care o femeie ar putea-o scoate de la 
brățară, purtând-o la gât, doar ca să se distreze. Dar când 


Orris ajunse mai aproape, văzu că era prea subţire - şi nu 
se termina cu un cap de crosă, ci într-un vârf ascuţit. 
Semăna cu un paratrăsnet. 


— Nu, n-arăţi deloc bine, băiete, spuse Morgan de Orris. 

Păşi spre locul unde Jack zăcea gemând, ţinându-se de 
pubis, cu picioarele strânse. Se aplecă spre el, cu mâinile 
proptite imediat deasupra genunchilor, studiindu-l pe băiat 
la fel cum ar studia un om, poate, un animal pe care tocmai 
l-a călcat cu maşina. Un animal destul de neinteresant, ca o 
marmotă sau o veveriţă. 

— N-arâţi bine nici un pic. Morgan se aplecă şi mai 
aproape. Ai fost o problemă serioasă pentru mine, continuă 
Morgan de Orris, înclinându-se mai adânc. Mi-ai pricinuit 
pagube mari. Dar până la urmă... 

— Cred că mor, şopti Jack. 

— Încă nu. A, ştiu că aşa simţi, dar, crede-mă, încă nu 
mori. În vreo cinci minute ai să-ţi dai seama cum te simţi cu 
adevărat când mori. 

— Nu... zău... sunt zdrobit... pe dinăuntru, gemu Jack. 
Mai aproape... vreau să spun... să cer... rog... 

Ochii negri ai lui Morgan luceau pe faţa palidă. Poate cu 
satisfacția gândului că Jack îi cerşea ceva. Se aplecă 
aproape, până când chipul său îl atinse pe-al băiatului. 
Durerea îl făcuse pe acesta să-şi strângă picioarele la piept. 
Acum, pistonă din ele în afară şi în sus. Un moment, avu 
senzaţia că o lamă ruginită îl spintecă de la organele 
genitale până-n stomac, dar sunetul sandalelor lui izbindu-l 
pe Morgan în faţă, spărgându-i buzele şi strivindu-i nasul 
într-o parte, merită cu prisosinţă preţul durerii. 

Morgan de Orris zbură de-a-ndăratelea, cu un răget de 
durere şi surpriză, mantia fâlfâindu-i ca aripile unui liliac 
uriaş. 

Jack se ridică în picioare. O clipă, văzu castelul negru - 
era mult mai mare decât fusese hotelul „Agincourt", părea, 


de fapt, să acopere hectare întregi de pământ -, iar apoi se 
repezi spastic pe lângă trupul lipsit de cunoştinţă (sau 
mort!) al lui Parkus spre Talisman, care zăcea liniştit, 
luminos, pe nisip, şi în timp ce fugea, făcu un salt înapoi, în 
Teritoriile americane. 

— O, ticălosule! mugi Morgan Sloat. Ticâlos mic şi 
stricat, fața mea, fața mea, m-ai rânit la faţă! 

Urmară un pârâit trosnitor şi un miros ca de ozon. O 
ramură de fulger alb-albăstrui strălucitor trecu prin 
dreapta lui Jack, topind nisipul, prefăcându-l în sticlă. 

În clipa următoare, luă Talismanul - îl luă din nou! 
Pulsaţiile de durere sfâşietoare din pubis începură de 
îndată să slăbească. Se întoarse spre Morgan, ridicând în 
mâini globul de cristal. 

Morgan Sloat avea o buză însângerată şi-şi ţinea o mână 
pe obraz - Jack speră că-i rupsese câţiva dinţi. În cealaltă 
mână a lui Sloat, întinsă ca o imitație a poziţiei lui Jack, se 
afla obiectul în formă de cheiţă, care tocmai scuipase un 
trăsnet, plesnind nisipul lângă Jack. 

Băiatul pomi într-o parte, cu braţele întinse drept înainte 
şi Talismanul schimbându-şi culorile interioare ca un 
caleido-scop-curcubeu. Părea să înţeleagă că Sloat era 
aproape, căci marele glob de cristal brăzdat începuse un fel 
de zumzet de joasă frecvenţă, pe care Jack îl simţea - mai 
mult decât îl auzea - ca pe nişte înţepături în mâini. O 
bandă de lumină albă, limpede şi strălucitoare, se deschise 
în 'Talisman, drept prin centrul său, ca o coloană orbitoare, 
iar Sloat sări smucit într-o parte şi îndreptă cheiţa spre 
capul lui Jack. 

Îşi şterse buza de jos, mânjită cu sânge. 

— M-ai rănit, împuţit mic, spuse. Să nu-ţi închipui că 
mingea aia de sticlă te mai poate-ajuta acum. Viitorul ei e 
doar puţin mai scurt decât al tău. 

— Atunci de ce ţi-e frică de ea? întrebă băiatul, repezind 
din nou Talismanul înainte. 


Sloat se feri lateral, de parcă Talismanul ar fi putut să 
tragă cu lovituri de trăsnet. Nu ştie de ce este el în stare, îşi 
dădu Jack seama. De fapt nu ştie nimic despre el, ştie doar 
că-i doreşte. 

— Aruncă-l imediat, spuse Sloat. Dă-i drumul, pungaşule. 
Sau îţi zbor în clipa asta creştetul capului. Aruncă-l! 

— 'Ţi-e frică, repetă Jack. Acum, că Talismanul e drept în 
faţa ta, ţi-e frică să vii să-l iei. 

— N-am nevoie să vin să-l iau, replică Sloat. Pretendent 
blestemat. Aruncă-l! Ia să te vedem cum îl spargi cu 
mânuţele tale, Jacky. 

— Vino să-l iei, Bloat, răspunse Jack. 

Simţi că-l fulgeră un val înviorător de furie. Jacky Nu 
putea suferi să audă apelativul mamei sale pentru el în gura 
băloasă a lui Sloat. 

— Eu nu-s Hotelul Negru, Bloat. Nu-s decât un copil. Nu 
eşti în stare să-i iei unui copil o minge de sticlă? 

Fiindcă era limpede că se aflau în meci nul, atât timp cât 
ţinea în mâini Talismanul. O scânteie prelungă şi albastră, 
vibrând la fel ca scăpărările din „demonii" lui Anders, se 
aprinse şi muri în centrul Talismanului. Imediat îi urmă alta. 
Jack încă mai simţea zumzetul acela puternic emanând din 
inima globului de cristal carelat. Fusese destinat să ia 
Talismanul - era sortit să-l ia. 'Talismanul ştiuse de existenţa 
lui încă de la naştere, gândea acum Jack, şi încă de-atunci îl 
aşteptase ca să-l elibereze. Avea nevoie de Jack Sawyer, şi 
de nimeni altul. 

— Hai şi-ncearcă să-l iei, îl întărâtă Jack. 

Sloat împinse cheiţa spre el, dezgolindu-şi colții. Sângele 
i se prelingea pe bărbie. Un moment, Sloat păru nedumerit, 
frustrat şi furios ca un taur în ţarc, iar Jack, efectiv, îi zâmbi. 
Apoi, băiatul privi într-o parte, spre locul în care Richard 
zăcea pe nisip, iar zâmbetul i se şterse de pe faţă. Chipul lui 
Richard era acoperit cu sânge, care-i năclăia tot părul 
negru. 


— 'Ticălo..., începu, dar făcuse o greşeală privind în altă 
parte. 

O lance de lumină albastră cu galben, pârjolitoare, se 
înfipse în plajă, chiar lângă el. 

Se întoarse spre Sloat, care tocmai îi trăgea un nou 
fulger la picioare. Jack sări înapoi, iar bara de lumină 
distrugătoare topi nisipul din faţa lui într-un lichid galben, 
incandescent, care se răci aproape instantaneu, devenind o 
fâşie lungă şi dreaptă de sticlă. 

— Fiul tău va muri, spuse Jack. 

— Moare mă-ta, se strâmbă la el Sloat. Aruncă 
blestemăţia aia până nu-ţi retez capul. Acum. Dă-i drumu'! 

— De ce nu te duci tu să i-o tragi la o nevăstuică? replică 
Jack. 

Morgan Sloat căscă gura şi chirăi, dezvăluind un şir de 
dinţi pătraţi, mânjiţi cu sânge. 

— O să i-o trag la hoitu' tău! 

Cheiţa se îndreptă, şovăind, spre capul lui Jack, apoi se 
abătu iar. Ochii lui Sloat luciră, şi-şi smuci mâna în sus, 
ridicând cheiţa spre cer. Din pumnul său păru să erupă 
vertical un mănunchi prelung de fulgere, desfăcându-se pe 
măsură ce se înălța. Cerul se înnegri. Atât Talismanul, cât şi 
chipul lui Morgan Sloat, scăldat în lumina acestuia, 
străluceau în bezna neaşteptată. Jack îşi dădu seama că şi 
faţa lui trebuia să fie atinsă de apriga aură a Ialismanului. 
Şi, de îndată ce agită sfera arzătoare spre Sloat, încercând, 
Dumnezeu ştie ce, să-l facă să scape cheiţa, să-l înfurie, să-i 
înfunde nasul în propria-i neputinţă, Jack înţelese că încă nu 
ştia până unde se întindeau puterile lui Sloat. Fulgi mari de 
zăpadă se învolburau din cerul întunecat. Sloat dispăru 
după cortina tot mai groasă. Jack îi auzi râsul nătâng. 


4 


Se chinui să coboare din patul de suferinţă şi străbătu 
odaia până la fereastră. Privi afară, spre plaja moartă de 
decembrie, luminată doar de-un singur felinar aliat lângă 


podeţul de scânduri. Deodată, un pescăruş poposi pe 
pervazul exterior al ferestrei. Un ciucure cartilaginos îi 
atârna dintr-o parte a ciocului, şi, în clipa aceea, se gândi la 
Sloat. Pescăruşul semăna cu Sloat. 

Mai întâi, Lily se retrase, apoi reveni. Simţea o furie 
ridicolă. Un pescăruş n-avea cum să semene cu Sloat, şi nici 
nu putea să-i invadeze teritoriul... nu era corect. Ciocăni cu 
degetul în geamul rece. Pasărea îşi înfoie scurt aripile, dar 
nu zbură. Iar femeia auzi un gând răsunându-i din creierul 
rece, îl auzi la fel de clar ca pe o undă radio. 

Jack moare, Lily... Jack moaarrreeeee... 

Pasărea înclină capul înainte. Ciocăni în geam 
intenţionat, precum corbul lui Poe. 

Moaaaaaarecee... 

— NUI! ţipă Lily. MARȘ DE-AICI, SLOAT! 

De astă-dată nu mai ciocăni, ci lovi cu pumnul, spărgând 
sticla. Pescăruşul fâlfâi de-a-dăratelea, chiţcăind, aproape 
căzând. Aerul îngheţat năvăli prin gaura din fereastră. 

Din mâna lui Lily curgea sânge - nu, nu, nu curgea, ci 
şiroia. Se tăiase rău, în două locuri. Îşi smulse cioburile din 
palmă, apoi se şterse de corsajul cămăşii de noapte. 

— LA ASTA NU TE-AI AŞTEPTAT ESTE, CAP DE PULĂ ? 
zbieră ea spre pasăre, care dădea târcoale, neliniştită, 
peste grădini. Izbucni în lacrimi. Acum lasă-l în pace! Lasă-l 
în pace! LASĂ-L PE FIUL MEU ÎN PACE! 

Era toată plină de sânge. Aerul rece intra prin geamul 
spart. Şi văzu, afară, primii fulgi de zăpadă coborând agale 
din cer, în aura de lumină albă a felinarului. 


5 


— Atenţie, Jacky! 

Încet. Din stânga. 

Jack se roti într-acolo, ţinând Talismanul ca pe o lanternă. 
Se proiectă o rază de lumină, plină cu fulgi mari de zăpadă. 
Nimic altceva. Întunecime... ninsoare... zgomotul oceanului. 

— Nu în partea aia, Jacky. 


Se răsuci spre dreapta, cu picioarele alunecându-i pe 
zăpadă. Mai aproape. Ajunsese mai aproape. 

Ridică Talismanul. 

— Vino şi ia-l, Bloat! 

— N-ai nici o şansă, Jack. Te pot dobori oricând am chef. 

În spatele lui... şi mai aproape. Dar, când înălţă 
Talismanul arzător, nu văzu nici urmă de Sloat. Zăpada i se 
învolbura în faţă. O inhală, începând să tuşească. 

Sloat chicoti pe înfundate, undeva, drept în faţa lui. 

Jack sări înapoi, aproape împiedicându-se de Speedy. 

— Hu-huu, Jacky! 

O mână ieşi din întuneric, în stânga, şi zgârie urechea 
băiatului. Se întoarse într-acolo, cu inima bătându-i 
nebuneşte şi ochii ieşiţi din orbite. Lunecă şi căzu într-un 
genunchi. 

Richard slobozi un geamăt gros, sforăitor, undeva în 
apropiere. 

Deasupra, o canonadă de tunete răbufni în bezna pe care 
o pogorâse, cine ştie cum, Sloat. 

— Aruncă-n mine cu el! îl sâcâi Sloat. 

leşi  dănţuind din tenebrele furtunoase, cu-toate- 
expunerile-suprapuse-de-a-valma.  Pocnea din degetele 
mâinii drepte, iar cu stânga agita spre Jack cheiţa de 
tinichea. Gesticula cu mişcări smucite, sincopat-excentrice. 
Lui Jack, Sloat îi părea ca imitaţia scrântită a unui solist de 
orchestră latină de odinioară - Xavier Cugat, eventual. 

—  Aruncă-l-ncoace, ce stai? Galeria de tir, Jack! 
Porumbelul de argilă! Marele şi bătrânul unchi Morgan! Ce 
zici, Jack? Faci o-ncercare? Aruncă globul şi câştigi o 
păpuşă Kewpie! 

lar Jack descoperi că trăsese Talismanul lângă umărul 
drept, părând să se pregătească întocmai pentru acest 
lucru. Te bântuie, încearcă să te-arunce pradă panicii, să te 
facă să-l azvârli, să... 

Sloat se strecură încet, înapoi, în tenebre. Zăpada se 
învârtejea. 


Jack se învârti de jur-împrejur, nervos, dar nu-l putu 
vedea pe Sloat nicăieri. Poate şi-a luat zborul. Poate... 

— Ca'e-i cioaca, Jacky? 

Nu, tot acolo era. Undeva. La stânga. 

— Am râs când a crăpat dragu' de tac-tu, Jacky. l-am râs 
în faţă. Când, în sfârşit, i s-au oprit motoarele, am simţit... 

Glasul triluia. Se stinse un moment. Reveni. În dreapta. 
Jack se roti într-acolo, neînţelegând ce se întâmpla, cu 
nervii tot mai încordaţi. 

— „că mi-a zburat inima ca o păsărică-n tării. Uite-aşa a 
zburat, Jacky-băiete. 

O piatră se ivi din întuneric - ţintită nu spre Jack, ci către 
sfera de cristal. Băiatul se feri. Îl întrezări neclar pe Sloat. 
Acesta dispăru iar. 

Tăcere... apoi Sloat reveni, punând o nouă placă. 

— Am futut-o pe mă-ta, Jacky, îl hărţui glasul, din spatele 
lui. 

O mână grasă şi fierbinte îl apucă de turul pantalonilor. 

Jack făcu o piruetă, de astă-dată aproape împiedicându- 
se de Richard. Lacrimi - fierbinţi, dureroase, jignite - 
începură să-i şiroiască din ochi. Le detesta, dar n-avea ce 
face, şi nimic în lume nu le putea nega. Vântul urla ca un 
dragon într-un tunel aerodinamic. Magia e în tine, spusese 
Speedy, dar unde era acum magia? Unde, ah, unde, ah, 
unde? 

— Să nu te legi de mama! 

— Am futut-o o grămadă, adăugă Sloat, cu voioşie 
îngâmfată. Din nou la dreapta. O siluetă grasă, ţopăind prin 
întuneric. Am futut-o la cerere, Jacky! 

În spatele lui! Aproape! 

Jack se întoarse. Ridică Talismanul. Ţâşni o fâşie lată de 
lumină. Sloat se retrase din ea dansând, dar nu înainte ca 
Jack să fi văzut o grimasă de durere şi furie. Lumina aceea 
îl atinsese pe Sloat, îl lovise. 

Nu lua in seamă ce spune - sunt numai minciuni şi-o ştii 
foarte bine. Dar cum poate să facă asta? Parc-ar fi Edgar 


Bergen. Ba nu... parc-ar fi indienii în noapte, înconjurând 
convoiul de căruţe. Cum o poate face? 

— De data asta, îmi pârlişi mustăţile niţel, Jacky, spuse 
Sloat şi chicoti suculent, dar cam sufocat. 

Jack gâfâia ca un câine într-o zi caniculară, căutându-l cu 
ochi înnebuniţi pe Sloat prin întunericul furtunos. 

— Da' nu-ţi port pică pentru asta, Jacky. Acuma, ia să 
vedem noi. Despre ce vorbeam? A, da. Despre mă-ta... 

Un tril mărunt... o uşoară ştergere... iar apoi, din dreapta 
sosi şuierând o piatră şi-l lovi pe Jack în tâmplă. Se răsuci, 
dar Sloat dispăruse iarăşi, furişându-se agil înapoi, în 
ninsoare. 

— Mă-ncolăcea cu cracii ăia lungi ai ei până urlam s-aibe 
milă! declară Sloat din spatele lui Jack, undeva în dreapta. 
AUUUU-AUUUUUUUU! 

Nu-l lăsa să te-nvingă, nu-l lăsa să te scoată din minţi, 
nu-l... 

Dar n-avea încotro. Despre mama lui vorbea individul 
ăsta spurcat; despre mama lui. 

— Încetează! Taci din gură! 

Acum, Sloat era în faţa lui - atât de aproape, încât Jack ar 
fi trebuit să-l vadă desluşit, în pofida ninsorii dese, dar nu se 
distingea decât o licărire, ca un chip văzut noaptea sub 
suprafaţa apei. Altă piatră ţâşni din întuneric, lovindu-l pe 
Jack în ceafă. Se clătină înainte, cât pe-aci să cadă din nou 
peste Richard - un Richard care dispărea rapid sub pătura 
de zăpadă. 

Văzu stele... şi înţelese ce se întâmpla. 

Slont face un salt! Un salt... se mişcă... în Teritorii! 

Jack se roti într-un cerc nesigur, ca un om atacat de-o 
sută de duşmani. Un fulger linse întunericul, într-o rază 
îngustă, verde-albăstruie. Întinse Talismanul spre el, 
sperând să-l abată înapoi către Sloat. Prea târziu. Se stinse. 

Atunci cum se face că nu-l văd acolo? Acolo, în Teritorii! 

Răspunsul îi parveni într-o străfulgerare orbitoare... şi, 
tot ca pentru a-i răspunde, Talismanul aprinse un evantai 


teribil de lumină albă - tăind ninsoarea ca farul unei 
locomotive. 

Nu-l văd acolo, nu reacţionez acolo, pentru că nu NU 
sunt acolo! Jason s-a dus... şi am o singură natură! Sloat 
Migrează pe o plajă unde nu-i nimeni, decât Morgan de 
Orris şi un om mort sau muribund pe nume Parkus - nici 
Richard nu-i acolo, fiindcă fiul lui Morgan de Orris, 
Rushton, a murit de mult, iar Richard e şi el de-o singură 
natură! Când am făcut saltul înainte, Talismanul era acolo... 
dar Richard nu era! Morgan Migrează... se deplasează... 
Migrează înapoi... Încearcă să mă facă să-mi pierd minţile... 

— Huu-huuu! Jacky-băiete! 

Stânga. 

— Aici! 

Dreapta. 

Dar Jack nu mai asculta ca să depisteze locul. Privea în 
Talisman, aşteptând următoarea notă accentuată, cea mai 
importantă din viaţa lui. 

De la spate. Acum, avea să vină din spate. 

Talismanul se aprinse, ca o lampă puternică în zăpadă. 

Jack pivotă... şi, în timp ce se răsucea, făcu saltul în 
Teritorii, în lumina strălucitoare a soarelui. Iar acolo se afla 
Morgan de Orris, în mărime naturală şi de două ori pe-atât 
de urât. Un moment, nu-şi dădu seama că Jack îi ghicise 
trucul: şchiopăta repede, ocolindu-l şi căutând un loc de 
unde să apară în spatele băiatului, la următorul salt în 
Teritoriile americane. Pe chip avea un rânjet de băieţaş 
răutăcios. Capa îi tresălta şi se înfoia în jurul trupului. Îşi 
târa piciorul stâng, iar Jack observă că urmele acestuia 
haşurau solul peste tot împrejurul lui. Morgan îi dăduse 
târcoale în cercuri repetate, hărţuindu-l, întărâtându-l cu 
minciuni obscene despre mama lui, aruncând în el cu pietre 
şi Migrând mereu înainte şi-napoi. 

Jack strigă din răsputeri: 

— TE VĂD! 


Morgan privi în jur şi, văzându-l, încremeni, total şocat, 
cu o mână încleştată pe bagheta de argint. 

— TE VAD! strigă iarăşi Jack. Mai facem un tur, Bloat? 

Morgan de Orris smuci spre el vârful baghetei, 
schimbându-se la faţă într-o secundă, de la expresia 
nătângă, datorată şocului, la alura, mult mai firească pentru 
el, a omului deştept, care întrezăreşte imediat toate 
posibilităţile într-o situaţie dată. Ochii i se îngustară. În 
clipa în care Morgan de Orris privi spre el de-a lungul 
baghetei argintii, îngustându-şi ochii ca nişte cătări de 
armă, Jack fu cât pe-aci să facă saltul înapoi, în Teritoriile 
americane, ceea ce l-ar fi costat viaţa. Dar, cu o secundă 
înainte ca prudenţa sau panica să-l fi împins, într-un salt, 
drept în faţa unui camion ce mergea cu viteză, aceeaşi 
intuiţie care-l înştiinţase că Morgan Migra între lumi îl salvă 
din nou - Jack învățase procedeele adversarului său. 
Rămase pe loc, aşteptând iarăşi acea notă accentuată, 
aproape mistică. O fracțiune de secundă, Jack Sawyer îşi 
ţinu respiraţia. Dacă Morgan ar fi fost doar cu o câtime mai 
puţin mândru de viclenia sa, îl putea omori pe Jack Sawyer, 
aşa cum dorea cu atâta ardoare, chiar în acel moment. 

Dar, în loc de asta, întocmai cum se aşteptase Jack, 
imaginea lui Morgan părăsi brusc Teritoriile. Jack trase aer 
în piept. Trupul lui Speedy (trupul lui Parkus, îşi dădu el 
seama) zăcea nu departe, nemişcat. Accentul sosi. Jack 
exhală şi Migră înapoi. 

O nouă săgeată de sticlă despică nisipul plajei din Point 
Venuti, reflectând cu licăriri imprevizibila rază de lumină 
albă ce emana din Talisman. 

— Pierduşi una, este? şopti, din beznă, Morgan Sloat. 

Pe Jack îl asedia ninsoarea, vântul rece îi îngheţa 
membrele, gâtlejul, fruntea. La o lungime de maşină 
distanţă, chipul lui Sloat plutea în faţa lui, cu fruntea 
încreţită în zbârciturile familiare, cu gura însângerată 
deschisă. Întindea cheiţa spre Jack, prin viforniţă, iar pe 
mâneca maronie a costumului i se aşternea un strat de 


zăpadă. Jack observă o dâră neagră de sânge curgând din 
nara stângă a nasului discordant de mic. Ochii lui Sloat, 
injectaţi de durere, străluceau în văzduhul întunecat. 


6 


Richard Sloat deschise ochii, confuz. Îi îngheţaseră toate 
mădularele. Lia început, crezu, fără nici un fel de emoție, că 
murise. Căzuse undeva, probabil pe treptele acelea abrupte 
şi înşelătoare din spatele tribunei mari de la Thayer School. 
Acum era îngheţat bocnă şi nu i se mai putea întâmpla 
nimic. Un moment, îl încercă o ameţitoare uşurare. 

Simţi un nou junghi de durere în cap, şi sânge cald 
prelingându-se peste mâna degerată - ambele senzaţii 
dovedind că, indiferent ce s-o fi ales de el în acele momente, 
Richard Llewellyn Sloat încă nu murise. Era doar o vietate 
rănită, suferindă. Părea că îi fusese retezată complet vârful 
calotei craniene. Habar n-avea unde se găsea. Era frig. 
Ochii i se limpeziră îndeajuns ca să-i dea de veste că zăcea 
în zăpadă. Venise iarna. Alţi fulgi de zăpadă se revărsau 
peşte el din cer. Apoi auzi glasul tatălui său şi îşi aminti 
totul. 

Richard rămase cu mâna pe creştetul capului, dar îşi 
înclină foarte încet bărbia, astfel ca să poată privi în direcţia 
de unde răsuna vocea tatălui său. 

În clipa următoare, îşi dădu seama că Jack Sawyer ţinea 
Talismanul în mâini. Talismanul era intact. Şi-o parte din 
acea uşurare, resimţită atunci când crezuse că a murit, îl 
învălui iar. Chiar şi fără ochelari, Richard putea să vadă că 
Jack avea o înfăţişare imbatabilă, mândră, care-l mişcă 
adânc. Jack arăta ca un... ca un erou. Asta era tot. Un erou 
murdar, zdrenţuit, revoltător de fraged ca vârstă, nepotrivit 
pentru rol din aproape toate punctele de vedere, dar totuşi, 
incontestabil, erou. 

Richard mai văzu şi că Jack era, acum, doar Jack. Acea 
formidabilă extra-calitate, de star de cinema catadicsind să 
umble prin lume ca un puşti de doisprezece ani jigărit, 


dispăruse. Ceea ce făcea ca lui Richard să-i pară şi mai 
impresionant eroismul prietenului său. 

Tatăl lui zâmbea rapace. Dar acela nu era tatăl lui. Tatăl 
lui fusese devorat pe dinăuntru de mult - devorat de 
nebuneasca sa invidie faţă de Phil Sawyer, de lăcomia 
ambițiilor sale. 

— O putem ţine tot aşa, la nesfârşit, spuse Jack. Nu-ţi voi 
da niciodată alismanul, iar tu nu-l vei putea niciodată 
distruge cu jucăria aia. Renunţă. 

Vârful cheiţei din mâna lui Sloat se abătu încet lateral şi 
în jos, orientându-se, asemenea chipului său nesăţios, direct 
spre el. 

— Mai întâi am să-l spulber pe Richard în bucăţi, spuse 
acesta. Cniar vrei să-l vezi pe ortacul tău Richard făcut 
friptură? Hmmm? Vrei? Şi, fireşte, nu voi ezita să-i fac 
acelaşi lucru belelei ăleia de lângă el. 

Jack şi Sloat schimbară o privire scurtă. Richard ştia că 
tatăl său nu glumea. Avea să-l ucidă, dacă Jack nu-i preda 
Talismanul. lar după aceea avea să-l omoare şi pe bătrânul 
negru, Speedy. 

— N-o face, reuşi Richard să şoptească. Bagă-ţi 
picioarele-n el, Jack. Zi-i să se ducă-n mă-sa. 

Jack îl năuci aproape complet, făcându-i cu ochiul. 

— Doar lasă jos Talismanul, îl auzi el spunând pe tatăl 
său. 

Richard văzu cu groază cum Jack îşi înclina palmele, 
lăsând Talismanul să se rostogolească la pământ. 


7 


— Jack, nu! 

Jack nu întoarse capul spre Richard. Nu eşti stăpânul 
unui lucru dacă nu poți renunţa la el de bunăvoie, îi bubuia 
în minte. Nu ai un lucru dacă nu-l poți da, profitul nu-ţi 
oferă nimic ţie, ca om, iar asta n-o înveți la şcoală, o înveţi 
pe drum, o înveţi de la Ferd Janklow de la Wolf de la 


Richard, care cade-n cap pe pietre ca o rachetă Litan II ce 
n-a detonat ca lumea. 

Înveţi aceste lucruri, sau crăpi, undeva în lume, unde nu 
arde nici o lumină curată. 

— Gata cu omorurile, spuse el, în bezna înzăpezită a 
acelei după-amieze, pe-o plajă din California. 

Ar fi trebuit să se simtă complet epuizat - după ce 
rezistase patru zile de-a rândul unui şir de orori, acum, la 
sfârşit, dăduse din mână mingea ca un fundaş începător, 
care mai are mult de-nvăţat. O aruncase de bunăvoie. 
Totuşi, acela pe care-l auzi fu glasul convins al lui Anders - 
Anders care îngenunchease în faţa lui Jack/Jason cu kiltul 
împrejurul lui şi capul plecat, Anders care spusese: 7otu-o 
să hie bine, totu-o să hie bine şi trebile de tot soiu-o să hie 
bine. 

Talismanul ardea pe plajă, fulgii de zăpadă topindu-se pe 
umflătura sa gingaşă, ca pântecul unei femei însărcinate, 
prefăcându-se în picături de apă. Şi fiecare picătură era un 
curcubeu, iar în clipa aceea Jack cunoscu ameţitoarea 
puritate a faptului de-a renunța la cel mai trebuincios lucru. 

— Gata cu măcelul. Du-te şi sparge-l, dacă poţi. Mi-e milă 
de tine. 

Aceste ultime cuvinte au fost, cu siguranţă, cele care l-au 
distrus pe Morgan Sloat. Dacă ar mai fi păstrat o zdreanţă 
de gând raţional, ar fi smuls o piatră de sub zăpadă şi ar fi 
zdrobit Talismanul... aşa cum putea fi zdrobit, în simpla şi 
neprotejata sa vulnerabilitate. 

În loc s-o facă, îndreptă spre Talisman cheiţa. 

În acest timp, în minte îi năvăliră delicioase amintiri pline 
de ură despre Jerry Bledsoe şi despre soţia acestuia. Jerry 
Bledsoe, pe care-l ucisese, şi Nita Bledsoe, care ar fi trebuit 
să fie Lily Cavanaugh... Lily, care-l pălmuise atât de tare 
încât îi dăduse sângele pe nas, cu singurul prilej când, beat 
fiind, încercase s-o atingă. 


Focul ţâşni cântând - foc verde-albăstrui izbucnind din 
ţeava de tinichea a cheiţei. Săgetă spre Talisman, îl izbi, îl 
învălui, îl prefăcu într-un soare arzător. O clipă, toate 
culorile din lume se zăriră acolo... o clipă, acolo fură toate 
lumile. Apoi se stinse. 

Talismanul înghiţi focul din cheiţa lui Morgan. 

Îl mâncă pe tot. 

Se lăsă din nou întunericul. Lui Jack îi fugiră picioarele de 
sub el şi se aşeză cu un zgomot surd pe gambele moi, 
desfăcute, ale lui Speedy Parker. Speedy scose un mormăit 
şi tresări. 

Timp de două secunde, totul încremeni... apoi, deodată, 
flacăra erupse din Talisman, ca un torent. Ochii lui Jack se 
deschiseră larg, în pofida gândului chinuitor, frenetic (te va 
orbi! Jack! te va...), iar geografia modificată a localităţii 
Point Venuti se lumină ca şi cum Dumnezeul Tuturor 
Universurilor s-ar fi aplecat să ia un instantaneu. Jack văzu 
hotelul „Agincourt" năruit, aproape distrus; văzu platourile 
prăbuşite, care erau acum şesuri; îl văzu pe Richard zăcând 
pe spate; îl văzu pe Speedy culcat pe burtă, cu capul întors 
într-o parte. Speedy zâmbea. 

Apoi, Morgan Sloat fu propulsat înapoi şi înfăşurat într- 
un câmp de foc provenit din propria-i cheiţă - foc ce fusese 
absorbit în Talisman la fel ca străfulgerările de lumină din 
luneta lui Sunlight Gardener -, care revenea acum spre el, 
înmiit. 

O gaură să căscă între lumi - o gaură mare cât tunelul ce 
ducea în Oatley -, iar Jack îl zări pe Sloat, cu frumosul său 
costum cafeniu pârjolit, cu o mână ca de ceară, scheletică, 
încleştată încă pe cheiţă, împins prin gaura aceea. Ochii lui 
Sloat fierbeau în găvane, dar erau larg deschişi... erau 
conştienţi. 

Şi, în timp ce se îndepărta, Jack îl văzu schimbându-se - 
văzu apărând mantia ca aripile unui liliac care-a trecut prin 
flacăra unei torţe, îi văzu cizmele arzând, părul în flăcări. 


Văzu cheiţa transformându-se în ceva asemănător unui 
paratrăsnet miniatural. 
Văzu... lumina zilei! 


8 


Reveni ca un potop. Jack se rostogoli pe plaja înzăpezită, 
ferindu-se de ea, orbit. În urechi - aflate adânc înlăuntrul 
capului - continua să audă urletul tot mai stins al lui 
Morgan Sloat zburând înapoi, prin toate lumile ce existau în 
neființă. 

— Jack? 

Richard se ridică în şezut, buimac, ţinându-se de cap. 

— Jack, ce s-a-ntâmplat? Cred c-am căzut pe scările 
stadionului. 

Speecly se mişca slab în zăpadă, iar apoi se împinse în 
braţe, cam ca o lată care face flotări, şi privi spre Jack. În 
ochi i se citea extenuarea... dar petele îi dispăruseră de pe 
chip. 

— Bună treabă, Jack, spuse, şi rânji. Bună... 

Căzu din nou, gâfâind. 

Curcubeu, îşi zise năuc, Jack. Se ridică, apoi se prăbuşi 
iarăşi. Zăpada îngheţată, ce-i acoperea faţa, începu să se 
topească, şiroind ca nişte lacrimi. Se săltă în genunchi, apoi 
în picioare. O spuzeală de punctişoare îi jucă în faţa 
ochilor... dar văzu enorma groapă arsă din zăpadă, pe locul 
unde stătuse Morgan. Forma o coadă, asemenea unei 
lacrimi. 

— Curcubeu! strigă Jack Sawyer şi ridică mâinile spre 
cer, plângând şi râzând. Curcubeu! Curcubeu! 

Se apropie de Talisman şi îl luă în mâini, continuând să 
plângă. 

Îl duse la Richard Sloat, care fusese Rushton; la Speedy 
Parker, care era ceea ce era. 

Îi tămădui. 

Curcubeu, curcubeu, curcubeu! 


CAPITOLUL XLVI - Altă calatorie 
1 


Îi tămădui, dar n-avea să-şi poată aminti niciodată cu 
precizie cum se întâmplase, sau vreun detaliu concret - o 
vreme, 'Talismanul se învăpăiase şi cântase în mâinile lui, 
lăsându-l cu cea mai vagă amintire posibilă a focului său ce 
părea efectiv să se scurgă peste ei, până când îi scăldă într- 
o baie de lumină. Numai atât îi rămase în memorie. 

La sfârşit, triumfătoarea lumină din Talisman slăbise... 
pălise... se stinsese. 

Jack, cu gândul la mama lui, scoase un strigăt răguşit, 
tânguitor. 

Speedy se îndreptă spre el, clătinându-se prin zăpada ce 
se topea, şi-i cuprinse umerii cu braţul. 

— Se va întoarce, Jack Călătorule. 

Zâmbi, dar arăta de două ori mai obosit decât Jack. 
Speedy se vindecase... Însă tot nu se simţea bine. Lumea 
asta îl ucide, îşi zise Jack. Până la urmă, ucide acea parte 
din el care e Speedy Parker. Talismanul l-a vindecat... dar 
el, totuşi, moare. 

— Ai sărit în ajutorul lui, spuse Speedy, şi vrei să crezi că 
şi el are să vină în ajutorul tău. Nu-ţi face griji. Haide-aicea, 
Jack. Vină unde zace pretenu' tău. 

Jack se apropie. Richard dormea în zăpada topită. 
Sinistra fâşie de piele jupuită dispăruse, dar acum prin pări 
se vedea o porţiune lungă şi albă a scalpului - un loc unde 
părul n-avea să-i mai crească niciodată. 

— Ia-i mâna. 

— De ce? Pentru ce? 

— Facem un salt. 

Jack îl privi întrebător pe Speedy, însă acesta nu-i mai 
oferi nici o explicaţie. Clătină doar din cap, de parcă ar fi 
spus: Da, m-ai auzit cum trebe. 


Fi bine, îşi zise Jack, ducă am avut pân-aici încredere-n 
el... 

Se aplecă şi-l prinse pe Richard de mână. Speedy îl apucă 
de cealaltă. 

Aproape fără nici un efort, toţi trei Migrară. 


Z 


Aşa cum intuise Jack, cel aflat lângă el aici, pe acest nisip 
negru, arat peste tot de piciorul infirm al lui Morgan de 
Orris, arăta zdravăn, sănătos şi însufleţit. 

Jack îl privi cu uimire - şi cu oarecare nelinişte - pe acest 
străin care semăna puţin cu un frate mai tânăr al lui Speedy 
Parker. 

— Speedy - domnule Parkus, vreau să spun -, ce doriţi 
să... 

— Aveţi nevoie de odihnă, băieţi, îl întrerupse Parkus. Tu 
cu siguranţă, iar tânăru' conaş şi mai mult. Numai el ştie 
cât de aproape de moarte a ajuns... şi nu cred că-i genul de 
om care să recunoască prea mult, nici chiar față de sine 
însuşi. 

— Mda, încuviinţă Jack. Aici aţi nimerit-o. 

— Se va odihni mai bine acolo, îi spuse Parkus lui Jack, 
pornind în lungul plajei, spre partea opusă castelului, cu 
Richard în braţe. 

Jack îl urmă, poticnit, cât putea de repede, dar treptat se 
pomeni rămânând în urmă. Îşi pierdu curând suflul şi îşi 
simţi picioarele ca de gumă. Îl durea capul, ca reacţie la 
bătălia finală - mahmureala şocului, bănuia. 

— De ce... unde... 

Atât putu să articuleze. 'Ţinea Talismanul la piept. Acum 
era mat, cu exteriorul opac, parcă plin de funingine, şi nu 
mai prezenta deloc interes. 

— Doar un pic mai sus, răspunse Parkus. Tu şi prietenul 
tău n-aţi vrea să vă odihniţi acolo unde-a fost e/ aşa-i? 

Şi, deşi era atât de obosit, Jack clătină din cap. 


Parkus privi în urmă peste umăr, apoi se uită la Jack cu 
tristeţe. 

— Acolo pute răutatea lui, şi pute şi lumea ta, Jack. 

— Pentru mine, amândouă miros prea asemănător ca să 
mă mângâie cu ceva. 

Parkus porni iar, cu Richard în braţe. 


3 


După vreo patruzeci de metri, se opri. Aici, nisipul negru 
căpătase o culoare mai deschisă - nu alb, ci o nuanţă de gri. 
Parkus îl depuse pe Richard jos, cu blândeţe. Jack se întinse 
alături. Nisipul era cald - binecuvântat de cald. Nici urmă 
de zăpadă. 

Parkus se aşeză lângă el, cu picioarele încrucişate. 

— Acum o să tragi un pui de somn. Poate să vină ziua de 
mâine până te-oi deştepta. Dacă-i pe-aşa, n-are să te 
deranjeze nimeni, spuse el, aruncând o privire în jur. 

Parkus arătă cu mâna spre locul în care, în Teritoriile 
americane, se aflase Point Venuti. Jack zări mai întâi 
castelul negru, cu o aripă surpată, zdrobită ca de-o explozie 
cutremurătoare dinăuntru. Acum, castelul arăta aproape 
prozaic. Amenințarea i se arsese, comoara necuvenită îi 
fusese smulsă. Nu mai erau decât pietre dispuse în forme 
ordonate. 

Privind mai departe, Jack observă că aici cutremurul nu 
fusese atât de violent - şi pricinuise mai puţine distrugeri. 
Zări câteva colibe răsturnate, ce păreau să fi fost clădite 
mai mult din lemn adus de ape; văzu nişte trăsuri 
sfărâmate, ce-ar fi putut sau nu să fi fost Cadillacuri în 
Teritoriiile americane; ici-colo se zărea câte un trup 
neînsufleţit, lăţos. 

— Cei care-au fost aici şi-au supravieţuit s-au dus acum, 
spuse Parkus. Ştiu ce s-a-ntâmplat, ştiu că Orris e mort, si 
n-au să te mai supere. Răul care-a domnit pe-aici nu mai 
este. Ştii? Simţi? 


— Da, şopti Jack. Dar... domnule Parkus... dumneavoastră 
nu... Nu... 

— Mă duc? Ba da. Foarte curând. Tu şi prietenul tău veţi 
trage un somn bun, dar mai întâi noi doi trebuie să stăm un 
pic de vorbă. N-o să dureze mult, aşa că vreau să-ncerci să- 
ţi salţi capul din piept, cel puţin deocamdată. 

Cu un oarecare efort, Jack înălţă capul şi-şi redeschise 
ochii complet - sau, mă rog, aproape complet. Parkus 
încuviinţă. 

— Când vă deşteptaţi, luaţi-o spre răsărit... dar să nu 
Migraţi! Staţi aici o vreme. Rămâneţi în Teritorii. Au să se- 
ntâmple prea multe dincolo, la voi - formaţiuni de salvare, 
echipe de ştiri, Jason mai ştie ce. Cel puţin zăpada se va topi 
înainte să alic cineva ce-a fost acolo, în afară de câţiva 
oameni pe care n-o să-i ia nimeni în seamă, socotindu-i 
nebuni paşnici... 

— Dar de ce trebuie să plecaţi? 

— Trebuie să hoinăresc puţin acuma, Jack. Aici sunt 
multe treburi de făcut. Vestea morţii lui Morgan va fi fiind 
deja pe drum spre răsărit. Cu repeziciune. În momentul 
ăsta sunt în urma ştirii, şi trebuie să i-o iau înainte, dacă 
pot. Vreau să mă-ntorc la Avanposturi... şi-n răsărit... 
Înainte ca o mulţime de băieţi cam păcătoşi s-o pornească 
spre alte locuri. Privi către ocean, cu ochii reci şi cenugşii ca 
piatra de cremene. Când vine scadenţa, oamenii trebuie să 
plătească. Morgan s-a dus, dar încă mai sunt datorii de 
achitat. 

— Sunteţi ceva ca un fel de poliţist pe-aici, nu? 

Parkus confirmă din cap. 

— Sunt ceea ce-aţi numi voi Judecător General şi Înalt 
Lord Executor combinate într-una singură. Aici, adică. Îi 
puse lui Jack pe cap o mână caldă, puternică. Dincolo, nu-s 
decât băiatul acela care se-nvârte din loc în loc, face câteva 
trebuşoare bune la toate şi struneşte oarece cântecele. Şi 
câteodată, crede-mă, îmi place mult mai mult aşa ceva. 

Zâmbi din nou, iar de astă-dată era Speedy. 


— Şi-l vezi pe băiatul ăsta din când în când, Jacky. Hmm, 
din când în când şi din loc în loc. Într-o piaţă, poate, sau 
într-un parc. 

ii făcu lui Jack cu ochiul. 

— Dar Speedy nu e... bine, spuse băiatul. Indiferent ce-i 
în neregulă la el, e ceva asupra căruia Talismanul n-a putut 
să aibă nici un efect. 

— Speedy e bătrân. Are vârsta mea, dar lumea voastră l-a 
îmbătrânit mai repede decât pe mine. Cu toate astea, i-au 
mai rămas câţiva ani de trăit. Poate nu tocmai mulţi. Nu-ţi 
face gânduri negre, Jack. 

— Promiteţi? întrebă Jack. 

Parkus zâmbi. 

— Da, băiatu'. 

Jack răspunse şi el cu un zâmbet obosit. 

— Tu şi cu prietenul tău să vă îndreptaţi către răsărit. 
Mergeţi până socotiți c-aţi făcut vreo zece kilometri. Treceţi 
de colinele acelea joase, şi pe urmă veţi fi în siguranţă. Uşor 
de mers. Uitaţi-vă după un copac mare - cel mai afurisit de 
mare copac pe care l-aţi văzut vreodată. Te urci în copacul 
ăla bătrân, Jack, îl iei pe Richard de mână şi faci un salt 
înapoi. Veţi ieşi lângă un sequoia gigantic, cu un tunel săpat 
la rădăcină, ca să treacă şoseaua. Şoseaua e Drumul 17, şi 
vă veţi găsi la periferia unui orăşel din nordul Californiei, 
numit  Storeyville. Intraţi în oraş. Lângă semaforul 
intermitent se află o benzinărie Mobil. 

— Şi pe urmă? 

Parkus ridică din umeri. 

— Nu ştiu, nu-s sigur. Poate că, Jack, vei întâlni un om pe 
care-ai să-l recunoşti. 

— Dar cum vom ajunge a... 

— Şşştt, făcu Parkus şi-i puse lui Jack o mână pe frunte, 
exact aşa cum făcea mama lui când era 

(somnişor la genişoare, tata e la vânătoare, şi tot 
răhățelu' ăsta minunat, la-la, nani-nani, Jacky, totu-i bine şi 
totu-i bine şi) foarte mic. 


— Destul cu întrebările. De-acum, totul va fi în regulă cu 
tine şi cu Richard, cred. 

Jack se întinse pe jos. Îşi cuibări mingea întunecată în 
căuşul unui braţ. Acum, fiecare pleoapă părea să aibă 
agăţat de ea un bulgăre de zgură. 

— Trebuie să fii viteaz şi drept, Jack, spuse Parkus, cu 
calmă gravitate. Aş vrea să fii propriul meu fiu... şi te salut 
pentru curajul tău. Şi pentru credinţa ta. Există oameni, în 
multe lumi, care-ţi poartă o mare datorie de recunoştinţă. 
Şi, într-un fel sau altul, cred că cei mai mulţi dintre ei simt 
asta. 

Jack reuşi să surâdă. 

— Mai stai puţin, spuse el, cu glas stăpânit. 

— Bine. Până adormi. Lasă gândurile negre, Jack. Aici, 
nimic nu-ţi va face nici un rău. 

— Mama spunea întotdeauna... 

Dar, înainte de a-şi putea termina gândul, îl fură somnul. 


Zi 


lar somnul continuă să-l ţină îmbrăţişat, în cine ştie ce 
chip misterios, a doua zi, în vreme ce era, zice-se, treaz - 
sau dacă nu somnul, atunci o anume facultate a minţii, de 
amorţeală protectoare, care făcu ca întreaga zi să treacă 
uşor, ca în vis. Jack şi Richard - la fel de şovăitor şi lent în 
mişcări - stăteau lângă cel mai înalt copac din lume. De jur- 
împrejurul lor, covorul pădurii era presărat cu pete de 
lumină. Zece bărbaţi în toată firea, ţinându-se de mâini, nu 
i-ar fi putut cuprinde trunchiul în întregime. Copacul se 
înălța drept în sus, masiv şi cu coroana largă: într-un codru 
de copaci înalţi, era un adevărat leviathan, un exemplu pur 
al exuberanţei Ieritoriilor. 

Nu-ţi face griji, spusese Parkus, chiar în timp ce 
ameninţa să se şteargă încet din văzduh, precum Pisica din 
Cheshire. Jack îşi lăsă capul pe spate, ca să privească spre 
vârful copacului. Deşi nu-şi dădea seama, psihic era epuizat. 
Imensitatea copacului nu-i trezi în suflet decât un licăr slab 


de uimire. Băiatul îşi rezemă o mână pe scoarţa 
surprinzător de netedă. L-am omorât pe omul care mi-a 
ucis tatăl, îşi spuse. Cu cealaltă mână, strânse globul 
întunecat, aparent mort, al Talismanului. Richard privea cu 
ochi mari coroana gigantică a arborelui care se înălța 
deasupra lor ca un zgârie-nori. Morgan decedase, 
Gardener de asemenea, iar zăpada, fără-ndoială că, până 
acum, se topise de pe plajă. Totuşi, mai persistase prin 
unele locuri. Jack se simţea de parc-ar fi avut capul plin cu 
zăpada de pe o plajă-ntreagă. Se gândise odată - în urmă 
cu o mie de ani, i se părea acum - că, dacă ar putea, într- 
adevăr, să cuprindă vreodată Talismanul cu mâinile, ar fi 
atât de doldora de triumf, emoție şi uimire, încât, fără doar 
şi poate, ar da pe dinafară ca şampania. Când colo, simţea 
doar o câtime din toate astea. Îi ningea în cap şi nu vedea 
nici un pas mai departe de instrucţiunile lui Parkus. Îşi dădu 
seama că uriaşul copac îl prinsese în vraja sa. 

— la-mă de mână, îi spuse el lui Richard. 

— Dar cum vom ajunge acasă? întrebă prietenul său. 

— Nu te îngrijora, spuse şi cuprinse mâna lui Richard 
într-a sa. 

Jack Sawyer nu avea nevoie de un copac care să-l prindă 
în vraja lui. Jack Sawyer trecuse prin Ținuturile Spulberate, 
răpusese Hotelul Negru, Jack Sawyer era viteaz şi drept. 
Jack Sawyer era un băiat de doisprezece ani sfârşit, căruia- 
i ningea în creier. Migră fără efort înapoi în propria-i lume, 
iar Richard lunecă, prin cine ştie ce stavile or fi existat, 
alături de el. 


5 


Pădurea se micşorase; acum era o pădure americană. 
Cupola de coroane fremătând încet era vizibil mai joasă, 
copacii din jur sensibil mai mici decât în acea parte a 
pădurii din 'Teritorii spre care îi îndreptase Parkus. Jack 
devenise vag conştient de această modificare în scara de 
proporţie a tuturor lucrurilor din jur, înainte de-a vedea 


şoseaua asfaltată, cu două piste, care trecea drept prin faţa 
lui; dar realitatea secolului al XX-lea îi dădu cu leuca-n cap 
aproape imediat, căci de-abia văzu bine drumul, că şi auzi 
păcănitul unui motor mic. Instinctiv, se retrase împreună cu 
Richard în pădure, chiar înainte ca un Renault Le Car să 
vâjâie pe-alături. Maşina trecu în viteză şi intră în tunelul 
tăiat la baza trunchiului de sequoia (care era puţin mai înalt 
decât jumătate din omologul său Teritorial). Dar, cel puţin 
un adult şi doi copii din Renault nu priveau spre gigantul pe 
care veniseră să-l vadă tocmai din New Hampshire 
(„Trăieşte liber sau mori!"). 

Femeia şi doi copii mici, aşezaţi în spate, se răsuciră să 
holbeze ochii la Jack şi la Richard. Gurile lor păreau nişte 
mici grote negre, căscate larg. Tocmai văzuseră doi băieţi 
apărând pe marginea drumului ca două fantome, formându- 
se instantaneu şi miraculos din nimic, precum Ofiţer Unu 
William Riker şi domnul Data după o teleportare de pe 
Enterprise. 

— Eşti în stare să mergi puţin pe jos? 

— Sigur, răspunse Richard. 

Jack păşi pe carosabilul Drumului 17 şi străbătu gaura 
uriaşă din trunchiul copacului. 

Poate că visa toate acestea, gândi el. Poate că încă se mai 
afla pe plaja din Teritorii, cu Richard prăbuşit alături, 
dormind amândoi sub privirea blândă a lui Parkus. Mama 
spunea întotdeauna... Mama spunea întotdeauna... 


6 


Înaintând ca printr-o ceaţă deasă (deşi în acea parte a 
Californiei de nord era o zi însorită), Jack Sawyer îl conduse 
pe Richard Sloat afară din pădurea de sequoia, pe un drum 
în pantă, coborând pe lângă fânețele uscate, de decembrie. 

„„.„ Că persoana cea mai importantă din orice film este, de 
obicei, cameramanul... 

Trupul său mai avea nevoie de somn. Mintea lui avea 
nevoie de-o vacanţă 


„că vermutul reprezintă ruinarea unui cocteil martini 
bun... 

Richard îl urma tăcut, rumegându-şi gândurile. Mergea 
atât de încet, încât Jack trebuia să se oprească pe marginea 
şoselei şi să-l aştepte până când îl ajungea clin urmă. Cam 
la un kilometru în faţă, se vedea un orăşel, probabil 
Storeyviile. Câteva clădiri scunde şi albe se înşirau de 
ambele părţi ale drumului. ANTICHITĂŢI, scria pe firma 
uneia dintre ele. Dincolo de clădiri, un semafor cu lumină 
intermitentă stătea suspendat deasupra unei intersecţii 
pustii. Jack văzu colţul pancartei MOBIL în faţa staţiei de 
benzină. Richard se trudea să-l ajungă, cu capul atât de 
plecat, încât bărbia aproape că i se proptea în piept. Când 
ajunse mai aproape, Jack văzu, în sfârşit, că prietenul său 
plângea. 

Îl cuprinse pe Richard de umeri cu braţul. 

— Vreau să ştii ceva. 

— Ce? 

Chipul mic al lui Richard era brăzdat de lacrimi, dar 
sfidător. 

— 'Te iubesc, spuse Jack. 

Ochii băiatului reveniră scurt spre suprafaţa drumului. 
Jack rămase cu braţul petrecut pe după umerii prietenului 
său. După o clipă, Richard ridică privirea drept spre Jack şi 
clătină din cap. lar expresia lui sugera un lucru pe care Lily 
Cavanaugh Sawyer chiar i-l spusese, o dată sau de două ori, 
fiului ei: Jack-O, sunt situații în care nu e nevoie să-ţi dai 
maţele pe gură-afară. 

— Ne apropiem, Richie, continuă Jack - apoi tăcu până ce 
Richard se şterse la ochi. Cred că ne-aşteaptă cineva la 
staţia aia Mobil. 

— Hitler, poate? 

Richard îşi apăsă ochii cu podul palmelor. Îşi reveni într-o 
clipă, şi cei doi băieţi intrară împreună în Storeyville. 


7 


În partea umbrită a benzinăriei Mobil, era parcat un 
Cadillac - un El Dorado cu antenă IV bumerang la spate. 
Părea mare cât o rulotă şi negru ca moartea. 

— Of, Jack, am căcat-o răâăăâu, gemu Richard şi-l apucă 
pe Jack de umăr. Avea ochii mari şi gura îi tremura. 

Jack simţi adrenalina biciuindu-i din nou sistemul nervos. 
Dar nu-l mai stimula. Îl făcea doar să se simtă obosit. 
Îndurase prea mult, prea mult, prea mult. 

Strângând şi mai tare globul de cristal întunecat, parcă 
numai bun pentru un magazin de vechituri, în care se 
transformase Talismanul, Jack porni pe pantă în jos, spre 
staţia Mobil. 

— Jack! ţipă, vlăguit, Richard în urma lui. Ce dracu' faci? 
E unul dintre EI! Aceleaşi maşini ca la Thayer! Aceleaşi din 
Point Venuti! 

— Parkus ne-a zis să venim aici, replică Jack. 

— Eşti sonat, fârtate, şopti Richard. 

— Ştiu. Da' o să fie bine. Ai să vezi. Şi nu mă face fârtat. 

Portiera maşinii se deschise, şi apăru un picior musculos, 
îmbrăcat în doc albastru-spălăcit. Neliniştea lui Jack deveni 
de-a dreptul groază când văzu că vârful cizmei negre a 
şoferului fusese tăiat astfel ca degetele să poată ieşi afară. 

Lângă el, Richard chiţăi ca un şoricel de câmp. 

Era un Wolf, nici vorbă - Jack ştiu asta încă înainte ca 
tipul să se întoarcă spre ei. Avea peste doi metri înălţime. 
Părul lung, încâlcit şi nu tocmai curat, atârna în şuviţe până 
la umeri. Se vedeau şi câţiva scaieţi prinşi în el. Apoi, chipul 
masiv se întoarse. Jack văzu o sclipire de ochi portocalii - şi 
deodată, spaima i se transformă în bucurie. 

O luă la fugă spre silueta înaltă din vale, fără să-i pese de 
vânzătorul care ieşise holbându-se la el şi de trecătorii din 
faţa magazinului mixt. Părul îi flutura pe frunte; încălţările 
scâlciate tropăiau, cu zdrenţele fâlfâind; un zâmbet năuc îi 
inundă faţa; ochii-i străluceau ca Talismanul însuşi. 

Salopetă cu pieptar şi bretele: Oshkosh, să mor de nu! 
Ochelari rotunzi fără rame; ochelari... â la John Lennon. Şi 


un surâs lătăreţ, de bun-venit. 

— Wolf! urlă Jack Sawyer. Wolf eşti viu! Wolf eşti viu! 

Când nu-l mai despărţea de Wolf decât un metru şi 
jumătate, sări. lar Wolf îl prinse cu agilitate uşoară, 
dezinvoltă, rânjind încântat. 

— Jack Sawyer! Wolf! Ia te uită! Exact cum a zis Parkus! 
Mi-s aici în locu-ăsta bătut-de-Dumnezeu care miroase ca 
căcatu-n mlaştină, şi eşti şi tu aici! Jack şi prietenu' lui! 
Wolf! Bine! Grozav! Wolf! 

— Mirosul lui Wolf îi spuse lui Jack că acesta nu era Wolf 
al lui, întocmai eum acelaşi miros îl înştiinţă că era un fel de 
rudă... cu siguranţă, una foarte apropiată. 

— L-am cunoscut pe frăţioru' tău întru suferinţă, spuse 
Jack, aflat încă în braţele puternice şi păroase ale lui Wolf. 

Acum, privindu-i faţa, văzu că era mai bătrân şi parcă mai 
înţelept. Dar tot bun şi blând. 

— Fratele meu Wolf, spuse Wolf şi-l lăsă pe Jack jos. 

Întinse o mână, atingând Talismanul cu vârful unui deget. 
Chipul îi era plin de uimire respectuoasă. Când îl atinse, 
apăru o scânteie strălucitoare, fulgerând adânc în neantul 
mat al globului, ca o cometă rostogolindu-se. 

Trase aer în piept, îl privi pe Jack şi surâse. Jack zâmbi la 
rândul său. 

Acum sosi şi Richard, privindu-i pe amândoi cu ochii mari, 
plini de mirare şi prudenţă. 

— În Teritorii sunt Wolfi buni, ca şi răi..., începu Jack. 

— Droaie de Wolfi buni, interveni Wolf. 

Îi întinse mâna lui Richard. Acesta ezită un moment, apoi 
i-o strânse. Strâmbătura gurii, în timp ce mâna-i era 
înghițită în laba uriaşă, îl făcu pe Jack să creadă că Richard 
se aştepta la genul de tratament pe care Wolf i-l acordase 
demult lui Heck Bast. 

— Acesta este al meu frate întru suferinţă, anunţă Jack, 
mândru. 

Îşi drese glasul, neştiind exact cum să-şi exprime 
sentimentele faţă de fratele acelei făpturi: Oare Wolfii 


înțelegeau condoleanţele? Or fi făcut parte din ritualurile 
lor? 

— L-am iubit pe fratele tău, spuse. Mi-a salvat viaţa. Cu 
excepţia lui Richard, aci de faţă, a fost cel mai bun prieten 
pe care l-am avut vreodată, cred. Îmi pare foarte rău că a 
murit. 

— Acum ele în Lună, zise fratele lui Wolf. Se va întoarce. 
Totul se duce, Jack Sawyer, la fel ca Luna. Totul se întoarce, 
la fel ca Luna. Haide. Trebuie să plecăm din locul ăsta 
împuţit. 

Richard făcu o mutră nedumerită, dar Jack îl înţelegea şi 
era mai mult decât de acord - staţia de benzină Mobil părea 
învăluită într-o aromă fierbinte, uleioasă, de hidrocarburi 
arse. Asemenea unui giulgiu brun, străveziu. 

Wolful se apropie de Cadillac şi deschise portiera din 
spate, ca un şofer personal - ceea ce, bănuia Jack, chiar 
era. 

— Jack? întrebă, speriat, Richard. 

— E-n regulă, îl încredinţă Jack. 

— Dar unde... 

— La mama mea, cred. Străbatem toată ţara până în 
Arcadia Beach, New Hampshire. Mergem cu clasa întâi. 
Haide, Richie. 

Merseră spre maşină. Într-un capăt al banchetei largi din 
spate se afla o veche cutie de chitară. Jack îşi simţi iarăşi 
inima sărindu-i din piept. 

— Speedy! 

Se întoarse spre fratele de lapte al lui Wolf. 

— Vine şi Speedy cu noi? 

— Nu cunosc pe nimeni iute pe-aici, răspunse Wolful. 
Avui un unchi care era cam iute, pân-a ajuns şchiop de-un 
picior, Wolf! Şi n-a mai putut ţine pasu' cu turma. 

Jack arătă spre cutia de chitară. 

— Asta de unde-a apărut? 

Wolf rânji, arătându-şi mulţimea de dinţi mari. 


— Parkus, răspunse el. Şi pe-asta a lăsat-o pentru tine. 
Aproape uitasem. 

Scoase din buzunarul de la spate o carte poştală 
ilustrată, foarte veche. Pe-o parte se vedea un carusel plin 
de-o grămadă de cai cu înfăţişare cunoscută - printre care 
Ella-cea-lute şi Doamna-de-Argint -, dar cucoanele din 
planul întâi purtau rochii cu turnură, băieţii aveau pantaloni 
largi, încheiaţi la genunchi, mulţi bărbaţi arborau pălării de 
fetru şi mustăţi răsucite pe deget. Ilustrata se simţea 
mătăsoasă la atingere, de-atâta vechime. 

O întoarse pe spate, citind mai întâi legenda tipărită 
perpendicular pe mijloc: ARCADIA BEACH CARUSEL, 14 
IULIE, 1894. 

Speedy - nu Parkus - era acela care mâzgălise două 
propoziţii în spaţiul pentru mesaje. Avea o caligrafie 
lăbărţată, nu prea cultivată; scrisese cu un creion moale, 
tocit. 

Ai făcut minuni mari, Jack. Foloseşte ce-ai nevoie din ce-i 
în cutie - restul păstrează-l sau aruncă-l. 

Jack vâri cartea poştală în buzunar şi se aşeză pe 
bancheta din spate a Cadillacului, lunecând peste tapiţeria 
de pluş. Una dintre clemele vechii cutii de chitară era 
ruptă. Le desfăcu pe celelalte trei. 

Richard intrase după el. 

— Sfinte Sisoe! şopti. 

Cutia de chitară era doldora de bancnote de douăzeci de 
dolari. 


8 


Wolf îi duse acasă şi, cu toate că lui Jack i se împăienjenea 
mintea după atâtea evenimente petrecute în scurtul 
răstimp al toamnei, fiecare moment al călătoriei i se întinări 
în memorie pentru totdeauna. Stătea pe bancheta din spate 
a El Doradoului, împreună cu Richard, iar Wolf conducea 
maşina spre Est, tot spre Est. Wolf cunoştea drumurile, Wolf 
îi conducea. Punea uneori să cânte benzi cu „Creedence 


Clearwater Revival" - Run Through the Jungle - părea să fie 
favorita sa - la un volum de să-ţi spargă timpanele. Apoi, 
petrecea perioade lungi de timp ascultând variațiile tonale 
ale vântului, în timp ce acţiona butonul de comandă al 
ferestruicii pivotante. Îndeletnicirea aceasta părea să-l 
fascineze complet. 

Spre Est, spre Est, spre Est - în fiecare dimineaţă către 
răsăritul de soare, către misterioasa penumbră albastră, tot 
mai adâncă în fiecare amurg, ascultându-l mai întâi pe John 
Fogerty, apoi vântul, din nou John Fogerty, din nou vântul. 

Mâncau în localuri de fast-food. Se opreau la rotiserii, 
unde Jack şi Richard îşi luau cina; Wolf cerea o porţie 
cvadruplă şi devora toate bucăţile. După zgomot, mânca şi 
majoritatea oaselor. Gândul lui Jack zbura la Wolf şi la 
popcorn. Unde se întâmplase asta? În Muncie. La periferia 
oraşului Muncie - în cinematograful Town Line Sixplex. 
Exact înainte de-a cădea în capcana numită Sunlight Home. 
Zâmbi... după care simţi ca o săgeată străpungându-i inima. 
Privi pe fereastră, pentru ca Richard să nu-i vadă lacrimile 
lucind. 

În cea de-a doua noapte, poposiră la Julesburg, Colorado, 
iar Wolf găti o uriaşă cină pe un grătar portabil, scos din 
portbagaj. Mâncară pe o câmpie înzăpezită, la lumina 
stelelor, încotoşmănaţi în canadiene groase, cumpărate cu 
bani din cutia de chitară. O ploaie de meteoriți străfulgerau 
pe boltă, iar Wolf dansa în zăpadă ca un copil. 

— Mor după băiatu' ăsta, spuse, gânditor, Richard. 

— Hmm, şi eu. Trebuia să-l fi cunoscut pe fratele lui. 

— Aş fi vrut. 

Richard începu să strângă gunoaiele. Ceea ce. afirmă în 
continuare îl lăsă pe Jack de-a dreptul perplex: 

— Uit o mulţime de lucruri, Jack. 

— Ce vrei să spui? 

— Exact asta. Cu fiecare kilometru, îmi amintesc tot mai 
puţine din cele întâmplate. Devin ceţoase. Şi cred... cred că- 


mi convine chestia-asta. Ascultă, chiar eşti sigur că mama ta 
e bine? 

De trei ori încercase Jack să-i telefoneze mamei sale. Nu 
răspundea nimeni. Asta nu-l alarma. Totul era bine. Spera. 
Când ajungea acolo, avea s-o găsească. Bolnavă... dar încă 
în viaţă. Spera. 

— Da. 

— Atunci de ce nu răspunde? 

— Sloat a făcut unele şmecherii cu telefoanele. A mai 
făcut şmecherii şi cu personalul de la „Alhambra'“, sunt 
sigur. E încă bine. Bolnavă... dar bine. E tot acolo. Pot s-o 
simt. Şi dacă treaba asta cu vindecarea... 

Richard se strâmbă puţin, apoi îşi dădu drumul la gură: 

— 'Tot mai... vreau să zic, tot mai crezi c-o să mă lase... ştii 
tu, să rămân cu voi? 

— Nu, răspunse Jack, ajutându-l pe Richard să adune 
resturile de la cină. O să vrea să te vadă-ntr-un orfelinat, 
probabil. Sau eventual în puşcărie. Nu fi tont, Richard! 
Sigur că poţi să rămâi cu noi. 

— Păi... după tot ce-a făcut taică-meu... 

— Ăla era taică-tău, Richie, spuse Jack, fără ocolişuri. Nu 
tu. 

— Şi n-ai să-mi aminteşti asta mereu? Ştii... să-mi 
răscoleşti amintirile? 

— Nu, dacă vrei să uiţi. 

— Vreau, Jack. Zău că vreau. 

Wolf revenea spre ei. 

— Gata băieţii? Wolf! 

— 'Totu-i gata, răspunse Jack. Ascultă, Wolf, ce-ai zice de 
caseta cu Scott Hamilton pe care-am luat-o din Cheyenne? 

— Sigur, Jack. Şi pe urmă, ce-ai zice de puţin 
„Creedence"? 

— Run Through the Jungle, este? 

— Bun cântec, Jack! Greu! Wolf! Bătut-de-Dumnezeu de 
greu cântec! 

— Mai mult ca sigur, Wolf. 


Îl privi pe Richard, dându-şi ochii peste cap. Richard 
răspunse la fel şi surâse. 

A doua zi, trecură prin Nebraska şi lowa; o zi mai târziu, 
se plimbară pe lângă ruina pustiită a aşezământului 
Sunlight Home. Jack bănui că Wolf o luase pe-acolo 
intenţionat, că poate dorea să vadă locul în care murise 
fratele său. Dăduse drumul casetei cu „Creedence" la volum 
maxim, dar lui Jack tot i se păru că aude sunetul suspinelor 
lui Wolf. 

Timp - crâmpeie de timp suspendate. Jack avea aproape 
o senzaţie de plutire, după care urma un sentiment de 
suspendare, de victorie, de rămas-bun. Wolf se achita 
onorabil. 

Pe la asfinţitul celei de-a cincea zile, trecură hotarul lui 
New England. 


CAPITOLUL XLVII - Sfârşitul călătoriei 
1 


O dată ajunşi la destinaţie, lungul drum din California 
până în New England părea să fi durat doar o singură 
după-amiază şi o seară prelungită. O după-amiază care 
ţinuse zile întregi, o scară poate lungă cât o viaţă, înţesată 
cu apusuri de soare, muzică şi emoţii. Mii de bulgări muri 
de foc, îşi spuse Jack, chiar am pierdut noţiunea timpului, 
când privirea i se opri asupra ceasului discret instalat în 
panoul de bord, pentru a doua oară într-un interval pe care- 
| socotise ca fiind o jumătate de oră - şi constată că, pe 
lângă el, trecuseră, cât ai clipi, trei ore. Oare era aceeaşi zi? 
Run Through the Jungle duduia prin aer; Wolf bâţâia din 
cap în tactul muzicii, zâmbind neîncetat şi găsind, cu un fler 
infailibil, cele mai bune drumuri; prin luneta maşinii se 
vedea toată bolta cerească, desfăcându-se în fâşii ample de 
culori ale asfinţitului, purpuriu, albastru şi acel roşu atât de 
profund şi tulburător al soarelui în amurg. Jack ţinea minte 
fiecare amănunt al acestei călătorii interminabile, fiecare 
cuvânt, fiecare masă, fiecare nuanţă a muzicii, Zoot Sims 
sau John Fogerty ori pur şi simplu Wolf delectându-se cu 
zgomotele aerului, dar adevărata anvergură a timpului i se 
concentrase în minte până la o densitate comparabilă cu 
cea a diamantului. Dormea pe pernele banchetei din spate 
şi deschidea ochii în întuneric sau lumină, spre strălucirea 
soarelui sau a stelelor. O dată cu intrarea în New England, 
şi Talismanul începu să devină iarăşi luminos, semnalând 
revenirea timpului normal - sau poate reîntoarcerea în Jack 
Sawyer a propriului său timp. Printre alte lucruri pe care şi 
le amintea cu acuitate se numărau chipurile oamenilor 
privind spre bancheta din spate a Cadillacuhii (persoane 
din parcări, un marinar şi o iată cu mutră de oiţă într-o 
decapotabilă oprită la stop, într-un orăşel însorit din Iowa, 


un puşti costeliv din Ohio îmbrăcat în echipament de 
biciclist stil Breaking Away) ca să vadă dacă nu cumva Mick 
Jagger sau Frank Sinatra se hotărâseră să le facă o vizită. 
Nnţ, fraţilor, doar noi. Îl tot fura somnul. Se trezi o dată 
(Colorado? Illinois?) în ropotul muzicii rock şi pocnetele din 
degete ale lui Wolf, care conducea lin uriaşa maşină, sub un 
cer ca o explozie de portocaliu, purpuriu şi albastru, şi văzu 
că Richard îşi făcuse rost, cumva, de-o carte nouă, pe care o 
citea la lumina lămpii interioare a Cadillacului. Cartea se 
intitula Creierul lui Broca. Richard ştia întotdeauna cât era 
ceasul. Jack închise ochii, lăsându-se răpit de muzică şi de 
culorile înserării. O făcuseră, făcuseră totul... totul, în afară 
de ceea ce mai aveau de împlinit într-un orăşel de vacanţă 
pustiu din New Hampshire. 

Cinci zile, sau doar un singur asfinţit lung, visător? Run 
Through the Jungle. Saxofonul tenor al lui Zoot Sims, 
zicând: Iată o poveste pentru voi, vă place povestea asta ? 
Richard era fratele lui, fratele lui. 

Timpul se întoarse la ci atunci când Talismanul se 
însufleţi clin nou, în vremea amurgului vrăjit al celei de-a 
cincea zile. Oatley, îşi spuse Jack în cea de-a şasea zi. Aș fi 
putut să-i arăt lui Richard tunelul Oatley şi ce-o mai îi 
rămas din crâşmă. I-aş fi putut arăta lui Wolf încotro s-o 
ia... dar nu voia să revadă orăşelul Oatley, nu i-ar fi făcut 
plăcere. lar acum era conştient cât de aproape ajunseseră, 
cât de mult călătoriseră, în vreme ce el plutea prin timp ca 
un şuier de locomotivă. Wolf îi adusese la marca arteră a 
autostrăzii 95, şi acum ajunseseră în Connecticut, iar 
Arcadia Beach se afla la doar câteva state distanţă, în 
nordul neregulatei coaste New England. Din acest moment, 
Jack începu să numere kilometrii - şi minutele. 


2 


La ora cinci şi un sfert, în după-amiaza zilei de 21 
decembrie, cam la trei luni de când Jack Sawyer îşi 
îndreptase privirea - şi speranţele - spre Vest, un Cadillac 


El Dorado negru coti pe aleea cu pietriş mărunt a grădinilor 
şi hanului „Alhambra'“, din oraşul Arcadia Beach, New 
Hamsphire. În Vest, asfinţitul era ca un blând adio de tonuri 
roşii şi portocalii pălind spre galben... şi albastru... şi 
purpuriu regal. În grădinile propriu-zise, crengi golaşe 
trosneau, ciocnindu-se într-un amarnic vânt de iarnă. 
Printre ele, până într-o zi de la care nu trecuse nici măcar o 
săptămână, se aflase un arbore ce prindea şi mânca 
animale mici - veveriţe, păsărele, pisica flămândă şi 
costelivă a recepţionerului. Acest copac murise nefiresc de 
brusc. Celelalte plante din grădină, deşi pe moment 
scheletice, încă îşi mai trăiau viaţa lor latentă. 

Pneurile radiale, încinse cu oţel, ale Cadillacului, făceau 
pietrişul să scrâşnească. Dinăuntru răsunau înfundat, prin 
geamurile polarizate, acordurile benzii cu „Creedence 
Clearwater Revival". Oamenii care-mi cunosc vraja, cânta 
John Fogerty, au umplut tărâmul cu fum. 

Limuzina se opri în faţa uşii largi, cu două batante. 
Dincolo de aceasta nu se vedea decât întunericul. Farurile 
duble se  stinseră, iar maşina prelungă rămase în 
semiobscuritate, cu nori albicioşi pufnind alene din ţeava de 
eşapament şi luminile portocalii de staţionare străpungând 
penumbra. 

Aici, la sfârşitul zilei; aici, la apusul soarelui, cu culorile 
stingându-se maiestuoase pe cerul asfinţitului. 

Aici. 

Chiar aci şi-acu. 


3 


Partea dinapoi a Cadillacului luneca într-o lumină slabă, 
nesigură. Talismanul pâlpâia... dar aura sa era slabă, doar 
cu puţin mai intensă decât scânteia unui licurici muribund. 

Richard se întoarse uşor spre Jack. Avea chipul speriat, 
gol. Strângea cu ambele mâini cartea lui Carl Sagan, 
răsucind ediţia mică, de buzunar, aşa cum ar stoarce o 
spălătoreasă un cearşaf. 


Talismanul lui Richard, îşi spuse Jack şi zâmbi. 

— Jack, vrei... 

— Nu, răspunse Jack. Aşteaptă până când te chem eu. 

Deschise portiera din dreapta-spate, dădu să coboare din 
maşină, apoi privi înapoi spre Richard. Prietenul său stătea 
pe banchetă, mic, chircit, boţindu-şi cartea în mâini. Arăta 
groaznic de nefericit. 

Pe negândite, Jack reveni o clipă şi-l sărută pe obraz. 
Richard îi îmbrăţişă scurt gâtul, strângându-l cu putere. 
Apoi îi dădu drumul. Nici unul dintre ei nu scoase o vorbă. 


4 


Jack porni spre scările ce duceau la nivelul holului... apoi 
coti la dreapta şi se îndreptă spre marginea aleii. Acolo se 
afla o balustradă de fier. Sub ea, coborau câtre plajă 
straturile de piatră crăpate ale falezei. Mai departe, în 
dreapta, schelăria de montagne russe din Arcadia Funworld 
se profila pe cerul întunecat. 

Jack înălţă capul spre Vest. Vântul ce răvăşea grădinile 
ordonate îi ridică părul de pe frunte, suflându-i-l înapoi. 

Ridică globul în mâini, ca pentru a-l oferi oceanului. 


5 


În ziua de 21 decembrie 1981, un băiat pe nume Jack 
Sawyer stătea în apropierea locului unde apele par că se 
îngemănează cu pământul, ținând în mâini un obiect de 
oarecare valoare, cu privirea spre neclintitul Atlantic, în 
noapte. Implinise în ziua aceea treisprezece ani, deşi nu 
ştia, şi era extraordinar de frumos. A vea părul şaten şi 
lung - probabil prea lung -, dar briza marină i-l sufla de pe 
fruntea înaltă şi bombată. Stătea acolo cu gândul la mama 
lui şi la camerele în care locuiseră împreună, în hotelul 
acela. Avea să aprindă mama sa o lumină la fereastră'? 
Bănuia, ba mai mult, credea acest lucru. 


Jack se întoarse, cu ochii strălucindu-i teribil în lumina 
Talismanului. 


6 


Lily pipăia peretele cu o mână tremurătoare, scheletică, 
bâjbâind după comutatorul electric. Îl găsi şi-l răsuci. 
Oricine ar fi văzut-o în acel moment, putea foarte bine s-o ia 
la fugă. De vreo săptămână, cancerul începuse să galopeze 
prin trupu-i, parcă presimţind că se apropia ceva care puica 
să-i strice toată distracţia. Lily Cavanaugh cântărea acum 
doar treizeci şi cinci de kilograme. Avea pielea măslinie, 
întinsă pe ţeastă ca o foaie de pergament. Cearcănele 
vinete de sub ochi deveniseră de-un negru decisiv, de 
moarte; ochii înşişi priveau din orbite cu o inteligenţă 
febrilă, extenuată. Pieptul i se topise, ca şi carnea de pe 
braţe. Pe fese şi pe partea dinapoi a coapselor începuseră 
să-i înflorească escare. 

lar asta nu era tot. În cursul ultimei săptămâni, 
contractase şi o pneumonie. 

În starea ei consumată, fireşte, candida cu succes la orice 
altă boală respiratorie. O putea contracta chiar şi în cele 
mai igienice condiţii... iar cele de faţă nu erau, categoric, 
dintre acestea. Caloriferele din „Alhambra" îşi încetaseră 
de-o bună bucată de vreme clănţănelile nocturne. Nu ştia 
cu precizie de când - timpul devenise pentru ea tot atât de 
ceţos şi nedefinit, pe cât fusese şi pentru Jack în Cadillac. 
Nu ştia decât că încălzirea nu mai funcţiona din aceeaşi 
noapte în care spărsese ea fereastra cu pumnul, alungând 
pescăruşul ce semăna cu Sloat. 

De-atunci, „Alhambra" devenise un frigider pustiu. Un 
cavou în care Lily avea să moară curând. 

Dacă Sloat era răspunzător de ceea ce se întâmplase cu 
„Alhambra“, făcuse o treabă a dracului de bună. Ioţi 
plecaseră. Toţi. Nici o cameristă nu-şi mai împingea 
căruciorul scârţâitor pe culoare. Nimeni nu mai fluiera 
după oamenii de la întreţinere. 


Dispăruse şi recepţionerul cu vorba lui mieroasă. Sloat îi 
băgase pe toţi în buzunar şi plecase cu ei de-acolo. 

Cu patru zile în urmă - negăsind în cameră nici măcar 
atâta mâncare cât să-i satisfacă apetitul ci de vrăbiuţă -, 
coborâse din pat şi pornise încet pe coridor, spre lift. Luase 
cu ea, în această expediţie, şi un scaun, folosindu-l 
alternativ ca sprijin la mers şi ca să se aşeze pe el, cu capul 
prăbuşit de epuizare. Avusese nevoie de patruzeci de 
minute pentru a străbate doisprezece metri de coridor, 
până la casa liftului. 

Apăsase de mai multe ori butonul, dar cabina nu se ivise. 
Nici măcar nu se mai aprindeau beculeţelc. 

— Măciuci la buci, murmură, cu voce răguşită, Lily, apoi 
se mai chinui încă şase metri până la scară. Hei! strigă ea 
spre parter, după care izbucni într-un acces de tuse, 
cocoşată pe spătarul scaunului. 

Nu m-or fi auzit strigând, dar e sigur ca şi curu! că n-au 
cum să nu m-audă tușindu-mi ce mi-a mai râmas din 
plămâni, reflectă ea. 

Dar nu veni nimeni. 

Mai strigă de două ori, mai avu o criză de tuse, apoi porni 
înapoi pe culoarul ce i se părea lung cât un tronson al 
şoselei de la bariera din Nebraska într-o zi senină. Nu 
îndrăznea să coboare scările. Nu le-ar mai fi putut urca 
niciodată. Iar jos nu era nimeni; nici în foaier, nici în „The 
Saddle of Lamb", nici în cafe-bar, nici nicăieri. Şi telefoanele 
erau întrerupte. Cel puţin, telefonul din camera ei nu 
funcţiona, şi nu auzise nici unul sunând altundeva, în 
mausoleul ăla vechi. Nu merita. O loterie dezavantajoasă. 
Nu voia să moară îngheţată pe coridor. 

— Jack-O, murmură, unde naiba eş... 

Apoi începu iar să tuşească, şi de astă-dată o apucă rău 
de tot, în toiul crizei prăbuşindu-se pe-o parte, leşinată, cu 
scaunul urât, de salon, răsturnat peste ea. Şi rămase 
zăcând acolo, pe duşumeaua rece, aproape o oră, acela 
fiind, probabil, momentul în care pneumonia îşi găsise lăcaş 


în trupul aflat într-o rapidă degradare lui Lily Cavanaugh. 
Hei, băi, ăla marele C! M-am mutat nou în cartier! Po' să-mi 
zici marele P! Ultimu' la linia de sosire-i prost! 

Reuşise, cumva, să revină în cameră şi, de-atunci, 
existenţa ei se redusese la o tot mai vertiginoasă spirală de 
febră, ascultându-şi respiraţia din ce în ce mai zgomotoasă, 
până când mintea ei înfierbântată începu să-şi imagineze 
propriii săi plămâni ca pe două acvarii organice în care 
zornăia o mulţime de lanţuri scufundate. Şi totuşi, rezista - 
rezista, fiindcă o parte a minţii ei se încăpţâna într-o 
certitudine absolută, nebunească, nesecată, că Jack se afla 
pe drumul de întoarcere în locul din care fusese plecat. 


/ 


Începutul comei finale fusese ca o gropiţă în nisip - o 
gropiţă care porneşte să se rotească asemenea unui vârtej. 
Zgomotul lanțurilor scufundate în pieptul ci se transformă 
într-o exhalare prelungă, seacă - Hahhhhhhhh... 

Apoi, ceva o smulse din spirala aceea tot mai adâncă, 
îndemnând-o să bâjbâie pe perete, prin bezna rece, după 
comutator. Se dădu jos din pat. Era fără vlagă; pe un doctor 
l-ar fi umflat râsul, dacă ar fi văzut-o. Şi totuşi, se strădui. 
Căzu înapoi de două ori, după care reuşi, în sfârşit, să se 
ridice în picioare, cu gura schimonosită de efort. Dibui după 
scaun, îl găsi şi începu să se târască de-a curmezişul 
camerei, spre fereastră. 

Lily Cavanaugh, „Regină a B-urilor", nu mai exista. Era 
doar o grozăvenie ambulantă, devorată de cancer, pârjolită 
de febra în creştere. 

Ajunse la fereastră şi privi afară. 

Zări, jos, o siluetă omenească - şi un glob luminos. 

— Jack! încercă ea să strige. Din gâtlej nu-i ieşi decât o 
şoaptă ca de pietriş rostogolit. Ridică o mână, încercă să-i 
facă semn. O luă cu (Haahhhhhhhhhh..) leşin. Se agăţă de 
pervaz! Jack! 


Deodată, mingea strălucitoare din mâinile siluetei se 
aprinse viu, luminându-i faţa, şi era faţa lui Jack, era Jack, o, 
slavă Domnului, era Jack. Jack se-ntorsese acasă! 

Silueta o luă la goană. 

Jack! 

Ochii aceia înfundaţi în cap, muribunzi, deveniră şi mai 
strălucitori. Lacrimile îi şiroiau peste obrajii galbeni, cu 
pielea întinsă. 


8 


— Mamă! 

Jack străbătu în fugă holul, constatând că vechea 
centrală telefonică era topită şi înnegrită, ca în urma unui 
scurtcircuit, şi şi-o alungă pe loc din minte. Îşi văzuse 
mama, arăta îngrozitor - parcă ar fi privit silueta unei 
sperietori proptite în fereastră. 

— Mamă! 

Tropăi pe trepte, sărindu-le câte două, apoi câte trei, cu 
Talismanul bâlbâind o izbucnire de lumină roşu-trandafirie, 
ca să-i rămână apoi întunecat în mâini. 

— Mamă! 

Pe culoar, în drum spre camerele lor, picioarele aproape 
că-i zburau. De data asta, în sfârşit, îi auzi vocea - nu un 
sunet de alămuri, nici un chicotit uşor voalat, ci croncănitul 
prăfos al unei făpturi aflate în pragul morţii. 

— Jacky? 

— Mamă! 

Năvăli în cameră. 


e, 


Jos, în maşină, Richard Sloat privea nervos prin fereastra 
polarizată. Ce făcea el aici, ce făcea Jack aici? Îl dureau 
ochii. Se încordă să vadă ferestrele de sus, prin întunericul 
înserării. În timp ce se apleca să privească într-acolo, un 
fulger alb orbitor erupse în mai multe ferestre de la etaj, 
răspândind, preţ de-o clipă, o pânză de lumină vie, aproape 


palpabilă, peste toată faţada hotelului. Richard îşi îngropă 
capul între genunchi, gemând. 


10 


Într-un târziu, o văzu zăcând pe podele, sub fereastră. 
Patul răvăşit, cu un aspect oarecum prăfuit, era gol; tot 
dormitorul, dezordonat ca odaia unui copil, părea pustiu... 
Lui Jack îi îngheţase stomacul şi cuvintele îi amuţiseră în 
gâtlej. Apoi, Talismanul îşi repezi un alt fulger marc de 
lumină, şi camera străluci, o clipă, într-un alb pur. Lily 
horcăi încă o dată: 

— Jacky? 

— MAMĂ! strigă băiatul, văzând-o sub fereastră, şifonată 
ca un ambalaj. 

Slabă şi uscată, cu părul revărsat pe covorul murdar. 
Mâinile-i semănau cu nişte labe micuţe de animal, palide, 
abia mişcând. 

— O, Isuse, mamă, o, fir-aş al naibii, o, sfinte parasfinte! 
bâigui Jack. 

Străbătu camera, parcă fără să facă un singur pas, pluti, 
înotă prin dormitorul îngheţat şi doldora de lucruri al lui 
Lily, într-o clipă ce-i păru la fel de limpede ca imaginea de 
pe o placă fotografică. Părul ei răsfirat pe covorul jegos, 
mâinile ei mici şi noduroase. 

Trase în piept mirosul greu al bolii, al morţii apropiate. 
Nu era medic, şi habar n-avea ce ravagii făcuse boala în 
trupul lui Lily. Dar ştia un lucru - mama lui murea, viaţa i se 
scurgea prin fisurile invizibile, şi-i mai rămăsese foarte 
puţin timp de trăit. Îi rostise numele de două ori - asta fiind 
tot ce-i mai îngăduia viaţa dintr-însa. Cu chipul înlăcrimat, 
îşi aşeză mâna pe capul mamei lipsit de cunoştinţă şi 
depuse alături, pe jos, Ialismanul. 

Părul acesteia se simţea nisipos, iar capul îi dogorea. 

— O, mamă, mamă, spuse băiatul şi-şi petrecu mâinile pe 
sub ea. 


Încă nu-i putea vedea faţa. Prin cămaşa de noapte 
subţire, şoldul ardea ca uşiţa unei sobe. Pe cealaltă palmă, 
din omoplatul ei stâng pulsa o fierbinţeală la fel de mare. 
Era toată numai piele şi os. Preţ de-o dementă secundă de 
timp oprit în loc, i se păru că luase în braţe un copil mic şi 
murdar, bolnav şi singur, părăsit. Lacrimi neaşteptate îi 
ţâşniră în voie din ochi. Jack gemu. Braţele lui Lily se 
desfăcură moi, dizgraţios. 

(Richard) 

Îl simţise pe Richard... nu atât de îngrozitor, nici măcar 
atunci când i se păruse că poartă în spate o carcasă uscată, 
coborând ultima colină spre otrăvitul Point Venuti. În faza 
aceea, din Richard nu mai rămăseseră decât aproape numai 
coşuri şi eczemă, dar şi el ardea de febră. Jack însă îşi dădu 
seama, cu un soi de spaimă instinctuală, că în Richard 
existase mai multă vitalitate propriu-zisă, mai multă 
substanţă, decât avea acum mama lui. Şi totuşi, îl strigase 
pe nume 

(iar Richard aproape că murise). 

Îl strigase pe nume. Se agăţă de acest gând. Reuşise să 
ajungă la fereastră. Îl strigase pe nume. Era imposibil, de 
neconceput, imoral să-ţi închipui că ar fi putut să moară. 
Unul dintre braţe i se legăna în faţă ca o trestie menită a fi 
retezată de-o coasă... verigheta îi căzuse din deget. Băiatul 
plângea încontinuu, inconştient, incapabil să se oprească. 

— Gata, mămico, spuse, gata, acum e bine, bine, e bine 
acum. 

În trupul moale, pe care-l ţinea în braţe, simţi o vibraţie 
ce-ar fi putut însemna încuviinţare. 

O întinse cu grije pe pat, iar Lily se rostogoli pe-o parte, 
uşor ca un pai. Jack se rezemă cu un genunchi pe pat, 
aplecându-se asupra ei. Părul obosit al mamei lunecă, 
dezvelindu-i faţa. 


11 


Odată, chiar la începuturile călătoriei lui, într-un ruşinos 
moment, îşi văzuse mama ca pe o femeie bătrână - o 
bătrână irosită, epuizată, într-o ceainărie. De îndată ce-o 
recunoscuse, iluzia se risipise, iar Lily Cavanaugh Sawyer 
revenise la personalitatea ei fără vârstă. Căci reala, 
adevărata Lily Cavanaugh nu putea să fi îmbătrânit 
niciodată - rămânea eterna blondă cu zâmbetul tăios ca o 
lamă de cuţit şi cu amuzantul „ia-mai-duceţi-vă-toţi-dracu'". 
Aceasta fusese Lily Cavanaugh, cea al cărei portret de pe- 
un panou de reclamă îmbărbătase inima fiului ei. 

Femeia din pat semăna foarte puţin cu actriţa de pe 
panou. Pe Jack îl orbiră, o clipă, lacrimile. 

— O, nu, nu, nu, izbucni şi-şi aşeză o mână pe obrazul ei 
gălbejit. 

Nu părea să mai aibă destulă putere ca să-şi ridice capul. 
Jack apucă gheara albită ce-i ţinea loc de mână în mâna lui. 
„le rog, te rog, te rog, nu..." ar fi vrut să spună, dar nu-şi 
îngădui. 

Şi atunci deveni conştient de efortul uriaş pe care-l 
făcuse femeia aceea împuţinată. Îl căutase, îşi dăduse el 
seama, copleşit de-uriaş val ameţitor de înţelegere. Mama 
lui ştiuse că el venea. Fusese încredinţată că fiul său o să se 
întoarcă şi, într-un fel, asta trebuia să fi avut legătură cu 
însuşi 'Talismanul. Cunoscuse momentul revenirii lui. 

— Sunt aici, mamă, şopti. Un balonaş de mucozităţi i se 
umflă din nări. Se şterse neceremonios la nas cu mâneca 
hainei, observând pentru prima oară că tremura din tot 
corpul. L-am adus, spuse. Îl încercă un moment de mândrie 
radiantă, de împlinire pură. Am adus Talismanul, adăugă el. 

Cu blândeţe, îi depuse pe plapumă mâna uscată ca o 
nucă. 

Aflat pe podea, lângă scaun, unde îl aşezase (cu gesturi 
cât se poate de delicate), Talismanul continua să 
strălucească. Însă lumina lui era palidă, şovăitoare, 
înceţoşată. Îl lecuise pe Richard doar rostogolindu-i globul 
de-a lungul trupului; la fel procedase şi în cazul lui Speedy. 


Dar acum avea să se petreacă altceva. Ştia asta, dar nu 
avea idee ce anume... decât dacă se punea problema de-a 
şti şi de-a refuza să creadă. 

Îi era imposibil să spargă Talismanul, fie şi chiar pentru a 
salva viaţa mamei lui - atâta lucru într-adevăr ştia. 

Apoi, interiorul 'Talismanului se umplu încet de o albeaţă 
ceţoasă. Pulsaţiile se contopiră una cu alta, devenind o 
singură lumină, statornică. Jack îşi puse mâinile pe el, iar 
Talismanul trimise un orbitor zid de lumină - un curcubeu, 
ce părea să vorbească. ÎN SFÂRŞIT! 

Străbătu odaia înapoi spre pat, cu Talismanul tresăltând 
şi răspândindu-şi lumina peste pereţi, pardoseală şi tavan, 
luminând intermitent patul cu razele sale ţipătoare. 

De îndată ce ajunse lângă patul mamei lui, textura 
Talismanului păru să se modifice subtil sub degetele lui 
Jack. Duritatea sa sticloasă se comută oarecum, devenind 
mai puţin lunecoasă, mai poroasă. Vârfurile degetelor 
păreau aproape să se afunde în Talisman. Ceaţa dinăuntru 
fierbea, întunecându-se. 

Şi, în acest moment, pe Jack îl cuprinse un simţământ 
puternic - ba chiar pătimaş -, pe care l-ar fi crezut 
imposibil, în ziua aceea de demult, când pornise pentru 
prima oară pe jos, prin Teritorii. Ştia că, într-un chip 
neprevăzut, 'Talismanul, obiect al atâtor necazuri şi vărsări 
de sânge, avea să se schimbe. Avea să se schimbe pentru 
totdeauna, iar el urma să-l piardă. Talismanul nu-i mai 
aparţinea. Şi învelişul lui exterior se întuneca, iar întreaga 
suprafaţă rotunjită, frumos gravată, se înmuia. Când îl 
atinse, avu senzaţia că nu mai era din sticlă, ci din plastic ce 
se încălzea. 

Jack aşeză Talismanul aflat în schimbare în mâinile 
mamei lui. Îşi cunoştea datoria; fusese făurit pentru acest 
moment; în cine ştie ce făurărie fabuloasă, fusese creat 
pentru a răspunde anume cerinţelor acestui moment, şi nu 
ale altuia. 


Nu ştia ce aştepta să se întâmple. O explozie de lumină? 
Un iz de medicamente? Big bang-ul Creaţiei? 

Nu se petrecu nimic. Mama sa continua, neclintit, dar 
vizibil, să moară. 

— O, te rog, izbucni Jack, te rog... mamă... te rog... 

Respirația i se solidifică în mijlocul pieptului. O fantă, 
cândva una dintre brazdele verticale ale Talismanului, se 
deschise tăcută. Lumina se scurgea încet afară, adunându- 
se în jurul mâinilor mamei lui. Din interiorul înceţoşat al 
globului lăsat liber, golindu-se, tot mai multă lumină se 
revărsa prin deschizătură. 

De-afară se auzi un neaşteptat şi sonor cântec de păsări 
sărbătorindu-şi existenţa. 


12 


Dar Jack nu sesiză acest lucru decât în parte. Se aplecă, 
cu răsuflarea tăiată, şi privi Talismanul scurgându-se peste 
patul mamei lui. Ceaţa strălucitoare izvora dinlăuntrul său. 
O însufleţeau cute şi scânteieri de lumină. Ochii lui Lily 
tresăriră. 

— O, mamă, şopti băiatul. O... 

Lumina  gri-aurie se  revărsa prin  deschizătura 
Talismanului, plutind ca un nor în jurul braţelor lui Lily. 
Chipul ei măsliniu, ofilit, se încruntă aproape neobservat. 

Jack trase aer în piept, instinctiv. 

(PE?) 

(Muzică?) 

Norul de aur cenuşiu din inima Ialismanului se alungea 
peste trupul mamei lui, înveşmântând-o într-o membrană 
translucidă, dar uşor opacă, animată de mişcări delicate. 
Jack privi această țesătură fluidă lunecând peste sărmanul 
piept al lui Lily, de-a lungul picioarelor ei sfârşite. Din fanta 
deschisă în Talisman se răspândea, împreună cu norul gri- 
auriu, un miros minunat, o mireasmă dulce şi nedulce, de 
flori şi de pământ, savuroasă; o aromă de naştere, îşi spuse 
Jack, deşi niciodată nu văzuse o naştere în realitate. O 


inspiră în plămâni şi, în plină uimire, primi în dar gândul că 
el însuşi, Jack-O Sawyer, se năştea chiar în acel minut - iar 
apoi îşi imagină, cu un abia perceptibil şoc de recunoaştere, 
că despicătura Talismanului semăna cu un vagin. (Fireşte, 
nu văzuse nicicând un vagin şi avea doar o idee 
rudimentară despre conformaţia lui.) Jack privi direct în 
deschizătura Talismanului fragil şi destins. 

Acum deveni pentru întâia dată conştient de incredibilul 
vacarm, într-un fel amestecat cu o muzică slabă, al păsărilor 
de dincolo de ferestrele întunecate. 

(Muzică? Ce..,?) 

O mică sferă colorată, inundată de lumină, zbură prin 
dreptul ochilor lui, fulgerând o clipă în fanta deschisă, după 
care îşi continuă drumul pe sub suprafaţa înnourată a 
Talismanului, cufundându-se în interiorul gazos mobil, 
schimbător. Jack clipi din ochi. Semănase... Alta o urmă, iar 
de astă-dată avu răgaz să vadă demarcaţiile în albastru, 
maro şi verde ale micului glob, contururile litoralurilor şi 
micuţele lanţuri muntoase. În lumea aceea infimă, îi trecu 
prin minte, stătea un Jack Sawyer paralizat, privind o şi mai 
măruntă fărâmă colorată, iar pe acea fărâmă stătea un 
Jack-O de mărimea unui fir de praf, privind o lume 
minusculă cât un atom. O alta le urmă pe primele două, 
rotindu-se, ieşind, intrând, şi iar ieşind din norul tot mai 
larg dinlăuntrul Talismanului. 

Mama lui îşi mişcă mâna dreaptă şi gemu. 

Jack începu să plângă de-a binelea. Avea să trăiască, şi el 
ştia. Totul mersese aşa cum spusese Speedy, iar Ialismanul 
împingea viaţa la loc în trupul istovit, pustiit de boală, al 
mamei lui, ucigând răul care-o ucidea pe ea. Se aplecă în 
faţă, aproape dăruindu-se o clipă imaginii lui însuşi, 
sărutând 'Talismanul, ce-i inunda mintea. Miresmele de 
iasomie, ibisc şi pământ proaspăt răscolit îi umpleau nările. 
O lacrimă i se rostogoli de pe vârful nasului, scânteind ca o 
nestemată în razele de lumină din Talisman. Văzu un şirag 
de stele plutind prin dreptul deschizăturii, un soare galben, 


radios, înotând prin imensitatea neagră a spaţiului. Muzica 
părea să inunde Talismanul, odaia, întreaga lume de-afară. 
Un chip de femeie, chipul unei necunoscute, trecu pe lângă 
fantă. Apoi, feţe de copii şi feţele altor femei... Pe chipul 
băiatului şiroiau lacrimi, căci văzuse înotând în Talisman 
faţa propriei lui mame, trăsăturile blânde şi îngereşti ale 
Reginei din cincizeci de filme uşoare. Când îşi văzu chipul 
lui însuşi lunecând printre toate lumile şi vieţile ce se 
prăvăleau către naştere înlăuntrul Talismanului, crezu că va 
exploda de emoție. Se extinse. Inhală lumină. Şi, în cele din 
urmă, deveni conştient, cu uimire, de zgomotele ce răsunau 
peste tot în jurul lui, când văzu ochii mamei rămânând 
deschişi timp aproape două binecuvântate secunde... 

(căci vii ca păsările, vii ca lumile conţinute în sânul 
Talismanului ajungeau la el sunetele de trompete şi 
tromboane, ţipetele saxofoanelor; glasurile îngemănate ale 
brotacilor, ţestoaselor şi turturelelor cântând. Oamenii 
care-mi cunosc vraja au umplut tărâmul cu fum; răzbătură 
până la el glasurile Wolfilor cântându-i Lunii muzică-de- 
Wolfi. Apa plesni etrava unei corăbii, şi un peşte plesni 
suprafaţa unui lac cu o latură a trupului, şi un curcubeu 
plesni solul, şi un băiat călător plesni un strop de salivă ca 
să-i spună încotro s-o ia, şi un bebeluş plesnit îşi schimonosi 
feţişoara şi căscă gura; iar apoi veni vocea tumultuoasă a 
unei orchestre cântând din toată inima ei masivă; încăperea 
se umplu de dâra fumegândă a unui singur glas, înălţându- 
se şi-nălţându-se şi iar înălțându-se peste toată această 
invazie de sunete. Camioane scrâşneau din frâne, sunau 
sirene de fabrică, şi undeva explodă un cauciuc, şi 
altundeva o pocnitoare se consumă zgomotos, şi o amantă 
şopti mai vreau, şi un copil ţipă, iar glasul se-nălţă şi se- 
nălţă, şi scurt timp Jack nu-şi dădu seama că nu putea să 
vadă; dar apoi văzu din nou). 

Ochii lui Lily se deschiseră larg. Priviră în sus spre chipul 
lui Jack cu o expresie uimită, gen unde-mă-aflu. Era 


expresia copilului nou-născut, care tocmai a fost plesnit de 
bun-venit pe lume. Apoi trase aer în piept, smucit... 

„„ şi un fluviu de lumi şi galaxii şi universuri fu absorbit în 
sus şi afară din Talisman, când ea făcu acest lucru. Fură 
trase într-un şuvoi de culori ale curcubeului. Şiroiră în gura 
şi în nasul ei... se aşezară, lucind, pe pielea ei măslinie, ca 
nişte broboane de rouă, şi se topiră spre înlăuntru. Un 
moment, mama lui fu învăluită toată în raze... 

„„„ un moment mama lui fu ea-însăşi Talismanul. 

Toată boala îi zbură de pe faţă. Nu se întâmplă în 
maniera unei imagini de cinema filmată fotogramă cu 
fotogramă. Se întâmplă dintr-o dată. Se întâmplă într-o 
clipă. Era bolnavă... - iar apoi era sănătoasă. O roşeaţă 
proaspătă îi înflori în obraji. Părul rar, în smocuri, deveni 
bogat, des şi neted, de culoarea mierii brune. 

Jack o privi cu ochi mari, în timp ce ea privea chipul lui. 

— 0... 0... DOAMNE... şopti Lily. 

Acum văpaia ca de curcubeu pălea... dar sănătatea 
rămânea. 

— Mamă? 

Se aplecă în faţă. Ceva îi foşni sub degete, ca un celofan. 
Era învelişul aspru al Talismanului. Îl puse deoparte, pe 
noptieră, împingând mai încolo câteva sticluţe de 
medicamente. Unele căzură pe jos, spărgându-se; nu conta. 
Nu mai avea nevoie de doctorii. Depuse folia uscată cu 
gingăşie respectuoasă, bănuind - ba nu, ştiind - că va 
dispărea chiar şi aceea, foarte curând. 

Mama lui zâmbi. Era un zâmbet fermecător, împlinit, 
oarecum surprins - Salut, lume, iatâ-mă-s din nou! Ce zici 
de chestia asta? 

— Jack, te-ai întors acasă, spuse ea, într-un târziu, şi se 
frecă la ochi ca se convingă că nu era un miraj. 

— Sigur, răspunse el. Încercă să surâdă. Era un surâs 
nostim, în pofida lacrimilor care-i şiroiau pe faţă. Sigur, mie- 
mi spui? 

— Mă simt... mult mai bine, Jack-O. 


— Zău? Zâmbi şi îşi şterse ochii umezi cu palmele. Asta-i 
bine, mămico. 

Ochii ei răspândeau mii de raze. 

— Îmbrăţişează-mă, Jacky. 

Într-o cameră de la etajul al patrulea al unui hotel de 
vacanţă pustiu, pe minusculul litoral al statului New 
Hampshire, un băiat de treisprezece ani, pe nume Jack 
Sawyer, se aplecă în faţă, închise ochii şi-şi strânse puternic 
în braţe mama, surâzând. Viaţa lui obişnuită, cu şcoală, 
prieteni, jocuri şi muzică, o viaţă unde existau şcoli de 
urmat şi cearşafuri apretate între care să te strecori 
noaptea, viaţa banală a unui băiat de treisprezece ani (dacă 
viaţa unei asemenea creaturi poate fi considerată vreodată, 
cu toate culorile şi vâltorile ei, banală) îi fusese restituită. Şi 
asta o făcuse pentru el Talismanul. Când îşi aminti să se 
întoarcă şi să se uite la el, Talismanul nu mai era. 


Epilog 


Într-un dormitor alb, învolburat, plin de femei îngrijorate, 
Laura deLoessian, Regina Teritoriilor, deschise ochii. 


Încheiere 

Aşa se sfârşeşte cronica de faţă. Fiind numai şi numai 
povestea unui băiat, trebuie să se oprească aici; dacă ar 
mai înainta mult, ar deveni povestea unui bărbat. Când scrii 
o poveste despre oameni maturi, ştii foarte bine unde 
trebuie să te opreşti, ştii că trebuie să închei cu o căsătorie. 
Când scrii însă despre copii, te opreşti unde-ţi vine mai bine 
la socoteala. 


Cei mai mulţi dintre eroii acestei cărţi sunt încă în viaţă, o 
duc bine şi-s fericiţi. S-ar putea ca, într-o bună zi, să fim 
ispitiţi a relua povestea celor mici, ca să vedem ce... au 
ajuns, aşa că nu este înţelept să dezvăluim, deocamdată, 
nici o fărâmă din acea parte a vieţii lor. 

Mark Twain, Iom Sawyer. 


“4 Pantaloni de cowboy. 

“2. Frederic Remington (1861 19(19). pictor şi sculptor american. 
(. Poncho. 

1%. Asociaţia Artiştilor Americani de Radio şi Televiziune. 

15 Spărturile lui Ellis. 


1%. Bucăţele de tartă, de obicei triunghiulare, umplute cu brânză sau sos 
papricaş şi coapte la cuptor. 


1! Eager beaver persoană harnică şi ambițioasă. 
1%. Au revenit zilele fericite. 
4. Proaspăt îmbogăţit, parvenit. 


1%: The Four Hundred Cele Patrii Sute de familii care constituie oligarhia 
financiar industrială din SUA. 


4: Harry Hag James (1915 1983). trompetist american de jazz. 


2: Dans hawaiian, care se distinge prin mişcări unduitoare ale şoldurilor. 
braţelor şi mâinilor. 


13: Personajul principal din povestirea Colindă de Crăciun, de Charles 
Dickens, arhetip al zgârceniei şi avariţiei.