Stephen King & Peter Straub — 02 Talismanul

STEPHEN KING & PETER STRAUB 
TALISMANUL 
vol.2 


PARTEA A TREIA - O COLIZIUNE DE LUMI 


CAPITOLUL XX - i ncătuşați de lege 
Î 


Pe la ora două în după-amiaza aceleiaşi zile, se allau la o gută 
cincizeci de kilometri mai spre est, iar Jack Saurmyer avea senzația 
că şi el fugise ca dus de Lună — atât de lesne înaintaseră. În ciuda 
foamei cumplite, Jack băuse încet apa din cana ruginită şi-l 
așteptase pe Wolf să se trezească. Într-un târziu, Wolf se întingsese, 
spusese: „Acu-e gata, Jack", îl săltase pe băiat în cârcă şi intrase la 
trap în Dalewille. 

Vfaltf rămase afară pe bordura trotuarului şi încerca să nu atragă 
primire, iar Jack intră în bufetul-exprez „Dalewille Burger King". Mai 
întâi se duse la toaleta bărbaților şi se dezbrăcă până la mujlac. 
Pănă şi în toaletă, mirosul înnebunitor al cărnu fripte îl făcea să-i 
lase gura apă. Se spăla pe mâini, pe braţe, pe piept, pe față. Apoi 
vâri capul sub robinet gi-gi spălă părul cu săpun lichid, Prosoapele 
de hârtie mototolte cădeau pe Jos unul după altul, 


Maia 


SIEPHEN KING & PEIER 
SIRAUB 


TALISMANUL 


vol.2 


PARIEA A TREIA - O COLIZIUNE DE 
LUMI 


CAPITOLUL XX - Încătuşaţi de lege 
1 


Pe la ora două în după-amiaza aceleiaşi zile, se aflau la o 
sută cincizeci de kilometri mai spre Vest, iar Jack Sawyer 
avea senzaţia că şi el fugise ca dus de Lună - atât de lesne 
înaintaseră. În ciuda foamei cumplite, Jack băuse încet apa 
din cana ruginită şi-l aşteptase pe Wolf să se trezească. Într- 
un târziu, Wolf se întinsese, spusese: „Acu-s gata, Jack", îl 
săltase pe băiat în cârcă şi intrase la trap în Daleville. 

Wolf rămase afară pe bordura trotuarului şi încerca să nu 
atragă privirile, iar Jack intră în bufetul-expres „Daleville 


Burger King". Mai întâi se duse la toaleta bărbaţilor şi se 
dezbrăcă până la mijloc. Până şi în toaletă, mirosul 
înnebunitor al cărnii fripte îl făcea să-i lase gura apă. Se 
spălă pe mâini, pe braţe, pe piept, pe faţă. Apoi vâri capul 
sub robinet şi-şi spălă părul cu săpun lichid. Prosoapele de 
hârtie mototolite cădeau pe jos unul după altul. 

În sfârşit, termină şi se prezentă la tejghea. Tânăra 
vânzătoare în uniformă făcu ochii mari, în timp ce-i lua 
comanda -probabil, din cauza părului ud, se gândi Jack. 
Aşteptând să-i fie aduse cele cerute, văzu că fata face un 
pas înapoi, se reazemă de tejgheaua bucătăriei şi continuă 
să se holbeze la el fără nici un pic de jenă. 

Muşcând din primul cârnăcior Whopper, se întoarse spre 
uşile de sticlă. Zeama i se prelingea pe bărbie. Era atât de 
flămând, încât aproape că nu se mai ostenea să mestece. 
Din trei muşcături hulpave, dădu gata aproape tot 
sandvişul. Tocmai era gata s-o înghită şi pe cea de-a patra, 
când văzu prin geamul uşilor că Wolf adunase în juru-i o 
droaie de copii. Îmbucătura i se opri brusc în gât. 

leşi în mare grabă, încercând, totuşi, să-şi înghită 
dumicatul de carne tocată, pâine moale, muştar, salată, roşii 
şi sos. Copiii stăteau în stradă, înconjurându-l pe Wolf din 
trei părţi şi holbându-se la el cu tot atâta sinceră uimire ca 
şi ospătăriţa la Jack. Stând arcuit pe bordura trotuarului, 
Wolf îşi încovoiase spinarea, cocoşându-se şi căutând parcă, 
printr-o mişcare retractilă, de broască ţestoasă, să-şi tragă 
gâtul înăuntru. Urechile-i păreau lipite de cap. Îmbucătura i 
se opri lui Jack în gâtlej ca o minge de golf, iar când încercă 
s-o înghită, convulsiv, cocoloşul nu făcu decât să mai 
coboare cam de-un deget. 

Wolf îi aruncă o privire cu coada ochiului şi se relaxă 
vizibil. Un tânăr înalt, de vreo douăzeci de ani, în costum de 
blue-jeans, deschise portiera unei automacarale roşii, 
rablagite, aflată la doi metri de bordură, se rezemă de 
cabină şi-i privi zâmbind. 


— la un burger, Wolf, spuse Jack, cu un aer ce voia să 
pară nepăsător. 

Îi întinse cutia lui Wolf. Acesta o mirosi, apoi înălţă capul 
şi muşcă zdravăn din cutie. Începu să mestece metodic. 
Copiii, uimiţi şi fascinaţi, se mai apropiară un pas. Câţiva 
chicoteau. 

— Ce-i ăsta? întrebă o fetiţă blondă cu codițe subţiri, 
legate cu panglici roz, scămoşate, folosite la ambalajele 
cadourilor. Un monstru? 

Un băiat de vreo şapte-opt ani, tuns perie, se înfipse în 
faţa fetiţei şi interveni? 

— Ele Hulk, nu? Chiar că-i Hulk. Ei? Ei? Este? Aşa-i? 

Wolf reuşise să scoată din cutia de carton ce mai 
rămăsese din cârnăciorul său whopper. Împinse totul în 
gură, cu palma. Îi căzură foi se salată între genunchii 
îndoiţi, mânjindu-se cu maioneză şi sos de carne pe bărbie 
şi pe obraji. Totul deveni o cocă brună, zdrobită între dinţii 
lui enormi. După ce înghiţi, Wolf începu să lingă cutia pe 
dinăuntru. 

Jack i-o luă uşurel din mâini. 

— Nu, e doar vără-miu. Nu-i monstru, şi nu-i nici Hulk. De 
ce nu plecaţi voi, copii, şi să ne lăsaţi în pace? Plecaţi de- 
aici. Lăsaţi-ne-n pace. 

Puştii continuară să se holbeze. Acum, Wolf îşi lingea 
degetele. 

— Dacă mai căscaţi aşa ochii la el, s-ar putea să se-nfurie. 
Şi nu ştiu ce-o să facă dacă se-nfurie. 

Băiatul cu  tunsoarea-perie văzuse destul de des 
transformările lui David Banner, pentru a avea idee ce-ar 
putea face furia din acest monstruos carnivor de „Burger 
King". Făcu un pas înapoi. Majoritatea celorlalţi îi urmară 
exemplul. 

— Plecaţi, vă rog, insistă Jack. 

Dar copiii încremeniseră din nou. 

Wolf se ridică în picioare, uriaş ca un munte. 


— BĂTU-V-AR DUMNEZEU, NU VĂ MAI UITAŢI LA 
MINE! mugi el. NU MĂ FACEŢI SĂ MĂ SIMT CARAGHIOS! 
TOATĂ LUMEA MĂ FACE SA MĂ SIMT CARAGHIOS! 

Copiii se risipiră. Răsuflând din greu, roşu la faţă, Wolf 
rămase nemişcat, privindu-i cum dispăreau în lungul străzii 
principale din Daleville şi după colţuri. Când nu se mai 
văzură, îşi cuprinse pieptul cu braţele şi-l săgetă pe Jack cu 
privirea. Era zdrobit de ruşine. 

— Wolf n-ar fi trebuit să ţipe, se scuză el. Nu erau decât 
nişte copilandri. 

— Le prinde bine câte o sperietură zdravănă din când în 
când, spuse cineva - şi Jack văzu că tânărul din camioneta 
roşie încă mai stătea rezemat de cabină, zâmbindu-le. Nici 
mie nu mi-au mai văzut ochii aşa ceva. Verişori, ai? 

Jack încuviinţă din cap, bănuitor. 

— Hei, n-aş vrea s-o luaţi drept ceva personal, sau mai 
ştiu eu cum. 

Făcu un pas înainte; era un tânăr dezinvolt şi brunet, cu 
vestă bej fără mâneci şi cămaşă cadrilată. 

— Mai ales că n-aş vrea să fac pe nimeni să se simtă 
caraghios, să ştiţi. Se opri, ridicând mâinile cu palmele în 
sus. Zău... Mă gândeam doar că voi, băieţi, arătaţi de parc- 
aţi fi tot pe drumuri de-o buca' de vreme. 

Jack îi aruncă o privire lui Wolf, care încă-şi mai ţinea 
umerii cu braţele încrucişate, ruşinat, privind însă ursuz, 
prin ochelarii săi rotunzi, noua apariţie. 

— Şi eu am fost acolo, continuă omul. Hei, să vedeţi: în 
anul în care am absolvit liceul din Daleville, ştiţi, am parcurs 
cu autostopul tot drumul până-n nordul Californiei şi-napoi. 
Oricum, dacă vă cam duceţi spre Vest, vă pot lua în maşină. 

— Nu pot, Jacky, se repezi Wolf, într-o puternică şoaptă, 
rostită ca pe scenă. 

— Cât de departe spre Vest? întrebă Jack. Încercăm să- 
ajungem la Springfield. Am un prieten acolo. 

— Heii, niici oo probleemă, seenyor, zise omul, ridicând 
din nou mâinile. Eu merg doar până mai încoace de Cayuga, 


imediat lângă hotarul cu Illinois. M-aşteptaţi să-nfulec un 
burger, şi-am fugit. În linie dreaptă. O oră jumate, poate 
nici atâta - o să fiţi cam la jumătatea distanţei pân' la 
Springfield. 

— Nu pot, gâjâi iarăşi Wolf. 

— Mai e o treabă, bine? Am nişte bagaje pe scaunul din 
faţă. Unul din voi, băieţi, va trebui să stea-n spate. O să cam 
sufle vântu' acolo. 

— Nici nu ştiţi ce extraordinar e, răspunse Jack, spunând 
adevărul şi numai adevărul. V-aşteptăm când ieşiţi. 

Wolf începu să ţopăie, agitat. 

— Cinstit. O să ne simţim bine-acolo, domnu'. Si vă 
mulţumim. 

De îndată ce şoferul dispăru pe uşă, Jack se întoarse să-i 
vorbească lui Wolf în şoaptă. 


Şi astfel, când tânărul - Bill „Buck" Thompson, pe numele 
său - reveni la maşină, aducând două cutii de cârnăciori 
Whopper, găsi un Wolf calm în aparenţă, îngenuncheat în 
bena descoperită, cu braţele rezemate de panoul lateral, 
gura deschisă şi nasul deja fremătând. Jack stătea pe 
scaunul din cabină, în dreapta, înghesuit lângă o grămadă 
de pungi de plastic umflate, lipite cu bandă adezivă, apoi 
ştanţate şi, în sfârşit, date cu spray cu aromatizant din 
belşug, judecând după miros. Prin pereţii transparenţi ai 
pungilor se vedeau nişte obiecte prelungi, verzi, tăiate în 
formă de frunză de palmier. Pe aceste obiecte creşteau 
ciorchini de muguri. 

— Am socotit că încă arătaţi cam flămânzi, spuse şoferul, 
şi-i aruncă lui Wolf alt cârnăcior Whopper. Apoi se aşeză la 
volan - între el şi Jack aflându-se pungile de plastic. M-aş fi 
aşteptat să-l prindă-n dinţi, vără-tu ăsta. Nu mi-o luaţi în 
nume de rău. Na, înhaţă şi tu, ell-a şi pulverizat pe-al lui. 

Şi mai făcură vreo sută şaizeci de kilometri spre Vest, 
Wolf delirând de fericire că-i vâjâia vântul împrejurul 


capului, aproape hipnotizat de viteză şi de feluritele 
mirosuri pe care le adulmeca din zbor. Cu ochii ca nişte 
vâlvătăi, incandescenţi, înregistrând fiecare nuanţă a 
vântului, Wolf tresălta dintr-o parte-n alta înapoia cabinei, 
împingându-şi nasul în curentul de aer. 

Buck Thompson povestea despre viaţa sa de fermier. În 
cele şaptezeci şi cinci de minute, cât ţinu piciorul apăsat, 
până aproape de podea, pe accelerator, vorbi non-stop, fără 
să-i pună lui Jack nici măcar o singură întrebare. lar când 
coti pe un drumeag de ţară, chiar înainte de marginea 
oraşului Cayuga, şi opri maşina lângă un lan de porumb, ce 
părea să se întindă pe-o suprafaţă de kilometri întregi, se 
scobi în buzunarul jachetei şi scoase o ţigară de formă vag 
neregulată, răsucită în hârtie albă, aproape ca o pânză 
subţire. 

— Am auzit şi eu de ochi-roşii, spuse el, dar vără-tu e 
ridicol. Îi puse lui Jack ţigara în mână: Dă-i puţin din asta 
când îl apucă pandaliile, da? Ordinul medicului. 

Jack, absent, îndesă ţigara de marijuana în buzunarul 
cămăşii şi se dădu jos din cabină. 

— Mulţumesc, Buck, îi strigă el şoferului. 

— Măi frate, nu mi-a venit să cred când l-am văzut halind 
aşa, comentă Buck. Cum faci ca să-l pui să meargă ici şi 
colo? Ţipi la el: Zât! Zât!? 

De îndată ce Wolf află că plimbarea se încheiase, sări din 
bena camionului. 

Maşina roşie plecă, lăsând în urmă un lung nor de praf. 

— Hai să mai facem o dată! intonă Wolf. Jacky! Hai s-o 
mai luăm odată aşa! 

— Mamă, zău c-aş vrea să se poată, răspunse Jack. Haide, 
să mai mergem şi pe jos o vreme. O să treacă, probabil, 
cineva. 

Credea că-i venise şi lui apă la moară, că el şi Wolf vor fi, 
cât ai bate din palme, peste graniţă, în Illinois - şi, aşa cum 
fusese convins dintotdeauna, totul va merge ca pe roate o 
dată ce vor ajunge în Springfield, la Thayer School şi la 


Richard. Dar mintea lui Jack încă mai funcţiona parţial după 
timpul-hambarului, conform căruia tot ceea ce este ireal 
umflă şi distor-sionează realul, iar când începură iarăşi cele 
rele, se întâmplară atât de repede, încât nici nu fu în stare 
să le controleze. Mai era destulă vreme înainte ca Jack să 
vadă Illinoisul, iar între timp avea să se regăsească înapoi în 
hambar. 


2 


Uimitor de rapida suită de evenimente care avea să 
sfârşească la Sunlight Home începu la zece minute după ce 
Jack şi Wolf trecuseră de micul şi banalul indicator rutier 
care-i anunţa că acum se aflau în Cayuga, 23 568 loc. 
Cayuga propriu-zisă nu se vedea nicăieri. La dreapta lor, 
lanul de porumb nesfârşit se unduia pe câmpie; la stânga, 
un şes pustiu le permitea să vadă cum, după o cotitură, 
drumul mergea în linie dreaptă, îndreptându-se spre 
orizontul gol. Imediat ce Jack îşi dădu seama că probabil 
erau nevoiţi să ajungă până în oraş pentru a găsi 
următoarea ocazie, pe acel drum îngust apăru o maşină, 
apropiindu-se de ei în viteză. 

— Urcăm în spate? ţipă Wolf, ridicându-şi vesel braţele 
deasupra capului. Wolf urcă în spate! Chiar aci şi-acu! 

— Merge în direcţie opusă, spuse Jack. Stai calm şi las-o 
să treacă, Wolf. Braţele jos, altfel o să creadă că-i faci semn. 

Fără tragere de inimă, Wolf îşi cobori braţele. Maşina se 
apropiase de curbă, după care avea să ajungă lângă ei. 

— Acum nu urcăm în spate? întrebă Wolf, cu o mutră 
bosumflată, aproape copilărească. 

Jack clătină din cap. Se uita la un medalion oval, pictat pe 
portiera albă, prăfuită, a maşinii. Acolo ar fi putut să scrie 
„Comisia Parcurilor Rustice", sau „Comitetul de Stat pentru 
Viaţa în Sălbăticie". Ar fi putut să fie orice, de la vehiculul 
unui agent agricol de stat până la maşina Departamentului 
de întreţinere Cayuga. Dar, după ce maşina coti, Jack văzu 
că era una de poliţie. 


— E un copoi, Wolf. Un poliţist. [ine-o-nainte şi mergi 
frumos, firesc. N-am nici un chef să se-oprească. 

— Ce-i ăla ţopilist? 

Glasul lui Wolf trecuse pe-o octavă inferioară, majoră; 
văzuse că maşina venea, în viteză, drept spre ei. 

— 'Ţopiliştii omoară Wolfi? 

— Nu, sub nici o formă nu omoară Wolfi, răspunse Jack, 
dar asta nu folosi la nimic. 

Wolf îi prinse mâna într-a lui, care tremura. 

— Dă-mi drumul, te rog, insistă Jack. O să i se pară 
caraghios. 

Wolf îşi lăsă mâna să cadă. 

În timp ce maşina poliţiei avansa spre ei, Jack îi aruncă o 
privire celui de la volan, apoi se întoarse şi făcu în grabă 
câţiva paşi ca să-l ajungă pe Wolf. Ceea ce văzuse, nu părea 
deloc încurajator. Polițistul de la volan avea un chip 
autoritar, lat şi păstos, cu lespezi livide de grăsime acolo 
unde fuseseră cândva pomeţii obrajilor. Lui Wolf i se citea 
cu limpezime spaima pe faţă. Ochii îi tresăltau, nările îi 
palpitau; îşi arăta dinţii. 

— Grozav ţi-a mai plăcut să mergi cu camionul ăla, nu? îl 
întrebă Jack. 

O parte din spaimă i se şterse, şi Wolf aproape că izbuti 
să schiţeze un zâmbet. Maşina de poliţie vâjâi pe lângă ei - 
Jack îl simţi pe şofer întorcând capul să-i cerceteze cu 
atenţie. 

— E-n regulă, spuse el. Se duce. N-am păţit nimic, Wolf. 

Tocmai se răsucise din nou, când auzi zgomotul maşinii 
de poliţie începând deodată să se înteţească. 

— Se-ntoarce ţopilistu'! 

— Probabil merge înapoi la Cayuga, replică Jack. 
Întoarce-te şi poartă-te la fel ca mine. Nu te zgâi la el. 

Wolf şi Jack îşi continuară drumul, prefăcându-se că nu 
iau în seamă maşina, care părea să se ţină anume în urma 
lor. Wolf slobozi un sunet, jumătate geamăt, jumătate urlet. 


Maşina poliţiei se înscrise pe axul drumului, îi depăşi, 
luminile frânei se aprinseră, după care tăie pe diagonală 
prin faţa lor. Ofiţerul deschise portiera şi-şi propti picioarele 
în pământ. Apoi se trase afară, ridicându-se de pe scaun. 
Era înalt cam cât Jack, şi toată greutatea i se adunase pe 
chip şi în burtă; avea picioarele subţiri ca nişte lujeri, iar 
braţele şi umerii erau ai unui om dezvoltat normal. 
Pântecele, strâns în uniforma cafenie ca un curcan de şapte 
kile, se umfla de ambele părţi ale centurii late, maro. 

— Ard de nerăbdare, spuse şi, îndoind cotul, se rezemă 
de portiera deschisă. Oricum, care vi-i Povestea? Daţi-i 
drumu' pe gură. 

Wolf lipăi în spatele lui Jack şi-şi cocoşă umerii, cu mâinile 
înfundate adânc în buzunarele salopetei. 

— Mergem la Springfield, domnule poliţist, spuse Jack. 
Am făcut autostopul - cred că n-ar fi trebuit. 

— Crezi că n-ar fi trebuit. Căcaaa-m-aş! Ala care-ncearcă 
să dispară-n spatele tău ce-i, un Wookieei1*? 

— E vără-miu. 

O clipă, gândurile i se învolburară în cap: Povestea 
trebuia adaptată în aşa fel încât să-l includă şi pe Wolf. 

— Trebuie să-l duc acasă. Locuieşte în Springfield, cu 
mătuşă-sa Helen. Adică  mătuşă-mea Helen, care-i 
învăţătoare. În Springfield. 

— Ce-a făcut, a scăpat de undeva? 

— Nu, nu, nimic de soiu-ăsta. Doar că... 

Copoiul îl privi indiferent, cu faţa înfierbântată. 

— Numele. 

Acum, băiatul se afla înaintea unei dileme: fără-ndoială, 
Wolf avea să i se adreseze cu Jack, indiferent ce nume-i 
spunea poliţistului. 

— Eu sunt Jack Parker. lar el... 

— Stai aşa. Vreau ca nătărău' să-mi zică singur. Hei, tu! 
Îţi ţii minte numele, înapoiatule? 

Wolf se foi în spatele lui Jack, înfigându-şi bărbia în 
pieptarul salopetei. Murmură ceva. 


— N-am auzit, puiule. 

— Wolf, şopti el. 

— Wolf. Treiia să fi ghicit. Şi numele de botez, sau ţi-au 
dat doar un număr? 

Wolf închisese ochii strâns şi ţopăia pe loc. 

— Haide, Phil, spuse Jack, gândindu-se că era unul dintre 
puţinele nume pe care Wolf n-avea să le uite. 

Dar abia terminase de vorbit, când Wolf înălţă capul, îşi 
îndreptă spinarea şi ţipă: 

— JACK! JACK! JACK! WOLF! 

— Câteodată îi spunem Jack, explică băiatul, ştiind că 
deja era prea târziu. Fiindcă ţine aşa de mult la mine, 
uneori sunt singurul care se poate înţelege cu el. S-ar putea 
chiar să rămân la Springfield câteva zile, după ce-l las 
acasă, doar ca să fiu sigur că s-a obişnuit. 

— Zău că mi s-a aplecat de sunetul glasului tău, Jack, 
băiete. Ce-ar fi ca tu şi bunul tău Jack-Phil să luaţi loc aici în 
spate, să mergem în oraş şi să lămurim toată treaba? 

Cum Jack nu se urni, polițistul puse o mână pe patul 
enormului pistol de la centura întinsă, mai să plesnească. 

— Sus, în maşină! Primul urcă el. Vreau să aflu de ce 
sunteţi la peste o sută cincizeci de kilometri de casă în zi de 
şcoală. În maşină, imediat! 

— Of, domnule poliţist, începu Jack. 

Iar în spatele lui, Wolf icni: 

— Nu. Nu pot. 

— Verişorul meu are problema asta a lui, continuă Jack. E 
claustrofob. Locurile strâmte, mai ales în maşini, îl scot din 
minţi. Nu putem merge decât cu camionul, ca să stea în 
spate. 

— Treceţi în maşinăl ordonă polițistul, făcând un pas şi 
deschizând portiera din spate. 

— NU POT! se văicări Wolf. Wolf NU POATE! Pute, Jacky, 
acolo pute. 

Nasul şi buza de sus i se încreţiseră în zeci de şanţuri. 


— Urcă-l în maşină, sau îl urc eu, îi spuse polițistul lui 
Jack. 

— Wolf, n-o să dureze mult. 

Jack întinse mâna spre mâna lui Wolf. Şovăitor, acesta îl 
lăsă să i-o apuce. Jack îl trase spre bancheta din spate a 
maşinii, Wolf târându-şi efectiv picioarele pe suprafaţa 
drumului. 

Câteva secunde, păru că o să reuşească. Wolf ajunse 
destul de aproape ca să atingă rama uşii. Apoi, se zgudui 
din tot trupul, îşi propti ambele mâini în caroserie, parc-ar 
fi încercat să rupă capota maşinii în două, ca ăl-mai-tare- 
om-din-lume care rupe o carte de telefon, la circ. 

— Te rog, stărui Jack. Trebuie. 

Dar Wolf era înspăimântat şi prea dezgustat de ceea ce i- 
o fi mirosit acolo. Scutură violent din cap. Din gură îi 
curgeau bale, picurând pe capota maşinii de poliţie. 

Polițistul îl ocoli pe Jack şi desprinse ceva dintr-o 
carabină de la centură. Jack avu timp să vadă doar că nu 
era pistolul, înainte ca polițistul să-şi repeadă bastonul, cu 
un gest expert, în ceafa lui Wolf. Partea de sus a trupului 
acestuia se prăvăli pe acoperişul maşinii, apoi, Wolf alunecă 
în întregime, cât era de lung, în praful de pe drum. 

— Apucă-l din partea cealaltă, spuse copoiul, agăţându-şi 
măciuca la cingătoare. In sfârşit, o să băgăm muntele ăsta 
de căcat în vehicul. 

Peste vreo trei minute, după ce scăpaseră de două ori în 
drum trupul inert al lui Wolf, goneau spre Cayuga. 

— Ştiu de pe-acum ce-o să vi se-ntâmple, ţie şi lu' 
nătărău' de vărtu, dacă-i văr'tu, ceea ce mă-ndoiesc 
profund. 

Polițistul îl privi pe Jack în oglinda retrovizoare, cu ochii 
săi ca două stafide muiate în smoală proaspătă. 

Lui Jack i se păru că tot sângele din trup i se scurge în 
jos, în vene, iar inima îi sări-n piept. Îşi amintise de ţigara 
din buzunarul cămăşii. Îşi repezi o mână spre ea, apoi şi-o 
trase brusc, înainte ca polițistul să spună ceva. 


— Trebuie să-i pun pantofii la loc în picioare, zise el. I-au 
cam căzut. 

— Dă-i naibii! replică polițistul, dar nu se mai opuse când 
Jack se aplecă. 

leşit din raza oglinzii, Jack îndesă mai întâi călcâiul gol al 
lui Wolf într-unul dintre mocasinii plesniţi la cusături, apoi 
smulse repede ţigara din buzunar şi o vâri în gură. Muşcă 
din ţigară, iar particulele uscate şi sfărâmicioase, cu gust 
ciudat de iarbă, i se răspândiră pe limbă. Jack începu să le 
macine-n dinţi. Ceva îl zgârie pe gât şi tresări în sus, 
convulsiv, ducându-şi mâna la gură şi încercând să tuşească 
ţinând buzele strânse. Când gâtlejul i se curăţi, înghiţi în 
grabă toată marijuana umezită, acum destul de noroioasă. 
Îşi trecu limba peste dinţi, ştergând toate scamele şi 
urmele. 

— V-aşteaptă câteva surprize, spuse copoiul. O să vă intre 
lumina soarelui în suflet. 

— Lumina soarelui în suflet? repetă Jack, crezând că 
omul îl văzuse îndesând ţigara în gură. 

— Şi câteva băşici la palme, continuă polițistul, 
aruncându-i imaginii vinovate a lui Jack, prin oglinda 
retrovizoare, o privire fericită. 


Clădirea Centrului Municipal Cayuga era un labirint 
obscur de coridoare prost luminate şi scări înguste, ce 
păreau să cotească pe neaşteptate în sus, de-a lungul unor 
încăperi la fel de înguste. Prin ţevi, cânta şi bolborosea apa. 

— Hai să vă explic ceva, copii, zise polițistul, îndrumându- 
i spre ultima scară din dreapta. Nu sunteţi arestaţi. 
Priceput? Sunteţi reţinuţi pentru interogatoriu. Nu vreau s- 
aud baliverne despre dreptul la un singur apel telefonic. 
Sunteţi în aer, până ce ne spuneţi cine sunteţi şi ce-aveţi de 
gând. M-aţi auzit? În aer. Adică nicăieri. Mergem să-i facem 
o vizită judelui Fairchild, el e magistratul, iar dacă nu ne 


mărturisiţi adevărul, o să suportaţi nişte consecinţe mari de 
futu-i mama mă-sii. Sus. Mişcă! 

În capătul scării, copoiul'împinse o uşă. O femeie între 
două vârste, cu ochelari cu ramă metalică şi rochie neagră, 
ridică nasul dintr-o maşină de scris instalată lateral, lângă 
un perete. 

— Încă doi vagabonzi, anunţă polițistul. Anunţă-l că 
suntem aici. 

Femeia înclină din cap, ridică receptorul şi rosti câteva 
vorbe. 

— Puteţi intra, le comunică apoi secretara, mutându-şi 
privirea de la Wolf la Jack şi-napoi. 

Polițistul îi împinse prin anticameră şi deschise uşa unei 
încăperi de două ori mai mari, cu un perete lung, acoperit 
de cărţi, iar altul, de fotografii, diplome şi certificate 
înrămate. La ferestrele înalte din capătul opus erau trase 
jaluzelele. Un bărbat lungan şi slăbănog, în costum negru, 
cămaşă albă şifonată şi cravată îngustă, fără nici un model 
distinctiv, se ridică de la un birou de lemn cu ştirbituri, care 
să fi avut vreo doi metri lungime. Chipul individului semăna 
cu o hartă în relief, alcătuită din riduri, şi avea părul atât de 
negru, încât era, cu siguranţă, vopsit. Prin aer, plutea vizibil 
fum de ţigară stătut. 

— Ei, ce-avem aici, Franky? 

Glasul lui era surprinzător de profund, aproape teatral. 

— Puşti pe care i-am cules de pe French Lick Road, cam 
pe lângă casa lui Thompson. 

Zbârciturile judecătorului Fairchild se schimonosiră într- 
un zâmbet, în timp ce-l privea pe Jack. 

— Ai vreun act de identitate la tine, fiule? 

— Nu, domnule, răspunse băiatul. 

— L-ai spus ofițerului Williams, aci de faţă, tot adevărul? 
El nu-i de-aceeaşi părere, altfel n-aţi fi acum aici. 

— Da, domnule. 

— Atunci spune-mi şi mie Povestea voastră. 


Dădu ocol biroului, tulburând straturile plate de fum ce-i 
pluteau imediat deasupra capului, şi se aşeză pe colţul cel 
mai apropiat de Jack. Mijindu-şi ochii, îşi aprinse o ţigară. 
Jack văzu ochii  spălăciţi,  înfundaţi în orbite, ai 
judecătorului, scrutându-l prin fum şi ştiu că în ei nu se 
citea nici un strop de milă. 

Iarăşi nimerise în floarea-ulcior. 

Trase adânc aer în piept. 

— Mă numesc Jack Parker. El e verişorul meu, şi-l cheamă 
tot Jack. Jack Wolf. Dar adevăratul lui nume e Philip. A locuit 
cu noi la Daleville, pentru că tatăl său a murit şi mama i s-a 
îmbolnăvit. Acum, tocmai îl duceam înapoi, la Springfield. 

— Cam slab de minte, aşa-i? 

— Cam încet, spuse Jack, şi-i aruncă o privire lui Wolf. 

Prietenul său abia dacă părea cât de cât conştient. 

— Cum o cheamă pe maică-ta? îl întrebă judecătorul pe 
Wolf. 

Wolf nu răspunse în nici un fel. [inea ochii închişi şi 
mâinile înfundate în buzunare. 

— O cheamă Helen, interveni Jack. Helen Vaughan. 

Judecătorul de desprinse de birou şi păşi spre Jack. 

— Ai băut ceva, fiule? Eşti puţintel cam nesigur. 

— Nu. 

Judele Fairchild se opri la un pas de Jack şi se aplecă. 

— la suflă. 

Jack deschise gura şi exhală. 

— Nţ. Nu duhneşti. Se îndreptă la loc. Dar ăsta-i singurul 
adevăr pe care l-ai spus, aşa-i? Încerci să mă duci cu preşul, 
băiete. 

— Îmi pare rău că am făcut autostopul, spuse Jack. 

Era conştient că acum trebuia să vorbească foarte 
prudent. Nu numai că vorbele lui puteau face ca el şi Wolf 
să fie sau nu eliberaţi, dar îi venea cam greu să articuleze 
cuvintele propriu-zise - totul părea să se întâmple cu o 
mare încetineală. La fel ca în hambar, secundele o luaseră 
razna din metronom. 


— De fapt, nici nu prea facem autostopul, fiindcă Wolf - 
Jack, adică - nu suportă să intre în maşini. N-o să-l mai 
facem niciodată. N-am făcut nimic rău, domnule, şi chiar 
acesta-i adevărul. 

— Nu mă înţelegi, băieţaş, replică judecătorul, iar ochii 
săi, cu privirea îndepărtată licăriră din nou. 

Îi place treaba asta, pricepu Jack. Judele Fairchild reveni 
agale înapoia biroului. 

— Nu autostopul e problema. Voi sunteţi doi băieţi de 
capul vostru pe drum, veniţi de nicăieri, vă duceţi nicăieri - 
adevărate ţinte pentru necazuri. Vocea lui era ca o miere 
brună. Dar noi avem în ţara asta ceva ce socotim a fio 
instituţie cum nu se poate mai neobişnuită - aprobată de 
stat şi finanțată de stat, în treacăt fie zis - care s-ar putea să 
fi fost înfiinţată anume în folosul unor băieţi ca voi. Se 
numeşte Sunlight Gardener Scripture Home for Wayward 
Boysi2+. Rezultatele activităţii domnului Gardener cu tinerii 
aflaţi în necaz sunt aproape miraculoase. l-am trimis câteva 
cazuri grave şi, cât ai zice Doamne-ajută, i-a făcut pe toţi 
acei băieţi să cadă în genunchi, rugându-se la Isus să-i 
ierte. Eu unul aş zice că-i ceva cu totul deosebit, voi nu? 

Jack înghiţi în sec. Îşi simţea gura mai uscată decât o 
avusese în hambar. 

— Ăă... domnule, e chiar foarte urgent să ajungem în 
Springfield. Toţi au să se-ntrebe... 

— Am mari îndoieli în privinţa asta, îl întrerupse 
judecătorul, zâmbind cu toate zbârciturile. Dar îţi spun eu 
cum facem. Îndată ce voi doi, ştrengarilor, veţi fi în drum 
spre Sunlight Home, eu am să telefonez la Springfield şi-am 
să-ncerc să aflu numărul acestei Helen Wolf, parcă? Sau 
Helen Vaughan? 

— Vaughan, spuse Jack, şi o roşeaţă fierbinte îi cuprinse 
faţa, ca un acces de febră. 

— Da, încuviinţă judecătorul. 

Wolf scutură din cap, clipind, după care îi puse lui Jack o 
mână pe umăr. 


— Iar tu, fiule? întrebă judele Fairchild. Mi-ai putea 
spune câţi ani ai? 

Wolf clipi iar şi se uită la Jack. 

— Şaisprezece, răspunse băiatul. 

— Şi tu? 

— Doisprezece. 

— Aha. Ţi-aş fi dat cu câţiva ani mai mult. Am cu atât mai 
multe motive să mă îngrijesc de asistenţa voastră înainte 
de-a da peste vreun bucluc cu-adevărat serios, ce zici, 
Franky? 

— Amin, răspunse polițistul. 

— Mai treceţi pe-aici peste-o lună, băieţi. Atunci vom 
vedea dacă vi s-a reimprospătat memoria. De ce-ai ochii aşa 
de injectaţi? 

— Mi-i simt cam ciudaţi, răspunse Jack. 

Îl auzi pe copoi lătrând. De fapt, râsese, îşi dădu seama 
Jack, după un moment. 

— a-i, Franky! spuse judecătorul, ridicând receptorul 
telefonului. O să fiţi cu totul alţi băieţi de-azi în treizeci de 
zile. De-asta depinde. 

În timp ce coborau treptele clădirii de cărămidă roşie a 
Centrului Municipal, Jack îl întrebă pe Franky Williams de 
ce-l inte-rogase judecătorul în legătură cu vârsta lor. 
Polițistul se opri pe ultima treaptă şi se întoarse uşor, 
pentru a-l privi radios pe Jack. 

— Bătrânu' Sunlight îi încalţă de obicei la doişpe şi le dă 
drumu' la nouăşpe. Rânji. Vrei să zici că nu l-ai auzit 
niciodată la radio? E cam cel mai faimos tip din tot ce-avem 
pe-aici. Sunt convins că s-a auzit de bătrânu' Sunlight 
Gardener pân-la Daleville. 

Dinţii lui parcă erau nişte cuişoare decolorate, bătute la 
distanţe neregulate. 


3 


Douăzeci de minute mai târziu, se aflau iarăşi în afara 
oraşului. 


Wolf se aşezase pe bancheta din spate a maşinii de 
poliţie, în mod surprinzător, fără să facă mofturi. Franky 
Williams scosese bâta de la centură şi spusese: 

— Mai vrei puţină de-asta, futu-te-n cur de monstru? Cine 
ştie, poate-o să te facă mai isteţ. 

Wolf începuse să tremure, nasul i se zbârcise, dar îl 
urmase pe Jack în maşină. Imediat, îşi trântise o mână peste 
nas, începând să respire pe gură. 

— O să scăpăm noi de-aici, Wolf, îi şopti Jack în ureche. 
Câteva zile, atâta tot, şi vedem noi ce facem. 

— Lasă vorba! se auzise, de la volan. 

Jack simţea o stranie relaxare. Era convins că vor găsi o 
cale de scăpare. Se rezemă pe spătarul de vinilin, ţinându-şi 
mâna în pumnul lui Wolf şi contemplând câmpiile ce goneau 
pe-alături. 

— Uite-o! anunţă Franky Williams, din faţă. Casa voastră 
nouă. 

Jack văzu o aglomerare de ziduri înalte din cărămidă, 
înfipte nefiresc în mijlocul câmpiei. Prea înalte ca să poţi 
evada pe deasupra lor, zidurile din jurul aşezământului 
Sunlight Home erau înălțate cu trei rânduri de sârmă 
ghimpată şi cioburi de sticlă fixate în ciment. Acum, maşina 
trecea pe lângă mirişti mărginite de garduri ce alternau 
sârma ghimpată şi cea netedă. 

— Au aici vreo douăzeci şi patru de hectare, continuă 
Williams. Şi totu-i împrejmuit ori cu garduri, ori cu ziduri - 
n-ar strica să mă credeţi. Băieţii le-au făcut, cu mâinile lor. 

O poartă lată, de fier, întrerupea perimetrul de zid, după 
cotitura aleii spre proprietatea Sunlight. De îndată ce 
maşina coti pe alee, poarta se deschise, probabil acționată 
de un semnal electronic. 

— Camere "IV, explică polițistul. V-aşteaptă, băi, peştişori 
proaspeţi. 

Jack se aplecă, rezemându-şi faţa de geam. Pe câmp, de-o 
parte şi de alta, lucrau băieţi în scurte de doc, prăşind, 
greblând, împingând roabe. 


— Tocmai mi-aţi adus dooj dă parai, căcăţeilor, spuse 
Williams. Plus alţi dooj pentru judele Fairchild. Nu-i 
grozav? 


CAPITOLUL XXI - Sunlight Home 
] 


Aşezământul, după cum remarcă Jack, părea o 
construcţie din cuburi pentru copii: se dezvoltase la 
întâmplare, pe măsură ce fusese necesară extinderea 
spaţiului. Apoi, Jack observă că numeroasele ferestre erau 
zăbrelite, iar clădirea în curs de expansiune dobândi 
imediat un atribut de penitenciar, care îl înlocui pe cel 
destinat copiilor. 

Majoritatea băieţilor de pe câmp lăsaseră jos uneltele, 
urmărind înaintarea maşinii. 

Franky Williams frână în capătul larg, arcuit, al aleii. De 
îndată ce opri motorul, pe uşa din faţă ieşi o siluetă înaltă, 
care se opri şi-i privi din capul scării, stând cu mâinile 
împreunate în faţă. Sub pletele bogate, albe şi ondulate, 
chipul părea aproape tineresc - ca şi cum acele trăsături 
frânte, de-o vitală masculinitate, ar fi fost modelate sau 
măcar ajustate printr-o operaţie plastică. Era chipul unui 
om care putea să vândă orice, oriunde, oricui. Avea hainele 
la fel de albe ca părul: costum alb, pantofi albi, cămaşă albă 
şi o eşarfă albă, lungă, înfoiată la gât. În timp ce Jack şi Wolf 
coborau de pe bancheta din spate, omul în alb scoase din 
buzunarul costumului o pereche de ochelari cu lentile de 
culoare verde-închis, îi puse pe nas şi păru să-i examineze 
pe cei doi băieţi o clipă, înainte de-a le zâmbi - riduri 
prelungi  vălurindu-i pielea obrajilor. Apoi îşi scoase 
ochelarii şi-i băgă la loc în buzunar. 

— Ei bine! spuse el. Ei, ei, ei! Ce ne-am face noi fără 
dumneata, ofiţer Williams? 

— 'Ziua, reverend Gardener, răspunse polițistul. 

— E vorba de situaţia obişnuită, sau îndrăzneţii ăştia au 
fost, pur şi simplu, angajaţi într-o activitate infracţională? 


—  Vagabonzi, preciză copoiul, cu mâinile-n şolduri, 
mijindu-şi ochii spre Gardener, ca şi cum toată acea albeaţă 
i-ar fi dăunat. Au refuzat să-i spună lui Fairchild cum îi 
cheamă în realitate. Ăsta, găliganul - arătă el cu degetul 
mare spre Wolf -, n-a vrut să scoată o vorbă. A trebuit să-l 
croiesc peste scăfârlie ca să-l pot urca în maşină. 

Gardener clătină din cap, cu un aer tragic. 

— De ce nu-i aduci aici, să se poată prezenta singuri, şi 
pe urmă ne vom îngriji de feluritele formalităţi. Există vreun 
motiv pentru care dumnealor doi să arate atât de... ăă... 
„afumaţi", să zicem? 

— Doar că l-am altoit pe ăla marele între urechi? 

— Hmm. 

Gardener făcu un pas înapoi, înălţându-şi în dreptul 
pieptului degetele împreunate. 

În timp ce Williams îi îmbolddea pe băieţi în sus, pe 
trepte, Gardener înclină capul într-o parte, privindu-i pe 
noii săi oaspeţi. Jack şi Wolf ajunseră în capul scării şi 
porniră, ezitând, pe verandă. Franky Williams îşi şterse 
fruntea, urcând în urma lor. Gardener zâmbea confuz, dar 
ochii lui aruncau săgeți înspre cei doi băieţi. În secunda 
următoare, după ce din ochi îi ţâşni spre Jack ceva dur, 
rece, dar care-i păru băiatului familiar, reverendul îşi 
scoase iar ochelarii de soare din buzunar, punându-şi-i pe 
nas. Zâmbetul îi rămase tulbure şi delicat, însă Jack, chiar 
dacă avea senzaţia că era învăluit într-un sentiment de falsă 
siguranţă, se simţi îngheţat de acea scurtă privire - căci o 
mai văzuse. 

Reverendul Gardener îşi trase ochelarii mai jos de şaua 
nasului şi privi poznaş pe deasupra lor. 

— Numele? Numele? Am putea afla nişte nume de la 
dumneavoastră, domnilor? 

— Eu sunt Jack, spuse băiatul, şi se opri. 

Nu voia să vorbească mai mult până când nu era nevoit. 
O clipă, i se păru că realitatea înconjurătoare îl strânge ca- 
ntr-o menghină: simţea că fusese azvârlit înapoi în Teritorii, 


dar acum leritoriile erau rele şi amenințătoare, iar 
văzduhul era plin de fum toxic, de flăcări dansând şi urlete 
de trupuri torturate. 

O mână puternică i se încleştă pe cot, ţinându-l strâns. În 
loc de duhoare de pucioasă şi spurcăciune, Jack simţi miros 
greu de colonie dulceagă, dată în neştire. O pereche de ochi 
cenuşii, melancolici, îl aţinteau. 

— Şi ai fost băiat rău, Jack? Ai fost băiat foarte rău? 

— Nu, doar că făceam autostopul şi... 

— Mi se pare că eşti niţel drogat, spuse reverendul. Va 
trebui să ne îngrijim de ceva asistenţă specială pentru 
dumneata, nu crezi? 

Mâna îi eliberă cotul; Gardener păşi lin în lături şi-şi 
împinse din nou ochelarii de soare pe nas. 

— Presupun că ai un nume de familie. 

— Parker, răspunse Jack. 

— Daaa... 

Gardener îşi smulse ochelarii de pe faţă, executând o 
uşoară piruetă pentru a-l iscodi pe Wolf. Nu dădu vreun 
semn cum că l-ar fi crezut sau nu pe Jack. 

— Măi, murmură el. Sănătos specimen mai eşti, ce zici? 
Robust de-a binelea. Cu siguranţă că vom fi în măsură să-i 
găsim un rost pe-aici unui băiat mare şi puternic ca 
dumneata, Domnul fie lăudat. Şi, dacă-mi este îngăduit, te 
rog, ia-te la întrecere cu domnul Jack Parker aci de faţă şi 
spune-mi numele dumitale. 

Jack îl privi pe Wolf, stingherit. Prietenul său ţinea capul 
plecat şi răsufla greoi. Un fir de salivă lucios i se prelingea 
din colţul gurii pe bărbie. Pieptarul tricoului Athletic 
Department, pe care-l furase era acoperit de-o mânjitură 
neagră, formată din grăsime şi praf. Wolf clătină din cap, 
dar gestul său nu părea să aibă semnificaţia unui răspuns - 
putea fi la fel de bine un gest cu care să fi vrut să alunge o 
muscă. 

— Numele, fiule? Numele? Numele? Te cheamă Bill? 
Paul? Art? Sammy? Nu, categoric nu. Sunt sigur. George, 


poate? 

— Wolf, spuse Wolf. 

— Ah, este un nume nostim! Gardener le zâmbi, radios, 
celor doi. Domnul Parker şi domnul Wolf. Poate eşti bun să-i 
escortezi înăuntru, ofiţer Williams? Şi nu suntem oare 
fericiţi că domnul Bast locuieşte deja la noi? Căci prezenţa 
domnului Hector Bast - în treacăt fie spus, unul dintre 
stewarzii noştri - cred că ne oferă posibilitatea de a-l echipa 
pe domnul Wolf. Îi privi pe cei doi băieţi peste ramele 
ochelarilor. Unul dintre crezurile noastre, aici la Scripture 
Home, este că ostaşii Domnului mărşăluiesc cel mai bine 
atunci când poartă uniformă. lar Heck Bast e aproape la fel 
de mare ca prietenul dumitale Wolf, tinere Jack Parker. Aşa 
că, atât privind îmbrăcămintea, cât şi disciplina, veţi fi, într- 
adevăr, foarte bine serviţi. V-aţi liniştit, da? 

— Jack, spuse Wolf, cu voce slabă. 

— Da. 

— Mă doare capu', Jack. Doare rău. 

— Te supără căpşorul, domnule Wolf? 

Reverendul Sunlight Gardener făcu un pas de dans spre 
Wolf şi-l bătu cu blândeţe pe braţ. Wolf îşi smuci braţul, şi 
chipul i se deformă într-o expresie de silă profundă. Jack 
ştia foarte bine că, în nările sensibile ale lui Wolf, mirosul 
acela greu de colonie, înecăcios, părea un miros de 
amoniac. 

— Nu face nimic, fiule, spuse Gardener, aparent 
neafectat de reacţia lui Wolf. Domnul Bast sau domnul 
Singer, celălalt steward al nostru, se va ocupa de problema 
asta înăuntru. Frank, credeam că ţi-am spus să-i introduci 
în cămin. 

Ofiţerul Williams reacţionă de parcă ar fi fost împuns cu 
un ac în spinare. Chipul îi deveni mai febril şi, cu o mişcare 
bruscă, îşi proiectă trupul neobişnuit prin verandă, spre uşa 
din faţă. 

Sunlight Gardener îi făcu din nou lui Jack cu ochiul, iar 
băiatul văzu că toată animația sa cochetă reprezenta doar 


un fel de amuzament steril. Omul în alb era, pe dinăuntru, 
rece şi nebun. Un lanţ greu de aur i se rostogoli din 
mânecă, zăngănind, şi rămase agăţat de rădăcina degetului 
mare. Jack auzi vâjâitul unui bici tăind aerul şi, în sfârşit, 
recunoscu ochii cenuşiu-închis ai lui Gardener. 

Gardener era Îngemănarul lui Osmond. 

— Înăuntru, tinerilor domni! ordonă Gardener, cu o 
uşoară plecăciune, indicând uşa deschisă. 


2 


— Apropo, domnule Parker, spuse Gardener, după ce 
intrară, e cumva posibil să ne mai fi întâlnit? Trebuie să 
existe vreun motiv ca dumneata să-mi pari atât de cunoscut, 
nu crezi? 

— Nu ştiu, răspunse Jack, privind grijuliu în jur, prin 
interiorul bizar al aşezământului Scripture Home. 

Canapele prelungi, acoperite cu un material albastru- 
închis, se înşirau la perete, pe covorul verde ca pădurea; 
două birouri masive, tapiţate cu piele, fuseseră plasate 
lângă peretele opus. De la unul dintre birouri, un 
adolescent cu faţa plină de coşuri le aruncă o privire mată, 
apoi şi-o mută spre ecranul video din faţa lui, unde un 
predicator TV tuna şi fulgera împotriva muzicii rock and 
roll. Băiatul aşezat la biroul vecin înălţă capul şi-l fixă pe 
Jack cu o expresie agresivă. Era zvelt, brunet, iar chipul său 
îngust părea să fie cel al unui băiat deştept şi coleric. Pe 
buzunarul puloverului col roule alb avea prinsă o plăcuţă 
rectangulară de soiul celor purtate de soldaţi: SINGER. 

— Dar eu cred că ne-am cunoscut undeva... Tu nu, băiatul 
meu? Ie asigur, trebuie să ne fi întâlnit. Eu nu uit. Sunt, 
fără doar şi poate, incapabil să uit faţa unui băiat pe care l- 
am văzut o dată. Ai mai avut belele înainte, Jack? 

— Eu nu v-am văzut în viaţa mea, răspunse Jack. 

În cealaltă parte a încăperii, un tânăr masiv se ridicase 
de pe una dintre canapelele albastre, stând acum în poziţie 
de drepţi. Şi el purta un pulover col roule alb şi o plăcuţă ca 


militarii. Mâinile i se agitau nervoase pe lângă trup, de la 
centură în buzunarele pantalonilor şi din nou la centură. 
Avea cel puţin un metru nouăzeci şi părea să cântărească 
aproape o sută treizeci de kilograme. Obrajii şi fruntea-i 
ardeau de acnee. Acesta, în mod limpede, era Bast. 

— Ei, poate-am să-mi amintesc mai încolo, spuse Sunlight 
Gardener. Heck, eşti bun să vii aici şi să-i conduci pe noii 
noştri oaspeţi la birou? 

Bast se târi greoi, îmbufnat. Se ambiţionă să nu se 
apropie de Wolf, înainte de a-l ocoli, încruntându-se tot mai 
înverşunat. Dacă Wolf ar fi deschis ochii, lucru pe care nu-l 
făcu, n-ar fi văzut nimic mai mult decât fruntea lui Bast ce 
semăna cu un peisaj lunar devastat, şi ochii săi mici şi răi, 
ca ai unui urs, bulbucându-se de sub sprâncenele scorţoase. 
Bast îşi mută privirea la Jack şi fâlfâi o mână spre birou, 
murmurând: 

— 'aideţi! 

— Îi înscrii, apoi îi duci la spălătorie, pentru haine, spuse 
Gardener, cu voce inexpresivă, zâmbindu-i lui Jack cu o 
strălucire ca de crom. Jack Parker, repetă el încet. Mă-ntreb 
cine-oi fi, de fapt, Jack Parker. Bast, asigură-te că nu-i 
rămâne nimic în buzunare. 

Bast rânji. 

Sunlight Gardener pluti prin cameră spre un Franky 
Williams evident nerăbdător şi scoase alene un portofel 
lung de piele din buzunarul interior al vestei. Jack îl văzu 
cum începe să numere banii în mâinile poliţistului. 

— Atenţie aici, mucosule! spuse băiatul de la birou. 

Jack se întoarse, tresărind, spre el. Băiatul jongla cu un 
creion, iar zâmbetul său afectat părea să fie doar un 
camuflaj nepotrivit al faptului că simţurile alerte ale lui Jack 
identificaseră furia ce-l caracteriza, turbarea care mocnea 
în adâncurile fiinţei sale, alimentată la nesfârşit. 

— Ştie să scrie? 

— Păi, n-aş crede, răspunse Jack. 

— Atunci va trebui să semnezi tu pentru el. 


Singer îi împinse două coli format A-4. 

— Cu litere de tipar pe linia de sus, cu litere de mână 
dedesubt. Unde-s X-urile. 

Se rezemă de spătar, ridicând creionul la buze, şi se 
înfundă, cu un aer elocvent, într-un colţ al fotoliului. Jack 
bănuia că acesta era un truc învăţat de la veneratul 
reverend Sunlight Gardener. 

JACK PARKER, scrise el cu litere de tipar, iar dedesubt 
mâzgăli ceva asemănător. PHILIP JACK WOLFE. Altă 
mâzgălitură, şi mai puţin asemănătoare cu adevăratul său 
scris de mână. 

— Vă aflaţi acum sub tutela statului Indiana, şi aşa veţi 
rămâne în următoarele treizeci de zile, doar dacă nu 
hotărâți să zăboviţi mai mult. 

Singer smulse hârtiile. 

— Veţi fi... 

— Să hotărâm? întrebă Jack. Cum adică, să hotărâm? 

O roşeaţă discretă se întinse sub pielea obrajilor lui 
Singer. Îşi smuci capul într-o parte, părând să zâmbească. 

— Cred că nu ştiţi că peste şaizeci la sută dintre copiii de 
la noi stau aici benevol. Hmm, e posibil. Puteţi alege să 
rămâneţi aici. 

Jack încercă să-şi păstreze chipul nepăsător. 

Gura lui Singer zvâcni violent, ca şi cum i-ar fi agăţat-o 
un cârlig de undiţă. 

— E un loc destul de plăcut, şi dacă v-aud vreodată că-l 
vorbiţi de rău, vă bat de vă căcaţi pe voi. E cel mai bun loc 
în care aţi intrat vreodată, de-asta-s sigur. Şi să vă mai spun 
ceva: n-aveţi de ales. Trebuie să respectaţi aşezământul 
Sunlight Home. Aţi înţeles? 

Jack încuviinţă din cap. 

— Şi el? A-nţeles şi el? 

Jack îl privi pe Wolf, care clipea încet şi respira pe gură. 

— Cred că da. 

— În regulă. Voi doi veţi fi colegi de cameră. Ziua începe 
la cinci dimineaţa, când mergem la capelă. Muncă de câmp 


până la şapte, apoi micul dejun în sala de mese. Înapoi la 
câmp, până la amiază, când avem prânzul, plus lecturi din 
Biblie - toată lumea le face pe rând, aşa că n-ar strica să- 
ncepeţi să vă gândiţi ce-o să citiţi voi. Da' nimic din 
chestiile-alea sexy din Cântarea Cântărilor dacă nu vreti să 
aflaţi ce-nseamnă disciplina. După masă, din nou la muncă. 
Îl ţintui pe Jack cu privirea. Băi, să nu credeţi că munciţi pe 
degeaba la Sunlight Home. O parte din convenţia noastră 
cu statul e ca toată lumea să primească o leafă cinstită pe 
oră, din care se scad costurile întreţinerii voastre aici - 
hainele şi mâncarea, curentul electric, căldura, chestii de- 
astea. Aveţi credit cincizeci de cenți pe oră. Asta-nseamnă 
cinci dolari pe zi pentru orele de muncă - treizeci pe 
săptămână. Duminicile le petrecem în capela Sunlight, cu 
excepţia perioadei când luăm parte, efectiv, la ora de imnuri 
religioase. 

Roşeaţa i se aprinse din nou sub pielea obrajilor, iar Jack 
confirmă din cap că luase la cunoştinţă, simțindu-se mai 
mult sau mai puţin obligat s-o facă. 

— Dacă o să vă purtaţi ca lumea şi o să vorbiţi ca nişte 
fiinţe omeneşti, ceea ce majoritatea oamenilor nu reuşeşte, 
atuncea s-ar putea să primiţi un loc în personalul extern. 
Avem două echipe de personal extern, una care lucrează pe 
străzi, vânzând foi volante cu imnuri, flori şi pamfletele 
reverendului Gardener, iar cealaltă, de serviciu la aeroport. 
Oricum, avem treizeci de zile ca să vă întoarcem pe dos, pe 
voi, două maldăre de scârnă ce sunteţi, şi să vă facem să 
vedeţi ce jegoase şi greţoase vă erau nurliile astea de vieţi 
înainte de-a fi venit aici. Şi cu asta, începem chiar acum. 

Singer se ridică în picioare, cu faţa de culoarea aprinsă a 
unei frunze toamna, şi îşi sprijini delicat vârfurile degetelor 
pe birou. 

— Deşertaţi buzunarele. Pe loc. 

— Chiar aci şi-acu, murmură Wolf, ca un papagal. 

— ÎNTOARCE-ŢI-LE PE DOS! strigă Singer. VREAU SĂ 
VĂD TOTUL! 


Bast se opri lângă Wolf. Reverendul Gardener, după ce-l 
condusese pe Franky Williams la maşină, apăru dintr-o dată 
parcă anume în vecinătatea lui Jack. 

— Am descoperit că lucrurile personale tind să-i lege pe 
băieţii noştri prea mult de trecut, toarse Gardener în 
urechea lui Jack. Sunt distructive. Am găsit în asta un 
instrument de mare ajutor. 

— DEŞERTIAŢI BUZUNARELE! răcni Singer, pradă unei 
mânii aproape făţişe. 

Jack scoase din buzunare resturile ocazionale ale zilelor 
lui de călătorie: o batistă roşie, pe care i-o dăruise soţia lui 
Elbert Palamountain când îl văzuse că se ştergea la nas cu 
mâneca, două plicuri de chibrituri, cei câţiva dolari şi 
mărunţişul risipit care reprezentau toate finanţele lui - un 
buget de şase dolari şi patruzeci de cenți -, cheia camerei 
407 de la hanul şi grădinile „Alhambra". Strânse degetele 
peste cele trei obiecte pe care intenţiona să le păstreze. 

— Cred că vreţi să-mi vedeţi şi rucsacul, spuse. 

— Sigur, pârţuleţ amărât ce eşti, declamă Singer, sigur 
că-ţi vrem împuţitu' ăla de sac, da' mai întâi am vrea ceea 
ce-ncerci s-ascunzi. Pune pe masă. Imediat! 

Fără tragere de inimă, Jack dădu la iveală pana de 
chitară a lui Speedy, bila vrăjitorească şi dolarul de argint 
cât roata carului, şi le depuse în batistă, ca într-un cuib. 

— Nu-s decât obiecte purtătoare de noroc. 

Singer se repezi la pană. 

— Ei, asta ce-i? Vreau să zic, ce este? 

— O scobitoare de unghii. 

— Mda, sigur. 

Singer o întoarse între degete şi o mirosi. Dacă ar fi 
muşcat-o, Jack l-ar fi pocnit în mutră. 

— Scobitoare de unghii? Nu minţi? 

— Mi-a dat-o un prieten, răspunse Jack. 

Deodată, se simţi mai singur şi mai pierdut ca oricând în 
acele săptămâni de drum. Se gândi la Snowball, aflat în faţa 
mall-ului, la felul în care îl privise cu ochii lui Speedy, fiind, 


într-un mod pe care Jack nu-l înţelegea, chiar Speedy 
Parker. Al cărui nume de familie îl adoptase el. 

— Pariez c-a furat-o, spuse Singer, fără adresă, şi aruncă 
pana la loc în batistă, lângă monedă şi bilă. Acum, sacul. 

După ce Jack îşi dădu rucsacul jos de pe umeri, Singer îl 
răscoli câteva minute, cu un dezgust şi o frustrare 
crescânde. Dezgustul era provocat de aspectul jalnic al 
celor câtorva haine ce-i rămăseseră lui Jack, iar frustrarea, 
de încăpăţânarea rucsacului de a nu conţine droguri. 

Speedy, unde eşti tu acum? 

— N-ascunde nimic, se plânse Singer. Credeţi c-ar trebui 
o percheziţie la piele? 

Gardener clătină din cap. 

— Hai să vedem ce putem afla de la domnul Wolf. 

Bast se împinse şi mai aproape. 

— Ei? făcu Singer. 

— N-are nimic în buzunare, afirmă Jack. 

— Vreau buzunarele alea GOALE! GOALE! ţipă Singer. 
PE MASĂ! 

Wolf îşi vâri bărbia în piept şi închise strâns ochii. 

— Aşa-i ca n-ai nimic în buzunare? întrebă Jack. 

Wolf înclină din cap o dată, foarte încet. 

— Ascunde! Nătărăul ascunde ceva! croncăni Singer. Hai, 
idiot mare şi prost, scoate materialul pe masă. Bătu cu 
putere din palme, de două ori. Măi să fie, Williams nici nu l- 
a căutat! Nici Fairchild! E de necrezut! Ce mutre de cretini 
or să mai facă! 

Bast îşi apropie faţa de cea a lui Wolf şi mârâi: 

— Dacă nu-ţi deşerţi buzunarele pe masa asta repejor, îţi 
sfâşii mutra. 

— Fă ce-ţi spune, Wolf, zise Jack, cu blândeţe. 

Wolf gemu. Apoi scoase mâna dreaptă, strânsă pumn, din 
buzunarul salopetei. Se aplecă peste birou, întinse mâna şi- 
şi desfăcu degetele. Pe suprafaţa îmbrăcată în piele căzură 
trei bețe de chibrit şi două pietricele cizelate de apă, 


zgrunţuroase şi striate. Când i se deschise şi mâna stângă, 
încă două pietricele nostime se rostogoliră lângă celelalte. 
— Pilule! se repezi la el Singer. 
— Sonny, nu fi idiot, zise Gardener. 


— M-aţi făcut de băcănie, îi spuse Singer, cu glas scăzut, 
dar vehement, lui Jack, de cum ajunseră pe scara spre 
etajele superioare. 

Scările erau acoperite de un covor miţos, cu modele 
trandafirii. Doar încăperile principale de la parterul 
aşezământului fuseseră decorate şi aranjate - restul arăta 
neîngrijit şi dărăpănat. 

— O să vă pară rău, vă promit - în locu-ăsta, nimeni nu-l 
face pe Sonny Singer de băcănie. Practic, eu conduc locu- 
ăsta, idioţilor. Cristoase! 

Îşi împinse chipul îngust, arzător, într-al lui Jack. 

— Mare acrobație a fost aia de jos, pămpălăul şi fututele 
lui de pietre. O să treacă mult până o s-aveţi parte de linişte 
după una ca asta. 

— Nu ştiam că ţinea ceva prin buzunare, spuse Jack. 

La un pas în faţa sa şi-a lui Wolf, Singer se opri brusc, 
rămânând nemişcat. Ochii i se îngustară; toată faţa părea 
să i se contracte. Jack înţelese ce urma să se întâmple cu o 
secundă înainte ca mâna lui Singer să-l plesnească 
răsunător peste obraz. 

— Jack? şopti Wolf. 

— N-am nimic, răspunse băiatul. 

— Când tu-mi faci ceva, eu îţi fac de două ori pe-atât, îi 
aruncă Singer lui Jack. Când îmi faci ceva în faţa 
reverendului Gardener, ţi-o plătesc de patru ori pe-atăt, ai 
priceput? 

— Da, răspunse Jack. Cred c-am priceput. Nu era vorba 
să primim nişte haine? 

Singer se răsuci pe călcâie şi-şi reluă urcuşul, iar Jack 
rămase o secundă pe loc, cu privirea pironită în spatele 


băiatului ce se îndepărta. Și tu, spuse, în sinea sa. Tu și 
Osmond. Într-o bună zi. Apoi îl urmă, cu Wolf ostenindu-se 
după el. 

Într-o încăpere prelungă, mărginită de boxe, Singer 
aşteptă, foindu-se lângă uşă, în timp ce un băiat cu o mutră 
obtuză, inexpresivă şi cu mişcări de somnambul, căuta prin 
rafturi după haine. 

— Şi ghete. Îl încalţi cu ghete regulamentare, sau de nu, 
o să te cocoşezi pe hârleţ toată ziulica, spuse Singer de 
lângă uşă, evitând cu ostentaţie să-l privească pe 
magazioner. 

Dezgust obosit - era, fără-ndoială, alta dintre lecţiile lui 
Sunlight Gardener. 

Băiatul găsi, în sfârşit, într-un colţ al magaziei, o pereche 
de bocanci negri, grei, cu şireturi, mărimea patruzeci şi 
şase, iar Jack i-i trase lui Wolf în picioare. Apoi, Singer îi mai 
urcă încă un etaj, la dormitoare. Aici nu se mai zărea nici o 
încercare de-a  deghiza adevăratul caracter al 
aşezământului Sunlight. Un coridor strâmt străbătea pe 
toată lungimea ultimul etaj al casei - să tot fi avut 
cincisprezece metri. Nenumăratele uşi înguste, cu vizete la 
nivelul ochilor, se înşirau pe ambele lui laturi. Lui Jack, aşa- 
zisele dormitoare i se păreau foarte asemănătoare cu 
celulele dintr-o puşcărie. 

Singer îi conduse câţiva paşi pe coridorul îngust şi se opri 
în faţa unei uşi. 

— În ziua sosirii, nimeni nu lucrează. De mâine, începeţi 
cu program complet. Aşa că intraţi aici şi vă uitaţi prin 
Biblii, sau vedeţi voi ce faceţi, până la cinci. Vin să vă iau la 
ora confesională. Şi schimbaţi-vă-n uniforma de la Sunlight. 
S-a-nţeles? 

— Vrei să zici că ne-ncui aici trei ore? întrebă Jack. 

— Ce-oi vrea, să vă ţin de mână? explodă Singer, 
înroşindu-se din nou la faţă. Ascultă. Dacă eraţi voluntari, v- 
aş fi putut lăsa să vă plimbaţi, să vizitaţi locurile. Dar, de 
vreme ce sunteţi sub tutela statului, pe referat de la 


departamentul poliţiei locale, vă aflaţi doar la un pas de-a fi 
infractori condamnaţi. Poate că-n treizeci de zile o s- 
ajungeţi voluntari, dacă aveţi noroc. Între timp, treceţi în 
cameră şi-ncepeţi să vă purtaţi ca nişte fiinţe omeneşti, 
tăcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu ca 
animalele. Introduse grabnic o cheie în broască, deschise 
uşa şi se opri lângă ea. Intraţi! Am treabă. 

— Cu lucrurile noastre ce se-ntâmplă? 

Singer oftă, afectat. 

— Băi, stricatule, crezi că ne-ar interesa, cumva, să furâm 
ceva din ce-aveţi voi acolo? 

Jack se abţinu să răspundă. 

Singer oftă din nou. 

— Bine. Vi le păstrăm pe toate, într-un dosar cu numele 
voastre pe copertă. În biroul reverendului Gardener, de la 
parter, acolo unde vă ţinem şi banii, exact până-n momentul 
în care vi se va da drumul. E bine? Acum intraţi, până nu vă 
raportez pentru nesupunere. Nu glumesc. 

Wolf şi Jack pătrunseră în odăiţă. Când Singer trânti uşa, 
lampa de deasupra acesteia se aprinse automat, dezvăluind 
o celulă fără fereastră, cu două priciuri metalice suprapuse, 
o chiuvetă mică într-un colţ şi un scaun de fier. Altceva, 
nimic. Pe pereţii de ciment Sheetrock albi, urme de scotch 
îngălbenite indicau locurile unde-şi lipiseră fotografii foştii 
locatari. Broasca se închise cu un ţăcănit. Jack şi Wolf se 
întoarseră şi văzură chipul pătimaş al lui Singer în vizeta 
dreptunghiulară. 

— Acum, fiţi cuminţi, mai spuse el, rânjind, şi dispăru. 

— Nu, Jacky, zise Wolf. Între creştetul său şi plafon nu 
mai rămăseseră decât vreo doi centimetri. Wolf nu poate sta 
aici. 

— Mai bine aşează-te, îl îndemnă Jack. Vrei patul de sus, 
sau pe cel de jos? 

— Hmm? 

— la-l pe-ăla de jos şi şezi. Am dat de belea. 


— Wolf ştie, Jacky. Wolf ştie. Asta-i un loc rău-rău. Nu pot 
sta. 

— De ce-i un loc rău? De unde ştii, adică? 

Wolf se aşeză greoi pe priciul de jos, îşi aruncă pe 
duşumea hainele noi şi luă fără chef cartea şi cele două 
broşuri aflate alături. Cartea era o Biblie legată într-un 
material sintetic, asemănător cu o piele albastră; broşurile, 
observă Jack, uitându-se la cele puse pe priciul său, erau 
intitulate Înaltul Drum spre Graţia Veşnică şi Dumnezeu te 
iubeşte! 

— Wolf ştie. Şi tu ştii, Jacky. 

Wolf ridică privirea spre el, aproape ostil. Apoi reveni cu 
ochii la cărţile pe care le ţinea în mâini şi începu să le 
întoarcă pe toate părţile, parcă frământându-le. Jack bănuia 
că erau primele cărţi văzute de Wolf în viaţa lui. 

— Omul alb, spuse Wolf, mult prea încet pentru ca Jack 
să-l audă. 

— Omul alb? 

Wolf ridică una dintre broşuri, arătându-i coperta din 
spate. Ea înfăţişa o fotografic alb-negru a lui Sunlight 
Gardener, cu părul său frumos, fluturând în vânt, şi braţele 
întinse - un om al graţiei veşnice, iubit de Dumnezeu. 

— E], spuse Wolf, ucide, Jacky. Cu biciuri. Ăsta-i unul 
dintre locurile lui. Nici un Wolf nu trebuie s-ajungă 
vreodată într-unul dintre locurile lui. Nici Jack Sawyer. 
Niciodată. Trebuie să scăpăm de-aici, Jacky. 

— O să scăpăm, spuse Jack. Îţi promit. Nu azi, nu mâine - 
trebuie să ne gândim bine. Dar curând. 

Picioarele lui Wolf depăşeau capătul priciului. 

— Curând. 


3 


Curând, promisese Jack, iar Wolf acceptase promisiunea. 
Wolf era înfricoşat. Jack nu-şi putea da scama dacă Wolf îl 
văzuse vreodată pe Osmond în Teritorii, dar era sigur că 
auzise de el. Reputația lui Osmond în Teritorii, cel puţin 


printre membrii familiei Wolf, părea să fie chiar mai rea 
decât cea a lui Morgan. Cu toate că amândoi îl 
recunoscuseră pe Osmond în Sunlight Gardener, Gardener 
nu-i recunoscuse pe ei - ceea ce implica două posibilităţi: fie 
că acesta nu făcea decât să se distreze cu ei, simulând 
necunoaşterea, fie că era un Îngemănar, asemenea mamei 
lui Jack, strâns legat de-o persoană din Teritorii, fără a fi 
însă conştient, decât la un nivel foarte subtil, de această 
legătură. 

lar dacă acesta era adevărul, aşa cum bănuia Jack, atunci 
el şi Wolf puteau aştepta momentul cel mai prielnic pentru a 
evada. Aveau timp să observe şi să înveţe. 

Jack îmbrăcă hainele noi şi scorţoase. Bocancii negri, 
pătrăţoşi, păreau să cântărească fiecare câteva kilograme, 
fiind croiţi pentru orice picior. Cu multă greutate, îl 
convinse pe Wolf să îmbrace uniforma Sunlight. Apoi se 
culcară amândoi. Jack îl auzi pe Wolf cum începe să sforăie 
şi, după o vreme, aţipi şi el. În vis, mama lui se afla undeva 
în întuneric, strigându-l s-o ajute, s-o ajute... 


CAPITOLUL XXII - Predica 
] 


La ora cinci din după-amiaza aceea, pe coridor începu să 
zbârnâie o sonerie electrică, zgomot prelung şi strident, 
atonal. Wolf sări de pe prici, dând cu capul de patul de 
deasupra, destul de tare ca să-l trezească brutal din somn şi 
pe Jack, care picotea. 

Soneria îşi încetă zbârnâitul după vreo cincisprezece 
secunde; Wolf însă nu încetă să urle. 

Se  refugie,  clătinându-se, în colţul  cămăruţei, 
acoperindu-şi capul cu braţele. 

— Loc rău, Jack! zbiera el. Loc rău chiar aci şi-acu! Tre' 
să ieşim de-aci! Tre' să ieşim de-aci CHIAR ACI ȘI-ACU! 

Se auziră pumni în perete. 

— Fă-l pe pămpălău să tacă! 

Din partea cealaltă, un râs chirăit, nechezat, mânzesc. 

— Acuş v-alegeţi cu neşte raze dă soare-n suflete, băeţii! 
Şi dupe cum s-auză băetu-ăla mare, o să fie miştooo! 

Râsul chicotit, ca un nechezat, mult prea asemănător 
unui zbieret de groază, se auzi din nou. 

— Rău, Jack! Wolf! Jason! Rău! Rău, râu.... 

Pe toată lungimea coridorului se deschideau uşile. Jack 
auzi tropăitul mulţimii de picioare încălţate în butucănoşii 
bocanci Sunlight Home. 

Cobori de pe priciul de sus, silindu-se să se mişte. Intra 
greu în realitate - nici treaz, nici adormit de-a binelea. 
Mergând prin meschina odăiţă până la Wolf, i se părea că- 
nainta ca printr-un sirop, în loc de aer. 

Acum se simţea atât de obosit... atât de peste măsură de 
obosit... 

— Wolf, spuse. Wolf, încetează. 

— Nu pot, Jacky! suspină Wolf, continuând să-şi ţină 
braţele petrecute în jurul capului, de parcă şi-l împiedica să 


explodeze. 

Cineva - lui Jack i se păru că era Heck Bast - răcni pe 
coridor: 

— Afară, la confesiune! 

— Afară, la confesiune! ţipă altcineva. 

Şi toţi preluară refrenul: Afarâ-la confesiune! Afară-la 
confesiune! Ca şi cum ar fi fost nişte ciudate scandări la 
fotbal. 

— Dacă vrem să scăpăm de-aici cu pielea pe noi, trebuie 
să ne păstrăm calmul. 

— Nu pot, Jacky, nu pot sta liniştit, rău... 

Uşa camerei lor avea să se deschidă dintr-un minut într- 
altul şi să apară Bast sau Sonny Singer... poate amândoi. Nu 
ieşiseră „afară la confesiune" - ce-o mai fi fost şi-asta -, şi 
câtă vreme nou-sosiţilor la Sunlight Home li se puteau 
permite câteva bulibaşei i în perioada de acomodare, Jack 
considera că vor avea şanse de evadare mai mari dacă se 
vor puţea integra cât mai bine şi cât mai rapid. Cu Wolf, n- 
avea să fie uşor. „Cristoase, ce rău imi pare că te-am băgat 
în beleaua asta, bătrâne, spuse Jack, în sinea sa. Dar 
situația e aşa cum e. Şi dacă n-o putem înfrunta, o să ne- 
nfrunte ea pe noi, de-o să ne facă una cu pământul. Aşa că, 
dacă mă port cam dur cu tine, e spre binele tău." Şi 
adăugă, nefericit: Sper 

— Wolf, şopti, vrei ca Singer să-nceapă iar să mă bată? 

— Nu, Jack, nu... 

— Atunci fă bine şi hai cu mine-afară. Trebuie să ţii minte 
că, de felul cum te porţi tu, depinde foarte mult cum mă vor 
trata pe mine, Singer şi individul ăla, Bast. Singer m-a 
pălmuit din cauza pietrelor talc... 

— S-ar putea să-l plesnească pe el cineva, replică Wolf. 

Glasul îi era scăzut şi moale, dar ochii i se îngustară 
dintr-o dată, într-o flacără portocalie. Un moment, Jack zări 
între buzele lui Wolf luciul alb al dinţilor - nu ca atunci când 
Wolf rânjea, ci ca şi cum i-ar fi crescut colţi. 


— Nici să nu te gândeşti, spuse Jack, cu amărăciune. N-ar 
face decât să înrăutăţească lucrurile. 

Braţele lui Wolf căzură dimprejurul capului. 

— Jack, nu ştiu... 

— Ai să-ncerci? îl întrebă băiatul, aruncând încă o privire 
alarmată spre uşă. 

— Am să-ncerc, şopti tremurat Wolf, şi în ochi îi sclipeau 
lacrimi. 


=, 


Coridorul de la etaj ar fi trebuit să strălucească în lumina 
după-amiezei, dar nu era aşa. Parcă un fel de filtre ar fi fost 
montate peste ferestrele din capăt, astfel ca băieţii să poată 
vedea afară - afară unde erau adevăratele raze de soare -, 
dar să fie împiedicată pătrunderea luminii propriu-zise. 
Părea să cadă moartă pe îngustele pervaze interioare ale 
acelor ferestre înalte, în stil victorian. 

Patruzeci de băieţi stăteau în faţa a douăzeci de uşi, câte 
zece pe fiecare parte. Jack şi Wolf apărură ultimii, 
întârzierea lor nefiindă însă observată. Singer, Bast şi alţi 
doi băieţi găsiseră pe cineva de zgâlţâit şi nu puteau fi 
deranjaţi cu alte treburi. 

Victima lor era un băiat cu pieptul îngust şi ochelari, de 
vreo cincisprezece ani. Stătea într-o jalnică poziţie de 
drepţi, caricaturală, cu pantalonii de trening căzuţi în vine, 
peste ghetele negre. Nu purta chiloţi. 

— Ai încetat? întrebă Singer. 

— Eu... 

— Guru! 

Acest strigăt venise de la unul dintre ceilalţi băieţi ce-i 
însoțeau pe Singer şi Bast. Cei patru purtau jeanşi, în locul 
pantalonilor de trening, şi pulovere col roule albe, curate. 
Jack află curând că tipul care tocmai răcnise era Warwick. 
Cel de-al patrulea, un grăsan, se numea Casey. 

— Când vrem să vorbeşti, te-ntrebăm noi! strigă, în 
continuare, Warwick. Tot mai freci ţiparu', Morton? 


Morton tremura, fără să scoată o vorbă. 

—  RĂSPUNDE-I! chirăi Casey, cel bondoc, a cărui 
înfăţişare se apropia puţintel de o tiribombă duşmănoasă. 

— Nu, şopti Morton. 

— CE? ZI, BĂ! răcni Singer. 

— Nu! gemu Morton. 

— Dacă poţi să te-ntrerupi o săptămână-ncheiată, o să-ţi 
capeţi budigăii înapoi, spuse Singer, cu aerul cuiva care 
acordă o mare favoare unui supus lipsit de orice merit. 
Acum, saltă-ţi nădragii, amărâtule! 

Morton, smiorcâind, se aplecă şi-şi trase pantalonii. 

Băieţii coborâră la confesiune şi cină. 


3 


Confesiunea avea loc într-o sală mare, cu pereţii goi, 
vizavi de sala de mese. Mirosurile înnebunitoare de fasole 
fiartă şi crenvurşti pluteau până la ei, iar Jack sesiză cum 
nările lui Wolf palpitau puternic. Pentru prima oară în ziua 
aceea, exasperarea surdă i se şterse din priviri şi începu să 
dea semne de interes. 

Pe Jack îl îngrijora „confesiunea“ mai mult decât îi dăduse 
de înţeles lui Wolf. Întins pe priciul său suspendat, cu 
mâinile sub cap, văzuse ceva negru în colţul de sus al 
celulei. Câteva momente crezuse c-o fi vreun soi de gândac, 
mort, sau resturile carapacei lui - se gândea că, apropiindu- 
se, ar vedea pânza de păianjen în care era prinsă 
mortăciunea. Fusese o gânganiei!3*, ba bine că nu, dar nu 
din regnul organic. Un microfon mic, demodat, fixat în 
perete cu un clenci. Dinapoia lui şerpuia un cablu, printr-o 
gaură practicată rudimentar în tencuială. Nu se făcuse nici 
un efort real de a-l camufla. Doar face parte din servicii, 
băieţi. Sunlight Gardener-ascultă-mai-bine. 

După ce văzuse microfonul, după scurta şi urâta scenă 
din coridor, cu Morton, se aştepta ca numita „confesiune" să 
fie o situaţie ostilă, înspăimântătoare, poate chiar 
înfiorătoare. Cineva, posibil Sunlight Gardener în persoană, 


mai probabil Sonny Singer sau Hector Bast, va încerca să-l 
forţeze să admită că, pe drum, consumase droguri, că 
intrase, prin efracţie, în diverse locuri la miezul nopţii şi că 
le jefuise, că scuipase pe toate trotuarele ce-i ieşiseră-n cale 
de-a lungul călătoriei şi că făcuse exhibiţionism, după o zi 
grea de drum. Dacă nu comisese nici unul dintre aceste 
lucruri, avea să se ţină de capul lui până ce recunoştea, 
oricum. Avea să-ncerce să-l frângă. Jack socotea că el ar 
putea rezista unui asemenea tratament, dar era sigur că 
Wolf n-ar reuşi. 

Însă cel mai tulburător lucru în privinţa confesiunii era 
neastâmpărul cu care o aşteptau băieţii din aşezământ. 

Cadrele superioare - băieţii cu col roule-uri albe - şedeau 
în primele rânduri din sală. Jack privi în jur şi-i văzu pe toţi 
ceilalţi uitându-se spre uşa deschisă, cu un fel de nerăbdare 
imbecilă. Se gândi că probabil abia aşteptau cina - mirosea 
foarte-al dracului de bine, nici vorbă, mai ales după toate 
săptămânile de hamburgeri ocazionali, alternând cu porţii 
generoase de răbdări prăjite. Dintr-odată, intră, cu pas 
sprinten, Sunlight Gardener, iar Jack observă cum 
nerăbdarea se preschimbă în expresii de gratitudine. Se 
părea că, la urma urmei, nu cina o aşteptau de parcă 
stăteau pe jeratic. Morton, care cu doar cincisprezece 
minute în urmă părea gata să intre-n pământ, pe coridorul 
de la etaj, cu pantalonii în vine, era aproape surescitat. 

Băieţii se ridicară în picioare. Wolf rămase aşezat, cu 
nările dilatate şi o fizionomie de nedumerire speriată, până 
când Jack îl apucă de cămaşă şi-l săltă în picioare. 

— Fă la fel ca ei, Wolf, murmură Jack. 

— Staţii jos, băieţi, spuse Gardener, zâmbitor. Staţi jos, vă 
TOg. 

Se aşezară. Reverendul purta nişte jeanşi decoloraţi şi o 
cămaşă de mătase orbitor de albă, descheiată la gât. Îi privi 
cu un surâs binevoitor. Băieţii îi răspundeau, în cea mai 
mare parte, cu expresii de adulaţie. Jack văzu, totuşi, un 
băiat - cu păr brunet, ondulat, căzându-i pe frunte într-o 


creastă ascuţită, cu bărbie degenerată, mâini mici şi 
delicate, palide ca porţelanurile de Delft ale unchiului 
Tommy - întorcând capul şi acoperindu-şi gura să nu i se 
vadă rânjetul sardonic, ceea ce-l făcu să simtă o oarecare 
încurajare. După cât se părea, nu tuturor le-o luase mintea 
cu sorcova, în urma celor ce" s-or fi petrecând acolo... dar 
multe minţi Chiar o făcuseră. O luaseră razna hăt, departe, 
după cum se prezentau lucrurile. Băiatul cu dinţi mari, de 
iepuroi, îl privea cu adoraţie pe Sunlight Gardener. 

— Să ne rugăm. Heck, vrei să ne conduci? 

Heck acceptă. Se rugă rapid, mecanic. Parc-ai fi ascultat 
o Rugă-la-lelefon înregistrată de un individ cu deficiență 
logopedică. După ce-i ceru lui Dumnezeu să-i ocrotească în 
zilele şi săptămânile viitoare, să le ierte rătăcirile şi să-i 
ajute să devină oameni mai buni, Heck Bast mitralie: 

— Pentru-numele-lui-Dumnezeu-amin. 

Şi se aşeză. 

— Mulţumesc, Heck, spuse Gardener. 

Luase un scaun fără braţe şi îl întorsese cu spătarul 
înainte, aşezându-se pe el ca un ucenic de cowboy dintr-un 
western de John Ford. Astă-seară era în culmea farmecului; 
nebunia sterilă, egoistă, pe care i-o observase de dimineaţă 
Jack, dispăruse. 

— Să ascultăm douăsprezece confesiuni, vă rog. Nu mai 
multe. Vrei să ne conduci, Andy? 

Warwick, cu o expresie de pietate maimuţărită pe faţă, 
luă locul lui Heck. 

— Vă mulţumesc, reverend Gardener, spuse, apoi se 
întoarse spre băieţi. Confesiuni, anunţă el. Cine începe? 

Urmă o foială crescândă... după care începură să se 
ridice mâinile. Două... şase... nouă cu totul. 

— Roy Owdersfelt, numi Warwick. 

Roy Owdersfelt, un băiat înalt, cu un coş mare cât o 
tumoare pe vârful nasului, se ridică, sucindu-şi în faţă 
mâiaile osoase. 


— Am furat zece dolari din poşeta lu' mămica anu' trecut! 
anunţă el, cu voce ascuţită, zbierată (o mână râioasă, plină 
de jeg, rătăci spre obraz, se instală pe coş şi-i trase o 
pişcătură înfiorătoare). M-am dus cu ei la Vrăjitorul din Oz, 
i-am schimbat pe fise şi am jucat la felurite jocuri, cum ar 
veni „Pac-Man" şi „Laser Strike", până s-au evaporat! Erau 
bani pe care-i pusese deoparte pentru nota de gaze, şi-aşa 
se face că o vreme ne-au tăiat căldura! Clipi spre cei din jur 
şi adăugă: lar fratele meu s-a-mbolnăvit şi-a trebuit să 
intre-n spital la Indianapolis, cu peunomonie! Fiindcă eu am 
furat banii!... Asta-i confesiunea mea. 

Roy Owdersfelt se aşeză. 

Sunlight Gardener întrebă: 

— Poate fi iertat Roy? 

La unison, băieţii răspunseră: 

— Roy poate fi iertat. 

— Îl poate ierta cineva de-aici, băieţi? 

— Nimeni de-aici. 

— Cine îl poate ierta? 

— Dumnezeu prin puterea singurului Său Fiu născut, 
ISus. 

— "Te vei ruga lui Isus să intervină pentru tine? îl întrebă 
Gardener pe Roy Owdersfelt. 

— Sigur c-o să! ţipă, cu voce nesigură, Roy Owdersfelt şi 
iar îşi ciupi coşul. 

Jack observă că Roy Owdersfelt plângea. 

— Iar data viitoare, când va veni mămica ta aici, îi vei 
spune că ştii c-ai păcătuit contra ei şi a frăţiorului tău şi 
contra chipului lui Dumnezeu şi că eşti cel mai nefericit 
băiat din câţi au existat vreodată? 

— Mai e vorbă?! 

Sunlight Gardener îi făcu semn cu capul lui Andy 
Warwick. 

— Confesiune, spuse Warwick. 

Până când confesiunea luă sfârşit, la ora şase, aproape 
toţi, în afară de Jack şi Wolf, ridicaseră mâna, sperând să 


mărturisească adunării vreun păcat. Unii recunoscuseră 
furtişaguri mărunte. Alţii vorbiră despre alcool şterpelit şi 
băut până-i apucase voma. Se auziră, desigur, multe poveşti 
cu droguri. 

Warwick îi striga, dar Sunlight Gardener era cel la care 
se uitau în căutarea încuviinţării în timp ce vorbeau... şi 
vorbeau... şi vorbeau. 

„Le face plăcere să-şi mărturisească păcatele, îşi spuse 
Jack, tulburat. Î]l iubesc, doresc încuviințarea lui şi pare-mi.- 
se că n-o obţin decât dacă se spovedesc. Probabil că unii 
dintre nenorociţii ăştia aruncaţi pe drumuri îşi născocesc 
infracțiunile." 

Mirosurile din sala de mese deveneau tot mai 
pătrunzătoare. Stomacul lui Wolf bolborosea furios, 
continuu, lângă Jack. O dată, în timpul mărturisirii 
sfâşietoare a unui băiat de-a fi manglit o revistă Penthouse, 
ca să se uite la pozele acelea scârboase cu „femei 
sexomane", cum spunea el, lui Wolf îi ghiorăiră maţele atât 
de zgomotos, încât Jack îi arse un ghiont. 

După ultima confesiune a serii, Sunlight Gardener oferi o 
scurtă rugăciune melodioasă. Apoi se opri în uşă, deloc 
formal şi totuşi strălucitor în jeanşii şi cămaşa sa de mătase 
albă, în timp ce băieţii ieşeau pe rând. Când trecură prin 
dreptul lui Jack şi Wolf, îşi încleştă mâna pe încheietura 
celui dintâi. 

— "Te ştiu de undeva. 

Mărturiseşte, porunceau ochii lui Sunlight Gardener. 

lar Jack simţi pornirea imperioasă de-a face exact ceea ce 
i se cerea. 

A, da, ne cunoaştem, da. Mi-ai biciuit spinarea până la 
sânge. 

— Nu, spuse. 

— Ba da, insistă Gardener. Ba da. Te-am mai întâlnit. În 
California? În Maine? Oklahoma? Unde? 

Mărturiseşte. 

— Nu vă cunosc, repetă Jack. 


Gardener chicoti. Jack ştiu dintr-o dată că înlăuntrul 
propriei sale minţi, Sunlight Gardener ţopăia, dansa şi 
pocnea dintr-un harapnic. 

— La fel a spus şi Petru, când i s-a cerut să-l identifice pe 
Isus Cristos, spuse reverendul. Dar Petru minţea. lot aşa şi 
dumneata, cred. O fi fost în Texas, Jack? La El Paso? A fost 
la Ierusalim, într-o altă viaţă? Pe Golgota, Muntele 
Căpățânii? 

— V-am spus că... 

— Da, da. Ştiu, ne-am întâlnit sigur. 

Alt chicotit. Wolf, observă Jack, se ferea de Sunlight 
Gardener cât de departe-i permitea cadrul uşii. Din cauza 
mirosului. Mirosul  înecăcios, sufocant, al coloniei 
individului. Şi, pe dedesubt, miasma demenţei. 

— Eu nu uit niciodată un chip, Jack. Niciodată nu uit un 
chip sau un loc. Îmi voi aminti eu unde ne-am cunoscut. 

Ochii îi săgetară de la Jack la Wolf - Wolf scoase un uşor 
scâncet şi se retrase -, apoi din nou la Jack. 

— Poftă bună, Jack, îi ură. Poftă bună, Wolf. Adevărata 
voastră viaţă la Sunlight Home începe de mâine. De la 
jumătatea drumului spre scară, se întoarse, privind înapoi: 
Nu uit niciodată un loc sau un chip, Jack. Îmi voi aminti. 

Rece ca gheaţa, Jack îşi spuse: Doamne, sper că nu. Nu 
înainte s-ajung la vreo trei mii de kilometri de fututa asta 
de-nchi... 

Ceva se ciocni de el, cu putere. Jack zbură în hol, rotindu- 
şi înnebunit braţele ca să nu cadă. Se lovi cu capul de 
cimentul gol al duşumelei şi văzu o ploaie de stele 
învălmăşite. 

Când reuşi să se ridice în şezut, îi zări pe Singer şi pe 
Bast, unul lângă altul, hlizindu-se. În spatele lor stătea 
Casey, cu burdihanul bombat prin puloverul alb. Wolf se 
uita la Singer şi Bast, şi ceva din neliniştea şi încordarea lui 
îl alarmă pe Jack. 

— Wolf, nu! strigă el, tăios. 

Wolf se înmuie. 


— Nu, nu, dă-i bătaie, pămpălăule! zise Heck Bast, 
chicotind. Nu-l asculta p-ăla. Dă-i şi mă-ncearcă, dacă vrei. 
Totdeauna mi-a plăcut un pic de-ncălzire-nainte de cină. 

Singer îi aruncă o privire lui Wolf şi spuse: 

— Lasă-l pe pămpălău în pace, Heck. El nu-i decât trupu'. 
Arătă cu capul spre Jack: Acolo-i capu”. Ăla-i capu' pe care 
trebuie să-l schimbăm. 

Îl privi pe Jack de sus, cu mâinile sprijinite pe genunchi, 
ca un adult care se apleacă să-i spună câteva cuvinte 
agreabile unui copil foarte mic. 

— Şi-l voi schimba, domnule Jack Parker. Poţi să mă crezi 
pe cuvânt. 

Intenţionat, Jack replică: 

— Beşi de-aici, băi căcănar caftangiu! 

Singer se feri ca şi cum ar fi primit o palmă, roşeaţa 
întinzându-i-se de sub guler, peste gât, până-n obraji. Cu un 
mârâit, Heck Bast păşi înainte. 

Singer îl înşfăcă pe Bast de braţ. Continuând să se uite la 
Jack, zise: 

— Nu acum. Mai târziu. 

Jack se ridică în picioare. 

— N-ar strica să vă feriţi de mine, le spuse el, cu calm, 
amândurora. 

Şi, deşi Hector Bast nu făcu decât să se încrunte mai 
fioros, Sonny Singer arătă aproape speriat. Un moment, i se 
păruse că vede pe chipul lui Jack Sawyer ceva pe cât de 
puternic, pe-atât de netăgăduit - ceva ce nu existase acolo 
cu două luni în urmă, când un băiat mult mai tânăr lăsase în 
urmă micul oraş de pe litoral, Arcadia Beach, şi pornise pe 
jos spre Vest. 


Zi 


Jack se gândea că unchiul Tommy ar fi descris poate cina 
-nu fără blândeţe - ca reprezentativă pentru stilul de viaţă 
al fermierului american. Băieţii stăteau la mese lungi şi 


erau serviţi de patru dintre ei, care, după ora confesională, 
se schimbaseră în costume albe, imaculate. 

După o altă rugăciune, fu adusă mâncarea binemeritată. 
Boluri mari de sticlă pline cu fasole fiartă în casă trecură 
de-a lungul celor patru mese, împreună cu platouri de 
crenvurşti ieftini, roşii, aburinzi, supiere cu bucățele de 
ananas la cutie, belşug de lapte în cutii simple de carton cu 
inscripţiile: BUNURI DONATE şi COMISIA PENTRU 
LACTATE A STATULUI INDIANA. 

Wolf mâncă plin de o concentrare sumbră, cu capul 
plecat şi ţinând o bucăţică de pâine într-o mână, pe care o 
folosea atât ca şerveţel, cât şi ca să-şi împingă mâncarea. 
Sub ochii lui Jack, hăpăi cinci crenvurşti şi trei porţii de 
fasole cu bobul tare ca glonţul. Gândindu-se la cămăruţa lor 
cu fereastra închisă, Jack se întrebă dacă la noapte nu ar 
avea nevoie cumva de-o mască de gaze. 

Aşa se părea - deşi nu existau şanse să i se elibereze 
vreuna. Privi disperat cum Wolf îşi deşerta în farfurie o a 
patra porţie de fasole. 

După cină, toţi băieţii se ridicară în picioare, se aliniară şi 
degajară mesele. În timp ce Jack îşi ducea vesela, o felie de 
pâine crănţănită de Wolf şi două căni de lapte în bucătărie, 
deschise bine ochii. Etichetele simple de pe cartoanele 
pentru lapte îi dădură o idee. 

Acea instituţie nu era nici închisoare, şi nici casă de 
corecție. Probabil fusese înregistrată undeva ca şcoală cu 
internat, sau cam aşa ceva, iar legea cerea ca un fel de 
inspectori din partea statului să stea cu ochii pe ea. 
Bucătăria va fi fiind locul în care nimerea cel mai adesea 
ochiul statului Indiana. Gratii la ferestrele de la etaj - nici o 
problemă. Gratii la ferestrele bucătăriei? Jack nu prea 
credea. Ar fi stârnit prea multe întrebări. 

Bucătăria ar fi putut servi drept punct de pornire prielnic 
pentru o tentativă de evadare, aşa că Jack o cercetă cu 
atenţie. 


Semăna mult cu bucătăria cantinei de la şcoala lui din 
California. Duşumea şi pereţi pardosiţi cu faianţă, tejghele 
lungi şi chiuvete din oţel inoxidabil. O maşină de spălat vase 
veche, cu bandă rulantă, stătea rezemată de-un perete. Trei 
băieţi lucrau deja la această bătrână antichitate, sub 
supravegherea unui bărbat în costum alb de bucătar. Omul 
era îngust în umeri, palid, şi avea o faţă mică, de rozător. De 
buza superioară, îi stătea lipită o ţigară fără filtru, lucru 
care, după părerea lui Jack, îl identifica drept posibil aliat. 
Se îndoia că Sunlight Gardener i-ar fi permis vreunuia 
dintre oamenii săi să fumeze. 

Văzu pe perete un certificat în ramă, care anunţa că 
această bucătărie fusese atestată ca acceptabilă conform 
standardelor impuse de statul Indiana şi de guvernul SUA. 

Şi, nu, la ferestrele cu geamuri mate nu existau zăbrele. 

Omul cu faţa de şobolan privi spre Jack, îşi dezlipi ţigara 
de buză şi o aruncă într-o chiuvetă. 

— Peştişori proaspeţi, tu şi amicu' tău, ai? întrebă. Ei, nu 
peste mult o să fiţi peşti bătrâni. Peştele se-nvecheşte la 
repezeală, aici, la Sunlight Home, nu-i aşa, Sonny? 

Îi rânji insolent lui Sonny Singer. Se vedea clar că Singer 
nu ştia cum să răspundă unui asemenea zâmbet; părea 
derutat şi nesigur, din nou un simplu copil. 

— Ştii că n-ai voie să vorbeşti cu băieţii, Rudolph, spuse 
el. 

— N-ai decât să ţi-o bagi în cur de câte ori n-o poţi da de- 
a dura pe-alee sau să-i dai un şut în aer, frate-miu, replică 
Rudolph, măsurându-l alene pe Singer cu privirea. Ştii asta, 
nu? 

Singer se uită la el, şi buzele îi tremurară, după aceeai 
se strâmbară şi, până la urmă, i se strânseră amarnic. 

Apoi se întoarse brusc. 

— Capela-de-noapte! strigă el, furios. Capela-de-noapte, 
haideţi, să mergem, eliberaţi mesele-astea şi hai în hol, am 
întârziat! Capela-de-noapte! 


5 


Băieţii se buluceau în jos, pe o scară scară îngustă, 
luminată de becuri cu apărătoare din plasă de sârmă. 
Pereţii erau tencuiți cu ciment umed, iar lui Jack nu-i plăcu 
felul în care se rostogoleau în orbite ochii lui Wolf. 

După toate acestea, capela din pivniţă reprezentă o 
surpriză. Cea mai mare parte a subsolului - care avea o 
întindere considerabilă - fusese transformată într-o capelă 
spațioasă, modernă. Aerul de-aici era plăcut - nici prea 
cald, nici prea rece. Şi curat. Jack putea auzi foşnetul 
instalaţiei de aerisire, undeva în apropiere. Cinci şiruri de 
bănci erau despărțite printr-un naos central, care ducea 
spre o estradă cu un pupitru şi o cruce de lemn simplă, 
agăţată pe fundalul de catifea purpurie. 

Undeva, cânta o orgă. 

Băieţii se aşezară cuminţi pe bănci. Microfonul pupitrului 
avea în capăt un amortizor mare, cu aspect profesional. 
Jack petrecuse destul timp în studiourile de sunet, 
împreună cu mama sa - adesea, şezând răbdător şi citind o 
carte sau făcându-şi lecţiile în timp ce ea imprima dublaje 
de televiziune sau „dregea" dialoguri neclare -, şi ştia că 
asemenea amortizoare aveau menirea de a-l împiedica pe 
vorbitor să „pocnească" microfonul. | se păru ciudat să vadă 
aşa ceva în capela unei şcoli bisericeşti cu internat pentru 
copiii vagabonzi. Două camere video erau instalate de 
ambele laturi ale pupitrului, una pentru a-l înregistra pe 
Sunlight Gardener din profilul drept, cealaltă ca să-l prindă 
din profilul stâng. În această seară, erau oprite amândouă. 
Pe pereţi spânzurau draperii roşii, grele. În dreapta, 
cădeau libere. In stânga însă, exista un dreptunghi de 
sticlă. Jack îl văzu pe Casey aplecat asupra unei console de 
sonorizare cu aspect extrem de sofisticat, ţinându-şi mâna 
dreaptă lângă un microfon cu role. Sub privirea lui Jack, 
Casey luă de pe consolă o pereche de căşti, punându-şi-o la 
urechi. 


Jack îşi ridică privirea şi observă numeroase grinzi din 
lemn de esenţă tare, formând o serie de şase arcade 
modeste. Între ele se întindeau panouri de pcfele albe, cu 
găurele... izolaţie fonică. Locul arăta a capelă, dar, de fapt, 
era o foarte eficientă combinaţie de studio TV şi radio. Lui 
Jack îi fugi pe neaşteptate gândul la predicatori faimoşi de 
tipul lui Jimmy Swaggart, Rex Humbard sau Jack Van Impe. 

Oameni buni, doar puneţi mâna pe televizoru-vă şi-o să 
fiţi TĂMĂDUIŢI! 

Deodată, simţi că-i vine să se tăvălească de râs. 

În stânga podiumului, se deschise o uşiţă şi se ivi Sunlight 
Gardener. Era îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, iar 
Jack citi pe feţele multor băieţi expresii ce variau de la 
exaltare la adulaţie neînfrânată, însă el fu nevoit din nou să- 
şi reţină un hohot de râs gata să izbucnească. Apariţia în 
alb ce se apropia de pupitru îi amintea de-o serie de 
reclame pe care le văzuse când era copilandru. 

I se părea că Sunlight Gardener seamănă cu Omul din 
Glad. 

Wolf se întoarse spre el şi-i şopti răguşit: 

— Ce se-ntâmplă, Jack? Miroşi ca şi cum aici ar fi ceva 
foarte caraghios. 

Jack pufni atât de tare, în mâna pusă căuş la gură, încât 
îşi umplu degetele de mucus incolor. 

Sunlight Gardener, cu chipul radios, rumen de sănătate, 
întorcea paginile Bibliei mari de pe pupitru, de parcă era 
pierdut în cea mai profundă meditaţie. Văzând peisajul 
accidentat al feţei lui Heck Bast şi chipul îngust, bănuitor, al 
lui Sonny Singer întorcându-se spre el, Jack se grăbi să 
redevină sobru. 

În cabina cu geam, Casey şedea cu spinarea dreaptă, 
privindu-l cu atenţie pe Gardener. Şi, în timp ce reverendul 
îşi ridica faţa chipeşă din Biblie, aţintindu-şi asupra 
congregaţiei ochii tulburi, visători şi absolut demenţi, Casey 
apăsă pe un comutator. Rolele uriaşului magnetofon 
începură să se învârtească. 


6 


Nu râvni la cei ce viclenesc, spuse Sunlight Gardener, cu 
glas coborât, muzical, îngândurat. 


„„. NICI N U urma pe cei 

ce fac fărădelegea. 

Căci ca iarba curând se.vor usca 

Și ca verdeaţa ierbii degrub se vor trece. 
Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate 
şi locuieşte teritoriile... 


(aici, Jack Sawyer îşi simţi inima gata să-i sară, 
păcătoasă, din piept) 


„„. ŞI hrăneşte-te cu bogăția Lui. 
Desfată-te-n Domnul 

şi iţi va împlini cererile inimii tale. 
Descoperă Domnului calea ta 

şi nădăjduieşte în EI 

şi EI va împlini. 

Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; 
nu căuta să vicleneşti. 

Căci cei ce viclenesc de tot vor pieri; 
iar cei ce aşteaptă pe Domnul 

vor moşteni teritoriile. 


Sunlight Gardener închise Cartea. 

— Fie ca Dumnezeu, spuse el, să-Şi pună Binecuvântarea 
pe citirea Sfintei Lui Cărţi. 

Îşi privi timp îndelungat mâinile. În cabina cu geam a lui 
Casey, rolele magnetofonului continuau rotirea. Apoi ridică 
din nou privirea şi, în gând, Jack îl auzi deodată strigând: 
Doar n-o fi Kingslandu'? Vrei să zici c-ai răsturnat o căruţă 
plină cu bere Kingsland, mădular de țap tâmpit ce eşti? 
Doar nu asta vrei să zici, nuuuuuuuuuuuuu? 


Sunlight Gardener îşi studia atent şi deschis tânăra 
congregaţie masculină. Chipurile băieţilor îl priveau, la 
rândul lor - feţe rotunde, feţe slabe, feţe învineţite, feţe 
inflamate de acnee, feţe viclene şi feţe sincere, proaspete şi 
fermecătoare. 

— Ce înseamnă, băieţi? Înţelegeţi psalmul treizeci şi 
şapte? Înţelegeţi acest minunat cântec? 

Nu, răspunseră chipurile lor - şirete şi sincere, limpezi şi 
blânde, ciupite de vărsat şi de coşuri. Nu prea mult, n-am 
ajuns decât până-n clasa a cincea, am fost pe drum, am fost 
la şutit, am fost la belea... spune-mi... spune-mi... 

Deodată. Într-o reală stare de şoc, Gardener guiţă în 
microfon: 

— Înseamnă N-O LĂSAȚI SĂ TRANSPIRE! 

Wolf se feri, cu un mic geamăt. 

— Acum ştiţi ce-nseamnă, nu-i aşa? Pe-asta aţi auzit-o, 
băieţi, da? 

— Daaa! strigă cineva din spatele lui Jack. 

— PĂI-DA! repetă ca un ecou Sunlight Gardener, radios. 
N-O LĂSAȚI SĂ TRANSPIRE! SUDOARE NEGATIVĂ! Sunt 
cuvinte potrivite, ce ziceţi, băieţi? Astea-s un fel de cuvinte 
pooooootrivite, PĂI-DA! 

— Daaa!...DAAA! 

— Acest psalm spune că nu trebuie să vă faceţi GRIJI 
pentru cei fără-de-lege! SA NU TRANSPIRAŢI! PĂI-DA! 
Spune că nu trebuie să vă faceţi GRIJI pentru cei ce 
făptuiesc fapte rele! SUDOARE NEGATIVĂ! Acest psalm pe 
care-l avem aici spune că, dacă-l URMEZI în VORBA şi-n 
FAPTĂ pe Dumnezeu, TOTU-0 SĂ FIE CEL MAI MIŞTO! 
Înţelegeţi cum vine asta, băieţi? Aveţi atâta minte să 
pricepeţi asta? 

— Daaa! 

— Aleluia! ţipă Hcck Bast, cu un zâmbet divin. 

— Amin! replică un băiat cu ochi mari şi bovini în dosul 
lentilelor ca lupele. 


Sunlight Gardener luă microfonul cu o uşurinţă îndelung 
exersată, iar Jack îşi aminti din nou de solistul unui 
restaurant din Las Vegas. Reverendul începu să umble 
repede de colo-colo, nervos şi afectat. Pe alocuri, schiţa câte 
o jumătate de pas de dans, cu pantofii săi curaţi, din piele 
albă; era când Dizzy Gillespie, când Jerry Lee Lewis, când 
Stan Kenton, când Gene Vincent; îl stăpânea febra 
mărturiei divine în ritm de jazz. 

— Noo, n-aveţi a vă teme! Aa, noo! N-aveţi a vă teme de 
copilu-ăla care vrea să v-arate reviste cu poze porcoase! N- 
aveți a vă terne de băiatul care zice că doar o duşcă şi doar 
un fum nu face nici un rău, şi că eşti o mironosiţă dacă nu 
tragi şi tu! Aa, noo! FIN'CĂ CÂND ÎL Al PE DUMNEZEU-N 
SUFLET ÎL URMEZI ÎN FAPTĂ, AM DREPTATE? 

— DAAA! 

— PĂI-DA! ŞI CÂND ÎL AI PE DUMNEZEU, ÎL URMEZI 
ŞI-N VORBĂ, AM DREPTATE? 

— DAAA! 

— NU VA UD, AM DREPTATE? 

— DAAAAA!!! urlară cu toţii, mulţi dintre ei legănându-se 
acum înainte şi-napoi, cuprinşi de frenezie. 

— DACA AM DREPTATE, ZICEŢI ALELUIA! 

— ALELUIA! 

— DACĂ AM DREPTATE, ZICEŢI PĂI-DA! 

— PĂI-DA! 

Se legănau în faţă şi-n spate; Jack şi Wolf erau legănaţi 
împreună cu ei, neputincioşi. Jack văzu că unii dintre băieţi 
plângeau de-a binelea. 

— Acum, spuneţi-mi ceva, continuă Gardener, privindu-i 
cu căldură şi încredere. Îşi are cel fără-de-lege locul aici, la 
Sunlight Home? Hmm? Ce credeţi? 

— Nu, să trăiţii ţipă băiatul slab, cu dinţi de iepuroi. 

— Aşa c, confirmă Sunlight Gardener, apropiindu-se din 
nou de podium. Smuci scurt, cu un gest profesionist, 
microfonul, ca să-şi degajeze cablul de sub picioare, apoi îl 
fixă la loc în suport. Asta-i daravela. Aici nu-şi au locul 


mincinoşii sfruntaţi şi cei ce făptuiesc fapte rele, ziceţi 
aleluia. 

— Aleluia, replicară băieţii. 

— Amin, încuviinţă Sunlight Gardener. Domnul spune - în 
Cartea lui Isaia o spune - că, dacă te sprijini pe Dumnezeu, 
ai să te-nalţi - păâi-da - cu aripi ca de vultur, iar puterea ta 
va fi înzecită şi eu vă spun, băieţi, că SUNLICHI HOME E 
UN CUIB DE VULTURI PUTEŢI SĂ SPUNEŢI PĂI-DA! 

— PĂI-DA! 

Urma o nouă cezură. Sunlight Gardener apucă marginile 
podiumului cu ambele mâni, plecând capul ca în rugăciune, 
bogăţia de păr alb atârnându-i în valuri ordonate. Când 
vorbi iar, avea glasul scăzut şi melancolic. Băieţii îl ascultau 
cu răsuflarea tăiată. 

— Dar avem duşmani, zise, în cele din urmă, Sunlight 
Gardener. 

Era doar cu puţin mai mult decât o şoaptă, dar 
microfonul o captă şi o transmise impecabil. 

Băieţii oftară - un foşnet de vânt, prin frunze, toamna. 

Heck  Bast arunca în jur căutături de cruzime, 
rostogolindu-şi ochii, cu coşurile aprinse într-o roşeaţă atât 
de vie, încât părea suferind de-o boală tropicală. Arătaţi-mi 
un duşman, sugera chipul lui Heck Bast. Da, daţi-i-nainte, 
arătaţi-mi un duşman, şi să vedeți doar ce pățeşte! 

Gardener ridică privirea. Acum, ochii săi de nebun înotau 
în lacrimi. 

— Da, avem duşmani, repetă. De două ori pân-acum, 
statul Indiana a încercat să-mi închidă căminul. Ştiaţi asta? 
Umaniştii radicali abia pot suporta gândul că mă aflu aici la 
Sunlight Home; că-mi învăţ băieţii să-L iubească pe Isus şi 
să cinstească patria. Îi scoate din minţi, şi vreţi să ştiţi ceva, 
băieţi? Vreţi să aliaţi un mare şi tenebros secret? 

Se aplecară cu toţii înainte, fixându-l pe Sunlight 
Gardener. 

— Nu numai că-i scoatem din minţi, spuse Gardener, într- 
o şoaptă groasă, conspirativă. Îi sperieceeeem. 


— Aleluia! 

— Păi-da! 

— Amin! 

Ca fulgerul, Sunlight Gardener înşfăcă din nou 
microfonul Şi, să te ţii! Sus şi jos! Înainte-napoi! Uneori 
ţopăia câte un pas dublu, sprinten ca un menestrel într-un 
pas de dans al negrilor din 1910! Le arunca în ritm de bop 
cuvintele, mai întâi pompând dintr-un braţ către băieţi, apoi 
în sus spre cer, unde se presupunea că Dumnezeu îşi târâse 
jilțul Său mai aproape ca să asculte. 

sosi speriem, păi-da! i speriem aşa de tare, că trebuie să 
mai tragă încă un cocteil, sau încă un cChiştoc, sau încă o 
priză de cocaină! Îi speriem, fiindcă până şi deştepţii ăia de 
boşorogi lepădaţi-de-Dumnezeu, umaniştii radicali, care-L 
urăsc pe Isus, pot mirosi preacinstea şi iubirea de Domnul, 
iar când le miros, atunci miros şi pucioasa ce le iese prin 
toți porii, şi mirosu-ăsta nu le place, aa, nu! 

Aşa că trimit aici încă un inspector sau doi să pitească 
gunoaie sub mesele din bucătărie, sau să dea drumul la 
oarece coropişniţe în făină! Lansează o droaie de zvonuri 
spurcate despre cum sunt bătuţi băieţii mei. Sunteţi bătuţi? 

— NU! tunară cu toţii indignaţi. 

Buimăcit, Jack îl văzu pe Morton mugind negația la fel de 
entuziast ca toţi ceilalţi, deşi pe obraz începea să i se 
formeze o vânătaie. 

— Păi, ăia au trimis o hoardă de reporteri de la nu ştiu 
care deşteaptă de emisiune de ştiri radical-umanistă! ţipă 
Sunlight Gardener cu un fel de uimire dezgustată. Au venit 
aici şi-au întrebat: „Bine, pe cine-i vorba să forfecăm? Am 
mai făcut-o pân-acum de-o sută cincizeci de ori, suntem 
experţi în mânjirea oamenilor preacinstiţi, nu vă faceţi griji 
cu noi, doar daţi-ne câteva chiştoace de marijuana şi câteva 
cocteiluri şi arătaţi-ne încotro s-o luăm." Dar noi i-am 
păcălit, nu-i aşa, băieţi? 

Încuviinţare rostogolită, aproape veninoasă. 


— N-au găsit pe nimeni legat cu lanţuri de-o bârnă în 
hambar, aşa-i? N-au găsit nici urmă de băieţi în cămaşă de 
forţă, cum auziseră-n oraş de la vreunii dintre şacalii ăia de 
la Inspectoratul şcolar, pe care-i aşteaptă Iadul. N-au găsit 
băieţi cu unghiile smulse, sau raşi în cap, sau altele de soiul 
ăsta! Cel mult, au dat peste câţiva băieţi care-au spus că 
fuseseră croiţi, şi FUSESERĂ croiţi, păi-da, fuseseră croiţi, 
şi despre partea asta aş depune eu însumi mărturie la 
picioarele Tronului lui Dumnezeu Atotputernicul, cu câte un 
detector de minciuni legat la ambele braţe, fiindcă-n Carte 
scrie că, dacă CRUŢI nuiaua aceea, vei RĂSFĂŢA copilul, iar 
dacă la fel credeţi şi voi, băieţi, daţi-mi un aleluia! 

— ALELUIA! 

— Până şi cei de la Inspectoratul şcolar Indiana, oricât le- 
ar conveni să se descotorosească de mine şi să-i lase câmp 
deschis diavolului, până şi ci au fost nevoiţi să admită că, 
atunci când e vorba de croială, legea Domnului şi legea 
statului Indiana merg mână-n mână; că, dacă CRUŢI 
nuiaua, RĂSFEŢI copilul! 

Au găsit băieţi FERICIŢI! Au găsit băieţi SĂNĂTOŞI! Au 
găsit băieţi care de bunăvoie îl urmează pe Dumnezeu în 
FAPTĂ şi VORBA, oh, puteţi să ziceţi aleluia? 

— Aleluia! 

— Puteţi să ziceţi păi-da? 

— Păâi-da! 

Sunlight Gardencr reveni pe podium. 

— Domnul îi apără pe cei care-l. iubesc, iar Domnul nu va 
îndura ca o tagmă de umanişti radicali fumători de drog şi 
iubitori de comunişti să spulbere acest loc de odihnă pentru 
băieţii obosiţi şi rătăciţi. 

Au fost câţiva băieţi care le-au turnat nişte minciuni 
gogonate acelor aşa-zişi reporteri, continuă Gardener. Am 
auzit scornelile repetate la emisiunea aia de ştiri TV şi, deşi 
băieţii care au împroşcat cu noroi au fost prea laşi ca să-şi 
arate chipurile pe ecran, eu i-am recunoscut - păi-da -, le- 
am recunoscut glasurile! După ce-ai hrănit un băiat, după 


ce i-ai legănat cu drag capul la sân, noaptea, când plângea 
după mămica lui, păi, cred că-i cunoşti glasul. 

Acum, băieţii aceia s-au dus. Dumnezeu să-i ierte - sper 
c-o să-i ierte, păi-da -, însă Sunlight Gardener nu-i decât un 
biet om. 

Îşi lăsă capul în piept, pentru a demonstra ce mărturisire 
ruşinoasă era aceasta. Dar când şi-l ridică din nou, avea 
ochii aprinşi încă, scânteind de furie. 

— Sunlight Gardener nu-i poate ierta. Aşa că Sunlight 
Gardener i-a aruncat din nou pe drum. Au fost trimişi în 
Teritorii, dar acolo nu vor fi hrăniţi. Acolo, chiar şi copacii s- 
ar putea să-i mănânce, precum fiarele care hălăduiesc 
noaptea. 

Tăcere înfricoşată în sală. Dincolo de geam, până şi Casey 
arăta palid şi straniu. 

— În Carte scrie că Dumnezeu l-a trimis pe Cain la Est de 
Eden, în ţara lui Nod. Asta-nseamnă să fii aruncat pe drum, 
băieţii mei. Aici aveţi un cuibuşor sigur. Îi cuprinse cu 
privirea. Dar, dacă sunteţi slabi... dacă minţiţi... atunci, vai 
vouă! ladul îl aşteaptă pe cel rătăcit la fel cum îl aşteaptă şi 
pe băiatul sau pe bărbatul care se-azvârle-n el anume. 

Ţineţi minte, băieţi. 

Ţineţi minte. 

Să ne rugăm. 


CAPITOLUL XXIII - Ferd Janklow 
] 


Jack n-avu nevoie nici măcar de-o săptămână încheiată 
pentru a ajunge la concluzia că singura cale posibilă de-a 
evada din Sunlight Home era un ocol prin Teritorii. Voia s-o 
facă, dar descoperi că ar fi dispus să înfrunte aproape orice, 
indiferent de risc, numai să evite un salt din incinta propriu- 
zisă a aşezământului. 

N-avea nici un motiv concret pentru asta - doar vocea 
subconştientului său care-i şoptea că, pesemne, ceea ce era 
rău aici, dincolo era şi mai rău. Acest loc era, probabil, rău 
în toate lumile... ca pata stricăciunii pe coaja unui măr, care 
se afundă până la cotor. Oricum, Sunlight Home era destul 
de spurcat; n-avea nici un chef să vadă cum arăta 
echivalentul său din Teritorii, dacă nu era neapărată nevoie. 

Dar trebuia să existe o cale. 

Wolf, Jack şi ceilalţi băieţi care nu avuseseră norocul de-a 
iacc parte din personalul extern - şi asta însemna 
majoritatea celor prezenţi - îşi petreceau zilele în locul 
numit de veterani Câmpia Îndepărtată. Se afla cam la doi 
kilometri pe drum, în marginea proprietăţii lui Gardener, 
iar băieţii lucrau acolo la cules de pietre. Trecuse sezonul 
muncilor agricole. Ultimele roade fuseseră recoltate la 
jumătatea lunii octombrie, dar, după cum sublinia Sunlight 
Gardener zilnic, la Liturghia din Capelă, sezonul pietrelor 
nu se sfârşea niciodată. 

Aşezat în bena unuia dintre cele două camioane de 
fermă, rablagite, ale aşezământului, Jack observa în fiecare 
dimineaţă Câmpia Îndepărtată, cu Wolf aşezat alături, 
ţinând capul plecat, ca şi cum ar fi fost mahmur. În Midwest 
plouase, iar câmpia aceea era o mizerie noroioasă, mocirlită 
şi încleiată. Alaltăieri, unul dintre băieţi o înjurase printre 
dinţi, numind-o o „adevărată sugătoare de... ghete". 


Dacă am lua-o la sănătoasa? se întrebă Jack, pentru a 
patruzecea oară. Dacă cu i-aş striga lui Wolf: „Fugi!“ şi am 
rupe-o la goană, mâncând pământul? Încotro? Spre capătul 
din Nord, unde sunt copacii ăia şi peretele stâncos. Acolo 
se termină pământurile lui. 

Ar putea fi un gard. 

L-am sări. Că tot veni vorba, Wolf mă poate arunca pe 
deasupra, dacă n-avem ce face. 

Poate fi sârmă ghimpată. 

Ne strecurăm pe sub ea. Sau... 

Sau Wolf ar putea-o smulge cu mâinile goale. Lui Jack nu- 
i plăcea să se gândească la asta, dar ştia că Wolf avea 
puterea necesară... şi, dacă i se cerea, Wolf o putea face. I- 
ar fi sfâşiat mâinile sărmanului malac, dar oricum era 
sfâşiat în moduri mult mai grave. 

Şi apoi? 

Un salt, bineînţeles. Asta urma apoi. Dacă reuşeau doar 
să iasă de pe proprietatea Sunlight, şoptea vocea aceea din 
adâncuri, aveau mari şanse să găsească drumul liber. 

Iar Singer şi Bast (pe care Jack începuse să-i numească în 
sinea sa Gemenii Caftangii) nu vor putea folosi camionul 
pentru a-i prinde din urmă; prima maşină care intra cu 
roţile în Câmpia Îndepărtată, înaintea marilor înghețuri din 
decembrie, s-ar fi împotmolit până la suspensii. 

Ar fi o cursă de alergări, doar atât. Trebuie să-ncercăm. 
Mai bine decât s-o-ncercăm acolo, la Sunlight Home. Şi... 

Şi nu era vorba numai de influenţa disperării crescânde a 
lui Wolf; acum îl înnebunea gândul la Lily, care rămăsese în 
New Hampshire, murind câte puţin, în timp ce Jack cânta 
„Aleluia" din constrângere. 

Înainte. Cu sau fără suc magic. Trebuie s-o-ncercăm. 

Dar, înainte ca Jack să fi fost cu totul gata, o-ncercă Ferd 
Janklow. 

Marile spirite se întâlnesc, puteţi zice „Amin". 


2 


Când s-a întâmplat, s-aîntâmplat repede. La un moment 
dat, Jack asculta obişnuitul şir de palavre cinic-amuzante 
ale lui Ferd Janklow. În următoarea clipă, Ferd gonea spre 
Nord, peste întinderea mocirloasă, spre peretele stâncos. 
Până la tentativa lui Ferd, ziua păruse de-o banalitate 
aproape la fel de greţoasă ca a oricărei alte zile la Sunlight 
Home. Era rece şi înnorată; mirosea a ploaie, poate chiar a 
zăpadă. Jack îşi îndreptă spinarea, ca să-şi mai aline 
durerea de şale şi să vadă dacă Sonny Singer se afla în 
preajma lui. Lui Sonny îi plăcea să-l hărţuiască. În cea mai 
mare parte, hărţuiala lui se înscria în categoria glumelor 
fizice: Jack fusese călcat în picioare şi i se trântise farfuria 
din mâini la trei mese consecutiv, până ce învățase s-o 
proptească între braţ şi trup, strângând-o, totodată, ca într- 
un cleşte de fier. 

Jack nu era absolut sigur de ce Sonny nu organizase o 
hăituială în masă. Poate pentru că Sunlight Gardener 
manifesta interes pentru băiatul cel nou. Nu voia să creadă 
una ca asta - un asemenea gând îl speria, dar avea sens. 
Sonny Singer se abţinea fiindcă aşa îi spusese Sunlight 
Gardener, şi acesta constituia încă un motiv de-a scăpa de- 
acolo cât mai degrabă. 

Privi spre dreapta. Wolf se afla cam la douăzeci de metri 
distanţă, adunând pietre, cu părul căzut peste ochi. Mai 
aproape de el lucra un băiat slăbănog, cu dinţi de iepure, 
pe nume Donald Keegan. Donny îi rânji cu adoraţie, 
dezvelindu-şi uimitoarea dantură. De pe vârful limbii 
atârnânde îi picura saliva. Jack îşi mută repede privirea. 

Ferd Janklow se afla în stânga sa - băiatul cu mâinile 
înguste Şi palide ca vesela de Delft şi cu moţul în frunte. 
După o săptămână de la încarcerarea în Sunlight Home, 
Jack şi Ferd deveniseră buni prieteni. 

Ferd rânjea cinic. 

— Donny s-a-ndrăgostit de tine, spuse. 

— Ei, las-o mai moale, răspunse, stânjenit, Jack, simțind 
că i se aprind obrajii. 


— Pariez că Donny ţi-ar lăsa-o tare, dacă i-ai da voie, 
spuse Ferd. Nu-aşa, Donny? 

Donny Keegan râse zgomotos, cu hohotele lui ca un 
orăcăit răguşit, neavând habar despre ce vorbeau. 

— Aş vrea să încetezi, insistă Jack, simțindu-se mai 
stingherit ca oricând. 

Donny s-a-ndrăgostit de tine. 

Afurisenia naibii era că se gândise şi el: poate bietul 
retardat chiar se îndrăgostise de el... şi probabil Donny 
Keegan nu era singurul. În chip ciudat, Jack se pomeni 
amintindu-şi de bărbatul acela drăguţ, care se oferise să-l 
ducă la el acasă şi apoi preferase să-l lase la ieşirea din 
mall, lângă Zanesville. E] a observat primul, îşi spuse Jack. 
Indiferent ce-o fi nou la mine, omul ăla a observat primul. 

— Ai devenit foarte popular pe-aici, Jack, zise Ferd. Păi, 
eu cred că până şi bătrânu' Heck Bast ţi-ar lua-o la muie, 
dacă i-ai cere. 

— Domi'le, asta-i boală, spuse Jack, roşind. Adică... 

Brusc, Ferd lăsă să cadă piatra la care lucra şi se ridică în 
picioare. Privi iute în jur, văzu că nici unul dintre col roule- 
uri nu se uita la el şi se întoarse spre Jack. 

— lar acum, iubiţel, să ştii că a fost o petrecere foarte 
plicticoasă şi chiar tre' să plec. 

Ferd îi adresă lui Jack câteva zgomote ce imitau sărutul, 
după care un rânjet uluitor de luminos i se întinse pe faţa 
îngustă. O clipă mai târziu, era în plină goană spre peretele 
stâncos din capătul Câmpiei îndepărtate, cu paşi mari şi 
stângaci, de cocostârc. 

Într-adevăr, prinsese gărzile picotind. Pedersen sporovăia 
despre fete cu Warwick şi cu un băiat cu mutră de cal, 
numit Peabody, unul de la personalul extern, care, pentru o 
vreme, fusese rotat înapoi la cămin. Lui Heck Bast i se 
acordase suprema plăcere de a-l însoţi pe reverendul 
Gardener la Muncie, după nişte treburi. Ferd apucase să ia 
un start bun, înainte de-a se ridica un strigăt surprins: 

— Băă! Băă, careva spală putina! 


Jack privi cu gura căscată după Ferd, care trecuse deja 
de şase răzoare şi sărea ca mânat de draci. În ciuda faptului 
că îşi vedea propriul său plan divulgat, Jack simţi pe 
moment o emoție triumfătoare, iar în adâncul inimii nu-i 
dori decât să izbândească. Du-te! Du-te, miştocar ticălos! 
Du-te, pentru numele lui Jason! 

— E Ferd Janklow, bolborosi Donny Keegan, după care 
izbucni în râs, cu hohotele sale răguşite, chiuitoare. 


3 


În seara aceea, băieţii se adunară ca de obicei în sala 
comună, dar confesiunea fu contramandată. Andy Warwick 
intră cu paşi întinşi, anunţă cu o bruscheţe indiferentă 
suspendarea confesiunii şi le spuse că se puteau bucura o 
oră de „tovărăşie" înaintea cinei. Apoi ieşi. 

Jack avea impresia că, sub patina autorităţii pasului-de- 
gâscă, pe care o afişa, Warwick era speriat. 

lar Ferd Janklow nu se afla acolo. 

Jack privi prin încăpere şi-şi spuse cu umor sinistru că, 
dacă asta însemna „tovărăşie", ar fi dezgustat să vadă ce s- 
ar întâmpla dacă Warwick le-ar fi comunicat că au „o oră de 
linişte". Stăteau aşezaţi, prin toată sala, treizeci şi nouă de 
băieţi între vârsta de nouă şi şaptesprezece ani, privindu-şi 
mâinile, zgândărindu-şi crustele, rozându-şi, posomorâţi, 
unghiile. Cu toţii împărtăşeau aceeaşi expresie - a 
toxicomanilor rămaşi fără doză. Voiau să audă confesiuni; 
mai mult, voiau să facă şi ei confesiuni. 

Nimeni nu pomeni numele lui Ferd Janklow. Era ca şi cum 
Ferd, cu grimasele sale din timpul predicilor lui Sunlight 
Gardener şi cu mâinile palide ca vesela de Delft, nici n-ar fi 
existat vreodată. 

Jack se pomeni că abia rezistă impulsului de-a urla la ei, 
neîncetat. În loc de asta, se scufundă în gânduri mai intens 
decât oricând în viaţa lui. 

Nu-i nici, fiindcă l-au ucis. Sunt demenţi cu toţii. Credeai 
că nebunia nu se ia? Uite doar ce s-a-ntâmplat în balamucul 


ăla din America de Sud. Când omul cu ochelari-oglindă le-a 
spus să dea pe gât licoarea de boabe purpurii, ăia au zis 
„'țeles şefu" şi-au băut-o. 

Privi în jur la feţele scârbite, supte, istovite, lipsite de 
expresie - şi se gândi cum s-ar mai lumina, cum s-ar 
îmblânzi, dacă ar intra pe uşă Sunlight Gardener, dacă ar 
intra chiar aci şi-acu. 

Și ar face-o şi ei, dacă Sunlight Gardener le-ar cere-o. Ar 
bea-o, iar apoi ne-ar ţine pe mine şi pe Wolf şi ne-ar turna-o 
pe gât şi nouă, cu forța. Ferd avea dreptate - ăştia văd ceva 
pe faţa mea, sau în ea, ceva care mi-a apărut în Teritorii, şi 
poate că mă iubesc într-adevăr puţintel... oricum, cred că i- 
au tras lui Heck Bast cordonul soneriei. Nătângul ăla nu-i 
obişnuit să iubească pe nimeni şi nimic. Aşa că, hmm, poate 
mă iubesc puţin... dar pe el îl iubesc mai mult. Ar face-o. 
Sunt sonați. 

Ferd i-ar fi putut spune asta, iar Jack, aşezat acolo, în sala 
comună, bănuia că Ferd i-o şi spusese. 

Îi povestise lui Jack că fusese internat la Sunlight Home 
de către părinţii lui, protestanți reformaţi care cădeau în 
genunchi în living ori de câte ori începea să spună vreo 
rugăciune cineva de la Clubul 700. Nici unul dintre ei nu-l 
înţelesese pe Ferd, care era croit dintr-o stofă cu totul 
diferită. Considerau că Ferd nu puţea fi decât un soi de 
progenitură a Satanei - substituit cu copilul lor, un umanist 
radical, comunist. Când fugise pentru a patra oară, fiind 
capturat de nimeni altul decât Franky Williams, părinţii săi 
veniseră la Sunlight Home - unde, fireşte, fusese dosit Ferd 
- şi se îndrăgostiseră de Sunlight Gardener de la prima 
vedere. Aici se afla rezolvarea tuturor problemelor pe care 
le pricinuise părinţilor strălucitul, rebelul, pacostea lor de 
fiu. Sunlight Gardener avea să le educe băiatul în spiritul 
Domnului. Sunlight Gardener avea să-i arate greşeala 
apucăturilor lui. Sunlight Gardener avea să li-l ia de pe cap 
şi de pe străzile oraşului Anderson. 


— Au văzut articolul ăla despre Sunlight Home în Sunday 
Report, îi povestise Ferd lui Jack. Mi-au trimis o carte 
poştală în care-mi spuneau că Dumnezeu îi va pedepsi pe 
mincinoşi şi pe falşii profeţi într-un iaz de foc. Le-am scris şi 
eu - Rudolph de la bucătărie mi-a scos scrisoarea şi-a pus-o 
la poştă. Dolph i-un tip destul de drăguţ. Făcu o pauză, apoi 
continuă: Ştii care-i pentru Ferd Janklow definiţia unui tip 
drăguţ, Jack? 

— Nu. 

— Unu' care se lasă cumpărat, spuse Ferd şi râse 
ameninţător, puternic afectat. Cu doi dolari, cumperi 
serviciile de poştaş ale lui Dolph. Aşa că le-am scris o 
scrisoare şi-am spus că, dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe 
mincinoşi aşa cum au zis ci, atunci sper ca Sunlight 
Gardener să găsească o pereche de izmene din azbest pe 
lumea ailaltă, fiindcă minte despre ce tot se-ntâmplă aici 
mai rapid decât poate galopa un cal. Tot ce scria în Sunday 
Report, zvonurile despre cămaşa de forţă şi despre Cutie - 
toate erau adevărate. A, n-au putut dovedi. Tipu-i ţicnit, 
Jack, dă-i un ţicnit isteţ. Dacă faci vreodată o greşeală-n 
privinţa asta, o să te doară de-a binelea, pe tine şi pe Phil 
Neînfricatul Băiat-Lup, ca măsură de siguranţă. 

— Ăia de la Sunday Report, zise Jack, sunt, de obicei, 
destul de pricepuţi să prindă oamenii cu mâţa-n sac. Cel 
puţin, aşa spune maică-mea. 

— Aa, păi s-a speriat. A-nceput să chirăie de-a binelea. L.- 
ai văzut vreodată pe Humphrey Bogart în Revolta de pe 
Caine? Exact aşa a fost şi el, o săptămână-ncheiată, până s- 
au arătat ăia. Când în finc-au ajuns aici, era numai lapte şi 
miere, da' săptămâna dinainte-a fost iadul pe pământ. Nea 
Îngheţată-de-Vanilie se căca pe el de frică. Aia a fost 
săptămâna când l-a-mbrâncit pe Benny Woodruff pe scări 
de la etajul al treilea, fiindcă-l prinsese cu-o revistă cu 
Superman. Benny a zăcut dus pe-altă lume trei ceasuri, şi 
nu prea i-a mai fost clar cine şi de unde era înainte de 
noaptea aia. Ford tăcu un moment. Ştia că vin. La fel cum 


ştie-ntotdeauna când inspectorii de la stat pun de-o vizită- 
surpriză. A ascuns cămăşile de forţă şi i-a convins despre 
Cutie că-i o magazie de uscat fânul. Din nou, râsul 
înspăimântător şi rănit al lui Ferd. Ştii ce-au făcut ai mei, 
Jack? I-au trimis lui Sunlight Gardener o copie xerox a 
scrisorii mele către ei. Pentru binele meu propriu, zice 
taica-n următoarea scrisoare către mine. Şi ghici ce-a 
urmat. l-a venit lui Ferd rându' la Cutie, prin bunăvoința 
propriilor săi părinţi! Iarăşi râsul rănit. Şi să-ţi mai zic una. 
Nu glumea la capela-de-seară. Copiii care-au vorbit cu 
reporterii de la Sunday Report au dispărut cu toţii - cei pe 
care-a putut pune mâna, oricum. 

La fel cum a dispărut acum şi Ferd însuşi, îşi spuse Jack, 
privindu-l pe Wolf care-şi rumega gândurile în partea 
cealaltă a încăperii. Se înfioră. Îşi simţea mâinile ca gheaţa. 

Prietenul tău, Phil Neinfricatul Băiat-Lup. 

Începea oare Wolf să arate din nou mai păros? Atât de 
curând? Cu siguranţă că nu. Dar avea să urmeze şi asta - 
era un proces la fel de imuabil ca mareele. 

Şi... apropo, Jack, câtă vreme tot nu facem decât să 
şedem pe-aici, strofocându-ne minţile despre primejdiile 
de-a nu face decât să şedem pe-aici, maică-ta cum o mai 
duce? Ce mai e cu Adorata Lil, Regina B-urilor? Pierde din 
greutate? Are dureri? Începe, în sfârşit, să-l simtă cum o 
haleşte pe dinăuntru, cu dinţişorii lui de şobolan, în timp ce 
tu şezi binişor prinzând rădăcini în puşcăria asta 
damblagită? Poate s-o fi pregătind Morgan să băţâie din 
paratrăsnet ca să-i dea cancerului o mână de ajutor? 

Fusese şocat de ideea cămăşii de forţă şi, deşi văzuse 
Cutia -o urâţenie mare, de fier, proţăpită în curtea din dos a 
aşezământului, ca un frigider abandonat -, nu-i venea să 
creadă că Gardener chiar închidea băieţii acolo. Ferd îl 
convinsese, încetul cu-ncetul, vorbind cu glas scăzut, în 
timp ce recoltau pietre pe Câmpia Îndepărtată. 

— Are-o instalaţie grozavă aici, spusese Ferd. E un brevet 
de făcut bani. Spectacolele lui religioase se transmit peste 


tot Midwestul, la radio, şi aproape-n toată ţara, la 
televiziunile prin cablu şi la posturile independente. Noi 
suntem publicul său captiv. Ne auzim grozav la radio şi 
arătăm nemaipomenit pe micul ecran - când Roy 
Owdersfelt nu-şi smulge coşul ăla futut din vârfu' nasului, 
adică. Îl are pe Casey, producătorul său radio/IV dresat - 
Casey trage pe video fiecare capelă-de-dimineaţă, şi pe 
magnetofon toate capelele-de-seară. Montează sunetul şi 
imaginea, şi apoi le meştereşte pe toate până când 
Gardener arată ca Billy Grahami**, iar noi ne auzim ca 
mulţimea de pe Yankee Stadium la ultimul meci din cele 
şapte ale finalei campionatului de baseball. Da' Casey nu 
face numai atât. E geniu' casei, amicu'. Ai văzut gângania 
de la tine din cameră? Casey a pus gângăniile. Totul intra în 
cabina lui de control, şi singurul drum spre cabina aia trece 
prin biroul privat al lui Gardener. Gângăniile sunt acţionate 
vocal, aşa că nu iroseşte degeaba nici un pic de bandă. Iot 
ce-i mai suculent păstrează pentru Sunlight Gardener. Am 
auzit c-a pus o cutie albastră pe telefonul lui Gardener ca să 
poată vorbi interurban pe gratis, şi ştiu al dracu' de sigur c- 
a tras un fir din cablul TV cu plată care trece pe la noi prin 
faţă. Cum îţi place ideea că Nea Îngheţată-de-Vanilie trage 
pe dreapta şi vede două filme babane pe Cinemax după o zi 
grea de vânzare a lui Isus maselor? Mie-mi place. Tipu-ăsta- 
i tot atâta de-american ca şi capacele de la roţile 
automobilelor, Jack, şi-aicea-n Indiana-l iubesc oamenii 
aproape la fel de mult cât iubesc baschetul de liceu. 

Ferd îşi trăsese mucii pe nas, se strâmbase, întorsese 
capul şi scuipase în noroi. 

— Faci bancuri, spusese Jack. 

— Fred Janklow nu face niciodată bancuri despre 
Defilarea Cretinilor de la Sunlight Home, spusese Ferd, cu 
un aer solemn. Tipu-i bogat, nu trebuie să declare nimic la 
impozite, are tot Inspectoratul şcolar local la degetul mic - 
adică li-i o frică de moarte de el; e una care efectiv 
patinează de fiecare dată când trece el pe-acolo, arată de 


parc-ar vrea să-şi stuchească-n sân când îl vede, sau aşa 
ceva - şi cum am spus, întotdeauna se pare că ştie când 
urmează să ne facă o vizită neanunţată cineva de la 
Inspectoratul şcolar de stat. Atunci facem curat de jos şi 
până sus, Bast Bastardul urcă mantalele de prelată sus în 
pod, iar Cutia se umple cu fân din hambar. De câte ori te-au 
încălţat pân-ai aterizat aici, în versiunea asta din Indiana a 
Bărcii Iubirii'*!, Jack? 

— Niciodată. 

— Niciodată! confirmase Ferd, încântat. Iarăşi hohotise 
de un râs ameninţător şi puternic afectat. Hohotul acela 
spunea: Ghici ce-am descoperit când am împlinit vreo opt 
anişori? Am descoperit că viaţa mi-o trăgea şi prin faţă şi 
pe la spate, şi treaba nu dădea semne să se schimbe prea 
repede. Sau poate n-avea să se schimbe niciodată. Și, deşi 
mă cam scoate din răbdări treaba asta, are şi ea partea ei 
comică. Înţelegi ce vreau să zic, băi, marţipane? 


4 


Acesta era cursul gândurilor lui Jack, când nişte degete 
dure ca oţelul îl înşfăcară deodată de ceafă, în punctele 
dureroase de după urechi, şi-l ridicară de pe scaun. Fu 
răsucit cu faţa în norul unei respiraţii puturoase şi gratificat 
- dacă ăsta ar fi cuvântul potrivit - cu sterpul peisaj al feţei 
lui Heck Bast. 

— 10 şi reverendu' eram încă-n Muncie cân' l-au adus la 
spital pe poponaru-ăla de belea, preten cu tine, spuse el. 

Degetele sale îl strângeau în pulsaţii repetate. Jack gemu, 
iar Heck rânji. Rânjetul îngădui răsuflării spurcate să-i 
scape pe gură în valuri. 

— Reverendu' a primit vestea la bip. Janklow arăta ca o 
plăcintă ţinută cam patruşcinci de minute-ntr-un cuptor cu 
microunde. O să treac-o vreme pân' l-or face iarăşi la loc pe 
băiatu-ăla. 

Nu cu mine vorbeşte, îşi spuse Jack. Vorbeşte cu toată 
sala. Trebuie să reținem ideea că Ferd e încă viu. 


— Mincinos împuţit, zise el. Ferd a... 

Heck Bast îl lovi. Jack căzu de-a berbeleacul pe podea. 
Băieţii se împrăştiară, îndepărtându-se la iuţeală de el. De 
undeva, vocea lui Donny Keegan scoase un răget ca de 
măgar. 

Se auzi un urlet de furie. Jack ridică privirea, năuc, 
scuturând din cap pentru a şi-l limpezi. Heck se întoarse şi 
îl văzu pe Wolf cum stătea protector lângă Jack, cu buza de 
sus răsfrântă, în timp ce lămpile din plafon trimiteau reflexe 
portocalii stranii din ochelarii lui rotunzi. 

— Va-s-că pămpălău' vrea-n fine să danseze, constată 
Heck, cu un început de rânjet. Hei, în regulă! lo mor dupe 
dans. Vin-acilea, moacă-de-muci. Vin-acilea şi hai-te fac un 
dans. 

Continuând să mârâie, cu buza de jos udă de salivă, Wolf 
porni înainte. Heck îi ieşi în întâmpinare. Picioare de scaune 
zgâriară linoleumul, în timp ce spectatorii se retrăgeau 
grăbiţi să le facă loc. 

— Ce se-ntâmplă a... 

În uşă apăru Sonny Singer. Era inutil să-şi mai încheie 
întrebarea - văzuse tot ce se-ntâmpla aici. Zâmbind, închise 
uşa şi se rezemă de ea, privindu-i, cu braţele încrucişate pe 
piept şi cu o expresie amenințătoare pe chipul îngust şi 
neguros. 

Jack reveni cu privirea la Wolf şi Heck. 

— Wolf, ai grijă! strigă. 

— O să am grijă, răspunse Wolf, cu glasul apropiat de un 
mârâit. O să... 

— Hai la dans, găozare, mormăi Heck Bast, trântind un 
croşeu şuierător, ca al unui băiat de la ţară. 

Îl izbi pe Wolf în pometul obrazului drept, aruncându-l 
trei-patru paşi înapoi. Donny Keegan râse cu hohotul său 
strident, nechezat, despre care Jack ştia de-acum că 
semnifica atât satisfacţie, cât şi groază. 

Croşeul fusese o lovitură grea, bine plasată. În alte 
împrejurări, probabil că lupta s-ar fi sfârşit chiar în acel 


moment. Din nefericire pentru Hector Bast, rămase singura 
lovitură pe care o aplicase. 

Se apropie, încrezător, cu pumnii săi mari ridicaţi în 
dreptul pieptului, şi iar trase un croşeu. De astă-dată, 
braţul lui Wolf se ridică, în sus şi în afară, spre a-l 
întâmpina. Wolf prinse primul pumnul lui Heck. 

Mâna lui Heck era mare. Mâna lui Wolf era şi mai mare. 

Pumnul lui Wolf îl înghiţi pe-al lui Heck. 

Pumnul lui Wolf se încleştă. 

Dinăuntrul său se auzi un sunet ca de beţişoare uscate, 
mai întâi pârâind, apoi rupându-se. 

Zâmbetul încrezător al lui Heck se schimonosi, după care 
îngheţă pe loc. O clipă mai târziu, începu să chirăie. 

— Nu trebuia să loveşti turma, ticălosule! şopti Wolf. Vai, 
că Biblia aşa, că Biblia pe dincolo - Wolf! — şi tot ce-ai de 
făcut, e s-asculţi şase versete din Cartea Bunelor Roade ca 
să ştii că niciodată... 

Pârrr! 

— ... niciodată... 

Cranţ! 

— NICIODATĂ nu trebuie să faci rău turmei. 

Heck Bast căzu în genunchi, urlând şi plângând. Wolf 
încă-i mai ţinea pumnul într-al său, iar braţul lui Heck 
stătea îndreptat oblic în sus. Heck arăta ca un fascist 
salutând: Heil Hitler! în genunchi. Braţul lui Wolf era rigid 
ca piatra, dar pe chip nu i se citea nici un efort real; în afara 
ochilor învăpăiaţi, era aproape senin. 

Printre degetele pumnului strâns al lui Wolf începură să 
se infiltreze firişoare de sânge. 

— Wolf, opreşte! Ajunge! 

Jack privi la iuţeală în jur şi văzu că Sonny fugise, uşa 
rămânând deschisă. Acum, aproape toţi băieţii erau în 
picioare. Se îndepărtaseră de Wolf cât de mult le-o 
îngăduiau pereţii sălii, cu feţele stupefiate şi temătoare. 
Centrul de interes al tabloului rămânea mijlocul încăperii: 
Heck Bast în genunchi, cu braţele în sus, îndreptate spre 


exterior, cu pumnul înghiţit de cel al lui Wolf şi sângele 
şiroind pe linoleum dintre degetele acestuia. 

În uşă începuse să se adune lume: Casey, Warwick, Sonny 
Singer, încă trei băieţi dintre cei mari. Şi Sunlight 
Gardener, cu o cutie mică şi neagră, ca un toc de ochelari, 
într-o mână. 

— Ajunge, am spus! Jack le aruncă o privire nou-sosiţilor 
şi se repezi spre Wolf. Chiar aci şi-acu! Chiar aci şi-acu! 

— Bine, răspunse calm Wolf. 

Dădu drumul mâinii lui Heck, iar Jack văzu un obiect 
zdrobit îngrozitor, arătând ca o roată cu ştifturi strivită. 
Degetele lui Heck se repezeau care-ncotro, în unghiuri 
ştirbe. Heck miorlăia, ţinându-şi la piept mâna distrusă. 

— Bine, Jack. 

Toţi şase îl înhăţară pe Wolf. Acesta făcu o 
semiintoarcere, îşi eliberă un braţ, împinse, şi deodată 
Warwick zbură în perete. Cineva zbieră. 

— 'Ţineţi-l! ţipă Gardener. Ţineţi-l! 'Ţineţi-l, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

Deschidea cutiuţa neagră şi plată. 

— Nu, Wolf! strigă Jack. Încetează! 

Un moment, Wolf continuă să lupte, apoi se înmuie, 
lăsându-i să-l împingă la perete. Lui Jack i se părea că vede 
nişte liliputani agăţându-se de Gulliver. Sonny părea speriat 
de Wolf în ultimul hal. 

— Ţineţi-l! repetă Gardener, luând din cutie o siringă 
lucitoare. Zâmbetul acela afectat, aproape sfios, i se ivise 
din nou pe faţă. Ţineţi-l, Domnul fie lăudat! 

— N-aveţi nevoie de aia, spuse Jack. 

— Jack? Wolf făcu deodată o mutră speriată. Jack? Jack? 

Îndreptându-se spre Wolf, Gardener îl împinse pe Jack la 
o parte din drum. Se simțeau, în brânciul acela, muşchi 
vânjoşi. Jack se duse grămadă în Morton, care chiţăi, 
smulgându-se din loc ca şi cum Jack ar fi fost contaminat. 
Wolf începu iarăşi să se zbată, cu întârziere - dar ceilalţi, 


şase la număr, erau prea mulţi pentru el. Poate că n-ar fi 
fost, când se afla în Preschimbare. 

— Jack! urlă. Jack! Jack! 

— Ţineţi-l, pentru Dumnezeu! şopti Gardener, cu un 
rânjet forţat, şi înfipse acul în braţul lui Wolf. 

Wolf înţepeni, îşi azvârli capul pe spate şi urlă. 

Te-omor ticălosule, spuse incoerent Jack, în sinea sa. 7e- 
omor, te-omor, te-omor. 

Wolf se zbătea şi se zvârcolea. Gardener, la un pas 
distanţă, îl privea cu răceală. Un genunchi al lui Wolf se 
înfipse în burdihanul bombat al lui Casey. Casey dădu tot 
aerul afară din plămâni, cu un huufff se clătină de-a- 
ndăratelea, apoi reveni la atac. Peste un minut-două, Wolf 
începu să se lase moale... apoi să cadă. 

Jack se ridică în picioare, plângând de mânie. Încercă să 
se repeadă prin pâlcul de colL-roule-uri care-i ţineau captiv 
prietenul. Sub ochii lui, Casey îşi repezi pumnul în faţa 
căzută a lui Wolf, şi văzu cum îi curgea sângele din nas. 

Mai multe mâini îl ţinură pe loc. Se zbătu, apoi întoarse 
capul şi văzu chipurile speriate ale băieţilor împreună cu 
care culesese pietre pe Câmpia Îndepărtată. 

— Îl vreau la Cutie, spuse Gardener în timp ce genunchii 
lui Wolf începeau, în sfârşit, să se îndoaie şi acesta privi în 
jur, până la Jack. Doar dacă... poate ai binevoi să-mi spui 
unde ne-am mai întâlnit, domnule Parker? 

Jack rămase uitându-se la propriile-i picioare, fără o 
vorbă. Ochii îl usturau şi ardeau de lacrimi fierbinţi, pline 
de ură. 

— Atunci, la Cutie! decise Gardener. S-ar putea să-ţi 
schimbi simţămintele când va da drumul la vocalize, 
domnule Parker. 

Gardener ieşi. 


5 


Wolf încă mai zbiera în Cutie, când Jack şi ceilalţi băieţi 
fură conduşi la capela-de-dimineaţă. Ochii lui Sunlight 


Gardener păreau să sfredelească ironici chipul palid şi 
încordat al lui Jack. Poate acum, domnule Parker? 

Wolf, c mama mea, mama mea... 

Wolf continua să zbiere, când Jack şi ceilalţi băieţi 
programaţi pentru munca la câmp fură împărţiţi în două 
grupuri şi escortaţi la camioane. În timp ce trecea prin 
dreptul Cutiei, Jack trebui să-şi înfrâneze impulsul de a-şi 
astupa urechile cu palmele. Mârâielile acelea, suspinele 
acelea nearticulate!... 

Dintr-o dată, lângă el apăru Sonny Singer. 

— Reverendul Gardener aşteaptă să-ţi audă confesiunea 
chiar acum, la dumnealui în birou, băi, muci. M-a trimis să-ţi 
spun că-i dă drumul pămăpălăului din Cutie în clipa în care 
îi spui ceea ce vrea el să ştie. 

Glasul lui Sonny era ca mătasea, iar chipul primejdios. 
Zbierând şi urlând să fie eliberat, Wolf izbea pereţii de fier 
nituiţi, solizi, ai Cutiei, într-o furtună de bubuituri furioase. 
Ah, Wolf e MAMA MEA... 

— Nu-i pot spune ceea ce vrea el să ştie, răspunse Jack. 

Se întoarse pe neaşteptate spre Sonny, abătând asupra 
acestuia misterioasa forţă dobândită în Teritorii. Sonny făcu 
doi paşi uriaşi înapoi, cu chipul descompus de-o frică 
bolnăvicioasă. Se împiedică de propriile-i picioare, 
rezemându-se greoi de camionul staționat. Dacă maşina nu 
ar fi fost acolo, ar fi căzut pe jos. 

— În regulă, zise Sonny, şi cuvintele i se rostogoliră într-o 
goană sufocată, aproape un scâncet. În regulă, în regulă, 
lasă... 

Faţa sa prelungă îşi recăpătă aroganţa. 

— Reverendul Gardener mi-a spus că, dacă refuzi, atunci 
să-ţi transmit că pentru tine zbiară prietenul tău. Te-ai 
prins? 

— Ştiu foarte bine pentru cine zbiară. 

— Sus în camion! ordonă, morocănos, Pedersen, abia 
învrednicindu-i cu câte-o privire, în timp ce trecea pe lângă 


ei... dar când ajunse în dreptul lui Sonny, Pedersen se 
strâmbă de parc-ar fi mirosit ceva stricat. 

Jack îl auzi pe Wolf zbierând chiar şi după ce camioanele 
se urniră, deşi amortizoarele amândurora abia dacă erau 
ceva mai mult decât nişte festoane de dantelărie metalică, 
şi motoarele duduiau strident. lar urletele lui Wolf nu 
scăzură în intensitate nici măcar o dată cu depărtarea. 
Acum realizase un fel de legătură telepatică şi îl putea auzi 
pe Wolf zbierând şi după ce echipele de muncă ajunseră pe 
Câmpia Îndepărtată. Faptul că existenţa acestor urlete se 
manifesta doar în mintea lui nu uşura cu nimic situaţia. 

Pe la ora mesei, Wolf tăcu, iar Jack ştiu, dintr-odată şi cu 
certitudine, că Gardener ordonase să fie scos din Cutie 
înainte ca răcnetele şi urletele lui să atragă o atenţie 
nedorită. După cele ce i se întâmplaseră lui Ferd, ar fi 
preferat ca nici un fel de atenţie să nu se concentreze spre 
Sunlight Home. 

Când echipele de lucru se întoarseră, la sfârşitul după- 
amiezei, uşa Cutiei stătea deschisă, iar Cutia era goală. La 
etaj, în cămăruţa lor, Wolf zăcea pe priciul de jos. Văzându-l 
pe Jack intrând, schiţă un zâmbet şters. 

— Ce-ţi mai face capul, Jack? Vânătăile arată niţel mai 
bine. Wolf! 

— Wolf, cum te simţi? 

— Cam zbierai, nu că? N-avui încotro. 

— Wolf, îmi pare rău. 

Wolf arăta ciudat - prea alb, oarecum împuţinat. 

Moare, îşi spuse Jack. Ba nu, îl corectă propria-i minte. 
Wolf murea încă de când făcuseră saltul în astă lume ca să 
scape de Morgan. Dar acum murea mai repede. Prea alb... 
prea slăbit... dar... 

Jack simţi că-l trece un fior. 

Picioarele şi braţele goale ale lui Wolf nu erau cu- 
adevărat goale; se aşternuse peste ele un puf fin. Cu două 
seri în urmă, nu fusese acolo, de-asta era sigur. 


Simţi imboldul de-a se repezi la fereastră să cerceteze 
Luna, încercând să se-asigure dacă nu cumva greşise 
socoteala cu vreo şaptesprezece zile. 

— Nu-i vremea Preschimbării, Jacky, spuse Wolf. Avea 
glasul uscat, oarecum sleit - glasul unui infirm. Da' am 
început să mă preschimb, în locul ăla negru şi mirositor, 
unde m-au băgat. Wolf! Zău. Fin'că eram aşa de-nnebunit şi 
speriat. '[ipetele şi zbieretele pot aduce ele singure 
Preschimbarea, dacă un Wolf le scoate destul de mult timp. 
Îşi mângâie părul de pe picioare. O să mă duc. 

— Gardener a fixat un preţ pentru eliberarea ta, spuse 
Jack, însă nu l-am putut plăti. Am vrut, dar... Wolf... mama 
mea... 

Glasul îi deveni tulbure, unduindu-se în lacrimi. 

— Şşşt, Jacky. Wolf ştie. Chiar aci şi-acu. 

Wolf schiţă din nou surâsul acela cumplit de gol, şi-l 
apucă pe Jack de mână. 


CAPITOLUL XĂIV - Jack numeşte planetele 
1 


Încă o săptămână în Sunlight Home, Domnul fie lăudat. 
Luna se împlinea din ce în ce mai mult. 

Luni, un Sunlight Gardener zâmbitor le ceru băieţilor să 
plece capetele şi să-i aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru 
convertirea fratelui lor Ferdinand Janklow. Ferd luase o 
hotărâre de suflet, întru Cristos, în timp ce se vindeca la 
spitalul „Parkland", spuse Sunlight, cu un zâmbet radios. 
Ferd dăduse telefon acasă, cu taxă inversă, şi spusese că 
voia să câştige sufletul Domnului, iar părinţii lui se rugaseră 
pentru călăuzire chiar acolo pe interurban şi veniseră să-l 
ia în aceeaşi zi. Mort şi-ngropat sub cine ştie ce câmp 
îngheţat din Indiana... sau dincolo, în Teritorii, poate, unde 
patrulele statului Indiana nu puteau ajunge niciodată. 

Ziua de marţi se dovedi prea rece şi ploioasă pentru 
munca la câmp. Majoritatea băieţilor primiseră permisiunea 
să stea în camerele lor şi să doarmă sau să citească, dar 
pentru Jack şi Wolf începuse perioada de hărţuială. Wolf 
căra maldăr după maldăr de gunoi, din hambar şi din 
magazii, până la marginea drumului, prin ploaia torențială. 
Jack fusese repartizat pe sector la closet. Bănuia că 
Warwick şi Casey, care-i distribuiseră acest sector, îşi 
închipuiau că-l încărcaseră cu-o treabă păcătoasă de tot. 
Era evident că nu văzuseră niciodată toaleta bărbaţilor din 
crâşma „La Updike'". 

Doar încă o săptămână la Sunlight Home, puteţi spune 
păi-da. 

Hector Bast reveni miercuri, cu mâna dreaptă în ghips 
până la cot şi cu chipul său palid, mare, păstos, atât de 
palid, încât coşurile îi ieşeau în evidenţă ca nişte ţipătoare 
pete de ruj. 


— Doctoru' zice că e posibil să n-o mai pot folosi 
niciodată, spuse el. Tu şi scrântitu' de pretenu' tău aveţi de 
ce răspunde-o grămadă, Parker. 

— Baţi şaua să ţi-se-ntâmple-acelaşi lucru şi la mâna 
ailaltă? i-o întoarse Jack... deşi se temea. 

În ochii lui Heck nu se citea numai dorinţa de răzbunare, 
ci şi pofta de-a ucide. 

— Nu mi-e frică de el, spuse Heck. Sonny zice că a mai 
mare parte din răutate i-au scos-o-n Cutie. Sonny zice c-o să 
facă te miri ce, doar să nu mai ajung-acolea. Cât despre 
tine... 

Pumnul stâng al lui Heck ţâşni ca fulgerul. Cu stânga era 
chiar mai neîndemânatic decât cu dreapta, dar Jack, năucit 
de paloarea turbată a băiatului mai mare decât el, nici nu 
observă lovitura. Buzele i se despărţiră sub pumnul lui 
Heck într-un zâmbet schimonosit, apoi se sparseră. Zbură 
cu'spinarea în zid. 

Se deschise o uşă, şi Billy Adams privi afară. 

— Închide uş-aia sau vrei să capeţi şi tu o porţie! zbieră 
Heck. 

Nefiind dornic de-o doză de agresiune şi molestare, 
Adams se conformă grăbit. 

Heck porni spre Jack. Băiatul se împinse din perete, 
ameţii, şi ridică pumnii. Heck se opri. 

— 'Ţi-ar plăcea, nu? Să te lupţi cu unu care are doar o 
mână teafără. 

Culoarea îi năvăli în obraz. 

La etajul al treilea, tropăiau paşi, îndreptându-se spre 
scări. Heck se uită la Jack. 

— Asta-i Sonny. Du-te. Cară-te de-acilea. Îţi venim noi de 
hac, pretene. Şi ţie şi la pămpălău. Reverendul Gardener 
spune c-avem voie, doar dacă nu-i zici ce vrea el să ştie. 
Rânji. Fă-mi un hatâr, moacă-de-muci. Nu-i spune. 


2 


Nici vorbă, scoseseră ceva din Wolf în Cutie, se gândea 
Jack. Trecuseră şase ore de la confruntarea sa cu Heck 
Bast, pe coridor. Soneria avea să anunţe curând 
confesiunea, dar deocamdată Wolf dormea adânc pe priciul 
de dedesubt. Afară, ploaia continua să susure pe pereţii 
aşezământului Sunlight. 

Nu era vorba de răutate, iar Jack ştia că nu numai Cutia 
i-o răpise, nici Sunlight Home, ci toată acea lume. Wolf 
tânjea, pur şi simplu, după casă. Îşi pierduse cea mai mare 
parte din vitalitate. Zâmbea rareori şi nu mai râdea deloc. 
Când Warwick urla la el, în timpul mesei, să nu mai 
mănânce cu mâna, Wolf nu făcea decât să se chircească. 

Trebuie să se-ntâmple curând, Jacky, Fin'că mor. Wolf 
moare. 

Heck Bast spunea că nu se teme de Wolf şi, într-adevăr, 
nu părea să mai fi rămas nimic de care să te temi; parcă 
zdrobirea mâinii lui Heck ar fi fost ultimul act de forţă de 
care fusese capabil Wolf. 

Soneria anunţă confesiunea. 

În noaptea aceea, după confesiune, cină şi capelă, Jack şi 
Wolf reveniră în camera lor, unde-şi găsiră ambele paturi 
leoarcă, şiroind şi trăsnind de urină. Jack se duse la uşă, o 
deschise brusc şi-i văzu pe Sonny, Warwick şi un guguman 
mătăhălos, pe nume Van Zandt, hlizindu-se în hol. 

— Cre' c-am greşit camera, băi, muci, zise Sonny. 
Crezusem că-i buda, ţinând cont de căcaţii care-i tot văd 
plutind p-aici. 

Van Zandt aproape făcu hernie de-atâta râs, la auzul 
acestei glume. 

Jack îl privi lung, câteva clipe, iar Van Zandt se opri din 
râs. 

— La ce te zgâieşti, băi, căcat? Vrei să-ţi rupă careva 
fututu-ăla de nas? 

Jack închise uşa, privi în jur şi-l văzu pe Wolf adormit în 
patul său ud, cu toate hainele pe el. Lui Wolf îi creştea din 


nou barba, dar tot palid arăta la faţă, cu pielea întinsă şi 
lucioasă. Avea o faţă de infirm. 

Atunci lasă-l în pace, îşi spuse Jack, obosit. Dacă-i atât de 
frânt, lasă-l să doarmă acolo. 

Ba nu. N-ai să-l laşi în pace să doarmă-n patu-ăla 
spurcat. N-ai să-l laşi! 

Istovit, Jack se apropie de Wolf, îl zgâlţâi aproape 
trezindu-l, îl trase de pe salteaua uda, puturoasă, şi-i scoase 
salopeta. Amândoi adormiră  încovrigaţi împreună pe 
duşumea. 

La patru dimineaţa, uşa se deschise, lăsându-i să intre pe 
Sonny şi Heck. Îl smuciră pe Jack în picioare şi-l târâră în 
biroul din pivniţă al lui Sunlight Gardener. 

Reverendul îşi ţinea picioarele pe colţul biroului. Era 
complet îmbrăcat, în ciuda orei matinale. În spatele lui se 
afla un tablou cu Isus mergând pe Marea Galileei, în timp 
ce ucenicii Săi îl priveau cu gura căscată de uimire. La 
dreapta, o fereastră cu geam dădea în studioul întunecat, 
unde-şi meşterea Casey minunile idiot-savante. De una 
dintre carabinele centurii lui Gardener atârna un lanţ de 
chei greu. Cheile, o grămadă întreagă, i se odihneau în 
palmă. Se juca absent cu ele în timp ce vorbea. 

— Nu ne-ai oferit nici măcar o singură confesiune de 
când te afli aici, Jack, spuse Sunlight Gardener, pe un ton 
de reproş moderat. Confesiunea face bine sufletului. Fără 
confesiune, nu ne putem mântui. A, nu mă refer la 
spovedania idolatră, păgână, a catolicilor. Vorbesc de 
confesiunea înaintea fraţilor şi a Mântuitorului. 

— Prefer să rămână între mine şi Mântuitorul meu, dacă 
dumneavoastră vă e totuna, spuse cu voce calmă Jack şi, în 
pofida fricii şi a dezorientării, nu putu să nu se desfete 
văzând expresia de furie ce se aşternuse pe chipul lui 
Gardener. 

— Nu mi-e totuna! zbieră reverendul. 

Rinichii lui Jack explodară de durere. Căzu în genunchi. 


— la seama ce-i zici reverendului Gardener, moacă-de- 
muci, îl preveni Sonny. Suntem pe-aici unii gata să-i fim 
alături. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze pentru încrederea şi 
iubirea ta, Sonny, spuse Gardener, cu gravitate, şi i se 
adresă iarăşi lui Jack: Ridică-te, fiule! 

Jack reuşi să se scoale, ţinându-se de marginea biroului 
scump, din lemn auriu, al lui Sunlight Gardener. 

— Care e numele tău adevărat? 

— Jack Parker. 

Îl văzu pe Gardener înclinând din cap imperceptibil şi 
încercă să se întoarcă, dar era prea târziu. O nouă durere îi 
explodă în şale. ipă şi căzu iar, lovindu-se cu vânătaia 
palidă de pe frunte de marginea biroului. 

— De unde eşti, băiat mincinos, neruşinat, odraslă a 
Satanei? 

— Din Pennsylvania. 

Durerea îi sfâşie partea cărnoasă de deasupra coapsei 
stângi. Se rostogoli pe covorul alb, de Karastan, în poziţie 
fetală, cu genunchii strânşi la piept. 

— Ridicaţi-l! 

Sonny şi Heck îl săltară. 

Gardener băgă mâna în buzunarul vestonului său alb şi 
scoase o brichetă Zippo. Scăpără rotiţa, iscând o flacără 
mare şi galbenă, şi o apropie încet de faţa lui Jack. Douăzeci 
de centimetri. Putea simţi duhoarea dulceagă, înţepătoare, 
a fluidului combustibil. Cincisprezece centimetri. Acum 
simţea şi căldura. Opt centimetri. Încă vreo doi - poate nici 
atât -, şi jena avea să se transforme în durere. Ochii lui 
Sunlight Gardener erau înceţoşaţi de satisfacţie. Buzele-i 
tremurau la limita unui zâmbet. 

— Înâm! 

Răsuflarea lui Heck era fierbinte, cu miros de ardei graşi 
stricaţi. 

— Înâm, daţi-i! 

— De unde te cunosc? 


— Nu v-am văzut niciodată! icni Jack. 

Flacăra se apropie şi mai mult. Ochii băiatului prinseră să 
lăcrimeze, şi-şi simţea pielea începând să se pârlească. 
Încercă să-şi tragă capul înapoi. Sonny Singer i-l împinse 
înainte. 

— Unde te-am întâlnit? scrâşni Gardener. Imaginea 
brichetei îi jucă în adâncul pupilelor negre, fiecare flăcăruie 
devenind o îngemănare a celeilalte. Ultima şansă! 

Spune-i, pentru Dumnezeu, spune-i! 

— Dacă ne-am cunoscut vreodată, eu nu-mi amintesc, 
gâfâi Jack. Poate-n California... 

Zippo se stinse, ţăcănind. Jack suspină de uşurare. 

— Duceţi-l înapoi! ordonă reverendul. 

Îl smuciră pe Jack spre uşă. 

— Nu-ţi va folosi la nimic, să ştii, spuse Sunlight 
Gardener. Se răsucise şi părea să mediteze la pictura cu 
Isus păşind pe apă. O scot eu de la tine. Dacă nu la noapte, 
atunci mâine noapte. Dacă nu mâine noapte, atunci în 
cealaltă noapte. De ce nu vrei să-ţi uşurezi situaţia, Jack? 

Jack nu răspunse. O clipă mai târziu, îşi simţi braţul sucit 
până la omoplaţi. Gemu. 

— Spune-i! şopti Sonny. 

lar o parte din Jack voia s-o facă, nu fiindcă-l durea, ci 
pentru că... pentru că mărturisirea face bine sufletului. 

Îşi amintea de peisajul rural noroios, îşi amintea de 
acelaşi om, în învelişul altei piei, întrebându-l cine e, îşi 
amintea cum răspunsese în gând: am să-ţi spun tot ce vrei 
să ştii numai să nu te mai uiţi la mine cu Ochii ăştia de 
monstru ai dumitale, sigur fiindcă eu nu-s decât un copil, şi 
asta fac copiii, spun, spun totul... 

Apoi îşi aminti vocea mamei lui, vocea aceea aspră, 
întrebându-l dacă avea de gând să se scape pe el în faţa 
ăstuia. 

— Nu vă pot spune ceea ce nu ştiu, încheie Jack. 

Buzele lui Gardener se despărţiră într-un surâs uscat. 

— Duceţi-l înapoi în camera lui! 


3 


Doar încă o săptămână la Sunlight Home, puteţi zice 
amin, fraţilor- cumnaţilor. Doar încă o lungă, lungă 
săptămână. 

Jack zăbovea în bucătărie, după ce toţi ceilalţi îşi 
aduseseră farfuriile de la micul dejun şi plecaseră. Ştia 
perfect de bine că riscă o nouă bătaie, alte hărţuieli... dar, 
de astă-dată, asemenea probleme păreau minore. Cu doar 
trei ore în urmă, Sunlight Gardener ajunsese la un pas de a- 
i face buzele scrum. O văzuse în ochii săi smintiţi, o simţise 
în inima lui dementă. Iar după aşa ceva, riscul unei păruieli 
părea, într-adevăr, o chestiune cu totul minoră. 

Hainele albe de bucătar ale lui Rudolph erau la fel de gri 
precum cerul din noiembrie, coborât aproape de pământ. 
Când Jack îi rosti numele, în şoaptă, Rudolph întoarse spre 
el o privire injectată, cinică. Răsuflarea îi trăsnea a whisky 
ieftin. 

— Mai bine şterge-o d-aci, peştişor proaspăt. Al dracu' ce 
mai stau ăştia cu ochii pă tine. 

Spune-mi ceva ce nu ştiu. 

Jack aruncă o privire nervoasă spre anticul spălător de 
vase, care bufnea, sâsâia şi gâfâia cu respiraţia sa aburindă, 
de dragon, spre băieţii ce-l încărcau. Nu păreau să se uite 
la Jack şi la Rudolph, dar Jack ştia că păreau era, într- 
adevăr, cuvântul potrivit. Avea să umble vorba. Păi-da. La 
Sunlight Home ţi se lua mălaiu', dar zvonurile colportate 
deveneau un fel de monedă curentă. 

— Trebuie să scap de-aici, spuse Jack. Eu şi prietenul 
meu ăla mare. Cât ar costa să te uiţi în altă parte în timp ce 
ieşim pe uşa din spate? 

— Mai mult decât mi-ai putea plăti tu chiar dac-ai pune 
mâna pe ce ţi-au luat când te-au înfundat aicea, frăţioare, 
răspunse Rudolph. 

Cuvintele îi erau dure, dar în privire i se citea un soi de 
blândeţe mioapă. 


Da, fireşte - toate se pierduseră, toate. Pana de chitară, 
dolarul de argint, biluţa, cei şase dolari... toate, pierdute. 
Pecetluite într-un plic şi păstrate undeva, probabil în biroul 
de jos al lui Gardener. Dar... 

— Ascultă, îţi ofer o chitanţă. 

Rudolph rânji. 

— S-aud aşa ceva de la cineva din bârlogul ăsta de hoţi şi 
drogaţi, i-aproape comic. Mă piş pe fututa aia de chitanţă, 
jupâne. 

Jack îşi îndreptă asupra lui Rudolph toată forţa nouă ce 
clocotea într-însul. Exista o cale de-a ascunde acea forţă, 
acea nouă frumuseţe - într-o oarecare măsură, cel puţin -, 
dar acum o lăsă să se reverse toată, şi-l văzu pe Rudolph 
făcând un pas înapoi, cu chipul, pentru o clipă, derutat şi 
uimit. 

— Chitanţa mea va fi valabilă şi cred c-o ştii, spuse el 
calm. Dă-mi o adresă şi-ţi trimit banii prin poştă. Cât? Ferd 
Janklow a spus că pentru doi dolari scoţi o scrisoare în oraş. 
Zece ar fi de-ajuns ca să te uiţi în altă parte, doar atât cât să 
ieşim la o plimbare? 

— Nu zece, nici douăzeci, nici o sută, spuse, la fel de 
liniştit, Rudolph. Acum îl privea pe Jack cu o tristeţe care-l 
sperie rău de tot; expresia aceea, la fel ca toate celelalte - 
ba poate chiar mai mult -, îi dădea de înţeles cât de rău o 
nimeriseră el şi Wolf. Mda, am mai făcut-o. Uneori pe cinci 
dolari. Alteori, crede-mă, pe de-a moaca. Aş fi făcut-o gratis 
pentru Ferdie Janklow. El era un puşti de treabă. Şi bulangii 
ăştia... 

Rudolph ridică un pumn înroşit de apă şi detergent şi-l 
agită spre peretele cu dale verzi. Îl văzu pe Morton, cel 
acuzat de frecangism, privindu-l, şi se încruntă ameninţător 
spre el. Morton se grăbi să-şi mute privirea. 

— Atunci de ce nu? întrebă, disperat, Jack. 

— Fiindcă mi-e frică, jupâne, răspunse Rudolph. 

— Cum adică? În seara venirii mele aici, când Sonny a- 
nceput să-ţi facă nişte probleme... 


— Singer! făcu Rudolph, fâlfâind dispreţuitor din mână. 
Nu mi-i frică de Singer şi nici de Bast nu mi-i frică, chit că-i 
cât malu'. De el mi-i frică. 

— Gardener? 

— I-un diavol din Iad, zise Rudolph. Ezită, apoi adăugă: 
Am să-ţi spun una pe care n-am mai spus-o la nimeni. Într-o 
săptămână, întârziase să-mi dea plicu' şi m-am dus jos, la el 
în birou. De cele mai multe ori nu merg, nu-mi place să 
cobor acolo, da-n ziua aia trebuia să... În fine, trebuia să 
mă-ntâlnesc cu cineva. Aveam nevoie de bani foarte repede, 
pricepi ce vreau să zic? Şi l-am văzut coborând în hol şi la el 
în birou, aşa c-am ştiut că era acolo. Am coborât şi-am 
ciocănit la uşă, şi când eu am bătut, uşa s-a deschis singură, 
fiindcă nu era bine închisă. Şi să vezi poznă, puştiule: el nu 
era acolo. 

Glasul lui Rudolph scăzuse încontinuu pe măsură ce 
povestea întâmplarea, până când Jack abia-l mai putea auzi 
pe bucătar, pe sub bufnetele şi fluierăturile maşinii de 
spălat vase. În acelaşi timp, ochii i se dilataseră ca ai unui 
copil care retrăieşte un coşmar. 

— M-am gândit că poate-o fi intrat în chestia aia de- 
nregistrări pe care-o au acolo, da' nu era. Şi nu intrase nici 
în capelă, că n-are nici o uşă directă între ele. E o uşă care 
dă afară din birou, da' era încuiată şi cu zăvoru' pus pe 
dinăuntru. Aşa că un' s-a dus, frăţioare? Un' s-a dus? 

Jack, care ştia, nu putu decât să-l privească buimac pe 
Rudolph. 

— Eu cred că-i un diavol din lad şi a luat cine ştie ce Lift 
sucit până jos să raporteze la futu-i Comandamentu' mă-sii, 
continuă Rudolph. Aş vrea să te-ajut, da' nu pot. Nu-s bani 
destui nici în Fort Knox ca să-l trag io-n piept pe Omu' 
Sunlight. Acum pleacă de-aici. Poate nor fi observat că 
lipseşti. 

Dar observaseră, desigur. În timp ce ieşea pe uşile 
batante, în spatele lui se ivi Warwick şi-l pocni în mijlocul 
spinării cu ambele mâini încleştate, sub forma unui pumn 


enorm. Jack ieşi de-a berbeleacul din bufetul pustiu, iar 
Casey apăru ca din pământ, ca un „jack-in-the-box" diabolic, 
întinzând un picior. Jack nu se mai putu opri. Se împiedică 
de genunchiul lui Casey, propriile-i picioare zburară de sub 
el şi se rostogoli peste o grămadă de scaune. Se ridică, 
înghiţindu-şi lacrimile de furie şi ruşine. 

— Nu e bine să te mişti încet la spălătoru' de vase, 
moacă-de-muci, spuse Casey. Poţi să te loveşti. 

Warwick rânji. 

— Înâm. Acuma, treci sus. Camioanele-s gata de plecare. 


4 


La orele patru ale dimineţii următoare, fu iarăşi trezit şi 
dus jos, în biroul lui Sunlight Gardener. 

Reverendul ridică ochii din Biblie, ca şi cum s-ar fi mirat 
să-l vadă acolo. 

— Eşti gata să mărturiseşti, Jack Parker? 

— N-am nimic de... 

Din nou bricheta. Flacăra, dansând la nici trei centimetri 
de vârful nasului său. 

— Mărturiseşte. Unde ne-am cunoscut? 

Flacăra jucă şi mai aproape. 

— Vreau s-o aflu de la tine, Jack. Unde? Unde? 

— Pe Saturn! zbieră Jack. Altceva nu-i putea trece prin 
minte. Pe Uranus! Mercur! Undeva în centura de asteroizi! 
Pe Io! Ganymede! Dei... 

Durerea, adâncă, plumburită, sfâşietoare, îi izbucni sub 
pântece, când Hector Bast îi vâri mâna teafără între 
picioare şi-l strânse de boaşe. 

— Na! spuse Heck Bast, zâmbind voios. Şi-ăsta-i doar 
începutul, miştocaru' dracu'! 

Jack se prăbuşi moale pe podea, sughiţând. 

Sunlight Gardener se aplecă încet, cu răbdarea întipărită 
pe faţă - aproape într-o stare de beatitudine. 

— Data viitoare, aici, jos, va fi şi prietenul tău, spuse cu 
blândeţe reverendul. Iar cu el, nu voi ezita. Gândeşte-te 


bine, Jack. Până mâine noapte. 

Dar mâine noapte, hotări Jack, el şi Wolf n-aveau să mai 
fie aici. Dacă nu le mai rămâneau decât 'Leritoriile, atunci 
Teritoriile să fie... 

„„„. Dacă reuşeau să mai ajungă acolo. 


CAPITOLUL XXV - Jack și Wolf se duc în lad 
1] 


Erau nevoiţi să facă saltul la parter. Jack se concentra 
mai intens asupra acestui lucru decât asupra întrebării 
dacă vor reuşi sau nu să efectueze măcar transferul. Cel 
mai simplu ar fi fost să încerce din cameră, dar mizerabila 
celulă pe care-o împărțea cu Wolf se afla la etajul al doilea, 
la peste zece metri deasupra solului. Jack nu ştia cât de 
exact corespundeau geografia şi topografia solului 
Teritoriilor cu cele ale statului Indiana, dar n-avea de gând 
să-şi asume un risc care se putea lăsa cu gâturi rupte. 

Îi explică lui Wolf ce-aveau de făcut. 

— Înţelegi? 

— Da, spuse Wolf, apatic. 

— Oricum, mai zi o dată, amice. 

— După micul dejun, intru în baia de peste drum de sala 
comună. Intru în prima cabină. Dacă nu observă nimeni că 
m-am dus, vii şi tu. Şi trecem înapoi în 'Leritorii. Aşa vine, 
Jacky? 

— Aşa vine, confirmă Jack şi-i puse lui Wolf o mână pe 
umăr, strângându-l. 

Wolf zâmbi vag. 

— Îmi pare rău că te-am băgat în asta, spuse Jack, după o 
scurtă ezitare. Numai eu sunt de vină. 

— Nu, Jack, răspunse Wolf, cu blândeţe. O să-ncercăm. 
Poate... 

O scânteie de speranţă, măruntă şi melancolică, păru să 
lucească în ochii lui Wolf. 

— Da, repetă Jack. Poate. 


2 


Jack era prea înfricoşat şi emoţionat ca să mai aibă poftă 
de micul dejun, dar se gândi că ar fi putut atrage atenţia 


dacă nu mânca. Aşa că mestecă ouăle şi cartofii cu gust de 
rumeguş, reuşind chiar să înghită şi o bucată de şuncă, mai 
mult grăsime. 

Vremea se îmbunătăţise, în sfârşit. Cu-o noapte în urmă, 
dăduse îngheţul, iar pietrele de pe Câmpia Îndepărtată 
aveau să fie ca nişte bulgări de zgură încastraţi în plastic 
întărit. 

Vasele fură duse la bucătărie. 

Li se permise băieţilor să intre în sala comună, în timp ce 
Sonny Singer, Hector Bast şi Andy Warwick îşi luau ordinele 
de zi. 

Stăteau aşezaţi de jur-împrejur, cu priviri goale. 
Pedersen avea un număr nou din revista publicată de 
Organizaţia Gardener, The Sunlight of Jesus. Întorcea alene 
paginile, ridicând în răstimpuri privirea spre băieţi. 

Wolf se uită întrebător la Jack. Acesta înclină din cap. 
Wolf se sculă şi ieşi din încăpere cu pas greoi. Pedersen 
ridică ochii, îl văzu pe Wolf traversând holul şi intrând în 
baia lungă şi îngustă de vizavi, apoi îşi întoarse privirea în 
revistă. 

Jack numără până la şaizeci, după care se sili să mai 
numere o dată tot până la şaizeci. Fură cele mai lungi două 
minute din viaţa lui. Îi era îngrozitor de teamă că Sonny şi 
Heck vor reveni în sala comună şi vor ordona ca toţi băieţii 
să meargă la camioane, şi voia să ajungă în baie înainte de- 
a se întâmpla asta. Dar Pedersen nu era prost. Dacă Jack îl 
urma pe Wolf prea curând, Pedersen putea bănui ceva. 

Într-un târziu, Jack se ridică şi traversă sala, spre uşă. | 
se părea imposibil s-ajungă până acolo, atât de departe, iar 
picioarcle-i îngreuiate îi dădeau senzaţia că, mergând, nu 
se apropie deloc; parc-ar fi trăit într-o iluzie optică. 

Pedersen îl urmări din nou cu privirea. 

— Un' te duci, mucilă? 

— La baie, răspunse Jack. 

Avea limba uscată. Auzise că oamenilor li se usucă gura 
când le e frică, dar limba? 


— Or să fie-aici într-un minut, spuse Pedersen, arătând cu 
capul spre capătul coridorului, unde era scara ce cobora la 
capelă, studiou şi biroul lui Gardener. Mai bine ţine-te şi 
pişe-te pe Câmpia Îndepărtată. 

— Tre! să mă cac. 

Sigur. Și poate tu şi cu prostu-ăla de preten oți avea chef 
şi să vă trageţi niţel de daravele, 'nainte săâ-ncepeți ziua. 
Doar să vi le sculaţi nițeluş. Ia treci şi stai jos. 

— Ei, atunci du-te, spuse, arţăgos, Pedersen. Numa' nu 
sta aici şi te smiorcăi. 

Reveni cu ochii în revistă. Jack trecu prin hol şi intră în 
baie. 


3 


Wolf nimerise altă cabină - se afla la jumătatea şirului, cu 
inconfundabilii săi bocanci de lucru, mari şi butucănoşi, 
vizibili pe sub uşă. Jack intră. Stăteau înghesuiți ca dracu', 
iar Jack simţea foarte desluşit mirosul tare, animalic, al lui 
Wolf. 

— Bine, spuse el. Hai să-ncercăm. 

— Jack, mi-e frică. 

Jack râse tremurat. 

— Şi mie mi-e frică. 

— Şicum o să... 

— Nu ştiu. Dă-mi mâinile. 

Părea un început bun. 

Wolf îşi puse mâinile păroase - aproape devenite labe - 
într-ale lui Jack, iar acesta simţi o forţă oarecum sinistră 
scurgându-se prin ele în trupul lui. Vasăzică, puterea lui 
Wolf nu se risipise, de fapt. Pur şi simplu era îngropată, la 
fel cum se ascunde uneori câte un izvor, într-un anotimp 
cumplit de secetos. 

Jack închise ochii. 

— Vreau să merg înapoi, spuse el. Vreau să merg înapoi, 
Wolf, ajutâ-mă! 

— Da, suflă Wolf. Te-ajut, dacă pot! Wolf! 


— ACi şi-acu. 

— Chiar aci şi-acu! 

Jack strânse şi mai tare mâinile-labe ale lui Wolf. Simţea 
mirosul de lysol. Undeva, se auzea o maşină trecând. Un 
telefon sună. Îşi spuse: Beau sucul magic. În mintea mea îl 
beau, chiar aci şi-acu îl beau, îi simt mirosul, atât de 
purpuriu şi-atât de gros şi de nou, îi simt gustul, îmi simt 
beregata cum se-ncleştează la trecerea lui... 

În timp ce gustul îi umplea gâtlejul, lumea se unduia sub 
ei, în jurul lor. Wolf strigă: 

— Jacky, merge! 

Îl smulse din intensa sa concentrare şi, preţ de-o clipă, 
deveni conştient că nu era decât un truc - ca atunci când 
încerci să adormi numărând oi -, iar lumea se stabiliză la 
loc. Mirosul de lysol reveni. Auzi slab cum cineva răspunde 
arţăgos la telefon: 

— Da, alo, cine e? 

Nu contează, nu-i un truc, nu-i deloc un truc - e magie. E 
magie şi am mai făcut-o şi-nainte, când eram mic, şi-o pot 
face din nou, aşa a spus Speedy, aşa a spus cântăreţul ăla 
orb Snowball, şi el, SUCUL MAGICE ÎN MINTEA MEA... 

Se încordă cu toată făptura, într-un efort al întregii lui 
voințe... şi executară saltul cu o uşurinţă stupefiantă, ca şi 
cum un pumn ţintit spre ceva tare ca granitul ar lovi un 
decor de mucava iscusit pictat, astfel că izbitura de la care 
te-aşteptai să-ţi zdrobească toate falangele nu întâmpină 
absolut nici o rezistenţă. 


Zi 


Lui Jack, care ţinea ochii închişi strâns, i se păru că 
pardoseala se fărâmiţase mai întâi sub picioarele lui... 
pentru a dispărea apoi complet. 

Of căcat, orice-am face, tot o să cădem, îşi spuse el 
disperat. 

Dar nu era cu-adevărat o cădere, doar o alunecare 
neînsemnată. O clipă mai târziu, el şi Wolf stăteau pe un 


teren ferm - nu pe mozaicul dur din baie, ci pe pământ. 

O duhoare de pucioasă, amestecată cu ceva asemănător 
apei de canal, pluti până la ei. Era un miros al morţii, iar 
Jack se gândi că aducea cu sine sfârşitul tuturor 
speranţelor. 

— Jason! Ce-i mirosul ăsta? mormăi Wolf. Of, Jason, 
mirosul ăsta, nu pot sta aici, Jacky, nu pot... 

Ochii lui Jack clipiră scurt. În acelaşi moment, Wolf dădu 
drumul mâinilor acestuia şi începu să orbecăiască înainte, 
continuând să-şi ţină ochii strâns închişi. Jack văzu că 
treningul de mărime nepotrivită şi cămaşa cadrilată ale lui 
Wolf fuseseră înlocuite de salopeta Oshkosh, în care îl 
văzuse el prima oară pe uriaşul păstor. Ochelarii John 
Lennon dispăruseră. Şi... 

„„. Şi Wolf orbecăia spre buza unei prăpaăstii aflate la mai 
puţin de-un metru şi jumătate distanţă. 

— Wolf! 

Se repezi la Wolf şi îl cuprinse cu braţele de mijloc. 

— Wolf, nu! 

— Jacky, nu pot sta, gemu Wolf. E o Carieră, una dintre 
Cariere, Morgan a făcut locurile astea, of, am auzit că 
Morgan le-a făcut, simt mirosul... 

— Wolf acolo-i o râpă, ai să cazi! 

Wolf deschise ochii. Gura i se căscă, moale, văzând 
genunea fumegândă care se întindea la picioarele lor. În 
cele mai adânci şi mai înceţoşate străfunduri ale hăului, 
focuri roşii clipeau ca nişte ochi infectați. 

— O Carieră, gemu Wolf. O, Jacky, e o Carieră. Acolo jos 
ard cuptoarele Inimii Negre. Inima Neagră e mijlocul lumii. 
Nu pot sta, Jacky, e cel mai mare rău din câte rele există. 

Primul gând lucid al lui Jack, aşa cum stătea împreună cu 
Wolf pe marginea Carierei, privind în jos spre Infern, sau la 
Inima Neagră din mijlocul lumii, fu acela că geografia 
Teritoriilor şi cea a statului Indiana nu erau la fel. La 
Sunlight Home nu exista nici un loc asemănător cu această 
faleză, cu acea hidoasă Carieră. 


Patru paşi mai la dreapta, îşi spuse Jack, cu o bruscă şi 
bolnăvicioasă groază. Doar atât ar fi trebuit, doar patru 
paşi mai la dreapta. Și dacă Wolf ar fi făcut ce i-am spus 
eu... 

Dacă Wolf ar fi făcut exact cum îi spusese Jack, amândoi 
executau saltul din acea primă cabină. lar dacă făceau asta, 
ar fi intrat în Teritorii imediat dincolo de marginea 
prăpastiei. 

Toată puterea i se scurse din picioare. Dibui din nou după 
Wolf, de astă-dată ca să se sprijine. 

Wolf îl susţinu absent, cu ochii mari şi aprinşi într-un 
portocaliu constant. Chipul îi era o mască a ororii şi 
spaimei. 

— E o Carieră, Jacky. 

Semăna cu imensa carieră deschisă, de molibden, pe 
care o vizitase împreună cu mama sa cu trei ierni în urmă, 
când îşi petrecuseră vacanţa în Colorado. Merseseră la Vail 
să schieze, dar, într-o zi, fusese un ger amarnic, şi nu 
putuseră ieşi pe pârtie, aşa că făcuseră un tur cu autobuzul 
la mina de molibden a societăţii Continental Minerals, lângă 
orăşelul Sidewinder. „Mie mi se pare c-arată ca Gheena, 
Jack-O'", spusese ea; în timp ce privea prin fereastra cu 
marginile înflorite de ger a autobuzului, faţa-i era cuprinsă 
de-o tristeţe visătoare. „Aş vrea să-nchidă carierele astea, 
până la ultima. Smulg din pământ foc şi distrugere. Da, e 
Gheena." 

Din adâncurile Carierei se înălţau vălătuci groşi de fum 
înecăcios. Pereţii erau marmoraţi cu filoane groase dintr-un 
metal verde, toxic. Să tot fi avut şapte-opt sute de metri 
diametru. Un drum cobora în spirală pe toată circumferința 
gropii, şi Jack putea distinge mici siluete trudind de-a 
lungul acestuia. 

Era un fel de închisoare, ca şi Sunlight Home, iar 
siluetele erau deţinuţii şi temnicerii lor. Prizonierii stăteau 
goi-puşcă,  înhămaţi  perechi-perechi la nişte care 
asemănătoare cu ricşele - căruţe pline cu bucăţi uriaşe din 


minereul acela verde, slinos la înfăţişare. Aveau chipurile 
dăltuite în aspre basoreliefuri ale durerii. Aveau chipurile 
înnegrite de funingine. Aveau chipurile pline de ulceraţii 
roşii şi vinete. 

Gardienii se mişcau greoi pe lângă ei, iar Jack observă cu 
groază că nu semănau cu fiinţele omeneşti; din nici un 
punct de vedere nu puteau fi numiţi oameni. Erau răsuciţi şi 
cocoşaţi, în loc de mâini aveau gheare, urechile le erau 
ascuţite ca ale domnului Spockis*. Păi, sunt gargui”!/ 
constată băiatul. Toţi monştrii de coşmar de pe catedralele 
alea din Franța de-aici veniseră? Mama avea un album şi 
crezusem că urmează să-i vedem neapărat până la ultimul, 
din toată ţara, dar s-a oprit când am avut un coşmar şi-am 
făcut în pat. l-a văzut cineva aici? Cineva din Evul Mediu 
care-a tras un salt, a nimerit în locul ăsta şi-a crezut că 
avusese o viziune a ladului? 

Dar aceasta nu era o viziune. 

Garguiele aveau biciuri şi, peste hodorogitul roţilor şi 
trosnetele pietrei supuse unei dogori constante, de cuptor, 
Jack le auzea pocnind şi vâjâind. Sub ochii lui şi-ai lui Wolf, 
un atelaj uman se opri chiar lângă vârful drumului în 
spirală. Oamenii ţineau capetele plecate, aveau tendoanele 
gâtului ieşite nemilos în relief şi picioarele le tremurau de 
epuizare. 

Monstruozitatea care-i păzea - o creatură contorsionată, 
cu un şorţ răsucit în jurul picioarelor şi o dâră scămoşată de 
păr ţeapăn crescându-i din pielea întinsă direct peste 
nodurile coloanei vertebrale - îşi repezi biciul mai întâi 
peste unul, apoi şi peste celălalt, urlând la ei într-un limbaj 
scârţâit, care părea să-i înfigă lui Jack în cap cuie argintii, 
de durere. Jack văzu aceleaşi boabe de metal argintiu ce 
decoraseră biciul lui Osmond şi, înainte de-a apuca să 
clipească măcar, braţul unui deţinut fusese complet sfâşiat, 
iar ceafa celuilalt atârna în zdrenţe însângerate. 

Oamenii se văitară, încovoindu-se şi mai mult, sângele lor 
punând cea mai vie pată de culoare în penumbra gălbuie. 


Arătarea guiţa şi bolborosea, iar braţul său drept, înfăşurat 
cu plăci cenuşii, se flexă în timp ce rotea biciul peste 
capetele sclavilor. Cu o ultimă smucitură poticnită, traseră 
căruţul în sus, pe teren plat. Unul dintre ei căzu în 
genunchi, istovit, iar mişcarea înainte a căruţului îl dobori 
pe burtă. O roată îi trecu peste spinare. Jack auzi trosnetul 
coloanei vertebrale frânte. Pocni ca detunătura unui pistol 
de start. 

Garguiul chirăi de mânie, în timp ce căruţul se clătina, 
pentru a se răsturna apoi, deşertându-şi încărcătura pe 
pământul arid, crăpat şi despicat, din vârful Carierei. 
Ajunse din doi paşi felini la prizonierul căzut şi ridică biciul. 
În acest timp, muribundul întoarse capul, privindu-l pe Jack 
Sawyer drept în ochi. 

Era Ferd Janklow. 

Wolf îl văzu şi el. 

Bâjbâiră unul spre celălalt. 

Şi făcură saltul înapoi. 


5 


Se aflau într-un spaţiu închis, strâmt - o cabină de vece, 
de fapt -, iar Jack abia putea respira, braţele lui Wolf 
cuprinzându-l într-o îmbrăţişare zdrobitoare. Avea un picior 
ud leoarcă. Cum-necum, reuşise să iasă din saltul înapoi cu 
un picior în vasul toaletei. Of, grozav! Chestii de-astea nu i 
se--ntâmplau niciodată lui Conan Barbarul:*!, îşi spuse Jack, 
dezgustat. 

— Jack nu, Jack nu, Cariera, era Cariera, nu, Jack... 

— Încetează! Încetează, Wolf! Am revenit înapoi! 

— Nu, nu, n... 

Wolf se întrerupse şi deschise încet ochii. 

— Înapoi? 

— Zău, chiar aci şi-acu, aşa că dă-mi drumu', îmi frângi 
coastele şi-n plus mi-am băgat şi piciorul în nenorocitul ăsta 
de... 


Uşa dinspre baie şi hol se trânti de perete cu o bubuitură. 
Izbi faianţa peretului cu destulă forţă pentru ca geamul de 
sticlă mată să i se spargă. 

Apoi şi uşa cabinei fu aproape scoasă din ţâţâni. Andy 
Warwick aruncă o privire şi rosti furios, plin de dispreţ: 

— Futu-vă-n cur de poponari! 

Îl apucă pe Wolf, buimăcit, de piepţii cămăşii cadrilate şi-l 
trase afară. Pantalonii lui Wolf se agăţară de capacul 
metalic de deasupra sulului de hârtie igienică, smulgând 
din zid toată instalaţia. Sulul se desprinse şi se desfăşură pe 
duşumea. Warwick îl expedie pe Wolf grămadă în chiuvete, 
care aveau exact înălţimea potrivită pentru a-l lovi în 
organele genitale. Wolf se prăvăli pe jos, ţinându-se de locul 
vătămat. 

Warwick se întoarse spre Jack, iar în uşa cabinei apăru şi 
Sonny Singer. Întinse mâna, înhăţându-l pe Jack de cămaşă. 

— Gata, curistule... Începu Sonny, şi mai mult nu apucă să 
spună. 

De când Jack şi Wolf fuseseră aduşi cu arcanul în acest 
loc, Sonny Singer se aflase tot timpul în faţa lui. Sonny 
Singer, cu chipul său rău şi întunecos, care voia să arate 
întocmai ca al lui Sunlight Gardener (şi, foarte curând, era 
posibil). Sonny Singer care născocise fermecătorul alint 
„moacă-de-muci'. Sonny Singer căruia-i aparținuse, fără- 
ndoială, ideea să se pişe-n paturile lor. 

Jack pistonă cu pumnul drept înainte, fără bolta cu pivot 
a stilului Heck Bast, ci împingând puternic, lin, din cot. 
Pumnul său luă contact cu nasul lui Sonny. Se auzi un 
trosnet distinct. Jack avu un moment de satisfacţie atât de 
perfectă, încât era de-a dreptul sublimă. 

— Aşa! strigă el. 

Îşi scoase piciorul din budă. Un rânjet larg îi acoperea 
faţa, şi-i transmise lui Wolf un gând cu toată puterea de 
care era în stare: Nu ne descurcăm tocmai rău, Wolf - tu ai 
rupt mâna unui ticălos, eu am rupt nasul altui ticălos. 


Jack ieşi din cabină, cu pumnii ridicaţi, într-o imitație 
destul de reuşită a lui John Sullivan. 

— Ţi-am spus să te fereşti de mine, Sonny. Acum o să te- 
nvăţ să zici aleluia. 

— Heck! zbieră Sonny. Andy! Casey! Careva! 

— Sonny, pari cam speriat, comentă Jack. Nu ştiu de ce... 

Şi atunci, ceva - ceva dând senzaţia unei tărgi pline de 
cărămizi - îi căzu în ceafă, aruncându-l înainte, într-una 
dintre oglinzile de deasupra chiuvetelor. Dacă ar fi fost 
făcută din sticlă, s-ar fi spart, tăindu-i rău pe Jack. Dar, aici, 
toate oglinzile erau din oţel lustruit. La Sunlight Home, se 
evitau sinuciderile. 

Jack reuşi să ridice un braţ, amortizând puţin lovitura, 
dar tot se simţea ameţit când se răsuci să-l vadă pe Heck 
Bast rânjindu-i. Heck Bast îl lovise cu ghipsul mâinii drepte. 

În timp ce-l privea pe Heck, Jack avu o revelaţie enormă, 
mai să-i vină rău. Iu erai! 

— M-a durut ca dracu', spuse Heck, ţinându-şi mâna 
ghipsată cu cealaltă, da' a meritat, moacă-de-muci. 

Porni spre el. 

Tu erai! Tu stăteai lângă Ferd în cealaltă lume, biciuindu- 
] de moarte. Tu ai fost, tu erai garguiul, era Îngemănarul 
tău! 

Pe Jack îl năpădi o mânie tot atât de dogoritoare ca şi 
ruşinea. Când Heck ajunse suficient de aproape, Jack se 
rezemă de chiuvetă, apucă strâns marginea acesteia cu 
ambele mâini şi-şi repezi picioarele înainte. Îl nimeriră pe 
Heck Bast drept în piept, trimiţându-l de-a berbeleacul 
înapoi în cabina deschisă. Bocancul care revenise în Indiana 
băgat într-un vas de closet lăsă o urmă clară pe puloverul 
col roule alb al lui Heck. Acesta se aşeză în toaletă cu un 
plescăit, făcând o mutră năucă. Ghipsul îi clănţăni pe 
porțelan. 

Acum dădeau buzna înăuntru şi alţii. Wolf încerca să se 
ridice. Părul îi spânzura în faţă. Sonny înainta spre el, cu o 


mână încă pe nasul sângerând, cu intenţia clară de a-l 
dobori. 

— Hmm, dă-i-nainte şi-atinge-te de el, Sonny, spuse 
încetişor Jack, iar Sonny se îndepărtă cu un pas. 

Jack îl prinse pe Wolf de-un braţ şi-l ajută să se scoale. Ca 
prin vis, văzu că Wolf revenise mai păros ca nicicând. Toate 
astea-l stresează prea mult. Îi grăbesc Preschimbarea şi, 
Cristoase, n-o să se termine niciodată, niciodată... 
niciodată... 

El şi Wolf se retraseră din calea celorlalţi - Warwick, 
Casey, Pedersen, Peabody, Singer - spre fundul băii. Heck 
ieşea din cabina în care-l aruncase Jack, iar Jack mai 
observă ceva. Făcuseră saltul din cea de-a patra cabină de 
la intrare încoace. Heck Bast ieşea din cea de-a cincea. În 
lumea cealaltă, se deplasaseră atât cât să revină printr-o 
altă cabină. 

— Ji-o drăgeau la gredz udu-alduia agolo-dăundru! ţipă 
Sonny, cu glasul înfundat, nazal. Îdapoiadu' ji drăgălaju'! 
Warwick ji gu bide i-ab brinz gu budzele zgoaze did 
dădragi! 

Fesele lui Jack atinseră faianţa rece. Nu mai aveau unde 
să fugă. Îi dădu drumul lui Wolf, care îşi îndoi umerii, 
ameţit, vrednic de milă; apoi ridică pumnii. 

— Haideţi, îi îndemnă el. Care-i primu'? 

— Ce, ne cafteşti pe toţi? întrebă Pedersen. 

— Dacă trebuie, da, răspunse Jack. Ce-o să-mi faci? O să 
mă răstigneşti pe cruce în locul lui Cristos? Haideţi! 

Un licăr de stânjeneală se ivi pe chipul lui Pedersen, iar 
pe-al lui Casey, o crampă de frică făţişă. Se opriră... se 
opriră de-a binelea. Jack avu un moment de speranţă 
nătângă. Băieţii se holbau la el cu stinghereala oamenilor 
ce privesc un câine turbat care poate fi doborât... dar s-ar 
putea ca mai întâi să muşte rău pe cineva. 

— La o parte, băieţi! interveni un glas puternic, melodios. 

Şi „băieţii" se dădură în lături de bunăvoie, uşurarea 
luminându-le feţele. Era reverendul Gardener. Reverendul 


Gardener ştia cum să descurce iţele. 

Se apropie de băieţii încolţiţi; în această dimineaţă, purta 
pantaloni negri ca pana corbului şi o cămaşă albă de satin, 
cu mâneci bogate, aproape byroniene. În mână ţinea caseta 
neagră a siringii. 

Îl privi pe Jack şi oftă. 

— Ştii ce spune Biblia despre homosexualitate, Jack? 

Jack rânji, arătându-i dinţii. 

Gardener dădu trist din cap, ca şi cum nici nu s-ar fi 
aşteptat la altceva. 

— Ei bine, toţi băieţii sunt răi. E axiomatic. 

Deschise cutia. Siringa sclipi. 

— Cred, totuşi, că dumneata şi prietenul dumitale făceaţi 
ceva chiar mai rău decât sodomia, continuă Gardener, cu 
glasul său molatic, plin de regret. Vă duceaţi în locuri lăsate 
pentru cei mai vârstnici şi mai buni decât voi, poate. 

Sonny Singer şi Hector Bast schimbară o privire 
nedumerită, jenată. 

— Cred că o parte din această răutate... din această 
perversitate... s-a produs din vina mea. 

Scoase siringa, îi aruncă o privire, apoi luă o fiolă. Îi dădu 
cutia lui Warwick şi umplu siringa. 

— Niciodată n-am crezut în ideea de a-i sili pe băieţii mei 
să se confeseze, dar fără confesiune nu poate exista nici o 
decizie întru Cristos, şi fără decizie întru Cristos, răul 
sporeşte în continuare. Aşa că, deşi o regret profund, cred 
că timpul de-a întreba a luat sfârşit şi a sosit timpul de-a 
porunci în numele Domnului. Pedersen. Peabody. Warwick. 
Casey. [ineţi-i! 

La ordinul lui, cei patru băieţi se repeziră înainte, ca 
nişte câini dresați. Jack îi arse una lui Peabody, apoi mâinile- 
i fură prinse şi imobilizate. 

— Lăsadzi-bă ză-l bogdezg! ţipă Sonny, cu noul său glas 
înfundat. Îşi croi drum înghiontind prin hoarda de băieţi cu 
ochii cât cepele, clocotind de ură. Vreau ză-] bogdezg! 


— Nu acum, îl opri Gardener. Mai târziu, poate. Ne vom 
ruga pentru asta, nu-i aşa, Sonny? 

— Îghâm. 

Licărul din ochii lui Sonny devenise de-a dreptul febril. 

— O să bă rog beddru azda doadă ziua. 

Ca un om care, în sfârşit, se trezeşte după un somn foarte 
lung, Wolf mârâi şi privi în jur. Îl văzu pe Jack ţinut captiv, 
văzu acul siringii, şi desprinse mâna lui Pedersen de pe 
braţul lui Jack ca şi cum ar fi fost o mână de copil. Un răget 
surprinzător de puternic îi ieşi din gât: 

— Nu! Daţi-i DRUMU"! 

Gardener trecu, dansant, în afara câmpului vizual al lui 
Wolf, cu o gradaţie fluidă care lui Jack îi aminti de felul în 
care se întorsese Osmond spre căruţaş, în curtea noroioasă 
a grajdurilor. Acul fulgeră şi se înfipse. Wolf se răsuci pe 
călcâie, mugind de parcă l-ar fi înţepat o viespe... ceea ce, 
într-un fel, i se şi întâmplase. Dădu cu o mână spre siringă, 
dar Gardener evită lin lovitura. 

Băieţii, care urmăriseră totul năuciţi, tipic pentru 
Sunlight Home, începură acum să se bulucească spre uşă, 
cu expresii alarmate. Nu voiau să aibă de-a face cu uriaşul 
şi cam nătângul Wolf, cuprins de-o asemenea turbare. 

— Daţi-i DRUMU"! Daţi-i... da... ţi-i... 

— Wolf! 

— Jack... Jacky... 

Wolf îl privi cu ochi nedumeriţi ce-şi preschimbau 
culoarea, ca nişte stranii caleidoscoape, din căprui-deschis 
în portocaliu, apoi într-un roşu mâlos. Îşi ridică spre Jack 
mâinile păroase, după care Hector Bast păşi în spatele lui 
şi-l dobori cu o lovitură. 

— Wolf! Wolf! Jack se holba la el cu ochi umezi, furioşi. 

Dacă l-ai omorât, ticălosule... 

— SȘşşşşt, domnule Jack Parker, îi şopti Gardener la 
ureche - iar Jack simţi cum îl înţeapă în braţ. Acum doar să 
taci. Îţi vom aduce o rază mică de soare în suflet. Şi poate 


după aceea vom vedea cum îţi place să tragi o căruţă plină 
în sus, pe drumul în spirală. Poţi să spui aleluia? 

Acest unic cuvânt îl urmări în neagra uitare. 

Aleluia... aleluia... aleluia... 


CAPITOLUL XXXVI - Wolf-in-cutie 
1 


Jack se trezi cu mult timp înainte de a-şi fi dat seama 
cineva, dar nu redeveni conştient de identitatea sa, de cele 
întâmplate şi de situaţia în care se afla acum, decât pas cu 
pas. Era, într-un fel, asemenea unui soldat care ar fi 
supravieţuit unui baraj de artilerie intens, prelungit. Braţul 
îi pulsa în locul unde înfipsese Gardener acul siringii. ÎL 
durea atât de rău capul, încât până şi globii oculari păreau 
să-i fi luat foc. O sete pustiitoare îl ardea pe dinăuntru. 

Mai urcă o treaptă pe scara stării conştiente, când 
încercă să atingă cu mâna stângă locul dureros de pe braţ. 
N-o putea face. lar motivul pentru care n-o putea face era 
acela că avea braţele înfăşurate într-un anume fel în jurul 
propriului său trup. Simţea miros de pânză groasă veche, 
mucegăită - era mirosul unui cort de mic cercetaş, găsit 
într-un pod, după ce stătuse mulţi ani în beznă. Abia atunci 
(deşi o privise prosteşte, printre pleoapele întredeschise, 
cel puţin zece minute) înţelese ce purta: o cămaşă de forţă. 

Ferd şi-ar fi dat seama mai repede, Jack-O, îşi spuse, iar 
gândul la Ferd avu un efect catalizator asupra creierului 
său, în pofida strivitoarei migrene. Se mişcă puţin; arsura 
braţului şi junghiurile din ţeastă îl făcură să geamă. Nu se 
putea stăpâni. 

Heck Bast: 

— Se trezeşte. Sunlight Gardener: 

— Nu, nu se trezeşte. l-am administrat o doză destul de 
mare ca să paralizeze un aligator bătrân. O să fie dus, până 
diseară la nouă, cel mai devreme. Doar visează puţin. Heck, 
vreau să te duci sus şi să asculţi tu confesiunile băieţilor, în 
seara asta. Spune-le că nu se va ţine capela-de- noapte. Am 
de prins un avion, şi ăsta nu-i decât începutul a ceva ce va fi 


probabil o foarte lungă noapte. Sonny, tu rămâi să m-ajuţi la 
contabilitate. 

Heck: 

— Mai mult ca sigur arăta cum că se trezeşte. 

Sunlight: 

— Du-te, Heck. Şi trimite-l pe Bobby Peabody să vadă de 
Wolf. 

Sonny (hlizindu-se): 

— Nu prea-i place-acolo, nu? 

Ah, Wolf iar te-au băgat la Cutie, îl jelui Jack. Iartă-mă... 
din vina mea... toate astea sunt din vina mea... 

— Celor sortiţi ladului rareori le pasă de mecanismul 
mântuirii, îl auzi Jack spunând pe Sunlight Gardener. Când 
diavolii dinlăuntrul lor încep să moară, ies afară urlând. 
Acum du-te, Heck. 

— Am înţeles, reverend Gardener. 

Jack îl auzi pe Heck, dar nu-l văzu ieşind. Încă nu 
îndrăznea să ridice privirea. 


2 


Înghesuit în Cutia lucrată grosolan, solid sudată şi 
rezistent ferecată, ca victima unei îngropări-de-viu într-un 
coşciug de fier, Wolf uriaşe toată ziua, bătând cu pumnii 
însângeraţi în pereţii ei, lovind cu picioarele în uşa dublu- 
zăvorâtă, tip cuptor de campanie, de la baza sicriului, până 
când spasmele de durere ce-i străbăteau picioarele pe toată 
lungimea începură să-l înjunghie în abdomen. Nu dând din 
pumni şi din picioare avea să iasă, o ştia prea bine, aşa cum 
ştia şi că n-aveau să-l scoată de-acolo numai pentru că ţipa 
să i se dea drumul. Dar n-avea ce face. Mai presus de orice, 
Wolfii nu pot suporta să fie închişi. 

Zbieretele sale străbăteau incinta din imediata apropiere 
a aşezământului Sunlight, şi chiar şi câmpiile învecinate. 
Băieţii care le auzeau se uitau la ceilalţi cu nervozitate şi nu 
spuneau nimic. 


— L-am văzut în baie azi-dimineaţă, şi făcea urât, îi 
mărturisi Roy Owdersfelt lui Morton, cu glas scăzut, nervos. 

— Şi-o trăgeau ambii la creţ, cum a zis Sonny? întrebă 
Morton. 

Alt urlet-de-Wolf se înălţă din Cutia bondoacă de fier, şi 
amândoi băieţii priviră într-acolo. 

— Şi-ncă cum! se repezi Roy. N-am văzut exact, fiindcă-s 
scund, da' Buster Oates era drept în faţă şi-a zis că ăla 
marele şi retardatu' avea o balanga mare cât un hidrant. 
Aşa a zis el. 

— Isuse! exclamă, cu respect, Morton, gândindu-se 
probabil la balanga sa subgabaritică. 

Wolf urlă toată ziua, dar, de îndată ce soarele începu să 
asfinţească, se opri. Băieţii simţiră ceva ameninţător în 
neaşteptata tăcere. Se uitau unul la altul adesea, şi chiar 
mai adesea, şi cu mai multă nelinişte spre paralelipipedul 
acela metalic, culcat în mijlocul unei porţiuni de pământ 
bătătorit din curtea dosnică a internatului. Cutia aceea 
lungă de-un metru optzeci şi înaltă de nouăzeci de 
centimetri - cu excepţia pătratului grosolan tăiat în latura 
dinspre Vest şi astupat cu plasă de oţel groasă - arăta exact 
ca un sicriu de fier. Ce se-ntâmpla acolo? se întrebau ei. 
Chiar şi în timpul confesiunii, interval când de obicei 
băieţilor, le era atenţia complet răpită, uitând de orice alte 
probleme, ochii li se întorceau spre singura fereastră a 
încăperii, cu toate că fereastra aceea dădea spre latura 
casei diametral opuse Cutiei. 

Ce se-ntâmplă acolo? 

Hector Bast ştia că nu le stătea mintea la confesiune şi 
asta îl exaspera, dar era incapabil să-i readucă la ordine, 
căci niei el nu ştia precis ce anume era în neregulă. O 
senzaţie de expectativă îngheţată îi cuprinsese pe băieţii 
din Sunlight Home. Aveau feţele mai palide ca oricând; ochii 
le sticleau ca ai unor toxicomani înrăiţi. 

Ce se-ntâmplă acolo? 

Ce se-ntâmpla acolo, era destul de simplu. 


Wolf o luase cu Luna. 

O simţi întâmplându-se în timp ce pata de soare intrată 
prin gura de ventilaţie începu să se ridice din ce în ce mai 
sus, nuanţa luminii devenind tot mai roşiatică. Era prea 
devreme ca să meargă cu Luna; încă nu era pe deplin 
borţoasă şi avea să-l doară. Totuşi, se întâmpla, aşa cum 
întotdeauna li se întâmpla, în cele din urmă, Wolfilor, în 
sezon sau în afara lui, când erau aţâţaţi prea tare şi prea 
mult timp. Wolf se ţinuse sub control multă vreme fiindcă 
aşa voia Jacky. Înfăptuise, pentru Jack, mari acte de eroism 
în astă lume. Jack le va fi bănuit vag pe unele, totuşi n-avea 
să se-apropie niciodată de înţelegerea incredibilei lor 
profunzimi şi anverguri. 

Dar acum i se apropia moartea, şi se ducea cu Luna, şi 
fiindcă aceasta din urmă o făcea pe cea dintâi să pară mai 
mult decât suportabilă - aproape sfântă, şi cu siguranţă 
predestinată -, Wolf murea cu uşurare şi cu bucurie. Era 
minunat să nu mai fie nevoie să se lupte. 

Gura lui se umplu, deodată, de dinţi. 


3 


După plecarea lui Heck, se auziră zgomote de birou: 
scrâşnetul uşor al scaunelor mutate, un zornăit de chei la 
centura lui Sunlight Gardener, uşa unui dulap de dosare 
deschisă, apoi închisă la loc. 

— Abclson. Două sute patruzeci de dolari şi treizeci şi 
şase de cenți. 

Zgomot de taste apăsate. Peter Abelson era unul dintre 
băieţii care făceau parte din personalul extern. La fel ca toţi 
colegii săi, era deştept, prezentabil şi fără defecte fizice. 
Jack îl văzuse doar de câteva ori, dar considera că Abelson 
semăna cu Dondi, hoinarul acela tară casă şi cu ochii mari 
din benzile desenate. 

— Clark. Şaizeci şi doi de dolari şi şaptesprezece cenți. 

Butoane apăsate. Maşina clănţăni când Sonny bătu în 
clapa TOTAL. 


— Mare cădere, remarcă Sonny. 

— Voi discuta cu el, nu te teme. Acum, te rog nu mă ţine 
de vorbă, Sonny. Domnul Sloat soseşte la Muncie la zece şi- 
un sfert, şi drumul e lung. Nu vreau să întârzii. 

— Mă scuzaţi, reverend Gardener. 

Gardener dădu un răspuns pe care Jack nici măcar nu-l 
auzi. Pronunţarea numelui Sloat îi trimisese prin tot trupul 
un enorm şoc - şi totuşi, o parte din el nu se mira. O parte 
din el ştiuse că putea fi şi Morgan o piesă din joc. Gardener 
îl suspectase de la bun început. Nu dorise să-şi deranjeze 
şeful cu banalităţi, presupunea Jack. Sau poate nu voise să 
admită că nu putea smulge de la Jack adevărul fără ajutor. 
Dar, în cele din urmă, dăduse telefon. Unde? În Est? În 
Vest? Jack ar fi fost fericit să ştie doar atât. Morgan Sloat 
fusese în L.os Angeles, sau în New Hampshire? 

Alo, domnule Sloat. Sper că nu vă deranjez, însă poliția 
locală mi-a adus un băiat - doi băieţi, de fapt, dar nu mă 
preocupă decât cel inteligent. Am impresia că-l ştiu de 
undeva. Sau poate... âă... celălalt eu al meu îl cunoaşte. Și-a 
dat numele de Jack Parker dar.. ce? Să vi-l descriu? În 
regulă... 

Şi balonul pocnise. 

Te rog nu mă ţine de vorbă, Sonny. Domnul Sloat soseşte 
la Muncie la zece şi-un sfert... 

Aproape că nu mai avea timp. 

Ți-am spus să-ţi cari fundu' acasă, Jack... acum e prea 
târziu. 

Toţi băieţii sunt răi. E axiomatic. 

Jack ridică infim capul şi privi prin încăpere. Gardener şi 
Sonny Singer stăteau unul lângă altul la capătul opus al 
biroului din cabinetul subteran al reverendului. Sonny 
bătea la o maşină de calculat, în timp ce Gardener îi dicta 
şiruri de cifre, fiecare număr urmând după numele unui 
membru din personalul extern, toate numele dispuse 
pedant, în ordine alfabetică. În faţa lui Sunlight Gardener 
se aflau un registru, o cutie de fişe lungă, din oţel, şi un 


teanc de plicuri în dezordine. În timp ce Gardener ridica 
unul dintre plicuri pentru a citi suma mâzgălită pe el, Jack 
putu să vadă partea din spate a acestuia. Înfăţişa un desen 
cu doi copii fericiţi, fiecare purtând câte o Biblie, care 
mergeau sprinteni, ţinându-se de mână, pe-o potecă, spre o 
biserică. Dedesubt stătea scris: VOI FI O RAZĂ DE SOARE 
PENTRU ISUS. 

— Temkin. O sută şase dolari în cap. 

Plicul intră în cutia de oţel, alături de celelalte care 
fuseseră înregistrate. 

— Cred că iar ciupeşte, spuse Sonny. 

— Dumnezeu vede adevărul, dar aşteaptă, replică 
Gardener, cu blândeţe. Victor e-n regulă. Acum taci şi hai să 
terminăm treaba până la şase. 

Sonny bătu la maşină. 

Tabloul cu Isus mergând pe apă fusese rotit pe o balama, 
dezvăluind un seif aflat în spatele lui. Seiful era deschis. 

Jack văzu că mai existau şi alte obiecte demne de interes 
pe biroul lui Sunlight Gardener: două plicuri, unul însemnat 
JACK PARKER, celălalt PHILIP JACK WOLF. Şi dragul său de 
rucsac. 

Cel de-al treilea lucru era lanţul cu chei al lui Sunlight 
Gardener. 

De la chei, ochii lui Jack trecură la uşa încuiată din stânga 
camerei - ieşirea privată a lui Gardener în exterior, ştia. 
Numai de-ar fi fost o cale... 

— Yellin. Şaizeci şi doi de dolari şi nouăsprezece cenți. 

Gardener oftă, puse ultimul plic în cutia lungă de oţel şi 
închise registrul. 

— Se pare că Heck avea dreptate. Cred că scumpul 
nostru prieten, domnul Jack Parker, s-a trezit. 

Se ridică, ocoli biroul şi porni spre Jack. Ochii săi 
demenţi, ceţoşi, scânteiau. Băgă mâna în buzunar şi scoase 
bricheta. La vederea ei, Jack simţi panica deşteptându-se 
într-însul. 


— Atâta doar că numele dumitale nu este deloc Parker în 
realitate, aşa-i, dragă băiete? Numele dumitale adevărat 
este Sawyer, nu-i aşa? Ba da, Sawyer. Şi cineva pe care-l 
preocupi cât se poate de mult va sosi foarte, foarte curând. 
Şi vom avea tot felul de lucruri interesante să-i spunem, ce 
zici? 

Sunlight Gardener râse pe înfundate şi deschise 
căpăcelul brichetei Zippo, dând la iveală rotiţa înnegrită şi 
fitilul afumat. 

— Confesiunea face bine la suflet, şopti, şi scăpără 
flacăra. 


Zi 


But. 

— Ce-a fost asta? întrebă Rudolph, ridicând ochii de la 
bancul său de cuptoare duble. 

Cina - cincisprezece plăcinte de curcan mari - se cocea 
frumos. 

— Ce-a fost ce? replică George Irwinson. 

Lângă chiuvetă, unde curăța cartofi, Donny Keegan îşi 
slobozi râsul sonor, hi-hi. 

— N-am auzit nimic, spuse lrwinson. 

Donny râse iar. 

Rudolph se uită la el, iritat. 

— Ai de gând să cojeşti afurisiţii ăia de cartofi până nu 
mai rămâne nimica, Idiotule? 

— Îghiighî-ighi! 

But. 

— Poftim, acum ai auzit, nu? 

Irwinson se mulţumi să clatine din cap. 

Deodată, lui Rudolph i se făcu frică. Zgomotele veneau 
din Cutie - despre care, fireşte, el ştia, chipurile, că nu-i 
decât un uscător de fân. Ce să-ţi povestesc. Băiatul ăla 
mare era în Cutie - cel de care spuneau că fusese prins în 
sodomie azi-dimineaţă cu prietenul său, băiatul care abia în 
ajun încercase să-i cumpere evadarea. Ziceau că băiatul cel 


mare făcuse foarte urât înainte ca Bast să-i cârpească o 
palmă... iar unii dintre ei mai ziceau şi că băiatul cel mare 
nu numai că-i rupsese lui Bast mâna, ci că i-o storcise, de 
rămăsese doar un terci. Asta era o scorneală, fireşte, 
trebuia să fie, dar... 

BUF! 

De astă-dată, privi şi Irwinson în jur. Şi, instantaneu, 
Rudolph ajunse la concluzia că avea nevoie pân-afară. Şi că 
prefera să urce la etajul al doilea să-şi facă nevoile. Şi să nu 
se mai întoarcă vreo două, poate trei ore. Simţea 
apropierea unei trebi nasoale - a unei trebi foarte nasoale. 

BUF-BUF! 

Mă fut în ele de plăcinte de curcan. 

Rudolph îşi scoase şorţul, îl aruncă pe tejghea lângă 
saramura de cod, pe care o pusese la desărat pentru masa 
de mâine seară, şi porni spre uşă. 

— Un'te duci? întrebă Irwinson. 

Glasul îi devenise deodată prea ascuţit. Îi tremura. Donny 
Keegan continua neabătut să curețe cu furie cartofi de 
mărimea mingilor de fotbal până la cartofi de mărimea 
mingilor de golf, cu părul slinos atârnându-i în ochi. 

BUF! BUF! BUF-BUF-BUF! 

Rudolph nu-i răspunse lui Irwinson la întrebare şi, în 
clipa în care atinse scările etajului întâi, aproape că alerga. 
Erau timpuri grele în Indiana, nu se prea găsea de lucru, 
iar Sunlight Gardener plătea bani-gheaţă. 

Cu toate acestea, Rudolph începuse sa se întrebe dacă nu 
venise cumva vremea să-şi caute o nouă slujbă, cu alte 
cuvinte: ar trebui să scap de-aici. 


5 


BUF! 

Zăvorul din partea de sus a uşii tip cuptor de campanie a 
Cutiei plesni în două. Un moment, între Cutie şi uşă rămase 
un gol negru. 

Linişte o vreme. 


BUF! 

Zăvorul de jos pârâi, se-ndoi. 

BUF! 

Plesni. 

Uşa Cutiei se deschise, scârţâind din balamalele sale 
mari, lucrate artizanal, stângaci. Două picioare uriaşe, cu 
blană deasă, se iviră prin deschizătură, cu tălpile-n sus. 
Gheare lungi scurmară în praf. 

Wolf începu să-şi croiască drum afară. 


6 


Flacăra se legăna înainte şi-napoi în faţa ochilor lui Jack - 
înainte şi-napoi, înainte şi-napoi. Sunlight Gardener arăta 
ca o împerechere dintre un hipnotizator de bâlci şi cine ştie 
ce actor de modă veche, care jucă rolul principal în 
biografia unui mare savant din The Late Late Show. Paul 
Muni, eventual. Era comic. Dacă n-a fi fost atât de 
înspăimântat, Jack ar fi râs. Şi poate că oricum avea să 
râdă. 

— Acum am câteva întrebări să-ţi pun, iar dumneata îmi 
vei răspunde la ele, zise Gardener. Domnul Morgan ar 
putea scoate personal răspunsurile de la dumneata - a, fără 
doar şi poate, cu uşurinţă -, dar prefer să-l scutesc de 
osteneală. Deci... de cât timp ai posibilitatea de-a Migra? 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— De când ai posibilitatea de-a Migra în Teritorii? 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. 

Flacăra veni mai aproape. 

— Unde-i negroteiul? 

— Cine? 

— Negroteiul, negroteiul! guiţă Gardener. Parker, Parkus, 
cum şi-o fi zicând! Unde-i? 

— Nu ştiu despre cine vorbiţi. 

— Sonny! Andy! zbieră Gardener. Dezlegaţi-i mâna 
stângă. Ţineţi-i-o spre mine. 


Warwick se aplecă peste umărul lui Jack şi moşmondi 
ceva. O clipă mai târziu, îi desprindeau mâna din scobitura 
spatelui. Îl înţepau mii de ace, în timp ce se dezmorţea. 
Băiatul încercă să se zbată, dar n-avea nici un rost. I-o 
întinseră. 

— Acum, desfaceţi-i degetele. 

Sonny trase inelarul şi degetul mic ale lui Jack într-o 
direcţie; Warwick îi desfăcu arătătorul şi mijlociul în partea 
cealaltă. Peste o clipă, Gardener aplicase flacăra brichetei 
pe membrana din adâncitura V-ului astfel format. Durerea 
fu inimaginabilă, fulgerându-l prin braţul drept, iar de-acolo 
părând să-i inunde tot trupul. Un miros dulceag, de carne 
arsă, pluti în sus. El însuşi. Arzând. El însuşi. 

După o veşnicie, Gardener îşi retrase bricheta şi-o 
închise. Broboane fine de sudoare îi acopereau faţa. Gâfâia. 

— Diavolii zbiară înainte de-a ieşi, spuse. A, da, o fac într- 
adevăr. Nu-i aşa, băieţi? 

— Da, Domnul fie lăudat, spuse Warwick. 

— Băturăţi cuiu-ăsta, adăugă Sonny. 

— O, da, ştiu. Da, zău că ştiu. Cunosc secretele, atât ale 
băieţilor, cât şi-ale diavolilor. 

Gardener chicoti, apoi se aplecă până ce ajunse cu faţa la 
un deget de-a lui Jack. Mirosul sufocant de colonie inundă 
nările băiatului. Oricât de infect era, i se păru mult mai 
plăcut decât cel al propriei lui cărni arse. 

— Acuma, Jack, de cât timp Migrezi? Unde e negroteiul? 
Cât de multe ştie maică-ta? Cui i-ai mai spus? Ce ţi-a spus 
negroteiul? Cu astea începem. 

Gardener îşi dezgoli dinţii într-un rânjet. 

— Băieți, spuse el, vom continua să aducem raze de soare 
în sufletul acestui băiat. Legaţi-i la loc braţul stâng şi 
dezlegaţi-i-l pe dreptul. 

Sunlight Gardener deschise din nou bricheta şi-i aşteptă 
să facă aşa cum le ceruse, cu degetul mare rezemat uşurel 
pe rotiţa scăpărătoare. 


7 


George Irwinson şi Donny Keegan încă mai erau în 
bucătărie. 

— E cineva afară, spuse George, nervos. 

Donny nu zise nimic. lerminase de curăţat cartofii şi 
stătea acum lângă cuptoare, să se bucure de căldura lor. 
Nu ştia ce să facă mai departe. 'Tocmai se ţinea confesiunea, 
alături, în hol, şi ar fi vrut să se afle şi el acolo - confesiunea 
era un lucru sigur, iar aici, în bucătărie, se simţea mult prea 
nervos -, dar Rudolph nu le dăduse liber. Mai bine stătea 
aici. 

— Am auzit pe cineva, spuse George. 

Donny râse. 

— Îghi! Îghi! Îghî! 

— Isuse, râsu-ăsta al tău mă face să borăsc, zise George. 
Am sub saltea o revistă nouă cu Captain Americai1+. Dacă 
arunci o privire-afară, te las s-o citeşti. 

Donny clătină din cap şi iarăşi sughiţă cu râsul său 
măgăresc. 

George privi spre uşă. Zgomote. Râcâieli. Aşa sunau. 
Râcâieli la uşă. Ca un câine care cere să i se dea drumul 
înăuntru. Un căţeluş pierdut, fără casă. Dar, oare, ce fel de 
căţeluş pierdut şi fără casă e ăla care zgârie în capătul de 
sus al unei uşi înalte de peste doi metri? 

Se îndreptă spre fereastră şi privi afară. Nu putea să 
vadă aproape nimic în întunericul din curte. Cutia era doar 
o umbră mai neagră printre alte umbre. 

George porni spre uşă. 


8 


Jack ţipă atât de tare, încât fu convins că i se va rupe 
laringele. Li se alăturase şi Casey - Casey cu burta lui mre 
şi legănată. Asta le prindea bine, pentru că acum era nevoie 
de trei oameni - Casey, Warwick şi Sonny Singer - ca să ţină 
strâns braţul lui Jack, cu mâna în flacără. 


Când Gardener o îndepărtă, de astă-dată, pe mâna 
băiatului se vedea o porţiune băşicată, mare cât o monedă 
de douazeci şi cinci de cenți. 

Gardener se ridică, luă de pe birou plicul cu inscripţia 
JACK PARKER şi reveni cu el. Scoase un plic cu pana de 
chitară. 

— Ce-i asta? 

— O pană de chitară, îngăimă Jack. 

Mâinile îi ardeau în chinuri. 

— În Teritorii ce era? 

— Nu ştiu ce vreţi să ziceţi 

— Ce-i asta? 

— O bilă. Ce, sunteţi orb? 

— În Teritorii e o jucărie? 

— Nu şt... 

— O oglindă? 

— „iu des... 

— Un titirez care dispare când îl învârteşti foarte 
repede? 

— „pre ce.... 

— BA ŞTII! ŞI TU ŞTII, PLOD POPONAR SORTII 
ADULUI! 

— „.VOrbiţi. 

Gardener îi trase lui Jack o palmă pe obraz. 

Aduse dolarul de argint. Ochii îi luceau. 

— Ăsta ce-i? 

— Un dar de la mătuşa Helen, să-mi poarte noroc. 

— În Teritorii ce e? 

— O cutie de crochete de orez. 

Gardener ridică bricheta. 

— Ultima ta şansă, băiete. 

— Se preface într-un vibrafon şi cântă Crazy Rhythm. 

— Ţineţi-i iar mâna dreaptă. 

Jack se zbătu, dar până la urmă îi întinseră mâna. 


9 


În cuptor, plăcintele de curcan începuseră să se ardă. 

George lrwinson stătea lângă uşă de aproape cinci 
minute, încercând să-şi adune destul curaj ca s-o deschidă. 
Zgomotul acela râcâit nu se mai repetase. 

— Ei, o să-ţi arăt eu că nu-i nimic de care să-ţi fie frică, 
bebeluşu-lu-mămica, spuse, cu însufleţire, George. Când 
eşti puternic întru Domnul, nu există nimeni şi nimic în 
stare să te-nspăimânte! 

Cu această declaraţie măreaţă, deschise larg uşa. O 
arătare uriaşă, lăţoasă, întunecată, stătea în prag, cu ochii 
arzându-i roşii în orbitele adânci. Privirea lui George urmări 
laba în timp ce se ridica prin penumbra serii vântoase de 
toamnă, pentru a se repezi în jos. Ghearele lungi de câte 
cincisprezece centimetri luciră în lumina din bucătărie. 
Despărţiră capul lui George lrwinson de trup, iar capul 
zbură prin bucătărie, într-o trâmbă de sânge, izbind apoi 
pantofii râzăreţului Donny Keegan, ai dement-răzăreţului 
Donny Keegan. 

Wolf sări în bucătărie, aterizând în patru labe. Trecu pe 
lângă Donny Keegan abia învrednicindu-l cu o privire şi fugi 
în hol. 


10 
Wolf! Wolf! Chiar aci şi-acu! 


Vocea lui Wolf îi răsuna în minte, nici vorbă, dar era mai 
profundă, mai bogată, mai poruncitoare decât o auzise Jack 
vreodată. Îşi tăie drum prin ceața durerii ca un pumnal 
suedez fin. 

Îşi spuse: Wolf aleargă cu Luna. Gândul aduse cu sine un 
amestec de triumf şi tristeţe. 

Sunlight Gardener privea în sus, cu ochii mijiţi. În acel 
moment, semăna foarte mult el însuşi cu o fiară - o fiară 
care a adulmecat mirosul primejdiei purtat pe aripi de vânt. 

— Domnule reverend? întrebă Sonny. 

Sonny gâfâia slab şi avea pupilele foarte dilatate. 


Se distrează, îşi spuse Jack. Dacă-ncep să vorbesc, Sonny 
va fi dezamăgit. 

— Am auzit ceva, spuse Gardener. Casey, du-te şi-ascultă, 
la bucătărie şi în sala comună. 

— "ţeles. 

Gardener reveni cu privirea la Jack. 

— Curând va trebui să plec spre Muncie, iar când mă- 
ntâlnesc cu domnul Morgan, vreau să-i pot oferi imediat 
câteva informaţii. Aşa că mai bine vorbeşte-mi, Jack. Cruţă- 
te de alte chinuri. 

Jack se uită la el, sperând că bătăile de ciocan pneumatic 
ale inimii nu i se trădau nici pe faţă, nici în pulsaţiile mai 
repezi, mai vizibile, ale unei vene pe gât. Dacă Wolf ieşise 
din Cutie... 

Gardener ridică într-o mână pana pe care i-o dăduse 
Speedy, iar în cealaltă, moneda de la Căpitanul Farren. 

— Ce-s astea? 

— Când fac un salt, se transformă-n fudulii de ţestoasă, 
răspunse Jack, şi izbucni într-un râs sălbatic, isteric. 

Chipul lui Gardener se înnegri de furie. 

— Legaţi-i braţele la loc, le spuse el lui Sonny şi Andy. 
Legaţi-i braţele şi pe urmă daţi-i jos pantalonii ticălosului 
ăstuia sortit Iadului. Să vedem ce se-ntâmplă când îi 
încălzim lui fuduliile. 


11 


Pe Heck Bast îl plictisea de moarte confesiunea. Le mai 
auzise pe toate şi-altă dată, acele păcate jalnice, comandate 
prin poştă. Am şutit bani din poşeta maică-mii, fumam 
marijuana în curtea şcolii, 'bijnuiam să băgăm clei-ntr-o 
pungă dă hârtie şi-l trăgeam în piept, am făcut asta, am 
făcut ailantă. Chestii de pici. Nimic interesant. Nimic care 
să-i mute gândul de la durerea surdă din mână. Heck ar fi 
vrut să se afle jos, să facă treabă cu puştiul ăla, Sawyer. Şi 
pe urmă puteau începe cu retardatu' ăl mare, care cum 
dracu-i luase prin surprindere şi-i făcuse harcea-parcea 


draga lui de mână dreaptă? Da, munca la retardatu' ăl 
mare avea să fie o adevărată plăcere. Preferabil cu o 
pereche de cleşti de tăiat piroane. 

Un băiat pe nume Vernon Skarda susura monoton: 

— „„„aşa că io şi iel văzurăm că cheile era-n ia, pricepeţi 
ce voi să zic. Aşa că iel zice: „Hai sărim în curv-asta şi facem 
cu ia un tur la bloc", zice. Da' io ştiam că nu-i bine şi-am zis 
că nu, aşa că iel zice: „Nu eşti nimica dăcât un găinaţ." Aşa 
că io zic: „lo nu-s găinaţ.' Aşa. Şi iel zice: „Dovideşte, 
dovideşte." „Nu fac nici o plimbărică", zic, aşa că iel zice... 

Of Isuse Cristoase, spuse în sinea sa Heck. Mâna începea 
să ţipe la el de-a binelea, iar pilulele contra durerii erau 
sus, în cameră. În capătul opus al sălii, îl văzu pe Peabody 
întinzându-şi fălcile într-un căscat trosnitor. 

— Aşa c-am dat ocol la bloc, şi p-ormă îm' zice iel mie, 
zice... 

Uşa se trânti deodată de perete, atât de tare, încât sări 
din ţâţâni. Izbi peretele, ricoşă, lovi un băiat numit Tom 
Cassidy, îl aruncă pe jos şi-l imobiliză acolo. Ceva sări în sala 
comună - în primul moment, Heck Bast crezu că era cel mai 
mare futu-i în cur pă mă-sa de câine pe care-l văzuse-n 
viaţa lui. Băieţii zbierară, zbughind-o de pe scaune... iar 
apoi încremeniră, cu ochii holbaţi, nevenindu-le să creadă, 
în timp ce fiara neagră-cenuşie, care era Wolf, se ridică, cu 
zdrenţele de trening şi cămaşa cadrilată încă agăţate de 
trup. 

Vernon Skarda rămăsese cu ochii ieşiţi din orbite, cu 
falca lăsată. 

Wolf mugi, aruncând văpăi din ochi spre băieţii ce se 
retrăgeau din calea lui. Pedersen o cârmi spre uşă. Wolf, 
atât de înalt, încât aproape atingea plafonul cu creştetul 
capului, se urni cu o iuţeală vizibilă. Repezi un braţ gros ca 
o bârnă de hambar. Ghearele sfâşiară un canal prin 
spinarea lui Pedersen. Un moment, i se văzu coloana 
vertebrală - semăna cu un extensor 


Însângerat. Pereţii fură împroşcaţi cu sânge. Pedersen 
făcu un pas marc, împleticit, până în hol, apoi se prăbuşi. 

Wolf se întoarse... şi ochii săi aprinşi poposiră asupra lui 
Heck Bast. Heck se ridică brusc, pe picioarele din care i se 
topiseră toţi nervii, zgâindu-se la oroarea aceea lăţoasă, cu 
ochi roşii. Ştia cine era... sau, cel puţin, cine fusese. 

Heck ar fi dat orice, numai să se plictisească iar. 


12 


Jack şedea din nou pe scaun, cu mâinile arse, chinuite, 
legate strâns la spate - Sonny îi strânsese cu cruzime 
cămaşa de forţă, după care îi descheiase pantalonii şi i-i 
trăsese în vine. 

— Acum, zise Gardener, ridicând bricheta Zippo astfel ca 
Jack s-o poată vedea. Ascultă-mă, Jack, şi-ascultă-mă bine. 
Voi relua întrebările. lar dacă nu răspunzi corect şi sincer, 
atunci pederastia e o ispită spre care nu va mai trebui 
niciodată să te temi că ai putea fi atras. 

Sonny Singer chicoti sălbatic la auzul acestor vorbe. 
Privirea aceea mâloasă, aproape moartă de poftă, îi 
revenise în ochi. Se uita la chipul lui Jack cu un soi de 
lăcomie bolnavă. 

— Reverend Gardener! Reverend Gardener! 

Era Casey, iar Casey arăta agitat. Jack deschise din nou 
ochii. 

— Sus se-ntâmplă nu-s ce tărăboi! 

— Nu vreau să fiu deranjat acum. 

— Donny Keegan râde ca un sonat în bucătărie! Şi... 

— A zis că nu vrea să fie deranjat acum, îl întrerupse 
Sonny. N-ai auzit? 

Dar Casey era prea înnebunit ca să se oprească. 

— „şi sună ca şi cum ar fi mare tărăboi în sala comună! 
Urlete! Zbierete! Şi sună ca... 

Deodată, mintea lui Jack fu inundată de-un răget 
incredibil de puternic şi energic: 

Jacky! Unde eşti? Wolf!. Unde eşti chiar aci şi-acu? 


— ..0 haită de câini sau nu-s ce şi-a dat drumu-acolo! 

Acum, Gardener îl privea pe Casey, cu ochii mijiţi şi 
buzele strânse. 

În cabinetul lui Gardener! La subsol! Unde-am mai fost 
şi-nainte! 

Sub PĂMÂNT Jacky? 

Subsol! Pe SCĂRI, Wolf! 

Chiar aci şi-acu! 

Asta fusese; Wolf îi dispăruse din minte. De la parter, Jack 
auzi o bufnitură şi un zbieret. 

— Reverend Gardener? întrebă Casey. Chipul său, de 
obicei congestionat, era acum palid ca al unui mort. 
Reverend Gardener, ce e? Ce... 

— Gura! se răsti Gardener. 

Casey se dădu înapoi ca şi cum ar fi fost pălmuit, cu 
obrajii săi umflaţi tremurându-i. Gardener trecu pe lângă el 
şi se îndreptă spre seif. Scoase de-acolo un pistol 
supradimensionat, pe care-l vâri la cingătoare. Pentru 
prima oară, reverendul Sunlight Gardener părea speriat şi 
derutat. 

Sus, răsună vag o trosnitură ca de sfărâmare, urmată de- 
un țipăt ascuţit. Sonny, Warwick şi Casey ridicară cu toţii 
ochii spre tavan, nervoşi - ai fi zis că erau ocupanţii 
alarmaţi ai unui adăpost antiaerian, ascultând un şuier din 
ce în ce mai intens deasupra lor. 

Gardener îl privi pe Jack. Pe faţă îi răsări un rânjet şi 
colţurile gurii îi tresăriră neregulat, de parcă ar fi fost 
legate cu sfori - sfori mânuite de-un păpuşar nu prea 
strălucit în meserie. 

— Va veni aici, nu-i aşa? spuse Sunlight Gardener. Înclină 
din cap ca şi cum Jack i-ar fi răspuns. Va veni... dar nu cred 
că va şi pleca. 


13 


Wolf sări. Heck Bast reuşi să-şi ridice în faţa beregatei 
mâna dreaptă, cu ghipsul. Urmă o străfulgerare fierbinte 


de durere, un crănţănit aspru şi un nor de praf alb, când 
Wolf muşcă ghipsul - şi ce mai rămăsese din mâna aflată 
înăuntru. Heck privi prosteşte locul în care o avusese. 
Sângele ţâşnea din încheietura antebraţului. Îi îmbibă cu 
roşu, cald, col rouleul alb. 

— 'Te rog, schelălăi Heck. Te rog, te rog, nu... 

Wolf scuipă mâna. Capul i se repezi înainte cu iuţeala 
unui şarpe în atac. Heck avu o senzaţie ceţoasă de 
smulgere când Wolf îi sfâşie beregata, apoi nu mai ştiu 
NIMIC. 

14 


În timp ce se năpustea afară din sala comună, Peabody 
alunecă în sângele lui Pedersen, căzu într-un genunchi, se 
ridică şi o luă la fugă pe coridorul de la parter cu toată 
viteza de care era în stare, vomând pe el din mers. Copiii 
alergau în toate părţile, ţipând înspăimântați. Peabody nu 
era chiar atât de speriat. Îşi amintea ce-avea de făcut în 
situaţii extreme - deşi nu credea să fi avut vreodată cineva 
în vedere o situaţie-limită; bănuia că reverendul Gardener 
se gândise că vreun copil o luase razna şi-l spinteca pe altul, 
sau cam aşa ceva. 

Dincolo de antecamera în care erau aduşi băieţii noi când 
intrau prima oară în Sunlight Home, se afla un mic birou, la 
etaj, folosit numai de durii la care Gardener se referea cu 
formula „elevii mei aghiotanţi". 

Peabody se încuie în această cameră, ridică receptorul şi 
formă un număr de urgenţă. Un moment mai târziu, vorbea 
cu Franky Williams. 

— Peabody, de la Sunlight Home. Ar trebui să veniţi aici 
cu cât mai mulţi poliţişti puteţi găsi, ofiţer Williams. Aici e 
Iadul... 

Afară, auzi un țipăt tânguitor, urmat de-un trosnet ca al 
lemnului sfărâmat. Răsună un răget feroce, lătrător, şi 
ţipătul fu retezat. 

— ... pe pământ, încheie el. 


— Ce fel de iad? întrebă, nerăbdător, Williams. Dă-mi-l pe 
Gardener. 

— Nu ştiu unde-i reverendul, da' ar vrea şi el să veniţi. 
Avem morţi. Copii morţi. 

— Ce? 

— Dar veniţi aici cu cât mai mulţi oameni, repetă 
Peabody. Şi multe puşti. 

Alt urlet. Apoi bufnetul înfundat al unui corp greu - 
scrinul vechi aflat în holul din faţă, probabil - răsturnat. 

— Mitraliere, dacă găsiţi. 

Un zăngănit cristalin, la prăbuşirea marelui candelabru 
din hol. Peabody se crispă. Părea că monstrul ăla demola tot 
internatul cu mâinile goale. 

— Mă cac, aduceţi o atomică dac-aveţi, continuă Peabody, 
începând să se bâlbâie. 

— Ce... 

Peabody închise înainte ca Williams să poată termina. Se 
târi în spaţiul gol, pentru picioare, de sub birou. Îşi acoperi 
capul cu braţele. Şi începu să se roage fierbinte ca toate 
astea să se dovedească a fi doar un vis - cel mai nasol, futu-i 
mama mă-sii de coşmar, din viaţa lui. 


15 


Wolf se năpusti pe coridorul de la parter, între sala 
comună şi uşa din faţă, oprindu-se doar pentru a dărâma 
scrinul, apoi spre a sări cu uşurinţă, agăţându-se de 
candelabru. Se legănă sub el precum Tarzan, până îl smulse 
din plafon, împrăştiind cristale ca diamantele peste tot 
covorul din hol. 

În JOS, Jacky era în JOS. Acuma...în ce parte venea asta? 

Un băiat, nemaiputând suporta chinuitoarea tensiune de- 
a aştepta ca făptura să plece, deschise brusc uşa debaralei 
în care se ascunsese şi o tuli spre scări. Wolf îl înşfăcă şi-l 
azvârli cât era culoarul de lung. Băiatul se ciocni de uşa 
deschisă a bucătăriei, cu un trosnet de oase rupte, şi căzu 
grămadă. 


Lu Wolf i se învârtea capul de mirosul îmbătător al 
sângelui proaspăt vărsat. Părul îi atârna în sinistre şuviţe 
însângerate împrejurul fălcilor şi-al botului. Încercă să se 
agaţe de acel gând, dar era mult prea greu. Acum trebuia 
să-l găsească pe Jacky foarte repede, înainte de a-şi pierde 
complet facultatea gândirii. 

Goni înapoi spre bucătărie, pe unde intrase, lăsându-se 
iarăşi în patru labe, căci astfel înaintărea era mai rapidă şi 
mai uşoară... şi, deodată, trecând prin dreptul unei uşi 
închise, îşi aminti. Locul strâmt. Coborâseră parcă într-un 
mormânt. Mirosul, umed şi apăsător în gâtlej... 

În JOS. După uşa aia. Chiar aci şi-acu! 

— Wolf! ţipă el. 

Băieţii tupilaţi în ascunzişurile lor de la parter şi etajul 
întâi nu auziră decât un urlet crescând, triumfător. Ridică 
ambii berbeci de asalt, grei şi musculoşi, care-i fuseseră 
odinioară braţe, şi-i repezi în uşă. Aceasta se despică pe 
mijloc, împroşcând ţăndări pe scară, în jos. Wolf îşi croi 
drum prin ea şi, da, iată locul strâmt, ca un gâtlej; aici, 
Omul Alb îşi spusese minciunile în timp ce Jack şi mai-slabul 
Wolf erau nevoiţi să şadă şi s-asculte. 

Acum, Jack se afla acolo, jos. Wolf îi simţea mirosul. 

Dar îl mirosi şi pe Omul Alb... şi praf de puşcă. 

Cu grijă... 

O, da. Wolfii cunoşteau grija. Wolfii puteau fugi, sfâşia şi 
ucide, dar când trebuia... Wolfii ştiau să aibă grijă. 

Cobori scara în patru labe, tăcut ca un fum greu, cu ochii 
roşii ca nişte lumini de poziţie. 


16 


Gardener devenea din ce în ce mai nervos; lui Jack i se 
părea că semăna cu un om care intră în zona interzisă. 
Ochii îi tresăreau spasmodic trifazat: de la studioul de sunet 
în care Casey asculta înnebunit, la Jack, apoi la uşa închisă 
ce dădea spre hol. 


Majoritatea zgomotelor de la parter încetase de-o bucată 
de vreme. 

Sonny Singer pomi spre uşă. 

— Mă duc sus să văd ce... 

— Nu te duci nicăieri! Treci înapoi, aici! 

Sonny tresări ca şi cum Gardener l-ar fi lovit. 

— Care-i problema, reverend Gardener? întrebă Jack. 
Păreţi puţin cam nervos. 

Sonny îi arse o palmă, de se clătină. 

— Fă bine şi vezi cum vorbeşti, moacă-de-muci! Fă bine şi 
ia seama! 

— Şi tu pari nervos, Sonny. Şi tu, Warwick. Şi Casey, 
acolo... 

— Fă-l să tacă! zbieră, pe neaşteptate, Gardener. Nu eşti 
în stare de nimic? Toate trebuie să le fac numai eu pe- 
aicea? 

Sonny îl plesni din nou pe Jack, mai cu forţă. Lui Jack îi 
ţâşni sângele pe nas, dar zâmbi. Acum, Wolf era foarte 
aproape, iar Wolf avea grijă. Jack începuse să simtă o 
speranţă nebună că poate vor scăpa de-acolo vii. 

Deodată, Casey se ridică şi-şi smulse căştile de la urechi, 
apăsând butonul interfonului. 

— Reverend Gardener! Aud sirene în microfoanele de- 
afară! 

Ochii lui Gardener, acum mult prea dilataţi, alunecară 
înapoi spre Casey. 

— Ce? Câte? Cât de departe? 

— Par o droaie, răspunse Casey. Încă nu-s aproape. Da' 
vin încoace. Nu-ncape nici o-ndoială. 

Atunci, Jack văzu desluşit cum lui Gardener îi cedară 
nervii. Omul rămase nehotărât un moment, apoi se şterse 
delicat la gură cu latul mâinii. 

Nu din cauza celor întâmplate sus, nici doar din pricina 
sirenelor. Ştie şi că Wolf e pe-aproape. În felul lui propriu, îl 
miroase... şi nu-i place. Wolf, s-ar putea s-avem o şansă! S- 
ar putea! 


Gardener îi întinse pistolul lui Sonny Singer. 

— N-am timp să rezolv cu poliţia, sau cu cine ştie ce 
porcărie s-o fi petrecând sus, în clipa asta. Cel mai 
important e Morgan Sloat. Plec la Muncie. Tu şi Andy veniţi 
cu mine, Sonny. [ine pistolul ăsta aţintit spre prietenul 
nostru Jack până scot maşina din garaj. Când auziţi 
claxonul, veniţi afară. 

— Şi Casey? bombăni Andy Warwick. 

— Da, da, bine, şi Casey, acceptă de îndată Gardener. 

Jack îşi spuse: Fuge şi vă lasă, tâmpiţilor. Fuge şi vă lasă 
baltă, se vede-aşa clar c-ar putea foarte bine să iasă c-un 
panou pe Sunset Strip şi să facă reclamă, iar creierii voştri 
sunt prea buşiţi ca măcar să vă prindeţi. O să şedeți aici 
zece ani, aşteptând s-auziţi claxonul ăla, dacă vă ţin atâta 
timp mâncarea şi cur-papiru'. 

Gardener se ridică. Sonny Singer, cu chipul îmbujorat de 
recenta lui importanţă, se aşeză la birou şi îndreptă pistolul 
spre Jack. 

— Dacă se-arată retardatu' de prietenu-său, mai spuse 
Gardener, împuşcă.-l. 

— Cum ar putea ăla să se-arate? întrebă Sonny. E-n 
Cutie. 

— Nu contează. E rău, amândoi sunt răi, indubitabil, 
axiomatic, dacă băiatul retardat se-arată, împuşcăii, 
împuşcă-i pe-amândoi. Bâjbâi la cheile de pe lanţ şi trase 
una. Când auzi claxonul, încheie el. Deschise uşa şi ieşi. 

Jack îşi încordă auzul în căutarea sunetelor de sirenă, dar 
nu prinse nimic. 

Uşa se închise în urma reverendului Gardener. 


17 


Timpul se dilată... 

Un minut îl simţi cât două; două minute le simţi cât zece; 
patru, cât o oră. Cei trei „elevi aghiotanţi" ai lui Gardener, 
în grija cărora fusese lăsat Jack, păreau nişte băieţi 
surprinşi în timpul unei partide de leapşa pe statui. Sonny 


şedea, drept ca un retevei, la biroul lui Gardener - loc pe 
care-l savura şi îl râvnea, totodată. Pistolul ţintea fix faţa lui 
Jack. Warwick stătea în picioare lângă uşa holului. Casey 
rămăsese în cabina viu luminată, din nou cu căştile la 
urechi, privind în gol prin celălalt careu de geam, în bezna 
capelei, nevăzând nimic, doar ascultând. 

— N-o să vă ia cu el, să ştiţi, spuse Jack, dintr-o dată. 

Sunetul propriului său glas îl cam surprinse. Era calm, 
fără urmă de spaimă. 

— Gura, moacă-de-muci! se răsti Sonny. 

— Să nu-ţi ţii respiraţia până-l auzi sunând din claxonul 
ăla, continuă Jack. O să te-nvineţeşti de-a binelea. 

— O vorbă dacă mai scoate, Andy, şi-i spargi nasu, 
ordonă Sonny. 

— Exact, nu se lăsă Jack. Sparge-mi nasul, Andy. 
Împuşcă-mă, Sonny. Vin sticleţii. Gardener s-a dus, şi-au să 
vă găsească aici pe voi trei, stând lângă un cadavru în 
cămaşă de forţă. 'Tăcu, apoi preciză: Un cadavru în cămaşă 
de forţă şi cu nasul spart. 

— Andy, ia arde-i una! porunci Sonny. 

Andy Warwick se urni de la uşă spre locul unde stătea 
Jack, în cămaşa de forţă, cu pantalonii şi chiloţii lăsaţi în 
vine. 

Jack întoarse capul drept spre Warwick. 

— Aşa, Andy. Dă-mi una. N-am să mă mişc. A dracu' ce 
ţintă! 

Andy Warwick strânse pumnul, îşi luă elan... apoi ezită. 
Nesiguranţa îi luci în ochi. 

Pe biroul lui Gardener se găsea un ceas digital. Privirea 
lui Jack se îndreptă o clipă într-acolo, revenind apoi la 
chipul lui Warwick. 

— Au trecut patru minute, Andy. Cât îi ia unui om să 
scoată cu spatele o maşină din garaj? Mai ales când e 
grăbit. 

Sonny Singer sări de pe scaunul lui Sunlight Gardener, 
ocoli biroul şi se repezi la Jack. Chipul său prelung, de 


nepătruns, era vânăt de furie. Ţinea pumnii strânşi. Dădu 
să-l lovească pe, Jack. Warwick, care era mai voinic, îl 
reţinu. Acum, pe faţa lui Warwick, se citea încurcătura - o 
mare încurcătură. 

— Aşteaptă, spuse el. 

— Nu-s obligat să-l ascult p-ăsta! Nu-s... 

— De ce nu-l întrebi pe Casey cât de aproape-au ajuns 
sire-nele-alea? întrebă Jack, în timp ce Warwick se încruntă 
şi mai nefericit. Aţi rămas de izbelişte, nu vă daţi seama? 
Ce, trebuie să vă fac un desen? Aici, treaba a luat-o nasol. 
Gardener a ştiut - a mirosit! V-a lăsat baltă. După 
zgomotele de sus... 

Singer se smulse din strânsoarea ezitantă a lui Warwick 
şi-l pocni pe Jack în obraz. Capul băiatului se clătină într-o 
parte, apoi reveni, încet, la loc. 

— ..„e o baltă mare şi puturoasă, sfârşi el. 

— Gura sau te-omor! şuieră Sonny. 

Cifrele de le ceas se schimbaseră. 

— Au trecut cinci minute, observă Jack. 

— Sonny, spuse Warwick, cu vocea sugrumată. Hai să-l 
scoatem din chestia asta. 

— Nu! 

Strigătul lui Sonny era rănit, furios... înspăimântat la 
culme. 

— Ştii ce-a zis rev'rendu', continuă repede Warwick. 
Înainte, când au venit ăia de la Televiziune. Nimeni n-are 
voie să vadă cămăşile de forţă. N-ar înţelege. Ar... 

Clic! Interfonul. 

— Sonny! Andy! 

Casey părea cuprins de panică. 

— S-au apropiat! Sirenele! Cristoase! Acum ce-o să 
facem? 

— Dă-i drumu', acum! 

Warwick era palid la faţă, în afara celor două pete roşii 
de pe pomeţii obrajilor. 

— Reverendul Gardener a mai spus... 


— Mă fut în ce-a mai spus! 

Glasul lui Warwick se frânse; acum exprima frica 
profundă a oricărui copil. 

— O să ne prindă, Sonny! O să ne prindă! 

Iar lui Jack i se păru că aude şi el sirenele, sau poate era 
doar imaginaţia sa. 

Ochii lui Sonny se rostologiră spre Jack cu o nehotărâre 
îngrozitoare, ca prinşi într-o capcană. Ridică pe jumătate 
pistolul şi, un moment, Jack crezu că Sonny chiar o să-l 
împuşte. 

Dar trecuseră de-acum şase minute, şi tot nu se-auzea 
nici un claxon al proniei cereşti, anunțând că nen'tu deus ex 
machina o cârmea spre Muncie. 

— Desfă-l tu, îi spuse Sonny, bosumflat, lui Andy Warwick. 
Eu nu vreau nici măcar să m-ating de el. E un păcătos. Şi-i 
poponar. 

Se retrase la birou, în timp ce degetele lui Andy Warwick 
trebăluiau la şireturile cămăşii de forţă. 

— Fă bine şi nu mai zi nimic, gâfâi el. Altfel te-omor cu 
mâna mea. 

Braţul drept liber. 

Braţul stâng liber. 

I se prăvăliră moi în poală. Mii de ace îi reveniră. 

Warwick îi trase de pe trup detestabila cătuşă, o oroare 
de prelată bej, cu şireturi de piele netăbăcită. O privi în 
propriile-i mâini şi se strâmbă. Traversă iute camera, 
începând s-o îndese în seiful lui Sunlight Gardener. 

— Saltă-ţi nădragii! comandă Sonny. Crezi c-am chef să 
mă uit la instalaţiile tale? 

Jack îşi trase pe bâjbâite chiloţii, apucă betelia 
pantalonilor, o scăpă, apoi reuşi să şi-i ridice. 

Clic! Interfonul. 

— Sonny! Andy! 

Glasul lui Casey, alarmat. 

— Aud ceva! 


— Cotesc încoace? aproape că urlă Sonny, în timp ce 
Warwick făcea eforturi sporite de-a înghesui cămaşa de 
forţă în seif. Cotesc în faţa... 

— Nu! În capelă! Nu văd nimic da' aud ceva în... 

O explozie de sticlă zdrobită, în clipa în care Wolf sări din 
întunericul capelei în studiou. 


18 


Urletele lui Casey, când se împinse înapoi de la pupitrul 
de control, în scaunul cu rotile, se amplificară dezgustător. 

În studioul de sunet se iscă o scurtă furtună de cioburi. 
Wolf ateriză în patru labe pe panoul înclinat al pupitrului şi, 
o porţiune cobori, o porţiune alunecă în jos pe suprafaţa 
acestuia, aruncând văpăi roşii din ochi. Ghearele sale lungi 
întorceau şaltere şi apăsau comutatoare, la nimereală. 
Rolele uriaşului magnetofon Sony începură să se rotească. 

— „.„„.COMUNIȘTI! tună glasul lui Sunlight Gardener. 

Era pus pe volum maxim, înecând chirăiturile lui Casey şi 
țipetele lui Warwick: Sonny trage-n el, trage! Dar nu se 
auzea numai glasul lui Gardener. Pe fundal, ca o muzică 
infernală, răsuna vuietul amestecat al numeroaselor sirene, 
microfoanele lui Casey captând apropierea unui convoi de 
maşini ale poliţiei ce cotea pe aleea aşezământului Sunlight. 

— O, AU SĂ VĂ SPUNĂ CĂ NU FACE NIMICA DACĂ VĂ 
UITAŢI LA CĂRŢILE ALEA PORCOASE! AU SĂ VĂ SPUNĂ 
CĂ NU CONTEAZĂ, CĂ-I ÎMPOTRIVĂ LEGII SĂ TE ROGI 
ÎN ŞCOLILE PUBLICE! AU SĂ VĂ SPUNĂ CĂ N-ARE 
IMPORTANŢĂ NICI MĂCAR FAPTUL CĂ EXISTĂ 
ȘAISPREZECE  REPREZENIANŢI + AI SUA ȘI DOI 
GUVERNATORI Al SUA CARE SUNI HOMOSEXUALI! AU 
SĂ VĂ SPUNĂ... 

Scaunul lui Casey rulă până când se ciocni de geamul 
dintre studiou şi cabinetul lui Sunlight Gardener. Băiatul 
întoarse capul şi, o clipă, cu toţii îi putură vedea ochii 
bulbucaţi, în agonie. Apoi, Wolf sări de pe marginea 
pupitrului de control. Capul său izbi burta lui Casey... şi se- 


afundă în ea. Fălcile începură să i se caşte şi să se-nchidă cu 
repeziciunea unei tocători de stuf. Sângele zbură prin aer, 
împroşcând fereastra în timp ce Casey intra în convulsii. 

— Împuşcă-l, Sonny, împuşcă-i, futu-l în cur de 
blestemăţie! chiui, disperat, Warwick. 

— Cred că-n locu' lui am să-l împuşc p-ăsta, replică 
Sonny, întorcând capul spre Jack. 

Vorbea cu aerul unui om care, în sfârşit, a ajuns la o 
concluzie capitală. Dădu din cap şi începu să rânjească. 

— ,.SOSEȘTE CEASUL, BĂIEŢI! O DA, UN CEAS 
MĂREŢ, IAR ÎN ACEL CEAS, ACEI COMUNIŞTI UMANIŞTI 
ATEIŞTI, SORTIŢI IADULUI OR SĂ DESCOPERE CĂ NICI 
STÂNCA NU LE VA FI PAVĂZĂ, NICI COPACUL CEL MORT 
NU LE VA OFERI ADĂPOST! OR SĂ AJUNGĂ-N IAD... O, 
ZICEŢI ALELUIA... OR SĂ AJUNGĂ-N IAD... 

Wolf mârâia şi spinteca. 

Sunlight Gardener bătea câmpii despre comunism şi 
umanism, despre traficanţii de droguri sortiţi Iadului, cei 
care voiau să vadă că rugăciunea n-o să răzbată niciodată 
în şcolile publice. 

De-afară se auzeau sirene, portiere de maşini trântite, 
cineva spunându-i altcuiva s-o ia încet - unui puşti, care 
păru speriat. 

— Da, tu eşti ăla, tu ai făcut tot necazul. 

Înălţă Coltul. Ţeava revolverului părea la fel de mare ca 
gura tunelului Oatley. 

Peretele de sticlă dintre studioul de sunet şi cabinet fu 
spulberat înăuntru cu un tunet asurzitor, ca o tuse. O formă 
lăţoasă, neagră-cenuşie, explodă în cameră, cu botul tăiat 
aproape în două de-un ciob de sticlă enorm, cu picioarele 
însângerate. Mugi, scoțând un sunet aproape omenesc, iar 
gândul îi parveni lui Jack atât de puternic, încât îl răsturnă 
de-a berbeleacul pe spate. 

N-AI SĂ FACI RĂU TURMEI! 

— Wolf! se vâită băiatul. Fii atent! Fii atent, are-un p... 


Sonny apăsă trăgaciul de două ori. Detunăturile răsunară 
asurzitor în spaţiul închis. Gloanţele nu se îndreptară spre 
Wolf. Pe Jack îl ochise. Dar tot în trupul lui Wolf se înfipseră, 
căci în aceeaşi clipă el ateriză între cei doi băieţi, în plin 
salt. Jack văzu nişte găuri enorme, zdrenţuite, sângerânde, 
căscându-se în coastele lui Wolf, la ieşirea proiectilelor. 
Traiectoria amândurora se abătu în timp ce pulverizau 
coastele lui Wolf, astfel că nici unul nu-l atinse pe Jack, deşi 
simţi ceva piuindu-i pe lângă obrazul stâng. 

— Wolf! 

Saltul agil şi mlădios al lui Wolf se curmase stângaci. 
Umărul s.ău drept se rostogoli înainte, izbindu-se de 
perete, stropind cu sânge şi doborând o fotografie înrămată 
de-a lui Sunlight Gardener cu un fes de tip shrineri1:*. 

Râzând, Sonny Singer se întoarse spre Wolf şi mai trase 
un foc în el. [inea pistolul cu ambele mâini, iar reculul îi 
zgâlţâi umerii. Fumul prafului de puşcă plutea într-un strat 
dens, toxic, rigid. Wolf se ridică, împleticindu-se, în patru 
labe, după care ajunse, oarecum, pe picioare. Un urlet de 
durere, rănit, copleşitor, acoperi tunătorul glas înregistrat 
al lui Sunlight Gardener. 

Sonny trase în Wolf pentru a patra oară. Glonţul îi căscă o 
gaură în braţul stâng. Zburară stropi de sânge şi fire din 
blana lui aspră. 

JACKY! JACKY! OE JACKY DOARE, MĂ DOARE ASTA... 

Jack înaintă, poticnindu-se, şi înhăţă ceasul digital al lui 
Gardener: era pur şi simplu primul lucru care-i veni la- 
ndemână. 

— Sonny, atenție! strigă Warwick. Aten... 

Şi atunci, Wolf, cu mijlocul trupului transformat într-un 
amestec vâscos de blană însângerată, plonjă asupră-i. 
Warwick se încleştă de braţele lui şi, un moment, aproape 
părură că dansează. 

— .. ÎNTR-UN ELEŞTEU DE FOC PE VECIE! CĂCI 
BIBLIA SPUNE... 


Jack trânti ceasul digital în capul lui Sonny cu toată forţa 
de care mai era capabil, în timp ce Sonny începea să se 
întoarcă spre el. Plasticul trosni. Cifrele afişajului cu cristale 
începură să clipească aiurea. 

Sonny se răsuci pe călcâie, încercând să ridice pistolul. 
Jack roti radioul într-un arc orizontal, ascendent, ce eşuă în 
gura lui Sonny. Buzele acestuia zburară înapoi, într-un 
rânjet larg, de bâlci. O scrâşnitură subţire anunţă că i se 
rupseră ceva dinţi. Degetul său apăsă din nou pe trăgaci. 
Glonţul îi cobori între labele picioarelor. 

Sonny se izbi de perete, ricoşă şi-i rânji lui Jack cu gura 
însângerată. Clătinându-se pe picioare, ridică pistolul. 

— Sortit Iadului... 

Wolf îl azvârli pe Warwick, iar acesta zbură prin aer cu 
cea mai mare uşurinţă, aterizându-i lui Sonny în spinare în 
secunda în care trase. Glonţul se duse la dracu-n praznic, 
nimerind una dintre rolele magnetofonului din studioul de 
sunet şi pulverizând-o. Un zumzet puternic şi gros, de 
feedback, începu să se amplifice în difuzoare. 

Mugind, clătinându-se, Wolf înaintă spre Sonny Singer. 
Sonny îl ochi şi apăsă pe trăgaci. Se auzi un ţăcănit sec, 
neputincios. Rânjetul libidinos al lui Sonny păli. 

— Nu, spuse el, moale, şi mai apăsă pe trăgaci o dată... şi 
încă o dată... şi încă o dată. 

În timp ce Wolf întindea braţele spre el, Sonny aruncă 
pistolul, încercând să fugă pe după biroul masiv al lui 
Gardener. Pistolul ricoşă din ţeasta lui Wolf, care, cu o 
ultimă, şovăielnică izbucnire de energie, sări peste biroul 
lui Sunlight Gardener după Sonny, împrăştiind tot ce se afla 
acolo. Sonny se trase înapoi, dar Wolf reuşi să-l înşface de 
braţ. 

— Nu! zbieră Sonny. Nu, fă bine şi lasâ-mă-n pace, 0 să- 
ajungi iar la Cutie, eu sunt un om cu greutate pe-aici, eu... 
eu... EUUUUUUUUUUUU.... 

Wolf răsuci braţul lui Sonny. Se auzi un trosnet ca atunci 
când un copil pofticios smulge un copan din curcanul 


proaspăt fript la cuptor. Deodată, braţul lui Sonny ajunse în 
laba uriaşă a lui Wolf. Sonny se îndepărtă, împleticindu-se, 
cu sângele ţâşnindu-i din umăr. Jack văzu un nod de os alb 
şi umed. Întoarse capul şi vomă violent. 

O clipă, lumea întreagă pluti într-o ceaţă cenuşie. 


19 


Când privi iarăşi în jur, Wolf se clătina în mijlocul 
carnajului în care se transformase cabinetul lui Gardener. 
Ochii îi pâlpâiau galben-palid, ca flăcăruile unor lumânări 
muribunde. Se întâmpla ceva cu faţa lui, cu braţele şi 
picioarele - redevenea Wolf, observă Jack... iar apoi înţelese 
pe deplin ce însemna asta. Vechile legende minţiseră în 
legătură cu faptul că numai gloanţele de argint puteau 
nimici un om-lup, dar se părea că în unele privinţe 
spuseseră adevărul. Wolf se preschimba la loc, fiindcă 
murea. 

— Wolf nu! se tângui Jack, reuşind să se salte în picioare. 
Ajunse până la jumătatea distanţei spre Wolf, alunecă pe-o 
băltoacă de sânge, căzu într-un genunchi, se ridică iar. Nu!/ 

— Jacky... 

Vocea era joasă, guturală, ceva mai mult decât un 
mârâit... dar inteligibilă. 

Şi, incredibil, Wolf încercă să râdă. 

Warwick deschisese uşa cabinetului lui Gardener. Se 
retrăgea încet, pe trepte, cu ochii mari, şocaţi. 

— Pleacă! răcni Jack. Du-te, cară-te naibii de-aici! 

Andy Warwick fugi ca un iepure speriat. 

O voce din interfon - vocea lui Franky Williams - răzbătu 
prin băzâitul monoton al feedbackului. Era îngrozită, dar 
plină de-o formidabilă emoție, bolnăvicioasă: 

— Cristoase, io-te-aicea! Pare că i-au venit cuiva dracii c- 
un satâr de carne! Controlaţi câţiva la bucătărie! 

— Jacky... 

Wolf se prăbuşi ca un copac doborât. 


Jack îngenunche şi-l întoarse cu faţa în sus. Părul se 
topea de pe obrajii lui Wolf cu repeziciunea ireală a unui 
proces filmat fotogramă cu fotogramă. Ochii îi reveniseră la 
culoarea căprui-deschis. lar lui Jack i se părea că arată 
extenuat. 

— Jacky... şopti Wolf, ridicând o mână însângerată şi 
atingând obrazul băiatului. Împuşcat... pe tine? Te-a... 

— Nu, răspunse Jack, luând în braţe capul prietenului 
său, Nu, Wolf, nu m-a atins. Nici măcar o dată. 

— Eu... 

Ochii lui Wolf se închiseră, apoi se redeschiseră încet. 
Zâmbi cu o gingăşie de necrezut şi vorbi cu grijă, enunţând 
fiecare cuvânt, având o nevoie evidentă să transmită acest 
mesaj: 

— Mi-am... ocrotit... turma... 

— Da, aşa este, spuse Jack, şi începură să-i curgă 
lacrimile. Îl dureau. Legănă capul obosit şi lăţos al lui Wolf 
şi plânse. Sigur că da, bunul, bătrânul meu Wolf... 

— Bunul... bunul, bătrânul meu Jacky... 

— Wolf, o să mă duc sus... sunt poliţişti... o ambulanţă... 

— Nu! încă o dată, Wolf păru să se forţeze, făcând un 
efort uriaş. Du-te... tu du-te... 

— Fără tine nu, Wolf! 

Toate luminile se dublaseră, se triplaseră. Ţinea capul lui 
Wolf în mâinile care-i ardeau. 

— Fără tine nu, n-nu, nici vorbă... 

— Wolf... nu vrea să trăiască în astă lume. Trase adânc, 
cutremurându-se, aer în piept, în pieptul său lat, zdrobit, şi 
mai încercă un surâs. Miroase... miroase prea urât. 

— Wolf... ascultă, Wolf... 

Wolf îi luă cu blândeţe mâinile; în timp ce i le ţinea, Jack 
simţi părul mistuindu-se din palmele prietenului său. Era o 
senzaţie fantomatică, cumplită. 

— "Te iubesc, Jacky. 

— Şi eu te iubesc, Wolf. Chiar aci şi-acu. 

Wolf zâmbi. 


— Mă-ntorc, Jacky... Simt. Mă-ntorc... 

Deodată, înseşi mâinile lui Wolf deveniră aproape 
imateriale în strânsoarea lui Jack. 

— Wolf! ţipă el. 

— Mă-ntorc acasă... 

— Wolf, nu! 

Îşi simţi inima poticnindu-i-se şi încordându-i-se în piept. 
Avea să se frângă - sigur că da, inimile se pot frânge, simţea 
cu claritate. 

— Wolf, vino-napoi, te iubesc! 

Acum, înlăuntrul lui Wolf, se simţea o oarecare uşurinţă, 
o senzaţie cum că s-ar fi prefăcut în ceva ca o păstaie de 
laptele-cucului... sau ca pâlpâirea unei iluzii. Un Vis-cu- 
ochii-deschişi. 

— ... cu bine... 

Wolf părea făcut din sticlă, pălind. Pălind... pălind... 

— Wolf! 

— ... iubesc ]... 

Wolf nu mai era. Rămăsese doar un contur de sânge pe 
jos, acolo unde fusese el. 

— O, Doamne, gemu Jack. O, Doamne, o, Doamne! 

Îşi cuprinse trupul cu braţele şi începu să se legene 
înainte şi-napoi în cabinetul devastat, gemând. 

CAPITOLUL XXVII Jack îşi ia din nou tălpăşiţa 

l 


Timpul trecu. Jack n-avea idee cât de mult sau de puţin. 
Stătea cu braţele cuprinzându-şi trupul, ca şi cum ar fi fost 
din nou în cămaşa de forţă, legănându-se înainte şi-napoi, 
gemând, întrebându-se dacă era într-adevăr posibil ca Wolf 
să nu mai existe. 

S-a dus. Da, da, s-a dus. Și ghici cine l-a ucis, Jack? Ghici 
cine? 

La un moment dat, zumzetul feedbackului dobândi o notă 
mai scrâşnită. Peste o clipă, urmă un păcănit intens, de 
paraziți, şi totul se întrerupse - bâzâit de feedback, 


vorbăria de la parter, motoarele în ralanti, din faţa clădirii. 
Jack abia dacă le sesiză. 

Du-te. Wolf a spus să te duci. 

Nu pot. Nu pot. Sunt obosit, şi orice-aş face iese prost. 
Mor oameni... 

Încetează, zdreanţă ce-şi plânge singură de milă! 
Gândeşte-te la mama ta, Jack. 

Nu! Sunt obosit. Lasă-mă-n pace. 

Și la Regină. 

Te rog, doar atât, lasă-mă-n pace... 

Într-un târziu, auzi uşa din capătul scărilor deschizându- 
se, şi asta îl dezmetici. Nu voia să fie găsit acolo. Las' să-l 
prindă afară, în curtea din spate, dar nu în abatorul ăsta 
puturos, mânjit de sânge, afumat, unde fusese el torturat, 
iar prietenul său ucis. 

Aproape fără să se gândească la ceea ce făcea, Jack luă 
plicul pe care scria JACK PARKER. Privi înăuntru şi văzu 
pana de chitară, dolarul de argint, portofelul său jegărit şi 
atlasul rutier Rand McNally. Înclină plicul şi apăru şi bila. 
Băgă totul în rucsac, apoi şi-l puse în spinare, simțindu-se 
ca un băiat în stare de hipnoză. 

Zgomot de paşi pe scări, înceţi, precauţi. 

— ... unde-s blestematele de lumini... 

— ... ciudat miros, ca-ntr-o grădină zoologică... 

— ... atenţie, băieţi... 

Ochii lui Jack poposiră pe cutia metalică de fişe, îndesată 
frumos cu plicuri pe care scria: VOI FI O RAZĂ DE SOARE 
PENTRU ISUS. Se servi şi el cu două. 

Acum, când or să te-nhaţe la ieşire, or să te-nfunde şi 
pentru jaf pe lângă crimă. 

Nu conta. În clipa asta, se mişca pur şi simplu de dragul 
mişcării, nimic mai mult. 

Curtea din dos părea complet pustie. Jack se opri în 
capătul scării ce dădea afară printr-o anexă şi privi în jur, 
abia venindu-i să creadă. Se auzeau voci din faţă, se vedeau 
fascicule de lumină, răsunau intermitent scrâşnete de 


paraziți şi glasuri de dispeceri din radiourile poliţiei date la 
maximum, dar curtea din spate era goală. Nu i se părea 
logic. Bănuia însă că erau destul de zăpăciţi, destul de 
răscoliţi de ceea ce găsiseră înăuntru... 

Apoi, un glas înfundat, la nici şapte metri în stânga lui 
Jack: 

— Isuse! Îţi vine să crezi? 

Capul lui Jack zvâcni într-acolo. Văzu, zăcând pe 
pământul bătătorit, asemenea unui grosolan coşciug 
medieval, Cutia. O lanternă se mişca prin interiorul ei. Jack 
zări două tălpi de pantofi ieşind prin capătul sicriului de 
fier. O siluetă neclară stătea pe vine lângă gura Cutiei, 
examinând uşiţa. 

— Se pare că povestea asta a fost smulsă din balamale, 
strigă spre cel din Cutie polițistul care cerceta uşiţa. 
Oricum, nu ştiu cum ar fi putut-o face cineva. Balamalele-s 
de oţel. Da' uite că-s... răsucite. 

— Lasă-ncolo balamalele-alea afurisite, răspunse glasul 
înfundat. Drăcovenia asta... Închideau aici copii, Paulie! 
Chiar cred că asta făceau! Copii! Sunt iniţiale pe pereți... 

Lumina se deplasă. 

— ... şi versete din Biblie... 

Lumina se mai deplasă puţin. 

— ... şi desene. Desene mici. Omuleţi din bețe, cum fac 
copiii. Isuse, crezi că Williams ştia de treaba asta? 

— Precis, răspunse Paulie, continuând să examineze 
balamalele de oţel, rupte şi îndoite, de la uşiţa Cutiei. 

Paulie se apleca spre înăuntru; partenerul său ieşea de-a- 
ndă-ratelea. Fără să facă vreo încercare deosebită de-a se 
ascunde, Jack traversă prin spatele lor curtea, cât era de 
lată. Trecu pe lângă garaj şi ieşi pe taluzul drumului. De- 
aici, avea vedere liberă spre îngrămădirea dezordonată de 
maşini ale poliţiei, în curtea din faţă a aşezământului. În 
timp ce Jack se uita într-acolo, sosi în viteză o salvare, cu 
girofarurile rotindu-i-se şi urlând din sirenă. 


— Te-am iubit, Wolf, murmură Jack şi-şi şterse cu un braţ 
ochii umezi. 

Porni pe drum, prin întuneric, gândindu-se că, mai mult 
ca sigur, va fi prins şi ridicat la nici doi kilometri distanţă de 
Sunlight Home. Trei ore mai târziu însă continua să 
meargă; se părea că poliţiştii aveau treabă peste măsură la 
locul faptei. 


2 


În faţa lui se găsea o şosea, dincolo de următoarea 
ridicătură sau de cea de după ea. Jack putea distinge aura 
portocalie a lămpilor de mare putere, cu halogen, la 
orizont, şi auzea vâjâitul traficului greu. 

Se opri într-o ravenă plină de gunoaie şi-şi spălă faţa şi 
mâinile în firul de apă ce se scurgea pe sub un podeţ 
tubular. Apa era aproape paralizant de rece, dar cel puţin îi 
potoli pentru o vreme arsura din mâini. Vechile măsuri de 
prevedere îi reveneau aproape spontan. 

Jack stătu pe loc un moment, sub cerul negru al nopţii din 
Indiana, ascultând vuietul camioanelor mari. 

Vântul, murmurând prin copaci, îi înfoie părul. Avea inima 
grea de pierderea lui Wolf, dar nici chiar asta nu putea 
afecta senzaţia atât de plăcută, minunat de plăcută, a 
libertăţii. 

Peste o oră, un camionagiu încetini în apropierea 
băiatului obosit şi palid, care stătea pe acostament cu 
degetul mare ridicat. Jack urcă. 

— Încotro, puştiu'? întrebă şoferul. 

Jack era prea istovit şi prea negru la inimă ca să-şi mai 
dea osteneala cu Povestea - oricum, abia şi-o mai amintea. 
Bănuia că-i va reveni în minte cu timpul. 

— Spre Vest, răspunse. Cât de departe mergeţi. 

— Asta ar veni pe la Midstate. 

— Bine, spuse Jack şi adormi. 


Marele Diamond Reo gonea prin noaptea îngheţată a 
Indianei; la casetofon cânta Charlie Daniels, iar maşina se 
îndrepta spre Vest, fugărindu-şi lumina propriilor faruri, 
către Illinois. 


CAPITOLUL XĂVIII - Visul lui Jack 
1 


Fireşte că-l luase pe Wolf cu el. Wolf plecase acasă, dar o 
umbră uriaşă, loială, îl însoțea pe Jack în toate camioanele, 
dubele Volkswagen şi turismele prăfuite care se hurducau 
pe şoselele din Illinois. Această fantomă zâmbitoare îi 
străpungea lui Jack inima. Uneori putea să vadă - aproape 
că putea să vadă -silueta enormă şi păroasă a lui Wolf 
sărind pe-alături, alergând peste mirişti. Fiind acum liber, 
Wolf îl privea radios cu ochii săi de culoarea dovleacului. 
Când îşi muta ochii dintr-acolo, Jack simţea absenţa unei 
mâini-de-Wolf cuprinzându-i-o pe-a lui. Dorul profund de 
prietenul lui făcea ca amintirea iritării pe care i-o stârnise 
Wolf să-l umple de ruşine, să-i năvălească sângele-n faţă. Se 
gândise să-l abandoneze pe Wolf de mai multe ori decât 
putea să numere. Ruşinos, ruşinos. Wolf fusese... lui Jack îi 
trebui un timp ca să accepte, dar cuvântul era nobil. Şi 
fiinţa aceasta nobilă, atât de nelalocul ei în această lume, îşi 
dăduse viaţa pentru el. 

Mi-am ocrotit turma. Jack Sawyer nu mai era turma. Mi- 
am ocrotit turma. Uneori, camionagii sau comis-voiajorii de 
asigurări care-l luau pe acest straniu şi rugător băiat de pe 
marginea drumului - îl luau cu toate că era murdar de la 
drum şi zdrenţăros, cu toate că poate nu mai luaseră 
niciodată-n viaţa lor un autostopist - se uitau la el şi-l 
vedeau înghiţindu-şi lacrimile. 

Jack îl jeli pe Wolfîn timp ce traversa în goană statul 
Illinois. Cumva, ştiuse că nu va întâmpina dificultăţi în 
găsirea ocaziilor, o dată ajuns în acest stat, şi, adesea, tot ce 
avea de făcut era să ridice degetul mare, privindu-l în ochi 
pe şoferul care se apropia - câştig instantaneu. Majoritatea 
şoferilor nici măcar nu-i cereau Povestea. Nu trebuia decât 
să dea o minimă explicaţie în legătură cu faptul de-a 


călători singur. „Mă duc în vizită la un prieten, în 
Springfield." „Trebuie să iau o maşină şi s-o aduc acasă." 
„Grozav, grozav", spuneau şoferii - dar, oare, îl auziseră 
măcar? Jack n-avea de unde să ştie. Mintea sa răsfoia un 
teanc uriaş cu imagini de-ale lui Wolf pleoscăind într-un râu 
ca să-şi salveze animalele din Teritorii, amuşinând o cutie 
aromată cu un hamburger înăuntru, împingând mâncare în 
baraca lui, dând buzna în studioul de sunet, încasând 
gloanţele, dispărând prin topire... Jack nu voia să revadă la 
nesfârşit aceste lucruri, dar n-avea încotro, iar ele îi ardeau 
ochii cu lacrimi. 

Nu departe de Danville, un bărbat scund, de vreo 
cincizeci de ani, cu părul cenuşiu şi expresia amuzată, dar 
severă, a omului care-a predat la clasa a cincea timp de 
două decenii în şir, îl tot săgeta cu privirea, de la volan, 
spunând în cele din urmă: 

— Nu ţi-e frig, şefule? Ar trebui s-ai la tine mai mult decât 
jacheţica aia. 

— Puțin, poate, răspunse Jack.. 

Sunlight Gardener socotise scurtele de doc deştul de 
călduroase pentru munca la câmp cât era iarna de lungă, 
dar acum vremea îl lingea şi-l muşca prin toată urzeala 
hainei. 

— Am un veston pe locul din spate, spuse omul. Ia-l. Nu, 
să nu cumva să-ţi treacă prin cap să mă refuzi. De-acum, 
vestonul ăla e-al tău. Crede-mă, n-am să-ngheţ. 

— Dar... 

— Nici n-ai de-ales, în toată povestea asta. Acuma e haina 
ta. Încearc-o. 

Jack întinse mâna peste spătarul scaunului şi trase în 
poală o grămadă de material greu. La început părea 
amorfă, anonimă. leşiră la suprafaţă un buzunar mare 
aplicat, apoi un nasture cu capsă. Era un loden, mirosind a 
tutun de pipă. 

— Vechea mea buleandră, spuse şoferul. O ţin în maşină 
doar fiindcă nu ştiu ce să fac cu ea - asta de pe mine mi-au 


dat-o copiii, anu' trecut. Aşa că ia-o. 

Jack se vâri în vestonul acela prea mare, trăgându-şi-l 
direct peste jacheta de doc. 

— Măi frate! exclamă el. 

Parcă l-ar fi îmbrăţişat un urs cu miros de Borkum Riff. 

— Bun! făcu omul. Acum, dacă te mai trezeşti stând pe- 
un drum bătut de vântul rece, poţi să-i zici mersi lui Myles P 
Kiger din Ogden, Illinois, pentru că ţi-a salvat pielea. 
Pielea... 

Myles P Kiger părea gata să mai spună ceva: cuvântul 
pluti în aer preţ de-o secundă, şi omul continuă să surâdă 
liniştit; apoi, surâsul i se schimbă într-o grimasă jenată, iar 
Kiger îşi întoarse smucit privirea la drum. În lumina cenuşie 
a zorilor, Jack văzu nişte pete roşii răspândite pe obrajii 
şoferului. 

Pielea ta... (O piele oarecare?...) 

O, nu. 

Splendida ta piele, tentantă, adorabilă, bună de 
mângâiat, de sărutat... Jack băgă adânc mâinile în 
buzunarele lodenului şi se-nfăşură bine în el. Myles P Kiger 
din Ogden, Illinois, privea drept înainte. 

— Hmm, făcu Kiger, exact ca un personaj dintr-o bandă 
desenată. 

— Mulţumesc pentru haină, spuse Jack. Zău. Vă voi fi 
recunoscător ori de câte ori am s-o port. 

— Sigur, e-n regulă, spuse Kiger. Las-o baltă. 

Dar, o secundă, chipul său arătă exact ca al sărmanului 
Donny Keegan, de la Sunlight Home. 

— E un local mai încolo, reluă el. Vocea sa era agitată, 
necuviincioasă şi prefăcută. Putem prânzi, dacă vrei. 

— Nu mi-au mai rămas bani, răspunse Jack - pe bune, nu 
mai avea decât doi dolari şi treizeci şi opt de cenți. 

— Nu-ţi face griji. 

Kiger semnaliza deja că trage pe dreapta. 

Intrară într-o parcare bătută de vânturi, aproape pustie, 
în faţa unei construcţii  cenuşii, scunde, foarte 


asemănătoare cu un vagon de tren. Deasupra intrării 
amplasate central, o firmă de neon anunţa: EMPIRE 
DINER. Kiger parcă în faţa uneia dintre ferestrele prelungi 
ale vagonului- restaurant şi coborâră din maşină. Lodenul 
avea să-i ţină de cald, îşi dădu Jack seama. Pieptul şi braţele 
sale păreau apărate de-o armură de lână. Porni spre uşa de 
sub firma luminoasă, dar se întoarse, când observă că Kiger 
rămăsese lângă maşină. Omul cel cărunt, mai înalt doar cu 
vreo cinci centimetri decât Jack, îl privea peste capota 
maşinii. 

— Auzi, spuse Kiger. 

— Uitaţi-vă, mi-ar face mare plăcere să vă dau haina 
înapoi..., începu Jack. 

— Nu, acum ea ta. Tocmai mă gândeam că, de fapt, nu 
mi-e chiar foame şi, dacă-mi văd de drum, pot câştiga un 
timp frumuşel şi pot ajunge acasă mai devreme. 

— Sigur, încuviinţă Jack. 

— De-aici ai să găseşti uşor altă ocazie. Pe cuvânt. Nu te- 
aş lăsa aici, dac-ar fi vorba să rămâi de căruţă. 

— Perfect. 

— Stai aşa. Am zis c-o să-ţi iau o gustare şi-o să ţi-o iau. 
Băgă mâna în buzunarul pantalonilor, apoi îi întinse lui Jack 
o bancnotă pe deasupra maşinii; vântul rece îi ciufulea 
părul şi-l lipea de frunte. Ia-i! 

— Nu, cinstit, protestă Jack. E-n regulă. Am vreo doi 
dolari. 

— Cumpără-ţi o friptură bună, spuse Kiger şi se aplecă 
peste capotă, întinzând hârtia ca şi cum ar fi oferit un colac 
de salvare sau ar fi vrut să apuce vreunul. 

Jack se apropie fără tragere de inimă şi luă bancnota din 
degetele întinse ale lui Kiger. Erau zece dolari. 

— Mulţumesc mult. Serios. 

— Uite, ce-ar fi să-ţi dau şi ziarul, să ai ceva de citit? Ştii, 
dacă trebuie să aştepţi puţin, sau o chestie de-asta. 
Deschisese deja portiera, şi se aplecă înăuntru să ia un 


periodic de senzaţie, împăturit, de pe bancheta din spate. 
Eu l-am citit. 

Îl împinse spre Jack. 

Buzunarele lodenului erau atât de încăpătoare, încât Jack 
reuşi să strecoare ziarul împăturit într-unul dintre ele. 

Myles P. Kiger rămase un moment lângă portiera 
deschisă a maşinii, privindu-l pe Jack cu ochii mijiţi. 

— Dacă nu mi-o iei în nume de rău, o să ai o viaţă 
interesantă, mai spuse. 

— E şi-aşa destul de interesantă, răspunse Jack, cu 
sinceritate. 

Biftecul Salysbury costa cinci dolari şi patruzeci de cenți 
şi avea garnitură de cartofi prăjiţi. Jack se aşezase la 
capătul tejghelei, deschizând ziarul. Articolul era pe pagina 
a doua - în ajun, îl văzuse pe prima pagină a unui ziar din 
Indiana. ARESTĂRI DE PERSOANE IMPLICATE ÎN 
ŞOCANIA OROARE A DECESELOR. Magistratul local 
Ernest Fairchild şi ofiţerul de poliţie Frank B. Williams din 
Cayuga, Indiana, fuseseră inculpaţi pentru deturnarea 
finanţelor publice şi luare de mită, în cursul anchetării 
deceselor a şase băieţi de la Sunlight Gardener Scripture 
Home for Wayward Boys. Popularul evanghelist Robert 
„Sunlight'  Gardener fugise, se părea, din incinta 
aşezământului, la scurt timp înainte de sosirea poliţiei şi, 
câtă vreme încă nu se emisese nici un mandat de arestare 
pe numele său, era căutat de urgenţă pentru a fi interogat. 
E AL. DOILEA JIM JONES:14:? se întreba legenda de sub o 
poză a lui Gardener, aflat în cea mai trăsnitoare poziţie, cu 
braţele deschise şi părul încadrându-i faţa în ondulaţii 
impecabile. Câinii îi conduseseră pe agenţii poliţiei de stat 
până într-o zonă de lângă gardurile electrificate, unde 
găsiseră îngropate, fără nici o ceremonie, trupurile unor 
băieţi - cinci cadavre, după cât se părea, în mare parte atât 
de descompuse, încât identificarea nu mai era posibilă. 
Probabil că aveau să-l poată identifica doar pe Ferd 
Janklow. Părinţii lui urmau să-i facă o înmormântare 


decentă, întrebându-se tot timpul cu ce anume, exact, 
greşiseră; întrebându-se tot timpul, pur şi simplu, cum de 
iubirea lor pentru Isus le condamnase strălucitul şi rebelul 
fiu. 

Când i se aduse biftecul Salysbury, Jack constată că avea 
un gust de lână şi era foarte sărat; îl mâncă, totuşi, până la 
ultima îmbucătură. Apoi şterse tot sosul gras cu cartofii 
insuficient prăjiţi de la „Empire Diner'". Tocmai isprăvise cu 
masa, când un camionagiu bărbos, cu o bonetă Detroit 
Tigers înfiptă peste pletele negre, cu un hanorac ce părea a 
fi croit din piei de lup şi cu un trabuc gros în gură, se opri 
lângă el şi-l întrebă: 

— Ai nevoie să te duc spre Vest, puştiule? Eu merg la 
Decatur. 

Jumătatea drumului până la Springfield, uite-aşa. 


Z 


În noaptea aceea, la un hotel de trei dolari pe noapte, 
despre care-i spusese camionagiul, Jack avu două vise 
distincte; sau cel puţin pe acestea două avea să şi le 
amintească mai târziu, dintre nenumăratele vise ce-i 
potopiseră patul; sau cele două erau, de fapt, un singur vis 
lung, fragmentat. Încuiase uşa, urinase în chiuveta pătată şi 
crăpată din colţ, îşi vârâse rucsacul sub pernă şi adormise 
ţinând strâns bila cea mare, care, în cealaltă lume, era o 
oglindă din Teritorii. Percepuse o părere de muzică, un 
contact aproape cinematic - un bebop alert, aprig, cu 
volumul atât de scăzut, încât Jack abia putea distinge că 
instrumentele solo erau o trompetă şi un saxofon alto. 
Richard, îşi spuse Jack, somnoros, mâine ar trebui să-l văd 
pe Richard Sloat, şi porni să alunece pe panta ritmului spre 
o atotcuprinzătoare inconştienţă. 

Wolf se apropia de el la trap, printr-o privelişte devastată, 
fumegândă. Îi despărţeau bariere de sârmă ghimpată. 
Încolăcindu-se ici-colo în fantastice încâlceli fără nici un 
Dumnezeu.  Şanţuri adânci împărțeau, de asemenea, 


pământul pârjolit, peste unul dintre ele Wolf sărind uşor, cu 
boltă, fiind apoi gata să se rostogolească într-un rotocol de 
sârmă. 

Wolf, atenţie! strigă Jack. 

Wolf îşi regăsi echilibrul, înainte de-a cădea în şirurile 
triple de sârmă ghimpată. Făcu semn cu o labă, pentru a-i 
arata lui Jack că era nevătămat, după care păşi prudent 
peste fire. 

Jack se simţi năpădit de-un uimitor val de fericire şi 
uşurare. Wolf nu murise; Wolf avea să fie iarăşi lângă el. 

Wolf trecu peste gardul de sârmă ghimpată şi o luă din 
nou la trap. Ţinutul dintre Jack şi Wolf părea să-şi fi dublat 
în chip misterios lungimea - fumul cenuşiu, plutind peste 
numeroasele tranşee, aproape că acoperea uriaşa siluetă 
păroasă care se apropia. 

Jason! strigă Wolf. Jason! Jason! 

Tot aici sunt, strigă Jack, la rândul său. 

Nu pot ajunge, Jason! Wolf nu poate ajunge! 

Mai încearcă! răcni Jack. La dracu', nu te lăsa! 

Wolf se opri în faţa unui impenetrabil desiş de sârmă, iar 
Jack îl văzu, prin fum, lăsându-se în patru labe pentru a 
alerga mărunt încoace şi-ncolo, adulmecând în căutarea 
unei breşe. Wolf alerga de la un capăt la altul, parcurgând 
de fiecare dată o distanţă tot mai mare, cu fiecare secundă 
devenind tot mai vizibil tulburat. În cele din urmă, Wolf se 
ridică din nou în două picioare şi-şi puse mâinile pe hăţişul 
dens al sârmei ghimpate, forțând o mică deschizătură prin 
care să poată striga: 

Wolf nu poate! Jason, Wolf nu poate! 

Te iubesc, Wolf strigă Jack peste câmpia fumegândă. 

JASON! lătră Wolf drept răspuns. AJ GRIJĂ! Aia VIN după 
tine! Sunt mai MULŢI de-ai lor! 

Mai mulţi ce? vru Jack să strige, dar nu putu. Ştia, 

Apoi, fie că se schimbă întregul caracter al visului, fie că 
începu un alt vis. Se afla din nou în studioul de sunet şi în 
cabinetul ruinat de la Sunlight Home, iar mirosurile de 


pulbere şi carne arsă infestau aerul. Trupul mutilat al lui 
Singer zăcea inert pe jos, şi silueta neînsufleţită a lui Casey 
spânzura prin geamul spart. Jack şedea pe podele, 
legănându-l pe Wolf în braţe, şi ştia din nou că Wolf moare. 
Numai că Wolf nu era Wolf. 

Jack ţinea trupul tremurător al lui Richard Sloat, iar cel 
care murea era Richard. Înapoia lentilelor de la ochelarii 
săi fragili, de plastic negru, ochii lui Richard lunecau fără 
ţintă, cu mare chin. 

O, nu, o, nu, şopti îngrozit Jack. Braţul lui Richard fusese 
strivit, iar pieptul lui devenise o masă de carne mutilată şi 
pânză albă pătată de sânge. 

Nu vreau să mor spuse Richard, fiecare cuvânt cerându-i 
un efort supraomenesc. Jason, nu trebuia... nu trebuia să 

Nu poți muri şi tu, imploră Jack, nu şi tu. 

Partea de sus a trupului lui Richard se zvârcoli scurt în 
braţele lui Jack, un sunet prelung, lichid, scăpându-i lui 
Richard din gâtlej, după care Richard găsi privirea lui Jack 
şi-l ţintui cu nişte ochi deodată calmi şi liniştiţi. 

Jason. 

Rezonanţa numelui, care era aproape cel potrivit, rămase 
plutind în aerul viciat. 

Tu m-ai omorât, gâfâi Richard, sau poate tu ai o'orât, de 
vreme ce buzele nu i se puteau împreuna pentru a forma 
unele sunete. Ochii lui Richard îşi pierdură iarăşi 
limpezimea, iar trupul păru să i se îngreuieze cât ai clipi, în 
braţele lui Jack. În acel trup nu mai era viaţă. Jason 
DeLoessian ridică privirea, şocat... 


e, 


„„iar Jack Sawyer sări în capul oaselor, drept, într-un pat 
rece şi nefamiliar, dintr-o bombă din Decatur, Illinois, şi, în 
lumina chioară şi gălbuie aruncată de-un felinar de-afară, 
îşi văzu respiraţia aburind, abundentă de parcă ar fi 
exhalat-o două guri deodată. Se abţinu să nu zbiere, doar 


încleştându-şi mâinile, propriile lui mâini, propriile lui două 
mâini, şi strângându-le una-ntr-alta suficient de tare ca să 
spargă o nucă. Un alt enorm panaş alb de aer i se revărsă 
din plămâni. 

Richard. 

Wolf fugind peste lumea aceea moartă, strigând... ce? 
Jason. 

Inima băiatului execută un salt rapid, decis, cu elanul 
unui cal trecând peste un obstacol. 


CAPITOLUL XXIX - Richard la lhayer 
1 


A doua zi de dimineaţă, la ora unsprezece, epuizat, Jack 
Sawyer îşi scotea din spinare rucsacul, în capătul unui lung 
teren de sport, acoperit cu iarbă aspră şi brună, moartă. În 
depărtare, doi bărbaţi în scurte ecosez şi şepcuţe de 
baseball trudeau cu aspiratorul de frunze şi grebla pe 
porţiunea de gazon ce împrejmuia cel mai îndepărtat grup 
de clădiri. La stânga lui Jack, imediat în spatele calcanului 
de cărămidă roşie al bibliotecii Thayer, se afla parcarea 
profesorilor. În faţa şcolii Thayer, o poartă mare se 
deschidea spre o alee mărginită de copaci, care înconjura 
un patrulater întins, străbătut cruciş şi curmeziş de cărări 
înguste. Dacă exista o notă discordantă în campus, aceasta 
era biblioteca - o ditamai clădire din sticlă, oţel şi cărămidă, 
mare cât un vapor. 

Jack observase că, spre un alt drum de acces din faţa 
bibliotecii, se deschidea o poartă secundară. Acesta 
parcurgea două treimi din lungimea şcolii şi se termina la 
tomberoanele de gunoi cuibărite într-un cul-de-saci2 
rotund, chiar înainte ca terenul să se înalțe, spre a forma 
platoul terenului de fotbal. 

Băiatul porni pe suprafaţa terenului, spre partea din 
spate a - clădirilor cu săli de clasă. Când thayeriţii începeau 
să se îndrepte către sala de mese, putea găsi camera lui 
Richard - Intrarea 5, Nelson House. 

Iarba uscată a iernii îi scârţâia sub tălpi. Jack se înfofoli şi 
mai strâns în excelenta haină primită de la Myles P Kiger - 
cel puţin, vestonul arăta fercheş, dacă nu şi Jack. Trecu 
printre Thayer Hall şi un internat al şcolii superioare numit 
Spence House, în direcţia careului brăzdat de cărări. Voci 
leneşe, în aşteptarea mesei de prânz, răzbăteau prin 
ferestrele de la Spence House. 


2 


Jack aruncă o privire spre curtea interioară şi văzu un 
bărbat vârstnic, puţin cam adus de spate, din bronz verzui, 
stând în picioare pe un piedestal înalt cât bancul de lucru al 
unui tâmplar şi examinând coperta unui volum gros. Elder 
Thayer, deduse Jack. Avea guler tare, cravată înfoiată şi 
redingotă, ca un transcendentalist din New England. Capul 
de bronz al lui Elder Thayer stătea înclinat spre carte, cu 
faţa îndreptată parcă în direcţia sălilor de clasă. 

La capătul cărării, băiatul coti în unghi drept. Deodată, 
printr-o fereastră de la etaj, în faţa lui, izbucni o mare zarvă 
- nişte băieţi silabiseau puternic un nume ce suna cam ca 
„Etheridge! Etheridge!' Urmă o erupție de urlete şi 
strigăte nearticulate, acompaniate de zgomotul unei piese 
grele de mobilier trasă pe podele de lemn. „Ftheridge!" 

Jack auzi o uşă închizându-se în spatele lui şi, privind 
peste umăr, văzu un băiat înalt, cu părul blond-murdar, 
coborând în goană treptele de la Spence House. Purta o 
jachetă sport, de tweed, cravată şi o pereche de pantofi de 
vânătoare L.L. Bean Maine. Nu-l apăra de frig decât o 
eşarfă lungă, galbenă cu albastru, înfăşurată de mai multe 
ori în jurul gâtului. Chipul său prelung era cel al unui elev 
din cursul superior şi exprima în aceeaşi măsură aroganță, 
buimăceală şi o profundă mânie. Jack îşi trase pe cap gluga 
lodenului şi-şi continuă drumul pe cărare. 

— Nu mişca nimeni! strigă băiatul cel înalt, uitându-se în 
sus, spre fereastra deschisă. Staţi aşa cum sunteţi, 
bobocilor! 

Jack o luă spre clădirea următoare. 

— Mutaţi băncile! urlă, în spatele lui, băiatul cel înalt. V- 
aud clar! ÎNCETAŢI! 

Apoi Jack îl auzi pe elevul furios strigându-l pe el. 

Se întoarse, cu inima bătându-i puternic. 

— Treci la Nelson House, chiar acum, oricine-ai fi, un-doi, 
pas alergător, imediat! Sau mă duc la pedagogul tău. 


— Am înţeles, răspunse Jack şi se răsuci rapid pe călcâie, 
pentru a se îndrepta în direcţia indicată de monitor. 

— Ai întârziat şapte minute, cel puţin! mai guiţă după el 
Etheridge - iar Jack tresări, luând-o la fugă. Pas alergător 
am ZIS! 

Trapul lui Jack se prefăcu în galop. 

Când pomi să coboare panta (spera că e calea cea bună; 
oricum, în aceeaşi direcţie păruse să privească şi 
Etheridge), văzu o maşină lungă şi neagră - o limuzină -, 
care tocmai cotea pe poarta principală, din faţă, şi se 
îndrepta, susurând, pe pietrişul aleii, spre careu. Îşi spuse 
că omul de după geamurile fumurii ale limuzinei era o 
persoană cu nimic deosebită de părintele oricărui elev din 
anul doi de la Thayer School. 

Maşina cea lungă şi neagră înainta cu o încetineală de-a 
dreptul insolentă. 

Nu, continuă Jack în sinea sa, mă sperii de propria-mi 
umbră. 

Totuşi, nu se putea clinti. Privi limuzina trăgând spre 
capătul careului şi oprindu-se, dar rămânând cu motorul în 
funcţiune. Şoferul negru, cu umeri de alergător, se dădu jos 
de la volan şi deschise portiera din spate, pe partea 
dreaptă. Un bătrân cu părul alb, necunoscut, cobori cu 
mare efort de pe canapeaua limuzinei. Purta un pardesiu 
negru, sub care se vedeau pieptarul imaculat al cămăşii 
albe şi o amplă cravată neagră. Omul făcu un semn din cap 
spre şofer şi porni cu pas greoi peste careu, către clădirea 
principală. Nu aruncă nici o privire în direcţia lui Jack. 
Şoferul îşi alungi gâtul într-o atitudine studiată, privind în 
sus, ca pentru a estima şansele unei ninsori. Jack făcu 
câţiva paşi înapoi şi îl privi pe bătrân urcând treptele ce 
duceau la Thayer Hall. Şoferul îşi continua specioasa 
examinare a cerului. Jack se topi de-a-ndăratelea pe cărare, 
până când ajunse la adăpostul unei laturi a clădirii, după 
care se întoarse şi o luă la fugă. 


Nelson House era o clădire de cărămidă cu trei etaje, în 
cealaltă latură a careului. Două ferestre de la parter îi 
dezvălui doisprezece elevi superiori,  exercitându-şi 
privilegiile: lectură tolăniţi pe canapele, un joc de cărţi în 
doru' lelii, pe o măsuţă de cafea; alţii priveau alene spre un 
presupus televizor instalat sub nivelul ferestrelor. 

O uşă nevăzută se trânti puţin mai sus pe colină, şi Jack îl 
zări pe lunganul blond, Etheridge, revenind maiestuos spre 
căminul său, după ce rezolvase cu delictele bobocilor. 

Jack o tăie prin faţa clădirii şi, îndată ce ajunse la capătul 
acesteia, îl plesni o rafală de vânt. lar după colţ se afla o uşă 
îngustă (din lemn, de astă-dată, albă) pe care scria cu litere 
gotice: INTRAREA 5. O serie de ferestre se înşirau până la 
următorul colţ. 

Şi, în fine, aici, la cea de-a treia fereastră, alinarea. Căci 
aici se găsea Richard Sloat, cu ochelarii agăţaţi temeinic de 
urechi, cu nodul de la cravată strâns, cu mâinile doar puţin 
mânjite de cerneală, aşezat, cu spinarea dreaptă, la biroul 
său şi citind un cărţoi umflat, de parcă acolo s-ar fi ascuns 
taina supravieţuirii lui. Stătea lateral faţă de Jack, care avu 
timp să contemple profilul îndrăgit, binecunoscut, al lui 
Richard, înainte de-a ciocăni în geam. 

Nasul lui Richard sări din carte. Privi înnebunit în jur, 
speriat şi surprins de zgomotul neaşteptat. 

— Richard, spuse cu voce slabă Jack. 

Imediat fu răsplătit de priveliştea chipului uimit al 
prietenului său întorcându-se spre el. Richard arăta 
aproape cretinizat de surpriză. 

— Deschide fereastra, mai zise Jack, articulând cuvintele 
cu exagerată migală, astfel ca prietenul său să i le poată citi 
pe buze. 

Richard se ridică de la masă, continuând, din cauza 
şocului, să se mişte încet. Jack mimă împingerea ferestrei în 
sus. Când ajunse la fereastră, Richard îşi puse mâinile pe 
cercevea şi, preţ de câteva secunde, îl privi cu severitate pe 


Jack. În acea scurtă şi critică privire se desluşea dezacordul 
lui faţă de chipul murdar al lui Jack, de părul încâlcit şi 
nespălat, de sosirea neortodoxă şi de multe altele. Acum ce 
Dumnezeu ţi-a mai trecut prin cap? În sfârşit, ridică 
fereastra-ghilotină. 

— Mă rog, spuse Richard. Majoritatea oamenilor 
foloseşte uşa. 

— Nemaipomenit, replică Jack, aproape râzând. Când voi 
fi majoritatea oamenilor, probabil c-aşa am să fac şi eu. Dă- 
te mai încolo. Bine? 

Părând foarte surprins că fusese luat pe nepregătite, 
Richard se retrase câţiva paşi. 

Jack se săltă pe pervaz şi lunecă înăuntru cu capul 
înainte. 

— Uuf! 

— Bine, salut, răspunse Richard. Cred că-i chiar nostim 
că te văd. Dar trebuie să mă duc în scurt timp la masă. Ai 
putea face un duş, cred. Toţi ceilalţi vor fi în sala de mese. 

Se întrerupse brusc, parcă uimit că spusese atât de 
multe. 

Cu Richard, observă Jack, va trebui să se poarte mai 
delicat. 

— Mi-ai putea aduce şi mie ceva de mâncare? Sunt lihnit 
de-a binelea. 

— Extraordinar! spuse Richard. Mai întâi scoţi pe toată 
lumea din minţi, inclusiv pe tata, fugind, pe urmă dai buzna 
aici ca un spărgător, iar acum vrei să fur mâncare pentru 
tine. Minunat, sigur! E-n regulă! Splendid! 

— Avem multe de vorbit, replică Jack. 

— Dacă, urmă Richard, aplecându-se uşor înainte, cu 
mâinile în buzunare, dacă porneşti azi înapoi spre New 
Hampshire, sau dacă mă laşi să-l sun pe tata şi să-l chem ca 
să te ducă el acolo, voi încerca să dosesc pentru tine puţină 
mâncare rămasă în plus. 

— Sunt de acord să vorbesc despre orice cu tine, Richie- 
băieţaş. Orice. Voi vorbi şi despre întoarcere, sigur că da. 


Richard înclină din cap. 

— La urma urmei, unde Dumnezeu ai fost? Ochii îi 
ardeau îndărătul lentilelor groase. Apoi clipi straşnic, 
surprins. Şi cum Dumnezeu poţi justifica modul în care tu şi 
mama ta îl trataţi pe tatăl meu? Rahat, Jack. Chiar cred că 
ar fi cazul să te-ntorci la hotelul ăla din New Hampshire. 

— Am să mă-ntorc, spuse Jack. Promit. Dar mai întâi 
trebuie să obţin ceva. E vreun loc unde să pot sta jos? Sunt 
cam mort de oboseală. 

Richard arătă cu capul spre patul său, apoi - tipic pentru 
el - trase o palmă în scaunul biroului, care se afla mai 
aproape de Jack. 

Pe culoar începură să se trântească uşi. Glasuri sonore 
treceau prin dreptul camerei lui Richard, în forfota unei 
mulţimi de picioare. 

— Ai citit ceva despre Sunlight Home? întrebă Jack. Eu 
am fost acolo. Doi prieteni de-ai mei au murit la Sunlight 
Home şi, înghite-o p-asta, Richard, unul dintre ei era un om- 
lup. 

Chipul lui Richard deveni încordat. 

— Ei, asta-i o coincidenţă uluitoare, fiindcă... 

— Chiar am fost la Sunlight Home, Richard. 

— Din câte deduc, e bine. Mă-ntorc cu ceva de mâncare 
cam într-o jumătate de oră. Pe urmă va trebui să-ţi spun 
cine locuieşte în vecini. Dar astea-s poveşti din Seabrook 
Island, nu? Să-mi spui adevărul. 

— Mda, şi eu cred. 

Jack lăsă haina de la Myles P Kiger să-i lunece de pe 
umeri şi să se aşeze de la sine pe spătarul scaunului. 

— Vin imediat, zise Richard, făcându-i un semn incert cu 
mâna, în drum spre uşă. 

Jack îşi aruncă tenişii din picioare şi închise ochii. 


3 


Conversaţia la care Richard făcuse aluzie cu „poveşti din 
Seabrook Island", şi pe care Jack şi-o amintea la fel de bine 


ca prietenul său, avusese loc în ultima săptămână a ultimei 
lor vizite în respectiva staţiune. 

Cele două familii îşi petreceau vacanţele împreună 
aproape an de an, pe vremea când trăia Phil Sawyer. În 
vara ulterioară morţii lui, Morgan Sloat şi Lily Sawyer 
încercaseră să respecte tradiţia şi se cazaseră toţi patru în 
vastul hotel vechi de pe Seabrook Island, în Carolina de 
Sud, care fusese locul câtorva dintre cele mai fericite veri 
ale lor. Experimentul nu reuşise. 

Băieţii erau deprinşi să se afle unul în compania celuilalt. 
Mai erau obişnuiţi şi cu locuri ca Seabrook. Richard Sloat şi 
Jack Sawyer zburdaseră prin hoteluri de agrement şi de-a 
lungul plajelor întinse, bătute de soare, în toţi anii copilăriei 
lor - dar acum climatul se modificase în mod misterios. O 
neaşteptată gravitate pătrunsese în viaţa lor, un fel de 
stinghereală. 

Moartea lui Phil Sawyer schimbase însăşi culoarea 
viitorului. Jack începuse să simtă, în acea ultimă vară la 
Seabrook, că s-ar putea să nu-şi dorească să ocupe doar 
scaunul de la biroul tatălui său - că aştepta mai mult de la 
viaţă. Mai mult ce? Ştia - şi acesta era unul dintre puţinele 
lucruri pe care le ştia cu adevărat - că acest puternic 
„Maimult" era legat de Visele-cu-ochii-deschişi. Când 
începuse să vadă lucrul ăsta în sine însuşi, devenise 
conştient şi de altceva: că prietenul său Richard nu numai 
că era incapabil să simtă acea calitate a „maimultului", ci că 
de fapt dorea în mod clar opusul. Richard voia mai puţin. 
Richard nu voia nici un lucru pe care nu-l putea respecta. 

Jack şi Richard hoinăreau de capul lor, în intervalul acela 
de timp leneş pe care-l constituie, în staţiunile de soi, 
ceasurile dintre prânz şi cocteiluri. De fapt, nu mergeau 
departe - doar până la coasta unei coline împădurite cu 
brazi, ce domina partea din spate a hotelului. Sub ei, 
scânteia apa uriaşei piscine rectangulare, în care Lily 
Cavanaugh Sawyer înota, lin şi cu meşteşug, lungime după 
lungime de bazin. La una dintre mesele amplasate mai 


încoace de piscină, stătea tatăl lui Richard, înfăşurat într-un 
halat flauşat miţos, amplu, cu şlapi în picioarele sale albe, 
mâncând un sandviş şi, simultan, formând numere la 
telefonul cu antenă pe care-l ţinea în cealaltă mână. 

— Chestii de soiul ăsta vrei? îl întrebă Jack, care şedea 
tolănit, pe Richard, aşezat decent alături, cu - deloc 
surprinzător - o carte în mână, Viaţa lui Thomas Edison. 

— Ce vreau? Când voi fi mare, adică? Richard părea luat 
cam pe nepregătite. E destul de dificil, cred. Nu ştiu dacă 
aş vrea sau nu. 

— Ştii ce vrei, Richard? Spui mereu că vrei să fii 
cercetător chimist, îi reaminti Jack. De ce spui asta? Ce 
înseamnă? 

— Înseamnă că vreau să fiu cercetător chimist, răspunse 
Richard şi zâmbi. 

— Ştii la ce mă refer, nu? Care-i rostul să fii cercetător 
chimist? Crezi c-o să fie amuzant? Crezi c-ai să vindeci 
cancerul şi-ai să salvezi milioane de vieţi? 

Richard îl privi cu deplină sinceritate, cu ochii uşor măriţi 
de ochelarii pe care începuse să-i poarte cu patru luni în 
urmă. 

— Nu cred că voi vindeca vreodată cancerul, nu. Dar nici 
măcar nu e vorba despre aşa ceva. Rostul este să descopăr 
cum funcţionează una şi alta. Rostul este că lucrurile cu 
adevărat reale funcţionează într-un mod ordonat, în pofida 
aparenţelor, şi acest mod poate fi descoperit. 

— Ordine. 

— Înâm. Şi-atunci, de ce zâmbeşti? 

Jack surâdea strâmb. 

— Ai să mă crezi nebun. Eu aş vrea să găsesc ceva care 
să facă toate astea - toţii tipii ăştia bogaţi care fug după 
mingi de golf şi ţipă în telefoane -, care să facă toate astea 
să pară o nebunie. 

— Deja par o nebunie, spuse Richard, fără intenţia de-a fi 
ironic. 


— Nu ţi se pare câteodată că în viaţă există mai mult 
decât numai ordine? continuă Jack, privind chipul sceptic şi 
inocent al lui Richard. Nu ai nevoie şi de-un strop de magie, 
Richard? 

— Ştii, uneori cred că tu doreşti pur şi simplu haosul, 
răspunse Richard, roşind puţin. Cred că-ţi râzi de mine. 
Dacă vrei magie, distrugi complet acel tot în care cred eu. 
De fapt, distrugi realitatea. 

— Poate că nu există doar o singură realitate. 

— În Alice în Țara Minunilor cu siguranţă! 

Richard îşi ieşise din fire. 

Plecă supărat printre brazi, iar Jack îşi dădu seama 
pentru prima oară că discuţia determinată de simţămintele 
pe care i le trezeau Visele-cu-ochii-deschişi îl înfuriase pe 
prietenul lui. Picioarele sale, mai lungi, îl aduseră pe Jack 
alături de Richard în câteva secunde. 

— N-am vrut să-mi râd de tine, se justifică el. Doar că 
eram oarecum curios de ce spui întotdeauna că vrei să te 
faci chimist. 

Richard se opri brusc, privindu-l pe Jack cu seriozitate. 

— "Te rog, încetează să mă mai scoţi din minţi cu prostiile 
astea. Toate astea nu-s decât palavre din Seabrook Island. E 
destul de greu şi-aşa să fiu unul dintre cei şase sau şapte 
oameni întregi la minte din toată America, fără să mi-o mai 
ia razna cu totul şi cel mai bun prieten. 

Începând de-atunci, Richard Sloat se zbârlea la orice 
semn de capriciu fantezist al lui Jack, desfiinţându-l imediat 
prin epitetul „poveşti din Seabrook Island". 


4 


La înapoierea lui Richard din sala de mese, Jack, îmbăiat 
proaspăt şi cu părul ud lipit de ţeastă, răscolea alene prin 
cărţile de pe birou. În momentul în care Richard intra pe 
uşă, aducând o cantitate substanţială de mâncare, învelită 
într-un şervet de hârtie cu pete unsuroase, Jack tocmai se 
întreba dacă discuţia ce urma ar fi putut decurge mai uşor 


în cazul când cărţile de pe birou ar fi fost Stăpânul Inelelor 
şi Pe râu în josi1*, în loc de Chimia organică şi Amuzamente 
matematice. 

— Ce-aţi avut la masă? întrebă el. 

— Ai noroc. Pui fript ca-n Sud - unul dintre puţinele feluri 
servite aici care nu te fac să regreţi soarta animalului 
sacrificat pentru a deveni o verigă din lanţul trofic. 

Îi întinse lui Jack şerveţelul plin de grăsime. Patru bucăţi 
consistente de pui savuros îşi răspândiră aroma aproape 
incredibil de densă şi apetisantă. Jack începu să înfulece. 

— De cât timp mănânci de parc-ai grohăi? 

Richard îşi împinse ochelarii mai sus pe nas şi se aşeză pe 
patul său îngust. Pe sub haina de tweed, purta un pulover 
en coeur maro cu model, a cărui poală o vârâse în betelia 
pantalonilor. 

Un moment, pe Jack îl încercă îndoiala, întrebându-se 
dacă era într-adevăr posibil să vorbească despre Teritorii cu 
cineva atât de încorsetat, încât purta puloverele băgate în 
pantaloni. 

— Ultima dată cân-am mâncat, spuse el, cu moliciune în 
glas, a fost ieri, pe la amiază. Mi-era puţin cam foame, 
Richard. Mulţumesc că mi-ai adus puiul. E grozav. Cel mai 
gustos pui din câţi am mâncat în viaţa mea. Eşti un tip de 
ispravă, să rişti aşa exmatricularea. 

— Crezi că-i un banc, nu? făcu Richard, trăgându-se de 
pulover, încruntat. Dacă te găseşte cineva aici, probabil că 
Chiar au să mă exmatriculeze. Aşa că las-o mai moale cu 
comicăriile. Trebuie să ne gândim cum te trimitem înapoi în 
New Hampshire. 

Un moment de tăcere: o privire estimativă a lui Jack, una 
severă din partea lui Richard. 

— Ştiu că vrei să-ţi explic ce fac, Richard, spuse Jack, cu 
gura plină, şi, crede-mă, n-o sa fie uşor. 

— Ştii, arăţi schimbat. Pari... îmbătrânit. Dar nu numai 
atât. Te-ai schimbat. 


— Ştiu că m-ani schimbat. Şi tu ai fi arătat un pic mai 
altfel, dac-ai fi fost cu mine, începând din septembrie. 

Jack zâmbi, privindu-l pe încruntatul Richard în hainele 
lui de băiat cuminte, şi ştiu că nu va fi niciodată în stare să-i 
vorbească despre tatăl său. Pur şi simplu nu era capabil de 
asta. Dacă aveau s-o facă evenimentele în locul lui, atunci 
aşa să fie; dar el unul nu avea inima de asasin, potrivită 
pentru această dezvăluire. 

Prietenul său continua să-l privească sumbru, aştepând în 
mod vizibil să înceapă relatarea. 

Poate pentru a amâna momentul în care trebuia să- 
ncerce a-l convinge pe Richard Raţionalii de existenţa 
incredibilului, Jack întrebă: 

— Băiatul de-alături pleacă din şcoală? l-am văzut, de- 
afară, valizele pe pat. 

— Ei, da, e interesant, răspunse Richard. Adică, 
interesant în lumina celor spuse de tine. Da, pleacă - de 
fapt, a şi plecat. Trebuie să vină cineva după lucruri, cred. 
Dumnezeu ştie ce fel de basm o să mai scoţi şi din asta, dar 
băiatul din camera vecină e Reuel Gardener. Fiul 
predicatorului care conduce aşezământul acela de unde 
susţii tu c-ai scăpat. 

Richard ignoră accesul brusc de tuse al lui Jack. 

— Din majoritatea punctelor de vedere, aş zice, Reuel nu 
era nici pe departe un vecin normal, şi probabil că nimănui 
de pe-aici nu prea-i pare rău c-a plecat. Exact atunci când a 
apărut articolul despre copiii morţi în aşezământul acela 
condus de tatăl lui, a primit o telegramă în care i se ordona 
să plece de la Thayer. 

Jack înghiţi ciozvârta de pui care încercase să-l înece. 

— Fiul lui Sunlight Gardener? Individul ăla avea un fiu? 
Şi a fost aici? 

— A venit la începutul anului, răspunse simplu Richard. 
Asta căutasem să-ţi spun adineauri. 

Dintr-o dată, Thayer School i se păru lui Jack 
amenințătoare într-un fel pe care Richard nu putea, din 


capul locului, să-l înţeleagă. 

— Cam cum era? 

— Sadic. Uneori, auzeam zgomote ciudate de-a dreptul 
din camera lui Reuel. Şi am văzut odată, în tomberonul de 
gunoi din spate, o pisică moartă care nu mai avea nici ochi, 
nici urechi. Când îl vedeai, îţi spuneai că e genul de individ 
care-ar putea să tortureze o pisică. Şi mirosea cam ca 
pielea englezească râncedă, am avut impresia. Tăcu un 
interval de timp calculat cu grjiă, apoi întrebă: Chiar ai fost 
la Sunlight Home? 

— Treizeci de zile. A fost Iadul, sau vecinul Iadului. 

Trase aer în piept, privind expresia posomorâtă, dar cel 
puţin aproape convinsă, a lui Richard. 

— Îţi va fi greu s-o-nghiţi, Richard, şi nu mă mir, dar tipul 
care a fost cu mine era un om-lup. Şi dacă nu-l omorau în 
timp ce-mi salva mie viaţa, în clipa asta ar fi fost şi el aici. 

— Om-lup. Păr în podul palmelor. Se metamorfozează 
într-un monstru însetat de sânge la fiecare Lună nouă. 

Richard privi meditativ prin încăperea strâmtă. 

Jack aşteptă până ce privirea lui Richard reveni spre el. 

— Vrei să ştii ce fac? Vrei să-ţi spun de ce traversez toată 
ţara cu autostopul? 

— Voi începe să urlu dacă nu-mi spui, replică Richard. 

— Ei bine, începu Jack, încerc să-i salvez viaţa mamei 
mele. 

În timp ce o pronunţa, această propoziţie i se păru plină 
de-o orbitoare claritate. 

— Cum naiba ai să faci aşa ceva? explodă Richard. Maică- 
ta probabil are cancer. După cum ţi-a atras atenţia şi tatăl 
meu, are nevoie de medici şi de ştiinţă... iar tu baţi 
drumurile? Ce-ai să foloseşti ca să-ţi salvezi mama, Jack? 
Magia? 

Lui Jack începură să-i ardă ochii. 

— Ai bunghit-o, Richard, bătrâne. 

Ridică braţul şi-şi înfundă ochii deja umezi în mânecă, la 
cot. 


— Ei, ei, calmează-te, hei, zău aşa... exclamă Richard, 
trăgându-se de pulover ca toţii dracii. Nu plânge, Jack, 
haide, te rog, ştiu că-i îngrozitor pentru tine, n-am vrut să... 
doar că... 

Traversase camera într-o clipă, fără zgomot, iar acum îl 
bătea pe Jack, stângaci, pe braţ şi pe umăr. 

— N-am nimic, spuse acesta, lăsându-şi braţul în jos. Nu-i 
nici fantezie nebunească, Richard, indiferent de cum ţi se 
pare ţie. Îşi îndreptă spinarea. Tatăl meu mă numea Jack 
Călătoru', şi la fel a făcut şi un bătrân din Arcadia Beach. 

Spera să nu se înşele asupra simpatiei lui Richard faţă de 
deschiderea porţilor lăuntrice; privindu-i chipul, văzu că 
avea dreptate. Prietenul său arăta îngrijorat, tandru, ferm. 

Jack îşi începu Povestea. 

În jurul celor doi băieţi, viaţa din Nelson House îşi urma 
cursul, calmă şi în acelaşi timp agitată, în stilul şcolilor cu 
internat, punctată de strigăte şi hohote de râs. Prin dreptul 
uşii tropăiau paşi, dar nu se opreau. Din camera de 
deasupra se auzeau bufnituri regulate şi câte un crâmpei 
de muzică în care Jack recunoscu într-un târziu un disc cu 
„Blue Oyster Cult". Începu prin a-i povesti lui Richard 
despre  Visele-cu-ochii-deschişi. De la  Visele-cu-ochii- 
deschişi trecu la Speedy Parker. Descrise vocea care-i 
vorbise din pâlnia ce se rotea în nisip. lar apoi îi spuse lui 
Richard cum înghiţise „sucul magic", al lui Speedy şi făcuse 
primul salt în Teritorii. 

— Dar cred că nu era decât vin ieftin, poşircă. Mai târziu, 
după ce s-a terminat, am descoperit că n-aveam nevoie de 
el pentru salt. O puteam face de capul meu. 

— Bine, replică, evaziv, Richard. 

Încercă să-i înfăţişeze lui Richard Teritoriile cât mai 
grăitor: drumul de căruţe, priveliştea palatului de vară, 
atemporalitatea, întreaga lor specificitate. Căpitanul 
Farren; Regina aflată pe moarte, ceea ce-l adusese la 
Îngemănari; Osmond. Scena din satul Tuturor Mâinilor; 
Drumul Avanposturilor, care era Drumul Vestului. Îi arătă 


lui Richard mica sa colecţie de obiecte sacre; pana de 
chitară, bila şi moneda. Richard se mulţumi să le 
învârtească în mâini şi i le înapoie fără nici un comentariu. 
Apoi, Jack îşi retrăi mizerabilul sejur la Oatley. Richard 
ascultă în tăcere, dar cu ochii mari, istorisirile lui Jack 
despre Oatley. 

Jack avu grijă să-i omită pe Morgan Sloat şi Morgan de 
Orris din relatarea scenei petrecute în zona de popas a 
autostrăzii 70, la Lewisburg, Ohio. 

După aceea, trebui să-l descrie pe Wolf aşa cum îl văzuse 
prima oară, gigantul radios în salopetă cu pieptar şi bretele 
Oshkosh B'Gosh, şi din nou simţi lacrimile acumulându-i-se 
sub pleoape. Ba chiar, spre surprinderea lui Richard, plânse 
pe faţă când povesti despre încercările de a-l urca pe Wolf 
în maşini, şi-şi mărturisi iritarea faţă de însoţitorul său, 
luptându-se să nu izbucnească din nou în plâns, lucru ce-i 
reuşi multă vreme - reuşi să treacă prin capitolul primei 
Preschimbări a lui Wolf, fără lacrimi sau vreun nod în gât. 
Apoi dădu iarăşi de necaz. Furia îl ajută să vorbească liber 
până când ajunse la Ferd Janklow, după care ochii i se 
înroşiră din nou. 

Multă vreme, Richard nu spuse nimic. Deodată, se ridică 
şi scoase o batistă curată dintr-un sertar al biroului. Jack îşi 
suflă nasul, zgomotos, abundent. 

— Asta-i tot ce s-a-ntâmplat, încheie el. Cel puţin, în mare 
parte. 

— Ce-ai citit? Ce filme ai văzut? 

— Să te fut. 

Se ridică şi străbătu camera spre a-şi lua rucsacul, dar 
Richard întinse braţul şi-l cuprinse pe Jack de talie. 

— Nu cred că ai născocit totul. Nu cred ca ai născocit 
NIMIC. 

— Serios? 

— Da. Nici nu ştiu ce să cred, de fapt, dar sunt sigur că 
nu-mi spui minciuni deliberate. Lăsă mâna să-i cadă. Cred 
că ai fost la Sunlight Home, asta o cred, sigur că da. Şi mai 


cred şi că ai avut un prieten numit Wolf, care-a murit acolo. 
Regret, dar nu pot lua în serios Teritoriile şi nu pot accepta 
că prietenul tău era om-lup. 

— Deci mă consideri ţicnit, conchise Jack. 

— Sunt sigur că ai necazuri. Dar n-am să-l sun pe tata şi 
n-am să te las acum să pleci de-aici. La noapte vei dormi în 
patul ăsta. Dacă-l auzim pe domnul Haywood că vine în 
control, te vei putea ascunde sub pat. Richard îşi luase un 
aer vag dictatorial; îşi puse mâinile-n şolduri şi privi cu un 
ochi critic prin cameră. Trebuie să te odihneşti. Sunt sigur 
că o parte din problemă asta e. le-au exploatat de moarte 
în instituţia aia, şi ţi s-au sucit minţile, iar acum ai nevoie de 
odihnă. 

— Am, recunoscu Jack. 

Richard privi în sus. 

— Curând va trebui să mă duc la sala de baschet, dar tu 
poţi sta ascuns aici, iar mai târziu am să-ţi aduc ceva de 
mâncare din sala de mese. Important e că ai nevoie de 
odihnă şi că trebuie să te-ntorci acasă. 

— New Hampshire nu-nseamnă acasă, replică Jack. 


CAPITOLUL XXX - Thayer își iese din minţi 
1 


Pe fereastră, Jack vedea băieţi în sacouri, cu umerii 
strânşi ca să se apere de frig, preumblându-se între 
bibliotecă şi restul şcolii. Etheridge, elevul din ultimul an, 
care vorbise de dimineaţă cu Jack, trecu grăbit, cu eşarfa 
fluturându-i în urmă. 

Richard scoase din debaraua strâmtă de lângă pat un 
veston sport de tweed. 

— Nimic nu mă va convinge că ar trebui să faci altceva 
decât să te întorci la New Hampshire. Acum sunt nevoit să 
merg la baschet, fiindcă, dacă nu mă duc, antrenorul 
Frazer mă va pune să fac zece ture de teren, ca pedeapsă, 
imediat ce  se-ntoarce. Azi avem alt instructor la 
antrenament, iar Frazer a spus că dă cu noi de pământ 
dacă chiulim. Vrei să iei cu împrumut nişte haine curate? 
Cel puţin am o cămaşă care-ţi vine - mi-a trimis-o tata de la 
New York, iar Brooks Brothers au nimerit greşit măsura. 

— S-o vedem. 

Hainele lui Jack deveniseră categoric compromiţătoare, 
atât de scorţoase de jeg, încât, ori de câte ori îşi dădea 
seama, Jack se simţea precum Pigpen, personajul din 
Peanuts17!, care trăia într-o ceaţă de murdărie şi 
dezaprobare. Richard îi dădu o cămaşă albă, cu nasturi, 
aflată încă în punga ei de celofan. 

— Grozav, mersi, îi mulţumi Jack. 

O scoase din pungă şi începu să-i extragă boldurile. Îi 
venea aproape pe măsură. 

— Am şi un sacou pe care l-ai putea încerca, spuse 
Richard. Bleizărul din capătul dulapului. Probează.-l, bine? 
Şi-ai putea să-ţi pui şi o cravată de-a mea. În cazul în care 
intră cineva, să spui că eşti de la Saint Louis Country Day 
într-un shimb de experienţă pentru ziar. Facem două-trei 


din astea pe an - se duc acolo elevi de-aici, alţii de la ei vin 
la noi, aşa încât să lucreze fiecare la publicaţia celeilalte 
şcoli. Porni spre uşă. Trec înainte de cină să văd ce mai faci. 

Jack observă că prietenul său avea două pixuri prinse la 
buzunarul hainei şi toţi nasturii încheiaţi. 

În câteva minute, Nelson House se cufundă într-o tăcere 
deplină. De la fereastra lui Richard, Jack văzu mai mulţi 
băieţi aşezaţi la birouri, lângă ferestrele mari ale bibliotecii. 
Nimeni nu mai circula pe alei sau peste iarba brună şi arsă. 
O sonerie ţipă insistent, dând semnalul celui de-al patrulea 
curs. Jack îşi întinse braţele şi căscă. Îi revenise un 
sentiment de siguranţă - o şcoală în jurul lui, cu toate 
ritualurile acelea familiare ale  soneriilor, orelor şi 
antrenamentelor de baschet. Poate avea să mai stea o zi; 
poate va reuşi chiar să-şi sune mamă de la unul dintre 
telefoanele din Nelson House. Neîndoielnic, urma să 
recupereze orele de somn pierdute. 

Se duse la debara şi găsi bleizărul acolo unde spusese 
Richard. Încă mi avea eticheta prinsă de-o mânecă: Sloat îl 
trimisese de la New York, dar Richard nu-l purtase 
niciodată. Asemenea câmăşii, bleizărul era cu un număr 
prea mic pentru Jack şi-l strângea la umeri, dar avea o 
croială generoasă, iar mânecile permiteau manşetelor albe 
ale cămăşii să iasă afară un centimetru. 

Jack luă o cravată din cârligul prins lângă uşa dulapului - 
roşie, cu ancore albastre. Şi-o petrecu la gât şi îi făcu nodul, 
cu marc efort. Apoi se examină în oglindă, râzând sonor. În 
sfârşit, reuşise. Îşi privi frumosul bleizăr nou, cravata 
îngustă, cămaşa ca zăpada, jeanşii boţiţi. Ilată-l. Era un 
învățăcel. 

Richard devenise, din câte văzu Jack, un admirator al lui 
John McPhee, al lui Lewis Thomas şi al lui Stephen Jay 
Gouldi1%:. Plăcându-i titlul, scoase The Panda's Thumb din 
rafturile de cărţi ale lui Richard şi reveni pe pat. 

Richard nu se înapoie de la antrenamentul de baschet 
decât după un răstimp ce i se păru extraordinar de lung. 


Jack se învârtea încoace şi-ncolo prin odăiţă. Nu-şi putea da 
seama ce anume îl împiedica pe Richard să se întoarcă în 
camera sa, iar imaginaţia îi oferea, una după alta, numai 
calamităţi. 

A cincea sau a şasea oară când se uită la ceas, Jack 
constată că afară nu se mai vedea nici un elev. 

Ceea ce i se întâmplase lui Richard, se întâmplase cu 
toată şcoala. 

După-amiaza se sfârşea. Se sfârşise şi cu Richard, gândea 
Jack. Poate că se terminase cu întreaga Thayer School - iar 
el era un purtător de ciumă, aducătorul morţii. Nu mâncase 
nimic toată ziua, de când îi adusese Richard puiul din sala 
de mese, dar nu-i era foame. Se aşeză, amorţit de suferinţă. 
Oriunde se ducea, aducea cu sine nenorocirea. 


2 


Apoi se auziră din nou paşi pe coridor. 

De la etajul de sus, Jack auzea un înfundat dum-dum-dum 
de melodie de bas, după care recunoscu iarăşi discul 
formaţiei „Blue Oyster Cult". Paşii se opriră în dreptul 
camerei. Jack se grăbi spre uşă. 

Pe coridor stătea Richard. Doi băieţi cu părul ca mătasea 
porumbului şi cu nodurile cravatelor lărgite aruncară o 
privire înăuntru şi-şi văzură de drum. Muzica rock se auzea 
mult mai sonor pe culoar. 

— Unde-ai fost toată după-amiaza? întrebă Jack. 

— Ei, s-a petrecut ceva destul de anormal, răspunse 
Richard. Au suspendat toate cursurile de după-prânz. 
Domnul Dufrey nu i-a lăsat pe copii nici măcar să se-ntoarcă 
la dulăpioare. Şi pe urmă a trebuit să mergem cu toţii la 
antrenamentul de baschet, iar acolo a fost ceva şi mai 
ciudat. 

— Cine-i domnul Dufrey? 

Richard îl privi de parcă tocmai ar fi căzut în cap dintr-un 
landou. 


— Cine-i domnul Dufrey? Directorul. Tu chiar habar n-ai 
de nimic din şcoala asta? 

— Nu, dar încep să-mi fac unele păreri. Şi ce-a fost aşa de 
ciudat la antrenament'? 

— Ţi-aduci aminte când ţi-am spus că antrenorul Frazer l- 
a rugat azi pe-un prieten de-al lui să-l înlocuiască? Ei, şi a 
zis că ne pedepseşte pe toţi dacă încercăm să tragem 
chiulul, aşa că m-am gândit că prietenul ăsta al lui o fi un tip 
gen Al Maguire, ştii, încrezut rău. Thayer School n-are o 
tradiţie atletică foarte veche. Oricum, mi-am zis că 
înlocuitorul lui trebuie să fie cineva deosebit. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Tipul cel nou arăta de parcă n- 
avea nici o treabă cu sportul. 

Richard ridică bărbia, surprins. 

— Da, răspunse el. Da, aşa părea. 

Îl privi pe Jack cu mai mult respect. 

— Fuma tot timpul. Şi avea părul lung şi foarte slinos - 
numai a antrenor nu arăta. Arăta ca un om pe care 
majoritatea antrenorilor ar muri să-l calce în picioare, drept 
să-ţi spun. Până şi ochii-i erau ciudaţi. Fac pariu cu tine că 
fumează marijuana. Se trase de pulover. Cred că habar n- 
avea de baschet. Nici măcar nu ne-a pus să repetăm figurile 
- de obicei asta facem, imediat după încălzire. Noi fugeam 
şi aruncam la coş, iar el striga la noi. Râzând. Ca şi cum 
nişte copii care joacă baschet ar fi cel mai ridicol lucru ce-l 
văzuse-n viaţa lui. Ştii tu vreun antrenor căruia sportul să i 
se pară comic? Până şi încălzirea a fost ciudată. A zis doar: 
„Bine, faceţi flotări", şi şi-a fumat ţigara. Nu numărătoare, 
nu cadență, toţi le-am efectuat de capul nostru. După aia a 
urmat „E-n regulă, ia fugiţi niţel împrejur." Arăta... nebun 
de-a binelea. Cred că mă voi plânge mâine antrenorului 
Frazer. 

— Eu nu m-aş plânge, nici la el, nici la director, spuse 
Jack. 

— A, am înţeles. Domnul Dufrey e unul de-al lor. De-al 
oamenilor din Teritorii. 


— Sau lucrează pentru ei, preciză Jack. 

— Tu nu vezi că ai putea să înscrii orice în sistemul ăsta? 
Orice merge prost? E prea uşor - aşa, le-a putea explica pe 
toate. În acest fel funcţionează nebunia. Faci conexiuni care 
nu sunt reale. 

— Şi vezi lucruri care nu există. 

Richard ridică din umeri, deşi, în ciuda nepăsării gestului, 
avea chipul nefericit. 

— Tu ai spus-o. 

— Stai puţin, interveni Jack. Îţi mai aduci aminte când ţi- 
am povestit despre clădirea care s-a prăbuşit în Angola, 
New York? 

— Blocurile Rainbird. 

— Ce memorie! Cred că accidentul ăla s-a întâmplat din 
vina mea. 

— Jack, eşti... 

— Nebun, ştiu. Uite, crezi că ar da cineva alarma 
văzându-mă, dacă ieşim împreună să urmărim actualităţile 
de seară? 

— Mă-ndoiesc. Oricum, la ora asta, majoritatea băieţilor 
învaţă. De ce? 

Fiindcă vreau să ştiu ce se-ntâmplă pe-aici, răspunse în 
sinea sa Jack, dar nu rosti cu voce tare. Focuşoare 
drăgălaşe, cutremuleţțe cocheţele - semne că vin âia. După 
mine. După noi. 

— Am nevoie de-o schimbare de peisaj, Richard, bătrâne, 
spuse el, şi îl urmă pe Richard pe coridorul verde-spălăcit. 


CAPITOLUL XXĂI - Thayer se duce în lad 
1] 


Jack deveni cel dintâi conştient de schimbare şi 
recunoscu ceea ce se întâmpla; se mai întâmplase şi înainte, 
când Richard era plecat, iar simţurile lui se deprinseseră cu 
fenomenul. 

Zbieretele heavy metal ale piesei Tatoo Vampire 
interpretate de „Blue Oyster Cult" încetaseră. Televizorul 
din club, care în locul actualităţilor cotcodăcise un episod 
din serialul Hogan's Heroes, adormi. 

Richard se întoarse spre Jack, deschizând gura să 
vorbească. 

— Nu-mi place, 'Iocilă, spuse Jack, cel dintâi. Tamtamurile 
băştinaşilor au tăcut. E prea multă linişte. 

— Ha-ha, făcu subţirel Richard. 

— Richard, pot să te-ntreb ceva? 

— Da, desigur. 

— 'Ţi-e frică? 

Chipul lui Richard exprima intenţia, mai fermă decât 
orice, de-a spune: Nu, fireşte că nu - întotdeauna e linişte 
prin Nelson Housc, seara la ora asta. Din păcate, Richard 
era de-a dreptul incapabil să rostească o minciună. Dragul, 
bătrânul Richard! Jack simţi un val de afecţiune. 

— Da, răspunse Richard. Mi-i puţin cam frică. 

— Pot să te mai întreb ceva? 

— Cred că da. 

— De ce vorbim amândoi în şoaptă? 

Richard privi în jur, câtva timp, fără să scoată o vorbă. 
Apoi porni din nou pe coridorul verde. 

Uşile altor camere de pe celălalt coridor erau deschise, 
complet sau parţial. Jack simţi un miros familiar plutind prin 
uşa întredeschisă a camerei 4, şi o împinse cu degete 
şovăitoare, deschizând-o de-a binelea. 


— Care din ei trage marijuana? întrebă ci. 

— Ce? făcu Richard, nesigur. 

Jack adulmecă sonor. 

— Simţi? 

Richard reveni şi se uită în cameră. Ambele lămpi de 
studiu erau aprinse. Pe un birou se afla un curs deschis, pe 
celălalt, o revistă Heawy Metal. Pereţii erau decoraţi cu 
postere: Costa del Sol, Frodo şi Sam înaintând cu greu 
peste câmpurile fumegânde din Mordor spre castelul lui 
Sauron, Eddie Van Halen. Pe numărul deschis din revistă 
stătea o pereche de căşti, lăsând să se audă micile chiţcăieli 
ale melodiei. 

— Dacă poţi fi exmatriculat pentru că-ţi primeşti un 
prieten să doarmă sub pat, mă-ndoiesc că pentru marijuana 
primeşti doar o pălmuţă peste mână, nu-i aşa? întrebă Jack. 

— Pentru asta te exmatriculează, normal. 

Richard privea ca hipnotizat ţigara, iar Jack îşi spuse că 
părea mai şocat şi mai uluit decât oricând, chiar decât 
atunci când îi arătase arsurile în curs de vindecare dintre 
degete. 

— Nelson House e pustie, spuse Jack. 

— Nu fi ridicol!! 

Glasul lui Richard era tăios. 

— Şi totuşi, este, susţinu Jack, arătând în lungul holului. 
N-am mai rămas decât noi. Şi nu scoţi treizeci şi ceva de 
băieţi dintr-un cămin fără sa faci zgomot. N-au plecat doar 
aşa; au dispărut. 

— În Teritorii, bănuiesc. 

— Nu ştiu. Poate se află tot aici, dar pe un nivel uşor 
diferit. Poate sunt aici. Poate în Cleveland. Dar nu se găsesc 
în acelaşi loc cu noi. 

— Închide uşa aia, spuse, cu bruscheţe, Richard. 

Şi cum Jack nu se mişcă destul de repede ca să-i 
îndeplinească dorinţa, o închise el, eu mâna lui. 

— Vrei să stingi... 


— Nici nu vreau s-o ating, îl întrerupse Richard. Ar trebui 
să-i raportez, să ştii. Ar trebui să-i raportez pe amândoi la 
domnul Haywood. 

— Ai face asta? întrebă Jack, fascinat. 

Richard afişă o mutră amărâtă. 

— Nu... probabil că nu. Dar nu-mi place. 

— Ceva nu-i în ordine, zise Jack. 

— Mda. 

Ochii lui Richard îl fulgerară dinapoia ochelarilor, 
spunându-i că avea perfectă dreptate, că bătuse cuiul dintr- 
o lovitură, şi că, dacă nu-i convenea, n-avea decât să se 
spele pe cap. Porni din nou pe culoar. 

— Vreau să ştiu ce se întâmplă aici, spuse, şi, crede-mă, 
voi alia. 

Asta ar putea fi mult mai riscant pentru sănătatea ta 
decât marijuana, Richic-băicte, cugetă Jack, şi-şi urmă 
prietenul. 


2 


Se opriră în foaier şi priviră afară. Richard arătă spre 
careu. În ultima geană de lumină a asfinţitului, Jack văzu un 
pâlc de băieţi grupaţi răzleţ în jurul statuii de bronz verzui 
a lui Elder Thayer. 

— Fumează! ţipă, furios, Richard. În plin careu, ăştia 
fumează! 

Jack se gândi imediat la mirosul de marijuana din camera 
vecină cu a lui Richard. 

— Fumează, vezi bine, îi spuse el, şi nu genul de tutun pe 
care-l găseşti la un automat cu ţigări. 

Richard bătu furios cu nodurile degetelor în geam. 
Pentru el, observă Jack, căminul părăsit în chip straniu 
căzuse pradă uitării; antrenorul suplinitor, cu geacă de 
piele şi trăgând ţigară de la ţigară, fusese dat uitării: la fel 
şi aparentele aberaţii mintale ale lui Jack. Expresia aceea 
de corectitudine ultragiată de pe chipul lui Richard 
însemna: Când o gaşcă de băieţi stau adunaţi aşa, fumând 


marijuana la o lungime de braţ de statuia fondatorului 
acestei şcoli, e ca şi când cineva ar încerca să-mi spună că 
Pământul e plat, sau că numerele prime pot fi uneori 
divizibile cu doi, sau altceva la fel de ridicol. 

Jack îşi simţea inima înduioşată pentru prietenul său, dar 
şi plină de admiraţie faţă de-o atitudine ce-ar fi părut, fără- 
ndoială, absolut reacționară şi chiar excentrică în ochii 
colegilor săi de şcoală. Se întrebă din nou dacă Richard 
putea rezista şocurilor ce se apropiau. 

— Richard, spuse el, băieţii âia nu sunt de la Thayer, nu-i 
aşa? 

— Doamne, chiar ai înnebunit, Jack! Sunt de la cursul 
superior. Îi recunosc până la ultimul. Tipul cu pălăria aia 
idioată de piele e Norrington. Cel cu pantalonii trăsniţi e 
Buckley. Îi văd pe Garson... Littlefield... ăla cu eşarfa e 
Etheridge, încheie el. 

— Eşti sigur că-i Etheridge? 

— Sigur că-i el! strigă Richard. 

Pe neaşteptate, trase cârligul ferestrei, o ridică şi se 
aplecă în aerul rece al serii. 

Jack îl trase înapoi. 

— Richard, te rog, ascultă-mă doar... 

Richard nu se lăsă. Întorcându-se, se aplecă în amurgul 
rece. 

— Hei! 

Nu, nu le atrage atenţia, Richard, pentru numele lui 
Dumnezeu... 

— Hei, măi băieţi! Etheridge! Norrington! Littlefield! Ce 
mama dracu' se-ntâmpl-acolo?! 

Vorbăria şi râsetele groase se întrerupseră. Băiatul care 
purta eşarfa lui Etheridge se întoarse în direcţia glasului lui 
Richard. Înclină uşor capul pentru a-i privi. Lumina din 
bibliotecă şi văpaia de cuptor răcit a asfinţitului îi căzură pe 
faţă. Mâinile lui Richard zburară în dreptul gurii. 

Jumătatea dreaptă a chipului astfel dezvăluit semăna 
puţin, într-adevăr, cu faţa lui Etheridge - un Etheridge mai 


vârstnic, un Etheridge care umblase prin multe locuri unde 
cuminţii elevi de liceu nu puneau piciorul şi făcuse multe 
lucruri pe care cuminţii liceeni nu le făceau. Cealaltă 
jumătate era o masă de cicatrice schimonosite. O semilună 
lucitoare ce-ar fi putut să fie ochi căta dintr-un crater, în 
carnea răscolită de sub frunte. Părea o bilă de marmură 
înfundată adânc într-o băltoacă de seu aproape topit. Din 
colţul stâng al gurii se încârliga în sus un singur dinte, lung 
şi ascuţit. 

E Îngemănarul lui, îşi spuse Jack, cu o certitudine perfect 
calmă. Cel de-acolo e Îngemănarul lui Etheridge. Oare or fi 
cu toţii Îngemănari? Un Îngemănar al lui Littletield şi un 
Îngemănar al lui Norrington şi un Îngemănar al lui Buckley 
şi tot aşa şi tot aşa? Nu se poate - sau se poate? 

— Sloat! strigă arătarea-Etheridge. 

Făcu doi paşi târşâiţi spre Nelson House. Acum, lumina 
felinarelor din curte îi cădea drept pe chipul desfigurat. 

— Închide fereastra, şopti Richard. Închide fereastra. M- 
am înşelat. Seamănă cumva cu Etheridge, dar nu-i el, o fi 
fratele lui mai mare, poate cineva a aruncat acid de 
acumulator sau altceva în faţa fratelui mai mare al lui 
Etheridge, şi acum e nebun, dar nu-i Etheridge, aşa că 
închide fereastra, Jack, închide-o-n clipa a... 

Jos, arătarea-Etheridge îşi mai târşâi un pas spre ei. 
Rânjea. Limba, hidos de lungă, îi căzu din gură ca o 
serpentină festivă descolăcindu-se. 

— Sloat! ţipă. Predă-ne pasagerul! 

Jack şi Richard tresăriră amândoi, întorcându-se unul 
spre altul cu chipurile încordate. 

Un urlet străpunse noaptea... căci acum era noapte; 
crepusculul se stinsese. 

Richard îl privi pe Jack şi, un moment, Jack văzu în ochii 
celuilalt băiat adevărata ură - o străfulgerare a moştenirii 
tatălui său. De ce-a trebuit să vii aici, Jack? Hmm? De ce-a 
trebuit să-mi aduci toate nenorocitele-astea de poveşti din 
Seabrook Island? 


— Vrei să mă duc? întrebă, încetişor, Jack. 

O clipă, în ochii lui Richard stărui expresia aceea de furie 
chinuită, după care îi luă locul vechea blândeţe. 

— Nu, răspunse, trecându-şi distrat mâinile prin păr. Nu, 
nu te duci nicăieri. Acolo... acolo... sunt câini răi. Câini răi, 
Jack, la campusul Thayer! Vreau să zic... i-ai văzut? 

— Hmm, i-am cam văzut, Richie-băiete, spuse Jack abia 
auzit. 

În acelaşi timp, Richard îşi răvăşea iarăşi cu mâinile părul 
adineauri îngrijit, ciufulindu-şi-l într-o claie şi mai haotică. 
Pedantul şi ordonatul prieten al lui Jack începea să arate 
puţin cam ca amiabilul inventator nebun Gyro Gearloose, 
vărul lui Donald Duck. 

— Îl chem pe Boynton, el e cu paza, asta trebuie să fac, 
spuse Richard. Îl chem pe Boynton, sau poliţia din oraş, 
sau... 

Un urlet se ridică de sub copacii din partea opusă a 
careului, dintre umbrele adunate acolo - un urlet crescând, 
unduitor, chiar părând aproape omenesc. Richard privi în 
acea direcţie, cu gura tremurându-i ca a unui bătrân infirm, 
apoi întoarse din nou spre Jack o privire rugătoare. 

— Închide fereastra, Jack. Bine? Parc-aş avea puţină 
febră. Cred c-am răcit. 

— Chiar aşa, Richard, spuse Jack, şi o închise, acoperind, 
atât cât se putea, urletul. 


CAPITOLUL XXĂII - „Predă-ne pasagerul!" 
1 


— Ajută-mă cu chestia asta, mormăi Jack. 

— Nu vreau să mutăm biroul, spuse Richard, cu un glas 
de copil ascultător. Cearcănele negre de sub ochi îi erau şi 
mai pronunţate decât fuseseră în foaier. Nu acolo e locul lui. 

Afară, din careu, urletul se înălţă din nou în văzduh. 

Patul se afla în dreptul uşii. Acum, camera lui Richard 
fusese dezorganizată complet. Richard stătea în mijloc, 
privind toate acestea şi clipind din ochi. Apoi se duse la pat 
şi trase păturile. Una dintre ele i-o dădu lui Jack, fără o 
vorbă, apoi o desfăcu pe-a lui şi o întinse pe podea. Îşi 
scoase din buzunare portofelul şi mărunţişul, punându-le 
ordonat pe birou. După aceea se culcă pe mijlocul păturii, 
trase peste el marginile şi rămase zăcând aşa pe jos, cu 
ochelarii încă la ochi şi cu toată faţa un tablou al nefericirii 
mute. 

Tăcerea de-afară era densă, ca din vis, spartă numai de 
vuietele îndepărtate ale camioanelor grele, trecând pe la 
barieră. Nelson House se cufundase într-o linişte lugubră. 

— Nu vreau să vorbesc despre ceea ce se-ntâmplă afară, 
spuse Richard. Să-ţi fie foarte clar. 

— Bine, spuse, mângâietor, Jack. Nu vom vorbi. 

— Noapte bună, Jack. 

— Noapte bună, Richard. 

Richard îi adresă un zâmbet gol şi îngrozitor de obosit; 
totuşi, se citea în el destulă prietenie pentru a-i încălzi lui 
Jack inima şi a i-o frânge, totodată. 

— Oricum, mă bucur că ai venit, spuse Richard, şi vom 
vorbi despre toate astea de dimineaţă. Sunt sigur că atunci 
vor avea mai mult sens. Uşoara mea febră va fi trecut între 
timp. 


Se întoarse pe partea dreaptă şi închise ochii. Cinci 
minute mai târziu, în pofida podelelor tari, dormea adânc. 

Jack rămase aşezat multă vreme, privind afară în 
întuneric. Din când în când, zărea luminile maşinilor 
trecând pe Springfield Avenue; în alte momente, atât 
farurile cât şi lămpile de pe stradă păreau să fi dispărut, de 
parcă întreaga Thayer School ar fi continuat să lunece în 
derivă, în afara realităţii, plutind suspendată în limbo, 
înainte de-a glisa, după o vreme, înapoi. 

Se înteţea vântul. Jack îl auzea foşnind prin ultimele 
frunze degerate ale copacilor din careu; îl auzea cum făcea 
crengile să se ciocnească asemenea unor oase, ţipând rece 
prin spaţiile dintre clădiri. 


2 


— Vine ăla, spuse Jack, încordat, după vreo oră. 
Îngemănarul lui Etheridge. 

— Ccceăla?... 

— Nimic. Dormi acolo. Mai bine să nu vezi. 

Dar Richard se ridicase în capul oaselor. Înainte ca ochii 
să i se fi putut fixa asupra formei cocârjate, sucite cumva, 
care se apropia de Nelson House, atenţia îi fu captată de 
campusul propriu-zis. Simţi o spaimă profundă, un şoc 
teribil. 

ledera de pe Vestiarul Monkson, care în aceeaşi 
dimineaţă fusese, deşi scheletică, totuşi verzuie, dobândise 
acum un galben pârjolit, hidos. 

— Sloat! Predă-ne pasagerul! 

Deodată, Richard nu mai vru decât să adoarmă la loc - să 
doarmă până-i trecea de tot gripa (se trezise cu concluzia 
că trebuia să fie gripă; nu doar o răceală sau un guturai, ci 
un real caz de gripă); gripa şi febra erau cele care-i 
provocau asemenea halucinaţii înspăimântătoare, 
anormale. N-ar fi trebuit să stea sub nici un motiv lângă 
fereastra aceea deschisă... sau, mai devreme, să-l 


primească pe Jack prin fereastra camerei lui. La acest gând, 
Richard simţi imediat o ruşine profundă. 


3 


Jack îi aruncă lui Richard o privire rapidă, piezişă - dar 
chipul palid şi ochii ieşiţi din orbite îi indicau că prietenul 
său se afunda tot mai adânc în [ara Vrăjită a 
Suprasolicitării. 

Arătarea de-afară era scundă. Stătea pe iarba albită de 
brumă, ca un troll ce se târâse afară de sub cine ştie ce pod, 
mâinile cu gheare lungi spânzurându-i aproape până la 
genunchi. Purta o haină militară de molton, cu cuvântul 
ETHERIDGE inscripţionat deasupra buzunarului din 
stânga. Vestonul atârna descheiat, deschis larg. Pe 
dedesubt, Jack văzu o cămaşă Pendleton ruptă şi mototolită. 
Era stropită într-o parte cu ceva ce-ar fi putut să fie sânge 
sau vomă, formând o pată întunecată. La gât, pe cravata 
albastră şifonată, cu un mic £ auriu, elegant, ţesut în rips, 
se lăfăia o pereche de scaieţi înfipţi ca două groteşti ace de 
cravată. 

Acestui nou Etheridge îi funcţiona doar jumătate de faţă. 
Avea noroi în păr, iar pe haine frunze uscate. 

— Sloat! Predă-ne pasagerul! 

Jack cobori din nou privirea spre monstruosul Îngemănar 
al monitorului. Îi fu prinsă şi capturată de ochii acestuia, 
care păreau să vibreze oarecum în orbite, ca nişte 
diapazoane trepidând rapid în montura lor. Trebui să facă 
un efort pentru a-şi smulge privirea dintr-acolo. 

— Richard! mârâi el. Nu-l privi în ochi. 

Richard nu răspunse; se holba la rânjită versiune-troll a 
lui Etheridge, cu un interes spectral, drogat. 

Speriat, Jack îşi înghionti prietenul cu umărul. 

— Oh! făcu Richard. Brusc, îi apucă mâna şi şi-o apăsă pe 
frunte. Cât de tare ard? întrebă. 

Jack îşi trase mâna de pe fruntea lui Richard, care era 
cam câlduţă, dar nimic mai mult. 


— Fierbincior, minţi el. 

— Ştiam eu, replică Richard, cu reală uşurare. Mă duc 
imediat la cabinetul medical, Jack. Cred că am nevoie de un 
antibiotic. 

— Predă-ni-l, Sloat! 

— Hai să tragem biroul în faţa ferestrei, propuse Jack. 

— Nu te paşte nici un pericol, Sloat! strigă Etheridge. 

Rânji încurajator - adică doar jumătatea dreaptă a feţei 
sale rânji încurajator; jumătatea stângă nu făcu decât să-şi 
păstreze expresia de cadavru holbat. 

— Cum poate semăna atât de mult cu Etheridge? întrebă 
Richard, cu un calm îngrijorător, sinistru. Cum poate glasul 
lui să pătrundă aşa de clar prin sticlă? Ce-a păţit la faţa? 

Vocea îi deveni mai ascuţită, recăpătând şi ceva din 
dezgustul anterior, o dată cu formularea unei ultime 
întrebări, una care părea să fie în acel moment cea mai 
vitală dintre toate, cel puţin pentru Richard Sloat: 

— De unde are cravata lui Etheridge, Jack? 

— Nu ştiu, răspunse Jack. Ne-am întors pe Seabrook 
Island, Richie-băiete, şi cred c-o să ne jucăm cu tine de-a 
bau-bau până borâşti. 

— Dă-ni-l, Sloat, sau venim noi să-l luăm! 

Arătarea-Etheridge îşi dezvălui unicul colţ, într-un feroce 
rânjet canibalic. 

— Trimite pasagerul afară, Sloat, a murit! A murit, şi 
dacă nu-l trimiţi mai repede, ai să-i simţi mirosul când va 
începe să pută! 

— Ajută-mă să-mping nenorocitu' ăsta de birou! şuieră 
Jack. 

— Da, răspunse Richard. Da, în regulă. Mutăm biroul şi 
pe urmă mă-ntind puţin, şi poate mai târziu mă duc la 
cabinet. Ce părere ai, Jack? Ce spui? E un plan bun? 

Faţa lui îl implora pe Jack să încuviinţeze. 

— Vom vedea, spuse Jack. Începe cu-nceputul. Biroul. S- 
ar putea s-arunce cu pietre. 


Zi 


Nu peste mult timp, Richard se porni să murmure şi să 
geamă în somnul care-l cuprinsese din nou. Asta era destul 
de prost; apoi, pe la colţurile ochilor începură să i se 
prelingă lacrimi, ceea ce se dovedi şi mai rău. 

— Nu-l pot preda, gemea Richard, cu glasul plângăcios şi 
uimii al unui copil de cinci ani. 

Jack se uită la el, cu ochii mari, cu pielea ca gheaţa. 

— Nu pot să-l predau. Îl vreau pe tăticu', vă rog, să-mi 
spună cineva unde-i tăticu' meu, a intrat în debara da' acum 
nu mai e în debara, îl vreau pe tăticu', o să-mi spună el ce 
să fac, vă rog... 

O piatră intră pe geam, spărgându-l. Jack scoase un țipăt. 

Piatra bubui pe placa biroului proptit la fereastră. Câteva 
cioburi zburară prin spaţiile libere din stânga şi dreapta 
mesei, sfărâmându-se în bucăţi şi mai mici, pe jos. 

— Predă-ne pasagerul, Sloat! 

— Nu pot, gemu Richard, zvârcolindu-se în pătură. 

— Predă-ni-l! zbieră de-afară altă voce hâdă, hohotind. O 
să-l ducem înapoi la Seabrook Island, Richard! Înapoi la 
Seabrook Island, unde-i este locul! 

Altă piatră. Jack se feri instinctiv, deşi şi această piatră 
ricoşă din birou. Câinii lătrau, schelălăiau şi urlau. 

— Nici o Seabrook Island, murmura Richard în somn. 
Unde-i tăticul meu? Vreau să iasă de-acolo din debara! Vă 
rog, vă rog, fără poveşti din Seabrook Island, VĂ ROG... 

Apoi, Jack stătea pe genunchi, zgâlţâindu-l pe Richard cât 
de tare îndrăznea, spunându-i să se trezească, nu era decât 
un vis, trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, trezeşte- 
te! 

— Văooog-vă0oog-văooog. 

Un cor răguşit de voci neomeneşti se înălţă de-afară. 
Vocile sunau ca un cor de oamcni-animale din Insula 
doctorului Moreau, a lui Wells. 

— Zej-dede, zej-dede, zej-dede! răspunse un al doilea cor. 


Câinii urlau. 

Un iureş de pietre răpăi, smulgând şi mai multe cioburi 
din rama ferestrei, bocănind pe placa biroului, făcându-l să 
se legene. 

— TĂTICU' E ÎN DEBARA! zbieră Richard. TĂTICULE, 
HAI AFARĂ, TE ROG, HAI AFARĂ, MI-E FRICĂ! 

— Văooog-vă00og-vâ000og! 

— Zej-dede, zej-dede, zej-dede! 

Mâinile lui Richard zbătându-se prin aer. 

Pietre zburând şi lovind biroul; curând, avea să intre pe 
fereastră o piatră destul de mare ca să străpungă lemnul 
ieftin, sau pur şi simplu să-l răstoarne peste ei, gândi Jack. 

Afară, râdeau, mugeau şi cântau, cu hidoasele lor glasuri 
de trolli. Câinii - haite întregi, de-acum, se părea - urlau şi 
mârâiau. 

— TĂTICULEEEEEEEEEH... zbieră Richard cu glas 
crescând, care-ţi îngheţa sângele-n vine. 

Jack îl pălmui. 

Ochii lui Richard se deschiseră brusc. Se holbă la Jack, un 
moment, cu o îngrozitoare neputinţă de a-l recunoaşte, de 
parcă visul pe care-l avusese i-ar fi incinerat minţile. Apoi 
trase aer în piept, prelung, tremurător, şi expiră cu un oftat 
nesfârşit. 

— Coşmar, spuse. Efectele febrei, cred. Cumplit. Dar nu- 
mi amintesc exact ce era! adăugă el tăios, de parcă s-ar fi 
putut ca Jack să-l întrebe din clipă-n clipă acest lucru. 

— Richard, vreau să plecăm din camera asta, spuse Jack. 

— Să plecăm din?... 

Richard îl privi pe Jack ca şi cum ar fi fost cu siguranţă 
nebun. 

— Nu se poate, Jack. Am o temperatură de... treizeci şi 
opt cu cinci, cel puţin, poate cu şase, şapte... Nu pot... 

— Ai temperatură treizeci şi şapte cel mult, Richard, 
spuse calm Jack. Probabil nici măcar atât... 

— Ard tot! protestă Richard. 

— Ăia dau cu pietre. 


— Halucinaţiile nu pot să dea cu pietre, Jack, replică 
Richard, pe tonul cu care i-ar fi explicat un fapt simplu, dar 
vital, unui redus mintal. Astea-s poveşti din Seabrook 
Island. Sunt... 

Altă grindină de pietre zbură prin fereastră. 

— Trimite-afară pasagerul, Sloat! 

— Haide, Richard, spuse Jack, ridicându-l în picioare. 

Îl conduse la uşă, apoi pe culoar. Acum simţea un enorm 
regret pentru Richard - poate nu tot atât de mare cum 
simţise după Wolf... dar pe-acolo, pe undeva. 

— Nu... bolnav... febră... nu pot... 

Alte pietre răpăiră pe birou, în spatele lor. 

Richard ţipă strident şi se agăţă de Jack ca un copil care 
se îneacă. 

Râsete horcăite, sălbatice, de-afară. Câinii urlau şi se 
băteau între ei. 

Jack văzu chipul palid al lui Richard albindu-se şi mai 
mult, îl văzu clătinându-se, şi ridică grăbit braţele. Dar nu 
îndeajuns de grăbit pentru a-l prinde pe Richard înainte ca 
acesta să se prăbuşească în uşa camerei lui Reuel 
Gardener. 


5 


Era un simplu acces de leşin, iar Richard îşi reveni destul 
de repede, când Jack îl ciupi de membranele delicate dintre 
degetele mari şi cele arătătoare. Nu voia să vorbească 
despre ceea ce se petrecea afară - pretindea că, de fapt, nu 
ştia despre ce trâăncăneşte Richard. 

Străbătură prudenţi culoarul, spre scări. La uşa clubului, 
Jack băgă capul înăuntru şi fluieră. 

— Richard, ia uită-te la asta! 

Richard privi fără tragere de inimă. Clubul era un 
dezastru. Scaune răsturnate. Pernele de pe canapea 
spintecate. Portretul în ulei al lui Elder Thayer de pe 
peretele din fund fusese desfigurat - cineva mâzgălise o 
pereche de coarne drăceşti iţindu-i-se din părul alb, 


pieptănat cu grijă, altcineva îi adăugase o mustață sub nas, 
iar un al treilea se folosise de-o pilă de unghii sau alt 
instrument asemănător pentru a-i scrijeli un falus grosolan 
între picioare. Geamul vitrinei cu trofee era spart. 

Pe Jack nu-l afectă prea mult expresia de groază drogată, 
neîncrezătoare, de pe chipul lui Richard. Într-un anume 
sens, un batalion de elfi tropăind pe holuri, luminiscenţi şi 
nepământeni, sau de dragoni zburând pe deasupra 
careului, ar fi fost mai uşor de digerat pentru Richard, 
decât această constantă eroziune suferită de Thayer 
School, pe care ajunsese s-o cunoască şi s-o iubească... 
Thayer School, pe care Richard o credea, fără îndoială, 
nobilă şi bună, o necontestată fortăreață împotriva unei 
lumi în care nu puteai conta pe nimic prea multă vreme... 
nici chiar, gândea Jack, pe faptul că taţii vor mai ieşi din 
debaralele în care intraseră. 

— Cine-a făcut asta? întrebă, furios, Richard. Monştrii ăia 
au făcut-o, îşi răspunse tot el. Ei au făcut-o. 

Îl privi pe Jack cu o suspiciune profundă, ceţoasă, care 
începu să i se citească pe faţă. 

— S-ar putea să fie columbieni, spuse ci, deodată. S-ar 
putea să fie columbieni, iar acesta ar putea fi un fel de 
război al drogurilor, Jack. La asta te-ai gândit? 

Jack trebui să-şi sugrume imboldul de-a izbucni în hohote 
demente, în urlete de râs. lată o explicaţie pe care, 
probabil, numai Richard Sloat ar fi putut-o concepe. 
Columbienii erau. Războaiele filierelor de cocaină 
ajunseseră până la Thayer School, Springfield, Illinois. 
Elementar, dragul meu Watson; problema asta are o soluţie 
de şapte virgulă cinci la sută. 

— Cred că orice e posibil, spuse el. Hai s-aruncăm o 
privire la etaj. 

— Pentru ce Dumnezeu? 

— Păi... poate mai găsim pe altcineva, răspunse Jack, fără 
să creadă cu adevărat acest lucru, dar era, oricum, mai 


mult decât nimic. Poate se mai ascunde cineva pe-acolo. 
Cineva normal, ca noi. 

Richard se uită la Jack, apoi din nou la clubul devastat. 
Expresia aceea de suferinţă chinuită îi reveni pe faţă, 
expresia care spunea: De fapt, nu vreau deloc să mă uit la 
toate astea, dar din nu ştiu ce motiv se pare să-i singurul 
lucru la care VREAU să mă uit în momentul de faţă; e o 
obligaţie amarnică, seamână cu imboldul de-a muşca dintr- 
o lămâie, sau de-a zgâria cu unghiile tabla din clasă, sau 
de-a râcâi cu dinţii unei furculiţe porţelanul chiuvetei. 

— Drogul face ravagii prin ţară, rosti Richard, cu lugubre 
intonaţii de conferenţiar. Chiar săptămâna trecută am citit 
un articol despre proliferarea stupefiantelor, în The New 
Republic. Jack, toţi oamenii aceia de-afară s-ar putea să fie 
drogaţi! S-ar putea să fie liber-cugetători! S-ar putea... 

— Să mergem, îl îndemnă Jack, liniştit. 

— Nu-s sigur că pot urca scările, ripostă Richard, cu 
ostilitate sleită. S-ar putea ca febra mea să fie prea gravă 
ca să pot urca scările... 

— Ei, fă şi tu vechea încercare de la Thayer, spuse Jack şi 
continuă să-l conducă într-acolo. 


6 


Când ajunseră pe palierul etajului întâi, în tăcerea 
deplină, aproape fără respiraţie, ce învăluia întreaga 
Nelson House, se infiltră din nou hemoragia sonoră. 

Afară, mârâiau şi lătrau câinii - acum nu mai păreau doar 
zeci de glasuri, ci sute şi sute. Clopotele capelei izbucniră 
într-un concert nebunesc de dangăte. 

Sunetul clopotelor scoase complet din minţi corciturile ce 
alergau bezmetice prin curtea interioară. Se repeziră una 
la alta, rostogolindu-se în neştire pe iarbă - care începea să 
aibă un aspect sălbatic, neîngrijit, plină de buruieni - şi 
sfâşiind tot ce le cădea sub bot. În faţa ochilor lui Jack, una 
dintre ele atacă un ulm. Alta se aruncă spre statuia lui 
Elder Thayer. Din ciocnirea botului sau, clănţănind să 


muşte, cu bronzul solid, ţâşni, ca dintr-un spray, o pulbere 
de sânge. 

Jack întoarse capul, scârbit. 

— Vino, Richard. 

Richard îl urmă destul de docil. 


7 


Etajul întâi era o învălmăşeală haotică de mobilier 
răsturnat, ferestre sparte, cocoloaşe de tapiţerie, discuri 
muzicale ce păreau să fi fost aruncate ca nişte 
frisbeeuri!1%+, haine azvârlite pretutindeni. 

Etajul al doilea înota în aburi, umed şi fierbinte ca o 
pădure tropicală. Pe măsură ce se apropiau de uşa cu 
inscripţia DUŞURI, căldura creştea spre valori de saună. 
Pâcla pe care o întâlniseră prima oară, coborând pe furiş 
scările, în fuioare subţiri, devenea acum o ceaţă opacă. 

— Stai aici, spuse Jack. Aşteaptă-mă. 

— Sigur, acceptă, cu seninătate, Richard. 

Ridicase îndeajuns glasul, ca să se audă peste vuietul 
duşurilor. Ochelarii i se aburiseră, dar nu făcea nici un efort 
să şi-i şteargă. 

Jack împinse uşa şi intră. Domnea o dogoare densă, 
cumplit de umedă. Hainele i se udară leoarcă într-o clipă, 
de la sudoare şi de la vaporii ceţoşi, fierbinţi. Încăperea 
pardosită cu faianţă bubuia şi vuia de apă. Ioate cele 
douăzeci de duşuri fuseseră deschise la maximum, iar 
torentul pătrunzător ca mii de ace al acestora fusese 
concentrat spre o grămadă de echipamente sportive din 
mijlocul spălătorului. Apa reuşea, dar numai foarte încet, să 
se scurgă în canal prin acest maldăr nebunesc, iar baia era 
complet inundată. Jack se descălţă şi dădu ocol încăperii, 
strecurându-se pe sub duşuri, ca să nu asude şi mai mult şi 
ca să nu se opărească, totodată - cel care dăduse drumul 
duşurilor se părea că nu se deranjase să deschidă şi 
robinetele de apă rece. Jack le închise pe toate, unul câte 
unul. N-avea nici un motiv s-o facă, absolut nici un motiv, şi 


se mustră în sinea sa pentru această pierdere de vreme, 
când ar fi trebuit să-ncerce să se gândească la o cale de 
ieşire din Nelson House şi din incinta şcolii - înainte de-a 
cădea securea. 

Nici un motiv, decât acela că poate Richard nu era 
singurul care trăia cu nevoia de-a face ordine în haos... de-a 
crea ordinea şi de-a o menţine. 

Reveni în hol şi nu-l mai găsi pe Richard. 

— Richard? 

Îşi simţea bătăile inimii accelerându-i-se în piept. 

Nici un răspuns. 

— Richard! 

Prin aer pluteau vapori de colonie vărsată, înecăcioşi 
până la toxicitate. 

— Richard, unde dracu' eşti? 

Mâna lui Richard căzu pe umărul lui, iar Jack zbieră. 


8 


— Nu ştiu de ce-a trebuit să răgi aşa, zise, mai târziu, 
Richard. Doar eu eram. 

— Sunt şi eu nervos, răspunse Jack, absent. 

Se aşezaseră în camera de la etajul al doilea a unui băiat 
cu straniu-armoniosul nume de Albert Humbert. Richard îi 
spuse că Albert Humbert, care avea porecla de Albert 
Cocoloş, era cel mai gras băiat din şcoală, iar lui Jack nici 
nu-i venea greu s-o creadă; camera acestuia conţinea o 
uimitoare diversitate de mâncăruri, adunate te miri de 
unde - era tainiţa unui copil al cărui coşmar suprem nu e 
acela de-a fi exclus din echipa de baschet sau de-a zbârci la 
o teză de trigonometrie, ci mai curând de-a se trezi noaptea 
şi de-a nu fi în stare să găsească un covrig sau un pahar cu 
unt de arahide. Mare parte dintre provizii fusese aruncată 
peste tot. Borcanul cu marţipan fusese spart, dar Jack 
oricum nu se dăduse niciodată în vânt după aşa ceva. Se 
lipsi şi de beţişoarele de lemn-dulce - Albert Cocoloş avea o 
cutie întreagă, dosită pe raftul de sus al debaralei. Pe unul 


dintre capacele cutiei scria: La mulți ani, dragul meu, de la 
Mama Ta lubitoare. 

Unele Mame lubitoare trimit cutii cu beţişoare de lemn- 
dulce, iar unii Taţi lubitori trimit bleizăre de la Brooks 
Brothers, reflectă Jack, obosit, şi dacă există vreo 
deosebire, numai Jason ştie care-i aia. 

Găsiră la Albert Cocoloş destulă mâncare ca să-şi 
încropească un soi de masă trăsnită - Slim Jims, felii de 
ardei gras, fulgi de cartofi Salt 'n Vinegar. Încheiară cu un 
pachet de fursecuri. Jack recuperase din hol scaunul lui 
Albert şi şedea lângă fereastră. Richard se aşezase pe patul 
acestuia. 

— Ei, sigur că eşti nervos, acceptă Richard, clătinând din 
cap a refuz când Jack îi oferi ultimul fursec. Paranoid, de 
fapt. E din cauza ultimelor câteva luni petrecute pe drum. 
Ai să-ţi revii de îndată ce-ai să te duci acasă, la mama ta, 
Jack. 

— Richard, spuse Jack, aruncând punga de Famous Amos 
goală, hai să nu mai mâncăm căcat. Iu nu vezi ce se- 
ntâmplă afară, în campusul tău? 

Richard îşi umezi buzele. 

— 'Ţi-am mai explicat o dată. Am febră. Probabil că nu se- 
ntâmplă nimic din toate astea, iar dacă da, atunci se- 
ntâmplă lucruri perfect normale, şi mintea mea le 
denaturează, le amplifică. Asta-i o posibilitate. Cealaltă ar 
fi... mă rog... traficanţii de droguri. Se aplecă, rămânând 
aşezat pe patul lui Albert Cocoloş. Sper că n-ai 
experimentat şi tu cu drogurile, nu-i aşa, Jack? În timp ce 
băteai drumurile? 

Vechea luminiţă inteligentă, incisivă, se reaprinsese 
deodată în ochii lui Richard. Iată o posibilă explicaţie, o 
posibilă ieşire din nebunia asta, spuneau ochii lui. Jack s-a 
implicat în cine ştie ce răfuială cu droguri, şi toţi acei 
oameni l-au urmărit până aici. 

— Nu, răspunse Jack, obosit. Întotdeauna te-am 
considerat stăpân pe realitate, Richard. Niciodată n-am 


crezut că voi trăi să te văd pe tine - pe tine - folosindu-ţi 
creierii ca să denaturezi faptele! 

— Jack, toate astea nu-s decât... decât o halucinație, şi-o 
ştii foarte bine! 

— Războiul drogurilor în Springfield, Illinois? Acum cine 
înşiră poveşti din Seabrook Island? 

Şi în acest moment, o piatră sparse fereastra camerei lui 
Albert Cocoloş, umplând podeaua cu cioburi. 


CAPITOLUL XXXIII - Richard în beznă 
] 


Richard zbieră şi-şi aruncă un braţ în sus, apărându-şi 
faţa. În jur zburau cioburi. 

— Trimite-l afară, Sloat! 

Jack se ridică. Creştea în el o furie mocnită. 

Richard îl apucă de braţ. 

— Jack, nu! Nu te apropia de fereastră! 

— Mă fut! mârâi Jack. M-am săturat să se vorbească 
despre mine de parc-aş fi o pizza. 

Arătarea-Etheridge stătea vizavi. Se afla pe trotuarul din 
marginea careului, privind în sus spre ei. 

— Cară-te de-aici! răcni Jack. O bruscă inspiraţie izbucni 
în el asemenea unei explozii solare. Ezită, apoi strigă 
tunător: Vă poruncesc să plecaţi de-aici! Toţi! vă poruncesc 
să plecaţi, în numele mamei mele, Regina! 

Arătarea-Etheridge tresări ca şi cum cineva înarmat cu 
un bici i-ar fi lăsat o dâră pe fâţa. 

Apoi, expresia de surprindere chinuită se şterse, şi arăta- 
rea-Etheridge începu să rânjească. 

— E moartă, Sawyer! strigă - dar ochii lui Jack 
deveniseră oarecum mai ageri în timpul călătoriei şi văzu 
expresia de spaimă convulsivă pe dedesubtul celei de triumf 
prefăcut. Regina Laura e moartă, iar mama ta a murit şi 
ea... e moartă în New Hampshire... moartă şi-mpuţită! 

— Şterge-o! mugi Jack, şi din nou i se păru că arătarea- 
Etheridge zvâcnise înapoi, cu furie neputincioasă. 

Richard i se alăturase la fereastră, palid şi consternat. 

— Ce tot urlaţi voi doi? întrebă, privind fix la travestiul 
rânjit de pe partea cealaltă a aleii. De unde ştie Etheridge 
că mama ta e în New Hampshire? 

— Sloat! răcni arătarea-Etheridge. Unde ţi-e cravata? 


Un spasm de vinovăţie contractă trăsăturile lui Richard; 
mâinile-i tresăriră spre gulerul descheiat al cămăşii. 

— O să te iertăm de data asta, dacă ne trimiţi pasagerul, 
Sloat! strigă arătarea-Etheridge. Dacă-] trimiţi afară, toate 
vor redeveni aşa cum au fost! Vrei şi tu asta, nu? 

Richard se holba spre arătarea-Etheridge, clătinând din 
cap. Jack era absolut sigur - inconştient. Chipul său era o 
zdreanţă boţită de nefericire, ochii-i luceau de lacrimi 
neînfrânate. Voia ca toate să redevină aşa cum fuseseră, 
cum să nu?! 

— Nu ţi-e dragă şcoala asta, Sloat? mugi arătarea- 
Etheridge spre fereastra lui Albert. 

— Ba da, murmură Richard şi-şi înghiţi un suspin. Ba da, 
sigur că mi-e dragă. 

— Ştii ce le facem micilor lepădături care nu iubesc 
şcoala? Predă-ni-l! Pe urmă, o să fie ca şi cum nici n-ar fi 
venit vreodată aici! 

Richard se întoarse încet, privindu-l pe Jack cu ochi 
îngrozitor de goi. 

— Tu hotărăşti, Richie-băiete, spuse încetişor Jack. 

— Are droguri la el, Richard! strigă arătarea-Etheridge. 
Patru-cinci soiuri diferite! Coca, haşiş, prafu' îngerilori2-! 
Toate chestiile-astea le-a vândut ca să-şi finanţeze călătoria 
spre Vest!! De unde crezi că are haina aia frumoasă pe 
care-o purta când ţi-a apărut în prag? 

— Droguri, spuse Richard, cu adâncă, tremurândă 
uşurare. Am ştiut eu. 

— Dar nici tu n-o crezi, interveni Jack. Nu drogurile ţi-au 
preschimbat şcoala, Richard. Şi câinii... 

— Trimite-l afară, Sl... 

Glasul arătării-Etheridge slăbea, slăbea... 

Când cei doi băieţi priviră din nou afară, aceasta 
dispăruse. 

— Unde se ducea tatăl tău, ce crezi? întrebă Jack cu glas 
scăzut. Unde crezi că s-a dus când n-a mai ieşit din debara, 
Richard? 


Încet, Richard se răsuci să-l privească, iar chipul său, de 
obicei atât de calm, atât de inteligent şi senin, începea 
acum să se schimonosească. Pieptul îi tresălta în spasme 
neregulate. Deodată, Richard îi căzu lui Jack în braţe, 
agăţându-se de el cu o frenezie orbească, pradă panicii. 

— M-a a-at-atins! zbieră băiatul. Trupul său tremura în 
mâinile lui Jack ca un cablu de troliu încordat, mai-mai să 
plesnească. M-a atins, m-a at-atins, ceva m-a a-a-atins acolo 
înă-înă-înăuntru ȘI NU ȘT-ȘT-ŞTIU CE ERA! 


2 


Cu fruntea fierbinte îngropată în umărul lui Jack, Richard 
spuse pe nerăsuflate povestea pe care, atâţia ani, o ţinuse 
închisă-n sufletul lui. O poveste alcătuită din crâmpeie 
îngreuiate şi deformate de suferinţă. Ascultând-o, Jack se 
pomeni amintindu-şi ziua în care propriul său tată intrase în 
garaj... şi revenise peste două ore, de după colţul străzii. 
Fusese o întâmplare urâtă, dar ceea ce păţise Richard era 
cu mult mai rău. Explica perfect insistența sa de oţel, 
refuzând orice compromis asupra realităţii - întreaga 
realitate şi nimic altceva decât realitatea. Explica 
încăpăţânarea lui de-a respinge fanteziile de orice fel, până 
şi cele science-fiction... şi, după cum ştia Jack din propria-i 
experienţă şcolară, tehnomanii ca Richard obișnuiau să 
mănânce SF pe pâine cu unt... câtă vreme era din categoria 
hard, adică autorii fundamentali Heinlein, Asimov, Arthur C. 
Clarke, Larry Niven - scutiţi-ne de balivernele metafizice 
ale unor Robert Silverberg şi Barry Malzberg, vă rugăm, 
dar noi vom citi materialele în care te-ndoapă cu toţi 
cvadranţii stelari şi logaritmii până-ţi ies pe urechi. Nu e 
însă şi cazul lui Richard. Antipatia lui Richard faţă de 
fantastic avea o asemenea profunzime, încât nu se atingea 
de nici un roman dacă nu era o temă pentru şcoală. Copil 
fiind, îl lăsase pe Jack să-i selecteze cărţile pe care le avea 
de citit ca lecturi la alegere, fără să-i pese ce anume erau şi 
mestecându-le ca pe fulgii de porumb. Devenise o 


provocare pentru Jack să găsească o povestire - orice 
povestire - care să-i placă lui Richard, să-l distreze pe 
Richard, să-l captiveze pe Richard la fel cum îl captivau 
uneori pe Jack povestirile şi romanele bune... acestea, 
socotea el, erau aproape la fel de captivante ca şi Visele-cu- 
ochii-deschişi, şi fiecare cartografia propria sa versiune 
asupra 'Teritoriilor. Dar nu fusese niciodată în stare să 
provoace un singur frisson, o singură scânteie, o reacţie cât 
de cât. Indiferent că era Căluţul roib'2!+, Demonul de la 
curse i, De veghe în lanul de secară!2 sau Eu sunt 
legendăi2:!, reacţia era întotdeauna aceeaşi: o concentrare 
încruntată, cu ochii opaci, urmată de-un referat concentrat 
şi cu ochii opaci, care avea să primească fie un 
„satisfăcător", fie, dacă profesoara de engleză se simţea 
deosebit de generoasă în ziua aceea, un „bine... 
Calificativele de „satifăcător" ale lui Richard la engleză erau 
acelea care-i curmaseră accesul la panoul de onoare, în 
cursul celor câteva trimestre când lipsise de-acolo. 

Jack terminase Împăratul muştelori2, de William 
Golding, simțind că-l lua cu frig şi cu cald şi tremura tot - 
atât de entuziasm cât şi de spaimă, dorindu-şi mai presus 
de orice lucrul pe care-l dorise întotdeauna când cartea 
citită era palpitantă: să nu se termine, să se poată 
desfăşura la nesfârşit, aşa cum se întâmpla cu viaţa (numai 
că viaţa era cu mult mai plicticoasă şi mai fără sens decât 
povestirile). Ştia că Richard avea de predat un referat de 
lectură, aşa că-i dăduse volumul, convins că o să-i reuşească 
figura, că Richard va reacţiona neîndoielnic faţă de 
povestea acelor băieţi rătăciţi şi a regresului lor spre 
barbarie. Dar Richard vâjâise prin Împăratul muştelor la fel 
ca prin toate celelalte romane dinainte şi scrisese încă o 
recenzie conţinând tot zelul şi ardoarea autopsiei unui 
legist mahmur făcută pe victima unui accident de circulaţie. 
Ce-i cu tine? izbucnise Jack, exasperat. Ce Dumnezeu ai 
împotriva cărţii ăsteia atât de bune, Richard? lar Richard îl 
privise, perplex, părând chiar să nu înţeleagă furia lui Jack. 


Păi, nici nu poate exista o poveste inventată care să fie 
bună, nu? răspunsese el. 

În ziua aceea, Jack plecase acasă adânc mâhnit de 
respingerea totală a ficţiunii de către Richard, dar acum i 
se părea că îl înţelege mai bine - mai bine decât ar fi dorit 
cu-adevărat, poate. Probabil că în ochii lui Richard fiecare 
copertă de volum beletristic semăna puţin cu o uşă de 
debara care se deschide; poate că fiecare copertă viu 
colorată, înfăţişând, ca şi cum ar fi fost perfect reali, oameni 
care nu existaseră niciodată, îi amintea lui Richard de 
dimineaţa când se-săturase-definitiv. 


3 


Richard îl vede pe tatăl său intrând în debaraua 
dormitorului mare din faţă, după care închide în urma lui 
uşa cu două canaturi. Să tot aibă cinci ani... peste şase... 
sigur nu împlinise încă şapte. Aşteaptă cinci minute, apoi 
zece, iar când tatăl său tot nu iese din debara, începe să se 
cam sperie. Strigă. Strigă 

(după fluieraş strigă, după oliţă strigă) 

după tata, şi cum tata nu răspunde, strigă tot mai tare şi 
mai tare şi vine mai aproape şi mai aproape de debara, 
strigând, şi, în sfârşit, când au trecut cincisprezece minute 
şi tata n-a ieşit nici până acum, Richard deschide uşa 
articulată şi intră. Intră în beznă ca într-o peşteră. 

Și se întâmplă ceva. 

După ce s-a inghesuit printre hainele de tweed aspru şi 
de bumbac moale şi pe alocuri mătăsurile lucioase ale 
vestoanelor costumelor şi sacourilor sport ale tatei, 
mirosul de textile, de naftalină şi de aer închis din dulapul 
întunecos începe să lase locul altui miros - un miros încins, 
aprig. Richard începe să băâjbâie înainte, ţipând numele 
tatălui său, crede că acolo în fund o fi vreun foc şi poate 
tata arde de viu, fiindcă miroase a foc... şi deodată îşi dă 
seama că scândurile i-au dispărut de sub picioare şi stă pe- 
un pământ de culoare închisă. Insecte negre şi stranii, cu 
ciorchini de ochi în capătul unor antene lungi, ţopăie în 


jurul papucilor lui scămoşaţi. 'Lăticule! ţipă copilul. Hainele 
şi costumele s-au dus, podeaua nu mai e, dar sub tălpi nu 
este zăpadă albă, scârţâitoare; e un mâl negru şi puturos, 
ce pare a fi mediul de înmulţire şi de naştere al gângăniilor 
acelora negre şi nesuferite care sar; acest loc nu este 
Narnia!2%, oricât de mult ţi-ai forța imaginaţia. Țipătului lui 
Richard ii răspund alte ţipete - ţipete şi un râs nebunesc, 
dement. In jurul lui pluteşte fum purtat de-un vânt 
întunecat şi idiot, iar Richard se intoarce, revenind poticnit 
pe-acelaşi drum, cu mâinile întinse ca ale unui orb, căutând 
înnebunite hainele, cu nasul ce adulmecă duhoarea acră şi 
stătută a naftalinei... 

Și deodată o mână se strecoară, apucându-l de 
încheietură. 

Tăticu'? întreabă el, dar când priveşte în jos vede nu o 
mână omenească, ci un lucru greu şi solzos, acoperit cu 
ventuze  palpitânde, un apendice verde ataşat de-un 
membru lung, ca de cauciuc, care se întinde în beznă, spre 
o pereche de ochi galbeni, migdalaţi, cu colţurile ridicate, 
ce se holbează la el cu o foame nătângă. 

Țipând, se smulge şi se repede orbeşte în intuneric... şi 
exact în clipa în care degetele lui, dibuind, regăsesc 
vestoanele sport şi costumele lui taică-său, în momentul în 
care aude binecuvântatul şi autenticul clănţănit al 
umeraşelor mâna aceea verde, căptușită cu ventuze, îi 
dansează din nou sec pe ceafă... şi dispare. 

Aşteaptă, tremurând, palid ca cenuşa veche de-o zi dintr- 
o sobă, aşteaptă trei ore în faţa acelei debarale blestemate, 
temându-se să mai intre, temându-se de mâna verde şi de 
ochii galbeni, din ce în ce mai sigur că tata a murit. lar 
când tata revine în cameră, spre împlinirea celei de-a patra 
ore, nu din debara, ci pe uşa dintre dormitor şi holul de la 
etaj - uşa DIN SPATELE lui Richard -, când se întâmplă 
asta, Richard alungă fantezia odată pentru totdeauna; 
Richard neagă fantezia; Richard refuză să aibă de-a face cu 
fantezia, sau să trateze cu ea, sau măcar să ajungă la vreun 
compromis. In mod foarte simplu, s-a-săturat-definitiv. 


Sare-n picioare, fuge la taică-său, la iubitul Morgan Sloat, 
şi îl îimbrățişează atât de strâns, încât îl vor durea braţele 
toată săptămâna. Morgan il ridică în aer râde şi-l întreabă 
de ce-i aşa de palid. Richard zâmbeşte şi-i spune că 
probabil nu i-a priit ceva la micul dejun, dar acum se simte 
mai bine şi îşi sărută tatăl pe obraz, şi-i simte mirosul drag, 
de sudoare, amestecată cu colonie Raj. Şi, mai târziu, în 
aceeaşi zi, işi ia toate cărțile de poveşti - Cărticelele Aurii, 
albumele cu decoruri pliante, cărţile  Ştiu-Să-Citesc, 
colecţia avându-l ca autor pe Dr. Seuss, Cartea Zânei Verzi 
pentru Tineret -, le pune într-o cutie, coboară cu cutia în 
pivniţă şi îşi spune: „Puțin mi-ar păsa dac-ar veni acum un 
cutremur ar căsca o crăpătură în pământ şi-ar înghiţi toate 
cărțile-astea până la ultima. De fapt, ar fi o asemenea 
ușurare încât probabil aş râde toată ziua şi probabil 
aproape tot weekendul." Acest lucru nu se întâmplă, dar 
Richard simte o mare alinare când cărţile sunt închise în 
dubla beznă - bezna cutiei şi bezna pivniţei. Nu se mai uită 
la ele niciodată, la fel cum niciodată nu mai intră în 
debaraua cu uşa pliantă a tatălui său. Și Chiar dacă uneori 
visează că e ceva sub patul sau în debaraua lui, ceva cu 
ochi nătângi şi galbeni, nu se mai gândeşte nicicând la 
mâna aceea verde, acoperită cu ventuze, până când soseşte 
straniul soroc la Thayer School şi izbucneşte în lacrimi cu 
care nu e deprins, în braţele prietenului său Jack Sawyer. 
S-a-săturat-definitiv. 


4 


Jack sperase că, o dată cu istorisirea întâmplării şi 
uscarea lacrimilor, Richard va reveni - mai mult sau mai 
puţin - la personalitatea sa normală, acut-raţională. Lui Jack 
nu-i păsa prea mult dacă Richard cumpăra sau nu toată 
prăvălia; era suficient să accepte partea vizibilă din nebunia 
aceea, pentru a-şi putea pune la contribuţie formidabilul 
intelect, să-l ajute pe el, pe Jack, să găsească o ieşire... o 
cale de scăpare din campusul Thayer, cel puţin, şi din viaţa 


lui Richard,"înainte ca prietenul lui s-o ia razna de-a 
binelea. 

Dar nu mergea aşa. Când Jack încercă să-i vorbească - 
să-i povestească lui Richard despre ziua în care propriul 
său tată, Phil, intrase în garaj şi nu mai ieşise -, acesta 
refuză să-l asculte. Vechiul secret al celor întâmplate 
demult în debara fusese dezvăluit (într-un fel, Richard încă 
se mai agăța cu îndărătnicie de ideea că totul fusese o 
halucinație), dar Richard, totuşi, se-săturase-definitiv. 

A doua zi de dimineaţă, Jack cobori la parter. Îşi luă toate 
lucrurile lui şi pe cele pe care le-ar fi putut dori Richard - 
periuţă de dinţi, manuale, caiete, un schimb de haine 
curate. Hotări că aveau să petreacă ziua aceea în camera 
lui Albert Cocoloş. De-acolo, de sus, puteau ţine sub control 
curtea interioară şi poarta. La căderea nopţii, era posibil să 
se ivească şansa de-a pleca. 


5 


Jack cotrobăi prin biroul lui Albert şi găsi un flacon de 
aspirină pentru copii. Îl privi un moment, gândindu-se că 
micile pilule portocalii spuneau aproape la fel de mult 
despre lubitoarea Mamă a dispărutului Albert, ca şi cutia cu 
beţişoare de lemn-dulce aflată pe raftul dulapului. Scutură 
în palmă şase pastile. I le dădu lui Richard, iar prietenul său 
le înghiţi, absent. 

— Vino-aici şi culcă-te, spuse apoi Jack. 

— Nu, răspunse Richard pe un ton ursuz, agitat şi teribil 
de nefericit, revenind la fereastră. Trebuie să stau de 
veghe, ca să se poată face un raport complet pentru... 
pentru... pentru administraţie. Mai târziu. 

Jack îi atinse uşor fruntea. Şi, cu toate că era rece - 
aproape ca gheaţa -, spuse: 

— “Ţi-a crescut febra. Mai bine stai întins până când 
începe aspirina să-şi facă efectul. 

— A crescut? îl întrebă Richard, privindu-l cu 
recunoştinţă patetică. Chiar aşa? 


— Chiar aşa, răspunse Jack, grav. Vino şi te culcă. 

Richard adormi în cinci minute după ce puse capul jos. 
Jack se cufundă în fotoliul confortabil al lui Albert Cocoloş. 
Chipul palid al lui Richard lucea ca şi ceara în lumina 
crescândă a zorilor. 


6 


Cum-necum, ziua trecu şi, pe la ora patru, Jack adormi. 
Se trezi în întuneric, neştiind cât timp se scursese. Tot ce 
ştia, era că nu avusese nici un vis, lucru pentru care se 
simţea recunoscător. Richard se foia neliniştit, iar Jack 
presupuse că se va deştepta şi el curând. Se ridică şi se 
întinse, tresărind când îşi simţi spatele înţepenit. Se duse la 
fereastră, privi afară şi rămase nemişcat, cu ochii mari. Îi 
încolţi în minte un gând: Nu vreau ca Richard să vadă asta. 
Nu, dacă pot tace ceva. 

O, Doamne, trebuie să scăpăm de-aici, şi cât mai repede 
posibil, îşi spuse Jack, înspăimântat. Chiar dacă, din cine 
ştie ce motiv, se tem să vină la noi de-a dreptul. 

Dar chiar urma să-l scoată pe Richard de-acolo? Ei nu 
credeau c-avea s-o facă, ştia - contau pe refuzul lui de a-şi 
mai expune prietenul, în continuare, acelei nebunii. 

Un salt, Jack-O. Trebuie să faci un salt, şi-o ştii prea bine. 
Și trebuie să-l iei cu tine şi pe Richard, fiindcă locul ăsta se 
duce dracului. 

Nu pot. Un salt în Teritorii i-ar face de-a dreptul minţile 
praştie lui Richard. 

Nu contează. Trebuie s-o taci. E cea mai bună soluție, 
oricum - poate singura soluţie-, fiindcă n-au să se-aştepte la 
asta. 

— Jack? 

Richard stătea în capul oaselor. Fără ochelari, chipul său 
avea o înfăţişare stranie, despuiată. 

— Jack, s-a terminat? A fost un vis? 

Jack se aşeză pe pat şi-şi cuprinse prietenul cu un braţ pe 
după umeri. 


— Nu, răspunse el, cu glasul scăzut şi mângâietor. Încă 
nu s-a terminat, Richard. 

— Cred că mi s-a agravat febra, anunţă Richard, 
retrăgându-se de lângă Jack. 

Se apropie de fereastră, ţinându-şi delicat ochelarii, de 
suport, între degetul mare şi arătătorul mâinii drepte. Îi 
puse pe nas şi privi afară. Umbre cu ochi luminiscenţi 
forfoteau care-ncotro. Stătu acolo mult timp, apoi făcu ceva 
atât de nespecific lui, încât Jack rămase aproape uimit. Îşi 
scoase ochelarii şi, intenţionat, îi lăsă să cadă pe jos. Se auzi 
un trosnet sec, una dintre lentile spărgându-se. Apoi, tot 
deliberat, îi călcă în picioare, făcând pulbere ambele lentile. 

După aceea, se uită la ei şi îi aruncă nepăsător spre coşul 
de gunoi al lui Albert Cocoloş, dar rată. Acum, pe chipul lui 
Richard se mai citea şi o uşoară încăpățânare - o expresie 
care însemna: Nu mai vreau să văd nimic, aşa că n-am să 
mai văd nimic, şi m-am ocupat de problema asta. M-am- 
săturat-definitiv. 

— Ia te uită, spuse el, cu glas plat, deloc surprins. Mi-am 
spart ochelarii. Mai aveam o pereche, dar mi i-am spart şi 
pe aceia, în sala de sport, acum câteva săptămâni. Fără ei, 
sunt aproape orb. 

Jack ştia că nu era adevărat, dar rămăsese prea stupefiat 
ca să mai spună ceva. Nu se putea gândi la absolut nici un 
răspuns potrivit faţă de atitudinea radicală pe care Richard 
tocmai o adoptase. Semăâna prea mult cu o rezistenţă 
calculată, în ultima tranşee, împotriva nebuniei. 

— Cred că mi-a crescut şi febra, spuse Richard. Mai ai 
nişte aspirine din alea? 

Jack deschise sertarul biroului şi-i întinse lui Richard 
flaconul, fără o vorbă. Richard înghiţi şase sau opt, apoi se 
culcă la loc. 


7 


Pe măsură ce noaptea se adâncea, Richard, care 
promitea în repetate rânduri să discute despre situaţia lor, 


îşi călca, tot în repetate rânduri, cuvântul. Nu putea discuta 
despre plecare, susţinea el, nu putea discuta despre nimic 
din cele ce se întâmplau, îi revenise febra şi se simţea mult, 
mult mai rău - se gândea că o fi trecut de treizeci şi nouă cu 
două linii, poate chiar făcuse treizeci şi nouă cu şase. 
Spunea că are nevoie să mai doarmă. 

— Richard, pentru numele lui Dumnezeu! tună Jack. Îţi 
baţi joc de mine! Niciodată nu m-aş fi aşteptat din partea 
ta... 

— Nu fii prost, replică Richard, căzând la loc pe patul lui 
Albert. Sunt doar bolnav, Jack. Nu-mi poţi pretinde să 
vorbesc despre toate nebuniile astea când sunt bolnav! 

— Richard, vrei să plec de-aici şi să te părăsesc? 

Richard îl privi un moment pe Jack peste umăr, clipind 
încet din ochi. 

— N-ai să pleci, spuse el, apoi adormi din nou. 


8 


În jurul orei nouă seara, campusul intră iarăşi într-una 
dintre acele misterioase perioade calme, iar Richard, poate 
simțind că, acum, precara sa integritate mintală avea de 
suportat o tensiune mai scăzută, se trezi şi-şi dădu jos 
picioarele din pat. Pe pereţi, apăruseră pete cafenii, şi le 
cercetă până-l văzu pe Jack venind spre el. 

— Mă simt mult mai bine, Jack, spuse, grăbit, băiatul, însă 
chiar nu ne-ar folosi la nimic să vorbim despre plecare, s-a 
întunecat şi... 

— În noaptea asta trebuie să plecăm, îl întrerupse, posac, 
Jack. 'Tot ce au ci de făcut, e să ne aştepte-afară. Acum, pe 
pereţi creşte mucegai şi să nu-mi spui că nici pe-asta n-o 
vezi. 

Richard zâmbi cu o toleranţă oarbă, care pe Jack aproape 
că îl scoase din minţi. Ţinea la Richard, dar l-ar fi lipit cu 
plăcere de cel mai apropiat perete mucegăit. 

Exact în acel moment, în camera lui Albert Cocoloş, 
începură să fojgăiască viermi albi, lungi şi dolofani. leşeau 


din petele cafenii şi moi de pe pereţi, ca şi cum mucegaiul 
însuşi le-ar fi dat naştere într-un chip necunoscut. Se 
răsuceau şi se zvârcoleau, după care cădeau pe jos, cu mici 
plescăituri, şi se târau orbeşte spre pat. 

Jack începuse să se întrebe dacă Richard nu stătea chiar 
mult mai prost cu vederea decât îşi amintea ci, sau dacă nu 
cumva i se degradase grav de când îl văzuse ultima oară. 
Acum constată că avusese dreptate de la bun început. 
Richard vedea încă destul de bine. Categoric, nu-i era deloc 
greu să distingă cel puţin creaturile gelatinoase care ieşeau 
din pereţi. Zbieră şi se îndesă în Jack, cu chipul desfigurat 
de repulsie. 

— Viermi, Jack! O, Isuse! Viermi! Viermi! 

— N-o să păţim nimic - aşa-i, Richard? spuse Jack, 
ţinându-l pe loc cu o putere de care nu se ştiuse în stare. 
Aşteptăm doar să se facă dimineaţă, just? Nici o problemă, 
aşa-i? 

Mişunau cu zecile, cu sutele, vietăţi dolofane, albe, ca de 
ceară, asemenea unor larve supradimensionate. Unele, la 
contactul cu podeaua, pocneau. Celelalte se târau ca melcii, 
spre ei. 

— Viermi, Isuse, trebuie să ieşim, trebuie să... 

— Slavă Domnului, copilul ăsta, în sfârşit, vede o rază de 
lumină, comentă Jack. 

Îşi agăţă rucsacul pe braţul stâng, iar cu mâna dreaptă îl 
apucă pe Richard de cot. Îl împinse spre uşă. Viermii albi se 
fleşcăiau sub tălpile lor. Acum curgeau şiroaie din petele 
brune; o obscenă fătare multiplă, în plină desfăşurare pe 
toată suprafaţa camerei lui Albert. Un şuvoi de viermi albi 
căzu dintr-o dată de pe tavan, pentru a ateriza, colcăind, pe 
părul şi umerii lui Jack; se şterse cât putu de bine şi-l scoase 
afară pe Richard, care urla şi dădea din- mâini. 

Cred c-am pornit la drum, îşi spuse Jack. Doamne-ajută, 
cred că-ntr-adevăr am pornit. 


2, 


Se aflau din nou în club. După cum reieşea, Richard avea 
chiar mai puţin habar decât Jack însuşi cum să se strecoare 
afară din campusul Thayer. Jack ştia foarte bine un lucru: n- 
avea să se încreadă în liniştea aceea înşelătoare şi să iasă 
pe vreuna dintre uşile principale de la Nelson House. 

Privind concentrat spre stânga, prin fereastra mare a 
clubului, Jack distinse o clădire octogonală, scundă şi solidă, 
de cărămidă. 

— Richard, ce-i aia? 

— Hmm? 

Richard se uita la torentele cleioase de noroi ce se 
scurgeau leneş peste careul întunecat. 

— Clădirea aia bondoacă, de cărămidă. De-aici abia se 
zăreşte. 

— Aa, Depoul. 

— Ce-i ăla depou? 

— Numele în sine nu mai înseamnă nimic, răspunse 
Richard, continuând să privească neliniştit careul înecat în 
noroi. La fel ca în cazul cabinetului medical. | se spune 
Untăria, fiindcă acolo a fost cândva o fabrică de lactate şi 
îmbuteliere a laptelui. Până prin 1910, sau oricum, cam aşa 
ceva. Tradiţia, Jack. E foarte importantă. Asta-i unul dintre 
motivele pentru care-mi place la Thayer. Şi reveni amărât 
cu privirea spre campusul înnoroiat. Unul dintre motivele 
pentru care-mi plăcea, cel puţin. 

— Cu Untăria e clar. De unde şi până unde Depoul? 

Richard se înfiora încet sub semnul ideilor gemene de 
Thayer şi Tradiţie. 

— De fapt, pe vremuri... 

— La ce vremuri ne referim? 

— A, la anii o mie opt sute optzeci. Nouăzeci. Vezi tu... 

Richard lăsă fraza neterminată. Ochii săi miopi începură 
să se plimbe prin club - în căutarea altor viermi, bănui Jack. 
Nu era nici unul... cel puţin nu încă. Însă putea să vadă pe 
pereţi câteva pete cafenii incipiente. Viermii încă nu erau 
aici, dar aveau să sosească. 


— Haide, îl grăbi Jack. Tu n-ai nevoie să-ţi promită cineva 
vreo răsplată ca să-ţi dai drumul la gură. 

Richard schiţă un zâmbet vag. Îşi întoarse privirea spre 
Jack. 

— Springfield a fost unul dintre cele mai mari trei sau 
patru noduri feroviare americane, în ultimele două decenii 
ale secolului al XIX-lea. Avea o poziţie geografică 
avantajoasă pentru toate punctele cardinale. Ridică mâna 
dreaptă la faţă, cu arătătorul întins, să-şi împingă ochelarii 
în sus pe nas, cu gestul său de savant, dar îşi dădu seama că 
nu mai erau acolo şi cobori mâna la loc, uşor jenat. O 
mulţime de căi ferate porneau din Springfield în toate 
direcţiile. Şcoala asta există fiindcă Andrew TIhayer a 
întrezărit perspectivele. A făcut avere din transporturi 
feroviare. Majoritatea, spre Coasta de Est. El a înţeles 
primul potenţialul expedițiilor spre Vest, ca şi spre Est. 

Deodată, în capul lui Jack se aprinse un bec puternic, 
scăldându-i toate gândurile într-o lumină crudă. 

— Coasta de Vest? 

Simţea un gol în stomac. Încă nu putea să identifice noua 
formă pe care i-o dezvăluise lumina, dar cuvântul care-i 
răsări în minte era arzător, absolut clar: 

Talisman! 

— Coasta de Vest ai spus? 

— Sigur că da, încuviinţă Richard, privindu-l pe Jack cu o 
expresie stranie. Jack, ai asurzit? 

— Nu. 

Springfield a fost unul dintre cele mai mari trei sau patru 
noduri feroviare americane... 

— Nu, n-am nimic. 

A înțeles primul, s-ar putea spune, potențialul 
expedițiilor de mărfuri pe calea ferată spre Avanposturi. 

Jack ştiu, fără putinţă de tăgadă, că Springfield continua 
să fie un fel de centru de acumulare, poate chiar un punct 
de expediţie a mărfurilor. Poate că de-asta funcţiona aici 
atât de bine magia lui Morgan. 


— Peste tot erau movile de cărbuni, triaje, plăci turnante, 
depouri de vagoane şi cam un miliard de kilometri de şine şi 
macazuri, spuse Richard. Acoperea toată zona asta unde se 
află acum Thayer School. Dacă sapi vreun metru şi ceva sub 
gazon, oriunde, dai de zgură, bucăţi de şină şi tot felul de 
chestii. Dar acum, tot ce-a mai rămas, e clădirea aia mică. 
Depoul. Sigur că n-a fost niciodată un depou adevărat. E 
prea mic, oricine-şi poate da seama. Erau birourile 
principale ale triajului, unde şeful de gară şi cel al 
regionalei feroviare îşi făceau treburile respective. 

— Ştii o grămadă de lucruri, spuse Jack, vorbind aproape 
automat, cu capul încă plin de lumina aceea nouă, 
orbitoare. 

— Face parte din tradiţia de la Thayer, răspunse, cu 
simplitate, Richard. 

— Acum la ce foloseşte? 

— Înăuntru e o mică sală de spectacole. Pentru 
reprezentațiile clubului de artă dramatică, deşi în ultimii 
ani clubul n-a prea fost activ. 

— Crezi c-o fi încuiat? 

— De ce să încuie cineva Depoul? întrebă Richard. Doar 
dacă nu crezi că ar avea cineva interesul să fure câteva 
decoruri de la spectacolul The Fantasticks, din 1979. 

— Deci putem intra înăuntru? 

— Da, aşa cred. Dar de ce... 

Jack arătă spre o uşă aflată imediat în spatele meselor de 
ping-pong. 

— Acolo ce e? 

— Automate de mâncare. Şi un cuptor cu microunde, 
bagi o fisă şi-ţi încălzeşti gustările congelate. Jack... 

— Hai. 

— Jack, cred că-mi revine febra, spuse Richard, cu un 
zâmbet de om slăbit. Poate-ar fi mai bine să stăm o vreme 
aici. Am putea să ne-ntindem pe canapele peste noapte... 

— Vezi petele cafenii de-acolo de pe pereţi? întrebă Jack, 
mohorât, arătând cu degetul. 


— Nu, fără ochelari cum o să le văd? 

— Ei bine, au apărut. Şi cam într-o oră, viermii ăia albi 
vor ieşi din găoace drept în... 

— În regulă, acceptă, grăbit, Richard. 


10 


Distribuitoarele de mâncare puţeau. 

Jack avea impresia că alimentele dinăuntru se alteraseră. 
Crochetele cu brânză, produsele Doritos, Jax şi fripturile de 
porc erau învăluite în mucegai albăstrui. Pârâiaşe vâscoase 
de îngheţată topită se prelingeau printre panourile din faţă 
ale unui automat Hav-a-Kone. 

Jack îl trase pe Richard spre fereastră. Privi afară. De- 
aici, Depoul se distingea destul de bine. Dincolo de el, 
vedeau gardul de eclise şi drumul de serviciu care ducea 
afară din campus. 

— O să ieşim în câteva clipe, îi răspunse Jack, în şoaptă. 

Deblocă fereastra şi o făcu să gliseze în sus. 

Școala asta există fiindcă Andrew Thayer a întrezărit 
perspectivele...întrezăreşti şi tu posibilităţile, Jack-O? 

Considera că, poate, da. 

— Mai sunt vreunii dintre oamenii ăia afară? întrebă, 
nervos, Richard. 

— Nu, răspunse Jack, aruncând doar o privire fugară. 

Chiar nu mai conta dacă în realitate mai erau acolo sau 
nu. 

Unul dintre cele mai mari trei sau patru noduri feroviare 
americane... avere din transporturile feroviare... 
majoritatea, spre Coasta de Vest... a înțeles primul 
potenţialul expedițiilor spre Vest... Vest... Vest... 

Un amestec dens, mâlos, de aromă a nămolului rămas 
după reflux şi duhoare de gunoi pătrunse pe fereastră. Jack 
îşi aruncă un picior peste pervaz şi întinse mâna după cea a 
lui Richard. 

— Hai! îl chemă. 


Richard se trase înapoi, cu obrazul alungit, nenorocit de 
frică. 

— Jack... nu ştiu... 

— Şandramaua se face bucăţi, şi curând o să colcăie şi 
pe-aicea viermii. Acum, hai odată! Mă vede naibii cineva 
stând în fereastră şi-o să ne zboare şansa de-a o şterge de- 
aici ca doi şoareci. 

— Nu înţeleg nimic din toate astea! se văicări Richard. 
Nu înţeleg ce mama dracului se întâmplă! 

— Taci şi vino. Sau să ştii că te las aici, Richard. Jur pe 
bunul Dumnezeu că te las. [in la tine, dar mama mea e pe 
moarte. 'le las să te descurci singur. 

Richard îl privi pe Jack în faţă şi văzu - chiar fără ochelari 
- că nu glumea. Îl apucă de mână. 

— Doamne, ce frică mi-e! şopti. 

— Nu eşti singurul, spuse Jack şi îl împinse. 

Peste o clipă, picioarele sale aterizau pe peluza 
mocirloasă. Richard sări alături. 

— Traversăm la Depou, şopti Jack. Avem cam cincizeci de 
metri'. Dacă-i descuiat, intrăm înăuntru, dacă nu, încercăm 
să ne ascundem în partea dinspre Nelson House. De-ndată 
ce vom fi siguri că e încă linişte... 

— Alergăm la gard. 

— Exact. 

Sau poate va trebui să facem un salt, da! asta o discutăm 
altă dată. 

— Drumul de serviciu. Am o bănuială că, dacă reuşim să 
ieşim din incinta şcolii Thayer, totul va fi din nou în regulă. 
O dată ce-am făcut vreo cinci sute de metri de drum, o să te 
poţi uita peste umăr şi-ai să vezi luminile din dormitoare şi 
bibliotecă, Richard, ca de obicei. 

— Ar fi aşa de nemaipomenit, murmură Richard, 
melancolic de ţi se rupea inima. 

— Bine, eşti gata? 

— Cred că da. 


— Fugi la Depou. Rămâi încremenit lângă peretele din 
partea asta. Jos, ca să te acopere tufişurile. Le vezi? 

— Da. 

— E-n regulă... Şi! 

Se smulseră de lângă Nelson House, pornind în goană 
spre Depou, unul lângă altul. 


11 


Încă nu ajunseseră la jumătatea drumului, scoțând pe 
gură rotocoale de aburi albi, pistonând din picioare peste 
solul noroios, când clopotele capelei izbucniră într-o 
hidoasă cacofonie de sunete scrâşnite. Un cor de câini ce 
urlau răspunseră clopotelor. 

Reveniseră acei falşi monitori. Jack bâjbâi după Richard 
şi îl găsi pe acesta bâjbâind după el. Mâinile li se încleştară. 

Richard ţipă şi încercă să-l tragă spre stânga. Mâna sa o 
strânse pe-a lui Jack până când falangele ajunseră să se 
zgârie unele de-ale celuilalt, paralizant. Un lup alb şi slab, 
un şef de haită al lupilor, apăru de după Depou, gonind spre 
ci. Ăsta era bătrânul din limuzină, reflectă Jack. Îl urmară 
alţi lupi şi câini... după care Jack înţelese cu o greţoasă 
certitudine că unii dintre ei nu erau câini; unii dintre ei 
erau băieţi, alţii adulţi - profesori, bănuia el - 
semitransformaţi. 

— Domnul Dufrey! chiţăi Richard, arătând cu degetul 
mâinii libere. (Măi să fie, vezi binişor pentru un om care şi- 
a pierdut ochelarii, Richie-băiete, spuse în sinea sa Jack, ca 
în delir.) Domnul Dufrey! O, Doamne, e domnul Dufrey! 
Domnul Duftrey! Domnul Dutrey! 

Astfel îl văzu Jack pentru prima şi singura oară pe 
directorul de la Thayer School - un bătrânel scund, cu părul 
alb, cu nasul mare, coroiat, şi trupul ofilit şi păros al unei 
maimuțe de flaşnetar. Alerga cu iuţeală, în patru labe, 
împreună cu ceilalţi câini şi băieţi, toca profesorală 
bâţâindu-i-se nebuneşte în toate părţile pe cap şi, te miri 
cum, refuzând să cadă. Rânji spre Jack şi Richard, iar limba 


lungă, ce i se bălăngănea, îngălbenită de nicotină, i se 
rostogoli prin mijlocul rânjetului. 

— Domnul Dufrey!! O, Doamne! O, Doamne sfinte! 
Domnul Duftrey! Domnul Du... 

Îl smucea pe Jack din ce în ce mai tare spre stânga. Jack 
era mai voinic, dar Richard căzuse pradă panicii. Mirosul 
viciat de gunoi, devenea tot mai pătrunzător. Jack putea 
auzi fleoşcăielile şi pleoscăielile molatice ale noroiului ce 
ieşea forţat din pământ. Lupul alb din fruntea haitei 
reducea rapid distanţa, iar Richard căuta să se îndepărteze, 
încerca să tragă spre gard, şi avea dreptate, dar şi greşea 
în acelaşi timp, greşea, deoarece la Depou trebuia să 
ajungă, nu la gard. Acela era locul, acela era locul, fiindcă 
acolo fusese unul dintre cele mai mari trei sau patru noduri 
feroviare americane, fiindcă Andrew Thayer înţelesese 
primul potenţialul, iar acum el, Jack Sawyer, înţelegea 
potenţialul la fel de bine. Toate astea, fireşte, nu se bazau 
decât pe intuiţie, dar Jack ajunsese să creadă că, în aceste 
probleme universale, intuiţia sa era singurul lucru în care 
putea avea încredere. 

— Dă-i drumul pasagerului, Sloat! bolborosea Dufrey. Dă- 
i drumul pasagerului, e prea drăgălaş pentru tine! 

Dar ce-i ăla un pasager? se întrebă Jack, în acele ultime 
câteva secunde, în timp ce Richard încerca orbeşte să-i 
abată din drum, iar Jack îl smuci înapoi, spre haita 
amestecată de corcituri, elevi şi profesori, care alerga, în 
urma marelui lup alb, către Depou. Să-ţi spun cu ce-i ăla un 
pasager; un pasager e cineva care călătoreşte. Şi unde 
începe pasagerul să călătorească? Păi, la un depou... 

— Jack, o să ne muşte! zbieră Richard. 

Lupul îl depăşi pe Dufrey şi sări spre ei, cu fălcile 
căscându-i-se ca o capcană cu arc. Din spatele lor se auzi 
un trosnet gros, înfundat, Nelson House despicându-se ca 
un cantalup putred. 

Acum, Jack era acela care maltrata falangele degetelor 
lui Richard, strângând tare şi din ce în ce mai tare, în timp 


ce noaptea răsuna de clopote demente, se învăpăia de 
bombe incendiare şi pârâia de artificii. 

— Ţine-te! urlă el. Ține-te, Richard, pornim! 

Avu timp să se gândească: Acum s-au inversat rolurile; 
acum, Richard e turma, el e pasagerul meu. Doamne-ajută- 
ne pe-amândoi. 

— Jack, ce se întâmplă? chirăi Richard. Ce faci? Opreşte- 
te! OPREŞTE! OPREŞ... 

Richard continua să ţipe, dar Jack nu-l mai auzea. 
Deodată, triumfător, sentimentul de osândă inevitabilă 
crăpă, pârâind ca un ou stricat, şi creierul i se umplu de 
lumină - lumină şi o dulce puritate a aerului; un aer atât de 
pur, încât puteai să simţi mirosul unei ridichi pe care un om 
o smulge în grădina sa, la un kilometru distanţă. Brusc, Jack 
avu senzaţia că putea pur şi simplu să-şi ia elan de-a 
dreptul şi să sară direct peste careu... sau să zboare, ca 
oamenii aceia cu aripi prinse la spate. 

A, era lumină şi aer curat din belşug, care să înlocuiască 
duhoarea aceea spurcată şi senzaţia de trecere peste hăuri 
de vid negru, iar preţ de-o clipă totul înlăuntrul făpturii lui 
păru limpede şi plin de strălucire; o clipă, totul deveni 
curcubeu, curcubeu, curcubeu. 

Astfel, Migră Jack Sawyer din nou în Teritorii, de astă- 
dată în timp ce alerga orbeşte prin degeneratul campus 
Thayer, cu dangătele clopotelor crăpate şi mârâielile 
câinilor inundând văzduhul. 

lar de astă-dată îl trase cu el şi pe Richard, fiul lui 
Morgan Sloat. 


INTERLUDIU - Sloat în astă lume/Orris în 
Teritorii (11) 


La scurt timp după ora şapte, în dimineaţa următoare 
saltului executat de Jack şi Richard de la Thaycr School, 
Morgan Sloat opri maşina la bordură, chiar în faţa porţii 
principale a şcolii. Spaţiul era însemnat cu un indicator: 
NUMAI PENTRU HANDICAPAŢI. Sloat îi aruncă o privire 
indiferentă, apoi vâri mâna în buzunar, scoase o fiolă de 
cocaină şi consumă o parte din ea. În câteva momente, 
lumea păru să câştige ceva mai multă culoare şi vitalitate. 
Era un produs minunat. Se întrebă dacă o putea cultiva în 
Teritorii şi dacă acolo n-ar avea efecte mult mai puternice. 

Gardener însuşi îl trezise pe Sloat din somn, în locuinţa 
sa din Beverly Hills, la două dimineaţa, pentru a-i povesti ce 
se întâmplase - în Springfield era miezul nopţii. Lui 
Gardener îi tremura vocea. Era speriat, în mod evident, că 
pe Morgan îl vor apuca dracii, şi furios că Jack Sawyer îi 
scăpase din mâini cu aproape o oră în urmă. 

— Băiatul acela... băiatul acela rău, rău... 

Pe Sloat nu-l apucaseră furiile. Într-adevăr, se simţea 
extraordinar de calm. Avea o senzaţie de predestinare, 
provenită, bănuia, din cealaltă parte a lui - cea pe care o 
numea în sinea sa „Orris-tate", într-un subînţeles calambur 
la adresa regalității. 

— Fii calm, îl liniştise Sloat. Vin acolo de-ndată ce pot. 
Stai pe loc, puişor. 

Întrerupsese convorbirea înainte ca Gardener să mai 
poată spune ceva şi se culcase la loc, pe spate. Îşi 
încrucişase mâinile pe stomac şi închisese ochii. Urmă un 
moment de imponderabilitate... un moment doar... după 
care simţi sub el o mişcare slabă. Auzi scârţâitul hamurilor 
de piele, gemetele şi bufniturile suspensiilor dure, de fier, 
ocările vizitiului. 


Deschisese ochii sub înfăţişarea lui Morgan de Orris. 

Ca de obicei, avu mai întâi o reacţie de plăcere pură - pe 
lângă asta, cocaina părea aspirină pentru copii. Avea 
pieptul mai îngust, trupul mai puţin ponderal. Inima lui 
Morgan Sloat înregistra oricât - de la optzeci şi cinci de 
bătăi pe minut până la o sută douăzeci, dacă era morcovit -, 
pe când pulsul lui Orris rareori depăşea şaizeci şi cinci. 
Vederea lui Morgan Sloat era atestată la 20/20, dar Morgan 
de Orris vedea, cu toate acestea, mult mai bine. Putea 
distinge şi urmări traseul celei mai minuscule crăpături din 
peretele lateral al diligenţei, se putea desfăta cu fineţurile 
perdelelor de crep ce fluturau la ferestre. Cocaina îi 
înfundase lui Sloat nasul, atrofiindu-i simţul mirosului; 
nările lui Orris erau complet libere şi puteau adulmeca 
praful, pământul şi aerul cu deplină fidelitate - păreau apte 
să miroasă şi să aprecieze fiecare moleculă. 

Lăsase în urmă un pat dublu gol, care încă mai purta 
urma trupului său masiv. Aici stătea aşezat pe-o canapea 
mai confortabilă decât fotoliul oricărui Rolls Royce fabricat 
vreodată, călătorind spre Vest, spre capătul Avanposturilor, 
spre un loc numit Depoul Avanposturilor. Spre un om pe 
nume Anders. Ştia aceste lucruri, ştia exact unde se afla, 
căci Orris încă mai era aici, înlăuntrul capului său, 
vorbindu-i în felul în care emisfera dreaptă a creierului i-ar 
putea vorbi raţionalei stângi în timpul Viselor-cu-ochii- 
deschişi, cu glas scăzut, dar perfect inteligibil. Sloat vorbise 
cu Orris prin aceleaşi subvocalize joase, cu cele câteva 
prilejuri când Orris Migrase în locul pe care Jack ajunsese 
să-l numească Teritoriile americane. Când Migrai şi 
pătrundeai în trupul propriului tău îngemănar, rezultatul 
consta într-un fel de posesiune benignă. Sloat citise despre 
cazuri mai violente de posesiune şi, deşi subiectul nu-l 
interesa prea mult, presupunea că sărmanii neghiobi loviți 
de-un asemenea ghinion fuseseră invadaţi de autostopişti 
nebuni din alte tărâmuri - sau poate însăşi lumea 
americană era aceea care-i scosese din minţi. Acest lucru 


părea mai mult decât posibil; categoric, îi făcuse o figură 
bietului Orris, primele două-trei dăţi când îşi vârâse capul, 
deşi fusese cumplit de emoţionat, dar şi îngrozit. 

Diligenţa sări brutal peste un hop - în Avanposturi, luai 
drumurile aşa cum le găseai şi-i mulţumeai lui Dumnezeu că 
măcar existau. Orris îşi schimbă poziţia pe canapea, iar 
piciorul său infirm mormăi într-o durere surdă. 

— Staţi locului, bătu-v-ar-Dumnezeu! bombăni vizitiul 
deasupra, iar biciul său şuieră şi pocni. Dii, pui de curve 
moarte! Dii! 

Sloat rânji de plăcerea de-a se afla acolo, fie şi pentru 
câteva momente. Ştia deja ceea ce avea nevoie; i-o 
murmurase glasul lui Orris. Diligenţa avea să sosească la 
Depoul Avanposturilor - Thayer School, în cealaltă lume - 
mult înaintea zorilor. Era posibil să-i prindă acolo, dacă mai 
zăboveau; dacă nu, îi aşteptau Ținuturile Spulberate. Îl 
durea şi-l mângâia gândul că Richard era acum cu ţângăul 
de Sawyer, dar, dacă se cerea un sacrificiu... ei bine, Orris îl 
pierduse pe fiul său şi totuşi supravieţuise. 

Singurul lucru care-l menţinuse pe Jack în viaţă atât de 
mult era înnebunitorul fapt al naturii lui singulare - când 
plodul Migra într-un loc, ajungea întotdeauna în locul 
analog celui pe care-l părăsise. Sloat însă ajungea de 
fiecare dată acolo unde se găsea Orris, ceea ce putea 
însemna la kilometri întregi de destinaţia dorită... aşa cum 
se întâmplase şi acum. La zona de popas avusese noroc, dar 
Sawycr fusese şi mai norocos. 

Norocul tău se va epuiza curând, micul meu prieten, îşi 
spuse Orris. 

Diligenţa trase încă o hurducătură cumplită. Omul se 
strâmbă, apoi rânji. În cel mai rău caz, situaţia se simplifica 
de la sine, chiar dacă înfruntarea finală dobândea implicaţii 
mai ample şi mai profunde. 

Destul. 

Închise ochii şi-şi încrucişă braţele. O clipă doar, simţi un 
nou spasm de durere în piciorul deformat... iar când 


deschise ochii, Sloat privea în tavanul apartamentului său. 
Ca întotdeauna, urma un moment în care kilogramele 
suplimentare cădeau în el scârbos de apăsătoare, în care 
inima reacţiona cu o dublă sistolă surprinsă, apoi îşi 
accelera bătăile. 

Atunci se ridicase în picioare şi dăduse telefon la 
compania aviatică West Coast Business Jet. Şaptezeci de 
minute mai târziu, pleca de pe aeroportul din Los Angeles. 
Decolarea rapidă şi abruptă a aparatului Lear îl făcea să se 
simtă ca întotdeauna - parcă i-ar fi legat cineva o lampă de 
sudură la fund. Aterizaseră în Springfield la cinci-cincizeci 
ora locală, exact în clipa în care Orris se va fi apropiind de 
Depoul Avanposturilor din "Teritorii. Sloat închiriase un 
sedan Hertz, şi iată-l. Mijloacele de deplasare americane 
aveau avantajele lor. 

Cobori din maşină şi exact când începeau să sune 
clopotele de dimineaţă, intră în campusul Thayer, pe care 
propriul său fiu îl părăsise atât de recent. 

Totul reprezenta peisajul zorilor unei zile din cursul 
săptămânii la Thayer. Clopotele capelei intonau o melodie 
matinală firească, ceva clasic, dar nu tocmai recognoscibil, 
care suna cam ca Te Deum, dar nu era. Pe lângă Sloat 
treceau elevi, în drum spre sala de mese sau spre alte 
activităţi de dimineaţă. Erau poate puţin mai tăcuţi decât de 
obicei şi aveau, cu toţii, o expresie comună - palidă, uşor 
buimacă, ca şi cum ar fi împărtăşit acelaşi neliniştitor 
coşmar. 

Ceea ce, fireşte, se şi întâmplase, reflectă Sloat. Se opri o 
clipă în faţă la Nelson House, privind-o îngândurat. Pur şi 
simplu nu ştiau cât de fundamental ireali erau cu toţii, aşa 
cum sunt nevoite să fie toate făpturile ce viețuiesc în 
apropierea locurilor „subţiri" dintre lumi. Ocoli spre o 
latură a clădirii şi văzu un om de la întreţinere culegând 
cioburile ce zăceau pe pământ, ca nişte imitații de 
diamante. Pe deasupra spinării lui încovoiate, Sloat privi în 
holul căminului, unde un Albert Cocoloş neobişnuit de 


cuminte se uita fără expresie la un desen animat cu Bugs 
Bunny. 

Sloat porni către Depou, cu gândurile îndreptându-i-se 
spre împrejurarea în care Orris făcuse primul său salt în 
astă lume. Se pomeni amintindu-şi de momentele acelea cu 
o nostalgie al dracului de-apropiată de grotesc, dacă stăteai 
s-o analizezi bine -la urma urmei, mai că nu murise. 
Amândoi aproape că muriseră. Dar asta se întâmplase pe la 
jumătatea deceniului al şaselea, iar acum se afla el la 
jumătatea deceniul al şaselea de viaţă - o diferenţă enormă. 

Se întorcea de la birou, iar soarele asfinţea în pâcla de 
purpuri mânjite şi galbenuri fumurii a oraşului Los Angeles 
- era în zilele de dinainte ca smogul din LA să fi-nceput cu 
adevărat să se îngroaşe. Mergea pe Sunset Boulevard, 
privind un panou de reclamă la un disc nou cu Peggy 
Lee!25:, când simţise o anume răceală în creier. Parcă i s-ar 
fi deschis, deodată, undeva în subconştient un izvor, 
răspândind o ciudăţenie nepământeană, care semăna cu... 
CU... 

(cu sămânţa) 

„în fine, nu ştia exact cum era. Decât că devenise repede 
mai caldă, dobândise identitate şi abia avusese timp să-şi 
dea seama că era el, Orris, după care totul se întorsese de- 
a-ndoaselea, ca o uşă secretă pe balansierele ei - un corp 
de bibliotecă pe-o parte, un şifonier Chippendale pe 
cealaltă, ambele înscriindu-se perfect în ambianța camerei 
-, şi iată-l pe Orris aşezat la volanul unui Ford 1952, cu 
botul în formă de glonţ, Orris îmbrăcat în costumul cafeniu 
la două rânduri, cu cravata John Penske, Orris care îşi 
cobora mâna între picioare, nu de durere, ci cu o 
curiozitate uşor dezgustată, Orris care, fireşte, nu purtase 
niciodată chiloţi. 

Urmase un moment, îşi amintea bine, când Fordul 
aproape că se suise pe trotuar, iar apoi Morgan Sloat - 
acum redus foarte mult la rolul de subconştient - îşi 
asumase această parte a operaţiunii, Orris rămânând liber 


să-şi vadă de-ale lui, holbând ochii la toate cele, înnebunit 
de plăcere. lar ceea ce rămăsese din Morgan Sloat se 
desfăta, la rândul său; se desfătase aşa cum o face un om 
când îi arată pentru prima oară noua sa locuinţă unui 
prieten şi descoperă că prietenului îi place la fel de mult ca 
şi lui. 

Orris intrase într-un drive-in!27+ „Grăsunul" şi, după 
puţină bâjbâială cu neobişnuiţii bani de hârtie ai lui 
Morgan, comandase un hamburger cu cartofi prăjiţi şi un 
cocteil gros. de ciocolată, cuvintele ieşindu-i pe gură cu 
uşurinţă - izvorând din subconştientul acela personificat, la 
fel cum izvorăşte apa din pământ. Prima sa îmbucătură din 
hamburger fusese ezitantă... după care înfulecase restul cu 
viteza lui Wolf care-şi înfulecase primul câr-năcior Whopper. 
Îşi îndesase cartofii pai în gură cu o mână, în timp ce cu 
cealaltă manevra butonul radioului, prinzând o înviorătoare 
țopăială bop, un Perry Como, o orchestră trăsnet şi nişte 
ritmuri de blues timpuriu. Supsese cocteilul, după care mai 
ceruse un rând din toate. 

Pe la jumătatea celui de-al doilea burger, începuse - lui 
Sloat, precum şi lui Orris - să i se facă rău. Deodată, ceapa 
prăjită păruse prea tare, prea sufocantă; instantaneu, 
mirosul gazelor de eşapament începuse să înece totul. 
Braţele începuseră să-l mănânce înnebunitor. Îşi scosese 
haina costumului la două rânduri (cel de-al doilea cocteil 
gros, preparat cu mocca, căzu pe-o parte, neglijat, scăldând 
fotoliul Fordului în îngheţată) şi-şi privise braţele. Pete 
urâte roşii, cu mijlocul şi mai roşu, se formau pe piele, 
întinzându-se. Stomacul i se răzvrătise, se aplecă pe 
fereastră şi, chiar în timp ce bora în tăviţa fixată acolo, îl 
simţise pe Orris luându-şi zborul din el, întorcându-se în 
lumea lui proprie... 

— Să v-ajut cu ceva, domnule? 

— Hmmm? 

Smuls din reverie, Sloat privi în jur. Lângă el stătea un 
băiat înalt şi blond, în mod vizibil din cursul superior. Era 


îmbrăcat studenţeşte - un impecabil bleizăr de flanel 
albastru, peste o cămaşă cu gulerul descheiat şi o pereche 
de jeanşi Levi's albiţi. 

Îşi dădu la o parte părul din ochi, cu aceeaşi expresie 
năucă, visătoare. 

— Numele meu este Etheridge, domnule. Mă-ntrebam 
doar dacă v-aş putea fi de folos. Păreţi... că v-aţi rătăcit. 

Sloat zâmbi. Se gândi să spună: Nu, așa pari tu, prietene, 
dar n-o făcu. Totul era în regulă. Piciul Sawyer era tot liber, 
dar Sloat ştia încotro se îndrepta, iar asta însemna că Jacky 
era legat pe lanţ. Invizibil, însă tot lanţ. 

— Rătăcit în trecut, atâta tot, spuse. Alte vremuri. Nu 
sunt străin aici, domnule Etheridge, dacă de-asta-ţi făceai 
griji. Fiul meu e elev. Richard Sloat. 

O clipă, ochii lui Etheridge deveniră visători - derutaţi, 
pierduţi. Apoi se limpeziră. 

— Sigur. Richard! exclamă el. 

— Imediat mă voi duce să vorbesc cu directorul. Voiam 
doar ca mai întâi să arunc o privire. 

— Ei, cred că e minunat, spuse Etheridge şi se uită la 
ceas. În dimineaţa asta fac de serviciu la sala de mese, aşa 
că, dacă sunteţi sigur că n-aveţi nevoie de nimic... 

— Sunt sigur. 

Etheridge îl salută cu o înclinare a capului şi cu un 
zâmbet destul de vag, şi plecă. 

Sloat îl privi îndepărtându-se, după care observă terenul 
dintre Nelson House şi locul unde se afla. Observă din nou 
fereastra spartă. O lovitură bine ţintită. Era corect - mai 
mult decât corect - să presupună că, undeva între Nelson 
House şi clădirea aceea octogonală de cărămidă, cei doi 
băieţi Migraseră în 'Teritorii. Dacă ar fi vrut, i-ar fi putut 
urma. Doar să intre în clădire - uşa nu avea lacăt - şi să 
dispară. Reapărând acolo unde se întâmpla să fie trupul lui 
Orris în acest moment. Undeva pe-aproape; de fapt, poate 
chiar în faţa depozitarului însuşi. Gata cu prostiile Migrării 
într-un loc ce se putea afla la peste o sută cincizeci de 


kilometri depărtare de punctul de interes din geografia 
Teritoriilor, fără nici un mijloc de-a parcurge distanţa astfel 
ivită decât cu căruţa sau, mai rău, în stilul pe care tatăl său 
îl numea „apostoleşte'". 

Oricum, după toate probabilitățile, băieţii vor fi plecat 
deja. În Ținuturile Spulberate. Dacă era pe-aşa, Ținuturile 
Spulberate aveau să le vină de hac. Iar Îngemănarul lui 
Sunlight Gardener, Osmond, va fi mai mult decât capabil să 
stoarcă toate informaţiile pe care le deţinea Anders. 
Osmond şi înspăimântătorul său fiu. Nu avea nevoie să 
Migreze. 

Decât poate să efectueze o recunoaştere. Pentru 
plăcerea lui şi pentru ca să se răcorească, devenind din nou 
Orris, fie şi preţ de câteva secunde. 

Şi ca să se asigure, fireşte. Toată viaţa lui, începând din 
copilărie, fusese un exerciţiu de a se asigura. 

Mai privi o dată în jur, să se convingă că Etheridge nu 
rămăsese prin preajmă; apoi deschise uşa Depoului şi intră. 

Mirosul era stătut, intens şi incredibil de nostalgic - 
miros de machiaj vechi şi decoruri de mucava. Pe moment, 
îi veni ideea ţicnită că făcuse ceva şi mai incredibil decât 
Migraţia; simţea că revenise în timp, spre zilele acelea din 
facultate când el şi Phil Sawyer fuseseră nişte studenţi 
înnebuniţi după teatru. 

Apoi, ochii i se adaptară la întuneric şi văzu decorurile 
nefamiliare, aproape insipide - un bust de ghips al lui Pallas 
Atena pentru o montare cu Corbul:2?, o colivie aurită 
extravagant, un stelaj plin cu cotoare de cărţi false - şi-şi 
aminti că se afla în surogatul de „mic teatru" de la Thayer 
School. 

Aşteptă o clipă, inhalând adânc praful; ridică ochii spre o 
rază de soare ceţoasă, ce cădea printr-o ferestruică. 
Lumina ezită, apoi deveni deodată de-un auriu mai profund, 
culoarea luminii de rampă. Se afla în Teritorii. Uite-aşa, era 
în Teritorii. Avu un moment de fascinaţie aproape 
năucitoare, din cauza vitezei schimbării. De obicei, 


intervenea o pauză, o senzaţie de alunecare dintr-un loc în 
altul. Această cezură părea direct proporţională cu distanţa 
dintre trupurile fizice ale eurilor lui - Sloat şi Orris. Odată, 
când Migrase din Japonia, unde negocia un aranjament cu 
fraţii Shaw pentru un roman catastrofic despre vedete de la 
Hollywood amenințate de un ninja sonat, pauza durase atât 
de mult, încât se temuse că ar putea rămâne pierdut pe veci 
în purgatoriul gol şi fără simţire care există între lumi. Dar, 
de astă-dată, fusese aproape... atât de aproape! Ca în acele 
puţine ocazii, gândi el 

(gândi Orris) 

când un bărbat şi o femeie ating orgasmul exact în 
aceeaşi clipă şi mor împreunaţi. 

Mirosul de vopsea uscată şi mucava fu înlocuit de 
mireasma uşoară şi plăcută a uleiului de lampă din Teritorii. 
Lampa de pe masă pâlpâia cu flacăra mare, trimițând 
membrane întunecate de fum. La stânga lui era aşternută 
masa, resturile unui prânz sleindu-se în străchinile 
grosolane. Trei străchini. 

Orris păşi înainte, târşâindu-şi puţin, ca de obicei, 
piciorul diform. Înclină una dintre străchini, lăsând lumina 
lămpii să lunece greţos peste grăsime. Cine-a mâncat de- 
aici? Oare Anders, sau Jason, sau Richard... băiatul care ar 
fi fost şi Rushton, dacă fiul meu ar fi trăit? 

Rushton se înecase în timp ce se scălda într-un heleşteu, 
nu departe de Casa cea Mare. Fuseseră la un picnic. Orris 
şi soţia sa băuseră mult vin. Soarele dogorea. Băiatul, doar 
cu puţin mai mare de-o şchioapă, moţăia. Orris făcuse 
dragoste cu nevastă-sa, apoi adormiseră şi ei, în lumina 
dulce a soarelui de după-amiază. l-au trezit ţipetele 
copilului. Rushton se deşteptase şi se dusese lângă apă. 
Reuşise să lipăie câineşte o vreme, doar atât cât să treacă 
de locul în care apa-i venea până peste cap, înainte de-a 
intra în panică. Orris a intrat şchiopătând în apă, s-a 
scufundat şi a înotat cât putea de repede spre acel loc unde 
se zbătea copilul. Piciorul, blestematul lui de picior, fusese 


acela care-l stânjenise şi, poate, îl costase viaţa fiului său. 
Când a ajuns la el, băiatul se dăduse la fund. Orris a reuşit 
să-l prindă de păr şi să-l tragă la mal... dar Rushton era de- 
acum vânăt, mort. 

Margaret murise de propria ei mână, peste nici şase 
săptămâni. 

După şapte luni, propriul fiu al lui Morgan Sloat fusese 
cât pe ce să se-nece într-o piscină de la Westwood YMCA în 
timpul unei ore a Micilor înotători. Fusese scos din apă 
aproape la fel de vânăt şi mort ca Rushton... dar salvatorul 
îi aplicase metoda de reanimare gură-la-gură, iar Richard 
Sloat reacţionase favorabil. 

Dumnezeu îşi bate cuiele, cugetă Orris, şi în clipa 
următoare un sforăit adânc, bolborosit, îl făcu să întoarcă 
brusc capul. 

Anders, depozitarul, zăcea pe-o laviţă, în colţ, cu kiltul 
tras într-o doară până la mijloc. Un ulcior de vin zăcea 
răsturnat în apropiere. Mare parte din vin îi cursese în păr. 

Sforăi iar, apoi gemu, ca bântuit de vise urâte. 

Nici un coşmar din câte poţi avea, n-are cum să fie atât 
de groznic ca viitorul tău, cel de-acum înainte, spuse 
amarnic Orris, în sinea sa. Făcu un pas spre el, cu mantia 
înfoindu-i-se în jurul trupului. Îl privi pe Anders fără nici un 
strop de milă. 

Sloat era capabil să premediteze omoruri, dar Orris 
fusese acela care, în repetate rânduri, Migrase pentru a 
comite fapta propriu-zisă. Orris, în trupul lui Sloat, 
încercase să-l sufoce pe micul Jack Sawyer cu o pernă, în 
timp ce comentatorul unui meci de lupte boscorodea 
monoton în fundal. Orris supervizase asasinarea lui Phil 
Sawyer în Utah (aşa cum coordonase şi asasinarea 
omologului lui Phil Sawyer, Prinţul Consort de viţă umilă 
Philip Sawtelle, în Teritorii). 

Sloat avea gustul sângelui, dar, în ultimă instanţă, era 
alergic, la fel cum Orris avea alergie la mâncarea şi aerul 
americane. Morgan de Orris, cel odinioară batjocorit ca 


Morgan Şontorogu, dusese întotdeauna la îndeplinire 
faptele plănuite de Morgan Sloat. 

Fiul meu a murit; al lui trăieşte încă. Fiul lui Sawtelle a 
murit. Al lui Sawyer trăieşte. Dar aceste lucruri pot îi 
remediate. Vor fi remediate. Nici vorbă de Talisman pentru 
voi, micuţii mei dulci prieteni. Vă îndreptaţți spre o versiune 
radioactivă a Oatleyului, şi fiecare îi sunteţi datori balanței 
cu câte o moarte. Dumnezeu işi bate cuiele. 

— lar dacă Dumnezeu nu, puteţi fi siguri că eu o voi face, 
adăugă el cu voce tare. 

Omul de pe laviţă gemu iar, ca şi cum l-ar fi auzit. Orris 
mai făcu un pas spre el, poate cu gândul să-i dea un şut şi 
să-l trezească, după care ciuli urechea. Auzea, din 
depărtare, ropot de copite, scârţâitul şi zăngănitul slab al 
harnaşamentelor, strigătele răguşite ale birjarilor. 

Acesta trebuia să fie Osmond, aşadar. Bine. Să-l lăsăm pe 
Osmond să aibă grijă aici de treburi - pe el unul îl interesa 
prea puţin să interogheze un individ mahmur, când ştia 
destul de bine ce-avea să le spună omul. 

Orris şontâcăi până la uşă, o deschise şi privi afară, spre 
un magnific răsărit de soare Teritorial, de culoarea piersicii. 
Din direcţia aceea - direcţia răsăritului - se apropiau 
zgomotele călăreţilor. Îşi îngădui să absoarbă un moment 
văpaia aceea fermecătoare, după care se întoarse din nou 
spre Vest, unde cerul avea culoarea vinetei proaspete. 
Pământul era întunecat... În afara locului în care primele 
raze de soare se reflectau dintr-o pereche de linii paralele 
strălucitoare. 

Băieți, v-aţi dus la moarte, spuse, în sinea sa, Orris, cu 
satisfacţie... şi, în clipa următoare, îi veni un gând care-i 
stârnea 

şi mai multă satisfacţie: era posibil ca băieţii chiar să fi 
ajuns la moarte. 

— Bine, zise Orris şi închise ochii. 

O secundă mai târziu, Morgan Sloat apăsa pe clanţa uşii 
micului teatru de la Thayer School, deschizând ochii şi 


plănuind o călătorie înapoi spre Coasta de Vest. 

Poate sosise vremea să mai facă o plimbare pe aleea 
memoriei, cugetă el. Spre un oraş din California, numit 
Point Venuţi. Mai întâi, un drum îndărăt spre Est, poate o 
vizită la Regină, iar apoi... 

— Aerul de la mare, îi spuse el bustului lui Pallas, o să-mi 
facă bine. 

Se tupilă din nou înăuntru, mai trase o înghiţitură din 
fiola pe care o ţinea în buzunar (acum, aproape fără să mai 
perceapă mirosurile de mucava şi machiaj) şi, astfel răcorit, 
porni pe pantă la vale, spre maşină. 


15: Specie de maimuţă antropoidă uriaşă, din care făcea parte Chewbacca, 
copilotul lui Han Solo, din ciclul de filme Star Wars. 

12: Căminul Sunlight Gardener al Sfintei Scripturi pentru băieţii recalcitranţi; 
sunlight- lumina soarelui. 

13 În original, bug: 1. gânganie, ploşniţă, gândac; 2. microfon plantat special 
pentru spionarea convorbirilor. 

1%: William Franklin Graham (n. 1918), lider religios American. 

12 În original: Love Boat - în parcurile de distracţii, bărcuţa(ele) care străbate 
„Tunelul iubirii", pentru ca îndrăgostiţii să se poată săruta pe întuneric. 

1%. Membru al echipajului navei „Enterprise", din prima generaţie a serialului 
Stur Trek, interpretat de actorul şi regizorul Leonard Nimoy. 

12: Sculptură decorativă înfăţişând figuri umane sau animaliere groteşti, 
plasate de obicei la colţurile clădirilor. 

1%: Eroul unor populare benzi desenate de heroic fantasy. 

1%. John Lawrence Sullivan (1858-1919), boxer american, campion la categoria 
grea, în perioada 1882-1892. 

11: Emisiunea de după miezul nopţii, program TV nocturn de filme SF sau 
horror. 

1: Erou popular de bandă desenată. 

12: Representatives - deputaţi, membri ai camerei inferioare (House of 
Representatives - Camera Reprezentanţilor) din Congresul (Parlamentul) SUA. 
12: Membru al unui ordin frăţesc, gen masonic, numit mai exact Ordinul Arab 
Antic al Nobililor Templului Mistic - de unde şi ţinuta cu fes -, având 
preocupări în domeniile sănătăţii, acţiunilor caritabile etc. 

114: Reverendul Jim Jones (1931-1978), asociat tragediei din Jonestown, Guyana, 
unde 911 sectanţi s-au sinucis în 1978. 

1% Fundătură (fr.). 

115: Watership Down (1972), roman fantastic alegoric, de scriitorul englez 
Richard George Adams (n. 1920). 

1: Una dintre cele mai populare benzi desenate din istorie, concepută în 
1950 de Charles M. Schulz (n. 1922). 

4% John McPhee (n. 1931), dramaturg şi ziarist american; Lewis Thomas 
(1913-1993), medic şi educator american; Stephen Jay Gould (n. 1941). 
geolog, paleontolog şi autor american. 

15: Discuri de plastic folosite în jocurile de plajă. 

12). Fenciclidină, drogul PCP, versiune a unui tranchilizant veterinar. 

12: The Red Pony, nuvelă (1937), ulterior roman (1945), de scriitorul american 
John Steinbeck (1902-1968). 

12: The Cutcher in the Rye( 1951), roman de scriitorul american ].D. Salinger 
(n. 1919). 

12% 1 Am Legend( 1954), roman SF de scriitorul american Richard Matheson 
(n. 1926). 

12 Lord of the Flies (1954), roman de scriitorul englez William Golding (1911- 
1993), laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1983. 

12) Tărâm fabulos din Cronicile din Narnia (1949-1953), ciclu de şapte cărţi 
pentru copii scrise de autorul irlandez Clive Staple Lewis (1898-1963). 

12: Peggy Lee (n. 1920), cântăreaţă, compozitoare şi actriţă, mai cunoscută 
pentru interpretarea vocilor din filmul de desene animate Doamna şi 
vagabondul. 


12: Drive-in (aici) - restaurant-parking, unde produsele se servesc direct în 
maşină. 
1%: The Raven (1845), poem al autorul american E.A. Poe (1809-1849).