Stephen King & Peter Straub — 01 Talismanul

STEPHEN KING & PETER STRAUB 


TALISMANUL - Drumul caznelor 
Vol. 1 


Când am ajuns cu Tom pe culmea dealului, ne-am aruncat 
primrile spre târgul din vale, unde lhcăreau trei-patru luminițe, 
pesemne în odăuile cu oameni bolnavi. Deasupra noastră strălucea 
bolta înstelată, iar jos, lângă târg, gerpiua fumul, lat de vrea rrulă, 
grozav de lirigtit i rnăreţ. 

Mark Twain, Asenfauriie lui Hacklebeny Finn 


Hainele mele nou-nouțe erau acurmn soioase şi pline de noroi, lar 
eu eram mort de oboseală, 


Mark Twain, Asenfarile lui Hackieheny Finn 


PARTEA ÎNTÂI - JACK SPALĂ PUTINA 


CAPITOLUL 1 - Grădinile şi hanul „Alhambra'" 
i 


SIEPHEN KING & PEIER 
SIRAUB 


TALISMANUL - Drumul 
caznelor 


Vol.1l 


Când am ajuns cu 'Tom pe culmea dealului, ne-am aruncat 
privirile spre târgul din vale, unde licăreau trei-patru 
luminiţe, pesemne în odăile cu oameni bolnavi. Deasupra 
noastră strălucea bolta înstelată, iar jos, lângă târg, şerpuia 
fluviul, lat de vreo milă, grozav de liniştit şi măreț. 


Mark Twain, Aventurile lui Hucklebeny Finn 


Hainele mele nou-nouţe erau acum soioase şi pline de 
noroi. lar eu eram mort de oboseală. 


Mark Twain, Aventurile lui Hucklebeny Finn 


PARTEA ÎNTÂI - JACK SPALĂ 
PUTINA 


CAPITOLUL 1 - Grădinile şi hanul „Alhambra" 
1 


În ziua de 15 septembrie 1981, un băiat, pe nume Jack 
Sawyer, stătea chiar acolo unde apele par că se- 
ngemănează cu pământul, cu mâinile în buzunarele 
jeanşilor, privind la netulburatul Atlantic. Avea doar 
doisprezece ani, dar era destul de înalt pentru vârsta lui. 
Briza mării îi flutura părul şaten, cam prea lung, ce-i cădea 
peste fruntea înaltă şi bombată. Stătea acolo cu sufletul plin 
de emoţiile confuze şi dureroase pe care le trăia de trei luni 
- de-atunci de când maică-sa încuiase casa de pe Rodeo 
Drive, Los Angeles, şi, într-un iureş de mobilă, cecuri şi 
agenţi imobiliari, închinase un apartament pe Central Park 
Westi1!. Fugiseră şi de-acolo, până în această staţiune 
liniştită de pe micul litoral al statului New Hampshirei!2:. 
Ordinea şi disciplina dispăruseră din lumea lui Jack. Noua 
sa viaţă îi părea la fel de schimbătoare, de nestăpânită, 
precum valurile mişcătoare din faţa lui. Maică-sa hălăduia 
prin lume, împreună cu el, azvârlindu-l dintr-un loc în altul; 
dar ce anume o alunga mereu pe mamă? 

Căci mama sa fugea, fugea... 

Jack se întoarse, privind în lungul plajei goale, mai întâi la 
stânga, apoi la dreapta. Spre stânga se afla Arcadia 
Funworld, un parc de distracţii în care, începând cu Ziua 
Eroilor din Războiul Civil şi sfârşind cu Ziua Muncii, era 
numai agitaţie şi hărmălaie. Acum rămăsese pustiu şi 
neclintit, ca o inimă în sincopă. Traseul trenuleţului de 
amuzament stătea ca o simplă schelă profilată pe cerul 
acoperit, stâlpii de susţinere şi suporţii înclinați părând 
nişte linii trasate în cărbune de desen. Acolo jos îl aştepta 
noul lui amic, Speedy Parker, dar în acele momente 
gândurile băiatului erau în altă parte. Spre dreapta se 


vedea hanul „Alhambra" cu grădinile lui, şi mintea îl purta 
fără încetare într-acolo. În ziua sosirii lor, vreme de-o clipă, 
lui Jack i se păruse că vede curcubeul arcuindu-se pe 
deasupra acoperişului mansardat şi cu lucarne al hanului. 
Aidoma unui semn, unei speranţe de mai bine. Dar nu 
fusese decât o închipuire. Prinsă între curenţii de aer, o 
giruetă se  răsucea, stânga-dreapta,  dreapta-stânga. 
Coborâse din automobilul închiriat, neluând în seamă 
dorinţa nemărturisită a mamei ca el să se ocupe de bagaje, 
şi ridicase ochii. Deasupra cocoşului rotitor din tinichea al 
giruetei nu se vedea decât cerul cenuşiu şi mut. 

— Deschide portbagajul şi scoate valizele, fiule, strigase 
mama către el. Actriţa asta bătrână şi decrepită vrea să se 
cazeze şi să-şi caute ceva de băut. 

— Un martini sec, precizase Jack. 

— Trebuia să spui: „Nu eşti chiar aşa bătrână." 

Mama tocmai cobora fără efort de pe bancheta 
automobilului. 

— Nu eşti chiar aşa bătrână. 

Ea îi zâmbise cu eleganţă - o licărire a fostei Lily 
Cavanaugh (Sawyer) de altădată, regină a filmelor de mâna 
a doua vreme de două decenii. Apoi se îndreptase de spate. 

— O să ne simţim bine aici, Jacky, îl asigurase ea. Totul 
are să fie bine. E un loc plăcut. 

Un pescăruş apăruse planând pe deasupra acoperişului 
şi, pentru o secundă, Jack avusese neliniştitoarea senzaţie 
că girueta îşi luase zborul. 

— O să scăpăm o vreme de telefon, am dreptate? 

— Sigur, răspunsese el. 

Mama voia să se ascundă de unchiul Morgan, nu mai 
avea chef de alte certuri cu fostul partener de afaceri al 
soţului ei mort, dorea să se urce în pat cu un martini sec şi 
să-şi tragă aşternu-turile peste cap... 

Mamă, ce-ai pățit? 

Era prea multă moarte, jumătate din lume părea 
alcătuită din moarte. Din aer răsună ţipătul pescăruşului. 


— Hai, copile, haide, îl îndemnase mama. Să intrăm în 
Locul Promis. 

În aceeaşi clipă Jack gândise: Bine măcar că mai există 
unchiul Tommy care să sară în ajutor, dacă lucrurile se 
încurcă prea rău. 

Dar unchiul Tommy murise deja, iar Jack nu ştia, fiindcă 
vestea încă aştepta la celălalt capăt al liniei telefonice. 


2 


Hanul "Alhambra" se înălța deasupra apei, fiind o 
construcţie mare, în stil victorian, aşezată pe blocuri 
gigantice din granit care păreau să se îngemăneze aproape 
pe nesimţite cu solul promon-toriului nu prea înalt - o 
ieşitură stâncoasă izolată pe cei câţiva kilometri pustii ai 
coastei din New Hampshire. Din poziţia în care se găsea 
Jack, abia se întrezărea grădină în stil englezesc aflată pe 
partea dinspre uscat a hanului - o porţiune scurtă de gard 
viu, verde-închis, atâta tot. Cocoşul de tinichea înfrunta 
vântul, şovăind între Vest şi Nord-Vest. O placă plasată în 
hol anunţa că în acest loc, în 1838, se ţinuse Conferinţa 
Metodiştilor din Nord, prima dintre marile manifestări 
antisclavie din New England. Cu acea ocazie, Daniel 
Webster vorbise îndelung, plin de patos. Potrivit textului de 
pe placă, el spusese: „De astăzi înainte, aflaţi că sclavia, ca 
instituţie americană, a început să bolească şi va trebui să 
moară curând în toate statele şi teritoriile naţiunii noastre." 


3 


Aşa ajunseseră acolo, în ultima zi a săptămânii care 
pusese capăt lunilor de hărţuieli din New York. In Arcadia 
Beach nu existau avocaţi angajaţi de Morgan Sloat care să 
sară grăbiţi din automobil, vânturând agitaţi documente ce 
„trebuie semnate, trebuie prezentate în instanţă, doamnă 
Sawyer". În Arcadia Beach, telefoanele nu sunau de la 
amiază şi până la trei dimineaţa (se părea că unchiul 


Morgan uitase că locuitorii din Central Park West nu urmau 
ora Californiei). În realitate, telefoanele din Arcadia Beach 
nu sunau defel. 

Intrând în orăşelul de vacanţă cu maşina, alături de 
mama sa mijindu-şi ochii, concentrată, la volan, Jack nu 
văzuse pe stradă decât un singur trecător - un bătrân 
nebun, împingând şovăitor pe trotuar un cărucior de 
cumpărături gol. Deasupra lor se întindea cerul acela 
plumburiu şi orb, un cer neliniştitor. În total contrast cu 
New York, aici nu se auzea decât vuietul monoton al 
vântului hohotind pe străzile pustii, ce păreau mult prea 
largi, lipsite complet de îmbulzeala trepidantă a maşinilor. 
Aici erau doar magazine goale, având în vitrine cartoane pe 
care scria DESCHIS NUMAI ÎN WEEKEND sau, mai rău 
chiar, NE VEDEM ÎN IUNIE! Aici existau cam o sută de 
parcări libere, pe strada din faţa hanului „Alhambra", iar în 
vecini, la „Arcadia lea and Jam Shoppe'"!3* mesele erau 
goale. 

Şi bătrâni scrântiţi şi zdrenţăroşi, împingând cărucioare 
de târguieli pe străzi pustii. 

— În locşorul ăsta nostim am petrecut cele mai fericite 
trei săptămâni din viaţa mea, îi spuse Lily, în timp ce maşina 
trecea pe lângă bătrân (care, văzu Jack, se întoarse să 
privească după ei c-o spaimă bănuitoare în ochi - murmura 
ceva ce Jack nu putu distinge) pentru a coti apoi pe aleea 
curbă, printre grădinile din faţa hotelului. 

Căci din acest motiv îngrămădiseră, în geamantane, genţi 
şi pungi de plastic pentru cumpărături, toate lucrurile fără 
de care nu puteau trăi, răsuciseră cheia în broasca uşii de 
la apartament (neluând în seamă târâitul ascuţit al 
telefonului, ce părea să se strecoare prin aceeaşi gaură a 
cheii, pentru a-i urmări pe palier) şi umpluseră portbagajul 
şi bancheta din spate ale maşinii închiriate cu toate cutiile şi 
sacoşele ce dădeau pe dinafară; de-aceea petrecuseră trei 
ceasuri târându-se spre Nord, pe Henry Hudson Parkway, şi 
apoi îşi pierduseră mai multe ore, creanga, pe autostrada 


95 - fiindcă Lily Cavanaugh Sawyer fusese, cândva, aici, 
fericită! 

În 1968, anul dinaintea naşterii lui Jack, fusese 
nominalizată pentru un Oscar, cu rolul dintr-un film intitulat 
Pârjol, mai bun decât toate celelalte în care jucase Lily, şi 
reuşise să demonstreze că era mult mai talentată, mai 
subtilă artistic decât revelaseră obişnuitele ei roluri de fată- 
rea. Nimeni nu se aştepta că o să câştige, iar Lily mai puţin 
decât toţi; dar, pentru ea, tradiţionalele vorbe goale despre 
înalta cinste a nominalizării reprezentau cel mai pur adevăr 
- se simţea onorată, profund şi sincer - şi, pentru a 
sărbători acest unic moment de certă recunoaştere 
profesională, Phil Sawyer avusese înţelepciunea de-a o 
duce, pentru trei săptămâni, la grădinile şi hanul 
„Alhambra", în celălalt capăt al continentului, de unde 
urmăriseră decernarea Oscarurilor bând şampanie în pat. 
(Dacă Jack ar fi fost mai mare, şi de s-ar fi întâmplat să-l 
preocupe acest lucru, ar fi putut opera scăderea aritmetică 
necesară pentru a descoperi că „Alhambra" fusese locul 
începutului său esenţial.) 

La citirea nominalizărilor pentru rol secundar feminin, 
conform legendei de familie, Lily îi mârâise lui Phil: „Dacă 
eu câştig chestia asta şi nu-s acolo, o să-ţi dansez pe piept 
cu tocurile cui." 

Dar când câştigase Ruth Gordon, Lily spusese: „Sigur, o 
merită, e o puştoaică grozavă." Şi-şi împunsese imediat 
soţul cu degetul în piept, adăugând: „N-ar strica să-mi mai 
faci rost de-un rol ca ăsta, băi, agentu' lu' peşte." 

Nu mai apăruseră roluri ca acela. Ultimul personaj pe 
care-l interpretase, la doi ani după moartea lui Phil, fusese 
o fostă prostituată cinică, într-un film numit Maniacii pe 
motociclete. 

Aceasta fusese perioada pe care o comemora Lily acum, 
gândi Jack în timp ce căra calabalâcul din portbagaj şi de pe 
bancheta din spate. O sacoşă D'AGOSTINO se sfâşiase 
drept prin mijlocul uriaşului D'AG, şi un talmeş-balmeş de 


ciorapi rulaţi cocoloş, fotografii alandala, piese de şah cu 
tablă cu tot, reviste de benzi desenate se împrăştiaseră 
peste tot ce mai era în portbagaj. Jack reuşise să bage cea 
mai mare parte din harababura asta în alte sacoşe. Lily 
urca încet treptele hotelului, rezemându-se de balustradă 
ca o bătrână. 

— Mă duc să caut liftierul, spuse ea, fără să se întoarcă. 

Jack se ridică dintre pungile umflate şi privi din nou spre 
boltă, unde era convins că văzuse un curcubeu. Nu se zărea 
nici urmă de curcubeu, doar cerul acela stingheritor, 
încărcat de nelinişti. 

Apoi, cineva rosti în spatele lui, cu un glăscior absolut 
clar: 

— Vino la mine. 

— Ce? întrebă Jack, întorcându-se. 

În faţa ochilor i se întindeau aleea şi grădinile pustii. 

— Da? întrebă maică-sa. 

Se rezemă, cocârjată, de mânerul uşii mari de lemn. 

— Mi s-a părut. 

Nu fusese nici o voce, nici un curcubeu. Le dădu uitării 
pe amândouă şi ridică privirea spre mama sa, care se 
chinuia cu masiva uşă din lemn. 

— Stai aşa, vin să te-ajut, strigă Jack şi urcă la trap scara, 
cărând neîndemânatic o valiză mare şi o pungă de hârtie 
grea, plină cu pulovere. 


Zi 


Până la întâlnirea cu Speedy Parker, Jack trăise, în zilele 
petrecute la hotel, la fel de inconştient de trecerea timpului 
ca un câine adormit. De-a lungul acestei perioade, întreaga 
sa viaţă i se păruse aproape desprinsă dintr-un vis, plină de 
umbre şi tranziţii inexplicabile. Până şi cumplita veste 
despre unchiul Tommy, sosită telefonic cu o seară-nainte, 
nu-l deşteptase întru totul, oricât fusese de şocantă. Dacă 
Jack ar fi fost un tip mistic, poate s-ar fi gândit că puseseră 


stăpânire pe el alte forţe, manipulându-i viaţa, precum şi pe 
cea a mamei lui. La doisprezece ani, Jack Sawyer era o 
fiinţă  căreia-i trebuia o viaţă activă, iar pasivitatea 
silenţioasă a acelor zile, după vacarmul din Manhattan, îl 
zăpăcise şi-l demoralizase până în străfunduri. 

Jack se pomenise stând pe plajă, fără a-şi aminti cum 
ajunsese acolo, fără a avea habar cât de cât ce căuta. 
Presupunea că-l jelea pe unchiul Tommy, dar, de fapt, era ca 
şi cum i-ar fi adormit minţile, lăsându-i trupul să-şi poarte 
singur de grijă. Nu se putea concentra nici măcar atât cât 
să perceapă intrigile comediilor de situaţii la care se uita, 
seara, împreună cu Lily, darămite să-şi mai poată controla 
nuanțele închipuirilor din propriu-i cap. 

— Te-a obosit tot trambalatul ăsta, spuse maică-sa, 
trăgând cu sete din ţigară şi privindu-l cu ochii mijiţi, prin 
rotocoalele de fum. lot ce-ai de făcut, Jack-O, e să te 
relaxezi o vreme. E plăcut aici. Hai să ne bucurăm de locul 
ăsta cât mai avem timp. 

Bob Newhart, stând în faţa lor pe ecranul televizorului, 
într-o nuanţă ce bătea cam prea spre roşu, se holba buimac 
la un pantof pe care-l ţinea în mâna dreaptă. 

— Eu asta fac, Jacky, îi zâmbi ea. Mă destind şi mă bucur. 

Băiatul aruncă o privire la ceas. Şedeau de două ore în 
faţa televizorului şi nu-şi putea aminti nici o emisiune de 
dinaintea actualei comedii. 

Când tocmai se ridica să meargă la culcare, sună 
telefonul. Bunul şi bătrânul unchi Morgan Sloat îi găsise. 
Veştile aduse de el nu erau niciodată prea grozave, dar 
aceasta părea a fi o bombă cu neutroni chiar şi pentru 
standardele lui cele mai pesimiste. Jack se opri în mijlocul 
odăii, privind cum maică-sa se făcea tot mai palidă, din ce în 
ce mai palidă. Mâna îi urcă spre gât unde, în ultimele 
câteva luni, apăruseră riduri noi, apăsând uşor. Abia dacă 
scoase o vorbă până la sfârşit, când şopti: 

— Mulţumesc, Morgan. 

Şi închise. 


Apoi se întoarse spre Jack, părând mai bătrână şi mai 
bolnavă decât oricând. 

— Acum să fii tare, Jacky, da? 

Nu se simţea deloc tare. 

Îi prinse mâinile într-ale ei şi-i spuse: 

— Unchiul Tommy a murit azi după-amiază, Jack. L-a 
călcat unul cu maşina şi-a fugit. 

Băiatul căscă gura, simțind că nu mai avea aer, că nu mai 
putea respira. 

— Traversa La Cienega Boulevard şi l-a lovit o dubă. Un 
martor a spus că era neagră şi că avea inscripţionate 
cuvintele WILD CHILD, dar asta... asta a fost tot. 

Lily izbucni în plâns. Câteva clipe mai târziu, aproape 
fără să-şi dea seama, Jack începu şi el să plângă. 

Toate acestea se întâmplaseră acum trei zile, iar lui Jack i 
se părea că trecuse o veşnicie. 


5 


În ziua de 15 septembrie 1981, un băiat pe nume Jack 
Sawyer stătea, privind apa neclintită, pe o plajă 
neamenajată, în dreptul unui hotel asemănător cu un castel 
din romanele lui Sir Walter Scott. Ar fi vrut să plângă, dar 
nu era în stare să dea frâu liber lacrimilor. Îl înconjura 
moartea, jumătate de lume era alcătuită din moarte, nu 
existau curcubee. Duba WILD CHILD îl ştersese de pe faţa 
pământului pe unchiul Tommy. Moartea îl găsise tocmai în 
LA“, mult prea departe de coasta răsăriteană, acolo unde 
până şi un puşti ca Jack ştia că-i e cu adevărat locul unui 
asemenea om. Un om care simţea că trebuie să-şi pună 
cravata înainte de-a merge să-şi ia un sandviş cu friptură la 
„Arby's" n-avea nici în ruptul capului ce să caute pe Coasta 
de Vest. 

Tatăl său era mort, unchiul Tommy era mort, mama lui 
putea fi pe moarte. Simţea moartea şi aici, la Arcadia 
Beach, Vorbindu-i din receptoarele telefoanelor cu glasul 


unchiului Morgan. Sentimentul nu avea nimic din acea 
melancolie ieftină care domină în mod vădit staţiunile 
balneare în afara sezonului, când te tot împiedici de 
fantomele verilor trecute; părea să sălăşluiască în textura 
lucrurilor, în mirosul brizei oceanice. Îi era frică... şi-i fusese 
frică de multă vreme. Faptul că venise aici, unde domnea 
atâta linişte, îl ajutase doar să-şi dea seama de acest lucru - 
îl ajutase să înţeleagă că poate Moartea se aflase la volanul 
maşinii tot drumul, pe autostrada 95 de la New York, 
mijindu-şi ochii prin fumul de ţigară şi cerându-i să prindă 
ceva bop'5* la radioul de bord. 

Îşi amintea - vag - cum tatăl său îi povestise că, atunci 
când se născuse, el, Jack, avea un cap ca de bătrân, dar 
acum nu şi-l simţea deloc aşa. În acest moment, căpşorul 
său se simţea foarte tânăr. Frică, îşi spunea, mi-e al 
dracului de frică. Aici se sfârşeşte lumea, nu-i aşa? 

Pe deasupra lui  pescăruşii străbăteau  văzduhul 
plumburiu. Tăcerea era la fel de cenuşie ca şi aerul - la fel 
de fatală precum cearcănele crescânde de sub ochii mamei 
sale. 


6 


Când, după zile de derivă amorţită prin timp - nici el nu 
mai ştia câte -, îl întâlnise pe Lester Speedy Parker, pe când 
rătăcea prin Funworld, senzaţia aceea pasivă de-a fi în 
puterea cuiva dispăruse într-un fel anume. Lester Parker 
era un negru cu păr sârmos cărunt şi riduri adânci 
brăzdându-i obrajii. Acum ajunsese un oarecare, un 
personaj absolut comun, în pofida izbânzilor sale din 
tinereţe ca interpret ambulant de blues. Nici ceea ce 
spunea nu era deosebit de original. Totuşi, de îndată ce 
intrase, la întâmplare, în galeria de distracţii de la 
Funworld, şi întâlnise ochii spălăciţi ai lui Speedy, Jack 
simţise că-l părăseşte toată buimăceala. Redevenise el 


însuşi. Parcă un curent magic venit din bătrân ar fi trecut 
direct în el. Speedy îi zâmbise şi spusese: 

— Ei, se pare că mi-am tras un musafir. Micu' călător 
tomnai a intrat. 

Aşa era, nu se mai afla în puterea nimănui: cu o clipă-n 
urmă doar, avusese impresia că era prins într-o masă 
pâsloasă de lână udă şi vată de zahăr, iar acum fusese 
eliberat. Un nimb argintiu păru să joace preţ de-o secundă 
în jurul bătrânului, o mică aureolă de lumină care dispăru 
de îndată ce Jack clipi din ochi. Pentru prima oară, băiatul 
văzu că negrul ţinea în mâini coada unui teu lat şi masiv. 

— 'Ţi-i bine, fiule? 

Îngrijitorul îşi propti o mână în şale şi-şi arcui spinarea 
înapoi. 

— Lumea tomnai se-mpuţi, sau poate dimpotrivă? 

— Ăă... dimpotrivă, răspunse Jack. 

— Atunci venişi la locu' potrivit, zice-s-ar. Cum te strigă? 

Micu' călător spusese Speedy în acea primă zi, moş Jack 
Călătoru. Îşi rezemase trupul înalt şi ciolănos de aparatul 
Skee-Ball'S*, cuprinzând cu braţele coada teului ca şi cum 
ar fi luat o fată la dans. Omu' ce-l vezi aci e Lester Speedy 
Parker fost călător el însuşi, fiule, he, hee - zău aşa, 
Speedy ştia drumu', ştia toate drumurile, atuncea, pe 
vremuri. Avui o formaţie, Jack Călătorule, şi cântam blues- 
uri. Bluesuri la chitară. Scosei şi câteva discuri, da' n-o să 
te fac de ruşine-ntrebându-te dac-ai auzit vreodată de ele. 
Fiecare silabă avea propria ei muzicalitate cadenţată, 
fiecare frază, tonica şi dominanta ei. Speedy Parker purta o 
mătură în loc de chitară, dar tot instrumentist era. După 
primele cinci secunde ale conversaţiei sale cu Speedy, Jack 
ştiuse că tatăl său cel îndrăgostit de jazz s-ar fi delectat în 
compania acelui om. 

Se ţinuse de coada negrului aproape tot timpul, trei- 
patru zile, privindu-l cum lucra şi ajutând când putea. 
Speedy îl lăsa să bată cuie, să vopsească un par, doi, care 
aveau nevoie să li se reîmprospăteze culoarea; aceste 


munci simple, efectuate după instrucţiunile lui Speedy, 
fuseseră singura şcoală pe care-o urma în vremea aceea, 
dar îl făcuseră să se simtă mai bine. Reamintindu-şi de 
primele zile în Arcadia Beach, Jack le considera acum ca o 
perioadă de amărăciune neconsolată, din care-l salvase 
noul său prieten. Că Speedy Parker îi era prieten, de asta 
era sigur - atât de sigur, încât faptul în sine conţinea şi un 
anume mister. În cele câteva zile de când Jack se scuturase 
din amorţeală (sau de când Speedy i-o alungase din trup 
doar cu o privire a ochilor săi de-o nedefinită nuanţă 
deschisă), Speedy Parker îi devenise mai apropiat decât 
oricare alt prieten, singura excepţie posibilă fiind Richard 
Sloat, pe care Jack îl cunoştea, ca să zicem aşa, din leagăn. 
lar acum, contracarându-i groaza de a-l fi pierdut pe 
unchiul Tommy şi teama că mama sa ar fi cu-adevărat pe 
moarte, simţea încă din stradă prezenţa caldă şi înţeleaptă 
a lui Speedy. 

Dar vechea şi stânjenitoarea senzaţie de a fi dirijat, de-a 
fi manipulat îl copleşise iar pe Jack; era ca şi cum un lung fir 
invizibil i-ar fi tras pe el şi pe mama lui până în acest loc 
abandonat de pe malul mării. 

Ei îl voiau aici, oricine-ar fi fost aceşti ei. 

Sau poate doar îşi pierduse minţile? Ochiul său lăuntric 
vedea un bătrân cocârjat, sărit vizibil de pe fix, bodogănind 
de unul singur în timp ce împingea pe trotuar un cărucior 
de târguieli gol. 

Un pescăruş ţipă în văzduh, iar Jack îşi făgădui că se va 
sili să vorbească despre unele sentimente de-ale sale cu 
Speedy Parker. Chiar dacă Speedy avea să-l creadă sonat; 
chiar dacă o să râdă de el. Dar n-avea să râdă, o ştia sigur, 
în chip tainic. Erau ca nişte prieteni vechi, fiindcă unul 
dintre lucrurile pe care le înţelesese Jack despre bătrânul 
custode era acela că-i putea spune aproape orice. 

Dar nu se simţea încă în stare s-o facă. Totul părea 
nebunie curată, pe care nici el însuşi nu ajunsese să şi-o 
desluşească. Aproape împotriva propriei sale voințe, Jack 


întoarse spatele Funworldului şi porni, cu paşi târşâiţi, 
peste nisip, spre hotel. 


CAPITOLUL II - Pâlnia se deschide 
1 


Trecuse o zi de-atunci, dar Jack Sawyer tot nu se 
lămurise încă. Pe de altă parte, noaptea avusese unul dintre 
cele mai cumplite coşmaruri din viaţa lui. Se făcea că o 
creatură îngrozitoare venise să-i ia mama - o 
monstruozitate pitică, având ochii aruncaţi aiurea pe faţă şi 
pielea putredă, brânzoasă. „Maică-ta-i aproape moartă, 
Jack, poți să zici aleluia?", horcăise monstruozitatea, iar 
Jack ştiuse - aşa cum ştii în vis unele lucruri - că era 
radioactivă şi, dacă-l atingea, avea să moară şi el. Se 
deşteptase cu trupul scăldat în sudoare, în pragul unui urlet 
amarnic. Avusese nevoie să audă foşnetul ritmic al valurilor 
pentru a-şi reaminti unde se afla, şi trecuseră ore întregi 
până să adoarmă din nou. 

De dimineaţă, voise să-i spună mamei despre vis, dar Lily 
fusese acră şi necomunicativă, ascunzându-se într-un nor 
de fum de ţigară. Abia când băiatul ieşi din cafe-barul 
hotelului, născocind că avea o treabă, îi zâmbi puţin. 

— Gândegşte-te ce-ai vrea să mănânci diseară. 

— Zău? 

— Zău. Orice, dar să se poată găti repede. N-am făcut tot 
drumul din LA până-n New Hampshire ca să mă otrăvesc cu 
hot-dogs. 

— Hai să-ncercăm unul dintre localurile alea cu 
mâncăruri pescăreşti din Hampton Beach, propuse Jack. 

— Excelent. Du-te şi te joacă. 

Du-te şi te joacă, repetă Jack în sinea sa, cu o amărăciune 
ce nu-i stătea deloc în fire. Zău așa, mămico, ai un stil... 
Foarte mişto. Du-te şi te joacă. Cu cine? Mămico, de ce eşti 
tu aici? De ce suntem aici? Ce boală ai? Cum se face că nu 
vorbeşti cu mine despre unchiul Tommy? Ce şi-a pus în 
gând unchiul Morgan? Ce... 


Întrebări, mereu întrebări. Şi nici una dintre ele nu 
valora o para chioară, căci nu exista nimeni care să le 
răspundă. 

Doar dacă nu cumva Speed... 

Dar aşa ceva era ridicol; cum să-i poată rezolva lui 
problemele un negru bătrân pe care abia îl cunoscuse? 

Dar gândul la Speedy Parker nu-i dădea pace, iţindu-sc la 
hotarele minţii, în timp ce Jack străbătea aleea de scânduri 
spre plaja deprimantă şi pustie. 


2 


Aici se sfârşeşte lumea, just? se întrebă din nou Jack. 

Pescăruşii brăzdau cerul cenuşiu. Calendarul spunea că 
era încă vară, dar aici, în Arcadia Beach, vara lua sfârşit la 
Ziua Muncii. Tăcerea era la fel de cenuşie ca şi văzduhul. 

Îşi privi tenişii din picioare şi văzu că i se mânjiseră cu un 
fel de smoală. Gudron de pe plajă, îşi spuse. Cine ştie ce 
poluare o mai fi şi asta. Habar n-avea de unde-l culesese şi, 
neliniştit, se îndepărtă de marginea apei. 

Pescărugşii se roteau, prin aer, ţipând ascuţit. Unul dintre 
ei ţipă chiar deasupra capului sau, iar Jack auzi un scrâşnet 
plat, aproape metalic. Se întoarse tocmai la timp pentru a-l 
vedea coborând într-o aterizare stângace pe-o grămadă de 
pietre. Pescăruşul întorcea capul cu mişcări repezi, aproape 
robotice, ca pentru a se încredința că e singur, după care 
porni lipăind legănat spre locul unde zăcea, pe nisipul 
neted, compact, scoica pe care o aruncase. Cochilia se 
crăpase ca o coajă de ou, iar Jack văzu carnea crudă 
dinăuntru, încă palpitând... sau poate aşa i se părea. 

Nu vreau să văd. 

Dar, înainte de-a apuca să-şi întoarcă privirea, ciocul 
galben, încârligat, al pescăruşului începu să tragă de came, 
întin-zând-o ca pe-o panglică de cauciuc, iar băiatul simţi 
cum i se strânge stomacul într-un pumn lunecos. Auzea în 


minte plân-setul ţesuturilor acelora întinse - nimic coerent, 
doar o carne nătângă văitându-se de durere. 

Încercă să-şi întoarcă iarăşi capul de la pescăruş şi nu 
reuşi. Ciocul păsării se căscă, lăsându-l să întrezărească 
beregata de-un roz murdar. Molusca se contractă la loc în 
cochilia spartă, cu un plesnet, şi un moment pescăruşul îl 
privi, cu ochii săi negri ca moartea, confirmând toate 
adevărurile cumplite: taţii mor, mamele mor, unchii mor, 
chiar dacă au urmat la Yale şi par la fel de solizi ca zidurile 
de bancă, în costumele lor Savile Row trois pieces. Şi copiii 
mor, poate... iar până la urmă poate că tot ceea ce rămâne 
nu e decât văicăritul prostesc şi necugetat al ţesuturilor vii. 

— Hei, spuse Jack cu voce tare, fără a-şi da seama că nu 
se mărginea doar să gândească înlăuntrul ţestei. Hei, lasă- 
mă să răsuflu puţin. 

Pescăruşul stătea proţăpit peste prada sa, privindu-l cu 
mărgelele negre ale ochilor. Apoi începu iar să 
scormonească prin carne. Vrei şi tu, Jack? Încă se mai 
zbate! Pe toți sfinții, e-atât de proaspătă, încât mai că nu 
ştie c-a murit! 

Ciocul galben şi puternic agăţă din nou moluscă, trăgând. 
Carnea se întinnnnseeeeee... 

Plesni. Capul păsării se ridică spre cerul mohorât de 
septembrie, cu gătlejul trudind. Şi iar păru să se uite la el, 
aşa cum ochii din unele tablouri par să te urmărească 
oriunde-ai umbla prin încăpere. Iar ochii... cunoştea ochii 
aceia. 

Deodată, o vru pe mama lui - ochii ei albaştri-închis. Nu- 
şi amintea să mai fi dorit-o vreodată cu atâta disperare de 
pe vremea când era foarte, foarte mic. La-la, o auzi 
cântându-i în cap, iar glasul ei era glasul vântului, 
deocamdată aici, foarte curând aiurea. La-la, acum dormi, 
Jacky, bebe-merge-la-culcare, tăticul-la-vânătoare. Şi toate 
cele. Amintiri de când era legănat, mama sa fumând 
Herbert Tarrytoon una după alta, poate uitân-du-se peste 
un scenariu - foi albastre, aşa le numea, Jack ţinea minte: 


foi albastre. La-la, Jacky totu-i bine. Te iubesc, Jacky. $şş;... 
nani. La-la. 

Pescăruşul se uita la el. 

Cu o neaştepată oroare ce-l învadă, înecându-l ca un val 
de apă sărată şi fierbinte, văzu că într-adevăr îl privea. 
Ochii aceia negri (ai cui?) îl vedeau. Şi cunoştea acea 
expresie. 

Din ciocul păsării încă se mai bălăbănea un ciucure de 
carne crudă. În timp ce se uita la el, pescăruşul îl supse. 
Ciocul i se căscă într-un nepământean, dar inconfundabil 
rictus. 

Atunci, Jack se întoarse şi o rupse la fugă, cu ochii închişi, 
să nu-i intre-n ei lacrimile fierbinţi, sărate, cu tenişii 
afundându-i-se-n nisip. Şi dacă ai fi avut cum să te-nalţi sus 
de tot, să zbori în sus, mereu mai sus, până acolo de unde 
doar ochii pescăruşilor scrutează orice mişcare, nu l-ai fi 
văzut decât pe el, decât urmele lui, în toată ziua aceea 
cenuşie: Jack Sawyer, un băiat de doisprezece ani, singur- 
singurel, fugind înapoi spre han, uitând de Speedy Parker, 
în timp ce, din glasu-i aproape înecat în lacrimi şi pierdut în 
vânt, ţâşnea ţipătul ce repeta obsesiv, iar şi iar, negativul nu 
şi nu şi nu. 


3 


Se opri pe faleză, cu răsuflarea tăiată. Un junghi arzător 
îl străpungea, ca un fier încins, în partea stângă a trupului, 
din mijlocul coastelor până în adâncul subsuorii. Se aşeză 
pe una dintre băncile instalate de municipalitate pentru 
bătrâni şi-şi dădu la o parte părul din ochi. 

Trebuie să te stăpâneşti. Dacă Sergentul Fury ia calea 
Secţiei Opt, cine-o să mai comande Comandourile 
Urlătoare? 

Zâmbi şi chiar se simţi o idee mai bine. De-aici, de la 
cincisprezece metri înălţime faţă de nivelul mării, lucrurile 
arătau ceva mai convenabil. De vină o fi fost schimbarea de 


presiune barometrică, sau aşa ceva. Ceea ce i se întâmplase 
unchiului Tommy, era îngrozitor, dar bănuia că va trebui să 
treacă şi peste asta, să-nveţe s-o accepte. Oricum, aşa 
spunea maică-sa. Unchiul Morgan fusese cumplit de 
certăreţ în ultima vreme, dar, la urma urmei, unchiul 
Morgan fusese întotdeauna un soi de pacoste inevitabilă. 

Cât despre mama... mă rog, asta era problema numărul 
unu, nu-i aşa? 

De fapt, cugetă Jack, aşezat pe bancă şi scurmând cu 
vârful piciorului prin fâşia de nisip de lângă aleea de 
scânduri, de fapt poate că mamei îi era totuşi bine. Îi putea 
fi bine; era, cu siguranţă, posibil. În fond, nimeni nu venise 
să le spună, hodoronc-tronc, că-i marele C, nu? Nu. Dacă ar 
fi avut cancer, nu l-ar fi adus aici, nu? Mai degrabă s-ar fi 
aflat acum în Elveţia, cu mama făcând băi minerale reci şi 
îndopându-se cu glande de capră, sau mai ştiu eu ce. Mai 
mult ca sigur c-ar fi-ncercat-o şi pe-asta. 

Aşa că, poate... 

Un sunet scăzut, şoptit şi uscat, îi atrase atenţia. Privi în 
jos şi făcu ochii mari. Lângă urma pantofului stâng, nisipul 
începuse să se mişte. Grăuncioarele albe şi fine lunecau 
într-un cerc cu diametrul poate de-o lungime de deget. 
Nisipul din mijlocul acestui cerculeţ se surpă deodată, 
lăsând o mică groapă. Să tot fi avut cinci centimetri 
adâncime. Marginile gropiţei se mişcau şi ele: în cerc, 
mereu în cerc, rotindu-se rapid în sens opus acelor de 
ceasornic. 

Nu-i de-adevăratelea, îşi spuse imediat Jack, dar inima i-o 
porni iar la galop. Şi respiraţia i se acceleră. Nu-i de- 
adevăratelea, e unul dintre Visele-cu-ochii-deschişi, atâta 
tot, ori poate un crab sau ceva... 

Dar nu era un crab şi nici un Vis-cu-ochii-deschişi - acesta 
nu era Locul Celălalt, locul la care visa când treaba devenea 
plicticoasă sau poate un pic cam înfricoşătoare, şi, pe toţi 
dracii, sigur nu era nici un fel de crab. 


Nisipul se rotea tot mai repede, cu un zgomot sec şi 
uscat, făcându-l să se gândească la paraziţii radio, ori la un 
experiment pe care-l efectuaseră la ora de ştiinţe, anul 
trecut, cu o butelie Leyda. Dar, mai mult decât toate astea, 
măruntul sunet semăna cu un prelung gâfâit dement, cu 
ultima răsuflare a unui muribund. 

Tot mai mult nisip se năruia înăuntru, începând să se 
rotească. Acum nu mai era o gropiţă; era o pâlnie în nisip, 
un fel de tornadă întoarsă pe dos. Apăru galbenul viu al 
unui ambalaj de chewing-gum, fu acoperit, apăru, dispăru, 
apăru iar - de fiecare dată când reapărea, Jack putea citi 
tot mai mult din text, pe măsură ce pâlnia creştea: JU, apoi 
JUI, apoi JUICY F. Pâlnia se mărea, iar nisipul fu aruncat din 
nou de pe hârtiuţa de gumă. O mişcare la fel de brutală şi 
ostilă ca a unei mâini smulgând cuvertura de pe un pat cu 
aşternutul aranjat. JUICY FRUTI, citi Jack, iar apoi 
învelitoarea zbură drept în sus. 

Nisipul se rotea tot mai repede şi mai repede, şuierând 
cu furie. Hhhhhhaaaaahhhhhhhh, făcea nisipul. Jack îl 
privea cu ochii holbaţi, la început fascinat, apoi îngrozit. 
Nisipul se căsca precum un ochi mare, întunecos: ochiul 
pescăruşului care aruncase scoica pe stâncă şi apoi 
smulsese din ea carnea vie ca pe-o panglică de cauciuc. 

Hhhhhhaaaahhhhh, răsuna glasul mort, batjocoritor şj 
stors, al gâtlejului de nisip. Asta nu era 6 voce închipuită. 
Oricât de mult şi-ar fi dorit Jack să nu existe decât în mintea 
lui, glasul era real. I-a zburat proteza dentară, Jack, când 1- 
a pocnit bătrânul WILD CHILD, afară cu ea, zdranga-clanţ! 
Yale, ne-Yale, când vine moş WILD CHILD şi-ţi zboară dinţii 
falşi din gură, Jacky, tre! să dai în primire. Și maică-ta... 

În clipa următoare fugea din nou, orbeşte, fără a privi în 
urmă, cu părul fluturându-i de pe frunte şi ochii mari, 
înspăimântați. 


4 


Jack străbătu cât putu de repede holul semiobscur. 
Întreaga atmosferă a hotelului te oprea să alergi: era linişte 
ca într-o bibliotecă, iar lumina cenuşie ce pătrundea prin 
ferestrele înalte, cu şipci verticale, atenua şi înceţoşa 
nuanțele covoarelor deja decolorate. Jack o luă la trap de 
cum trecu de recepţie, dar recepţionerul de zi, adus de 
umeri şi cu ten pământiu, alese exact acea secundă pentru 
a se ivi dintr-un culoar lambrisat, boltit. Omul nu spuse 
nimic, însă expresia sa permanent încruntată îi trase 
colţurile gurii cu încă un centimetru în jos. Parcă l-ar fi 
prins fugind în biserică. Jack îşi şterse fruntea cu o mânecă, 
silindu-se să parcurgă la pas restul drumului până la 
ascensoare. Apăsă pe buton, simțind  încruntătură 
recepţionerului cum îl arde între omoplaţi. Singura oară 
când îl văzuse zâmbind în săptămâna aceea fusese atunci 
când omul o recunoscuse pe maică-sa. Surâsul însă nu 
depăşise minimele rigori ale politeţii. 

„Cred că trebuie să fii bătrân ca ăsta pentru a-ţi aduce 
aminte de Lily Cavanaugh", i-a spus ea lui Jack de cum au 
rămas singuri în cameră. Fusese o vreme, nu prea 
îndepărtată, când a fi identificată, recunoscută că jucase 
într-unul dintre cele cincizeci de filme pe care le turnase în 
perioada anilor cincizeci-şaizeci („Regina B-urilor", i se 
spunea; iar singurul ei comentariu era: „Adorata Drive-in'7- 
urilor") - fie de câte un taximetrist, chelner sau vânzătoarea 
de bluze din Wilshire Boulevard Saks - îi ridica moralul 
pentru ore întregi. Nici măcar plăcerea aceasta simplă nu-i 
secase. 

Jack se foia în faţa uşilor nemişcate ale liftului, auzind un 
glas imposibil şi familiar, ce urca spre el dintr-o pâlnie 
rotitoare de nisip. Preţ de-o clipă, îl văzu pe Thomas 
Woodbine, solidul şi liniştitorul unchi Tommy Woodbine, 
care ar fi trebuit să se numere printre paznicii lui - un zid 
rezistent împotriva tuturor necazurilor şi sâcâielilor -, 
strivit, mort pe La Cienega Boulevard, cu dinţii săi ca 


floricelele de porumb zăcând la douăzeci de paşi distanţă, 
în rigolă. Apăsă din nou butonul. 

Hai odată! 

Apoi văzu ceva şi mai rău - mama lui, urcată într-o 
maşină de către doi indivizi nepăsători. Deodată, Jack simţi 
că se scapă în pantaloni. Apăsă butonul cu podul palmei, 
lăsându-se cu toată greutatea pe el, iar bătrânul încovoiat 
de la recepţie slobozi un horcăit dezaprobator. Jack îşi 
înfipse brusc mâna cealaltă, pe muche, în locul acela vrăjit, 
situat chiar sub pântece, care slăbea presiunea asupra 
vezicii. Acum putea auzi murmurul încet al liftului ce 
cobora. Închise ochii şi-şi apropie strâns picioarele. Maică- 
sa avea o expresie nesigură, pierdută şi derutată, şi cei doi 
o siliră să intre în maşină la fel de uşor ca pe un câine collie 
obosit. Dar asta nu se întâmpla în realitate, o ştia; era o 
amintire - parte din ea trebuie să fi fost unul dintre Visele- 
cu-ochii-deschişi -, şi nu mamei sale i se întâmplase, ci lui. 

În timp ce uşile de mahon ale liftului glisau în lături 
pentru a dezvălui un interior întunecos, unde-l întâmpină 
propriul lui chip, într-o oglindă pătată şi cu argintul jupuit, 
scena aceea de când avusese şapte ani îl învălui încă o dată, 
şi văzu ochii unuia dintre cei doi îngălbenindu-se, simţi 
mâna celuilalt prefăcându-se în ceva cu gheare, tari şi 
neomeneşti... sări în cabină ca şi cum ar fi fost împuns cu o 
furcă. 

Imposibil; Visele-cu-ochii-deschişi nu erau posibile, nu 
văzuse ochii unui om făcându-se, din albaştri, galbeni, iar 
mama lui era sănătoasă şi cochetă, n-avea motive să se 
teamă, nu murea nimeni, iar pericolul echivala cu ceea ce 
însemna un pescăruş pentru o moluscă. Închise ochii, şi 
ascensorul porni anevoie în sus. 

Lucrul acela din nisip râsese de el. 

Jack se strecură prin deschizătură de cum începură uşile 
să gliseze în lături. Lungi pasul prin faţa gurilor închise ale 
celorlalte lifturi, coti la dreapta în culoarul cu lambriuri şi 
trecu în fugă pe lângă toate aplicele şi tablourile, spre 


odăile lor. Aici, fuga semăna mai puţin a sacrilegiu. Aveau 
apartamentele 407 şi 408, constând din două dormitoare, o 
bucătărioară şi un living cu vedere spre plaja lungă şi 
netedă, şi spre întinderea oceanului. Mama luase de undeva 
flori, le aranjase în vaze şi-şi pusese lângă ele mica galerie 
de fotografii înrămate. Jack la cinci ani, Jack la unsprezece, 
Jack bebeluş în braţele tatălui său. Tatăl lui, Philip Sawyer, 
la volanul vechiului DeSoto, în care el şi Morgan Sloat 
călătoriseră spre California, în inimaginabila perioadă când 
fuseseră atât de săraci, încât adesea dormeau în maşină. 

Deschizând uşa cu numărul 408, ce dădea în living, Jack 
strigă: 

— Mamă? Mamă? 

Îl întâmpinară florile, fotografiile îi zâmbiră; nu primi nici 
un răspuns. 

— Mamă! 

Uşa se trânti în spatele lui. Jack simţi că-i îngheaţă 
stomacul. Străbătu în fugă livingul, spre dormitorul mare, 
din dreapta. 

— Mamă! 

Încă o vază cu flori înalte, viu colorate. Patul gol arăta 
atât de scrobit şi călcat, atât de ţeapăn, încât o monedă ar fi 
ricoşat de pe pătură. Pe noptieră se înşira un sortiment 
întreg de sticluţe cafenii, cu vitamine şi alte pilule. Jack păşi 
înapoi. Prin fereastra de la camera mamei se vedeau valuri 
întunecate rostogolindu-se, rostogolindu-se spre el. 

Doi bărbaţi ieşind dintr-o maşină anonimă, ei înşişi 
anonimi, întinzând braţele spre ea... 

— Mamă? strigă. 

— Te-aud, Jack, răsună vocea mamei sale prin uşa băii. Ce 
Dumnezeu?... 

— Oh! exclamă băiatul, simțind cum i se relaxau toţi 
muşchii. Oh, iartă-mă. Doar că nu ştiam unde eşti. 

— Fac baie, răspunse ea. Mă pregătesc pentru cină. Am şi 
eu voie? 


Jack îşi dădu seama că nu-i mai venea să se ducă la 
toaletă. Se trânti într-unul dintre fotoliile umflate peste 
măsură şi închise ochii, uşurat. Încă se simţea bine... 

Încă bine, deocamdată, şopti un glas tenebros, şi revăzu, 
în minte, pâlnia de nisip deschizându-se iarăşi, rotindu-se. 


5 


La  unsprezece-doisprezece kilometri de-a lungul 
drumului litoral, imediat lângă Hampton Township, găsiră 
un restaurant numit „lhe Lobster Château':tt. Jack 
povestise foarte sumar cum îşi petrecuse ziua - se detaşa 
deja de groaza trăită pe plajă, lăsând-o să i se şteargă din 
memorie. Un ospătar cu tunică roşie, având silueta galbenă 
a unui homar imprimata pe spate, îi conduse la masă, lângă 
o fereastră prelungă, cu geamul ondulat. 

— Ar dori Madame ceva de băut? 

Chelnerul avea chipul rece ca piatra, tipic pentru New 
England în afara sezonului, iar Jack, privindu-l şi bănuind că 
îndărătul ochilor acelora albaştri-apoşi se ascundea 
disprețul faţă de haina sport Ralph Lauren şi rochia Halston 
de după-amiază, purtată cu nepăsare de mama sa, simţi că 
spaima ce se cuibărea acum în el era o alta, pe care deja o 
cunoştea - simplul dor de casă. Mamă, dacă nu eşti cu- 
adevărat bolnavă, ce naiba căutăm noi aici? E pustiu! Îţi dă 
fiorii Isuse! 

— Adu-mi un martini veritabil, comandă ea. 

Ospătarul înălţă din sprâncene. 

— Madame? 

— Pui în pahar cuburi de gheaţă, începu ea să-i explice. 
Peste gheaţă, o măslină. Peste măslină, gin Tangqueray. Peste 
- mă urmăreşti? 

Mamă, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i vezi ochii? Te 
crezi fermecătoare - iar ăsta crede că-ţi baţi joc de el! Nu-i 
vezi Ochii? 

Nu. Nu-i vedea. Şi acea lipsă a spiritului de observaţie, la 
maică-sa, care fusese întotdeauna atât de pătrunzătoare 


faţă de sentimentele celorlalţi, îi împovără inima cu o nouă 
durere. Se închidea în sine... din toate punctele de vedere. 

— Da, Madame. 

— Pe urmă, continuă femeia, iei o sticlă de vermut - orice 
marcă - şi o ţii lipită de pahar. Apoi pui vermutul la loc pe 
raft şi-mi aduci paharul mie. '[eles? 

— Da, Madame. 

Ochi reci şi apoşi din New England, privindu-i mama fără 
nici un strop de afecţiune. Aici suntem complet singuri, îşi 
spuse Jack, înţelegând-o pentru prima oară cu adevărat. 
Pfii, Chiar că suntem! 

— Tânărul domn? 

— Aş vrea o Cola, ceru Jack, nefericit. 

Chelnerul plecă. Lily scotoci prin poşetă, scoase un 
pachet de Herbert Tarrytooane (aşa le zicea de când era el 
mic, ca de pildă: „Adu-mi Tarrytooanele mele, de-acolo de 
pe raft, Jacky", iar el le numea şi-acum în gând tot cu aceste 
cuvinte) şi aprinse una. Se înecă, expirând fumul în trei 
rafale de tuse aspră, răguşită. 

Altă piatră pe inimă. Cu doi ani în urmă, mama se lăsase 
complet de fumat. Jack o aşteptase să se apuce din nou, cu 
acel straniu fatalism care reprezintă latura amară a 
inocenţei şi credulităţii copilăreşti. Mama lui fumase 
dintotdeauna; curând avea să fumeze iar. Dar n-o făcuse... 
până acum trei luni, la New York. igări Carlton. 
Învârtindu-se prin living, în apartamentul de pe Central 
Park West, pufăind ca o locomotivă, sau ghemuită în faţa 
dulăpiorului cu discuri, cotrobăind prin vechile ei 
înregistrări sau bucăţile de jazz ale răposatului soţ. 

— Iar fumezi? o întrebase el. 

— Mda, fumez foi de varză, răspunsese ea. 

— Aş vrea să nu mai fumezi. 

— De ce nu dai drumul la televizor? replicase Lily, cu 
neaşteptată duritate, răsucindu-se spre el şi pungindu-şi 
oribil gura. Poate-l prinzi pe Jimmy Swaggart sau pe 


reverendul Ike. Să cobori şi tu-n colţu' aleluia cu surorile 
amin. 

— lartă-mă, murmurase Jack. 

Mă rog - nu erau decât Carlton. Foi de varză. Dar iată 
Herbert 'Tarrytooanele - demodatul pachet albastru cu alb, 
muştiucurile ce semănau cu nişte filtre, dar nu erau. Îşi 
aducea aminte, vag, că tatăl său îi spusese cuiva că el fuma 
Winston, iar nevastă-sa, Plămânare Negre. 

— Vezi ceva ciudat, Jack? îl întrebă ea acum, privindu-l 
ţintă cu ochii peste măsură de strălucitori. 

Îşi ţinea ţigara în vechea ei poziţie uşor excentrică, între 
arătătorul şi mijlociul mâinii drepte, provocându-l să spună 
ceva. Provocându-l să zică: „Mămico, observ că iar fumezi 


Herbert Tarrytooane - asta-nseamnă cumva că, după 
mintea ta, nu ţi-a mai rămas nimic de pierdut?" 
— Nu. 


Acel dor de casă, nenorocit şi surprinzător, îl cuprinse iar, 
şi-i veni să plângă. 

— Doar locul ăsta. Este niţel cam ciudat! 

Femeia privi în jur şi făcu o grimasă. Alţi doi chelneri, 
unul gras, altul slab, amândoi în jachete roşii cu homari 
aurii pe spate, stăteau liniştiţi de vorbă, lângă uşile batante 
ale bucătăriei. O funie groasă de catifea bloca accesul într-o 
enormă sală de mese, dinapoia alcovului în care stăteau ei 
doi. În peştera aceea întunecoasă, scaunele erau puse cu 
picioarele în sus, pe mese, alcătuind forme labirintice. În 
capătul opus, o fereastră mare cât tot peretele dădea spre 
un peisaj litoral gotic, care-l duse pe Jack cu gândul la 
Iubita Morţii, un film în care jucase maică-sa. Interpretase 
rolul unei tinere cu mulţi bani, care se măritase cu un străin 
chipeş şi neguros, împotriva voinţei părinţilor. Străinul cel 
frumos şi tenebros o ducea într-o casă imensă de pe malul 
oceanului şi încerca s-o scoată din minţi. Iubita Mortii 
fusese un film mai mult sau mai puţin tipic pentru cariera 
lui Lily Cavanaugh - jucase într-o mulţime de filme alb- 
negru, în care actori frumoşi, dar repede uitaţi, conduceau 


Forduri decapotabile, reuşind să rămână, totuşi, cu pălăria 
pe cap. 

Pancarta agăţată de cordonul de catifea ce tăia intrarea 
spre caverna întunecoasă declara, comic, ceea ce se 
înţelegea de la sine: ACEST SALON E ÎNCHIS. 

— Cam mohorât, nu? constată Lily. 

— E ca-n Twilight Zone!'*, replică Jack - iar mama sa îi 
dărui un hohot din râsul ei, molipsitor, fermecător în felul 
lui. 

— Hmm, Jacky, Jacky, Jacky, spuse ea şi se aplecă să-i 
ciufulească părul mult prea lung, surâzând. 

Băiatul îi dădu mâna la o parte, zâmbind şi el (dar, of, 
degetele ei se simțeau ca nişte oase, nu-i aşa? E aproape 
moartă, Jack..). 

— Nu puneahăţ' mâna pe mahfă. 

— Nu se potcoveşte! 

— Păru' sur şi mintea-n cur. 

— Măi să fie, încearcă şă scoţi de la mine săptămâna asta 
bani de film. 

— Înâm. 

Îşi zâmbiră, dar Jack nu reuşea nici măcar să-şi 
amintească vreo altă împrejurare în care îi mai venise atât 
de tare să plângă, sau să fi iubit-o vreodată aşa de mult. 
Acum se simţea la ea un soi de disperată duritate... din care 
făcea parte şi revenirea la Plămânarele Negre, 

Sosiră băuturile. Lily întinse paharul spre al lui. 

— Noi. 

— Okay. 

Băură. Ospătarul aduse lista de bucate. 

— Nu l-am strâns cam tare de şiret adineauri, Jacky? 

— Poate, puţin. Se gândi un moment, apoi ridică din 
umeri. Ce preferi? 

— Calcan, aş zice. 

— Atunci, de două ori. 

Astfel că Jack făcu comanda pentru amândoi, simțindu-se 
stângaci şi jenat, dar ştiind că asta era dorinţa ei - şi-i putu 


citi în ochi, după plecarea chelnerului, că n-o zbârcise prea 
rău. În mare parte, era opera unchiului Tommy. După o 
plimbare până la „Hardee's", acesta-i spusese: „Cred că 
sunt speranţe cu tine, Jack, dac-am putea doar să vindecăm 
obsesia asta revoltătoare pentru brânza topită." 

Sosi mâncarea. Îşi înfulecă lacom calcanul, care era 
fierbinte, bun şi stropit cu lămâie. Lily se jucă doar cu alei, 
mâncă vreo câteva boabe de fasole verde şi începu să-şi 
plimbe mâncarea prin farfurie. 

— Aici, acum două săptămâni, a început şcoala, anunţă 
Jack pe la jumătatea mesei. 

Faptul că văzuse autobuzele mari şi galbene, având 
înscrise pe pereţii laterali cuvintele ARCADIA DISTRICT 
SCHOOLSI10, îi trezise un sentiment de vinovăţie - în 
împrejurările date se gândea că, probabil, era absurd, dar 
n-avea încotro, aşa simţea. Trăgea chiulul. 

Mama sa îl privi întrebătoare. Comandase şi dăduse gata 
încă un pahar; acum, chelnerul i-l aduse pe cel de-al treilea. 

Jack ridică din umeri. 

— Mă gândeam doar aşa... 

— Vrei să mergi? 

— Hmm? Nu! Nu aici! 

— Bine. Fiindcă nu ţi-am luat cu mine afurisitele alea de 
certificate medicale. Nu te-ar primi la şcoală fără pedigree, 
fârtate. 

— Nu-mi zi fârtate, spuse Jack, dar Lily nu schiţă nici un 
zâmbet la auzul vechii lor glume. 

Băiete, tu nu te duci la şcoală? 

Clipi din ochi, ca şi cum cuvintele ar fi fost rostite cu voce 
tare, nu doar în mintea lui. 

— Ceva-n neregulă? întrebă Lily. 

— Nu. În fine... e un tip în parcul de distracţii. Om de 
serviciu, îngrijitor, cam aşa ceva. Un negru bătrân. M-a 
întrebat de ce nu-s la şcoală. 

Femeia se aplecă spre el, acum fără pic de umor, aproape 
înspăimântător de întunecată la faţă. 


— Şi ce i-ai spus? 

Jack ridică din umeri. 

— Am zis că eram în convalescenţă după ce avusesem 
mono-nucleoză. Mai ţii minte când a avut Richard? Doctorul 
i-a spus unchiului Morgan că Richard trebuie să nu meargă 
la şcoală şase săptămâni, dar avea voie să umble pe-afară, 
şi-aşa mai departe. Schiţă un zâmbet. Eu îmi ziceam că are 
mare noroc. 

Lily se mai relaxă cât de cât. 

— Nu-mi place să stai de vorbă cu străinii, Jack. 

— Mămico, nu-i decât un... 

— Nu mă interesează cine e. Nu vreau să stai de vorbă 
cu străini. 

Jack se gândi la negru, la părul său ca o lână de oţel 
cenuşiu, la chipul întunecat, cu riduri adânci, la ochii 
ciudaţi, de culoare deschisă. Împingea un teu prin galeria 
cea mare de pe dig - era singura parte din Arcadia 
Funworld care rămânea deschisă tot anul, dar atunci n- 
avea clienţi, cu excepţia lui Jack şi a negrului, plus încă doi 
bătrâni, care se zăreau undeva departe, în spatele lor. Cei 
doi jucau Skee-Ball, tăcuţi şi apatici. 

Acum însă, pe când stătea împreună cu mama sa în 
restaurantul acesta cam lugubru, nu negrul fusese cel care 
pusese întrebarea, ci el însuşi. 

De ce nu sunt la şcoală? 

Poate că tocmai din motivul spus de ea, fiule. N-ai fişele 
medicale, n-ai pedigree. Crezi c-a venit aici cu certificatul 
tău de naştere? Asta crezi? A dat bir cu fugiţii, fiule, şi tu 
dai bir cu fugiţii alături de ea. Tu... 

— Mai ai vreo veste de la Richard? îi întrerupse ea firul 
gândurilor, iar când o rosti, ceva îi răsună în minte - nu, 
ăsta era un cuvânt prea blând - îi explodă în creier. Mâinile- 
i zvâcniră, şi paharul căzu de pe masă. Se sparse pe 
duşumea. 

E aproape moartă, Jack. 


Glasul din pâlnia de nisip ce se rotea. Cel pe care-l auzise 
în mintea lui. 

Fusese glasul unchiului Morgan. Nu probabil, nu 
aproape, nu chestii de-astea. Fusese un glas real. Glasul 
tatălui lui Richard. 


6 


În maşină, pe drumul spre casă, Lily îl întrebă: 

— Ce s-a-ntâmplat cu tine, Jack? 

— Nimic!?! Mi-a „palpitat" inima pe refrenul ăla comic al 
lui Gene Krupait-. 

Îşi trecu repede degetul peste bord, demonstrativ. 

— A tras un răpăit, exact ca în Spitalul de urgenţă. 

— Nu face pe deşteptul cu mine, Jacky. 

În lumina instrumentelor de bord, femeia avea un chip 
palid şi hăituit. Ţigara îi fumega între degetele mâinii 
drepte. Conducea foarte încet - niciodată peste şaizeci de 
kilometri pe oră -, ca întotdeauna când bea prea mult. Îşi 
trăsese fotoliul în faţă până la limită, cu fusta ridicată, astfel 
că genunchii, înălţaţi ca ai unui cocostârc, îi încadrau axul 
volanului, iar bărbia părea să-i atârne deasupra acestuia. 
Un moment, arătă ca o cotoroanţă, iar Jack îşi mută iute 
privirea. 

— Nu fac, bâigui el. 

— Ce? 

— Nu fac pe deşteptul. A fost ca un spasm, atâta tot. Îmi 
pare rău. 

— Nu-i nimica, îl consolă ea. Credeam că e ceva în 
legătură cu Richard Sloat. 

— Nu. 

Tatăl lui mi-a vorbit dintr-o gaură în nisip, jos pe plajă, 
asta-i tot. În capul meu mi-a vorbit, ca într-un film în care 
auzi o voce din off. Mi-a spus că eşti aproape moartă. 

— 'Ţi-e dor de el, Jack? 

— De cine, de Richard? 


— Nu - de Spiro Agnew. Sigur că de Richard. 

— Câteodată. 

Richard Sloat o fi mergând acum la şcoală în Illinois - una 
dintre şcolile acelea particulare, în care corul era 
obligatoriu şi nimeni n-avea acnee. 

— Ai să-l vezi. 

Îi ciufuli părul. 

— Mămico, ţi-e bine? 

Cuvintele îi izbucniseră fără voia lui. Îşi putea simţi 
unghiile înfipte în coapse, adânc. 

— Da, răspunse ea, aprinzându-şi încă o ţigară 
(încetinind, în acest scop, la treizeci; un camion-platformă 
vechi vâjâi pe lângă ei, urlând din claxon). Nicicând nu mi-a 
fost mai bine. 

— Cât ai dat jos de pe tine? 

— Jacky, niciodată nu poţi fi nici prea slab, nici prea 
bogat. 

Tăcu, apoi îi zâmbi. Un zâmbet obosit, dureros, care-i 
spuse tot adevărul pe care avea nevoie să-l ştie. 

— Mămico... 

— Gata. Totul e bine. Crede-mă pe cuvânt. Ia vezi dacă nu 
poţi prinde vreun bebop pe unde medii. 

— Dar... 

— Caută un bop, Jacky, şi taci din gură. 

Găsi jazz la un post de radio din Boston - un saxofon alto, 
descifrând All the Things You Are. Dar pe dedesubt, ca un 
contrapunct constant şi lipsit de sens, se auzea oceanul. Şi, 
mai târziu, putu distinge scheletul montagne russe-ului 
conturat pe cer. Şi aripile dărăpănate ale hanului 
„Alhambra". Dacă asta însemna acasă, atunci ajunseseră 
acasă. 


CAPITOLUL III - Speedy Parker 
1 


A doua zi, soarele revenise - strălucirea lui puternică se 
aşternea ca o vopsea peste plaja netedă şi acoperişul 
înclinat, cu ţigle roşii, pe care Jack îl putea vedea prin 
fereastra dormitorului. Un val prelung şi scund, apărut în 
largul apei, părea că se solidifică în lumină, străfulgerându-l 
drept în ochi. Lui Jack, această lumină a soarelui îi trezea o 
senzaţie diferită de aceea din California. Părea oarecum 
mai subţire; mai rece; mai puţin hrănitoare. Valul de pe 
oceanul întunecat se topi, apoi înălţă din nou capul, peste el 
sărind o orbitoare săgeată de aur. Jack se îndepărtă de 
fereastră. Îşi făcuse deja duşul şi se îmbrăcase, iar ceasul 
trupului îl înştiinţa că sosise vremea s-o ia din loc spre staţia 
autobuzului de şcoală. Şapte şi un sfert. Dar azi nu mai 
trebuia să meargă la şcoală, nimic nu mai era normal pe 
lume, iar el şi mama sa urmau doar să plutească iarăşi, ca 
două stafii în derivă, prin încă douăsprezece ore ale unei 
zile. Program nu, îndatoriri nu, teme pentru acasă nu... nici 
un pic de ordine în afara aceleia pe care le-o impuneau 
orele de masă. 

O fi fost, măcar, zi de şcoală? Jack se opri brusc lângă pat, 
simțind un uşor fior de panică la gândul că lumea lui 
devenise atât de amorfă... nu credea că ar fi duminică. 
Numără invers până la prima zi absolut identificabilă pe 
care-o putu găsi în memorie, şi anume duminica trecută. 
Numărătoarea înainte îl aduse într-o joi. Joia, avea ora de 
calculatoare, cu domnul Balgo, şi sportul, la începutul 
cursurilor. Cel puţin aşa mergeau lucrurile pe vremea când 
viaţa lui fusese normală, o vreme care acum i se părea - 
deşi se sfârşise doar de câteva luni - dispărută pentru 
totdeauna. 


Trecu agale, din dormitor, în living. Trase de cordonul 
perdelelor, şi lumina crudă inundă încăperea, alungând 
culorile din mobilă. Apoi apăsă butonul televizorului şi se 
aruncă pe sofaua tare. Maică-sa n-avea să se scoale decât 
peste vreo cincisprezece minute. Poate mai mult, ţinând 
seama că aseară turnase peste cină trei pahare. 

Jack aruncă o privire spre uşa ei. 

Douăzeci de minute mai târziu, ciocăni încetişor. 

— Mamă? 

Îi răspunse un mormăit gros. Jack întredeschise uşa şi se 
uită înăuntru. Lily săltă capul de pe pernă, privind printre 
pleoape. 

— Jacky. 'Neaţa. Ce oră? 

— În jur de opt. 

— Doamne. Lihnit? 

Se ridică în capul oaselor şi-şi apăsă ochii cu palmele. 

— Cam. M-am săturat să şed locului aici. Mă-ntrebam, 
doar, dacă vii curând. 

— Numai dacă n-am încotro. Te superi? Du-te jos în sala 
de mese, ia un mic dejun, ceva. Învârte-te pe plajă, bine? O 
să ai azi o mamă mult mai bună dac-o mai laşi o oră-n pat. 

— Sigur. E-n regulă. Ne vedem mai târziu. 

Capul ei căzuse deja la loc, pe pernă. 

Jack stinse televizorul şi ieşi din cameră, după ce se 
asigură că avea cheia în buzunarul jeanşilor. 

Liftul mirosea a camfor şi amoniac - o cameristă scăpase 
o sticlă din cărucior. Uşile se deschiseră şi recepţionerul 
cărunt se uită urât la el, întorcând apoi ostentativ capul. 
Faptul că eşti plodul unei vedete de cinema nu te face să fii 
cu nimic ieşit din comun, prin părţile-astea, băieţaş... şi de 
ce nu eşti la şcoală? Jack coti spre intrarea lambrisată a 
restaurantului - „Ihe Sadle of Lamb'"!12* - şi văzu şiruri de 
mese goale într-o întindere de umbre. Să tot fi fost 
aşternute pentru servit vreo şase dintre ele. O ospătăriţă cu 
bluză albă şi fustă roşie gofrată se uită la el, apoi privi 
aiurea. Doi bătrâni cu figuri extenuate stăteau, unul în faţa 


altuia, la o masă din capătul opus al sălii. Alţi clienţi nu mai 
erau la micul dejun. Sub privirile lui Jack, bătrânul se 
aplecă peste masă şi, absent, tăie oul prăjit al soţiei sale în 
patru sferturi perfecte. 

— O masă de-o persoană? 

Femeia care răspundea de „The Sadle of Lamb" în timpul 
zilei se materializase lângă el, scoțând deja un rrienu din 
rastelul aflat în spatele registrului de rezervări. 

— M-am răzgândit, scuzaţi, îi scăpă lui Jack. 

Cafe-barul „Alhambrei", „he Beachcomber Lounge", se 
afla tocmai în cealaltă parte a foaierului, la capătul unui 
coridor sinistru, de-a lungul căruia se înşirau galantare 
goale. Îi pieri foamea la gândul de-a se aşeza de unul singur 
la tejghea, uitându-se cum bucătarul plictisit trântea felii de 
şuncă pe grătar. Avea să aştepte până se scula mama lui; 
sau, şi mai bine, va ieşi să vadă dacă nu putea face rost de-o 
gogoaşă şi de-un carton cu lapte, la vreo prăvălie de pe 
strada spre oraş. 

Deschise uşa grea din faţă şi ieşi în soare. Un moment, 
brusca strălucire îi luă vederea - lumea era învăluită într-o 
văpaie mată, arzând orbitor. Jack miji ochii, cu părerea de 
rău că-şi uitase în cameră ochelarii de soare. Traversă 
rampa de cărămidă roşie şi cobori cele patru trepte curbe 
până la aleea principală a grădinilor din faţa hotelului. 

Ce se-ntâmpla dacă murea? 

Ce se-ntâmpla cu el - unde-avea să se ducă, cine urma să 
aibă grijă de el, dacă se-ntâmpla într-adevăr cel mai rău 
lucru din lume şi maică-sa murea, dacă murea de-a binelea, 
sus, în camera aia de hotel? 

Scutură din cap, încercând să alunge cumplitul gând 
înainte ca panica, pe care-o simţea pândindu-l printre 
boschetele grădinilor întreţinute cu grijă ale „Alhambrei", 
să năvălească asupră-i, spulberându-i în bucăţi. N-avea să 
plângă, nu va lăsa să i se întâmple asta - şi nu se va lăsa 
pradă gândului la Tarrytooane şi la kilogramele pe care le 
pierduse ea, la senzaţia care-l încerca uneori, cum că era 


atât de neajutorată şi rătăcită-n spaţiu. Acum, Jack mergea 
foarte repede, şi-şi vâri mâinile în buzunarele pantalonilor 
când sări de pe cărarea şerpuită ce tăia grădinile, pe aleea 
hotelului. A dat bir cu fugiţii, fiule, şi tu dai bir cu fugiţii 
alături de ea. Fugea, însă de cine anume? Şi încotro? Aici - 
aici pur şi simplu, în staţiunea asta părăsită? 

Ajunse la strada largă ce ducea, de-a lungul falezei, spre 
oraş, iar acum tot peisajul pustiu din faţa lui părea un vârtej 
care avea să-l absoarbă în adâncul său şi să-l scuipe într-un 
loc negru, unde pacea şi siguranţa nu existaseră niciodată. 
Un pescăruş trecu pe deasupra drumului gol, coti pe o 
traiectorie amplă şi cobori înapoi spre plajă. Jack îl privi 
cum se îndepărta, micşorându-se în văzduh, până nu mai 
rămase decât o scamă albă deasupra liniilor haotice ale 
schelăriei de montagne russe. 

Lester Speedy Parker, un negru cu păr sârmos cărunt şi 
riduri brăzdându-i adânc obrajii, se afla pe-acolo, pe undeva 
prin Funworld, iar Speedy era omul pe care trebuia să-l 
vadă. Jack ştia acest lucru, îi era la fel de clar ca şi 
surprinzătoarea lui revelaţie despre tatăl prietenului său 
Richard. 

Un pescăruş ţipă strident, un val îşi trimise spre el lumina 
aurie dură, iar Jack îi văzu pe unchiul Morgan şi pe noul său 
prieten Speedy ca pe două figuri dispuse aproape într-o 
opoziţie alegorică, de parcă ar fi fost statui reprezentând 
NOAPTEA şi ZIUA, cocoţate pe piedestaluri, LUNA şi 
SOARELE, ÎNTUNERICUL şi LUMINA. Ceea ceinţelesese 
Jack de cum îşi dăduse seama că tatăl său l-ar fi simpatizat 
pe Speedy Parker, era faptul că în fostul bluesman nu 
sălăşluia nici urmă de rău. Unchiul Morgan, însă... el era cu 
totul alt fel de fiinţa. Unchiul Morgan trăia pentru afaceri, 
pentru încheiat tranzacţii si constrâns oameni; şi era atât 
de ambițios, încât contesta fiecare punct, fie doar şi vag 
dubios, la meciurile de tenis, atât de ambițios, practic, încât 
trişa la jocurile de cărţi, cu miza de câţiva bănuţi, pe care-l 
convingea din când în când fiul lui să le joace împreună. Mai 


exact, Jack credea că unchiul Morgan trişase la câteva 
jocuri de-ale lor... nu era un om care să considere că 
înfrângerea implica onoare. 

NOAPTEA şi ZIUA, LUNA şi SOARELE, ÎNTUNERICUL şi 
LUMINA, iar în aceste polarităţi omul cel negru reprezenta 
lumina. Şi când năvala gândurilor îl făcu să vadă atât de 
departe, toată panica aceea cu care se luptase în grădinile 
ordonate ale hotelului îl năpădi iar. Îşi luă picioarele la 
spinare şi fugi. 


2 


Când băiatul îl văzu pe Speedy îngenuncheat lângă 
galeria a cărei vopsea cojită lăsa să se vadă cenuşiul 
construcţiei - înfăşura în bandă izolantă un cablu gros, 
capul îi era aplecat aproape la nivelul digului, fesele 
slăbănoage îi împungeau fundul uzat al pantalonilor verzi 
de lucru, iar tălpile prăfuite ale ghetelor îi stăteau în sus ca 
o pereche de surfboarduri înfipte cu vârful în nisip -, îşi 
dădu seama că habar n-avea ce dorise să-i spună 
custodelui, sau măcar dacă intenţiona să-i spună ceva cât 
de cât. Speedy mai dădu un ocol cu rola de bandă pe după 
cablu, înclină capul afirmativ, scoase un cuţit Palmer, 
rablagit, din buzunarul cu clapetă al cămăşii de lucru şi 
reteză banda cu o precizie chirurgicală. Jack ar fi fugit şi 
de-aici dac-ar fi putut - îşi băga nasul în munca omului şi, 
oricum, era o nebunie să creadă că negrul l-ar putea într- 
adevăr ajuta în vreun fel. Ce ajutor i-ar fi putut oferi el, un 
îngrijitor bătrân, dintr-un parc de distracţii gol? 

Apoi, Speedy întoarse capul şi răspunse prezenţei 
băiatului cu o expresie de total şi cald bun-venit - nu atât 
zâmbet, cât o adâncire a tuturor acelor riduri brăzdate pe 
chip -, iar Jack se mai linişti: cel puţin nu-l deranjase. 

— Jack Călătoru, spuse Speedy. Începeam să mă tem c-ai 
hotărât să te ţii departe de mine. Tomnai când ajunsesem să 
fim şi preteni. Mă bucur să te revăd, fiule. 


— Hmm, făcu Jack. Şi eu mă bucur să te văd. 

Speedy vâri cuțitul cu plăsele metalice la loc în buzunarul 
cămăşii şi-şi săltă în picioare trupul lungan şi ciolănos, atât 
de uşor, de atletic, încât părea complet lipsit de greutate. 

— Toată şandramau-asta se face furnituri în juru-mi, 
spuse el. Eu doar o dreg câte-un pic-pic-pic, destul ca totu' 
să meargă mai mult sau mai puţin cum ar trebui. Se opri la 
mijlocul frazei, privind atent chipul lui Jack. Bătrâna lume 
nu-i tomnai în regulă-n clipa asta, pare-se. Jack Călătoru s- 
a-nhămat la o căruţă de griji. Nu-i aşa c-aşa stă treaba? 

— Mda, oarecum, începu Jack. 

Încă tot n-avea idee cum ar putea începe să spună pe 
nume lucrurilor care-l tulburau. Nu puteau fi rostite în 
fraze fireşti, căci frazele fireşti erau făcute pentru ca totul 
să pară raţional. Unu... doi... trei; lumea lui Jack nu mai 
defila în această ordine firească. lar pieptul îi plesnea sub 
apăsarea a tot ceea ce nu era în stare să exprime. 

Îl privi nefericit pe omul cel înalt din faţa sa. Mâinile lui 
Speedy stăteau înfundate adânc în buzunare; sprâncenele 
sale stufoase şi sure se îndesau spre adânca brazdă 
verticală dintre ele. Ochii lui Speedy, atât de pali încât 
aproape n-aveau pic de culoare, se abâtură dinspre 
vopseaua băşicată a digului, întâlnindu-i pe cei ai lui Jack - 
şi deodată băiatul se simţi din nou mai bine. Nu înţelese de 
ce, dar Speedy părea capabil să-i transmită emoția direct: 
ca şi cum nu s-ar fi cunoscut doar cu-o săptămână în urmă, 
ci de ani de zile, şi schimbaseră între ei mult mai mult decât 
doar câteva cuvinte într-o galerie părăsită. 

— Ei, destul cu munca, deocamdată, spuse Speedy, 
privind în direcţia „Alhambrei". Un pic să mai fac, şi numa! 
le-aş strica mai rău. Nu cre! că mi-ai văzut birou', nu? 

Jack clătină din cap. 

— E momentu' să ne răcorim niţeluş, băiete. E momentu 
cel mai potrivit. 

Porni în lungul digului, cu paşi mari, iar Jack o luă la trap 
după el. În timp ce săreau treptele cheiului şi-şi începeau 


[i 


drumul peste iarba pipernicită şi pământul bătătorit, spre 
clădirile din capătul opus al parcului, Speedy, spre 
surprinderea lui Jack, începu să cânte: 


Jack Călătorii, moş Jack Călătoru, 
Cale lungă are de făcut, uite-aşa, 
Și mai lungă cale spre a se-napoia. 


Nu era tocmai o melodie, cugetă Jack, ci mai curând ceva 
aflat între cântec şi vorbire. Dacă n-ar fi fost cuvintele 
acelea, ar fi ascultat cu plăcere glasul răguşit şi încrezător 
al lui Speedy. 


Lungă, lungă cale l-aşteaptă pe băiat, 
Dar mai lungă cale spre a se-napoia. 


Speedy îl privi peste umăr, aproape făcându-i cu ochiul. 


— De ce-mi spui aşa? îl întrebă Jack. De ce sunt Jack 
Călătoru? Fiindcă vin din California? 

Ajunseseră lângă ghereta de bilete, albastră-deschis, de 
la intrarea îngrăditurii pentru montagne russe, iar Speedy 
îşi înfipse din nou mâinile în buzunarele pantalonilor săi 
largi, se răsuci pe călcâie şi-şi rezemă umerii de peretele 
din scânduri albastre. Eficienţa şi iuţeala mişcărilor lui 
aveau o calitate aproape teatrală - ca şi cum, gândi Jack, ar 
fi intuit că băiatul va pune exact acea întrebare în acel 
moment anume. 


Zice c-a venit din California, 
Nu ştie că tre! s-o ia drept iîndărăt..., 


cântă Speedy, cu chipul său, sculptat masiv, plin de-o 
emoție care lui Jack i se părea aproape nelalocul ei. 


Zice c-a făcut tot acel drum, 


Bietul Jack Călătoru tre' s-o ia drept îndărăt... 


— Ce? făcu Jack. Să mă-ntorc? Cred că maică-mea a şi 
vândut casa - sau a-nchiriat-o, ori mai ştiu eu ce. Nu pricep 
ce naiba-ncerci să spui, Speedy. 

Se simţi uşurat când Speedy nu-i răspunse în cântecelul 
său ritmic, psalmodiat, ci rosti cu glas normal: 

— Pui prinsoare că nu-ţi aminteşti când ne-am mai 
cunoscut, Jack. Nu ţii minte, nu-aşa? 

— Te-am mai cunoscut? Unde-a fost asta? 

— În California - cel puţin, cred că acolo ne-am întâlnit. 
Nu astfel ca tu să-ţi aduci aminte, Jack Călătorule. Au fost 
câteva minuţele-n care-ai avut o droaie pe cap. Să tot fi fost 
în... ia să vedem... să tot fi fost acu' vreo patru-cinci ani. În 
nouă sute şapte'ş'şase. 

Jack ridică spre el o privire de buimăceală pură. O mie 
nouă sute şaptezeci şi şase? Pe vremea aceea avea şapte 
ani. 

— Hai la birouaşul meu, îl chemă Speedy şi se desprinse 
de gheretă cu aceeaşi graţie imponderabilă. 

Jack îl urmă, făcând slalom printre suporţii înalţi ai 
montagne russe-ului - umbre negre ca grilele unei 
diagrame cardiografice aşternute peste un pustiu prăfuit, 
presărat cu cutii de bere şi ambalaje de dulciuri. Şinele 
maşinuţelor stăteau suspendate deasupra lor ca un zgărie- 
nori neterminat. Jack văzu că Speedy se deplasa cu 
uşurinţa ageră a unui baschetbalist, ţinând capul sus şi 
lăsându-şi braţele să se bălăbăne. Înclinaţia trupului său, 
întreaga sa atitudine părea, în întunericul brăzdat cruciş şi 
curmeziş de umbrele suporţilor, extrem de tinerească - 
Speedy ar fi putut să fie un om la vreo douăzeci de ani. 

Apoi, custodele păşi iar în lumina aspră a soarelui, şi 
cincizeci de ani în plus îi argintară părul şi-i încreţiră ceafa. 
Ajuns la ultimul şir de proptele, Jack se opri. Simţea, parcă, 
în iluzoria întinerire a lui Speedy Parker, cheia tuturor 
enigmelor; simţea că Visele-cu-ochii-deschişi ajunseseră 


deodată, cumva, foarte aproape, înălțându-se de jur- 
împrejurul lui. 

Nouă sute şapte'ş'şase? California? Jack se ţinea după 
Speedy, care mergea spre o mică baracă de lemn vopsită în 
roşu, lângă gardul de sârmă din fundul parcului de 
distracţii. Era sigur că nu-l întâlnise niciodată pe Speedy în 
California... dar prezenţa aproape vizibilă a fantasmelor lui 
îi readusese în minte o altă amintire concretă din acele zile, 
viziunile şi senzațiile unei după-amieze târzii din cel de-al 
şaselea an al lui de viaţă, Jacky jucându-se cu un taxi negru 
de jucărie în spatele canapelei din biroul tatălui său... şi 
tata, împreună cu unchiul Morgan, vorbind pe neaşteptate, 
ca prin farmec, despre Visele-cu-ochii-deschişi. Pentru ei, 
magia e ca fizica pentru noi, just? O monarhie agrară, 
folosindu-se de magie în loc de ştiinţă. Dar poţi începe să- 
nțelegi ce multe boarfe de futu-i mă-sa am schimba dacă le- 
am dărui curentul electric? Dacă le dăm arme moderne 
celor mai nimeriţi tipi de-acolo? Îţi faci o idee? Stai aşa, 
Morgan, am o mulţime de idei care se pare că ţie încă mai 
au până să-ți vină... 

Jack putea aproape să audă glasul tatălui său, iar 
ciudatul şi neliniştitorul tărâm al Viselor-cu-ochii-deschişi 
păru să se anime în pustiul umbrit de sub montagne russe. 
O luă iar la trap după Speedy, care deschisese uşă micii 
barăci roşii şi stătea rezemat de ea, zâmbind fără a zâmbi. 

— Ai tu ceva-n cap, Jack Călătorule. Ceva ce zumzăie- 
acolo ca o albinuţă. la treci tu-n birou-ezecutiv şi zi-mi 
despre ce-i vorba. 

Dacă zâmbetul ar fi fost mai larg, mai vizibil, poate că 
Jack s-ar fi răsucit pe călcâie şi-ar fi fugit: spectrul 
batjocurei încă mai plutea umilitor de-aproape. Dar toată 
fiinţa lui Speedy părea să exprime o înţelegere binevoitoare 
- mesajul tuturor acelor brazde adâncite pe faţa sa -, iar 
Jack trecu pe lângă el, intrând în baracă. 

„Biroul" lui Speedy era un mic paralelipiped de scânduri 
- la fel de roşu ca şi în exterior -, fără masă sau telefon. 


Două lăzi de portocale întoarse cu fundu-n sus se rezemau 
lângă un perete lateral, de-o parte şi de alta a unui radiator 
electric scos din priză, care semăna cu grila unui Pontiac de 
pe la jumătatea anilor cincizeci. În mijlocul odăiţei, un 
scaun de şcoală din lemn, cu spătar rotunjit, ţinea tovărăşie 
unui fotoliu borţos, dintr-un material gri decolorat. 

Braţele fotoliului păreau să fi fost zgâriate de mai multe 
generaţii de pisici: smocuri jegoase din umplutură se 
întindeau peste ele ca nişte şuviţe de păr. Pe speteaza 
scaunului se lăfăia o mâzgălitura complexă de iniţiale 
scrijelite. Mobilă din magazia de rebuturi. Într-un colţ 
stăteau două teancuri ordonate, înalte de un cot, de cărţi în 
ediţie de buzunar, în celălalt, husa pătrată, din imitație de 
aligator, a unui picup ieftin. Speedy arătă spre radiator şi 
spuse: 

— Dă o raită pe-acilea-n ianuarie, februarie, băiete, să 
vezi de ce mi l-am luat p-ăla. Frig? Brr. 

Jack însă privea pozele lipite pe perete, deasupra 
radiatorului, şi-a lăzilor de portocale. 

Până la ultima, fotografiile reprezentau nuduri decupate 
din reviste pentru bărbaţi. Femei cu sânii mari cât pepenii 
se rezemau molatec de copaci incomozi, crăcănându-şi 
picioarele interminabile, muncite cu râvnă. Lui Jack, 
chipurile lor i se păreau atât fascinante, cât şi rapace - ca şi 
cum acele femei i-ar fi smuls bucățele din piele după ce-l 
sărutau. Unele dintre ele nu erau mai tinere decât mama 
lui, altele păreau doar cu câţiva ani mai mari decât el însuşi. 
Ochii băiatului se plimbau peste  cărnurile acelea 
trebuincioase - cu toatele, tinere şi mai puţin tinere, 
trandafirii, ciocolatii sau de-un galben ca porumbul, păreau 
să se îndese spre atingerea lui, iar Jack era cum nu se poate 
mai conştient de prezenţa lui Speedy Parker alături, 
privindu-l. Apoi văzu peisajul din mijlocul fotografiilor cu 
nuduri şi o clipă uită, probabil, să mai respire. 

Tot o fotografie era; şi părea, la rându-i, să se apropie de 
el, ca şi cum ar fi fost tridimensională. O câmpie întinsă, cu 


iarbă de-un verde aparte, aproape dureros de ireal, se 
desfăşura spre un şir scund de munţi tociţi. Deasupra 
câmpiei şi a munţilor se întindea un cer de-o transparenţă 
nespus de profundă. Jack putea aproape să simtă mirosul 
proaspăt al priveliştii. Cunoştea acel loc. Nu fusese 
niciodată acolo, nu cu adevărat, dar îl ştia. Era unul dintre 
locurile apărute în Visele-cu-ochii-deschişi. 

— Îţi cam fură ochiul, nu-aşa? comentă Speedy. 

Jack îşi aminti unde se afla. O femeie de rasă euro- 
asiatică, întoarsă cu spatele la aparat, îşi iţea dosul în formă 
de inimă şi-i zâmbea peste umăr. Da, îşi spuse Jack. 

— Chiar că-i un loc drăguţ, spuse Speedy. P-asta, cu mâna 
mea o pusei acolo. Toate fetele-aci de faţă m-a-ntâmpinat 
când mă instalai cu locuinţa. N-am avut inimă să le smulg 
de pă perete. Mi-amintesc oareşicum de vremile bune, 
vremile când eram tot pe drum. 

Jack ridică privirea spre Speedy, nedumerit, iar bătrânul 
îi făcu cu ochiul. 

— Cunoşti locul ăla? îl întrebă. Vreau să zic, ştii unde e? 

— Poate că da, poate că nu. S-ar putea să fie-n Africa - p- 
undeva prin Kenya. Sau poate doar aşa mi-oi aminti eu. la 
loc, Jack Călătorule. Stai jos pe fotelu-ăla comf abil. 

Jack întoarse fotoliul astfel încât să rămână cu privirea 
spre locul din Visele-cu-ochii-deschişi. 

— Aia-i în Africa ? 

— Poa' să fie p-undeva mult mai aproape. Poa' să fie 
undeva unde şi-un băiat ar putea merge - ar putea merge 
oricând îi vine, la o adică, dacă vrea al dracu' de tare s-o 
vază. 

Deodată, Jack îşi dădu seama că tremura, şi tremura de-o 
bună bucată de vreme. Strânse pumnii şi simţi tremurul 
mutân-du-i-se în stomac. 

Nu era sigur c-ar fi vrut să vadă vreodată locul din Visele- 
cu-ochii- deschişi, dar îl privi întrebător pe Speedy, care se 
cocoţase pe celălalt scaun. 

— Nu-i nicăieri în Africa, nu-i aşa? 


— Păi, eu nu ştiu. O fi. Eu am numele meu propiu pentru 
el, fiule. Îi zic simplu: Teritoriile. 

Jack reveni cu ochii la fotografie - câmpia prelungă, cu 
mici gropi, munţii scunzi şi cafenii. Teritoriile. Aşa era, 
acesta era numele. 

Pentru ei magia e ca fizica pentru noi, just? O monarhie 
agrară... arme moderne celor mai nimeriţi tipi de-acolo... 
unchiul Morgan complotând. Tatăl lui răspunzând, stabilind 
priorităţile: Trebuie să avem grijă în ce fel intrăm acolo, 
colega... Ţine minte, le suntem datori, vreau să spun că le 
suntem cu-adevărat datori... 

— "Teritoriile, îi spuse el lui Speedy, încercând cum sună 
numele în gura lui şi totodată adresând o întrebare. 

— Aer ca vinu' âl mai bun din beciurile unui bogătaş. 
Ploaie dulce. Ăsta-i locu', fiule. 

— Ai fost acolo, Speedy? întrebă Jack, sperând cu 
ardoare un răspuns de-a dreptul. 

Dar Speedy nu-i satisfăcu dorinţa, aşa cum Jack aproape 
ştiuse că se va întâmpla. Custodele îi zâmbi, iar de astă-dată 
era un zâmbet adevărat, nu doar o palidă străfulgerare de 
căldură. 

După un moment, Speedy spuse: 

— Pe toţi dracii, niciodat' n-am fost afară din Statele- 
astea Unite, Jack Călătorule! Nici măcar în răzbel. 
Niciodată n-am ajuns mai departe de Texas şi Alabama. 

— Cum de ştii despre... Teritorii? 

Numele tocmai începea să i se potrivească în gură. 

— Unu' ca mine aude tot soiu' de istorii. Istorii despre 
papagali cu două capete, despre oameni care zboară cu 
propiile lor aripi, oameni ce se prefac în lupi, poveşti cu 
regine. Regine bolnave. 

„„„magia e ca fizica pentru noi, just? 

Îngeri şi oameni-lupi. 

— Am auzit şi eu poveşti despre oamenii care se 
transformă în lupi, spuse Jack. Apar chiar şi-n benzile 
desenate. Asta nu-nseamnă nimic, Speedy. 


— Probabil că nu. Da' eu am auzit că, dacă un om smulge, 
acolo, o ridiche din pământ, alt om, la aproape un kilometru 
distanţă, o să poată mirosi acea ridiche - aşa de dulce şi 
curat e aerul. 

— Dar îngerii... 

— Oameni cu aripi. 

— Şi regine bolnave, spuse Jack, cu înţeles de glumă - 
dom 'le, da' sucit loc mai născoceşti, călăreții' lu' mătură. 

Dar în clipa în care rosti cuvintele, el însuşi simţi că se 
îmbolnăveşte. Îşi amintise de ochiul negru al unui pescăruş 
îngreţoşându-l cu propria sa moralitate în timp ce smulgea 
o moluscă din cochilia ei; şi-l auzea pe ghionţi-şi-brânciuri 
unchiul Morgan întrebând dacă Jack o putea chema la 
telefon pe Regina Lily. 

„Regina B-urilor". Regina Lily Cavanaugh. 

— Hmm, făcu Speedy încetişor. Belele peste tot, fiule. 
Regină bolnavă... poate ga moară. Să moară, fiule. Şi o lume 
sau două stau pe loc şi-aşteaptă, aşteaptă doar să vadă dacă 
poate s-o salveze careva. 

Jack îl privi cu gura căscată, simțindu-se mai mult sau 
mai puţin ca şi cum custodele l-ar fi pocnit în stomac. S-o 
salveze? S-o salveze pe mama lui? Panica începu încă o dată 
să-l inunde - cum putea el s-o salveze? Şi oare toată 
vorbăria asta nebunească însemna că ea murea într-adevăr, 
acolo, în cameră? 

— Ai o treabă, Jack Călătorule, zise Speedy. O treabă care 
n-o să-ţi deie drumu', şi-ăsta-i adevăru' Bunului Dumnezeu. 
Aş voi şi eu să fi fost altminteri. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Jack. 

Respirația părea să i se fi prins în capcana unui 
buzunăraş încins, situat la baza gâtului. Privi într-un alt colţ 
al cămăruţei roşii şi văzu, în umbră, o chitară veche 
proptită de perete. Alături zăcea sulul unei saltele subţiri, 
rulate frumos. Speedy dormea lângă chitara sa. 

— Mă-ntreb şi eu, continuă Speedy. Vine nişte vremuri, 
ştii tu ce vreau să zic, ştii mai multe decât crezi că ştii. Al 


dracu' de multe. 

— Dar eu nu..., începu Jack, şi se întrerupse brusc. 

Tocmai îşi amintise ceva. Teama crescu din nou înlăuntrul 
lui - un alt crâmpei din trecut năvălise spre el, atrăgându-i 
imperativ atenţia. Cât ai clipi, se simţi scăldat în 
transpiraţie, o transpiraţie rece - de parcă l-ar fi stropit 
picăturile mărunte ale apei pulverizate dintr-un aspersor. 
Aceasta era amintirea pe care se chinuise s-o alunge ieri- 
dimineaţă, când stătea în faţa lifturilor, prefăcându-se că 
băşica nu-i era pe cale să explodeze. 

— N-am zis că-i momentu' să ne răcorim niţel? întrebă 
negrul, aplecându-se să dea la o parte o scândură desprinsă 
a podelei. 

Jack văzu din nou doi oameni cu înfăţişări banale 
încercând s-o împingă pe mama sa într-o maşină. Deasupra 
lor, un copac uriaş îşi scutura frunzele dantelate pe capota 
maşinii. 

Speedy extrase uşurel din deschizătura podelelor o butel- 
cuţă de-o jumătate de litru. Sticla avea o culoare verde- 
închis, iar lichidul dinăuntru părea negru. 

— Asta o să-ţi prindă bine, fiule. Doar un stropşor, îi tot 
ce-ai nevoie - te-o trimite-n câteva locuri noi, te-o ajuta să- 
ncepi să găseşti treaba aia de care-ţi spusei. 

— Nu mai pot sta, Speedy, izbucni Jack, acum disperat de 
grăbit să ajungă înapoi la „Alhambra". 

Bătrânul îşi stăpâni în mod vizibil surprinderea de pe 
faţă, apoi strecură sticla la loc sub scândura desprinsă. Jack 
era deja în picioare. 

— Sunt îngrijorat, mai spuse el. 

— Pentru mămică-ta? 

Jack dădu din cap, mergând de-a-ndăratelea spre uşa 
deschisă. 

— Atuncea, mai bine du-te să vezi de-i în regulă. Poţi veni 
aci oricând, Jack Călătorule. 

— Bine, răspunse băiatul, şi ezită, înainte de-a fugi afară. 
Cred... Cred că-mi amintesc când ne-am mai întâlnit. 


— Na, na, că mi s-a-ncreţit creierii, spuse Speedy, 
clătinând din cap şi legănându-şi mâinile-nainte şi-napoi. 
Ziceai tu bine. Niciodată nu ne-am mai văzut, 'nainte de 
săptămâna trecută. Du-te-napoi la mămică-ta şi-ţi 
Hmpezeşte minţile. 

Jack o zbughi pe uşă şi fugi prin lumina copleşitoare a 
soarelui, spre arcada largă ce dădea în stradă. Deasupra ei 
putu vedea literele DLROWNUEFE AIDACRA profilate pe cer: 
noaptea, becuri colorate articulau denumirea parcului în 
ambele direcţii. Nori de praf răbufneau de sub tălpile 
tenişilor săi, marca Nike. Jack se opintea din fiecare 
muşchiuleţ, făcându-l să se mişte mai repede, tot mai 
repede, mai cu forţă, tot mai cu forţă, astfel că în momentul 
în care năvăli afară pe sub arcadă avu aproape senzaţia că 
zbura. 

O mie nouă sute şaptezeci şi şase. Îşi croise oare Jack 
drum pe Rodeo Drive, într-o după-amiază din iunie? Sau 
iulie?... Într-o după-amiază oarecare din anotimpul secetos, 
dar înainte de acea perioadă a anului când oamenii încep 
să-şi facă griji cu focurile de ierburi uscate de pe coline. 
Acum, nici măcar nu-şi mai putea aminti încotro se ducea. 
Acasă la un prieten? Nu fusese o treabă urgentă. Îşi 
amintea că tocmai ajunsese la vremea în care nu se mai 
gândea la tatăl său în fiecare secundă liberă - luni de zile, 
după moartea lui Philip Sawyer într-un accident de 
vânătoare, umbra sau absenţa acestuia năvălea în calea 
copilului cu viteză ameţitoare, de fiecare dată atunci când 
băiatul era cel mai puţin pregătit s-o întâmpine. Jack abia 
dacă împlinise şapte ani, însă ştia că acea parte a copilăriei 
îi fusese furată - eul lui, în vârstă de şase ani, îi părea acum 
uluitor de naiv şi de necugetat. Nu i se mai părea că simte 
ameninţări informe şi sălbatice, ascunse în colţuri 
întunecate, în debarale cu uşa întredeschisă, străzi umbrite, 
odăi goale. 

Evenimentele acelei după-amiezi fără ţintă din vara 
anului 1976 uciseseră această pace trecătoare. Ulterior, 


Jack dormise cu lumina aprinsă timp de şase luni; somnul îi 
era bântuit de coşmaruri. 

Maşina opri pe partea cealaltă a străzii, la doar câteva 
case mai în sus de conacul colonial cu trei niveluri al familiei 
Sawyer. Era o maşină verde, iar în afară de asta Jack nu mai 
ştia decât că nu era Mercedes - singura marcă de 
automobil pe care-o recunoştea din vedere. Omul de la 
volan coborâse geamul, zâmbindu-i copilului. Primul gând 
ce-i trecu lui Jack prin minte fu acela că-l cunoştea pe acest 
om - omul îl ştia pe Phil Sawyer şi nu dorea decât să-i dea 
bună ziua fiului său. Într-un fel, asta transmitea surâsul lui, 
care părea foarte deschis, neforţat şi familiar. Un alt bărbat 
se aplecă, pe scaunul din dreapta, şi privi spre Jack prin 
ochelarii săi ca de orb - rotunzi şi atât de închişi la culoare, 
încât păreau aproape negri. Cel de-al doilea om purta un 
costum alb imaculat. Şoferul mai lăsă un moment surâsul să 
vorbească în locul lui. 

Apoi spuse: 

— Băieţaş, ştii cumva cum putem ajunge la hotelul 
„Beverly Hills"? 

Deci tot un străin era, de fapt. Jack simţi un uşor şi ciudat 
fior de dezamăgire. 

Arătă drept în lungul străzii. Hotelul se afla chiar acolo, 
îndeajuns de aproape pentru ca tatăl lui să fi putut merge 
pe jos când avea întâlniri la micul dejun, în Loggia. 

— Drept înainte? întrebă şoferul, continuând să 
zâmbească. 

Jack încuviinţă din cap. 

— Eşti un băieţel foarte isteţ, îi spuse omul, iar celălalt 
chicoti. Ai idee cât de departe e? 

Jack clătină din cap. 

— După vreo câteva străzi, poate? 

— Înâm. 

Începea să fie stingherit. Cel de la volan zâmbea mereu, 
dar acum surâsul acela strălucitor părea dur şi gol. lar 


chicotitul celuilalt fusese şuierător şi jilav, ca şi cum ar fi 
supt ceva ud. 

— Cinci, eventual? Şase? Ce zici? 

— Vreo cinci, şase, cred, răspunse Jack, făcând un pas 
înapoi. 

— Ei, sigur c-aş vrea să te răsplătesc, băieţel, spuse 
şoferul, îţi plac, întâmplător, dulciurile, aşa-i? 

Întinse pe fereastră pumnul strâns, îl întoarse cu palma 
în sus şi desfăcu degetele: 

— E-altău. Ia-l. 

Jack făcu un pas nesigur înainte, auzind în minte 
cuvintele a o mie de avertismente privind oamenii străini şi 
dulciurile. Dar acest om se afla încă în maşină; dacă ar fi 
încercat ceva, Jack putea ajunge la o jumătate de cvartal 
distantă înainte ca individul să fi deschis portiera. lar a nu 
primi, părea, oarecum, o impoliteţe. Jack mai făcu un pas. 
Privi ochii celui din maşină, albaştri şi la fel de strălucitori şi 
duri ca zâmbetul de pe buze. Înstinctul îl îndemna pe Jack 
să-şi retragă mâna şi să plece. Şi-o lăsă să se mai apropie 
doi-trei centimetri de tubul Tootsib. Apoi ciuguli mărunt cu 
degetele spre bomboane. 

Mâna şoferului se încleştă peste a lui, iar omul cu 
ochelari de orb râse zgomotos. Uimit, Jack se holbă în ochii 
celui ce-l apucase de mână şi-i văzu începând să se schimbe 
- i se păru că-i vede începând să se schimbe, din albaştri în 
galbeni. 

Dar, peste o clipă, chiar ajunseră să fie galbeni. 

Omul de pe celălalt fotoliu deschise portiera şi ocoli în 
fugă maşina, pe la spate. Purta la reverul costumului de 
mătase o cruciuliţă din aur. Jack se smucea înnebunit, dar 
şoferul zâmbea sclipitor, găunos, şi îl ţinea strâns. 

— NU! răcni Jack. AJUTOR! 

Omul cu ochelari negri deschise portiera din spate, pe 
partea lui Jack. 

— AJUTOR! urlă băiatul. 


Cel care-l ţinea începu să-l îndese astfel ca să poată 
încăpea pe portieră. Jack se împotrivea, continuând să 
zbiere, dar omul, fără efort, forţă strânsoarea. Băiatul îl lovi 
peste mâini, încercând apoi să i le desprindă de pe el. Cu 
groază, îşi dădu seama că lucrul pe care-l simţea sub 
degete nu era piele. Întoarse capul şi văzu că în coaste i se 
înfipsese, ieşind din mâneca neagră, un vârf ascuţit, tare, ca 
o gheară sau un pinten articulat. Jack urlă din nou. 

Din lungul străzii răsună un glas puternic: 

— Hei, ce-aveţi cu băiatu'?! Băă! Lasă copilu-n pace! 

Jack gâfâi uşurat şi se răsuci cât putu de tare în braţele 
individului. Un negru înalt şi slab se apropia de ei în fugă 
dinspre colţul străzii, continuând să strige. Omul care-l 
ţinea pe Jack îi dădu drumul pe trotuar, iar celălalt ocoli iar 
maşina prin spate. Uşa de la intrarea unei case se deschise 
în spatele băiatului - încă un martor. 

—  Mişcă, mişcă! strigă şoferul, apăsând deja pe 
accelerator. 

Costum Alb sări la loc pe scaunul din dreapta, iar maşina 
îşi învârti roţile pe loc şi traversă în diagonală Rodeo Drive, 
scăpând ca prin urechile acului de ciocnirea cu un Clenet 
alb şi lung, condus de un bărbat bronzat, în echipament de 
tenis, care claxonă prelung. 

Jack se adună de pe trotuar. Era ameţit. Un om chel cu 
un safari de piele tăbăcită apăru lângă el, spunând: 

— Cine erau? Ştii cum îi cheamă? 

Jack clătină din cap. 

— Cum te simţi? Ar trebui s-anunţăm poliţia. 

— Vreau să stau jos, spuse Jack, iar omul făcu un pas 
înapoi. 

— Ce zici, să chem poliţia? întrebă - dar Jack infirmă din 
cap. Nu-mi vine să cred, continuă omul. Locuieşti pe-aici? 
Te-am mai văzut, nu? 

— Sunt Jack Sawyer. Casa mea e aia de-acolo. 

— Cea albă, arătă omul cu un semn din cap. Eşti puştiul 
lui Lily Cavanaugh. Te duc pân-acasă, dacă vrei. 


— Unde-i celălalt? îl întrebă Jack. Negrul... cel care 
striga. 

Se îndepărtă cu un pas nesigur de omul în safari. Cu 
excepţia lor, strada era goală. 

Omul care fugise spre el fusese Lester Speedy Parker. 
Jack îşi dădu seama că, atunci, Speedy îi salvase viaţa, şi 
fugi şi mai tare până la hotel. 


3 


— Ai mâncat ceva la micul dejun? îl intrebă maică-sa, 
suflând pe gură un nor de fum. 

Purta peste păr un batic, petrecut în formă de turban, şi, 
cu părul ascuns astfel, faţa ei i se părea lui Jack osoasă şi 
prea expusă. Un chiştoc de doi centimetri fumega între 
arătător şi mijlociu şi, când îl văzu aruncându-i o privire, îl 
strivi în scrumieră, pe măsuţa de toaletă. 

— A, nu, nu tocmai, răspunse el, codindu-se în uşa 
dormitorului. 

—  Răspunde-mi clar cu „da' sau „nu', spuse Lily, 
revenind spre oglindă. Ambiguităţile astea mă omoară. 

Mâna şi încheietura din oglindă, care aplicau machiajul 
pe faţa femeii, erau de-o subţirime bolnăvicioasă. 

— Nu, se conformă Jack. 

— Ei, mai ţine-te o secundă şi, când mama ta s-a făcut 
frumoasă, te va duce jos să-ţi cumpere ce-ţi doreşte inima. 

— Bine. Doar că mi s-a părut foarte deprimant să stau 
singur acolo. 

— Jur că unicul motiv de deprimare... 

Se aplecă să-şi examineze chipul în oglindă. 

— Cred că nu te deranjează să aştepţi în living, Jacky? 
Prefer să fiu singură când fac treaba asta. Secrete tribale. 

Jack se întoarse fără o vorbă şi reveni agale în living. 

Când sună telefonul, sări în sus de-un metru. 

— Să răspund? strigă. 

— Mulţumesc, îi parveni vocea ei indiferentă. 


Băiatul ridică receptorul şi spuse „alo". 

— Hei, puştiule, în sfârşit am dat de voi, zise unchiul 
Morgan Sloat. Ce Dumnezeu are-n cap maică-ta? Isuse, am 
putea s-o încurcăm de-a binelea aici, dacă nu-ncepe cineva 
să fie atent la detalii, E-acolo? Zi-i că trebuie să stăm de 
vorbă - nu mă interesează ce spune, trebuie să stea de 
vorbă cu mine. Ai încredere-n ce-ţi spun, pustiu'. 

Jack rămase cu receptorul bălăngănindu-i-se în mână. 
Voia să închidă, să se urce în maşină cu mama lui şi să se 
ducă la un alt hotel, în alt stat. Dar nu închise. Strigă: 

— Mamă, unchiul Morgan la telefon. Zice că trebuie să 
vorbeşti cu el. 

Femeia tăcu un moment, iar băiatul îşi dori să-i fi putut 
vedea mutra. Într-un târziu, răspunse: 

— Vorbesc de-aici, Jacky. 

Jack ştia deja ce trebuia să facă. Maică-sa închise încet 
uşa dormitorului; o auzi revenind la masa de toaletă. 
Răspunse la telefonul din dormitor. 

— Okay, Jacky, strigă ea prin uşă. 

— Okay, strigă şi el, ridicând receptorul din nou la ureche 
şi acoperind cu mâna microfonul, astfel ca nimeni să nu-i 
poată auzi respiraţia. 

— Grozavă figură, Lily, spuse unchiul Morgan. Straşnică. 
Dacă încă ai mai juca în filme, probabil că din povestea asta 
ar ieşi un tărăboi cât toate zilele. De genul unuia: „De cea 
dispărut această actriţă?" Dar nu crezi că-i timpul să-ncepi 
să te porţi iar ca o persoană raţională? 

— Cum m-ai găsit? 

— Crezi că eşti greu de găsit? Dă-mi un răgaz, Lily, vreau 
să-ţi muţi fundu' înapoi la New York. E vremea să-ncetezi cu 
fuga. 

— Asta făceam, Morgan. 

— Nu mai ai la dispoziţie chiar tot timpul din lume, Lily, 
iar eu n-am destulă vreme de pierdut ca să te urmăresc 
prin toată New England. Hei, ia stai puţin. Nu l-am auzit pe 
puşti închizând telefonul. 


— Ba l-a închis sigur. 

Inima lui Jack se oprise în piept cu câteva secunde mai 
devreme. 

— Pleacă de la aparat, puştiule! îi zise glasul unchiului 
Morgan. 

— Sloat, nu fi ridicol, insistă maică-sa. 

— Îşi spun eu ce-i aia ridicol, cucoană. Te dai la fund în 
cine ştie ce staţiune răpciugoasă, când ar trebui să fii la 
spital, asta-nseamnă ridicol. Isuse, nu ştii că avem de luat 
cam un milion de hotărâri? Mă preocupă şi educaţia fiului 
tău, şi-i al dracu' de bine că o fac. Pe-asta se pare c-ai lăsat- 
o baltă. 

— Nu vreau să mai discutăm, spuse Lily. 

— Nu vrei, dar trebuie. Am să vin acolo şi-am să te bag în 
spital cu forţa, dacă n-am încotro. Trebuie să facem o 
mulţime de aranjamente, Lily. Eşti proprietara a jumătate 
din compania pe care-ncerc s-o conduc - iar Jack îţi va 
moşteni jumătatea după ce tu n-o să mai fii. Vreau să mă 
asigur că Jack e pe mâini bune. Şi dacă asta crezi tu că faci 
acolo-n împuţitul ăla de New Hampshire, atunci înseamnă 
că eşti mult mai bolnavă decât crezi. 

— Ce vrei, Sloat? întrebă Lily, cu voce obosită. 

— Ştii foarte bine ce vreau - vreau să se aibă grijă de 
toată lumea. Vreau ceea ce e cinstit. Eu mă voi îngriji de 
Jack, Lily. Îi voi da cincizeci de mii de dolari pe an - 
gândeşte-te la asta, Lily. Mă voi ocupa să urmeze o facultate 
bună. Tu nici în şcoală măcar nu-l mai poţi ţine. 

— Nobilul Sloat! replică femeia. 

— Crezi că ăsta-i un răspuns? Lily, ai nevoie de ajutor şi 
eu sunt singurul care ţi-l oferă. 

— Tu ce câştigi la afacerea asta, Sloat? 

— Ştii al dracu' de bine. lau ce mi se cuvine. lau ce-mi 
revine mie. Interesele tale în Sawyer & Sloat - am muncit 
de mi-au sărit capacele pentru compania asta, şi e cazul să- 
mi aparţină. Am putea rezolva toată hârţogăraia într-o 
dimineaţă, Lily, iar apoi să ne ocupăm de îngrijirea ta. 


— La fel ca de îngrijirea lui Tommy Woodbine, i-o întoarse 
ea. Câteodată am impresia că tu şi cu Phil aţi avut prea mult 
succes, Morgan. Sawyer & Sloat era mai uşor de 
administrat înainte să fi început investiţiile în bunuri 
imobiliare şi tranzacţiile de producţie. Adu-ţi aminte de 
vremea când tu n-aveai alţi clienţi decât vreo doi comici 
pârliţi şi vreo şase actori şi scenarişti plini de speranţe. Îmi 
plăcea mai mult viaţa dinainte de megadolari. 

— Uşor de administrat, pe cine-ncerci să prosteşti? răcni 
unchiul Morgan. Tu nu te poţi administra nici măcar pe 
tine! Apoi făcu un efort să se calmeze. Şi am să uit că l-ai 
pomenit pe Tom Woodbine. Cu asta te-ai întrecut chiar şi pe 
tine însăţi, Lily. 

— Acum închid, Sloat. Nu te-apropia de mine. Şi nu te- 
apropia nici de Jack. 

— Ai să te internezi în spital, Lily, şi toată hoinăreala asta 
o să... 

Lily închise în mijlocul frazei unchiului Morgan; Jack puse 
uşurel receptorul în furcă. Apoi făcu doi-trei paşi spre 
fereastră, pentru a nu fi văzut în apropierea telefonului din 
living. Din dormitorul închis nu se auzea decât tăcerea. 

— Mamă? — Da, Jacky. 

Îi desluşi în voce un uşor tremur. 

— "Te simţi bine? E totu-n regulă? 

— Eu? Sigur. 

Paşii ei se apropiară încet de uşă, care se întredeschise 
imediat. Li se întâlniră ochii, albastrul lui cu albastrul ei. 
Lily deschise uşa complet. Din nou li se întâlniră privirile, 
pentru un moment doar, însă de-o intensitate cumplit de 
stingheritoare. 

— Sigur că totu-i în regulă. De ce n-ar fi? 

Privirile li se desprinseră. Între ei se transmisese un soi 
de informaţie, dar care anume? Jack se întrebă dacă ştia că 
ascultase convorbirea; apoi se gândi că informaţia pe care 
tocmai o împărtăşiseră era - pentru prima oară - realitatea 
bolii ei. 


— Ei, spuse el, acum jenat (boala mamei, acest teribil 
subiect interzis, creştea între ei, căpătând dimensiuni de-a 
dreptul obscene). Nu ştiu exact. Unchiul Morgan părea... 

Ridică din umeri. 

Pe Lily o străbătu un fior, iar Jack ajunse la o altă 
concluzie importantă. Mamei sale îi era teamă - cel puţin la 
fel de teamă ca şi lui. 

Îşi înfipse în gură o ţigară şi scăpără bricheta. Altă privire 
străpungătoare în ochii ei adânci. 

— Nu-i da atenţie individului ăluia păcătos, Jack. Sunt 
numai iritată, fiindcă nu mi se pare deloc că voi reuşi 
vreodată să scap de el. Unchiului tău Morgan îi place să mă 
hărţuiască. Suflă fumul cenuşiu. Mă tem că nu mai am nici- 
un chef de micul dejun. De ce nu te duci jos să iei o gustare 
adevărată, de data asta? 

— Hai şi tu cu mine, insistă el. 

— Aş vrea să fiu singură o vreme, Jack. Încearcă să- 
nţelegi. Încearcă să-nţelegi. 

Ai încredere-n mine. 

Aceste lucruri, spuse de oamenii mari, însemnând cu 
totul altceva. 

— Voi fi mai sociabilă când te-ntorci, îl asigură ea. Promit. 

lar ceea ce zicea cu-adevărat era: imi vine să urlu, nu 
mai suport, ieşi afară, ieşi afară! 

— Să-ţi aduc ceva? 

Clătină din cap, zâmbindu-i cu cruzime, iar Jack trebui să 
iasă din cameră, deşi nici el n-ar mai fi fost în stare să bage 
ceva în gură. Parcurse năuc culoarul, până la lifturi. Încă o 
dată n-avea decât un singur loc unde să se ducă, dar acum 
o ştiu încă înainte de-a fi ajuns în holul întunecos şi la 
recepţionerul pământiu şi cârtitor. 


Zi 


Speedy Parker nu se afla în mica baracă vopsită cu roşu 
care-i servea drept birou; nu era nici pe digul cel lung, în 


galeria unde cei doi flăcăi tomnateci jucau Skee-Ball de 
parcă ar fi fost un război pe care amândoi ştiau că-l vor 
pierde; nu era nici în prăfuitul loc viran de sub montagne 
russe. Jack Sawyer se învârtea fără ţintă în lumina aspră a 
soarelui, privind în lungul aleilor pustii şi la locurile publice 
părăsite ale parcului. Teama ce-l stăpânea se răsuci în el ca 
un sfredel. Dacă Speedy păţise ceva? Era imposibil, dar 
dacă unchiul Morgan aflase despre Speedy (aflase ce, la 
urma urmei?) şi-l... Jack văzu în minte duba WILD CHILD 
apărând în viteză de după un colţ, scrâşnind din saboţi şi 
accelerând. 

Se smulse din nemişcare, aproape neştiind încotro s-o ia. 
În panica vie ce-l cuprinsese, îl văzu pe unchiul Morgan 
fugind prin dreptul unui şir de oglinzi strâmbe, care-l 
transformau într-o serie de Figuri monstruoase, deformate. 
Pe fruntea pleşuvă îi creşteau coarne, o cocoaşă i se umfla 
între umerii cărnoşi, degetele lătăreţe se prefăcură în 
cazmale. Jack coti brusc la dreapta şi se pomeni înaintând 
spre o construcţie de formă ciudată, aproape rotundă, 
făcută din cofraje albe asemănătoare cu gresia. 

Deodată, auzi dinăuntru un toc toc toc ritmic. Băiatul o 
luă la fugă în direcţia de unde venea zgomotul - o rangă 
izbind într-o ţeavă, un ciocan într-o nicovală, sunet de 
muncă. Găsi în mijlocul unui cofraj o clanţă şi deschise o uşă 
de şipci fragilă. 

Jack intră în penumbra dungată, iar zgomotul se auzi mai 
tare. De jur-împrejurul lui, întunericul îşi schimba forma, îşi 
modifica dimensiunile. Întinse mâinile, atingând o prelată. 
Aceasta se dădu la o parte; cât ai clipi, totul fu inundat de-o 
lumină galbenă, strălucitoare. 

— Jack Călătoru, rosti glasul lui Speedy. 

Jack se întoarse în direcţia vocii şi-l văzu pe custode 
aşezat pe jos, lângă un carusel parţial demontat. Ţinea în 
mână o cheie fixă, iar în faţa lui zăcea un cal alb, cu coama 
ca o spumă, străpuns pe la oblâncul şeii de-o bară lungă, 


argintie, care-i ieşea prin burtă. Speedy puse uşurel cheia 
Jos. 
— Acu' eşti gata să vorbeşti, fiule? îl întrebă. 


CAPITOLUL IV - Jack trece pragul 
1 


— Da, acum sunt gata, spuse Jack, cu un glas absolut 
calm, după care izbucni în lacrimi. 

— Ei, ei, Jack Călătorule, zise Speedy, aruncând cheia 
pentru a se apropia de el. Ei, ei, fiule, linişteşte-te, 
linişteşte-te-acuma... 

Dar Jack nu se putea linişti. Deodată, totul fu prea mult 
pentru el', mult prea mult, şi trebuia să plângă sau pur şi 
simplu să se scufunde sub un uriaş val de întuneric - un val 
pe care nu-l putea lumina nici o săgeată de aur strălucitor. 
Lacrimile erau dureroase, dar simţea că, dacă nu plângea, 
groaza l-ar fi ucis. 

— Plângi cât pofteşti, Jack Călătorule, îl îndemnă Speedy 
şi îl cuprinse cu braţele. 

Jack îşi îngropă faţa fierbinte, umflată, în cămaşa subţire 
a lui Speedy, simțind mirosul negrului - ceva asemănător cu 
Old Spice, cu scorţişoara, ceva ca nişte cărţi pe care nu le-a 
mai luat nimeni de mult din bibliotecă. Mirosuri plăcute, 
mângâietoare. Îl îmbrăţişă pe dibuite; palmele lui simţiră 
oasele spinării lui Speedy, aproape de suprafaţă, abia 
acoperite de prea puţina-i carne. 

—  Plângi dacă asta te-uşurează, spuse Speedy, 
legănându-l. Uneori aşa se-ntâmplă. Ştiu. Speedy ştie cât de 
departe ai fost, Jack Călătorule, şi cât de departe tre' să te 
duci, şi ce obosit eşti. Aşa că plângi, de-ţi vine mai uşor. 

Jack abia dacă înţelegea cuvintele - percepea doar 
sunetele lor, alinătoare şi calmante. 

— Mama mea e într-adevăr bolnavă, spuse el, într-un 
târziu, la pieptul lui Speedy. Cred că a venit aici ca să scape 
de vechiul partener al lui tata. Domnul Morgan Sloat. 

Fornăi straşnic pe nas, îi dădu drumul lui Speedy, se trase 
înapoi şi-şi frecă ochii umflaţi cu podurile palmelor. Se mira 


că nu-i era deloc ruşine - înainte, întotdeauna, propriile-i 
lacrimi îl dezgustau şi-l ruşinau... era aproape ca şi cum te- 
ai pişa pe tine. Poate fiindcă mama sa fusese mereu atât de 
aspră? Bănuia că şi asta era o cauză, sigur că da; Lily 
Cavanaugh nu punea mare preţ pe lacrimi. 

— Da' nu-i ăsta singuru' motiv de-ai venit aci, nu-aşa? 

— Nu, răspunse Jack încet. Cred... că maică-mea a venit 
aici ca să moară. 

Pe ultimul cuvânt, glasul i se înălţă într-o notă acută de 
tenor castrat, terminată printr-un scârţâit ca de balama 
neunsă. 

— Poate, zise Speedy, privindu-l pe Jack drept în ochi. Şi 
poate că tu eşti aci ca s-o salvezi. Pe ea... şi pe o altă femeie 
exact ca ea. 

— Pe cine? murmură Jack, cu buzele amorţite. 

Dar ştia pe cine. Nu-i cunoştea numele, dar ştia despre 
cine era vorba. 

— Regina, răspunse Speedy. Numele ei e Laura 
DelLoessian, şi este Regina 'leritoriilor. 


Z 


— Ajută-mă, mormăi Speedy. Apuc-o pe bătrâna Silver 
Ladyi'23+ fix de sub coadă. O micuță neruşinare pentru 
„doamna", da' cre' că n-o să se supere dacă m-ajuţi s-o pui 
înapoi acolo unde i-i locu'. 

— Aşa-i spui? Silver Lady? 

— Da-băiatu, răspunse Speedy, rânjind şi dezvelindu-şi o 
duzină de dinţi, de sus şi de jos. Toţi caii de carusel are 
nume, nu ştiai? Prinde bine, Jack Călătorule! 

Jack îşi înlănţui degetele pe sub coada de lemn a calului 
alb. Gemând, Speedy cuprinse cu mâinile lui mari picioarele 
dinainte ale „doamnei". Cărară împreună calul de lemn 
până la discul înclinat al caruselului, cu vârful suliţei în jos 
şi cu celălalt capăt al ei lucind de ulei aşternut în straturi 
groase. 


— Un pic mai la stânga... icni Speedy. Mda... acum înfige- 
O, Jack Călătorule! împinge-o-n jos zdravăn! 

Instalară bara şi făcură un pas înapoi, Jack gâfâind, 
Speedy rânjind şi răsuflând şuierător. Negrul îşi şterse cu 
braţul sudoarea de pe frunte şi se întoarse spre Jack. 

— Măi-măi, nu că suntem grozavi? 

— Dacă zici tu, răspunse Jack, zâmbind. 

— Zic eu! Zău că da! 

Speedy băgă mâna în buzunarul dinapoi al pantalonilor şi 
scoase sticla verde-închis. Deşurubă căpăcelul, bău - şi, un 
moment, Jack simţi o stranie certitudine: putea să vadă prin 
Speedy. Speedy devenise transparent, tot atât de spectral 
ca unul dintre spiritele de la emisiunea „lopper", care se 
difuza pe un post de televiziune din LA. Speedy dispărea. 
Dispare, îşi spuse Jack, sau se duce în altă porte? Dar ăsta 
era alt gând trăsnit; n-avea absolut nici un sens. 

Apoi Speedy redeveni la fel de consistent ca-ntotdeauna. 
Fusese doar o iluzie optică, o... halucinație de moment. 

Nu. Nu, n-a fost. Preţ de-o clipă aproape dispăruse! 

Speedy îl privea cu şiretenie. Dădu să-i întindă sticla lui 
Jack, apoi clătină puţin din cap. Puse capacul la loc şi o 
strecură înapoi în buzunarul pantalonilor. Se întoarse s-o 
studieze pe Silver Lady, aflată la locul ei pe carusel, acum 
nemaiavând nevoie decât să i se fixeze strâns prăjina cu 
şuruburi. Zâmbea. 

— Suntem grozavi de nu se mai poate, Jack Călătorule. 

— Speedy... 

— "Toţi e botezați, spuse Speedy. 

Ocoli încet discul oblic al caruselului, cu ecourile paşilor 
răsunându-i în interiorul clădirii. Deasupra, printre umbrele 
încrucişate ale grinzilor, câteva rândunici ciripeau încetişor. 
Jack îl urmă. 

— Silver Lady... Midnighti1*:... murgu' ăst d-aci îi 
Scouti15+... iapa asta-i Ella Speedi18*. 

Negrul îşi aruncă pe spate capul şi cântă, speriind 
rândunelele, care-şi luară zborul: 


— Ella Speed iubăreaţa s-a distrat puțin... i-auzi ce-i făcu 
moş Bill Martin... Huu! Uite la ele cum zboară! Râse... dar, 
când se întoarse spre Jack, era din nou serios. Vrei să faci o- 
ncercare de-a-i salva mamei tale viaţa, Jack? Ei şi ăleilalte 
femei de care ţi-am zis? 

— Nu... ştiu cum s-o fac, vru el să spună, dar un glas 
lăuntric - un glas ce provenea din aceeaşi tainiţă până mai 
adineauri încuiată, de unde-i venise şi amintirea celor doi 
necunoscuţi şi a tentativei de răpire, dimineaţa - se înălţă 
puternic: Ba ştii! S-ar putea să ai nevoie de Speedy ca să te 
pună-n mişcare, dar ştii, Jack. Ştii. 

Cunoştea prea bine glasul acela. Era glasul tatălui său. 

— Da, dacă-mi zici cum, spuse de astă-dată, cu vocea înăl- 
ţându-i-se şi coborând în falset. 

Speedy traversă încăperea până la peretele opus - o 
alcătuire mare, circulară, de şipci înguste, pictată cu o 
frescă, primitivă, dar de-o sălbatică vitalitate, reprezentând 
cai în galop. Lui Jack i se părea că peretele era asemănător 
capacului închis al biroului tip măsuţă cu rulou, pe care o 
avusese tatăl său (iar biroul acela se afla în cabinetul lui 
Morgan Sloat ultima oară când fusese acolo, împreună cu 
maică-sa, îşi aminti el deodată - gând care aduse cu sine o 
furie timidă, neconvingătoare). 

Negrul scoase un gigantic inel cu chei, căută gânditor 
printre ele, o găsi pe cea dorită şi o răsuci, într-un lacăt. 
Scoase lacătul din belciug, îl închise la loc şi-l vâri într-un 
buzunar de la piept. Apoi împinse tot peretele în lături, pe o 
şină. Lumina orbitoare a soarelui năvăli înăuntru, făcându-l 
pe Jack să strângă din ochi. Sclipirile apei se reflectau, într- 
un dans blând, pe tavan. 

Priveau magnifica privelişte marină de care se bucurau 
călăreţii caruselului Arcadia Funworld ori de câte ori Silver 
Lady, Midnight şi Scout îi purtau prin partea de răsărit a 
clădirii circulare. O briză uşoară îi flutură lui Jack părul de 
pe frunte. 


— Mai bine s-avem lumină dacă vorbim despre asta, 
spuse Speedy. Vin-aci, Jack Călătorule, şi ţ-oi spune ce pot... 
adică nu tot ce ştiu. Doamne fereşte să tre'uiască vr'odată 
s-ajungem pân-acolo. 


3 


Speedy vorbea cu glasul său blând - pentru Jack era la fel 
de moale şi mângâietor ca o piele bine tăbăcită. Îl asculta, 
uneori încruntându-se, alteori rămânând cu gura căscată. 

— Ştii lucrurile-alea de le zice Visele-cu-ochii-deschişi? 

Jack confirmă din cap. 

— Lucrurile-alea nu-s vise, Jack Călătorule. Nu-s vise-cu- 
ochii-deschişi, nici vise-cu-ochii-nchişi. Locu-ăla-i un loc d- 
adevăratelea. Destul d-adevărat, or'cum. Se deosebeşte 
mult d-ăsta, da' e adevărat. 

— Speedy, mămica zice... 

— Acum lasă asta. Ea nu ştie de Teritorii... da', într-un fel, 
ştie de ele. Fiindcă taică-tău, e] ştia. Şi omu' ăstălantu'... 

— Morgan Sloat? 

— Ăla, ăla. Ştie şi el. Apoi Speedy adăugă, secretos: Şi 
ştiu şi ce hram poartă el acolo. Ba bine că nu! Fiiuuu! 

— Fotografia din biroul tău... nu-i din Africa? 

— Nu-i din Africa. 

— Nu-i un trucaj? 

— Nu-i un trucaj. 

— Şi tata s-a dus acolo? întrebă el. 

Dar inima lui cunoştea deja răspunsul - era un răspuns 
care clarifica prea multe lucruri ca să nu fie adevărat. Dar, 
adevărat sau nu, Jack nu era sigur cât de mult dorea să 
creadă. Tărâmuri magice? Regine bolnave? Nu-i venea la- 
ndemână. Îi tulbura minţile. Nu-i spusese mama lui în 
repetate rânduri, când era mic, că nu trebuie să confunde 
niciodată  Visele-cu-ochii-deschişi cu ceea ce exista cu 
adevărat? Fusese foarte severă în sensul ăsta, şi-l cam 
speriase pe Jack. Poate, se gândea el acum, îi era chiar şi ei 


teamă. Putea să fi trăit cu tatăl lui Jack atâta vreme şi să nu 
ştie măcar ceva! Jack nu era de-aceeaşi părere. Poate, îşi 
spuse, nu ştia foarte mult... doar atât cât s-o sperie. 

Te ţicneşti. Despre asta vorbea. Oamenii care nu pot face 
deosebirea între cele reale şi fantasmagorii se ţicnesc. 

Dar tatăl lui ştiuse un alt adevăr, n-am dreptate? Ba da. 
EI şi Morgan Sloat. 

Pentru ei magia e ca fizica pentru noi, just? 

— Tăticu-tău se ducea adesea, da. Şi omul ălălalt, Groat... 

— Sloat. 

— Da-băiatu! El. Şi el se ducea. Numai că tăticu-tău, 
Jacky, el se ducea să vază şi să-nveţe. Tipu-ălălaltu', el 
mergea doar să prade şi să scoaţă avere. 

— Morgan Sloat l-a omorât pe unchiul meu Tommy? 
întrebă Jack. 

— Nu ştiu nica d-asta. Tu numa' m-ascultă, Jack 
Călătorule. Fin'că n-avem mult timp. Dacă chiar crezi că 
tipu-ăsta Sloat o s-apar-aci... 

— Părea groaznic de furios, spuse Jack. 

Simplul gând că unchiul Morgan s-ar fi putut arăta în 
Arcadia Beach îl făcea să se simtă teribil de nervos. 

— „atunci avem mai puţin timp ca oricând. Fin'că poate 
că pe el nu l-ar supăra aşa de tare dac-ar muri mama ta. lar 
Îngemănaru' lui precis nădăjduieşte ca Regina Laura să 
moară. 

— Îngemănar? 

— E unii oameni în astă lume care are Îngemănari în 
Teritorii, spuse Speedy. Nu mulţi, fin'că acolo-i mult mai 
puţini oameni - poate doar unu' la fiecare sută de mii de- 
aicea. Da' Îngemănaru' poate merge dintr-un loc în altu' cel 
mai uşor. 

— Regina asta... e mama mea... Îngemănară ei? 

— Mda, se pare c-aşa-i. 

— Dar mama mea niciodată?... 

— Nu. Niciodată. N-a avut de ce. 

— Tatăl meu a avut un... un Îngemănar? 


— Da' te şi crez c-a avut. Un om de seamă. 

Jack îşi umezi buzele - ce conversaţie nebunească! 
Îngemănari şi Teritorii! 

— Când tata a murit, aici, a murit şi Îngemănaru' lui de- 
acolo? 

— Hmm. Nu egzact în acelaşi timp, da' aproape. 

— Speedy? 

— Ce? 

— Am şi eu un Îngemănar? În Teritorii? 

Speedy îl privi cu atâta seriozitate, încât Jack simţi că-l ia 
cu frig pe şira spinării. 

— Tu nu, fiule. Ca tine e numa' unu'. Iu eşti deosebit. Şi 
tipu-ăsta Smoot... 

— Sloat, spuse Jack, zâmbind uşor. 

— ... mda, cutare, o ştie. Ăst-ar fi unu' din motivele de 
vine curând aci. Şi unu' din motivele tale s-o iei la drum. 

— De ce? izbucni Jack. De ce folos îi pot fi eu, dacă are 
cancer? Dacă-i cancer şi ea este aici, în loc să fie în vreo 
clinică, e fiindcă nu mai există nici o cale, iar dacă e aici, 
înţelegi, înseamnă... 

Era gata să izbucnească din nou în plâns, dar îşi înghiţi 
lacrimile, înnebunit de durere. 

— Înseamnă că i-a cuprins tot trupul. 

Tot trupul. Da. Acesta era un alt adevăr pe care inima lui 
îl ştia: adevărul rapidei pierderi în greutate, adevărul 
umbrelor vinete de sub ochii ei. Tot trupul, dar te rog, 
Doamne, hei, Doamne, te rog, dom'le, e mama mea... 

— Vreau să zic, încheie el cu glasul răguşit, la ce o să-i 
folosească locul ăla din Visele-cu-ochii-deschişi? 

— Cred c-am dat destul din gură, spuse Speedy. Doar p- 
asta s-o crezi, Jack Călătorule: nici o clipă nu ţi-aş zice să te 
duci dacă nu i-ar putea fi de folos. 

— Dar... 

— “Taci, Jack Călătorule. Nu mai pot vorbi până nu-ţi arăt 
câte ceva din ce vreau să zic. Altfel, aş vorbi degeaba. 
Haida! 


Speedy îl luă pe Jack cu braţul pe după umeri şi-l 
conduse împrejurul caruselului. leşiră împreună pe uşă şi 
porniră pe una dintre scurtăturile pustii ale parcului de 
distracţii. La stânga se afla pavilionul cu maşinuţe electrice, 
acum oblonit şi bătut în scânduri. În dreapta, o serie de 
barăci: „Lir cu inele", „Gogoşi-fantezii" şi „lir cu puşca', 
oblonită şi ea (cu animale sălbatice, decolorate - încercând 
să sară din paravane -, şi lei şi tigri şi urşi, o, Dumnezeule!) 

Ajunseră pe larga alee centrală, care se numea 
Boardwalk Avenue - ca imitație vagă a Atlantic City-ului, 
Arcadia Funworld avea dig, dar nici urmă de promenadă 
din scânduri adevărată!17+. Clădirea galeriei se afla acum la 
o sută de metri în stânga lor, iar arcada ce marca intrarea 
în Arcadia Funworld cam la două sute în dreapta. Jack 
auzea vuietul monoton, chinuitor, al valurilor spărgându-se, 
şi ţipetele singuratice ale pescăruşilor. 

Îl privi pe Speedy, vrând să-l întrebe ce urma, ce-aveau să 
facă, vorbea oare serios sau totul era doar o glumă 
sadică?... Dar nu spuse nimic din toate astea. Speedy ţinea 
în mână sticla verde. 

— Asta..., începu Jack. 

— Te duce acolo, completă Speedy. Mulţi oameni care 
merg acolo n-au nevoie de nimica de soiu-ăsta, da' tu nu 
prea te-ai dus în ultima vreme, nu-aşa, Jacky? 

— Nu. 

Oare când închisese ultima oară ochii în astă lume, 
pentru a-i redeschide în lumea magică a Viselor-cu-ochii- 
deschişi, lumea aceea cu miresmele ei bogate, vitale, şi 
cerul său străveziu? Anul trecut? Nu. Mai demult de-atât... 
California... după moartea tatălui său. Să tot fi avut cam... 
Ochii lui Jack se dilatară. Nouă ani? Atât de demult? Acum 
trei ani? 

Numai şi gândul la felul în care aceste vise, uneori dulci, 
alteori tenebros-neliniştitoare, îl lăsaseră în pace - atât de 
tăcut, atât de pe neobservate, ca şi cum o mare parte a 


imaginaţiei lui murise fără dureri, pe neaşteptate - îl 
înspăimânta. 

Luă repede sticla de la Speedy, aproape scăpând-o. 
Simţea un strop de panică. Unele dintre Visele-cu-ochii- 
deschişi fuseseră tulburătoare, da, iar admonestările atent 
formulate ale mamei lui de-a nu amesteca imaginaţia şi 
fantasmagoriile (cu alte cuvinte, vezi să nu-nnebuneşti, 
Jacky, măi băiete cucuiete, ai înţeles?) îl cam speriaseră, 
sigur că da, însă acum descoperea că, în fond, nu dorise să 
piardă acea lume. 

Privi în ochii lui Speedy şi-şi spuse: Și el o ştie. Toate cele 
la care abia m-am gândit, el le ştie. Cine eşti tu, Speedy? 

— Când nu dai p-acolo o vreme, cam uiţi cum să te-agăţi 
cu propiu-ţi cârlig, spuse Speedy şi dădu din cap spre 
sticluţă. De-asta mi-am luat un pic de suc magic. Chestia 
asta-i specială. 

Speedy rostise ultimul cuvânt pe un ton aproape pios. 

— E de-acolo? Din Teritorii? 

— Ntţ. Au şi-aci niște magie, Jack Călătorule. Nu multă, 
numa' un piculeţ. Sucu' magic aci de faţă vine din 
California. 

Jack îl privi fără convingere. 

— Dă-i bătaie. Trage un gât şi vezi de n-o iei la picior, 
rânji Speedy. Bei destul d-ăsta şi poţi să te duci cam oriunde 
ai chef. Vezi c-ai în faţa ta unu' care ştie. 

— Doamne, Speedy, dar... 

Începea să-i fie frică. Gura i se uscase. Soarele părea 
mult prea strălucitor, şi-şi putea simţi tâmplele zvâcnind în 
ritmul bătăilor tot mai rapide ale inimii. Avea limba încleiată 
de un gust coclit. Îşi spuse: Gustul ăsta o să-l aibă şi „sucul 
magic" ăla al lui, oribil. . 

— Dacă te sperii şi vrei să te-ntorci, mai trage un gât, îl 
sfătui Speedy. 

— Vine şi ea cu mine? Sticluţa? Îmi promiţi? 

Îl îngrozea gândul de-a rămâne blocat acolo, pe acel 
tărâm străin şi mistic, în vreme ce mama sa era bolnavă şi 


asediată de Sloat aici. 

— Promit. 

— Bine. 

Jack duse sticluţa la buze... apoi o cobori puţin. Mirosul 
era groaznic - înţepător şi rânced. 

— Nu vreau, Speedy, şopti el. 

Lester Parker îl privi, şi buzele sale zâmbeau, dar în ochi 
nu i se citea nici urmă de zâmbet - erau severi. 
Neacceptând nici un compromis. Înfricoşători. Jack se gândi 
la ochii negri: ochi de pescăruş, ochi de vârtej! Groaza îl 
învălui din creştet până-n tălpi. 

Îi întinse sticluţa lui Speedy. 

— Nu poţi s-o iei înapoi? întrebă, iar glasul i se auzi într-o 
şoaptă fără vlagă. le rog! 

Speedy nu răspunse. Nu-i reaminti lui Jack că mama 
acestuia murea, sau că Morgan Sloat era pe drum. Nu-l 
făcu pe Jack laş, deşi niciodată-n viaţă nu se mai simţise atât 
de laş, nici măcar atunci când făcuse cale-ntoarsă de pe 
trambulina cea mare, în Tabăra Accomac, şi câţiva dintre 
ceilalţi copii îl huiduiseră. Speedy se mulţumi să întoarcă 
spatele, fluierând către un nor. 

Acum, terorii i se alătură însingurarea, inundându-i 
trupul neputincios. Speedy îi întorsese spatele, Speedy îl 
lăsa de izbelişte. 

— E-n regulă, zise Jack, deodată. E-n regulă, dacă asta 
vrei să fac. 

Ridică din nou sticluţa şi, înainte de-a se mai gândi şi 
răzgândi, bău. 

Gustul era mai rău decât orice-şi închipuise. Băuse vin la 
viaţa lui, îi prinsese chiar oarecum gustul (îi plăceau în 
special vinurile albe, seci, pe care mama sa le servea cu 
calcan, şalău sau peşte-spadă), iar aceasta era o băutură în 
genul vinului... dar totodată o imitație greţoasă a tuturor 
vinurilor pe care le băuse vreodată. Avea un gust intens, 
dulce şi de putreziciune, nu gustul strugurilor proaspeţi, ci 
al celor morţi, care n-au trăit bine. 


În timp ce gura-i era inundată de acea oribilă senzaţie 
dulce, putu chiar să vadă respectivii struguri - lipsiţi de 
strălucire, prăfuiţi, umflaţi şi scârboşi, căţărându-se pe un 
perete de stuc murdar, sub o lumină de soare densă şi 
lipicioasă, încât părea inertă, cu excepţia bâzâitului 
prostesc al mulţimii mugştelor. 

Înghiţi, şi un foc subţire îşi întipări urma ca de melc prin 
gâtlejul lui. 

Închise ochii, strâmbându-se, cu stomacul gata să i se 
întoarcă pe dos. Nu vomă, deşi crezu că, dacă ar fi mâncat 
ceva la micul dejun, ar fi făcut-o. 

— Speedy... 

Deschise iar ochii, şi următoarele cuvinte i se stinseră în 
gât. Uită nevoia de-a vărsa acea oribilă parodie de vin. Uită 
de mama lui, de unchiul Morgan şi de tata, şi aproape de 
orice altceva. 

Speedy dispăruse. Graţioasele arcade ale montagne 
russe-ului dispăruseră. Boardwalk Avenue dispăruse. 

Acum era în alt loc. Era... 

— În Teritorii, şopti Jack, cu tot trapul înfiorându-i-se într- 
un dement amestec de groază şi entuziasm; simţea cum i se 
zbârleşte părul la ceafă, simţea un rânjet nătâng trăgându-i 
în sus colţurile gurii. Speedy, sunt aici, Doamne, sunt aici, în 
Teritorii! Sunt... 

Dar mirarea îl copleşi. Uluit, îşi puse mâna la gură şi se 
răsuci încet într-un cerc complet, privind locul acesta în 
care îl adusese „sucul magic" al lui Speedy. 


Zi 


Oceanul se afla la locul lui, dar acum părea de-un 
albastru mai închis, mai bogat - cel mai veritabil indigo pe 
care-l văzuse băiatul vreodată. Un moment stătu țintuit 
locului, cu părul fluturat de briza marină, privind spre linia 
orizontului, unde oceanul acela indigo se întâlnea cu un cer 
de culoarea docului decolorat. 


Linia acelui orizont prezenta o curbură, vagă, dar 
inconfundabilă. 

Scutură capul, încruntându-se, şi se întoarse în cealaltă 
direcţie. Alge încâlcite, prelungi, sălbatice, coborau de pe 
promontoriul pe care, cu numai un minut în urmă, se aflase 
caruselul. Digul cu galeria dispăruseră şi ele; în acel loc, o 
îngrămădire haotică de blocuri de granit stătea gata să se 
rostogolească în ocean. Valurile izbeau la picioarele 
stâncăriei şi pătrundeau prin vechile crăpături şi canale 
dintre pietre cu tunete reverberate. Spumă groasă ca frişca 
bătută ţâşnea în văzduhul limpede, pentru a fi luată de 
vânt. 

Jack îşi apucă brusc obrazul stâng cu degetul mare şi 
arătătorul mâinii stângi. Ciupi tare. În ochi i se iviră lacrimi, 
dar nu se schimbă nimic. 

— E de-a-devăratelea, şopti, şi un nou val bubui pe 
promontoriu, stârnind arabescuri albe de spumă. 

Îşi dădu deodată seama că Boardwalk Avenue încă mai 
era acolo... Într-un fel. Un dram de căruţe, brăzdat de 
făgaşuri, cobora din vârful promontoriului - punctul unde 
Boardwalk Avenue se sfârşea la intrarea galeriei, în 
teritoriul pe care mintea sa insista să-l numească „lumea 
reală" - până unde se afla el, iar de-acolo spre Nord, la fel 
cum şi Boardwalk Avenue se îndrepta către Nord, devenind 
Arcadia Avenue, după ce trecea pe sub arcada de la hotarul 
Funworldului. Prin mijlocul său creştea iarbă-de-mare, dar 
era strivită şi încâlcită, fapt ce-l făcu pe Jack să considere că 
drumul mai era încă folosit, cel puţin din când în când. 

Porni spre Nord, continuând să ţină sticluţa verde în 
mâna dreaptă. Îi trecu prin minte gândul că undeva, în altă 
lume, Speedy ţinea căpăcelul care se potrivea la sticluţa lui. 

Oare am dispărut Chiar dinaintea ochilor lui? Se pare că 
da. Mamăăă! 

După vreo patruzeci de paşi făcuţi pe drum, ajunse la un 
rug de mure. Printre spini stăteau strânşi ciorchini din cele 
mai grase, mai negre şi mai apetisante mure din câte-i 


fusese dat să vadă. Stomacul lui Jack, aparent ca replică la 
insulta „sucului magic", scoase un ghiorţăit sonor. 

Mure? În septembrie? 

Nu conta. După tot ceea ce se întâmplase în ziua aceea 
(şi încă nu era ora zece), să se mire de prezenţa murelor în 
luna septembrie i se părea cam ca refuzul de-a lua o 
aspirină după ce înghiţise clanţa de la uşă. 

Jack întinse mâna, culese un pumn de mure şi le îndesă în 
gură. Erau neobişnuit de dulci, uluitor de bune. Cu un 
zâmbet (buzele sale căpătaseră o nuanţă albăstrie clară), 
găsind foarte posibilă ipoteza de a-şi fi pierdut minţile, mai 
culese o mână de mure... apoi o a treia. Niciodată nu mai 
simţise un gust atât de bun - deşi, avea să-şi amintească el 
mai târziu, nu numai de murele propriu-zise era vorba; juca 
un rol şi incredibila puritate a aerului. 

Se alese cu câteva zgărieturi în timp ce lua şi a patra 
porţie - părea că tufişurile îi şopteau s-o lase mai moale, ce- 
i destul, e destul, gata. Îşi supse cea mai adâncă zgârietură, 
apărută pe perniţa cărnoasă de sub degetul mare, apoi o 
luă din nou spre Nord, de-a lungul făgaşurilor paralele, 
înaintând încet şi încercând să se uite în toate părţile în 
acelaşi timp. 

Poposi la mică distanţă de rugii de mure, pentru a ridica 
privirea spre soare, care părea întrucâtva mai mic, şi totuşi 
mai arzător. Avea oare o vagă nuanţă portocalie, ca în 
picturile acelea medievale vechi? Jack se gândi că, poate, 
da. Şi... 

Un țipăt neplăcut, ca al unui cui vechi, ruginit, smuls 
încet dintr-o scândură, se înălţă deodată din dreapta, 
rupându-i firul gândurilor. Băiatul se întoarse spre el, cu 
umerii crispându-i-se şi ochii dilataţi. 

Era un pescăruş - dar de-o mărime ce-ţi lua minţile, 
aproape incredibil (însă era acolo, material ca stânca, real 
precum casele). De fapt, avea proporţiile unui vultur. Capul 
său alb, neted, rotund ca o bilă, îi era uşor înclinat într-o 
parte. Vârful ciocului, încovoiat ca un cârlig de undiţă, se 


deschidea şi se-nchidea. Bătea din aripile-i mari, făcând să 
se unduiască iarba-de-mare în jurul său. 

Şi apoi, pare-se, fără nici un strop de teamă, începu să 
țopăie spre Jack. 

De departe, Jack auzi slab nota clară, ca de alamă, a unei 
mulţimi de corni în care se suflase simultan, scoțând un 
unic semnal, şi, absolut fără nici un motiv, se gândi la mama 
sa. 

Privi un moment spre Nord, în direcţia pe care o urma, 
atras de sunet - îi trezise o senzaţie de grabă nedirijată. 
Semăna, se gândi el (când avu timp de gândire), cu foamea 
de un ceva anume pe care nu l-ai mai căpătat de mult - 
îngheţată, fulgi de cartofi, poate un taco1&:. Nu ştii ce 
anume e până nu-l vezi - iar până atunci, nu-i decât o 
nevoie fără nume, făcându-te să fii agitat, stârnindu-ţi o 
anume nervozitate. Văzu flamuri şi vârful a ceva ce-ar fi 
putut să fie un cort uriaş - un pavilion - profilându-se pe 
cer. 

Ala-i locul unde se află „Alhambra”, îşi spuse, şi în clipa 
următoare pescăruşul ţipă la el. Se răsuci spre pasăre şi 
văzu, alarmat, că nu-i mai despărţeau nici doi metri. Ciocul i 
se căscă iar, arătându-şi căptuşeala roz-murdară şi 
amintindu-i ziua de ieri, când pescăruşul ce aruncase scoica 
pe stâncă îl fixase cu o căutătură oribilă, exact ca şi asta. 
Pescăruşul îi rânjea - n-avea nici o-ndoială. În timp ce se 
mai apropie, ţopăind, Jack simţi o duhoare infectă, de 
descompunere, plutind în jurul său - peşte mort şi alge 
putrede. 

Pescăruşul sâsâi spre el şi fâlfâi iarăşi din aripi. 

— Pleacă de-aici! spuse cu voce tare Jack. Inima-i bătea 
de să-i sară din piept, gura i se uscase, dar nu voia să se 
sperie de-un pescăruş, fie el şi unul uriaş. Du-te! 

Pasărea deschise din nou ciocul... şi atunci, printr-o serie 
de pulsaţii cumplite ale gâtlejului căscat, articulă câteva 
cuvinte - sau cel puţin aşa păru. 

— Ama oarrre ACk... ama oaaaaanrneeeee... 


Mama moare, Jack... 

Pescăruşul mai făcu un salt stângaci spre el, apucându-se 
cu picioarele solzoase de iarba încâlcită, cu ciocul 
deschizându-i-se şi închizându-i-se, şi ochii săi negri aţintiţi 
într-ai lui Jack. Aproape fără a-şi da seama ce făcea, Jack 
ridică sticluţa verde şi bău. 

Din nou închise strâns ochii, simțind gustul acela oribil - 
iar când îi deschise, rămase prostit de ceea ce vedea: un 
semn galben de circulaţie înfăţişând siluetele a doi copii, un 
băieţel şi o fetiţă, fugind. ÎNCETINIŢI COPII, scria pe 
semnul de circulaţie. Un pescăruş - acesta de dimensiuni 
perfect normale - îşi luă zborul de pe stâlp, cu un chirăit, 
surprins fără îndoială de brusca apariţie a lui Jack. 

Privi în jur şi simţi că-l copleşeşte deruta. Stomacul său, 
plin de mure şi de pestilenţialul „suc magic" al lui Speedy, 
se răsculă ghiorăind. Mugşchii începură să-i tremure 
sacadat, picioarele i se-nmuiară şi, dintr-o dată, căzu în 
fund pe bordură, la baza stâlpului, lovindu-se de acesta cu 
un şoc violent, care-i zgudui toată şira spinării, făcându-i 
dinţii să clănţăne. 

Brusc, aplecându-se între genunchii desfăcuţi, căscă larg 
gura, convins că va da afară într-o clipă tot ce înghiţise. 
Când colo, sughiţă de două ori, slobozi un semirâgâit şi 
imediat îşi simţi stomacul relaxându-se încet. 

Din cauza murelor îşi zise. Dacă nu erau murele, precis 
aş fi borât. 

Ridică ochii şi se simţi din nou intrat în ireal. În lumea 
Teritoriilor, făcuse nu mai mult de şaizeci de paşi. Era sigur 
de asta. Apreciind că un pas de-al lui avea la şaizeci de 
centimetri - nu, hai să zicem şaptezeci şi cinci, doar ca să 
nu greşim -, însemna că nu parcursese decât vreo patruzeci 
şi cinci de metri amărâţi. Dar... 

Privi în spate şi văzu arcada, cu literele ei mari şi roşii: 
ARCADIA FUNWORLD. Deşi putea să vadă clar până la 
douăzeci de metri distanţă, inscripţia se afla acum atât de 
departe, încât abia dac-o puţea citi. În dreapta lui era hanul 


„Alhambra", neregulat şi cu nenumărate aripi, cu grădinile 
ordonate în faţa sa şi oceanul în spate. 

În lumea Teritoriilor, făcuse patruzeci şi cinci de metri. 

Aici, cum-necum, ajunsese la aproape un kilometru 
distanţă. 

— Isuse Cristoase, şopti Jack Sawyer, şi-şi acoperi ochii 
cu mâinile. 


5 


— Jack! Jack băiete! Jack Călătoru! 

Glasul lui Speedy se înălţă peste vuietul ca de maşină de 
spălat al unui motor vechi cu şase cilindri. Jack ridică 
privirea - îşi simţea capul greu şi membrele ca de plumb - 
şi văzu un camion International Harvester, foarte vechi, 
venind încet spre el. În partea din spate îi fuseseră 
adăugate panouri artizanale, care se balansau înainte şi- 
napoi ca nişte dinţi rupţi, pe când camionul se apropia. 
Caroseria era vopsită într-un turcoaz neverosimil. La volan 
stătea Speedy. 

Opri la bordură, ambală motorul (Bâr! Bâr! Băâr-bâr- 
bârrr!) şi apoi îl opri (Hahhhhhhhhhh...). Sări repede jos. 

— Ai păţit ceva, Jack? 

Jack întinse sticluţa pentru ca Speedy s-o ia. 

— Sucul tău magic pute rău, spuse el, cu glas pierdut. 

Speedy păru lezat... apoi zâmbi. 

— Cin' ţi-a zis că doctoriile tre' s-aibe gust bun, Jack 
Călătorule? 

— Nimeni, răspunse băiatul, simțind cum puterile îi 
reveneau încet-încet, în timp ce senzaţia aceea de 
apăsătoare dezorientare se risipea. 

— Acum crezi? 

Jack încuviinţa din cap. 

— Nu, se opuse Speedy. Nu ţine. Zi cu voce tare. 

— “Teritoriile, spuse Jack. Există. Sunt adevărate. Am 
văzut o pasăre... 


Se întrerupse, cutremurat de-un fior. 

— Ce fel de pasăre? întrebă, tăios, Speedy. 

— Pescăruş. Cel mai mare şi-afurisit de pescăruş... 
răspunse Jack, clătinând din cap. Nu ţi-ar veni să crezi. Se 
gândi un moment, apoi adăugă: Ba nu, probabil că tu ai 
crede. Nimeni altul, poate, dar tu da. 

— A vorbit? Acolo vorbeşte o mulţime de păsări. Vorbeşte 
mai mult aiureli. Şi e unele care vorbeşte oareşicum cu şir... 
dă-i un şir de soi rău, şi mai mult minciuni. 

Jack dădea din cap afirmativ. Simplul fapt că-l auzea pe 
Speedy vorbind despre aceste lucruri ca şi cum ar fi fost 
perfect logic şi perfect firesc s-o facă, îl ajuta să se simtă 
mai bine. 

— Cred c-a vorbit. Dar a fost ca... Făcu mari eforturi să 
judece. Am cunoscut un copil, la şcoala unde învăţam 
împreună cu Richard, în LA. Îl chema Brandon Lewis. Avea 
un defect de vorbire şi, când vorbea, abia-l puteai înţelege. 
La fel era şi pasărea. Dar am ştiut ce spunea. A spus că 
mama mea moare. 

Speedy îşi petrecu braţul pe după umerii lui Jack şi cei 
doi rămaseră aşa, aşezaţi pe bordură, unul lângă altul, în 
tăcere. Recepţionerul de la „Alhambra", palid, uscat şi 
bănuitor pe tot ce mişcă-n acest univers, ieşi cu un teanc 
masiv de corespondenţă. Speedy şi Jack îl priviră 
îndreptându-se spre colţul Arcadiei cu Beach Drive şi 
punând corespondenţa hotelului în cutia poştală. Apoi se 
întoarse, îi gratifică pe cei doi cu o privire tăioasă şi coti pe 
aleea principală a "Alhambrei'. Creştetul capului său abia 
se putea desluşi printre vârfurile tufişurilor dese de cimişir. 
Se auzi clar sunetul uşii mari de la intrare deschizându-se 
şi-nchizându-se. 

Sentimentul dezolant, de acută melancolie autumnală pe 
care o degajau toate locurile de pe-aici, îl izbi pe Jack, 
învăluindu-l: străzi largi, pustii; plaja cea lungă cu dunele ei 
goale, dintr-un nisip fin ca o pudră; parcul de distracţii 
părăsit, cu vagonetele de montagne russe stând pe butuci, 


sub copertine de prelată, şi toate gheretele închise cu 
lacătul. Îi trecu prin minte că mama sa îl adusese într-un loc 
ce putea fi considerat, fără a greşi prea mult, capătul lumii. 

Speedy îşi lăsase capul pe spate şi cânta cu glasul său 
adevărat, suav: 

— Bine-am hoinărit... şi bine-am mai cântat... prin ăst 
bătrân oraş, prea mult... vara-i dusă-aproape, da, şi iarna-i 
p-aproape... iarna-i p-aproape, şi simt Că... tre' s-o iau la 
drum... Se întrerupse, privindu-l pe Jack. Simţi că tre' s-o iei 
la drum, moş Jack Călătorule? 

O spaimă vlăguită îi străbătu oasele. 

— Aşa se pare. Dac-ajută la ceva. Pe ea dac-o ajută. O pot 
ajuta, Speedy? 

— Poţi, spuse negrul, cu gravitate. 

— Dar... 

— O, ai un şirag întreg de „dar'-uri. Ditamai trenu' de 
„dar'"-uri, Jack Călătorule. Nu-ţi promit că totu' va fi floare 
la ureche. Nu-ţi promit să ai succes. Nu-ţi promit că te-oi 
mai întoarce viu, ori dacă da, că te-oi întoarce cu mintea 
încă în balamale. Mare parte din hoinăreală o s-o trebuieşti 
face în Teritorii, fin'că Teritoriile-i mult mai mici. Ai băgat de 
seamă? 

— Da. 

— Bănuiam eu. Fin'că precis c-ai făcut un sac de 
boroboaţe pe drum, nu-aşa? 

În acest moment lui Jack îi reveni în minte o întrebare ce 
şi-o pusese când se trezise-n Teritorii şi, deşi se abătea de la 
subiect, vru să ştie. 

— Am dispărut, Speedy? M-ai văzut dispărând? 

— Te-ai dus, spuse Speedy, uite-aşa: şi pocni o dată din 
palme. 

Jack îşi simţi gura întinzându-i-se într-un zâmbet incert, 
involuntar... iar Speedy, la rândul său, schiţă un surâs vag. 

— Mi-ar plăcea s-o fac odată în ora de calculatoare a 
domnului Balgo, spuse Jack. 


Speedy chicoti ca un copil. Jack i se alătură - râsul îl 
făcea să se simtă bine, aproape la fel de bine ca gustul 
acelor mure. După câteva momente, Speedy redeveni serios 
şi spuse: 

— E-un motiv de ce te duci în Teritorii, Jack. E ceva ce 
tre' să iei. Un ceva teribil de puternic. 

— Şi se găseşte acolo ? 

— Mda - băiatu. 

— O poate ajuta pe mama? 

— Pe ea... şi pe ailaltă. 

— Regina? 

Speedy aprobă din cap. 

— Ce este? Unde-i? Când am să... 

— Stai aşa! Ho! exclamă Speedy, ridicând o mână. Buzele 
sale zâmbeau, dar ochii-i erau gravi, aproape trişti. Una pe 
rând. Şi, Jack, nu pot să-ţi zic ce nu ştiu... sau ce n-am voie 
să spun. 

— N-ai voie? întrebă Jack, uimit. Cine... 

— Iar începi. Acu' ascultă, Jack Călătorule. Tre' să pleci 
cât de repede poţi, înainte ca Bloat ăla s-apuce să s-arate şi 
să te bage la cutie... 

— Sloat. 

— Mda, el. Trebuie să pleci până nu vine. 

— Dar o să se ia de mama, spuse Jack, întrebându-se de 
ce-o spunea - fie pentru că era adevărat, fie ca o scuză 
pentru a evita călătoria pe care i-o aşternea Speedy 
dinainte, ca o mâncare ce putea fi otrăvită. Nu-l cunoşti! 
E... 

— Îl cunosc, zise, calm, Speedy. Îl ştiu de mult, Jack 
Călătorule. Şi mă ştie şi el. Are pe el semnele mele. Le 
ascunde - da-s pe el. Mămică-ta îşi poate purta şi singură 
de grijă. Cel puţin, o să tre'iască, o vreme. Fin'că tu tre' să 
pleci. 

— Unde? 

— Spre apus. De la oceanul ăsta la ălălaltu'. 


— Ce? ţipă Jack, copleşit la gândul unei asemenea 
distanţe. 

lar apoi îşi aminti de-o reclamă pe care-o văzuse la 
televizor cu nici trei seri în urmă - un om savurând 
bunătăţile unui bufet de delicatese la vreo zece mii de metri 
în văzduh, calm, perfect stăpân pe sine. Jack zburase de la o 
coastă la cealaltă, cu mama sa, de peste douăzeci de ori, şi-l 
încânta în secret faptul că, atunci când zburai de la New 
York la LA, te puteai alege cu şaisprezece ore de zi-lumină. 
Parcă ai fi trişat timpul. Şi era foarte uşor. 

— Pot zbura? îl întrebă el pe Speedy. 

— Nu! aproape că răcni negrul, cu ochii măriţi de 
consternare. Îl apucă pe Jack de umăr cu o mână puternică. 
Să nu laşi ni'ca să te suie-n ceruri! Nu trebuieşte! Dacă se- 
ntâmplă să sări în Teritorii cât timp eşti acolo sus... 

Mai mult nu spuse; nu era nevoie. Brusc, Jack avu o 
viziune copleşitoare, el însuşi prăvălindu-se din cerul acela 
limpede şi fără nori, proiectil-băiat urlând, în jeanşi şi 
cămaşă de rugby cu dungi roşii şi albe, paraşutist fără 
paraşută. 

— Mergi pe jos, continuă Speedy. Şi fă aftostopu' la ce 
poţi... da' tre' s-ai grije, fin-acolo-i străini. Unii-s numa' 
sonaţi, fătălăi ce-ar vrea să te pipăie ori pungaşi care să te 
prade. Da' unii-s Străini de-adevăratelea, Jack Călătorule. 
Ăia-i oameni cu câte-un picior în fiece lume - arată aşa şi- 
altminterea, ca un afurisit de capu-lu-Janusi1%*. Teamă mi-e 
c-o să ştie că vii acolo 'nainte să fi trecut prea mult timp. Şi- 
o să fie pe fază. 

— Sunt..., îşi căută Jack cuvântul... Îngemănari? 

— Unii da. Unii nu. Acu' nu pot să-ţi spui mai mult. Da' 
răzbeşte, dacă poţi. Răzbeşte pân-la cclălant ocean. 
Călătoreşte prin Teritorii când poţi şi-o s-ajungi mai repede. 
Ia sucu'... 

— Nu pot să-l sufăr! 

— Nu contează ce poţi suferi şi ce nu, spuse, sever, 
Speedy. Răzbeşte şi-o să găseşti un loc - altă „Alhambra“. 


Tre' s-ajungi în locu-ăla. I-un loc 'spăimântător, un loc a 
răului. Da' tre' să intri-năuntru. 

— Cum am să-l găsesc? 

— O să te cheme. O s-auzi tare şi limpede, fiule. 

— De ce? întrebă Jack, umezindu-şi buzele. De ce trebuie 
să mă duc acolo, dacă-i atât de rău? 

— Fin'că, răspunse Speedy, acolo-i Talismanul. Undeva-n 
ailaltă „Alhambra'”. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

— O să ştii. 

Speedy se ridică în picioare, apoi îl luă pe Jack de mână. 
Cei doi stătură faţă în faţă, bătrânul negru şi băiatul alb. 

— Ascultă, spuse Speedy, iar glasul său dobândi un ritm 
încet, muzical. Talismanul se va da pe mâna ta, Jack 
Călătorule. Nu-i prea mare, nu-i prea mic, arată întomnai ca 
un glob de cristal. Jack Călătoru, moş Jack Călătoru, în 
California te duci, înapoi să-l aduci. Da' asta-i povara ta, 
asta-i crucea ta; leapăd-o, Jack, şi totul va fi pierdut. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, repetă Jack cu un soi de 
încăpățânare înfricoşată. Trebuie să... 

— Nu, spuse Speedy, cu blândeţe. Trebuie să termin 
caruselu-n dimineaţa asta, Jack, asta tre' să fac eu. Nu mai 
am vreme de dat din gură. Eu tre' să merg înapoi şi tu tre' 
să mergi 'nainte. Acuma nu-ţi pot spune mai mult. Cre' c-o 
să ne mai vedem noi... Aici... sau acolo. 

— Dar nu ştiu ce să fac! strigă Jack, în timp ce Speedy se 
urca în cabina camionului vechi. 

— Ştii destul cât să porneşti la drum. Du-te la Talisman, 
Jack. O să te tragă singur spre el. 

— Nici măcar nu ştiu ce-i Talismanul ăsta... asta!... 

Speedy râse şi suci cheia în contact. Camionul porni, într- 
un nor mare şi albastru de fum. 

— Caută-n dicţionar! mai strigă el şi băgă maşina în 
marşarier. 

Dădu cu spatele, întoarse şi, în clipa următoare, camionul 
se hurduca înapoi spre Arcadia Funworld. Jack rămase 


lângă bordură, privindu-l cum se îndepărta. În viaţa lui nu 
se mai simţise atât de singur. 


CAPITOLUL V - Jack şi Lily 
1 


Când camionul lui Speedy coti de pe drum şi dispăru pe 
sub arcada Funworldului, Jack porni înapoi spre hotel. Un 
Talisman, într-o altă „Alhambra". Pe malul unui alt ocean. 
Parcă-l golise cineva pe dinăuntru. Fără Speedy alături, 
sarcina lui devenise uriaşă, ca un munte de uriaşă; şi vagă - 
în timp ce Speedy vorbea, Jack avusese impresia că aproape 
desluşise înţelesul acelui ghiveci de aluzii, ameninţări şi 
instrucţiuni. Acum însă chiar că i se părea totul un simplu 
ghiveci de vorbe. Totuşi, Teritoriile erau reale. Se agăța de- 
această certitudine ca înecatul de-un pai, simțindu-se 
deopotrivă înfierbântat şi-nfiorat de existenţa ei. Erau un 
tărâm adevărat, iar el avea să meargă acolo iarăşi. Chiar 
dacă încă nu înţelegea într-adevăr totul - chiar dacă era un 
pelerin neştiutor -, avea să se ducă. Acum, tot ce-i mai 
rămăsese de făcut era să-şi convingă mama. Talisman, îşi 
spuse, folosind cuvântul ca pe un obiect propriu-zis, şi 
traversă pustia Boardwalk Avenue, pentru a sări treptele 
până pe aleea dintre tufişuri. Întunecimea din interiorul 
„Alhambrei", o dată ce marea uşă se închise, îl făcu să 
tresară. Foaierul era o peşteră prelungă - ţi-ar fi trebuit un 
foc mare numai ca să risipeşti umbrele. Recepţionerul cel 
palid se întrezărea vag înapoia biroului său, sfredelindu-l pe 
Jack cu ochii lui albicioşi. Un mesaj? Da! Jack înghiţi în sec 
şi se întoarse. Mesajul îi dădea putere, îl făcea să se simtă 
mai încrezător, deşi intenţia cu care întrebase fusese doar 
dispreţuitoare. 

Se îndreptă spre lifturi, fără grabă, cu spatele drept. Te- 
nvârţi cu negrişorii, ai? Îi laşi să te-mbrăţişeze, ai? 
Ascensorul cobori cu-n vuiet fremătând ca aripile grele ale 
unei păsări uriaşe, uşile se dădură în laturi, iar Jack păşi 
înăuntru. Se întoarse să apese butonul însemnat cu un 4 


luminos. Recepţionerul continua să domnească spectral 
îndărătul biroului lung, trimiţându-şi mesajul dum-dum. 
Ilubăreţț-de-negrotei  lubăreţț-de-negrotei  lubăreţ-de-ne- 
grotei (iț-place-aşa, băi piciule? Fierbinte şi negru, e bun 
pentru tine, ai?). Din fericire, uşile se închiseră imediat. 
Când liftul porni smucindu-se în sus, Jack simţi că stomacul 
îi lunecă spre pantofi. 

Ura rămase jos, în hol: însuşi aerul din cabină era mai 
plăcut, o dată ce trecu de etajul întâi. Acum tot ce-avea Jack 
de făcut era să-i spună mamei sale ca trebuia să plece de 
unul singur în California. 

Numai nu-l lăsa pe unchiul Morgan să semneze nici un 
fel de hărtii în locul tău... 

În timp ce ieşea din ascensor, Jack se întrebă pentru 
prima oară în viaţă dacă Richard Sloat înţelegea ce anume 
era în realitate tatăl său. 


2 


Dincolo de aplicele goale şi tablourile cu bărcuţe săltând 
pe mări vălurite şi înspumate, uşa numerotată 408 stătea 
întredeschisă spre înăuntru, lăsând să se vadă o parte din 
covorul pal al apartamentului. Razele soarelui, intrând pe 
ferestrele  livingului, formau pe peretele camerei un 
dreptunghi prelung. 

— Hei, mamă! strigă Jack, intrând. N-ai închis uşa, ce 
idee ţi-a mai... venit? se adresă el mobilei. Mamă? 

Era singur în încăpere. 

Din camera impersonală emana dezordinea - o scrumieră 
dând pe dinafară, un pahar mare, pe jumătate plin cu apă, 
lăsat pe măsuţa de cafea. 

De astă-dată, Jack îşi făgădui să nu mai intre în panică. 

Se învârti încet în cerc. Uşa dormitorului era deschisă, 
odaia la fel de întunecoasă ca şi holul, căci Lily nu trăsese 
perdelele. 


— Hei, ştiu că eşti aici, spuse băiatul, după care străbătu 
dormitorul gol şi ciocăni la uşa băii. 

Nici un răspuns. Jack deschise uşa şi văzu o periuţă de 
dinţi, roz, lângă lavabou, o perie de păr, singuratică, pe 
măsuţa de toaletă. Printre ţepii ei se încurcaseră fire de păr 
blond. Laura DeLoessian, anunţă o voce în mintea lui Jack, 
iar băiatul ieşi din baie de-a-ndăratelea - numele acela îi 
îndurera sufletul. 

— Of, iar? spuse el, vorbind singur. Unde s-a dus? 

O şi vedea. 

O văzu în timp ce se îndrepta spre camera lui, o văzu pe 
când deschidea uşa şi-şi privea patul cu aşternuturile 
mototolite, rucsacul plat şi micul teanc de cărţi ieftine, 
ciorapii rulaţi deasupra scrinului. O văzu când privi în 
propria lui baie, unde prosoapele zăceau pe duşumea, peste 
marginile căzii şi plăcile Formica, într-o dezordine cu iz 
oriental. 

Morgan Sloat dând buzna pe uşă, înşfăcându-i mama de 
braţe şi îmbrâncind-o să coboare... — Jack reveni grăbit în 
living, privind, de astă-dată, sub canapea - ...smucind-o 
printr-o uşă laterală şi împingând-o într-o maşină, cu ochii 
începând să i se îngălbenească... 

Ridică receptorul şi formă zero. 

— Aici... âă... Jack Sawyer, şi sunt la... âă... camera patru- 
zero-opt. Mama mea a lăsat vreun mesaj pentru mine? Ar fi 
trebuit să fie aici şi... şi nu ştiu de ce... âă... 

— Să văd, răspunse fata. 

Jack strânse  înfrigurat receptorul în mână, câteva 
momente, până o auzi iar. 

— Nici un mesaj pentru patru-zero-opt, regret. 

— Sau pentru patru-zero-şepte? 

— Au aceeaşi cutie, răspunse centralista. 

— Ăă... a avut vreun vizitator în ultima jumătate de oră, o 
oră? A venit cineva-n dimineaţa asta? în vizită la ea, adică. 

— Asta întrebaţi la recepţie, spuse fata. Eu n-am de unde 
să ştiu. Vreţi să mă interesez? 


— Vă rog. 

— A, mă bucur să am ceva de făcut în morga asta. 
Rămâneţi la aparat. 

Alte momente fierbinţi. Când reveni, fata îl anunţă: 

— Nici un vizitator. Poate v-a lăsat vreun bilet, pe undeva 
prin camere. 

— Da, osă mă uit, rosti, nefericit, Jack şi închise. 

Oare omul de la recepţie spunea adevărul? Sau îi 
întinsese cumva Morgan Sloat o mână cu o hârtie de 
douăzeci de dolari împăturită, ca un timbru aplicat pe 
palma sa cărnoasă? Jack o putea vedea şi pe-asta. 

Se lăsă pe sofa, înăbuşindu-şi o dorinţă iraţională de a 
privi sub perne. Sigur că unchiul Morgan nu putea să fi 
venit în apartament şi să fi răpit-o - era încă în California. 
Dar ar fi putut trimite alţi oameni s-o facă în locul lui. 
Oamenii aceia pe care-i pomenise Speedy, Străinii cu un 
picior în fiecare lume. 

Curând, Jack nu mai putu suporta să stea în cameră. Sări 
de pe canapea şi ieşi din nou în hol, închizând uşa după el. 
După ce făcu câţiva paşi pe culoar, se răsuci brusc pe 
călcâie, reveni şi deschise uşa cu cheia lui. O deschise de-o 
palmă, pornind apoi repede spre ascensor. Era posibil, 
totuşi, ca Lily să fi plecat fără cheie - la magazinul din 
foaier, la standul de difuzare a presei, după un ziar sau o 
revistă. 

Aiurea. N-o mai văzuse punând mâna pe-un ziar de la 
începutul verii. Toate ştirile care o interesau se transmiteau 
la un radio cu circuit închis. 

Atunci, la o plimbare. 

Mda, afară, să facă mişcare şi să respire adânc. Sau la un 
jogging, poate; poate că Lily Cavanaugh se înscrisese, aşa, 
deodată, la o sută de metri garduri. Îşi proptise nişte 
pârleazuri pe plajă şi se antrena pentru viitoarea 
Olimpiadă... 

Când liftul îl lăsă în hol, privi spre magazin, de la 
tejgheaua căruia o femeie în vârstă, blondă, se uită la el pe 


deasupra ochelarilor. Animale de pluş, un mic teanc de 
ziare subţiri, un rastel pe care stăteau expuse Chap Stick- 
uri aromate. În buzunarele unui stand mural stăteau 
înclinate People, Us şi New Hampshire Magazine. 

— Scuzaţi, spuse Jack şi dădu să iasă. 

Se pomeni privind placa de bronz de lângă o ferigă 
uriaşă, posomorâtă ...început-a să bolească şi trebuie 
curând să piară. 

Femeia din magazin îşi drese vocea. Jack tresări, cu 
senzaţia că privea cuvintele acelea ale lui Daniel Webster 
de minute-ntregi. 

— Da? întrebă femeia, în spatele lui. 

— Scuzaţi, repetă Jack şi se îndepărtă până în mijlocul 
foaierului. 

Recepţionerul cel plin de ură înălţă o sprânceană, apoi se 
întoarse într-o parte, cu ochii holbaţi spre scara pustie. Jack 
se sili să se apropie de el. 

— Domnu', îndrăzni, odată ajuns în faţa recepţionerului - 
care se prefăcea că-ncearcă să-şi aducă aminte capitala 
Carolinei de Nord sau principalul produs de export al 
Perului. Domnu... 

Omul se încruntă: aproape o găsise, nu putea fi deranjat. 

Totul era o prefăcătorie, Jack ştia, şi spuse: 

— Mă-ntreb dacă aţi putea să mă ajutaţi. 

Omul de la recepţie se decise, în cele din urmă, să-l 
privească. 

— Depinde cu ce să te-ajut, băieţaş. 

Jack hotări, cu deliberare, să nu ia în seamă rânjetul 
ascuns. 

— Aţi văzut-o cumva pe mama plecând mai adineauri? 

— Ce-nseamnă adineauri? 

Acum, rânjetul crud era aproape vizibil. 

— Aţi văzut-o ieşind din hotel? Asta-i tot ce vreau să ştiu. 

— 'Ţi-e frică să nu te fi văzut ţinându-te de mână cu 
iubiţelul tău, afară? 


— Doamne, ce nesuferit sunteţi, se pomeni Jack vorbind, 
spre propria-i surprindere. Nu, nu mi-e frică de asta. Mă- 
ntrebam doar dacă a ieşit, şi dacă n-aţi fi aşa de nesuferit, 
mi-aţi comunica. 

Îi ardea toată faţa şi-şi dădu seama că avea pumnii 
strânşi. 

— Ei, da, a ieşit, spuse recepţionerul, luând-o spre 
peretele plin de casete din spatele lui. Dar ai face bine să-ţi 
măsori cuvintele, băiete. N-ar strica să-ţi ceri scuze, 
aiuritule Jupânaş Sawyer. Am şi eu ochi. Ştiu unele chestii. 

— Vezi-ţi dumneata de gura dumitale, că de treburile 
mele-mi văd eu singur, replică Jack, citând o veche frază de- 
a tatălui său - poate nu era tocmai adecvată situaţiei, dar i 
se potrivea bine în gură, iar omul rămase holbat, dându-i 
satisfacţie. 

— O fi-n grădină, nu ştiu, mormăi el, posac - însă Jack 
pornise deja spre uşă. 

„Adorata Drive-in-urilor" şi „Regina B-urilor" nu se vedea 
nicăieri în grădinile întinse din faţa hotelului, observă 
imediat Jack - şi ştiuse că n-o va găsi în grădină, căci ar fi 
văzut-o la revenirea în hotel. În plus, Lily Cavanaugh nu 
hoinărea prin grădini: aşa ceva o caracteriza la fel de puţin 
ca şi proptitul pârleazurilor pe plajă. 

Câteva maşini trecură pe Boardwalk Avenue. Un 
pescăruş ţipă la mare înălţime, iar lui Jack i se strânse 
inima. 

Băiatul îşi trecu degetele prin păr şi privi spre strada 
scăldată-n lumină. Poate fusese curioasă în legătură cu 
Speedy - poate dorise să-l verifice pe acest nou prieten 
neobişnuit al fiului ei şi o luase spre parcul de distracţii. Dar 
Jack nu şi-o putea închipui umblând prin Arcadia Funworld, 
mai abitir chiar decât tândălind în grădini. Se întoarse în 
direcţia care-i era cel mai puţin familiară, spre marginea 
oraşului. 

Despărţit de incinta „Alhambrei" printr-un gard viu, înalt 
şi gros, „Arcadia lea and Jam Shoppe' era primul dintr-un 


şir de magazine viu colorate. Acesta şi farmacia „New 
England" erau singurele de pe terasă care rămâneau 
deschise după Ziua Muncii. Jack ezită un moment, pe 
trotuarul crăpat. O ceainărie, şi cu atât mai puţin o prăvălie, 
ar fi reprezentat un decor extrem de improbabil pentru 
„Adorata Drive-in-urilor". Dar, de vreme ce era cel dintâi loc 
unde putea spera s-o găsească, traversă trotuarul şi privi 
pe fereastră. 

O femeie cu părul adunat în vârful capului fuma aşezată 
în faţa unei maşini de calculat. O chelneriţă în rochie roz de 
mătase artificială stătea sprijinită de peretele din fund. Jack 
nu văzu nici un client. Apoi, la o masă, în capătul dinspre 
„Alhambra", zări o bătrână care tocmai îşi ridica la buze 
ceaşca. Era singură, cu excepţia personalului. Jack o privi 
cum punea delicat ceaşca la loc, pe farfurioară, pescuind 
apoi o ţigară din poşetă, şi avu un şoc: mai-mai să-i vină rău 
când îşi dădu seama că era mama lui. O clipă mai târziu, 
impresia de bătrâneţe dispăru din fiinţa ei. 

Dar şi-o amintea - şi era ca şi cum ar fi văzut-o prin 
lentile bifocale, Lily Cavanaugh Sawyer şi bătrâna aceea 
fragilă în acelaşi trup. 

Jack deschise încetişor uşa, însă tot făcu să sune 
clopoţelul despre care ştiuse că se afla deasupra. Femeia 
blondă de la casă îl salută dând din cap, zâmbind. 
Chelneriţa se îndreptă de spate şi-şi netezi poala rochiei. 
Maică-sa îl privi cu o surprindere aparent sinceră, după 
care îi zâmbi larg. 

— Ei, Jack Hoinarule, eşti atât de înalt, încât, când ai 
intrat pe uşă, arătai exact ca tatăl tău, exclamă ea. Uneori 
uit că n-ai decât doisprezece ani. 


3 


— Mi-ai spus „Jack Hoinarule", zise băiatul, trăgând un 
scaun şi aşezându-se. 


Era foarte palidă la faţă, iar cearcănele de sub ochi 
arătau aproape ca nişte vânătăi. 

— Nu aşa-ţi zicea tatăl tău? locmai mi-am adus 
întâmplător aminte - toată dimineaţa mi-ai umblat. 

— Îmi zicea Jack Hoinarul? 

— Cam aşa ceva... sigur că da. Când erai mititel. Jack 
Călătoru, preciză ea cu mai multă convingere. Sigur că da. 
Obişnuia să te strige Jack Călătoru - ştii, când te vedea cum 
tropăiai neîndemânatic, călcând în picioare iarba din curte. 
Erai caraghios, cred. Apropo, am lăsat uşa deschisă. Nu 
ştiam dacă-ţi amintiseşi să iei cheia la tine. 

— Am văzut, răspunse el, simțind încă un tremur interior 
în urma noii informaţii pe care Lily i-o dăduse cu atâta 
indiferenţă. 

— Vrei o gustărică? Pur şi simplu n-am mai putut să-ndur 
gândul de-a mai lua o masă în hotelul ăla. 

Ospătăriţa apăruse lângă ei. 

— Tinere? întrebă ea, pregătindu-şi carneţelul. 

— De unde-ai ştiut că te voi găsi aici? 

— Unde-ai fi vrut să mă duc? întrebă ea pe un ton 
rezonabil, întorcându-se apoi spre chelneriţă. Adu-i micul 
dejun de trei stele. Creşte cam de-un deget pe zi. 

Jack se rezemă de spătarul scaunului. Cum putea să 
înceapă discuţia? 

Maică-sa îl privi curioasă, iar băiatul începu - trebuia să 
înceapă în sfârşit: 

— Mămico, dac-ar trebui să plec pentru o vreme, ai fi de 
acord? 

— Cum adică, să fiu de acord? Şi ce vrei să spui, că pleci 
pentru o vreme? 

— Ai fi în stare - ăă... ai avea neplăceri cu unchiul 
Morgan? 

— Mă pot descurca eu cu bătrânul Sloat, spuse ea, cu un 
zâmbet încordat. Oricum, o vreme tot aş putea. Despre ce e 
vorba, Jacky? Doar nu pleci nicăieri. 

— Trebuie, răspunse el. Cinstit. 


Apoi îşi dădu seama că totul suna ca smiorcăiala unui 
copil care cerşeşte o jucărie. Din fericire, ospătăriţa sosi în 
acelaşi moment, aducând pâine prăjită pe un grătărel şi un 
pahar bondoc plin cu suc de roşii. Jack îşi întoarse privirea 
în altă parte, iar când se uită din nou la maică-sa, ea ungea 
o felie triunghiulară de pâine cu gem dintr-un borcan de pe 
masă. 

— Trebuie să plec, repetă el. 

Lily îi întinse tartina, se-ncruntă, parcă muncită de-un 
gând, dar nu spuse nimic. 

— S-ar putea să nu mă mai vezi o vreme, mămico. Voi 
încerca să te ajut. De-asta trebuie să plec. 

— Să mă ajuţi? întrebă femeia. 

Lui Jack i se păru că neîncrederea ce răzbătea din tonul 
întrebării rece era adevărată cam în proporţie de şaptezeci 
şi cinci la sută. 

— Vreau să-ncerc să-ţi salvez viaţa. 

— Asta-i tot? 

— O pot face. 

— Îmi poţi salva viaţa. Amuzantă treabă, Jacky-băiete! E o 
idee ce-ar fi de aşteptat să facă săli pline într-o bună zi. Te- 
ai gândit vreodată să intri-n programele de televiziune? 

Lăsase jos cuțitul mânjit cu roşu şi făcea ochii mari, cu o 
expresie  batjocoritoare; dar, pe sub încercarea 
neconvingătoare de-a se face că nu înţelege, Jack desluşi 
două lucruri. O învăpăiere a spaimei şi o speranţă slabă, 
aproape nerecunoscută, că poate-ar fi în stare, la urma 
urmei, de ceva. 

— Chiar dacă zici că nu pot încerca, tot am s-o fac. Aşa că 
mai bine te-ai hotări să-mi dai voie. 

— O, splendidă tocmeală! Mai ales că habar n-am despre 
ce vorbeşti. 

— Ba cred că ai - cred că ştii cât de cât, mamă. Fiindcă 
tata ar fi ştiut exact despre ce vorbesc. 

Obrajii femeii se înroşiră, iar buzele i se strânseră într-o 
linie subţire. 


— Asta-i o manevră atât de necinstită, încât merită tot 
disprețul, Jacky. N-ai voie să te foloseşti de ceea ce-ar fi 
putut şti Philip ca de-o armă împotriva mea. 

— De ceea ce-a ştiut, nu ceea ce-ar fi putut şti. 

— Mănânci rahat cu polonicul, fătu-meu. 

Chelneriţa, care tocmai aşeza în faţa lui Jack o farfurie cu 
omletă, cartofi prăjiţi şi cârnaţi, trase sonor aer în piept. 

După ce fata plecă ţanţoşă, Lily ridică din umeri. 

— Se pare că nu reuşesc să găsesc tonul potrivit pentru 
servitorii de pe-aici. Da' rahatu-i tot rahat şi rahat rămâne, 
ca s-o citez pe Gertrude Stein. 

— Îţi voi salva viaţa, mamă, repetă Jack. Pentru asta 
trebuie să ajung într-un loc foarte îndepărtat şi s-aduc ceva 
înapoi. Aşa că exact asta am să fac. 

— Aş vrea să ştiu şi eu despre ce vorbeşti. 

O simplă conversaţie banală, cugetă Jack: la fel de banală 
ca şi cum i-ar fi cerut voie să petreacă vreo câteva nopţi 
acasă la un prieten. Tăie în două un cârnat şi vâri o bucată 
în gură. Femeia îl privea atentă. După ce mestecă şi înghiţi 
dumicatul, Jack îşi îndesă în gură o furculiţă plină de 
omletă. În buzunarul de la spate, sticluţa lui Speedy îl apăsa 
ca o piatră. 

— Şi-aş mai vrea să te porţi ca şi cum mereu ai auzi 
micile mele remarce obtuze, cum le numeşti tu. 

Jack înghiţi indiferent oul şi-şi umplu gura cu un pumn de 
cartofi crocanţi săraţi. 

Lily îşi lăsă mâinile în poală. Cu cât trecea mai multă 
vreme fără ca el să spună nimic, cu-atât mai atentă avea să- 
| asculte când va vorbi. Continuă să simuleze că se 
concentra asupra micului dejun,  ouă-cârnaţi-cartofi, 
cârnaţi-cartofi-ouă, cartofi-ouă-cârnaţi, până când simţi că 
era gata să ţipe la el. 

Tatăl meu mă numea Jack Călătoru, îşi spuse. F-adevărat, 
mai adevărat nici că se poate. 

— Jack... 


— Mamă, zise el, tata nu-ţi dădea telefon câteodată de 
foarte departe, când tu ştiai că trebuie să se afle în oraş? 

Femeia ridică din sprâncene. 

— Şi uneori nu... ăă... nu intrai într-o cameră crezând că 
e acolo, poate chiar ştiind că era acolo - dar el nu era? 

S-o lăsăm să rumege puţin chestia asta. 

— Nu, răspunse ea. 

Lăsară să treacă un timp ca să se risipească implicaţiile 
negaţiei. 

— Aproape niciodată. 

— Mamă, mi s-a întâmplat chiar şi mie, spuse Jack. 

— Exista întotdeauna o explicaţie, ştii bine că da. 

— Tatălui meu - iar asta tu o ştii - nu i-a fost niciodată 
greu să dea explicaţii. Mai ales despre lucruri care chiar nu 
se puteau explica. Se pricepea foarte bine la asta. E unul 
dintre motivele pentru care era un agent atât de bun. 

Acum, Lily tăcea iar. 

— Ei bine, ştiu unde se ducea, continuă Jack. Am şi fost 
acolo. Azi-dimineaţă m-am dus. lar dacă mai ajung o dată, 
aş putea încerca să-ţi salvez viaţa. 

— Viaţa mea n-are nevoie de tine s-o salvezi, n-are nevoie 
de nimeni ca s-o salveze, şuieră maică-sa. 

Jack cobori ochii spre farfuria golită şi murmură ceva. 

— Ce tot bombăni acolo? se răsti ea. 

— Ba cred că are, am zis. 

O privi drept în ochi. Lily îl întrebă: 

— Şi dacă aş vrea să ştiu în ce fel îţi propui să procedezi 
pentru a-mi salva viaţa, ce zici? 

— Nu-ţi pot răspunde. Fiindcă nici eu încă n-o înţeleg cu- 
adevărat. Mamă, oricum nu merg la şcoală... dă-mi o şansă. 
S-ar putea să nu lipsesc decât vreo săptămână. 

Femeia ridică iar din sprâncene. 

— Poate să dureze ceva mai mult, recunoscu el. 

— Cred că te-ai ţicnit. 

Văzu însă că o parte din ea voia să-l creadă, iar 
următoarele cuvinte i-o dovediră. 


— Dacă - dacă - aş fi atât de nebună încât să-ţi dau voie 
să pleci în călătoria asta misterioasă, ar trebui să fiu sigură 
că nu te paşte nici un pericol. 

— Tata s-a-ntors de fiecare dată, sublinie Jack. 

— Prefer să-mi risc viaţa mea decât pe-a ta, spuse Lily, şi 
această afirmaţie pluti un lung răstimp între ei ca aura unui 
adevăr. 

— Am să te caut când pot. Dar să nu te-ngrijorezi prea 
tare dacă trec vreo două-trei săptămâni fără nici un semn 
de la mine. Mă voi întoarce şi eu, la fel cum se-ntorcea 
întotdeauna tata. 

— 'Toată treaba-i o ţicneală. Şi eu m-am ţicnit. Cum vei 
ajunge-n locul ăla unde trebuie să te duci? Şi unde e? Ai 
bani destui? 

— Am tot ce-mi trebuie, răspunse el, sperând ca mama lui 
să nu insiste asupra primelor două întrebări. 

Tăcerea se prelungea interminabil şi, în cele din urmă, 
spuse: 

— Cred c-am să merg mai mult pe jos. Nu pot vorbi prea 
mult despre asta, mămico. 

— Jack Călătoru, murmură ea. Aproape că te cred... 

— Da. Da, încuviinţă Jack din cap. Și poate, îşi spuse el, 
ştii ceva din ceea ce ştie şi ea, adevărata Regină, şi de-asta 
cedezi atât de uşor. Aşa e. Şi o cred şi eu. Asta-i tot ce 
contează. 

— Ei bine... de vreme ce zici c-ai să pleci indiferent ce-aş 
spune eu... 

— Şi chiar am să plec. 

— „atunci cred că nici nu mai contează ce spun. 

Îl privi, făcându-şi curaj singură. 

— Şi, totuşi, are importanţă. Ştiu asta. Vreau să te-ntorci 
aici cât poţi de repede, fătu-meu. Nu pleci imediat, aşa-i? 

— Trebuie. Jack trase adânc aer în piept. Plec chiar 
acum. De-ndată ce mă despart de tine. 

— Aproape că-mi vine să cred în palavrele-astea. Eşti fiul 
lui Phil Sawyer, nu-ncape-ndoială. N-ai găsit nici o fată pe 


undeva pe-aici, nu?... Îl privi extrem de pătrunzător. Nu, 
reluă ea. Nici o fată. Bine. Salvează-mi viaţa. Valea! 

Clătină din cap, iar lui Jack i se păru că-i vede-n ochi o 
strălucire ceva mai puternică. 

— Dacă-i vorba să pleci, şterge-o de-aici, Jacky. Sună-mă 
mâine. 

— Dacă pot. 

Se ridică. 

— Dacă poţi. Sigur. lartă-mă. 

Cobori ochii, fără a se uita la nimic anume, şi Jack văzu că 
era gata să plângă. Pete roşii îi ardeau în mijlocul obrajilor. 

Se aplecă s-o sărute, dar ea nu făcu decât să-l alunge cu 
un gest. Chelneriţa îi privea pe amândoi de parcă ar fi jucat 
într-o piesă de teatru. În pofida celor pe care mama sa 
tocmai le spusese, Jack se gândi că neîncrederea ei 
ajunsese cam pe la cincizeci de procente, ceea ce însemna 
că, de fapt, nu mai ştia nici ce să creadă, nici ce să nu 
creadă. 

Îşi opri un moment privirea asupra lui, iar băiatul văzu 
că-n ochi îi ardea iarăşi acea văpaie bolnăvicioasă. Furie, 
lacrimi? 

— Să ai grijă, îl sfătui ea, şi-i făcu semn ospătăriţei. 

— 'Te iubesc, zise Jack. 

— În nici un rol n-am avut o asemenea replică. Acum, 
aproape zâmbea. La drum, Jack. Grăbeşte-te, până nu-mi 
dau seama ce nebunie suntem pe cale să facem. 

— M-am dus, spuse el şi se răsuci pe călcâie, ieşind din 
restaurant. 

Simţea că-i crapă pielea capului, de parcă ţeasta i-ar fi 
crescut dintr-o dată, gata să iasă din învelişul ei de piele. 
Lumina galbenă şi goală a soarelui îi făcea rău la ochi. Auzi 
uşa de la „Arcadia lea and Jam Shoppe'" trântindu-se 
imediat după clinchetul clopoţelului. Clipi în lacrimi şi 
traversă în fugă Boardwalk Avenue, fără să se uite după 
maşini. Ajungând pe trotuarul opus, îşi dădu seama că 
trebuia să se întoarcă în cameră după nişte haine. Când 


deschise uşa grea de la intrarea hotelului, mama sa încă nu 
ieşise din ceainărie. 

Recepţionerul făcu un pas înapoi, holbându-se posac. 
Jack simţi un soi de flux emoţional răuvoitor emanând 
dinspre el, dar timp de-o secundă nu-şi putu da seama de ce 
omul reacţiona atât de violent la vederea lui. Conversaţia cu 
maică-sa - de fapt mult mai scurtă decât îşi închipuise că va 
fi - părea să fi durat zile-ntregi. Încercând să se smulgă din 
starea în care intrase cât timp fusese în ceainărie, şi-aduse 
aminte că îl făcuse nesuferit pe recepţioner. Era cazul să-şi 
ceară scuze? În fond, nici nu mai ştia ce anume îl 
determinase să se-nfurie pe omul acela... 

Mama sa fusese de acord să plece - îi dăduse 
permisiunea să-şi înceapă călătoria şi, în timp ce traversa 
prin focul de baraj lansat de privirile recepţionerului, 
înţelese, în sfârşit, şi de ce. Nu pomenise despre Talisman, 
nu în mod explicit, însă chiar de-ar fi făcut-o - dacă vorbea 
despre cea mai dementă latură a misiunii lui -, ea ar fi 
acceptat-o şi pe-asta. lar dacă i-ar fi spus că-i va aduce 
înapoi un fluture lung de-un cot şi-l va frige în cuptor, Lily 
ar fi fost de acord să mănânce fluture fript. Un acord plin 
de ironie, dar nu mai puţin autentic. În parte, asta 
demonstra profunzimea fricii ei, faptul că se agăța ca 
înecatul de-un asemenea pai. 

Percepea însă adevărul: ea ştia că, privind lucrurile la un 
cu totul alt nivel, era vorba de reale buturugi, nu de paie. 
Mama sa îi îngăduise să plece, fiindcă undeva, în adâncul 
sufletului ei, ştia şi ea despre Teritorii. 

Se trezea vreodată în toiul nopţii cu numele acela, Laura 
DeLoessian, răsunându-i în minte? 

Sus, în cameră, îşi îndesă în rucsac haine alese aproape 
la întâmplare: dacă degetele lui găseau ceva într-un sertar 
şi nu-i părea prea voluminos, drept în bagaj se ducea: 
cămăşi, ciorapi, un pulover, pantaloni scurţi de jocheu. Jack 
rulă strâns o pereche de jeanşi maro, îi indesă cu forţa şi pe 
ei; apoi îşi dădu seama că sacul devenise prea greu şi 


scoase majoritatea cămăşilor şi ciorapilor. Zbură afară şi 
puloverul. În ultimul moment îşi aminti de periuţa de dinţi. 
După aceea îşi petrecu curelele peste umeri şi simţi că aşa, 
dus în spate, nu atârna prea greu. Putea umbla toată ziua, 
purtând doar aceste câteva kilograme. Stătu nemişcat un 
moment în livingul apartamentului, simțind - neaşteptat de 
puternică - absenţa oricărei persoane sau oricărui obiect 
de la care să-şi poată ori să vrea să-şi ia rămas-bun. Mama 
sa n-avea să se întoarcă la hotel până nu era sigură că 
plecase: dacă-l vedea acum, l-ar fi obligat să rămână. Nu-şi 
putea lua rămas-bun de la acele trei încăperi ca de la o casă 
pe care o îndrăgise: camerele de hotel acceptau fără emoție 
despărţirile. În cele din urmă, se duse la notesul telefonic 
cu o hartă a hotelului imprimată pe hârtia sa subţire ca 
foiţa de ou şi, cu creionul tocit de la „Alhambra", scrise trei 
rânduri care concentrau cel mai bine ceea ce ar fi avut de 
spus: 


Mulţumesc 
Te iubesc 
şi am să mă întorc 


4 


Jack cobori pe Boardwalk Avenue sub razele anemice ale 
soarelui din Nord, întrebându-se în ce loc să-şi facă... saltul. 
Acesta era cuvântul potrivit. Oare ar fi fost cazul să-l mai 
vadă o dată pe Speedy înainte de-a face saltul în Teritorii? 
Aproape că trebuia să mai discute o dată cu el, fiindcă ştia 
atât de puţin despre locul în care se ducea, pe cine avea să 
întâlnească, ce anume căuta ...întomnai ca un glob de 
cristal arată dânsul. Astea erau toate informaţiile pe care 
avea de gând Speedy să i le dea despre Talisman? Astea, şi 
avertismentul că să nu-l scape din mână? Faptul că era 
complet nepregătit, că plutea în ceaţă aproape că-i făcea 


rău lui Jack - ca şi cum ar fi trebuit să dea examenul final la 
o materie pe care n-o frecventase niciodată. 

Mai simţea şi că-şi putea face saltul exact în locul unde se 
afla, atât de nerăbdător era să înceapă, să pornească, să se 
pună în mişcare. Trebuie să fiu din nou în Teritorii, se 
lumină el deodată: în vălmăşagul emoţiilor şi dorurilor lui, 
acest gând strălucea cel mai puternic. Voia să respire aerul 
acela, era înfometat de el. Îl chemau Teritoriile, câmpiile 
lungi şi lanţurile de munţi tociţi, pajiştile cu iarbă înaltă şi 
apele ce le străbăteau ca fulgerul. Fiecare părticică din el 
tânjea după priveliştea aceea. Şi ar fi gata să scoată pe loc 
sticluţa din buzunar, forţându-se să dea pe gât o gură din 
sucul îngrozitor, dacă nu l-ar fi văzut chiar atunci pe fostul 
ei stăpân rezemat de un copac, şezând pe vine, cu mâinile 
împreunate pe după genunchi. O pungă de alimente cafenie 
zăcea alături şi, deasupra pungii, un enorm sandviş cu ceva 
părând a fi lebăr şi ceapă. 

— Acu' o ştergi de-acia, spuse Speedy, zâmbind. Văd c-ai 
pornit-o la drum. Ţi-ai luat la revedere? Mămică-ta ştie că o 
vreme n-o să mai dai p-acasă? 

Jack dădu din cap afirmativ, iar Speedy ridică sandvişul. 

— 'Ţi-i foame? la ăsta, e prea mult pentru mine. 

— Am mâncat câte ceva, răspunse băiatul. Îmi pare bine 
că ne putem lua rămas-bun. 

— Moş Jack pe jar, arde să se ducă iar, îl tachină Speedy, 
înclinându-şi pieziş capul prelung. Băiatu-o s-o ia la picior. 

— Speedy? 

— Da' nu-ţi lua zboru' făr'de câteva mărunţişuri de ţi le- 
adusei. Le-am aci, în punga asta, vrei să vezi? 

— Speedy? 

De la rădăcina copacului, negrul miji ochii spre Jack. 

— Ai ştiut că tata obişnuia să-mi spună Jack Călătoru? 

— A, probabil o auzişi de pe-undeva, răspunse Speedy în 
doi peri. Vino-acia şi vezi ce ţ-am adus. Plus, tre' să-ţi zic un- 
să mergi mai întâi, nu-aşa? 


Uşurat, Jack traversă trotuarul până la copac. Bătrânul 
luă sandvişul într-o mână, trase punga mai aproape şi 
scoase din ea o carte veche şi înaltă, cu coperte subţiri. Jack 
văzu că era un vechi atlas rutier Rand McNally. 

— Crăciun fericit, îi ură Speedy. 

— Mulţumesc, spuse băiatul, luând cartea din mâna 
întinsă a lui Speedy. 

— Acolo nu-i nici un fel de hărţi, aşa că ţin-te cât de mult 
poţi de drumurile lu' moş Rand McNally. Aşa o s-ajungi 
unde vrei s-te duci. 

— Bine, spuse Jack şi-şi dădu jos rucsacul ca să poată 
băga înăuntru cartea cea prelungă. 

— Lucr-următor n-o să tre'iască să intre-n traista ai- 
aiurită de-o cari în spinare, zise Speedy. Puse sandvişul pe 
punga de hârtie turtită şi se ridică în picioare, dintr-o 
singură mişcare fluidă. Nu, p-asta o poţi duce egzact în 
bozunar. 

Îşi înfundă mâinile în buzunarul stâng al cămăşii. 
Obiectul care apăru, prins între arătător şi mijlociu, aşa 
cum îşi ţinea Lily Tarrytooanele, era alb şi triunghiular, şi 
abia după câteva momente băiatul recunoscu în el o pană 
de chitară. 

— la-o şi p-asta şi-o păstrează. O să tre'iască să i-o arăţi 
la un om. O să te-ajute. 

Jack învârti pana între degete. Niciodată nu mai văzuse 
una ca ea - de fildeş, cu încrustaţii filigranate şi arabescuri 
şerpuind împrejurul ei pe direcţii oblice, ca un fel de scriere 
nepământeană. De-o frumuseţe abstractă, era aproape 
prea grea pentru a putea fi folosită cu succes ca pană de 
chitară. 

— Cine-i omul acela? întrebă el, strecurându-şi pana în 
buzunarul pantalonilor. 

— Are-o cicatrice mare pe fâţa - o să-l vezi destul de 
curând după ce-aterizezi în Teritorii. E ofiţer. De fapt, e 
Căpitanul Avangărzilor, şi-o să te ducă-ntr-un loc unde poţi 
vedea o doamnă pe care trebuie s-o vezi. Mă rog, o doamnă 


pe care-ar trebui s-o vezi. Aşa ca să ştii cel'lalt motiv de ce- 
ți pui capu' pe butuc. Pretenu' meu d-acolo o să-nţeleagă ce 
faci şi-o să găsească el o cale de-a te duce la doamna. 

— Această doamnă..., începu Jack. 

— Hmm, făcu Speedy. Te-ai prins. 

— E Regina. 

— Să te uiţi bine la ea, Jack. Să vezi ce vezi când o vezi. 
Să vezi ce e, pricepi? Apoi îi dai bătaie către Vest. 

Stând în picioare, Speedy îl examina cu gravitate, 
aproape ca şi cum s-ar fi îndoit, chiar în acel moment, c-o 
să-l mai revadă vreodată pe Jack Sawyer. Apoi, ridurile de 
pe faţă parcă i se adânciseră brusc şi spuse: 

— 'Ţin-te la distanţă de bătrânu' Bloat. Fii atent pe ce 
cărări umblă - el însuşi şi Îngemănaru lui. Bătrânu' Bloat te 
poate găsi oriunde te-ai duce dacă nu bagi de seamă, şi 
dacă prinde de veste o să se ţină după tine ca un vulpoi 
dup-un gânsac. 

Speedy îşi vâri mâinile în buzunare şi îl privi din nou pe 
Jack, ca şi cum tare-ar fi dorit să găsească mai multe de 
spus. 

— Adă Talismanu', fiule, încheie el. Ia-l şi adu-l în 
siguranţă. O să fie povara ta, da' tu tre' să fii mai mare şi 
mai tare decât povara. 

Concentrat intens, părând c-ar fi vrut să pătrundă în 
mintea bătrânului, Jack înregistra fiecare cuvânt din 
spusele lui Speedy. Omul cu cicatrice. Căpitanul 
Avangărzilor. Regina. Morgan Sloat, pe urmele lui ca un 
animal de pradă. Într-un loc al răului, de cealaltă parte a 
țarii. O povară. 

— Am înţeles, spuse el, dorindu-şi deodată să fi fost din 
nou în „Arcadia 'lea and Jam Shoppe", cu mama sa. 

Speedy zâmbi colţos, cald. 

— Mda-băiatu. Moş Jack Călătoru e okey-şi-n-regulă. 
Zâmbetul i se lăţi. Cam îi timpu' să sorbi din sucu-ăla 
special, n-ai zice? 

— Aşa se pare. 


Scoase sticluţa închisă la culoare din buzunarul de la şold 
şi deşurubă capacul. Îl privi pe Speedy, ai cărui ochi 
spălăciţi priveau sfredelitor într-ai lui. 

— Speedy-o să te-ajute cân' o putea. 

Jack aprobă din cap, clipi şi duse sticluţa la gură. Aroma 
dulceag-putredă ce ţâşni din ea aproape că-i făcu gâtlejul 
să se strângă ghem, într-un spasm involuntar. Dădu capul 
pe spate, luă o duşcă, şi gustul asemenea aromei pe care-o 
simţise îi invadă gura. Stomacul i se încleştă. Înghiţi, iar 
lichidul aspru, arzător, i se prelinse pe beregată. 

Cu mult timp încă înainte de-a deschide ochii, Jack ştiu, 
după bogăţia şi limpezimea mirosurilor din jur, că lunecase 
în Teritorii. Cai, iarbă, un parfum ameţitor de carne crudă; 
praf; aer curat şi nimic mai mult. 


INTERLUDIU - Sloat în asta lume (1) 


— Ştiu că muncesc prea mult, îi spuse în seara aceea 
Morgan Sloat fiului său, Richard. (Vorbeau la telefon, 
Richard stând în picioare la telefonul public de la parterul 
căminului, iar tatăl său aşezat la birou, la ultimul etaj al 
unei clădiri ce se număra printre primele şi cele mai 
„gustate" rezultate ale tranzacţiilor cu bunuri imobiliare din 
Beverly Hills făcute de firma Sawyer & Sloat.) Dar ascultă 
ce-ţi spun, puştiule, există multe momente când trebuie să 
faci ceva cu mâinile tale, dacă vrei să iasă bine. Mai ales 
atunci când e implicată şi familia răposatului meu partener. 
N-am de făcut decât o călătorie scurtă, sper. Probabil că voi 
reuşi să bat totul în cuie, acolo-n afurisitul de New 
Hampshire, în mai puţin de-o săptămână. Te mai sun eu 
când va fi gata. Poate tragem şi o plimbare cu trenul în 
California, ca pe vremuri. O să se clarifice totul până la 
urmă. Ai încredere în bătrânul tău. 

Tranzacţia pentru clădire ji făcuse o deosebită plăcere 
tocmai mulţumită voinţei lui Sloat de-a rezolva singur 
problemele. După ce el şi Sawyer  negociaseră 
achiziţionarea unei licenţe pe termen scurt, iar apoi (după o 
rafală de acţiuni judiciare) a uneia pe termen mai lung, îşi 
fixaseră ratele de chirie la atâta pe metru pătrat, operaseră 
modificările necesare şi începuseră publicitatea pentru noii 
chiriaşi. Singurul vestigiu era restaurantul chinezesc de la 
parter, care plătea cam o treime din chiria meritată de acel 
spaţiu. Sloat încercase să discute rezonabil cu chinezii, dar, 
când aceştia Pricepuseră că încerca să-i poarte cu vorba 
pentru a plăti o chirie mai mare, îşi pierduseră dintr-o dată 
capacitatea de-a mai vorbi sau înţelege limba engleză. 
Încercările de negocieri ale lui Sloat şchiopătaseră câteva 
zile, după care văzuse întâmplător un rândaş de la 
bucătărie cărând o găleată cu zoaie pe uşa din dos a 
localului. Simţindu-se deja mai bine, Sloat îl urmărise până 


într-o fundătură strâmtă şi întunecoasă, unde-l privise cum 
răsturna lăturile într-un tomberon. N-avea nevoie de mai 
mult. A doua zi, un gard de sârmă împletită în zale 
despărţea fundătura de restaurant; peste încă o zi, un 
inspector de la Departamentul Sănătăţii le aduse chinezilor 
o reclamaţie şi o somaţie. Acum, rândaşul trebuia să care 
toate reziduurile, inclusiv zoaiele, prin tot salonul de mese 
şi de-a lungul unui alt gard de sârmă, instalat de Sloat 
paralel cu restaurantul: clienţilor le ajungeau la nas tot felul 
de mirosuri neplăcute de la gunoiul din apropiere. 
Proprietarii îşi regăsiră uzul limbii engleze şi se oferiră să-şi 
dubleze chiria lunară. Sloat răspunse cu nişte vorbe 
recunoscătoare la auz, care nu însemnau nimic. Şi, în 
aceeaşi noapte, după ce se încurajă cu trei porţii de Martini 
mari, merse cu maşina de-acasă până la restaurant, scoase 
o măciucă de baseball din portbagaj şi făcu ţăndări vitrina 
prelungă, care oferise odinioară o plăcută vedere spre 
stradă, acum însă dând spre un coridor de garduri ce se 
sfârşea cu o îngrămădire de tomberoane metalice. 

Făcuse aceste lucruri... dar nu fusese tocmai Sloat când 
le făcuse. 

A doua zi de dimineaţă, chinezii mai solicitară o audienţă 
şi, de astă-dată, se oferiră să-şi cvadrupleze suma. 

— Acum vorbiţi şi voi ca nişte oameni, le spuse Sloat 
chinezilor cu chipuri ca de piatră. Şi să vă zic ceva! Doar ca 
să dovedim că suntem toţi de-aceeaşi parte a baricadei, vă 
plătim noi jumătate din costul înlocuirii vitrinei. 

În timpul celor nouă luni, de când Sawyer & Sloat intrase 
în posesia clădirii, toate chiriile crescuseră semnificativ, 
astfel încât proiectele de profit şi costurile iniţiale începeau 
să arate că fuseseră de-un pesimism nebunesc. De-acum, 
edificiul era una dintre cele mai modeste investiţii ale firmei 
Sawyer & Sloat, dar Morgan Sloat era la fel de mândru de 
el, ca şi de noile construcţii masive pe care le ridicaseră în 
centrul oraşului. Simplul fapt de-a trece, dimineaţa, în drum 
spre birou, pe lângă locul unde instalase gardul, îi amintea 


- zilnic - cât de mult contribuise el la Sawyer & Sloat şi cât 
de rezonabile îi erau pretenţiile! 

Acest sentiment că dorinţele lui finale erau îndreptăţite îl 
îmblânzi în timp ce vorbea cu Richard - la urma urmei, 
numai pentru Richard voia să ia partea din companie ce-i 
revenise lui Phil Sawyer. Băiatul reprezenta, într-un sens, 
nemurirea lui. Fiul său avea să urmeze cele mai bune şcoli 
de management, alegându-se şi cu o diplomă în Drept 
înainte de-a intra în afaceri. Şi astfel, pregătit după toate 
regulile artei tatălui său, Richard Sloat avea să preia, în 
secolul următor, toate manevrele complexe şi delicate ale 
firmei Sawyer & Sloat. Ridicola ambiţie a băiatului de a 
deveni chimist n-avea cum să supravieţuiască mult timp - 
Morgan era hotărât să i-o ucidă în faşă şi era sigur că 
Richard avea destulă minte pentru a înţelege că activităţile 
lui erau de-o mie de ori mai interesante, fără a vorbi de 
faptul că se dovedeau mult mai profitabile decât lucrul cu o 
eprubetă deasupra unui arzător Bunsen. Aiureala asta cu 
„cercetătorul chimist" avea să se stingă destul de repede, o 
dată ce băiatul va întrezări lumea reală. lar dacă Richard 
ținea să fie cinstit cu Jack Sawyer, putea fi ajutat să 
înţeleagă că cincizeci de mii pe an şi studii universitare 
garantate nu  însemnau numai dreptate, ci chiar 
generozitate. Princiară. Cine putea spune, la urma urmei, 
că Jack voia şi el o parte din afacere, sau că ar avea vreo 
brumă de talent pentru aşa ceva? 

În plus, se mai întâmplau şi accidente. Cine să garanteze, 
măcar, că Jack Sawyer va trăi să împlinească vârsta de 
douăzeci de ani? 

— În fine, e vorba doar să punem, odată pentru 
totdeauna, în ordine hârtiile, toată hârţogăraia referitoare 
la drepturile de proprietate, îi spuse Sloat fiului său. Lily se 
ascunde de mine prea de multă vreme. Creierul ei e de- 
acum strict brânză de vaci, crede-mă pe cuvânt. Probabil că 
nu i-a mai rămas nici măcar un an de trăit. Aşa că, dacă nu 
mă trambalez s-o văd acum, că i-am dat de urmă, se poate 


piti destul timp cât să treacă totul în testament - sau într-un 
fond tutelar -, şi nu cred că mămica prietenului tău m-ar 
lăsa să-l administrez. Ei, dar nu vreau să te plictisesc cu 
necazurile mele. Voiam doar să-ţi spun că am să lipsesc de- 
acasă câteva zile, în caz că dai telefon. Trimite-mi o 
scrisoare, sau vezi tu. Şi nu uita de tren, bine? Trebui' s-o 
facem iarăşi. 

Băiatul promise că va scrie, că va învăţa cu spor, că nu-şi 
va face griji pentru tatăl său, Lily Cavanaugh sau Jack. 

Şi, la un moment dat, când ascultătorul său fiu avea să 
fie, de pildă, în ultimul an la Stanford sau Yale, Sloat îl va 
introduce în Teritorii. Richard va fi cu şase sau şapte ani 
mai tânăr decât fusese el când Phil Sawyer, cu creierul 
făcut praştie într-un chefuleţ pe bază de marijuana, în 
primul lor birouaş din North Hollywood, mai întâi îl 
nedumerise, apoi îl înfuriase (fiindcă Sloat fusese convins că 
Phil îşi râdea de el), iar în cele din urmă îl intrigase (căci, cu 
siguranţă, Phil era prea pocnit ca să fi inventat toate 
balivernele-alea science-fiction despre o altă lume). Şi când 
Richard avea să vadă Teritoriile, nu-şi va mai dori nimic 
altceva - dacă până atunci nu renunţase el singur la chimie, 
ele îl vor face cu siguranţă să se răzgândească. Chiar şi o 
scurtă privire aruncată în Teritorii îţi zguduia încrederea în 
omniscienţa savanților. 

Sloat îşi trecu palma peste creştetul lucitor, apoi îşi răsuci 
cochet mustaţa. Tonul vocii fiului său îl consolase într-un 
mod obscur, irelevant: câtă vreme Richard îl urma politicos, 
totul era bine şi totul era cum nu se poate mai bine şi 
lucrurile de orice fel mergeau extraordinar de bine. Se 
înnoptase deja în Springfield, Illinois, iar în Nelson House, 
Thayer School, Richard Sloat lipăia printr-un coridor verde 
înapoi spre măsuţa lui, gândindu-se, poate, la vremurile 
bune în care trăiseră clipe minunate împreună - şi că aveau 
s-o facă din nou -, la calea ferată miniaturală a lui Morgan 
de pe litoralul Californiei. Probabil că adormise pe când 
turboreactorul tatălui său avea să înfrângă îndărătnicia 


aerului, undeva mult deasupra dormitorului său şi la câteva 
sute de kilometri mai spre Nord de şcoala din Springfield. 
lar Morgan Sloat va da la o parte oblonul hubloului său de 
la clasa întâi şi va privi în jos, sperând să vadă lumina lunii 
şi o spărtură în nori. 


Ar fi vrut să meargă acasă imediat - locuia la doar 
treizeci de minute de birou -, să-şi schimbe hainele şi să 
mănânce, poate chiar să prizeze puţină cocaină, înainte de- 
a pleca la aeroport. În loc de asta însă, trebuia să piardă 
vremea pe autostradă până la Marina: o întâlnire cu un 
client care făcuse nazuri şi era pe punctul să fie dat afară 
dintr-un film, apoi cu o şleahtă de scandalagii care 
pretindeau că proiectul Sawyer & Sloat, abia pus pe 
picioare în Marina del Rey, polua plaja - probleme ce nu 
sufereau amânare. Totuşi, Sloat îşi făgăduia că, de îndată ce 
va fi încheiat socotelile cu Lily Cavanaugh şi băiatul ei, va 
începe să şteargă unii clienţi de pe listă - avea de-acum 
peşti mult mai mari de pus la proţap. De-acum existau lumi 
întregi gata pentru brokeraj, iar cota lui din acţiuni nu va 
mai fi doar de zece la sută. Privind în urmă, Sloat nu 
pricepea cum de îl suportase pe Phil Sawyer atât timp. 
Partenerul său nu jucase niciodată ca să câştige, niciodată 
la modul serios; se poticnea în concepţii sentimentale 
despre loialitate şi onoare, îl corupseseră balivernele pe 
care le îndrugi copiilor ca să se civilizeze cât de cât până le 
smulgi cârpa de pe ochi. Şi oricât de meschin ar fi părut în 
lumina mizelor pentru care juca acum, tot nu putea uita că 
Sawyerii îi erau datori, mamă, ce datori - începea să-l ardă 
în capul pieptului, când se gândea câţ de mult -, aşa că, 
înainte de-a ajunge la maşina ce-l aştepta în parcarea încă 
însorită de lângă clădire, vâri mâna în buzunarul vestonului 
pentru a culege un pachet boţit de Di-Geli20-.. 

Phil Sawyer îl subestimase, lucru care continua să! 
învenineze. Pentru că văzuse în el un soi de şarpe cu 


clopoței dresat, căruia să i se dea drumul din cuşcă doar în 
împrejurări aflate sub control, şi la fel crezuseră şi alţii. 
Îngrijitorul parcării, un muntean din Sud cu pălărie de 
cowboy ruptă, îi aruncă o privire în timp ce-şi ocolea mica 
maşină, căutând zgârieturi şi îndoituri. Pastila de Di-Gel îi 
topi în mare parte bulgărele de venin din piept. Sloat îşi 
simţi gulerul umezindu-i-se de sudoare rece. Omul de la 
parcare nu-şi făcea iluzii c-ar fi putut să-i câştige 
bunăvoința: Sloat îl făcuse troacă de porci cu săptămâni în 
urmă, după ce descoperise o mică ciupitură pe portiera 
BMW-ului. În toiul gâlcevii, zărise violenţa începând să 
întunece ochii verzi ai muntenaşului, şi un val de încântare 
neaşteptată îl împinsese spre individ, în timp ce-l beştelea 
în continuare, aproape sperând ca îngrijitorul să-i tragă un 
ghiont. Brusc, muntenaşul îşi pierduse tot aplombul: sugeră 
speriat, aproape pe un ton de scuză, că „poate a-d-acolea 
micuță nimicuţță de zgârieturică o fi viind poate d- 
altundeva? Din v'o parcare de restaurant, poate că? Dupe 
cum tratează gagiii ăştia maşinile, vez-matale, şi nici lumina 
nu-i aşa dă bună la ceasu-ăla dân noapte, păi...". 

— Tacă-ţi gura aia puturoasă, spusese Sloat. Nimicuţa 
asta, cum îi zici, o să mă coste cam de două ori pe cât scoţi 
tu într-o săptămână. Ar trebui să te concediez chiar acum, 
vacă trândavă ce eşti, şi singurul motiv pentru care n-o fac 
e că ai cam doi la sută şanse să spui adevărul. Când am ieşit 
aseară de la „Chasen's", poate că nu m-am uitat sub clanţa 
portierei, poate că M-AM şi poate că NU M-AM, dar dacă 
mai discuţi vreodată cu mine, dacă mai spui vreodată şi 
altceva decât „Bună ziua, domnule Sloat" sau „La revedere, 
domnule Sloat', te dau afară aşa de repede c-ai să te crezi 
decapitat. 

Aşadar, muntenaşul îl privi inspectându-şi maşina, ştiind 
că dacă Sloat găsea vreo imperfecţiune a lustrului o să dea 
cu securea, temându-se până şi să se apropie atât cât să 
rostească salutul ritual. Uneori, de la fereastra ce dădea 
spre parcare, Sloat îl văzuse pe îngrijitor ştergând cu furie 


câte o pată, găinaţul vreunei păsări sau o stropitură de 
noroi de pe capota BMW-ului. Asta-i ceea ce se cheamă 
administraţie, frăţioare. 

Când ieşi din parcare, privi în retrovizor şi văzu pe chipul 
muntenaşului o expresie foarte asemănătoare cu aceea pe 
care o afişase Phil Sawyer în ultimele sale secunde de viaţă, 
undeva în mijlocul unui Nicăieri din Utah. Zâmbi tot drumul 
până la autostradă. 


Philip Sawyer îl subestimase pe Morgan Sloat de prima 
oară când se cunoscuseră, pe vremea când erau boboci la 
Yale. Să fi fost, reflecta Sloat, din cauză că era foarte uşor 
de subestimat - un băiat de optsprezece ani, durduliu, din 
Akron, dizgraţios, supraponderal, cu anxietăţi şi ambiţii, 
care părăsise statul Ohio pentru prima oară în viaţa lui. 
Ascultându-şi colegii de clasă cu câtă uşurinţă vorbeau 
despre New York, despre „21" şi Stork Club, despre faptul 
că-l văzuseră pe Brubecki2!+ pe Basin Street şi pe Erroll 
Garner!22: la Vanguard, asuda ca să-şi ascundă ignoranţa. 

— Grozav îmi place zona din centru, aruncase el, cât 
putea de nepăsător. Cu palmele umede şi unghiile degetelor 
crispate înfipte în carne. (Dimineaţa, Sloat îşi găsea adesea 
palmele tatuate de muşcăturile vinete ale unghiilor.) 

— Care zonă din centru, Morgan? îl întrebase Tom 
Woodbine. Ceilalţi chicotiseră. 

— Păi, ştii, Broadway şi Satul!2-... Pe-acolo. 

Alte chicoteli, mai crude. Era neatrăgător şi prost 
îmbrăcat; garderoba sa consta din două costume, ambele 
gri-cărbune şi ambele aparent croite pentru un om cu 
umeri de sperietoare, începuse să-şi piardă podoaba 
capilară încă din liceu, scalpul trandafiriu văzându-i-se 
printre firele de păr tuns scurt, lins. 

Nu, Sloat nu fusese o frumuseţe, şi contase şi asta. 
Ceilalţi îl făceau să se simtă ca un pumn încleştat: vânătăile 
acelea matinale erau nişte mici fotografii tenebroase ale 


sufletului său. Ceilalţi, cu toţii la fel de preocupaţi de teatru 
ca el şi Sawyer, posedau profiluri seducătoare, pântece 
plate, maniere dezinvolte şi nepăsătoare. TIolăniţi pe 
şezlongurile apartamentelor din Davenport (în timp ce 
Sloat, într-o ceaţă de năduşeală, spera să nu-şi şifoneze 
pantalonii costumului, astfel ca să-i mai poată purta câteva 
zile), cu puloverele de caşmir aruncate peste umeri de 
parcă ar fi fost lâna de aur, păreau, uneori, un grup de 
tineri zei. Erau pe cale să devină actori, dramaturgi, 
libretişti. Sloat se vedea pe sine ca regizor: încurcându-i pe 
toţi într-o plasă de complicaţii şi intrigi pe care numai el o 
putea descâlci. 

Sawyer şi Iom Woodbine, amândoi părându-i lui Sloat 
inimaginabil de bogaţi, erau colegi de cameră. Woodbine nu 
manifesta decât un interes palid pentru teatru, şi se 
învârtea în jurul atelierului lor de creaţie teatrală 
studenţească numai fiindcă îl frecventa pe Phil. Băiat 
deosebit de bine educat, fost elev de şcoală particulară, 
Thomas Woodbine se deosebea de ceilalţi prin absoluta sa 
seriozitate şi corectitudine. Intenţiona să ajungă avocat şi 
părea să aibă deja probitatea şi imparţialitatea unui 
judecător. (De fapt, majoritatea cunoscuţilor lui Woodbine 
prevedeau că va urca până la Curtea Supremă, spre marea 
sa jenă.) 

În termenii lui Sloat, Woodbine era un om fără ambiţie, 
intere-sându-l mai mult traiul cinstit decât traiul bun. 
Fireşte că nu-i lipsea nimic, iar cele pe care, întâmplător, nu 
le avea, i le ofereau grăbiţi ceilalţi: cum ar fi putut el, un 
asemenea răsfăţat al vieţii şi al prietenilor, să fie ambițios? 
Sloat îl detesta aproape inconştient pe Woodbine, şi nu se 
putea îndura să-l numească „lommy". 

Sloat regizase două spectacole în cei patru ani petrecuţi 
la Yale: Uşi închisei2, pe care ziarul studenţesc l-a calificat 
drept „o zăpăceală furibundă", şi Volpone'2%. Cel de-al 
doilea spectacol a fost descris ca „sinistru, cinic, făcând 
spume şi aproape incredibil de încurcat". Sloat a fost găsit 


răspunzător de majoritatea acestor „calităţi”. Poate că, la 
urma urmei, nu era un bun regizor - avea o viziune prea 
dură şi stufoasă. Dar asta nu i-a potolit ambițiile, mai 
degrabă i le-a reorientat. Dacă n-avea să stea niciodată în 
spatele aparatului de filmat, putea să se afle înapoia 
oamenilor din faţa acestuia. Phil Sawyer începuse şi el să 
gândească astfel - nu fusese niciodată sigur unde l-ar putea 
duce dragostea sa de teatru şi se gândea că n-ar fi exclus să 
aibă talentul de a reprezenta actori şi scriitori. 

— Hai la Los Angeles, să încropim o agenţie, i-a propus 
Phil în ultimul an de studenţie. E-o trăsnaie-a dracului, şi 
părinţii noştri n-au să fie de acord, dar poate reuşim s-o 
punem pe roate. Ca să murim şi noi de foame câţiva ani. 

Phil Sawyer, aflase Sloat cu timpul, nu era de fapt bogat. 
Doar părea bogat. 

— Iar când ne vom putea permite, o să-l luăm pe Tommy 
să ne fie avocat. Pân-atunci termină şi el Dreptul. 

— Sigur, okay, răspunse Sloat, gândindu-se că treaba asta 
cu Woodbine o s-o poată el împiedica la momentul potrivit. 
Cum ne vom numi? 

— Cum vrei? Sloat & Sawyer? Sau să ne ţinem de 
alfabet? 

— Sawyer & Sloat, sigur, grozavă-i ordinea alfabetică, 
spuse Sloat, fierbând pe dinăuntru, convins că partenerul 
său îl dusese cu zăhărelul să accepte pe veci că era de-o 
importanţă oarecum secundară pe lângă Sawyer. 

Ambele perechi de părinţi au sărit în sus la auzul ideii, 
aşa cum prevăzuse Phil, dar cei doi parteneri ai nou- 
născutei agenţii artistice s-au dus la Los Angeles cu vechiul 
DeSoto (al lui Morgan, altă dovadă a cât de multe îi datora 
Sawyer), au deschis un birou într-un edificiu din North 
Hollywood, blagoslovit cu-o populaţie fericită de şobolani şi 
purici, şi au început să dea târcoale cluburilor, oferindu-şi în 
stânga şi-n dreapta nou-nouţele cărţi de vizită. Nimic - 
aproape patru luni de eşec total. Aveau un comic care se 
îmbăta prea rău ca să mai amuze lumea, un scriitor 


incapabil să scrie, o dansatoare care făcea strip-tease şi 
care insista să fie plătită cu bani gheaţă, astfel ca să-şi 
poată onora agenţii. Şi, după o vreme, spre sfârşitul unei 
după-amieze, trosnit zdravăn cu marijuana şi whisky, Phil 
Sawyer îi pomenise lui Sloat, hlizindu-se, despre Teritorii. 

— Ştii ce pot eu face, băi ambiţiosule aşa-şi-pe-dincolo? 
O, cu pot călători, colega. Pân-la capăt. 

Nu peste mult timp, când începuseră amândoi să 
călătorească, Phil Sawyer a cunoscut o tânără actriţă în 
ascensiune, la o petrecere a studiourilor cinematografice; 
în nici o oră, îşi găsiseră prima clientă importantă. Şi mai 
avea trei prietene la fel de nemulţumite de agenţii lor. Iar 
una dintre prietene avea un amant care chiar scrisese un 
scenariu decent şi avea nevoie de un agent, iar amantul 
avea şi el un amant... Înainte să fi trecut cel de-al treilea an 
de activitate, posedau un birou nou, apartamente noi, o 
felie din plăcinta hollywoodiană. Teritoriile, într-un mod pe 
care Sloat Îl acceptase fără a-l înţelege însă niciodată, îi 
binecuvântaseră. 

Sawyer trata cu clienţii; Sloat, cu banii, cu investiţiile, cu 
latura de afaceri a agenţiei. Sawyer cheltuia banii - dineuri, 
bilete de avion -, Sloat îi economisea, ceea ce reprezenta 
singura justificare necesară ca să lingă puţină frişcă de 
deasupra. Şi Sloat era acela care-i împingea mereu în zone 
noi, în dezvoltări funciare, bunuri imobiliare, tranzacţii de 
producţie. La vremea sosirii lui Tommy Woodbine în Los 
Angeles, Sawyer & Sloat era o afacere de cinci milioane de 
dolari. 

Sloat descoperi că încă-şi mai detesta vechiul coleg de 
clasă. Tommy Woodbine pusese pe el cinşpe kile, arătind şi 
purtându-se, în costumele lui trois-pieces albastre, mai mult 
decât oricând ca un judecător. Avea obrajii permanent cam 
îmbujoraţi (alcoolic? se întreba Sloat), iar manierele tot 
amabile şi cumpătate. Lumea îşi lăsase urmele pe făptura 
lui - mici riduri nostime la colţurile ochilor, ochii înşişi cu o 
căutătură infinit mai prudentă decât cei ai băiatului stilat de 


la Yale. Sloat înţelese aproape pe dată, ştiind că Phil Sawyer 
nu va observa nicicând dacă nu-i spunea cineva, că lommy 
Woodbine trăia sub povara unui enorm secret: indiferent 
ce-o fi fost băiatul manierat de odinioară, acum, Woodbine 
era homosexual. Probabil că-şi spunea gay. lar asta 
simplifica totul - finalmente, chiar şi descotorosirea de 
Tommy. 

Căci pederaştii sunt întotdeauna ucişi, nu? Şi oare avea 
nevoie într-adevăr cineva de-un fătălău, ce bătea suta de 
kile, răspunzător de coruperea unui adolescent? Puteai 
considera că Sloat nu făcea altceva decât să-l salveze pe 
Phil Sawyer de consecinţele postume ale unei grave 
necugetări. Dacă Sawyer l-ar fi făcut pe Sloat executorul 
averii şi paznicul fiului său, n-ar fi existat nici o problemă. 
Aşa însă, ucigaşii din Teritorii - aceiaşi care rasoliseră 
răpirea băiatului - se năpustiseră peste culoarea roşie a 
unui semafor, cât pe-aci să fie arestaţi înainte de-a se 
întoarce acasă, dar făcuseră treaba. 

Ce simplu ar fi fost totul, reflecta Sloat, pentru a suta 
oară, poate, dacă Phil Sawyer nu se căsătorea niciodată. 
Fără Lily n-ar fi existat nici un Jack. Fără Jack, nici o 
problemă. Poate că Phil nici măcar nu citise relatările 
despre viaţa anterioară a actriţei Lily Cavanaugh pe care le 
întocmise Sloat: înşirau unde, cât de des şi cu cine o făcuse, 
şi cum, şi ar fi trebuit să distrugă povestea aceea de 
dragoste la fel de fără greş ca duba neagră care-l prefăcuse 
pe Tommy Woodbine într-o fleaşcă de carne lipită de asfalt. 
Dacă Sawyer citise însă acele rapoarte meticuloase, ele n- 
avuseseră, în mod uimitor, nici un efect. Voia să se-nsoare 
cu Lily Cavanaugh, şi se însură. La fel cum blestematul său 
de Îngemănar se însurase cu Regina Laura. Altă 
subestimare. Şi răsplătită în acelaşi mod, lucru ce părea 
convenabil. 

Ceea ce însemna, se gândea Sloat, cu oarecare 
satisfacţie, că după ce erau rezolvate câteva detalii, totul 
avea, în fine, să se aranjeze. După atâţia ani - la întoarcerea 


din Arcadia Beach -, va avea Sawyer & Sloat în buzunar. lar 
în Teritorii, totul se prezenta exact la fel: pe muche de cuţit, 
gata să cadă în mâinile lui Morgan. De-ndată ce murea 
Regina, reprezentantul fostului ei consort avea să conducă 
ţara, introducând toate micile şi interesantele schimbări pe 
care le doreau el şi Sloat. Şi pe urmă, să te tot uiţi cum curg 
banii gârlă, cugetă Sloat, cotind de pe autostradă spre 
Marina del Rey. Să vezi cum începe totul să curgă gârlă! 

Clientul său, Asher Dondorf, ocupa jumătatea de jos a noii 
locuinţe în devălmăşie, pe una dintre străzile înguste, ca 
nişte alei, ale oraşului Marina, chiar lângă plajă. Dondorf 
era un bătrân actor de compoziţie care atinsese o 
surprinzătoare celebritate şi popularitate la sfârşitul anilor 
şaptezeci, datorită unui rol într-un serial de televiziune: îl 
interpretase pe proprietarul casei unde locuia tânăra 
pereche - detectivi particulari, ambii drăgălaşi ca nişte pui 
de panda, care erau vedetele serialului. Dondorf primise 
atâtea scrisori după cele câteva apariţii în primele 
episoade, încât scenariştii îi extinseseră rolul, făcând din el 
tatăl neoficial al tinerilor detectivi, lăsându-l să rezolve câte 
o crimă, două, punându-l în pericol etc. etc. Onorariul i se 
dublase, se triplase, cvadruplase, iar când, după şase ani, 
serialul fusese terminat, omul revenise în cinematografie. 
Asta era toată problema. Dondorf se credea vedetă, dar 
studiourile şi producătorii continuau să-l considere actor de 
compoziţie - popular, dar nu o garanţie serioasă pentru 
vreun proiect. Dondorf dorea flori în cabină, coafeză 
proprie şi partener la repetiţia dialogurilor, voia mai mulţi 
bani, mai mult respect, mai multă iubire, mai multe din 
toate. Cu alte cuvinte, lui Dondorf i se urcase la cap. 

Când îşi parcă maşina şi se strecură afară, atent să nu 
zgârie marginea portierei pe bordura de cărămizi, Sloat îşi 
dădu seama că un lucru era sigur: dacă afla, sau bănuia 
măcar, la un moment dat, în cursul următoarelor câteva 
zile, că Jack Sawyer descoperise existenţa Teritoriilor, avea 
să-l omoare. Existau şi riscuri inacceptabile. 


Sloat zâmbi pentru sine, azvârlindu-şi încă o pastilă de 
Di-Gel în gură, şi bătu la uşa apartamentului. Ştia deja: 
Asher Dondorf avea să se sinucidă. O va face în living, cu 
scopul de-a provoca un tărăboi cât mai mare. Un tip cu 
temperamentul smucit al viitorului său fost client va fi 
socotind că o sinucidere cu-adevărat mahalagească era cea 
mai bună răzbunare împotriva băncii ce-i deţinea ipoteca. 
Şi, când un Dondorf palid şi tremurător îi deschise uşa, 
căldura salutului lui Sloat fu absolut sinceră. 


PARIEA A DOUA - DRUMUL 
CAZNELOR 


CAPITOLUL VI - Pavilionul Reginei 


Firele de iarbă, zimţate pe margini ca nişte ferăstraie, 
aflate drept în faţa ochilor lui Jack, erau înalte şi rigide 
precum săbiile. Astea tăiau vântul, nu se aplecau în calea 
lui. Ridicându-şi capul, Jack gemu. El nu avea o asemenea 
demnitate. Încă-şi mai simţea stomacul gata să i se-ntoarcă 
pe dos, iar fruntea şi ochii îi ardeau. Se ridică greoi în 
genunchi, silindu-se apoi să salte în picioare. O căruţă 
prelungă, trasă de cai, hodorogea spre el pe drumul prăfos, 
iar vizitiul, un bărbos roşu la faţă, cam de aceleaşi mărime 
şi formă cu butoaiele de lemn ce se hurducau în spatele lui, 
îl privea insistent. Jack înclină din cap, încercând să deducă 
maximum posibil despre căruţaş, pe când se străduia să 
pară un băiat hoinar care-a fugit, poate, să strănute pe- 
ascuns. Stând în picioare, nu se mai simţea rău; ba chiar se 
simţea mai bine ca oricând de la plecarea din Los Angeles, 
nu numai sănătos, ci şi oarecum armonios, într-un tainic 
acord cu propriu-i trup. Căldura, adierile 'Teritoriilor îi 
mângâiau chipul cu cea mai blândă, cea mai înmiresmată 
atingere - parfumul lor specific, delicat, de floare, întru 
totul distinct de mirosul mai puternic, de carne crudă, pe 
care acestea îl emanau. Jack îşi trecu mâinile peste faţă şi 
privi pe furiş spre vizitiu, primul exemplar de Om al 
Teritoriilor pe care îl vedea. 

Dacă birjarul i se adresa cu vreo vorbă, cum ar fi trebuit 
să-i răspundă? Vorbea, măcar, engleza? Aceeaşi ca şi el? Un 
moment, Jack se imagină încercând să treacă neobservat 
printr-o lume unde oamenii spuneau „Dhăgălass" şi „le 
pheumblezi cu jah-tiehele-nchuţissate, pehlivane de colo?! 
şi hotări că, dacă astfel stăteau lucrurile, se va preface că e 
mut. 

În sfârşit, căruţaşul îşi luă ochii de la Jack şi cloncăni spre 
cai o expresie ce nu ţinea, categoric, de engleza americană 
a anilor optzeci. Dar poate că pur şi simplu aşa le vorbeşti 


cailor. Slusha, slusha! Jack se trase înapoi între ierburi, 
dorindu-şi să se fi putut ridica în picioare cu câteva secunde 
mai devreme. Omul îl privi din nou şi, spre surprinderea lui 
Jack, înclină capul - un gest nici prietenos, nici neprietenos, 
simplă comunicare între egali. Bine-o să-mi pară când o să 
se gate şi ziua asta de muncă, frăţioare. Jack răspunse la 
salut, încercă să-şi bage mâinile în buzunare şi, un moment, 
păru fără-ndoială prostit de uimire. Vizitiul râse fără 
duşmănie. 

Hainele lui Jack se schimbaseră - purta pantaloni 
voluminoşi de lână aspră, în locul jeanşilor de catifea reiată. 
Mai sus de talie, o scurtă strâmtă de postav albastru moale 
îi acoperea trupul. În loc de nasturi, jacheta - jiletcă, 
presupuse el - avea un şir de copcii. La fel ca şi pantalonii, 
era neîndoielnic lucrată de mână. Dispăruseră şi tenişii 
Nike, fiind înlocuiţi de nişte sandale din piele, cu talpa 
plată. Rucsacul se metamorfozase într-o traistă de piele a 
cărei curea subţire îi era petrecută peste umăr. Birjarul 
purta veşminte aproape la fel - jiletca sa era dintr-o piele 
plină de pete peste alte pete, într-un desen pronunţat şi 
continuu, ce înfăţişa inele înăuntrul altor inele, ca trunchiul 
unui copac bătrân. 

Într-o volbură de praf şi hodorogeală, căruţa trecu pe 
lângă Jack. Butoaiele emanau un miros fermentat de bere. 
Înapoia lor stăteau stivă trei obiecte pe care Jack le crezu, 
pe negândite, cauciucuri de camion. Mirosi „anvelopele" şi, 
în aceeaşi clipă, băgă de seamă că desenul le lipsea cu 
desăvârşire - era o aromă densă, încărcată de bucurii 
tăinuite şi subtile, care îi stârni instantaneu foamea. 
Caşcaval, dar nu vreun soi din care să fi gustat vreodată. În 
spatele roţilor de caşcaval, lângă partea din spate a căruţei, 
o grămadă de carne crudă aruncată de-a valma - coaste 
lungi şi descărnate de vacă, antricoate mari cât nişte 
lespezi, un maldăr de organe interne încolăcite ca funia, pe 
care nu reuşi să le deosebească, lunecau şerpeşte una 
peste alta, sub un adevărat covor mişcător şi lucios de 


muşte. Mirosul puternic al cărnii crude îl asaltă pe Jack, 
alungând foamea iscată de caşcaval. După trecerea căruţei, 
se trase către mijlocul drumului şi o urmări hurducându-se 
spre creasta unui mic dâmb. O secundă mai târziu, porni în 
urma ei, mergând către Nord. 

Abia ajunsese la jumătatea pantei când văzu din nou 
vârful cortului mare, tronând semeţ în mijlocul unui şir de 
steaguri înguste care fluturau. Într-acolo, bănui el, se găsea 
destinaţia lui. Alţi câţiva paşi prin dreptul tufişurilor de 
mure unde zăbovise ultima oară (amintindu-şi cât de bune 
fuseseră, vâri două dintre uriaşele fructe în gură), şi văzu 
cortul în întregime. În realitate, era un cort mare, cu multe 
încăperi şi coridoare, având aripi de fiecare parte, porţi şi 
chiar o curte. Ca şi „Alhambra'“, construcţia deşucheată - 
locuinţă de vară, se simţi instinctiv îndemnat să creadă - 
stătea aşezată chiar deasupra oceanului. Grupuri mici de 
oameni umblau prin acea structură şi prin apropierea ei, 
mânaţi de forţe la fel de puternice şi de invizibile ca şi 
acelea care atrag pilitura de fier de polii magnetului. 
Grupuleţele se întâlneau, se despărţeau, îşi vedeau iarăşi 
de drum. 

Unii bărbaţi purtau haine atrăgătoare, scumpe, dacă le 
judeca după înfăţişare, dar mulţi alţii păreau să fie 
îmbrăcaţi la fel ca şi el. Câteva femei cu rochii lungi sau 
robe sclipitoare păşeau apăsat prin curte, cu semeţia unor 
generali. Dincolo de porţi era o diversitate de corturi mai 
mici şi colibe încropite din lemn; şi aici lumea circula, 
mânca, făcea cumpărături sau discuta, deşi mai degajată şi 
fără un scop anume. Undeva jos, în mulţimea aceea în plină 
mişcare, va trebui să-l găsească pe bărbatul cu cicatrice. 

Dar întâi privi în urma sa, de-a lungul drumului plin de 
făgaşe, ca să descopere ce se întâmplase cu Funworld. 

Când văzu doi cai trăgând pluguri, poate la nici 
cincisprezece metri depărtare, îşi închipui că parcul de 
distracţii se transformase în fermă, dar apoi observă 
mulţimea urmărind aratul de pe culmea parcelei şi pricepu 


că era vorba de-o întrecere. Imediat după aceea ochii îi fură 
atraşi de înfăţişarea unui bărbat roşcat, cu statură de uriaş, 
gol până la brâu, răsucindu-se în loc precum un titirez. În 
mâinile întinse, avea un obiect lung şi greu. Omul se opri 
brusc din mişcare şi dădu drumul obiectului, care zbură la 
mare distanţă, iar când căzu pe iarbă cu o bufnitură şi sări 
de câteva ori, se dovedi că fusese un ciocan. Funworld era 
un bâlci, nu o fermă - şi abia acum văzu mesele doldora de 
mâncare şi copiii ţinuţi pe umeri de taţii lor. 

În mijlocul bâlciului, asigurându-se că fiecare baretă şi 
curea a hamului era întreagă, că fiecare cuptor fusese 
îndesat cu lemne, se găsea oare şi Speedy Parker? Jack aşa 
trăgea nădejde. 

lar mama lui mai stătea oare singură în localul „lea and 
Jam Shoppe", întrebându-se de ce-l lăsase să plece? 

Jack se întoarse şi urmări căruţa lungă trecând cu un 
zăngănit pe poarta palatului de vară şi cotind-o spre stânga, 
făcând pârtie printre oamenii care mergeau pe jos, tot 
astfel cum un automobil care dă colţul după Fifth Avenue 
separă trecătorii de pe strada care traversează întregul 
oraş. O clipă după aceea, porni după ea. 

Se temuse că toţi oamenii din bâlci se vor întoarce către 
el, holbându-se, percepând pe dată că era altfel decât ei. 
Avu grijă să rămână cu ochii plecaţi cât de mult putu şi-şi 
luă aerul unui băiat însărcinat să rezolve o treabă încurcată 
- fusese trimis cu o întreagă listă, şi chipul lui arăta cum se 
concentra să nu uite ceva. Un hârleţ, două târnăcoape, un 
ghem de sfoară împletită, o sticlă cu grăsime de gâscă... 
Treptat, îşi dădu seama că nici unul dintre adulţii aflaţi în 
faţa cortului mare nu-i acorda vreo atenţie. Dădeau năvală 
ori se codeau, cercetau mărfurile - covoare, oale din fier, 
brățări - expuse în corturile mai mărunte, beau din stacane 
de lemn, se trăgeau unul pe altul de mânecă pentru a 
comenta ceva ori pentru a începe o discuţie, se gâlceveau 
cu paznicii de la porţi, fiecare absorbit pe deplin de 
propriile-i interese. Rolul jucat de Jack era inutil, dar şi 


ridicol. Se îndreptă şi începu să-şi croiască drum, 
deplasându-se într-un fel de semicerc, spre poartă. 

Îşi dăduse seama imediat că nu va putea să păşească pe 
acolo aşa, pur şi simplu - cele două santinele, aflate de 
fiecare parte, îi opreau şi-i luau la întrebări aproape pe toţi 
cei care doreau să ajungă în interiorul palatului de vară. 
Bărbaţilor li se cerea să-şi arate actele, ori să-şi scoată 
ecusoanele sau documentele care le îngăduiau accesul 
înăuntru. Jack nu avea decât pana de chitară a lui Speedy, şi 
nu credea că asta îl va ajuta să treacă de ei. 

Un bărbat care tocmai se îndrepta spre poartă scoase 
grăbit o insignă rotundă din argint sclipitor şi i se făcu 
semn să intre; cel care-l urma fu oprit. Acesta protestă; apoi 
purtarea lui se schimbă, iar Jack văzu că se milogea. 
Santinela clătină din cap şi-i ceru bărbatului să plece. 

— Oamenii lui intră fără nici o oprelişte, spuse cineva 
aflat în dreapta, rezolvând instantaneu problema limbii din 
Teritorii, iar Jack întoarse capul să vadă dacă omul i se 
adresase lui. 

Dar bărbatul între două vârste care mergea alături de el 
îi vorbea altcuiva, îmbrăcat de asemenea cu haine simple, 
fără pretenţii, la fel ca ale majorităţii bărbaţilor şi femeilor 
din afara palatului. 

— Mai bine n-ar face-o, îi răspunse celălalt. E pe drum - 
ar trebui să sosească azi, bănuiesc. 

Jack merse în spatele acestor doi bărbaţi şi-i urmă până 
la poartă. 

Santinelele ieşiră să-i întâmpine, şi cum amândoi se 
apropiară de una dintre ele, cealaltă îi făcu un gest celui 
aflat în dreptul său. Jack rămase deoparte. Deocamdată nu 
văzuse pe nimeni cu cicatrice şi nici nu zărise vreun ofiţer. 
Singurii militari vizibili erau cei de santinelă, ambii tineri şi 
arătând de parcă ar fi fost de la ţară - cu feţe roşcovane şi 
cu uniforme având pliuri şi cute complicate, păreau nişte 
fermieri îmbrăcaţi în costume de bal mascat. Cei doi bărbaţi 
pe care îi urmărise trecuseră sigur de punctul de control, 


fiindcă, după o discuţie de câteva momente, bărbaţii în 
uniforme se traseră înapoi şi-i lăsară să treacă. Unul dintre 
paznici îi aruncă o privire tăioasă lui Jack, iar acesta 
întoarse capul şi se îndepărtă. 

Dacă nu-l găsea pe căpitanul cu cicatrice, nu putea 
ajunge în interiorul palatului. 

Un grup de bărbaţi se apropie de santinela care îl 
măsurase pe Jack din ochi şi începu imediat să se ia la harţă 
cu ea. Susţineau că fuseseră programaţi, că era de 
importanţă vitală să intre, de asta depindeau o mulţime de 
bani, dar din nefericire, nu aveau documente doveditoare. 
Santinela scutură din cap, frecându-şi bărbia de gulerul alb 
şi încreţit al uniformei. În timp ce Jack privea şi continua să 
se întrebe cum să-l găsească pe căpitan, conducătorul 
grupului făcu un semn cu braţul ridicat şi lovi cu pumnul în 
palma deschisă a celeilalte. Se congestionase la fel ca 
santinela. În cele din urmă, se apucă să-l împungă pe soldat 
cu arătătorul. Cealaltă santinelă sări în ajutorul tovarăşului 
său - amândoi aveau un aer plictisit şi duşmănos. 

Un bărbat înalt, îmbrăcat cu o uniformă care se 
diferenţia subtil de cele ale santinelelor - poate că asta se 
datora modului în care era purtată, însă arăta ca şi cum i-ar 
fi putut sluji la fel de bine atât în luptă cât şi într-o operetă 
-, apăru tăcut, ca din senin, alături de ei. Acesta nu avea 
guler alb şi creţ, remarcă Jack o clipă mai apoi, iar boneta îi 
era ascuţită, nu în trei colţuri. Li se adresă santinelelor, 
după care se întoarse către conducătorul micului grup. 
Ţipetele şi împunsăturile cu degetul încetară. Bărbatul 
vorbea calm. Jack văzu cum încrâncenarea dispăru de pe 
feţele oamenilor. Acum îşi mutau stingheriţi greutatea de pe 
un picior pe altul, iar umerii li se pleoşteau treptat. 
Începură să bată în retragere. Ofiţerul îi urmări 
îndepărtându-se, apoi se răsuci către santinele să le mai 
dea câteva ordine. 

În momentele în care militarul stătuse cu faţa către Jack, 
de fapt reuşind să îndepărteze grupul de bărbaţi doar prin 


simpla sa prezenţă, băiatul văzu cicatricea lungă, mai 
deschisă la culoare, asemănătoare unui fulger coborând în 
zigzag de sub ochiul drept şi ajungând până puţin deasupra 
liniei fălcii. Ofiţerul salută santinelele cu o mişcare scurtă 
din cap şi se îndepărtă cu pas vioi. Fără a privi nici în 
stânga, nici în dreapta, se strecură printre oameni, 
îndreptându-se, neîndoielnic, către zona inaccesibilă a 
palatului de vară. Jack porni în urma lui. 

— Domnule! strigă el, însă ofiţerul păşea hotărât printre 
oamenii care mergeau încet. 

Jack ocoli în fugă un grup de bărbaţi şi femei care cărau 
un porc spre unul dintre corturile mai mici, ţâşni printr-un 
spaţiu rămas liber între alte două pâlcuri de vizitatori ce se 
apropiau de poartă şi, în cele din urmă, ajunse destul de 
aproape de ofiţer cât să întindă mâna pentru a-i atinge 
cotul. 

— Domnule Căpitan! 

Ofiţerul se răsuci, făcându-l pe Jack să îngheţe locului. 
Văzută mai de-aproape, cicatricea părea adâncă şi detaşată 
de restul trăsăturilor, ca o vietate târându-se pe faţa lui. 
Chiar şi fără ea, gândi Jack, chipul acestui bărbat ar 
exprima o nerăbdare plină de forţă. 

— Ce-ai păţit, băiete? întrebă el. 

— Domnule Căpitan, am fost trimis să discut cu 
dumneavoastră, trebuie s-o văd pe Doamna, dar nu cred că 
pot pătrunde în palat. Să nu uit, se cuvine să vedeţi asta. 

Cotrobăi în buzunarul încăpător al pantalonilor de 
împrumut şi degetele i se strânseră în jurul obiectului de 
formă triunghiulară. 

Când îl arătă în palma desfăcută, se simţi străbătut de un 
fior puternic; ceea ce ţinea în mână nu era pana de chitară, 
ci un dinte lung, pesemne de rechin, având intarsiat pe el 
un model complicat, învoalt, din aur. 

Când ridică privirea spre chipul Căpitanului, aşteptându- 
se parcă să fie lovit, văzu că uimirea pe care o simţise 
sclipea şi în ochii lui. Nerăbdarea ce păruse să-l 


caracterizeze se risipise cu totul. Nesiguranţa şi chiar 
teama făcură ca trăsăturile militarului să-şi piardă din 
fermitate. Ridică mâna spre palma lui Jack, care-şi închipui 
că omul voia să ia obiectul atât de ornamentat: era gata să 
i-l dea, numai că el îndoi degetele băiatului în jurul 
obiectului. 

— Urmează-mă, spuse acesta. 

Făcură un ocol câtre o latură a marelui cort, apoi 
Căpitanul îl conduse pe Jack la adăpostul oferit de o perdea 
mare din pânză groasă şi rigidă sub forma unei vele. În 
semiintunericul împânzit de sclipiri din dosul perdelei, faţa 
soldatului arăta de parcă ar fi fost desenată de cineva cu un 
creion cu mina groasă, de culoare roz. 

— Semnul acela, zise el, cu glas destul de reţinut. De 
unde-l ai? 

— De la Speedy Parker. El mi-a spus că trebuie să vă 
găsesc pentru a vi-l arăta. 

Omul clătină din cap. 

— Numele mi-e necunoscut. Vreau să-mi dai semnul pe 
loc. Acum. Îl apucă strâns de încheietură pe Jack. Dă-mi-l şi 
apoi zi-mi de unde l-ai furat. 

— Acesta-i adevărul, spuse Jack. L-am căpătat de la 
Lester Speedy Parker. Lucrează la Funworld. Dar când mi l- 
a dat, nu arăta ca un dinte. Era o pană de chitară. 

— Cred că nu-ţi dai seama ce vei pâţi, băiete. 

— Sigur îl ştiţi, insistă Jack. El v-a descris, mi-a zis că 
sunteţi Căpitan la Gărzile Exterioare. Speedy m-a sfătuit să 
vă găsesc. 

Căpitanul clătină din cap şi-l strânse şi mai hotărât de 
încheietură. 

— Descrie-l pe acest individ. O să aflu imediat dacă minţi, 
băiete, aşa că, în locul tău, aş mărturisi adevărul. 

— Speedy e bătrân, spuse Jack. A fost muzicant. I se păru 
că zăreşte o licărire de recunoaştere în ochii bărbatului. E 
negru, negru. Cu părul alb. Are riduri adânci pe faţă. Şi-i 
slab, dar e mult mai puternic decât pare. 


— Negru zici. Vrei să spui cumva cafeniu? 

— Păi, oamenii de culoare nu-s chiar negri. La fel cum 
nici liliecii albi nu-s cu totul albi. 

— Deci un tuciuriu pe nume Parker. Căpitanul dădu uşor 
drumul încheieturii lui Jack. Aici îl cheamă Parkus. Aşadar, 
eşti din... Înclină aprobator din cap către un punct 
îndepărtat şi invizibil de la orizont. 

— Exact, confirmă Jack. 

— Şi Parkus... adică Parker... te-a trimis s-o vezi pe 
Regina noastră. 

— A zis că vrea neapărat s-o văd pe Doamna. Şi că mă 
puteţi duce la ea. 

— Asta trebuie s-o facem repede, îl preveni Căpitanul. 
Cred că ştiu cum, dar nu avem vreme de pierdut. Îşi 
schimbase direcţia gândurilor cu o precizie militărească. 
Ascultă. Există o mulţime de ticăloşi prin preajmă, de aceea 
trebuie să ne prefacem că tu-mi eşti fiu, dar dintr-o relaţie 
în afara familiei. Ai fost neascultător în legătură cu o treabă 
ce ţi-am dat-o, iar acum sunt supărat pe tine. Sunt sigur că 
nu ne va opri nimeni dacă jucăm convingător rolurile. Aşa 
voi reuşi măcar să te duc înăuntru - dar, o dată ajunşi acolo, 
lucrurile s-ar putea complica. Crezi că eşti în stare? Să-i 
convingi pe oameni că mi-eşti fiu? 

— Mama e actriţă, mărturisi Jack şi retrăi vechiul 
sentiment de mândrie. 

— Bine, atunci să vedem ce-ai învăţat de la ea, zise 
Căpitanul şi, zâmbind, îl surprinse pe Jack. O să-ncerc să 
nu-ţi provoc dureri. Apoi îl luă iarăşi pe nepregătite, 
încleştându-şi degetele puternice în jurul braţului său, mai 
sus de cot. Să mergem, îl îndemnă el, şi ieşi cu pas apăsat 
din adăpostul oferit de perdea, aproape târându-l pe Jack în 
urma lui. 

— Când îţi spun să speli dalele din spatele bucătăriei, să 
faci întocmai, rosti Căpitanul cu glas puternic, fără să-l 
privească. Pricepi? Să-ţi faci treaba. lar dacă nu, trebuie să- 
ţi primeşti pedeapsa. 


— Da' am spălat câteva dale... ţipă Jack, cu glas 
plângăreţ. 

— Eu nu ţi-am spus să speli câteva! răcni Căpitanul, 
târându-l pe Jack după el. 

Oamenii din jur se dădeau la o parte, făcându-le loc. Unii 
chiar îi surâseră înţelegător lui Jack. 

— Aveam de gând să termin, pe cuvânt, voiam să mă 
întorc repede... 

Căpitanul îl trase către punctul de control, fără să-i 
învrednicească pe cei doi soldaţi cu vreo privire, şi trecură 
amândoi. 

— Nu, tată! se milogi Jack. Mă doare! 

— Nu cât trebuie! spuse Căpitanul şi-l târî de-a latul 
curţii largi, pe care Jack o văzuse de pe drumul pentru 
căruţe. 

Ajunşi la celălalt capăt al ei, încă trăgându-l după el, 
soldatul îl făcu să urce câteva trepte de lemn şi pătrunseră 
în marele palat. 

— Acum trebuie să-ţi joci şi mai bine rolul, îi şopti 
bărbatul şi porni imediat pe un coridor lung, strângându-l 
pe Jack de braţ atât de tare, încât sigur avea să se aleagă 
cu vânătăi. 

— Promit c-o să fiu cuminte! strigă Jack. 

Omul îl trase pe un alt coridor, ceva mai îngust. Interiorul 
palatului nu semăna câtuşi de puţin cu cel al unui cort, 
constată Jack. Era un adevărat labirint de pasaje încurcate 
şi încăperi minuscule, iar aerul mirosea a fum şi grăsime 
încinsă. 

— Promite! urlă Căpitanul. 

— Promit! Serios! 

Când ieşiră de pe un alt coridor, în faţă le apăru un grup 
de bărbaţi îmbrăcaţi ca de paradă, unii rezemându-se de 
perete, alţii aşezaţi pe canapele, care întoarseră capetele 
spre această pereche gălăgioasă. Unul dintre ei, care se 
distrase până atunci dând ordine unor cameriste ce cărau 


teancuri de cearşafuri împăturite sub braţ, îi măsură 
bănuitor. 

— Iar eu promit să-ţi trag o bătaie zdravănă ca să nu mai 
păcătuieşti! îl ameninţă Căpitanul, cu voce sonoră. 

Câţiva dintre bărbaţi pufniră în râs. Aceştia purtau pălării 
moi, cu bor larg, tivite cu blană, şi cizme din catifea. Pe feţe 
li se citeau lăcomia şi absenţa oricăror gânduri. Bărbatul 
care se adresa cameristelor şi părea să facă pe şeful era 
înalt şi slab ca un schelet. Cu trăsături încordate şi trădând 
ambiţie, el îi urmări pe soldat şi pe băiat trecând în grabă 
prin dreptul lui. 

— Nu, te rog! se văicări Jack. Te rog! 

— Pentru fiecare te rog o să capeţi o curea în plus, mârâi 
militarul. 

Bărbaţii râseră din nou. Cel slăbănog îşi îngădui să 
etaleze un surâs rece şi tăios ca lama de bisturiu, după care 
continuă să se ocupe de cameriste. 

Căpitanul îl smuci pe băiat într-o cameră unde nu se afla 
decât o mulţime de piese de mobilier, toate prăfuite. Apoi, 
în sfârşit, eliberă braţul maltratat al lui Jack. 

— Aceia erau oamenii lui, şopti el. Oare cum va fi viaţa 
când... Clătină din cap şi un moment păru să facă uitată 
grabă. În Cartea Bunelor Roade se spune că cei umili vor 
moşteni pământul, dar toţi indivizii de-acolo n-au nici 
laolaltă o picătură de umilinţă. Nu se pricep decât să 
vorbească. Vor bogății, vor nu ştiu ce... aruncă o privire în 
sus, neintenţionând ori neputând să precizeze ce altceva îşi 
mai doreau bărbaţii de-afară. Apoi îl privi pe Jack. Trebuie 
să ne grăbim, dar mai sunt câteva secrete privind palatul pe 
care oamenii lui nu le ştiu. Făcu semn cu capul, arătând 
spre un perete din lemn decolorat. 

Jack îl urmă şi înţelese când Căpitanul împinse două 
dintre florile ruginite ale cuielor lăsate nebătute de la 
capătul unei scânduri prăfuite. O placă a peretelui 
decolorat se roti spre înăuntru, dând la iveală o cale de 


trecere îngustă şi întunecoasă, cu puţin mai înaltă decât un 
sicriu ţinut în picioare. 

— O vei vedea doar o clipă, dar cred că-ţi va fi de-ajuns. 
Mai mult de-atât nu poţi obţine. 

Băiatul urmă sfaturile date pe tăcute şi se strecură prin 
deschizătură. 

— Mergi înainte până-ţi spun să te opreşti, şopti 
Căpitanul. 

După ce trase panoul la loc, Jack începu să se deplaseze 
încet prin bezna deplină. 

Pasajul şerpuia, fiind luminat ici-colo de raze care 
pătrundeau printr-o crăpătură a unei uşi ascunse ori printr- 
o fereastră aflată deasupra capului. Curând, Jack îşi pierdu 
simţul de orientare şi urmă orbeşte îndemnurile şoptite ale 
însoţitorului său. La un moment dat, simţi în nări aroma 
delicioasă de friptură, pentru ca mai apoi să-l izbească 
duhoarea inconfundabilă de canal. 

— Stai, spuse Căpitanul, într-un târziu. Acum va trebui să 
te ridic. Înalţă braţele. 

— O să pot vedea? 

— Vei afla îndată, îl linişti Căpitanul şi-şi băgă mâinile la 
subsuorile lui Jack, iar apoi îl ridică uşor de pe podea. În 
faţa ta e un panou, şuieră el. Trage-l spre stânga. 

Pe pipăite, Jack întinse mâna şi atinse cu degetele 
suprafaţa netedă a lemnului. Panoul alunecă uşor în lături şi 
constată că din coridor venea suficientă lumină, cât să 
poată vedea un păianjen mare ca un pisoi urcând spre 
tavan. Privi în jos, la încăperea de mărimea unui hol de 
hotel, plină de femei în alb şi piese de mobilier atât de 
împodobite, ce-i amintiră de toate muzeele pe care le 
vizitase împreună cu părinţii lui. În centrul camerei, pe un 
pat imens, stătea lungită o femeie, dormind sau fiind 
inconştientă, iar de sub cearşaf îi ieşeau doar capul şi 
umerii. Aproape că-i scăpă un țipăt de stupefacţie şi groază, 
fiindcă femeia de pe pat era mama lui. Chiar mama, pe 
moarte. 


— Ai văzut-o, şopti Căpitanul şi-şi încordă braţele. 

Rămas cu gura căscată, Jack nu-şi putea dezlipi ochii de 
la mama lui. Murea, nu mai avea nici o îndoială: până şi 
pielea ei părea palidă şi nesănătoasă, iar părul i se 
decolorase destul de mult. Infirmierele se agitau în jurul ei, 
îndreptând cearşafurile ori reaşezând cărţile de pe o masă, 
însă îşi luaseră aerul acela preocupat şi încărcat de 
înţelesuri, fiindcă de fapt nu aveau habar cum şi-ar putea 
ajuta pacienta. Ştiau că pentru o asemenea suferindă nu 
exista un ajutor real. Chiar făcând eforturile cele mai 
disperate, ele n-ar fi reuşit decât să amâne moartea cu o 
săptămână, cel mult o lună. 

Îşi aţinti din nou ochii asupra capului, cu faţa în sus, 
semănând cu o mască din ceară şi, într-un târziu, îşi dădu 
seama că femeia de pe pat nu era mama lui. Bărbia ei era 
mai rotunjită, forma nasului mai apropiată de cea clasică. 
Femeia pe moarte era Îngemănara mamei - Laura 
DeLoessian. Chiar dacă Speedy ar fi vrut ca Jack să vadă 
mai mult, el nu se simţea în stare: chipul alb şi neclintit nu-i 
spunea nimic despre femeia aceea. 

— Gata, şopti el, împingând panoul la loc - iar Căpitanul îl 
lăsă pe podea. Pe întuneric, întrebă: Ce-a păţit? 

— Nimeni nu poate descoperi, veni răspunsul de 
deasupra lui. Regina nu vede, nu vorbeşte, nu se mişcă... 
Urmă o clipă de tăcere, apoi Căpitanul îi căută mâna şi-i 
spuse: Trebuie să ne întoarcem. 

leşiră în linişte din beznă şi reveniră în camera cu 
mobilierul prăfuit. Căpitanul îşi îndepărtă cu mâna pânzele 
de păianjen de pe piepţii tunicii. Rămânând cu capul puţin 
înclinat într-o parte, îl măsură îndelung pe Jack, şi pe chip îi 
apăru o expresie de sinceră îngrijorare. 

— Acum trebuie să-mi răspunzi la o întrebare, îl anunţă el 
pe Jack. 

— Bine. 

— Ai fost trimis s-o lecuieşti? S-o salvezi pe Regină? 

Jack încuviinţă cu un gest din cap. 


— Cred că da... socot că şi pentru asta. Spuneţi-mi ceva. 
Şovâăi. Ticăloşii aceia de-afară de ce nu preiau puterea? Ea, 
oricum, nu i-ar putea împiedica. 

Căpitanul surâse. Gestul schiţat nu sugera buna- 
dispoziţie. 

— Eu, răspunse el. Oamenii mei. Noi i-am opri. Nu ştiu 
ce-ar fi putut obţine în Avanposturi, unde ordinea nu prea 
domneşte, însă noi, cei de-aici, ne apărăm Regina. Un 
muşchi de sub pometul obrazului neatins, exact sub ochi, 
tresări ca un peşte ce săgetează la suprafaţă. Îşi ţinea 
mâinile împreunate, palmă peste palmă. Şi îndrumările, 
ordinele tale, sau ce-ai primit, sunt... aha, să mergi către 
apus, adevărat? 

Jack simţi practic vibrația interioară a bărbatului care-şi 
controla starea de agitaţie crescândă doar graţie obiceiului 
de-o viaţă de a-şi masca emoţiile. 

— Adevărat, recunoscu el. Trebuie să merg spre apus. 
Nu-i normal? N-ar trebui să merg într-acolo? Către cealaltă 
„Alhambra"? 

— Nu ştiu, nu-ţi pot confirma, rosti Căpitanul pe 
nerăsuflate, făcând un pas înapoi. Acum trebuie să te scot 
de-aici. Nu-ţi pot spune ce să faci. (Nici măcar nu era în 
stare să-l privească în ochi, îşi dădu seama Jack.) Dar aici 
nu mai poţi rămâne nici o clipă... să, of, să vedem dacă 
reuşim să te scoatem şi să te expediem înainte de sosirea lui 
Morgan. 

— Morgan? făcu Jack, aproape convins că nu auzise bine. 
Morgan Sloat? Soseşte aici? 


CAPITOLUL VII - Farren 
] 


Căpitanul părea să nu fi înţeles întrebarea lui Jack. 
Rămăsese cu privirea pierdută spre colţul acelei încăperi 
pustii şi nefolositoare, de parcă ar fi avut ceva de 
descoperit. Gândea intens, concentrat şi grăbit; Jack 
recunoscu imediat postura lui. lar unchiul Tommy îl 
învățase că, dacă-l tulbura pe un adult adâncit în gânduri, 
se arăta la fel de nepoliticos ca şi atunci când l-ar fi 
întrerupt din vorbă. Cu toate astea... 

Fereşte-te cât poţi de bătrânul Sloat. Nu-i ieşi în cale - 
nici lui, nici Îngemănarului său... are să te vâneze întocmai 
ca pe o vulpe care a luat urma gâştei. 

Aşa îi spusese Speedy, iar Jack se concentrase atât de 
intens asupra Talismanului, încât fraza trecuse aproape 
neluată în seamă. Vorbele îi reveniră acum în memorie şi le 
înţelese cu o tresărire instinctivă şi neplăcută, precum 
aceea provocată de-o lovitură în ceafă. 

— Cum arată? îl întrebă pe Căpitan, cu un aer îngrijorat. 

— Morgan? repetă Căpitanul, de parcă tocmai ar fi fost 
smuls din visare. 

— E gras? E gras şi începe să chelească? Umblă cam aşa 
când se înfurie? Şi apelând la darul său înnăscut de 
imitator, care nu-l trădase niciodată si care îl făcea pe tatăl 
său să râdă în hohote nestăvilite chiar când era obosit şi 
deprimat, Jack jucă rolul lui Morgan Sloat. Faţa lui căpătă o 
paloare bătrânicioasă şi îşi încruntă fruntea, reuşind să 
reproducă până şi ridurile care-i apăreau unchiului Morgan 
atunci când avea vreun motiv de supărare. În acelaşi timp, 
îşi supse obrajii şi-şi lăsă capul în jos pentru a face bărbie 
dublă. Îşi împinse buzele înainte, făcând un bot ca de peşte, 
şi începu să-şi unduiască sprâncenele rapid în sus şi-n jos. 
Aşa merge? 


— Nu, îi răspunse Căpitanul, însă în ochi îi apăru o 
licărire, la fel ca atunci când Jack îi spusese că Speedy 
Parker era bătrân. Morgan e înalt. Poartă părul lung - şi 
Căpitanul îşi duse mâna la umărul drept pentru a-i arăta lui 
Jack până unde îi atârna - şi şchiopătează. Are un picior 
diform. Poartă o gheată ortopedică, dar... Făcu un gest din 
umeri. 

— Aţi arătat ca unul care-l recunoaşte în imitaţia mea! 
Dumneavoastră... 

— Sst! Nu vorbi atât de tare, băiete, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Cred că-l ştiu pe individ, spuse Jack cu glas scăzut şi 
pentru prima oară simţi teama ca pe o emoție limpede... 
ceva ce putea atinge şi înţelege această lume, într-un fel în 
care încă nu reuşea să priceapă. Unchiul Morgan aici? 
Isuse! 

— Morgan rămâne Morgan. Nu trebuie să riscăm cu unul 
ca el, băiete. Hai să ieşim din locul ăsta! 

Degetele prinseră din nou în strânsoare braţul lui Jack. El 
se chirci de durere, dar rezistă. 

Parker devine Parkus. lar Morgan... peste poate să fie 
doar o coincidenţă. 

— Încă nu, spuse Jack. Îi venise în minte o altă întrebare. 
A avut un fiu? 

— Regina? 

— Da. 

— A avut un fiu, îi răspunse Căpitanul, împotriva voinţei 
lui. Da. Băiete, nu mai putem rămâne aici. Noi... 

— Povestiţi-mi despre el! 

— N-am ce să-ţi povestesc. Copilul a murit de mic, la nici 
şase săptămâni după ce ieşise din pântecul ei. S-a zvonit că 
unul dintre oamenii lui Morgan - pesemne Osmond - l-a 
sufocat pe micuţ. Dar zvonurile astea sunt întotdeauna 
nefondate. Nu-l iubesc deloc pe Morgan de Orris, dar 
oricine ştie că un copil din doisprezece moare în pruncie. 
Nimeni nu ştie de ce. Moartea lor e un mister, nu e 


motivată. Există şi o zicală - Doar Dumnezeu bate cuiele. 
Nici măcar un vlăstar regal nu face excepţie în ochii 
Ziditorului. E]... Băiete, te simţi bine? 

Jack avu senzaţia că lumea devine cenuşie în jurul lui. Se 
bălăbăni şi când Căpitanul îl prinse, palmele lui puternice i 
se părură moi ca fulgii dintr-o pernă. 

Și el fusese cât pe ce să moară în copilărie. 

Mama îi povestise întâmplarea - cum îl găsise nemişcat în 
pătuţ şi, după toate aparențele, fără viaţă, cu buzele 
învineţite, cu obrajii de culoarea lumânărilor de 
îngropăciune după ce au fost stinse prin acoperirea cu o 
căiţă. Tot ea îi spusese cum alergase urlând în camera de zi 
cu el în braţe. Tatăl său şi Sloat stăteau pe podea, 
îndobitociţi de vin şi marijuana, urmărind un meci de lupte 
libere la televizor. Tata îl smulsese din braţele mamei, îl 
strânsese fără milă de nări cu degetele mâinii stângi (ai 
avut vânătăi acolo vreme de aproape o lună, Jacky îi 
relatase mama, cu un râs nervos), iar apoi îi acoperise gura 
cu propria lui gură, în timp ce Morgan striga: Nu cred că 
asta o să-i slujească la ceva, Phil. Nu cred că-i faci vreun 
bine! 

(Unchiul Morgan era un caraghios, nu-i aşa, mami? 
întrebase Jack. Da, foarte caraghios, Jacky, îi răspunsese 
mama şi-i zâmbise, deloc amuzată, şi-şi aprinsese încă o 
ţigară Herbert Tarrytoon de la chiştocul celei care încă 
fumega în scrumieră.) 

— Băiete! şopti Căpitanul şi-l scutură atât de tare, încât 
Jack simţi cum îi pocneşte gâtul, din cauza capului care-i 
atârna moale. Băiete! La naiba! Nu cumva să-mi faci 
pocinogul să leşini tocmai acum... 

— N-am nimic, spuse Jack. 

Vocea părea să vină de foarte departe; suna la fel ca 
aceea a crainicului echipei Dodgers când treceai seara în 
goană cu automobilul pe lângă Ravina Chavez, având 
capota lăsată pe spate, un zvon îndepărtat şi cu ecou, 
descrierea, secundă cu secundă, a unui meci de baseball ce 


se petrece într-un dulce vis. Okay, lăsaţi-mă puţin, ce ziceţi? 
Lăsaţi-mă un moment. 

Căpitanul încetă să-l mai scuture, privindu-l însă 
îngrijorat. 

— Okay, repetă Jack şi deodată se plesni peste obraz cât 
putu de tare - Au! Dar lumea sa îi reveni, unduindu-se, 
înaintea ochilor. 

Aproape murise în leagăn. În apartamentul acela unde 
locuiau pe-atunci, cel pe care abia şi-l putea aduce aminte, 
cel pe care mama lui îl numea întotdeauna Palatul Visului 
Tehnicolor, graţie vederii spectaculoase din living spre 
Hollywood Hills. Tatăl său şi Morgan Sloat beau vin, şi când 
bei mult vin trebuie să faci pipi la fel de mult, şi-şi amintea 
Palatul Visului 'Tehnicolor suficient de bine ca să-şi dea 
seama că, din living, drumul spre cea mai apropiată baie 
trecea prin camera ce fusese a lui când era mic. 

Văzu totul: Morgan Sloat ridicându-se, zâmbind degajat, 
spunând ceva de genul doar o clipă, să fac un pic de loc, 
Phil, tatăl său abia înălţând privirea, fiindcă Haystack 
Calhoun se pregătea să-l pună pe Sfârlează sau pe 
Adormitu în contra vreunui adversar neputincios; Morgan 
trecând din lumina televizorului în penumbra cenuşie a 
camerei copilului, unde micuțul Jacky Sawyer dormea în 
pijamaua sa cu ursuleţul Pooh, mititelul Jacky Sawyer 
încăldurit şi fără griji într-un scutec uscat. Îl văzu pe 
unchiul Morgan privind pe furiş înapoi la pătratul luminos 
al uşii livingului, fruntea sa pleşuvă transformându-se într-o 
scară cu multe trepte, buzele răsfrângându-i-se ca botul 
rece al unui biban de lac; îl văzu pe unchiul Morgan luând o 
perniţă de pe un scaun din apropiere, îl văzu punând-o 
uşurel, şi totuşi apăsat, peste capul copilaşului adormit, 
ţinând-o acolo cu o mână în timp ce cu cealaltă susţinea 
spinarea micuţului. Iar când orice mişcare încetă, îl văzu pe 
unchiul Morgan punând perna la loc pe scaunul pe care se 
aşeza Lily la alăptat şi intrând apoi în baie să urineze. 


Dacă mama lui n-ar fi venit să-l controleze aproape 
imediat... 

Sudori reci îi năpădiră trupul. 

Aşa se întâmplase? Era posibil. Inima-i spunea că da. 
Coincidenţa era de-o perfecţiune absolută, impecabilă, 
completă. 

La vârsta de şase săptămâni, fiul Laurei DeLoessian, 
Regina Teritoriilor, murise în leagăn. 

La vârsta de şase săptămâni, fiul lui Phil şi Lily Sawyer 
aproape murise în leagăn... iar Morgan Sloat fusese acolo. 

Mama sa încheia întotdeauna povestirea cu o glumă: cum 
Phil Sawyer aproape făcuse praf Chryslerul, gonind până la 
spital după ce Jacky reîncepuse deja să respire. 


Z 


Foarte nostim, într-adevăr. Hmm. 

— Acum hai, îl chemă Căpitanul. 

— În regulă, răspunse Jack; încă se mai simţea slăbit, 
ameţit. În regulă, hai să m... 

— Şşşşst! 

Căpitanul privi atent în jur la auzul unor glasuri ce se 
apropiau. Peretele din dreapta lor nu era de lemn, ci din 
pânză groasă. Ajungea doar până la vreo zece centimetri 
deasupra podelei şi, prin această deschizătură, Jack văzu 
trecând picioare încălţate cu cizme. Cinci perechi. Cizme 
soldăţeşti. 

Un glas se distinse din rumoare: 

— „nu ştiam că are un fiu. 

— Ei bine, răspunse un al doilea, din ticăloşi, ticăloşi se 
nasc, un fapt pe care ar trebui să-l ştii foarte bine, Simon. 

Replica fu un hohot de râs brutal şi găunos - râs de soiul 
celui pe care Jack îl auzise la unii băieţi mai mari, în şcoală, 
cei ce făceau poştă chiştoace de marijuana în spatele 
magaziei şi-i strigau pe cei mai mici cu denumiri 
misterioase, dar oarecum terifiante: poponețe şi hopa-ţopa 


şi morfaditule. Fiecare asemenea termen unsuros era 
urmat de o hăhăială răguşită de râs exact ca acesta. 

— Clanţa! Ţineţi-o! — un al treilea glas. Dacă te-aude ej 
ajungi în Linia Avanposturilor până n-au apus treizeci de 
sori. 

Murmure. 

Un hohot de râs înăbuşit. 

Alt banc, neinteligibil de  astă-dată. Alte  râsete, 


Jack îl privi pe Căpitan, care se uita la zidul scurt de 
prelată cu buzele într-un rictus ce-i dezvelea dinţii până la 
gingii. Nu încăpea nici o îndoială despre cine vorbeau. lar 
dacă vorbeau, era posibil să-i asculte cineva... cine nu 
trebuia. Cineva care poate tocmai se întreba cine-o fi în 
realitate acest bastard apărut dintr-o dată. Până şi un copil 
ca el o ştia. 

— 'Ţi-ajunge cât ai auzit? întrebă Căpitanul. Trebuie s-o 
ştergem. 

Părea pe cale să-l zgâlţâie pe Jack... dar fără să- 
ndrăznească. 

Și îndrumările, ordinele tale, ce-or fi, iți indică să... âă... 
să mergi spre Vest, aşa e? 

S-a schimbat, îşi spuse Jack. S-a schimbat de două ori. 

O dată, când Jack îi arătase dintele de rechin care fusese 
o pană de chitară, filigranată, în lumea unde pe drumuri 
circulau autocamioane în loc de căruţe cu cai. Şi-şi 
schimbase iarăşi atitudinea când Jack îi confirmase că se 
îndrepta spre Vest. Trecuse de la ameninţare la bunăvoința 
de a-l ajuta, iar apoi la... ce? 

Nu pot şti... Nu-ţi pot spune ce să faci. 

La ceva asemănător cu adoraţia religioasă... sau spaima 
religioasă. 

Vrea să plec de-aici fiindcă se teme că vom fi prinşi, îşi 
spuse Jack. Dar nu e numai atât, nu-i aşa? Se teme de mine. 
Se teme de... 


— Haide, îl îndemnă Căpitanul. Hai, pentru numele lui 
Jason. 

— Al cui nume? întrebă prosteşte Jack. 

Dar Căpitanul îl împingea deja afară. Îl smuci brutal la 
stânga şi în parte îl conduse, în parte-l târî printr-un culoar 
mărginit pe-o latură cu lemn, iar pe cealaltă cu pânză 
țeapănă, mirosind a mucegai. 

— Nu pe-aici am venit, şopti Jack. 

— Nu vreau să mai trecem pe lângă fârtaţii ăia pe care i- 
am văzut la venire, şopti şi Căpitanul. Oamenii lui Morgan. 
L-ai văzut pe ăla înaltu'? Slăbănog, c-aproape poţi să vezi 
prin el? 

— Da. 

Băiatul îşi amintea surâsul subţire şi ochii care nu 
zâmbeau. Ceilalţi aveau înfăţişări moleşite. Slăbănogul 
arăta a om dur. A om nebun. Şi încă ceva: avea un aer vag 
familiar. 

— Osmond, preciză Căpitanul, trăgându-l pe Jack la 
dreapta. 

Mirosul de carne friptă devenise treptat tot mai puternic, 
iar acum aerul trăsnea de aromă. Jack nu simţise în viaţa lui 
mirosul unei asemenea fripturi din care să-şi fi dorit atât de 
înnebunit să guste. Era speriat; mintal şi emoţional, se afla 
pe marginea prăpastiei, poate balansându-se peste hăul 
demenţei... dă-i lăsa gura apă ca scos din minţi. 

— Osmond e mâna dreaptă a lui Morgan, mormăi 
Căpitanul. Vede prea multe, şi tare n-aş vrea să te vadă pe 
tine de două ori, băiete. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— 93sşşt! 

Strânse puternic braţul maltratat al lui Jack. Se apropiau 
de o perdea lată ce spânzura în dreptul unei uşi. Lui Jacki 
se părea că seamănă cu o perdea de duş - atâta numai că 
materialul era o pânză de sac cu textură atât de aspră şi 
rară, încât părea aproape ca o plasă, iar inelele de care 
stătea agăţată erau din os, nu de crom. 


— Acuma plângi, suflă fierbinte Căpitanul în urechea lui 
Jack. 

Trase perdeaua la o parte şi îl împinse într-o bucătărie 
imensă, plină de arome bogate (cea de came friptă 
continuând să predomine) şi vălătuci de aburi fierbinţi. 
Băiatul întrezări confuz vase de alamă pentru mangal, un 
horn uriaş de piatră, chipuri de femei sub marame albe 
umflate, ce-i aminteau de vălurile călugăriţelor. Unele 
dintre ele stăteau aliniate în lungul unui jgheab de fier, 
proptit pe capre, cu feţele roşii şi îmbrobonate de sudoare, 
spălând oale şi ustensile de gătit. Altele, la o tejghea ce 
străbătea încăperea cât era de lungă, tăiau în felii, în 
cubuleţe, scobeau, curăţau de coaje. Alta căra o plasă de 
sârmă plină cu plăcinte crude. Toate se holbară la Jack şi la 
Căpitan când aceştia intrară în bucătărie. 

— Să nu mai faci! tună Căpitanul la Jack, zgâlţâindu-l aşa 
cum un terrier zgâlţăie un şobolan... continuând să 
înainteze amândoi, rapid şi fără să se oprească, spre uşile 
duble din capătul opus. Să nu mai faci niciodată, m-auzi ce 
spun? Data viitoare când mai chiuleşti de la datorie, îţi 
spintec pielea pe spinare şi te belesc ca pe un cartof copt! 

Şi, printre dinţi, Căpitanul şuieră: 

— 'Toate-au să ţină minte şi toate-au să vorbească, aşa că 
plângi, fir-ar al dracului! 

lar acum, în timp ce Căpitanul cu cicatrice pe faţă îl târa, 
de ceafă şi de-un braţ ce-i pulsa de durere, prin bucătăria 
plină de aburi, Jack căută să-şi închipuie cumplita imagine a 
mamei sale pe catafalc. O văzu învăluită în falduri 
învolburate de organdi alb - zăcea în sicriu, purtând rochia 
de mireasă cu care jucase în Zarvă la autodrom (RKO, 
1953). Chipul ei se contură tot mai limpede şi mai clar în 
mintea lui Jack, ca o perfectă efigie de ceară, şi văzu că 
purta cerceluşii de aur în formă de cruciuliţe, cei pe care 
Jack i-i dăruise de Crăciun, cu doi ani în urmă. Apoi chipul 
se schimbă. Bărbia deveni mai rondă, nasul mai drept, mai 
patrician. Părul căpătă o nuanţă mai deschisă şi deveni 


oarecum mai aspru. Acum, cea. pe care o vedea în sicriu 
era Laura DeLoessian, iar sicriul propriu-zis nu mai era un 
produs anonim al pompelor funebre, ci ceva arătând de 
parcă ar fi fost cioplit cu furie brută dintr-un buştean vechi 
- un coşciug viking, dacă existase vreodată aşa ceva; îi era 
mai uşor să-şi imagineze acest sicriu incinerat pe un rug de 
butuci stropiţi cu ulei, decât să şi-l închipuie coborât în 
supusul pământ. Era Laura DelLoessiăn, Regina Teritoriilor, 
dar în imaginaţia lui, care devenise limpede precum o 
viziune, Regina purta rochia de nuntă a mamei sale din 
Zarvă la autodrom şi cerceii-cruciuliţe de aur pe care 
unchiul Tommy îl ajutase să-i aleagă de la „Sharp's", în 
Beverly Hills. Deodată îl podidiră lacrimile, într-un şuvoi 
fierbinte, arzător - nu lacrimi de crocodil, ci adevărate -, nu 
numai pentru mama sa, ci pentru ambele femei osândite să 
moară la distanţă de-un univers una de alta, legate printr- 
un fir nevăzut ce putea putrezi, dar n-avea să se rupă 
niciodată - cel puţin, nu înainte de-a fi amândouă moarte. 

Printre lacrimi, văzu un Om uriaş, în veşminte albe 
voluminoase, repezindu-se spre ei de-a latul încăperii. În loc 
de bonetă de bucătar-şef, purta, pe capul său buhăit, o 
basma roşie, dar Jack socoti că scopul era acelaşi - de a-l 
identifica în posesorul ei pe şeful bucătăriei. Mai agita şi o 
furcuţă de lemn cu trei dinţi, păcătoasă de tot la înfăţişare. 

— Iejidzi-avară! guiţă la ei bucătarul-şef - glasul slobozit 
din acel piept enorm ca un butoi fiind absurd de melodios, 
ca vocea unui poponar grațios comunicându-i lustragiului 
ce are-n minte. Dar furcuţa nu avea nimic absurd: mirosea 
a moarte. 

Femeile se împrăştiară ca un stol de păsări din calea 
atacului. Plăcinta cea mai de jos căzu din plasa 
plăcintăresei, iar femeia scoase un țipăt ascuţit de 
disperare când aluatul se făcu bucăţi pe podele. Fragii se 
făcură chiseliţă, împroşcând peste tot, iar sucul începu să se 
scurgă din ei, roşu-proaspăt şi viu ca sângele arterial. 


— Iejidzi din bucătăria bea, dr'indorilor! Azda du-i 
zgurdă-dură! Du-i bizdă de gurze! Azda-i bugădăria bea ji 
dagă digi azda d-o dzidedzi binde, bă djurui be dubdedzeu 
d'mblaru gă bă zglubdez gururile! 

Împunse cu furcuţa spre ei, în aceeaşi clipă întorcând pe 
jumătate capul şi strângând ochii mai-mai să-i închidă, ca şi 
cum, în ciuda violenţei vorbelor, vărsarea de sânge ar fi fost 
o prea mare stângăcie din partea lui ca s-o poată îndura. 
Căpitanul îşi desprinse mâna de pe ceafa lui Jack şi o întinse 
spre el - aproape ca din întâmplare, i se păru băiatului. Un 
moment mai târziu, bucătarul-şef zăcea pe jos cât era de 
lung. Furcuţa pentru carne căzuse în băltoaca de suc de 
fragi şi bucăţi de cocă necoaptă. Grăsanul se tăvălea 
încoace şi-ncolo, ţinându-şi strâns încheietura ruptă a 
mâinii drepte şi zbierând cu glasul acela ascuţit, ca de flaut. 
Veştile pe care le urla tuturor celor din sală, în general, 
păreau destul de tragice: era mort, Căpitanul îl ucisese 
neîndoielnic (pronunţat ugizu-b-a, cu ciudatul său accent 
aproape teuton); era cel puţin ologit, crudul şi nemilosul 
Căpitan al Avangărzilor distrugându-i buna mână dreaptă 
şi, o dată cu ea, orice mijloc de subzistență, asigurându-i 
astfel un mizerabil trai de cerşetor pentru anii ce-aveau să 
vină. Căpitanul îi pricinuise o durere cumplită, o durere 
incredibilă, cum n-ar fi putut îndura nici... 

— Gura! tună Căpitanul, iar bucătarul-şef se supuse 
imediat. 

Zăcea pe jos ca un bebeluş enorm, cu mâna dreaptă 
chircită la piept, năframa roşie strâmbată beţivăneşte, 
astfel că i se vedeau o ureche (având înfiptă în mijlocul 
lobului o mică perlă neagră) şi obrajii graşi tremurându-i. 
Bucătăresele se sufocau de râs şi chirăiau, în timp ce 
Căpitanul se apleca peste temutul şef-căpcăun al grotei 
aburinde, în care lucrau zi şi noapte. Jack, plângând încă, 
întrezări un băiat negru (un băiat cafeniu, îl corectă mintea 
sa), stând lângă capătul celui mai mare alămar. Băiatul 
rămăsese cu gura căscată, cu chipul comic-surprins, ca într- 


un spectacol de varietăţi, dar nu se oprea din învârtit 
frigarea pe care-o ţinea în mână, iar hartanul de deasupra 
jarului aprins continua să se rotească. 

— Acum ascultă, ci-am să-ţi dau câteva poveţe pe care nu 
le vei găsi în Cartea Bunelor Roade, spuse Căpitanul. Se 
aplecă spre bucătar până când nasurile aproape li se 
atinseră (strânsoarea sa paralizantă asupra braţului lui Jack 
- care acum, din fericire, amorţise - neslăbind deloc). Să nu 
te mai apropii niciodată... niciodată... de un om, cu un 
cuţit... sau cu o furcuţă... sau o frigare... nici măcar cu o 
aşchiuţă afurisită în mână, dacă nu ai de gând să-l ucizi cu 
ea. E firesc ca şefii să aibă temperament, dar 
temperamentul nu include şi atacuri asupra Căpitanului 
Avangărzilor. Înţelegi ce-ţi spun? 

Şeful gemu ceva-cumva, înlăcrimat şi sfidător. Jack nu 
putu distinge totul - accentul individului părea cu fiecare 
clipă tot mai pregnant -, dar era în legătură cu mama 
Căpitanului şi câinii de la haznaua de gunoi din dosul 
pavilionului. 

— Foarte posibil, spuse Căpitanul. N-am cunoscut-o 
niciodată pe cucoana. Dar fii sigur că ăsta nu-i un răspuns 
la întrebarea mea. 

Îl îmboldi pe bucătarul-şef cu o cizmă roasă şi prăfuită. 
Era un ghiont destul de blând, dar grasul guiţă ca şi când 
Căpitanul şi-ar fi luat avânt, trăgându-i un şut din răsputeri. 
Femeile cotcodăciră iar. 

— Ne-am înţeles sau nu ne-am înţeles în privinţa şefilor, 
armelor şi Căpitanilor? Fiindcă dacă nu ne-am înţeles, s-ar 
puţea să mai fie necesară puţină instrucţie. 

— De-ab indzeiez! găfâi bucătarul. De-ab! De-ab! De.-... 

— Bine. Căci deja a trebuit să fac mult prea multă 
instrucţie pe ziua de azi. 

Îl scutură pe Jack de ceafă. 

— Nu-i aşa, băiete? 

Şi îl mai zgâlţâi o dată, iar Jack slobozi un vaiet întru totul 
neprefăcut. 


— Ei... cred că mai mult nu-i în stare să zică. Băiatul e 
cam slab de minte. Ca maică-sa. 

Căpitanul îşi roti prin bucătărie privirea neguroasă şi 
scăpărătoare. 

— Bună ziua, doamnelor. Binecuvântările Reginei să fie 
asupra voastră. 

— Şi-asupra dumitale, bunule domn, izbuti să îngaime 
cea mai vârstnică, schiţând o reverență stângace şi 
dizgraţioasă. Celelalte îi urmară exemplul. 

Căpitanul îl trase pe Jack de-a curmezişul încăperii. 
Şoldul băiatului se ciocni cu putere sfâşietoare de colţul 
jgheabului pentru spălat, provocându-i un nou țipăt ascuţit. 
Apa fierbinte împroşcă în toate părţile. Stropi aburinzi 
căzură pe podele, pentru a se scurge, sfârâind, printre 
scânduri. Femeile-astea îşi ţineau mâinile acolo, cugetă 
Jack. Cum pot suporta? După aceea, Căpitanul, care de- 
acum aproape-l căra pe sus, îl împinse pe Jack printr-o altă 
perdea din pânză de sac, până în holul de-alături. 

— Pfii! exclamă el, cu glas scăzut. Nu-mi place chestia 
asta, deloc nu-mi place, şi miroase urât. 

La stânga, la dreapta, şi din nou la dreapta. Jack începu 
să simtă că se apropiau de pereţii exteriori ai pavilionului şi 
avu timp să se întrebe cum de locul părea atât de mare pe 
dinăuntru faţă de cum se vedea din afară. Apoi Căpitanul îl 
împinse printr-un fald de prelată şi ieşiră din nou la lumina 
zilei - o după-amiază atât de strălucitoare, după 
semiobscuritatea schimbătoare a pavilionului, încât Jack 
trebui să închidă strâns ochii, fulgerat de durere. 

Căpitanul nu ezită nici un moment. Noroiul clefăia şi se 
afunda moale sub tălpi. Domnea un miros de fân, de cai şi 
balegă. Jack deschise din nou ochii şi văzu că traversau 
ceva asemănător cu un padoc sau un ţarc, sau poate doar 
curtea grajdului. Observă un culoar deschis, cu pereţi de 
pânză, şi auzi cotcodăcit de găini undeva în spatele 
acestuia. Un om costeliv, gol, cu excepţia unui kilt murdar şi 
a unor sandale de curele, îndesa fân într-o boxă, folosindu- 


se de-o furcă din lemn. Din grajd, un cal nu cu mult mai 
mare decât un ponei Shetland, îi privi posomorât. 
Trecuseră deja de boxă, când mintea lui Jack reuşi, în 
sfârşit, să accepte ceea ce-i văzuseră ochii: calul avea două 
capete. 

— Hei! exclamă el. Pot să mă mai uit puţin în grajdul ăla? 
Calul... 

— N-avem timp. 

— Dar calul acela avea... 

— N-avem timp, am spus. Căpitanul ridică glasul, 
strigând: Şi dacă te mai prind că leneveşti când ai treburi 
de făcut, o să capeţi de două ori pe-atâta! 

— Ba nu! urlă Jack (de fapt, avea impresia că scena se 
cam învechea). Jur că n-o să mai fac! i-am spus c-o să fiu 
cuminte! 

Chiar în faţa lor, se înălţau nişte porţi mari de lemn, într- 
un gard făcut din bulumaci cu scoarţa încă pe ei - parc-ar fi 
fost zidul unui fort dintr-un western vechi (mama lui jucase 
şi în câteva din-astea). În batantele porţii erau fixate 
belciuge grele, dar zăvorul pe care-ar fi trebuit să-l susţină 
inelele de fier nu se afla la locul său. Stătea rezemat pe-o 
stivă de lemne, în stânga, gros ca o traversă de cale ferată. 
Poarta era deschisă cam de şase degete. Un fel de simţ 
buimac al orientării îi dădu lui Jack de veste că ocoliseră 
complet pavilionul, până în latura opusă. 

— Slavă Domnului, spuse Căpitanul, pe-un ton mai 
normal. Acum... 

— Căpitane, rosti o voce din spatele lor. 

Glasul era scăzut, dar sonor, de-o indiferenţă înşelătoare. 
Căpitanul se opri locului. Fuseseră interpelaţi exact în clipa 
în care însoţitorul cu cicatrice al lui Jack întindea mâna spre 
batantul din stânga al porţii, să deschidă; părea că stăpânul 
vocii pândise, aşteptând tocmai acest moment. 

— Poate eşti atât de bun să-mi faci cunoştinţă cu... ăă... 
fiul dumitale. 


Căpitanul se întoarse, răsucindu-l şi pe Jack o dată cu el. 
La jumătatea drumului prin curtea grajdurilor, arătând 
neliniştitor de deplasat în acel decor, stătea curteanul 
scheletic de care se temuse Căpitanul - Osmond. Îi privea 
cu ochii săi cenuşii, întunecaţi de melancolie. Jack văzu ceva 
palpitând în ochii aceia, ceva răzbătând din adâncimi 
nebănuite. Deodată, frica îi deveni mai acută, de parcă l-ar 
fi înţepat în inimă. £ nebun - acesta-i fu gândul ce i se 
lumină brusc în minte. Mai scrântit decât unul care cară 
apă cu ciurul. 

Osmond făcu lin doi paşi spre ei. În mâna stângă ţinea 
mânerul înfăşurat în piele neargăsită al unui harapnic 
pentru vite. Manşonul se îngusta pe nesimţite într-un şfichi 
flexibil, încolăcit de trei ori peste umăr - partea centrală a 
acestuia fiind groasă ca un şarpe-cu-clopoţei zdravăn. 
Aproape de vârf, ea dădea naştere cam la vreo douăzeci de 
mlădiţe mai mici, fiecare împletită din piele, fiecare având 
la capăt câte un pinten grosolan de metal lucitor. 

Osmond trase de mânerul biciului, şi colacii i se 
prelinseră de pe umăr cu un sâsâit sec. Zvâcni din mână, iar 
cureluşele de piele cu fier la capete se zbătură încetişor în 
noroiul presărat cu paie. 

— Fiul dumitale? repetă Osmond şi mai făcu un pas spre 
ei. 

Jack înţelese deodată de ce adineauri înfăţişarea acestui 
om avea un aer familiar. În ziua în care el fusese aproape 
răpit - nu cumva ăsta era Costum Alb? 

Lui Jack i se părea foarte posibil. 


3 


Căpitanul strânse pumnul, îl duse la frunte şi se aplecă 
înainte. După un singur moment de ezitare, Jack făcu 
acelaşi lucru. 

— Fiul meu, Lewis, spuse, ţeapăân, Căpitanul. 


Încă mai stătea aplecat, observă Jack, furând cu ochiul la 
stânga. Aşa că rămase şi el aplecat, cu inima bătându-i 
nebuneşte. 

— Mulţumesc, Căpitane. Mulţumesc, Lewis. 
Binecuvântările Reginei să fie asupra voastră. 

Când îl atinse cu manşonul harapnicului, Jack aproape 
scoase un țipăt. Se ridică la loc, înăbuşindu-şi strigătul. 

Osmond se afla acum la doar doi paşi de ei, privindu-l pe 
Jack cu căutătura aceea dementă, melancolică. Purta o 
jachetă de piele, bătută-n ţinte ce puteau fi din diamante. 
Cămaşa sa era de-o extravagantă bogăţie. O brăţară-lanţ 
clincănea ostentativ la încheietura mâinii drepte (din felul 
în care manevrase biciul, Jack deduse că era stângaci). 
Purta părul tras pe spate şi legat cu o panglică lată, după 
cât se părea din satin alb. Pluteau în jurul lui două mirosuri. 
Primul era ceea ce mama lui obişnuia să numească „toate 
parfumurile alea de bărbaţi", însemnând after-shave, 
colonie, orice. Mirosul lui Osmond era dens şi cu iz de 
pudră. Îl duse pe Jack cu gândul la acele vechi filme 
englezeşti alb-negru, unde câte un nenorocit era judecat în 
Old Bailey'2%. Judecătorii şi avocaţii din filmele acelea 
purtau întotdeauna peruci, iar cutiile din care erau scoase 
acele peruci, avea impresia Jack, miroseau la fel ca Osmond 
- sec şi dulce-sfărâmicios, precum cea mai veche gogoaşă 
cu zahăr pudră din lume. Dincolo de acest miros însă, se 
simţea o duhoare mai vitală şi chiar mai neplăcută: părea să 
pulseze drept spre el. Era duhoarea sudorii aşternute în 
straturi şi a nenumăratelor cruste de jeg, mirosul unui om 
care făcea baie foarte rar, dacă nu chiar niciodată. 

Da. Asta era una dintre creaturile care încercaseră să-l 
fure în ziua aceea. 

Stomacul i se înnodă, fierbând. 

— Nu ştiam că ai un fiu, Căpitane Farren, jspuse Osmond. 
Deşi i se adresa Căpitanului, ochii săi rămâneau aţintiţi spre 
Jack. 

Lewis, îşi spuse el, mă cheamă Lewis, să nu uit... 


— Mai bine nu-l aveam, replică Farren, privindu-l pe Jack 
cu furie şi dispreţ. Îi fac cinstea să-l aduc la marele pavilion, 
iar el o şterge ca un câine. L-am prins jucându-se la d... 

— Da, da, îl întrerupse Osmond, cu un surâs îndepărtat. 

Nu crede o vorbă, îşi spuse Jack, înnebunit, şi-şi simţi 
mintea făcând paşi poticniţi către panică. O vorbă nu crede! 

— Băieţii sunt râi, continuă curteanul. Toţi băieţii sunt 
răi. E un fapt axiomatic. 

Îl bătu pe Jack uşurel cu manşonul biciului pe mână. 
Băiatul, cu nervii încordaţi la limita insuportabilului, 
zbieră... şi imediat roşi de-o ruşine ce-l arse ca focul. 

Osmond chicoti: 

— Răi, o da, e axiomatic, toţi băieţii sunt răi. Şi eu am fost 
rău; şi fac prinsoare că şi dumneata ai fost rău, Căpitane 
Farren. Ai? Ai? Ai fost rău? 

— Da, Osmond, răspunse Căpitanul. 

— Foarte rău? întrebă Osmond. 

De necrezut - începuse să frământe noroiul cu picioarele, 
ca un cal fudul. Totuşi, atitudinea sa nu avea nici urmă de 
cochetărie: Osmond era mlădios, aproape delicat, însă lui 
Jack nu-i dădea senzaţia unei veritabile homosexualităţi; 
dacă exista ceva insinuant în cuvintele sale, atunci Jack 
simţea intuitiv că acest ceva n-avea nici un substrat. Nu, 
ceea ce răzbătea cel mai limpede era o senzaţie de 
răutate... şi nebunie. 

— Foarte rău? Cum nu se poate mai îngrozitor de rău? 

— Da, Osmond, replică lemnos Căpitanul Farren. 

Cicatricea îi lucea în lumina după-amiezei, acum mai mult 
roşie decât trandafirie. 

— Nimeni nu Ştia că ai un fiu, Căpitane. 

— E din flori, preciză Căpitanul. Şi slab de minte. Precum 
şi puturos, după cum văd acum. 

Se răsuci deodată şi-l pocni pe Jack într-o latură a feţei. 
Lovitura nu avu prea mare forţă, dar mâna Căpitanului 
Farren era grea ca o cărămidă. Jack urlă şi căzu în noroi, 
ţinându-se de ureche. 


— Foarte rău, cel mai îngrozitor de rău, repetă Osmond, 
dar acum chipul său tras avea o expresie impenetrabilă, de- 
o goliciune hidoasă. Ridică-te, băiat rău ce eşti! Băieţii răi 
care nu ascultă de taţii lor trebuie pedepsiţi. Şi băieţii răi 
trebuie luaţi la întrebări. 

Şfichiui din bici într-o parte. Răsună un pocnet sec. 
Mintea zdruncinată a lui Jack mai făcu o conexiune stranie - 
căutând, avea să bănuiască el mai târziu, în toate felurile pe 
care le putea afla, ceva ce să-l apropie de casă: sunetul 
biciului lui Osmond semăna cu pocniturile puştii sale Daisy 
cu aer comprimat, pe care o primise la vârsta de opt ani. El 
şi Richard Sloat avuseseră amândoi asemenea puşti. 

Osmond întinse o mână albă, ca un păianjen, şi-l înşfăcă 
pe Jack de braţul mânjit cu noroi. Îl trase spre el, în 
mirosurile acelea - pudră dulce veche şi murdărie râncedă. 
Ochii săi cenuşii, bizari, străpunseră solemni ochii albaştri 
ai băiatului. Jack îşi simţi băşica îngreuindu-se şi trebui să 
facă mari eforturi să nu se scape pe el. 

— Cine eşti? întrebă Osmond. 


4 


Cuvintele rămaseră suspendate în aer, deasupra celor 
trei. 

Jack îşi dădea seama că Farren se uita la el cu o expresie 
austeră, care nu-i putea ascunde tocmai bine disperarea. 
Auzea găinile cotcodăcind; lătratul unui câine; undeva, 
duruitul unei căruţe mari apropiindu-se. 

Spune-mi adevărul, am să-mi dau seama dacă minți, 
mărturiseau ochii aceia. Semeni cu un anumit băiat râu pe 
care l-am întâlnit pentru prima oară în California - eşti 
băiatul acela ? 

Şi, un moment, totul îi tremură pe buze: 

Jack, sunt Jack Sawyer da, sunt puştiul din California, 
Regina acestei lumi era mama mea, numai că eu am murit, 
şi îl cunosc pe şeful dumitale, il cunosc pe Morgan - 
unchiul Morgan - şi-am să-ţi spun tot ce vrei să ştii numai 


să nu te mai uiţi la mine cu ochii ăştia de monstru ai 
dumitale, sigur, fiindcă eu nu-s decât un copil, şi asta fac 
copiii, spun, spun totul... 

Apoi, auzi vocea mamei lui, aspră, la limita batjocurei: 

Ai de gând să faci pe tine-n faţa ăstuia, Jack-O? Într-a 
ASTUIA? Pute ca un vânzător în mizerie la tejgheaua de 
colonii pentru bărbați şi parc-ar fi versiunea medievală a lui 
Charles Manson!27... dar fă ce vrei. Îl poţi păcăli dacă ai 
chef - nici o scofală -, dar fă ce vrei. 

— Cine eşti? întrebă din nou Osmond, trăgându-se şi mai 
aproape - iar Jack îi văzu acum pe chip o încredere deplină: 
era obişnuit să primească de la oameni răspunsurile pe 
care le dorea... de la oameni în toată firea, nu simpli băieţi 
de doisprezece ani. 

Jack trase aer în piept, adânc, tremurător (Când vrei 
volum maxim - când vrei să se-audă până-n ultimul rând de 
la balcon - tre' să-l scoţi din diafragmă, Jacky. Și tot ce face, 
e să treacă prin cutia de rezonanță, pe drumul în sus.) şi 
zbieră: 

— VOIAM SĂ MĂ DUC ÎNAPOI! JUR PE DUMNEZEU! 

Osmond, care se aplecase şi mai mult, aşteptându-se la o 
şoaptă frântă şi vlăguită, sări înapoi de parcă Jack i-ar fi ars 
o palmă. Cizma sa călcă pe cozile de piele ale biciului ce se 
târau prin noroi şi nu lipsi mult să cadă în fund. 

— Blestemat mic şi... 

— AŞA VOIAM! VĂ ROG SĂ NU DAŢI CU BICIU-N MINE, 
DOMNULE  OSMOND, VOIAM SĂ MĂ DUC ÎNAPOI! 
NICIODATĂ N-AM VRUT SĂ VIN AICI NICIODATĂ 
NICIODATĂ NICIODATĂ... 

Căpitanul Farren făcu un salt înainte şi-l lovi în spinare. 
Jack căzu în noroi cât era de lung, continuând să urle. 

— E slab de minte, cum ţi-am zis, îl auzi el pe Căpitan. Îmi 
cer scuze, Osmond. Poţi fi sigur că-l omor în bătaie. Îl... 

— În primul rând, ce caută aici? ţipă Osmond. Acum, 
vocea îi era ascuţită şi arţăgoasă ca a unei negustorese de 
peşte. Ce caut-aicea mucosu' de fi-tu din flori? Să nu te- 


oferi să-mi arăţi permisu'! Ştiu că n-are nici un permis! L-ai 
strecurat pe furiş să se-mbuibe la masa Reginei... să fure 
din argintăria Reginei, ce-mi spui mie... e râu... ajunge-o 
privire ca să ştie oricine că-i foarte, intolerabil, cum nu se 
poate mai indubitabil de râu! 

Biciul căzu iar, de astă-dată nu cu bufnetul înfundat al 
unei puşti Daisy cu aer comprimat, ci detunând curat ca un 
pistol calibrul 5,56, iar Jack mai apucă să-şi spună ştiu unde 
nimereşte, şi apoi o gheară uriaşă şi fierbinte îi sfâşie 
spinarea. Durerea părea să i se scufunde în carne, nu 
scăzând, ci înteţindu-se de-a binelea. Era arzătoare, 
nebunească. Urlă, zvârcolindu-se în noroi. 

— Rău! Cum nu se poate mai îngrozitor de râu! 
Indubitabil de râu! 

Fiecare „rău" era punctat de câte un nou pocnet al 
biciului lui Osmond, de câte o nouă plesnitură de foc, de un 
nou zbieret al lui Jack. 'Tot spatele îl ardea. Habar n-avea 
cât timp trecuse - Osmond părea să se-afunde într-o 
frenezie tot mai aprinsă cu fiecare lovitură - când, deodată, 
se auzi un glas necunoscut: 

— Osmond! Osmond! Aici erai! Slavă Domnului! 

Un tropăit de paşi alergând. 

Glasul lui Osmond, furios şi cu răsuflarea cam întretăiată: 

— Ei? Ei? Ce e? 

O mână îl apucă pe Jack de umăr şi-l ajută să se ridice în 
picioare. Când băiatul se clătină, braţul căruia îi aparţinea 
mâna i se strecură pe după mijloc, susţinându-l. Îţi venea 
greu să crezi că Farren, care fusese atât de aspru şi sigur 
pe sine în timpul uluitoarei lor plimbări prin pavilion, putea 
fi acum aşa de blând. 

Jack se clătină iar. Lumea se încăpăţâna să se unduiască, 
neclară. Şuviţe de sânge cald îi şiroiau pe spinare. Privi la 
Osmond cu ura deşteptându-i-se iute, şi-i făcea bine să 
simtă ura aceea. Era un antidot binevenit împotriva fricii şi 
a buimăcelii. 


Ai făcut asta - m-ai lovit, m-ai tăiat. Și ascultă-mă, 
stricatule, dac-o să am ocazia să ţi-o plătesc... 

— Te simţi bine? şopti Căpitanul. 

— Da. 

— Ce? răcni Osmond la cei doi care-l întrerupseseră din 
biciuirea lui Jack. 

Primul era unul dintre fanţii pe lângă care trecuseră Jack 
şi Căpitanul în drum spre camera secretă. Celălalt semăna 
puţin cu căruţaşul văzut de Jack aproape imediat după 
revenirea în Teritorii. Vizitiul părea cumplit de speriat şi, 
totodată, rănit - în stânga capului, dintr-o rană, îi curgea 
sânge, acoperindu-i aproape tot obrazul. Braţul stâng îi era 
zgâriat şi jiletca ruptă. 

— Ce tot îndrugi, nătărăule? 

— Mi s-a răsturnat căruţa la cotitură, dincolo de satul 
Tuturor Mâinilor, răspunse vizitiul. Vorbea cu răbdarea 
înceată şi năucă a omului aflat sub efectul unui şoc 
puternic: Muritu-mi-a baietu', Doamne sfinte. Strivit de 
moarte sub buţi. Abia împlinise şaispce ani în Ziua Trudei- 
de-Mai trecută. Maică-sa... 

— Ce? răcni iarăşi Osmond. Butoaie? Bere? Doar n-o fi 
Kingslandu'? Vrei să zici c-ai răsturnat o căruţă plină cu 
Bere Kingsland, mădular de ţap tâmpit ce eşti? Doar nu 
asta vrei să zici, nuuuuuuuuuuuuuu? 

Pe ultimul cuvânt, glasul lui Osmond se înălţă ca al unui 
om maimuţărind catastrofic o divă de operă. Se unduia şi 
vibră. În acelaşi timp, începu iar să danseze... de data asta 
însă, turbat de mânie. Era o combinaţie atât de comică, 
încât Jack trebui să-şi ducă ambele mâini la gură pentru a-şi 
înăbuşi un chicotit involuntar. Dar mişcarea îi trase cămaşa, 
hârjâindu-l pe spinarea biciuită, lucru ce-l reduse la tăcere 
chiar înainte ca Farren să murmure vreun cuvânt 
prevenitor. 

Cu răbdare, ca şi cum Osmond ar fi pierdut din vedere 
singurul amănunt important (după cum, cel puţin, i se 
părea lui), căruţaşul reîncepu: 


— A-mplinit şaispce în Ziua Trudei-de-Mai trecută. Maică- 
sa n-a vrut să-l lase cu mine. Nici nu ştiu ce să... 

Osmond ridică biciul şi îl repezi vâjâind, pe neaşteptate, 
cu o iuţeală orbitoare. Acum, manşonul îi stătea lejer în 
mâna stângă. Acum, răsună un pocnet nu tocmai ca 
detunătura unui pistol de calibru 5,56, ci mai degrabă ca a 
unei puşti de jucărie. Căruţaşul se poticni de-a-ndăratelea, 
văitându-se, cu mâinile peste faţă. Sângele proaspăt i se 
prelinse printre degetele murdare. Căzu pe spate, ţipând 
cu glas înăbuşit, gâlgăitor: 

— Doamne! Doamne! Doamne! 

— Să plecăm de-aici, gemu Jack. Repede! 

— Stai, îl opri Căpitanul. 

Expresia amărâtă de pe chip părea să i se fi destins cât 
de cât. Poate chiar i se zărea un licăr de speranţă în ochi. 

Osmond se răsuci spre fante, care făcu un pas înapoi, cu 
gura cărnoasă şi roşie mişcându-i-se în gol. 

— Era Kingslandu'? gâfâi Osmond. 

— Osmond, n-ar trebui să te consumi aşa de... 

Osmond zvâcni în sus din încheietura mâinii stângi; cozile 
de piele cu fier la vârf ale biciului răpăiră pe cizmele 
fantelui. Acesta se mai dădu un pas îndărăt. 

— Nu-mi zi tu mie ce să fac sau să nu fac, i-o reteză el. 
Răspunde-mi doar la întrebări. Sunt vexat, Stephen, sunt 
cum nu se poate mai intolerabil, mai indubitabil de vexat. 
Era Kingslandu'? 

— Da, răspunse Stephen. Îmi pare rău s-o spun, dar... 

— Pe Drumul Avanposturilor? 

— Osmond... 

— Pe Drumul Avanposturilor mădular ud ce eşti? 

— Da, înghiţi în sec Stephen. 

— Fireşte, spuse Osmond, iar pe chipul său slab se 
despică un hidos rânjet alb. Unde-i satul Tuturor Mâinilor, 
dacă nu pe Drumul Avanposturilor? Poate un sat să zboare? 
Aud? Poate cumva un sat să zboare de pe un drum pe altul, 
Stephen? Poate? Poate? 


— Nu, Osmond, fireşte că nu. 

— Nu. Aşa că acum sunt butoaie pe tot Drumul 
Avanposturilor, da? E normal ca eu să presupun că sunt 
butoaie şi o căruţă de bere răsturnată care blochează 
Drumul Avanposturilor, în timp ce berea cea mai bună din 
Teritorii se îmbibă în pământ să se cinstească râmele cu ea? 
E just? 

— Da... da. Dar... 

— Morgan vine pe Drumul Avanposturilor! zbieră 
Osmond. Vine Morgan, şi ştii cum îşi mână caii! Dacă 
diligenta lui dă o cotitură şi nimereşte-n porcăria aia, s-ar 
putea ca vizitiul să nu mai aibă timp să oprească! Poate să 
se răstoarne! Poate să moară! 

— Doamne fereşte! rosti Stephen, dintr-o răsuflare. 

Osmond clătină încet din cap. 

— Cred că, dacă e să se răstoarne diligenta lui Morgan, 
ar fi mai bine să ne rugăm cu toţii mai degrabă să moară, 
decât să-şi revină. 

— Dar... dar... 

Osmond îşi întoarse faţa de la el şi aproape că o luă la 
fugă înapoi spre locul în care stăteau Căpitanul 
Avanposturilor şi „fiul' său. În spatele lui Osmond, 
nefericitul căruţaş continua să se zvârcolească în noroi, 
bolborosind interminabil: „Doamne-ajută". 

Ochii lui Osmond poposiră asupra lui Jack şi apoi trecură 
peste el ca şi cum nici nu s-ar fi aflat acolo. 

—  Căpitane  Farren, spuse  Osmond. Ai urmărit 
evenimentele din ultimele cinci minute? 

— Da, Osmond. 

— Le-ai urmărit atent? Le-ai mărunțit? Le-ai mărunţit cu 
cea mai mare atenţie? 

— Da. Aşa cred. 

— Aşa crezi? Ce Căpitan excelent eşti! Vom mai vorbi noi, 
cred, despre cum se poate ca un atât de excelent Căpitan să 
producă un asemenea testicul de broscoi în chip de fiu. 

Ochii săi atinseră scurt, rece, chipul lui Jack. 


— Dar acum nu avem timp pentru asta, aşa-i? Aşa-i. 
Propun să-ţi convoci vreo douăzeci şi ceva dintre cei mai 
vânjoşi oameni şi să-i trimiţi în pas alergător - ba nu, fuga- 
marş să-i trimiţi - pe Drumul Avanposturilor. Vei fi în stare 
să găseşti locul accidentului , după miros, nu crezi? 

— Da, Osmond. 

Osmond privi rapid spre cer. 

— Morgan e aşteptat aici la ora şase - poate chiar puţin 
mai devreme. Acum este... două. Două, aş zice. Două, ai 
zice, Căpitane? 

— Da, Osmond. 

— Şi tu ce-ai zice, căcăţelule? Treişpe? Dooştrei? Ora 
obze-ş-unu? 

Jack îl privi cu gura căscată. Osmond se strâmbă 
dispreţuitor, iar Jack îşi simţi valul limpede al urii crescând 
din nou. Ai dat în mine, şi dacă voi avea prilejul... 

Osmond reveni cu privirea spre Căpitan. 

— Până la ora cinci propun să faci toate eforturile de-a 
salva ce butoaie or mai fi întregi. După cinci, propun să 
eliberezi pur şi simplu drumul, cât poţi de repede. Ai 
înţeles? 

— Da, Osmond. 

— Atunci mişcă de-aici! 

Căpitanul Farren duse un pumn la frunte şi se înclină. Cu 
gura tot căscată prosteşte şi ura împotriva lui Osmond 
crescând în el, atât de sălbatică, încât i se părea că-i 
pulsează creierii, Jack făcu la fel. Osmond le întorsese 
spatele încă de când nici nu-şi începuseră bine salutul. 
Mergea cu paşi mari îndărăt spre căruţaş, pocnind din 
biciul ce scotea sunetele acelea ca nişte plesnete de puşcă 
Daisy. 

Vizitiul îl auzi pe Osmond apropiindu-se şi începu să urle. 

— Haide, spuse Căpitanul, trăgându-l pe Jack de braţ 
pentru ultima oară. E mai bine să nu vezi ce urmează. 

— Nu, bâigui Jack. Doamne, nu! 


Dar, în timp ce Căpitanul Farren deschidea batantul din 
dreapta al porţii şi, în sfârşit, părăseau pavilionul, Jack auzi 
- şi, în aceeaşi noapte, avea să le audă în vis - vâjăieli şi 
detunături de carabină una după alta, urmate fiecare de 
câte un urlet al căruţaşului condamnat. lar Osmond scotea 
un sunet. Individul gâfâia, cu răsuflarea tăiată, aşa că era 
greu să-ţi dai seama exact ce sunet era acela, fără a te 
întoarce să-i vezi faţa - lucru pe care Jack nu dorea să-l 
facă. 

Era, totuşi, destul de sigur că ştie. 

Osmond râdea. 


5 


Se aflau acum în zona publică a incintei pavilionului. 
Trecătorii îl priveau pe Căpitanul Farren cu coada 
ochiului... şi-l ocoleau pe departe. Căpitanul păşea grăbit, 
cu chipul încordat şi înnegurat de gânduri. Jack trebuia să 
alerge la trap pentru a putea ţine pasul. 

— Am avut noroc, spuse, deodată, Căpitanul. Noroc chior. 
Cred că voia să te-omoare. 

Jack se holbă la el, cu gura uscată şi fierbinte. 

— Ştii, e smintit. Smintit ca omul care căra apă cu ciurul. 

Băiatul n-avea idee ce-o fi însemnând asta, dar fu şi el de 
părere că Osmond era smintit. 

— Ce... 

— Aşteaptă, îl întrerupse Căpitanul când ajunseseră 
înapoi la micul cort unde Farren îl dusese pe Jack după ce 
văzuse dintele de rechin. Nu te mişca de-aici şi-aşteaptă- 
mă. Să nu vorbeşti cu nimeni. 

Căpitanul intră în cort. Jack rămase să-l aştepte, privind 
în jur. Un jongler trecu pe lângă el, aruncându-i o privire, 
fără însă a-şi ieşi din ritm nici un moment, în timp ce 
azvârlea vreo şase mingi într-un complex joc aerian. După 
el se ţinea o droaie de copii nespălaţi, la fel ca după 
Flautistul din Hamelin!28*. O tânără cu un bebeluş murdar 


la sânul ei enorm îi spuse că-l putea învăţa să facă şi altceva 
cu omuleţul lui în afară de-a se pişa, dacă avea la el un 
gologan-doi. Jack întoarse capul, jenat, cu obrajii aprinşi. 

Fata râse croncănitor. 

— 000000, tinerelu-ista drăgălaş îi SFIOS! Vin-acilea, 
drăguțule! Vin... 

— Şterge-o, târfă, că de nu, dormi la noapte sub 
bucătării! 

Era Căpitanul. leşise din cort cu încă un om. Acesta era 
bătrân şi gras, dar avea o trăsătură în comun cu Farren - 
arăta a militar adevărat, nu ca unul din operetele lui Gilbert 
şi Sullivan. Încerca să-şi încheie uniforma peste burdihanul 
umflat, ţinând în acelaşi timp în mână un instrument 
îhcârligat, ca un corn francez de vânătoare. 

Fata cu plodul jegos o zbughi fără să-i mai arunce lui Jack 
nici o privire. Căpitanul îi luă grasului cornul din mână, ca 
să se poată încheia, şi-i mai şopti o vorbă. Omul aprobă din 
cap, termină de încheiat cămaşa, îşi luă cornul înapoi şi se 
depărtă, suflând în el. Sunetele acestuia nu semănau cu 
cele auzite de Jack la prima sa vizită în Teritorii; atunci 
fuseseră mai multe cornuri, iar sunetul lor avea ceva 
sărbătoresc: sunetul heralzilor. Acesta era ca sirena unei 
fabrici, anunțând că s-a ivit de lucru. 

Căpitanul se întoarse spre Jack. 

— Vino cu mine. 

— Unde? 

— Pe Drumul Avanposturilor, spuse Căpitanul Farren, 
după care îl măsură pe Jack Sawyer cu o privire 
întrebătoare, pe jumătate îngrijorată. Cel pe care tatăl meu 
îl numea Drumul Vestului. Merge spre Vest, prin sate din ce 
în ce mai mici, până când ajunge la Avanposturi. Dincolo de 
Avanposturi, se îndreaptă spre nicăieri... sau spre Iad. Dacă 
porneşti spre Vest, vei avea nevoie ca Dumnezeu să fie 
alături de tine, băiete. Dar am auzit vorbindu-se că nici 
chiar El însuşi nu se aventurează niciodată dincolo de 
Avanposturi. Haide. 


Lui Jack îi vâjâia mintea de întrebări - un milion, cel puţin 
-, dar Căpitanul îi impuse un ritm de mers criminal, 
nemairămânându-i suflu de prisos ca să le rostească. 
Trecură peste ridicătură de teren aflată la est de pavilion şi 
depăşiră locul unde Jack îşi făcuse primul salt ieşind din 
Teritorii. Bâlciul rustic era acum aproape - băiatul putea 
auzi un strigător ademenind clienţii să-şi încerce norocul la 
„Măgăruşul-drăcuşor"; a sta pe loc două minute, însemna 
să câştigi un premiu, ţipa crainicul. Briza mării îi purta 
glasul cu deplină claritate, dimpreună cu mirosul 
mâncărurilor calde de să-ţi lase gura apă - porumb fiert pe 
lângă carne, de astă-dată. Lui Jack îi ghiorăi stomacul. 
Acum, departe de Osmond cel Mare şi Cumplit, se simţea 
flămând ca un lup. 

Înainte de-a fi ajuns chiar lângă iarmaroc, cotiră la 
dreapta, pe un drum mult mai larg decât cel ce ducea spre 
marele pavilion. Drumul Avanposturilor îşi spuse Jack, şi în 
clipa următoare, cu un mic fior de nerăbdare în pântece, se 
corectă: Ba nu... Drumul Vestului. Drumul spre Talisman. 

Apoi grăbi din nou pasul după Căpitanul Farren. 


6 


Osmond avusese dreptate: s-ar fi putut orienta, la nevoie, 
după miros. Mai aveau peste un kilometru şi jumătate până 
la satul cu denumirea aceea ciudată, când primul iz acru de 
bere vărsată le ajunse la nas, purtat de vânt. 

Spre Est, drumul era foarte circulat. Cele mai multe 
vehicule erau căruţe trase de cai cu botul numai spume 
(nici unul, oricum, cu două capete). Căruţele, presupunea 
Jack, erau trailerele acelei lumi. Unele, încărcate până sus 
cu saci, baloturi şi lăzi, altele, cu carne crudă, câteva cu 
cuşti de găini ce cotcodăceau. La periferia satului Tuturor 
Mâinilor, o căruţă deschisă, plină cu femei, trecu pe lângă ei 
cu o. viteză îngrijorătoare. Femeile râdeau şi chicoteau. 
Una se ridică în picioare, îşi săltă poalele până mai sus de 


pubisul flocoş şi execută o contră clătinată. S-ar fi prăvălit 
peste parapetul căruţei, până-n şanţ - frângându-şi, 
probabil, gâtul -, dacă una dintre tovarăşele ei n-ar fi 
apucat-o de turul fustei, s-o tragă brutal la loc. 

Jack roşi iar: revăzu sânul alb al fetei, cu sfârcul în gura 
bebeluşului ce-l morfolea. 0ooooo, tinerelu-ista drăgălaş îi 
SFIOS! 

— Doamne! murmură Farren, mergând mai repede ca 
oricând. Cu toatele erau bete! îmbătate cu Kingsland 
vărsat! Şi târfele, şi birjarul! E-n stare să le dea cu roatele-n 
sus sau să mâne căruţa drept peste buza falezei - mare 
pagubă. Curve bolnave! 

— Cel puţin, gâfâi Jack, drumul e probabil destul de liber, 
dacă toate căruțele astea au avut loc să treacă. Nu? 

Acum erau în satul Tuturor Mâinilor. Aici, Drumul 
Vestului fusese uns cu ulei pe toată lăţimea, ca să nu se 
ridice praful. Căruţele circulau încoace şi-ncolo, grupuri de 
oameni traversau strada şi toată lumea părea să vorbească 
prea tare. Jack văzu doi bărbaţi certându-se în faţa unei 
clădiri ce semăna a restaurant. Deodată, unul dintre ei îi 
dădu celuilalt un pumn. În clipa următoare, amândoi se 
rostogoleau pe jos. Curvele alea nu erau singurele care s-au 
îmbătat cu Kingsland, îşi spuse băiatul. Cred că toată lumea 
din satul ăsta a tras câte o duşcă. 

— Toate căruțele mari pe care le-am văzut pe drum 
veneau de-aici, spuse Căpitanul Farren. Unele mai mici or 
răzbi poate, dar diligenta lui Morgan nu-i mică, băiete. 

— Morgan... 

— Acum lasă-l în pace pe Morgan. 

Mirosul de bere devenea tot mai pătrunzător pe măsură 
ce trecură prin centrul satului, ieşind în capătul celălalt. Pe 
Jack îl dureau picioarele, chinuindu-se să ţină pasul cu 
Căpitanul. Socoti că făcuseră, poate, cinci kilometri. Cât de 
mult înseamnă asta în lumea mea? se întrebă, iar acest 
gând îi aduse aminte de sucul magic al lui Speedy. Căută 
înnebunit prin jiletcă, încredinţat că nu mai era acolo - dar 


îl găsi, ascuns la loc sigur în lenjeria Teritorială care-i 
înlocuise chiloţii. 

O dată ajunşi în marginea apuseană a satului, circulaţia 
căruţelor se rări, însă traficul pietonal îndreptat spre Est se 
înteţi apreciabil. Majoritatea drumeţilor se  clătinau, 
împleticiţi, râzând. Cu toţii duhneau a bere. Unii aveau 
hainele leoarcă, de parcă s-ar fi tăvălit cât erau de lungi 
prin băutură, lipăind-o ca nişte câini. Jack bănuia că asta şi 
făcuseră. Văzu un bărbat vesel care ducea de mână un 
băieţel vesel, în vârstă de vreo opt anişori. Omul semăna, ca 
într-un coşmar, cu  detestabilul recepţioner de la 
„Alhambra", iar Jack înţelese cu deplină claritate că era 
îngemănarul aceluia. Atât el cât şi copilul erau beţi şi, în 
timp ce Jack întorcea capul după ei, băieţaşul începu să 
vomite. Tatăl său - sau cel puţin asta bănuia Jack că-i era - îl 
smuci brutal de braţ când copilul încercă să se târască spre 
bălăriile din şanţ, unde ar fi putut vărsa cât de cât fără 
martori. Băiatul reveni de-a-ndăratelea spre tatăl lui, ca un 
căţel tras de lesă, împroşcând cu borâtură un bătrân care 
se prăvâălise pe marginea drumului, sforăind acolo. 

Căpitanul Farren era din ce în ce mai negru la chip. 

— Bătu-i-ar Dumnezeu pe toţi! murmură. 

Chiar şi cei mai afumaţi dintre săteni îl ocoleau pe 
departe, prudenţi, pe ofiţerul cu cicatrice. În timp ce se 
aflase în corpul de gardă de lângă pavilion, îşi încinsese pe 
mijloc o teacă de piele, scurtă şi cu aspect eficace. Jack 
bănuia (pe bună dreptate) că înăuntru se afla o spadă la fel 
de scurtă şi de eficientă. Când vreunul dintre beţivi se 
apropia prea mult, Căpitanul îşi atingea spada, iar omul 
făcea repede cale-ntoarsă. 

Peste zece minute - când Jack începea să fie sigur că nu 
va mai rezista multă vreme - ajunseră la locul accidentului. 
Vizitiul ieşise din curbă pe partea interioară a drumului, iar 
căruţa, înclinându-se prea tare, se răsturnase. Astfel, 
butoaiele se împrăştiaseră pe toată lăţimea acestuia. Multe 
dintre ele erau sfărâmate, transformând drumul, cale de 


şapte metri, într-o mlaştină. Un cal zăcea mort sub căruţă, 
de unde i se vedea doar partea posterioară. Celălalt căzuse 
în şanţ, cu o doagă de butoi ruptă ieşindu-i din ureche. Jack 
nu credea că asta se întâmplase în momentul accidentului. 
Bănuia că animalul fusese grav rănit, iar cineva îi pusese 
capăt chinurilor cu cel mai la îndemână mijloc. Ceilalţi cai 
nu se vedeau nicăieri. 

Între calul de sub căruţă şi cel din şanţ zăcea fiul 
căruţaşului, cu membrele răşchirate. Jumătate din faţa lui 
se holba spre cerul albastru-viu al Teritoriilor, cu o expresie 
de uluire prostească. În locul celeilalte jumătăţi se mai aflau 
doar o masă de carne roşie şi aşchii de os alb, ca nişte 
fărâme de ghips. 

Jack văzu că avea buzunarele întoarse pe dos. 

Să tot fi fost vreo douăzeci de oameni rătăcind pe la locul 
accidentului. Umblau încet, adesea aplecându-se să ia, cu 
palmele făcute căuş, berea din câte o urmă de copită, sau 
să înmoaie în băltoace o batistă ori o bucată ruptă din vreo 
flanela. Cei mai mulţi se clătinau pe picioare. Răsunau 
glasuri, râsete şi strigăte arţăgoase. După multă 
pisălogeală, Jack primise de la mama sa permisiunea să 
vadă, împreună cu Richard, o proiecţie dublă, la miezul 
nopţii, într-unul dintre cele vreo duzină de cinematografe 
de pe Westwood, cu Night of the Living Dead şi Dawn of the 
Dead. Oamenii beţi care se foiau pe-aici îi aminteau de 
zombiile din cele două filme. 

Căpitanul Farren trase spada. Era scurtă şi eficientă, aşa 
cum şi-o închipuise Jack, antiteză întruchipată a unei spade 
romantice. Abia dacă depăşea un cuţit măcelăresc lung, 
ciupită, zimţată şi plină de zgârieturi, cu plăselele 
înfăşurate în piele veche, înnegrită de sudoare. Lama 
propriu-zisă era de culoare închisă... cu excepţia tăişului. 
Acela arăta lustruit, strălucitor şi foarte ascuţit. 

— La o parte, dar! se răsti Farren. Mişcaţi-vă de lângă 
berea Reginei, bătu-v-ar Dumnezeu! înapoi, şi ţineţi-vă 
boarţele unde li-i locu'! 


Cuvintele sale fură întâmpinate cu  mârâieli de 
nemulţumire, dar oamenii se îndepărtară de Căpitanul 
Farren - toţi, cu excepţia unei matahale pe-a cărei ţeastă, 
altminteri cheală, creşteau smocuri de păr roşcat, în puncte 
dispuse complet aiurea. Jack îi aprecie greutatea cam la 
vreo sută cincizeci de kile, iar statura sărită de doi metri. 

— Îţ place să crez! că vorbeşti cu noi toţi, soldat? întrebă 
namila şi agită o mână jegoasă spre pâlcul de săteni care, la 
ordinul lui Farren, se îndepărtaseră de mocirla plină cu 
resturi de butoaie. 

— Sigur, răspunse Căpitanul Farren şi-i rânji uriaşului. 
Îmi place de minune, câtă vreme tu te mişti primul, maldăr 
de bălegar beat! 

Rânjetul ofițerului se lăţi şi mai mult, forţa sa făcându-l 
pe individul cel mătăhălos să şovăie. 

— la-te de mine, dacă ai chef. Să te crestez pe tine, ar fi 
primul lucru bun care mi s-ar întâmpla pe ziua de azi. 

Bombănind, gigantul beat se îndepărtă. 

— Acum, toată lumea! strigă Farren. Căraţi-vă! Vreo 
douăzeci de oameni de-ai mei tocmai pleacă de la pavilionul 
Reginei! Nu le face nici o plăcere îndatorirea asta, nu-i 
învinuiesc şi nu răspund pentru ei! Cred că aveţi timp exact 
cât să ajungeţi în sat şi să v-ascundeţi în pivnițe până nu 
sosesc aici! Ar fi foarte prudent din partea voastră! Căraţi- 
vă! 

Forfoteau deja înapoi spre satul Tuturor Mâinilor, în 
frunte cu matahala care-l sfidase pe Căpitan. Farren 
mormăi, apoi se întoarse spre locul accidentului. Îşi scoase 
tunica şi acoperi cu ea faţa tânărului mort. 

— Mă-ntreb care dintre ei o fi jefuit buzunarele băiatului 
pe când zăcea în drum, mort sau pe cale să-şi dea duhul, 
murmură, meditativ, Farren. Dac-aş şti, l-aş răstigni pe-o 
cruce până la căderea nopţii. 

Jack nu răspunse nimic. 

Căpitanul rămase mult timp cu privirea spre fiul 
căruţaşului, frecându-şi cu o mână pielea lucioasă, încreţită, 


a cicatricei de pe obraz. Când reveni cu ochii la Jack, păru 
că tocmai luase o hotărâre. 

— Trebuie să pleci, băiete. Imediat. Până nu-i vine lui 
Osmond ideea să-l cerceteze mai îndeaproape pe fiul meu 
cel idiot. 

— Cât de mari necazuri o să ai dumneata? întrebă Jack. 

Căpitanul schiţă un zâmbet. 

— Dacă pleci, n-o să am nici o problemă. Pot spune că te- 
am trimis înapoi la maică-ta, sau că m-a învins furia şi ţi-am 
dat una c-un lemn de te-am omorât. Osmond ar crede-o pe 
oricare. E un ţicnit. Toţi sunt. O aşteaptă să moară. Se va 
întâmpla curând. Doar dacă nu... 

Lăsă fraza neterminată. 

— Du-te, reluă Farren. Nu zăbovi. lar când auzi că vine 
diligenţa lui Morgan, pleacă de pe drum şi afundă-te în 
pădure. Adânc. Altfel, o să te miroasă cum adulmecă pisica 
un şoarece. Ştie într-o clipită dacă ceva nu-i în ordine. În 
ordinea lui. E un diavol. 

— Am s-o aud venind? Diligenţa? întrebă Jack, timid. 

Privi spre drum, dincolo de rămăşiţele butoaielor. Terenul 
se înălța continuu, spre liziera unei păduri de brazi. Acolo 
avea să fie întuneric, cugetă el... iar Morgan venea din 
direcţia opusă. Teama şi singurătatea se amestecau în cel 
mai pătrunzător, cel mai descurajant val de nefericire pe 
care-l cunoscuse vreodată. Speedy n-o pot face! N-ai ştiut? 
Nu-s decât un copil! 

— Diligenţa lui Morgan e trasă de şase perechi de cai, cu 
un al treisprezecelea în frunte, spuse Farren. În plin galop, 
atelajul ăsta blestemat sună ca un tunet rostogolindu-se pe 
faţa pământului. Ai s-o auzi, ba bine că nu, şi-o să ai timp 
din belşug să te piteşti. Fii doar sigur c-ai s-o faci. 

Jack şopti ceva. 

— Ce? întrebă, tăios, Farren. 

— Am spus că nu vreau să plec, răspunse Jack, doar cu 
puţin mai tare. 


Era aproape de lacrimi şi ştia că, o dată ce-ncepeau să-i 
curgă, totul avea să se sfârşească, avea să-şi piardă toată 
stăpânirea de sine şi să-i ceară Căpitanului să-l ducă de- 
acolo, să-l apere, orice... 

— Cred că-i prea târziu ca să mai vrei sau nu să intri-n 
tărăşenia asta, replică Farren. Nu-ţi ştiu povestea, băiete, şi 
nici nu vreau. Nici măcar numele nu vreau să ţi-l cunosc. 

Jack rămase privindu-l, cu umerii căzuţi, ochii arzători şi 
buzele tremurându.-i. 

—  Umerii sus! strigă la el Căpitanul Farren, cu 
neaşteptată furie. Pe cine-ai de gând să salvezi? Unde vrei 
s-ajungi? La nici zece paşi de-aici, după cum arăţi! Eşti prea 
tânăr, ca să fii bărbat, dar poţi măcar să te prefaci, nu-i aşa? 
Parc-ai fi un câine bătut! 

Atins, Jack îşi îndreptă umerii şi-şi înghiţi lacrimile. Ochii 
îi căzură spre rămăşiţele pământeşti ale fiului căruţaşului 
şi-şi spuse: Cel puţin eu n-arăt în halul ăsta, nu încă. Are 
dreptate. Mila de mine însumi e un lux pe care nu mi-l pot 
permite. Aşa era. Cu toate acestea, nu se putu abţine să nu- 
| urască puţin pe Căpitanul Farren pentru faptul de-a fi 
pătruns înlăuntrul lui, apăsând atât de uşor butoanele 
potrivite. 

— E mai bine, comentă, sec, Farren. Nu mult, dar totuşi. 

— Mulţumesc, replică Jack, sarcastic. 

— N-ai voie să te smiorcăi, băiete. Osmond e pe urmele 
tale. Morgan va fi şi el pe urmele tale, cât de curând. Şi 
poate... poate că şi acolo de unde vii tu sunt probleme. Dar 
ascultă aici: dacă Parkus te-a trimis la mine, atunci ar vrea 
să-ţi dau asta. Aşa că ia-o, şi-apoi du-te. 

Îi întindea o monedă. Jack ezită, apoi o luă. Era mare cât 
o jumătate de dolar, dar mult mai grea - grea ca aurul, 
bănui el, deşi avea culoarea argintului stins. Privind-o, văzu 
chipul Laurei DeLoessian, din profil - din nou fu frapat, într- 
o străfulgerare scurtă, de asemănarea cu mama lui. Nu, nu 
doar o simplă asemănare - în pofida deosebirilor fizice, 
nasul mai subţire şi bărbia mai rondă, era mama lui. Jack o 


ştia. Întoarse banul pe partea cealaltă şi văzu un animal cu 
cap şi aripi de pajură şi trup de leu. Părea să privească 
drept spre băiat. Acest lucru îl nelinişti puţin, şi vâri 
moneda în jiletcă, lângă sticluţa cu suc magic a lui Speedy. 

— Pentru ce este? îl întrebă el pe Farren. 

— Vei şti când va veni vremea, răspunse Căpitanul. Sau 
poate nu vei şti. Oricum, eu mi-am făcut datoria faţă de tine. 
Aşa să-i spui lui Parkus, când ai să-l vezi. 

Jack se simţi din nou lunecând în ireal. 

— Du-te fiule, îl îndemnă Farren. Glasul său avea o 
tonalitate mult mai scăzută, dar nu neapărat mai blândă. 
Fă-ţi datoria... sau atât cât poţi din ea. 

Până la urmă, acel sentiment de irealitate - senzaţia 
pătrunzătoare că nu era decât plăsmuirea halucinaţiilor 
altcuiva - fu cel care-l puse în mişcare. Piciorul stâng, 
piciorul drept, ăl cu paie, ăl cu fân. Înlătură cu un şut o 
frântură de lemn muiat în bere. Păşi peste resturile 
zdrobite ale unei roţi. Ocoli pe după capătul căruţei, 
neimpresionat de sângele ce se usca acolo sau de muştele 
care bâzâiau. Ce însemnau muştele sau sângele, într-un vis? 

Ajunse la capătul porțiunii de drum mocirloase, semăânată 
cu lemne şi resturi, şi privi în urmă... dar Căpitanul Farren 
se întorsese în cealaltă direcţie, poate pentru a se uita după 
oamenii lui, poate pentru a nu trebui să se uite la Jack. 
Oricum, socoti băiatul, însemna acelaşi lucru. Un spate era 
un spate. Nimic de privit. 

Băgă mâna în jiletcă, atinse şovăitor moneda pe care i-o 
dăduse Farren, apoi o strânse cu putere. Părea că-l face să 
se simtă puţin mai bine. Ţinând-o ca un copil care-şi strânge 
banul primit ca să-şi cumpere ceva de la toneta cu dulciuri, 
Jack îşi văzu de drum. 


7 


Trecuseră cel puţin două ore - sau cel mult patru - când 
Jack auzi sunetul pe care Căpitanul Farren îl descrisese ca 


pe „un tunet rostogolindu-se pe faţa pământului". O dată ce 
soarele trecuse de marginea apuseană a pădurii (lucru 
întâmplat nu mult după ce Jack intrase în ea), îi veni greu să 
mai socotească timpul. 

De câteva ori trecură unele vehicule dinspre Vest, 
îndreptându-se probabil spre pavilionul Reginei. Auzind 
apropierea fiecăruia (şi, aici, vehiculele se puteau auzi de 
foarte departe; claritatea cu care se propagau sunetele îl 
ducea pe Jack cu gândul la spusele lui Speedy despre omul 
care scoate din pământ o ridiche căruia altul îi simte 
mirosul de la aproape un kilometru distanţă), se gândea la 
Morgan şi, de fiecare dată, se grăbea să sară mai întâi în 
şanţ, apoi să urce pe partea cealaltă, până în pădure. Nu-i 
plăcea să intre în codrul acela întunecat - nici măcar câţiva 
paşi, de unde încă mai putea vedea drumul, uitându-se 
ascuns pe după câte-un trunchi. Nu era deloc odihnitor 
pentru nervi, dar ideea ca unchiul Morgan (căci încă se mai 
gândea astfel la superiorul lui Osmond, în pofida celor 
spuse de Căpitanul Farren) să-l prindă pe drum îi plăcea şi 
mai puţin. 

Astfel că, de fiecare dată când auzea o căruţă sau o 
trăsură venind, se ascundea şi, după ce trecea vehiculul, 
revenea pe drum. O dată, în timp ce traversa şanţul din 
dreapta, umed şi plin de buruieni, ceva îi trecu - sau i se 
prelinse - peste picior, făcându-l să ţipe. 

Trecerea căruţelor îl sâcâia şi nu s-ar putea spune că-l 
ajuta cu ceva, dar găsea şi ceva liniştitor în acel du-te-vino 
neregulat - îl făcea să simtă că, cel puţin, nu era singur. 

Una peste alta, voia să plece naibii din Teritorii. 

Sucul magic al lui Speedy era cea mai greţoasă doctorie 
pe care o luase în viaţa lui, dar ar fi tras cu bucurie o duşcă 
de să i se-ntoarcă maţele pe dos, dacă apărea întâmplător 
în faţa lui cineva - Speedy, de exemplu - să-l asigure că, de 
cum va redeschide ochii, primul lucru pe care-l va vedea va 
fi o pereche de arcade aurii McDonald - cele pe care mama 
lui le numea Marile Ţâţe ale Americii. Creştea în sufletul lui 


un sentiment de pericol apăsător - o senzaţie că pădurea 
era într-adevăr primejdioasă, că în ea existau lucruri 
conştiente de trecerea lui, că poate pădurea insâși era 
conştientă de prezenţa lui. Copacii se apropiaseră ceva mai 
mult de drum, nu-i aşa? Da. Înainte se opriseră la şanţuri. 
Acum le năpădiseră şi pe acestea. Înainte, pădurea păruse 
alcătuită numai din brazi şi molizi. Acum se strecuraseră şi 
alte soiuri de copaci, unii cu tulpini negre, ce se împleteau 
laolaltă ca nişte mănunchiuri de corzi putrede, alţii 
semănând a hibrizi stranii de pini şi ferigi - aceştia din 
urmă aveau rădăcini cenuşii respingătoare, care se agăţau 
de sol ca nişte degete păstoase. Băiatul nostru? păreau să 
şoptească înlăuntrul capului lui Jack aceste făpturi ostile. 
Băiatul NOSTRU? 

Totul e doar în mintea ta, Jack-O. Te-ai speriat şi tu 
nițeluş. 

Atâta numai că n-o credea cu adevărat. 

Copacii chiar se schimbau. Părerea aceea de apăsare 
densă ce plutea în aer - senzaţia de-a fi privit - era mult 
prea reală. Şi începuse să-şi spună că revenirea obsesivă a 
minţii sale spre gânduri monstruoase i se trăgea direct de 
la pădure... ca şi cum arborii înşişi i le-ar fi transmis pe 
nişte oribile unde scurte.. 

Dar sticluţa cu suc magic a lui Speedy nu era decât pe 
jumătate plină. Cum-necum, trebuia să-i ajungă pentru 
toată lăţimea Statelor Unite. N-avea să dureze nici până la 
ieşirea din New England, dacă sorbea câte un strop ori de 
câte ori îl apucau pandaliile. 

Gândul îi revenea mereu şi la uimitoarea distanţă pe care 
o parcursese în lumea lui, când făcuse saltul înapoi din 
Teritorii. Cincizeci de metri aici echivalaseră, acolo, cu 
aproape un kilometru. În acest ritm - dacă, cine ştie, 
proporţia distanțelor parcurse n-o fi fost cumva variabilă, 
iar Jack considera foarte posibil acest lucru - putea face 
cincisprezece kilometri aici, pentru ca acolo să ajungă 


aproape la ieşirea din New Hampshire. Parcă ar fi purtat 
cizme de şapte poşte. 

Totuşi, copacii... rădăcinile acelea cenuşii, păstoase... 

Când începe să se întunece de-a binelea - când cerul va 
deveni, din albastru, violet - trec înapoi. Asta el Mai 
departe, scrie-n carte. N-am să umblu prin pădurile-astea 
după căderea întunericului. lar dacă mi se termină sucul 
magic în Indiana, sau pe-acolo, pe undeva, bătrânu' Speedy 
îmi poate trimite prin poştă altă sticluţă, sau ceva. 

Continuând să rumege aceste idei - şi recunoscând că se 
simţea mai bine având un plan (chiar dacă planul nu 
cuprindea decât următoarele două ore, cel mult) -, Jack îşi 
dădu deodată seama că auzea un nou vehicul şi transportul 
unei mulţimi de cai. 

Înclinând capul, se opri în mijlocul drumului. Ochii i se 
dilatară şi, dintr-o dată, pe dinapoia retinelor i se derulară, 
cu iuţeală ameţitoare, două imagini: maşina cea mare în 
care se aflaseră cei doi indivizi - maşina care nu era 
Mercedes -, apoi duba WILD CHILD, îndepărtându-se în 
viteză de cadavrul unchiului Tommy, cu sângele şiroind de 
pe colții de plastic rupţi ai grilei radiatorului. Văzu mâinile 
pe volanul dubei... dar nu erau mâini. Erau nişte copite 
stranii, articulate. 

În plin galop, atelajul ăsta blestemat sună ca un tunet 
rostogolindu-se pe faţa pământului. 

Acum, auzindu-l - sunetul încă îndepărtat, dar perfect de 
clar în aerul pur -, Jack se întrebă cum de se putuse gândi 
măcar la faptul că celelalte căruţe ce se apropiau ar fi fost 
diligenţa lui Morgan. Cu siguranţă, n-avea să mai facă 
niciodată o asemenea greşeală. Sunetul auzit acum era 
categoric ameninţător, supraîncărcat de potenţialul răului - 
sunetul unui atelaj, da, al unui atelaj mânat de un diavol. 

Rămase  încremenit în mijlocul drumului, aproape 
hipnotizat, ca un iepure în lumina farurilor. Zgomotul 
creştea statornic, tot mai puternic - tunet de roţi şi copite, 


trosnetele harnaşamentelor de piele. Acum putea auzi şi 
glasul birjarului: 

— Hii-iaa! Hiii-iaaa! HIIIII-LAAAAA! 

Stătea în drum, stătea acolo, cu capul vuindu-i de groază. 
Nu mă pot mişca, o, Doamne sfinte, o, Isuse Cristoase, nu 
mă pot mişca! Mamă, mamă, mămiiico000o.... 

Stătea în drum şi, cu ochiul minţii, văzu o arătare enormă 
şi neagră, asemănătoare cu o caleaşcă, sfâşiind drumul, 
trasă de animale negre, ce păreau mai mult pume decât cai; 
văzu perdelele negre fluturând pe ferestrele trăsurii; îl 
văzu pe vizitiu stând în picioare pe capră, cu părul suflat de 
vânt, cu ochii sălbatici şi demenţi ca ai unui psihopat 
înarmat cu un satâr. 

O văzu gonind spre el, fără a încetini deloc. 

O văzu călcându-l. 

Asta îi spulberă paralizia. O luă la fugă spre dreapta, 
lunecând în jos pe marginea drumului, agăţându-şi piciorul 
sub una dintre acele rădăcini  noduroase, căzând, 
rostogolindu-se. Spinarea rănită, relativ alinată în ultimele 
câteva ore, îl fulgeră cu o durere vie, iar băiatul îşi dezveli 
dinţii într-o grimasă. 

Sări în picioare şi se ascunse în pădure, încovoiat. 

Mai întâi se strecură după unul dintre copacii negri, dar 
atingerea tulpinii împletite - semăna puţin cu ficuşii 
bengalezi pe care-i văzuse în vacanţa din Hawaii, cu doi ani 
în urmă - era uleioasă, dezagreabilă. Jack se mută mai la 
stânga, după trunchiul unui brad. 

Tunetul caleştii şi al escortei răsuna tot mai puternic. În 
fiecare secundă, Jack se aştepta ca echipajul să treacă 
fulgerător spre satul Tuturor Mâinilor. Degetele băiatului se 
încleştau şi se relaxau alternativ pe scoarţa răşinoasă a 
coniferului. Îşi muşcă buzele. 

Drept în faţa lui se întindea, spre drum, un culoar de 
vizibilitate îngust, dar complet liber, un tunel cu pereţi de 
frunze, ferigi şi ace de brad. Şi exact când Jack începuse să 
creadă că grupul lui Morgan nu va mai sosi niciodată, vreo 


doisprezece sau mai mulţi soldaţi călări trecură spre Est, 
gonind la galop. Cel din frunte purta un drapel, dar băiatul 
nu-i putu distinge blazonul... şi nici nu era sigur c-ar fi dorit- 
0. Apoi, prin îngustul câmp vizual al lui Jack fulgeră 


diligenta. 
Momentul trecerii sale fu scurt - nu mai mult de-o 
secundă, poate nici măcar atât -, dar Jack îi păstră o 


amintire perfectă. Diligenţa era un vehicul gigantic, înalt de 
vreo patru metri, cu siguranţă. Cuferele şi boccelele legate 
deasupra cu corzi solide mai adăugau încă un metru. 
Fiecare cal din atelaj purta pe cap câte un panaş negru - 
panaşe suflate înapoi aproape la orizontală de curentul 
provocat de viteză. Mai târziu, Jack se gândi că Morgan 
avea fără-ndoială nevoie de-un atelaj nou pentru fiecare 
cursă, căci aceste animale păreau ajunse la capătul 
puterilor. Din boturile chinuite le zburau cheaguri de 
spumă şi sânge; ochii li se rostogoleau înnebuniţi, arătându- 
şi semilunile albe. 

La fel ca în închipuirea - sau viziunea - lui, la ferestrele 
fără geam fluturau perdele de crep negru. Deodată, într- 
unul dintre aceste dreptunghiuri întunecate apăru un chip 
alb, încadrat în rama cu încrustaţii ciudate, răsucite. Brusca 
apariţie a acestui chip fu la fel de şocantă ca ivirea unei 
stafii la fereastra unei case bântuite, în ruine. Nu era chipul 
lui Morgan Sloat... şi totuşi era. 

lar cel căruia îi aparţinea acel chip ştia că Jack - sau 
vreun alt pericol, tot atât de detestat şi întru totul la fel de 
personal - se afla prin preajmă. Jack o văzu în dilatarea 
ochilor şi în brusca schimonosire, veninoasă, a gurii. 

Căpitanul Farren spusese: O să te miroasă ca pe un 
şoarece. lar acum Jack îşi zise, cu silă: M-a mirosit, gata. 
Ştie că-s aici, şi-acum ce-o să se-ntâmple? Va opri toată 
hoarda, pun pariu, şi-o să trimită soldații-n pădure, după 
mine. 

Alt escadron de militari - care acoperea ariergarda 
diligenţei lui Morgan - trecu cât ai clipi. Jack aşteptă, cu 


mâinile îngheţate pe coaja bradului, convins că Morgan va 
porunci să oprească. Dar nu urmă nici o oprire; curând, 
vuietul greu al diligenţei şi al escortei începu să se stingă. 

Ochii lui. Aştia-s la fel. Ochii ăia negri, pe faţa albă. Şi... 

Băiatul nostru? DAAAAA! 

Ceva i se târi peste laba piciorului... şi în sus, pe gleznă. 
Jack zbieră şi se dădu înapoi înnebunit, crezând că era un 
şarpe. Dar, când privi în jos, văzu că una dintre rădăcinile 
acelea cenuşii i se încolăcise pe picior... iar acum îi 
cuprindea gamba. 

E cu neputinţă, îşi spuse el, prosteşte. Rădăcinile nu se 
mişcă... 

Se smuci cu putere, smulgându-şi piciorul din cătuşa 
aspră pe care o formase rădăcina. Simţi în pulpă o durere 
acută, ca arsura unei frânghii. Ridicând ochii, inima îi 
împietri de groază. Acum ştia de ce Morgan, simţindu-l, îşi 
continuase totuşi drumul; Morgan ştia că o plimbare prin 
pădurea aceea era ca o scaldă într-un râu din junglă, plin 
de peşti piranha. De ce nu-l prevenise Căpitanul Farren? 
Jack nu se putea gândi decât că ofiţerul cu cicatrice nu 
ştiuse; probabil nu ajunsese niciodată atât de departe spre 
Vest. 

Rădăcinile cenuşii ale hibrizilor de ferigă şi pin se mişcau 
acum cu toatele - ridicându-se, căzând, viermuind prin 
pământul plin de frunze în descompunere. Frazbile şi 
Granchioase, îşi spuse aiurit Jack. Frazbile şi Granchioase 
RELE. O rădăcină peste măsură de groasă, cu ultimii 
cincisprezece centimetri înnegriţi de pământ şi umezeală, 
se ridică unduindu-se în faţa lui, ca o cobră ce dansează în 
coşul unui fachir. Băiatul NOSTRU! DAAA! 

Săgetă spre el, iar Jack sări înapoi, conştient că 
rădăcinile formaseră acum un paravan viu între el şi drum. 
Se retrase până la trunchiul unui arbore... după care se 
smulse de-acolo, urlând, când scoarţa începu să palpite, 
vălurindu-se, lipită de spinarea lui - parcă ar fi simţit un 
muşchi cuprins de spasme necontrolate. Privi în jur şi văzu 


unul dintre copacii negri cu tulpini împletite. Acum tulpina 
se mişca, se zvârcolea. Nodurile acelea încolăcite ale cojii 
formau ceva ca o faţă hidos zbârcită, cu un ochi negru 
căscat, gol, iar celălalt închis într-un clipit oribil. Copacul se 
despică mai în jos, cu un zgomot scrâşnit, trosnitor, 
începând să-i curgă bale de sevă galben-albicioasă. AL 
NOSTRU! O, daaaaaa! 

Rădăcini ca nişte degete se strecurară între braţul şi 
coastele lui Jack, ca pentru a-l gâdila. 

Se smulse, ţinându-se de ultimul fir raţional printr-un 
enorm act de voinţă, şi bâjbâi prin haină după sticluţa lui 
Speedy. Îşi dădu seama - vag - de o serie de zgomote ca de 
sfâşiere. Bănui că arborii se dezrădăcinau singuri din 
pământ. În Tolkien!2%: nu se întâmplase niciodată aşa ceva. 

Apucă de gât sticluţa şi o trase afară. Moşmondi la capac, 
iar una dintre rădăcini îi încolăci lin beregata. În clipa 
următoare, se strânse amarnic, ca un ştreang de 
spânzurătoare. 

Lui Jack i se tăie respiraţia. Sticla îi scăpă din mâini, în 
timp ce se lupta cu făptura care-l sugruma. Reuşi să-şi 
strecoare degetele pe sub rădăcină. Nu era rece şi ţeapănă, 
ci caldă, mlădie, ca o came. Trase de ea din răsputeri, 
conştient de horcăielile strangulate ce-i ieşeau pe gură şi de 
saliva care-i şiroia pe bărbie. 

Cu un ultim efort, convulsiv, smulse rădăcina. Atunci, 
aceasta încercă să-i încercuiască mijlocul, iar Jack îşi 
eliberă brusc braţul din strânsoarea ei, ţipând. Privi în jos, 
pentru a vedea sticluţa îndepărtându-se în salturi mici, 
trasă de un alt cârcel. 

Sări după ea. Rădăcini îi înşfăcară picioarele, se 
încolăciră. Căzu îndesat pe pământ, întinzându-se, dând din 
mâini, cu vârfurile degetelor scobind solul gras şi negru al 
pădurii, să mai câştige un centimetru, o jumătate... 

Atinse peretele lunecos şi verde al sticluţei... şi o apucă. 
Trase cu toată puterea, simțind ca prin ceaţă că acum 
rădăcinile îi năpădiseră complet picioarele, încrucişându-se 


ca nişte jambiere, ţinându-l strâns pe loc. Răsuci căpăcelul 
sticluţei. Alt tentacul pluti în jos, uşor ca o pânză de 
păianjen, încercând să i-o smulgă. Jack îl împinse în lături şi 
ridică sticluţa la gură. Mirosul de fructe stricate păru 
deodată să plutească pretutindeni, ca o membrană vie. 

Speedy te rog, fă să meargă! 

În timp ce alte şi alte rădăcini îi lunecau peste spinare şi 
prin jurul taliei, răsucindu-l neputincios încoace şi-ncolo, 
Jack bău, şi vinul ieftin îi împroşcă amândoi obrajii. Înghiţi, 
gemând, şi nu-i folosi la nimic, nu mergea, avea ochii încă 
închişi, dar putea simţi rădăcinile încătuşându-i braţele şi 
picioarele, simţea 


8 


apa îmbibându-i jeanşii şi cămaşa, miros de 

Apă? 

mâl umed, auzea 

Jeanşi? Cămaşă? 

orăcăitul monoton al broaştelor şi 

Jack deschise ochii şi văzu lumina portocalie a soarelui la 
asfinţit, reflectată într-un râu lat. Păduri neîntrerupte 
creşteau pe malul estic al râului; pe ţărmul vestic, acolo 
unde se afla el, o câmpie întinsă, acum parţial întunecată de 
ceața formată la sol o dată cu căderea serii, ajungea până la 
malul apei. Aici, pământul era ud şi gloduros. Jack zăcea pe 
țărmul râului, în cea mai mlăştinoasă zonă dintre toate. 
Pretutindeni creşteau bălării dese - mai era cel puţin o lună 
până la gerurile aprige care-aveau să le ucidă -, iar băiatul 
se încâlcise în ele, la fel ca un om care se trezeşte încolăcit 
în aşternuturi, după un coşmar. 

Se adună pe picioare, împleticit, ud şi mânjit cu mâl 
mirositor, simțind curelele rucsacului tăindu-i la subsuori. 
Îşi scutură cu groază frunzele buruienilor de pe faţă şi 
braţe. Începu să se îndepărteze de apă, după care privi în 
urmă şi văzu sticluţa lui Speedy zăcând în noroi, cu 


căpăcelul alături. O parte din „sucul magic" cursese afară, 
sau se vărsase în timpul luptei cu copacii ucigaşi din 
Teritorii. Acum sticluţa mai era plină doar pe-o treime. 

Stătu un moment pe loc, cu tenişii plini de noroi înfipţi în 
mâlul mustos, privind spre râu. Aceasta era lumea lui, 
bătrânele şi bunele State Unite ale Americii. Nu vedea 
arcadele aurii pe care le sperase, nici vreun zgârie-nori sau 
satelit artificial clipind deasupra pe cerul tot mai întunecat, 
dar ştia unde se afla la fel de bine pe cât îşi cunoştea 
numele. Întrebarea era: chiar fusese în cealaltă lume? 

Privi în jur, la râul necunoscut, la tot atât de nefamiliarul 
peisaj rustic, ascultând mugetele îndepărtate şi blânde ale 
vacilor. Eşti în alt loc, îşi spuse. Asta sigur nu mai e Arcadia 
Beach, Jack-O. 

Nu, nu era Arcadia Beach, dar nici nu cunoştea destul de 
bine regiunea din jurul staţiunii ca să spună cu certitudine 
că se îndepărtase cu mai mult de şase, şapte kilometri - 
doar suficient de departe de coastă, să zicem, pentru a nu 
mai putea simţi mirosul Atlanticului. Se înapoiase ca şi cum 
s-ar fi trezit dintr-un coşmar - oare nu era posibil ca asta să 
fi şi fost toată povestea, de la căruţaşul cu povara sa de 
carne plină de muşte şi până la copacii însufleţiţi? Un soi de 
coşmar de-a-n-picioarelea, în care jucase şi 
somnambulismul un rol? Avea sens. Mama sa era pe 
moarte, iar acum îşi spuse că ştia acest lucru de-o bună 
bucată de vreme - toate semnele fuseseră vizibile, 
subconştientul lui trăgând concluzia corectă chiar în timp 
ce latura conştientă a minţii o contesta. Aceasta ar fi putut 
contribui la crearea unei atmosfere adecvate pentru un 
fenomen de autohipnoză, iar beţivanul ăla bătrân de 
Speedy Parker îl băgase-n viteză. Sigur. Toate se legau. 

Unchiului Morgan i-ar fi convenit de minune. 

Jack se înfioră şi înghiţi dureros. Dureros de-a binelea. 
Nu aşa cum te doare gâtul când eşti răcit, ci în genul unui 
muşchi suprasolicitat. 


Ridică mâna stângă - în dreapta ţinea sticluţa - şi-şi frecă 
uşurel gâtul cu palma. O clipă păru - în chip absurd - o 
femeie căutând semne de bărbie dublă sau riduri. Găsi o 
rosătură umflată chiar deasupra mărului-lui-Adam. Nu 
sângerase mult, dar era aproape prea dureroasă ca s-o 
poată atinge. I-o făcuse rădăcina care-l strânsese de gât. 

— Adevărat, şopti Jack, privind spre apa portocalie, 
ascultând oac-oac - urile broaştelor şi mugetele îndepărtate 
ale vacilor. Totul a fost adevărat. 


9 


Jack urca panta uşoară a câmpiei, lăsând în urmă râul şi 
toate celelalte. După aproape un kilometru, mişcările 
constante 

ale rucsacului ce-i freca spinarea îndurerată (păstra şi 
loviturile primite de la Osmond, rucsacul care se mişca 
reactualizându-i-le încontinuu) îi deşteptară o amintire. 
Refuzase enormul sandviş al lui Speedy, dar nu cumva 
negrul îi strecurase totuşi în rucsac resturile, în timp ce el 
examina pana de chitară? 

La acest gând, stomacul îi tresări brusc. 

Jack îşi dădu jos rucsacul pe loc, oprindu-se într-un cheag 
de păclă joasă, sub luceafărul de seară. Desfăcu catarama 
uneia dintre curele, şi iată sandvişul, nu doar o jumătate 
sau o bucăţică, ci toata mâncarea, învelită într-un ziar. Ochii 
băiatului se umplură de lacrimi fierbinţi, dorindu-şi ca 
Speedy să se fi aflat lângă el ca să-l poată îmbrăţişa. 

Acum zece minute il numeai beţiv nebun. 

Chipul i se împurpură la acest gând, dar ruşinea nu-l 
împiedică să  înfulece sandvişul din şase îmbucături 
zdravene. Îşi încheie la loc rucsacul şi-l luă în spinare. Cu 
gaura din burtă pe jumătate plină, Jack porni din nou la 
drum, simțindu-se iarăşi în apele lui. 

Nu peste mult timp, în întunericul ce cuprindea zările, 
începură să licărească luminiţe. O fermă. Un câine se puse 


pe lătrat - lătratul gros al unui amic cu-adevărat mare -, iar 
Jack îngheţă o clipă. 

E înăuntru, îşi spuse. Sau legat. Sper. 

O luă mai spre dreapta şi, după o vreme, câinele se opri 
din lătrat. Călăuzindu-se după luminile fermei, Jack ieşi 
curând pe un drum îngust, asfaltat. Se opri, privind în 
stânga şi-n dreapta, fără a şti încotro s-o ia. 

Fi, băieţi, iată-l pe Jack Sawyer între urlet şi Zbieret, ud 
până la piele şi cu tenişii plini de noroi. Hai, tu, Jack! 

Singurătatea şi dorul de casă i se treziră din nou în 
suflet. Căută să le alunge. Scuipă un strop de salivă pe 
arătătorul mâinii stângi, apoi îi dădu un bobârnac puternic. 
Cea mai mare dintre jumătăţile stropului zbură în dreapta - 
sau cel puţin aşa i se păru lui -, aşa că se întoarse într-acolo 
şi porni. Peste patruzeci de minute, picând de oboseală (şi 
din nou flămând, ceea ce era oarecum chiar mai rău), văzu 
o carieră şi un fel de şopron, la capătul unui drum de acces 
barat cu un lanţ. 

Jack se strecură pe sub lanţ şi merse la şopron. Uşa era 
închisă cu lacătul, dar observă că pământul se rosese sub 
un perete al micului acaret. Nu-i trebui decât un minut ca 
să-şi scoată rucsacul, să se târască pe sub peretele 
şopronului şi să tragă apoi bagajul după el: Lacătul de la 
uşă îl făcea chiar să se simtă mai în siguranţă. 

Privi în jur, pentru a vedea că nimerise alături de nişte 
unelte foarte vechi - locul acela nu mai fusese folosit de 
mult, după cât se părea, ceea ce lui Jack îi convenea de 
minune. Se despuie în pielea goală, dornic să scape de 
senzaţia hainelor înnoroiate şi reci. Pipăi moneda pe care i- 
o dăduse Căpitanul Farren, într-unul dintre buzunarele 
pantalonilor, odihnind acolo ca un uriaş, printre puţinul său 
mărunţiş mai obişnuit. Jack o scoase, şi văzu că moneda lui 
Farren, cu capul Reginei pe-o parte şi leul înaripat pe 
cealaltă... se transformase într-un dolar de argint din 1921. 
O vreme privi ţintă la profilul Statuii Libertăţii de pe 


gologanul cât roata carului, apoi îl vâri la loc, în buzunarul 
jeanşilor. 

Scoase din sac haine uscate, gândindu-se ca pe cele 
murdare să le împacheteze a doua zi de dimineaţă - până 
atunci se vor fi uscat - şi să le curețe pe drum, în vreo 
spălătorie automată eventual, sau doar într-un pârâiaş 
întâlnit în cale. 

În timp ce-şi căuta nişte ciorapi, mâna sa întâlni ceva 
subţire şi tare. Jack scoase obiectul, descoperind că era 
periuţa sa de dinţi. De îndată, imagini de-acasă, ale 
siguranţei şi raţiunii - toate lucrurile pe care le poate 
reprezenta o periuţă de dinţi - se deşteptară, copleşindu-l. 
De astă-dată nu mai avea cum să-şi alunge valul de emoţii 
sau să îl înăbuşe. O periuţa de dinţi era un lucru destinat să 
se vadă într-o baie bine luminată, un obiect de folosit când 
ai o pijama de bumbac pe trup şi papuci calzi în picioare. În 
nici un caz ceva peste care să dai în fundul rucsacului, într- 
un şopron de scule întunecos şi rece, la marginea unei 
cariere de piatră, dintr-o localitate rurală, pustie, căreia 
nici măcar nu-i ştii numele. 

Singurătatea îi mistuia toată fiinţa: conştientizarea 
condiţiei sale de exilat era acum deplină. Jack începu să 
plângă. Nu se tânguia isteric, nici nu guiţa ca oamenii care- 
şi ascund furia îndărătul lacrimilor; plângea cu suspinele 
regulate ale celui care tocmai a descoperit cât e de singur 
şi că are toate şansele să rămână la fel de singur încă multă 
vreme de-acum încolo. Plângea fiindcă toată siguranţa şi 
raţiunea păreau să fi părăsit această lume. Singurătatea 
era aici, prezentă, reală; dar, în situaţia lui, şi dezechilibrul 
mintal reprezenta o mare posibilitate. 

Adormi înainte ca suspinele să se fi ostoit complet. Dormi 
încovrigat împrejurul rucsacului, gol, cu excepţia unei 
perechi de chiloţi şi ciorapi curaţi. Lacrimile îşi tăiaseră 
făgaşuri limpezi pe obrajii murdari, iar într-o mână ţinea, 
moale, periuţa de dinţi. 


CAPITOLUL VIII - lunelul Oatley 
1 


Şase zile mai târziu, Jack ieşise aproape complet din 
genunea disperării. Spre sfârşitul primelor lui zile de drum 
i se părea că trecuse, din copilărie şi adolescenţă, drept în 
vârsta adultă - în responsabilitate. Era adevărat că nu mai 
revenise în Teritorii după deşteptarea pe malul apusean al 
râului, dar putea privi raţional acest fapt, ca şi viteza mai 
mică de deplasare ce o implica, spunându-şi că economisea 
sucul lui Speedy pentru momentele în care avea să-i fie cu 
adevărat necesar. 

Şi, în fond, nu-i spusese Speedy să călătorească mai mult 
pe drumuri în această lume? Urmăm pur şi simplu 
directivele, amice. 

Când soarele era pe boltă şi maşinile îl mai duceau cu 
câte cincizeci-şaizeci de kilometri spre Vest, şi când avea 
stomacul plin, "Teritoriile i se păreau incredibil de 
îndepărtate şi parcă desprinse dintr-un vis: semănau cu un 
film pe care începea să-l uite, o fantezie temporară. Uneori, 
când Jack se rezema de spătar în maşina vreunui învăţător 
şi răspundea la nelipsitele întrebări despre ce şi cum i se- 
ntâmplase - despre Poveste -, chiar uita. Teritoriile îl 
părăseau şi era din nou - sau aproape era - băiatul din 
primele zile ale verii. 

Pe marile şosele naţionale, când vreun şofer îl lăsa în 
apropierea ieşirii din oraş, nu rămânea mai mult de zece- 
cincisprezecc minute cu degetul mare ridicat şi se şi trezea 
cu câte o maşină care încetinea, oprind să-l ia. Acum se afla 
undeva, în apropiere de Batavia, departe spre vestul 
statului New York, străbătând acostamentul autostrăzii 90, 
cu degetul mare în aer, în direcţia oraşului Buffalo - după 
Buffalo avea s-o cârmească spre Sud. Era de părere că totul 
se reducea la găsirea celei mai bune căi de-a înfăptui un 


lucru, pentru ca apoi să-l faci pur şi simplu. Rand McNally şi 
Povestea îl aduseseră până aici; tot ce-i trebuia, era destul 
noroc cât să găsească un conducător auto care mergea 
până la Chicago sau Denver (sau Los Angeles, dacă tot e 
vorba să  visăm-cu-ochii-des-chişi despre baftă, Jacky- 
puiule), şi s-ar fi putut afla pe drumul de înapoiere înaintea 
jumătăţi lui octombrie. 

Era bronzat, avea în buzunar cincisprezece dolari de la 
ultima slujbă - spălător de vase la braseria „Golden Spoon', 
în Auburn - şi-şi simţea muşchii întinşi, fortificaţi. Chiar 
dacă uneori îi venea să plângă, nu mai dăduse frâu liber 
lacrimilor niciodată, după acea nenorocită de primă noapte. 
Se stăpânea, asta era toată deosebirea. Acum, că ştia cum 
să continue, după ce începuse atât de chinuit, ajunsese mai 
presus de tot ce i se întâmpla; i se părea că poate întrezări 
capătul călătoriei, deşi era încă atât de departe. Călătorind 
mai mult prin această lume, aşa cum îi spusese Speedy, 
putea înainta cu toată viteza necesară pentru a ajunge cu 
Talismanul înapoi, în New Hampshire, mai mult decât la 
timp. Avea să reuşească, şi îl aşteptau mult mai puţine 
probleme decât crezuse. 

Cel puţin aşa îşi închipuia Jack Sawyer în timp ce un Ford 
Fairlane albastru şi prăfuit trăgea pe dreapta şi-l aştepta să 
fugă până la el, cu ochii mijiţi în soarele ce cobora spre 
asfinţit. Cincizeci sau şaizeci de kilometri, îşi spuse. Revăzu 
în minte pagina din Rand McNally, pe care o studiase de 
dimineaţă, şi se hotări: Oatley, Suna banal, mărunt şi sigur - 
era pe drum, iar acum nimic nu-l mai putea vătăma. 


, 


Jack se aplecă şi privi pe fereastră înainte de-a deschide 
portiera Fordului Fairlane. Pe bancheta din spate, zăceau în 
dezordine albume groase, cu mostre şi prospecte 
imprimate; locul de lângă şofer îl ocupau două serviete 
supradimensionate. Individul brunet şi cam burtos, care în 


acest moment părea aproape să imite atitudinea lui Jack, 
aplecându-se peste volan să-l privească pe băiat prin 
fereastra deschisă, era comis-voiajor. Sacoul costumului său 
albastru stătea agăţat în cârligul din spatele lui; avea 
cravata lărgită şi mânecile suflecate. Un comis-voiajor de 
vreo treizeci şi cinci de ani, preumblându-se comod prin 
teritoriul său. Va fi îndrăgind sporovăiala, ca toţi comis- 
voiajorii. Omul îi zâmbi şi ridică prima servietă burduşită, 
trecând-o peste spătar până în talmeş-balmeşul de hârtii 
din spate, apoi şi pe cea de-a doua. 

— la să facem noi puţin loc, spuse el. 

Jack ştia că primul lucru pe care-l va întreba omul avea 
să fie: de ce nu eşti la şcoală? 

Deschise portiera. 

— Vă mulţumbsc. 

Şi urcă. 

— Mergi departe? întrebă comis-voiajorul, aruncând un 
ochi în oglinda retrovizoare, în timp ce băga într-a-ntâia şi 
revenea pe drum. 

— La Oatley, răspunse Jack. Cred că-s cam cincizeci de 
kilometri. 

— Te-ai făcut cu-o corigentă la geografie, replică celălalt. 
Oatley e la peste şaptezeci de kilometri de-aici. Întoarse 
capul spre Jack şi, spre mirarea băiatului, îi făcu cu ochiul. 
Nu mi-o lua-n nume de rău, dar nu pot suferi să văd copii 
făcând autostopul. De-asta-i iau întotdeauna când îmi ies în 
cale. Cel puţin ştiu că, alături de mine, sunt în siguranţă. 
Nu-mi plac pipăitorii, pricepi ce vreau să zic? Prea mulţi 
ţicniţi se-nvârt pe lumea asta, puştiule. Citeşti ziarele? 
Adică, de fiare carnivore vorbesc. Te-ai putea pomeni 
ajungând specie pe cale de dispariţie. 

— Cred că aveţi dreptate, spuse Jack. Dar încerc să fiu 
cât mai atent. 

— Locuieşti pe-aici, pe undeva, bănuiesc! 

Omul continua să-l privească, furând mici ocheade spre 
şosea, cu mişcări ca de pasăre, iar Jack căută nebunegşte în 


memorie numele unui oraş din urmă. 

— La Palmyra. Din Palmyra sunt. 

Comis-voiajorul dădu din cap. 

— Drăguţ locşor. 

Reveni cu privirea la drum. Jack se relaxă, pe pluşul 
confortabil al fotoliului. Într-un târziu, omul spuse: 

— Sper că nu tragi chiulul de la şcoală, nu? 

Sosise, din nou, momentul Poveştii. 

O spusese atât de des, schimbând denumirile oraşelor 
implicate pe măsură ce avansa spre Vest, încât şi-o simţea 
în gură lunecoasă, ca un monolog. 

— Nu, domnule. Doar că trebuie să merg la Oatley ca să 
locuiesc puţin timp la mătuşa Helen. Helen Vaughan. E sora 
mamei. Profesoară la şcoală. Iata a murit iarna trecută, 
vedeţi, şi o ducem destul de greu... şi pe urmă, acum două 
săptămâni, tusea mamei s-a agravat foarte rău şi abia mai 
putea urca scara, şi doctorul a spus că trebuie să stea la pat 
cât poate de mult şi a rugat-o pe sora ei dacă pot să vin să 
stau la ea o vreme. Cum ea e profesoară, şi-aşa mai 
departe, cred că precis o să merg la şcoală în Oatley. 
Mătuşa Helen n-ar lăsa nici un copil să chiulească, desigur. 

— Vrei să zici că mama ta ţi-a spus să faci autostopul de 
la Palmyra până la Oatley? întrebă comis-voiajorul. 

— A nu, deloc - n-ar face-o niciodată. Nu, mi-a dat bani 
de autobuz, da' am preferat să-i păstrez. N-o să prea fie 
bani în casă, cred, multă vreme, şi mătuşa Helen n-are nici 
ea bani, de fapt. Mama s-ar înfuria rău să afle că fac stopul. 
Da' mie mi s-a părut c-aş arunca banii pe fereastră. Vreau 
să zic, cinci dolari sunt cinci dolari, şi de ce să-i dau la un 
şofer de-autobuz? 

Omul îi aruncă o privire piezişă. 

— Cât timp crezi că o să stai la Oatley? 

— Greu de zis. Sper mai mult ca sigur ca mama să se facă 
bine cât mai curând. 

— Ei, înapoi să nu mai mergi cu autostopul, bine? 


— Nici măcar maşină nu mai avem, spuse Jack, 
îmbogăţind Povestea. Începea să se distreze. Vă vine-a 
crede? Au tăbărât în toiul nopţii şi-au luat-o-napoi. Laşi 
împuţiţi. Ştiau că toată lumea doarme. Au venit, uite-aşa, la 
miezul nopţii, şi-au furat maşina drept din garaj. Domnu, 
m-aş fi bătut pentru maşina aia - şi nu ca să merg acum cu 
ea pân-la mătuşa. Când mama se duce la doctor, trebuie să 
facă pe jos tot drumul pân-la poalele colinei şi pe urmă încă 
cinci străzi doar ca să ia autobuzul. N-ar trebui să aibă voie 
să facă asta, nu? Aşa, să dea năvală şi să-ţi fure maşina ta? 
De-ndată ce-o să putem, o să-ncepem iar să plătim. Vreau 
să zic, dumneavoastră n-aţi numi asta furt? 

— Dacă mi s-ar întâmpla mie, cred că da, răspunse comis- 
voiajorul. Ei, sper ca mama ta să se simtă mai bine repejor. 

— Şi eu la fel, spuse Jack, cu toată sinceritatea. 

Şi cu asta rămaseră, până când începură să apară 
semnele de la intrarea în Oatley. Şoferul trase maşina pe 
acostament, imediat după rampa de ieşire, îi zâmbi din nou 
lui Jack şi spuse: 

— Noroc, puştiule. 

Jack înclină din cap şi deschise portiera. 

— Oricum, sper să nu fie nevoie să stai prea mult la 
Oatley. 

Băiatul îl privi întrebător. 

— Păi, cunoşti locurile, nu-i aşa? 

— Puțin. Nu prea bine. 

— A, e cu-adevărat o groapă. Genul de loc în care se 
mănâncă ce fuge pe drum. Gorillaville. Mănânci berea, apoi 
bei paharul. Cam aşa ceva. 

— Mulţumesc că mi-aţi spus. 

Jack cobori din maşină. Comis-voiajorul îi făcu cu mâna. 
Băgă Fordul în viteza-ntâi şi intră pe drum. În câteva clipe, 
nu mai era decât o pată neagră gonind spre soarele 
portocaliu al amurgului. 


3 


Cale de-un kilometru, doi, şoseaua îl purtă printr-un 
peisaj rural plat şi mohorât - în depărtare, Jack vedea mici 
case demontabile cu două niveluri, cocoţate în marginea 
câmpului. Câmpiile erau cafenii şi golaşe, iar casele nu 
aparţineau unor ferme. Situate la mari distanţe una de alta, 
clădirile ce dominau şesul posac existau într-o tăcere 
cenuşie şi neclintită, ruptă numai de vuietul traficului ce 
străbătea autostrada 90. Nici o vacă nu mugea, nu necheza 
nici un cal - nu existau animale, nici echipamente agricole. 
În jurul uneia dintre căsuțe zăceau vreo şase maşini stricate 
şi ruginite. Acestea erau casele unor oameni cărora le 
displăcea într-atât propria specie, încât până şi un orăşel ca 
Oatley era prea aglomerat pentru ei. Câmpiile goale le 
ofereau „şanţurile cu apă" necesare în jurul castelelor din 
panouri coşcovite. 

După un timp, ajunse la o răspântie. Arăta ca o răscruce 
din desenele animate: două drumuri înguste şi pustii, 
intersectându-se într-un nicăieri absolut, pentru a se 
întinde apoi spre un alt fel de nicăieri. Jack începuse să se 
simtă nesigur pe simţul său de orientare şi, potrivindu-şi 
mai bine rucsacul pe spate, porni spre ţeava înaltă de fier 
ruginit ce susţinea dreptunghiurile negre, şi ele ruginite, cu 
denumirile străzilor. Ar fi fost mai bine s-o ia la stânga în loc 
de dreapta, lângă rampa de ieşire? Indicatorul îndreptat 
spre drumul paralel cu şoseaua anunţa: DOGTOWN ROAD. 
Dogtown? Jack privi în lungul acestui drum şi nu văzu decât 
întinderea nesfârşită, câmpii pline de buruieni şi panglica 
neagră de asfalt desfăşurându-se tot mai departe. Fâşia de 
asfalt pe care se afla el purta numele de MILL ROAD, 
conform tăbliţei. Cam la un kilometru şi jumătate distanţă 
se afunda într-un tunel aproape acoperit de copaci aplecaţi 
şi de-un ciudat smoc pubian de iederă. O pancartă albă 
spânzura peste desişul de viţă, părând susţinută de acesta. 
Cuvintele erau prea mici ca să le poată citi. Jack vâri mâna 
în buzunar şi apucă strâns moneda primită de la Căpitanul 
Farren. 


Stomacul îi vorbea. Avea nevoie de cină cât mai curând, 
astfel că trebuia să părăsească acel loc şi să găsească un 
oraş unde-şi putea câştiga masa. Mill Road era acesta - cel 
puţin putea merge suficient de departe ca să vadă ce se 
găsea la celălalt capăt al tunelului. Jack se grăbi într-acolo, 
privind cum deschizătura întunecată din pâlcul de copaci se 
mărea cu fiecare pas. 

Rece, umed, mirosind a praf de cărămidă şi pământ 
răscolit, tunelul păru să-l absoarbă pe băiat, închizându-se 
apoi strâns în jurul lui. Un moment, Jack se temu că îl ducea 
sub pământ - în capătul tunelului nu se arăta nici un cerc 
de lumină -, dar apoi îşi dădu seama că pardoseala de asfalt 
era orizontală. APRINDEŢI FARURILE, scria pe pancarta de 
la intrarea în tunel. Jack se ciocni de-un zid de cărămizi şi 
simţi pulberea grunjoasă fărâmiţându-i-se pe mâini. 

Faruri, îşi spuse sieşi, dorind tare mult să aibă şi el unul 
pe care să-l aprindă. Înţelese că tunelul cotea, fără doar şi 
poate, într-un anume punct al parcursului său. Prudent, 
încet, cu grijă, intrase drept în zid, ca un orb cu mâinile 
întinse. Îşi căută pe dibuite drumul în lungul peretelui. 
Când Wile E. Coiotul din desenele animate cu Bip-Bip 
încerca aşa ceva, de obicei sfârşea făcut afiş pe botul 
vreunui camion. 

Ceva tropăi mărunt pe pardoseala tunelului, iar Jack 
îngheţă. 

Un şobolan, îşi spuse. Poate un iepure, luând-o pe-o 
scurtătură între câmpii. Păruse însă, cumva, mai mare. 

Îl auzi din nou, mai departe în întuneric, şi făcu încă un 
pas înainte, orbecăind. În faţa lui percepu o răsuflare, una 
singură, cineva inspira. Se opri, întrebându-se: Asta a fost 
un animal? Rămase cu degetele nemişcate pe peretele de 
cărămizi umede, aşteptând expiraţia. Nu sunase a animal - 
cu siguranţă, nici un şobolan sau iepure nu inhala atât de 
adânc. Se mai furişă câţiva centimetri înainte, aproape 
nevrând să recunoască faţă de sine însuşi că ceea ce se afla 
acolo îl înspăimântase. 


Jack încremeni din nou, auzind un sunet slab şi silențios, 
ca un chicotit scrâşnit, răzbătând din beznă, în faţa lui. În 
secunda următoare, un miros familiar, dar pe care nu-l 
putea recunoaşte, aspru, pătrunzător, ca de mosc, pluti 
spre el din adâncul galeriei.. 

Băiatul privi înapoi peste umăr. Acum, intrarea nu se mai 
vedea decât pe jumătate, ascunsă după curbura tunelului, 
foarte departe, arătând cam de mărimea unei vizuini de 
iepure. 

— Cine-i acolo? strigă. Hei! Aici înăuntru, cu mine, mai e 
cineva? Ceva? 

I se păru că aude un fel de şoaptă şi mai adânc în tunel. 

Nu se afla în Teritorii, îşi reaminti Jack - în cel mai rău 
caz, putea să fi deranjat vreun câine imbecil care se 
retrăsese să tragă un pui de somn în întunericul răcoros. 
Dacă era pe-aşa, îi salvase viaţa, trezindu-l înainte de-a veni 
o maşină. 

— Hei, cuţule! strigă. Cuţule! 

Şi fu imediat răsplătit de sunetul labelor tropăâind prin 
tunel. Dar... plecau sau se apropiau? Nu-şi putea da seama, 
ascultând acel pâș pâș pâş mărunt, dacă animalul se 
îndepărta sau venea spre el. Apoi îi trecu prin minte că 
poate sunetul se auzea din spatele lui şi întoarse capul, 
privind înapoi, pentru a constata că înaintase destul de mult 
ca să nu mai vadă nici intrarea. 

— Unde eşti, cuţule? întrebă. 

Ceva zgârie solul la numai un pas-doi în urma sa, iar Jack 
sări înainte şi se lovi cu umărul, tare, de curbura peretelui. 

Simţi o formă - de câine, poate - în întuneric. Făcu un pas 
înainte şi se opri brusc, cuprins de-o senzaţie de „trecere 
dincolo" atât de intensă, încât crezu că a revenit în Teritorii. 
Tunelul era plin de duhoarea aceea animală, acră, de mosc, 
iar ceea ce venea spre el nu era un câine. 

Un val de aer rece, mirosind a unsoare şi alcool, năvăli 
spre el. Simţi forma apropiindu-se şi mai mult. 


O clipă doar întrezări un chip plutind prin beznă, lucind 
parcă în propria-i lumină interioară, bolnăvicioasă şi palidă, 
o faţă prelungă, amărâtă, care-ţi dădea iluzia de tinereţe, 
dar nu era câtuşi de puţin aşa. În respiraţia ce emana dintr- 
acolo se simţea sudoare, alcool, o duhoare slinoasă. Jack se 
lipi de perete, ridicând pumnii, exact în clipa în care chipul 
păli, înghiţit de beznă. 

În culmea groazei, i se păru că aude un foşnet uşor de 
paşi, străbătând repede distanţa spre intrarea tunelului, şi- 
şi întoarse capul dinspre porţiunea de întuneric, ce 
căpătase chip pentru el, privind în urmă. Linişte, 
întunecime. Acum, tunelul era gol. Jack îşi vâri mâinile la 
subsuori şi se lăsă să cadă uşurel înapoi, rezemat de 
zidărie, amortizând şocul cu rucsacul. O clipă mai târziu 
reîncepu să înainteze încet. 

De cum ieşi din tunel, băiatul se răsuci să-l vadă. Nu 
răzbătea nici un sunet, nici o creatură ciudată nu se repezi 
la el. Făcu trei paşi într-acolo, încordându-şi privirea. Şi 
atunci, cât pe-aci să i se oprească inima în piept, căci doi 
ochi uriaşi, portocalii, se apropiau de el. Înjumătăţiră în 
doar câteva secunde distanţa ce-i despărţea de Jack. Nu se 
putea mişca - picioarele i se înfipseseră în asfalt până 
deasupra gleznelor. Într-un târziu, reuşi să întindă braţele, 
cu palmele înainte, în gestul instinctiv de-a se apăra. Ochii 
îşi continuară goana spre el şi răsună un claxon. Cu o 
secundă înainte ca maşina să ţâşnească afară din tunel, 
dezvăluindu-şi şoferul roşu la faţă ce agita pumnul, Jack se 
aruncă la o parte din drum. 

— Măăă-IAAAAA... se auzi din gura schimonosită. 

Încă buimăcit, Jack se întoarse pentru a privi maşina 
îndepărtându-se în viteză spre un sat care trebuia să fie 
Oatley. 


4 


Situat într-o depresiune prelungă a terenului, Oatley se 
răsfira sărăcăcios împrejurul a două străzi principale. Una, 
continuarea Mill Road-ului, cobora prin faţa unei clădiri 
imense, dărăpănate, înălţată în mijlocul unei parcări largi - 
o fabrică, îşi spuse Jack -, pentru a deveni apoi o înşiruire 
de curţi cu maşini vechi (şi prelate pleoştite), dughene cu 
gustări la minut ([âţele Mari ale Americii), o alee de 
bowling cu o firmă imensă de neon (BOWLING!), băcănii, 
benzinării. Dincolo de toate acestea, Mill Road devenea 
centrul localităţii Oatley, întins pe cinci-şase cvartale, clădiri 
cu un singur etaj, în faţa cărora stăteau parcate maşini cu 
botul spre zid. Cealaltă stradă era, în mod vizibil, 
amplasamentul celor mai importante case din Oatley - 
construcţii mari din panouri de lemn, cu verande şi peluze 
lungi, înclinate. La intersecţia acestor două străzi stătea un 
semafor, clipind din ochiul său roşu în după-amiaza târzie. 
Alt stop, care se trecea pe verde, se afla la vreo opt străzi 
mai jos, în faţa unei clădiri înalte, bej-mohorât, cu 
nenumărate ferestre, asemănătoare unui spital de boli 
mintale - era, probabil, liceul. Dinspre cele două străzi se 
desfăcea în evantai o amestecătură de căsuțe intercalate cu 
clădiri anonime, pe care le împrejmuiau garduri înalte de 
plasă metalică. 

Multe dintre ferestrele fabricii erau sparte, iar unele 
ferestre din tronsonul central fuseseră bătute în scânduri. 
Mormane de gunoi şi hârtii răscolite de vânt umpleau 
curţile betonate şi îngrădite. Chiar şi casele mai arătoase 
păreau căzute în paragină, cu verandele lor surpate şi 
zugrăveala decolorată. Aici trebuie să fi locuit proprietarii 
loturilor cu maşini uzate pline de automobile nevandabile. 

Un moment, Jack se gândi să întoarcă spatele orăşelului 
Oatley şi să facă autostopul spre Dogtown, unde-o mai fi 
fost şi acela. Dar asta ar fi însemnat să treacă iar prin 
tunelul Mill Road. Din mijlocul cartierului comercial ţipă un 
claxon de maşină, iar sunetul pluti spre Jack, nostalgic şi 
însingurat. 


Nu se putu relaxa până nu ajunse la porţile fabricii, cu 
tunelul Mill Road rămas departe, în urmă. Aproape o treime 
dintre ferestrele fațadei de cărămizi murdare erau sparte şi 
multe altele prezentau pătrate oarbe de carton cafeniu. 
Chiar din depărtarea străzii, Jack simţi miros de vaselină, 
ulei de maşini, curele de transmisie înfierbântate şi 
angrenaje clănţănind. Vâri mâinile în buzunare şi cobori 
panta cât putu de repede. 


5 


Văzut de-aproape, orăşelul era şi mai deprimant decât 
păruse de pe colină. Vânzătorii de la curţile cu maşini se 
rezemau pe ferestrele birourilor, prea plictisiţi ca să iasă în 
stradă. Copertinele atârnau zdrenţuite şi triste, anunţurile 
proptite de-a lungul trotuarului crăpat, în faţa şirurilor de 
maşini, cândva optimiste - UN SINGUR PROPRIETAR! 
OCAZIE  FANTASTICĂ! MAŞINA SĂPTĂMÂNII! — se 
îngălbeniseră. Cerneala cojită se scursese pe unele panouri, 
dând de înţeles că fuseseră lăsate afară în ploaie. În timp ce 
mergea spre centrul localităţii, Jack văzu un bătrân cu 
obrajii supţi şi pielea pământie luptându-se cu un cărucior 
de cumpărături gol, în încercarea de-a-l urca pe bordură. 
Când băiatul se apropie, bătrânul chirăi duşmănos şi 
speriat, dezvelindu-şi gingiile negre ca ale unui viezure. 
Credea că Jack vrea să-i fure căruciorul! 

— Mă scuzaţi, spuse băiatul, cu inima bubuindu-i din nou. 

Moşneagul încerca să cuprindă cu braţele toată carcasa 
greoaie a căruţului, apărând-o, arătându-şi tot timpul spre 
duşman gingiile înnegrite. 

— Scuzaţi, repetă Jack, nu voiam decât... 

—  Hossscâlboss! HossSCÂLBOSS! sâsâia bătrânul, cu 
lacrimile şiroindu-i prin zbârciturile obrajilor. 

Jack se îndepărtă grăbit. 

Cu douăzeci de ani în urmă, prin deceniul al şaptelea, 
probabil că Oatley prosperase. Relativa strălucire a 


tronsonului din Mill Road ce ieşea din oraş reprezenta 
produsul acelei epoci când piaţa de mărfuri o luase la galop, 
benzina era încă ieftină şi nimeni nu auzise termenul 
„beneficiu discreţionar", fiindcă exista belşug. Oamenii îşi 
investeau banii în operaţiuni concesionare şi magazine mici 
şi, o vreme, chiar fără s-o ducă împărăteşte, reuşiseră să se 
menţină pe linia de plutire. Acest scurt şir de faţade încă 
mai exprima oarecare speranţe superficiale - dar în 
restaurantele mandatarilor nu se zăreau decât câţiva 
adolescenţi plictisiţi, degustând sticle mijlocii de Coca-Cola, 
iar în vitrinele cu geam mare, ale mult prea multora dintre 
micile magazine, pancarte la fel de decolorate precum cele 
ale loturilor cu maşini de ocazie anunțau: TOTUL DE 
VÂNZARE! MAGAZINUL ÎN LICHIDARE. Jack nu văzu nici o 
ofertă de lucru şi-şi urmă drumul. 

Centrul orăşelului Oatley lăsa să se vadă realitatea 
dindărătul culorilor vesele, clovneşti, rămase în urma anilor 
şaizeci. În timp ce Jack înainta obosit de-a lungul clădirilor 
de cărămidă, cu înfăţişare răscoaptă, rucsacul i se îngreuia, 
genunchii îi deveneau din ce în ce mai moi. La urma urmei, 
tot spre Dogtown ar fi trebuit să se îndrepte, daca nu l-ar fi 
durut picioarele şi n-ar fi fost nevoie să treacă iarăşi prin 
tunelul Mill Road. Desigur, acolo înăuntru nu pândea nici un 
om-lup dezvelindu-şi colţii - pe-asta o stabilise clar de- 
acum. Nimeni nu i-ar fi putut vorbi în tunel. Teritoriile îl 
zguduiseră. Mai întâi imaginea Reginei, apoi băiatul acela 
mort, zăcând sub căruţă, cu o jumătate din faţă spulberată. 
Pe urmă, Morgan, copacii. Dar astea fuseseră acolo, unde 
puteau exista asemenea lucruri - fiind, poate, chiar fireşti. 
Aici, firescul nu admitea asemenea extravaganţe. 

Ajunsese în faţa unei vitrine lungi şi murdare, deasupra 
căreia firma cojită „DEPOZIT DE MOBILĂ" abia se mai 
putea citi pe zidăria de cărămidă. Puse mâinile pâlnie la 
ochi şi privi înăuntru. O canapea şi un scaun, acoperite 
fiecare cu câte un cearşaf alb, stăteau la cinci metri una de 


alta, pe podelele late. Jack mai făcu câţiva paşi, întrebându- 
se dacă va fi nevoit să cerşească de mâncare. 

Patru bărbaţi şedeau într-o maşină, în faţa unui magazin 
cu obloanele trase, spre capătul străzii. Trecu un moment 
până când Jack văzu că maşina, un DeSbto vechi, negru, 
arăta de parcă Broderick Crawford ar fi dat buzna afară din 
ea. Nu avea cauciucuri. Pe parbriz era lipit un carton cu 
cuvintele CLUBUL TIMPULUI FRUMOS. Cei dinăuntru - doi 
în faţă, doi în spate - jucau cărţi. Jack se apropie de 
fereastra din faţă, de pe partea dreaptă. 

— Mă scuzaţi, spuse - iar cartoforul aflat cel mai aproape 
roti spre el un ochi albicios ca de peşte. Ştiţi cumva unde... 

— Şterge-o! replică omul. 

Glasul îi suna storcoşit şi plin de flegmă, nedeprins cu 
vorbirea. Chipul pe jumătate întors spre Jack era perforat 
adânc de ciactricele acneei şi turtit straniu, ca şi cum l-ar fi 
călcat cineva pe mutră când era mic. 

— Mă-ntrebam doar dacă nu cumva ştiţi unde-aş putea 
găsi de lucru pentru câteva zile. 

— Încearcă-n Texas, spuse cel de pe locul şoferului - iar 
cei doi din spate pufniră, scuipând bere peste mâini şi 
cărţile de joc. 

— N-auzi, puştiule, şterge-o! repetă individul cu faţa 
turtită şi ochii lăptoşi. Sau te bat eu personal de te caci pe 
tine. 

Era purul adevăr, pricepu Jack - dacă mai stătea acolo o 
secundă, furia omului avea să dea pe dinafară, făcându-l să 
iasă din maşină şi să-l zvânte în bătaie. Apoi omul avea să 
revină pe scaunul său, deschizându-şi o nouă bere. Cutii de 
Rolling Rock acopereau planşeul, cele deschise răsturnate 
care-ncotro, cele neatinse legate cu laţuri de plastic. Jack 
făcu un pas înapoi, iar ochiul de peşte se rostogoli în altă 
direcţie. 

— Cred c-am să-ncerc totuşi în 'lexas, spuse. 

Ascultă să audă portiera vechiului DeSoto deschizându-se 
cu un scârţâit în urma lui, dar nu auzi decât zgomotul unei 


cutii de Rolling Rock desfăcute. 

Crac! Fâsss! 

Îşi văzu de drum. 

Ajunse la colţul străzii şi se pomeni privind peste cealaltă 
arteră principală a oraşului, spre un gazon muribund, plin 
cu buruieni galbene, dintre care pândeau statuete din fibre 
de sticlă reprezentând fauni gen Disney. O bătrână diformă 
cu un plici de muşte în mână se holba la el dintr-un 
balansoar instalat pe-o verandă. 

Jack întoarse spatele privirii ei bănuitoare şi văzu în faţa 
lui ultima clădire de cărămidă, neînsufleţită, de pe Mill 
Road. Trei trepte de beton urcau spre o uşă cu plasă, 
deschisă. Într-o vitrină prelungă şi întunecată se vedea o 
emblemă BUDWEISER luminoasă şi, la vreo jumătate de 
metru în dreapta ei, firma pictată CRÂŞMA OATLEY „LA 
UPDIKE". lar după încă vreo câţiva centimetri, scrise de 
mână pe un cartonaş galben, asemenea celui din DeSoto, se 
citeau cuvintele miraculoase: CĂUTĂM AJUTOR. Jack îşi 
dădu jos rucsacul din spinare, îl luă sub braţ şi urcă scăriţa. 
O clipă doar, trecând din razele obosite ale soarelui în 
întunecimea barului, îşi aminti cum intrase, pe lângă 
perdeaua deasă de viţă, în tunelul Mill Road. 


CAPITOLUL IX - Jack în floarea-ulcior 
1 


După nici şaizeci de ore, un Jack Sawyer aflat într-o stare 
de spirit foarte diferită de a acelui Jack Sawyer care se 
aventurase miercuri în tunelul Oatley, se găsea în magazia 
rece a crâşmei „La Updike", ascunzându-şi rucsacul după 
butoiaşele de bere Busch dispuse în colţul cel mai 
îndepărtat al sălii, ca nişte popice de aluminiu pe culoarul 
de bowling al unui uriaş. În mai puţin de două ore, când 
crâşma închidea în sfârşit, noaptea, Jack avea de gând să 
fugă. Faptul de-a gândi astfel - nu să plece, nu să 
demisioneze, ci să fugă - dovedea în ce situaţie disperată 
considera că ajunsese. 

Aveam şase ani, şase, John B. Sawyer avea şase ani, 
Jacky avea şase. Şase. 

Mereu şi mereu, iar şi iar şi iar de la capăt. 

Magazia avea un perete comun cu sala crâşmei propriu- 
zise, iar în această seară peretele se cutremura, efectiv, de 
zgomot, vibră ca pielea de pe tobă. Până în urmă cu 
douăzeci de minute, fusese seara de vineri, şi atât Oatley 
Textiles and Weavingi20*, cât şi Dogtown Custom Rubberi=:+ 
plăteau lefurile vinerea. Acum, crâşma „La Updike'" era 
aglomerată până la refuz... ba chiar mai mult. Un afiş mare, 
în stânga barului, anunţa: OCUPAREA LOCALULUI DE 
CĂTRE MAI MULT DE 220 PERSOANE CONTRAVINE 
LEGII 331 CONTRA INCENDIILOR A COMITATULUI 
GENESEE. Se părea că legea 331 contra incendiilor era 
suspendată în timpul weekendului, căci, după părerea lui 
Jack, înăuntru se aflau acum peste trei sute de oameni, 
țopăâind boogie-woogie pe muzica unei formaţii country- 
western ce-şi zicea „Ihe Denny Valley Boys". Era o formaţie 
groaznică, dar aveau o chitară cu pedală de oţel. 


— E pe-aicea tipi care-ar fute şi-o pedală-de-oţel, Jack, 
spusese Smokey. 

— Jack! ţipă Lori prin zidul de sunet. 

Lori era femeia lui Smokey. Jack încă nu aflase care-i era 
numele de familie. Abia o putea auzi peste urletele 
tonomatului, care cânta cu volumul dat la maximum, în timp 
ce orchestra lua pauză. Toţi cinci stăteau în picioare la 
capătul opus al barului, după cum ştia foarte bine Jack, 
dând pe gât bere Black Russian, la jumătate de preţ. 
Femeia vâri capul pe uşa magaziei. Părul blond, decolorat, 
legat cu funde copilăreşti de plastic, luci în neonul de 
deasupra. 

— Jack, dacă nu durigi butoiaşu-ăla, da' repede, cred c-o 
să-ţi pună braţu' la probă. 

— Okay, răspunse Jack. Spune-i că vin imediat. 

Simţea pe braţe piele de găină, şi nu i-o provocase numai 
frigul umed din magazie. Smokey Updike nu era omul cu 
care s-o dai cotită. Smokey, care purta un şir întreg de tichii 
de bucătar, din hârtie, pe capul său îngust. Smokey, cu 
dantura sa mare de plastic, comandată prin poştă, hidoasă 
şi oarecum lugubră în perfecțiunea ei. Smokey, cu ochii lui 
de un căprui intens pe fondul scleroticii gălbui-murdare. 
Smokey Updike care, într-un mod încă nedesluşit pentru 
Jack - şi cu atât mai înfricoşător din cauza asta -, reuşise 
cumva să-l facă prizonier. 

Tonomatul tăcu un timp, dar tumultul constant al gloatei 
păru să mai crească în volum cu câţiva decibeli, pentru a 
umple golul. Un cowboy din Lake Ontario ridică glasul într- 
un „Yeeeee-HAW!" grozav, beţivănesc. O femeie zbieră. Un 
pahar se sparse. Apoi, tonomatul îşi dădu iar drumul, 
sunând cam ca o rachetă „Saturn" când atinge velocitatea 
de ieşire din orbită. 

Genul de loc unde se mănâncă ce fuge pe drum. 

Crud. 

Băiatul se aplecă peste unul dintre butoiaşele de 
aluminiu şi îl târî cam un metru, cu gura strâmbată într-o 


grimasă chinuită, fruntea brobonită de sudoare, în pofida 
răcorii de la instalaţia de aer condiţionat, şi spinarea 
răzvrătindu-i-sc. Butoiaşul scârţâia şi se tânguia pe 
cimentul nepardosit. Jack se opri, răsuflând greu, cu 
urechile ţiuindu-i. 

Aduse dracul pe roţi lângă butoiul de Busch, îl propti în 
picioare, apoi ocoli din nou până la butoi. Reuşi să-l încline 
pe muche şi să-l rostogolească oblic, spre drac. În timp ce-l 
aşeza, îl scăpă din mâini - butoiul cântărea cu doar câteva 
kilograme mai puţin decât Jack. Se lăsă cu toată greutatea 
pe piciorul transportorului, care fusese căptuşit cu o 
rămăşiţă de covor tocmai pentru a atenua asemenea 
contacte. Jack încercă să-l aşeze orizontal, fiind atent să-şi 
tragă rapid mâinile de sub el. Prea încet însă. Butoiaşul îi 
strivi degetele pe placa de cărat a dracului. Urmă o 
bufnitură chinuită, după care băiatul reuşi, cum-necum, să- 
şi scoată de-acolo degetele ce-i pulsau de durere. Şi le vâri 
în gură pe toate cele cinci de la mâna stângă, sugându-şi-le, 
cu ochii plini de lacrimi. 

Mai rău decât faptul că-şi storcise degetele, era că se 
auzea sâsâitul în surdină al gazelor scăpate prin dopul- 
supapă din capătul butoiaşului. Dacă Smokey destupa 
butoiul şi berea ieşea cu spume... sau, şi mai rău, dacă 
smulgea dopul pentru a se trezi împroşcat în faţă... 

Mai bine să nu ne gândim la asemenea lucruri. 

În noaptea trecută, joi, când încercase să-i „durige lui 
Smokey un butoiaş', acesta se răsturnase pe-o parte. 
Supapa fusese azvârlită tocmai în partea cealaltă a 
încăperii. Peste toată pardoseala magaziei spumegase bere 
alb-aurie, scurgându-se la canal. Jack rămăsese țintuit 
locului, simțind să-i vine rău, neauzind ţipetele lui Smokey. 
Nu era Busch, era Kingsland. Bere de malţ - favorita 
Reginei. 

Atunci dăduse Smokcy în el pentru prima oară - o 
lovitură rapidă, dintr-o mişcare arcuită a braţului, 


aruncându-l pe Jack într-unul dintre pereţii cu aşchii ai 
magaziei. 

— Na-ţi plata pe ziua de azi, spusese el. Şi să nu mai faci 
niciodată asta, Jack. 

Ceea ce-l înfiora cel mai mult pe Jack la cuvintele să nu 
mai faci niciodată asta, era implicaţia lor: aveau să se 
ivească nenumărate ocazii de-a mai face asta: ca şi cum 
Smokey Updike s-ar fi aşteptat să-l ţină acolo mult, mult 
timp. 

— Jack, mai repede! 

— Vin, icni băiatul. 

Trase dracul peste duşumea până la uşă, căută clanţa în 
spatele său, o apăsă şi deschise. Se izbi de ceva masiv, 
moale şi care ceda uşor. 

— Cristoase, ai grijă! 

— Hopa, scuzaţi, spuse Jack. 

— Îţi dau cu ţie hopa, boule, replică glasul. 

Aşteptă până auzi paşii grei îndepărtându-se pe hol, apoi 
încercă din nou uşa. 

Culoarul era îngust, zugrăvit verde ca fierea. Puţea a 
căcat, a pişat şi a deodorant Tidy-Bowl. Ici-colo, în tencuială 
şi glet, fuseseră practicate găuri; peste tot se lăbărţau 
mâzgălituri clătinate, scrise de beţivii plictisiţi ce aşteptau 
să folosească PISOARELE sau CĂCĂSTOARELE. Cea mai 
mare dintre ele fusese trântită peste zugrăveala verde cu 
un Magic Marker negru, părând să urle din ea toată furia 
surdă şi fără obiect a oraşului Oatley: ÎN IRAN CU TOŢI 
NEGROTEII ŞI JIDANII AMERICANI. 

În magazie, zgomotul din sala de mese răsuna puternic: 
aici devenea un imens val sonor, ce părea să nu se 
întrerupă niciodată. Jack aruncă o privire înapoi în magazie, 
pe deasupra butoiaşului înclinat pe transportor, încercând 
să se asigure că nu i se vedea rucsacul. 

Trebuia să scape de-aici. Trebuia. Telefonul mort, care în 
sfârşit vorbise, făcându-l să se simtă încătuşat într-o capsulă 
de gheaţă neagră... Împrejurarea aia fusese rea de tot. 


Randolph Scott!32+ era şi mai rău. Tipul nu era în realitate 
Randolph Scott; arăta doar la fel ca Scott, în filmele lui din 
anii cincizeci. lar Smokcy Updike probabil că era chiar mai 
râu... deşi Jack nu mai avea această certitudine. Nu, de 
când văzuse (sau crezuse că vecie) ochii omului care 
semăna cu Randolph Scott schimbându-şi culoarea. 

Dar cel mai rău dintre toţi era Oatley... de asta era sigur. 

Oatley, New York, oraş adâncit în inima comitatului 
Genny, părea acum o oribilă capcană care fusese întinsă 
anume pentru el... un soi de floare-ulcior municipală. Una 
dintre adevăratele minuni ale naturii, floarea-ulcior. Uşor 
de intrat înăuntru. Aproape imposibil de ieşit. 


2 


Un bărbat înalt, cu-n burdihan imens, reliefându-se la 
baza pieptului ca un balcon, bălăngănindu-i-se, aştepta să 
folosească toaleta. Rostogolea o scobitoare de plastic dintr- 
un colţ al gurii în celălalt şi se uita urât la Jack. Băiatul 
bănui că pe ăsta îl lovise cu uşa în burtă. 

— Boule! repetă individul, după care uşa toaletei se dădu 
de perete. 

leşi un client. O clipă, cât să ţi se-oprească inima-n piept, 
ochii lui îi întâlniră pe-ai lui Jack. Era omul care semăna cu 
Randolph Scott. Dar acesta nu era o vedetă de cinema; nu 
era decât un muncitor la fabrica din Oatley, bându-şi leafa 
săptămânală. Mai târziu avea să plece probabil la volanul 
unui Mustang achitat pe jumătate sau, poate, pe o 
motocicletă plătită pe trei sferturi - o Harley mare şi veche, 
cu un abţibild BUY AMERICAN lipită pe ataş. 

I s-au îngălbenit ochii. 

Nu, ţi s-a părut, Jack, ţi s-a părut doar. Nu-i decât... 

„decât un muncitor care s-a uitat lung la el, fiindcă era 
nou în oraş. Probabil urmase aici liceul, jucase fotbal 
american, îi făcuse felul unei suporteriţe catolice şi o luase 
de nevastă, iar suporteriţa se îngrăşase cu ciocolate şi 


semipreparate de la „Stouffer's"; doar un bleg din Oatley, 
doar... 

Da'i s-au făcut ochii galbeni. 

Termină! Nu i s-au făcut nicicum! 

Şi totuşi, se simţea la el ceva care-l duse pe Jack cu 
gândul la cele întâmplate când venise în oraş... la cele 
întâmplate în întuneric. 

Ochii îi scânteiară ajbaştri-îngheţaţi... apoi începură să se 
schimbe, să devină apoşi şi palizi la culoare. 

— Puştiule, spuse, iar Jack se grăbi stângaci să fugă, 
deschizând cu fundul uşa batantă, fără să-i pese pe cine mai 
lovea. 

Vacarmul îl izbi ca un pumn. Kenny Rogers urla un 
entuziast imn din topor cuiva pe nume Reuben James. 
„Întorsu-ţi-ai şi ăl'lalt OBRAZ", depunea Kenny mărturie în 
sala plină de foiala oamenilor beţi şi posomorâţi, „şi-ai spus 
c-o lume mai bună-i aşteaptă pre cei BLÂNZI!" Jack nu 
vedea pe nimeni care s-aratc din cale-afară de blând. Băieţii 
din „Denny Valley" reveneau buluc pe estradă, luându-şi 
instrumentele. 'Toţi, în afară de cel cu pedala-de-oţcl, erau 
beţi şi buimaci... poate nu tocmai siguri unde se aflau. 
Interpretul la pedală nu părea decât plictisit. 

La stânga lui Jack, o femeie vorbea cu convingere la 
telefonul public al crâşmei - un telefon de care Jack n-avea 
să se mai atingă, dacă trecea prin preajmă, nici pentru o 
mie de dolari. În timp ce ea vorbea, însoţitorul ei, 
cherchelit, o scotocea şi-o pipăia pe sub cămaşa de cowboy 
pe jumătate descheiată. Pe ringul întins de dans, vreo 
şaptezeci de perechi bâjbâiau şi se mozoleau, neluând în 
scamă ritmul vioi al actualului cântec, mulţumiţi să se 
strângă şi să se frece, mâini frământând buci, buze lipite 
strâns unele de altele, sudoare şiroind pe obraji şi formând 
cercuri mari la subsuori. 

— Ei, slavă Domnului! exclamă Lori, şi-i ridică placa 
articulată din capătul barului ca să treacă. 


Smokey se afla cam pe la jumătatea tejghelei, umplând 
tava Gloriei cu pahare de gin-şi-tonic, votcă-şi-lămâie şi cele 
ce păreau singurele concurente ale berii Black Russian, 
băutura de căpetenie în Oatley. 

Jack îl văzu pe Randolph Scott ieşind pe uşa batantă. Îi 
aruncă o privire, ochii săi albaştri găsindu-i aproape 
imediat pe-ai băiatului. Clătină uşor din cap, ca pentru a 
spune: Vom sta de vorbă. Da-nenică. Poate-om sta de vorbă 
despre ce-o putea sau n-o putea să fie în tunelul Oatley., Sau 
despre harapnice. Sau mume bolnave. Poate-om sta de 
vorbă despre cum o să rămâi tu în comitatul Genny mult, 
mult timp... poate pân-ai să ajungi un boşorog dând apă la 
şoareci pentru-n căruț de târguieli. Ce părere ai, Jacky? 

Jack se cutremură. 

Randolph Scott zâmbi, ca şi cum i-ar fi observat 
tremurul... sau i l-ar fi simţit. Apoi intră în mulţime şi în 
aerul greu. 

Un moment mai târziu, degetele subţiri şi puternice ale 
lui Smokey se înfipseră în umărul lui Jack - căutând punctul 
cel mai dureros şi, ca întotdeauna, găsindu-l. Erau degete 
cultivate, pricepute la terminaţiile nervoase. 

— Jack, trebuie pur şi simplu să te mişti mai repede. 

Glasul lui Smokey suna aproape înţelegător, dar degetele 
i se mişcau, scobind şi răscolind. Răsuflarea îi mirosea a 
„mentolate canadiene" roz, din care sugea aproape tot 
timpul. Dinţii falşi, comandaţi prin poştă, clănţăneau şi 
plescăiau. În răstimpuri, se auzea câte un bolborosit 
obscen, când îi alunecau puţin, şi apoi şi-i sugea la loc. 

— Trebuie să te mişti mai repede, sau va fi nevoie să-ţi 
aprind un foc sub cur. Înţelegi ce zic? 

— D-da, răspunse Jack, încercând să nu geamă. 

— Bine. Atunci e bine. 

Preţ de-o secundă, sfâşietoare, degetele lui Smokey se 
înfipseră şi mai adânc, scrâşnind cu amarnic entuziasm prin 
frumosul cuibuşor de nervi aflat acolo. Jack gemu. Lui 
Smokey îi ajungea atât. Îi dădu drumul. 


— Ajută-mă să salt butoiaşu-ăsta, Jack. Şi hai să ne 
grăbim. Vineri noaptea lumea trebuie să bea. 

— Sâmbătă dimineaţa, spuse prosteşte Jack. 

— Şi-atuncea. Haide. 

Cum-necum, Jack reuşi să-l ajute pe Smokey să ridice 
butoiul în compartimentul pătrat de sub bar. Muşchii subţiri 
şi duri ca odgoanele ai lui Smokey se umflau, palpitând sub 
tricoul CRÂŞMA LA UPDIKE. Boneta de bucătar stătea la 
locul ei, pe capul îngust ca al unei nevăstuici, aproape 
atingându-i cu marginea sprânceana stângă, într-o 
aparentă sfidare a gravitaţiei. Jack privi, cu răsuflarea 
tăiată, cum Smokey smulse dopul-supapă de plastic roşu al 
butoiaşului. Berea pufni mai năvalnic decât ar fi fost cazul... 
dar nu spumegă. Jack lăsă să-i scape aerul din piept într-un 
şuvoi tăcut. 

Smokey învârti butoiul rămas gol spre el. 

— Ăsta du-l înapoi în magazie. Şi pe urmă să dai cu apă la 
baie. Nu uita ce ţi-am spus azi dup-amiază. 

Jack nu uitase. La ora trei, o sirenă ca de alarmă aeriană 
începuse să urle, făcându-l să tresară mai-mai să-şi iasă din 
propria-i piele. Lori râsese, spunând: Ia vezi de Jack, 
Smokey - cred c-a tăcut pişu-pişu-n năâdrăgei. Smokey o 
gratificase cu o privire piezişă, fără a zâmbi, şi-i făcu semn 
lui Jack să se apropie. Îl înştiinţă pe Jack că era sirena zilei 
de salariu la Oatley Tard W. Îi mai spuse că o sirenă foarte 
asemănătoare suna şi la Dogtown Rubber, o firmă care 
fabrica jucării pentru plajă, păpuşi gonflabile şi 
prezervative cu denumiri cum ar fi „Nervuri şi Încântare”. i 
spuse lui Jack că, în curând, crâşma va începe să se umple. 

— lar tu şi cu mine plus Lori şi Gloria o să-ncepem să ne 
mişcăm iute ca fulgerul, spuse Smokey, fiindcă atunci când 
rage vulturul vinerea, trebuie să facem ce nu face locu-ăsta 
duminica, lunea, marţea, miercurea şi joia. Când eu îţi zic 
să-mi durigi un butoi, trebuie să fii cu el la mine înainte ca 
eu să termin de zbierat. Şi să fii în toaleta de bărbaţi din 


juma-n juma' de oră cu cârpa. Vinerea noaptea, omu' dă 
afară din băcănie cam la fiecare cinşpe minute. 

— Eu fac la femei, spuse şi Lori, apropiindu-se. 

Avea părul rar, ondulat-auriu, şi tenul alb ca al unui 
vampir din benzi desenate. Sau era răcită, sau o dăduse rău 
pe cocaină; tot fârnâia pe nas. Jack bănui că era o răceală. 
Avea îndoieli că vreun locuitor din Oatley îşi putea permite 
s-o dea rău pe coca. 

— Femeile nu-s aşa de afurisite ca bărbaţii, oricum, 
continuă ea. Aproape, da' nu tocmai. 

— la mai ţine-ţi gura, Lori. 

— 'Ţineţi-o tu, replică femeia. 

Mâna lui Smokey zvâcni ca fulgerul. Răsună un trosnet şi, 
brusc, conturul palmei lui Smokey apăru întipărit cu roşu 
pe unul dintre obrajii ei palizi ca ai unei păpuşi de porțelan. 
Începu să se smiorcăie... dar lui Jack i se făcu rău văzând, 
cu uimire, că avea în ochi o expresie aproape fericită. Era 
privirea unei femei care găsea într-un asemenea tratament 
o dovadă de iubire. 

— De-ajuns să dai tot timpu' zor, şi n-o s-avem probleme, 
spuse Smokey. Nu uita să te mişti repede când zbier să-mi 
durigi un butoiaş. Şi nu uita să intri în veceul de bărbaţi la 
licoare juma' de oră şi să speli borâturilc. 

Şi atunci Jack îi spusese lui Smokey că voia să plece; iar 
Smokey îşi reluase falsa promisiune pentru duminică după- 
amiază... dar ce folos să se mai gândească la asta? 

Acum se auzeau răcnete sonore şi hohote de râs răguşit. 
Trosnetul unui scaun şi un țipăt modulat, de durere. O 
bătaie cu pumnii - a treia în aceeaşi scară - se încinsese pe 
ringul de dans. Smokey slobozi o înjurătură, împingându-se 
pe lângă Jack. 

— Scapă de butoiul ăsta, mai spuse el. 

Jack urcă butoiaşul gol pe cărucior şi îl împinse înapoi 
spre uşa batantă, privind din mers în jurul său, nervos, 
după Randolph Scott. Îl văzu în mulţimea ce urmărea lupta 
şi se mai relaxă cât decât. 


În magazie, puse butoiul gol alături de celelalte, lângă 
rampa de încărcare - crâşma răsese deja şase butoiaşe în 
scara aceea. O dată treaba făcută, îşi verifică iar rucsacul. 
Un moment, cuprins de panică, avu impresia că dispăruse, 
şi începu să-i bubuie inima în piept - avea în rucsac sucul 
magic, precum şi moneda din Teritorii, care în astă lume 
devenise un dolar de argint. Trecu mai la dreapta, cu 
fruntea îmbrobonată de sudoare, şi pipăi între alte două 
butoaie. Era acolo - putea urmări conturul curb al sticluţei 
lui Speedy prin nailonul verde al sacului. Inima i se mai 
potoli, dar se simţea ameţit şi cu genunchii ca de cauciuc - 
de parcă ar fi scăpat ca prin urechile acului de-o 
nenorocire. 

Toaleta bărbaţilor era o oroare. Poate că, mai devreme, în 
cursul serii, Jack ar fi vomat şi el, ca să zicem aşa, prin 
simpatie, însă acum chiar părea să se deprindă cu 
putoarea... iar asta era, într-un fel, mai rău decât orice. 
Stropi cu apă fierbinte, turnă Comet si se-apucă să-şi 
împingă prăjina cu câlţi săpuniţi înainte şi-napoi prin 
indescriptibila mizerie de pe duşumea. În gând îi reveniră 
cele petrecute în ultimele câteva zile, amintirea lor 
prcocupându-l la fel cum îl preocupă pe un animal propriul 
său picior prins în capcană. 


3 


Crâşma era cufundată în întuneric, opacă şi, după cât se 
părea, complet pustie, când Jack păşise pentru prima oară 
înăuntru. Ştecărul tonomatului, al flipperului şi al jocului 
„Space Invaders" erau scoase din priză. Singura lumină din 
încăpere provenea de la reclama Busch dinapoia barului - 
un ceas digital prins între piscurile a doi munţi, părând cel 
mai straniu OZN imaginat vreodată. 

Cu un surâs, Jack înaintă spre bar. Aproape ajunsese 
acolo, când un glas fără inflexiuni rosti din spatele lui: 


— Aici e-un bar. N-au voie minorii. Ce, eşti prost? leşi 
afară! 

Jack tresări mai să-şi iasă din piele. Tocmai îşi pipăia banii 
din buzunar, cu gândul că va merge la fel ca la braseria 
„Gulden Spoon": se va aşeza pe un taburet, va comanda 
ceva, apoi va întreba de slujbă. Desigur, era ilegal să 
angajeze un copil ca el - cel puţin iară un permis de muncă 
semnat de părinţi sau de-un tutore - iar asta însemna că-i 
puteau oferi un salariu sub limita minimă. N-avea încotro. 
Aşa că urmau să înceapă negocierile, de obicei pornind de 
la Povestea numărul doi - Jack şi Tatăl Vitreg-cel-Rău. 

Se răsuci pe călcâie şi văzu un bărbat aşezat, singur, într- 
unul dintre separeuri, privindu-l cu atenţie îngheţată, 
dispreţuitoare. Omul era slab, dar pe sub maioul alb şi pe 
laturile gâtului îi fremătau snopi de muşchi. Purta pantaloni 
de bucătar, albi şi largi. Deasupra sprâncenei stângi îi 
stătea înclinată o ceapsă din hârtie. Avea capul îngust, ca de 
nevăstuică. Părul, tuns scurt, îi era încărunţit la tâmple. Pe 
masă, între mâinile lui, stăteau un teanc de facturi şi un 
calculator 'Texas Instruments. 

— V-am văzut anunţul că oferiţi de lucru, spuse Jack, dar 
acum fără prea mari speranţe. 

Omul acesta nu avea să-l angajeze, iar băiatul, oricum, nu 
era sigur că dorea să lucreze pentru ci. Individul avea o 
înfăţişare amenințătoare. 

— Zău? făcu cel din separeu. Oi fi-nvăţat să citeşti într- 
una din zilele-alea când nu chiuleai de la şcoală. 

Pe masă se afla un pachet de ţigări Phillis Cheroots. 
Scutură una afară. 

— Păi, n-am ştiut că-i bar, răspunse Jack, făcând un pas 
înapoi spre uşă. 

Lumina soarelui părea să intre prin geamul murdar 
pentru a cădea apoi moartă pe podea, ca şi cum crâşma „La 
Updike" s-ar fi situat într-o dimensiune uşor diferită. 

— Credeam că €... ştiţi, un bufet-expres. Cam aşa ceva. 
Gata, plec. 


— Vino-aici. 

Acum, ochii căprui ai bărbatului îl priveau cu fermitate. 

— Nu, staţi, nu-i nimic! protestă Jack, neliniştit. Gata, 
mă... 

— Vino-aici. Stai jos. 

Omul scăpără un chibrit pe unghia degetului mare şi-şi 
aprinse ţigara. O muscă, surprinsă în timp ce-şi făcea 
toaleta pe tichia lui de hârtie, se pierdu în întuneric, 
bâzâind. Ochii bărbatului rămăseseră aţintiţi asupra lui 
Jack. 

— Doar nu te-oi muşca. 

Jack se apropie încet de boxă, iar după încă un moment 
se strecură de cealaltă parte a mesei şi-şi împreună 
cuminte mâinile. Peste vreo şaizeci de ore, pe când rânea în 
veceul de bărbaţi la douăsprezece şi jumătate noaptea, Jack 
avea să bănuiască - ba nu, să ştie - că propria sa încredere 
prostească permisese arcului capcanei să se închidă (şi se 
închisese în clipa în care el se aşezase în faţa lui Smokey 
Updike, deşi atunci n-avea de unde s-o ştie). Cursa-de- 
muşte Venus e capabilă să se închidă peste nefericitele sale 
victime din neamul gâzelor; floarea-ulcior, cu mireasma ei 
delicioasă şi pereţii-i ucigători, netezi ca sticla, nu face 
decât să aştepte ca vreo zburătoare tâmpă să intre bâzâind, 
să coboare... şi, în cele din urmă, să se înece în apa de 
ploaie adunată pe fundul cupei. În Oatley, cupa era plină cu 
bere, în locul apei de ploaie - altă deosebire nu exista. 

Dacă ar fi fugi.t... 

Dar nu fugise. Şi poate, reflectă Jack, dându-şi toată 
silinţa să înfrunte privirea acelor ochi căprui şi reci, avea să 
găsească totuşi de lucru. Minette Banberry, proprietăreasa 
braseriei „Golden Spoon" din Auburn, fusese destul de 
drăguță cu el, dăruindu-i la plecare chiar o mică 
îmbrăţişare şi un pupic, alături de trei sandvişuri groase, 
dar el nu se lăsase amăgit. Amabilitatea şi chiar un soi de 
bunătate reţinuta nu excludeau interesul rece pentru 


profituri, sau ceva aflat foarte aproape de lăcomia propriu- 
zisă. 

La New York, leafa minimă era de trei dolari şi patruzeci 
de cenți pe oră - informaţie afişată, conform legii, în 
bucătăria braseriei, pe o hârtie roz-viu, mare aproape cât 
un afiş de cinema. Dar bucătarul de minuturi era un haitian 
care vorbea foarte puţin engleza şi se afla în ţară, aproape 
sigur, ilegal, după părerea lui Jack. Totuşi, tipul gătea ca un 
vrăjitor, fără a lăsa cartofii pai sau scoicile fripte mai mult 
decât trebuia în friteuză. Fata care o ajuta pe doamna 
Banberry la servit era drăguță, dar fadă, şi urma, în afara 
orelor de serviciu, un program educativ pentru retardaţi, în 
Rome. În asemenea cazuri, leafa minimă nu se aplica, iar 
fata înapoiată şi peltică îi spunea lui Jack, extaziată sincer, 
că primea un dolar şi douăzeci şi cinci de cenți pentru 
fiecare oră şi totul numai pentru ea. 

Jack însuşi câştiga un dolar-cincizeci. Negociase pentru 
asta şi ştia că, dacă doamna Banberry n-ar fi fost strânsă cu 
uşa - fostul spălător de vase o părăsise chiar în acea 
dimineaţă, plecase în pauza de-o cafea şi nu se mai 
întorsese niciodată -, nu s-ar fi tocmit deloc. I-ar fi zis 
direct: la dolaru' şi-un sfert, puştiule, sau ia vezi tu ce mai 
e pe-afară; asta-i o țară liberă. 

Acum, cugetă, cu cinismul neştiutor care făcea şi el parte 
din recent căpătata încredere în sine, iată o nouă doamnă 
Banberry. De sex masculin, în locul celui feminin, costeliv- 
vânos, în loc de grasă şi mămoasă, acru, în loc de 
zâmbitoare, dar aproape sigur o doamnă Banberry cu toate 
cele. 

— Cauţi de lucru, hmm? 

Omul cu pantaloni albi şi tichie de bucătar îşi puse ţigara 
într-o scrumieră veche de tinichea, pe fundul căreia era 
întipărit în relief cuvântul CAMELS. Musca încetă să se mai 
spele pe picioare şi-şi luă zborul. 

— Da, domnule, dar, cum spuneaţi, aici e un bar şi... 


Neliniştea se agită din nou înlăuntrul lui. Ochii aceia 
căprui, cu sclerotice îngălbenite, îl tulburau - erau ochii 
unei bătrâne pisici sălbatice, care văzuse la viaţa ci destui 
şoareci rătăcitori ca el. 

— Mda, e localu' meu, spuse omul. Smokey Updike. 

Întinse mâna. Surprins, Jack i-o oferi pe-a lui. Îi fu strânsă 
o dată, tare, aproape dureros. Apoi, mâna lui Smokey se 
relaxă... dar nu-i dădu drumul. 

— Ei? întrebă el. 

— Hmm? făcu Jack, conştient că scosese un sunet nătâng 
şi cam speriat - se simțea nătâng şi cam speriat, şi voia ca 
Updike să-i elibereze mâna. 

— Ai tăi nu te-au învăţat să te recomandezi? 

Aceste cuvinte erau atât de neaşteptate, încât lui Jack 
aproape că-i ţâşni din gură numele lui adevărat, în locul 
celui pe care-l folosise la „Golden Spoon", numele la care 
recurgea când oamenii ce-l culegeau de pe drum îi cereau 
referinţe. Numele acela - pe care ajunsese să-l considere 
„numele-de-drum" - era Lewis Farren. 

— Jack Saw... ăă... Sawtelle. 

Updike îi mai ţinu mâna un moment, fără ca ochii aceia 
căprui să se clintească un milimetru. Apoi îi dădu drumul. 

— Jack Saw... âă... Sawtelle, repetă el. Precis că-i cel mai 
lung nume de futu-i mă-sa din cartea de telefon, hmm, 
puştiule? 

Jack roşi, dar nu spuse nimic. 

— Nu eşti taman mare, observă Updike. Crezi că te-ai 
putea descurca să apleci pe-o parte un butoiaş cu patruzeci 
de kile de bere şi să-l durigi pe-un transportor de mână? 

— Cred că da, spuse Jack, fără să ştie dacă putea sau nu. 

Oricum, nu i se părea o mare problemă - într-un oraş 
mort ca acela, probabil că tipul nu trebuia să schimbe 
butoaiele decât atunci când i se trezea berea din cel cuplat 
la robinete. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Updike spuse: 


— Mda, acum nu-i nimeni pe-aicea. Da' ajungem destul 
de ocupați pe la ora patru, cinci. lar în weekend, locu' se 
umple de-a binelea. Atunci ai să-ţi câştigi pâinea, Jack. 

— Păi, nu ştiu, zise băiatul. Cât face slujba? 

— Un dolar pe oră, răspunse Updike. Aş vrea să te pot 
plăti mai mult, dar... 

Ridică din umeri şi bătu cu degetul în teancul de facturi. 
Chiar zâmbi puţin, ca pentru a spune: Vezi cum stă treaba, 
puştiule, în Oatley toate se moleşesc, ca un ceas ieftin de 
buzunar pe care cineva a uitat să-l întoarcă - din 1971, se 
moleşesc încontinuu. Dar ochii săi nu zâmbeau. Ochii săi 
priveau chipul lui Jack cu o concentrare felină. 

— Ei, nu-i prea mult, comentă Jack. Vorbea încet, dar 
gândea cât putea de repede. 

Crâşma era un mormânt - nu se vedea nici măcar un 
singur alcoolic bătrân, făcut praf, să-şi doftoricească la bar 
o bere, privind Spitalul de urgenţă la televizor. La Oatley, 
după cât se părea, beai în maşină şi ziceai că-i club. Un 
dolar şi cincizeci pe oră însemna o leafă de mizerie când te 
speteai muncind: într-un asemenea loc, un parai pe oră 
putea fi un câştig uşor. 

— Tiţ, făcu Updikc, revenind la calculator. Nu-i. 

Glasul său îi dădea de înţeles lui Jack că putea primi sau 
pleca: fără tocmeală! 

— S-ar putea să meargă, continuă băiatul. 

— Ei, asta-i bine. Da' ar mai trebui totuşi să ne fie clar 
încă un lucru. De cine fugi şi cine te caută? 

Ochii cei căprui se fixaseră iar pe chipul lui şi-l sfredeleau 
adânc. 

— Dacă-ţi umblă careva pe urme, n-am chef să-mi fută 
viaţa. 

Întrebarea nu-l descumpăni pe Jack. N-o fi fost el cel mai 
deştept copil din lume, dar avea destulă minte ca să ştie că 
n-ar fi rezistat mult pe drum fără o a doua Poveste-pretext 
pentru prezumtivii patroni. Aceasta era o Poveste numărul 
dăi - Tatăl Vitreg-cel-Rău. 


— Sunt dintr-un orăşel din Vermont, spuse «el. 
Fenderville. Mami şi tati au divorţat acu' doi ani. Tati a- 
ncercat să mă ia-n custodie, da' judecătorul m-a dat lu' 
mami. Aşa fac de cele mai multe ori. 

— "Te fut că da. 

Revenise la facturi şi stătea aplecat atât de adânc peste 
calculatorul de buzunar, încât aproape atingea tastele cu 
nasul. Jack însă era convins că-l asculta la fel de atent. 

— Ei, şi-atunci, tati s-a dus la Chicago şi a găsit acolo un 
post la fabrică. Îmi scrie cam în fiecare săptămână, zic, da' 
a renunţat să mai vină anu' trecut, când l-a bătut Aubrey. 
Aubrey e... 

— Tac-tu vitreg, completă Updike. 

O clipă, lui Jack i se îngustară ochii şi-i reveni 
neîncrederea de la început. În glasul lui Updike nu se 
simţea nici un strop de simpatie. În schimb, omul părea 
aproape să-şi râdă de el, ca şi cum ar fi ştiut că toată 
povestea nu era decât un morman mare de rahat mâncat cu 
polonicul. 

— Hmm, răspunse el. Mami s-a măritat cu el acu' un an 
jumate. Mă bate mult. 

— Trist, Jack. Foarte trist. Updike ridică ochii, sardonici şi 
neîncrezători. Aşa că acum eşti în drum spre Shytown, unde 
tu şi tăticuţu' o să trăiţi fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

— Păi, aşa sper, spuse Jack, venindu-i o bruscă inspiraţie. 
Tot ce ştiu eu, e că tăticul meu adevărat nu m-a spânzurat 
niciodată de gât în debara. 

Îşi trase în jos gulerul tricoului, dezgolind urma de-acolo. 
Acum se ştergea; în timpul popasului la „Golden Spoon" 
încă mai fusese de-un roşu-vânăt viu şi hidos - ca un stigmat 
făcut cu fierul încins. Dar, în Auburn, n-avusese nici o ocazie 
să o arate. Era, bineînţeles, semnul lăsat de rădăcina ce-l 
strangulase, mai-mai să-l ucidă, în cealaltă lume. 

Fu răsplătit când văzu ochii lui Smokey Updike dilatându- 
se de surpriză şi-o anume reacţie ce-ar fi putut să fie 


catalogată aproape un şoc. Omul se aplecă spre el, 
împrăştiindu-şi câteva dintre foile roz şi galbene. 

— Sfinte Cristoase, puştiule! exclamă. Tac-tu vitreg ţi-a 
făcut asta? 

— Atunci m-am hotărât s-o tai. 

— O să se-arate pe-aicea, să-şi caute maşina sau 
motocicleta sau portofelu' sau fututa de tainiţă de drog? 

Jack clătină din cap. 

Smokey îl privi încă un moment, după care apăsă butonul 
OFF al calculatorului. 

— Hai cu mine-n magazie, puştiule, îl chemă el. 

— De ce? 

— Vreau să văd dacă chiar poţi răsturna un butoiaş din 
alea pe-o parte. Dacă poţi să-mi durigi un butoi când am 
nevoie, a ta e slujba. 


4 


Spre satisfacția lui Smokey Updike, Jack demonstră că 
putea să proptească pe muche unul dintre butoaiele mari 
de aluminiu şi să-l ducă de-a dura doar atât cât să-l salte pe 
platforma dracului cu rotile. Făcu chiar să pară că-i era 
destul de uşor - mai avea o zi până să scape un butoiaş şi să 
se-aleagă cu un pumn în nas. 

— Ei, nu-i tocmai râu, observă Updike. N-oi fi tu destul de 
mare pentru slujbă şi probabil o să te-alegi cu o futută de 
hernie, da' asta-i treaba ta. 

Îi spuse lui Jack că putea începe la amiază, lucrând până 
la unu noaptea. („Cât timp o să-i faci faţă, orişicât.") Jack 
avea să fie remunerat, zicea Updike, în fiecare noapte, la 
ora închiderii. Bani gheaţă. 

Reveniră în faţă, unde apăruse Lori, îmbrăcată într-un 
şort albastru de baschet, atât de scurt, încât i se vedeau 
marginile chiloţilor de mătase sintetică, şi o bluză fără 
mâneci, care aproape sigur venea de la Mammoth Mart, din 
Batavia. Părul rar şi blond îi era prins cu barete de plastic şi 


fuma un Pall Mall cu capătul umed şi mânjit din belşug cu 
ruj. Un crucifix mare de argint îi atârna între sâni. 

— Ăsta-i Jack, îl prezentă Smokey. Poţi să iei anunţul din 
geam. 

— Fugi, piciule, spuse Lori. Încă mai ai timp. 

— Taci dracu' din gură! 

— Fă-mă! 

Smokey o plesni peste fund, nu tandru, ci destul de tare 
ca s-o trimită în peretele capitonat al barului. Jack clipi din 
ochi, cu gândul la sunetele pe care le scotea biciul lui 
Osmond. 

— Mare sculă! aruncă Lori. 

Ochii îi înotau în lacrimi... dar mai arătau şi satisfacţie, de 
parcă exact aşa ar fi trebuit să stea lucrurile. 

Starea de nelinişte tulbure ce-l cuprinsese pe Jack când 
începuseră tocmeala era acum mai limpede, mai acută... 
acum era aproape frică. 

— N-o lua-n serios, iezişorule, spuse femeia, trecând pe 
lângă el să ia cartonul din fereastră. O s-o duci bine. 

— Îl cheamă Jack, nu iezişorule, replică Smokey, revenind 
în separeul unde-l „intervievase" pe Jack şi începând să-şi 
strângă hârtiile. Un iezişor e un futut de pui de capră. N-ai 
învăţat asta la şcoală? Din iezişori faci două-trei chiftele. 
Trebuie să se-apuce de treabă de la ora patru. 

Lori scoase din vitrină anunţul CĂUTAM AJUTOR şi îl 
băgă după tonomat, cu aerul cuiva care-a mai făcut asta de 
multe alte ori. Trecând pe lângă Jack, îi făcu cu ochiul. 

Telefonul sună. 

Toţi trei priviră într-acolo, luaţi prin surprindere de 
ţârâitul său ascuţit. Lui Jack i se păru, o clipă, că era un 
limax mare şi negru, lipit pe perete. Urmă un moment 
straniu, aproape din afara timpului. Avu răgaz să observe 
cât de palidă era Lori - singurul strop de culoare din obrajii 
ei se datora coşurilor roşietice ale acneei juvenile pe cale de 
dispariţie. Avu vreme să studieze liniile crude, estompate, 
ale chipului lui Smokey Updike, şi să vadă cum se reliefau 


venele pe mâinile sale prelungi. Răgaz să citească inscripţia 
îngălbenită de deasupra telefonului, unde scria: RUGĂM 
LIMITAŢI-VĂ CONVORBIRILE LA TREI MINUTE. 

Telefonul suna, suna, în tăcerea din sală. 

Jack îşi spuse, dintr-o dată, înfricoşat: Pe mine mă caută. 
Pe interurban... de la mare, mare distanţă. MARE distanţă. 

— Răspunde la ăla, Lori, o admonestă Updike. Ce, ai 
surzit? 

Lori se duse la telefon. 

— Crâşma „La Updike", zise ea cu glas slab, tremurător. 
Ascultă. Alo? Alo?... Of, fute-te-aş. Trânti receptorul în furcă. 
Nu era nimeni. lezişorii. Vor câteodată să afle dacă-l avem 
pe Prinţul Albert la cutie!3*. Cum îţi plac chiftelele, 
iezişorule? 

— Jack! mugi Updike. 

— Jack, bine, bine, Jack. Cum îţi plac chiftelele, Jack? 

Jack îi spuse că le prefera potrivite, exact aşa-şi-aşa, 
calde, cu muştar brun şi ceapă Bermuda. Le înfulecă şi bău 
un pahar de lapte. Neliniştea i se mai ostoi, o dată cu 
foamea. lezişorii, cum spusese şi ea. Totuşi, din când în 
când, ochii îi lunecau înapoi spre telefon, şi-şi tot punea 
întrebări. 


5 


Se făcu ora patru şi, ca şi cum totala pustietate a crâşmei 
n-ar fi fost decât o înscenare isteaţă ca să-l ademenească 
înăuntru - la fel ca în cazul florii-ulcior, cu înfăţişarea ei 
inocentă şi mireasma îmbătătoare -, uşa se deschise, şi vreo 
doisprezece oameni în haine de lucru intrară pe-ndelete. 
Lori băgă în priză tonomatul, flipperul şi jocul „Space 
Invaders". Câţiva dintre clienţi îşi urlară formule de salut 
către Smokey, care-şi afişă zâmbetul îngust, dezvelind 
uriaşa garnitură de dinţi comandaţi prin poştă. Majoritatea 
cerură bere blondă. Doi-trei preferară Black Russian. Unul 
dintre ei - membru al Clubului Vremii Frumoase, Jack era 


aproape sigur - începu să bage fise în tonomat, convocând 
la apel vocile lui Mickey Gilley, Eddie Rabbit, Waylon 
Jennings şi ale altora. Smokey îi spuse să ia găleata, cârpa 
şi peria de cauciuc din magazie şi să frece ringul de dans în 
faţa estradei - care aştepta, părăsită, seara de vineri şi 
formaţia „Ihe Denny Valley Boys" -, iar când va fi uscat, să-i 
dea lustru. — O să ştii că-i gata când ţi-oi vedea mutra 
rânjind în el ca din oglindă. 


6 


Astfel începuse stagiul său de lucru în crâşma „La 
Updike'. 

O să fim destul de-ocupați pe la patru-cinci. 

Mă rog, nu s-ar fi putut spune că Smokey îl minţise. Până 
când Jack îşi dăduse la o parte farfuria din faţa sa şi 
începuse să-şi facă treaba, crâşma fusese pustie. Dar, pe la 
ora şase, să tot fi fost înăuntru cincizeci de persoane, iar 
vânjoasa chelneriţă - Gloria - se prezentă la datorie, în 
răcnetele şi uralele câtorva clienţi. Gloria i se alătură lui 
Lori, servind câteva carafe de vin, multe Black Russian şi 
oceane de bere blondă. 

Pe lângă butoiaşele de Busch, Jack căra ladă după ladă 
de bere la sticlă - Budweiser, fireşte, dar şi sortimente 
locale favorite, ca Genesse, Utica Club şi Rolling Rock. Pe 
mâini începură să-i apară băşici, spatele prinse să-l doară. 

Printre drumurile la magazie după lăzi cu sticle de bere 
şi drumurile în magazie ca să „durigă-mi un butoiaş, Jack" 
(frază pentru care începea deja să simtă o repulsie 
organică), revenea la ringul de dans, cu găleata, cârpa şi 
sticla mare de Pledge pentru lustruit. La un moment dat, o 
sticlă de bere goală îi zbură pe lângă cap, ratându-l cu 
câţiva milimetri. Se făcu mic, cu inima bătându-i nebuneşte, 
în timp ce proiectilul se spărgea de" perete. Smokey îl dădu 
afară pe făptuitorul beat, cu dantura dezgolită într-un 
rânjet de aligator. Privind pe fereastră, Jack îl văzu pe beţiv 


izbindu-se de un parcometru, suficient de tare pentru a 
face să sară-n sus steguleţul roşu de CONTRAVENŢIE. 

— Haide, Jack, îl chemă nerăbdător Smokey de la bar, 
doar a dat pe-alături, nu? Curăţă mizeria! 

Smokey îl trimise în veceul de bărbaţi peste o jumătate 
de oră. Un tip între două vârste, cu tunsoare periuţă, se 
clătina la unul dintre pisoarele înecate în clor, cu o mână 
proptită de perete, în cealaltă ţinând un enorm mădular 
nedecalotat. O băltoacă de borâtură aburea între cizmele 
lui de lucru, depărtate larg. 

— Spal-o, puştiule, spuse individul, croindu-şi drum 
şerpuitor înapoi spre uşă şi dându-i lui Jack una peste 
spinare, destul de tare, ca aproape să-l trântească pe burtă. 
Omu' tre! să facă loc or'cum poate, just? 

Jack găsi forţa de-a aştepta până se închise uşa, după 
care nu mai putu să-şi stăpânească stomacul. 

Reuşi s-o facă în singura cabină din toaleta crâşmei, 
unde-l întâmpină ultima lepădătură de client, cu apa 
netrasă, greţos de mirositoare. Jack vomă tot ce-i mai 
rămăsese din cină, inhală de două ori, întretăiat, apoi mai 
vomă o dată. Dibui după lanţ cu o mână tremurătoare şi 
trase apa. „Waylon şi Willie" bubuiau înfundat prin pereţi, 
cântând despre Luckenbach, Texas. 

Deodată, în faţă îi apăru chipul mamei, mai frumoasă 
decât fusese vreodată pe ecranul de cinema, cu ochii mari, 
întunecaţi şi trişti. O văzu singură în apartamentul lor de le 
„Alhambra", cu o ţigară fumegând, uitată în scrumiera de 
lângă ea. Plângea. Plângea pentru el. Inima i se frânse atât 
de cumplit, încât crezu că va muri de drag şi dor - dor de-o 
viaţă în care nu existau arătări în tuneluri, nici femei ce 
păreau a dori să fie pocnite şi făcute să plângă, nici bărbaţi 
care vomau pe propriile lor cizme în timp ce trăgeau o 
pişare. Voia să fie alături de ea şi îl ura pe Speedy Parker 
din străfundul inimii pentru că-l trimisese în acea 
îngrozitoare călătorie spre Vest. 


În acel moment, tot ce-i mai rămăsese din încrederea în 
sine se spulberă - se spulberă complet şi definitiv. Gândurile 
conştiente îi fură învinse de un țipăt copilăresc, un țipăt 
profund, primordial, tânguitor: Vreau la mama, Doamne, te 
rog, vreau la MAMA... 

leşi din cabină cu picioarele moi ca apa, tremurând, 
spunându-şi: Fi bine, asta a fost, toată lumea afară din 
bazin, te fut Speedy, copilu-ăsta pleacă acasă. Sau cum oi 
vrea tu s-o numeşti. În clipa aceea nu-i mai păsa dacă mama 
lui moare sau nu. În clipa aceea de indescriptibilă durere, 
deveni complet Jack al lui Jack, purtându-şi de grijă numai 
sieşi, aidoma unui biet animal fără apărare - cerb, iepure, 
veveriţă, raton -, hăituit de fiarele pădurii. În clipa aceea ar 
fi fost întru totul de acord s-o lase să moară de cancer 
răspândindu-i-se din plămâni în metastaze nestăpânite, 
numai de l-ar îmbrăţişa, sărutându-l de noapte bună şi 
spunându-i să n-asculte-n pat afurisitul de tranzistor sau să 
citească sub pătură la lumina lanternei jumătate din 
noapte. 

Se rezemă cu o mână de perete şi, puţin câte puţin, reuşi 
să-şi regăsească stăpânirea de sine. Această revenire nu 
era un act conştient, ci rezultatul primelor semne de 
înăsprire a sufletului, ceva în foarte mare măsură tip Phil 
Sawyer şi Lily Cavanaugh. Făcuse o greşeală, da, dar n-avea 
să se întoarcă. Teritoriile erau reale şi, prin urmare, şi 
Talismanul putea fi real; n-avea de gând să-şi ucidă mama 
din slăbiciune. 

Jack umplu găleata cu apă fierbinte de la robinetul din 
magazie şi curăţă porcăria de pe jos. 

Când ieşi din nou, se făcuse zece-jumătate, şi clientela 
din crâşmă începea să se rărească - Oatley era un oraş 
muncitoresc, iar băutorii săi, mai toţi salariaţi, plecau acasă 
devreme în serile din timpul săptămânii. 

— Eşti palid ca macaroanele, Jack. Te simţi bine? spuse 
Lori. 

— Credeţi c-aş putea bea o bere cu ghimbir? întrebă el. 


Îi aduse o sticlă, şi Jack o bău în timp ce termina de ceruit 
ringul de dans. La douăsprezece fără un sfert, Smokey îl 
trimise din nou în magazie să-i „durige un butoiaş". Jack 
rezolvă şi cu butoiaşul - aproape perfect. La unu fără un 
sfert, Smokey începu să răcnească la oameni să mai 
termine. Lori scoase din priză tonomatul - Dick Curless 
muri, lăsându-şi cântecul să se piardă într-un geamăt 
prelung - în câteva strigăte slabe de protest. Gloria scoase 
din funcţiune jocurile, îşi trase pe ea puloverul (era la fel de 
roz ca „mentolatele canadiene" pe care le consuma cu 
regularitate Smokey, roz ca gingiile false ale danturii lui) şi 
plecă. Smokey începu să stingă luminile şi să-i zorească 
afară pe ultimii patru-cinci consumatori. 

— E-n regulă, Jack, spuse el când şi aceştia plecară. Ai 
făcut treabă bună. E loc de mai bine, dar ai luat startul, 
orişicât. Poţi să tragi pe dreapta-n magazie. 

În loc să-şi ceară plata (pe care Smokey oricum nu i-o 
oferi), Jack intră împleticindu-se în magazie, atât de obosit 
încât părea o versiune în mic a beţivilor daţi afară la ora 
aceea târzie. 

În magazie, o văzu pe Lori stând pe vine într-un colţ - 
poziţia ghemuită îi făcea şortul de baschet să se ridice până 
la o limită aproape alarmantă - şi, un moment, Jack crezu 
cu îngrijorare surdă că-i umbla la rucsac. Apoi văzu că 
întinsese nişte pături peste un aşternut din saci de mere. 
Lori îi mai pusese şi o perniţă de satin, cu inscripţia 
TÂRGUL MONDIAL NEW YORK. 

— M-am gândit să-ţi fac un cuibuşor, piciule, spuse ea. 

— Mulţumesc. 

Era un act de generozitate simplu, aproape neglijabil, 
dar Jack se pomeni făcând eforturi să nu izbucnească în 
lacrimi. În schimb, reuşi să schiţeze un zâmbet. 

— Mulţumesc mult, Lori. 

— Nici o problemă. O să-ţi fie bine aici, Jack. Smokey nu-i 
chiar aşa de rău. O dată ce-ajungi să-l cunoşti, nu-i nici pe 
jumate-aşa de rău. 


O spusese cu involuntară frustrare, de parcă şi-ar fi dorit 
să nu fie aşa. 

— Probabil că nu, replică Jack, după care adăugă, pradă 
unui impuls: Dar mâine plec. Oatley nu-i de mine, cred. 

— Poate c-ai să pleci, Jack... da' poate-ai să te hotărăşti să 
stai o vreme, spuse femeia. De ce nu laşi noaptea să-ţi fie 
sfetnic? 

Se simţea ceva forţat şi nefiresc în acest mic discurs - n- 
avea nimic din sinceritatea zâmbetului ei când îi zisese: M- 
am gândit să-ţi improvizez un cuibuşor. Jack o observă, dar 
era prea istovit ca să mai reacționeze. 

— Ei, o să vedem, spuse. 

— Mai mult ca sigur, încuviinţă Lori, mergând spre uşă. Îi 
suflă un sărut din palma mâinii murdare. Noapte bună, 
Jack. 

— Noapte bună. 

Dădu să-şi scoată cămaşa... apoi rămase cu ea, preferând 
doar să se descalţe de tenişi. În magazie era frig şi trăgea 
curentul. Se aşeză pe sacii de mere, îşi desfăcu şireturile şi 
îşi scoase, pe rând, încălţările. Era gata să-şi lase capul pe 
suvenirul lui Lori de la Târgul Mondial New York - şi 
probabil ar fi dormit buştean încă înainte de-a-l atinge - 
când, în bar, începu să sune telefonul, ţârâind ascuţit în 
liniştea nopţii, sfredelind-o, ducându-l cu gândul la rădăcini 
unduitoare, gri-păstoase, la biciuri şi cai cu două capete. 

Ţâr, ţârr, ţârrr, în linişte, în liniştea de moarte. 

Ţâr, ţârr, ţârrr, mult după ce copiii care sună să-ntrebe de 
Prinţul Albert la cutie s-au dus la culcare. Ţâr, ţârr, ţârrr, alo 
Jacky, aici Morgan şi te-am simţit în pădurea mea, băi, 
căcăţel isteţ. TE-AM MIROSIT în pădurea mea, şi cum ţi-o fi 
venit ideea că-n lumea ta eşti în siguranţă? Pădurile mele 
sunt şi-acolo. Ultima şansă, Jacky. Du-te-acasă, că de nu, 
trimitem trupele. N-o să ai nici o şansă. N-o să... 

Jack se ridică şi străbătu magazia fugind, în ciorapi. O 
sudoare subţire pe care şi-o simţea rece ca gheaţa părea 
să-i scalde tot trupul. 


Deschise de-un deget uşa. 

Ţâr, ţârr, ţârrr, ţârrrr. 

Apoi, în sfârşit, se auzi: 

— Alo, crâşma „La Updike". Şi n-ar strica să fie ceva 
serios. 

Glasul lui Smokey. Tăcere. 

— Alo? 

Altă pauză. 

— Futu-te-aş! 

Smokey trânti receptorul, iar Jack îl auzi traversând din 
nou ringul şi luând-o în sus pe scări, spre micul apartament 
de deasupra barului, unde locuiau el şi Lori. 


7 


Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Jack îşi muta privirea de 
la fâşiuţa de hârtie verde din mâna stângă la micul teanc de 
bancnote - toate de câte un dolar - şi mărunţiş din dreapta. 
Era joi dimineaţa, şi-şi ceruse salariul. 

— Ce-i asta? întrebă, încă incapabil să creadă. 

— Poţi citi şi singur, răspunse Smokey, şi poţi să socoteşti. 
Nu te mişti atât de repede cât îmi place mie, Jack - cel puţin 
nu încă -, dar eşti destul de isteţ. 

Şi iată-l şezând cu bonul verde într-o mână şi banii în 
cealaltă. O furie mocnită începu să-i pulseze în mijlocul 
frunţii, ca o venă. NOTĂ DE CONSUMAŢIE, spunea antetul 
hârtiei verzi. Era exact acelaşi formular pe care-l folosea şi 
doamna Banberry la „Golden Spoon". Înşira următoarele: 

1 chift 

$1.35 

l chift 

$1.35 

Il lpt M 

55 

1 bere ghimbir 

55 


Tx 

.30 

Pe ultimul rând era notată cu cifre mari, şi încercuită, 
suma de $4.10. Jack câştigase nouă dolari pentru munca sa 
de la patru după-amiaza la unu noaptea. Smokey îl taxase 
cu aproape jumătate; ceea ce-i rămăsese, lângă mâna 
dreaptă, totaliza patru dolari şi nouăzeci de cenți. 

Ridică privirea, furios - mai întâi spre Lori, care se uită în 
altă parte, vag jenată, apoi la Smokey, care se uita pur şi 
simplu la el. 

— Asta-i înşelătorie! spuse, tăios, Jack. 

— Jack, nu-i adevărat. Uită-te la preţurile din menu... 

— Nu aşa ne-am înţeles, şi-o ştii foarte bine! 

Lori avu o mică tresărire, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca 
Smokey să-i ardă una... dar bărbatul nu făcea decât să-l 
privească pe Jack cu un fel de răbdare mocnit-stăpânită. 

— Nu ţi-am pus taxă pe pat, nu? 

— Pat! strigă Jack, simțind că-i năvăleşte sângele în 
obraji. Ăla-i pat! Pânză de sac pe duşumeaua de ciment! Ce 
mai pat! Aş vrea să văd că-ncerci să-mi ceri bani şi pentru 
ăla, escroc murdar! 

Lori exclamă ceva, speriată, şi-i aruncă lui Smokey o 
privire scurtă... dar acesta se mulțumea să şadă în separeu 
vizavi de Jack, cu fumul dens şi albastru al unui Cheroot 
încolăcindu-se între ei. O tichie de bucătar nouă împinsă pe 
frunte, trona pe capul îngust al lui Smokey. 

— Am vorbit de la început că acolo o să-nnoptezi, spuse 
Smokey. Ai întrebat dacă-i în preţul serviciului. Am zis că 
da. Nu s-a făcut nici o referire la mese. Dacă se făcea, 
poate-am fi rezolvat ceva. Poate că nu. Chestia e că n-ai 
adus vorba, aşa că acum iei ce ţi se dă. 

Jack tremura, cu lacrimi de furie în ochi. Încercă să 
vorbească, şi nu ieşi decât un mormăit mărunt, sugrumat. 
Era de-a dreptul prea furios ca să vorbească. 

— Fireşte, dacă acum vrei să discuţi ,o reducere a 
tarifului de masă pentru personalul angajat... 


— Du-te dracu'/, reuşi, în sfârşit, Jack, smulgând cele 
patru hârtii de-un dolar şi micul şir de monede. Învaţă-l pe- 
următorul copil care vine-aici să-l caute pe subsemnatu'! Eu 
plec! 

Străbătu ringul spre uşă, deşi, în ciuda mâniei, ştia - nu 
doar credea, ci efectiv ştia - că nu va ajunge pe trotuar. 

— Jack! 

Atinse clanţa, se gândi s-o apuce şi să apese - dar glasul 
acela era imposibil de contrazis şi plin de-o ameninţare 
sigură. Lăsă mâna jos şi se întoarse, furia părăsindu-l. 
Dintr-o dată se simţi bătrân şi împuţinat. Lori trecuse în 
spatele tejghelei, unde ştergea praful, fredonând. După cât 
se părea, ajunsese la concluzia că Smokey nu-l va pisa pe 
Jack cu pumnii şi, întrucât nimic altceva n-avea importanţă, 
totul era în regulă. 

— N-o să mă laşi baltă când îmi vine hoarda de weekend. 

— Vreau să plec de-aici. M-ai înşelat. 

— Nu, domnule. Ţi-am mai explicat. Dacă ţi-a mânjit 
cineva caieţelul, Jack, tu ai fost ăla. Acum am putea discuta 
despre mese - cincizeci la sută din preţul mâncării, poate, şi 
chiar sifon pe gratis. Niciodată n-am ajuns atât de departe 
cu ajutorul mai tânăr pe care-l angajez din când în când, da' 
weekendul ăsta o să fie deosebit de împuţit, cu toţi 
lucrătorii ăştia nomazi veniţi în comitat la cules de mere. Şi- 
mi place de tine, Jack. De-asta nu ţi-am cârpit una când ai 
ridicat glasul la mine, deşi poate-ar fi trebuit. Da' am nevoie 
de tine peste weekend. 

Jack îşi simţi furia revenind scurt, apoi stingându-se din 
nou. 

— Şi dacă plec, totuşi? întrebă el. Am aproape cinci 
dolari, oricum, şi să scap din căcăciosul ăsta de orăşel ar fi 
ca şi o primă. 

Privindu-l pe Jack, cu acelaşi zâmbet tăios pe chip, 
Smokey spuse: 

— Mai ţii minte aseară, când te-ai dus la bărbaţi să faci 
curat după un tip care şi-a dat afară băcănia? 


Jack confirmă din cap. 

— Mai ţii minte cum arăta? 

— Tuns soldăţeşte. În kaki. Şi ce-i cu asta? 

— Ăla-i Digger Atwell. De fapt îl cheamă Carlton, da' zece 
ani s-a-ngrijit de cimitiru' oraşului, aşa că toată lumea a 
ajuns să-i zică Diggeri3t+. Asta a fost... ăă... acu' vreo 
douăzeci-treizeci de ani. A trecut la copoi pe vremea când a 
fost ales Nixon preşedinte. Acuma-i şeful Poliţiei din oraş. Îşi 
aprinse un Cheroot, pufăi şi-l privi pe Jack. Digger şi cu 
mine suntem amici, continuă Smokey. Şi dacă tocmai ai 
pleca acum din oraş, Jack, n-aş putea garanta că n-o să ai 
ceva belele cu Digger. Poate chiar s-o termini expediat 
acasă. Poate la cules de mere pe pământul oraşului - 
Municipalitatea Oatley are... âăâ... cred că patruzeci de ari 
de pomi buni. Poate s-o termini cu-o bătaie. Sau... am auzit 
că moş Digger are gust la puştii de pe drum. Băieți, mai 
ales. 

Jack se gândi la mădularul acela ca un ciomag. I se făcu 
rău şi-l luă cu frig. 

— Aici, eşti sub aripa mea, ca să zic aşa, spuse Smokey. O 
dată ce-ai luat strada-n piept, cine mai ştie? Digger poa' să 
umble cu maşina pe oriunde. Ai putea să treci de limita 
oraşului fără greţuri. Pe de-altă parte însă ai putea să-l vezi 
că trage lângă tine-n Plymouthu-ăla mare cu care umblă el. 
Digger nu-i tocmai isteţ, da' are nas, câteodată. Sau... i-ar 
putea da cineva un telefon. 

La bar, Lori spăla vasele. Se şterse pe mâini, deschise 
radioul şi începu să cânte la unison cu o veche melodie 
Steppenwolf care se difuza. 

— Uite ce zic eu, continuă Smokey. [ine-te-aici, Jack. 
Lucrează peste weekend. După aia, te-ncarc în camioneta 
mea şi te duc chiar eu până la ieşirea din oraş. Cum ţi se 
pare? O să pleci de-aici duminică la amiază, cu-aproape 
treizeci de dolari în buzunar, pe care nu-i aveai când ai 
venit. Şi-ai să te duci cu gândul că, la urma urmei, Oatley 
nu-i un loc chiar aşa de rău. Ce zici? 


Jack privi în ochii aceia căprui, observând scleroticele 
îngălbenite şi punctişoarele roşii, observând surâsul larg şi 
sincer al lui Smokey, înşirat pe dinţii falşi, văzând chiar, cu o 
bizară şi terifiantă senzaţie de dejă vu, că musca revenise 
pe tichia de hârtie, foindu-şi aripile şi Spălându-se pe 
picioruşele de dinainte, subţiri ca firul de păr. 

Bănuia că Smokey ştia că el ştia că tot ce spunea Updike 
erau minciuni, şi nici măcar nu-i păsa. După orele de muncă 
de după miezul nopţii de vineri spre sâmbătă şi apoi de 
sâmbătă spre duminică, Jack avea să doarmă, poate, până 
duminică după-amiază pe la două. Smokey avea să-i spună 
că nu-l mai ducea cu maşina fiindcă se sculase prea târziu, 
că acum el, Smokey, era prea ocupat să se uite la meciul 
dintre „Colts" şi „Patriots". lar Jack avea să fie nu numai 
prea obosit ca s-o ia pe jos, ci şi prea speriat că Smokey şi- 
ar putea pierde interesul pentru aceste echipe exact atât 
timp cât să-l sune pe bunul său prieten Digger Atwell şi să-i 
zică: „Chiar acum merge pe Mill Road, Digger bătrâne, ce- 
ar fi să-l culegi? Pe urmă treci pe-aici la o litră. Bere pe 
gratis, da' nu te du să-mi borăşti în pişătoare până nu-l 
aduc pe puşti înapoi." 

Acesta era un scenariu. Mai existau şi altele la care să se 
poată gândi, fiecare uşor modificat, dar acelaşi în fond. 

Zâmbetul lui Smokey Updike se mai lăţi puţin. 


CAPITOLUL X - Elroy 
1 


Când aveam şase ani... 

Crâşma, care pe la ora asta, în cele două nopţi trecute, 
începea să se liniştească, acum vuia de zor, ca şi cum clienţii 
ar fi avut de gând să prindă răsăritul soarelui. Jack văzu că 
două mese dispăruseră - victime ale luptei cu pumnii ce 
izbucnise chiar înaintea ultimei lui expediţii la budă. Acum, 
pe locul unde se aflaseră mesele, oamenii dansau. 

— Cam e timpul, spuse Smokey în timp ce Jack străbătea 
tot spaţiul dinapoia tejghelei, clătinându-se, şi punea lada 
jos, lângă compartimentele frigorifice. Bagă-le pe-astea 
înăuntru şi du-te-napoi după fututu' de Bud. Orişicât, pe-ala 
trebuia să-l aduci primul. 

— Lori n-a spus... 

O durere fierbinte, incredibilă, explodă în piciorul 
băiatului, când Smokey îi trânti peste pantoful de tenis o 
călcătură grea. Jack slobozi un țipăt înăbuşit şi simţi în ochi 
înţepătura lacrimilor. 

— Gura! se răsti Smokey. Lori nu ştie nici să facă 
deosebire între rahat şi Rachela, şi-ai destulă minte ca s-o 
ştii. Treci înapoi acolo şi adu-mi o ladă de Bud. 

Jack reveni în magazie, şchiopătând cu piciorul pe care-l 
călcase Smokey şi-ntrebându-se dacă nu i s-or fi rupt 
falangele câtorva degete. Părea foarte posibil. Capul îi 
bubuia de fum, de zgomot, de melodiile stridente, 
cacofonice şi ritmul îndrăcit al prăpăditei de formaţii, dintre 
membrii căreia doi se clătinau acum vizibil pe estradă. Un 
gând i se profila desluşit: era posibil să nu mai poată 
aştepta până la închidere. Chiar se putea să nu fie-n stare 
să reziste atât timp. Dacă Oatley era o închisoare şi crâşma 
„La Updike" celula lui, atunci, cu siguranţă, epuizarea îi era 


un gardian la fel de vigilent ca şi Smokey Updike - poate 
chiar mai rău. 

În pofida grijilor despre cum ar putea să se prezinte 
Teritoriile într-un asemenea loc, sucul magic părea tot mai 
mult să-i făgăduiască singura cale certă de ieşire. Putea să 
bea puţin şi să execute un salt... iar dacă reuşea să meargă 
pe-acolo vreun kilometru şi jumătate, cel mult doi, spre 
Vest, mai bea un strop şi făcea saltul înapoi în SUA, mult 
dincolo de limita orăşenească a acestui locşor oribil, în 
Bushville, poate, sau chiar în Pembroke. 

Când aveam şase ani, când Jack-O avea şase ani, când... 

Luă lada de Bud şi ieşi iar pe uşă poticnit-împleticit... şi 
acolo stătea acel cowboy înalt şi musculos, cu mâini mari, 
care semăna cu Randolph Scott, privindu-l. 

— Bună, Jack, îl salută el - iar băiatul văzu cu groază 
crescândă că irişii ochilor săi erau galbeni ca ghearele de 
găină. Nu ţi-a spus cineva să te cari? N-asculţi prea atent, 
aşa-i? 

Jack rămase cu lada de Bud spânzurând în mâini, 
holbându-se la ochii aceia galbeni şi, deodată, îl pocni o idee 
cumplită, ca o lovitură de ciocan în creier: că ăsta era cel 
care pândise în tunel - acest om-arătare, cu ochii lui galbeni 
şi morţi. 

— Lasă-mă-n pace, spuse, cuvintele ieşindu-i într-o şoaptă 
şuierătoare ca vântul de februarie. 

Făptura se trase Şi mai aproape. 

— Era vorba să te cari. 

Jack încercă să se retragă... dar acum stătea rezemat de 
perete şi, în timp ce cowboyul care semăna cu Randolph 
Scott se apleca spre el, Jack îi simţi în respiraţie duhoarea 
de carne putrezită. 


2 


Joi, între douăsprezece, când Jack începuse munca, şi 
patru după-amiază, ora la care apărea obişnuita gloată de 


după program, telefonul public, cu inscripţia VĂ RUGĂM 
LIMITAŢI-VĂ CONVORBIRILE LA TREI MINUTE deasupra 
lui, sună de două ori. 

Prima dată, Jack nu simţi nici un fel de teamă - şi reieşi 
că nu era decât un solicitant pentru Fondul Unit. 

Două ore mai târziu, în timp ce Jack strângea ultimele 
sticle rămase din seara trecută, telefonul începu să ţârâie 
din nou. De astă-dată, capul îi zvâcni ca al unui animal care 
adulmecă focul într-o pădure uscată..., atâta numai că nu 
simţea arsura focului, ci a gheţei. Se întoarse spre telefon, 
aflat la doar trei metri de locul unde lucra el, auzindu-şi 
oasele cefei pârâind. Avu impresia că o să vadă telefonul 
public îmbrăcat în gheaţă, gheaţă ce răzbătea prin carcasa 
de plastic negru, ieşea prin găurile receptorului în dâre 
albastre, subţiri, ca nişte trăsături de creion, se agăța de 
disc şi de suportul pentru restituirea monedei, formând un 
fel de barbă de ţurţuri. 

Dar nu era decât telefonul, şi tot îngheţul şi moartea se 
aflau înlăuntrul acestuia. 

Se holbă la el, hipnotizat. 

— Jack! răcni Smokey. Răspunde la-mpuţitu-ăla de 
telefon! Pen-ce futu-i mă-sa te plătesc? 

Jack privi spre bărbat, disperat ca un animal încolţit... dar 
Smokey nu făcea decât să se uite la el, cu buzele subţiate în 
expresia de nerăbdare care-i apărea pe faţă chiar înainte 
de-a-i arde una lui Lori. Băiatul se-ndreptă spre telefon, 
aproape fără a-şi da seama că i se mişcau picioarele, se 
afunda tot mai adânc şi mai adânc în capsula aceea de ger 
lăuntric, simțind cum i se acopereau braţele de pielea- 
găinii, cum i se usca şi-i trosnea nasul pe dinăuntru de 
promoroacă. 

Întinse mâna şi apucă receptorul. Mâna îi amorţi. 

Îl duse la ureche. Urechea îi amorți. 

— Crâşma „La Updike", spuse el în bezna de moarte, iar 
gura îi amorțţi. 


Glasul care se auzea era croncănitul uscat, scrâşnit, al 
cuiva mort de mult, al cine ştie cărei creaturi pe care n-o 
pot vedea niciodată ochii celor vii: apariţia ei ar fi scos din 
minţi orice om în viaţă, sau l-ar fi făcut să se prăbuşească 
mort, cu buzele tivite de promoroacă şi ochii holbaţi, 
tulburi, sub cataracte de gheaţă. 

— Jack, şopti din receptor glasul acela scabros, gâjâit - şi 
băiatul simţi cum toată faţa îi amorţeşte, ca atunci când ai 
fost nevoit să petreci o zi grea în scaunul stomatologic şi 
dentistul ţi-a injectat un pic cam prea multă novocaină. 
Cară-ţi curu' acasă, Jack! 

De undeva, de departe, de la o distanţă de ani-lumină, i 
se părea, îşi auzi propriul său glas repetând: 

— Crâşma „La Updike", e cineva la telefon? Alo?... Alo?... 

Rece, atât de rece. 

Avea gâtlejul amorţit. Trase aer în piept şi i se păru că-i 
îngheaţă plămânii. Curând, auriculele şi ventriculele inimii 
aveau să i se umple cu gheaţă, urmând doar să se 
prăbuşească mort. 

Glasul îngheţat şopti: 

— 1 se pot întâmpla lucruri rele unui băiat plecat de unul 
singur la drum, Jack. Întreabă pe oricine. 

Puse receptorul în furcă, dintr-o mişcare grăbită, 
stângace. Îşi retrase mâna şi rămase cu ochii la telefon. 

— Iar găozarul ăla, Jack? întrebă Lori. 

Vocea ei suna îndepărtată... dar puţin mai de-aproape 
decât i se păruse că-şi aude propriul glas cu câteva 
momente în urmă. Lumea revenea la locul ei. Putu vedea, 
pe receptorul telefonului public, amprenta lăsată de mâna 
lui, conturată de-o dâră subţire de chiciură. Sub ochii lui, 
chiciura începu să se topească, prelingându-se pe plasticul 
negru. 


3 


Aceea fusese seara - joi seara - când Jack aflase părerea 
comitatului Genny asupra lui Randolph Scott. Mulțimea era 
doar cu puţin mai numeroasă decât miercuri seara - însă 
tot se găseau destui bărbaţi ca să se-nghesuie la bar, să se 
adune pe la mese şi să umple separeurile. 

Erau orăşeni dintr-o regiune rurală, unde acum plugurile 
probabil rugineau uitate în şoproane dosnice, oameni care 
poate doreau să fie fermieri, dar uitaseră cum s-o facă. Se 
vedea o mulţime de şepci, însă lui Jack i se părea că foarte 
puţini dintre aceşti bărbaţi puteau sta la volanul unui 
tractor. Purtau pantaloni de bumbac gri, maro şi verde; 
aveau numele brodate cu fir de aur pe cămăşile albastre; 
erau încălţaţi în Dingo Boot cu vârfuri pătrate, sau Survivo 
mari şi voluminoase. Oamenii aceştia îşi purtau cheile la 
centură. Oamenii aceştia făceau zbârcituri, dar nu şi riduri 
de râs; gurile lor aveau numai grimase acrite. Oamenii 
aceştia purtau pălării de cowboy, iar când Jack se uita spre 
bar, pe şirul de taburete, privit din spate, vedea nu mai 
puţin de opt care semănau cu Charlie Daniels în reclamele 
pentru tutun de mestecat. Însă aceşti oameni nu mestecau, 
aceşti oameni fumau ţigări, şi încă multe. 

Jack spăla geamul bulbucat al tonomatului când intră 
Digger Atwell. Aparatul era oprit: la televiziunea prin cablu 
se transmitea un meci cu Yankeii, iar cei de la bar îl 
urmăreau atenţi. Cu o noapte în urmă, Atwell purtase 
versiunea Oatley a hainelor bărbăteşti sport (pantaloni de 
bumbac, cămaşă kaki cu o mulţime de pixuri într-unul 
dintre cele două buzunare uriaşe de la piept, ghete de lucru 
cu blacheuri). Astă-seară era în uniforma albastră, de 
poliţist. Un pistol mare, cu pat de lemn, stătea în teacă, la 
centura de piele scârţâitoare. 

Îi aruncă o privire lui Jack, care-şi aminti spusele lui 
Smokey: Am auzit că moş Digger are gust la puştii de pe 
drum, băieţi, mai ales, şi tresări, trăgându-se uşurel 
îndărăt, parcă simțindu-se vinovat de ceva. Digger Atwell îi 
adresă un rânjet larg, moale. 


— Te hotărâşi să stai pe-aici o vreme, băieţaş? 

— Da, domnule, murmură Jack. 

Turnă încă puţin Windex pe plexiglasul tonomatului, deşi 
mai curat de-atât nu putea ajunge. Aştepta doar ca Atwell 
să plece de lângă el. lar când acesta îşi continuă drumul, 
Jack se întoarse, privindu-l pe poliţaiul cu chip bovin 
traversând spre bar... şi acela fu momentul în care ultimul 
client din stânga se răsuci să-l privească. 

Randolph Scott, îşi spuse Jack pe dată, exact cu el 
seamănă. 

Dar, în ciuda liniilor aspre ale feţei sale, care nu te lăsau 
să vezi decât un incoruptibil, adevăratul Randolph Scott 
avea un incontestabil aer de eroism; dacă farmecul lui 
fusese cel al unui dur, era în stare să şi zâmbească, şi nu 
mai puţin seducător. Omul de-aici arăta atât plictisit, cât şi 
oarecum smintit. 

Şi, cu reală spaimă, Jack îşi dădu seama că individul se 
uita la el, la Jack. Nici măcar în timpul reclamelor nu se 
întorsese, la o adică, să vadă cine-o mai fi prin bar; se 
întorsese pentru a-l privi pe Jack. N-avea nici o îndoială că 
aşa era. 

Telefonul. Telefonul sunând. 

Cu un imens efort, Jack îşi desprinse privirea dintr-acolo. 
Reveni cu ochii la bula transparentă a tonomatului şi-şi văzu 
propria-i faţă plutind, spectrală, peste discurile dinăuntru. 

Telefonul începu să cârâie pe perete. 

Omul din capătul stâng al barului privi într-acolo... apoi 
întoarse din nou capul spre Jack, care stătea înlemnit lângă 
tonomat, cu sticla de Windex într-o mână şi o cârpă în 
cealaltă, cu părul făcându-i-se măciucă şi pielea îngheţată. 

— Dacă iar e găozarul ăla, o să-mi iau un ţignal să-ncep 
să-i şuier în telefon când sună, Smokey, spunea Lori în timp 
ce se îndrepta într-acolo. Jur pe Dumnezeu c-aşa am să fac. 

Ar fi putut foarte bine să fie o actriţă într-o piesă de 
teatru, şi toţi consumatorii, figuranţi plătiţi cu onorariul 
standard, de treizeci şi cinci de dolari ziua de filmare. 


Singurii doi oameni reali din lume erau el şi cowboyul acela 
îngrozitor, cu mâini mari şi ochi pe care Jack nu putea... 
tocmai bine... să-i vadă. 

Deodată, provocându-i un şoc, cowboyul articulă mut 
următoarele cuvinte: Cară-ţi curu' acasă. Şi-i făcu cu ochiul. 

Telefonul încetă să sune exact în timp ce Lori întindea 
mâna spre el. 

Randolph Scott se răsuci la loc, îşi dădu paharul pe gât şi 
ţipă: 

— Mai adă-mi o poşircă, auzi? 

— Să n-am noroc, spuse Lori. S-au băgat dracii-n 
telefonul ăsta. 


4 


Mai târziu, în magazie, Jack o întrebă pe Lori cine era 
tipul care semăna cu Randolph Scott. 

— Care seamănă cu cine? 

— Un actor din westernurile vechi. Stătea la capătul 
barului. 

Femeia ridică din umeri. 

— Mie, toţi mi se par c-arată la fel, Jack. Doar o gaşcă de 
cariciuri atârnânde, chinuindu-se să se distreze. 

— Numeşte berile „poşirci". 

Ochii femeii se luminară. 

— A, mda! Ăla. Are o mutră amenințătoare. 

Această din urmă observaţie o făcu pe-un ton admirativ... 
ca şi cum i-ar fi apreciat linia dreaptă a nasului sau albeaţa 
zâmbetului. 

— Cine e? 

— Nu ştiu cum îl cheamă. Nu se-nvârte pe-aici decât de-o 
săptămână-două. Cred că fabrica o fi făcând iar angajări. 
Aia... 

— Pentru Dumnezeu, Jack, ţi-am zis sau nu ţi-am zis să- 
mi durigi un butoi? 


În timp ce vorbeau, Jack se apucase să împingă unul 
dintre butoaiele mari cu Busch pe suportul dracului de 
cărat. Pentru că şi el, şi butoiul aveau cam aceeaşi greutate, 
manevra îi solicita păstrarea unui echilibru perfect. Când 
Smokey strigă din uşă, Lori zbieră, iar Jack tresări. Pierdu 
controlul butoiului, şi acesta căzu pe-o parte, iar dopul ţâşni 
ca dintr-o sticlă de şampanie, jetul de bere izbucnind într- 
un şuvoi alb-auriu. Smokey continua să ţipe la el, dar Jack 
nu putea decât să se holbeze la bere, împietrit... până când 
Smokey îi cârpi una. 

Peste vreo douăzeci de minute, când Jack reveni în 
cârciumă ţinându-şi un şerveţel de hârtie pe nasul ce se 
umfla, Randolph Scott dispăruse. 


5 


Am şase ani. 

John Benjamin Sawyer are şase ani. 

Șase... 

Jack scutură capul, încercând să-şi alunge acest gând ce 
se repeta constant, în timp ce muncitorul cel vânjos, care 
nu era muncitor, se apleca tot mai aproape de el. Ochii lui... 
galbeni şi oarecum solzoşi. Omul - arătarea aceea - clipi din 
ochi, un clipit rapid, lăcrimos, parcă îngreuiat, iar Jack îşi 
dădu seama că peste globurile oculare avea membrane 
nictitante. 

— Era vorba că te cari, şopti din nou, întinzând spre Jack 
o pereche de mâini ce începeau să se răsucească, să se 
întărească, acoperindu-se cu plăci. 

Uşa se dădu de perete, lăsând să pătrundă un torent 
gălăgios de „Oak Ridge Boys". 

— Jack, dacă mai freci mult ţiparu' pe-acolo, te fac să-ţi 
pară rău, spuse Smokey din spatele.lui Randolph Scott. 

Scott făcu un pas înapoi. Nici urmă de copite, topindu-se 
sau întărindu-se; mâinile lui erau din nou nişte simple mâini 
- mari şi puternice, cu dosurile brăzdate cruciş şi curmeziş 


de şanţuri şi vene proeminente. Avea un alt fel de clipit, 
învăluitor, care nu implica deloc pleoapele... iar apoi ochii 
individului nu mai erau galbeni, ci de-un banal albastru- 
spălăcit. Îi aruncă lui Jack o ultimă privire, după care se 
îndreptă spre toaleta bărbaţilor. 

Smokey se apropie de Jack, cu ceapsa de hârtie înclinată 
în faţă, capul îngust de nevăstuică lăsat uşor pe-o parte şi 
buzele întredeschise, dezvelindu-i dinţii de aligator. 

— Nu mă fă să-ţi mai spun o dată, zise Smokey. E ultimul 
avertisment, şi să nu crezi că nu vorbesc serios. 

La fel ca în faţa lui Osmond, furia lui Jack se deşteptă 
dintr-o dată - acel soi de furie care, aşa cum e ea, strâns 
legată de un sentiment de disperată nedreptate, poate că 
nu-i niciodată mai puternică decât la vârsta de doisprezece 
ani. Studenţii cred c-o simt uneori, dar de obicei nu-i mai 
mult decât un slab ecou intelectual. 

De astă-dată, dădu în clocot. 

— Nu-s câinele tău, şi nu mă trata de parc-aş fi, replică 
Jack şi păşi spre Smokey Updike, cu picioarele încă moi de 
frică. 

Suprins - poate chiar perplex - de furia total neaşteptată 
a lui Jack, Smokey dădu un pas înapoi. 

— Jack, te previn... 

— Nu, domile, eu te previn pe tine, se pomeni Jack 
întrerupându-l. Eu nu sunt Lori. N-am poftă să fiu lovit. Iar 
dacă dai în mine, o să dau şi eu în tine, sau văd eu ce fac. 

Deruta lui Smokey Updike nu dură decât un moment. Cât 
se poate de sigur, nu văzuse totul - nelocuind în Oatley, n- 
avusese cum să vadă -, dar credea că văzuse şi, chiar şi 
pentru un tip de ligă minoră, uneori siguranţa poate fi de- 
ajuns. 

Întinse mâna să-l înşface pe Jack de guler. 

— Nu fă pe deşteptul cu mine, Jack, se răţoi el, trăgându-l 
pe băiat mai aproape. Cât timp eşti în Oatley, eşti câinele 
meu, şi nimic mai mult. Cât timp eşti în Oatley, o să te răsfăţ 
când vreau eu şi o să te bat când am chef. 


Îl zgâlţâi fără milă, făcând să-i trosnească gâtul. Jack îşi 
muşcă limba şi ţipă. Obrajii palizi ai lui Smokey se 
acoperiseră cu pete roşii, ca aplicate cu un ruj ieftin. Ardea, 
fierbea de mânie. 

— În clipa asta poate crezi că nu-i chiar aşa, dar să ştii ca 
este, Jack. Câtă vreme te afli în Oatley, eşti câinele meu, şi- 
ai să stai în Oatley până hotărăsc eu să-ţi dau drumul. Şi-am 
putea începe s-o-nvăţăm chiar în clipa asta. 

Îşi trase pumnul îndărăt. Un moment, cele trei becuri de 
şaizeci de waţi, goale, agăţate în culoarul acela îngust, 
făcură să scânteieze dement briliantele potcoavei roz de la 
inelul pe care-l purta în deget. Apoi, pumnul pistonă înainte, 
trântind una în obrazul lui Jack. Băiatul fu aruncat cu 
spinarea în peretele acoperit de mâzgăleli, jumătate din 
faţă înroşindu-i-se scurt, pentru ca apoi să-i amorţească. 
Gustul propriului sânge îi inundă gura. 

Smokey îl privi - cu figura atentă, estimativă, a omului 
care poate se gândeşte să cumpere o juncă sau un bilet de 
loterie. Pesemne nu văzu în ochii lui Jack expresia pe care-o 
dorea, căci îl înhăţă iarăşi pe băiatul ameţit, probabil ca să-l 
plaseze mai bine pentru o a doua lovitură. 

În acea clipă, în crâşmă, o femeie ţipă: 

— Nu, Glen! Nu! 

Urmă o hărmălaie de glasuri bărbăteşti tunătoare, cele 
mai multe dintre ele alarmate. Altă femeie zbieră - un sunet 
ascuţit, sfredelitor. Apoi un foc de armă. 

— Căcat pe pâine! strigă Smokey. 

Pronunţă fiecare cuvânt cu tot atâta grijă de parcă era un 
actor pe-o scenă de pe Broadway. Îl azvârli pe Jack înapoi în 
perete, se întoarse şi dădu buzna pe uşa batantă. Pistolul 
bubui din nou şi se auzi un urlet de durere. 

Jack era sigur doar de-un lucru - venise vremea să 
dispară. Nu la sfârşitul schimbului de astă-seară, sau al 
celui de mâine, sau duminică dimineaţa. Chiar acum. 

Vacarmul părea să se potolească. Nu se auzeau sirene, 
aşa că probabil nu fusese împuşcat nimeni... dar, îşi aminti 


Jack, simțind că-l ia cu frig, muncitorul care semăna cu 
Randolph Scott era încă în veceul bărbaţilor. 

Băiatul intră în magazia rece, cu miros de bere, 
îngenunche lângă butoiaşe şi bâjbâi după rucsac. Din nou îl 
încercă acea sufocantă certitudine, când degetele sale nu 
întâlniră decât aer şi cimentul murdar al duşumelei, că unul 
dintre ei - Smokey sau Lori - îl văzuse ascunzându-şi 
bagajul şi i-l luase. E mult mai bine să te ținem în Oatley, 
dragul nostru. Apoi urmă uşurarea, aproape la fel de 
apăsătoare pe cât îi fusese spaima, când degetele sale 
atinseră țesătura de nailon. Jack îşi luă sacul şi privi cu jind 
spre uşa prin care se făcea aprovizionarea, din fundul 
magaziei. Mult mai la-ndemână i-ar fi venit să folosească 
ieşirea aceea - nu voia să se apropie de uşa de incendiu din 
capătul culoarului. Se afla lângă veceul bărbaţilor. Dar, dacă 
deschidea uşa pentru mărfuri, la bar se aprindea o lumină 
roşie. Chiar dacă Smokey încă mai făcea ordine prin 
tărăboiul de pe ring, Lori ar fi văzut-o şi i-ar fi spus. 

Aşa că... 

Se apropie de uşa ce dădea spre coridorul din spate. O 
deschise de câteva degete şi-şi lipi un ochi de crăpătură. 
Culoarul părea gol. În regulă, asta era splendid. Randolph 
Scott dăduse cep beşicii, apoi revenise la locul acţiunii, în 
timp ce Jack îşi lua rucsacul. Grozav. 

Mda, numai că poate încă mai e acolo. Vrei să vă-ntâlniţi 
pe hol, Jacky? Vrei să-i vezi iarăşi ochii cum se fac galbeni? 
Aşteaptă până vei fi sigur. 

Dar asta n-o putea face. Fiindcă Smokey avea să vadă că 
nu e în crâşmă, ajutându-le pe Gloria şi Lori să şteargă 
mesele, sau după tejghea, descărcând spălătorul de vase. 
Avea să se-ntoarcă aici pentru a termina să-l înveţe pe Jack 
ce reprezenta localul lui în măreaţa ordine a Universului. 
Aşa că... 

Aşa că, ce? Du-te! 

Poate că-i acolo şi te-aşteaptă, Jacky... poate c-o să sară 
afară ca un Jack-la-cutie!35*+ mare şi rău... 


Doamna sau tigrul? Smokey sau muncitorul? Jack mai 
ezită un moment, torturat de nehotărâre. Faptul ca omul cu 
ochii galbeni să se afle în baie reprezenta o posibilitate; că 
Smokey avea să se întoarcă, era o certitudine. 

Deschise uşa şi ieşi în holul îngust. Rucsacul din spinare 
părea să atârne tot mai greu - ca o elocventă probă 
acuzatoare a planului său de evadare în ochii oricui l-ar fi 
văzut. Porni de-a lungul culoarului, păşind grotesc pe 
vârfuri, în ciuda muzicii tunătoare şi a vuietului mulţimii, cu 
inima bătând să-i spargă pieptul. 

Aveam şase ani, Jacky avea şase ani. 

Ei, şi? De ce-i tot revenea asta în minte? 

Șase. 

Coridorul părea mai lung. Parcă ar fi mers pe-o bandă 
transportoare ce se derula în sens invers. Uşa de incendiu 
din capăt se apropia cu o chinuitoare încetineală. Acum, 
fruntea şi buza superioară îi erau scăldate în sudoare. 
Privirea i se abătea încontinuu spre uşa din dreapta, care 
avea pe ea conturul negru al unui câine. Sub această siluetă 
era scris cuvântul PISOARE. În capătul culoarului, o uşă 
roşie, decolorată şi scorojită. Inscripţia de pe uşă anunţa: 
NUMAI ÎN CAZ DE URGENŢĂ! VA SUNA ALARMA! De fapt, 
soneria de alarmă era stricată de doi ani. I-o spusese Lori, 
când Jack ezitase să deschidă uşa pentru a duce gunoiul. 

În sfârşit, aproape ajunsese. Exact în faţa pisoarelor. 

E aici, ştiu că €... şi dacă sare afară, am să ip... am... 
am... 

Jack întinse o mână tremurătoare şi atinse zăvorul masiv 
al uşii de urgenţă. Simţi sub degete răceala binefăcătoare a 
metalului. Un moment, chiar crezu ca nu va face decât să-şi 
ia zborul din floarea-ulcior, în noapte... liber. 

În clipa următoare, uşa din spatele lui se dădu deodată 
de perete, uşa de la CĂCĂSTOARE, şi o mână îi înşfacă 
rucsacul. Jack slobozi un chiţcăit subţire, disperat, de 
animal prins în capcană, şi se aruncă spre uşa de incendiu, 
fără să-i mai pese de sac şi de sucul magic dinăuntru. Dacă 


s-ar fi rupt curelele, pur şi simplu ar fi zburat peste terenul 
viran, plin de buruieni şi gunoaie, din spatele crâşmei, fără 
să-l mai intereseze ceva. 

Dar curelele erau confecţionate din nailon rezistent, şi nu 
cedară. Uşa se deschise puţin, dezvăluind o felie de noapte 
neagră, apoi se trânti la loc. Jack fu smucit în toaleta 
femeilor, răsucit, îmbrâncit îndărăt. Dacă se ciocnea de 
perete, sticluţa cu suc magic s-ar fi spart fără-ndoială, 
scăldându-i cele câteva haine şi pe bunul Rand McNally în 
mirosul de struguri stricaţi. Din fericire, izbi cu noada 
singura chiuvetă din toaleta de femei. Îl fulgeră o durere 
cumplită, sfâşietoare. 

Muncitorul venea încet spre el, săltându-şi blugii cu 
mâinile ce începuseră să i se zbată şi să se îngroaşe. 

— Era vorba că te cari, puştiule, spuse, cu glasul 
înăsprindu-i-se, semănând, cu fiece clipă, tot mai mult, a 
mârâit de animal. 

Jack începu să se strecoare spre stânga, fără a-şi 
desprinde un moment privirea de pe chipul individului. 
Ochii acestuia păreau acum aproape transparenţi, nu doar 
galbeni, ci iluminaţi pe dinăuntru... ochii hidoşi ai unui 
dovleac scobit, cu lumânarea aprinsă în el, de Halloween. 

— Da' te poţi încrede-n bătrânu' Elroy, spuse arătarea- 
cowboy şi rânji, spre a dezvălui o gură plină de dinţi 
curbați, unii dintre ei rupţi, cioturi colţoase, alţii stricaţi, 
negri. 

Jack zbieră. 

— A, te poţi încrede-n Elroy, continuă făptura, cu vocea 
acum aproape imposibil de deosebit de un mârâit câinesc. 
N-o să te doară prea rău. Nu-ţi fac nimic, mârâi, înaintând 
spre Jack, n-o să păţeşti nimic, zău că nu, o să... 

Continua să vorbească, dar Jack nu-i mai putea înţelege 
cuvintele. Acum nu mai erau decât un şir de mârâituri. 

Piciorul băiatului lovi cutia înaltă, de tablă, pentru gunoi, 
de lângă uşă. În timp ce arătarea-cowboy întindea spre el 
mâinile asemănătoare cu două copite, Jack înhăţă cutia şi o 


azvârli, nimerind arătarea-Elroy în piept. Apoi deschise uşa 
veceului, mai-mai s-o smulgă din ţâţâni, şi se repezi în 
stânga, spre ieşirea de incendiu. Nimeri direct în zăvor, 
conştient că Elroy venea imediat în spatele lui. Năvăli în 
bezna din dosul crâşmei. 

În dreapta uşii se găsea o colonie de pubele, din care 
gunoiul dădea pe dinafară. Jack trase orbeşte după el vreo 
trei, le auzi răsturnându-se şi zdrăngănind - apoi un urlet 
de furie, când Elroy se împiedică de ele. 

Întoarse capul taman la timp ca să vadă arătarea 
prăvălindu-se la pământ. Ba chiar apucă să-şi dea o clipă 
seama - O, Isuse Cristoase, o coadă, are ceva ca o coadă - 
că făptura se prefăcuse acum, aproape cu totul, într-un 
animal. Din ochi îi ieşeau raze stranii de lumină aurie, ca 
nişte fascicule răzbătând prin două găuri gemene ale cheii. 

Jack păşi înapoi, luându-şi din spinare rucsacul şi 
încercând să descheie cataramele, cu degetele pe care şi le 
simţea ca pe nişte bucăţi de lemn, în timp ce mintea nu-i 
mai era decât un haos vuind... 

„„. Jacky avea şase ani, Doamne, ajută-mă, Speedy, Jacky 
avea ŞASE ANI, Doamne, te rog... 

„„„ de gânduri şi implorări incoerente. Arătarea mârâia, 
rânjindu-şi şi arătându-şi colții, şi răscolea lăzile de gunoi. 
Jack văzu o mână-copită ridicându-se, pentru a cădea apoi 
cu un şuierat, despicând peretele de metal ondulat al 
pubelei într-o spărtură zimţată, lungă de-un metru. Se 
ridică iar, se poticni, aproape căzu, după care începu să se 
furişeze spre Jack, cu chipul schimonosit, încreţit, aplecat 
până aproape la nivelul pieptului. Şi, cumva, printre 
mârâielile lătrate, băiatul reuşi să distingă ce spunea: 

— Acu' o să te spintec numa', puişorule. Acu' o să te- 
omor... după aia. 

O auzea cu urechile? Sau în cap? 

Nu conta. Spaţiul dintre cele două lumi se comprimase, 
de la un univers întreg până la o simplă membrană. 


Arătarea-Elroy mârâia şi venea spre el, acum nesigură şi 
stângace pe picioarele dinapoi, cu hainele umflate în cele 
mai aiurite locuri şi limba atârnându-i din gura cu colţi. lată 
locul viran din spatele crâşmei „La Updike", da, iată-l în 
sfârşit, înecat în buruieni şi gunoaie suflate de vânt - ici o 
somieră ruginită, colo grila unui Ford 1957, iar deasupra 
lor, pe cer, o semilună spectrală ca un os îndoit, 
transformând fiecare ciob de sticlă într-un ochi mort holbat, 
şi toate astea începuseră în New Hampshire, nu-i aşa? Nu. 
Nu începuseră când mama lui se îmbolnăvise, nici o dată cu 
apariţia lui Lester Parker. Începuseră când... 

Jacky avea şase ani. Când locuiam cu toţii în California, 
şi nimeni nu locuia în altă parte şi Jacky avea... 

Bâjbâi la curelele rucsacului. 

Se apropia încontinuu, părând aproape să danseze, o 
clipă amintindu-i de-un personaj din desenele animate ale 
lui Disney, în lumina înşelătoare a lunii. Nebuneşte, Jack 
izbucni în râs. Făptura îşi arătă colții şi sări spre el. Lovitura 
acelor copite-gheare grele trecu doar la câţiva milimetri de 
pieptul băiatului, care se retrăgea săltând prin gunoaie şi 
bălării. Arătarea-Elroy nimeri peste somieră şi, cum-necum, 
se încurcă în arcuri. Urlând, împroşcând prin văzduh cu 
cocoloaşe de spumă albă, se zbătea, se răsucea şi se 
smucea, cu un picior îngropat adânc în spiralele ruginite. 

Jack dibui în rucsac după sticluţă. Scotoci pe lângă 
ciorapii, chiloţii murdari şi o pereche de jeanşi încleiaţi, 
mirositori. Apucă gâtul sticluţei, smulgând-o afară. 

Arătarea-Elroy spintecă aerul cu un urlet de furie 
turbată, eliberându-se, în sfârşit, din somieră. 

Jack căzu pe pământul aspru ca zgura, plin de buruieni, 
şi se rostogoli, cu degetul mic şi inelarul mâinii stângi 
agăţate de-o curea a rucsacului, iar în mâna dreaptă ţinând 
sticluţa. Răsuci capacul cu degetul mare şi arătătorul de la 
stânga, în timp ce rucsacul se legăna şi se învârtea. Capacul 
se deşurubă. 


Poate să mă urmărească? se întrebă el incoerent, ducând 
sticluţa la buze. Când plec, oare fac un fel de gaură prin 
toată chestia? Poate să mă urmărească şi să mă termine în 
partea cealaltă? 

Gura băiatului se umplu de gustul strugurilor putrezi. 
Icni, cu gâtlejul contractându-i-se, părând chiar să 
inverseze direcţia licorii. Acum, gustul acela groaznic îi 
inunda şi sinusurile, şi fosele nazale, făcându-l să scoată un 
geamăt adânc, cutremurat. Auzea că arătarea-Elroy 
începuse să ragă, dar răgetul părea foarte îndepărtat, ca şi 
cum s-ar fi găsit la un capăt al tunelului Oatley, în vreme ce 
el, Jack, cădea cu repeziciune spre celălalt capăt. lar de 
astă-dată avu o senzaţie de prăbuşire şi-şi spuse: O, 
Doamne, dacă mi-am săltat mutra asta tâmpită într-o 
prăpastie sau pe un munte de-acolo? 

Ţinea strâns rucsacul şi sticluţa, cu ochii închişi, disperat, 
aşteptând să se întâmple ce-o fi urmând - arătare-Elroy, 
nearătare-Elroy, Teritorii sau neființă -, iar gândul care-l 
bântuise toată noaptea reveni balansându-se înainte şi- 
napoi ca un cal de carusel - Doamna-de-Argint, poate Ella- 
cea-lute. Se prinse de el şi-l călări printr-un nor de miros 
infect al sucului magic, ţinându-se bine, aşteptând urmarea, 
simțind cum i se transformau hainele pe trup. 

Șase, o, da, când aveam cu toţii şase ani, şi nimeni nu 
mai era altceva, şi era-n California; cine suflă-n saxul ăla, 
tăticule? O fi oare Dexter Gordon sau n-o fi? O fi ce vrea 
mămica să zică atunci când zice că trăim pe-o falie? Şi 
unde, unde, o, unde te duci tăticule cu unchiul Morgan? O, 
tăticule, se uită la tine câteodată de parc-ar avea o falie-n 
cap şi un cutremur dincolo de ochi şi în cutremurul ăsta tu 
mori? O, tăticule! 

Căzând, răsucindu-se, învârtindu-se prin mijlocul acelui 
limbo, în mijlocul unui miros ca un nor de purpură, Jack 
Sawyer, John Benjamin Sawyer, Jacky, Jacky 

„„avea şase ani când a-nceput să se-ntâmple, şi cine 
sufla-n saxul ăla, tăticule? Cine sufla-n el când aveam eu 


şase ani, când Jacky a vea şase ani, când Jacky... 


CAPITOLUL XI - Moartea lui Jerry Bledsoe 
1 


„„avea şase ani... când a-nceput de-adevăratelea, 
tăticule, când au început să duduie motoarele care, în cele 
din urmă, aveau să-l împingă până la Oatley şi mai departe. 
Se auzea muzică sonoră de saxofon. Șase. Jacky avea şase 
ani. La început, toată atenţia îi fusese îndreptată spre 
jucăria pe care i-o dăruise tatăl lui, un model la scară al 
unui taxi londonez - jucăria era grea ca o cărămidă, iar un 
impuls puternic pe podelele de lemn neted ale noului birou 
o expedia, huruind, tocmai până-n celălalt capăt al camerei. 
După-amiaza târziu, se delecta cu o maşinuţă nouă şi 
frumoasă ce străbătea ca un tanc banda de lemn din 
spatele canapelei; în biroul cu aer condiţionat domnea un 
sentiment de mulţumire şi relaxare... nu mai erau treburi 
de făcut, nu mai erau telefoane care să nu poată aştepta 
până a doua zi. Jack împinse taximetrul greu, de jucărie, pe 
fâşia de lemn gol, aproape neputând auzi duruitul pneurilor 
de cauciuc dur concurate de acordurile unui solo la saxofon. 
Maşinuţa neagră se ciocni de-un picior al canapelei, derapă 
într-o parte şi se opri. Băieţelul se târî după ea. Unchiul 
Morgan parcase într-un fotoliu, de cealaltă parte a sofalei. 
Fiecare dintre cei doi bărbaţi savura câte un pahar de 
băutură; curând aveau să lase paharele jos şi, închizând 
picupul şi amplificatorul, să coboare la maşini. 

„„Când aveam cu toţii şase ani, şi nimeni nu mai era 
altceva şi era-n California... 

— Cine cântă la saxul ăla? îl auzi el pe unchiul Morgan 
întrebând şi, ca prin vis, percepu glasul acela familiar într- 
un chip nou: ceva şoptitor, ascuns în vocea lui Morgan 
Sloat, se încolăci în urechea lui Jacky. Atinse carcasa 
taxiului de jucărie şi-o simţi atât de rece sub degete, ca şi 
cum ar fi fost făcută din gheaţă, nu din oţel englezesc. 


— Dexter Gordon, ăla e, răspunse tatăl lui. 

Avea glasul leneş şi prietenos ca întotdeauna, iar Jack 
cuprinse cu mâna taxiul greu. 

— Bun disc. 

— Daddy Plays the Horn. O bucată încântătoare, de 
demult, nu-i aşa? 

— O să trebuiască s-o caut şi eu. 

Şi atunci lui Jack i se păru că ştie ce însemna 
Stranietatea aceea din glasul unchiului Morgan - acestuia 
nu-i plăcea deloc jazzul, nu făcea decât să se prefacă faţă 
de tăticul lui. Jack ştiuse acest fapt despre Morgan Sloat 
aproape dintotdeauna şi i se părea o prostie că taică-său nu 
observase şi el. Unchiul Morgan n-avea să caute niciodată 
un disc intitulat Daddy Plays the Horn, voia doar să-l flateze 
pe Phil Sawyer - iar motivul pentru care Phil Sawyer nu-şi 
dădea seama era, poate, acela că, la fel ca toată lumea, nu 
era niciodată destul de atent la Morgan Sloat. Unchiul 
Morgan, isteţ şi ambițios („isteţ ca un polifag, lunecos ca un 
avocat de tribunal", după cum spunea Lily), bunul şi 
bătrânul unchi Morgan era impenetrabil la orice cercetare 
- ochiul luneca pur şi simplu, de la sine parcă, pe lângă 
făptura lui. Jacky ar fi fost gata să facă prinsoare că, pe 
vremea când era mic, la şcoală, profesorilor le venea greu 
până şi să-şi amintească numele lui. 

—  Închipuie-ţi ce-ar fi tipul ăsta acolo, spuse unchiul 
Morgan, atrăgându-i, în sfârşit, lui Jack atenţia. 

Acea falsitate încă i se mai simţea în glas, dar nu ipocrizia 
lui Sloat îl făcu pe băiat să tresară şi degetele să i se 
strângă pe jucăria cea grea - cuvântul acolo i se înfipsese 
drept în creier şi acum răsuna ca un dangăt de clopot. 
Fiindcă acolo era ţara Viselor-cu-ochii-deschişi ale lui Jack. 
Îşi dăduse seama imediat. Tatăl său şi unchiul Morgan 
uitaseră că se afla după canapea, şi aveau să vorbească 
despre aceste vise. 

Tatăl lui ştia de ţara Viselor-cu-ochii-deschişi. Jack putea 
să nu le fi pomenit niciodată părinţilor despre aşa ceva, dar 


tata ştia de ele, fiindcă aşa trebuia - cât se poate de simplu. 
lar pasul următor, mai prezent în trăirile emoţionale decât 
în cele concrete, conştiente, ale lui Jack, era acela că tăticul 
ajuta ca Visele-cu-ochii-deschişi să rămână în siguranţă. 

Dar, din cine ştie ce motiv, la fel de dificil de tradus din 
limbajul emoţional în cel vorbit, alăturarea dintre Morgan 
Sloat şi Visele-cu-ochii-deschişi îl neliniştea pe băiat. 

— Ei? continuă unchiul Morgan. Llipu-ăsta chiar i-ar 
întoarce cu josu-n sus, nu crezi? Probabil l-ar face Duce al 
Ţinuturilor Spulberate, sau cam aşa ceva. 

— Ei, poate că nu chiar aşa, răspunse Phil Sawyer. Nu, 
dacă o să le placă şi lor la fel de mult ca nouă. 

Dar unchiului Morgan nu-i place de el, tăticule, spuse 
Jacky în sinea lui, convins dintr-o dată că acest fapt era 
foarte important. Nu-i place deloc de el, zăâu că nu, 
consideră că muzica sună prea tare, crede că-i fură lui 
ceva... 

— A, tu ştii mult mai multe despre ei decât mine, zise 
unchiul Morgan, cu un ton ce părea lejer şi relaxat. 

— Mă rog, am fost mai des pe-acolo. Dar nici tu nu te 
descurci prea rău, mă ajungi din urmă. 

După modulaţia vocii, Jacky îşi dădu seama că tatăl său 
zâmbea. 

— Am... am învăţat şi eu câte ceva, Phil. Dar, serios, ştii - 
nu-ţi voi putea fi niciodată îndeajuns de dator pentru toate 
câte mi le-ai arătat. 

Cele două silabe ale cuvântului dator erau pline de zgură 
şi scrâşnet de sticlă pisată. 

Dar toate aceste mărunte semnale de alarmă nu puteau 
face mai mult decât să ştirbească intensa, aproape extatica 
satisfacţie a lui Jack. Vorbeau despre Visele-cu-ochii- 
deschişi. Era de-a dreptul magic, să fie posibil un asemenea 
lucru. Spusele lor îl depăşeau, foloseau termeni şi un 
vocabular prea adult, dar băiatul de şase ani cunoştea din 
nou uimirea şi bucuria Viselor-cu-ochii-deschişi, şi era cel 
puţin destul de mare ca să înţeleagă sensul conversaţiei lor. 


Visele-cu-ochii-deschişi existau în realitate, iar Jacky le 
împărtăşea, într-un fel, cu tatăl lui. Jumătate din bucurie i 
se trăgea de-aici. 


Z 


— Să stabilim clar câteva lucruri, spuse unchiul Morgan - 
iar Jacky văzu cuvântul clar ca pe opereche de linii 
încolăcite una în jurul celeilalte aidoma unor şerpi. Pentru 
ei, magia e ca fizica pentru noi, just? Vorbim despre o 
monarhie agrară ce se foloseşte de magie în loc de ştiinţă. 

— Sigur, confirmă Phil Sawyer. 

— Şi e de presupus că o ţin aşa de secole. Nu li s-a 
schimbat prea mult modul de viaţă. 

— Cu excepţia frământărilor politice, aşa e. 

Atunci, glasul unchiului Morgan deveni mai încordat, 
surescitarea pe care încerca să şi-o ascundă şfichiuind prin 
consoane asemenea unor mici bigiuşti. 

— Ei, să lăsăm chestiile politice. Dacă, de dragul 
schimbării, ne-am mai gândi şi la noi? O să zici - şi sunt de 
acord cu tine, Phil - că deja am câştigat multişor de pe 
urma Ieritoriilor, şi va trebui să avem grijă cum introducem 
acolo schimbările. Eu unul n-am absolut nici o problemă cu 
atitudinea asta. Sunt de aceeaşi părere. 

Jacky putea simţi tăcerea tatălui său. 

— Bine, continuă Sloat. Hai să mergem pe ideea că, în 
cadrul unei situaţii fundamental-avantajoase pentru noi 
înşine, putem oferi beneficiile oricui este de partea noastră. 
Nu sacrificăm avantajele, dar nu suntem nici hrăpăreţi în ce 
priveşte câştigurile pe care le aduc. Le suntem datori 
acestor oameni, Phil, ştii ce-au făcut pentru noi. Cred că ne- 
am putea plasa, acolo, într-o situaţie de reală sinergie. 
Energia noastră poate hrăni energia lor, obţinând rezultate 
la care nici cu gândul nu gândeşti, Phil. Şi vom părea 
generoşi - cum de altfel şi suntem -, dar nici nu vom avea 
vreun necaz din cauza asta. 


Acum se apleca fără-ndoială înainte, cu palmele apăsate 
una de alta. 

— Sigur că nu am o perspectivă completă asupra 
situaţiei, ştii bine, dar cred că simpla sinergie merită preţul 
acceptării noastre acolo, sincer să fiu. Dar, Phil, poţi începe 
să-nţelegi ce multe boarfe de futu-i mă-sa am schimba dacă 
le-am dărui curentul electric? Dacă le dăm arme modeme 
celor mai nimeriţi tipi de-acolo? Îţi faci o idee? Cred că ar fi 
cutremurător. Cutremurător. Sunetul umed, storcoşit, al 
mâinilor lui plesnite una de alta. Nu vreau nici să te prind 
nepregătit, nici nimic, dar am considerat că, poate, ar cam 
fi vremea să mai gândim şi-n termenii ăştia - să ne gândim, 
în materie de Teritorii, la sporirea implicării noastre. 

Phil Sawyer continua să nu spună nimic. Unchiul Morgan 
- pocni iarăşi din palme. Într-un târziu, Phil Sawyer rosti, cu 
glas lipsit de expresie: 

— Vrei să ne gândim la o implicare mai profundă. 

— Cred că ar cam fi timpul. Şi-ţi pot cita ad litteram, Phil, 
dar nu e nevoie. Probabil că-ţi aminteşti la fel de bine ca 
mine cum era înainte de-a fi-nceput să mergem împreună 
acolo. Ei, poate am fi reuşit să ne descurcăm şi fără, poate 
chiar ne-am fi aranjat frumos, dar eu unul mă simt uşurat 
că nu mai reprezint o pereche de stripteuze falite şi pe 
Little Timmy Tiptoe. 

— Stai aşa, îl opri tatăl lui Jack. 

— Avioane, continuă unchiul Morgan. Gândeşte-te la 
avioane. 

— Stai aşa, stai aşa, Morgan, am o mulţime de idei care 
se pare că ţie încă mai au până să-ţi vină... 

— Sunt oricând gata pentru idei, răspunse Morgan, cu 
glasul iarăşi înecat de zgură. 

— Ei bine, cred că trebuie să avem grijă ce facem pe- 
acolo, colega. Cred că orice intervenţie majoră - orice 
schimbare reală pe care-am impune-o - ar putea, pur şi 
simplu, să se-ntoarcă şi să ne muşte de fund, aici. Toate au 


consecinţe, iar unele dintre aceste consecinţe pot fi din 
categoria celor incomode. 

— Ca de pildă? întrebă unchiul Morgan. 

— Ca, de pildă, războiul. 

— Prostii, Phil. N-am văzut niciodată nimic..., doar dacă 
nu cumva te referi la Bledsoe... 

— Mă refer la Bledsoe. O fi o coincidenţă? 

Bledsoe? se întrebă Jack. Mai auzise acest nume, dar era 
destul de vag. 

— Ei, asta ar însemna cale lungă până la război, ca să mă 
exprim în termeni moderați, şi oricum nu accept legătura. 

În regulă. Îţi mai aminteşti când am auzit cum un 
Străin l-a asasinat, acolo, pe bătrânul Rege - demult? Ai 
auzit vreodată de asta? 

— Mda, cred că da, răspunse unchiul Morgan - iar Jack îi 
auzi iar falsitatea în glas. 

Scaunul tatălui său scârţâi - îşi lua picioarele de pe birou, 
aplecându-se în faţă. 

— Asasinarea a avut ca efect un război minor. Partizanii 
bătrânului Rege au organizat o rebeliune condusă de câţiva 
nobili nemulţumiţi. Indivizii ăştia au văzut în cele petrecute 
o ocazie de-a prelua puterea şi de-a conduce ei - să 
acapareze pământuri, să confişte bunuri, să-şi arunce 
duşmanii în închisoare, să se îmbogăţească. 

Ei, fii cinstit, îl întrerupse Morgan. Am auzit şi eu 
poveştile-astea. Mai voiau şi să introducă un soi de ordine 
politică într-un sistem nebunesc de ineficient - uneori 
trebuie să fii dur, pentru început. Pot înţelege. 

Şi nu noi avem căderea să emitem judecăţi asupra 
politicii lor, sunt de acord. Dar uite ce vreau să spun. 
Războiul ăla mic a durat cam trei săptămâni, acolo. Când s- 
a sfârşit, îşi pierduseră viaţa vreo sută de oameni. Poate 
chiar mai puţini. "Ţi-a spus cineva vreodată când a început 
acel război? În ce an a fost? În ce zi? 

— Nu, murmură, îmbufnat, unchiul Morgan. 


— A fost pe data de 1 septembrie 1939. Aici, a fost ziua în 
care Germania a invadat Polonia. 

Tatăl lui Jack tăcu, iar băieţelul, de după canapea, 
ţinându-şi strâns taxiul negru de jucărie, căscă straşnic, dar 
fără zgomot. 

— Asta-i o trăsnaie, spuse într-un târziu unchiul Morgan. 
Războiul Jor l-a declanşat pe-al nostru? Tu chiar crezi una 
ca asta? 

— Cred una ca asta, răspunse Phil Sawyer. Cred că o 
gâlceavă de trei săptămâni, acolo, a declanşat în vreun fel, 
aici, un război care a durat şase ani şi a ucis milioane de 
oameni. Da. 

— Mă rog... făcu unchiul Morgan - iar Jack îl putu vedea 
cum începe să se enerveze şi să pufnească. 

— Şi nu-i numai atât. Am stat de vorbă cu mulţi oameni 
de-acolo despre problema asta, şi senzaţia mea e că străinul 
acela care l-a asasinat pe Rege era un Străin adevărat, 
dacă-nţelegi ce vreau să zic. Cei care l-au văzut aveau 
impresia că nu se simţea comod în hainele din Teritorii. Se 
purta ca şi cum n-ar fi fost familiarizat cu obiceiurile locale 
- nu înţelegea imediat valoarea banilor. 

— Aha. 

— Da. Dacă nu l-ar fi sfâşiat în bucăţi imediat după ce l-a 
înjunghiat pe Rege cu un pumnal, n-am mai avea dubii, dar 
eu oricum sunt sigur că era... 

— Ca noi. 

— Ca noi. Aşa este. Un vizitator. Morgan, nu cred că ne 
putem amesteca prea mult pe-acolo. Fiindcă, pur şi simplu, 
nu ştim care vor fi efectele. Ca să-ţi spun adevărul, cred că 
suntem permanent afectaţi de ceea ce se-ntâmplă în 
Teritorii. Şi vrei să-ţi mai spun încă o năzbâtie? 

— De ce nu? replică Sloat. 

— Acolo nu-i doar o singură lume. 


3 


— Aiurea, zise Sloat. 

— Vorbesc serios. Am avut senzaţia, o dată sau de două 
ori, când mă aflam acolo, că eram aproape de altundeva - 
Teritoriile Teritoriilor. 

Da, îşi spuse Jack, aşa e, trebuie să fie Visele-cu-ochii- 
deschişi ale Viselor-cu-ochii-deschişi, un loc şi mai frumos, 
iar de cealaltă parte sunt Visele-cu-ochii-deschişi ale 
Viselor-cu-ochii-deschişi ale Viselor-cu-ochii-deschiși, şi de 
cealaltă parte a acestora mai e un alt loc, o altă lume, şi 
mai frumoasă... Îşi dădu seama, pentru prima oară, că i se 
făcuse foarte somn. 

Visele-cu-ochii-deschişi ale Viselor-cu-ochii-deschişi... 

Şi atunci adormi aproape imediat, întins pe fâşia de 
podea neacoperită, cu taxiul mic şi greu în poală, cu tot 
trupul îngreuiat de somn şi, totodată, uşor ca într-un vis. 

Conversaţia continuase, cu siguranţă - probabil că 
urmaseră multe pe care Jacky le pierduse. Se înălța şi 
cobora la loc, greu şi uşor, pe melodiile celei de-a doua feţe 
a discului Daddy Plays the Horn, iar în acest timp Morgan 
Sloat argumentase - la început calm, dar cu ce strângeri 
din pumni, cu ce schimonosiri ale frunţii - în favoarea 
planului său; apoi, probabil, îşi îngăduise să pară că se lasă 
convins, şi în cele din urmă se prefăcuse efectiv convins de 
îndoielile partenerului său. La sfârşitul conversaţiei - care-i 
revenea în minte lui Jacky Sawyer, cel în vârstă de 
doisprezece ani, pe hotarul primejdios dintre Oatley, New 
York şi un sat din Teritorii fără nume -, Morgan Sloat se 
lăsase să pară nu numai convins, ci chiar profund 
recunoscător pentru lecţiile primite. Când Jack se trezi, 
primul lucru auzit fu întrebarea tatălui său: 

— Hei, da' Jack a dispărut, sau ce? 

Iar cel de-al doilea, răspunsul unchiului Morgan: 

— La naiba, cred că ai dreptate, Phil. Ai tu un mod de-a 
vedea drept în miezul lucrurilor, eşti nemaipomenit cu darul 
ăsta al tău. 


— Unde dracu-o fi Jack? insistă tatăl lui - iar Jack se foi 
de după canapea, acum trezindu-se de-a binelea. Taxiul 
negru căzu pe jos, cu o bufnitură. 

— Aha! exclamă unchiul Morgan. Prichindeii au urechi 
lungi, peut-6tre? 

— Eşti acolo, puştiu'? întrebă Phil. 

Zgomote de scaune târşâite pe podele, de oameni 
ridicându-se. 

— Oooh, făcu băiatul şi-şi ridică încet taxiul la loc în 
poală. Îşi simţea picioarele amorţite, ţepene - când se va 
ridica, aveau să-l înţepe. 

Tatăl său râse. Paşi se apropiară de el. Chipul buhăit şi 
roşu al lui Morgan Sloat apăru peste spătarul canapelei. 
Jack căscă şi împinse cu genunchii în spetează. Lângă Sloat 
se ivi faţa surâzătoare a tatălui său. Un moment, acele două 
capete de bărbaţi în toată firea părură să plutească 
deasupra sofalei. 

— Hai acasă, somnorici, îi spuse tatăl. 

Când privi la faţa unchiului Morgan, băiatul văzu cum un 
calcul rece i se cufunda în piele, lunecând sub obrajii de 
grăsan vesel ca un şarpe sub o piatră. Din nou arăta ca 
tăticul lui Richard Sloat, ca bunul şi bătrânul unchi Morgan, 
care întotdeauna dădea petreceri de Crăciun spectaculoase 
şi cadouri nemaipomenite la ziua de naştere, ca bunul, 
bătrânul şi transpiratul unchi Morgan, ce trecea atât de 
uşor neobservat. Dar înainte, cu ce semănase? Cu un 
cutremur uman, cu un om Care sfarmă-n bucăţi falia 
dinapoia ochilor cu un arc încordat la limită, gata să 
plesnească... 

— Ce-ai zice de-o-ngheţată în drum spre casă, Jack? îi 
propuse unchiul Morgan. Sună bine? 

— Înâm, făcu Jack. 

— Mda, ne putem opri la cofetăria aia din hol, încuviinţă 
şi tăi său. 

— Miamm-miamm-miamm, plescăi unchiul Morgan. Acum 
chiar vorbim despre sinergie. 


Şi-i mai zâmbi o dată lui Jack. 


Acestea se întâmplaseră când el avea şase ani, iar în toiul 
rostogolirii imponderabile prin limbo, se întâmplară din nou 
- groaznicul gust purpuriu al sucului lui Speedy îi reveni în 
gură, în fosele nazale, şi toată acea lâncedă după-amiază 
de-acum şase ani se derulă din nou în mintea lui Jack. O 
revăzu întocmai, ca şi cum sucul magic i-ar fi indus un acces 
total la amintiri, şi cu o asemenea repeziciune, încât retrăi 
acea întreagă după-amiază în aceleaşi câteva secunde care- 
| înştiinţară că, de astă-dată, sucul magic chiar avea să-l 
facă să vomite. 

Ochii parcă plini de fum ai unchiului Morgan şi, înlăuntrul 
lui Jack, o întrebare, şi ea fumegândă, pretinzând sa iasă în 
sfârşit la suprafaţă... 

Cine a jucat 

Ce schimbări care schimbări 

Cine joaca aceste schimbări, tăticule? 

Cine 

l-a omorât pe Jerry Bledsoe? Sucul magic reveni cu forţa 
în gura băiatului - fire lichide, înţepătoare, i se infiltrară, 
greţoase, prin nas şi, exact în momentul în care simţea sub 
palme pământul afânat, cedă, preferând să vomite în loc să 
se înece. Ce l-a omorât pe Jerry Bledsoe? Materia purpurie, 
viciată, ţâşni din gura lui Jack, sufocându-l, iar băiatul se 
împinse înapoi orbeşte - cu picioarele încurcându-i-se în 
nişte bălării înalte şi aspre. Apoi se săltă în patru labe şi 
aşteptă, răbdător ca un catâr, cu gura căscată moale, cel 
de-al doilea acces. Stomacul i se crispă şi n-avu timp să 
geamă înainte ca un nou val de suc înţepător să-i ardă 
pieptul şi gâtlejul, împroşcând pe gură. Ciucuri groşi de 
salivă roz îi atârnau de pe buze, iar Jack şi-i şterse cu un 
gest vlăguit. Apoi îşi şterse mâna de pantaloni. Jerry 
Bledsoe, da. Jerry - care-şi purta întotdeauna numele scris 
pe cămaşă, ca un lucrător la benzinărie. Jerry, care murise 


când... Băiatul scutură din cap şi-şi şterse iarăşi gura cu 
mâinile. Scuipă peste un mănunchi de iarbă sălbatică - fire 
dinţate ca pânza de ferăstrău încolţite pe pământul brun- 
cenuşiu ca un bucheţel prins în corsajul unei femei-gigant 
Un soi de instinct animalic confuz, neînțeles, îl îndemnă să 
acopere cu ţărână băltoaca de vomă rozacee. Printr-un alt 
act reflex îşi frecă palmele de pantaloni. În sfârşit, ridică 
privirea. 

Stătea îngenuncheat, în ultima geană de lumină a serii, 
pe marginea unei cărări bătătorite. Nu-l urmărea nici o 
arătare-Elroy groaznică - de-asta îşi dăduse seama imediat. 
Câţiva câini, închişi într-un ţarc de lemn, ca o cuşcă, lătrau 
la el, dezvelindu-şi colții şi repezindu-şi boturile printre 
stinghiile îngrăditurii. Dincolo de ţarcul cu câini, se înălța o 
construcţie şubredă de lemn, din care urcau spre bolta 
imensă a cerului alte zgomote câineşti. Acestea semănau 
inconfundabil cu hărmălaia auzită de Jack prin peretele 
crâşmei: oameni beţi răcnind unii la alţii. Un bar - aici va fi 
fiind un birt sau han, presupuse băiatul. Acum, trecându-i 
greaţa de la sucul lui Speedy, simţea mirosurile 
pătrunzătoare, de drojdie, ale malţului şi hameiului. Nu-i 
putea lăsa pe clienţii hanului să-l descopere. 

Un moment, îşi imagină că fugea, urmărit de toţi câinii 
aceia ce lătrau şi mârâiau printre ostreţele cuştii lor, după 
care se ridică în picioare. Cerul păru să se încline deasupra 
capului său, întunecându-se. lar acasă, în lumea lui, ce se 
întâmpla? Un mic şi drăguţ dezastru în mijlocul orăşelului 
Oatley? Poate o inundație drăgălaşă, un incendiu frumuşel? 
Jack se îndepărtă de-a-ndăratelea, tăcut, de han, pornind 
apoi, mergând pe-o latură, prin iarba înaltă. La vreo şaizeci 
de metri distanţă, câteva lumânări groase ardeau în 
ferestrele singurei clădiri pe care o mai putea vedea. De 
undeva din apropiere, în dreapta, plutea miros de porci. 
Când Jack ajunse la jumătatea distanţei dintre han şi casă, 
câinii se opriră din lătrat şi mârâit, iar băiatul o luă încet 


înainte, spre Drumul Vestului. Noaptea era întunecoasă, 
fără lună. 
Jerry Bledsoe. 
4 


Mai existau şi alte case, deşi Jack nu le văzu decât atunci 
când ajunse aproape în faţa lor. În afara băutorilor 
zgomotoşi de la hanul rămas în urmă, aici, în Teritorii, 
oamenii se duceau la culcare o dată cu soarele. În ferestrele 
acelea mici şi pătrate nu ardea nici o lumânare. Ele însele 
pătrăţoase şi întunecate, casele de pe ambele părţi ale 
Drumului Vestului stăteau într-o izolare derutantă - era 
ceva în neregulă, ca într-un joc ilustrat dintr-o revistă 
pentru copii, dar Jack nu-şi putea da seama ce anume. 
Nimic agăţat cu susul în jos, nimic ars, nimic părând 
exagerat de deplasat. Majoritatea caselor aveau acoperişuri 
groase şi ţepoase, asemănătoare unor căpiţe tunse 
soldăţeşte, însă Jack bănui că acestea erau acoperişuri de 
fân - auzise de ele, dar nu mai văzuse aşa ceva. Morgan, îşi 
spuse el, cu un brusc fior de panică, Morgan de Orris, şi-i 
văzu pe amândoi, omul cu păr lung şi gheată ortopedică şi 
asudatul partener hipertensiv al tatălui său, contopiţi o 
clipă laolaltă - Morgan Sloat, cu plete de pirat şi mers 
şchiopătat. Dar Morgan - Morgan cel al acestei lumi - nu 
era fiinţa anormală ca aspect din imaginea lui. 

Jack tocmai trecea prin dreptul unei clădiri fără etaj, 
joasă şi  bondoacă precum un coteţ de iepuri 
supradimensionat, având pereţii întăriţi pe jumătate cu 
bârne negre, bătute în X-uri dezordonate. Şi pe aceasta o 
acoperea o claie de fân tunsă-perie. Dacă ar fi ieşit din 
Oatley - sau chiar ar fi fugit din Oatley, ca să fim mai 
aproape de adevăr -, ce s-ar fi aşteptat el să vadă în singura 
fereastră întunecată a acestei căsuțe pentru iepuri uriaşi? 
Ştia: pâlpâirea jucăuşă a unui ecran de televizor. Însă, 
fireşte, casele din Teritorii nu aveau televizoare, dar nu 


absenţa micii văpăi multicolore era pricina nedumeririi lui. 
Altceva era, ceva ce ţinea atât de mult de aspectul oricărei 
grupări de case de-a lungul unui drum, încât absenţa sa 
lăsa o gaură în peisaj. Observai gaura, chiar dacă nu puteai 
identifica elementul absent. 

Televizoare, televiziune... Jack îşi continuă drumul pe 
lângă micul edificiu proptit pe jumătate cu bârne şi văzu în 
faţă, cu uşa principală aflată doar la câteva palme de 
marginea drumului, un alt mic sălaş ca de gnomi. Acesta 
avea acoperiş de iarbă, nu de fân, iar Jack zâmbi în sinea sa 
- cătunul îi amintea de Hobbiton. Oare ar fi tras acolo un 
hobbit instalator de cabluri, spunându-i doamnei... casei? 
coteţului? ...oricum i-ar fi spus: „Coniţă, instalăm televiziune 
prin cablu în regiunea asta şi, pentru o mică taxă lunară - 
Chiar acum vă cablăm -, prindeţi cincisprezece canale, 
prindeţi 2Midnight Blue, canalul de sport, canalul meteo, 
canalul...'? 

Şi, deodată, îşi dădu seama - asta era! în faţa căsuţelor 
nul existau stâlpi. Nu erau fire! Nici o antenă TV care să 
complicei priveliştea cerului, nici un fel de stâlpi înalţi de 
lemn, care săi însoţească Drumul Vestului, fiindcă în 
Teritorii nu exista electricitate. Motiv pentru care nu 
reuşise să identifice elementul lipsă. Jerry Bledsoe fusese, 
cel puţin o bucată de vreme, electricianul şi omul la toate al 
firmei Sawyer & Sloat. 


5 


Când tatăl său şi Morgan Sloat au rostit acest nume, 
Bledsoe, Jack a crezut că nu-l mai auzise niciodată - deşi, 
amintindu-şi, îşi dădu seama că auzise cu siguranţă o dată 
sau de două ori numele de familie al depanatorului. Dar 
Jerry Bledsoe fusese aproape întotdeauna doar Jerry aşa 
cum scria deasupra buzunarului de la piept al cămăşii sale 
de lucru. „Nu poate Jerry să facă ceva cu instalaţia de aer 
condiţionat?" „Pune-l pe Jerry să ungă balamalele de la uşa 


aia, vrei? Mă scoate din papuci scârţâitul." Iar Jerry apărea, 
cu hainele lui de lucru curate şi călcate, cu părul roşcat- 
ruginiu, rar, pieptănat neted, cu ochelarii rotunzi, de om 
serios, şi repara degrabă orice s-ar fi stricat. Exista şi o 
doamnă Jerry, care avea grijă ca dunga pantalonilor de 
postav bej ai soţului ei să fie mereu călcată, şi mai mulţi 
Jerry mici, de care Sawyer & Sloat îşi aminteau invariabil la 
Crăciun. Jack era pe vremea aceea destul de mic ca să 
asocieze numele de Jerry cu eternul adversar al lui Tom 
Motanul, imaginându-şi astfel că electricianul, doamna 
Jerry şi micuţii Jerry locuiau într-o gaură de şoareci uriaşă, 
în care se intra pe sub o arcadă tăiată într-o scândură de la 
baza peretelui. 

Dar cine îl omorâse pe Jerry Bledsoe? Tatăl lui şi Morgan 
Sloat, atât de darnici cu copiii familiei Bledsoe de fiecare 
Crăciun? 

Jack continua să înainteze prin întuneric pe Drumul 
Vestului, dorindu-şi să fi uitat pentru totdeauna de omul la 
toate al firmei Sawyer & Sloat, şi să fi adormit imediat ce se 
târâse după canapea. Să adoarmă dorea şi acum - o dorea 
infinit mai mult decât toate gândurile incomode trezite de 
amintirea acelei conversații de-acum şase ani. Îşi făgădui 
că, de îndată ce se va asigura că făcuse cel puţin câţiva 
kilometri de la ultima casă, avea să-şi găsească un culcuş. L- 
ar fi mulţumit şi-un tăpşan, chiar şi-un şanţ. Picioarele 
refuzau să-l poarte mai departe; totul, şi muşchii, până şi 
oasele, părea de două ori mai greu. 

Se întâmplase la scurt timp după una dintre-acele „uluiri" 
când Jack, intrând imediat după tatăl lui în câte un spaţiu 
închis, descoperea, perplex, că Phil Sawyer izbutise, cumva, 
să dispară. Mai târziu, tatălui său aveau să-i reuşească 
dispariţiile din dormitor, din sufragerie, din sala de 
conferinţe de la Sawyer & Sloat. Cu acest prilej, executase 
năucitoarea scamatorie în garajul de lângă casa de pe 
Rodeo Drive. 


Şezând neobservat pe micul gorgan de pământ, ce 
reprezenta cea mai exactă aproximaţie a unei coline în acea 
zonă din Beverly Hills, Jack îşi văzu tatăl ieşind din casă pe 
uşa din faţă, traversând gazonul, în timp ce se căuta prin 
buzunare după bani sau chei, şi intrând în garaj pe uşa 
laterală. Uşa albă din dreapta ar fi trebuit să se deschidă 
după numai câteva secunde, dar se încăpăţână să rămână 
închisă. Apoi, Jack îşi dădu seama că maşina tatei se afla 
acolo unde stătuse în toată acea dimineaţă de sâmbătă, 
parcată la bordură, drept în faţa casei. Maşina lui Lily lipsea 
- îşi înfipsese în gură o ţigară şi anunţase că se duce lao 
proiecţie cu Drum murdar ultimul film al regizorului care 
realizase şi Iubita Morţii, şi nimeni în lumea-ntreagă n-ar fi 
putut încerca s-o oprească -, deci garajul era gol. Minute în 
şir, Jack aşteptă să se întâmple ceva. Nu se deschise nici uşa 
laterală, nici poarta mare din faţă. În cele din urmă, 
băieţelul se lăsă să lunece pe panta cu iarbă, merse la garaj 
şi se strecură înăuntru. Spaţiul larg, familiar, era complet 
pustiu. Pete întunecate de ulei împestriţau duşumeaua de 
ciment. Pe cârligele fixate în pereţi atârnau unelte. Jack 
mormăi nedumerit şi strigă cu glas puternic: 

— Tataaa! 

Apoi privi din nou peste tot, în jur, pentru siguranţă. De 
astă-dată văzu un greiere ţopăind spre umbra protectoare 
a unui perete şi, o secundă, aproape crezu că magia exista 
în realitate, şi că un vrăjitor rău trecuse din întâmplare pe- 
acolo şi... greierele ajunse la perete şi se furişă într-o 
crăpătură invizibilă. Nu, tatăl lui nu se transformase într-un 
greieraş. Fireşte că nu. 

— Hei, spuse băiatul, pentru sine însuşi, după cât se 
părea. 

Merse de-a-ndăratelea până la uşa laterală şi ieşi din 
garaj. Lumina soarelui cădea peste peluzele bogate, cu 
iarbă sârmoasă, de pe Rodeo Drive. Ar fi chemat pe cineva, 
dar pe cine? Poliţia? Tăticul meu a intrat în garaj şi nu l-am 
putut găsi pe-acolo şi-acum mi-e frică... 


Peste două ore, Phil Sawyer apăru venind pe jos, în 
capătul dinspre Beverly Wilshire al străzii. Îşi ţinea sacoul 
pe umăr, lărgise nodul cravatei - lui Jack i se părea că arată 
ca un om care se întoarce dintr-o călătorie în jurul lumii. 

Băiatul sări de pe ridicătură unde aşteptase agitat şi o 
rupse la fugă spre tatăl său. 

— Mănânci pământul, nici vorbă, spuse Phil, zâmbind, 
când Jack se lipi de picioarele lui. Credeam că tragi un pui 
de somn, Jack Călătorule. 

În timp ce străbăteau aleea, auziră telefonul sunând şi un 
anume instinct - poate instinctul de-a-l păstra aproape pe 
tatăl său - îl făcu pe Jack să se roage ca telefonul să fi sunat 
deja de vreo douăzeci de ori, ca persoana de la celălalt 
capăt al firului să închidă înainte de-a ajunge ei la uşă. Tatăl 
său îi ciufuli părul din creştet, îşi puse mâna sa mare şi 
caldă pe ceafa băiatului, apoi deschise uşa şi ajunse la 
telefon din cinci paşi întinşi. 

— Da, Morgan, îl auzi Jack spunând. Aşa? Veşti proaste?... 
Ar fi mai bine să-mi spui, da. 

Şi, după un lung răstimp de tăcere, băiatul auzi sunetul 
mărunt şi răguşit al glasului lui Morgan furişându-se prin 
cablurile telefonice şi pe tatăl său exclamând: 

— Aoleo, Jerry... Doamne Dumnezeule! Săracu' Jerry... Vin 
imediat. 

Apoi, Phil se uitase drept la el, fără a zâmbi, fără a-i face 
cu ochiul, fără să facă nimic altceva decât să-l contemple 
pur şi simplu. 

— Vin acum, Morgan. Va trebui să-l iau cu mine pe Jack, 
dar rămâne în maşină. 

Jack îşi simţi muşchii relaxându-se şi fu atât de uşurat, 
încât nu întrebă de ce trebuia să aştepte în maşină, cum ar 
fi făcut cu oricare alt prilej. 

Phil conduse pe Rodeo Drive până la hotelul „Beverly 
Hills", coti la stânga pe Sunset şi îndreptă maşina spre 
sediul firmei. Nu scotea o vorbă. 


Apoi, strecurându-se printre vehiculele ce veneau din 
sens invers, intră în parcarea de lângă sediu. Acolo se aflau 
deja două maşini de poliţie şi una de pompieri, Mercedesul 
alb, decapotabil, format mic, al unchiului Morgan, şi vechiul 
Plymouth  ruginit, cu două portiere, ce aparținuse 
electricianului. Chiar lângă intrare, unchiul Morgan discuta 
cu un poliţist, care clătina din cap, încet, încet, cu evidentă 
compătimire. Morgan strângea cu braţul drept umerii unei 
tinere zvelte, cu o rochie prea largă pentru ea; aceasta îşi 
îngropase faţa în pieptul lui. Doamna Jerry, înţelese Jack, 
văzând că avea cea mai mare parte a chipului acoperită de- 
o batistă albă pe care şi-o apăsa peste ochi. Un pompier, cu 
cască şi manta impermeabilă, împingea departe de ei, în 
hol, o încâlcitură de plastic şi metal răsucit, scrum şi sticlă 
spartă, strânse într-un morman inform. 

— Stai aici doar un minut-două, bine, Jacky? spuse Phil şi 
o luă la fugă spre intrare. 

O chinezoaică tânără stătea de vorbă cu un poliţist, 
aşezată pe zidul scund de la capătul parcării. În faţa ei 
zăcea un obiect diform, pe care Jack îl recunoscu abia după 
câteva momente ca fiind o bicicletă. Când trase aer în piept, 
băiatul recunoscu mirosul amar al fumului. 

Douăzeci de minute mai târziu, tatăl lui şi unchiul 
Morgan ieşiră din clădire. Continuând s-o cuprindă cu 
braţul pe doamna Jerry, unchiul Morgan le făcu Sawyerilor 
un semn de rămas-bun. 

O conduse pe femeie până la portiera din dreapta a 
maşinii lui micuţe. Taică-său scoase propria lor maşină din 
parcare, reîn-scriindu-se în traficul de pe Sunset. 

— S-a lovit Jerry? întrebă Jack. 

— Un fel de accident îngrozitor, răspunse tatăl lui. 
Instalaţia electrică - toată clădirea s-ar fi putut face scrum. 

— Jerry s-a lovit? repetă Jack. 

— Bietul nenorocit s-a lovit atât de rău, c-a murit, spuse 
Phil. 


Jack şi Richard Sloat avură nevoie de două luni ca să 
reconstituie într-adevăr povestea, din conversațiile pe care 
le auzeau. Mama lui Jack şi fata în casă de la Richard le 
furnizară şi alte amănunte - servitoarea, pe cele mai 
sângeroase. 

Jerry Bledsoe venise la lucru sâmbătă, încercând să pună 
la punct unele imperfecţiuni din sistemul de pază al clădirii. 
Dacă ar fi umblat într-o zi din timpul săptămânii la 
delicatele circuite, era sigur că i-ar fi derutat sau iritat pe 
chiriaşi, ori de câte ori punea, accidental, în funcţiune 
sirena de alarmă. Sistemul de securitate era cablat la 
principalul tablou electric al clădirii, dispus la parter, după 
două panouri de nuc mobile. Jerry îşi înşirase pe jos 
uneltele şi scosese panourile, asigurându-se în prealabil că 
edificiul era gol şi că nimeni nu avea să facă atac de cord 
auzind alarma. Apoi cobori la telefonul din boxa sa de la 
subsol, pentru a anunţa circa de poliţie să nu ia în seamă 
nici un semnal de la adresa Sawyer & Sloat până nu dădea 
el din nou telefon. Când reveni la parter să descurce 
păienjenişul de fire ce intrau în tablou dinspre toate 
punctele de contact, o femeie în vârstă de douăzeci şi trei 
de ani, pe nume Lorette Chang, tocmai intra, călare pe 
bicicletă, în parcajul clădirii - distribuia prospectul de 
reclamă al unui restaurant care urma să se inaugureze 
peste cincisprezece zile pe aceeaşi stradă. 

Domnişoara Chang avea să spună ulterior poliţiei că 
privise drept prin uşa de sticlă de la intrare şi văzuse un 
lucrător urcând din pivniţă în hol. Exact înainte ca acesta 
să-şi ia şurubelniţa şi să atingă tabloul electric, femeia 
simţise solul trepidându-i sub picioare. Presupusese că era 
un minicutremur: locatară de-o viaţă a oraşului Los 
Angeles, Lorette Chang rămânea netulburată la orice 
mişcare seismică care nu dobora, efectiv, ceva la pământ. Îl 
văzuse pe Jerry Bledsoe depărtându-şi picioarele pentru a- 
şi spori aria de sprijin a corpului (ceea ce însemna că şi ci îl 
simţise, deşi avea să reiasă că ei doi fuseseră singurii), 


clătinând din cap, apoi introducând uşurel vârful 
şurubelniţei în păienjenişul de cabluri. 

Şi, atunci, intrarea şi coridorul de la parter al sediului 
Sawyer & Sloat se prefăcură într-un holocaust. 

Tot panoul electric se transformă într-un corp compact, 
rectangular, de flăcări; arcuri galbene-albăstirii, 
asemănătoare cu fulgerele, ţâşniră afară, învăluindu-l pe 
electrician. Goarne electronice urlau necontenit: KA- 
WHAAAAM! KA-WHAAAM! Un glob de foc, cu diametrul de 
doi metri, ieşi drept din perete, îl trânti într-o parte pe Jerry 
Bledsoe, deja mort, şi se rostogoli pe coridor spre hol. Uşa 
transparentă de la intrare explodă în mii de cioburi şi 
frânturi de ramă, răsucite, fumegânde. Lorette Chang 
scăpă din mâini bicicleta şi o luă la goană către telefonul 
public de pe cealaltă parte a străzii. În timp ce le comunica 
pompierilor adresa clădirii şi observa că bicicleta ei fusese 
îndoită cu precizie în două, de cine ştie ce forţă erupsese pe 
uşă, trupul prăjit al lui Jerry Bledsoe continua să se 
balanseze în faţa tabloului devastat. Mii de volţi se scurgeau 
prin el, zguduindu-l în şocuri regulate, făcându-l să 
zvâcnească într-o pulsaţie constantă. Tot părul de pe cap şi 
corp şi cea mai mare parte dintre hainele electricianului se 
făcuseră scrum, iar pielea îi devenise de-un cenuşiu pătat, 
de părea scos din cuptor. Ochelarii, un cocoloş de plastic 
brun în curs de solidificare, îi acopereau nasul ca o 
cataplasmă. 

T 


Jerry Bledsoe. Cine joacă aceste schimbări, tăticule? Jack 
îşi sili picioarele să se mişte, până trecu o jumătate de oră 
de la ultima căsuţă acoperită cu fân pe care o văzuse. Stele 
nefamiliare, în constelații nefamiliare, se întindeau 
deasupra lui, pe tot cerul - mesaje într-o limbă pe care n-o 
putea citi. 


CAPITOLUL XII - Jack se duce la piaţă 
1 


În noaptea aceea îşi găsi culcuş într-o căpiţă din Teritorii, 
dulce-înmiresmată, mai întâi croindu-şi drum în pântecul ei, 
apoi întorcându-se astfel ca aerul curat să poată ajunge la 
el prin tunelul pe care şi-l scobise. Ascultă cu teamă orice 
posibil zgomot de foială - auzise sau citise undeva că 
şoarecii de câmp erau mari amatori de căpiţe. Dacă existau 
şi în aceasta, atunci un şoarece mare şi uriaş pe nume Jack 
Sawyer făcuse să le piară graiul de spaimă. Puţin câte puţin 
se relaxă, urmând cu degetele mâinii stângi forma sticluţei 
lui Speedy - îi înfundase gâtul cu un ghemotoc de muşchi 
sârmos dintr-un pârâiaş la care se oprise să bea apă. 
Socotea perfect posibil ca puţin muşchi să cadă în sticluţă, 
dacă nu cumva se şi întâmplase deja. Ce păcat, avea să 
compromită aroma picantă şi delicatul buchet al licorii! 

Pe când zăcea acolo, în sfârşit, la căldură, cu pleoapele 
grele de somn, îl învălui total o senzaţie de uşurare... ca şi 
cum ar fi avut o duzină de greutăţi a câte cinci kilograme 
legate în cârcă şi un suflet milostiv desfăcuse curelele, 
lăsându-le să cadă la pământ. Era din nou în 'Leritorii, locul 
pe care-l numeau „acasă" unii băieţi fermecători ca Morgan 
de Orris, Osmond Biciuitorul şi Elroy Uluitorul Om-Capră - 
în Teritorii, unde orice era cu putinţă. 

Dar  'leritoriile puteau fi şi bune. Şi-o amintea din 
frageda-i pruncie, când toată lumea locuia în California, şi 
nimeni nu locuia în altă parte. Teritoriile puteau fi bune şi i 
se părea că simte acum această bunătate pretutindeni, de 
jur-împrejurul lui, nespus de dulce, precum mireasma 
căpiţei de fân, perfect limpede, ca mirosul aerului din 
Teritorii. 

Oare o muscă sau o buburuză simte vreo alinare când o 
neaşteptată rafală de vânt vine şi înclină floarea-ulcior doar 


atât cât să-i îngăduie insectei, pe cale de-a se îneca, să 
zboare afară? Jack nu ştia... dar ştia că scăpase din Oatley, 
scăpase de Clubul Vremii Frumoase şi de bătrânii care 
boceau peste cărucioarele lor de furat, scăpase de 
duhoarea berii şi putoarea borâturii... şi, mai presus de 
orice, scăpase de Smokey Updike şi de crâşma lui. 

Se gândea că, la urma urmei, o vreme ar putea călători 
prin Teritorii. 

Şi, gândindu-se astfel, adormi. 


2 


A doua zi de dimineaţă, după ce parcursese trei 
kilometri, poate patru, pe Drumul Vestului, bucurându-se 
de strălucirea soarelui şi de mirosul plăcut, reavăn, al 
câmpiilor pregătite pentru recoltele de la sfârşitul verii, îl 
ajunse din urmă o căruţă, şi un fermier mustăcios, îmbrăcat 
în ceva asemănător cu o toga, cu cioareci aspri pe 
dedesubt, opri şi strigă: 

— Te-ndrepţi spre târg, băiete? 

Jack îl privi cu gura căscată, pe jumătate cuprins de 
panică, dându-şi seama că omul nu vorbea limba engleză - 
lăsând la o parte „dhăgălass" şi „te pheumblezi cu 
jahtiehele-nchuţissate, pehlivane de colo?" nu era deloc 
engleza. 

Lângă fermierul cel mustăcios şedea o femeie cu rochie 
amplă; ţinea în poală un băieţel ca la vreo trei anişori. Îi 
zâmbi destul de agreabil lui Jack şi-şi rostogoli ochii spre 
soţul ei. 

— E sărac cu duhu', Henry. 

Nu vorbesc în engleză... dar indiferent în ce limbă 
vorbesc, o pot înţelege. Chiar gândesc în limba asta... şi nu 
numai atât - văd în limba asta, sau cu ea, sau ce-oi fi vrând 
să Zic. 

Jack îşi dădu seama că o făcuse şi la ultima sa vizită în 
Teritorii - numai că atunci fusese prea zăpacit ca să 


observe; lucrurile evoluaseră mult prea repede, şi totul i se 
păruse ciudat. 

Fermierul se aplecă spre el. Zâmbi, arătând două şiruri 
de dinţi absolut înfiorători. 

— Eşti sărac cu duhu', băieţică? întrebă el, cu blândeţe. 

— Nu, răspunse Jack, întorcându-i zâmbetul cât putea 
mai bine. 

Era conştient că nu rostise nu, ci un cuvânt din Teritorii 
care însemna nu, vocabularul lui nu deţinea acest cuvânt, 
dar îi înţelegea totuşi sensul - când făcuse saltul, îşi 
schimbase atât vorbirea cât şi modul de-a gândi (modul de- 
a imagina, oricum, la fel cum i se schimbaseră şi hainele). 

— Nu-s sărac cu duhul. Doar că mama mi-a zis să fiu cu 
grijă faţă de oamenii pe care-i pot întâlni pe drum. 

Acum zâmbi şi nevasta fermierului. 

— Mama ta n-a greşit. Te duci la târg? 

— Da. Adică, merg pe drum - spre apus. 

— Atunci urcă-n spate, îl pofti Henry fermierul. Lumina 
zilei e prețioasă. Vreau să vând ce-am aici, dac-oi putea, şi 
să fiu acasă până n-apune soarele. Porumbu-i cam prăpădit, 
dă-i ultimu' din sezon. Mare noroc s-ai cât de cât porumb în 
lunanoua. S-ar putea să-l cumpere careva. 

— Vă mulţumesc, spuse Jack, căţărându-se în partea 
dinapoi a căruţei joase. 

Aici stăteau stivuite, ca nişte buşteni, mănunchiuri de 
porumb legate cu bucăţi de frânghie aspră. Dacă porumbul 
era pricăjit, apoi Jack nu-şi putea închipui ce-ar fi însemnat 
pe-aici porumb bun - erau cei mai mari ştiuleţi pe care-i 
văzuse vreodată în viaţa lui. Mai erau acolo şi dovlecei, 
tigve şi nişte fructe asemănătoare cu pepenii galbeni, 
numai că aveau coaja roşiatică. Jack nu ştia ce erau, însă 
bănuia că aveau un gust minunat. Stomacul îi ghiorăi 
insistent. De când pornise la drum, descoperise ce însemna 
foamea - nu o cunoştinţă trecătoare, vreo senzaţie vagă, 
după şcoală, putând fi potolită cu câteva fursecuri şi un 
pahar de lapte cu puţin Nestl's Quik în el, ci era un membru 


al familiei, care are şi el tot felul de drumuri de făcut, dar 
nu pleacă definitiv de-acasă. 

Stătea cu spatele spre partea din faţă a căruţei, lăsându- 
şi picioarele, încălţate în sandale, să se bălăbăne aproape 
atingând pământul bătătorit al Drumului Vestului. În 
dimineaţa, asta circulaţia era intensă, cei mai mulţi dintre 
oameni îndreptându-se spre târg, presupuse Jack. Din când 
în când, Henry răcnea câte un salut vreunei cunoştinţe. 

Jack încă se mai întreba ce gust or fi având pepenii aceia 
de culoarea merelor - şi, în genere, cam dincotro îi va veni 
următoarea masă -, când o pereche de mâini mici i se 
încurcară în păr, trăgându-i-l cu o smucitură brutală (destul 
de brutală ca să-i dea lacrimile). 

Se întoarse, şi-l văzu pe copilaşul de trei ani, desculţ, cu 
un rânjet lătăreţ pe faţă şi câteva fire din părul lui în fiecare 
mână. 

— Jason! strigă maică-sa - dar era, în felul său, un strigăt 
indulgent. (Ai văzut cum ţi-a smuls părul din cap? Doamne, 
da' ştiu că-i puternic!) Jason, nu-i frumos! 

Jason se hlizi, neintimidat. Era un zâmbet larg, nătâng şi 
luminos, la fel de dulce, în felul său, ca şi aroma clăii de fân 
în care înnoptase Jack. Nu se putu abţine să nu-i răspundă 
la fel... şi, deşi nu-i întorsese copilului zâmbetul mânat de 
vreun interes anume, văzu că-şi făcuse o prietenă din soţia 
lui Henry. 

— Sed, spuse Jason, balansându-se în faţă şi-n spate cu 
mişcările instinctive ale unui marinar bătrân. Continua să 
se hlizească la Jack. 

— Mmm? 

— Pala. 

— Nu te-nţeleg, Jason. 

— Sed-pală. 

— Nute... 

lar în clipa următoare, Jason, care era foarte voinic 
pentru un copil de trei ani, se trânti în poala lui Jack, 
zâmbind mai departe. 


Sed-pală, a da, m-am prins, îşi spuse Jack, simțind o 
durere surdă săgetându-l prin boaşe, răspândindu-i-se în 
tot pântecul. 

— Jason rău! strigă  maică-sa cu aceeaşi voce 
îngăduitoare, da-nu-că-i-drăguţ... iar Jason, care ştia cine 
cânta în familie, îşi afişă iar rânjetul nătărău, dulce- 
fermecător. 

Jack îşi dădu seama că Jason era ud. 

Bun-venit înapoi în Teritorii, Jack-O. 

Şi, aşezat acolo, cu copilul în braţe şi umezeala caldă 
pătrunzându-i încet prin haine, Jack începu să râdă, cu faţa 
înălţată spre cerul albastru, albastru. 


3 


Peste câteva minute, soţia lui Henry îşi croi drum spre 
locul unde Jack stătea cu băieţelul în poală şi îl luă pe Jason 
înapoi. 

— 0oo, puiuţu' rău, ud, spuse ea, cu glas indulgent. 

Da' nu se udă nemaipomenit Jason a meu ? comentă Jack 
în gând şi râse iar. Asta-l făcu şi pe Jason să râdă, iar 
doamna Henry râse alături de ei. 

În timp ce-l schimba, îi puse lui Jack tot felul de întrebări 
- unele pe care le auzea destul de des în lumea lui de-acasă. 
Aici însă trebuia să aibă grijă. Era străin, şi puteau exista 
trape ascunse. Îl auzi pe tatăl său spunându-i lui Morgan: 
un Străin adevărat, dacă-nțelegi ce vreau să zic. 

Jack simţi că soţul femeii asculta atent. Îi răspunse la 
întrebări cu o variaţie a Poveştii - nu cea pe care o spunea 
când candida pentru un post, ci aceea la care recurgea 
când cineva care-l lua în maşină devenea prea curios. 

Spuse că venea din satul Tuturor Mâinilor - mama lui 
Jason îşi amintea vag că ar fi auzit de acest loc, dar nimic 
mai mult. Chiar bătuse cale atât de lungă? vru ea să ştie. 
Jack îi spuse că da. Şi încotro se îndrepta? Îi răspunse (ei şi 
lui Henry, care asculta tăcut) că mergea în satul numit 


California. De acesta nu auzise, nici măcar vag, prin 
istorisirile hoinarilor ocazionali. Jack nu era tocmai foarte 
surprins... dar fu recunoscător că nici unul dintre ei nu 
exclamă: „California? Cine-a mai auzit de-un sat care să se 
cheme California? Pe cine-ncerci tu să duci cu preşul, 
băiete?" În Teritorii se aflau, desigur, o mulţime de locuri - 
regiuni întregi, precum şi sate - despre care oamenii ce 
trăiau în micile lor zone restrânse nu auziseră niciodată. Nu 
aveau stâlpi de telegraf. Nici curent electric. Nici filme. Nici 
televiziune prin cablu, să le spună ce lucruri minunate se 
găseau în Malibu sau Sarasota. Nici o versiune Teritorială a 
lui Ma Bell, făcând reclamă că o convorbire telefonică de 
trei minute cu Avanposturile după orele cinci p.m. costă 
doar $5,83, plus TVA, tarifele putând fi ceva mai mari în 
Ajunul Bătuţilor-de-Dumnezeu şi de alte câteva sfinte 
sărbători. Trăiesc în plin mister îşi spuse. Când trăieşti 
într-un mister nu pui la îndoială existența unui sat numai 
fiindcă tu n-ai auzit niciodată de el. California nu le sună 
mai exotic decăt o localitate numită a Tuturor Măinilor. 

Şi nici n-o puseră la îndoială. Le spuse că tatăl lui murise 
anul trecut şi că mama era foarte bolnavă (se gândi să 
adauge că perceptorii Reginei veniseră în toiul nopţii şi le 
luaseră măgarul, dar se stăpâni, gândindu-se că, poate, era 
mai bine să omită episodul ăsta). Mama îi dăduse ce bani 
putuse şi ea (atâta numai că termenul care-i ieşi pe gură în 
limbajul acela straniu nu era cu adevărat bani - suna cam 
ca bețigaşe) şi îl trimisese în satul California, să locuiască la 
mătuşa Helen. 

— Trăim timpuri grele, spuse doamna Henry, ţinându-l 
mai strâns la piept pe Jason, acum schimbat de hăinuţele 
ude. 

— Satul Tuturor Mâinilor e pe lângă palatul de vară, nu-i 
aşa, băiete? 

Era pentru prima oară că Henry vorbea, după ce-l 
invitase pe Jack în căruţă. 


— Da, răspunse el. Adică, destul de aproape. Vreau să 
ZIC... 

— N-ai spus de ce-a murit taică-tău. 

Acum întorsese şi capul. Îl privea cu ochi îngustaţi, 
iscoditori, toată blândeţea dinainte fiind risipită; i se 
stinsese din privire ca flacăra unei lumânări suflată de vânt. 
Da, existau capcane ascunse. 

— A fost bolnav? întrebă doamna Henry. Bântuie atâtea 
boli în vremurile-astea - frenţie, ciumă - timpuri grele... 

Preţ de-o clipă, nebuneşte, Jack se gândi să răspundă: 
Nu, n-a fost bolnav, doamnă Henry. A înghiţit o groază de 
volţi, tăticul meu. Vedeţi, dumneavoastră, s-a dus într-o 
sâmbătă să lucreze ceva, şi i-a lăsat acasă pe doamna Jerry 
şi pe toţi Jerry cei mici - inclusiv pe mine. Asta s-a-ntâmplat 
pe vremea când locuiam cu toţii într-o gaură de sub perete, 
şi nimeni nu locuia în altă parte, înțelegeţi. Și mai ştiţi 
ceva? Şi-a înfipt şurubelniţa într-un mănunchi de sârme, şi 
doamna Feeny - ea lucrează acasă la Richard Sloat - l-a 
auzit pe unchiul Morgan vorbind la telefon şi spunând că a 
ieşit afară curentul electric, tot curentul electric, şi l-a fript, 
l-a fript aşa de rău că i s-au topit ochelarii de i-au curs 
peste tot nasul, doar că dumneavoastră nu ştiţi ce-s ăia 
ochelari fiindcă aici n-aveţi. N-aveţi ochelari... n-aveti 
curent electric... n-aveţi serialul Midnight Blue... n-aveţi 
avioane. Doamnă Henry, să nu pățiţi ca doamna Jerry, Să 
nu... 

— Nu contează dac-a fost bolnav, spuse fermierul cel 
mustăcios. A fost politic? 

Jack se uită la el. Gura i se mişca, dar nu ieşea nici un 
sunet. Nu ştia ce să spună. Erau prea multe trape-capcană. 

Henry dădu din cap, ca şi cum i-ar fi răspuns. 

— Sări jos, băieţică. Târgu-i imediat după primul dâmb. 
Socot că poţi merge de-aici pe jos, nu? 

— Da, răspunse Jack. Socot că pot. 

Doamna Henry făcu o mutră nedumerită..., dar acum îl 
ţinea pe Jason departe de Jack, de parcă ar fi avut vreo 


boală contagioasă. 

Fermierul, continuând să privească peste umăr, zâmbi cu 
oarecare mâhnire. 

— Îmi pare rău. Pari un băiat destul de drăguţ, da' noi 
aici suntem oameni simpli - tot ce s-o fi-ntâmplând colo 
lângă mare-s trebi pe care să le-aranjeze domnii ăi mari. C- 
o muri Regina, că n-o muri... şi, fireşte, într-o zi tot trebuie 
să moară. Dumnezeu îşi bate toate cuiele, mai devreme sau 
mai târziu. Şi ce li se-ntâmplă oamenilor mărunți când îşi 
vâră nasu-n trebile ălora marii e c-o păţesc. 

— Tatăl meu... 

— Nu vreau să ştiu de taică-tu! îl întrerupse Henry, tăios. 

Nevastă-sa se târi mai departe de Jack, continuând să-l 
strângă pe Jason la sân. 

— Om bun sau rău, nu ştiu şi nu vreau să ştiu - tot ce ştiu 
e că-i un om mort, despre partea asta nu cred c-ai minţit, şi 
că fi-su a dormit pe tare şi miroase cale de-o poştă a 
drumuri ocolite. Fiul nu vorbeşte ca şi cum ar veni de prin 
părţile-astea. Aşa că dă-te jos. Am şi eu un fiu al meu, cum 
vezi. 

Jack cobori, părându-i rău pentru spaima de pe chipul 
femeii - spaimă pe care el o adusese acolo. Fermierul avea 
dreptate - oamenii mărunți n-au ei treabă „să-şi vâre nasul 
în trebile ălora mari". Dacă sunt isteţi. 


CAPITOLUL XIII - Oamenii din cer 
] 


Avu un şoc descoperind că banii pentru care muncise atât 
de greu se transformaseră, de-a dreptul, în bețe - arătau ca 
nişte şerpi de jucărie, făuriţi de-un meşteşugar nepriceput. 
Oricum, şocul nu ţinu decât un moment, după care băiatul 
râse, în sinea sa, cu tristeţe. Beţigaşele erau bani, fireşte. 
Când venea aici, totul se schimba. Dolarul de argint în 
monedă-cu-grifon, cămaşa în jiletcă, engleza în limbaj al 
Teritoriilor, iar bunii şi bătrânii bani americani - ei bine, ei 
se transformau în beţigaşe articulate. Executase saltul cu 
vreo douăzeci şi doi de dolari asupra lui, şi presupunea că 
avea exact aceeaşi sumă în bani Teritoriali, deşi numărase 
paisprezece segmente într-unul dintre beţigaşele-bani şi 
mai bine de douăzeci în celălalt. 

Problema nu erau atât banii, cât preţurile - avea doar o 
foarte vagă idee ce anume era ieftin şi ce era scump - şi, în 
timp ce umbla prin piaţă, Jack se simţea ca un participant la 
concursul „Preţul corect" - numai că aici, dac-o zbârcea, n- 
avea să primească nici un premiu de consolare şi o palmă 
pe spinare de la prezentator. Aici, dacă dădea greş, 
puteau... În fine, nu ştia sigur ce puteau să-i facă. Aveau să-l 
dea afară, cu siguranţă. Să-l bată, să-l bruscheze? Poate. 
Să-l omoare? Probabil că nu, dar îi era imposibil să aibă o 
certitudine. Aceştia erau oameni simpli, mărunți. N-aveau 
treabă cu politica. lar el era străin. 

Jack străbătu încet, de la un capăt la altul, târgul agitat, 
rumegând problema. lar stomacul îi solicita o cât mai 
grabnică rezolvare - îi era groaznic de foame. La un 
moment dat, îl văzu pe Henry tocmindu-se cu un om care 
avea capre de vânzare. Doamna Henry stătea alături, dar 
mai în spate cu un pas, lăsându-le bărbaţilor loc să se 
târguiască în voie. Stătea cu spatele spre Jack, dar ţinea 


băieţaşul în braţe - Jason, unul dintre micii Henry, îşi spuse 
Jack -, iar Jason îl văzu. Îi făcu semn cu o mânuţă dolofană. 
Jack se răsuci repede pe călcâie, încercând să intercaleze 
între el şi familia Henry cât mai multă lume. 

Pretutindeni se simţea miros de carne friptă. Văzu 
negustori învârtind încet hartane de vită deasupra focurilor 
de tăciuni, pe cât de mici, pe atât de fierbinţi; văzu ucenici 
trântind felii groase de carne, după cât se părea de porc, 
peste bucăţi groase de pâine de casă, pe care le duceau 
clientelei. Păreau nişte curieri la o licitaţie. Majoritatea 
cumpărătorilor erau fermieri asemenea lui Henry, . părând 
că şi ei comandau mâncarea la fel cum îşi anunţă licitatorii 
intrarea - ridicau doar, poruncitor, o mână, cu degetele 
răsfirate. Jack privi îndeaproape un număr de asemenea 
tranzacţii şi, în toate cazurile, moneda de schimb consta în 
beţigaşe articulate... dar câte segmente erau de-ajuns? se 
întreba el. Nu că ar fi avut vreo importanţă. Trebuia să 
mănânce, indiferent că tranzacţia îl deconspira ca străin 
sau nu. 

Trecu prin dreptul unei reprezentații de pantomimă, abia 
învrednicind-o cu o privire, în pofida faptului că publicul 
larg care se adunase - femei şi copii, în majoritate - râdea 
în hohote şi aplauda. Se îndreptă spre o tarabă cu pereţi de 
prelată, unde un om musculos, cu tatuaje pe bicepşii cât 
nişte lespezi, stătea pe marginea unui şanţ săpat în pământ, 
plin cu jar fumegând. Peste jăratic se întindea o frigare 
metalică, lungă de peste doi metri. La fiecare capăt al 
acesteia stătea câte un băiat murdar şi transpirat. Cinci 
fripturi mari erau înfipte pe toată lungimea frigării, iar 
băieţii le învârteau cu mişcări perfect coordonate. 

— Fripturi grozave! striga monoton bărbatul cel voinic. la 
la friptane gustoase-avem! Grozaaave fripturi! Poftiţi la 
friptanele mele cele mai nemaipomenite! Fripturi grozave- 
avem! Hartane gustoase-avem, uite-aici! 

Apoi, mai încet, băiatului de lângă el: 

— Pune osu' la treabă, bătu-te-ar Dumnezeu! 


Şi iar începea să-şi turuie monoton sloganurile privind 
calitatea mărfii. 

Un fermier în trecere, însoţit de fiica sa, adolescentă, 
ridică mâna, apoi arătă cu degetul a doua halcă de carne 
din stânga. Băieţii se opriră din rotitul frigării exact atât 
timp cât şeful lor să taie o fleică de friptură, aşternând-o 
apoi pe o felie de pâine. Unul dintre ei fugi cu mâncarea la 
fermier, care scoase un beţigaş articulat. Privind atent, Jack 
văzu că rupe două segmente de lemn şi i le întinde 
băiatului. În timp ce acesta revenea în fugă lângă frigare, 
clientul vâri în buzunar băţul-bani, cu gestul absent, dar 
grijuliu, al oricărui om care îşi bagă banii la loc în buzunar, 
muşcă o dată zdravăn din „sandvişul'" neacoperit şi-i dădu 
restul fiicei sale; fata înfulecă aproape cu tot atâta poftă ca 
şi tatăl ei. 

Stomacul lui Jack ghiorăia pe toate tonurile. Văzuse ceea 
ce fusese de văzut... cel puţin, aşa nădâăjduia. 

— Fripturi grozave! Friptane gustoase! Hartane... 

Omul se întrerupse şi cobori privirea spre Jack, 
împreunându-şi sprâncenele stufoase deasupra ochilor 
mici, dar nu complet neghiobi. 

— Auz melodia ce-o cântă maţele tale, amice. Dacă ai 
parale, îţi iau preţu' şi te binecuvânt diseară-n rugăciunea 
de la culcare. Dacă n-ai, cară-ţi de-aicea moaca aia de oaie 
proastă şi te du la dracu'. 

Amândoi băieţii râseră, deşi erau vizibil obosiţi - râseră 
ca şi cum, n-ar fi avut nici un control asupra sunetelor pe 
care le scoteau. 

Dar mirosul înnebunitor al cărnii ce se frigea încet nu-l 
lăsa să plece. Scoase cel mai scurt dintre beţele articulate şi 
arătă a doua friptură din stânga. Nu vorbi. Părea mai sigur 
să n-o facă. Vânzătorul mormăi, scoase din nou de la 
cingătoare cuțitul grosolan şi tăie o felie - mai mică decât 
cea pe care i-o tăiase fermierului, observă Jack, dar pe 
stomacul lui nu-l interesau asemenea lucruri: ghiorăia ca 
scos din minţi de nerăbdare. 


Negustorul plesni carnea pe pâine şi i-o aduse chiar el, în 
loc de-a i-o da vreunuia dintre cei doi băieţi. Luă beţigaşul- 
bani al lui Jack şi, în loc de două bucățele, rupse trei. 

Vocea mamei sale, acru amuzată, îi răsună în minte: 
Felicitări, Jack-O... tocmai ai fost tras pe sfoară. 

Vânzătorul se uita la el, rânjind cu toată gura sa plină de 
dinţi stricaţi şi negricioşi, aşteptându-l să îndrăznească a 
spune ceva, să protesteze în vreun fel. Ar trebui să-mi porți 
recunoştinţă numa' c-am luat doar trei bucăţi în loc de 
toate paişpce. Puteam, să ştii. Mai bine atârnă-ţi la gât o 
pancartă, băiete: SUNT STRĂIN AICI, ŞI SUNT SINGUR. 
Aşa căia zi, Moacă-de-Oaie: vrei să faci scandal? 

Ce voia el, nu conta - evident, nu putea face caz de cele 
întâmplate. Dar simţea din nou furia aceea acută şi 
neputincioasă. 

— Mişcă! spuse neguţătorul, plictisit, fluturând o mână 
prin faţa lui Jack, cu degetele pline de cicatrice şi cu sânge 
sub unghii. Ţi-ai căpătat potolu'. Acuma mişcă de-aicea! 

Aş putea să-ți arăt o lanternă şi-ai fugi de parcă s-ar lua 
după tine toți dracii, spuse Jack, în sinea lui. Dacă-ţi arăt un 
avion, probabil că ţi-ai pierde mințile. Poate că nu eşti aşa 
de dur pe cât te crezi, amice. 

Zâmbi, şi se pare că în zâmbetul acela se simţea ceva ce 
nu-i plăcu vânzătorului de carne, căci se retrase din faţa lui 
Jack, cu neliniştea întipărită un moment pe chip. Apoi, 
sprâncenele proeminente i se îmbinară iarăşi. 

—  Cară-te, am zis! mugi el. Cară-te, bătu-te-ar 
Dumnezeu! 

lar de astă-dată, Jack o luă din loc. 


2 


Carnea era delicioasă. Jack o înfulecă împreună cu 
pâinea peste care fusese aşternută, după care, uitând de 
sine, îşi supse degetele pline de zeamă, din mers. Avea gust 
de porc... şi totuşi, nu avea. Era oarecum mai picantă, mai 
savuroasă decât porcul. Orice-ar fi fost, îi umplea pe 


măsură golul din pântece. Jack simţea că ar lua-o cu el, la 
şcoală, ca gustare, timp de-o mie de ani. 

Acum, că reuşise să-şi pună burta la cale - pentru un 
timp, oricum -, putea privi în jur cu mai mult interes... şi, 
chiar fără s-o ştie, începuse în sfârşit să se amestece în 
mulţime. Acum nu mai era decât un ţărănoi în plus, venit de 
la ţară în târg, la oraş, umblând încet printre tarabe, 
încercând, în acelaşi timp, să caşte gura la toate cele. 
Precupeţii îl recunoşteau ca atare, dar numai ca pe încă un 
client potenţial printre mulţi alţii. Răcneau la el şi-i făceau 
semne să se apropie, iar după trecerea băiatului, răcneau şi 
făceau semne oricui se întâmpla să vină în urma lui - 
bărbat, femeie sau copil. Jack se holba plin de curiozitate la 
mărfurile răspândite de jur-împrejurul său, produse 
minunate şi ciudate - şi, în mijlocul tuturor celorlalţi care se 
uitau la ele, înceta să mai fie el însuşi un străin, poate 
fiindcă renunţase la efortul de-a mai părea blazat într-un 
loc în care nimeni nu făcea pe blazatul. Râdeau, discutau, 
se ciondăneau... dar nimeni im părea să se plictisească. 

Târgul îi amintea de pavilionul Reginei, dar fără acel aer 
de tensiune încordată şi veselie mult prea febrilă - domnea 
acelaşi absurd de bogat amestec de mirosuri (dominat de 
cel al cărnii fripte şi al excrementelor de animale), forfotea 
aceeaşi gloată înveşmântată multicolor (deşi cei mai 
înzorzonaţi dintre ei nu le ajungeau nici până la călcâie 
unora dintre fanfaronii pe care-i văzuse în pavilion), aceeaşi 
neliniştitoare, dar şi înviorătoare, oarecum, alăturare a 
perfectei normalităţi cu extravaganţa cea mai ciudată. 

Se opri la o tarabă unde un om vindea carpete cu 
portretul Reginei cusut în mijloc. Jack se gândi, pe 
neaşteptate, la mama lui Hank Scoffler şi zâmbi. Hank era 
unul dintre copiii cu care umblau Jack şi Richard Sloat la 
Los Angeles. Doamna Scoffler se dădea în vânt după cele 
mai ţipătoare decoraţiuni pe care le văzuse Jack în viaţa lui. 
Şi, Doamne, ce i-ar mai fi plăcut aceste covoare, având 
ţesută într-însele imaginea Laurei DelLoessian, cu părul 


împletit într-o cunună regală, înaltă, de cosiţe! Mult mai 
mult decât catifelele ei pictate cu cerbi din Alaska, sau 
diorama cu Cina Cea de Taină, de ceramică, din spatele 
barului, în livingul familiei Scoffler... 

Şi-n timp ce îl privea, chipul cusut în covoare păru să se 
schimbe. Faţa Reginei dispăru, înlocuită de faţa mamei lui, 
multiplicată, cu ochii prea negri, cu pielea mult prea albă. 

Dorul de casă îl luă din nou pe Jack prin surprindere. 1 se 
rostogoli în minte ca un talaz şi, în adâncul inimii, o strigă - 
Mamă! Hei, mămico! Isuse, ce caut eu aici? Mămico!! —, 
întrebându-se, cu dorul şi melancolia intensă ale celui 
îndrăgostit, ce-o fi făcând ea acum, exact în clipa asta. 
Stătea la fereastră, fumând şi privind oceanul, cu o carte 
deschisă lângă ea? Se uita la televizor? La un film? 
Dormea? Murea? 

Moartă? adăugă un glas rău înainte ca el să-l poată opri. 
Moartă, Jack? Deja moartă ? 

Încetează. 

Simţi înţepătura arzătoare a lacrimilor. 

— De ce eşti aşa de trist, băieţică? 

Ridică privirea, mirat, şi-l văzu pe vânzătorul de covoare 
uitându-se la el. Era la fel de masiv ca negustorul de carne, 
având şi el braţele tatuate, dar zâmbetul lui era deschis şi 
luminos. Nu se simţea nici un strop de răutate în el. O 
diferenţă enormă. 

— N-am nimic, răspunse Jack. 

— Dacă nimic te face să arăţi aşa, atunci ar trebui să te 
gândeşti la ceva, fiul meu, fiul meu. 

— Chiar arătam foarte prost, nu? întrebă Jack, cu un 
surâs. 

Nu-şi controlase vorbirea - cel puţin pe moment - şi 
poate din acest motiv negustorul de covoare nu observă 
nimic ciudat în ritmul acesteia. 

— Băieţică, arătai de parcă nu-ţ' mai rămăsese decât un 
singur preten pe-asta parte dân pământ şi tocma-l văzuseşi 


pe Lupu' Alb Sălbatic ieşind dân nord şi-nfulecându-l c-o 
linguriţă d-argint. 

Jack zâmbi puţin. Vânzătorul se întoarse şi luă ceva de 
pe-o tarabă mai mică, din dreapta celui mai mare covor - un 
obiect oval, cu mâner scurt. În timp ce-l învârti, soarele se 
reflectă strălucind - era o oglindă. Lui Jack i se păru mică şi 
ieftină, un obiect de soiul acelora pe care le primeşti dacă ai 
dat jos toate cele trei sticle de lapte, făcute din lemn, dintr- 
o baracă de tir de la târgurile de Moşi. 

— la aici, băieţică, spuse negustorul. Arunc-o privire şi 
vezi de n-am dreptate. 

Jack privi în oglindă şi rămase o clipă cu gura căscată, 
atât de stupefiat, încât inima aproape-i uită să mai bată. El 
era, dar arăta ca o făptură din Insula Plăcerilor, în 
versiunea lui Disney după Pinocchio, unde excesul de tutun 
şi biliard transformase băieţii în măgăruşi. Ochii lui, în mod 
normal pe-atât de albaştri şi rotunzi pe cât îi putea face 
moştenirea anglo-saxonă, deveniseră căprui şi migdalaţi. 
Părul, aspru şi încâlcit, căzându-i pe mijlocul frunţii, semăna 
vizibil cu o coamă. Ridică o mână să şi-l dea la o parte şi nu 
simţi decât pielea - în oglindă, degetele păreau să-i treacă 
drept prin păr, fără a-l atinge. Îl auzi pe vânzător râzând 
încântat. Cel mai uimitor lucru erau urechile ca de măgar, 
ce-i atârnau până sub fălci. În timp ce se holba la ele, una 
tresări scurt. 

Şi deodată îşi spuse: AM AVUT una de-asta! 

Iar apoi: În Visele-cu-ochii-deschişi am avut o oglindă de- 
asta. Acolo, în lumea normală, era... era... 

Nu trecuse de patru ani. În lumea normală (încetase, fără 
măcar să observe, să se mai gândească la ea ca la lumea 
reală), fusese o bilă mare de sticlă, cu miezul roz. Într-o zi, 
când se juca, bila se rostogolise pe aleea de ciment din faţa 
casei şi, înainte ca el s-o poată prinde, căzuse prin grătarul 
unul canal. Se pierduse - pentru totdeauna, crezuse el 
atunci, aşezat pe bordură, cu faţa rezemată în mâinile 
murdare, plângând. Dar iată că nu era pierdută; regăsise 


aici acea jucărie veche, întocmai la fel de minunată acum ca 
pe vremea în care el avea trei-patru ani. Zâmbi, încântat. 
Imaginea se schimbă, Jack Măgarul devenind Jack Motanul, 
cu chipul înţelept şi plin de amuzament tainic. Din căprui ca 
de măgar, ochii i se făcură de-un verde pisicesc. Două 
urechiuşe cu blană gri se ciuleau obraznice acolo unde 
atârnaseră lăbărţatele urechi de măgar. 

— Aşa-i mai bine, spuse vânzătorul. E mai bine, fiule. Îmi 
place să văz un băiat vesel. Un băiat vesel i-un băiat 
sănătos, şi băieţii sănătoşi îşi află uşor drumu' p-astă lume. 
Aşa grăieşte Cartea Bunelor Roade, iar de nu, atunci aşa ar 
trebui. Poate chiar o s-o trec în carneţel, dacă vreodată am 
să frec destul refec, de pă pepenii ce-mi trec, ca să plec să- 
mi cumpăr un carnet, unde s-o trec. Vrei oglinjoara? 

— Da! strigă Jack. Sigur, nemaipomenit! Scotoci după 
beţigaşe, uitând de orice parcimonie. Cât costă? 

Vânzătorul se încruntă şi privi iute în jur să vadă dacă nu 
se uita nimeni la ei. 

— Ia-i de-aicea, fiule. Piteşte-i cât mai adânc, asta-i 
treaba. De-ţi vede careva refecu', acuşica-ţi pierzi zevzecu'. 
Mişună piaţa de cântători. 

— Cum? 

— Lasă. Nu costă nimic. la-o. Juma' dân oglinzi mi se 
sparg în car, când le car 'napoi la hambar, de zece-ale lunii 
lu' mărar. Mumele-şi aduc p-ăi micii, şi le-ncearcă da' nu le- 
ncarcă. 

— Mă rog, bine măcar că recunoaşteţi, comentă Jack. 

Vânzătorul îl privi cu oarecare surprindere, după care 
izbucniră amândoi în râs. 

— Un băiat dintr-o bucată, c-o gură desferecată, observă 
negustorul. Mai treci să mă vezi, când oi fi mai bătrâior şi 
mai cutezător, fiule. Gura ţi-om lua, şi spre sud ne-om 
îndrepta, şi ce-om cerşi om întrei. 

Jack chicoti. Individul era mai grozav decât un disc rap cu 
Sugarhill Gang. 


— Mulţumesc, spuse (un rânjet larg, neverosimil, apăruse 
pe botul cotoiului din oglindă). Mulţumesc foarte mult! 

— Mulţumeşte-i Domnului, băieţică, replică vânzătorul... 
Apoi, parcă gândindu-se mai bine: Şi ia seama la lovele! 

Jack o luă din loc, îndesând cu grijă în jiletcă oglinda de 
jucărie, lângă sticluţa lui Speedy. 

Şi, la fiecare câteva minute, controla să se asigure că 
beţigaşele erau la locul lor. 

Bănuia că, la urma urmei, ştia prea bine ce erau 
cântătorii. 


3 


La două tarabe mai încolo de vânzătorul de covoare şi 
rime, un om cu înfăţişare depravată şi un petic strâmb 
peste un ochi încerca să-i vândă unui fermier un-cocoş cât 
toate zilele. Îi spunea fermierului că, dacă va cumpăra, 
cocoşul şi-l va pune lângă găini, în următoarele 
douăsprezece luni n-o să mai aibă decât ouă cu câte două 
gălbenuşuri. 

Oricum, Jack n-avea nici ochi pentru cocoş, nici urechi 
pentru ţipetele ascuţite ale precupeţului. Se alătură unei 
hoarde de copii ce se holbau la principala vedetă a omului 
cu un singur ochi. Aceasta era un papagal închis într-o 
colivie mare de nuiele. Înalt aproape cât cel mai mic copil 
din grup, avea penajul neted, verde-închis, ca o sticlă de 
bere Heineken, şi ochii de-un auriu-strălucitor... cei patru 
ochi ai săi. Asemenea micului ponei din grajdurile 
pavilionului, papagalul avea două capete. Se ţinea de 
stinghie cu ghearele-i mari şi galbene şi privea placid în 
două direcţii, simultan, aproape atingându-şi cele două 
coroane moţate. 

Papagalul stătea de vorbă cu sine însuşi, spre marele 
amuzament al copiilor -, dar, oricât de uimit era, Jack 
observă că, deşi erau foarte atenţi la papagal, nu păreau 
nici uimiţi, nici măcar miraţi. Nu arătau precum copiii care 


văd primul film din viaţa lor, stând stupefiaţi pe scaunele 
din sală, numai ochi; se purtau mai degrabă ca la desenele 
animate din fiecare sâmbătă dimineaţa. Era o minune, da, 
dar nu una cu totul nouă. Şi cine-şi pierde cel mai repede 
interesul pentru minuni, dacă nu cei foarte mici? 

— Cââârr! Cât de sus e susu"? se interesă Capul de Est. 

— La fel de jos ca josu', răspunse Capul de Vest, iar copiii 
chicotiră. 

— Crooonk! Care-i marele adevăr al nobililor? întrebă 
apoi Capul de Est. 

— Că un rege va fi rege toată viaţa, da' o dată cavaler e 
destul pentru orice om! replică obraznic Capul de Vest. 

Jack zâmbi, iar o parte dintre copii râseră, dar cei mai 
mici părură doar derutaţi. 

— Şi ce-i în dulapu' doamnei Spratt? puse acum 
problema Capul de Est. 

— O privelişte pe care n-o s-o vadă nici un bărbat! trânti 
Capul de Vest - şi, cu toate că Jack rămase nedumerit, copiii 
izbucniră în hohote de râs. 

Papagalul îşi mută solemn pintenii pe stinghie şi se 
găinaţă în paiele de sub el. 

— Şi ce l-a speriat de moarte pe Alan Destry în noapte? 

— Şi-a văzut nevasta - crroooaaaaa - ieşind din baie! 

Acum, fermierul se îndepărta, iar păsărarul chior încă 
mai era în posesia cocoşului. Se întoarse furios spre copii. 

— Ia căraţi-vă de-aici! Căraţi-vă de-aici până nu vă iau la 
şuturi! 

Copiii se împrăştiară. Jack îi urmă, aruncând o ultimă 
privire, amuzată, peste umăr, la minunatul papagal. 

La altă tarabă, mai dădu două beţigaşe pentru un măr şi 
un polonic de lapte - cel mai dulce şi mai gras lapte pe care- 
] gustase vreodată. Îşi spuse că, dacă în lumea lor ar fi avut 
asemenea lapte, Nestl's şi Hershey's ar da faliment într-o 
săptămână. 

Tocmai îşi termina laptele, când văzu familia Henry 
apropiindu-se încet de el. Dădu înapoi polonicul femeii de la 


tarabă, care turnă cele câteva picături rămase, cu 
chibzuială, la loc în putina mare din lemn de lângă ea. Jack 
plecă grăbit, ştergându-şi mustăcioara albă de pe buza 
superioară şi sperând, stânjenit, că nimeni care băuse din 
acelaşi polonic înaintea lui nu avusese lepră, herpes sau 
altceva de soiul ăsta. Dar, într-un fel, nu credea ca 
asemenea grozăvii să existe pe-aici. 

Străbătu aleea principală a pieţei, prin dreptul mimilor, 
pe lângă două femei grase care vindeau oale şi tigăi 
(Tupperware Teritorial, îşi spuse Jack, cu o grimasă 
ironică), prin faţa miraculosului papagal cu două capete 
(stăpânul său cu un singur ochi bea acum, în văzul lumii, 
dintr-o butelcuţă de argilă, clătinându-se nestăpânit de la 
un capăt al gheretei la celălalt, ţinând de gât cocoşul ameţit 
şi răcnind agresiv la trecători - Jack văzu că braţul drept, 
descărnat, al omului era încleiat de guano alb-găl-bui şi 
strâmbă din nas), până la un loc deschis, unde se adunaseră 
mai mulţi fermieri. Acolo se opri un moment, curios. Mulţi 
dintre fermieri fumau din pipe de ceramică, iar Jack zări 
trecând din mână-n mână şi numeroase sticle de lut, foarte 
asemănătoare aceleia pe care o agita păsărarul. Pe o 
câmpie prelungă, cu iarbă, câţiva oameni jucau pietre în 
spatele cailor mari şi lăţoşi, cu capetele plecate şi ochii 
blânzi, nătângi. 

Jack trecu pe la taraba de covoare. Vânzătorul îl văzu şi-i 
făcu un semn cu mâna. Băiatul făcu semn la rândul său şi se 
gândi să strige: Foloseşte-o, că-i a ta, numai nu exagera! 
Preferă să n-o facă. Îşi dăduse dintr-o dată seama că se 
simţea cam în doi peri. Senzaţia aceea de înstrăinare, de-a 
fi un intrus, îl cuprinsese iarăşi. 

Ajunse la răspântie. Drumul de la Nord la Sud se arăta 
doar cu puţin mai răsărit decât o cărare de ţară. Drumul 
Vestului era mult mai lat. 

Moş Jack Călătoru, îşi spuse, şi încercă să zâmbească. Îşi 
îndreptă umerii şi auzi sticluţa lui Speedy zăngănind uşor, 
ciocnindu-se de oglindă. latăâ-] pe moş Jack Călătoru 


pornind la drum pe versiunea Teritorială a autostrăzii 90. 
Picioare, să nu mă lăsaţi baltă tocmai acum! 

O luă din nou la drum şi, curând, marele tărâm ca de vis 
îl înghiţi. 


5 


După vreo patru ore, în toiul după-amiezei, Jack se aşeză 
în iarba înaltă de la marginea drumului, privind cum un 
număr de oameni - de la distanţa aceea păreau nu mai mari 
decât nişte gângănii - escaladau un turn înalt, cu aspect 
şubred. Alesese acest loc pentru a se odihni şi a-şi mânca 
mărul, întrucât, aici, Drumul Vestului părea să se apropie la 
maximum de acel turn. Încă-l mai despărţeau de el cel puţin 
patru kilometri (ba poate chiar mai mult - limpezimea 
aproape supranaturală a aerului făcea distanţele extrem de 
greu de apreciat), dar Jack îl vedea de mai mult de-o oră. 

Îşi mâncă mărul, odihnindu-şi picioarele obosite şi 
întrebându-se ce putea fi turnul acela, înălţat acolo singur- 
singurel, într-un câmp de iarbă unduitoare. Şi, desigur, se 
întreba de ce-l escaladau oamenii aceia. Vântul suflase 
aproape neîntrerupt de când Jack părăsise piaţa; acum 
bătea spre turn, dar, ori de câte ori se potolea câteva 
momente, băiatul îi putea auzi strigând unul la altul... şi 
râzând. Răsunau multe râsete dîntr-acolo. 

După vreo şapte kilometri la vest de piaţă, Jack trecuse 
printr-un sat - dacă ceea ce se înţelege prin sat poate 
cuprinde cinci căsuțe şi un magazin închis, în mod vădit, de 
multă vreme. Acestea fuseseră ultimele aşezări omeneşti 
întâlnite de-atunci şi până acum. Chiar înainte de-a zări 
pentru prima oară turnul, se întrebase dacă nu cumva 
ajunsese deja la Avanposturi fără să ştie. Îşi amintea destul 
de bine ce spusese Căpitanul Farren: Dincolo de 
Avanposturi, Drumul Vestului merge, spre nicăieri... sau 
spre lad. Am auzit vorbindu-se că nici chiar Dumnezeu 
însuşi nu se aventurează niciodată dincolo de Avanposturi... 


Pe Jack îl trecu un uşor fior. 

Dar nu credea cu adevărat că ajunsese atât de departe. 
Categoric, nu simţea nimic din neliniştea tot mai profundă 
ce-l încercase înainte de-a se încurca printre copacii 
însufleţiţi, în efortul său de-a evita diligenta lui Morgan... 
copaci mişcători, care acum păreau un hidos prolog al 
întregului răstimp petrecut în Oatley. 

Într-adevăr, emoţiile plăcute pe care le simţise din 
momentul când se trezise la căldură şi dormise în căpiţa de 
fân, până ce Henry fermierul îl poftise să sară jos din căruţa 
lui, ieşiseră acum din nou la suprafaţă: sentimentul acela că 
Teritoriile, în pofida oricăror rele, s-ar fi putut ascunde în 
sânul lor era profund, fundamental, bun, şi că el putea 
deveni parte din acest loc oricând dorea... că, în realitate, 
nu era câtuşi de puţin Străin. 

Ajunsese să-şi dea seama că făcea parte din Teritorii pe 
lungi perioade de timp. Îi venise un gând ciudat, în timp ce 
înainta cu uşurinţă pe Drumul Vestului, un gând exprimat 
pe jumătate în engleză, pe jumătate în limbajul Teritoriilor: 
Când am un vis, singurul moment de-a ŞTI cu adevărat că e 
un vis e acela în care mă trezesc. Dacă visez şi, pur şi 
simplu, mă trezesc dintr-o dată - sună deşteptătorul, sau 
altceva -, atunci sunt cel mai surprins om din lume. La 
început, deşteptarea e aceea care pare ca un vis. lar aici nu 
sunt străin când visul se adânceşte - asta vreau să zic? Nu, 
dar sunt pe-aproape. Pariez că tata avea multe vise adânci. 
Și mai pariez şi că unchiul Morgan n-are aproape niciodată. 

Hotărâse să tragă o duşcă din sticluţa lui Speedy şi să 
facă un salt înapoi imediat ce va vedea ceva aparent 
periculos... chiar dacă îi ieşea în cale ceva doar cu aspect 
înspăimântător. În caz contrar, urma să se deplaseze pe-aici 
toată ziua, înainte de-a reveni la New York. De fapt, l-ar fi 
putut chiar tenta să înnopteze în Teritorii, dacă mai găsea şi 
altceva de mâncare în afara acelui măr. Dar nu găsise 
nimic, iar pe Drumul Vestului, lung, pustiu şi nepietruit, nu 


exista, cât vedeai cu ochii, nici măcar un singur, hai să 
zicem aşa, local rutier, gen „7-Eleven'" sau „Stop-'n-Go'. 

Copacii bătrâni, care înconjuraseră răscrucea şi piaţa, 
făcuseră loc, imediat ce Jack trecuse de ultima mică 
aşezare, unor pajişti întinse de ambele laturi ale drumului. 
Începea să simtă că parcurge o şosea nesfârşită prin 
mijlocul unui ocean fără margini. În ziua aceea străbătuse 
Drumul Vestului sub un cer senin şi însorit, dar rece (acum 
e sfârşitul lui septembrie, sigur că e rece, îşi spuse, numai 
că în minte îi veni un cuvânt care nu era septembrie, ci un 
termen Teritorial traductibil cel mai bine prin lunanoua). 
Nu-l depăşea nici un pieton, nici o căruţă, fie plină, fie 
goală. Vântul sufla destul de statornic, foşnind prin oceanul 
de iarbă cu un sunet jos, tomnatic şi însingurat. La fiecare 
pală de vânt, iarba se unduia în valuri largi. 

Dacă l-ar fi întrebat cineva: „Cum te simţi, Jack?", băiatul 
ar fi răspuns: „Destul de bine, mulţumesc. Vesel." Vesel era 
cuvântul care i-ar fi venit în minte în timp ce străbătea 
pajiştile acelea pustii; extaz era un cuvânt pe care-l asocia, 
mai curând, cu hitul pop omonim al formaţiei rock 
„Blondie". Şi nu e de mirare că lăcrimase de mai multe ori, 
în timp ce stătea privind undele acelea imense fugărindu-se 
una pe alta spre zare, umplându-şi sufletul de o privelişte 
pe care doar foarte puţini copii americani din vremea lui o 
văzuseră vreodată - enorme întinderi de pământ gol, sub 
un cer albastru de-o ameţitoare lungime şi lăţime şi, da, 
chiar şi de adâncime. Era un cer nepătat, fără dârele 
turboreactoarelor, în cheia bolţii, fără fâşiile de funingine şi 
smog, mai jos, spre linia orizontului. 

Jack trăia o experienţă de-un remarcabil impact 
senzorial, văzând, auzind şi mirosind lucruri absolut noi 
pentru el, în vreme ce alte senzaţii, pe care se obişnuise să 
le aibă permanent, lipseau pentru prima oară din viaţa lui. 
În numeroase privinţe, era un copil remarcabil de sofisticat 
- crescut la Los Angeles, cu tatăl impresar şi mama actriţă 
de film, ar fi fost anormal să fie mai naiv -, dar tot copil era, 


iar acesta reprezenta, fără îndoială, avantajul lui... cel puţin 
într-o situaţie precum cea de faţă. Călătoria acelei zile - 
singur peste întinderile cu iarbă - i-ar fi provocat unui adult 
o suprasolicitare senzorială, o pătrunzătoare senzaţie de 
nebunie şi delir. Un om matur ar fi scotocit după sticluţa lui 
Speedy - probabil cu degete prea tremurătoare, ca s-o 
poată apuca într-adevăr cu succes - la o oră după plecarea 
din piaţă, ba poate chiar şi mai devreme. 

În cazul lui Jack, iureşul trecu aproape neştirbit, integral, 
printre gândurile sale conştiente, ajungând în subconştient. 
Astfel că, atunci când beatitudinea îl cuprinse în întregime 
şi începu să plângă, nici măcar nu-şi dădu seama de lacrimi 
(decât ca o momentană împăienjenire a vederii, punând-o 
pe seama transpiraţiei) şi-şi spuse doar atât: Măi, frate, ce 
bine mă simt... aici ar trebui să te cam treacă fiorii, aşa, 
fără nimeni prin preajmă, dar uite că nu... 

Aşa că Jack ajunse să se gândească la extazul său doar ca 
la un sentiment plăcut şi vesel, în timp ce înainta singur pe 
Drumul Vestului, cu umbra alungindu-i-se tot mai mult în 
urmă. Nu-i trecu prin minte că o parte din intensitatea sa 
emoţională se putea datora faptului că, în urmă cu nici 
douăsprezece ore, fusese prizonier în crâşma din Oatley 
(băşicile pline de sânge lăsate de ultimul butoiaş ce-i 
aterizase peste degete erau încă proaspete); că, în urmă cu 
nici douăsprezece ceasuri, scăpase - ca prin urechile acului 
- de-un fel de fiară ucigaşă pe care începuse s-o considere 
un om-capră; că, pentru prima oară în viaţa lui, se afla în 
câmp deschis, pe un drum complet pustiu, dacă făceai 
abstracţie de prezenţa lui pe acest drum; că nu se zărea, 
cât vedeai cu ochii, nici o reclamă la Coca-Cola, sau un 
panou Budweiser înfăţişându-i pe Vestiţii Cai de Povară 
Clydesdales; nici un fel de omniprezente fire telefonice nu 
se întindeau de-a lungul drumului, pe-o parte sau pe alta, 
nici nu se încrucişau pe deasupra lui, aşa cum se întâmplase 
în cazul tuturor drumurilor pe care le străbătuse vreodată 
Jack Sawyer în viaţa lui; nu se auzea nici măcar murmurul 


înfundat al vreunui avion, undeva, departe, ca să nu mai 
vorbim de vuietul bubuitor al avioanelor Boeing 747 când 
executau ultimele manevre pentru a intra pe culoarul de 
aterizare, ori de aparatele General Dynamics F-111, care 
întotdeauna decolau exploziv de la Baza aeriană navală din 
Portsmouth, şi apoi, îndreptându-se spre largul Atlanticului, 
făceau aerul de deasupra „Alhambrei" să plesnească la fel 
ca biciul lui Osmond; se auzea numai sunetul picioarelor lui 
pe drum şi foşnetul-fâşăitul regulat al propriei respiraţii. 

Măi, frate, ce bine mă simt, îşi spuse Jack, ştergându-se 
la ochi, absent, şi definind totul ca „vesel". 


6 


lar acum avea acest turn, pe care să-l privească şi de 
care să se minuneze. 

Băieți, pe mine n-o să mă vedeți niciodată urcându-mă pe 
chestia aia, îşi spuse Jack. Ronţăise mărul până la cotor şi, 
fără să se gândească la ceea ce făcea, neluându-şi ochii 
dinspre turn, scobi cu degetele o gropiţă în pământul aspru 
şi gras şi-l îngropă acolo. 

Turnul părea alcătuit din scânduri de hambar, iar Jack îi 
aprecie înălţimea cam la cel puţin o sută cincizeci de metri. 
Construcţia avea o formă pătrăţoasă, goală în mijloc, 
scândurile înălțându-se pe toate cele patru laturi sub forma 
unor X-uri suprapuse. În vârf se afla o platformă, iar Jack, 
mijind ochii, putu distinge mişunând pe ea o sumedenie de 
oameni. 

Vântul trecu într-o rafală blândă pe lângă băiatul aşezat 
la marginea drumului, cu genunchii strânşi la piept şi 
braţele împrejurul lor. Încă unul dintre valurile acelea 
undui iarba în direcţia turnului. Jack îşi închipui cum se 
clătina eşafodajul şubred şi simţi că i se întoarce stomacul 
pe dos. 

NICIODATĂ nu m-aş urca acolo, îşi spuse, nici pentr-un 
milion de dolari. 


Şi atunci, lucrul de care se temuse că se va întâmpla, din 
prima clipă când observase că erau oameni în vârful 
turnului, se întâmplă: unul dintre ei căzu. 

Jack sări în picioare. Avea pe chip expresia răvăşită, cu 
gura căscată, a oricărui spectator prezent la un spectacol 
de circ unde o acrobație primejdioasă dă greş - echilibristul 
care cade de la mare înălţime, rămânând nemişcat în 
mijlocul arenei, ca un morman inform, săritoarea care nu 
prinde trapezulşi ricoşează din plasă, cu o bufnitură, 
piramida umană ce se năruie pe neaşteptate, toate 
trupurile prăbuşindu-se claie peste grămadă. 

O, la dracu, o, fir-ar, 0... 

Deodată, Jack făcu ochii mari. O clipă, rămase prostit, cu 
gura larg deschisă şi falca-i moale lăsându-i-se brusc în jos - 
mai-mai să-i atingă sternul -, după care reveni la loc, pe 
chip  aşternându-i-se un zâmbet larg, buimac, de 
neîncredere. Omul nu căzuse din turn, nici nu fusese 
doborât de vânt. În două laturi ale platformei se întindeau 
nişte ieşituri ca două limbi - semănau cu o pereche de 
trambuline -, iar omul pur şi simplu păşise până la capătul 
uneia dintre ele şi sărise. La jumătatea căderii, ceva 
începuse să se desfăşoare - o paraşută, crezuse Jack, dar 
oricum n-ar fi avut timp să se deschidă. 

Numai că nu era paraşută. 

Erau aripi. 

Căderea încetini, pentru a se opri apoi complet, omul 
fiind încă la vreo cincisprezece metri deasupra ierbii înalte. 
Apoi porni invers. Acum se înălța în zbor, tot mai departe de 
turn, aripile ridicându-i-se atât de sus, încât aproape se 
atingeau - ca moţurile capetelor acelui papagal Henry 
Youngman -, după care iarăşi coborau, precum braţele unui 
înotător pe ultima lungime de bazin. 

Mamăă, făcu Jack în sinea lui, împins să revină la cea mai 
prostească reacţie cunoscută, în absoluta sa uimire. Asta le 
punea capac la toate; era o acrobație perfectă. Mamăăă, ia 
te uită, mamăăâăă! 


După aceea, de la trambulina din vârful turnului sări un 
al doilea om; apoi, un al treilea, un al patrulea... În nici cinci 
minute, în aer se aflau vreo cincizeci de oameni, zburând pe 
traiectorii complicate, dar clare: tot mai departe de turn, în 
formă de opt, înapoi pe deasupra turnului şi dincolo de el, 
altă întoarcere în opt, din nou spre turn, revenind pe 
platformă, luând-o de la început. 

Se roteau, dansau şi se încrucişau în aer. Jack începu să 
râdă, încântat. Semăna puţin cu baletele acvatice din 
filmele acelea vechi şi siropoase cu Esther Williams. 
Înotătoarele - şi mai cu seamă Esther Williams, desigur - 
făceau ca totul să pară nespus de uşor, ca şi cum oricine ar 
fi putut sări şi înota astfel, sau ca şi cum tu însuţi ai putea 
foarte simplu, împreună cu câţiva prieteni, să sari din 
capetele opuse ale  trambulinei într-o coregrafie 
sincronizată, alcătuind un fel de fântână umană. 

Exista însă o deosebire. Oamenii care zburau aici nu 
trezeau acea iluzie de uşurinţă; păreau să cheltuiască 
uriaşe cantităţi de energie pentru a se menţine în văzduh, 
iar Jack simţi, cu neaşteptată certitudine, că era un 
exerciţiu chinuitor, dureros, la fel de dureros ca unele 
executate în ora de educaţie fizică - ridicările de picioare 
sau tracţiunile pentru abdomen. Nu te doare, n-ai picioare! 
mugea antrenorul, dacă avea cineva tupeul să se plângă. 

lar acum, prin minte îi trecu altceva - ziua când mama lui 
îl luase cu ea în vizită la prietena sa Myrna, care era o 
balerină adevărată, şi exersa în mansarda unui studio de 
dans dinspre capătul Wilshire Boulevard. Myrna făcea parte 
dintr-o trupă de balet, iar Jack o văzuse dansând împreună 
cu alte balerine - mama îl silea adesea s-o însoţească, şi de 
cele mai multe ori era foarte plicticos, cum erau slujbele de 
la biserică sau emisiunile Sunrise Semester la televizor. 
Niciodată însă n-o văzuse pe Myrna antrenându-se... 
niciodată atât de-aproape. Fusese impresionat şi cam 
speriat de contrastul dintre imaginea baletului pe scenă, 
unde toată lumea părea să lunece sau să păşească mărunt 


şi fără efort pe poante, şi ceea ce vedea acum de la nici doi 
metri distanţă, cu lumina crudă a zilei năvâălind prin 
ferestrele înalte cât peretele, fără nici un fel de muzică - 
doar pocnetele ritmice din palme şi observaţiile dure ale 
coregrafului. Nici o laudă; numai critici. Feţele le şiroiau de 
sudoare. Dresurile erau ude de transpiraţie. Sala, cât de 
mare şi aerisită, duhnea a năduşeală. Mugşchii supli 
tremurau şi vibrau la limita nervoasă a epuizării. lendoane 
încordate se reliefau ca nişte cabluri izolate. Vene pulsânde 
se desenau pe frunţi şi gâturi. Gu excepţia plesnetelor şi a 
strigătelor furioase, hărţuitoare, ale coregrafului, singurele 
sunete erau toc-bufurile balerinelor pe poante, mişcându- 
se prin încăpere, şi gâfâielile lor aspre, chinuite. Jack îşi 
dădu seama, dintr-o dată, că aceste dansatoare nu-şi 
câştigau, doar, existenţa; îşi căutau moartea. Cel mai bine 
îşi amintea expresia lor - toată concentrarea aceea 
extenuantă, toată suferinţa... dar, transcendând chinurile, 
sau cel puţin furişându-se pe lângă marginile lor, desluşise 
bucurie.  Chipurile  balerinelor exprimau o bucurie 
inconfundabilă, care pe Jack îl înspăimântase, căci părea 
inexplicabilă. Ce fel de om se poate bucura supunându-se 
unei asemenea torturi continue, sfâşietoare, ucigaşe? 

Şi aceeaşi durere o vedea aici, gândi el. Erau chiar 
oameni înaripaţi, ca oamenii-pasăre din vechile seriale cu 
Flash Gordon, sau aripile se înscriau mai mult pe linia lui 
Icar şi Dedal, nişte dispozitive prinse de braţe? Jack 
constată că, de fapt, nu conta cu adevărat... cel puţin, nu 
pentru el. 

Bucurie. 

Trăiesc în mister, oamenii aceia trăiesc în plin mister. 

Bucuria e aceea care-i ţine pe linia de plutire. 

Asta conta. Bucuria îi făcea să plutească, indiferent dacă 
aripile le creşteau în spinare sau erau prinse cumva cu 
nişte curele şi chingi. Ceea ce vedea el, chiar de la uriaşa 
distanţă, era acelaşi soi de efort pe care-l văzuse în 
mansarda de pe Wilshire, atunci, demult. Toată acea risipă 


de energie pentru a obţine o splendidă răsturnare de 
moment a legilor naturii. Faptul că o asemenea răsturnare 
cerea atât de mult, pentru a dura atât de puţin, era cumplit; 
faptul că oamenii, oricum, i se dăruiau, era pe cât de 
cumplit, pe-atât de minunat. 

Şi totul nu-i decât un joc, îşi spuse el, simțindu-se 
deodată convins de asta. Un joc, poate nici măcar atât - 
poate nu era decât antrenamentul pentru un joc, la fel cum 
toată transpiraţia şi epuizarea tremurătoare din mansarda 
de pe Wilshire, în ziua aceea, fusese tot numai un 
antrenament. Antrenament pentru un spectacol la care, 
probabil, aveau să se învrednicească să asiste doar câteva 
persoane, urmând, la fel de probabil, să se suspende 
curând. 

Bucurie, îşi spuse iarăşi Jack, stând acum în picioare, cu 
faţa în sus, privindu-i pe oamenii-zburători din zare, în timp 
ce vântul îi răvăşea părul pe frunte. Vârsta inocenţei lui se 
apropia cu repeziciune de sfârşit (şi, dacă insista cineva, 
chiar şi Jack ar fi acceptat, fără tragere de inimă, că simţea 
apropierea acestui sfârşit - un băiat nu putea face un drum 
lung, nu putea trece prin multe experienţe ca aceea pe care 
o cunoscuse în Oatley şi să mai spere că va rămâne inocent) 
-, dar, în momente ca acesta de-acum, când stătea cu ochii 
la cer, inocenţa părea să-l înconjoare, ca şi pe tânărul 
pescar din poemul lui Elizabeth Bishop'35, în timpul celor 
câteva clipe ale sale de epifanie; totul nu era decât 
curcubeu, curcubeu, curcubeu. 

Bucurie - la naiba, asta-i o lume mică, dar foarte veselă! 

Simţindu-se mai bine decât oricând de la începutul 
întregii Poveşti - şi numai Dumnezeu ştia cât de demult 
fusese acel început -, Jack porni din nou pe Drumul 
Vestului, cu pasul uşor, cu chipul învăluit în acelaşi zâmbet 
extatic şi prostesc. Privind din când în când înapoi, peste 
umăr, reuşi să-i vadă pe zburători încă foarte multă vreme. 
Aerul Teritoriilor era atât de curat, încât părea aproape să 
mărească imaginile. Şi chiar şi după ce nu-i mai putu vedea, 


acea senzaţie de bucurie rămase, ca un curcubeu, 
înlăuntrul capului lui. 


/ 


Când soarele începu să asfinţească, Jack îşi dădu seama 
că amâna întoarcerea în cealaltă lume - în Teritoriile 
americane -, şi nu numai mulţumită gustului îngrozitor al 
sucului magic. O amâna fiindcă nu voia să plece de-aici. 

Un pârâiaş, venind din câmpia ierboasă (unde începuseră 
iarăşi să apară mici pâlcuri de copaci - arbori cu coroane 
voluminoase şi vârfuri ciudat turtite, asemănători cu 
eucalipţii), cârmise în unghi drept, astfel că acum curgea pe 
lângă drum. Mai departe, la dreapta şi în faţă, se zărea o 
mare întindere de apă. Era atât de uriaşă, încât, până cu 
vreo oră în urmă, Jack crezuse că e un petic de cer de-un 
albastru ceva mai intens decât restul. Dar nu era cerul; era 
un lac. Un mare lac, îşi spuse el, amuzat de mica sa glumă. 
Bănuia că, în cealaltă lume, era vorba de lacul Ontario. 

Se simţea bine. Mergea în direcţia potrivită - poate puţin 
prea la Nord, dar nu se îndoia că Drumul Vestului avea să 
se abată destul de curând dintr-acolo. Senzaţia aceea de 
bucurie aproape exaltată - cea pe care el o definise ca 
veselie - se atenuase într-un fel de seninătate calmă, un 
sentiment părând la fel de limpede ca aerul Teritoriilor. 
Doar un singur lucru îi întina senzaţia de bine, şi-acesta era 
amintirea 

(şase, are şase, Jack avea şase ani) 

lui Jerry Bledsoe. De ce se chinuise mintea sa atât de 
mult cu ştergerea acestei amintiri? 

Nu - nu a amintirii... a celor două amintiri. Mai întâi 
Richard şi cu mine auzind-o pe doamna Feeny cum îi 
explica surorii ei că l-a prins curentul electric şi l-a fript, că 
i-a topit ochelarii peste tot nasul, că l-a auzit pe domnul 
Sloat vorbind la telefon şi zicând că aşa şi pe dincolo... şi 
apoi, cum stăteam după canapea, fără Chiar să vreau să 
trag cu urechea sau cu ochiul, auzindu-l pe tata spunând: 


„Totul are consecinţe, iar unele asemenea consecinţe pot fi 
dintre cele neplăcute." Şi, cu siguranţă, ceva l-a făcut pe 
Jerry Bledsoe să se cutremure, nu-i aşa? Când sfârşeşti cu 
ochelarii topiţi peste tot nasul, aş zice că moartea ţi-a fost, 
într-adevăr o suferinţă cutremurătoare... 

Jack se opri. Se opri brusc. 

Ce incerci să spui? 

Ştii bine ce încerc să spun, Jack. Tatăl tău plecase în ziua 
aceea - şi el, şi Morgan. Erau aici. Unde, aici? Cred că se 
aflau în acelaşi loc în care se găseşte sediul lor în 
California, în Teritoriile americane. Și au făcut ceva, unul 
dintre ei a făcut-o. Poate ceva important, poate doar a 
aruncat o piatră... sau a îngropat un cotor de măr în 
pământ. Şi, într-un fel... ecoul a ajuns până acolo. Ecoul a 
ajuns acolo şi l-a omorât pe Jerry Bledsoe. 

Jack se cutremură. O, da, bănuia că ştia de ce se chinuise 
atât mintea lui până să poată scăpa de amintire - taxiul de 
jucărie, murmurul glasurilor celor doi bărbaţi, Dexter 
Gordon suflând în saxofon. Nu voise s-o dea afară. Fiindcă 

(cine joacă aceste schimbări, tăticule) 

sugera că doar prin simplul fapt de-a ti aici putea face 
ceva cu consecințe groaznice în cealaltă lume. Să 
declanşeze cel de-al Treilea Război Mondial? Nu, probabil 
că nu. Nu asasinase nici un rege în ultima vreme, tânăr sau 
bătrân. Dar cât de mult fusese necesar pentru a stârni 
ecoul care-l prăjise pe Jerry Bledsoe? Oare unchiul Morgan 
îl impuşcase pe Ingemănarul lui Jerry (dacă Jermy avea 
unul)? Incercase să-i explice vreunui mahăr din Teritorii 
conceptul de curent electric? Sau nu fusese decât un 
mărunțiş... ceva care să nu provoace un cutremur mai mare 
decât cumpărarea unei ciosvârte de carne într-un târg 
rural? Cine juca aceste schimbări? Ce juca aceste 
schimbări? 

O inundație nostimă, un dulce focuşor. 

Deodată, Jack îşi simţi gura uscată, parcă plină de sare. 

Traversă până la pârâiaşul de la marginea drumului, 
îngenunche şi întinse o mână să ia apă. Mâna îi încremeni 


brusc. Pârâul ce curgea lin căpătase culorile apropiatului 
amurg... dar aceste culori se înecară dintr-o dată în roşu, de 
parcă pe lângă drum ar fi curs un şuvoi de sânge, nu de 
apă. Apoi se înnegri. Încă un moment, şi redeveni 
transparent, iar Jack văzu... 

Îi scăpă un mic miorlăit, zărind diligenta lui Morgan ce 
vuia pe Drumul Vestului, trasă de acea duzina dracului de 
cai cu panaşe negre. Jack văzu cu groază aproape 
ameţitoare că vizitiul aşezat sus pe capra înaltă, cu cizmele 
pe apărătoarea de noroi şi pocnind neîncetat din bici, era 
Elroy. Dar nu o mâna, nu, ţinea biciul acela, ca un fel de 
copită. Elroy conducea caleaşca de coşmar, Elroy, rânjind cu 
o gură plină de colţi ucigători, Elroy care ardea de 
nerăbdare să-l găsească din nou pe Jack Sawyer şi să-i 
spintece lui Jack Sawyer burta, şi să scoată afară intestinele 
lui Jack Sawyer. 

Jack stătea în genunchi lângă pârâu, cu ochii ieşiţi din 
orbite, cu gura tremurându-i de silă şi groază. Văzuse un 
ultim lucru în acea viziune, nu ceva mare, deloc, dar, prin 
implicaţiile sale, era cel mai înfricoşător dintre toate: ochii 
cailor păreau să ardă. Păreau să ardă, fiindcă erau plini de 
lumină - plini de văpaia asfinţitului. 

Diligenţa se îndrepta spre Vest, pe acelaşi drum... şi 
venea după el. 

Târându-se, nefiind sigur că se putea ridica în picioare 
nici chiar dacă ar fi trebuit, Jack se retrase de lângă apă, 
revenind stângaci pe drum. Căzu pe burtă în praf, cu 
sticluţa lui Speedy şi oglinda primită de la vânzătorul de 
covoare înfigându-i-se în măruntaie. Întoarse capul într-o 
parte, lipindu-şi obrazul şi urechea de suprafaţa Drumului 
Vestului. 

Putea simţi, în pământul uscat şi dur, ropotul necontenit. 
Era departe... dar se apropia. 

Elroy deasupra... Morgan înăuntru. Morgan Sloat? 
Morgan de Orris? Nu conta. Amândoi erau unul şi acelaşi. 


Întrerupse, cu efort, efectul hipnotic al acelui duruit din 
pământ şi se ridică din nou. Scoase din jiletcă sticluţa lui 
Speedy - aceeaşi, aici, în Teritorii, ca şi în SUA - şi scoase 
pe cât putu dopul de muşchi din gâtul ei, fără să-i pese de 
ploaia de fărâme ce curgeau în cei doar câţiva centimetri 
din lichidul rămas. Privi nervos în stânga, parcă aşteptându- 
se să vadă diligenţa neagră apărând la orizont, cu ochii 
cailor arzând asemenea unor sinistre felinare, plini de 
lumina soarelui la asfinţit. Desigur, nu zări nimic. 
Orizonturile erau mai apropiate, aici, în Teritorii, cum 
observase deja, iar sunetele puteau străbate distanţe mai 
mari. Diligenţa lui Morgan se afla, cu siguranţă, la vreo 
cincisprezece kilometri spre Est, poate chiar douăzeci. 

Și totuşi, pe urmele mele, îşi spuse Jack şi ridică sticluţa 
la buze. Cu o secundă înainte de-a bea, în minte îi răsună 
un strigăt: Hei, stai o clipă! Stai o clipă, tântălăule, ţi s-a 
urât cu viaţa? Grozav ar mai fi arătat, nu-i aşa, proţăpit în 
mijlocul Drumului Vestului, pentru ca imediat să facă saltul 
înapoi, în cealaltă lume, în mijlocul vreunei şosele de-acolo, 
poate pentru a fi călcat de-o semiremorcă în căutare de 
marfă sau de-un trailer. 

Jack reveni împleticit până la marginea drumului... după 
care mai făcu zece-douăzeci de paşi în iarba înaltă până la 
coapse, ca măsură de siguranţă. Trase o ultimă oară aer 
adânc în piept, inhalând mirosul dulce al locurilor, căutând 
disperat senzaţia aceea de seninătate... senzaţia de 
curcubeu. 

Trebuie să-ncerc să ţin minte ce simțeam, cum erau 
senzațiile, îşi spuse. S-ar putea să am nevoie... şi s-ar putea 
să nu mă mai pot întoarce multă vreme aici. 

Privi câmpul verde, care acum se întuneca pe măsură ce, 
dinspre Est, noaptea se aşternea deasupra lui. Vântul se 
înteţea, mai rece, dar tot înmiresmat, ciufulindu-i părul - îl 
avea din ce în ce mai lăţos - la fel cum răscolea iarba. 

Eşti gata, Jack-O? 


Jack închise ochii şi se încordă împotriva gustului 
îngrozitor şi a vomei ce avea toate şansele să urmeze. 
— Banzai, şopti, şi bău. 


CAPITOLUL XIV - Buddy Parkins 
1 


Vomă un şuvoi subţire, purpuriu, cu faţa la doar câteva 
degete de iarba ce acoperea panta lungă spre o şosea cu 
patru benzi; scutură capul şi-o cobori de-a-ndăratelea, pe 
genunchi, astfel ca numai spatele să-i mai rămână expus 
spre cerul cenuşiu, apăsător. Lumea, această lume, puţea. 
Jack se trase înapoi, îndepărtându-se de stropii borâturii 
căzute peste firele de iarbă, iar duhoarea îşi schimbă izul, 
dar persistă. Benzină şi alte otrăvuri fără nume pluteau 
prin aer, iar aerul însuşi duhnea a epuizare, a oboseală - 
până şi zgomotele ce se înălţau, vuind, dinspre şosea 
maltratau aerul acela muribund. Dosul unui panou rutier se 
înălța deasupra capului său, ca un gigantic ecran de 
televiziune. Jack se ridică, nesigur pe picioare, clătinându- 
se. La mare distanţă, pe cealaltă parte a drumului, lucea o 
pânză de apă nesfârşită, abia puţin mai cenuşie decât cerul. 
Lacul Ontario - iar orăşelul cuibărit acolo, jos, putea fi 
Olcott sau Kendall". Se abătuse kilometri întregi de la 
drumul drept - pierduse peste o sută cincizeci de kilometri, 
doar în patru zile şi jumătate. Trecu pe sub panou, sperând 
că nu era şi mai rău de-atât. Ridică privirea spre literele 
negre. Se şterse la gură. ANGOLA. Angola? Unde-o fi asta? 
Miji ochii spre orăşelul scăldat în fum, simțind aerul 
aproape irespirabil. 

lar Rand McNally, nepreţuitul tovarăş de drum, îi spuse 
că întinderea de apă din apropiere era lacul Erie - în loc să 
fi pierdut zile de călătorie, le câştigase! 

Dar, înainte ca băiatul să poată hotări că, la urma urmei, 
cel mai deştept lucru era să sară înapoi, în Teritorii, de 
îndată ce socotea acest lucru sigur - adică, imediat ce 
diligenta lui Morgan trecuse de câtva timp pe lângă locul 
unde fusese el -, înainte de-a o putea face, înainte de-a se 


gândi măcar s-o facă, trebuia să coboare în orăşelul afumat 
Angola şi să vadă dacă, de astă-dată, Jack Sawyer, Jack-O, 
jucase una dintre acele schimbări, tăticule. Băiatul de 
doisprezece ani în jeanşi şi cămaşă cadrilată, înalt pentru 
vârsta lui, care începuse deja să aibă o înfăţişare neîngrijită 
şi pe-al cărui chip se citeau prea multe griji dintr-o dată, 
porni să-şi croiască drum spre poalele pantei. 

Pe la jumătatea drumului, îşi dădu seama că gândea din 
nou în engleză. 


2 


Omul, Buddy Parkins pe numele lui, care, chiar la ieşirea 
din Cambridge, Ohio, pe şoseaua US-40 - multe zile mai 
târziu şi mult înspre Vest -, culesese un băiat înalt ce-şi 
spunea Lewis Farren, ar fi recunoscut în faţa oricui expresia 
aceea îngrijorătoare: puştiul ăsta, Lewis, arăta ca şi cum 
grijile ar fi fost pe cale să i se întipărească pentru totdeauna 
pe faţă. Las-o mai uşor fiule, de dragul tău, dacă nu de-al 
altcuiva, ar fi vrut Buddy să-i spună. Dar băiatul avea atâtea 
necazuri c-ar fi ajuns şi pentru zece oameni, dacă era să te 
iei după Povestea lui. Mama bolnavă, tata mort, el trimis la 
o mătuşă învăţătoare, undeva, în Buckeye Lake... Lewis 
Farren avea necazuri o droaie. Arăta ca şi cum n-ar mai fi 
văzut cinci dolari laolaltă de la Crăciunul trecut. Totuşi... 
Buddy credea că undeva, pe parcursul Poveştii, acest mic 
Farren îl trăgea pe sfoară. 

Pe de-o parte, mirosea a fermă, nu a oraş. Buddy Parkins 
şi fraţii lui aveau o sută douăzeci de hectare nu departe de 
Amanda, cam la cincizeci de kilometri Sud-Est de 
Columbus, aşa că în privinţa asta n-avea cum să se înşele. 
Băiatul mirosea a Cambridge, iar Cambridge era la ţară. 
Buddy crescuse cu mirosul de tarla şi hambar în nări, izul 
de balegă, de porumb proaspăt şi de sere cu mazăre, iar 
hainele nespălate ale băiatului de lângă el absorbiseră toate 
aceste mirosuri familiare. 


Apoi, mai era şi aspectul hainelor. Doamna Farren trebuia 
să fi fost foarte rău bolnavă, gândea Buddy, dacă-şi 
trimisese fiul la drum în nişte pantaloni jerpeliţi, atât de 
întăriţi de murdărie, încât boţiturile păreau suflate cu 
bronz. Şi încălţămintea! 'Tenişii lui Lewis Farren erau gata 
să-i cadă din picioare, cu şireturile înnădite peste tot şi 
materialul fiecărui pantof cârpit sau găurit de uzură în 
câteva locuri. 

— Vas'că luară maşina lu' tăticu', aşa, Lewis? întrebă 
Buddy. 

— Precum am spus, aşa e - laşii ăia împuţiţi au venit după 
miezul nopţii şi au furat-o drept din garaj. Nu cred c-ar 
trebui să li se dea voie să facă asta. Nu de la oamenii care 
muncesc pe brânci şi chiar vor începe să-şi plătească 
datoriile de-ndată ce vor putea. Adică, nu credeţi? Nu 
credeţi, nu? 

Chipul sincer, ars de soare, al băiatului stătea întors spre 
el, ca şi cum aceea ar fi fost cea mai serioasă întrebare de la 
Iertarea lui Nixon:37+* sau, eventual, de la Golful Porcilori:, 
iar pe Buddy toate instinctele îl îndemnau să încuviinţeze - 
se simţea înclinat să fie de acord cu orice opinie, în general 
de bună-credinţă, formulată de un băiat amintind cu atâta 
tărie de munca la fermă. 

— Cred că orice lucru are două feţe, când staj să-l 
priveşti cu luare-aminte, spuse Buddy Parkins, nu tocmai 
încântat. 

Băiatul clipi din ochi, apoi întoarse din nou capul spre 
drum. Din nou, Buddy simţi vechea nelinişte, norul de 
îngrijorare ce părea să plutească în jurul băiatului, şi 
aproape îi păru rău că nu-i răspunsese lui Lewis Farren cu 
încuviințarea de care părea să aibă atâta nevoie. 

— Cred că tuşe-ta-i la şcoala primară, acolo-n Buckeye 
Lake, zise Buddy, sperând să uşureze nefericirea băiatului 
cel puţin parţial, să-i îndrepte gândul spre viitor, nu spre 
trecut. 


— Da, domnu', aşa e. Predă la şcoala primară. Helen 
Vaughan. 

Expresia nu i se schimbă. 

Dar Buddy o auzi din nou - nu se considera un Henry 
Higgins, profesorul din musicalul ăla!::, dar ştia cu deplină 
certitudine că tânărul Lewis Farren nu vorbea ca un copil 
crescut în Ohio. Glasul băiatului suna cu totul altfel, prea 
îndesat şi plin de acute şi sincope nepotrivite. Nu era deloc 
tonalitatea specifică pentru Ohio. Şi în nici un caz nu era 
glasul unui ţăran din Ohio. Era un alt accent. 

Sau o fi fost posibil ca un băiat din Cambridge, Ohio, să 
înveţe a vorbi astfel? Din cine ştie ce motiv nebunesc? 
Buddy bănuia că da. 

Pe de altă parte, ziarul pe care acest Lewis Farren nu-l 
despăturise nici măcar o dată de sub cotul său stâng, părea 
să confirme cea mai profundă şi mai neagră bănuială a lui 
Buddy Parkins, aceea că înmiresmatul său tânăr tovarăş de 
drum era un fugar, iar fiecare cuvânt rostit de el, o 
minciună. Titlul ziarului, vizibil pentru Buddy, dacă înclina 
doar puţin capul, era The Angola Herald. Exista Angola aia 
din Africa, unde o mulţime de englezi dăduseră fuga să se 
facă mercenari, şi mai era Angola, New York - chiar acolo, 
lângă lacul Erie. Văzuse la actualități imagini de-ale 
oraşului, nu de mult, dar nu-şi putea aminti prea bine de ce 
se transmiseseră. 

— Aş vrea să-ţi pun o întrebare, Lewis, spuse el, şi-şi 
drese glasul. 

— Da? 

— Cum se face că un băiat dintr-un orăşel atât de 
frumuşel de pe US-40 umblă la el cu un ziar din Angola, 
New York? Care-i al dracu' de departe. Sunt şi eu curios, 
fiule. 

Băiatul cobori privirea spre ziarul împăturit de sub braţ 
şi îl strânse şi mai tare, parcă temându-se să nu-i scape. 

— Aa, făcu el. L-am găsit! 

— Ei, pe dracu', replică Buddy. 


— Da, domnule. Era pe-o bancă în staţia de autobuz, 
acasă. 

— Ai trecut azi-dimineaţă prin staţia de autobuz? 

— Exact înainte de-a mă hotări să păstrez banii şi să fac 
stopul. Domnu' Parkins, dacă mă puteţi scoate la cotitură în 
Zanesville, nu-mi va mai rămâne decât puţin de mers. Poate 
chiar s-ajung acasă la mătuşa până la ora cinei. 

— Poate, spuse Buddy şi conduse cale de câţiva kilometri 
într-o tăcere stânjenitoare. 

În cele din urmă, nu mai putu rezista şi întrebă, foarte 
calm şi privind drept înainte: 

— Fiule, ai fugit de-acasă? 

Spre uimirea lui, Lewis Farren zâmbi - fără a rânji sau a 
se preface, ci chiar zâmbi. Găsea comică însăşi ideea fugii 
de-acasă. Parcă l-ar fi gâdilat. Băiatul îl privi, la o fracțiune 
de secundă după ce Buddy întorsese capul spre el, şi ochii li 
se întâlniră. 

O secundă, două, trei... cât o fi durat schimbul de priviri, 
Buddy Parkins văzu că băiatul acela nespălat care stătea 
lângă el era frumos. S-ar fi crezut incapabil să folosească 
acest cuvânt pentru a descrie orice Fiinţă omenească de 
sex masculin trecută de vârsta de nouă luni, dar, pe sub 
jegul drumului, acel Lewis Farren era frumos. Simţul 
umorului îi omorâse un moment grijile, şi ceea ce strălucea 
acum dinspre el către Buddy - care avea cincizeci şi doi de 
ani şi trei fii adolescenţi - era un soi de bunătate sinceră, pe 
care abia dacă o ştirbise o serie de experienţe neobişnuite. 
Acel Lewis Farren, în vârstă de doisprezece ani, după 
propria-i mărturisire, ajunsese într-un fel mai departe şi 
văzuse mai multe decât Buddy Parkins, iar ceea ce văzuse şi 
făcuse îl făcea să fie frumos. 

— Nu, nu sunt fugar, domnule Parkins, spuse băiatul. 

Apoi clipi, şi ochii săi reveniră spre înlăuntru şi-şi 
pierdură strălucirea, lumina, iar băiatul se lăsă din nou 
moale pe spătarul fotoliului. Ridică un genunchi, 


rezemându-şi-l pe torpedo, şi-şi potrivi mai bine ziarul sub 
biceps. 

— Nu, după cât se pare, spuse Buddy Parkins, revenind 
cu ochii spre drum; simţea o anume uşurare, deşi nu era 
tocmai sigur de ce. Nici eu nu cred că eşti fugar, Lewis. 
Totuşi, e ceva cu tine. 

Băiatul nu răspunse. 

— Ai lucrat la o fermă, aşa-i? 

Lewis îl privi surprins. 

— Hmm, am lucrat. În ultimele trei zile. Pe doi dolari ora. 

lar mămică-ta nici măcar nu şi-a luat liber de la boleşnița 
ca să-ți spele hainele înainte de-a te trimite la soră-sa, aşa? 
continuă în sinea sa Buddy. 

— Lewis, mi-ar plăcea dacă te-ai gândi să vii cu mine 
acasă. Nu zic că eşti fugar sau ceva, da' dacă tu eşti de 
undeva de pe lângă Cambridge, atuncea eu o să mănânc 
maşina asta rablagită cu cauciucuri cu tot. Am şi eu trei 
băieţi, iar cel mai mic, Billy, e doar cu vreo trei ani mai mare 
ca tine, şi ştiu cum să dau de mâncare la băieți în juru' casei 
mele. Poţi sta cât îţi place, depinde la câte întrebări vrei să- 
mi răspunzi. Finc-o să ţi le pun, cel puţin după ce o să 
mâncăm prima oară la aceeaşi masă. Îşi trecu palma peste 
părul cărunt, tuns milităreşte, şi îl privi pe Lewis. O să fii 
bine venit, fiule. 

Zâmbind, băiatul răspunse: 

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, domnu' 
Parkins, dar nu pot. Trebuie s-ajung la... ăă... mătuşa, în... 

— Buckeye Lake, îl ajută Buddy. 

Băiatul înghiţi în sec şi-şi mută din nou privirea înainte. 

— O să te-ajut, dacă ai nevoie de ajutor, repetă Buddy. 

Lewis îl bătu uşurel pe antebraţul bronzat şi gros. 

— Drumul ăsta cu maşina mi-e de mare ajutor, sincer. 

După aproape zece minute de tăcere, privea silueta 
singuratică a băiatului coborând cu pas greu rampa de 
ieşire din Zanesville. Probabil că Emmie i-ar fi făcut capul 
calendar dacă aducea acasă un băiat murdar să-i dea de 


mâncare, dar, o dată ce l-ar fi văzut şi i-ar fi vorbit, Emmie 
avea să scoată paharele cele bune şi farfuriile primite de la 
maică-sa. Buddy Parkins nu credea că exista nici o femeie 
pe nume Helen Vaughan în Buckeye Lake, şi nu era prea 
sigur nici că acel misterios Lewis Farren avea mamă - 
băiatul aducea prea mult a orfan pornit la drum lung. 
Buddy privi până când acesta dispăru după curba rampei, 
rămânând apoi cu ochii în gol, spre enorma firmă, galbenă 
cu roşu-aprins, a unui complex comercial. 

O secundă, se gândi să sară din maşină şi să fugă după 
băiat, încercând să-l aducă înapoi... după care îi reveni în 
memorie amintirea de-o clipă a unei scene aglomerate, 
pline de fum, la telejurnalul de la ora şase. Angola, New 
York. O catastrofă prea măruntă pentru a fi relatată mai 
mult de-o singură dată, asta se întâmplase în Angola; una 
dintre acele mici tragedii pe care lumea le îngroapă sub un 
munte de ştiri în presă. Tot ce putu desluşi Buddy în acel 
scurt şi, probabil, deformat moment de amintire, fu o 
imagine cu grinzi întinse, ca nişte paie gigantice, peste 
maşini turtite, ieşind dintr-o groapă fumegândă - o gaură 
ce-ar fi putut duce drept în Iad. Buddy Parkins mai privi o 
dată spre locul de pe drum unde fusese băiatul, apoi apăsă 
pe ambreiaj şi băgă maşina în viteza-ntăi. 


3 


Amintirea lui Buddy Parkins era mai corectă decât îşi 
imaginase. Dacă ar fi putut vedea prima pagină a ziarului 
Angola Herald, vechi de-o lună, pe care „Lewis Farren', 
băiatul acela enigmatic, îl ţinea atât de protector şi totuşi cu 
teamă sub braţ, acestea sunt cuvintele pe care le-ar fi citit: 


CUTREMUR DEVASTATOR 
SOLDAT CU 5 VICIIME 


Joseph Gargan, reporter permanent 


Lucrările la blocurile Rainbird, concepute spre a fi cea 
mai înaltă şi mai luxoasă dezvoltare urbană din Angola, 
până la a căror finalizare mai erau şase luni, au fost 
întrerupte ieri în condiţii tragice, când o vibraţie seismică 
fără precedent a făcut să se prăbuşească structura de 
rezistenţă a clădirii, îngropând un mare număr de lucrători 
sub dărâmături. De sub ruinele abia începutei construcții 
au fost extrase cinci cadavre, iar alţi doi muncitori încă nu 
au fost găsiţi, presupunându-se că şi ei ar fi morţi. Toate 
cele şapte victime erau sudori şi montori, angajaţi ai 
societăţii Speiser Construction, în momentul incidentului 
aflându-se cu toţii pe schelele ultimelor două etaje ale 
clădirii. 

Cutremurul de ieri a fost primul fenomen tectonic din 
istoria cunoscută a Angolei. Armin Van Pelt, de la Catedra 
de Geologie a Universităţii New York, contactat telefonic în 
cursul zilei de ieri, a descris cutremurul fatal ca pe o „bulă 
seismică". Reprezentanţii Comisiei de Stat pentru 
Siguranţă îşi continuă investigaţiile la fața locului, 
împreună cu o echipă de... 


Decedaţii erau Robert Heidel, în vârstă de douăzeci şi 
trei de ani, Thomas Thielke, treizeci şi patru, Jerome Wild, 
patruzeci şi opt, Michael Hagcn, douăzeci şi nouă, şi Bruce 
Davey, treizeci şi nouă. Cei doi încă dispăruţi se numeau 
Arnold Schulkamp, de cincizeci şi patru de ani, şi Theodore 
Rasmussen, de patruzeci şi trei. Jack nu mai avea nevoie să 
se uite pe prima pagină a ziarului ca să-şi amintească 
numele lor. Primul cutremur din istoria oraşului Angola, 
New York, avusese loc în ziua în care făcuse el saltul înapoi 
de pe Drumul Vestului, aterizând la marginea oraşului. O 
parte din Jack Sawyer şi-ar fi dorit să-l poată însoţi până 
acasă pe prietenosul malac Buddy Parkins, să ia cina la 
masa din bucătărie alături de familia lui - carne fiartă de 
vită şi plăcintă cu mere la cuptor - şi să se culcuşească apoi 


în patul de oaspeţi al familiei Parkins, trăgându-şi pătura de 
casă până peste cap. Şi să nu se mişte de-acolo, timp de 
patru-cinci zile, decât spre masă şi-napoi. Dar, parţial, 
necazul era că vedea masa aceea de bucătărie, din brad 
noduros, plină cu brânză sfărâmicioasă, de cealaltă parte a 
mesei, o gaură de şoareci tăiată într-o scândură gigantică 
de la baza peretelui, iar pantalonii celor trei băieţi Parkins 
aveau câte o gaură prin care ieşea o coadă lungă şi subţire. 
Cine joacă aceste schimbări-Jerry-Bledsoe, tăticule? Heidel, 
Thielke, Wild, Hagen, Davey; Schulkamp şi Rasmussen. 
Aceste schimbări-Jerry? Ştia cine le juca. 


4 


Firma enormă, cu literele purpurii, MAILL:4-UL 
BUCKEYE, pe fond galben, plutea în faţa lui Jatk, pe când 
băiatul dădea ultima curbă a rampei de ieşire, trecând pe 
lângă umărul lui spre a reapărea pe partea cealaltă, 
moment în care se văzu, în sfârşit, că era înălţată pe un 
trepied de stâlpi galbeni, în parcarea complexului 
comercial. Mall-ul propriu-zis era un ansamblu futurist de 
clădiri zugrăvite în ocru, aparent fără ferestre - o secundă 
mai târziu, Jack îşi dădu seama că era acoperit, iar ceea ce 
vedea el nu făcea decât să dea iluzia de clădiri separate. 
Băgă mâna în buzunar, pipăind sulul strâns de douăzeci şi 
trei de bancnote de-un dolar, care reprezenta toată averea 
sa pământească. 

În soarele rece al după-amiezei de toamnă timpurie, Jack 
trecu în fugă strada spre parcajul mall-ului. 

De n-ar fi fost conversaţia cu Buddy Parkins, Jack ar fi 
rămas, cel mai probabil, pe US-40, încercând să acopere 
încă optzeci de kilometri - voia să ajungă, în următoarele 
două-trei zile, în Illinois, unde se afla Richard Sloat. Gândul 
de a-şi revedea prietenul îl menţinuse în formă de-a lungul 
zilelor istovitoare de muncă non-stop la ferma lui Elbert 
Palamountain: imaginea chipului serios, cu ochelari, al lui 


Richard Sloat, în camera sa de la Thayer School din 
Springfield, Illinois, îi alimentase energia tot atât de mult 
cât şi generoasele mese ale doamnei Palamountain. Jack 
încă mai dorea să-l vadă pe Richard, şi cât se putea de 
repede, dar invitaţia tăcută de Buddy Parkins îi mai tăiase 
din elan. Nu mai putea, pur şi simplu, să se urce în altă 
maşină şi s-o ia de la-nceput cu Povestea. (În orice caz, îşi 
reaminti sieşi Jack, Povestea părea să-şi piardă forţa de 
convingere.) Complexul comercial îi oferea şansa perfectă 
de-a zăbovi o oră-două, mai ales dacă exista şi vreo sală de 
cinema pe-acolo - exact în acel moment, Jack ar fi putut 
urmări cel mai plictisitor şi siropos film tip Love Story 

Iar înaintea filmului, se putea îngriji de două lucruri pe 
care le amânase cel puţin o săptămână. Jack îl văzuse pe 
Buddy  Parkins  privindu-i tenişii Nike în curs de 
dezintegrare. Nu numai că încălţările lui se făceau bucăţi, 
dar tălpile, cândva buretoase şi elastice, deveniseră în chip 
misterios dure ca asfaltul. În zilele în care avea de parcurs 
distanţe mari, sau când trebuia să lucreze stând toată ziua 
în picioare, îl înţepau labele de parcă i-ar fi luat foc. 

A doua sarcină, aceea de a-i da telefon mamei, era atât 
de încărcată de vinovăţie şi alte emoţii pline de teamă, încât 
Jack nu-şi putea îngădui să devină tocmai conştient de 
obligativitatea îndeplinirii ei. Nu ştia dacă-şi va putea 
stăpâni plânsul, o dată ce va fi auzit vocea mamei lui. Dacă 
avea să sune slăbită? Dacă suna cu-adevărat bolnavă? Chiar 
şi-ar fi putut continua drumul spre Vest dacă Lily l-ar fi 
implorat cu voce răguşită să revină în New Hamsphire? Aşa 
că nu putea admite, faţă de sine însuşi, că, probabil, urma 
să-i telefoneze mamei. Mintea îi prezenta imaginea foarte 
clară a unui şir de telefoane publice, sub cupolele lor de 
plastic transparent, ca nişte uscătoare la coafor, şi aproape 
imediat Jack se feri de ea - ca şi cum Elroy sau altă creatură 
din Teritorii ar fi putut ieşi direct din receptor, încleştându- 
şi mâna de beregata lui. 


Chiar în acel moment, trei fete, mai mari cu un an sau doi 
decât Jack, săriră de pe bancheta din spate a unui Subaru 
Brat ce cotise nepăsător în parcare, lângă intrarea 
principală a mall-ului. O secundă, arătară ca nişte 
fotomodele contorsionate în stângaci-elegantele lor poziţii 
exprimând desfătare şi uimire. O dată revenite la nişte 
atitudini ceva mai convenţionale, fetele îi aruncară lui Jack 
o privire lipsită de curiozitate şi începură să-şi fâlfâie părul, 
rearanjându-şi-l cu mişcări experte. Lungi în picioare mai 
erau în jeanşii lor strânşi, aceste mici şi încrezătoare 
prințese dintr-a zecea, iar când râdeau îşi duceau mâna la 
gură într-un gest ce sugera că însuşi râsul ar fi fost motiv 
de râs. Jack încetini pasul, într-un fel de umblet 
somnambulic. Una dintre prințese îi aruncă o ocheadă 
rapidă şi-i murmură ceva brunetei de-alături. 

Acum arăt altfel, îşi spuse Jack. Nu mai sunt ca ele. 
Recunoaşterea acestui fapt îl învălui într-un simţământ de 
însingurare. 

Un băiat blond, bine legat, într-o vestă albastră fără 
mâneci, cobori de la volan şi adună fetele în jurul lui prin 
simpla atitudine ce-o abordase, aceea de-a se preface că nu 
le ia în seamă. Tânărul, care fără îndoială era în cursul 
superior şi, cel puţin, la preuniversitare, se uită o singură 
dată la Jack, apoi, cu o privire estimativă, la faţada mall- 
ului. 

— Timmy? îl interpelă bruneta cea înaltă. 

— Mda, mda, răspunse băiatul. Iocmai mă-ntrebam ce 
miroase-a căcat pe-aici. 

Le răsplăti pe fete cu un surâs superior. Bruneta strâmbă 
din nas, privind spre Jack, apoi îşi urmă prietenele, cu paşi 
legănaţi, pe suprafaţa de asfalt a parcării. Toate trei trecură 
prin intrarea cu uşi de sticlă a malL-ului, nedezlipite de 
statura atletică a lui Timmy. 

Jack aşteptă ca siluetele lui Timmy cu suita sa, vizibile 
prin geam, să se reducă până la dimensiunile unor căţeluşi, 


departe în mall, înainte de-a păşi şi el pe platforma ce 
comanda deschiderea uşilor. 
Răcoarea aerului condiţionat îl învălui. 


Apa şiroia dintr-o fântână înaltă cât două etaje, instalată 
într-un bazin larg cu bănci de jur-împrejur. La ambele 
nivele, magazine fără faţadă erau orientate cu faţa spre 
fântână. Din plafonul ocru răzbăteau acorduri calmante de 
muzică ambientală, deopotrivă cu strania lumină de 
culoarea bronzului; imediat ce uşile de sticlă se închiseseră 
foşnind în spatele lui Jack, îi izbise nările mirosul de 
popcorn ce emana dinspre o rulotă străveche, vopsită în 
roşu ca o maşină de pompieri, staționată la parter, în stânga 
fântânii, lângă un Waldenbooks. Jack văzuse imediat că în 
MALIL-UL BUCKEYE nu exista cinematograf. limmy şi 
prinţesele sale cu picioare lungi pluteau în sus pe scara 
rulantă din celălalt capăt al complexului, îndreptându-se, 
după părerea lui Jack, spre un restaurant cu minuturi numit 
„The Captain's Table". Jack vâri din nou mâna în buzunarul 
pantalonilor şi-şi atinse ruloul de bani. Pana de chitară a lui 
Speedy şi moneda Căpitanului Farren stăteau cuibărite în 
fundul buzunarului, alături de-un pumn de sferturi de dolar 
şi de zece cenți. 

La nivelul la care se afla Jack, înghesuit între o cofetărie 
Mr. Chips şi un magazin de băuturi, care anunţa NOI 
REDUCERI DE PREŢURI la Bourbonul Hiram Walker şi 
Inglenook Chablis, un magazin de încălţăminte Favya îl 
atrase spre tejgheaua prelungă cu pantofi sport. Vânzătorul 
de la casă se aplecă în faţă, privindu-l bănuitor pe Jack cum 
răscolea printre pantofi, părând, în mod vizibil, că încerca 
să fure ceva. Băiatul nu recunoscu nici una dintre mărcile 
expuse la vânzare. Aici nu se găseau Nike sau Puma - se 
numeau Speedster, Bullseye sau Zooms, şi fiecare pereche 
avea pantofii cu şireturile legate. Erau tenişi, nu pantofi 
sport propriu-zişi. Destul de buni, presupuse el. 


Cumpără cea mai ieftină pereche, de mărime potrivită 
pentru el, care se găsea în magazin, tenişi de pânză groasă, 
albaştri, cu dungi roşii în zigzag pe laterale. Nicăieri nu se 
vedea vreo denumire a mărcii. Părea imposibil să-i 
deosebeşti de majoritatea celorlalţi pantofi aflaţi pe masă. 
La casă, numără şase hârtii de un dolar şi-i spuse 
vânzătorului că n-avea nevoie de pungă. 

Se aşeză pe-o bancă din faţa fântânii înalte şi-şi scoase 
perechea de Nike scâlciată fără a se osteni să dezlege 
şireturile. Când încălţă tenişii cei noi, picioarele lui mai că 
nu oftară de recunoştinţă. Jack părăsi banca şi-şi aruncă 
încălţările vechi într-un coş de gunoi, înalt şi negru, pe care 
scria cu alb: NU FIŢI PROST CRESCUȚI. Dedesubt, cu 
litere mai mici, coşul de hârtii anunţa: Pământul e singurul 
nostru cămin. 

Jack porni fără ţintă pe lunga alee de la parter a mall- 
ului, căutând telefoanele. La rulota de popcorn, se despărţi 
de cincizeci de cenți şi i se dădu un cornet de-o litră plin cu 
floricele de porumb ce scânteiau de grăsime. Bărbatul între 
două vârste, cu melon, mustață de morsă şi cotiere peste 
mâneci, care vindea popcorn, îi spuse că telefoanele publice 
se aflau după colţ; lângă TREIZECI ŞI UNA DE AROME, la 
etaj. Omul făcu un gest vag spre cea mai apropiată scară 
rulantă. 

Umplându-şi gura cu floricele, Jack urcă în urma unei 
femei de vreo douăzeci şi cinci de ani şi al uneia mai 
vârstnice, cu şoldurile atât de largi, încât blocau scara 
aproape pe toată lăţimea, ambele în pantaloni şi sacou. 

Dacă Jack ar fi executat un salt în interiorul complexului 
comercial Buckeye - sau chiar la un kilometru-doi distanţă 
-, s-ar fi zguduit oare pereţii şi s-ar fi năruit plafonul, 
cărămizi, grinzi, difuzoare cântând muzică ambientală şi 
tuburi de neon prăbuşindu-se peste toţi cei destul de 
ghinionişti să se afle înăuntru? Şi oare prinţesele dintr-a 
zecea, ba chiar şi arogantul Timmy, şi majoritatea celorlalţi 
ar fi sfârşit cu fracturi craniene, membre amputate şi 


piepturi mutilate şi... cu o secundă înainte să ajungă în 
capătul scării rulante, Jack văzu o ploaie de grinzi metalice 
şi uriaşe bucăţi de moloz prăvălindu-se, auzi cumplitul 
trosnet al planşeului de la mezanin şi ţipetele care, deşi 
inaudibile, rămâneau totuşi întipărite în aer. 

Angola. Blocurile Rainbird. 

Jack îşi simţi palmele începând să-i asude şi să-l mănânce; 
şi le şterse de pantaloni. 

Firma TREIZECI ŞI UNA DE AROME lucea ca o lumină 
albă, rece-incandescentă, la stânga lui, iar când se întoarse 
cu faţa spre ea, văzu în cealaltă parte un hol curb. Pe pereţi 
şi pardoseală, plăci de gresie cafenie-lucioasă; de îndată ce 
curbura culoarului îl ascunse vederii oricui aflat la mezanin, 
Jack zări trei telefoane, adăpostite într-adevăr sub cupole 
de plastic transparent. Vizavi de telefoane, pe acelaşi 
coridor, erau două uşi cu inscripţiile BĂRBAŢI şi FEMEI. 

Sub carcasa translucidă din mijloc, Jack formă O, urmat 
de codul regional şi numărul de la hanul şi grădinile 
„Alhambra“. 

— Taxăm? întrebă centralista. 

— Vreau o convorbire cu taxă inversă, cu doamna Sawyer 
de la patru-zero-şepte şi patru-zero-opt. Din partea lui Jack. 

Centralista hotelului răspunse, iar lui Jack i se strânse 
inima. Femeia făcu legătura cu apartamentul. Ielefonul 
sună o dată, de două, de trei ori. 

Apoi, mama sa rosti: 

— Isuse, copile, ce bine-mi pare că te-aud! Treaba asta cu 
mama prin corespondenţă e grea pentru o puştoaică 
bătrână ca mine. Mi-e cam dor de tine când nu te fâţâi prin 
preajmă şi nu-mi spui cum să mă port cu chelnerii. 

— Ai doar prea multă clasă pentru majoritatea 
chelnerilor, asta-i tot, replică Jack, simțind că va izbucni în 
plâns de uşurare. 

— Eşti bine, Jack? Spune-mi adevărul. 

— Mi-e bine, normal. Mda, sunt bine. Doar c-a trebuit să 
mă asigur că nu... ştii tu. 


Telefonul scoase o şoaptă electronică, un fel de paraziți 
care sunau ca nisipul suflat de vânt pe-o plajă. 

— Mă simt splendid, zise Lily. Grozav mă simt. Oricum, nu 
mai rău, dacă de-asta-ţi făceai griji. Cred că mi-ar conveni 
să ştiu unde eşti. 

Jack tăcu, ascultând un moment foşnetul şi sâsâitul 
paraziţilor. 

— Acum sunt în Ohio. Destul de curând voi reuşi să-l 
vizitez pe Richard. 

— Când vii acasă, Jack-O? 

— Nu pot spune. Aş vrea şi eu să pot. 

— Nu poţi spune. Jur, copile, dacă taică-tău nu ţi-ar fi dat 
numele ăla aiurit - şi dacă m-ai fi întrebat despre asta cu 
zece minute mai devreme sau mai târziu... 

Un val crescând de paraziți îi acoperi vocea, iar Jack şi-o 
aminti aşa cum arătase în ceainărie, hăituită şi fără vlagă, 
bătrână. Când păcăniturile se mai potoliră, întrebă: 

— Ai ceva necazuri cu unchiul Morgan? Te supără? 

— L-am trimis pe unchi-tu Morgan de-aici cu capul plin 
de gânduri negre, răspunse femeia. 

— A fost acolo? Chiar a venit? Tot te mai necâăjeşte? 

— M-am descotorosit de Hermelină!41+ la vreo două zile 
după plecarea ta, puiule. Nu-ţi pierde vremea făcându-ţi 
griji cu el. 

— A spus unde se ducea? o întrebă Jack 

Îndată însă ce rosti aceste cuvinte telefonul slobozi un 
chiţăit electronic chinuit, ce păru să-l sfredelească până-n 
creier. 

Băiatul se strâmbă şi smuci receptorul de la ureche. 
Groaznicul scheunat al paraziţilor era atât de puternic, 
încât îl putea auzi oricine ar fi trecut pe coridor. 

— MAMĂ! strigă, apropiind telefonul de cap cât de mult 
îndrăznea. 

Ţiuitul paraziţilor crescu, de parcă un radio nepus pe nici 
un post ar fi fost dat cu volumul la maximum. Convorbirea 


se întrerupse brusc. Jack lipi receptorul de ureche, dar nu 
mai auzi decât tăcerea plată şi neagră a firului mort. 

— Hei! exclamă el, bătând în furcă, dar liniştea deplină 
din telefon părea să-i apese urechea. 

Întocmai la fel de brusc, şi ca şi cum ar fi fost provocat de 
bătăile lui în furcă, reveni tonul de apel - o oază de sanitate, 
de normalitate. Jack îşi îndesă mâna dreaptă în buzunar, 
căutând încă o fisă. 

În timp ce se scobea prin buzunar, ţinea stângaci 
receptorul în cealaltă mână; îngheţă, când auzi tonul de 
apel îndepărtându-se deodată hăt, în spaţiul cosmic. 

Glasul lui Morgan Sloat îi vorbi la fel de clar de parcă 
bunul şi bătrânul unchi Morgan s-ar fi aflat la telefonul de- 
alături. 

— Mişcă-ţi fundul acasă, Jack! Vocea lui Sloat spinteca 
aerul ca un scalpel. Fă bine şi-ţi mişcă fundul acasă până n- 
o trebui să te ducem noi. 

— Stai, spuse Jack, ca şi cum s-ar fi rugat să-i acorde 
puţin timp: de fapt, era prea speriat ca să mai ştie exact ce 
vorbea. 

— Nu mai pot s-aştept, băieţaş. Acum eşti un asasin. E 
adevărat, nu-i aşa? Eşti un ucigaş. Aşa că nu mai avem 
posibilitatea să-ţi acordăm nici o şansă. Mută-cţi tu binişor 
caroseria înapoi în staţiunea aia din New Hampshire. Acum. 
Sau poate-o s-ajungi acasă într-o valiză. 

Jack auzi declicul receptorului. Îl scăpă din mână. 
Telefonul pe care-l folosise se zgâlţâi înainte, după care se 
desprinse din perete. Rămase o secundă agăţat de-un 
păienjeniş de fire; apoi căzu greoi pe duşumea. 

Uşa toaletei de bărbaţi se dădu de perete în spatele lui 
Jack şi un glas strigă: 

— CĂ-CA-M-AŞ! 

Jack se întoarse şi văzu un tânăr de vreo douăzeci de ani, 
slab, tuns soldăţeşte, holbându-se la telefoane. Purta şorţ 
alb şi papion: era vânzător la un magazin. 

— N-am făcut-o eu, spuse Jack. S-a întâmplat, aşa... 


— Căca-m-aş. 

Tânărul căscă ochii spre Jack o fracțiune de secundă, se 
smuci ca pentru a o lua la fugă, apoi îşi trecu mâinile prin 
creştetul capului tuns. 

Jack se îndepărtă de-a-ndăratelea pe hol. Abia când 
ajunse la jumătatea scării rulante îl auzi pe vânzător ţipând: 

— Domnu' Olafson, telefonu'! Domnu' Olafson! 

Jack fugi. 

Afară, aerul era scăldat în razele soarelui, surprinzător 
de umed. Buimăcit, Jack porni agale pe trotuar. La vreo opt 
sute de metri distanţă, vizavi de parcare, o maşină de 
poliţie, albă cu negru, coti spre mall. Băiatul se abătu din 
drum, pornind în lungul străzii. Undeva mai în faţă, o 
familie compusă din şase persoane se chinuia să introducă 
un şezlong prin următoarea intrare în mall. Jack încetini 
pasul, privind cum soţul şi soţia înclinau obiectul- prelung 
pe diagonală, stânjeniţi de eforturile copiilor mai mici, fie 
de-a se aşeza pe şezlong, fie de-a-i ajuta. Într-un târziu, 
aproape în aceeaşi poziţie cu purtătorii de drapel din 
faimoasa fotografie de la Ilwo Jima, familia pătrunse 
clătinându-se pe uşă. Maşina poliţiei ocoli alene perimetrul 
larg al parcării. 

Imediat dincolo de uşa pe unde familia zăpăcită reuşise 
să-şi înghesuie scaunul, un negru bătrân şedea pe o ladă de 
lemn, legănând în poală o chitară. În timp ce se apropia 
încet, Jack văzu căniţa metalică de la picioarele negrului. 
Bătrânul avea chipul ascuns după o pereche de ochelari de 
soare murdari şi sub borul unei pălării de fetru pătate. 
Mânecile jachetei sale de doc erau cutate ca o piele de 
elefant. 

Jack ocoli spre bordura trotuarului, pentru a nu viola 
spaţiul pe care bătrânul părea să-l aibă în stăpânire, şi 
observă că acesta purta agăţat la gât un carton alb 
decolorat pe care erau scrise câteva cuvinte cu litere mari 
de tipar, tremurate. După câţiva paşi, putu citi inscripţia: 

ORB DIN NAŞTERE 


CÂNT ORICE CÂNTEC 

DOMNUL SĂ VĂ BINECUVÂNTEZE 

Aproape trecuse de negrul cu chitara veche şi uzată, 
când îl auzi murmurând, cu vocea sa ca o şoaptă crăpată şi 
zemoasă: 

— Mda-băiatu. 


CAPITOLUL XV - Snowball cântă 
] 


Jack se răsuci înapoi spre bătrânul negru, cu inima 
bubuin-du-i în piept. 

Speedy? 

Negrul bâjbâi după cănită, o ridică şi o scutură. Câteva 
monede zăngăniră pe fundul ei. 

Este Speedy. În dosul ochelarilor ălora negri, e Speedy. 

Jack era convins. O clipă mai târziu însă fu la fel de 
convins că nu era Speedy. Speedy nu avea umerii pătraţi şi 
pieptul lat; umerii lui Speedy erau rotunjiţi, puţin aduşi, iar 
pieptul său avea, ca urmare, un aspect uşor concav. 
Mississippi John Hurt, nu Ray Charles. 

Dar aş putea spune sigur că e sau nu e, dacă şi-ar scoate 
ochelarii âia. 

Deschise gura să rostească numele lui Speedy cu voce 
tare, şi deodată bătrânul începu să cânte, degetele lui 
zbârcite, de-o culoare cafenie la fel de mată ca a lemnului 
vechi de nuc, uns conştiincios cu ulei, dar niciodată şlefuit, 
mişcându-se cu mlădie iuţeală şi graţie pe corzi, ca şi pe 
baghetele de fildeş. Cânta bine, ciupind melodia cu 
unghiile. Şi, după un moment, Jack o recunoscu. Fusese 
unul dintre cele mai vechi discuri ale tatălui său. Un album 
Vanguard intitulat Mississippi John Hurt Today. Şi deşi 
orbul nu cânta, Jack ştia cuvintele: 


O, buni prieteni, ziceţi, nu-i greu? 
Să-l vezi pe bătrânu' Lewis într-un cimitir nou, 
Ingerii l-au pogorât, departe... 


Fotbalistul blond şi cele trei prințese ale lui ieşiră pe 
poarta principală a mall-ului. Fiecare prinţesă avea câte un 
cornet de îngheţată. Nea All-America ţinea în ambele mâini 


câte un crenvurşt cu ardei iute. Porniră agale spre locul 
unde stătea Jack. Băiatul, având atenţia concentrată numai 
asupra bătrânului negru, nici măcar nu-i observase. Îl 
ţintuia pe loc gândul că era Speedy, iar Speedy îi citise 
cumva gândurile. Altfel, cum s-ar fi putut ca acest om să fi 
început interpretarea unei compoziţii de-a lui Mississippi 
John Hurt exact în momentul în care Jack se gândea să 
Speedy arăta întocmai ca el? Şi încă un cântec ce conţinea 
propriul lui nume de călătorie! 

Fotbalistul blond luă ambii crenvurşti în mâna stângă, iar 
cu dreapta îl plesni pe Jack, din răsputeri, peste spinare. 
Băiatul îşi muşcă limba, clănţănind ca o capcană de urşi. 
Simţi o durere bruscă, sfâşietoare. 

— Mai uşor cu zguduiala, băi suflare-de-pişat, spuse 
individul. 

Prinţesele se puseră pe chicotit şi chirăit. 

Jack se poticni în faţă, lovind cu piciorul cana orbului. 
Monedele se rostogoliră pe jos, împrăştiindu-se. Ritmul 
dulce al melodiei blues se opri, disonant. 

Nea All-America şi Cele Trei Prinţişoare se îndepărtau 
deja. Jack se uită după ei, simțind ura neputincioasă care-i 
era de-acum atât de familiară. Aşa te simţeai când umblai 
de unul singur, atât de tânăr, încât să fii la discreţia tuturor 
şi carnea de tun a oricui - a oricui, de la un psihopat ca 
Osmond până la un luteran bătrân şi fără umor ca Elbert 
Palamountain, a cărui concepţie asupra unei zile de muncă 
reuşite însemna să clefăieşti şi să-ţi târăşti picioarele pe 
câmpiile mocirloase timp de douăsprezece ore în şir, sub 
aversa rece a unei ploi de octombrie, şi să te aşezi în 
camionul International Harvester, la ora mesei, stând drept 
de parc-ai fi-nghiţit un băț, mâncând tartine cu ceapă şi 
citind din Cartea lui Iov. 

Jack n-avea nici un zor să le-o „facă", deşi îl stăpânea 
ideea ciudată că, dacă voia, ar fi putut - câştiga treptat un 
anume soi de putere, aproape ca o sarcină electrică. Uneori 
i se părea că şi alţi oameni o ştiau - li se citea pe feţe când îl 


priveau. Dar nu voia să le-o facă; voia doar să fie lăsat în 
pace. Voia... 

Orbul pipăia în jur după banii risipiţi, mâinile sale flasce 
mişcându-se încetişor pe asfalt, părând aproape să-l 
citească. Nimeri peste zece cenți, ridică la loc căniţa şi lăsă 
să cadă moneda înăuntru. Clinc! 

Vag, Jack o auzi pe una dintre prințese: 

— De ce-l lasă să stea aici, e-atât de sordid, nu vezi? 

Şi încă mai vag: 

— Înâm, chia' că! 

Jack se lăsă în genunchi şi începu să-l ajute, culegând 
banii şi punându-i în cana orbului. Aici jos, lângă bătrân, 
putea simţi mirosul acru de transpiraţie, de mucegai şi ceva 
dulce şi fad, ca porumbul. Cumpărătorii spilcuiţi îi ocoleau 
pe departe. 

—  Mulţam, mulţam, croncănea monoton orbul (în 
răsuflarea lui, Jack simţea miros de ardei iute învechit). 
Mulţam, ţ-ajute, Domnu' ţ-ajute, mulţam. 

Ba e Speedy. 

Ba nu e Speedy. 

Faptul care-l sili în sfârşit să vorbească - lucru nu tocmai 
ciudat, în fond - fu acela că-şi aminti cât de puţin suc magic 
îi mai rămăsese. Abia două înghiţituri. Nu ştia dacă, după 
cele întâmplate în Angola, se va îndura să mai călătorească 
din nou prin Teritorii, dar tot era hotărât să-i salveze viaţa 
mamei lui, iar asta însemna că se putea să n-aibă încotro. 

Şi, orice-ar fi fost Talismanul, probabil avea să fie necesar 
un salt în cealaltă lume pentru a-l lua. 

— Speedy? 

— 'T-ajute, mulţam, Domnu' ţ-ajute, n-auzii cumva una 
luând-o-ntr-acolo? arătă orbul cu degetul. 

— Speedy! Eu sunt, Jack! 

— Nu-i n'ica iute!42+ p-aciia, băiatu', Nu, să trăiţi". 

Mâinile sale începură să se târască fâşâind pe asfalt, în 
direcţia pe care tocmai o indicase. Una dintre ele găsi o 
monedă de cinci cenți şi o puse în căniţă. Cealaltă atinse din 


întâmplare pantoful unei tinere ferchezuite, care tocmai 
trecea pe-acolo. Faţa ei drăguță şi goală de orice gând se 
schimonosi cu un dezgust aproape dureros, în timp ce se 
retrăgea din calea lui. 

Jack culese ultima monedă din rigolă. Era un dolar de 
argint - o roata-carului mare şi veche, cu Statuia Libertăţii 
pe-o faţă. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Îi şiroiau pe faţa murdară, 
şi le şterse cu un braţ ce-i tremura. Plângea pentru Thielke, 
Wild, Hagen, Davey şi Heidel. Pentru mama sa. Pentru 
Laura DeLoessian. Pentru fiul căruţaşului, zăcând mort în 
drum, cu buzunarele întoarse pe dos. Dar, mai mult decât 
orice, pentru sine însuşi. Obosise de-atâta drum. O fi fost un 
drum de vis, atunci când îl străbăteai într-un Cadillac, dar 
când trebuia să-l parcurgi cu autostopul, bazându-te pe 
degetul mare. şi pe-o Poveste tocită până la urzeală, când 
erai la discreţia tuturor şi carnea de tun a oricui, nu era 
altceva decât un drum al caznelor. Jack simţea că fusese 
destul pus la încercare... dar n-avea nici o posibilitate de-a 
se plânge. Dacă plângea, cancerul avea să-i răpească 
mama, iar unchiul Morgan îl putea foarte bine răpi pe el. 

— Nu cred c-o pot face, Speedy, se tângui băiatul. Nu 
cred, domile. 

Acum, orbul întinse mâna spre Jack, în loc să mai dibuie 
după monede. Degetele acelea blânde, iscoditoare, îi găsiră 
braţul şi i-l cuprinseră. Jack simţi perniţele dure ale 
bătăturilor din vârful fiecărui deget. Negrul îl trase pe băiat 
spre el, în mirosurile acelea de năduşeală, dogoare şi ardei 
vechi. Jack îşi ascunse faţa la pieptul lui Speedy. 

— Hoo, băiatu'. Nu-s nici-un Speedy, da' sună cum că 
groaznic te mai bizui pe el. Tu... 

— Mi-e dor de mama, Speedy, scânci Jack, iar Sloat e pe 
urmele mele. E] a fost la telefon în mall. Şi ăsta nici nu-i cel 
mai rău lucru. Cel mai rău lucru s-a-ntâmplat în Angola... 
Blocurile Rainbird... cutremurul... cinci oameni... eu am 
făcut-o, Speedy, i-am ucis pe oamenii aceia când am făcut 


saltul în lumea asta, i-am omorât exact la fel cum tata şi 
Morgan Sloat l-au omorât pe Jerry Bledsoe atuncea! 

În sfârşit, o spusese, dăduse afară din el partea cea mai 
cumplită a faptei sale involuntare. Şi-o scuipase din gâtlej, 
luându-şi o piatră de pe inimă, scăpând de senzaţia de 
vinovăţie ce ameninţa să-l sugrume, şi-l cotropi un val de 
plâns - dar de astă-dată mai degrabă de uşurare decât de 
frică. Rostise. Mărturisise. 

— Hoo-iiiil ţipă negrul. Glasul îi suna ca plin de-o 
desfătare perversă. Cuprinzându-l pe Jack cu un braţ slab, 
dar puternic, începu să-l legene. Grea povară-ncerci să cari, 
băiatu'. Mai mult ca sigur. Poate n-ar strica să dai jos o 
parte. 

— l-am ucis, şopti Jack. Thielke, Wild, Hagen, Davey... 

— E, dacă pretenu' tău Speedy erea aci, spuse negrul, 
cine-o mai fi şi el, ori unde-o mai fi şi el în lumea asta largă 
şi bătrână, poate ţ-ar zice că nu poţ căra pă umeri lumea 
câtu-i de mare, fiule. Asta n-o poţ face. Nime' nu poate. 
Cearcă de cară lumea pă umeri, păi, întâi şi-ntâi o să-ţ 
frângă schinarea, şi p'orm-o să-ţ' frângă schiritu'. 

— Am ucis... 

— Le pusăşi un chistol în ţeastă şi-mpuşcaşi pe careva, 
asta-i? 

— Nu... cutremurul... am făcut un salt... 

— Nu'ş n'ica d-aiasta, spuse negrul. 

Jack se retrăsese puţin de lângă el şi-i priva cu o 
curiozitate întrebătoare chipul brăzdat de riduri, dar 
bătrânul întorsese capul spre parcare. Dacă era orb, atunci 
urechea lui desluşise, dintre motoarele celorlalte maşini, 
zgomotul mai lin, cu bătaia uşor mai puternică a celei de 
poliţie, în timp ce se apropia - căci se uita drept la ea. 

— 'To' ce ştiu e că, după câte se pare, la tine ideia aiasta 
de „petrecanie" ţi-i niţel cam largă. Pro'abil că de pică 
vrunu' mort c-un atac dă inimă pân preaşmă, cum şedem 
noi aciia, oi crede că tu-i făcuşi dă petrecanie. „la-n te uită, 


'i făcui dă petrecanie lu' băietu' pă chestia că unde şez io, 
vai şi auleo, o draaace, oo colaaaaaace, 00, aia... 00, ailantă! 

În timp ce spunea aia şi ailantă, orbul le punctă cu o 
trecere rapidă din major în minor şi-napoi în major. Râse, 
încântat de sine însuşi. 

— Speedy... 

— Nu-i n'ica iute p-aciia, reiteră negrul, după care îşi 
arătă dinţii galbeni într-un rânjet strâmb. 'Cât că poate ce 
iuți s-arată unii să ia ei vina asupră-le pen' chestii ce le-o fi 
pornit alţii poate. Poate-oi fi fugin', băiatu', şi poate-oi fi 
fiind fugărit. Acord major. 

— Poate-oi fi doar niţel sărit dupe fix. 

Acord minor, cu o mică fugă zglobie la mijloc, care-l făcu 
pe Jack să zâmbească fără voia lui. 

— Poate că altcareva îşi vede de cazu-ț.. 

Şi din nou în major, iar orbul îşi puse chitara deoparte 
(câtă vreme, în maşina poliţiei, cei doi poliţişti dădeau cu 
banul să vadă care dintre ei se va atinge de Moş 
Snowballi*:: dacă nu intră pe bancheta din spate de 
bunăvoie). 

— Poate draaace şi poate vârcolaaaaaace şi poate asta şi 
poate ailantă... 

Râse iar, ca şi cum temerile lui Jack ar fi fost cel mai 
caraghios lucru pe care-l auzise vreodată. 

— Dar nu ştiu ce se poate întâmpla dacă aş... 

— Nime' nu ştie vodată ce să poate-ntâmpla dacă face el 
ceva, nu-aşe? îl întrerupse negrul, care putea să fie sau să 
nu fie Speedy Parker. Nu. Nu ştie. Dac-ai sta să te gândeşti, 
ai şede la tine-acas' cât îi ziulica de lungă, spăriet să scoţi 
nasu-afar'! Nu-ş care ţi-s problemele, băiatu'. Nici nu voiesc 
să ţi le ştiu. Poa' să fie o scrânteală, că-i vorba dă cutremure 
şi alte alea. Da' dupe cum m-ajutaşi să-mi adun gologanii şi 
nu furaşi nici unu' - numărai fiştecare clinca-clinc, aşa că 
ştiu - o să-ţ' dau o povaţă. La unele chestii, n-ai ce le face. 
Unii dau ortu' popii fincă careva face te miri ce... da' dacă 


careva nu făcea te-miri-ce-u' ăla, mult mai mulţ' oameni ar 
fi dat ortu' popii. le prinz' unde bat, fiule? 

Ochelarii de soare murdari se înclinară spre el. 

Jack simţi o uşurare adâncă, tremurată. Se prinsese, nici 
vorbă. Orbul vorbea despre dilemele grele. Sugera că, 
poate, exista o deosebire între o dilemă grea şi un 
comportament criminal. Şi că, poate, criminalul nu se 
număra printre cei de faţă. 

Criminalul putea fi foarte bine individul care, cu cinci 
minute în urmă, îi spusese să-şi mute fundul acasă. 

— Poa' chiar să fie, remarcă orbul, ciupind o strună 
minoră gravă, că toate trebile le risolvă Domnu', taman cum 
îmi 'cea mie muica şi ţ-o fi spus şi ţie muica ta, dacă erea 
cucoană creştină. Poa' că credem că facem una, da' dă fapt 
facem alta. Sfânta Scriptură zice că toate trebile, chiar şi 
alea de par rele, le risolvă Domnu'. Tu ce crez', băiatu'? 

— Nu ştiu, răspunse, cu sinceritate, Jack. 

Era zăpăcit de-a binelea. N-avea decât să închidă ochii, şi 
imediat vedea telefonul smulgându-se din perete, atârnat în 
firele sale ca o păpuşă ciudată. 

— Păi, miroasă cum c-ai dat-o pe beutură. 

— Ce? întrebă băiatul, uluit. Apoi îşi spuse: Mă gândeam 
că Speedy seamănă cu Mississippi John Hurt, şi ăsta a- 
nceput să cânte un blues de-al lui John Hurt... iar acum 
vorbeşte despre sucul magic. Are mare grijă, dar pot să jur 
că despre asta vorbeşte - altceva nu poate fi! Citeşti 
gândurile, spuse cu glas scăzut Jack. Nu-i aşa? În Teritorii ai 
învăţat, Speedy? 

— Nu-s' n'ica de cititu' gândurilor, replică orbul, da' 
felinarele mele s-au stins acu pa'ş'doi dă ani în noiembrie, 
şi-n pa'ş'doi dă ani nasu' şi urechile capătă ceva agerime. 
Po' să miros vinu' ieftin pe tine, fiule. Îl miros de peste tot 
pe tine. Aproape ca cum te spălaşi pă cap cu dânsu'! 

Pe Jack îl încercă o senzaţie de vinovăţie stranie, ca din 
vis - aşa se simţea întotdeauna când era acuzat pentru vreo 
faptă rea, el fiind, de fapt, nevinovat. De când revenise în 


astă lume, nu făcuse decât să atingă sticluţa aproape goală. 
Simpla ei atingere îl umplea de spaimă - ajunsese să-i 
trezească aceeaşi senzaţie pe care i-o provoca, poate, unui 
ţăran european din secolul al XIV-lea, o aşchie din Singura 
Adevărată Cruce sau falanga de la degetul unui sfânt. Era 
magică, nici o-ndoială. Plină de putere magică. Şi, uneori, 
costa vieţi omeneşti. 

— N-am băut din el, cinstit, reuşi el să îngaime într-un 
târziu. Cu ce-am pornit la drum, aproape că s-a terminat. 
Nu... eu... dom'le, nici nu-mi place măcar! 

Stomacul începuse să-i tresalte convulsiv; simplul gând la 
sucul magic îi provocă greţuri. 

— Dar am nevoie să mai fac rost. Pentru siguranţă. 

— Încă nişte Isus Purpuriu? La un băiat de seama ta? 
Omul râse şi făcu un gest dispreţuitor cu mâna. Draaace, n- 
ai nevoie d-aiasta. Nici un băiat n-are nevoie d-otrava aiasta 
să călătorească cu dânsa. 

— Dar... 

— Na aici. Să-ţ' cânt un cântecel să te-nveselească. Sună 
cum că ţ-ar prinde bine. 

Începu să cânte, iar glasul său muzical nu avea nimic 
comun cu cel vorbit. Era profund, puternic şi trezea fiori, 
fără acele cadenţe ale vorbirii gen „Huck-a-meu-de-colo- 
precis-că-i-vesel!" ale Negrului Jimi**+. Uimit, Jack observă 
că era vocea lucrată, cultivată, a unui solist de operă, care 
acum se distra cu o prostioară folclorică. Simţea că glasul 
acela bogat şi plin îi făcea pielea de găină. De-a lungul 
trotuarului paralel cu zidul ocru-mat al mall-ului se 
întoarseră mai multe capete. 

— Când roşul, roşul prihor o ia, țop-țop, la picior cu 
inima mare, MARE, nu-i mai este nici un dor când işi 
începe uşor vechea... dulcea CÂNTARE... 

Pe Jack îl izbi o plăcută şi intensă senzaţie de 
familiaritate, impresia că o mai auzise cândva, sau auzise 
altceva foarte asemănător, şi, în timp ce orbul cânta, 
afişându-şi rânjetul strâmb şi galben, băiatul îşi dădu seama 


de unde provenea acea senzaţie. Ştiu ce anume făcuse să se 
întoarcă toate acele capete, la fel cum s-ar fi întors dacă un 
inorog ar fi străbătut în galop parcarea mall-ului. Vocea 
bătrânului era plină de-o frumoasă, nepământeană 
limpezime. Limpezimea, să zicem, a aerului atât de curat, 
încât poţi mirosi o ridiche când un om o smulge din pământ 
la un kilometru distanţă. Cântecul era vechi şi frumos, de la 
mama lui - dar glasul... Teritorii pur şi simplu. 

— Hai Sus... sus, somnorosule... jos... jos, jos din pat... 
trăieşte, iubeşte, râzi şi fii fe... 

Chitara şi vocea se întrerupseră brusc. Jack, a cărui 
căutătură se concentrase intens asupra feţei orbului 
(încercând, inconştient să răzbată cu privirea drept prin 
ochelarii aceia negri, poate, să vadă dacă îndărătul lor nu 
se ascundeau ochii lui Speedy Parker), se uită în jur şi văzu 
doi copoi stând în picioare lângă negru. 

— Ştii, n-auz n'ica, spuse chitaristul orb, aproape cu 
sfială, da' crez că amiros ceva albastru. 

— La dracu', Snowball, ştii bine că n-ai voie să lucrezi la 
mall! strigă unul dintre poliţişti. Ce ţi-a spus judecătorul 
Hallas ultima oară când v-aţi văzut la Curte? În centru, 
între Center Street şi Mural Street. Altundeva nu. Ce naiba, 
băiete, cât de rău te-ai senilizat? Ţi-a putrezit ciocănitoarea 
după tot ce ţi-a dat muierea ta, înainte să-şi ia valea? 
Cristoase, pur şi simplu nu pot să... 

Colegul său îi puse o mână pe braţ şi arătă cu capul spre 
Jack, cu gestul tipic „copiii-au-urechi-agere'". 

— Ia du-te de-i zi maică-tii că are treabă cu tine, puştiule, 
spuse scurt primul poliţai. 

Jack porni în lungul trotuarului. Nu mai putea rămâne. 
Chiar dacă ar fi putut face ceva, nu putea rămâne. Avea 
noroc că atenţia poliţiştilor era îndreptată spre omul pe 
care-l numiseră Snowball. Dacă i-ar mai fi aruncat şi oa 
doua privire, Jack ar fi fost fără-ndoială invitat să-şi prezinte 
scrisorile de acreditare. Cu sau fără tenişi noi, restul 
făpturii lui arăta şifonată şi tamponată de-a binelea. 


Copoilor nu le trebuie mult ca să. miroasă copiii străzii, iar 
dacă Jack nu era un băiat al străzii, atunci nu ştiu care altul 
să fi fost. 

Se şi vedea îmbrâncit în duba din Zanesviile, în timp ce 
sticleţii, băieţi în albastru, frumoşi şi drepţi ca brazii, care îl 
ascultau în fiecare zi pe Paul Harvey şi-l susțineau pe 
preşedintele Reagan, încercau să afle al cui băieţel era el. 

Nu, nu voia ca sticleţii din Zanesville să-i arunce mai mult 
de-o singură privire fugară. 

În spatele lui, un motor începu să duduie silențios. 

Jack îşi săltă puţin mai sus rucsacul în spinare şi cobori 
privirea spre tenişii noi, de parcă ar fi văzut acolo ceva 
teribil de interesant. Cu coada ochiului, zări maşina poliţiei 
lunecând încet pe-alături. 

Orbul stătea pe bancheta din spate, cu gâtul chitarei 
iţindu-se lângă el. 

În timp ce maşina se înscria pe-o bandă mai centrală, 
orbul întoarse brusc capul şi privi prin lunetă, privi drept 
spre Jack... 

„„.Şi, deşi Jack nu putea să vadă prin ochelarii de soare 
murdari, ştiu fără umbră de îndoială că Lester „Speedy' 
Parker îi făcuse cu ochiul. 


2 


Jack reuşi să-şi înfrâneze orice alt gând până când ajunse 
din nou la rampa barierei. Acolo se opri, cu ochii la 
panourile indicatoare, care păreau singurele lucruri limpezi 
rămase într-o lume 

(lumi?) 

unde tot restul nu era decât un înnebunitor vârtej 
cenuşiu.  Simţea un val de depresie întunecată 
învolburându-i-se-n jur, infiltrându-se în el, încercând să-i 
nimicească îndârjirea. Recunoscu faptul că dorul de casă 
juca şi el un rol în contextul acestei deprimări, dar era un 
sentiment ce-i făcea fostul alean să pară într-adevăr 


copilăros şi necopt. Se simţea complet în derivă, fără un 
singur reper ferm de care să se ţină. 

Stând acolo, lângă panouri, cu privirea spre traficul de la 
barieră, Jack îşi dădu seama că se simţea al naibii de- 
aproape de sinucidere. O bună bucată de vreme fusese în 
stare să-şi urmeze calea stimulat de speranţa că, în curând, 
îl va vedea pe Richard Sloat (şi, deşi aproape că n-o 
admisese faţă de sine însuşi, ideea că Richard l-ar putea 
însoţi spre Vest fusese mai mult decât doar un gând ce-i 
trecuse lui Jack prin minte - la urma urmei, n-ar fi fost 
prima oară când un Sawyer şi un Sloat făceau călătorii 
stranii împreună, nu-i aşa?), dar munca trudnică de la 
ferma Palamountain şi întâmplările neobişnuite din MALL. 
UL. BUCKEYE alungaseră până şi această fata morgana. 

Du-te-acasă, Jacky, eşti făcut prai, şopti un glas. Dac-o 
mai ţii mult aşa, o s-o sfârşeşti dându-ţi şi maţele-afară... şi 
data viitoare s-ar putea să moară cincizeci de oameni. Sau 
cinci sute. 

Autostrada 70 Est. 

Autostrada 70 Vest. 

Pe neaşteptate, băgă mâna în buzunar după un ban - 
moneda care în astă lume era un dolar de argint. Fie ca 
asta s-o decidă zeii, odată pentru totdeauna, indiferent ce 
zei or fi existând. Era prea zdrobit ca s-o facă el singur. Încă 
îl mai ustura spatele în locul unde-l plesnise Nea All- 
America. Cădea pajură, o lua pe rampa dinspre Est, 
îndreptându-se către casă. Cădea cap, mergea mai 
departe... şi n-avea să mai privească în urmă. 

Stând în praful taluzului moale, azvârli moneda în 
văzduhul rece de octombrie. Banul se înălţă, dându-se 
peste cap, aruncând scânteieri în soare. Jack lungi gâtul 
pentru a-i urmări traiectoria. 


O familie în trecere, cu o rulotă veche, făcu un popas 
destul de lung pentru a-l privi cu oarecare curiozitate. Omul 
de la volan, un contabil pe cale de-a cheli, care uneori se 


trezea în toiul nopţii năzărindu-i-se că simţea junghiuri 
dureroase în piept şi braţul stâng, avu un şir de gânduri 
neaşteptate şi absurde. Aventură. Pericol. O misiune în scop 
nobil. Visuri de spaimă şi glorie. Clătină din cap, ca pentru a 
şi-l limpezi, şi-i aruncă băiatului o privire, prin oglinda 
retrovizoare a rulotei, exact în momentul în care acesta se 
aplecă să se uite la ceva. Cristoase, îşi spuse contabilul cu 
chelie incipientă. Scoate-ţi-le din cap, Larry sună ca 0 
futută de carte de aventuri pentru copii. 

Larry se înscrise în trafic, accelerând repede rulota până 
la peste o sută la oră, dând uitării puştiul cu jeanşi murdari 
de pe marginea drumului. Dacă reuşea să fie acasă pe la 
trei, ajungea tocmai la timp pentru a urmări la televizor 
finala la categoria mijlocie. 

Banul se opri. Jack se aplecă asupra lui. Căzuse cap... dar 
asta nu era totul. 

Femeia de pe monedă nu era Statuia Libertăţii. Era 
Laura DeLoessian, Regina 'eritoriilor. Dar, Doamne, ce 
deosebire între chipul de-aici şi arătarea palidă, nemişcată, 
pe care o întrezărise o clipă, dormind în pavilion, 
înconjurată de infirmiere agitate, cu bonetele lor albe 
învolburate! Faţa aceasta arăta lucidă şi vie, ageră şi 
frumoasă. Nu era o frumuseţe clasică; conturul bărbiei nu 
se vădea destul de precis desenat pentru aşa ceva, iar 
pometul obrazului, văzut din profil, avea o linie cam prea 
dulce. Frumuseţea ei adăsta în ţinuta regală a capului, 
combinată cu senzaţia, sugerată clar, că era pe cât de 
generoasă, pe-atât de capabilă. 

Şi cât de mult semăna cu chipul mamei lui! 

Ochii lui Jack se înceţoşară de lacrimi, făcându-l să 
clipească apăsat, nedorind ca lacrimile să-i cadă pe obraz. 
Plânsese destul pentru o singură zi. Îşi primise răspunsul şi 
n-avea de gând să-l întâmpine plângând. 

Când deschise iar ochii, Laura DelLoessian dispăruse; 
femeia de pe monedă era din nou Statuia Libertăţii. 

Dar răspunsul rămânea neschimbat. 


Jack se aplecă, ridică banul din colb şi porni pe rampa 
orientată spre Vest a autostrăzii 70. 


3 


O zi mai târziu, sub un cer acoperit, alb, cu un iz de 
ploaie rece care se apropia, graniţa Ohio-Indiana se vedea 
la nici o azvârlitură de băţ de-aici. 

„Aici“ era o pădurice rară, dincolo de zona de popas a 
şoselei. Jack stătea ascuns - spera - între copaci, aşteptând 
cu răbdare ca omul masiv şi chel, cu glasul sonor şi plat, să 
se urce la loc în Chevy Nova sa şi să plece. Spera că va 
porni curând, înainte de-a începe ploaia. Îi era destul de 
frig şi fără să se mai ude; toată dimineaţa avusese nasul 
înfundat şi vocea voalată. Bănuia, în sfârşit, o răceală. 

Omul masiv şi chel cu glasul sonor şi plat se prezentase: 
Emory W. Light. Îl culesese pe Jack în jurul orei unsprezece, 
la nord de Dayton, iar băiatul avusese aproape imediat o 
senzaţie de scufundare ostenită în josul pântecelui. Mai 
călătorise cu Emory W. Light şi-nainte. În Vermont, Light se 
numise lom Ferguson şi spusese că era responsabilul unui 
magazin de încălţăminte; în Pennsylvania, aliasul fusese 
Bob Darrent („Aproape ca amicul care cânta E8Splish- 
Splash, a-ha-hahaha"), iar ocupaţia i se preschimbase în 
administrator-şef la liceul districtual; de astă-dată, Light 
spunea că e preşedintele primei bănci comerciale Paradise 
Falls, din oraşul Paradise Falls, Ohio. Ferguson fusese slab 
şi brunet, Darrent trupeş şi trandafiriu ca un bebeluş 
proaspăt îmbăiat, iar acest Emory W. Light era robust şi 
asemănător unei bufniţe, cu nişte ochi ca două ouă fierte 
înapoia ochelarilor fără rame. 

Totuşi, aceste deosebiri nu erau decât superficiale, după 
cum constatase Jack. Cu toţii ascultau Povestea plini de 
acelaşi interes ce le tăia răsuflarea. Cu toţii îl întrebau dacă 
avusese vreo gagică acasă. Mai devreme sau mai târziu, 
găsea o mână (o mână mare şi pleşuvă) depusă pe coapsa 


lui, iar când se uita la Ferguson/Darrent/Light, îi vedea în 
ochi o expresie de speranţă semidementă (amestecată cu o 
vinovăţie semidementă) şi o rouă de sudoare deasupra 
buzei superioare (în cazul lui Darrent, sudoarea lucise 
printre firele unei mustăţi negre, ca o mulţime de ochişori 
albi pândind dintr-un desiş răzleţ). 

Ferguson îl întrebase dacă-i-ar plăcea să câştige zece 
dolari. 

Darrent urcase preţul la douăzeci. 

Light, cu un glas sonor şi plat, care, totuşi, avea 
tremolouri pe mai multe registre, îl întrebă dacă nu i-ar 
prinde bine cincizeci de dolari - întotdeauna păstra 
cincizeci în tocul pantofului său drept, spunea el, şi mare 
plăcere i-ar mai fi făcut să-i dea domnişorului Lewis Farren. 
Exista un loc unde se puteau duce, lângă Randolph. Un 
hambar gol. 

Jack nu făcu nici o corelaţie între ofertele monetare 
crescătoare ale lui Light în feluritele sale încarnări şi 
schimbările pe care aventurile sale i le-ar fi putut imprima - 
nu avea o fire introspectivă şi-l interesa foarte puţin 
autoanaliza. 

Învăţase repede cum să trateze cu băieţi ca Emory W. 
Light. Prima sa experienţă cu Light, când acesta se numea 
Tom Ferguson, îl lămurise că discreţia era de departe 
calitatea cea mai preţuită. Când Ferguson pusese mâna pe 
piciorul lui, băiatul răspunsese automat, în virtutea unei 
ostilităţi tipic californiene, în cadrul căreia homosexualii nu 
reprezentau decât un element de decor: „Nu, mulţumesc, 
domnu'. Nu-mi plac decât fetele." 

Mai fusese acostat şi-nainte, fireşte - în cinematografe, 
mai ales, dar îl întâlnise şi pe vânzătorul de la magazinul de 
confecţii bărbăteşti din North Hollywood, care se oferise 
jovial să i-o ia la muie într-o cabină de probă (iar când Jack 
îi răspunsese „mulţumesc, nu", vânzătorul spusese: „Bine, 
acum încearcă şi bleizărul albastru, bine?") 


Acestea erau neplăceri cu care un băiat arătos, de 
doisprezece ani, din Los Angeles, pur şi simplu învăţa să se 
descurce, la fel cum o femeie drăguță învaţă să facă faţă 
avansurilor ocazionale din metrou. Până la urmă găseai o 
cale de scăpare, fără să ţi se strice cheful pe toată ziua. 
Mângâierile deliberate, ca acelea pe care i le administra 
Ferguson, constituiau o problemă mai minoră faţă de riscul 
agresiunilor bruşte. Puteau fi respinse de-a dreptul. 

Puteau, cel puţin, în California. Pederaştii din Est - mai 
ales aici, în pustiu - păreau să aibă un mod diferit de-a 
reacţiona în faţa refuzului. 

Ferguson pusese o frână bruscă, scrâşnind şi derapând, 
lăsând în urma Pontiacului său o dără de cauciuc ars lungă 
de patruzeci de metri şi ridicând în aer un nor de praf. 

— Pe cine faci tu homo? zbierase. Pe cine faci tu poponar? 
Nu-s poponar! Isuse! lei un copil de futu-i mama mă-sii-n 
maşina ta şi el, futu-i mama mă-sii, te face poponar! 

Jack îl privea năucit. Nepregătit pentru oprirea bruscă, 
dăduse una bună cu capul în bordul capitonat. Ferguson, 
care doar cu un moment în urmă îl privise cu nişte ochi 
căprui topiţi, părea acum gata să-l omoare. 

— leşi afară! urlă Ferguson. Tu eşti poponar, nu eu! Tu 
eşti poponaru'! Afară, pui de poponar ce eşti! Afară! Eu am 
nevastă! Am copii! Am probabil copii din flori împrăştiaţi 
prin toată New England! Nu-s poponar! Tu eşti poponaru,, 
nu eu, AŞA CĂ IEŞI AFARĂ DIN MAŞINA MEA! 

Mai înfricoşat decât oricând de la întâlnirea cu Osmond 
încoace, Jack făcuse exact ce i se spusese. Ferguson ţâşnise 
din loc, împroşcându-l cu pietriş, continuând să răcnească. 
Jack merse clătinat până la un perete de stâncă, se aşeză şi 
izbucni în chicoteli. Chicotelile deveniră hohote de râs, şi 
hotări, chiar atunci şi acolo, că trebuia să-şi elaboreze O 
POLITICĂ, cel puţin până ieşea din zona împădurită. „Orice 
problemă serioasă necesită O POLITICĂ", spusese tatăl lui 
odată. Morgan  încuviinţase viguros, dar Jack trase 
concluzia că ăsta nu era un motiv să nu fie şi el de acord. 


POLITICA sa funcţionase destul de bine cu Bob Darrent, 
şi n-avea nici un motiv să creadă că nu va da aceleaşi 
rezultate şi cu Emory Light... numai că între timp răcise şi-i 
curgea nasul. Îşi dorea ca Light s-o lase baltă şi să plece. 
Stând acolo, între copaci, Jack îl putea vedea cum umbla 
înainte şi-napoi cu mâinile în buzunare şi capul său masiv şi 
chel lucind slab sub cerul acoperit cu nori albi. Pe la barieră 
treceau trailere mari, umplând văzduhul cu duhoare de 
motorină arsă. Aici, pădurea era plină de gunoaie, aşa cum 
sunt peste tot pădurile din zona de popas a graniţei între 
state. Sacoşe Dorito goale. Cutii Big Mac strivite. Cutii de 
Pepsi şi Budweiser turtite, cu capace înfundate, care 
zdrăngăneau înăuntru, dacă le dădeai un şut. Ici, nişte 
chiloţi de nailon zdrenţuiţi, cu un tampon steril, încleiat, 
încă lipit pe baretă dintre picioare. Colo, un prezervativ 
înfipt într-o creangă ruptă. Belşug de marfă stilată! Şi 
mâzgăleli cât cuprinde, scrijelite pe pereţii veceului de 
bărbaţi, aproape toate din familia cu care se putea 
realmente înrudi un băiat ca Emory W. Light: ÎM PLACE S-Ă 
ŞUG PULII MARII ŞI GROASE. SĂ FI AICIŞA LA 4 LA CEA 
MAI BUNĂ MUE CAREAIAVUTO VRODATĂ. O I-AU ÎN KUR. 
Şi iată şi un poet gay cu aspirații înalte: VISEZ CA- 
NIREGUL NEAM  UMANUS/SLOBOADE-MI-SE PE 
MUIANUS. 

Mi-e dor de Teritorii, îşi spuse Jack, fără a se simţi deloc 
surprins de-o atare constatare. Aici stătea în spatele a două 
magazii de cărămizi, lângă autostrada 70, undeva în vestul 
statului Ohio, dârdâind într-un pulover jerpelit, pe care îl 
cumpărase dintr-un magazin cu haine de ocazie pe-un dolar 
şi jumătate, aşteptând ca omul ăla masiv şi chel să-şi 
încalece din nou calul şi să se ducă. 

POLITICA lui Jack era simplitatea însăşi: nu contrazice 
niciodată un om masiv şi chel, cu mâini mari şi spâne şi cu 
glas sonor şi plat. 

Băiatul oftă de uşurare. Manevra începea să dea roade. O 
expresie, parte de furie, parte de dezgust, se aşternuse 


peste chipul mare şi spân al lui Emory W. Light. Reveni la 
maşină, intră, dădu în marşarier atât de repede, încât 
aproape se ciocni de automacaraua ce trecea prin spatele 
lui (răsună un scurt țipăt de claxoane, iar pasagerul 
macaralei îi arătă lui Emory W. Light degetul mijlociu), după 
care plecă. 

Acum nu mai trebuia decât să stea cu degetul mare 
îndreptat înainte, pe rampa unde traficul din zona de popas 
se unea cu cel de ieşire... şi, spera, să prindă o ocazie 
înainte de-a începe ploaia. 

Jack mai învrednici cu o privire împrejurimile. Urât, 
stricat. Aceste cuvinte i se iviră în gând absolut firesc, pe 
când se uita în jur la priveliştea deprimantă a gunoaielor 
din fundalul bubos al zonei de popas. Îi trecu prin minte că 
aici domnea o senzaţie de moarte - nu doar în acea zonă 
de.popas sau pe drumurile interstatale, ci întipărit adânc în 
toată regiunea pe unde călătorise. Lui Jack i se părea că, 
uneori, chiar putea s-o vadă, o nuanţă deznădăjduită de 
brun-închis-fierbinte, ca gazele de eşapament din toba unui 
Jimmy-Pete mergând cu toată viteza. 

Noul dor de casă îi reveni - dorinţa de-a trece în Teritorii 
şi a vedea cerul acela albastru-închis, curbura uşoară a 
orizontului... 

Dar joacă acele schimbări Jerry Bledsoe. 

Nu 'ş n 'ica d-aiasta... To' ce ştiu e că, după câte se pare, 
la tine, ideia aiasta de „petrecanie" ţi-i niţel cam largă... 

Revenind în zona de popas - acum chiar că avea nevoie 
să urineze -, Jack strănută de trei ori, repede. Înghiţi, 
tresărind la senzaţia de înţepătură fierbinte din gât. Mă- 
mbolnăvesc, zău că da. Grozav. Nici măcar n-am intrat în 
Indiana, minimele de la noapte sub zece grade, ploaie în 
perspectivă, n-am maşină, şi-acuma... 

Gândul i se frânse, retezat. Se holba spre parcare, cu 
gura căscată. O clipă, îngrozit, crezu că va face în pantaloni, 
tot ce-avea mai jos de stern părând să i se crispeze ca într- 
un cârcel. 


Într-unul dintre cele vreo douăzeci de locuri oblice de 
parcare, cu caroseria sa verde-închis, pătată acum de noroi, 
stătea BMW-ul unchiului Morgan. Nici o şansă să se înşele, 
absolut nici una. Numerele de înmatriculare erau din 
California, cu literele MLS - de la Morgan Luther Sloat. 
Părea că se deplasase neîntrerupt, cu mare viteză. 

Dar dacă a zburat în New Hampshire, cum poate fi aici 
maşina lui? se zvârcoli mintea lui Jack. FE o coincidenţă, 
Jack, o simplă... 

Apoi îl văzu pe omul care stătea la telefonul public, cu 
spatele spre el, şi ştiu că nu era nici o coincidenţă. Purta un 
hanorac milităresc umflat, tivit cu blană, veşmânt mai 
potrivit pentru cinci grade sub zero, nu zece peste. Întors 
sau nu cu spatele, umerii aceia laţi şi silueta mătăhăloasă, 
lăbărţată, erau inconfundabil. 

Omul de la telefon începu să se întoarcă, ţinând 
receptorul între ureche şi umăr. 

Jack se retrase lângă peretele de cărămizi al veceului 
pentru bărbaţi. 

M-a văzut? 

Nu, îşi răspunse tot el. Nu, n-aş crede. Dar... 

Dar Căpitanul Farren spusese că Morgan - celălalt 
Morgan - avea să-l adulmece întocmai cum miroase pisica 
un şoricel, şi aşa se şi întâmplase. Din ascunzişul său, în 
pădurea aceea primejdioasă, Jack văzuse hidosul chip alb în 
fereastra diligenţei. 

Acest Morgan avea să-l miroasă şi el. Dacă îi lăsa timp. 

Paşi după colţ, apropiindu-se. 

Cu chipul amorţit, schimonosit de frică, Jack scotoci prin 
rucsac, după care îl scăpă pe jos, ştiind că era prea târziu, 
se mişca prea încet, că Morgan avea să apară de după colţ 
şi să-l înşface de ceafă, zâmbind. Salut, Jacky! Haida-haida- 
haida-ho! Jocul s-a sfârşit, nu-i aşa, băi, cariei mititel? 

Un bărbat înalt în scurtă de camuflaj dădu colţul, îi 
aruncă lui Jack o privire lipsită de interes şi se îndreptă 
spre ţâşnitoare. 


Înapoi. Se ducea înapoi. Nu simţea nici o vinovăţie, cel 
puţin nu acum; doar acea cumplită frică, de vietate prinsă 
în capcană, amestecată aiurisfic cu fiori de uşurare şi 
plăcere. Jack îşi deschise sacul pe dibuite. Iată sticluţa lui 
Speedy, cu mai puţin de-un deget din lichidul purpuriu 
rămas 

Nici un băiat n-are nevoie d-otrava aiasta să călătorească 
cu dânsa, dar eu am nevoie, Speedy, eu am! 

plescăind pe fund. Nu conta. Pleca înapoi. Inima îi tresări 
la acest gând. Un rânjet mare de sâmbăta-noaptea îi răsări 
pe chip, negând atât ziua cenugşie, cât şi teama din suflet. 
Merg înapoi, zău, m-am prins. 

Alţi paşi apropiindu-se, iar acesta era unchiul Morgan, 
nici o îndoială, umbletul greoi şi totuşi oarecum afectat... 
Dar spaima dispăruse. Unchiul Morgan mirosise ceva, însă 
când urma să dea colţul n-avea să vadă decât sacoşe Dorito 
goale şi cutii de bere turtite. 

Jack trase aer în piept - inhală duhoarea uleioasă de 
motorină arsă, gaze de eşapament şi aer rece de toamnă. 
Ridică sticluţa la buze. Luă una dintre cele două înghiţituri 
rămase. Şi, chiar şi cu ochii închişi, îi strânse şi mai mult 
când... 


CAPITOLUL XVI - Wolf 
| 


„„. lumina puternică a soarelui îi izbi pleoapele închise. 

Dincolo de aroma sufocant-dulceagă a sucului magic, 
putea simţi un alt miros... mirosul cald ar animaleor. Putea 
să le şi audă, umblând peste tot în jurul lui. 

Speriat, Jack deschise ochii, dar în primul moment nu 
reuşi să vadă nimic - diferenţa de lumină era atât de bruscă 
şi violentă, de parcă cineva ar fi aprins deodată un grup de 
becuri de două sute de waţi într-o încăpere întunecoasă. 

Un trup cald, îmblănit, se frecă de el, nu ameninţător 
(sau cel puţin aşa spera Jack), ci cum nu se poate mai clar 
în sensul de n-am-nici-o-grabă-să-plec-mulţumesc-foarte- 
mult. Jack, care tocmai se ridica, buşi din nou la pământ. 

— Hei! Hei! Pleacă de lângă el! Chiar aci şi chiar acu'! 

Un plesnet sonor, sănătos, urmat de un sunet animalic 
nemulţumit, undeva între muget şi behăit. 

— Pe cuiele Domnului! N-ai pic de minte! Mişcă de lângă 
el până nu-ţi muşc ochii âia, bătu-ţi-i-ar Dumnezeu, de-ţi ies 
din cap! 

Acum, ochii i se adaptaseră destul la strălucirea 
neîntinatei zile de toamnă a Teritoriilor pentru a distinge un 
tânăr uriaş stând în mijlocul unei turme de animale, ce 
mişunau în toate părţile, plesnindu-le coastele şi spinările 
uşor cocoşate cu lovituri pline de poftă şi fără nici un pic de 
forţă reală. Jack se ridică în capul oaselor, găsind automat 
sticluţa lui Speedy cu preţioasa ei ultimă duşcă rămasă şi 
punând-o bine. Nu-şi luă nici un moment ochii de la tânărul 
care stătea întors cu spatele spre el. 

Era înalt - cel puţin un metru nouăzeci şi cinci, estimă 
Jack - şi cu umeri atât de largi, încât lăţimea lor arăta cam 
disproporţionată în raport cu înălţimea. Pletele negre şi 
slinoase îi cădeau pe spate până între omoplaţi. În timp ce 


umbla printre animale - care semănau cu nişte vaci pitice -, 
muşchii i se umflau, fremătători. Le îndepărta de Jack, 
mânându-le spre Drumul Vestului. 

Era o figură şocantă, chiar văzut din spate, dar ceea ce-l 
uimi pe Jack fu îmbrăcămintea lui. Toţi cei pe care-i văzuse 
în "Teritorii (inclusiv el însuşi) purtau tunici, jiletci sau 
cioareci grosolani. 

Tânărul acesta părea îmbrăcat într-o salopetă cu pieptar 
şi bretele Oshkosh. 

Apoi se întoarse spre Jack, iar băiatul simţi un nod 
îngrozitor de disperare ridicându-i-se în gât. Sări în 
picioare. 

Era arătarea-Elroy.. 

Păstorul turmei era arătarea-Elroy. 


2 


Numai că nu era. 

Poate că Jack n-ar fi zăbovit să se lămurească asupra 
acestui lucru, şi toate cele care aveau să se întâmple după 
aceea - cinematograful, şopronul şi iadul de la Sunlight 
Home - nu s-ar fi întâmplat (sau, cel puţin, ar fi decurs într- 
un cu totul alt mod) dar, după ce se ridică, o spaimă 
supremă îl îngheţă pe loc. Nu era mai capabil să fugă decât 
un cerb prins în fasciculul orbitor al lanternei unui vânător. 

În timp ce arătarea în salopetă cu pieptar se apropia, 
Jack îşi spuse: Elroy nu era atât de înalt, nici aşa lat în 
umeri. Şi avea ochii galbeni... Ochii acestei făpturi aveau o 
nuanţă vie, imposibilă, de portocaliu. Privindu-i, parcă te-ai 
fi uitat în ochii unui dovleac de Halloween. Iar câtă vreme 
rânjetul lui Elroy făgăduia demenţă şi crimă, acest băiat 
avea pe faţă un zâmbet larg, vesel şi inofensiv. 

Picioarele-i erau desculţe, uriaşe şi spatulate, cu degetele 
grupate, trei şi două, abia vizibile printre smocurile de păr 
sârmos. Nu ca nişte copite, cum le avea Elroy, observă Jack, 


pe jumătate înnebunit de surpriză, teamă şi un început de 
amuzament, ci asemenea unor labe cu perniţe. 

În timp ce străbătea distanţa ce-l despărţea de Jack, ochii 
acelui 

(om? animal?) 

se învăpăiară într-un portocaliu şi mai aprins, dobândind 
un moment nuanţa fosforescentă, adoptată la vestele 
avertizoare ale vânătorilor şi reparatorilor de şosele. Apoi, 
culoarea păli, spre un căprui spălăcit. În acest scurt 
răstimp, Jack văzu că zâmbetul îi era pe cât de nedumerit, 
pe-atât de prietenos, şi pricepu două lucruri în acelaşi timp: 
mai întâi, că din partea acestui băiat nu-l păştea vreo 
primejdie, nici cât negru sub unghie, iar în al doilea rând, 
că se mişca încet. Nu ca şi cum ar fi fost lipsit de putere, de 
energie, nu, dar încet. 

— Wolf! ţipă uriaşul şi părosul băiat-animal, rânjind. 

Avea limba lungă şi ascuţită, iar Jack îşi spuse, cu un fior, 
că arăta exact ca un lup. Spera că nu se înşelase 
nedepistând nici o ameninţare. Jar dacă în privința asta m- 
am înşelat, cel puţin nu va mai trebui să-mi fac griji să nu 
mă îinşel... vreodată. 

— Wolf! Wolf!4s. 

Întinse o mână. Jack văzu că, asemenea picioarelor, 
mâinile îi erau acoperite cu păr, deşi acest păr era mai fin şi 
mai bogat - la drept vorbind, chiar frumos. Creştea 
deosebit de des, mai ales în palme, unde avea culoarea alb- 
blândă a steluţei din fruntea unui cal. 

Dumnezeule, cred că vrea să dea mâna cu mine! 

Delicat - gândindu-se la unchiul Tommy, care-i spusese că 
nu trebuie să refuze niciodată o strângere de mână, nici 
chiar cu cel mai aprig duşman („Omoară-l în bătaie pe 
urmă, la o adică, dar mai întâi dă mâna cu el', zisese 
unchiul Tommy) -, Jack întinse şi el mâna, întrebându-se 
dacă nu-i va fi strivită... sau poate mâncată. 

— Wolf! Wolf! Dă mâna chiar aci şi-acu! strigă băiatul în 
salopetă Oshkosh, încântat. Chiar aci şi-acu! Bunu' bătrânu' 


Wolf! Bătu-l-ar Domnu'! Chiar aci şi-acu! Wolf! 

În pofida acestui entuziasm, strângerea de mână a lui 
Wolf era destul de blândă, amortizată de părul aspru, ca o 
blană, din palmă. Salopetă cu bretele şi o straşnică 
strângere de mână din partea unuia care arată ca un câine 
eschimos siberian, ce nu s-a oprit din creştere la vreme şi 
miroase cam ca o claie de fân după o ploaie de vară, îşi 
spuse Jack. ȘŞi-acum? O invitație să vin duminica asta la 
biserica lui? 

— Bunu' bătrânu' Wolf, chiar aşa! Bunu' bătrânu' Wolf 
chiar aci şi-acu! 

Wolf îşi cuprinse cu braţele pieptul uriaş şi râse, încântat 
de el însuşi. Apoi apucă iar mâna lui Jack. 

De astă-dată, mâna i se mişcă viguros în sus şi-n jos. Jack 
îşi dădu seama că trebuie să reacționeze şi el într-un fel, 
altminteri, simpaticul şi cam simpluţul tânăr îi putea 
scutura mâna până la apusul soarelui. 

— Bunul bătrânul Wolf, spuse Jack, folosind expresia de 
care noul său cunoscut părea grozav de încântat. 

Wolf râse ca un copil şi-i dădu drumul la mână. Era o 
adevărată uşurare. Mâna nu-i fusese nici zdrobită, nici 
mâncată, doar niţel cam scoasă din articulaţii. Wolf „lucra" 
într-un ritm mai rapid decât un jucător la pocher mecanic 
intrat în călduri. 

— Străin, nu că? întrebă Wolf, vârându-şi mâinile păroase 
în buzunarele laterale ale salopetei şi începând să şi le 
răscolească, inconştient de ţinuta sa. 

— Da, răspunse Jack, gândindu-se ce însemna prin partea 
locului acest cuvânt (aici avea un înţeles foarte concret). 
Da, cred că exact asta sunt. Un Străin. 

— Bătu-te-ar Dumnezeu că da! Te miros cale de-o poştă! 
Chiar aci şi-acu, zău că da, zău băiete! M-am prins! Nu-iun 
miros urât, să ştii, da' mai mult ca sigur că-i ciudat! Wolf! 
Ăsta-s eu! Wolf! Woif! Wolf! 

Îşi aruncă pe spate capul şi râse. Sunetul scos de el 
deveni ceva ce semăna în chip neliniştitor cu un urlet. 


— Jack, se prezentă băiatul. Jack Saw... 

Mâna sa fu înşfăcată iar şi scuturată cu totală uitare de 
sine. 

— Sawyer, sfârşi el, când i se dădu din nou drumul. 

Zâmbi, simțindu-se foarte ameţit, ca şi cum l-ar fi pocnit 
cineva cu un făcăleţ cât toate zilele. În urmă cu cinci 
minute, stătuse, măcinat de teamă, lângă peretele rece de 
cărămizi al unei căcăstori de pe autostrada 70. Acum, iată-l 
aici, sporovăind cu un tânăr ce părea a fi mai mult animal 
decât om. 

Şi dracu' să-lia dacă nu-i trecuse complet guturaiul. 


3 


— Wolf fă cunoşteală cu Jack! Jack fă cunoşteală cu Wolf! 
Aci şi-acu! Bine! Straşnic! Oh, Jason! Vaci în drum! Nu că-s 
proaste? Wolf! Wolf! 

Zbierând, Wolf cobori în fugă panta spre drum, unde cam 
o jumătate din turma sa stătea privind în jur cu o expresie 
de surprindere obtuză, ca întrebându-se unde naiba se 
dusese iarba. Animalele arătau într-adevăr ca o ciudată 
încrucişare între vaci şi oi, observă Jack şi se întrebă cum ai 
putea numi asemenea corcituri. Singurul cuvânt care-i veni 
în minte era belele - sau poate, cugetă el, singularul ar fi 
fost mai potrivit în acest caz, ca în fraza: Iată-l pe Wolf 
păscându-şi turma de belea. Zău că da. Chiar aci şi-acu.. 

Rămase ca lovit cu leuca în cap. Se aşeză pe pământ şi 
izbucni în chicoteli, cu mâinile împreunate peste gură să-şi 
înăbuşe sunetele. 

Nici chiar cea mai înaltă belea nu depăşea un metru şi 
vreo douăzeci de centimetri. Aveau blana ca lâna, dar de-o 
nuanţă mâloasă, asemănătoare cu ochii lui Wolf - cel puţin, 
atunci când lui Wolf nu i se aprindeau ca nişte felinare de 
Halloween. Pe capete le creşteau coarne scurte şi boante, 
ce păreau inutile. Wolf le mână înapoi din drum. Se 
supuseră ascultătoare, fără a da nici un semn de teamă. 


Dacă o vacă sau o oaie din partea dinspre mine a saltului ar 
primi un bici de la ăsta, îşi spuse Jack, și-ar da duhul şi 
numai să se ferească mai repede de lovitură. 

Dar, lui Jack, Wolf îi plăcea - îl plăcuse de la prima 
vedere, aşa cum îi displăcuse de la prima vedere Elroy, de 
care se temuse. lar acest contrast era cât se poate de 
pregnant, asemănarea celor doi fiind indiscutabilă. Atâta 
doar că, în vreme ce Elroy semăna cu o capră, Wolf arăta... 
ei bine, ca un lup. 

Jack se îndreptă încet spre locul unde-şi plasase Wolf 
turma la păscut. Îşi aminti cum parcursese tiptil coridorul 
puturos din dosul crâşmei „La Updike'", spre uşa de 
incendiu,  simţindu-l pe  Elroy undeva pe-aproape, 
mirosindu-l, poate, aşa cum o vacă din cealaltă lume l-ar fi 
mirosit fără-ndoială pe Wolf. Îşi aminti felul în care mâinile 
lui Elroy începuseră să se răsucească şi să se îngroaşe, cum 
i se umflase gâtul, şi dantura îi devenise o gură plină de 
colţi înnegriţi. 

— Wolf? 

Wolf se întoarse şi-l privi, zâmbind. Ochii săi fulgerară 
scurt, portocaliu, arătând o clipă atât sălbatici cât şi 
inteligenţi. Apoi, văpaia păli şi reveniră la acel căprui pal- 
mâlos, perpetuu nedumerit. 

— Tu eşti... un fel de om-lup? 

— Sigur că mi-s, răspunse Wolf, zâmbind. O nimerişi, 
Jack. Wolf! 

Jack se aşeză pe-o piatră, privindu-l pe Wolf gânditor. 
Crezuse că-i va fi imposibil să se mai mire vreodată mai 
mult decât până atunci, dar lui Wolf îi dăduse peste cap 
toate socotelile. 

— Ce mai face tatăl tău, Jack? se interesă el, pe tonul 
acela dezinvolt, de conversaţie, rezervat întrebărilor despre 
rudele altora. Cum o mai duce Phil în ultima vreme? Wolf! 


4 


Jack făcu o comparaţie stranie, dar foarte nimerită: parcă 
i s-ar fi golit creierul. Un moment, capul îi rămase fără un 
singur gând, ca un post radio netransmiţând nimic decât o 
undă purtătoare. Apoi îl văzu pe Wolf schimbându-se la faţă. 
Expresia de fericire şi curiozitate copilărească fu înlocuită 
de tristeţe. Jack observă că nările lui Wolf palpitau rapid. 

— A murit, nu că? Wolf! Ce rău îmi pare, Jack! Bătu-m-ar 
Dumnezeu! Sunt un prost! Prost! 

Wolf îşi trânti o mână peste frunte şi de astă-dată chiar 
urlă. Era un sunet ce-i îngheţă lui Jack sângele-n vine. 
Turma de belele privi în jur neliniştită. 

— Nu face nimic, spuse Jack. Îşi auzea propriul său glas 
mai mult în urechi decât în cap, ca şi cum altcineva ar fi 
vorbit. Dar... de unde ştii? 

— Ţi s-a schimbat mirosul, răspunse prompt Wolf. Am 
ştiut că-i mort fiindcă se simţea în mirosul tău. Bietul Phil! 
Ce om bun! Asta ţi-o spun chiar aci şi-acu, Jack! Tatăl tău 
era un om bun! Wolf! 

— Da, încuviinţă Jack, era. Dar cum de l-ai cunoscut? Şi 
de unde ştii că era tatăl meu? 

Wolf îl privi pe Jack ca şi cum ar fi pus o întrebare atât de 
simplă, încât mai că n-avea nevoie de nici un răspuns. 

— Îi ţin minte mirosul, fireşte. Wolf ţine minte toate 
mirosurile. Miroşi exact ca el. 

Zbang! lar se simţi ca lovit în moalele capului. Jack 
simţea o nevoie irezistibilă de-a se rostogoli încoace şi-ncolo 
prin turful aspru şi sârmos, ţinându-se de burtă şi urlând. 
Unii oameni îi spuseseră că avea ochii şi gura tatălui său, ba 
chiar şi dibăcia acestuia de-a schiţa rapid pe hârtie, dar 
niciodată până acum nu i se mai spusese că mirosea la fel 
ca tatăl lui. Totuşi, bănuia că ideea avea o anume logică 
nebunească. 

— Unde l-ai cunoscut? întrebă iarăşi Jack. 

Wolf păru încurcat. 

— A venit cu celălalt, zise el după un timp. Cel din Orris. 
Eu eram abia de-o şchioapă. Celălalt era rău. Celălalt i-a 


furat pe câţiva dintre noi. Tatăl tău n-a ştiut - adăugă el, 
grăbit, ca şi cum Jack s-ar fi arătat mânios. Wolf! Nu! El era 
bun, tatăl tău. Phil. Celălalt... Clătină încet din cap. Avea pe 
chip o expresie atât de clară, de certă: era amintirea unui 
coşmar din copilărie. Rău, continuă Wolf. El şi-a făcut un 
rost în astă lume, zice tatăl meu. Mai mult umblă 
îngemănam lui, dar el era din lumea ta. Noi ştiam că era 
rău, am fi putut spune, dar cine stă să-i asculte pe Wolfi? 
Nimeni. Tatăl tău ştia că era rău, dar nu-l putea mirosi la fel 
de bine ca noi. Ştia că era rău, dar nu cât de rău. 

Şi Wolf îşi azvârli capul pe spate şi urlă din nou, un vaier 
lung de jale ce-ţi îngheţa sângele, răsunând sub bolta 
albastră a cerului. 


INTERLUDIU - Sloat în astă lume (II) 


Din buzunarul scurtei sale voluminoase (şi-o cumpărase 
convins că, începând din jurul datei de 1 octombrie, toată 
America de la est de Stâncoşi devenea un pustiu îngheţat - 
iar acum era leoarcă de transpiraţie), Morgan Sloat scoase 
o cutioară de oţel. Sub clenciul de închidere se aflau zece 
butoane mici şi un dreptunghi de sticlă de-un galben- 
tulbure, lung de cinci centimetri şi lat de unul. Apăsă atent 
un număr de butoane cu unghia degetului mic de la mâna 
stângă, şi în ferestruica de afişaj apăru scurt un şir de 
numere. Sloat cumpărase acest dispozitiv, lansat drept cel 
mai mic seif din lume, în Zurich. Conform celor spuse de 
vânzător, nici chiar o săptămână petrecută în cuptorul unui 
crematoriu n-ar fi putut atenta la integritatea sa de oţel- 
carbon. 

Acum se deschise. 

Sloat despături două aripioare de catifea neagră ca 
abanosul, dezvelind un obiect pe care-l avea de peste 
douăzeci de ani - mult dinainte de-a se fi născut odiosul 
ţânc ce-i pricinuia toate aceste dificultăţi. Era o cheie de 
tablă fără luciu, care odinioară se potrivise în spinarea unui 
soldat mecanic de jucărie. Sloat văzuse soldatul de jucărie 
în vitrina unui magazin de vechituri din ciudatul orăşel 
Point Venuti, California - oraş ce prezenta un mare interes 
pentru el. Acţionând sub un impuls mult prea puternic ca 
să-l poată înfrunta (nici măcar n-ar fi vrut să-l înfrunte cu 
adevărat: Morgan  Sloat  interpretase întotdeauna 
constrângerea ca pe-o virtute), intrase şi plătise cinci dolari 
pe soldatul prăfuit şi ciuntit... oricum, nu de soldat avea 
nevoie. Cheiţa era aceea care-i furase ochiul şi-i şoptise 
ceva. O scosese din spatele soldatului şi o băgase în 
buzunar, imediat ce ieşise pe uşa dughenei. Pe soldatul 
propriu-zis fl aruncase într-un coş de gunoi din faţa unei 
librării specializate în science-fiction. 


Acum, stând lângă maşina sa, în zona de popas a oraşului 
de graniţă Lewisburg, Sloat luă cheiţa şi o privi. Ca şi 
gologanul lui Jack, în Teritorii, cheia de tinichea se 
transforma în altceva. Odată, la înapoiere, scăpase cheiţa în 
holul vechiului sediu. Şi pesemne că mai rămăsese în ea 
puţină magie din Teritorii, căci idiotul de Jerry Bledsoe se 
prăjise după nici o oră. Oare o ridicase Jerry de jos? Călcase 
pe ea, poate? Sloat nu ştia şi nici nu-i păsa. Nu-i păsa de 
Jerry nici cât de-o ceapă degerată - şi, ţinând seama că 
electricianul avusese o poliţă de asigurare care specifica o 
primă dublă în caz de accident mortal (administratorul-şef 
al clădirii, cu care Sloat împărțea câteodată o pipă de haşiş, 
îi suflase acest amănunt), Sloat îşi imagina că Nita Bledsoe 
încasase ceva parale -, dar aproape-şi ieşise din minţi că 
pierduse cheiţa. Phil Sawyer o găsise, restituindu-i-o fără 
nici un alt comentariu, decât: „Poftim, Morg..Porte-bonheur- 
ul tău, nu? Vezi să n-ai buzunarul găurit. Am găsit-o în hol, 
după ce l-au scos pe sărmanul Jerry." 

Da, în hol. În hol, unde totul mirosea ca motorul unui 
Waring Blendor ce gonise încontinuu în viteza a patra timp 
de vreo nouă ceasuri. În hol, unde totul era înnegrit, răsucit 
şi topit. 

Cu excepţia acestei umile cheiţe de tinichea. 

Care, în cealaltă lume, era un soi ciudat de paratrăsnet - 
şi pe care Sloat şi-o petrecu acum după gât, pe un lănţişor 
fin de argint. 

— Vin după tine, Jacky, spuse Sloat, cu un glas aproape 
tandru. E timpul să punem capăt la toată afacerea asta 
ridicolă - şi să bubuie. 


CAPITOLUL XVII - Wolf şi turma 
1 


Wolf vorbea despre multe lucruri, ridicându-se din când 
în când ca să-şi alunge vitele din drum şi, o dată, pentru a le 
mâna la un râu, cam vreo opt sute de metri spre Vest. 
Întrebatde Jack unde locuia, Wolf nu făcu decât să arate 
vag, spre Nord, cu braţul. Locuia, după spusele lui, cu 
familia. Când, peste câteva minute, Jack îi ceru mai multe 
lămuriri, Wolf se arătă surprins, spunând că n-avea nici 
soaţă şi nici copii - mai avea încă un an-doi până să intre în 
ceea ce numea el „marea luna-rutului". Nerăbdarea cu care 
aştepta „marea luna-rutului" se citea clar în rânjetul 
inocent-lasciv ce-i cuprinse toată faţa. 

— Dar ai spus că stai cu familia. 

— A, familia! Ăia! Wolf! râse el. Sigur. Aia! Toţi locuim 
laolaltă. Tre' să vedem de vite, vezi tu. Vitele ei. 

— Ale Reginei? 

— Da. De n-ar muri niciodată, niciodată. 

Şi schiţă un salut absurd de înduioşător, înclinându-se 
scurt înainte, cu mâna dreaptă la frunte. 

Alte întrebări îl ajutară pe Jack să limpezească oarecum 
problema... cel puţin aşa credea el. Wolf era burlac (deşi 
acest cuvânt nu se prea potrivea). Familia despre care 
vorbea era foarte întinsă - pur şi simplu, familia Wolf. Un 
neam nomad, dar de-o loialitate feroce, deplasându-se 
încoace şi-ncolo prin vastele regiuni pustii aflate la Est de 
Avanposturi, dar la Vest de Aşezări, denumire prin care 
Wolf părea să se refere la oraşele şi satele din răsărit. 

Wolfii (şi nu Wolves-ii'47* - odată, când Jack folosise 
pluralul corect, Wolf râsese de-i dăduseră lacrimile la 
colţurile ochilor) erau în majoritate muncitori robuşti, de 
nădejde. Aveau o putere legendară, şi nimeni nu le punea la 
îndoială curajul. Unii dintre ei se duseseră la răsărit, în 


Aşezări, unde slujeau ca gărzi ale Reginei, soldaţi, ba chiar 
şi bodyguarzi personali. Viaţa lor, îi explică Wolf lui Jack, 
avea doar două repere majore: Doamna şi familia. Cei mai 
mulţi Wolfi, spunea acesta, o serveau pe Doamna aşa ca el - 
supraveghind turmele. 

Vacile-oi erau principala sursă de carne a Leritoriilor, 
furnizând de asemenea material textil, seu şi ulei lampant 
(pe-asta Wolf nu i-o spuse, dar Jack o subîinţelese din 
afirmaţiile lui). Toate vitele aparţineau Reginei, iar familia 
Wolf le păstorea din vremuri imemoriale. Asta era sarcina 
lor. Jack descoperi o analogie straniu de convingătoare cu 
relaţia existentă între bizoni şi indienii din Câmpiile 
Americane... cel puţin până când albii pătrunseseră în 
aceste teritorii, perturbând echilibrul. 

— Iată, şi leul va şedea alături de miel, iar lupul alături 
de turmă, murmură Jack şi zâmbi. 

Stătea culcat pe spate, cu mâinile înlănţuite sub cap. Se 
aşternuse peste el cel mai minunat simţământ de pace şi 
seninătate. 

— Cum, Jack? 

— Nimic. Wolf, chiar te prefaci în animal când iese luna 
plină? 

— Sigur că da! spuse Wolf. Păru surprins, de parcă Jack 1- 
ar fi întrebat ceva de genul: Wolf chiar îţi ridici pantalonii 
după ce tragi o căcare? Străinii n-o fac, nu că? Asta Phil mi- 
a spus-o. 

— Şi... ăă... turma? continuă Jack. Când te transformi, 
vitele... 

— A, păi nu stăm lângă turmă când ne preschimbăm, 
răspunse, cu seriozitate, Wolf. Bunule Jason, nu! Le-am 
mânca, nu-ţi dai seama? lar un Wolf care mănâncă din 
turma lui trebuie dat pradă morţii. Aşa grăieşte Cartea 
Bunelor Roade. Wolf! Wolf! Avem locuri un-să ne ducem 
când e lună plină. Tot aşa şi turma. Îs proaste, da' ştiu că 
tre' să se ducă, la vremea lunii pline. Wolf! N-ar strica s-o 
ştie, bătu-le-ar Domnu'! 


— Dar mănânci carne, nu-i aşa? insistă Jack. 

— Plin de-ntrebări, ca şi tatăl tău. Wolf! Nu mă 
deranjează. Mda, mâncăm carne. Sigur că mâncăm. 
Suntem Wolfi, nu? 

— Dar, dacă nu mâncaţi din turme, atunci ce mâncaţi? 

— Mâncăm bine, încheie Wolf şi nu vru să mai scoată o 
vorbă pe acest subiect. 

La fel ca orice altceva din Teritorii, Wolf era un mister - 
un mister atât seducător, cât şi înfricoşător. Faptul de a-i fi 
cunoscut pe tatăl lui Jack şi pe Morgan Sloat - îi întâlnise, 
cel puţin, pe Îngemănarii lor, cu mai multe prilejuri - 
contribuia la aura ce-l învăluia pe Wolf într-un mister 
anume, fără însă a o defini complet. Iot ceea ce spunea 
Wolf, îl conducea pe Jack la încă o sumedenie de întrebări, 
dintre care, celor mai multe, Wolf nu putea - sau nu voia - 
să le răspundă. 

Chestiunea vizitelor lui Philip Sawtelle şi Orris era un 
exemplu. Apăruseră pentru prima oară când Wolf era în 
„luna mică", locuind cu mama sa şi încă două „surioare". Se 
părea că fuseseră doar în trecere, la fel ca Jack acum, 
numai că ei se îndreptau spre Est, în loc de Vest („Drept să- 
ţi spun, eşti cam singurul om pe care l-am văzut vreodată 
ajuns atât de departe spre Vest şi care încă să mai meargă 
spre Vest", zise Wolf). 

Fuseseră o companie destul de veselă, amândoi. Abia mai 
târziu apăruseră şi necazurile... necazuri cu Orris. Asta se 
întâmplase după ce partenerul tatălui lui Jack îşi făcuse „un 
rost în astă lume", îi spunea Wolf lui Jack iar şi iar - atâta 
doar că acum părea să se refere la Sloat având aspectul 
fizic al lui Orris. Wolf povestea că Morgan o furase pe una 
dintre surioarele lui („Mama mea şi-a muşcat degetele de la 
mâini şi de la picioare o lună după ce-a ştiut sigur c-o 
luase", relată Wolf, cu indiferenţă) şi mai răpusese şi alţi 
Wolfi din când în când. Cobori glasul şi, cu o expresie de 
teamă şi uimire superstiţioasă pe chip, îi spuse lui Jack că 


„Şchiopul" dusese câţiva asemenea Wolfi în cealaltă lume, 
Tărâmul Străinilor, şi-i învățase să mănânce din turmă. 

— Ăsta-i un lucru foarte rău pentru cei ca tine, nu? 
întrebă Jack. 

— Sunt blestemaţi, replică Wolf, simplu. 

La început, Jack crezuse că Wolf vorbea despre răpiri, 
verbul folosit de Wolf referitor la surioara sa - în fond, era 
versiunea Teritorială pentru „a lua". Acum începea să-şi dea 
seama că era vorba despre cu totul altceva - doar dacă nu 
cumva Wolf, într-o inconştientă înclinaţie poetică, încercase 
să spună că Morgan răpise minţile câtorva membri ai 
familiei sale. Jack bănuia că Wolf vorbea într-adevăr despre 
oameni-lupi, care se lepădaseră de străvechiul lor legământ 
în faţa Coroanei, închinându-se, în schimb, lui Morgan... 
Morgan Sloat şi Morgan de Orris. 

Ceea ce-l ducea cu gândul, în chip destul de firesc, la 
Elroy. 

Un Wolf care mănâncă din turma lui trebuie dat pradă 
morții. 

Cu gândul la oamenii din maşina verde care se opriseră 
să-l întrebe drumul şi-i oferiseră un tub Iootsie, şi care 
încercaseră apoi să-l tragă în maşina lor. Ochii. Ochii se 
preschimbaseră. 

Sunt blestemați. 

EI şi-a făcut un rost în astă lume. 

Până acum se simţise atât în siguranţă, cât şi desfătat: 
desfătat să se afle din nou în Teritorii, unde se simţea un iz 
pişcător în aer, dar nimic de felul muşcăturii surde, reci şi 
cenuşii din vestul statului Ohio, în siguranţă lângă Wolf cel 
mare şi prietenos, departe la ţară, kilometri întregi 
despărţindu-i de orice sau oricine. 

Și-a făcut un rost în astă lume. 

Îl întrebă pe Wolf despre tatăl său - Philip Sawtelle în 
astă lume -, dar Wolf nu făcu decât să clatine din cap. 
Fusese un bătut-de-Dumnezeu om bun şi un îngemănar - 
prin asta, evident, Străin - însă mai mult de-atât Wolf nu 


părea să ştie. Îngemănarii, spunea el, erau ceva care-avea 
legătură cu familiile de oameni, iar la asemenea treburi el 
n-avea cum să se priceapă. Nici înfăţişarea lui Philip 
Sawtelle n-o putea descrie - nu şi-o mai amintea. Nu ţinea 
minte decât mirosul. Tot ce ştia e/ îi spuse Wolf lui Jack, era 
că, în vreme ce ambii Străini păruseră amabili, numai Phil 
Sawyer fusese într-adevăr amabil. Odată, adusese daruri 
pentru Wolf, surioarele şi frăţiorii lui. Unul dintre cadouri, 
nepreschimbat, din lumea Străinilor fusese o salopetă cu 
pieptar şi bretele pentru Wolf. 

— Am purtat-o tot timpu', spuse el. Mama a vrut s-o 
arunce după ce-am purtat-o vreo cinci ani. A zis că se 
învechise! A zis că mă făcusem prea mare să mă mai 
încapă! Wolf! A zis că nu mai erau decât petice peste alte 
petice. Totuşi, eu nu m-am despărţit de ea. Pân-la urmă, a 
cumpărat nişte material de la un toboşar în drum spre 
Avanposturi. Nu ştiu cât a plătit şi, Wolf, drept să-ţi spun, 
Jack, mi-a fost şi frică să-ntreb. L-a vopsit albastru şi mi-a 
croit şase perechi. Cea pe care mi-a cumpărat-o tatăl tău, 
mi-o aştern acuma când dorm. Wolf! Wolf! E bătuta-mi-de- 
Dumnezeu pernă, pare-se. 

Şi Wolf zâmbi atât de deschis - şi melancolic totodată -, 
încât Jack se simţi îndemnat să-l ia de mână. Era un lucru 
pe care niciodată nu l-ar fi putut face în viaţa sa dinainte, 
indiferent de împrejurări, dar care acum părea singura 
reacţie posibilă. Fu bucuros să cuprindă mâna lui Wolf, 
caldă şi puternică. 

— Îmi pare bine că ţi-a plăcut de tata, Wolf. 

— Mi-a plăcut! Mi-a plăcut! Wolf! Wolf! 

Şi atunci se dezlănţui infernul. 


2 


Wolf se opri din vorbit şi privi în jur, mirat. 
— Wolf? Ce se-n... 
— Ssgst! 


Apoi, Jack auzi. Urechile mai sensibile ale lui Wolf 
percepuseră cele dintâi sunetul, dar acesta creştea cu 
repeziciune; nu peste mult timp, l-ar fi auzit şi un surd. 
Vitele se uitară în jur, începând apoi să se îndepărteze 
repede de sursa sunetului, într-un pâlc dezordonat şi 
neliniştit. Părea un efect sonor radio, ce imita zgomotul 
făcut de sfâşierea unui cearşaf, încet, pe mijloc. Numai că 
volumul sunetului continua să urce, tot mai sus şi mai sus, 
până când Jack crezu că o să-şi piardă minţile. 

Wolf sări în picioare, cu o expresie năucă, nedumerită şi 
înfricoşată. Sunetul acela de sfâşiere, un pârâit gros, 
zdrenţuit, continua să se înteţească. Mugetele vacilor-oi 
deveniră şi mai sonore. Câteva se retrăgeau în râu şi, 
privind într-acolo, Jack văzu una căzând, într-un pleoscăit şi 
o stângace zbatere de picioare. Fusese îmbrâncită de 
tovarăşele ei, care mişunau de-a-ndăratelea. Slobozi un 
țipăt ascuţit, beee! Altă vacă-oaie se împiedică de ea şi fu la 
fel trântită în apă, de retragerea înceată a celorlalte. Malul 
opus al râului era ud şi jos, înverzit de stuf, mlăştinos. 
Vacile-oi care ajunseseră primele în mocirla aceea se 
înnămoliră repede. 

— O, bătu-v-ar-Dumnezeu de vite bune de nimica! mugi 
Wolf şi se repezi pe pantă, în jos, către râu, unde primul 
animal doborât părea acum să se zbată în chinurile morţii. 

— Wolf! strigă Jack. 

Dar Wolf nu-l putea auzi. Băiatul abia se putea auzi el 
însuşi, prin scrâşnetul acela de spintecare în fâşii. Privi mai 
spre dreapta, pe malul apropiat al apei, şi rămase cu gura 
căscată de mirare. Se întâmpla ceva cu aerul. O porţiune 
din văzduh, la vreun metru deasupra solului, se despica, 
făcând băşici, părând să se zbată şi să se smulgă din ea 
însăşi. Prin această porţiune din aer, Jack putea să vadă 
Drumul Vestului, dar drumul părea înceţoşat şi pâlpâitor, ca 
privit prin unduirea aerului încins de deasupra unui 
crematoriu. 


Ceva cască aerul ca pe-o rană - vine ceva pe-acolo - din 
partea noastră? Oh, Jason, asta fac şi eu când frec? Dar, 
chiar şi sub stăpânirea panicii şi a confuziei, ştia că nu era 
acelaşi lucru. 

Jack ştia destul de limpede cine ar fi venit astfel. Ceea ce 
vedea el acum, era ca un viol în plină făptuire. 

O luă la fugă spre poalele pantei. 


3 


Zgomotul de sfâşiere continua mereu, mereu şi mereu. 
Wolf îngenunchease în râu, încercând să-l ajute pe cel de-al 
doilea animal trântit să se ridice. Primul plutea molatec în 
aval, cu trupul numai zdrenţe mutilate. 

— Ridică-te! Bătu-te-ar-Dumnezeu, sus! Wolf! 

Se opintea şi plesnea cât putea de tare vaca-oaie ce se 
zbătea, împingându-se înapoi în el, apoi cuprinse cu braţele 
mijlocul vitei aproape înecate şi trase în sus. 

— WOLF! ACI ŞI-ACU! zbieră el. 

Mânecile cămăşii i se despicară larg de-a lungul 
bicepşilor, amintindu-i lui Jack de David Banner în plin amoc 
inspirat de razele alea gamma care-l transformau în 
Incredibilul Hulk. Apa plescăia, împroşcând în toate părţile, 
iar Wolf se ridică greoi, cu ochii portocalii arzându-i şi 
salopeta albastră înnegrită, udă leoarcă. Din nările 
animalului şiroia apă, în vreme ce Wolf îl strângea la piept 
ca pe un căţeluş supradezvoltat. Ochii i se rostogoliseră în 
orbite, arătându-şi albul cleios. 

— Wolf! zbieră Jack. E Morgan! E... 

— Turma! zbieră Wolf, la rândul lui. Wolf! Wolf! Turma 
mea bătu-o-ar-Dumnezeu! Jack! Nu-ncerca... 

Restul fu înecat într-un bubuit măcinat, ca de trăsnet, 
cutremurând pământul. Un moment, tunetul acoperi până 
şi înnebunitorul zgomot monoton de sfâşiere. Aproape la fel 
de năucit ca vitele lui Wolf, Jack ridică privirea şi văzu un 


cer senin, albastru, fără nici un nor, cu excepţia câtorva 
scame albe pufoase, aflate la kilometri întregi distanţă. 

În rândurile turmei lui Wolf, tunetul iscă o panică totală. 
Vitele vrură s-o zbughească din loc, dar, în deplina lor 
idioţenie, multe încercară acest lucru de-a-ndăratelea. Se 
ciocniră, se stropiră şi se rostogoliră sub valuri. Jack auzi 
trosnetul amarnic al unui os rupt, urmat de zbieretul behâit 
al animalului vătămat. Wolf mugi de mânie, lăsă să cadă 
vaca-oaie pe care încercase s-o salveze şi porni cu greu 
spre malul mocirlos de pe cealaltă parte a râului. 

Înainte de-a apuca să ajungă acolo, vreo şase vite îl 
izbiră,  doborându-l. Pânze de apă ţâşniră în sus, 
desfăcându-se. În vapori subţiri. Jack observă că acum Wolf 
era în pericol de-a fi simultan călcat în picioare şi înecat de 
animalele nătânge, ce fugeau cuprinse de panică. 

Băiatul se repezi în râul tulbure de mâl răscolit. Curentul 
încerca încontinuu să-i tragă pământul de sub picioare. O 
vacă-oaie, urlând şi rostogolindu-şi dement ochii, aproape îl 
trânti şi pe el. Stropit în plină faţă, Jack încercă să-şi 
şteargă apa din ochi. 

Sunetul acela părea să umple întreaga lume: PPPRRR- 
RRRR... 

Wolf. Morgan nu conta, cel puţin pe moment. Wolf era la 
ananghie. 

Capul său lăţos, ud, se văzu un moment deasupra apei, 
după care trei animale fugiră drept peste el, iar Jack nu mai 
putu distinge decât o mână îmblănită, agitându-se. Se opinti 
din nou înainte, încercând să ocolească printre vite, unele 
încă în picioare, altele zbătându-se şi înecându-se sub 
picioarele celor dintâi. 

— Jack! tună un glas peste tot zgomotul acela spintecat. 

Un glas pe care Jack îl cunoştea. Glasul unchiului 
Morgan. 

— Jack! 

Un nou bubuit de trăsnet răsună, ca o enormă bufnitură 
cu rezonanţe de stejar, rostogolindu-se prin cer precum un 


obuz de artilerie. 

Gâfâind, cu părul ud atârnându-i în ochi, Jack privi peste 
umăr... şi drept în zona de popas a autostrăzii 70, lângă 
Lewisburg, Ohio. O vedea ca printr-un geam ondulat, lucrat 
de mântuială... dar o vedea. Marginea veceului de cărămizi 
se zărea în stânga peticului aceluia de aer torturat, băşicat. 
Botul unei automacarale, după cât se părea Chevrolet, 
apărea în dreapta, plutind cam la un metru deasupra 
câmpiei unde el şi Wolf stătuseră liniştiţi de vorbă, cu nici 
cinci minute în urmă. lar în centru, semănând leit cu un 
figurant dintr-un film despre asaltul amiralului Byrd asupra 
Polului Sud, stătea Morgan Sloat, cu chipul său puhav şi 
roşu desfigurat de-o turbare ucigaşă. Turbare, şi încă ceva. 
Triumf? Da, Jack avu impresia că de-asta era vorba. 

Se opri în mijlocul apei ce-i ajungea până la şolduri, cu 
vitele trecându-i pe de lături, behăind şi mugind, şi rămase 
cu gura căscată şi ochii holbaţi la fereastra aceea spartă în 
însăşi urzeala realităţii. 

M-a găsit, Dumnezeule mare, m-a găsit. 

— Aici mi-ai fost, băi, căcăţel! urlă la el Morgan. Vocea îi 
răzbătea de dincolo, dar avea un timbru înfundat, mort, la 
trecerea din realitatea acelei lumi în realitatea acesteia - 
parcă ar fi ascultat un om strigând într-o cabină telefonică. 
Vedem noi acum, nu-i aşa? Nu-i aşa? 

Morgan porni înainte, cu chipul înotându-i şi unduindu-i- 
se ca turnat din plastic moale, iar Jack apucă să vadă că 
ţinea ceva în mână, un obiect agăţat la gât, mic şi argintiu. 

Băiatul rămase pe loc, paralizat, în timp ce Sloat îşi croia 
cu forţa drum prin fisura dintre cele două universuri. 
Trecând, îşi făcu propriul său număr de om-lup, 
metamorfozându-se din Morgan  Sloat, investitor, 
comerciant funciar şi, uneori, agent la Hollywood, în 
Morgan de Orris, pretendent al tronului unei Regine 
muribunde. Obrajii congestionaţi, atârnânzi, i se subţiară. 
Culoarea din ei păli. Părul i se reîmprospătă, crescând în 
faţă, mai întâi tivind rotunjimea ţestei, de parcă o fiinţă 


invizibilă ar fi colorat capul unchiului Morgan, pentru ca 
apoi să-l acopere. Părul Îngemănarului lui Morgan Sloat era 
lung, negru, fâlfâitor, cu o înfăţişare aducând cumva a 
moarte. Îl purta legat la ceafă, văzu Jack, dar acum cea mai 
mare parte din el se desfăcuse. 

Hanoracul se văluri, dispăru un moment, revenind apoi în 
chip de mantie cu glugă. 

Ghetele din piele de căprioară ale lui Morgan Sloat se 
transformară în cizme negre, înalte până la genunchi, cu 
carâmbii răsfrânţi, dintr-una ivindu-se ceva ce-ar fi putut 
foarte bine să fie plăselele unui pumnal. 

lar obiectul mic, argintiu, din mână, se preschimbase 
într-o mică baghetă în vârful căreia trosneau flăcări 
albastre. 

E un paratrăsnet. O, Isuse, e un... 

— Jack! 

Strigătul răsunase încet, gâlgâit, înecat de apă. 

Jack se răsuci stângaci pe călcâie, evitând ca prin 
urechile acului o altă vacă-oaie, care plutea pe-o coastă, 
moartă. Văzu capul lui Wolf scufundându-se din nou, în 
vreme ce doar mâinile i se mai zbăteau deasupra. Porni cu 
mari eforturi spre mâinile acelea, continuând să se 
ferească, atât cât putea, de vite. Una dintre ele îl izbi cu 
putere în şold, iar Jack căzu, înghițind o gură de apă. Se 
ridică iar repede, tuşind, înecându-se, cotrobăind cu o 
mână în jiletcă după sticluţă, speriat c-ar fi putut-o pierde. 
Era încă la locul ei. 

— Băiete! Întoarce-te şi te uită la mine, băiete! 

N-am timp în momentul ăsta, Morgan. Scuze, dar trebuie 
să văd dacă pot evita să mor înecat de turma lui Wolf 
înainte de-a vedea dacă pot evita să mor pârlit de băţul ăla 
al Apocalipsei din mâna ta. Eu... 

O flacără albastră se arcui peste umărul lui Jack, sfârâind 
- semăna cu un ucigător curcubeu electric. Lovi una dintre 
vacile-oi prinse în stufărişul mlăştinos de pe malul opus al 
râului şi nefericitul dobitoc explodă pur şi simplu, de parcă 


ar fi înghiţit un calup de dinamită. Un nor de sânge 
pulverizat în stropi, ca vârful de ac, împroşcă totul. În jurul 
lui Jack începu să plouă cu bucățele de carne. 

— Întoarce-te şi uită-te la mine, băiete! 

Putea simţi forța acestei porunci, apucându-i faţa cu 
mâini nevăzute, încercând să i-o răsucească. 

Wolf se luptă din nou să se ridice, cu părul lipit de chip şi 
ochii ameţiţi cătând printr-o perdea de şuviţe ca ai unui 
ciobănesc englez. Tuşea şi se clătina, nemaipărând 
conştient în ce loc se afla. 

— Wolf! ţipă Jack - însă tunetul explodă din nou peste 
cerul albastru, acoperindu-i chemarea. 

Wolf se aplecă şi slobozi pe gură o uriaşă pânză de apă 
noroioasă. O clipă mai târziu, altă vacă-oaie înspăimântată îl 
izbi, scufundându-l iar. 

Asta e, îşi spuse, disperat, Jack. Asta a fost, s-a dus, nici o 
şansă, lasă-l în pace, pleacă de-aici... 

Dar continuă să se târască spre Wolf, împingând din cale, 
pentru a ajunge acolo, o vită muribundă, ce se zbătea în 
convulsii vlăguite. 

— Jason! zbieră Morgan de Orris. 

Jack îşi dădu seama că Morgan nu înjura în argoul 
Teritorial; îl striga pe nume - pe el, Jack. Numai că aici nu 
mai era Jack. Aici îl chema Jason. 

Dar fiul Reginei a murit de mic, a murit, a... 

Din nou scrâşnetul umed, bâzâit, al descărcării electrice, 
părând aproape să-i despartă părul în două. Din nou o 
lovitură pe malul celălalt, pulverizând una dintre vitele lui 
Wolf. Nu, observă Jack, nu complet. Picioarele animalului 
încă mai erau acolo, împotmolite în mocirlă ca nişte jaloane. 
Sub privirea lui, începură să se aplece ostenite spre înafară, 
în patru direcţii diferite. 

— ÎNTOARCE-TE ŞI UITĂ-TE LA MINE, BĂTU-TE-AR 
DUMNEZEU! 

Apa, de ce nu trage în apă, să mă pârlească, pe mine, pe 
Wolf şi toate animalele astea în acelaşi timp? 


Apoi îi reveni în minte fizica din clasa a cincea. O dată 
ajuns în apă, curentul electric se putea îndrepta oriunde... 
inclusiv înapoi la sursă. 

Chipul năucit al lui Wolf, plutind pe sub apă, alungă 
aceste gânduri din mintea lui Jack. Wolf era încă viu, dar 
parţial blocat sub o vacă-oaie care, deşi aparent 
nevătămată, paralizase de spaimă. Mâinile lui Wolf se 
zbăteau cu o energie vlăguită, patetică. În momentul în 
care Jack ajunse acolo, una dintre aceste mâini căzu moale, 
continuând să plutească, pur şi simplu, inertă ca un nufăr. 

Fără a încetini, Jack îşi lăsă în jos umărul stâng şi împinse 
vita, la fel ca Jack Armstrong într-o emisiune radiofonică 
pentru copii. 

Să fi fost o vacă în mărime naturală în locul modelului 
ergonomic din Teritorii, probabil nici n-ar fi clintit-o, mai 
ales contra curentului destul de îndărătnic al apei. Dar era 
mai mică decât o vacă, iar băiatul se opinti din răsputeri. 
Când o lovi, vita mugi, se împletici îndărăt, proptindu-se o 
clipă pe şezut, după care se repezi spre malul îndepărtat. 
Jack înşfăcă mâinile lui Wolf şi trase cu toată puterea. 

Wolf ieşi la suprafaţă cu tot atâta greutate ca un buştean 
îngreuiat de apă, având acum ochii sticloşi şi pe jumătate 
închişi, cu apa şiroindu-i din gură, nas şi urechi. Buzele i se 
învineţiseră. 

Două dâre gemene de fulger bifurcat săgetară prin 
stânga şi dreapta locului unde Jack îl ţinea în braţe pe Wolf, 
amândoi arătând ca o pereche de beţivi încercând să 
valseze într-o piscină. Pe malul opus, încă o vacă-oaie zbură 
în toate direcţiile, capul ei retezat continuând să mugească. 
Fâşii de foc arzător se năpustiră în zigzag prin zona 
mlăştinoasă, aprinzând smocurile de trestii, pentru a găsi 
apoi iarba mai uscată a câmpului, acolo unde terenul 
reîncepea să se înalțe. 

— Wolf! urlă Jack. Wolf, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Auh, gemu Wolf şi vomă apă caldă şi tulbure peste 
umărul lui Jack. Auhhhhhhhhhhh... 


Acum, Jack îl văzu pe Morgan stând pe malul opus, 
siluetă înaltă, puritană, în mantia sa neagră. Gluga îi 
încadra chipul palid, ca de vampir, cu un soi de romantism 
mohorât. Jack avu timp să se gândească la faptul Că 
Teritoriile îşi aplicaseră vraja chiar şi aici, în favoarea 
groaznicului său unchi. Pe acest tărâm, Morgan nu mai era 
un broscoi râios, supraponderal şi hipertensiv, din universul 
hârţoagelor, cu pirateria în suflet şi crima în minte; aici, 
chipul i se îngustase şi-şi aflase o frigidă frumuseţe 
masculină. Îndreptă spre ei vergeaua argintie ca o baghetă 
magică de jucărie, şi un nou arc albastru despică văzduhul. 

— Acum, tu şi nărodul tău de prieten! zbieră Morgan. 

Buzele sale subţiri se despărţiră într-un rânjet triumfător, 
dezvelind două şiruri de dinţi galbeni, încălecaţi, ce 
spulberară din imaginaţia lui Jack, odată pentru totdeauna, 
ceţoasa iluzie de frumuseţe. 

Wolf urlă şi zvâcni în braţele îndurerate ale lui Jack. Se 
holba la Morgan, cu ochii săi portocalii bulbucaţi de ură şi 
spaimă. 

— Tu, diavole! zbieră Wolf. Diavole! Sora mea! Surioara 
mea! Wolf! Wolf! Tu, diavole! 

Jack scoase sticluţa din jiletcă. Oricum nu mai rămăsese 
decât o înghiţitură. Nu-l putea ţine pe Wolf cu un singur 
braţ; îl scăpa, iar Wolf părea incapabil să se ţină singur pe 
picioare. Ce mai conta? Doar nu-l putea lua cu el înapoi în 
cealaltă lume... sau putea? 

— Diavole! ţipă Wolf, plângând, cu chipul ud lunecând în 
josul braţului lui Jack, în timp ce spatele salopetei cu 
bretele plutea umflat la suprafaţa apei. 

Miros de iarbă arsă şi animale arse. 

Tunet, explodând. 

De astă-dată, torentul de foc fulgeră prin aer atât de 
aproape de Jack, încât firele de păr din nări i se pârliră, 
încârligându-se. 

— O, DA, AMÂNDOI, AMÂNDOI! urlă Morgan. TE-NVĂŢ 
EU SĂ-MI MAI STAI ÎN DRUM, TICĂLOS MIC! AM SĂ VĂ 


ARD PE AMÂNDOI! PRAF VĂ FAC! 

— Wolf, ţine-te! strigă Jack. Renunţă la efortul de a-l 
cuprinde pe Wolf; în schimb, îi înhăţă mâna, strângând-o cât 
putea de tare. [ine-te de mine, auzi? 

— Wolf! 

Ridică sticluţa, şi gustul îngrozitor şi rece de struguri 
putrezi îi inundă gura pentru ultima oară. Sticluţa era 
goală. În timp ce înghiţea, o auzi spărgându-se, sfărâmată 
de unul dintre trăsnetele lui Morgan. Dar sunetul de sticlă 
spartă era slab... slabă înţepătura electrică... chiar şi 
urletele de mânie ale lui Morgan de-abia se mai auzeau. 

Se simţea ca şi cum ar fi căzut pe spate într-o groapă. Un 
mormânt, poate. Apoi, mâna lui Wolf o strânse pe-a lui Jack 
atât de tare, încât băiatul gemu. Senzaţia aceea de vertij, 
de-a fi executat un salt mortal complet, începu să 
slăbească... iar apoi lumina soarelui păli şi ea, devenind 
tristul gri-vineţiu al unui amurg de octombrie în inima 
Americii de Nord. Stropi reci de ploaie îl izbiră pe Jack în 
faţă, fiind vag conştient că apa în care stătea părea mult 
mai rece decât cu doar câteva secunde în urmă. Undeva, nu 
departe, putea auzi familiarul sforăit al maşinilor de gabarit 
greu pe autostradă... numai că acum păreau să treacă exact 
pe deasupra lor. 

Imposibil, îşi spuse, dar oare chiar era imposibil? Limitele 
acestui cuvânt păreau să se extindă cu o uşurinţă de-a 
dreptul plastică. Preţ de-o clipă, ameţit, avu viziunea unor 
uriaşe camioane din Ieritorii, conduse de oameni zburători 
din Teritorii, cu aripi mari de prelată prinse pe spinare. 

Înapoi, îşi spuse. Din nou înapoi, în acelaşi moment, la 
aceeaşi barieră. 

Strănută. 

Şi acelaşi guturai. 

Acum însă, două lucruri nu mai erau aceleaşi. 

Aici nu se vedea nici urmă din zona de popas. Stăteau 
cufundaţi până la coapse în apa rece ca gheaţa a unui râu, 
sub pasajul suspendat de la barieră. 


Wolf era cu el. Aceasta era cea de-a doua schimbare. 
lar Wolf urla. 


CAPITOLUL XVIII - Jack se duce la cinema 
1 


Deasupra, un alt camion durui peste pasaj, urlând din 
puternicul său motor Diesel. Podul se zgudui. Wolf scoase 
un vaiet şi se agăţă de Jack, amândoi aproape căzând în 
apă. 

— Încetează! strigă Jack. Dă-mi drumul, Wolf! Nu-i decât 
un camion! Dă-mi drumul! 

Îi trase lui Wolf o palmă fără să vrea - spaima celuilalt 
fiind înduioşătoare. Dar, înduioşător sau nu, Wolf era mai 
înalt decât Jack cu aproape treizeci de centimetri şi mai 
greu cu vreo şaizeci de kilograme, iar dacă-l dobora, aveau 
să cadă amândoi în apa aceea îngheţată, urmând, mai mult 
ca sigur, pneumonia. 

— Wolf! Nu place! Wolf! Nu place! Wolf! Wolf! 

Dar strânsoarea slăbi. Un moment mai târziu, braţele îi 
căzură pe lângă trup. Când încă un camion sforăi pe 
deasupra lor, Wolf se crispă, dar reuşi să se abţină de-a-l 
mai înşfăca pe Jack. Îl privea însă cu o expresie de rugă 
tremurătoare, mută, care însemna: Du-mă de-aici, te rog, 
du-mă de-aici. Mai bine să fiu mort decăt în astă lume. 

Nimic nu mi-ar plăcea mai mult, Wolf, dar acolo e 
Morgan. Și chiar de n-ar fi, nu mai am Suc magic. 

Cobori privirea spre mâna stângă şi văzu că ţinea gâtul 
spart al sticluţei lui Speedy, ca un om pregătindu-se să pună 
de-o sfadă serioasă în salonul unui bar. Wolf avusese un 
noroc chior să nu se taie când, în groaza sa, se agăţase de 
Jack. 

O aruncă. Pleosc. 

Două camioane de astă-dată - zgomotul se dublă. Wolf 
urlă îngrozit şi-şi trânti mâinile peste urechi. Jack putea să 
vadă că în cursul saltului cea mai mare parte din păr 
dispăruse de pe mâinile lui Wolf - cea mai mare parte, dar 


nu tot. Şi mai văzu că primele două degete de la fiecare 
mână aveau exact aceeaşi lungime. 

— Haide, Wolf, îl chemă Jack, când hărmălaia 
camioanelor slăbi cât de cât. Să ieşim de-aici. Parc-am fi doi 
tipi aşteptând să fie botezați de frăţia lor secretă. 

Îl apucă de mână, după care tresări, simțind cu câtă 
panică se încleştează mâna lui Wolf de-a lui. Acesta îi văzu 
expresia şi slăbi strânsoarea... puţin. 

— Nu mă părăsi, Jack, îl rugă el. Te rog, te rognu mă 
părăsi. 

— Nu, Wolf, n-am să te părăsesc. 

Cum reuşeşti să te bagi în toate chestiile astea, boule? 
Na, poftim, Stai sub un pasaj suspendat la o barieră, 
undeva în Ohio, cu omul-lup al tău de casă. Cum reuşeşti? 
Te antrenezi mult? Şi, oh... apropo, ce se-ntâmplă cu luna, 
Jack-O? Mai ţii minte? 

Nu-şi amintea şi, cu tot cerul acoperit de nori şi ploaia 
rece care cădea, n-avea nici o cale de a-şi da seama. 

Care erau şansele? Treizeci la unu în favoarea lui? 
Douăzeci şi opt la doi? 

Oricare-ar fi fost şansele, nu erau suficient de mari. Nu, 
după cum mergeau lucrurile. 

— N-am să te părăsesc, repetă el. 

Apoi îl conduse pe Wolf spre malul opus al râului. În apa 
mică, rămăşiţele descompuse ale păpuşii vreunui copil 
pluteau cu burta-n sus, ochii ei albaştri-sticloşi holbându-se 
spre întunericul tot mai dens. Pe Jack îl dureau muşchii 
braţului, de la efortul de a-l fi tras pe Wolf în astă lume, iar 
articulaţia umărului îi pulsa ca un dinte cariat. 

În timp ce ieşeau din apă pe malul plin de bălării şi 
gunoaie, Jack începu din nou să strănute. 


Z 


De astă-dată, totalul deplasării lui Jack prin Teritorii 
reprezentase cam opt sute de metri spre Vest - distanţa 
parcursă de Wolf cu turma pentru a şi-o putea adăpa în râul 


în care Wolf însuşi avea aproape să se înece mai târziu. Aici, 
se pomeni cu şaptesprezece kilometri mai spre Vest, pe cât 
de exact putea să calculeze. Urcară cu chiu cu vai malul - 
de fapt, Wolf sfârşi prin a-l trage după el pe Jack în cea mai 
mare parte a drumului - şi, în ultima geană de lumină a 
zilei, Jack văzu o rampă de ieşire bifurcându-se spre 
dreapta, la vreo cincizeci de metri în lungul drumului. Un 
panou reflectorizant anunţa: ARCANUM / ULTIMA IEŞIRE 
DIN OHIO / GRANIŢA SIATULUI LA 25 KILOMETRI. 

— Trebuie să facem stopul, spuse Jack. 

— Stopul? întrebă Wolf, neîncrezător. 

— la să ne uităm cum arăţi. 

Ajunse la concluzia că Wolf putea face faţă, cel puţin în 
întuneric. Încă mai purta salopeta cu pieptar, care acum 
chiar avea pe ea o emblemă OSHKOSH. Cămaşa lucrată în 
casă devenise un cămeşoi albastru ţesut la război, arătând 
ca o ofrandă specială din surplusurile Marinei. În picioare, 
iniţial desculţe, purta o pereche de mocasini ieftini, enormi 
şi uzi, şi şosete albe. 

Cel mai curios lucru, o pereche de ochelari rotunzi cu. 
rame de oţel, din soiul celor pe care obişnuia să-i poarte 
John Lennon, stăteau în mijlocul feţei mari a lui Wolf. 

— Wolf, aveai probleme cu vederea? Acolo, în Teritorii? 

— Nu ştiu să fi avut, răspunse Wolf. Aşa se pare. Wolf! 
Precis c-aicea văz mai bine, cu ochii ăştia de sticlă. Wolf, 
chiar aci şi-acu! 

Privi spre traficul ce vuia la barieră şi, un moment, Jack 
văzu ceea ce probabil vedea el: fiare uriaşe de oţel cu ochi 
imenşi albi-gălbui, mârâind prin noapte cu o iuţeală de 
neînchipuit, roţile lor de cauciuc arzând drumul. 

— Văd mai bine decât aş vrea, încheie, amărât, Wolf. 


3 


Peste trei zile, doi băieţi obosiţi şi cu dureri de picioare 
şchiopătau printre panoul LIMITA ZONEI URBANE, aflat pe 


o parte a Şoselei 32, şi o Braserie 10-4, de pe cealaltă 
parte, intrând astfel în oraşul Muncie, Indiana. Jack avea 
febră treizeci şi nouă de grade şi tuşea aproape încontinuu. 
Chipul lui Wolf era umflat şi decolorat. Arăta ca un boxer 
care-a ieşit pe scurtătură dintr-un meci pe chestii 
personale. În ajun, încercase să facă rost de câteva mere 
târzii, dintr-un pom ce creştea în umbra unui hambar 
abandonat de lângă drum. Ajunsese, practic, în copac şi 
aduna merele zbârcite de toamnă în pieptarul salopetei, 
când dăduseră peste el viespile, care-şi duraseră cuibul 
undeva în beciul vechiului hambar. Wolf coborâse din copac 
cât de repede era în stare, cu un nor cafeniu în jurul 
capului. Urla. Şi totuşi, cu un ochi complet închis şi nasul 
începând să-i semene cu o uriaşă ridiche purpurie, insistase 
ca lui Jack să-i revină merele Cele mai bune. Nici unul 
dintre ele nu era grozav de bun - mici, acre şi viermănoase 
-, iar Jack oricum nu prea avea poftă de mâncare; dar, după 
ce Wolf trecuse prin ce trecuse ca să le culeagă, nu-l lăsase 
inima să refuze. 

Un Camaro mare şi vechi, ridicat pe roţile din spate astfel 
că părea să-şi înfigă botul în şosea, claxonă trecând pe 
lângă ei. 

Urmă un hohot de râs sonor, alimentat cu bere. Wolf urlă 
şi se agăţă de Jack. Jack crezuse că prietenul său îşi va 
depăşi în final această groază de maşini, dar acum chiar 
începea să-şi facă gânduri. 

— Nu-i nimic, Wolf, spuse el, istovit, desprinzându-şi de 
pe trup braţele celuilalt pentru a douăzecea sau treizecea 
oară în acea zi. S-au dus. 

— Aşa de tare! gemu Wolf. Wolf! Wolf! Wolf! Aşa de tare, 
Jack, urechile mele, urechile mele! 

— Surdine cu vată de sticlă, murmură Jack, gândindu-se, 
sfârşit: O să-ți placă şoselele din California, Wolf. Pe-alea o 
să le verificăm, dacă încă om mai călători împreună, bine? 
Pe urmă vom încerca vreo câteva curse auto de demolare, 


învălmăşeli de motocros. Ai să te-nnebuneşti după ele. 
Unora, continuă el, le place sunetul, ştii. Aia... 

Dar îl apucă un nou acces de tuse, cocoşându-l. Un 
moment, lumea se îndepărtă de el, plutind printre văluri 
cenuşii. Reveni foarte, foarte încet. 

— Le place, îngăimă Wolf. Jason! Cum îi poate plăcea 
cuiva, Jack? Şi mirosurile... 

Jack ştia că, pentru Wolf, mirosurile erau partea cea mai 
afurisită. Nu ajunseseră aici decât de patru ore, când Wolf 
începu s-o numească ţara Mirosurilor Urâte. În prima 
noapte, vomase de vreo şase ori, la început vărsând pe 
pământul din Ohio apa mocirloasă a unui râu ce exista în alt 
univers, după care nu mai făcuse decât să-şi dea afară 
sucurile gastrice. Din cauza mirosurilor, explicase el, 
nefericit. Nu înţelegea cum putea Jack să le suporte, cum le 
putea suporta indiferent cine. 

Jack ştia că, revenind din Teritorii, te doborau mirosuri 
pe care abia dacă le percepeai atunci când trăiai în mijlocul 
lor. Motorină, gaze de eşapament, reziduuri industriale, 
gunoaie, apă de canal, chimicale în descompunere. Apoi te 
deprindeai cu ele din nou. le obişnuiai sau doar amorţeai. 
Numai că nu la fel se întâmpla şi cu Wolf. Ura maşinile, 
detesta mirosurile, nu putea suferi lumea asta. Jack nu 
credea că o să se obişnuiască vreodată cu ea. Dacă nu-l 
ducea cât mai curând înapoi în Teritorii, se temea ca Wolf să 
nu înnebunească. Probabil o să mă-nnebunească şi pe mine 
între timp. Deşi, prea mult nu mi-a mai rămas pân-acolo. 

Un camion de fermă hodorogit, plin cu găini, vui pe lângă 
ei, urmat de-o coloană de maşini nerâbdătoare, dintre care 
unele claxonau. Wolf mai că nu-i sări lui Jack în braţe. Slăbit 
de febră, Jack trase pe dreapta în şanţul plin de buruieni şi 
gunoaie şi se lăsă în fund atât de abrupt, încât îi clănţăniră 
dinţii. 

— Iartă-mă, Jack, se scuză Wolf, nefericit. Bătu-m-ar 
Dumnezeu! 


— Nu eşti tu de vină, răspunse Jack. Stai jos. E timpul 
pentru o haltă de ajustare. 

Wolf se aşeză lângă Jack, tăcut, privindu-l cu nelinişte. 
Ştia ce povară era el pe capul băiatului; ştia că Jack murea 
să se deplaseze mai repede, parţial pentru a se îndepărta 
de Morgan, dar mai mult dintr-un alt motiv. Îl auzise 
gemând în somn ceva în legătură cu mama lui şi, uneori, 
plângând. Dar singura dată când plânsese, treaz fiind, se 
întâmplase după ce Wolf înnebunise puţin pe rampa 
barierei din Arcanum. Atunci îşi dăduse el seama ce 
înţelegea Jack prin „a face stopul'. Când Wolf îi spuse că nu 
credea să se poată urca în vreo maşină - cel puţin o vreme, 
ba poate chiar niciodată -, Jack se aşezase pe parapetul 
rampei şi începuse să plângă cu faţa ascunsă în palme. Iar 
apoi încetase, ceea ce era bine... dar, când îşi descoperise 
chipul, îl privise pe Wolf într-un mod care-l făcuse pe acesta 
să fie sigur că Jack îl va părăsi în înfiorătoarea ţară a 
Mirosurilor Urâte.... lar fără Jack, Wolf şi-ar fi pierdut 
curând minţile. 


4 


Merseseră pe acostament spre ieşirea din Arcanum, Wolf 
scâncind şi gesticulând spre Jack ori de câte ori trecea câte 
un autoturism sau camion, în asfinţitul tot mai întunecat. 
Jack auzise un glas batjocoritor plutind înapoi spre ei, pe 
panta de coborâre: 

— Unde vi-i maşina, băi, curiştilor? 

Se scuturase ca un câine ud şi-şi văzuse pur şi simplu de 
drum, luându-l pe Wolf de mână şi trăgându-l după el atunci 
când acesta dădea semne că ar rămâne în urmă sau ar lua- 
o spre păduri. Important era să treacă de bariera propriu- 
zisă, unde autostopul era interzis, până la rampa spre Vest. 
Unele state legalizaseră autostopul la rampe (sau cel puţin 
aşa îi spusese un drumeţ cu care Jack împărţise, într-o 
noapte, acelaşi hambar), şi chiar în statele unde ridicarea 


degetului mare era, în limbaj tehnic vorbind, un delict, 
poliţiştii îţi făceau de obicei cu ochiul, dacă te aflai pe o 
rampă. 

Aşa că, mai întâi să ajungem la rampă. Să sperăm că nici 
o patrulă de stat nu trece întâmplător pe-acolo când 
ajungem. Jack prefera să nu se gândească ce-ar fi putut 
face cu Wolf un trupete de-al statului. Probabil ar fi crezut 
că a prins o încarnare a lui Charles Manson în anii optzeci, 
cu ochelari Lennon. 

Sosiră la rampă şi traversară spre şoseaua de vest. Zece 
minute mai târziu, un Chrysler vechi şi rablagit oprise în 
apropierea lor. Şoferul, o namilă de om cu gât de taur şi o 
şapcă purtând inscripţia CASE FARM EQUIPMENT lăsată 
pe ceafă, se aplecă şi deschise portiera. 

— Hopa-sus băieţii! Spurcată noapte, este? 

— Mulţumim, domnu', mai mult ca sigur că este, replică 
vesel Jack. 

Mintea i-o luase la galop, încercând să-şi închipuie cum l- 
ar putea integra pe Wolf în Poveste, aşa că abia dacă 
observă expresia acestuia. 

Omul însă o observă. 

Se înăspri la faţă. 

— Îţi pute ceva, fiule? 

Jack fu readus la realitate de tonul şoferului, care era la 
fel de dur ca şi expresia. Orice cordialitate se risipise, şi 
arăta ca şi cum tocmai s-ar fi rătăcit în crâşma „La Updike" 
să mănânce câteva beri şi să bea câteva pahare. 

Jack se răsuci pe călcâie, privindu-l pe Wolf. 

Nările lui Wolf palpitau ca ale unui urs mirosind un 
sconcs care tocmai s-a scăpat pe el. Buzele nu i se rezumau 
doar să-i dezvelească dinţii; se retrăseseră de peste aceştia 
zbârcindu-se, cu pielea de sub nas brăzdată de şănţuleţe. 

— Ce-are, e retardat, ce-i cu el? îl întrebă încet omul cu 
bonetă CASE FARM EQUIPMENT. 

— Nu... ăăâ... el doar... 

Wolf începu să urle. 


Asta era de-ajuns. 

— O0o, Cristoase! spuse omul pe tonul cuiva care pur şi 
simplu nu poate crede că ceea ce se întâmplă e adevărat. 

Apăsă acceleratorul şi părăsi vuind rampa de ieşire, 
portiera trântindu-se de la sine. Luminile de poziţie 
semnalizară scurt în bezna ploioasă de la poala rampei, 
trimiţându-şi reflecţiile ca nişte săgeți roşii mânjite pe 
asfalt, spre locul unde stăteau cei doi. 

— Măi frate, e grozav! exclamă Jack şi se întoarse spre 
Wolf, care, în faţa furiei lui, se făcu mic. E absolut grozav! 
Dacă ăla are emiţător radio la bord, în clipa asta e exact pe 
Canalul Nouăşpe, urlând după un poliţai, spunând la toată 
lumea şi cui se mai nimereşte că o pereche de ţâcniţi 
încearcă să fugă din Arcanum cu autostopul! Jason! Sau 
Isuse! Sau Cutare, puţin îmi pasă! Vrei să vezi nişte cuie 
bătute, futu-le-n cur pă mă-sa, în tălpi, Wolf? Mai fă tu aşa 
de câteva ori şi-ai să le simți bătute! Noi! Noi doi o să fim 
ăia bătuţii! 

Epuizat, uluit, frustrat, aproape terminat, Jack înainta 
spre Wolf, care i-ar fi putut smulge capul de pe umeri dintr- 
o singură lovitură, cu are, de-ar fi vrut, iar Wolf se dădu 
înapoi din faţa lui, scheunând. 

— Nu striga, Jack, gemu el. Mirosurile... să intru acolo... 
să mă-nchid acolo cu mirosurile alea... 

— Eu n-am simţit nici un miros! strigă Jack. 

Avea glasul spart, gâtul inflamat îl durea mai tare decât 
oricând, dar nu părea pe cale să se oprească; trebuia să 
ţipe sau să-şi iasă din minţi. Părul ud îi căzuse în ochi. Şi-l 
dădu într-o parte, după care îl pocni pe Wolf în umăr. Se 
auzi un trosnet ascuţit, şi imediat începu să-l doară mâna. 
Parcă ar fi dat într-o stâncă. Wolf urlă infernal, iar asta îl 
înfurie pe Jack şi mai tare. Dar cel mai mult îl scotea din 
sărite faptul că el însuşi minţea. De data asta nu stătuse în 
Teritorii nici şase ore, dar maşina acelui om trăsnea ca 
bârlogul unui animal sălbatic. Miasme înţepătoare de cafea 
învechită şi bere recentă (ţinea între picioare o cutie de 


Stroh's desfăcută), plus un aromatizant atârnat de oglinda 
retrovizoare, care mirosea ca pudra uscată şi dulce de pe 
obrazul unui cadavru. Şi se mai simţise şi altceva, ceva mai 
sumbru, mai umed... 

— Nimic n-am simţit! strigă, cu vocea frângându-i-se 
răguşită. 

Îl croi pe Wolf în celălalt umăr. Wolf urlă iar şi se întoarse 
în loc, cocoşându-se ca un copil bătut de un tată furios. Jack 
începu să-i altoiască spinarea, mâinile sale chinuite făcând 
ca din salopeta lui Wolf să sară mici nori de stropi. La 
fiecare lovitură, Wolf urla. 

— Aşa că fă bine şi te obișnuieşte cu treaba asta (Plici!) 
fiindcă următoarea maşină care-o să treacă s-ar putea să fie 
a poliţiei (Plici!) sau s-ar putea să fie domnul Morgan Sloat 
în BMW-ul lui verde ca borâtura (Plici!) şi dacă nu poţi fi 
altceva decât un malac de bebeluş, o să intrăm într-un futu-i 
mama mă-sii de rahat pân-la gât! (Plici!) Asta o-nţelegi? 

Wolf nu spunea nimic. Stătea cocoşat în ploaie, cu spatele 
la Jack, tremurând. Plângând. Jack simţi că i se ridică un 
nod în gât, îşi simţi ochii că i se-ncing şi-l înţeapă. Toate 
acestea nu făcură decât să-i sporească furia. O anume parte 
din el, cumplită, voia mai presus de orice să-şi provoace sie 
însuşi suferinţă, şi ştia că lovindu-l pe Wolf reuşea de 
minune. 

— Întoarce-te! 

Wolf se supuse. Din ochii săi căprui-noroioşi, de după 
ochelarii rotunzi, şiroiau lacrimi. Mucii îi curgeau din nas. 

— Ai înţeles ce ţi-am spus? 

— Da, gemu Wolf. Da, am înţeles, da' n-aş fi putut merge 
cu el, Jack. 

— De ce să nu poţi? se zborşi Jack, uitându-se urât la el, 
cu pumnii strânşi pe şolduri - of, şi ce-l mai durea capul!... 

— Pentru că era pe moarte, spuse Wolf cu glas scăzut. 

Jack rămase holbat, toată furia secându-i. 

— Jack, n-ai ştiut? întrebă încetişor Wolf. Wolf! N-ai simţit 
mirosul? 


— Nu, răspunse Jack cu voce slabă, şuierătoare, sufocată. 

Fiindcă mirosise ceva, nu? Un miros pe care nu-l mai 
simţise niciodată pân-atunci. Ceva ca un amestec de... 

Îi reveni în minte şi, deodată, simţi că-l părăsesc toate 
puterile. Se aşeză greoi pe cablul parapetului şi îl privi pe 
Wolf. 

Căcat şi struguri putrezi. Asta mirosea. Nu sută la sută, 
dar pe-aproape, hidos de pe-aproape. 

Căcat şi struguri putrezi. 

— E cel mai rău miros, spuse Wolf. E-atuncea când 
oamenii uită cum să fie sănătoşi. Noi îi zicem - Wolf! — 
Boala Neagră. Cred că nici măcar nu ştia c-o are. Şi... 
Străinii ăştia n-o pot mirosi, nu-i aşa, Jack? 

— Nu, şopti băiatul. 

Dacă ar fi fost dintr-o dată teleportat înapoi în New 
Hampshire, în camera mamei lui de la „Alhambra", ar fi 
simţit şi dinspre ea mirosul ăla? 

Da. L-ar fi simţit şi la mama lui, emanând prin porii ei, 
mirosul de căcat şi struguri stricaţi, Boala Neagră. 

— Noi îi spunem cancer, şopti Jack. Îi spunem cancer şi 
mama mea îl are. 

— Doar că nu ştiu dacă pot să fac stopu', spuse Wolf. O să 
mai încerc dacă vrei, Jack, da' mirosurile... Înăuntru... sunt 
destul de rele în aerul de-afară. Wolf! Da-năuntru... 

Acesta fu momentul în care Jack îşi lăsă faţa în palme şi 
plânse, atât de disperare, cât şi de extenuare. Şi, da, 
expresia pe care Wolf crezuse c-o vede pe faţa lui Jack era 
într-adevăr acolo; o clipă, ispita de a-l părăsi pe Wolf deveni 
mai mult decât o simplă ispită, ajunse un imperativ 
înnebunitor. Şansele de-a ateriza vreodată în California 
pentru a găsi Ialismanul - indiferent ce era acela - fuseseră 
încă dinainte mici; acum scăzuseră într-atât, încât 
deveniseră doar un punct la orizont. Wolf avea să facă mai 
mult decât să-l încetinească; mai curând sau mai târziu, 
Wolf urma să-i bage pe amândoi la puşcărie. Probabil mai 


curând. Şi cum i l-ar fi putut el explica vreodată pe Wolf 
raţionalului Richard Sloat? 

Ceea ce văzu Wolf pe chipul lui Jack în momentul acela, 
era o expresie de calcul rece, care-i scoase încheieturile din 
balamale. Căzu în genunchi şi-şi ridică spre Jack mâinile 
împreunate, ca un peţitor într-o melodramă victoriană 
proastă. 

— Să nu pleci şi să mă părăseşti, Jack, plânse el. Nu-l 
părăsi pe bătrânu' Wolf, nu mă lăsa aici, te rog, te rog nu 
mă lăsa singur... 

După aceea, cuvintele conştiente se pierdură; Wolf 
încerca poate să vorbească, dar singurul lucru de care 
părea într-adevăr în stare erau suspinele. Jack se simţi 
apăsat de-o imensă oboseală. Îi venea bine, ca o haină 
purtată adesea. Nu mă lăsa aici, tu m-ai adus aici... 

Asta era. Răspundea de Wolf, nu? Da. Ba bine că nu. Îl 
luase pe Wolf de mână şi-l târâse din Teritorii în Ohio, iar ca 
dovadă sta durerea din umăr. N-avusese de ales, fireşte; 
Wolf se îneca, şi chiar dacă nu s-ar fi înecat, Morgan l-ar fi 
pârjolit cu naiba ştie ce-o mai fi fost şi chestia aia ca un 
paratrăsnet. Aşa că s-ar fi putut întoarce din nou spre Wolf, 
l-ar fi putut întreba: Pe care-o preferi, Wolf bătrâne? Să fii 
aici şi speriat, sau acolo, mort? 

Putea, da, iar Wolf n-ar fi avut ce să-i răspundă, fiindcă 
Wolf nu părea prea iute în materie de creier. Dar unchiul 
Tommy era încântat să citeze un proverb chinez care 
spunea aşa: De omul căruia i-ai salvat viața răspunzi pe tot 
restul vieţii tale. 

Başca plonjonul, başca aiuritul joc de picioare, el 
răspundea de Wolf. 

— Nu mă lăsa, Jack, plângea Wolf. Wolf! Wolf! 'Te rog, nu-l 
părăsi pe bunu' Wolf, o să te-ajut, o să stau noaptea de 
pază, pot face o droaie, numai nu mă, nu mă... 

— Termină cu bâzâiala şi scoală-te, spuse liniştit Jack. N- 
am să te părăsesc. Dar trebuie să ne mişcăm de-aici, pentru 


cazul că tipul ăla trimite un copoi să vadă ce-i cu noi. Hai să 
mergem. 


5 


— Te-ai gândit ce facem acuma, Jack? întrebă Wolf, timid. 

Şezuseră în şanţul cu bălării de lângă hotarul oraşului 
Muncie mai bine de-o jumătate de oră, iar când Jack se 
întoarse spre el, Wolf fu uşurat să vadă că zâmbea. Era un 
zâmbet ostenit, şi nu-i plăceau cearcănele vinete de nesomn 
de sub ochii lui Jack (mirosul lui Jack îi plăcea şi mai puţin - 
mirosea a boală), dar tot zâmbet era. 

— Cred că văd chiar acolo ce-ar trebui să facem, 
răspunse Jack. Mă gândeam la asta acum câteva zile doar, 
când mi-am cumpărat tenişii noi. 

Îşi arcui picioarele. Amândoi priviră tenişii într-o tăcere 
abătută. Erau scâlciaţi, rupţi şi murdari. Talpa stângă îşi lua 
galeş adio de la căputa stângă. Jack îi avusese timp de... Îşi 
încreţi fruntea, concentrându-se. Îi venea greu să 
gândească, din cauza febrei. Trei zile. Doar trei zile de când 
îi luase de pe tejgheaua magazinului Favya. Acum arătau 
vechi. Vechi. 

— Oricum... oftă Jack, luminându-se la faţă. Vezi clădirea 
aia de-acolo, Wolf? 

Clădirea, o explozie de unghiuri banale din cărămidă gri, 
se înălța ca o insulă în mijlocul unui parcaj gigantic. Wolf 
ştia a ce va fi mirosind asfaltul din parcarea aceea: a 
animale moarte, în descompunere. Un miros care pe el 
aproape l-ar fi sufocat, câtă vreme Jack abia dacă-l 
remarca. 

— Pentru informarea ta, pe pancarta de-acolo scrie: 
„lown Line Sixplex", explică Jack. Sună a cafenea, dar de 
fapt e un cinema cu şase filme. Ar trebui să se găsească şi 
vreunul care să ne placă. 

Iar după-amiaza nu va fi lume multă înăuntru, şi asta-i 
bine, pentru că tu ai obiceiul supărător de-a o lua spre 


Secția a 8-a, Wolf. 

— Hai! 

Se ridică, nesigur, în picioare. 

— Ce-i aia cinema, Jack? întrebă Wolf. 

Fusese o pacoste groaznică pe capul lui Jack, ştia prea 
bine - o pacoste atât de groaznică, încât acum ezita să mai 
protesteze, indiferent de ce, sau măcar să-şi exprime 
stânjeneala. Dar i se trezise o intuiţie înspăimântătoare: că 
a merge la cinema şi a face un stop ar putea fi unul şi 
acelaşi lucru. Jack numea căruțele şi caleştile care urlau 
„maşini" şi „Chevy'-uri, „Jartran'-uri şi „autocare" (acestea 
din urmă, îşi spunea Wolf, erau pesemne ceva în genul 
diligenţelor din Teritorii care duceau pasagerii de la o staţie 
de poştalion la alta). Oare caleştile urlătoare şi puturoase 
puteau fi numite şi „cinema'"-uri? Suna foarte posibil. 

— Păi, răspunse Jack, e mai uşor să-ţi arăt decât să-ţi 
spun. Cred c-o să-ţi placă. Vino! 

leşind din şanţ, Jack se împiedică şi căzu o clipă în 
genunchi. 

— Jack, ai păţit ceva? întrebă, alarmat, Wolf. 

Băiatul clătină din cap că nu. Porniră de-a latul parcării, 
care mirosea exact atât de rău pe cât ştiuse Wolf că va 
mirosi. 


6 


Jack parcursese o bună parte din cei cincizeci şi cinci de 
kilometri dintre Arcanum, Ohio, şi Muncie, Indiana, în 
spinarea lată a lui Wolf. Wolf se temea de maşini, îi era frică 
de camioane, îl îngreţoşau aproape toate mirosurile 
posibile, era dispus să urle şi s-o rupă de fugă la fiecare 
zgomot puternic şi neaşteptat. Dar mai era şi aproape imun 
la oboseală. Din câte-am văzut eu, se poate tăia cuvântul 
„aproape", îşi spunea acum Jack. După câte ştiu eu, este 
neobosit. 


Se îndepărtaseră amândoi de rampa din Arcanum cât 
puteau de repede, Jack forţându-şi picioarele ude şi 
îndurerate într-un trap anchilozat. Capul îi zvâcnea ca un 
pumn lunecos flexându-i-se în craniu, tot trupul fiindu-i 
scuturat de valuri de fierbinţeli şi friguri. Wolf înainta fără 
efort prin stânga lui, cu pasul atât de întins, încât se ţinea 
alături de Jack doar menţinând lejer un ritm de plimbare 
semigrăbită. Jack ştia că, probabil, ajunsese paranoic în 
materie de poliţişti, dar omul cu tichia CASE FARM 
EQUIPMENT păruse speriat de-a binelea. Şi morcovit. 

Nu parcurseseră nici măcar patru sute de metri când un 
junghi adânc, arzător, i se înfipse în coastă, iar băiatul îl 
întrebă pe Wolf dacă nu-l putea duce în cârcă o vreme. 

— Hmm? întrebă Wolf. 

— Ştii tu, răspunse Jack, schiţând o pantomimă. 

Un rânjet larg se întinse pe faţa lui Wolf. Asta era, în 
sfârşit, una pe care-o putea înţelege; era un lucru pe care-l 
putea face. 

— Vrei o spinareacăluțului! exclamă el, încântat. 

— Mda, aşa cred... 

— Aa, da! Wolf! Aci şi-acu! O făceam cu frăţiorii mei! Sări 
sus, Jack! 

Se aplecă, ţinându-şi mâinile încovoiate gata pregătite, în 
chip de scări pentru picioarele lui Jack. 

— Ei, când o să-ţi devin prea greu, doar pune-măj... 

Înainte de-a fi putut sfârşi cuvântul, Wolf îl săltase în 
spate şi alerga uşurel cu el, pe drum, prin întuneric - alerga 
de-a binelea. Aerul rece, cu picături de ploaie, îi flutura lui 
Jack părul de pe fruntea încinsă. 

— Wolf, ai să oboseşti! strigă el. 

— Nu eu! Wolf! Wolf! Fug aci şi-acu! 

Pentru prima oară de când trecuseră în astă lume, Wolf 
părea efectiv fericit. Fugi timp de două ore, până ajunseră 
la vest de Arcanum, străbătând acum un tronson de asfalt 
negru, cu două benzi, întunecat şi fără însemne. Jack văzu 


un hambar părăsit stând într-o rână, pe-o câmpie lăsată 
pârloagă, şi în noaptea aceea dormiră acolo. 

Wolf nu voia să aibă nimic de-mpărţit cu zonele centrale 
ale oraşelor, unde circulaţia era un torent ce mugea, iar 
duhorile se înălţau până la cer în nori toxici, după cum nici 
Jack nu dorea să aibă de-a face cu ele. Wolf intra în prea 
multe încurcături. Forţase totuşi un popas, la un magazin 
din marginea drumului, imediat după graniţa statului 
Indiana, aproape de Harrisville. În timp ce Wolf aştepta 
nervos afară, lângă şosea, ghemuindu-se, scurmând prin 
ţărână, ridicându-se iar, umblând încordat într-un mic cerc, 
apoi din nou chircindu-se, Jack cumpără un ziar şi citi atent 
rubrica meteo. Următoarea lună plină avea să apară în 31 
octombrie - de Halloween -, ceea ce era destul de bine. 
Jack reveni la pagina întâi, să vadă în ce zi erau... asta se 
întâmplase ieri. Fusese data de 26 octombrie. 


7 


Jack deschise una dintre uşile de sticlă şi intră în foaierul 
cinematografului „lown Line Sixplex". Întoarse capul, 
cercetându-l atent din priviri pe Wolf, care însă arăta - 
pentru moment, cel puţin - destul de bine. Mai exact spus, 
expresia lui părea de-un optimism prudent... deocamdată. 
Nu-i plăcea să se afle în interiorul unei clădiri, dar bine 
măcar că nu era o maşină. Aici se simţea un miros agreabil 
- uşor şi oarecum apetisant. Sau ar fi fost aşa, dacă nu ar fi 
existat şi mirosul de fond, amar, aproape rânced. Wolf privi 
în stânga şi văzu o boxă de sticlă plină cu nişte mici 
cocoloaşe albe. Aceea era sursa mirosului plăcut. 

— Jack, şopti el. 

— Hmm? 

— Vreu puţine din-alea albe, te rog. Da' fără pişu. 

— Pişu? Ce ţi-a venit? 

Wolf căută un cuvânt mai elevat şi îl găsi. 

— Urină. 


Arătă spre un obiect în care se aprindea şi se stingea o 
lumină. AROMĂ DE UNI, scria acolo. 

— Aia-i un fel de urină, nu că? Nu poate fi altceva, după 
cum miroase. 

Jack zâmbi obosit. 

— Un popcorn fără unt sintetic, am priceput, spuse. De- 
acum, nici o vorbă, bine? 

— Sigur, Jack, răspunse Wolf, umil. Chiar aci şi-acu. 

Fata de la casă mesteca un cocoloş mare de gumă cu 
aromă de struguri. Brusc, se opri. Îl privi pe Jack, apoi pe 
mătăhălosul său însoțitor. Guma îi stătea pe limbă, în gura 
întredeschisă, ca o enormă tumoră purpurie. Îşi dădu ochii 
peste cap, spre tipul de la tejghea. 

— Două, vă rog, ceru Jack, apoi scoase sulul de bancnote, 
hârtii de un dolar, murdare şi cu urechi-de-măgar, având 
ascunsă în mijloc o orfană de cinci dolari. 

— La ce spectacol? 

Ochii casieriţei se mutau încoace şi-ncolo, încolo şi- 
ncoace, de la Jack la Wolf şi de la Wolf la Jack. Parc-ar fi fost 
o femeie urmărind un meci de ping-pong peste măsură de 
alert. 

— Următorul care începe ce este? o întrebă Jack. 

— Păi... Cobori privirea spre foaia lipită lângă ea, cu 
scotch. Rulează Dragonul zburător în Sala Patru. E un 
kung-fu, cu Chuck Norris. 

Încoace şi-ncolo-i zburau ochii, încolo şi-ncoace, încoace 
şi-ncolo. 

— Apoi, în Sala Şase, avem proiecţie dublă. Două filme de 
desen animat de-ale lui Ralph Bakshi. Vrăjitorii şi Stăpânul 
inelelor. 

Jack se simţi cuprins de uşurare. Wolf nu era decât un 
copil mare, dezvoltat prematur, iar copiilor le plac desenele 
animate. Avea şanse ca, la urma urmei, să-i iasă pasenţa. 
Poate că Wolf avea să găsească în sfârşit, în ţara Mirosurilor 
Urâte, măcar un lucru care să-l distreze, iar Jack putea 
dormi trei ore. 


— La ăsta, alese el. Desenele animate. 

— Face patru dolari, răspunse fata. Preţurile de matineu 
se termină la ora două. 

Apăsă un buton şi, din fantă, căzură două bilete, cu un 
ţăcănit metalic. Wolf tresări, dându-se înapoi cu un țipăt 
slab. 

Casieriţa îl privi, înălţând din sprâncene. 

— Eşti nevricos, dumneata? 

— Nu, sunt Wolf, răspunse Wolf. 

Zâmbi, dezvelind un număr impresionant de dinţi. Jack 
era gata să jure că Wolf, când zâmbea, arăta acum mai 
mulţi dinţi decât cu o zi-două în urmă. Fata se uită la toţi 
acei dinţi. Îşi umezi buzele. 

— N-are nimic, spuse Jack, ridicând din umeri. Doar că... 
stă mai mult la fermă. Înţelegeţi. 

Îi dădu orfana de cinci dolari. Casieriţa o luă ca şi cum 
tare-ar mai fi dorit să aibă pentru asta o pensetă. 

— Hai, Wolf! 

În timp ce se întorceau spre tejgheaua de dulciuri, Jack 
îndesând restul de-un dolar în buzunarul jeanşilor jegoşi, 
casieriţa îi suflă muteşte vânzătorului: Fii atent la nasu' lui! 

Jack îl privi pe Wolf, pentru a-i vedea nasul palpitând 
ritmic. 

— Încetează, murmură el. 

— Ce să încetez, Jack? 

— Nu mai fă aşa cu nasul. 

— Aa! Am să-ncerc, Jack, da'... 

— Şşşt. 

— Te servesc cu ceva, fiule? întrebă omul de la tejghea. 

— Da, vă rog. Un Junior Mints, o Reese's Pieces şi o 
pungă mare de popcorn fără grăsime. 

Vânzătorul luă cele cerute şi le împinse peste tejghea. 
Wolf apucă punga de floricele cu ambele mâini şi imediat 
începu să înfulece, mestecând de-i trosneau fălcile. 

Omul de la tejghea îl privi fără o vorbă. 

— Nu prea pleacă de la fermă, repetă Jack. 


O parte din el începuse să se întrebe dacă nu cumva cei 
doi văzuseră deja suficiente ciudăţenii ca să le vină ideea că 
un telefon la poliţie ar prinde tocmai bine. Îşi spunea - nu 
pentru prima oară - că toată situaţia conţinea o doză de 
reală ironie. În New York sau LA, probabil că nimeni nu s-ar 
fi uitat a doua oară la Wolf... sau, dacă da, categoric nu şi a 
treia oară. Se părea că nivelul de tolerare a ciudăţeniilor 
era mult mai scăzut în centrul ţării. Dar, desigur, s-ar fi 
descotorosit de mult de Wolf, dacă erau în New York sau LA. 

— Se vede cu ochiul liber, răspunse vânzătorul. Doi 
obzeci. 

Jack plăti cu o tresărire interioară, dându-şi seama că 
tocmai sacrificase un sfert din bugetul său total pentru o 
după-amiază la cinema. 

Wolf îi rânjea vânzătorului, cu o gură plină de popcorn. 
Jack îl recunoscu ca fiind zâmbetul lui prietenos, dar avea 
oarecare îndoieli că şi omul de la tejghea îl interpreta la fel. 
Dacă în zâmbetul acela n-ar fi existat atâţia dinţi... sute şi 
sute, se părea. 

lar Wolf flutura iarăşi din nări. 

Îmi bag picioarele, n-au decât să cheme poliţia, dacă aşa 
vor îşi spuse el, cu o lehamite mai mult adultă decât 
copilărească. N-o să ne poată încetini mai mult decât am 
încetinit deja. Nu poate călători cu maşinile noi, pentru că 
nu Suportă mirosul convertorilor catalitici, şi nici cu 
maşinile vechi, fiindcă miros a eşapament şi transpirație şi 
ulei şi bere şi, probabil, nu poate călători cu nici un fel de 
maşini, fiindcă-i aşa de-al naibii de claustrofob. Zi-o p-a 
dreaptă, Jack-O, fie şi doar în sinea ta. Îţi tot spui c-o să se 
termine destul de curând, da' asta probabil n-o să se- 
ntâmple. Aşa că, ce-ai să te faci? Traversezi pe jos toată 
Indiana, pare-se. Rectificare, Wolf o să traverseze pe jos 
toată Indiana. Eu unul am să traversez Indiana în 
spinareacăluţului. Da-nainte-am să-l bag în afurisitul ăsta 
de cinematograf şi-am să dorm, ori până se termină ambele 


filme, ori până vin sticleţii. Şi-aşa se sfârşeşte Povestea, 
domnilor. 

— Păi, distracţie plăcută, le ură omul de la tejghea. 

— Desigur, replică Jack. 

O luă din loc, după care îşi dădu seama că Wolf nu-l 
însoțea. Wolf se holbă la ceva, peste capul vânzătorului, cu o 
uimire vidă, aproape superstiţioasă. Jack privi şi el, pentru a 
vedea un mobil suspendat, făcând reclamă la o reluare cu 
Întâlniri de gradul trei al lui Spielberg, rotindu-se încet în 
curenţii de aer. 

— Hai odată, Wolf! îl chemă el. 


8 


Wolf ştiu că n-o să reuşească, de cum intrară pe uşă. 

Sala era mică, slab luminată şi umedă. Mirosurile 
dinăuntru îl îngrozeau. Un poet, mirosind ceea ce mirosea 
Wolf în acel moment, l-ar fi putut numi miros de vise acre. 
Wolf nu era poet. Nu ştia decât că predomina mirosul de 
popcorn-cu-urină, şi dintr-o dată îi veni să verse. 

Apoi, luminile începură să scadă şi mai mult, prefăcând 
încăperea într-o peşteră. 

— Jack, gemu el, agăţându-se de braţul prietenului său. 
Jack, mai bine să ieşim de-aici, vrei? 

— O să-ţi placă, murmură Jack, conştient de tulburarea 
lui Wolf, dar nu şi de profunzimea ei (la urma urmei, Wolf 
era, într-o oarecare măsură, tot timpul tulburat; în această 
lume, cuvântul tulburare devenise de-a dreptul definitoriu 
pentru el). Încearcă. 

— Bine, acceptă Wolf. 

lar Jack auzi încuviințarea, fără însă a percepe uşorul 
tremur care însemna că acesta se agăța cu ambele mâini de 
ultimul fir al autocontrolului. Se aşezară într-un rând de 
scaune, Wolf ţinându-şi picioarele chircite incomod şi punga 
cu popcorn (de care nu mai avea poftă) strânsă la piept. 


În faţa lor, scăpără scurt flacăra galbenă a unui chibrit. 
Jack simţi izul uscat de marijuana, atât de familiar în 
cinematografe, încât îl uiţi de îndată ce l-ai identificat. Wolf 
simţi mirosul de foc în pădure. 

— Jack!... 

— Sşşt, începe filmul. 

Iar eu încep să ațipesc. 

Jack n-avea să afle niciodată de eroismul lui Wolf din 
următoarele câteva minute; Wolf însuşi nu-şi dădu seama de 
el. Tot ce ştia, era că trebuia să-ncerce să ţină la respect 
coşmarul acela, de dragul lui Jack. Trebuie să fie bine, îşi 
spunea el, uite, Wolf, Jack o să adoarmă, chiar să adoarmă 
aci şi-acu. Şi ştii că Jack nu te-ar duce într-un Loc-Unde- 
Doare, aşa că stai cuminte... aşteaptă doar... Wolfl... o să fie 
bine... 

Dar Wolf era o fiinţă cu biologie ciclică, şi ciclul său se 
apropia de apogeul lunar. Instinctele îi deveniseră extrem 
de acute, aproape de nestăpânit. Partea raţională a 
creierului îi spunea că nu va păţi nimic, că altfel Jack nu l-ar 
fi adus aici. Dar prin asta se asemăna doar cu un om căruia- 
i vine să strănute în biserică şi-şi spune că aşa ceva nu se 
face. 

Stătea acolo, într-o peşteră neagră şi împuţită, simțind 
mirosul focului în pădure, tresărind nervos de fiecare dată 
când trecea câte o umbră printre scaune, aşteptând buimac 
să-i cadă ceva în cap, din beznă. Şi atunci, în partea din faţă 
a peşterii se deschise o fereastră magică, iar el şedea acolo 
în duhoarea acră a sudorii propriei lui spaime, cu ochii 
mari, cu toată faţa o mască a groazei, în timp ce o mulţime 
de maşini se fugăreau şi se răsturnau, clădiri ardeau, 
oameni se vânau unii pe alţii. 

— Din programul viitor, bălmâji Jack. 'Ţi-am zis eu c-o să-ţi 
placă... 

Se auzeau voci. Una spunea nu fumați. Alta spunea nu 
aruncaţi hârtii pe jos. Una, reduceri de preț lagrupuri 
organizate. Alta, 


prețuridematineuintoatezilelesăptămâniipânălaorapatru 
peme. 

— Wolf, ne-au tras în piept, îngăimă Jack. Începu să mai 
spună ceva, dar vorbele i se pierdură într-un sforăit. 

Un ultim glas spuse şiacumfilmulanunțat, iar acesta fii 
momentul în care Wolf îşi pierdu orice control. Stăpânul 
inelelor de Bakshi, era sonorizat în sistem stereo Dolby, iar 
proiecţionistul primise dispoziţie ca după-amiaza să bage 
efectele stereo la maximum, fiindcă atunci băga şi lumea 
capul, şi tuturor acestor capete grozav le mai plăcea 
Dolbyul tare. 

Răsună un zâăngănit de alămuri, strident, disonant. 
Fereastra magică se deschise din nou, iar acum Wolf putu 
vedea focul - portocaliuri şi roşuri schimbătoare. 

Urlă şi sări în picioare, trăgând cu el un Jack mai mult 
adormit decât treaz. 

— Jack! zbieră el. Să ieşim! Trebuie să ieşim! Wolf! Uite 
focu'! Wolf! Wolf! 

— Stai bă jos! strigă cineva. 

— Gălăgia, mitocane! răcni altcineva. 

Uşa din fundul Sălii Şase se deschise. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

— Wolf, taci din gură! şuieră Jack. Pentru Dumnezeu... 

— AAAAAAAAAA-UUUUUUUUUUUUUUUUUUUU! urlă 
Wolf. 

O femeie se uită bine la Wolf în clipa în care lumina albă 
din hol îi căzu pe faţă. Zbieră şi începu să-şi târască de-un 
braţ băieţelul. Să-l târască de-a dreptul; copilul căzuse în 
genunchi şi luneca pe covorul culoarului central aşternut cu 
POPEOLA: Unul dintre tenişi îi sărise din picior. 

AUUUUUUUUU- 
UUUUUUUUUUUUUUUUHHHHHHHHHUUUUUUUUUA 
HHHUUUUUUI! 

Toxicomanul aflat cu trei rânduri mai în faţă se întorsese 

şi-i privea plin de interes dezgustat. Ţinea în mână un 


chiştoc fumegând; o ţigară de rezervă îi era proptită după 
ureche. 

— Cără... ţi-VĂ, pronunţă el. lar dau iama oamenii-lup din 
Londra!4+, futu-le muma-n cur, ai? 

— E-n regulă, cedă Jack. Bine, plecăm. Nici o problemă. 
Doar... doar să nu mai faci asta, ce zici? Vrei? 

Porni să-l conducă pe Wolf afară. Oboseala îl dobora din 
nou. 

Lumina din foaier îi izbi dureros ochii, înţepându-i cu mii 
de ace. Femeia care-şi târâse băieţelul afară din sală stătea 
pitită într-un colţ, apărându-şi copilul cu braţele. Când îl 
văzu pe Jack scoţându-l prin uşile duble ale Sălii Şase pe 
Wolf, care continua să urle, ridică băiatul de la pământ şi se 
repezi să iasă. 

Omul de la tejghea, casieriţa, proiecţionistul şi un bărbat 
înalt cu veston sport, care arăta de parcă locul său ar fi fost 
la pândă după gardul unui manej de curse în perioada 
antrenamentelor, se strânseseră într-un grup compact. Jack 
bănuia că tipul cu veston cadrilat şi pantofi albi era 
directorul cinematografului. 

— Afară! spuse omul cu veston cadrilat. Afară, am şi 
anunţat poliţia, o să fie aici în cinci minute. 

Mănânci căcat, spuse Jack, în sinea sa, simțind o rază de 
speranţă. N-ai avut timp. lar dacă o ştergem imediat, poate 
- doar poate - n-o să te mai deranjezi. 

— Mergem, spuse. Uitaţi, îmi pare rău. Doar că... fratele 
meu mai mare e epileptic şi tocmai l-a apucat o criză. Am... 
i-am uitat medicamentul. 

La auzul cuvântului epileptic, casieriţa şi vânzătorul 
făcură un pas înapoi. Ca şi cum Jack ar fi spus lepros. 

— Haide, Wolf! 

Îl văzu pe director coborând privirea, şi imediat buza i se 
răsfrânse de dezgust. Jack urmări direcţia privirii, pentru a 
observa pata mare, întunecată, din josul salopetei Oshkosh 
a lui Wolf. Făcuse în pantaloni. 


Wolf văzu şi el. Multe lucruri din lumea lui Jack îi erau 
necunoscute, dar părea să ştie destul de bine ce însemna 
expresia aceea de dispreţ. Izbucni în sughiţuri răguşite şi 
sonore, zdrobit. 

— Jack, îmi pare rău. Lui Wolf îi pare-aşa de RĂU! 

— Scoate-l de-aici, spuse, scârbit, directorul şi se răsuci 
să plece. 

Jack îl cuprinse pe Wolf cu un braţ şi porni spre uşă. 

— Hai, Wolf, repetă el. Vorbea calm, cu sinceră tandreţe; 
niciodată nu se simţise mai ataşat de Wolf ca acum. Haide, a 
fost greşeala mea, nu a ta. Să mergem. 

— Îmi pare rău, scânci Wolf, istovit. Nu-s bun de nimica, 
bă-tu-m-ar-Dumnezeu, de nimica nu-s bun... 

— Eşti bun cât cuprinde. Haide! 

Deschise uşa şi ieşiră în căldura slabă a sfârşitului de 
octombrie. 

Femeia cu copilul se afla la cel puţin douăzeci de metri 
distanţă, dar, când îi văzu pe Jack şi pe Wolf, se retrase de- 
a-ndăratelea spre maşina ei, ţinându-şi copilul în faţă ca un 
gangster încolţit care ţine un ostatic. 

— Nu-l lăsa să se-apropie de mine! zbieră ea. Nu-l lăsa pe 
monstrul ăla să se-apropie de copilul meu! Auzi? Nu-l lăsa 
să se-apropie de mine! 

Jack se gândi c-ar fi trebuit să spună ceva care s-o 
calmeze, dar nu-i veni nimic în minte. Era prea obosit. 

Porni, împreună cu Wolf, străbătând oblic parcarea. Pe la 
jumătatea drumului, Jack se clătină. Lumea deveni un 
moment cenuşie. 

Fu uşor conştient că Wolf îl lua în braţe, cărându-l astfel, 
ca pe-un copil mic. Uşor conştient că Wolf plângea. 

— Jack, îmi pare-aşa de rău, te rog nu-l uri pe Wolf, pot să 
fiu Un Wolf bun, aşteaptă, ai să vezi... 

— Nu te urăsc, murmură băiatul. Ştiu că eşti... că eşti un 
bun... 

Dar, înainte să poată încheia, adormi. Când se deşteptă, 
era seară, iar oraşul Muncie rămăsese în urma lor. Wolf 


ocolise şoselele principale, luând-o printr-un labirint de 
drumuri de ţară şi poteci. Iotal neafectat de absenţa 
indicatoarelor şi mulţimea răscrucilor, continuase să se 
îndrepte spre Vest cu instinctul infailibil al unei păsări 
migratoare. 

În noaptea aceea, dormiră într-o casă părăsită, la nord de 
Cammack, iar dimineaţa Jack avu impresia că febra îi mai 
scăzuse puţin. 

Era jumătatea dimineţii - a dimineţii de 28 octombrie - 
când Jack îşi dădu seama că pe dosul mâinilor lui Wolf 
reapăruse părul. 


CAPITOLUL XIX - Jack-la-cutie 
1 


Înnoptară în ruinele unei case arse, cu o câmpie întinsă 
într-o parte şi o pădurice în cealaltă. Spre capătul câmpiei 
se zărea o fermă, dar Jack consideră că el şi Wolf aveau să 
fie în destulă siguranţă dacă nu făceau gălăgie şi stăteau 
mai mult înăuntru. După apusul soarelui, Wolf se duse în 
pădure. Mergea încet, cu faţa aproape de pământ. Înainte 
de-a-l fi pierdut din ochi, Jack îşi spuse că Wolf arăta ca un 
om miop, care-şi căuta ochelarii căzuţi. Deveni destul de 
nervos (începuse să aibă viziuni cu Wolf prins într-o 
capcană cu fălci de oţel, Wolf prins, fără să urle, doar 
rozându-şi amarnic propriul picior...) până când prietenul 
său se înapoie, de astă-dată umblând aproape drept şi 
aducând în ambele mâini plante, ale căror rădăcini atârnau 
din pumnii strânşi. 

— Ce-ai adus acolo, Wolf? îl întrebă Jack. 

— Leacuri, răspunse, ursuz, Wolf. Da' nu-s foarte bune, 
Jack. Wolf! Nimica nu-i prea bun în lumea voastră! 

— Leacuri? Cum adică? 

Dar Wolf nu mai rosti o vorbă. Scoase două chibrituri de 
lemn din buzunarul salopetei şi aprinse un foc mocnit, 
întrebându-l pe Jack dacă putea găsi pe undeva o cutie de 
tablă. Jack găsi una de bere, în şanţ. Wolf o mirosi şi 
strâmbă din nas. 

— Alte mirosuri urâte. Am nevoie de apă, Jack. Apă 
curată. Merg eu, dacă tu eşti prea obosit. 

— Wolf, vreau să ştiu ce-ai de gând. 

— Mă duc, insistă Wolf. E o fermă drept peste câmpu- 
ăsta. Wolf! Acolo o să fie apă. Tu odihneşte-te. 

Jack văzu imediat o nevastă de fermier privind afară pe 
fereastra bucătăriei în timp ce spăla vasele după cină, ca 
să-l zărească pe Wolf furişându-se prin curte cu o cutie de 


bere într-o labă păroasă şi un mănunchi de rădăcini în 
cealaltă. 

— Eu mă duc, spuse el. 

Nu erau nici cinci sute de metri până la fermă; luminile 
galbene, calde, se vedeau clar peste câmpie. Jack se duse, 
umplu cutia de la un robinet de lângă hambar, fără nici un 
incident, şi porni înapoi. Pe la jumătatea drumului, îşi dădu 
seama că-şi vedea propria-i umbră, şi ridică privirea spre 
cer. 

Luna, acum aproape plină, se înălța deasupra orizontului, 
la răsărit. 

Tulburat, Jack reveni la Wolf şi-i dădu cutia cu apă. Wolf 
adulmecă, strâmbă iarăşi din nas, dar nu spuse nimic. Puse 
cutia deasupra focului şi începu să cearnă înăuntru, prin 
gaura de băut, bucățele fărâmiţate din plantele culese. 
Peste vreo cinci minute, un miros cumplit - o miasmă, ca să 
nu ne facem scrupule inutile - începu să se înalțe printre 
rotocoalele de aburi. Jack tresări. Era sigur că Wolf îi va 
cere să bea chestia aia şi era la fel de sigur că avea să-l 
omoare. Încet şi în chinuri, probabil. 

Închise ochii, începând să sforăie sonor, teatral. Dacă 
Wolf credea că doarme, n-avea să-l trezească. Nimeni nu 
trezeşte din somn oamenii bolnavi, nu-i aşa? lar Jack era 
bolnav; febra îi revenise o dată cu înserarea, făcând ravagii 
prin trupul lui, pedepsindu-l cu frisoane chiar în timp ce 
sudoarea-i ieşea prin toţi porii. 

Privind printre gene, îl văzu pe Wolf punând cutia 
deoparte, să se răcească. Apoi se aşeză rezemat de perete, 
privind spre cer, cu mâinile păroase înlănţuite împrejurul 
genunchilor şi faţa visătoare, chiar frumoasă. 

Se uită la Lună, îşi spuse Jack şi simţi un fior de frică. 

Nu stăm lângă turmă când ne preschimbăm. Bunule 
Jason, nu! Le-am mânca! 

Wolf, spune-mi ceva: acum eu sunt tura? 

Jack se cutremură. 


Cinci minute mai târziu - între timp Jack aproape 
adormise -, Wolf se aplecă asupra cutiei, amuşină, 
încuviinţă din cap, o ridică şi veni spre locul unde Jack 
zăcea rezemat de-o bârnă prăbuşită, înnegrită de foc, cu o 
cămaşă în plus sub ceafă, pentru a îmblânzi unghiul. Jack 
închise ochii şi mai strâns şi-şi reluă sforăitul. 

— Haide, Jack, spuse Wolf, jovial. Ştiu că eşti treaz. Nu-l 
poţi păcăli tu pe Wolf. 

Jack deschise ochii şi se uită la el cu o duşmănie sinistră. 

— De unde ştiai? 

— Oamenii au un miros-de-somn şi un miros-de-veghe. 
Până şi Străinii trebuie să ştie asta, nu-i aşa? 

— Cred că noi nu ştim, replică Jack. 

— Oricum, trebuie să bei ce-am aici. E doctorie. Bea-o, 
Jack, chiar aci şi-acu. 

— N-o vreau, refuză Jack. Mirosul ce emana din cutie era 
coclit şi rânced. 

— Jack, insistă Wolf, ai şi un miros-de-boală. 

Băiatul îl privi fără o vorbă. 

— Da, continuă Wolf. Şi se înrăutăţeşte tot timpu'. Nu-i 
chiar grav, nu încă, da' Wolf! O să fie grav dacă nu iei nici o 
doctorie. 

— Wolf, îmi pun capul că eşti tare la mirosit ierburi şi alte 
chestii acasă, în Teritorii, dar aici suntem în ţara Mirosurilor 
Urâte, ai uitat? Probabil ai acolo rugină, şi toxicodendron, şi 
măzăriche amară, şi... 

— Sunt ierburi bune, îl opri Wolf. Doarmă nu prea 
puternice, bătu-le-ar-Dumnezeu. Făcu o mutră nostalgică. 
Nu toate miros urât aici, Jack. Mai sunt şi mirosuri 
frumoase. Da' mirosurile frumoase sunt ca plantele 
medicinale. Slabe. Cred c-au fost mai puternice, odată. 

Wolf privea din nou în sus, visător, spre Lună, iar Jack 
simţi stânjeneala dinainte revenindu-i. 

— Pun prinsoare că lumea asta a fost bună odată, 
continuă Wolf. Curată şi plină de putere... 


— Wolf? întrebă Jack, cu glas scăzut. Wolf, ţi-a apărut 
iarăşi părul pe mâini. 

Wolf tresări şi îl privi pe băiat. Un moment - poate să fi 
fost imaginaţia sa aprinsă de febră, şi chiar dacă nu era aşa, 
dură doar un moment -, Wolf îl privi pe Jack cu o expresie 
de foame lacomă, oarbă. Apoi păru să se scuture, ca 
trezindu-se dintr-un vis urât. 

— Da, spuse el. Da' nu vreau să vorbesc despre asta şi nu 
vreau să vorbeşti nici tu despre asta, nu încă. Wolf! Doar 
bea-ţi doctoria, Jack, asta-i tot ce trebuie să faci. 

Se vedea bine că n-avea să accepte un răspuns negativ: 
dacă Jack nu-şi bea doctoria, atunci Wolf se putea simţi 
dator să-i descleşteze fălcile şi să i-o toarne pe gât. 

— Ţine minte, dacă asta mă omoară, ai să rămâi singur, 
mai spuse Jack, amărât, luând cutia, care încă mai era 
caldă. 

O expresie de groaznică jale se aşternu pe chipul lui Wolf. 
Îşi împinse ochelarii în sus pe nas. 

— Nu vreau să-ţi fac rău, Jack - Wolf nu vrea să-i facă 
niciodată rău lui Jack. 

Faţa sa mare era plină de-o asemenea nefericire, încât 
putea fi comică, dacă n-ar fi fost de-o sinceritate atât de 
evidentă. 

Jack se dădu bătut şi bău conţinutul cutiei. N-avea nici o 
cale de-a se opune expresiei aceleia de amărăciune lezată. 
Gustul era atât de groaznic pe cât şi-l închipuise... nu 
cumva s-a clătinat lumea o clipă? Nu se clatină ca şi cum ar 
fi fost pe punctul de-a face un salt înapoi în Teritorii? 

— Wolf! ţipă el. Wolf, ia-mă de mână! 

Wolf se supuse, arătând îngrijorat, dar şi surescitat. 

— Jack? Jacky? Ce ţi-e? 

Gustul doctoriei începu să i se şteargă din gură. În 
acelaşi timp, un val de căldură - căldură ca aceea căpătată 
de la mica înghiţitură de brandy pe care i-o îngăduise de 
câteva ori mama sa - începu să i se răspândească în stomac. 
lar lumea din jur îşi recăpătă consistenţa. Acea scurtă 


unduire putea să fi existat numai în imaginaţia lui... dar lui 
Jack nu-i venea să creadă. 

Aproape ne-am dus. Un moment, am fost foarte aproape. 
Poate aş reuşi s-o fac şi fără sucul magic... poate voi reuşi! 

— Jack? Ce este? 

— Mă simt mai bine, răspunse băiatul, schiţând un 
zâmbet. Mă simt mai bine, asta-i tot. 

Descoperi că se simţea, într-adevăr, mai bine. 

— Şi miroşi mai bine, observă Wolf, vesel. Wolf! Wolf! 


i, 


A doua zi, starea lui continuă să se amelioreze, deşi încă 
mai era slăbit. Wolf îl duse în spinareacăluțului şi înaintară 
încet spre Vest. Pe la asfinţit, începură să caute un loc unde 
să se culce peste noapte. Jack zări un hambar de scânduri 
într-o vâlcea plină de gunoaie. Era înconjurat de anvelope 
tocite şi alte mizerii. Wolf acceptă, fără a comenta prea 
mult. Toată ziua fusese tăcut şi indispus. 

Jack adormi aproape de îndată, iar în jurul orei 
unsprezece noaptea îl trezi nevoia de-a urina. Se uită lângă 
el şi văzu că tocul lui Wolf era gol. Jack se gândi că probabil 
plecase în căutarea altor ierburi, cu scopul de a-i 
administra echivalentul unei doze-şoc. Îşi încreţi nasul, însă 
dacă Wolf voia să mai bea lichid din acela, n-avea să se mai 
opună. Fără îndoială, îl făcuse să se simtă mult mai bine. 

Ocoli până într-o parte a hambarului, băiat zvelt, cu 
spinarea dreaptă, în şort, tenişi cu şireturile desfăcute şi 
cămaşă descheiată. Făcu pipi mult timp, într-adevăr, după 
cât i se părea, privind în acest timp spre cer. Era una dintre 
acele nopţi înşelătoare, care apar uneori în Vestul Mijlociu, 
la sfârşitul lunii octombrie şi începutul lui noiembrie, nu 
mult înainte de-a veni iarna, cu o pală crudă de vânt. În 
căldura aproape tropicală, briza blândă părea o mângâiere. 

Deasupra, plutea Luna, albă, rotundă şi frumoasă. 
Arunca peste toate o lumină limpede şi totuşi feeric- 


amăgitoare, părând să dezvăluie şi totodată să ascundă. 
Jack o privi lung, conştient că aproape îl hipnotiza, dar fără 
să-i pese cu adevărat. 

Nu stăm lângă turmă când ne preschimbăm. Bunule 
Jason, nu! 

Acum eu sunt turma, Wolf? 

Pe Lună era un chip. Fără mirare, Jack văzu că era chipul 
lui Wolf... atât doar că nu mai era larg, deschis şi puţin 
surprins, un chip al bunătăţii şi simplităţii. Acest chip era 
îngust, a, da, şi întunecat; îl întuneca părul, dar părul nu 
conta. Îl întuneca gândul. 

Nu stăm lângă ele, le-am mâncă, le-am mânca, le-am 
mânca, Jack, când ne preschimbăm le-am... 

Chipul din Lună, un chiaroscuro sculptat în lemn, era 
chipul unei fiare cu colții dezveliţi, cu capul înclinat, în acel 
moment final dinaintea saltului, cu gura deschisă şi plină de 
dinţi. 

Am mânca, am ucide, am ucide, ucide, UCIDE, UCIDE 

Un deget atinse umărul lui Jack şi cobori încet spre talie. 

De câteva momente, Jack nu mai făcea decât să stea 
acolo cu mădularul în mână, strângând uşurel prepuţul 
între degetul mare şi arătător, privind Luna. Acum, un nou 
jet de urină, proaspăt şi puternic, ţâşni din el. 

— Te-am speriat, spuse Wolf, din spate. Îmi pare rău, 
Jack. Bătu-m-ar-Dumnezeu. 

Dar, o clipă, Jack avu impresia că lui Wolf nu-i părea rău. 

O clipă, vocea îi sună ca şi cum ar fi rânjit. 

Iar Jack fu sigur, dintr-o dată, că va fi devorat. 

Casă de cărămizi? se gândi el, incoerent. N-am nici 
măcar o casă de paie unde să fug. 

Acum se ivi şi frica, o teroare uscată în vene, mai 
arzătoare decât febra. 

Cui i-e frică de Lupul mare şi râu? Lupul mare şi râu? 
Lupul mare şi... 

— Jack? 

Mie, mie, o, Doamne, mi-e frică de Lupul mare şi râu... 


Se întoarse încet. 

Chipul lui Wolf, care abia dacă fusese puţin ţepos când 
coborâseră amândoi spre hambar şi se culcaseră, avea 
acum o barbă stufoasă, începând de-atât de sus pe obraji, 
încât părul aproape că părea să-i pornească din tâmple. 
Ochii îi ardeau într-un portocaliu-roşu-viu. 

— Wolf, te simţi bine? întrebă Jack într-o şoaptă uscată, 
abia suflând. Mai tare nu putea vorbi. 

— Da, răspunse Wolf. Am fugit cu Luna. E frumos. Am 
fugit... şi-am fugit... şi-am fugit... Da' mi-e bine, Jack. 

Zâmbi ca să arate cât de bine-i era, şi nu arătă decât o 
gură plină de dinţi gigantici, încovoiaţi. Jack dădu înapoi, 
amorţit de groază. Parcă s-ar fi uitat în gura Alien-ului ăluia 
din filmei!2+. 

Wolf îi văzu expresia, iar peste trăsăturile sale înăsprite, 
tot mai groase, se aşternu amărăciunea. Dar pe sub 
amărăciune - şi nici măcar foarte departe - se simţea 
altceva. Ceva poznaş, care rânjea arătându-şi colții. Ceva 
care avea să-şi vâneze prada până când acesteia îi dădea 
sângele pe nas de groază, până începea să geamă şi să 
implore. Ceva ce-avea să râdă în timp ce sfâşia pântecele 
prăzii zbierânde. 

Avea să râdă chiar dacă el era prada. 

Mai ales dacă el era prada. 

— Jack, îmi pare rău, repetă. Vremea... soseşte. Va trebui 
să facem ceva. Vom... mâine. Va trebui să... trebui să... 

Ridică ochii şi expresia aceea hipnotizată i se întinse pe 
faţă în timp ce privea spre cer. 

Înălţă capul şi urlă. 

lar lui Jack i se păru că aude - foarte slab - Wolful din 
Lună răspunzându-i la urlet. 

Groaza îi cuprinse toată făptura, calmă şi deplină. În 
noaptea aceea; Jack nu mai închise ochii. 


3 


A doua zi, Wolf se prezenta mai bine. Puţin mai bine, 
oricum, dar tensiunea aproape îl îmbolnăvea. În timp ce 
încerca să-i spună lui Jack ce să facă - atât cât putea, cel 
puţin -, un avion cu reacţie trecu pe deasupra lor, în înaltul 
cerului. Wolf sări în picioare, fugi afară şi urlă la el, 
agitându-şi pumnii spre cer. Picioarele sale păroase erau 
din nou desculţe. Se umflaseră şi spintecaseră, de-a 
dreptul, mocasinii ieftini. 

Încerca să-i spună lui Jack ce să facă, dar avea puţine 
repere, în afară de vechi poveşti şi zvonuri. Ştia cum 
decurgea preschimbarea în lumea lui de-acasă, dar simţea 
că putea fi mult mai rea - mai puternică şi mai periculoasă - 
în ţara Străinilor. lar acum o şi simţea. Simţea acea putere 
străbătându-l, iar la noapte când Luna va răsări era sigur 
că-l va lua cu dânsa. 

Repeta necontenit că nu voia să-i facă rău lui Jack, că mai 
degrabă s-ar omori pe sine decât să-i facă vreun rău lui 
Jack. 


Zi 


Daleville era cel mai apropiat orăşel. Jack ajunse acolo la 
scurt timp după ce orologiul judecătoriei bătu de amiază şi 
intră în magazinul de scule şi unelte „True Value". 'Ținea o 
mână înfundată în buzunarul pantalonilor, atingând ce-i mai 
rămăsese din sulul de bancnote. 

— Te-ajut cu ceva, fiule? 

— Da, domnule. Vreau să cumpăr un lacăt. 

— Păi, treci aici s-aruncăm o privire. Avem Yale, Mossler 
şi Lok-Tite, şi ce-ţi mai pofteşte inima. Ce fel de lacăt vrei? 

— Unul mare, răspunse Jack. 

Îl privi pe vânzător cu ochii săi umbriţi, oarecum 
neliniştitori. Avea chipul răvăşit, dar convingător încă, în 
strania sa frumuseţe. 

— Unul mare... repetă omul. Şi la ce-ţi trebuie, îngăduit 
fie-mi să te-ntreb? 


— Pentru câine, spuse ferm Jack. 

O Poveste. Întotdeauna voiau o Poveste. Pe-asta şi-o 
pregătise în drum de la şopronul unde petrecuseră ultimele 
două nopți. 

— Pentru câinele meu am nevoie. Trebuie să-l încui. 
Mugşcă. 


5 


Lacătul ales de el costă zece dolari, lăsându-l pe Jack cam 
cu ultimii zece dolari în cont. Îl durea să cheltuiască atât de 
mult, şi aproape preferă un obiect mai ieftin... Însă îi reveni 
în minte cum arătase Wolf în noaptea dinainte, urlând la 
Lună, cu flăcări portocalii ţâşnindu-i din ochi. 

Achită cei zece dolari. 

În timp ce se înapoia grăbit spre şopron, ridică degetul 
mare la vederea fiecărei maşini în trecere, dar, bineînţeles, 
nici una dintre ele nu opri. Poate că avea ochii prea 
sălbatici, arăta prea scos din minţi. Categoric, se simţea 
sălbatic şi scos din minţi. Ziarul în care vânzătorul de la 
magazinul de scule îl lăsase să se uite promitea apusul 
soarelui pentru ora şase seara punct. Răsăritul Lunii nu era 
trecut, dar Jack îl bănuia pe la şapte, cel mai târziu. Era 
deja unu după-amiază şi habar n-avea unde să-l închidă pe 
Wolf la noapte. 

Trebuie să mă închizi, Jack, spusese Wolf. Trebuie să mă 
încui bine. Fiindcă dacă ies afară, atac tot ce pot fugări şi 
prinde. Chiar şi pe tine, Jack. Chiar şi pe tine. Aşa că 
trebuie să mă închizi şi să mă laşi încuiat, indiferent ce fac 
sau zic. Trei zile, Jack, până-ncepe Luna iar să se subţieze. 
Trei zile... patru chiar dacă nu eşti complet sigur. 

Da, dar unde? Trebuia să găsească un loc departe de 
oameni, astfel ca nimeni să nu-l poată auzi pe Wolf dacă - 
când, rectifică el fără tragere de inimă - avea să înceapă cu 
urletele. Şi trebuia să fie un loc mult mai solid decât 
şopronul unde stătuseră. Dacă Jack îşi aplica frumosul lacăt 


nou de zece dolari pe uşa acelei barăci, Wolf avea să se 
repeadă afară prin peretele din spate. 

Unde? 

Nu ştia, dar ştia că nu-i mai rămăseseră decât şase ore ca 
să găsească un loc... poate nici atât. 

Jack grăbi şi mai mult pasul. 


6 


Trecuseră pe lângă mai multe case părăsite ca să ajungă 
aici, chiar înnoptaseră într-una dintre ele, iar Jack căută, tot 
drumul înapoi de la Daleville, semne de abandon: ferestre 
oarbe, neacoperite, anunţuri DE VÂNZARE, iarbă crescută 
până la cea de-a doua treaptă a verandei şi senzaţia de 
neînsufleţire proprie caselor goale. Nu spera să-l poată 
încuia pe Wolf în dormitorul vreunui fermier pe toată 
perioada celor trei zile ale Preschimbării lui. Wolf era în 
stare să spargă uşa hambarului. Dar una dintre ferme 
avusese un beci de legume ce i-ar fi fost de folos. 

O uşă solidă de stejar, fixată într-un bordei cu iarbă, ca o 
uşă de poveste, iar dincolo de ea o încăpere fără pereţi sau 
tavan - o cameră subpământeană, o grotă din care nici o 
făptură să nu-şi poată croi drum afară în mai puţin de-o 
lună. Beciul acela l-ar fi ţinut pe Wolf în loc, iar pământul de 
pe jos şi de pe pereţi l-ar fi împiedicat să se rănească 
singur. 

Dar ferma părăsită şi pivniţa de zarzavaturi se aflau la cel 
puţin patruzeci-şaizeci de kilometri în urmă. N-ar fi ajuns 
nicicum acolo în timpul rămas până la răsăritul Lunii. Şi 
oare Wolf încă mai era dispus să alerge cincizeci de 
kilometri, mai ales în scopul de-a fi închis într-o carceră fără 
mâncare, atât de aproape de vremea Preschimbării? 

Dacă, de fapt, trecuse prea mult timp? Dacă Wolf 
ajunsese prea aproape de limită şi avea să refuze orice fel 
de întemniţare? Dacă latura aceea subterană a caracterului 
său, lacomă şi feroce, se căţărase afară din puţul ei şi 


începea să-şi rotească privirile prin această ciudată lume 
nouă, întrebându-se unde se ascundea hrana? Uriaşul lacăt 
care ameninţa să-i rupă lui Jack buzunarul n-avea să fie de 
nici un folos. 

Putea face cale-ntoarsă, îşi dădu seama băiatul. Putea să 
revină spre Daleville şi să-şi vadă de drum. Într-o zi, două, 
avea să fie aproape de Lapel sau Cicero, şi poate găsea de 
lucru pentru o după-amiază într-o alimentară, sau câteva 
ore ca ajutor la o fermă, scoțând câţiva dolari sau o masă- 
două, pentru ca în următoarele câteva zile s-o ţină apoi 
până la graniţa statului Illinois. În Illinois avea să-i fie uşor, 
spera Jack - nu ştia exact cum o va face, dar era destul de 
sigur că putea ajunge în Springfield şi la Thayer School 
doar după o zi, două cel mult, de la intrarea în Illinois. 

Şi, se frământa Jack, ezitând pe drum, la patru sute de 
metri de hambar, cum îi va explica lui Richard Sloat despre 
Wolf? Vechiul său amic Richard, cu ochelarii săi rotunzi, cu 
cravatele şi cu pantofii săi din piele de capră, cu şireturi 
bine legate. Richard Sloat era întru totul raţional şi - deşi 
foarte inteligent - căpos. Ce nu vedeai cu ochii tăi, probabil 
că nu exista. În copilărie, pe Richard nu-l interesaseră 
niciodată basmele; rămăsese neimpresionat de filmele lui 
Disney, cu naşe-zâne care prefăceau pepenii în caleşti, cu 
regine rele, posesoare de oglinzi vorbitoare. Asemenea 
concepte erau prea absurde pentru a ademeni fantezia în 
vârstă de şase ani (sau de opt ani, sau de zece) a lui Richard 
- spre deosebire de, să zicem, o fotografie la microscopul 
electronic. Entuziasmul lui Richard îmbrăţişase Cubul lui 
Rubik, pe care-l putea rezolva în mai puţin de nouăzeci de 
secunde, dar Jack nu-l credea în stare să meargă până la a 
accepta un om-lup de şaisprezece ani şi un metru nouăzeci 
înălţime. 

Un moment, Jack se răsuci neputincios în drum - un 
moment, aproape crezu că va avea puterea să-l lase pe Wolf 
în urmă şi să-şi continue călătoria spre Richard, iar apoi, 
spre Talisman. 


Și dacă eu sunt turma? se întrebă el, tăcut. Iar lucrul 
care-i veni în minte fu imaginea lui Wolf repezindu-se în jos 
pe mal, spre bietele sale animale  înspăimântate, 
aruncându-se în apă să le salveze. 


7 


Hambarul era gol. De cum văzu uşa deschisă, Jack ştiu că 
Wolf se dusese undeva, dar cobori totuşi în văioagă şi-şi croi 
drum printre gunoaie, aproape nevenindu-i să creadă. Wolf 
n-ar fi putut parcurge mai mult de patru metri de unul 
singur, şi cu toate astea o făcuse. 

— M-am întors! strigă. Hei, Wolf! Am lacătul. 

Ştia că vorbea singur, iar o privire în hambar i-o 
confirmă. Rucsacul său zăcea pe-o băncuţă de lemn; un 
teanc de reviste mucegăite, datate 1973, stăteau alături. 
Într-un colţ al barăcii de scânduri fără ferestre fuseseră 
îngrămădite, la întâmplare, nişte bucăţi inegale de lemn 
uscat, ca şi cum cineva ar fi făcut o încercare, fără 
convingere, de-a aduna surcele pentru foc. În rest, 
hambarul era gol. Jack întoarse ochii de la uşa căscată, 
privind neajutorat pe pantele văii. 

Pneuri vechi împrăştiate ici şi colo printre bălării, o 
legătură de pamflete politice îngălbenite şi putrede, 
purtând încă numele de LUGAR, o placă de înmatriculare 
din Connecticut albastră cu alb, îndoită, sticle de bere cu 
etichetele decolorate până la alb... şi nici un Wolf. Băiatul îşi 
ridică mâinile pâlnie la gură. 

— Hei, Wolf! Am venit! 

Nu aştepta nici un răspuns, şi nici nu primi. Wolf plecase. 

— Căcat! pufni Jack, proptindu-şi mâinile în şolduri. Îl 
năpădeau emoţii contradictorii, exasperare, uşurare, 
nelinişte. Wolf plecase tocmai pentru a-i salva viaţa - 
dispariţia lui nu putea avea altă noimă. De îndată ce Jack 
pornise spre Daleville, partenerul său spălase putina. 
Fugise pe picioarele acelea neobosite, iar acum se afla la 


kilometri întregi distanţă, aşteptând să răsară Luna. De- 
acum, Wolf putea fi oriunde. 

Înțelegerea acestui fapt contribuia la neliniştea lui Jack. 
Wolf s-ar fi putut îndrepta spre pădurea vizibilă la capătul 
celălalt al câmpiei prelungi de lângă vâlcea, pădure unde se 
ghiftuia cu iepuri, şoareci de câmp şi orice-o mai fi trăit 
acolo, soboli şi bursuci şi toată distribuţia din Vântul prin 
sălcii'5:. Dar Wolf putea prea bine să adulmece animale 
domestice, oricare ar fi fost acelea, punându-se în real 
pericol. Şi mai putea, îşi dădu Jack seama, să-i adulmece pe 
fermier şi familia lui. Sau, mai rău, Wolf putea să-şi fi ales 
drumul spre unul dintre oraşele de la Nord. Jack n-avea 
cum să fie sigur, dar bănuia că un Wolf transformat era 
probabil în stare să măcelărească cel puţin şase oameni 
înainte ca, în cele din urmă, să-l omoare cineva. 

— Draci, draci, draci! bombăni Jack. 

Începu să urce panta opusă a vâlcelei. Nu spera cu- 
adevărat să-l vadă pe Wolf - probabil n-avea să-l mai vadă 
niciodată, era conştient de asta. După câteva zile de drum, 
în ziarul cine ştie cărui orăşel, avea să găsească descrierea 
plină de oroare a carnagiului provocat de-un lup enorm 
care, după cât se părea, o luase razna pe strada principală 
în căutare de hrană. Şi urmau să apară şi alte nume. Alte 
nume ca Thielke, Heidel, Hagen... 

În primele momente privi spre drum, sperând chiar şi 
acum să vadă silueta gigantică a lui Wolf furişându-se spre 
răsărit - nu i-ar fi convenit să-l întâlnească pe Jack când se 
întorcea de la Daleville. Dar drumul acela lung era la fel de 
pustiu ca şi hambarul. 

Fireşte. 

Soarele, un ceas la fel de bun precum cel pe care-l purta 
la mână, lunecase binişor sub meridian. 

Jack se întoarse deznădăjduit spre câmpia prelungă şi 
liziera din celălalt capat al acesteia. Nimic nu se clintea, 
doar vârfurile firelor de iarbă măruntă, aplecate de-o rece 
briză hoinară. 


VÂNĂTOAREA LUPULUI UCIGAŞ CONTINUĂ, avea să 
titreze prima pagină, peste câteva zile de drum. 

Apoi, un bolovan mare de la marginea pădurii se mişcă, 
iar Jack îşi dădu seama că bolovanul era Wolf. Se ghemuise 
pe călcâie şi privea spre Jack. 

— Of, ticălos nesimţit, rosti băiatul, deşi, în adâncul 
uşurării pe care o simţea, ştia că o parte din el se bucurase 
în taină de plecarea lui Wolf. Porni spre el. 

Wolf nu se mişcă, dar postura îi deveni oarecum mai 
intensă - mai conştientă, electrizată parcă. Următorul pas 
al lui Jack pretinse mai mult curaj decât cel dinainte. 

După încă vreo douăzeci de metri, văzu că Wolf îşi 
continuase metamorfoza. Părul i se îndesise şi mai mult, era 
mai bogat, mai înfoiat, mai strălucitor, de parcă ar fi fost 
spălat recent şi uscat cu foenul; iar acum barba lui Wolf 
părea într-adevăr să înceapă chiar de sub ochi. Tot trupul, 
aşa chircit cum stătea, părea să se fi făcut mai lat şi mai 
puternic. Ochii, plini de-un foc lichid, ardeau într-un 
portocaliu de Halloween. 

Jack se sili să meargă mai aproape. Nu lipsi mult să se 
oprească, părându-i-se că acum Wolf avea labe în locul 
mâinilor, dar după o clipă constată ca mâinile şi degetele 
acestuia erau acoperite complet de-o blană aspră, 
întunecată. Wolf continua să se uite la el cu ochii săi aprinşi. 
Jack mai înjumătăţi o dată distanţa dintre ei, apoi se opri. 
Pentru prima oară de când dăduse peste Wolf păscându-şi 
turma lângă un râu din 'leritorii, nu-i putea desluşi 
expresia. Poate că Wolf devenise deja prea inuman pentru 
aşa ceva, sau poate că, pur şi simplu, blana îi acoperea prea 
mult din chip. Sigur nu era decât că pe prietenul său îl 
cuprinsese o emoție foarte puternică. 

Mai făcu vreo doisprezece paşi, apoi se opri definitiv, 
forţându-se să privească în ochii omului-lup. 

— Mai e foarte puţin, Jacky, spuse Wolf, şi gura i se 
înmuie într-o înfricoşătoare parodie de zâmbet. 

— Credeam c-ai fugit, replică Jack. 


— Am şezut aci să te văd când vii. Wolf! 

Jack nu ştia cum să interpreteze această declaraţie. În 
chip nelămurit, îi amintea de Scufiţa Roşie. Dinţii lui Wolf 
păreau deosebit de deşi, ascuţiţi şi puternici. 

— Am lacătul, spuse. 

Îl scoase din buzunar şi i-l arătă. Ţi-a venit vreo idee cât 
timp am lipsit, Wolf? 

Toată faţa lui Wolf - ochi, dinţi, totul - se aprinse, 
privindu-l pe Jack. 

— Acum tu eşti turma, Jacky, zise Wolf. 

Şi, ridicând capul, slobozi un urlet prelung, amplu. 


8 


Un Jack Sawyer mai puţin speriat poate-ar fi spus: 
„Clanţa mai mică, bine?" sau „Dac-o ţii tot aşa, o să ne 
trezim cu toţi câinii din comitat pe cap", dar ambele aceste 
declaraţii i se opriră în gât. Era prea speriat ca să rostească 
un singur cuvânt. Wolf îi mai dărui o dată zâmbetul său de 
zile mari, cu gura arătându-i ca o reclamă de televiziune 
pentru cuţitele Ginsu, şi se ridică în picioare fără efort. 
Ochelarii stil John Lennon păreau să i se scufunde în partea 
de sus, ţepoasă, a bărbii şi în părul des ce-i cădea peste 
tâmple. Lui Jack îi părea înalt de cel puţin doi metri 
douăzeci, şi la fel de voluminos ca butoaiele de bere din 
magazia crâşmei „La Updike". 

— Aveţi mirosuri plăcute în lumea asta, Jacky, spuse Wolf. 

lar Jack îi recunoscu, în sfârşit, starea de spirit. Wolf 
exulta. Parc-ar fi fost un om care, împotriva tuturor şanselor 
contrarii, tocmai câştigase un concurs îngrozitor de dificil. 
În fundul acestei emoţii triumfătoare se infiltra însă 
instinctul acela temerar şi ucigaş pe care Jack îl mai văzuse 
o dată. 

— Mirosuri plăcute! Wolf! Wolf! 

Jack făcu un pas înapoi, delicat, întrebându-se dacă 
vântul sufla dinspre el către Wolf. 


— Pân-acum n-ai avut o vorbă bună despre ele, spuse 
Jack, nu tocmai coerent. 

— Pân-acu a fost pân-acu şi acu i-acu, replică Wolf. 
Bunătăţi. Multe bunătăţi - de jur-împrejur. Wolf o să le 
găsească, fac prinsoare. 

Asta înrăutăţea şi mai mult situaţia, căci acum Jack putea 
să vadă - să simtă, aproape - o lăcomie opacă, încrezătoare, 
o foame complet amorală, lucind în ochii roşietici. Voi 
mânca orice prind şi ucid, spunea foamea aceea. Prind şi 
ucid. 

— Sper că nici unele dintre bunătăţile astea nu-s oameni, 
Wolf, spuse liniştit Jack. 

Wolf ridică bărbia şi slobozi un şir de sunete bolborosite, 
semiurlete, semihohote de râs. 

— Wolf are nevoie să mănânce, spuse, iar glasul îi era Şi 
el voios. Oh, Jacky, câtă nevoie mai are Wolf să mănânce. SĂ 
MĂNÂNCE! Wolf! 

— Va trebui să te închid în baraca aia, spuse băiatul. Mai 
ţii minte, Wolf? Am lacătul. Să sperăm doar c-o să-ţi reziste. 
Hai să pornim într-acolo, Wolf. Mă sperii de mă cac pe mine. 

De astă-dată, râsul bolborosit îi umflă lui Wolf tot pieptul. 

— Speriat! Wolf ştie! Wolf ştie, Jacky! Ai mirosul-de-frică. 

— Nici nu mă mir, spuse Jack. Acum, hai la baraca aia, 
bine? 

— Aa, eu nu intru în baracă, răspunse Wolf, şi dintre fălci 
i se descolăci o limbă lungă şi ascuţiă. Nu, nu eu, Jacky. Nu 
Wolf. Wolf nu poate să intre în baracă. 

Fălcile se deschiseră şi mai larg, iar puzderia de dinţi 
sclipi. 

— Wolf şi-a amintit, Jacky! Wolf! Chiar aci şi-acu! Wolf şi-a 
amintit! 

Jack făcu un pas înapoi. 

— Tot mai mult miros-de-frică. Până şi pe tenişii tăi. 
Tenişii, Jacky! Wolf! 

Grozav de comic era ca nişte încălțări să miroasă a frică. 


— Trebuie să intri în hambar, asta ar fi trebuit să-ţi 
aminteşti. — Greşit! Wolf! Tu intri în hambar, Jacky! Jacky 
intră în hambar! Mi-am amintit! Wolf! 

Ochii  omului-lup trecură, de la portocaliul-roşiatic 
arzător, la o nuanţă de purpuriu blând, satisfăcut. 

— Din Cartea Bunelor Roade, Jacky. Povestea Wolfului 
care-nu-trebuie-să-şi-vatăme-turma. O mai ţii minte, Jacky? 
Turma intră în hambar. Mai ţii minte? Lacătul se pune pe 
uşă. Când Wolful ştie că-i vine Preschimbarea, turma intră 
în hambar şi lacătul se pune pe uşă. El nu-trebuie-să-şi- 
vatăme-turma. 

Fălcile i se descleştară, gura i se lărgi din nou, iar limba 
lungă, închisă la culoare, se arcui la vârf, într-o perfectă 
imagine a desfătării. 

— Nu! Nu! Nu-şi-vatămă-turma! Wolf! Chiar aci şi-acu!! 

— Vrei să stau încuiat în hambar timp de trei zile? 
întrebă Jack. 

— Trebuie să mănânc, Jacky, răspunse cu simplitate Wolf 
- iar băiatul distinse ceva întunecat, iute şi sinistru, 
lunecând spre el din ochii în preschimbare ai lui Wolf. Când 
Luna mă ia cu ea, trebuie să mănânc. Mirosuri plăcute aici, 
Jacky. Mâncare din belşug pentru Wolf. Când Luna îmi dă 
drumul, Jacky iese din hambar. 

— Şi ce se-ntâmplă dacă nu vreau să stau trei zile 
încuiat? 

— Atunci Wolf îl va ucide pe Jacky. Şi atunci Wolf va fi 
blestemat. 

— Astea toate sunt scrise în Cartea Bunelor Roade, nu-i 
aşa? 

Wolf confirmă din cap. 

— Mi-am amintit. Mi-am amintit eu timpul, Jacky. Când te 
aşteptam. 

Jack încă mai încerca să se acomodeze cu ideea lui Wolf. 
Trebuia să stea trei zile fără mâncare. Wolf avea să fie liber 
să hoinărească. El urma să stea în închisoare, iar lui Wolf îi 
rămânea întreaga lume la discreţie. Totuşi, pare-se că era 


singura cale de-a supravieţui metamorfozei lui Wolf. Dacă 
avea de ales între trei zile de post sau moarte, prefera un 
stomac gol. Şi atunci, deodată, lui Jack i se păru că această 
răsturnare de situaţie nu însemna câtuşi de puţin o 
răsturnare - el tot liber avea să fie, încuiat în baracă, iar 
Wolf afară, în lume, avea să fie tot întemnițat. Cuşca lui, 
doar, era mai spațioasă decât a lui Jack. 

— Atunci, Domnul să binecuvânteze Cartea Bunelor 
Roade, fiindcă singur nu m-aş fi gândit niciodată la asta. 

Wolf îi rânji din nou radios, apoi privi în sus spre cer, cu o 
expresie goală, de jind. 

— Nu mai e mult de-acum, Jacky. Tu eşti turma. Trebuie 
să te bag înăuntru. 

— Bine, acceptă Jack. Cred că n-avem încotro. 

lar aceste vorbe îl izbiră pe Wolf ca extraordinar de 
comice. În timp ce râdea cu hohotele lui urlătoare, îşi 
aruncă un braţ pe după talia lui Jack şi îl cără pe toată 
lungimea câmpului. 

— Wolf o să aibă grijă de tine, Jacky, spuse el când 
aproape-şi dăduse afară toate măruntaiele de-atâta urlet. Îl 
depuse pe băiat uşurel la pământ, pe marginea văioagei. 

— Wolf, spuse Jack. 

Acesta căscă fălcile şi începu să se frece între picioare. 

— N-ai voie să omori nici un om, continuă băiatul. Să nu 
uiţi asta - dacă ţi-ai amintit povestea aceea, arunci poţi ţine 
minte şi să nu omori oameni. Fiindcă dacă o faci, atunci cu 
siguranţă vor începe să te vâneze. Dacă ucizi vreun om, o 
singură persoană măcar, atunci o mulţime de oameni vor 
veni să te ucidă pe tine. Şi te vor prinde, Wolf. Ai cuvântul 
meu. Îţi vor bate pielea-n cuie pe-o scândură. 

— Nici un om, Jacky. Animalele miros mai bine ca 
oamenii. Nici un om. Wolf! 

Coborâră în vâlcea. Jack scoase lacătul din buzunar şi îl 
petrecu prin belciugul de metal din uşa ce-nchidea hruba în 
care avea să-i fie locul, încercându-l cum se închide şi se 


deschide, de câteva ori la rând, arătându-i lui Wolf cum să 
se folosească de cheie. 

— Apoi, strecori cheia asta pe sub uşă, bine? întrebă el. 
Când te-ai preschimbat la loc, am să ţi-o împing eu înapoi. 

Aruncă o privire spre locul de sub uşă - rămâneau cam 
cinci centimetri între aceasta şi sol. 

— Sigur, Jacky. Mi-o împingi înapoi. 

— Ei, şi-acum ce facem? Trebuie să intru în hambar chiar 
acum? 

— Şezi acolo, spuse Wolf, arătând un loc pe podelele 
hambarului, cam la un pas de uşă. 

Jack îl privi curios, apoi intră în baracă şi se aşeză. Wolf 
se lăsă din nou pe vine, chiar în faţa uşii, şi, fără a-l privi 
măcar pe Jack, întinse mâna spre el. Băiatul îi apucă mâna. 
Parcă ar fi ţinut o vietate păroasă, mare cam cât un iepure. 
Wolf îl strânse atât de tare, încât Jack aproape ţipă - dar 
chiar de-ar fi făcut-o, nu credea că Wolf l-ar fi auzit. Acesta 
se holba din nou în sus, cu chipul visător, liniştit şi vrăjit. 
După o secundă-două, Jack reuşi să-şi mişte mâna într-o 
poziţie mai comodă, în strânsoarea lui Wolf. 

— Mai stăm mult aşa? întrebă. 

Lui Wolf îi trebui aproape un minut până să răspundă. 

— Mult, spuse el, şi-i strânse din nou lui Jack mâna. 


9 


Stătură astfel, fiecare de câte-o parte a intrării, ore-n şir, 
fără o vorbă şi, într-un târziu, lumina începu să pălească. În 
ultimele douăzeci de minute, Wolf părea cuprins de-un 
frison continuu, aproape imperceptibil, iar când văzduhul 
se întunecă şi mai mult, tremurul mâinii i se intensifică. 
Semăna, i se părea lui Jack, cu zvâcnetul acela generalizat, 
ce cuprinde fiecare părticică din trupul unui cal, când stă în 
boxa sa la startul unei curse, aşteptând detunătura 
pistolului şi deschiderea automată a batantelor porţii. 


— Începe să mă ia cu ea, spuse Wolf, încetişor. Curând 
vom fugi, Jack. Aş vrea să poţi şi tu. 

Întoarse capul să-şi privească prietenul, iar băiatul văzu 
că, în vreme ce Wolf credea sincer ceea ce spunea, mai 
exista şi o însemnată parte din el care spunea fără cuvinte: 
aş putea fugi după tine la fel de bine ca şi pe lângă tine, 
micul meu prieten. 

— Acum trebuie să-nchidem uşa asta, cred, spuse Jack. 

Încercă să-şi tragă mâna din strânsoarea lui Wolf, dar nu 
reuşi să şi-o elibereze până când Wolf, aproape cu părere 
de rău, îi dădu drumul. 

— Încui pe Jacky înăuntru, încui pe Wolf afară. 

Un moment, ochii lui Wolf fulgerară roşu, devenind nişte 
ochi-Elroy de metal topit. 

— Nu uita, trebuie să-ţi ţii turma în siguranţă, spuse Jack 
şi păşi îndărăt până-n mijlocul hambarului. 

— Turma trece în hambar, lacătul trece la uşă. Nu 
trebuie-să-şi-vatăme-turma. 

Ochii lui Wolf încetară să mai scuipe foc, bătând în oranj. 

— Pune lacătul la uşă, îl îndemnă Jack. 

— Bătu-l-ar-Dumnezeu, asta fac chiar acu, spuse Wolf. 
Pun bătutu-de-Dumnezeu lacăt pe bătuta-de-Dumnezeu 
uşă, Vezi? Trânti uşa, închizându-l pe Jack cât ai clipi, în 
beznă. Auzi asta, Jacky? Asta-i bătutu-de-Dumnezeu lacăt. 

Jack auzi lacătul clănţănind pe belciugul de fier, apoi 
clicheţii prinzând, când Wolf îl închise. 

— Acum, cheia, spuse băiatul. 

— Bătuta-de-Dumnezeu cheie, chiar aci şi-acu, răspunse 
Wolf. 

O cheie ţăcăni vârâtă în broasca lacătului, apoi scoasă 
iarăşi. O secundă mai târziu, cheia ricoşă de pe pământul 
prăfos, pe sub uşă, cu destulă putere pentru a luneca pe 
podelele barăcii. 

— Mulţumesc, suflă Jack, abia auzit. 

Se aplecă şi-şi plimbă degetele peste scânduri până 
atinse cheia. Un moment, o strânse atât de tare în palmă, 


încât aproape că-i intră prin piele - vânătaia, având forma 
statului Florida, urma să dăinuie încă cinci zile; în emoția 
întemniţării, n-avea să observe că-i dispăruse. Apoi, Jack 
strecură cu grijă cheia în buzunar. Afară, Wolf gâfâia în 
rafale regulate, fierbinţi, tot mai agitat. 

— Eşti supărat pe mine, Wolf? şopti Jack prin uşă. 

Un pumn bătu în scânduri, cu forţă. 

— Nu! Nu supărat! Wolf! 

— Bine. Nici un om, Wolf. Să nu uiţi asta. Altfel, te vor 
vâna şi te vor omori. 

— Nici un OOOOUUU-00000000HHHOOOO! 

Cuvântul se prefăcu într-un urlet prelung, lichefiat. 
Trupul lui Wolf se lovi de uşă, iar labele alungite, cu blană 
neagră, ale picioarelor se strecurară prin deschizătura de 
dedesubt. Jack ştia că Wolf se lipise de uşa barăcii. 

— Nu supărat, Jack, şopti Wolf, ca şi cum propriul lui 
urlet l-ar fi făcut să se simtă jenat. Wolf nu-i supărat. Wolf e 
dornic, Jack. A mai rămas atât de puţin timp de-acum, atât 
de bătu-l-ar-Dumnezeu de puțin. 

— Ştiu, spuse Jack, simțind deodată că-i venea să plângă. 

Ar fi vrut să-l poată îmbrăţişa pe Wolf. Mai mult, dorea să 
fi putut petrece zilele ce urmau la fermă, iar acum, în afara 
unui bordei de zarzavaturi, unde era închis Wolf, să fi stat 
el, în siguranţă. 

Îi reveni ciudatul, tulburătorul gând că Wolf era, de fapt, 
cel întemnițat în siguranţă. 

Picioarele lui Wolf lunecară înapoi de sub uşă, iar Jack 
avu impresia că le văzuse devenind mai înguste, mai suple, 
mai comprimate. 

Wolf mârâi, scoase un gâfâit, mârâi iar. Se îndepărtase de 
uşă destul de mult. Scoase un sunet foarte asemănător cu 
un „Aaah'. 

— Wolf? îl chemă Jack. 

Un urlet, mai-mai să-i spargă timpanele, se ridică 
deasupra lui: Wolf urcase pe buza vâlcelei. 


— Să ai grijă, spuse Jack, deşi ştia că Wolf nu-l mai putea 
auzi şi temându-se că, nici chiar dacă ar fi fost destul de 
aproape ca să-l audă, n-ar fi înţeles. 

Curând urmă o nouă serie de urlete - strigătul scos de-o 
făptură eliberată, sau ţipătul disperat al cuiva care se 
trezeşte numai spre a se pomeni închis în continuare, Jack 
nu-şi putea da seama care dintre ele. Jalnice, ucigaşe şi de- 
o stranie frumuseţe, urletele sărmanului Wolf zburau prin 
văzduhul luminat de Lună ca nişte eşarfe azvârlite în 
noapte. Jack nu conştientiză că tremura tot până nu-şi 
cuprinse trupul cu braţele şi le simţi vibrându-i în jurul 
pieptului, care, la rândul său, părea să zvâcnească ritmic. 

Urletele scăzură, îndepărtându-se. Wolf alerga cu Luna. 


10 


Trei zile şi trei nopţi, Wolf se angajă într-o neîncetată 
goană după mâncare. Dormea zilnic, din zori până după ora 
amiezei, într-o groapă descoperită, sub trunchiul unui 
stejar prăbuşit. Wolf nu se simţea deloc întemnițat, în pofida 
temerilor ce-l măcinau pe Jack. Pădurile de pe ambele laturi 
ale câmpiei erau întinse şi pline de dieta firească a oricărui 
lup. Şoareci, iepuri, pisici, câini, veveriţe - pe toate acestea 
le găsea cu uşurinţă. S-ar fi putut mărgini la cutreierarea 
pădurilor, mâncând mai mult decât destul pentru a-i ajunge 
până la următoarea Preschimbare. 

Dar Wolf alerga cu Luna, şi n-ar fi fost în stare să stea 
doar în pădure nici măcar atât timp cât să-şi fi putut opri de 
la bun început transformarea. Bântuia, mânat de Lună, prin 
păşuni şi curţi dosnice, pe lângă case suburbane izolate şi 
de-a lungul drumurilor neterminate, pe-ale căror margini 
zăceau buldozere şi gigantice compresoare asimetrice, ca 
nişte dinozauri adormiţi. Jumătate din inteligenţa sa 
sălăşluia în simţul mirosului, şi n-ar fi o afirmaţie exagerată 
că nasul lui Wolf, permanent în alertă, atinsese acum 
condiţia geniului. Nu numai că putea mirosi un cuibar plin 


de găini, la opt kilometri distanţă, distingând mirosurile lor 
de cele ale vacilor, porcilor şi cailor aceleiaşi ferme - acesta 
era un lucru elementar -, ci putea să miroasă chiar şi când 
anume găinile se mişcau. Putea mirosi că unul dintre porcii 
adormiţi avea un picior rănit, iar una dintre vacile din staul 
o ulceraţie, la uger. 

lar lumea aceasta - căci oare nu Luna acestei lumi era 
aceea care-l călăuzea? — nu mai mirosea a chimicale şi 
moarte. Îl întâmpina în goana lui o mai veche, mai primitivă 
ordine a firii. Inhală tot ce mai rămăsese din frăgezimea şi 
puterea de odinioară ale pământului, tot ce mai rămăsese 
din calităţile pe care acesta le-avusese cândva, poate, în 
comun cu 'Leritoriile. Chiar şi când se apropia de vreun 
sălaş omenesc, chiar şi când frângea coloana vertebrală a 
dulăului gospodăriei şi  sfâşia câinele în  zdrenţe 
cartilaginoase, pe care le înfuleca pe nemestecate, Wolf era 
conştient de curenţii răcoroşi şi puri ce se deplasau 
departe, prin adâncurile pământului, de zăpada 
strălucitoare a vreunui vârf de munte, undeva, hăt, spre 
răsărit. Acesta părea a fi un loc perfect pentru un Wolf 
metamorfozat, iar dacă ar fi ucis vreo fiinţă omenească, ar fi 
fost blestemat. 

Nu ucidea nici un om. 

Nu văzuse nici unul, şi poate că acesta şi fusese motivul 
că omul scăpase neatins. În timpul celor trei zile ale 
Preschimbării sale, Wolf omorâse şi devorase reprezentanţi 
ai majorităţii tuturor celorlalte forme de viaţă ce se puteau 
găsi în Indiana de Est, inclusiv un sconcs şi o întreagă 
familie de lincşi ce-şi făcuseră culcuşuri în peşterile de 
gresie ale unei coline, situate la două văi distanţă de 
pădure. În prima sa noapte de vânătoare prinsese în fălci 
un liliac ce zbura la joasă altitudine, îl muşcase de cap şi-l 
înghiţise în timp ce încă se mai zbătea. Escadroane întregi 
de pisici domestice i se duseseră pe beregată, urmate de 
plutoane de câini. Cu o satisfacţie sălbatică, concentrată, 


măcelărise într-o noapte toţi porcii dintr-un ţarc mare cât 
un cvartal urban. 

De două ori însă, Wolf percepuse senzorial, mirosise că, 
în mod misterios, îi era interzis să-şi ucidă prada, ceea ce îl 
făcu să se simtă ca acasă în lumea prin care vâna. Depindea 
de loc, nu de vreun concept moral abstract - iar locurile, în 
aparenţă, erau toate banale. Unul dintre acestea două era 
un luminiş din pădure unde fugărise un iepure, celălalt, 
curtea din dos, plină de buruieni, a unei ferme, unde 
scheună un câine legat cu lanţul de-un ţăruş. În clipa în 
care labele sale păşiseră în fiecare dintre aceste locuri, 
blana i se zbârlise perie pe ceafă, furnicături electrice 
străbătându-i şira spinării pe toată lungimea ei. Erau locuri 
sacre, iar într-un loc sacru nici un Wolf nu putea ucide. 
Atâta tot. Asemenea tuturor locurilor venerate, ele fuseseră 
consfinţite foarte de demult, atât de demult încât, pentru a 
le caracteriza, s-ar fi putut folosi cuvântul ancestral - fiind 
probabil cel mai adecvat termen ce-ar fi putut aproxima 
vastul tunel al timpului ce le era sălaş. În curtea dosnică a 
fermei şi în poieniţă, Wolf simţi în jurul lui un înveliş dens de 
ani aglomeraţi pe-o suprafaţă restrânsă şi foarte încărcată. 
Se rezumă să bată în retragere de pe terenul sfânt, 
îndreptându-se altundeva. La fel ca oamenii înaripaţi pe 
care-i văzuse Jack, şi Wolf trăia într-un mister sacru, astfel 
că se simţea în largul său printre asemenea lucruri. 

Şi nu-şi uita obligaţiile faţă de Jack Sawyer. 


11 


În hambarul lăcătuit, Jack se pomeni confruntat cu 
propriile trăsături ale caracterului şi intelectului său într-un 
mod mai direct decât oricând în viaţa lui. 

Singurul mobilier din hrubă era băncuţa de lemn, 
singura distracţie, revistele vechi de-aproape un deceniu. 
lar acestea nu puteau fi cu-adevărat citite. Neexistând 
ferestre, abia putea distinge, cu mare greutate, imaginile 


tipărite, şi asta numai dimineaţa foarte devreme, când intra 
destulă lumină pe sub uşă. Cuvintele erau şiruri de viermi 
cenuşii, indescifrabili. Nu-şi putea închipui cum va reuşi să 
reziste în următoarele trei zile. Se îndreptă spre bancă, se 
lovi zdravăn în genunchi şi se aşeză să cugete. 

Unul dintre primele lucruri de care-şi dădu seama era că 
timpul-hambar era diferit de timpul-de-afară. Dincolo de 
pereţi, secundele defilau repede, topindu-se în minute, ce 
fuzionau în ore. Zile în şir, săptămâni întregi, ticăiau ca 
nişte metronoame. În timpul-baracă, secundele refuzau cu 
încăpățânare să se mişte - se lăfăiau în groteşti monştri- 
secunde, secunde din gumilastic. Afară putea trece o oră, în 
vreme ce în interiorul hambarului se lungeau şi se umflau 
patru-cinci secunde. 

Al doilea lucru de care-şi dădu Jack seama era că, tot 
gândindu-se la încetineala timpului, nu reuşea decât să-şi 
facă claustrarea şi mai grea. O dată ce începeai să te 
concentrezi asupra trecerii secundelor, acestea, mai mult 
sau mai puţin, refuzau pur şi simplu să înainteze. Aşa că 
încerca să măsoare cu pasul dimensiunile celulei, doar 
pentru a-şi abate mintea de la eternitatea secundelor 
necesare trecerii celor trei zile. Punând un picior în faţa 
celuilalt şi numărându-şi paşii, calculă că hambarul avea 
cam doi metri pe doi şi trei sferturi. Cel puţin dispunea de 
loc destul ca să se întindă noaptea. 

Dacă străbătea tot perimetrul interior al barăcii, făcea 
cam treizeci şi doi de paşi. 

Dacă îi dădea ocol, pe dinăuntru, de-o sută de ori, 
parcurgea cam un kilometru. 

N-o fi putut să mănânce, dar, cu siguranţă, era în stare să 
meargă. Jack îşi scoase ceasul de la mână şi-l puse în 
buzunar, jurându-şi să nu se uite la el decât atunci când 
avea absolută nevoie. 

Făcuse cam un sfert din primul kilometru, când îşi aminti 
că în hambar nu exista apă. Nici mâncare, nici apă. Bănuia 
că aveai nevoie de mai mult de trei zile ca să mori de sete. 


Câtă vreme Wolf avea să revină la el, nu se temea de nimic - 
mă rog, poate nu chiar de nimic, dar cel puţin rămânea în 
viaţă. Şi dacă Wolf nu se mai întorcea? Trebuia să spargă 
uşa. 

În acest caz, cugeta Jack, era mai bine să încerce acum, 
cât timp încă mai avea puţină putere. 

Se duse la uşă şi o împinse cu ambele mâini. O împinse 
mai tare, iar balamalele trosniră. Cu titlu experimental, Jack 
se aruncă cu umărul în marginea dinspre clanţă a uşii. Se 
lovi, dar nu i se păru că asupra uşii avusese vreun efect. 
Ţâţânile scrâşniră, însă fără a se clinti nici măcar cu un 
milimetru. Wolf ar fi putut smulge uşa de la locul ei cu o 
singură mână, dar Jack nu credea s-o poată urni nici dacă-şi 
făcea umerii tocăniţă tot repezindu-se în ea. Trebuia, fără 
doar şi poate, să-l aştepte pe Wolf. 


dp 


Până pe la miezul nopţii, Jack acoperise zece-doisprezece 
kilometri - pierduse socoteala sutelor de paşi încheiate, dar 
trecuse sigur de zece. Era ars de sete, iar stomacul îi 
ghiorăia jalnic. Hambarul mirosea a urină, căci Jack fusese 
nevoit să se uşureze pe peretele din fund, unde o crăpătură 
între scânduri îl făcea să spere că măcar o parte din ea 
ajungea afară. lot trupul O durea de oboseală, dar nu 
credea c-ar fi putut să adoarmă. După timpul-ceas, se afla 
în hambar de-abia de cinci ore; după timpul-hambar, 
trecuseră mai degrabă vreo douăzeci şi patru. Îi era şi frică 
să se culce. 

Mintea nu-i dădea pace - simţea învolburarea gândurilor. 
Încercase, să alcătuiască liste ale tuturor cărţilor citite în 
ultimul an, ale tuturor profesorilor pe care-i avusese, ale 
jucătorilor, de la Los Angeles Dodgers..., dar gândul îi era 
invadat mereu şi de imagini dezordonate, tulburătoare. Îl 
tot vedea pe Morgan Sloat sfredelind o gaură în văzduh. 
Faţa lui Wolf plutea pe sub apă, iar mâinile i se lăsau spre 
adânc ca nişte alge grele. Jerry Bledsoe se zvârcolea şi se 


bălăbănea în faţa unui tablou electric, cu ochelarii mânjiţi 
peste nas. Ochii unui om se îngălbeneau, iar mâna i se 
transforma într-o copită-gheară. Dinţii falşi ai unchiului 
Tommy sclipeau în rigola Sunset Stripului. Morgan Sloat 
venea spre mama lui, nu spre el însuşi. 

— Cântece de Fats Waller!5i:, spuse, lansându-se într-un 
nou circuit prin întuneric. Your Feets Too Big, Aint 
Misbehavin, Jittetbug Waltz, Keepin Out of Mischief Now. 

Arătarea-Elroy întindea braţele spre mama lui, şoptind 
desfrânat, şi-i trânti o mână pe coapsă. 

— "Ţările Americii Centrale: Nicaragua, Honduras, 
Guatemala, Costa Rica... 

Chiar şi când fu atât de obosit, încât trebui, în fine, să se 
culce, strâns ghem pe podea, folosindu-şi rucsacul drept 
pernă, Elroy şi Morgan Sloat continuară să-i răvăşească 
creierii. Osmond pocnea din bici peste spinarea lui Lily 
Cavanaugh, iar ochii se roteau într-un dans sălbatic. Wolf se 
ridica pe labele dinapoi, masiv, absolut inuman, iar un glonţ 
de puşcă i se oprea drept în inimă. 

Îl trezi prima lumină a zorilor, şi simţi miros de sânge. Tot 
trupul său urla după apă, şi abia apoi după mâncare. Jack 
gemu. Avea să-i fie imposibil să supravieţuiască după încă 
trei asemenea nopţi. Unghiul sub care pătrundeau razele 
de soare îi îngăduia să distingă doar difuz contururile 
pereţilor şi ale acoperişului hambarului. lotul părea mai 
mare decât îi păruse de cu seară. Îl trecea din nou un pişat, 
deşi nu-i prea venea să creadă că trupul său se mai putea 
dispensa de vreun strop de lichid. Într-un târziu, îşi dădu 
seama că hambarul părea mai mare pentru că îl privea 
stând întins pe jos. 

Apoi, simţi din nou mirosul sângelui şi se uită pieziş, spre 
uşă. Prin deschizătură fusese aruncată partea posterioară a 
unui iepure jupuit. Zăcea răşchirată pe scândurile aspre, 
lucind de sânge. Cocoloaşe de pământ şi o zgârietură lungă, 
zdrenţuită, dădeau de înţeles că fusese împinsă cu forţa în 
baracă. Wolf încerca să-l hrănească. 


— Ei, poftim! gemu băiatul. 

Picioarele despuiate de piele ale animalului aveau o 
înfăţişare răscolitoare, omenească. Stomacul lui Jack se 
încleştă ca. o menghină. Dar, în loc de-a voma, râse, uimit 
de-o comparaţie absurdă ce-i venise-n cap. Wolf se 
comporta ca o pisică de casă, care, în fiecare dimineaţă, le 
oferea stăpânilor o păsărică moartă sau un şoricel 
sugrumat. 

Jack culese delicat, cu două degete, înspăimântătoarea 
ofrandă şi o depuse sub banchetă. Încă-i mai venea să râdă, 
dar avea ochii umezi. Wolf supravieţuise primei nopţi a 
Preschimbării, iar Jack la fel. 

Dimineaţa următoare, aduse cu sine o ciozvârtă de carne, 
aproape ovoidală şi total anonimă, prinsă pe-un os orbitor 
de alb, rupt la ambele capete. 


12 


În dimineaţa celei de-a patra zile, Jack auzi pe cineva 
lunecând în jos pe panta vâlcelei. O pasăre ciripi speriată, 
luându-şi apoi zborul, zgomotos, de pe acoperişul 
hambarului. Paşi grei se apropiau de uşă. Jack se săltă în 
coate şi clipi din ochi în întuneric. 

Un trup masiv bufni în uşă, rămânând rezemat acolo. Prin 
crăpătura de jos se zărea o pereche de mocasini ieftini, 
rupţi şi pătați. 

— Wolf? întrebă Jack cu voce slabă. Tu eşti, nu-i aşa? 

— Dă-mi cheia, Jack. 

Jack vâri mâna în buzunar, scoase cheia şi o împinse 
drept între cei doi mocasini. O mână mare, cafenie, cobori 
la vedere şi o luă. 

— Ai adus cumva apă? întrebă băiatul. 

În pofida a tot ceea ce putuse alege din hidoasele daruri 
ale lui Wolf, se îndrepta spre o deshidratare serioasă - avea 
buzele tumefiate şi crăpate, şi-şi simţea limba umflată, 


coaptă. Cheia se strecură în lacăt, iar Jack îl auzi 
deschizându-se cu un ţăcănit. 

Apoi, lacătul fu scos de la uşă. 

— Puţină, spuse Wolf. Închide ochii, Jacky. Acum ai ochi- 
de-noapte. 

Jack îşi apăsă mâinile peste ochi în timp ce uşa se 
deschidea, dar lumina ce năvăli, invadând fiecare colţişor al 
hambarului, tot reuşi să i se strecoare printre degete şi să-i 
împungă retinele. Scoase un sâsâit de durere. 

— Va fi curând mai bine, îl încredinţă Wolf, foarte 
aproape de el; braţele lui îl cuprinseră, ridicându-l. Ochii 
închişi, îl mai preveni prietenul său, şi ieşi de-a-ndăratelea 
din baracă. 

Chiar în timp ce pronunţa cuvântul „apă'" şi simţea 
marginea ruginită a unei căni vechi atingându-i buzele, Jack 
ştiu de ce Wolf nu zăbovise în hambar. Aerul de-afară părea 
incredibil de curat şi de dulce - ca şi cum ar fi fost 
„importat“ direct din Teritorii. Sorbi preţ de două linguriţe 
din apa care avea gustul celei mai bune băuturi din lume şi 
se rostogolea prin trupul său, ca un pârâiaş scânteietor, 
trezind la viaţă tot ce întâlnea în cale. 

Wolf îi luă cana de la gură cu mult timp înainte ca Jack să- 
şi fi ostoit setea. 

— Dacă-ţi mai dau, o s-o verşi chiar aci şi-acu. Deschide 
ochii, Jack - da' numai un piculeţ. 

Jack îi urmă instrucţiunile. Un milion de particule de 
lumină îi năvăliră prin pupilele dilatate. Scoase un țipăt. 

Wolf se aşeză, legănându-l în braţe. 

— Soarbe, spuse el, şi-i puse încă o dată cana la buze. 
Ochii deschişi, încă puţin. 

Acum durerea provocată de lumina soarelui îşi pierduse 
din intensitate. Jack cătă prin perdeaua genelor la aura 
orbitoare, în vreme ce un alt fir miraculos de apă i se 
prelingea pe gâtlej. 

— Ah! murmură el. Cine face să fie atât de delicioasă apa 
asta? 


— Vântul de-apus, replică prompt Wolf. 

Jack deschise larg ochii. Roiul de particule orbitoare 
începu să prindă contururi, definindu-se în forma brună a 
hambarului decolorat de intemperii şi în amestecul de 
verde şi cafeniu-deschis al văioagei. Capul i se rezema de 
umărul lui Wolf. Stomacul umflat al acestuia îi apăsa 
coloana vertebrală. 

— Eşti bine, Wolf? întrebă. Ai găsit mâncare destulă? 

— Wolf găseşte întotdeauna mâncare destulă, răspunse 
celălalt, cu simplitate, bătându-l uşurel pe coapsă. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai adus bucăţile alea de carne. 

— Am promis. Tu erai turma. Mai ţii minte? 

— A, da, ţin minte. Mai pot bea puţină apă? 

Se lăsă să alunece din poala uriaşă a lui Wolf, aşezându- 
se pe pământ, astfel încât să-l poată vedea din faţa. 

Wolf îi întinse cana. Ochelarii John Lennon erau la locul 
lor, din barbă nu mai rămăseseră decât nişte scame, 
acoperindu-i obrajii; părul negru, deşi încă lung şi slinos, îi 
cădea abia pana la umeri. Chipul lui Wolf era prietenos şi 
paşnic, aproape ostenit. Peste salopeta cu pieptar şi bretele 
purta o bluză groasă, gri cu vreo două numere mai mică, 
având inscripţionate pe piept cuvintele: INDIANA 
UNIVERSITY ATHLETIC DEPARTMENI. 

Parcă niciodată, de când îl ştiu eu, n-a semănat atât de 
mult cu o fiinţă omenească obişnuită, reflectă Jack. Nu 
părea să fi fost capabil de-a urma nici cel mai simplu curs 
de colegiu, dar ar fi putut să fie un fotbalist grozav într-o 
echipa de liceu. 

Jack sorbi din nou - cu mâna lui Wolf planând deasupra 
cănii de tablă ruginită, gata să i-o smulgă dacă ar fi-ncercat 
s-o dea pe gât. 

— Chiar aci şi-acu, răspunse Wolf, mângâindu-şi cu 
cealaltă mână pântecele, atât de umflat, încât întindea 
poalele bluzei ca o mână dolofană, vârâtă într-o mănuşă de 
cauciuc. Obosit doar. Un pui de somn, Jack. Chiar aci şi-acu. 

— De unde ai bluza? 


— Atârna pe-o sfoară. Cam frig pe-aci, Jacky. 

— N-ai făcut rău nimănui, nu? 

— Nici unui om. Wolf! Acu, bea încet apa aia. 

O clipă, ochii săi căpătară din nou nuanţa aceea 
neliniştitoare, portocalie, de Halloween, iar Jack văzu ca, de 
fapt, Wolf n-ar fi putut să fie asemuit niciodată cu o fiinţă 
omenească normală. Apoi, Wolf deschise larg gura, căscând. 

— Un pui de somn. 

Se ghemui pe pantă într-o poziţie mai comodă şi puse 
capul jos. Adormi aproape imediat. 


15: Cunoscută arteră din New York - toate aceste localizări geografice fiind 
necesare pentru urmărirea acţiunii romanului. 

12: Stat din New England (Noua Anglie), extremitatea nord-estică a SUA. 

13. „Prăvălia de Ceaiuri şi Dulceţuri Arcadia". 

1%. Acronim uzual pentru Los Angeles. 

13: Stil de jazz. 

1: Maşină de jocuri mecanice, Skee-Ball fiind marca înregistrată. Jocul e cu 
bile şi punctele se câştigă prin introducerea lor în nişte găuri. 

12: Cinematograf în aer liber, cu ecranul instalat într-un teren de parcare, unde 
filmele se urmăresc din propriul autoturism. 

1%. Château - castel (fr.); „Castelul Homarilor". 

1: Zona Crepusculară, serial SF de televiziune. 

119: Scoala districtului Arcadia 

11: Virtuoz baterist de jazz din epoca swingului (anii douăzeci şi cinci-trei-zeci 
şi cinci), faimos pentru solourile sale şi a cărui tehnică nu a fost depăşita, 
după unii critici, decât în epoca modernă a jazzului. 

42. „Saua Mielului”. 

1%: Doamna-de-Argint. 

114: Miez-de-Noapte. 

115. Cercetaşul. 

15: Ella-cea-iute. 

1: Boardwallk - (amer.) alee, podeţ, promenadă de scânduri pe malul apei. 
1: Turtă mexicană umplută cu carne tocată, brânză, fasole etc. 

15: Zeul roman al porţilor, care avea două feţe îndreptate în direcţii opuse. 

12: Medicament cu rol de pansament gastric. 

12: Dave W. Brubeck (n. 1920), compozitor şi pianist american de jazz. 

12. Erroll Garner (1921-1977), pianist şi compozitor american de jazz. 

12 În original: the Village, denumire a zonei Greenwich Village din cartierul 
newyorkez Manhattann. 

124 Piesă de scriitorul francez ].P. Sartre (1905-1980). 

12%) Piesă de actorul şi dramaturgul englez Benjamin Johnson (1572-1637). 

12% Curtea Criminală Centrală din Londra. 

121 Celebru criminal anarhist, autorul masacrului de la Bel-Air (1968), căruia i- 
au căzut victimă actriţa Sharon Tate (soţia regizorului Roman Polanski) şi 
musafirii acesteia. 

1%: Flautistul din Hamelin (localitate în Westfalia), eroul unei legende 
germane care, în 1284, a salvat oraşul de o invazie de şobolani, ademenindu-i 
cu cântecul său, nu a fost plătit conform înţelegerii, şi de aceea, a doua zi, de 
Sfântul loan, a fermecat cu flautul lui copiii, care l-au urmat spre o peşteră, de 
unde nu s-au mai întors decât doi - unul orb şi altul mut. 

1% John R. R. Tolkien (1892-1974), filolog şi scriitor englez, autorul 
capodoperelor heroic-fantasy O poveste cu un hobbit şi The Lord of the Rings 
(Stăpânul Inelelor). 

1%) Tesătoria şi textilele Oatley. 

131. Produse de cauciuc la comandă, Dogtown 

2: Randolph Scott (1898-1987), actor american specializat în westernuri. 

1%: Glumă proastă, populară, pe care o fac copiii americani la telefon. 

1% Gropar. 


1%! În original: Jack-in-the-Box, jucărie cu arc, sărind din cutie când este 
ridicat capacul acesteia; motivul se va relua în capitolele „Jack-la-cutie" şi 
„Wolf-la-cutie". 

1%) Elizabeth Bishop (1911-1979), poetă americană distinsă cu Pulitzer Prize şi 
cu National Book Award. 

1% Aluzie la scandalul Watergate, care a dus la compromiterea şi demisia lui 
Richard Nixon (1913-1994), preşedintele SUA (1969-1974). 

1%. Baja de los cocinos - loc de pe coasta cubaneză unde a izbucnit o încercare 
eşuată a exilaţilor cubanezi, sub coordonarea SUA, de a invada patria căzută 
sub jugul comunist (1961), declanşând prima dintre cele două crize cubaneze 
din timpul mandatului lui John FE. Kennedy (1917-1963), preşedintele SUA 
(1961-1963). 

1%. Aluzie la filmul My Fair Lady, 1964, regia George Cukor, ecranizare 
muzicală a piesei Pygmalion, de George Bernard Shaw. 

149 Mall - complex comercial de mari dimensiuni, de obicei acoperit, 
cuprinzând magazine, restaurante, săli de cinema etc. 

1*. Joc de cuvinte: Sloat/Stoat (Hermelină). 

1% Speedy - rapid, iute. 

1% Bulgăre-de-Zăpadă. 

1% Aluzie la personaje şi replici din romanul Aventurile lui Huckleberry Finn, 
de Mark Twain. 

145) Lup. 

1% În fonetica engleză, cuvântul wolf poate fi interpretat şi ca o onomatopee 
exprimând lătratul. 

122: Forma corectă Ia plural a cuvântului wolf (lup) este wolves (lupi). 

1%. Aluzie la filmul An American Werewolf in London, Lycanthrope /Poly-Gram 
1981, regia John Landis. 

1: Personaj conceput de pietonii şi scenograful H.R. Giger, în ciclul de filme 
Alien. 

1%: Vântul prin sălcii, capodopera scriitorului scoţian Kenneth Grahame (1859- 
1932). 

13: Thomas „Fats" Waller (1904-1943), pianist, organist şi compozitor de jazz.