Timothy Zahn — [Odiseea Dragonului] 01 Hot si Dragon

= 
Z 
S 
N 
k 
— 
O 
£ 
mm 


Do —— qme e m M 


Odiseea Dragonului, o incitantă serie de romane de aventuri, 
îi are în prim-plan pe Jack Morgan, un adolescent lăsat în voia 
sorții, hăituit de poliție pentru o faptă de care nu se face 
vinovat, şi pe dragonul Draycos, singurul supravieţuitor al unei 
bătălii care-i putea nimici poporul. 

„Zahn zugrăveşte fiecare detaliu cu un realism sclipitor şi 
ironizează limbajul ştiinţific, mereu prezent în descrierea navelor 
sau în dialogul soldaților. Odată ce-ai pus mâna pe ea, nu te mai 
saturi de citit.” 

Kirkus Reviews 


De douăzeci de ani, Timothy Zahn îi încântă pe fanii genului 
SF de toate vârstele cu poveşti pline de suspans şi intrigă. Ín Hot 
şi dragon, Jack Morgan, personajul principal, are, la propriu, un 
dragon pe spate. De obicei ne închipuim dragonii ființe 
fantastice care scot flăcări pe nări, coborâte din basme. Însă, în 
lumea lui Jack, viata dragonilor depinde de relația cu o ființă 
umană. Războinicul Draycos este unicul supraviețuitor al unei 
bătălii stelare, iar singura gazdă existentă e Jack. Formând un 
ciudat cuplu, cei doi sunt sortiti să străbată galaxia de la un 
capăt la altul şi să înfrunte pericol după pericol. De reuşita 
călătoriei lor depinde viitorul poporului K'da. 


Timothy Zahn este unul dintre cei mai importanţi autori 
americani contemporani de science-fiction. S-a născut în 
Chicago, Illinois, şi a studiat la Michigan State University, 
luându-și diploma în fizică în 1973. După obţinerea titlului de 
master în fizică în 1975 la Universitatea din Illinois, Urbana- 
Cham-paign, a început studiile doctorale, pe care însă le-a 
abandonat la scurt timp. Scriind science fiction doar ca hobby, 
a devenit apoi scriitor profesionist. Locuieşte împreună cu 
soţia sa Anna şi cu fiul lor Corwin în Bandon, Oregon. A 
publicat proză scurtă în cele mai importante reviste SF, 
Cascade Point aducându-i un Premiu Hugo pentru cea mai 
bună nuvelă în 1984. Este autorul a numeroase romane din 
colecţia Star Wars, printre care şi bestsellerul absolut Star 
Wars. Heir to the Empire. Dintre lucrările sale mai amintim 
bine cunoscutele trilogii Cobra şi Black collar. Următoarele 
volume ale seriei Odiseea Dragonului sunt Dragon and Slave 
(2005), Dragon and Herdsman (2006), Dragon and Judge 
(2007), Dragon and Liberator (2008) (în pregătire la Editura 
Nemira). 


timothy zahn 


dragon 


DRAGON AND THIEF 


Traducere din limba engleză 
Alexandru Maniu 


Surorii mele Carol, 
care i-a călăuzit pe Jack 
şi Draycos pe făgaşul potrivit. 


Capitolul 1 


— Draycos? Hai, simbi, mişcă-ţi solzii-ncoa. 

Draycos îşi luă privirea de la monitor, ciulindurechile în 
direcţia vocii. Polphir, gazda lui shontină, urca deja scara ce 
ducea în globul de comandă al navei Havenseeker, privindu-l 
puţin surprins. 

— Un' să mai vin? Suntem aici. Am ajuns. Misiunea noastră 
s-a încheiat. 

— Nici gând, bunul, dar trândavul meu K'da, răspunse Pol- 
phir sec. Am bătut cale lungă, nu-i vorbă, dar mai trebuie să 
verificâm o dată coordonatele planetei de sub noi. Hai să 
mergem. 

— Prea bine, bunul, dar neînduplecatul meu shontin, i-o 
întoarse Draycos. 

Se ghemui pe toate cele patru labe şi sări peste panoul cu 
monitoare. In zbor trecu deasupracapetelor celor doi shontini 
care lucrau acolo şi ateriză exact la baza scării. l-ar fi plăcut să 
sară direct în globul de comandă, fără să mai urce, dar în globul 
inferior mai era un K'da ghemuit la comenzi, şi cu siguranţă l-ar 
fi dărâmat la aterizare. Se prinse de barele laterale ale scării - 
doar shontinii le foloseau pe cele interioare - şi ţâşni în sus. 

Pe /Havenseeker domneau forfota şi un freamăt surd. 
Minune: după aproape doi ani petrecuţi în spaţiu, cele patru 
nave masive ale avangărzii K'da-shontine ajunseseră în cele din 
urmă la destinaţie, o lume numită lota Klestis, şi erau cu toţii 
entuziasmați. In timp ce urca scara, ciulea câte-o ureche 
tuguiată la auzul unui sunet ciudat sau al unui fragment de 
discuţie. 

Când Draycos îşi făcu apariţia în glob, Polphir se afla deja la 
panoul circular de comandă, muncind de zor. Se opri câteva 
clipe în vârful scării, cu privirile aţintite la planeta verde-albastră 


Cuvânt format din haven - „loc de adăpost”, „refugiu” şi verbul toseek - „a 
căuta” (n. tr.). 


ce se rotea încet sub ei. O lume nelocuită, sau cel puţin aşa îi 
asigurase legătura lor din sectorul ăsta de univers. 


Noaptea, bezna se lăsau: 
K'da şi shontine nu cedau... 


— Stai şi visezi cu ochii deschişi? îi aruncă peste umăr Pol- 
phir. Sau ţi-ai luat un scurt răgaz să te admiri? 

— Cum altfel? i-o-ntoarse Draycos, arcuindu-şi gâtul lung de 
parcă urma să fie pozat. Văzut-ai vreodată un vlăstar mai chipeş 
al rasei mele? 

— Eşti dus dacă-ţi închipui c-o să răspund la întrebarea asta 
aici, rosti Polphir voios. Aşteaptă numai să ajungem pe planetă, 
într-un loc ferit, şi întreabă-mă din nou. 

— Las-o baltă. 

Nici măcar nu băgase de seamă că se oglindea în curbura 
fină a plasticului. Acum, că tot venise vorba, îşi îngădui câteva 
clipe pentru a se privi. 

Faţa nu-i prea rea, hotărî el. Capul lunguieţ şi triunghiular 
era bine proporţionat, ochii scăpărători de smarald, ascunşi sub 
arcade proeminente, la distanţă potrivită. Creasta ţepoasă 
pornea de la nivelul ochilor, traversa creştetul capului şi se 
alungea pe spatele său lung. Era în regulă, gândi, o idee cam 
îngustă. Botul alungit, cu dinţi ascuţiţi ca tăişul sabiei, avea 
forme plăcute, cu toate că anumiţi dinţi erau mai înaoiţi, iar 
limba lui despicată ieşea prea mult în afară atunci când amugşina 
aerul. Nici cu solzii nu-i era ruşine, auriu-deschis cu margini 
purpurii,deşi în copilărie îşi dorise, în secret, să fie cenuşii. 
Restul trupului nu era oglindit, dar şi-l putea închipui: corpul 
lung şi neted, aşa cum îi şedea bine unui războinic K'da, coada, 
puţin cam scurtă, biciuind fără încetare aerul. 

După doi ani, îşi spuse, ar fi minunat să simtă pământul sub 
picioare din nou. Se întoarse spre spatele lui Polphir, se ghemui 
şi sări. 

Labele din faţă atinseră umerii goi ai shontinului şi se 
aplatizară, lunecând de-a lungul pielii pe braţe în jos. Restul 
trupului se lipi de spatele lui Polphir şi trecu de la trei la două 
dimensiuni, scurgându-se pe corpul gazdei sale. Într-o clipă tran- 
sformarea era gata, iar Draycos, un tatuaj viu, întins pe mâinile, 
spatele şi picioarele lui Polphir. 


v 


— Oricum, mă-ndoiesc că poți aprecia cu adevărat 
frumuseţea unui K'da, adăugă el, petrecându-şi capul plat pe 
după umărul lui Polphir şi de-a lungul pieptului, pentru a vedea 
mai bine semnalele luminoase. 

— Şi dacă vrei să ştii, nu visam cu ochii deschişi, nici nu mă 
admiram. Dimpotrivă, compuneam un poem epic despre că- 
lătoria noastră şi speranţele reînnoite pentru popoarele noastre. 

— Chiar aşa... 

— Întocmai. Membrele superioare se desprinseră de braţele 
lui Polphir, recăpătându-şi forma tridimensională, şi luară panoul 
de comandă în primire. 

— Aveai rezervat un loc de cinste în el. 

— Sunt copleşit, spuse Polphir. Nu glumesc. Bine, hai să 
vedem. Poţi să-mi faci rost de coordonatele anterioare? 

— Asta şi făceam. 

— Mulţam'.În locul tău nu m-aş grăbi să cânt reuşita acestei 
călătorii. Nimeni nu pare dornic să ne spună dacă suntem bine- 
veniţi aici. 

Draycos îşi extinse capul din umărul lui Polphir, redându-i 
cele trei dimensiuni, pentru a putea urmări mai bine senzorul de 
proximitate. Ceva tot apărea şi dispărea în raza de detectare a 
radarului. Sau i se năzărea? 

— Îţi faci prea multe griji, îl linişti el, lipindu-şi din nou capul 
de pielea lui Polphir şi reluând activitatea la panou. De ce s-ar 
împotrivi cineva să folosim o planetă pe care nimeni nu pare s-o 
dorească? Mai ales că dăm şi bani pe chestia asta. 

— Există nenumărate motive. Bunăoară, ştii vi tu că 
refugiații nu sunt întotdeauna bine primiţi. Cu atât mai puţin 
atunci când au pe urme duşmani aşa de temut ca Valahgua. 

— Valahgua n-or să ne dea de urmă, rosti hotărât Draycos. 
Nu aici. 

Polphir clătină din cap. 

— Sper să ai şi limba aurită. 

— Se apropie o navă, se auzi vocea unui shontin din centrul 
de comandă. 

— Verificăm..., adăugă un K'da. E legătura noastră. 

— Înseamnă că asta-i planeta, făcu Polphir, gârbovindu-se cu 
mâinile întinse peste panoul de comandă. 

— Pare în regulă, întări Draycos, înălţându-şi capul pentru a 
studia radarul principal. 


— lota Klestis, silabisi el atent numele corpului ceresc. Are o 
ritmicitate aparte... 

— Aşa e. Rămân la părerea mea că trebuie rebotezată. 

— Într-adevăr, nu prea rimează cu nimic. 

Pe ecran îşi făcură apariţia patru nave mici, în formaţie 
strânsă. 

— Curios. Niciuna nu descrie tiparul navei cu care am luat 
iniţial legătura. Cel puţin, nu din datele pe care le avem de la 
echipa de cercetare. 

— Hmm. Polphir renunţă la poziţia întinsă şi se aplecă peste 
ecran. Ai dreptate. Să fi trimis localnicii un comitet de întâm- 
pinare? 

— Crezi că l-au luat la o plimbărică şi pe amicul nostru? 

— Sau au venit fără el, spuse Polphir pe un ton sumbru. 
Poate că planeta asta nu-i tocmai nedorită. 

— Tot ce se poate, mormăi Draycos. Cu toate astea, 
semnalul de recunoaştere e bun. 

— Aşa-i, confirmă Polphir, mutându-se la altă secţiune a 
panoului. la să-i vedem mai bine. 

Pentru câteva clipe, imaginea de pe ecran deveni neclară, 
apoi se limpezi. Draycos mai avu timp să distingă motoarele 
uriaşe şi mai multe globuri de atac, aţintite spre grupul lor... 

Spre stupoarea lui, câte trei globuri de pe fiecare navă se 
deschiseră la unison şi sloboziră doisprezece rachete care acum 
goneau spre navele shontine-K'da. 

— Atenţie! strigă cineva. Suntem atacati! 

— Toţi războinicii la posturile de luptă, răsună glasul calm al 
comandantului shontin Chayd în hărmălaia de pe punte. 

— Doar foc de apărare. Poate ne-au luat drept altcineva. 
Staţia de comunicare, luaţi legătura cu ei să ne identificăm. 

— Încercăm, răspunse un K'da. Lansarea rachetelor 
defensive zgudui nava din ţâţâni. Dar ne ignoră. 

— Atenţie, au rupt formaţia, îi avertiză Polphir, aplecându-se 
pentru a examina globurile navelor atacatoare. S-au separat. O 
navă de-a lor pe una de-a noastră. i 

— Foc de voie, ordonă Chayd. Incercați să le distrugeţi 
armele. Poate că nu-i prea târziu să cădem la înțelegere. 

Polphir îşi muşcă limba. 


— Nu-mi miroase a bine, Draycos, rosti el cu voce joasă. 
Patru de-ai lor, patru de-ai noştri. Nu-i o întâlnire întâmplătoare. 
Erau pregătiţi pentru sosirea noastră. 

— Dacă aşa stă treaba, n-au fost prea atenţi la detalii. 
Rachete de mărimea aia împotriva unui înveliş atât de blindat ca 
al nostru? Ce vor să ne demonstreze? 

— Şi odată ce ştiau cu cine vor avea de-a face, de ce şi-au 
fragmentat puterea de tragere? adăugă Polphir. De ce nu 
aruncă totul pe-o singură navă? 

— Sau pur şi simplu s-o ia la sănătoasa. Au pus ceva la cale, 
Polphir. Dar ce? 

Polphir nu mai avu timp să răspundă, însă nava care se 
repezise spre ei, da. Dintr-un glob de atac central veni o 
străfulgerare gălbuie, urmată de un con ascuţit de lumină 
violetă. 

Draycos rămase cu răsuflarea oprită, refuzând pentru acea 
teribilă fracțiune de secundă să creadăce vedea. Era de 
neînchipuit că aici, la sute de ani-lumină depărtare de lumile 
acelea răvăşite de război, arma cea mai de temut a inamicului 
era folosită împotriva lor. 

Şi iată: prea-bine cunoscutul con de lumină violetă se 
răsucea spre pupa navei lor. O armă căreia niciun scut nu-i 
făcea faţă şi nicio fiinţă nu-i putea supravieţui. 

O armă numită simplu Urgia. 

— Manevră de ocolire! strigă Chayd. Toate navele! 

Însă era prea târziu. Cocoţat pe umerii lui Polphir, Draycos 
realiză că nu mai aveau scăpare. Toate cele patru nave dădură 
drumul razelor violete, orientându-le spre pupa navelor de 
colonizare. 

Din intercomul navei răzbăteau strigătele îngrozite ale shon- 
tinilor şi K'dailor din camera motoarelor, curmate pe măsură ce 
raza îi lăsa fără suflare. 

— Ocolire! strigă pentru a doua oară comandantul, disperat 
de-a binelea. 

O clipă mai târziu, Draycos se agăța de bara de susţinere a 
panoului de comandă, în timp ce Havenseeker se răsucea în jos, 
evitând lumina violetă care dădea târcoale navei. 

Greu de spus cum reuşise pilotul o astfel de manevră cu o 
navăaşa masivă şi greoaie. Se părea că atacatorul era la fel de 
surprins, căci, pentru câteva secunde, raza violetă îşi continuă 


neabătută traseul prin spaţiu, deasupra navei. În acelaşi 
moment, o salvă de rachete părăsi Havenseekerşi o luă pe urma 
navei de vânătoare. 

Draycos urmări cu răsuflarea tăiată manevrele disperate ale 
atacatorului. Se feri cu succes de majoritatea rachetelor, dar 
legea probabilităților i-o luă înainte şi ultimele două loviră din 
plin lateralul navei, la babord de arma urgiei. 

— Două lovituri, strigă Polphir. Urgia... 

Dar nu izbuti să termine. Se lăsă moale înscaun, răsuflând în 
tăcere. 

Nu mai era nimic de zis. În ciuda stricăciunilor făcute de ra- 
chete, raza violetă se răsucea în continuare prin spaţiu. Se 
stabili de-a lungul navei aflate în derivă şi, de parcă nimic nu s- 
ar fi întâmplat, îşi reluă înaintarea. 

La fel şi strigătele muribunzilor. Străbătut de fiori, Draycos 
se întinse pentru a închide intercomul globului. Nu putea să-i 
ajute nicicum pe tovarăşii săi. Câteva strigăte stinse mai 
răzbăteau din intercomul de pe puntea inferioară. 

— Nu se poate, murmură Polphir. Părea mai degrabă uluit 
decât înspăimântat. Cum se poateca Valahgua să fie aici? Cum 
se poate ca navele alea să aibă Urgia? 

— Nu ştiu, şi pare-mi-se că nu vom afla niciodată. 

— Aşa se pare, spuse Polphir pe un ton aproape liniştit. Un 
shontin care nu se temea de moarte. Pentru câteva clipe, Dray- 
cos îi invidie calmul. 

Havenseeker încercă să scape atacului. Dar inamicul ştia 
cum să-şi facă treaba. Raza violetă îşi continuă încet avansul. 
Draycos îşi închipuia trupurile neînsufleţite ale camarazilor săi, 
prăbuşite în scaun sau împrăştiate pe punte, după ce raza îi lă- 
sase fără viaţă şi trecuse mai departe. Cadavrele shontine vor 
rămâne acolo o vreme. Cele ale prietenilor K'da se preschimbau 
deja în trupuri bidimensionale şi apoi se pierdeau în nimicnicie. 
Moartea unui K'da nu lăsa în urmă un trup la căpătâiul căruia să 
jelească apropiații. 

Raza înainta acum spre centrul de comandă. Draycos simţi o 
furnicătură electrică neplăcută 

— Vine, rosti el. 

În mod curios, vocea lui fusese destul de liniştită, deşi în 
sufletul său vuia furtuna. 

— A fost o onoare să fiu simbiotul tău, Polphir... 


— Stai puțin, îl întrerupse  Polphir, arătându-i nava 
atacatoare. A pâlpâit mai-nainte - uite. Ai văzut? 

— Da, se încruntă Draycos. 

Lumina gălbuie pâlpâia într-adevăr. La fel şi raza violetă, 
aducătoare de moarte. Reuşiseră oare rachetele lansate de Ha- 
venseeker să avarieze nava? 

Şi apoi, cu un licărit final, cele două lumini se stinseră. 

— Au închis-o, gâfâi Draycos, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. 

să fi fost vreun şiretlic pervers? O ultimă gură de speranţă 
pentru puţinii supraviețuitori rămaşi pe Havenseeker, înainte ca 
inamicul lor necunoscut să dezlănţuie Urgia? 

Dar arma amuţise. Draycos privi, fără a înţelege, cum navele 
de vânătoare se retrag. _ 

— Ce manevră o mai fi şi asta? gândi el cu voce tare.lşi 
închipuie că ne-au făcut praf pe toţi? 

— Nu se mai obosesc, rosti Polphir cu amărăciune. Priveşte, 
ultima manevră ne-a băgat în atmosferă. 

Draycos sâsâi. Polphir avea dreptate. Dâre albe de condens 
se prelingeau din vârful antenelor. 

Comandantul Chayd văzuse şi el pericolul. 

— Treceţi pe motoarele laterale, ordonă el. 

— Nu răspund, strigă pilotul. S-a întrerupt legătura. 

— Drosh, Mintuk - rapid în camera motoarelor, tună Chayd. 
Va trebui să operaţi sistemul manual. 

— Să mergem şi noi? întrebă Polphir, dezlegându-şi curelele. 

— Nu, voi doi rămâneţi acolo. S-au dus şi sistemele de 
aterizare. Trebuie să ne ghidaţi. 

Polphir se uită scurt peste umăr, intersectându-şi privirea cu 
Draycos. Prietenul său îi ghicea gândurile: o astfel de manevră 
era imposibil de dus la bun sfârşit. 

Dar trebuia să-şi dea toată silinţa. 

— Da, să trăiţi, spuse Polphir legându-şi la loc curelele. 

— Toată lumea la posturi, rosti Chayd. 

Şansele erau mici, o ştia Draycos şi mai mult ca sigur că o 
ştia şi Chayd. Dar comandantul era un războinic shontin şi nu s- 
ar fi dat niciodată bătut fără luptă, atâta vreme cât un membru 
al echipajului mai era încă în viaţă. 

— Pregătiţi-vă, adăugă el, într-un fel sau altul ne prăbuşim. 


Capitolul 2 


— Jack? Hai, băiete, trezeşte-te. 

— Da,da, mormăi Jack Morgan, după care se întoarse pe 
cealaltă parte, în patul său îngust şi se înfofoli mai bine în 
pături. Era devreme şi nu-i prea ardea să se scoale. 

Şi la ce bun? Nu era nimic de făcut aici, dacă nu punea la 
socoteală despicatul firelor de iarbă din împrejurimile navei Es- 
senay, fire ce-l trimiteau cu gândul la cartofii prăjiţi ondulaţi, de 
culoarea mucegaiului. O ocupaţie bună cu o zi în urmă, dar la 
urma urmei plictisitoare. 

— Hai, băiete, scoală sus, se auzi vocea unchiului său. De 
data asta se aprinseră şi luminile în cabină. 

Jack îşi trase pătura peste ochi, cu pleoapele strâns lipite în 
bătaia luminii, încercând să nu-şipiardă cumpătul; aşa se- 
ntâmpla deseori şi intra în belele. Unchiul Virgil îl dojenise de 
nenumărate ori în privinţa temperamentului său. 

Mă rog, unchiul Virgil îl dojenise şi pentru nesupunerea sa. 
Haios, când te gândeai la profesia lui. 

— Bună dimineaţa, soare, încercă unchiul Virge pentru a 
treia oară. 

Era şi umilitor pe de-asupra. Bună dimineața, soare, de par- 
că ar fi fost un ţânc de cinci anişori, mu un băiat în toată firea ce 
tocmai împlinise paisprezece. Pe unele lumi la vârsta asta te tri- 
miteau în armată, pentru numele lui Dumnezeu. Ai fi pus ră- 
măşag pe orice că soldaţii nu erau treziţi cu bună dimineața, 
soare. 

— Hai, băiete, scoală sus. 

— De ce? mormăi Jack, încercând să se afunde în 
aşternuturi. Ce, trebe să mulg vacile? O să întârzii la şcoală, sau 
ce? 

— Vreau să-ţi arăt ceva afară. Hai, băiete, sco... 

— Bine, bine, am înţeles, mă scol, rosti Jackcuvintele 
magice. 

Dădu la o parte păturile şi începu să-şi legene picioarele la 
marginea patului, în timp ce se ridica. Schimbarea bruscă de 


altitudine îi provocă ameteli, aşa că rămase locului, frecându-se 
la ochi până buimăceala se risipi. 

— Poate mai scoţi puţin din lumină, dacă nu-i cu deranj. 

La comanda lui, lumina trecu de la stadiul de dureroasă la 
enervantă. Îşi dezlipi cu mare grijă pleoapele. 

Monitorul din peretele opus îl întâmpina primul în fiecare 
dimineaţă. De regulă, pe ecran erau afişate starea motoarelor, 
cursuri de navigaţie sau alte asemenea funcţii ale navei. Trecu- 
seră două zile de la aterizare şi mai toate sistemele de pe 
Essenay fuseseră închise, aşa că programase monitorul să 
înfăţişeze peisajul luxuriant al planetei lota Klestis, prezent din 
abundență în jurul navei. Era ca şi cum ar fi avut o fereastră în 
cameră, deşi trecuse atâta vreme de când nu mai dormise într-o 
cameră normală la sol, cu o fereastră normală, încât aproape că 
uitase cum era. 

Trebuia, cel puţin, să înfăţişeze peisajul de-afară. Dar în 
acest moment era negru. 

Se întoarse pentru a-şi consulta ceasul din perete. Nu-i de 
mirare că nu vedea nimic: cifrele luminoase indicau ora 4:57 
a.m. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? îl luă el la rost. E cinci dimineaţa. 

—leşi de acolo puţin. Se întâmplă ceva... 

—Da, bine, am auzit, oftă Jack trăgându-şi blugii, suspendaţi 
pe un braţ extensibil. 

Să te cerţi cu unchiul Virgil era cum era. Să te cerţi cu 
unchiul Virge era şi mai şi... 

—Sper să merite. 

Tocmai ce lua un binoclu electronic din magazia navei când 
vocea unchiului Virge se făcu din nou auzită, de data asta din 
intercomul de la ieşire, 

—leşi repede afară! 

Uşa se dădu în lături şi rampa se lăsă la pământ. 

—Unde? 

Jack deschise binoclul şi cercetă atent împrejurimile. Nu 
întâlnise până acum animale de pradă în toată regula, dar precis 
că planeta le ținea ascunse pe undeva. Asta să-l fi entuziasmat 
pe unchiul Virge în aşa hal? 

—Nu acolo. Sus. Coboară şi priveşte înspre răsărit, la orizont. 
Grăbeşte-te. 


Fără chef, Jack îşi târî picioarele pe rampă. Dacă unchiul 
Virge îl trezise pentru a-i arăta vreo auroră boreală sau prostii 
de-astea, îl va face bucățele. Ridică binoclul şi focaliză spre 
răsărit. 

Luminiţe erau, nu-i vorbă, dar nu era nici pe departe o 
auroră. 

Era o bătălie spaţială. 

—O, nu, gemu Jack. 

Inima i se făcu cât un purice. O bătălie spaţială, deasupra 
ascunzişului său drăguţ, liniştit şi ferit vederii? 

— Aşa mă gândeam şi eu, băiete, făcu unchiul Virge. Când 
te-am trezit erau doar alea patru mari. O fi vreo reglare de 
conturi între traficanţi. 

— Minunat, murmură Jack, reglând binoclul să vadă mai 
bine. Alături de navele mari pluteau patru aparate de zbor mai 
mici pe care abia le-ai fi văzut dacă n-ar fi răspândit o lumină 
strălucitoare. 

Erau atacatorii, nu încăpea urmă de îndoială, şi trăgeau 
rafale de rachete spre navele mari. Observă dâre de rachete în 
cealaltă direcţie. 

— Ripostează, rosti unchiul Virge. Cam încet s-au mişcat. 

— Poate că nu se-aşteptau la un atac. Ai identificat vreuna? 

— Pe cele mari nu. Par a fi cargoboturi lungi, dar modelul mi- 
e necunoscut. Cele mici sunt nave de vânătoare Djinn-90. 
Preferatele mercenarilor, armatelor planetare sau poliţiştilor 
portuari pe întreg cuprinsul braţului Orion. 

Poliţişti. Jack tremura la simpla rostire acuvântului. 

— Vasăzică sunt traficanţi? 

— Poate da, poate nu. Poate că-s pirați care 

— Mi-ai spus că nu se găsesc mine prin zonă. 

— Am zis că nu scrie nimic despre locul ăsta, îl corectă 
unchiul Virge. Cine ştie, poate un tip maiambiţios şi-a deschis o 
operaţiune clandestină. Stai o secundă. Ce-i aia? 

Jack se încruntă, lipindu-şi binoclul de ochi. Cele patru nave 
eliberară în acelaşi timp ceea ce părea a fi un vârtej violet şi 
subţire. 

— Rafale de plasmă? sugeră el. 

— Or fi, dar eu n-am mai auzit sau citit despre aşaceva. 
Oricum, nu pare să producă nicio avarie. 


— Mai bine verifică, îl sfătui John, simțind încordarea în 
ceafă, pe măsură ce navele se înălţau din ce în ce mai mult. Una 
dintre ele a ieşit de pe orbită. Ori a fost lovită, ori încearcă să 
scape. 

— La ce bun? O navă de asemenea dimensiuni semişcă 
precum o cărămidă adormită. Uite, vezi? Au luat-o din nou în 
ţintă. 

Jack încuviinţă în tăcere. Vârtejul violet prinsedin urmă nava 
care încerca să-şi caute scăparea 

— Crezi c-or să ne vadă? 

— Puțin probabil, îl linişti unchiul Virge. Nu emitem energie şi 
în plus am pornit şi vălul cameleonic. Oricum, lumea e nelocuită, 
ăi uitat? Cine s-ar gândi să caute aici? 

— Aşa-i, rosti Jack. La urma urmei, de asta se aflau pe lota 
Klestis. 

Doar dacă... 

— Doar dacă nu cumva e un şiretlic. O bătălie falsă menită 
să ne scoată din văgăună. 

Unchiul Virge râse zgomotos. 

— Vrei subtilităţi, băiete? Caută-n altă parte, nu la Braxton 
Universis. Megacorporaţiile sunt prin firea lor mari, greoaie şi 
evidente. 

— Atunci Starforce? insistă Jack. Sau Internos Police? 

— Megacorporaţii cu alt nume. De altfel, e un şiretlic destul 
de costisitor. Arată-mi tu o agenţie de păzitori ai legii care să se- 
ngroape-n bani. 

— Deci e o bătălie adevărată, rosti Jack. 

Puțin mai devreme, navele mici dădură drumul vârtejurilor în 
aceeaşi clipă. Acum, tot la unison, le închiseră. 

— Mă rog, a fost o bătălie adevărată, îl corectă unchiul Virge. 
Pare-se că s-a sfârşit. Oh! 

— Ce-i? 

— Nava care a încercat să se ferească va ateriza forţat. 

Jack reglă zoomul la binoclu. Unchiul Virge avea dreptate. 
Nava mare se prăbuşea. Unda de şoc după contactul cu 
atmosfera era deja vizibilă. 

— Mai are energie? 

— Puţină. Şi e greu de stăpânit. Situaţia nu e prea roz. 

Jack se lipi de binoclu şi simţi cum îl iau ameţelile, văzând 
încercările vitejeşti ale piloților de a ţine nava-n frâu. 


La viteza şi unghiul acela, nu mai era vorba de o aterizare 
forţată, ci de o prăbuşire în toată regula. 

— Nu putem să facem nimic pentru ei, murmură Jack. 

— Nu, rosti unchiul Virge cu luare-aminte. Ei, în schimb, pot 
face ceva pentru tine. 

Jack lăsă jos binocilul şi privi cu coada ochiului spre intrare. 
Cunoştea mult prea bine acel glas. 

— Cum ar fi? 

— După ce se aşterne praful, poate găsim ceva recuperabil 
printre rămăşiţele navei. 

— Mdaa. 

— Hai, băiete, nu vorbi aşa cu mine, spuse pe un ton rănit 
unchiul Virge. Vezi de la o poştă că nu mai au nicio scăpare. N-o 
să le mai folosească la nimic aparatura de bord, fie-le ţărâna 
uşoară. 

— Aşa că hai să facem pe vulturii şi să vedem ce găsim 
printre dărâmături, nu? 

— Dacă n-o facem noi, cu siguranţă o vor face amicii noştri 
din navele de vânătoare, îl lămuri unchiul Virge. N-or să-şi 
piardă prea mult vremea cu celelalte capturi. 

Încruntat, Jack îşi duse binoclul la ochi. Navele mici executau 
manevre de andocare cu cele trei cargoboturi rămase. 

— Vor fi ocupați o bună bucată de vreme. Vocea unchiului 
Virge deveni mieroasă. Şi dacă erau traficanţi, probabil 
transportau obiecte de valoare. Suficient de valoroase cât să 
putem plăti Braxton Universis. 

Jack clătină din cap. 

— Nu mai vreau să fur. Ştii asta. 

— Vrei să fii veşnic pe fugă? ripostă unchiul Virge. Ţi se oferă 
o cale de a îndrepta lucrurile. 

— Încerc să las trecutul în urmă, insistă Jack. 

— Şi iată rezultatul, i-o întoarse Virge. Urmărit pentru o 
nelegiuire pe care nici măcar n-ai comis-o. Ţi se pare cinstit? 

— Nimic nu mai pare cinstit de la o vreme, oftă Jack. 

— Aşa ziceam şi eu. Altminteri, să furi obiecte furate nu e 
tocmai un delict, am sau n-am dreptate? 

— Ceva îmi spune că poliţia nu îţi împărtăşeşte opiniile. 

— Jack, băiete, încercă unchiul Virge pe acelaşi ton bătut de 
soartă. 

— Da, da, ştiu, spuse Jack cu binoclul la ochi. 


Fusese nevoit să se întoarcă pentru a urmări cargoboturile. 
În timp ce se certa cu unchiul Virge, acestea trecuseră pe 
deasupra capului său, înspre apus. 

— Chiar şi dacă ignoră prăbuşirea, n-or să ne dea de urmă în 
clipa în care vom decola? 

— Mai întâi trebuie să ne vadă. Aşteptăm până se pierd în 
zare, apoi ne îndreptăm spre epavă,înainte să apară din nou la 
răsărit, ne ascundem la sol şi aşteptăm să mai străbată o dată 
bolta. Mai simplu de-atât nu se poate. 

— În cât timp vom ajunge acolo? 

— Trei, poate patru ore. Maxim cinci. 

— Şi zici că indivizii din Djinn-90 n-or să-şi bage nasul pe- 
acolo? 

— Fii serios, băiete. Uită-te la navele alea cât sunt de mari. 
Vor trece zile până să le dea gata şi să-şi îndrepte atenţia spre 
noi. 

Jack îşi muşcă buza. Urma să facă ceva monumental de 
prostesc. Toată fiinţa îi urla să se îmbarce iute pe Essenay şi să- 
şi ia tălpăşiţa în clipa în care nimeni nu va fi pe fază. 

Dar dacă exista cu adevărat o şansă să pună la punct 
lucrurile cu Braxton Universis, trebuia să încerce. 

Clătină cu amărăciune din cap. Cu o lună în urmă împlinise 
paisprezece ani. Îşi făcuse un tort cu lumânărele şi toate 
celelalte. Unchiul Virge îi cântase, ce-i drept, fals, „La mulţi ani”, 
iar el suflase în lumânări şi rostise o dorinţă în gând. 

Îşi propusese ca după atâta amar de vreme să ducă o viaţă 
normală. 

Erau magice dorinţele astea, nu glumă. 

— Să verific sistemele navei? îl trezi unchiul Virge din visare. 

Jack lăsă binoclul din mâini. 

— Da. 

Se întoarse şi urcă fără tragere de inimă rampa. 

— Hai să aruncăm o privire. 


Capitolul 3 


Comandantul Chayd îşi dăduse toată silinţa, la fel şi ultimii 
shontini sau K'da. Nava era însă prea mare, zonele sale de 
control prea răzleţite. 

Erau sortiţi pieirii. 

Draycos îşi veni încet în simţiri, sub panoul de comandă al 
globului de navigaţie. Zăcea între rămăşiţe contorsionate, 
încolăcit cu spatele la perete, asemenea unui pui de K'da 
încercând să se încălzească în răceala nopţii. Tranziţia prin 
atmosferă, căldura şi loviturile încasate, agitația şi ordinele 
calme ale lui Chayd, toate erau întipărite în mintea lui precum 
soarele strălucitor în zori. Despre izbitură însă îşi aducea vag 
aminte, zgomot, învălmăşeală şi senzaţia de-a fi fost aruncat de 
colo-colo când nava s-a năruit sub el, iar globul de navigaţie s-a 
făcut bucățele deasupra. 

Nu-şi amintea nici să fi părăsit adăpostul oferit de spatele lui 
Polphir, nici revenirea la tridimensionalitate. 

Habar n-avea de cât timp zăcea acolo. Tăcerea şi 
nemişcarea din jur îi spuneau că nava, sau ce-a mai rămas din 
ea, se oprise într-un punct mort. Pe de altă parte, norul de praf 
care încă străbătea aerul arăta că nu se prăbuşiseră cu mult 
timp în urmă. O oră, poate mai puţin. 

Atent să nu se sufoce, trase aer adânc în piept, încercând să- 
şi simtă muşchii şi oasele pieptului. În afara câtorva dureri 
minore, cauzate de vânătăi sau solzi rupti prin care şiroia 
sângele, era nevătămat. Îşi verifică apoi picioarele, răsucindu-le 
şi mişcându-le cu grijă. Simţi o durere acută la încheietura 
piciorului stâng din spate - o luxaţie minoră, nimic mai mult. 
Trecu în revistă alte câteva vânătăi şi solzi crăpaţi, îşi consultă 
gâtul şi coada. Păreau în ordine. 

Dădu la o parte dărâmăturile din jurul său şi ieşi de sub 
panoul de comandă. Polphir era nevăzut, dar scaunul pe care 
şezuse fusese smuls din podea. Îşi croi drum cu grijă, peste 
ascuţişul cioburilor sau metalelor diforme, până la marginea 
globului de unde putea să cerceteze puntea de comandă. 

Jos, în ruină, zăcea Polphir. 


Orice K'da ar fi găsit saltul periculos, luând în considerare 
piciorul luxat şi podeaua nesigură de pe punte. Dar, spre 
norocul său, scara pe care se căţărase adineauri era tot acolo, 
agăţată într-o singură legătură. Cobori cu iuţeală şi, făcându-şi 
drum printre metal şi plastic rupt, ajunse la Polphir. 

Shontinul zăcea fără suflare. 

Nu avea să-şi amintească mai apoi câte ceasuri a stat acolo, 
tăcut, pierdut printre aduceri aminte şi cuvinte de adio. li 
strălucea în minte prima lor întâlnire, după ce gazda lui Draycos 
murise, la primele luni de convieţuire ca simbioţi. li ducea 
nespus dorul lui Trachan şi abia mai târziu aflase că firea lui 
posacă aproape că îl determinase pe Polphir să-l predea 
altcuiva. 

Dar shontinul fusese răbdător, iar Draycos se maturizase cu 
timpul. În cele din urmă, o scoaseră la capăt. Lucru ce se 
dovedise de mare folos, căci de cel puţin două ori agerimea 
minţii lui Polphir în faţa pericolului îi ajutase să scape basma 
curată. Nu totul se baza însă pe experienţă sau inteligenţă. 
Polphir îi fusese nespus de credincios şi o dovedise în bătălia de 
la Conkren, unde îşi pusese pielea în joc pentru prietenul său. 

Amintirea acelei bătălii îi dădea încă fiori lui Draycos care se 
minuna cum scăpaseră amândoi cu viaţă. 

Polphir nu mai era. lar el nu putuse să facă nimic pentru 
prietenul său. 

Nici să-l jelească aşa cum trebuie. Zece ani petrecuţi 
împreună, ca prieteni, simbioţi şi tovarăşi de arme. l-ar fi trebuit 
o săptămână să-şi ia rămas-bun aşa cum se cuvenea, cu 
prietenii şi rudele decedatului depănând amintiri ce vor rămâne 
înscrise în cartea vieţii sale. 

Dar familia lui Polphir, sau ce mai rămăsese din ea, se afla la 
mare distanţă. Mai toţi prietenii lui zăceau fără suflare pe 
puntea Havenseeker. lar Draycos n-avea nici pe departe răgazul 
de o săptămână să-l jelească. Dacă nu găsea iute o gazdă, mai 
avea câteva ore de trăit. 

— Uşurel, războinic K'da, se trezi vorbind. 

Vocea lui străpunse tăcerea şi se undui curiosprintre noile 
forme ce luaseră naştere în urma prăbuşirii. 

— Regula unu: Apreciază cu meticulozitate situaţia înainte 
să tragi concluzii pripite. 


Ca vorbe de încurajare nu contau prea mult. Dar ca sfat 
militar, avea o noimă. Îşi croi drum printre dărâmături, sprijinin- 
du-se din când în când pe piciorul luxat, în căutarea 
supravieţuitorilor. 

Nu era tocmai floare la ureche. Prora navei era pe de-a-ntre- 
gul zdrobită şi îngropată, împreună cu shontinii aflaţi acolo în 
momentul impactului. Nici cei din încăperea de dedesubt nu 
scăpaseră cu viaţă. Puntea de control era plină cu rămăşiţe, dar 
nu suferise prea multe stricăciuni, aşa că Draycos nutri speranţa 
că Urgia nu-i nimerise chiar pe toţi. 

In van. Işi făcuseră bine treaba, lăsând în urma lor doar 
cadavre shontine. Unele zăceau acolo unde îşi dăduseră ultima 
suflare, dar cele mai multe erau împrăştiate în urma impactului. 

Trupurile neînsufleţite ale războinicilor K'da se risipiseră de 
mult. 

Cu capul plecat, Draycos porni îndărăt. Priveliştea era mai 
groaznică decât pe orice câmp de luptă unde le ţinuse piept 
duşmanilor. Gândul îi reveni de mai multe ori în timp ce 
străbătea ruinele. Pe câmpul de luptă rămâneau întotdeauna 
câţiva războinici în viaţă. Aici în schimb nu mai era decât el. 

Dar avea să li se alăture cât de curând. Supravieţuise Urgiei 
şi prăbuşirii, însă fără o gazdă urma să piară în curând. Două ore 
cel mult, dupăcare va deveni o umbră bidimensională şi se va 
pierde în nimicnicie. 

Cu toate astea, erau două ore. De ce să nu profite de ele? 

Staţia radar de pe puntea de navigaţie fusese complet 
distrusă. Dar consola de pilotaj avea propriul sistem de 
înregistrare şi nu părea afectată. 

Din nefericire, info-diamantele fuseseră smulse din aparatul 
de înregistrare şi acum zăceau amestecate printre resturi. 
Scotoci după ele, găsi un reader? de mână şi căută informaţia de 
care avea nevoie. Să afle măcar cine erau atacatorii, înainte să 
cadă în ghearele morţii. 

In adâncul fiinţei lui ştia însă că se amăgea. Toată informaţia 
urma să piară odată cu el. Niciun shontin sau K'da nu va 
descoperi vreodată mormântul său. 

Încet-încet, praful se aşternea într-un strat fin, poleind 
întreaga încăpere. Zgomote slabe de-afară îi ajunseră la ureche, 
ciripitul păsărilor şi zumzetul insectelor, la fel de străine ca 


*Aparat portabil care citeşte info-diamantele (n. tr.). 


planeta pe care vieţuiau. Din când în când, ciulea câte-o ureche 
la sunete noi, pe care însă nu le băga de seamă. Toată atenţia îi 
era îndreptată spre diamante. 

Dar toată atenţia din lume nu mai putea recupera ceea ce 
nu se găsea acolo. Diamantele fuseseră deteriorate în timpul 
prăbuşirii şi nu mai conţineau înregistrarea completă a ambus- 
cadei. Ici şi colo câte-o imagine, dar nimic mai mult. Nimic care 
să-l ajute să-i identifice pe atacatori. 

Asemenea prafului ce se aşternea în jur, forţele începură să-l 
părăsească. Readerul îi alunecă din mână, diamantele deveniră 
foarte grele şi în scurt timp se trezi zăcând la podea, alături de 
trupul lui Polphir. Era încă tridimensional, dar, privindu-şi labele 
din faţă, i se păru că membranele din jurul ghearelor se 
aplatizează. 

Era straniu să stea singur pentru atâta vreme lăsat în voia 
sorții. Semăna întru câtva cu diferenţa dintre un prânz ratat şi a 
muri de foame. N-avea de ce să se plângă. Toţi prietenii şi to- 
varăşii lui erau morţi. Acum îi venise şi lui rândul. 

Deodată auzi un zgomot din spatele punţii de control. La 
început atât de slab, încât crezu că e în închipuirea sa. Chiar şi 
când deveni mai puternic, rămase la convingerea că imaginaţia 
lui muribundă îi joacă feste. 

Dar zgomotul era real: paşi, din ce în ce mai aproape. 

Atacatorii veniseră să-şi termine treaba. 

Draycos inspiră puternic. Mai avea probabil timp pentru o 
singură lovitură, înainte ca epuizarea sau gloanţele inamicului 
să-l doboare. Neîndoielnic, un gest lipsit de sens. 

Dar era un războinic K'da. Mai bine să moară în luptă decât 
să stea cu ghearele-n sân. 

Luând încă o gură de aer şi adunându-şi forţele rămase, îşi 
trase în tăcere picioarele sub el şi se puse la pândă. 

Paşii ajunseră la uşă. Strânse pleoapele. Şi deodată, intrusul 
îşi făcu apariţia. 

Un om. Nu era de mirare. Faptul că folosiseră semnalele de 
recunoaştere ale legăturii demonstrase că atacatorii erau fie 
oameni, fie aliaţi cu ei. Dar înfăţişarea lui îl luă total prin 
surprindere. 

După înălţime, părea tânăr. Shontinii şi oamenii erau în 
multe privinţe asemănători, iar cel din faţa sa arăta ca un băiat 
shontin de doisprezece ani. 


De bună seamă, shontinii îşi înrolau copiii în armată, în 
vremuri de restrişte. Dar se vedea de la o poştă că băiatul nu 
era un războinic. Era îmbrăcat total anapoda. Nici tu cască, nici 
tu armură, ce să mai vorbim de uniformă. Purta doar o cămaşă 
cafenie, pantaloni albaştri-deschis şighete joase maronii în 
picioare. Pe umăr îi atârna o jachetă groasă de culoarea cafelei. 
Din câte putea să-şi dea seama, micuţului nu-i pria căldura 
dinăuntru. 

Cel puţin era înarmat cu un pistol prins la curea, în partea 
stângă. Arma era însă mult prea mică pentru un soldat 
adevărat. In plus, un războinic experimentat trebuia să ţină 
arma în mână când cerceta teritoriul inamicului. 

Dacă nu era unul dintre atacatori, atunci cine era? 

— E la fel şi aici, spuse băiatul din pragul uşii, cercetând 
încăperea din priviri. Un războinic experimentat n-ar fi zăbovit 
atâta la uşă. 

— Acelaşi lucru, doar că mai rău. 

Draycos îşi ţinu răsuflarea, încercând să desluşească acele 
cuvinte. În timpul călătoriei, toţi membrii avangărzii învăţaseră 
graiul folosit cu precădere de oameni în comerţ. Puterile îl pără- 
seau însă, iar traducerea nu mai părea un lucru atât de simplu. 
Poate că nu mai avea forţa necesară să atace. 

— Stai puţin, exclamă deodată băiatul. lată, iată, ce-avem 
aici? 

— Ce-ai văzut? întrebă o voce abia auzită. 

Draycos se uită primprejur, încercând sărămână nemişcat, 
dar văzu că nu mai era nimeni.Ilnseamnă că avea staţie. Să fi 
fost un cercetaş în slujba adevăratului războinic care venea în 
urma sa? 

— Arată ca un dragon mic, spuse băiatul, luând-o de-a cur- 
mezişul încăperii, spre Draycos. Nu glumesc, jur. Cât un tigru 
mai mic, acoperit de solzi aurii. 

— E în viaţă? 

— Din câte-mi dau seama, nu, spuse băiatul, continuându-şi 
înaintarea. Incă puţin. Bănuiesc că vrei să arunc o privire. 

— Dacă nu-i cu supărare, rosti cealaltă voce. 

Draycos îşi încordă toate puterile... Dintr-odată, vălul morţii 
iminente îi căzu de pe ochi şi o idee năstruşnică îi încolţi în 
minte. 


Ar fi putut să-l atace pe intrus, aşa cum hotărâse. Ar fi putut 
chiar să-l omoare pe băiat, înainte să îşi ia rămas-bun de la 
acest univers şi să cadă pradă morţii şi uitării. 

Sau ar fi putut să folosească acea fărâmă de energie pentru 
a încerca să intre în simbioză cu el. 

— Nu mişcă, spuse băiatul. Cred că e mort. Păcat, arată 
mişto. Hei, solzii aurii au pete roşii pe ei, taman la margini. Tare. 

Era foarte riscant. Miza era uriaşă şi disperată deopotrivă. Pe 
tot parcursul istoriei, K'daîntâlniseră doar două specii cu care 
puteau să intre în simbioză. Şanse minuscule ca oamenii să fie 
gazde propice. 

Dacă legătura nu se realiza, putea să spună adio atacului. 
Draycos mai avea suficientă putere pentru o singură manevră. 

— Nu mişcă. 

Draycos luă o hotărâre. Era un războinic K'da şi nu putea să 
ia prin surprindere un adversar nepregătit fără un motiv lim- 
pede. Băiatul se opri şi se aplecă. 

Draycos sări. 


Capitolul 4 


Ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat era ca unul dintre 
trupurile neînsufleţite de pe navă să prindă viaţă şi să-l atace. 
Sări înapoi cu un icnet de spaimă, ducându-şi reflex mâna la 
ochi. O străfulgerare aurie, clipi... 

Şi, fără zgomot, dispăru. Se întoarse în toate direcţiile, mai- 
mai să-şi piardă echilibrul printre rămăşiţele de pe punte. 

lar dragonul... parcă-l înghiţise pământul. 

Atunci îşi aminti de pistolul prins la curea. llscoase şi trase 
piedica, răsuflând din greu şi tremurând, în timp ce-şi rotea 
speriat privirile. Dragonul nicăieri. 

Un singur amănunt neînsemnat: nu avea unde să dispară. 
Nici în ruptul capului n-ar fi izbutit să străbată încăperea într-o 
clipită şi să iasă peuşă, înainte ca Jack să-l vadă. lar printre 
grămezile împrăştiate la podea nu se putea ascunde. 

Atunci unde era? 

— Jack! se auzi vocea impacientată a unchiului Virge în 
staţia prinsă la guler. Ce e? Care-i baiul? Hai, băiete, vorbeşte. 

— Dragonul, spuse Jack, ruşinat de tremurul din glas. Ura 
când îl apuca tremuriciul. A sărit la mine. Aşa am avut impresia. 

— Şi? Te-a muşcat? Te-a zgâriat? 

— Nu, nu cred, spuse el, privind în jur. Adică nu simt nimic. 

— Verifică-ţi hainele. Uită-te după sânge sau tăieturi. Uneori 
nu simţi durerea imediat. 

Jack îşi cercetă cămaşa. 

— Nimic. Pur şi simplu a sărit la mine şi apoi s-a făcut 
nevăzut. 

— Cum adică s-a făcut nevăzut? Unde putea să dispară? 

Jack nu răspunse. Pe măsură ce şocul iniţial se risipea, 
realiză că ceva nu era în ordine cu pielea sa. De parcă un strat 
subţire de vopsea îi acoperea pieptul şi spatele. Băgă mâna sub 
cămaşă şi îşi pipăi umărul. Nimic neobişnuit, doar piele. Nu 
părea să fie diferită la atingere. Mâna continuă să alunece pe 
spate, dar totul era în regulă. 

Senzaţia stranie nu-l părăsi. 

— Jack? 


— Stai o clipă. Lăsă jacheta pe spătarul unui scaun rupt şi-şi 
îndesă pistolul în toc. Apoi desfăcu fermoarul cămăşii. 

Brusc i se tăie răsuflarea. O dâră aurie îi traversa pieptul 
până la brâu. Se încolăcea în jurul coastelor, atât sus, cât şi jos, 
şi continua probabil pe spate. Ca o cingătoare sau o eşarfă 
militară prinsă strâmb. Avea şi un model de solzi aurii presăraţi 
pe margini cu roşu, model pe care-lavea şi dragonul! 

O presimţire neagră îl cuprinse. Scoţându-şi cămaşa din 
pantaloni, îşi dezveli în întregime braţul drept, lăsând haina să 
atârne pe cealaltă parte. Îşi întoarse privirea spre umărul 
drept... doar pentru a da nas în nas cu dragonul. 

— Aii! strigă, ferindu-şi capul şi sărind ca ars. 

Era ca şi cum s-ar fi ferit de propriul său trup,iar rezultatul fu 
pe măsură. Imaginea dragonului nu dispăru, nici nu se prelinse 
în jos sau ceva de genul ăsta. Era tot acolo, de parcă cineva o 
pictase pe trupul său. 

Spre uluirea lui, chipul se ridică încet din piele, asemenea 
unui cap de crocodil ce străpunge pelicula apei. Gura se 
deschise uşor, scoțând laiveală un rând de dinţi ascuţiţi, printre 
care fiara sâsâi lin: 

— Nu te teme. 

Ţipătul mai că-i sparse timpanele. Cumpănea pistolul în 
stânga, deşi nu ţinea minte să-l fi scos din toc, şi izbi cu toată 
forţa în capul dragonului. 

Dar fiara fusese mai rapidă. Se făcu din nou una cu pielea lui 
Jack, al cărui țipăt se transformă într-un urlet de durere, căci nu 
reuşise decât să-şi învineţească umărul. Fără a ţine seama de 
durere, mai lovi o dată şi încă o dată, ţopăind de colo-colo în 
încercarea de a scăpa. Printre bolboroselile sale înspăimântate îi 
ajunseră la urechi uite două voci distante. Strigau la el. 

Nu le băgă în seamă. Vocile nu aveau importanţă. Nimic nu 
mai conta decât să scape cumva de blestemăţia aia. 

Continuă să-şi aplice lovituri până când se-mpiedică la un 
moment dat şi se rostogoli pe o parte. Sau mai degrabă ar fi 
trebuit să se rostogolească. Nici bine nu-şi întinse braţul pentru 
a diminua din şocul căzăturii, că senzaţia din piele se schimbă şi 
ceva reuşi cumva să-i oprească prăbuşirea, aşezându-l cu de- 
licateţe pe panoul de comandă de care era să se izbească. 

Oricât de blândă ar fi fost căzătura, îşi veni în fire şi încetă 
să-şi mai lovească umărul cubestialitate. Lipit aproape de 


podea, trăgea puternic aer în piept, străbătut de durere. În ure- 
chea stângă îl auzea ţipând pe unchiul Virge, care dorea să afle 
ce se întâmplase. In urechea dreaptă auzea acel sâsâit lin de 
mai devreme. 

— Toată lumea... gura, ordonă el răsuflând din greu. Mă 
auziţi? Ţineţi-vă gura cu toţii! 

Glasurile amuţiră. Jack inspiră adânc de câteva ori, încercând 
să se liniştească. Nu reuşi cine ştie ce. 

— Bine, rosti în cele din urmă. Tu, vocea doi, cel care nu e 
unchiul Virge. Cine eşti? 

— Draycos mă numesc, i se răspunse de undeva din spatele 
său. Sunetul îi străbătu uşor pielea. 

Jack se întoarse iute, dar nu văzu pe nimeni. Capul 
dragonului nu mai era pe umărul său, dar cu coada ochiului 
putea să-i vadă vârful botului. 

— Sunt un bard-războinic al poporului K'da. Tu cine eşti? 

— Jack Morgan, rosti el şi glasul începu să-i tremure din nou. 
Şi acum marea întrebare: Unde eşti? 

— Spune-mi întâi cum ai ajuns la bordul nave mele. Eşti un 
duşman al shontinilor sau K'dailor? 

— Nu sunt duşmanul nimănui, protestă Jack, ridicându-se în 
picioare. Am văzut nava prăbuşindu-se şi am venit să arunc o 
privire. Atâta tot. 

— l-ai văzut pe atacatori? 

Jack constată cu înfrigurare că vocea îl urmărea, străbătân- 
du-i umărul. 

— Păă.i... Nu ştia exact cât să-i spună. Am urmărit bătălia. Mi 
s-a părut că cei din navele mici au urcat mai apoi la bordul 
navelor mari. Au mai rămas dintr-ai tăi acolo? 

Se auzi un oftat uşor, chiar mai sâsâit decât vocea. 

— Erau semenii mei. Au pierit cu toţii. 

— N-ai de unde să ştii, spuse Jack, simțind dintr-odată nevoia 
să-i aducă mângâiere. Nu puteau să-ncapă prea mulţi soldaţi în 
navele alea Djinn. 

— Nu mai e nimeni să le ţină piept, rosti cu tristeţe dragonul. 
Cei de la bord erau deja morţi. 

— Toţi? întrebă surprins unchiul Virge. 

— Toţi. Arma folosită împotriva noastră omoară tot ce-i stă în 
cale. Nu lasă pe nimeni în viaţă. Jack îşi aminti de vârtejurile 


violete care se jucau pe marginile cargoboturilor. O armă ce 
putea să străpungă pereţii navei? 

— Tu eşti în viaţă, spuse el. 

— Am fost cruțat fără voie. Eram deja în cădere şi s-au gân- 
dit să nu-şi mai bată capul cu noi. 

Băiatul trase adânc aer în piept. Lucrurile păreau destul de 
clare. Spera încă să se-nşele. Darchiar de nu se înşela, trebuia 
să facă pasul şi să pună întrebarea. 

— Eşti în spinarea mea, nu? Te-ai încolăcit în jurul meu, ca... 
o pânză subţire. 

— Da. 

— Ca o ce? dori să ştie unchiul Virge. Unde eşti? 

— Seamănă cu o pictură, sau cu un tatuaj pe tot corpul, aşa 
cum vezi la starletele de pe Zhandig. 

— Cum adică tatuaj? spuse unchiul Virge, la fel de uluit 
precum fusese Jack. Cum poate o vietate să fie asemenea unui 
tatuaj? 

— Da' crezi că ştiu? Dacă aş şti... 

— Te rog, interveni Draycos. Lasă-mă pe mine. 

Jack se uită în jos. Capul dragonului îşi făcudin nou drum 
spre umărul său, mişcându-se dintr-o parte în alta ca şi cum 
căuta ceva. 

— Uite, readerul acela. 

— Unde? întrebă Jack, cercetând încruntat dărâmăturile. 

Tresări pentru a doua oară, când braţul îi deveni dintr-odată 
mai greu. O labă acoperită cu solzi aurii ieşi la vedere şi întinse 
un deget spre aparatul plat şi mic cât palma ce zăcea printre 
rămăşiţele navei. 

— Acolo. Du-te şi lasă-te pe vine. 

Jack se conformă. Era locul din care îl pândise dragonul când 
intrase. Nu cumva era o armă? 

— Şi acum? 

— O să-ţi explic ce sunt. Observi cum stă readerul pe podea? 
Acolo unde se întâlnesc, readerul e un obiect bidimensional. De- 
acord cu mine? 

— Păi, nu, e tridimensional. Are lungime, lăţime şi înălţime. 

— Dar e bidimensional acolo unde întâlneşte podeaua, 
insistă Draycos. În acea zonă are doar lungime şi lăţime. Am 
dreptate? 

— Bine, cum spui tu, dădu Jack din umeri. 


— Nu contează ce spun eu, rosti dragonul nerăbdător. Ci 
dacă tu înţelegi. Priveşte podeaua ca pe un univers 
bidimensional, iar readerul un obiect cu două dimensiuni ce 
aparţine de ea. Nu mai există înălţime aici, doar lungime şi 
lăţime. Doar două dimensiuni. Ai înţeles? 

— Am înţeles şi-nainte, spuse Jack nerăbdător, acum că 
reuşise să străpungă puţin vălul bizar ce înveşmânta întreaga 
situaţie. Cum nu fusese ucis, nici mâncat de viu, începuse să 
prindă curaj şi nu avea timp de pierdut cu jocuri de cuvinte. ŞI 
ce? 

— Bine. Acum ridică readerul astfel încât o singură latură să 
mai rămână pe podea. 

Jack făcu întocmai. 

— Da, şi? 

— Obiectul rămâne bidimensional. Dar un observator aflat în 
universul celor două dimensiuni îl percepe ca pe un segment de 
linie. Are lungime, dar nu şi lăţime. Partea care i-ar garanta 
lăţimea a fost suspendată într-o a treia dimensiune?. 

Jack se holbă la reader, simțind o vibraţie uşoară pe spate, 
de-a lungul gâtului. Auzise oare bine? 

— Vrei să spui, întrebă el rar, că de fapt eşti tridimensional, 
dar că ai devenit naiba ştie cum bidimensional? Adică plat? Şi că 
te-ai răspândit ca o pastă pe spinarea mea? 

— Sunt în continuare tridimensional. Şi asemenea readeru- 
lui, o bună pare din trupul meu e acum suspendată într-o a 
patra dimensiune, în afara hotarelor universului. 

Staţia de la gulerul lui Jack amuţi. Unchiul Virge rămase fără 
replică, iar ăsta nu era semn bun. 

— Nu, îmi pare rău, dar n-are nicio noimă, spuse Jack. 

— Şi cu toate astea, sunt aici, îi reaminti Draycos. 

— Nu, spuse Jack răspicat. Îşi întoarse privirea în altă parte, 
oriunde numai să nu-l mai vadă pe dragon. 

— Nu e real. N-are cum să fie real. Cineva îmi joacă o festă. 

— De ce-aş face una ca asta? întrebă Draycos lunecând pe 
spatele băiatului şi fixându-l cu privirea de pe umărul stâng. Ce 
crezi că urmăresc? 


“Dialogul e o trimitere la romanul Flatland (1884) al scriitorului britanic Edwin 
A. Abbott, în care un personajdin lumea celor trei dimensiuni se coboară în 
Flatland pentru a-l „ilumina” pe naratorul bidimensional (n. tr.). 


— Termină! lătră Jack, întorcându-şi capul în cealaltă parte. 
îşi trase mâneca înapoi pe braţul drept. Nu ştiu. Ce scop au 
toate? Ce doreşti? 

— Ceea ce-şi doresc toate fiinţele. Viaţă. 

— Şi altundeva decât pe spatele meu nu poţi să-ţi duci 
veacul? se interesă Jack sarcastic. 

— Nu. Nu pot. 

Jack fusese pe punctul de a-şi trage fermoarul de la cămaşă, 
dar acum se opri, privind încruntat la solzii aurii ce-i împănau 
pieptul. 

— Cum adică? 

— K'da nu se aseamănă cu alte fiinţe, Jack Morgan. Nu 
putem sta de capul nostru mai mult de şase ore. După aceea 
trebuie să ne întoarcem la două dimensiuni şi să căutăm odihna 
pe trupul unei gazde. 

— De nu? 

— Dacă nu găsim o gazdă, ne veştejim şi trecem în neființă. 
Moartea îmi dădea târcoale când ai apărut tu. Sosirea ta precum 
şi nesperata şansă de a-mi putea fi gazdă mi-au salvat viaţa. |ţi 
mulţumesc. 

— Pentru puţin, răspunse Jack din reflex. Nu că aş fi avut de 
ales. Să-nţeleg că eşti un soi de parazit? 

— Nu-mi este cunoscut cuvântul. 

— Paraziţii se hrănesc de pe organismul gazdei,îşi procură 
mâncarea sau cele de trebuinţă din trupul ei. 

— Eu nu iau nimic de la gazda mea. Folosesc doar suprafaţa 
corpului ei. 

— Îi răpeşti intimitatea. 

— Dar îi ofer în schimb tovărăşie şi-l apăr de primejdie. De 
aceea ne considerăm simbioţi şi nu... paraziți. Se poate ca în 
ochii tăi să nu fie un schimb avantajos. Are nevoie specia 
voastră de mai multă singurătate decât ştiam eu? 

— E bine să fii singur, din când în când, mormăi Jack, 
încercând să-şi stăvilească valul de emoție. Singurătate. Cu sau 
fără voia lui, dragonul atinsese o coardă sensibilă. 

— De ce eu? De ce nu te-ai încolăcit în jurul unui copac sau 
mai ştiu eu ce? 

— Lucrurile nu stau aşa de simplu. Ne trebuie o gazdă 
adecvată. Nu ştiu ce face o rasă prielnicăsau nu organismului 
nostru. Probabil că niciun K'da nu ştie. 


— Bine. Jack nu găsi nimic mai bun de spus. Şi acum...? 

— Decizia e în mâinile tale. Doreşti să plec? 

Răspunsul evident, adică da, i se împotmoli îngâtlej. 

— Dacă aş zice da, ce s-ar alege de tine? Nu mai e nimeni 
prin preajmă. 

— După şase ore voi muri. Dar sunt un războinic K'da. Nu voi 
rămâne cu forţa dacă nu doreşti. 

— Mda, murmură Jack, neştiind exact ce să facă. Oricât de 
interesantă părea ideea, avea destule pe cap. Ultimul lucru de 
care mai avea nevoie acum era un pasager. 

Cu atât mai mult dacă era auriu şi arăta ca un dragon. 

— Draycos, uite... 

— Înainte să te hotărăşti, trebuie să-ţi mai spun ceva. Ne 
aflăm în rămăşiţele navei mele deoarece am fost atacați. Mai 
mult, am fost atacați de cea mai de temut armă a duşmanilor 
noştri de moarte, Valahgua. 

— N-am auzit de ei, rosti Jack clătinând din cap. Unchiule 
Virge? 

— N-am găsit nicio referinţă. 

— Nu aveai cum să fi auzit de ei. Asemenea nouă, trăiesc la 
mari depărtări. Călătoria noastră a durat aproape doi ani, după 
calendarele voastre, şi ne-a purtat peste hăuri imense. 

— Vrei să zici că aţi venit dintr-un alt braţ al galaxiei? se 
grăbi Jack să întrebe. 

Încercă să-şi imagineze harta Căii Lactee aşa cum o ştia din 
învăţăturile trunchiate pe care i le dăduse unchiul Virgil. Spaţiul 
explorat, dacă punea la socoteală toate planetele colonizate de 
om şi lumile locuite de extratereştri, se reducea la o fâşie largă 
de stele numită Braţul Orion. Era cale lungă spre alte braţe. 

— Aşa este. Am fugit în speranţa că vom scăpa de Valahgua 
şi de arma lor necruțătoare. Dar iată că arma era deja aici, în 
aşteptarea noastră. 

— Înseamnă că v-au urmărit. 

— De neînchipuit. Ţi-am spus deja, arma sosise înaintea 
noastră. 

— Ca să nu mai vorbim că era purtată pe nave construite de 
oameni, interveni unchiul Virge. Asta dacă nu cumva şi Va- 
lahgua ăştia ai voştri zboară pe Djinn-90. 

— Singura explicaţie este că am fost trădaţi. Am nevoie de 
ajutorul tău să-i găsesc pe vinovaţi. 


— Nici nu mă gândesc, i-o-ntoarse Jack. Uite, îmi pare 
nespus de rău că ai tăi au mierlit-o. Dar nu-i treaba mea. 

— Te înşeli, rosti Draycos cu hotărâre. Urgia nu face distin- 
cţie între victime, fie că sunt K'da, shontini sau oameni. Nimeni 
nu poate să-i ţină piept, iar cu Valahgua nu te poţi tocmi. Dacă 
au constituit o alianţă secretă cu vreo specie din regiunea asta, 
pe toţi vă paşte un mare pericol. 

— Cum adică nu poate să-i ţină piept? se interesă unchiul 
Virge. 

— Nu există material care să stea ca zăgaz în calea armei. 
Raza ei de acţiune e mică, dar toţi cei aflaţi în ea sunt răpuşi. 
Trebuie să avertizăm populaţia din zonă. 

Jack se strâmbă. 

— Da, păi asta s-ar putea să fie cam dificil. Vezi tu... 

— Linişte! îl întrerupse brusc Draycos. 

— Ce-i? şopti Jack. 

— Am auzit paşi. Cineva se apropie. 


Capitolul 5 


Jack ţinea încă în mână readerul. Îşi ridică rapid cămaşa şi 
îndesă drăcia în buzunarul de la blugi. 

— Câţi sunt? 

— O singură pereche de paşi. 

Capul dragonului ieşise din nou din umărul lui Jack, amu- 
şinând aerul cu botul lunguieţ. Se apropie cu grijă, ca un 
războinic. 

— Sau un sticlete, bombăni Jack. Străbătu încăperea de-a 
curmezişul în tăcere,pentru a-şi recupera jacheta. El unul nu 
auzea paşii, dar avea deplină încredere în urechileascuţite ale 
dragonului. 

— Mai e vreo altă cale de ieşire? 

— Ar mai fi globul, spuse Draycos făcând semn cu botul spre 
tavan, dar nu ne mai putem bizui pe scară. 

Jack îmbrăcă jacheta, privind şi el spre tavan. Erau pe puţin 
şase metri până la primul palier şi încă vreo trei până la al 
doilea, fără să mai pună la socoteală şi cioburile care zăceau 
pretutindeni. lar scara părea într-adevăr şubredă. 

Prefera totuşi să rişte o cădere decât să dea ochii cu un 
soldat în toată firea. Sau cu un poliţist. 

— Mă încumet, spuse el, îndreptându-se spre scară. Se 
prinse de barele laterale şi... 

— Nu mişcă nimeni, lătră o voce fermă, lipsită de inflexiuni. 

Jack rămase stană de piatră. Il apucă tremuratul. Prins ca un 
şoarece-n cursă, deşi n-auzise deloc paşi. Oricine ar fi fost 
individul ăsta, era mult prea bun ca să-i fie pe plac. 

— Nu trage, strigă, încercând să pară cât mai înspăimântat. 
Te rog, nu trage. 

— Intoarce-te, porunci vocea. Mâinile sus! 

Jack se supuse, întorcându-se cât să ţină coapsastângă ferită 
vederii. Pistolul agăţat acolo nu bătea foarte departe şi dorea 
să-l ţină ascuns pe cât de mult posibil. 

Individul care stătea acum puţin în dreapta uşii era voinic, 
lat în umeri şi în niciun caz om. 


Era un brummga, cu faţa acoperită aproape în întregime de 
cască. Purta un rând de haine soldăţeştifoarte pestriţe: o cască 
roşu-închis, vestă de protecţie albastră şi pantaloni verzi. Avea o 
trusă medicală portocalie suspendată la curea alături de un soi 
de baghetă ce ieşea dintr-o teacă dungată în maro şi alb. Tot 
amestecul acesta de masă musculară şi veşminte multicolore îi 
dădea un aer caraghios. 

Dar arma proptită în umăr ar fi făcut orice zâmbet să piară. 
Era neagră, lucioasă şi avea un aspect fioros. Era vai de ei dacă 
brummga apăsa pe trăgaci. Orice plan de a mai folosi pistolul se 
risipi în câteva clipe. Dar ceva tot trebuia să facă. Dacă Va- 
lahgua ăştia de care-i zisese Draycos nu doreau să lase martori 
în urmă, atunci un brummga era exact mercenarul cu creier de 
găină de care aveau nevoie. Jack trăgea nădejde să-l convingă 
pe malac că habar n-avea de ce se-ntâmplă. 

— Cine eşti? Ce cauţi aici? 

— N-am vrut să fac nimic, se apără Jack, cu acel scâncet de 
copil speriat pe care unchiul Virgil îl găsise atât de folositor în 
multe situaţii. Ani văzut nava şi am zis să dau o raită, poate gă- 
sesc ceva trebuincios, atâta tot. 

— Cum de-ai văzut nava? De unde vii? 

— De-acolo, îi arătă Jack cu mâna un punct imaginar. Avem 
o cabană în pădure. 

Extraterestrul scoase un zgomot gutural, asemenea unei 
tobe mari asaltate de veveriţe. 

— Câţi sunteţi? se răsti el, străbătând încăperea spre Jack. 
Ce-ai văzut? 

— Nu-nţeleg ce vrei să zici, încercă Jack să facă pe 
neştiutorul. Nu era tocmai floare la ureche să păcăleşti un 
brummga, dar era dispus să încerce. 

— Ţi-am mai zis o dată, am văzut nava. 

— Înainte să vezi nava, mârâi dihania. Era acum destul de 
aproape astfel încât Jack să vadă că nu purta însemne militare. 
Ce s-a întâmplat înainte? 

— Păi, am auzit mult zgomot, se obrăznici Jack, de parcă era 
de la sine înţeles. 

Ţinea în continuare şoldul stâng ascuns vederii. Folosirea 
pistolului nu mai intra în discuţie, acum că avea o armă aţintită 
spre piept. Dar cămaşa şi jacheta erau încă deschise, şi nici în 


ruptul capului n-ar fi vrut ca soldatul să-lzărească pe Draycos 
încolăcit în jurul său. 

— Cum adică ce s-a întâmplat? 

— Ai văzut ceva pe cer? Te uitai la cer? 

Jack clipi. 

— La cer? 

Pe partea stângă, avu din nou acea senzaţie uleioasă: Dray- 
cos îşi schimba nevăzut poziţia. 

Dacă dragonul se săturase de conversaţie, nu era singurul. 

— Pui multe întrebări, mugi brummga, chipul lui urât slu- 
ţindu-se şi mai mult. Dar nu răspunzi la niciuna. Îţi scot eu frâul 
de pe limbă. 

— N-am vrut să fac nimic, jur, scânci Jack, de data asta pe 
un ton şi mai plângăcios, scotocind disperat după o minciună 
bună. Soldatul era la câţiva paşi de el. In câteva clipe, ţeava 
puştii avea să-i sărute obrazul. Dacă nu se gândea repede la 
ceva... 

Dintr-odată, un țipăt înfiorător străpunse liniştea. 

Jack n-auzise ceva asemănător în viaţa lui şi, în acel moment 
groaznic, spera să nici nu mai audă cât o trăi. Era ceva între 
strigătul unei bufniţe, urletul unui lup în iarnă şi vaietul unei 
zâne: a morţii din legendele irlandeze pe care i le spunea 
unchiul Virgil. Părea să vină de pretutindeni şi de nicăieri, răs- 
pândindu-se în toată încăperea şi făcând resturile de sticlă din 
globul de deasupra să tremure. 

Brummga se lăsă imediat pe vine şi roti arma în direcţia uşii 
pe care intrase. 

In momentul acela, Jack simţi schimbarea de greutate în 
spatele său şi totul mişcându-se.Greutatea dispăru când ceva se 
strecură pe sub cămaşă. Se întoarse şi avu suficient timp să-l 
vadă pe Draycos aterizând în tăcere... cu pistolul strâns în labele 
din faţă. 

Cu un zgomot surd, pistolul se descărcă în spinarea 
extraterestrului, împrăştiind sute de fire groase de culoarea 
laptelui. Firele se încolăciră în jurul pieptului, capului şi braţelor, 
asemenea unei pânze de păianjen la minut. 

Brummga scoase un urlet, bălăbănindu-se în timp ce încerca 
să se întoarcă, dar era prea târziu. Puşca lui era îndreptată în 
sus, datorită firelor care acum formau un veritabil cocon. Cu o 
străfulgerare, condensatorul ataşat la pistol descărcă o undă de 


curent electric în soldat. Brummga scânci ca un câine bătut şi 
căzu lat la podea. 

Draycos se repezi la mercenarul năucit, examinându-l iute. 

— Curioasă armă. Ar fi bine să ne urnim din loc. 

Jack îşi recăpătă vocea după câteva eforturi. 

— Da, izbuti el să zică. Tu... tu ai fost? 

— Un strigăt de război K'da. Îi aruncă pistolul. Mi s-a părut o 
diversiune bună. Eşti gata? 

— Mai gata de-atât n-o să mă vezi. 

— Poftim? 

— Nu contează. Scara? 

— Da, spuse Draycos, în ochi sclipindu-ireflexiile globului. La 
semnalul meu. Se ghemui şi apoi sări. 

Jack rămase cu gura deschisă. Dragonul sărise şase metri ca 
pe nimica. Se întoarse cu graţia uneifeline şi se prinse bine cu 
labele din faţă de scară. 

— Hai. 

— Stai o clipă. Jack îngenunche alături de brummoga. Îi venise 
o idee. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Incerc să scot drăcia asta, spuse Jack, făcându-şi loc prin 
pânza groasă în căutarea baghetei prinse la piciorul stâng al 
extraterestrului. 

— E periculos să foloseşti o armă necunoscută, îl avertiză 
Draycos. 

— Aha, ca şi pistolul meu, nu? ripostă Jack. 

— Sunt un războinic K'da. Inţelegerea şi folosirea armelor 
intră în meseria mea. 

— Ai noroc că n-am pus piedica la loc, mormăi Jack. Nu-ţi 
face griji, nu-i lucru mai uşor pe lumea asta decât să foloseşti o 
baghetă. Apeşi butonul de la capătul de care ţii şi îl atingi pe 
individ cu celălalt capăt. Câteva ore n-o să-ţi mai facă probleme. 
Drace! 

— Ce? 

— E prea adânc îngropată în pânză. Dă-o încolo. Vin acuma. 

Scara era destul de şubredă. Nici nu voia să-şi închipuie cum 
ar fi fost dacă Draycos n-ar fi ţinut de ea. Cu toate astea, izbuti 
să se caţere până în zona de control. Partea inferioară a domului 
nu era atât de distrusă pe cât părea de jos, şi reuşiră să-şi facă 


loc prin spărturile existente. Încă un minut şi se aflau deasupra 
navei. 

— Unde e nava ta? 

— Acolo în depărtare, îi făcu Jack semn cu mâna spre 
regiunea împădurită din dreapta. Cincizeci de metri mai încolo e 
spărtura prin care am intrat. 

— Nemaipomenit. Hai, iute! 

O luară la picior. Jack observă mai puţine stricăciuni aici 
decât pe lateral, dar copacii care îi străjuiau de-o parte şi de alta 
compensau cu vârf şi îndesat. Majoritatea fuseseră raşi de pe 
suprafaţa pământului în urma impactului, iar cei câţiva rămaşi în 
picioare stăteau îndoiţi în toate direcţiile. Mai toţi erau înclinați 
în exterior, dar ici şi colo zăreai câte unul aplecat spre navă. 

Cât vedeai cu ochii, arbori şi pământ fuseseră arşi 
deopotrivă, înnegriţi de dogoarea navei. Mare noroc aveau că nu 
luase foc pădurea. Dinspatele lor se auzi un zgomot metalic. 
Jack se întoarse într-o fracțiune de secundă gata să tragă, dar 
nu era nimeni. 

— Scara! A căzut? 

— Cu ceva ajutor. A început cursa de urmărire. Hai, pe-aici. 

Viră dintr-odată spre margine, ochind un copac aplecat spre 
navă. 

— Stai o clipă, exclamă Jack încruntat, în urma dragonului. 
Essenay e mai încolo. 

— Dacă rămânem aici, nu le va fi greu să ne găsească. 
Odată ajunşi la sol, şansele noastre cresc simţitor. 

— Sunt metri buni până acolo. Când am venit am urcat pe-o 
scară. S-o folosim pe aia. 

— Toate scările vor fi păzite. La asta în schimb n-or să se- 
aştepte. 

— Mda, murmură Jack, aruncând o privire neîncrezătoare 
copacului spre care se îndreptau.Era el înclinat spre navă, nu-i 
vorbă, dar încă îimai despărţeau trei-patru metri de margine. 

— E târziu să-ţi spun că cei din specia mea nu sar la fel de 
bine ca dragonii? 

— Nu-ţi face griji, spuse Draycos, oprindu-se acolo unde 
acoperişul navei cobora în pantă. De data asta nici nu se mai 
obosi să se ghemuiască, ci sări direct din picioare. 


Se prinse de copac cu toate membrele, fixat în ghearele pe 
care Jack nu le văzuse până acum. lşi întoarse privirile spre 
băiat. 

— Când zic eu, sari. Atenţie... 

Cu o smucitură bruscă, dragonul se împinse în picioarele 
dinapoi şi îşi arcui trupul, ca o reluare video inversă a saltului 
său iniţial. Continuă să se arcuiască până ce era complet întins 
înspre Jack. Işi îndreptă coada şi o făcu ţeapănă. 

— Sari, porunci Draycos. 

Dacă ar fi zăbovit puţin, Jack n-ar fi reuşit saltul. Să te agăţi 
de coada unui extraterestru prins de scoarţa unui copac ars era 
un lucru extrem de prostesc. 

Dar mintea-i stătea la brummga şi la tovarăşii săi. Se prinse 
de coada aurie şi se izbi de trunchiul urs, odată cu dragonul. 

— Poţi să cobori? întrebă Draycos. 

— Da, spuse Jack răsuflând din greu în timp ce renunţa la 
coada alunecoasă în favoarea copacului. Nu reuşise să-şi ridice 
picioarele la timp, astfel că impactul scosese tot aerul din el. Din 
fericire, jacheta îl feri de orice zgârietură nedorită. Inspiră adânc 
de câteva ori şi cobori. 

Cele mai multe crengi fuseseră despicate sau doborâte de 
navă, dar mai erau destule cioturide care să se prindă. Draycos 
se întoarse cu faţa în jos, asemenea unei veveriţe, şi trecu pe 
lângă Jack. 

Două minute mai târziu se aflau la sol. 

— Acum încotro? întrebă Draycos. 

Jack făcu privirea roată, încercând să se orienteze în timp ce- 
şi îndepărta funinginea de pe mâini. 

— Pe-aici. O luară la goană prin pădurea pârjolită. După 
creasta aia am găsit un luminiş prielnic pentru aterizare. 
Unchiule Virge? 

— Nava e pregătită, se auzi vocea lui Virge prin staţie. După 
cum văd pe radarul de sol, s-au pus serios pe urmele voastre. 

Jack dădu din cap, sumbru. Grozav. 

— Bine, venim imediat. 


Capitolul 6 


Culmea pe care Jack urca rezultase şi ea în urma prăbuşirii. 
Un val de pământ fumegător, cum nava brăzdase în căderea ei 
pădurea. Majoritatea copacilor fuseseră doborâţi de tăvălugul 
noroios, dar câţiva mai înalţi rămăseseră în picioare, 
contorsionaţi în toate chipurile, făcând traversarea periculoasă. 
La venire, Jack era cât pe ce să dea nas în nas cu trei dintre ei, 
orbit de fumul gros şi încins de fierbinţeala care-i trecuse prin 
ghete. 

Drumul părea la fel de neprimitor şi la întoarcere. Nu voia 
să-şi închipuie ce părere vor avea labele dezgolite ale 
dragonului despre toate astea. 

Dar află imediat. După câţiva paşi prin fum, dragonul se opri 
şi aşteptă ca Jack să-l ajungă dinurmă. Un salt silențios, o scurtă 
îngreunare a pieptului şi Jack se văzu alergând prin pământul 
fărâmicios de unul singur. 

Continuă să fugă, încercând din greu să nu tuşească de la 
atâta fum. Era de-a dreptul iritat. Ar fi putut măcar să-i ceară 
voie înainte să se îmbarce, îşi spuse el în barbă. 

Mai înaintă încă vreo zece paşi şi se pregătea să ocolească 
un arbore uriaş şi drept, când două mâini ţâşniră din spatele 
copacului şi se încolăciră vârtos în jurul lui. 

— Al meu eşti! se auzi o voce groasă, umană. 

— Aii! îngăimă Jack, încercând să se elibereze din prinsoare. 
Un glas uman? Hei! 

Ca răspuns, bărbatul îl ridică în aer. 

— Nici să nu te gândeşti, mugi el. Potoleşte-te sau îţi rup 
coastele. 

— Nu, lasă-mă, dă-mi drumul, se rugă Jack,zbătându-se din 
răsputeri în timp ce picioarele îi fluturau neajutorate prin aer. 
Degeaba. Individul avea o forţă de bivol. 

— Ajutor, mămico! 

— Mai tacă-ţi fleanca, mârâi omul dezgustat. Îşi schimbă 
puţin poziţia, iar Jack auzi un clic înspatele său. 

— Dumbarton către bază. L-am înhăţat. 

— Ai nevoie de ajutor? 


Jack simţi cum îl trec toţi fiorii, în ciuda arşiţei de pe culme. 
Mai devreme se gândise că Draycos avea voce de şarpe, ceea 
ce era firesc, dată fiind natura sa reptiliană. 

Dar acest nou glas îl bătea de departe pe dragon la inflexiuni 
de şarpe. Era uman, dar de gheaţă, împietrit şi maliţios. Jack nu 
ţinea minte să fi auzit ceva asemănător vreodată şi asta spunea 
multe, la ce oameni întâlnise în ultimii ani cu unchiul Virgil. 

— Nu, să trăiţi, spuse Dumbarton. Dintr-odată vorbea cu 
respect, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat la glasul acela. 

— Aşa cum a zis şi brummiul, e doar un băiat, doişpe, poate 
treişpe ani. Mă descurc cu el. 

— Era singur? 

— Da, să trăiţi. 

— Prea bine, rosti vocea înveninată. Adu-l încoace. Restu', 
împrăştiaţi-vă şi continuaţi căutările. Vreau nava, sau casa, sau 
din ce mama naibii o fi venit. Şi pe toţi dinăuntru. 

Se auziră câteva confirmări abia perceptibile. 

— Hai, puştiule, spuse Dumbarton, întorcându-l pe Jack în 
direcţia navei căzute. Taman atunci, băiatul simţi ceva greu pe 
şoldul stâng. 

— Vrei să mergi pe picioarele tale sau..? 

Nu reuşi să termine întrebarea. Din spatele lui Jack se auzi 
trosnitura unei descărcări electrice. Strânsoarea lui Dumbarton 
cedă în următoarea secundă, lăsându-l pe băiat să alunece 
printrebraţele sale, direct cu dosu-n noroiul arzător. 

Inăbuşindu-şi un urlet, se ridică iute în picioare. Fierbinţeala 
trecuse direct prin jeanşi. Dumbarton zăcea întins pe spate, cu 
ochii închişi şi gura întredeschisă. Lângă el zumzăia încet 
bagheta, în proces de reîncărcare. 

— Era şi cazul, bombăni Jack, tresăltând în timp ce-şi 
îndepărta bucăţelele de pământ de pe fund. 

O explozie aurie şi Draycos ateriză dinaintea lui. O lovitură 
de gheară şi transmiţătorul soldatului se făcu nevăzut în fum. 

— Imi cer scuze pentru întârziere. Speram că odată ce te-au 
prins vor anula căutările. Astane-ar fi dat mai mult timp. 

— Nu, se pare că vor tot pachetul. 

Pentru o şopânlă era destul de ager la minte, Draycos ăsta. 

— Hai să nu aşteptăm până-şi dau seama că m-au pierdut şi 
pe mine, adăugă el, scoţândpieptul dezgolit înainte. Pofteşte şi 
hai s-o luăm din loc. 


Nu mică-i fu mirarea să-l vadă pe dragon cum se apucă să 
sape în pământul arzător de lângă umărul bărbatului. 

— Mai întâi ajută-mă să-lcar până la copacul acela. 

— De ce? clipi Jack. 

— Să nu sfârşească ars. Îl apucă pe soldat de umeri şi 
încercă din răsputeri să-l ridice. În cel mai bun caz va scăpa cu 
arsuri la mâini şi la gât. 

— Credeam că le-a venit de petrecanie la ai tăi. Ce-ţi pasă 
dacă moare sau nu? 

— Sunt un războinic K'da, rosti Draycos hotărât în timp ce îl 
târa pe bărbat lângă cel mai apropiat arbore. Ucidem doar 
atunci când e absolut necesar sau în luptă. Nu căsăpim 
duşmanii neajutoraţi. 

— Îi ajuta să ne vină novă de hac, îi reaminti Jack. 

— Mă ajuţi ori ba? 

Jack clătină din cap a silă. 

— Nu-mi vine să cred. ` 

| se alătură lui Draycos şi-l apucă pe soldat de mână. In scurt 
timp, trupul lui se sprijinea de trunchiul unui copac, cu capul 
atârnat în piept şi mâinile zăcându-i în poală. 

— Eşti fericit acum? întrebă Jack. 

— E bine. Îşi scutură noroiul de pe labele din faţă şi se făcu 
din nou una cu pielea lui. Şi acum, la navă! 

— Dacă mai găsim vreuna, murmură Jack, lovindu-se cu 
palmele peste piept în anumite zone care dintr-odată 
deveniseră fierbinţi. La început crezu că Draycos era sursa 
căldurii. Văzu mai apoi că erau doar bucăţelele de pământ 
rămase pe labele din spate ale dragonului când acesta devenise 
bidimensional. 

Trebuia, fără îndoială, să se deprindă cu situaţia asta. 

— N-o va apăra însoţitorul tău? întrebă Draycos din deja bine 
cunoscuta poziţie de pe umărul drept. 

— Nu te bizui pe el. Ţine-ţi pumnii strânşi. 

— Poftim? 

— Nu contează. 

Înhăţă bagheta lui Dumbarton şi o strecură în curea la spate, 
în caz că va mai avea nevoie de ea. Mai bine zis dacă Draycos 
va mai avea nevoiede ea. 

— Haidem! 


Atinseră vârful culmii fără alte peripeții şi o luară la vale. 
Aici, pădurea rămăsese neatinsă de prăbuşirea navei. Era 
pictată în culori vii, nuanţedeschise de galben şi roşu se îmbinau 
cu tonuri mai închise de albastru şi verde. Tufe pipernicite şi 
arbori cu tulpina groasă împărțeau pământul înveşmântat în 
iarba aceea ondulată, ce părea a fi omniprezentă în regiune. Ici- 
colo mai zbura în treaba ei vreo pasăre sau vreo insectă mare. 

— Aia e nava ta? şopti Draycos la urechea lui Jack, care 
stătea pitit în spatele unei tufe şi cerceta cu atenţie zona. 
Tufărişul de la liziera pădurii? 

— Aia-i, rosti Jack cu amărăciune. Doar că n-ar fi trebuit s-o 
vezi cu una cu două. 

Lui cel puţin i se părea bine ascunsă. Abia dacă desluşea 
conturul navei de-a lungul tufărişului iluzoriu ce se clătina în 
adierea vântului. Putea să-l distingă doar pentru că ştia exact 
încotro să privească. 

Şi iată, apare Draycos din afara Braţului Orion, neştiutor într- 
ale lumii. Abia ce aruncă o privire şi, hopa, a şi dibuit-o. Bun mai 
e şi sistemul ăsta cameleonic instalat de unchiul Virgil în urmă 
cu doi ani. 

— E ascunsă destul de bine, îl asigură Draycos. Ochii mei 
percep şi alte mărimi de undă, pe care camuflajul vostru nu 
poate să le simuleze. Mai mult, sunt războinic şi deci antrenat să 
descopăr lucruri ascunse. 

— O îndemânare cât se poate de utilă, mârâi Jack. Să 
sperăm că amicii noştri n-au pe unul ca tine printre ei. 

Nici urmă de om. Fie căutau în altă parte a pădurii, fie 
găsiseră deja nava şi acum stăteau la pândă. Indiferent de 
situaţie, nu câştigau nimic dacă rămâneau aici. 

— Mergem pân' la capăt. Ţine-te bine. 

Trăgând aer adânc în piept, o luă la goanăînspre Essenay. 
Ambuscada, dacă li se pregătise, vreuna, era cam stângace. Ni- 
meni nu trase în el când ieşi dintre copaci. Continuă să fugă, 
sperând să nu se-mpiedice şi să dea cu nasul de ţărână. 

Il mai despărţeau zece metri de navă, când uşa se deschise, 
făcând loc rampei să coboare la sol. Jack îşi încordă toate 
puterile, gândind că acesta era semnalul pe care-l aşteptau 
atacatorii. 


Dar pădurea rămase încremenită. O clipă mai târziu gonea 
pe rampă, ferindu-şi capul la uşă, încercă să frâneze, înainte să 
se izbească de perete. 

Draycos anticipase deja problema. Patru picioarele ţâşniră 
din pieptul băiatului, asemenea unor suspensii cu solzi aurii, 
încercând să absoarbă din impact. 

Cu două mâini umane şi patru picioare K'da, peretele deveni 
inofensiv. 

— Inchide uşa, strigă Jack încercând să-şi recapete echilibrul. 

Draycos se desprinse cu totul de el, unduindu-şi gâtul lung 
pentru a cerceta împrejurimile. 

— Unchiule Virge? 

— Ho, am auzit, nu-s surd. Bănuiesc că el e noul tău prieten. 

— Draycos, unchiul Virge, spuse Jack, lovind maneta şi 
trecând prin uşa interioară. Draycos era chiar în spatele său. 

Intră în carlingă, aruncă jacheta şi arma cât colo şi se instală 
în scaunul pilotului. Aveau deja coordonatele, iar unchiul Virge 
setase un curs ECHO, ce urma să le slujească odată ce părăseau 
atmosfera. 

Comenzile pentru arme erau la rândul lor activate, aşa cum 
observă şi Jack, fără prea mare entuziasm. Unchiul Virgil îl 
învățase cum să le utilizeze, dar niciodată nu fusese nevoie să le 
pornească, darămite să mai şi tragă cu ele. 

— Cum pot să fiu de folos? întrebă Draycos. Stătea în 
spatele lui Jack, suspendat pe labele dinapoi, sprijinindu-se cu 
cele din faţă de spătarul scaunului. Botul ascuţit se legăna dintr- 
o parte în alta, cu ochii la comenzi. 

— Nu poţi, spuse Jack apucând manşa. Asta-i treabă de o 
singură persoană. Ţine-te bine, pornim. 

Fără să mai aştepte un răspuns, dădu bice la propulsoarele 
antigravitaţionale. Nava se zgâlţâi o dată, apoi ieşi din adăpost. 
Se înălţară deasupra copacilor, Jack trecu puterea pe motorul 
principal şi îşi luară zborul. În timp ce nava trecea prin fumul 
purtat de vânt, băiatul simţi o apăsare scurtă pe umeri, apoi 
nimic. Dragonul găsise ceva de care să se prindă, nu glumă. De 
el! 

— Vor trimite interceptoare, îi avertiză Draycos de pe umărul 
drept al pilotului. Avem arme? 


Jack luă mâna stângă de pe manşă, apăsă câteva comenzi 
pe panoul de arme, apoi apucă din nou de ea cu două mâini. 
Viră mult la dreapta. 

— Avem două lasere antimeteoriţi şi un demolecularizator cu 
bătaie scurtă. Şi patru lansatoare de rachetă. 

— Jack! îi atrase atenţia unchiul Virge. Rachetele sunt 
confidenţiale, băiete. 

— Şi crezi că n-o să-şi dea seama când le vom lansa? i-o- 
ntoarse el. 

— Arată-mi cum să le folosesc, spuse capul dragonului, ieşit 
din umăr pentru a vedea mai bine bordul. 

— Mă descurc eu, clătină Jack din cap, trăgând cu coada 
ochiului la radarul din spate. Mi se pare mie sau văd o navă ri- 
dicându-se din zona cargobotului? 

— Arată-mi cum să le folosesc, insistă Draycos. Sunt un 
războinic K'da... 

— Da, da, ştiu, i-o tăie Jack. 

Nu una, ci două nave mici. Minunat. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dar până acum te-am văzut 
înhăţând armele altora. Orice hoţ de buzunare priceput poate să 
facă asta. 

— Ai participat vreodată la un schimb de focuri? ripostă 
Draycos. Ai pilotat vreodată nava în situaţie de luptă? 

— Nu, şi iar nu, mormăi Jack. Cele două nave îi ajungeau din 
urmă. Acum putea să le vadă mai bine. Erau nave de vânătoare, 
înarmate probabil până-n dinţi. Taci, te rog, şi lasă-mă să zbor. 
Mi-e destul de greu şi fără tine. 

Ca răspuns, cămaşa îi căzu de pe umărul stâng şi în loc 
răsăriră două picioare aurii. 

— Hei! 

Brusca schimbare de greutate îl făcu să scuture manşa. 

— Ai grijă! 

— Nu poţi să zbori şi să lupţi în acelaşi timp, rosti Draycos cu 
hotărâre, trecându-şi labele pe deasupra panoului de arme. Nu 
eşti antrenat pentru asta, iar comenzile nu sunt bine amplasate. 
Arată-mi cum să le folosesc. 

Jack strecură un cuvânt printre dinţi. Odată nu mai mâncase 
dulciuri o săptămână fiindcă îl rostise. Să-şi lase viaţa în mâinile 
altcuiva, şi nu ale oricui, ci ale unui extraterestru abia sosit... 


Dragonul avea însă dreptate. Oricum, mai prost ca Jack la 
mânuirea armelor nu putea fi. i 

— Bine, bine, spuse, încercând să mărească viteza. In partea 
stângă ai ţinta. Dacă vrei să operezi... 

Instructajul nu dură mai mult de două minute, timp în care 
interceptoarele se apropiaseră la o distanţă amenințătoare. Jack 
trăgea nădejde că dragonul prindea repede. 

— Interesant, spuse Draycos, cu ochii la interceptoare. 
Folosesc o manevră clasică chiv-nez. 

— Da' văd că se duce vestea, zise băiatul cu mâinile strânse 
pe manşă şi cu ochii la radar. Ştia că urmau să fie atacați în 
scurt timp. Probabil se gândeau cum să-i oprească fără să îi facă 
fărâme. 

Asta dacă nu cumva Glas de Şarpe se răzgândise şi nu-i mai 
dorea întregi. În cazul ăsta, misiunea interceptoarelor ar fi fost 
mult mai uşoară. 

— Nu m-ai înţeles. Nu ştiu dacă au împrumutat manevra de 
la K'da sau dacă au descoperit-o chiar ei. Ceea ce ştiu însă e 
cum s-o contracarez. La semnalul meu, trage cât poţi înspre 
stânga. 

Jack strâmbă din nas. Dacă vira la stânga ar fi ajuns direct în 
calea unui interceptor. 

— Unchiule Virge? 

— Cu regret, băiete, dar n-am nicio idee mai bună. Or să ne 
prindă înainte să ieşim din atmosferă. Să vedem ce surprize ne 
pregăteşte războinicul ăsta K'da. 

Jack respiră adânc. 

— Bine. În regulă. Sunt gata. 

— Foarte bine. Băiatul îi simţi răsuflarea fierbinte pe obraz. 
Interceptoarele analizaseră situaţia şi acum se pregăteau să 
atace. 

— Atenţieee... acum! 

Jack trase de manşă cu toată forţa spre stânga, lăsându-se 
într-o parte pe măsură ce Essenay glisa puternic. Şuieratul ce 
însoțea lansarea rachetei îi ajunse la urechi. 

— Draycos! strigă Unchiul Virge. Idiotule, ai tras prea jos! 

Draycos nu răspunse. Nava era acum prinsă în propria undă 
de şoc. Jack apăsă puternic pe manşă, cu ochii la sistemele 
eoliene. Dacă cedau acum, ar fi rămas în bătaia focului inamic. 


Un al doilea şuierat spintecă aerul, şi luminile care anunțau 
rafalele de laser începură să pâlpâie în toată carlinga. 

— Draycos, ori înveţi să tragi, ori nu ne mai irosi rachetele, 
lătră unchiul Virge. Nu faci altceva decât să... 

Rămase mut. Jack mai avu timp să se încrunte şi apoi, cu 
coada ochiului, zări o străfulgerare puternică. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el, din nou atent la radar. 
Explozia se risipea deja în vânt, alături de fragmentele 
împrăştiate în toate direcţiile, strălucind în lumina ei. 

— Măi să fiu al naibii, exclamă unchiul Virge uimit. A mers. 
Incredibil, dar a mers. 

— Ce-a mers? vru să ştie Jack. N-am văzut. Ce s-a întâmplat? 

— Prietenul tău auriu şi semirateurile sale l-au fraierit pe 
unul dintre piloţi, care a intrat din plin în celălalt. Uluitor. 

— Zburau prea aproape unul de altul, adăugă Draycos în 
timp ce îşi retrăgea picioarele în pielea gazdei sale. Manevra 
chiv-nez a avut întotdeauna acest dezavantaj. 

O luminiţă verde se porni să pâlpâie pe panoul ECHO. 

— Am ieşit din atmosferă, anunţă Jack. Intrăm pe ECHO? 

— Cât de repede poţi, spuse unchiul Virge. Până nu trimit alţi 
călăi pe urmele noastre. 

Jack dădu aprobator din cap şi trase de o manetă scurtă. 
Curcubeul strălucitor dură o clipă şi apoi se transformă în 
albastrul hiperspaţiului. Pentru moment, cel puţin, erau în 
siguranţă. 


Capitolul 7 


O cină obişnuită în acea seară. 

Pentru Jack. Draycos în schimb avea oarecare dificultăţi. Nu 
mai gustase până acum din bucatele oamenilor, şi cu tot 
ajutorul sintetizatoruluide mâncare de pe Essenay, care 
producea doze mici repede şi eficient, gustarea se întinse pe 
mai multe ceasuri. 

Din fericire, cele de trebuinţă nu-i lipseau. Corpul unui K'da, 
le spuse Draycos, putea sintetiza toate vitaminele necesare din 
proteinele şi carbohidraţii principalelor feluri de mâncare ale 
oamenilor. 

Inventară în cele din urmă un amestec de hamburger, ton, 
sos de ciocolată şi ceva ulei de la motoarele navei. Când mânca, 
Draycos semăna cu un câine, lopătând cina cu dinţii şi 
limbadintr-un castron de supă, la capătul micuţei mese de bord. 

Jack şedea la celălalt capăt, chelfăind un cheeseburger şi 
încercând să nu se gândească la amestecul ciudat din care 
înfuleca dragonul. 

După cină se retraseră în camera de zi, Jack cu un pahar de 
suc, iar Draycos cu un castron de apă cu gust de portocale. 
Urma o discuţie lungă şi aprinsă. 

— Îmi pare rău, spuse Jack când dragonul încheie relatarea 
bătăliei. Ştiu că-ţi doreşti să te răzbuni pe cei ce ţi-au ucis 
prietenii. Dar nu te pot ajuta. 

— M-ai înţeles greşit, Jack Morgan. Dragonul stătea tolănit pe 
burtă. Din faţă părea câine, din spate pisică. Nu caut să mă 
răzbun. Nici măcar să fac dreptate. 

— Atunci ce vrei? 

— Ţi-am spus deja. Trebuie să-i găsesc pe cei care au folosit 
Urgia împotriva noastră. 

— Dar dacă nu vrei să te răzbuni... 

— Mai povesteşte-ne de Urgia asta, se auzi vocea unchiului 
Virge din difuzorul intercomului. Spui că poate să omoare şi alte 
fiinţe în afară de shontini şi K'da. De unde ştii? 

— l-am văzut pe cei seceraţi de ea, rosti dragonul, biciuind 
aerul cu vârful cozii. Valahguasunt un popor decăzut ce caută să 


pună stăpânire pe tot sectorul nostru de spaţiu. S-au ridicat şi 
alte rase împotriva lor. Pe una au nimicit-o, iar pe alte două le- 
au împrăştiat în cele patru colţuri ale galaxiei. Noi şi shontinii 
suntem de puţină vreme în vizorul lor. De ce vă vine greu a 
crede? 

Intercomul oftă uşor. 

— Pentru că e pur şi simplu de necrezut, spuse unchiul Virge 
cu sinceritate. Hai să fim serioşi. O armă ce trece prin învelişul 
navei, fără să provoace nicio stricăciune, dar care-i răpune pe 
cei dinăuntru. Cum se poate una ca asta? 

— Nu mă pricep la ştiinţă. Se spune că Urgia e un freamăt al 
cosmosului însuşi, ce caută miezul fiecărei fiinţe şi năruie acea 
legătură precum şi armonia ei cu universul. 

— Vorbeşte bardul din tine acum, bombăni Jack, trăgând o 
duşcă de suc. 

— Nu pot să vă explic în cuvinte exacte. Ştiu însă un singur 
lucru. Dacă Urgia a ajuns aici, pe toţi vă paşte un mare pericol. 
De ce nu vreţi să înţelegeţi asta? 

— Am priceput, fii pe pace, şopti unchiul Virge. Problema e 
că ne ascunzi ceva. Ceva important. 

Pentru o clipă Draycos încremeni. Vârful cozii biciui încă o 
dată aerul. 

— Prea bine. Să ne împărtăşim secretele atunci. 

Limba săgetă uşor printre dinţi. 

— E rândul tău, Jack Morgan. De ce te prefaci că mai e un 
om pe navă? 

Jack simţi un nod în gât. 

— Nu înţeleg ce vrei să zici, rosti din obişnuinţă, pentru a 
evita răspunsul. Ţi-am explicat că unchiul Virge e infirm şi nu 
poate părăsi cabina. 

— Nu-mi ascunde adevărul, îl avertiză Draycos. Toate 
fiinţele, fie ele K'da, shontini sau oameni, lasă urme ale trecerii 
lor în aer. Nu mai există alt om aici. 

— Nu zău? zise unchiul Virge cu năduf. Ei, bine, prietenul 
meu auriu, să ştii că mai ai multe de învăţat despre oameni... 

— Nu, îl întrerupse Jack. După un an de înşelăciuni, era sătul 
de minciună. De toate minciunile. 

— Destul. Ne-a mirosit. Vreau să zic, m-a mirosit. 

— Jack, băiete... 

— Nu, se răsti Jack. Mi-a salvat viaţa. Merită să ştie adevărul. 


Se întoarse la Draycos. 

— Unchiul Virge e un program de computer. E interfaţa 
computerului de pe navă. Doar că înainte să moară, unchiul 
meu, Virgil, i-a imprimat propria voce precum şi felul de a vorbi. 

— Interesant. Trăieşte? 

— Nu e ca noi. Poate să imite vocea unei persoane, poate să 
şi gândească olecuţă. Dar nu cine ştie ce, oricum, nu mai mult 
decât e programat să o facă. 

— Înţeleg. Tăcu pentru câteva clipe. De cât timp trăieşti aşa? 

— Cam de un an. Unchiul Virgil a murit într-un... să-i spunem 
accident. 

— Şi de-atunci tot singur? 

— Nu-i aşa rău cum pare, dădu Jack din umeri. Nu rămân 
singur prea des. Nici înainte nu-şi făcea prea mult timp pentru 
mine. 

Draycos îşi ciuli urechile. 

— Şi de ce ţii cu dinţii de secretul ăsta? 

— Am doar paisprezece ani, mărturisi Jack cu amărăciune în 
glas. În înţelepciunea lor măreaţă, băgăcioşii de la Internos 
consideră că la vârstaasta nimeni n-ar trebui să piloteze de unul 
singur. Dacă ar afla, mi-ar lua nava şi m-ar plasa în cine ştie ce 
cămin. 

— Şi n-ar fi mai bine aşa? 

— Nici pe departe. N-am nevoie de aşa ceva. Am 
paisprezece ani, sunt adult, ce mai. Nu vreau ca mai ştiu eu ce 
şef de cămin să-şi facă de cap cu mine. 

— Nu-ţi place să ţi se spună ce să faci? 

Jack îşi muşcă buza. 

— Pot să-mi port şi singur de grijă. 

Draycos înălţă capul, privindu-l cu luare-aminte, apoi se lăsă 
din nou moale. 

— Cum supravieţuieşti? Bănuiesc că nu-ţi procuri cele de 
trebuinţă de la alţii. 

— Ei, bine, aş putea, bombăni Jack. De fapt, asta obişnuiam 
să fac împreună cu unchiul Virgil. 

— Poftim? 

Jack şovăi puţin. Dar deja îi dezvăluise atâtea încât nu mai 
avea rost să-i ascundă ceva. 

— Unchiul Virgil era spărgător de seifuri şi escroc. 

— Nu cunosc aceste cuvinte. 


— Un spărgător de seifuri sparge seifuri sau case de bani şi 
ia de-acolo bunurile oamenilor, îi explică Jack, atins de umbra 
vinovăţiei. Un escroc le ia banii oamenilor cu vorbe şi uneltiri 
bine meşteşugite. 

Ochii de smarald ai dragonului îl săgetau. 

— Eraţi hoţi. 

— O exprimare care nu ne face cinste, domnule, protestă 
unchiul Virge. 

— Tacă-ţi fleanca, unchiule Virge, spuse Jack obosit. Da, 
eram hoţi. 

— Şi societatea voastră acceptă aşa ceva? 

— Societatea noastră încearcă din răsputeri să ne oprească. 
Dar unchiul Virgil avea meseria în sânge, mai ales la spart 
seifuri. Un adevărat expert în domeniu. Sticleţii ştiau toate 
astea, dar nu l-au prins niciodată asupra faptului şi nici n-au 
avut suficiente dovezi să-l închidă. 

— lar tu? 

— Eu eram aghiotantul său. Le distrăgeam atenţia oamenilor 
sau îi acopeream spatele. M-a învăţat să sparg şi nişte seifuri, 
din acelea mai simple, dar chiar înainte să moară începuse să 
mă înveţe nişte şmecherii mai tari. Cred că dorea să-i calc pe 
urme. 

— Sticleţi, rosti Draycos gânditor, de parcă descoperise în 
sfârşit piesa ce lipsea din puzzle. Acesta era cuvântul. Ai spus că 
cel care ne-a atacat pe Havenseeker s-ar putea să fie sticlete. Il 
mai caută poliţia pe unchiul Virgil? 

— Mai degrabă mă caută pe mine. Amuzant e că, pentru 
prima oară, n-am făcut nimic. 

— Lămureşte-mă. 

— Nu mai fur şi nici nu mai escrochez de la o vreme încoace. 
Activităţile astea nu mi-au fost niciodată pe plac, şi m-am lăsat 
de meserie după moartea unchiului meu. Dar cum ai spus şi tu, 
trebuie să bag ceva la maţe. Aşa că mă ocup demunci mai 
dubioase sau folosesc nava pentru transporturi la distanţe mici. 

— Foarte mult spaţiu pentru marfă nu poţi să ai aici. 

— Destul pentru afaceri mărunte. Eram în colonia Vagran 
când am auzit că Braxton Universis îşi mută fabrica pe Cordo- 
lane şi are nevoie de cargoboturi suplimentare pentru un drum. 
M-am înscris, mi-au dat zece lăzi sigilate şi dus am fost. 

— Cine e Braxton Universis? 


— Ce, nu cine. Braxton Universis este una dintre cele mai 
mari megacorporaţii de pe Braţul Orion. Ştii ce-i aia megacor- 
poraţie? 

— Nu. 

— Priveşte nava Essenay ca pe o companie normală. În 
comparaţie cu ea, nava aia ata - Havenseeker, nu? - e o mega- 
corporație. 

— Înţeleg. Te referi la diferenţa de mărime. 

— Mărime şi putere deopotrivă. Cum îţi ziceam, următoarele 
patru zile le-am petrecut pe ECHO, îndreptându-mă spre Cor- 
dolane. 

— Ce înseamnă ECHO? Te-am mai auzit folosind cuvântul 
ăsta. 

— ECHO vine de la Extra-C HolologicOverdrive, unde C e 
viteza luminii. Sistemul folosit pentru călătoria interstelară de-a 
lungul Braţului. 

— Da, pricep. Te îndreptai spre Cordolane? 

— Da. Şi când am ajuns acolo... 

Deznădejdea i se citea pe chip. 

— ...una dintre cutii era goală. 

Domol, coada dragonului descria rotocoale în aer. 

— Te-ai oprit cumva pe drum? 

Jack clătină din cap. 

— Am plecat de pe Vagran şi m-am dus ţintă spre portul din 
Cordolane. 

— În acest caz văd doar trei posibilităţi. Poate că s-a comis o 
greşeală. 

— Nici vorbă. Am fost acolo când au cântărit lăzile şi le-au 
urcat la bordul navei. 

— Atunci s-ar putea ca totul să fie o înscenare, să te acuze 
de furt. 

— Tare-aş vrea să ştiu cum şi de ce, rosti Jacksumbru. 

— Ai spus că tu şi unchiul Virgil aţi tras pe sfoară anumite 
persoane. S-ar putea să fie vorba de răzbunare. 

— Se poate. Dar în cazul ăsta, de ce nu m-au arestat direct? 

— S-au gândit probabil că ai lucruri de valoare ascunse pe 
undeva, se băgă unchiul Virge. Dacă te-ar aresta n-ar mai putea 
să pună mâna pe ele. 

— Şi singura soluţie ar fi înscenarea? ridică Jack din umeri. 
Tot ce se poate. Nu-mi închipui însă cum ar fi putut să aibă 


acces vreunul dintre pungăşiţii unchiului meu la marfa Braxton 
Universis. Darămite să mai şi golească o ladă, ca prin magie. 

— Eşti sigur că marfa a dispărut? 

— Pe Vagran, lada cântărea cincizeci de kilograme. Pe Cor- 
dolane doar zece. Ziceai că mai e şi a treia posibilitate. 

— Da. A treia e că nu-mi spui adevărul. 

Gâtul lung al dragonului păru că se alungeşteşi mai mult. 
Deşi stătea întins la podea, băiatul avu dintr-odată impresia că e 
mult mai înalt. 

— Nu mi-ai ascunde mie ceva, nu-i aşa, Jack Morgan? 

Jack înghiţi în sec. 

— Asta-i adevărul gol-goluţ, Draycos. Jur. 

— De-aia nu poate băiatul să dea sfară-n ţară despre Urgie şi 
alte d-astea, interveni unchiul Virge. Braxton Universis a 
întocmit probabil un mandat de arestare pe numele lui. Dacă iei 
în calcul şi... trecutul său nu tocmai curat, nimeni n-o să-nghită 
povestea cu marfa dispărută. 

— Nu-i greu să te fereşti de sticleţii din zonă, adăugă Jack. 
De regulă au prea multe pe cap şicu greu reuşesc să le facă 
faţă. Dar Braxton are propriul său corp de pază, iar băieţii sunt 
cu câteva clase peste cei de-aici. Poate cu excepţia Internos 
Police. 

— Internos Police? întrebă Draycos. 

— Corpul general de securitate al Internosului, îl lămuri un- 
chiul Virge. Internos e o confederație ce reuneşte Pământul şi 
alte colonii pământene. Mai e şi Asociaţia Comerţului Orion, care 
strânge laolaltă oameni şi reprezentanţi ai celorlalte treizeci şi 
două de specii extraterestre inteligente de pe Braţ. Şi, desigur, 
fiecare colonie sau naţiune are propriul guvernământ. Legi şi 
reguli cât să nu poţi număra. 

— Să lăsăm detaliile despre politica zonală pe mai târziu, 
spuse Jack. De reţinut e că, deşi poliţia locală n-are timp să-mi 
dea de urmă, Braxton Security are. Abia am reuşit să le iau faţa 
când am plecat de pe Cordolane şi mai că m-au prins când am 
încercat să mă furişez pe Sakklif. 

— Din acest motiv ne aflam pe lota Klestis când ai voştri au 
fost atacați, spuse unchiul Virge. Am căutat un loc uitat de lume 
în care să ne retragem şi să născocim un plan. 

— Fapt pentru care vă datorez viaţa, spuse Draycos, făcând 
o plecăciune ciudată. Vă mulţumesc. 


— Mulţumirile nu încălzesc pe nimeni, suspină unchiul Virge. 
Dacă vrei cu adevărat să-ţi arăţi recunoştinţa, ne vei ajuta să 
aflăm ce s-a întâmplat cu lada. 

— Bineînţeles, spuse Draycos, de parcă era cel mai natural 
lucru din lume. Exact asta am să fac. 


Capitolul 8 


Jack clipi. Era ultimul lucru la care se aştepta. 

— Poftim? întrebă, doar ca să fie sigur că auzise bine. 

— Am nevoie de sprijinul tău pentru a-i găsi pe atacatori, 
Jack Morgan. Ca să călătoreşti în voie trebuie întâi să ştergem 
acuzaţiile false care planează asupra ta. Nu ţi se pare firesc? 

— Mai firesc de-atăt nici că se poate, spuse unchiul Virge. Şi 
cum ai de gând să faci asta? 

— Incepem să căutăm la locul faptei. Cât îţi ia să ajungi pe 
Colonia Vagran? 

— Nu prea mult, spuse Jack, apăsând un buton aflat sub 
masa îngustă din camera de zi, pe care se odihnea paharul de 
suc. Materialul lemnos se prefăcu cât ai zice peşte într-un panou 
de ecrane şi monitoare. 

— Hai să vedem... 

Unchiul Virge avea deja rezultatele pregătite. 

— La viteză obişnuită de croazieră, ajungem în cinci zile. 
Dacă ambalăm motoarele la maximum, facem doar douăzeci de 
ore. Dar o să ne cam mănânce din combustibil. 

— Şi au trecut deja două săptămâni, adăugă Jack. Dacă mai 
erau ceva indicii pe-acolo, s-a zis cu ele. 

— Poate că da, poate că nu, rosti Draycos. Încă un motiv să 
ne întoarcem cât mai degrabă. 

— Cu Braxton Security nu s-a zis din păcate, spuse unchiul 
Virge. Dacă intrăm s-ar putea să nu mai ieşim. 

— Ziceai că şi-au mutat afacerea în altă parte, îi reaminti 
Draycos. Nu vor fi cu toţii plecaţi? 

— Câţiva tot rămân în urmă, cu treburi mărunte, spuse 
Virge. 

— Oricum, încărcătura era neatinsă când am decolat, 
sublinie Jack. 

— Cu toate astea, de-acolo trebuie să începem, spuse Dray- 
cos. 

— Jack? îl îndemnă unchiul Virge. Tu hotărăşti. 


Jack îşi muşcă buza. Nu înţelegea cu ce i-ar fi ajutat. Dar nu 
era timp de stat, şi oricum, Vagran era ultimul loc în care s-ar fi 
aşteptat cineva să-l găsească. 

— Bine, de ce nu? oftă el. 

— Atunci aşa rămâne, spuse Draycos. Trebuie să schimbăm 
coordonatele imediat. 

— Stai olecuţă, prietene, interveni unchiul Virge. Ţin minte 
că era vorba să vă destăinuiţi. Până acum l-am auzit doar pe 
Jack. Cred că e rândul tău. 

Vârful cozii descria din nou rotocoale în aer. Un semn că 
dragonul era adâncit în gânduri? 

— Prea bine, spuse Draycos în cele din urmă. Ştiţi că navele 
noastre au fost atacate şi distruse. Nu ştiţi în schimb că noi 
eram avangarda. 

Jack simţi un fior pe şira spinării. 

— Avangarda cui? 

— Refugiaţilor shontini şi K'da din războiul cu Valahgua. 

Jack încercă să rostească ceva, dar cuvintele îi rămaseră 
înţepenite în gâtlej. 

— Ştia cineva despre lucrurile astea? întrebă el, încercând 
să-şi ascundă tulburarea. Un oficial, vreau să zic. 

— Din orice guvernământ de pe Braţul Orion, Internos sau 
altcineva? adăugă unchiul Virge. 

— Am purtat discuţii cu reprezentanţii unor oameni care-şi 
spun Nomazii Chitac. Ne-au asigurat că lumea e părăsită şi 
poate fi cumpărată. 

— Mda, murmură Jack. Unchiule Virge? 

— Nu ştiu, băiete. În arhivele oficiale, lota Klestis figurează 
ca proprietate a Grupului de MinieritTriost. Cu toate astea, în 
ultimii treizeci de ani au cam lăsat-o în paragină. Din păcate, nu 
ştiu prea multe despre legea proprietăţilor şi nu pot să verific 
informaţia. 

— Oricum, mă îndoiesc că Nomazii Chitac aveau dreptul s-o 
vândă, concluzionă Jack. O ispravă demnă de Chitac. 

Draycos înlemni, ochii îi tremurau. 

— Vrei să zici că am fost traşi pe sfoară? răsună glasul 
dragonului cu o octavă mai jos. 

— Uşurel, uşurel, încercă Jack să-l liniştească din mâini, 
afundându-se şi mai tare în scaun. Nu-l văzuse încă pe dragon 


furios şi nici nu-şi dorea, mai ales în camera asta mică. Chitac 
nu sunt şarlatani, crede-mă. Sunt doar... ăăă... 

— Puțin neatenţi când vine vorba de legi, încercă unchiul 
Virge. 

— Da, exact. Ştiau probabil că planeta e pustie şi au 
presupus că nimeni nu mai e interesat de ea. Nu cred că e vorba 
de rea-credinţă. 

— Credinţa lor nu are nicio valoare pentru noi, mârâi Dray- 
Cos. 

— Sunt sigur că există o cale de ieşire, rosti unchiul Virge. 
Sincer. lota Klestis se află într-unsector ce aparţine oamenilor, 
iar conducerea Internos a avut dintotdeauna o slăbiciune pentru 
refugiaţi. Câţi sunteţi? 

Draycos nu răspunse imediat. Îşi lăsă capul în jos, apoi 
spuse: 

— Patru milioane K'da şi cincisprezece milioane de shontini. 

Jack fluieră încet. 

— O mulţime de refugiaţi! 

Draycos îl sfredeli cu privirea. 

— Nu, şopti el. Nu şi dacă te gândeşti că odinioară erau un 
miliard de K'da şi zece miliarde de shontini. 

— Stai puţintel, interveni unchiul Virge. Vrei să zici că vin 
toţi? 

— Da, tot ce-a mai rămas din popoarele noastre. Am hotărât 
că mai bine părăsim locurile de baştină decât să fim nimiciţi de 
Valahgua. 

Deschise gura uşor şi dinţii îi sclipiră în lumina difuză. 

— Lumea în care tovarăşii mei au pierit urma să fie noua 
noastră casă. 

Jack înghiţi în sec. Nu-i de mirare că Draycos era 
înspăimântat. 

— Doar că Valahgua ştiau de sosirea voastră. 

Coada dragonului tresări. 

— Da. In ciuda măsurilor noastre de precauţie, au reuşit să 
afle cu precizie încotro ne îndreptam. 

— Şi acum că avangarda a fost nimicită? întrebă unchiul 
Virge. 

— Trebuia să ne întâlnim cu flota înainte să ajungă pe lota 
Klestis. N-am idee unde. Dacă avangarda nu va trimite câţiva 
înaintaşi la întâlnire, vor şti că ceva nu e în regulă. 


Un fior îl străbătu pe băiat. 

— Dar Valahgua şi aliaţii lor au capturat trei dintre navele 
voastre. 

— Da, şopti Draycos, cu ochii tulburi. De la bordul navelor au 
aflat locul întâlnirii. Trebuie doar să instaleze Urgia pe una 
dintre ele şi vor lua flota refugiaților prin surprindere. 

Ridică din nou capul. 

— Şi chiar în apropierea lumii pe care K'da şi shontinii sperau 
să-şi găsească liniştea, cele două rase vor fi nimicite. 

Jack trase adânc aer în piept. 

— În cât timp vor ajunge acolo? 

— Şase luni pământene. 

Pentru un minut, în încăpere se auzi doar huruitul îndepărtat 
al acceleratorului hiperluminic. 

— Bine, m-ai convins, spuse Jack după o bucată de vreme. 
Odată ajunşi pe Vagran, mergem laoficiul de legătură Internos. 
De-acolo cineva te poate duce pe Pământ, la comandamentul 
StarForce. 

— Nu mă duci tu? 

— Credeam că doreşti cu orice preţ să te-n-tâlneşticu un 
oficial, se încruntă Jack. Ajungi mai repede dacă zbori cu un 
reprezentant al guvernului sau al Flotei, ai încredere în mine. 

— Dar am încredere în tine, tocmai asta vreau să-ţi spun. 

Jack clipi. 

— M-ai pierdut. 

— Am încredere în tine, Jack Morgan. Te-ai dovedit a fi un 
bun prieten şi aliat. N-am încredere în nimeni altcineva din 
regiunea asta. 

Jack vru să zică ceva, dar se răzgândi. 

— Uite ce-i, Draycos, apreciez votul tău de încredere. Nu 
glumesc. Dar asta-i o treabă pentru oameni care-şi cunosc bine 
meseria, nu pentru mine. 

— Spune-mi cine ne-a trădat, ripostă Draycos. Nomazii Chi- 
tac? Omul care s-a întâlnit pe urmă cu noi pentru efectuarea 
tranzacţiei? Grupul de MinieritTriost? Sau chiar guvernământul 
Internos? 

Jack dădu neajutorat din umeri. 

— Habar n-am. 

— Nici eu. Până nu voi afla, nu pot să am încredere în nimeni 
altcineva. 


— Unchiule Virge, zi şi tu ceva, oftă Jack. 

— Nu vreau să-ţi dau veşti proaste, dar are dreptate, Jack, 
băiete. Eu zic să urmăm planul lui. 

Băiatul strâmbă din nas. Asta până ce acuzaţiile de furt se 
vor duce pe apa sâmbetei. Şi dintr-odată, unchiul Virge se va 
întoarce cu o sută optzeci de grade. 

Da, probabil că aşa se va întâmpla. De când murise unchiul 
Virgil, computerul navei urzea şi sfătuia întruna. Să-l fi dotat 
bătrânul pezevenchi cu mai mult decât vocea sa? 

— Bine, oftă el. Dacă aşa vrei, aşa voi face. 

Draycos făcu o plecăciune. 

— Îţi mulţumesc în numele poporului meu, Jack Morgan. 

— Întotdeauna pentru aşa un popor, căscă Jack. Şi spune- 
mijack, bine? Schimbă destinaţia, unchiule Virge. 

— Se face. Doreşti să măresc şi viteza? 

— De ce nu? La ce bun să economiseşti dacă o să-ţi vezi 
nava de după gratii? Hai, Draycos, să tragem un pui de somn. 
Poţi să te culci în cabina unchiului Virgil dacă vrei. 

— Mulţumesc. Dragonul se ridică şi se întinse întocmai ca o 
pisică, picioarele şi capul apropiate de podea, iar coada în aer. 
Dar prefer să rămân cu tine. 

— Ah... da. Aproape că uitase nevoia dragonului de a sta 
alături de gazda lui. | se făcea pielea de găină numai când se 
gândea la asta. 

— Păi, hai atunci. A fost o zi lungă. 


Jack se trezi brusc din vis. Se făcea că un pietroi auriu cât 
toate zilele se rostogolea la vale prin noroi şi fum, gata-gata să-l 
strivească. Deschise ochii şi văzu în lumina slabă împrăştiată de 
ecran cum coada dragonului se strecoară afară din cabină. 

— Unchiule Virge? bolborosi el, aruncând o privire spre ceas. 
Dormise trei ore. 

— Sunt cu ochii pe el, băiete, îi răspunse încet glasul navei. 
Se îndreaptă spre carlingă. 

Jack simţi o strângere de inimă. Avea oare de gând să 
deturneze nava? 

— Ce face? 

Tăcere. 

— Nimic. A verificat setările, s-a uitat pe monitoare şi a 
plecat. Acum se îndreaptă spre bucătărie. 


Dragonul trecu prin bucătărie, camera de zi, cabina 
răposatului Virgil şi în final prin magazia de apă şi alimente. Nu 
se atinse de nimic. leşi pe coridorul din spate, adulmecând toate 
lăzile şi cercetând magazia. 

De-abia când Draycos ajunse în sala motoarelor, îi pică lui 
Jack fisa. 

— Verifică nava. Caută ceva în neregulă. 

— Ce, n-are încredere în mine? întrebă unchiul Virge părând 
ofensat. Şi în plus, are el habar ce-i bine şi ce nu? 

— Simţitor mai eşti şi tu, îl dojeni Jack. Probabil e grijuliu din 
fire. 

— Pff. Mă rog, atâta vreme cât nu-şi bagă nasul în ceva... 

— Aşa te vreau, spuse Jack, întorcându-se pe partea cealaltă 
şi întinzându-şi pătura peste el. Mai trag un pui de somn. 
Trezeşte-mă dacă ne lovim de ceva. 

— Nu-ţi face griji, o să-ţi dai seama şi singur, rosti unchiul 
Virge sec. 

— Noapte bună, unchiule Virge. 

Dar nu adormi imediat. Citise odată despre câini ce fac ture 
în toiul nopţii prin casa stăpânului, să verifice dacă totul e în 
ordine. Aşa era şi cu Draycos. 

Jack se întreba deseori cum ar fi să aibă un animal de com- 
panie, dar până acum nu-i surâsese norocul. lată, se ivise ocazia 
să afle. 

Nu. Draycos nu era un animal de companie. Era o fiinţă 
dotată cu inteligenţă şi grai, aflatăîntr-o misiune importantă. Ar 
face bine să vadă în el un războinic K'da şi nu un câine dresat. 
Zâmbi pieziş. N-avea de ce să-şi facă griji. Dacă lucrurile 
mergeau tot aşa, Draycos i-ar fi amintit asta cel puţin o dată pe 
oră. 

O umbră se furişă pe perete, înaintea ochilor săi. 

— Totul e-n ordine? ` 

— Din câte-mi dau seama, da. Imi cer scuze că te-am trezit. 

— Nicio problemă, spuse Jack întorcându-se pe cealaltă 
parte, cu fața spre dragon. Urci? 

Draycos se uită lung la el. 

— Pot să mai aştept, dacă doreşti. 

— Cum vrei, spuse Jack, încercând să nu-şi trădeze uşurarea. 
Nu era încă obişnuit cu simbioza asta. Cu cât se ferea mai mult 
de dragon, cu atât mai bine. 


— Atunci voi dormi aici deocamdată. 

— Bine. 

Tăcerea învălui camera pentru câteva minute. Draycos 
stătea întins la podea, cu faţa spre uşă, aidoma unui câine de 
pază. Solzii lui aurii scânteiau slab în lumina ecranului, 
tremurând la cea mai mică mişcare. Jack stătea cu ochii aţintiţi 
la silueta din umbră, încercând să-şi pună gândurile în ordine. 

— De cât timp eraţi împreună? întrebă el deodată. 

Dragonul îşi alungi gâtul şi se întoarse să-lprivească. 

— Poftim? 

— Tu şi... cum îi spuneai? 

— Simbiotul meu? 

— Exact. De cât timp eraţi împreună? 

Coada aurie tresări uşor. 

— Eu şi Polphir am fost simbioţi timp de zece ani de-ai tăi. 

Jack era nedumerit. 

— Aştia-s ani pământeni sau altceva? 

— Ni s-a spus că aceasta e unitatea cu care măsuraţi voi 
timpul. Mai există şi altele? 

— Nu. Dacă au menţionat doar de ani, atunci e vorba de 
Standard Pământean. Doar că pari mai în vârstă. 

— Aşa e. Polphir a fost a doua mea gazdă, înainte de el l-am 
avut pe Trachan, timp de cincisprezece ani. Desigur, până la 
cinci ani am avut o gazdă-tutore. 

— Aha. Deci dragonul avea în jur de treizeci de ani. Aşa mai 
da. Oare era tânăr după standardele speciei sale? 

— Ce s-a întâmplat cu Trachan? V-aţi despărţit pur şi simplu? 

— K'da şi shontinii nu se „despart”, rosti Draycos pe-un ton 
aspru. A fost ucis în luptă, împotriva cruzilor Valahgua. 

— Oh, îmi pare rău. N-am vrut să... ştii tu. 

— Stai liniştit, şopti Draycos. Măcar am reuşit să-l jelesc cum 
trebuie. De la Polphir însă nu pot să-mi iau rămas-bun aşa cum 
cere datina. 

— Îmi pare rău, spuse Jack pentru a doua oară, ruşinat şi 
trist în acelaşi timp. Intrase în vorbă cu dragonul sperând să afle 
mai multe despre el, dar nu reuşise decât să dezgroape amintiri 
neplăcute. 

Aşa-i trebuia dacă-l lua gura pe dinainte în toiul nopţii. 

— Mai bine te las să dormi, nu? 

— Cred că şi tu ai nevoie de odihnă. 


— Da. Păi... noapte bună. 

— Noapte bună. 

Inspirând adânc, băiatul se întoarse şi-şi potrivi perna sub 
cap. Nu ştia multe despre aceste făpturi, dar va veni şi vremea 
să afle. Toate la timpul lor. 

Important era că-l hrănise, vorbise cu el şi se simţea în 
siguranţă în preajma lui. Suficient pentru moment. 

Lucrurile urmau probabil să se complice pe viitor. Aşa se 
întâmplă de obicei. Dar, cum îiplăcea unchiului Virgil să spună, 
lasă problemele astea în grija zilei de mâine. 

După o bucată de vreme, când Draycos se întoarse pe 
spatele său, nici nu se mai trezi. 


Capitolul 9 


Seara se lăsa încet peste portul de mărfuri din Colonia Va- 
gran când Essenay opri motoarele. Sau mai degrabă când micul 
cargobot Donkey'sAge* opri motoarele. Ca să nu-şi pună toată 
poliţia Braxton Security în cap, Jack preferase să dea o 
identitate falsă navei sale. Făcea parte dintr-un set de patru 
identități trucate pe care unchiul Virgil le procurase odată cu 
vălul cameleonic. 

Folosi la rândul lui un nume fals şi trecu de vamă fără a 
stârni zarvă. Câteva minute mai târziu traversa cilindrul înalt ce 
ducea la aerogara centrală. 

— Eşti suspect de tăcut, observă el. Să înţeleg că un război- 
nic K'da nu şi-ar păta niciodatăonoarea furişându-se într-o 
clădire cu legitimaţii false. 

— Codul războinicului admite că în unele cazuri camuflajul 
este necesar, îi răspunse Draycos de pe umărul său drept. 

— Dar nu-i pe gustul tău. 

Draycos şovăi. 

— Învăţ încă obiceiurile societăţii tale. 

— Cu alte cuvinte, nu-ţi place, hotărî Jack, întrebându-se de 
ce-şi mai bate capul. Mai mult ca sigur, Draycos nu dorea să 
discute pe tema asta. Încerca oare să-l facă pe dragon să-i 
atragă atenţia că făcuse un lucru greşit? 

Dacă aşa stăteau lucrurile, îşi bătea gura degeaba. 

— Mi-am închipuit altcumva locul ăsta, spuse Draycos, 
trecând cu vederea peste întrebare. De ce nu mai sunt şi alte 
fiinţe aici? Din câte-am înţeles, e principalul port de pe planetă. 

— Asta spune multe despre planetă. Coridorul cilindric era 
murdar, de parcă nimeni nu mai spălase sau păşise acolo de 
câteva săptămâni bune. Monoşinele de transport ruginite, 
vârâte în pământul de sub ei, păreau lăsate în paragină de ani 
buni. 

— Am pus piciorul şi în locuri mai urâte ca ăsta. 

— Vrei să zici că o corporație precum Braxton Universis avea 
o fabrică aici? 


“În engleză, „vârsta” sau „era măgarului” (n. tr.). 


— Muncă necalificată cel mai probabil. Oameni şi o puzderie 
de extratereştri. Găseşti şi multă materie primă în afara 
aşezărilor. Locul n-a fost dezvoltat ca lumea. 

— Se poartă nedrept cu muncitorii? 

— Habar n-am. Oricum, cilindrii folosiţi de Braxton se află 
într-o stare mult mai bună. Fabrica asta e aidoma unui 
mănunchi dezaxat de stele. Un depozit de trei etaje şi aerogara 
în mijloc din care ies toţi cilindrii ăştia spre rampele de asolizare. 
Marfa e transportată pe şine în depozit, de-acolo trece prin 
vamă, dacă e necesar, şi din nou pe şinele din cilindri pe nave. 

Arătă în faţă. 

— Cilindrul şi rampa pe care le-am folosit cu marfa Braxton 
sunt în cealaltă parte a depozitului. 

— N-ar fi fost mai bine să fi asolizat mai aproape? 

Jack se opri. 

— Uite ce-i, prietene, dacă m-aş scălda în bani n-aş fi intrat 
în bucluc. Nu-i suficient că am consumat o droaie de combustibil 
din cauza ta să ajung aici? Acum vrei să asolizez şi pe cele mai 
scumpe rampe? 

— Scuzele mele. Nu ştiam că va costa mai mult. 

— Intotdeauna costă mai mult, mârâi Jack, luând-o din loc. Zi 
mersi că am ajuns la acelaşi spaţioport. 

Îşi continuară drumul în tăcere. Doar bocănitul ghetelor mai 
răsuna prin aer. La intrarea în depozitul principal, cilindrul se 
lărgea. Intră şi auzi ecoul paşilor săi în depărtarea pereţilor, în 
înaltul tavanului. Partea centrală a podelei era segmentată în 
dreptunghiuri de diferite mărimi, unite de pasaje prin care doar 
un vagon de transport putea să treacă. 

Câteva dreptunghiuri erau goale, dar în majoritatea stăteau 
grămadă cutii de diferite forme şi culori. Culoarele înguste şi în- 
tortocheate formau împreună cu grămada de cutii un adevărat 
labirint. Un alt labirint de pasarele şi macarale veghea la şapte 
metri deasupra. Unele culoare dădeau în birourile înlănţuite la 
etajul al doilea. Câteva birouri erau luminate, dar cei mai mulţi 
dintre lucrători plecaseră acasă. Luminile de sus, ajustate 
pentru timpul nopţii, dădeau încăperii un aspect mohorât. 

Cea mai simplă cale spre cilindrul cu pricina era pe lateralul 
depozitului. Cu toate astea eramai mult de mers, iar Jack nu se 
simţea deloc în apele lui. Dacă străbătea labirintul de lăzi ar fi 


ajuns mai repede şi n-ar fi stat aşa la vedere. Trecu printre două 
lăzi maronii-verzui şi porni spre ieşire. 

— Întotdeauna e aşa linişte? întrebă Draycos. 

— Poate n-ai observat, dar afară se înserează. Porturile de 
pe Vagran nu sunt atât de solicitate ca să fie nevoie de un 
schimb de noapte. 

Cercetă împrejurimile. Nici ţipenie de om, dar în labirintul 
ăsta nu puteai să fii sigur. 

— Şi vorbeşte mai încet. Că vorbesc de unul singur mai e 
cum e. Dar să-mi şi răspund... 

— O să fiu mai atent, îi promise Draycos, cu un glas atât de 
stins, încât Jack aproape că nu-lauzi. Ce era în lada buclucaşă? 

În stânga lor, lângă intrarea într-un alt cilindru, un grup 
palavragiu de jantris însărcinaţi cu întreţinerea îşi făcu apariţia. 

— Pe factură scria instrument de măsurare a presiunii 
moleculare şi încă ceva, spuse Jack, grăbind puţin pasul, cu ochii 
la adunătura de extratereştri. Această specie adora să 
vorbească, mai ales cu străinii, şi nu voia nici în ruptul capului 
să intre în discuţie cu ei. 

Îşi făcu griji degeaba, căci extratereştrii guralivi se făcură 
nevăzuţi în alt cilindru, lăsând înurmă ecoul vocilor. Aruncând o 
ultimă privire în jur, Jack trecu printre lăzile maronii-verzui şi se 
avântă în labirint. 

— Ai văzut aparatul cu ochii tăi? îl întrebă Draycos. 

— Fireşte că nu, îi răspunse Jack nerăbdător. Ţi-am mai spus 
că lăzile erau sigilate. Dar aveau ceva înăuntru. Şi acel ceva nu 
mai era când am ajuns pe Cordolane. 

— Poliţia ce crede? 

— Dacă-ţi închipui c-am mai stat pe-acolo să văd ce-au 
copoii de zis, nu eşti în toate minţile. Am descărcat cutiile unde 
mi-au spus ei şi dus am fost. 

— Un gest necugetat. Fuga de la locul faptei atrage după 
sine vina. 

— Şi dacă aş fi rămas acolo tâmpit, cu o cutie goală în mâini, 
cum ar fi fost? pufni Jack. 

— Nu cred că ai înţeles întrebarea. 

— Tu nu înţelegi. Trase aer adânc în piept. Uite, legea 
noastră spune că o persoană e nevinovată până la proba 
contrarie. Mare brânză! Unchiul Virgil e un hoţ notoriu, iar eu 
aghiotantul său. Dacă ceva nu le miroase a bine când sunt eu 


prin preajmă, nu vor mai sta pe gânduri. Crezi c-aş putea să-mi 
dovedesc nevinovăția din spatele gratiilor? 

— Dar mi-ai spus că duci altă viaţă acum. 

— Aşa-i, spuse Jack cu amărăciune, dar cine mai ştie asta în 
afară de mine? Nimeni. Poate nu ştii, nobile K'da, bard şi răz- 
boinic deopotrivă, dar e mult mai uşor să-ţi păstrezi reputaţia 
curată decât să îndrepţi una pătată şi să începi de la zero. 

— Te pot ajuta cu reputaţia. 

— Da, mulţam. Cât despre ajutor, hai mai întâi să rezolvăm 
treaba asta. 

— O să-mi dau toată silinţa. Capul dragonului se ridică uşor 
din umărul lui Jack, împingând cu creasta ţepoasă şi arcadele 
proeminente cămaşa şi jacheta de piele. Limba lui ţâşni de două 
ori afară. 

— Că veni vorba de mirosit primejdia, ce duhneşte aici? 

Jack trase aer pe nări. Simţea şi el un iz slab, acru şi deloc 
plăcut. 

— Nu ştiu, spuse trăgând din nou aer în piept. Nu miroase a 
ceva obişnuit, pentru un spaţioport vreau să zic. 

— Aşa-i, spuse Draycos, săgetând aerul cu limba. Miroase a 
mortăciune. 

Izul îl izbi dintr-odată în nări, iar băiatul şuieră încet printre 
dinţi. 

— Ai dreptate. Carne moartă. Proaspăt moartă, ca să fiu mai 
precis. 

Şi acolo unde ceva murise de scurt timp... 

— S-o tăiem de-aici, îngăimă el. Făcu privirea roată şi o luă 
uşor la pas. 

— E de rău? întrebă Draycos, scoţându-şi capul din umărul 
băiatului. 

— Stai jos, mârâi Jack, cu mâna pe pistol. De fiecare dată 
când Draycos se făcea tridimensional, băiatul îşi pierdea 
echilibrul. E de rău, nu glumă. Hoiturile atrag animale. Dacă dau 
peste vreun stârv proaspăt, fiarele astea nu se feresc să ucidă. 
Ajunse la marginea unui maldăr de lăzi şi-şi roti privirea. 

Le văzu: erau doisprezece pe puţin, de mărimea unei pisici, 
cu pete albe şi negre pe blana murdară, cap de şobolan, gheare 
ascuţite şi dinţi fioroşi. Mai toate erau adunate în jurul unui leş 
de nerecunoscut, înfulecând de zor. Altele se plimbau ici-colo, 
savurând pe-ndelete ospăţul. 


Pe cadavru se întrezărea salopeta serviciului de mentenanţă. 
Lui Jack i se făcu rău. 

— Haiene”, şopti el. Cu grijă, făcu câţiva paşi înapoi. Broboa- 
ne de sudoare îi scăldau fruntea. 

Simţi apăsarea pe umăr. Se întoarse şi-l văzu pe Draycos 
răsărind din spate, privind înapoia sa. 

— Draycos... 

— In spatele tău, rosti scurt dragonul. 

Jack făcu stânga-mprejur, cu pistolul ridicat. 

Opt haiene se îndreptau tiptil spre el, asemenea unor lei în 
căutarea prăzii. Galbenul ochiului strălucea puternic în lumina 
difuză. Blana zburlită le făcea să arate şi mai mari decât erau în 
realitate. Cele trei din fruntea lor stăteau deja ghemuite, gata să 
sară. 

Jack trase. 

Nimeri în plasă două haiene. Cea de-a treia fu mai rapidă şi 
se feri. Cele două animale prinse schelălăiră, dar descărcarea 
electrică le reduse la tăcere. 

Celelalte haiene se apropiau în tăcere. Nu păreau speriate. 

Jack se dădu îndărăt. Mai că-i ieşea din piept inima când se 
gândea la ce-o să fie. Şase haiene înainte şi încă vreo 
doisprezece înapoi, după colţ. Optsprezece, şi unde mai pui că 
nu erau toate. Pistolul însă mai avea doar şapte încărcături. Mai 
avea o lamă de cartuşe, dar se îndoia că va ajunge s-o 
folosească. Tipul de la mentenanţă era o dovadă a iuţelii cu care 
se mişca haita de haiene. _ 

— Nu trage, auzi vocea lui Draycos din umăr. Inainte ca Jack 
să schiţeze un gest... 

Simiţi obişnuita schimbare de greutate şi dragonul ţâşni din 
pieptul său, dând la o parte jacheta şi cămaşa. 

Doar că în locul făpturii lucioase şi aurii pe care Jack o 
ajutase să scape, i se înfăţişa acum un dragon negru ca smoala. 

Şocul îi tăie pentru o clipă respiraţia. Draycos ateriză direct 
în faţa haienelor, cu picioarele şi capul apropiate de sol, iar coa- 
da arcuită deasupra, aidoma unui scorpion. Intr-o clipă, cele 
şase prădătoare feroce şi războinicul K'da se studiară din priviri. 
Haienele îşi arătară colții. Draycos le avertiză cu un mârâit 
înfundat. 


“Probabil vreo rudă îndepărtată a pământenei crocuta crocuta (n. tr.). 


De parcă acesta era semnalul pe care-l aşteptaseră, haiene- 
le atacară. 

Cea din frunte se repezi cu ghearele aţintite spre botul 
dragonului, gata să-l sfâşie. Celelalte cinci se năpustiră pe 
lateral, două pe stânga şi trei pe dreapta, ocolind puţin pentru a 
evita o posibilă ripostă din partea lui. Jack avusese dreptate. 
Haienele se mişcau repede. 

Dar Draycos era şi mai iute. 

Pe prima o păli cu laba înainte să atingă pământul. Cu un 
schelălăit scurt, jivina se duse de-a berbeleacul. Înainte să se 
prăvălească printrelăzi, Draycos sărise deja peste cele două 
haiene din stânga, scăpând astfel de încercuire. 

Se năpustiră toate cinci asupra lui. 

Impărţind gheare în stânga şi în dreapta, prea iute pentru ca 
Jack să desluşească ceva, le zvârli pe rând în bezna dimprejur. 

Jack stătea lipit cu spatele de lăzi. Era complet absorbit de 
bătălie şi aproape că uitase de pistolul din mână. Îşi aminti de 
salturile făcute de dragon pe Havenseeker. Războinicul K'da 
avea fără doar şi poate o forţă teribilă în muşchi. 

Tocmai terminase cu ultima jivină când cele de după colţ, 
alarmate probabil de zgomotul luptei, se repeziră în direcţia lor. 
Două ieşiră din haită şi se năpustiră spre Jack, care-şi veni la 
timp în simţiri şi le nimeri cu pistolul. Restul se îndreptară spre 
Draycos. 

Deşi erau de două ori mai multe, tot nu reuşiră să-i facă faţă. 
Draycos se aruncă între ele, muşcând şi spintecând, lovind cu 
coada la viteze ameţitoare şi mereu la ţintă. De două ori crezu 
Jack că aveau să-l copleşească şi tot de-atâtea ori dragonul 
sărise dintre ele la timpul potrivit. De cum ateriza se şi punea cu 
ghearele pe ele, de nu mai ştiau săracele de capul lor. 

Brusc, sări spre grămada de lăzi din spatele lui Jack. Băiatul 
se ghemui de-ndată şi, când privi sus, văzu haiena aruncându- 
se din vârful grămezii. Până s-o ia la ochi, Draycos o şi lovi cu 
coada. 

Inerţia îl purtă spre lăzi, dar dragonul reuşi să ridice la timp 
picioarele. Pentru o clipă rămase agăţat de cutii, aşa cum 
deunăzi se proptise în copacul de lângă epavă. Ochii lui verzi 
erau mai strălucitori ca niciodată pe fundalul solzilor negri. Sări 
şi ateriză între Jack şi haita de haiene. Ghemuit, cu coada 
arcuită deasupra, mârâi ameninţător. 


Pentru haiene era de-ajuns. Se întoarseră în tăcere şi se 
împrăştiară care-ncotro printre mormanele de lăzi, făcându-se 
nevăzute în întuneric. 

De-abia acum realiză Jack că-şi ţinea răsuflarea de ceva 
vreme, aşa că expiră puternic. 

— Uau. Nu ştia ce să zică. 

Draycos cercetă întunericul după alţi duşmani, apoi îşi ridică 
gâtul şi se întoarse la Jack. 

— Eşti rănit? 

— Nu, spuse băiatul fascinat, căscând ochii la dragon. Acum, 
de-aproape, vedea că solzii nu erau în întregime negri. Purpuriul 
de pe margini era tot acolo. Sunt bine, mulţumesc. 

Draycos îşi lăsă capul pe-o parte. 

— Cu toate astea, pari tulburat. 

— Uluit mai degrabă. 

Începeau solzii să-şi recapete culoarea aurie sau i se părea? 

— Ai spus de-atâtea ori că eşti războinic, continuă el, dar 
până acum nu te-am văzut decât împuşcând oameni cu propriile 
lor arme şi trăgând cu rachetele de pe Essenay. De unde era să 
ghicesc că poţi lupta aşa? 

— Un adevărat războinic e iniţiat în toate formele de luptă. 

— Presupun că ai dreptate. Nu i se părea. Solzii dragonului 
prindeau nuanţe aurii. Şi schimbarea culorii, e tare! 

— Un efect secundar al freneziei de luptă K'da, îl lămuri 
Draycos. Avem sânge negru. Pe măsură ce curge mai vârtos 
prin muşchi, schimbă şi culoarea solzilor. Oamenii n-au reacţii 
similare când se află în pericol? 

— Nu prea. Mă rog, poate puţin. Roşim la faţă când suntem 
nervoşi sau înspăimântați. La unii se vede mai bine. 

— Ah. Interesant. 

— Da. Acum putem să plecăm? Nu-ţi fie teamă. 

Draycos mai scrută încă o dată întunecimea. Brusc se- 
ntoarse şi sări. Jack sări din reflex înapoi, dând cu capul de o 
ladă. Dragonul atinse pieptul deasupra jachetei şi se făcu una cu 
pielea sa. 

— N-or să ne mai dea de furcă, îl asigură, lunecând pe corpul 
băiatului până îşi regăsi poziţia obişnuită. Mergem? 

Jack se frecă la ceafă. Degeaba, n-o să se obişnuiască în 
vecii vecilor cu simbioza asta. 

— Da. Hai. 


Capitolul 10 


Ajunseră la capătul depozitului fără alte peripeții. 

— Bine, zise Jack, făcând semn cu mâna. Aici era zona de 
descărcare. Ce facem acum? 

Drept răspuns, simţi cum dragonul se prelinge pe braţ în jos. 
Înainte să zică ceva, mâna îi deveni grea şi Draycos ţâşni pe sub 
mâneca jachetei de piele. La fel de neaşteptată fu şi durerea 
care-i săgetă încheietura. 

— Au! 

Dragonul întâlni podeaua şi se întoarse. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Aproape că mi-ai rupt mâna, aia s-a întâmplat, îl repezi 
Jack ţinându-se de încheietură. Doamne! 

Draycos veni mai aproape. 

— Nu înţeleg. 

— Asta e piele, începu Jack, punând un deget pe manşetă. 
Vezi? Piele. Pielea nu se întinde. Fermoarul ăsta ţine pielea 
strânsă. Observi? Nici fermoarele nu-s elastice. 

— Înţeleg acum. Îmi cer scuze. 

— Nu face nimic, murmură Jack. Durerea aproape că 
dispăruse. Data viitoare când ai de gând să ieşi pe-aici, mă 
anunţi şi pe mine, de-acord? Să trag fermoarul, nu de alta. 

— Nu-i nevoie, spuse Draycos, scuturând din cap asemenea 
unui cal. Mă voi abţine pe viitor. 

— Mai bine aşa. 

Cămaşa îl prindea curios sub mâneca jachetei. Trase 
fermoarul şi aruncă o privire. Saltul neatent al dragonului nu 
avusese atâta forţă cât să strice fermoarul, dar suficientă cât să 
rupă nasturele de la manşeta cămăşii. 

— Tot eu am pricinuit şi asta? 

— Şezi blând. De când sunt singur am învăţat să cos nasturi. 
Clătină din cap. Pun pariu că-s singura persoană de pe Braţul 
Orion care are nevoie de găuri în dulap. 

— Poftim? 

— Nu te osteni, spuse Jack, trăgând fermoarul la mâneca 
jachetei. Repet, ce facem acum? 


— Dăm o raită pe-aici, spuse Draycos. Se uită în jur şi o luă 
la pas. 

Jack îl privi cum se îndepărtează, bombănind în timp ce-şi 
masa încheietura. Veniseră degeaba. El ştia asta, unchiul Virge 
ştia asta şi, dacă ar fi avut ceva minte-n cap, ar fi ştiut-o şi dra- 
gonul. 

Cum se lăsase târât în fundătura asta, nici el nu ştia. 

Pe de altă parte, dragonul îi demonstrase în repetate rânduri 
de ce era în stare. Poate că era totuşi o pâine de mâncat aici. 

Trăgea nădejde să fie aşa. După toate furturile şi 
escrocheriile în care-l însoţise pe unchiul Virgil, era nedrept să 
fie hăituit tocmai acum, când era curat ca lacrima. 

Vorbind de unchiul Virgil... 

Oftă şi scoase din buzunarul interior un scaner EvGa, furat 
de unchiul său bineînţeles, în urmă cu câţiva ani. Din alt buzu- 
nar luă transmiţătorul şi-l prinse la gulerul cămăşii. Îl porni. 

— Unchiule Virge? 

— Era şi cazul. Ce-ai făcut până-acum? 

— Am avut nişte necazuri, mărturisi Jack, activând EvGa şi 
programându-l să treacă datele prin transmiţător. Ai primit 
semnalul? 

— Da. Ce necazuri? Dragonul te-a băgat în bucluc? 

— Nici vorbă. Am dat peste o haită de haiene. Mulțumită lui 
Draycos suntem amândoi teferi. 

— Pricep acum. 

Jack se încruntă. Găsi tonul unchiului Virge puţin deplasat. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Trebuia să mă contactezi, să-mi spui ce s-a întâmplat. 

— N-am avut când. Şi tu ce-ai fi putut să faci? 

— Asta contează mai puţin. Nu-mi place să pierdem legătura 
pentru atâta vreme. 

— Hei, tumi-ai spus să nu transmit înainte să activez 
scanerul. Unde radio depistabile. Îţi aminteşti? 

— Ba bine că nu, spuse unchiul Virgil cu ţâfnă. Dar nu m-am 
gândit c-o să-ţi ia atâta să ajungi acolo. 

Jack făcu o grimasă. 

— Ce-i cu tine? Hai, vreau s-aud. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Îți zic eu ce-i cu mine. Noul tău prieten, asta e, spuse un- 
chiul Virge coborând vocea. N-am încredere în el. Nu ştim mai 


nimic despre el. Nici despre el, nici despre poporul lui sau ce-i 
coace mintea. Ar putea să ne joace pe degete fără să prindem 
de veste. 

— Aşa cum m-ai jucat tu de nu ştiu câte ori? 

— Intocmai. Cum spune şi zicala, hoţ pe hoţ se dă de gol. Ştii 
prea bine că primul lucru pe care-l face escrocul e să-l convingă 
pe neghiob că e cel mai cinstit om din câţi există. 

— Mda, spuse Jack, dând din cap. Pricepea acum. Nu-i vorbă 
că n-ai încredere în el. Nu-lplaci, asta-i problema. 

— De unde ţi-a venit şi ideea asta? rosti unchiul Virge cu 
necaz. Bine, recunosc, nu-l am la suflet. Nu-mi place cum dă 
ordine şi face pe şefu'. Şi în mod special mă enervează felul în 
care încearcă să-ţi împuie capul cu conduita războinicului şi 
prostiile alea. 

— Nu-mi împuie capul. La urma urmei, de ce zici că-s prostii? 

— Nu ţi se pare prostesc să-ţi pui viaţa în pericol doar ca 
duşmanul să nu se frigă bietul la degeţele? Dacă mai ţii minte 
pe lota Klestis. 

— Păi... bine, recunosc că treaba aia a fost puţin ciudată. 
Dar... 

— Te-ai ales cu ceva din afacerea aia? insistă unchiul Virge. 
Asta să-ţi fie balanţă-n viaţă. Crezi că ciomăgarul ăla te-ar cruța 
dacă ai mai da vreodată nas în nas cu el? 

— Păi, cu siguranţă nu. Jack se văzu nevoit să fie de-acord şi 
de data asta. Dar nici nu ne-a dăunat. 

— Asta contează prea puţin, Jack, băiete, oftă unchiul Virge. 
Putea să vă dăuneze al naibii de mult. Ar fi putut să le dea 
suficient timp amicilor lui să vă prindă sau să găsească nava. 
Dar nici asta nu contează. 

— Atunci ce contează? 

— Că toată povestea cu războinicul nobil sună bine, într-o 
carte de basme. Dar în viaţa reală, pur şi simplu nu merge. 

Jack îl văzu pe Draycos cum dă târcoale unui şir de 
containere mari, lipite de peretele depozitului chiar lângă 
intrarea în cilindru. 

— Se pare că merge la el. 

— Sunt convins că mergea odată, ripostă unchiul Virge. E 
uşor să te porţi nobil şi măreț când eşti soldat, înconjurat de 


soldaţi. Lucrurile nu stau la fel când eşti singur. Ai auzit 
vreodată de Dragonbacks*? 

— Nu, se încruntă băiatul. 

— Era un grup de soldaţi idealişti, puşi pe fapte bune, ce-şi 
au obârşia pe Trantson. Acum o sută cincizeci de ani au apărut 
şi ei, fiecare cu câte-undragon tatuat între omoplaţi. Pentru 
putere şi cutezanţă, ziceau ei. 

— Sună chinezesc. Legendele lor străvechi sunt ticsite cu 
dragoni. 

— Chiar spuneau că s-au inspirat dintr-o poveste teran- 
chineză sau japoneză, de care nu auzise nimeni. Bine, tot ei 
ziceau că sunt descendenţii cavalerilor templieri din Europa 
pământeană, aşa că cine ştie ce bărzăuni mai aveau pe creier? 

— Văd că nu-i prea ai la suflet. 

— Glumeşti? Au pierit cu toţii în nici zece ani de când au 
pornit la drum. 

Jack îţi ţuguie buzele. 

— Pentru că au încercat să fie de ajutor? 

— Pentru că s-au amestecat în treburile altora în loc să-şi 
vadă de-ale lor. 

— Jack! strigă Draycos. 

Băiatul privi în sus. Dragonul stătea lângă un container la 
peste zece metri, cu capul întors spre el. 

— Ai găsit ceva? 

— Se prea poate, spuse Draycos. Coada îi tresăltă. Hai. 

Veni îndată lângă dragon. 

— Ce e? 

— Containerul, arătă el cu botul înspre uşă. E singurul pe 
care scrie asta. 

Jack se încruntă. Pe zăvor stătea lipită o etichetă cu margini 
roşii. Ce scria pe etichetă era cu adevărat interesant: 


ÎN PROPRIETATEA BRAXTON UNIVERSIS, INC. 
DOAR PERSOANELE AUTORIZATE 


Mai jos era imprimată una dintre cele mai cunoscute imagini 
pe Braţul Orion: logoul corporativ Braxton Universis. 

— Nu ştiu să citesc simbolurile din cuvintele voastre. Ce 
spune? 


“în engleză, „spate de dragon” (n. tr.). 


— Spune că e proprietatea Braxton Universis. Şi băgăcioşii 
să facă bine să nu-şi vâre nasul. 

Ochii dragonului scânteiară. 

— Tu ai spus că nu vom mai găsi nimic pe-aici. 

— Aşa am zis, nu? încuviinţă Jack, cu ochii la zăvor. 

— Cum arată, băiete? întrebă unchiul Virge în staţie. 

— Destul de bine. Zăvorul era zdravăn, dar nu prea 
complicat. Nu pentru un discipol de-al unchiul Virgil, în orice caz. 
Pare un sistem de închidere obişnuit. Ce n-aş da să fi adus nişte 
scule mai de Doamne ajută. 

— Ce-ai de gând să faci? îl iscodi Draycos. 

— Se numeşte a da o spargere, rosti unchiul Virge sarcastic. 
Nu-i o treabă de teapa nobilului războinic K'da, nu mă-ndoiesc, 
dar e mai bine decât să ne holbăm la container şi să ne-ntrebăm 
ce-o fi înăuntru. 

— Parcă aveai un scaner, făcu Draycos semn spre aparatul 
EvGa din mâna băiatului. 

— Am, dar nu vede prin uşi închise. E un senzor de culegere 
a probelor” şi a aparţinut poliţiei. Poate să adulmece amprente, 
mostre de praf sau fibră, dar cam atât. 

— Atunci hai să folosim întâi aparatul. Poate descoperim o 
altă cale de a vedea ce se află înăuntru. 

— Cum ar fi? întrebă unchiul Virge. 

— Nu, are dreptate, se grăbi să-l susţină Jack. Unchiul Virge 
încerca să-l provoace pe dragon, şi n-avea de gând să asiste la o 
ceartă. Incep cu containerul. Gata? 

— Gata, veni confirmarea din staţie. 

In cinci minute suprafaţa containerului fu scanată. Găsiră 
zeci de amprente şi tot soiul de pete de provenienţă 
extraterestră. Unchiul Virgele introduse cu sârguinţă în baza de 
date şi începu analiza. 

— Pierdere de vreme, bombănea când şi când. Naiba ştie 
câte sute de oameni s-au perindat pe-aici în ultimele două 
săptămâni. 

— Cu toate astea, containerul îi ţine la respect. 

— Nu scrie „nu atingeţi”, i-o-ntoarse unchiul Virge. Ai 
terminat, Jack? 

— Terminat, spuse Jack, luând scanerul din faţa uşii. Ce 
rezultate avem? 


'EvGa vine de la evidence-gathering, „culegere a probelor” (n. tr.). 


— Optsprezece amprente umane, spuse unchiul Virge fără 
tragere de inimă. Mai avem şi trei amprente de la doi jantris, trei 
parpini... 

Tăcu. 

— Trei parpini şi...? ceru să ştie Jack. 

— Doi brummga, încheie unchiul Virgil, puţin nedumerit. 

Jack se uită la Draycos. Dragonul îi întoarse privirea. 

— Brummga, repetă el. 

— Intocmai, spuse unchiul Virge. Măi, măi, da' mic mai e şi 
universul ăsta. 

— Credeam că brummga sunt o specie destul de răspândită 
în regiunea asta, spuse Draycos. 

— Aşa e, rosti Jack, hotărât să nu tragă concluzii pripite. 
Carne de tun. 

— Poftim? 

— Laţi în umeri, înguşti la minte, îl lămuri Jack. Mercenari, 
gardieni, cărăuşi, salahori, treburi de genul ăsta. Nu cred totuşi 
că are vreo legătură cu soldatul brummga de pe Havenseeker. 

— Inţeleg, spuse dragonul, dar nu părea convins. 

— Putem să-i dăm bice? îi încurajă unchiul Virge. 

— Da, răspunse Jack, cercetând împrejurimile. 

Mai devreme sau mai târziu tot avea să treacăcineva pe-aici. 

— Ar fi bine să vedem şi podeaua din jurul containerului. 

— Cred că glumeşti, îi aruncă unchiul Virge. Pentru numele 
sfântului, ce te aştepţi să găseşti acolo, că doar n-or fi zburat 
oamenii până la uşă? 

— Incep scanarea, rosti Jack, oprind scanerul la o palmă de 
podea. Inregistrează! 

De data aceasta însă, unchiul Virge avea dreptate. Nimic 
demn de luat în considerare sau neobişnuit pentru un spaţio- 
port. O armată întreagă de oameni se perindaseră prin faţa 
containerului. 

— Măcar am luat amprentele, spuse Jack, lăsând la o parte 
scanerul şi scoțând la iveală poli-unealta. Acum să vedem cu 
uşa. Draycos, parcă ziceai că mai există o modalitate de a intra. 

— De a vedea ce se află înăuntru, îl corectă dragonul. Se 
ghemui şi sări în pieptul lui Jack. Stai sprijinit cu spatele de uşă, 
te rog, adăugă de pe umărul băiatului. 

Jack îl privi neîncrezător. 


— Spune-mi întâi ce ai de gând. Mi-ai rupt deja cămaşa şi 
era cât pe ce să-mi scrânteşti încheietura. 

— Linişteşte-te, nu vei păţi nimic. Mai ţii minte când îţi 
povesteam cum K'da par să devină bidimensionali? 

— Ce mi-ai arătat cu readerul pe HavenseekerSigur, nu că 
aş înţelege sau ceva. 

— Nu e uşor de înţeles. Dar gândeşte-te la imaginea pe care 
am creat-o. Acum închipuie-ţi că readerul poate fi îndoit. 

— Stai, m-ai pierdut. 

— Propteşte-ţi mâna pe braţ. 

— Bine, spuse Jack. Ridică braţul drept şi întinse mâna 
stângă de-a lungul antebraţului. Asta-i bidimensional. Inclină 
mâna precum un pod basculant, lăsând-o sprijinită în podul pal- 
mei. Şi acum e unidimensional, da? 

— Corect. Ţine mâna tot aşa, dar îndoaie-ţi degetele astfel 
încât să atingi braţul. 

— Aha, se conformă Jack. Acum, dacă ceva ar sta între 
degete şi palmă... 

— Un perete spre exemplu, se băgă unchiul Virge. 

— ...un perete, da, te-ai apleca peste el. 

— Măi să fiu al naibii, murmură unchiul Virge. Poţi să vezi 
prin pereţi. 

— Asta, desigur, dacă bariera e suficient de îngustă. Dar Jack 
are dreptate. Noi îi spunem „viziune intraobstaculară”. 

— Din partea mea poţi să-i spui şi marmeladă, zise unchiul 
Virge, pentru prima oară încântat de când îl cunoscuse pe 
Draycos. Măi măi, ăsta da talent. 

— Unchiule Virge... îl avertiză Jack. 

— Ştiu, ştiu, te-ai cuminţit. Dar în alte condiţii, închipuie-ţi ce 
duet aţi fi format. 

— Nu ne folosim abilităţile pentru a fura, spuse Draycos, 
jignit de aluzie. 

— Asta zici tu. Dar poţi să vorbeşti în numele tuturor 
compatrioţilor tăi? Să fie toţi K'da într-atât de neprihăniţi încât 
până şi gândul de a comite o nelegiuire să le fie străin? 

— Desigur, nu suntem fiinţe perfecte, dar... 

— Putem să-i dăm drumul odată? interveni Jack, proptindu-şi 
bine spatele în container. Să-mi dau jos jacheta, Draycos? 


Ca răspuns, simţi o lunecare pe piele. Se concentră, dar nu 
sesiză nicio diferenţă faţă dealte dăţi. Cu timpul va încerca să 
înveţe mişcările dragonului. 

Timp de câteva clipe nu se întâmplă nimic. Jack rămase cu 
spatele la perete, jucându-se cu poli-unealta. Îşi închipuia la ce 
treburi l-ar fi înhămat unchiul Virgil pe Draycos dacă i-ar fi stat 
în putere. 

Bineînţeles, să convingă un nobil războinic K'da să-l ajute cu 
spargerea unei bănci era o treabă dificilă în sine. Ar fi fost, 
oricum, o dispută pe cinste. 

Nu era prea târziu. O bună parte din unchiul Virgil se tran- 
sferase în unchiul Virge. lar unchiul Virgil adorase întotdeauna 
provocările. 

— Un singur obiect înăuntru, se auzi vocea lui Draycos, 
înfundată, depărtată şi în acelaşi timp curios de apropiată. 
Venea cumva sunetul de pe spatele său? Un recipient cilindric, 
jumate cât tine, cu ţevărie şi câteva cutii rectangulare la baza 
lui. 

Jack strâmbă din nas. Putea să fie orice. 

— Scrie ceva pe el? Constructor, model, orice? 

— Disting câteva simboluri de-ale voastre, veni răspunsul 
apropiat-îndepărtat. Dar ţi-am spus, nu ştiu să le interpretez. 

Încă o lunecare pe piele, şi Jack văzu cu coada ochiului cum 
capul dragonului îşi face din nou loc pe umăr. 

— Aş putea totuşi să încerc să ţi le descriu, semn cu semn. 

Jack clătină din cap, depărtându-se de zăvor. 

— Ne-ar lua prea mult, iar rezultatele ar putea să ne lase cu 
buza umflată. 

Ridică poli-unealta. 

— Mai rămâne metoda tradiţională. 


Capitolul 11 


Jack se aştepta ca Draycos să obiecteze la metoda asta, mai 
ales după explicaţiile oferite de unchiul Virge despre spargerea 
băncilor. Îngenunche lângă zăvor, dar dragonul rămase tăcut. 
Poate că nobilul războinic K'da nu se sfia să fure. 

Desigur, dacă era imperios necesar. 

Presupunerile sale se adeveriră. Zăvorul era zdravăn, dar nu 
complicat. Scoase la iveală una dintre lamele poli-uneltei, o 
şmecherie la care unchiul Virgil lucrase ore în şir, fixată pe capul 
unei şurubelniţe. Avea să termine în doi timpi şi trei mişcări. 

Se opri, încruntat. Realiză dintr-odată că ceva nu era în 
regulă cu zăvorul. Nu era simetric. Se apropie să vadă mai bine 
şi dădu cu ochii peste tija metalică de câţiva milimetri, ieşită pu- 
ţinînspre dreapta. În mod cert, nu făcea parte din modelul iniţial. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Draycos. 

— Zăvorul a fost cablat. Îi arătă cu degetul, având grijă să nu 
atingă metalul buclucaş. Au băgat ceva în el şi au acoperit cu 
bucata de metal. Pun pariu că-i un cablu-capcană. 

— Ce înseamnă asta? 

— Dacă deschid zăvorul, va afla cineva. 

— Interesant. Şi nu face parte din mecanismul iniţial? 

— Cu siguranţă nu. De fapt, nu cred să fi văzut vreodată 
ceva asemănător pe un simplu container. Există şi mijloace mai 
bune să păzeşti marfa. 

— De ce a fost totuşi folosit? întrebă Draycos. 

— E mai mult decât evident, rosti unchiul Virge caustic. 
Chiar şi pentru un nobil războinic K'da. Vor să afle dacă îşi bagă 
cineva nasul înăuntru. 

— Dar dacă-şi doreau ca nimeni să nu pună mâna pe 
recipientul dinăuntru, de ce nu l-au scos pur şi simplu? De ce să- 
| lase acolo şi să monteze o capcană? 

— Ai auzit vreodată de cuvântul momeală? continuă unchiul 
Virge. 

— Nu-mi era cunoscut sensul, spuse Draycos calm, dar după 
tonul tău îmi dau seama ce înţeles are. 


— Mă bucur nespus, mârâi unchiul Virge. Ce-ai de gând să 
faci acum, Jack? 

— Nu ştiu, recunoscu Jack, cu ochii la zăvor. Fără un scaner 
şi nişte instrumente mai meseriaşe nu pot să-mi dau seama cum 
e prinsă şmecheria asta. Şi prin urmare nu pot s-o dezarmez. 

— Ai uneltele necesare pe Essenay? dori să ştie Draycos. 

— Mda, mormăi Jack, dar n-aş trece-n veci de vamă. Colonia 
Vagran nutreşte o dragoste aparte pentru hoţi. 

— Deci am ajuns într-o fundătură, rosti unchiul Virge 
dezgustat. 

— Aşa se pare, spuse Jack. Nu ne mai rămâne decât un 
singur lucru de făcut. Îl deschid, aruncăm un ochi şi o tulim de- 
aici înainte ca tipul de la cablu să ne vină de hac. 

Aşteptă o clipă, sperând ca unul dintre ei să se opună 
planului sau să vină cu o idee mai bună. Insă unchiul Virge şi 
Draycos rămaseră tăcuţi. Trase aer adânc în piept, luă poli- 
unealta şi se puse pe treabă. 

— Ai grijă, băiete, murmură unchiul Virge, nu uita ce-ai 
învăţat. 

Jack îşi muşcă buza. Da. Să-şi amintească învăţăturile lui. 
învăţăturile, experienţa şi metodele sale. 

Halal cuminţire. 

Nu trecu nici jumătate de minut şi zăvorul cedă. 

— Ciuleşte-ţi urechile, Draycos. Deschise uşa. la să vedem 
ce-avem aicea. 

— Ei? vru să ştie unchiul Virge. 

— Aşa cum zicea şi Draycos, spuse Jack cu ochii la recipient. 
Îndoi poli-unealta şi o puse deoparte. Să vedem. Are o plăcuţă 
prinsă jos pe care scrie „Hamker-Rovski 550”. Ai vreo idee ce- 
nseamnă? 

— Măi, măi, ca să vezi, rosti unchiul Virge cu un aer 
meditativ. Am, cum să nu. Hamker-Rovski 550 e un aparat de 
răcire la temperaturi foarte mici. 

— Vrei să zici un frigider? se încruntă Jack. 

— Mai rece de-atâta, băiete. Mult mai rece. 

Jack se încruntă şi mai tare. Dintr-odatăchipul i se lumină a 
înţelegere. 

— Măi, măi, ca să vezi, zâmbi el uşor. Ca să citez pe cineva. 

— Îţi dau tot dreptul, spuse unchiul Virge. 

— Împărtăşeşte-mi şi mie gândurile tale, interveni Draycos. 


— Ce, nobilul războinic K'da nu le ştie pe toate? îl tachină 
unchiul Virge. Ce surpriză! 

— N-am susţinut că le ştiu pe toate, rosti el cu un glas adânc 
din care răzbătea iritarea. 

— Linişteşte-te, îi spuse Jack. Închise containerul şi o luă 
îndărăt, prin labirintul de lăzi din mijlocul depozitului. Văzuseră 
mai mult decât era suficient, iar acum trebuiau să spele putina. 
Aşa face mereu unchiul Virge. Nu-l băga în seamă. 

— Atunci explică-mi. 

— Păi, e destul de simplu. Trebuia să-mi fi dat seama mai 
devreme. Nu ştiu atâta chimie ca tine, dar există substanţe care 
trec din stare solidă în stare gazoasă, fără să treacă prin starea 
lichidă. Prin urmare se evaporă fără să facă baltă. 

— Îmi e cunoscut acest lucru. 

— Ei, bine, dioxidul de carbon e una dintre ele. Şi, printre 
altele, e unul dintre gazele pe care le dăm afară atunci când 
respirăm. 

Draycos ridică brusc capul. 

— Vine cineva, şopti el. Trei fiinţe. Poate paznicii. 

— Minunat, mormăi Jack, oprindu-se la marginea unei gră- 
mezi şi trăgând cu ochiul după colţ. Nu vedea pe nimeni, dar 
dacă se concentra, putea să audă paşii. 

— Din ce direcţie vin? 

— Dintr-acolo. Indică direcţia cu vârful botului. Veneau din 
zona cilindrului. 

— Ha! spuse Jack şi o luă înapoi în labirintul de lăzi. Se pare 
că şi-au tras preşul de sub picioare.lşi închipuie că nava mea e 
pe o rampă din apropiere şi că o să le cad direct în braţe. 

— Crezi că te aşteptau? Pe tine în mod special, nu doar pe 
un oarecare venit să cerceteze dispariţia lăzii. 

— Cui să-i pese de Jack şi problemele lui? zise unchiul Virge 
în batjocură. Fii cu ochii-n patru, băiete. Amicii tăi de la intrare 
au reacţionat mult prea rapid ca să fie nişte poliţişti de rând. 

— Braxton Security atunci? întrebă Jack, cotind prin labirint 
şi verificând împrejurimile înainte să-şi vadă de drum. 

— Cine altcineva? Anunţă-mă când eşti la două minute de 
navă, să pornesc motoarele. 

— Lasă-le oprite. Nu vor trece cu vederea o navă gata de 
decolare. 

— Doar nu vrei să te ascunzi într-o navă de la sol? 


— Nici nu mă gândesc, spuse Jack mărind ritmul. Ne 
îndreptăm spre oraş. 

— Unde? Jack, băiete... 

— Întrerup legătura. Îşi desprinse transmiţătorul de la guler. 
Vorbim mai târziu. 

— Jack... 

Unchiul Virge nu reuşi să-şi ducă la capăt propoziţia. 

— Ne paşte pericolul în oraş? întrebă Draycos. 

— Probabil, spuse Jack  îndesându-şi  transmiţătorul în 
buzunar. Dar faţă de ce ne aşteaptă în spate... Se apropie? 

După cinci paşi sosi şi răspunsul. 

— Nu sunt pe urmele noastre. Cred că dau târcoale pe la 
marginea grămezilor. 

— Ca să ne taie calea, mormăi Jack grăbind pasul. Hai să le-o 
luăm înainte. 

O luă la goană, nădăjduind că urmăritorii săi făceau destul 
zgomot ca să nu-l audă. La un moment dat, în timp ce fugea, îi 
trecu prin minte că făcuse şi lucruri mai înțelepte decât să fugă 
printr-un labirint infestat de haiene. Nu putea decât să spere că 
ştiau de frica băieţandrului în jachetă de piele. 

Zona periferică a depozitului era pustie. 

— Draycos? şopti el, scrutând porţile uriaşe de la capătul 
zonei, prin care îşi făceau loc principalele şine de transport în 
depozit. Îndărătul uşilor se întrezăreau luminile oraşului din ime- 
diata apropiere. Din câte-şi putea da seama, nu era nimeni 
acolo. 

— Nicio mişcare pe-aici, rosti Draycos, săgetând cu limba. 
Nici nasul nu îmi spune altceva. Avem o şansă reală. 

Jack strâmbă din nas. Dacă nimeni nu făcea vreo mişcare 
sau scotea vreun sunet în apropiere, poate îl aşteptau cu toţii 
afară, să-l înhaţe. 

În cazul ăsta nu prea avea soluţii. Aşa cum făcuse şi pe Ha- 
venseeker, trebuia să meargă înainte şi să spere la o minune. 

— Bine. Acum ori niciodată. 

Fusese puţin surprins că şleahta mercenarului brummga de 
pe lota Klestis nu se grăbise să pună mâna pe el când fugea 
spre Essenay. Era şi mai surprins să nu vadă ţipenie de om în 
bezna nopţii. Traversă zona pustie şi trecu de porţile depozitului. 

În timp ce străbătea în goană întinderea luminată de afară, i 
se păru că aude un strigăt în spatele său. Alt strigăt nu auzi 


însă, nici vreo împuşcătură, iar în mai puţin de un minut se afla 
în bezna ocrotitoare a nopţii. 

De parcă întunericul i-ar fi oferit cine ştie ce siguranţă. 
Întuneric şi distanţă, asta era combinaţia pe care şi-o dorea. 
Trecu de gardul ce mărginea spaţioportul şi o luă pe una dintre 
străzile ce duceau în oraş. 

Tocmai traversa a şasea stradă când Draycos vorbi din nou. 

— Cutia nu conţinea decât dioxid de carbon solidificat? 

— Exact, spuse Jack, oprindu-se puţin ca să arunce câteva 
priviri în jur. Se afla pe o stradă îngustă şi întortocheată, 
străjuită de-o parte şi de alta de clădiri cu două sau trei etaje. 
Unele aveau balcoane ce ofereau adăpost plantelor din ghiveci. 
Strada era slab luminată şi n-ar fi putut să spună cărei rase 
aparţin trecătorii ce se preumblau în depărtare. 

— Nu înţeleg scopul. 

— Chiar tu ai spus-o pe navă, îi reaminti Jack, fără a se opri 
din mers. Un miros parfumat adia prin aer. Îi aducea aminte de 
pâine de scorţişoară proaspăt scoasă din cuptor. 

— Cineva mi-a pus la cale o înscenare. Gheaţa carbonică... 

— Poftim? 

— Gheaţă carbonică. Aşa-i spunem noi dioxidului de carbon 
solidificat. Timp de patru zile,cât a durat călătoria spre Cor- 
dolane, s-a evaporat destul de încet ca sistemul de ventilare de 
pe Essenay să elimine surplusul de gaz fără să declanşeze alar- 
ma. 

Izul de scorţişoară se intensifică. Să fi fost vreo brutărie prin 
preajmă? Îşi dorea din toată inima. | se făcuse foame şi tare-ar 
mai fi gustat un cornuleţ cu scorţişoară. 

— Unde ne aflăm? întrebă Draycos. Mirosurile nu aparţin 
oamenilor. 

— Nu ştiu exact. Am fost doar de câteva ori pe-aici, şi 
niciodată în partea asta. Dacă-mi aduc bine aminte, e zona Wis- 
tawki. 

— Sunt prietenoşi cu oamenii? 

Jack ridică din umeri. 

— Nici neprietenoşi nu sunt. Ţin minte că unchiul Virgil i-a 
tras pe sfoară pe câţiva. Păreau destul de binevoitori. Şi naivi pe 
de-asupra. 


Draycos nu zise nimic. Băiatul se cutremură, gândind că îl 
jignise pe dragon cu ultima sa remarcă. Se pregăti să-şi ceară 
scuze... 

— In spatele nostru, murmură Draycos. 

— Ce? întrebă Jack, punându-şi pofta şi scuzele-n cui. 

— Paşi. Aceiaşi care ne-au urmărit şi în depozit. 


Capitolul 12 


Nu se mai osteni să-l întrebe de unde Dumnezeu ştia că erau 
aceiaşi paşi. 

— Să ne-ascundem. Se grăbi, căutând un loc potrivit. Nici tu 
străduţe lăturalnice, nici tu uşi deschise, nici măcar vreo tufă 
sau un boschet după care să se pituleze. Căută o intersecţie, 
dar cea mai apropiată era la zeci de metri în faţa lor. 

— Platformele alea, sugeră Draycos. Crezi că ne-ar ajuta? 

— Plat... ce? A, balcoanele! Îl zări pe cel mai apropiat. 
Traversa tot etajul al doilea, la mai bine de trei metri deasupra 
solului. 

— Ar fi minunate. Dar te-ai gândit că sunt puţin cam înalte şi 
n-avem cum să ne căţărăm până acolo? 

Spatele gulerului se mişcă şi Draycos ţâşni afară din ceafa 
sa. 

— Se rezolvă. 

— Ţi-ai pierdut minţile, şuieră Jack, întorcându-se iute. Vrei 
să fii văzut? 

— Pe-acolo, ordonă Draycos, plecând ca din puşcă. Aleargă 
spre clădirea aia. Când îţi zic săsari, sari! 

Jack se întoarse, deloc convins. Clădirea avea balcon, nu-i 
vorbă, destul de aerisit cât să-şi găsească un ascunziş, dar era 
la aceeaşi înălţime cu celelalte. 

— Nu pot să sar atât de sus, protestă el. Dacă-ţi închipui... 

Tăcu. Draycos veni lângă el şi se ghemui în mijlocul străzii, 
aidoma unui alergător înaintea startului. 

În lumina difuză, solzii aurii ai dragonului se preschimbau în 
negru. 

— Du-te! Fugi! 

Etică de războinic. Sintagma unchiului Virge îi zbură prin 
gând. Ce-ar face un războinic K'da, se întrebă dintr-odată, dacă 
un subaltern ar încălca un ordin direct? O întrebare la care să 
rumege mai târziu. 

— Da, reuşi să zică. 


Se îndreptă în fugă spre clădirea cu pricina. Nu era singur. 
Draycos alerga în tăcere, dar îiauzea respiraţia agitată în 
spatele său, pe măsură ce dragonul se apropia. 

Dindărătul lor se auzeau acum paşii urmăritorilor, ce păreau 
că aleargă şi ei. 

Jack strânse din dinţi. Drept în faţă se înălța poarta 
principală a clădirii, pe jumătate ascunsă de umbra balconului. 
Ce-avea de gând dragonul ăla zălud? Voia ca Jack să se izbească 
de poartă şi s-o dărâme? Deschise gura să zică ceva... 

— Sari! Glasul dragonului se auzi de parcă venea de pe 
umărul său. Fără să mai gândească, Jack îndoi genunchii şi sări 
cât de tare putu. Ceva îl lovi în spate, alte două gheare îl 
înhăţară zdravăn de sub braţ... 

Şi spre surprinderea lui, se văzu zburând spre balcon. 

Până să strige, se trezi proiectat peste balustradă, cu capul 
înainte. Draycos i-o luă înainte, fără însă a slăbi strânsoarea. Se 
rostogoli sub Jack, preluând toată greutatea băiatului, şi 
împreună se prăvăliră pe podeaua balconului. 

— Linişte, se apropie, şopti Draycos. La pământ, treci înapoia 
mea! 

Jack se supuse, prea năucit de aterizarea lor forţată ca să 
mai zică ceva. Paşii se auzeau mult mai bine acum şi, într-ade- 
văr, alergau. Işi dusegenunchii la piept, se frecă vârtos la fluierul 
piciorului, acolo unde îl lovise balustrada, strânse puternic din 
dinţi şi rămase stană de piatră. |lsimţi pe Draycos încolăcindu-se 
pe spatele său, pentru a-l feri vederii celor din stradă. 

Paşii se opriră taman sub balcon. 

— Ce dracu'? rosti încet un glas de om. Unde-a dispărut 
puşlamaua aia mică? 

— Nu-i a bună, mărâi o altă voce umană. Era la câţiva paşi 
de noi. 

— Poate a spart un lacăt şi a intrat, sugeră prima voce. Cică 
se pricepe la d-astea. 

Urmă un sforăit grav. 

— Ce? Într-o casă wistawki? întrebă o voce la fel de gravă. 
Jack hotărî că era prea groasă ca să aparţină unui om. In 
cartierul ăsta? Azi? Nu-i chiar aşa de prost. 

— Hei, puştiu' abia ce-a sosit. De un' să ştie? spuse glasul 
unu. 


Un huruit străpunse văzduhul. Jack întoarse capul cu grijă, 
cât să vadă cerul în spatele său. Zări în depărtare silueta bine 
cunoscută a navei ce străpungea norii. 

O siluetă bine cunoscută şi torsul atât de familiar al 
motoarelor. 

— Mii de draci, se auzi glasul unu scârbit. S-a dus uncheşu'. 
Se pare că amicii tăi au dat-o în bară. 

Urmă un zgomot gutural. Jack tresări. Nu era prima oară 
când auzea acel sunet. 

Brusc îi pică fisa. O tobă mare asaltată de veveriţe. Era un 
brummga. 

— N-au dat-o în bară, Drabs, mugi brummga. Unchiul a 
scăpat pentru că ai tăi nu şi-au făcut treaba. 

— Da? ripostă glasul unu - Drabs. Ei, bine, dacă ai tăi... 

— Gura, amândoi, le-o reteză glasul doi. Dă-lîncolo pe unchi. 
Dacă-l avem pe puşti, va veni el de unul singur. 

— Doar că nu-l avem pe puşti, spuse Drabs. 

— Punem noi mâna pe el, îl asigură glasul doi. Ceva din 
vocea aceea îl făcu pe Jack să tremure. 

— Poate că măritul locotenent Raven ştie ceva ce noi nu 
ştim, grohăi sarcastic brummga. Spune-ne ce ştii, locotenente 
Raven. 

— Măsoară-ţi vorbele, brummy, îl avertiză Drabs. Voi lucraţi 
pentru noi şi nu invers. 

— În primul rând ştiu că nu şi-a desfăcut aripile şi nici nu şi-a 
luat zborul, spuse glasul doi - Raven. Dar balcoanele, Drabs? 

— Le-am verificat deja. Niciun picior de om n-a călcat acolo. 
Şi oricum, doar cu jet-packul ar fi putut să ajungă acolo. 

— Înseamnă că ne-a luat-o înainte, concluzionă Raven. După 
el, şi aveţi grijă să nu se ascundă. 

Paşii se depărtară. Jack se întoarse cu grijă şi se ridică 
suficient cât să tragă cu ochiul pe după umărul dragonului. Cei 
doi oameni şi neisprăvitul de brummga alergau de-a lungul 
străzii, uitându-se ba în stânga, ba în dreapta, încercând să 
descopere un posibil ascunziş. 

Văzu că unul dintre oameni avea legat la ochi un scaner cu 
infraroşu. Cu toţii purtau arme. 

Jack se lăsă din nou pe spate, aşteptând până ce paşii se 
contopiră cu zgomotul de fond al oraşului. 


— Ce bine că n-au mai văzut un K'da până acuma, şopti el. 
Mă întreb cum arăţi pe un scaner infraroşu. 

— N-am idee, şopti dragonul. Te-ai lovit? 

— Eh, nu-i cine ştie ce. 

În realitate, îi venea să se urce pe pereţi, şi probabil că 
durerea n-avea să-i dea pace în următoarele două, trei zile. Dar, 
decât să-l facă şvaiţer, mai bine aşa. 

— Nu a fost în intenţia mea să ratez saltul. Îmi cer scuze. 

— E-n regulă. Ghetele aproape că au absorbit şocul 
impactului. Mă mir că ai reuşit să sari atâtde sus cu un sac de 
cincizeci de kile inscripţionat Jack Morgan. 

— Sunt bucuros că am reuşit până la urmă. Cu toate 
acestea, îmi cer scuze pentru greşeală. 

— Nu-ţi mai bate capul, spuse Jack nerăbdător. Oamenii pe 
care-i ştia el de la unchiul Virgil nu-şi cereau niciodată scuze, 
darmite de două ori. Politeţea dragonului îl stânjenea. 

— Fără spital nu-i fault. 

— Poftim? 

— Nu contează. Respiră adânc. Deci pe mine mă aşteptau. Şi 
pe unchiul Virgil. 

— Aşa se pare. Cum de nu cunosc faptul că a murit? 

— Păi, n-am dat nici noi sfară-n ţară. De fapt, am păzit 
secretul cât de bine am putut. Ti-am mai spus de ce. 

— Da, dreptul de proprietate asupra navei tale. Putem să ne 
luăm gândul de la ea acum. 

— Aici s-ar putea să avem o problemă, fu de-acord Jack, cu 
privirea pierdută în norii ce pluteau pe cerul înstelat. Se uita în 
gol. Unchiul Virge şi Essenay erau duşi de mult. 

— Cred că au încercat să intre pe navă. Altfel nu văd de ce- 
ar fi tulit-o unchiul Virge. 

— Te va lăsa aici? 

Jack dădu din umeri. A 

— Există o procedură pentru situaţii de genul ăsta. Întâi va 
încerca să se furişeze pe unul dintre porturile mai mici şi să mă 
aştepte. Dacă eu nu apar sau dacă el nu poate să aterizeze fără 
să atragă atenţia, se va-ndrepta spre punctul de întâlnire, pe o 
altă planetă. 

— Asta dacă putem să ne luăm zborul de pe planeta asta. 

— În mod normal n-ar fi o problemă. Există transporturi de 
pasageri şi o mie de căi să strângi banii de bilet. Indoiala îi 


umbri chipul. Bineînţeles, cu locotenentul Raven pe urmele 
noastre, s-ar putea să fie mai complicat. Mă întreb în solda cui 
se află locotenentul ăsta. 

Pentru un minut se aşternu liniştea. 

— Se aşteptau să te întorci, spuse Draycos în cele din urmă. 
Înseamnă că au participat la înscenarea furtului. Poate ar trebui 
să aflăm mai multe despre ei. 

— Ce, să mergem în căutarea lor? pufni Jack. Trei la unu? 
Cred că glumeşti. 

— Raportul corect e de trei la doi. Ai uitat de mine. 

— Aiurea, spuse Jack, ridicându-se cu atenţie. Nici urmă de 
Raven sau de amicii lui. Pe tine te-am numărat de la bun 
început. _ 

— Ah, făcu Draycos, descolăcindu-se. Inţeleg. 

— Bine. Hai s-o tulim de-aici. 

— Aşaa de repedeee? scrâşni o voce neclară din colţul 
balconului. 

Jack înlemni. Rezemat de balustradă, la umbra celor două 
plante uriaşe care îl străjuiau, stătea un wistawk subţirel. 

— Scuze de deranj. 

— Nu face nimic, spuse wistawkul, despleticindu-se ca un 
liniar pliabil. Se clătină câteva clipe, încercând parcă să-şi 
recapete echilibrul, apoi brusc luă poziţia de drepţi. Poftiţi, 
spuse el repezindu-se deodată la marginea balconului. Acum 
stătea între Jack şi balustradă. Poftiţi înăuntru, la petrecere. 

— Ăăă... mulţumesc, spuse Jack, încercând să-şi facă loc pe 
lângă pretinsa gazdă. Wistawkul era mai mult ca sigur cherchelit 
şi probabil credea că Jack era unul de-al lor. 

Confuzia nu avea să se repete şi înăuntru, gândi el.Brum- 
mgaul zicea mai devreme că numai un nebun ar încerca să intre 
în vreo casă din cartierul ăsta. Cuvintele lui îi răsunau puternic 
în minte. Să fi avut loc ceva răfuieli între oameni şi wistawki mai 
devreme? 

Wistawkul fu mai rapid decât ei. Ca o insectă uriaşă pe patru 
picioare se interpuse între Jack şi orice speranţă de scăpare. 
jack era curios să afle cât de repede se putea mişca 
extraterestrul când nu era beat. 

— Poftiţi înăuntru, repetă el. Preenoffneoff! 

Jack tresări. Uşile balconului se deschiserălarg în spatele 
său. 


— Ah, Preenoffneoff! îl întâmpină wistawkul beat pe nou- 
venit. Încă un invitat. Să-l primim cum se cuvine. 

— Încă un invitat? întrebă nou-venitul. Din câte-şi putea da 
seama din vocea lui, extraterestrul era treaz. Ce vrea să-nsem- 
ne asta? 

Jack se întoarse încet. Un alt wistawk, chiar şi mai înalt şi 
mai subţire decât turmentatul, stătea în uşă. Aştepta cu braţele 
încrucişate şi îl privea cu o expresie pe care Jack nu putea s-o 
descifreze. In cameră mai erau alţi douăzeci de extratereştri, 
dacă nu mai mult, aşezaţi în cercuri concentrice în jurul unei 
perechi din mijloc, lângă şemineu. Cu toţii purtau veşminte 
strălucitoare şi coifuri ornate ce răspândeau lumina lumânărilor 
în toată camera. Mulțimea îşi încetase orice activitate şi se uita 
acum înspre balcon. 

Cu o senzaţie neplăcută în stomac, Jack realiză ce făceau. 

Cei doi aventurieri tocmai dăduseră peste un ritual de 
uniune. 


Capitolul 13 


— Plecăm? şopti Draycos de lângă el. 

— Nu. 

Jack văzuse ce repede se mişca wistawkul beat. Cei 
dinăuntru erau cu siguranţă mai treji, deci fuga nuera o soluţie. 
Prea târziu îşi aminti că acei wistawki pe care el şi unchiul Virge 
îi înşelaseră în trecut erau cu toţii bătrâni. Poate doar aşa 
scăpaseră cu zile. 

Preenoffneoff se ivi cu paşi lungi pe balcon. 

— Cine eşti? îl iscodi el. 

Era furios? Ar fi fost bine să ştie. 

— Cine sunt? repetă el, încercând să câştige timp şi totodată 
să-şi amintească ceva despre ritualurile de uniune. Unchiul Virgil 
îl silise să se documenteze despre cultura wistawki pentru 
escrocheria respectivă, dar acest subiect nu-i ieşise în cale. 

Semănau într-o oarecare măsură nunţilor umane, dar erau 
mult mai zgomotoase. Autorul unui articol le asemuise cu 
amestecul dintre o nuntă, un concurs de plăcinte şi un carnaval. 
Se întindeau îndeobşte şi pe la străzile din jur, iar vecinii 
fericitului cuplu erau implicaţi într-un fel sau altul în ritual. 

Nu-i de mirare că brummga luase în derâdere ideea că Jack 
ar fi putut să se ascundă în cartierul ăsta. Dacă îi deranjase, 
avea să-şi pună mulţi wistawki în spinare înainte să găsească 
refugiu. 

Dar taman când tristeţea se strecura în sufletul său, îi veni o 
idee. 

Carnaval! 

— Cine sunt? repetă Jack, ridicându-se în capul oaselor. Sunt 
unul dintre animatori, bineînţeles. Marele Jack O'Lantern? gata 
să vă încânte, să vă lase cu gurile căscate şi să-i vrăjească pe 
cei mici. Sper că n-am întârziat. 

Preenoffneoff se pregătea să mai facă un pas înspre ei, dar 
rămase locului. 

— N-am angajat oameni. 

— Aşa e. M-a trimis agenţia. 


50 denumire pentru bostanul cioplit cu ocazia sărbătorii de Haloween (n. tr.). 


Îl bătu uşor pe Draycos pe cap. 

— Jack O'Lantern şi formidabilul său asistent electromecanic 
Draycos. Se încruntă. Trebuie să fi auzit de noi. Pavilionul 
Skyway de pe Scintrell? Unul dintre artiştii de renume care au 
dat reprezentații acolo, în urmă cu trei ani. 

— La câţi artişti de renume sunteţi..., spuse Preenoffneoff, 
făcându-le uşor semn cu mâna în timp ce se dădea la o parte. 
Prea bine. Poftiţi înăuntru. 

— Mulţumesc, spuse Jack, făcând o plecăciune. Un moment, 
să-l repornesc pe Draycos. 

Se aplecă la gâtul prietenului său. 

— Sper că ştii ce faci, şopti dragonul. 

— Şi eu. Fă cum îţi zic şi ţine minte că eşti un robot mecanic. 
Ştii să dansezi, să cânţi sau ceva de genul ăsta? 

Draycos întoarse uşor capul şi-l străfulgeră cu privirea. 
Băiatul înghiţi în sec. Privirea aceea îi îngheţă sângele-n vene. 

— Să dansez? întrebă el ameninţător. 

— Nu, nu, Doamne fereşte, se grăbi Jack să-lliniştească. 
Recepţionat, fără dans. 

— Eşti gata? dori să ştie Preenoffneoff. 

— Sunt gata, pregătit şi în formă, spuse Jack ridicându-se. 
După dumneavoastră. 

Wistawkul se întoarse în cameră, urmat de băiat, care arboră 
un zâmbet încrezător. 

— Copiii sunt acolo, îi îndrumă Preenoffneoff spre un cerc de 
wistawki mai mici pe care băiatul nu-l văzuse de pe balcon. Poţi 
să-i dai drumul. 

— Desigur, spuse Jack, forțând un zâmbet în timp ce 
transpiraţia îi scălda fruntea. Îşi închipuise că micuţii vor fi în 
altă cameră, departe de petrecerea adulţilor. Dar din câte 
vedea, spiritul carnavalului nu ţinea cont de vârstă. 

Cu alte cuvinte, un public mai mare. Un public mai rafinat, 
de asemenea. Un public care ar fi putut să-l linşeze dacă nu gă- 
sea reprezentaţia pe placul său. 

Minunat. 

— Bună seara, domniile voastre, spuse el vesel. Făcu o 
plecăciune. Jack O'Lantern mă numesc, iar acesta este 
senzaţionalul meu asistent electromecanic, Draycos. Dă-le ziua 
bună, Draycos. 


Dragonul păru că refuză să ia parte la comedia asta. Jack îşi 
tinu răsuflarea... 

Draycos făcu o plecăciune în manieră personală, lăsându-şi 
capul şi gâtul la podea, iar coada arcuită deasupra. 

— Bună seara, domniile voastre. 

Rămase nemişcat, fluturându-şi doar vârful cozii, de parcă 
făcea cu mâna. 

— Şi mai ales, bună seara, copii. 

Din cercul exterior se auziră chicoteli aproape umane, iar 
Jack răsuflă uşurat. 

— El e Draycos, spuse, în timp ce prietenul său se ridica. Am 
pomenit cumva că e magnificul meu asistent electromecanic? 

— Da, strigă unul dintre copii. 

— Zici că-i adevărat, adăugă altul. 

— Păi, cum să nu fie adevărat? spuse Jack. E un robot 
adevărat. Mai târziu, dacă sunteţi cuminţi, poate vă las să 
apăsaţi pe butoanele lui. 

— Eu! strigă primul. 

— Nu, eu! se băgă altul. 

— Mai târziu, le reaminti Jack. Nu vă faceţi griji, e destul 
pentru toată lumea. 

Dragonul mârâi încet, dar nu zise nimic. 

— Aş avea întâi nevoie de câteva lucruri, cine mă ajută? 
continuă Jack, îndreptându-se spre masa cu aperitive ce 
mărginea peretele de lângă balcon. Puse ochii pe-o tavă ticsită 
cu fructe şi legume. Am nevoie de un set de cărţi de joc obiş- 
nuite, trei pahare nestrăvezii, adică prin care nu poţi să vezi, şi o 
coardă sau o sfoară subţire. Ah, şi trei monede, indiferent de 
mărime. 

— Aduc eu cărţile, zise un copil, sărind în picioare, urmat 
imediat de alţi doi. Se repeziră care încotro. 

— Nu ai materialele tale? întrebă Preenoffneoff. 

— Îl am pe bunul meu asistent Draycos. Se apropie de 
platoul cu fructe şi luă un măr, un fel de pară albă şi un fruct cu 
picăţele, de forma şi mărimea unui castravete mai mic. Cu 
restul materialelor mă ajută publicul. 

Le zâmbi larg. 

— Şi la urma urmei, oricine ştie să facă trucuri cu cărţi 
măsluite. 

— Arată-ne trucuri! strigă unul dintre copii nerăbdător. 


— Hmm, nu ştiu dacă voi putea, mimă Jack nesiguranța. 

Se îndepărtă de masă şi aruncă mărul în sus. Apoi urmă 
castravetele, para şi din nou mărul. Nu mai jonglase de mult, 
dar spre norocul său nu-şi ieşise din mână. 

— Haide-ţi să ne gândim la câteva împreună. 

Cineva chicoti. Jack încercă să mai schimbepuţin mişcarea. 
Încă un chicotit. Îşi luă pentru o clipă ochii de la fructe, neştiind 
ce îi amuza atâta. 

Publicul nu se uita la el, ci în spatele său. 

Toţi copiii chicoteau acum. 

Atent să nu scape fructele, privi pe furiş în dreapta şi în 
stânga. Cât despre Preenoffneoff, ia-lde unde nu-i. Voia să-l 
surprindă pe la spate cumva? Cu un cuţit? 

O picătură de transpiraţie i se rostogoli pe ceafă în jos. La 
urma urmei, nu fusese invitat aici. Intrase pe nepusă masă. 
Multe specii de pe Braţul Orion l-ar fi făcut bucățele pentru aşa o 
ispravă. Unele ar fi râs, aplaudat şi chicotit în timp ce era 
sfâşiat. 

Să fie şi wistawki la fel? N-avea nici cea mai mică idee. Mai 
precis, era Preenoffneoff dintr-aceia care...? Nici asta nu ştia. 

Ştia doar că izbucnirile de râs se înteţiseră, iar acum, până şi 
adulţii zâmbeau. Gândindu-se cât de repede ar putea să scoată 
pistolul şi în acelaşi timp atent să nu scape fructele, aruncă o 
scurtă privire în dreapta. 

Nu fusese de-ajuns să vadă îndărăt, dar suficient cât să-l 
zărească pe Preenoffneoff lângă uşa balconului. Stătea pe loc şi 
nu avea nicio armă în mână. Mai mult, zâmbea şi el ca restul 
adulţilor. Jack se concentră din nou la fructe. Nu mai înţelegea 
nimic. Să fi fost un alt wistawk în spatele său? Trotilatul din 
balcon? Slabe şanse. 

Mai degrabă unul care se furişa din stânga. Jack aruncă o 
scurtă privire într-acolo. Nimic. In spate încă nu putea vedea. 

Şi-atunci de ce chicoteau cu toţii? 

Incercase să fie discret. Acum nu-i mai rămânea decât un 
singur lucru de făcut. Se întoarse încet, atent să nu scape 
fructele. 

Draycos stătea întins pe spate, cu gâtul şi coada arcuite în 
sus, ca nişte paranteze ciudate, jonglând de zor cu cinci mere 
pe care le trimitea de la o labă la alta. 


Jack  răsuflă uşurat. Nimeni nu încerca să-i facă de 
petrecanie. 

O clipă mai târziu, uşurarea făcu loc unui val de iritare. Ce-şi 
închipuia că face? Cum îşi permitea să-i facă una ca asta? 

Se opri din jonglat, lăsând fructele să-i cadă în mâini şi 
rămase cu ochii aţintiţi la dragon. Ce avea să facă acum că 
Draycos îi stricase momentul? 

Draycos continuă să învârtă fructele câteva clipe, până 
deveni conştient că Jack îl fulgera cu privirea. Se opri de-ndată, 
lăsând să-i scape un chiţăit plin de vină şi prinse câte un măr în 
fiecare labă. 

Al cincilea măr se afla încă în aer. Îşi lungi gâtul şi-l înhăţă 
artistic între dinţi. 

În spatele lui Jack, gazdele începură să aplaude în felul lor, 
adică pocnind zgomotos din degete. Draycos rămase în poză, 
clipind înspre Jack asemenea unui copil prins în timp ce dădea 
iama la borcanul cu dulceaţă. 

In acel moment Jack realiză, fără tragere de inimă, că 
dragonul nu îi stricase momentul. Dimpotrivă, îl dusese la un 
nivel pe care Jack n-ar fi putut să-l atingă niciodată. 

Cu o mişcare somptuoasă, se întoarse spre public. 

— Magnificul meu asistent electromecanic Draycos, rosti el, 
arătând cu mâna spre dragon. 

Aşeză fructele la loc pe tavă, apoi înclină uşor capul înspre 
asistentul său. 

Draycos înţelese. Unul câte unul, merele zburară din 
ghearele lui în mâna stângă a băiatului, de-acolo în mâna 
dreaptă şi în cele din urmă alături de celelalte fructe pe platou. 

Draycos scuipă şi cel de-alcincilea măr. Jack îl prinse şi se 
opri dezgustat, ca şi cum ar fi fost acoperit cu salivă. Îl studie 
puţin şi se prefăcu nespus de scârbit, fapt ce stârni şi mai multe 
chicoteli din partea copiilor, şi i-l aruncă înapoi lui Draycos. 
Dragonul prinse mărul în gură, îl săltă de la o labă la alta şi-l 
prinse din nou îngură. Colţii ascuţiţi sclipiră pentru o clipă şi 
mărul dispăru. 

— După cum vedeţi,  incredibilul meu asistent 
electromecanic Draycos a ratat prânzul, spuse Jack sec printre 
aplauzele generale. A adus cineva cărţi de joc? 


Capitolul 14 


Reprezentaţia se dovedi a fi, în umila lui părere, un succes 
imens. 

Nu mai făcuse un spectacol de magie până acum, dar avea 
impresia că toată viaţa lui se pregătise pentru momentul ăsta. 
Majoritatea trucurilor le învățase de la unchiul Virgil, fie pentru a 
şterpeli bani de pe stradă când era mai mic, fie pentru a 
distrage atenţia în diversele înşelătorii pe care le puneau 
împreună la cale. Îndemânarea o căpătase tot de la el şi-l 
ajutase în nenumărate rânduri fie că escrocau pe câte unul, fie 
că spărgeau vreun seif. 

Şi bineînţeles, şarmul cu care se adresa publicului era în 
totalitate artă de şarlatan. Simţea că o luase de la capăt cu 
vechile metehne. Mai mult, parcă nu le-ar fi abandonat 
niciodată. 

Doar că acum publicul urma să-i dea bani de bunăvoie, nu 
să-i fure el. Nu credea că la asta se referea unchiul Virge atunci 
când îl îndemnase să-şi amintească ce învățase. 

Cu toate astea, Draycos era de departe cea mai mare 
surpriză a serii, pentru el cel puţin. De la început şi până la 
sfârşit dragonul intrase de minune în pielea asistentului 
şugubăţ. Îşi jucase rolul fără greş. Chiar şi când trucurile lui Jack 
nu erau dintre cele mai reuşite, maimuţăreala lui din fundal 
compensase cu vârf şi îndesat. 

Nu s-ar fi aşteptat în ruptul capului la aşa ceva din partea 
unui nobil războinic K'da. Unchiul Virge n-o să-l creadă 
niciodată. 

După o oră de spectacol, Jack hotărî că venise momentul 
încheierii triumfale. Spera că Raven îl căuta în altă parte a 
oraşului. Dacă primea destui bani de la wistawki, putea să 
găsească o navă care să-l ducă în portul de pe Aldershot, unde - 
trăgea el nădejde - îl aştepta Essenay. 

— Şi acum, prieteni, un ultim moment de magie pentru 
dumneavoastră, rosti Jack, dezbrăcând jacheta şi ţinând-o în 
faţa sa. După cum vedeţi, o jachetă obişnuită. 

O întoarse demonstrativ pe ambele părţi. 


— ÎI voi ruga acum pe fenomenalul meu asistent 
electromecanic Draycos să stea în faţa mea. Deschise larg 
jacheta. 

Draycos se aşeză ascultător între băiat şi jachetă. Îşi întinse 
trupul între braţele lui Jack, sprijinit cu labele din faţă de 
jachetă. Băiatul nu putea să vadă ce mutre făcea Draycos de 
cealaltă parte a hainei, dar copiii începură să chicotească. 

— Vă mulţumesc pentru timpul, atenţia şi bunăvoința dum- 
neavoastră, spuse el şi făcu o plecăciune. Jacheta se clătină 
puţin, la fel şi Draycos. 

— Din nefericire, continuă el pe un ton răspicat, nu pot să 
aduc aceleaşi mulțumiri şi  formidabilului meu asistent 
electromecanic. Draycos, nu mi-ai arătat respectul cuvenit în 
seara asta. 

Dragonul îşi înclină capul îndărăt, astfel încât se uita invers 
la Jack. 

— Eu? 

— Da, tu, rosti Jack cu hotărâre. Şi ultima ta şmecherie a 
umplut paharul. Mă văd silit să te concediez. 

Scâncete de protest se auziră din cercul copiilor. 

— Nu, asta e decizia mea finală. Şi când un magician îşi 
concediază asistentul, unde credeţi că merge acesta? 

Îi lăsă pe copii să-şi dea cu părerea. În acest timp, Draycos 
strecură o labă de-a lungul jachetei, pe mâna lui Jack. Îi 
desluşise intenţiile. 

— Nu, spuse Jack, clătinând din cap. De fapt, când un 
magician îşi concediază asistentul, acesta se evaporă”. 

Cu o mişcare din încheietură acoperi capul dragonului cu 
jacheta. Simţi o greutate pe antebraţul drept şijacheta căzu la 
podea. 

Micuţii icniră de spaimă. Pentru câteva clipe se lăsă tăcerea. 
Şi apoi, spre uşurarea lui Jack, se dezlănţui un ropot de aplauze. 

— Vă mulţumesc încă o dată, prieteni, rosti Jack printre 
pocnete, făcând trei plecăciuni joase. A treia oară ridică şi 
jacheta de la podea. 

Preenoffneoff îl aştepta la ieşirea din încăpere. 

— Un spectacol admirabil, spuse el încet. Admirabil cum i-ai 
păcălit pe toţi. 

— Ce vrei să zici? întrebă Jack, încercând să pară surprins. 


Joc de cuvinte, în engleză to fire, „a da foc”, dar şi „a concedia” (n. tr.). 


Inima îi bătea cu putere. Doar n-avea de gând să-i pună 
beţe-n roate acum, după ce-şi dăduse timp de-o oră sufletul pe 
scenă. Sau avea? 

— Ai folosit balconul nostru ca ascunziş. Nu nega. Mi-a spus 
Randorneoff. ` 

Lui Jack i se-nmuiară picioarele. II observase pe wistawkul 
beat întorcându-se de pe balcon în urmă cu jumătate de oră, dar 
nu băgase de seamă că acesta discutase cu cineva. Lucrurile nu 
stăteau deloc bine. 

— Păi... începu el, neştiind ce să zică. 

— Bănuiesc că eşti în siguranţă acum. 

li fură necesare câteva secunde să schimbe macazul. 

— Aşa sper. Scuzele mele că am intrat nepoftit la 
dumneavoastră în casă. 

Wistawkul făcu semn că totul e în ordine. 

— Un spectacol admirabil, repetă el, punând un săculeţ mic 
de catifea în mâna băiatului. Liniştea şi bucuria să-ţi însoţească 
paşii. 

— Mulţumesc, spuse Jack, făcând încă o plecăciune în timp 
ce pipăia săculeţul. Era greu şi zăngănea plăcut la atingere. 
Spera să şi valoreze pe măsură. Fericirea şi mulţumirea să 
vegheze asupra familiei dumneavoastră. 

Ora cinei trecuse, cât ei se dăduseră în spectacol, iar acum 
era mai multă lume pe străzi. Fireşte, majoritatea erau wistawki. 
Sporovăiau în aerul răcoros al nopţii. Jack o luă la pas,încercând 
să lase spaţioportul cât mai mult în urmă. Se ţinea la adăpostul 
umbrei, fără însă a atrage atenţia asupra sa. 

— Unde mergem? întrebă încet Draycos de pe umărul său. 

— Ştiu un aeroport micuţ în afara oraşului. Sper că avem 
destui bani să închiriem un avion. 

— Unde ne aşteaptă Essenay? 

— La un spaţioport regional de pe cealaltă parte a 
continentului. Dacă unchiul Virge n-a reuşit să se furişeze cu o 
identitate falsă, acum e pe planeta Aldershot. In cazul ăsta va 
trebui să-mi găsesc o slujbă ca să strâng suficienţi bani pentru 
transport. 

— Poate ar trebui să continui ca scamator. Am fost 
impresionat de iscusinţa ta. 


— Mersi, dar mă gândeam la ceva mai uşor. Manipulant de 
mărfuri grele, spre exemplu. Să ţin publicul pe ace seamănă 
foarte mult cu ce făceam odată. 

Îşi mută privirea la umăr. 

— Că veni vorba, nici tu nu te-ai descurcat rău. În special cu 
merele. Când ai învăţat să jonglezi? 

— Când eram mai mic. Fratele meu se pricepea de minune la 
asta, şi doream la rândul meu să stăpânesc meseria. 

— Nu zău. Întotdeauna simţea un fior de singurătate când 
cineva aducea vorba de fraţi şi surori. 

— Câţi fraţi ai? 

— Unul singur. Mai am în schimb trei surori. 

— Familie numeroasă. Eu sunt singur la părinţi. Şi zici că te-a 
învăţat să jonglezi? 

— Mă supraveghea, dar de învăţat am făcut-o de unul 
singur. Voiam să-l impresionez. 

— Pun pariu că a fost surprins. Te pricepi de minune. 

— Mulţumesc. Curios, am privit-o mereu ca pe o distracţie 
personală. Niciodată nu mi-am închipuit că o să-mi folosească la 
ceva. 

— La mine e tocmai invers. Am învăţat doar lucruri care să 
mă ajute la furat sau înşelat. Nu mi-a trecut prin minte că poate 
fi doar o modalitate de a binedispune lumea. 

Merseră o bucată de vreme în tăcere. 

— Înţeleg că oamenii n-au parte de cine ştie ce copilărie, 
spuse Draycos în cele din urmă. 

— Oamenii se bucură de copilărie, nu-i vorbă, oftă el. Eu 
unul însă n-am prea avut parte de una. Părinţii mei au murit 
când aveam trei ani. Un accident în mină, din câte-am înţeles. 

— Nu ştii sigur? ` 

— Aveam doar trei ani, spuse Jack răbdător.lmi amintesc că 
purtau nişte pălării hazlii, apoio explozie puternică. Dar cam 
atât. N-aş fi ştiut că erau mineri dacă nu mi-ar fi zis unchiul 
Virgil. 

— Ţi-a spus asta după ce te-a adoptat? 

— Adoptat e mult spus. Din câte ştiu, nu există acte. După 
accident m-a luat cu el pe navă. 

— Ca ajutor de răufăcător. 


— În mare parte, da. Să nu mă-nţelegi greşit. N-aveam altă 
familie şi m-a crescut bine. Într-un fel mi-e dor de el. Dar... aşa 
e, în cea mai mare parte eram doar ajutorul lui. 

— Îmi pare rău pentru situaţia ta. 

— Nu-ţi mai bate capul, îl repezi Jack. Nu era obişnuit cu 
scuzele şi cu-atât mai puţin cu persoane care-i arătau milă. N- 
am nevoie de compasiunea ta. 

— N-ai nevoie de compasiunea nimănui? 

— Mă descurcam şi înainte să vii tu, se încăpăţână Jack. O să 
mă descurc la fel de bine şi după ce-o să pleci. 

— Când voi pleca? 

— Las-o baltă, mormăi Jack. Acum că dezlegaseră misterul 
lăzii de marfă, unchiul Virge îl va bate la cap să-l arunce pe 
Draycos în cârca altcuiva, de unde să-şi poată duce la capăt răz- 
boiul împotriva Valahgua. Dar nu dorea ca dragonul să afle 
acest lucru. 

— Şi unde e frate-tu? Vine cu flota mare? 

— Surorile mele vin cu flota. Fratele meu nu mai e. A murit 
luptând cu Valahgua. 

Chipul lui Jack se întunecă. 

— Îmi pare rău. 

— Nu trebuie. S-a întâmplat demult şi a fost jelit cum se 
cuvine. 

— Mm, făcu Jack, neştiind ce să zică. Să înţeleg că dorinţa ta 
de a salva convoiul nu e numai o datorie de războinic, ci şi o 
chestiune personală. 

Dragonul îşi schimbă puţin poziţia. 

— Mi-aş da cu drag viaţa să-mi apăr poporul. Dar ai 
dreptate, e şi personal. 

Jack se strâmbă. Ar sacrifica şi viaţa tovarăşului său pentru 
a-i salva pe numeroşii lui prieteni? Trebuia să afle acest lucru 
înainte ca totul să scape de sub control. 

Tocmai căuta o formulă politicoasă pentru întrebarea lui, 
când o umbră ieşi din perete şi îi propti un pistol în gât. 

— Uşurel, Morgan, îi şopti o voce cunoscută în ureche. 

Jack simţi un nod în gât. Nu asta! 

— Locotenente Raven, mă bucur să te văd din nou, spuse el 
pe un ton cât se putea de obişnuit. 

— Sentimentul e reciproc, îl asigură Raven. Preferi calea 
simplă sau cea complicată? 


ÎI simţi sub cămaşă pe Draycos, pregătindu-se de salt. 

— Nt, îl avertiză încet. 

— Nţ ce? dori să ştie Raven. Nt la varianta simplă? 

— Nu, doar nį. 

Draycos se potoli. Primise mesajul. Dar, se gândi el mai bine, 
de ce să nu-l lase pe dragon să rezolve situaţia în felul lui? 

O clipă mai târziu era bucuros că-l oprise pe Draycos. Pe la 
jumătatea drumului alte două umbre ieşiră la iveală. ÎI 
recunoscu pe animăluţul lui Raven, soldatul brummga. Nici 
măcar Draycos n-ar fi putut să-i dea gata pe toţi trei, mai ales 
aşa cum erau poziţionaţi. 

— Deci puşlamaua a găsit până la urmă o văgăună în care să 
se-ascundă, rânji Drabs batjocoritor când ajunse în apropierea 
celor doi. Bravo, puşlama. 

— Eşti vârât până la gât în rahat, Morgan, spuse Raven, 
înşfăcând pistolul din toc. Ştii asta? 

— Furt calificat, spuse Drabs, cu acelaşi rânjet. Instrumentul 
acela de măsurare a presiunii moleculare pe care l-ai şparlit face 
trei milioane de dolari. 

— Uau, căscă Jack gura, prefăcându-se uluit. Chestia aia albă 
e scumpă, nu glumă. 

— Ce chestie albă? se încruntă Drabs. 

— Gheaţa carbonică, spuse Jack cu blândeţe. Patruzeci de 
kilograme fac nu mai puţin de trei milioane. 

Mutra lui Drabs era în schimb nepreţuită. 

— Aăă, locotenente? 

— Şi-a dat seama, mârâi brummga dispreţuitor. 

— Da, n-am ce zice, eşti sclipitor, spuse Raven pe un ton la 
fel de dezgustat. Înfipse pistolul în gâtul lui Jack. Te crezi 
deştept, puştiule, ai? 

— Mă străduiesc, spuse Jack cu modestie. 

— Şi unchiul a zbughit-o, zise Drabs deodată îngrijorat. Ce ne 
facem? 

— Ce ne facem? murmură Raven. Îi căutăm nod în papură, 
asta facem. 

— La ce te-ai gândit? 

Raven păşi în spatele lui Jack, îl prinse cu o mână de gât şi 
se întoarse, forțându-l pe băiat să facă acelaşi lucru. 


Doi wistawki se apropiau de ei, sporovăind, fără să-i bage de 
seamă pe străinii din faţa lor. Înteţind strânsoarea, Raven luă 
pistolul de la gâtul lui Jack. 

Cu mâna sprijinită de umărul băiatului, îndreptă arma spre 
extratereştri. 

Jack icni brusc, bănuind intenţiile lui Raven. Fără să mai ia în 
seamă că era strâns de gât, se aruncă după pistol cu ambele 
mâini. 

Dar era prea târziu. Arma lui Raven descărcă un fulger de 
lumină, schimbă puţin direcția şi-l slobozi pe cel de-al doilea. 

Fără niciun sunet, nici măcar un ultim strigăt, cei doi wis- 
tawki se prăbuşiră la pământ. 

— La o crimă, spuse Raven liniştit. 

— Eşti nebun? îngăimă Jack, holbându-se cu groază la cele 
două trupuri. Ce... de ce ai...? 

— Care-i problema? spuse Raven, fluturând pistolul de parcă 
trăgea după farfurii. Butoiaşul era încă fierbinte, iar mirosul de 
ozon îi străpunse nările. Doi extratereștri. Mare brânză. 

— Ţi-ai ieşit din minţi? repetă Jack. Tremura din toate 
încheieturile, îl podidiră lacrimile şi simţea cum îl apucă greata. 
Niciodată în toţi acei ani de furat şi înşelat oameni nu văzuse pe 
cineva ucis cu atâta sânge rece. 

— Te înşeli, prietene. Tu i-ai împuşcat. Aşa-i, Drabs? 

— Aşa-i, îl susţinu Drabs. Se puse în faţa lui Jack. Rânjea din 
nou. Un caz tipic de om care urăşte extratereştrii. 

Jack încercă să-şi ascundă lacrimile. Nu voia ca nenorociţii 
ăştia să-l vadă plângând. Nu le va da o asemenea satisfacţie. 

— Vorbim noi mai târziu, spuse Raven. Până atunci, vise 
plăcute. 

Ceva rece îl atinse pe gât, chiar deasupra mâinii lui Raven. 
Simţi un iz neplăcut... 

Ultimul lucru pe care îl văzu fu chipul lui Drabs.Încă rânjea. 


Capitolul 15 


Brummga îl luă în stăpânire pe băiat, încolăcindu-şi o mână 
butucănoasă în jurul brâului. Raven îi scotoci buzunarele, 
scoțând transmiţătorul, poli-unealta şi scanerul EvGa. Apoi o luă 
înainte, lăsându-l pe Drabs în spate. Se îndreptau cu toţii spre 
spaţioport. 

Pe Draycos nu-l băgă nimeni de seamă. Dragonul era lipit de 
pielea lui Jack, arzând de ciudă. 

Trebuia să fi acţionat mai rapid. Trebuia să fi acţionat, punct. 
Trebuia să ignore sfatul lui Jack de a rămâne nevăzut atunci 
când apăruse Raven. Un salt din umăr ar fi azvârlit pistolul 
proptit în gâtul băiatului cât colo, iar în următoarea clipă l-ar fi 
dat gata şi pe om. 

Dar tovarâăşii lui Raven vor fi deschis focul din ascunzătorile 
lor. Ar fi reuşit oare să-i biruie şi pe ei? 

De nervi îşi lăsă ghearele să iasă pe pieptul lui Jack. Ştia că 
ar fi putut să-i înfrângă, cu toate că erau mai mulţi şi aveau 
poziţii mai bune. Cu condiţia să fi fost singur. Dar nu era. Jack nu 
fusese antrenat nici pentru luptă, nici pentru eschivă. Dacă 
Draycos făcea o mişcare, l-ar fi ucis imediat pe băiat. 

Trebuia să fi acţionat oare înainte ca Raven să-i omoare pe 
cei doi wistawki? Să sară şi să prevină moartea lor? Sau poate 
trebuia să fi făcut ceva înainte să-l adoarmă pe Jack? 

Nu. Braţul lui Raven încolăcit de gâtul băiatului nu-l lăsase să 
vadă prea bine, dar auzul îi fusese la fel de ascuţit. In niciun 
moment nu s-au aflat toţi trei destul de aproape ca să-i atace 
unu la unu, iar orice altă manevră i-ar fi pus în pericol viaţa lui 
Jack. 

Şi totul degeaba, pentru că era evident că n-aveau de gând 
să-l omoare. Ce-i drept, nu imediat. 

Hotărât lucru. Era prea târziu să mai facă ceva. Jack dormea 
buştean, după ce drogul injectat de Raven îşi făcuse efectul. 
Una era să-l prinzi pe băiat din săritură şi să-l ridici pe un balcon 
şi cu totul alta să-l iei în cârcă şi să fugi cât vezi cu ochii. 

Nu. Inamicul era deocamdată mai tare. Draycos era obligat 
să privească, să aştepte şi să aibă răbdare. Dacă aveau nevoie 


de Jack în viaţă înseamnă că doreau ceva de la el. În cele din 
urmă trebuiau să-l trezească. Odată ce băiatul era din nou pe 
picioarele lui, se putea gândi şi la evadare. 

Ajunseră la spaţioport şi intrară, ocolind pe la intersecţia 
cilindrilor. Draycos scoase un ochi prin pieptul băiatului, cât să 
vadă deasupra despicăturii de la cămaşă. Ştia că în cele din 
urmă vor ajunge la o navă. 

Aşa se şi întâmplă. 

O navă impresionantă, dacă lua ca punct de referinţă 
aparatul lui Jack. Era de două ori mai mare ca Essenay, iar 
contururile fine dădeau seama de banii şi poziţia socială a 
proprietarului. Cel puţin la shontini era valabilă asocierea. Cer- 
cetă nava în timp ce se apropiau de ea, încercând să reţină 
forma şi trăsăturile ei cât mai bine cu putinţă. Cine ştie când va 
trebui s-o identifice? 

Raven, aflat încă în frunte, se opri la baza rampei, aşteptân- 
du-i pe ceilalţi să-l ajungă din urmă. 

— Bine, spuse el când se strânseră laolaltă. Cunoaşteţi locul 
de întâlnire. Am pierdut deja două săptămâni cu puştiul ăsta. 
Dacă nu-l predăm repede, şefu' o să ne jupoaie devii. 

— După toată vânzoleala asta, ar face bine să coopereze, 
grohăi Drabs. 

— Să-şi bată şefu' capul cu el, spuse Raven. Tu ai grijă să 
ajungă acolo într-o singură bucată, ai înţeles? 

— Să nu-l verificăm din cap până-n picioare întâi? întrebă 
brummga. 

— La ce bun? îl zeflemisi Raven. Arme? Instrumente de 
evadare? Cam greu de folosit atunci când dormi. 

— În meseria mea nu ne asumăm niciodată riscuri inutile, 
ripostă brummga pe un ton aspru. 

— În a mea facem ceea ce ni se spune, îi zise Raven la fel de 
aspru. Îl legaţi de pat, îi faceţi o injecție cu întăritoare tot la doi- 
sprezece ore şi atât! Nu-i daţi de mâncare, nu-i faceţi baie şi nu- 
i citiţi poveşti de adormit copiii. Ne-am înţeles? 

— Desigur, mârâi brummga. 

— Pleci? întrebă Drabs. 

Raven dădu aprobator din cap. 

— O să ajung mai târziu. Voi doar să-l duceţi pe puşti la şefu' 
cât de iute puteţi. Ne vedem mai încolo. 

— Bine, spuse Drabs. Succes. 


Raven înclină din cap şi porni de-a lungul cilindrului. Ceilalţi 
urcară pe navă împreună cu Jack. 

Călătoria se dovedi mult mai liniştită decât se aşteptase. 
După discuţiile la care asistase, era sigur că brummga avea să 
încalce ordinul şi să-l percheziţioneze pe Jack. Dacă ar fi făcut 
asta şi l-ar fi descoperit, Draycos ar fi fost nevoit să ia o 
hotărâre dificilă. 

Dar nimeni nu-l controlă pe Jack. De fapt, în afară de 
injecţiile pe care Drabs i le făcea de două ori pe zi, nu-l băga 
nimeni în seamă. Aidoma unor curieri ce livrau un pachet. 

Pe lângă asta, călătoria era şi plictisitoare. Nu o dată îl bătu 
pe Draycos gândul să exploreze nava, în special atunci când 
toată lumea dormea. Dar nu avea de unde să ştie ce sisteme de 
monitorizare vegheau încăperile şi coridoarele. Essenay era 
dotată cu un astfel de sistem - unchiul Virge subliniase acest 
aspect - şi era foarte improbabil ca nişte criminali cu sânge rece 
să nu-şi ia precauţiile necesare. 

Îi trecu prin minte să ia cu asalt echipajul şi să pună 
stăpânire pe navă. Fără injecţiile lui Drabs, Jack şi-ar fi venit în 
simţiri. împreună puteau să zboare spre ape mai liniştite. 

Însă nu ştia la ce să se-aştepte, iar riscul era prea mare. 
Dacă trebuia să dea piept doar cu brummga şi Drabs, sorții erau 
de partea sa. Dar,trăgând cu urechea când uşa de la cabină era 
deschisă, află că există şi un echipaj de zbor. Nu ştia câţi sunt, 
unde sunt sau ce program au. 

Instructorii săi militari îi repetaseră de nenumărate ori că un 
războinic nu-şi asuma riscuri necugetate decât dacă n-are 
încotro. Acum era silit să aştepte. 

Aşa că se puse pe aşteptat, deşi nu-i plăcea câtuşi de puţin. 

După trei zile ce durară parcă o veşnicie, ajunseră la 
destinaţie. 

Pe străzile din Vagran, Drabs şi brummga îl căraseră pe Jack 
aşa cum doi prieteni îşi conduc amicul beţiv la navă. Acum, 
lângă ieşire îi aştepta o targă pliantă. Brummga îl ridică pe Jack 
şi-l aşeză pe targă. Apoi cei doi îl împinseră pe rampă, spre 
maşina care îi aştepta jos. 

Maşina nu avea geamuri în spate, dar Draycos reuşi să 
arunce câteva priviri înainte ca uşile să se-nchidă. Spaţioportul 
acesta era mai mare decât cel de pe Vagran. In hurducăiala 


întunecată a maşinii se întrebă dacă vor ajunge la destinaţia 
finală sau dacă urmau să urce pe altă navă. 

Drumul nu dură mai mult de câteva minute. 

De-afară se auzi mişcare. Uşile din spate se deschiseră şi cei 
doi scoaseră targa. Stăteau lângăcea mai impresionantă navă 
pe care Draycos o văzuse vreodată. O navă shontină de aşa 
mărime şi atât de luxoasă nu putea să fie decât un iaht personal 
extrem de scump sau nava de afaceri a vreunei megacorporaţii. 
Ştia că nu putea să aplice aceleaşi judecăţi aici, dar cu toate 
astea, era evident că cineva putred de bogat sau foarte puternic 
- sau ambele - era interesat de Jack. Extrem de interesat. 

Dar de ce? Ce şi-ar putea dori cineva de la un pui de om 
rătăcit prin univers? Să-i fi tăinuit Jack ceva? 

Tot chibzuind aşa, îi căzură deodată ochii pe simboluri de 
cuvinte întipărite pe navă lângă intrare. 

Simţi un val de emoție. Cuvinte! O posibilitate de 
identificare. Poate chiar denumirea navei. Singura problemă era 
că Jack dormea şi n-avea cum să le vadă, iar el nu înţelegea o 
iotă. 

Draycos începu să-şi roadă ghearele de ciudă. Era o 
informaţie-cheie, poate exact acea informaţie de care Jack avea 
nevoie pentru a-i demasca pe răpitorii săi. Nu trebuia să-i scape 
din mâini. 

Nu-i rămânea decât să memoreze simbolurile. Să ţină minte 
formele şi alinierea lor, pentru a le reda mai târziu. 

Deodată înţelese că era peste puterile lui să reţină cuvintele. 
Erau prea multe litere, iar memoria vizuală nu l-ar fi ajutat să 
păstreze amintirea lor pe parcursul orelor sau zilelor până ce 
Jack urma să se trezească. 

De încercat avea să încerce, dar de izbutit... asta era cu totul 
altceva. 

Doar dacă... 

Zâmbi în sinea lui. Nu putea să memoreze literele. Dar mai 
era o cale. O cale pe care doar un bard-războinic K'da se putea 
avânta. 

Cu ochii pe simboluri, se apucă de treabă, în timp ce targa 
îşi continua drumul spre navă. 


Capitolul 16 


Încet dar sigur, Jack îşi venea în simţiri. Deveni conştient de 
o senzaţie bizară la gât. 

Nu era vorba de durere. Nici pe departe. Dar era ciudat. 
Dintr-odată realiză de ce. Şedea într-un scaun, cu capul căzut în 
piept. Senzaţia ciudată venea din ceafă, tensionată din cauza 
poziţiei. _ 

Acum era treaz de-a binelea. Insă nu era nevoie s-o ştie şi 
ceilalţi. Simţi adierea unei discuţii în apropiere, apoi o lumină 
blândă îi mângâie pleoapele. Poate, dacă se prefăcea că 
doarme, avea să afle lucruri care-l vor ajuta să scape. 

Sau măcar să-şi dea seama unde se afla. i 

Ar fi fost o idee bună să vadă în ce formă era. In afară de 
gâtul înţepenit era ca nou. Până şi rănile dobândite în urma 
ciocnirii cu balustradase vindecaseră. Ceea ce însemna că 
trecuseră câteva zile bune. Câteva zile de călătorie? Tot ce se 
poate. 

Colonia Vagran era probabil departe acum. Putea să dea 
uitării spaţioportul unde-l aştepta Essenay. Trăgea nădejde că 
unchiul Virge mirosise pericolul şi-şi luase tălpăşiţa de pe 
planetă. E 

Nu fusese vătămat şi asta era bine. In schimb simţea un gol 
imens în stomac. După câteva zile de somn în care nu îmbucase 
nici măcar o coajă de pâine, era firesc. Un iz vag de oțet Îi 
străpunse nările aflate la doar o palmă de piept. 

Fusese drogat, azvârlit pe-o navă şi purtat te miri câţi 
kilometri de-a lungul Braţului Orion.Intrebarea era: unde? Şi de 
ce? 

— Bună, Jack, rosti un glas. 

Cu greu se stăpâni să sară ca ars. Să fi trăit milenii de-a 
rândul şi tot n-ar fi uitat acel glas de şarpe, rece şi împietrit. ÎI 
auzise pe lota Klestis. Aparţinea celui care comandase şleahta 
care cotrobăise prin Havenseeker. 

Poate tot el hotărâse şi soarta navelor K'da-shontine. 


— Lasă prefăcătoria deoparte, rosti nerăbdătoare vocea, 
dintr-odată şi mai rece. Aparatele mele îmi spun că eşti treaz de 
juma' de minut. Nu-mi irosi timpul. 

Jack ridică încet capul, clipind de câteva ori. 

Se afla într-o cameră mică, dar elegant mobilată, în faţa unui 
birou de lemn cu ornamente. Felul în care era prinsă mobila de 
podea îi spunea că se aflau la bordul unei nave. Mai multe 
lumini îl săgetau de pe birou. Nu erau foarte supărătoare, odată 
ce ochii se obişnuiau cu ele, dar suficient de puternice cât să-l 
mascheze pe cel din spatele biroului. 

De-abia acum observă că avea mâinile încătuşate. 

— Bine, spuse, mijind ochii în bătaia luminii. Pentru o clipă îşi 
aminti de dragon, dar alungă iute gândul din minte. Avea 
destule pe cap acum. 

— Sunt treaz. Ce doreşti? 

— II vreau pe unchiul tău, rosti Glas de Şarpe, dindărătul 
luminilor. Unde e? 

Jack strâmbă din nas. Desigur. Doreau să şteargă toate ur- 
mele, iar unchiul Virge şi Essenay erau nişte urme mai măricele. 

— Nu ştiu. 

— Te sfătuiesc să spui adevărul, rosti Glas de Şarpe, pe un 
ton şi mai îngheţat. Ştim că nu te-a abandonat pur şi simplu pe 
Vagran. Cu siguranţă aveţi un loc de întâlnire. Dacă nu unul, 
atunci mai multe. Vreau o listă cu ele. 

Jack clătină din cap. 

— Uite ce-i, chiar nu ştiu unde e, stărui el. 

Pentru o clipă, Glas de Şarpe nu zise nimic. Jack încercă să-şi 
păstreze cumpătul, cu gândul la ce avea să urmeze. Vor încerca 
să afle cu tot dinadinsul cu cine mai vorbise despre K'da şi 
shontini. 

Şi pe urmă se vor descotorosi de el. Va fi unchiul Virge 
suficient de luminat la cap să facă o declaraţie la Internos Police 
atunci când va constata că nu mai vine? 

Vor pune preţ pe cuvintele lui? Un computer de bord nu era 
tocmai un martor credibil. 

— In cazul ăsta putem să ne luăm adio, rosti în cele din urmă 
Glas de Şarpe. Dacă nu mărturiseşti unde se află unchiul tău, nu 
ne mai eşti de niciun folos. Va trebui să te ucidem şi să găsim 
pe altcineva să ne-ajute. 


Jack clipi din nou, nebăgând de seamă ameninţarea, căci 
mintea lui era acum fixată pe ultima parte a propoziției. Cum 
adică să-i ajute altcineva? Voiau cumva să-l tragă pe sfoară? 
Dintr-odată, cu o fărâmă de speranţă, realiză că încurcase 
borcanele. Glas de Şarpe nu era preocupat să şteargă urmele 
luptei în care pieriseră shontinii şi K'daii, căci habar n-avea că 
Jack fusese acolo. Aici era vorba despre cu totul altceva. Nu pe 
unchiul Virge îl căutau, computerul navei, ci pe unchiul Virgil, 
renumitul şarlatan şi pungaş. 

— O secundă. Te referi la o slujbă? 

— Nu te interesează. Eu cu Virgil Morgan am treabă, nu cu 
piticania lui de nepot. 

— A, spuse Jack, înclinând puţin capul. Hmm, ce păcat! 
Pentru că trebuie să vorbeşti cu mine întâi, dacă vrei să dai de 
unchiul Virgil. 

— Măsoară-ţi cuvintele, puştiule, se răsti la el o voce 
cunoscută. 

Se uită peste umăr în direcţia vocii şi îl zări pe Drabs, făcând 
de pază la uşă. 

— Ah, bună Drabs, spuse băiatul, fluturându-şi voios mâinile 
încătuşate. Locotenentul Raven a luat o scurtă pauză? 

Drabs bâigui ceva, dar Glas de Şarpe i-o reteză de-ndată. 

— Deci băiatul îţi ştie numele. Ştie cum vă cheamă pe 
amândoi. Foarte abil, Drabs, foarte abil. 

Drabs se posomori numaidecât. 

— Domnule, spuse el rugător, nu... vreau să zic că noi n- 
am... brummaga, el... 

— Destul, i-o tăie din nou Glas de Şarpe. Mă ocup eu de tine 
mai târziu. Unde eram? Jack... 

— Da? 

— Nu cred că-ţi dai seama de gravitatea situaţiei. Nu numai 
că ai împuşcat doi cetăţeni nevinovaţi pe Vagran, dar ai şi fugit 
de răspundere. 

Amintirea îi produse un junghi în stomac. 

— Am fost răpit, vrei să zici. Şi nu eu, ci Raven i-a împuşcat. 

— Trei martori sunt gata să jure în faţa instanţei că tu ai 
apăsat pe trăgaci, rosti Glas de Şarpe liniştit. Asta dacă se 
ajunge până acolo. Mai există şi posibilitatea ca regretabilul 
accident să ajungă în arhiva de cazuri nerezolvate a poliţiei de 
pe Vagran. 


Jack încercă să străpungă lumina cu ochii. 

— N-a fost de-ajuns să înscenezi furtul? rosti pe un ton amar. 
Trebuia să ucizi şi doi wistawki nevinovaţi ca să mă ai la mână? 

— Nu există nevinovati în meseria mea, spuse cu 
nonşalanţă. Cât despre furt, tu ai zădărnicit înscenarea. 

— Da, ce să zic, mormăi Jack. Prost mai sunt şi eu. Cum de 
mi-am permis să mă dezvinovăţesc? 

— Toate astea erau de prisos dacă unchiul tău nu se dădea 
la fund. Dacă nu-ţi place situaţia în care te afli, spune-mi unde e. 

— Ce, nu mai sunt destui şarlatani pe lume? încercă Jack să-l 
tragă de limbă. 

Urmă o tăcere scurtă, iar băiatul avu impresia deloc plăcută 
că Glas de Şarpe îi zâmbea. 

— Aşa unchi, aşa nepot. Şi Virgil Morgan încerca mereu să 
tragă pietrele de limbă, să obţină informaţii. 

— Nu poţi să mă acuzi că-i semăn leit. 

— AŞ putea, dar n-am s-o fac. Şi n-am nevoie de talentul lui 
de a înşela oamenii, ci de priceperea lui în a deschide seifuri 
mari şi bine ferecate. E cel mai bun în domeniu, iar eu 
obişnuiesc să-i angajez doar pe cei mai buni. 

— Bine, rosti Jack. Cântărise îndeajuns situaţia şi era limpede 
că avea o singură portiţă de ieşire. 

— Ce slujbă şi cât se plăteşte? 

— Ti-am mai spus că nu te interesează. 

— lar eu ţi-am mai spus că dacă-l vrei pe unchiul Virgil, 
trebuie să vorbeşti cu mine. Ce rost mai are să te retragi din 
activitate dacă oricine poate să dea de tine cât ai zice peşte? 

Urmă un moment prelungit de tăcere. Jack încercă să-şi 
fixeze privirile între luminile de pe birou, pentru a-l zări pe 
interlocutorul său. Dar nu reuşi decât să-i distingă silueta 
umanoidă. Putea la fel de bine să fie şi un bonsai! în formă de 
om. 

— Se pare că am ratat petrecerea de retragere, spuse Glas 
de Şarpe în cele din urmă. Prea bine. Drabs? 

Se auziră câţiva paşi greoi şi Drabs apăru lângă el, arun- 
cându-i priviri fioroase. Ţinea în mână o servietă mică de metal. 


VArta şi ştiinţa de a creşte plante şi arbori miniaturali, în mod forţat, în spaţii 
mult mai restrânse decât sunt necesare în mod natural dezvoltării lor, prin 
conducerea şi tăierea adecvată a ramurilor şi prin hrănire minimală cu apă şi 
îngrăşăminte (n. tr.). 


— Sunteţi sigur că vreţi să faceţi asta, domnule? Eu unul n- 
am încredere-n el nici cât negru sub unghie. 

— Dacă ne trage pe sfoară, îţi dau voie să asişti la execuţia 
lui pe Vagran. Deschide-o. 

În servietă nu se găsea decât un singur obiect, frumos 
aşezat în căptuşeala special croită pe conturul său. Un cilindru 
subţire de metal, măsurând opt ţoii în lungime şi trei în 
diametru. Pe unul dintre capete era ştanţat numărul 407662. 
Suprafaţa cilindrului era presărată cu conectoare şi supape. 

— Un astfel de cilindru se găseşte în seiful taxatorului de pe 
pachebotul spațial Star of Wonderi!.Misiunea constă în 
înlocuirea acelui cilindru cu ăsta. 

— Ah, făcu Jack pe un ton obişnuit. Doar atât? 

— Doar atât. O nimica toată pentru un om cu talentul lui 
Virgil Morgan. 

— Fireşte, spuse Jack, simțind cum i se năruie pământul de 
sub picioare. Să spargă un seif solidconstruit şi bine păzit pe un 
pachebot spaţial de lux era floare la ureche. Pentru unchiul 
Virgil în orice caz. Doar că unchiul Virgil era pe ailaltă lume. 

— Şi cât se plăteşte? 

— Îşi primeşte nepotul înapoi. Teafăr şi fără mandat de 
arestare pe Vagran. 

Jack înghiţi în sec. 

— În condiţiile astea cred că acceptă slujba. 

— Nemaipomenit, spuse Glas de Şarpe, de parcă tocmai ar fi 
încheiat o afacere oarecare. Transmite-le celor de pe punte să 
stabilească o legătură InterWorld în biroul meu. Domnul Morgan 
doreşte să ia legătura cu unchiul său. 

— Da, să trăiţi, spuse Drabs. Apoi închise şi sigilă servieta. O 
ridică din poala băiatului şi se îndreptă spre uşă. 

Jack ridică un deget tremurător. 

— Îmi pare rău, dar nu e chiar aşa simplu. 

— Nu? întrebă ameninţător Glas de Şarpe. 

— Nu. N-o să-l sun pe unchiul Virgil de-aici. Mă duceţi pe Star 
of Wonder şi văd eu de-acolo. 

— Nici nu mă gândesc. Te ţin aici drept garanţie că unchiul 
tău va duce la îndeplinire slujba. 

Jack ridică din sprâncene. 

— Atunci găseşte pe altcineva să se ocupe de treaba asta. 


"În engleză, „steaua minune” (n. tr.). 


— Vreţi să-l fac să se răzgândească, domnule? se grăbi 
Drabs să întrebe. 

— Mi-ar plăcea nespus. Din nefericire, Morgan va dori 
garanţii că nepotul lui e teafăr. 

— Dacă-l lăsaţi la bordul pachebotului, o să-şi ia tălpăşiţa, 
avertiză Drabs. Mai mult ca sigur. 

— Nu cred, spuse Glas de Şarpe gânditor. Are destulă minte- 
n cap să-şi dea seama că odată ce va avea un mandat de 
arestare pe numele său nu va mai fi niciodată în siguranţă, în 
nicio văgăună de pe Braţul Orion. 

Jack oftă. 

— Da, merci, am priceput mesajul. E departe pachebotul? 

— Nu. Dimpotrivă, e chiar deasupra spaţioportului. Drabs va 
merge cu tine şi-ţi va cumpăra un bilet. 

— De acord. Cum rămâne cu hainele şi uneltele? 

— Poţi să-ţi schimbi garderoba la bordul navei. Cât despre 
unelte, bănuiesc că Morgan va aduce destule. Dacă îl 
contactezi. 

Avu impresia că omul de la birou se apleacă în faţă. 

— Te ţii de promisiune şi-l contactezi, nu? 

— Nu-ţi face griji, spuse Jack, dorindu-şi mai mult ca orice să 
îl poată suna pe unchiul Virgil. Sau măcar pe unchiul Virge. 

— Mă descurc eu, adăugă el, încercând să pară convingător. 
Dar vreau întâi să-mi dai sculele înapoi. 

— Sculele? 

— Poli-unealta, scanerul EvGa şi pistolul. 

— Desigur. Drabs îţi va returna poli-unealta înainte să te urci 
pe navă. De celelalte nu vei avea nevoie. 

— Dar... 

— Ne-am înţeles atunci. Încă ceva. Pachebotul pleacă în du- 
pă-amiaza asta şi va face trei opriri până la destinaţie, peste 
douăsprezece zile. Atât va avea unchiul tău la dispoziţie să-şi 
ducă la bun sfârşit însărcinarea. Te sfătuiesc să nu aştepţi prea 
mult şi să-l contactezi. 

Douăsprezece zile? Minunat. 

— Desigur. 

— Bine. Alte întrebări? 

— Ar fi două. Ce se află în cilindrul adevărat şi cine e 
păgubitul? 


— Foarte bine, dacă nu mai ai întrebări, atunci vei fi 
contactat după douăsprezece zile. Nădăjduiesc că unchiul tău va 
fi acolo să-mi dea vestea cea bună. 

La un semn nevăzut, Drabs îl înhăţă de-o mână. 

— Ridică-te, puştiule. 

Jack se supuse. Nici bine nu se ridică în picioare că Drabs îi 
trase un sac peste cap. 

— Hei! 

— O măsură de prudenţă, atâta tot. Drum bun. Odată ieşiţi 
din navă, intrară într-o maşină. 

De-abia acolo îi dădu Drabs săculeţul jos, dar nu renunţară la 
prudenţă: se aflau în remorca unui camion. 

— Dar văd că mă trataţi regeşte, comentă Jack. Unde-o să 
dorm pe pachebot, în sala motoarelor? 

— Ce amuzant, mârâi Drabs. Stai liniştit, o să primeşti o 
cabină de două persoane. Aşa cum a zis şi şefu', dorim să te 
simţi bine. 

Parcurseră restul drumului în tăcere. Încă nu avusese ocazia 
să verifice starea lui Draycos, dar simţea ceva mişcare pe piele. 
Spera că dragonul e teafăr. 

Se opriră într-un sfârşit. 

— Capăt de linie? întrebă Jack. 

— Pentru mine da. Pentru tine e doar începutul. 

— De-abia aştept, mormăi Jack, ridicându-se şi pornind în 
direcţia uşilor din spate. 

Drabs îi tăie calea. 

— Vreau să-ţi zic un singur lucru, rosti el, sfredelindu-l cu 
privirea pe băiat. Şefu' ţi-a spus că o să ai probleme cu poliţia 
dacă o dai în bară. Eu în schimb te previn că dacă ne faci figura, 
poţi să uiţi de poliţie. O să fii mort înainte să ajungă primul 
sticlete la tine. Ai înţeles? 

— Da, spuse Jack plictisit. Şi-aşa m-am cam săturat de tine. 
Putem să mergem? 

Preţ de un minut privirile celor doi rămaseră încleştate. Apoi 
zâmbi. Un zâmbet deloc plăcut. 

— Desigur, hai să mergem. 


Capitolul 17 


Drabs se ţinuse de cuvânt. Cabina lui Jack era de departe 
cea mai agreabilă cameră pe care-o văzuse vreodată, cu 
excepţia camerei de hotel unde poposise mai demult cu unchiul 
Virgil, după o escrocherie. 

Dacă îşi respectase promisiunea asta, probabil avea să le 
respecte şi pe celelalte. De pildă, să-lprindă şi să-l omoare dacă 
încerca să fugă. 

Abia aştepta să recupereze cele trei zile în care nu mâncase 
nimic. Îşi povestiră fiecare peripeţiile şi pe urmă consultară 
ghidul navei. Star of Wonder avea zece restaurante şi bufete, 
dintre care patru erau deschise zi şi noapte. Drabs îi lăsase o 
sumă frumuşică de bani pe credit, aşa că îşi permitea să 
mănânce în plus. 

De trei zile purta aceleaşi veşminte şi nu credea că stilaţii 
călători de pe pachebot vor dori să cineze în preajma lui. 

Din fericire avea un sintetizator de hrană în cabină. Nu 
găseai altceva decât gustări de bază, destul totuşi cât să-şi mai 
aline foamea. 

Aşa cum era de aşteptat, sintetizatorul nu reuşi să prepare 
sendvişul preferat al dragonului, cu hamburger, sos de ton şi de 
ciocolată. Comandă în schimb un hamburger, un sendviş cu ton, 
îngheţată de ciocolată şi le amestecă. Problema era rezolvată, 
cu toate că dragonul fu nevoit să se mulţumească fără ulei de 
motor. 

La insistenţele lui Draycos, îşi cumpără un set de haine noi 
şi, tot împins de la spate, făcu un duş. Acum că terminase cu 
treburile casnice - aşa cum le spunea unchiul Virge -, Jack putea 
să se concentreze pe ce avea de făcut. Se întinse cât era de 
lung pe pat, îmbrăcat în cămaşa şi pantalonii de costum 
proaspăt cumpărate, şi începu să frunzărească pliante, citind 
despre serviciile oferite şi structura punților. Cât despre 
Draycos, acesta se ghemui pe scaunul de la birou, cântând încet 
şi măzgălind ceva într-un caiet. 


— Nu ştiu, Draycos, oftă Jack. Lăsă harta din mână şi se 
rezemă de perete. Greu de crezutcă după trei zile de somn mai 
putea fi obosit, dar era. 

— Mă simt de parcă aş fi fost aruncat într-o groapă uriaşă, 
iar restul universului stă deasupra şi mi-ar turna noroi în cap. Ce 
ne facem? 

Dragonul se opri din cântat şi privi în sus. 

— Cu ce? întrebă el, potrivindu-şi mai bine stiloul în labă. 

— Cum adică? rosti Jack cu un amestec de frică şi iritare. Cu 
situaţia asta tâmpită. Ai idee ce bine păzit e seiful taxatorului? 

— Nu prea. Ce e un seif al taxatorului? 

— Taxatorul e cel responsabil cu banii pe un pachebot. Seiful 
e locul în care pasagerii îşi lasă obiectele preţioase pe durata 
călătoriei. 

Descrise un cerc cu mâna în jur. 

— Şi pe o navă ca asta poţi să fii convins că vor fi obiecte 
preţioase. Bijuterii, info-tuburi, chiar opere de artă neasemuite. 
E ca şi cum am sparge o bancă. De fapt mai rău, că n-ai unde să 
fugi pe urmă. 

— Ţi-e teamă că n-ai să reuşeşti? 

Jack clătină din cap. 

— Unchiul Virgil poate c-ar fi reuşit, cu instrumente potrivite 
şi vreo două săptămâni de pregătire. El se pricepea la asta, nu 
ca mine. Nu singur. 

Ochii de smarald ai dragonului scânteiară. 

— Dar nu eşti singur, Jack. Sunt şi eu cu tine. 

Băiatul se uită lung la dragon, cuprins dintr-odată de un 
sentiment straniu. Extraterestrul ăsta dorea să-l scoată din 
bucluc. Nu numai că-lajuta, dar îşi punea şi coada la bătaie 
pentru el. 

Era de parcă tocmai scăpase de gerul de-afară şi acum îşi 
dezmorţea oasele la căldura şemineului. Avea probleme cu 
carul, dar pentru o clipă, Jack întrezări o urmă de speranţă. 

Brusc se trezi la realitate. Draycos nu făcea asta din 
mărinimia inimii sau ce avea acolo în piept de pompa sângele 
ăla negru. Trebuia să-i salveze pe-ai lui, iar în acel moment Jack 
era singura unealtă de care dispunea. Dacă o dădea în bară, 
aceeaşi soartă ar fi împărtăşit-o şi Draycos. 

Ar fi rămas cu el până găsea o altă gazdă să-l ajute. Şi 
atunci, drum bun şi la revedere. 


Căldura se risipi şi răceala îl cuprinse din nou. 

— Apreciez oferta. Dar dacă nu cunoşti vreun spărgător de 
seifuri mâna-ntâi prin apropiere, nu prea văd cum ai putea să m- 
ajuţi. 

— Nu dispera. Sunt un bard-războinic K'da. Am eu mijloacele 
mele. 

— Da, parcă şi văd cursul pregătitor, pufni Jack. Tâlhărie- 
pentru-războinici 102. Trebuie întâi să fi absolvit Tâlhărie- 
pentru-războinici 101. 

Draycos îi arătă colții, dar nu zise nimic, ci-şi reluă cântatul 
şi măzgălitul. 

Asta îl enervă pe Jack. Viaţa lui atârna de un fir de aţă, iar 
dragonul se juca pe un caiet? 

— Ce faci? 

— Încerc să-l dau în vileag pe duşmanul nostru. Hai să vezi. 

Cu tensiunea în creştere, Jack se ridică şi se apropie de 
birou. 

Draycos nu mâzgălea, ci scria. 

Scria ? 

— Lângă intrarea navei în care ai fost dus erau scrise nişte 
cuvinte, îi explică Draycos, atingând caietul cu vârful limbii. 
Având în vedere că omul Drabs ţi-a acoperit ochii când ai plecat, 
suntem îndreptăţiţi să credem că acele cuvinte erau importante. 

— S-ar putea să fi fost numele navei. Inima îi bătea cu 
repeziciune. Dar ziceai că nu ştii să citeşti sau să scrii în limba 
noastră. 

— Aşa e. 

— Atunci ai ţinut minte formele? 

— Nu Întru totul. E dificil să  memorezi simboluri 
extraterestre dacă nu le cunoşti. Dar sunt un bard-războinic al 
poporului K'da. Aşa că în timp ce te urcau pe navă, am compus 
un cântec. 

Jack clipi. 

— Un cântec? 

— Da. Uite. 

Draycos lăsă vârful stiloului pe hârtie. 

— Continuă şirul un soldat, o fi el 'nalt, da-i răposat, cântă el. 

Trase o linie unduitoare ce părea a fi un K'da văzut de 
deasupra. Un „|” mare stilizat, hotărî Jack. 


— Aplecaţi, dar în picioare, depărtaţi, dar în strânsoare, 
continuă el. 

Trasă încă două linii unduitoare: un V întors. Le uni apoi cu o 
liniuţă la mijloc. Un „A” cumva? 

— Un shontin zgomot aşteaptă, ochii spre pământ şi- 
ndreaptă? 

Trase o linie verticală şi doi ochi bulbucaţi alături. Din 
unghiul acela chiar arăta ca un om cu urechea lipită de pământ. 

Din unghiul potrivit însăera, evident, litera „B”. 

— Inel de flăcări mai turtit, văpaie-n miez a ocolit, cântă el. 

Litera „O” cu ceva la mijloc. Jack nu ştia ce reprezenta 
însemnul acela, dar nu avea importanţă. Fără îndoială, era un 
„O”. 

— Un pumnal înfipt luceşte, cu tăişul te orbește. 

Jack surâse. Era un „L”, unduitor întocmai ca celelalte litere. 
Dacă se gândea mai bine, chiar arăta ca luciul muchiei unui 
pumnal, restul pumnalului ascuns în umbră. 

— Mai e un soldat, şi el sculat. Povestea noastră s-a încheiat. 
Draycos mai desenă un „|”. Puse stiloul deoparte. 

— Gata. 

— Măi, să fiu al naibii, rosti Jack plin de admiraţie. Pur şi 
simplu sclipitor. 

— N-am făcut decât să îmi pun în valoare aptitudinile şi 
învăţăturile, spuse Draycos pe un ton modest. Jack observă însă 
că lauda îi gâdilase orgoliul. Aşa cum faci şi tu de altfel. Ce zic 
cuvintele? 

Jack întoarse hârtia să vadă mai bine. 

— AdvocatusDiaboli. Hm. 

— Recunoşti numele? 

Jack se scărpină în cap. 

— Nici măcar nu recunosc cuvintele. Luă calculatorul în 
primire şi căută un dicţionar. Cu toată silinţa lui Draycos şi 
laudele ulterioare, spera ca dragonul să nu fi comis cumva o 
greşeală. 

— Nici măcar nu sună englezeşte. 

Introduse cuvintele. 

— Aha! Nici n-avea cum să sune, pentru că e-n latina veche: 
„Avocatul diavolului”. Adică unul care ţine morţiş la punctul său 
de vedere, de dragul discuţiei în contradictoriu. Curios nume 
pentru o navă. Mai era ceva scris acolo? 


— Alte cuvinte n-am mai văzut. Sub ele era un desen mic. 
Semăna cu cel de pe uşa sigilată din depozit. 

Jack simţi un nod în gât. 

— Te referi la logoul Braxton Universis? 

— Se prea poate. [i-am mai spus, e greu să ţii minte 
simboluri străine. 

— Nu, i-ai dat de capăt, spuse Jack cu un aer posomorât. 
Marfă Braxton, navă Braxton. Totul era legat de Braxton de la 
bun început. 

— Dar cu ce scop? 

— De unde vrei să ştiu? îl repezi Jack, împingând calculatorul 
deoparte. Un complot menit să-l reducă la tăcere pe eu ştiu ce 
rival. O fuziune intercorporaţionistă în care cineva şi-a băgat 
nasul. De unde dracu' vrei să ştiu? 

Traversă furios camera şi se aruncă pe pat. Rămase acolo cu 
privirea pierdută. Sperase din tot sufletul ca partea cu marfa 
Braxton să fie doar o coincidenţă. Că un vechi duşman de-al 
unchiului său căuta să se răzbune, nicidecum că totul e 
manevrat de însăşi Braxton Universis. 

Dar graţie minţii sclipitoare a dragonului, ultima fărâmă de 
speranţă se risipise. Nu încăpea discuţie că era un joc la nivel 
înalt. Puterea nemărginită a gigantului Braxton pe de-o parte, 
un actor nebănuit de cealaltă parte şi Jack Morgan taman la 
mijloc. 

— Pari îngrijorat. 

— Fireşte că sunt. Şi dacă-ai avea minte-n capul ăla, ai fi şi 
tu. Ne-am încurcat cu Cornelius Braxton. 

Draycos îl privi din nou şi îşi muşcă limba. 

— Îmi pare rău. Acum, pe lângă toate celelalte se simţea şi 
vinovat. N-ai de unde să ştii. 

— Nu mă simt jignit. Spune-mi câte ceva despre el. 

— Ce-ar fi de zis? ridică Jack din umeri. Dintre toţi mahării de 
pe Braţul Orion, Braxton e cel mai mare. A moştenit afacerea de 
la taică-su şi a construit un imperiu financiar. E inteligent, 
nemilos şi pune mâna pe tot ce-i pofteşte inima. 

Scoase servieta metalică de sub pat şi o deschise. 

— Habar n-am ce urmăreşte acum, dar ştiu că şmecheria 
asta e cheia. Scoase cilindrul afară. Ce n-aş da să ştiu ce are 
înăuntru. 

— Sau cel pe care trebuie să-l înlocuieşti. 


— Da, şi aia, spuse Jack, chiorându-se la cilindru. Nu ştiu 
dacă vrea să i-o vâre cuiva pe gâtsau s-o ia pe cealaltă din 
mâinile lui, dar ştiu că la căderea cortinei va exista un singur ţap 
ispăşitor. 

— Poftim? 

— Ţap ispăşitor. Cel care trage ponoasele pentru ce-au făcut 
alţii. 

Draycos se aşeză lângă el. 

— Ce propui să facem? 

Pentru o clipă, Jack dori să-l mângâie pe creştetul capului, ca 
pe un câine. Dar îşi înăbuşi pornirea. 

— Nu ştiu. Îi înmână cilindrul lui Draycos. Adu-ţi aminte, 
garantez pentru buna purtare a unchiului Virgil. Au zis ei că mă 
lasă nesupravegheat, dar ştiu eu mai bine. 

Vârful cozii se arcui. 

— Unul de-al lor va sta cu ochii pe tine. 

— Pe mine şi pe unchiul Virgil. Asta înseamnă că nu pot să 
fug şi nu pot să sun la poliţie. Dar nici să stau cu mâinile-n sân 
nu pot. Ce-mi mai rămâne de făcut? 

Dragonul tăcu. Apoi zise: 

— Noi, K'da, avem o tehnică de luptă numită ko;shike. Se 
referă la piatra aruncată în apa liniştită pentru a scoate peştii la 
iveală. 

— Da, şi noi avem aşa ceva, îi zice „să legeni barca”. Şi ce-i 
cu asta? 

Draycos îşi trecu îngândurat laba peste cilindru. 

— Să facem ce ne cer. Să furăm obiectul şi să-l înlocuim cu 
dublura asta. Vom merge apoi pe urma vălurelelor lăsate de 
piatră. 

— Vorbeşti de parcă-ar fi floare la ureche. 

— Sunt un războinic K'da. Tu eşti bine pregătit în arta 
furtului şi a înşelătoriei. Împreună sigur vom găsi o cale. 

Jack clătină din cap. 

— Nu-s atât de convins. Dar altă idee n-am. 

Puse cilindrul la loc sub pat şi se ridică încapul oaselor. 

— N-ar strica să tragem măcar o privire la seiful ăla. 

Deschise dulapul şi scoase sacoul de la costum. 

— Vii? 

In loc de răspuns, Draycos sări prin deschizătura de la 
cămaşa băiatului. 


— Şi pe urmă? întrebă el de pe umăr. 
Jack trase aer adânc în piept. 
— Găsim noi o soluţie. Sper. 


Capitolul 18 


Biroul taxatorului era mai mare decât se aşteptase Jack, 
probabil de patru ori cât camera lui. O tejghea înaltă traversa 
încăperea de-a curmezişul, până aproape de uşă, unde taxatorul 
îi lua în primire pe pasagerii ce doreau să-şi depoziteze 
obiectele preţioase. După tejghea, alţi doi oameni - un bărbat şi 
o femeie înveşmântaţi în uniforme albe - lucrau de zor la 
computere, ţinând probabil evidenţa obiectelor din seif. 

Şi seiful era mai mare decât se aşteptase Jack. Semăna mai 
degrabă cu un mic tezaur bancar, în care încăpeau lejer trei sau 
patru oameni. Destul de mare să aibă şi loc să danseze. Acolo 
unde în mod normal s-ar fi aflat cifrul electronic sau rotiţa era un 
disc metalic plat. De asemenea, două lumini de urgenţă 
străjuiau din tavan seiful, una orientată spre el, cealaltă spre 
ieşire. 

Toate astea le văzu dintr-o singură privire. Uşa biroului avea 
un sistem de închidere obişnuit. 

— Nu intrăm? întrebă Draycos văzând că Jack îşi continuă 
plimbarea pe coridor. 

— Imediat. 

La câţiva zeci de paşi mai încolo era un bar, urmat de un mic 
separeu la capătul căruia se înălța un perete de sticlă ce oferea 
panorama cazinoului situat pe puntea inferioară. 

— Mă gândeam să încropim şi un plan înainte. 

— N-ar fi mai sigur în camera noastră? şopti Draycos. Jack se 
aşeză la o masă lângă peretele de sticlă, departe de cei câţiva 
muşterii care vorbeau sau dădeau pahare pe gât. 

— Suntem în siguranţă aici. Se întoarse cu faţa spre cazinou. 
Astfel poziţionat, cu spatele spre oamenii din local, nimeni nu-i 
vedea buzele şi putea vorbi în voie cu Draycos. 

În acelaşi timp, palidele reflecţii din sticlă îi permiteau să 
observe un eventual nepoftit. Dacă omul lui Glas de Şarpe 
infiltrat pe Star of Wonder era neatent, ar fi putut să-l zărească. 

Îi luă mai mult timp decât anticipase, mai precis o oră şi trei 
pahare de suc, să născocească un plan ca lumea. 

Cel puţin aşa spera Jack. 


Când băiatul se-ntoarse la birou, taxatorul tocmai vorbea cu 
o femeie în vârstă. Îşi aşteptă rândul cu răbdare, trăgând din 
când în când cu ochiul la detalii care ar fi putut să-i scape 
anterior.ln afară de cele două lumini de urgenţă amplasate 
deasupra uşii, nimic nou. Încercă să-şi păstreze cumpătul, 
inspirând adânc, aşa cum îl povăţuise unchiul Virgil. 

Într-un sfârşit, femeia plecă. 

— Pot să vă fiu de folos, domnişorule? întrebă taxatorul. 

— Da, domnule, sper că puteţi, spuse Jack, prefăcându-şi 
glasul şi expresia feţei, să pară cu câţiva ani mai tânăr. Cu cât 
eşti mai tânăr, spunea mereu unchiul Virgil, cu atât mai puţin 
vor bănui oamenii că te ţii de rele. 

— Jack Morgan mă numesc, cabina 332. Unchiul meu m-a 
rugat să-i pun un info-tub în seif. 

— Desigur. Aveţi cutie de valori la noi? 

— Nu, nu încă. În cât timp pot să fac rost de una? 

— Chiar acum, îl asigură taxatorul. 

Se dădu puţin într-o parte şi ridică o porţiune din tejghea. 
Cealaltă mână, observă Jack, rămase ferită vederii, în spatele 
tejghelei. Fie trebuia sătragă o piedică, fie trebuia să 
dezactiveze alarma. Taxatorul ridică tejgheaua şi deschise uşa 
din spatele ei. 

— Pe-aici, vă rog. 

II conduse până la seif şi dădu la o parte discul de metal, 
scoțând la iveală cifrul electronic. 

— Rămâneţi acolo, domnule. Din acea poziţie, discul de 
metal bloca vederea la cifru. 

Jack făcu întocmai, iar taxatorul tastă codul. Discul de metal 
părea uşor de îndepărtat, fără butoane secrete sau alte 
asemenea şmecherii. Observase în schimb inelul de pe degetul 
taxatorului. Probabil un emiţător radio de mică distanţă cu care 
se identifica şi dezactiva alarma de pe disc. 

O bancă în toată regula, ce mai, dotată cu toate chiţibuşurile 
de siguranţă existente pe lumea asta. Un loc în care nu-ți prea 
dă mâna să intri nepoftit. 

Slavă Domnului, nici nu trebuie, gândi Jack. 

— Aşa, spuse taxatorul, acoperind din nou cifrul cu discul 
metalic. Trase de manetă şi uşa greoaie se dădu în lături. 


Jack se înşelase în privinţa unui singur lucru. N-ar fi avut 
nimeni loc să danseze înăuntru. Ambii pereţi erau ticsiţi cu 
felurite cutii de valori, lăsând loc unui pasaj strâmt la mijloc. 

— Să vedem, spuse taxatorul consultând un computer mic 
scos din săculeţul de la curea. Cutia de valori 48 e liberă. 
Suficient de spațioasă pentru un info-tub. In caz că unchiul 
dumneavoastră nu va dori să depoziteze şi alte obiecte în timpul 
călătoriei. 

— Oh, la asta nu m-am gândit. 

Intră în seif, de parcă ar fi vrut să vadă cutiile mai bine. 
Răsuflă uşurat când observă că lacătele cu cifru erau obişnuite. 
O nimica toată pentru poli-unealta lui. Cel puţin partea asta 
avea să fie uşoară. 

— Dar ştiu că mai are lucruri de preţ, continuă el, rezemân- 
du-se de un perete al seifului, privind - chipurile - cu luare- 
aminte la cutiile de valori de pe cealaltă parte. Simţi cum Dray- 
cos îşi schimbă poziţia, pe măsură ce dragonul se încolăcea 
peste uşile cutiilor şi arunca o privire înăuntru. 

— Cât de mari sunt celelalte? 

— Mărimea diferă de la unul la altul. Cele pe modelul 48 sunt 
de trei pe trei pe douăzeci. 

Incepu să turuie lista cu diferitele mărimi. Jack se prefăcu 
interesat, timp în care se plimbă încet de-a lungul rândului de 
cutii. Draycos se mişca în continuare, dar nu-i dădu semnalul. 

Când Jack ajunse la capătul rândului, termină şi taxatorul de 
citit lista. 

— Şi cum diferă preţurile? întrebă, aşteptând ca dragonul să 
se descolăcească şi să se lipească de spatele lui. 

Se rezemă apoi pe celălalt rând. 

— Nu se percepe nicio taxă. O undă de suspiciune i se 
strecură în glas. Că unii voiau să intre în seiful lui, asta era de la 
sine înţeles. Dar nu mai pomenise vreun călător care să se 
simtă înăuntru ca la el acasă. 

Trebuia să termine repede treaba, înainte ca omul să devină 
şi mai bănuitor. 

— Mai e colierul primit de la mătuşa Louise, spuse Jack ca 
pentru sine însuşi. Ah, şi tabachera veche, aia-i destul de mare. 
Nu ştiu dacă rămâne în cabină sau nu. 

Draycos se mai undui o dată, apoi îl atinse fin cu gheara pe 
coaste. 


Descoperise cilindrul. 

— Nu, făcu Jack de parcă s-ar fi decis brusc, rămâne 48. 

Făcu stânga-mprejur şi se depărtă puţin, trecând într-o 
doară degetul peste cutii. 

— Bănuiesc că poate oricând să vină şi să schimbe cutia de 
valori dacă doreşte, nu? 

— Bineînţeles. Dacă poftiţi aici, vă rog, am să vă fac un cod. 

Jack atinse cu degetul cutia de valori 125 şi după o secundă, 
Draycos îl atinse din nou cu gheara pe coaste. 

Bingo. 

— Da, cum să nu. 

Jack ieşi din seif, iar taxatorul introduse o cheie în lacătul 
cutiei 48. Cu un cablu subţire conectă cheia la computerul său 
de buzunar şi se puse pe butonat. Il lăsă în treaba lui şi aruncă o 
scurtă privire interiorului uşii. Era acolo. O văzuse pe mai toate 
seifurile mari în care intrase cu unchiul Virgil. Majoritatea 
reglementărilor de securitate din Braţul Orion o considerau utilă, 
majoritatea spărgătorilor de seifuri o vedeau ca o tâmpenie, iar 
majoritatea proprietarilor nici n-o băgau în seamă. 

O mică manetă roşie inscripționată /eșire de urgență sub 
care erau trecute instrucţiunile în litere fosforescente. 

Taxatorul introduse codul şi ieşi din seif. 

— Poftim. Scoase cablul din cheie şi i-o înmână lui Jack. 
Puteţi acum să depozitaţi cilindrul. 

— Mulţumesc. Jack intră în seif. Cheia zumzăi uşor şi cutia 48 
se deschise. Jack depuseinfo-tubul, închise uşiţa - acelaşi 
zumzăit - şi ieşi. 

— Cât ţineţi deschis în seara asta? 

— Până la miezul nopţii, răspunse taxatorul în timp ce 
închidea uşa seifului. 

— O să-i spun unchiului meu. Merse la tejghea şi aşteptă ca 
taxatorul să-i deschidă acea porţiune. Observă că într-adevăr 
exista un buton de acces. 

— Mulţumesc. 

— O seară bună, domnişorule. 

Jack se îndreptă spre separeu. 

— Ai găsit cilindrul? întrebă el, mai mult ca să fie sigur. 

— Da, erau şi câteva info-tuburi înăuntru. Şi o cutie cu 
bijuterii. 

— Bijuterii zici? 


Ajunseră în dreptul unei uşi inscripţionate „Doar persoanele 
autorizate”. 

— Oare cilindrul aparţine unei femei? 

— Ar putea fi o femeie ţinta Braxton Universis? 

— Cum să nu, răspunse Jack, uitându-se rapid în stânga şi-n 
dreapta, înainte să intre. Nicio privire aţintită asupra lui. Bătu 
uşor, apoi se furişă înăuntru. Dădu într-un culoar îngust, măr- 
ginit de patru sau cinci uşi în dreapta. În capăt se zărea o uşă 
masivă, cu cifru. 

Spre deosebire de restul, aceea era cu siguranţă închisă. Din 
fericire, nu trebuia să meargă aşa departe. Tot ce avea nevoie 
se găsea aici. 

— Multe corporaţii sunt controlate de femei, continuă el, 
păşind uşor pe coridor. 

Işi trecu degetul de-a lungul peretelui de plastic. De partea 
cealaltă se afla biroul taxatorului. 

— Sau poate bijuteriile sunt doar un cadou. 

— Ce cauţi? îl întrebă Draycos, ridicând puţin capul deasupra 
umărului. 

— Stai jos, mârâi Jack. N-ai văzut luminile de urgenţă din 
biroul taxatorului? Fixate pe cutiile care ieşeau din perete, lângă 
tavan? 

— Ba da. 

— In cutii se află bateriile. Cu siguranţă au şi camere de 
supraveghere acolo. Trebuie să le dezactivăm mai întâi. 

Se opri, dibuind cu degetele suprafaţa neregulată a 
peretelui, unde de partea cealaltă se afla un suport vertical. 

— Am găsit. Se întoarse şi se lipi de perete. E o cutie de 
legătură pe undeva pe-aici - o chestie pătrată din care ies cinci 
fire pe-o parte şi două pe cealaltă. 

Draycos se execută fără să crâcnească. 

— Ei? 

Răspunsul întârzie. Jack se mişcă încet de-a lungul peretelui. 
Inima îi bătea din ce în ce mai tare. Nu era prea încântat să dea 
explicaţii despre ce căuta lipit de perete într-un loc restricţionat 
vizitatorilor. 

— Cred că am găsit-o, se auzi glasul lui Draycos, depărtat şi 
în acelaşi timp apropiat, tipic acestei manevre K'da. Fire negre 
cu izolaţie argintie? 

— Alea sunt. În regulă, treci înăuntru ca să mă-ntorc. 


Dragonul se lipi de pielea băiatului. Jack întinse o mână spre 
perete. 

— Arată-mi unde era. 

Îşi simţi braţul greu. Mâneca jachetei se umflă puţin, făcând 
loc unui picior auriu. Draycos întinse o gheară şi scrijeli un semn 
mic pe perete. 

— Minunat, spuse Jack, în timp ce piciorul dragonului se 
topea la loc în pielea sa. Din fericire, materialul din care era 
făcută haina asta era mai flexibil decât pielea jachetei sale 
obişnuite. 

— Următoarea oprire: sala de monitorizare. 

— Ce vrea să fie şi aia? 

— Un loc în care oamenii văd ce înregistrează camerele de 
supraveghere. Se-ntoarse pe furiş în zona pasagerilor. Cu 
atenţia îndreptată spre biroul taxatorului. 

— Nu mi-ai vorbit înainte de partea asta, spuse Draycos pe 
un ton bănuitor. 

— Stai liniştit, nu mi s-a urât cu binele. Sunt doar un hoţ, nu 
o armată întreagă. 

— Ai fost hoţ, îl corectă Draycos. Şi suntem doi. 

— Da, cum spui tu. 

Nu era de mirare că sala de monitorizare lipsea din ghidul 
consultat în cabină. Cu toate astea, biroul central de pază 
apărea acolo, şi era oarecum firesc ca indivizii ce se zgâiesc la 
ecrane să fie pe undeva prin preajmă. 

Aşa şi era. Bine ascunşi în spatele unei uşi închise la capătul 
unui coridor restricţionat. 

— Bine, mormăi Jack. Înaintă pe coridor, încercând să nu 
facă niciun zgomot. Prea târziu se gândi că şi pe culoarul acesta 
puteau să fie camere de supraveghere. In cazul ăsta, ar fi venit 
cineva să-i ţină de urât cât de curând. _ 

Dar nu se ivi nimeni. Nicio voce care să-l ia la rost. Işi muşcă 
buza, dar nu se opri. 

În afară de uşa încuiată, pe coridor se mai aflau două uşi 
laterale. Erau faţă în faţă, aproape de capăt. Se apropie de ele. 
Pe una scria Electricitate şi un număr alături, pe cealaltă 
Magazie. 

— Bun, murmură el. „Magazie”. Mai mult ca sigur e 
supravegheată şi o să intrăm în bucluc dacă ne băgăm nasul pe- 
acolo. 


Se întoarse la cealaltă uşă. 

— Hai să încercăm aici. 

Şi uşa asta era încuiată, dar nu prea sănătos,într-un minut, 
poli-unealta rezolvă problema. Se asigură că nu-l vede nimeni, 
intră şi închise uşa. 

Era o încăpere obişnuită, cum mai văzuse cu zecile într-o 
viaţă petrecută la adăpostul umbrei. Un pupitru de comandă ce 
ocupa mai tot spaţiul şi sute de fire legate la tot atâtea prize. 
Mai multe fire străbăteau peretele, spre alte încăperi din 
sectorul în care se afla. 

Dar pe Jack nu-l interesau firele, ci conductele de aerisire, 
una lângă tavan, cealaltă aproape de podea. 

Un minut cu poli-unealta şi grilajul celei de jos dispăru. Îşi 
suci gâtul ca un contorsionist şi băgă capul înăuntru. O adiere 
de aer rece îl păli pe ceafă. La numai câţiva metri în faţa lui 
văzu un grilaj similar, cu ieşire în camera de monitorizare. Într- 
acolo bătea şi briza de aer rece. 

Ideal. 

— Bine. Işi trase capul şi puse grilajul la loc. Asta e. 

Deschise uşa şi aruncă o privire furişă pe coridor. Nu era 
nimeni acolo. Cu paşi nesiguri se îndreptă spre zona pasagerilor. 

— Vom lua cilindrul acum? întrebă Draycos. 

Jack clătină din cap. 

— Mergem întâi în cabină. Trebuie să mă ocup de câteva 
lucruri. 

— Şi apoi? 

Băiatul trase adânc aer în piept. 

— Şi-apoi îi dăm bătaie. 


Capitolul 19 


Jack poposi întâi la restaurant, urmând regula unchiului 
Virgil: să nu te apuci niciodată de treabă pe stomacul gol. 
Comandă mai mult decât avea nevoie şi se întoarse cu resturile 
în cabină, unde Draycos era liber să mănânce în voie. Dragonul 
îşi înfipse colții în friptura de vită gătită la foc mic, timp în care 
Jack construia o bombă fumigenă, mică, dar puturoasă. 

În scurt timp era gata. Una dintre îndatoririle sale când lucra 
cu unchiul Virgil era să creeze diversiuni, atât în timpul 
spargerilor, cât şi atunci când totul lua o întorsătură neplăcută şi 
trebuia să-şi salveze pielea. Unchiul Virgil îl învățase multe, la 
fel şi prietenii săi. Chiar şi pe un pachebot de lux era o nimica 
toată să cumpere sau să şterpelească lucrurile de care avea 
nevoie. 

Nici pregătirile nu durară mult. Destul de repede - prea 
repede chiar - totul era gata. 

Acum trebuiau să aştepte. 

— Eşti îngrijorat, spuse Draycos. 

Jack juca solitaire pe masa de scris, dar se opri. Draycos 
terminase de mâncat şi acum şedea tolănit pe burtă lângă pat, 
cu capul între labe, în poziţia aceea de câine somnoros. Un 
şemineu aprins în spatele său îi mai trebuia, şi era bun de pus în 
ramă, gândi Jack. 

— Poftim? _ 

— Ziceam că eşti îngrijorat, repetă Draycos. Inălţă capul să-l 
vadă mai îndeaproape pe băiat. Misiunea te îngrijorează? 

— Puțin, da, spuse Jack, întorcându-şi privirile la jocul de 
cărţi. Nu-şi amintea să le fi lăsat aşa. Se părea că jucase cu 
capul în nori. 

— Dar cred că va merge bine. Proiectanţii sistemului nu şi-ar 
fi putut închipui o asemenea metodă de spargere. Nu, o să 
meargă strună. 

— Atunci ce te îngrijorează? 

Fără grabă, Jack adună cărţile. 

— M-am tot gândit. N-ar fi mai bine să renunţăm la piatra-n- 
râu-peşti-la-iveală aia a ta? 


— La koishike? 

— Da, exact. Schimbăm cilindrii aşa cum ne-au spus şi ne 
spălăm pe mâini. 

Ochii de smarald ai dragonului scânteiară. 

— Propui să-i lăsăm să reuşească? 

— Draycos, înţelege, indiferent ce facem noi, tot o să 
reuşească. Nu uita, vorbim de Cornelius Braxton. Dacă pofteşte 
să ia cilindrul acela sau doreşte să-l înlăture pe posesorul lui, 
mai devreme sau mai târziu tot va reuşi. Şi va strivi pe oricine îi 
stă în cale. 

Jack îşi feri privirea. 

— De ce să fim noi cei striviţi? 

Dragonul rămase tăcut. Jack amestecă pachetul de cărţi, 
fără a îndrăzni să-l privească în ochi. Mai devreme se întrebase 
ce făceau războinicii K'da cu cei care nu respectau ordinele. 
Acum ar fi vrut să ştie ce soartă îi aştepta pe dezertori. 

— Unchiul Virge consideră că nu ar trebui să urmezi conduita 
războinicilor K'da, spuse Draycos în cele din urmă. 

Jack îi aruncă o privire tăioasă. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Am auzit discuţia. Pe spaţioportul din Vagran. Jack era 
uluit. Uitase cât de ascuţit era auzuldragonului. 

— Era o discuţie particulară. 

— Îmi cer scuze, spuse Draycos, dar pe un ton deloc 
convingător. Dar unchiul Virge judecă toate acţiunile şi planurile 
în funcţie de cât de mult îţi vor ajuta sau dăuna. 

— Şi ce-i rău în asta? Cine altcineva se mai gândeşte la 
nevoile mele? 

— Sunt de acord că trebuie să ai grijă de tine. Însă la baza 
deciziilor pe care le iei nu poate sta doar confortul sau siguranţa 
ta. 

— Lasă-mă să ghicesc, mormăi Jack. Să-i ajuţi pe alţii. Lupta 
binelui împotriva răului. Să-ţi dai viaţa pentru un ţel nobil. Mă 
apropii? 

— Deşi vorbeşti în batjocură, rosti Draycos calm, ai dreptate. 
Există momente când fiecare dintre noi trebuie să-şi aleagă 
calea aşa cum îi dictează simţul binelui. 

— Conduita războinicilor K'da, făcu Jack. 


— N-are de-a face cu războinicii. N-are importanţă dacă eşti 
înconjurat de prieteni sau aliaţi. E o decizie a voinţei, dată de 
cunoaşterea interioară a binelui şi a răului. 

Îşi alungi gâtul. 

— Mai poţi să faci diferenţa între bine şi rău, Jack Morgan? 

— Dacă-lînfruntăm pe Cornelius Braxton,cu siguranţă voi 
muri, spuse Jack răspicat. Şi chiardacă voi scăpa cu viaţă, mă 
paşte închisoarea pe Vagran pentru două crime de care nu mă 
fac vinovat. Asta vrei? 

— Dacă nu i te împotriveşti, cei doi wistawki tot morţi vor 
rămâne. Vei fi nevoit să trăieşti ştiind că ucigaşul lor nu a fost 
niciodată dat în vileag. Asta vrei? 

— Pot să trăiesc cu gândul ăsta, rosti Jack cu încăpățânare. 

Ochii de smarald îl sfredeleau în continuare.Încercă să-i 
susţină privirea, dar cedă după câteva clipe. 

— Nu, nu cred că pot. 

— Şi că prin moartea lor, o altă persoană a avut de suferit. 
Proprietarul cilindrului pe care urmează să-l furi. 

— Ce vrei să fac? Să mă sacrific şi eu? Să mai adaug un 
nume pe lista asta blestemată? 

— Nu vreau să te sacrifici voit şi fără cap. Nu aşa face un 
războinic. Vom fi tăcuţi ca umbrele, şi ne vom folosi de toată în- 
demânarea şi viclenia de care suntem în stare. Dar cilindrul 
trebuie înapoiat proprietarului său de drept, iar proprietarul 
prevenit de pericolul în carese află. 

Jack clătină din cap. 

— Ţi-am mai spus, Draycos, nu putem să ne luptăm cu 
Braxton şi să câştigăm. 

— Atunci nu lupta cu el aşteptându-te să câştigi, ci pentru că 
aşa e bine să faci. 

— Ca şi atunci când l-ai scos pe Dumbarton din noroiul 
încins, pe lota Klestis? îi aruncă Jack. 

— Exact. Nu mă aşteptam să câştig nimic din gestul meu. 
Nici la Dumbarton nu mă aştept să-mi fie recunoscător dacă 
drumurile noastre se vor întâlni vreodată. Am făcut-o pentru că 
aşa era bine. 

Jack se uită la cărţile din mână. Unchiul Virge ar fi fost total 
împotrivă. l-ar fi reamintit că Jack Morgan trebuie să-şi poarte 
singur de grijă. l-ar fi explicat că disputele dintre două 


corporaţii, la cel mai înalt nivel, nu-l priveau pe el şi l-ar fi 
îndemnat să-şi ia tălpăşiţa cât mai repede. 

Dar unchiul Virge nu era aici. 

— Uşor de zis pentru tine. Eu stau pe cuie. Tu n-ai nimic de 
pierdut. 

— Dimpotrivă. În joc e existenţa poporului meu. 

Jack tresări. 

— Ce? 

— Bărbatul din spatele biroului de pe AavocatusDiaboli. Cred 
că nu i-ai recunoscut vocea.Acelaşi om a condus şi operaţiunea 
de cercetare pe Havenseeker. 

Jack simţi că i se-ntoarce stomacul pe dos. 

— Da, mi-era familiară. Cred... speram că m-am înşelat. 

— Era acelaşi om, rosti Draycos cu convingere. Deci mă 
confrunt cu o problemă similară. Îi duc ordinele la îndeplinire, în 
dauna proprietarului cilindrului, ca apoi să fiu liber să-l caut? 
Sau mă opun aici, riscând astfel vieţile tuturor shontinilor şi 
K'dailor? 

Jack oftă. 

— Nu cred că înţelegi. Valahgua ăia ai tăi şi piraţii sau 
mercenarii pescuiţi pe drum ne-au făcut viaţa destul de grea. 
Acum că a intrat şi Braxton Universis în joc... 

Clătină din cap. 

— Nu putem să ţinem piept întregului Braţ Orion, Draycos, 
rosti el încet. Habar n-am ce-are de împărţit Braxton cu poporul 
tău sau cum s-a băgat în oala asta, dar nu ne putem lupta cu el 
şi cu acoliţii săi şi cu Urgia aia în acelaşi timp. 

Dragonul nu zise nimic pentru câteva clipe. 

— Dacă grăieşti adevărul, atunci într-adevăr avem şanse 
foarte mici, spuse în cele din urmă. Insă şansele nu schimbă cu 
nimic natura uneifapte. Şi cred că am hotărât deja cum e bine 
să procedăm. 

Jack surâse amar. 

— Cu alte cuvinte, vrei să ne batem cu Braxton Universis. 
Noi doi şi-atăt. 

— Noi doi pentru început, fireşte. Dar în calea noastră se vor 
ivi şi aliaţi, nu doar duşmani. Proprietarul cilindrului ne-ar putea 
fi recunoscător pentru ajutorul dat. 

Jack mai clătină o dată din cap. 

— Parcă-l şi aud pe unchiul Virge acum. 


— Şi eu pot să-mi închipui ce-ar spune. Important e ce ai tu 
de zis. 

— Bratul Orion e foarte mare. Cred că domnul Braxton are 
lucruri mai importante de făcut decât să-şi bată capul cu o 
puşlama afurisită care şi-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala. 
Sigur, hai să-ncercăm. 

Draycos lăsă capul jos. 

— Sunt mândru de tine, Jack. Eşti doar un băieţel, dar în tine 
zace spiritul unui războinic K'da. 

— Păi, să sperăm că în seara asta spiritul nu se va despărţi 
cu totul de trupul meu, rosti Jack cu amărăciune. Îşi consultă 
ceasul. E trecut de unşpe. Cred că ar trebui să ne pregătim. 

Din câte ştia, Essenay îl aştepta la locul de întâlnire pe 
Aldershot. Oare ce-ar face unchiul Virge dacă urma să dispară 
pur şi simplu? se întrebă el în trecere. 


Capitolul 20 


Biroul taxatorului se închidea la miezul nopţii. Jack ajunse cu 
cinci minute înainte. 

Taxatorul şi cei doi asistenţi ai săi erau pe punctul de a 
închide, când băiatul intră. 

— Vai, aşteptaţi puţin, se tângui el. Vă rog. E prea târziu să 
mai pun ceva în seif? 

— Nicidecum, domnişorule, îl linişti taxatorul, venind la 
tejghea. Şi-a amintit unchiul dumneavoastră de ceva? 

— Da, scutură Jack din cap. Uneori e aşa uituc! 

— Nu face nimic. Veniţi cu mine. 

Ridică porţiunea de tejghea şi îl conduse pe Jack în spate. 
Deschise seiful cu grijă, pentru ca băiatul să nu poată vedea 
combinaţia. 

— Aveţi cheia? 

— Uitaţi aici. 

Scoase cheia şi o casetă de bijuterii cu aspect luxos pe care 
o cumpărase, asemenea info-tubului depozitat mai devreme, de 
la un magazin de cadouri. Desigur, taxatorul n-avea de unde să 
ştie. 

— Vă sunt foarte recunoscător. 

— Pentru puţin. Taxatorul formă combinaţia şi uşa seifului se 
dădu în lături. 

Jack intră şi deschise cutia 48. Introduse grijuliu caseta 
înăuntru şi închise apoi uşiţa. 

— Asta a fost tot? întrebă taxatorul când Jack ieşi din seif. 

— Da, mulţumesc, spuse el, oprindu-se chiar la marginea 
uşii. 

Acum venea partea mai delicată. Îşi făcu mâna căuş în jurul 
nasturelui de la manşetă şi aruncă o privire scurtă la asistenții 
taxatorului. Erau amândoi ocupați cu computerele. 

— Aveţi grijă, spuse taxatorul. Se propti în uşă şi începu s-o 
închidă. 

— E-n regulă, îl asigură Jack, strecurând acum priviri furişe 
către camerele de supraveghere deasupra intrării în birou. In 


privinţa lor îşi făcea mai multe griji, dar niciuna nu avea un 
unghi bun. 

Uşa era aproape închisă când dintr-odată, cu o smucitură 
scurtă a mâinii, Jack aruncă nasturele pe podea, în direcţia 
tejghelei. 

— La dracu'! 

Era probabil cel mai vechi şiretlic din univers. Dar unchiului 
Virgil îi plăcea să spună că trucurile vechi ajungeau vechi fiindcă 
mergeau. Taxatorul continuă să împingă uşa, dar ochii îi săriră 
involuntar la nasturele aflat pe podea. 

Intr-un gest de furie, Jack îşi strecură pentru o clipă mâna în 
spatele uşii aproape închise. 

Draycos atâta aşteptă. Ţâşni prin deschizătura mânecii şi 
intră în seif. 

Mâinile băiatului se rotiră în sus, cea stângă evitând în 
ultimul moment contactul cu uşa ce se închise cu un zgomot 
înăbuşit. 

— La naiba cu toate, bombăni Jack. În veci nu-l mai pun la 
loc. 

— Staţi să văd, se oferi taxatorul, în timp ce băiatul se grăbi 
să-şi ridice nasturele de pe jos. Poate fi reparat. 

— Nu ştiu cine ar fi în stare. Îi înmână nasturele. Nu ştia 
dacă tipul bănuia ceva sau pur şi simplu încerca să fie de ajutor, 
dar nu mai conta. Unchiul Virgil îl povăţuise mai demult să fie 
atent la detalii, aşa că rupsese nasturele cu grijă. 

— Nu mai poate fi legat, vedeţi? 

— Văd, spuse taxatorul, întorcând nasturele pe toate părţile. 
Avem un bijutier pe vas, laGantorGems'?, pe puntea 17. Aţi 
putea să încercaţi acolo. 

— Nu-i o idee rea, spuse Jack primind nasturele înapoi. Poate 
mă duc mâine. Mulţumesc. 

— Cu plăcere. Îl conduse prin deschizătura tejghelei, până la 
uşă. Noapte bună. 

O noapte încărcată mai degrabă, îşi spuse Jack. leşi din birou 
şi porni de-a lungul coridorului. Prima oprire avea să fie la 
cabina lor, unde urma să-şi ia alte haine, inclusiv o pereche de 
mănuşi plasticate pe care le purta întotdeauna într-un buzunar 
ascuns din jachetă. Apoi trebuia să ia şi restul ustensilelor 
pentru reprezentaţia din această noapte. Trăgea nădejde că 


Gem - „nestemată” (n. tr.). 


Draycos va folosi maneta de la ieşirea de urgenţă aşa cum îl 
povăţuise. 

Mai trăgea nădejde că dragonul nu era claustrofob. 

Aşteptă o vreme până oamenii plecară care încotro şi se 
furişă pe coridorul ce ducea spre sala de monitorizare. Se 
strecură în camera panourilor electrice şi se apucă să lucreze la 
grilajul conductei de aerisire. 

Reuşise să-l deschidă pe jumătate când auzi mişcare pe 
coridor. Înlemni, ghemuit lângă conductă, convins că fusese 
văzut şi totul se-ncheiase. 

Dar vocile şi paşii trecură mai departe. Nimeni nu deschise 
sau bătu la uşă. Zgomotul se pierdu în depărtare. Răsuflă uşurat 
când realiză că fusese vorba de schimbul orei unu. Işi şterse 
sudoarea de pe frunte şi se apucă de treabă. 

În mai puţin de-un minut, grilajul zăcea pe podea, scos din 
țâţâni. Scoase bomba fumigenă dintr-un buzunar lateral, o 
aşeză cu grijă în conductă şi aprinse fitilul. În exact douăzeci de 
minute, dacă-şi făcuse bine treaba, bomba urma să explodeze, 
iar curentul de aer avea să poarte fumul în sala de monitorizare. 
l-ar fi luat şaptesprezece minute să se întoarcă pe coridorul din 
spatele biroului taxatorului. Aşteptă până când nicio privire nu 
mai era aţintită asupra sa şi ieşi. 

După fix nouăsprezece minute de la aprinderea fitilului se 
afla pe poziţii. Ultimul minut şi-l petrecu numărând în gând se- 
cundele rămase, cu ochii la semnul lăsat de Draycos în perete. 
Aşteptarea era întotdeauna cea mai dificilă parte. Atunci era 
prins în vârtejul de îndoieli. Fusese oare atent la toate detaliile? 
Îşi schimbase cineva orarul obişnuit? Lăsase deoparte o 
informaţie de maximă importanţă? 

Uneori îndoielile deveneau mai serioase şi ajungea să se- 
ntrebe dacă era bine ce făcea. 

Unchiul Virgil avusese grijă ca astfel de îndoieli să nu-i trea- 
că prea des prin minte. lar atunci când îi treceau, avea grijă să 
le îndepărteze cât mai repede. Asta explica de ce de-abia după 
moartea unchiului său încolţise în el gândul de a renunţa la 
hoţomănii. 

Şi iată-l, în plină activitate. Doar că acum, un războinic K'da 
se chinuia să-l convingă că face un lucru bun. 

Mai devreme sau mai târziu, îşi promise Jack, va trebui să-şi 
ia destinul în propriile mâini. 


Douăzeci de minute. Jack ciuli urechile, dar până şi zgomotul 
unei alarme de foc era imposibil de desluşit la aşa distanţă. 
Dacă procedura în caz de incendiu nu se schimbase în ultimii 
ani, oamenii din sala de monitorizare se buluceau deja la uşă, 
grăbiţi să iasă. Urmau să apară pompierii cu extinctoarele 
pregătite, căutând sursa incendiului. 

În scurt timp vor găsi bomba fumigenă. Şi chiar dacă n-o 
descopereau, s-ar fi stins de la sine după o bucată de vreme. 

Dar pentru acele câteva minute cruciale, monitoarele 
rămâneau nepăzite, deci nimeni n-ar fi observat că, dintr-odată, 
camerele nu mai funcţionează. 

Fireşte, procedura de incendiu putea să se fi schimbat în 
ultimii ani. Avea să afle în curând. 

Aşteptă încă un minut ca sala să se golească. Scoase apoi un 
cuţit de bucătărie împrumutat din sala de mese şi fixă vârful în 
zgârietura de pe perete. Sperând din tot sufletul că Draycos 
însemnase locul exact deasupra cutiei de legătură, înfipse 
cuțitul în perete cu toată forţa. 

Nici tu flamă, nici tu scântei electrice. Nimic să-l înştiinţeze 
măcar că sistemul de supraveghere fusese dezactivat. Dacă mai 
funcţiona încă, avea să afle foarte curând. 

Douăzeci de secunde îi fură necesare poli-uneltei să 
deschidă uşa de la biroul taxatorului. Se strecură înăuntru şi 
aprinse lumina. 

Pustiu. Sări peste tejghea şi se duse ţintă spre seif. Bătu cu 
vârful poli-uneltei în uşă, aşa cum se înţeleseseră: cioc-cioc şi 
din nou cioc-cioc. 

Nu se întâmplă nimic. Gânduri negre-i încolţiră în minte. Nu-l 
auzise Draycos? Îşi pierduse capul în spaţiul acela închis? Zăcea 
într-un colţ scheunând, complet paralizat? Maneta nu funcţio- 
nase şi rămăsese blocat înăuntru? Se sufocase? 

Se auzi un păcănit scurt şi, spre uşurarea sa, uşa se dădu 
încet la o parte. Prinse mânerul şi trase. Era mai grea decât 
crezuse, dar o deschiseră împreună şi Draycos sări afară. 

— Mecanismul de urgenţă e aşa cum mi l-ai descris. Avea 
alura unuia care tocmai fusese la o plimbare, nicidecum a unui 
dragon închis într-un sicriu de metal mai bine de-o oră. 

— Un mecanism util şi curios deopotrivă. 


— E o măsură de siguranţă, în caz că cineva rămâne blocat 
înăuntru, spuse Jack, intrând în seif. Ajunse la cutia de valori 125 
şi se puse grăbit pe treabă. 

— După cum spunea unchiul Virgil, toate scamatoriile se 
înfăptuiesc înainte ca magicianul să bată din palme. 

— Pari grăbit. Avem probleme? 

— Intotdeauna există probleme. Chiar dacă am dezactivat 
camerele de supraveghere, un semnal se declanşează probabil 
când uşa seifului e deschisă. 

— De ce nu l-ai dezactivat? 

— N-aveam cum. E un sistem de sine stătător. Dar dacă mă 
mişc repede... ah. 

Uşa cutiei ţâşni în lături. 

— Pregăteşte-te să închidem uşa seifului. Înlocui cilindrul cu 
cel din buzunarul său interior. Pe cel adevărat îl băgă în jachetă, 
închise cutia şi o încuie. 

— Gata, hai să mergem, spuse el ieşind din seif. 

Impinseră amândoi uşa. Treizeci de secunde mai târziu 
părăseau biroul, cu Draycos pe spatele băiatului, şi se îndreptau 
spre separeul unde-şi făcuseră planurile mai devreme. 

— N-ar fi trebuit să închizi şi uşa biroului? întrebă Draycos de 
pe umărul său. 

— La ce bun? Işi scoase mănuşile de plastic şi le dosi într-un 
buzunar lateral. Auzea cumva paşi alergând pe coridor în 
spatele său? Nu, erau doar în închipuirea sa. 

— Au aflat că cineva a dat o spargere. Haide, întotdeauna mi 
se face sete după aşa ceva. 

Era deja la restaurant, comandând un pahar de suc, când 
primul grup de agenţi de pază trecură valvârtej pe lângă el. 


Capitolul 21 


Aşteptă patruzeci de minute ca apele să se mai liniştească 
puţin şi cele două pahare de suc să-i priască. Părăsi apoi 
restaurantul şi se îndreptă spre biroul taxatorului. 

Unchiul Virgil avea o zicală: doar veştile rele călătoresc mai 
iute ca viteza luminii. Jack nu se încrezuse în vorbele lui, dar, de 
cum ajunse în apropierea biroului, fu nevoit să-i dea dreptate 
unchiului său. 

Vreo douăzeci de oameni erau strânşi pe coridor, în faţa uşii. 
Cei mai mulţi purtau veşminte scumpe şi fistichii. Răpiţi probabil 
de la activităţile lor nocturne la bordul pachebotului. Alţii erau 
îmbrăcaţi alandala, de parcă fuseseră treziţi din somn şi 
aruncaseră pe ei ce aveau laîndemână. Alţii purtau uniforma 
simplă, dar îngrijită a bodyguarzilor sau servitorilor. 

Neliniştea domnea peste mulţime. Majoritatea păreau 
furioşi. 

Un om de pază stătea cu spatele la uşă. Purta epoleţi de 
sergent. 

— Vă înţeleg îngrijorarea, doamnelor şi domnilor, le spunea 
sergentul când Jack se alătură mulţimii. Cercetările noastre sunt 
în curs de desfăşurare. Odată încheiate, fiecare va avea po- 
sibilitatea să-şi verifice cutia de valori. 

Ridică mâna pentru a potoli corul de voci ce izbucni la 
unison. 

— Pot să vă asigur că nu aveţi motiv de îngrijorare. Din câte 
ne dăm seama, nimeni nu a intrat în seif. 

— Atunci de ce s-a declanşat alarma? dori cineva să ştie. Am 
auzit-o din sala de dans. 

— Mie personal mi-a spus căpitanul că seiful a fost spart, 
adăugă altul. 

— Asta am crezut şi noi la început, recunoscu sergentul. Se 
pare totuşi că a fost vorba de o alarmă falsă. Aparent, nu s-a 
umblat la încuietoare şi nu s-a introdus niciun cod. Vom primi în 
curând şi o confirmare electronică. 

— Da, dar... 


Uşa se deschise şi un al doilea paznic îşi făcu apariţia. Preţ 
de un minut cei doi şuşotiră, timp în care murmurul din mulţime 
se înteţi. 

Sergentul se întoarse spre oameni. 

— Ştim acum cu certitudine că cifrul electronic n-a fost atins. 
Putem presupune deci că a fost vorba de o alarmă falsă. 

Jack zâmbi pe sub mustață. Agenţii de pază ştiau cu 
siguranţă că lucrurile nu erau aşa de simple. Bomba fumigenă 
din sala de monitorizare şi cuțitul înfipt în cutia de legătură erau 
dovezi clare, ca să nu mai vorbim de uşa biroului, lăsată 
deschisă. Cineva de sus hotărâse probabil să muşamalizeze 
toată afacerea pentru a nu stârni griji în rândul pasagerilor, mai 
mult decât era cazul. 

Ce-i corect e corect. Sergentul avea dreptate în privinţa unui 
lucru. Cifrul electronic era într-adevăr neatins. 

— Locotenentul Snyder mi-a adus la cunoştinţă faptul că vă 
este permis să verificaţi cutiile de valori. Unul câte unul, vă rog. 

— Ce-ar fi să aşteptăm înăuntru? propuse cineva. 

— Exact, zise altcineva. Vreau să ştiu dacă s-a pierdut ceva. 

Mulțimea încuviinţă în cor. 

— Prea bine, cedă sergentul. Urmaţi-mă, vă rog, şi pregătiți- 
vă cheile. 


Unul câte unul fură conduşi în spatele tejghelei. Fiecare 
rostea pe rând numărul cutiei, prezenta un act de identitate şi 
intra în seif să verifice dacă totul era în ordine. Apoi, mai de- 
grabă mulţumiţi decât bucuroşi, se întorceau la cabinele lor sau 
la petrecerile nocturne. 

Cei mai mulţi făcură aşa. 

Tipul care cercetă cutia de valori 125 avea haine de 
bodyguard sau de servitor. După mărime şi felul de a păşi, Jack 
tăie de pe listă servitorul. 

Il urmări la o distanţă decentă, până în ceea ce unchiul Virgil 
ar fi numit „spuma spumelor”, cea mai luxoasă dintre punţile 
pachebotului. Uşa pe care intră se afla la capătul unuia dintre 
cele mai somptuoase coridoare de pe vas. 

— La creme de la creme, comentă Jack în timp ce se 
îndreptau spre secţiunea mai modestă unde se afla cabina sa. 

— Poftim? întrebă Draycos. 


— Camera de la capătul acelui coridor e cât un apartament. 
Cât nava mea probabil. Costă mai mult pe săptămână decât 
face căpitanulpachebotului într-un an. Teritoriul 
granzilorcorporatişti, nu glumă. 

— O ţintă verosimilă pentru unul ca Braxton, nu? 

— Cam aşa-i. Oameni ca Braxton preferă să pună mâna pe 
ciolan, nu să roadă oscioare. Făcu semn cu degetul spre 
apartamentul din spate. Cei de-acolo sunt fără îndoială în 
categoria ciolan. 

Draycos tăcu pentru un moment. 

— Să sperăm că Braxton a muşcat mai mult decât poate- 
nghiţi. 

Jack îl privi surprins pe dragon. 

— Hei, asta-i o zicală de-a noastră. De unde-ai învăţat-o? 

— E şi un aforism K'da. Poate că e universal. 

— Tot ce-i posibil. Să sperăm c-o să-i stea ciolanul în gât. 

— Când îl vom aborda? 

— N-are rost să-l luăm acum, pe nepusă masă. Îl lăsăm să 
doarmă şi vom încerca să obţinem o întrevedere mâine-dimi- 
neaţă. 

— Ce plănuieşti să faci cu cilindrul? 

— Parcă voiai să-l dăm înapoi, îi reaminti Jack. 

— N-ar fi bine să-l avem la noi în timpul vizitei. N-ar mai lăsa 
loc de discuţie. 

— Ai dreptate, spuse Jack, muşcându-şi buza. Nici loc de 
tocmeală. O mişcare din vârful degetului şi căpitanul m-ar 
azvârli după gratii. 

— Nici oamenii de pe AavocatusDiaboli n-ar fi bine să pună 
mâna pe el. 

— Exact. Şi ştim că-s prin preajmă. 

— Trebuie deci să găsim un ascunziş, conchise Draycos. 

Ajunseră în holul lifturilor. 

— O nimica toată. Priveşte maestrul şi învaţă. 

Apăsă butonul şi uşa liftului din dreapta glisă. 

Intră şi comandă puntea de jos. 

— Pe ultima punte se află garajul. Locuri câte vrei în care să 
ascunzi un obiect de mărimea cilindrului. Mai ales dacă cineva 
mă urmăreşte acolo. 

— Te vei ascunde într-un vehicul? 


— Ţi-am zis, priveşte şi învaţă, spuse Jack, scoțând cilindrul 
din buzunarul interior. Cred că ar fi bine să-i facem un semn, să 
nu-l încurcăm vreodată cu falsul. Hmm... 

Draycos sări de la guler şi ateriză lângă el. 

— Dă-mi voie, spuse ridicând o labă. Ţine-lIstrâns cu un capăt 
înspre mine, te rog. 

Jack se încruntă, dar făcu întocmai. Dragonul zgârie uşor cu 
gheara fundul cilindrului. 

— lată. 

Jack îl întoarse şi văzu un simbol desenat fin pe suprafaţa 
metalului. _ 

— Kesh, spuse Draycos. In graiul K'da e prima literă pentru 
cuvântul original. 

Jack fluieră încet. 

— Să-nţeleg că ghearele tale străpung metalul? 

— Doar anumite metale. Cele dure necesită mai mult efort 
decât cele slabe, precum acesta. Işi lăsă capul mai jos. De ce? 
Te văd tulburat. 

Jack ridică din umeri stânjenit. 

— Nu-mi dă fiori de plăcere, dacă la asta te referi. Deschise 
panoul de avarie al liftului, înăuntru se găsea o cutie adâncită cu 
un telefon de urgenţă. _ 

— Ţine-te de el puţin, îi spuse dragonului. li înmână cilindrul 
şi luă poli-unealta pentru a scoate panoul din ţâţâni. 

— Te tulbură deci? insistă Draycos, prinzând cilindrul între 
gheare. 

— Cred că da, puţin. Panoul culisă înăuntru, dând la iveală 
fire şi spuma fixată ca izolant fonic între cutie şi peretele liftului. 

— Hai să fim serioşi, voi, K'da, sunteţi superiori oamenilor în 
toate aspectele la care mă pot gândi. 

Luă cilindrul şi-l înfipse în izolaţie. Cu greu, dar încăpu. 

— Mai rapizi, mai puternici şi, din câte-mi dau seama, mai 
inteligenţi. Vâri panoul la loc şi strânse şuruburile. Puteţi să vă 
faceţi bidimensionali şi să vedeţi prin pereţi. Şi acum bag seama 
că aveţi puterea de a străpunge metalul. Ce nu puteţi face? 

— Nu putem să trăim singuri, spuse Draycos blând, mai mult 
de şase ore. 

Jack privi încruntat peste umăr. Dragonul stătea nemişcat, 
cu chipul lipsit de orice expresie. Cu toate astea, simţi tristeţea 
din spatele vorbelor. 


— Da, la asta nu m-am gândit. 

Clinchetul liftului trecând de următorul etajii reaminti că nu 
avea mult timp la dispoziţie. Termină de fixat ce avea de fixat şi 
închise panoul de avarie. Când liftul se opri, stătea în picioare, 
iar poli-unealta era bine dosită. 

Simţi greutatea pe grumaz şi Draycos era din nou bine 
ascuns. Uşile se deschiseră. Jack luă alura băiatului cuminte 
care-i ieşise de minune în biroul taxatorului. Pe undeva prin 
apropiere era un paznic... 

leşi din lift şi făcu privirea roată. 

— Uau. În faţa lui, cât vedeai cu ochii se întindeau rânduri 
peste rânduri de maşini şi avioane mici. 

lată şi paznicul. Un bărbat cu veşminte albe într-o cabină din 
apropierea liftului. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— A, nu, am venit să văd maşinile, spuse Jack, încercând să 
pară prietenos, surprins şi inofensiv în acelaşi timp. Tati mi-a 
spus că e un Rolls Royce-Dymeis pe-aici şi alte maşini faine. 

— Sunt, nu-i vorbă. Dar mi-e teamă că nu te pot lăsa să 
umbli haihui. Ai şi tu o maşină aici? 

— Nu, răspunse Jack, mimând dezamăgirea. 

Paznicul zâmbi înţelegător. 

— Îmi pare rău. 

— Mda, spuse Jack. Merci oricum. 

Intră înapoi în lift şi apăsă pentru etajul său. 

— Şi cu asta basta. Urmăritorii mei vor crede că am ascuns 
cilindrul pe undeva prin garaj. 

— N-ai stat acolo suficient de mult, îi atrase Draycos atenţia. 

— Fireşte că nu, zâmbi Jack. Nu uita, ei cred că unchiul Virgil 
e pe vas. Se vor gândi că i l-am datlui. 

— Înţeleg. Dragonul scoase un sunet ciudat, asemenea stro- 
pilor grei de ploaie lovind suprafaţa apei. Un chicot? Cel puţin 
într-o privinţă bateţi pe oricine. Sunteţi de departe mai isteţi ca 
noi. 

Jack se strâmbă. 

— Mare lucru. 

Rămaseră tăcuţi până ieşiră din lift. 

— Nu trebuie să te temi de noi, Jack. Prin firea noastră 
limitată nu putem fi decât prieteni, însoțitori sau servitori. 
Niciodată stăpâni. 


— Nu zic nu. Dar de multe ori de-a lungul istoriei se trezea 
câte un servitor să se înstăpânească. De regulă, lucrurile luau o 
întorsătură neplăcută. 

Clătină din cap. 

— N-am venit aici să discutăm istorie. Hai să tragem un pui 
de somn, ce zici? Mâine vom avea multe de făcut. 


Capitolul 22 


A doua zi dimineaţă, Jack străbătea coridorul luxos, acum 
pustiu, târându-şi picioarele prin covorul gros. In secţiunea lui, 
oamenii-şi începuseră deja ziua. Se părea că bogătanii preţuiau 
somnul mai mult. 

— Ce-ai de gând? murmură Draycos. 

Jack ridică din umeri, cu ochii la decorurile lucrate manual ce 
împănau pereţii. Renunţase la hainele mai elegante purtate cu o 
zi în urmă în favoarea blugilor şi jachetei lui obişnuite. Acum 
regreta amarnic această decizie. Se simţea deja din alt peisaj, şi 
nici nu intrase măcar în apartament. Se gândea cu groază la 
momentul când va fi acolo. 

Asta, bineînţeles, dacă reuşea să intre. 

— Fără ocolişuri, mergem şi folosim soneria. 

Se proţăpi în faţa uşii şi dădu să apese pe buton. Auzi o uşă 
glisând în spatele său. 

Făcu stânga-mprejur. Doi găligani îşi făcuseră apariţia pe 
coridor. Erau îmbrăcaţi la fel ca bodyguardul din seara 
precedentă şi-l pironeau amândoi cu privirile. 

— Sau poate că nu, spuse el, lăsând mâna să-i alunece pe 
lângă trup. 

— Te putem ajuta cu ceva? întrebă unul, în timp ce se apro- 
piau de el. 

— Mă numesc Jack Morgan, rosti el, stăpânindu-şi impulsul 
să ţâşnească printre ei şi s-o ia la sănătoasa. Aerul polițienesc 
pe care-l degajau cei doi îi puse în alertă simţurile. 

— Aş dori să vorbesc cu şeful vostru. 

— Cu ce scop, dacă-mi permiţi? spuse primul când ajunse 
lângă el. De-aproape păreau şi mai mari. 

— Am ceva ce-i aparţine. Aş vrea să văd că ajunge în mâinile 
lui. 

Celălalt scoase un scaner şi îl plimbă de-a lungul pieptului 
său. 

— Nu zău, spuse primul, încruntându-se uşor. Despre ce-i 
vorba. 

— lmi pare rău, dar e confidential. 


— Nu-ţi face griji, îl asigură găliganul, forțând un zâmbet. N- 
avem secrete cu şefu'. 

Jack ridică din sprâncene. 

— Chiar aşa. Un om de talia lui nu tăinuieşte nimic 
bodyguarzilor? Uluitor. 

Zâmbetul se şterse de pe chipul malacului. 

— Uite, puştiule... 

— E curat, interveni al doilea tip, lăsând scanerul deoparte şi 
apăsând transmiţătorul de la guler. Boyle? 

— Aici, se auzi o voce slabă în difuzor. Care-i problema, 
Harper? 

— Avem un puşti aici, Jack Morgan zice că-lcheamă, vrea să-l 
vadă pe şefu'. Cică are ceva ce-i aparţine. 

— Şi are? 

— Nu-i la el. Vrei să-l verifici? 

— Un escroc de doi bani care încearcă să ne tragă pe sfoară? 
mormăi Boyle. 

— Ţi-am zis, e doar un copil. Doişpe, maximum treişpe ani. 

— Şi mai bine, un copil escroc. N-o să-l deranjez pe şefu' 
pentru atâta lucru. 

— M-ai deranjat deja, Boyle, se auzi o nouă voce, mai slabă, 
în staţie. Să-l poftească înăuntru. 

— Da, să trăiţi, rosti Harper pe un ton mult mai respectuos. 
Atinse transmiţătorul şi îi făcu semn lui Jack către uşă. 

— Ai auzit şi tu, pofteşte înăuntru. 

— Mulţumesc. Se întoarse încruntat spre uşă. Vocea îi părea 
teribil de cunoscută. 

Uşa se deschise. Trase adânc aer în piept, conştient că Har- 
per şi amicul său blocau orice ieşire, şi păşi înăuntru. 

Camera era cât jumătate din Essenay şi foarte luxoasă, 
întocmai cum şi-o închipuise. Pereţii de lemn sculptat erau 
ornaţi cu picturi şi basoreliefuri, mobila era grea şi somptuoasă, 
iar covorul atât de gros încât s-ar fi putut ascunde şobolanii în 
el. Două arcade, una în spate şi alta în dreapta, conduceau spre 
alte încăperi ale apartamentului. 

La biroul din stânga lui şedea un tinerel, privindu-l încruntat 
de după un computer. Pe birou se mai aflau o ceaşcă aburindă şi 
un mănunchi ordonat de info-tuburi. Veşmintele sale erau ceva 
mai stilate decât cele ale bodyguarzilor, deci probabil era 
secretar sau asistent. 


De partea cealaltă a uşii stătea un alt tip de bodyguard. Spre 
deosebire de ceilalţi, acesta nu purta jachetă, lăsând descoperit 
vederii tocul de la umăr. Citea un ziar, dar Jack ştia că se 
preface. La cea mai mică mişcare necurată din partea lui, 
pistolul ar fi ţâşnit din toc într-o clipită. 

— Tu eşti Morgan? întrebă secretarul. Era vocea care-i 
răspunsese întâia oară bodyguardului. 

— Da, spuse Jack, întorcându-se spre el. lar tu trebuie să fii 
domnul Boyle. 

— Sper că e important, puştiule, mârâi Boyle. Dacă ai de 
gând să-mi tragi clapa, o să-ţi pară rău. Ce-i aşa de amuzant? 

— Imi cer scuze, spuse Jack, ştergându-şi surâsul de pe faţă. 
Mă amuză când voi, corporatiştii, folosiţi limbajul străzii. 

— Despre ce-i vorba? îl întrebă Boyle cu mânie în ochi. 

Jack clătină din cap. 

— Le-am spus şi amicilor tăi afară, vorbesc doar cu şeful 
vostru în persoană. 

— Imposibil. Spune-mi mie. Dacă e important, o să-l 
informez eu. 

Jack încrucişă mâinile. 

— Marfa lui, rosti sec. Dacă nu doreşte să vorbim, poate să- 
şi ia adio de la ea. 

Boyle se ridică în capul oaselor, îşi lăsă greutatea-n palme şi- 
| fixă pe băiat cu privirea. 

— Ultima şansă. 

Jack şovăi. Era mai dificil decât crezuse. Ş-aşa, nu-l ştia ni- 
meni. 

— Atât pot să-ţi spun. Are legătură cu numărul patru-zero- 
şapte-şase-şase-doi. Transmite-i asta şi vezi dacă vrea să mă 
primească. 

Buzele lui Boyle se făcură o linie subţire. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Ştie el. E suficient. 

Ochii lui Boyle se mutară de la Jack la bodyguardul din 
spatele său. 

— Vance, dă-l afară! 

— O clipă, rosti un glas venit dinspre arcadă. Era cel de-al 
doilea glas pe care Jack îl auzise în staţia bodyguardului. 

Se întoarse. Bărbatul din gura arcadei era înveşmântat într- 
un costum obişnuit, dar scump. Nu era dintre cei care dormeau 


până-n amiaza mare. Avea chipul umbrit, dar lumina ce venea 
din cealaltă încăpere îi scotea în evidenţă părul castaniu ornat 
cu fire albe. Un om bătrân care-a avut timp o viaţă-ntreagă să-şi 
construiască imperiul financiar. Genul de om pe care Cornelius 
Braxton ar dori să-l sape. 

— Sunt aici, domnule Morgan, glăsui bătrânul. Ai exact un 
minut să spui ce ai de zis. 

Jack trase aer adânc în piept. Acum e acum. 

— O să fiu concis. Cornelius Braxton de la Braxton Universis 
încearcă să vă păgubească. Arelegătură cu cilindrul pe care 
credeţi că l-aţi zăvorât în cutia de valori 125, în biroul 
taxatorului. Bărbatul înclină uşor capul într-o parte. 

— Pe care „cred” că l-am zăvorât? 

— Da, domnule. Cel de-acolo e o copie. Originalul e la mine. 

— Prostii, se băgă Boyle. Carpenterl-a verificat aseară... 

— Îţi mulţumesc, Boyle, îl întrerupse bătrânul. Vocea liniştită, 
dar rece, nu trăda nicio emoție. Jack ar fi dat orice să-i vadă 
chipul. 

— Vrei să spui că l-ai luat, domnule Morgan? Că ai reuşit să 
scapi din seif fără a fi prins? 

— Am avut şi ceva ajutor. Şi n-a fost ideea mea. Braxton m-a 
şantajat să dau spargerea. 

— Cum? 

— Oamenii lui au încercat să-mi însceneze un furt. Când nu 
le-a ieşit, au mers mai departe şi mi-au înscenat o crimă. 
Important e că am cilindrul şi vreau să vi-l dau înapoi. 

— După ce te-ai chinuit să-l furi? De ce? 

Îi veni în minte toată discuţia cu Draycos despre etica 
războinicului, grija de sine, să faci bine doar de dragul binelui. 
Vorbe-n vânt pentru apartamentul acesta luxos. La urma urmei, 
nici Jack nu ştia prea bine de ce făcea asta. 

— Nu ştiu exact ce se-ntâmplă, dar ştiu că Braxton v-a pus 
gând rău. Alesese cel mai simplu răspuns posibil. N-ar trebui să 
fie lăsat să scape, atâta tot. 

— Ce poveste curioasă, spuse bărbatul. leşi din penumbra 
arcadei, iar Jack putu să-l vadă mai bine. 

Era bătrân, nu glumă, pe la cincizeci. Câteva riduri îi brăzdau 
chipul, cu precădere în jurul ochilor de-un albastru sclipitor. 
Părul castaniu grizonant se prelungea cu o barbă frumos aran- 
jată, de asemenea castanie cu fire sure. 


Aidoma vocii, şi chipul părea cunoscut. Jack se încruntă, 
încercând să-şi amintească unde-lmai văzuse. |n ziare? La 
televizor? În VideoNets? 

— Există totuşi o mică problemă, continuă bătrânul, 
înaintând spre Jack. 

Deodată revelaţia îl lovi ca un trăsnet în ceafă şi toată teoria 
lui despre ce se întâmpla aici se duse de râpă. 

— Pentru că, vezi tu, rosti bătrânul, eu sunt Cornelius 
Braxton. 

Jack rămase cu gura deschisă, însă nu reuşi să îndruge 
nimic. 

— Domnule Braxton, bâigui el într-un sfârşit, dar... 

— Văd că mă recunoşti. Bine, îţi continui povestea sau îl rog 
pe Vance să te dea afară? 

Jack scutură din cap, încercând să domolească vârtejul din 
creierul său. Pentru numele Sfântului Vid, ce se petrecea aici? 

— Îmi cer scuze, domnule Braxton, dar nu mai înţeleg nimic. 
Furtul acela pe care v-am spus că au încercat să mi-l însceneze? 
Era cu marfă Braxton Universis, pe Vagran. 

— Mărfurile mele circulă pe întreg Braţul Orion. Nu-i o 
dovadă suficientă. 

— M-au luat la bordul unei nave Braxton Universis. Advo- 
catusDiaboli se numeşte. Pilotul ei... 

Reacţia de pe chipul bătrânului îl făcu să tacă. 

— AdvocatusDiaboli? repetă Braxton. Eşti sigur? 

— Mai mult ca sigur. Însoţitorul meu şi-a notat numele... 

— La dracu'! exclamă Boyle. Vance, pe ei! 

Jack văzu o mişcare cu coada ochiului şi searuncă la pământ. 
Ziarul zăcea mototolit la picioarele bodyguardului care... aţintea 
un pistol înspre el. 

— Stai puţin, protestă Jack. Avea gura uscată. Ce-i supărase 
în halul ăsta? Domnule Braxton, vă rog, înţelegeţi... 

— Gura, lătră Boyle. Locotenente, veniţi repede! 

— Dobitocule, mârâi o altă voce cunoscută din cealaltă 
arcadă. Trebuie să mă ocup eu de toate? 

Jack se întoarse... şi simţi că-l iau ameţelile. Era locotenentul 
Raven. 


Capitolul 23 


Jack se holba înmărmurit la Raven, nevenindu-i să-şi creadă 
ochilor. 

— AdvocatusDiaboli zici? rosti Braxton îngândurat. 

Cu un efort uriaş, Jack îşi dezlipi ochii de pe Raven şi se uită 
la Braxton. Mai întâi Raven, acum şi Braxton. Parcă era cu 
unchiul Virgil şi prietenii lui, când cineva făcea o glumă şi toţi îi 
erau complici. Toţi, mai puţin el. Avea impresia că ceva 
important sau periculos sau înfricoşător s-a întâmplat. 

Până când unul dintre ei izbucnea în râs, şi restul îi ţineau 
isonul, şi realiza că toţi râdeau de el. 

Studie cu atenţie chipul lui Braxton. Dacă era vorba de o 
glumă, Braxton nu părea să aibă habar de ea. 

Nimeni din încăpere nu râdea. 

— Mâinile sus, domnule Braxton, ordonă Raven. Scoase 
pistolul şi se apropie de ei. 

— La naiba, Boyle. Dintre toţi idioţii şi nătângii... 

— Dar ştie, protestă Boyle, aţintind un deget acuzator spre 
Jack. Ştie tot. Nava, domnul Neverlin... 

— Şi ce-i cu asta? i-o reteză Raven. Ar fi trebuit să-i 
demontezi povestea, să te prefaci că nu crezi o iotă. 

— Dar... 

— Ai făcut-o de oaie, Boyle. Te-ai panicat şi ai dat-o în bară. 
Acum trebuie să curăţăm mizeria pe care ai făcut-o. 

Se opri în spatele lui Braxton şi-i înfipse pistolul în coaste. Cu 
cealaltă mână îl căută de arme. Jack privi toată scena şi simţi 
că-i vine să dea afară. Încercase să îndrepte lucrurile şi drept 
mulţumire căzuse din lac în puț. 

Fără îndoială, Jack Morgan era mizeria care trebuia curățată. 
El şi poate Braxton. Ei doi împotriva lui Raven şi a lacheilor săi. 
Ca-n vremurile bune când el şi unchiul Virgil îşi puneau în cap 
poliţia, sistemul sau chiar alţi nelegiuiţi. 

Doar că acum îl avea pe Cornelius Braxton alături. Măcar 
unchiul Virgil ştia cu ce se mănâncăescrocheriile, schimburile de 
foc sau evadările. Puteai să fii sigur că are întotdeauna pregătit 
un as în mânecă. 


Dar Braxton nu era unchiul Virgil. Era bătrân şi depăşit de 
situaţie. Alte confruntări în afară de cele din sediul corporației 
probabil că nu avusese în ultimii treizeci de ani. Gândul îi făcu 
pielea de găină. 

Nu, realiză el dintr-odată. Nu era piele de găină. 

Era piele de dragon. 

Într-o clipită toată teama şi amintirile se risipiră. Da, era ca-n 
vremurile bune. Doar că de data asta Jack avea asul în mânecă. 

La orice s-ar fi gândit Raven, numai nu la un bard-războinic 
K'da intrând în horă. 

Atinse umărul cu palma, nădăjduind că Draycos va pricepe 
semnalul şi va rămâne la cutie deocamdată. Motivul pentru care 
unchiul Virgil scăpa mereu de pârnaie era că poliţiştii nu aveau 
niciodată dovezi suficiente să-l înfunde. 

Înainte să-l asmuţă pe animăluţul său dragon pe indivizii 
ăştia, poate-l făcea pe Raven să se laude puţin. 

Se întoarse la Braxton. 

— Cine-i domnul ăsta, Neverlin? întrebă pe un ton obişnuit. 

Raven îi aruncă o privire furioasă peste umărul lui Braxton. 

— Nu pari deloc speriat, spuse el neîncrezător. Nădăjduieşti 
că te va scoate unchi-tu din încurcătura asta. 

— Am conştiinţa împăcată, îl asigură el. Şi, desigur, faptul că 
încă sunt în posesia cilindrului. 

— Vise plăcute, puştiule, scrâşni Raven. Acum că planul s-a 
dus dracului, poţi să te ştergi cu el. 

— Ah. Păi, în cazul ăsta, aş putea să ştiu şi eu care era 
planul? 

— Staţi cu ochii pe ei, ordonă Raven. Se îndepărtă de Brax- 
ton şi trecu prin arcadă. Mă-ntorc într-un minut. 

— Cred c-aş putea să te lămuresc eu, domnule Morgan, rosti 
Braxton calm. O fi fost el bătrân, dar nu era nici pe departe 
depăşit de situaţie, realiză Jack. Pe chip i se citea limpezimea şi 
îngândurarea, iar ochii îi erau luminaţi de înţelegere. 

— AdvocatusDiaboli e nava preşedintelui consiliului 
directorial, Arthur Neverlin. Cred că vrea să preia frâiele 
companiei. 

— Văd că a pus deja căpăstrul pe unii dintre oamenii 
dumneavoastră, spuse Jack, făcând semn spre Boyle. Unde intră 
cilindrul în toată afacerea asta? 


— Conţine ADN-ul meu şi al soţiei mele de când aveam 
douăzeci de ani. Odată la câţiva ani ne îmbarcăm pe o croazieră 
de-o lună spre Parsonia, unde urmăm un tratament de întinerire. 
ADN-ul este esenţial în acest proces. 

Surâse. 

— Sunt mult mai în vârstă decât arăt. 

— Ah, dădu Jack din cap. Înseamnă că era matusalemic. 
Copia conţine mai mult ca sigur ceva otravă. 

— Fără-ndoială, spuse Braxton. O otravă subtilă, desigur. 
Mereu perspicace, dragul nostru Neverlin. 

Jack făcu privirea roată. 

— Unde e soţia dumneavoastră? 

— Pe puntea de promenadă. Braxton se uită cu luare-aminte 
la Boyle. Mă întreb dacă şi bodyguarzii ei sunt băgaţi în chestia 
asta. 

Jack se uită la Boyle. Acesta rămase tăcut, dar înghiţea în 
sec. 

— Fie vorba între noi, aş zice că nu-s. 

— Tacă-ţi fleanca, se răsti Boyle, strângând din dinţi. Nu 
trebuie să ne batem capul ca să scăpăm de tine. 

— Gura, Boyle, îl apostrofă Raven din capătul opus al 
încăperii. Era însoţit de un alt paznic. 

— Bine, am făcut un plan cu Myers. 

— Să sperăm că ăsta va funcţiona mai bine, murmură Jack. 

— Aş putea să te trimit la plimbare cu Boyle, îl ameninţă 
Raven. Îţi promit că n-ar fi cea mai plăcută plimbare pe care ai 
făcut-o. 

— Dă-l încolo, spuse Boyle. Ce ne facem cu doamna Brax- 
ton? Ar putea să se-ntoarcă în orice clipă. 

— Uit-o. Mai stă ea pe-acolo. Trebuie întâi să scăpăm de 
Braxton. 

— Aici, pe navă? Nu eşti întreg la minte? 

— Linişteşte-te, spuse Raven. În cinci ore vom andoca pe 
staţia Shotti, pentru alimentare. Dacă păstrăm aparențele până 
atunci, vom face să pară că a coborât acolo. 

— Şi ce anume aş putea să fac pe staţia Shotti? întrebă 
Braxton cu blândeţe. 

Raven zâmbi pieziş. 

— O întâlnire cu mesagerul domnului Neverlin, desigur. 

— Ah, să-nţeleg că aţi vorbit cu el deja în privinţa asta? 


— Nu. Vom avea suficient timp după să punem în ordine 
lucrurile. 

— După ce? întrebă Jack. 

— După ce o să faceţi o baie în spaţiu. 

— Vrei să ne-arunci de pe navă? întrebă Braxton, ridicând 
politicos din sprâncene. Nu zău. Sună foarte interesant. 

— Nu te bucura prea repede, îl avertiză Raven, întorcându-se 
spre însoţitorul său. Myers a găsit o ieşire de marfă, nepăzită. 
Hangarul AA-3. Frumos şi fără zgomot. 

— Şi te aştepţi să mergem de bunăvoie acolo? întrebă Brax- 
ton. Pur şi simplu? 

— Pur şi simplu, încuviinţă Raven. Dacă strigaţi după ajutor, 
vom omori pe oricine ne stă în cale. Doar nu vreţi să muriţi cu 
conştiinţa încărcată. 

Braxton nu răspunse. O fărâmă de tristeţe îi străbătu chipul. 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse Raven. Işi aţinti privirile 
asupra lui Jack. Şi tu? 

— O, eu cooperez. Dar cred c-ai uitat pe cineva. 

— Pe cine, pe unchi-tu? suspină teatral Raven. Speranţe de- 
şarte. L-am întâlnit odată pe Virgil Morgan. Nu şi-ar pune viaţa-n 
joc pentru niciunul dintre voi. 

Îndreptă un deget spre Jack. 

— Nu mi-o lua în nume de rău. ÎI găsim noi pe el, după ce 
terminăm cu voi. 

Jack îşi ţuguie buzele. 

— Îţi urez mult noroc. Nu-i prea uşor de găsit. 

— Dăm noi de urma lui. Ascultă-mă pe mine. Scoase pistolul 
din toc şi-l băgă în buzunarullateral. 

— Boyle, tu stai aici şi ocupă-te de doamna, când se-ntoarce. 
Fără teatralisme, spune-i că a ieşit să se plimbe. Vance, Myers, 
veniţi cu noi. 

Făcu semn înspre uşă. 

— Domnule Braxton, după dumneavoastră. 


Capitolul 24 


Cu Vance în fruntea alaiului, urmat de Braxton, Jack, Raven 
şi Myers la urmă, o luară din loc. 

Găliganii cu care se întâlnise Jack mai devreme erau tot la 
posturi şi ieşiră din cabine să-i întâmpine. Jack aşteptă cu 
sufletul la gură, dar Braxton le făcu semn să-şi vadă de treabă. 
Cei doi nu păreau să suspecteze ceva. 

Poate mai încolo vor intra la bănuieli, dar va fi prea târziu. 
Cel puţin aşa spera Raven. 

Şi ar fi putut să aibă dreptate. Nu-i vorbă, mai era şi Draycos 
de luat în calcul. Dar chiar şi în cel mai bun caz, rămâneau trei 
bărbaţi înarmaţi împotriva unui singur războinic K'da neînarmat. 

lar lucrurile nu arătau deloc bine. Raven mergea aproape 
lipit de Braxton, cu pistolul dincăptuşeala hainei înfipt în spatele 
bătrânului. Draycos l-ar fi doborât una-două, înainte ca individul 
să ştie ce i se-ntâmplă. 

Dar Vance şi Myers păstrau distanţa. Indiferent cât de iute 
se mişca, n-ar fi reuşit să-i atace pe amândoi înainte ca 
împuşcăturile să înceapă. 

Ceata părăsi în curând secţiunea luxoasă şi intră în zona cu 
mâncare şi distracţie a pachebotului. Tot mai mulţi oameni 
treceau pe lângă ei, iar Jack presupuse că Vance şi Myers vor 
strânge rândul, pentru a zădărnici orice tentativă a prizonierilor 
de a ţâşni şi a se pierde în mulţime. 

Cu toate astea, păstrară distanţa. De parcă se aşteptau la un 
atac... De-abia după ce grupul trecu de lifturile centrale realiză 
Jack la ce anume se aşteptau. Nu la un războinic K'da, fireşte, ci 
la unchiul Virgil. 

În apartamentul lui Braxton păruse un lucru inteligent să 
arunce cu aluzii şi ameninţări mascate, dar acum nu mai era aşa 
convins. 

— În curând vom trece pe lângă cazinou, murmură Braxton. 
Ar putea fi ultima ta scăpare. 

Gândul îl ispiti pe Jack pentru câteva clipe. La urma urmei, 
nu el, ci Braxton avea un pistol înfipt în spate. Dacă reuşea să 


intre în cazinou,mesele şi maşinăriile acelea i-ar fi oferit 
protecţie suficientă. Unde mai pui şi oamenii de pază. 

Insă nu putea să-şi ia gândul de la Vance şi Myers. Braxton 
nu părea genul de magnat care să angajeze paznici ce trag câş. 
— Mulţam de ofertă, dar n-o voi lua deloc în considerare. 

— Or să-mi facă de petrecanie, Jack. A spus-o şi Raven, nu 
doresc să te am pe conştiinţă. 

Jack îl privi mirat pe bătrân. Chipul lui era neclintit. Cu toate 
astea, simţi că bărbatul spune adevărul. 

Era o diferenţă ca de la cer la pământ între omul din faţa sa 
şi mamutul industrial, rece, dur şi nemilos, la care se gândea 
lumea când auzea de Cornelius Braxton. Poate acum, când 
moartea bătea la uşă, bătrânul vedea lucrurile într-o altă 
lumină. 

Sau poate că imaginea lui publică nu avea nimic în comun cu 
adevăratul Braxton. 

— E-n regulă, spuse Jack. Şi nu vă pierdeţi speranţele. Nu 
încă. 

Braxton se uită în jur. 

— Bine. Dacă zici tu. 

— Pe-aici, spuse Raven, trăgându-l uşor pe Braxton de umăr 
când cotiră la dreapta. Intrarăpe o uşă inscripționată cu deja 
bine cunoscutul - pentru Jack cel puţin - Doar persoanele auto- 
rizate. Mai merseră o bucată de drum şi se opriră în faţa unui lift 
mare. 

— Luaţi-vă rămas-bun de la civilizaţie, îi sfătui Raven după 
ce uşile se deschiseră. Următoarea oprire: zona mărfurilor. 

Jack sperase că în spaţiul restrâns al liftului, Draycos va 
putea în sfârşit să atace. Dar, probabil fără voia lui, Raven 
înlăturase această posibilitate. Liftul ales de el nu era unul 
obişnuit de pasageri, ci unul de mărfuri, mare cât cabina lui. 
Vance şi Myers se postară imediat în colţurile opuse ale liftului. 

Raven se îndepărtă şi el puţin. Acum că aparențele nu mai 
contau, toţi trei scoaseră pistoalele. Myers apăsă pe buton şi 
liftul îşi începu coborârea. 

— Jack? şopti un glas în urechea lui dreaptă. 

Băiatul măsură distanţele din priviri. Prea departe. Pe lângă 
asta, şi el şi Braxton erau în bătaia focului, fără posibilitatea de 
a se feri. 

— Nu aici, murmură el fără să-şi mişte buzele. 


— Nu mai avem mult timp. 

— Crezi că nu-s conştient de asta? Nu aici. 

— Hei, rosti Myers cu pistolul îndreptat spre Jack. S-a gândit 
cineva să-l verifice pe bufonul ăsta de transmiţătoare? 

— L-a controlat Harper, spuse Raven. Era curat. 

— Şi-atunci cu cine vorbeşte? Poate c-ar trebui să fac o exa- 
minare mai minuțioasă, dacă mă-nţelegi. 

— Vorbea cu mine, interveni Braxton. E vreo problemă? 

— Despre ce? 

— Nu-i treaba ta, rosti Braxton calm. De obicei, 
condamnaților li se îngăduie o ultimă cină. Îndură-te de noi şi 
îngăduie-ne măcar o ultimă conversaţie. 

— Mda? scrâşni Myers, apropiindu-se de ei. Poate că azi nu-s 
aşa milostiv, te-ai gândit la asta? 

— Lasă-i să vorbească, îl potoli Raven. 

Fără să-i scape din priviri, Myers se-ntoarse în colţ şi nu mai 
zise nimic. 

— Mulţumesc, îi şopti Jack. 

Braxton încuviinţă în tăcere. 

— Domnule Raven, să ştii că nu e necesar să-i iei zilele 
tânărului nostru prieten, spuse el. Există câteva proceduri prin 
care poţi să-i ştergi amintirile de pe durata croazierei. 

— Imi pare rău, spuse Raven. Ştiu totul despre aceste 
proceduri şi n-am încredere în niciuna dintre ele. 

— Aş putea să-ţi cumpăr încrederea. 

Raven rânji. 

— Mulţam, dar în situaţia de faţă nu cred că poţi bate oferta 
domnului Neverlin. Mai ales după ziua de azi. 

— E vorba de un cont despre care domnul Neverlin n-are 
habar, insistă Braxton. Nu va reuşi să-l găsească de unul singur. 
Un ban în plus nu strică. 

— Dacă te laşi descoperit strică, şi încă mult. Acum gura. 

Braxton se uită la ceilalţi doi. 

— Myers, Vance, cineva interesat? 

— Am zis gura! se răsti Raven, amenințând cu pistolul. Sau 
îţi fac vânt de-aici. 

Braxton se lăsă păgubaş şi tăcerea cuprinse liftul. 

Se opriră pe un coridor ce făcea parte în mod evident din 
zona de lucru. Sculpturile şi covoarele somptuoase, ba chiar şi 
decoraţiunile interioare lăsau aici locul pereţilor sintetici şi 


podelei metalice. Cablurile şi conductele erau expuse vederii, pe 
tavan. 

Arăta mai bine decât multe locuri pe care le vizitase Jack. Cu 
toate astea, trecerea bruscă de la încăperile luxoase ale 
pachebotului conferea încăperii un aspect mohorât şi părăginit. 

Era gând la gând cu Raven. 

— Imi cer scuze pentru decor, le spuse el, în timp ce Vance îi 
conducea pe un coridor de legătură. Ţi-aş fi pregătit nişte flori 
dacă ştiam că te vei duce aşa de repede. 

— Nici cei doi wistawki n-au primit flori, murmură Jack. Dacă 
voia să obţină o mărturie de la Raven, acum era momentul. Cei 
pe care i-ai împuşcat pe Vagran. Dacă stau bine să mă gândesc, 
nu ţi-a păsat nici cât negru sub unghie de ei. 

— Ce, ţi se frânge inima după nişte animale prostănace? Cui 
îi pasă dacă împuşti câţiva? 

— Ştiu eu câţiva, având în vedere că mi-ai înscenat crima. 

— N-am de gând să mă răzgândesc, ridică Raven din umeri. 
Tu cazi ţap ispăşitor, iar eu mă scap de-o problemă. Mai ales că 
nu vei fi prin preajmă să depui vreo mărturie. 

— Asta dacă Drabs nu întoarce armele. 

— Nu-ţi face griji, ştie Drabs de unde vin banii. 

— Se poate. Dar asemenea ţie, şi el dorea să-i tragă clapa 
domnului Braxton. Poate se va-ntoarce împotriva ta dacă are 
ocazia. 

— Frumoasă încercare. Mă descurc eu cu Drabs, mârâi el. 

— Atunci poate că brummga va ciripi. Şi el a fost martor da- 
că-ţi aminteşti. 

— Un brummga? N-am angajat niciun agent de pază brum- 
mga, se încruntă Braxton. 

— Vorbeşti cam mult, puştiule, ştii asta? scrâşni Raven. Ce- 
ar fi să-ţi ţii gura-nchisă de-acum înainte? 

— Cum să nu, oftă Jack. 

Trei minute şi două coridoare mai târziu se aflau în cala 
navei. In ton cu restul încăperilor de pe Star of Wonder, şi 
aceasta era impunătoare. În primul rând că era mare, aducând 
mai degrabă a depozit decât a magazie. Tavanul era înalt, şapte 
metri pe puţin, traversat de o reţea de şine pentru macarale 
uşoare şi două, trei şine pentru macarale grele. Câţiva metri mai 
jos se întindea o reţea de pasarele. Rânduri întregi de 


reflectoare suspendate pe tavan răspândeau o lumină puternică 
în încăpere. 

Deasupra uşii pe care intraseră precum şi în alte patru zone 
diferite ale tavanului erau grupate celebrele lumini de urgenţă, 
alimentate de baterii. Din nefericire, nu ascundeau camere de 
supraveghere, aşa cum se întâmpla în biroul taxatorului. 

Pe podeaua scăldată în lumină se înşiruiau grămezi ordonate 
de lăzi, învăluite în plase de protecţie, cu pasaje între ele. Toate 
grămezile erau destul de înalte să blocheze vederea. Majoritatea 
atingeau pasarelele. 

Jack îşi aminti de spaţioportul de pe Vagran şi pentru câteva 
clipe speră ca norocul să-l fi lovit şi amplasamentul mărfurilor să 
alcătuiască un labirint similar. In cazul ăsta, dacă reuşeau să 
pună câteva secunde între ei şi răpitori, ar fi putut începe un 
adevărat joc de-a v-aţi ascunselea. 

Dar, la o privire mai atentă, toate speranţele se năruiră. 
Podeaua depozitului de pe Vagran era împărţită în dreptunghiuri 
de felurite mărimi, şi prin urmare pasajele erau întortocheate. 
Aici, în schimb, dreptunghiurile aveau aceeaşi mărime, iar 
pasajele erau drepte ca străzile de pe Parprin. Dacă-ar fi 
încercat să o ia la goană pe unul dintre ele, ar fi fost împuşcat 
după primii cinci metri. 

Dacă însă se furişa cineva despre care ei nu ştiau nimic... 

— Mişto, comentă el, sondând împrejurimile. Mult mai 
spațioasă decât cabina mea. 

— Mă bucur că-ţi place, spuse Raven. Myers, unde-i ecluza 
asta? 

— In capătul celălalt, făcu semn Myers înainte. Şi o idee la 
dreapta. 

— Bine, treci tu în faţă, spuse Raven, înghiontindu-l pe 
Braxton. Mişcă. Şi ţineţi fleanca dacă nu vrei să prăjim martori 
nevinovaţi. 

Pasajele erau suficient de late cât să-ncapă doi oameni, dar 
nu mai mult. Cu Myers în frunte şi Vance în spate, alaiul se 
strecură printre lăzi. 

Jack îşi descheie cu grijă nasturele de la manşetă. Ultima 
oară când dragonul ieşise pe-acolo, aproape că-i scrântise 
încheietura. Trăgea nădejde că prietenul lui îşi va aduce aminte 
şi va înţelege aluzia. 


Da. Simţi cum şerpuieşte de-a lungul trupului său, lăsându- 
se cu toată greutatea pe braţul drept, gata să sară. 

— Uşurel, şopti Jack. Vei şti când. 

Urmau să traverseze o intersecţie. Jack respiră adânc, cu 
ochii la Myers şi numărându-şi paşii. Era nevoie de o 
sincronizare perfectă, asta dacă nu dorea un glonţ în scăfârlie. 

Myers trecu de intersecţie, aruncând priviri în dreapta şi-n 
stânga. Jack se concentră asupra pasajului, încercând să 
aprecieze câţi paşi mai avea de făcut. Hotări că trei era numărul 
magic. Cu trei paşi înainte avea s-o tulească. 

Cinci paşi. 

Patru. 

Trei. 

Un salt pe lângă Braxton şi o luă la goană. 

Gestul îi surprinse pe toţi. Făcu un pas înainte ca Raven să 
tragă o înjurătură uimită, doi înainte ca Myers să se-ntoarcă, trei 
înainte să audă cum Braxton e îmbrâncit pentru ca Raven să-l 
poată ochi. Şi se trezi la intersecţie. Se lăsă pe partea stângă şi 
se azvârli cât de tare putu. 

Puțin prea tare. Vru să cotească, dar podeaua îi fugi de sub 
picioare. In cădere încercă să se prindă de lăzile din apropiere, 
dar rată şi se prăvăli pe o parte. Picioarele îi rămaseră pe 
celălalt pasaj. Din direcţia aceea se auzea tot mai puternic un 
amestec de înjurături şi ordine, pe măsură ce Raven şi lacheii 
săi încercau să-l ajungă din urmă. In două, poate trei secunde 
urmau să-l prindă. 

Dar în acele câteva secunde preţioase, jumătatea de sus a 
trupului său era ferită vederii. 

Draycos ţâşni din mâneca lui ca un uragan negru dezlănţuit 
asupra unui oraş de prerie. Se agăţă cu ghearele de plasa 
protectoare şi urcă iute. Când Raven şi Myers veniră ca o 
furtună de după colţ, dragonul se făcuse deja nevăzut. 

— Mucos mic ce eşti, izbucni Raven turbat. 

Il apucă de jachetă şi-l ridică în picioareînainte ca Jack să-şi 
recapete echilibrul, Raven îl propti în grămada de lăzi. 

— Ar trebui să te-omor pe loc, scrâşni el, stând aproape nas 
în nas cu băiatul, cu pistolul înfipt în burta lui. Ar trebui să-ţi ard 
degetele şi-apoi să te ucid. 

— Dacă mă arzi, n-o să mă pot abţine şi-o să ţip, rosti Jack 
cu voce tremurândă. S-ar putea să audă cineva. Câţi oameni 


reuşeşti să arunci din navă înainte ca alţii să-ntrebe de 
sănătatea lor? 

Pentru o clipă ce dură o eternitate crezu că lui Raven nu-i va 
păsa. Deşi spumega de furie, vorbele băiatului îşi făcură loc în 
mintea sa. Încet, fără tragere de inimă, se dădu înapoi. 

— Vance? 

Malacul se ivi, ţinând pistolul ameninţător în ceafa lui Brax- 
ton. 

— Da? 

— Rămâi cu Braxton. Mă ocup personal de puşti. Să 
mergem. 

Porniră de-a lungul pasajului. Jack trase aer adânc în piept. 
Mai mult nu putea să facă. Totul depindea acum de Draycos. 


Capitolul 25 


Draycos sărise cu toată forţa din mâneca lui Jack. Se prinse 
cu ghearele de lăzi şi de plasa înconjurătoare. Plasa era numai 
bună de escaladat, aşa că urcă în grabă grămada, mişcându-se 
aproape la fel de iute ca pe sol. 

Ajunse în vârf şi se întoarse numaidecât, privind în jos cu 
precauţie. 

Îşi făcea griji degeaba. Cei trei oameni nu-lcăutau pe el. 
Aveau ochi doar pentru Jack şi Braxton. Habar n-aveau ce se 
întâmplase. 

Se trase înapoi, pentru a cerceta puţin încăperea. Câteva 
pasarele înguste atârnau de tavan deasupra sa. Sări pe una 
dintre ele, reuşind să evite balustrada şi să aterizeze fără 
zgomot. Îşi retrase ghearele ca să atingă metalul doar 
cuperniţele şi o luă în direcţia uşii pe care tocmai intraseră. 

De două ori îl oprise Jack chiar când se pregătea de atac. 
Prima oară, doi wistawki plătiseră cu viaţa. A doua oară, în 
apartamentul lui Braxton, probabil că ar fi avut sorţi de izbândă. 

Preţul ar fi fost însă mult prea mare. Erau mai multe în joc 
decât viaţa lui Braxton. Chiar decât viaţa lui Jack şi asta spunea 
multe. Jack era gazda lui, iar un K'da era profund îndatorat 
gazdei sale. 

Dar toată onoarea din lume nu valora cât viaţa poporului 
K'da. Omul care-i vorbise lui Jack pe AavocatusDiaboli făcea 
parte din complotul împotriva poporului său. Şi chiar dacă 
Braxton însuşi nu era amestecat în treaba asta, anumite 
persoane din anturajul său erau. 

Braxton nu trebuia să afle de existenţa lui. 

Chiar şi cu preţul vieţii lui Jack? 

Simti vina strecurându-i-se printre solzi în timp ce străbătea 
în fugă pasarela. Oare ce aştepta Jack de la el? Se aştepta 
cumva să se arunce asupra celor trei când dădeau colţul? 

Putea să facă asta fără probleme. În urma tentativei 
nesăbuite a băiatului de a scăpa, duşmanii deveniseră neglijenţi 
şi se regrupaseră. Ar fi putut să-i doboare pe toţi trei cu 
uşurinţă. 


Dar Braxton ar fi pus ochii pe el. Şi dacă se întâmpla asta, 
rasa lui era ameninţată cu dispariţia. 

Aşa că alese să rămână ascuns deasupra lăzilor. Jack fusese 
prins şi avea să fie pedepsit în ce manieră credea Raven de 
cuviinţă. 

În curând va muri. 

Oare ce-şi închipuia Jack că face acum? Se gândea că 
pregăteşte o capcană? Se aştepta ca războinicul K'da să iasă din 
umbră, spintecând în stânga şi-n dreapta? 

Sau îşi închipuia că fuge să-şi salveze pielea? 

Gândurile lui Draycos se îndreptară spre unchiul Virgil. Un- 
chiul Virgil şi ecoul său fantomatic din computerul de la bordul 
Essenay. Omul acela îl învățase pe Jack să se gândească numai 
la el, să acţioneze doar în propriul său beneficiu. Era capabil 
băiatul ăla să cuprindă cu mintea şi lucruri mai înalte? Va 
înţelege oare că uneori trebuie să sacrifici ceva drag şi prețuit 
pentru ceva şi mai de preţ? 

Probabil că nu. În timp ar fi putut să-l înveţe despre onoare, 
cinste şi dreptate. La talentul său, Jack se putea măsura cu cei 
mai buni dintre shontini sau K'da. 

Mai avea ceva drum de bătut. Ar fi găsit în el puterea de a 
muri împăcat, cu speranţa că shontinii şi K'da vor putea să vadă 
şi alte răsărituri de soare? 

Slabe şanse. 

Dar dacă dragonul îşi juca bine cărţile, nu era nevoit să afle. 

Ajunse la capătul pasarelei, deasupra uşii. Prinsă de perete, 
chiar sub tavan se afla ţinta lui: cutia pătrată - deja familiară - 
ce controla luminile de urgenţă. Câte un cablu gros ieşea din 
baterii spre fiecare pereche de lumini. 

Tăie cablurile cu ghearele, apoi făcu cale-ntoarsă. 

Pe lângă acela mai erau încă patru mănunchiuri de lumini de 
urgenţă, aranjate fiecare în cerc cu bătaie spre exterior. 

Le luă la rând şi, cu ajutorul ghearelor, le dezactivă pe 
fiecare în parte. 

Acum totul era pregătit. Se îndreptă spre celălalt capăt al 
încăperii, sperând că nu va fi prea târziu. 

Sunetul paşilor încetă, dar încă nu-i putea zări. Merse iute 
de-a lungul pasarelei, cu sângele pulsându-i în vene şi-n solzi, 
temându-se de ce avea să vadă. Depăşi ultima grămadă de lăzi 
şi îşi aţinti privirile-n jos. 


Grupul traversase încăperea şi poposise lângă o uşă masivă 
mărginită de un tablou de comandă şi un status board. Jack şi 
Braxton stăteau rezemaţi de perete, lângă uşă. Raven era cu 
faţa spreei şi cu pistolul aţintit spre Braxton. Vance se afla puţin 
mai în spate, făcând de gardă cu arma la vedere, iar Myers îşi 
făcea de lucru la tabloul de comandă. 

Draycos încetini şi se îndreptă în tăcere spre grup, cu ochii 
pe reflectoarele din tavan. Firele de înaltă tensiune nu erau 
ascunse în pereţi, ca în zonele destinate călătorilor, ci pur şi 
simplu agăţate de tavan. 

Oare câţi volţi transportau firele acelea? Nu mai conta. 
Trebuia să facă tot ce-i stătea în putere. 

Brusc, uşa ecluzei se dădu în lături. 

— V-a sunat ceasul, rosti Raven. Înăuntru. 

Braxton făcu un pas înspre uşă. Jack rămaseneclintit. 

— Gata? Deja? Niciun discurs de adio, o legătură la ochi, 
ceva, acolo? 

Raven se opri la un pas de el. Draycos nu-i vedea chipul, dar 
auzi otrava din glasul lui după ce-i înfipse băiatului pistolul în 
grumaz. 

— Se zice că moartea prin sufocare nu-i aşa rea. Cu laserul e 
altă poveste. Mişcă! 

Jack nu clinti un deget. 

— Cred că uiţi ceva, Raven. Cilindrul cu ADN al domnului 
Braxton, mă rog, cel fals, dar înţelegice vreau să zic. Se află în 
continuare în seiful taxatorului. Dacă domnul Braxton dispare 
acum, n-or să se-ntrebe de ce nu l-a luat cu el? 

Draycos zâmbi amar. Asta era Jack. Comenta, se plângea, 
obiecta, punea întrebări - ce mai, trăgea de timp. Se agăța de 
fiecare secundă, pentru a-i da răgaz lui să-şi pregătească atacul. 

In acel moment înţelese Draycos c-ar fi putut străbate întreg 
Braţul Orion şi n-ar fi găsit o gazdă şi-un aliat mai bun ca Jack 
Morgan. 

Se opri la capătul pasarelei. Jack şi Braxton erau chiar sub el. 

— Poftim, a lăsat cilindrul soţiei sale, mârâi Raven. Urmau să 
se-ntâlnească pe Parsonia. 

— La cilindrul adevărat te-ai gândit? N-or să intre la bănuieli 
când le vor găsi pe amândouă? 

Deasupra lui Draycos trecea un cablu de tensiune. Se lăsă 
pe vine, ridică o labă, scoase o gheară. 


— Nu va şti nimeni, i-o-ntoarse Raven. După ce-l prindem pe 
unchi-tu, vom pune mâna şi pe al doilea cilindru. Cobori o mână 
pe umărul băiatului şi-l îmbrânci spre ecluză. Treci înăuntru! 

Jack se lăsă păgubaş. Era învins. Trase aer adânc în piept, se 
întoarse spre uşă... 

Cu un strigăt de război ce-ţi îngheţa sângele-n vene, Draycos 
tăie firul de înaltă tensiune. O străfulgerare, şocul îi săgetă laba 
şi bezna se lăsă peste încăpere. . 

Intr-o clipită sări la podea. In lumina slabă răspândită de 
tabloul de control, îl văzu pe Raven întorcându-se în toate 
direcţiile. Jack îl prinse pe Braxton de mână şi-l trase la podea. 
Vance şi Myers făceau piruete cu pistoalele-n mână, căutând cu 
disperare o ţintă. 

Probabil fără să-şi dea seama, cei trei formaseră un 
semicerc, întorşi cu spatele la perete. Draycos aterizase exact în 
spatele lor. 

Primul fu Vance. Dragonul se înălţă pe picioarele din spate şi 
îl lovi cu putere în cap. Fără măcar să icnească, malacul se 
prăbuşi la podea. Arma zăngăni lângă el. 

Myers trase instinctiv în direcţia zgomotului şi pentru o 
fracțiune de secundă, încăperea fu inundată de lumină. 

— Vance! strigă el. Raven... 

Nu apucă să-şi termine vorba. Draycos era deja în spatele 
său. Incă o lovitură năprasnică şi Myers se duse de-a 
berbeleacul. 

Trei rafale de laser săgetară aerul, ultima aproape nimerin- 
du-i urechea. Făcu un salt ladreapta, atinse podeaua şi imediat 
sări la stânga, zigzagând înspre Raven. Acesta încerca disperat 
să se retragă, bolborosind şi slobozind salvă după salvă înspre 
umbra care se năpustise asupra lui. 

Dar nu fu suficient de rapid. Cu un ultim salt, Draycos îi 
aruncă arma cât colo, apoi se ridică în capul oaselor pentru a-l 
privi drept în ochi. 

În lumina difuză, văzu oroarea întipărită pe chipul 
locotenentului. Raven deschise gura să strige sau poate să 
ceară ajutor. 

Draycos lovi. 

Nu temperat, aşa cum făcuse cu Myers şi Vance, ci cu toată 
puterea, direct în grumazul lui Raven. Simţi cum osul se frânge 
sub ghearele sale. 


Şi Raven, cel care omorâse doi wistawki cu sânge rece, se 
prăvăli la podea fără suflare. 

Mai multe zgomote străbătură încăperea şi câteva lumini de 
lanternă se întrezăriră printre lăzi. Îi lăsă pe cei trei în plata 
domnului şi veni lângă Jack. 

Băiatul zăcea cu pieptul deasupra lui Braxton, într-o manieră 
protectivă. Avea mâinile întinse, astfel încât bătrânul să nu vadă 
ce se petrece. 

Draycos zâmbi, săgetând aerul cu limba în semn de 
admiraţie. Într-adevăr, avea un partener pe măsura lui. 

Luminile se apropiau, însoţite de voci speriate. Draycos 
aşeză o labă pe ceafa băiatului şi se topi uşor pe pielea lui. 

— Jack? glăsui Braxton. 

Jack răsuflă uşurat şi întinse umerii în timp ce Draycos se 
strecura la locul lui. 

— E-n regulă, îi spuse bătrânului, bătându-lîncurajator pe 
spate, după care se ridică. S-a terminat. 


Capitolul 26 


— Mai vrei ceai, drăguță? întrebă doamna Braxton, cu 
ceainicul aplecat deasupra ceştii lui. 

— Mm, îngăimă Jack, amintindu-şi la timp că nu e politicos să 
vorbeşti cu gura plină şi să împrăştii firimituri în jur. Clătină din 
cap şi continuă să mestece. Ceai înalt îl numise doamna 
Braxton: o gustare cu ceai fierbinte şi un soi de biscuiţi pe care-i 
numea scones”. Aveau un nume curios, dar erau delicioşi. 

— Mai vrei o prăjiturică atunci? 

Clătină din nou. 

— Vă mulţumesc, dar ar fi timpul să plec, se scuză el după 
ce termină de mestecat. Mai amde împachetat şi staţia Shotti e 
la o aruncătură de băț. 

De fapt n-avea nimic de împachetat, în afară de câteva 
haine cu care sosise la bord. Dar nu se simţea în largullui în 
apartamentul soţilor Braxton şi abia aştepta să plece. 

Nu că s-ar fi comportat urât cu el. Dimpotrivă, erau prea 
drăguţi. Jack nu era obişnuit cu un asemenea tratament şi după 
trei ore ajunsese la capătul răbdărilor. 

— Dar n-aş vrea să te las aici singurel, spuse doamna Brax- 
ton, aşezând ceainicul pe masă. Unchiul tău s-ar putea să 
întârzie. 

— E-n regulă. Sincer. Dacă unchiul Virge a zis că vine, atunci 
vine. 

— Se poate. Nu era prea convinsă. Cu toate astea, abia dacă 
ne-ai lăsat să-ţi mulţumim cum se cuvine. Şi iacă-te, o tuleşti 
pentru a doua oară. 

— Creditele pentru combustibil primite de la domnul Braxton 
sunt suficiente, o asigură Jack, luând o gură de ceai. Dacă 
puneai şi zahăr, lichidul ăsta era chiar bun. Şi oricum, n-am 
făcut cine ştie ce. 

— Ei, hai acum, spuse doamna Braxton, ridicând amabil din 
sprâncene. Nu fii modest. Ne-ai salvat vieţile şi ai demascat 
conspirația ce  bântuiacompania noastră. Fiecare-n parte 


“5Un fel de biscuit din făină de grâu sau orz (n. tr.). 


valorează mai mult decât nişte credite nenorocite. Eşti sigur că 
nu te putem recompensa şi altcumva? 

„Aţi fi dispuşi să creşteţi un războinic K'da?”"gândi el, dar 
refuză politicos. 

— Dacă domnul Braxton va înlătura acuzaţiile alea de crimă, 
vom fi chit. 

— Atunci suntem chit, anunţă Braxton care tocmai intrase în 
cameră. Am vorbit cu poliţia de pe Vagran. Se pare că au găsit 
un martor. l-au prezentat reconstituirea ta, cum era poziţionat 
fiecare, şi a confirmat că Raven i-a împuşcat pe cei doi. 

— Asta-i bine. Dar poza lui Raven? Aţi trimis o poză, nu-i 
aşa? 

— Martorul era un compfrin. Ei nu fac prea bine distincţie 
între chipurile oamenilor. Dar poliţia m-a asigurat că mărturia lui 
va fi acceptată. 

Jack  încuviinţă. N-ar fi fost acceptată de majoritatea 
poliţiştilor care le aţinuseră calea în trecut. Pe de altă parte, 
dacă nimeni nu ştia cum arată criminalul, n-aveau cum să-l 
arate pe el cu degetul. Un târg mulţumitor. 

Mai ales când pe talerul său se afla Cornelius Braxton. 

— Am dat în urmărire şi AdvocatusDiaboli. Până acum n-am 
primit nicio veste. 

— Crezi că Neverlin a dat bir cu fugiţii? întrebă doamna 
Braxton. 

— Nu-l văd eu să se piardă cu firea aşa repede. Asta dacă 
Raven n-a întocmit un raport. Nu, probabil stă ascuns, frecându- 
şi mâinile, aşteptând ziua în care voi muri. 

— Întotdeauna i-a plăcut să-şi frece mâinile, comentă 
doamna Braxton îngândurată. Nu mi-a păsat niciodată totuşi. 

— Am pus să fie verificate dosarele angajaţilor noştri, spuse 
Braxton, trăgându-şi un scaun la masă. Eşti sigur că ai văzut un 
brummga lângă Raven? 

— Nu-s uşor de confundat, îi reaminti Jack. 

— Îţi dau dreptate aici. Problema e că n-avem niciun brum- 
mga pe lista angajaţilor, dacă nu-i punem la socoteală pe 
lucrătorii din fabrica de pe planeta lor de baştină. Oricum, nu în 
garda mea personală sau în poziţii importante. 

— Se pare că domnul Neverlin şi-a găsit nişte aliaţi, sugeră 
doamna Braxton. 


Gândul îi zbură la brummga cu care dăduse nas în nas pe 
epava Havenseeker. 

— S-au poate că a fost ales ca aliat... murmură Jack. 

— Poftim, drăguță? 

Jack clătină din cap. Or fi stat ei aici ca prietenii la taifas, dar 
n-avea de gând să-i sufle un cuvinţel lui Braxton despre 
ambuscada de pe lota Klestis. Cel puţin nu acum. 

— Nimic, bodogăneam şi eu. 

Braxton se aplecă peste serviciul de ceai şi ridică cilindrul. 

— Deci ăsta-i originalul? 

— Da domnule. E cel din seiful taxatorului, oricum. 

— Ar trebui să-l însemnezi cumva, Neely, spuse doamna 
Braxton. Să nu le încurcăm din greşeală. 

— M-am ocupat eu de asta, rosti Jack. Semnul acela de pe 
fund, îl vedeţi? 

— Da, acum îl văd, spuse Braxton după ce întoarse cilindrul. 
Da, excelent. Zici că o să-mi trimiţi informaţiile despre 
amprentele luate cu EvGa-ul? 

— Cum vine unchiul Virgil le-am şi trimis. Amprentele culese 
pe Vagran vă vor ajuta să daţi de urma lacheilor lui Neverlin. 

— Sau măcar o parte din ei, spuse doamna Braxton. 

— Oricum, ne-ai fost de mare ajutor. Îţi mulţumesc din nou. 

— N-aveţi pentru ce, spuse Jack şi se ridică din scaun. Îşi 
aduse aminte la timp să se şteargă la mâini şi la gură cu 
şerveţelul de lângă farfurie. Păi, în cazul ăsta, ar cam trebui să 
plec. Vă mulţumesc pentru primire. 

— iți mulţumim pentru vieţile noastre, rosti Braxton încet, 
venind lângă el. Inainte ca Jack să-şi dea seama ce se petrece, 
bătrânul îi luă mâna într-a lui şi strânse cu putere. Îţi suntem 
profund îndatoraţi, Jack, chiar dacă nu recunoşti. Când vei avea 
nevoie de ajutor, nu ezita să apelezi la noi. 

— Aşa am să fac. Mulţumesc pentru ceai şi prăjiturele. 

Străbătu în tăcere coridorul luxos, târându-şi picioarele prin 
covorul gros. 

— Explică-mi şi mie un lucru. De ce i-ai rupt gâtul lui Raven, 
iar pe Myers şi pe Vance doar i-ai doborât? 

— Simplu, răspunse Draycos de pe umăr. Raven a comis 
două crime cu sânge rece pe Vagran. Pedeapsa pentru o astfel 
de nelegiuire emoartea. Fiind un războinic K'da, e dreptul şi 
datoria mea să judec astfel de cazuri. 


— Bine, dar pe viitor încearcă să-ţi mai domoleşti simţul 
dreptăţii. Nu de alta, dar poliţiştii de pe Braţul Orion n-au ochi 
buni pentru cei care-mpart legea după cum îi taie capul. 

— Înţeleg. Mai am încă multe de învăţat despre societatea 
voastră. Ce facem acum? 

Jack ridică din umeri. N-avea să fie pe placul unchiului Virge, 
dar ce-i corect e corect. 

— Am făcut un târg, îţi aminteşti? M-ai ajutat cu problemele 
mele, acum e rândul meu să te-ajut cu ale tale. 

— Eşti sigur că asta-ţi doreşti? Drumul nu va fi lipsit de 
pericole. Chiar dacă Braxton nu face parte din complotul 
împotriva poporului meu, ne confruntăm cu unul dintre cei mai 
puternici aghiotanţi ai săi. 

— Se poate. Dar cred că Neverlin are destule pe cap ca să 
mai stea în bârlog o vreme. Un răgaz bine-venit. 

— Probabil. Nu ţi se pare interesant că deseori oamenii sunt 
altcumva decât credeai? 

Jack pufni. 

— Nu-ţi face iluzii, prietene. Braxton tot un magnat afurisit 
rămâne şi nu s-ar da în lături dela nimic ca să pună mâna pe ce 
doreşte. Avem noroc că deocamdată e de partea noastră. 

— S-ar putea să ne fie de folos. Cu toate astea, multe alte 
primejdii ne vor întâmpina la tot pasul. 

Jack zâmbi. 

— Să văd eu care are tupeul să se pună cu mine şi cu 
animăluţul meu dragon. 

Draycos înălţă capul de pe umărul lui şi se lipi de tricou. 

— Sunt un bard-războinic K'da, rosti el prefăcându-se 
ofensat. Nu un animăluţ de casă. 

— Cum spui tu, rosti Jack mieros, bătându-luşor pe creastă. 
Ştiu, acum ţine-ţi capul la cutie. 


— Am dat de veste la toate fabricile şi uzinele Braxton Uni- 
versis, spuse Harper cu ochii la ecranul computerului. La Inter- 
nos Police şi la instituţiile similare ale extratereştrilor. În câteva 
zile tot Braţul Orion va fi pus sub alertă. 

— Bine, spuse Braxton. Întoarse din nou cilindrul şi privi cu 
luare-aminte ciudatul simbol inscripţionat pe fund. 


— Când termini, sună-l pe Anderson şi pune-lsă afle tot ce 
poate despre Jack Morgan. Trecut, cu ce se ocupă, familie, 
prieteni... tot. La fel şi cu unchiul Virge, de care zicea băiatul. 

— Da, domnule, îşi notă Harper. 

— După aceea vorbeşte cu Chu să ne trimită o echipă pe 
Parsonia. Vreau să ştiu ce-i cu simbolul pe care l-a desenat Jack. 

Îi înmână cilindrul doamnei Braxton. 

— Şi, adăugă el, cu ce fel de unealtă l-a gravat.