Transilvania_1914_045_002

Iransilvania 


An. XLV. E Februarie v. 1914. l Nr. 2. 


[Istoria literaturii noastre vechi. 
Cursuri populare de Sextil Puşcariu. 


CAPITOLUL |1. 


Inainte de întâia carte românească. 
1. STĂPÂNIREA CULTURII BISERICEȘTI ÎN HAINĂ SLAVONĂ. 


Începuturile literaturii române se pierd în negura deasă Începutu- 
care învălue, pentru cercetătorul de azi, trecutul neamului nostru. rile. 
Dacă istoria poate totuşi reconstrui din datele răslețe, păstrate 
prin documente streine, câteva capitole, nu totdeauna limpezi, 
dar adesea glorioase, din trecutul nostru, datele acestea nu pot 
spune aproape nimic, nici celei mai ingenioase minţi reconstruc- 
tive, asupra vieţii culturale a celor mai vechi Români. 

Conservarea în limba noastră a cuvintelor de origine latină 
a scrie şi carte, subt forma corespunzătoare cu legile foneticei 
româneşti, dovedeşte că noţiunile exprimate prin aceste cuvinte 
au fost în toate timpurile curente la poporul nostru şi ne în- 
dreptățeşte să credem că, după stingerea culturii romane în re- 
giunile danubiene, strămoşii noştri wau uitat niciodată meşte- 
şugul de a scrie și de a ceti cărți. A deduce însă din aceasta 
că în veacurile zbuciumate din aproape întreg evul de mijloc 
ar fi existat o literatură românească scrisă, este de sigur greșit, 
şi cu greu se vor împlini vreodată nădejdile acèlor optimişti 
care cred încă că vreo întâmplare norocoasă va scoate ia lu- 
mină vreun manuscris în limba străveche românească. Chear 
dacă, în împrejurările mai mult decât nefavorabile pentru ivirea 
unei mișcări literare, s'ar fi aflat pe acèle timpuri un fiu al nea- 
mului nostru care să-și aștearnă gândurile pe pergament, scrisul 
său mar fi fost românesc, ci în limba modelelor sale, grecească 


sau slavonă. 
4 


intiuența 
slavonă. 


— 49 — 


Influenţa slavonă datează la noi din timpuri vechi. Limba 
română păstrează urme atât de adânci de această influenţă, încât 
nu ne mai putem îndoi o clipă că comunitatea noastră cu Slavii 
a dăinuit veacuri întregi. Au trebuit să se scurgă mulți ani până 
când masele mai compacte de. Slavi din sudul Dunării au în- 
ghițit cele mai multe insule de Români din mijlocul lor, şi sa 
scurs vreme îndelungată până ce, printo desnaţionalizare lentă, 
Slavii din ţinuturile româneşti de astăzi, din nordul fluviului, au 
fost absorbiți de către strămoşii noştri. Procesul acesta de desna- 
ționalizare a fost accelerat atuncea când organizaţiile primitive 
de triburi din sudestul european se schimbară în organizații 
mai perfecte, transformându-se mai în urmă în state naţionale. 
Slavii de sud ajunseră cu mult înaintea noastră la aceste orga- 
nizații, silindu-ne să ne desvoltăm subt înrâurirea lor. Influenţa 
aceasta n'a fost numai politică, ci şi culturală, căci fiind în ne- 
mijlocita apropiere a imperiului bizantin, care pe acest timp 
ducea facla culturii mondiale, popoarele slave de sud ajunseră 
în curând la o înflorire literară pe care n'au mai ajuns'o de 
atunci veacuri întregi. Hotăritoare în privința aceasta a fost re- 
cunoaşterea jurisdicțiunii patriarhului din Constantinopole (870) 
şi introducerea (888) ritului slav în locul celui grecesc în bise- 
rică, pe la sfârşitul domniei întâiului domnitor creştin al Bulga- 
riei, Boris-Mihail. 

Cu mult înainte de întemeierea Principatelor, Românii fură 
apucaţi în vârtejul acesta puternic din nemijlocita lor apropiere, 
organizându-se în mare parte după modelul slav, iar biserica 
noastră fiind din cele mai vechi timpuri strâns legată cu a ve- 
cinilor din sudul Dunării, se introduse şi la noi ritul slav. Chiar 
după sfărmarea întâiului imperiu bulgar prin Vasile Bulgaro- 
ctonul, când Biserica bulgarilor fu grecizată, noi trăiam din tra- 
diţia mai veche. Va fi scăzut poate influența slavonă pentru 
câtva timp, dar preoţii noștri, stinţiți de episcopii dela Silistra 
și Vidin, continuau de a sluji bulgărește în bisericuţele noastre 
de lemn, până când, prin crearea imperiului româno-bulgar 
(1187—1257) episcopiile dunărene deveniră din nou răspândi- 
toare de cultură slavonă, trimițând chiar vlădici slavi pe teren 
românesc. 

Subt cei dintâi Domni români, influenţa slavonă, în loc să 
scadă, crescu şi mai mult şi limba întrebuințată în biserică de- 


43 — 


veni limba oficioasă de stat, precum, în vest, statul şi biserica 
întrebuințau deopotrivă limba latină. În curând evenimen- 
tele istorice aveau să pregătească terenul pentru ca Ţările ro- 
mâne să devină chiar focarul culturei slavone. 

Semiluna răsări în zare şi Osmanii se răspândiră ca o furtună 
asupra Peninsulei-balcanice. Abia la Dunăre se opri furtunosul 
Baiazid, lovit în piept de toiagul moșneagului viteaz Mircea. 
Ţările dunărene resistară furtunei mult timp dupăce popoarele 
balcanice fură subjugate și dupăce pe turnul sf. Sofii din Con- 
stantinopole se ridicase alâmul turcesc. Ca întrun loc de adă- 
post veniră în Ţările române călugării dela miază-zi, aducând 
cu sine tezaurele de cărţi bisericeşti slavone. Mănăstirile din Ța- 
rile române, al căror număr creşteă din ce în ce, fură inundate 
de călugări streini. Pe vremile acestea, când sentimentul na- 
tional nu există încă, criteriul care despărţeă sufletește popor de 
popor nu eră limba, ci religiunea eră valul cel mare care aco- 
pereă cu apa sa pe toți cei de o lege. Călugării nu făceau deo- 
sebire între ortodocşii de aceeași limbă şi între cei streini, ci 
venind la noi, ei intrau numai ca propovăduitori culturali, iar 
nu ca agenţi slavi sau greci. 

Domnii români se complăceau în rolul acesta de sprijini- 
tori ai ortodoxismului, şi chiar cu mult mai târziu, când cultura 
slavonă începeă să dispară şi limba română se răspândise în 
literatură, vom vedeă încă voievozi, ca Mateiu Basarab, tipărind 
în Țara- românească cărți pentru slujba slavonă. 

Întro vreme când orice mişcare culturală se reflectà prin 
biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentulcel 
mai gravîn urmări pentru desvoltarea noastră cul- 
turală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura 
orientului, formând un zid despărțitor față de catolicismul ve- 
cinilor noştri din vest şi din nord, care ne-ar fi putut transmite 
cultura apuseană., 

Astfel se începe pentru noi Românii ceeace cu veacuri 
înainte se întâmplase în apus: mănăstirile devin focarele cul- 
turii şi în ele se concentrează aproape toată mişcarea literară 
a timpului, care-şi păstrează caracterul religios şi haina slavonă. 
Aici, în lăcașurile de reculegere sufletească, împopulate mereu 
de emigraţi fugiţi dinaintea Turcilor, se continuă, pe teren ro- 
mânesc, literatura slavă. Cărţile sfinte se copiau în zeci şi sute 

4” 


Mănăsti- 
rile, fo- 
care cul- 
turale. 


Şcolile 
mănăsti- 
rești. 


— 44 — 


de exemplare, care se scriau cu slova caligrafică a măiestrilor 
răbdurii, se împodobeau cu inițiale, vignete şi miniaturi arti- 
stice și se legau în scoarțe pompoase de metal preţios. Lucrări 
originale nu par a se fi scris decât puţine, precum e bunăoară 
panegiricui în slava sfântului loan-cel-nou, ale cărui moaşte fură 
aduse la 1400—1401 la Suceava, scris de Gheorghe Ţamblac, 
de origine bulgară, ajuns mai în urmă mitropolit în Chiev şi 
mort în Serbia, ca egumen de mănăstire, departe de Ţările ro- 
mâne, pentru care el ma fost decât unul din mulţii streini cu 
învăţătură, adăpostiţi o bucată de timp între zidurile ospitaliere 
ale mănăstirilor noastre. Nici traduceri nouă din greceşte nu 
par a se fi făcut în mănăstirile noastre, căci prin activitatea an- 
terioară a traducătorilor bulgari, mai ales a lui Eftimie şi a şcolii 
sale, cărțile mai importante erau traduse toate. Dar s'a copiat mereu, 
mai ales prin Homor, Voroneţ şi Putna, și ca o dovadă de măie- 
stria şi valoarea artistică a acestor copii poate servi frumosul Evan- 
gheliar pe pergament dela popa Nicodim, scris la 1404—1405. 


Tot pe lângă mănăstiri erau şi şcolile, puţine câte vor îi 
existat, toate de slavoneşte. Mai ales cele alipite de sediul unei 
episcopii se bucurau de o deosebită îngrijire. Despre cea din 
Suceava ştim că a fost ridicată de Alexandru cel Bun la rangul 
de școală domnească și pusă subt îngrijirea vestitului pre- 
dicator Gheorghe Ţamblac. Şi Moise filosoful, po- 
menit de un document din a. 1423 pare a fi fost dascăl la această 
şcoală. Tradiţia vorbeşte și de școala din satul Rădășeni în 
Moldova, pe la mijlocul veacului al XVI-lea, în care se spune 
că ar fi învățat Ştefan Tomșa. Dintrun uric dela 1503 aflăm de 
un Micul care a învățat «in scaunul oraşului Bucureşti», etc. 
La aceste şcoli mănăstirești se aduceau încă în sec. al XVII-lea 
copiii cu sila, punându-se la invățătură, spre a scoate din ei preoți. 
«Aşa se fac oameni de treabă; dintre aceia sânt vlădici şi egu- 
meni și preoți şi diaconi pe la sfintele mănăstiri», spune un do- 
cument contemporan (ap. lorga). Incercarea lui leraclie Despo- 
tul (1561—1563) de a întemeiă un fel de Universitate cu bi- 
bliotecă la Cotnar, de unde profesori renumiți aduşi din strei- 
mătate, ca Kasper Peucer, lohann Sommer, lohann Rheticus ş. a. 
aveau să răspândească învăţăturile umaniste între: Românii şi 
Saşii din acèle părţi, nu izbuti şi fu considerată ca un atac fățiș 
adus ortodoxismului de acest Domn eretic. 


— 45 — 


Cultura care se puteă răspândi din chilioarele strimte ale 
mănăstirilor eră unilaterală, fiind pătrunsă de spirit religios şi 
cosmopolit. Învățăturile lui Hristos, oricât de sublime ar fi ele 
şi oricât de adâncă e învățătura exprimată întrinsele, nu pot 
servi de indemn unei literaturi bogate şi multilaterale. Ele au slujit 
însă ca temelie unei culturi teologice, care prin firea ei savantă 
şi aplecarea spre polemici, a influențat adânc chiar și acea ra- 
mură literară care a fost reprezentată în epoca veche la noi de 
scriitorii cei mai luminaţi, de cronicarii noştri. Născută din mă- 
năstiri, începută în limbă streină, istoriografia noastră crește şi 
se înalță prin munca unor mireni, care sânt însă atât de pă- 
trunși de acest spirit religios, încât văd pretutindeni semne ce- 
rești diriguind evenimentele istorice, iar plăcerea de a polemiză 
cu izvoarele lor şi de a afişă cu orice ocazie erudiție, le face 
adesea reci şi fără farmec. Prin cătuşile care ţintuiau ochii mo- 
nahilor în jurul aceloraşi idei şi spre textele sfinte din care nici 
o iotă nu puteă fi schimbată, a fost impiedecată desvoltarea unei 
literaturi libere în cugetare şi fără prejudecăți, de poeți răpiți 
de avânt sacru, cu ochii ţintiţi în jurul lor, nu în lumea tran- 
scendentală. 

Pe lângă aceea, mănăstirile au fost totdeauna cuibul inter- 
naţionalismului. El are rădăcini în însaşi învățătura fundamentală 
a Mântuitorului: lubeşte pe deaproapele tău ca pe tine însuţi, 
— precept care exclude ideea naţionalismului ce aşază graniţe 
între om şi om, aprinde pasiuni între semeni şi ridică brațul 
înarmat asupra vecinului. Pe lângă aceste idei cosmopolite, care 
au împiedecat atâta timp naţionalizarea literaturii române, În 
mănăstiri trebuiă să se desvolte și spiritul de clasă, sectarismul, 
care excludeă mulţimea dela indeletnicirile literare. Clerul, care 
deodată cu îmbrăcarea reverenzii se înveșteă cu drepturi şi pri- 
vilegii extraordinare, a format din ce în ce mai mult, cu cât 
creșteau favorurile pe care Domnii pioşi i le hărăzeau din belşug, 
o clasă care se izolă de mireni, înfrăţind între sine pe oameni 
care în copilărie au învăţat dela maicele lor limbi diferite. Îm- 
brăcat în haina unei limbi streine, scrisul lor răspânditor de 
cultură în Ţările române puteă excită evlavia credincioşilor, le 
puteă înălță sufletele spre plaiurile fericirii vecinice, dar nu eră 
în stare a le dă acele zvâcniri de inimă, din care curge izvorul 
inspirației vecinice. 


Caracte- 
rul cosmo- 
polit şi 
savant al 
culturii 
religioase. 


Lipsa unui 
mediu cul- 
tural în 
afară de 
mănăstiri. 


Tipicul şi 
profesio- 
nalismul; 
puritatea 
formei. 


— 46 — 


Pe când în apus, unde cu veacuri înainte găsim stări ana- 
loage, încetul cu încetul, pe lângă cultura ce plecă din mănă- 
stiri, se alcătuiă la Curțile domnitorilor, în jurul aristocrației şi 
în clasa de mijloc, din ce în ce mai puternică, o literatură pro- 
fană, în limba naţională, la noi lipseau cu desăvârşire condiţiile 
acestea. ÎInzadar le vom căută la Curtea păstorilor aromâni din 
Pind, înălțaţi prin vitejia lor personală pe un tron din care nau 
avut vreme să facă un centru de cultură, și nu le aflăm nici 
la intâii voievozi din nordul Dunării, care în Domniile lor scurte 
şi pline de lupte sângeroase împotriva râvnitorilor streini şi a 
pretendenţilor interni, m'aveau nici priceperea nici vremea să de- 
pună spada spre a întinde cununi de laur celor ce le-ar îi putut 
cântă vitejia. Cum sar fi putut naște în sufletul lui Mihnea 
sau Mircea Ciobanul porniri nobile, cum puteă Doamna Chiajna 
să facă loc unor idei senine între gândurile ei ambiţioase și pe 
lângă dorul ei de răzbunare? Boierii trăiau la ţară, fără nece- 
sități culturale și preocupaţi adesea de gânduri de parvenire, 
iar în oraşele dela poalele Carpaţilor lipseă o vieață orăşenească 
românească, căci întemeietorii lor, Saşii ardeleni, au avut în 
toate timpurile grija de a se izolă faţă de neamurile în mijlocul 
cărora trăiău, întrebuinţând superioritatea lor culturală nu spre 
a face şi pe alții părtaşi de ea, ci spre a exploată economicește 
pe cei mai puţin înaintați în cultură decât ei. 

În astfel de împrejurări, la noi, biserica rămâne, în toată 
epoca veche a literaturii noastre, ștăpână pe cultura timpului, și 
pe când biserica apuseană e nevoită să ţină seamă de înflorirea 
culturală din jurul ei și să primească de voie de nevoie pro- 
tecția asupra artelor, biserica noastră ortodoxă, mai sectară şi 
nesilită de împrejurări, a putut să se menţină fără de a face 
concesii timpului. 


2. CELELALTE ARTE. 


Aceeași influenţă covârşitoare a avut'o biserica şi asupra 
celorlalte ramuri ale artei. Şi ele apar închise aproape cu desă- 
vârşire în incinta mănăstirilor, şi ele sânt stăpânite în evoluţia 
lor de același conservatism, care oprește orice avânt inovator 
şi toarnă plumb în aripile geniului descoperitor. 

Când, prin invazia Turcilor și prin cucerirea Bizanțului, 
o cultură veche amenință să se stingă, o parte însemnată din 
cei ce, în imperiul bizantin, alcătuiau clasa savanților, a litera- 
ților și a artiştilor, se refugi€ în Italia, ducând cu ei sâmburele 
renașterii, biserica apuseană, înţelegârd glasul vremii, în marile 


= f 


ei aspirațiuni de cucerire şi mărire, a știut să pună în serviciile 
sale noul avânt şi în loc de a ridică stavilă în calea lor, ea a 
promovat talentele originale ce apăreau în mediul atât de pri- 
elnic al Italiei, bogată în centre de cultură. 

Altă parte a refugiaților din Peninsula-balcanică a ajuns 
în Ţările române, unde, ca și pe Muntele Atos, câtva timp 
existau singurele centre importante care deveniră depozitarele 
artei bizantine. Dar ortodocşii adăpostiţi la noi întăriră orto- 
doxismul şi arta fu strânsă de pravilele celei mai conservative 
dintre biserici. In calea unei desvoltări în direcţii nouă se iviră 
cele două piedeci mari pentru orice progres artistic: fipicul, 
care sugrumă orice originalitate şi profesionalismul care alungă 
arta în mâna celor nechemaţi şi fără aplecări pentru ea. Astfel 
perfecționarea artelor la noi nu pută duce spre forme nouă, ci 
înflorirea lor constă, pe lângă îmbogățirea mijloacelor tehnice, 
în puritatea vechilor forme, la care numai încetul cu încetul, 
subt înrâurirea vecinilor, se adaogară câteva elemente apusene. 

Cu toate acestea, o înflorire a fost, mai cu seamă în epoca 
Domnilor mari din pragul veacului al XVI-lea. Căci orice epocă 
de înflorire literară sau artistică e strâns legată de mecenaţi. 
Munificenţa pentru biserică a unui Ștefan cel Mare sau Neagoe 
Basarab eră proverbială, așă încât pe vremea lor sau putut 
naște acèle momente de artă, despre care unul dintre cei mai 
buni cunoscători ai artei bizantine a scris de curând: «În văile 
părăsite. ale Bucovinei sânt comori. de artă, cum nu se mai 
întâlnesc nicăiri pe lume.. Pe pereţii exteriori ai bisericilor din 
Suceviţa, Voroneţ, Mănăstirea Homorului, Vatra Moldoviței, etc. 
se văd acele icoăhe ale teologiei ortodoxe care te răpesc cu 
totul şi care, cu colorile lor vii, privite de departe, îți fac 
impresia unui covor persan. Așă mândrie nu mai întâlneşti 
aiurea. Şi această bogăţie de colori te stăpâneşte și mai mult 
în interiorul bisericilor, unde i se adaogă luciul abondent al 
aurului, pe care câteva raze discrete de soare, pătrunzând prin 
ferestre, îl ridică la un puternic efect artistic... Nu Muntele Atos 
a influențat Moldova, ci, dimpotrivă, cultura cea mare a acesteia 
şi comorile ei artistice, au influenţat întreaga desvoltare a artei 
atonice». (|. Strzygowski). 


În apus, înainte de înflorirea artelor, pe a căror culmi se ridi- 
case Leonardo de Vinci, Michelangelo şi tovarășii lor, înainte 
cheară de puternicul curent prerafaelit al celorce pregăteau rena- 
șterea, întâlnim, alături cu înflorirea literară din Trecento italian, 
spiritele originale și talentele mari care rupseră cu tradiţia artei 


Pictura. 


a Rt 


bizantine. Giotto, acest începător al picturei nouă, introduce 
întâia oară viaţă în pânzele sale, desmorţind mădularele sfinţilor 
bizantini înlemniţi în poziţiile lor rigide, reprezentând scene 
vii, introducând acțiunea în locul simbolului tipic. 

În orient, aceste avânturi nutrite de studiile renaşterii lip- 
seau. Interiorul, uneori şi păreţii din afară ai bisericilor noastre 
continuă să fie pictaţi cu scene din testamentul vechiu şi nou, 
decoraţiunea, de altfel pompoasă și bogată în aur şi în colori 
vii, eră grea şi apăsătoare, iar liniile mau ajuns să treacă pro- 
porţiile prescrise de tradiție şi să dea naştere la forme nouă. 
Chiar şi figurile omeneşti, sfinții din icoane şi din miniaturile 
cărților, par mai mult nişte amănunte decorative, cu figurile lor 
tapene și cu statura lor înaltă, dreaptă, îmbrăcată până la gât, 
vecinic in aceleaşi poziţii convenţionale, cu aceleași gesturi în- 
lemnite, cu faţa posomorită şi serioasă, exprimând ascetism și 
severitate. Poezia acestei picturi zace mai ales în naivitatea 
concepțiunii vechiului creștinism, cu duioasele lui simboluri: 
un mie), un porumb, un ochiu..., şi în podoaba decoraţiunilor 
şi a colorilor. Ceea ce minţi geniale descopăr în apus şi 
ceeace înovatori cutezători introduc în pictură, la noi lipseşte. 
Umbra nu e văzută de pictor, căci el nu cunoaşte lumina, per- 
spectivele, care fac ochiul nostru să zboare pe întinderi nemă- 
surate cuprinse întrun petec de pânză, nu-s cunoscute, peisajul 
e despreţuit şi o stâncă continuă a reprezentă un munte, un 
pom o pădure, doi stâlpi un palat, când în general, zugravul 
crede de cuviință să dea şi un fond tabloului său și nu se mul- 
țumeşte cu frumosul ultramarin din care se desprind figurile 
sale. Nici nu mai vorbesc de nuduri, de această cea mai desă- 
vârșşită frumuseţe ce s'a creat vreodată. Unde sar îi pomenit cu- 
tezătorul care să încerce a ne arătă pe Susana în baie, un su- 
biect care a ademenit aproape pe toţi pictorii mari ai apusului? 

Încătușată în lanţurile tradiţiei neiertătoare, tot ce puteă să 
producă ca perfecţionare această pictură eră o desvoltare a 
portretului, şi acăle variațiuni fără număr și uneori admirabile 
ale artei decorative, așa cum le găsim adesea pe pereţii biseri- 
cilor ori in vignetele și inițialele manuscriselor din epoca aceasta. 
Bucovina e mai ales bogată. în astfel de monumente din tim- 
purile cele mai înfloritoare ale artei noastre, de pe vremea lui 
Ștefan-cel- Mare. Firește că nu mai ne e dat astăzi să știm nu- 


— 49 


mele acelora care au dus arta aceasta bizantină la cea mai mare 
înflorire a ei, căci artiştii, de obşte călugări, erau prea modeşii 
ca să-şi iscălească numele subt operele lor. Numai dintr'o fru- 
moasă evanghelie, păstrată în biblioteca din München, care are 
patru icoane mari, aflăm de un diac Teodor Mrişescul, care 
pe la 1492 lucră pentru Ştefan-cel-Mare. Incolo, aceste opere 
artistice sânt anonime, ca şi arta țărancelor noastre, care în mi- 
nunatele lor țesături și cusuturi continuă arta decorativă, bo- 
gată în culori alese şi infinită în varietatea liniilor. Liniile acestea, 
fiind plăsmuite în stative, trebue să fie drepte, să se frângă în 
unghiuri și să formeze acèle minuni de figuri geometrice, pe cari 
le admirăm tot atât de mult ca armonia discretă a colorilor din 
alesăturile ţărăneşti. 


Cei doi Pisano, tatăl și fiul, Nicolo și Giovanni, au apucat, 
în apus, dalta sculptorului în mână, rupând ca tradiţia bizantină 
care nu admiteă chip cioplit, și însuflețiră piatra. Din blocul 
de marmură răsăriră figuri omeneşti, mai întâi în basso-reliefuri, 
apoi, deodată cu aţintirea mai cu dinadinsul a privirilor asupra 
statuelor antice, săpătura merse mai adânc, trupurile omeneşti 
se desprinseră de fondul de piatră, apărând întregi, despărţin- 
du-le de realitate numai soclul pe care erau așezate. Şi înce- 
tul cu încetul căzură şi hainele de pe aceste trupuri care se 
arătară goale, în toată măreția și frumuseţea care li-a dat-o firea. 
Cum se puteau impăcă aceste nuduri cu spiritul bisericii or- 
todoxe, care predică ascetismul, care voiă să depărteze privirile 
credincioşilor de la frumuseţea lumească a naturii, îndreptân- 
du-le numai spre frumosul lipsit de contururi al fericirii veci- 
nice? Dar trupul bărbătesc cu mușchii încordaţi al unui 
Sfânt Sebastian nu corespundeă de loc cu concepţia orientală 
a sfinţilor cei slăbiţi în chinuri, cei ce şi-au omorît trupul pentru 
ca să-și fericească sufletul, dar un braţ rotund al Mariei Mag- 
dalena, care se desprindeă din cutele largi ale mânecii pentru 
ca să cuprindă capul lui Hristos, puteă, tocmai prin frumuseţea 
sa, să învie marmora rece, să dea privitorului imaginea brațului 
femeii vii, să personiiice oarecum ispita pământească. Canonul 
opreă sculptura și canonul a fost ascultat. Și deoarece sculp- 
tura nu eră tolerată în biserică, ea a lipsit şi aiurea. 

Tot ce sa sculptat la noi Românii, au fost săpăturile în 
clopote şi în monete, câteva flori stilizate şi ornamente în 


Sculptura. 


Muzica. 


— 50 


chenarele adesea foarte frumoase de pe la uşi şi ferestre, precum 
şi pe lespezile de mormânt, pe care ici și colo întâlnim şi câte-o 
figură omenească gravată în linii, obiceiu venit dela Sașii din 
Ardeal, dela care vom fi primit și acèle medalioane cu gravuri 
fantastice care împodobesc pereţii din afară ai bisericilor lui 
Ștefan-cel-Mare. Incolo, numai câteva săpături în metal, în aurul 
și argintul care serveşte spre îmbrăcarea icoanelor cu haine în 
falduri convenţionale, care nu trădează nici o linie a corpului, 
și pe scoarțele cărţilor sfinte. Orice talent de sculptor a fost 
deci înnăbuşit la noi și redus la săpăturile adesea minunat de 
frumoase, în lemnul ce serveă de strane, grinzi şi stâlpi de 
biserici şi de case. Acest rost pur ornamental al sculpturii îl mai 
întâlnim până azi la poporul nostru, care îşi încrestează adesea 
cu atâta măiestrie podoabele arhitecturale şi mobilele casei, uneori 
şi uneltele sale, precum furci, buciume, biide, etc. 


Ceva mai târziu, însă cu pași şi mai repezi urmă, în vestul 
european, progresul în muzică. Aceasta e poate acea ramură 
a artei, a cărei desvoltare e mài strâns legată de progresul ge- 
neral, de un mediu cult, E instructiv a constată cum la noi, 
Românii de azi, care am făcut într'o jumătate de veac o sări- 
tură atât de uriaşă înainte, priceperea pentru muzică se gă- 
seşte în măsură atât de mică. Acei fii de boieri care cu 60—70 
de ani în urmă plecau în streinătate să-şi facă studiile, şi-au în- 
sușit cu o repeziciune, care face onoare calităţilor intelectuale 
aie Românului, tot ce însemnă progres in apus faţă de ţările 
noastre. Ei sau întors în ţara lor nu numai ca bărbaţi de stat 
şi ca literați, ci şi ca pricepători ai artelor plastice: colecţiile 
bogate particulare de tablouri celebre și pinacoteca din lași 
o dovedesc indeajuns. Numai pentru muzică ma avut price- 
pere aproape uici unul dintre bărbaţii mari ai generaţiei de la 
48, numai pentru această ramură a artei, care nu cere numai 
inteligenţă, ci şi o valoare morală a inimei, o adâncime a su- 
fletului, pe care mo poate da decât o creștere de multe gene- 
rații. Pe când poezia noastră a ajuns înălțimile la care a ridi- 
cat-o Eminescu, iar pictura noastră e.reprezentată prin geniul 
lui Grigorescu, muzica încă nu îşi are reprezentantul ei genial, 
deși în poporul nostru există, fără îndoială, materialul să-l creeze; 
pe când de mai bine de o jumătate de veac critica noastră sa 
desbărat de admiraţia exagerată pentru poeţii minusculi care 


— 51 


speculau nota patriotică, abiă au trecut doi ani de zile de când 
se puteă ceti într'o revistă serioasă un articol în care un pro- 
fesor de muzică din provincie, care mare alt merit decât de-a 
fi armonizat în mod primitiv câteva cântece populare, e com- 
parat cu Richard Wagner! 

Chiar şi în apus, care de mult avuse un Trecento în litera- 
tură şi un Cinquecento al artelor plastice, muzica s'a desvoltat 
mai încet. Şi tot în biserica catolică, care a ştiut să împace în 
toate vremile canoanele cu spiritul timpului, s'a făcut evoluția ei. 
Organele şi muzica instrumentală pe care ea a admis-o, au fost una 
din condiţiile de căpetenie ale acestei?desvoltări. În curând apoi 
vocile se înmulțiră şi crescură întrun cvartet. Pe lângă tenorul 
de la început, care aveă să cânte evanghelia (şi acest «tenor» 
nu însemnă o voce înaltă de bărbat, ci numai în mod inci- 
dental se alegeă pentru funcțiunea de cântăreț astfel de voci, 
mai plăcute la auz) sa adăogat în curând o a doua voce, mai 
înaltă, care pentru aceea sa numit «alto», deşi în desvoltarea 
sa de mai târziu nu aveă să rămână vocea înaltă propriu zis, 
căci acestor două voci li sau mai întovărăşit două, cea joasă 
«basso» şi cea mai de deasupra: «soprano». _Şi tot din servi- 
ciul bisericesc sa desvoltat mai târziu opera, precum din cultul 
bisericesc al catolicilor a răsărit drama modernă. 

În orient, dimpotrivă, muzica în loc să progreseze a de- 
generat şi convenționalismul a dat roadele sale dăunoase mai 
ales în privinţa aceasta, fipicu/ devenind.aici fipic. «Pe când în 
apus, dintre cele douăsprezece game ale muzicei antice s'au ales 
numai două, cea majoră (ionică) și cea minoră (eolică), biserica 
orientală a menţinut opt — cele opt glasuri — care însă cu timpul, 
adăogându-li-se diverse cadențe melodice, au devenit opt me- 
lodii consacrate, după care se cântau toate cântările bisericeşti» 
(G. Dima), împiedecând orice avânt de desvoltare în direcții 
nouă. Serviciul divin luând proporții; prea mari pentru timpul 
relativ scurt în care trebuiă celebrat, cântările bisericeşti, în loc 
să-și păstreze mișcarea de coral, care le-ar fi fost firească, în- 
cepură să fie stâlcite printrun mers prea repede. La aceasta se 
adauseră câteva abuzuri curioase, precum cântarea pe nas şi 
luarea prea sus a tonului: unii cântăreţi bisericeşti îşi împlântau 
chiar pe dinafară degetele în beregată ca să-și scurteze coardele 
vocale şi să poată cântă mai înalt. La poporul nostru şi azi 


Arhitectura. 


Lipsa unui 
mediu ar- 
tistic. 


— 52 


există părerea că «frumos» și «Înalt», la cântare, sânt noţiuni 
identice. Ceeace a fost însă mai nefast pentru desvoltarea mu- 
zicei în biserica răsăriteană e împrejurarea că ea deveni cu totul 
profesională. Cântăreț nu se fâceă totdeauna cel ce aveă, dacă 
nu talent, cel puţin predispoziţie muzicală, ci mai ales cel care 
aveă ştiinţa de carte necesară. Muzica orientală (turcească), care 
cu timpul începă să fie apreciată în Ţările române, fiind şi ea 
primitivă, n'a fost în stare, cu monotonia ei melodică, cu capri- 
ciile ei ritmice şi cu imperfecția instrumentării, să dea o învi- 
orare muzicei româneşti. Ca un fapt vrednic de relevat amintim, 
că cel ce a dat un avânt acestei muzici orientale, fiind însuşi com- 
pozitor și teoretician, a fost Domnul român Dimitrie Cantemir, 

Numai arhitectura a ajuns în orient la o înflorire mai mare 
şi a prosperat și la noi. Stilul bizantin e, fireşte, cel ce stărue 
mai departe, dar încetul cu încetul primeşte unele inovaţiuni 
apusene, aduse de meşterii poloni şi mai ales saşi, precum a 
fost acel Vitus-Veit, care a lucrat la Mănăstirea dela Argeș. Nu 
este cu putință să arăt la acest loc desvoltarea destul de bo- 
gată a acestui frumos stil în zidirea bisericilor şi a caselor noastre, 
ajunge să menţionez că bisericile devin mai lungăreţe decât în 
orient şi se adoptă un nou sistem d: bolți, care se sprijină 
una pe alta, iar la uşi şi la fereşti arcurile bizantine sânt adesea 
frânte în stil gotic, după modelul vecinilor noştri din vest şi 
nord. Arhitectura pare a fi fost singura artă care preocupă 
cercurile mai largi. Clădirile oamenilor avuţi nu se făceau numai 
după trebuinţe practice, ci și după preocupări estetice, așa încât 
din ele sa ales cu timpul chiar un început de stil românesc. 


Îndată însă ce treceai pragul. spre a întră în casă, preocu- 
pările artistice nu par a fi stăpânit în interioare. Afară de icoanele 
convenţionale de pe păreţi, cu greu se va fi întâlnit undeva pictură 
în casele boiereşti. Portretele pe care le cunoaștem se găsesc 
toate în biserici, reprezentând pe ctitorii și familiile lor. În general 
trebue să ținem seamă de o împrejurare, accentuată de dl lorga 
în studiile sale despre arta veche românească: Predilecţia bo- 
ierilor în timpurile acelea eră mai mult o sete de podoabe în 
îmbrăcăminte şi în scule decât după obiecte de artă. Banii nu 
se puteau plasă atunci în case de păstrare și nu se băgau în 
Întreprinderi comerciale. Astfel, averea care nu eră reprezentată 


PERI. NI 


în moşii, se schimbă în aur și se prefăceă în bijutării, în şaluri 
şi covoare scumpe orientale și în scule de metal preţios. Prin 
însaşi firea lor, giuvaericalele nu sânt menite dea da un avânt 
deosebit artei, deoarece valoarea lor nu e numai în lucru, ci mai 
ales în preţul pietrii şi a metalului. Şalurile, mătăsurile şi co- 
voarele cu colorile lor vii şi cu modelele lor fantastice erau 
adevărate opere de artă, deşi nu de artă românească. Și dife- 
ritele scule, argintării şi arme vor fi fost lucrate artistic. Furni- 
sorii acestora erau mai ales Saşii, în special cei din Brașov, care 
ajunseră chiar la alcătuirea unui stil deosebit, adaptând formele 
occidentale gustului oriental al cumpărătorilor. Ştim chiar despre 
Ştefan cel Mare că şi-a comandat o sabie la Genovezi, dar că nu 
i-a plăcut şi că a fost mai mulțumit de cea îurnisată de meşterii 
saşi, care i-o făcură «a la îfacione valachesca». 


3, NEAGOE BASARAB. 


O singură dată, în epoca aceasta stăpânită de cultura mă- 
năstirilor, întâlnim un literat pe tronul unei Ţări românești. 
Faptul acesta e atât de neobicinuit, încât sânt unii erudiţi, ca 
dl D. Russo, care se îndoesc că întradevăr faimoasele În v å- 
țături ale bunului şi credinciosului Domn al Țării- 
românești, Neagoe Basarab Voevod, cătră fiul său 
Teodosie Voevod ar aveà de autor pe Neagoe, presupunând 
că ele ar fi fost compilate din scrieri streine abiă în secolul 
XVII de un Pseudo-Neagoie, vreun călugăr admirator al acestui 
Domn care făcuse atâtea binefaceri pentru biserică. De fapt, 
manuscrisul în care ni sau păstrat Învățăturile în limba ro- 
mânească datează de la anul 1654. Dar critica internă a operei 
arată că pe lângă capitolele de interes general, lucrarea aceasta 
cuprinde o mulțime de părți din vieaţa intimă a Voievodului 
român, expuse adesea cu un lirism atât de mişcător, încât cu 
greu sa putut naște în sufletul unui om strein de durerile şi 
preocupările lui Neagoe. Afară de aceea, există în biblioteca 
naţională din Sofia nişte fragmente ale acestor Învăţături, scrise 
în limba slavonă, care par a înfățișă redacţia lor primitivă, mai 
veche cu mai bine de o sută de ani decât traducerea româ- 
nească. Căci e mai presus de orice îndoială că originalul Învă- 
țăturilor a fost scris în limba aceea în care, pe la începutul 
veacului al XVI-lea, se făceă excluziv literatură în Ţările române, 
în slavoneşte. Faptul acesta l-a îndemnat chiar pe dl St. Ro: 


NI A: 


mansky, care în timpul din urmă a scris un studiu mai mare 
în limba germană despre «Învăţături», accentuând cu toată ho- 
tărîrea paternitatea lor pentru Neagoe, să considere lucrarea 
aceasta de cea mai valoroasă scriere a literaturii slave din 
veacurile care s'au scurs după stingerea vieţii literare la Slavii 
de sud. Așa vor face toți cei ce judecă aparţinerea unui scriitor 
la literatura unui popor sau a altuia, după criterii formale. 
Pentru noi însă, care, înainte de a căută să stabilim locul ce i 
se cuvine în istoria unei literaturi, ne dăm seama de senti- 
mentele intime ale unui scriitor, Neagoe Basarab e al nostru, 
Am şters, fără a stă nici un moment la îndoială, din lista scriito- 
rilor români numele unui George Țamblac, care a trecut ca 
un strein printre noi înainte de a se retrage in țară streina, 
strein de noi prin naştere şi preocupat în cursul şederii sale la 
noi de gânduri şi idei fără nici o legătură intimă cu neamul 
nostru; nu vom căută să revindecăm pentru n»i nici pe Antioh, 
marele fiu Înstreinat al lui Dimitrie Cantemir, și cu regrete, 
dar fără durere, vom recunoaşte de scriitoare franceză pe acea 
descendentă a Brâncovenilor, ale cărei versuri frumoase sânt 
iscălite în zilele noastre de Contesa de Noailles. Dar ar fi îm- 
potriva bunului simţ de a consideră printre streini pe unul 
dintre cei mai buni Domni ai Românilor, numai pentrucă pe 
vremea sa nu-i puteă trece prin gând nici unui învățat de a 
scrie în altă limbă decât în cea slavonă, Dar aceasta ar însemnă 
a şterge din literatura noastră Cântarea României pentrucă au- 
torul ei, crescut în şcoală franceză, a așternut-o pe hârtie mai 
întâi în limbă streină, sau de a consideră pe un N. Iorga numai 
pe jumătate scriitor român, hindcă adresându-se unui cerc mai 
larg de cetitori, şi-a scris Istoria poporului românesc în limba 
germană. 

Neagoe a fost unul dintre puţinii pretendenți de tron 
de pe acele vremuri, care în tinerețe a primit o creștere 
deosebit de îngrijită. Trăgându-se după mamă de neamul cu- 
cernic al Banilor oltenești, având de unchiu pe Banul Barbul, 
întemeietorul mănăstirii Bistriţa, călugărul Pahomie de mai târziu, 
el a stat din tinerețe în legături strânse cu călugări învăţaţi, 
celebrii tocmai în vremile acestea. De ia marele Nifon, organi- 
zatorul bisericii muntene, el va fi primit mai întâi dragostea de 
a se tamiliariză cu scrierile filosofice-religioase ale timpului; 


BB za 5 


un document contemporan ne spune că pe când Nifon căzuse 
în disgraţia lui Radu-vodă, Neagoe, pe atunci un simplu «vătav 
de vânători», îl sprijineă pe ascuns. Mai târziu el are de dascăl 
pe învățatul călugăr Maxim (fiul unui «despot» sârbesc, pe 
a cărui nepoată Miliţa o luă în căsătorie) şi pe mitropolitul 
Macarie. 

Ajungând Domn al Ţării-româneşti, el avù parte deo 
domnie relativ lungă (1512--1521) și pacinică. Convins că un 
domnitor este trimis de Dumnezeu, el se încunjură cu tot fastul 
ce trebuiă să ridice splendoarea tronului în faţa supușilor săi, 
și chiar dincolo de graniţele ţării, în fața lumii ortodoxe, pe care 
se crezu dator so protejeze. Munificenţa sa nemaipomenită nu 
se restrânse asupra mănăstirilor din ţară, ci el «fu ctitor mare a 
toată Sfetagora» trimițând anual 8000 de aspri la două mănă- 
stiri din Sfântul-munte şi făcând danii princiare la multe alte 
biserici din Peninsula-balcanică și chiar din Asia-mică. lar când se 
termină (1517) aceea capo-d'operă arhitectonică care e Mănăstirea 
dela Argeş, la sfințirea ei fură de faţă, pe lângă întreg clerul 
Țării-româneşti și pe lângă starețul din Sfântul-munte, cu suita 
sa, patru mitropoliți ai bisericei ortodoxe — cei din Serres, 
Sardia, Midia şi Melitena — având în fruntea lor pe patriarhul 
din Constantinopole. 

Pe o frescă, renovată astăzi, a bisericii mănăstirești din 
Argeş, se vede portretul lui Neagoe şi a soției sale, încunjurați 
de copiii lor: Teodosie, Petru și loan, de o parte, și Stana, 
Ruxandra şi Anghelina pe de altă parte. În mijlocul familiei 
sale, aşa ni se evocă şi astăzi figura acestui Domn, dotat cu 
un adânc simţ pentru viaţa familiară. 

Către fiul său Teodosie se îndreaptă «Învățăturile» Prin- 
cipelui filosof. După modelul străluciţilor împărați bizantini, care 
scriau «Oglinzile domnitorilor», având, poate, înaintea ochilor 
Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon sau ale 
lui Manuil Paleologul, el voiă să lase o îndrumare celui menit 
să-i urmeze pe scaunul domnesc, pe care însă o moarte fără 
vreme l-a răpus în toiul luptelor pentru tronul vacant. 

Precum nu se puteă altfel în vremile acelea, când origi- 
nalitatea nu eră o condiţie a unei opere de artă, «Învățăturile» 
sânt în mare parte compilate după scrierile religioase, filosofice 
şi distractive curente ale timpului. Cartea regilor, Panegiricul 


— $6 — 


scris de Eftimie în slava lui Constantin şi a Elenei, Fizio- 
logul, Cuvântārile lui loan Gură-de-aur, romanul lui Varlaam şi 
loasaf, Dioptra lui Philippus Solitarius ş. a. au servit de izvor 
pentru compunerea acestor învățături despre felul cum se cade 
Domnilor să şadă la masă şi cum vor mâncă şi cum vor bea, 
păstrând cumpătul şi fugind de ispitele beţiei, cum Domnul 
trebue să trateze cu boierii (care pe atunci aveau o influenţă 
atât de puternică la Curte), ocolind hatârurile, evitând nepo- 
tismul şi căntând dreptatea, care trebue să fie la temelia ori- 
cărei judecăţi, cum se cinsteşte biserica, cum se aleg sfetnicii 
folositori şi cum se cheltuește pe lucruri umanitare banul pri- 
sositor, care «să nu gândeşti că este câştigat de tine, ci... l-ai 
luat de la săraci şi dela ceia ce sânt subt biruința ta», cum 
se primesc solii streini cu toată cinstea ce li-se cuvine, dar în 
același timp cu demnitate, răspunzându-li-se astfel ca «să fie 
toate răspunsuriie tale mai bune, și să fie stăpânului solului ca 
niște săgeți dacă le va auzi». Numai când aceşti soli vin de la pă- 
gâni, adaugă înțeleptul Domn, să nu cauţi atât să le impui prin 
strălucire și cuvinte alese, ci să ţii seama că «toată mintea și 
înțelepciunea lor este mâna cea întinsă şi darul să le dai și să 
le umpli gurile tuturor de toate». 

Culegând din fel de fel de scrieri, din care copiază uneori 
pagini întregi, — schimbând doar alocuțiunea «sufletul mieu» 
din original în «fiul mieu» — legând diferitele fragmente între 
sine în mod foarte abil, adăugând la înțelepciunea altora cuge- 
tările înțelepte dictate de experienţa sa, Neagoe a scris o lu- 
crare care în cea mai mare parte a ei denotă şi un talent de 
scriitor. Stilul lui e avântat, plin de comparații deosebit de fru- 
moase prin simplicitatea lor şi întreţesut de imagini poetice 
foarte vii uneori, precum e aceea pe care de curând a citat-o 
Regele Carol întrun memorabil discurs: «Mintea este steagul 
trupului și, până stă steagul la războiu, tot este războiul acela 
nebiruit şi nepierdut, iar dacă cade steagul, războiul este biruit 
şi nu ştie unul pe altul cum piere». Un deosebit avânt primeşte 
stilul său când în acest Domn, pacinic de altfel, se aprinde vi- 
teazul care dá sfaturi cum se poartă un războiu, îndemnând pe 
boierii săi să nu-şi părăsească țara nici în cele mai grele situa- 
țiuni. El, care în tinereţe gustase pânea amară a pribegiei, ex- 
clamă: «Că eu am fost pribeag şi de aceea vă spuiu că este traiu 
şi hrană cu nevoie pribegia... Nu fireţi ca pasărea aceea ce se 


E y aE 


cheamă cuc, care-şi dă ouăle de le clocesc alte pasări şi scot 
pui, ci fiți ca şoimul şi vă păziți cuibul vostru»..., iar îndrep- 
tându-se către fiul său, îi spune: «tu să mergi drept, față la 
față spre vrăjmaşii tăi, fără nici o frică. lar de vor îi ei mulți, 
nimic să nu te înfricoşezi, nici să te îndoeşti, că omul viteaz 
și războinic nu se sperie de oamenii cei mulți, ci, cum răsipeşte 
un leu o cireadă de cerbi și cum omoară un lup o turmă de 
oi, cât de mare, așa și omul viteaz și bărbat şi hrăbor nu se 
înfricoșază de oameni mulţi». 

Dar sufletul acestui Domn vibrează în acorduri de ade- 
vărată poezie, atunci când loviturile sorții îl fac să-și piardă 
rând pe rând pe iubiții săi, mai întâi pe maică-sa, Neaga, care-l 
iubeà atât de mult încât «și la moartea ta îți rămase inima cu- 
prinsă de dorul și de mila mea și ochii tăi nu se săturau de 
vederea mea», apoi pe fiul său loan şi pe domnița Anghelina 
în sfârşit pe Petru, la mormântul căruia găseşte următoarele 
accente de un lirism admirabil, înrudit atât de aproape cu bo- 
cetele poporului român: «<O, fiul meu Petre, iată că-ţi trimit co- 
roana, Surgiucul și diademele, pentrucă tu erai stâlparea mea 
cea înflorită, de care pururea se umbreă şi se răcoreă ochii 
miei, iar acum stâlparea mea sa uscat şi florile sau veştejit şi 
s'au scuturat, şi ochii miei au rămas arşi şi pârliți de jalea În- 
foriri: tale. O, iubitul meu Petre! cu gândeam şi cugetam să 
fii Domn, şi să veseleşti bătrânețele mele oarecând cu tinereţele 
tale şi să fii biruitor pământului, iar acuin, fiul mev, te văd 
zăcând subt pământ, ca un trup al fieştecăruia sărac. Înt”o vreme 
îmi erai drag, ar acum te-am urit; intro vreme îmi eră milă 
de tine, iar acum nu mi-este milă... O, fătul mieu, căci nu mă 
acopere mai bine pe mine pământul decât pe tine, și mă lăsaşi 
la bătrâneţele mele!» 

O scriere străbătută de atâta înțelepciune şi de atâtea îru- 
museţi poetice e vrednică de a fi cetită şi în ziua de azi. Putem 
ti mândri că la începutul literaturii noastre apare un scriitor de 
o valoare literară atât de mare, tocmai pe tronul unei țări ro- 
mâneşti. După aproape două veacuri aveă să răsară pe alt scaun 
de Domn român un literat tot atât de strălucit, pentruca după 
alte două sute de ani să troneze, pe scaunele unite ale lui 
Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir, poeta regină Carmen Sylva. 


(Va urmă). 


58 — 


Diregătorul bunei creșteri. 
De Dr. O. Ghibu. 


Naţia românească până atunci 
nu se poate zice a fi scăpat din întu- 
nerecul, în care eră afuudată, până 
când nu va aveà cea mai mare îngri- 
jire pentru buna creștere sau himinarea 
tinerimei sale». 

Aşa vorbiă, la 1830, un advocat român din Bănat cătră 
acei puţini intelectuali români de pe vremea aceea, cari i-ar fi 
putut ceti frumoasa carte ce tipăreă în crăiasca tipografie din 
Buda, sub titlul de «Diregătorul bunei-creştere spre îndreptarea 
multor Părinţi și bun-folosul Tinerimei române». 

Damaschin T. Bojâncă, autorul acestei cărţi eră, pe acea 
vreme, «în Crăimea Ungariei şi alăturatele ei Părţi Jurat Ad- 
vocat». Om cu o frumoasă cultură clasică, cunoscător al filozo- 
fiei şi al istoriei antice, naţionalist înflăcărat, Bojâncă a destă- 
şurat o bogată activitate literară, colaborând la «Biblioteca ro- 
mânească» a lui Carcalech:, singura revistă românească pe atunci, 
şi publicând broşuri de cuprins istoric şi juridic, prin cari a 
ajuns la mare vază atât la noi cât şi în Principatele române, 
unde mai târziu a şi trecut. Cele mai multe scrieri ale lui B. 
mai au azi abiă o însemnătate bibliografică, cea apărută sub 
titlul pus în fruntea acestui articol, cuprinde însă lucruri atât 
de însemnate şi aşa de bine scrise, încât poate îi cetită şi azi 
cu acelaş folos ca şi acum optzeci de ani. 

Bojâncă atribuiă bunei educaţii o însemnătate cu mult mai 
mare, decum i se atribuie la noi astăzi, când suntem mai înaintați 
în cultură şi când avem şi câteva şcoli medii, cari pe atunci ne 
lipseau. Poatecă mar fi greşită afirmaţiunea, care pare paradoxală, 
că cu cât s'au desvoltat instituţiile școlare la noi, cu cât a luat 
învățământul un avânt mai mare, cu atât a scăzut interesul public 
pentru educație. In ultimele şease decenii întâlnim la noi de 
fapt o mulțime de cărţi didactice, dar aproape nici o singură carte 
de educație, care ar puteă îi luată în seamă. 

La 1830 scriă un advocat român o carte asupra educaţiei, 
la 1848 făcea acelaş lucru un profesor dela gimnaziul de stat 
din Braşov (Andreiu Mureşanu), peutruca mai târziu să nu mai 
întâlnim astfel de preocupări statornice aproape la nimeni, până 
astăzi 


— 50 — 


In cartea din chestiune a acestui advocat găsim, în adevăr, 
pagini aşa de frumoase şi de pline de adevăr, încât şi un ce- 
titor mai pretențios poate găsi în ele pe lângă o plăcere, şi 
indemnuri folositoare. lată, la întâmplare, câteva rânduri privi- 
toare la datoria mamelor de a-și lăptă înseși copiii. Sunt nu 
numai adevărate, dar şi forma în care sunt spuse e cu totul ni- 
merită şi ingenioasă, 

«Amăgitorul aur, care din pământ se sapă, în cele mai scu- 
tite locuri îl puneţi şi îl păstraţi; iar pe fiul cel din pântecele 
şi sângele vostru născut, nu numai că nu-l scutiți şi nu-l nutriţi, 
ci şi din casă îl scoateţi afară!» (pg. 33) 

«De voesce mamele a creşte pruncii sieşi la fire asemenea, 
iar la minte mai ascuţiţi de sine, de lipsă este cu însuș laptele 
său să-i nutreze, fiindcă altmintrelea nu fii, ci ostşi! își vor 
crește ; pentrucă foarte mare legare are în sine laptele, care-l 
suge pruncul dela mama sa, sau dela nutrice, cu moralitatea și 
mintea lui. Că de va suge iedul lapte de oaie, nu numai părul 
ii va fi mai moale, ci și firea lui mai blândă se va arătă, decât 
de ar fi supt pre muma sa; aşișderea de va suge mielul lapte 
de capră, şi lână mai aspră, și fire mai sburdată, şi mai nepă- 
ciuită va aveă, decât de ar fi supt pe muma sa. Precum zice 
Columela Car. 7. 12: Laptele şi duhul mumesc precum într- 
urmarea trupului așa şi creşterea, şi agerimea minţii mult aju- 
torează.» (pg. 34) 

Intralt loc iată cum vorbeşte despre greșala părinţilor, 
astăzi foarte deasă la noi, de a se îngriji să lase copiilor 
avere, în loc să le dea o educaţie bună. 

«Sunt unii părinţi, cari sau din trândăvie şi prostime, ne- 
ştiind ce va să zică a crește pe prunc în bună moralitate, nici 
ascultând înțeleptele sfaturi a altor bărbaţi pricepuţi, sau din 
scumpire, fiind obeziți de iubirea aurului şi ferecaţi de pofta 
numai avuţii a agonisi, înjugaţi zic de aceste patimi urite fiind, 
nu dau pruncii săi la învățături, sau la oarece măestrie, ci îi 
lasă de cresc în desmerdăciuni, în jucării, în alergări de dru- 
muri încoaci şi încolea, socotind că toate se vor împlini prun- 
cilor săi, numai avuţie de le vor lăsă de ajuns. Insă cât de tare 
se înşală unii ca aceşti părinți, poate oricine dintre înţelepţi preă 


' adecă dușmani (latineşte: hostes) 
5* 


— 60 -— 


lesne înţelege. Căci crescându-se pruncul în moliciune, în des- 
fătări şi îmbuibări, şi nedându-i-se nici o îngrijire despre a păstră 
ceva, sau a probă să agonisească cu însaşi puterea sa ori ceva, 
nu câştigă nici o cunoştinţă, cum, în ce mod, şi cu câte sudori 
au trebuit părinţii să agonisească avuţiile cele acum de dânsul 
moştenite? Şi cugetă că cu acea lesnime au părtinitu-le părinții, 
cum el le-au căpătat. Pentru aceea nici ştie să le preţuiască şi 
să le păstreze, ci cheltueşte preste măsură şi afară de lipsă, şi 
prădează toată avuţia sa, neştiind a se ingriji, sau a cugetă despre 
aceea, că se vor gătă oarecând moştenitele avuţii, şi apoi atunci 
neavând ram de câştigare, va cădeă în treapta cerşitoriei: despre 
toate acestea zic nu gândeşte, ci una numai în moliciune şi 
destătări vieţuind, tot ce e gata răsipește. Nenumărate exemple 
avem despre fiii, cari nemăsurate avuții au moştenit dela părinţi, 
însă nici o învățătură mau părtinit de a şti păstră averile sale, 
şi de a şti viețui, şi a se cumpătă în lume; deci ce se alege 
de dânşii până în capăt? Nimic alta decât risipitori, prădători, 
și mai pe urmă cerșitori şi stângători de familia sa, cea vestită 
oarecândva în avuţii. 

Alţii părinţi iarăşi zic: nu este de lipsă a supune pe pruncii 
de mici la ostenelele lucrului şi a învățăturilor, ci las să se 
crească în libertate şi destătare, că dupăce se vor creşte (fisi- 
cește) işi vor veni în minte, şi atunci vor şti păstră avuţiile, şi 
toate ale sale, bine le vor îndreptă: pentru aceia mai bine să 
le adunăm avuţii, decât să cheltuim pentru dânşii. Aceasta însă 
e mare orbire şi slăbiciune in părinţi, şi arată prostimea şi ne- 
gândirea lor despre strămutările lumești. Cum se poate socoti 
acela, carele nici când n'a fost supus vre-unei ostenele de mic, 
și nici e dedat a griji sau a-şi sparge capul pentru a mijloci 
ceva, să se supună grijilor, şi sudorilor lucrului până încă are 
avuţii spre cheltuială? lară dupăce odată au mâncat toate ave- 
rile sale, târziu este a se îngriji şi a cugetă despre modul vie- 
țuirii; pentrucă ori de ce lucru se va apucă, neștiind cum să-l 
poarte, cu greu îi va cădeă > (pg. 42 şi urm.) 

«Ce folos au părinții fie ori cât de avuţi, ori în ce diregă- 
torie sau dignitate, că au agonisit avuţii; sau înălțat la domnii 
mari; îi cinsteşte şi-i măreşte lumea? ce le ajută că adună vi- 
stierii și agonisesc comori multe? ce folos şi ce bucurie au, 
că născând prunci şi-au ajuns scopul însurăciunei sale? cu un 


- 60 — 


cuvânt ce folos sau ce bucurie, că tot după pofta lor, cu aju- 
torul Atotputernicului sau împlinit, dacă nu dau pruncii săi la 
invățători buni şi înţelepţi, prin cari pe calea virtuții să se în- 
drepte, cu ştiinţe să se îndulcească și să se imbrace, şi cu mo- 
ralnică învăţătură să se povăţuiască.» (pg. 46). 

Şi combătând greșala de a desmierdă copiii, greșală 
care duce la îngâmiarea copiilor şi la nenorocirea părinţilor 
zice: «Că de nu va inflori pomul frumos de cu primăvară, nici- 
când nu va da toamna fructe de-ajuns şi bune culegătorului. 
Desmerdăciunea și libertatea, ce se dă pruncilor peste măsură 
la tinereţe, este urmarea neascultării la cărunteţe. Cu adevărat 
nu pot nici decum cuprinde cu mintea: pentruce asudă și se 
rup unii părinți lucrând, ca să poată multă avuţie lăsă după 
moarte fiilor săi, iar pentru buna creștere și învățătura lor, nici- 
când nu cugetă; măcar că sunt cu totul încredințaţi, că orice 
rămâne în mânile fiilor neluminaţi, tot, nu după mult timp, se 
pierde şi se răspândeşte.» (pg. 47). 

Mulţi părinţi se îngrijesc mai bine de vitele lor, decât de 
copiii lor, pentru cari cred că ajunge dacă strâng averi mate- 
riale. Vorbind de aceşti părinţi, B. zice: «Și de aleg părinții pă- 
stori buni pentru avuţii, cu atâta mai vârtos sunt datori pentru 
prunci, ceice sunt avuţia ca mai preţuită, şi mai folositoare, să 
aleagă învăţători buni.» (pg. 56). 

Intr'alt loc arată ce greşeală fac mai ales părinţii mai cu bună 
stare și zice: «Fiii Persoanelor mari se silesc închişi a petrece cur- 
sul vieţii sale cel mai frumos, măcar ori cum de agere să fie pute- 
rile priceperei, şi înclinările ior. Pentru aceia, fiindcă necurmat se 
țin în căşi calde, şi în aer închis, li se tâmpeşte mintea, pierd 
agerimea, se fac prea simțitori şi de cea mai mică strămutare 
a aerului, tot vântuţul îi răcește ; şi alte beteşuguri le pricinueşte; 
trupul lor cel sângeros şi încă plin de foc, neavând amăsurata 
mișcare, se face supus buboaielor, umflăturilor, scursorilor, lim- 
bricilor, şi altor vărsări trupeşti.» (pg. 83). 

Şi adresându-se acelor părinţi cari iau pentru copiii lor 
crescătoare străine, îi face atenţi că educatia cuiva numai în 
limba maternă se poate face în adevăr: «Plina pricepere se 
poate da pruncilor prin învăţător numai întru acea limbă, 
pe carea ei mai lămurit o înțeleg: așa dară ca să poată 
pruncii deplin, cu temeiu, şi bun folos ori în ce știință 


— 02 — 


a se invăță, neincunjurat de lipsă este ca crescătorul per- 
fect să ştie limba, pe care pruncii mai bine o vorbesc. Cu totul 
nebunește dară lucrează acei părinţi, cari primind pe aşa cres- 
cători, ceice nici nu înțeleg limba învăţăceilor săi, doresc spo- 
rire întreagă dela dânşii. 


Dacă spațiul ar permite, s'ar puteă reproduce multe pa 
gini frumoase din această carte plină de învățăminte, în care, 
pe lângă principii de educaţie, găsim şi o mulțime de pove- 
stiri menite a ilustră principiile. 

« Direpătorul bunei creşteri» ar puteă îi cetit în întregime 
şi astăzi de orice intelectual român, dacă sar găsi cineva care 
să-l prelucre şi cineva care să-l editeze. 


Cărbunele. *) 


Cărbunele ne râpeşte banii când dă mână cu frigul ne- 
milos al iernii. Intro seară friguroasă, mă aşez lângă cuptor, 
şi privesc în roșața jarului. Erà intunerec în căsuţa lăcașului 
meu. Apuc cleştele şi răsfir jarul înfocat, pentru ca din nou 
să mulcomesc nesățiosul cuptor. Jarul se împrăștie, scânteile 
sboară, năpustindu-se asupra mea. Din ceata mare de scântei 
una începe să joace prin aer, și în urmă, obosită de sboruri 
nebun, se aşază pe muchia cuptorului. Am privit sboru-i nebun, 
din roșie mănioasă, deveni galbenă, portocalie, apoi ajunse, a fi 
îmbrăcată în haină de doliu. Amăsurat cu pierderea puterii de 
colori își pierdu și puterea de lumină, până în urmă apăriu 
înaintea mea ca o stea cu cinci raze. Mă uit prin întunerec mai 
deaproape la această scântee, și mi se pare a îi un om, 
un pitic din miturile poporului. Piperuș Petru! Din cele cinci 
raze, două par a îi mâni, două picioare, una o cușmă ascuţită. 
Această scântee e un om mic. De fapt eră un om mic. 

Un om mic, dar bătrân, (doar eră cât arătătorul orolo- 
giului). In mână țineà un ciocan de băieşi, un ciocan de mä- 
rimea unui picior de muscă, Barba îi eră căruntă, înegrită de 
funingine. Cugetam în mine: «Cine poate fi?» 


*) După V. Cholnoky. 


— 63 — 


Piticul înfiorător imi auzi întrebarea şi spre cea mai mare 
surprindere îmi răspunse: 

— Eu sunt cărbunele din Devonshire. 

Abiă exprimase aceste vorbe, și şi începu a lovi mănios 
cu ciocanul în jurul său. Cum loveă, începu din nou a lumină 
in întunerecul căsuţei mele, exclamând: 

— Căraţi-vă. Acum nu mai am nevoe de voi. Aşteptaţi 
până când nu voi aveă alt lucru! Lovind punctele de pe lângă 
sine, își sprijini ciocanul la spate în aer, îşi şterse fața și apoi 
îndreptându-se din nou cătră mine, îmi zise: 

— Domnule, acesta e un popor nerușinat. Ai văzut că 
mai îl înghit pe om. La auzul acestora, mă uit la bătrân, cu 
respect, şi îi răspund: 

— Da, văd, dle Cărbune din Devonshire, că aceste mici 
puncte te-au năpustit cu mare lăcomie. Dar fii bun spune-mi 
ce sunt acestea puncte. 

— Acestea sunt: atomi de Oxigen. In sine priviţi sunt 
binefăcători. Bine ştii dta, că vieața nu e altceva decât o oxi- 
daţie lentă. Dar uneori îi apucă boala nebună de a omori, când 
cu tot dinadiusul aleargă la mine să mă răpească in societatea 
lor. Şi de vreau, de nu vreau, mă trag şi pe mine la omoru- 
rile lor. Din noi se naşte liga omoritoare a monaxidului și bio- 
xidului de cărbune. Când Românii, de groaza frigului iernei își 
astupă horneţele, noi ne îurişăm în casele lor din cuptor şi îi 
sugrumăm. Sau inălțându-ne din fierul de călcat, cauzăm du- 
rerea groaznică a sărmanelor femei. Tot asemenea facem şi în 
colnele viierilor. 

Ne mai auzit, i-am răspuns. 

Da, răspunse amicul Cărbune. Aş şti eu să-ți povestesc 
lucruri cu mult mai interesante decât acestea? Ştii? Trăesc 
de 45 mii ani. In această vreme am umblat atunzimile pămân- 
tului, înălțimile neumblate ale atmosterei, am fost combinaţie or- 
ganică şi anorganică, am zăcut nemişcat în vreme de mai multe 
mii de ani, apoi am umblat fără popas, jucând ca un nebun 
prin sute de ani. iți poţi închipui, că am adunat comori bo- 
gate de experienţe, aşa că sunt în stare a-ţi povesti multe 
de toate. 

La acestea îl intreb cu naivitate: afară de experienţe, nu 
ai cules altceva în această vreme îndelungată? 


— 64 


Cărbune!e mă privi cu mănie, şi imi răspunse răstit: 

— Nu, în adevăr nu! Eu sunt cel mai egoist flăcău din 
lume. Tot ce ştiu e al lumei, și sunt în stare să fac orişice. 
Nici Nitrogenul nu mă întrece, deși şi acela mult lucră în in- 
teresul lumii. Numai pânăcând eu sau întrun fel sau într'altul 
mă împreun ca să devin spre folosul lumii, până atunci dom- 
nişorul Nitrogen, numai de poate fuge de lucru, de muncă. 
Dacă devine gaz nu mai are putere de a se apucă de muncă. 
Aceasta însuşire a lui e un defect mare, căci chiar azi am cetit 
că un savant, de nume bun, a arătat că contribuţiunea de sa- 
litru nu peste mult va încetă cu totul. Pe domnişorul Nitrogen, 
din aer, numai acela l-ar puteă condesă ca salitru, pe care ful- 
gerul îl toacă în cap. Eu sunt cu mult mai activ decât dânsul, 
nu sunt așa de nepăsător ca acest flăcău, care fără intervenţie 
nici nu se căsătoreşte decât numai cu trei familii: cu naţiona- 
litatea Boriu-lui, cu familia Titanului, şi — între noi fie zis — 
cu neamul prost al Silicatelor. 

— Dita, întradevăr eşti un om cu o ştiinţă rară, dle Căr- 
bune din Devonshire, îi replicai eu. Fii bun şi-mi povesteşte 
din păţaniile Dtale. Unde locueşti? Acolo pe dunga cuptorului, 
sau în mucul ţigaretei ? 

— Hm, zise Cărbunele, mai bine-mi place a locui în tocul 
topit, vărsat. De ar fi în jurul casei Dtale, acest lăcaş plăcut 
al meu, acolo aş alergă să locuesc. Acesta e singurul lăcaș, pe 
care-l iubesc, în care mă ştiu și muiă, Dar dacă se uscă, şi 
acesta îl las acolo și în cristali hexagonali, ca grafit imi iau 
adio dela el. 

— Imi pare foarte rău, zisei clătinând din cap, că mam 
acasă fier vărsat, dar ştii Dta, acesta e un astfel de articol, de 
care nu dispui totdeauna. 

— Ştiu, —- zise Cărbunele — şi chiar pentru aceasta mă 
indestulesc cu muchia cuptorului. Nu se surupă cu mine, căci 
greutatea mea e numai de 11:97, ceeace în adevăr nu e mult. 

După acestea, se aşeză frumos pe muchia cuptorului şi, 
punând deoparte ciocanul, îmi povesti: 

Ascultă dară! Aceea o ştii, că nu m'am născut niciodată. 
Sunt din eternitate şi voi ti în eternitate, ca orişicare materie. 
Numai pentru aceea, am zis mai înainte că sunt de 45.000 
ani, căci atâta vreme a trecut de când am sburat din soare. 


— 65 


Vieața pământeană am inceput-o ca o moleculă a ferigelor 
uriaşe din lumea veche. După aceea a venit marea catastrofă 
a cărui povestire nu e pentru urechea omenească. Cu soţii mei 
in număr de mai multe mii de miliarde, ca păduri verzi am 
ajuns în sânul pământului. Acolo exilați dela aier, în vreme de 
mii de ani, ne-am amorţit ca cărbuni de piatră, pânăce în 
Anglia, în Devonshire, minerii mau adus din nou la lumina 
mamei mele, la lumina soarelui. Englezul rigid, fără cruţare mă 
aruncă în foc, socotind că-mi face rău. Căldura mă scapă însă 
de povara de prisos, şi desbrăcându-mă de haina mea neagră 
ca o moleculă de cărbune liberă şi nevăzută m'am ridicat în 
atmosferă. 

Deatunci începând nu cunosc repaosul. Abiă vro 5 mii 
de ani de când mă mai odihneam. Imi aduc bine aminte, că 
vre-o trei sute de ani am stat, combinat cu cumnatul Calciu, 
în Roma, în columna de marmoră, ridicată înaintea casei crun- 
tului Nero. Mai târziu asemenea împreunându-mă cu var, am 
devenit rigid în palatul pontiticelui dela Avignon, fiind un cre- 
dincios supus al bisericei: ca tenciuială. După aceea, de nu mă 
inşel, am cules şi lauri în război. Am fost unul dintre acei 
flăcăi, care am oțelit fierul din sabia regelui eroic român Carol |. 
Da, da îmi aduc aminte în 18/7, îu mâna regelui eroic, am 
scăpat monstrul dela Nord de urgia otomană. 

Când pământul mănios aruncă foc, eu sunt şi azi, care 
mă împreun cu fratele Oxigen, întocmai cum o făceam aceasta 
şi în timpurile vechi. Ba în vechime, când am ajuns a domni 
mare parte din atmosfera piticului planet, pe care ne ailam, 
am ridicat temperatura, încât și la poli, creșteau lauri, palmieri, 
smochine. Tot în vremurile de demult, încetând mânia pămân- 
tului fiind eu ocupat în munca mea în diferite laboratoare, mic- 
şorată fiindu-mi domnia mare de adineaori, am făcut ca o parte 
mare din scoarța planetei noastre să geamă sub un strat de 
ghiaţă nu mai subțire de 400 m. Această taină a muncei mele, 
nu de mult mi-a descoperit-o Arhenius. 

Din timpurile de demult, îmi ţin năravul şi azi de 
a-mi arătă năsdrăveniile mele. Şi azi îmi place să-mi recucerezc 
impărăţia veche. Îţi aduci aminte, căci, nu demult, eră să-ți ră- 
pesc şi Dtale vieaţa, când erai să intri în craterul Vezuvului?,.. 
In năzuința mea de a-mi restitui împărăţia mă impiedecă iz- 


— 66 


voarele. Acestea mă inghit. Izvoarele apoi cară la suprafaţă tot 
ce află in cale. O singură mângăiere am că sunt spre binele 
Oamenilor. Ştii că la Sângiorgiu, Valea Vinului, Dombhat, mulţi 
își află alinare în necazurile lor cu atari ape. 

Dar nu numai acestea sunt pățaniile mele. Indată iţi voiu 
povesti cum din suflet binefăcător ce sunt, am devenit omoritor. 

— Ascult, strig eu cu interes! 

— Da, continuă micul meu oaspe, așezându-se mai comod 
pe muchia cuptorului. Odată iarăș pluteam ca un atom de 
Carbon (C.) liber în aer. Insă puţină vreme. Cu iuțeală nespus 
de mare aleargă cătră mine doi atomi de oxigen, mă atacă şi 
cât baţi în palme se împreună cu mine. Ne-am prefăcut în 
dioxid de cărbune și fiind mai grei, ne-am rostogolit prin aier 
în jos. Şi ce să vezi, ne prăbuşim chiar deasupra unei holde 
de orz unde vream să ne odihnim. Dar îrunzulițele subțiri 
ale orzului ne-au înghiţit cu lăcomie de hienă. Frunza în pa 
latele sale măreţe ne ceartă și ne despărțeşte. Eu am umblat 
mai bine. M'a aşezat în palatul numit: palisad, adecă în pala- 
tele cu formă de columne, mă ospătează cu apă, şi cu alcoholice 
ca oamenii. Pe cei doi flăcăi de Oxigen îi aruncă afară, dându-le 
poveţe cum să fie folositori animalelor. Eu, Cărbunele, dupăce 
m'am ospătat bine cu apă, am început a edifică țesăturile or- 
zului, pentru ca să-şi poată isprăvi admirabilul spic în stil gotic. 
Acuma m'am schimbat pentru prima oară din anorganic în or- 
ganic: devenind hidrat de carbonat. Şi anume nu am devenit 
zăhar, nu unsoare, cu atât mai puţin alcohol, fără am devenit o 
făină, după cum mă numesc ai voştri: amidon (eurn), şi 
celuloza. 

Orzul l-au secerat. Au fiert din el bere. Astfel am ajuns 
in butoi. M'au măsurat. Pe neobservate, prin cep am ajuns 
chiar in acel pocal din care bea berea chiar căpitanul de po- 
lţie al orașului pe care nu-l numesc, având teamă de gurile 
rele. Și acuma fii atent, acuma se începe omorul, sau mai bine 
zis omorurile. Sa întâmplat, că căpitanul na mers deadreptul 
acasă dela ospătărie. Rătăci pe o cale neumblată, Dă peste doi 
flăcăi, pe cari adineauri i-a fost pedepsit. Aceştia de mult îl 
pândiau să-şi răsbune asupra lui. Şi iacă acuma momentul bi- 
nesosit, îl toacă în cap. 

— Ei bine, dar Dta nu eşti vinovat in acest omor. 


i "Di è 


— Numai încet, imi zice piticul bătrân. Iţi spun, ne-au 
omorît pe amândoi, pe căpitan şi pe mine Cărbunele, şi noi 
zăceam ambii în şant sub gard. Erà vară, eră cald. In cadavrul 
căpitanului de poliţie s'au format o ligă de omoritori. Căldura 
și umezeala șanțului au început a descompune cadavrul în păr- 
țile sale constitutive. Părţile mărunte ale trupului sau eliberat, 
şi una după alta s'au furișat la mine. Primadată se prezintă cel 
mai ușuratic frate H (hidrogenul), după aceea O (oxygenul) 
apoi N (nitrogenul). Au început a se împinge, pânăce în urmă 
sosi şi S (sulfurele), după aceea Ph (fosforul), şi în fine, ca 
greu şi Fe (ferul). Şi până atunci eram cu toții în trupul căpi- 
tanului de poliție, dar fără a şti unul de celalalt. Acuma dăm 
unul de altul, şi ne aliem, formând cea mai nemiloasă confe- 
derațiune de făcători de rele, noua combinaţie, ce medicii s'au 
obicinuit a o numi: ptomaină, sau veninul cadavrului. 

~- Și apoi când ați ieşit din trupul căpitanului de poliţie? 

-— Atunci când cadavrul căpitanului zăceă pe masa de 
secțiune. L-a desfăcut un medic tânăr, ce se vede, nu aveă dex- 
teritate recerută, căci la începutul secționării îşi şi făie mâna. 
Numai de abiă şi-a rănit mâna, noi în clipa aceea, am tulit-o 
cu toţii prin poarta deschi:ă, în sângele tânărului medic. Ajunşi 
în sânge am început a săvârși lucruri ne mai auzite. Rezultatul 
a fost vădit, căci medicul în urma ranei nebăgate în seamă: 
muri. Noi l-am omorit, veninul cadavrului: ptomaina. 

Cărbunele apoi tăcu, cam obosit de cele spuse, ba poate 
şi ruşinat îşi plecă capul. Nici eu nu mai știam ce să zic. Se 
făcù linişte. Nu ţină mult, căci omulețul cărbune, din nou mi-a 
şoptit cu durere: 

— Numai aceea mă mângăie, căci din mormântul sărma- 
nului doctor după vr'o 30 de ani a crescut unul din cei mai 
frumoși tei, în coroana cărui flueră duios mierla, iar cinteza 
işi cântă melodia sa plăcută. Acest tei trăeşte şi azi, şi dacă 
se va veștezi, va creşte din el o nouă vieață, vecinică, ce nici 
când nu va aveă capăt. 

Jarul s'a trecut în cuptor, căsuţa mi-o acoperi întune- 
recul. Numai atâta am văzut că Cărbunele din Devonshire, 
grăbeşte între moleculele de oxigen şi de acolo îmi strigă de 
adio: 

«La revedere in vecinicie». loan Bojor. 


68 


DARI DE SEAMA. 


|. cav. de Puşcariu: +Nofife 
despre întâmplările contimporane» Si- 
biiu, 1913. 

Această carte postumă cuprinde 
însemnări și notite despre întåmplări 
din vieaţa Românilor ardeleni în a 2-a 
jumătate a secolului XIX. Autorul cărții 
a avut prilej să cunoască foarte de 
aproape aceste întâmplări, ca unul 
care a contribuit cu scrisul și cu acti- 
vitatea sa pe teren administrativ-po- 
litice la multe din ele. 

Literatura noastră istorică este, 
destul de săracă în memorii și însem- 
nări autobiografice. Tocmai de aceea 
va fi binevenită o astfel de scriere, 
rămasă dela un martor de frunte al 
trecutului apropiat. 


Deși elementul personal şi su- 
biectiv, din care pornesc asemenea 
scrieri, face ca valoarea lor să fie ade- 
seori foarte discutabilă din punct de 
vedere al adevărului istoric ele pre- 
zintă totuș un interes deosebit, dân- 
du-ne posibilitatea a pătrunde mai 
adânc în vieaţa sufletească a celor dis- 
păruți, întăţișându-ne scene intime pe 
cari zadarnic le-am căută în acte ofi- 
cioase ori în alte izvoare istorice, com- 
pletând prin mulţimea şi varietatea a- 
mănuntelor interesante în mod însem- 
nat tabloul vieţii din trecut, îmbogă- 
tind şi izvorând astfel cunoştinţele is- 
torice. Dar astfel de însemnări auto- 
biografice mai au și avantajul, că pot 
îi cetite de contimpurani, cari au privit 
sub alt aspect cutare eveniment și-l 
pot prin urmare povesti în alt chip, 
rectiticând eventuale greșeli, ce sar fi 
strecurat în notițele autobiografice. 
Lessing spuneă, că «cineva nu poate 
scrie bine, decât istoria propriului său 
timp. Trăind încă autorii faptelor și în 


orice caz mulți martori oculari, con- 
trolarea exactităţii se face dela sine şi 
eventualele rectificări se produce mai 
uşor. Tocmai acest folos creşte cu 
apropierea evenimentelor» 

Dintre vamenii noștri mai de 
seamă puțini sau gândit să-și scrie 
amintirile despre întâmplările contim- 
poraue şi să le lase posterităţii gata 
de tipar în telul, cum a făcut I. Puș- 
cariu, acest om treaz, muncitor neîn- 
trecut, dispus de multeori spre ironie 
şi sarcasm. 

O parte din însemnările lui le-a 
publicat Prea Cuv. Sa, D. Arhiman- 
drit Dr. Ilarion Pușcariu, fratele răpo- 
satului. lar partea a II-a care promite 
a fi şi mai interesantă prin faptul, că 
desvălește tainele politicei de pasivi- 
tate a rămas deocamdată nepublicată, 
dar e de dorit, ca şi această parte să 
apară cât mai curând. 

Notiţele cavalerului Puşcariu sunt 
un amestec de memorii și însemnări 
autobiografice. După cum spune însuș 
autorul, n'a vrut să scrie o autobio- 
grafie în toată regula, pentrucă aceasta 
«poale aveă o însemnătate istorică 
numai la bărbați mari, a căror vieață 
e strâns legată cu istoria. pe care v 
completează faptele lor, iar biografia 
vamenilor mai mici se poate cu tot 
dreptul privi numai ca o însemnare 
cronică, ce poate aveă numai un in- 
teres pentru cercul familiei». 


Socotindu-se între acești «mai mici», 
autorul arată, că scopul notițelor sale 
nu e decât acela de a-şi descoperi «ve- 
derile individuale, ca un martor ocular 
sau ca unul care nu s'a putut subtrage 
dela contemplarea și dejudecarea fap- 
telor istorice, ce s'au întâmplat în 
preajma sa- A crezut, că e de lipsă 


a se ascultă şi părerile «opozite» pen- 
trucă numai aşa se poate descoperi 
adevărul deplin, lăsând în voia ceti- 
torului să primească din aceste notițe 
“numai ce crede, că are valoare reală». 

Deoarece I. Puşcariu a luat parte 
activă la toate mișcările politice, bise- 
ricești, sociale și culturale româneşti 
timp de peste o jumătate de secol, 
deoarece dânsul a fost adeseori în si 
tuaţiuni înalte, cari îi dădeau posibili- 
tatea să cunoască deaproape factorii 
cei mai importanți, oamenii şi împre- 
jurările, cari an conlucrat la destășu- 
rarea întâmplărilor din timpul vieții 
sale, e ușor de înţeles că notițele sale 
istorice au în multe privințe o valoare 
reală, înfățișând întâmplările contim- 
porane sub un aspect deosebit de acela, 
sub care ne-am obicinuit a le cunoaşte 
şi a le privi până acum, dând despre 
bărbații mai însemnați ai epocei sale 


69 


amănunte, cari fac cu putință o apre- 
ciere mai multilaterală a personalităţii 
lor şi comunicând opiniile sale proprii, 
de o remarcabilă originalitate. De sine 
înțeles, că adevărul exprimat în aceste 
opiniuni «opozite» fiind adeseori dis- 
cutabil, ca al oricărei opiniuni subiec- 
tive, pentru o confirmare deplină are 
trebuință să fie controlat în chip serios 
şi sprijinit cu argumente luate și din 
alte izvoare istorice ori construite după 
analogia și psihologia oamenilor şi a 
evenimentelor. 

Ceeace face, ca notițele cavale- 
rului Puşcariu să fie cetite cu multă 
uşurinţă, este forma vioaie, în care 
ele sunt scrise, povestirea nepreten- 
țioasă, șăgalnică a multor intimități şi 
predilecția de a caracteriză anume per- 
soane și situațiuni prin câte o anec- 
dotă potrivită. 

I. Lupaş. 


CRONICA. 


ȘTIINȚE. 


Popularizarea ştiinţelor. A fost 
odată o vreme când fiecare om îşi 
pregătea singur uneltele de cari aveă 
nevoe. Fiecare îşi pregăteă singur vest- 
mintele, încălțămintele, locuința. Pe 
vremea aceea nu erau croitori, cari să 
poarte indice despre datorașşi, nu erau 
pantoiari şi nici urcări de chirie. În 
cursul vremei Sa schimbat lumea. Unul 
a început să facă numai pantofi, altul 
numai cărămizi, al treilea numai vest- 
minte. lar astăzi avem și de aceia, cari 
fac casele numai cu creionul pe hârtie, 
ca să vie alții să o zidească, sau de 
aceia, cari toată vieața lor croiesc urechi 
la pantofi, şi cos bumbi la haine ziua 
și noaptea. lată un progres pe care 
l-a realizat lumea în decursul vremu- 
rilor ? Şi fiindcă ciobotarul face mai 


bine şi mai ieftin încălțămintele de cum 
le-am face noi, nimeni nu se maigân- 
dește să-și croiască și să-și repareze 
singur ghetele. Noi nici când nu vom 
puteă singuri să ne facem uneltele de 
oţel, cuțite, arme, etc., cari le căpă- 
tăm ieftin, cu aceași măestrie cum 
le face o fabrică anume instalată. Ce 
am zice să vie cineva şi să nezicăcă 
omul de azi a regresat prin faptul, că 
nu-şi pregăteşte singur armele, cum o 
făceă aceasta omul epocei de piatră? 
L-am compătimi, l-am învrednici de 
un zâmbet, şi când ne-ar trebui un 
ciocan sau un revolver, ne-am duce 
la o prăvălie de fier. Dacă nu e mește- 
şugul meu, sau dacă nu mi-s date con- 
diţiile să pot pregăti eu singur de ce 
am trebuință, le cumpăr. lar în prăvălii 
păsim tot ce ne lipsește. 


De  astădată se deschide prin 
această rubrică și la noi o prăvălie, în 
care să căpătăm cel puțin de ce avem 
mai mare nevoie, mărunţișurile pentru 
vieața intelectuală, pentru înțelegerea 
lumei de astăzi, de cari nu ne putem 
lipsi, întocmai precum nu ne putem 
despărți de uneltele cu cari lucrăm. 

Asemănarea care o fac, ca toate 
asemănările schioapătă. 

A fost o vreme şi la noi, când 
fiecare făceă ştiinţă de toate catego- 
riile; când fiecare îşi pregătiă vestmin- 
tele sale proprii. A urmat apoi a doua 
epocă: Câte un învăţat al vremii se 
specializă în anumite cercetări, făceă 
lucruri bune şi dă și altora învățătură 
cum trebuie pusă pielea pe calapod. 
Astăzi însă, cel puţin științele pozitive, 
au progresat atât de mult încât toate 
descoperirile mari se fac în fabrică, în 
societăţi, universități și laboratoare 
anume întocmite. Stând izolat nu poţi 
produce aproape nimic. Lumea vor- 
beşte de miraculozitaţiile radiului, se 
pasionează de particularitățile acestei 
pietre-scântee, analizează influința ce o 
poate aveă asupra organismului ome- 
nesc, încopciază teorii despre structura 
materiei și visează despre transforma- 
rea elementelor cu ajutorul radiului 
în acelaș timp în care ți se spune că 
1 gr. din această materie costă !/, mi- 
lion şi dacă vrei să controlezi spusele 
altora, pune '/, milion pe masă... O 
nouă descoperire, un gaz necunoscut 
cu proprietăţi curioase, demne de ex- 
ploatat îți rămâne în veci necunoscut. 
lar despre un necunoscut nu poţi spune 
mai mult decât auzi dela alții. Chiar 
probleme mici, comune, cari nu cer 
decât o lămurire şi se crede că sar 
puteă limpezi în apa oricărei bucătării, 
reclamă mai mult decât ce-şi poate 
procură un Singur om în țara noastră. 
Și cum noi nu avem instituții cari ar 
ajută cercetările științifice, nici univer- 


70 — 


sităţi, nici laboratoare, nici societăți şi 
nici măcar biblioteci speciale, ca oameni 
cinstiți, ce putem face altceva decât 
să importăm din alte locuri unde toate 
aceste instituții sunt pline de munci- 
tori. Noi le aducem productele lor 
pentru publicul dela noi şi le deschi- 
dem o prăvălie în aceasta rubrică. În 
ea se găseşte de toate de ce credem 
că e trebuință pentru publicul nostru. 
Veniţi şi le luaţi, le dăm mai ieftin 
decât oricine altul, marfă veritabilă, 
numai împachetarea e a noastră! 
* 

Piatră de var combustibilă. In 
Palestina partea superioară a râului 
lordan se găseşte un fel de piatră de 
var care aprinsă arde cu flacără. Fiind 
că se găsește în cantitate foarte mare 
şi se poate ridică cu ușurință are deo- 
sebita importanţă pentru ţinutul supe- 
rior al Iordanului. Conţine afară de 
var încă multe materii organice, accid 
fosforic, pucioasă și nitrogen. Seamână 
mult cu astialtul şi în caz de lipsă se 
poate întrebuință ca material de ars, 
cu toate că abiă :/, parte poate să ardă, 
iar restul e var nestâns. In timpul din 
urmă se întrebuințează la fabricarea 
cauciucului, Din măcinarea ei se tace 
și gunoiu artificial. In natură încă se 
macină de ploi şi ger formând pă- 
mânt arzător. In ținutul în care se 
găseşte, pământurile sunt foarte rodi- 
toare, ceeace este a se atribui acestor 
pietri de var. i 

Ce este radiul? Cuvântul «radin» 
este tot mai des amintit. Nu trece săp- 
tămână în care să nu se poată ceti 
printre şirele ziarelor: Odată că sa 
scumpit, altădată că e monopol în Sta- 
tele-Unite. cu altă ocaziune că a vin- 
decat rane canceroase, că s'au făcut 
cu ajutorul lui mașini căutate atâta 
vreme: mașini cari pornite odată sa 
meargă fără încetare. şi earăşi altădată 
că se găseşte în anumite izvoare etc. 


Ca să răspundem scurt, spunem 
că radiul e un fel de metal alb surin, 
care are însuşirea de a trimite din sine 
anumite raze invizibile, cari raze pot 
li prinse pe o placă fotografică, sau 
pot îi observate pe o hârtie pe care 
am pus un fel de sare verzuie, numită 
cianură de barium şi platină. Metalul 
acesta e foarte scump, căci se găseşte 
pe pământ în cantităţi mici și se poate 
câștigă cu mari greutăți. 

In loachimsthai, în Boemia — nu 
e departe de Karlsbad — se găsește un 
el de piatră întunecată, rășinoasă 
la înfățișare, numită Pechblendă. In 
această piatră a fost descoperit între 
împrejurări destul de interesante. 

Se cerceta pe acea vreme să se 
alle rostul tosforescenței. Anumite 
pietri puse la soare și pe urmă duse 
la întunerec, încep să lumineze, să 
îostoresceze. Efectul acesta de fostores- 
cență a fost observat îndeosebi la me- 
talele cari conțin Uraniu. S'au cercetat 
mineraiurile de Uraniu dela diferite 
mine şi așa s'a analizat şi pechblenda 
dela loachimsthal: Se puneă piatra în 
razele soarelui, se duceă apoi în întu- 
neric, se lăsă să iniluințeze asupra 
unei plăci fotografice; placa se deve- 
lopă și în toată bună vremea s'a obser- 
vat că mineraiurile de uraniu, puse 
influinței razelor solare, emit din sine, 
vaze cari corăspund razelor Roentgen. 

Erà în o zi de Februarie. Soarele 
eră ascuns sub nori grei de zăpadă. 
Înzadar a aşteptat Becquerel cu pech- 
blenda în mână să se ivească soarele. 
Plictisit a aruncat piatra de experi- 
mentare şi a developat deodată cu 
celelalte plăci şi placa din urmă la 
care pechblenda nu a fost luminată 
de razele soarelui. Şi minune! Placa 
aceasta eră ca și celelalte de întune- 
cată, ceeace spune că razele ce le 
emite pechblenda nu sunt ale soarelui, 
ci sunt proprii ale pietrei. Acest fapt 


71 


a ațâțat curiositatea savanților şi tot 
mai mulţi au încercat să reproducă 
experimentul lui Becquerel. Sa mai 
văzut apoi că Pechblenda delu Joa- 
chimsthal e de 4 ori mai puternică 
decât altele din alte locuri. Se presu- 
puneă deci că şi aceasta trebuie să 
aibă o cauză proprie. Mintea scrută- 
toare a omului nu și-a putut da pace 
în faţa acestei curiosități, și soții Curie 
au început să cerceteze taina pech- 
blendei dela Joachimsthal. Au înde- 
părtat, rând pe rând, toate materiile 
streine, cu multă muncă şi osteneală, 
cu spese mari și desnădejdi că vor 
puteă vre-odată pătrunde taina a 
cărei poartă închisă o vedeau înaintea 
ochilor. lar când au văzut, cu ochii 
lor proprii, minunea. nu-și puteau da 
sama ce văd: O materie necunoscută, 
care cu dela sine putere trimitea în 
toate părțile raze invizibile. L-au nu- 
mit radiu. Au așteptat să-i scază pu- 
terea. Au așteptat o zi, o săptămână, 
o lună, şi radiul trimitea din sine 
raze cu aceeaşi putere, fără ca el să 
scază în o măsură aperceptibilă, 

Razele acestea au unele proprietăți 
tot atât de curioase: trec prin lamele 
subțiri, de s'ar păreă că nu le stă 
nimic în cale, întocmai ca şi razele 
Roentgen trec prin hârtie, carne, lemn, 
etc fără ca să se oprească şi cu toate 
că cu ochii liberi nu se pot vedeiă, 
placa totogratică le prinde. Dacă pu- 
nem lângă raze un magnet, razele se 
despărțesc în 3 mănunchiuri, cari toate 
au proprietăți diferite. Fiind atrase de 
magnet trebuie să admitem să sunt 
materie, căci magnetul nu poate atrage 
decât materie. 

La descoperirile acestea sensațio- 
nale sa alarmat întreagă lumea sa- 
vanţilor. Unde până aici mulți preoți 
de ai ştiinţelor, au primit fără interes 
scurtele notițe ce apăreau despre ra- 
diu prin reviste. după cunoaşterea 


proprietăților caracteristice radiului a 
început să fie centrul discuțiilor de 
tot felul. Aveam înaintea noastră un 
metal care trimite din sine raze mate- 
riale, fără ca să scază întru atâta încât 
să se poată măsură cât s'a micit. S'a 
măsurat şi temperatura din apropierea 
radiului şi cu mirare s'a constatat că 
împrejurimea are o temperatură mai 
înaltă. Dacă am puteă avea un pumn 
de radiu, ar produce atâta căldură 
încât 2000 ani nu ar trebui să încăl- 
zim odaia în care l-am pune, fiind 
căldura produsă de el suficientă. 
Faptele acestea constatate de toți 
nu erau destul de clare, cereau oare- 
cari lămuriri. Se începe un timp în 
care o ipoteză îulocueşte o altă ipoteză 
şi care ne-a schimbat fundamental cre- 
dința ce o aveam despre constituția 
materiei, Astăzi nu se mai crede, ca 
în trecut, că materia ar fi ceva ne- 
schimbat, ci se crede că e pusă încon- 
tinuu prefacerilor. Din o materie sau 
câteva materii primordiale s'a format 
în decursul vremurilor materiile pe 
cari le avem noi. Cele mai mici părti- 
cele ale substanțelor: afomii, cari mai 
înainte păreau a îi încremeniţi, se crede 
astăzi că ar îi alcătuiți din părticele 
şi mai mici, din electroni, cari ar avea 
un fel de rotire în jurul unor centre. 
Fiecare atom ar fi un sistem planetar: 
la mijloc un centru, în jurul căruia ar 
roti electronii. În câte un atom, electro- 
nii S'ar rupe din cercul lor de revo- 
luțiune, ar trece prin spațiu ca raze 
invizibile şi ar bombarda obiectele ce 
le întâlnesc în cale. Acest din urmă 
e cazul şi la radiu. Electronii din ato- 
mul radiului, își desleagă cătușşile cari 
i-ar sili să rămână în hora ce o dau 
în jurul centrului şi apucă razua prin 
univers; fiind mici trec prin unele 
corpuri, ionizează aerul prin care trec 
(fac aerul bun conducător de electri- 
citate), fac să fosforesceze anumite 


suprafețe bombardate de ei, etc., iar 
atomul însuși se descompune, se trans- 
formă. 

Experimentările din timpul din 
urmă sunt în domeniul fiziologiei, cu 
ajutorul radiului se vindecă rane can- 
ceroase, pentru cari cuțitul chirurgnlu 
nu mai are nici o putere, se fac expe- 
rimentări pentru combaterea ofticei se 
analizează intluința ce o exercită asupra 
creșterii plantelor şi a animalelor Plan- 
tele sub influinţa radiului se desvoaltă 
mai repede. În America este chiar și 
un fel de îngrășăminte artificială radio- 
activă, despre care se zice că pe lângă 
că îmbunătăţeşte pământul, omoară şi 
germenii unor boale ale plantelor. 

Cine ştie ce ne mai ascunde vii- 
torul! Un lucru atât de neînsemnat 
ca studiarea unui fenomen de fosto- 
rescență ne-a deschis noi orizonturi 
în ştiinţă. Ne vom trezi mâne, că vom 
îi în stare să transtormăm plumbul 
sau ferul în aur. Până acum s'a con- 
statat în mod neîndoios că din ema- 
nările radiului se alege un nou ele- 
ment: heliul, și cu ajutorul lui le-a 
reușit unor învăţaţi să producă aramă. 
De ce am crede cu neputinţă să 
se producă, cu ajutorul radiului, şi aur 
şi să încheie chimia, prin acest capitol 
un vis al alchimiştilor, cari din epiu- 
vetele lor. în credinţa că vor scoate aur, 
au scos ştiinţa substanțelor: chimia? 

+ 

Întrebuinţarea Aeroplanelor. Până 
acum aeroplanele erau puse esclu- 
siv în serviciul militarismului şi al 
sportului, Americanii, practici cum 
sunt, au văzut importanța aeroplanu- 
lui și pentru comerciu, pentru inspec- 
ționarea drumurilor de fier şi pentru 
navigaţiune. În un timp oarecare se 
vorbiă despre aeroplanele puse în ser- 
viciul poştei, dar până acum cu puţin 
succes. Acum vine ştirea de peste 
Ocean, că o societate electrică ameri- 


_ 3 — 


cană a angajat un aviator, ca să facă 
inspecțiunea sârmelor electrice trase 
între Oakland și Oroville. Până acum 
de câteori se rupeau sârmele, trebuia 
să plece câte o expediţie întreagă să 
indrepte ce eră stricat. Comunicaţia 
anevoioasă de-oparte, sistarea muncei 
de altă parte, cauză societăţii pagube 
enorme, Ca să îndrepte eventualele 
stricăciuni, aviatorul Forber va duce 
cu Sine şi câte un mechanic cu sârma 
şi uneltele necesare. 

O altă întrebuințare tot atât de 
practică e contemplată de o societate 
navală anglo-norvegiană, care mijlo- 
ceșie comunicaţia între gurile râurilor 
lenisei şi Ob. Comunicaţia între aceste 
locuri în mare parte a anului se face 
anevoios, fiindcă sloji de ghiaţă im- 
piedecă drumul corăbiilor. Ici-colo dacă 
se deschide drum printre sloi, dar de 
pe corabie nimeni nu vede cum se 
schimbă şi unde se gată calea de apă. 
Expediţiile pentru explorarea terenului 
se făceau până acum în luntrițe; des- 
tul de greu, și de multe ori fără suc- 
ces, căci până se întorceă luntriţa, sloii 
de ghiață deschideau în alt loc gurile 
de apă. În viitor 2—3 aviatori vor 
putea înlocui expedițiile de explorare 
şi în caz de nevoie vor puteă cere 


ajutor dela țărmuri. 
Victor Stanciu. 


» 


Ectoparazitele și  Evoluţionis- 
mul. Animale. cari trăesc pe sau în 
corpul altor animale le numim pa- 
razite. Avem ecto- și eudoparazite. 
Ectoparazite sunt purecele, Pediculus 
(păduche) ş. a. Eudoparazite sunt ĵe- 
liuriti viermi, ce. trăesc în intestine ş. 
a. Fiinţele organice înrudite vor servi 
de locuință parazitelor înrudite. Insu- 
şirile pielii, părului și sângelui orga- 
nismelor înrudite vor creiă condițiuni 
de vieață, dacă şi nu asemenea, dar 
cel puţin prielnice pentru aceleași pa- 


razite. Intors: animalele, pe sai în 
corpul cărora vom află aceleaşi para- 
zite, vor fi de aproape înrudite. Şi 
acum să vedeţi lucru curios. Cele două 
specii de Pediculus, cari trăesc pe om 
afară de om nu se mai află decât pe 
corpul maimuțelor antropoide (Şim- 
panzul, Gibonul) şi pe două specii de 
maimuțe americane (Ateles). Despre 
înrudirea omului cu Ateles până acum 
se ştiă puţin. Număroase cercetări 
ştiinţifice, făcute de savanții Fahren- 
holz, H. Friedenthal şi alţii, cearcă, 
tot mai mult, să înşire şi pe aceste 
maimuțe în şirul rudeniilor apropiate 
ale omului. O dovadă sunt şi afuri- 
siții de Pediculus. Pe celelalte mai- 
mute trăiesc cu totul alte soiuri de 
parazite, care nu se află nici pe om, 
nici pe maimuţele antropoide (Zool. 
Anzeiger V. 41). S. Opreanu. 


a 
ŞCOLARE. 


Profesorii universitari români 
din Bucovina în politică. Ziarele 
româneşti aduc ştirea îmbucurătoare 
că dd. Sextil Pușcariu și lancu Nistor 
profesori la universitatea din Cernăuţi 
s'au hotărît să intre în vieața politică 
—- durere foarte decăzută — a Româ- 
nilor din Bucovina. Pasul acesta al 
celor doi profesori e o necesitate na- 
țională şi ei îl vor face în numele 
culturii românești, Singura care e 
în stare să înăbușe anomaliile pro- 
vocate de politicianii bucovineni, cari 
au făcut politică numai de dragul po- 
liticei. D-nii Puşcariu și Nistor vor să 
adune în jurul lor şi pe studenţii ro- 
mâni, pe cari să-i pună la lucru pentru 
scopurile politice ale Românilor din 
Bucovina, gari scopuri numai cu aju- 
torul culturei naţionale se pot ajunge. 


Dorim celor doi apostoli ai culturii 
româneşti din Bucovina un ceas bun! 


6 


ca 7. e 


Când va sosi și la noi timpul ca 
profesorii universitari români să se an- 
gajeze, în rând cu studenții, la luptă 
deschisă, pentru drepturile culturei 
noastre ? 

* 

Ceva despre școalele noastre 
secundare. D. Dr. Iosif Popovici, do- 
cent la universitatea din Budapesta, 
atinge ìn articolele sale: «Putem noi 
organizà o universitate» («Românul», 
Nr. 1 şi 10 a. c.) și unele chestiuni 
cari merită să fie relevate şi discutate. 
Ni se pare că în cuvintele de mai jos 
ale dlui Popovici, e mult adevăr. 

«In şcoala medie — zice d. P. — 
ne ucidem sufletul cu studii clasice, 
cari se mărginesc adesea ia o tradu- 
cere necunoscută într'o limbă tot atât 
de necunoscută, abunăoară din lati- 
nește-greceşte în ungureşte. In toată 
țara avem abiă o singură şcoală reală 
și şi aceasta are numai clasele infe- 
rioare. Liceele și gimnaziile au rămas 
tot după moda veche. In alte țări, unde 
creșterea se face pentru vieață, iar nu 
pentru şcoală, gimnaziul a fost de 
mult adaptat trebuințelor naţionale. 
Singură limba nu e de-ajuns ca să 
răspundă marilor trebuințe legate de 
vieața unui popor. Școala trebuie să 
fie mântuire, iar nu otravă sufletească 
și otrava se poate da nu numai în 
cupă de aur, ci şi în cantă de pă- 
mânt ars». 

Ar îi de dorit ca profesorii no. 
ştri să ia cuvântul în chestiunile a- 
tinse aci... 

* 

In legătură cu reforma învăță- 
mântului secundar. Reuniunea pentru 
salubritatea publică din Ungaria a 
înaintat dlui ministru de culte un me- 
moriu, prin care cere ca lgienei să 
i se deă, în noua lege pentru învăţă- 
mântul secundar, o atenţie cu mult 
mai mare, decum i s'a dat până acum, 


având să fie considerată în rând cu 
celelalte obiecte de ştiinţe naturale. 
Pentru catedra de igienă să fie anga- 
jaţi ca profesori ordinari, medici cari 
să propună igiena cel puțin în trei 
clase gimnaziale, după un program 
stabilit până în amănunte. 

Cererea aceasta e în mare parte 
îndreptățită. 


Şcoala comercială din Braşov 
va fi adăpostită în curând într'o clă- 
dire nouă, confortabilă. Pentru acope- 
rire cheltuielilor împreunată cu această 
clădire, la inițiativa «Solidarităţii» băn- 
cilor române, s'a pornit și o colectă, 
la care, până acum au contribuit mai 
multe bănci şi mai mulți foşti elevi ai 
şcoalei comerciale, cu sume frumuşele. 


Dela secția şcolară. Subsecţia 
profesorilor preparandiali a îost con- 
vocată la o şedinţă în chestia manua- 
lelor, la Blaj, pe ziua de 9/22 Febru- 
arie a. c. 7 


* 

Curs de împletit nuiele. La se- 
minarul din Sibiiu s'a ținut în vacanța 
de Crăciun cu vre-o 15 elevi din secția 
pedagogică, un curs de împletit nu- 
iele. Dacă începutul tăcut în aceste 
condiții modeste se va continuà, vom 
ajunge cu timpul ca toți învățătorii ti- 
neri să poată predă lucrul manual nu 
numai elevilor din şcoala primară, ci 
și adulților, cari în împrejurările noa- 
stre de vieaţă, iarna n'au aproape nici 
un fel de ocupație. Lipsa de ocupaţie 
nu e numai un rău în sine, întrucât 
predispune corpul spre lenevire și nu 
aduce nici un câștig la casa omului, 
ci e și izvorul altor rele mari şi cum- 
plite. In lipsa de ocupaţie, țăranul no- 
stru se duce iarna la cârciumă, unde-şi ri- 
sipește și puţina agoniseală de peste 
vară, își mânâncă sănătatea sa și li- 
niştea sa şi a familiei, şi ajunge istovit 
materialicește şi suileteşte. 


— DB 


Roagă-te şi lucră — zice Scrip- 
tura, — şi ne bucurăm că în Semi- 
narul de aici prinde teren tot mai larg 
şi principiul muncei fericitoare. 

> 


Limba românească în liceele din 
Bucovina. Acţiunea pentru naționali- 
zarea învățământului secundar, înce- 
pută și susținută de «Cercul profeso- 
rilor secundari români», începe a dă 
tot mai multe roade. lată ce ne co- 
munică, în chestiunea aceasta, un tânăr 
și însuflețit profesor din Câmpulung: 

«Tot am izbutit ca în Câmpulung 
cl. I și a I-a au fost schimbate acum 
în lanuarie în curate românești şi într'a 
Ul-a s'a introdus la limba elină limba 
de predare română, luându-se manua- 
lele din Brașov, traduse de P. Budiu. 

E mare lipsă de manuale şi la noi». 

* 

Profesorul Rein la Sibiiu. Com- 
patrioţii noştri Sași l-au invitat pe pro- 
fesorul de pedagogie dela universi- 
tatea din Jena, W. Rein, să ție la vară 
un ciclu de conterențe aici în Sibiiu. 
Prof. Rein a primit invitaţia și va veni 
aici probabil la sfârșitul lunei lui Au- 
gust. 

Vestea aceasta trebuie să ne cau: 
zeze și nouă o bucurie. Căci dl prof. 
Rein e unul dintre reprezentanții cei 
mai iluștri ai pedagogiei științifice de 
azi, şi venind aici, îl putem ascultă şi 
noi împrospătându-ne și îmbogățiu- 
du-ne cunoștințele pedagogice. De 
altfel prof. Rein are în Sibiiu mai mulți 
elevi între Români decât între Saşi. 

Primul student care și-a dat doc- 
toratul în tilozofie și pedagogie la 
prof. Rein a fost un Român, regre- 
tatul Dr. P. Şpan, fost profesor la Se- 
minarul din Sibiiu. Dintre Românii 
dela noi şi-au mai dat doctoratul la 
prof. Rein dnii Dr. 1. Stroia și Dr. O. 
Ghibu, iar din ţară alţi vre-o trei inşi. 
Afară de aceștia mulţi alți profesori au 


mai ascultat cursurile dlui prof. Rein, 
așa că venirea d-sale în mijlocul no- 
stru va stârni o bucurie tot aşa de mare 
ca şi la compatrioţii noştri sași. 

+ 

Şcoală de mame. La Paris s'a în- 
ființat de curând o școală pentru mame, 
sub titlul «Ecole des Mâres». Progra- 
mul şcoalei cuprinde: cursuri de igi- 
enă, de puericultură, de psihologie a 
copilului, de îngrijirea bolnavilor, de 
bucătărie, de bucătărie dietetică (pen- 
tru bolnavi), de croitul și întreţinerea 
hainelor, şi alte lucruri, pe cari trebue 
să le ştie o mamă bund. 

La noi, se înțelege că astfel de 
instituţii speciale nu se vor puteă în- 
ființă încă multă vreme, dar şi până 
atunci unele probleme amintite mai 
sus se pot rezolvi în cursurile comple- 
mentare ale școalelor de fete şi în 
şcoalele de menaj, a căror atenţie tre- 
bue îndreptată mai mult în astfel de 
direcţii, decât spre «bucătărie de lux» 
și alte de acestea. 

+ 

Chestiunea manualelor în şcoa- 
lele primare. Dl Lazăr Chirilă, învă- 
țător în Muncel (Munţii Apuseni) şi 
membru corespondent al secţiei şco- 
lare a Asociaţiunii, scrie, într'o lucrare 
a sa, cetită în conferința învățătorească 
ținută în Octomvrie 1913 în Sălciua 
de sus, următoarele cuvinte, vrednice 
de remarcat: 

«Tot aceea ce se experiază cu 
manualele din școlile secundare, nor- 
male și civile, se întâmplă și în şcolile 
elementare. La tot pasul te poticneşti 
de cărți de o mulțime de autori pentru 
aceeași categorie de şcoale. Anomaliei 
acesteia ar trebui să-i curmăm firul! 
Precum profesorii secundari, prepa- 
randiali şi civili se străduesc a uni- 
formiză manualele pentru categoria 
de școală pe cari le reprezintă, tot 
așa de bine gi corpul didactic dela 


6* 


=; To e 


şcolile primare ar trebui să năzuiască 
a selecționă manualele şcolare și a le 
generaliză pe cele mai bune, în toate 
şcoalele. Lucrarea aceasta sper că o 
va face tot «Asociațiunea» prin secția 
școlară din care fac parte şi învățători, 
Atunci am putea vorbi de o unitate 


în învățământ». 
* 


Literatură pedagogică. De vro 
trei ani încoace au început să apară 
la noi dări de seamă asupra literaturei 
pedagogice române din câte un an 
şcolar. La 1911 a apărut o bogată şi 
concisă dare de seamă, datorită dlui 
P. Dan, directorul şcoalei primare din 
Zernești, — la 1912 a apărut una de dl 
E. Stoica, directorul şcoalei primare 
din Gura-râului, iar în 1913 una de 
dl A. Boldor, directorul şcoalei pri- 
mare din Codlea. Toate aceste dări 
de seamă, cari sunt contribuții serioase 
Ja literatura noastră pedagogică, sunt 
lucrări cari au fost cetite în confe- 
renţele învăţătorilor gr.-or. români. 


i] 
ACȚIUNEA COOPERATIVĂ. 


Activitatea conferențiarului coo- 
perativ. Acțiunea cooperativă încredin- 
tată noului conferențiar cooperativ al 
Asociațiunii, dlui Nicolae /ancu, a înce- 
put a luă în lunile din urmă un avânt 
rumos Sau obținut rezultate multumi- 
toare, înființându-se în urma unei pro- 
pagande sistematice şi pricepute în 9 co- 
mune româneşti bănci poporale. Imfiin- 
tarea de bănci sătești s'a făcut pretutin- 
denea cu toată precauţiunea posibilă 
numai acolo, unde împrejurările locale 
au fost prielnice şi bine pregătite, evi- 
tându-se înființări în comune, unde 
condițiile pentru o activitate binefăcă- 
toare încă nu au fost date. S'au in- 
ființat, în timpul din urmă, cu ajutorul 
conterențiarului cooperativ bănci șă- 


teşti în comunele: Brăznic (comitatul 
Hunedoarei) sub numele «Plugul» cu 
54 membri, părtăşii în valoare de 1300 
cor.; în îruntașa comună Dragomirești, 
prima bancă poporală în Maramurâăș 
sub numele «Creștinul» cu 99 membri 
şi 4950 cor. pârtășii, în comuna Pe- 
trova, a dona bancă poporală în Ma- 
ramurăş, sub numele «Pefrovana» cu 
135 membri și 149 părtăşii în valoare 
de 2980 cor. S'a făcut propagandă in- 
tensivă pentru cooperative în întreg 
comitatul Maramurășului. 

Lămuriri şi instrucții speciale cu 
privire la înființarea de cooperative 
sa dat la vreo 60 de comune româneşti 
din diferite comitate. In luna lanuarie 
anul curent sa îndrumat, la dorinţa să- 
tenilor, înființarea de bănci poporale 
şi alte cooperative în 31 comune din 
18 comitate şi s'a pregătit terenul pentru 
înființarea cooperativelor. Aceste co- 
mune sunt din comitatele: Sibiiu, Hu- 
nedoara, Fâgăraş, Târnava mică, Târ- 
nava mare, Alba inferioară, Turda, 
Arieş, Murăș-Turda, Cojocna, Solnoc- 
Dobâca, Treiscaune, Braşov, Arad, 
Timiş, Torontal, Caraș-Severin, Sătmar, 
Bihor şi Maramurăş. 

O constatare tristă trebuie să în- 
registrăm aici cu privire la prea pu- 
ținul interes şi lipsa de atențiune a 
despărțămintelor Asociaţiunii față de 
acţiunea cooperativă. La circulara tri- 
misă de birou! central tuturor despăr- 
țămintelor Asociaţiunii pentru spriji- 
nirea acțiunii cooperative nici a 4-a 
parte dintre despărțăminte nu a aflat 
de bine a răspunde. Ba ce e mai mult 
și din cele ce au răspuns, unele au 
raportat, că în teritorul lor de activi: 
tate țărănimea nu are lipsă de orga- 
nizații economice-culturale prin coo- 
perative. Acest fapt s'a contrazis prin 
împrejurarea, că sătenii, cetind în ga- 
zetele româneşti circulara Asociaţiunii, 
au cerut din zeci de comune, şi chiar 


de pe teritorul respectivelor despăr- 
țăminte, cari raportase că nu este lipsă 
de cooperative, dela conferențiarul coo- 
perativ îndrumări şi ajutor urgent 
pentru înființarea tovărăşiilor, destăi- 
nuid în scrisorile lor stările triste și 
insuportabile. 

lată o dovadă, cât de puţin con- 
știențios tratează mulți din factorii no- 
ştri intelectuali, puşi în fruntea des- 
părțămintelor, problema cooperaţiei, 
care la poporul nostru formează cu 
drept cuvânt o chestie de existență. 

De tot riste sunt stările popo- 
rului nostru din Maramurăş. Fără în- 
doială că aceste stări s'au creat în 
urma nepăsării, ba chiar indolenţei 
şi lipsei de inițiative a multora din- 
tre cei cari chemaţi sunt a se interesă 


pentru înaintarea poporului. Singura: 


activitate rodnică se desvoaltă pe Valea 
Izei şi a Vişăului de unicul despărță- 
mânt al Asociaţiunii în acest comitat, 
de despărțământul Vișău- Iza sub con- 
ducerea mult zelusului și energicului 
luptător pe terenul cultural-economic, 
a directorului Emil Bran, paroh în Dra- 
yomireşti. Cea mai mare parte a preo- 
țimei din Maramurăş nu se interesează 
aproape de loc de înaintarea popo- 
rului. Satele românești sunt inundate de 
lifte jidoveşti. Găsim câte 800 de jidani în 
comune cu 2000 locuitori. Să iau 200%, 
dela țăran pentru împrumuturi. Şcoale 
de stat în fiecare comună românească, 
ba chiar cu învăţători jidani. Copiii 
știu salută numai ungurește. Un singur 
comerciant român în Maramurăș. Din- 
tre datele statistice culese de confe- 
renţiarul cooperativ în satele româneşti 
ale acestui comitat relevăm numai două, 
ca exemple: în 13 comune românești 
sunt plasați peste 300,000 cor. bani ro- 
mâneșşti la institute ungurești ca păr- 
tășii, In 5 comune româneşti cu aproxi- 
mativ 14,000 locuitori sunt aproape 
6000 jidani cari se îmbogățesc din 
munca ţăranului român. 


77 


Aceste triste împrejurări reclamă 
de urgenţă o acțiune de salvare din 
partea întregului neam românesc și o 
deșteptare a preoțimei și intelectualilor 
din Maramurâş din somnul nepăsării. 


u 
ACTIVITATEA ASOCIAȚIUNII. 


Cursurile Asociațiunii. De un an 
Birou! Asociațiunii încearcă să aran- 
jeze -— deocamdată aici în Sibiiu 
cursuri sistematice, în cari se tratează 
subiecte ce se leagă vrganic între ele 
și prin urmare dau cunoștințe siste- 
matice auditorului. Aceste cursuri de 
iarnă speră să le poată completă cu 
cursurile de vară ce se vor ţinea tot 
aici în Sibiiu. În anul acesta confe- 
rinţele cursurilor de iarnă sunt urmă- 
toarele: 

La 8 Februarie n. dela orele 5-61;,: 

1. Dr. loan Lupaş: Istoria uni- 
versală în ultima jumătate a veacului 
al XIX-lea. 

La 15 Februarie n. dela orele 5 - 6!/,: 

2. Dr. loan Ursu: Istoria Româ- 
niei dela Unirea Principatelor până 
astăzi. 

La 22 Februarie n, dela orele 5—6%/,: 

3. loan Agârbiceanu: Cultura ar- 
deleană în jumătatea a doua a veacu- 
lui al XIX-lea. 

La 1 Martie n. dela orele 5--6';: 

4. Dr. Silviu Dragomir: Istoria 
Românilor din Ungaria dela 1848 până 
în zilele noastre, 

La 8 Martie n. dela orele 5—6'/,: 

5 Dr. Iancu Nistor: Istoria Ro- 
mânilor din Bucovina și Basarabia în 
veacul al XIX-lea. 

La 15 Martie n dela orele 6—71/,; 

6. Oct. C Tăslăuanu: Răsboiul 
din Balcani. Campania armatei ro- 
mâne. Teritorul cucerit (cu proiecțiuni 
de schiopticon). 


La 22 Martie n. dela orele 6—7!;: 
7. Dr. Alex, Bogdan: Literatura 
română dela «Junimea» până astăzi 
La 29 Martie n. dela orele 6-—71/,: 
8 Dr. N. Drăganu: Filologia ro- 
mânească dela școala latinistă până 
astăzi. 
La 5 Aprilie n. dela orele 7-8/,: 
9. Al. Tzigara-Samurcaș: Istoria 
artelor la Români în ultimii 50 de ani 
(cu proiecțiuni de schiopticon). 
În Dumin. Floriilor dela orele 7—8/,: 
10. Simion Mehedinţi: Cultura ro- 
mânească în veacul al XIX-lea. 
Prima conferință s'a ținut Dumi- 
necă, în 8 Februarie n.a. c. DI Dr. L 
Lupaș, protopopul Săliştii, a arătat că 
în veacul al XIX-lea capitalismul și 
naționalismul sunt cei doi factori, cari 
au determinat faptele istoriei univer- 
sale. Într'o expunere vioaie a zugrăvit 
politica de expansiune colonială a An- 
gliei şi conflictele de interese cu ce- 
lelalte puteri. Apoi a stăruit asupra uni- 
tăţii naționale a Germaniei și Italiei 
și a terminat cu istoricul alianțelor pe 
cari le-au încheiat marile puteri ale 
Europei, ielevând puternica inilnință 
a Germanismului asupra întregei Eu- 


rope orientale. 
* 


Adresa Asociațiunii cătră Bănci. 
Cauza principală că instituținnea noa- 
stră culturală înaintează așa de greu 
spre realizarea scopurilor ce le urmă- 
reşte e lipsa mijloacelor materiale. 
Asociațiunii i se impun lucrările cele 
mai grele și cele mai variate și lumea 
așteaptă să le săvârșească pe toate 
fără să-și dea pe deplin seama că 
propaganda culturală intinsă și inten- 
sivă, precum şi celelalte lucrări re- 
clamă sume însemnate de bani. Adu- 
narea generală din anul trecut a reco- 
mandat comitetului central pentru 
sporirea mijloacelor sale materiale: 
1). întroducerea cassetelor Asociațiunii 


78 


în bisericile românești și 2). intervenția 
pe lângă băncile românești să cedeze 
în fiecare an o parte din cvota de 
binefacere pe seama Asociaţiunii. In- 
troducerea cassetelor wa reușit, neîn- 
voindu-se consistoarele noastre să per- 
mită aşezarea lor în bisericile româ- 
neşti. Au mai rămas deci băncile. 
Biroul central le-a adresat acum în 
preajma adunărilor generale o cerere, 
din care reproducem următoarele: 

«De câțiva ani încoace însoțirea 
noastră culturală se luptă cu greutăți 
foarte mari de ordin material, care o 
împiedecă în desvoltarea unei activi- 
tăți mai intensive, şi în ultimii trei ani 
bilanțul ei financiar s'a încheiat cu de- 
ficite în adevăr îngrijitoare. 

«În vederea acestor grele împre- 
jurări, în care se află de prezent înso- 
țirea noastră, adunarea generală a ei, 
ținută în Orăştie în zilele de 14 şi 15 
Septemvrie n. 1913, a hotărit, să ape- 
leze prin Comitetul <Asociaţiunii> la 
simțul de jertfă al băncilor noastre, 
Singura organizare temeinică econo- 
mică de care dispune de prezent po- 
porul nostru, rugându-le, să binevo- 
iască a destină de aici înainte în fie- 
care an o parte din cvota de binefacere 
pe seama „Asociațiunii. 

«Bine ştim, că apeluri de aseme- 
nea natură la dărnicia băncilor noastre 
se fac şi din alte părţi, totodată ne 
dăm seamă pe deplin, că necesităţile 
locale, mai cu seamă în împrejurările 
grele de acum, reclamă necontenit 
ajutorul acestor bânci; cu toate ace- 
stea având în vedere deoparte strâm- 
toarea materială, în care se află «Aso- 
ciațiunea», iară de altă parte insemnă- 
tatea lucrărilor iniţiate de ea şi carac- 
teru] obștesc al organismului ei, ne 
luăm îndrăsneală a ne îndrepta cu 
toată încrederea ia simțul de jertfă al 
Onor. Direcţiuni şi a o rugă să nu 
deă uitării nici însoțirea noastră, ci să 


Lă 


binevoiască a propune adunării gene- 
rale proxime a institutului pe care-l 
conduce, ca o parte din cvota de bine- 
facere să se destineze an de an pe 
seama ,Asociațiunii“:, 

Până acum au răspuns numai băncile: 
„Cetatea“ din Cohalm, trimițând 30 
Cor. şi <Avrigeana» din Avrig 40 Cor. 

Nădăjduim că băncile noastre vor 
face tot posibilul să dea Asociaţiunii 
sprijinul material cuvenit, căci propa- 
ganda culturală ce o face Asociaţiunea 
e și în folosul lor, 

Anul trecut le-am rugat să bine- 
voiască a se înscrie ca membri fun- 
datori sau pe vieață la Asociaţiune. 
În raportul general din anul trecut 
am înşirat băncile cari ne-au ascultat 
rugămintea. În anul acesta vom po- 
meni din nou de ele, făcând și lista 
băncilor cari nu sunt membre la 

Asociaţiune». 

Acţiunea băncilor ungurești din 
Budapesta, cari au început o propa- 
gandă pentru întrebuinţarea unei părţi 
a venitului curat pentru scopuri cul- 
turale, poate servi băncilor româneşti 
ca un advertisment foarte serios. Lupta 
culturală nu se poate susținea fără 
mijloace materiale. lar cel ce nu știe 
jertfi pentru cultura lui e inferior şi 
rămâne invins, 

Rugăm deci şi la acest loc băncile 
românești să împlinească rugămintea 
Asociaţiunii, trimițând chiar şi sume mai 
mici din cvotele de binefacere şi în- 
scriindu-se membre fundatoare sau 
pe vieață la Asociaţiune. 

* 

Membrii Asociațiunii. E regreta- 
bil şi dureros din çale-afară că trebuie 
să stăruim mereu asupra datorinței 
ce-o are fiecare cărturar român de a 
se înscrie membru la Asociaţiune. 
Faptul că o mare parte dintre cărtu- 
rari nu se înscriu membri la Asocia- 
țiune inseamnă că nu-şi dau seama 
de importanța acestei instituțiuni, pe 


care înțelegerea și vrerea noastră a 
tuturora poate să o facă tot mai mare 
şi tot mai puternică. Și mai înseamnă 
ceva: acest fapt trist e barometrul 
conștiinței și gradului nostru de cul- 
tură. ȘI, cinstiți cetitori, poporul care 
nu-și înţelege aspirațiunile culturale 
și nu-şi sprijineşte așezămintele națio- 
nale, e un popor inconştient, ce fatal 
trebuie să cadă în luptă. 

Cea mai dureroasă datorință a 
celor dela conducerea Asociaţiunii au 
fost întotdeauna îndemnurile cătră căr- 
turari de a se înscrie și de a înscrie 
membri la instituțiunea noastră. Mulţi 
s'au înscris, dar wau plătit taxele, așa 
că a trebuit să constatăm fenomenul 
şi mai trist, că o parte din cărturari 
caută să păgubească Asociaţiunea. Li 
sa trimis regulat revista «Transilvania», 
iar când trebuiă să incassăm taxele, 
mulţi nu le-au achitat. Nu e asta cea 
mai răspicată dovadă a lipsei de con- 
ştiinţă şi cultură ? 

Ca în viitor să reuşim a întroduce 
o ordine în incassarea taxelor şi ca 
să ferim instituția noastră de pagube, 
am trimis tuturor direcţiunilor de des- 
părțăminte obligaţiuni, prin cari mem- 
brii activi ce se înscriu se obligă să 
plătească taxele în primul cvartal al 
fiecărui an şi cel puţin timp de cinci 
ani. Numai având aceste obligaţiuni 
vom puleă purtà o evidență a mem- 
brilor Asociaţiunii. Rugăm deci pe toți 
membri activi (cari plătesc taxa de 
10 Cor. anual) să semneze câte o 
obligațiune. Celor ce nu vor semnă, 
obligaţiuni și nu vor plăti taxele la 
începutul fiecărui an, în viitor nu li 
se va mai trimite revista «Transilva- 
nia». Pe cei ce au plătit taxele şi nu 
primesc revista, îi rugăm să avizeze bi- 
roul Asociaţiunii printr'o castă postală. 

* 

Biblioteca poporală a Asocia- 
țiunii. In legătură cu tristele consta- 
tări de mai sus, trebuie să mai amintim 


că în anul acesta s'au înscris până 
acum abiă o mie şi cincisute de membri 
ajutători. Prin urmare şi publicaţia che- 
mată să răspândească dragustea de în- 
vățătură în massele largi ale poporului 
e amenințată să dispară. In anul prim 
de existență «Biblioteca poporală a 
Asociaţiunii» a avut 11 mii de abo- 
nați, în anul al 2-lea 12 mii, iar în al 
*-lea 8 mii. Anul acesta cărturarii dela 
sate, chemați ;să îns?rie membri aju- 
tâtori, se pare că au renunțat să mai 
îndemne pe țărani să se înscrie mem- 
brii la Asociaţiune. Scăderea prea is- 
bitoare a membrilor ajutători nu o 
putem atribui numai situației econo- 
mice rele și crizei financiare a anului 
trecut. De sigur sunt și alte cauze mai 
regretabile. 

Rugăm încăodată cărturărimea dela 
sate să mântuiască «Biblioteca popo- 
rală a Asociaţiunii». 

Primul număr din acest an, «Po- 
vestea unei coroane de oțel», de George 
Coșbuc, a apărut în 12 mii de exem- 
plare și așteaptă listele de membri, 
ca să fie expediată. 


Premiul 


Nr. 355/1914, 


80 — 


Agenturile. De curând biroul cen- 
tral a cerut dela directorii de despăr- 
țăminte lista tuturor agenturilor. Ni-au 
răspuns aproape toți. Dar unii ni-au 
comunicat agenturi, cari mau nici nu- 
mărul minimal de membri cerut de 
statutele Asociațiunii. Acestora tre- 
buie să le trimitem gratuit, conform re- 
gulamentelor noastre, Biblioteca po- 
porală şi Transilvania plus cărţi ca să 
înființeze biblioteci poporale sau să le 
augmenteze pe cele existente. Facă 
oricine socoteala jertfele ce s'aşteaptă 
dela Asociaţiune. 

Rugăm deci pe domnii directori 
ai despărțămintelor să stărue ca fie- 
care agentură să aibă cel puţin mi- 
nimul de membri cerut de statute, altfel, 
spre marea noastră părere de rău, nu 
le vom puteă trimite publicaţiunile mai 
sus pomenite. 

Agenturi noi s'au înființat: in 
Greovaţi (desp. Oraviţa), în Cuteiuș - 
şi Nireş (desp. Almaş), în Ecica (desp. 
Becicherec), în Sărmaș (desp. Giurgeu), 
în Sâmbateni (comit. Arad), și în Ar- 
pașul de jus (desp. Viştea). 


Murășan. 


CONCURS. 
În conformitate cu dispoziţiile pentru administrarea fondu- 


rilor 


şi tundaţiunilor «Asociaţiunii pentru literatura română și 


cultura poporului român» se publică concurs pentru «premiul 
Andreiu Murăşan»> de 300 cor. pe anul 1913. 

La concurs se admit cărți de literatură frumoasă și colecţii 
de literatură poporală al căror autor este Român născut în Un- 
garia și care trăeşte în Ungaria şi care şi-a publicat lucrarea 


în cursul anului 1913. 


Concurenţii vor aveă să înainteze până la 1 Aprilie st. n. 
1914 biroului Asociaţiunii în Sibiiu (Str. Șaguna Nr. 6) cinci 
exemplare din lucrările lor. Premiarea autorului se va face în 
ședința festivă a secţiilor ştiințifice-literare ce se va ţinea cu 
ocazia adunării generale din 1914. 

Sibiiu, 1 Februarie 1914. 


Andreiu Bârseanu m. p., 
prezident. 


- Tiparul tipografiei arhidiecezane. 


Oct. C. Tăslăuanu m. p., 
secretar.