Jean-Christophe Rufin — Spanzuratul de la Conakry

JEAN-CHRISTOPHE RUFIN 


SPÂNZURATUL 
DE LA CONAKRY 


Original: Le suspendu de Conakry (2018) 


Traducere din limba franceză de: 
HORIA NICOLA URSU 


virtual-project.eu 


CRIME 
OLENE 
PRESS 


2019 


VP - 


Jean-Christophe Rufin (n. la Bourges, în departamentul 
Cher, în 28 iunie 1952) este doctor, diplomat, istoric, călător și 
romancier francez. Este președintele organizaţiei umanitare 
Action Against Hunger, unul dintre primii membri ai ONG-ului 
Medecins Sans Frontieres și al doilea cel mai tânăr membru al 
Academiei Franceze. A fost ambasador al Franţei în Senegal din 
2007 până în iunie 2010. 

A absolvit Institutul de Studii Politice din Paris, iar în 1986 a 
devenit asistent al Secretarului de Stat pentru Drepturile Omului 
și și-a publicat primul roman, Le Piege humanitaire, un eseu 
despre miza politică a acţiunilor umanitare. 

Între 2003 și 2004, Rufin a scris un raport amănunţit despre 
reapariţia antisemitismului în Franţa - „Raportul Rufin”. 

În 1997, Jean-Christophe Rufin câștigă Premiul Goncourt 
pentru debut și Premiul Méditerranée cu romanul L'Abyssin. 

În 2001, câștigă din nou Premiul Goncourt cu volumul Rouge 
Brésil. 


Spânzuratul de la Conakry | Le suspendu de Conakry (2018) 
este primul roman al lui Jean-Christophe Rufin care apare la 
Crime Scene Press. 


VP -3 


1. 


Mulțimea privea trupul spânzurat. Un șir neîntrerupt de 
africani - bărbaţi, femei și copii deopotrivă - umplea cheiul și, 
mai încolo, digul, până departe, înspre baliza roșie care marca 
intrarea în rada portului Conakry. 

Privirile tuturor erau aţintite spre vârful catargului. Fluxul fiind 
la maximum, coca velierului se ridicase aproape la nivelul 
cheiului. Trupul neînsuflețit se profila pe fundalul de un albastru 
uniform al cerului tropical. Putea fi văzut de departe. La 
balcoanele vilelor de pe țărm, numeroși rezidenți, abia treziți din 
somn, contemplau, nevenindu-le să creadă, scena grozăviei. 
Unii dintre ei își luaseră și binoclurile, pentru a vedea mai bine. 
Recunoscusem în cel spânzurat de-un picior un bărbat alb. Avea 
mâinile umflate, iar pe faţa stacojie i se prelinseseră câteva 
firicele de sânge. 

De jur-împrejurul radei portului domnea o liniște absolută. 
Doar uruitul surd al autobuzelor se auzea, de undeva departe, 
de pe bulevard. 

Alarma fusese dată încă de la ivirea zorilor, care, la această 
latitudine, are întotdeauna loc la ora șase dimineaţa. Vestea se 
împrăștiase repede. Toţi cei care pierdeau vremea pe plajă la 
acea oră - vânzători ambulanți, puștani angrenaţi în partide de 
fotbal ad-hoc, pescari care meștereau la pirogile lor - se 
precipitaseră pe chei, pentru a nu rata evenimentul. 

Desprinzându-se de linia orizontului, soarele scălda suprafaţa 
lină a mării într-o lumină orbitoare. Căldura era de pe-acum 
foarte puternică, iar pielea celor din port lucea de sudoare. 
Nimeni nu îndrăznea să scoată vreo vorbă. Toţi priveau ţintă 
către iaht căci, ulterior, voiau să poată istorisi în cele mai mici 
amănunte tot ce văzuseră. 

Poliţia își făcuse apariția după vreo douăzeci de minute. Era 
doar o patrulă de cartier, doi bărbaţi în uniformă care veniseră 
cu o mașină veche care scârţâia din încheieturi. Seydou, omul 
bun la toate al micului port de agrement, îi urcase în iola sa și îi 
dusese la bordul vasului. Ceva mai târziu, în liniștea apăsătoare 
care învăluia portul, dinspre velier se auziră ţipete ascuțite. 


VP -4 


Pe punte își făcu apariţia o a treia siluetă, agitată. Cum nava 
era ancorată departe de chei și în plină strălucire a soarelui, 
celor de la țărm le venea greu să distingă clar ceea ce se 
petrecea acolo. Insă printre cei care priveau ţintă spre vas cu 
mâna streașină la ochi se numărau și câţiva marinari, obișnuiți 
să scruteze întinderile scăldate în soare ale mării. Unul dintre ei 
afirmă, cât se poate de convins, că a treia persoană de pe punte 
era o femeie. Ceva mai târziu, un altul o recunoscu. 

— E Mame Fatim! strigă el. 

Și, aproape imediat, un altul adăugă: 

— E goală pușcă! 

Dintr-odată, ca și cum strigătul marinarului ar fi fost un 
semnal, neliniștea care sugrumase glasul mulțimii din momentul 
descoperirii trupului suspendat de catarg se sparse într-un 
hohot general de râs nervos. Sutele de gură-cască aliniaţi la 
buza apei murdare a radei portului pufniră zgomotos în râs. 
Chiar și cei care nu se aflau în primul rând al privitorilor 
începură să râdă, fără să știe prea bine de ce. Începură să 
țopăie și să se împingă, pentru a putea să se bucure de 
spectacol. O femeie căzu în apă, iar apoi doi copii care se ţineau 
de mână fură, la rândul lor, împinși de mulțime dincolo de 
marginea cheiului. Câţiva bărbaţi săriră în apă în ajutorul femeii 
care nu știa să înoate și dădea din mâini, ţipând. Copiii, pe de 
altă parte, se agăţaseră de o scară de metal prinsă de peretele 
de piatră al cheiului și urcau înapoi pe uscat, având grijă să nu 
alunece pe scările umede. 

Aproape concomitent, un grup de personaje oficiale, între 
care mai mulţi polițiști de grad înalt, își făcură apariţia pe terasa 
clubului și începură să coboare pasarela plină de nisip care 
ducea spre chei. Seydou, care revenise la chei cu iola sa, îi 
conduse pe nou-veniţi, doi câte doi, la locul tragicului 
eveniment. 

Femeia de pe puntea velierului fusese înfășurată în grabă cu 
un cearșaf adus de polițiști din cabină. Aștepta la prova navei, 
așezată pe un cufăr cu vele. Pe punte era deja înghesuială și 
niciunul dintre nou-veniți nu părea să se simtă prea în largul 
său, ţinându-se, pe cât posibil, cât mai departe de catarg. 

Apoi, unul dintre gradaţi dădu un ordin și câţiva polițiști 
începură să-și facă de lucru cu parâmele, dezlegându-le pe rând. 
Pe neașteptate, cadavrul suspendat de-un picior în vârful 


VP-5 


catargului se prăvăli pe punte, izbindu-l, în cădere, pe unul 
dintre reprezentanţii autorităţilor. Cei de pe mal îl văzură 
ținându-se cu mâinile de cap și, o vreme destul de îndelungată, 
niciunul dintre cei de pe punte nu mai dădu atenţie cadavrului, 
cu toţii dedicându-se îngrijirilor de care părea să aibă nevoie 
bărbatul în costum pe care mortul îl atinsese în cădere. 

Dinspre uscat se auziră sirenele ambulanţei și ale unei mașini 
de poliţie care se apropiau cu dificultate prin traficul intens al 
dimineții. Trecură minute bune până când girofarurile acestora 
își aruncară fulgerele albăstrui pe trunchiurile palmierilor care 
străjuiau aleea ce ducea pe chei. Intre timp, siluetele de pe iaht 
încetaseră să se agite în jurul bărbatului lovit de cadavru. și 
recăpătase cunoștința, era așezat lângă timonă și își freca 
necăjit proaspătul cucui. 

Doi polițiști o ajutară pe femeia încă înfășurată în cearșaf să 
coboare în iola lui Seydou. Era o tânără africană destul de 
plinuţă, cu tenul mai deschis. Avea părul vâlvoi și fața umflată 
de plâns. 

Rumoarea mulțimii crescu în intensitate atunci când barca 
acostă în dreptul clubului. 

— Mame Fatim... Ea e, într-adevăr, șușoteau cei din mulţimea 
de gură-cască. 

Acum, însă, nu mai râdea nimeni. 

Femeia urcă într-o ambulanţă care se făcu repede nevăzută, 
cu sirena urlând și girofarul pornit. 

Recuperarea mortului avea să dureze ceva mai mult. lola nu 
se dovedi suficientă. Poliţiștii se văzură nevoiţi să apeleze la un 
Zodiac. Administratorul portului de agrement avea cheia, dar nu 
folosise niciodată barca pneumatică. După ce cadavrul ajunse, 
în sfârșit, pe uscat, se observă că era al unui european înalt, cu 
părul cenușiu și ţepos. Cei mai mulţi, deși nu-l cunoșteau, 
avuseseră ocazia să-l întâlnească pe plajă în lunile din urmă. 
Toată lumea știa că Mame Fatim se mutase de câteva 
săptămâni la bordul iahtului său. 

Purta pantaloni albi, din pânză subţire, și o cămașă înflorată în 
nuanțe de albastru. Când doi dintre polițiști îi ridicară trupul din 
barca pneumatică și-l întinseră pe suprafaţa de ciment a 
cheiului, mulţimea slobozi un strigăt: pieptul bărbatului era roșu 
de sânge. O rană lungă, însângerată, ca un adevărat crater, 
brăzda adânc toracele mortului. Un poliţist se grăbi să acopere 


VP-6 


cadavrul cu o pătură. Sângele începu să se îmbibe în ea imediat 
și, foarte curând, cadavrul acoperit deveni o grămadă amorfa pe 
care se lățea o pată închisă la culoare. Doi brancardieri se 
grăbiră să o ridice și să o transporte în ambulanţă, la adăpost de 
privirile curioșilor. 

La bordul iahtului, polițiștii guineezi își continuau treburile, 
adunând indicii, aplecaţi de spate pentru a cerceta puntea. Un 
funcţionar francez de la birourile vamale urcă, la rândul său, la 
bordul velierului, pentru o inspecție. 

Într-un târziu, mulțimea ghiftuită cu imagini morbide începu 
să se împrăștie, fără a înceta să comenteze cele văzute. 

Era către amiază când șoferul îl lăsă pe Aurel, membru al 
serviciului consular al ambasadei Franţei, la intrarea în portul de 
agrement. Deși scund și subţire, acestuia nu-i fu deloc ușor să 
iasă din mașină. Era un Clio cu două portiere, vehiculul cel mai 
modest și mai rablagit dintre cele folosite de ambasadă, dar era 
singura mașină pe care șeful său, consulul general, îi dădea voie 
să o utilizeze. Cu toate acestea, Aurel se comporta ca și cum ar 
fi avut la dispoziţie o berlină somptuoasă: cobora spătarul 
scaunului de lângă șofer și se așeza pe bancheta din spate, 
potrivită cel mult pentru un copil de grădiniță. Se instala acolo 
cu demnitate, deși genunchii îi erau la nivelul bărbiei și creștetul 
îi atingea plafonul. De coborât cobora cu aceeași sobrietate. La 
drept vorbind, Severus și Felix erau titlurile pe care și le 
câștigaseră împărații Romei, iar Aurel nu uita nicio clipă această 
lecţie a istoriei: deși atribut ale suveranităţii, demnitatea, la fel 
ca fericirea, se află la îndemâna oricui și le dorește, dacă are 
voința necesară. Prin urmare, vice-consulul înaintă demn și 
fericit deopotrivă spre clădirea clubului, între cele două rânduri 
de palmieri înșiraţi de-o parte și de cealaltă a aleii, ca o gardă 
de onoare. 

La prima vedere, era greu să-i estimezi vârsta. Avea o 
coroană de păr creţ, grizonant, de jur-împrejurul cheliei din 
creștet, dar expresia chipului îi era adolescentină. Hainele pe 
care le purta, pe de altă parte, îi dădeau o înfățișare 
bătrânicioasă. Ținuta sa de serviciu obișnuită era alcătuită dintr- 
un costum în dungi, cu sacou la trei nasturi, o cămașă albă cu 
guler ascuțit ce căpătase reflexe gălbui din pricina 
nenumăratelor spălări și o cravată cu dungi roșii și verzi. Când 
ieșea din birou își îmbrăca întotdeauna pardesiul lung de tweed, 


VP -7 


cu revere largi, și îl încheia la toţi nasturii. Parcă în semn de 
protest față de soarta crudă care-l surghiunise în această 
capitală africană, își impusese să nu-și schimbe deloc obiceiurile 
vestimentare. Purta exact ce-ar fi purtat în miez de iarnă în 
România natală sau în Franţa, patria sa adoptivă. La Paris, mai 
exact. Din fericire, nu transpira niciodată. 

Traversă terasa clubului și intră, iar toate conversațiile 
încetară pe dată. Mulțimea de gură-cască din zori se risipise. 
Rămăseseră doar clienţii obișnuiți, așezați la bar, patronul 
localului și un poliţist guineez, lăsat aici de pază, ca nu cumva 
iahtul victimei, acum pustiu, să fie jefuit. 

Aurel trecu în revistă, dintr-o privire, micul grup al celor aflaţi 
la bar. Cu excepţia proprietarului african, ceilalţi erau albi, 
trecuți de cincizeci de ani, rotofei și cu ochii lucind din pricina 
alcoolului. Purtau cămăși hawaiiene încheiate la doar câţiva 
nasturi, peste costume de baie sau șorturi, iar în picioare aveau 
șlapi sau mocasini fără șosete. 

La vederea micului personaj înfofolit ce-și făcuse apariția în 
cadrul ușii mari de sticlă ce se deschidea spre port, bărbații 
tolăniţi pe scaune își îndreptară spinările iar unul sau doi dintre 
ei își încheiară nasturii cămășilor și încălțară șlapii la care 
renunțaseră atunci când se cocoţaseră pe scaunele înalte din 
jurul barului. 

Aurel cunoștea bine genul acesta de reacţie și era conștient 
că nu-i lipsise decât foarte puţin în viaţă ca să dispună de 
autoritatea care ar fi impus-o în mod normal. Din păcate, îi 
lipsea ceva greu de definit: prima impresie pe care o producea 
atunci când intra într-o încăpere se risipea repede, fiind imediat 
urmată de zâmbete piezișe și ridicări din umeri. 

Aurel nu mai fusese niciodată aici, la yacht-club. Și totuși, 
după primul moment de surpriză, toată lumea îl recunoscuse. 
Patronul aruncă priviri pline de subînțeles către mușteriii săi. 
Cineva râse ironic. Doi sau trei dintre bărbaţi încercară să-și 
păstreze mina serioasă și-și găsiră de lucru sorbind din pahare. 

— Domnul consul general e în vacanță, nu-i așa? întrebă 
Ravigot, patronul. 

Aurel știa că Baudry, superiorul său ierarhic, consulul general 
al Franţei la Conakry, era membru al yacht-clubului, deși, din 
câte știa el, nu poseda niciun fel de cunoștințe de navigaţie. 
Pentru acesta, apartenenţa la club era doar o bună ocazie să 


VP-8 


bea în compania unor oameni veseli și să afle sau să 
împărtășească ultimele bârfe și propriile anecdote la rândul său. 
Ca de exemplu cea care-l privea pe Aurel, adjunctul buclucaș cu 
care se pricopsise. „E român, vă daţi seama? Are un accent 
teribil. E atât de împrăștiat încât nu-i pot da nicio sarcină 
serioasă. L-am trimis într-o debara. Pe bune! Nu are nici telefon, 
nici calculator. Vreţi să știți de ce nu l-am dat încă afară? Nu că 
n-aș fi încercat... Toţi șefii săi anteriori au încercat să scape de 
el, la fel ca mine. Zadarnic însă: tipul e titular pe post și e 
funcționar public”. 

— Ah, ce tragedie! se văită Ravigot. 

Individul avusese un atelier de reparaţii auto la Bayeux și era 
un adept vocal al liberei iniţiative. 

— Ei, tragedie... Să nu exagerăm, îl temperă unul dintre 
clienţii obișnuiți. 

Fost profesor de științe ale naturii, acum pensionar, se mai 
ocupa, din când în când cu pescuitul din barcă, fără să prindă 
vreodată ceva. 

— Intraţi, intraţi, domnule consul! supralicită Ravigot. 

Patronul clubului, la fel ca toţi expatriaţii, cunoștea prea bine 
subtilităţile ierarhiei din ambasadă. Pronunţase cuvântul 
„consul” cu o dezinvoltură care dovedea, de fapt, că era unul 
dintre apropiații adevăratului consul, „generalul”. 

— Vă mulțumesc. 

Aurel înaintă până în apropierea barului, încercând să-și 
păstreze mina solemnă. Era însă prea târziu, momentul de 
surpriză se risipise și toţi cei prezenţi îl priveau zâmbind cum se 
deplasează cu pași mici, înveșmântat în parpalacul care-i 
ajungea aproape până la glezne. Pe măsură ce se apropia, 
faptul că era foarte scund devenea tot mai evident. După ce 
sorții fuseseră vremelnic de partea sa, acum își schimbaseră 
tabăra. Firescul însemna din nou busturi goale sau cămăși 
înflorate, leneveală în fața unui pahar de Ricard și miros de 
transpiraţie. Aurel nici nu se așteptase la altceva. 

Ajuns în faţa barului, scotoci în buzunarul pardesiului și 
scoase un teanc de cărţi de vizită. Îi întinse una patronului. Apoi, 
așteptând reacţia acestuia, își făcu de lucru luând între dinţi un 
muștiuc de chihlimbar în care era înfipt un chiștoc de Camel fără 
filtru. 


VP-9 


Ravigot studie îndelung cartea de vizită. Sub antetul tricolor 
al Ministerului Afacerilor Externe erau înscrise numele său, Aurel 
Timescu, și titlul său, „consul al Franţei”. Patronul era un tip 
înalt, pe care vârsta îl încărcase cu o grămadă de grăsime, dar 
al cărui chip rămăsese osos, deși era brăzdat de o sumedenie de 
riduri. Se pricepea de minune să mimeze indignarea. Furiile 
sale, care îi impresionau profund pe nou-veniţi, îi făceau în 
schimb pe cei care-l cunoșteau să se strice de râs. Dădu mai 
departe cartea de vizită, îndemnându-i pe ceilalţi, pe un ton 
profesoral, să o paseze din mână în mână. 

— Uitaţi-vă bine la asta, băieţi! Și băgaţi de seamă cum vă 
purtaţi în prezența domnului consul! 

Trebuia să-l cunoşti bine ca să-ţi dai seama că în ochii lui 
umbriți de sprâncene stufoase lucea un licăr ironic, plin de 
reavoinţă. 

— Cu ce vă putem ajuta, domnule Tinescu? 

— Vorbiţi-mi despre bărbatul care a murit. 

— Despre Mayeres? 

— Așa se numea? 

Aurel își scosese un carneţel cu coperte de piele și-și nota 
cele aflate cu un pix placat cu argint. 

— Da. Jacques Mayeres. Dar, domnule consul, nu mi-aţi spus 
ce-aţi dori să serviţi. 

— Aveţi vin alb? 

Asta era una dintre slăbiciunile lui Aurel. Baudry avusese grijă 
să le povestească tuturor despre aceasta. „Bea ca porcul”, 
afirmase el. „Nici nu e de mirare, trebuie să facă și el ceva în 
debaraua aia a lui...” Dar pasiunea lui Aurel pentru vinul alb era 
altă poveste pe care superiorul său n-avea cum s-o înţeleagă: 
vinul de Tokay și podgoriile Europei Centrale îl umpleau de o 
nostalgie enormă după ţinuturile-i natale, unde civilizația cea 
mai rafinată se împletea cu cea mai abjectă barbarie. 

— Nu, din păcate, nu avem vin alb. V-aș putea oferi bere, un 
vin roșu sau poate o răcoritoare? T 

— Nimic, în cazul ăsta, vă mulțumesc. Il cunoşteați bine pe 
defunct? 

— Dacă-l cunoșteam? Nu mai departe decât ieri a fost aici, 
rezemat de tejghea chiar acolo unde vă aflaţi, și cei mai mulți 
dintre acești domni l-au văzut. 


VP - 10 


Afirmația îi fu întărită de un mormăit aprobator venit dinspre 
asistenţă. 

— De câtă vreme și-a adus iahtul aici? 

— De aproape șase luni. Suntem în februarie, iar el a apărut 
aici la sfârșitul perioadei de iernat, în septembrie. 

— Bănuiesc că la sosire v-a arătat actele, nu-i așa? 

Patronul nu juca doar rolul de barman, ci era și administrator 
al yacht-clubului, astfel că fiecare echipaj nou-sosit avea 
obligaţia să se prezinte în faţa lui. În cazul în care navele 
proveneau din străinătate, îi revenea obligaţia să anunţe poliţia 
și autorităţile vamale. 

— Mi le-a prezentat, bineînțeles. 

— Aţi păstrat cumva copii după acestea? 

Ravigot zâmbi și luă în mână paharul, golind dintr-o 
înghiţitură restul de pastis. 

— Ştiţi, prin locurile astea noi mergem pe încredere. Tipul era 
cinstit, se vedea asta. De altfel, de când a venit, n-a avut niciun 
fel de probleme. 

— Așadar, nu aţi păstrat actele sale. 

Patronul își trecu mâna peste ceafă, umezind-o de sudoare. 

— Sunteţi sigur că nu vreți să vă faceţi mai comod? insistă el. 
Sunteţi între prieteni. 

Aurel îi ignoră întrebarea. 

— E oare posibil ca autorităţile guineeze să fi păstrat copii ale 
actelor? 

— Autorităţile guineeze! repetă patronul, rotindu-și privirea și 
fiind răsplătit cu câteva zâmbete. O, nu mă îndoiesc că au copii 
după toate actele! Doar știți cât de eficientă e administraţia 
locală... Un exemplu de ordine și disciplină! 

Aurel plecă ochii și își privi pantofii lustruiți atent cu ceară: 
parcă adunaseră tot nisipul de pe plajă și arătau ca niște șniţele 
date prin pesmet, gata să fie prăjite. Oftă și luă din nou 
carnețelul în mină. 

— Vă amintiţi cumva ce vârstă avea? 

— Șaizeci și șase de ani. De asta sunt sigur, era născut în 
august, ca și mine. Leu, cea mai bună dintre zodii. Ne 
despărțeau doar cinci ani fără trei zile. 

— V-a spus cu ce se ocupa înainte? 

— Doar despre asta vorbea. Știţi cum sunt pensionarii... Mă 
rog, dumneavoastră sunteţi tânăr, dar o să vedeţi cum e... 


VP -11 


Enunţul lui Ravigot era, într-un fel, o răzbunare la adresa 
clienţilor care îi făceau capul mare cât era ziua de lungă cu 
amintirile lor profesionale. 

— Avusese o fabrică în Savoia Superioară. 

— În ce ramură? 

— Haha, bine ales cuvântul... Ramura lui era prelucrarea 
lemnului. 

Cu această glumă slăbuţă, Ravigot reuși să readucă 
zâmbetele pe fețele mușteriilor săi. 

— Tatăl lui, sau poate bunicul, nu mai știu exact, avea un mic 
gater. Mayeres a început să lucreze acolo la șaisprezece ani. 
Când a moștenit afacerea, a început să o dezvolte. La sfârșit, 
devenise cel mai mare întreprinzător din regiune pe domeniul 
ăsta. Controla întreaga filieră, de la achiziţia buștenilor până la 
fabricarea mobilei, pe care o exporta chiar și în Arabia Saudită. 

— Știţi cumva ce s-a ales de fabrica lui? 

— A vândut-o unor chinezi, dacă am înţeles eu bine. A luat o 
cârcă de bani. 

— Avea copii? 

— Nu, ba chiar îi plăcea să spună că e liber. 

— N-a fost niciodată căsătorit? 

— Despre asta nu prea vorbea. 

— Ba da, ba da, interveni unul dintre cei de la bar. Mie mi-a 
spus că avea o nevastă în Franţa. 

— Avea mulţi bani la el? 

— Probabil că avea destui la bordul iahtului. Plătea 
întotdeauna cu bani lichizi, adesea cu bancnote mari, de cinci 
sute de euro, pe care nici nu se obosea să-i schimbe în moneda 
locală. 

Aurel își nota sârguincios toate cele aflate. Ravigot umpluse 
deja de două ori paharele mușteriilor săi. Timpul trecea și 
tuturor începuse să li se cam facă foame. Interogatoriul acesta 
se prelungea mai mult decât se așteptaseră. 

— Căutaţi informaţii de natură consulară? 

Aurel se cam fistici. Pentru consulat ar fi avut nevoie strict de 
informaţii privind starea civilă a decedatului. Însă el se lansase 
pe altă cale. Patronul n-avea de unde să știe că, într-o viaţă 
anterioară, Aurel își dorise să lucreze în poliţie. Nu se împăcase 
niciodată cu gândul că destinul lui nu fusese să devină 
anchetator. Pentru el, însemna ratarea unei vocații. Și-ar fi pus 


VP - 12 


în slujba ei simţul acut al observaţiei și intuiţia, rigoarea 
dobândită ca jucător de șah. Era convins că ar fi putut fi un 
anchetator genial. Prin urmare, ori de câte ori se ivea ocazia, 
Aurel profita de ea ca să desfășoare propria anchetă, în paralel 
cu cea a poliţiei și doar pentru propria satisfacție. Era, în cele 
din urmă, un hobby, dar unul care trebuia să rămână secret și 
nu era cazul să trezească suspiciuni. 

— N-o să vă mai plictisesc prea mult, spuse el, eschivând 
răspunsul la întrebarea patronului pentru că, de fapt, intenţiona 
să-și continue încă puţin cercetările. O cunoașteți pe fata găsită 
la bord? Era cu el când a venit în port? 

Și, ca să nu dea impresia că-și depășește atribuţiile consulare, 
adăugă: 

— E cetățean francez? 

— Mame Fatim, franţuzoaică? Ar vrea ea! Și până acum nu 
cred că s-a dat în lături de la ceva ca să obțină ce-și dorește. 

Se auziră câteva râsete. Mai mulţi dintre cei prezenţi își 
plecară privirea. Aurel deduse că avuseseră cu toţii de-a face cu 
tânăra femeie, și încă îndeaproape. 

— Mayeres nu a luat-o de soţie? 

— Cred că ar fi fost în stare, dacă ar fi continuat relaţia, spuse 
profesorul pensionar. Despre morți numai de bine, dar aș zice că 
era îndeajuns de fraier încât să facă așa ceva. 

Patronul își făcu de lucru cu niște pahare, iar zgomotul 
acestora îi dădu de înţeles lui Aurel că încerca să creeze o 
diversiune. Ravigot îi aruncă o privire sumbră bătrânului 
profesor. 

— la uite ce trece timpul, spuse el, privindu-și ceasul de 
scafandru, negru cu galben, de la încheietura braţului păros. Ar 
trebui să merg să iau prognoza de la stația meteo, iar apoi m- 
așteaptă englezii la prânz, pe iahtul lor... 

Era limpede că încerca să-l trimită pe Aurel la plimbare. 
Acesta își închise carneţelul și îi salută din cap pe cei prezenţi. În 
afară de el, nimeni nu schiţă vreo mișcare. Aurel înaintă încet 
către terasă, pășind cu grijă printre fotoliile albe de răchită, cu 
perne în dungi alb-albastre. Cele două ventilatoare din tavan se 
mișcau alene, agitând aerul greu, încărcat de o duhoare în care 
se amestecau mirosul de sudoare și cel de pește mort. Ajuns la 
fereastra larg deschisă ce dădea spre terasă, se opri o clipă, 
îndeajuns, însă pentru a-i îngădui să cuprindă totul cu privirea. 


VP - 13 


Clădirea yacht-clubului era situată mai sus, dar de pe terasă nu 
putea fi văzută întreaga radă a portului. Cu excepţia navei pe 
care se petrecuse tragedia, doar patru alte veliere erau 
ancorate în radă. Unul dintre acestea aparţinea, aproape sigur, 
unei familii, căci la bordul acestuia erau întinse pe frânghii sau 
direct pe scândurile punţii, la uscat în bătaia soarelui, haine de 
copii și de femeie. Cele patru veliere erau grupate în colțul opus 
al radei în raport cu ambarcaţiunea lui Mayeres, amarată la 
mare distanţă de acestea. 

Aurel mai observă și că de-a lungul cheiului erau legate o 
mulțime de bărci și alte structuri plutitoare care, în marea lor 
majoritate, nu păreau folosite prea des. 

— Aveţi un local foarte plăcut, spuse el pe neașteptate, 
întorcându-se către patron. 

Era un efect pe care-l studiase îndelung: derutarea celor care 
se amuzau copios pe seama lui, oferindu-și o ieșire glorioasă din 
scenă, atât de neprevăzută încât devenea, pentru asistenţă, de- 
a dreptul îngrijorătoare. 

— Cu titlu personal, mi-a plăcut mult aici. O să revin cu 
siguranţă. 

Aurel rostise cuvintele cu atâta seriozitate în glas, încât toți 
cei prezenţi rămaseră cu gura căscată. 

Înainte de-a ieși în arșiţa ce inunda terasa, scoase din 
buzunar o pereche de ochelari negri. Era un model conceput 
anume pentru a contracara strălucirea zăpezii. li achiziţionase în 
Franţa, dintr-un magazin de articole sportive. Lateralele din 
piele blocau complet lumina. Protejat astfel de agresivitatea 
lumii de-afară, Aurel porni pe aleea plină de nisip care ducea 
spre ieșire, încercând să nu se gândească prea mult la 
sărmanele sale încălțări. 


2. 


Aurel reveni fără întârziere la ambasadă. Detesta din adâncul 
sufletului rânjetul jandarmilor care păzeau intrarea. Avea parte 
mereu de aceeași rutină. Condus de un bătrân guineez cu fața 
brăzdată de riduri, care trăise deopotrivă epoca colonizării și 
vremurile întunecate ale lui Sekou Touré, micuțul Clio alb nu 


VP - 14 


avea deloc aspectul cuvenit unui vehicul oficial. Spre deosebire 
de limuzinele negre ale consulului general sau ambasadorului, 
sosirea banalului vehicul nu determina deschiderea grăbită a 
porţii. Un jandarm ieșea din ghereta de pază, se apropia 
circumspect de mașină, și se apleca în dreptul portierei. 

— A, tu erai, Mohamadou, exclama jandarmul, recunoscându-l 
pe șofer. 

Apoi îl remarca pe Aurel, înghesuit pe bancheta din spate, și-l 
saluta cu o politețe exagerată: 

— Ah, domnule consul! Îmi cer scuze, nu v-am văzut. 

Jandarmul își rostea replicile cu un zâmbet larg, care spunea 
multe și-i rămânea întipărit pe față. Ulterior, deschidea cu 
zgârcenie doar unul dintre batanţii porții, astfel încât micul 
automobil trebuia să se strecoare printr-un spaţiu restrâns. Lui 
Aurel, însă, nu-i păsa de asemenea meschinării - văzuse destule 
de-a lungul vieţii lui. Prin forța împrejurărilor, viaţa îl înzestrase 
cu resurse inepuizabile de rezistenţă în fața celor mai umilitoare 
necazuri. România lui Ceaușescu, unde-i fusese dat să crească, 
reprezentase, din acest punct de vedere, o școală de-o rigoare 
excepțională, care-l înarmase corespunzător împotriva prostiei 
și disprețţului. 

Micutul Clio îl depuse în faţa clădirii principale a ambasadei, 
dar alese să nu intre numaidecât. Traversă curtea din faţă, unde 
patru grădinari își vedeau de treabă în jurul peluzei decorate cu 
mici ronduri de flori. Jeturile de apă ale sistemului de irigare 
împrospătau întrucâtva atmosfera. Ocoli cancelaria și, coborând 
patru trepte, intră în aripa rezervată serviciului de cooperare cu 
poliţia locală. Un soldat guineez care străjuia intrarea îl salută 
respectuos, iar Aurel îi adresă un gând de recunoștință. In 
general, avea senzaţia că africanii îl tratau cu ceva mai mult 
respect decât compatrioţii săi. Prefera să nu dea o explicaţie de 
natură rasială acestui fapt. Nu, politețea localnicilor nu se datora 
faptului că el era alb și cei din rasa lui încă mai inspirau o 
oarecare teamă, moștenită din epoca brutală a colonizării. Aurel 
era convins că africanii acordau o atenţie aparte, de natură 
posibil ocultă, spiritului celor pe care îi întâlneau. Îi plăcea să 
creadă că aceștia îl respectau fiindcă intuiau în el un suflet 
generos și pur. 

— Comisarul Dupertuis e în birou? îl întrebă el pe soldatul de 
planton. 


VP -15 


— Da, domnule consul. 

— E singur? 

— E împreună cu comisarul Babacar Bă. 

— Pot să îl deranjez? 

— Daţi-mi voie să îl anunţ. 

Soldatul ridică telefonul și, după un scurt schimb de replici, îl 
înștiință: 

— Vă așteaptă, domnule consul. 

Aurel purcese pe culoarul care-i era atât de familiar. Dintre 
toţi șefii de serviciu de la ambasadă, comisarul Dupertuis era 
singurul care îl trata ca pe un prieten. E drept, Aurel făcuse tot 
ce-i stătea în putinţă ca să și-l apropie. Își descoperiseră o 
pasiune comună pentru literatura polițistă, iar Aurel îi 
recomandase câteva opere mai puţin cunoscute. Insă, mai 
presus de orice, Aurel îi demonstrase talentul său de pianist. 
Când comisarul dăduse o petrecere pentru a sărbători împlinirea 
a cincizeci de ani, Aurel acceptase să cânte toată noaptea. 
Repertoriul său de piese cafe-concert îi fermecase pe toți 
invitaţii. Aurel nu pusese în gură nicio picătură de alcool până 
către unsprezece noaptea. Când, la două dimineața, fusese 
nevoie să fie scos pe brațe, beat mort, nu mai rămăseseră prea 
mulţi invitați, iar beţia lui trecuse neobservată. 

Dupertuis era așezat la biroul său, iar colegul guineez ocupa 
un fotoliu masiv din piele. Comisarul era un tip rotofei, cu un ten 
neted și lucios, rozaliu, care emana bonomie și, deopotrivă, 
șiretenia înnăscută a unui țăran crescut în natură. Se născuse la 
Saint-jean-d'Angely, un oraș despre care vorbea adesea ca 
despre o capitală în declin. Părea să fi păstrat, din tinereţea 
petrecută acolo, un rafinament aproape aristocratic care 
contrasta cu originea-i destul de modestă și înfățișarea banală. 

— Intră, Aurel! Ce plăcere că ne vizitezi! Tu îi ţii locul lui 
Baudry cât e plecat în concediu? 

— Nu știu încă. Dar eu m-am dus să obţin informaţiile 
consulare în portul de agrement. 

— Ciudată poveste, nu-i așa? Tocmai despre asta discutam cu 
Bâ. El e cel care a preluat ancheta cazului. Suntem în Guineea, 
n-am niciun fel de putere în domeniul poliției judiciare aici. 
Afacerea e în întregime sub jurisdicţia poliţiei guineeze. Nu-i 
așa, Babacar? 


VP - 16 


Comisarul ţinea, în mod limpede, să arate în ce măsură 
respecta suveranitatea omologilor să-i africani. 

— Aveţi vreo informaţie despre victimă? întrebă, prudent, 
Aurel. 

— Din câte-mi dau seama, cunoștea o grămadă de lume pe 
aici. 

— Curios lucru, având în vedere că era turist. Știţi cu cine se 
vedea? 

— În principal oameni pasionaţi de navigaţie. De exemplu, 
soțul secretarei ambasadorului. Și unul dintre jandarmii noștri îl 
cunoștea, cel care-a câștigat niște competiţii de yachting în 
Franţa. Mai mulți tipi de la serviciul economic... Cu siguranţă și 
mulţi alţii. M-au tot sunat oamenii să-mi ceară detalii, de cum s- 
a răspândit vestea... 

— Și totuși, nu cred că omul se înregistrase la consulat. 

Aurel dăduse un telefon de pe drum, folosindu-se de mobilul 
șoferului; el nu poseda așa ceva fiindcă voia să fie lăsat în pace. 
Arlette, responsabila cu dosarele cetăţenilor francezi înregistraţi 
la ambasadă, nu fusese deloc încântată de solicitarea lui, dar 
consimţise să facă o căutare rapidă în registre. 

— Ştii cum sunt marinarii ăștia, oftă comisarul. Nu se 
consideră rezidenți. 

Aurel oftă la rândul său, afișând expresia descumpănită pe 
care o folosea în faţa autorităţilor în epoca comunistă din 
România, atunci când nu cunoștea opinia interlocutorului său. 

— Când ai venit, Bă tocmai îmi povestea ce-au găsit la locul 
faptei. Continuă, Babacar, te rog! 

Guineezul aruncă o privire îngrijorată în direcţia lui Aurel. 

— Poţi vorbi liniștit în prezenţa lui Aurel, e un prieten de 
încredere. Și adesea are idei foarte valoroase. 

Aurel zâmbi, înclinându-se. Era cât se poate de adevărat, 
Dupertuis obișnuia să se consulte cu el în privința anchetelor 
sale. Această relație era rodul unei munci îndelungate de 
apropiere, începută prin conversații despre romanele polițiste, 
dar care deviase încetul cu încetul spre discutarea amănuntelor 
unor cazuri cât se poate de reale. 

— Așa cum îţi spuneam, reluă comisarul Bă, francezul a fost 
ucis de un glonte de mare calibru tras de aproape, în piept. 
Întruna dintre cabine se afla un seif, care-a fost forțat fără prea 


VP - 17 


mari eforturi, pentru că era un model rudimentar. N-am găsit în 
el nici bani și nici alte obiecte de valoare. 

— Și fata? 

— Susține că a fost violată. Am descoperit-o la prova 
ambarcațiunii, legată de mâini și de picioare, cu gura astupată 
cu bandă adezivă. 

— l-a văzut pe agresori? 

— Spune c-au fost doi sau trei. Le cam amestecă. 

— Albi sau africani? 

— N-a fost în stare să-i descrie. Pretinde că dormea în cabina 
de la prova și c-au trezit-o din somn brutal, cu lovituri de picior. 
Aveau cagule pe feţe și era întuneric beznă. 

— E adevărat, noaptea trecută luna n-a fost vizibilă, preciză 
discret Aurel. 

— Nu dormea în aceeași cabină cu acest... Mayeres? întrebă 
comisarul. 

— Cine știe? Locuia la bord de câteva săptămâni, dar numai ei 
știu ce făceau împreună... 

— Mi-ai spus că e bine cunoscută la yacht-club? 

— Da. De altfel, stăteam cu ochii pe ea de ceva timp. Avem 
câte un dosărel pentru fiecare dintre fetele care se învârt pe- 
acolo. Fata e Serere! ca origine, s-a născut în Senegal, în 
regiunea în care se cultivă arahidele. Părinţii ei cu asta se 
ocupau. l-a ruinat prăbușirea pieţei arahidelor. La cinci ani, a 
ajuns împreună cu familia în mahalalele de la intrarea în 
Conakry. S-a lăsat foarte devreme de școală. A încercat câteva 
slujbe mărunte, apoi a început să-și facă veacul prin baruri. O 
amică a adus-o pentru prima oară în port și fata a început să 
trăiască pe seama turiștilor aflați în trecere. De altfel, amica 
respectivă s-a căsătorit cu un austriac și a plecat în Europa. 
Putem presupune că și Mame Fatim avea planuri în același sens. 

— Cei de pe celelalte ambarcaţiuni n-au observat și n-au auzit 
nimic suspect? întrebă Dupertuis. 

— Incă n-am terminat interogatoriile. Aparent, însă, nimeni n- 
are nimic interesant de spus. 

— Câte veliere sunt în port la ora asta? , 

— Patru. Două cupluri de pensionari englezi. Aștia erau însă 
pe țărm în noaptea crimei. 


1 Populaţie din Africa de Sud-Vest, răspândită din centrul Senegalului până la frontiera 
cu Gambia. (n. trad.) 


VP-18 


— Cu ce scop? 

— Au fost plecaţi într-o expediţie de fotografie spre interiorul 
țării. Avem toate dovezile în acest sens. 

— Și ceilalţi? 

— O familie americană, cu copii. Nimic suspect, în principiu. 
Mai verificăm. lar ultimul e un italian celibatar, cu care nu prea 
am vrea să avem de-a face. Are o mulţime de relaţii la nivel 
înalt și, din câte știm, are un alibi beton. 

— Ce fel de alibi? 

— O femeie. 

Bă părea oarecum stânjenit să vorbească despre asta în faţa 
lui Aurel. Comisarul îl încurajă din priviri. 

— E vorba de fiica unui ministru. Nu ne putem apuca să 
trâmbiţăm public treaba asta. Însă tot personalul reședinței l-a 
văzut acolo. 

Cei doi polițiști plecară privirea. În branșă, se știa prea bine 
cum decurg aceste lucruri. Anumite informaţii se cer a fi tratate 
cu discreţie. 

— Pe scurt, nicio pistă pe partea ambarcaţiunilor. 

— E de remarcat faptul că velierul lui Mayeres e ancorat 
destul de departe de celelalte, observă Aurel, fără ca enunţul lui 
să trezească interesul celorlalţi. 

— Şeful portului doarme acolo? 

— Intr-un bungalow, în spatele clubului, lângă șosea. Având în 
vedere zarva făcută de taxiuri și de camioanele care circulă 
noaptea... 

— S-a găsit telefonul mobil al victimei? 

— Nu. Probabil a căzut în apă în momentul în care a fost 
comisă crima. 

— Păcat, interveni Dupertuis și, cum nu pierdea nicio ocazie 
pentru a sublinia incompetenţa poliţiei locale, adăugă: N-o să-l 
caute nimeni pe fundul radei. In Franţa, asta ar fi fost procedura. 
Dar nu văd prin ce mijloace tehnice s-ar putea întâmpla asta 
aici... 

Se ridică și trecu de cealaltă parte a biroului. În cursul 
discuţiilor lor anterioare, Aurel remarcase că, atunci când era pe 
cale să lanseze o ipoteză, comisarului îi plăcea să ia o atitudine 
de copoi cu nasul fin. Dacă era să fie sincer cu sine până la 
capăt, Aurel trebuia să admită că deducţiile comisarului erau 
cam simpluțe, dacă nu de-a dreptul stupide. Polițistul le formula 


VP -19 


întotdeauna pe un ton foarte doct și avea grijă să le lege deo 
anumită etapă a parcursului său profesional. Era o procedură 
prin care, credea el, își asigura interlocutorii de incontestabila sa 
autoritate în domeniu. Aurel era de fiecare dată nevoit să-și 
susțină cât mai discret și mai abil ideile, întrucât acestea făceau 
praf, de regulă, concluziile pripite ale comisarului. 

Pentru ca expresia feţei să nu-i dea de gol gândurile, își 
scoase muștiucul și începu să-l mestece gânditor. Comisarul îi 
făcu semn că putea să-și aprindă ţigara, iar Aurel pufăi de 
câteva ori, trăgând adânc în piept fumul acru și ascunzându-se 
în norul pe care-l expiră. 

— În cele din urmă, dragul meu Bâ, cazul tău îmi pare 
îndeajuns de simplu, începu Dupertuis pe un ton didactic. 
Cazurile de acest gen nu-s deloc rare, iar manualele de 
pregătire a polițiștilor sunt pline de exemple. E o crimă dublată 
de tâlhărie. Caz clasic. Un alb bătrân și bogat. E aici de peste 
șase luni, cheltuie cu generozitate, ostentativ chiar, până când e 
luat la ochi de niște indivizi care, într-o bună zi, urcă la bordul 
ambarcațiunii sale. Singura întrebare rămasă o privește pe fată: 
a fost ea o victimă, așa cum pretinde, sau e cea care i-a 
informat pe bandiți? Violul a fost real? 

— Am trimis-o la spital pentru a fi examinată. Știm sigur că 
avea urme de lovituri pe faţă, iar legăturile îi fuseseră strânse 
până la sânge. 

— Toate astea nu dovedesc nimic, replică Dupertuis, 
reluându-și locul la birou. Prin urmare, cu ce te putem ajuta? 

— Încă nu știu. Dacă am nevoie de sprijin de ordin tehnic, o să 
te anunţ. 

— Întotdeauna la dispoziţia ta, bătrâne. 

— Mulţumesc. Deocamdată ne-am mobilizat toţi informatorii, 
poate reușim să dăm de-o pistă. Dacă lovitura a fost dată de 
către un grup de golani locali, nu o să aflăm ceva curând. 

— Fiţi cu ochii pe cei care cheltuie bancnote de 500 de euro, 
sugeră Aurel. Se pare că așa ceva avea omul nostru în seif. 

— De unde-ai mai scos asta? 

Aurel tuși, de parcă s-ar fi înecat cu fumul tutunului absorbit 
prin muștiucul de chihlimbar al portţigaretului. 

— Ei bine, patronul de la yacht-club mi-a spus. 

Dupertuis se încruntă, bănuitor, și-și aţinti privirea asupra lui 
Aurel. 


VP - 20 


— Ce crezi, mai era și altceva în seiful acela? Bijuterii, aur, 
titluri de valoare? 

— Am să încerc să aflu. Va trebui să discut cu familia și cu 
avocatul victimei... 

Telefonul comisarului Bă începu să sune, parcă emițând 
chemarea sonoră a unui muezin. Guineezul răspunse și purtă o 
lungă conversaţie în dialectul pular?. Între timp, Dupertuis i se 
adresă cu voce scăzută lui Aurel: 

— În cele din urmă, cazul nu-i chiar atât de interesant pe cât 
am sperat. Ca întotdeauna aici, până și crimele au un mobil 
banal. 

Dupertuis iubea sincer Africa, iar prietenia pe care o nutrea 
faţă de colegii săi guineezi era, la rândul ei, adevărată. Ar fi fost 
uimit să afle că felul în care vorbea despre ei mustea de o 
condescendenţă care evoca, în bună măsură, mentalitatea 
colonială. 

— Eşti de acord cu mine, Aurel? 

Întotdeauna punea această întrebare cu un dram de neliniște 
în glas. Fără să știe de unde îi veneau acestuia ideile bizare, 
comisarul se cam aștepta ca Aurel să-i atragă atenţia asupra 
unui detaliu aparent neînsemnat care să dărâme frumosul 
eșafodaj al ipotezelor sale. La fel se întâmpla și atunci când 
jucau șah, așa că, în ultima vreme, comisarul prefera să evite 
partidele cu Aurel drept adversar. 

— Sunt întru totul de acord, rosti Aurel. 

Nu mai era nimic de făcut. Cu cât se arăta mai aprobator la 
început, cu atât mai mult aveau să șocheze obiecțiile ulterioare, 
făcându-l chiar să pară că și-a premeditat acordul iniţial 
înșelător. Prin urmare, poate că era mai bine să fie sincer din 
start. Inspiră adânc și adăugă: 

— Însă... E ceva ce nu înţeleg: dacă mobilul făptașilor a fost 
jaful, de ce s-au mai ostenit să-l atârne pe bietul om de catarg? 

Dupertuis încasă lovitura cu gura căscată și privirea în gol. 
Apoi își reveni și-și netezi reverul hainei. 

— Așa s-a nimerit, bătrâne. Criminalii nu-s oameni normali. Au 
tot felul de idei bizare. 


2 Unul dintre dialectele limbii Fula, vorbit de aproximativ 2,5 milioane de locuitori ai 
Guineei, un sfert din populaţia ţării. (n. trad.) 


VP -21 


Se abţinu cu greu să adauge: „La fel ca tine!” Aurel surâse 
umil, ca un valet care tocmai a primit o lovitură de baston pe 
spinare și știe că a meritat-o. 

leșind din biroul mult prea răcoros din pricina aerului 
condiţionat al lui Dupertuis, Aurel fu nevoit să-ndure obișnuitul 
coșmar cotidian. După ce traversă curtea ambasadei, unde 
răcoarea se menţinuse cât de cât datorită palmierului din 
centrul acesteia și datorită peluzelor irigate, se văzu nevoit să 
pășească pe caldarâmul fierbinte al aleii care ducea la consulat. 
Culoarele clădirii, care adăpostise odinioară un spital militar, 
erau deschise spre exterior. Astfel, căldura se acumula în 
măruntaiele ambasadei, încălzind pardoseala și tablourile de pe 
pereţii care căpătaseră de-a lungul vremii nuanţe apropiate de 
ale pâinii coapte. Aurel fixă o nouă ţigară în muștiucul de 
chihlimbar și o aprinse. Trase adânc în piept și se destinse, de 
parcă fumul fierbinte l-ar fi răcorit. Nu se osteni să intre în 
debaraua sa. Ştia ce avea de făcut. Urmând coridorul de la 
parter, se îndreptă spre serviciul de acordare a vizelor. 

Acesta era, într-un fel, „sala mașinilor” din consulat. În 
încăperea ticsită de dosare, zece funcţionari palizi și cu ochii 
încercănaţi își vedeau de treabă la ghișee sau pititi după 
birourile încărcate de bibliorafturi și hârțoage. În opinia lui Aurel, 
locul acesta ar fi putut servi drept o bună ilustrare a infernului 
și, mai ales, a absurdului prin excelenţă. lar toată debandada 
asta plină de nervi nu avea alt scop decât să le ceară africanilor 
deciși să ajungă în Franţa o cantitate imensă de documente 
inutile pe care aceștia, cel mai adesea, erau nevoiți să și le 
procure contra unor sume exorbitante de la diverși falsificatori. 
Inghiţită de serviciul de eliberare a vizelor, cantitatea aceasta 
enormă de hârtii era mestecată, digerată, absorbită și, în cele 
din urmă, regurgitată sub forma unor ștampile pe pașapoarte. 
Sau nu. În cazul unui refuz, recursul înaintat de petenţi genera o 
nouă cantitate de hârtii. Până la urmă, toţi ajungeau în Franţa, 
cu sau fără viză. Singurele rezultate palpabile ale acestei uzine 
birocratice erau numărul tot mai mare de nemulțumiți și 
epuizarea personalului ambasadei. 

Șeful acestei sucursale a lui Lucifer se numea Lemenâtrier. 
Era un funcţionar aflat la final de carieră și, numai aruncându-i o 
privire, se putea observa că nu urma să supravieţuiască mult 
timp la pensie. Faţa lui pământie semăna cu un act 


VP - 22 


administrativ pe care un funcţionar lovit de dambla l-ar fi 
completat la întâmplare, umplându-l de riduri, de pete și negi. 
Era văduv și în ambasadă circula zvonul că se delecta cu 
plăcerile oferite de prostituate africane cât mai tinere, poate 
chiar minore. Acest viciu nedovedit atârna greu la dosar și, de 
ani de zile, îi compromisese orice șansă de a promova. 

Baudry, consulul general, ca orice bun funcţionar, era capabil 
să recunoască și să aprecieze cazurile de sclavie benevolă. Prin 
urmare, îi acorda lui Lemen&trier toată încrederea sa. Atunci 
când pleca în concedii, îl desemna responsabil la nivelul 
întregului consulat. Conform unei logici strict administrative, 
acest rol ar fi trebuit să-i revină lui Aurel, care poseda un grad 
profesional superior. 

Aurel știa însă foarte bine ce avea de făcut, iar vizita la 
Lemenâtrier era parte din strategia sa. Îl găsi, ca întotdeauna, 
aplecat asupra unui teanc de dosare. Le studia cu atenţia unui 
bijutier, ţinându-și ochelarii de miop între degetul mare și 
arătătorul mâinii stângi, în timp ce în mâna dreaptă ţinea unica 
armă pe care o mânuise vreodată: un pix roșu. Strâmbă din nas 
când îl văzu pe Aurel, căci avea acest tic nervos, de a percepe 
fiecare neplăcere ca pe un miros urât. 

— Bună, Bernard. 

— Da, Aurel. Cu ce treabă p-aici? Ai nevoie de-o viză? 

Era una dintre glumele recurente pe care Baudry o 
popularizase în tot consulatul, una dintre  înţepăturile 
neînsemnate la adresa lui Aurel. De o manieră subtilă, făcea 
referire la originea sa străină. Aurel reacţiona de fiecare dată cu 
o impasibilitate dureroasă, cu buzele lipite și privirea plecată, 
reacţie care îl umplea de bucurie pe consulul general. 
Lementrier reluase gluma fără pic de zâmbet, ca pe un soi de 
ritual menit să-l menţină în grațiile șefului său. 

— Am fost în dimineaţa aceasta în port, pentru constatările 
consulare. 

— Ce-ai căutat în port? 

— A avut loc o crimă acolo. Un francez a fost asasinat. 

Închis în birou ca un pește în acvariu, Lemenâtrier era 
întotdeauna ultimul care afla noutăţile. 

— Și cum de-ai aflat despre ea? 

— Întâmplător. 


VP - 23 


Era cât se poate de adevărat. Sosind la ambasadă de 
dimineaţă, Aurel întâlnise un tânăr poliţist guineez pe care Bă îl 
însărcinase să-i ducă un mesaj lui Baudry. Aurel pusese mâna 
pe plic, promițând să-l transmită destinatarului de drept și, 
bineînţeles, îl deschisese. Bå pusese pe hârtie câteva rânduri 
care rezumau constatările iniţiale făcute la bordul iahtului. Aurel 
profitase de această  pleașcă neașteptată. Anchetele 
criminalistice erau unul dintre puţinele lucruri care reușeau să-i 
trezească interesul. Ca urmare, se repezise în port. 

— Intenţionez să urmăresc cazul, anunţă el cu emfază. 

Lementtrier, cu privirile aţintite asupra lui Aurel, își crispă 
degetele pe ochelari, care vibrară pe nas, de parcă ar fi încercat 
să le regleze focalizarea. Câștigă un pic de timp făcându-i semn 
lui Aurel să-și stingă ţigara. Apoi reuși să-și recapete expresia 
indiferentă. 

— Așa. Și? 

— Și am nevoie de un calculator și de o conexiune la internet. 
Și de un telefon cu linie exterioară. Trebuie să caut și să găsesc 
familia victimei. 

Era o cerere cât se poate de rezonabilă, doar că ea 
contrazicea ordinele lui Baudry. Cel mai simplu, dilema ar fi 
putut fi tranșată printr-un apel telefonic adresat consulului 
general, aflat acum în vacanţă. Dar acesta era plecat în Spania 
și, din dorinţa de a face economii, nu-și activase facilitatea de 
roaming pe telefonul mobil. Lemen&trier încercase deja să-l 
contacteze în ajun, pentru a discuta despre o cerere de viză cu 
probleme, dar nu reușise să dea de el. Din punct de vedere 
ierarhic, șeful secţiei de vize nu avea autoritatea de a-i refuza 
ceva lui Aurel și se temea de faptul că acesta cunoștea foarte 
bine procedurile. N-avea de ales, era de preferat să cedeze. 

— E-n regulă, se va rezolva. 

— Acum. 

— Acum. 

— Încă ceva: Hassan, tipul tânăr care se ocupă de 
corespondenţă, va trece în subordinea mea pe toată perioada 
de desfășurare a... procedurii. 

Fusese cât pe ce să spună „anchetă”. Din fericire, se 
răzgândise la timp. 

Lemenâtrier nu-i răspunse, lăsându-și astfel o portiță de 
scăpare. Nu avea cum să îl refuze pe Aurel, pentru că acesta îi 


VP - 24 


era superior ierarhic. Tăcând, însă, putea spune că nu aprobase 
oficial absolut nimic. 

— Zi bună, mormăi el și, după o întrerupere atât de lungă, se 
cufundă din nou în lectura dosarului, inspirând adânc damful 
binecuvântat al birocraţiei. 

Aurel porni spre debaraua sa, chemându-l în trecere pe 
Hassan. După mai puţin de-o oră, tânărul funcţionar cu mâini 
lungi și osoase și-un zâmbet veșnic prezent pe chipul nonșalant 
reușise să găsească un calculator și să-l conecteze la rețea, dar 
și la imprimanta comună situată pe palier. Coborâse apoi la 
centrala telefonică și racordase telefonul la liniile exterioare. 
Aurel, încântat de sarcina pe care avea să o ducă la bun sfârșit, 
se relaxase în asemenea măsură încât își scosese sacoul și-și 
lărgise nodul de la cravată. Ridicase jaluzelele de la singura 
fereastră a debaralei care-i slujea drept birou. Fereastra dădea 
spre culoar. În mod obișnuit, prefera să le ţină coborâte, astfel 
încât să nu poată fi văzut dormind, citind sau compunând 
muzică. Zvonul că se întâmpla ceva cu viceconsulul se 
răspândise rapid în întreaga clădire. Mai multe secretare 
trecuseră sub diverse pretexte prin faţa ferestrei sale, uimite să 
vadă ușa deschisă și jaluzelele ridicate. Ei bine, aveau să fie 
nevoite să se obișnuiască cu neașteptata schimbare! 

Aurel era extrem de priceput în folosirea calculatorului. Pentru 
a fi lăsat în pace la birou, se prefăcuse că habar n-avea de așa 
ceva. În realitate, atunci când era minat de o motivaţie suficient 
de puternică, Aurel se preschimba într-un geek de primă mână. 
Tastatura unui calculator îl excita în egală măsură cu claviatura 
unui pian și, atunci când atingea tastele, simţea cum îl învăluie 
o energie exuberantă. 

De îndată ce Hassan instală calculatorul, Aurel se puse pe 
treabă și, într-un interval de timp record, reuși să obţină o 
mulţime de informații privitoare la victimă. 

Spre deosebire de Aurel, răposatul Mayeres nu părea să fi fost 
la fel de familiarizat cu informatica. Nu avea cont de Facebook și 
nici nu lăsase urme prea multe în peisajul online. Desigur, 
rețeaua păstrase în memorie câteva dintre activităţile sale. Le 
Dauphiné publicase mai multe articole ce-l aveau drept subiect, 
când fusese decorat cu Ordinul de Merit sau când își vânduse 
întreprinderea unui grup de investitori chinezi. Locuise la 
Seynod, lângă Annecy, și era considerat una dintre notabilităţile 


VP -25 


locale. Aurel nu zăbovi să citească în amănunt articolele, ci le 
salvă într-un dosar intitulat „Port”. În acest moment, tot ceea 
ce-l interesa să găsească ar fi fost o imagine cu Mayeres. Nu 
găsi niciuna care să îl mulțumească: acesta apărea mereu 
fotografiat fie într-un grup, fie de departe. Continuă cercetările 
și reuși să afle și alte informaţii valoroase. De exemplu, 
coordonatele și numele soţiei acestuia. Precizări privind un frate 
decedat și o soră care urmase Medicina și își păstrase numele 
de fată, deși era căsătorită cu un avocat din Lyon. Găsi fără 
dificultăţi numărul de telefon de serviciu al soțului și cel al unui 
cabinet medical la care Jocelyne Mayeres figura ca asociată. 
Aurel se uită la ceas. Nici nu băgase de seamă cât de repede 
trecuse timpul, iar după-amiaza zburase, fără ca el să-și dea 
seama. Din cauza decalajului orar faţă de Franţa, se făcuse deja 
prea târziu ca să mai găsească pe cineva la serviciu. Continuă, 
așadar, căutările pe internet. 

Noaptea se lăsa devreme peste Conakry. Hassan se plimba de 
colo-colo pe culoar, iar Aurel realiză că aștepta permisiunea sa 
pentru a pleca acasă. Locuia departe și, având în vedere traficul 
infernal din fiecare seară, avea să aibă nevoie de cel puţin două 
ore pentru a ajunge acasă. Aurel îi spuse că putea să plece. 

— Am să închid eu biroul. 

Pentru întâia oară folosise cuvântul birou, iar nu debara. Era 
un semn. Ceva mai târziu, jandarmii din gardă constatară cu 
surprindere un fenomen neobișnuit: Aurel lucra ore 
suplimentare. Se mulțumi să mormăie un salut distrat, 
molfăindu-și portțigaretul. De câteva minute tocmai descoperise 
o posibilă pistă. În sfârșit, către ora douăzeci și unu, reuși să 
obţină ceea ce căutase în tot acest timp: o fotografie cu 
Mayeres în prim-plan. Era o poză veche de cincisprezece ani, pe 
care o găsise într-o prezentare de pe site-ul Camerei de Comerţ 
și Industrie din Savoia Superioară, unde acesta deținuse, pentru 
scurtă vreme, o funcţie oarecare. Aurel mări fotografia, o 
reîncadră și o prelucră pentru a atenua neclarităţile. In sfârșit, 
reporni imprimanta și tipări un exemplar al fotografiei. Mayeres 
avea o figură pătrată, cu trăsături colțuroase, un nas lung și 
ușor strâmb și sprâncene groase. Imaginea părea să fie un 
portret-robot, sau mai degrabă portretul unui robot, lipsit de 
expresie, dur, impenetrabil, nici vesel și nici trist, fără vreo stare 
de spirit anume sau vreun sentiment decelabil. Era chipul unui 


VP - 26 


om înclinat spre acțiune, dar închis în sine. Aurel nu-și mai 
pierdu timpul contemplând fotografia. Se mulţumi să o 
introducă într-o mapă de carton. Apoi, cuprins de febrilitate, își 
îmbrăcă sacoul și haina, închise biroul și, părăsind clădirea, 
porni grăbit spre casă, strângând la piept mapa cu preţioasa 
imagine. 

Aurel locuia într-o vilă micuță aflată la două sute de metri de 
ambasadă. Era înconjurată de o grădină luxuriantă, pe care nici 
el și nici predecesorii săi nu avuseseră măcar o tentativă pentru 
a o întreţine. Trebuie că pe vremuri acolo fusese și o peluză, dar 
acum fusese invadată de crengile rupte din copaci, iar tufișurile 
din jur se revărsaseră peste marginile ei. Ciorchini de 
bougainvillea mov acopereau ferestrele de la parter, astfel încât 
înăuntru domnea mereu o penumbră odihnitoare. Aurel adora 
această atmosferă sepulcrală. 

Baudry interpretase această alegere a lui drept o dovadă a 
zgârceniei. E adevărat, Aurel economisea banii pe care altfel ar 
fi trebuit să i-i plătească unui grădinar. Dar aceasta era doar 
consecința, nu cauza deciziei sale de a lăsa grădina în starea 
aceea de sălbăticie. Adevărul era că, în întunericul răcoros al 
încăperilor cu ferestre acoperite de vegetaţie, reușea să uite 
uneori cu totul că trăia în Africa. De cum ajungea acasă, se 
regăsea într-o atmosferă  central-europeană, mulţumită 
mobilierului și cărților sale. Visa la o Europă Centrală care să fi 
cunoscut influența Parisului, a acelui Oraș al Luminilor la care 
visa în adolescenţă în timp ce îndura urâţenia comunismului. lar 
centrul acestui cămin desprins din Mittel-Europa era un pian, 
care-l urmase ori de câte ori fusese nevoit să se mute. Avantajul 
unei slujbe în Ministerul francez de Externe era toleranța faţă de 
astfel de extravaganțe pe care superiorii săi se dovedeau, 
conform legislaţiei, chiar dispuși să le finanţeze. Oriunde 
ajunsese, oricât de departe ar fi fost trimis, instrumentul său 
credincios, învelit cu grijă în pături groase, îl urmase într-un 
container diplomatic. 

Era, de fapt, o pianină dreaptă cu nimic ieșită din comun. 
Avea o sonoritate vag metalică și era de mult dezacordată. 
Două dintre clapele din os erau ciobite. Era genul de instrument 
ce putea fi găsit prin restaurante, dar chiar acest lucru îi era pe 
plac lui Aurel. Două aplice din cupru, fixate deasupra claviaturii, 


VP - 27 


îi îngăduiau să fixeze două luminări în lăcașurile acestora, și să 
cânte în acea lumină slabă, pâlpâitoare. 

De cum sosi acasă în seara aceea, Aurel își scoase pardesiul 
și costumul, apoi își dezlegă cravata și își descheie cămașa. Se 
așeză la pian. Scoase fotografia lui Mayeres și o fixă în suportul 
destinat partiturilor. 

Își flexă degetele, săltă capacul greu al claviaturii și scoase 
învelitoarea de protecţie din fetru. Apoi, aţintindu-și privirile în 
ochii defunctului, pe care îl privea pentru întâia oară cu atenţie, 
cântă primele măsuri din Plângerea lui Mackie și apoi alte arii 
compuse de Kurt Weill. 

Cântă până târziu după miezul nopţii, cu dinţii încleștaţi pe 
muștiucul portţigaretului din chihlimbar, fără să-l scape din ochi 
pe cel mort, nici măcar pentru o clipă. 


3. 


— Cu doamna doctor Jocelyne Mayeres, vă rog! 

Ca întotdeauna, problema lui Aurel era accentul. Cu vocea sa 
inegală, „r”-urile perfect decelabile și intonaţiile de ţăran de la 
Dunăre, Aurel știa foarte bine cât de greu era să se prezinte 
credibil la telefon cu titlul de consul al statului francez fără ca 
apelul să fie luat drept o înșelătorie și să i se trântească 
telefonul în nas, cum se și întâmplase, de altfel, în destule 
ocazii. 

— Da, eu sunt. 

Era de preferat să nu adopte o dicţie „pariziană”. Mai 
încercase asta și rezultatul fusese un eșec lamentabil. Un soi de 
mieunat sfârșit într-o bâlbâială neinteligibilă. 

— Sunt Aurel  Timescu, rosti el, păstrând pronunția 
românească. Sunt consul al Franţei la Conakry. 

Urmă o tăcere prelungă, pe care Aurel nu știu cum s-o 
interpreteze. 

— Daţi-i drumul, vă ascult, rosti în cele din urmă femeia de la 
capătul firului. 

— E vorba de fratele dumneavoastră, domnul Jacques 
Mayeres. 

Din nou tăcere. 


VP - 28 


— Cum să vă spun... A avut loc un accident. De fapt, nu știm 
exact ce s-a întâmplat... în fine... A fost găsit în această 
dimineaţă la bordul iahtului său. Era... mort. 

— A fost asasinat. 

Vocea era limpede, stăpână pe sine, iar propoziţia nu era o 
întrebare, ci o afirmaţie. 

— Se pare că... da, foarte probabil. Dar de ce spuneţi asta? V- 
a menţionat ceva despre niște ameninţări, despre vreun risc 
iminent? 

— La ce oră sunt zboruri de la Paris spre Conakry? 

— Aveţi un zbor Air France spre seară. 

— Perfect. Voi lua un TGV de la Part-Dieu și pot să prind 
avionul. 

— Așteptaţi, putem să discutăm un pic? Am să vă pun câteva 
întrebări. 

— Vom discuta la faţa locului. Trebuie să rezolv o mulţime de 
chestiuni practice înainte de-a porni. 

— Daţi-mi măcar un număr de mobil. Am să vă sun diseară ca 
să mă asigur că ați reușit să luaţi avionul, iar mâine dimineaţă 
vă aștept la aeroport. N-o să aveţi timp să obţineţi viza. Va 
trebui să vă ajut să obţineţi una la sosire. 

— Desigur, vă mulţumesc. 

Aurel își notă numărul în carnețel. 

— Doar o întrebare mai am. Fratele dumneavoastră era 
căsătorit? 

— O să discutăm despre asta. 

— Va trebui să iau legătura cu soţia lui. 

— Locuiește la Hyères. Erau despărțiți. 

— Maestrul Hochard se ocupă de afacerile familiei? 

— Da, el e notarul lor. Dar acum, vă rog, daţi-mi voie să 
închid. Vom discuta despre toate acestea mâine dimineaţă, 
când ajung. 

Aurel închise telefonul și rămase o vreme locului, încercând 
să-și deruleze din nou în minte vocea femeii. Era în egală 
măsură atent la sunete și la imagini, deși fiecare avea darul de a 
evoca în mintea sa lucruri diferite. Ascultând Opera de trei 
parale şi privind un tablou al lui Klimt, în minte îi revenea 
aceeași epocă, dar cu tonalități cu totul aparte. La fel, ascultând 
vocea surorii lui Mayeres și privind portretul defunctului, avea 
impresia că intră în aceeași casă, dar pe uși diferite. Și unul, și 


VP - 29 


celălalt aveau un aer de autoritate și exprimau aceeași duritate 
de faţadă. Părea că amândoi emană hotărâre, o anumită 
încăpățânare de-a dreptul brutală... Dar, dincolo de această 
aparenţă frustă, părea că sora lui Mayeres împărtășește 
sensibilitatea ascunsă pe care Aurel bănuia că o avusese fratele. 
Avea să afle mai multe la întâlnirea cu ea. 

După aceea, Aurel încercă să-l contacteze pe notarul familiei, 
sunând la biroul acestuia. Maestrul Hochard era „plecat pe 
teren” în cursul dimineţii și, din felul de a vorbi al secretarei, se 
lămuri că domnul notar nu era tocmai conștiincios când venea 
vorba de muncă. De pe internet aflase că Hochard era trecut 
binișor de șaizeci de ani. Probabil că începuse să ridice piciorul 
de pe pedala de acceleraţie. Secretara se oferi să-l pună în 
legătură cu unul dintre funcţionarii biroului, cel care, după toate 
probabilitățile, făcea și munca domnului notar. Aurel refuză 
politicos, spunând că prefera să vorbească doar cu maestrul. 

Toate aceste convorbiri îi ocupaseră o bună parte din 
dimineaţă. Prin urmare, Aurel hotărî că era vremea să mănânce 
de prânz. Ideea îi venise peste noapte, în timp ce se perpelea în 
pat fără să poată adormi: avea să facă o vizită la Fall, așa, într-o 
doară. Anticipând o zi plină, de-a lungul căreia trebuia să fie cât 
mai discret cu putinţă, renunţase la pardesiul său obișnuit și 
îmbrăcase o gabardină deschisă la culoare, strânsă în talie cu un 
cordon. Nimeni altcineva nu s-ar fi gândit că o atare 
vestimentaţie ar avea darul să-l facă invizibil la Conakry, în plin 
sezon cald. 

Tot din dorinţa de a nu bate la ochi, renunţă la mașina 
consulatului - același Clio - și se mulţumi să facă semn unui taxi 
obișnuit, pe stradă. Era un Fiat antic, cu huse roșii din plastic și 
decorat cu o mulţime de brizbrizuri creștine: autocolante cu 
Fecioara Maria, brelocuri cu sfântul Cristofor și un crucifix 
atârnat la oglinda retrovizoare. După toate probabilitățile, 
talismanele își îndeplineau rolul cu prisosinţă, dat fiind că, în 
ciuda stării precare a direcției, pneurilor și frânelor mașinii, 
aceasta încă se putea deplasa. 

Mașina porni lent pe drumul de coastă, apoi coti pe o străduţă 
neasfaltată, plină de gropi rămase din sezonul ploios. La capătul 
acesteia, între două garaje, se deschidea un pasaj îngust, care 
putea fi parcurs doar pe jos și ducea la localul lui Fall. Aurel plăti 
taximetristului suma exagerat de mare pe care acesta i-o 


VP - 30 


solicitase, dar ar fi fost sub demnitatea lui să se târguiască, apoi 
cobori și porni către restaurant. De undeva din apropiere se 
auzea marea izbindu-se de stânci. In pasajul strâmt, zgomotul 
era amplificat, devenind aproape înspăimântător: vuietului 
prelung al valurilor care se rostogoleau îi urma șuieratul 
acestora atunci când se prăvăleau pe coasta stâncoasă. Doi 
puștani jucau fotbal cu o minge de cârpă. Prinși în joc, fură gata 
să-l răstoarne pe Aurel, dar își văzură de-ale lor fără a se osteni 
să-și ceară scuze. 

La ieșirea din pasaj, Aurel se trezi în faţa restaurantului. Era, 
de fapt, doar o terasă acoperită cu stuf și suspendată deasupra 
mării. Valurile înspumate înălbeau ţărmul cât vedeai cu ochii, 
de-o parte și de alta. Sub podeaua terasei, marea gemea surd. 
Balustrada din piatră dinspre larg fusese înălțată cu câteva 
palme, pentru a evita ca valurile mai puternice să-i stropească 
pe clienţii așezați la primul rând de mese. 

Abia se făcuse ora prânzului, așa că numai doi clienţi 
singuratici populau localul în acel moment. Aurel mai fusese aici 
doar o dată, în ziua sosirii sale la Conakry. Baudry se îndurase 
să-l invite la cină, nu atât din politețe, cât pentru a se putea 
lăuda ulterior că îl primise pe noul său adjunct fără prejudecăţi 
și, totodată, pentru a-i sublinia lipsa de recunoștință. Ca să nu 
cheltuie prea mult, îl dusese la localul lui Fall. 

Patronul, care-și împrumutase numele restaurantului pe care 
îl conducea, era acum ocupat la bucătărie. Una dintre 
chelnerițe, tânără și îmbrăcată într-o rochie pe cât de scurtă, pe- 
atât de mulată, îl conduse pe Aurel la o masă aproape de intrare 
și departe de mare. Localul era faimos, între altele, pentru 
personalul său, ales de însuși Fall după criterii foarte precise: nu 
angaja decât fete tinere și drăguţe, a căror atitudine și ale căror 
zâmbete îi lăsau pe mușterii să spere că vor obţine niște 
favoruri speciale. Fetelor le era, însă, interzis să-și monetizeze 
atuurile, cel puţin în timpul serviciului. Clientela era compusă 
într-o majoritate covârșitoare din expaţi. Dar lipseau familiile cu 
copii, care preferau restaurantele marilor hoteluri, unde locurile 
de joacă și piscinele îi ţineau ocupați pe cei mici și, mai ales, 
unde privirile soţilor nu se lăsau furate de piepturile generoase 
și șoldurile unduitoare ale chelnerițelor. 

Localul îi atrăgea cu precădere pe celibatari, care veneau aici 
fie singuri, fie în grupuri, pretextând câte-o „masă de afaceri” 


VP - 31 


pentru a pierde timpul în compania semenilor lor. Baudry era 
unul dintre clienţii obișnuiți. De altfel, la fel ca la yacht-club-ul 
din port, aici se perinda același gen de mușterii, și tocmai asta îl 
interesa pe Aurel. 

Fall avea o memorie vizuală prodigioasă. Faptul că reţinea 
trăsăturile celor care-i treceau pragul constituia un avantaj 
comercial de maximă importanţă. Oamenilor le place să fie 
recunoscuți. Pentru singuraticii care alcătuiau bună parte din 
clientela sa, faptul că li se adresa pe nume îi făcea să simtă că 
fac parte dintr-o familie. Fall îl recunoscu imediat pe Aurel, deși 
îl văzuse o singură dată, cu mai multe luni în urmă, în compania 
consulului general. Se prea poate ca, ulterior, Baudry să-l fi 
amuzat povestindu-i despre ciudățeniile adjunctului său, așa 
cum făcea pretutindeni. În orice caz, cu pardesiul său, cu 
ochelarii de sudor și cu portțigaretul pe care-l ţinea în colţul 
gurii, Aurel nu prea avea șanse să treacă vreodată neobservat... 

Fall își lăsă treaba din bucătărie și veni pe terasă ca să-l 
întâmpine. 

— Mă bucur să vă văd, domnule consul! Ce onoare să vă 
avem aici! 

Fall era de origine Soussou’? și se născuse în sudul ţării. Era 
îndeajuns de trupeș, căci plăcerea sa supremă, în bucătărie, era 
să guste din toate bunătăţile servite clienţilor. In fiecare zi cerea 
să i se pregătească eșantioane din toate bucatele din meniu. 
Avea ochi rotunzi, foarte jucăuși, și buze groase, o trăsătură pe 
care-i plăcea să o exagereze, știind că, în ochii albilor, asta-l 
făcea să fie amuzant și de încredere. 

— Ai două minute, Fall? 

— Bineînţeles, domnule consul. 

— Atunci ia loc, te rog. 

Ținând cont de bizareria faimoasă a lui Aurel, invitaţia îl 
îngrijoră întrucâtva pe patronul restaurantului. Respecta însă 
prea mult autoritatea pe care o reprezenta clientul său ca să-l 
refuze. 

— ÎI cunoști pe un anume Mayères? 

— Da! exclamă Fall, ștergându-și mâinile transpirate de șorțul 
său alb. Am aflat trista veste. E cumplit ce i s-a întâmplat. 

— Teribil, într-adevăr. Venea des la restaurant? 


3 Populaţie din Africa de Vest, răspândită îndeosebi în Guineea, Guineea-Bissau și 
Sierra Leone. (n. trad.) 


VP - 32 


— Da. Mai degrabă la începutul sejurului său aici. La sosire își 
gătea singur, la bord, dar știți și dumneavoastră cum e... Din 
când în când, omul mai simte nevoia să vadă feţe noi. 

— Fete adică? 

Fall strâmbă din nas. Nu-i plăcea ca localul său să fie 
considerat drept casă de toleranţă. 

— Fără îndoială. 

— Avea vreo prietenă constantă sau plătea profesioniste? 

La auzul ultimului cuvânt, Fall se simţi dator să reacționeze. 

— Habar n-am. Aici n-o să găsiţi niciun fel de „profesioniste”. 

— Mă gândeam că poate venea însoţit. 

— De cele mai multe ori venea singur. 

— Dar despre ultima lui prietenă ce-mi poţi spune? 

— Nu știu nimic. 

Fall văzu cum intră alţi doi clienţi, dintre obișnuiţii localului, 
așa că se grăbi să-i salute, afișând un zâmbet larg. Se întoarse 
apoi spre Aurel, iar zâmbetul i se șterse de pe chip. 

— Nu-i frumos să mă tachinaţi așa, domnule consul... Știţi 
deja tot ce era de știut. lar eu am treabă... 

— Nu știu decât ceea ce știe toată lumea: c-a fost găsit mort 
la bordul ambarcaţiunii sale și că împreună cu el era o fată, cu 
care se pare că trăia de mai mult timp. O cunoști? 

— Vag. 

— Mame Fatim? Îţi spune ceva numele ăsta? 

— Ah, da! Mame Fatim... repetă Fall, distrat, abia așteptând 
să se poată ocupa de cei doi clienţi serioși. 

Aurel se juca cu portţigaretul și-l privea ţintă, împrumutând 
expresia unui actor american care-l fascinase când era copil. 
Atitudinea aceasta, menită să intimideze, păru să-l lase pe Fall 
cu totul indiferent. Uneori, Aurel și-ar fi dorit să fie înalt, 
puternic, impunător prin fizic. În loc de asta, era mereu nevoit 
să recurgă la șiretenie. 

— Ascultă-mă, te rog, șopti el, adresându-i patronului o privire 
rugătoare. Nu intenţionez să te mai rețin mult, dar trebuie să-mi 
spui ce știi despre fata asta. In joc e o sumă considerabilă de 
bani. 

Când auzea de bani, indiferent dacă ai lui sau ai altora, Fall 
ciulea întotdeauna urechile. Dacă în joc se afla o sumă de bani, 
era limpede că această conversaţie merita tratată cu seriozitate. 

— A lăsat o avere? 


VP - 33 


— Posibil. 

— Ce-aţi vrea să aflaţi? 

— Tot ce-mi poţi spune despre fata asta, insistă Aurel. A 
lucrat aici? 

Pentru o puștoaică săracă și dornică să se dea pe lângă albi, 
restaurantul lui Fall era o oprire îndeajuns de logică. 

— Nu pentru multă vreme. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Anul trecut, spre sfârșitul iernii. 

— A plecat de bunăvoie sau ai dat-o afară? 

— Câte-un pic din ambele. A încălcat o regulă și știa la ce 
trebuie să se aștepte. 

— Adică? 

— A pus gheara pe un olandez care venea pe-aici în mod 
regulat. 

— Dar celelalte fete...? întrebă Aurel, arătând din bărbie spre 
chelneriţe. 

— Celelalte sunt discrete. Ea, în schimb, nu se ascundea, ba 
dimpotrivă. Chiar a venit o dată să cineze aici împreună cu el, în 
calitate de clientă așadar. Atunci i-am spus c-a sosit vremea să- 
și caute de lucru în altă parte. 

— Și atunci a plecat în port, nu? , 

— Nu imediat. A trăit o vreme pe seama olandezului. Asta era 
inginer. Era detaşat aici pentru reparațiile de la baraj. 

— Căsătorit? 

— Bineînțeles. Când fata a priceput că el n-avea deloc intenția 
să-și părăsească soția, a luat ce putea să ia de la el și și-a văzut 
de treabă în altă parte. Pe-aici, aşa fac toate fetele care n-au 
nimic. Timpul nu trece niciodată în favoarea lor. 

Treptat, restaurantul începuse să se umple, iar Fall își rotea 
privirea prin sală, disperat. Brusc, îi veni o idee prin care să 
scape de Aurel. 

— Dacă vreţi, aș putea s-o chem pe Aminata. Era prietenă 
foarte bună cu Mame Fatim. 

Fără să mai aștepte răspunsul, se ridică și porni în goană spre 
bucătărie. O chelneriță își făcu apariţia după scurt timp, iar 
Aurel o invită să se așeze. 

— Nu pot sta, sunt în orele de lucru... 

— Stai fără grijă. Fall te-a trimis la mine, nu o să se supere. 


VP - 34 


Aminata era o fată subţirică, cu trăsături fine. Își legase părul 
la spate într-o coadă scurtă care-i dezgolea astfel ceafa 
prelungă, de căprioară. În același timp, însă, avea o privire 
îngheţată. II evaluase pe Aurel într-o clipă, iar el simţi că-l 
așezase pe dată în categoria rataţilor. 

— O cunoşti destul de bine pe Mame Fatim, din câte am 
înțeles. Așa e? 

Ea îl privi pieziș, iar el îi surprinse o ușoară tresărire. Oare 
avea de-a face cu un amant gelos? se întrebă ea. Era cu putinţă 
ca Mame Fatim să se înjosească în asemenea hal? Răspunse 
prudent: 

— Da, destul de puţin. 

— Mă interesează tot ce-mi poţi spune despre ea. Tot ce știi. 

— A trecut ceva timp de când ne-am văzut ultima oară. 

Se părea că Aminata habar n-avea despre asasinarea lui 
Mayeres. 

— Și în tot acest timp n-ai avut nicio veste de la ea? 

Aurel se arăta foarte interesat de prietena chelneriţei. Părea 
nervos, febril, iar fata îl privea cu uimire. Resorturile obișnuite 
ale lumii ei erau seducţia sau dorința. Era convinsă că papagalul 
din fața ei era îndrăgostit lulea de Mame Fatim. Auzise destule 
povești cu bărbaţi cărora li se dădeau papucii și care, ulterior, 
erau capabili de orice pentru a intra din nou în grațiile celei care 
îi părăsise. 

— Nu, răspunse Aminata, bătând des din gene. M-am întâlnit 
doar cu prietenul ei acum câteva zile, locuiește la mine în 
cartier. 

— Prietenul ei? 

Amânată intenţionase să-i facă un serviciu amicei sale, 
menţionând existenţa respectivului prieten. Dacă Aurel era într- 
adevăr un amant părăsit, vestea existenţei unui prieten ar fi 
putut să-l pună cu botul pe labe. Fata se înșelă însă amarnic 
atunci când luă surprinderea totală de pe chipul lui Aurel drept 
dezamăgire. 

— Are un prieten? Adică un logodnic? 

Fata surâse, cu un dram de maliţiozitate. 

— Da, l-am putea numi și așa. 

— Cum îl cheamă? 

— Lamine. 

— E guineez? 


VP - 35 


— Da, de ce? 

Fata părea că se amuză în continuare pe seama tulburării lui 
Aurel. 

— E foarte important ceea ce-mi spui. Acest Lamine e 
prietenul ei și acum? Știai că locuiește pe iahtul unui francez? 

— Nu, n-am știut. 

— Și unde aș putea oare să-l găsesc pe acest Lamine? 

Auzindu-l, Aminata începu să se teamă. Dacă fraierul ăsta 
căuta, de fapt, cu luminarea un scandal? Ar fi fost în stare să 
meargă să-i ceară socoteală lui Lamine. Parcă vedea scena 
respectivă derulându-se sub ochii săi. 

— Nu știu unde locuiește, răspunse, ca la foc automat. 

Expresia ei alarmată și graba cu care-i răspunsese îl făcură în 
sfârșit pe Aurel să priceapă că la mijloc era o neînțelegere. 
Simţea că fata o s-o șteargă imediat ce prindea ocazia. Hotărî să 
joace totul pe o carte. O carte de vizită, mai exact. Scoase una 
din buzunar și notă pe ea numărul său de mobil. Titulatura de 
„consul al Franţei” avea să-și facă în cele din urmă efectul. Era o 
lașitate din partea lui, știa asta. Toate fetele acestea nu-și 
doreau decât să plece de aici și singurul lucru care le împiedica 
era blestemata de viză Schengen. Declarându-și calitatea de 
consul, Aurel avea să devină, brusc, cât se poate de interesant. 
Respectul pe care nu fusese în stare să-l câștige prin propriile 
calităţi avea să-i fie acordat datorită funcţiei sale. Fata ridică 
privirea de pe cartea de vizită și pe faţă i se lăţi un zâmbet care 
promitea... orice. Pe dată, fu rândul lui Aurel să se simtă 
stânjenit. Reorientă cât mai repede cursul conversaţiei, 
încercând să-și diminueze astfel senzaţia de jenă. 

— Mame Fatim e acum la închisoare. Are nevoie de ajutor. lar 
eu chiar vreau s-o ajut. 

— E în închisoare? 

— Francezul cu care trăia a fost asasinat azi-dimineaţă. Ea a 
fost declarată suspectă. Trebuie să stau de vorbă cu prietenul 
ei. 

Era o cantitate de informaţii prea mare pentru biata fată, care 
se arăta descumpănită de cele aflate. Reţinuse, însă, ce era mai 
important pentru ea: că se afla în faţa unui consul al Franței, 
căruia putea să-i facă un serviciu. O favoare de care va avea 
grijă să-i reamintească la momentul potrivit. 


VP - 36 


— Locuiește dincolo de aeroport. Știţi cumva un sat numit 
Yoff? 

— Bineînţeles. 

Era una dintre suburbiile Conakry-ului, o așezare destul de 
mică, vestită prin faptul că adăpostea o faună interlopă bogată. 

— Acolo e un restaurant etiopian. E singurul, deci e ușor de 
găsit. Apartamentul lui Lamine e chiar vizavi de restaurant, la 
etajul întâi. 

— Îi știi cumva și numele de familie? 

— Touré. 

— Multumesc, spuse Aurel. 

Își așeză palma peste mina fină a chelneriței și o strânse ușor. 
Ochii i se umplură de lacrimi. Dintotdeauna își dorise să scape 
de această emotivitate stupidă, dar nu reușise cu niciun chip. 
Aminata surâse cu modestie, privindu-l galeș, timid și senzual în 
egală măsură, o expresie care se bucura mereu de succes 
printre clienţii săi. Aurel însă, departe de a-i răspunde tot printr- 
un surâs, îi lăsă mâna și-și scoase batista ca să se șteargă la 
ochi. Fata își spuse atunci că, hotărât lucru, avea de-a face cu 
un tip extrem de ciudat. Începu chiar să regrete că avusese 
încredere în el. Însă era prea târziu pentru astfel de regrete, așa 
că nu-i rămânea decât să se întoarcă la treabă. 

Aurel își cufundă privirea în meniu, apoi comandă o porţie de 
sardine la grătar, stropite din belșug cu lămâie, și o garnitură de 
orez rozaliu. 

Cât timp mâncă, Fall se feri să se apropie de masa lui. Nu 
Aminata îi aduse mâncarea, ci o altă chelneriță, tăcută și 
distantă. 

Aurel profită de liniște pentru a se gândi la întregul caz. 
Privind la mesele din jur, încercă să și-l imagineze pe Mayères 
aici. Un francez așezat cu spatele spre el lua masa în compania 
unei africane. Se întrebă ce anume îl determinase pe Mayeres 
să aleagă tocmai acest colț de lume, dacă iubise orașul sau se 
afla la Conakry din cu totul alte motive. Ce farmec ar fi putut 
avea o astfel de viață? E adevărat, aici era soare tot anul, dar 
din punctul de vedere al lui Aurel acesta nu putea fi un avantaj. 
Dimpotrivă, el iubea toate cele patru anotimpuri și n-ar fi 
sacrificat trei dintre acestea doar pentru a trăi într-o vară fără 
sfârșit. Să fi fost marea? Marea, locul unde totul se sfârșește; 
locul unde stâncile munţilor, roase de trecerea timpului, își 


VP - 37 


încheie trecerea prin lume, preschimbate în grăunţe de nisip. La 
urma urmei, nu același lucru făcuse și Mayeres, părăsind 
înălțimile Savoiei Superioare pentru a sfârși aici, pe acest țărm? 
Care-i fusese oare starea de spirit? Trebuie să ni-l închipuim 
fericit? Sau, dimpotrivă, sătul de toate, se lăsase manipulat de o 
fată despre care, cu siguranţă, știa că nu urmărea decât banii 
lui? 

Și mai era un detaliu care nu voia să-i iasă din minte lui Aurel: 
de ce fusese oare spânzurat de catargul iahtului său? 

Ceru nota și, cu această imagine întipărită în minte, chemă un 
taxi. 

Revenind la birou, îl găsi pe Hassan în plină activitate. 
Răspunsese la telefon în absenţa lui Aurel și tocmai încheiase o 
convorbire cu maestrul Hochard. 

— l-ai dat vestea? 

— N-a fost nevoie, știa deja. 

— De la sora lui Mayeres? 

— Da. 

— O să-l sun înapoi. Ai numărul lui personal? 

Aurel își scoase haina. Urcase treptele câte patru odată și 
gustul persistent de sardine din gură îl determina să se teamă 
de o indigestie. În mod normal, acum și-ar fi permis o oră de 
odihnă. Dar ancheta începea să devină tot mai pasionantă, așa 
că renunță la siestă și formă de îndată numărul notarului. 

— Maestre Hochard? 

— Da, eu sunt. 

— Sunt Aurel Timescu, consul al Franţei la Conakry. 

— Vă mulțumesc că m-aţi sunat, domnule consul. Ce 
întâmplare groaznică! Aţi putea să-mi daţi mai multe detalii? 

Notarul aflase despre moartea lui Mayeres, dar nu cunoștea 
împrejurările în care aceasta avusese loc. Aurel îi rezumă 
faptele. 

— E îngrozitor! Îngrozitor! 

Hochard avea vocea unui om bolnav. Respira gâfâit, iar 
propoziţiile pe care le rostea îi erau mereu întrerupte de accese 
de tuse. 

— Îl cunoșteaţi de mult pe domnul May&res? 

— ÎI știam pe Jacques dintotdeauna. Am fost bun prieten cu 
fratele său mai mare. Am fost colegi de școală, la Seynod. 

— Și v-a ales ulterior să-i gestionați afacerile? 


VP - 38 


— Încă de la bun început. l-am urmărit întreaga ascensiune. 
Părinţii lui au fost oameni modești și au dus o viaţă grea. 
Jacques a început cu micul gater al familiei. Apoi, după ce l-a 
moștenit, a făcut afacerea să crească tot mai mult. In cele din 
urmă, mica întreprindere de familie s-a transformat într-o 
companie foarte mare, de talie internaţională. Eu m-am mutat la 
Lyon. N-a fost un aranjament comod pentru el și, totuși, n-a vrut 
niciodată să mă înlocuiască. 

— Aţi luat parte la vânzarea companiei? 

— Da. Printre alţii. În afaceri de genul acesta sunt întotdeauna 
implicaţi o groază de juriști. Cumpărătorii îi aveau pe-ai lor. 
Jacques și-a angajat un avocat și avea deja un consultant. Dar 
eu am fost parte din tot acest proces. 

— Bănuiesc c-a fost vorba de o sumă mare. 

— O sumă foarte mare, da. 

— Imi cer scuze că vă întreb acest lucru, dar e justificat, mai 
ales dacă avem în vedere faptul că e vorba de niște investitori 
chinezi... 

— Da, chinezi. Din Republica Populară. O firmă mare, cu 
sediul în nordul ţării, la Dalian, fostul Port-Arthur. 

— lată și întrebarea mea: toată suma a fost plătită în Franța? 

Vreme îndelungată, Aurel nu mai auzi nimic la celălalt capăt 
la firului. Crezu că Hochard amuţise de indignare. Când colo, 
acesta se tăvălea pe jos de râs. Câteva râgâituri și o serie de 
accese de tuse marcară întoarcerea notarului la așa-zisele 
lucruri serioase. 

— Scuzaţi-mă. M-aţi făcut să mă înec! 

— Ce anume vi s-a părut așa de nostim? 

— Doar faptul că... Se vede că nu l-aţi cunoscut pe Jacques. 
Dacă l-aţi fi cunoscut, sigur n-aţi fi pus o astfel de întrebare. 

Hochard gâfâia din nou. Respiră adânc, ca să-și revină. 

— Vedeţi dumneavoastră, domnule consul, Jacques Mayeres 
era patriot, dar acest cuvânt nu exprimă pe deplin ceea ce 
simțea și, în plus, e îndeajuns de ambiguu. V-aţi putea forma 
impresia că vorbesc despre convingerile lui politice. In realitate 
însă, Jacques nu era un naţionalist reacționar, ci mai degrabă un 
om de stânga. Un patron care nutrește convingeri de stânga, vă 
daţi seama? Asta era un subiect asupra căruia nu cădeam de 
acord... 


VP - 39 


Ascultând, Aurel adusese fotografia lui Mayeres în prim-plan 
pe ecranul calculatorului. 

— Lăsând însă la o parte convingerile sale, iubea cu pasiune 
Franţa. Pentru el, era mai mult decât o ţară. Mai mult chiar 
decât o religie. lubea Franţa așa cum ar fi iubit o femeie... Mda, 
comparaţia asta nu i se prea potrivea. Nu-s convins că Jacques a 
iubit vreodată cu adevărat o femeie. 

— Și, cu toate acestea, și-a vândut compania unor chinezi, 
obiectă Aurel. 

— Ei, da! A făcut-o cu durere în suflet, vă asigur. A încercat 
zadarnic să găsească investitori în ţară. Dar suntem în criză și, 
în Franţa de azi, nimeni nu e dispus să investească atâţia bani. 
Cu atât mai mult cu cât, așa cum v-am spus, era un patron 
generos: angajaţii săi erau foarte bine plătiţi. Chiar prea bine, 
după părerea cuiva. De altfel, chinezii, care îi promiseseră că nu 
aveau să concedieze pe nimeni, au trimis în pensie anticipată 
sau în șomaj aproape jumătate din personal. Jacques s-a 
îmbolnăvit de grija lor. 

— Așadar, a încasat întreaga sumă în Franţa. 

— Toată. Și a plătit cota maximă de impozite. Părea chiar 
mândru de asta. Nu spunea niciodată cu cât își vânduse 
compania, dar se lăuda oricui voia să audă ce sumă încasase 
Trezoreria de pe urma tranzacţiei. 

— După părerea dumneavoastră, cât a câștigat din această 
vânzare? 

— Mi-e imposibil să vă dezvălui suma. E vorba de un secret 
profesional. 

— M-ar interesa doar un ordin de mărime. 

— Câteva zeci de milioane. 

— Spuneți-mi, maestre... Am înţeles că ar fi fost căsătorit? 

— Mai este și acum căsătorit. El și soţia sa nu mai stau de 
multă vreme împreună, dar nu și-au oficializat despărțirea. 

— Care este regimul bunurilor? 

— Bunuri comune. 

— Sunt despărțiți? 

— Practic, da. Legal, însă, nu. 

— Prin urmare, totul va reveni soţiei? 

— Asta va trebui să-mi spuneţi dumneavoastră, domnule 
consul. 

— Cum așa? 


VP - 40 


— După ce și-a vândut afacerea, Jacques n-a mai lăsat absolut 
nimic în Franţa. Are un cont amărât la Credit Agricole, pentru 
care mi-a lăsat dreptul de semnătură. Ultima oară când l-am 
verificat avea acolo... O clipă, o să mă uit la ultimul extras de 
cont. Așa: 12 359 euro. 

— Și unde-s restul banilor? 

— l-a luat cu el. 

Aurel, care se bâțâia pe scaun, fu gata să-și piardă echilibrul. 

— Ce-aţi spus? 

— Aţi auzit bine. Mayeres și-a luat cu sine în Africa toți banii. 
Mă rog, tot ce i-a mai rămas după câteva donaţii și după 
achiziționarea iahtului. l-a lăsat soţiei sale destui bani să-și 
cumpere un apartament pe Coasta de Azur, locul unde-i place ei 
să trăiască, iar apoi a plecat. 

— Asta ar însemna că avea la bordul iahtului mai multe zeci 
de milioane de euro? 

— Mă tem că da. 

În cele câteva clipe de tăcere care urmară, Aurel privi ţintă 
chipul de pe ecran. Descoperi ceva ce nu observase mai 
devreme. Dincolo de privirea fixă și dură strălucea o sclipire 
șireată, ca schița unui zâmbet. Nu era genul de zâmbet social, 
nu era un zâmbet oarecare, adresat tuturor. Era, mai degrabă, 
un zâmbet interior, ironic și totodată trist, zâmbetul unui om 
capabil să înfrunte viaţa și să îi suporte consecințele. În chip 
paradoxal, Aurel avu senzaţia că Mayeres îi zâmbea doar lui, așa 
cum un criminal face cu ochiul unui complice. 

— Mai sunteți pe fir, domnule consul? Alo?! 

Aurel își trecu o mână peste faţă. 

— Da, da... Îmi cer scuze, mă gândeam. 

— Vestea aceasta pare că v-a cam indispus. 

— Probabil nu știți încă, nu v-a spus nimeni că, după toate 
probabilitățile, seiful de la bord a fost deschis și golit. 

— Nu se poate! 

De data asta, era rândul notarului să rămână cu gura căscată. 

— Așadar, credeţi că a fost un jaf care s-a sfârșit cu o crimă? 
întrebă el, pe un ton gâtuit. 

— Asta e ipoteza cea mai plauzibilă, în acest moment. 

Și totuși, în timp ce rostea aceste cuvinte, Aurel se gândea la 
cadavrul înălțat pe catarg. După o nouă tăcere prelungită, Aurel 
reluă, pe un ton mai vioi: 


VP - 41 


— Presupun că dumneavoastră vă veți ocupa de succesiune, 
nu? 

— Nu voi avea prea multă treabă, dacă nu mai e nimic de 
împărțit. 

— Singura moștenitoare va fi soţia sa, dacă am înţeles eu 
bine. E o familie destul de restrânsă. N-au avut copii? 

— Ba da. Târziu, de altfel, cu mari dificultăţi. Aimée a avut 
mai multe avorturi spontane. A urmat un tratament și, în cele 
din urmă, s-a născut o fetiță. Au botezat-o Cléo. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— O nenorocire... La nouăsprezece ani, fata a căzut în patima 
drogurilor. Heroină. S-a infectat cu SIDA. A trecut printr-un 
adevărat calvar. S-a prăpădit acum doi ani, în urma unei 
supradoze. 

— Înţeleg, rosti Aurel, sobru. 

Refuza să zăbovească prea mult timp cu gândul asupra unor 
astfel de drame, de teamă ca nu cumva să-i dea lacrimile. 

— Să revenim la ale noastre: îmi puteţi, așadar, confirma că 
singura moștenitoare a domnului Jacques Mayeres este soţia sa? 

— Soţia sa și sora sa, cea cu care aţi discutat la telefon și care 
va sosi mâine la Conakry. Dar Jacques a luat toate măsurile, 
încă de acum mulţi ani, ca soția lui să fie unica moștenitoare. 

— Aţi anunţțat-o? 

— Nu încă. Am să-i trimit un mail. 

— De ce un mail? Nu are telefon? 

— Ba da, dar nu ţin morţiș să-i aud vocea. 

— De ce? 

Notarul păru încurcat. Ezită înainte să dea un răspuns. 

— Ei bine... în momentul despărțirii... Știți cum sunt oamenii, 
știți cum se-ntâmplă cu asigurările astea... 

— Așadar, s-ar putea spune că v-aţi ales tabăra. 

— Mă rog, nu știu dacă „ales” e cel mai bun fel de-a spune. 
Nu cred că am avut vreodată de ales. Prietenul meu a fost 
dintotdeauna Jacques. Ea... 

— Cum este ea? 

— Permiteţi-mi să nu vă răspund la această întrebare. 

— Eu voi fi nevoit, totuși, să o sun. 

— Ei bine, înseamnă că vă veţi putea face singur o idee 
despre ea, încheie notarul. 


VP - 42 


4. 


În casa lui Aurel, timpul se oprise de bunăvoie în prima 
jumătate a secolului al XX-lea. Era un univers al visării. El era 
capabil, de pildă, să stea ore întregi contemplând fotografia 
bunicului său, tatăl mamei, cel numit rabinul Kahen, împreună 
cu elevii săi de la școala evreiască din Timișoara. Aurel îi privea 
pe rând pe fiecare dintre copii, cu toţii morţi de-acum, sau cu 
siguranţă foarte în vârstă, și își imagina viaţa acestora. Alteori, 
centrul atenţiei sale era o altă fotografie, cu întreaga familie a 
tatălui său, adunată în jurul unui preot catolic la o sărbătoare. 
Tatăl său fusese poștaș, cel de-al optulea copil din doisprezece. 
Către sfârșitul fiecărui an, acesta mergea la ţară, lângă Brașov, 
pentru a participa la marea întâlnire a familiei reunite. 
Majoritatea chipurilor de ţărani din fotografie îi erau 
necunoscute lui Aurel, dar nu se mai sătura să le privească 
trăsăturile aspre. Într-un târziu, cu mintea plină de vieţile 
acestora, se așeza la pian. Cânta ore în șir pentru a-și potoli 
această inflamare afectivă care, altminteri, s-ar fi revărsat sub 
formă de lacrimi. 

De când se implicase în ancheta crimei din portul de 
agrement, se simțea imun la orice emoție care nu era legată de 
acesta. Inclinaţia sa spre reverie, ca un mușchi antrenat anume 
pentru sport, conferea o forță aparte evocărilor lui Jacques 
Mayeres și ale micii lumi care începea să se definească în jurul 
lui. Cu toate acestea, deși imaginația-i funcționa din plin, 
fotografia lui Mayeres nu-i era de-ajuns. Simţea nevoia de mai 
mult combustibil extras din realitate. Din acest motiv, odată 
ajuns acasă, își continuă cercetările pe internet de pe 
calculatorul personal. 

incepu cu soţia lui Mayeres. Iniţial, intenţionase să o sune a 
doua zi dimineaţă, la o oră rezonabilă. Işi imagina că, foarte 
probabil, aceasta nu se trezea foarte devreme. Insă, înaintea 
convorbirii, își dorea să afle cât mai multe despre ea, din 
moment ce notarul refuzase să-i spună mare lucru. 

Conform fişei care-i fusese comunicată de biroul de stare 
civilă al primăriei din Seynod, Jacques Mayeres se căsătorise în 
1 iunie 1969 cu domnișoara Aimee Camille Delachat, născută în 
5 octombrie 1949. Continuându-și cercetările, descoperi la 


VP - 43 


Seynod mai multe familii Delachat, fără îndoială aflate în relaţii 
de rudenie. Una dintre aceste familii își împrumutase numele 
unei companii importante de lucrări publice, care participase la 
construcţia spitalului din Annecy și la realizarea infrastructurii 
Jocurilor Olimpice de la Albertville. 

În 1969, anul în care Mayeres și logodnica sa își uniseră 
destinele, ea avea douăzeci de ani, iar el numai nouăsprezece. 
Aurel era mereu atent la vârsta la care se căsătoriseră cei pe 
care îi cunoștea. Era un indiciu excelent pentru a descoperi 
personalitatea oamenilor. In cazul celor care cunoscuseră 
reușite profesionale, acest criteriu ducea la împărţirea în două 
categorii. Pe de-o parte erau cei care se concentrau asupra 
muncii lor și nu se gândeau la însurătoare decât după ce-și 
adunau averea. Despre aceștia se putea afirma, aproape cu 
certitudine, că găsiseră în ei înșiși energia de a acţiona și voința 
de a-și schimba condiţia. Ceilalţi, asemeni lui Mayeres, se 
căsătoreau de tineri și-și împărtășeau anii de eforturi și 
ascensiunea socială cu soțiile lor. De aici și până la a deduce că 
dorinţa de reușită nu era numai a lor ci le fusese insuflată de 
tovarășa de viaţă nu era decât un pas. Un pas care nu era 
obligatoriu, dar care putea să ridice un semn de întrebare. 

In cazul lui Mayeres, acest raționament se potrivea îndeajuns 
de bine, în opinia lui Aurel. Tipul dur, muncitor, omul de afaceri 
avizat nu căpătase brusc vocaţia tandreţii. Dacă se predase cu 
arme și bagaje acestei Mame Fatim o făcuse fiindcă avea 
întipărită în el această înclinaţie de a se devota unei femei. 
Privindu-i fotografia, Aurel încercă să-i ghicească trăsăturile pe 
care le avusese la douăzeci de ani. Era un exerciţiu mental pe 
care, de obicei, îl punea în practică în sens invers, încercând să- 
și imagineze ce fel de bărbaţi ar fi putut deveni copiii dintr-o 
fotografie. 

Luă o sticlă de Tokay, o deschise și bău aproape jumătate din 
câteva înghiţituri. Apoi se așeză la pian, cu portretul lui Mayeres 
în faţă. Se lăsă condus de inspiraţie și descoperi uimit că din 
claviatură se nășteau melodii ale lui Satie. In haosul ușor 
dureros al Gymnopediilor, chipul francezului ucis începu să-și 
lepede urmele vârstei. Ridurile i se ștergeau, părul i se 
îndesea... Avea douăzeci de ani. Era doar un puști strivit de un 
tată autoritar, un ultim născut căruia nimeni nu-i acordase 
vreodată prea multă atenţie. Intr-o seară, la un bal, tânărul 


VP - 44 


întâlnește o fată ceva mai în vârstă decât el. Ea e singură la 
părinţi, care o răsfață din plin. Apoi... Aurel privea ţintă 
portretul, lăsându-se purtat departe. Analiza diverse ipoteze și, 
privind chipul victimei, încerca să-și dea seama dacă se 
potriveau cu acest chip încă enigmatic, deși atât de familiar de- 
acum. 

Aurel simțea nevoia să fumeze. Atât de mult își ronţăise 
muștiucul de chihlimbar, încât îl găurise. Porni în căutarea unui 
înlocuitor prin sertare și alese unul din bachelită și fildeș, 
cumpărat la Istanbul cu mulţi ani în urmă. Infipse o ţigară fără 
filtru în muștiuc, o aprinse și se strâmbă atunci când trase 
primul fum, căci acesta preluase gustul tubului rece. Alungă 
gustul acru cu o dușcă bună de vin alb și se cufundă din nou în 
reverie. 

Atunci când mintea îi hoinărea astfel, Aurel nu mai simţea 
trecerea timpului. Adormi fără să-și dea seama. Când se trezi, 
aproape de ora prânzului, era lungit în chiloţi pe canapeaua de 
lângă pian. La picioarele sale zăceau două sticle goale de Tokay. 
Luă o pastilă care să-i potolească durerea de cap, apoi își făcu 
repede o cafea, se îmbrăcă și plecă în grabă spre consulat. li 
promisese surorii lui Mayeres că o s-o aștepte la aeroport. 
Avionul urma să aterizeze abia la amiază așa că îi rămăsese 
încă un pic de timp. Îi ceru lui Hassan să-i aducă un espresso de 
la biroul de vize. Ca să obţii o cafea de acolo, trebuia să 
negociezi cu una dintre secretarele care adunau măruntul 
necesar pentru achiziţionarea capsulelor de cafea. Hassan, cu 
ochii lui mari și zâmbetul fermecător, urma să se descurce cu 
mult mai bine decât Aurel. 

Apoi își trasă planul de bătaie pentru acea zi. Pe Hassan avea 
să-l trimită pe urmele faimosului Lamine, prietenul lui Mame 
Fatim. Într-un mediu guineez, era de preferat să lase ancheta în 
seama cuiva din partea locului. Aurel era conștient că prezenţa 
unui toubab, adică a unui alb, ar fi stârnit interesul tuturor 
puștilor din cartier. Ar fi riscat ca, într-un minut, să fie înconjurat 
de ciorchini de puștani care să-i ceară bani, pixuri, bomboane 
sau cine mai știe ce. _ 

Hassan se întoarse, aducându-i cafeaua. Il instrui cu privire la 
sarcina ce-i revenea și-i sugeră să se apuce imediat de lucru. 
Cât despre sine, înainte s-o ia la întrebări pe sora defunctului, 
Aurel avea să se intereseze dacă nu cumva apăruseră noutăţi în 


VP - 45 


ancheta oficială. Prin urmare, o să-i facă o vizită comisarului. 
Acesta tocmai își citea corespondenţa atunci când Aurel vâri 
capul prin ușa întredeschisă. 

— Sora victimei va sosi în curând pentru a organiza 
funeraliile, anunţă el. 

— Aurel! Intră, prietene! Așadar, vine sora lui Mayeres? Aș 
vrea să-i pun și eu niște întrebări. Poţi s-o aduci și pe la mine, te 
rog? 

— Bineînţeles, comisare. Cum e ancheta? Ceva progrese? 

— Cătinel, cătinel, lucrurile încep să se miște. S-a confirmat 
că fata ne-a minţit. N-a fost violată și, în mod cert, știe mai 
multe decât spune. Guineezii se agită de zor, și-au pus în alertă 
toți informatorii, pentru a găsi posibile piste. 

— Așadar, ipoteza crimei dublate de jaf a rămas în picioare? 

— Bineînţeles, ce altceva ar putea fi? 

La fel ca atunci când jucau șah, comisarul se arăta din cale- 
afară de optimist. 

— la spune-mi, Aurel... Se zvonește că te-ai pus serios pe 
treabă, cu afacerea asta. Să înțeleg că te pasionează 
moștenirile? 

— Categoric, sunt mult mai interesante decât vizele. Trebuie 
să dau de urma membrilor familiei, să stau de vorbă cu notarul 
decedatului, toate astea... 

— Ei bine, mă bucur mult pentru tine. Întotdeauna am 
considerat că e regretabil că un băiat de valoarea ta nu e lăsat 
să facă nimic. 

Era adevărat că, din întreaga ambasadă, doar Dupertuis îi 
luase mereu apărarea. In vreme ce Baudry se dădea de ceasul 
morţii să facă din el ciuca miștourilor din ambasadă, polițistul îi 
arătase un respect deplin. Prin urmare, orice-ar fi gândit despre 
comisar, Aurel nu putea să-i uite atitudinea. Amintindu-și, simți 
cum ochii i se umplu de lacrimi și nu lipsi mult să izbucnească în 
plâns. Apucă mâna dreaptă a lui Dupertuis într-ale sale și o 
strânse cu putere, cu un nod în gât. 

— iți mulțumesc, comisare, abia reuși el să îngaime. 

Avusese de gând să-i ceară voie polițistului să folosească una 
dintre mașinile repartizate serviciului său pentru a o prelua pe 
Jocelyne Mayeres de la aeroport. O mașină cu patru portiere ar fi 
produs cu siguranţă o impresie mai bună. Accesul de emoție 


VP - 46 


copleșitoare îi zădărnicise, însă, planul, așa că, în cele din urmă, 
tot pe bancheta din spate a micului Clio porni către aeroport. 

Drumul trecea pe lângă vile albe, nou-nouţe, o dovadă a 
extinderii recente a orașului. Insă proprietarii proaspăt 
îmbogăţiți aveau gusturi catastrofale în materie de arhitectură. 
Frontoanele și colonadele apăreau peste tot, grefate pe faţade 
moderne, o combinaţie de un prost-gust desăvârșit. Soarele 
estompa stridența acestor aberaţii estetice cu strălucirea sa 
orbitoare, iar apropierea mării făcea ca peisajul să fie, în 
ansamblu, îndeajuns de frumos, dar Aurel nu reușea să-l 
aprecieze la justa sa valoare. Absența norilor, violenţa lumii, 
stranietatea vegetației, toate acestea îi provocau o tristețe de 
nestăpânit. Există oameni care izbucnesc în lacrimi atunci când 
aud anumite melodii. Demult, în România, cunoscuse un 
profesor care făcea crize de epilepsie de fiecare dată când în 
preajma sa se auzea Marseilleza. Exact așa se simțea și el 
acum. Infirm, într-o anumită măsură: căldura, marea și culorile 
vii îl umpleau de melancolie în ultimul hal. 

Pentru a se proteja, își căută febril prin buzunare ochelarii de 
soare și se grăbi să și-i pună. Sticla cvasi-opacă transforma totul 
în umbre verzui. Spectacolul deveni, brusc, suportabil. 

Aerogară era vetustă, iar circulaţia pasagerilor extrem de 
haotică. Ciorchini de oameni se înghesuiau la fiecare ușă, alţii 
umpleau culoarele și sala cu munții lor de bagaje voluminoase. 
Aurel era obișnuit cu mulțimile. Crescuse într-o ţară unde se 
stătea la coadă pentru orice. Mai greu îi era să-și păstreze 
demnitatea și voinţa într-o astfel de ambianţă. Când se trezea 
înconjurat de mulţime, primul său reflex era să-și recapete 
pasivitatea și obedienţa pe care lumea comunistă le aștepta din 
partea tuturor supușilor săi. Acum, însă, trebuia să-și păstreze 
iniţiativa, să străbată mulțimea, să dea din coate, să se impună 
în faţa autorităţilor. Pentru a-și învinge inhibiţiile, decise să-și 
păstreze ochelarii întunecaţi pe nas. La adăpostul lor, cufundat 
parcă într-un întuneric aproape total, se apucă să-și croiască 
drum prin înghesuială, împingând femei, răsturnând valize și 
împiedicându-se de copiii omniprezenți. Auzi în jur strigăte și 
înjurături. Cu toate acestea, îndrăzneala orbului cu ochelari 
negri care se avânta cu toată viteza prin mulţime sfârși prin a 
provoca uimire, teamă și, în cele din urmă, respect. Ca urmare, 


VP - 47 


toți începură să se dea la o parte din calea sa, iar Aurel reuși să 
înainteze. 

Ajunsese la poarta de sosire a pasagerilor zborului proaspăt 
aterizat de la Paris. Un soldat guineez îi bloca trecerea. Îi vâri 
sub nas legitimaţia diplomatică și reuși să pătrundă în zona 
rezervată pasagerilor. Bagajele tocmai își făcuseră apariţia pe 
banda transportoare în jurul căreia erau adunaţi călătorii abia 
debarcaţi. Pe bandă se vedea un amestec heteroclit de obiecte 
dintre cele mai diverse. Lângă valizele noi, purtând sigla unor 
mărci renumite, pe bandă se roteau până și cutii de detergenţi 
lipite cu bandă adezivă sau legate cu bucăţi de sfoară veche. 

Aurel o identifică pe Jocelyne Mayeres din prima clipă, doar 
după siluetă. li semăna fratelui său, dar nu atât la trăsături cât 
la expresia feței. Avea părul scurt și își păstrase culoarea 
naturală. Înălţimea îi conferea o eleganţă de sportiv, iar vârsta, 
fără să-i șteargă de pe chip urmele tinereţii, adăuga expresiei 
sale un aer de indiferență binevoitoare, de parcă existenţa îi 
oferise acces la cele mai mari secrete ale vieții. Aurel recunoscu 
în ea exact genul de femeie pentru care nutrea, din prima clipă, 
o admiraţie totală, deopotrivă paralizantă și fermecătoare. Se 
apropie de ea și o salută: 

— Sunteţi doamna Mayeres, nu-i așa? 

Femeia nu avea nici cea mai mică idee despre cum ar fi 
trebuit să arate cel care se angajase să o ia de la aeroport. Preţ 
de o clipă, îl măsură cu stupoare din priviri pe individul 
mărunţel, înfofolit în impermeabil și cu ochii acoperiţi de 
ochelari de alpinist. 

— Sunt Aurel Timescu, de la consulatul Franţei, răcni el, în 
încercarea de a se face auzit în larma infernală a mulțimii. 

Îi întinse femeii o carte de vizită și își scoase ochelarii, 
descoperindu-și ochii mici, care o făcură să zâmbească. 

leșirea din aerogară se dovedi a fi o treabă destul de 
complicată. Aurel se văzu nevoit să negocieze ca să obţină viza 
de luhare pe pașaportul Jocelynei Mayères. În cele din urmă, un 
apel din partea comisarului Dupertuis către colegii săi guineezi 
se dovedi soluţia salvatoare. În sfârșit, ajunseră la mașină, iar 
doamna May&res se așeză pe locul de lângă șofer. Îi ceru scuze 
lui Aurel că astfel îl obligase să se înghesuie pe bancheta din 
spate, fără să știe, însă, că acolo era chiar locul preferat al 
acestuia. 


VP - 48 


— Aţi mai fost la Conakry? 

— Niciodată. Să vă spun drept, nu cunosc deloc Africa. 

Aurel fu cât pe ce să răspundă „Nici eu!”, dar se abţinu la 
timp. 

— Am rezervat online o cameră la Radisson. Știţi hotelul? 

— Bineînţeles, e unul dintre cele mai mari din oraș. O să vă 
conducem până acolo și am să vă las un răgaz ca să vă instalaţi 
cu bagajele și să vă răcoriţi un pic. 

Hotelul Radisson fusese inaugurat de curând. Era situat pe 
țărmul mării, într-unul dintre cartierele noi. Aurel nu mai fusese 
niciodată aici și, profitând de răstimpul în care se instala 
Jocelyne Mayeres, aruncă o privire prin holul cel mare de la 
parter. Clădirea, construită din sticlă și oţel, cu o arhitectură 
ultramodernă, era sumar decorată. Sălile înalte de la parter erau 
luminate de candelabre gigantice, dar care arătau destul de 
bine. Parterul se afla la nivelul mării. Un pian cu coadă ocupa 
centrul vastei încăperi. Aurel nu se putu abţine și se apropie. 
Săltă capacul de pe clape și, în picioare, cu mâna întinsă, cântă 
câteva note. Un chelner se apropie de el și-l întrebă dacă nu 
dorea să bea ceva. În trecere, îl încurajă să se așeze la pian și să 
cânte, dacă dorea. 

Aurel comandă un pahar de vin alb și se așeză pe taburetul 
tapiţat cu catifea roșie. Începu să cânte în surdină o bucată de 
Schumann. Așezând paharul de vin pe pian, chelnerul îi făcu din 
nou un semn de încurajare. Cum Jocelyne Mayères întârzia să 
coboare, fără îndoială deoarece telefona acasă, Aurel se lăsă 
dus, încet-încet, de muzică. Pianul acesta era, categoric, un 
instrument minunat. Reda extraordinar sunetele grave. Tocmai 
pentru a atinge aceste octave, Aurel trecu la o piesă a lui 
Șostakovici, deloc compatibilă cu discreția și blândeţea ritmului 
anterior. Pentru a da acestei melodii haotice amploarea pe care 
o merita, Aurel începu să lovească în clape cu toată puterea. La 
balustradele etajelor superioare care dădeau în marele hol se 
iviră chipurile unor angajaţi ai hotelului, atrași de muzică. Câţiva 
ospătari scoaseră nasurile pe ușa bucătăriei. Un grup de turiști 
care se bronzau pe marginea piscinei intrară la umbra holului 
pentru a vedea ce se întâmpla în marele salon. Văzându-i, Aurel 
își dădu seama, vag, că era urmărit și își regăsi vechile reflexe 
de pianist de bar. Începu să cânte o salsa de la Buena Vista 


VP - 49 


Social Club, răspunzând astfel zâmbetelor și strigătelor 
încântate ale turiștilor. 

Deodată simţi o mină pe umăr. 

— Domnule consul... 

Jocelyne Mayeres. Sări în picioare și închise cu zgomot 
capacul peste clape. 

— Vă rog să mă scuzați! îngăimă el, privind în jur îngrozit. 

— Eu trebuie să-mi cer scuze, am întârziat cam mult. N-am 
reușit să rezist ispitei de-a face un duș. E tare cald în ţara asta. 

— Mie-mi spuneți? 

— Ce avem de făcut în continuare? 

— Ar trebui să vă conduc la morgă, să identificaţi corpul 
fratelui dumneavoastră. Mă tem că nu va fi prea plăcut. 

— Sunt medic, aţi uitat? Sunt obișnuită cu astfel de lucruri. 
Dar aveţi dreptate, când e vorba de cineva apropiat e cu totul 
altceva. 

— Oricum, avem tot timpul. V-aș propune să luăm prânzul 
împreună mai înainte și să discutăm un pic. 

— Cu plăcere. Vă las pe dumneavoastră să alegeţi localul. Așa 
cum v-am spus, nu știu absolut nimic despre acest oraș. 

Urcară din nou în Clio și aleseră un restaurant libanez de pe 
coastă. In opinia lui Aurel, locul acesta satisfăcea două condiţii 
esenţiale: avea mese care ofereau discreţie și nu era unul dintre 
localurile frecventate de cei de la ambasadă. 

Restaurantul era exact ce căuta. Pe mica terasă care dădea 
spre încântătoarea priveliște a mării erau doar două mese, 
amândouă libere. Se așezară faţă în faţă și, fără să piardă prea 
mult timp, comandară de mâncare. Imediat după aceea, 
Jocelyne Mayeres se arătă interesată să cunoască absolut toate 
detaliile afacerii. Aurel se supuse și încheie dezvăluindu-i 
ipoteza provizorie a comisarului cu privire la cele întâmplate. 

— Dar dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Eu? Ei bine, eu cred că ipoteza crimei în scop de jaf nu 
explică toate necunoscutele problemei. De ce și-ar fi dat niște 
hoți osteneala să-l atârne de catarg? 

— În același timp, s-a intrat prin efracţie și a avut loc un jaf, 
asta e de necontestat. 

— Știu, și tocmai aici intervin dificultăţile. 

— Vă referiţi la fata cu pricina? 


VP - 50 


— Fata nu a fost violată. l-a minţit pe polițiști. Așa cum l-a 
minţit și pe fratele dumneavoastră. În timp ce trăia cu el, fata 
avea un iubit african. 

— lubitul acesta a fost interogat de poliţie? 

— Nu sunt convins că poliţia știe de existenţa lui... 

Aurel făcuse această ultimă mărturisire cu un ușor zâmbet 
maliţios în colțul gurii. Se apucă să se joace cu o bucată de 
pâine în bolul de humus, într-o încercare de a mima modestia. 
Urmă o tăcere prelungită, timp în care Jocelyne Mayeres nu-l 
scăpă din ochi nicio clipă. In cele din urmă, începu să râdă. 

— la  spuneţi-mi, domnule consul, mă înșel sau nu? 
Dumneavoastră faceţi o anchetă paralelă cu cea oficială. 

Aurel înghiţi bucata de pâine cu humus, o mestecă tacticos, 
apoi se șterse la gură și-și așeză mâinile împreunate pe masă. 

— Anchetă e mult spus. Să zicem că încerc să gândesc cât 
mai adânc și încerc să aflu lucruri utile. Dar da, e adevărat: 
cazul fratelui dumneavoastră mă interesează. 

Jocelyne Mayeres nu știa absolut nimic despre cutumele din 
această țară. Habar n-avea cum se desfășura aici anchetarea 
unei crime. Lucru ciudat, însă, se simţea în siguranţă în preajma 
acestui omuleț bizar. Era convinsă că acesta îi spunea adevărul 
și că era cu adevărat interesat să descâlcească ițele acestei 
afaceri. Dacă interesul lui era stârnit doar de curiozitate sau 
dacă existau și motive ascunse... N-avea nicio importanţă. 

— Aș vrea să-mi vorbiţi mai pe larg despre fratele 
dumneavoastră. 

Aurel fu cât pe ce să spună Jaques, atunci când veni vorba 
despre victimă. 

— Ce-aţi vrea să știți? Îl iubeam mult. Eram apropiaţi pe- 
atunci, aproape ca doi fraţi gemeni... 

Calmul care îi înconjura, peisajul marin care purta pecetea 
eternității, șuieratul blând al valurilor avură darul s-o relaxeze 
brusc pe Jocelyne Mayeres după toată încordarea de pe drum și 
agitația de la sosire. Incepu să plângă încet și nu mai fu în stare 
să articuleze niciun cuvânt. 

Aurel o lăsă să se descarce puţin, privind în depărtare. Din 
reflex, fu cât pe ce să-și scoată portţigaretul, dar se opri la timp. 
Uimindu-se pe sine cu un asemenea gest curajos, întinse mâna 
și o atinse pe cea a femeii. 

— Vă înţeleg, se bâlbâi el. 


VP -51 


— Îmi cer iertare. 

Ea își veni în fire, căută o batistă și, în cele din urmă, apucă 
șerveţelul roșu așezat în farfurie. 

— Atunci când m-aţi sunat... Ştiţi, aşteptam apelul acela de 
mai multe luni... 

— De ce? Fusese amenințat? 

— Nu. Dar mie mi-era teamă pentru el. Viaţa pe care a ales să 
o ducă... A plecat și a lăsat totul în urmă, iar eu știam cât de 
periculos poate fi. E greu de explicat. A fost ca un presentiment. 
În definitiv, îl cunoșteam atât de bine. 

— Nu e foarte mare diferenţa de vârstă care vă desparte... 

— Doar doi ani. Noi eram cei mici, am avut un frate mai mare. 

— A murit tânăr, dacă ar fi să mă iau după actele de stare 
civilă. 

— Știţi de ce a murit? 

Aurel clătină din cap. Chelnerul veni să le umple paharele și 
să se asigure că totul era în regulă la masa lor. 

— A fost un erou. 

Rostise aceste cuvinte cu amărăciune, de parcă această 
calitate a fratelui ei ar fi fost cea care îi pricinuise moartea. 

— A fost un erou al războiului din Algeria. 

Făcu un gest evaziv cu mina. 

— În sfârșit, n-are niciun rost să dezgropăm acum trecutul. Nu 
are importanţă. Ce aţi vrea să știți despre Jacques? 

— Aţi crescut împreună, în Savoia Superioară? 

— Da, într-un sat din valea Arve numit Oex, aproape de 
Megève. Singurele repere din sat sunt gara și un gater, cel care 
i-a aparţinut tatei. Tata s-a născut într-un sat din apropiere și a 
moștenit profesia tatălui său, aceea de tâmplar. 

— Așa a prins și Jacques drag de lucrul cu lemnul? 

— Lui Jacques nu-i plăcea să lucreze cu lemnul. Absolut deloc. 

— Dar întreaga lui carieră... Îmi daţi voie să-mi notez câte 
ceva? 

Aurel își scosese carneţelul și-l deschisese la o pagină nouă. 

— Viaţa familiilor tradiţionale e destul de complicată. Cine n-a 
trecut prin părţile acelea nici nu-și poate închipui. În realitate, 
există rivalități între o vale și alta și o mulțime de povești vechi 
de când lumea continuă să bântuie minţile oamenilor. Dacă mai 
adăugăm la toate acestea faptul că vorbim despre perioada 
imediat următoare încheierii războiului... 


VP - 52 


Aurel își amintea de propria copilărie, de lungile după-amiezi 
petrecute la mătușa sa, care-i istorisea despre comportamentul 
fiecăruia dintre vecini în timpul războiului: „Îl vezi pe ăla, 
secretarul de partid? El e cel care l-a denunţat pe vărul tău, 
Șlomo! În schimb, doamna Cutare a ascuns două familii până 
după Eliberare!” 

— Vă interesează poveștile despre văile noastre? 

Jocelyne Mayeres îi întrerupse reveria. 

— Mult, mult de tot. Vă rog să mă scuzaţi! 

— Prin părţile noastre sunt două feluri de oameni, reluă ea. În 
familia mamei mele, toţi aveau antecedente eroice. Fratele ei a 
făcut parte din Rezistență și a fost împușcat. Înaintea lui, însă, 
au fost unii care-au făcut parte din societatea carbonarilor, alţii 
care-au luptat în armata franceză în războiul din 1814 și chiar, 
se spunea, un veteran din armata lui Napoleon. 

— Și cu ce se ocupau pe timp de pace? 

— Căutau cristale naturale pe munte, vânau sau chiar făceau 
contrabandă. Erau pe munte toată vara. larna, în așteptarea 
dezghețului, se ocupau cu prelucrarea lemnului ca să mai treacă 
timpul. Nu căutau să facă avere. Toţi cei din familia mamei își 
doreau fie libertatea, fie gloria. 

— Și pe partea tatălui dumneavoastră? 

— Ei erau alt gen de oameni: muncitori, sedentari, nu 
câștigau cine știe ce. Bunicul meu a ajuns la Paris, dar numai ca 
să transporte piane. Cum a strâns ceva bani, s-a întors la 
Sallanches, a cumpărat o cafenea pe cheiul Mont-Blanc. Apoi, 
împreună cu fiul său, adică tatăl meu, au deschis un mic gater 
pe cursul pârâului Rippaz. 

— Și ce-au făcut în timpul războiului? 

— Tocmai, absolut nimic glorios. Când italienii au ocupat 
regiunea, s-au ferit să intre în conflict cu ei. Au găsit pe cineva 
care să administreze cafeneaua. In spatele ei era o clădire mare, 
nefolosită, care le aparţinea. Italienii au făcut din ea o cazarmă. 
Toată lumea îl bănuia pe tata că le-ar fi închiriat-o ocupanților. 
Bineînţeles, nu era adevărat, dar e o dovadă a faptului că toți 
cei care-l știau îl credeau capabil de așa ceva. 

Soarele trecuse de apogeu. Acum se aflau la umbră, iar briza 
aducea din larg un dram de răcoare. Jocelyne își puse vesta 
ușoară. 


VP-53 


— V-am povestit toate acestea ca să înţelegeți că bărbaţii din 
familia noastră aveau de ales între două modele de viaţă 
diferite. Bineînţeles, se simțeau atrași mai degrabă de felul de-a 
fi al familiei mamei mele. Când eram mici, Jacques se juca tot 
timpul de-a partizanii. Îi plăcea să hoinărească pe munte. 
Prindea păsări, numai Dumnezeu știe cum. Confecţionase din 
bucăți de sârmă o colivie mare care era mereu plină de piţigoi și 
de grauri. Sunt convinsă că și-a dorit mereu un alt fel de viaţă. 

— Și ce anume l-a împiedicat să își urmeze chemarea? 

— Moartea fratelui nostru mai mare. Îl admira enorm. Era 
idolul său. Era frumos, înalt și curajos. Când a împlinit 
optsprezece ani, s-a înrolat și a fost trimis în Algeria. Jacques era 
entuziasmat și nerăbdător să-i calce pe urme. Dacă ar fi avut 
vârsta necesară, sunt convinsă că s-ar fi înrolat și el. Mama nu 
spunea nimic, dar, pe mutește, fără cuvinte, îl încuraja... 

— Când a murit fratele dumneavoastră? 

— În 1961, chiar înainte de sfârșitul războiului. Eu avem 
treisprezece ani, iar Jacques unsprezece. Avea în cameră o hartă 
mare a Algeriei și, în funcţie de veștile pe care le primeam, 
planta un drapel minuscul în locurile unde se aflase caporalul 
Maye&res, urmărindu-i astfel poziţia în fiecare moment. Într-o 
bună zi, însă, Jacques n-a mai plantat drapelul, ci o cruce. 

Cu un gest nervos, își duse paharul la buze, dar acesta era 
deja gol. Aurel se grăbi să i-l umple. 

— Pentru mine a fost o dramă, moartea unui frate pe care-l 
iubeam. Dar pentru Jacques, vestea a fost de două ori mai 
cumplită. N-avea să-și mai vadă niciodată fratele și, pe de altă 
parte, avea să fie nevoit să-i ia locul. Tata urma să aibă nevoie 
de cineva care să-i ducă mai departe afacerea. 

— Așadar, Jacques l-a urmat pe tatăl dumneavoastră fără să 
vrea... 

— Își dorea orice, numai asta nu. La noi, însă, cuvântul 
părinţilor era lege. Nici măcar mama n-a avut nimic de spus ca 
să-l scutească de acest destin. 

Aurel reflecta la cele auzite, ronțăind capătul pixului. 

— Atunci cum se face că a investit atâta energie și a avut atât 
de mult succes în această afacere? 

— La început n-avea deloc tragere de inimă. Lucra doar atât 
cât i se cerea și apoi pleca să-și vadă de vânătoarea de păsări. 
Ar fi putut s-o ducă așa multă vreme. Dar apoi a întâlnit-o pe ea. 


VP - 54 


— Pe soţia lui? 

— Pe viitoarea soţie, da. 

— Cum a cunoscut-o? 

— Părinţii ei erau clienţi de-ai tatei. Într-o zi și-a însoţit tatăl la 
gater, Jacques a văzut-o și s-a îndrăgostit nebunește de ea. 

— Avusese... Cum să spun?... Avusese și alte experienţe 
înainte să o cunoască? 

— Nu cred. Era destul de sălbatic din fire și timid. Șeful de 
gară, vecinul nostru, încercase să îl determine să se 
căsătorească cu una dintre fiicele sale. Avea patru. Le 
cunoșteam însă dintotdeauna, iar Jacques le vedea mai degrabă 
ca pe fostele lui tovarășe de joacă. De altfel, erau toate cam 
bărbătoase și deloc seducătoare. 

— În vreme ce Aimée... 

— Aimée era ca o elfă. Locuia la oraș, avea mâinile fine și albe 
și ochii limpezi. 

— Nu vă era prea dragă. 

— Am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să-l conving pe 
Jacques să nu se căsătorească cu ea. Ea știe asta și din acest 
motiv mi-a păstrat mereu o anumită ranchiună. 

— Ce anume îi reproșaţi? 

— Cred că eram un pic geloasă, ca orice soră care e pe cale 
să-și piardă fratele. Dar nu era numai asta. Simţeam că eo 
femeie periculoasă. 

— Ea l-a sedus? 

— Nicidecum. Asta nu i se poate reproșa. La început, îl privea 
pe Jacques de-a dreptul cu dispreţ. Țintea mai sus. 

— Venea dintr-o familie bogată? Din câte am văzut pe 
internet, familia Delachat e o familie de antreprenori de mare 
calibru. 

— Așa este, dar ea nu provenea din ramura respectivă a 
familiei. Tatăl ei avea o tutungerie. Trăiau destul de precar, iar 
averea „celorlalți Delachat” era mereu prilej de suferinţă și 
invidie. Mama ei nu înceta să vorbească despre rochiile și 
pălăriile unei doamne Delachat care, din nefericire, nu era ea, 
de călătoriile ei exotice, de apartamentele de la Paris și Cannes 
ale acesteia, de mașinile pe care le conducea. Intre timp, ea 
copia tipare de rochii din revistele de modă și cosea pe bani 
puţini ultimele modele apărute în capitală, visând la o partidă 
bună pentru fiica ei, care să o scoată și pe ea din mizerie. 


VP-55 


— Dar tatăl dumneavoastră avea, totuși, propria firmă, iar 
Jacques urma să-l moștenească... 

— Credeţi că un gater de la munte ar fi fost de-ajuns să 
satisfacă ambiția doamnei Delachat? 

— Jacques era conștient de toate acestea? 

— Era îndrăgostit. Și-a jurat să depășească toate obstacolele. 
Parcă devenise misiunea lui: cu cât Aimée era mai inaccesibilă, 
cu atât mai înverșunat devenea el în a o cuceri. 

— Asta i-a mai rămas din eroismul familiei... 

— Posibil. Cert este că o curta asiduu. O vizita la Bonneville, îi 
oferea cadouri. Işi cheltuia toţi banii pentru ea și nimic nu putea 
să-l abată din drum. 

— Cum a reușit? 

— Cred că dacă ar fi avut o variantă mai bună, familia 
Delachat n-ar fi cedat niciodată. Însă, în cele din urmă, mama lui 
Aimee și-a spus că, dacă tot nu putea să obţină o partidă mai 
bună pentru fiica ei, un băiat bine-crescut, promiţător, maleabil 
putea fi pus la muncă și condus pas cu pas pe treptele averii și 
succesului. Jacques era dispus să facă toate aceste lucruri de 
dragul fetei și pentru ea. 

— Așadar, Aimée l-a ajutat în ascensiunea lui? 

— Niciodată! Mama ei o instruise bine: să nu-și murdărească 
mâinile, să refuze să joace rolul de gospodină, contabilă sau, 
Doamne ferește! de menajeră sau bucătăreasă. Într-un cuvânt, 
Aimee nu trebuia să facă nimic, doar să accepte cadourile și 
omagiile lui. Să se poarte ca o regină, ca o stăpână. Să 
transforme veniturile în lux, luxul în necesitate, iar necesitatea 
în exigenţă, astfel încât soțul ei să fie nevoit să muncească 
mereu mai mult pentru a o satisface. 

— Și i-a mers. 

— Probabil că rezultatul le-a depăşit cu mult așteptările. 
Jacques se făcea luntre și punte pentru soţia lui. A început să 
muncească nebunește și nu s-a mai oprit. Nimic nu era prea 
frumos pentru ea. Voia bani, case, servitori? El i le oferea. lar 
dacă ea nu mai cerea nimic, el era cel care-i propunea... 

Aurel închise ochii. Era un sentiment plăcut să-și vadă astfel 
confirmate intuiţiile. Simţea fiorul de ușurare pe care un jucător 
de șah îl resimte atunci când un plan bine gândit cu multe 
mutări înainte se vede împlinit. Aurel se gândi la mătușa lui, 


VP - 56 


care susținea că el avea calităţi de clarvăzător și-l numea micul 
ei vrăjitor... 

— Ce s-a-ntâmplat? Nu vă simţiţi bine? 

Aurel își veni în fire și, tulburat, rosti: 

— Nimic, nimic, scuzaţi-mă. Tropicele sunt de vină... Se pare 
că am rămas cu anumite sechele de pe urma unui paludism mai 
vechi... 


5. 


Fuseseră nevoiţi să se grăbească, pentru a mai prinde deschis 
la morgă. Recunoașterea cadavrului, așa cum se așteptase, 
fusese un moment greu. Jocelyne Mayères își exprimase dorinţa 
de a rămâne puţin singură după aceea, iar Aurel îi ceruse 
șoferului să o conducă la hotel. 

Profitase de ocazie ca să treacă pe la birou înainte de lăsarea 
serii. Mașina îl lăsase la colțul străzii în pantă, iar el parcursese 
restul drumului pe jos. Era un bun prilej să-și potolească emoția, 
căci profitase de vizita surorii lui Mayeres pentru a vedea și el 
cadavrul. Prin comparaţie cu fotografia de pe monitorul său, 
chipul defunctului i se păruse aproape de nerecunoscut. In 
primul rând, era mult îmbătrânit, lucru firesc având în vedere că 
fotografia era veche. În al doilea rând, moartea îi relaxase 
mușchii feței și îi înlăturase, astfel, de pe chip orice urmă de 
duritate și ambiţie. Ar fi fost prea mult să afirme că văzuse un 
chip senin, dar cam asta îi inspirase Mayeres. Cuvântul 
„Împăcare” era cel mai potrivit care-i venea în minte. 

Datorită credințelor strămoșilor săi, Aurel era convins de 
persistența sufletului după moarte. La țară, în România, se 
spunea că sufletul rămâne în preajma trupului neînsuflețit după 
moarte, atent la cei din jur, fie binevoitor, fie răuvoitor. Mama lui 
și rudele ei nu dădeau doi bani pe aceste superstiții. In schimb, 
familia paternă, amestec de români și maghiari, se fereau să ia 
în glumă astfel de lucruri. Prin urmare, Aurel era acum convins 
că, așa cum îl privise pe el Mayeres atât de insistent în acea 
fotografie, pe parcursul ultimelor zile, astăzi răposatul fusese cel 
care îl privise și îi adresase un zâmbet palid, încremenit, când 


VP - 57 


băiatul de la morgă ridicase pentru câteva clipe cearșaful 
albastru care-l acoperea. 

Răcoarea brizei de seară era foarte relativa, căci solul și 
caldarâmul eliberau în întuneric căldura înmagazinată peste zi. 
Și totuși, în costumul său de tweed, cu jacheta încheiată până la 
ultimul nasture, Aurel tremura atunci când deschise ușa biroului 
său. 

Aici îl găsi pe Hassan, care-l aștepta ghemuit lângă peretele 
opus ușii. Tânărul guineez sări în picioare. Aurel aproape că 
uitase că îi încredințase o misiune. 

— Pe unde ai umblat? 

Aurel detesta obiceiul albilor care, foarte adesea, se adresau 
africanilor tutuindu-i, deși aceștia continuau să li se adreseze cu 
pronumele de politețe. Cu Hassan, însă, obiceiul se impusese 
din cu totul alte motive. Era cu douăzeci și cinci de ani mai tânăr 
decât Aurel, iar această diferenţă îl îndreptățea să îl considere 
ca pe un fiu. 

— Acasă la Lamine. 

— Ah, așa e. Și? Ce ai aflat? 

— Ei bine, poliţia a ajuns acolo înaintea mea. 

— la te uită, se pare că sunt totuși destul de bine informaţi! 

— Nu cred că știau de relaţia lui cu Mame Fatim. Am stat de 
vorbă cu vărul lui. Mi-a spus că-l căutau pe Lamine fiindcă e un 
golan. A fost condamnat de mai multe ori pentru furt și, din 
când în când, mai face pe informatorul. 

— L-au arestat? 

— Nu. A reușit să se facă nevăzut înaintea sosirii lor. 

— Acest văr al lui tot golan e? 

— Nicidecum. De altfel, nici măcar nu locuiesc în aceeași 
casă. Vărul e mult mai în vârstă. E un bărbat foarte credincios 
care lucrează la compania de apă a primăriei. 

— Îl cunoșteai? 

— E oarecum înrudit cu mama, se trag amândoi din același 
sat, la poalele masivului Fouta Djalon. 

— Ţi-a spus ceva demn de luat în seamă? 

— Nu chiar imediat. Știţi cum merg lucrurile la noi - trebuie să 
te așezi, să accepţi să bei un ceai, să nu te grăbești. Ei bine, 
polițiștii erau grăbiţi, așa că lor nu le-a spus nimic. 

— Ție, în schimb... 


VP -58 


Hassan zâmbi. Aurel era genul de om care poseda o 
înţelegere profundă a lucrurilor. Era unul dintre motivele pentru 
care-i era drag. 

Aurel se așeză în fotoliu și își porni calculatorul. Se bucură să 
revadă chipul familiar al lui Mayeres, din vechea fotografie. 
Spera să-i alunge din minte imaginea de la morgă. 

— Hai, spune-mi. Ce ţi-a zis? 

— În primul rând, începu Hassan alene, imitând fără să vrea 
tonul confidenţial al vărului, Lamine a dispărut încă din noaptea 
dramei. Ușa e încuiată, dar camera sa are un balcon. Vărul l-a 
trimis pe nepotul lui ieri, ca să vadă dacă nu se poate pătrunde 
pe acolo în locuinţă. 

— Ce anume l-a determinat pe văr să facă asta? 

— Micul apartament în care locuiește Lamine îi aparţine. lar 
acesta îi datorează deja chiria pe mai multe luni. 

— Aha, așa mai înţeleg. Și, ce-a descoperit puştiul? 

— A intrat. A găsit locuinţa goală. Nici urmă de haine prin 
dulapuri, nicio pereche de Nike, nici măcar o șapcă. Se pare că 
acest Lamine e chitit să arate ca un american. Modelul lui e un 
rapper. 

— Aha, făcu Aurel, oftând. 

Încercase adesea să-și imagineze cum ar putea arăta infernul. 
Ajunsese la concluzia că era un loc care semăna izbitor cu 
Conakry, mai ales în privința temperaturii, la care se adăuga 
muzica rap urlată nonstop din niște difuzoare gigantice. 

— Ai cumva idee unde s-ar fi putut duce? 

— Nu cred că locurile în care s-ar putea ascunde sunt 
problema lui. Tipul face trafic de droguri. Are relaţii în lumea 
interlopă locală, dar și în Guineea-Bissau, în Gambia și mai ales 
în Sierra Leone. 

— Poliţia a intrat în locuinţă? 

— Au bătut la ușă și, neprimind răspuns, au plecat. Vărul lui 
Lamine spune că e foarte probabil ca acesta să nu fie decât un 
nume pe o listă mai lungă. 

— E bine, Hassan. Îţi mulţumesc. 

Aurel avea o poftă nebună de un pahar de Tokay, dar nu voia 
să bea în prezenţa lui Hassan, care era musulman. Tânărul său 
coleg nu-și terminase, însă, povestea. Se aplecă spre Aurel și, cu 
voce scăzută, vorbi: 

— Mai e ceva, domnule consul. 


VP -59 


— Ce anume? 

— Vărul lui Lamine mi-a vorbit despre fată, despre Mame 
Fatim. 

— O cunoaște? 

— Da, se pare că-și petrecea deseori noaptea împreună cu 
Lamine. 

— Chiar și în ultimul timp, de când a început să locuiască cu 
Mayeres? 

— Se pare că asta nu i-a schimbat deloc obiceiurile. Vărul se 
întreba chiar dacă nu cumva Lamine era întreţinut de ea și de 
alte două fete care-l vizitau din când în când. 

Hassan era, în mod limpede, șocat de acest comportament 
imoral. Istorisea toate aceste detalii cu privirea plecată și, fără 
îndoială, adresa în gând rugăminţi de iertare lui Allah și 
Profetului pentru vina de-a colporta asemenea grozăvii. 

— Nu-i chiar atât de surprinzător, în cele din urmă. Probabil că 
majoritatea fetelor ăstora sunt întreţinute, la rândul lor, de către 
altcineva. Asta-i tot? 

— Nu, reluă Hassan, cu ochii sclipind. Nu asta e interesant din 
ce-a spus vărul. 

— Dar...? 

— Mi-a povestit că fata era acolo, în locuinţa lui Lamine, în 
noaptea în care toubab-ul a fost asasinat. 

— Poftim? 

Aurel uită pe dată de vinul alb. Se aplecă peste birou și-i vorbi 
de-aproape guineezului. 

— Ce tot îndrugi acolo? Fata nu era pe iaht? Cum se face, 
atunci, c-a fost găsită la bord a doua zi în zori? 

Hassan își îndreptă spinarea și afișă o expresie ofensată. 

— Nu vă spun decât ce mi-a spus și mie vărul lui Lamine. 

— Spune-mi exact ce ţi-a spus. 

— In noaptea aceea, vărul lui Lamine n-a dormit. Omul are din 
când în când migrene și din cauza asta visează urât și se 
trezește. Pe strada lor mică se aude orice zgomot. Alături 
locuiește o familie cu un copil mic, căruia tocmai îi ies dinţii și 
care în noaptea aceea plângea. 

— Scurtează povestea! 

— Către miezul nopţii, vărul lui Lamine a auzit o mașină. Ca 
să ajungă până acolo, taxiurile trebuie să înainteze foarte încet, 
pentru că drumul e desfundat. Omul a văzut de departe mașina. 


VP - 60 


A auzit cum se oprește în faţa casei lui și, cum nu dormea, s-a 
dus la fereastră să vadă despre ce era vorba. Așa că i-a văzut pe 
Lamine și Mame Fatim coborând din taxi și intrând în clădirea de 
vizavi. 

— Și e chiar atât de sigur c-a fost ea? Dacă Lamine are și alte 
iubite... 

— E cât se poate de sigur. Celelalte își poartă părul altfel. Şi- 
apoi, fata a coborât prima din mașină și s-a întors către 
fereastra vărului, așteptând ca Lamine să plătească șoferului 
cursa. Nu încape îndoială, ea a fost. 

— lar asta se întâmpla la miezul nopţii, zici? 

— Cam pe-atunci. 

— Și au rămas acolo toată noaptea? 

— Despre asta, vărul nu mai știa nimic. 

— Nu i-a auzit plecând? 

— Nu, a luat un somnifer și a adormit buștean, s-a trezit abia 
dimineaţă târziu. 

Aurel se concentră. Privi portretul lui Mayeres de pe ecran și i 
se păru că discerne în privirea lui o durere ascunsă, o licărire 
resemnată pe care nu o remarcase până atunci. Oare ce-ar fi 
putut însemna? 

— iți mulţumesc, Hassan. Ceea ce ai aflat e de mare valoare. 
Categoric, trebuie să ne lămurim cum s-au petrecut lucrurile. 
Fata a fost la bord, împreună cu Mayeres, înainte de a se întâlni 
cu Lamine? Dacă da, de ce și cum a plecat de pe iaht? Și, mai 
ales, aș vrea să înțeleg cum se face că a doua zi dimineaţă se 
afla din nou la bord. 

Hassan se gândea și el, dar în minte nu-i venea niciun 
răspuns. 

— Ascultă-mă, continuă Aurel. Aș vrea să te rog ceva. E un 
efort, știu, dar voi avea grijă să ai două zile de concediu 
suplimentare, ca să recuperezi. Uite despre ce e vorba: aș vrea 
ca în seara asta să mergi în portul de agrement. Observă cine e 
pe-acolo la sfârșitul unei zile obișnuite. Cu siguranţă există un 
paznic. Probabil sunt și puști care se joacă pe chei, nu știu... Du- 
te și încearcă să afli tot ce se poate afla despre noaptea aceea. 

Hassan se lăsase și el prins în acest joc de-a ancheta paralelă. 
Acceptă cu entuziasm noua misiune. 


VP-61 


— Uite niște bani, să ai pentru un taxi și pentru consumație, în 
port. la cina acolo, bea ceva la unul dintre barurile de pe plajă. 
In fine, te descurci tu. 

Hassan luă banii și se făcu nevăzut pe culoar. 

Aurel scoase sticla de vin alb pe care o ţinea mereu la rece în 
mini-frigiderul pe care și-l instalase în birou, pe cheltuiala 
proprie. Işi turnă un pahar și îl goli bâţâindu-se pe scaun. 

Categoric, nimic nu era limpede în povestea acestui asasinat, 
dar tocmai asta făcea cazul atât de pasionant. Lui Aurel nu-i 
plăceau întâmplările simple. li plăcea să creadă mereu că lumea 
e mai complexă decât pare a fi la prima vedere. Atunci când 
asculta un jurnal de actualități, își imagina mereu câte un 
complot în spatele fiecărei știri. De cele mai multe ori, ipotezele 
sale erau bizare. De data aceasta, însă, spre deplina sa 
încântare, avea de-a face cu un mister adevărat. De-acum avea 
să facă gimnastică mentală cu un scop, nu doar de dragul unor 
jocuri ale minţii. Il privi în ochi pe Mayeres cel de pe ecran și 
ridică paharul. 

— li vom găsi pe ticăloșii care te-au omorât! 

Vinul îl făcea pe Aurel deopotrivă visător și prietenos. Se 
aplecă să ia sticla ca să-și mai toarne un pahar, pe care 
intenţiona să-l bea tot în memoria defunctului, dar ochii îi căzură 
pe ceasul din stânga jos a ecranului calculatorului. Era ora 
19:30. O anunţase pe Jocelyne Mayeres că urma să o ia de la 
hotel ca să cineze împreună. Un bun prilej pentru a continua 
conversaţia pe care o întrerupseseră când plecaseră la morgă. 

Dădu o fugă până acasă. În întunericul care domnea peste 
Conakry, din pragul clădirilor pe lângă care trecea îi era dat să 
audă frânturi de conversații, iar de dincolo de ferestre se auzea 
larma televizoarelor. Prin pasajele înguste stăruia mirosul de 
grăsime arsă și condimente. Toate acestea îi aminteau lui Aurel 
de copilărie, când își însoțea mama la piaţă în zilele de vară. 
Țărani veniţi de prin împrejurimi își etalau pe tarabe brânzeturile 
și carnea. Mama lui Aurel grăbea pasul și spunea că toate erau 
scârboase. Fără îndoială, de aici provenea ușorul dezgust pe 
care i-l provocau lui Aurel mirosurile de mâncare în aer liber. 

Ajuns acasă, goli toate sertarele și răscoli toate dulapurile ca 
să găsească o ţinută potrivită. Avea o idee foarte precisă și, la 
drept vorbind, cât se poate de desuetă cu privire la ce se 
cuvenea să îmbraci atunci când inviţi o femeie la cină. Fără 


VP - 62 


îndoială, și asta era o moștenire de la mama sa, iar mariajul lui 
durase prea puţin ca să-i schimbe ideile fixe. In cele din urmă, 
își puse o cămașă albă care avea doar mânecile cam șifonate. 
Nu era, însă, ceva grav, pentru că nu avea nici cea mai mică 
intenţie să-și scoată haina. Costumul negru pe care-l alesese era 
nitel uzat la coate. Ce-i drept, fusese cusut la Leipzig de unul 
dintre verii săi, cu două decenii în urmă. Aurel își lega 
întotdeauna singur papionul, convins că, dacă ar fi purtat un 
papion legat din magazin, ar fi arătat ca un chelner. 
Operaţiunea îl făcu să se enerveze preţ de cinci minute în fața 
oglinzii. Butonii de fildeș erau, ca întotdeauna, de negăsit și fu 
nevoit să se mulţumească cu cei banali, de fiecare zi, din aur 
galben. Se pieptănă în grabă și se spălă pe dinţi, iar două 
minute mai târziu închidea poarta și ieșea în stradă, făcând 
semn unui taxi. 

O găsi pe Jocelyne Mayeres în holul hotelului. Purta un 
pantalon de vară roz și o cămașă albă, lejeră. Ea cercetă din 
priviri îmbrăcămintea consulului dar, după ce-și petrecuse ziua 
alături de el, nu se mai mira de nimic. Pe drumul spre hotel, în 
taxi, Aurel reflectase și ajunsese la concluzia că ideea de a cina 
la restaurantul hotelului Radisson era cât se poate de bună. 
Jocelyne Mayeres era cu siguranţă obosită, iar el nu apucase să 
ceară nimănui o recomandare pentru un restaurant bun prin 
preajmă. 

Ea îi aplaudă propunerea. Câteva clipe mai târziu erau așezați 
la o masă pătrată, în apropierea piscinei. Cerul african era 
asemenea unui văl întunecat, străpuns din loc în loc de mii de 
luminiţe strălucitoare. Sfeșnicele cu luminări aprinse formau 
halouri de lumină, dezvăluind chipurile mesenilor. 

— Încep să înţeleg de ce iubea fratele meu atât de mult 
această ţară. E atâta blândeţe aici, atât de multă senzualitate... 

Aurel zâmbi strâmb. 

— Mada... 

— Se pare că nu sunteţi la fel de încântat ca și mine. 

— Căldura... căldura e de vină. O suport destul de greu. 

— Înţeleg. 

Ea îi privi costumul din stofa groasă, cămașa încheiată până la 
ultimul nasture și îi veni să-i sugereze că, poate, dacă s-ar fi 
îmbrăcat altfel, căldura s-ar fi dovedit mai ușor de îndurat. 
Înţelesese, însă, că starea nefericită a lui Aurel nu se datora 


VP - 63 


doar disconfortului climatic. Curiozitatea o determină să-i pună 
întrebări despre trecutul său. 

— Am să vă rog să-mi spuneţi dacă devin cumva prea 
indiscretă... 

— Cu siguranţă nu va fi cazul. 

— Aşteptaţi, încă nu v-am întrebat nimic, râse ea. 

Aurel era atât de stânjenit și previzibil în reacţii! 

— Sunteţi de origine străină, din câte mi se pare. 

— Sunt român. M-am născut în România. 

— Dar pentru a deveni consul al Franţei... 

—... trebuie să fii francez. Asta vă miră? 

Bănuise că avea să ajungă la acest subiect. Invariabil, mai 
devreme sau mai târziu, toată lumea sfârșea prin a-i pune 
întrebări în această privință. 

Se prefăcu a studia meniul de vinuri, deși știa foarte bine ce 
intenţiona să comande, apoi spuse: 

— Pe vremea comuniștilor, unele ţări erau dispuse să-și vândă 
cetățenii. 

— Să-i vândă?! 

— Da. Dacă aveai rude în Occident, puteai obţine o viză ca să 
li te alături, în schimbul unei anumite sume de bani. 

— Așadar, aţi fost răscumpărat? 

— Da, și pot să vă spun care este valoarea mea exactă. 

— Care? 

— Douăsprezece mii de dolari. 

— Chiar așa? _ 

— Vă surprinde suma? Inţeleg că n-aţi fi fost dispusă să plătiţi 
chiar atât de mult pentru mine... 

— Ba da! De ce spuneţi asta? 

Era o glumă pe care Aurel o făcea de fiecare dată când 
vorbea despre acest subiect. Râse, obosit. 

— Glumeam, nu-mi daţi atenţie. 

O chelneriţă veni să le preia comanda pentru băuturi. 

— Ce-aţi spune de o sticlă de vin alb? 

Apoi, aplecându-se peste masă, adăugă: 

— Vinurile albe călătoresc mai bine decât cele roșii. 

— De acord cu vinul alb. O să vreau și o apă minerală, dacă 
se poate. 


VP - 64 


Chelneriță se îndepărtă. Avea silueta senzuală și mersul 
legănat al Mamei Fatim. O priviră amândoi și, la unison, se 
gândiră la Jacques Mayeres și la moartea acestuia. 

— Bietul Jacques, rosti într-un târziu Jocelyne Mayeres. A avut 
o viaţă atât de tristă... Sper că a apucat să se simtă bine măcar 
în scurtul răgaz pe care l-a petrecut aici înainte de a muri. 

— Credeţi că nu era fericit în Franţa? 

— V-am spus, muncea ca un câine. Nu-și lua niciodată 
concedii și nici măcar vreo zi de odihnă. 

— Avea vreo pasiune? 

— Nu prea. Ba da! Colecţiona obiecte legate de războiul din 
Algeria. Ecusoane, uniforme, ziare din perioada respectivă, de- 
astea. 

— O colecţie în memoria fratelui dumneavoastră? 

— Cu siguranţă. V-am spus: nu se împăcase niciodată cu 
ideea că nu izbutise să fie și el un erou, că fusese nevoit să-i 
calce pe urme tatei, cu afacerea, că fusese obligat să ducă o 
viaţă liniștită, după cum spunea chiar el. Cu timpul, pasiunea s-a 
transformat într-o chestiune în care era expert, ca în tot ceea ce 
alegea să întreprindă. Era o autoritate în materie, coresponda cu 
colecționari din întreaga lume. 

— Ce s-a întâmplat cu această colecţie? 

— Inainte de a părăsi Franţa a donat-o Muzeului Armatei. A 
fost o mică ceremonie la saloanele de la Invalides. Militarii i-au 
mulțumit pentru donaţie. 

— Presupun că i-a făcut plăcere, nu? 

— A fost destul de ciudat. Am participat și eu, împreună cu 
soțul meu. Am avut impresia că Jacques era chiar mai trist decât 
de obicei, cu toţi acei militari de rang înalt în jurul său. A ţinut 
un discurs în care n-a vorbit decât despre fratele nostru. lar în 
tot acest timp a părut că e gata să izbucnească în plâns. 

Aurel își scosese carneţelul și lua notițe, cu un scris deformat, 
căci sfeșnicul de pe masă nu răspândea prea multă lumină. 

— Avea și arme în această colecţie? 

— Destule, cred. Avea puști de asalt, pumnale folosite de cei 
din forţele speciale, grenade... Genul acesta de lucruri. 

— Și le-a predat muzeului pe toate? 

— Așa cred. 

— Chiar pe toate? 

— N-am idee. 


VP - 65 


Aurel nu se gândise până acum la asta: de ce nu se apărase 
Mayeres? Comisarul i-ar fi spus, cu siguranță, dacă la bordul 
iahtului ar fi fost găsite arme. 

— Aţi început să-mi vorbiţi despre soția lui, azi-dimineaţță... 

— Ce aţi vrea să mai știți? 

— O mai urâţi și acum, nu-i așa? 

— Încerc să nu o judec. Ea este așa cum este. Ceea ce n-am 
cum să uit e că l-a despărțit pe Jacques de familia lui. De mine, 
în mod special. Îl voia doar pentru sine. 

— A trecut mult timp de când s-au despărțit? 

— S-a întâmplat treptat, nu dintr-odată. El a cumpărat un 
apartament pe Coasta de Azur, iar ea a început să petreacă tot 
mai mult timp acolo. Mai aveau și o casă la Paris, în apropiere 
de Saint-Augustin. Ei nu i-a plăcut niciodată Savoia Superioară și 
până la urmă nu s-a mai întors niciodată acolo. Jacques era cel 
care o vizita. Și-atunci, cu toată munca pe care o depunea el, s- 
au văzut din ce în ce mai rar. 

— Ea își găsise vreun amant? 

— El nu mi-a povestit niciodată despre așa ceva. Dar nu m-aș 
mira să aflu că a existat cineva. Oricum, cred că era suficient de 
discretă. Nu voia să riște un divorţ din vina ei. lubește prea mult 
banii. 

Zgomotele unei orchestre ajungeau din când în când la ei. Cu 
siguranţă veneau de la unul dintre barurile de pe plajă, probabil 
cel situat în dreptul colțului străzii în pantă. 

— Atunci, riscă să cadă de sus de tot. 

— De ce spuneţi asta? 

— Bânuiesc că știți că fratele dumneavoastră, după ce a 
obținut o sumă frumoasă din vânzarea companiei către acei 
chinezi, și-a lichidat toate conturile bancare. 

— Da, știu. Și ce-i cu asta? 

— E destul de plauzibil ca el să fi luat toţi banii cu sine. 

— l-a luat... adică la bordul iahtului? 

— Da. Și, după cum știți, seiful a fost forţat și golit. 

— Dar e o nebunie! Cum să ia atât de mulți bani la bordul 
unei ambarcaţiuni? 

— E posibil să fi fost o nebunie. Dar, mai mult de atât, era o 
modalitate sigură prin care s-o lase fără un sfanţ pe soţia lui. 
Căsătoria lor a fost încheiată în comunitate de bunuri. Jumătate 


VP - 66 


din sumă era a ei. Luând totul cu sine, avea să o ruineze și, în 
eventualitatea unui deces, ea urma să fie dezmoștenită. 

— Credeţi că știe? 

— Habar nu am. O să o sun mâine dimineaţă. Voi avea ocazia 
să aflu cum reacţionează la auzul veștii. 

Jocelyne era încă sub imperiul surprinzătoarei dezvăluiri. 

— Oricum, atunci când vă veţi întâlni cu comisarul francez 
care răspunde de anchetă, am să vă rog să nu-i vorbiţi despre 
acest subiect, se bâlbâi Aurel. Comisarul e un tip mai... 
tradițional. Și-ar da seama că informaţia vine de la mine și va 
crede că sunt un ciudat. 

Jocelyne Mayeres îl privi pe Aurel, cu nodul papionului cam 
strâmb, cu cămașa lui apretată și insigna cu vulturul de pe 
stema României prinsă la reverul costumului cam jerpelit. Își 
ascunse zâmbetul sorbind din paharul de vin alb. În niciun caz 
nu intenţiona să contribuie la catalogarea lui drept un ciudat. 

* 


Aurel avusese o noapte agitată. Multă vreme se întrebase 
dacă băuse prea mult sau, dimpotrivă, nu îndeajuns. În cele din 
urmă, la trei dimineața, deschisese încă o sticlă. 

Nu era în stare să se hotărască ce anume îl tulburase mai 
mult: să fi fost cele aflate peste zi și perspectivele din ce în ce 
mai complexe pe care aceste revelații le deschideau pentru 
explicarea morții lui Mayeres? Sau de vină era mesajul lui 
Baudry, pe care-l găsise înregistrat în memoria telefonului fix la 
întoarcerea acasă? Consulul general aflase de la Lemenâtrier că 
Aurel își alocase cu de la sine putere dosarul crimei. Il felicita, 
evident ipocrit, dar îi recomanda - adică îi ordona - să se 
limiteze strict la aspectele consulare ale afacerii. 

„Imbecilul ăsta nu duce lipsă de intuiţie când e vorba să mă 
umilească”, își spuse Aurel. 

Baudry mai adăuga că avea să revină la Conakry spre mijlocul 
săptămânii următoare (adică mai devreme cu două zile decât 
era prevăzut iniţial) și că avea de gând să-l convoace imediat 
după sosire să dea un raport detaliat asupra activităților sale. 

li mai rămâneau, așadar, doar cinci zile pentru a-și duce 
ancheta la bun sfârșit. Dacă până atunci nu avea să obţină 
rezultate, urma să piardă accesul la dosar, iar această 
perspectivă îl bulversa. Desigur, entuziasmul său pentru această 
afacere se datora în bună măsură curiozităţii, dar și orgoliului 


VP - 67 


din pricina căruia refuza să admită că ar fi putut să dea greș. În 
ultimele zile, însă, la toate acestea se adăuga și senzaţia unei 
stranii complicităţi cu Mayeres. Avea impresia că-l cunoaște, ba 
chiar mai mult, se simțea dator faţă de el. De parcă destinul i-ar 
fi încredințat lui, Aurel Timescu, misiunea de a-i face dreptate 
acestui bărbat asasinat cu lașitate. 

La opt dimineaţa, sări din pat, trezit brusc de bătăi puternice 
în ușă. Era Hassan, care venea să-i dea raportul despre 
misiunea nocturnă din portul de agrement. Cu o seară înainte, 
Aurel îi recomandase ca, pentru a păstra discreţia, să treacă pe 
la el pe acasă în loc să discute la ambasadă. Dimineaţa, acolo 
era destulă lume care pierdea vremea pe coridoare și nu puteai 
ști niciodată cine trage cu urechea. Aurel îmbrăcă un halat 
brodat cu inițialele sale, apoi îi deschise tânărului său coleg. Il 
rugă să aștepte puţin și apoi făcu rapid un duș rece, ca să se 
trezească. ` 

Toată copilăria sa, Aurel visase la apa caldă. In Africa, însă, 
apa rece era cea după care tânjea cel mai puternic. Rezervorul 
de pe acoperiș se încălzea încă de la primele ore ale dimineţii. 
De atunci și până către miezul nopţii, din robinete nu ieșea 
decât apă fierbinte. 

Sfârșind cu dușul, Aurel se stropi din plin cu apă de colonie, 
din cea pe care o folosea doar la ocazii speciale (o folosise și în 
ajun, înainte de-a ieși la cină). 

ÎI invită pe Hassan în bucătărie. Refuza cu încăpățânare să 
apeleze la serviciile unei menajere, o breaslă pe care o detesta 
sincer, din cauza nenumăratelor hârtii deranjate și a obiectelor 
sparte cu care fusese blagoslovit de-a lungul timpului. Pe cale 
de consecinţă, bucătăria lui Aurel era într-o stare deplorabilă de 
dezordine și mizerie. Cu toate acestea, stăpânul casei se 
descurca de minune chiar și în acest mediu haotic. Scoase două 
pliculeţe de ceai din talmeș-balmeșul care ocupa blatul de lucru, 
umplu un ibric cu apă și clăti două căni ciobite. Pe post de mic- 
dejun aprinse un muc de ţigară aflat la îndemână. 

— Ei, cum a fost azi-noapte? Ai prins ceva? 

Era limpede că nici Hassan nu-și făcuse orele de somn. 
Privindu-l pe Aurel agitându-se în bucătărie, fusese gata-gata să 
ațipească. 

— Aăăă... da! 

— Ai aflat lucruri interesante? 


VP - 68 


— E acolo un tip pe nume Seydou, un fel de om bun la toate. 
Locuiește într-o cabană de lângă yacht-club. 

— L-am întâlnit, dar nu i-am văzut cabana. 

— E în lateral, la adăpostul unui pâlc de copaci. Cu toate 
astea, de acolo omul poate vedea perfect întreaga radă a 
portului și aude absolut tot. 

— Era acasă în noaptea crimei? 

— Bineînţeles. Nu-și părăsește niciodată postul. 

— A văzut ceva mișcare în noaptea aceea? 

— S-a cam codit să-mi vorbească, pentru că și polițiștii l-au 
interogat, iar lor nu le-a spus nimic. Am stat de vorbă îndelung 
și i-am dat de înțeles că avea mai multe de pierdut dacă alegea 
să tacă. 

— De ce anume se temea? 

— Aici e clou-ul: de când Mame Fatim s-a mutat cu Mayeres, 
fata a făcut o înţelegere cu Seydou. Aproape în fiecare seară 
acesta venea să o ia de pe iaht, iar ea își petrecea bună parte a 
nopţii la țărm. 

— Împreună cu Lamine? 

— Da. Seydou se teme că Ravigot, patronul portului, l-ar da 
afară dacă ar afla că se ocupă cu asemenea șmecherii. Mai ales 
că nu e singurul caz, face afaceri de genul ăsta cu mai toți 
proprietarii de ambarcaţiuni din port. 

— Și crezi că patronul lui nu știe? Doar locuiește și el tot 
acolo... 

— Da, dar e beat aproape seară de seară, așa că habar n-are 
cu ce se ocupă Seydou. 

— E-n regulă. Spune-mi ce ţi-a dezvăluit despre noaptea care 
ne interesează. 

— In noaptea aceea, Mame Fatim i-a cerut să vină să o ia de 
pe vas cu iola lui la zece seara. Lamine o aștepta la intrarea în 
port, cu un taxi. 

— Și Mayeres? 

— Dormea. 

— Beat mort, și el? 

— Nu. Potrivit lui Seydou, Mame Fatim îi punea un somnifer în 
pahar în fiecare seară. 

— Chiar în fiecare seară? 

— Cu siguranţă, de fiecare dată când voia să plece. Nu l-am 
întrebat mai multe pe Seydou. 


VP - 69 


— Așadar, a luat un taxi împreună cu Lamine și s-au dus la 
acesta acasă. Când s-a întors? 

— În privinţa asta, Seydou n-a știut să-mi răspundă cu 
exactitate. 

— N-a știut sau nu a vrut? 

— Nu cred că ne ascunde ceva, explicaţiile lui au fost 
îndeajuns de clare. 

Aurel intrase în baie și se îmbrăca, în vreme ce Hassan 
continua să-i vorbească din salon. Auzind, însă, ultima 
propoziţie, dădu buzna afară din baie ca să nu piardă răspunsul. 

— Cum adică? g 

— Seydou avusese o zi grea. In ajun plecase o navă din port. 
Seydou trebuise să rezolve toate demersurile necesare 
împreună cu echipajul. Apoi se bucurase de câteva ture de vâslit 
până la țărm și înapoi la ambarcaţiunea respectivă pentru a 
căra proviziile comandate din oraș de către cei de pe navă. Era 
epuizat. După ce a debarcat-o pe Mame Fatim, s-a dus la 
culcare și n-a auzit când ea s-a întors. Abia dimineaţă, când a 
văzut cadavrul spânzurat de catarg, a remarcat faptul că peste 
noapte cineva se folosise de iola lui. Vâslele nu erau așezate așa 
cum obișnuiește el să le lase. 

— Așadar nu știm când s-a întors Mame Fatim? 

— Nu. 

— Crezi că Lamine a dus-o înapoi la bord cu barca lui Seydou? 

— El asta crede. 

Aurel reflectă o vreme în tăcere. Această informație venea să 
confirme ipoteza lui Dupertuis: Mame Fatim și prietenul ei 
reveniseră la bord cât Mayeres încă mai dormea. Totul părea să 
îi acuze. Și totuși, fără să știe de ce, Aurel continua să aibă 
îndoieli. 

— Ce altceva ai mai aflat? îl întrebă el într-un târziu pe 
Hassan, căruia i se închideau ochii de somn. 

— De la Seydou doar atât. Apoi, însă, am făcut o plimbare 
prin împrejurimi. Pe-acolo sunt niște barcagii care dorm lângă 
pirogile lor, pe plajă. Nu intră niciodată în port, dar trag cu 
ochiul într-acolo și observă tot ce mișcă. 

— ȘI? 

— Și se pare că rada portului e o placă turnantă pentru 
traficul de cocaină. 

— Cocaină? Droguri? 


VP - 70 


— Da. Marfa vine din Columbia, trecând prin insulele Bijagos 
și Guineea-Bissau. 

— Teoretic, toată lumea știe asta... 

— De-acolo există trei căi prin care drogurile ajung în Europa: 
pe calea aerului... 

— Știu. Una dintre îndeletnicirile preferate ale localnicilor e 
să-i denunțe pe catării, cum li se zice, care se pregătesc să urce 
la bordul curselor aeriene către Europa. Mai sunt și curierii 
tereștri, care traversează Sahara pe jos sau cu camioanele. 

— Da. Și mai sunt și iahturile... 

— Mereu am crezut că-și trimit marfa pe mare în cala 
cargourilor. 

— Nu numai. O trimit și pe veliere. lar portul nostru e o oprire 
binecunoscută. 

Aurel îl asculta cu atenţie pe Hassan și, între timp, se 
bărbierea metodic. La drept vorbind, natura nu-l dăruise cu prea 
mult păr. Doar trei zone de pe faţă erau înzestrate cu pilozitate: 
cele două laterale ale bărbiei și un pic de mustață. În rest, era 
cât se poate de spân. Și totuși, obișnuia să-și pună-n palme 
ditamai norul de spumă de ras și se rădea cu delicatețea unui 
profesionist, pe toată faţa. 

— Crezi că Mayeres se distra făcând trafic de droguri? Cu 
siguranţă n-o făcea pentru bani, era putred de bogat. 

— Habar n-am, răspunse Hassan, ușor iritat. Eu doar v-am 
spus tot ce am aflat. 

— Au mai fost crime de genul ăsta pe-aici? Reglări de 
conturi... 

— Nu. Aici e liniște. Dar cei din partea locului spun că e ceva 
necurat acolo. 

Aurel ieși din baie, încheindu-și cămașa. 

— E-n regulă, îți mulţumesc! Ai făcut treabă bună! 

Cu aceste cuvinte, se apropie de o cutie de metal așezată pe 
o servantă, o deschise și îi oferi lui Hassan o felie de prăjitură. 
Era preparată după rețeta pe care o făcea de Crăciun bunica sa 
din partea tatălui. 

— la, te rog. E cozonac, l-am copt chiar eu. 

Hassan privi prăjitura cu ochii mari de uimire. Deși, la drept 
vorbind, nimic n-ar fi trebuit să-l mai surprindă la Aurel. 

— Bun, tinere. Acum poţi să pleci la culcare. 


VP -71 


Era nouă, ora la care Aurel își planificase să o sune pe Aimée 
Mayeres în Franța. Având în vedere tot ce aflase despre soția 
defunctului, îi era mai mult ca oricând teamă de reacţia 
acesteia. Fără să-și mărturisească nici măcar sieși, amânase 
atât de mult momentul apelului în speranţa că altcineva îi va da 
vestea, iar el nu va fi nevoit să suporte consecințele șocului 
inițial. Oricum ar fi stat lucrurile, însă, nu mai putea să amâne. 

Formă numărul primit de la notar. Prefixul era din 
departamentul Var. | se răspunse încă de la primul apel. 

— Aș vrea să vorbesc cu doamna Aimée Mayeres, dacă se 
poate. 

Vocea de la celălalt capăt al firului avea un puternic accent 
maghrebian. 

— Acum s-a trezit, tocmai servește cafeaua. 

Aurel se uită la ceas. În Franţa era ora prânzului. 

— E vorba de ceva important. 

— Să văd. Din partea cui, dacă se poate? 

— Sunt consulul Franţei în Guineea. 

Se auziră șușoteli, zgomotul unei căni așezate pe o 
farfurioară, apoi pași. Doamna nu se grăbea deloc. 

— Da? 

— Doamna Aimée Mayeres? 

— Chiar eu. 

Vocea îi era ușor afectată, cu intonaţii snoabe, superioare. 

Aurel se prezentă și luă o seamă de precauţii oratorice înainte 
de a trece la subiect. 

— Îmi revine neplăcuta însărcinare de a vă anunţa că soțul 
dumneavoastră, domnul Jacques Mayeres, a decedat. 

— Aha, pronunță femeia de la capătul firului. 

Niciun țipăt, niciun hohot de plâns, ci o simplă constatare. 

Din moment ce această primă salvă fusese lansată fără 
dificultăţi, Aurel hotărî să treacă la următoarea: 

— A fost asasinat, la bordul ambarcaţiunii sale. 

— Înţeleg. 

Din nou, nicio urmă de emoție. 

— Eraţi la curent cu vestea, cumva? 

— Nu. Aflu acum, de la dumneavoastră. 

Aurel era ușor descumpănit. 

— Veţi... veţi veni la Conakry? 

— Sănătatea nu-mi permite să călătoresc. 


VP- 72 


După intonaţia cu care pronunţase aceste cuvinte, era cât se 
poate de evident că sănătatea nu constituia cu adevărat un 
impediment. Femeia pur și simplu nu avea chef să se deranjeze 
și nu încerca să ascundă acest lucru. Era limpede că n-avea rost 
să porţi o discuţie bazată pe emoţii. Aurel trecu, așadar, la 
chestiunile concrete, de ordin practic. 

— Ce intenţionaţi să întreprindeţi în privinţa funeraliilor? 

— Care sunt uzanţele în astfel de cazuri? 

— Doamnă, astfel de cazuri se ivesc destul de rar. Totul 
depinde de dorinţele familiei. Dacă veţi dori cumva să repatriați 
corpul... 

— Ascultaţi-mă, domnule consul. Soțul meu a părăsit Franţa 
fără intenţia de a se mai întoarce. Doar dacă nu cumva notarul 
său are cunoștință de altfel de dispoziţii... 

— Am discutat cu dumnealui. Nu mi-a pomenit nimic de 
existența unor dispoziţii speciale. 

— In acest caz, să respectăm voința soţului meu. Să fie 
înmormântat acolo unde a murit. 

— Cum doriţi. Ar mai fi ceva: pentru a organiza procesul de 
succesiune, trebuie să știți că seiful domnului Mayeres, cel pe 
care îl instalase pe vas, a fost golit de către cei care l-au atacat. 
N-au mai lăsat nimic. 

— Așa. Și? 

Vocea femeii nu trăda mai multă tulburare decât în momentul 
în care îi dăduse vestea că soțul ei fusese asasinat. Indiferența 
aceasta atât de fățișă îl intrigă pe Aurel. Reacţia ei contrazicea 
imaginea pe care și-o alcătuise despre Aimée Mayeres. Putea să 
înţeleagă lipsa oricărei emoţii când aflase de moartea soțului, 
dar se așteptase la o reacţie mai puternică la anunţul dispariţiei 
averii acestuia. 

— Și...? Dar banii aceștia ar fi urmat să vă revină, din câte am 
înțeles. 

— Ascultaţi-mă, domnule consul. Eu și soţul meu am încetat 
orice fel de relaţii de mai mulţi ani. Ne-am reglat conturile. Am 
primit de la el ceea ce am considerat că este corect să-mi 
revină. Restul nu-mi aparține. Mai mult chiar: nu mă 
interesează. Am ce-mi trebuie pentru a trăi și nu mai am nevoie 
de nimic altceva. E clar? 

— Cât se poate de clar, doamnă. 

— Mai e ceva? 


VP-73 


— Aș vrea să știu dacă intenţionaţi să vă constituiți parte 
civilă în proces. 

— Adică vreţi să știți dacă intenţionez să depun plângere. 

— Da. Atunci când un cetățean francez are parte de o moarte 
violentă în străinătate, parchetul deschide o anchetă. Nu vă 
ascund că, de regulă, acest gen de anchete nu duc prea 
departe. 

— Dar dacă familia depune plângere? 

— Atunci ar fi șanse ca aceste cercetări să fie făcute cu mai 
mult zel. Ar putea fi instituită o comisie rogatorie. Judecătorul ar 
putea cere audierea unor martori... Durează ceva timp, desigur, 
și nici măcar așa nu puteţi fi sigură că veţi afla tot adevărul. 

Urmă un minut de tăcere la celălalt capăt al firului. Nu se mai 
auzea nimic, nici măcar răsuflarea femeii. 

— Adevărul... repetă într-un târziu Aimée Mayeres pe un ton 
glacial. Într-o afacere precum cea de faţă, adevărul nu poate fi 
decât sordid, iar eu nu ţin morţiș să-l cunosc. Am rămas cu 
destule amintiri plăcute de pe urma soțului meu încât să nu-mi 
doresc să le pătez cu detaliile indiscrete referitoare la felul în 
care și-a găsit sfârșitul. 

— Așadar, nu veţi depune o plângere? 

— Nu. Vă mai pot fi de folos în vreun fel? 

— Nu cred. 

— În acest caz, vă mulţumesc că m-aţi sunat, domnule consul. 
Maestrul Hochard se va ocupa de toate detaliile. La revedere. 

— Vă mulțumesc și eu, doamnă. La revedere. 

Aurel închise telefonul și rămas un timp nemișcat, privindu-l. 
Chipul lui Mayeres de pe ecran i se părea acum mai straniu ca 
niciodată. Crezuse că-l înţelege, își alcătuise niște ipoteze și, 
iată, acestea se prăbușeau precum un castel din cărţi de joc. 
Femeia cu care tocmai stătuse de vorbă nu semăna cu cea din 
povestea pe care și-o spusese în minte peste noapte. Nici vorbă 
de vampă însetată de avere, nicidecum o femeie fatală care să- 
și subjuge soţul din dorinţa violentă de ascensiune socială. 
Tocmai discutase cu o persoană care avea un caracter roman, o 
femeie rece, demnă, mulţumită cu propria viaţă. Până la urmă, 
cele două imagini puteau fi combinate și se putea trage 
concluzia că doamna Mayeres devenise ceea ce era acum abia 
la urmă de tot, când ambițiile îi fuseseră împlinite și orice urmă 
de pasiune dispăruse. Și totuși, ceva nu se lega. Fie imaginea pe 


VP - 74 


care și-o formase despre acest cuplu era falsă, fie, dacă era 
adevărată, femeia de la telefon jucase un rol. Dar cu ce scop, 
oare? 

Ceva mai târziu, Aurel ieși din casă și porni spre ambasadă. 

În timp ce traversa curtea ca să ajungă în clădirea consulară, 
fu strigat de departe de un domn în vârstă îmbrăcat într-un 
costum  albastru-azuriu. Era Marcelly, un avocat francez 
pensionar a cărui familie se stabilise la Conakry de generaţii și 
nu părăsise ţara nici măcar în cei mai negri ani ai istoriei 
recente. Era membru în toate cluburile posibile, de la 
Comanderia Vinurilor de Bordeaux la Tovărășia Rotiserilor, 
trecând prin societatea Cavalerilor de Armagnac. Îi era drag lui 
Aurel, căci avea maniere de modă veche și era întotdeauna 
îmbrăcat la patru ace. 

— Chiar venisem să vă văd, spuse Marcelly strângând cu 
căldură mâna lui Aurel. Am trecut pe la serviciul de acordare a 
vizelor și Lemenâtrier mi-a spus că, în acest moment, 
dumneavoastră reprezentaţi consulatul în toate chestiunile 
oficiale. 

Dacă Lemen&trier chiar spusese una ca asta, însemna că 
problema lui Marcelly era una lipsită de interes. Dacă ar fi fost 
vorba de o reuniune a clubului Rotary, în mod sigur nu și-ar fi 
cedat locul cu atâta ușurință. 

— Despre ce e vorba, maestre? 

— lată: știți, desigur, că sunt președintele Asociației 
Membrilor Ordinului Naţional de Merit din Conakry. 

În străinătate, dar mai ales în Africa, decoraţiile franceze au 
fost dintotdeauna la mare căutare. Unii nu ezită să asedieze 
autorităţile diplomatice ani în șir pentru a obţine așa ceva. 
Asociaţiile de tipul celei prezidate de Marcelly au rolul de a 
perpetua, pentru membrii lor, amintirea eforturilor depuse 
pentru a fi demni de râvnitele decorații. 

— În seara aceasta, urmă bătrânul avocat, vom organiza o 
mică ceremonie de omagiere a sărmanului Mayeres, ucis 
mișelește la bordul iahtului său. 

Aurel tresări. 

— Credeam că membrii asociației trebuie să fie rezidenţi în 
această ţară. 

— Exact. Însă dacă cineva aflat în trecere dorește să ni se 
asocieze pe perioada sejurului aici, e binevenit să ni se alăture: 


VP-75 


oriunde am merge, suntem consideraţi membri de drept ai 
asociaţiilor locale. 

— E un privilegiu deosebit, rosti Aurel, mimând o admiraţie pe 
care era departe de a o nutri. 

Detestase dintotdeauna acest gen de adunări. Oriunde s-ar fi 
aflat, el nu cerea decât un singur drept: acela de a fi lăsat în 
pace. 

— S-ar cuveni ca ambasada noastră să fie reprezentată la 
acest eveniment. Fără îndoială, dacă domnul consul general ar fi 
fost aici... 

— La ce oră va avea loc reuniunea și unde? 

— La ora nouăsprezece, la vechiul Cerc. 

— Puteți conta pe mine, maestre. 

Era o bună ocazie să întâlnească oameni care avuseseră de-a 
face cu Mayeres, se gândi Aurel în timp ce urca scările către 
biroul său. Dar ce căuta, oare, răposatul în această adunare de 
ramoliţi? Ei erau cei care îl abordaseră sau se prezentase el la 
ei? Aurel știa că trebuie să se lămurească în această privință. 

Ajungând în faţa ușii, găsi biroul încuiat și avu o strângere de 
inimă. Poruncise oare Baudry să-i fie luate toate achiziţiile 
recente? Apoi își aminti că îl trimisese la culcare pe Hassan. 
Nimeni altcineva nu mai avea cheia biroului. Deschise ușa. 
Primul lucru pe care-l făcu fu să ridice receptorul telefonului 
interior și să-i anunţe pe jandarmii de la poartă că urma să fie 
căutat de doamna Jocelyne Mayeres în jurul orei zece. li rugă să- 
| anunţe, ca să poată să-i vină în întâmpinare și să o conducă la 
comisarul Dupertuis. 

Avea la dispoziţie două ore. Profită de răgaz și deschise 
calculatorul ca să mai facă niște cercetări în privinţa 
misterioasei Aimee. Peste noapte îi venise o idee pe care voia s- 
o verifice. 

Aimée Mayeres nu era greu de găsit pe internet. Adora 
cluburile de toate felurile și colecţiona poziţii onorifice în tot 
soiul de asociaţii și organizaţii. Cel mai mult păreau să-i fie pe 
plac cercurile de binefacere, dar nu dintre cele care solicitau 
muncă militantă de teren. Nu-i plăceau spitalele, căminele de 
bătrâni sau cantinele pentru săraci. In schimb, era adepta 
seratelor mondene de binefacere și a cinelor de caritate unde se 
vorbește despre sărăcie în timp ce sunt exhibate toalete 
extravagante. Aurel găsi un număr mare de articole din ziarele 


VP - 76 


locale, de pe site-urile asociaţiilor sau ale municipalităţilor. În 
fotografii putea fi văzută Aimée Mayeres, împopoţonată ca un 
pom de Crăciun, care dona cecuri supradimensionate din carton, 
primea buchete de flori sau cuvânta de pe scenă în faţa unui 
public simandicos. Se așteptase la toate astea. Dar nu era ce 
căuta. Un articol din Var-Matin îl aduse pe calea cea bună. 
llustraţia însoţitoare o înfățișa pe Aimée dând startul unei 
regate. Pornind pe acest fir, găsi foarte curând confirmarea unui 
fapt pe care îl intuise: ei i se datora existenţa iahtului lui Jacques 
Mayeres. Raționamentul său inițial fusese simplu: Jacques 
Mayeres, om de la munte, pasionat de vânătoarea caprelor 
sălbatice și a păsăretului alpin, nu avea niciun motiv să-și 
dorească să se afle pe puntea unui velier. In schimb, Aimée, 
care locuia pe Coasta de Azur, părea să fi fost dintotdeauna 
îndrăgostită de mare. 

Într-un alt articol, publicat în Le Dauphine cu zece ani în urmă, 
Mayeres și soția sa vorbeau despre pasiunea pentru navigația 
de agrement. Îl primiseră pe reporter la bordul iahtului lor 
amarat în portul La Rochelle. Mayeres se pregătea să traverseze 
Atlanticul, împreună cu un skipper. La întrebarea jurnalistului, 
răspunsese: „Soţia mea a fost cea care mi-a făcut cunoștință cu 
marea. În familia ei, yachtingul e o tradiţie”. 

Mergând mai departe cu cercetările, Aurel descoperi că 
familia Delachat fusese proprietara unui iaht care navigase pe 
Mediterana în anii '50. Fără îndoială, era vorba despre ramura 
bogată a familiei. În mod cert, se lăudau cu pasiunea pentru 
yachting și acesta era un motiv în plus de invidie pentru ramura 
săracă a familiei. 

Prin urmare, originea pasiunii pentru navigaţie a soţilor 
Mayeres putea fi reconstituită în felul următor: din dorinţa de a- 
și imita rudele glorioase și mult-detestate, Aimée considerase 
încă de la începutul mariajului lor că un iaht era semnul 
incontestabil al reușitei. Îl împinsese, așadar, pe Mayeres în 
această direcţie. După ce împărtășiseră, cel puţin în aparenţă, 
această pasiune, fiecare dintre ei o cultivase în propria manieră: 
Mayeres continuase să navigheze sau cel puţin visase să o facă, 
pentru ca, până la urmă, să se îmbarce definitiv pe o navă după 
ce-și vânduse compania; Aimée se mutase la malul mării și 
devenise o participantă asiduă la manifestările nautice mondene 
de pe Coastă. Mai multe fotografii din articole o înfățișau, mai 


VP - 77 


mult sau mai puţin sub influenţa alcoolului, la diverse serate 
mondene desfășurate la bordul unor veliere de lux sau în 
porturile Mediteranei. Era membră cotizantă a yacht-clubului din 
Cannes. Aceste documente aduceau la lumină o mare parte a 
poveștii, dar mai rămânea, totuși, de verificat ceva. Dintre cei 
cu care se afișa Aimee în fotografii - cu unii chiar în ipostaze 
destul de intime -, se afla oare vreunul în Guineea? Printre 
petrecăreţii din poze se găsea oare veriga lipsă care ar fi putut 
să o lege pe Aimée de Conakry? De îndată ce Hassan avea să 
ajungă la birou, urma să-i dea de lucru în acest sens. Trebuia cu 
orice preț să afle cine erau cei care, în ultimele luni, ancoraseră 
în portul de agrement din Conakry. Dacă ar fi reușit să obţină 
lista, urma o sarcină uriașă care trebuia dusă la bun sfârșit: să 
cerceteze _itinerariile navelor în cauză pentru a descoperi o 
posibilă legătură cu doamna Mayeres. Era o probabilitate infimă, 
dar într-o anchetă nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. 

Insă Aurel nu avu timp să reflecteze mai profund asupra 
acestui subiect, pentru că fu apelat de la postul de gardă, care-i 
anunţă sosirea Jocelynei Mayeres. Aurel închise calculatorul și 
cobori în fugă treptele. 


6. 


În România, pe când era tânăr și doar visa la Franţa, Aurel își 
alcătuise o anumită idee despre eleganța franceză. Cea a 
femeilor, desigur, dar și cea masculină. Rămăsese la nivelul 
noţiunilor extrase din romanele lui Maupassant, peste care se 
grefaseră imagini din filmele anilor '30. De acord, bastoanele, 
pălăriile și acele de păr nu mai erau la modă. Dar și-i imaginase 
întotdeauna pe francezi îmbrăcaţi în costume elegante, croite 
din ţesături scumpe. Ceea ce descoperise la sosirea în Franţa îl 
înmărmurise. Nu reușise nici până-n prezent să se obișnuiască 
cu pantalonii strâmţi, cu combinaţiile ciudate de culori, pantofii 
galbeni asortaţi la costume albastre și cu tot soiul de alte erezii 
pe care-i era dat să le vadă zi de zi. De cum intrase în biroul 
comisarului Dupertuis în compania Jocelynei Mayeres, Aurel 
regăsise același spectacol dezolant. Numai Dumnezeu putea ști 
unde găsise polițistul vesta în carouri, atât de oribilă încât îl 


VP - 78 


dureau ochii când o privea. Adjunctul său, convocat cu ocazia 
acestei vizite, purta un pantalon roșu - roșu! -, iar cel de-al 
treilea bărbat, probabil un asistent tehnic, se încălțase cu 
pantofi sport albi în combinaţie cu o banală pereche de blugi. 
Din acest punct de vedere, Aurel se simţea foarte solidar cu 
guineezii, care rămăseseră fideli unei eleganţe clasice. Fie că 
purtau costumele tradiţionale sau veșminte europene, africanii 
dădeau dovadă de bun gust în asortarea nuanţelor și alegerea 
materialelor. Era un motiv în plus ca Aurel să se simtă stânjenit 
de disprețul pe care compatrioţii săi francezi îl nutreau faţă de 
moștenirea culturală pe care ar fi trebuit s-o onoreze. 

Comisarul o întâmpină pe sora defunctului cu efuziuni de o 
exagerată politețe. Cu toate acestea, surescitarea lui era cât se 
poate de evidentă. Îndată ce-și încheie recitarea formulelor 
obișnuite de bun-venit, se grăbi să anunţe triumfător: 

— Doamnă, avem noutăţi cu privire la anchetă. Tocmai m-a 
sunat comisarul Bâ. El este persoana care coordonează 
investigaţiile desfășurate de poliţia guineeză. 

Dupertuis își roti privirea victorioasă, iar colaboratorii săi se 
grăbiră să-i răspundă cu zâmbete servile. 

— Prietenii noștri guineezi au făcut treabă bună. 

Fu cât pe-aci să adauge „de data asta”, dar se opri la timp. 

— lată ce au aflat: un valutist de la piaţa din Cayah i-a sunat 
ieri seară - indivizii care se ocupă cu schimbul de valută la 
negru sunt adesea informatori și, probabil, colegii guineezi l-au 
avertizat în prealabil să fie cu ochii-n patru. Cineva a încercat să 
schimbe o bancnotă de 500 de euro. E un lucru neobișnuit prin 
părțile acestea, o sumă considerabilă pentru localnici. 

— Unde se află această piaţă? a întrebat Jocelyne Mayeres. 

— Cayah e la ieșirea din Conakry, pe drumul spre Sierra 
Leone. 

Pe un perete din biroul comisarului erau atârnate o hartă a 
țării și o imagine din satelit a capitalei. Dupertuis se deplasă în 
dreptul celei din urmă și arătă cu degetul un punct anume. 

— Aici e. Valutistul în cauză a anunţat poliţia și, înainte de 
asta, i-a cerut clientului său să vină mâine, motivând că o sumă 
atât de însemnată necesită oarece timp pentru a fi adunată și 
așa mai departe. 

Aurel își aminti de singura sa vizită la Cayah, împreună cu 
Baudry, cu prilejul unui incident sumbru care implicase un 


VP - 79 


cetățean francez. Era vorba despre un tânăr excursionist care 
fusese jefuit și sechestrat de o bandă de golani. Cum tatăl 
acestuia ocupa o poziţie importantă la Banca Franţei, consulul 
general se simţise obligat să se deplaseze personal la faţa 
locului. Era un cartier rău famat și, tot drumul, Aurel avusese 
senzația că Baudry îi ceruse să-l însoțească pentru a-i servi 
drept scut uman în cazul în care ar fi fost atacați. Până la urmă, 
întâmplarea se încheiase cu bine. 

— Comisarul Bâ, cu care colaborăm îndeaproape... 

Dupertuis rostise ultimul cuvânt în timp ce-și strângea 
pumnul, ceea ce sugera mai degrabă control decât colaborare. 
De altfel, aceasta era ideea pe care și-o făcea comisarul cu 
privire la cooperarea cu africanii: o relaţie amicală, paternalistă, 
în virtutea unei ierarhii implicite care plasa poliţia franceză 
deasupra celor pe care îi prezenta drept „omologi” și „colegi”. 

— Comisarul Bă, spuneam, a avut o idee foarte bună. E un om 
de valoare, a urmat cursurile prestigioasei școli de poliţie 
judiciară din Lyon. l-a întins o capcană individului care dorea să 
schimbe cei 500 de euro. În dimineaţa aceasta, chiar în zori, la 
ora fixată de valutist pentru tranzacţie, Bâ și oamenii săi și-au 
ocupat poziţiile în cartier. Din păcate... 

Jocelyne Mayeres îl asculta cu sufletul la gură pe poliţist, în 
schimb, Aurel înţelesese deja ce urma să anunțe Dupertuis. 
Întoarse capul spre fereastră. 

— ... a fost o dovadă de neîndemânare, probabil. Sau poate 
că individul a avut un complice care a reperat vreo mișcare ce i 
s-a părut suspectă. Atunci când a ajuns în dreptul dispozitivului 
poliţiei, ceva l-a determinat să se sperie. A bătut în retragere. 
Unul dintre membrii echipei lui Bă a încercat să-i taie calea de 
scapare. Individul a scos o armă șia tras. 

— Polițistul a murit? strigă Jocelyne. 

— E doar rănit. Dar destul de grav. A fost dus la Conakry la 
amiază și operat. Un glonte în stomac. Tocmai am aflat că, din 
fericire, acum e în afara oricărui pericol. 

— Agresorul a fost recunoscut? întrebă Aurel, fără prea mare 
entuziasm, pentru că începuse să-și facă deja o idee despre cele 
întâmplate. 

— Excelentă întrebare, domnule consul. 

Felul în care comisarul îi pronunţa titlul, vădit ironic, era de 
fapt un semn de simpatie față de Aurel. Un mod de a-i transmite 


VP - 80 


că între ei ierarhia nu conta prea mult dar, totuși, fiecare era 
cazul să-și vadă de propriul rol. 

— E singurul aspect pozitiv din această acţiune ratată. 
Individul a fost identificat: e un golan mărunt care dă uneori 
informaţii poliţiei, așa că mai mulţi dintre agenţi l-au recunoscut. 

Aurel fusese gata să exclame „Lamine!”, dar se abţinuse. 

— Numele tipului n-o să vă spună nimic, rosti pe un ton doct 
comisarul. E un anume Lamine Toure. Dar nu acesta e lucrul cel 
mai important. Poliţiştii guineezi au mers la locuinţa lui. Mai 
fuseseră acolo imediat după crimă, când căutau eventuale 
indicii. Prima oară n-au găsit nimic. De data asta, au căutat mai 
bine. Și au descoperit că... 

— Că acest individ e iubitul fetei care trăia cu fratele meu la 
bordul iahtului. 

Jocelyne Mayeres, probabil bulversată de oboseala călătoriei 
și de avalanșa de informaţii noi, nu făcea prea bine distincţia 
între cele aflate de Aurel pe cont propriu și lucrurile pe care se 
presupunea că ar fi trebuit să le cunoască. 

— Cum? Eraţi deja la curent? 

O privire aruncată lui Aurel îi fu de-ajuns franţuzoaicei pentru 
a înțelege că făcuse o gafă. Acesta își trecea un deget pe lângă 
gulerul cămâășii, un gest nervos care semăna cu extragerea unui 
pneu de pe o jantă. 

— Am aflat ieri după-amiază, se bâlbâi Aurel, privind către 
comisar. De fapt, tocmai venisem pentru a vă informa. 

— Dar cum aţi aflat? 

— Gura lumii... Tânărul funcţionar care lucrează cu mine... ÎI 
știi pe Hassan, sunt convins. El a auzit întâmplător o conversaţie 
în microbuz, în timp ce mergea spre casă. Oamenii vorbesc 
vrute și nevrute în microbuzele de navetă. A fost vorba doar de 
un zvon. Voiam să ne spui dacă e cu putinţă... 

Comisarul îl privi scrutător pe Aurel, cu acea privire aspră pe 
care o rezerva de obicei suspecţilor. Apoi, hotărând să se 
încreadă în onestitatea colegului său, cel puţin pentru moment, 
reluă, adresându-se Jocelynei Mayeres. 

— Sunt în măsură, cu totul confidenţial, desigur, să vă confirm 
acest zvon. Golanul acesta era într-adevăr amantul fetei. 

Tuși, căutând să-și facă un pic de curaj, și își privi pe rând 
colaboratorii. 


VP - 81 


— Doamnă, mă tem că suntem nevoiţi să intrăm în niște 
detalii puţin jenante, ca să zic așa, ale vieţii fratelui 
dumneavoastră. 

— Daţi-i drumul, vă rog. 

— lată: femeia aceasta locuia împreună cu el de mai multe 
săptămâni. 

— Știu. 

— Și aici intervine partea mai delicată căci, din câte ne-a spus 
domnul consul, fratele dumneavoastră e căsătorit... 

— Era despărțit de soţia sa. 

— Inţeleg. Oricum ar sta lucrurile, nu suntem aici pentru a-i 
judeca alegerile personale. În schimb, e important de știut că 
fata aceasta e ceea ce se numește o... 

— O prostituată. 

In încercarea de a-l ajuta pe comisar să continue, Jocelyne nu 
reușise decât să-l facă să se simtă și mai stânjenit, întrucât 
acesta căuta un cuvânt mai puţin direct. 

— Ei, nu chiar așa. Nu în sensul în care interpretăm acest 
termen noi, europenii. Să spunem doar că nu era... întru totul 
dezinteresată. 

— lar tipul care l-a rănit pe poliţist e peștele ei? 

Adoptând o tonalitate interogativă, Jocelyne Mayeres îi salva 
viața lui Aurel. Acesta îi aruncă o privire plină de recunoștință. 

— Probabil. Chiar foarte probabil. 

Comisarul își reluă locul la birou. Cu mâinile împreunate sub 
bărbie, zăbovi puţin înainte să continue, semn că se apropia de 
concluzie. 

— Toate aceste informaţii noi confirmă ipotezele pe care le- 
am formulat strict pe baze logice. Avem de-a face, în mod 
limpede, cu o crimă comisă în vederea unui jaf de către un grup 
de localnici care au acţionat într-o manieră coordonată. Fata i-a 
câștigat încrederea nefericitului domn Mayeres și, după toate 
probabilitățile, a pregătit terenul. Iubitul ei i s-a alăturat pe iaht. 
Știm acum că acesta avea o armă. L-a ucis pe domnul Mayeres, 
iar ea i-a dat cheia seifului. Apoi a simulat că fusese agresată. 

Lui Aurel îi venea să strige: „Dar catargul? De ce l-au atârnat 
în vârful catargului?” 

Tăcu, lăsând-o pe doamna Mayeres să vorbească. 

— Ce va urma acum? 


VP - 82 


— Ei bine, doamnă, să sperăm că omologii noștri guineezi se 
vor dovedi mai eficienţi în continuare. Semnalmentele 
individului au fost transmise tuturor unităţilor de jandarmerie și 
la punctele de trecere a frontierei. Nu ne rămâne decât să 
așteptăm. 

— Și fata? 

— Tocmai sunt pe cale să o interogheze din nou. Nu cred că o 
vor menaja. Din acest punct de vedere, putem conta pe 
guineezi. Au cunoscut dictatura destui ani așa că, în mod cert, 
știu să-i facă pe suspecți să vorbească. 

Jocelyne Mayeres îi aruncă o privire uimită. Comisarul se 
întrebă dacă nu cumva femeia din faţa lui nu era doar sora 
îndurerată a celui asasinat, ci și o militantă pentru drepturile 
omului. Se grăbi să-și corecteze exprimarea. 

— Vreau să spun că știu să obţină mărturisiri complete ale 
făptașilor. Rămânând în limitele legalităţii și respectându-le 
dreptul la apărare, desigur. 

— Bineînţeles, încuviință Aurel. 

Îi veni în minte, trecător, o imagine a închisorilor lui 
Ceaușescu, unde - trist privilegiu! - fusese reținut de mai multe 
ori și acuzat de „conduită antisocială”. 

Din punctul de vedere al lui Dupertuis, întâlnirea luase sfârșit. 
Dădu să se ridice, dar Jocelyne Mayeres îl opri. 

— Am două sau trei întrebări, domnule comisar, dacă-mi 
permiteţi. 

— Vă rog... Sunt la dispoziţia dumneavoastră. 

— În primul rând, aș vrea să vizitez iahtul fratelui meu. 

— Nu cred că va fi o problemă. Ambarcaţiunea e păzită și 
acum. Comisarul să vă avea amabilitatea să se ocupe de acest 
lucru. 

— Aș vrea ca domnul consul să mă însoţească. 

Aurel, care nu ceruse nimic de genul acesta, se întoarse brusc 
spre Jocelyne Mayeres. Era extrem de emotiv în relaţiile cu 
femeile. Pentru el, cel mai nobil sentiment era recunoștința. 
Numai Dumnezeu știe cât îi reproșa fosta sa nevastă această 
atitudine de cavaler pe cal alb pe care o avea faţă de ea. Il 
considera ridicol, dar el nu se putea abţine. Simţea nevoia să 
apuce mâinile unei entități feminine atotputernice și să le umple 
de sărutări pline de recunoștință. Vaga simpatie pe care o 
nutrise până în acel moment pentru sora lui Mayeres se 


VP - 83 


transformă brusc într-o datorie infinită care avea să facă din el, 
pentru vecie, sclavul și apărătorul ei. 

— Cum doriţi, spuse Dupertuis, aruncându-i o privire amuzată 
lui Aurel. i 

— Mulţumesc, domnule comisar. Insă mai e ceva. 

— Vă rog. 

— Aş vrea să o pot întâlni pe această femeie... 

— Fata care era la bordul iahtului? Nu veți afla nimic de la ea. 
E o târfuliță cum sunt o mulțime pe aici, care dau târcoale 
europenilor. Banii, înțelegeți... 

— Nu mă interesează ce este. Vedeţi dumneavoastră, fratele 
meu a iubit-o. 

— A iubit-o?! 

Un zâmbet înflori pe fețele polițiștilor, care schimbară priviri 
pline de subiînțeles. 

— În orice caz, a avut suficientă încredere în ea cât s-o aducă 
la bord și să trăiască împreună. Aș vrea să-mi vorbească despre 
el, despre ultimele sale luni de viaţă. 

Adjunctul și celălalt asistent nu mai zâmbeau. O priveau cu 
atenţie pe această femeie înaltă și cât se poate de serioasă, 
care le vorbea privindu-i pe rând cu ochii ei negri larg deschiși, 
fără măcar să clipească. 

— Știţi, domnule comisar, au trecut mulţi ani de când am 
pierdut legătura cu fratele meu. Mi-aș dori să pot păstra ceva 
din ceea ce a fost, din viaţa lui, aș vrea să înţeleg mai bine... 

— Voi discuta cu colegii guineezi, i-o reteză comisarul, care 
părea că se teme că va ceda emoţiilor. Mașina ambasadei vă va 
conduce la hotel și vă voi anunţa personal de îndată ce voi reuși 
să stau de vorbă cu comisarul Bă. _ 

Jocelyne Mayeres se ridică, păstrându-și atitudinea demnă. li 
întinse mâna poliţistului pe deasupra biroului. Acesta o apucă și 
o păstră într-a sa în timp ce dădea ocol biroului, pentru a ajunge 
în faţa ei. 

— Vă mulțumesc mult pentru colaborare, scumpă doamnă. 

Se simţea că ar fi vrut să încheie această elegantă formulare 
sărutându-i mina, dar nu se pricepea la acest gest. Se îndreptă 
spre ușă, alături de vizitatoarea lui. 

— Îmi permiteţi să-l mai rețin câteva minute pe domnul 
consul? 


VP - 84 


— Bineînţeles, am să-l aștept la intrare. Trebuie să-l sun pe 
soțul meu. 

— Nu va dura mult, vă promit. 

Comisarul închise ușa. Aurel se temu că avea să urmeze un 
potop de reproșuri provocat de apropierea sa de doamna 
Mayeres. Mai presus de orice, se temea că Dupertuis avea să 
deschidă subiectul referitor la maniera în care Aurel intrase în 
posesia informaţiei despre cuplul Mame Fatim - Lamine. 

Însă polițistul avea cu totul altceva în minte. 

— Spune-mi, Aurel... Având în vedere că tu deţii autoritatea în 
lipsa lui Baudry... 

Autoritatea... Poate că ar fi trebuit să afle acest lucru și 
Lemen€trier. Ei, ghinion, asta e, gândi Aurel. 

— Uite care-i treaba: vrem să i se facă odată autopsia lui 
Mayeres, dar deocamdată acest lucru nu s-a întâmplat. Am stat 
de vorbă cu guineezii. In cele din urmă, mi-au spus că nu au 
mijloacele necesare pentru a face acest lucru din propriul 
buzunar. Ştii, desigur, care le sunt constrângerile bugetare. Au 
nevoie de ajutorul nostru. Autopsia în sine nu e neapărat 
necesară, dar ar permite o analiză toxicologică și, eventual, o 
expertizare a proiectilului, dacă acesta a mai rămas în corp. Va 
trebui făcută o comparaţie cu glontele care-a fost scos din 
stomacul poliţistului rănit. La Conakry nu există un laborator 
specializat. Ar trebui transportat corpul la Dakar. lar asta 
presupune anumite cheltuieli. Crezi că ambasada ar putea aloca 
o anumită sumă? La urma urmei, e vorba de un cetățean 
francez. 

— Desigur, desigur. 

Aurel răsuflă ușurat în sinea sa. Se dovedea că nu era nimic 
grav. Avea să găsească fără prea mari dificultăţi fondurile 
necesare în bugetul consulatului, care păstra mereu o rezervă 
pentru astfel de situaţii. Și, preluând rolul de finanţator, 
rămânea în joc. N-ar fi trebuit să-i refuze accesul la informaţiile 
privind rezultatul investigaţiei. 

— Mă informez chiar acum. 

Aurel era deja la ușă. Telefonul începu să sune, iar el se opri. 

— Ah, tu ești, Bă! exclamă comisarul în receptor. 

Ascultă mai întâi ce-i spunea omologul său guineez, iar Aurel 
consideră că era mai prudent să mai aștepte înainte de a ieși. 


VP - 85 


— Tocmai a plecat de la mine din birou sora mortului, doamna 
Jocelyne. Da... Ar vrea să viziteze iahtul fratelui ei. Îl anunţi, te 
rog, pe omul tău? Poate să meargă chiar acum? E perfect! Nu, 
n-am s-o însoțesc. Va fi cu Aurel, consulul. L-ai întâlnit la mine. 
Mulţumesc. Dar tu, când treci pe la mine? Am vești bune în 
privinţa autopsiei. Chiar acum? Te aștept. 

Închise și-i făcu semn lui Aurel. 

— N-o lăsa pe frumoasa doamnă să te aștepte. Puteţi merge 
chiar acum în port. 

Aurel îi mulțumi și puse mina pe clanța ușii capitonate. 

— Craiule! îl alintă comisarul, făcându-i cu ochiul. 

Aurel roși și dădu bir cu fugiţii, spre amuzamentul celor trei 
polițiști. 

* 

— Sunteţi amabilă că mi-ați permis să vă însoțesc. Vă 
multumesc. 

Înghesuit pe bancheta din spate a micului Clio al consulatului, 
Aurel așteptase aproape până în momentul sosirii la destinație 
pentru a rosti această frază, într-atât era de emoţionat. Jocelyne 
Mayeres ridică din umeri. 

— Nu trebuie să-mi mulţumiţi, spuse ea. Am încredere în 
dumneavoastră, asta-i tot. 

Complimentul îl șocă pe Aurel, alungându-i orice urmă de 
curaj pentru a răspunde. Lăsă să treacă vreo câteva secunde 
înainte de a redeschide discuţia, abordând, însă, un subiect mai 
puţin sensibil. 

— Am sunat-o pe cumnata dumneavoastră. 

— Și? Cum a reacţionat? 

— Mi-a spus că nu are niciun fel de pretenţii. Părea să nu fie 
deloc interesată de succesiune. 

— Glumiţi? Chiar a spus Aimée asta? 

— Vă asigur, exact asta a spus. A avut o atitudine foarte 
demnă și mi s-a părut că am de a face cu o femeie mulţumită de 
propria soartă și care nu are niciun fel de așteptări. 

— lertaţi-mă, dar v-a jucat pe degete. După cum o cunosc, ar 
fi în stare să-și ucidă mama și tatăl ca să poată pune mina pe 
averea strânsă de Jacques. 

— Credeţi c-ar fi fost în stare să își ucidă și soțul? 

Se priviră îndelung, în tăcere. 


VP - 86 


— Dacă dispariţia averii nu-i trezește niciun fel de emoție, 
rosti Aurel gânditor, poate că știe unde se află banii în prezent. 
Și știe că vor ajunge la ea, în cele din urmă. 

— Credeţi că, pentru a pune mina pe bani, ar fi putut... 

— Nu cred nimic. 

— Nu văd cum ar fi putut să-și ucidă soțul, de pe Coasta de 
Azur de unde e... 

— Nici eu nu-mi dau seama cum ar fi putut face asta. 

— Mi se pare complet neverosimil. 

— „Cel care crede în miracole e un imbecil; cel care nu crede, 
e ateu”. Bunica mea spunea chestia asta în idiș. 

Jocelyne izbucni în râs. Aurel nu-și mai încăpu în piele de 
bucurie. 

Mașina înainta destul de încet. Era ora la care zeci de 
ambuteiaje enorme paralizau capitala. 

— Cumnata dumneavoastră nu pare deloc nerăbdătoare să 
afle rezultatele anchetei. Nu intenționează să depună plângere. 
Dumneavoastră o veţi face? 

— Soțul meu e avocat și m-a sfătuit să depun plângere. Dar 
se pare că, pentru moment, asta nu va fi de prea mare ajutor. 
Cu excepţia cazurilor de terorism, Ministerul francez al Justiţiei 
nu se grăbește să-și mobilizeze efectivele și, oricum ar fi, ar 
putea dura luni întregi. lar dacă e să descoperim adevărul, n-o 
putem face decât acum, la cald. Prin urmare, dacă există o cât 
de mică șansă să aflăm ce s-a petrecut cu Jacques... 

Se întoarse către Aurel și, din privirea ei, acesta înțelese că ea 
conta pe el. Își feri privirea pentru a-și ascunde emoția. 

Din fericire, mașina tocmai ajunsese la intrarea în port. 
Şoferul îi lăsă în dreptul aleii, la marginea trotuarului. Aici, 
căldura era cât de cât atenuată de umbra copacilor. Jocelyne își 
scoase sandalele și le luă în mină, ţinându-le de barete. Nisipul 
aleii era fin și cald sub tălpi. 

— E un loc frumos. 

— Băânuiesc că da, pentru cei care iubesc marea. 

— Mă faci să râd, Aurel. Imi dai voie să îţi spun pe nume? 
Acum suntem, oarecum, complici. Am devenit și eu parte din 
mica ta anchetă... 

Aurel încercă un soi de reverență mută și se împiedică de o 
rădăcină. 


VP - 87 


Jocelyne, care o luase puţin înainte, se opri în locul unde aleea 
domina întreaga radă a portului. 

— Așadar, aici e locul? 

Işi pusese mâinile-n șolduri. Sandalele îi atârnau de-a lungul 
coapsei. Lumina soarelui arzător se reflecta în oglinda apei. 
Aurel își puse ochelarii de soare, iar Jocelyne zâmbi. 

— Aveţi niște ochelari foarte amuzanţi. Parcă aţi fi Yves 
Montând în Mărturisirea... 

Aurel roși și, cu un gest nervos, vâri ochelarii înapoi în 
buzunar. 

— Scuzaţi-mă, se bâlbâi el. 

Velierele ancorate abia se legănau în radă. Pe punţile 
acestora, pânzele întinse între catarge aruncau umbre colorate. 
Sub o astfel de copertină, patru persoane își luau prânzul. Un 
bărbat în costum de baie, cu pieptul acoperit de păr negru și 
des, stătea rezemat de catarg și fuma. Locul acesta mirosea a 
vacanță, dar o vacanţă mai aparte, lipsită de obișnuita 
nerăbdare. O vacanţă fără sfârșit. 

— Mi se pare ciudat că Jacques a rămas atâta vreme într-un 
astfel de loc. El, care era un om atât de activ... 

— Să mergem să-l vedem pe proprietar, sugeră Aurel, cu 
vocea gâtuită de emoții. 

Se îndreptară spre clădirea yacht-clubului. Trei dintre mesele 
de pe terasă fuseseră așternute pentru prânz. Pe două dintre 
acestea rămăseseră farfurii folosite și două sticle de vin rose 
aproape goale, rămășițe ale unui prânz încheiat nu demult. În 
jurul celei de-a treia mese, două cupluri între două vârste își 
așteptau cafelele. Patronul ieși din bucătărie și, la vederea lui 
Aurel și a femeii care-l însoțea, se strâmbă. Așeză ceștile de 
cafea în fața ultimilor să-i clienţi și veni, fără să se grăbească, în 
întâmpinarea consulului. 

— Doamnă Mayeres, daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul 
Ravigot, proprietarul acestui local. 

Apoi, întorcându-se spre patron: 

— Doamna Jocelyne Mayéres, sora defunctului. A sosit ieri din 
Franța. 

— Bună ziua, doamnă. Daţi-mi voie să-mi exprim 
condoleanţele cele mai sincere. 

Ravigot nu făcea niciun efort să pară amabil. Întreaga afacere 
Mayeres îi aducea prejudicii. Abia aștepta ca totul să se termine 


VP - 88 


și viaţa să revină la normal. Toată această poveste îi displăcea 
profund. 

— Am venit să vizitez iahtul, spuse Jocelyne. 

— Vă rog să vă simţiţi ca acasă. Presupun că polițistul aflat la 
bord a fost anunţat, nu-i așa? 

— Da, sigur. 

— În cazul acesta, Seydou o să vă conducă la bord. Seydou! 

Patronul răcni, încântat că avea ocazia să o facă, pentru a-și 
da frâu liber proastei-dispoziţii. Din nefericire pentru el, 
guineezul se afla probabil chiar în spatele clădirii, iar capul i se 
iți la fereastră. Ravigot nu mai avu plăcerea să răcnească și a 
doua oară. 

— Scoate iola și condu-i pe oamenii ăștia până pe Tlemcen. 

Jocelyne și Aurel îl urmară spre chei. 

— lahtul se numește Tlemcen? 

— Da, doamnă, confirmă Seydou. 

Urcară în barcă, iar paznicul vâsli către velier. 

La nivelul mării, zgomotul orașului se estompa. Se auzea mai 
mult clipocitul apei în contact cu etrava de lemn a bărcii. 
Suprafaţa apei radia răcoare. Așezată la prova, Jocelyne privea 
țintă corpul iahtului, tot mai de-aproape. 

— Unde e polițistul? întrebă Aurel întorcându-se spre Seydou. 

Ajunseseră în dreptul bordului velierului, iar pe punte nu era 
nimeni. 

— Mi-a cerut să-l aduc la țărm acum o oră. Când a aflat că 
urmează să sosească niște vizitatori, a profitat de ocazie ca să 
plece la o plimbare. Sunt doi polițiști care stau de pază la bord, 
se schimbă între ei la fiecare douăsprezece ore. Oricum nu-s de 
niciun folos și nu cred că o să-i mai ţină multă vreme pe-aici. 

Seydou manevră iola până în dreptul unei scări de aluminiu 
fixată la pupa velierului. Jocelyne urcă la bord, fără grabă. Aurel, 
cu impermeabilul pe umeri, ezită o clipă înainte să pășească 
peste spaţiul dintre cele două ambarcaţiuni. Piciorul drept îi 
alunecă și, preț de o clipă, se cufundă în apă. Aurel își înăbuși 
un țipăt, văzând cum pielea fină a pantofului se îmbibă cu apă 
sărată. 

După ce trecu o parâmă printre barele scării, Seydou urcă și 
el la bord. Velierul era mai mare decât părea de la distanță, de 
pe terasa clubului. Măsura aproape cincisprezece metri în 
lungime și era mai lat în partea de mijloc, astfel încât cabinele 


VP - 89 


de sub punte să fie cât mai spaţioase. Pe punte era ordine, cu 
excepţia parâmelor catargului, care fuseseră desprinse în grabă 
când cadavrul fusese coborât pe punte. 

— Așadar, aici s-a petrecut... murmură Jocelyne. 

Seydou îi arătă spre înaltul catargului, iar Aurel își răsuci gâtul 
ca să privească în sus. 

— Da, doamnă. Avea picioarele la nivelul scripetelui ăla mic 
din vârf. 

— Asta-nseamnă că putea fi văzut de foarte departe? întrebă 
Aurel. 

— În timpul fluxului, când apa urcă până la nivelul digului, 
vârfurile catargelor pot fi văzute de pe toată coasta, în afara 
portului. De altfel, în dimineaţa când l-au descoperit, au fost 
niște inși dubioși care au venit de foarte departe după ce l-au 
văzut pe spânzurat când și-au deschis ferestrele. 

Jocelyne asculta neatentă explicaţiile. Se apropiase de zona 
înălţată a punţii și mângâia cu vârful degetelor podeaua de tec 
într-un loc unde se zărea urma unei pete de sânge uscat de 
soare. Era cuprinsă de o puternică emoție. Aurel crezu că e pe 
cale să-i dea lacrimile. 

— Eu o să mă așez aici, zise Seydou. Puteţi să intrați și în 
cabine. Totul este descuiat. 

— Vreţi să mergeţi singură sau doriţi să vă acompaniez? 

Aurel nu era sigur cât de mult putea să participe la tulburarea 
de care era cuprinsă Jocelyne. 

— Nu, veniţi cu mine, Aurel. Pe aici, nu-i așa? 

Printr-o deschizătură largă se putea zări o scară și cabinele 
întunecate. Coborâră unul după altul. 

În cabina centrală nimic nu fusese clintit din loc. Era limpede 
că Mayeres nu-și așteptase moartea. Micuța chiuvetă era plină 
de vase nespălate, iar pe masă, alături de ochelarii de citit cu 
lentile în formă de semilună pe care îi purtase defunctul, era plin 
de cărţi și de ziare. Înaintară spre cabinele dispuse de-o parte și 
de alta a unui culoar strâmt. Și aici, totul arăta că ar fi fost 
locuit. Nu era chiar dezordine, ci doar se simţea că aici trăise 
cineva. În cea mai mare dintre cabine, patul era acoperit cu o 
cuvertură albastră peste care fusese azvârlit un cearșaf fin, 
șifonat. Două perne erau amplasate la capul patului, dar numai 
una arăta ca și cum ar fi fost folosită. Jocelyne se așeză pe 
marginea patului, iar Aurei înțelese imediat că ea își dorea să se 


VP - 90 


reculeagă puţin și atunci continuă vizita. Cea de-a doua cabină, 
alături, era vădit mai dezordonată. Pe podea și chiar pe pervazul 
hubloului erau aruncate piese de lenjerie de damă. Aerul închis 
mirosea a trandafiri și mosc. Aurel se grăbi să închidă ușa, de 
parcă ar fi comis un sacrilegiu atunci când pătrunsese neinvitat 
în acest sanctuar feminin. Vizavi, o altă ușă se deschidea spre o 
cabină goală. Aici cuvertura de pe pat nici măcar nu fusese 
deranjată. În sfârșit, în extremitatea de la prova a coridorului, 
Aurel apăsă clanţa unei ultime uși, și constată că aceasta fusese 
forțată. O deschise și descoperi o cabină triunghiulară situată la 
prova, amenajată ca un birou. Pe rafturi erau aranjate hărți 
marine și cărţi despre navigaţie. Masa era goală. Asta putea 
însemna fie că proprietarul păstra o ordine desăvârșită, fie că 
poliția adunase obiectele de pe masă drept posibile probe. Sub 
birou, de-a lungul peretelui din stânga, se afla un seif masiv, cu 
cifru și cheie. Ușa era larg deschisă. Aurel se așeză în patru labe 
și-și apropie fața de deschiderea seifului. Nu văzu mare lucru în 
semiîntunericul de sub birou, așa că pipăi în interior. Seiful era 
încăpător și avea două etajere. Pe etajera de sus nu era nimic. 
Pe cea de jos, cel ce golise seiful împinsese către fund niște 
hârtii care, cel mai probabil, nu prezentaseră niciun interes. 
Aurel le adună, metodic, se ridică și le așternu pe birou. Erau 
niște pachete de scrisori împărțite pe ani și legate cu sfoară sau 
cu fir de rafie, în jur de treizeci de plicuri. Hoţul și poliţia le 
ignoraseră în egală măsură. Aurel le strânse și le vâri în 
buzunarul trenciului. 

Mai rămase preț de câteva clipe în mica încăpere. Ceva i se 
părea bizar aici, dar n-ar fi putut spune limpede ce anume. Privi 
în jur, încercând să înţeleagă ce îl intrigase. 

Biroul era luminat de un hublou pătrat ce se deschidea spre 
punte. Peste zi, încăperea era scăldată în lumina puternică care 
pătrundea prin el. Aurel își roti privirea, studiind atent obiectele, 
pixurile, caietele și cartușele de cerneală aflate pe marginea 
biroului. La prima vedere, nimic neobișnuit. Brusc, se apropie de 
perete. Aici, etrava navei curba peretele, iar marginea biroului 
urma forma acestuia. La aproximativ cincizeci de centimetri de 
tavan, pe peretele convex, era fixată o mică ramă foto, cu 
margini de alamă. În ramă se afla o fotografie a iahtului 
Tlemcen, într-un port. Era singurul obiect decorativ din cabină. 
Aurel se apropie, încercând să distingă siluetele aflate pe 


VP - 91 


puntea iahtului, fotografiate în timp ce-și fluturau mâinile. Părea 
că instantaneul fusese făcut în ziua lansării iahtului. Căută 
printre chipurile destul de neclare, încercând să o identifice pe 
Aimee. Tabloul era slab luminat, iar Aurel dădu să-l încline, cu 
un gest reflex, pentru a mai prinde un pic de lumină. În acel 
moment, cu totul neașteptat, rama de alamă se desprinse cu 
totul de perete și îi rămase în mină. Fusese prinsă doar cu o 
agrafă de o placă orizontală de cupru, fixată cu şuruburi de coca 
navei, cu scopul de a o masca. Motivul din spatele unei astfel de 
instalaţii, realizată în mod evident ulterior construcției iahtului, 
era un mister. La ce ar fi putut servi un hublou orizontal, îngust, 
de acest fel? Să ofere mai multă lumină? Dar încăperea era 
suficient de bine luminată și, oricum, acesta era acoperit. Pentru 
aerisire? Hubloul din tavan putea fi deschis larg, deci aerul 
proaspăt nu era o problemă. Aurel încercă să desfacă cele patru 
șuruburi masive care fixau placa. Reuși fără mari eforturi, 
deoarece nu fuseseră strânse. Trase de placă și realiză că 
aceasta era bine înfiptă în grosimea cocii. După ce o scoase, în 
locul ei rămase o deschizătură orizontală, aflată aproape la 
nivelul apei. Aurel se aplecă și privi pieziș prin aceasta. Putea să 
vadă aproape toată suprafaţa radei portului. Soarele începuse 
să coboare spre asfinţit, iar echipajele yachturilor aflate la 
ancoră adunaseră velele care îi protejaseră de soare. Pe o 
punte, o femeie întindea rufele la uscat. Doi bărbaţi stăteau 
aplecaţi asupra motorului unei ambarcaţiuni anexe. Aurel 
astupă la loc deschizătura, strânse șuruburile și puse la loc 
fotografia înrămată. 

Reveni apoi lângă Jocelyne, care nu părăsise cabina fratelui 
său. Ea deschisese ușile dulapurilor, fără să mute însă vreun 
obiect, doar pentru a se impregna de atmosfera aparte a 
camerei al cărei ocupant părea că avea să se întoarcă dintr-o 
clipă în alta. 

— Aţi văzut? întrebă ea, întinzându-i lui Aurel o fotografie. E 
fiica lui Jacques, pe când avea șase ani. Biata fată... lar el e 
Robert, fratele nostru mai mare. Eroul războiului din Algeria, cel 
care-a fost ucis la Tlemcen. 

In fotografia un pic mișcată, un tânăr militar arunca o privire 
sfidătoare spre obiectiv. Purta un chipiu așezat ușor într-o parte, 
semn că-i era confortabil și se simţea bine în uniformă. Aurel 
constată cu surprindere că în trăsăturile sale nu se regăsea nici 


VP - 92 


chipul lui Jacques Mayeres și nici al Jocelynei. Acel soldat hărăzit 
unei morți iminente avea o expresie plină de blândețe, aproape 
angelică. Faţa îi era încadrată de bucle blonde și, în ciuda 
calităţii îndoielnice a fotografiei, era limpede că avea un ten fin, 
cu piele delicată. 

— E plin de amintiri de la Robert. Am găsit petliţele uniformei 
lui, iar acolo, în cutie, e o scrisoare de la el, înrămată. Și ia priviţi 
ce-am găsit sub pat! 

Ținea în mână o cască militară, cu curelușe de piele. O 
întoarse, iar Aurel putu să distingă limpede o gaură mică și 
rotundă, locul unde fusese străpunsă de un glonte. 

— Unul dintre camarazii săi ne-a adus-o după moartea lui 
Robert. Nu mai știam nimic de casca asta oribilă, credeam că s- 
a pierdut. Cel mai probabil, Jacques a găsit-o printre lucrurile 
părinţilor noștri. 

Aurel percepea emoția din glasul Jocelynei și-ar fi făcut orice 
să n-o podidească din nou lacrimile. li luă casca din mâini. 

— Vreţi să o păstraţi? 

— Nu, spuse ea. Lăsaţi-o aici, sub pat sau oriunde altundeva. 

Se întoarse și deschise ușa cabinei. 

— E îngrozitor cât de mare e povara pe care o lăsăm uneori 
pe umerii copiilor. Am doi și încerc să-i feresc de toate acestea. 

Fără să dea atenţie celorlalte uși, Jocelyne se îndreptă spre 
cabina principală și urcă apoi pe punte, unde îi aștepta Seydou. 

— Mai vreţi să vedeţi și altceva? îl întrebă acesta pe Aurel. 

— Nu, mulțumesc. Ne putem întoarce. 

Urcară în iolă. Seydou desprinse legătura și apucă vâslele. 

— Inainte să ne întoarcem la țărm, aș vrea să dăm ocol 
iahtului, dacă nu vă deranjează. 

Jocelyne era prea pierdută în gânduri pentru a se opune 
acestui mic capriciu al lui Aurel. Seydou manevră iola pentru a 
înconjura ambarcaţiunea. Se îndepărtă de provă și ocoli lanţul 
ancorei, apoi se apropie din nou de iaht, de cealaltă parte. De 
jur-împrejurul corpului navei, o dungă portocalie despărţea 
partea aflată deasupra apei, vopsită în alb, de cea cufundată, 
vopsită în negru, într-un fel, dunga portocalie marca linia de 
plutire. 

— Apropie-te încă puţin. 

Conformându-se, Seydou lipi iola de coca velierului. Doar așa, 
de foarte aproape, în spaţiul dungii portocalii putea fi distins 


VP - 93 


conturul micului hublou orizontal pe care Aurel îl descoperise în 
interior, în cabina-birou. Capacul pe care Aurel îl pusese la loc 
acoperea complet hubloul și, necunoscând existența acestei 
deschideri, nimeni n-ar fi știut că el există, de fapt, acolo. 

Când terminară ocolul, Seydou îndreptă iola spre debarcader. 

— Spune-mi ceva, Seydou: de ce și-a ancorat domnul Mayeres 
barca atât de departe de celelalte veliere? 

— Nu știu, dar el a ales locul. Patronul a încercat o dată să-l 
convingă să mute iahtul, fiindcă aşteptam sosirea unui sloop 
foarte lung, dar a refuzat și patronul a trebuit să se descurce 
altfel. 

Coborâră din barcă și urcară în mașina ambasadei fără să mai 
treacă pe la club. Jocelyne ceru să fie dusă la hotel. Voia să se 
odihnească puţin și, fără îndoială, să se reculeagă după emoţiile 
vizitei la bordul iahtului. Pe drum, Aurel îi împărtăși descoperirea 
pe care o făcuse în birou. 

— Nu știu nimic despre ambarcaţiuni. N-o fi ceva obișnuit, o 
astfel de deschizătură? 

— Nu cred. Și apoi, e limpede că fratele dumneavoastră voia 
ca micul hublou să treacă neobservat. 

— Și ce credeţi că înseamnă asta? 

— Că se temea. 

— De cine? 

— Tlemcen era ancorat în așa fel încât să poată ţine sub 
observaţie celelalte ambarcaţiuni din port prin deschizătura 
aceea mică. 

— Și care ar fi concluzia? 

— AŞ spune că pericolul care-l pândea nu se afla în interior. 


7. 


La hotel erau așteptați de un mesaj transmis de comisar, care 
îi anunţa că întâlnirea cu Mame Fatim fusese aprobată. Jocelyne 
avea timp până la ora optsprezece să se prezinte la comisariatul 
central. Ulterior, tânăra avea să fie transferată la tribunal unde 
avea să compară în faţa unui judecător. 

— Am să vă conduc chiar acum la comisariat, spuse Aurel. 

— Aș vrea să veniţi cu mine, vă rog. 


VP - 94 


— Mi-e teamă că asta nu va fi pe placul comisarului... 

— Nu vă faceți griji. Am să mă ocup eu de asta. Veniţi! 

Aurel fu bulversat de această nouă dovadă a încrederii pe 
care Jocelyne i-o acorda. De-acum, era limpede: era o anchetă 
dusă în tandem. Se strecură, emoţionat din cale-afară, pe 
bancheta din spate a micului Clio. Un singur lucru îi umbrea 
buna-dispoziţie: murea de sete. Ar fi dat orice pentru un pahar 
mare de vin alb, rece ca gheaţa. La asta se gândise tot drumul 
din port și până la hotel iar acum, când porneau din nou la 
drum, setea refuza să-i iasă din minte. 

Comisariatul era situat în centrul capitalei. Trotuarele din 
zona aceea erau înţesate de tarabe improvizate, printre care 
circulau vânzători ambulanți, oferind câte-n lună și-n stele, de la 
uscătoare de păr la costume de Spiderman, de la colaci 
gonflabili pentru copii la truse de scule auto. 

Aurel îi croi drum Jocelynei până la intrarea în clădire. Cei doi 
polițiști care străjuiau intrarea îi lăsară să treacă fără vreo 
întrebare. Interiorul era un labirint de coridoare, scări și 
ascensoare; pentru a ajunge la biroul comisarului Bâ, fură 
nevoiţi să ceară indicaţii de cel puţin șase ori. 

lerarhiile administrative africane își au regulile proprii. Una 
dintre acestea, posibil cea mai importantă, e cea legată de 
temperatură. Cu cât funcţia unui personaj e mai importantă, cu 
atât mai răcoros îi va fi biroul. Pe culoare domnește o căldură 
cumplită, venită nu doar de afară, ci și de la instalaţiile de aer 
condiționat, care refulează aici, în locurile destinate circulaţiei 
subalternilor, tot aerul cald extras din birourile superiorilor. 
Jocelyne Mayeres era leoarcă de transpiraţie. Pete de sudoare îi 
întunecau bluza la subțiori și în jurul gâtului. Aurel, cu 
impermeabilul încheiat până sus, resimțea, în ciuda rezistenţei 
sale ieșite din comun la căldură, o ușoară senzaţie de neplăcere, 
care nu avusese drept rezultat vizibil decât o minusculă picătură 
de sudoare ce i se prelinse pe tâmplă. 

În sfârșit ajunseră la secretariatul comisarului. Două femei, 
purtând rochii tradiționale albastre identice, tastau de zor în fața 
unor monitoare antice. Un aparat de aer condiţionat de mică 
putere cobora temperatura cu câteva grade în raport cu cea de 
pe culoar. Atunci când comisarul, anunţat de sosirea lor de către 
secretarele sale, îi invită pe vizitatori în biroul său, aceștia 
avură, dintr-odată, senzaţia că fuseseră teleportaţi pe un alt 


VP - 95 


continent. O briză glacială bântuia încăperea, scuipată din gurile 
uriașe ale celor trei aparate de climatizare. 

Bă era un bărbat înalt și zvelt, așa cum sunt majoritatea celor 
din neamul său. Persoana sa emana simplitate, chiar limpezime, 
s-ar putea spune, care se regăsea în decorul auster. Incăperea 
era zugrăvită în alb, iar biroul de acaju fusese golit de hârtii. Pe 
pereţi erau agăţate fel de fel de diplome înrămate, emise de 
cele mai bune școli de poliție din Franţa, Statele Unite și Qatar. 
Un alt perete era decorat cu un drapel al Guineei. 

Comisarul care, în sediul Ambasadei Franței, își arătase o față 
umilă și timidă în prezența omologului său Dupertuis, se 
comporta acum ca un stăpân al locurilor. O invită pe Jocelyne să 
se așeze pe o canapea de piele. In mod vădit, nu prea știa ce să 
creadă despre prezenţa lui Aurel. Se așteptase ca acesta să se 
retragă, de îndată ce o adusese pe compatrioata sa la locul 
potrivit. Văzând însă că viceconsulul se instalase confortabil într- 
unul dintre fotoliile care înconjurau măsuţa scundă, nu îndrăzni 
să mai deschidă subiectul. 

— Nu v-aţi răzgândit, doamnă? Tot mai doriţi să staţi faţă în 
faţă cu această femeie despre care avem acum certitudinea că 
a contribuit la asasinarea fratelui dumneavoastră? 

— Mai mult ca oricând, domnule comisar. 

— In acest caz... 

Bă se ridică și se apropie de biroul masiv. Apăsă pe o tastă a 
telefonului și dădu un ordin. Apoi reveni și se așeză alături de 
oaspeții săi. 

— Sper că se va comporta așa cum se cuvine cu 
dumneavoastră. Înţelegețţi, desigur, că e o persoană cu moravuri 
dubioase, chiar dacă domnul Mayeres... 

Nu găsi cuvintele potrivite pentru a continua fără să riște să-l 
jignească pe răposat. Tăcură cu toţii o vreme, ascultând fără să 
vrea zumzetul aerului condiționat. În sfârșit, cineva bătu la ușă. 
Comisarul dădu ordin să intre. 

Doi polițiști mărunţei își făcură apariţia, încadrând o fată 
înaltă care înainta fără prea mare entuziasm. Purta o rochie 
tradiţională prea largă, care-i dezvăluia umerii și unduirile 
sânilor. Bă se ridică grăbit și-i aranjă îmbrăcămintea. 

— Așază-te, ordonă el, arătând spre fotoliul de piele rămas 
neocupat, faţă în faţă cu cele ale vizitatorilor. 

Mame Fatim se așeză timidă pe partea din față a fotoliului. 


VP - 96 


— Încearcă să răspunzi corect la ce vei fi întrebată. 

Fata ridică din umeri. Privirea-i era pierdută în gol. 

— Doamna este sora lui Jacques Mayeres, anunţă Bâ, arătând 
spre Jocelyne. 

Auzind aceste cuvinte, privirea fetei se lumină. O privi 
îndelung pe franţuzoaică, încercând parcă să descopere pe faţa 
ei trăsături comune cu ale fratelui său. 

In acel moment avu loc un mic incident. Mame Fatim se 
aruncă în genunchi la picioarele lui Jocelyne. Încercă să o apuce 
de mâini, dar încheieturile sale erau imobilizate de o pereche de 
cătușe. Realizând acest lucru, începu să-și agite mâinile în toate 
direcţiile, înfuriată. Bă și cei doi polițiști se repeziră asupra ei. 

— Nu l-am ucis eu, doamnă! Sunt degeaba aici! 

Mame Fatim urla, în timp ce era târâtă înapoi. 

O imobilizară cu spatele lipit de fotoliul ei. Pieptul îi tresălta în 
ritmul hohotelor de plâns. Fu rândul lui Jocelyne să se apropie și 
să-i apuce mâinile într-ale ei. 

— Te cred. Povestește-mi. 

Bâ începea să regrete că acceptase această întâlnire. Toubabi 
erau categoric de o naivitate extremă, iar fata asta era în stare, 
iată, să-i facă să înghită orice baliverne pe nemestecate. 

— De cât timp îl cunoșteai pe Jacques? 

— De aproape două luni. 

Jocelyne studia chipul lui Mame Fatim. Avea obrajii rotunzi, 
buze senzuale, un nas fin desenat și o piele arămie, mată și 
catifelată. 

Se întrebă ce anume, din toate acestea, îi plăcuse mai mult lui 
Jacques. Nu era pregătită să admită faptul că fratele ei ar fi 
putut s-o considere pe fata aceasta doar o bucată de carne, 
bună de cumpărat și exploatat după bunul său plac. Era un 
bărbat prea sensibil pentru așa ceva. 

— N-aveam niciun motiv să-i fac rău, șopti Mame Fatim, ca un 
ecou la gândurile Jocelynei. A fost întotdeauna foarte drăguţ cu 
mine. 

incepu din nou să plângă, iar Jocelyne, cu un genunchi 
rezemat de perna fotoliului, începu să-i mângâie părul. Bă 
schimbă priviri șocate cu oamenii săi. 

Aurel asista la întreaga scenă cu toate simţurile în alertă. 
Reacţia Jocelynei îl emoţionase, desigur, dar făcea eforturi 
uriașe de concentrare, observând fără să clipească chipul lui 


VP - 97 


Mame Fatim, pândindu-i expresia, gata să surprindă cel mai mic 
semn de ipocrizie sau duplicitate. 

Deodată, fata se îndreptă de spate, apucă mâna Jocelynei și 
își aţinti asupra ei privirea umedă de lacrimi. 

— Vă jur, doamnă, nu eu l-am ucis. 

— Știu că ai plecat cu prietenul tău în seara aceea. Când te-ai 
întors? 

— Ah, știți despre asta... Ei bine, da, am fost să dau o tură 
prin oraș cu Lamine, mărturisi liniștită Mame Fatim, spre 
surpriza lui să și a celor doi oameni ai săi. 

Fata nu le povestise, se pare, despre această escapadă. 

— leșeai des în oraș? 

— De mai multe ori pe săptămână. 

— Presupun că asta depindea de momentele când Lamine era 
liber, nu-i așa? 

Comisarul era din ce în ce mai surprins de câte fapte 
cunoștea Jocelyne. 

— Da, făcu Mame Fatim, trăgându-și nasul. 

— Jacques știa? 

— La început nu i-am spus nimic. Dar și-a dat seama. 

— Și accepta acest lucru? 

— Vedeţi dumneavoastră, Jacques era un om bun. Nu voia să 
locuiască singur și era încântat să adăpostească pe cineva la 
bordul iahtului. Voia să mă ajute. 

Își șterse lacrimile și se îndreptă de spate. 

— Avea planuri pentru mine, rosti ea, cuprinsă de un elan de 
mândrie emoţionant. Voia să îmi continui studiile. Seara îmi 
dădea lecţii de matematică, de engleză. De multe ori nu prea 
înțelegeam mare lucru, dar el era răbdător. 

Fu scuturată de un scurt acces de râs. 

— Cred că mă considera un pic ca pe fiica lui. 

— Am înţeles că-i puneai somnifere în băutură în serile în care 
ieșeai... 

— Seydou v-a zis asta, nu-i așa? l-am îndrugat povestea asta 
fiindcă știa că plec cu Lamine. Dacă i-aș fi spus că Jacques știa 
de plecările mele, n-ar fi înţeles. L-ar fi disprețuit. Nu cunoașteţi 
codul de onoare al poporului Peul... 

— Deci nu-i dădeai somnifere? Și totuși, am găsit pastile de 
genul ăsta în cabina lui... 


VP - 98 


— Foarte rar. Trăsese o mică sperietură, cu inima. Seara îi 
pregăteam medicamentele pentru tensiune. El le lua și pleca la 
culcare, după ce-mi spunea noapte bună. E adevărat, atunci 
când îl simțeam prea încordat, îi mai dădeam și câte un 
somnifer. Deși știa că urmează să plec, dormea mai liniștit dacă 
lua un somnifer. 

— l-ai dat somnifere în seara zilei în care a murit? 

— În ziua aceea, nu știu de ce, a fost agitat de dimineaţă 
până seara. Nu l-am mai văzut niciodată așa. Era de-a dreptul 
panicat, încerca să telefoneze cuiva și, se pare, respectiva 
persoană nu-i răspundea. Se plimba într-una din birou pe punte 
și înapoi. 

— Ştii ce făcea acolo, în birou? 

— Nu. Nu intram niciodată acolo. 

— Așadar, înainte să pleci, i-ai dat să bea ceva ce l-a adormit. 

— V-am spus, era foarte încordat. Încă din noaptea dinainte 
nu pusese geană pe geană. A rămas închis în biroul lui. Sincer, 
mi-a cam fost frică. Mă temeam ca, nu cumva, în ultimul 
moment, să nu aibă o reacţie... Mă înțelegeţi? Mi-era teamă că 
n-o să mă lase să plec. Lamine mă aștepta și, dacă n-aș fi venit, 
ar fi fost în stare să vină după mine. Ce-ar fi ieșit atunci? De 
fapt, voiam să-l protejez pe Jacques. Așa că nu i-am spus nimic, 
dar i-am pus ceva în pahar. 

Bâ era din ce în ce mai stupefiat. Mame Fatim răspunsese 
fără ezitare la toate întrebările, dar polițistul realiza abia acum 
că el nu pusese întrebările potrivite. 

— De ce i-ai furat banii, dacă tot îl respectai așa de mult? 
interveni comisarul. 

Deși refuza să recunoască orice amestec în crimă, Mame 
Fatim mărturisise că Lamine fusese cel care deschisese seiful, 
cu ajutorul ei. Ridică din umeri și continuă să i se adreseze lui 
Jocelyne. 

— Dacă aţi ști, doamnă... De când l-am cunoscut pe Jacques, 
Lamine m-a bătut întruna la cap să-i spun cifrul de la seif. 
Lamine e un golan. Și e încăpățânat. Când își dorește ceva, nu 
se mai lasă până nu reușește să-l obţină. Ne-am certat mult. M-a 
și lovit. Pentru el, Jacques nu era decât un toubab ca toţi ceilalţi, 
o grămadă umblătoare de aur. Atât. Eu tot încercam să-l fac să 
înțeleagă... 


VP - 99 


— Și în cele din urmă ai cedat și l-aţi ucis amândoi, spuse 
comisarul. 

— Nu! 

Mame Fatim se întorsese brusc spre el și strigase. Cei doi 
polițiști se repeziră s-o imobilizeze. 

— Lăsaţi-o să ne explice, interveni Jocelyne. Așadar, ai ieșit în 
noaptea aceea. Ce-a urmat? 

— La mine m-a adus înapoi în port către cinci dimineaţa. Ne- 
am apropiat de iaht. Nu apăruse luna, era o noapte foarte 
întunecată. N-am văzut cadavrul decât în ultima clipă. A fost cât 
pe ce să strig, dar Lamine mi-a astupat gura cu mâna. 

— Ţi-ai dat seama din prima clipă că era vorba de Jacques? 

— Nu. Lamine a făcut o manevră ca să se lipească de iaht. A 
pus una dintre vâsle în barca noastră și s-a folosit de cealaltă ca 
să avanseze încet. Am stat mai mult timp ţinându-ne răsuflarea 
și privind în sus, încercând să înţelegem. 

— Nu mai era nimeni altcineva la bord? 

— Asta încercam să aflăm. Dar nu, nu se mai auzea niciun fel 
de zgomot. Când ochii ni s-au obișnuit cu întunericul, am văzut 
că era Jacques, spânzurat acolo sus, de catarg, și că era mort. 

— De ce nu ne-ai povestit de la bun început toate astea? o 
întrerupse comisarul. 

Apoi, întorcându-se spre Jocelyne, adăugă: 

— Ne-a spus că Lamine a venit la bord și a obligat-o să-i dea 
cifrul seifului, iar apoi a plecat și a legat-o, fără să-l trezească pe 
Mayeres. 

Mame Fatim se făcu mică, precum o pisică ce simte o 
amenințare. 

— Habar n-aveaţi că eu ieșeam nopţile cu Lamine! scuipă ea. 
Doar nu era să vă spun eu?! 

Era limpede că, în decursul anchetei, fata mărturisise cât mai 
puţin posibil, pentru a-și minimaliza rolul în întreaga afacere. lar 
polițiștii se mulțumiseră cu puţin. Oricum, erau deja convinși de 
propriul adevăr. Nu dădeau doi bani pe mărturia fetei. 

— Continuă, o îndemnă Jocelyne, cu blândeţe. 

— Când am înţeles că Jacques era mort și că asasinii lui nu 
mai erau acolo, La mine mi-a zis: „Vezi, s-au găsit alţii mai 
deștepți decât tine!” Era sigur că alţii îl uciseseră pe toubab ca 
să-l jefuiască. 

— Dar tu? Tu ce-ai crezut? 


VP - 100 


— Mie mi s-a făcut frică. M-am gândit că o să fiu acuzată. l-am 
propus lui Lamine să fugim. 

— Te-a refuzat? 

— Mi-a zis așa: „Așteaptă. Hai să fim siguri că l-au jefuit”. Am 
urcat la bord și ne-am dus în cabina unde e seiful. Acolo am 
descoperit că era neatins. 

— Și l-aţi deschis, completă Jocelyne. 

— Cum puteam să-l refuz pe Lamine? Jacques era mort. 
Lamine era acolo, în faţa seifului. 

— Cunoșteai cifrul? 

— Era un seif destul de simplu, așa spunea Lamine. Se 
deschidea cu o cheie, iar eu știam unde ţinea Jacques cheia. 

— Ce aţi găsit în seif? 

— Nu știu exact. La mine m-a trimis pe punte, să stau de 
șase. Când s-a întors, părea cam nemulțumit. Mi-a zis așa: „Ești 
sigură că nu e decât seiful ăsta?” 

— Ce se așteptase să găsească acolo? 

— Noi vorbeam des despre Jacques. Lamine îmi punea mereu 
întrebări. Voia să afle cum își vânduse compania, cu cât o 
vânduse, dacă avea titluri de valoare la bancă... toate astea. 
Ajunsese la concluzia că, în mod cert, Jacques își luase cu sine 
averea. 

— Și? insistă comisarul. 

— Lamine a pus tot ce-l interesa într-o pungă de plastic. Nu 
era prea voluminoasă. 

— Bancnotele de 500 de euro nu-s chiar așa voluminoase, 
făcu Bă, ironic. 

— Mai erau și un pistol și două cutii de muniţie. Lamine și le-a 
băgat în buzunarele de la blugi. 

— De ce n-ai plecat cu el? întrebă Jocelyne. 

— Am vrut să plec, eram moartă de frică. Dar Lamine a spus 
că nu vom reuși să scăpăm dacă fugim împreună. De fapt, cred 
că spera să scape singur. 

— Și ai acceptat asta? 

— Nu mi-a dat de ales. M-a împins spre cabină și m-a luat la 
palme. Am fost gata sa-mi pierd cunoștința. M-a legat de pat și 
mi-a spus să zic că am fost violată. Am început să urlu. S-a dus 
în bucătărie, a luat o rolă de scotch și mi-a lipit o bucată peste 
gură. Asta a fost. 


VP - 101 


Mame Fatim își încheiase mărturia și în încăpere se așternuse 
o tăcere adâncă. 

Jocelyne n-o scăpa din ochi pe fată. Nu-și putu stăpâni un gest 
tandru și îi mângâie bărbia. Comisarul nu mai suportă atâta 
credulitate și izbucni: 

— Să nu ţineţi prea mult cont de poveștile pe care vi le 
îndrugă fata asta, doamnă! Vrea să-și acopere prietenul și să-și 
salveze propria piele. Avem toate motivele să credem că nu 
există doi vinovați în această afacere. Crima și furtul au fost 
comise de aceleași persoane. 

Continuă să-și expună argumentele, dar nimeni nu-l mai 
asculta. Cele două femei se priveau în tăcere, iar Aurel, aplecat 
în faţă, continua să observe concentrat chipul fetei. 

* 


— Ce părere aveți? i 

Aurel își primise, în sfârșit, paharul cu vin alb. Işi permitea 
chiar să fumeze, pentru că Jocelyne observase că se juca cu 
portțigaretul din buzunar, fără să aibă curajul să-l folosească. 
Erau așezați în curtea unui mic restaurant ţinut de-o 
franţuzoaică.  Fascinată de Maroc și cultura marocană, 
proprietara întinsese pânze mari, triunghiulare, deasupra 
meselor, zugrăvise pereții într-o nuanţă de ocru-roșiatic și 
agăţase oglinzi berbere pe toţi pereții. Locul acela era o oază de 
calm și relativă prospeţime, chiar în mijlocul centrului vechi. 
Acum, la început de după-amiază, clienţii plecaseră deja. 
Jocelyne și Aurel, așezați la o masă de colţ, lângă o fântână 
murală care bolborosea în surdină, puteau să povestească 
liniștiți, fără teama de a fi auziți. 

— Cred că spune adevărul. Cât timp aţi stat de vorbă, n-am 
scăpat-o din ochi. Viaţa m-a învăţat să evaluez sinceritatea 
oamenilor. În anumite perioade, a fost o chestiune de viaţă și de 
moarte pentru mine. Ei bine, în fata asta am încredere. 

— Și eu. 

Rămaseră o vreme tăcuţi, contemplând restul de vin din 
paharele masive, acoperite cu un strat ca de rouă. 

— Spuneţi-mi, Aurel... 

— Da? 

— Ce anume v-a determinat să porniţi această anchetă pe 
cont propriu? 

— Nu sunt singur, după cum puteţi vedea. Suntem împreună. 


VP - 102 


Era o frază care-i scăpase prea devreme. Roși, de teamă că 
spusele sale vor fi interpretate greșit. Pasiunea pe care o nutrea 
faţă de Jocelyne era alcătuită din admiraţie, recunoștință și 
respect. In ochii săi, ea era aidoma unei domnițe din sufletul 
unui cavaler din vechime. S-ar fi simţit cumplit de stânjenit dacă 
ea ar fi crezut altceva. 

Reluă, vorbind foarte repede: 

— Când am ajuns în Franța, visam să mă fac poliţist. E o 
idioțenie, știu că veţi spune asta. Se prea poate să fie așa, dar 
trebuie să înţelegeţi că acolo, în România comunistă, singurele 
filme care veneau din Occident erau fie cele de aventuri, fie cele 
polițiste. Eram hrăniţi cu Belmondo și Delon. Mi-am dat seama 
că n-aveam nicio șansă să devin un aventurier precum Omul din 
Rio. 

— De ce nu? 

— Sunteţi foarte amabilă, Jocelyne. Dar nu mă puteţi convinge 
că nu ați remarcat. 

— Ce să fi remarcat? 

— Că nu am câtuși de puţin fizicul lui Belmondo. 

— Vi se pare că semănaţi mai degrabă cu Delon? 

Râseră amândoi, deși, în forul său interior, Aurel se simţi puţin 
iritat de această întrebare. 

— Ca să fii poliţist, nu-i așa, contează alte lucruri: să ai logică, 
să posezi capacitatea de a judeca anumite persoane și să 
pătrunzi în medii cât mai variate. 

— Și-atunci, de ce nu v-aţi urmat visul, până la urmă? 

Aurel își termină vinul din pahar și-i făcu semn unui chelner să 
mai aducă încă două. 

— Când am sosit în Franţa, rudele mele, cele care m-au 
răscumpărat, nu dețineau mijloacele necesare să mă întreţină. A 
trebuit să-mi câștig traiul încă din prima zi. Am încercat să dau 
lecţii de pian, dar nu prea se puteau face mulți bani din asta. lar 
eu nu am o educație formală în ceea ce privește muzica clasică. 
Așa că am început să cânt prin baruri. 

— În baruri? 

Aurel percepuse expresia Jocelynei. Femeia îi ghicise mica 
minciună. 

— În sfârșit, un fel de baruri, sunt sigur că înţelegeți. Cluburi 
de noapte, cu fete, șampanie și clienţi care nu vin în mod 
special pentru muzică. 


VP - 103 


— Înţeleg. 

— Prin urmare, atunci când mi-am luat inima în dinţi și m-am 
prezentat la un comisariat ca să-i anunţ că doream să lucrez în 
cadrul poliţiei, n-a fost nevoie de un interogatoriu prea lung 
pentru ca tipul care mă primise să înțeleagă cu cine avea dea 
face. Un imigrant român, care cânta noapte de noapte în... 

— ... bordeluri? 

Aurel era cu adevărat distrus că o dezamăgise pe Jocelyne, 
domniţa sufletului său, istorisind asemenea trivialități. 

— Pe scurt, asta nu-i o poveste potrivită pentru urechile unei 
doamne ca dumneavoastră. 

Jocelyne zâmbi, privindu-l pe acest mic personaj atât de 
tulburat cum se bâţâie pe scaun, schimbându-și poziția 
încercând să găsească alt subiect de discuţie. Se hotărî să-l 
tachineze un pic. 

— Așadar, dacă pricep eu bine, nu te poţi face poliţist atunci 
când ești pianist de bordel. În schimb, poţi oricând să devii 
consul al Franţei. 

Lui Aurel îi venea să intre-n pământ de jenă, iar această 
senzaţie se manifesta la el printr-un rânjet forțat și bâțâieli 
repetate pe scaun. 

— Vă răpesc din timp cu istoria vieţii mele. 

— Nicidecum. Chiar mă interesează. 

— Serios? 

Aurel își făcu curaj și sorbi ultimele picături de vin de pe 
fundul paharului. Chelnerul, care-i observa de la distanţă, îi 
aduse un pahar plin din proprie iniţiativă. 

— E destul de simplu, de fapt. Totul a început în seara în 
care... cum să vă spun?... În seara în care am închis pianul. 

Rostise aceste cuvinte cu atâta seriozitate încât Jocelyne nu 
se putu abţine și izbucni în râs. 

— Vedeţi, nu-i ceva prea serios, spuse Aurel, cu o mutră 
ofuscată. 

— Nu, scuzaţi-mă. De vină e felul în care spuneţi ceea ce 
spuneți. Așadar, aţi închis pianul... 

— Da, într-un bar de noapte. Era trei dimineaţa și cântam o 
piesă a lui Duke Ellington. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. 
Trei tipi beau și fumau în jurul pianului. Mai era și o fată, care 
trecea de la unul la altul. Eu aveam ordin să cânt fără să mă 
opresc, ca și cum n-aș fi remarcat nimic din ce se întâmpla în 


VP - 104 


jur. Asta și făceam dar, dintr-odată, unuia dintre tipii respectivi i 
s-a făcut rău și a început să vomite. Îmi cer scuze, povestea asta 
e oribilă... 

— Continuaţi. Deocamdată, însă, nu văd nicio legătură cu 
diplomaţia. 

— Bineînţeles că nu, spuse Aurel, străduindu-se să 
zâmbească. Am început cu acea seară fiindcă e importantă 
pentru ceea ce a urmat... 

— Înţeleg. 

Lui Aurel îi veni s-o lase baltă. În mod evident, ea nu 
înţelegea. N-avea cum să înțeleagă. Nimeni nu putea înţelege. 
Se hotărî să scurteze povestea. 

— Sigur, în locul acela era ceva obișnuit. Și totuși, atunci a 
început totul. M-am oprit din cântat și am rămas nemișcat. Toţi 
cei din bar aveau privirile aţintite asupra mea. Încremenisem 
și... plângeam. 

— Plângeaţi? 

— Nu știu ce s-a petrecut în mintea mea. În momentul acela, 
m-am simţit pierdut. Până atunci îndurasem tot fără să-mi pierd 
speranţa: comunismul, pușcăria, exilul, sărăcia, toate slujbele 
mărunte... Pierdusem legătura cu familia, eram departe de ţara 
mea, așa groaznică cum era și... la ce bun toate astea? Ca să 
sfârșesc aici? In cloaca aceea? Puteți înțelege cum mă simţeam, 
Jocelyne? 

Oboseala, emoția și vinul alb îi sfărâmaseră reţinerile. | se 
adresase Jocelynei pe numele mic și, dacă n-ar fi apărut 
chelnerul, cu felurile de mâncare pe care le comandaseră, 
probabil i-ar fi luat mâna și-ar fi început să plângă. 

— Pe scurt, am decis atunci să-mi schimb viaţa, continuă el, 
revenindu-și în fire. Am închis pianul, m-am ridicat și am plecat. 
N-am mai revenit niciodată în acel bar sau în vreun altul ca 
acela. Am reînceput să dau lecţii de pian la domiciliu, hotărât ca 
mai bine să crăp de foame dacă trebuia, dar să nu îmi pierd 
cinstea. 

— Ce vârstă aveaţi atunci? 

— Douăzeci și șapte de ani. 

— ȘI... diplomaţia? 

— Am avut pur și simplu noroc. Am răspuns la un anunţ de la 
mica publicitate și am cunoscut o familie minunată. Am dat lecții 
de pian unei tinere minunate. Mă rog, nu mai era tocmai tânără. 


VP - 105 


Era mai în vârstă decât mine, avea spre patruzeci de ani, dar 
era pură, inteligentă și sensibilă. 

— Era frumoasă? 

— Pentru mine, da. Alţii v-ar fi spus că era cam plinuţă și e 
adevărat că nu prea făcea eforturi să se îmbrace elegant. Avea 
și niște negi pe bărbie și pe nas, pe care ar fi trebuit să-i 
opereze. Dar ea nu ţinea cont de aceste lucruri și nici eu. 

— Aţi cerut-o în căsătorie? 

— Eu? N-aș fi îndrăznit. Era atât de sus în ochii mei, atât de 
inaccesibilă... 

— Și atunci? 

— Într-o zi, tatăl ei m-a reţinut după lecţie ca să stăm de 
vorbă. M-a întrebat dacă aș fi fost dispus să mă însor cu fiica sa. 
M-a tulburat peste măsură. 

— Nu aveaţi nicio prietenă la vremea aceea? 

— Nicidecum, replică Aurel, de-a dreptul indignat. 

— Dar în România? 

— Acolo am avut parte de mai multe experienţe nu tocmai 
plăcute. Vedeți, pentru mine femeile sunt niște ființe 
supranaturale, infinit de preţioase. Am avut două modele în 
viață, mama și bunica mea: în jurul lor se mișca întregul univers. 
Erau temelia familiei și eu credeam că așa e peste tot, că lumea 
se învârte în jurul acestor atomi plini de graţie și bunătate care 
sunt femeile. 

— Mai credeţi și acum asta? 

— Din păcate, am înţeles că lumea e alcătuită altfel. Știu că 
femeile excepţionale sunt rare. Dar n-am încetat niciodată să le 
caut și știu că există. 

Cu aceste cuvinte, de teamă ca nu cumva Jocelyne să le 
considere drept o aluzie prea îndrăzneață, Aurel se simţi din nou 
tulburat și se grăbi să-și continue povestea, cu o voce răgușită. 

— Viitorul meu socru era diplomat. Tocmai se pensionase, dar 
dispunea încă de multe relaţii la Ministerul Afacerilor Externe. 
Mi-a spus că, din momentul în care aveam să fiu căsătorit cu 
fiica sa, urma să se facă luntre și punte ca să-mi obţină 
cetăţenia franceză. Apoi, trebuia să dau un concurs care urma 
să fie o simplă formalitate. După mai puţin de trei ani, obțineam 
primul meu post într-un consulat. 

— Și... soţia dumneavoastră? 

— E în Franţa, răspunse Aurel, pe un ton trist. 


VP - 106 


— Nu vă urmează la post? 

Aurel luă o îmbucătură de mâncare, o mestecă cu demnitate, 
apoi se șterse la gură înainte să răspundă. 

— Ar fi destul de mult de explicat. Să spunem că n-am avut 
niciodată o viață conjugală în sine. Suntem două personalităţi 
foarte diferite. Pentru ea, mariajul a intervenit cam târziu. 
Părinţii ei ţineau ca ea să facă acest pas, dar ea dorește să-și 
păstreze obiceiurile de persoană solitară. lar posturile la care 
am fost trimis n-au atras-o deloc. Prima misiune a fost în Sahara 
nigeriană, mai exact la Zinder. Nu știu dacă știți ceva despre 
zonă? 

— Nu. 

— Ei bine, daţi-mi voie să vă scutesc de o vizită prin părţile 
acelea. E doar nisip, praf, o căldură strivitoare și, mai nou, 
teroriști... 

— Aţi divorţat, în cele din urmă? 

— Da. 

Aurel  oftă. Vreme îndelungată  mâncară în tăcere. 
Comandaseră thiof! şi oasele se cereau alese cu grijă. Jocelyne 
consideră că ar fi fost lipsit de compasiune faţă de Aurel să mai 
continue conversaţia pe acest subiect, așa că reluă discuţia 
despre caz. 

— Având în vedere noile informaţii, cum stăm cu ancheta 
noastră? Dacă fata spune adevărul, înseamnă că la bord s-a 
aflat altcineva, înaintea sosirii ei. Cine ar fi putut fi? 

— V-am spus, fratele dumneavoastră se temea de ceva. De 
ceva sau de cineva din afară. Și-atunci apare o întrebare: de ce 
se încăpăţâna să rămână într-un loc unde se simţea amenințat? 
Sau se simțea ameninţat oriunde s-ar fi dus, iar asta ar explica 
existenţa dispozitivului de urmărire permanentă pe care îl 
instalase în coca navei. 

— La ce vă gândiţi? 

— Trebuie să reflectăm. Nu avem încă îndeajuns de multe 
elemente. Să ne imaginăm, totuși, că soţia sa și-ar fi dorit să 
recupereze averea pe care consideră că a pierdut-o și că, din 
acest motiv, l-a pus sub urmărire. Aș spune că acesta poate fi 
un pericol permanent. 

— Cunoscând-o, n-aș spune că e imposibil, spuse Jocelyne, 
gânditoare. 


4 Pește din familia Serranidae, numit în zona Africii Centrale și de Vest thiof. (n. trad.) 
VP - 107 


— În acest caz, însă, de ce nu s-au atins agresorii de seif, câtă 
vreme scopul era clar să pună mina pe banii lui? 

— E o întrebare pertinentă. Poate că n-au avut timp? Sau e 
posibil să-i fi deranjat sosirea lui Mame Fatim și a lui Lamine. 

— N-au avut timp să ia banii, dar au avut timp să-l atârne de 
catarg? 

— Asta e detaliul cel mai de neînțeles. 

Reflectară în tăcere, în timp ce îndepărtau oscioarele de pește 
rătăcite. 

— Să nu uităm, portul e un loc unde se face trafic de 
stupefiante, reluă Aurel. Să facem o altă presupunere: fratele 
dumneavoastră a observat ceva ce n-ar fi trebuit să vadă. Poate 
că se temea de represalii? Cei care deranjează sunt eliminaţi 
repede în mediile de genul ăsta. Aș numi asta un risc local. 

— Atunci, de ce n-a plecat de aici? 

— Mafioţii care se ocupă de traficul de droguri au baze pe 
toată coasta. Poate că se simţea mai în siguranţă într-un port 
care-i era familiar decât în largul mării sau într-un port 
necunoscut. 

— Ce intenţionaţi să faceţi acum? 

— Voi continua să cercetez, răspunse Aurel. 

Se uită la ceas. 

— De altfel, trebuie să plec la consulat. Adjunctul meu a aflat, 
cu siguranță, noutăţi. lar apoi o să merg la cina Legiunii de 
onoare. 

— Așadar, mă abandonaţi aici? 

Aurel roși până în vârful urechilor, iar Jocelyne se amuză 
copios în sinea ei: era atât de ușor să-l tulburi! 


8. 


Hassan făcuse treabă bună. La îndemnul lui Aurel, vizitase 
serviciul de afaceri maritime, situat în apropierea portului. 
Bântuind pe culoarele instituției, sfârșise prin a se întâlni cu o 
altă rudă îndepărtată. În Africa, legăturile de rudenie alcătuiesc 
o rețea invizibilă, sub decorul de butaforie al instituţiilor oficiale. 
Un director sus-pus și un curier pot avea o legătură de rudenie 
foarte apropiată și, astfel, își pot face reciproc niște servicii de 


VP - 108 


neimaginat dac-ar fi să te iei doar după poziţiile ierarhice 
vizibile. Și invers, doi demnitari în aparenţă egali se pot dovedi 
separați de antagonisme sociale străvechi, unul continuând să-l 
considere pe celălalt drept vasal sau descendent din sclavi. 
Hassan, în ciuda poziţiei sale modeste de la ambasadă, 
aparţinea unei familii nobile din neamul peu/, ai cărei membri 
erau foarte solidari. Vărul său, care lucra la Afaceri Maritime fu 
deopotrivă uimit și bucuros să-și întâlnească ruda pe culoarele 
instituţiei. 

Instrucţiunile pe care Aurel i le dăduse colaboratorului său 
erau să afle cât mai multe despre mișcările navelor din portul de 
agrement, de la sosirea lui Mayeres, cu șase luni în urmă. La 
întrebările lui Hassan, vărul acestuia îi dezvălui că informaţiile 
furnizate de porturile din întreaga Guinee erau digitalizate încă 
din 2008. Toate navele înregistrate în ţară erau notate într-un 
fișier centralizator, cu proveniența și destinaţia lor, precum și 
datele de intrare și ieșire. Velierele din portul de agrement 
făceau obiectul unei clasificări separate în cadrul acestui fișier. 
Toate aceste informaţii nu aveau nimic secret, iar vărul său îi 
imprimase lui Hassan o copie a fișierului, pe care el o luase cu 
sine, încântat de reușită. 

Trecerea lui Aurel pe la consulat se dovedi fructuoasă și din 
alt punct de vedere. In afara preţioasei liste aduse de Hassan, 
obținu de la comisarul Dupertuis câteva informaţii interesante. 
Analiza proiectilelor dovedise că glontele tras asupra poliţistului 
de către Lamine și cel care îl ucisese pe Mayeres erau diferite. 
Cel de-al doilea proiectil avea calibrul de 9 mm, clasic, în vreme 
ce proiectilul pornit din arma utilizată de către golan părea să 
provină dintr-o armă destul de veche și relativ rară, probabil un 
pistolet aflat în dotarea trupelor franceze în timpul războiului din 
Algeria. 

În opinia lui Aurel, această informaţie venea să confirme 
spusele lui Mame Fatim. Lamine găsise arma în seiful lui 
Mayeres, împreună cu câteva cartușe. N-ar fi avut niciun motiv 
să ia pistoletul, dacă ar fi avut asupra lui arma cu care fusese 
asasinat francezul, un revolver modern de calibrul 9 mm, mult 
mai ușor de mânuit. 

In ceea ce privește autopsia, raportul legistului consemna 
faptul că Mayeres ingerase un somnifer puternic în seara aceea, 
dar într-o doză perfect normală. Ora morţii era dificil de precizat 


VP - 109 


cu exactitate și nu era de natură să aducă vreo informație 
concludentă. 

Aurel își notă mental toate informaţiile pe care le aflase, fără 
ca în conversaţia neoficială avută cu comisarul Dupertuis să 
aibă aerul că îi păsa prea mult. Polițistul era într-o dispoziţie 
excelentă. Primise vești din Franţa, unde fiul său se afla la 
studii. Acesta își luase cu brio toate examenele și își anunţase 
tatăl că intenţiona să intre, la rândul său, în poliţie. 

— Ştii, Aurel, dintotdeauna m-am gândit că-mi seamănă 
foarte mult. 

Cu un atare recrut, lumea interlopă avea de ce să se teamă. 

— Ne vedem la ceremonia de la asociaţia Ordinului de Merit, 
în curând, da? întrebă Aurel, cu o nuanţă de respect în glas. 

Dupertuis era mândrul posesor al gradului de ofițer al Legiunii 
de Onoare. Acest fapt îl situa cu mult deasupra celorlalți membri 
care se străduiseră să obţină Ordinul de Merit sau, în cel mai 
bun caz, panglica roșie de cavaleri ai Legiunii de Onoare. 

— Mă calcă pe nervi Marcelly, cu asociaţia lui cu tot. Și-apoi, 
dacă vin la reuniune, o să-mi sară toţi în cap să le spun cum 
stăm cu investigația. Așa că prefer să rămân aici, să lucrez. Tu 
ai de gând să treci pe acolo? 

Intrebarea comisarului era însoţită de un dram de indignare în 
glas. Nu-și amintea ca Aurel să fi fost distins cu vreuna dintre 
decoraţii. Oricâtă prietenie ar fi nutrit pentru el, nu reușea să 
nu-și spună că viceconsulul nu era demn să participe la 
ceremonie. 

— Marcelly mi-a cerut personal să reprezint consulatul. N-am 
de ales, trebuie să fac act de prezenţă. Dar n-am de gând să 
stau prea mult. 

— În cazul ăsta, să-mi povestești cum a fost. Distracţie 
plăcută cu gaşca de papiţoi. 

Aurel plecă, chicotind. leși din încăpere aproape mergând cu 
spatele. Știa că Dupertuis adora să-l vadă umilindu-se astfel. 

* 

Clădirea colonială cunoscută sub numele de Vechiul Cerc 
fusese construită cu simțul pentru confort și măreție cultivat de 
militari la finele secolului al XIX-lea. La vremea edificării sale, 
clădirea fusese probabil înconjurată de terenuri virane și, ici- 
colo, de vreo cocioabă. Eleganta colonadă a fațadei, dominând 
incontestabil împrejurimile mizere, fusese concepută cu scopul 


VP - 110 


de a simboliza autoritatea Franţei și belșugul pe care promitea 
să-l aducă în aceste ţinuturi primitive. 

Din nefericire pentru arhitecţii săi, vremea romanilor trecuse 
demult și monumentul îmbătrânea urât. Coloanele erau tencuite 
cu ciment fisurat, picturile de pe faţadă se cojeau, iar de pe 
frontispiciu se desprinseseră bucăţi mari din stucatură. Clădirea 
își pierduse, în bună măsură, aura de măreție. Acum slujea doar 
drept sală de banchete și reuniuni pentru diverse organizații. 
Intâlnirile aveau loc, în marea lor majoritate, după lăsarea 
întunericului, iar la lumina slabă a lămpilor electrice clădirea își 
recăpăta un dram de solemnitate. Nostalgicii epocii coloniale 
aveau astfel ocazia să respire parfumul gloriei trecute. 

Atunci când Aurel își făcu apariţia, aperitivele fuseseră deja 
servite. Militari în retragere, diverși albi care rămăseseră pe loc 
după decolonizare, pensionari refugiaţi din calea fiscului și 
cupluri mixte se amestecau pe terasă, ţinând în mâini pahare cu 
vin spumant roze. De jur-împrejurul Cercului, orașul crescuse, 
reducând spațiul odinioară larg din preajma bătrânului edificiu. 
Odinioară, de pe terasă se putea vedea marea și îți puteai 
imagina că dincolo de valurile oceanului, dincolo de orizont, se 
aflau coastele înspumate ale Franței. Acum, la cinci metri 
distanță se afla un zid, care nu reușea să blocheze însă 
mirosurile de prăjeală care urcau din stradă. 

Aurel nu cunoștea prea multă lume dintre cei prezenţi. Dacă 
apariţia sa atrăsese privirile mai multor oameni, acest lucru se 
datora coroanei de plete crețe care îi înconjura creștetul pleșuv 
și care, acum, după mai multe nopţi nedormite, explodase 
dându-i lui Aurel înfățișarea unui nebun scăpat în libertate. 
Realiză care era problema atunci când trecu prin dreptul unei 
oglinzi și încercă să o remedieze trecându-și degetele prin 
coama rebelă. Schimbă câteva cuvinte cu un medic militar 
pensionar pe nume Poubeau. Ce căuta acesta în Guineea? 
Nimeni n-ar fi putut s-o spună, iar Aurel nici nu simţea nevoia să 
afle. Avusese de-a face cu el din cauza unei unghii încarnate 
care trebuia incizată. Doctorul Poubeau nu-și mai practica 
meseria, dar își păstrase instrumentarul cu care mai făcea din 
când în când câte un serviciu membrilor comunităţii franceze 
care nu voiau să aibă de-a face cu sistemul de sănătate guineez. 

Ajungând cu întârziere, Aurel sperase că avea să scape de 
discursuri. Din nefericire, tocmai când intrase în sală, Marcelly 


VP - 111 


ceru să se facă liniște și puse mâna pe un microfon prost reglat, 
care-l așteptase pregătit într-un colț al terasei. 

Timp de un sfert de oră lung peste măsură, acesta se dedică 
unui discurs liric și patriotic în memoria defunctului Mayeres, 
presărat cu formule înflorite. Nu era mare lucru de reținut din 
discursul-omagiu, în afara faptului că Mayeres se apropiase de 
societate încă din urmă cu șase luni, imediat după sosire, și că îi 
încântase pe membrii organizaţiei cu o strălucitoare conferinţă 
pe tema realităţii militare a războiului din Algeria. Marcelly 
reținuse că răposatul apăra o teză foarte dragă foștilor coloniști: 
războiul fusese pierdut din pricina trădării intelectualilor și a 
ticaloșiei generalului de Gaulle. Acesta afirma că armata, dacă 
ar fi fost bine susţinută și ar fi avut destul timp la dispoziţie, ar fi 
sfârșit prin a înăbuși rebeliunea, păstrând Algeria în zona de 
influenţă a Franţei. 

Pentru marea majoritate a celor prezenţi, această opinie se 
alinia unor convingeri politice bine înrădăcinate. Arborau 
zâmbete aprobatoare. Aurel își spuse că la mijloc era, cu 
siguranţă, o neînțelegere. Apărând armata franceză din Algeria, 
Mayeres omagia eroismul inutil al fratelui său. Asta nu însemna 
că fusese convins de necesitatea acelui război. Desigur, 
susținuse și el că victoria era posibilă, dar considera, oare, că 
aceasta ar fi fost și de dorit? Cum oare ar fi putut fi Mayeres, 
patron și om de stânga, de acord cu nostalgicii coloniilor și ai 
Algeriei franceze? E adevărat că în mintea oricui pot apărea 
contradicții de natură ideologică, căci ființa umană e o sumă de 
ambiguităţi. Dar întrebarea privind ideile politice ale defunctului 
rămânea, totuși, deschisă. 

Pierzând firul discursului, Aurel începu să-i observe pe cei din 
public. Incerca să și-l imagineze pe Mayeres printre acești 
oameni și nu reușea să se descotorosească de un anumit 
sentiment de inadecvare. Poate că se înșela în privința 
personajului, dar crezuse că descoperă în el o anumită 
sinceritate, o formă de altruism și, prin urmare, un soi de 
nebunie care nu cadrau cu morga burgheză a tuturor 
notabilităților strânse aici. Ce căutase oare Mayeres printre toţi 
ăștia? 

Discursul lui Marcelly luă sfârșit, iar publicul începu să se 
retragă spre interiorul Cercului, unde fusese pregătit un bufet. 
Aurel făcu semn unuia dintre chelnerii pe care-i cunoștea și 


VP - 112 


încercă să negocieze, cerând un pahar de vin alb în loc de 
spumant. Apoi așteptă pe terasă sosirea comenzii. 

Doar câţiva fumători mai rămăseseră pe terasă. Unul dintre 
ei, rezemat de o coloană, îl recunoscu pe Aurel și îi făcu un 
semn. Aurel se apropie. Era unul dintre funcţionarii care 
conduceau serviciul vamal al ambasadei. Avea în subordine o 
mică unitate compusă din doi francezi și un stagiar guineez. 
Consulatul avea uneori treabă cu el pentru tot felul de chestiuni 
legate de împrumuturi. Dar ceea ce se știa despre el era că în 
principal făcea trafic de droguri. 

— E atât de trist, nu-i așa? spuse bărbatul. 

Era destul de scund, iar părul îl avea des și negru, în ciuda 
faptului că depășise, în mod cert, pragul celor șaizeci de ani. 
Avea ochi cenușii, prizonieri în adâncul orbitelor întunecate, și 
buzele strânse ale celor care duc lungi bătălii tăcute sau, poate, 
sunt permanent hăituiţi. Aurel nu reușea să-și amintească cum 
se numea. 

— Da, răspunse Aurel într-un târziu. Îl cunoșteaţi bine pe 
acest Mayeres? 

— Destul de bine. 

— Faceţi parte din Cerc? 

— Vin în mod regulat aici, în ultima vreme. Nu e un oraș cu 
prea multe distracții. 

Aurel n-ar fi ales cuvântul „distracţii” pentru a califica 
activităţile Cercului. Dar, desigur, „fiecare cu plăcerile lui” 
rămânea zicala potrivită în acest caz. 

— Faceţi parte, într-o oarecare măsură, din poliţie, spuse 
mieros Aurel. Ce părere aveţi, cine ar fi putut să îl ucidă? 

Vameșul trase adânc din ţigară și păru să reflecteze. 

— Nu știu nimic și, oricum, nu-s poliţist. Dar se spune că avea 
o grămadă de bani cu el. Nu-i cel mai prudent lucru, atunci când 
stai într-un loc cum e portul de agrement. 

În timp ce vameșul pronunţa această frază, Aurel își aminti: 
„Cortegiani!” Acesta era numele pe care căutase să și-l 
amintească. Vameșul se numea Cortegiani. 

— Așa e. Sunteţi unul dintre cei care trebuie să știe cât de cât 
ce se petrece în port. Am auzit că ar fi un soi de placă turnantă 
pentru traficanţii de droguri. 

Cortegiani își strivi ţigara pe jos. Aurel se temu vreme de-o 
clipă că interlocutorul său avea să evadeze în direcția bufetului. 


VP - 113 


Acesta însă își aprinse aproape imediat o nouă ţigară, deși 
fumatul era interzis în interiorul clădirii, o interdicţie încă rară în 
Guineea, dar care le dădea membrilor Cercului senzaţia că se 
aflau pe teritoriu francez. 

Două fotolii din răchită albă se aflau la capătul terasei. 

— Bem ceva aici? întrebă vameșul, făcând semn unui chelner. 

Atunci când Aurel pomenise de portul de agrement, vameșul îi 
aruncase o privire bănuitoare. Dar fusese probabil un gest 
reflex, o deformaţie profesională. Aurel presimţea că, dincolo de 
aparenţa de sălbăticie, omul era doar un singuratic cu chef de 
vorbă. 

— Da, e adevărat, rosti Cortegiani. 

Vameșul aparţinea categoriei de interlocutori cu digestie 
lentă. Răspunsese fără nicio tranziţie la întrebarea pe care i-o 
adresase Aurel înainte să se fi instalat la capătul terasei. 

— Ce e curios, spuse Aurel, încercând să-l tragă de limbă, e că 
nu prea s-a auzit de capturi de droguri pe-aici. 

Vameșul trase îndelung din ţigară, iar Aurel așteptă zadarnic 
să-l vadă expirând fumul. 

— Guineezii sunt cu curul în două luntri, spuse el într-un 
târziu. 

— Da? 

Chelnerul le adusese două pahare pline. Vameșul își potoli 
setea înainte să-și continue ideea. 

— Ne lasă să ne facem treaba câtă vreme nu-i arestăm pe 
traficanţi pe teritoriul lor. Se poate spune că au și pâinea, și 
cuțitul. 

— Ce înțelegeți prin „a vă face treaba”? 

O nouă privire întunecată din partea lui Cortegiani îl făcu pe 
Aurel să se teamă că poate fusese prea direct în exprimare. 
Vameșul trase din nou îndelung din ţigară. 

— Vămile fac tot, anunţă el cu mândrie. 

Tinea ţigara între degetul mare și arătător, ca și cum ar fi fost 
un parazit pe care tocmai îl prinsese. 

— Poliţia, serviciile secrete, jandarmeria - toţi se laudă că 
luptă împotriva drogurilor. E fals. 

Cele două degete striviră complet filtrul ţigării, pe care o duse 
apoi la buze ca să tragă ultimul fum. 

— Vămile fac tot, repetă el, întărindu-și spusele de mai 
devreme. 


VP - 114 


Aurel se gândi că, poate, individul uitase ultima lui întrebare 
și se pregătea să o reformuleze, când vameșul vorbi, făcându-l 
să tresară. 

— Vreţi să știți în ce constă treaba noastră? Ei bine, sunt 
destule pe care trebuie să le facem. Multe. Nu știu câtă treabă 
aveţi voi acolo la consulat, dar serviciul meu e veșnic aglomerat. 
Noi n-avem nici weekenduri, nici vacanțe. Momentele de 
destindere ca acesta sunt rare. Foarte rare. 

Pentru Aurel, conversaţia chinuită era orice, numai destindere 
nu... Putea, însă, să înţeleagă că acest Cortegiani avea puţine 
ocazii în care să-și permită să vorbească liber și să se pună în 
valoare. Descoperise în Aurel interlocutorul ideal. Era suficient 
de neștiutor în privinţa subiectului și, în egală măsură, era el 
însuși funcţionar al ambasadei, ceea ce îi permitea să lase 
deoparte prudența impusă în mod normal de păstrarea 
secretului profesional. 

— Nu scăpaţi din vedere faptul că noi trebuie să luptăm pe 
toate fronturile: cel terestru, cel aerian, cel maritim. Ticăloșii 
ăștia nu știu ce să mai inventeze ca să-și treacă marfa peste 
granițe. 

Își golise paharul cu mult înaintea lui Aurel, deși nici el nu era 
deloc leneș la acest capitol. Chelnerul, care-l cunoștea probabil 
pe vameș, se grăbi să-i aducă un pahar plin și un bol cu arahide. 

— Ca să vorbim numai de graniţa dinspre mare... Trebuie să 
strângem informaţii despre încărcătura navelor, să ţinem sub 
observaţie mișcările ambarcaţiunilor suspecte. Asta înseamnă 
„să ne facem treaba”: să observăm tot ce fac și ce spun 
echipajele, să  supraveghem transferurile de marfa, să 
amplasăm balize... 

Rostise ultimele cuvinte cu glas scăzut, aproape în șoaptă. 
Imediat, privirea lui paranoică se aţintise asupra lui Aurel, de 
parcă acesta ar fi fost vinovat fie și numai fiindcă îi provocase 
confidenţele. In același timp, se simţea din vocea lui că acesta 
era unul dintre cele mai mari secrete, iar Cortegiani încerca o 
plăcere aparte în a-l dezvălui. 

— Balize? insistă Aurel. 

— Da, mici emițătoare pe care le amplasăm sub coca unei 
nave și care ne permit să-i urmărim prin satelit toate mișcările, 
chiar și atunci când își opresc toată aparatura și se cred 
invizibile... 


VP - 115 


— Și cum anume se amplasează balizele acestea? întrebă 
Aurel, făcând cu naivitate ochii mari. 

— Cu scafandri, desigur. 

— Aveţi scafandri în sistemul vamal? 

— He-he! 

Odată cu acest chicotit, Cortegiani își lansă chiștocul ţigării 
hăt departe, în grădină. Scoase tacticos un pachet nou, sfâșie 
atent folia de plastic care îl acoperea și îl deschise. Contemplă 
micile cilindre albe aliniate unul lângă altul, părând că nu se 
poate hotărî pe care să-l aleagă. Apoi îi veni brusc o idee și 
întoarse pachetul deschis către Aurel. 

— Vedeţi ţigările acestea alăturate? Eu o voi lua pe cea de 
care am nevoie. Eu sunt cel care decide. Ei bine, sistemul vamal 
e la fel. Imaginaţi-vă că aveţi aici toate serviciile statului: 
diferitele ramuri ale poliţiei, agenţiile de informaţii, armata, 
scafandrii de luptă, forțele speciale, jandarmeria, aviația... Noi le 
utilizăm pe toate în funcţie de necesități. 

„În funcţie de necesităţi”. Ca toţi funcționarii publici, vameșul 
adora expresia, dar pentru el nu era doar un artificiu de limbaj, 
ci însăși esenţa serviciului pe care îl conducea. Trebuia să i se 
dea ascultare „în funcţie de necesităţi”. Care necesităţi erau 
imposibil de pus sub semnul întrebării, desigur. Obscurul vameș 
găsea în această expresie o recompensă pentru toate sacrificiile 
sale. Umilinţa sa se transforma, „în funcţie de necesităţi”, în 
atotputernicie. 

Aurel înţelese că nu-i putea răspunde decât într-un singur fel: 
cu admiraţie. Era un răspuns pe care îl exersase încă din 
copilăria petrecută sub stăpânirea lui Ceaușescu, astfel încât 
știa exact expresia pe care trebuia să o afișeze. Uimirea, 
aprobarea, supunerea și teama erau ingredientele care trebuiau 
să fie clar perceptibile de către interlocutor, pentru ca acesta să 
aibă certitudinea propriului triumf absolut. 

Acorduri muzicale se făcură auzite din interiorul clădirii, mai 
puternice atunci când chelnerii deschideau ușa care dădea spre 
terasă. Marcelly dăduse probabil semnalul convenit, iar bătrânul 
guineez care servea la bufet strecurase un CD în combina 
muzicală. In decursul unei reuniuni recente a asociaţiei se 
hotărâse înlocuirea șansonetelor cântate la acordeon cu muzică 
rock. Era o muzică mai puţin patriotică, însă dansantă, pentru 


VP - 116 


cei din noile generaţii, cele care avuseseră douăzeci de ani în 
anii '70. 

Cortegiani, care fumase și băuse fără încetare, era turtit rău. 
După victoria asupra lui Aurel, căruia îi demonstrase importanţa 
capitală a misiunii sale invizibile, se închisese din nou în sine și- 
și rumega gândurile. 

Aurel se întrebă dacă mai putea oare să-i smulgă vreo 
informaţie interesantă, dar vameșul nu mai părea să-i audă 
întrebările. 

— Și care-i treaba lui Mayeres în toate astea? L-aţi cunoscut 
aici, la asociaţie, sau în port? 

Publicul ceruse un tango, astfel că ritmul senzual al muzicii 
latine invadă terasa, afundându-l pe Cortegiani și mai adânc în 
melancolia sa. 

Deodată, ușile vitrate care dădeau spre terasă se deschiseră 
larg și muzica se revărsă în exterior. Chelnerii îndepărtaseră 
scaunele risipite sub colonadă, iar terasa se transformase într- 
un ring de dans. 

Aurel și vameșul rămaseră așezați, fiind la margine, dar era 
limpede că liniștea de care se bucuraseră până acum luase 
sfârșit și că, în curând, urmau să fie obligaţi să dea bir cu fugiţii. 
Aurel se împăcase cu ideea că n-avea să mai scoată nimic de la 
vameș când acesta se întoarse brusc spre el, cu aceeași privire 
rea în ochi: 

— Pe Mayeres l-am cunoscut aici, rosti el cu glas scăzut, dar 
atât de aproape de fața lui Aurel încât acesta îl auzi cât se poate 
de limpede. Aici, mă înţelegi? N-are nicio treabă cu portul. M-ai 
auzit? 

Își aţinti îndelung privirea asupra consulului, ca și cum s-ar fi 
aflat într-un ring de lupte și-ar fi așteptat încheierea numărătorii 
arbitrului pentru a se asigura că adversarul său era knock-out. 

Apoi își vâri pachetul de ţigări în buzunar și, mormăind un 
„Bună seara!” la care nu aşteptă răspuns, se pierdu în 
întunericul din grădină. 

* 

Aurel plecă de la Cerc destul de amețit, deși nu băuse decât 
jumătate din cantitatea îngurgitată de către vameș. In astfel de 
momente regreta cel mai mult că nu se afla în Europa. La Paris, 
s-ar fi întors acasă pe jos și plimbarea l-ar fi trezit. Mersul îl ajuta 
și să gândească mai limpede, iar el simţea nevoia, mai mult ca 


VP - 117 


oricând, să-și pună ordine în gânduri. Pofta de plimbare era atât 
de mare încât decise să pornească pe jos, măcar până în 
momentul în care avea să întâlnească un taxi liber, deși 
instrucțiunile consulare erau să nu iasă niciodată singur după 
căderea nopţii. 

Aurel nu parcursese nicio sută de metri când auzi voci și 
reveni pe dată cu picioarele pe pământ. 

— Hei, albule, încotro? 

— Dă-mi niște bani, toubab. 

— Fiţi atent, domnule, e periculos să vă plimbaţi pe aici. Vă 
pot ajuta cu ceva? 

Dintre ziduri se iviră umbre, pășind pe urmele sale. Doi 
puștani se apucară să-l tragă de mâneci. Pe măsură ce se 
îndepărta de Cerc, strada nu mai era luminată. Aurel grăbi 
pasul. Curios lucru, nu se gândea la sine, ci la Mayeres. ŞI-I 
imagina singur pe iaht, în bezna nopţii, cu toţi acei bani în seif. 
De ce oare alesese acest mod de viață? De ce își asumase un 
asemenea risc? Și ce anume pândea, oare, prin deschizătura 
cea strâmtă din biroul său? 

Deodată, un grup de siluete amenințătoare se adună undeva 
în faţă, în lumina unui felinar. Banda îl observa atent pe Aurel, 
care înainta cu o șleahtă întreagă de cerșetori după el. Pe 
măsură ce se apropia, începu să distingă chipurile personajelor 
care alcătuiau grupul. Erau tineri africani purtând maiouri de 
baschet și șepci cu cozoroc lung. Neliniștea îi alungă brusc 
oricare alte gânduri. | se păru că vede lucind o lamă. Se mai 
aflase într-o situaţie similară demult, pe când lucra în barurile 
din Montmartre și se întorcea pe jos acasă, la Saint-Ouen. Atunci 
le dăduse agresorilor tot ce avea la el, dar cum aceștia nu se 
arătaseră mulțumiți de pradă, îi spărseseră doi dinţi. Aurel își 
duse mâna la buzunar și-și pipăi portofelul. Işi aminti că uitase 
să treacă pe la bancă și că nu mai avea acolo decât ceva 
mărunţiș. Instinctiv, privi în urmă. Cercul era deja departe, iar 
din direcţia aceea se apropia o pereche de faruri. Se opri, 
sperând să vadă luminiţa galbenă pe capotă care ar fi indicat că 
era vorba de un taxi. Insă era o mașină oarecare. Probabil avea 
să treacă în goană pe lângă el, așa cum li se recomandase 
tuturor străinilor în instrucţiunile de la consulat. Aurel se 
întoarse spre grupul de africani. Aceștia se urniseră din loc și se 
îndreptau spre el, în linie, ocupând întreg trotuarul, ca și cum ar 


VP - 118 


fi vrut să fie siguri că nu o să scape cu fuga. Catolicii au un sfânt 
pe care îl invocă în situaţiile cu adevărat disperate, iar acum 
Aurel se străduia să-și amintească numele acestuia. Asta îl făcea 
să evite să se gândească la dinţii pe care avea să-i piardă. 

Pe neașteptate, atunci când ajunse în dreptul său, mașina 
care venea din urmă încetini și se opri. Geamul portierei cobori 
și o voce de bărbat lătră în franceză: 

— Urcaţi repede! _ 

Aurel deschise portiera și se aruncă pe banchetă. In aceeași 
clipă, doi dintre golani, probabil cei mai iuți, săriră să-l apuce. 
Acum rămăseseră agăţaţi de caroserie. Şoferul apăsă butonul 
care bloca ușile din interior. Pe acoperișul mașinii răsunară 
loviturile de pumn ale atacatorilor. Mașina demară, iar golanii se 
risipiră din calea ei, pentru a evita să fie loviți. 

— Dumneavoastră?! exclamă Aurel, surprins, văzând faţa 
șoferului în oglinda retrovizoare. 

Era Cortegiani, cu mâinile încleștate pe volan, privind ţintă 
înainte. 

— Vă mulţumesc. Cine știe cum aș fi sfârșit dacă n-aţi fi ajuns 
la timp. 

Vameșul înălță din umeri. 

— Ce v-a venit să vă întoarceţi pe jos? 

— Credeam c-o să găsesc un taxi. 

— Aţi avut noroc că m-am rătăcit. 

— V-aţi rătăcit? 

— La cât sunt de întunecate blestematele astea de ulițe... 
Adineauri, ieșind de la Cerc, mi-am luat mașina parcată în fata 
clădirii și-am pornit în direcția greșită. Până la urmă, a trebuit să 
fac cale întoarsă. 

— Spre norocul meu... 

— E-n regulă. Unde vreţi să vă las? Eu mă întorc la ambasadă. 

— E perfect, eu locuiesc chiar alături. 

Ajunseseră pe bulevardele centrale. Cortegiani conducea 
încet, făcând eforturi serioase pentru a se concentra la drum. 
Aparent, suporta destul de bine alcoolul, dar reflexele îi erau 
destul de încetinite și, din vreme în vreme, mintea părea să-i 
zboare aiurea. Aurel se temu ca nu cumva să adoarmă. Incepu 
să-i vorbească, pentru a-l ţine treaz. Nu mai putea fi vorba de o 
conversație serioasă, așa că Aurel se limită la enunţțuri simple. 

— N-a fost chiar de lepădat vinul alb de la Cerc, nu-i așa? 


VP - 119 


— Mie, de fapt, nu-mi place decât whisky-ul. 

— Ah, vă înţeleg prea bine, îi replică Aurel, deși nu suporta 
băutura cu pricina. 

Insă găsise un subiect la care Cortegiani avea multe de spus, 
ba chiar părea că se pricepe de-adevăratelea. Vameșul se apucă 
se enumere tot soiul de mărci de single malt de care Aurel n- 
auzise niciodată. Sonorităţile celtice i se împleticeau pe limbă și 
se acordau de minune cu elocinţa-i îngreunată. 

Când ajunseră în centru, un camion cu remorcă fu gata să-i 
izbească într-un sens giratoriu. Emoţia stăvili brusc inspiraţia de 
sorginte scoțiană a omului de la volan. Ajunseră la destinaţie în 
tăcere. 

Acasă, Aurel porni ţintă spre trusa de medicamente și înghiţi o 
aspirină. Aventurile de la întoarcere alungaseră aburii alcoolului, 
dar îi lăsaseră în urmă o migrenă tenace. 

Se dezbrăcă, își puse un soi de vestă de lână și încălță papucii 
cu broderie. Intră în bucătărie și scoase din frigider o jumătate 
de pui fript și un borcan de muștar. După ce-și potoli foamea, 
luă o sticlă de vin alb de la rece. Gata cu poșirca de la Cerc, 
spumantul sau apa de foc scoțiană. Revenea la esențele 
fundamentale. 


9. 


Se așeză la pian și, timp de o oră, cântă doar Mozart. 
Pregătirea sa într-ale muzicii clasice lăsa de dorit și era departe 
de nivelul unui concertist. Cu toate acestea, Mozart fusese 
dintotdeauna pentru el soluţia de rezervă, un balsam care-i 
liniștea toate angoasele, alungându-i urâțenia cotidianului din 
suflet și introducându-l în lumea pură a ideilor abstracte. Atunci 
când închise capacul claviaturii, Aurel se simțea perfect lucid și 
gata să ducă la bun sfârșit sarcina pe care și-o asumase. 

După ce adunase atâtea date despre Mayeres, venise vremea 
să asambleze toate piesele, departe de tumultul zilei. Aurel 
deschise calculatorul și, cât timp sistemul de operare se punea 
în funcţiune, scotoci prin sertare și găsi o cutie cu pioneze. 
Branșă imprimanta și tipări din nou portretul victimei, de data 
asta în culori. II fixă cu o pioneză la înălțimea unui stat de om, 


VP - 120 


pe peretele salonului. Se dădu un pas în spate pentru a studia 
amplasarea, apoi luă o cariocă și desenă sub fotografie conturul 
unui corp. Se afla acum față în faţă cu Mayeres în mărime 
naturală și i se putea adresa de la egal la egal. 

Apoi aduse documentele pe care le găsise în seiful de pe vas. 
Printre acestea se afla un plic de plastic transparent care 
conţinea fotografii. Fără vreun fel de explicaţii, fotografiile 
înfățișau persoane sau grupuri de persoane pe care Aurel nu 
putea să le identifice. Tot în seif găsise și un teanc de scrisori 
scrise de mână. Acestea erau de două feluri, legate în două 
pachete separate. 

În cel dintâi se aflau vreo zece file. Despături una. Purta data 
de 11 februarie 2012. Aurel o descifră cu destulă dificultate. 
Scriitura era nervoasă, eliptică, iar literele - șchioape. Textul 
începea cu „Draga mea”. Fu nevoit să citească mai multe 
paragrafe și să privească semnătura de pe verso înainte să 
înțeleagă. Această scrisoare, la fel ca restul din pachet, fusese 
scrisă de Mayeres însuși. Cărei femei îi fuseseră oare adresate? 
Descifrând conţinutul scrisorilor, întotdeauna scurte dar dense, 
scrise înghesuit, Aurel se convinse încet-încet de un adevăr 
evident. Nu erau scrisori de dragoste sau, mai degrabă, dacă la 
mijloc era dragoste, nu era o iubire carnală între un bărbat și o 
femeie. În textul scrisorilor era vorba mai ales de suferinţă, de 
vină, de viitor și de copilărie. Deodată, o frază îi limpezi tot: 
„Mama ta și cu mine ne-am simţit răniţi de faptul că ai ales să 
înduri toate acestea fără să ne chemi”. „Mama ta și cu mine”... 
Scrisorile erau adresate fiicei lor. Din formula de adresare de la 
începutul unei scrisori, Aurel reținu că fata se numea Cleo. Toate 
scrisorile erau încărcate de regrete și de întrebări privind 
greșelile comise. Mayeres mărturisea că petrecuse prea mult 
timp muncind și nu fusese îndeajuns de prezent de-a lungul 
copilăriei fiicei sale. Restul textelor făceau referire la chestiuni 
legate de bani. Reieșea că orice relaţie între Cleo și tatăl ei 
fusese ruptă, iar singura lor legătură o constituiau veșnicele 
cereri de bani. Era la fel de clar că acești bani alimentau un 
consum tot mai mare de droguri. Mayeres îi răspundea cu 
dragoste și îi trimitea sumele solicitate. In felul acesta, însă, 
iubirea lui se transforma într-un instrument al morţii. Scrisorile 
făceau referire la internări în spital, accidente, agresiuni, tot 
atâtea opriri dureroase pe drumul crucii parcurs de tânăra 


VP - 121 


toxicomană. Urmă apoi cea din urmă scrisoare, aproape 
incoerentă, imploratoare, scrisă după toate probabilitățile sub 
imperiul lacrimilor și, spre sfârșit, ilizibilă. „Răspunde-mi, te 
implor, răspunde-mi! Am greșit atunci când am refuzat să-ţi dau 
ce mi-ai cerut. Spune-mi unde te-aș putea întâlni. Răspunde-mi, 
Cleo! Nu mai păstra tăcerea asta insuportabilă! Te iubesc infinit 
de mult”. 

Aurel se șterse la ochi. Apoi privi din nou chipul lui Mayeres, 
descoperind acolo o expresie nouă. Duritatea aparentă a 
trăsăturilor se datora unei eroziuni lente, sub influenţa 
chinurilor, a nopţilor nedormite, a veștilor așteptate zadarnic și 
în același timp cu teamă. 

Scrisorile pe care Aurel le ţinea în mână fuseseră probabil 
recuperate după moartea fetei. Ea lăsa să se înţeleagă că tatăl, 
în disperare de cauză, încercase fără doar și poate o altă 
metodă, arătându-se mai dur și refuzându-i suma de bani 
solicitată. Numai Dumnezeu putea ști cum reacţionase tânăra. 
Cert e că murise și vina pe care probabil că o resimţise Mayeres 
era strivitoare. _ 

Aurel reveni la teancul de fotografii. Intr-una dintre acestea 
apărea o copilă de cel mult opt ani, îmbrăcată într-o rochiţă cu 
volănașe roșii și un guler cu floricele. Avea părul drept și ochi 
negri, ușor asimetrici. Afişa un zâmbet împietrit, forțat, dureros. 
Aurel își imagină cu câtă nostalgie privea tatăl ei această 
imagine din trecut. Îl transporta, probabil, în momentul în care 
totul era încă posibil, când sămânţa nefericirii și a morţii nu 
încolţise încă. Încercă s-o identifice pe Cleo ajunsă la vârsta 
maturității în vreuna dintre celelalte fotografii. Reuși doar să-și 
închipuie prezenţa ei într-o imagine a unei familii așezate la o 
masă, în plin soare. Una dintre femei era Aimee. În faţa ei se 
afla un cuplu necunoscut și, la capătul mesei, cu chipul ascuns 
de o șapcă cu cozoroc și ochii dincolo de o pereche de ochelari 
de soare, o fată ţinea un pahar într-o mână și o ţigară în 
cealaltă. Probabil era Cleo, venită să își viziteze părinţii doar ca 
să le ceară bani. Scena părea stăpânită de o încordare mută. In 
ciuda soarelui, a sticlelor de vin și a veselei provensale, tabloul 
avea ceva funebru. Aurel se întrebă dacă nu cumva aceasta era 
ultima imagine pe care Mayeres o avea cu fiica sa. Se apropie 
de peretele pe care fixase portretul lui Mayeres și fixă cele două 
fotografii la dreapta acestuia. 


VP - 122 


Scrisorile din cel de-al doilea teanc nu erau la fel de 
numeroase. Erau scrise foarte citeț, cu stiloul, cu o cerneală 
azurie. Fără a fi grafolog, putea să recunoască din prima o 
scriitură feminină, în simetria caligrafiei era ceva admirabil și 
totodată înspăimântător. Simţeai că persoana care scrisese 
aceste rânduri înainta prin viață asemeni stiloului între liniile 
hârtiei, fără a se lăsa tulburată de nimeni și nimic, ducându-și 
planul la îndeplinire, urmându-și obiceiurile și metodele, fără să 
permită să-i fie spulberate sau schimbate intenţiile. 

Scrisorile erau semnate doar cu un „A”, iar Aurel nu avu nicio 
îndoială: fuseseră scrise de Aimee. 

Erau mesaje reci, lipsite de suflet sau tandrețe, dar 
impregnate de un respect asemenea celui dintre părţile unui 
contract reciproc avantajos. În cea mai recentă, Aimée scria: 
„Am luat notă de proiectul pe care mi l-ai împărtășit. Nu am 
niciun fel de obiecţii de formulat. Doar tu poţi judeca cursul pe 
care intenţionezi să-l dai de-acum înainte existenţei tale. Sunt 
cu adevărat bucuroasă că am putut ajunge la o înţelegere și îți 
mulțumesc”. 

Această formulare a recunoștinței, seacă și lipsită de orice 
alte explicaţii, era singura concesie pe care Aimee părea să o fi 
făcut sentimentelor. La ce făcea oare aluzie? Care era 
înţelegerea la care ajunseseră ea și Mayeres? Scrisoarea fusese 
scrisă cu puţin timp înaintea datei la care velierul părăsise 
definitiv Franța. Aurel căută o altă fotografie a lui Aimée, nu găsi 
niciuna și, în cele din urmă, o scană pe cea în care femeia se 
afla alături de fiica ei. Reîncadrând fotografia pe calculator, reuși 
să imprime un clișeu în care Aimee se afla în prim plan și îl fixă 
pe perete, alături de poza lui Mayeres. 

O altă fotografie îl înfățișa pe defunct în compania unor 
bărbaţi și femei, probabil angajaţi ai săi. Dincolo de ei putea fi 
zărită o clădire modernă, fără îndoială sediul companiei. Aurel 
fixă și această imagine pe perete. Ultimele două fotografii, cu 
margini dantelate, erau alb-negru. Una dintre imagini era cea a 
unui tânăr soldat în picioare, în uniformă și cu echipamentul 
complet, cu siguranță genul de clișeu pe care-l fac ostașii 
înainte de plecarea la război. În ultima fotografie, același soldat, 
fără chipiu și cu vestea descheiată, ţinea de mină un puști în 
vârstă de vreo zece ani. Era, fără îndoială, Jacques Mayeres, 
împreună cu fratele său Robert, eroul. Copilul plesnea de 


VP - 123 


mândrie, avea nările dilatate și ochii strălucitori. Părea de-a 
dreptul electrizat de mâna cea mare pe care o strângea între 
degetele sale prea scurte. Aurel putea să își imagineze 
descumpănirea pe care o încercase copilul în momentul în care 
acea mână mare avea să dea drumul mâinii celei mici și avea să 
urmeze singurătatea. Urma să se adâncească destul de curând, 
când copilul va afla că n-o să mai poată strânge niciodată mâna 
fratelui său, care zăcea undeva sub pământ, fără viaţă, fără 
voință, fără memorie. Aurel prinse și această poză pe perete. 
Acum avea în faţă tot ceea ce îi privea pe membrii familiei lui 
Mayeres. Pe internet găsi o fotografie a lui Mame Fatim, 
publicată de un ziar local. O printă și pe aceasta și o lipi pe 
perete. 

Apoi se dădu înapoi. Mayeres se afla în mijlocul lumii sale. Toţi 
ceilalți erau sateliți care se roteau în jurul său. Exercitau asupra 
defunctului influenţe contrare. La o primă vedere, era limpede 
că forțele se grupau în perechi opuse. Fratele și compania. Aurel 
trase o linie groasă, cu negru, între cele două imagini. Pe de-o 
parte eroismul, de cealaltă - afacerile. Familia mamei și cea a 
tatălui. Aimee și fiica sa, o altă linie neagră: cuplul ambivalent și 
morbid alcătuit dintr-o mamă dominatoare și o copilă 
îndrăgostită de tatăl său. Aimée și Mame Fatim, o altă linie, o 
altă opoziţie. Fiica și compania, un cuplu în aparenţă ambiguu, 
dispariţia celei dintâi determinând vinderea celei din urmă. 
Aurel găsi și alte legături posibile. Toate traversau portretul lui 
Mayeres, care semăna de-acum cu un bondar uriaș prins în 
pânza unui păianjen. 

Toate aceste personaje și legături păreau inextricabile. Era o 
viață întreagă acolo, în acele câteva imagini. lar într-o viaţă se 
pot găsi, în măsură diferită, relaţii, opoziții, contradicții. Și totuși, 
la un moment dat, una dintre ele căpătase un ascendent asupra 
celorlalte și retezase nodul gordian. Un glonte fusese de-ajuns 
pentru a deznoda toată încrengătura. Dar cine trăsese acel 
glonte? 

Aurel se apropie de pian și cântă lent, aproape acord cu 
acord, o sonată de Chopin. Brusc, se ridică de pe scaun, căută 
pe calculator o imagine a iahtului 7/emcen, o imprimă și o puse 
pe perete lângă fotografia lui Mayeres. 

— lată prima ruptură. 


VP - 124 


Mayeres tăiase toate firele care-l legau de lumea sa ca să 
plece la bordul acestei ambarcaţiuni. 

Aurel se așeză pe brațul unui fotoliu și reflectă. Poate că 
greșise, întreţesând în jurul lui Mayeres toate amintirile și 
dramele. La urma urmei, acesta venise la Conakry pentru a lăsa 
totul în urmă. În această afacere nu existau decât o 
ambarcaţiune într-un port și un om fără trecut, faţă în față cu 
toţi cei care, pe neașteptate, îl înconjuraseră și îl amenințau. 

Era ora două dimineaţa când Aurel porni într-o direcție nouă. 
Reflectase adânc la acest om legat de trecut prin multiple fire și 
iată că-l descoperea, eliberat. De ce să-l încarce cu toate cele de 
care fugise? Soluţia nu se găsea, mai degrabă, într-o radicală 
tabula rasa? Un port în Africa; ambarcaţiuni; un bărbat și averea 
sa. 

Aurel desprinse fotografia iahtului și o așeză departe de 
celelalte clișee. Din toată pânza de păianjen pe care o ţesuse în 
jurul lui Mayeres, doar Mame Fatim era prezentă la faţa locului. 
Mută, așadar, fotografia acesteia alături de cea a velierului. Apoi 
adăugă o siluetă desenată pe o bucată de hârtie, pe care 
inscripționă numele lui Lamine. Cine altcineva își mai avea locul 
aici? 

Pentru a-și păstra luciditatea, Aurel avusese grijă să nu bea 
prea mult. Totuși, ajungând în acest punct și constrâns să-și 
revizuiască ideile, își permise să guste un pic. Luă o sticlă de vin 
alb, clăti un pahar și sorbi fără grabă Chablis-ul ușor maderizat 
pe care-l găsise în colecţia de vinuri a predecesorului său. 

Din moment ce raționamentul său îi adusese în gând 
ambarcaţiunile, căută în memoria calculatorului lista obținută de 
Hassan. 

Era un tabel în Excel, destul de lung, în care figurau numele și 
pavilionul tuturor navelor ancorate în portul de agrement în 
ultimele şase luni, numele membrilor echipajelor și 
naționalitatea acestora, proveniența și destinaţia navelor și, în 
fine, data de intrare și ieșire din apele teritoriale guineeze. 

Parcurgând rapid lista, Aurel observă că activitatea navelor de 
agrement era destul de redusă. Puteau fi identificate trei tipuri 
de vizitatori în port: cei care se opreau doar pentru o scurtă 
escală, pornind mai departe fără întârziere. In general, acestea 
erau nave care făceau cabotaj de-a lungul coastelor Africii. 
Opririle lor erau scurte și nu cereau pregătiri speciale. Altele 


VP - 125 


zăboveau mai mult în port, de la câteva zile la câteva 
săptămâni. Majoritatea acestora erau veliere care se îndreptau 
ulterior spre Brazilia, Conakry fiind prima lor oprire africană. 
Aveau de făcut pregătiri destul de laborioase și îndelungate în 
vederea unei traversări transatlantice care avea să dureze mai 
multe zile. În sfârșit, alte nave, destul de puţin numeroase, se 
instalau în port pentru mai multe luni, așa cum făcuse și 
Mayeres. Aurel observă, studiind caracteristicile echipajelor, că 
era vorba de pensionari sau, dimpotrivă, de familii cu copii, 
adesea originare din Olanda sau Scandinavia. Erau, fără-ndoială, 
niște de familii care aleseseră acest stil de viață nomad și care 
zăboveau mai mult timp la Conakry deoarece se simțeau bine 
aici. 

Majoritatea navelor înregistrate erau sub pavilion străin. Mulţi 
englezi, germani, câţiva italieni și, din nou, scandinavi și 
olandezi. Francezii erau destul de puţini la număr. Aurel studie 
atent ultima parte a listei: ultimele patru nave înscrise erau cele 
aflate încă în port, care fuseseră aici și în momentul crimei. 
Două dintre ele erau engleze și veneau din același port, Dakar. 
La bord se aflau două cupluri de septuagenari. Se putea 
presupune că cei patru călătoreau împreună, întrucât sosiseră în 
aceeași zi, cu o lună în urmă. Comisarul confirmase faptul că în 
noaptea crimei cele două cupluri se aflau într-o excursie într-o 
rezervaţie naturală situată la șaizeci de kilometri de Conakry. 
Prezenţa lor fusese consemnată într-un hotel de la marginea 
rezervației. Cea de-a treia ambarcaţiune naviga sub pavilion 
maltez. La bord se aflau un cuplu, ambii la treizeci de ani, și 
copiii acestora, în vârstă de cinci și șapte ani. Bărbatul era de 
naţionalitate americană, iar femeia era originară din Australia. 
Sosiseră cu puţin timp înaintea lui Mayeres. Adesea, genul 
acesta de familii își înscriau copiii la una dintre școlile din oraș și 
rămâneau în port până la finele anului școlar. După toate 
aparențele, era și cazul acestei familii, căci sosiseră în port în 
august, chiar înainte de începerea școlii. Familia era greu de 
bănuit fără vreo dovadă. In plus, spaima lui Mayeres părea să fie 
de dată mai recentă, iar cuplul cu copii îi fusese acestuia vecin 
de la sosirea sa la Conakry și nu avuseseră niciodată vreun 
incident. Ultimul velier îi aparținea unui italian, un singuratic. 
Avea undeva spre patruzeci de ani. Aurel îl văzuse de departe 
pe puntea iahtului său. Era un tip arătos, care trăia la bustul gol 


VP - 126 


și-și arăta cu mândrie tatuajele de pe umeri. La sosire, în urmă 
cu cinci zile, indicase drept port de provenienţă Lanzarote. 
Individul părea suspect din mai multe motive. Dacă uciderea lui 
Mayeres fusese pusă la cale de fosta lui soţie, genovezul ar fi 
putut constitui veriga-lipsă. Probabil își făcea veacul pe Coasta 
de Azur, unde ar fi avut posibilitatea să o întâlnească pe Aimee. 
De altfel, proveniența fondurilor sale era necunoscută. De unde 
avusese bani pentru frumoasa sa goeletă? Era foarte posibil să 
aibă legături cu mafia și să facă parte dintr-o reţea de traficanţi. 
Totuși, italianul dispunea de un alibi pe cât de caraghios, pe-atât 
de solid: își petrecuse noaptea cu fiica ministrului Sănătăţii 
publice. Acest lucru se întâmplase chiar în apartamentul 
demnitarului, care era plecat într-o vizită oficială în China. Bă 
făcuse o aluzie la această întâmplare atunci când îl întâlnise pe 
Aurel în biroul comisarului Dupertuis. Între timp, un ziar de 
scandal aflase de această afacere și publicase mărturiile mai 
multor membri ai personalului, care, la rândul lor, îi 
confirmaseră alibiul. Aurel tindea să nu pună la îndoială această 
versiune și nu credea în implicarea unui atare personaj în 
moartea lui Mayeres. In ochii săi, italianul era prea suspect 
pentru a mai fi și vinovat. Totuși, nu trebuia exclusă nicio 
ipoteză. Aurel desenă o altă siluetă pe o bucată de hârtie și notă 
numele italianului: Gian-Carlo. Apoi o afișă pe perete, alături de 
portretul lui Mame Fatim și de hârtia care-l reprezenta pe 
Lamine. 

Parcurse din nou lista, de la coadă la cap, studiind ultimele 
luni. Dacă era adevărat că portul era o placă turnantă a 
comerțului cu droguri, era necesar ca echipajele să fie implicate. 
Lăsând la o parte unul sau două personaje dubioase cum era 
acest Gian-Carlo, toţi ceilalţi păreau oameni cinstiţi. Ceea ce 
conducea la o întrebare relativ simplă: cine să fie parte într-un 
astfel de trafic? Dacă s-ar fi pus în locul traficanţilor, devenea 
evident că ar fi preferat să folosească persoane mai presus de 
orice bănuială pentru a-și acoperi urmele. Aurel își aminti că 
citise pe undeva un articol despre un cuplu de bătrânei 
simpatici, la vreo optzeci de ani, care transportau pe ascuns 
cocaină cu furgoneta lor... 

Privind astfel lucrurile, lumea își schimba înfățișarea și un abis 
i se deschidea sub tălpi. Frumoasele veliere aflate la ancoră în 
port, pe oglinda apei, cu echipajele lor nonșalante și preocupate 


VP - 127 


doar de plăcerile proprii, căpătau brusc chipul înspăimântător al 
traficanţilor și al mafiei. Pe când trăia în România, Aurel avusese 
destul timp să se obișnuiască cu acest mariaj permanent între 
respectabilitate și crimă. Demnitarii comuniști aveau mereu 
aerul că-s desprinși din opera utopică a lui Marx. Dar sub 
această mască se ascundeau corupţia, minciuna și violenţa. 
Ajungând în Occident, își îngăduise să creadă că se afla de- 
acum în ţara adevărului, unde cei răi au înfățișarea care li se 
cuvine celor răi, iar oamenii cinstiţi sunt demni de încredere. În 
sinea sa, știa că nu e adevărat. Dar își dorea să poată crede 
asta. Mayeres, după toate probabilitățile, nu-și făcuse niciodată 
astfel de iluzii. 

Din curiozitate, Aurel căută pe internet data la care avusese 
loc ultima captură de droguri din Guineea. Singura afacere care 
lăsase urme în spaţiul online era interceptarea unui velier de 
către un avizou? francez în apele internaţionale din largul 
Coastei de Fildeș. Se întâmplase cu vreo patru luni în urmă. 
Căutând mai aprofundat, află și numele vasului capturat: Cork. 
La bordul său se aflau două femei de aproximativ șaizeci de ani, 
văduve, de naţionalitate irlandeză. Una dintre ele fusese 
profesoară de matematică, iar cealaltă - infirmieră. Se 
apucaseră de navigat cu câteva luni mai devreme, din pură 
plăcere. Aurel cercetă lista de la căpitănie. Întorcându-se în timp 
până la perioada în cauză, descoperi și iahtul Cork. Cele două 
femei sosiseră într-o marţi și rămăseseră la Conakry până 
duminica următoare. Numele lor figurau în tabel, cu toate 
datele. Cum de fuseseră depistate? lată cum merg lucrurile: 
nimeni nu era mai presus de orice bănuială. Demnii pensionari, 
favorizaţii sorții care duceau o viață de farniente la soare, 
sfintele familii, toţi, absolut toți erau potenţiali traficanţi. Nimeni 
nu putea fi exclus din cercul suspecţilor. 

Aurel luă o foaie de hârtie și desenă familia americano- 
australiană. Socotea că o eliminase prea devreme din cercul 
suspecţilor. Fixă foaia de hârtie pe perete. După un moment de 
reflecţie, adăugă încă o foaie, cu numele celor patru 
septuagenari englezi. Toată lumea, în acest univers închis, era 
suspectă. Inclusiv Mayeres. 

Aurel se pripise să tragă concluzia că banii săi îl scuteau pe 
defunct de implicarea în astfel de jocuri murdare. Dar, până la 


5 Vas de război de tonaj mic și cu viteză mare. (n. trad.) 
VP - 128 


urmă, ce știa el? Cine ar fi putut să-i garanteze că Mayeres nu 
era, la rândul său, implicat în traficul de droguri? Cine ar fi putut 
să jure că acesta nu avea legături periculoase? Aurel imprimă 
din nou fotografia lui Mayeres și o plasă alături de imaginea 
iahtului. Se dădu un pas înapoi și studie efectul alăturării. 
Reconstituise tabloul aproape complet al portului de agrement. 
Lipseau doar Seydou și patronul său. li adăugă și pe aceștia, 
apoi se amuză mutând și rearanjând foile pe perete, astfel încât 
să se potrivească cu locurile ocupate în port de fiecare în parte. 
Adună toate navele într-un colț și o plasă pe a lui Mayeres 
singură, în partea opusă a radei. Amplasă clădirea clubului la un 
capăt al peretelui și prinse de ea cu o pioneză hârtia cu numele 
patronului. Îl așeză pe Seydou pe mal, iar pe Lamine și Mame 
Fatim între acesta și iahtul lui Mayeres. Apoi, mulţumit, se servi 
cu un pahar de vin. 

Compusese, așadar, două tablouri pe perete: Mayeres în 
pânza de păianjen a familiei sale și Mayeres în portul din 
Conakry. Trase de canapea și o așeză mai aproape de perete, 
faţă-n față cu cele două tablouri, apoi se prăvăli pe aceasta. 
Pentru Aurel, procesul de gândire căpăta uneori, de bunăvoie, 
forma unei aţipeli. Mulţi dintre șefii sau torţionarii săi se 
păcăliseră în această privinţă. Îl credeau adormit, în vreme ce el 
jongla în minte cu tot soiul de gânduri, surprinzându-i apoi cu 
concluziile sale neașteptate. 

Timpul se scurse. Din când în când, Aurel deschidea ochii, 
întindea mâna să ia sticla cu vin alb, sorbea din aceasta, apoi se 
trântea din nou pe perne cu ochii întredeschiși. La un moment 
dat îl cotropi somnul și se trezi tresărind violent. Se temea. El, 
Aurel, se temea? Nu, își spuse venindu-și în fire, nu lui îi era 
frică, ci lui Mayeres. Nu trecuse mult timp de când i se făcuse 
teamă. De cine îi era teamă? Metoda sa onirică îi permitea să se 
identifice complet cu personajul. Adora aceste mici reprezentații 
în care el însuși juca toate rolurile. Sfârșea mereu prin a vedea 
lumea prin ochii celor în locul cărora năzuia să se pună. Cu ochii 
răposatului, le vedea pe Aimée și Cleo și toată încrengătura 
vieţii sale anterioare: pericolul nu venea din această direcție, ci 
dinspre port. Dar de unde, din partea cui? De mai multe ori se 
lăsă să alunece în vis, doar pentru a-și reveni brusc, cu privirea 
ațintită asupra hărţii micului port. De fiecare dată, neliniștea era 


VP - 129 


prezentă, o simţea vibrând în sine ca pe un pendul, dar fără să 
se fixeze asupra cuiva anume. 

Orele treceau. Întunericul nopţii începea să se risipească și o 
geană rozalie se ițea printre frunzele vegetației care-i bloca 
ferestrele. 

Deodată, Aurel sări în picioare, cu un țipăt. Văzuse! Ştia ce 
lipsește. Nu hârtiile care purtau numele celor potenţial implicaţi 
erau esenţiale, ci gaura pe care o conturau toate acestea. 

Acum, că înțelesese, întreg mecanismul se răsturnase și se 
reordonase în jurul piesei lipsă. Trecutul lui Mayeres, faptele și 
gesturile făcute de acesta de la sosirea la Conakry, mărturiile 
unora și altora, totul se reorganiza. Ca prin minune, acolo unde 
înainte domneau incoerenţa și misterul, locul acestora fusese 
luat de armonie, logică și adevăr. Aurel era în picioare și se 
freca la ochi, nevenindu-i să creadă. 

Rămase așa mai mult timp, încremenit, surprins el însuși de 
simplitatea deducţiei sale. Se simțea de parcă și-ar fi revenit 
după o febră prelungită. Fu cât pe-aci să iasă din casă fără să 
mai aștepte vreo clipă, într-atât de clar știa de-acum ce avea de 
făcut. Asemeni lui Adam când fusese pedepsit de Creator, 
deveni conștient de propria nuditate. Se repezi la dulap și 
îmbrăcă ce-i veni în mână pe moment: un pantalon vechi de 
catifea pe care-l purta de obicei duminicile, pe terenul clubului 
de golf. Îi adăugă un pulover albastru cu gât răsfrânt și, pe 
deasupra, o vestă. Instinctiv, își puse și o cravată la gât, apoi 
răscoli în partea inferioară a dulapului, în căutarea unei perechi 
de încălțări. Le luă pe cele dintâi pe care le găsi, niște mocasini 
bordo, și se încălţă fără să-și mai dea osteneala să caute șosete. 
Își luă portofelul și cheile de pe o servantă și ieși în stradă. _ 

Vecinul care locuia la două case distanţă era șofer de taxi. Il 
găsi în faţa casei, spălându-și mașina. Se îndreptă ţintă spre taxi 
și, fără vreun cuvânt, se așeză pe bancheta din spate. Bărbatul 
nu avusese câtuși de puţin intenţia să înceapă lucrul atât de 
devreme și nici nu sfârșise de clătit clăbucii de pe vechiul 
Renault. Dar îl cunoștea pe Aurel și știa că era greu să discuți cu 
acesta. Prin urmare, își lăsă găleata în pragul casei și urcă în 
mașina de pe care spuma se prelingea din abundență. Avea 
mâinile ude, așa că mișca volanul cu încheieturile. 

— Du-mă în port! rosti Aurel sec. 


VP - 130 


10. 


În zori, orașul părea invadat de pietoni, pentru că săracii, 
potrivit unei legi universale de la care Conakry nu făcea 
excepţie, se trezesc întotdeauna înaintea celor avuți. Grupuri de 
bărbaţi și femei, purtând pe cap saci sau ligheane din plastic, 
înaintau într-o direcţie sau alta. Printre aceștia se zăreau școlari 
în uniforme colorate și funcţionari în costume europene, cu 
încălţările pline de praf, dar cu cămăși albe impecabile. Căldura 
începea deja să se facă simțită, rotindu-se deasupra lumii ca o 
pasăre de pradă. 

Deocamdată, acest du-te-vino al mulţimii profita de răcoarea 
umbrei nocturne care nu se evaporase încă întru totul. La un 
colț de stradă, soarele se ivise între două clădiri, zugrăvindu-le 
în nuanţe roșiatice. În mai puţin de o oră, praful și lumina 
orbitoare aveau să se înstăpânească, dar deocamdată lupta 
între umezeala nopţii și uscăciunea incandescentă a zorilor se 
purta cu șanse aproape egale. 

Poarta de intrare în port se închidea în fiecare seară. Era o 
precauţie inutilă: zidul de incintă, care avea pretenţia că 
înconjura grădina, era prăbușit în mai multe locuri, oferind tot 
atâtea posibilităţi de intrare în port. Acum, poarta era 
întredeschisă, iar Aurel pătrunse fără nicio dificultate. Lăsă în 
stânga clădirea yacht-club-ului, ale cărei ferestre erau acoperite 
de obloane de lemn. Patronul nu se trezise încă, dormea în 
fiecare zi până către ora zece. Aurel se îndreptă spre rada 
portului și reperă, în extremitatea dreaptă a grădinii, coliba lui 
Seydou. 

Tânărul se trezise deja și stătea aplecat deasupra unei cratiţe 
de aluminiu care se încălzea, sprijinită pe doi bolovani, la un foc 
de lemne ce fumega alene. La vederea lui Aurel, se frecă la ochi, 
vrând, parcă, se verifice dacă nu cumva încă mai visa. De cum 
înţelese că diplomatul venea ţintă către el, fu cuprins de panică 
și se ridică în picioare. Până în acel moment, Seydou stătuse de 
vorbă îndeosebi cu Hassan. Sigur, îl văzuse pe Aurel la prima sa 
vizită, în ziua crimei, și îl condusese pe iahtul lui Mayeres 
împreună cu Jocelyne. Îi cunoștea reputaţia și știa că toţi albii își 
băteau joc de el. Cu toate acestea, apariţia lui la o oră atât de 
matinală era de natură să îl înspăimânte. Sigur, o parte din vină 


VP - 131 


o purta și îmbrăcămintea sa, care-i dădea aerul unui nebun. Dar 
în special privirea sa de fiinţă posedată era de natură să-l sperie 
pe un tânăr ca Seydou, pentru care spiritele și capacitatea 
acestora de a pune stăpânire pe sufletul celor vii constituiau o 
realitate palpabilă. 

— Tu ești Seydou, nu-i așa? 

— Da. 

— Am să-ţi pun câteva întrebări. 

La fel ca în cazul lui Hassan, tinerețea interlocutorului său îl 
determinase instinctiv să-l tutuiască. 

— N-aţi vrea să luaţi loc? se grăbi Seydou să-l invite, 
arătându-i un scăunel de lemn. Tocmai pregăteam cafeaua... 

In cultura africană, nimic nu e mai deranjant decât să 
abordezi direct un subiect. Tradiţia ospitalităţii cere ca oaspetele 
să fie mai întâi omenit, iar gazda să nu se grăbească să-i afle 
scopul vizitei. Aurel era însă mai presus de toate aceste 
consideraţii. Efectul alcoolului nu dispăruse încă și consulul se 
afla sub imperiul revelaţiilor sale onirice. În lumea lui, a lua loc și 
a face schimb de banalităţi nu erau opţiuni valabile. 

— Ai spus că o aduceai la țărm pe Mame Fatim atunci când 
pleca de pe iaht pentru a se întâlni cu prietenul ei, Lamine. 

— Așa e, confirmă Seydou. 

Regreta acum confesiunile pe care i le făcuse lui Hassan. 
Aurel avea să trâmbițeze pretutindeni ceea ce aflase, iar 
patronul său avea să afle, la rândul său. 

— De obicei, ţie îţi revenea sarcina de a o aduce la țărm. Tot 
tu erai cel care o aducea înapoi pe iaht, la întoarcere? 

Seydou reflectă puţin înainte de a răspunde. Cunoștea 
răspunsul, desigur, dar încerca să-și dea seama care dintre 
variante ar fi avut consecinţe mai grave, în cazul în care ar fi 
devenit publică. 

— Să fiu sincer, depindea de la o zi la alta. Dacă nu se 
întorcea foarte târziu, venea la mine s-o duc la bord. Dacă nu, o 
ducea Lamine cu barca. 

— Cu barca ta o ducea de fiecare dată? 

— Cum adică? 

— Dacă tu dormeai, de pildă, foloseau barca ta pentru a 
ajunge înapoi pe iaht? 


VP - 132 


— În general, da. Dar, dacă eram cumva plecat cu barca, 
puteau să ia alta. Aţi văzut că-s multe bărci amarate de-a lungul 
cheiului. 

— lar barca ta e asta, da? 

Aurel arăta către mica iolă legată în dreptul colibei. 

— Doar știți, cu asta v-am dus pe iaht... 

— Și o faci să înainteze cu o prăjina? insistă Aurel, care își 
urmărea ideea. 

Seydou ridică din umeri, într-atât era de evident răspunsul. 

— Cu o vâslă? 

— Nu știu de ce mă mai întrebaţi, doar vedeți și 
dumneavoastră vâsla. 

— Și nu mai există alta înăuntru? 

— Aţi văzut cât e de mică barca? Unde să mai ascund încă o 
vâslă? Și la ce mi-ar folosi? 

Aurel nu mai asculta răspunsurile. Adulmeca o anumită urmă, 
ca un copoi de vânătoare. lar acum tocmai descoperise un prim 
indiciu: era pe drumul cel bun. Ridică privirea. 

— Mame Fatim s-a întors la bordul iahtului într-o barcă cu 
două vâsle. 

— De unde știți? 

— Muzica, băiete, muzica, răspunse Aurel bătându-l pe umăr 
pe Seydou Aud muzica, știi? O aud ca Teresa Berganza în aria 
îngerilor din Rigoletto. 

Fredonă câteva măsuri, desenând arabescuri în aer. Apoi, pe 
neașteptate, schimbă registrul și imită vocea lui Mame Fatim. 

— A pus una dintre vâsle în barca noastră și s-a folosit de 
cealaltă ca să avanseze încet... 

— A zis ea asta? 

— Cum adică, dacă a spus-o? Chiar ea a vorbit adineauri! 

Aurel o imită din nou pe fată, mieunând și răsuflând chiar în 
nasul lui Seydou. Mirosul puternic de alcool îl făcu pe acesta să 
se dea un pas înapoi. 

— Asta înseamnă că au luat altă barcă, concluzionă Seydou. 

— Exact. Și totuși, barca ta a fost mișcată din loc. Eşti sigur de 
treaba asta? 

— Sunt sigur. Eu acostez întotdeauna în același sens, invers, 
dacă vreţi, ca să fiu gata de plecare oricând e nevoie. 

— lar când ai găsit-o nu era în sensul în care o lași tu. 

— Așa e. 


VP - 133 


— Și asta înseamnă că acela care a pus-o la loc nu știa cum 
obișnuiești tu s-o lași? 

— Fără îndoială. 

— Sau... continuă Aurel cu un deget ridicat în aer, din ce în ce 
mai entuziast. Asta ar putea însemna că persoana respectivă 
era grăbită și nu avea timp de pierdut cu asemenea manevre. 

Seydou își spuse în sinea lui că, fără îndoială, sărmanul consul 
era niţel dus cu sorcova. li venea să râdă, văzându-l cum se 
agita în jurul bărcii, ca un mim. Se întoarse la micul lui foc, 
scoase capacul de pe ibric și-și turnă cafeaua fierbinte într-un 
pahar din sticlă groasă. 

— Sunteţi sigur că nu vreţi o cafea? 

Aurel se întoarse spre el și păru să descopere pentru prima 
oară coliba și mica vatră care fumega în faţa acesteia. 

— Ba da, e o idee bună, spuse el, apropiindu-se. O cafea caldă 
n-ar strica. 

Zărind un scăunel, se așeză, ridicându-și manșetele 
pantalonilor de catifea. 

— Zahăr? 

— Niciodată, mulţumesc. 

Aurel luă paharul întins de Seydou și își aţinti privirea asupra 
suprafeței negre a cafelei în care irizau reflexe uleioase. 

— Să trecem la altceva. l-ai spus lui Hassan că te-ai ocupat de 
o altă ambarcaţiune. Un iaht care a plecat din port spre sfârșitul 
după-amiezii în preziua crimei. 

Asta era piesa care lipsea, gaura din schema fixată-n pioneze 
pe perete... 

— Aş vrea să-mi spui câte ceva despre ambarcaţiunea cu 
pricina. 

— Dacă doriţi... 

— La ce oră a plecat, mai exact? 

— Aş spune că era în jur de ora cinci. Oricum, înainte de 
căderea nopţii. 

— Mayeres era pe puntea velierului său în acel moment? 

— Da, l-am văzut. 

— Era viu? 

— Nu vă bateţi joc de mine, domnule consul... 

— Se mișca? Asta voiam să știu. A salutat ambarcaţiunea care 
pleca? Din câte am înţeles, e o practică obișnuită, mai ales în 
porturile mici, ca acesta. 


VP - 134 


— Se mișca, bineînțeles. Se plimba pe punte. Nu știu dacă a 
salutat sau nu. 

— Unde a fost ancorat velierul ăsta? 

— Acolo. 

Seydou îi arătă un punct în zona în care erau celelalte 
ambarcațiuni aflate în prezent în port. 

— Era lângă celelalte, așadar? 

— Nu chiar. Printre ele era și iahtul domnului Mayeres. De 
fapt, chestia asta mi s-a părut destul de bizară. 

— Și de câtă vreme era acolo? 

— De două zile. 

— Prin urmare, fusese înregistrat de patronul tău, dar nu și de 
cei de la Afacerile Maritime. 

— Nu știu, dar e posibil să fi fost așa. Patronul merge la 
Afacerile Maritime o dată sau de două ori pe lună, ca să depună 
fișele. 

— Ce echipaj avea? 

— Erau doi, un bărbat și o femeie. Sud-africani. 

— Albi? 

— Cât se poate de albi. 

— Ce vârstă aveau? 

— In jur de patruzeci, aș zice. 

— Și încotro se îndreptau? 

— Plecau spre casă, la Durban, cu mai multe escale pe 
coastă. 

— li cunoșteai? Mai fuseseră pe aici? 

— Da, poposiseră aici și la plecare. 

— Cu cât timp în urmă? 

— N-aș ști să vă spun exact, câteva luni, cred. 

— Și cum se numea nava asta? 

— The Good Hope. 

Aurel sorbi numele, odată cu o înghițitură zdravănă din 
cafeaua care începuse să devină călâie. Se strâmbă. 

— Ciudat. Nu preferi ceaiul? In general, guineezii preferă 
ceaiul. 

— Patronul îmi dă cafea, mărturisi Seydou, ușor jenat. 

Zgârcitul de Ravigot nu se înghesuia să-i dea marfa de 
calitate. 

— Acum o să am nevoie de niște precizări din partea ta, 
Seydou. Am să-ţi mai pun câteva întrebări și apoi te las în pace, 


VP-135 


promit. Spuneai că ai avut o mulţime de drumuri în ziua crimei. 
Pe cine ai dus sau adus? 

— Mai întâi au fost englezii, care plecau într-un foto-safari. l- 
am adus pe toţi patru la țărm, doi câte doi. Mai mult de doi 
oameni nu încap în bărcuţa mea. Apoi am mai făcut un drum ca 
să le aduc bagajele la țărm. Asta a fost la începutul după- 
amiezii. 

— Și apoi? 

— Apoi m-am ocupat de unul dintre puștii familiei de 
americani. Trebuia să meargă la medic cu mama lui. l-am adus 
la țărm, iar când s-au întors, spre seară, i-am dus înapoi pe iaht. 

— Pentru cei de pe Good Hope n-ai transportat nimic? 

— Ba da, între cele două drumuri de care v-am pomenit. Mi-au 
făcut semn, m-am apropiat să văd ce voiau. Tipul vorbea prost 
franceza, dar mi-a dat de înţeles că nu-i mai mergea motorul de 
la barca-anexă. Știţi cum sunt marinarii ăștia de duminică, se 
bazează numai pe motoare. N-ar pune mâna să dea la vâslă nici 
să-i pici cu ceară! 

— De ce aveau nevoie de barcă? 

— Voiau să aducă la bord proviziile pe care le cumpăraseră și 
care le fuseseră aduse la yacht-club. 

— Atât? 

— Nu, voiau și să-l duc pe un amic de-al lor până în oraș. 

— E vorba de un amic care se afla la bord? 

— Da. 

— Când a sosit prietenul ăsta, și cum? 

— Nu mi-au dat detalii. De altfel, v-am spus, vorbeau foarte 
prost franceza. 

— Dar ai totuși o idee, nu? Cum ajunsese la bord amicul ăsta 
al lor? 

Aurel sorbea din cafea cu înghițituri mici. Amărala lichidului 
prea limpede îl trezea mai eficient decât cantitatea infimă de 
cofeină pe care o conţinea. 

— Habar n-am. Poate că barca-anexă le funcţionase mai 
devreme și l-au adus chiar ei la bord? 

— Dar nu i-ai văzut venind la țărm, nu-i așa? 

— Nu, dar eu nu stau toată ziua aici, în port. Când e ora mesei 
merg să-l ajut pe patron la club. 

— Oare e posibil să fi venit cu ei, cu velierul? 

— Se poate. Nu știu, zău. 


VP - 136 


— Și cum arăta amicul ăsta? Era și el sud-african? 

— S-ar putea, deși n-aș crede. Avea o mutră de indian, dar nu 
un indian din India, ci unul de-ăla din westernuri, știți ce zic? 

— Era înalt? 

— Nu foarte, dar era solid. Avea umerii uite-așa de laţi, și o 
grămadă de mușchi sub cămașă... 

— Așadar, l-ai adus la țărm, iar ei au rămas la bord, corect? 

— Da. 

— Avea bagaje, vreo valiză? 

— Un rucsac mic, care nu părea foarte plin. 

— Și unde s-a dus? 

— De unde să știu? L-am adus la țărm, a debarcat și-a plecat. 

Cafeaua se terminase, la fel și conversaţia lor. Aurel se ridică 
și-și îndreptă vesta. 

— Mulţumesc, Seydou. 

— Vă rog, domnule consul, v-am spus toate astea, dar dacă 
patronul... 

Tânărul aruncă o privire îngrijorată spre clădirea yacht- 
clubului, ale cărei obloane erau, din fericire, încă închise. 

— Nu te teme. Mi-ai dat informaţii folositoare, dar nu e nevoie 
ca Ravigot să afle ceva din toate astea. 

Cu aceste cuvinte, pronunţate pe un ton demn de Bossuet, 
Aurel urcă spre ieșire, strâmbând din nas: frumoșii săi mocasini 
se umpluseră de nisip. 

* 

Taxiul îl lăsă pe Aurel în fața ambasadei, unde veșmintele și 
înfățișarea lui își făcură efectul asupra jandarmilor de la poartă. 
Pentru a evita privirile lor ironice, își puse ochelarii de alpinist, 
dar acest lucru nu-i fu de prea mare folos. 

Pe birou găsi un bilet, lăsat în ajun de Lemenâtrier. Acesta îi 
scria următoarele: 

„Consulul general se întoarce în noaptea asta. Mâine 
dimineaţă vom avea o ședință de lucru. Dacă nu vei putea fi 
prezent, te rog să-mi pregătești o mică sinteză privind cazul 
Mayeres, știu că l-ai urmărit îndeaproape”. 

Aurel mototoli foaia de hârtie și o aruncă la gunoi. Apoi își 
deschise calculatorul. Portretul lui Mayeres apărea în fundalul 
ecranului, iar Aurel îl privi câteva clipe bune: „M-ai păcălit”, 


6 jacques-Benigne Bossuet (1627-1704) a fost un episcop, teolog și orator francez de 
la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. (n. trad.) 


VP - 137 


murmură el. „Serios, îţi ascunzi foarte bine mișcările. Înţeleg că 
te-am folosit, dar nu te îngrijora. Se va face dreptate. Și încă 
repede”. 

Deschise un fișier pe calculator și lista navelor care trecuseră 
prin portul de agrement i se înfăţișă imediat. Era o formalitate, 
desigur. La gradul de înțelegere la care ajunsese, intuiţiile sale 
erau pe cale să devină certitudini. Cu toate acestea, simţi o 
strângere de inimă când văzu apărând numele The Good Hope 
exact acolo unde se așteptase să-l găsească. Cu patru luni mai 
devreme, în același timp cu iahtul Cork și încărcătura sa de 
droguri, chiar înainte ca acesta din urmă să fie reţinut în larg de 
către francezi. 

Se uită la ceas: era opt și jumătate. Putea să o sune pe 
Jocelyne. Aceasta tocmai își lua micul dejun pe terasa hotelului. 

— Aveţi o voce ciudată, Aurel. Aţi dormit bine? 

— Tocmai asta voiam să vă spun: n-am dormit deloc. Dar n-a 
fost în zadar, cred că am dezlegat misterul afacerii. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am înnodat încet-încet toate firele. 

— Felicitări! Povestiţi-mi! 

— Nu pot. Cu siguranţă, nu la telefon. Un singur lucru vă pot 
spune: ca să ajungem la asasini, va trebui să aruncăm în aer 
întregul sistem. 

— Fiţi mai explicit, vă rog! Nu înțeleg absolut nimic din ceea 
ce spuneți! 

— Nu-i nimic. Mai aveți încredere în mine? 

— Mai mult ca niciodată. 

— Atunci, pregătiţi-vă să mă ajutaţi în seara asta. Și fiți gata 
de orice! 

— Asta sună teribil de provocator! 

Aurel se fâstăci, amintindu-și cu cine stătea de vorbă. 

— Nu-i vorba de așa ceva. 

— Ce înțelegeţi prin „așa ceva”? 

Aurel era stânjenit peste măsură. 

— Vă rog, încetaţi! gemu el. Sunt cât se poate de serios. 

— lertaţi-mă. 

— Vă rog să mă ascultați: am să merg să dorm puţin, fiindcă 
voi avea nevoie să fiu extrem de lucid diseară. Până atunci am 
să vă rog să nu vă mișcaţi de la hotel; odihniţi-vă și 


VP - 138 


dumneavoastră. lar diseară la opt și jumătate am să vă rog să 
veniţi acasă la mine. 

— Cu plăcere, dar nu știu unde locuiți. 

— Trimit mașina să vă ia. Încă un lucru: atunci când veţi intra 
la mine, să nu vă prezentaţi decât cu prenumele. 

— Ce de mistere! Ei bine, puteți conta pe mine. Somn ușor! 

Râse. Un râs proaspăt care îi provocă o strângere de inimă lui 
Aurel. Și-o imagină cu părul strâns cu o eșarfă albastră, da, 
albastră, căci era culoarea care-i venea cel mai bine, în umbra 
unei pergole, cu fața luminată de razele soarelui reflectate pe 
fața de masă albă, cu chipul îndreptat spre mare... 

instinctiv, închise fișierul primit de la Afacerile Maritime, iar 
chipul lui Mayeres se ivi pe ecran, cu o privire acuzatoare în 
ochi. 

— lartă-mă, șopti Aurel, sincer rușinat. 

Pentru a se simţi mai în largul său, închise monitorul. 

Îi mai rămăsese un singur lucru de făcut înainte de-a pleca la 
culcare. Miza era importantă. Simțea că se sufocă, dar, 
neputând să-și scoată puloverul, își scoase cravata. Apoi luă 
telefonul. 

— Alo, Cortegiani? Ai ajuns cu bine aseară? Mulţumesc, încă o 
dată... Dacă n-ai fi fost tu, golanii ăia... Spune-mi, ţi-am promis 
că o să mă revanșez... Ei bine, cred că tocmai s-a ivit ocazia 
perfectă. Am primit un cadou din Franţa. Un whisky de cea mai 
bună calitate, vechi de treizeci de ani, dacă poţi să-ţi închipui 
una ca asta... Treizeci de ani vechime. Ce părere ai? Te aștept 
diseară la mine acasă... 

Interlocutorul ezită înainte să-i răspundă. Trebuia să-și verifice 
agenda. Aurel își simţea gâtul uscat, ar fi dat orice pentru un 
pahar cu apă. Așteptarea se prelungea. Învârtea între degete o 
țigară și, deodată, foița se rupse și tutunul i se revărsă în palmă. 
Avea senzaţia că urma să se prăvălească peste birou, răpus de 
oboseală. În sfârșit, la celălalt capăt al firului se auzi din nou un 
zgomot. 

— De acord, spuse vameșul. 

— Minunat! Îmi știi adresa. E cea la care m-ai lăsat aseară. 
Bun... Te aștept, așadar, la ora șapte. 

Vocea i-o luase razna la ultimele cuvinte, dar celălalt 
confirmase. Avea să sosească la ora șapte. 

Totul era pregătit. 


VP - 139 


* 


Cu câteva angarale de rezolvat pe la birou, cu drumul până 
acasă și încercările zadarnice de a-și regăsi calmul, Aurel nu 
reuși să adoarmă decât după unsprezece. Pentru siguranță, 
pusese ceasul deșteptător să sune, dar nu fu nevoie de el, în 
cele din urmă. La ora cinci fără cinci după amiază, se trezi de 
bunăvoie. 

Avea la dispoziţie ceva mai mult de două ore pentru a se 
pregăti. Era de-ajuns. Mai întâi trebuia să se ocupe de propria 
persoană, așa cum făceau gladiatorii și toreadorii. Făcu un duș 
prelungit, își rase firele răzlețe de barbă, acoperindu-și toată 
fața cu spumă. Se pieptănă și tăie câteva șuwviţe rebele din 
lateral și de la spate, cu ajutorul unei oglinjoare. Apoi își pili 
unghiile și își fricționă întregul corp cu o cremă luată dintr-o 
cameră de hotel din Italia în timpul ultimului concediu. Veni apoi 
rândul apartamentului. Cea mai mare problemă o reprezenta 
peretele pe care-și construise cele două colaje referitoare la 
Mayeres. Le-ar fi mutat, dar unde să le pună? Trebuia să le aibă 
la îndemână și totuși ascunse, cel puţin într-o primă etapă. În 
cele din urmă îi veni o idee: luă cuvertura de pe patul din 
camera de oaspeţi, croită dintr-o țesătură roșie, groasă, cam 
șifonată. Semăna cu o cortină de teatru. Agăţată pe perete, 
avea să ascundă colajele afișate și, în egală măsură, să confere 
încăperii un farmec aparte, creând o atmosferă central- 
europeană. Da, nu era un decor tocmai potrivit la această 
latitudine, dar se potrivea cu Aurel-personajul, mai ales în acea 
seară. Apoi veni rândul pianului. Pentru scena care urma să se 
desfășoare, era piesa centrală. Aurel îi schimbă poziția de mai 
multe ori până când, leoarcă de sudoare, găsi locul cel mai 
potrivit: în centrul încăperii, fără niciun obstacol în stânga sau în 
dreapta, în faţa sau înapoia sa, ceea ce-i permitea maximum de 
libertate de mișcare. Odată toate aceste aranjamente puse la 
punct, Aurel se stropi cu parfumul său preferat. Se simţea ca un 
gladiator care se pregătește să intre în arenă pentru o luptă pe 
viață și pe moarte. Ceea ce intenţiona să facă era atât de 
nebunesc încât se înrudea cu o sinucidere sau, mai degrabă, cu 
o sabordare. In același timp, știa că avea să fie un bun prilej 
pentru o distracţie pe cinste, combinată cu un act de justiţie. Pe 
scurt - tot ce iubea în această viaţă. 


VP - 140 


Își alese cu grijă ţinuta. Avea nevoie de haine închise la 
culoare (doar era seară!), îndeajuns de sobre și nu prea (la urma 
urmei, era acasă!). Dar, mai ales, ţinuta trebuia să nu-i limiteze 
libertatea de mișcare. Alese așadar un pantalon de flanel negru, 
cumpărat la Linz cu câţiva ani în urmă. Pe-atunci tocmai se 
despărţise de soţia sa și se îngrășase mult. N-avusese însă 
nevoie nici de un an pentru a reveni la greutatea obișnuită. 
Hainele cumpărate în acea perioadă nu făceau decât să-i 
amintească de o epocă dureroasă, așa că se descotorosise de 
aproape toate, cu excepţia acestui pantalon. Era cam gros 
pentru climatul de aici, dar asta nu avea importanţă: era larg și 
n-avea să-i împiedice mișcările, asta era esenţial. Mai întâi se 
hotărî să nu poarte vestă, apoi sfârși prin a alege un sacou 
albastru închis, pe care avea să-l scoată la sosirea oaspetelui 
său, îndemnându-l să se facă comod la rândul său. Prin urmare, 
avea să rămână doar în cămașă toată seara. Prezenţa Jocelynei 
îl determină să aleagă cu mai mare atenţie cămașa. Voia să 
apară în faţa ei într-o lumină cât mai bună. În cele din urmă, se 
hotărî asupra unei cămăși cu jabou și mâneci bufante. Era 
aproape o relicvă. O purtase pe vremea când era pianist la un 
music-hall din Place Blanche. Spectacolul de revistă cu pricina 
se intitula Femeiuștile din Versailles. Dansatorii erau costumați 
în ţinute de epocă și, pentru ca el să fie în ton cu aceștia, fusese 
îmbrăcat cu această cămașă à la Sganarelle. Era o amintire 
plăcută. | se părea că arată bine în ea și, în plus, când o 
îmbrăcase avusese parte de succese. Una dintre fetele din trupă 
chiar îl invitase la o întâlnire. Cine știe unde-ar fi ajuns dacă s-ar 
fi dus la acea întâlnire? Din nefericire, cu o seară înainte, 
întorcându-se în cămăruţa sa de la etajul șapte, căzuse pe scări. 
Desigur, băuse un pic cam mult. Era doar vina lui că-și rupsese 
mâna. Fusese dat afară de la music-hall și, din toată acea 
experiență, se alesese doar cu cămașa. Abia dacă îngălbenise 
puţin, dar țesătura din care fusese croită era rezistentă și de 
excelentă calitate. O îmbrăcă și se privi în oglindă. Nu mai avea 
douăzeci de ani, dar cămașa îi dădea același aer sentimental și 
libertin care, în ochii săi, constituise întreg farmecul secolului al 
XVIII-lea. Poate că invitaţilor să-i avea să li se pară o ţinută 
bizară, dar el era obișnuit să nu ţină cont de convenții și să-și 
stabilească singur criteriile eleganţei. 


VP - 141 


Odată toate aceste chestiuni puse la punct, mai rămâneau de 
rezolvat câteva detalii de mai mică importanţă (deși, după cum 
învățase de la japonezi, „orice fir de păr al leului e leul însuși”): 
paharele, sticla de whisky, un bol cu fistic și două luminări noi 
pe capacul pianului. _ 

La 18:30, toate erau pregătite. Işi servi un pahar de Tokay 
rece, se așeză pe canapeaua din salon și așteptă, repetându-și 
în minte rolul. 

* 

Probabil că ațipise, căci soneria îl făcu să sară în picioare de 
pe canapea. Aruncă o privire rapidă în jur, pentru a se convinge 
că nu lipsea nimic, apoi se duse să deschidă. 

Era noapte, iar palierul era slab luminat. Cortegiani salută cu 
un mormăit și intră. Aurel îl urmă și insistă ca acesta să-și 
scoată haina. După ce o atârnă în debara, împreună cu propriul 
sacou, reveni la invitatul său și-l găsi pe acesta examinând 
curios decorul: cuvertura roșie, luminările de pe pian, sticla de 
whisky și cele două pahare așezate pe o măsuţă în fața 
canapelei. Vameșul se întreba, cu siguranţă, ce anume avea să 
urmeze. Descoperindu-l pe Aurel la lumină, îl măsură din cap 
până-n picioare. Cu cămașa sa cu jabou, părul dat pe spate și 
mirosul de parfum pe care îl împrăștia, consulul contrasta 
puternic cu vameșul cel șifonat, abia ieșit de la birou după o zi 
de muncă. 

Cortegiani avea privirea aţintită înainte și adulmeca 
zgomotos, ca un taur ce se pregătește să atace. Aurel realiză 
brusc că întreaga regie a întâlnirii ar fi putut fi prost înţeleasă. 
Se gândise la multe; la toate, sau cel puţin așa crezuse. Nu 
prevăzuse, însă, o reacţie precum cea a vameșului. 

— O prietenă ni se va alătura foarte curând, rosti el grăbit, 
dornic să risipească orice interpretare ambiguă a situaţiei. 

Din păcate, dacă această informaţie era de natură să-l 
liniștească întrucâtva pe vameș, ea îi trezi un alt soi de 
suspiciune. 

— O prietenă? Cine e? 

Obișnuit să aibă de-a face cu mafioţi, era instruit să 
recunoască, măcar teoretic, toate șmecheriile de care interlopii 
sunt în stare pentru a compromite un agent însărcinat să-i 
distrugă. Se întrebă dacă nu cumva greșise făcându-i confidente 
acestui Aurel. Un excentric ca el ar fi putut fi atras în tot soiul de 


VP - 142 


capcane și ar fi putut, voit sau nu, să slujească drept instrument 
al unei provocări. 

— E o turistă din Franţa, în trecere prin oraș, preciză Aurel. 
Nu-ţi face griji, e o femeie pe cât de fermecătoare, pe-atât de 
discretă. 

Cortegiani îi aruncă o privire bănuitoare, dar se mai relaxă. În 
definitiv, urma să aibă timp să reevalueze situaţia în momentul 
în care respectiva creatură avea să-și facă apariţia. 

— Nu-i deloc rău la tine. 

— Mulţumesc, ești amabil. Am câteva lucrușoare pe care le 
port după mine peste tot. 

Vameșul făcea acum turul salonului, oprindu-se pentru a 
studia tablouri și cărți. 

— Îţi place Klimt? se grăbi Aurel să întrebe. 

— Nu prea mă pricep. Dar e drăguţ. 

„Drăguţ”. Dacă n-ar fi știut ce se pregătea, Aurel l-ar fi luat de 
guler pe bădăranul acesta și l-ar fi azvârlit afară. Se calmă, 
spunându-și în gând: „Toate păcatele vor fi socotite, iar 
pedeapsa se va abate asupra celor vinovaţi”. 

— Ei, dar ce facem? Atacăm whisky-ul ăsta sau nu? exclamă 
el vesel, antrenându-și vizitatorul spre centrul încăperii. 

— Cu plăcere. la să vedem... Ah! Un Edradour vechi de 
treizeci de ani. Cunosc. Bună alegere. 

— Ah, habar n-ai. 

— Cum să nu! făcu vameșul indignat. Dacă-ţi spun că știu? E 
cea mai mică distilerie din Scoţia. Artizanat, nu alta. Nici nu-mi 
dau seama cum ai reușit să faci rost de el. 

— Poate că știi despre Edradour, dar nu l-ai gustat încă pe-al 
meu! rosti Aurel cu intonaţia idiș a bătrânului rabin care locuia 
vizavi de el pe când avea doar doisprezece ani. 

Luase sticla în mână și, rânjind vesel, o destupă. Turnă cu 
generozitate în paharul lui Cortegiani și i-l întinse. 

— Mulţumesc. Dar tu? 

— Nu, whisky-ul e pentru tine. Medicul mi-a recomandat mai 
degrabă vinul alb. 

Văzu din nou o umbră bănuitoare în ochii invitatului său. Oare 
se gândea că e pe cale să fie otrăvit? Pentru a-l determina să-și 
înfrângă această ultimă urmă de rezistenţă, Aurel își turnă și 
sieși puţin whisky, pe fundul paharului. 


VP - 143 


— Fie, câteva picături, cât să putem ciocni. Dar restul, pe 
cinstea mea, e numai pentru tine. Eu am să trec pe vin alb. 

Odată recâștigată încrederea vameșului, Aurel conta pe 
talentul său pentru a-l distra și a-l face să uite de orice precauţii. 
Vreme de ani de zile fusese entertainer și știa cum să 
acompanieze voia bună, râsul și agitația clienţilor fără să-și 
abandoneze nicio clipă luciditatea și starea melancolică. Prin 
urmare, își puse la bătaie întregul talent pentru a-l face pe 
Cortegiani să renunțe la orice reţineri. 

— Ei, ce părere ai de whisky-ul meu? 

— E o minune. 

— Spui asta, dar abia l-ai gustat. Haide, îţi mai pun un pahar. 

— Mulţumesc, mulţumesc! 

Veni, în sfârșit, și întrebarea pe care o aștepta: 

— Cânţi la pian? 

Aurel se felicită pentru ideea de a muta pianul în mijlocul 
încăperii. Altminteri, cine știe când și dacă tălâmbul acesta l-ar fi 
remarcat. 

— Am fost pianist în tinereţe. 

— Serios? Ai dat concerte? 

— Nu, răspunse Aurel, modest. Am cântat doar prin baruri. 
Poftim, pune-mă la încercare. Cere-mi să-ţi cânt ceva. Orice 
bucată. Preferata ta. 

— N-am idee... la stai puţin. 

— Gândește-te bine. 

lată că, de-a lungul întâlnirii, vameșul pierduse prostul obicei 
de a-și amâna răspunsurile. Purtaseră până acum o conversaţie 
aproape normală. Cu această întrebare însă, Cortegiani părea să 
se fi închis din nou în sine. Era nemișcat, absent, cu mintea 
aiurea. 

Aurel, care se agita în jurul pianului, se pregătea să-i 
sugereze o melodie când, în sfârșit, Cortegiani declară, plin de 
seriozitate: 

— O Bella Ciao. 

— O Bella Ciao? 

— Da. 

Vameșul își plecase privirea, de parcă ar fi făcut ceva rușinos. 

— Bineînţeles, cu mare drag. 


VP - 144 


Aurel se roti cu taburetul și începu să cânte. Avu nevoie de 
câteva secunde pentru a-și aminti, dar apoi O Bella Ciao inundă 
încăperea. 

Una mattina, mi son svegliato, o Bella Ciao, o bella ciao, o 
bella ciao ciao ciao ciao... 

Vocea lui Aurel era mai joasă decât s-ar fi așteptat cineva 
care-i vedea fizicul. Cânta aproape în registrul unui bariton. Era 
însă un bariton agitat, care ţopăia pe taburet și își întindea gâtul 
atunci când avea de atins note înalte. 

La cea de-a treia strofă, Cortegiani i se alătură: 

— E se io muoio da partigiano, tu mi devi seppellir... răcnea 
vameșul. 

La încheierea cântecului, bătu din palme, bucuros ca un copil. 

— Altceva? întrebă Aurel, în timp ce avea grijă ca paharul 
vameșului să fie plin. 

— Ştii Georgia on My Mina? 

— Dacă o știu?! Spune-mi Ray Charles! 

Aurel apucă ochelarii de alpinist de pe o servantă și se așeză 
din nou în faţa pianului. Începu să cânte, stând la distanţă de 
claviatură și privind în gol. 

Georgia, Georgia, 

the whole day through, 

just an old sweet song 

keeps Georgia on my mind. 

Cortegiani avea oarecare probleme să rostească corect 
versurile în engleză, dar răcnea din tot sufletul la refren. Aurel 
făcea tot soiul de mutre chinuite, ca și cum ar fi vrut să 
transmită toată durerea sărmanului cântăreţ orb. Se apucă să 
improvizeze la temă, deformând melodia, încetinind ritmul și 
asumându-și o voce foarte groasă sau accelerând până la un 
ritm de jazz îndrăcit. Celălalt bătea din palme și râdea din ce în 
ce mai sonor. Sticla de whisky se golea văzând cu ochii. Din 
fericire însă, Aurel era pregătit cu încă două. 

Deodată, soneria se făcu auzită. 

— Deschizi tu, te rog? 

Aurel tocmai se lansase într-o improvizație și nu voia să strice 
ambianța veselă. 

Vameșul se ridică și deschise ușa, iar Jocelyne Mayères își 
făcu apariţia. Purta o pereche de jeanși negri bine mulaţi, care-i 


VP - 145 


puneau în valoare silueta. Pe tricou, o serie de pietre înstelate 
semiprețioase alcătuiau conturul unui cap de pisică. 

În mod normal, Cortegiani s-ar fi fisticii în faţa ei, dar whisky- 
ul începuse să-și facă efectul într-o oarecare măsură așa că o 
salută cu o ridicare vagă de mină și schița unui zâmbet 
neîndemânatic. 

— Jocelyne, rosti ea, întinzându-i mina. 

— Norbert, veni răspunsul. 

„la te uită, nici măcar nu-i știam numele mic” se gândi Aurel 
și, imediat, se apucă să improvizeze pe melodia Ring my bell. 

Norbert îi deschide ușa frumoasei. 

Ring my bell. Da, frumoasei... 

— Aurel, văd că ai creat o ambianţă foarte veselă, remarcă 
ea. 

— Nu te mai așteptam decât pe tine ca să ne punem pe dans, 
prietenă dragă. Pune-ţi ceva de băut și servește-l te rog și pe 
Norbert, încă n-a băut mai nimic. 

Jocelyne umplu paharul lui Cortegiani iar sieși își turnă vin alb. 
Se apropie de Aurel, care se dezlănţuise la pian. Se pregătea să- 
i umple paharul, când acesta îi făcu semn că nu trebuia. Privirea 
pe care i-o aruncă Aurel era atât de rece, de calculată și 
controlată, în contrast violent cu agitația dezordonată pe care o 
mima, încât ea rămase o clipă blocată. Cu o mișcare a bărbiei, i- 
| indică pe vameș, care avea paharul în mină și ţinea măsura cu 
bătăi molatece din picior. Părea un pic pierdut, cu ochii în gol și 
obrajii de buldog atârnându-i. 

— Eşti bine, Norbert? întrebă Aurel. 

— Da! Doar că... Scuză-mă... unde aș putea... să mă spăl pe 
mâini? 

— La capătul culoarului, pe dreapta, ca peste tot. 

Cortegiani se ridică, se clătină de-a lungul coridorului și 
dispăru dincolo de ușa băii. Fără să înceteze să cânte, Aurel îi 
făcu semn Jocelynei să se apropie și-i șopti la ureche. 

— Când se întoarce. Acela va fi momentul. Faceţi exact ce am 
să vă spun. 


VP - 146 


11. 


Cortegiani revenise și se așezase pe canapea. Probabil se 
stropise cu un pic de apă pe faţă, căci părea mai treaz. Jocelyne 
îi umpluse paharul și insistă ca el să-l golească numaidecât. 

La pian, Aurel dădea frâu liber entuziasmului. Cânta acum o 
compoziţie proprie. Muzica era în stilul valsurilor ungurești, iar 
versurile n-aveau nici cap, nici coadă. 

Vameșul se tolănise pe canapea. Jocelyne se întreba în ce 
anume se băgase. Venise timpul să treacă la acţiune. 

— Cortegiani, tu știi să cânţi la pian? spuse Aurel. 

— Cine, eu? 

— Da, da, la pian! 

— Nu, mulţumesc, făcu vameșul, scuturând din mină de parcă 
ar fi refuzat un vânzător ambulant care voia să-i vândă ceva ce 
nu-și dorea. 

— Ei, haide, sunt sigur că te descurci. E foarte simplu, uite! 

Aurel își plimba degetele pe claviatura de os, repetând același 
acord simplu în mai multe octave. 

— Așază-te aici, lângă mine. O să-ţi arăt cum se face. 

— Nu, nu. Mi-e bine așa, mulțumesc. 

— Ba da! Vă rog, domnule Cortegiani, cântaţi-ne ceva! insistă 
Jocelyne la un semn al lui Aurel. 

Vameșul nu se pricepea să reziste rugăminţilor unei femei. 
Când Jocelyne îl luă de braţ, nu mai găsi putere să se opună. 
Rânjind, ca să arate că nu lua deloc în serios această glumă, se 
ridică și luă loc pe taburetul mai mare aflat lângă pian, la 
distanţă de Aurel, pe partea stângă. 

— Și mai departe? 

— O să cântăm Rock around the clock. O știi? Sunt sigur că ai 
dansat pe ea în tinerețe. 

Aurel cântă o variantă rapidă a melodiei, cu mâna dreaptă. 

— Aha, e-n regulă. 

— Tu o să joci rolul basului, o să dictezi ritmul. 

Cântă un acord cu mâna stângă, apoi îl repetă, lovind clapele 
ca și cum ar fi bătut măsura. Cortegiani ridică din umeri. 

— Și cum vrei să...? 

— Pune-ţi mâinile pe claviatură. Amândouă. Așa. lar cu 
degetele lovești clapele astea două albe și pe cea neagră. 


VP - 147 


Cortegiani se lăsă condus, în timp ce Aurel îi aranja degetele. 

— Încearcă să le lovești în ritmul melodiei. 

Miracol: accentele de bas din Rock around the clock ţâșniră 
din corzile pianului. 

— Continuă! Și folosește și cealaltă mină. Da! Da! 

Pe fondul notelor grave, Aurel cântă melodia, cu degetele 
mâinii drepte. Acordurile vesele se împletiră cu cele grave și 
combinaţia dintre acestea suna... aproape bine. Cortegiani 
râdea, bucurându-se ca un copil. 

— Vezi? Ai văzut? Ești talentat, bătrâne! Hai, de la capăt! 

De data asta, vameșul nu trebui să mai fie convins. Se 
îndreptă de spate și-și așeză mâinile pe clape. Aurel aruncă o 
privire spre Jocelyne, iar aceasta încremeni văzându-i răceala 
din ochi. Apoi, toate se întâmplară într-o clipă. 

În momentul în care Cortegiani se aștepta să-l vadă pe Aurel 
cântând din nou, acesta sări în picioare. Cu o mișcare scurtă, 
trânti capacul claviaturii, care se prăvăli ca o ghilotină de lemn 
peste mâinile întinse pe clape ale vameșului. Încă un salt și 
Aurel se așeză, lăsându-și toată greutatea, pe capacul pianului. 
Cortegiani urlă. 

— Dar... îngăimă Josephine. 

— Știu ce fac. Nu vă mișcati, vă rog. 

Chipul lui Aurel se schimbase. Afișând un rânjet diabolic și cu 
o sclipire perfect lucidă în ochi, se aplecă spre vameș. 

— Te-a sunat în ultima zi? 

Durerea fusese atât de puternică, încât îi provocase o scurtă 
sincopă: Cortegiani, cu mâinile prinse sub capac, se înclinase în 
faţă, pe cale să leșine. Nemilos, Aurel se săltă și se lăsă din nou 
cu toată greutatea pe capac, sporind presiunea maxilarului de 
lemn ca să-l trezească. 

— Ti-am pus o întrebare! Te-a sunat Mayeres în ultima lui zi 
de viaţă sau nu? 

— Mayeres? 

— Da, Mayeres. 

— Dă-mi... dă-mi drumul... mâinile mele... Ah! Ah! te implor... 

Pe măsură ce starea de amorţeală îi dispărea, durerea 
revenea, insuportabilă, smulgându-i ţipete oribile. 

— Da sau nu? 

— Aaah! Mâinile mele... 

Ca să-l încurajeze, Aurel se lăsă din nou mai tare pe capac. 


VP - 148 


— Da... Da... Numai dă-mi drumul. Aaah... 

— Ştiai de ce te sună, nu-i așa? 

— Da, știam. Oooh! Aaah! Mâinile mele... 

— Și totuși, nu i-ai răspuns. 

— Nu. Aaah! 

— Jocelyne, căutaţi-l prin buzunare. Verificaţi dacă nu are 
cumva o armă și luaţi-i telefonul. 

Auzindu-și numele, Jocelyne își veni în fire. Contempla scena 
cu groază și fascinaţie deopotrivă. Totul se întâmplase atât de 
brusc, pe neașteptate și cu o brutalitate care i se părea de-a 
dreptul ireală. 

— Buzunarele, îngăimă ea, încercând să-și facă curaj. Da, da. 

Pipăi cămașa vameșului pe piept, la subțiori, la spate și până 
în talie. 

— Nu e înarmat. 

— la te uită, făcu Aurel, puţin dezamăgit. Aș fi crezut că e. E 
drept că suntem în afara orelor de serviciu... Dar telefonul? 

— Nu-l are la el. 

— Vedeți în haină, e pe cuier, în holul de la intrare. 

Jocelyne îi dădu ascultare, căută în buzunarele hainei și reveni 
cu un smartphone negru, îmbrăcat într-un toc din imitație de 
piele, foarte uzat. 

— Parola? 

Cortegiani părea că se concentrează asupra durerii pe care o 
resimțea. Încerca să se miște cât mai puțin, pentru a-i limita 
intensitatea. Orice mică deplasare a degetelor prizoniere 
aducea cu sine suferințe atroce. Nu mai era nevoie ca Aurel să 
sară cu fundul pe capac, o simplă mișcare din fese, presând 
asupra falangelor strivite, îi smulgea prizonierului ţipete 
cumplite. 

— Parola? repetă el. 

— Scotch12. 

— Ce prostie... Nici măcar n-ai fost în stare să alegi o marcă 
anume? râse Aurel. 

Activă ecranul, apoi introduse parola. Ecranul se umplu de 
aplicații. 

— Așaaa... te-ai descotorosit de mobilul lui Mayeres, dar nu ți- 
ai închipuit niciodată că cineva ar putea să-ți verifice tie 
telefonul... Să vedem lista apelurilor. Curios, dar ăsta e unul 
dintre lucrurile pe care nimeni nu se gândește să-l șteargă. Și 


VP - 149 


uneori asta e o greșeală... lată: ziua morții lui Mayeres... 
maaamă, ce de apeluri! Jocelyne, aveţi numărul lui Jacques? A, 
nu va fi nevoie, apare în agenda telefonului. 

Apoi se întoarse către vameș. 

— Bineînţeles, nu era un secret că vă cunoșteațţi, datorită 
Cercului... 

Cortegiani nu mai reacţiona. Jocelyne se întrebă dacă nu 
cumva excesul de emoţii făcuse să-i cedeze inima. 

— Aurel, fiţi atent! Am impresia că nu se simte bine... 

— Cine? Prietenul nostru? Ei, haideţi... 

Aruncă o privire către fața vameșului și constată că, într- 
adevăr, acesta pălise și înfățișarea sa era de natură să 
îngrijoreze. 

— Bun, o să-l eliberăm, văd că vi s-a făcut milă de el. Oricum, 
departe nu poate să ajungă în starea în care e. 

Aurel se ridică în picioare, apoi ridică capacul. Cortegiani își 
luă mâinile de pe claviatură. Erau deformate și învineţite. Partea 
inferioară a primelor falange ale degetelor de la mâna dreaptă 
fusese zdrelită de placa de cupru a încuietorii și sângerau. 

Cortegiani își ridică mâinile la înălțimea feţei. Făcu ochii mari 
și apoi începu să plângă în hohote. 

— Acum o să îmi explicaţi ce-a fost asta, spuse Jocelyne, cu 
privirea aţintită asupra lui Aurel. 

— Amândoi vă vom explica, îi replică acesta, turnându-și un 
pahar cu vin. 

ÎI goli cu sete, din câteva înghiţituri. De-a lungul întregii 
operaţiuni, se străduise să rămână cât mai lucid și, prin urmare, 
nu băuse nici măcar o picătură. Acum, când punctul de maximă 
încordare trecuse, își putea permite să își astâmpere setea. Se 
trânti într-un fotoliu și se așeză picior peste picior. Jocelyne 
stătea la un capăt al canapelei, încordată. Cortegiani era așezat 
pe taburetul de lângă pian, prăbușit în sine, și continua să 
plângă privindu-și mâinile. 

— M-am înșelat în privința fratelui dumneavoastră, credeți- 
mă. Am crezut că îi era teamă. Mare greșeală! Abia în ultima sa 
zi de viaţă a simţit spaima și i-a cerut ajutor talentatului nostru 
pianist, aici de faţă... 

— Nu e cazul să fiți cinic, Aurel. 

— Aveţi dreptate, îmi cer scuze. 

Se ridică din fotoliu și se apropie de Jocelyne. 


VP - 150 


— Fratele dumneavoastră a fost un erou, doamnă. Sau, în 
orice caz, își dorea să devină un erou. Mi-aţi spus acest lucru, de 
altfel, iar eu n-am știut să vă ascult. 

— Eroul a fost fratele nostru mai mare. Nu și Jacques, din câte 
l-am cunoscut eu. 

— Fiindcă nu a putut să fie erou. Fiindcă a trebuit să preia 
compania tatălui său. Fiindcă s-a căsătorit cu o femeie care l-a 
pus la muncă la fel ca pe un bou în jug. Dar chiar și aceste 
lucruri n-au fost decât o dovadă a voinţei sale de sacrificiu. 

— Sunt conștientă de toate acestea. 

— Doar că martiriul său n-a fost de fapt un martiriu. Fratele 
vostru mai mare a primit un glonte în cap. În schimb, pedeapsa 
lui Jacques a fost să câștige bani. Mulţi bani. Mereu mai mulți 
bani. O astfel de pedeapsă ar putea să potolească năzuinţa unui 
om ambițios, dar nu poate satisface dorinţa de eroism. 

— În cazul acesta, de ce nu și-a schimbat viaţa mai devreme? 
De ce a așteptat până când a împlinit șaizeci de ani? 

— Fără îndoială, ar fi putut să o facă. Dar exista fiica sa. Un alt 
calvar, un alt soi de sacrificiu. Cum altfel ar putea fi calificată 
atitudinea lui față de ea? Am citit scrisorile pe care i le-a trimis. 
A fost alături de ea până la capăt. Aș spune că, prin aceasta, s-a 
comportat ca un erou. 

— Fără îndoială. 

Aurel ridică un deget, semnalând astfel faptul că avea o 
obiecţie. 

— Dar... Dar lupta aceasta n-a fost a lui, ci a fiicei sale. Poate 
c-a fost o luptă eroică, dar cea care a murit a fost fiica lui. 

— Nu-i nevoie să mori pentru a fi erou. 

— Nu, desigur. Însă puneţi-vă în locul lui! A luptat și n-a izbutit 
să-și salveze copila. A acumulat atunci o ură teribilă față de toți 
cei care i-au răpit-o: cercul ei de prieteni, ceilalţi toxicomani, 
traficanţii care au aprovizionat-o cu droguri. Mai ales traficanţii. 
Și-atunci a decis că venise vremea să poarte o luptă adevărată. 
La fel ca fratele său. Gata cu aparentele, gata cu compania, 
gata cu afacerile și cu toate celelalte: gata cu luptele prin 
procură, ascuns în spatele fiicei sale. De data asta, avea să intre 
în luptă directă el însuși. 

— Unde? 

— Tocmai asta era problema. În lumea în care trăise până 
atunci nu avea cum să găsească o bătălie precum cea pe care, 


VP - 151 


de-acum, și-o dorea. Din câte știu, nu avusese niciodată în 
anturaj vreun traficant de droguri. Micii delincvenţi care o 
aprovizionau pe fiica lui i se păreau niște ţinte nesemnificative... 
Asta dacă îi cunoscuse vreodată. Trebuia să plece și să ţintească 
mai departe și mai sus. Atunci s-a gândit la iaht. 

— Așadar, nu credeți ceea ce le-a spus tuturor apropiaților 
săi, că își dorea să navigheze, ca să se bucure în sfârșit de 
viaţă? 

— Dumneavoastră aţi înghiţit minciuna asta? Amintiţi-vă, 
când am fost împreună în port, că v-aţi întrebat cum de-a putut 
Jacques să suporte existenţa aceasta leneșă. Nu era genul de 
om care să-și dorească o existenţă liniștită, un dolce farniente. 
Nu era genul menit să îmbătrânească la umbra cocotierilor. 

— Așadar, în opinia dumneavoastră, a venit aici urmărind un 
scop precis? 

— Nu știu. Poate că s-a documentat despre traficul de droguri 
și rutele maritime prin care desfășoară. Poate c-a aflat de 
reputaţia acestui port de agrement din pură întâmplare, atunci 
când a ancorat aici. Un lucru e sigur: când a înţeles unde se afla, 
a rămas pe loc și-a căutat să se implice. Așa l-a întâlnit pe acest 
personaj, aici de față. 

Cortegiani nu se clintise din loc. Își așezase mâinile strivite pe 
genunchi. Părea să se fi prăvălit în abisul propriei suferințe, 
departe de lumea înconjurătoare, încercând să-și aline astfel 
durerile. Aurel îl înghionti. 

— lar el ne va povesti urmarea. 

Vameșul tresări și se strâmbă. 

— Fratele dumneavoastră, reluă Aurel, s-a străduit să 
cunoască tot mai multă lume, încercând să găsească un 
interlocutor care să-i fie de folos. Dar adunătura de beţivi din 
port nu-i putea fi de ajutor. Atunci, s-a înscris în asociaţia de la 
Cerc și a luat parte la reuniunile acesteia. A găsit aici un club 
select, din care făceau parte numeroși militari, polițiști, foști 
spioni. 

Apoi, adresându-i-se vameșului: 

— El te-a abordat sau tu ai fost cel care l-a reperat? 

Cortegiani avu nevoie de un scurt răgaz pentru a înţelege că 
întrebarea îi fusese adresată. 

— Eu am fost. 


VP - 152 


— Bineînţeles, doar nu era să lași să-ţi scape o asemenea 
pleașcă. Cum s-a întâmplat? 

Vameșul se strâmbă din nou, de parcă acest interogatoriu l-ar 
fi distras de la îndeletnicirea mai importantă a contemplării 
degetelor strivite. 

— Cum s-a întâmplat? răcni Aurel. 

— li vorbise lui Marcelly despre fiica sa... 

— Mai tare! 

— Mayeres îi povestise lui Marcelly despre moartea fiicei sale. 

— lar bătrânul avocat ţi-a povestit ţie. Presupun că el îţi 
servește adesea drept recrutor, nu? 

— Uneori. 

— Ca urmare, te-ai apropiat de acest Mayeres... 

— Mai întâi a fost conferinţa lui despre războiul din Algeria. 

— Ai participat la ea? 

— Da. li străluceau ochii atunci când vorbea despre eroismul 
armatei, despre fratele său răpus de focul inamic, despre toate 
astea... 

— E-n regulă, am înțeles. Ai avut baftă. Nici măcar nu se 
poate spune că ţi-ai dat silinţa să-l recrutezi. S-a aruncat singur 
în gura lupului. 

— Exact! se revoltă vameșul. Și nu văd ce anume mi s-ar 
putea reproșa... 

Această tresărire de orgoliu îl epuizase. Se înmuie, tăcu și 
două lacrimi i se prelinseră pe obraji. 

— Deocamdată nu ţi-a reproșat nimeni absolut nimic. Te 
ascultăm. Mai departe? 

Cortegiani oftă, depășit de situaţie. Nu-și dorea decât un 
singur lucru: să fie lăsat în pace. Dar era cât se poate de evident 
că Aurel nu avea nicio intenţie să o facă. 

— Mai departe, continuă el, cu o voce scăzută, s-a întâmplat 
să avem nevoie de cineva care sa ţină sub observație 
ambarcaţiunile din portul de agrement. 

— Dar Ravigot, patronul de la yacht-club, nu lucrează pentru 
tine? 

— Ba da, dar de pe terasa lui nu se poate vedea întreaga radă 
a portului. În plus, noaptea, el se îmbată și doarme buștean. 

— In vreme ce Mayeres era un soldat credincios, nu? Tu i-ai 
sugerat să-și meșterească un hublou minuscul în coca iahtului? 

— Da. 


VP - 153 


— La ce folosea? 

— Ca să poată observa toate mișcările care aveau loc în port. 

— Avea şi dispozitive optice, camere, microfoane 
unidirecționale? 

— l-am furnizat tot ce trebuia. 

— Putea să observe și pe timp de noapte? 

— l-am furnizat și un dispozitiv cu infraroșii. 

— Curios, n-am găsit nimic de genul ăsta la bord. 

— Am strâns toate echipamentele când am urcat la bord, 
după moartea lui. 

— Ca să vezi... Tot tu i-ai luat și telefonul? 

— L-am găsit în spatele unui cufăr, la baza catargului, așa 
că... 

— Ai făcut ordine la locul de muncă, cum ar veni. Nu-ţi place 
dezordinea. Inţeleg. 

Aurel se ridică, iar Cortegiani tresări, ferindu-se. 

— Nu-ţi fie teamă, nu intenţionez să te lovesc, râse Aurel. 

Se apropie de cuvertura roșie care acoperea peretele și o 
dădu la o parte. Cele două reconstituiri se iviră în plină lumină: 
Mayeres și păienjenișul familiei sale și, pe de altă parte, 
Mayeres și iahtul lui, în portul de agrement. 

— Da’ știu că v-aţi făcut temele... 

Jocelyne se ridicase la rândul ei și, apropiindu-se de perete, se 
apucă să descifreze hârtiile prinse-n pioneze de către Aurel. 

— Un singur lucru aţi uitat, în acest frumos tablou de familie: 
pe mine. 

Aurel se fâstăci și se făcu roșu ca racul. 

— Vă tachinam doar, vă rog, continuaţi! 

Revenind la Cortegiani, Aurel își recăpătă întreaga stăpânire 
de sine. 

— Așadar, Mayeres a început să lucreze pentru tine, folosind 
aparatura pe care i-ai dat-o. Din câte îmi pot imagina, îţi dădea 
rapoarte impecabile, nu? 

— Da, lucra bine. 

— lar tu îl încurajai. Având dosarul lui la îndemână, știai cum 
să îi gâdili orgoliul. Îi vorbeai despre fiica lui, despre ticăloșii 
care inundă Europa cu valuri de cocaină, comandai prin internet 
cărţi despre războiul din Algeria și i le împrumutai. Așa 
procedează ei, spuse Aurel, adresându-i-se Jocelynei. Așa îi 


VP - 154 


răsplătesc pe sărmanii fraieri care se luptă în prima linie pentru 
ei. O mulţime de cuvinte și niciun sfant. 

— Dar el nu avea nevoie de bani, avea destui, protestă fără 
vlagă Cortegiani. 

— N-are importanţă dacă avea sau nu bani. Pentru voi, agenții 
de felul lui Mayeres sunt simple marionete, carne de tun. La 
sfârșit, ei sunt cei sacrificați. 

Atunci când ajunsese în Occident, Aurel fusese, pentru o 
vreme sub aripa DST-ului”. Serviciile franceze îi ceruseră să 
spioneze diaspora românească. Prin urmare, avusese ocazia să 
le observe metodele. La început, presiunile asupra sa erau 
moderate. El se distanțase cât mai repede cu putinţă, iar 
relațiile cu DST-ul se deterioraseră. Il șantajaseră cu documente 
administrative, îl ameninţaseră, fusese pus sub supraveghere. Il 
lăsaseră în pace abia după căsătorie, când intrase în diplomaţie. 

— Așa aţi reperat iahtul Cork? 

— Da. 

— Dă-mi mai multe detalii, mă interesează subiectul ăsta. 

Cum sângele revenise în venele mâinilor lui Cortegiani, 
acestea începură să se umfle. Pielea învineţită era netedă și 
lucioasă, întinsă din pricina edemului. Parcă purta mănuși de 
box. Și le privea de parcă nu i-ar fi aparținut. 

— Detalii? 

Se simţea că, vorbind, depunea un efort serios. 

— Da... 

— Ei bine, primisem un pont de la americani. Un velier numit 
Sea-Breeze care venea din Azore. La Cartagena, columbienii îi 
încărcaseră fundul dublu al calei cu cinci sute de kilograme de 
cocaină. Îi ţineam sub observaţie. Adesea, la sosirea în Africa, 
marfa e transferată pe alte nave, pentru a i se pierde urma. 

Cortegiani vorbea lent, de parcă și-ar fi smuls fiecare cuvânt 
cu cleștele. Dar de fiecare dată când ezita să mai continue, 
Aurel îl săgeta cu o privire amenințătoare și, de frică, vameșul 
își relua confesiunea. 

— Transferul ăsta are loc foarte rar în larg, fiindcă acolo sunt 
mai ușor reperabili și riscul de a fi prinși crește. Preferă să 
acţioneze în vreun port, la adăpostul întunericului. De data asta 
au ales portul din Conakry, care e un loc îndeajuns de discret. 


7 DST - Direction de la Surveillance du Territoire, serviciul francez de contraspionaj. 
(n. trad.) 


VP - 155 


— Așadar, drogurile de pe Sea-Breeze au fost transferate pe 
Cork? 

— Da. 

— lar Mayeres a văzut și fotografiat totul. 

— Da. 

— Și? 

— Și mai departe știți ce s-a întâmplat. 

— Da, dar aș prefera să ne spui tu. 

— Am amplasat o baliză sub carena iahtului Cork și, când a 
ajuns în apele internaţionale, l-am interceptat și i-am confiscat 
toată marfa. 

Vameșul își încheie propoziția cu un oftat, de parcă aceste 
ultime cuvinte l-ar fi stors de cele din urmă puteri. Jocelynei i se 
făcu milă de el, dar Aurel părea de neoprit. 

— Dar iahtul Cork nu naviga singur, enunţă el. 

Se întoarse către Jocelyne, căci acesteia i se cuveneau 
explicațiile. 

— Traficanţii sunt prudenţi. Nu își asumă riscul de-a lăsa pe 
mâna oricui marfa și nici nu vor să le lase curierilor lor ocazia să 
se facă nevăzuţi. Întotdeauna mai au o ambarcaţiune sau două 
care urmăresc de la distanță nava curierilor. Aparent, acestea 
nu au nicio legătură cu nava pe care o supraveghează. 
Călătoresc separat, iar echipajele lor nu comunică. De multe ori, 
nava supravegheată habar nu are cine îi e „îngerul păzitor”. 

— Nu știam. 

— Dumneavoastră nu știaţi, dar el da. Nu-i așa, Cortegiani? 

— Da. 

— Jacques, fratele dumneavoastră, nu știa nici el, după toate 
probabilitățile. Dar, cum era un individ metodic, a descoperit tot, 
nu-i așa? 

— Ba da. 

— Mai povestește-ne. 

Vameșul scoase un geamăt. 

— Nu-i mai nimic de zis. A spus că găsise o sumedenie de mici 
indicii care îl determinau să creadă că exista o legătură. 

— O legătură între Cork și un velier sud-african numit... ei? 
Numit...? 

— Good Hope. 

— Așa, vezi că se poate? spuse Aurel, bătându-l pe umăr. 


VP - 156 


Gestul îi smulse o grimasă, căci întreg braţul îi era inflamat, 
nu doar degetele. 

— Am să vă rezum ce a mai rămas din poveste, dragă 
Jocelyne, ca să înțelegeţi unde vreau să ajung. Prin confiscarea 
încărcăturii de pe Cork, traficanţii primiseră o lovitură puternică. 
Și-au făcut propriile cercetări pentru a înţelege cine și când le-a 
dat de gol operaţiunea. Și n-au avut mult de așteptat: nu știu 
cum, dar au aflat că Tlemcen și singuraticul ei căpitan erau 
răspunzători de cele întâmplate. 

— Și au decis să-l elimine... 

— Nu doar să-l elimine, ci să facă de așa manieră încât oricui 
să îi piară pofta să îl imite vreodată. O moarte suficient de 
spectaculoasă avea să slujească drept exemplu perfect. 

— Și astfel se explică ideea catargului. 

— Exact. 

Jacqueline și Aurel își îndreptară privirea spre perete, privind 
fotografia lui Mayeres. 

— Bietul Jacques, oftă sora victimei. 

Părea că abia acum înţelesese că fratele ei era mort, după ce 
fusese tratat cu atâta cruzime și batjocorit. 

— A înţeles din timp ce urma să i se întâmple... 

— Adică a știut că urma să fie ucis? 

Aurel făcu un soi de reverență în direcția vameșului. 

— Acesta a fost momentul în care amicul nostru și-a dovedit 
mărinimia. Nu-i așa, Cortegiani? 

Apoi se întoarse către Jocelyne: 

— Da, Jacques Mayeres a înţeles perfect ce se petrecea. 
Atunci când a văzut Good Hope intrând în portul de agrement, a 
avut imediat o viziune a ceea ce avea să urmeze. 

— Dar Good Hope ar fi putut să se afle în trecere, pur și 
simplu, obiectă Jocelyne. 

— Se putea, desigur. Aveţi dreptate. Dar, încă de la sosirea 
iahtului, Mayeres a înțeles că nu era o întâmplare. În primul 
rând, The Good Hope venise singur. Nu însoțea o altă navă, 
toate cele aflate în rada portului din Conakry se aflau aici de mai 
multă vreme. Nu puteau fi motive tehnice la mijloc. Nava venea 
de la Dakar, deci relativ aproape. Nu avea nevoie nici de 
provizii, nici de apă, nici de carburant. Și apoi, priviţi planul 
portului... 

Se apropie de perete. 


VP - 157 


— Aici aveţi toate navele aflate la ancoră grupate, iar dincolo 
vasul lui Mayeres. Good Hope nu s-a dus la ancoră lângă grupul 
format din celelalte nave, ci a ancorat aici, lângă T/emcen. 
Însăși poziţia avea ceva sfidător. 

Aurel se retrase un pas, pentru a examina schema trasată pe 
perete. O contemplă îndelung, cu capul înclinat într-o parte și un 
pahar de vin în mână, ca un amator de artă la un vernisaj. 

— Mai presus de orice, însă, cunoștea echipajul: îi observase 
destul la prima lor trecere pe aici. Îi spionase, îi fotografiase, 
poate chiar îi ascultase, căci prietenul nostru îl dotase cu un 
microfon special. Ştia că erau doar două persoane în echipaj, doi 
sud-africani. Ei se înscriseseră în registrul căpităniei la prima 
trecere pe aici. 

— Și echipajul se schimbase acum? 

— Nu. Dar nu mai erau singuri, exista un al treilea. Și tocmai 
prezenţa acestuia îl îngrijora. 

— De ce? 

— Fiindcă nu se potrivea cu aspectul obișnuit al iahtului Good 
Hope. Cei implicaţi în traficul de droguri sunt de două feluri, iar 
prietenii noștri, vameșii, știu acest lucru. Pe de o parte sunt 
mafioţii, interlopii cei mari, clanurile columbiene, cei mai dați 
dracului dintre traficanţi. Ei stau ascunși și trag sforile, nimeni 
nu-i vede niciodată la faţă. Pe de altă parte, sunt cei folosiţi 
pentru transportul mărfii, neînsemnaţii. Echipajul de pe Good 
Hope era din această a doua categorie: un cuplu curățel, care 
naviga în cabotaj în jurul Africii pentru a-și sărbători luna de 
miere. 

— Și cel de-al treilea? 

— Tocmai, acesta aparţinea celeilalte categorii, venea din 
lumea violentă care rămâne de obicei ascunsă. Numai că, de 
data asta, individul nu făcea vreun transport, ci avea altă 
misiune. 

Aurel sorbi îndelung din vinul alb. 

— Altul era scopul său, într-adevăr, adăugă el, strâmbându- 
se, căci vinul se încălzise. Venise pentru o execuţie. 

— Ei, haideţi, fiți mai clar. Cine era cel de-al treilea individ? 

— Nu pot să afirm nimic cu exactitate. Toate indiciile spun că 
era un ucigaș trimis anume de către mafioţii columbieni, un tip 
provenit din rândurile lor. Un tip de acţiune, cu un fizic atletic și 


VP - 158 


fizionomie de indian care nu era acolo pe post de servitor al 
cuplului just married. 

— De unde știți toate acestea? 

— Știu, căci cele trei personaje ale noastre au apelat la un 
tânăr african pe care îl cunosc, ca să-l conducă pe acest al 
treilea pasager la țărm, după lăsarea întunericului. E cât se 
poate de plauzibil ca acest individ să fi revenit noaptea și să fi 
luat aceeași barcă în care ajunsese la țărm. A așteptat până 
când Mame Fatim a plecat cu prietenul ei, iar el s-a dus să-și 
ducă la bun sfârșit misiunea cea murdară. 

— Dar Jacques îi reperase. Ar fi trebuit să fie precaut. 

— Da. Dar fata îi dăduse un somnifer. 

Din nou, priviră la unison fotografia lui Mayeres, ca și cum, 
înțelegând cele întâmplate, ar fi putut încă să îl salveze. 

— Bietul de el era probabil epuizat. De două zile, de la sosirea 
vasului Good Hope, stătea ca pe ace și-i observa zi și noapte. Și 
încerca să cheme ajutoare. Aţi numărat apelurile de pe telefonul 
lui Cortegiani? Sunt cel puţin treizeci. 

— Dar ce anume se aștepta să primească? 

— Daţi-mi, vă rog, telefonul. Mulţumesc. Cum era parola? Ah, 
da, Scotch12. Să vedem. Dacă avem noroc, mesajele n-au fost 
șterse. Mă întreb dacă nu cumva domnul aici prezent nu 
juisează ascultând acest gen de apeluri. Poate că le păstrează 
tocmai ca să le asculte încă o dată și încă o dată... Aşa e, 
Cortegiani? 

Dar vameșul, prăvălit pe taburetul lui, nu mai răspunse. 

— Poftim. Ce v-am spus? Apelurile sunt aici. Hai să vedem. 

Aurel puse în funcţiune difuzorul telefonului și acţionă tasta 
de redare. Se auzi un ton de „ocupat”. 

— Păcat. Un apel mut. Bietul Mayeres probabil că nu aștepta 
să pornească mesageria vocală chiar de fiecare dată. Să mai 
încercăm unul. 

Urmară încă trei mesaje mute. În sfârșit, la cel de-al patrulea, 
vocea lui Jacques Mayeres răsună și umplu încăperea. Instinctiv, 
priviră cu toţii spre fotografie. 

„— Eu sunt, Max. Tot eu. Trebuie neapărat să vorbim. E 
neapărat nevoie, mă întelegi? Pregătesc ceva rău. Íi țin sub 
observație dar nu pot să fiu vigilent douăzeci și patru de ore din 
douăzeci și patru. Am fost deconspirat. Sunt sigur de asta. lahtul 
e cel care însoțea nava Cork”. 


VP - 159 


— E destul de explicit, nu-i așa? opină Aurel la încheierea 
mesajului. Hai să mai auzim unul. 

Căută și alese un mesaj la întâmplare. 

„— Indianul mă urmăreşte cu binoclul. E ascuns într-o cabină, 
dar a deschis un hublou și îl pot vedea. Nu știu ce să fac cu 
prietena mea. Câtă vreme ea e la bord, nu cred că vor acționa. 
Dar la noapte n-as mai fi la fel de sigur. Nu vreau ca ea să își 
asume acest risc. Sună-mă, Max, te rog”. 

— Tu ești Max? Foarte originali sunteți voi, ăştia din sistemul 
vamal. Încă un mesaj și gata. 

Aurel puse din nou în funcţiune mesageria vocală. Da, 
aproape sigur acesta era unul dintre ultimele mesaje. Vocea lui 
Mayeres era scăzută, poate din lehamite, sau poate fiindcă se 
temea că avea să fie auzit în tăcerea nopţii. 

„— Nu m-ai mai sunat, Max. Nu ştiu ce se întâmplă, dar cred 
că am înțeles. E adevărat: am acceptat această misiune, am să 
o duc la bun sfârșit. N-au decât să atace, sunt pregătit. Am 
revolverul încărcat. Înainte să-mi facă felul, voi avea timp să le 
fac și eu rău... Adio, Max. Îți multumesc. Mi-ai dat ocazia să 
reglez câteva conturi”. 

Mesajul devenea abia audibil către sfârșit. Jocelyne plângea. 
Aurel avu impresia că, preţ de câteva clipe, Jacques Mayeres se 
aflase aici, printre ei, viu, demn, condamnat la moarte, dar 
fericit. 

— Îi aștepta... Bietul de el, n-avea de unde să știe că Mame 
Fatim îi pusese somniferul în băutură. Ea crezuse că-i face un 
bine. Până la urmă, lupta n-a mai avut loc. 

Jocelyne își șterse lacrimile și se îndreptă de spate. 

— A spus „Cred că am înţeles”. Ce vrea să însemne asta? Ce 
a înţeles? Ce era de înţeles în acea situație? 

— Înţelesese de ce nu-i răspundea „Max” la apeluri. O să vă 
explice chiar el. 

Cortegiani îl văzu pe Aurel apropiindu-se și-și feri mâinile 
rănite. A 

— Ne va spune, fiindcă nu mai are nimic de ascuns. In loc de 
scuze, prefer să auzim explicaţii. Nu-i așa, vameșule? 

— N-am avut de ales. 

— Cum așa? 

— Din punctul de vedere al guineezilor nu se întâmplase nimic 
care să justifice o intervenţie. Dacă aș fi admis că aveam un 


VP - 160 


agent în port, ar fi protestat oficial. Acreditările noastre erau pe 
cale să ajungă la termene. Aţi văzut polemica din presă pe tema 
asta? Sunt foarte sensibili pe tema suveranităţii naţionale. Ar fi 
putut să nu ne reînnoiască autorizaţiile, mie și colegilor mei. În 
cazul ăsta, tot dispozitivul nostru s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 

— Aţi fi putut să trimiteţi pe cineva în ajutorul lui Jacques, pe 
iaht. Sau să-l scoateţi de-acolo, să-l puneţi la adăpost pentru 
câteva zile. 

— Mayeres era prăjit. Toţi cei care ar fi mers în ajutorul lui ar 
fi ajuns în colimatorul traficanţilor. lar din momentul în care 
reperează pe cineva, nu-i mai dau drumul. 

— Pe scurt, nu mai voiai să prăjești încă un agent pentru a-l 
salva pe cel deja compromis. 

— Dar poliţia? întrebă Jocelyne. 

— E o cu totul altă administraţie, obiectă Cortegiani, într-un 
acces de orgoliu rănit. 

— Nu mă lua cu texte despre războiul dintre Servicii, te rog. 
Cum spuneai zilele trecute, la Cerc? Vameșii își aleg singuri 
țigările din pachet. Dacă ai fi vrut să intervină poliţia, ai fi putut 
s-o chemi. 

— Și de ce n-a făcut-o? întrebă Jocelyne, care începuse deja 
să-l privească pe vameș cu alţi ochi. 

Compasiunea făcea încetul cu încetul loc disprețului și 
resentimentelor. 

— Nu o să vă spună asta, dar motivul e cât se poate de 
simplu: nu mai avea nevoie de fratele dumneavoastră. Când un 
agent e deconspirat, devine inutil, chiar periculos. Așa că e 
preferabil să dispară. 

— Ei și? lătră brusc Cortegiani. Da, astea sunt regulile jocului. 
Credeţi că avem de-a face cu băieţi de cor în meseria asta? 
Luptăm împotriva unor ticăloși care nu se sfiesc să ucidă! Facem 
treburile murdare, dar necesare. Mayeres înţelesese acest lucru. 
Acceptase termenii contractului, în cunoștință de cauză. Ai spus- 
o chiar tu: era un om care căuta să se sacrifice. 

— Și atunci i-ai făcut pe plac, i-ai oferit sacrificiul dorit. Câtă 
generozitate! 

Aurel ridică din umeri. 

— N-are rost să mai stăm mult la discuţii. Rămâi cu conștiința 
ta și, dacă ea e împăcată, cu atât mai bine pentru tine. 

— Ce ai de gând să faci? 


VP - 161 


— Am să-l sun pe comisarul Dupertuis, iar tu ai să-i explici în 
detaliu toată povestea. 

Cortegiani plecă privirea, rușinat. Un acces de durere venit 
dinspre mâinile strivite îl făcu să se strâmbe. 

— Cum rămâne cu mâinile mele? întrebă el. 

— O să-l chem pe doctorul Poubeau, el e de-al casei. Va ști să 
fie discret dacă i-o cerem. Și bănuiesc că n-ai chef să devină 
publică toată tărășenia. Sau mă înșel? 


12. 


La ora cinci după-amiază, culorile peninsulei Conakry capătă 
nuanţe mai sumbre și fiecare obiect pare mai greu, mai sobru, 
pregătit pentru tragedia nopţii. În dreptul terasei pe care se afla 
Aurel, marea se colorase în albastru de Prusia, iar cerul, la 
orizont, în roz și portocaliu. În mod obișnuit, la ora aceasta Aurel 
ar fi avut în față un pahar de vin alb rece ca gheaţa, numai bun 
să alunge arșiţa zilei. Abia se trezise însă dintr-un somn greu, 
fără vise, prin urmare îi comandase chelnerului doar o ceașcă de 
ceai, cu ajutorul căruia încerca să înghită acum o bucăţică de 
chec. 

Jocelyne Mayeres se ivi tiptil, fără pic de zgomot, făcându-l să 
tresară. 

— Ce noapte! spuse ea, așezându-se la masă faţă în faţă cu 
Aurel, Am fost atât de dată peste cap încât am reușit să adorm 
abia către nouă dimineața. 

Chelnerul își făcu apariţia pentru a prelua comanda, iar ea îi 
ceru un espresso dublu. 

— Ce vești aveţi? 

— Am primit un mesaj de la doctorul Poubeau. l-a făcut 
radiografii lui Cortegiani. Cinci fracturi de falange, dintre care 
una deschisă. Spune că n-a mai văzut așa ceva la un pacient 
care pretinde c-a sărit într-o piscină goală. 

Aurel se strâmbă, gata să izbucnească în râs, și suflă în 
ceașca de ceai. 

— Nu l-a crezut? 

— Fie că îl crede sau nu cineva, Cortegiani ţine cu dinţii de 
această versiune, așa cum a făcut-o și aseară în prezenţa lui 


VP - 162 


Dupertuis, după ce i-a istorisit toată povestea. Am impresia că 
nimeni nu se va lăsa păcălit de textele lui, dar n-are importanţă. 

— Așadar, nu veți fi acuzat de nimic? 

— Mai ţineţi minte ce spunea vameșul aseară, când îi 
povestea tot lui Dupertuis? Nimic nu trebuie să răzbată în 
exterior. 

— Bietul comisar... A fost o seară cu multe vești șocante 
pentru el. 

— Nu i se poate nega cel puţin o mare calitate: știe să 
recunoască atunci când greșește. Am vorbit la telefon un pic 
mai devreme, el m-a trezit. N-a stat degeaba azi. 

Lumina zilei se estompa cu repeziciune. Lucirea micilor lămpi 
care împânzeau terasa hotelului începea să se detașeze pe 
fondul exotic al cerului înserării. 

— Și-a contactat colegii din Dakar și a fost destul de simplu să 
dea de urma celui de-al treilea individ aflat la bordul vasului 
Good Hope. Era înregistrat sub numele de Ramon Alencar. Eo 
identitate falsă, desigur, dar în fișierul de la Interpol ea apare 
drept pseudonimul utilizat de un anume Rigoberto Cortazar. 

— Cine e ăsta? 

— Potrivit fișierului de la Interpol, este membru al cartelului 
din Cali, în Columbia. Un personaj aflat destul de jos pe scara 
ierarhică, un soi de locotenent al nașului acestei filiere. A fost 
implicat în mai multe asasinate și pe numele lui era emis un 
mandat internaţional de urmărire. 

— Se știe unde se află acum? 

— Semnalmentele lui au fost transmise guineezilor dar, după 
toate probabilitățile, e deja departe, în Guineea-Bissau sau cine 
știe unde. 

— Așadar nu va fi găsit. 

— Șansele nu-s mai mari decât acelea de a-l găsi pe soldatul 
care a tras un glonte prin casca fratelui dumneavoastră mai 
mare. 

— Exact la asta mă gândeam acum. 

Se lăsase noaptea. Ca întotdeauna de când se afla aici, Aurel 
avu impresia că momentul se petrecuse prea devreme, prea 
brusc, iar întunecarea aceasta grăbită i se păru nedreaptă, ca o 
pedeapsă. La această latitudine, ziua nu avea niciodată răgazul 
de a se lungi, de-a lenevi, de-a oferi omului interminabilele 
înserări de vară care fac tot farmecul Europei. Astăzi, mai ales, 


VP - 163 


Aurel și-ar fi dorit ca ziua, începută atât de târziu, să se mai 
prelungească un pic. Era ultima pe care o petrecea în compania 
Jocelynei Mayères, care urma să plece cu avionul, cândva spre 
miezul nopţii. Și-ar fi dorit să-și poată întipări în memorie câteva 
imagini însorite și colorate cu ea. În schimb, trebuia să se 
mulțumească cu fragmente ale chipului ei întrezărit în 
penumbră. 

— Dar cuplul de sud-africani de pe Good Hope? 

— Împotriva lor nu există niciun fel de dovezi. Dupertuis a 
sugerat că ar fi de preferat să fie lăsaţi deocamdată în pace. Din 
moment ce au fost reperaţi, într-o bună zi o să comită o 
greșeală și o să fie prinși asupra faptului. Genul ăsta de oameni 
o sfârșesc rău, întotdeauna. Mi-am asumat dreptul de a-i spune 
că e mai bine așa. 

— Deci v-a cerut părerea? Asta e extraordinar, având în 
vedere cât de furios a fost aseară, când a sosit la 
dumneavoastră acasă și i-aţi spus ce aţi făcut. 

—E un tip pragmatic, la fel ca și Cortegiani. Știu că 
dumneavoastră aveţi toate atuurile. V-aţi angajat să vă retrageţi 
plângerea. Dacă vă răzgândiţi și, mai ales, dacă prezentaţi 
presei ceea ce știți, amândoi sunt terminațţi. Telefonul vameșului 
e încă la noi, l-am pus la păstrare în siguranţă, în seiful meu. Și, 
cum ei au înţeles că noi doi suntem de aceeași parte... 

Simţi cum emoția îi face glasul să tremure atunci când 
pronunţă ultimele cuvinte. 

— Și totuși, aţi riscat enorm, spuse Jocelyne. Chiar trebuia... 

— Să ajungem până acolo unde am ajuns? Bineînţeles. O 
procedură normală n-ar fi avut niciun rezultat împotriva unui 
personaj cum e acest Cortegiani. Ei sunt de neatins. Singura 
cale e să-i ataci pe propriul teren, cu propriile metode. Adică să 
fii la fel de violent și duplicitar cum sunt ei. 

Aurel oftă adânc și se frecă la ochi. Urmă o clipă de tăcere, 
apoi Jocelyne se întinse peste masă și, fără ca el să se fi 
așteptat la asta, îl luă de mână. 

— Voiam să vă spun, Aurel... Și nu știu cum s-o fac. Să vă 
spun doar „mulţumesc” ar fi banal. Ar fi nevoie de un termen 
mult mai profund. Vă sunt cu adevărat recunoscătoare. 

Aurel se agita pe scaun și își privea stânjenit cana goală de 
ceai. De-ar fi avut măcar un pahar de vin alb... Jocelyne 


VP - 164 


continua să-i ţină mâna într-a ei. Purta o brățară de argint, iar el 
o privea cum îi tremură pe încheietura fină a mâinii. 

— Sunteţi un om extraordinar, Aurel. Sunt onorată că v-am 
întâlnit. 

Ce i-ar fi putut răspunde? Aurel rămăsese cu gura căscată și 
nu mai reușea s-o închidă, de parcă nervii care-i dirijau 
maxilarul ar fi fost secționaţi cu brutalitate. 

— İn curând o să ne despărţim. Aș vrea să știți că am să vă 
păstrez în inima mea și că n-am să uit niciodată cât de mult vă 
datorez. Vă doresc din tot sufletul să fiţi fericit. O meritaţi din 
plin. 

Recunoștința, în asemenea cantitate, devenea sinonimă cu 
cruzimea. Văzând cum ochii lui se umpleau de lacrimi, Jocelyne 
îi lăsă mâna și, pentru a-i permite să-și revină, lansă un subiect 
de discuţie mai puţin intim. 

— Mame Fatim a fost scoasă de sub acuzare, nu-i așa? Sper 
că-i vor da drumul cât mai curând... 

— Dupertuis i-a anunţat pe guineezi că am reușit să 
descoperim vinovatul ca urmare a unor informaţii furnizate de 
Serviciile Secrete, astfel încât să nu mai fie nevoit să intre în 
detalii care ar putea compromite serviciul nostru vamal. Dar 
eliberarea lui Mame Fatim va mai dura o vreme. Va trebui ca 
acuzaţiile care i-au fost aduse să fie retrase de către procurori. 
Intre timp, probabil se va propune o eliberare pe cauţiune. 

— Am să o plătesc eu, dacă va fi nevoie, interveni imediat 
Jocelyne. 

— E o ofertă foarte generoasă. Am să vă ţin la curent. 

Aurel își privi ceasul. În mai puţin de-o oră, aveau să fie 
nevoiți să pornească spre aeroport. Avionul Jocelynei urma să 
decoleze la miezul nopţii, dar mai erau destule formalităţi de 
îndeplinit până atunci. 

— Până la urmă, singurul care nu va fi pedepsit e acel Lamine. 
Ce va face oare cu averea pe care a pus mâna? Mi se pare 
ciudat ca munca de-o viaţă a lui Jacques să slujească la clădirea 
unui imperiu mafiot în inima Africii. 

— Mă tem că aveţi o viziune prea romantică. 

— Romantică? 

— Da. Destinul fratelui dumneavoastră este, după părerea 
mea, mult mai simplu și, se poate spune, mai tragic. 

— Ce vreţi să spuneţi? 


VP - 165 


— Că nu Lamine e cel care a pus mâna pe averea lui. 

Jocelyne tresări. Aurel era atât de încântat că reușise să-i 
stârnească emoţii, indiferent de ce natură, încât prelungi 
suspansul. 

— Lamine a furat ceea ce a mai rămas în seif. Amintiţi-vă, 
Mame Fatim spunea că tot ce a luat Lamine încăpea într-un 
săculeț. Nici măcar în bancnote de 500 de euro, zeci de milioane 
nu au cum să încapă într-un săculeț. 

— Și ce a făcut Jacques cu restul? 

Aurel netezi fața de masă, cu palmele desfăcute, ca și cum ar 
fi încercat să îndepărteze firimiturile imaginare. 

— Trebuie să dăm uitării tot ceea ce credeam că știm și să ne 
întoarcem la personalitatea lui Jacques. El era un om al datoriei. 
După moartea fiicei sale, a ales să plece și să urmeze calea 
fratelui său mai mare, calea eroică. Sunt convins că asta i-a 
creat un enorm sentiment de culpabilitate. 

— Faţă de cine? 

— Culpabilitatea nu are nevoie de un obiect anume pentru a 
exista. E un sentiment ce vine din noi și care crește pe terenul 
fertil al emoţiilor, amintirilor și dorințelor noastre. Apoi, 
crescând, se agaţă de ceea ce întâlnește în cale. Mă rog, asta e 
părerea mea. 

Aurel era fericit că întunericul îi ascundea roșeaţa din obraji. 
Ce-l apucase oare să rostească o astfel de tiradă? reveni la 
Jacques Mayeres, pentru a alunga impresia că ar fi vorbit despre 
sine. 

— Ceea ce-l mâna pe Jacques era culpabilitatea, sunt convins 
de asta. Culpabilitatea că nu izbutise să urmeze exemplul 
fratelui mai mare, culpabilitatea întreținută de Aimée, căreia nu- 
i putea oferi niciodată îndeajuns, culpabilitatea de a nu-și fi 
putut salva fiica. 

— Și culpabilitatea de a fi lăsat totul în urmă după moartea lui 
Cleo. In această privință sunt de acord cu dumneavoastră. Dar 
care e concluzia? 

— Cred că a vrut să-și răscumpere vina. Plecând, a păstrat 
pentru sine minimum necesar ca să-și poată trăi noua viaţă. 

— Și restul averii? 

— Cred că a lăsat-o... 

— Cui? 

— Lui Aimee. 


VP - 166 


Urmă un interval de tăcere. Jocelyne se rezemase de spătarul 
scaunului, dispărând din haloul luminos al lămpii micuțe, iar 
Aurel abia dacă-i putea distinge trăsăturile feței. Preţ de-o clipă, 
se pomeni că se temea de posibilele ei reacţii. Oare ce forțe 
obscure se puneau în mișcare în mintea ei și cât de violent 
aveau să izbucnească? Din fericire, atunci când chipul îi reveni 
în lumină, Aurel văzu că ea zâmbea larg. Aproape imediat, râsul 
ei se făcu auzit, un hohot de râs eliberator, care alunga toate 
miasmele neliniștii, regretului și invidiei. Aurel ezită o clipă, apoi 
începu să râdă și el. 

Cei aflați la mesele dimprejur îi priveau uimiţi. Când accesul 
de râs se potoli, în sfârșit, amândoi aveau lacrimi în ochi. 

* 

A doua zi dimineață, Aurel sosi la consulat cu mult înaintea 
orei de începere a programului. Urcă până la biroul său însoțit 
de un jandarm, care se folosi de o legătură uriașă de chei pentru 
a-i deschide. 

Porni calculatorul, lansă operaţiunea de copiere a cardului de 
memorie pe care-l introdusese în fanta corespunzătoare, alergă 
până la imprimanta comună și o puse în funcţiune. Atunci când 
clișeul ieși din imprimantă, reveni fără grabă la birou și îl fixă pe 
perete. Apoi făcu o copie a hard-diskului calculatorului pe un 
hard-disk extern și așteptă. N-avu mult timp de așteptat căci, 
încă de la ora opt, doi dintre agenţii de la departamentul 
Administrativ bătură la ușă, exact așa cum se așteptase. Erau 
puţin stânjeniţi, dar el îi linişti imediat. 

— Domnul consul general ne-a dat ordinul ieri, în momentul în 
care s-a întors... 

— Daţi-i drumul, domnilor, faceţi-vă datoria. Mie mi-e totuna. 

Cei doi tehnicieni debranșară calculatorul și toate conexiunile, 
apoi așezară unitatea centrală și monitorul pe căruciorul pe 
care-l aduseseră cu ei. Apoi se retraseră, trăgând după ei 
căruciorul. Un sfert de oră mai târziu, Aurel ridică receptorul 
telefonului și apăsă pe tasta de exterior. Nu mai auzi nici măcar 
tonul: linia fusese întreruptă. 

Către ora nouă, Hassan bătu la ușă. Părea tulburat din cale 
afară. 

— Secretara consulului general v-a căutat ieri toată ziua. Voia 
să vă vadă de urgență. 

— Chiar toată ziua? 


VP - 167 


— Până la începutul după-amiezii. 

Ulterior, Baudry discutase probabil cu comisarul Dupertuis, 
care îl pusese la curent. Condiţia pusă de Jocelyne pentru a 
păstra tăcerea despre întreaga afacere fusese ca niciun fel de 
măsuri judiciare sau administrative să nu fie luate împotriva lui 
Aurel. Lui Baudry nu-i rămânea decât să-l trimită înapoi în 
debaraua în care sălășluise până la aceste evenimente. Ceea ce 
și făcuse. 

— lar tu ai primit ordin să nu mai ai de-a face cu mine și să te 
întorci la serviciul de Corespondenţă, nu-i așa? 

— De unde știți? 

— Fă ce ţi s-a spus, Hassan. Îţi mulțumesc sincer pentru tot 
ajutorul. Ești un băiat de ispravă. 

După ce Hassan părăsi „debaraua”, Aurel se așeză, puse pe 
masa goală o foaie albă și contemplă imaginea pe care o fixase 
pe perete. 

Era, după cum îl informase Jocelyne, un „selfie” făcut cu puţin 
timp înainte ca ea să se îmbarce, în seara precedentă. Jocelyne 
zâmbea în fotografie, iar Aurel... apărea în dublă ipostază. El, 
spectatorul de acum, era cel căruia îi zâmbea Jocelyne și tot el 
apărea în imagine cu obrazul aproape lipit de al ei, strâmbându- 
se fericit și trist în egală măsură, înaintea despărțirii. 

Aurel inspiră adânc, scoase capacul stiloului și, pe liniile 
trasate în grabă pentru a închipui un portativ, se apucă să 
aștearnă note muzicale, fredonând pe măsură ce scria. Tema 
era simplă, alcătuită din doar patru note. Îi venise în minte, 
asemeni unei revelații, pe când se afla în taxi, întorcându-se de 
la aeroport. Era doar o sămânță, dar una rodnică, iar din ea ar fi 
putut să crească un arbore falnic, o întreagă pădure. Percepea 
ritmuri, variaţii, voci. Începu să compună, măsură cu măsură, 
oprindu-se din când în când pentru a fredona pasajele scrise, în 
timp ce le recitea. 

Mai avea încă șase luni de petrecut în debaraua de la 
Conakry. Timp suficient pentru a compune o operă întreagă. 


VP - 168 


é ” 
P, 4 


(4 Spinzuratul N 


VĂ Co, y 
Ai nakry A Y, 
14 


virtual-project.eu 


violin 


L 


VP - 169