G. R. R. Martin — Cavalerul Misterios

George R. R. Martin 


Cavalerul Misterios 


Poveste din Cele Şapte Pegate 


Cadea o ploaie măruntă de vară când Dunk şi Egg părămră Septul 
de Piatră. Dunik mergea călare pe bătrânul său cal de război, 
Tunetul, cu Egg alături, călare gi el pe tânărul gi agerul său 
buiestrag pe care îl numise Potopul, ducându-l de căpăstru pe 
Maester, catârul lor. Pe spinarea lui Maester erau legate armura lui 
Dunk şi cărțile lui Egg, sacu lor de dorrrit, cortul gi hainele, rnai 
multe felii de carne de vită sărată gi tare, o jurnătate de carafă de 
miedl şi două burdufuri cu apă. Vechea pălărie de paie a lui Egg, cu 
barurile largi şi pleozgtite, îi terea de ploaie capul măgarului, Băiatul 
tăiase găuri pentru urechile lui Maester. lar el purta pe cap o nouă 
pălărie de paie. Cu excepția găurilar pentru urechu, cele două i ge 
păreau lui Dunk aproape la fel. 

Când se apropiară de porțile oragului, Egg trase brusc de hățuri, 
Sus, deasupra casei porțu, capul unui trădător fusese înhipt într-o 
țeapă de hier. Era proaspăt, după toate aparențele, cu carnea rau 
mult roz decăt verde, dar ciorile de hot se puseseră deja pe treabă. 
Buzele mortului erau sfârtecate zi zdrențuite, la tel zi obraju, iar 
ochii erau două văgăuni rnaranu, din care se prelingeau înicet 
lacrirnui rogu, pe măsură ce picăturile de plozie se amestecau cu 
sângele închegat. Gura bărbatului mort atârna căscată, stând parcă 


George R. R. Martin 


Cavalerul Misterios 
Poveste din Cele Şapte Regate 


Cădea o ploaie măruntă de vară când Dunk şi Egg 
părăsiră Septul de Piatră. Dunk mergea călare pe bătrânul 
său cal de război, Tunetul, cu Egg alături, călare şi el pe 
tânărul şi agerul său buiestraş pe care îl numise Potopul, 
ducându-l de căpăstru pe Maester, catârul lor. Pe spinarea 
lui Maester erau legate armura lui Dunk şi cărţile lui Egg, 
sacii lor de dormit, cortul şi hainele, mai multe felii de carne 
de vită sărată şi tare, o jumătate de carafă de mied şi două 
burdufuri cu apă. Vechea pălărie de paie a lui Egg, cu 
borurile largi şi pleoştite, îi ferea de ploaie capul măgarului. 
Băiatul tăiase găuri pentru urechile lui Maester. lar el purta 
pe cap o nouă pălărie de paie. Cu excepţia găurilor pentru 
urechi, cele două i se păreau lui Dunk aproape la fel. 

Când se apropiară de porţile oraşului, Egg trase brusc de 
hăţuri. Sus, deasupra casei porţii, capul unui trădător 
fusese înfipt într-o ţeapă de fier. Era proaspăt, după toate 
aparențele, cu carnea mai mult roz decât verde, dar ciorile 
de hoit se puseseră deja pe treabă. Buzele mortului erau 
sfârtecate şi zdrenţuite, la fel şi obrajii, iar ochii erau două 
văgăuni maronii, din care se prelingeau încet lacrimi roşii, 
pe măsură ce picăturile de ploaie se amestecau cu sângele 
închegat. Gura bărbatului mort atârna căscată, stând parcă 
să le predice drumeţilor care treceau prin poarta de 
dedesubt. 

Dunk mai văzuse asemenea privelişti. 


— Pe când eram copil, la Debarcaderul Regelui, am furat o 
dată un cap chiar din ţeapă, îi povesti el lui Egg. În 
realitate, pe zid se căţărase Ferret ca să înhaţe capul, după 
ce Rafe şi Pudding i-au zis că n-are curaj, dar când au venit 
în goană străjerii, băiatul l-a aruncat jos şi Dunk a fost cel 
care l-a prins. Vreun lord rebel sau vreun cavaler tâlhar, 
asta a fost, continuă Dunk. Sau poate doar un criminal de 
rând. Un cap e un cap. Toate arată la fel, după câteva zile în 
ţeapă. 

E] şi cei trei prieteni ai săi folosiseră căpăţâna ca să 
terorizeze fetele din Fundătura Puricilor. Le fugăreau pe 
uliţe şi nu le lăsau în pace până când nu-i dădeau capului un 
sărut. Şi căpăţâna avusese parte de multe sărutări, din 
câte-şi amintea. Nu exista fată în Debarcaderul Regelui 
care să alerge la fel de repede ca Rafe. Însă era de preferat 
ca Egg să nu audă partea aceea. Ferret, Rafe şi Pudding. 
Nişte mici monştri, ăia trei, iar eu, cel mai afurisit dintre 
toţi. Dunk şi amicii lui păstraseră capul până când carnea se 
înnegrise şi începuse să cadă. Asta le-a răpit distracţia cu 
hărţuirea fetelor, aşa că, într-o seară, au dat buzna într-o 
cârciumă şi au aruncat rămăşiţele în căldare. 

— Ciorile se reped întotdeauna la ochi, îi explică el lui Egg. 
Apoi se scofâlcesc obrajii, carnea se înverzeşte... Dunk miji 
ochii. la stai! Chipul ăla mi-e cunoscut. 

— Aşa e, ser, zise Egg. Mai ştii, acum trei zile...? E 
septonul ghebos care predica împotriva Corbului Sângelui. 

Atunci îşi aminti. Era un om sfânt, jurat Celor Şapte, chiar 
dacă propovăduia trădarea. 

— Are mâinile roşii de sângele propriului frate şi de-al 
tânărului său nepot, afirmase cocoşatul în faţa mulţimii 
adunate în piaţă. O umbră a venit la porunca lui, să-i 
suprime pe fiii bravului Prinţ Valarr în pântecele mamei lor. 
Unde e Tânărul nostru Prinţ acum? Unde e fratele lui, 
dulcele Matarys? Unde s-au dus Bunul Rege Daeron şi 
neînfricatul Baelor Sfarmă-Lance? I-a chemat mormântul 
pe toţi, însă el dăinuie, acest corb palid, cu ciocul mânjit de 


sânge, care stă cocoţat pe umărul Regelui Aerys şi îi 
croncăne în ureche. Poartă semnul iadului pe faţă şi în ochii 
pustii, ne-a adus secetă, molimă şi sânge. Vă spun: ridicaţi- 
vă şi amintiţi-vă de adevăratul nostru rege de dincolo de 
apă. Şapte zei sunt pe lume şi şapte regate, iar Dragonul 
Negru şapte fii a zămislit! Ridicaţi-vă, bărbaţi şi femei de 
viţă nobilă. Ridicaţi-vă, bravi cavaleri şi dârzi ţărani, şi 
alungaţi-l pe Corbul Sângelui, odiosul vrăjitor, că de nu, 
blestemaţi vor fi pe vecie copiii şi copiii copiilor voştri. 

Fiecare vorbă a fost o trădare. Cu toate acestea, era un 
şoc să-l vadă aici, cu găuri în locul ochilor. 

— El este, da, întări Dunk, alt motiv serios să lăsăm în 
urmă oraşul ăsta. 

Dădu uşor pinteni Tunetului şi cei doi, Dunk şi Egg, ieşiră 
pe porţile Septului de Piatră, ascultând sunetul molcom al 
ploii. Câţi ochi are Corbul Sângelui? suna ghicitoarea. O 
mie şi unul. 

Unii ziceau că Mâna Regelui era un discipol al magiei 
negre, care putea să-şi schimbe chipul, să ia înfăţişarea 
unui câine cu un singur ochi sau chiar să se prefacă în abur. 
Se spunea că haite întregi de lupi cenuşii îi vânau duşmanii 
şi că avea ciori negre care spionau pentru el şi-i şopteau 
secrete la ureche. Dunk era ferm convins că majoritatea 
acestor poveşti erau simple istorisiri, dar nimeni nu putea 
să pună la îndoială că Lordul Corbul Sângelui avea 
informatori peste tot. 

Cândva, la Debarcaderul Regelui, Dunk îl văzuse cu ochii 
lui. Albe ca osul erau părul şi pielea lui Brynden Rivers, iar 
ochiul său - avea un singur ochi, pe celălalt îl pierduse pe 
Câmpul lerbii Roşii, în lupta cu fratele său vitreg, Oţelul 
înverşunat - era roşu ca sângele. Pe obraz şi pe gât purta 
semnul rubiniu din naştere care-i adusese numele. 

Când oraşul rămase departe în urma lor, Dunk îşi drese 
glasul şi spuse: 

— Urâtă treabă să tai capetele septonilor. Omul n-a făcut 
decât să dea din gură. Vorbele sunt vânt. 


— Unele vorbe sunt vânt, ser. Unele sunt trădare. 

Egg era slab ca un bâţ, dar gură avea. 

— Acum vorbeşti ca un adevărat prinţişor. 

Băiatul luă asta drept o insultă, ceea ce şi era. 

— O fi fost el septon, dar propovăduia minciuni, ser. Seceta 
n-a fost vina Corbului Sângelui. Şi nici Marea Molimă a 
Primăverii. 

— Aşa o fi, dar dacă ne apucăm să le tăiem capul tuturor 
nebunilor şi mincinoşilor, jumătate din oraşele Celor Şapte 
Regate vor rămâne goale. 

Şase zile mai târziu, ploaia nu mai era decât o amintire. 

Dunk îşi lepădase tunica, să-şi desfete pielea în căldura 
soarelui. Când se stârni o dulce adiere, proaspătă, 
răcoroasă şi înmiresmată ca răsuflarea unei fecioare, Dunk 
suspină. 

— Apă, anunţă el. Îi simţi mirosul? Lacul nu poate fi 
departe de-acum. 

— Nu simt decât mirosul lui Maester, ser. Duhneşte. 

Egg smuci sălbatic de căpăstrul catârului. Acesta se oprise 
să pască iarba de lângă drum, aşa cum făcea din când în 
când. 

— Pe malul lacului se află un vechi han. Dunk poposise 
acolo odată, pe când era scutierul bătrânului. Ser Arian 
spunea că fac acolo o bere brună pe cinste. Poate că o s-o 
gustăm, până aşteptăm podul plutitor. 

Egg îi aruncă o privire plină de speranţă. 

— Ca să alunece mâncarea, ser? 

— Despre ce mâncare vorbeşti? 

— O felie de friptură? sugeră băiatul. O bucăţică de rață, o 
strachină de tocană? Orice au, ser. 

Ultima masă caldă o luaseră cu trei zile în urmă. De 
atunci, îşi potoleau foamea cu fructe căzute din pomi şi fâşii 
de vită sărată, tari ca lemnul. Ar fi bine să ne punem burţile 
la cale cu nişte mâncare adevărată înainte s-o luăm spre 
nord. Zidul ăla e straşnic de departe. 

— O să şi înnoptăm? întrebă Egg. 


— Stăpânul vrea un pat de puf? 

— Mă pot mulţumi cu unul de paie, ser, răspunse Egg, 
ofensat. 

— N-avem bani pentru paturi. 

— Avem douăzeci şi doi de gologani, trei stele, un cerb şi 
granatul ăla vechi şi ciobit. 

Dunk îşi scărpină urechea. 

— Credeam că avem doi arginţi. 

— Am avut, da, până ai cumpărat cortul. Acum pe ăsta-l 
avem. 

— N-o să mai avem nimic dacă începem să dormim pe la 
hanuri. Vrei să împărţi patul cu cine ştie ce peticar şi să te 
trezeşti cu puricii lui? mârâi Dunk. Eu nu. Am puricii mei şi 
nu le plac străinii. Vom dormi sub cerul cu stele. 

— Stelele sunt bune, fu de acord Egg, dar pământul e tare, 
ser, şi uneori e plăcut să ai o pernă sub cap. 

— Pernele sunt pentru prinți, răspunse Dunk. 

Egg era cel mai bun scutier pe care şi-l putea dori un 
cavaler, dar, din când în când, îl apucau fandoselile. Flăcăul 
are sânge de dragon, nu uita! În ceea ce-l privea, Dunk 
avea sânge de cerşetor... sau cel puţin aşa i se spunea 
adesea în Fundătura Puricilor, asta când nu i se trâmbiţa că 
îl aşteaptă negreşit spânzurătoarea. Se prea poate să ne 
permitem nişte bere şi o masă fierbinte, dar n-am de gând 
să irosesc bani frumoşi pentru un pat. Trebuie să ne 
păstrăm banii pentru podul plutitor. Ultima oară când 
traversase lacul, nu-l costase decât câţiva gologani, dar asta 
se întâmplase cu şase ani în urmă... sau poate şapte. Totul 
devenise mai scump de atunci. 

— Ei, bine, zise Egg, am putea să folosim cizma mea ca să 
trecem. 

— Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Era 
periculos să folosească cizma. S-ar răspândi vestea. Veştile 
se răspândesc întotdeauna. Scutierul lui nu era chel din 
întâmplare. Egg avea ochii violeţi ai celor din vechea Valyria 
şi un păr care strălucea ca aurul bătut, întreţesut cu şuviţe 


de argint. Ar fi fost acelaşi lucru dacă purta ca broşă un 
dragon cu trei capete sau dacă-şi lăsa părul ăla să crească. 
Erau vremuri primejdioase în Westeros şi..., ei, bine, era de 
preferat să nu rişte nimic. Încă o vorbă despre cizma aia a 
ta, continuă Dunk, şi-ţi trag o scatoalcă peste ureche de-o 
să zbori peste lac. 

— Aş prefera să înot, ser. Egg înota bine. Dunk nu. Băiatul 
se răsuci în şa. Ser? Se apropie cineva pe drum, în spatele 
nostru. Auzi caii? 

— Nu sunt surd. 

Dunk vedea şi praful pe care-l stârneau. Un grup mare. Şi 
foarte grăbit. 

— Crezi că ar putea fi tâlhari, ser? 

Egg se ridică în scara de şa, mai mult nerăbdător decât 
speriat. Aşa era el. 

— 'Tâlharii ar fi mai potoliţi. Doar lorzii fac atâta tărăboi. 
Dunk agită, cu un zăngănit, mânerul săbiei, să descleşteze 
lama din teacă. Oricum, ne retragem din drum şi-i lăsăm să 
treacă. Există fel şi fel de lorzi. 

Nu strica niciodată să fii puţin prevăzător. Drumurile nu 
mai erau la fel de sigure ca pe vremea când pe Tronul de 
Fier şedea Bunul Rege Daeron. 

Dunk şi Egg se ascunseră în spatele unui tufiş ţepos. Dunk 
îşi dezlegă scutul şi şi-l vâri pe braţ. Era un obiect vechi, 
înalt şi greu, de formă alungită, făcut din lemn de pin şi 
mărginit cu fier. Îl cumpărase în Septul de Piatră, în locul 
scutului pe care Longinch i-l făcuse fărâme când se 
luptaseră. Dunk nu avusese timp să-l dea la pictat cu 
însemnele sale, ulmul şi steaua căzătoare, aşa că scutul 
purta şi acum blazonul ultimului său proprietar, un om cu 
ştreangul de gât, atârnând macabru şi cenuşiu într-o 
spânzurătoare. Nu era un blazon pe care l-ar fi ales pentru 
sine, dar scutul îl tocmise la un preţ convenabil. 

Primii călăreţi trecură la galop după câteva clipe, doi tineri 
lorzi pe o pereche de cai sprinteni. Cel care călărea murgul 
purta un coif fără vizieră, din oţel aurit, cu trei pene înalte: 


una albă, una roşie şi una aurie. Apărătoarea calului pentru 
ceafă era împodobită cu pene identice. Armăsarul negru de 
lângă el purta o armură albastră cu auriu. Valtrapul se 
undui în aerul stârnit de goana furtunoasă a calului. Unul 
lângă altul, călăreţii trecură cu iuţeala fulgerului, chiuind şi 
râzând, cu mantiile lungi fluturând în urma lor. 

Un altreilea lord veni după ei, mai potolit, în fruntea unei 
lungi coloane. Erau două duzini în grup, grăjdari, bucătari 
şi servitori, toţi ca să slujească trei cavaleri, şi li se adăugau 
oştenii, arbaletiştii călare şi o duzină de care înţesate cu 
armurile, corturile şi proviziile lor. De şaua lordului atârna 
scutul lui portocaliu-închis, împodobit cu trei castele negre. 

Dunk cunoştea blazonul acela, dar de unde? Lordul care-l 
purta era un bărbat mai în vârstă, posomorât, cu o expresie 
acră a gurii şi o barbă sură, tunsă scurt. S-ar putea să fi fost 
la turnirul de la Ashford, gândi Dunk. Sau poate am slujit în 
castelul său, când eram scutierul lui Ser Arian. Bătrânul 
cavaler rătăcitor slujise la atâtea fortărețe şi castele diferite 
de-a lungul anilor, încât nu-şi putea aminti nici măcar 
jumătate. 

Lordul struni dintr-odată calul, privind încruntat spre tufiş. 

— Tu, din tufiş. Arată-te! 

În spatele lui, doi arbaletişti potriviră săgețile în arc. 
Ceilalţi îşi văzură de drum. 

Dunk păşi prin iarba înaltă, cu scutul pe braţ şi mâna 
dreaptă odihnindu-se pe mânerul săbiei sale lungi. Faţa îi 
era o mască roşie-maronie, din pricina prafului pe care-l 
stârniseră caii, şi era gol de la brâu în sus. Avea un aspect 
soios, ştia asta, însă pesemne că statura lui îi tăie celuilalt 
elanul. 

— Nu vrem harţă, stăpâne. Nu suntem decât noi doi, eu şi 
scutierul meu. Dunk îi făcu semn lui Egg să se apropie. 

— Scutier? Pretinzi că eşti cavaler? 

Lui Dunk nu-i plăcea căutătura bărbatului. Ochii âia ar 
putea jupui un om. Găsi prudent să-şi ia mâna de pe sabie. 

— Sunt un cavaler rătăcitor care-şi caută un rost. 


— Fiecare cavaler tâlhar pe care l-am spânzurat a spus 
acelaşi lucru. Blazonul tău poate fi profetic, ser... dacă eşti, 
într-adevăr, un ser. O spânzurătoare şi un om spânzurat. 
Astea sunt însemnele tale? 

— Nu, lordul meu. Trebuie să-mi dau scutul la vopsit. 

— De ce? L-ai furat de pe un cadavru? 

— L-am cumpărat, cu bani frumoşi. Trei castele, negre pe 
fond portocaliu... unde le-am mai văzut? Nu sunt hoţ. 

Ochii lordului erau aşchii de cremene. 

— Cum te-ai ales cu cicatricea aia de pe obraz? O urmă de 
bici? 

— Un pumnal. Dar faţa mea nu te priveşte, lordul meu. 

— Am să stabilesc eu ce mă priveşte. 

Cei doi tineri cavaleri se întorseseră deja la trap, să vadă 
de ce întârziau tovarăşii lor. 

— Aici erai, Gormy! strigă călăreţul de pe armăsarul 
negru, un tânăr suplu şi mlădios, cu o faţă plăcută, proaspăt 
bărbierită, şi trăsături delicate. Pletele negre îi cădeau, 
strălucind, până pe guler. Purta o jiletcă din mătase de un 
albastru-închis, tivită cu satin auriu. Pe piept, fusese 
brodată cu fir de aur o cruce cu marginile zimţate, cu o 
scripcă de aur în prima şi a treia diviziune şi o sabie de aur 
în a doua şi a patra. Ochii săi oglindeau albastrul hainei şi 
scânteiau amuzaţi. Alyn se temea că ai căzut de pe cal, 
continuă călăreţul. O scuză transparentă, mi se pare. Era 
cât pe ce să-l las în urmă. 

— Cine-s briganzii ăştia doi? întrebă călăreţul de pe murg. 

Egg se zburli la auzul acestei insulte. 

— N-ai nici un drept să ne numeşti briganzi, lordul meu. 
Când am văzut praful pe care-l stârneaţi, am crezut că 
sunteţi tâlhari. Este singurul motiv pentru care ne-am 
ascuns. Acesta este Ser Duncan Vlăjganul, iar eu sunt 
scutierul lui. 

Lorzii nu se sinchisiră de aceste explicaţii nici cât de 
orăcăitul unei broaşte. 


— Cred că ăla e cel mai mătăhălos mocofan pe care l-am 
văzut vreodată, declară cavalerul celor trei pene. Avea o 
faţă rotofeie sub o claie de păr cârlionţat de culoarea mierii 
brune. Aş pune rămăşag că trece de doi metri. Ce-o să mai 
duduie pământul când o să se prăvălească de pe cal. 

Dunk simţi cum i se ridică roşeaţa în obraji. Ai pierde 
rămăşagul, gândi el. Ultima oară când fusese măsurat, 
Aemon, fratele lui Egg, îl declarase cu două degete mai 
scund de doi metri. 

— Ala, e calul tău, Uriaşule? întrebă lordul cu pene. Cred 
c-o să-l căsăpim pentru carne. 

— Lordul Alyn îşi uită adesea manierele, interveni 
cavalerul brunet. Ser, iartă-i, rogu-te, vorbele necioplite. 
Alyn, cere-i scuze lui Ser Duncan. 

— Dacă trebuie. Mă vei ierta, ser? Nu aşteptă răspunsul, ci 
îşi întoarse murgul şi se îndepărtă pe drum la trap. 

Celălalt mai zăbovi puţin. 

— Vă duceţi la nuntă, ser? 

Ceva din tonul lui îl ispiti pe Dunk să-l tragă de ciuf. 
Rezistă pornirii şi răspunse: 

— Am venit pentru podul plutitor, lordul meu. 

— Şi noi la fel... dar singurii lorzi de pe-aici sunt Gormy şi 
acel pierde-vară care tocmai ne-a părăsit, Alyn Cockshaw. 
Eu sunt cavaler rătăcitor, ca şi voi. Ser John Scripcarul mi 
se spune. 

Era genul de nume pe care şi l-ar fi putut alege un cavaler 
rătăcitor, dar Dunk nu mai văzuse niciodată vreunul care să 
poarte veşminte ori armură atât de strălucitoare sau 
călărind un asemenea cal. Cavalerul din pădurea de aur, 
gândi el. 

— Numele meu îl ştii. Pe scutierul meu îl cheamă Egg. 

— Îmi pare bine să te cunosc, ser. Hai, vino cu noi la 
Zidurile Albe şi rupe câteva lănci, în cinstea noii cununii a 
Lordului Butterwell. Sunt sigur că te-ai putea dovedi la 
înălţime. 


Dunk nu mai luptase în nici un turnir de la Pajiştea Ashford 
încoace. Dacă aş putea să câştig câteva trofee, am mânca 
bine în drumul spre nord, gândi el, dar lordul cu trei castele 
pe scut spuse: 

— Ser Duncan trebuie să-şi vadă de drum. Şi noi la fel. 

John Scripcarul nu-l luă în seamă pe mai vârstnicul bărbat. 

— Mi-ar plăcea să-mi încrucişez sabia cu tine, ser. Mi-am 
încercat puterile cu oameni din multe ţări şi seminţii, dar 
niciodată cu unul de statura ta. Şi tatăl tău a fost la fel de 
falnic? 

— Nu mi-am cunoscut tatăl, ser. 

— Îmi pare rău să aud asta. Şi mie mi-a fost răpit tatăl 
prea curând. Scripcarul se întoarse spre lordul celor trei 
castele: ar trebui să-l invităm pe Ser Duncan să se alăture 
grupului nostru vesel. 

— N-avem nevoie de unul ca el. 

Dunk nu-şi găsea cuvintele. Nu adesea era poftit un 
cavaler rătăcitor fără o leţcaie să călătorească alături de 
înalții lorzi. Aş avea mai multe în comun cu servitorii lor. 
Judecând după lungimea coloanei, Lordul Cockshaw şi 
Scripcarul luaseră cu ei grăjdari să aibă grijă de caii lor, 
bucătari să-i hrănească, scutieri să le curețe armurile, 
oşteni să-i apere. Dunk îl avea pe Egg. 

— De unul ca el? Scripcarul râse. Cum adică? De unul aşa 
mare ca el? Uită-te numai cât e! Avem nevoie de oameni 
puternici. Săbiile tinere preţuiesc mai mult decât numele 
vechi. Am auzit adesea vorba asta. 

— Spusă de nătărăi. Nu ştii absolut nimic despre omul 
ăsta. Ar putea fi un brigand sau vreun spion de-al Corbului 
Sângelui. 

— Nu-s spionul nimănui, protestă Dunk. Şi, lordul meu, n- 
ai dreptul să vorbeşti despre mine de parcă aş fi surd, mort 
sau departe, în Dorne. 

Ochii de cremene îl scrutară. 

— Departe în Dorne ar fi un loc nimerit pentru tine, ser. 
Din partea mea, acolo să te duci. 


— Nu-l lua în seamă, interveni Scripcarul. E un bătrân 
ursuz... suspectează pe toată lumea. Gormy, simt că-mi 
place omul ăsta. Ser Duncan, vii cu noi la Zidurile Albe? 

— Stăpâne, eu... Cum putea să împartă aceeaşi tabără cu 
unii ca ei? Servitorii aveau să le ridice pavilioanele, 
grăjdarii să le ţesale caii, bucătarii să-i servească pe fiecare 
cu un clapon sau cu o halcă de vită, în vreme ce Dunk şi 
Egg şi-ar molfăi bucăţile tari de carne sărată. N-aş putea, 
zise Dunk. 

— Vezi, spuse lordul celor trei castele. Îşi ştie locul, şi locul 
lui nu e cu noi. Cavalerul îşi întoarse calul înapoi spre drum. 
Lordul Cockshavw o fi deja la doi kilometri înaintea noastră. 

— Bănuiesc că va trebui să-l ajung iarăşi din urmă. 
Scripcarul îi zâmbi lui Dunk, cu un aer de scuză. Poate că 
ne-om mai întâlni cândva. Aşa sper. Mi-ar plăcea să-mi 
încerc lancea pe tine. 

Dunk nu ştia ce să răspundă la asta. 

— Succes în turnir, ser, reuşi el să îngaime, în cele din 
urmă, dar Ser John se întorsese deja s-o ia pe urmele 
coloanei. Mai vârstnicul lord porni după el. Dunk era 
bucuros să-l vadă dus. Nu-i plăcuseră ochii de cremene, nici 
aroganţa Lordului Alyn. Scripcarul părea un om destul de 
plăcut, dar avea şi el ceva ciudat. Două scripci şi două săbii, 
o cruce zimţată, îi spuse Dunk lui Egg, în timp ce priveau 
praful stârnit în urma celor plecaţi. Ce casă e asta? 

— Niciuna, ser. N-am văzut blazonul ăsta în nici un 
armorial. 

Poate, până la urmă, chiar o fi un cavaler rătăcitor. Dunk 
îşi concepuse propriul blazon la Pajiştea Ashford, când o 
păpuşară zisă 'Tanselle Lungana l-a întrebat ce vrea să aibă 
pictat pe scut. 

— Să fie lordul mai vârstnic vreo rudă a Casei Frey? 

Cei din Casa Frey purtau castele pe scuturi şi proprietăţile 
lor nu erau departe de locul în care se aflau. 

Egg dădu ochii peste cap. 


— Însemnele Casei Frey sunt două turnuri albastre legate 
între ele de un pod, pe fond gri. Acelea erau trei castele 
negre pe fond portocaliu, ser. Ai văzut vreun pod? 

— Nu. Face asta doar ca să mă sâcâie. Şi data viitoare 
când îţi mai dai ochii peste cap în faţa mea, îţi trag una 
peste ureche de-o să-ţi rămână întorşi în cap pe veci. 

Egg îl privi smerit: 

— N-am vrut să... 

— Lasă ce-ai vrut. Spune-mi numai cine era. 

— Gormon Peake. Lordul de Starpike. 

— Asta e în Reach, nu-i aşa? Chiar are trei castele? 

— Doar pe scut, ser. Într-adevăr, Casa Peake a avut 
cândva, trei castele, dar a pierdut două dintre ele. 

— Cum să pierzi două castele? 

— Luptând pentru Dragonul Negru, ser. 

— Oh! Dunk se simţea ca un idiot. Aceeaşi poveste. 

De două sute de ani, regatul fusese condus de urmaşii lui 
Aegon Cuceritorul şi de surorile lui, care uniseră Cele Şapte 
Regate şi făuriseră Tronul de Fier. Stindardele lor aveau ca 
blazon dragonul cu trei capete al Casei Targaryen, roşu pe 
fond negru. Cu şaisprezece ani în urmă, un fiu bastard al 
Regelui Aegon al IV-lea, pe nume Daemon Blackfyre, se 
răzvrătise împotriva fratelui său, fiul legitim. Daemon 
folosise şi el dragonul cu trei capete pe stindarde, dar 
inversase culorile, aşa cum făceau mulţi bastarzi. Revolta sa 
se sfârşise pe Câmpul lerbii Roşii, unde Daemon şi fiii săi 
gemeni au murit sub ploaia de săgeți a Corbului Sângelui. 
Rebelii supraviețuitori care au plecat genunchiul fuseseră 
iertaţi, dar unii pierduseră pământuri, alţii titluri şi alţii aur. 
Cu toţii au dat ostatici, ca zălog al viitoarei lor loialităţi. 

Trei castele negre pe fond portocaliu. 

— Acum îmi amintesc. Lui Ser Arian nu i-a plăcut niciodată 
să vorbească despre Câmpul lerbii Roşii, însă odată, când 
era cherchelit, mi-a povestit cum a murit fiul surorii sale. 
Dunk auzea parcă şi-acum glasul bătrânului, parcă-i simţea 
răsuflarea cu miros de vin. Roger de Penneytree, aşa-l 


chema, continuă el. Capul i-a fost zdrobit de buzduganul 
unui lord cu trei castele pe scut. Lordul Gormon Peake. 
Bătrânul nu i-a ştiut niciodată numele. Sau n-a vrut să i-l 
ştie. Lordul Peake şi John Scripcarul nu mai erau acum 
decât o dâră de praf roşu în depărtare. Au trecut 
şaisprezece ani de-atunci. Pretendentul a murit şi cei care i- 
au urmat au fost exilați sau iertaţi. Oricum, n-am eu nici-o 
treabă cu asta. 

Merseră alături o vreme, în tăcere, ascultând ţipetele 
tânguitoare ale păsărilor. După vreo doi kilometri, Dunk îşi 
drese glasul şi spuse: 

— Butterwell, zicea. Sunt pe-aproape pământurile lui? 

— În partea cealaltă a lacului, ser. Lordul Butterwell a fost 
maestru trezorier pe vremea când pe Tronul de Fier şedea 
Regele Aegon. Daeron l-a făcut Mână a Regelui, dar nu 
pentru multă vreme. Blazonul lui e în dungi vălurite, verzi, 
albe şi galbene, ser. Lui Egg îi plăcea nespus să-şi etaleze 
cunoştinţele de heraldică. 

— E prieten cu tatăl tău? 

Egg se strâmbă. 

— Tata nu l-a agreat niciodată. În timpul Rebeliunii, cel de- 
al doilea născut al Lordului Butterwell a luptat de partea 
pretendentului, iar fiul cel mare de partea regelui. Astfel, s- 
a asigurat că va fi oricum de partea învingătorului. Lordul 
Butterwell n-a luptat de partea nimănui. 

— Unii ar considera asta o dovadă de prudenţă. 

— Tatăl meu a considerat-o o dovadă de laşitate. 

Da, fără doar şi poate. Lordul Maekar era un om aspru, 
mândru şi dispreţuitor. 

— Trebuie să trecem pe la Zidurile Albe ca să ajungem la 
drumul regelui. Ce-ar fi să ne punem burţile la cale? Numai 
gândul îi făcea maţele să chiorăie. Poate că vreunul dintre 
nuntaşi va avea nevoie de un însoțitor ca să se întoarcă la 
locul lui. 

— Parcă ziceai că mergem spre nord. 


— Zidul dăinuie de opt mii de ani, va mai rezista încă 
puţin. Sunt două mii de kilometri de-aici până acolo şi ne-ar 
prinde bine nişte arginţi în plus în pungă. Dunk se şi vedea 
călare pe Tunetul, doborându-l pe acel acru lord bătrân cu 
trei castele pe scut. Ar fi fost plăcut. „ Te-a învins scutierul 
bătrânului Ser Arian”, i-aş putea spune, când ar veni să-şi 
răscumpere armele şi armura. „Cel care l-a înlocuit pe 
băiatul pe care l-ai ucis.” Bătrânului i-ar plăcea asta. 

— Nu te gândeşti să intri în turnir, nu-i aşa, ser? 

— Poate că este timpul. 

— Nu este, ser. 

— Poate că este timpul să-ţi trag o scatoalcă peste ureche. 
N-ar trebui să câştig decât două runde. Dac-aş putea aduna 
banii din două răscumpărări şi aş plăti doar una, am mânca 
regeşte timp de un an. 

— Dacă ar fi vreo bătălie cavalerească, s-ar putea să 
particip. 

Statura şi puterea lui Dunk i-ar fi slujit mai bine într-o 
înfruntare colectivă decât într-un duel. 

— Nu e obiceiul să se organizeze o bătălie la o nuntă, ser. 

— Dar e obiceiul să se organizeze un ospăț. Avem cale 
lungă de mers. De ce să nu plecăm la drum cu burţile pline, 
măcar o dată? 

Soarele cobora la apus când zăriră lacul, cu apele 
scânteind roşietice şi aurii, strălucitoare ca o coală de 
aramă bătută. Când, deasupra unor sălcii, zăriră micile 
turnuri ale hanului, Dunk îşi îmbrăcă din nou tunica 
îmbibată de sudoare şi se opri să-şi stropească faţa cu 
puţină apă. Se spălă de praful drumului cât putu de bine şi 
îşi trecu degetele ude prin chica deasă întreţesută cu şuviţe 
decolorate de soare. N-avea ce să facă în privinţa staturii 
sale şi nici a cicatricii de pe obraz, dar nu voia să arate ca 
un sălbatic cavaler tâlhar. 

Hanul era mai mare decât se aşteptase, o construcţie din 
lemn, cu turnuri, lăbărţată şi cenugşie, din care jumătate se 
înălța pe piloni deasupra apei. Pe ţărmul mocirlos al lacului 


fusese aşternută o cărare din scânduri grosolane, până la 
debarcader, dar nici podul umblător, nici podarii nu erau de 
zărit. De-a curmezişul drumului se înălța cu grajd cu 
acoperişul de stuf. Curtea era înconjurată de un zid 
construit din piatră brută, dar poarta era deschisă. 
Înăuntru, găsiră o fântână şi o adăpătoare. 

— Ocupă-te de animale, îi spuse Dunk lui Egg, dar vezi să 
nu bea prea mult. Am să întreb de nişte mâncare. 

O găsi pe hangiţă măturând scările. 

— Aţi venit pentru podul umblător? îl întrebă femeia. Aţi 
întârziat. Apune soarele, şi lui Ned nu-i place să traverseze 
noaptea, decât dacă e lună plină. Se întoarce dis-de- 
dimineaţă. 

— Ştii cumva cât cere? 

— Trei gologani pentru fiecare dintre voi. Şi zece pentru 
cai. 

— Avem doi cai şi un catâr. 

— Tot zece e şi pentru catâri. 

Dunk făcu socoteala în cap şi ajunse la treizeci şi şase, mai 
mult decât se aşteptase să cheltuiască. 

— Ultima oară când am trecut pe-aici, era câte doi 
gologani pentru oameni şi şase pentru cai. 

— Discută asta cu Ned. Pe mine nu mă priveşte. Dacă 
sunteţi în căutarea unui pat, n-am niciunul de oferit. Lordul 
Shawney şi Lordul Costayne au venit cu alaiul. Suntem plini 
până la refuz. 

— E şi Lordul Peake aici? L-a ucis pe scutierul lui Ser 
Arian. Era cu Lordul Cockshaw şi cu John Scripcarul. 

— Ned i-a trecut apa cu ultima tură. Femeia îl cercetă pe 
Dunk de sus până jos. Aţi făcut parte din grupul lor? 

— I-am întâlnit pe drum, atâta tot. Un miros plăcut venea, 
dus de vânt, dinspre ferestrele hanului, un miros de-i lăsa 
gura apă. S-ar putea să vrem şi noi din ce frigi acolo, dacă 
nu e prea scump. 

— E mistreţ, răspunse femeia, cu mult piper, servit cu 
ceapă, ciuperci şi piure de napi. 


— Ne descurcăm şi fără napi. Câteva felii de mistreţ şi o 
halbă din berea aia bună, brună, pe care-o aveţi. Cât ai cere 
pentru asta? Şi poate că s-ar găsi un loc în grajdul tău, 
unde să înnoptăm. 

Asta fu o greşeală. 

— Grajdurile sunt pentru cai. De-aia le zicem grajduri. Eşti 
mare cât un cal, ce-i drept, dar văd că n-ai decât două 
picioare. Femeia balansă mătura spre el, să-l alunge. N-am 
cum să hrănesc toate Cele Şapte Regate. Mistreţul e pentru 
oaspeţii mei. Berea la fel. N-am de gând să-i aud pe lorzi 
spunând că nu-mi ajunge mâncarea sau băutura ca să-i 
îndestulez. Lacul e plin de peşti şi veţi găsi şi alţi vagabonzi 
adăpostiţi pe lângă buturugi. Cavaleri rătăcitori, dacă stai 
să-i crezi. Din tonul ei se desluşea limpede că ea nu-i 
credea. Poate că au mâncare să vă dea. Mie nu-mi pasă. 
Acum pleacă, am treabă. Uşa se închise cu o bufnitură 
puternică în spatele ei, înainte ca lui Dunk să-i treacă măcar 
prin cap s-o întrebe unde erau buturugile alea. 

Îl găsi pe Egg aşezat pe marginea adăpătorii, înmuindu-şi 
picioarele în apă şi făcându-şi vânt cu pălăria lui mare şi 
pleoştită. 

— Fac friptură de porc, ser? Simt miros de carne de porc. 

— Mistreţ, răspunse Dunk pe un ton mohorât, dar cine să 
vrea mistreţ, când avem bunătate de vită sărată. 

Egg se strâmbă. 

— Aş putea, rogu-te, să-mi mănânc mai bine cizmele, ser? 
O să-mi fac altă pereche din vita sărată. E mai rezistentă. 

— Nu, răspunse Dunk încercând să-şi stăpânească 
zâmbetul. Nu poţi să-ţi mănânci cizmele. Dar încă o vorbă şi 
o să-mi mănânci pumnul. Scoate-ţi picioarele din 
adăpătoarea aia. Îşi găsi coiful mare pe catâr şi i-l azvârli lui 
Egg. Trage nişte apă din fântână şi pune la înmuiat vita 
sărată. Dacă nu era înmuiată destul, riscai să-ţi rupi dinţii 
cu ea. Avea cel mai bun gust când era înmuiată în berE. Dar 
mergea şi în apă. Şi nu folosi adăpătoarea, adăugă Dunk. N- 
am de gând să-ţi gust picioarele. 


— Picioarele mele i-ar da mai multă savoare, ser, răspunse 
Egg, mişcându-şi degetele. 

Dar făcu aşa cum i se spusese. 

Cavalerii rătăcitori n-au fost greu de găsit. Egg le zări 
focul licărind în pădure, pe malul lacului şi se îndreptară 
într-acolo, trăgând animalele după ei. Băiatul ducea coiful 
lui Dunk sub braţ, împroşcând noroi la fiecare pas. Soarele 
era de-acum o amintire roşie la apus. În scurt, timp, copacii 
se despărţiră şi cei doi se pomeniră într-un loc care trebuie 
să fi fost cândva un crâng de copaci ai inimii. Doar un cerc 
de buturugi albe şi o încrengătură de rădăcini albe ca osul 
se mai aflau acolo unde se înălţaseră copacii pe vremea 
când copiii pădurii domneau în Westeros. 

Printre buturugile de copaci ai inimii, găsiră doi bărbaţi 
ghemuiţi lângă un foc, trecându-şi un burduf cu vin de la 
unul la altul. Caii celor doi păşteau dincolo de crâng, iar 
armurile lor fuseseră ordonat stivuite. Undeva la o parte, cu 
spatele sprijinit de un castan, şedea un bărbat mult mai 
tânăr. 

— Bine v-am găsit, cavalerilor! strigă Dunk cu glas voios. 
Nu era niciodată înţelept să iei nişte oameni înarmaţi pe 
nepregătite. Mie-mi zice Ser Duncan Vlăjganul. Flăcăul ăsta 
este Egg. Putem să ne aşezăm lângă focul vostru? 

Un bărbat trupeş, de vârstă mijlocie, se ridică să-i 
întâmpine, îmbrăcat în veşminte nobile, dar ponosite. Avea 
faţa încadrată de perciuni roşcaţi, extravaganţi. 

— Mă bucur să te cunosc, Ser Duncan. Da' ştiu că eşti 
mare... şi eşti bine-venit, fireşte, împreună cu flăcăul tău. 
Egg ziceai? Ce fel de nume e ăsta, rogu-te? 

— Unul scurt, ser. Egg era prea isteţ ca să le 
mărturisească unor necunoscuţi că Egg venea de la Aegon. 

— Chiar aşa. Ce s-a întâmplat cu părul tău? 

Păduchi, gândi Dunk. Spune-i că ai avut păduchi, băiete. 
Era cea mai sigură poveste, povestea pe care o spuneau cel 
mai adesea... deşi, uneori, lui Egg îi căşuna cine ştie ce 
ghiduşie copilărească. 


— Mi l-am ras, ser. Am de gând să rămân ras în cap până- 
mi dobândesc titlul de cavaler. 

— Un legământ nobil. Eu sunt Ser Kyle, Motanul din 
Mlaştina Ceţoasă. Sub castanul de colo stă Ser Glendon... 
Ball. lar acolo-l aveţi pe bunul Ser Maynard Plumm. 

Egg îşi ciuli urechile la auzul acestui nume. 

— Plumm 1... eşti rudă cu Lordul Viserys Plumm, ser? 

— De departe, mărturisi Ser Maynard, un bărbat înalt, 
subţire, cu umerii lăsaţi şi un păr lung, drept şi bălai. Deşi 
mă îndoiesc că Nobilul Lord ar recunoaşte-o. S-ar putea 
spune că ele o prună dulce, în timp ce eu sunt una acră. 
Mantia lui Plumm era la fel de violet ca numele cu 
rezonanţă de prună pe care-l purta, dar era zdrenţuită la 
margini şi prost vopsită. Era prinsă pe umăr cu o broşă 
dintr-o piatră a lunii, mare cât un ou de găină. În rest, mai 
purta haine din pânză aspră, cenuşie şi piele maro, pătată. 

— Avem vită sărată, anunţă Dunk. 

— Ser Maynard are un sac cu mere, zise Kyle Motanul. lar 
eu am ouă murate şi ceapă. Păi, împreună avem toate 
ingredientele unui ospăț! Ia loc, ser. Avem buturugi de tot 
felul, după placul inimii. Vom fi aici până dimineaţa târziu, 
dacă nu cumva am presupus greşit. Există un singur pod 
plutitor şi nu e destul de mare să ne ia pe toţi. Lorzii şi 
suitele lor trebuie să traverseze primii. 

— Ajută-mă la animale, îi spuse Dunk lui Egg. Împreună, 
cei doi au scos şaua de pe Tunet, pe Potop şi Maester. 

Abia după ce animalele fură hrănite, adăpate şi priponite 
pentru noapte, Dunk acceptă burduful de vin pe care i-l 
oferi Ser Maynard. 

— Până şi vinul acru e mai bun decât nimic, zise Kyle 
Motanul. Vom bea vinuri vechi mai de soi la Zidurile Albe. 
Se zice că Lordul Butterwell are cele mai bune vinuri de la 
nord de Arbor. A fost cândva Mâna Regelui, ca şi bunicul lui, 
mai înainte. Pe lângă asta, se spune că e un om evlavios şi 
foarte bogat. 


— Toată bogăţia îi vine de la vite, interveni Maynard 
Plumm. Ar trebui să-şi ia un uger umflat drept blazon. Celor 
din Casa Butterwell le curge lapte prin vene, iar Frey nu 
sunt nici ei mai buni. Va fi o căsătorie între hoţi de vite şi 
strângători de biruri, o clică de zornăitori de bani unindu-se 
cu alta. Când s-a ridicat Dragonul Negru, acest lord al 
vitelor şi-a trimis un fiu la Daemon şi altul la Daeron, ca să 
se asigure că are un Butterwell de partea învingătoare. 
Amândoi au pierit pe Câmpul lerbii Roşii, iar mezinul a 
murit în timpul primăverii. De aceea încheie această nouă 
căsătorie. Dacă noua lui soţie nu-i dăruieşte un fiu, numele 
Butterwell va pieri odată cu el. 

— Aşa cum ar trebui. Ser Glendon Ball trecu încă o dată 
piatra de şlefuit peste lama săbiei. Laşii sunt urâţi de 
Războinic. 

Dispreţul din glasul tânărului îl făcu pe Dunk să-l 
cerceteze mai atent. Hainele lui Ser Glendon erau din 
țesătură bună, dar foarte uzate şi desperecheate, de parcă 
ar fi fost de căpătat. De sub coifu-i de fier ieşeau smocuri de 
păr castaniu. Flăcăul era scund şi îndesat, cu ochi mici şi 
apropiaţi, umeri vânjoşi şi braţe musculoase. Avea 
sprâncenele zburlite, ca două omizi după o primăvară 
umedă, nasul mare, bărbia agresivă. Şi era tânăr. 
Şaisprezece ani, poate. Nu mai mult de optsprezece. Dunk 
l-ar fi putut lua drept un scutier, dacă Ser Kyle nu l-ar fi 
numit ser. Flăcăul avea coşuri pe obraji în loc de barbă. 

— De când eşti cavaler? îl întrebă Dunk. 

— De destulă vreme. Jumătate de an, luna viitoare. M-a 
făcut cavaler Ser Morgan Dunstable de la Cascada 
Saltimbancului, sub privirile a două duzini de oameni, dar 
mă pregătesc pentru asta de când m-am născut. Am mers în 
şa înainte să ştiu să umblu şi i-am smuls dintele din gură 
unui bărbat în toată firea, înainte să-mi cadă mie vreunul. 
Am de gând să-mi câştig renumele la Zidurile Albe şi să 
revendic oul de dragon. 


— Oul de dragon? Asta e recompensa campionului? Zău? 
Ultimul dragon pierise acum o jumătate de secol, o femelă. 
Dar Ser Arian văzuse câteva ouă de-ale ei. Erau tari ca 
piatra, zicea, dar frumoase la vedere, îi spusese lui Dunk 
bătrânul. Cum de-a pus mâna Lordul Butterwell pe un ou 
de dragon? întrebă Dunk. 

— Regele Aegon i l-a dăruit bunicului său, după ce acesta 
l-a găzduit o noapte în vechiul castel, zise Ser Maynard 
Plumm. 

— A fost o recompensă pentru vreo faptă de vitejie? 
întrebă Dunk. 

Ser Kyle chicoti. 

— Aşa ar putea zice unii. Se spune că bătrânul Lord 
Butterwell avea trei tinere fiice fecioare când înălţimea Sa a 
trecut pe-acolo. Dimineaţa, toate trei aveau bastarzi regali 
în micile lor pântece. O noapte fierbinte, asta a fost. 

Dunk mai auzise asemenea poveşti. Aegon cel Netrebnic 
se culcase cu jumătate din fecioarele regatului şi zămislise 
bastarzi cu multe dintre ele, după cum se vorbea. Mai rău, 
bătrânul rege i-a recunoscut pe toţi pe patul de moarte, 
bastarzii de obârşie joasă, născuţi din fetişcane de tavernă, 
târfe ori păstoriţe, şi Marii Bastarzi ale căror mame 
fuseseră de obârşie nobilă. 

— Am fi cu toţii fiii bastarzi ai bătrânului Rege Aegon, dacă 
jumătate din poveştile astea ar fi adevărate. 

— Şi cine poate spune că nu suntem? întrebă sarcastic Ser 
Maynard. 

— Ar trebui să vii cu noi la Zidurile Albe, Ser Duncan, îl 
îndemnă Ser Kyle. Statura ta va atrage negreşit atenţia 
vreunui lord. Ţi-ai putea găsi o slujbă bună. Eu, unul, ştiu 
că-mi voi găsi. Va fi şi Joffrey Caswell la nunta asta, Lordul 
de la Podul Amar. Pe când avea trei ani, i-am făcut prima 
sabie. I-am cioplit-o din lemn de pin, pe potriva mâinii sale. 
În tinereţe, mi-am pus sabia în slujba tatălui său. 

— Tot cioplită din pin era şi sabia aceea? întrebă Ser 
Maynard. 


Kyle Motanul avu gentileţea să râdă. 

— Sabia aceea era din oţel bun, te asigur. Aş mânui-o 
iarăşi bucuros în slujba centaurului. Ser Duncan, chiar dacă 
nu hotărăşti să participi la turnir, vino cu noi la ospăţul de 
nuntă. Vor fi cântăreţi şi muzicanți, jongleri şi saltimbanci şi 
o trupă de pitici comici. 

Dunk se încruntă. 

— Egg şi cu mine aveam în faţă o călătorie lungă. Mergem 
spre nord, la Winterfell. Lordul Beron Stark adună săbii ca 
să alunge krakenii pe vecie de pe țărmurile lui. 

— E prea frig acolo pentru mine, zise Ser Maynard. Dacă 
vreţi să ucideţi krakeni, mergeţi în vest. Lannisterii 
construiesc corăbii să-i atace din nou pe oamenii de fier, în 
insulele lor de baştină. Aşa-i poţi veni de hac lui Dagon 
Greyjoy. Să-l înfrunţi pe uscat e zadarnic, nu face decât să 
se strecoare înapoi pe mare. Trebuie să-l înfrângi pe mare. 

Părea verosimil, dar perspectiva de a se lupta cu oamenii 
de fier pe mare nu era pe placul lui Dunk. Trăise experienţa 
asta pe Doamna Albă, călătorind din Dorne spre Oraşul 
Vechi, când îşi îmbrăcase armura ca să ajute echipajul să 
respingă nişte atacatori. Fusese o bătălie disperată şi 
sângeroasă şi, la un moment dat, fusese cât pe ce să cadă în 
apă. Asta i-ar fi adus sfârşitul. 

— Tronul ar trebui să înveţe de la Casele Stark şi 
Lannister, afirmă Ser Kyle Motanul. Ei luptă, cel puţin. 
Targaryenii ce fac? Regele Aerys se ascunde printre cărţile 
lui. Prinţul Rhaegel ţopăie despuiat prin sălile Fortăreţei 
Roşii, iar Prinţul Maekar cloceşte în Castelul Verii. 

Egg aţâţa focul cu un băț, stârnind scântei care pluteau 
sus, pe cerul nopţii. Dunk fu mulţumit să-l vadă ignorând 
felul în care fusese pomenit numele tatălui său. Poate că a 
învăţat, în sfârşit, să-şi ţină gura aia. 

— Eu, unul, îl consider vinovat pe Corbul Sângelui, 
continuă Ser Kyle. E Mâna Regelui, dar nu face nimic, în 
timp ce krakenii răspândesc foc şi teroare de-a lungul şi de- 
a latul Mării Apusului. 


Ser Maynard ridică din umeri. 

— Are ochiul îndreptat spre Tyrosh, unde Oţelul 
înverşunat stă în exil, uneltind cu fiii lui Daemon Blackfyre. 
Aşa că ţine corăbiile regelui aproape, ca să-i împiedice dacă 
încearcă să treacă. 

— Da, s-ar putea, zise Ser Kyle, dar mulţi ar primi bucuroşi 
întoarcerea Oţelului înverşunat. Corbul Sângelui este 
rădăcina tuturor nenorocirilor noastre, viermele alb care 
roade inima regatului. 

Dunk se încruntă, amintindu-şi de septonul cocoşat de la 
Septul de Piatră. 

— Poţi să plăteşti cu capul pentru asemenea cuvinte. Unii 
ar putea spune că vorbele tale sunt trădare. 

— Cum poate fi adevărul trădare? întrebă Kyle Motanul. 
Pe vremea Regelui Daeron, nu trebuia nimeni să se teamă 
când spunea ce gândeşte, însă acum? Pufni cu dispreţ. 
Corbul Sângelui l-a aşezat pe Regele Aerys pe Tronul de 
Fier, dar pentru câtă vreme? Aerys e neputincios, iar când 
va muri, va veni un război sângeros pentru coroană între 
Lordul Rivers şi Prinţul Maekar, Mâna împotriva 
moştenitorului. 

— L-ai uitat pe Prinţul Rhaegel, amice, obiectă Ser 
Maynard, pe un ton blajin. El e urmaşul lui Aerys, nu 
Maekar, şi apoi copiii lui. 

— Rhaegel e slab la minte. Ei, bine, nu-i vreau răul, dar 
omul e ca şi mort, la fel şi gemenii lui, deşi nu se ştie dacă 
vor muri de buzduganul lui Maekar sau de vrăjile Corbului 
Sângelui... 

Păzească-ne Cei Şapte, gândi Dunk, când Egg interveni, 
cu glas piţigăiat şi sonor: 

— Prinţul Maekar este fratele Prințului Rhaegel. Ţine la el. 
Nu i-ar face rău niciodată, nici alor lui. 

— Taci din gură, băiete, mârâi Dunk. Aceşti cavaleri nu vor 
să-ţi audă părerile. 

— Pot să vorbesc, dacă vreau. 


— Ba nu, i-o reteză Dunk. Nu poţi. Gura aia ataosăte 
bage-n mormânt într-o bună zi. Şi pe mine la fel, foarte 
probabil. Cred că vita sărată s-a înmuiat destul. Câte o 
bucăţică pentru prietenii noştri. Hai, grăbeşte-te! 

Egg se îmbujoră şi, preţ de o fracțiune de secundă, Dunk 
se temu că băiatul avea să-i întoarcă vorba. Dar puştiul îi 
aruncă o privire ursuză, clocotind de mânie, aşa cum numai 
un băiat de unsprezece ani putea să clocotească. 

— Da, domnule, spuse el, pescuind pe fundul coifului lui 
Dunk. 

Ţeasta rasă îi lucea roşiatică în lumina focului, când le 
întinse carnea de vită sărată. 

Dunk îşi luă bucata şi începu să se lupte cu ea. Pusă la 
înmuiat, carnea se transformase din lemn în piele, nimic 
altceva. Molfăi un colţ, simțind gustul sării şi încercând să 
nu se gândească la friptura de mistreţ de la han, sfârâind 
pe frigare şi picurând grăsime. 

Pe măsură ce se lăsa înserarea, dinspre lac începură să 
mişune muşte şi musculiţe care înţepau. Muştele preferau 
să le sâcâie caii, dar musculiţele erau atrase de carnea de 
om. Singurul mod prin care se puteau feri de muşcătura lor 
era să stea aproape de foc, inhalând fum. Te prăjeşti sau 
eşti devorat, gândi mohorât Dunk. Ai ce alege. Îşi scărpină 
braţul şi se trase mai aproape de foc. 

Curând, burduful ajunse din nou la el. Vinul era acru şi 
tare. Dunk bău cu nesaţ şi dădu burduful mai departe, în 
timp ce Motanul din Mlaştina Ceţoasă începu să spună cum 
îi salvase viaţa Corbului Sângelui în timpul Rebeliunii 
Blackfyre. 

— Când stegarul Lordului Armond a căzut, am sărit de pe 
cal. Eram înconjurați de trădători... 

— Ser, întrebă Glandon Ball, cine erau aceşti trădători? 
Lumina focului scânteie pe sabia din mâna lui Ser Glendon. 
Urmele de coşuri de pe faţă i se înroşiră ca nişte răni 
deschise şi fiecare muşchi îi era încordat ca un arc. Tatăl 
meu a luptat pentru Cavalerul Dragon. 


Aceeaşi poveste. Dunk pufni. Roşu sau Negru? Asta nu era 
o întrebare pe care puteai s-o adresezi cuiva. Aducea 
necazuri întotdeauna. 

— Sunt sigur că Ser Kyle n-a vrut să-ţi insulte tatăl. 

— Nicidecum, întări Ser Kyle. E o poveste veche, Dragonul 
Roşu şi Dragonul Negru. N-are rost, flăcăule, să ne certăm 
pentru asta acum. Aici suntem cu toţii fraţi ai codrului. 

Ser Glendon păru să cântărească vorbele Motanului, ca să 
vadă dacă era luat în batjocură. 

— Daemon Blackfyre n-a fost un trădător. Bătrânul rege 
lui i-a dat sabia. A văzut în Daemon un om vrednic, deşi era 
născut bastard. De ce altceva să fi pus sabia Blackfyre în 
mâna lui, şi nu în a lui Daeron? Lui a vrut să-i lase şi 
regatul. Daemon a fost mai bun. 

Se aşternu tăcerea. Dunk auzea cum focul trosneşte 
domol. Simţea musculiţele mişunându-i pe ceafă. Le plesni, 
cu ochii la Egg, dorindu-şi ca băiatul să tacă mâlc. 

— Eram doar un copil când s-au luptat pe Câmpul lerbii 
Roşii, spuse el, când nimeni altcineva nu părea că are de 
gând să rupă tăcerea. Dar am fost scutierul unui cavaler 
care a luptat alături de Dragonul Roşu, iar mai târziu am 
slujit un altul care a luptat de partea Dragonului Negru. Au 
existat bărbaţi viteji de ambele părţi. 

— Bărbaţi viteji, îl îngână Kyle Motanul, cu jumătate de 
gură. 

— Eroi. Glendon Ball îşi întoarse scutul, ca toţi să poată 
vedea blazonul pictat acolo, o sferă de foc ce arunca sclipiri 
roşii şi galbene pe un fond negru ca noaptea. Îmi curge prin 
vene sânge de erou. 

— Eşti fiul Globului de Foc, spuse Egg. 

Atunci îl văzură pentru prima oară pe Ser Glendon 
zâmbind. 

Ser Kyle Motanul îl cercetă atent pe băiat. 

— Cum e cu putinţă? Câţi ani ai? Queynton Ball a murit... 

—... înainte să mă nasc eu, îl completă Ser Glendon, dar în 
mine trăieşte din nou. Îşi vâri sabia înapoi în teacă. Osă vă 


demonstrez tuturor la Zidurile Albe, când o să-mi revendic 
oul de dragon. 

În ziua următoare, profeția lui Ser Kyle se adeveri. Podul 
plutitor al lui Ned nu era nici pe departe suficient de mare 
ca să-i transporte pe toţi cei doritori să traverseze lacul. 
Lorzii Costayne şi Shawney aveau prioritate, cu suitele lor. 
Pentru asta era nevoie de mai multe drumuri, şi fiecare 
dura mai mult de un ceas. Aveau de luptat cu zonele 
mlăştinoase de la țărm, de coborât căruțele şi caii, de 
încărcat şi de descărcat pe celălalt mal al lacului. Cei doi 
lorzi împotmoliră lucrurile şi mai mult când se luară la 
harţă pentru întâietate. Shawney era cel mai vârstnic, dar 
Costayne se considera de obârşie mai nobilă. 

Dunk n-avea ce face, decât să aştepte şi să asude. 

— Am putea trece primii dacă m-ai lăsa să-mi folosesc 
cizma, sugeră Egg. 

— Am putea, răspunse Dunk, dar n-o vom face. Lordul 
Costayne şi Lordul Shawney au fost aici înaintea noastră. Pe 
lângă asta, sunt lorzi. 

Egg se strâmbă. 

— Lorzi rebeli. 

Dunk cobori spre băiat o privire încruntată: 

— Ce vrei să spui? 

— Au fost de partea Dragonului Negru. Ei, bine, Lordul 
Shawney a fost, la fel şi tatăl Lordului Costayne. Aemon şi 
cu mine obişnuiam să simulăm bătălia pe masa verde a lui 
Maester Melaquin, cu soldaţi pictaţi şi flamuri în miniatură. 
Blazonul lui Costayne e împărţit în patru, cu un potir de 
argint pe fond negru şi cu un trandafir negru pe fond auriu. 
Stindardul acela era la stânga oştirii lui Daemon. Shawney 
a fost cu Oţelul înverşunat, la dreapta, şi era cât pe ce să 
moară din pricina rănilor. 

— O poveste veche şi îngropată. Acum sunt aici, nu-i aşa? 
Aşadar, au plecat genunchiul şi Regele Daeron le-a acordat 
iertarea. 

— Da, dar... 


Dunk strânse buzele băiatului între degete. 

— Taci din gură. 

Egg tăcu. 

Nici nu se îndepărtă bine de țărm ultimul grup de oameni 
ai lui Shawney, că Lordul şi Lady Smallwood se iviră la 
debarcader, cu suita lor, astfel că Dunk şi Egg se văzură 
iarăşi nevoiţi să aştepte. 

Frăția codrului nu supravieţuise peste noapte, se vedea cu 
ochiul liber. Ser Glendon stătea de unul singur, ţâfnos şi 
ursuz. Kyle Motanul socotea că se va face amiază până când 
aveau să fie lăsaţi să urce pe podul plutitor, aşa că se 
desprinse din grup, încercând să se insinueze pe lângă 
Lordul Smallwood, pe care îl cunoştea vag. Ser Maynard îşi 
petrecea timpul flecărind cu hangiţa. 

— 'Ţine-te departe de omul ăla, îl preveni Dunk pe Egg. 
Ceva îl neliniştea la Plumm. Se prea poate să fie un cavaler 
tâlhar. 

Avertismentul nu făcu decât să stârnească şi mai mult 
interesul lui Egg faţă de Ser Maynard. 

— N-am mai întâlnit un cavaler tâlhar. Crezi că are de 
gând să fure oul de dragon? 

— Lordul Butterwell va avea grijă ca oul să fie bine pazit, 
sunt sigur de asta. Dunk se scărpină la muşcăturile de 
musculiţe de pe gât. Crezi că s-ar putea să-l expună la 
ospăț? Mi-ar plăcea să arunc o privire. 

— 'Ţi l-aş arăta pe-al meu, ser, dar e la Castelul Verii. 

— Al tău? Oul tău de dragon? Dunk îl privi încruntat pe 
băiat, întrebându-se dacă glumeşte. De unde a apărut? 

— De la un dragon, ser. Mi l-au pus în leagăn. 

— Vrei o scatoalcă peste ureche? Nu există dragoni. 

— Nu, dar există ouă. Ultimul dragon a lăsat cinci, iar la 
Piatra Dragonului există mai multe, vechi, dinaintea 
Dansului. Fraţii mei au şi ei câte unul. Al lui Aerion parcă e 
făcut din aur şi argint, străbătut de vinişoare de foc. Al meu 
e alb cu verde, numai vârtejuri. 


— Oul tău de dragon? Mi l-au pus în leagăn. Dunk era atât 
de obişnuit cu Egg, încât uneori uita că Aegon era prinţ. 
Fireşte că i-au pus un ou de dragon în leagăn. Ei, bine, vezi 
să nu te-apuci să pomeneşti de ou când s-ar putea să te 
audă cineva. 

— Nu-s prost, ser. Egg cobori glasul: într-o bună zi, 
dragonii se vor întoarce. Fratele meu, Daeron, a visat asta, 
iar Regele Aerys a citit-o într-o profeție. Poate că tocmai din 
oul meu va ieşi un dragon. Ar fi minunat. 

— Zici tu? 

Dunk avea îndoielile sale. Nu şi Egg. 

— Aemon şi cu mine ne imaginam că ouăle noastre vor 
scoate primele dragoni. Dacă s-ar întâmpla aşa, am putea 
zbura în văzduh, pe spatele dragonilor, ca primul Aegon şi 
surorile sale. 

— Da, şi dacă toţi ceilalţi cavaleri din regat ar muri, eu aş 
fi Lordul Comandant al Gărzii Regelui. Dacă ouăle alea 
afurisite sunt atât de preţioase, cum de Lordul Butterwell 
renunţă la al lui? 

— Ca să arate lumii cât e de bogat. 

— Aşa o fi. Dunk îşi scărpină din nou gâtul şi aruncă o 
privire spre Ser Glendon Ball, care strângea chingile de şa, 
în aşteptarea podului plutitor. Calul ăla nu-i va fi de folos. 
Calul lui Ser Glendon era deşelat, pipernicit şi bătrân. Ce 
ştii despre tatăl lui? îl întrebă el pe Egg. De ce i s-a spus 
Globul de Foc? 

— Fiindcă avea capul înfierbântat şi părul roşu. Ser 
Quentyn Ball a fost maestrul de arme al Fortăreţei Roşii. El 
i-a învăţat pe tatăl şi pe unchii mei să lupte. Şi pe Marii 
Bastarzi. Aegon i-a promis că-l primeşte în Garda Regelui, 
aşa că Globul de Foc şi-a obligat soţia să intre în rândul 
surorilor tăcute, numai că, atunci când s-a eliberat un loc, 
Regele Aegon era deja mort şi Regele Daeron i l-a oferit lui 
Ser Willam Wylde, nu lui. Tatăl meu zice că Globul de Foc, la 
fel ca şi Oţelul înverşunat, l-a convins pe Daemon Blackfyre 
să revendice coroana şi l-a salvat atunci când Daeron a 


trimis Garda Regelui să-l aresteze. Mai târziu, Globul de 
Foc l-a ucis pe Lordul Lefford, la porţile Lannisportului şi l-a 
trimis pe Leul Cenuşiu să se ascundă, cu coada între 
picioare, la Casterly Rock. La traversarea râului Mander, i-a 
ucis pe fiii Doamnei Penrose, unul după altul. Se spune că l- 
a cruțat pe cel mai mic, într-un gest de bunăvoință faţă de 
mama sa. 

— A fost un gest cavaleresc, se simţi Dunk nevoit să 
recunoască. Ser Quentyn a murit pe Câmpul lerbii Roşii? 

— Înainte de asta, ser, răspunse Egg. Un arcaş i-a vârât o 
săgeată în gâtlej în timp ce descăleca lângă un pârâu, să 
bea apă. Un om oarecare, nimeni nu ştie cine. 

— Aceşti oameni oarecare pot fi periculoşi când le căşună 
să se apuce de ucis lorzi şi eroi. Dunk zări podul plutitor 
alunecând agale pe lac. Iată-l că vine. 

— Înaintează încet. Ne ducem la Zidurile Albe, ser? 

— De ce nu? Vreau să văd oul de dragon. Dunk zâmbi. 
Dacă o să câştig turnirul, vom avea amândoi câte un ou de 
dragon. Egg îi aruncă o privire neîncrezătoare. Ce-i? De ce 
te uiţi aşa la mine? 

— 'Ţi-aş putea spune, ser, răspunse băiatul solemn, dar 
trebuie să învăţ să-mi ţin gura. 

Cavalerii rătăcitori au fost aşezaţi la masa de jos, mai 
aproape de uşi decât de dais. 

Zidurile Albe erau o construcţie aproape nouă pentru un 
castel, înălţată cu doar patruzeci de ani în urmă, de bunicul 
actualului lord. Oamenii din popor de prin partea locului 
numeau castelul Casa de Lapte, căci avea zidurile, 
donjoanele şi turnurile zidite din piatră albă, şlefuită cu 
măiestrie, scoasă din carierele din Vale şi adusă peste 
munţi, cu mare cheltuială. În interior, podelele şi coloanele 
erau din marmură albă ca laptele, cu nervuri aurii, iar 
grinzile tavanelor erau sculptate din trunchiuri de copaci ai 
inimii, albe ca osul. Dunk nici nu-şi putea imagina cât 
costaseră toate astea. 


Sala principală nu era, însă, atât de mare precum altele pe 
care le văzuse. Măcar am fost primiţi sub acoperiş, gândi 
Dunk, ocupându-şi locul pe bancă, între Ser Maynard 
Plumm şi Kyle Motanul. Deşi neinvitaţi, cei trei fuseseră 
acceptaţi la ospăț destul de uşor: refuzul de a-i oferi unui 
cavaler ospitalitate, în ziua nunţii, aducea ghinion. 

Tânărul Ser Glendon, însă, avusese ceva de furcă. 

— Globul de Foc n-a avut nici un fiu, l-a auzit Dunk 
spunându-i tânărului, în gura mare, pe maestrul de 
ceremonii al Lordului Butterwell. Flăcăul i-a răspuns aprins 
şi numele lui Ser Morgan Duskendale a fost pomenit de mai 
multe ori, dar maestrul de ceremonii rămăsese de neclintit. 
Când Ser Glendon şi-a atins mânerul săbiei, o duzină de 
oşteni şi-au făcut apariţia, cu sulițe în mâini şi, preţ de o 
clipă, părea că totul avea să se lase cu vărsare de sânge. 
Doar intervenţia unui cavaler vânjos şi bălai pe nume Kirby 
Pimm a salvat situaţia. Dunk era prea departe ca să audă, 
dar l-a văzut pe Pimm luându-l pe maestrul de ceremonii pe 
după umeri şi şoptindu-i ceva la ureche, râzând. Maestrul 
de ceremonii s-a încruntat şi i-a spus lui Ser Glendon ceva 
care l-a făcut să se îmbujoreze ca racul. Arată de parcă ar 
sta să izbucnească în plâns, a gândit Dunk, privindu-l. Sau 
să omoare pe cineva. După toate astea, tânărul cavaler a 
fost, în cele din urmă, primit în sala castelului. 

Bietul Egg nu a fost la fel de norocos. 

— Sala mare e pentru lorzi şi cavaleri, i-a informat ţanţoş 
un supraveghetor, când Dunk a încercat să-l aducă pe băiat 
înăuntru. Am aşezat mese în curtea interioară pentru 
scutieri, grăjdari şi oşteni. 

Dacă ai avea cea mai vagă idee cine e, l-ai putea aşeza 
direct pe dais, pe un tron moale. Lui Dunk nu-i prea plăcuse 
cum arătau ceilalţi scutieri. Câţiva flăcăi aveau vârsta lui 
Egg, dar majoritatea erau mai mari, luptători căliţi, care, cu 
multă vreme în urmă, aleseseră să slujească un cavaler în 
loc să devină ei înşişi cavaleri. Sau, oare, au avut de ales? 
Ca să devii cavaler, nu era de-ajuns să fii viteaz şi priceput 


la mânuitul armelor. Aveai nevoie de un cal, de-o sabie şi de- 
o armură şi toate astea erau scumpe. 

— Vezi ce vorbeşti, îi spuse Dunk lui Egg, înainte să-l lase 
în tovărăşia lor. Ăştia sunt oameni maturi, care n-o să fie 
încântați de insolenţa ta. Şezi, mănâncă şi ascultă, poate 
înveţi câte ceva. 

În ceea ce-l privea, Dunk se bucura să fie la adăpost de 
soarele fierbinte, cu o cupă de vin în faţă şi şansa de a-şi 
umple burta. Chiar şi un cavaler rătăcitor oboseşte să 
mestece fiecare îmbucătură câte o jumătate de oră. Acolo, 
la masa de jos, mâncarea avea să fie mai degrabă simplă 
decât sofisticată, dar avea să fie din belşug. Pentru Dunk, la 
masa de jos era destul de bine. 

Dar, vorba bătrânului Ser Arian: mândria ţăranului e 
ruşinea nobilului mărunt. 

— Acesta nu poate fi locul care mi se cuvine, îi spuse Ser 
Glendon Ball supraveghetorului. Îîmbrăcase o haină curată 
pentru ospăț, o tunică veche şi frumoasă, cu dantelă aurie 
la manşete şi la guler şi cu blazonul Casei Ball cusut pe 
piept, cele trei discuri albe deasupra unui „v” roşu. Ştii cine 
a fost tatăl meu? 

— Un nobil cavaler şi un lord puternic, nu mă îndoiesc, 
răspunse supraveghetorul, dar acelaşi lucru e valabil şi 
pentru mulţi alţii de aici. Rogu-te, ia loc sau ia-ţi rămas-bun, 
ser. Mie mi-e totuna. 

În cele din urmă, băiatul se aşeză îmbufnat la masa de jos, 
alături de ceilalţi. Sala lungă şi albă se umplea, pe măsură 
ce alţi şi alţi cavaleri se înghesuiau pe bănci. Erau mai mulţi 
decât anticipase Dunk şi, după toate aparențele, unii dintre 
oaspeţi bătuseră cale lungă. El şi Egg nu mai fuseseră în 
preajma atâtor lorzi şi cavaleri de la Pajiştea Ashford şi n- 
avea cum să ghicească cine şi-ar mai putea face apariţia. Ar 
fi trebuit să rămânem în codru, să dormim sub un copac. 
Dacă sunt recunoscut... 

Când un servitor aşeză câte o bucată de pâine neagră pe 
faţa de masă, înaintea fiecăruia dintre ei, Dunk primi cu 


recunoştinţă acest prilej de a-şi muta gândul. Tăie bucata 
de-a lungul, scobi jumătatea de jos, făcându-şi din ea o 
strachină şi mâncă partea de deasupra. Era veche, dar, în 
comparaţie cu carnea de vită sărată, părea pufoasă ca o 
budincă. Cel puţin nu trebuia înmuiată în bere, lapte sau în 
apă ca să poată fi mestecată. 

— Ser Duncan, se pare că atragi privirile, remarcă Ser 
Maynard Plumm, în timp ce Lordul Vyrwel şi grupul lui 
defilau pe lângă ei, spre a-şi ocupa locurile de onoare din 
cel mai înalt punct al sălii. Fetele de pe dais nu-şi pot dezlipi 
ochii de la tine. Pun rămăşag că n-au mai văzut în viaţa lor 
un bărbat atât de impunător. Chiar şi aşezat, eşti cu o 
jumătate de cap mai înalt decât toţi cei prezenţi. 

Dunk îşi aplecă umerii. Era obişnuit ca lumea să se 
holbeze la el, dar asta nu însemna că-i plăcea. 

— N-au decât să se uite. 

— Ala de colo, de lângă dais, e Bătrânul Taur, zise Ser 
Maynard. Se spune că-i un bărbat uriaş, dar mi se pare că 
la el burta e cea mai mare. Tu eşti un gigant pe lângă el. 

— Într-adevăr, ser, interveni unul dintre tovarăşii lor de pe 
bancă, un bărbat palid şi posomorât, îmbrăcat în gri şi 
verde. Avea ochii mici şi vicleni, apropiaţi sub sprâncenele 
subţiri şi arcuite. O barbă neagră şi îngrijită îi încadra gura, 
ca să compenseze părul împuţinat. Într-o competiţie ca 
asta, doar statura ar fi de-ajuns ca să devii unul dintre cei 
mai formidabili concurenţi. 

— Auzisem că s-ar putea să vină Bruta din Bracken, zise 
un altul, aşezat ceva mai departe pe bancă. 

— Nu cred să vină, spuse omul în verde şi gri. E un turnir 
Mic, în cinstea nunţii Nobilului Lord. O trântă în curte, care 
să marcheze trânta din aşternuturi. Nu merită osteneala, 
pentru unul ca Otho Bracken. 

Ser Kyle Motanul luă o gură de vin. 

— Aş pune prinsoare că Lordul Butterwell nu intră nici el 
în arenă. Îşi va susţine campionul din nobila sa lojă aşezată 
la umbră. 


— Atunci o să-şi vadă campionul căzând, se făli Ser Garlan 
Ball şi, în cele din urmă, o să-mi înmâneze mie oul. 

— Ser Garlan e fiul Globului de Foc, îi explică Ser Kyle 
necunoscutului. Putem avea onoarea să-ţi aflăm numele, 
ser? 

— Ser Uthor Underleaf. Fiul unui om oarecare. Hainele lui 
Underleaf erau din postav bun, curate şi îngrijite, dar aveau 
o croială simplă. Mantia îi era prinsă cu o broşă de argint, 
în formă de melc. Dacă lancea ţi-e pe măsura limbii, Ser 
Glendon, s-ar putea să-i dai de furcă până şi voinicului de- 
aici. 

Ser Garlan îi aruncă lui Dunk o privire, în timp ce se turna 
vinul. 

— Dacă ne întâlnim în luptă, o să cadă. Nu-mi pasă câte 
de mare. 

Dunk urmări un servitor umplându-i cupa cu vin. 

— Sunt mai priceput cu sabia decât cu lancea, recunoscu 
el, şi încă şi mai priceput cu securea de război. Va fi 
organizată şi o bătălie cavalerească? Statura şi puterea 
erau un avantaj pentru Dunk într-o bătălie, şi ştia că ar 
putea să dea tot ce avea mai bun. Duelul era altă socoteală. 

— O bătălie cavalerească? La o căsătorie? Ser Kyle părea 
şocat. Nu s-ar cuveni. 

Ser Maynard chicoti. 

— Mă tem că e doar duelul, dar, pe lângă oul de dragon, 
Lordul Butterwell a promis treizeci de dragoni de aur 
pentru cel care pierde ultima rundă şi zece pentru fiecare 
dintre cavalerii înfrânți în penultima. 

Zece dragoni. Nu-i chiar aşa de rău. Cu zece dragoni ar 
putea cumpăra un buiestraş, astfel că Dunk n-ar mai trebui 
să călărească Tunetul decât în luptă. Cu zece dragoni ar 
putea cumpăra o armură pentru Egg şi un pavilion demn de 
un adevărat cavaler, cusut cu însemnele lui Dunk, copacul şi 
steaua căzătoare. Zece dragoni ar însemna gâscă friptă şi 
jambon, plus plăcintă de porumbel. 


— Se oferă şi recompense pentru cei care-şi câştigă 
rundele, zise Ser Uthor, în timp ce-şi scobea strachina, şi 
am auzit zvonindu-se că unii pun rămăşaguri. În ceea ce-l 
priveşte, Lordului Butterwell nu-i place să-şi asume riscuri, 
dar printre oaspeţii săi sunt unii care pariază din greu. 

Nici nu isprăvi de vorbit, că Ambrose Butterwell îşi făcu 
intrarea, în sunet de trompete dinspre galeria 
menestrelilor. Dunk se ridică în picioare, alături de ceilalţi, 
în timp ce Butterwell îşi conduse noua mireasă, braţ la braţ, 
spre dais, de-a lungul unui covor myrishez cu modele. Fata 
avea cincisprezece ani, proaspăt îmbobocită, iar nobilul ei 
soţ avea cincizeci, proaspăt văduv. Ea era rozalie, el 
cenuşiu. Mantia de mireasă mătura podeaua în urma ei, în 
valuri de verde, alb şi galben. Arăta atât de călduroasă şi de 
greoaie, încât Dunk se întrebă cum de putea s-o poarte. 
Lordul Butterwell părea şi el înfierbântat şi greoi, cu guşa-i 
pronunţată şi părul rar şi cânepiu. 

Tatăl miresei venea aproape, în urma ei, ţinându-şi de 
mână fiul cel mic. Lordul Frey de Crossing era un bărbat 
uscăţiv, în veşminte elegante, albastre şi gri, iar 
moştenitorul său, un băiat mucos, de patru ani, cu bărbia 
teşită. Le urmau lorzii Costayne şi Risley, cu nobilele lor 
soţii, fiice ale Lordului Butterwell, cu prima soţie. După ei, 
veneau fiicele Lordului Frey, cu soţii lor. Apoi lorzii Gormon 
Peake, Smallwood şi Shawney, alţi lorzi mai mărunți şi 
cavaleri înstăriți. Printre ei, Dunk îi zări pe John Scripcarul 
şi pe Alyn Cockshaw. Lordul Alyn părea ameţit de băutură, 
deşi ospăţul nici nu începuse bine. 

Când terminară de defilat cu toţii înspre dais, masa de 
onoare era la fel de înţesată ca şi băncile. Lordul Butterwell 
şi mireasa lui se aşezară pe perne moi şi pufoase, pe un 
tron dublu din stejar poleit cu aur. Ceilalţi se instalară în 
jilţuri cu braţe migălos sculptate. Pe peretele din spatele lor 
atârnau de grinzi două flamuri imense: turnurile gemene 
ale Casei Frey, albastre pe fond negru, şi valurile verzi, albe 
şi galbene ale Casei Butterwell. 


Lordului Frey îi reveni misiunea de a ţine primul toast. 

— În cinstea Regelui! începu el simplu. 

Ser Glendon înălţă cupa deasupra castronului cu apă. 
Dunk ciocni cu el, cu Ser Uthor şi cu ceilalţi. Băură. 

— În cinstea Lordului Butterwell amabila noastră gazdă! 
vesti apoi Frey. Fie ca Tatăl să-i dăruiască viaţă lungă şi 
mulţi fii. 

Băură din nou. 

— Pentru Lady Butterwell, mireasa fecioară, scumpa mea 
fiică. Fie ca Mama să-i dea fertilitate. Frey îi zâmbi fetei. 
Vreau un nepot înainte să se sfârşească anul. Gemeni ar fi 
încă şi mai bine, aşa că bate bine untul la noapte, draga 
mea. 

Râsetele răsunară lovindu-se de grinzi şi oaspeţii băură 
încă o dată. Vinul era greu, roşu şi dulce. 

Apoi, Lordul Frey spuse: 

— Să bem în sănătatea Mâinii Regelui, Brynden Rivers. Fie 
ca felinarul Babei să-i lumineze calea înţelepciunii. Ridică 
sus cupa şi bău, împreună cu Lordul Butterwell, cu mireasa 
şi ceilalţi de pe dais. La masa de jos, Ser Glendon îşi 
răsturnă cupa, vărsând vinul pe podea. 

— Păcat de băutura bună irosită, zise Maynard Plumm. 

— Nu beau în cinstea ucigaşilor, zise Ser Glendon. Corbul 
Sângelui e un vrăjitor şi un bastard. 

— Născut bastard, fu de acord Ser Uthor, cu glas blajin, 
dar tatăl său, regele, l-a recunoscut pe patul de moarte ca 
fiu legitim. Bău cu nesaţ, la fel cu Ser Maynard şi mulţi alţii 
din sală. Aproape la fel de mulţi îşi coborâră cupele sau le 
vărsară, întocmai cum făcuse Ball. Pocalul atârna greu în 
mâna lui Dunk. Câţi ochi are Corbul Sângelui? zicea, 
ghicitoarea. O mie şi unul. Urmară toast după toast, unele 
propuse de Lordul Frey, unele propuse de alţi meseni. 
Băură în sănătatea Lordului Tully, vasalul Lordului 
Butterwell, despre care se zvonea că e bolnav. Băură în 
memoria vitejilor morţi. Da, gândi Dunk, amintindu-şi. Beau 
bucuros pentru ei. 


Ser John Scripcarul propuse ultimul toast: 

— În cinstea bravilor mei fraţi! Ştiu că în seara asta 
zâmbesc. Dunk nu intenţionase să bea atât de mult, având 
în vedere turnirul de a doua zi, dar cupele erau umplute 
după fiecare toast şi descoperi că era însetat. 

— Nu refuza niciodată o cupă de vin sau un corn de bere, 
îi spusese cândva Ser Arian. S-ar putea să treacă un an 
până mai vezi altul. 

Ar fi fost o lipsă de respect să nu beau în cinstea mirelui şi 
a miresei, îşi spuse Dunk, şi periculos să nu beau în cinstea 
Regelui şi a Mâinii sale, cu atâţia străini în preajmă. Din 
fericire, toastul Scripcarului fu ultimul. Lordul Butterwell se 
ridică greoi să le mulţumească pentru prezenţă şi să 
promită un turnir frumos a doua zi dimineaţă. 

— Să-nceapă ospăţul! 

La masa de pe dais se servi purcel de lapte, un păun fript 
în penajul său, o ştiucă uriaşă acoperită cu o crustă de 
migdale zdrobite. Nici-o bucăţică din toate acestea nu 
ajunse la masa de jos. În loc de purcel, primiră porc în 
saramură, înmuiat în lapte de migdale şi plăcut 
condimentat. În loc de păun, mâncară claponi, bine 
rumeniţi, umpluţi cu ceapă, ierburi, ciuperci şi castane 
prăjite. În loc de ştiucă, mâncară bucăţi de cod alb şi pufos, 
în aluat, cu un fel de sos maro, delicios, pe care Dunk nu-l 
dibui exact. În plus, fură serviţi cu terci de mazăre, napi cu 
unt, morcovi stropiţi cu miere şi brânză albă, fermentată, 
care mirosea la fel de puternic ca Bennis Scutul Brun. Dunk 
mâncă bine, dar în tot acest timp se întrebă ce primea Egg 
în curte. Ca să se asigure, strecură o jumătate de clapon în 
buzunarul mantiei, cu câteva bucăţi de pâine şi puţină 
brânză puturoasă. 

În timp ce mâncau, aerul răsuna de sunetele vioaie de 
fluier şi scripcă şi discuţia reveni la turnirul de a doua zi. 

— Ser Franklyn e bine privit de-a lungul Furcii Verzi, zise 
Uthor Underleaf, care părea să-i cunoască bine pe aceşti 
eroi locali. E cel de colo, de pe dais, unchiul miresei. Lucas 


Nayland a venit de la Mlaştina Cotoroanţei; nu trebuie 
nesocotit. Nici Ser Mortimer Boggs, de la Capul Ghearei 
Sfărâmate. Altminteri, ăsta ar fi un turnir al cavalerilor de 
casă şi al eroilor mărunți. Kirby Pimm şi Galtry cel Verde 
sunt cei mai buni dintre aceştia, dar niciunul nu se poate 
pune cu Iom Heddle cel Negru, ginerele Lordului 
Butterwell. Ticălos individ! A câştigat mâna fiicei celei mari 
a lordului, omorându-i pe trei dintre peţitori, aşa se spune, 
şi o dată l-a doborât de pe cal pe Lordul de Casterly Rock. 

— Ce? Pe tânărul Lord Tybolt? se miră Ser Maynard. 

— Nu, pe bătrânul Leu Cenuşiu, cel care a murit în timpul 
primăverii. 

Aşa se vorbea despre cei care pieriseră în vremea Marii 
Molime a Primăverii. A murit în timpul primăverii. Zeci de 
mii muriseră în timpul primăverii, printre care un rege şi 
doi tineri prinți. 

— Nu-l nesocoti pe Ser Buford Bulwer, zise Kyle Motanul. 
Bătrânul Taur a ucis patruzeci de oameni pe Câmpul lerbii 
Roşii. 

— Şi numărul lor sporeşte cu fiecare an, remarcă ironic 
Ser Maynard. Vremea lui Bulwer a apus. Uită-te la el. 
Trecut de şaizeci de ani, moale şi gras, cu ochiul drept 
aproape orb. 

— Nu vă osteniţi să căutaţi campionul, se auzi un glas din 
spatele lui Dunk. Sunt aici, domnilor. Delectaţi-vă ochii! 

Dunk se întoarse şi zări statura impunătoare a lui Ser John 
Scripcarul deasupra lui, cu umbra unui zâmbet fluturând 
pe buze. Tunica-i albă avea mâneci largi, căptuşite cu satin 
roşu, atât de lungi încât vârfurile lor atârnau până mai jos 
de genunchi. Peste piept îi şerpuia un lanţ greu de argint, 
împodobit cu un imens ametist negru, aidoma ochilor lui. 
Lanţul ăla valorează cât tot avutul meu, gândi Dunk. 

Vinul îmbujorase obrajii lui Ser Glendon şi îi inflamase 
coşurile. 

— Cine eşti tu, să te grozăveşti aşa? 

— Mi se spune John Scripcarul. 


— Eşti muzicant sau luptător? 

— Se face că pot cânta un cântec dulce şi cu lancea, şi cu 
arcuşul. Orice nuntă are nevoie de un cântăreţ şi orice 
turnir de un cavaler misterios. Îmi permiteţi să stau cu voi? 
Butterwell a fost destul de bun să mă aşeze pe dais, dar 
prefer compania cavalerilor rătăcitori ca mine, în locul 
doamnelor grase şi rozalii şi al boşorogilor. Scripcarul îl 
bătu pe Dunk pe umăr. Fii bun, Ser Duncan, şi dă-te mai 
încolo. 

Dunk se dădu mai încolo. 

— Ai venit prea târziu pentru mâncare, ser. 

— Nu contează. Ştiu unde sunt bucătăriile lui Butterwell. 
Sper c-a mai rămas nişte vin. 

Scripcarul mirosea a portocale şi a lămâi verzi, cu izul unei 
ciudate mirodenii răsăritene. Nucşoară, poate. Dunk nu-şi 
putea da seama. Ce ştia el despre nucşoară? 

— E necuviincios cum te făleşti, îi spuse Scripcarului Ser 
Glendon. 

— Zău? Atunci trebuie să-ţi cer iertare, ser. N-aş vrea nici 
în ruptul capului să-l ofensez pe vreun fiu al Globului de 
Foc. 

Tânărul fu luat pe nepregătite. 

— Ştii cine sunt? 

— Fiul tatălui tău, nădăjduiesc. 

— Priviţi, zise Ser Kyle Motanul. Plăcinta de nuntă. 

Şase ajutoare de bucătar o împingeau prin uşi, pe un 
imens car cu roţi. Plăcinta era rumenă, crocantă şi uriaşă, 
iar din interiorul ei se auzeau zgomote: ţipete, cârâieli şi 
bufnituri. Lordul şi Lady Butterwell coborâră de pe dais, s-o 
întâmpine, cu sabia în mână. Când o tăiară, cincizeci de 
păsări ţâşniră afară şi începură să zboare prin sală. La alte 
ospeţe de nuntă la care participase Dunk, plăcintele 
fuseseră umplute cu porumbei sau cu păsări cântătoare, 
dar înăuntrul acestora erau gaiţe albastre şi ciocârlani, 
porumbei şi guguştiuci, ciocârlii, vrăbii mici şi brune şi un 
papagal mare şi roşu. 


— Douăzeci şi unu de soiuri de păsări, zise Ser Kyle. 

— Douăzeci şi unu de feluri de găinaţ, punctă Ser 
Maynard. 

— N-ai pic de suflet pentru poezie, ser. 

— Ai găinaţ pe umăr. 

— Aşa se umple o plăcintă! pufni Ser Kyle, curăţându-şi 
tunica. Plăcinta e căsnicia, şi o căsnicie adevărată are tot 
felul de lucruri: bucurie şi necaz, durere şi placere, 
dragoste şi dorinţă şi fidelitate. Aşa că e nimerit să fie 
păsări de multe feluri. Nimeni nu ştie ce-i va aduce o nouă 
soţie. 

— Gaura dintre picioare, zise Plumm, sau care să fie 
rostul? 

Dunk se retrase de la masă. 

— Am nevoie de o gură de aer. La drept vorbind, el avea 
nevoie să se uşureze, dar, într-o asemenea companie, era 
mai politicos să vorbească despre aer. Vă rog să mă scuzaţi. 

— Întoarce-te repede, ser, zise Scripcarul. Mai urmează 
jonglerii şi n-ai vrea să pierzi ritualul nupţial. 

Afară, vântul nopţii îl plesni pe Dunk ca limba unei fiare 
uriaşe. Pământul bătătorit al curţii părea să i se mişte sub 
picioare... sau poate el se clătina. 

Arena fusese amenajată în mijlocul curţii exterioare. O 
tribună de lemn pe trei rânduri fusese ridicată la poalele 
zidurilor, ca Lordul Butterwell şi oaspeţii lui de viţă nobilă 
să poată sta la umbră, pe pernele lor moi. La ambele capete 
ale terenului de turnir se aflau corturi, unde cavalerii să-şi 
poată îmbrăca armurile, cu stelaje încărcate de lănci 
aşteptându-i. Când vântul flutură flamurile, preţ de o clipă, 
Dunk simţi mirosul de var pe bariera despărţitoare. Porni în 
căutarea curţii interioare. Trebuia să-l găsească pe Egg şi 
să-l trimită la maestrul competiţiei, ca să-l înscrie în turnir. 
Asta era treabă de scutier. 

Însă castelul îi era străin şi, cumva, Dunk se rătăci. Se 
pomeni în faţa adăposturilor pentru câini, unde dulăii de 
vânătoare îl adulmecară şi începură să latre şi să urle. Vor 


să-mi sfâşie beregata, gândi el, sau poate vor claponul pe 
care-l am în mantie. Făcu, aşadar, cale întoarsă, pe lângă 
templul septim. O femeie trecu în goană pe lângă el, 
sufocându-se de râs, în timp ce un cavaler pleşuv se căznea 
s-o ajungă din urmă. Bărbatul cădea întruna, până când, în 
cele din urmă, femeia fu nevoită să se întoarcă şi să-l ajute 
să se ridice. Ar trebui să mă strecor în templu şi să mă rog 
la Cei Şapte ca acel cavaler să fie primul meu adversar, 
gândi Dunk, dar asta ar fi fost o impietate. Ce-mi trebuie 
mie cu adevărat e o privată, nu o rugăciune. În apropiere 
erau nişte tufişuri, lângă un şir de trepte de piatră. Bune şi 
astea. Se duse pe bâjbâite în spatele lor şi îşi desfăcu 
pantalonii. Băşica stătea să-i explodeze. Urina se revărsa la 
nesfârşit. 

Undeva deasupra, o uşă se deschise. Dunk auzi sunet de 
paşi pe scări, scrâşnet de cizme pe piatră... 

—... ospăț de cerşetori ne-ai aşternut. Fără Oţelul 
înverşunat... 

— Să nu mai aud de Oţelul înverşunat, zise apăsat un glas 
cunoscut. Nu te poţi încrede în nici un bastard, nici măcar 
în el. Câteva victorii o să-l aducă peste apă cât ai clipi. 

Lordul Peake. Dunk îşi ţinu răsuflarea... şi urina. 

— E mai uşor să vorbeşti despre victorii decât să le obţii. 
Cel care vorbea acum avea o voce mai groasă decât Peake, 
hodorogită, cu inflexiuni furioase. Bătrânul Papă-Lapte se 
aştepta să-i aparţină băiatului şi la fel se vor aştepta şi toţi 
ceilalţi. Vorbele meşteşugite şi farmecul nu pot înlocui asta. 

— Dar un dragon, da. Prinţul susţine că din ou va ieşi un 
dragon. A visat asta, întocmai cum cândva şi-a visat fraţii 
morţi. Un dragon viu ne va aduce toate săbiile pe care le 
vrem. 

— Un dragon e una, un vis e alta. Te asigur, Corbul 
Sângelui nu visează. Avem nevoie de un luptător, nu de un 
visător. Seamănă băiatul cu tatăl lui? 

— Tu fă-ţi numai partea, aşa cum ai promis, şi lasă-mă pe 
mine să mă frământ cu asta. Odată ce ne alegem cu aurul 


lui Butterwell şi cu săbiile Casei Frey, Harrenhalul ne va 
urma, apoi Casa Bracken. Otho ştie că nu poate spera să 
reziste... 

Glasurile se estompau, pe măsură ce vorbitorii se 
îndepărtau. Şuvoiul lui Dunk îşi reluă cursul. Când termină, 
îşi scutură mădularul şi îşi legă pantalonii. 

— Dacă seamănă cu tatăl său, murmură el. Despre cine 
vorbeau? Despre fiul Globului de Foc? Când ieşi de sub 
scări, cei doi lorzi erau deja departe, traversând curtea. Îi 
veni să strige după ei, să-i facă să-şi arate feţele, dar se 
răzgândi. Era singur şi neînarmat şi, în plus, pe jumătate 
beat. Poate nu doar pe jumătate. Rămase acolo un moment, 
încruntându-se, după care porni cu paşi mari înapoi spre 
sala ospăţului. 

Înăuntru, se servise deja ultimul fel şi începuseră 
momentele vesele. Una dintre fiicele Lordului Frey cânta 
foarte prost, la harpa mare, „Două inimi ce bat ca una”. 
Câţiva jongleri îşi aruncară o vreme torţe aprinse unul 
altuia şi nişte saltimbanci se rostogoliră în aer. Nepotul 
Lordului Frey începu să cânte „Ursul şi frumoasa fecioară”, 
iar Ser Kirby Pimm bătea ritmul pe masă, cu o lingură de 
lemn. Alţii i se alăturară, până când întreaga sală răcnea: , 
Un urs! Un Urs! Negru şi brun şi acoperit de păr! Lordul 
Caswell îşi pierdu cunoştinţa la masă, cu faţa într-o baltă de 
vin, iar Lady Vyrwel începu să plângă, dar nimeni nu era 
prea sigur care era pricina supărării ei. 

În tot acest timp, vinul continua să curgă. Vinurile roşii, 
grele, de Arbor lăsară loc vinurilor vechi din partea locului 
sau, cel puţin, aşa spunea Scripcarul. La drept vorbind, 
Dunk nu le putea deosebi. Era la masă şi vin cu mirodenii, 
aşa că trebui să încerce o cupă şi din acesta. Ar putea să 
treacă un an până când o să mai beau altul. Ceilalţi cavaleri 
rătăcitori, cu toţii băieţi subţiri, începură să discute despre 
femeile pe care le cunoscuseră. Dunk se pomeni 
întrebându-se unde era Tanselle în seara aceea. Ştia unde 
era Lady Rohanne - în pat, la Castelul Şanţul Rece, cu 


bătrânul Ser Eustace alături, sforăind prin mustață - aşa că 
încercă să nu se gândească la ea. Oare ele se gândesc 
vreodată la mine? se întrebă el. 

Meditaţiile melancolice îi fură întrerupte brutal când o 
trupă de pitici vopsiți ţâşni din burta unui porc de lemn, 
fugărindu-l pe bufonul Lordului Butterwell printre mese şi 
cotonogindu-l cu băşici umflate de porc, care scoteau 
zgomote groteşti la fiecare lovitură. Era cel mai hazliu lucru 
pe care-l văzuse Dunk de atâţia ani şi râse împreună cu 
ceilalţi. Fiul Lordului Frey fu atât de captivat de bufoneriile 
lor, încât li se alătură, burduşind oaspeţii cu o băşică 
împrumutată de la un pitic. Copilul avea cel mai sâcâitor râs 
pe care-l auzise Dunk vreodată, un sughiţ subţire, piţigăiat, 
de-i venea să-i dea o mamă de bătaie sau să-l arunce într-o 
fântână. Dacă mă loveşte cu băşica aia, s-ar putea s-o fac. 

— Ăsta-i băiatul care-a provocat căsătoria asta, spuse Ser 
Maynard, când ştrengarul cu bărbia teşită trecu ţipând pe 
lângă ei. 

— Cum aşa? Scripcarul ridică o cupă goală şi un servitor 
care trecea i-o umplu cu vin. 

Ser Maynard aruncă o privire către dais, unde mireasa îi 
vâra cireşe în gură soţului ei. 

— Nobilul Lord n-o să fie primul care gustă din trufanda. 
Se spune că miresei lui i-a luat fecioria un ajutor de 
bucătar, la Gemeni. Se furişa jos, în bucătărie, să-l 
întâlnească. Din nefericire, într-o noapte, frăţiorul ăla al ei 
s-a strecurat după ea. Când i-a văzut unul peste altul, a scos 
un țipăt. Bucătarii şi străjerii au năvălit şi i-au găsit pe 
domniţă şi pe servitor împreunându-se pe planşeta de 
marmură unde bucătarul întindea aluatul, despuiaţi 
amândoi ca-n ziua în care s-au născut şi plini de făină, din 
cap până-n picioare. 

Nu poate fi adevărat, gândi Dunk. Lordul Butterwell avea 
pământuri întinse şi ulcele întregi de aur galben. De ce s-ar 
însura cu o fată care fusese pângărită de un băiat de la 
bucătărie şi ar renunţa la oul de dragon, în cinstea acestei 


uniuni? Casa Frey de la Crossing nu era mai nobilă decât 
Casa Butterwell. Aveau un pod, în loc de vite, asta era 
singura diferenţă. Lorzi. Cine să-i înţeleagă? Dunk mâncă 
nişte nuci şi cugetă la cele auzite mai devreme, în timp ce 
se uşura. Dunk cherchelitul, ce crezi c-ai auzit? Mai bău o 
cupă de vin cu mirodenii, dacă tot fusese atât de bună 
prima. Apoi îşi aşeză capul peste braţele încrucişate şi 
închise ochii, doar pentru o clipă, ca să-i ferească de fum. 

Când îi deschise, jumătate din nuntaşi erau în picioare şi 
strigau: 

— În pat! În pat! Făceau aşa o hărmălaie, încât îl treziră pe 
Dunk dintr-un vis plăcut cu Tanselle Lungana şi Văduva 
Roşie. În pat! În pat! răsunau strigătele. 

Dunk se ridică şi se frecă la ochi. 

Ser Franklyn Frey ţinea mireasa în braţe şi o cobora de pe 
dais, asaltat din toate părţile de bărbaţi şi de băieţi. 
Doamnele de la masa de onoare îl înconjuraseră pe Lordul 
Butterwell. Lady Vyrwel îşi revenise din starea de tristeţe şi 
încerca să-l tragă pe Nobilul Lord de pe scaun, în timp ce 
una dintre fiicele sale îi dezlega ghetele şi o altă femeie din 
Casa Frey îi scotea tunica. Butterwell se zbătea fără succes 
şi râdea. Era beat, după câte observă Dunk, iar Ser 
Franklyn era şi mai şi... atât de beat, încât a fost cât pe ce 
să scape mireasa. Nici nu apucă Dunk să se dumirească de- 
a binelea, că John Scripcarul îl şi trase în picioare: 

— Aici! strigă el. S-o ducă uriaşul! 

Până să se dezmeticească, Dunk se pomeni urcând o scară 
spre un turn, cu mireasa zvârcolindu-se în braţele lui. Nu 
ştia cum de reuşea să se ţină pe picioare. Fata nu stătea o 
clipă locului şi erau înconjurați din toate părţile de bărbaţi 
care făceau glume deocheate despre cum ar trebui dată 
prin făină şi frământată bine, în timp ce-i smulgeau hainele. 
Piticii erau şi ei prin preajmă. Mişunau pe lângă picioarele 
lui Dunk, ţipând şi râzând şi lovindu-l peste gambe cu 
băşicile de porc. Se străduia din răsputeri să nu se 
împiedice şi să nu cadă peste ei. 


Dunk n-avea habar unde era de găsit dormitorul Lordului 
Butterwell, dar ceilalţi îl împinseră şi-l înghiontiră până 
când ajunse acolo, cu mireasa chicotind, îmbujorată şi 
aproape goală, mai purtând doar ciorapul de pe piciorul 
stâng, care supravieţuise cumva urcuşului. Dunk era şi el 
stacojiu la faţă, şi nu din pricina efortului. Aţâţarea lui 
trupească ar fi fost vizibilă dacă cineva s-ar fi uitat, dar, din 
fericire, toţi ochii erau îndreptaţi spre mireasă. Lady 
Butterwell nu semăna defel cu Tanselle, dar cu o femeie 
zvârcolindu-i-se, în braţe, Dunk începuse să se gândească la 
cealaltă. Tanselle Lungana, aşa i se zicea, dar pentru mine 
nu era prea înaltă. Se întrebă dacă avea s-o regăsească 
vreodată. În unele nopţi, îi trecuse prin minte că Tanselle n- 
a fost decât un vis. Nu, idiotule, visul a fost că te place. 

Dormitorul Lordului Butterwell se dovedi mare şi 
somptuos, odată ce-l găsi. Covoare din Myr acopereau 
podelele, zeci de lumânări parfumate ardeau în toate 
ungherele, iar lângă uşă se afla o armură incrustată cu aur 
şi cu pietre preţioase. Camera avea chiar şi o privată 
proprie, plasată într-o mică nişă de piatră, în zidul exterior. 

Când, în cele din urmă, Dunk o aruncă pe mireasă pe patul 
nupţial, un pitic sări lângă ea şi o apucă de un sân, s-o 
dezmierde niţel. Fata scoase un scâncet, bărbaţii izbucniră 
în hohote de râs, iar Dunk îl înhăţă pe pitic de guler şi-l 
trase de lângă mireasă, în timp ce ea dădea din picioare. Îl 
ducea pe omuleţ spre uşă, să-l azvârle afară, când văzu oul 
de dragon. 

Lordul Butterwell îl aşezase pe o pernă de catifea neagră, 
pe un soclu de marmură. Era mult mai mare decât un ou de 
găină, deşi nu atât de mare cum îşi imaginase. Suprafaţa 
oului era acoperită de solzi roşii, delicaţi, ce străluceau ca 
nestematele în lumina lămpii şi a lumânărilor. Dunk lăsă jos 
piticul şi ridică oul, doar să-l atingă o clipă. Era mai greu 
decât se aşteptase. Ai putea zdrobi cu el capul unui om, fără 
să-i crapi măcar coaja. Solzii era netezi la atingere, iar roşul 
lor viu, intens, parcă scânteie atunci când Dunk răsuci oul 


în mâini. Sânge şi foc, gândi el, dar avea şi picăţele aurii şi 
arabescuri negre ca noaptea. 

— Hei, tu! Ce faci acolo, ser? Un cavaler pe care nu-l 
cunoştea îl privea fioros, un bărbat impunător, cu o barbă 
neagră ca tăciunele şi furuncule pe faţă, al cărui glas îl făcu 
să clipească; un glas pătrunzător, îngroşat de mânie. Ela 
fost împreună cu Peake, îşi dădu seama, când bărbatul 
spuse: „Lasă-l jos. 'Ţi-aş fi recunoscător dacă ţi-ai ţine 
degetele unsuroase departe de comorile Nobilului Lord. 
Altfel, jur pe Cei Şapte, ai să-ţi doreşti s-o fi făcut”. 

Cavalerul nu era nici pe departe la fel de beat ca Dunk, 
aşa că, înţelept, a părut să-i dea ascultare. Aşeză oul înapoi 
pe pernă, cu mare grijă şi îşi şterse degetele de mânecă. 

— N-am vrut să fac nimic rău, ser. Dunk nătărăul, prost de 
dă-n gropi. După care îşi croi drum pe lângă bărbatul cu 
barba neagră şi apoi, pe uşă afară. 

Pe casa scărilor se auzea gălăgie, strigăte vesele şi râsete 
feciorelnice. Femeile îl aduceau pe Lordul Butterwell la 
mireasa lui. Dunk n-avea nici un chef să dea nas în nas cu 
ei, aşa că urcă, în loc să coboare, şi se pomeni pe acoperişul 
turnului, sub cerul înstelat, înconjurat de sclipirea palidă a 
castelului în lumina lunii. 

Se simţea ameţit de la vin, aşa că se sprijini de parapet. 
Oare o să-mi fie rău? De ce atinsese oul de dragon? Îşi 
aminti spectacolul de marionete al lui Tanselle şi dragonul 
de lemn care provocase toate necazurile acolo, la Ashford. 
Amintirea îi stârni un sentiment de vinovăţie, aşa cum se 
întâmpla întotdeauna. Trei oameni de ispravă morţi, ca să 
salvezi piciorul unui cavaler rătăcitor. N-avea nici-o noimă şi 
n-avusese niciodată. Învaţă-ţi lecţia, nătărăule! Nu-i de 
nasul tău să umbli cu dragoni sau cu ouăle lor. 

— Arată aproape de parcă ar fi din zăpadă. 

Dunk se întoarse. John Scripcarul stătea în spatele lui, 
zâmbind în veşmintele-i de mătase şi brocart. 

— Ce să fie din zăpadă? 


— Castelul. Toată piatra aia albă, în lumina lunii. Ai fost 
vreodată la nord de Gât, Ser Duncan? Am auzit că acolo 
ninge chiar şi vara. Ai văzut vreodată Zidul? 

— Nu, lordul meu. De ce vorbeşte despre Zid? Acolo 
mergem Egg şi cu mine. În nord, la Winterfell. 

— Mi-ar plăcea să vă pot însoţi. Aţi putea să-mi arătaţi 
calea. 

— Calea? Dunk se încruntă. E drept înainte pe drumul 
regelui. Dacă nu te abaţi din drum şi mergi întruna spre 
nord, n-ai cum să-l ratezi. 

Scripcarul râse. 

— Bănuiesc că nu... deşi te-ar surprinde ce pot unii să 
rateze. Se duse lângă parapet şi privi peste castel. Se spune 
că nordicii ăştia sunt un neam sălbatic şi că pădurile lor 
sunt pline de lupi. 

— Lordul meu? De ce-ai urcat aici? 

— Mă căuta Alyn şi n-am vrut să mă găsească. Alyn devine 
obositor când bea. Te-am văzut strecurându-te din acel 
dormitor al ororilor şi m-am furişat după tine. Am băut prea 
mult, recunosc, dar nu destul ca să fac faţă unui Butterwell 
despuiat. Îi oferi lui Dunk un zâmbet enigmatic. Te-am visat, 
Ser Duncan. Înainte chiar de a te întâlni. Când te-am văzut 
pe drum, ţi-am recunoscut chipul imediat. Era ca şi cum am 
fi fost vechi prieteni. 

Dunk fu atunci străbătut de cele mai stranii sentimente, de 
parcă mai trăise toate acestea o dată. le-am visat, aşa a 
spus. Visul meu nu e caaltău, Ser Duncan. Al meu e 
adevărat. 

— M-ai visat? întrebă el, cu glasul îngroşat de vin. Ce fel 
de vis? 

— Păi, răspunse Scripcarul, am visat că erai în alb din cap 
până-n picioare, cu o mantie lungă atârnându-ţi de pe 
umerii largi. Erai o Sabie Albă, ser, un Frate Jurat al Gărzii 
Regelui, cel mai măreț cavaler din Cele Şapte Regate, şi nu 
aveai alt scop în viaţă decât să-l păzeşti, să-l slujeşti şi să-l 


mulţumeşti pe rege. Aşeză o mână pe umărul lui Dunk: ai 
visat şi tu acelaşi vis, ştiu că e aşa. 

Visase, era adevărat. Prima dată când bătrânul m-a lăsat 
să-i ţin în mână sabia. 

— Orice băiat visează să slujească în Garda Regelui. 

— Însă doar şapte ajung să poarte mantia albă. Ţi-ar 
plăcea să fii unul dintre ei? 

— Eu? 

Dunk a dat brusc la o parte mâna lordului care începuse 
să-i frământe umărul. S-ar putea. Sau nu. Cavalerii Gărzii 
Regelui erau numiţi pe viaţă şi jurau să nu se căsătorească 
şi să nu deţină pământuri. Poate că într-o bună zi am s-o 
regăsesc pe 'Tanselle. De ce n-aş avea şi eu o soţie şi fii? Nu 
contează ce visez eu. Doar un rege poate să facă o 
asemenea numire, adăugă Dunk. 

— Presupun, atunci, că voi fi nevoit să iau tronul. Aş 
prefera să te învăţ să cânţi la scripcă. 

— Eşti beat. Râde ciob de oală spartă. 

— Minunat de beat. Vinul face totul posibil, Ser Duncan. 
Cred că ai arăta ca un zeu în veşminte albe, dar dacă 
această culoare nu-ţi e pe plac, ai prefera, poate, să fii lord? 

Dunk îi râse în nas: 

— Nu. Mai repede mi-ar creşte aripi mari şi albastre şi aş 
zbura. E la fel de posibil. 

— Acum râzi de mine. Un adevărat cavaler nu-şi ia 
niciodată regele în batjocură. Scripcarul părea jignit. Sper 
că vei da mai multă crezare vorbelor mele când vei vedea 
dragonul ieşind din ou. 

— O să iasă un dragon din ou? Un dragon mare? Unde? 
Aici? 

— Am visat asta. Acest castel alb, pe tine, un dragon 
ţâşnind dintr-un ou. Am visat totul, întocmai cum i-am visat 
odinioară pe fraţii mei zăcând morţi. Ei aveau doisprezece 
ani, iar eu doar şapte, aşa că râdeau de mine. Şi au murit. 
Acum am douăzeci şi doi şi mă încred în visele mele. 


Dunk îşi amintea de un alt turnir, îşi amintea cum se 
plimbase prin ploile blânde de primăvară, cu un alt 
prinţişor. Te-am visat pe tine şi un dragon mort, i-a spus 
Daeron, fratele lui Egg. O fiară uriaşă, imensă, cu aripi atât 
de mari, încât puteau acoperi dumbrava asta. A căzut peste 
tine, dar tu erai viu şi dragonul era mort. Şi aşa a şi fost, 
bietul Baelor. Visele erau un teren alunecos. 

— Cum spui, lordul meu, îi răspunse el Scripcarului. Am să 
te rog să mă scuzi. 

— Unde te duci, ser? 

— În patul meu, să dorm. Sunt beat ca un câine. 

— Fii câinele meu, ser. Noaptea are atâtea de oferit! 
Putem să urlăm împreună şi să trezim chiar zeii. 

— Ce vrei de la mine? 

— Sabia ta. le-aş face omul meu şi te-aş ridica foarte sus. 
Visele mele nu mint, Ser Duncan. Vei avea o mantie albă, iar 
eu trebuie să am oul de dragon. Trebuie! Visele mi-au 
arătat-o desluşit. Poate că din ou va ieşi un dragon sau 
poate... 

În spatele lor, uşa se dădu în lături cu putere. 

— Iată-l aici, stăpâne. 

Doi oşteni păşiră pe acoperiş. Lordul Gammon Peake era 
chiar în spatele lor. 

— Gormy, zise cu glas tărăgănat Scripcarul. Păi, ce faci în 
camera mea, lordul meu? 

— Suntem pe acoperiş, ser, şi ai băut prea mult vin. La un 
semn hotărât al Lordului Gormon Peake, cei doi oşteni 
înaintară. Îngăduie-ne să te ajutăm să ajungi în pat. Mâine 
te duelezi, nu uita, rogu-te. Kirby Pimm se poate dovedi un 
adversar periculos. 

— Sperasem să mă duelez cu bunul Ser Duncan, aici de 
faţă. 

Peake îi aruncă lui Dunk o privire ostilă. 

— Mai târziu, poate. Pentru prima ta rundă, l-ai tras la 
sorţi pe Ser Kirby Pumm. 


— Atunci Pimm trebuie să cadă! Toţi trebuie să cadă! 
Cavalerul misterios triumfă în faţa tuturor adversarilor şi 
calea îi e presărată cu minuni. Un oştean îl luă pe Scripcar 
de braţ. Ser Duncan, se pare că trebuie să ne despărţim! 
strigă cavalerul, în timp ce cobora, ajutat, scările. Doar 
Lordul Gormon rămase pe acoperiş cu Dunk. 

— Cavaler rătăcitor, mârâi el, nu te-a învăţat mama ta să 
nu-ţi vâri niciodată mâna în gura unui dragon? 

— Nu mi-am cunoscut mama, lordul meu. 

— Asta ar fi o explicaţie. Ce ţi-a promis? 

— Un titlu de lord. O mantie albă. Aripi mari şi albastre. 

— Uite ce-ţi promit eu: trei picioare de oţel rece prin 
burtă, dacă scoţi o vorbă despre ceea ce tocmai s-a 
întâmplat. 

Dunk îşi scutură capul, să-şi limpezească minţile. Nu părea 
să ajute la nimic. Se aplecă până la pământ şi vomită, 
împroşcând cizmele lui Peake. Lordul înjură. 

— Cavaleri rătăcitori! exclamă el cu dezgust. N-aveţi ce 
căuta aici. Nici un cavaler adevărat n-ar fi atât de mitocan, 
încât să-şi facă apariţia neinvitat, dar voi, fiinţe ale 
codrului... 

— Nu suntem doriţi nicăieri şi apărem peste tot, lordul 
meu. 

Vinul îi dăduse curaj lui Dunk, altfel ar fi tăcut. Se şterse la 
gură cu dosul palmei. 

— Încearcă să nu uiţi ce ţi-am spus. Altfel o să-ţi meargă 
rău. 

Lordul Peake îşi scutură voma de pe cizmă. Apoi se făcu 
nevăzut. Dunk se sprijini din nou de parapet. Se întreba 
cine era mai nebun, Lordul Gormon sau Scripcarul. 

Când, în cele din urmă, ajunse înapoi în sala mare, dintre 
tovarăşii lui mai rămăsese doar Maynard Plumm. 

— Avea vreo urmă de făină pe ea când i-ai scos lenjeria? 
vru el să ştie. 

Dunk clătină din cap, îşi mai turnă o cupă de vin, îl gustă şi 
hotări că băuse destul. 


Administratorii lui Butterwell pregătiseră camere în 
donjon pentru lorzi şi doamne şi paturi în cazarmă pentru 
suitele lor. Ceilalţi oaspeţi avuseseră de ales între un pat de 
paie în beci şi o bucată de teren sub zidurile dinspre 
răsărit, unde să-şi ridice pavilioanele. Cortul modest din 
pânză de vele pe care Dunk îl cumpărase la Septul de 
Piatră era departe de a aduce a pavilion, dar îl ferea de 
ploaie şi de soare. Câţiva dintre vecinii lui erau încă treji. 
Pereţii de mătase ai pavilioanelor lor străluceau în noapte 
ca nişte lămpaşe colorate. Din interiorul unui astfel de 
pavilion albastru, pictat cu floarea-soarelui, se auzeau 
râsete, iar dinăuntrul unuia în dungi albe şi violet, sunete 
de amor. Egg montase cortul lor ceva mai departe de 
celelalte. Maester şi cei doi cai erau priponiţi în apropiere, 
iar armele şi armura lui Dunk erau ordonat stivuite lângă 
zidul castelului. Când se strecură în cort, îşi găsi scutierul 
aşezat cu picioarele încrucişate lângă o lumânare, cu ţeasta 
iţindu-se strălucitoare din spatele unei cărţi. 

— Poţi să orbeşti, dacă citeşti la lumânare. 

Cititul rămânea o taină pentru Dunk, deşi flăcăul încercase 
să-l înveţe. 

— Am nevoie de lumânare ca să văd cuvintele, ser. 

— Vrei o scatoalcă peste ureche? Ce carte-i aia? Dunk 
văzu pe pagină o mulţime de culori vii, mici scuturi pictate, 
ascunse printre litere. 

— Un armorial, ser. 

— Îl cauţi pe Scripcar? N-ai să-l găseşti. Cavalerii 
rătăcitori nu sunt trecuţi în cărţile alea, numai lorzii şi 
campionii. 

— Nu pe el îl căutam. Am văzut un alt blazon în curte... 
Lordul Sunderland este aici, ser. Poartă ca însemne trei 
capete palide de femeie, pe un fond cu valuri verzi şi 
albastre. 

— Un om de pe Surori? Zău? 

Cele Trei Surori erau insulele din Golful Muşcăturii. Dunk 
îl auzise pe septon zicând că insulele erau o cloacă unde 


domneau păcatul şi avariţia. Sisterton era cel mai cunoscut 
cuib al contrabandiştilor din tot Westerosul. 

— A bătut cale lungă, adăugă Dunk. Pesemne e rudă cu 
noua mireasă a lui Butterwell. 

— Nu este, ser. 

— Atunci a venit pentru ospăț. Se mănâncă peşte pe Trei 
Surori, nu-i aşa? Omul se mai satură de peşte. Ai primit 
destul de mâncare? Ţi-am adus o jumătate de clapon şi 
nişte brânză. Dunk scotoci în buzunarul mantiei. 

— Ne-au dat coaste, ser. Egg stătea cu nasul aproape lipit 
de carte. Lordul Sunderland a luptat pentru Dragonul 
Negru, ser. 

— Ca bătrânul Ser Eustace? N-a fost aşa de rău, nu? 

— Nu, ser, răspunse Egg, dar... 

— Am văzut oul de dragon. Dunk puse mâncarea deoparte, 
lângă pâinea lor tare şi carnea de vită sărată. Era roşu, 
aproape în întregime. Corbul Sângelui are şi el un ou de 
dragon? 

Egg cobori cartea. 

— De ce-ar avea? E de obârşie joasă. 

— De obârşie păcătoasă, nu joasă. Corbul Sângelui se 
născuse dintr-o relaţie nepotrivită, dar era nobil prin ambii 
părinţi. Dunk era gata să-i spună lui Egg despre cele auzite 
din întâmplare, când îi observă faţa. Ce-ai păţit la buză? 

— O încăierare, ser. 

— Lasă-mă să văd. 

— Am sângerat doar un pic. Am tamponat-o cu nişte vin. 

— Cu cine te-ai bătut? 

— Cu nişte scutieri. Ziceau... 

— Lasă ce ziceau. Ce ţi-am spus eu? 

— Să-mi ţin gura şi să nu intru în belea. Băiatul îşi atinse 
buza spartă. Dar l-au făcut pe tata fratricid. 

Aşa şi este, băiete, deşi nu cred c-a făcut-o înadins. Dunk îi 
spusese lui Egg de zeci de ori să nu pună la inimă 
asemenea vorbe. Tu ştii adevărul. Asta să-ţi fie de-ajuns. 
Mai auziseră asemenea discuţii, în crame şi cârciumi 


sordide sau în jurul focurilor, în păduri. Tot regatul ştia cum 
fusese doborât Baelor Sfarmă-Lance, în turnirul de pe 
Pajiştea Ashford, de buzduganul fratelui său, Prinţul 
Maekar. Era de aşteptat să se vorbească despre uneltiri. 

— Dacă ar fi ştiut că Prinţul Maekar este tatăl tău, n-ar fi 
spus asemenea lucruri. Pe la spate, da, dar niciodată în faţă. 
Şi ce le-ai spus acestor scutieri, în loc să-ţi ţii gura? 

Egg părea ruşinat. 

— Că moartea Prințului a fost doar un accident. Numai că, 
atunci când am spus că Prinţul Maekar l-a iubit pe fratele 
lui, Baelor, scutierul lui Ser Addam a zis că l-a iubit mort şi 
scutierul lui Ser Mallor a spus că are de gând să-l iubească 
şi pe fratele lui, Aerys, în acelaşi fel. Atunci l-am pocnit. L- 
am pocnit bine. 

— Ar trebui să te pocnesc eu bine. Să-ţi umflu urechea pe 
măsura buzei ăleia umflate. Asta ar face şi tatăl tău, dacă ar 
fi aici. Crezi că Prinţul Maekar are nevoie de un ţângău ca 
să-l apere? Ce ţi-a spus când te-a trimis cu mine? 

— Să te slujesc cu credinţă, ca scutier, şi să nu mă dau 
îndărăt de la nici-o sarcină sau încercare. 

— Şi mai ce? 

— Să mă supun legilor regelui, regulilor cavalereşti şi ţie. 

— Şi mai ce? 

— Să-mi rad sau să-mi vopsesc părul, răspunse băiatul, cu 
o vizibilă strângere de inimă. Şi să nu dezvălui nimănui 
adevăratul meu nume. 

Dunk clătină din cap. 

— Cât vin băuse băiatul ăla? 

— A băut bere de orz. 

— Vezi? Berea de orz vorbea din el. Vorbele sunt vânt, 
Egg. Lasă-le să zboare pe lângă tine. 

— Unele vorbe sunt vânt. Băiatul era încăpățânat ca un 
catâr. Altele sunt trădare. Ăsta este un turnir de trădători, 
ser. 

— Cum aşa? Toţi? Dunk scutură din cap. Şi dacă ar fi 
adevărat, oricum, toate s-au întâmplat de mult. Dragonul 


Negru a murit, iar cei care au luptat alături de el fie au 
fugit, fie au fost iertaţi. Dar nu e adevărat. Fiii Lordului 
Butterwell au luptat de ambele părți. 

— Asta îl face doar pe jumătate trădător, ser. 

— Au trecut şaisprezece ani. Aburii vinului se risipiseră. 
Dunk era furios şi aproape treaz. Administratorul Lordului 
Butterwell e maestrul turnirului, un om pe nume Cosgrove. 
Găseşte-l şi înscrie-mă. Nu, aşteaptă... Să nu-i dezvălui 
numele meu. Cu atâţia lorzi prin preajmă, unul dintre ei s- 
ar putea să-şi amintească de Ser Duncan Vlăjganul de la 
Ashford. Înscrie-mă cu numele de Cavalerul Spânzurătorii. 
Oamenii din popor mor de plăcere când la un turnir îşi face 
apariţia un cavaler rătăcitor. 

Egg îşi atinse buza umflată. 

— Cavalerul Spânzurătorii, ser? 

— Aşa cum mi-e scutul. 

— Da, dar... 

— Du-te şi fă cum ţi-am spus. Ai citit destul pentru o 
singură noapte. Dunk stinse lumânarea între degetul mare 
şi arătător. 

Soarele răsări fierbinte, crud, implacabil. 

Valuri de căldură se înălţau, pâlpâitoare, dinspre pietrele 
albe ale castelului. Aerul mirosea a pământ dogorit şi iarbă 
smulsă din rădăcini şi nici-o adiere nu clintea flamurile care 
atârnau deasupra donjonului şi a casei porţii, în verde, alb 
şi galben. Tunet era agitat, aşa cum rareori îl mai văzuse 
Dunk. Armăsarul îşi smucea capul dintr-o parte într-alta, în 
timp ce Egg îi strângea chinga şeii. La un moment dat, 
chiar îşi dezveli dinţii mari şi pătraţi în faţa băiatului. E 
arşiţă mare, gândi Dunk. Prea mare ca să călăreşti. Un cal 
de război nu e paşnic din fire, nici în cele mai bune 
momente. Chiar şi Mama ar fi nesuferită pe dogoarea asta. 

În centrul curţii, concurenţii începură o nouă rundă. Ser 
Harbert călărea un gonaci auriu, înveşmântat în negru şi 
împodobit cu şerpii albi şi roşii ai Casei Paege, iar Ser 
Franklyn un roib, al cărui veşmânt de mătase purta 


turnurile gemene ale Casei Frey. Când se ciocniră, lancea 
roşie cu alb crăpă exact în două, iar cea albastră se făcu 
țandări, dar niciunul dintre călăreţi nu căzu din şa. Un val 
de ovaţii izbucni din tribună şi dinspre străjerii aflaţi pe 
zidurile castelului, dar scurt, firav, lipsit de vlagă. 

E prea cald pentru ovaţii. Dunk îşi şterse sudoarea de pe 
frunte. E prea cald pentru duel. Capul îi bubuia ca o tobă. 
Să câştig runda asta şi încă una şi voi fi mulţumit. 

Cavalerii îşi întoarseră caii la capătul terenului şi azvârliră 
pe jos rămăşiţele lăncilor, cea de-a şaptea pereche pe care 
o distruseseră. Cu trei în plus. Dunk amânase să-şi pună 
armura cât de mult îndrăznise, dar îşi simţea deja hainele 
de corp lipindu-i-se de piele, pe sub oţel. Există şi lucruri 
mai rele decât să fii scăldat în sudoare, îşi spuse, amintindu- 
şi bătălia de pe Doamna Albă, când oamenii de fier 
năvăliseră la bordul corăbiei, câtă frunză şi iarbă. Doamna 
Albă fusese scăldată în sânge înainte de sfârşitul zilei. 

Cu lănci noi în mâini, Paege şi Frey dădură iarăşi pinteni 
cailor. Bulgări din pământul uscat şi crăpat ţâşneau de sub 
copitele cailor, cu fiecare pas uriaş. Pârâitul lăncilor 
rupându-se îl făcu pe Dunk să tresară. Prea mult vin aseară 
şi prea multă mâncare. Avea o amintire vagă despre cum 
purtase mireasa în braţe pe scări în sus şi despre cum se 
întâlnise cu John Scripcarul şi cu Lordul Peake pe un 
acoperiş. Ce făceam pe acoperiş? Îşi amintea că se vorbise 
despre dragoni sau ouă de dragoni, sau aşa ceva, dar... 

Un zgomot îl smulse din reverie, jumătate răget, jumătate 
geamăt. Dunk zări calul auriu trecând la trap, fără călăreț, 
către capătul terenului, în timp ce Ser Harbert Paege se 
prăbuşea fără vlagă pe jos. Încă două runde, înainte de a 
mea. Cu cât îl dobora mai repede de pe cal pe Ser Uthor, cu 
atât mai repede putea să-şi dezbrace armura, să bea ceva 
rece şi să se odihnească. Ar trebui să aibă la dispoziţie cel 
puţin o oră înainte să fie chemat din nou. Heraldul trupeş al 
Lordului Butterwell se urcă în vârful tribunei, să anunţe 
următoarea pereche de concurenţi: 


— Ser Argrave Sfidătorul, strigă el, un cavaler din Nunny, 
în slujba Lordului Butterwell de Zidurile Albe. Ser Glendon 
Flowers, Cavalerul Mâţişorilor. Veniţi şi vă dovediţi vitejia! 

Un hohot de râs străbătu tribunele. 

Ser Argrave era un bărbat uscăţiv, un versat cavaler de 
casă, într-o armură ciobită, călare pe un cal fără veşminte. 
Dunk mai cunoscuse asemenea oameni; erau robuşti ca 
rădăcinile bătrâne şi-şi cunoşteau bine treaba. Adversarul 
său era tânărul Ser Glendon, călare pe mârţoaga lui şi 
îmbrăcat într-o haină grea de zale şi un coif de fier, fără 
vizieră. Scutul de pe braţ înfăţişa blazonul înflăcărat al 
tatălui său. l-ar trebui o platoşă şi un coif mai acătării, 
gândi Dunk. O lovitură în cap l-ar putea ucide, îmbrăcat 
aşa. 

Ser Glendon era vizibil înfuriat de felul cum fusese 
prezentat. Îşi răsuci, mânios, calul şi strigă: 

— Sunt Glendon Ball, nu Glendon Flowers! Încearcă, 
numai, să-ţi baţi joc de mine, heraldule! Am sânge de erou, 
ia aminte! 

Heraldul nu catadicsi să răspundă, dar alte hohote de râs 
întâmpinară protestul tânărului cavaler. 

— De ce râde lumea de el? întrebă Dunk cu voce tare. E 
bastard? 

Flowers era numele de familie dat în Reach bastarzilor 
născuţi din părinţi nobili. Şi ce-a fost asta cu mâţişorii? 

— Aş putea afla, ser, răspunse Egg. 

— Nu. Nu e treaba ta. Ai coiful meu? 

Ser Argrave şi Ser Glendon îşi înclinară lăncile în faţa 
Lordului Butterwell şi a doamnei sale. Dunk îl văzu pe 
Butterwell aplecându-se şi şoptindu-i ceva la ureche 
miresei. Fata începu să chicotească. 

— Da, ser. 

Egg îşi pusese pe cap pălăria-i pleoştită, să-i umbrească 
ochii şi să-i ferească de căldură ţeasta pleşuvă. Lui Dunk îi 
plăcea să-l şicaneze pe băiat în privinţa pălăriei, dar acum 
îşi dorea să fi avut şi el una la fel. Mai bine o pălărie de paie 


decât una de fier, sub soarele ăsta. Îşi dădu la o parte părul 
din ochi, îşi potrivi coiful mare pe cap, cu ambele mâini, şi 
îşi prinse grumăjerul. Căptuşeala duhnea a transpiraţie 
veche şi Dunk simţea toată povara fierului pe gât şi pe 
umeri. Capul îi bubuia de la vinul din seara trecută. 

— Ser, zise Egg, nu e prea târziu să te retragi. Dacă-l 
pierzi pe Tunet şi armura... 

Cariera mea de cavaler ar lua sfârşit. 

— De ce aş pierde? întrebă Dunk. Între timp, Ser Argrave 
şi Ser Glendon se duseseră la capetele opuse ale terenului. 
Nu e ca şi cum l-aş înfrunta pe Uraganul Surâzător. Există 
pe-aici vreun cavaler care mi-ar putea da de furcă? 

— Aproape toţi, ser. 

— Îţi datorez o scatoalcă peste ureche pentru asta. Ser 
Uthor este cu zece ani mai bătrân şi e pe jumătate cât mine. 

Ser Argrave îşi cobori viziera. Ser Glendon n-avea ce 
vizieră să-şi coboare. 

— N-ai mai participat la un turnir de la Ashford, ser. 

Obraznic băiat. 

— M-am antrenat. 

Nu cu atâta zel cum ar fi trebuit, negreşit. Când putea, se 
antrena la ţintă, dacă avea una la îndemână, iar uneori îi 
poruncea lui Egg să se urce într-un copac şi să agaţe un 
scut sau o doagă de butoi sub o creangă potrivită, ca 
amândoi să-şi încerce lăncile pe ele. 

— Eşti mai priceput cu sabia decât cu lancea, remarcă 
Egg. Cu o secure sau un buzdugan, puţini pot ţine piept 
puterii tale. 

Era destul adevăr în vorbele băiatului ca Dunk să devină şi 
mai iritat. 

— Nu e nici-o luptă cu săbii şi buzdugane, preciză el, în 
timp ce fiul Globului de Foc şi Ser Argrave Sfidătorul îşi 
începură atacul. Du-te şi adu-mi scutul. 

Egg se strâmbă, după care se duse să-i aducă scutul. 

În partea opusă a terenului, lancea lui Ser Argrave izbi 
scutul lui Ser Glendon şi săltă într-o parte, tăind un şanţ de- 


a curmezişul globului de foc. Dar măciulia lancei lui Ball 
nimeri mijlocul platoşei adversarului său cu atâta forţă, 
încât chinga şeii lui Ser Argrave plesni. Cavaler şi şa se 
prăvăliră în praf. Dunk era impresionat peste măsură. 
Băiatul luptă aproape la fel de bine precum cum vorbeşte. 
Se întrebă dacă acum va mai râde cineva de el. 

O goarnă sună destul de tare ca să-l facă pe Dunk să 
tresară. Un alt herald se căţără pe platforma sa. 

— Ser Jay din Casa Caswell, Lord de Podul Amar şi 
Apărător al Vadurilor. Ser Kyle, Motanul din Mlaştina 
Ceţoasă. Veniţi şi vă dovediţi vitejia! 

Armura lui Ser Kyle era de bună calitate, dar veche şi 
ponosită, cu multe ciobituri şi zgârieturi. 

— Mama a fost milostivă cu mine, Ser Duncan, le spuse el 
lui Dunk şi lui Egg, în drum spre terenul de turnir. Sunt 
trimis împotriva Lordului Caswell, tocmai omul pe care am 
venit să-l văd. 

Dacă exista cineva prin preajmă care să se simtă mai rău 
decât Dunk în acea dimineaţă, acela trebuia să fie Lordul 
Caswell, care băuse la ospăț până leşinase. 

— E de mirare că poate să stea pe cal, după noaptea 
trecută, spuse Dunk. Victoria îţi aparţine, ser. 

— O, nu! Ser Kyle afişă un zâmbet mieros. Motanul care-şi 
vrea castronul cu smântână trebuie să ştie când să toarcă şi 
când să-şi scoată ghearele, Ser Duncan. Dacă lancea 
Nobilului Lord îmi atinge, fie şi în treacăt, scutul, am să cad 
la pământ de-a berbeleacul. Pe urmă, când am să-i duc calul 
şi armura, am să-l complimentez, spunându-i cât de viteaz a 
devenit de când i-am făcut prima sabie. Asta îi va aminti de 
mine şi, până diseară, voi fi din nou omul Casei Caswell, 
cavaler al Podului Amar. 

Nu e nici-o onoare în asta, îi veni lui Dunk să spună, dar îşi 
muşcă limba din nou. Ser Kyle n-ar fi fost primul cavaler 
rătăcitor care-şi vinde onoarea pentru un loc călduţ lângă 
foc. 


— Cum spui tu, mormăi el. Mult noroc. Sau ghinion, dacă 
preferi... 

Lordul Joffrey Caswell era un tânăr sfrijit, de douăzeci de 
ani, deşi, ce-i drept, arăta ceva mai impresionant în armură 
decât arătase cu o seară înainte, când căzuse cu nasul într- 
o baltă de vin. Pe scut avea pictat un centaur de aur, 
trăgând cu arbaleta. Acelaşi centaur împodobea veşmântul 
de mătase al calului său şi arunca scânteieri de aur galben 
din vârful coifului. Unul care are centaurul pictat pe scut ar 
trebui să călărească mai bine de-atât. Dunk nu ştia cât de 
bine mânuia lancea Ser Kyle, dar, după cum se ţinea Lordul 
Caswell în şa, aveai impresia că o tuse ceva mai puternică l- 
ar putea dobori la pământ. Motanul n-are altceva de făcut 
decât să treacă pe lângă el în mare viteză. 

Egg îl ţinu pe Tunet de căpăstru, în timp ce Dunk săltă 
greoi în şaua înaltă şi rigidă. Stând şi aşteptând acolo, 
simţea ochii aţintiţi asupra lui. Se întreabă dacă uriaşul 
cavaler rătăcitor e bun de ceva. Dunk se întreba acelaşi 
lucru. Avea să afle cât de curând. 

Motanul din Mlaştina Ceţoasă era un om de cuvânt. 
Lancea Lordului Caswell se clătină tot drumul şi îl rată pe 
Ser Kyle. Niciunul dintre ei nu-şi zori calul. Cu toate 
acestea, Motanul se prăbuşi de-a dura când măciulia lăncii 
Lordului Joffrey îi lovi din întâmplare umărul. Credeam că 
toate pisicile cad grațios în picioare, gândi Dunk, pe când 
cavalerul rătăcitor se rostogolea în praf. Lancea Lordului 
Caswell rămase întreagă. Întorcându-şi calul, o înălţă în aer, 
cu mişcări repetate, de parcă l-ar fi doborât de pe cal pe 
Leo Ghimpe-Lung sau pe Uraganul Surâzător. Motanul îşi 
scoase coiful şi o luă la goană după calul său. 

— Scutul meu, îi zise Dunk lui Egg. 

Băiatul i-l înmână. Dunk îşi strecură braţul stâng pe după 
curea şi îşi închise pumnul pe mâner. Greutatea scutului 
alungit îi dădea siguranţă, deşi lungimea îl făcea greu de 
mânuit, iar imaginea omului spânzurat îi făcu din nou să se 


înfioare. E un blazon de rău augur. Hotări să ducă scutul la 
revopsit cât de curând putea. 

Fie ca Războinicul să-mi netezească drumul şi să-mi aducă 
iute victoria, se rugă el, în timp ce heraldul lui Butterwell 
urca din nou scările. 

— Ser Uthor Underleaf, răsună glasul. Cavalerul 
Spânzurătorii. Veniţi şi vă dovediţi vitejia! 

— Ai grijă, ser, îl avertiză Egg pe Dunk, dându-i lancea de 
turnir, o bârnă conică de lemn, lungă de trei metri, având la 
capăt o măciulie de fier în forma unui pumn închis. Ceilalţi 
scutieri zic că Ser Uthor se ţine bine în şa. Şi e sprinten. 

— Sprinten! pufni Dunk. Are un melc pe scut. Cât de 
sprinten poate fi? 

Dunk îi dădu pinteni Tunetului şi îl conduse încet înainte, 
cu lancea ridicată. O singură victorie, şi nu stau mai râu ca 
la început. Două vor fi un progres însemnat. Nu e prea mult 
să sper la două, cu asemenea adversari. Avusese noroc la 
tragerea la sorţi, cel puţin. Ar fi putut foarte bine să-i 
nimerească pe Bătrânul Taur, pe Ser Kirby Pimm sau cine 
ştie ce alt erou al locului. Dunk se întreba dacă maestrul 
turnirului potrivea intenţionat cavalerii rătăcitori unii 
împotriva altora, ca nici un lord să nu fie nevoit să sufere 
ruşinea de-a pierde din prima rundă, în faţa unuia dintre ei. 
Nu contează. Nu mai mult de un inamic o dată, aşa spunea 
mereu bătrânul. Acum trebuie să mă preocupe numai şi 
numai Ser Uthor. Se întâlniră în dreptul tribunei unde 
Lordul şi Lady Butterwell şedeau pe pernele lor, la umbra 
zidurilor castelului. Lordul Frey era lângă ei, legănându-şi 
pe un genunchi fiul mucos. Un şir de servitoare le făcea 
vânt, dar, cu toate acestea, tunica de damasc a Lordului 
Butterwell era pătată de sudoare sub braţe, iar părul 
doamnei sale era pleoştit de transpiraţie. Părea încălzită, 
plictisită şi avea aerul că nu se simte în largul ei, dar când îl 
văzu pe Dunk îşi umflă pieptul într-un fel care-l făcu să 
roşească sub coif. Dunk îşi înclină lancea în faţa ei şi a 


nobilului ei soţ. Ser Uthor făcu la fel. Butterwell le ură 
amândurora succes. Soţia lui întinse limba printre buze. 

Era timpul. Dunk înaintă la trap spre capătul sudic al 
terenului. La o distanţă de douăzeci şi cinci de metri, 
adversarul său se îndrepta şi el spre locul lui. Armăsarul sur 
al lui Ser Uthor era mai mic decât Tunetul, dar mai tânăr şi 
mai sprinten. Ser Uthor purta o platoşă verde, emailată şi o 
haină argintie de zale. Dinspre coiful lui rotunjit se revărsau 
fâşii de mătase verde şi gri, iar pe scutul verde purta 
blazonul melcului argintiu. O armură bună şi un cal bun 
înseamnă o răscumpărare bună, dacă-l dobor. 

O goarnă sună. 

Tunetul porni înainte, la trap domol. Dunk îşi săltă lancea 
spre stânga şi o cobori, îndreptând-o spre capul calului şi 
spre bariera de lemn dintre el şi inamicul său. Scutul îi 
proteja partea stângă a trupului. Se aplecă, încordându-şi 
picioarele în timp ce Tunetul îl purta de-a lungul terenului. 
Suntem una. Om, cal, lance, suntem o singură fiară de 
sânge, lemn şi fier. 

Ser Uthor ataca în forţă. Nori de praf se ridicau de sub 
copitele calului său sur. Când patruzeci de metri îi mai 
despărţeau, Dunk îi dădu pinteni calului, la galop, şi 
îndreptă vârful lăncii direct spre melcul argintiu. Soarele 
apăsător, praful, arşiţa, castelul, Lordul Butterwell şi 
mireasa lui, Scripcarul şi Ser Maynard, cavaleri, scutieri, 
grăjdari, oameni de rând, totul dispăru. Doar inamicul 
rămase. Pintenii, din nou. Tunetul începu să alerge. Melcul 
gonea spre ei, crescând cu fiecare pas al armăsarului sur cu 
picioare lungi... dar în faţă venea lancea lui Ser Uthor, cu 
pumnul ei de fier. Scutul meu e puternic, scutul meu va 
rezista loviturii. Doar melcul contează. Dacă lovesc melcul, 
victoria e a mea. 

Când mai rămaseră zece metri între ei, Ser Uthor îndreptă 
vârful lăncii în sus. Un pârâit răsună în urechile lui Dunk 
când lancea îl izbi. Simţi impactul în braţ şi în umăr, dar nu 
apucă să vadă lovitura. Pumnul de fier al lui Uthor îl luă din 


plin între ochi, cu toată forţa omului şi a calului din spatele 
lui. 

Dunk se trezi pe spate, privind cu ochi goi arcadele unui 
tavan boltit. Preţ de o clipă, nu ştiu unde se află sau cum 
ajunsese acolo. În cap îi răsunau glasuri şi în faţa ochilor i 
se perindau chipuri - bătrânul Ser Arian, Tanselle Lungana, 
Bennis Scutul Maro, Văduva Roşie, Baelor Sfarmă-Lance, 
Aerion Prinţul Strălucirii şi nebuna Lady Vaith. Apoi, dintr- 
odată, turnirul îi reveni în minte: arşiţa, melcul, pumnul de 
fier venindu-i spre faţă. Gemu şi se răsuci într-un cot. 
Mişcarea îi făcu ţeasta să bubuie ca o monstruoasă tobă de 
război. 

Ambii ochi păreau să-şi facă treaba, cel puţin. Nici nu 
simţea vreo gaură în cap, ceea ce era un semn bun. Văzu că 
se află într-o pivniţă, cu butoaie de vin şi de bere de-o parte 
şi de alta. Măcar e răcoare aici, gândi el, şi băutură la 
îndemână. Simţea gustul sângelui în gură. Un fior de 
spaimă îl străbătu. Dacă-şi muşcase limba, avea să fie mut, 
pe lângă faptul că era tolomac. 

— Bună dimineaţa, zise el răguşit, doar ca să-şi audă 
glasul. Vorbele răsunară cu ecou, lovindu-se de tavan. Dunk 
încercă să se ridice în picioare, dar beciul începu să se 
învârtă, în urma acestui efort. 

— Încetişor, încetişor, zise o voce tremurătoare, foarte 
aproape. Un bătrân gârbovit îşi făcu apariţia lângă pat, 
îmbrăcat în veşminte la fel de albe ca părul lui. La gât purta 
un colan de maester din multe metale. Avea faţa 
îmbătrânită şi ridată, brăzdată de cute adânci de-o parte şi 
de alta a nasului mare şi coroiat. Stai liniştit şi lasă-mă să-ţi 
văd ochii, adăugă bătrânul. Cercetă ochiul stâng al lui 
Dunk, apoi pe dreptul, ţinându-i deschişi între degetul mare 
şi arătător. 

— Mă doare capul. 

Maesterul pufni. 

— Fii bucuros că-l ai încă pe umeri. Ţine, poate asta te- 
ajută niţel. Bea! 


Dunk se sforţă să bea scârboasa poţiune până la ultima 
picătură şi reuşi să n-o scuipe. 

— Turnirul, spuse el, ştergându-se la gură cu dosul palmei. 
Spune-mi! Ce s-a întâmplat? 

— Aceeaşi nebunie care se întâmplă mereu în încăierările 
astea. Oamenii s-au doborât unul pe altul de pe cal cu nişte 
bețe. Nepotul Lordului Smallwood şi-a rupt încheietura 
mâinii, iar Ser Eden Riskey şi-a zdrobit piciorul sub propriul 
cal, dar nimeni n-a fost omorât, până acum. Deşi am 
temerile mele în privinţa ta, ser. 

— Am fost doborât de pe cal? 

Continua să-şi simtă capul de parcă ar fi fost îndesat cu 
lână, altfel n-ar fi pus o întrebare atât de stupidă. Dunk o 
regretă chiar în clipa când vorbele îi ieşiră pe gură. 

— Cu o izbitură care a cutremurat cele mai înalte 
metereze. Cei care au pariat bani buni pe tine au fost cei 
mai înnebuniţi, iar scutierul tău şi-a ieşit din minţi. Ar sta şi 
acum lângă tine, dacă nu l-aş fi alungat. N-am nevoie de 
copii care să-mi stea în cale. I-am amintit care îi e datoria. 

Dunk descoperi că trebuia să i se reamintească şi lui. 

— Ce datorie? 

— Calul tău, ser. Armele şi armura. 

— Da, zise Dunk, amintindu-şi. 

Băiatul era un scutier bun, ştia ce are de făcut. 

Am pierdut sabia bătrânului şi armura pe care mi-a făurit- 
o Pate Oţelarul. 

— Amicul tău, scripcarul, a întrebat şi el de tine. Mi-a spus 
că trebuie să ai parte de cele mai bune îngrijiri. L-am dat 
afară şi pe el. 

— De când te ocupi de mine? Dunk îşi îndoi degetele 
mâinii drepte. Toate păreau să funcţioneze. Doar capul mă 
doare, iar Ser Arian spunea că oricum nu-l folosesc. 

— De patru ore, după cadranul solar. 

Nu era aşa de grav. Odată, auzise o poveste despre un 
cavaler lovit atât de tare, încât a dormit patruzeci de ani şi 
s-a trezit bătrân şi ofilit. 


— Ştii dacă Ser Uthor a câştigat cea de-a doua rundă? 
Poate că Melcul avea să câştige turnirul. Dacă şi-ar putea 
spune că a pierdut în faţa celui mai bun cavaler de pe teren, 

Dunk s-ar simţi mai puţin copleşit de înfrângere. 

— Da. Împotriva lui Ser Addam Frey, un văr de-al miresei 
şi-un tânăr promiţător. Nobila doamnă a leşinat când l-a 
văzut căzând. A avut nevoie de ajutor ca să ajungă înapoi în 
apartamentele ei. 

Dunk se căzni să se ridice în picioare şi ameţi, dar 
maesterul îl ajută să-şi ţină echilibrul. 

— Unde-mi sunt hainele? Trebuie să merg. Sunt nevoit... 
Trebuie... 

— Dacă nu-ţi poţi aminti, nu poate fi atât de important. 
Maesterul făcu un gest iritat. '[i-aş sugera să eviţi 
mâncărurile grele, băutura tare şi alte lovituri între ochi... 
dar am aflat de mult că toţi cavalerii sunt surzi când vine 
vorba de rațiune. Du-te, du-te! Mai am şi alţi nechibzuiţi de 
îngrijit. 

Afară, Dunk zări un şoim plutind în cercuri largi pe cerul 
albastru al dimineţii. Îl invidia. Câţiva nori se adunau spre 
răsărit, mohorâţi ca starea lui de spirit. În timp ce-şi croia 
drum spre terenul de turnir, soarele îl izbea în creştet ca un 
ciocan pe nicovală. Pământul părea să i se mişte sub 
picioare... sau poate că el se clătina. Fusese cât pe ce să 
cadă, de două ori, urcând treptele pivniţei. Ar fi trebuit să-i 
dau ascultare lui Egg. 

Străbătu încet curtea exterioară, dând ocol mulţimii. La 
marginea terenului, dolofanul Lord Alyn Cockshaw 
şchiopăta între doi scutieri, ultima victimă a tânărului 
Glendon Ball. Un al treilea scutier îi ţinea coiful, cu cele trei 
pene semeţe rupte. 

— Ser John Scripcarul, strigă heraldul. Ser Franklyn din 
Casa Frey, un cavaler al Gemenilor, jurat Lordului de 
Crossing. Veniţi şi vă dovediţi vitejia! 

Dunk rămase înmărmurit privind cum armăsarul negru al 
Scripcarului intră la trap pe teren, într-un vârtej de mătase 


albastră, săbii aurite şi viori. Platoşa cavalerului era tot 
albastră, emailată, la fel şi genunchierele, cotierele, 
apărătorile pentru picioare şi grumăjerul. Haina de zale de 
dedesubt era aurită. Ser Franklyn călărea un cal sur, cu o 
coamă unduioasă, argintie, care se potrivea cu griul 
mătăsurilor sale şi argintiul armurii. Pe scut, pe bluză şi pe 
valtrapul calului purta turnurile gemene ale Casei Frey. 
Atacară şi atacară din nou. Dunk stătea privind, dar nu 
vedea nimic. Dunk nătărăul, prost de dă-n gropi, se dojeni 
el. Avea un melc pe scut. Cum poţi să pierzi în faţa unui om 
cu un melc pe scut? 

De jur împrejur răsunau ovaţii. Când Dunk ridică privirea, 
văzu că Franklyn Frey era la pământ. Scripcarul 
descălecase, să-şi ajute adversarul căzut să se ridice. E cu 
un pas mai aproape de oul de dragon, gândi Dunk, iar eu 
unde sunt? 

Când se apropie de poarta din spate, Dunk dădu peste 
trupa de pitici de la ospăţul din seara precedentă, 
pregătindu-se să plece. Legau ponei de porcul lor de lemn 
cu roţi şi de un al doilea car, cu o formă mai convenţională. 
Erau şase la număr, unul mai pipernicit şi mai pocit ca altul. 
Unii dintre ei ar fi putut fi copii, dar erau cu toţii atât de 
scunzi, încât era greu să-i deosebeşti. La lumina zilei, 
îmbrăcaţi în pantaloni din piele de cal şi mantii cu glugă, 
din țesătură aspră, păreau mai puţin nostimi decât în haine 
pestriţe. 

— Bună dimineaţa vouă, spuse Dunk, ca să fie amabil. 
Porniţi la drum? E înnorat spre est, s-ar putea să plouă. 

Singurul răspuns pe care-l căpătă fu o privire duşmănoasă 
de la cel mai hidos pitic. El să fi fost cel pe care l-am smuls 
aseară din patul miresei? De aproape, omuleţul mirosea ca 
o hazna. O singură boare fu de-ajuns ca Dunk să grăbească 
pasul. 

Drumul prin Casa de Lapte părea să-i ia lui Dunk la fel de 
mult timp cât le luase cândva lui şi lui Egg să traverseze 
nisipurile din Dorne. Se ţinea aproape de un zid şi, din când 


în când, se sprijinea de el. De fiecare dată când întorcea 
capul, lumea se învârtea. Să beau, gândi el, trebuie să beau 
nişte apă, altfel s-ar putea să leşin. 

Un grăjdar care trecu pe lângă el îi spuse unde să 
găsească cea mai apropiată fântână. Acolo îl descoperi pe 
Kyle Motanul, discutând liniştit cu Maynard Plumm. Umerii 
lui Ser Kyle erau pleoştiţi de mâhnire, dar ridică privirea 
când Dunk se apropie. 

— Ser Duncan? Am auzit că eşti mort sau pe moarte. 

Dunk se frecă la tâmple. 

— Mi-aş dori să fiu. 

— Cunosc bine sentimentul. Ser Kyle oftă. Lordul Caswell 
nu m-a recunoscut. Când i-am spus cum i-am cioplit prima 
sabie, s-a holbat la mine de parcă mi-aş fi pierdut minţile. A 
spus că nu e loc la Podul Amar pentru cavaleri atât de 
nevolnici precum m-am dovedit eu. Motanul râse cu 
amărăciune. Dar armele şi armura mi le-a luat. Şi calul. Ce- 
am să mă fac? 

Dunk n-avea nici un răspuns pentru el. Până şi un călăreț 
liber avea nevoie de un cal de călărit; mercenarii trebuie să 
aibă săbii de vândut. 

— O să găseşti alt cal, spuse Dunk, trăgând sus găleata. 
Cele Şapte Regate sunt pline de cai. O să găseşti alt lord să 
te înarmeze. Dunk îşi făcu mâinile căuş, le umplu cu apă şi 
bău. 

— Alt lord, da. Ai auzit de vreunul? Eu nu-s la fel de tânăr 
şi puternic ca tine. Nici la fel de voinic. Oamenii voinici au 
întotdeauna căutare. Lordului Butterwell, cel puţin, îi plac 
cavalerii vânjoşi. Uită-te la acel Torn Heddle. L-ai văzut cum 
se duelează? A doborât fiecare om cu care s-a înfruntat. 
Flăcăul Globului de Foc a făcut la fel. Şi Scripcarul tot aşa. 
Mi-aş fi dorit ca el să fi fost cel care m-a doborât de pe cal. 
Refuză să ia trofee. Nu vrea nimic altceva decât oul de 
dragon, aşa zice. Oul şi prietenia adversarilor învinşi. O 
floare a cavalerismului, omul ăsta! 

Maynard Plumm izbucni în râs. 


— O scripcă a cavalerismului, vrei să spui. Băiatul ăla 
pregăteşte o furtună şi ar fi bine să fim plecaţi cu toţii 
înainte să izbucnească. 

— Nu ia trofee, zise Dunk. Un gest galant. 

— E uşor să faci gesturi galante, când ai punga doldora de 
aur, spuse Ser Maynard. Ascultă sfatul meu, dacă ai 
înţelepciunea să-l primeşti, Ser Duncan. Nu e prea târziu să 
pleci. 

— Să plec? Unde? 

Ser Maynard ridică din umeri. 

— Oriunde. La Winterfell. La Castelul Verii. La Asshai de 
lângă Umbră. N-are importanţă, atât timp cât nu eşti aici. 
a-ţi calul şi armura şi furişează-te pe poarta din spate. N-o 
să observe nimeni că lipseşti. Melcul se gândeşte la 
următoarea lui confruntare, iar restul nu are ochi decât 
pentru turnir. 

Preţ de o clipă, Dunk se simţi ispitit. Atât timp cât era 
înarmat şi călare, ar rămâne un soi de cavaler. Fără ele, nu 
era mai mult decât un cerşetor. Un cerşetor voinic, dar tot 
cerşetor. Dar armele şi armura lui îi aparţineau acum lui 
Ser Uthor. La fel şi Tunetul. Mai bine cerşetor decât hoţ. 
Fusese şi una, şi alta, în Fundătura Puricilor, pe când 
hoinărea cu Ferret, Rafe şi Pudding, dar bătrânul îl scăpase 
de viaţa aceea. Ştia ce-ar fi spus Ser Arian din Pennytree la 
propunerea lui Plumm. Ser Arian fiind mort, Dunk vorbi în 
locul lui: 

— Până şi un cavaler rătăcitor are onoarea lui. 

— Ai prefera să mori cu onoarea nepătată sau să trăieşti 
cu ea mânjită? Nu, scuteşte-mă, ştiu ce-ai să spui. Ia-ţi 
feciorul şi fugi, cavaler al spânzurătorii. Până când destinul 
nu-ţi va fi aidoma blazonului ce-l porți. 

Dunk se zburli: 

— De unde-mi cunoşti tu destinul? Ai visat şi tu, ca John 
Scripcarul? Ce ştii despre Egg? 

— Ştiu că ţâncii ar face bine să nu se joace cu focul, 
răspunse Plumm. Zidurile Albe nu sunt un loc sănătos 


pentru un copil. 

— Cum te-ai descurcat în duelul tău? îl întrebă Dunk. 

— O, n-am riscat să intru în competiţie. Semnele fuseseră 
proaste. Cine-ţi închipui că va revendica oul de dragon, 
rogu-te? 

Nu eu, gândi Dunk. 

— Cei Şapte ştiu, eu nu. 

— Încearcă să ghiceşti. Ai doi ochi. 

Dunk chibzui o clipă: 

— Scripcarul. 

— Foarte bine. Eşti bun să-ţi explici raţionamentul? 

— Eu doar... am un sentiment. 

— Şi eu la fel, răspunse Maynard Plumm. O presimţire 
neagră pentru orice bărbat sau băiat suficient de nesăbuit 
să stea în calea Scripcarului nostru. 

În faţa cortului, Egg peria coama Tunetului, dar privea 
departe, cu ochii pierduţi. Băiatul a pus la inimă 
înfrângerea mea. 

— Ajunge! strigă Dunk. Dacă-l mai perii mult, Tunetul o să 
fie la fel de chel ca tine. 

— Ser? Egg lăsă peria să cadă. Ştiam că nici un melc idiot 
nu te poate ucide, ser. 

Băiatul se aruncă în braţele lui. Dunk îi şterpeli pălăria 
pleoştită de paie şi şi-o puse pe cap. 

— Maesterul a spus că ai şters-o cu armura mea. 

Indignat, Egg înhaţă înapoi pălăria. 

— 'Ţi-am curăţat armura şi ţi-am lustruit apărătoarele de 
picioare, grumăjerul şi platoşa, ser, dar coiful ţi-e crăpat şi 
ciobit acolo unde a lovit măciulia lui Ser Uthor. Va trebui să 
ţi-l bată un armurier. 

— N-are decât să-l dea la bătut Ser Uthor. Acum îi 
aparţine. N-am cal, n-am sabie, n-am armură. Poate c-o să 
mă primească piticii ăia în trupa lor. Ar fi o apariţie hazlie: 
şase pitici cotonogind cu băşici de porc un uriaş. Tunetul e 
tot al lui. Vino! I le ducem pe toate şi-i urăm succes în 
continuare. 


— Acum, ser? N-ai de gând să răscumperi calul? 

— Cu ce, băiete? Cu pietricele şi căcăreze de oaie? 

— M-am gândit la asta, ser. Dacă ai putea împrumuta... 

Dunk îi reteză vorba. 

— Nimeni nu-mi va împrumuta atâta bănet, Egg. De ce-ar 
face-o? Ce altceva sunt eu decât un mare nătărău care şi-a 
zis cavaler până când un melc cu un băț era să-i facă o 
gaură-n cap? 

— Păi, zise Egg, ai putea lua Potopul, ser, iar eu am să-l 
călăresc iarăşi pe Maester. Mergem la Castelul Verii. Poţi să 
intri în slujba tatălui meu. Are grajdurile pline de cai. Ai 
putea avea un cal de luptă şi un buiestraş. 

Egg era bine intenţionat, dar Dunk nu se putea întoarce, 
ploconindu-se, la Castelul Verii. Nu aşa, lefter şi înfrânt, 
oferindu-şi serviciile fără să aibă măcar o sabie. 

— Băiete, zise el, e frumos din partea ta, dar nu vreau 
firimiturile de la masa nobilului tău tată. Şi nici din 
grajdurile sale. Poate că e timpul să ne despărţim. Dunk 
putea oricând să se plece pe furiş şi să intre în Garda 
Oraşului din Lannisport sau din Oraşul Vechi. Le plăceau 
bărbaţii voinici pentru asta. M-am lovit la bostan de fiecare 
tavan din fiecare han, de la Lannisport la Debarcaderul 
Regelui. Poate c-a venit vremea să mă aleg şi cu nişte bani 
de pe urma staturii mele, nu doar cu nişte cucuie. Dar 
străjerii nu aveau scutieri. Te-am învăţat ce-am putut, 
continuă el. Şi asta a fost destul de puţin. Ai fi mai câştigat 
cu un maestru de arme adecvat, care să se ocupe de 
antrenamentul tău, un bătrân cavaler aprig, care ştie de 
care capăt se apucă o lance. 

— Nu vreau nici un maestru de arme adecvat, protestă 
Egg. Pe tine te vreau. Ce-ar fi dacă mi-aş folosi... 

— Nu. Nici pomeneală. Să n-aud aşa ceva! Du-te şi adu-mi 
armele. 1 le vom oferi lui Ser Uthor, cu toate complimentele 
mele. Lucrurile grele devin şi mai grele, dacă le tot amâni. 

Egg lovi pământul cu piciorul, cu faţa la fel de pleoştită ca 
pălăria lui mare de paie. 


— Cum spui. 

De afară, cortul lui Ser Uthor era cât se poate de banal: o 
cutie mare şi pătrată, din pânză de vele în culori mohorâte, 
prinsă în pământ cu funii de cânepă. Stâlpul central era 
împodobit cu un melc argintiu, deasupra unui fanion lung, 
cenuşiu, dar alte podoabe nu avea. 

— Aşteaptă aici, îi spuse Dunk lui Egg. Băiatul îl prinse pe 
Tunet de căpăstru. Murgul voinic era încărcat cu armele şi 
armura lui Dunk, căra până şi noul său scut vechi. Cavalerul 
Spânzurătorii. Ce dezamăgire s-a dovedit a fi cavalerul 
misterios! Nu stau mult, adăugă el, după care îşi plecă 
puţin capul şi îşi încovoie umerii, trecând dincolo de clapa 
cortului. 

Aspectul exterior nu-l pregătise pentru luxul pe care-l găsi 
înăuntru. Pământul de sub picioare era acoperit cu tot soiul 
de covoare myrisheze ţesute într-o bogăţie de culori. O 
masă ornamentată de lemn era înconjurată de scaune de 
campanie. Patul de puf era plin de perne moi, iar într-un 
mangal ardea tămâie parfumată. 

Ser Uthor şedea la masă, cu un morman de aur şi argint în 
faţă şi o carafă cu vin alături, numărând monedele 
împreună cu scutierul său, un ins greoi, cam de vârsta lui 
Dunk. Din când în când, Melcul muşca o monedă sau punea 
o alta deoparte. 

— Văd că am încă multe să te învăţ, Will, îl auzi Dunk 
spunând. Moneda asta a fost ciuntită, cealaltă răzuită. lar 
asta? O monedă de aur îi săltă pe degete. Uită-te la 
monede, înainte să le iei. Ţine şi spune-mi ce vezi. Dragonul 
se răsuci în aer. Will încercă să prindă moneda, dar ea se 
lovi de degete şi căzu pe jos. Fu nevoit să se lase pe 
genunchi, ca s-o caute. Când o găsi, o răsuci de două ori 
înainte de-a spune: 

— Asta e bună, stăpâne. Are un dragon pe-o parte şi un 
rege pe alta... 

Underleaf aruncă o privire spre Dunk. 


— Omul spânzurat. Mă bucur să te văd mişcându-te, ser. 
Mă temeam că te-am omorât. Îmi faci, te rog, favoarea să-l 
informezi pe scutierul meu cu privire la natura dragonilor? 
Will, dă-i lui Ser Duncan moneda. 

Dunk n-avu încotro şi o luă. M-a doborât de pe cal. Vrea să 
faci şi tumbe pentru el? încruntându-se, cântări moneda în 
palmă, examină ambele feţe şi o vâri în gură. 

— Aur, nici răzuit, nici ciuntit. Pare să aibă greutatea bună. 
Eu aş lua-o şi pe asta, ser. Ce nu-i bine cu ea? 

— Regele. 

Dunk o privi mai atent. Faţa de pe monedă era tânără, 
proaspăt bărbierită şi frumoasă. Regele Aerys avea barbă 
pe monedele sale, la fel ca bătrânul Rege Aegon. Regele 
Daeron, care venise pe tron între ei, fusese proaspăt 
bărbierit, dar nu era chipul lui. Moneda nu părea destul de 
uzată ca să fie de dinaintea lui Aegon cel Netrebnic. Dunk 
privi încruntat cuvântul de sub cap. Şase litere. Arătau la fel 
cu cele pe care le văzuse pe alţi dragoni. DAERON stătea 
scris, dar Dunk cunoştea chipul lui Daeron cel Bun şi acesta 
nu era el. Când se uită mai bine, văzu ceva ciudat la forma 
celei de-a patra litere... 

— Daemon, izbucni el. Scrie Daemon. N-a existat niciodată 
vreun rege Daemon, deşi, doar... 

— Pretendentul, Daemon Blackfyre, şi-a bătut propriile 
monede în timpul rebeliunii sale. 

— E aur, totuşi, insistă Will. Dacă e aur, ar trebui să fie la 
fel de bun ca toţi ceilalţi dragoni, stăpâne. 

Melcul îi dădu o palmă peste tâmplă. 

— Cretinule. Da, e aur. Aurul unui rebel. Aurul unui 
trădător. E o trădare să deţii asemenea monede şi o trădare 
de două ori mai mare să le dai mai departe. Va trebui s-o 
dau la topit. Îl lovi din nou pe bărbat. Piei din faţa mea! 
Acest bun cavaler şi cu mine avem de discutat. 

Will ieşi valvârtej din cort. 

— Ia loc, spuse politicos Ser Uthor. Doreşti vin? 


Aici, în cortul lui, Underleaf părea alt om decât la ospăț. 
Melcul se ascunde în cochilia sa, îşi aminti Dunk. 

— Nu, mulţumesc. 

Dunk îi aruncă moneda înapoi lui Ser Uthor. Aurul unui 
trădător. Aurul lui Blackfyre. Mi-a spus Egg că ăsta e 
turnirul unui trădător, dar n-am vrut să-l ascult. Îi datora 
băiatului scuze. 

— O jumătate de cupă, insistă Underleaf. După cum 
vorbeşti, mi se pare că ai nevoie. Umplu două cupe cu vin şi 
îi întinse una lui Dunk. Fără armură, arăta mai mult a 
negustor decât a cavaler. Ai venit pentru plată, presupun. 

— Da. Dunk luă vinul. Poate avea să-i potolească durerea 
de cap. Mi-am adus calul, armele şi armura. la-le şi 
primeşte complimentele mele. 

Ser Uthor zâmbi. 

— Iar aici vin eu şi-ţi spun că ai luptat vitejeşte. 

Dunk se întrebă dacă vitejeşte era un fel de-a spune 
„stângaci”. 

— Frumos din partea ta că spui asta, dar... 

— Cred că nu m-ai auzit bine, ser. Aş fi prea îndrăzneţ 
dacă te-aş întreba cum ai devenit cavaler, ser? 

— Ser Arian de Pennytree m-a găsit în Fundătura Puricilor, 
alergând după porci. Bătrânul lui scutier fusese ucis pe 
Câmpul lerbii Roşii, aşa că avea nevoie de cineva să aibă 
grijă de cal şi să-i curețe armura. Mi-a promis c-o să mă 
înveţe să mânuiesc sabia şi lancea şi să călăresc, dacă vin 
să-l slujesc, şi aşa am făcut. 

— O poveste fermecătoare... deşi, dacă aş fi în locul tău, n- 
aş pomeni partea cu porcii. Şi unde e Ser Arian al tău acum, 
rogu-te? 

— A murit. Eu l-am îngropat. 

— Înţeleg. L-ai dus acasă la Pennytree? 

— Nu ştiam unde se află. Dunk nu văzuse niciodată locul 
de baştină al bătrânului. Ser Arian vorbea rar despre el, nu 
mai mult decât era dornic Dunk să vorbească despre 


Fundătura Puricilor. L-am îngropat pe un deal, cu faţa spre 
apus, ca să poată vedea soarele asfinţind. 

Scaunul de campanie scârţâi din toate încheieturile sub 
greutatea lui Dunk. 

Ser Uthor se aşeză la loc. 

— Am armura mea şi un cal mai bun decât al tău. Ce să fac 
cu o mârţoagă bătrână, o platoşă zobită şi o armură 
ruginită? 

— Pate Oţelarul a făcut armura aia, zise Dunk, cu o undă 
de furie în glas. Egg a avut mare grijă de ea. Armura mea n- 
are nici-o pată de rugină, iar oţelul e bun şi rezistent. 

— Rezistent şi greu, se plânse Ser Uthor, şi prea mare 
pentru un om de talie normală. Eşti neobişnuit de mare, 
Duncan Vlăjganule. Cât despre calul tău, e prea bătrân ca 
să-l poţi călări şi prea aţos ca să-l poţi mânca. 

— Tunetul nu mai e aşa de tânăr cum era, recunoscu 
Dunk, iar armura mea e mare, aşa cum spui. Dar ai putea s- 
o vinzi. La Lannisport şi la Debarcaderul Regelui, sunt o 
grămadă de fierari care te-ar scăpa de ea. 

— Pentru a zecea parte din cât valorează, probabil, 
remarcă Ser Uthor, şi doar ca s-o topească pentru metal. 
Nu. De argint dulce am eu nevoie, nu de fier vechi. Moneda 
regatului. Acum, vrei să-ţi răscumperi armele sau nu? 

Dunk răsuci cupa de vin în mâini, încruntându-se. Era din 
argint masiv, cu un şir de melci de aur incrustaţi în jurul 
gurii. Vinul era tot auriu şi înfocat pe limbă. Dacă tot ce-ar 
zbura s-ar mânca, da, aş plăti. Bucuros. Numai că... 

— N-ai nici-o leţcaie. 

— Dacă mi-ai... mi-ai da înapoi calul şi armura, aş putea 
plăti răscumpărarea mai târziu. Îndată ce-aş găsi bani. 

Melcul părea amuzat. 

— Unde ai găsi, rogu-te? 

— Aş putea să intru în slujba unui lord sau... Îi era greu să 
rostească vorbele. Îl făceau să se simtă ca un cerşetor. S-ar 
putea să dureze câţiva ani, dar ţi-aş plăti, îţi jur. 

— Pe onoarea ta de cavaler? 


Dunk roşi. 

— Aş putea să mă iscălesc pe un pergament. 

— Măzgăleala unui cavaler rătăcitor pe o bucată de hârtie. 
Ser Uthor dădu ochii peste cap. Bună de şters la fund. 
Nimic altceva. 

— Eşti şi tu cavaler rătăcitor. 

— Acum mă jigneşti. Merg unde vreau şi nu slujesc pe 
nimeni, în afară de mine însumi, e adevărat, dar au trecut 
mulţi ani de când am dormit ultima oară într-un tufiş. 
Găsesc că hanurile sunt mult mai confortabile. Eu sunt 
cavaler de turniruri, cel mai bun pe care vei avea ocazia 
vreodată să-l întâlneşti. 

— Cel mai bun? Aroganţa aceea îl înfurie pe Dunk. 
Uraganul Surâzător s-ar putea să nu fie de acord, ser. Nici 
Leo Ghimpe-Lung, nici Bruta din Bracken. La Asford, 
nimeni nu vorbea de melci. De ce oare dacă eşti un campion 
de turniruri atât de renumit? 

— M-ai auzit tu pe mine să-mi spun „campion”? Asta 
înseamnă să ai renume. Aş prefera mai degrabă să am 
sifilis. Nu, mulţumesc. Am să câştig următorul duel, da, dar, 
la sfârşit, am să pierd. Butterwell are treizeci de dragoni 
pentru cavalerul care iese al doilea, asta-mi va fi de-ajuns... 
dimpreună cu nişte răscumpărări şi câştigul din 
rămăşaguri. Arătă câtre mormanele de cerbi de argint şi 
dragoni de aur de pe masă. Pari un bărbat sănătos şi foarte 
mare. Statura îi impresionează întotdeauna pe nătărăi, deşi 
nu înseamnă mai nimic în duel. Will a fost în stare să 
parieze trei la unu împotriva mea. Lordul Shawney a pariat 
cinci la unu, neghiobul. Luă în mână un cerb de argint şi îl 
făcu să se învârtă, dându-i un bobârnac cu degetele-i lungi. 
Bătrânul Taur va cădea următorul. Apoi Cavalerul 
Mâţişorilor, dacă supravieţuieşte până atunci. Dată fiind 
starea de spirit, o să am un câştig frumuşel din pariuri, 
împotriva amândurora. Oamenii de rând îşi iubesc eroii din 
partea locului. 

— Ser Glendon are sânge de erou! se repezi Dunk. 


— O, sper sincer. Sângele de erou ar trebui să fie bun 
pentru doi la unu. Sângele de târfă atrage şanse mai slabe. 
Ser Glendon nu scapă nici-o ocazie să vorbească despre 
pretinsul său tată, dar n-ai observat că nu pomeneşte 
niciodată despre mama sa? Are motive întemeiate. E născut 
dintr-o vivandieră. Penny Jenny i se spunea, până la Bătălia 
de pe Câmpul Ierbii Roşii. În noaptea de dinaintea bătăliei, 
s-a culcat cu atâţia bărbaţi, încât, după aceea, i s-a spus 
Jenny Ilarbă-Roşie. Globul de Foc a avut-o înainte de asta, 
nu mă îndoiesc, dar au avut-o şi alţii o sută. Amicul nostru 
Glendon merge cam departe cu presupunerile, pare-mi-se. 
Nici măcar nu are părul roşu. 

Sânge de erou, gândi Dunk. 

— Spune că e cavaler. 

— O, atâta lucru e adevărat. Băiatul şi sora lui au crescut 
într-un bordel numit Mâţişorul. După ce Penny Jenny a 
murit, celelalte târfe au avut grijă de ei şi l-au hrănit pe 
băiat cu povestea născocită de mama lui, cum că era din 
sămânţa Globului de Foc. Un scutier bătrân care locuia prin 
preajmă i-a dat băiatului instrucţia, aşa cum a fost, în 
schimbul berii şi al plăcerilor, dar, fiind doar scutier, acesta 
nu putea să-l facă pe micul bastard cavaler. Acum o 
jumătate de an, însă, un grup de cavaleri s-a nimerit la 
bordel şi un anume Ser Morgan Dunstable a făcut o 
pasiune, printre aburii beţiei, pentru sora lui Ser Glendon. 
Întâmplarea a făcut ca sora să fie încă fecioară, iar 
Dunstable nu avea destui bani să plătească preţul 
virginităţii ei. Aşadar, s-a făcut un târg. Ser Morgan l-a 
făcut pe fratele ei cavaler, chiar acolo, în bordel, în faţa a 
douăzeci de martori, iar apoi surioara lui l-a dus sus şi l-a 
lăsat să-i culeagă floarea fecioriei. Şi cu asta, basta. 

Orice cavaler putea să facă pe altul cavaler. Pe când îi era 
scutier lui Ser Arian, Dunk auzise poveşti despre bărbaţi 
care-şi cumpăraseră titlul de cavaler cu o favoare sau cu o 
ameninţare, ori cu un sac de arginţi, dar niciodată cu 
fecioria propriei surori. 


— E doar o poveste, se auzi Dunk zicând. Nu poate fi 
adevărat. 

— Am auzit-o de la Kirby Pimm, care susţine că a fost de 
faţă, martor la ceremonie. Ser Uthor ridică din umeri. Fiu 
de erou, fiu de târfă sau amândouă, când mă va înfrunta, 
băiatul o să cadă. 

— Poate că sorții o să-ţi dea alt adversar. 

Ser Uthor arcui o sprânceană. 

— Cosgrove e al fel de disperat după argint ca oricare 
altul. Te asigur, am să nimeresc cu Bătrânul Taur data 
viitoare, apoi cu băiatul. N-ai vrea să pariezi pe asta? 

— Nu mai am cu ce să pariez. Dunk nu ştia ce anume îl 
tulbura mai mult: faptul că Melcul îl mituia pe maestrul de 
turnir ca să aibă adversarul pe care-l dorea sau faptul că 
omul îl dorise pe el în duel. Se ridică în picioare: am spus 
ce-am venit să spun. Calul şi sabia mea îţi aparţin, la fel şi 
toată armura. 

Melcul îşi împreună vârfurile degetelor. 

— Poate că rezolvăm altfel. Nu eşti complet lipsit de talent. 
Ştii să cazi minunat. Buzele lui Ser Uthor sclipiră când 
zâmbi. Îţi înapoiez armele şi armura... dacă te pui în slujba 
mea. 

— În slujba ta? Dunk nu înţelegea. Ce fel de slujbă? Ai 
scutier. Ai vreun castel de păzit? 

— S-ar putea, dacă aş avea un castel. La drept vorbind, 
prefer un han bun. Costă prea mult să întreţii un castel. Nu, 
serviciul pe care ţi l-aş cere ar fi să mă înfrunţi în alte 
câteva turniruri. 

Douăzeci ar fi de-ajuns. Poţi face asta, nu-i aşa? Vei avea a 
zecea parte din câştigurile mele şi, pe viitor, îţi promit că 
am să te lovesc în pieptul ăla mare, nu în cap. 

— Vrei să umblu de colo-colo cu tine ca să mă dobori de pe 
cal? 

Ser Uthor chicoti încântat. 

— Eşti un individ atât de robust, încât nimeni n-ar crede 
vreodată că un bătrân gârbovit cu un melc pe scut ar putea 


să te doboare. Ser Uthor îşi frecă bărbia. Ai nevoie de un 
nou blazon, dacă tot veni vorba. Omul spânzurat e destul de 
înfiorător, recunosc, dar... e cam prea spânzurat, nu? Mort 
şi înfrânt. E nevoie de ceva feroce. Un cap de urs, poate. Un 
craniu. Sau, şi mai bine, trei cranii. Un prunc înfipt într-o 
suliță. Şi ar trebui să-ţi laşi părul lung şi barbă, cu cât mai 
sălbatică şi mai neîngrijită, cu atât mai bine. Există mai 
multe asemenea mici turniruri decât ştii. Cu ce m-aş alege 
din rămăşaguri, am putea câştiga destul ca să cumpărăm 
un ou de dragon, până nu... 

—... se află că nu am nici-o şansă? Mi-am pierdut armura, 
nu onoarea. Ai să primeşti calul şi armura mea. Nimic 
altceva. 

— Mândria nu-i şade bine cerşetorului, ser. Ai putea să 
ajungi mult mai rău decât să călătoreşti cu mine. Cel puţin 
eu te-aş putea învăţa câte ceva despre turniruri, în privinţa 
cărora eşti total neştiutor în momentul de faţă. 

— M-ai face de râsul lumii. 

— Ceea ce am şi făcut mai devreme. Până şi un măscărici 
trebuie să mănânce. 

Lui Dunk îi venea să-i strivească zâmbetul pe faţă. 

— Înţeleg de ce ai un melc pe scut. Nu eşti un cavaler 
adevărat. 

— Vorbeşti ca un adevărat mocofan. Eşti atât de orb încât 
nu poţi vedea în ce pericol te afli? Ser Uthor lăsă jos cupa. 
Ştii de ce te-am lovit unde te-am lovit, ser? Se ridică în 
picioare şi îl atinse pe Dunk uşor pe piept: o măciulie 
plasată aici te-ar fi doborât la pământ la fel de repede. 
Capul e o ţintă mai mică, lovitura e mai dificil de dat... deşi 
e mai probabil să fie mortală. Am fost plătit să te lovesc 
acolo. 

— Plătit? Dunk se dădu înapoi. Ce vrei să spui? 

— Şase dragoni oferiţi în avans, alţi patru promişi la 
moartea ta. O sumă meschină pentru viaţa unui cavaler. Fii 
recunoscător pentru asta. Dacă mi s-ar fi oferit mai mult, 
poate că ţi-aş fi înfipt vârful lăncii în ochi. 


Pe Dunk îl cuprinse din nou ameţeala. 

— De ce-ar plăti cineva ca să mă vadă mort? N-am făcut 
nici un rău nimănui la Zidurile Albe. Dunk era convins că 
nimeni nu-l ura într-atât, în afară de fratele lui Egg, Aerion, 
iar Prinţul Strălucirii era în exil, dincolo de marea îngustă. 
Cine te-a plătit? întrebă el. 

— Un slujitor mi-a adus aurul în zori, la scurt timp după ce 
maestrul turnirului a bătut în cuie perechile. Avea faţa 
ascunsă de glugă şi n-a rostit numele stăpânului său. 

— Dar de ce? făcu Dunk. 

— N-am întrebat. Ser Uthor umplu cupa din nou. Cred că 
ai mai mulţi duşmani decât ştii, Ser Duncan. Cum să nu? 
Unii ar zice că eşti cauza tuturor nenorocirilor noastre. 

Dunk simţi o mână rece strângându-i inima. 

— Spune la ce te referi. 

Melcul ridică din umeri. 

— N-oi fi fost eu la Ashford, dar turnirurile sunt pâinea 
mea. Le urmăresc de departe, aşa cum un maester 
urmăreşte stelele. Ştiu cum un anume cavaler rătăcitor a 
provocat un Duel Judiciar de Şapte, care a condus la 
moartea lui Baelor Sfarmă-Lance de mâna fratelui său, 
Maekar. Ser Uthor se aşeză şi-şi întinse picioarele: Prinţul 
Baelor era foarte iubit. Prinţul Strălucirii avea şi el prieteni, 
care nu vor fi uitat cauza exilului său. Gândeşte-te la oferta 
mea, ser. Poate că melcul lasă o dâră murdară în urma lui, 
dar puţină murdărie nu face nici un rău... în timp ce, dacă 
dansezi cu dragonii, te poţi aştepta să te arzi. 

Ziua părea mai întunecoasă când Dunk ieşi din cortul 
Melcului. Norii de la răsărit deveniseră mai mari şi mai 
întunecaţi, iar soarele cobora spre apus, proiectând umbre 
lungi peste curte. Dunk îl găsi pe scutierul Will examinând 
picioarele Tunetului. 

— Unde-i Egg? îl întrebă. 

— Băiatul chel? De unde să ştiu eu? A fugit undeva. 

Nu poate suporta despărţirea de Tunet, hotări Dunk. 
Trebuie să fie la cort, cu cărţile. 


Însă nu era acolo. Cărţile erau acolo, legate ordonat într- 
un teanc, lângă sacul de dormit al lui Egg, dar nici urmă de 
băiat. Ceva nu era în regulă. Dunk simţea asta. Egg n-ar fi 
plecat fără permisiunea lui. 

La câţiva paşi, în faţa unui pavilion vărgat, doi oşteni 
cărunţi beau bere de orz. 

—... la naiba, o dată mi-a fost de-ajuns, bodogăni unul. 
Iarba a fost verde când a răsărit soarele, da... Se întrerupse 
când celălalt îl coti şi abia atunci îl observă pe Dunk. Ser? 

— Mi-ai văzut scutierul? Egg îl cheamă. 

Bărbatul îşi scărpina miriştea albă de sub ureche. 

— Îl ţin minte. Cu păr mai puţin ca mine şi o gură de trei 
ori cât el. Câţiva dintre ceilalţi flăcăi l-au îmbrâncit puţintel, 
dar asta a fost aseară. Nu l-am mai văzut de-atunci, ser. 

— L-au speriat, zise tovarăşul său. 

Dunk îi aruncă o privire aspră. 

— Dacă se întoarce, spuneţi-i să mă aştepte aici. 

— Da, ser. Aşa vom face. 

Poate că s-a dus doar să privească luptele. Dunk porni 
înapoi către terenurile de turnir. Trecând pe lângă grajduri, 
dădu peste Ser Glendon Ball, care-şi peria frumosul cal 
Murg. 

— L-ai văzut pe Egg? îl întrebă. 

— A trecut în goană acum câteva clipe. Ser Glendon 
scoase un morcov din buzunar şi i-l dădu murgului. Îţi place 
noua mea iapă? Lordul Costayne şi-a trimis scutierul s-o 
răscumpere, dar i-am spus să-şi păstreze banii. Am de gând 
s-o păstrez pentru mine. 

— Nobilului Lord n-o să-i placă asta. 

— Nobilul Lord a zis că n-am dreptul să-mi pun un astru 
de foc pe scut. Mi-a spus că blazonul meu ar trebui să fie un 
mănunchi de mâţişori. Nobilul Lord poate să se ducă la 
naiba. 

Dunk nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Mâncase şi el la masa 
asta, înghițind aceleaşi mâncăruri amare servite de unii ca 
Prinţul Strălucirii sau Ser Steffon Fossoway. Simţi o 


anumită apropiere faţă de ţâfnosul tânăr cavaler. Din câte 
ştiu, şi mama mea a fost tot târfă. 

— Câţi cai ai câştigat? 

Ser Glendon ridică din umeri. 

— Le-am pierdut şirul. Mortimer Boggs încă îmi datorează 
o iapă. A zis că mai bine-o mănâncă decât s-o călărească 
bastardul unei târfe. Şi şi-a ciopârţit armura cu toporul, 
înainte să mi-o trimită. E plină de găuri. Presupun că mai 
pot căpăta ceva pentru metal. Părea mai mult trist decât 
furios. Exista un grajd lângă... lângă hanul unde am 
crescut. Am lucrat acolo pe când eram copil şi, când 
puteam, şterpeleam caii când stăpânii lor erau ocupați. M- 
am priceput întotdeauna la cai, mârţoage, armăsari, 
buiestraşi, cai de tracţiune, cai de plug, cai de luptă... pe 
toţi i-am călărit. Până şi un bidiviu de nisip dornishean. Am 
cunoscut un bătrân care m-a învăţat cum să-mi fac o lance. 
Credeam că, dacă le arăt tuturor cât sunt de bun, n-o să 
aibă încotro şi o să mă recunoască drept fiu al tatălui meu. 
Dar nu vor. Nici acum. Pur şi simplu nu vor. 

— Unii n-o să vrea niciodată, îi spuse Dunk. Orice-ai face. 
Alţii însă... Nu sunt toţi la fel. Am întâlnit câţiva oameni de 
treabă. Rămase pe gânduri o clipă. Când turnirul se 
termină, Egg şi cu mine avem de gând s-o luăm spre nord. 
Să ne punem în slujba Casei Stark, la Winterfell, şi să 
luptăm împotriva oamenilor de fier. Ai putea veni cu noi. 

Nordul era o lume în sine, după cum spunea mereu Ser 
Arian. Nimeni de-acolo n-avea să ştie povestea lui Penny 
Jenny şi a Cavalerului Mâţişorilor. Nimeni n-o să râdă de 
tine acolo. Te vor cunoaşte doar după sabia ta şi te vor 
judeca doar după valoarea ta. 

Ser Glendon îi aruncă o privire bănuitoare: 

— De ce-aş vrea eu să fac asta? Vrei să-mi spui că e nevoie 
să fug şi să mă ascund? 

— Nu, doar mă gândeam... două săbii în loc de una. 
Drumurile nu mai sunt atât de sigure ca odinioară. 


— E-adevărat, zise băiatul, fără tragere de inimă, dar 
tatălui meu i s-a promis cândva un loc în Garda Regelui. Am 
de gând să revendic mantia albă pe care el n-a apucat s-o 
poarte. 

Ai tot atâtea şanse să porţi mantia albă ca şi mine, îi veni 
lui Dunk să spună. Mama ta a fost o vivandieră, iar eu am 
ieşit din canalele Fundăturii Puricilor. Regii nu-i copleşesc 
cu onoruri pe cei de teapa mea şi-a ta. Dar băiatul n-ar fi 
fost încântat să audă acest adevăr. Aşadar, Dunk se mulţumi 
să spună. 

— Braţ puternic, atunci! 

Făcuse doar câţiva paşi, când Ser Glendon strigă după el: 

— Ser Duncan, aşteaptă! Eu... eu n-ar fi trebuit să fiu atât 
de tăios. Un cavaler trebuie să fie curtenitor, spunea mama. 
Băiatul părea că nu-şi găseşte cuvintele. Lordul Peake a 
venit să mă vadă după primul meu duel. Mi-a oferit un loc la 
Starpike. Spunea că se apropie o furtună cum n-a mai văzut 
Westerosul de generaţii, că va avea nevoie de săbii şi de 
oameni care să le mânuiască. Oameni loiali, care ştiu să se 
supună. 

Lui Dunk îi venea greu să creadă. Gormon Peake îşi 
exprimase limpede disprețul faţă de cavalerii rătăcitori, atât 
pe drum, cât şi pe acoperiş, dar oferta era generoasă. 

— Peake e un lord mare, spuse el cu prudenţă, dar... dar 
nu un om în care aş avea încredere. 

— Nu. Băiatul roşi. A fost un prinţ. Zicea că are să mă ia în 
slujba lui... dar mai întâi trebuia să-i dovedesc loialitatea. 
Avea să aibă grijă ca următorul meu adversar să fie 
prietenul lui, Scripcarul, şi voia să jur că am să pierd. 

Dunk îl credea. Îşi dădea seama că ar fi trebuit să fie 
şocat, dar, cumva, nu era. 

— Şi ce-ai răspuns? 

— Am spus că s-ar putea să nu reuşesc să pierd în faţa 
Scripcarului nici dacă încerc. Şi că deja am doborât de pe 
cal adversari mai buni ca el, iar oul de dragon va fi al meu 
până diseară. Ball zâmbi firav. N-a fost răspunsul pe care-l 


voia. M-a făcut nătărău şi mi-a spus că mai bine mi-aş păzi 
spatele. Scripcarul are mulţi prieteni, aşa a zis, iar eu n-am 
nici măcar unul. 

Dunk îşi aşeză o mână pe umărul lui şi-l strânse. 

— Ai unul, ser. Doi, după ce-l găsesc pe Egg. 

Băiatul îl privi în ochi şi clătină din cap. 

— E plăcut să ştii că încă mai există cavaleri adevăraţi. 

Dunk apucă să-l vadă bine pentru prima oară pe Ser 
Tommard Heddle în timp ce-l căuta pe Egg prin mulţimea 
din preajma terenului de turnir. Îndesat şi vânjos, cu pieptul 
bombat, ginerele Lordului Butterwell purta o platoşă 
neagră, peste hainele de piele fiartă, şi un coif împodobit, 
de forma unui demon bălos, acoperit de solzi. Calul lui era 
cu trei palme mai înalt decât Tunetul şi cu peste zece 
kilograme mai greu, un animal monstruos în armură de 
zale. 'loată acea povară de fier îi încetinea mişcările, aşa că, 
până la sfârşitul rundei, Heddle rămase într-un galop mic, 
dar asta nu-l împiedică să isprăvească repede cu Ser 
Clarence Charlton. Pe când Charlton era scos pe targă de 
pe teren, Heddle îşi scoase coiful demonic. Avea capul mare 
şi pleşuv, barba neagră şi rară. Buboaie roşii, umflate, îi 
supurau pe obraji şi pe gât. 

Dunk cunoştea acel chip. Heddle era cavalerul care-l 
ameninţase în dormitor, când a atins oul de dragon, omul cu 
vocea groasă pe care-l auzise vorbind cu Lordul Peake. 

Un vălmăşag de vorbe îi năvăli în minte: ospăț de cerşetori 
ne-ai aşternut... seamănă băiatul cu tatăl lui?. Oţelul 
înverşunat... nevoie de o sabie... Bătrânul Papă-Lapte se 
aştepta... seamănă băiatul cu tatăl lui... te asigur, Corbul 
Sângelui nu visează... seamănă băiatul cu tatăl lui?. 

Privi încordat în tribune, întrebându-se dacă nu cumva 
Egg izbutise să-şi ocupe locul cuvenit printre oamenii de 
vază. Însă băiatul nu era de zărit. Butterwell şi Frey lipseau 
şi ei, deşi soţia lui Butterwell era tot pe locul ei, cu un aer 
plictisit şi iritat. Straniu, cugetă Dunk. Era castelul lui 


Butterwell, nunta lui, iar Frey era tatăl miresei sale. Acest 
turnir era în onoarea lor. Unde să se fi dus? 

— Ser Uthor Underleaf! bubui heraldul. O umbră trecu 
peste faţa lui Dunk, când soarele a fost înghiţit de un nor. 
Ser Theomore din Casa Bulwer, Bătrânul Taur, un cavaler 
de la Coroana Negră. Veniţi şi vă dovediţi vitejia! 

Bătrânul Taur era o apariţie fioroasă, în armura-i roşie ca 
sângele şi cu coarnele negre de taur ce se înălţau din coif. 
Dar a avut nevoie de ajutorul unui scutier vânjos ca să se 
urce pe cal, iar felul în care-şi întorcea mereu capul în timp 
ce înainta sugera că Ser Maynard avusese dreptate în 
privinţa ochiului său. 

Cu toate astea, bărbatul a fost întâmpinat cu puternice 
urale când a intrat pe teren. 

Nu de aceeaşi primire avu parte Melcul, ceea ce, fără doar 
şi poate, îşi şi dorea. La prima ciocnire, ambii cavaleri loviră 
pieziş. La cea de-a doua, Bătrânul Taur îşi rupse lancea de 
scutul lui Ser Uthor, în timp ce lovitura Melcului rată ţinta 
complet. Acelaşi lucru se întâmplă la cea de-a treia şi, de 
data asta, Ser Uthor se clătină ca şi cum ar fi fost gata să 
cadă. Se preface, îşi dădu seama Dunk. Trage de timp, ca 
să-şi sporească şansele pentru data viitoare. Nu trebuia 
decât să arunce o privire împrejur ca să-l vadă pe Will la 
treabă, încheind pariuri pentru stăpânul lui. Abia atunci şi-a 
dat seama că şi-ar fi putut îngroşa punga şi el de pe urma 
Melcului, cu un gologan, doi. Dunk nătărâăul, prost de dă-n 
gropi. 

Bătrânul Taur căzu la cea de-a cincea ciocnire, doborât 
într-o parte de o măciulie care îi alunecă abil peste scut, 
izbindu-l în piept. În cădere, piciorul i se agăţă în scăriţa 
şeii şi bărbatul a fost târât vreo patruzeci de metri până 
când oamenii lui au reuşit să-i potolească armăsarul. Targa 
îşi făcu din nou apariţia, să-l ducă pe Bătrânul Taur la 
maester. Câteva picături de ploaie începură să cadă, în timp 
ce Bulwer era scos de pe teren, întunecându-i tunica acolo 
unde picau. Dunk îl privi cu faţa împietrită. Se gândea la 


Egg. Dacă acest duşman secret al meu a pus mâna pe el? 
Era o posibilitate demnă de luat în calcul. Băiatul n-are nici- 
o vină. Dacă are cineva o socoteală cu mine, n-ar trebui să 
plătească el pentru asta. 

Dunk îl găsi pe Ser John Scripcarul în toiul pregătirilor 
pentru următoarea confruntare. De el se ocupau nu mai 
puţin de trei scutieri, prinzându-i în catarame armura şi 
îngrijindu-se de valtrapul calului, în timp ce Lordul Alyn 
Cockshaw stătea în apropiere, bând vin îndoit cu apă, cu un 
aer chinuit şi arţăgos. Când a dat cu ochii de Dunk, Lordul 
Alyn scuipă, vărsându-şi vin pe piept. 

— Cum de mai eşti pe picioarele tale? Melcul ţi-a strivit 
faţa. 

— Pate Oţelarul mi-a făcut un coif zdravăn, lordul meu. Şi 
am capul tare ca un bolovan, cum obişnuia să spună Ser 
Arian. 

Scripcarul râse. 

— Nu-l lua în seamă pe Alyn. Bastardul Globului de Foc l-a 
doborât de pe cal, de a căzut direct pe dosul ăla dolofan. 
Aşa că acum a hotărât că urăşte toţi cavalerii rătăcitori. 

— Bubosul ăla nenorocit nu e fiul lui Quentyn Ball, zise 
apăsat Alyn Cockshaw. Nici n-ar fi trebuit să-l lase să 
concureze. Dacă asta ar fi fost nunta mea, aş fi pus să fie 
biciuit pentru aroganță. 

— Ce fată s-ar mărita cu tine? făcu Ser John. Iar aroganţa 
lui Ball e mult mai puţin sâcâitoare decât aerul tău 
morocănos. Ser Duncan, eşti cumva prieten cu Galtry cel 
Verde? Trebuie să-l despart curând de calul său. 

Dunk nu se îndoia de asta. 

— Nu-l cunosc, lordul meu. 

— Vrei o cupă de vin? Nişte pâine cu măsline? 

— Doar o vorbă, lordul meu. 

— Poţi avea toate vorbele pe care le doreşti. Hai să ne 
retragem în pavilionul meu. Scripcarul îi ţinu clapa de la 
intrare, lăsându-l să treacă. Tu nu, Alyn. Ţi-ar prinde bine 
ceva mai puţine măsline, la drept vorbind. 


Înăuntru, Scripcarul i se adresă din nou lui Dunk: 

— Ştiam că Ser Uthor nu te-a ucis. Visele nu mă înşală 
niciodată. lar Melcul trebuie să mă înfrunte destul de 
curând. După ce-l dobor de pe cal, am să-i cer armele tale şi 
armura înapoi. Şi calul, cu toate că meriţi unul mai bun. 
Accepţi unul în dar din partea mea? 

— Eu... nu... n-aş putea face asta. Gândul îl stânjeni pe 
Dunk. Nu vreau să fiu nerecunoscător, dar... 

— Dacă te nelinişteşte gândul datoriei, lasă-l deoparte. N- 
am nevoie de argintul tău, ser. Doar de prietenia ta. Cum să 
te numeri printre cavalerii mei, fără cal? 

Ser John îşi puse mănuşile de zale şi îşi îndoi degetele. 

— Scutierul meu a dispărut. 

— Poate c-a fugit cu vreo fată. 

— Egg e prea tânăr pentru fete, lordul meu. Nu m-ar fi 
părăsit niciodată de bunăvoie. lar dacă aş muri, ar sta lângă 
mine până când mi s-ar răci trupul. Calul lui e tot aici. La fel 
şi catârul. 

— Dacă vrei, le-aş putea cere oamenilor mei să-l caute. 

Oamenii mei. Lui Dunk nu-i plăcea cum sună. Un turnir 
pentru trădători, gândi el. 

— Tu nu eşti cavaler rătăcitor. 

— Nu. Zâmbetul Scripcarului era plin de un farmec 
copilăresc. Dar ştiai asta de la bun început. Mi-ai spus 
întruna „lordul meu” de când ne-am întâlnit pe drum. De 
ce? 

— Felul cum vorbeşti. Felul cum arăţi. Felul cum te porţi. 
Dunk nătărăul, prost de dă-n gropi. 

Azi-noapte, sus, pe acoperiş, ai spus unele lucruri... 

— Vinul mă face să vorbesc prea mult, dar e adevărat tot 
ce-am spus. Suntem făcuţi unul pentru altul, tu şi cu mine. 
Visele mele nu mint. 

— Visele tale nu mint, zise Dunk, însă tu, da. John nu este 
numele tău adevărat, nu-i aşa? 

— Nu. Ochii Scripcarului scânteiară poznaş. 

Are ochii lui Egg. 


— Numele lui adevărat va fi dezvăluit, cât de curând, celor 
care trebuie să-l afle. Lordul Gormon Peake se strecurase în 
pavilion, privind încruntat. Cavaler rătăcitor, te previn... 

— O, încetează, Gormy, zise Scripcarul. Ser Duncan e de-al 
nostru sau va fi în curând. Ţi-am spus, l-am visat. Afară, 
goarna heraldului sună. Scripcarul întoarse capul: mă 
cheamă pe teren. Te rog să mă scuzi, Ser Duncan. Putem să 
ne reluăm discuţia după ce isprăvesc cu Ser Galtry cel 
Verde. 

— Braţ puternic! îi ură Dunk. Aşa era politicos... 

Lordul Gormon mai zăbovi după plecarea lui Ser John. 

— Visele lui o să ne omoare pe toţi. 

— Cum l-aţi cumpărat pe Ser Galtry? se pomeni Dunk 
întrebând. A ajuns argintul sau pretinde aur? 

— Văd că cineva a vorbit. Peake se aşeză pe un scaun de 
campanie. Am o duzină de oameni afară. Ar trebui să-i 
chem înăuntru şi să le cer să-ţi taie beregata, ser. 

— De ce n-o faci? 

— Alteța Sa s-ar supăra. 

Alteța Sa. Dunk se simţi de parcă ar fi primit un pumn în 
burtă. Alt dragon negru, gândi el. Altă Rebeliune Blackfyre. 
Şi, în curând, alt Câmp al lerbii Roşii. larba n-a fost roşie 
când a răsărit soarele. 

— De ce această nuntă? 

— Lordul Butterwell a vrut o soţie tânără, să-i încălzească 
patul, iar Lordul Frey avea o fiică oarecum pângărită. 
Nunta lor a oferit un pretext plauzibil pentru întrunirea 
câtorva lorzi care împărtăşesc aceleaşi opinii. Majoritatea 
celor invitaţi aici au luptat cândva pentru Dragonul Negru. 
Ceilalţi au motive să deteste domnia Corbului Sângelui ori 
să aibă propriile nemulțumiri sau ambiţii. Mulţi dintre noi 
au avut fii sau fiice duse la Debarcaderul Regelui, ca zălog 
al viitoarei noastre loialităţi, dar majoritatea ostaticilor au 
pierit în timpul Marii Molime a Primăverii. Nu mai avem 
mâinile legate. Vremea noastră a sosit. Aerys e slab. E un 
om al cărţilor, nu un războinic. Oamenii din popor abia 


dacă-l cunosc, iar ceea ce ştiu despre el nu le place. Lorzii 
lui nu-l iubesc nici atât. Tatăl său a fost slab şi el, e 
adevărat, dar când i-a fost ameninţat tronul, şi-a trimis fiii la 
luptă în locul lui. Baelor şi Maekar, ciocanul şi nicovala... 
Dar Baelor Sfarmă-Lance nu mai e, iar Prinţul Maekar stă 
îmbufnat la Castelul Verii, certat şi cu regele, şi cu Mâna. 

Da, gândi Dunk, iar acum un cavaler rătăcitor nesăbuit i-a 
dat fiul preferat pe mana duşmanilor săi. Ce cale mai bună 
să te asiguri că prinţul nu se clinteşte din Castelul Verii? 

— Mai e şi Corbul Sângelui, spuse Dunk. El nu e slab. 

— Nu e, fu de acord Lordul Peake, dar nimeni nu iubeşte 
un vrăjitor, iar fratricizii sunt blestemaţi în ochii zeilor şi ai 
oamenilor. La primul semn de slăbiciune sau înfrângere, 
oamenii Corbului Sângelui se vor topi ca ninsorile verii. lar 
dacă visul prinţului se adevereşte, şi aici, la Zidurile Albe, se 
naşte un dragon... 

Dunk termină fraza în locul lui: 

—... tronul este al tău. 

— Al lui, punctă Lordul Gormon Peake. Eu nu sunt decât 
un umil servitor. Se ridică. Să nu încerci să părăseşti 
castelul, ser. Dacă o faci, am s-o iau drept o dovadă de 
trădare şi vei răspunde cu viaţa. Am mers prea departe ca 
să mai dăm înapoi. 

Cerul plumburiu revărsa şiroaie de ploaie când John 
Scripcarul şi Ser Galtry cel Verde îşi luară în mâini lăncile 
noi, la capetele opuse ale terenului. Unii dintre oaspeţi se 
retrăgeau către sala mare, cuibăriţi sub mantii. 

Ser Galtry călărea un armăsar alb. O pană verde, 
pleoştită, îi împodobea coiful, aidoma celei de la grumăjerul 
calului său. Mantia pe care-o purta era un amestec de 
multe bucăţi de material, fiecare având altă nuanţă de 
verde. Apărătorile pentru picioare şi mănuşile de zale 
scânteiau, încrustate cu aur, iar pe scut erau înfăţişaţi nouă 
chefali de jad, pe un fond verde-praz. 

Până şi barba îi era vopsită verde, după moda bărbaţilor 
din Tyrosh, de dincolo de marea îngustă. 


De nouă ori atacară cu lăncile înclinate Ser Galtry şi 
Scripcarul, cavalerul verde al peticelor şi tânărul lord al 
săbiilor şi al scripcilor de aur, şi de nouă ori li se sfărâmară 
lăncile. La cea de-a opta înfruntare, pământul începuse deja 
să se înmoaie şi armăsarii imenşi săltau prin bălți, 
împroşcând apa de ploaie. La cea de-a noua, Scripcarul se 
dezechilibră, dar se redresă înainte să cadă de pe cal. 

— Bine lovit! strigă el, râzând. Aproape că m-ai doborât, 
ser. 

— Încă puţin! strigă prin ploaie cavalerul verde. 

— Nu, nu cred. Scripcarul îşi azvârli cât colo lancea 
sfărâmată şi un scutier îi dădu o alta în loc. 

Următoarea înfruntare a fost şi ultima. Lancea lui Ser 
Galtry trecu fără efect peste scutul Scripcarului, iar Ser 
John îl izbi pe cavalerul verde direct în piept, doborându-l 
din şa. Un imens val mocirlos se stârni când Ser Galtry 
atinse pământul. Spre răsărit, Dunk zări scânteierea 
îndepărtată a unui fulger. 

Tribunele se goleau cu repeziciune, oameni de rând şi 
lorzi deopotrivă alergând de-a valma din calea ploii. 

— Uite-i cum fug, şopti Alyn Cockshaw, strecurându-se în 
sus, pe lângă Dunk. Câţiva stropi de ploaie şi toţi lorzii viteji 
se duc scheunând să-şi caute adăpost. Mă-ntreb ce-o să 
facă atunci când o să izbucnească adevărata furtună. 

Adevărata furtună. Dunk ştia că Lordul Alyn nu vorbea 
despre vreme. Ce vrea omul ăsta? S-a hotărât dintr-odată 
să-mi devină prieten? 

Heraldul se urcă din nou pe platforma sa. 

— Ser Tommard Heddle, un cavaler de la Zidurile Albe, în 
slujba Lordului Butterwell! strigă el, în timp ce un tunet 
bubuia în depărtare. Ser Uthor Underleaf. Veniţi şi vă 
dovediţi vitejia! 

Dunk aruncă o privire către Ser Uthor, tocmai la timp ca 
să-i vadă zâmbetul acrindu-se. Nu e adversarul pentru care 
a plătit. Maestrul turnirului l-a înşelat, dar de ce? Altcineva 
şi-a vârât coada, cineva pe care Cosgrove îl preţuieşte mai 


mult decât pe Uthor Underleaf. Dunk rumegă ideea o clipă. 
Ceilalţi nu ştiu că Uthor n-are de gând să câştige, înţelese el 
dintr-odată. Îl văd ca pe o ameninţare, aşa că vor ca Tom cel 
Negru să-l îndepărteze din calea Scripcarului. Heddle 
însuşi făcea parte din conspirația lui Peake; puteau conta pe 
faptul că va pierde la nevoie. Aşadar, mai rămânea doar... 

Şi, dintr-odată, Lordul Peake însuşi traversă năvalnic 
terenul noroios, cu mantia fluturând în urmă-i, să urce 
treptele spre platforma heraldului. 

— Suntem trădaţi! strigă el. Corbul Sângelui are un spion 
printre noi. Oul de dragon a fost furat! 

Ser John Scripcarul îşi întoarse calul. 

— Oul meu? Cum e posibil aşa ceva? Lordul Butterwell are 
străjeri în faţa dormitorului, zi şi noapte. 

— Ucişi, declară Lordul Peake, dar unul a rostit numele 
ucigaşului, înainte de-a muri. 

Are de gând să mă acuze pe mine? se întrebă Dunk. O 
mulţime de oameni îl văzuseră atingând oul de dragon, în 
seara precedentă, când o urcase în braţe pe Lady 
Butterwell în patul soţului său. Degetul Lordului Gormon 
cobori acuzator. 

— Uitaţi-l acolo. Fiul târfei. Puneţi mâna pe el! 

În celălalt capăt al terenului de turnir, Ser Glendon Ball 
ridică privirea nedumerit. Preţ de o clipă, lăsă impresia că 
nu înţelege ce se întâmplă, până când văzu oameni 
alergând înspre el din toate direcţiile. Atunci, băiatul se 
mişcă mai repede decât şi-ar fi putut imagina Dunk. Avea 
sabia pe jumătate scoasă din teacă în clipa când primul om 
îşi aruncă braţul în jurul gâtului său. Ball se smuci din 
strânsoare, dar deja alţi doi se năpusteau asupra lui. Se 
izbiră în el şi-l traseră jos, în noroi. Alţii se învălmăşeau 
deasupra lor, răcnind şi lovind cu picioarele. În locul lui aş 
putea fi eu, îşi dădu seama Dunk. Se simţea la fel de 
neajutorat ca la Ashford, în ziua când i s-a spus că trebuie 
să-şi piardă o mână sau un picior. 

Alyn Cockshaw îl trase îndărăt. 


— Nu te amesteca, dacă vrei să-l găseşti pe scutierul ăla al 
tău. 

Dunk se întoarse spre el: 

— Ce vrei să spui? 

— S-ar putea să ştiu unde poate fi găsit băiatul. 

— Unde? Dunk n-avea poftă de glume. 

În capătul opus al terenului, Ser Glendon era tras cu 
brutalitate în picioare şi imobilizat între doi oşteni cu zale şi 
coifuri. Era mânjit de noroi din cap până-n picioare, iar pe 
obraji îi şiroiau sângele şi ploaia. Sânge de erou, gândi 
Dunk, în timp ce Iom cel Negru descăleca în faţa 
prizonierului. 

— Unde e oul? 

Din gura lui Ball picura sânge. 

— De ce-aş fi furat oul? Eram pe cale să-l câştig. 

Da, gândi Dunk, şi asta nu putea fii îngăduit. 

Tom cel Negru îi crestă obrazul lui Ball cu un pumn 
înmănuşat în zale. 

— Scotociţi în desagele de şa! porunci Lordul Peake. Pun 
rămăşag că vom găsi oul de dragon bine înfăşurat şi ascuns. 

Lordul Alyn cobori glasul: 

— Şi aşa va fi! Vino cu mine, dacă vrei să-ţi găseşti 
scutierul. E momentul cel mai potrivit, cât timp sunt ocupați 
cu toţii. 

Lordul nu aşteptă răspunsul. Dunk se văzu nevoit să-l 
urmeze. Din trei paşi mari ajunse lângă el. 

— Dacă te-ai atins de Egg... 

— Băieţii nu-s pe gustul meu. Pe-aici. luţeşte pasul acum. 

Pe sub o galerie acoperită, în josul unui şir de trepte pline 
de noroi, pe după un colţ, Dunk îl urma cu paşi mari, 
călcând prin băltoace, în timp ce ploaia cădea în jurul lor. 
Se ţinură aproape de ziduri, la adăpostul umbrelor, până 
când, în cele din urmă, se opriră într-o curte închisă, pavată 
cu pietre netede şi lucioase. Din toate părţile erau 
înconjurați de clădiri. Deasupra se aflau ferestre, toate 


închise şi oblonite. În mijlocul curţii era o fântână 
înconjurată de un zid scund de piatră. 

Un loc pustiu, gândi Dunk. Nu-i plăcea senzaţia. Un vechi 
instinct îl făcu să întindă mâna după mânerul săbiei, uitând 
că Melcul îi câştigase arma. În timp ce îşi atingea pe 
bâjbâite şoldul, acolo unde ar fi trebuit să atârne teaca, 
Dunk simţi înţepătura unui vârf de cuţit în şale. 

— Dacă te întorci, îţi scot rinichiul şi i-l dau bucătarului lui 
Butterwell să-l frigă pentru ospăț. Cuţitul împunse insistent 
spatele tunicii lui Dunk. La fântână! Fără mişcări bruşte, 
ser. 

Dacă l-a aruncat pe Egg în fântâna aia, n-o să-l salveze de 
mânia mea un cuţitaş de jucărie. 

Dunk păşi încet înainte. Simţea furia crescându-i în 
viscere. 

Lama de la spate dispăru. 

— Acum te poţi întoarce să mă vezi, cavaler rătăcitor. 

Dunk se întoarse. 

— Lordul meu! Au legătură toate astea cu oul de dragon? 

— Nu. Cu dragonul. Credeai c-am să stau cu mâinile în sân 
şi-am să te las să-l furi? Ser Alyn se strâmbă. Ar fi trebuit 
să-mi dau seama că nu mă pot bizui pe Melcul ăla nenorocit 
să te omoare. Îmi vreau aurul înapoi, fiecare monedă. 

EI? se miră Dunk. Acest lord dolofan, palid şi parfumat e 
duşmanul meu secret? Nu ştia dacă să râdă sau să plângă. 

— Ser Uthor şi-a meritat aurul. Sunt tare de cap, atâta tot. 

— Aşa se pare. Dă-te înapoi. 

Dunk făcu un pas în spate. 

— Mai. Mai. Încă puţin. 

Încă un pas şi Dunk era lipit de fântână. Pietrele îi apăsau 
şalele. 

— Aşază-te pe margine. Nu te sperii de-o mică scaldă, nu? 
Nu poţi să te uzi mai tare decât eşti acum. 

— Nu ştiu să înot. Dunk aşeză o mână pe fântână. Pietrele 
erau ude. Una se mişcă sub apăsarea palmei sale. 

— Ce păcat! Sari singur sau trebuie să-ţi dau brânci? 


Dunk privi în jos. Vedea stropii de ploaie ciupind suprafaţa 
apei, la şapte metri dedesubt. Pereţii fântânii erau acoperiţi 
de un strat vâscos de alge. 

— Nu ţi-am făcut nici un rău. 

— Şi nu-mi vei face niciodată. Daemon este al meu. Am să 
fiu la comanda gărzii sale regale. Nu eşti demn de o mantie 
albă. 

— N-am susţinut vreodată că sunt. 

Daemon. Numele răsună în capul lui Dunk. Nu John. 
Daemon, după tatăl său. Dunk nătărăul, prost de dă-n 
gropi. 

— Daemon Blackfyre a zămislit şapte fii. Doi au murit pe 
Câmpul lerbii Roşii, gemenii... Aegon şi Aemon. Nişte 
fanfaroni nenorociţi fără minte, întocmai ca tine. Când eram 
copii, le plăcea să ne chinuiască şi pe mine, şi pe Daemon. 
Am plâns când Oţelul înverşunat l-a dus pe Daemon în exil 
şi, din nou, când Lordul Peake mi-a spus că vine acasă. Dar 
pe urmă te-a văzut pe tine pe drum şi a uitat de existenţa 
mea. Cockshavw flutură cuțitul ameninţător: poţi să intri în 
apă aşa cum eşti sau poţi să intri sângerând. Ce preferi? 

Dunk închise palma în jurul pietrei desprinse. Se dovedi 
mai puţin desprinsă decât sperase... înainte să reuşească s- 
o smulgă, Ser Alyn se năpusti. Dunk se răsuci într-o parte, 
astfel că vârful cuţitului tăie prin carnea braţului său stâng. 
Şi apoi piatra se smulse dintr-odată. Dunk o vâri în gura 
Nobilului Lord şi îi simţi dinţii pârâind sub lovitură. 

— Fântâna, aşa-i? îl lovi din nou pe lord în gură, apoi 
aruncă piatra, îl înhăţă pe Cochskaw de încheietură şi 
răsuci, până când osul trosni şi pumnalul zăngăni pe pietre. 
După tine, stăpâne. Cu un pas lateral, Dunk smuci braţul 
lordului şi îi înfipse un picior în şale. Lordul Alyn se prăvăli 
cu capul în jos în fântână. Urmă un pleoscăit. 

— Bună treabă, ser. 

Dunk se răsuci valvârtej. Prin ploaie, nu reuşi să 
desluşească decât o siluetă învăluită în mantie şi un singur 
ochi alb. Abia când bărbatul se apropie, faţa umbrită de 


glugă căpătă trăsăturile cunoscute ale lui Ser Maynard 
Plumm şi ochiul palid se dovedi a fi nimic altceva decât 
broşa din piatra lunii care-i prindea mantia pe umăr. 

Jos, în fântână, Lordul Alyn se zbătea şi striga după ajutor. 

— Crimă! Ajutor! 

— A încercat să mă omoare, spuse Dunk. 

— Asta explică tot sângele. 

— Sânge? Dunk privi în jos. Braţul stâng îi era roşu de la 
umăr până la cot, iar tunica îi era lipită de piele. Oh! 

Dunk nu-şi amintea cum căzuse, dar se pomeni dintr-odată 
pe jos, cu picăturile de ploaie şiroindu-i pe faţă. Îl auzea pe 
Lordul Alyn scâncind din fântână, dar zbaterea lui era acum 
mai lipsită de vlagă. 

— Trebuie să-ţi legăm mâna. Ser Maynard îşi strecură 
braţul pe sub trupul lui Dunk. Sus, acum. Nu te pot ridica 
de unul singur. Foloseşte-ţi picioarele. 

Dunk a făcut cum i s-a spus. 

— Lordul Alyn. O să se înece. 

— N-o să-i ducă nimeni dorul. Cu atât mai puţin 
Scripcarul. 

— Nu e... gâfâi Dunk, palid de durere,... scripcar. 

— Nu. E Daemon din Casa Blackfyre, Al Doilea pe Numele 
Său. Sau aşa îşi va spune, dacă va ajunge vreodată pe 
Tronul de Fier. Ai fi surprins să afli câţi lorzi preferă să aibă 
regi curajoşi şi nătărăi. Daemon e tânăr şi neînfricat şi îi stă 
bine pe cal. 

Sunetele din fântână abia se mai auzeau. 

— N-ar trebui să-i aruncăm Nobilului Lord o frânghie? 

— Să-l salvezi acum ca să-l execuţi mai târziu? Nu cred. 
Lasă-l să guste din mâncarea pe care ţi-a pregătit-o ţie. Hai, 
sprijină-te de mine! 

Plumm îl ajută pe Dunk să străbată curtea. Văzute de 
aproape, trăsăturile lui Ser Maynard aveau ceva ciudat. Cu 
cât Dunk îl privea mai mult, cu atât părea să desluşească 
mai puţin. 


— Te-am îndemnat să fugi, adu-ţi aminte, dar ţi-ai prețuit 
onoarea mai mult decât viaţa. O moarte onorabilă e bună şi 
frumoasă, dar ce te faci dacă viaţa care e-n pericol nu-ţi 
aparţine? Răspunsul tău ar fi acelaşi, ser? 

— A cui viaţă? Dinspre fântână se auzi un ultim pleoscăit. 
A lui Egg? La Egg te referi? Dunk strânse cu putere braţul 
lui Plumm. Unde-i băiatul? 

— La zei. Şi cred că ştii de ce. 

Durerea care-i sfârtecă trupul în clipa aceea îl făcu pe 
Dunk să uite de braţu-i rănit. Gemu. 

— A încercat să folosească cizma. 

— Aşa bănuiesc. l-a arătat inelul lui Maester Lothar, care i 
l-a dat lui Butterwell care, fără îndoială, s-a scăpat în 
nădragi la vederea lui şi a început să se întrebe dacă nu 
cumva s-a alăturat cui nu trebuia şi cât de multe ştie Corbul 
Sângelui despre conspirația lui. Răspunsul la această 
întrebare este „multişor”, chicoti Plumm. 

— Cine eşti? 

— Un prieten, răspunse Maynard Plumm. Unul care te-a 
urmărit şi s-a întrebat ce cauţi în cuibul năpârcilor. Acum 
taci din gură şi te facem bine. 

Ţinându-se în umbră, cei doi îşi croiră drum înapoi spre 
micul cort al lui Dunk. Odată ajunşi înăuntru, Ser Maynard 
aprinse un foc, umplu un vas cu vin şi îl aşeză pe flacără, la 
fiert. 

— O tăietură curată şi, cel puţin, nu e la mâna dreaptă, 
spuse el, sfâşiind mâneca tunicii pătate de sânge a lui Dunk. 
Se pare că n-a atins osul. Totuşi, va trebui s-o spălăm, altfel 
s-ar putea să-ţi pierzi braţul. 

— Nu contează. Dunk era ameţit şi avea senzaţia c-o să 
vomite în orice clipă. Dacă Egg e mort... 

—... vina îţi aparţine. Ar fi trebuit să-l ţii departe de locul 
ăsta. Dar n-am spus nici-o clipă că băiatul e mort. Am spus 
că e cu zeii. Ai pânză curată? Mătase? 

— Tunica mea. Cea bună, pe care o am din Dorne. Cum 
adică e cu zeii? 


— Toate la timpul potrivit. Mai întâi braţul. 

Vinul începu în scurt timp să răspândească aburi. Ser 
Maynard găsi tunica bună a lui Dunk, o mirosi neîncrezător, 
apoi scoase un pumnal şi începu s-o taie. Dunk îşi înăbuşi 
protestul. 

— Ambrose Butterwell n-a fost niciodată ceea ce s-ar 
putea numi un om hotărât, spuse Ser Maynard, făcând 
ghemotoc trei bucăţi de mătase şi înmuindu-le în vin. A avut 
îndoieli în privinţa acestui complot încă de la început, 
îndoieli care i-au fost aţâţate în clipa când a aflat că băiatul 
nu poartă sabia. lar azi-dimineaţă, oul lui de dragon a 
dispărut şi, odată cu el, ultimele sale rămăşiţe de curaj. 

— Ser Glendon n-a furat oul, spuse Dunk. A fost în curte 
toată ziua, luptând în turnir sau privindu-i pe alţii cum 
luptă. 

— Cu toate astea, Peake va găsi oul în desaga lui de şa. 
Vinul fierbea. Plumm scoase o mânuşă de piele şi spuse: 
încearcă să nu ţipi. Apoi scoase o fâşie de mătase din vinul 
clocotit şi începu să spele tăietura. 

Dunk nu ţipă. Scrâşni din dinţi, îşi muşcă limba şi îşi izbi 
şoldul cu pumnul atât de tare, încât îl învineţi, dar nu ţipă. 
Ser Maynard folosi restul tunicii bune ca să facă un bandaj 
pe care i-l legă strâns în jurul braţului. 

— Cum e? îl întrebă Plumm când isprăvi. 

— Îngrozitor. Dunk tremura. Unde-i Egg? 

— Cu zeii, ţi-am spus. 

Dunk ridică mâna sănătoasă şi-l apucă pe Plumm de gât. 

— Vorbeşte limpede. M-am săturat de aluzii şi şarade. 
Spune-mi unde-l găsesc pe băiat sau îţi frâng gâtul, aşa 
prieten cum îmi eşti. 

— În Templul Septim. Ai face bine să mergi înarmat. Ser 
Maynard zâmbi. E destul de limpede pentru tine, Dunk? 

Prima oprire a lui Dunk a fost în pavilionul lui Ser Uthor 
Underleaf. 

Strecurându-se înăuntru, nu-l găsi decât pe scutierul Will, 
aplecat peste o covată şi frecând hainele de corp ale 


stăpânului său. 

— Iarăşi tu? Ser Uthor e la ospăț. Ce vrei? 

— Îmi vreau sabia şi scutul. 

— Ai adus răscumpărarea? 

— Nu. 

— Atunci de ce te-aş lăsa să-ţi iei armele? 

— Am nevoie de ele. 

— Asta nu-i un motiv. 

— Dar dacă ţi-aş spune că te omor dacă încerci să mă 
împiedici? 

Will gâfâi. 

— Sunt acolo. 

Dunk se opri în faţa templului septim al castelului. Zeii să 
m-ajute să nu fi ajuns prea târziu! Avea centura săbiei la 
locul obişnuit, strânsă la brâu. Îşi legase scutul de braţul 
rănit şi povara lui îi provoca junghiuri de durere la fiecare 
pas. Se temea că ar putea să ţipe, la cea mai mică atingere. 
Dădu uşile în lături cu mâna sănătoasă. 

Înăuntru, templul era întunecat şi tăcut, luminat doar de 
flăcările lumânărilor care pâlpâiau pe altarele Celor Şapte. 
În dreptul Războinicului ardeau cele mai multe lumânări, 
cum era şi de aşteptat în timpul unui turnir. Mulţi cavaleri 
veneau aici să se roage pentru putere şi curaj, înainte să 
intre în luptă. Altarul Străinului era învăluit în umbră, cu o 
singură lumânare aprinsă. Mama şi Tatăl aveau cu zecile 
fiecare, Fierarul şi Fecioara ceva mai puţine. lar sub 
felinarul strălucitor al Babei era îngenuncheat Lordul 
Ambrose Butterwell, rugându-se în tăcere, cu capul plecat, 
pentru înţelepciune. 

Nu era singur. De îndată ce Dunk porni spre el, doi oşteni 
înaintară să-i taie calea, cu feţele aspre sub coifurile fără 
vizieră. Amândoi purtau veşminte de zale pe sub cămăşile 
cu dungi vălurite, verzi, albe şi galbene, ale Casei 
Butterwell. 

— Stai pe loc, ser. N-ai ce căuta aici. 

— Ba da, are. V-am prevenit c-o să mă găsească. 


Glasul era al lui Egg. 

Când băiatul ieşi din umbrele de la picioarele Tatălui, cu 
ţeasta rasă lucind în lumina lumânărilor, lui Dunk îi veni să 
alerge spre el, să-l ia pe sus cu un țipăt de bucurie şi să-l 
strivească în braţe. Dar ceva din tonul lui Egg îl făcu să 
ezite. Pare mai degrabă furios decât speriat şi nu l-am văzut 
niciodată atât de serios. Şi Butterwell în genunchi. Ceva e 
ciudat aici. 

Lordul Butterwell se ridică în picioare. Chiar şi în lumina 
difuză a lumânărilor, carnea lui avea un aspect palid şi 
lipicios. 

— Lăsaţi-l să treacă, le spuse el străjerilor. Când aceştia se 
retraseră, îi făcu semn lui Dunk să se apropie. Nu i-am făcut 
băiatului nici un rău. L-am cunoscut bine pe tatăl său, pe 
când eram Mâna Regelui. Prinţul Maekar trebuie să ştie, 
nimic din toate acestea n-a fost ideea mea. 

— Va şti, promise Dunk. Ce se petrece aici? 

— Peake. Totul a fost pus la cale de el, jur pe Cei Şapte. 
Lordul Butterwell aşeză o mână pe altar. Să mă doboare 
zeii dacă mint. Mi-a spus pe cine trebuie să invit şi pe cine 
nu şi l-a adus aici pe acest tânăr pretendent. N-am vrut să 
iau parte la această trădare, trebuie să mă crezi. lom 
Heddle, el m-a îndemnat, n-am să tăgăduiesc asta. Ginerele 
meu, căsătorit cu fiica mea cea mare, dar n-am să mint, a 
fost părtaş la toate acestea. 

— E campionul tău, spuse Egg. Dacă a fost părtaş, atunci 
ai fost şi tu. 

Taci din gură! îi venea lui Dunk să răcnească. Gura aia 
slobodă a ta o să ne bage-n mormânt pe amândoi. Însă 
Butterwell părea să tremure de frică. 

— Lordul meu, nu înţelegi. Heddle e la comanda 
garnizoanei mele. 

— Trebuie să ai câţiva oşteni credincioşi, spuse Egg. 

— Cei de-aici, răspunse Lordul Butterwell. Alţi câţiva. Am 
fost prea moale, recunosc, dar n-am fost trădător niciodată. 
Frey şi cu mine am avut îndoieli încă de la bun început în 


privinţa pretendentului Lordului Peake. Nu poartă sabia! 
Dacă ar fi fost fiul tatălui său, Oţelul înverşunat l-ar fi 
înarmat cu sabia Blackfyre. Şi toată vorbăria lui despre un 
dragon... o nebunie. Nebunie şi prostie. Nobilul Lord îşi 
şterse cu mâneca sudoarea de pe faţă şi continuă: lar acum 
mi-au luat oul, oul de dragon pe care bunicul l-a primit de le 
însuşi regele, ca recompensă pentru loialitatea sa. Era 
acolo azi-dimineaţă, când m-am trezit şi străjerii mei jură că 
nimeni n-a intrat şi n-a ieşit din dormitor. S-ar putea să-i fi 
cumpărat Lordul Peake, nu ştiu, dar oul a dispărut. Trebuie 
să fie la ei sau... 

Sau oul a făcut pui, gândi Dunk. Dacă în Westeros şi-ar 
face din nou apariţia un dragon viu, lorzii şi oamenii de 
rând s-ar înghesui lângă prinţul care l-ar putea revendica. 

— Lordul meu, spuse el, aş dori să am o vorbă cu... 
scutierul meu, dacă eşti atât de bun. 

— Cum ţi-e voia, ser. Lordul Butterwell îngenunche să se 
roage din nou. 

Dunk îl trase pe Egg deoparte şi se lăsă pe un genunchi, 
să-i vorbească faţă în faţă. 

— Îţi trag o scatoalcă peste ureche de-ţi întorc ochii la 
ceafă şi-o să-ţi petreci tot restul zilelor privind în spate. 

— Ar trebui, ser. Egg avea graţia să pară ruşinat. Îmi pare 
rău. N-am vrut decât să trimit un corb la tatăl meu. 

Ca să pot rămâne eu cavaler. Băiatul avusese intenţii bune. 
Dunk aruncă iute o privire spre locul unde se ruga Lordul 
Butterwell. 

— Ce i-ai făcut? 

— L-am speriat, ser. 

— Da, asta văd şi eu. O să aibă bătături la genunchi până 
mâine-dimineaţă. 

— N-am ştiut ce altceva să fac, ser. Maesterul m-a adus la 
ei, după ce a văzut inelul tatălui meu. 

— La ei? 

— La Lordul Butterwell şi la Lordul Frey, ser. Mai erau 
acolo şi câţiva străjeri. Toată lumea era supărată. Cineva a 


furat oul de dragon. 

— Sper că nu tu. 

Egg clătină din cap. 

— Nu, ser. Am ştiut că am intrat în bucluc din clipa când 
maesterul i-a arătat Lordului Butterwell inelul meu. Mi-a 
trecut prin minte să zic că l-am furat, dar mi-am zis că n-o 
să mă creadă. Apoi mi-am amintit că l-am auzit odată pe 
tata pomenind despre ceva ce-a spus Corbul Sângelui, cum 
că e mai bine să fii înfricoşător decât înfricoşat, aşa că le-am 
zis că tata ne-a trimis aici să spionăm pentru el, că e pe 
drum încoace, cu o armată, că Nobilul Lord ar face mai bine 
să mă elibereze şi să renunţe la trădare, dacă nu vrea să-şi 
piardă capul. Băiatul afişă un zâmbet sfios: A mers mai bine 
decât mă aşteptam, ser. 

Lui Dunk îi venea să-l ia pe băiat de umeri şi să-l scuture 
până-i clănţăne dinţii. Asta nu e un joc! ar fivrut să urle. E 
pe viaţă şi pe moarte: 

— Lordul Frey a auzit şi el toate astea? 

— Da. I-a urat Lordului Butterwell casă de piatră şi a 
anunţat că se întoarce la Gemeni numaidecât. Atunci 
Nobilul Lord ne-a adus aici să ne rugăm. 

Frey a putut să fugă, gândi Dunk, dar Butterwell n-are 
unde şi, mai devreme sau mai târziu, va începe să se 
întrebe de ce Prinţul Maekar şi oastea lui nu şi-au făcut 
apariţia. 

— Dacă Lordul Peake află că eşti în castel... 

Uşa principală a templului se deschise cu zgomot. Dunk se 
întoarse şi-l văzu pe Tom Heddle cel Negru, privind mânios, 
în zale şi platoşă, cu ploaia şiroindu-i de pe mantia udă şi 
băltind la picioarele lui. Alături de el avea o duzină de 
oşteni înarmaţi cu sulițe şi topoare. Cerul din spatele lor fu 
străbătut de strălucirea albastră şi albă a unui fulger care 
proiectă umbre trecătoare pe podeaua albă de piatră. O 
pală de vânt stârni toate lumânările din sept într-un dans. 

O, şapte iaduri afurisite! Atât avu Dunk timp să gândească, 
înainte ca Heddle să spună: 


— Iată băiatul. Luaţi-l! 

Lordul Butterwell se ridicase în picioare. 

— Nu. Staţi pe loc. Băiatul nu va fi molestat. lommard, ce- 
nseamnă toate astea? 

Faţa lui Heddle se strâmbă cu dispreţ. 

— Nu tuturor ne curge lapte prin vene, Nobile Lord. Îl 
vreau pe băiat. 

— Nu înţelegi. Glasul lui Butterwell devenise un tremolo 
piţigăiat. S-a isprăvit cu noi. Lordul Frey a plecat şi îl vor 
urma şi alţii. Prinţul Maekar se apropie cu o oştire. 

— Un motiv în plus să-l luăm ostatic pe băiat. 

— Nu, nu, zise Butterwell. Nu mai vreau să am de-a face 
cu Lordul Peake şi pretendentul lui. Nu vreau să lupt. 

Tom cel Negru îşi privi stăpânul cu răceală. 

— Laşule. Tom scuipă. Spune ce vrei. Lupţi sau mori, 
lordul meu? Arătă spre Egg. Un cerb pentru primul om 
care scoate sabia. 

— Nu, nu. Butterwell se întoarse către străjerii lui. Opriţi-i, 
mă auziţi? Vă poruncesc. Opriţi-i! 

Dar toţi străjerii stăteau înmărmuriţi, neştiind cui să dea 
ascultare. 

— Trebuie s-o fac eu însumi, aşadar? Tom cel Negru 
scoase din teacă sabia lungă. 

Dunk făcu la fel. 

— Treci în spatele meu, Egg. 

— Lăsaţi armele, amândoi! ţipă Butterwell. Nu vreau 
vărsare de sânge în templu! Ser Tommard, acesta este 
scutul jurat al prinţului. Te va ucide! 

— Numai dacă se prăbuşeşte peste mine. Tom cel Negru 
îşi dezveli dinţii într-un rânjet aspru. L-am văzut încercând 
să lupte în turnir. 

— Sunt mai priceput cu sabia, îl preveni Dunk. 

Heddle răspunse cu un fornăit şi atacă. Dunk îl îmbrânci 
pe Egg în spate şi se întoarse să-i întâmpine sabia. A parat 
destul de bine prima lovitură, dar sabia lui Iom cel Negru i- 
a zdruncinat scutul şi rana bandajată din spatele lui, 


trimiţându-i un spasm de durere de-a lungul braţului. 
Încercă apoi să lovească spre capul lui Heddle, dar Tom cel 
Negru alunecă într-o parte şi îl izbi din nou. Dunk abia reuşi 
să pareze cu scutul la timp. Aşchii de pin zburară şi Heddle 
izbucni în râs, înteţindu-şi atacul, jos, sus şi iarăşi jos. Dunk 
preluă toate loviturile în scut, dar fiecare era o tortură şi se 
pomeni pierzând teren. 

— Vino-i de hac, ser! îl auzi pe Egg strigând. Vino-i de hac, 
vino-i de hac, e chiar acolo. 

Dunk simţea gustul sângelui în gură şi, mai rău, rana i se 
deschisese la loc. Il cuprinse un val de ameţeală. Sabia lui 
Tom cel Negru făcea fărâme scutul alungit. Stejar şi fier, 
păziţi-mă cu străşnicie, astfel sunt mort şi osândit pentru 
vecie, gândi Dunk, înainte să-şi aducă aminte că scutul său 
era din pin. Când se izbi cu spatele de altar, se împletici, 
căzu pe-un genunchi şi îşi dădu seama că nu mai are unde 
să se retragă. 

— Nu eşti cavaler, zise Tom cel Negru. Ai lacrimi în ochi, 
mocofane? 

Lacrimi de durere. Dunk îşi forţă genunchiul şi se izbi, cu 
scutul înainte, de duşmanul său. 

Tom cel Negru păşi înapoi, clătinându-se, dar reuşi să-şi 
păstreze echilibrul. Dunk năvăli după el, lovindu-l cu scutul, 
iar şi iar, folosindu-și statura şi puterea ca să-l împingă pe 
Heddle cu spatele, până la jumătatea templului. Apoi, cu o 
mişcare bruscă, dădu scutul la o parte şi lovi cu sabia-i 
lungă, iar Heddle ţipă când oţelul muşcă prin lână şi 
muşchi, adânc în coapsă. Sabia lui zvâcni sălbatic, dar 
lovitura fu disperată şi stângace. Dunk îşi lăsă scutul să 
preia o ultimă lovitură, pe care o contracară cu toată 
greutatea lui. 

Tom cel Negru făcu un pas înapoi, clătinându-se şi privi în 
jos, cu oroare, la antebraţul care-i cădea pe podea, lângă 
altarul Străinului. 

— Tu! gâfâi el. Tu, tu... 


— Ţi-am spus eu. Dunk îi înjunghie beregata. Sunt mai 
priceput cu sabia. 

Doi dintre oşteni ieşiră alergând în ploaie, când un lac de 
sânge se revărsă din trupul lui Iom cel Negru. Ceilalţi îşi 
apucară suliţele şi ezitară, aruncându-i lui Dunk priviri 
precaute şi aşteptând ca stăpânul lor să vorbească. 

— A fost... a fost o nelegiuire, articulă, în cele din urmă, 
Butterwell. Se întoarse către Dunk şi Egg: Trebuie să 
plecăm de la Zidurile Albe înainte ca Gormon Peake să fie 
înştiinţat de cei doi. Are mai mulţi prieteni printre oaspeţi 
decât mine. Poarta din spate din zidul nordic, ne strecurăm 
pe-acolo... veniţi, trebuie să ne grăbim. 

Dunk îşi trânti sabia în teacă. 

— Egg, du-te cu Lordul Butterwell. Îşi trecu un braţ pe 
după umerii băiatului şi cobori glasul: Nu rămâne cu el mai 
mult decât ai nevoie. Ia-o înainte, cu Potopul, şi dispari 
înainte ca Nobilul Lord să treacă din nou de partea cealaltă. 
Ia-o spre Iazul Fecioarelor, e mai aproape decât 
Debarcaderul Regelui. 

— Dar tu, ser? 

— Nu-ţi fă griji în privinţa mea. 

— Sunt scutierul tău. 

— Da, încuviinţă Dunk, şi vei face aşa cum îţi spun, altfel te 
alegi cu o scatoalcă peste ureche. 

Un grup de oameni părăsea sala mare a castelului, 
oprindu-se cât să-şi tragă glugile pe cap, înainte să se 
aventureze prin ploaie. Printre ei erau Bătrânul Taur, 
sfrijitul Lord Caswell, din nou cherchelit. Amândoi îl ocoliră 
de departe pe Dunk. Ser Mortimer Boggs îi aruncă o privire 
curioasă, dar nu îndrăzni să-i vorbească. Uthor Underleaf 
nu era la fel de sfios. 

— Ai întârziat la ospăț, ser, zise el, scoţându-şi mănuşile. Şi 
văd că porţi iarăşi sabie. 

— O să-ţi primeşti plata pentru ea, dacă asta te preocupă. 
Dunk îşi abandonase scutul sfărâmat şi îşi acoperise braţul 


rănit cu mantia, să-şi ascundă sângele. Dacă nu mor cumva, 
adăugă el. Atunci ai permisiunea să-mi jefuieşti cadavrul. 

Ser Uthor râse. 

— Să fie curaj sau prostie? Ambele au cam acelaşi miros, 
din câte-mi amintesc. Nu e prea târziu să-mi accepţi 
propunerea, ser. 

— E mai târziu decât crezi, îl înştiinţă Dunk. 

Nu aşteptă răspunsul lui Underleaf, ci trecu pe lângă el, 
prin uşile duble. Sala mare duhnea a bere, a fum şi a lână 
udă. În balconul de deasupra, câţiva muzicanți cântau 
încetişor. Râsete răsunau dinspre mesele de onoare, acolo 
unde Ser Kirby Pimm şi Ser Lucas Nayland jucau un joc pe 
băute. Sus, pe dais, Lordul Peake vorbea pătruns cu Lordul 
Costayne, în timp ce proaspăta mireasă a Lordului 
Butterwell şedea părăsită în jilţul ei. 

Jos, la mesele de rând, Dunk îl găsi pe Ser Kyle înecându-şi 
amarul în berea Lordului Butterwell. Talerul său de lemn 
era plin de tocană vârtoasă, făcută din mâncarea rămasă 
după seara precedentă. „O strachină brună”, aşa era 
numită această mâncare în bodegile de la Debarcaderul 
Regelui. Era limpede că Ser Kyle n-avusese stomac pentru 
ea. Neatinsă, tocana se răcise şi o peliculă de grăsime 
sclipea deasupra conţinutului maro. 

Dunk se strecură pe bancă, lângă el. 

— Ser Kyle. 

Motanul clătină din cap. 

— Ser Duncan. Vrei nişte bere? 

— Nu. Berea era ultimul lucru de care avea nevoie. 

— Nu te simţi bine, ser? Ilartă-mă, dar arăţi... 

—... mai bine decât mă simt. Ce s-a întâmplat cu Glendon 
Ball? 

— L-au dus în temniţă. Ser Kyle îşi scutură capul. Odraslă 
de târfă sau nu, băiatul nu mi s-a părut niciodată hoţ. 

— Nici nu este. 

Ser Kyle îl privi printre gene: 

— Braţul tău... cum s-a... 


— Un pumnal. Dunk se întoarse cu faţa spre dais, 
încruntându-se. Scăpase de moarte de două ori în ziua 
aceea. Ştia că aşa ceva ar fi de-ajuns pentru cei mai mulţi 
oameni. Dunk nătărăul, prost de dă-n gropi. Se ridică în 
picioare: Alteță! strigă el. Câţiva oameni de pe băncile din 
apropiere lăsară jos lingurile, îşi întrerupseră conversațiile 
şi se întoarseră să-l privească. Alteță! repetă Dunk, mai 
tare. Se îndreptă spre dais, păşind apăsat pe covorul 
myrishez. Daemon! 

Acum, jumătate de sală amuţi. La masa de onoare, 
bărbatul care îşi zicea Scripcarul se întoarse şi-i zâmbi. 
Dunk observă că-şi îmbrăcase tunica violet pentru ospăț. 
Violet, ca să-i pună în evindeţă culoarea ochilor. 

— Ser Duncan, sunt încântat că te afli printre noi. Ce 
doreşti de la mine? 

— Dreptate, răspunse Dunk. Pentru Glendon Ball. 

Numele răsună, lovindu-se de ziduri şi, preţ de o clipă, 
fiecare bărbat, femeie şi copil din sală parcă a împietrit. 
Lordul Costayne izbi cu pumnul în masă şi strigă: 

— Moarte merită, nu dreptate! 

Alte glasuri i se făcură ecou, iar Ser Harbert Paege 
declară: 

— E născut bastard. Toţi bastarzii sunt hoţi sau mai rău. 
Sângele îşi spune cuvântul. 

În primul moment, Dunk fu cuprins de disperare. Sunt 
singur aici. Dar Ser Kyle Motanul se ridică în picioare, 
clătinându-se doar puţin. 

— O fi băiatul bastard, lorzii mei, dar e bastardul Globului 
de Foc. E întocmai cum a spus Ser Harbert: sângele îşi 
spune cuvântul. 

Daemon se încruntă: 

— Nimeni nu-l preţuieşte pe Globul de Foc mai mult decât 
mine, spuse el. N-am să cred că acest fals prinţ e din 
sămânţa lui. A furat oul de dragon şi a ucis trei oameni de 
ispravă pentru asta. 


— N-a furat nimic şi n-a ucis pe nimeni, insistă Dunk. Dacă 
au fost omorâţi trei oameni, căutaţi-le ucigaşul în altă parte. 
Alteţa Ta ştie la fel de bine ca mine că Ser Glendon a fost 
toată ziua în curte şi a participat la o luptă după alta. 

— Da, recunoscu Daemon. M-a surprins asta şi pe mine. 
Dar oul de dragon a fost găsit printre lucrurile lui. 

— Chiar aşa? Unde e oul acum? 

Lordul Gormon Peake se ridică în picioare, cu privirea 
rece şi poruncitoare. 

— La loc sigur şi bine păzit. Şi de ce te preocupă asta pe 
tine, ser? 

— Adu-l aici, îi ceru Dunk. Aş vrea să-l mai privesc o dată, 
lordul meu. Aseară l-am văzut doar o clipă. 

Ochii lui Peake se îngustară. 

— Alteță, i se adresă el lui Daemon, pare-mi-se că acest 
cavaler rătăcitor a venit la Zidurile Albe cu Ser Glendon, 
neinvitat. S-ar putea să fie părtaş la toate astea. 

Dunk ignoră această remarcă. 

— Alteță, oul de dragon pe care Lordul Peake l-a găsit 
printre lucrurile lui Ser Glendon a fost cel pe care l-a pusel 
însuşi acolo. Cere-i să-l aducă, dacă poate. Cercetează-l cu 
ochii tăi. Pun rămăşag că nu e decât o piatră vopsită. 

În sală se iscă un adevărat vacarm. O sută de glasuri 
începură să vorbească deodată şi mulţi cavaleri săriră în 
picioare. Daemon arăta aproape la fel de mic şi de 
neajutorat cum arătase Ser Glendon când fusese acuzat. 

— Eşti beat, prietene? 

Aş vrea să fiu. 

— Am pierdut nişte sânge, recunoscu Dunk, dar nu mi-am 
pierdut minţile. Ser Glendon a fost acuzat pe nedrept. 

— De ce? întrebă Daemon, nedumerit. Dacă Ball n-a făcut 
nici un rău, aşa cum susţii, de ce ar insista Nobilul Lordcă a 
furat şi ar încerca să-i dovedească vinovăția cu o piatră 
vopsită? 

— Ca să-l înlăture din calea ta. Nobilul Lord ţi-a cumpărat 
alţi adversari, cu aur şi promisiuni, dar Ball n-a fost de 


vânzare. 

Scripcarul roşi. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. Trimite după Ser Glendon şi întreabă-l chiar tu. 

— Asta am să şi fac. Lord Peake, cere să-mi fie adus 
bastardul numaidecât. Şi adu-mi şi oul de dragon. Vreau să- 
l văd mai bine. 

Gormon Peake îi aruncă lui Dunk o privire plină de 
dezgust. 

— Alteță, bastardul este supus unui interogatoriu. În 
câteva ore vom avea o mărturisire completă, nu mă 
îndoiesc. 

— Prin interogatoriu, lordul vrea să spună tortură, 
interveni Dunk. În câteva ore, Ser Glendon va mărturisi că 
ţi-a ucis tatăl, Alteță, şi ambii fraţi. 

— Ajunge! Faţa Lordului Peake era aproape stacojie. Încă 
o vorbă şi-ţi smulg limba din rădăcini. 

— Eşti mincinos, răspunse Dunk. lată, am spus două 
vorbe. 

— Şi le vei regreta pe amândouă, îi promise Peake. Luaţi-l 
pe omul acesta şi întemniţaţi-l în lanţuri. 

— Nu! Glasul lui Daemon era periculos de potolit. Vreau 
adevărul. Sunderland, Vyrwel, Smallwood, luaţi-vă oameni 
şi mergeţi să-l aduceţi pe Ser Glendon din temniţă. Aduceţi- 
| aici şi aveţi grijă să nu păţească nimic. Dacă încearcă 
cineva să vă împiedice, spuneţi-i că aveţi misiune de la rege. 

— Cum porunceşti, răspunse Lordul Vyrwel. 

— Voi rezolva această problemă aşa cum ar face tatăl meu, 
zise Scripcarul. Ser Glendon e acuzat de crime 
abominabile. În calitate de cavaler, are dreptul să se apere 
cu puterea armelor. Am să-l înfrunt pe terenul de turnir şi 
am să las zeii să hotărască dacă e vinovat sau nevinovat. 

Sânge de erou sau sânge de târfă, gândi Dunk, când doi 
dintre oamenii Lordului Vyrwel îl aruncară pe Ser Glendon, 
gol, la picioarele lui, are, oricum, mult mai puţin decât 
înainte. 


Băiatul fusese bătut cu sălbăticie. Avea faţa umflată şi 
plină de vânătăi, avea mai mulţi dinţi sparţi sau lipsă, din 
ochiul drept îi şiroia sânge, iar pe piept carnea îi era roşie şi 
crăpată, acolo unde fusese ars cu fierul înroşit. 

— Eşti în siguranţă acum, murmură Ser Kyle. Aici suntem 
doar cavaleri rătăcitori şi zeii ştiu că suntem oameni 
paşnici. 

Daemon le dăduse apartamentele maesterului şi le 
poruncise să bandajeze toate rănile pe care le putea avea 
Ser Glendon şi să-l pregătească pentru duel. 

În timp ce spăla sângele de pe faţa şi mâinile băiatului, 
Dunk observă că trei unghii de la mâna stângă îi fuseseră 
smulse. Asta îl îngrijora mai mult decât celelalte răni. 

— Poţi ţine lancea în mână? 

— Lancea? Când încercă să vorbească, din gura lui Ser 
Glendon se scurse sânge amestecat cu salivă. Am toate 
degetele? 

— Zece, zise Dunk, însă doar şapte unghii. 

Ball clătină din cap. 

— Tom cel Negru avea de gând să-mi taie toate degetele, 
dar a fost chemat în altă parte. Cu eltrebuie să mă lupt? 

— Nu. L-am omorât. 

Asta îl făcu pe băiat să zâmbească. 

— Trebuia s-o facă cineva. 

— Vei lupta împotriva Scripcarului, dar numele lui 
adevărat este... 

— Daemon, da. Mi-au spus. Dragonul Negru. Ser Glendon 
râse. Tatăl meu a murit pentru el, aş fi fost bucuros omul 
lui. Aş fi luptat pentru el, aş fi ucis pentru el, aş fi murit 
pentru el, dar nu pot pierde pentru el. Întoarse capul şi 
scuipă un dinte spart. Pot să capăt o cupă cu vin? 

— Ser Kyle, adu plosca. 

Băiatul bău cu nesaţ, apoi se şterse la gură. 

— Uită-te la mine. Tremur ca o fată. 

Dunk se încruntă. 

— Mai poţi să te ţii pe cal? 


— Ajută-mă să mă spăl şi adu-mi scutul, lancea şi şaua, 
spuse Ser Glendon, şi vei vedea ce pot să fac. 

Era aproape dimineaţă când ploaia se domoli îndeajuns ca 
duelul să aibă loc. Curtea castelului era o mocirlă moale 
care sclipea udă în lumina sutelor de torţe. În spatele 
terenului de turnir, o ceaţă alburie se ridica, înălţând pe 
zidurile de piatră degete fantomatice, ca să înhaţe 
meterezele castelului. Mulţi dintre nuntaşi dispăruseră în 
orele scurse între timp, dar cei rămaşi urcau din nou în 
tribune şi se aşezau pe scândurile de pin îmbibate de 
ploaie. Printre ei se afla Ser Gormon Peake, înconjurat de 
un grup de lorzi mai mărunți şi cavaleri de casă. 

Doar câţiva ani trecuseră de când Dunk fusese scutierul 
bătrânului Ser Arian. Nu uitase ce are de făcut. Încheie 
cataramele armurii ce nu-i era pe măsură lui Ser Glendon, 
îi prinse coiful de grumăjer, îl ajută să încalece şi îi dădu 
scutul. Turnirurile anterioare lăsaseră scobituri adânci în 
lemn, dar globul strălucitor de foc se mai vedea şi acum. 
Arată la fel de tânăr ca Egg, gândi Dunk. Un băieţel speriat 
şi înverşunat. O fi roibul mai bine antrenat şi mai ager, dar 
un călăreț se descurcă mai bine pe calul pe care-l cunoaşte, 
iar acesta îi e străin. 

— Voi avea nevoie de o lance, spuse Ser Glendon. O lance 
de război. 

Dunk se duse la stativ. Lăncile de război erau mai scurte şi 
mai grele decât cele de turnir pe care le folosise în 
duelurile anterioare, doi metri şi jumătate de frasin masiv, 
cu un vârf ascuţit de fier. Dunk alese una şi o scoase, 
trecându-şi mâna pe toată lungimea ei, să se asigure că nu 
are crăpături. 

La capătul opus al terenului, unul dintre scutierii lui 
Daemon îi oferea acestuia o lance identică. Era un scripcar, 
nimic mai mult. În loc de săbii şi scripci, veşmintele calului 
său de război înfăţişau acum dragonul cu trei capete al 
Casei Blackfyre, negru pe fond roşu. Prinţul îşi spălase şi 
vopseaua neagră din părul care acum i se revărsa pe umeri 


într-o cascadă de argint şi aur, scânteind ca metalul bătut în 
lumina torţelor. Tot aşa ar fi şi părul lui Egg, dacă l-ar lăsa 
vreodată să crească, îşi dădu seama Dunk. Îi venea greu să 
şi-l imagineze aşa, dar ştia că, într-o bună zi, va trebui, dacă 
vor trăi amândoi până atunci. 

Heraldul urcă din nou pe platforma lui. 

— Ser Glendon, Bastardul e acuzat de furt şi de crimă, 
vesti el, iar acum vine să-şi dovedească nevinovăția cu 
preţul trupului său. Daemon din Casa Blackfyre, Al Doilea 
pe Numele Său, Rege de drept al Andalilor, al Rhoynarilor 
şi al Primilor Oameni, Stăpân al Celor Şapte Regate şi 
Apărător al Regatului, vine să dovedească adevărul 
acuzațiilor sale împotriva bastardului Glendon. 

Şi, dintr-odată, anii se risipiră şi Dunk se afla din nou pe 
Pajiştea Ashford, ascultându-l pe Baelor Sfarmă-Lance chiar 
înainte de a porni în bătălia pentru propria viaţă. Vâri 
lancea de război înapoi, luă o lance de turnir din următorul 
rastel, o lance lungă de patru metri, suplă şi elegantă. 

— Foloseşte-o pe asta, îi spuse lui Ser Glendon. E ceea ce 
am folosit la Ashford, la Duelul Judiciar de Şapte. 

— Scripcarul a ales o lance de război. Are de gând să mă 
omoare. 

— Pentru asta trebuie mai întâi să te nimerească. Dacă 
ţinteşti bine, vârful lui nu te va atinge niciodată. 

— Nu ştiu. 

— Eu ştiu. 

Ser Glendon îi smulse lancea din mână, se răsuci şi porni 
la trap către teren. 

— Cei Şapte să ne apere pe amândoi, aşadar. 

Undeva, la răsărit, un fulger brăzdă cerul rozaliu. Daemon 
lovi cu pintenii de aur în trupul armăsarului său şi ţâşni ca 
un fulger, coborându-şi lancea de război cu vârful ei ucigaş 
de fier. Ser Glendon ridică scutul şi alergă să-l întâmpine, 
legănându-şi lancea mai lungă peste capul iepei, s-o 
izbească în pieptul tânărului pretendent. De sub copitele 
cailor ţâşnea noroi, iar flăcările torţelor păreau mai 


strălucitoare când cei doi cavaleri trecură bubuind unul pe 
lângă altul. 

Dunk închise ochii. Auzi un pârâit, un țipăt, o bufnitură. 

— Nu! îl auzi el pe Lordul Peake strigând cu durere. 
Nuuuuuuu! Preţ de o fracțiune de secundă, lui Dunk 
aproape i se făcu milă de el. Deschise ochii. Fără călăreț, 
armăsarul mare şi negru încetinea pasul, la trap. Dunk sări 
şi-l apucă de căpăstru. La celălalt capăt al terenului, Ser 
Glendon Ball îşi întoarse iapa şi îşi înălţă lancea zdrobită. 
Oamenii năvăliră pe teren, acolo unde Scripcarul zăcea 
neclintit, cu faţa în jos, într-o bălţă. Când îl ajutară să se 
ridice, era plin de noroi din cap până-n picioare. 

— Dragonul Maro! strigă cineva. Un val de râsete străbătu 
curtea, în timp ce zorile se revărsau peste Zidurile Albe. 

Abia câteva clipe mai târziu, pe când Dunk şi Ser Kyle îl 
ajutau pe Glendon Ball să coboare de pe cal, sună prima 
goarnă şi santinelele de pe ziduri dădură alarma. O oaste îşi 
făcuse apariţia dincolo de zidurile castelului, ivindu-se din 
ceţurile dimineţii. 

— Până la urmă, Egg n-a minţit, îi spuse Dunk, uluit, lui 
Ser Kyle. 

De la Iazul Fecioarelor venise Lordul Mooton, de la 
Raventree Lordul Blackwood, de la Duskendale Lordul 
Darklyn. 

Domeniile regale din preajma Debarcaderului Regelui 
trimiseseră Casele Hayford, Rosby, Stokeworth, Massey şi 
chiar săbiile jurate ale regelui, în frunte cu trei cavaleri ai 
Gărzii, sprijiniți de trei sute de Dinţi ai Corbului, cu arcuri 
înalte din lemn alb de copac al inimii. Însăşi smintita 
Danelle Lothston plecase cu oaste din turnurile ei bântuite 
de la Harrenhal, cu părul roşu în vânt şi cu armura-i 
neagră, care-i venea ca o mănuşă de fier. 

Lumina soarelui care răsărea scânteia pe vârfurile a cinci 
sute de lănci şi de zece ori mai multe sulițe. Flamurile 
cenuşii ale nopţii renăşteau în zeci de culori ţipătoare. lar 
deasupra tuturor fluturau doi dragoni regali, pe fundaluri 


negre ca noaptea: bestia cu trei capete a Regelui Aerys ] 
Targaryen, roşie ca focul, şi o fiară albă, înaripată, care 
scotea flăcări stacojii. 

Până la urmă, nu e Maekar, îşi dădu seama Dunk, atunci 
când văzu acele stindarde. Stindardele Prințului de la 
Castelul Verii înfăţişau patru dragoni cu trei capete, doi 
câte doi, blazonul celui de-al patrulea fiu al răposatului 
Rege Daeron II Targaryen. Un singur dragon alb vestea 
prezenţa Mâinii Regelui, Lordul Brynden Rivers. 

Corbul Sângelui în persoană venise la Zidurile Albe. 

Prima Rebeliune Blackfyre se sfârşise pe Câmpul lerbii 
Roşii în sânge şi în glorie. Cea de-a doua se sfârşise cu un 
scâncet. 

— Nu ne pot intimida, declară Tânărul Daemon de pe 
meterezele castelului, după ce văzuse cercul de fier care-i 
înconjura, căci cauza noastră este dreaptă. Vom trece cu 
sabia prin ei şi vom merge neabătut la Debarcaderul 
Regelui! Să sune goarnele! 

Însă cavalerii, lorzii şi oştenii murmurară între ei şi câţiva 
începură să dea înapoi, îndreptându-se către grajduri sau 
spre câte-o uşă lăturalnică ori vreo ascunzătoare unde 
sperau că pot rămâne în siguranţă. lar când Daemon a scos 
sabia şi a ridicat-o deasupra capului, toată suflarea a putut 
vedea că nu era Blackfyre. 

— Astăzi va fi din nou ca pe Câmpul lerbii Roşii, promise 
pretendentul. 

— Las-o baltă, scripcarule! îi strigă un scutier cărunt. 
Prefer să trăiesc. 

În cele din urmă, cel de-al doilea Daemon Blackfyre înaintă 
singur, struni calul în faţa oştirii regale şi îl provocă pe 
Corbul Sângelui la duel. 

— Am să vă înfrunt, pe tine ori pe laşul Aerys sau pe 
oricare campion vei voi să numeşti. 

Dar oamenii Corbului Sângelui îl înconjurară, îl traseră jos 
de pe cal şi-l puseră în lanţuri de aur. Împlântară în 
pământul mocirlos stindardul pe care-l purtase şi îi dădură 


foc. Flamura arse multă vreme, înălţând o dâră şerpuitoare 
de fum ce se făcea văzută până-n depărtări. 

În ziua aceea n-a curs alt sânge decât al unui om aflat în 
slujba Lordului Vyrwel, care s-a lăudat că el fusese unul 
dintre spionii Corbului Sângelui şi că în curând avea să fie 
bine răsplătit. 

— Încă puţin şi-am să mă desfăt cu târfe şi cu vin roşu 
dornishean, se pare că ar fi fost auzit spunând, chiar înainte 
ca unul dintre cavalerii Lordului Costayne să-i taie 
beregata. 

— Bea asta, spuse el, când omul lui Vyrwel se înecă de 
propriul sânge. Nu e dornishean, dar e roşu. 

Altminteri, era o coloană tăcută, posomorâtă, de oameni 
care ieşeau, târându-şi picioarele, pe porţile castelului 
Zidurile Albe, ca să-şi arunce armele într-un morman 
scânteietor înainte de-a fi legaţi şi conduşi să aştepte 
judecata Lordului Corb al Sângelui. Dunk ieşi alături de 
ceilalţi, împreună cu Ser Kyle Motanul şi Glendon Ball. Îl 
căutaseră pe Ser Maynard, să-l ia cu ei, dar Plumm se 
făcuse nevăzut cândva în timpul nopţii. 

Abia târziu, în după-amiaza aceea, Ser Roland Crakehall 
din Garda Regelui îl găsi pe Dunk printre ceilalţi prizonieri. 
— Ser Duncan! Unde în şapte iaduri te-ai ascuns? Lordul 
Rivers întreabă de tine de ore în şir. Vino cu mine, rogu-te! 

Dunk porni alături de el. Mantia lungă a Lordului 
Crakehall flutura la fiecare pală de vânt, albă ca lumina 
lunii pe zăpadă. La vederea ei, Dunk îşi aminti cuvintele pe 
care le rostise Scripcarul, sus, pe acoperiş: Am visat că erai 
înveşmântat în alb, din cap până-n picioare, cu o mantie 
lungă şi albă fluturând de pe umerii tăi largi. Dunk pufni. 
Da, şi ai visat dragoni ieşind din ouă de piatră. La fel de 
verosimile amândouă. 

Pavilionul Mâinii se afla la câteva sute de metri de castel, 
în umbra unui ulm cu coroana lăbărţată. Câteva vaci 
păşteau iarba prin preajmă. Regii se ridică şi cad, gândi 


Dunk, iar vacile şi oamenii de rând îşi văd de treburile lor. 
Era o vorbă de-a bătrânului. 

— Ce se va alege de ei? îl întrebă pe Ser Roland când 
trecură pe lângă un grup de ostatici aşezaţi pe iarbă. 

— Vor fi duşi la Debarcaderul Regelui, la judecată. 
Cavalerii şi oştenii ar trebui să scape destul de uşor. Ei n-au 
făcut decât să-şi urmeze suveranii. 

— Şi lorzii? 

— Unii vor fi iertaţi, dacă spun adevărul despre ceea ce 
ştiu şi dacă cedează un fiu sau o fiică drept zălog al 
loialității lor. Le va fi mai greu celor care au primit iertarea 
după Câmpul lerbii Roşii. Aceştia vor fi întemnițați sau 
dezonoraţi. Cei mai ticăloşi îşi vor pierde capul. 

Corbul Sângelui trecuse deja la fapte. Dunk observă asta 
în drum spre pavilionul lui. Flancând intrarea, capetele 
schilodite ale lui Gormon Peake şi ale lui Iom Heddle cel 
Negru fuseseră înfipte în ţepe, cu scuturile etalate 
dedesubt. Trei castele, negre pe fond portocaliu. Omul care 
l-a ucis pe Roger de Penny tree. 

Chiar şi în moarte, ochii Lordului Gormon erau duri, ca de 
cremene. Dunk i-i închise cu degetele. 

— De ce-ai făcut asta? îl întrebă unul dintre străjeri. 
Oricum o să-i scoată ciorile curând. 

— Îi datoram măcar atât. 

Dacă Roger n-ar fi murit în ziua aceea, bătrânul nici nu s- 
ar fi uitat la Dunk, când l-a zărit alergând după porci pe 
ulițele Debarcaderului Regelui. Un rege mort de mult i-a 
dat o sabie unui fiu în locul celuilalt, ăsta a fost începutul. 
Iar acum sunt aici şi bietul Roger e în mormânt. 

— Mâna aşteaptă, porunci Roland Crakehall. 

Dunk trecu pe lângă el, prezentându-se în faţa Lordului 
Brynden Rivers, vrăjitorul, şi a Mâinii Regelui. Egg stătea în 
faţa lui, proaspăt îmbăiat şi îmbrăcat în veşminte princiare, 
aşa cum îi şedea bine unui nepot al regelui. În apropiere, 
Lordul Frey era aşezat pe un scaun de campanie, cu o cupă 
de vin în mână şi cu micuțul lui moştenitor hidos foindu-i-se 


în poală. Lordul Butterwell era prezent şi el... în genunchi, 
palid la faţă şi tremurând. 

— Trădarea nu e mai puţin mârşavă dacă trădătorul se 
dovedeşte un laş, spunse Lordul Rivers. Ţi-am auzit 
scâncelile, Lord Ambrose, şi cred un cuvânt din zece. 
Ţinând seama de asta, am să-ţi îngădui să păstrezi a zecea 
parte din averea ta. Îţi poţi păstra şi soţia. Îţi doresc să te 
bucuri de ea. 

— Şi Zidurile Albe? întrebă Butterwell, cu glas tremurător. 

— Confiscate pentru Tronul de Fier. Am de gând să dărâm 
castelul piatră cu piatră şi să împrăştii sare pe pământul pe 
care se află. În douăzeci de ani, nimerii nu-şi va mai aminti 
că a existat. Bătrâni nebuni şi tineri răzvrătiți fac şi acum 
pelerinaje la Câmpul lerbii Roşii, să planteze flori pe locul 
unde a căzut Daemon Blackfyre. Nu voi îngădui ca Zidurile 
Albe să devină un alt monument al Dragonului Negru. 
Lordul Rivers flutură o mână palidă: Acum fugi de-aici, 
gândacule. 

— Mâna Regelui e milostivă. 

Butterwell plecă împleticindu-se, atât de orb de durere, 
încât nici măcar nu a părut să-l recunoască pe Dunk când a 
trecut pe lângă el. 

— Ai permisiunea mea să pleci şi tu, Lord Frey, porunci 
Rivers. Vom vorbi mai târziu. 

— Cum porunceşte stăpânul meu. 

Frey îşi conduse fiul afară din pavilion. 

De-abia atunci Mâna Regelui se întoarse spre Dunk. Era 
mai bătrân decât şi-l amintea, cu faţa aspră şi ridată, însă 
avea pielea albă ca osul, iar obrajii şi gâtul încă purtau 
semnul dizgraţios din naştere, ca o pată de sânge despre 
care unii oameni ziceau că seamănă cu un corb. Avea 
cizmele nerge, tunica stacojie. Peste ea purta o mantie 
fumurie, prinsă cu o broşă în forma unei mâini de fier. Părul 
îi cădea pe umeri, lung, alb şi drept, pieptănat în faţă, ca să- 
i ascundă ochiul lipsă, cel pe care Oţelul înverşunat i-l 


răpise pe Câmpul lerbii Roşii. Ochiul rămas era foarte roşu. 
Câţi ochi are Corbul Sângelui? O mie şi unul. 

— Prinţul Maekar are, fără îndoială, un motiv întemeiat să- 
şi lase fiul să fie scutier în slujba unui cavaler rătăcitor, 
spuse el, deşi nu cred că asta însemna să fie adus într-un 
castel plin de trădători care pun la cale o rebeliune. Cum se 
face că mi-am găsit vărul într-un cuib de năpârci ca acesta, 
ser? Lordul Putinică vrea să mă facă să cred că Prinţul 
Maekar te-a trimis aici, să adulmeci rebeliunea deghizat în 
cavaler misterios. Acesta-i adevărul? 

Dunk plecă un genunchi. 

— Nu, stăpâne. Adică, da, stăpâne. Asta i-a spus Egg. 
Aegon, adică. Prinţul Aegon. Aşadar, partea aceea este 
adevărată. Nu este, însă, ceea ce s-ar numi adevărul 
adevărat. 

— Înţeleg. Aşadar, voi doi aţi aflat despre această 
conspirație împotriva coroanei şi v-aţi hotărât s-o dejucaţi 
singuri. Aşa stau lucrurile? 

— Nici aşa. Noi doar... într-un fel, am nimerit din 
întâmplare, cum s-ar zice. 

Egg îşi încrucişa braţele. 

— lar Ser Duncan şi cu mine aveam situaţia sub control 
înainte de-a apărea tu cu oastea ta. 

— Am avut ajutoare, stăpâne, adăugă Dunk. 

— Cavaleri rătăcitori. 

— Da, stăpâne. Ser Kyle Motanul şi Maynard Plumm. Şi 
Ser Glendon Ball. El l-a doborât de pe cal pe Scripc... pe 
pretendent. 

— Da, am auzit povestea asta deja de pe zeci de buze. 
Bastardul Mâţişorilor. Născut dintr-o târfă şi-un trădător. 

— Născut din eroi, zise Egg apăsat. Dacă e printre ostatici, 
vreau să fie găsit şi eliberat. Şi răsplătit. 

— Şi cine eşti tu să-i spui Mâinii Regelui ce să facă? 

Egg nici nu clipi. 

— Ştii cine sunt, vere. 


— Scutierul tău e insolent, ser, îi zise lui Dunk Lordul 
Rivers. Ar trebui să-i tragi o mamă de bătaie să se 
lecuiască. 

— Am încercat, stăpâne. Dar e prinţ. 

— E un dragon, zise Corbul Sângelui, asta e. Ridică-te, ser. 

Dunk se ridică. 

— Au existat întotdeauna Targaryeni care au visat lucrurile 
ce vor veni, încă dinainte de Cucerire, spuse Corbul 
Sângelui, aşa că n-ar trebui să ne mire, din când în când, 
dacă şi un Blackfyre dovedeşte acest dar. Daemon a visat că 
dragonul se va naşte la Zidurile Albe şi aşa a fost. Numai că 
nătărăul a greşit culoarea. 

Dunk se uită la Egg. Văzu inelul. Inelul tatălui său. E pe 
degetul lui, nu vârât în cizmă. 

— Aproape că-mi vine să te iau cu noi la Debarcaderul 
Regelui, îi zise lui Egg Lordul Rivers, şi să te ţin la curtea 
mea, ca... oaspete. 

— Tata n-ar vedea asta cu ochi buni. 

— Bănuiesc că nu. Prinţul Maekar are o... fire... arţăgoasă. 
Poate c-ar trebui să te trimit înapoi la Castelul Verii... 

— Locul meu e cu Ser Duncan. Sunt scutierul lui. 

— Cei Şapte să ne apere pe amândoi. Cum pofteşti. Eşti 
liber să pleci. 

— Vom pleca, răspunse Egg, dar mai întâi avem nevoie de 
nişte aur. Ser Duncan trebuie să-i plătească Melcului 
răscumpărarea. 

Corbul Sângelui râse. 

— Unde e băiatul umil pe care l-am întâlnit cândva la 
Debarcaderul Regelui? Cum spui, prinţe. Am să-l însărcinez 
pe vistierul meu să-ţi dea cât aur doreşti. În limite 
rezonabile. 

— Doar un împrumut, preciză Dunk. Am să-l plătesc 
înapoi. 

— Când înveţi să lupţi în turnir, fără îndoială. Lordul Rivers 
pocni din degete, concediindu-i, desfăşură un pergament şi 
începu să bifeze nume cu un condei. 


Însemnează oamenii care trebuie să moară, îşi dădu 
seama Dunk. 

— Stăpâne, spuse el, am văzut capetele afară. Asta 
înseamnă... Scripcarul... Daemon... ai să-i iei şi lui capul? 

Corbul Sângelui ridică privirea de pe pergament. 

— Asta hotărăşte Regele Aerys... dar Daemon are patru 
fraţi mai mici. Şi surori. Dacă aş fi atât de nesăbuit să-i tai 
frumosul cap, mama lui ar jeli, prietenii lui m-ar blestema şi 
m-ar numi „ucigaş”, iar Oţelul înverşunat l-ar încorona pe 
fratele său, Haegon. Mort, tânărul Daemon e un erou. Viu, e 
un obstacol în calea fratelui meu vitreg. N-are cum să-l facă 
rege pe un al treilea Blackfyre, atât timp cât cel de-al doilea 
rămâne, atât de supărător, în viaţă. În plus, un ostatic aşa 
de nobil va fi o podoabă la curtea noastră şi o mărturie vie a 
milosteniei şi bunăvoinţei înălţimii Sale, Regele Aerys. 

— Am şi eu o întrebare, interveni Egg. 

— Încep să pricep de ce era tatăl tău atât de dornic să 
scape de tine. Ce mai vrei de la mine, vere? 

— Cine-a luat oul de dragon? La uşă erau străjeri şi alţii pe 
scări, n-avea cum să pătrundă nimeni neobservat în 
dormitorul Lordului Butterwell. 

Lordul Rivers zâmbi: 

— Dac-ar fi să ghicesc, aş spune că cineva a urcat prin 
puţul privatei. 

— Puţul privatei e prea mic să poată fi urcat. 

— Pentru un om. Un copil s-ar descurca. 

— Sau un pitic! izbucni Dunk. 

O mie şi unul de ochi. De ce n-ar face parte câţiva dintr-o 
trupă de pitici comici? 


SFÂRŞIT 


1 Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe omofonia cuvintelor 
„plumm” şi „plum”; Plum-prună, în lb.eng. (n.tr.)