Wilkie Collins — Piatra Lunii

i A a ari ec e pa 
A 


initiat ete at a 


WILKIE COLLINS 
THE MOONSTONE 
Tauchnitz Edition 


WILKIE COLLI 
N S 


PIATRA 
LUNII 


(ediție prescurtată) 


EDITURA TINERETUL 
U I 


Coperta: N. CONSTANTINESCU 


În romîneşte de 
Em. SEKGHIE şi A. BANTAŞ 


PREFAŢĂ 


Roman de aventuri, spumos şi captivant, 
Piatra Lunii trezeşte interesul cititorilor nu 
numai pentru că în paginile lui acţiunea se 
desfăşoară potrivit regulilor clasice ale 
genului. Fără îndoială acesta este un merit 
de seamă confirmat de încordarea cu care 
sînt urmărite peripeţiile prin care trec, fără 
excepție, eroii cărții. Dar dincolo de 
elementele spectaculoase ale intrigii 
polițiste, pe alocuri de-a dreptul pasionante, 
trebuie  relevată viziunea realistă a 
scriitorului care fără a neglija tot ce ține de 
specificul istorisirii fixează asupra societății 
engleze de la jumătatea veacului trecut o 
privire pătrunzătoare. In acest chip ele- 
mentele de imaginație se suprapun pe un 
fond real, cadrul social-istoric al epocii 
victoriene, şi pun în lumină, cu forță critică, 
părerile lui Collins despre contemporanii săi. 


William Wilkie Collins s-a născut la Londra 
în 1824. Tatăl său, celebrul peisajist William 
Collins, fusese ales cu cîțiva ani înainte 
membru al Academiei Regale de Arte. După o 
tinereţe agitată, petrecută în bună parte în 
Italia, Collins debutează în 1848 publicîind 
biografia părintelui său. In 1850 tipăreşte 
mai întîi în foileton, apoi şi în volum, o 
lucrare de evocare istorică, „Antonina sau 
Căderea Romei”. La sfatul lui Dickens, de 
care a fost legat prin trainice relații de 
prietenie, Collins redactează o serie de 
romane despre moravurile şi  năravurile 
burgheze ale timpului său, în care fantasticul 
se îmbină cu realul. 

Deosebit de fecund, W. W. Collins a tipărit 
peste treizeci de volume, cuprinzînd nuvele, 
piese de teatru, romane, dintre care Femeia 
în alb este considerată și astăzi, de istoricii 
literari britanici, o lucrare izbutită. Despre 
acest roman Thackeray a spus: „...este o 
carte admirabilă, amestec  inefabil de 
fantezie şi ascuțime psihologică”. Printre 
romanele mai cunoscute ale lui Collins se 
numără Secretul ucis, Piatra Lunii (1868), 
Femeia şi legea şi altele. William W. Collins a 
murit în 1889. 

In scrisul său coexistă ceva din duioşia, 
verva şi umorul lui Dickens (de la care a 
deprins şi arta creionării caracterelor), dar şi 
dinamismul, puterea de a plăsmui întîmplări 
neobişnuite şi de a dezlega istorii ciudate 


care îl apropie de literatura lui R. L. 
Stevenson şi Conan Doyle. 

Aparținind unei epoci în care clasele 
posedante din Anglia intensifică expansiunea 
colonială şi profesează o filozofie utilitaristă 
— expresie a mercantilismului burghez — 
Collins n-a idealizat de fel anii domniei reginei 
Victoria. Dimpotrivă, a spus cutezător 
adevărul, denunțind ipocrizia unor tipuri de 
îmbuibaţi, bigotismul religios al altora sau 
persiflînd mărginită lor vanitate. 

In felul lui, prin latura ce rămîne valabilă în 
ansamblul creației sale, William Collins 
ilustrează aprecierea lui Marx despre realiştii 
englezi ai secolului al XIX-lea: „Strălucita 
şcoală actuală de romancieri din Anglia, ale 
căror pagini fine şi elocvente au dezvăluit 
lumii mai multe adevăruri politice şi sociale 
decit toţi politicienii, publiciştii şi moraliştii 
de profesie la un loc, a descris fiecare pătură 
a clasei mijlocii, de la „onorabilul” rentier şi 
posesor de efecte, care consideră orice fel de 
afaceri ca fiind vulgare, pînă la micul 
negustoraş şi ajutor de avocat. 


Şi cum i-au mai zugrăvit Dickens, Thackeray, 
Charlotte Bionte şi doamna Gaskell! Plini de 
îngîmfare, afectare, de tiranie meschină şi de 
ignoranță, iar lumea civilizată le-a confirmat 
verdictul, prin epigrama stigmatizantă cu 
care a pecetluit această clasă „servilă cu cei 
mari şi despotică cu cei mici” (Marx şi 


Engels, Despre literatură şi artă, Edit. ptr. 
literatură politică, 1953, pag. 293). 


* 
* * 


„Piatra Lunii” este un diamant misterios de 
la care romanul îşi împrumută titlul. De la 
primele pagini el se instalează în centrul 
acţiunii şi devine eroul ei principal. Toate 
celelalte personaje se definesc în raport cu 
ceea ce fac spre a ocroti sau dezlega taina 
preţțioasei pietre. De bună seamă acesta nu 
este un proces lesnicios, căci fiecare pas pe 
calea descifrării secretului reclamă trudă şi 
supune la încercări dificile pe îndrăzneți. 
Totuşi protagoniştii nu dezarmează şi fiecare, 
potrivit  ţelurilor pe care le urmăreşte, 
acționează conform unei logici pe care 
autorul a ştiut să ne-o dezvăluie cu 
îndemiînare. 

Astfel, după ce diamantul ajunge în posesia 
domnişoarei Rachel Verinder, de la care este 
furat, asistăm, sau mai exact, devenim 
părtaşi la înfrigurata activitate menită să 
restabilească adevărul în chestiunea atit de 
cețoasă şi contradictorie a „Pietrei Lunii”. 
Tot ce ştim la început este că ea aparținuse 
unui templu indian, jefuit de englezi, cu 
prilejul unei operaţiuni singeroase 
întreprinsă de ei. De la ofițerul care îşi 
însuşise diamantul, şi care se reîntoarce în 
Anglia, acesta ajunge la un nepot şi apoi e 


dăruit familiei Verinder. Numai că piatra 
fusese urmărită pas cu pas de către urmaşii 
succesivi ai preoților templului cotropit, cu 
ferma hotărire de a o readuce în India. 
Bineînţeles că, din clipa în care lady, 
Verinder devine, stăpiîna diamantului, 
tentativele de recişti- gare a lui, de către, cei 
interesați, se înteţesc în fel şi chip. Alt- fel 
spus, tot ce se petrece, de-acum încolo tinde 
să dobindească aspectul unei bătălii lente, 
dar nu mai puțin dramatice în care de-o 
parte şi de alta se schimbă lovituri 
surprinzătoare, se comit şi se speculează 
greşeli, se fac presupuneri şi se desfăşoară 
anchete senzaţionale. Detectivi, mai mult sau 
mai puțin ageri, îndrumă cercetările pe piste 
false sau juste, rude şi prieteni ai familiei 
păgubite nu pregetă să-şi ofere serviciile, dar 
pînă la urmă dibacii şi cutezătorii indieni 
reintră în posesia bunului lor, readuciîndu-l în 
patrie. 

Acțiunea romanului este, deci, istoria 
înstrăinării şi regăsirii „Pietrei Lunii”. Paralel 
cu evenimentele ce luminează nemijlocit 
destinul zbuciumat al faimosului diamant, 
cunoaştem o serie de personaje ce-și 
precizează individualitatea tocmai în 
împrejurările ce le pun în contact cu 
principalul mobil al intrigii. Unii sînt cinstiţi, 
animați de bune şi frumoase intenții, ca 
îndrăgostita, lady Verinder sau ca 
năpăstuitul Franklin Blake, ca inimosul bătrîn 
Betteredge, ca inteligentul detectiv Cuff sau 


credinciosul avocat Bruff, alţii dimpotrivă se 
lasă dominați de lăcomie şi viciu, cum e 
bancherul Godfrey Ablewhite sau de filisti- 
nism religios ca în cazul domnişoarei Drussila 
Clack. 

Tensiunea unor episoade palpitante nu 
umbreşte veridicitatea cu care prozatorul 
îmbracă gesturile şi gindurile eroilor. Cei mai 
mulți raţionează potrivit cu mentalitatea 
clasei lor şi se manifestă în spiritul moralei 
acesteia. Aparent, Collins nu-i judecă prea 
sever pe cei plini de păcate. Dar surisul lui 
batjocoritor ne lasă să înțelegem că îi 
apreciază cum se cuvine, după cum simpatia 
cu care înconjoară eroi de felul valetului 
Betteredge mărturiseşte admiraţia 
scriitorului faţă de oamenii simpli, din popor. 


Sfirşitul lui Godfrey  Ablewhite, deşi 
întunecat şi aproape tragic, nu e compătimit 
de romancier, după cum reîntoarcerea dia- 
mantului acasă e relatată în accente vii. Să 
fie aceasta dovada unei orientări 
democratice a realismului său? Răspunsul la 
această întrebare şi-l vor da cititorii înşişi 
după ce îl vor fi cunoscut mai bine pe William 
Wilkie Collins, povestitor inventiv, meşter în 
născocirea unor peripeții atrăgătoare, dar în 
acelaşi timp preocupat de a critica lumea 
burgheză. 


H. ZALIS 


10 


PROLOG 


LUAREA CU ASALT A ORAŞULUI 
SERINGAPATAM 


(1799) 


Extras dintr-un document de familie 


Rîndurile acestea, scrise în India, se 
adresează rudelor mele din Anglia. Vreau 
să explic ce m-a făcut să nu-i întind vărului 
meu, John Herncastle, o mînă prietenească. 
Tăcerea pe care am păstrat-o în această 
privinţă a fost rău înţeleasă de unii membri 
ai familiei mele, la a căror bună părere 
despre mine ţin nespus de mult. li rog din 


11 


suflet să nu ia nici o hotărîre pripită, pînă 
ce nu-mi vor auzi povestea şi declar solemn 
că voi spune adevărul şi numai adevărul. 
Cearta dintre mine şi vărul meu a început în 
cursul unui eveniment important şi anume, 
în cursul asaltului dat la 4 mai 1799, sub 
comanda generalului Baird, asupra oraşului 
Seringapatam. 
Pentru ca să fie totul limpede de la început, 
se cere să arunc o privire asupra perioadei 
dinaintea acestei întîmplări. Trebuie să 
pomenesc şi de legendele răspiîndite în 
tabăra noastră, despre aurul şi giuvaerurile 
din palatul de la Seringapatam. 

lI 


În una din legende era vorba despre un 
diamant galben, un vestit giuvaer indian. 

Cu veacuri în urmă, această nestemată a 
fost încrustată în frun-tea Zeului Lunei — 
divinitate indiană cu patru braţe. Datorită 
pe de o parte culorii sale, pe de alta 
credinţei că această culoare se schimbă o 
dată cu fazele lunei, diamantul căpătă 
numele sub care era cunoscut în India — 
numele de Piatra Lunei. 

Peripeţiile diamantului galben încep în 
secolul al XI-lea al erei noastre. Cînd 


12 


cuceritorul musulman Mahmud din Ghizni 
cuceri oraşul sfint Somnauth şi puse mîna pe 
toate comorile din vesti-tul templu care 
dăinuia de veacuri — loc de pelerinaj al hin- 
duşilor şi o adevărată minune a lumii 
răsăritene — dintre toţi zeii din templu nu 
putu fi salvat decit Zeul Lunei. Trei brah- 
mani răpiră noaptea statuia care purta în 
frunte diamantul gal- ben şi o luară cu ei la 
Benares, al doilea oraş sfint al Indiei. Statuia 
fu aşezată pe un altar mare, sub o boltă 
sprijinită pe  pilaştri de aur, într-o sală 
împodobită cu nestemate. In noaptea cînd 
se sfirşi construirea altarului, o divinitate li 
se arătă în vis brahmanilor, chiar în acei loc. 
Ea porunci ca de atunci încolo trei preoţi să 
străjuiască pe rînd Piatra Lunei, zi şi noapte, 
în veacul veacului. Zeul proroci că acela care 
va lua piatra cea de mare preţ va avea mult 
de păti- mit. Şi profeția Zeului fu înscrisă cu 
litere de aur pe altar. 

Veac după veac se scurse şi generaţie după 
generaţie; urmaşii celor trei brahmani păziră 
zi şi noapte Piatra Lunei. Trecu veac după 
veac pînă cînd în primii ani ai secolului al 
XVIII-lea, Aurungzebe, împăratul mogulilor, 
porunci din nou să fie distruse templele 


13 


sacre ale lui Brahma. Altarul în care se afla 
zeul cu 


patru braţe fu sfărimat şi un ofiţer superior 
din armata lui Aurungzebe fură Piatra Lunei. 
Neizbutind să recapete prin forţă şi pe faţă 
giuvaerul pierdut, cei trei preoţi urmăriră 
pe ascuns furii, ţinîndu-se de ei pas cu pas. 
Şi trecu aşa generaţie după generaţie. Piatra 
Lunei trecu dintr-o mînă într-alta, purtîndu-şi 
blestemul cu ea. Dar urmaşii celor trei preoţi 
stăteau într-una de veghe, aşteptind ziua în 
care piatra nestemată avea să intre din nou 
în miinele lor. 

În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea 
diamantul ajunsese în stăpînirea lui Tippoo, 
sultanul Seringapatamului, care-şi împodo- 
bise cu el mînerul jungherului. Dar şi atunci 
— chiar în palatul sultanului — cei trei preoţi 
vegheau în taină asupra nestematei. În 
palatul lui Tippoo se bucurau de încrederea 
sultanului trei ofiţeri necunoscuţi tuturor 
celorlalţi. Şi mergea vorba că ofiţerii nu erau 
decit cei trei preoţi travestiţi. 


14 


lată legenda care circula în tabăra noastră, 
cu privire la Piatra Lunei. Dintre noi toţi, 
numai vărul meu fu impresionat de ea și-i 
dădea crezare. ln noaptea dinaintea 
asaltului asupra oraşului Seringapatam se 
supără pe mine şi pe ceilalţi, care nu 
credeam nimic din toată istoria asta. Se 
lăudă sus şi tare că dacă armata engleză 
cucereşte cetatea  Seringapatam, o să 
vedem cu toţii diamantul împodobindu-i 
inelul de pe deget. Drept răspuns noi 
izbucnirăm în hohote de ris, crezind, în seara 
aceea, că lucrurile se vor sfîrşi aici. 

Acum să vă spun însă cum s-a desfăşurat 
atacul asupra oraşului Seringapatam. Chiar 
de la început am fost despărţit de vărul 
meu. Nu l-am văzut la trecerea rîului şi nici 
cît ne-am luptat pentru fiecare palmă de 
pămînt, ca să pătrundem în oraş. Abia spre 
seară, după căderea oraşului în stăpînirea 
noastră şi după ce chiar generalul Baird 
găsise trupul lui Tippoo sub un mor- man de 
cadavre, mă întîlnii şi eu cu Herncastle. 
Făceam amîndoi parte dintr-o grupă trimisă 
din ordinul generalului să împiedice jaful şi 


15 


distrugerea care urmară după cucerirea 
oraşului. Soldaţii noştri ajunseseră pînă în 
vistieria palatului şi îşi  umpluseră 
buzunarele cu aur şi bijuterii. Cu vărul meu 
mă  întîlnii în curtea din faţa vistieriei şi ne 
apucarăm să  restabilim ordinea printre 
soldaţii noştri. După bătălia îngrozitoare în 
care luptaserăm cu toţii, Herncastle avea o 
expresie de sălbăticie. Asta i se citea pe faţă 
şi nu era deci omul potrivit, mă gindeam eu, 
pentru misiunea care i se încredinţase. 
Inlăuntrul vistieriei era o mare neorînduială, 
dar nu se vedeau urme de violenţă. Soldaţii 
păreau puşi pe fapte rele. Se auzeau tot 
felul de glume grosolane. Şi aşa, pe 
neaşteptate, începu iar povestea 
diamantului. 

— Cine o fi pus mîna pe Piatra Lunei? se 
întrebau ici-colo oamenii. 

Dar jaful nu mai contenea; cînd înceta într-o 
parte, începea într-alta. În timp ce mă 
străduiam zadarnic să pun lucrurile în 
ordine, auzii din partea cealaltă a curţii un 
strigăt înfiorător şi mă repezii de îndată într- 
acolo. Ajungind la o uşă dată de pe- rete, 
văzui cadavrele a doi ofiţeri indieni de la 
palat zăcînd de-a curmezişul pragului. 


16 


Un nou strigăt venind dinăuntru mă hotărî să 
intru repede în camera care părea să fie o 
sala de arme. Tocmai atunci, al treilea 
indian se prăbuşea, rănit de moarte, la 
picioarele unui bărbat care stătea cu spatele 
la mine. La intrarea mea, acesta se 
întoarse şi-l văzui pe John Herncastle ţinînd 
în mînă un pumnal miînjit de sînge. Cînd se 
întoarse spre mine, pe minerul 

jungherului fulgeră strălucirea unei pietre 
preţioase, ca o pală de flăcări. Indianul 
atins de aripa morţii arătă cu degetul spre 
jungherul din mîna lui Herncastle şi spuse pe 
limba lui: 

— Piatra  Lunei va trece mai departe 
blestemul asupra ta şi asupra alor tăi! 

După ce rosti aceste cuvinte, indianul căzu 
fără viaţă la pămînt. Înainte de a fi putut 
face eu ceva, soldaţii care mă urmaseră 
prin curte se năpustiră şi ei înăuntru. Vărul 
meu se repezi ca un nebun în faţa lor. 

— Alungă-i pe toţi de-aici! strigă el la mine şi 
pune strajă la uşă! 

Soldaţii mei se dădură înapoi, cînd îl văzură 
venind spre ei cu pumnalul în mînă. Am pus 
doi paznici la uşă. Apoi, pînă dimineaţa n-am 
mai dat ochii cu vărul meu. 


17 


În zori jaful continua încă. De aceea 
generalul Baird anunţă în mod public că 
toţi hoţii prinşi asupra faptului vor fi spînzu- 
raţi, orice grad ar avea. Tocmai atunci mă 
întîlnii iar cu Herncastle. 

Îmi întinse mîna ca de obicei şi îmi spuse 
bună dimineaţa, dar eu nu dădui mina cu 
el. 


— Spune-mi mai întîi — îl întrebai — cum a 
murit indianul din sala de arme şi ce 
însemnau cuvintele pe care le-a rostit cu 


limbă de moarte, arătînd spre pumnalul din 
mîna ta? 

— Bănuiesc că indianul a murit din pricina 
unei răni grave, îmi răspunse Herncastle. Cît 
despre ultimele lui vorbe, nu ştiu ce înţeles 
or fi avînd. 

Îl privii cu atenţie. Părea liniştit. Hotărîndu- 
mă să-i mai dau totuşi prilejul de a-mi 
mărturisi adevărul, îl întrebai: 

— Asta-i tot ce ai să-mi spui? 

— Asta-i tot, răspunse el. 

l-am întors spatele şi de atunci n-am mai 
vorbit cu dînsul. 


18 


Vreau să se ştie bine de la început că toate 
cele scrise aici des- pre vărul meu se 
adresează numai familiei mele. Nici un motiv 
nu mă îndeamnă să le dau în vileag şi pentru 
alţii, întrucît, în afară de părerile mele, nu 
am nici o dovadă. 

Nu pot să spun că l-aş fi văzut cu ochii mei 
ucigîndu-i pe cei doi indieni de la uşă şi nici 
pe al treilea, care se afla înăuntru. E 
adevărat că am auzit vorbele rostite cu 
limbă de moarte de acesta din urmă. Dar 
cum aş putea dovedi că ele nu erau aiurelile 
unui muribund? Prin urmare, rămîne ca 
rudele mele să hotărască ele singure dacă 
am sau nu dreptate cînd afirm că omul 
ăsta nu-mi place. 

Inainte de a sfirşi, trebuie să adaug că deşi 
nu dau crezare fantasticei legende indiene 
despre piatra prețioasă, am şi eu o mică 
superstiție în această privinţă. Credinţa mea 
este că crima atrage întotdeauna după sine 
ceva fatal. Sînt sigur de vinovăția lui 
Herncastle, dar nu numai de atit; am şi 
credinţa că dacă păstrează diamantul, nu 
peste multă vreme o să se căiască sin- gur 
de ceea ce a făcut; şi că şi alţii vor ajunge să 
regrete că l-au luat de la el, dacă s-ar 
întîmpla să-l dea cuiva. 


19 


PRIMA PERIOADĂ 


POVESTEA DIAMANTULUI 


Pierderea diamantului 
(1848) 


Întîmplări povestite de Gabriel 
Betteredge, 
valetul ladyei Julia Verinder 


20 


CAPITOLUL I 


În prima parte a romanului „Robinson 
Crusoe” pe una din file veţi găsi 
următoarele rînduri: „Acum ajunsesem să 
văd — deşi prea tirziu — ce nebunie este să 
te apuci de ceva înainte de a cîntări bine 
dacă eşti sau nu în stare să duci lucrurile 
pînă la capăt”. 

Chiar ieri mi se întîmplă să deschid cartea la 
acest pa- saj. lar azi dimineaţă (21 mai 
1850) veni la mine ne- potul stăpinei, 
domnul Franklin Blake şi-mi spuse: 

— Betteredge, am trecut pe la avocat pentru 
nişte chestii de familie; şi printre altele au 
vorbit şi despre felul cum a dispărut acum 
doi ani diamantul indian din casa din 
Yorkshire a mătuşii mele. Domnul Bruff 
crede, ca şi mine de altfel, că toată povestea 
ar trebui scrisă şi cu cît mai repede, cu atit 
mai bine. Şi să ştii, Betteredge, că am găsit, 
mi se pare, împreună cu dom- nul Bruff, cel 
mai nimerit mijloc de a o aşterne pe 
hîrtie. 


21 


Foarte frumos din partea lor, nici vorbă, dar 
tot nu înţelegeam de ce m-amestecau pe 
mine în toată istoria asta. 

— Avem de povestit cîteva lucruri, continuă 
domnul Franklin, şi sînt cîţiva oameni care 
pot şi ei s-o facă. Sîntem de părere ca 
fiecare să scrie pe rînd povestea diamantului 
— bineînţeles numai ceea ce ştie direct, nu 
din auzite. In primul loc trebuie să arătăm 
cum a ajuns diamantul în stăpînirea 
unchiului meu Herncastle, pe vremea cînd 
acum cincizeci de ani făcea serviciul mi- 
litar în India. Această introducere o şi am, 
sub forma unui vechi document de familie. 
În al doilea rînd, tre- buie să spunem cum a 
ajuns Piatra Lunei, acum doi ani, în casa 
din Yorkshire a mătuşii mele şi cum s-a 
pierdut după mai puţin de douăsprezece ore. 
În privinta asta nimeni, nici chiar 
Betteredge, nu ştie mai mult decit tine. 
Aşa că tu trebuie să iei pana în mînă, s-o 
înmoi în cerneală şi să aşterni pe hirtie toată 
povestea. 

Au trecut două ceasuri de cînd a plecat 
domnul Fran- klin de la mine. M-am aşezat 
de îndată la pupitru ca să încep 
povestirea. Şi de atunci n-am mai fost în 


22 


stare să mă urnesc de aici, dindu-mi 
seama ca şi Robinson 


Crusoe: „...ce nebunie este să te apuci de 
ceva, înainte de a cîntări bine dacă eşti sau 
nu în stare să duci lucrurile pînă la capăt”. 
Acum băgaţi bine de seamă că am deschis 
din întîmplare cartea la locul cu pricina şi 
doar cu o zi înainte de a mă apuca de 
această treabă nechibzuită. Ei, dacă nici 
asta nu se cheamă presimţire, atunci cum s- 
o mai fi chemînd? 

Nu sînt de felul meu un om superstiţios. Am 
citit multe cărţi în viaţa mea. La şaptezeci de 
ani ţinerea de minte nu m-a părăsit şi nici 
picioarele nu mă dau de ruşine. Nu cumva 
să credeţi că vorbeşte un om nepriceput, 
cînd afirm răspicat că nu s-a scris niciodată 
carte mai bună decit „Robinson Crusoe” şi 
nici n-o să se mai scrie. Cartea asta am 
cercetat-o ani de zile şi întotdeauna am 
găsit în ea un prieten, prietenul adevărat 
care, vorba ceea, la nevoie se cunoaşte. 
Cînd sînt supărat sau necăijit, leacul meu e 
„Robinson Crusoe”. Cînd am nevoie de un 
sfat, citesc „Robinson Crusoe”. Cînd nevasta 
mă cicălea într-una pe vremuri, deschideam 
„Robinson Crusoe”. Pînă acum am făcut 


23 


ferfeniţă şase exemplare foarte bine legate 
din cartea asta. Pe cel de al şaptelea volum 
l-am căpătat în dar de la stăpina mea de 
ziua ei. Dar parcă n-am început de loc 
povestea diamantului, nu? Ei, ia să iau altă 
coală de hirtie şi să mă apuc iar de treabă. 
Am pomenit cu vreo două-trei rînduri mai 
sus de stăpi- nă-mea. Ei bine, dacă fiica 
stăpînei mele nu l-ar fi pri-mit în dar, 
diamantul ăsta n-ar fi ajuns niciodată în 
casa noastră, unde s-a aflat ultima dată. 


CAPITOLUL II 


lar fiica stăpinei mele nu l-ar fi primit 
niciodată în dar dacă stăpînă-mea n-ar fi 
adus-o pe lume. laca de ce mă apuc să scriu 
întîi despre stăpînă-mea. 

Dacă cunoaşteţi lumea bună, îţi fi auzit fără 
îndoială de frumoasele domnişoare 
Herncastle. Domnişoara Ju-lia era cea mai 
tînără dintre cele trei surori şi, după capul 
meu, cea mai de treabă. Cînd aveam 
cincisprezece ani, am intrat în serviciul 
lordului Herncastle, bătrinul lor tată, ca paj 
al celor trei domnişoare. In slujba asta am 
rămas pînă ce domnişoara Julia s-a căsătorit 


24 


cu Sir John Verinder, Dumnezeu să-l ierte. 
Tare de treabă mai era şi nu avea nici o altă 
pretenţie decit să-i spună cineva ce şi cum 
să facă. Acum, fie vorba între noi, s-a şi 
găsit cine să-i spună, şi lucrul ăsta nu i-a 
stricat de loc, pentru că a dus o viaţă plină 
de bucurii şi a murit de moarte bună, fără 
să se chinuiască. Am uitat să spun că eu am 
însoţit mireasa pînă acasă la bărbatul ei, pe 
moşia căruia ne aflăm. 

— Sir John, îi spuse ea, nu mă pot lipsi de 
Gabriel Betteredge. 

— Doamnă, răspunse Sir John, nici eu nu mă 
pot lipsi de el. 

Şi aşa am intrat în serviciul lui. Mie nu-mi 
păsa unde mă aflam, atita vreme cît eram 
lîngă stăpiînă-mea. 

La început m-au pus sub ordinele 
logofătului. Peste cîțiva ani însă m-au pus în 
locul lui şi mă ţineau în mare cinste. Trăiam 
aşa în căsuţa mea, cu luleaua şi cu 
„Robinson Crusoe”. Ce altceva mai puteam 
dori ca să fiu fericit? Dar ia gîndiți-vă, ce a 
vrut Adam să aibă cînd stătea singur în 
grădina paradisului? şi dacă nu-l ţineţi de 
rău pe Adam, pentru că i-a poftit inima ce i-a 
poftit, atunci de ce m-aţi ţine de rău pe 
mine? 


25 


Îmi pusesem ochii tocmai pe femeia care-mi 
gospodărea căsuţa. O chema Selina Goby. 
Era voinică, zdravănă, ceea ce m-a şi 
îndemnat s-o iau de nevastă. Mai aveam eu 
şi un alt temei. Dacă Selina stătea 
nemăritată, însemna că trebuia să-i plătesc 
mîncarea şi serviciul. Dar dacă o luam de 
nevastă, nu mai putea să-mi ceară bani şi 
demiîncare şi avea să-mi ţină gospodăria 
degeaba. Economie — şi un pic de dragoste. 
Cam aşa vedeam eu lucrurile pe vremea 
aceea. 

După ce am cerut încuviințarea stăpînei, am 
vorbit cu Selina. Şi ce-a zis Selina? Doamne, 
tare puţin cunoaş-teţi firea femeilor, dacă 
puneţi o asemenea întrebare! De bună 
seamă că a zis da. 

Cînd s-a apropiat de tot ziua cununiei, au 
început să mă cuprindă îndoielile. Am 
căutat să aflu cam ce simțeau alţi bărbaţi 
care erau în aceeaşi împrejurare specială. 
Cu vreo săptămînă înainte de cununie, se 
pare că mai toţi doresc în sinea lor să scape 
de ea. Eu unul m-am dus chiar mai 
departe, nu numai că doream, dar am şi 
încercat să scap de-a binelea. Insă nu pe 
degeaba! li oferii Salinei o saltea de puf şi 
cincizeci de șilingi, ca să mă lase liber. Ei, 


26 


acum oricît n-aţi vrea dumneavoastră să mă 
credeţi, lucrurile sînt totuşi adevărate — 
ea avu nesăbuinţa să refuze. 

Ei, şi după aceea, bineînţeles că s-a isprăvit 
cu mine. Eram o pereche nici fericită, nici 
nefericită. Cum venea asta nu prea pricep 
nici acum, dar adevărul este că întotdeauna 
ne împiedicam unul de altul, chiar fără vreun 
gînd rău. Cînd eu voiam să mă duc sus, 
nevastă-mea cobora, cînd ea voia să 
coboare, eu mă urcam. Asta se cheamă — 
căsnicie — cel puţin după cîte am cunoscut- 
o eu. 

După cinci ani de ciocniri pe scari, nevastă- 
mea muri şi rămăsei cu fetiţa, cu Penelope. 
Curînd după aceea muri Sir John, iar slăpînă- 
mea rămase cu fetita ei, cu domnişoara 
Rachel. Micuța mea Penelope fu îngrijită 
cum trebuie, fu trimisă la şcoală, învăţă 
carte şi cînd ajunse la vîrsta potrivită se 
angajă cameristă la domnişoara Rachel. 

Cit despre mine, mi-am văzut mai departe, 
an de an, de slujba de logofăt, pînă în 
1847, cînd se întîmplă o schimbare în viaţa 
mea. Într-o bună zi stăpina veni în căsuţa 
mea să ia ceaiul cu mine. Imi aminti că sînt 
de peste cincizeci de ani în slujba ei şi îmi 
dărui o vestă frumoasă de lină pe care o 


27 


lucrase chiar cu mînuşiţele dumisale. Nu 
ştiam cum să-i mai mulţumesc stăpiînei 
pentru cinstea pe care mi-o făcea. Insă, spre 
marea mea uimire, s-a văzut mai pe urmă 
că vesta nu era atit o cinste, cît o 
momeală. Stăpiîna voia să mă înduplece să 
renunţ la slujba grea de logofăt şi să mă 
facă valet în casa ei, pentru cite zile mai 
aveam de trăit. Ne-am mai tocmit noi puţin, 
iar pînă la urmă am zis că o să mă mai 
gîndesc. 

Cum eram tare tulburat, după plecarea 
stăpînei îmi luai leacul obişnuit: trăsei o lulea 
şi începui să răsfoiesc „Robinson Crusoe”. 
Nu citii nici cinci minute şi ajun- sei la 
cuvintele următoare: „Ceea ce iubim în ziua 
de azi vom uri miine”. Dintr-o dată mi se 
lămuri în gînd ce aveam de făcut. In acea zi 
tineam neapărat să ră- min în slujba de 
logofăt; dar a doua zi, după cum îmi arăta 
„Robinson Crusoe”, aveam să fiu împotriva 
acestui lucru. Aşa că deodată mi se luă o 
piatră de pe inimă. Mă culcai în seara aceea 
logofăt la lady Verinder, iar a doua zi 
dimineaţa mă trezii valet la lady Verinder. 
Toate astea pe negindite, fără supărare şi 
numai datorită lui „Robinson Crusoe”. 


28 


Fiică-mea Penelope se uită chiar acum peste 
umărul meu să vadă ce-am scris şi mă 
mustră că m-am apucat să spun povestea 
mea în loc să înşir povestea diamantului, aşa 
cum mi s-a cerut. 


CAPITOLUL III 


Mă scărpinai în cap, dar de aici nu ieşi nimic 
bun. Mă sfătuii atunci cu Penelope; de aici 
ieşi însă o ideie nouă. 

Penelope zice că ar trebui să aştern pe hirtie 
cum s-au petrecut lucrurile, zi de zi, începînd 
din dimineaţa cînd mi s-a spus că se aştepta 
vizita domnului Franklin Blake 

Începînd, prin urmare, după planul 
Penelopei, trebuie să vă spun că într-o 
miercuri dimineaţa, stăpînă-mea mă chemă 
anume în iatac. Era în douăzeci şi patru ale 
lunii mai, în anul 1848. 

— Gabriel, îmi zise stăpina, ascultă o veste 
care o să te uimească. S-a întors Franklin 
Blake din străinătate. Vine miine la noi să 
stea pînă luna viitoare, pentru ca să 
serbăm împreună ziua de naştere a 
Rachelei. 


29 


Vestea îmi umplu inima de bucurie. Nu-l mai 
văzusem pe domnul Franklin de cînd era 
copil şi locuia la noi în casă. În viaţa mea 
n-am cunoscut un copil care să se joace 
mai nostim cu titirezul sau să spargă geamu- 


rile.  Împărtăşindu-i această părere 
domnişoarei Rachel, acolo de faţă, îmi 
răspunse că-şi amintea de el doar ca de 


cel mai îngrozitor tiran apărut vreodată în 
Anglia. 

— Fierb de indignare, mai zise domnişoara 
Rachel, cînd mă gîndesc la Franklin Blake. 
Am să vă lămuresc acum de ce domnul 
Franklin îşi petrecuse anii tinereţii prin 
străinătăţi. 

Mama domnului Franklin, sora mai mare a 
stăpînei mele, murise cînd el era abia de o 
şchioapă. Domnul Blake, tatăl lui, spusese 
răspicat că n-avea încredere în instituţiile 
din ţara de baştină, în ce priveşte educaţia 
fiului său, şi pe lingă asta, domnului Blake 
nu-i plăceau bă-ieţii şi nu ţinea nici măcar la 
băiatul lui. Aşa că dom- nul Franklin fu trimis 
din Anglia în Germania, în ale cărei şcoli 
tatăl dumisale avea încredere. Drăguţul de 
el nu ne uită însă după ce plecă în 
străinătate. Ne mai scria din cînd în cînd; 
uneori îi scria stăpinei mele, alteori 


30 


domnişoarei Rachel şi cîteodată chiar şi mie. 
Inainte de a pleca împrumutase de la mine 
un briceag şi şapte şilingi jumătate bani 
gheaţă. Scrisorile lui că- tre mine aveau 
îndeobşte scopul să-mi mai ceară bani cu 
împrumut. 

După ce isprăvi cu şcolile germane, trecu în 
unele franţuzeşti şi apoi în altele italieneşti. 
Aşa că pînă la urmă ieşi tobă de carte — un 
fel de geniu universal. Făcea puţină 
literatură; se pricepea puţin şi la pictură; 
cînta puţin din gură, puţin din pian, ba şi 
compunea cite pu-tin — dar mai ales cred că 
împrumuta bani de la unul şi de la altul, 
după cum împrumutase mai înainte şi de la 
mine. Cînd ajunse la majorat, primi 
moştenire ave- rea mamei sale, iar curînd 
dădu iar de fundul sacului. Cu cît avea mai 
mulţi bani, cu atît voia şi mai mulţi. Îi 
erau, săracul de el, buzunarele sparte şi cu 
nici un chip nu le putea cîrpi. Oriunde se 
ducea, îşi făcea prieteni; vioiciunea şi 
purtările lui alese îi cîştigau simpatia tuturor. 
Apărea cînd ici, cînd colo şi-l găseai peste 
tot. În sfîrşit, se hotărî să se întoarcă în 
Anglia şi să ne facă o vizită. În ziua de joi 
25, mai aveam să vedem pentru prima dată 
ce fel de bărbat ajunsese băieţelul nostru cel 


31 


drăgălaş. Se trăgea dintr-o familie bună, era 
plin de curaj, şi împlinise vîrsta de douăzeci 
şi cinci de ani. 

În joia aceea era a vreme frumoasă ca într-o 
zi de vară; stăpină-mea şi domnişoara 
Rachel plecaseră cu trăsura să prinzească la 
nişte prieteni din vecinătale (întrucît îl 
aşteptau pe domnul Franklin să vină spre 
seară). După plecarea lor m-am dus să mă 
uit puţin cum era aranjat dormitorul 
musafirului nostru. Deodată, auzii pe terasă 
un zgomot, parcă ar fi bătut cineva toba, 
dar nu prea tare. 

Îndreptîndu-mă într-acolo, văzui trei indieni 
în haine albe, cu ochii ţintă spre ferestrele 
de sus ale casei. Purtau fiecare cîte-o tobă 
mică, iar îndărătul lor se afla un băieţel cu 
un sac. Era un pui de englez cu părul blond. 
Bănuiam că oamenii aceia erau nişte 
scamatori, ori saltimbanci ambulanți şi că 
băiatul le ducea în sac sculele de jonglerie. 
Unul dintre indieni ştia englezeşte şi avea 
purtări alese. A cerut voie să facă scamatorii 
în faţa stăpiînei casei. 

Îi spusei indianului că stăpîna e dusă de- 
acasă şi foarte politicos îi rugai pe toţi să 
plece. Indianul îmi făcu şi el o plecăciune 
foarte frumoasă şi se îndepărtă împre-ună 


32 


cu ceilalţi. Eu rămăsei în curte şi tot stînd la 
soare, aţipii. 

Mă trezi fiică-mea Penelope, care alergase 
spre mine de parcă luase foc casa. Şi ce, 
credeţi că voia? Voia să dăm poruncă să fie 
arestaţi imediat cei trei scamatori indieni; se 
vede treaba că ei ştiau că vine la noi cineva 
de la Londra şi aveau de gînd să-i facă 
domnului Franklin vreun rău. 

Pare-se că Penelope îi văzuse pe cei trei 
indieni plecînd şi pe urmă îi urmărise, 
pîndindu-i pînă cînd, ajunşi în şosea, au făcut 
nişte lucruri nemaipomenite. Mai întîi se 
uitară în susul şi în josul drumului, ca să se 
asigure că nu-i zăreşte nimeni. Pe urmă 
îndrugară o grămadă de vorbe pe limba lor 
şi se tot uitau unul la altul, de parcă s-ar fi 
întrebat ce să facă. Apoi se întoarseră către 
englezul acela mic care-i însoțea, ca şi cum 
în el şi-ar fi pus nădejdea să-i ajute. In sfîrşit, 
şeful lor, acela care ştia englezeşte, îi spuse 
băiatului: 

— Întinde mîna! 

Băieţelul, neavînd încotro, întinse mîna. 
Indianul scoase o sticluţă şi-i turnă în palmă 
ceva negru, ca un fel de cerneală, după 
aceea puse mina pe fruntea băieţelului, făcu 


33 


tot felul de semne în aer şi pe urmă îi 
porunci: 

— Priveşte! 

Băieţelul înţepeni deodată şi rămase aşa, ca 
o stană de piatră, cu ochii ţintă la cerneala 
din palmă. 

Indienii prinseră iar a se uita în susul şi în 
josul drumului şi pe urmă indianul mai de 
vază spuse iar băiatului: A 

— İl vezi pe domnul din ţări străine? I| vezi 
pe englez? Băiatul răspunse: 

— Îl văd. 

Şi indianul îl întrebă iar: 

— Adevărat e că pe drumul ăsta, care duce 
la casa aceea şi nu pe altul va umbla astăzi 
englezul? 

Băiatul răspunse: 

— Da, pe drumul ăsta care duce la casa 
accea şi nu pe altul va umbla astăzi 
englezul. 

Indianul îi mai puse o întrebare, după un 
răstimp: 

— Şi gentlemanul englez are la el lucrul 
acela? 

Băiatul răspunse, tot după un răstimp: 

— Da! 

Atunci indianul îi puse ultima întrebare: 


34 


— Acest gentleman va veni aici spre seară, 
aşa cum a făgăduit? 

— Nu mai pot spune nimic; sînt obosit; nu 
mai văd nimic — răspunse băiatul. 

Şi acest răspuns puse capăt întrebărilor. 
Tartorul indienilor făcu iar un semn peste 
capul băiatului, îi suflă în frunte şi-l trezi. 
Apoi porniră cu toţii spre oraşul unde 
locuiau (după cum ne-a fost dat să aflăm 
mai tîrziu). Penelope nu i-a mai văzut. 

Îi spusei fetei mele că lucrul ăsta n-avea nici 
o însemnătate. De bună seamă că indienii îi 
auziseră pe servitori vorbind despre sosirea 
domnului Franklin şi că făceau repetiţie cu 
cine ştie ce scamatorie, aşa cum repetă 
actorii o piesă. Asta era părerea mea. Fiică- 
mea însă socotea că lucrurile sînt foarte 
grave. Îmi aminti mai ales de întrebarea 
îndianului: „Domnul englez are la el lucrul 
acela?” 

— Ah, tată, zise ea, ce înseamnă lucrul 
acela? 

— Dragă, o să-l întreb pe domnul Franklin, îi 
răspunsei eu glumind. 

— Să-l întrebi, stărui Penelope foarte 
serioasă, şi o să vedem atunci dacă şi el 
socoate că-i glumă. 


35 


Şi cu aceste vorbe fiică-mea se îndepărtă. 
După pleca-rea ei mă hotării să-l întreb pe 
domnul Franklin despre ce era vorba — mai 
cu seamă ca s-o liniştesc pe fiică-mea. 
Amănuntele discuţiei dintre noi se vor afla 
mai tirziu. Deocamdată aş vrea doar să vă 
spun că spre marea mea surprindere, 
domnul Franklin luă lucrurile la fel de serios 
ca şi Penelope. Cît de serios privea el 
lucrurile veţi înţelege cînd vă voi spune că 
„lucrul acela”, după părerea lui însemna 
Piatra Lunei. 


CAPITOLUL IV 


Pînă să pot aţipi din nou, după plecarea fiicei 
mele Penelope, auzii zgomot de vase şi 
farfurii în odaia unde mîncau servitorii, 
ceea ce însemna că cina era gata. Şi tocmai 
atunci se întîmplă să iasă fuga din casă altă 
tînără. De data asta nu mai era fiică-mea, ci 
Nancy, ajutoarea bucătăresei. Părea necăjită 
şi îmi zise că o  trimiseseră după Rosanna, 
care întîrzia să vină la masă. 

— Dar unde-i Rosanna? întrebai eu. 

— La Nisipurile Mişcătoare, de bună seamă, 
îmi răs- 


36 


punse Nancy. lar a leşinat azi dimineaţă şi a 
cerut voie să plece să ia puţin aer. Zău, mă 
scoate din răbdări fata asta! 

— Du-te, fetiţă, de mănîncă, zisei, am 
destulă răb- dare cu ea şi o aduc eu acasă. 
Zis şi făcut; îmi luai bastonul şi pornii spre 
mare. Acum însă, înainte de a trece mai 
departe, trebuie să vă spun povestea 
Rosannei şi pe cea a Nisipurilor Mişcătoare 
— asta fiindcă amîndouă sînt în strînsă legă- 
tură cu povestea diamantului. 

Rosanna era fata de serviciu cea mai de 
curînd anga- jată din tot personalul. Nu tare 
de mult, stăpînă-mea fusese la Londra şi 
vizitase o şcoală de corecție pen- tru femei. 
Directoarea, văzînd că stăpînă-mea poartă 
un oarecare interes instituţiei, îi arătă o fată, 
pe Rosanna Spearman, şi-i povesti o istorie 
tare dureroasă. In două vorbe, Rosanna 
Spearman făcuse hoţii, dar nu era nici pe 
departe ca hoţii care în loc să fure de la cite 
unul sau altul, înfiinţează bande de tilhari 
în City şi jefu-  iesc mii şi mii de oameni. 
Directoarea susţinea că Rosanna, cu toate 
faptele ei, nu era soi rău, şi că nu tre-buia 
decit să i se dea un prilej de îndreptare. La 
auzul acestor vorbe, stăpînă-mea îi spuse 
directoarei: 


37 


— Rosanna Spearman va avea un prilej de 
îndreptare, căpătind o slujbă la mine. După o 
săptămînă, Rosanna Spearman va intra la 
noi ca ajutoare de fată în casă. 

Povestea fetei n-o cunoştea nimeni, în afară 
de domnişoara Rachel şi de mine. Niciunei 
fete nu i: se oferi vreodată un mai bun prilej 
de îndreptare! Drept mulţumită, ea îşr vedea 
de treabă cu foarte multă grijă şi pricepere. 
Dar se întîmplă că nu reuşi să se împriete- 
nească de loc cu servitoarele mai vechi, ci 
numai cu fiică-mea Penelope, care era 
întotdeauna foarte drăguță cu dînsa. 

Nu ştiu prea bine de ce anume, dar fata asta 
nu le plăcea celorlalte slujnice. De bună 
seamă că nefiind de loc frumoasă, n-aveau 
de ce s-o pizmuiască. Era cea mai urită 
femeie din casă şi pe lîngă toate avea şi un 
umăr strimb, mai mare decît celălalt. 
Bănuiesc că slugile n-o puteau suferi fiindcă 
era cam posacă şi singuratică din fire şi nu-i 
plăcea să stea la taifas cu nimeni. Pe cînd 
ceilalţi servitori birfeau, ea citea sau lucra. 
lar cînd îi venea rîndul să se ducă la 
plimbare, pleca singură. Acum, mai băgaţi 
de seamă un lucru: deşi era urită foc, avea 
în ea un nu ştiu ce pe care nu-l au slugile; 
avea ceva de cucoană. Poate glasul, poate 


38 


chiar faţa ei. Atît pot să spun, că chiar în 
prima zi cînd a venit în casa noastră, 
celelalte femei au şi scos vorba că Rosanna 
Spearman o face pe grozava. 

Casa noastră este aşezată în apropierea 
mării. |n toate părţile pornesc cărări 
minunate, în afară doar de cea care duce la 
un golf pustiu şi urit. Acolo, între două stînci, 
se află cele mai înfricoşătoare dune de nisip 
mişcător de pe ţărmul comitatului Yorkshire. 
La ceasul refluxului, tot nisipul începe să 
tremure şi să se mişte într-un fel ciudat. 
Oamenii de prin părţile noastre botezaseră 
locul Nisipurile Mişcătoare. Nici o barcă nu 
se aventurează în acest golf. Nici un copil 
din sat nu se duce acolo să se joace. După 
cît mi se pare mie pînă şi păsările ocolesc 
Nisipurile Mişcătoare. Prin urmare, œe greu 
de crezut că o tînără, care are de ales între 
atitea 

locuri frumoase de plimbare, poate să-l 
aleagă tocmai pe acesta şi să stea să 
lucreze sau să citească singură acolo. O fi, n- 
o fi de crezut, ăsta este adevărul: acolo îi 
plăcea Rosannei să se ducă; aşa că într- 
acolo mă îndreptai şi eu ca s-o aduc la masă. 
Şi cum ieşii pe dune, aproape de țărm, o şi 
văzui că era acolo: purta pe cap boneţica ei 


39 


şi era înfăşurată în mantia cenușie de care 
nu se lipsea niciodată, ca să-şi ascundă 
umărul diform.  Stătea acolo singură- 
singurică, privind la Nisipurile Mişcătoare şi 
la valurile mării. 

Cînd ajunsei lîngă ea, îşi întoarse capul, ca 
să n-o văd că plinge. Mi-am scos batista şi i- 
am spus: 

— Rosanna, mai întîi şterge-ţi ochii şi apoi 
să-mi spui de ce ai plins. 

— Pling după anii care trec, domnule 
Betteredge, îmi răspunse Rosanna, foarte 
liniştită. Uneori îmi vine în minte viaţa mea 
din trecut. 

Fata asta avea ceva care îmi umplea inima 
de milă. Neşliind ce să-i spun ca s-o mingii, 
nu aveam decit atita de făcut: s-o poftesc să 
meargă cu mine la masă. 

— Ai întirziat la masă, Rosanna, şi am venit 
să te iau. 

— Mulţumesc din suflet, domnule 
Betteredge, dar azi nu mi-i a mînca. Te rog 
lasă-mă să mai stau puţin aici. 

— Dar de ce-ţi place ţie aici? o întrebai. Ce 
te atrage mereu în locul ăsta îngrozitor? 

— Mă  ademeneşte ceva încoace, îmi 
răspunse fata în şoaptă. Uneori mă gindesc 
că aici mă aşteaptă mormîntul. 


40 


— Te aşteaptă friptura de miel şi budinca, i-o 
retezai eu scurt. Hai chiar acum la masă. 
lacă ce se întîmplă, Rosanna, dacă gindeşti 
pe stomacul gol. 

Mă supărasem foc auzind că o fată de 
douăzeci şi cinci de ani vorbeşte de 
mormiînt. Dar se părea că mi-mi băgase în 
seamă vorbele. b 

— Locul ăsta parcă m-a fermecat. Il visez în 
fiecare noapte. Ştii cît îi sînt de 
recunoscătoare stăpînei mele. Uneori însă 
mă gîndese că viața de aici e prea liniştită şi 
prea bună pentru o femeie ca mine, după 
toate cele prin cîte am trecut. Printre 
slujnice, eu, care nu sînt ca ele, mă simt 
mai singură şi mai părăsită decit atunci cînd 
stau aici. 

Deodată îmi arătă cu degetul spre Nisipurile 
Mişcătoare. 

— Priveşte! Spune dacă nu-i minunat? Nu-i 
înspăimîn- tător? Am văzut lucrurile astea de 
zeci de ori şi totuşi mi se par aşa de noi de 
parcă nu le-aş fi văzut nici-odată! 

Mă uitai încotro îmi arăta ea. 

— Ştii cum mi se pare mie locul ăsta? mă 
întreabă Ro- sanna. Mi se pare că striveşte 
sub el sute de oameni care se înăbuşă, care 
se căznesc să iasă la liman şi se afundă tot 


41 


mai adînc. Domnule Betteredge, aruncă o 
piatră înăuntru, să ne uităm cum o suge 
nisipul! 

Pînă să apuc eu să-i răspund, auzii un glas 
strigîndu-mă dintre dune: 

— Betteredge, unde eşti? 

— Aici, răspunsei ţipînd şi eu, fără să ştiu cu 
cine vorbeam. 

Rosanna se ridică în picioare şi se uită în 
partea din-cotro venea glasul 
necunoscutului. Mă uimi deodată 
schimbarea produsă pe faţa ei. 

Obrajii săi, de obicei atit de palizi, se 
luminară şi se îmbujorară. 

— Cine e? o întrebai, dar Rosanna repetă 
întrebarea mea. 

— Oh, cine e? şopti mai mult pentru sine 
decît pentru mine. 

Am întors capul. Dinspre dune venea către 
noi un tînăr cu ochii mari şi strălucitori, 
îmbrăcat într-un frumos costum maro, cu un 
trandafir la butonieră şi cu un zîmbet atit de 
plăcut, atit de sincer, încît ar fi putut 
îndupleca chiar şi Nisipurile Mişcătoare să-i 
răspundă tot cu un suris. 

Într-o clipă tînărul ajunse lîngă mine. Mă 
cuprinse cu braţele de git, aşa cum e moda 


42 


la străini, şi mă strînse de era să-mi dau 
duhul. 

— Dragă, dragă Betteredge, îmi spuse el. Ce 
faci, mo- şulică? Îţi datorez şapte şilingi şi 
şase penny. Acum ştii cine sînt? 

Ţine-mă, Doamne! Era domnul Franklin 
Blake; sosise cu patru ceasuri mai devreme 
decit îl aşteptam noi! 

Înainte de a putea rosti măcar o vorbă, îl 
văzui pe domnul Franklin privind-o uimit pe 
Rosanna. Mă uitai şi eu la ea. Fata se 
înroşise pînă în virful urechilor şi se 
fisticise de tot. Deodată plecă de lingă noi, 
fără să spună o vorbă. Mă gindii că asta era 
ceva cu totul neobişnuit din partea ei. 

— Ciudată fată, zise domnul Franklin. Mă 
întreb cine i s-o fi părut că sînt, de a rămas 
aşa de uluită? 

— Bănuiesc că a impresionat-o înfăţişarea 
dumneavoastră de străin, îi răspunsei. 

Pe atunci, nici domul Franklin, nici eu nu 
puteam înţelege de ce Rosanna avusese o 
purtare atît de stranie. Peste o clipă o 
dădurăm amîndoi uitării, biata de ea. 

Abia mai tîrziu aflarăm adevărul. 


CAPITOLUL V 


43 


Încercai să mă ridic, dar domnul Franklin mă 
opri. 

— Locul ăsta înfiorător are şi el un avantaj — 
îmi zise dînsul — sîntem singuri. Stai acolo 
unde eşti că vreau să-ţi spun ceva, 

În timp ce vorbea mă uitam la el. Se 
schimbase de tot. Acum avea obrajii palizi şi 
nu-mi puteam ascunde mirarea văzindu-i 
barba castanie şi mustăţile care-i acopereau 
mai toată partea de jos a feţei. Era foarte 
vioi şi avea gesturi atrăgătoare; dar nu 
aminteau de zburdălnicia şi de gingăşia din 
copilărie. Şi apoi, cu toate că de mic 
făgăduia să crească înalt cît un brad, nu-şi 
ţinuse făgăduiala. Era subţire şi bine legat, 
dar nu ajunsese nici măcar de statură 
mijlocie. În două vorbe, anii care trecuseră 
nu păstraseră din înfăţişarea lui de odinioară 
decît privirea luminoasă şi sinceră. Numai în 
ea se mai putea recunoaşte băieţelul care 
ne fusese atît de drag tuturor. 

— Îmi pare bine că v-aţi întors la casa 
noastră bătri- nească, domnule Franklin. 
Dar, drept să vă spun, nu vă aşteptam aşa 
de devreme. 

— Am avut un motiv să vin mai înainte de 
ceasul la care mă aşteptaţi, îmi răspunse 
domnul Franklin. Bănuiesc că am fost 


44 


urmărit şi supravegheat neîncetat la Londra, 
în ultimele trei-patru zile, aşa că am venit cu 
trenul de dimineaţă, nu cu cel de după 
amiază, pentru că am vrut să scap de un 
necunoscut cam oacheş şi să-l păcălesc. 
Auzind aceste vorbe, fui cît se poate de 
surprins. Ele îmi aduceau deodată aminte 
de cei trei jongleri şi de bănuiala Penelopei 
că ei ar avea de gind să-i facă vreun rău 
domnului Franklin Blake. 

— Cine vă urmăreşte, conaşule, şi de ce? 

— Spune-mi ce ştii despre cei trei indieni 
care au fost astăzi pe aici, îmi zise domnul 
Franklin, fără să ţină seama de întrebarea 
mea. Se prea poate, Betteredge, ca 
necunoscutul meu şi cei trei jongleri de aici 


să facă parte din aceeaşi bandă 
misterioasă. 

— Dar de unde aţi aflat de scamatorii ăştia, 
conaşule? 


— Am  întîlnit-o pe Penelope la conac, îmi 
răspunse domnul Franklin, şi ea mi-a 
povestit. Pe cuvint, Betteredge, fiică-ta, care 
făgăduia de mică să se facă foarte drăguță, 
s-a ţinut de vorbă. Să nu te superi, iartă-mă, 
dar n-am putut să mă abţin să n-o... dar 
lasă; o cunosc de cînd era numai atitica şi n- 
are să-i pricinuiască nici un rău. Dar hai să 


45 


fim serioşi. Ce au făcut scamatorii? Fiică-ta 
zicea că o să-mi spui o sumedenie de lucruri 
despre ei. 

Eram cam nemulţumit de fiică-mea, fiindcă-l 
lăsase pe domnul Franklin s-o sărute nu 
aveam nimic împotrivă; ci pentru că mă 
punea pe mine să-i spun şi lui povestea 
caraghioasă, născocită de ea. Dar acum n- 
aveam încotro. Domnului Franklin îi pieri 
veselia de îndată ce auzi cum se 
petrecuseră lucrurile. Apoi, repetă după 
mine două din întrebările pe care scamatorul 
i le pusese băiatului: „Adevărat e că pe 
drumul ăsta care duce la casa aceea şi nu 
pe altul, va umbla astăzi englezul?” şi 
„gentlemanul englez are la el /ucrul 
acela?” 

— Bănuiesc, zise domnul Franklin, scoțînd un 
pacheţel de hirtie din buzunar, că lucrul 
acela înseamnă lucrul acesta, Betteredge, 
adică faimosul diamant al unchiu- lui meu, 
Herncastle. 

— Dumnezeule! strigai. Cum de-aţi ajuns să 
dobîndiţi diamantul ticălosului de colonel? 

— Ticălosul de colonel a lăsat prin testament 
diaman- tul ca dar verişoarei mele Rachel de 
Ziua ei de naştere. Şi tata, ca executor 


46 


testamentar al ticălosului de colo-nel, mi l-a 
dat să-l aduc aici. 

Cred că dacă marea s-ar fi prefăcut sub ochii 
mei într-un pustiu n-aş fi fost mai surprins 
decit la auzul acestor vorbe. 

— Diamantul colonelului lăsat moştenire 
domnişoarei Rachel! mă mirai eu. Şi tatăl 
dumneavoastră, conaşule, executor 
testamentar al colonelului! Vai, dar e tare, 
tare ciudat. 

— Spune-mi ce ştii despre colonel şi am să-ţi 
explic eu cum a ajuns tata executorul lui 
testamentar. La Londra am făcut unele 
descoperiri cu privire la unchiul Herncastle şi 
la diamantul său. După părerea mea, nu 
pare să fie lucru curat. Ai zis „ticălosul de 
colonel”. Spune-mi şi mie de ce. 

Văzind că nu-i de glumă, trebui să mă 
supun. 

John Herncastle era fratele stăpinei mele. Cu 
mîna pe inimă pot spune că a fost unul 
dintre cei mal mari ticăloşi de pe faţa 
pămîntului. Intrase în armată mai întîi în 
garda regală. Dar înainte de-a împlini vîrsta 
de douăzeci şi doi de ani trebui să 
părăsească regimentul. Pe urmă plecă în 
India să încerce puţin şi serviciul militar în 
colonii. Luă parte la asaltul de la 


47 


Seringapatam. Cu- rînd după aceea trecu 
într-alt regiment şi pe urină într-al treilea. 
Aci căpătă gradul de locotenent-colonel şi 
odată cu cl se alese şi cu o groaznică 
insolaţie, care-l sili să se întoarcă în 
Anglia. Atît i se dusese buhul, încît la 
întoarcerea în Anglia toate rudele îi închiseră 
uşa-n nas. Stăpînă-mea porunci, să nu-i mai 
calce pragul. Lumea avea destule motive să- 
| ocolească pe colonel. Pricina cu diamantul 
e singurul lucru de care am de gînd să 
pomenesc aici. Se spunea că acest giuvaer 
indian îl dobîndise prin mijloace asupra 
cărora prefera să nu vorbească. Nu încercă 
niciodată să-l vîndă. Nu-l dădu şi nici nu-l 
arătă vreodată nimănui. Unii ziceau că-i era 
teamă să nu-şi piardă viaţa dacă-l va arăta 
cuiva. Poate că era şi aci un grăunte de 
adevăr. Pe cînd se afla în India, viaţa lui 
fusese de două ori în primejdie şi lumea 
zicea că nu era de vină decit Piatra Lunei. 
Întorcîndu-se în Anglia, toată lumea îl ocolea 
şi iarăşi se zicea că nu era de vină decit 
Piatra  Lunei. Bărbaţii nu voiau să-l 
primească în cluburile lor, femeile pe care ar 
fi vrut să le ia în căsătorie îl refuzau. 
Prietenii şi cunoscuţii deveneau deodată 
miopi cînd dădeau cu ochii de el pe stradă. 


48 


Din cînd în cînd auzeam tot felul de zvonuri 
despre dinsul; ba se zicea că fumează 
opium, ba că era văzut petrecînd cu drojdia 
societăţii prin acele mahalale cu faimă 
deocheată din Londra. În orice caz, colonelul 
ducea o viaţă singuratică, ticăloasă şi 
tainică. După întoarcerea lui în Anglia, o 
singură dată avui prilejul să-l văd la faţă. 
Cu vreo doi ani înainte de răstimpul despre 
care scriu, şi cu vreun an şi jumătate 
înaintea morții sale, colonelul pică pe 
neaşteptate acasă la stăpînă-mea la Londra. 
In seara aceea domnişoara Rachel îşi 
sărbătorea ziua de naştere — 21 iunie — şi 
avea ca de obicei o mulţime de oaspeţi. 

„— Du-te la soră-mea, îmi zise colonelul, şi 
spune-i că am venit să-i urez la mulţi ani 
nepoatei mele”. Aveam în faţa mea, acolo 
în hol, un bătrîn istovit, jerpelit, cu O 
înfăţişare mai sălbatică şi mai de plins ca 
oricînd. Stăpînă-mea refuză să-l primească. 
„— Spune-i colonelului  Herncastle, îmi 
porunci ea, că domnişoara Verinder e 
ocupată, iar eu nu doresc să-l văd” 

Am rămas uimit văzînd cît de liniştit primi 
colonelul acest răspuns. Ochii i se opriră 
doar o clipă asupra mea; apoi rise, dar nu 
ridea ca toţi oamenii, hohotind în afară, ci 


49 


parcă hohotea înăuntrul lui, într-o răbufnire 
îngrozitoare, plină de răutate. 

„— Mulţumesc, Betteredge, îmi zise el. N-am 
să uit niciodată ziua de naştere a nepoatei 
mele”. 

După aceea se răsuci pe călciie şi dus a fost. 
Cînd veni iar aniversarea domnişoarei, auzii 
că se afla bolnav în pat. După şase luni 
stăpîina primi o scrisoare de la un 
preacucernic slujitor al bisericii. Acesta îi 
vestea stăpînei două lucruri de necrezut. În 
primul rînd că colonelul îşi iertase sora pe 
patul de moarte, în al doilea rînd că-i iertase 
pe toţi şi că murise ca un bun creştin. Eu 
unul port mare respect bisericii, dar sînt 
sigur că ultima ispravă a ticălosului aceluia a 
însemnat o batjocură aruncată unei feţe 
bisericeşti. 

lată ce i-am spus domnului Franklin, care m- 
asculta cu toată luare-aminte. Cînd auzi că a 
fost izgonit de la 

uşa surorii lui de ziua nepoatei, domnul 
Franklin se simţi parcă lovit în plin! Am 
băgat de seamă că după povestirea mea nu 
se mai simţea la largul său. 

— Acum e rîndul meu să-ţi spun ce am 
descoperit la Londra. Dar înainte de asta, îţi 
pun o întrebare. După înfăţişarea ta, bătrînul 


50 


meu prieten, s-ar părea că n-ai înţeles prea 
bine de ce sînt îngrijorat. E adevărat? 

— Adevărat, răspunsei. Infăţişarea mea nu 
minte. 

— Ei bine, urmă domnul Franklin, mie mi se 
pare că darul făcut de colonel verişoarei 
mele Rachel, de ziua ei, dă loc la trei 
întrebări foarte grave. Prima este 
următoarea: diamantul colonelului avea 
legătură cu vreo conspirație din India? A 
doua întrebare: conspira-ția aceasta o fi 
urmărit diamantul colonelului pînă în Anglia? 
A treia întrebare: colonelul ştiuse oare 
despre această conspirație şi făcuse darul 
anume ca să abată acele necazuri şi 
primejdii asupra casei surorii sale? Asta mă 
siciie pe mine. Ei, dar nu vreau să te înspăi- 
mînt prea tare. 

Uşor de zis, dar degeaba, de speriat tot mă 
speriasem. Dacă avea cumva dreptate, iată 
liniştea casei noastre tulburată deodată, de 
un afurisit de diamant indian, pricină a unei 
conspirații îndreptate împotrivă-ne dintr-o 
răzbunare a unui mort. Unde s-a mai auzit 
aşa ceva în secolul al XIX-lea, adevărată eră 
a progresului? 


51 


Eram foarte speriat şi tocmai de aceea tare 
mai doream să pot pufăi din lulea şi să 
răsfoiesc iar romanul „Robinson Crusoe”. 


CAPITOLUL VI 


Fără să-i mărturisesc ceva din toate acestea, 
l-am rugat foarte respectuos pe domnul 
Franklin să conti- nue. 

— Îţi aminteşti, Betteredge — îmi zise el — 
că la întoarcerea unchiului Herncastle din 
India tatăl meu era amestecat într-un 
proces. Unchiul Herncastle deţinea anumite 
hîrtii de care tata socotea că ar fi avut 
nevoie în proces şi de aceea se duse la 
colonel. Răspunsul colonelului fu 
nemaipomenit. Era gata să-i dea tatei hirtiile 
trebuincioase, ca să se servească de ele, 
numai dacă tata accepta să-i facă şi el un 
serviciu. li mai spuse că peripeţiile războiului 
îl puseseră în posesia celui mai mare 
diamant din lume. Dar socotea că nici el, nici 
giuvaerul nu erau în deplină siguranţă în nici 
o casă din lume, dacă se aflau sub acelaşi 
acoperămînt. De aceea se hotărise să dea 


52 


diamantul în păstrare altei persoane. Acea 
persoană nu trebuia să ia asupra-şi nici un 
risc. Putea depune diamantul în casa de bani 
a vreunei bănci. Nu-i ceru decit să 
primească într-o anumită zi, în fiecare an, o 
scrisoare prin care colonelul îl anunţa pur şi 
simplu că la acea dată era în viaţă. Dacă 
ziua respectivă trecea fără să primească 
scrisoarea din partea colonelului, tăcerea lui 
avea să însemne că fusese asasinat. Şi 
atunci, dar numai atunci, persoana trebuia 
să deschidă plicul pecetluit, dat ei în 
păstrare împreună cu diamantul, şi să 
urmeze instrucţiunile găsite acolo. Dacă tata 
era gata să-şi ia această stranie răspundere, 
colonelul îi va înmîna hirtiile. Acesta era 
răspunsul. 

— Şi ce a făcut tatăl dumneavoastră, sir? 

— Ce să facă? îmi răspunse domnul Franklin. 
Uite că-ţi spun ce a făcut. Declară ritos că 
totul e o absurditate: că colonelul o fi adus 
din India cine ştie ce cristal ieftin pe care-l 
socoate un diamant. Şi că desigur 
conspirația care îl ameninţase cu moartea 
era doar o simplă fantezie a lui. Se ştia că 
colonelul fuma opium de ani de zile şi asta 
lămurea totul. Cu toate acestea, tatăl meu 
acceptă să ia asupră-i acea stranie 


53 


răspundere, întrucît nu avea altă posibilitate 
ca să obţină hirtiile trebuincioase. Diamantul 
şi instrucţiile pecetluite au fost băgate în 
casa de fier a bancherului, iar scrisorile 
colonelului care anunțau periodic că era în 
viaţă, se primeau de către avocatul familiei 
noastre, domnul Bruff, în calitate de 
reprezentant legal al tatălui meu. 

După ce primi hiîrtiile, tata nu-şi mai văzu 
niciodată cumnatul. An de an, la data fixată, 
sosea din partea colonelului o scrisoare pe 
care o deschidea domnul Bruff. Am văzut şi 
eu scrisorile strînse teanc; cuprindeau toate 
aceeaşi formulă  semioficială: „Domnule, 
prezenta scrisoare confirmă că sînt încă în 
viaţă. Diamantul să ră- mînă unde este. John 
Herncastle”. Dar acum vreo şase- şapte luni 
scrisoarea sosi într-o formă schimbată. De 
data aceasta ea suna astfel: „Domnule, 
doctorii spun că sînt pe moarte. Vino la 
mine şi ajută-mi să-mi fac testamentul”. 
Domnul Bruff se duse la vila micuță în care 
colonelul locuia singur. Drept tovarăşi avea 
cîini, pisici şi păsări; nici o fiinţă omenească 
nu se afla în preajma lui, afară de femeile 
care veneau să vadă de gospodărie şi afară 
de doctorul de la capătii. Testamentul fu 
foarte simplu de întocmit, deoarece 


54 


colonelul îşi şi cheltuise cea mai mare parte 
din avere. Cuprindea trei dispoziţii: prima se 
referea la întreţinerea animale-lor sale; în a 
doua, lăsa o sumă de bani pentru înte- 
meierea unei catedre de chimie 
experimentală la o universitate; în a treia, 
lăsa nepoatei sale diamantul, ur- mînd să-i 
fie dat de ziua naşterii, şi-l instituia pe tatăl 
meu executor testamentar. Tatăl meu refuză 
la început această sarcină. Dar se răzgindi şi 
primi, pentru că, spunea domnul Bruff 
apărînd cauza lui Rachel, s-ar putea la urma 
urmei ca diamantul să nu fie chiar de le- 
pădat. 

— Dar colonelul a precizat de ce anume lasă 
diaman- tul domnişoarei Rachel? întrebai eu. 
— Da, dar te rog, Betteredge, nu mă 
întrerupe. Fie- care amănunt la timpul său. 
După moartea colonelului trebui să se 
evalueze oficial diamantul. Toţi giuvaergii 
confirmară că colonelul avea dreptate. 
Posedase într-adevăr unul dintre cele mai 
mari diamante din lume. Preţul cel mai 
scăzut la care fusese evaluat diamantul 
atinse douăzeci de mii de lire. Închipuie-ţi ce 
uluit rămăsese tatăl meu: fusese cît pe-aci 
să refuze să fie executor testamentar şi în 
felul acesta gata-gata să-şi lipsească familia 


55 


de această nestemată fără pereche în lume. 
Interesul stîrnit de această chestiune îl 
îmboldi să des-chidă instrucţiile pecetluite şi 
păstrate împreună cu diamantul la bancă. 
După părerea mea, în aceste instrucţii se 
află cheia  misteriosului complot care 
primejduise viaţa colonelului. 

— Va să zică dumneavoastră, conaşule, 
credeţi că există într-adevăr un complot? 

— Fără îndoială, întări domnul Franklin. 
Instrucţiile sigilate explică, după cît cred eu, 
cum de s-a întîmplat ca pînă la urmă să 
moară liniştit în patul său. În cazul cînd ar fi 
fost ucis, dacă prin urmare, scrisoarea care 
venea regulat din partea colonelului n-ar fi 
sosit la timp, tatăl meu trebuia să trimită în 
taină diamantul unui renumit şlefuitor de 
diamante din Amsterdam ca să-l taie în 
patru sau şase pietre separate. Acestea 
urmau să fie vindute, iar banii realizaţi să fie 
folosiţi spre a se crea catedra de chimie 
amintită în testament. Ei bine, Bet- teredge, 
ce concluzie se poate trage din instrucţiile 
colonelului? 

Eu habar n-avui pînă ce nu-mi spuse tot el: 
— Observă, zise domnul Franklin, că 
integritatea diamantului ca piatră prețioasă 
atirnă de ocrotirea vieţii colonelului de orice 


56 


atentat. Colonelul parcă ar zice: „ucideţi-mă 
şi diamantul nu va mai fi diamant; deşi nu- 
şi va pierde valoarea, îşi va pierde forma şi 
nu va mai fi ceea ce este”. 

— Doamne Dumnezeule, conaşule! strigai 
eu. Dar atunci în ce constă complotul? 

— E o conspirație organizată de indienii care 
au stă- piînit acest giuvaer. La baza acestei 
conspirații trebuie să stea vreo superstiție 
de cine ştie cîte veacuri. Asta e părerea 
mea, întărită şi de un document de familie 
pe care îl deţin în momentul de faţă. 
Inţelegeam de ce domnul Franklin socotise 
atit de însemnată ivirea celor trei jongleri 
indieni acasă la noi. 

— Ei bine, asta e părerea mea personală, 
urmă dom- nul Franklin, dar să discutăm 
acum practic chestia, în măsura în care 
ne priveşte pe noi. Oare complotul în 
legătură ciu diamantul continuă şi după 
moartea colonelului? lar colonelul ştia oare 
acest lucru cînd a lăsat nepoatei lui 
nestemata ca dar de ziua ei? 

Acum  începeam să văd ce legătură, 
prindeau să aibă aceste întîmplări cu stăpîna 
mea şi cu domnişoara Rachel. Aşa că nu-mi 
mai scăpă, nici o vorbă din tot ceea ce mai 
spuse; domnul Franklin după aceea. 


57 


— Cînd am descoperit povestea diamantului, 
urmă el, nu prea voiam să-l aduc aici, dar 
domnul Bruff îmi spuse că trebuie să facă 
cineva lucrul acesta şi că eram tot atit de 
capabil ca şi oricare altul să îndeplinesc 
această misiune. După ce am scos 
diamantul de la bancă, mă simţii urmărit pe 
stradă de un bărbat oacheş şi cam prost 
îmbrăcat. Pe neaşteptate îmi sosi o scrisoare 
care mă sili să mai întîrzii la Londra. Atunci 
mă înapoiai la bancă cu diamantul şi mi se 
păru că-l revăd pe omul îmbrăcat cu haine 
ponosite. Luînd iar diamantul a doua zi 
dimineaţă, îl zării a treia oară pe acelaşi 
bărbat, dar izbutii să scap de el şi plecai cu 
trenul de dimineaţă, nu cu cel de după 
amiază. lată-mă ajuns aici şi, cînd colo, 
care e prima veste pe care o aflu? Aflu că 
trei jongleri indieni au trecut pe la castel, că 
ştiu de sosirea mea şi despre un lucru pe 
care se presupune că l-aş avea la mine. Să 
fie oare o simplă coincidentă, sau se 
dovedeşte într-adevăr că indienii sînt pe 
urmele diamantului din clipa în care Piatra 
Luneia fost scoasă de la bancă? 

Nici el, nici eu nu puteam da vreun răspuns 
la această întrebare. Ne uitarăm mai întîi 
unul la altul, iar apoi 


58 


la fluxul care se ridica. Pe urmă, domnul 
Franklin scoase din buzunar un plic, îl 
deschise şi-mi dădu hîrtia dinăuntru, 
spunîndu-mi: 

— Citeşte asta, Betteredge, şi adu-ţi aminte 
cum s-a purtat lady Verinder cu fratele ei la 
întoarcerea lui în Anglia, şi zicînd acestea, 
îmi înmînă un extras din testamentul 
colonelului. 

„În al treilea şi ultimul rînd, las nepoatei 
mele Rachel Verinder, fiica şi singurul copil 
al surorii mele Julia Verinder, văduvă — dacă 
mama ei, Julia Verinder, va mai fi în viaţă la 
prima aniversare de după moartea mea a 
zilei de naştere a Rachelei Verinder — 
diamantul galben care îmi aparţine, 
cunoscut în Orient sub nu-mele de Piatra 
Lunei. Doresc ca executorul meu testa- 
mentar să înmîneze diamantul nepoatei 
mele Rachel, la prima aniversare a naşterii 
ei de după moartea mea, şi în prezenţa 
surorii mele, Julia Verinder. Mai doresc ca 
sora mea să fie informată că dăruiesc 
diamantul fiicei sale, Rachel, ca dovadă că 
pe patul de moarte îi iert ofensa adusă cînd 
mi-a închis uşa în nas de ziua naş- terii fiicei 
sale”. 


59 


Îi înapoiai domnului Franklin hîrtia, neștiind 
ce să mai zic, într-atit de tulburat eram. 
Părerea mea pînă atunci fusese, după cum 
bine ştiţi, că acest colonel murise ca un 
ticălos, aşa cum şi trăise. N-aş putea să spun 
că extrasul din testamentul lui mă făcuse să- 
mi schimb părerea. Pot să spun doar atit, că 
mă uimise. 

— Ei bine, acum după ce ai citit testamentul, 
ce ai de zis? întrebă domnul Franklin. 


— Greu de spus, conaşule, răspunsei eu, 
dacă n-o fi murit păstrînd în inimă setea unei 
răzbunări groaznice şi avind pe buze o 
minciună tot atit de groaznică. Nu mă 
întrebaţi pe mine, că numai Dumnezeu ştie 
adevărul. 

— Bine, Betteredge, dar cum explici tu faptul 
că ţine săi se dea Raclielei darul de ziua ei, 
dar numai cu condiţia ca maică-sa să fie în 
viaţă? 

— N-aş vrea să vorbesc de rău despre un 
mort, conaşule, răspunsei eu, dar dacă a 
plănuit anume ca acest dar să abată 
necazuri şi primejdii asupra casei surorii 
sale, bineînțeles că trebuie  înmînat 
domnişoarei Rachel atîta timp cît încă sora 
lui mai e în viaţă. 


60 


— Va să zică aşa vezi tu planurile sale? mă 
întrebă domnul Franklin. 

— Dar dumneavoastră, conaşule, dacă nu vă 
supăraţi, cum le vedeţi? 

— Eu cred că dorinţa colonelului era să-i 
dovedească surorii sale că a iertat-o înainte 
de a muri şi încă, foarte frumos, printr-un 
dar făcut copilului ei. Dar, după cît mi se 
pare, şi o interpretare şi alta pot fi la fel 
de îndreptăţite. 

Ajuns la această plăcută şi încurajatoare 
concluzie, domnul Franklin, crezîind de bună 
seamă că-şi îndeplinise misiunea, se întinse 
pe nisip şi mă întrebă ce-i de făcut. 

Fusese atit de ager şi de limpede la minte şi 
dăduse dovadă de atita iniţiativă pînă acum 
în această împrejurare, încît am fost cu totul 
surprins văzînd schim- barea lui bruscă de 
atitudine, arătîndu-se neputincios şi 


căutînd să-şi pună toată nădejdea în mine. 
Abia mai tirziu — şi asta datorită 
domnişoarei Rachel care descoperise acest 
lucru — am aflat că ciudatele schimbări ale 
domnului Franklin erau urmarea educaţiei 
primite în străinătate, înainte de a-şi forma 
pe deplin caracte- rul. Trimis în diferite ţări 
străine, cunoscuse atitea şi atitea popoare. 


61 


În consecinţă, se întorsese cu o fire atît de 
complicată, încît trăia parcă într-o 
neîncetată luptă lăuntrică. Putea fi totodată 
şi activ şi trindav, foarte hotărît şi deopotrivă 
de neputincios. Firea sa suferise O 
influenţă franceză, o influenţă germană şi o 
influenţă italiană. Pe lingă toate se mai ivea 
din cînd în cînd şi temelia engleză a 
caracterului său. Domnişoara Rachel zicea 
că influenţa italiană se exercita asupra lui 
cînd te ruga foarte mieros să-i preiei 
îndatoririle. Nu veţi greşi, bănuiesc, dacă 
veţi trage concluzia că şi de data aceasta 
influenţa italiană predomina asupra firii sale. 
— Dar, conaşule, e treaba dumneavoastră 
să ştiţi ce mai aveţi de făcut, nu-i aşa? zisei 
eu. Că nu-i a mea, fără doar şi poate! 

— Nu vreau să-mi sperii mătuşa degeaba, 
zise el. Şi nici nu vreau să plec de aici fără 
s-o înştiinţez. Spu-  ne-mi, Betteredge, în 
două vorbe, dacă ai fi în locul meu, ce-ai 
face? 

l-am răspuns în două vorbe: 

— AŞ aştepta. 

— Cît timp? întrebă domnul Franklin. 

Îl lămurii atunci la ce mă gîndeam. 

— După cit înţeleg eu, conaşule, cineva 
trebuie să-i în- mîneze domnişoarei Rachel 


62 


de ziua ei afurisitul ăsta de diamant. Prea 
bine. Azi sîntem în 25 mai şi ziua de naştere 
e la 21 iunie. Mai avem înaintea noastră 
vreo patru săptămîni. Hai să aşteptăm şi să 
vedem ce se în- lîimplă între timp; şi o să 
prubuluim atunci, după cum ne-or povâăţui 
împrejurările, dacă va trebui s-o înştiin- ţăm 
sau nu pe stăpînă-mea. 

— Bravo, Betteredge! Cît se poate de bine! 
Dar ce ne facem cu diamantul? 

— Bineînţeles că nu putem face cu el altceva 
decit ce-a făcut şi tatăl dumneavoastră. 
Tatăl dumneavoastră l-a depus în casa de 
fier a unei bănci din Londra. Dumneavoastră 
o să-l depuneţi la banca din Frizinghall 
(oraşul cel mai apropiat de noi). Să fiu în 
locul dumneavoastră, adăugai, aş porni într- 
o goană, să duc diamantul la Frizinghall 
chiar acum, cît încă nu s-au în- tors 
doamnele. 

Perspectiva unei isprăvi — şi încă a unei 
isprăvi de-a-n- călarele îl trezi fulgerător pe 
domnul Franklin. Sări în picioare, mă ridică şi 
pe mine de jos, fără prea multă paradă. 

— Betteredge, zău că eşti o comoară 
nepreţuită! strigă el. Hai cu mine şi pune 
numaidecit şaua pe cel mai bun cal din 
grajd! 


63 


Ei, în sfîrşit, îşi regăsise trăsătura firii sale de 
englez! lată-l pe domnişorul Franklin, aşa 
cum îl ştiam eu, amintindu-mi de frumoasele 
vremuri de odinioară. 

Am tinut-o amindoi tot într-o goană pînă 
acasă, tot într-o goană am pus să se 
înşeueze cel mai bun cal din grajd şi 
domnişorul Franklin o porni tot într-o goană 
să depună iar afurisitul de diamant în caseta 
unei bănci. După ce plecă, rămas din nou 
singur, parcă-mi venea să mă întreb dacă 
nu mă trezisem cumva, dintr-un vis. 

CAPITOLUL VII 


Pe cînd stăteam acolo dus pe gînduri, 
simțind nevoia cîtorva clipe de singurătate, 
fiică-mea Penelope dădu peste mine (aşa 
cum dădea şi răposata maică-sa) şi-mi ceru 
să-i spun îndată tot ce vorbisem cu domnul 
Franklin între patru ochi. Numai că aşa cum 
stăteau lucrurile, nu-mi trecea nicidecum 
prin minte să-i satisfac  Penelopei 
curiozitatea. Îi îndrugai că am vorbit cu dom- 
nul Franklin despre politica externă, pînă ce 
ni s-a urit, iar după aceea am adormit 
amîndoi sub razele calde ale soarelui. 

Spre  sfirşitul  după-amiezii se întoarse 
stăpînă-mea cu domnişoara Rachel. Cred că 


64 


nu mai e nevoie să vă spun cu cîtă uimire 
primiră vestea că domnul Franklin so- sise şi 
că plecase călare, şi nici că şi ele prinseră a- 
mi pune întrebări şi că povestea aceea cu 
„politica externă” şi cu „adormitul sub razele 
calde ale soarelui” nu le-o mai puteam 
îndruga. Neavind încotro, le-am înşirat doar 
că sosirea domnului Franklin cu trenul de 
dimineaţă fusese, aşa, o trăsnaie a lui. 
Întrebat apoi dacă şi plecarea sa în cea 
mai mare fugă a calului era tot aşa o 
trăsnaie, le răspunsei: 

— Da, negreşit (ceea ce socotesc că a fost 
ceva cit se poate de înţelept din partea 
mea). 

După ce  scăpai din  încurcătura cu 
doamnele, întors în camera mea, dădui 
peste alte buclucuri. Intrind, Penelope mă 
prinse în focul altor întrebări. De data asta 
nu voia să-i spun decit ce se întimplase cu 
Rosanna Spearman. 

Se părea că după ce mă lăsase cu domnul 
Franklin la Nisipurile Mişcătoare, Rosanna se 
întorsese acasă cam schimbată. Fusese 
veselă fără motiv. Apoi se întris- tase, tot 
fără motiv. Pusese sute de întrebări despre 
domnul Franklin. Şi se supărase pe Penelope 
cînd i se spusese că se interesa de un 


65 


gentleman pe care nici nu-l cunoştea 
măcar. Apoi zimbise şi scrisese numele 
domnului Franklin în cutia ei de lucru. Mai pe 
urmă fusese văzută iarăşi plingînd şi uitîndu- 
se în oglindă la umărul ei strimb. Oare 
domnul Franklin o fi cu- noscînd-o dinainte? 
Cu neputinţă. Domnul Franklin fusese cu 
adevărat surprins cînd văzuse în ce chip îl 
pri-vea fata. Penelope mă încredinţă că 
Rosanna părea din cale-afară de 
stăruitoare cînd punea întrebări des- pre 
domnul Franklin. Deodată fiică-mea curmă 
discu- ţia noastră, făcînd cea mai 
năstruşnică presupunere pe care am auzit-o 
vreodată în viaţa mea. 

— Tată, zise Penelope foarte serioasă, nu e 
deciîl o singură explicaţie: Domnul Franklin i- 
a căzut cu tronc la inimă Rosannei. 

Sigur că îţi fi auzit şi dumneavoastră de 
domnişoare tinere şi frumoase care se 
îndrăgostesc la prima vedere. Dar o fată în 
casă, abia ieşită de la şcoala de corecție, 
urită şi cu un umăr strimb, să se 
îndrăgostească fulgerător de un gentleman 
care vine în vizită în casa stăpi- nci ei? E 
absurd! Am rîs cu lacrimi. Penelope însă 
nu împărtăşea veselia mea. 


66 


— Tată, n-am crezut niciodată că poţi fi hain, 
mi-a zis ea foarte blind, ieşind din odaie. 
Vorbele fiicei mele îmi căzură ca un duş 
rece. Imi era ciudă pe mine însumi, pentru 
că nu-mi păruse prea bine auzindu-le din 
gura ei, dar asta era realitatea. 

Veni şi seara; clopoţelul de cină sună şi 
domnul Franklin încă nu se întorsese de la 
Frizinghall. Mai tîrziu, cînd sosi, îi dusei chiar 
eu apa caldă în cameră, aştep- tîndu-mă să 
aud că se întîmplase ceva. Spre marea mea 
dezamăgire (şi fără îndoială şi a 
dumneavoastră) nu se întimplase nimic. Nu 
se întilnise cu indienii, nici la dus, nici la 
întors. Depusese diamantul la bancă şi avea 
în buzunar chitanţa de primire. 

Aş fi dat nu ştiu ce să servesc eu la masă în 
seara aceea. Dar rangul meu între slujitorii 
de la conac nu-mi îngăduia s-o fac decit la 
marile sărbători de familie. Nu-mi aduseră 
veşti în seara aceea decit Penelope şi 
servito-rul. Penelope îmi spuse că 
domnişoara Rachel nu se  pieptănase 
niciodată cu atita grijă şi că nu fusese atit 
de frumoasă şi de strălucitoare ca atunci 
cînd coborise să-l întîmpine pe domnul 
Franklin în salonaş. Mai tirziu, în aceeaşi 


67 


seară, îi auzii cîntînd duete, acompaniindu- 
se la pian. 

După aceea îi servii domnului Franklin 
whisky-ul cu sifon în fumoar. Inţelesei atunci 
că domnişoara Rachel îi alungase toate 
gîndurile în legătură cu diamantul. 

— E cea mai încîntătoare fată pe care am 


întîlnit-o de cînd m-am întors în Anglia! 
fură singurele vorbe pe care i le putui 
smulge, cînd încercai să vorbesc cu el 


despre lucruri mai serioase. 

Pe la miezul nopţii făcui, ca de obicei, ocolul 
casei, însoţit de Samuel, servitorul, ca să 
încui toate uşile. După ce le-am încuiat pe 
toate, în afară doar de uşa laterală care 
dădea spre terasă, îl trimisei pe Samuel la 
culcare şi rămăsei afară să mai iau o gură de 
aer proaspăt, înainte de culcare. 

Noaptea era liniştită şi luminată de luna 
plină. Aşa cum era aşezată casa, terasa 
dădea înspre partea umbrită. Insă poteca cu 
prundiş, care înconjura partea aceasta a 
terasei, era luminată bine de razele lunei. 
Uitîndu-mă într-acolo, văzui ţişnind dintr-un 
colţ umbra unui om care trecu prin fişia 
luminată de lună. 

Vulpe bătrină cum sînt, n-am tipat. Din 
nefericire însă, fiind şi bătrîn şi greoi, n-am 


68 


putut alerga repede într-acolo. Înainte de a 
ajunge, auzii deodată nişte paşi mult mai 
sprinteni decit ai mei îndepărtîndu-se în 
grabă. Oaspeţii nopţii o luaseră la fugă spre 
partea grădinii plantată cu arbuşti, unde 
copacii şi tufişurile îmi împiedicau vederea. 
De acolo e foarte uşor să sari peste gard şi 
să ajungi în drumul mare. 

Fără să mă simtă careva, luai două pistoale 
şi făcui ocolul casei, trecînd şi printre 
arbuşti. N-am găsit pe nimeni. Străbătind 
însă poteca pe unde zărisem umbra, băgai 
de seamă un mic obiect strălucind în lumina 
lu-nei, pe prundişul curţii. Era o sticluţă cu 
un fel de cerneală neagră care mirosea 
îmbătător. Amintindu-mi ce-mi spusese 
Penelope despre saltimbanci şi despre cer- 
neala turnată băiatului în palmă, bănuii 
imediat că dădusem peste cei trei indieni 
care se străduiseră să afle unde putea fi 
diamantul în seara aceea. 


CAPITOLUL VIII 
A doua zi dimineaţa (în 26 ale lunii) îi arătai 


domnu- lui Franklin sticluţa de cerneală cu 
miros îmbătător şi-i povestii ceea ce v- 


69 


am spus şi dumneavoastră mai înainte. 
După părerea lui, nu numai că indienii căuta- 
seră diamantul, dar mai erau şi destul de 
proşti ca să se încreadă în farmecele lor. 
— Ascultă-mă, zise domnul Franklin, indienii 
sînt si-guri că noi ţinem diamantul aici; şi l- 
au adus cu ei pe băiatul ăla care avea darul 
previziunii, ca să le arate calea spre piatra 
prețioasă. 

— Credeţi că au să mai încerce o dată? îl 
întrebai eu. 

— Depinde, zise domnul Franklin, depinde 
de ce este într-adevăr în stare să facă 
băiatul. Dacă o să poată vedea diamantul 
prin uşa de fier a casetei de la Fri- zinghall, 
n-o să mai fim deranjaţi de nici o vizită a in- 
dienilor. Dacă însă nu-i în stare să-l vadă, o 
să avem foarte curînd prilejul să-i prindem 
iarăşi printre arbuşti. Am tot aşteptat acest 
prilej, dar oricît de ciudat s-ar părea, prilejul 
nu se mai ivi. 

Fie că jonglerii aflaseră în oraş despre vizita 
domnului Franklin la bancă, fie că băiatul 
văzuse într-adevăr unde se afla diamantul, 
un lucru era sigur: nici un indian nu se mai 
apropie de casă în săptămiînile care trecură 
pînă la ziua de naştere a domnişoarei 
Rachel. Jonglerii rămaseră în oraş şi domnul 


70 


Franklin şi cu mine aşteptarăm să vedem ce 
se va mai întîmpla. 

In ziua de douăzeci şi nouă ale lunii, 
domnişoara Rachel şi domnul Franklin 
scorniră un nou mijloc de a-şi trece vremea. 
Am anumite motive, pe care o să le înţele- 
geţi mai tîrziu, pentru ca să arăt aici cu ce se 
îndeletniceau şi se distrau. 

Cei din lumea bună îşi petrec îndeobşte 
viata căutin-  du-şi cîte-o îndeletnicire. Cînd 
gusturile lor sînt, cum s-ar zice, 
intelectuale, în nouă cazuri din zece, 
plăcerea lor este să chinuie pe cineva, sau 
să strice ceva. l-am văzut (ba în afară de 
boieri am văzut — şi-mi pare rău c-o spun 
— şi cucoane) plecînd pe cîmp în fiecare zi 
cu cutii goale şi prinzind păianjeni sau 
broaşte şi  întorcîndu-se apoi acasă, 
străpungîndu-i cu bolduri sau ciopirţindu- 
le fără milă, bietele fiinţe nenorocite. Uneori 
puteai vedea pe tînărul meu stăpîn sau pe tî- 
năra mea stăpină, stînd cu ceasurile să 
privească la microscop măruntaiele unui 
păianjen. Ori dădeai peste vreo broască fără 
cap coborînd pe scări — şi dacă te- 
ntrebai ce însemna această cruzime, ţi se 
răspundea că ea dovedeşte o înclinaţie 
pronunţată pentru ştiinţele naturale; alteori 


71 


îi vedeai pierzîindu-şi vremea să rupă e) 
floare frumoasă din simpla curiozitate 
stupidă de a şti din ce e alcătuită. Ce să- 
i faci! Trebuie şi ei bieţii să-şi umple timpul 
într-un fel! Cînd sînt copii mici, fac turte de 
lut, iar cînd cresc mari, taie păianjeni şi 
rup flori. Secretul acestor fapte este că în 
amîndouă cazurile capul lor sec n-are la ce 
să se gindească şi nici n-au ce să facă cu 
bicisnicile lor mîini leneşe. 

Cit despre domnul Franklin şi domnişoara 
Rachel, pot spune cu bucurie că ei nu 
chinuiau pe nimeni. Au pricinuit o 
nemaipomenită harababură, ce-i drept, dar 
de rupt n-au rupt decit o uşă cu multe tăblii. 
Aşa cum am mai pomenit, domnul Franklin 
era un fel de geniu universal. Ştia să facă 
cîte puţin din toate — printre altele şi ceea 
ce numea el „artă decorativă”. Ne spusese 
la toţi că obținuse un nou amestec de culori. 
Habar n-am din ce era combinat. Pot să vă 
spun însă în două cuvinte ce particularitate 
avea acest amestec: mirosea cumplit. Pînă şi 
cîinii începeau să strănute de mirosul ăsta, 
cînd intrau în cameră. Domnişoara Rachel 
ardea de nerăbdare să-şi încerce talentul în 
artele decorative. Sub îndrumarea şi cu 
ajutorul domnului Franklin se apucă să-şi 


72 


împodobească salonaşul. Începură amîn- doi 
de la uşa dinăuntru, pe care domnişoara 
Rachel o acoperi cu păsărele, flori, amoraşi 
şi tot felul de lucruri dintr-astea, copiate 
după tablourile unui vestit pictor italian. 
Treaba mergea greu şi se făcea multă 
murdărie. Numai că pe domnişoara noastră 
şi pe tînărul ei ca- valer se părea că treaba 
asta nu-i plictisea de fel. Cînd nu călăreau şi 
nu cîntau cîntece de-ale lor şi cînd nu erau 
nici la masă, desigur că stăteau unul lingă 
altul, lucrind mai abitir ca albinele şi 
mizgăleau uşa. 

A doua zi din calendar care merită atenţia 
noastră este duminică 4 iunie. In seara 
aceea s-a discutat pen- tru prima oară în 
odaia de mîncare a servitorilor o chestiune 
de-a casei. 

Văziînd cu cîtă stăruinţă domnul Franklin şi 
domni- şoara Rachel ţineau să fie mereu 
unul lîngă altul, cî- ţiva dintre noi spuneau 
că o să avem o cununie în casă, încă înainte 
de a veni toamna. Alţii (în frunte cu mine) 
susţineam că se prea poate, într-adevăr, ca 
domnişoara Rachel să se căsătorească; dar 
se îndoiau că mirele ei va fi domnul 
Franklin Blake. 


73 


Nu se putea nimeni îndoi că domnul Franklin 
era îndrăgostit. Greu de înţeles era 
domnişoara Rachel. Da-  ţi-mi deci voie să 
v-o prezint, şi după aceea veţi încerca 
singuri s-o înţelegeţi, dacă-ţi putea. 

La 21 iunie, tinăra mea stăpină avea să 
împlinească optsprezece ani. Dacă vă plac 
femeile oacheşe, vă garantez că domnişoara 
Rachel era una dintre cele mai drăguţe fete 
pe care le-aţi văzut vreodată. Era mititică, 
subţirică, şi cît se poate de graţioasă. Eu nu 
cred să fi văzut păr mai negru ca alei 
nici ochi mai negri. 

Avea glasul cristalin şi un zimbet care 
înflorea mai întîi dulce în ochi vsi apoi i se 
răsfriugea pe buze. 

Cu toate marile ei farmece, domnişoara 
Rachel avea un cusur pe care nu vreau să-l 
ascund. Spre deosebire de majoritatea 
fetelor de virsta ei, avea păreri personale. 
Cînd era vorba de fleacuri, asta nu însemna 
prea mult: dar cînd erau la mijloc chestii 
serioase, pornirea aceasta a ei o împingea 
prea departe (după cum socoteam noi, 
stăpînă-mea şi cu mine). Niciodată nu cerea 
un sfat, niciodată nu-ţi spunea dinainte ce 
avea de gind să facă. Niciodată nu se 
destăinuia nimănui, nici măcar maică-si. De 


74 


nu ştiu cîte ori am auzit-o pe stăpină 
spunînd: 

— Cel mai bun prieten şi cel mai cumplit 
duşman al Rachelei sînt una şi aceeaşi 
persoană: Rachel însăşi. La aceasta 
trebuie să mai adaug ceva. 

Cu toate  ascunzişurile şi cu toată 
încăpăţinarea ei, nu era de loc prefăcută. 
Nu ţin minte să-şi fi călcat vre-odată 
cuvîntul. Nu ţin minte să fi spus vreodată nu 
cînd voia să spună da. Mi-aduc aminte că 
fetita asta bună avusese parte adeseori de 
multe ocări în copilăria ei şi suferise pedepse 
pentru greşeala vreunui prieten care-i era 
drag. Că era încăpăţinată şi din cale-afară de 
capricioasă, asta, da, sînt de acord; dar era 
cea mai drăguță fiinţă de pe lume. 

La 12 iunie, stăpină-mea trimise unui 
gentleman de la Londra o invitaţie să vină să 
sărbătorească cu ele ziua de naştere a 
domnişoarei Rachel. Cred că ăsta era fe- 
ricitul muritor căruia îi aparţinea inima fetei! 
Ca şi domnul Franklin, era tot văr cu ea. ÎI 
chema Godfrey Ablewhite. 

Sora mai mică, a stăpinei mele făcuse ceea 
ce lumea numeşte o  mezalianţă. Se 
căsătorise cu domnul Ablewhite, bancherul 


75 


din Frizinghall şi domnul Godfrey era al 
doilea copil al lor. 

După părerea mea, domnul Franklin nu prea 
avea sorţi de izbîndă să-i ţină piept domnului 
Godfrey, cu toată mintea luminată, şi cu 
toată înţelepciunea lui. 

În primul rînd, domnul Godfrey era mult mai 
înalt, peste un metru şi optzeci. Avea o faţă 
rotundă şi netedă, cu un colorit foarte 
frumos; şi un păr lung, ca fuiorul de in, 
plăcut la vedere. Era avocat de meserie, afe- 
meiat din fire şi bun samaritean din pornirea 
inimii. Nici o societate de binefacere a 
doamnelor nu se putea lipsi de ajutorul său. 
Era vicepreşedinte, director sau consilier pe 
la tot felul de societăţi. Oriunde se afla 
vreun birou cu vreun comitet de cucoane 
adunate la sfat, domnul Godfrey era 
nelipsit, conducîndu-le, dragele de ele, pe 
calea spinoasă a treburilor. Cred că era cel 
mai desăvirşit filantrop dintre toţi ciţi se 
născu- seră în cursul vremii pe pămîntul 
Angliei. Era greu să găseşti alt orator 
care să-ţi stoarcă mai uşor la întrunirile de 
binefacere şi lacrimi şi bani! Era un om cu 
vază Şi, cu toate acestea, o persoană tare 
simplă, plăcută şi delicată. Nimănui nu-i 
intrai mai uşor în voie. Ţinea la toată lumea 


76 


şi toată lumea ţinea la el. Ce sorţi de 
izbîndă putea să aibă domnul Franklin faţă 
de un asemenea bărbat? 

În ziua de 14 sosi şi răspunsul domnului 
Godfrey. Pri- mise invitaţia stăpiînei şi anunţa 
că va veni în miercurea aniversării, să stea 
pînă vineri seara — cînd îndatoririle sale faţă 
de societăţile de binefacere ale doam- 
nelor îl sileau să se întoarcă în oraş. Tot prin 
poştă îi trimitea în dar verişoarei sale un 
volum de versuri de ziua ei de naştere. 
După cîte mi s-a spus, domnişoara Rachel şi 
domnul Franklin au făcut haz la masă pe 
seama acestor stihuri. Penelope mă întrebă 
făcînd pe marea triumfătoare, ce părere 
aveam în această pri-vinţă. 

— Domnişoara Rachel vă abate pe-o cale 
greşită, draga mea, îi răspunsei eu. Aşteaptă 
pînă cînd versurile domnului Ablewhite vor fi 
însoţite de însăşi persoana domnului 
Ablewhite. 

Fiică-mea adăugă că domnul Franklin ar 
trebui să-şi încerce norocul înainte ca poetul 
să-şi însoţească versurile. Dar la drept 
vorbind, domnul Franklin nu neglija nici un 
prilej pentru ca să cîştige dragostea domni- 
şoarei Rachel. 


77 


Se lăsă de fumat pentru că fata îi spusese 
într-o bună zi că nu poate să sufere 
mirosul trabucurilor sale. Asta i-a stricat 
teribil somnul şi mai în fiecare dimineaţă 
domnul Franklin cobora atît de palid şi de 
istovit, încît domnişoara Rachel îl ruga să se 
apuce iar de fumat. Dar el îi răspunse că nu 
poate să facă ceva care nu-i pe placul ei; 
se va lupta cu sine însuşi şi mai curînd sau 
mai tirziu tot o să doarmă bine. Un 
asemenea devotament, o asemenea 
afecţiune, trebuie s-o spunem (cum şi 
spuneau de altfel unii oşmeni din casă) nu 
se putea să nu-şi producă efectul cuvenit 
asupra domnişoarei Rachel — bineînţeles cu 
sprijinul artei decorative, practicate în 
fiecare zi pe uşa camerei. Toate bune — dar 
chiar în dormitorul ei păstra o fotografie a 
domnului Godfrey, vorbind la o întrunire 
publică. Ei, la asta ce-o să-mi mai 
răspundeţi? 

Ziua de 16 iunie aduse o întîmplare care, 
după părerea mea, slăbi şi mai mult sorții de 
izbîndă a domnului Franklin. 

Un domn necunoscut, care vorbea 
englezeşte cu accent străin, veni în 
dimineaţa aceea la noi şi ceru să-l vadă pe 
domnul Franklin, într-o chestiune de afaceri. 


78 


Aceste afaceri nu puteau să aibă nici o 
legătură cu diamantul, pentru următoarele 
două motive: în primul rînd, fiindcă domnul 
Franklin nu-mi spusese nimic în această pri- 
vinţă; şi în al doilea, fiindcă discutase 
chestiunea cu stăpînă-mea. Probabil că 
dumneaei i-o fi pomenit ceva şi fiicei 
domniei-sale. În orice caz, după cîte am 
aflat, chiar în seara aceea pe cînd cîntau la 
pian, domnişoara Rachel îi spuse vreo două 
lucruri tari domnului Franklin despre oamenii 
cu care se însoțea şi despre ideile cîşti- gate 
prin ţări străine. A doua zi nu mai lucrară la 
decorarea uşii — ceea ce se întîmpla pentru 
prima dată. Bănuiesc că era consecinţa 
vreunei  imprudenţe comise de domnul 
Franklin pe continent — şi trebuie să fi fost 
în legătură cu vreo femeie sau cu cine ştie 
ce datorii — avînd urmări asupra lui şi după 
ce se înapoiase în Anglia. 

În ziua de 17 norul se risipi iar. Cei doi se 
întorseseră la opera lor de împodobire a uşii 
şi păreau tot aşa de buni prieteni ca şi mai 
înainte. În ziua de 19 se petrecu altceva 
neobişnuit. Fusese chemat doctorul s-o vadă 
pe Rosanna Spearman, ajutoarea fetei în 
casă. Biata fată, a cărei purtare de la 
Nisipurile Mişcătoare mă uluise — după cum 


79 


bine ştiţi — mă pusese în şi mai mare 
încurcătură în repetate rînduri. Ideea lui Pe- 
nelope că ea s-ar fi îndrăgostit de domnul 
Franklin mi se părea pur şi simplu absurdă, 
dar trebuie să recunosc că purtarea 
Rosannei începuse să mi se pară cei puţin 
ciudată şi misterioasă. 

De pildă, fata îi ieşea mereu în cale 
domnului Franklin — cu foarte multă viclenie 
şi pe nesimţite — e drept — dar în orice caz 
îi ieşea în cale. Numai că el nu-i dădea mai 
multă atenţie decit unei pisici. Bietei fete îi 
pierise pofta de mîncare şi dimineaţa se 
vedea după ochi că plinsese peste noapte. 
Intr-o bună zi, Penelope făcuse o descoperire 
ciudată: o prinsese pe Rosanna la măsuţa de 
toaletă a domnului Franklin înlocuind pe 
furiş trandafirul pe care i-l dăduse 
domnişoara Rachel ca să şi-l pună la 
butonieră, cu un altul pe care-l cule- sese 
chiar ea. De vreo două-trei ori a fost cam 
obraz-nică cu mine şi, ceva şi mai rău, nu 
era destul de respectuoasă cu domnişoara 
Rachel. 

Stăpina observase purtarea schimbată a 
fetei şi mă întrebase ce credeam eu. li 
răspunsei că o credeam bolnavă şi de aceea 
trimisesem după doctor. Doctorul zise că 


80 


nervii sînt de vină şi că ar fi bine să nu mai 
muncească, nefiind poate în stare. Stăpiîna îi 
propuse s-o trimită la una din fermele 
familiei, dar ea se rugă cu lacrimi în ochi să i 
se îngăduie să rămînă locului. Aşa că eu mi- 
am sfătuit stăpîna s-o mai pună puţin la în- 
cercare. După cum veţi vedea curînd, un sfat 
mai rău ca ăsta nici că se putea să-i dau. 
Dacă aş fi putut pătrunde puţin în viitor, aş fi 
scos-o cu mîna mea din casă pe Rosanna 
Spearman, fără să mai zăbovesc. 

In ziua de 20 se primi o scrisoare de la 
domnul God-frey, care anunţa că va sosi a 
doua zi după-amiază împreună cu cele două 
surori mai mari. O cutiuţă foarte elegantă de 
porțelan însoțea această scrisoare. Era darul 
trimis domnişoarei Rachel de vărul ei odată 
cu cele mai bune urări. Domnul Franklin nu-i 
dăruise fetei decit un medalion simplu care 
nu atingea mici jumătate din valoarea 
darului celuilalt. Fiică-mea Penelope soco- 
tea însă — încăpăţinare de femeie— că tot el 
avea mai mulţi sorţi de izbîndă decit vărul 
său. 


CAPITOLUL IX 


81 


Ziua de 24 iunie, aniversarea naşterii, era 
cam no- roasă de dimineaţă, dar pe la 
amiază cerul se mai limpezi. 

Noi, servitorii, am început această zi fericită 
ca de obicei, înmînîndu-i domnişoarei Rachel 
micile noastre daruri şi ţinîndu-i discursul 
obişnuit din fiecare an — pe care l-am rostit 
ca întotdeauna eu, în calitatea mea de şef. 
Urmez ritualul adoptat de regină la 
deschiderea parlamentului, şi anume, repet 
aceleaşi vorbe în fiecare an. Aşa-s oamenii 
— uşor de guvernat, în parlament ca şi în 
gospodărie! 

După gustarea de dimineaţă am ţinut sfat în 
taină cu domnul Franklin în privinţa 
diamantului, pentru că era timpul ca 
nestemata să fie adusă de la banca din Fri- 
zinghall şi înmînată domnişoarei Rachel. 

In dimineaţa aceea domnul Franklin nu prea 
era în toate apele sale. În fiecare clipă îi 
venea altă idee cu privire la Piatra Lunei. Cit 
despre mine, eu mă bizuiam pe fapte. Nu se 
întîmplase nimic să ne îndreptăţească s-o 
alarmăm pe stăpînă cu bănuielile noastre şi 
nimic nu putea să schimbe obligaţia 
domnului Franklin de a transmite verişoarei 
sale diamantul. Asta fu punctul meu de 
vedere şi pînă la urmă se văzu silit să-l 


82 


adopte. Luară hotărîrea ca domnul Franklin 
să plece după prînz la Frizinghall şi să se 
întoarcă cu diamantul, probabil împreună cu 
domnul Godfrey şi cu cele două doamne 
care aveau să-i ţină de urit pe drum. 

După ce stabilirăm toate acestea, tînărul 
nostru gentleman se întoarse la domnişoara 
Rachel. Toată dimineaţa şi parte din după 
amiază o  petrecură  împodobind şi 
răsîmpodobind uşa. Pe Penelope o ţineau 
mereu pe lîngă ei ca să le amestece culorile. 
Se făcuseră ceasurile trei cînd îşi scoaseră 
şorţurile, îi dădură drumul Penelopei şi se 
spălară, că erau într-un hal făr'de hal. Dar îşi 
îndepliniseră dorinţa, terminaseră de vopsit 
uşa de ziua domnişoarei Rachel — ispravă 
de care tare se mai mîndreau! 

Domnul Franklin prînzi în grabă şi o porni 
repede spre Frizinghall, spunîndu-i stăpînei 
că pleacă să-şi aducă verii. De fapt, după 
cum ştiam numai eu şi cu dînsul, se ducea 
s-aducă diamantul. 

La timpul potrivit auzii tropotul de copite pe 
care-l aşteptam şi ducîndu-mă la uşă, văzui 
grupul de călăreţi alcătuit din domnul 
Franklin şi din verii lui, însoţiţi de unul din 
grăjdarii bătrînuiui domn Ablewhite. 


83 


Rămăsei uimit  uitindu-mă la domnul 
Godfrey, pentru că — ciudat lucru — părea 
că nici el nu era în apele lui, cum nu era nici 
domnul Franklin. Îmi strînse mîna cu multă 
prietenie, ca întotdeauna, dar părea 
întunecat de o tristeţe pe care nu o puteam 
înţelege. În schimb, cele două domnişoare 
Ablewhite erau vesele, cît douăzeci de 
oameni la un loc. Erau aproape la fel de 
voinice ca şi fratele lor, doi boboci de 
trandafir, cu părul blond, clocotind de 
sănătate şi veselie. Bieţilor cai le tremurau 
picioarele de cîtă greutate duseseră în 
spinare. Orice spuneau,  domnişoarele 
Ablewhite începeau cu o exclamaţie: Ooo! 
Orice făceau, însoțeau cu mult zgomot şi tot 
timpul rîideau şi ţipau. 

Profitind de gălăgia pe care o făceau 
domnişoarele, putui să schimb în taină o 
vorbă cu domnul Franklin pe cînd ne aflam 
în salon. 

— Aţi adus diamantul, conaşule? 

El încuviinţă din cap şi se bătu cu palma 
peste buzunarul de la haină. 

— l-aţi văzut pe indieni? 

— Nu, răspunse el. 

Şi auzind că stăpină-mea se afla în camera 
cea mică de toaletă, se duse drept acolo. 


84 


După o clipă clopoţelul sună şi Penelope fu 
trimisă să-i spună domnişoarei Rachel că 
domnul Franklin vrea să-i vorbească. 

Peste o jumătate de oră auzii nişte ţipete 
cumplite venind din salonaş. Nu mă alarmai 
însă, fiindcă recu-noscui îndată glasurile 
domnişoarelor Ablewhite. Cu toate acestea, 
intrai înăuntru (sub cuvînt să cer instrucţiuni 
cu privire la masa de seară) ca să aflu ce se 
în- timplase. 

Domnişoara Rachel se aşezase la masă 
ţinînd în mînă afurisitul de diamant. lar 
domnişoarele Ablewhite ţipau de încîntare. 
Domnul Godfrey dădea tircoale şi el pe acolo 
şoptind mereu: 

— Minunat, minunat! 

Domnul Franklin stătea pe scaun privind 
neliniştit spre fereastră, unde se afla 
persoana pe care el n-o slăbea din ochi — 
stăpînă-mea, care ţinea în mînă extrasul din 
testamentul colonelului. Stătea cu spatele la 
toţi ceilalţii. 

— Vino în cameră mea peste o jumătate de 
ceas, îmi zise ca, cînd o întrebai ce să 
pregătesc pentru cină. Am să-ti spun ceva. 
După aceea a ieşit din cameră. Era limpede 
ca lumina zilei că-şi punea aceeaşi întrebare 
căreia nici eu, nici domnul Franklin, nu 


85 


putusem da un răspuns cînd ţinusem sfat la 
Nisipurile Mişcătoare. Diamantul dăruit era 
oare o dovadă că fusese nedreaptă cu 
fratele ei, sau o dovadă că acest frate 
fusese mai rău decit îl crezuse ea vreodată? 
Grele întrebări, la care stăpînă- mea trebuia 
să găsească un răspuns, în timp ce fiica 
ei, neştiind nimic despre felul de-a fi al 
colonelului, ţinea în mînă darul din partea 
acestuia. 

Înainte de-a ieşi din cameră, domnişoara 
Rachel mă opri strigindu-mă pe nume şi 
arătîindu-mi giuvaerul. 

Dumnezeule mare! Aşa diamant mai zic şi 
eu! Mare cît oul de porumbel. Lumina pe 
care o răspîndea semăna cu strălucirea lunei 
pline la sfîrşitul verii. Privind la diamant, 
parcă te afundai într-un adînc galben care-ţi 
fura într-atit ochii, încît îţi pierea din vedere 
orice altceva. Părea de nepâtruns ca şi 
tăriile cerului. Il aşe-  zai în dreptul soarelui 
şi apoi stinsei lumina din odaie; 

diamantul scînteia înfricoşător din adîncurile 
strălucirii sale în lumina asfinţitului, aruncînd 
raze ca ale lunii. Nici o mirare că domnişoara 
Rachel era  încîntată, că  domnişoarele 
Ablewhite  ţipau. Dintre noi toţi numai 


86 


domnul Godfrey îşi păstra calmul. Uitîndu-se 
la mine, îmi zise: 

— La urma urmei, dragul meu Betteredge, 
nu-i decit cărbune, pur şi simplu cărbune! 

Pe cînd ieşeam, îl auzii pe domnul Godfrey 
spunînd în urma mea: 

— Betteredge, dragul de el, cît de mult ţin 
eu la bă- trînul ăsta! f 

Era un tînăr încîntător. In comparaţie cu el, 
domnul Franklin părea un sălbatic. 

După o jumătate de ceas, mă dusei în 
camera stăpînei mele. Discuţia dintre noi 
repetă în bună parte discuția dintre domnul 
Franklin şi mine la Nisipurile Mişcă-toare, cu 
singura deosebire că stăpinei nu-i vorbii ni- 
mic despre jongleri, pentru ca să n-o 
neliniştesc degeaba. La plecare am înţeles 
că stăpina mea socotea ca foarte 
ticăloase intenţiile colonelului şi se hotărise 
să scoată diamantul din posesia fiicei sale cu 
cel din- tii prilej. 

Pe cînd mă întorceam, mă izbii nas în nas cu 
domnul Franklin. Voia să ştie dacă n-am 
văzut-o pe undeva pe verişoara sa Rachel. 
Dar eu habar n-aveam pe unde se afla. 
Mă mai întrebă dacă nu ştiam unde era 
văru- său Godfrey; îi răspunsei că nu ştiam 
nici asta; bă-nuiam doar că s-ar putea să nu 


87 


fie prea departe de verişoara Rachel. Se 
părea că şi domnul Franklin îm-părtăşea 
părerea mea. Se duse şi se închise în biblio- 
tecă, trîntind uşa cu mult tilc. 

Pe cînd mă îmbrăcam cu hainele cele bune 
ca să ser-vesc la banchetul sărbătoresc şi 
îmi pusesem tocmai vesta albă, intră în 
cameră Penelope, zicînd că vrea să-mi 
aranjeze ea cele citeva fire de păr pe care le 
mai am în cap. Fiică-mea era tare veselă şi 
băgai de seamă că-i stătea pe limbă să-mi 
spună ceva. Mă sărută în virful cheliei şi îmi 
şopti: 

— Să-ţi dau o veste, tată. Domnişoara 
Rachel l-a re-fuzat. 

— Pe care? 

— Pe domnul cu comitetele de doamne, 
răspunse Penelope. Mare şmecher şi mare 
ticălos. Tare nu-mi place mie că voia să-i ia 
locul domnului Franklin! 

Aş fi protestat împotriva unor astfel de 
cuvinte care îl defăimau pe un mare 
filantrop, dar Penelope îmi stringea tocmai 
atunci nodul la cravată cu atita putere, încît 
era mai-mai să mă sugrume. 

— L-am văzut cum a condus-o în grădina de 
trandafiri, urmă Penelope, şi m-am ascuns în 
dosul tufişurilor să-i aştept să se întoarcă. 


88 


Plecaseră rizind şi ţinîndu-se de braţ; la 
întoarcere însă, mergeau despărțiți şi nici nu 
se uitau unul la altul. In viaţa mea n-am fost 
mai în- cîntată ca atunci! Va să zică, se află 
totuşi pe lume o femeie, măcar una, să-i 
reziste domnului Godfrey! De eram şi eu de 
viţă nobilă, aş fi fost a doua! 

Şi de data asta ar fi trebuit să protestez, 
numai că în momentul acela fiică-mea avea 
în mînă peria de cap şi 

o mînuia cu atita zel încît n-am fost în stare 
să scot o vorbă măcar. Cine e chel o să mă 
înţeleagă. Şi Penelope îi dădu înainte: 

— Prin dreptul tufişurilor domnul Godfrey se 
opri: „Preferi să rămîn aici ca şi cum nimic 
nu s-ar fi în- tîimplat?” Dar domnişoara 
Rachel se întoarse fulgeră- tor spre el: „Ai 
acceptat invitaţia mamei mele, îi zise, şi 
urmează deci să te întilneşti cu oaspeţii ei. 
Dacă nu vrei să stirneşti un scandal în casa 
noastră, bineînţeles că vei rămîne”. Apoi se 
mai apropie cu cîțiva paşi de el şi-i spuse cu 
voce blindă: „Godfrey, să uităm ce s-a 
petrecut între noi şi să rămînem veri buni”. îi 
întinse mîna şi el i-o sărută. Apoi, 
domnişoara Rachel se îndepărtă — Domnul 
Godfrey mai stătu locului puţin cu capul în 
pămînt. Nicicînd n-am văzut om mai abătut. 


89 


„Stupid!” mormăi el printre dinţi. „Tare 
stupid!” Dacă asta o fi fost părerea lui 
despre sine însuşi, atunci să ştii că avea 
dreptate. Destul de stupid, nu mă îndoiesc. 
Pînă la urmă ai să vezi, tată, că se întîmplă 
tot aşa cum ziceam eu de la început, 
strigă Penelope, frecîn- du-mi încă o dată 
chelia cu peria, mai tare decit ori- cînd. 
Domnul Franklin o să fie alesul! 

Pînă să mai pot spune şi eu vreun euvint, 
auzii zgo-motul unor roţi de trăsură. Sosise 
primul oaspete. Penelope fugi îndată de 
lîngă mine. Eu îmi îmbrăcai haina şi mă uitai 
în oglindă. Capul îmi era roşu ca un rac 
fiert, dar altfel păream destul de bine 
îmbrăcat pen- tru ceremonia din acea 
seară. Intrai în hol chiar la timp, ca să 
anunţ primii musafiri — doamna şi domnul 
Ablewhile, părinţii filantropului. 


CAPITOLUL X 


În urma soţilor Ablewhite veniră pe rînd şi 
ceilalţi oaspeţi. Cu membrii familiei, cu toţii 
eram douăzeci şi patru de persoane. 

N-are nici o noimă să vă bat capul înşirindu- 
vă lista invitaţilor. Dintre toţi numai pe doi 


90 


veţi avea prilejul să-i mai întîlniţi. Aceşti doi 
stăteau de o parte şi de alta a domnişoarei 
Rachel, care era regina balului în seara 
aceea şi, prin urmare, în centrul atenţiei 
tuturor. Purta în piept minunatul dar primit 
de ziua ei, spre marea miîhnire, ascunsă ce-i 
drept, a stăpinei mele. Ochii tuturor se 
îndreptau într-acolo, toată lumea se minuna 
de mărimea şi de frumuseţea giuvaerului. 
Dar numai doi dintre invitaţi spuseseră ceva 
deosebit despre acest diamant — cei doi 
oaspeţi care o încadrau pe domnişoara 
Rachel. 

Cel din stînga era domnul Candy, doctorul 
nostru de la Frizinghall. Glumea mereu cu 
domnişoara Rachel pe seama diamantului. 
O ruga de toţi dumnezeii (în interesul 
ştiinţei) să-i îngăduie să-l ia acasă şi să-l 
ardă. 

— Mai întîi, o să-l încălzim pînă la o anumită 
temperatură, apoi o să-l expunem unui 
curent de aer, şi diamantul se va evapora pe 
încetul,  scutindu-vă astfel de grija 
nemărginită pe care o aduce cu sine 
păstrarea unei pietre preţioase! 
Stăpîna-mea, ascultînd cu o înfăţişare destul 
de îngrijorată, părea că dorea într-adevăr ca 


91 


domnişoara Rachel să primească, de dragul 
ştiinţei, sacrificarea darului primit de ziua ei. 
Celălalt invitat, care stătea în dreapta tinerei 
mele stă- pîine, era domnul Murthwite, 
faimosul explorator al Indiei: un bărbat înalt 
şi deşirat, oacheş la faţă şi din  cale-afară 
de tăcut. În afară de cele cîteva vorbe pe 
care i le-a spus domnişoarei Rachel despre 
giuvaerul œi, cred că nu a mai scos două 
fraze şi în tot timpul cinei nu ştiu dacă a 
băut măcar un pahar de vin. Pia- tra Lunei 
era singurul obiect care-l interesa într-o oa- 
recare măsură. După ce-l privise în tăcere, 
atit de îndelung, încît Domnişoara Rachel 
începuse să se simtă prost, îi spuse cu glasul 
său calm: 

— Dacă te vei duce vreodată în India, 
domnişoară Verinder, nu lua cu dumneata 
darul făcut de unchiul dumitale. Un diamant 
hindus face uneori parte din religia hindusă. 
Ştiu un anumit oraş, în care dacă ai apărea 
aşa cum eşti îmbrăcată acum, ţi-ai pune 
viaţa în primejdie la fiecare pas. 

Domnişoara Rachel, simțindu-se în toată 
siguranţa în Anglia, era încîntată auzind ce 
primejdii ar paşte-o în India! Stăpîna casei 
însă nu mai avea astimpăr pe scaun şi 
schimbă subiectul. 


92 


În timpul mesei îmi dădui seama că 
petrecerea nu era aşa de veselă ca altădată. 
Doctorul spunea lucrurile cele mai 
nepotrivite, iar ceilalţi musafiri o făceau şi 
mai boacănă. Cînd trebuiau să vorbească 
nu li se descleştau dinţii, iar cînd vorbeau 
călcau în străchini. Domnul Godfrey, deşi 
aşa de elocvent cînd se afla în public, parcă 
avea lacăt la gură în acea seară. Că era 
supărat sau ruşinat de înfringerea pe care 
o suferise în grădină, n-aş putea să spun. Nu 
vorbi decît cu doamna de lîngă el şi numai la 
ureche. Era una dintre cucoanele care 
patronau comitete de binefacere. Cînd mi se 
întîmplă să am răgaz să-i pot asculta, se 
îndepărtaseră de subiectul  filantropiei 
şi trecuseră la probleme mult mai serioase. 
„Religia”, spunea tocmai domnul Godfrey, 
„înseamnă dragoste şi dragostea înseamnă 
religie”. Tare frumos, n-am ce zice, dar de ce 
păstra domnul Godfrey toate lucrurile astea 
numai pentru urechile dumisale şi ale 
cucoanei âleia? Bine, dar domnul Franklin, 
veţi zice dumneavoastră, domnul Franklin, 
nu-i aşa că întreținea societatea şi contribuia 
la petrecerea generală? 

Cituşi de puţin. El, unul, era foarte vesel, 
într-adevăr; bănuiesc că Penelope îl pusese 


93 


în cunoştinţă de felul cum fusese primită 
propunerea domnului Godfrey în parcul de 
trandafiri. Numai că din zece fraze rostite, 
nouă ori erau greşite, ori erau greşit 
adresate; pînă la urmă ajunse să 
ofenseze pe unii şi să-i uluiască pe toţi. Şi ca 
să pună virf la toate, era cît pe-aci să-l 
scoată din sărite şi pe blîndul doctor Candy. 
Cearta începu cînd domnul Franklin spuse, 
nu mai ţin minte de ce, că în ultima vreme 
doarme prost. Atunci domnul Candy zise că 
probabil e cam nervos şi ar tre- bui să facă 
neîntîrziat o cură. Domnul Franklin răs-punse 
cu un atac împotriva doctorilor. Zicea că 
auzise de multe ori despre orbii care se 
conduc unii pe alţii şi acum în sfîrşit îşi 
dădea scama pentru prima dată ce 
înţeles avea această zicală. Domnul Candy îi 
răspunse şi el cu o înţepătură şi disputa 
continuă pînă ce se înfierbiîntară într-atit 
amindoi încît stăpîna casei se văzu silită să 
intervină. După aceasta, veselia invita- ţilor 
scăzu şi mai şi. Diavolul (sau poate 
diamantul) pusese stăpinire pe societatea 
aceea şi fu o adevărată uşurare pentru toată 
lumea cînd stăpină-mea se ridică, dînd 
doamnelor semnalul să-i lase pe domni 
singuri cu paharele lor de vin. 


94 


Tocmai cînd îi pusesem bătrînului domn 
Ablewhite un pahar în faţă, se auzi de pe 
terasă un sunet care mă făcu să tresar. 
Schimbai imediat o privire cu domnul 
Franklin; pentru mine nu încăpea nici o 
îndoială că era sunetul tibei indiene. Va să 
zică o dată cu întoarcerea diamantului în 
casa noastră se întorseseră şi jonglerii 
indieni! Mă repezii să-i alung, dar avui 
nenorocul că domnişoarele Ablewhite mi-o 
luaseră înainte. Fie năvăliseră pe terasă, 
înnebunite de bucurie că puteau să-i vadă 
pe indieni făcînd tot felul de scamatorii. 
Cele- lalte cucoane le urmară şi după aceea 
veniră şi domnii. Nici n-apucasem să le spun 
măcar un „doamne ajută”, că jonglerii îşi şi 
făceau  salamalecurile; iar domnişoarele 
Ablewhite îl sărutau pe rînd pe băieţelul 
acela drăguţ. Domnul Franklin se aşeză lîngă 
domnişoara Rachel şi eu la spatele ei. Stătea 
săraca de ea acolo, fără să bănuiască nimic 
şi le arăta indienilor diamantul prins în 
corsajul rochiei sale! 

N-aş putea să vă spun ce scamatorii au 
făcut. Imi pier- dusem capul de tot. Primul 
lucru de care îmi amintesc este ivirea 
neaşteptată pe scenă a exploratorului, dom- 
nul  Murthwite, care colindase India. Se 


95 


strecură foarte liniştit pe la spatele 
scamatorilor şi le vorbi deodată pe limba lor. 
Cînd auziră primele vorbe din gura lui, săriră 
cu toţii ca arşi şi se repeziră la el ca nişte 
tigri, de parcă i-ar fi atacat cu pumnalul. 
Dar peste o clipă i se ploconeau cu toţii în 
faţă, politicoşi şi mlădioşi ca nişte şerpi. 
Băgai de seamă că faţa cafenie a şefului lor 
se înver- zise de cînd le vorbise domnul 
Murthwite. Apoi se înclinară în faţa stăpinei 
mele şi anunţară că scamatoriile lor se 
terminaseră. Cucoanele fură cam 
dezamăgite. După ce băieţelul trecu pe la 
toţi cu pălăria în mînă, indienii plecară şi eu 
împreună eu servitorul îi urmărirăm pînă ce-i 
văzurăm ieşiţi în drum. 

Întorcîndu-mă printre tufişuri, îmi mirosi a 
tutun... ÎI găsirăm acolo pe domnul Franklin 
şi pe domnul Murthwite; se plimbau de colo 
pînă colo printre arbuşti. Domnul Franklin 
îmi făcu semn să mă apropii. 

— ŢI-l prezint pe Gabriel Betteredge, se 
adresă el marelui explorator,  bătrînul 
servitor şi prieten al familiei noastre. 
Repetă-i, te rog, şi lui ce mi-ai spus mie. 

— Domnule  Betteredge, zise domnul 
Murthwite, indienii ăştia trei sînt scamatori, 
cum eşti dumneata sau cum sînt eu. 


96 


laca altă surpriză! Fireşte, îl întrebai pe 
călător dacă îi mai întîlnise vreodată. 

— Nu, îmi răspunse el, dar eu ştiu foarte 
bine ce înseamnă scamatoriile şi jongleriile 
la indieni şi pot să vă spun că imitaţia de 
astă seară era de cea mai proastă calitate. 
Dacă îndelungata mea experienţă nu m-o fi 
în- şelînd cumva, oamenii ăştia fac parte din 
înalta castă a brahmanilor. Ai văzut ce efect 
a avut cînd le-am spus că sînt travestiţi. 
Trebuie să fie la mijloc vreo taină pe care n- 
o pot explica. Ei şi-au sacrificat de două ori 
principiile casti lor. O dată, trecînd marea şi 
a doua oară, deghizindu-se în jongleri. In 
ţara lor de baştină o ase- menea faptă e un 
foarte mare sacrificiu şi numai un motiv 
foarte serios poate s-o justifice. 

Îmi luase piuitul. Domnul Murthwite trăgea 
mereu din trabuc. 

Apoi, după oarecare şovăială, domnul 
Franklin îi povesti exploratorului Indiei tot 
ce-mi spusese şi mie la Nisipurile 
Mişcătoare. Pînă şi  flegmaticului domn 
Murthwite îi stîrniră atita interes cele auzite, 
încît uită de trabuc şi-l lăsă să se stingă. 

— Ei acum, încheie domnul Franklin, 
dumneata, ca om cu experienţă, ce zici? 


97 


— Zic că viaţa dumitale a fost mai în 
primejdie decit a fost vreodată a mea, 
ceea ce nu e puţin. 

De data asta era rîndul domnului Franklin să 
rămînă țintuit locului de uimire, 

— Să fie într-adevăr chiar aşa de serios? 
întrebă el. 

— După părerea mea, da, răspunse domnul 
Murthwite: Acum desigur nu mai încape nici 
o îndoială că întoarcerea diamantului la locul 
său pe fruntea zeului indian este motivul şi 
justificarea sacrificării principiilor de castă 
despre care v-am vorbit. Oamenii ăştia vor 
aştepta prilejul să-şi dobîndească diamantul, 
cu răbdarea unei pisici şi vor folosi acest 
prilej cu ferocitatea unor tigri. Nu mă pot, 
Zău, dumiri cum de le-ai scăpat din mînă. Ai 
umblat de colo pînă colo cu diamantul, şi- 
aici, şi la Londra, şi mai eşti încă în viaţă! Să 
încercăm să ne explicăm lucrurile. 
Bănuiesc că ai scos giuvaerul de la banca 
londoneză ziua în amiaza mare, cînd lumea 
umbla forfota pe stradă, nu? 


— Da, răspunse domnul Franklin. 


98 


— Bineînţeles că ai promis să ajungi la casa 
doamnei Verinder la o anumită oră. Ţi-ai 
tinut făgăduiala? 

— Nu, am sosit cu patru ceasuri mai 
devreme. 

— Te felicit! Cînd ai dus diamantul la banca 
din oraşul apropiat? 

— L-am dus la un ceas după ce venisem cu 
el aici în casă, cu trei ceasuri mai devreme 
decit ora la care eram aşteptat aici. 

— larăşi te felicit. Şi cînd l-ai adus înapoi aici 
erai singur? 

— Nu, s-a întîmplat să călătoresc la 
înapoiere cu verii mei şi cu grăjdarul lor. 

— Te felicit a treia oară. Dacă vei călători 
vreodată prin Orient, te voi însoţi. Eşti un 
ora norocos. 

— In India sacrificarea principiilor dc castă 
este ceva foarte grav. 

— Ei au văzut acum Piatra Lunci prinsă în 
corsajul domnişoarei Verinder. Ce-i de făcut? 
— Ceea ce unchiul dumitale a ameninţat că 
va face, spuse domnul Murthwite. Trimiteţi 
mîine diamantul la Amsterdam, să fie tăiat. 
Prefaceţi-l în cinci-şase diamante mai mici. 
Astfel va înceta să mai existe Piatra Lunei — 
şi aşa se va pune capăt conspirației. 

Domnul Franklin se întoarse către mine. 


99 


— Trebuie să vorbim chiar miine cu doamna 
Verinder. 

— Ce-ar fi să vorbim chiar astă seară, 
conaşule? în-trebai eu. Ca nu cumva să se 
întoarcă indienii. 

— Indienii nu riscă ei să se întoarcă chiar 
astă-noapte. zise domnul Murthwite — dar în 
orice caz dă drumul la cîini. Ai nişte cîini 
mai mari în ogradă? 

— Am doi. Un dulău ciobănesc şi un cîine de 
vînă- toare. 

— Ei, sînt de-ajuns. 

Domnul Murthwile îşi aruncă trabucul şi 
luîndu-l de braţ pe domnul Franklin se 
întoarseră amindoi la cucoane. Venind în 
urma lor spre casă, văzui nori grei adunîndu- 
se repede pe cer, ceea ce băgă de seamă şi 
domnul Murthwite. Se întoarse către mine şi- 
mi zise: 

— Cred că la noapte indienii au să aibă 
nevoie de umbrele, domnule Betteredge. 

Lui îi dădea mina să glumească, dar eu unul 
nu eram un explorator vestit, deprins să-şi 
rişte viaţa printre hoţi şi ucigaşi, peste 
nouă mări şi nouă ţări. Mă dusei în 
cămăruţa mea, mă aşezai pe scaun şi 
mintea mea neputincioasă se chinuia cu 


100 


întrebarea: „Ce-i de făcut?” Îmi aprinsei pipa 
şi deschisei iar „Robinson Crusoe”. 

Nici cinci minute nu citii şi dădui peste 
cuvintele astea minunate: „leama de 
primejdie este de zeci de mii de ori mai 
înspăimîntătoare decit primejdia însăşi; şi 
pentru noi, povara neliniştii este mai grea 
decit răul care ne nelinişteşte”. 

Dacă vreun om se mai îndoieşte de cartea 
asta, „Robinson Crusoe”, şi după ce a citit 
rîndurile de mai sus, înseamnă că nu 
înţelege adevărul vieţii. 

Pe cînd îmi fumam liniştit pipa, pierdut mai 
departe în admiraţia acestei cărţi 
minunate, intră Penelope să-mi dea 
raportul despre ce se petrecuse în salonaşul 
doamnelor. Cu una, cu alta, lucrurile se 
desfăşuraseră mult mai bine decit ne-am fi 
putut aştepta după cele întîmplate la cină. 
Dacă o mai puteam ţine aşa un ceas, 
vremea, vechea noastră prietenă, avea să 
tragă la scară trăsurile musafirilor şi să ne 
scape de ei. 

După ce plecă Penelope, mă hotării să dau o 
raită prin curte şi prin grădină, cît încă nu 
începuse ploaia. Insă, în loc să iau cu mine 
pe servitorul care avea un nas ca toţi 
oamenii, deci nu de prea mare folos în 


101 


împrejură-rile de faţă, luai cu mine cîinele de 
vînătoare. Poti să te bizui pe nasul lui 
dacă-i vorba să descoperi vreun străin. Am 
cercetat toate cotloanele, dar nu era ţipenie 
de om pe lîngă casă. 

Sosirea trăsurilor a fost şi semnalul de 
începere a ploii. Turna cu găleata de parcă 
avea să plouă toată noaptea. In afară de 
doctor care plecă într-o şaretă, ceilalţi ple- 
cară spre casă, foarte bine instalaţi, în 
trăsuri închise, la adăpost de şuvoaiele ploii. 
Acum urmează să vă spun povestea celor 
întîmplate în acea seară. 


CAPITOLUL XI 


După ce plecă şi ultimul musafir, m-am 
întors în holul casei. Stăpîna şi domnişoara 
Rachel veniră din salonaş, urmate de cei doi 
tineri. Domnul Godfrey bău puţin whisky cu 
sifon, iar domnul Franklin nu bău nimic. 


Se aşeză jos — părea mort de oboseală. 
Intorcîndu-se să le ureze noapte bună, 
stăpîna casei se uită pieziş la darul 


colonelului ticălos, care strălucea la pieptul 
fiicei sale. 


102 


— Rachel, întrebă ea, unde ai de gind să-ți 
pui astă seară diamantul? 

Domnişoara Rachel era tare veselă, tocmai 
cum îi şade mai bine omului cînd toarnă la 
prostii, ceea ce se poate mai cu seamă 
observa la mai toate fetele tinere, spre 
sfîrşitul unei zile pline de emoţii. Mai întîi 
declară sus şi tare că habar n-avea unde să 
pună diamantul. Pe urmă spuse: „Pe 
măsuţa de toaletă, bineînţeles, împreună cu 
celelalte podoabe”. Apoi, îşi aminti că dia- 
mantul ar putea să înceapă a străluci în 
întuneric, ca înfiorătoarea lumină lividă a 
lunei, şi că asta ar putea s-o înspăimiînte. 
In cele din urmă se răzgindi, zicînd ca va 
pune diamantul indian în dulăpiorul indian 
din salonaşul ei. Însă maică-sa o întrerupse 
iar: 

— Dar, draga mea, dulăpiorul indian n-are 
încuietoare. 

— Zău, mamă, strigă domnişoara Rachel, da' 
ce, sîn- tem la hotel? Avem hoţi în casă? 
Fără să ia în seamă cuvintele fiicei sale, 
stăpînă-mea le ură domnilor noapte bună, 
apoi se întoarse către domnişoara Rachel şi 
o sărută; văzînd că în acea seară nu poate 
să ajungă la o înţelegere înţeleaptă cu ea, îi 
zise: 


103 


— Miine  dis-de-dimineaţă vino în camera 
mea, Rachel, am să-ţi spun ceva. 

Cu aceste vorbe ieşi foarte tulburată. 

Pe urmă îşi luă rămas bun de la noi şi 
domnişoara Rachel; mai întîi, de la domnul 
Godfrey, iar apoi de la domnul Franklin, 
care stătea obosit şi tăcut într-un colţ. O 
văzui o clipă prin oglindă  scoţindu-şi 
vicleană din sîn medalionul pe care i-l 
dăruise domnul Franklin şi i-l arătă o 
secundă zimbindu-i, dar în aşa fel, încît îi 
dădu să înţeleagă foarte multe. Incidentul 
acesta 


îmi zdruncină puţin convingerea dinainte. 
Incepeam şi eu să cred că la urma urmei se 
prea poate ca Penelope să aibă dreptate în 
privinţa  simţămintelor tinerei noastre 
stăpîne. 

După plecarea domnişoarei Rachel, domnul 
Franklin, care nu-şi putuse lua ochii de la ea, 
mă zări într-un tîrziu şi pe mine. Părea atit 
de istovit şi de palid cînd îmi făcu semn din 
cap şi-şi luă luminarea ca să se urce în 
camera lui, încît îndrăznii să-l sfătuiesc să 
bea un deget de rachiu cu apă. Domnul 
Godfrey, venind înspre noi din capătul 
celălalt al holului, îl sfătui şi el pe domnul 


104 


Franklin, cu un glas cît se poate de prie- 
tenos, să ia ceva înainte de culcare. 

Mi-a făcut mare plăcere să văd că domnişorii 
noştri se înţeleg tot aşa de bine ca înainte. 
Domnul Franklin refuză să ia ceva şi urcă 
scara împreună cu domnul Godfrey; 
camerele le erau alăturate. Dar, cînd ajunse 
la primul palier, se răzgîndi ca de obicei: 

— Poate că o să-mi trebuiască totuşi peste 
noapte, îmi strigă el, aşa că te rog trimite-mi 
în cameră puţin ra- chiu cu apă. 

Mai tîrziu ieşii să dau drumul la cîini. Nu-şi 
mai încăpeau în piele de bucurie. Incepură 
să se gudure pe lîngă mine ca uişte căţeluşi 
de două luni! Ploua încă foarte tare şi 
pămîntul era umed de tot. 

Zarva de peste zi mă obosise din cale-afară 
şi de aceea nu putui adormi îndată. Abia pe 
la revărsatul zorilor izbutii să aţipesc. Tot 
timpul cît am stat treaz, casa fusese liniştită 


ca un mormiînt. 
x 


x x 
Pe la şapte şi jumătate mă trezii şi deschisei 
fereastra. Era o zi frumoasă şi însorită. 
Ceasul bătea orele opt şi tocmai ieşeam să 
leg iar cîinii, cînd auzii în urma mea pe scări 
foşnet de fuste. 


105 


Înlorcîndu-mă, o văzui pe Penelope; alerga 
ca o smintită după mine. 

— Tată, ţipă ea, vino o dată sus, pentru 
numele lui Dumnezeu! A dispărut diamantul. 
— Ce, ai înnebunit? 

— A dispărut! zise Penelope. A dispărut şi 
nimeni nu ştie ce s-a întîmplat! Vino şi tu să 
vezi! 

Mă trase după ea în salonaşul care dădea în 
camera de culcare a tinerei mele stăpine. 
Acolo, lîngă uşa dormitorului, stătea în 
picioare domnişoara Rachel, albă la faţă ca 
şi capotul pe care-l purta. Şi cele două uşi 
ale dulăpiorului ei indian erau date de 
perete. Unul dintre sertare era tras afară. 

— la uită-te, zise Penelope, eu cu ochii mei 
am văzut-o pe domnişoara Rachel punînd 
aseară diamantul în sertarul cela. 

— Adevărat, domnişoară? o întrebai. 
Domnişoara Rachel îmi răspunse cu o privire 
pe care nu i-o recunoşteam şi cu glasul tare 
schimbat. 

— A dispărut diamantul! 

După aceea se retrase în dormitorul ei şi 
încuie uşa cu cheia. 

Pînă să ne dezmeticim, veni şi stăpina. 
Vestea pierde- rii diamantului o lovise 
cumplit. Se duse drept în dormitorul 


106 


A 


domnişoarei Rachel, care îi deschise şi o 
primi înăuntru. 

Ştirea ce se răspîndi în casă, ca fulgerul, 
ajunse şi la urechile celor doi domni. 

Primul ieşi din cameră domnul Godfrey. La 
auzul acestei veşti nu fu în stare decit să 
ridice mîna uimit, ceea ce nu însemna mare 
lucru, cunoscută fiind înţelepciunea lui 
obişnuită. Domnul Franklin se arătă la în- 
ceput tot atit de neputincios ca şi vărul său. 
Ca prin minune, avusese parte în sfîrşit de o 
noapte liniştită şi odihnitoare, ceea ce, 
după cum zicea chiar el, îl buimăcise de-a 
binelea. Totuşi, după ce-şi bău cafeaua, 
mintea i se mai limpezi şi cu foarte multă 
hotărîre şi isteţime începu să ia în cercetare 
cele întîmplate. 

Mai întîi trimise după slugi şi le spuse să lase 
toate uşile şi ferestrele de la catul de jos 
exact aşa cum se aflau cînd le-au închis 
aseară. Pe urmă puse citeva întrebări 
Penelopei şi propuse să ne extindem 
cercetările şi asupra domnişoarei Rachel. O 
trimise pe fiică-mea să bată la uşa 
dormitorului. 

Stăpina casei răspunse şi ieşi trăgind uşa 
după ea. Domnişoara Rachel încuie iar uşa 
cu cheia. Stăpiînă-mea era înmărmurită. 


107 


— Pierderea diamantului a îndurerat-o foarte 
mult pe Rachel, spuse ea domnului Franklin. 
Mi se pare ciudat de tot că n-a vrut să-mi 
vorbească nici mie despre acest lucru. O să 
fie cu neputinţă să-i vorbeşti acum. 

Cu o mică sforţare, stăpină-mea îşi recăpăta 
obişnuita prezenţă de spirit şi-mi zise foarte 
liniştită: 

— Cred că n-avem încotro. Trebuie să 
trimitem după poliţie. 

— Şi poliţia trebuie, în primul rînd, adăugă 
domnul Franklin, să-i aresteze pe jonglerii 
indieni care au fost aseară pe aici. 

Atît stăpînă-mea, cît şi domnul Godfrey (care 
nu ştiau nici unul, nici altul ceea ce ştiam, 
domnul Franklin şi cu mine) se arătară din 
cale-afară de surprinşi. 

— N-am timp acum să vă explic, continuă 
domnul Franklin. Dă-mi, te rog, o scrisoare 
de recomandaţie către unul din magistraţii 
de la Frizinghall şi lasă-mă să plec chiar 
acum călare într-acolo. Nu trebuie să pier- 
dem nici o clipă. 

Îi întinse mătuşii sale tocul, cerneala şi 
hîrtia, iar aceasta îi scrise — cam fără chef, 
după cît mi se păru mie — o epistolă de 
recomandaţie. Cred că în inima ei ar fi simţit 


108 


o tainică uşurare, dacă ar fi putut lăsa hoţii 
să plece nepedepsiţi cu diamantul. 

ÎI însoţii pe domnul Franklin la grajduri şi-l 
întrebai cum ar fi putut indienii să pătrundă 
în casă. 

— Unul dintre ei o fi izbutit să se strecoare în 
hol la plecarea oaspeţilor. Se prea poate ca 
individul să se fi aflat sub canapea, cînd 
mătuşa vorbea cu Rachel despre diamant şi 
despre locul unde avea să-l pună. 

Cu aceste cuvinte, domnul Franklin porni, în 
galopul calului. 

Fără îndoială că aceasta părea singura 
explicaţie (dar cum ar fi putut hoţul să scape 
apoi din casă?). Uşa din faţă o găsisem 
încuiată cu cheia; cît despre cele- lalte uşi şi 
ferestre erau toate necilintite, la locul lor, 
închise şi zăvorite. Şi pe urmă ciîinii! Cu cît 
mă gindeam mai mult la toate acestea, cu 
atit mi se părea mai puţin multumitoare 
explicaţia domnului Franklin. 

Îmi luai gustarea de dimineaţă — fiindcă 
indiferent ce se întîmplă într-o casă, fie 
jaf, fie omor, de mîncat lumea lot trebuie să 
măniînce. Pe urmă stăpiîna trimise după mine 
şi trebui să-i destăinuiesc tot ce-i ascunse- 
sem cu privire la indieni şi la complotul lor. 
Efectul pe care îl avură asupra ei spusele 


109 


mele trecu îndată şi părea mai îngrijorată de 
starea fiicei ei decit de ceea ce făcuseră 
indienii. 

— Ştii cît e de ciudată uneori Rachel. 
Pierderea giuvaerului i-a luat parcă minţile. 
E straniu că diamantul acela îngrozitor a 
pus atita stăpiînire pe ea. 4 

Era într-adevăr tare straniu. In general, 
domnişoara Rachel ţinea prea puţin la 
podoabe şi totuşi, de data aceasta se 
închisese în dormitorul ei şi părea de nemiîn- 
gîiat. Trebuie să mai adăugăm că nu era 
singura persoană din casă pe care o 
îndurerase pierderea diamantului. Domnul 
Godfrey, de pildă, se plimba prin casă Şi 
prin grădină şi se vedea bine că i se 
înecaseră corăbiile. Nu ştia dacă era mai 
bine să plece sau să rămînă. In cele din 
urmă se hotărî să rămînă. Toate femeile de 
serviciu, în afară de Rosanna Spearman, 
şuşoteau prin colţuri. Nici eu nu eram mai 
liniştit, ba chiar eram  gata-gata să-mi pierd 
cumpătul. Blestematul cela de diamant ne 
întorsese pe toţi pe dos. 

Cu puţin înainte de ora unsprezece se 
înapoiase domnul Franklin. li pierise toată 
hotărîrea care-l însufleţise pînă atunci. 
Plecase în galop, dar se întorsese la pas. La 


110 


plecare părea de fier, dar la întoarcere parcă 
era de vată. 


O anunţă pe lady Verinder că avea să vină 


poliţia, deşi totul era zadarnic. Indienii 
fuseseră băgaţi la închisoare, dar erau 
nevinovaţi ca un prunc nou născut. — Ideea 


mea că unul dintre ei s-ar fi ascuns în casă 
s-a prefăcut — ca şi toate celelalte idei ale 
mele — în scrum, spuse domnul Franklin, 
vorbind cu mare mulţumire de propria sa 
neputinţă. Lucrul se dovedise imposibil. 
După ce ne lăsă pe toţi cu gura căscată, 
tînărul domn se aşeză pe scaun şi ne lămuri 
lucrurile. 

Ajungînd la Frizinghall, expusese cazul 
magistratului şi acesta chemase poliţia. 
Cercetările  dovediră că indienii se 
întorseseră în oraş împreună eu băiatul care- 
i însoțea, între zece şi unsprezece noaptea. 
Tirziu de tot fură văzuţi la azilul de noapte 
unde locuiau. lar eu personal încuiasem uşile 
curînd după miezul nopţii. Mai bună dovadă 
de nevinovăția indienilor nici că se putea 
găsi. Totul era limpede. Magistratul 
declarase că nici măcar o bănuială nu putea 
formula împotriva lor. Cu toate acestea, 
făgăduise să-i ţină închişi o săptămînă. Orice 


111 


instituţie creată de oameni (inclusiv justiţia) 
cedează cîte puţin dacă ştii numai cum să 
pistonezi. Bunul magistrat era un vechi 
prieten al stăpinei mele, aşa că indienii fură 
„puşi la răcoare” pe o săptămînă. 

Asta avu să ne spună domnul Franklin. lar 
acum, evident, cheia misterului, a dispariţiei 
diamantului, pe care o puteau oferi indienii, 
nu mai făcea nici doi bani. Dacă scamatorii 
erau nevinovaţi, atunci cine furase Piatra 
Lunei din sertarul domnişoarei Rachel? 

Spre marea noastră uşurare, peste vreo 
zece minute sosi inspectorul-şef Seegrave. 
Pentru o familie aflată în sta-rea noastră, 
inspectorul-şef al poliţiei din Frizinghall era 
persoana oficială cea mai dorită şi mai 
binevenită într-un asemenea moment. 
Domnul Seegrave era înalt şi bine legat şi 
avea o ținută foarte milităroasă. Glasul lui 
era poruncitor şi armonios în acelaşi timp. 
Citeai parcă în toată înfăţişarea sa: „Eu sînt 
omul care vă trebuie!” 

incepu să cerceteze cu  de-amănuntul 
împrejurimile casei, dincoace şi dincolo de 
împrejmuire. Rezultatul acestor cercetări îi 
dovedi că nici un hoţ nu pătrunsese în casă 
de afară şi că, evident, furtul fusese comis 
de cineva dinăuntru. Inspectorul-şef se 


Iyl? 


hotărî mai întîi să examineze iatacul şi apoi 
să cerceteze slugile. Instală pe unul dintre 
ajutoare pe scara care ducea la dormitoarele 
servitorilor, dîndu-i instrucţiuni să nu lase pe 
nimeni să treacă. 

Această poruncă le înfuriară pe toate 
femeile. Plecară din colţurile pe unde se 
aflau şi se  repeziră sus în camera 
domnişoarei Rachel (de data asta se afla 
printre ele şi Rosanna Spearman). Toate 
cerură ca domnul ins- pector-şef să spună de 
îndată pe care dintre ele o bănuieşte. 

Dar domnul inspeetor-şef le potoli în doi 
timpi şi trei mişcări, speriindu-le cu glasul lui 
milităros. 

— Femei, duceţi-vă imediat jos, cu toatele. 
să nu văd nici una pe aici! la uite! Ce-i asta? 
zise domnul in- spector-şef arătînd deodată 
un loc unde vopseaua de pe uşa 
domnişoarei Rachel se minjise şi se 
întinsese, chiar sub gaura cheii. la uitati-vă 
ce aţi şi făcut cu fustele voastre. Plecaţi de 
aici! 

Rosanna Spearman, care se afla cea mai 
aproape de el şi deci şi de pata de pe uşă, 
cobori imediat scările. Celelalte femei o 
urmară. Inspectorul-şef termină de cercetat 


bl 3 


odaia, nu găsi nimic şi mă întrebă cine a dat 
mai întîi vestea furtului. 

Am trimis imediat după fiică-mea, fiindcă ea 
descoperise lipsa diamantului. Dar nici 
întrebările, nici răspunsurile nu aduseră 
vreun rezultat temeinic. Fiică-mea o văzuse 
pe domnişoara Rachel punînd diamantul în 
sertarul dulăpiorului, de cu seară, înainte de 
culcare. Apoi, aducînd domnişoarei Rachel la 
opt dimineaţa o ceaşcă de ceai, găsise 
sertarul deschis şi nimic înăuntru. Dăduse 
îndată alarma în casă. Aci se sfirşeau toate 
mărturiile Penelopei. 

Domnul inspector-şef ceru apoi s-o vadă pe 
domnişoara Rachel. Penelope îi transmise 
această dorinţă prin uşă. Dar tot prin uşă 
aflai şi răspunsul domnişoarei Rachel: 

— N-am nimic să-i spun poliţistului, nu vreau 
să văd penimeni! 

Ofiţerul era surprins şi ofensat. După aceea 
coborirăm cu toţii în hol, unde mă 
întîimpinară domnul Franklin şi domnul 
Godfrey cărora inspectorul le puse de ase- 
menea o mulţime de întrebări. Cînd scăpă 
de interogatoriu, domnul Franklin îmi şopti: 
— Individul ăsta nu ne poate sluji cu nimic. 
Inspec- torul-şef e un mare dobitoc. 

Domnul Godfrey îmi şopti şi el la rîndul său: 


114 


— Nu încape îndoială că-i un om cît se poale 
de price- 


Put. Să ştii, Betteredge, că am toată 
încrederea în el! Deh, vorba ăluia: cite 
capete, atitea păreri! 

Domnul inspector-şef se întoarse în iatac să 
vadă dacă vreo mobilă fusese cumva clintită 
de la locul ei. În timp ce ne învîrteam printre 
scaune şi mese, se deschise deodată uşa 
dormitorului. Spre marea noastră uimire ieşi 
dinăuntru domnişoara Rachel îşi luă pălăria 
de pe un scaun şi apoi se duse drept la 
Penelope. 

— Domnul Franklin Blake te-a trimis azi 
dimineaţă la mine spunind că vrea să-mi 
vorbească, nu-i aşa? 

— Da, domnişoară. 

— Şi acum unde e? 

Răspunsei eu în locul fiicei mele: 

— Domnul Franklin se află pe terasă, 
domnişoară. 

Fără să mai rostească vreo vorbă, fără să-i 
acorde vreo atenţie inspectorului-şef care 
încerca să-i vorbească, palidă la faţă ca o 
moartă, ea ieşi din cameră pe terasă unde 
se aflau verii ei. 


bl5 


Deşi nu era prea frumos din partea mea, nu 
mă putui opri să nu arunc o privire pe 
fereastră cînd domnişoara Rachel dădu ochii 
cu cei doi domni. Se repezi la domnul 
Franklin părînd că nici nu-l bagă în seamă pe 
dom- nul Godfrey, care se retrase imediat, 
lăsîndu-i singuri. Se adresă, supărată, 
domnului Franklin, care păru că ră- mine 
mut de uimire. Apoi, cînd o văzu pe mama 
sa că vine şi dinsa pe terasă, domnişoara 
Rachel intră repede în casă. Stăpînă-mea 
începu să vorbească cu domnul Franklin şi 
atunci se apropie şi domnul Godfrey. Fără 
îndoială că domnul Franklin le spuse tot ce 
se întimplase, aşa că amindoi rămaseră muţi 
de uimire. Tocmai 

urmăream scena cînd uşa de la salonaş se 
deschise de perete şi domnişoara Rachel 
trecu repede spre dormitorul ei, cu o 
înfăţişare sălbatică şi miînioasă, cu obrajii 
aprinşi şi priviri furioase. Cînd inspectorul-şef 
încercă iar să-i vorbească, ea strigă la el: 

— Să ştii că nu eu te-am chemat. N-am 
nevoie de dumneata. Diamantul meu a 
dispărut şi n-o să-l mai găsiţi, nici dumneata, 
nici altcineva! 


116 


Cu aceste cuvinte intră în dormitorul ei şi ne 
închise uşa în nas. Pe urmă o auzirăm 
izbucnind în plins. 

Acum ţipa furioasă, acum plingea! Ce naiba 
o mai fi însemnînd şi asta? N-am cuvinte să 
spun cît eram de uimit de felul 
nemaipomenit în care vorbea şi se purta 
domnişoara Rachel. Puteam cel mult să 
bănuiesc că socotea drept o jignire peste 
măsură chemarea poliţiei şi că asta i-o fi 
spus şi domnului Franklin pe terasă. Dar ce 
o fi avînd ea împotriva aducerii poliţiei în 
casă? Şi de unde Dumnezeu o fi ştiind ea 
că Piatra Lunei n-o să mai poată fi găsită 
niciodată? Stăpină-mea, singura care putea 
pătrunde în camera domnişoarei Rachel, re- 
cunoscu deschis că nu izbutea cituşi de 
puţin s-o mai înţeleagă. 

— Nu-mi mai vorbi de diamant că 
înnebunesc! — atît putu scoate de la fiica ei. 
lată-ne deci ajunşi într-un impas în privinţa 
domnişoa-rei Rachel, şi într-un alt impas în 
privinţa diamantului. După ce răscoli tot 
iatacul fără să descopere nimic prin mobile, 
rutinatul nostru ofiţer de poliţie mă întrebă 
dacă slugile ştiau unde avea să fie pus 
diamantul peste noapte. 


117 


— Eu, unul, ştiam, îi răspunsei. Mai ştiau 
Samuel, servitorul, şi fiică-mea. Se prea 
poate ca ea sau Samuel să le fi pomenit de 
acest lucru şi celorlalte slugi. Se prea poate 
ca toată lumea din casă să fi ştiut unde se 
afla giuvaerul astă-noapte. 

Pe urmă inspectorul-şef mă întrebă ce fel de 
oameni are doamna Verinder în serviciu. 
Primul meu gînd fu la Rosanna Spearman. 
Dar nu voiam de loc să îndrept bănuielile 
asupra unei biete fete, a cărei cinste fusese 
mai presus de orice îndoială de cînd o ştiam 
eu. Aşa că îi răspunsei: 

— Toţi oamenii din serviciul nostru sînt 
minunati. Sînt foarte cinstiţi şi merită pe de- 
a-ntregul încrederea stăpinei mele 

După asta nu-i mai răminea de făcut 
domnului Seegrave decît un singur lucru: să- 
i cerceteze chiar el pe servi-tori. 

Această din urmă măsură luată de 
inspectorul-şef sparse buba, cum s-ar zice. 
Domnul Seegrave stătu de vorbă cu stăpînă- 
mea, informînd-o că cineva din casă trebuie 
să fi luat diamantul. Apoi, ceru voie să cerce- 
teze de îndată camerele şi  cuferele 
servitorilor. 

Mă adresai inspectorului-şef: 


118 


— Dacă Gabriel Betteredge dă singur pilda, 
celelalte slugi, vă asigur, o vor urma. lată 
mai întîi cheile mele. Percheziţia se termină 
şi, bineînţeles, nu se găsi nicăieri nici 
diamantul, nici măcar vreo urmă. 
Inspectorul-şef  Seegrave se retrase în 
cămăruţa mea să chibzuiască bine ce ar 
putea să mai facă. 

Intre timp mă trimise să-l caut pe domnul 
Franklin în bibliotecă. Spre marea mea 
surprindere, tocmai cînd pusei mîna pe 
clanţă, uşa se deschise deodată şi dinăuntru 
ieşi Rosanna Spearman! 

Fetele din casă nu mai aveau treabă în 
bibliotecă după ce isprăveau curăţenia de 
dimineaţă, aşa că o întrebai: 

— Ce-ai căutat în bibliotecă la ora asta? 

— Domnul Franklin şi-a pierdut un inel, în 
camera lui, mi-a spus Rosanna, şi am venit 
aici să i-l aduc. 

Fata se înroşise toată la faţă şi plecă făcînd 
pe trufaşa, ceea ce mă puse pe gînduri. 

Pe domnul Franklin îl găsii scriind la măsuţa 
din bibliotecă. Imi spuse că vrea să se ducă 
la gară. Glasul lui îmi dezvălui de la primele 
vorbe că se afla iarăşi sub stăpînirea 
coardei hotărite a caracterului său. Omul de 


119 


vată dispăruse. Aveam iarăşi în faţă omul de 
fier. 

— Plecaţi la Londra, conaşule? îl întrebai. 

— Plec să telegrafiez la Londra. Ne trebuie 
un cap mai luminat decît al inspectorului-şef 
Seegrave. Pentru asta am obţinut îngăduinţa 
mătuşii mele să telegrafiez tatei. El îl 
cunoaşte pe  comisarul-şef al poliţiei 
londoneze şi acesta va alege omul potrivit să 
dezlege misterul diamantului. Dar fiindcă 
veni vorba de mistere, urmă domnul 
Franklin, ori Rosanna nu-i în toate minţile, 
ori mă tem că ştie mai mult decit ar trebui 
despre Piatra Lunei. 

Mi-e greu să spun dacă aceste vorbe m-au 
uimit sau mai mult m-au abătut. 

— A venit aici să-mi aducă un inel pe care-l 
pierdusem în dormitor, continuă domnul 
Franklin. l-am mulţumit. Numai că în loc să 
plece, mă învălui într-o privire ciudată, 
spunîndu-mi: „Curios lucru cu diamantul 
ăsta, conaşule. Nu-i aşa că n-au să-l 
găsească niciodată? Nu! Şi nici pe omul care 
l-a luat — pun gitul meu pentru asta”. Şi îmi 
zimbi! În momentul acela ţi-a auzit paşii pe 
afară şi Rosanna a ieşit în grabă din cameră. 
Ce Dumnezeu or fi însemniînd toate astea? 


120 


Nici măcar acum n-am putut să-mi iau inima 
în dinţi şi să-i destăinuiesc povestea fetei. 
Şi pe urmă, dacă ar fi fost într-adevăr 
hoata, de ce ar fi trebuit să-i împărtăşesc 
domnului Franklin secretul? 

— Cel mai bun lucru, conaşule, ar fi să-i spun 
stăpi- nei vreo două vorbe între patru ochi. 
E foarte bună cu Rosanna şi, la urma urmei, 
se prea poate ca fata să fi aruncat aşa, într-o 
doară, cîteva cuvinte nechibzuite. De cite ori 
se ivesc niscaiva necazuri într-o casă, 
femeilor le place să vadă numai partea 
neagră a întîmplării. Dacă e cineva bolnav, 
ele imediat prorocesc moartea; dacă se 
pierde un giuvaer, prorocesc că n-o să mai 
fie găsit niciodată. 

Ideea mea păru să-i aducă o mare uşurare 
domnului Franklin şi o dată ce i se luă piatra 
de pe inimă, nu mai vorbi despre asta. 
Ducîndu-mă spre grajduri să strig să se 
înhame poney-ul la trăsurică, am aflat că 
Rosanna se îmbolnăvise subit. 

— Ciudat! Părea destul de sănătoasă cînd 
am văzut-o mai înainte. 

Penelope ieşi după mine. 

— Nu vorbi aşa de faţă cu ceilalţi, tată, zise 
ea; biata fată se pierde cu firea de dragul 
domnului Franklin Blake. 


Î21 


laca altă părere în privinţa fetei! Dacă 
Penelope avea dreptate, atunci asta lămurea 
purtarea ciudată a Ro- sannei. Fetei nu-i mai 
păsa ce spune, atita vreme cit izbutea să 
atragă atenţia domnului Franklin asupra ei. 
Mă îngrijii eu însumi ca poney-ul să fie 
înhămat. Adu- cînd trăsurica la uşa din faţă, 
mă aşteptau pe scări, nu numai domnul 
Franklin, ci şi domnul Godfrey şi inspectorul- 
şef  Seegrave. Se pare că inspectorul 
ajunsese la o concluzie cu totul nouă. 
Experienţa vastă îi spunea acum ofițerului 
că hoţul (cineva din casă), lucrase mînă-n 
mînă cu indienii, aşa că se hotărise să-şi în- 
drepte cercetările asupra jonglerilor de la 
închisoarea din Frizinghall. Domnul Godfrey 
voia să asiste şi el la  interogatoriul 
indienilor. Domnul Franklin se oferi să-i ducă 
în oraş. Unul dintre cei doi poliţişti trebuia să 
ră- mînă în casă, iar celălalt avea să-l 
însoţească pe dom- nul Seegrave. Aşa că 
cele patru locuri din trăsurică se umplură 
tocmai bine. 

Înainte de a pleca, domnul Franklin îmi zise: 
— Stai pe acasă, Betteredge, pînă m-oi 
întoarce şi încearcă să afli ce poţi în privinţa 
Rosannei Spearman. Nici nu bănuieşti 
despre ce lucru însemnat e vorba. 


122 


— E vorba de douăzeci de mii de lire, 
conaşule, i-am zis eu. 

— Ba e vorba să o _ liniştim pe Rachel, 
răspunse foarte grav domnul Franklin. Sînt 
foarte îngrijorat în privinţa ei şi se îndepărtă 
repede, ca şi cum ar fi vrut să pună capăt 
discuţiei. 

Au plecat cu toţii spre Frizinghall. Ţineam să 
stau puţin de vorbă cu Rosanna între patru 
ochi, dar pri- lejul nu se ivi. Fata cobori abia 
la ora ceaiului — foarte tulburată şi pradă 
unui acces de nervi, cum se zice, aşa că fu 
trimisă înapoi la culcare. 

Ziua aceea mohorită părea fără sfîrşit. 
Domnişoara Rachel nu se mişcase din 
camera ei. Stăpina era aşa de tristă, încît nu 
mă lăsă inima să-i mai sporesc amărăciunea 
împartăşindu-i tot ceea ce-i spusese 
Rosanna Spearman domnului Franklin. 
Slujnicele îşi luară biblia şi cărţile de 
rugăciuni şi se puseră pe citit, cu o în- 
făţişare foarte acră. Cît despre mine, nu mai 
aveam puterea sufletească nici măcar să 
deschid cartea mea preferată „Robinson 
Crusoe”. leşii în curte şi simțind din plin 
nevoie de o tovărăşie veselă, îmi dusei 
scaunul lîngă cuştile cîinilor şi mă apucai să 
vorbesc cu ei. Cînd mai era o jumătate de 


123 


ceas pînă la cină se întoarseră de la 
Frizinghall şi cei doi tineri. Interogatoriul 
indienilor, luat cu multă grijă şi cu ajutorul 
domnului Murthwite care le cunoştea limba, 
nu dusese la nimic. Nici umbră de dovadă nu 
se putu găsi care să te îndemne să-i 
bănuieşti pe jongleri de legături cu vreunul 
din slujitorii casei. In faţa acestei situaţii, 
domnul Franklin trimisese o telegramă la 
Londra. 

Nu se ivise nici o licărire de lumină pînă 
acum. Peste vreo două zile însă vălul de 
întuneric se ridică puţin. Cum, şi cu ce 
rezultat, veţi vedea îndată. 


CAPITOLUL XII 


Noaptea de joi trecu fără să se întîimple 
nimic. O dată cu dimineaţa de vineri ne 
sosiră însă şi două veşti. 

Prima: băiatul de la brutărie a spus că în 
după-amiaza precedentă o  întiîlnise pe 
Rosanna Spearman, cu un văl gros pe cap, 
străbătînd mlaştina în drum spre Frizing-hall. 
Părea ciudat ca cineva să se poată înşela în 
pri-vinţa Rosannei: biata fată era atit de uşor 
de recunos- cut din pricina umărului ei 


124 


strimb! Şi totuşi, ajutorul brutarului s-o fi 
înşelat, fiindcă, după cum bine ştiţi şi 
dumneavoastră, Rosanna zăcuse bolnavă în 
camera ei toată după-amiaza de joi. 

A doua veste ne-o aduse poştaşul. Vrednicul 
doctor Candy, plecînd prin ploaie după 
banchet, căpătase o răceală zdravănă. Cică 
bietul om aiura şi spunea în de- lir tot felul 
de bazaconii. Ne părea la toţi rău de sufe- 
rinţa bietului doctor, fiindcă era tare de 
treabă. Dom- nul Franklin regreta că 
doctorul se îmbolnăvise, mai ales fiindcă se 
putea întîmpla ca  domnişoara Rachel 
verişoara lui, să aibă nevoie de sfaturile 
medicului. 

După  gustarea de dimineaţă sosi o 
telegramă din par- tea domnului Blake-tatăl, 
ca răspuns la telegrama fiului său. Ne 
informa că găsise omul potrivit spre a ne 
ajuta, pe binecunoscutul sergent! Cuff, care 
urma să sosească de la Londra, a doua zi 
dimineaţa. 

Toţi eram emoţionaţi şi nerăbdători să-l 
vedem şi noi pe vestitul poliţist. 


1 Aci nu e vorba de un grad militar, ci de o 
anumită treaptă în rîndul detectivilor civili ai 
Scotland-Yard-ului. (n.t.) 


125 


La ora cînd trebuia să sosească sergentul 
Cuff, m-am dus la poartă să-i ies în 
întîmpinare. Tocmai venea o trăsură de la 
gară şi din ea cobori un bătrîn cărunt, slab 
de parcă n-ar fi avut nici un dram de carne 
pe oase. Era îmbrăcat în negru şi avea o 
faţă ascuţită, cu pielea galbenă şi uscată ca 
frunzele toamna. In ochii lui cenuşii luceau 
scînteieri de oţel. Mergea cu paşi uşori, 

avea o melancolie în glas şi degete lungi 
încovoiate ca nişte gheare. Putea foarte bine 
fi luat drept preot, antreprenor de pompe 
funebre sau orice altceva, numai drept 
detectiv nu. Înfăţişarea lui contrasta izbitor 
cu a inspectorului Seegrave, şi nu aducea 
nici măcar o îmbărbătare sau alinare familiei 
căzute pradă neliniştii. 

— Aici stă Lady Verinder? a 

— Da, domnule. 

— Eu sînt sergentul Cuff. 

— Pe aici, vă rog, domnule. 

Ajuns la conac, am trimis o servitoare s-o 
caute pe stă- pînă. Intre timp am trecut cu 
detectivul în grădina din spatele casei. In 
aşteptare, sergentul Cuff se uită la 
boschetele de trandafiri şi începu să se 
plimbe printre ele; asta spre marea 
surprindere a grădinarului şi spre marele 


126 


meu dezgust. Se dovedi a fi un mare 
cunoscător în neînsemnata problemă a 
grădinilor de trandafiri. 

— Astfel trebuie să se înfăţişeze o grădină 
de trandafiri: un cerc aşezat în mijlocul unui 
pătrat; cu alei printre toate straturile, dar nu 
alei cu pietriş, cum e aici. Printre trandafiri, 
domnule grădinar, trebuie să fie alei cu 
iarbă. Pietrişul îi înăbuşe. Uite şi un trandafir 
alb de Mosc, domnule Betteredge, vechiul 
nostru trandafir englezesc, grăi sergentul — 
cît e de frumos! Acest fel de a vorbi al 
omului de la care ne aşteptam să 
regăsească diamantul şi să prindă hoţul, mă 
cam dezamăgi. 

— Domnule sergent, s-ar părea că vă plac 
grozav trandafirii î i-am zis atunci. Ciudate 
gusturi, domnule, la un om de meseria 
dumneavoastră. 

— Uită-te în jurul dumitale, spuse sergentul 
Cuff, şi o să vezi că în cele mai multe 
cazuri nu e nici o legă-tură între ceea ce-ar 
vrea să facă omul, şi ceea ce face de fapt. 
Dar iată că vine o doamnă. O fi lady 
Verinder? O zărise înainte ca eu sau 
grădinarul să fi dat cu ochii de ea, măcar că 
noi doi ştiam dincotro vine, pe cînd el habar 


127 


n-avea. Începeam să-mi schimb părerea 
despre omul nostru. 

Stăpînă-mea părea tare stingherită şi nu ştia 
ce să spună. Sergentul Cuff o ajută să iasă 
din încurcătură, între- bînd-o dacă mai 
chemase pe cineva să ancheteze furtul. 
Căpătind răspunsul cerut, o rugă să i se 
îngăduie să vorbească cu inspectorul-şef. 
Stăpînă-mea îl conduse spre casă. Inainte de 
a o urma, sergentul nu scăpă prilejul să-i 
strecoare grădinarului la despărţire aceste 
vorbe: 

— Roag-o pe stăpîina dumitale să încerce 
aleile cu iarbă, spuse el, uitîndu-se 
nemulţumit la aleile noastre. Pietrişul nu-i 
bun, nu-i bun! 

Mi-e greu să explic de ce inspectorul-şef 
părea atit de mic cînd i-a fost prezentat 
sergentul Cuff. Nu pot de- cît cel mult să 
afirm acest lucru. Au plecat împreună şi 
pe urmă au stat închişi multă vreme într-o 
cameră. Cînd au ieşit de acolo, inspectorul- 
şef era foarte tulburat, pe cînd sergentul 
căsca. 

— Sergentul doreşte să vadă salonaşul 
domnişoarei Verinder, spuse tare domnul 
Seegrave. Faceţi-i voia, vă rog! 


128 


L-am condus eu sus. Sergentul cercetă 
foarte delicat dulăpiorul indian şi restul 
odăii. Puse tot felul de întrebări (mai puţine 
domnului Seegrave şi mai multe mie), numai 
că eu nu le-am prea priceput rostul. In cele 
din urmă se apropie de uşă şi se uită cum 
era pic-tată. Intinse un deget lung şi subţire 
spre pata mică de sub gaura cheii, pe care o 
observase şi domnul Seegrave cînd s-a 
supărat pe slugi pentru că dăduseră buzna 
în odaie. 

— Mare păcat — grăi sergentul Cuff. Dar 
cum de s-a făcut pata asta? 

Intrebarea mi-o pusese mie şi îi răspunsei: 

— Fetele de serviciu au năvălit toate în 
odaie ieri dimineaţa şi au stricat vopseaua 
cu fustele lor. 

— Aşa este — spuse domnul Seegrave. Eu 
le-am alungat. Vreuna din ele o fi întins 
vopseaua, atingind-o cu fusta. 

— Dar n-ai băgat de seamă care anume? 
întrebă sergentul, adresîndu-se tot mie şi nu 
colegului său de breaslă. 

— Nu, domnule. 

Auzind răspunsul, se întoarse către 
inspectorul-şef Seegrave şi-l luă repede: 


129 


— Dumneata însă trebuie să fi băgat de 
seamă, nu? Inspectorul-şef se fistici puţin, 
dar zise: 

— Bineînţeles că nu, domnule sergent. E 
doar un fleac. Sergentul Cuff îl privi pe 
domnul Seegrave cu aceeaşi expresie cu 
care se uitase şi la aleile de pietriş din gră- 
dină şi apoi spuse: 

— Am făcut o anchetă săptămîna trecută, 
domnule in- spector-şef. La un capăt al 
firului se afla un omor, iar la celălalt capăt 
se afla o pată de cerneală pe o faţă de masă 
— despre care nimeni nu ştia nimic. În toată 
cariera mea nu ştiu să fi întîlnit vreodată un 
fleac. Inainte de a trece mai departe în 
afacerea asta, trebuie să gă- sim fusta care 
a pătat vopseaua de pe uşă; şine tre- buie 
să mai ştim cu siguranţă cînd s-a uscat 
vopseaua.  Inspectorul-şef întrebă dacă 
trebuie să cheme femeile, dar sergentul Cuff 
vru să se ocupe mai întîi de chestiunea 
vopselii. El întrebă: ştie cineva din ai casei 
dacă cu o zi înainte, la ora unsprezece, 
cînd au venit slujnicele în cameră, vopseaua 
era sau nu uscată? l-am pomenit atunci de 
domnul Franklin Blake. Peste puţin veni şi el 
în odaie şi făcu o depoziţie. 


130 


— Domnule sergent, zise el, uşa aceea a 
pictat-o domnişoara Verinder cu ajutorul 
meu. Vopseaua de care ne-am folosit am 
făcut-o chiar eu. Se usucă în douăsprezece 
ceasuri. Partea miînjită acum am terminat-o 
miercuri pe la ora trei după amiază, sau 
poate puţin mai tîrziu. Chiar eu am tras 
ultima pensulă. 

— Astăzi este vineri, zise sergentul Cuff. Va 
să zică, miercuri după amiază la ora trei s-a 
terminat de zugră-vit bucăţica asta de uşă. 
Vopseaua aşternută pe ea s-a uscat în 
douăsprezece ceasuri, adică joi pe la trei di- 
mineaţa. Prin urmare, la unsprezece 
dimineaţa cînd ai făcut ancheta aici, 
vopseaua era uscată, de opt ceasuri, 
domnule inspector-şef, iar dumneata 
bănuieşti că femeile ar fi miînjit uşa cu 
fustele. 

Pe urmă sergentul Cuff se adresă numai 
domnului Franklin. 

— Dumneavoastră ne-aţi dat cheia 
misterului, domnule, conchise el. 

În clipa cînd rosti aceste vorbe, uşa 
dormitorului se deschise şi domnişoara 
Rachel se repezi deodată spre noi. 


131 


— Dumneata ai spus, se adresă ea 
sergentului, că el (arătînd spre domnul 
Franklin) v-a dat cheia miste-rului? 

— Da. domnişoară, zise sergentul, scrutind 
faţa tine- rei mele stăpine, cu ochii săi 
cenuşii ca oţelul. Acest domn ne-a înminat 
poate cheia afacerii. 

Domnişoara Rachel se întoarse o clipă 
încercînd să-l privească pe domnul Franklin. 
Spun încercînd, pentru că într-o clipă îşi 
întoarse iar privirile de la el. Se înroşi toată 
şi pe urmă păli iar. 

— Aş putea să vă pun şi eu, la rîndul meu, o 
între- bare, domnişoară? făcu sergentul. Nu 
ştiţi cumva cine şi cînd a întins aci 
vopseaua de pe uşa dumneavoastră? 

— Crezi că părerea unei tinere preţuieşte 
ceva? con-tinuă domnişoara Rachel de parcă 
nu l-ar fi auzit. 

— O ascult cu plăcere, domnişoară. 

— Fă-ţi singur datoria, domnule, şi nu-l lăsa 
pe domnul Franklin să te ajute. 

Aceste vorbe i le spuse cu atita ciudă, cu 
atita înverşunare, încît — deşi o iubeam şi o 
cinsteam aproape la fel ca pe stăpină-mea 
— îmi fu pentru prima oară ru-şine de 
purtarea domnişoarei Rachel. Sergentul Cuff 
nu-şi dezlipi nici o clipă ochii de pe faţa ei. 


132 


— Mulţumesc, domnişoară, zise el. Dar 
despre pata asta nu ştiţi cumva ceva? Poate 
c-aţi făcut-o chiar dumneavoastră din 
întîmplare? 

— Nu ştiu nimic despre această pată. 

După acest răspuns îi întoarse spatele şi se 
încuie iar în dormitor. Am auzit-o 
izbucnind în lacrimi de cum rămase iar 
singură. Domnul Franklin părea şi mai abă- 
tut decît mine pe urma celor petrecute. 

— S-ar părea că domnişoara Verinder e din 
cale-afară de supărată de pierderea 
diamantului, zise sergentul. E o bijuterie 
de preţ. Nimic mai firesc, de altfel! 

lată deci un străin repetind aceeaşi scuză pe 
care i-o găsisem şi eu cu o zi înainte! Un fior 
mă străbătu, fără să-mi pot da seama atunci 
de ce. Acum ştiu însă că în momentul acela 
am bănuit pentru prima dată ce gînd 
îngrozitor îi venise în cap sergentului Cuff, 
după ce o văzuse pe domnişoara Rachel şi 
vorbise cu ea. 

— Să uităm de cele întîimplate, îi spuse el 
domnului Franklin. Mulțumită 
dumneavoastră ştim cînd s-a uscat 
vopseaua. Trebuie să descoperim acum cînd 
a fost văzută ultima dată uşa fără această 
pată. 


133 


— Înţeleg ce vrei să spui, zise domnul 
Franklin. Cu cît stringem mai mult cercul, cu 
atit limităm şi cîmpul de cercetare. 

— Taman cum  ziceţi dumneavoastră, 
domnule, întări sergentul. Cine a fost ultima 
dată în camera aceasta, miercuri seara? 

— Cred că domnişoara Rachel, domnule. 

— Sau poate fiica dumitale, Betteredge, 
interveni domnul Franklin. 

— Betteredge, roag-o pe fiica dumitale să 
vină pînă aici. Ştiu că inspectorul-şef a jignit 
simţămintele fete- lor din casă. Este foarte 
important pentru noi ca ele să fie de 
partea noastră. Transmite-i fetei dumitale ca 
şi celorlalte fete salutările mele şi aceste 
două lucruri: în primul rînd că nu am nici o 
dovadă că diamantul a fost furat, ştiu numai 
că s-a pierdut, şi în al doilea rînd că rog 
personalul de serviciu să mă ajute să-l 
găsesc. 

Aş putea să le mai spun femeilor şi al treilea 
lucru, care să le cîştige de îndată de partea 
noastră? Sînt libere să intre în camerele lor 
şi să iasă din ele după cum poftesc? 

— Absolut libere, Betteredge. Du-te şi 
spune.-le chiar acum. 

In mai puţin de cinci minute mi-am îndeplinit 
misiunea şi a trebuit să mă străduiesc din 


134 


răsputeri să împiedic fetele să vină cu 
toatele după Penelope, ca să-l ajute pe 
sergent. 

S-ar părea că Penelope îi plăcu sergentului. 
Avea aceeaşi expresie ca şi atunci cînd 
observase trandafirul de Mosc în grădină. 
lată ce depoziţie a făcut fiică-mea: Că a 
interesat-o foarte mult vopsitul uşii, că a 
observat bucata pictată sub gaura cheii, 
pentru că aceea a fost terminată cea din 
urmă. Că la douăsprezece noap- tea, cînd 
i-a urat stăpiînei ei noapte-bună, a lăsat-o 
neatinsă. Ştia că vopseaua nu se uscase 
încă şi de aceea a căutat să n-o atingă. Ar 
putea să jure că şi-a ţinut fustele cu mina şi 
că în momentul acela vopseaua era 
neatinsă. Nu putea să jure că nu atinsese din 
întîmplare uşa la ieşire. Îşi aducea însă 
aminte ce rochie avea pe ea — una pe care 
o primise în dar de la domnişoara Rachel. Pe 
urmă aduse rochia pe care tatăl ei — adică 
eu — o recunoscui ca fiind rochia pe care o 
purtase în acea seară. Rochia fu cercetată 
cu de-amănuntul, dar nu se găsi nici urmă 
de vopsea nicăieri. 

Apoi sergentul a cercetat pata cu lupa. Da, 
fără în-doială, vopseaua fusese întinsă de 
rochia sau de haina cuiva care o atinsese în 


135 


trecere. Prin urmare, cineva fusese în 
camera aceea între miezul nopţii şi ora trei 
dimineaţa, în ziua de joi. Odată ajuns la 
această concluzie, sergentul Cuff descoperi 
că persoana inspecto-rului-şef Seegrave se 
afla încă în cameră. 

— Acest  fleac al dumitale, domnule 
inspector-şef, zise sergentul arătîndu-i locul 
respectiv de pe uşă, a căpătat ceva mai 
multă importanţă decit atunci cînd l-ai 
observat dumneata ultima dată. In prezent 
trei lucruri tre- buie să descoperim, pornind 
de la această pată. În primul rînd, trebuie să 
aflăm dacă există în casă vreun obiect de 
îmbrăcăminte, care să poarte o urmă de 
vopsea. În al doilea rînd, trebuie să aflăm cui 
aparţine acest articol de îmbrăcăminte. In al 
treilea rînd, trebuie să vedem ce explicaţie 
va da persoana respectivă faptului că a 
intrat aici în cameră între douăsprezece şi 
trei dimineaţa şi că a făcut pata. Dacă 
persoana nu ne poate răspunde mulţumitor, 
nu ne vom afla prea departe de mina care a 
luat diamantul. Nu vreau să te mai rețin, 
poate mai ai treburi în oraş. Lasă-ţi aici unul 
din ajutoare, că poate mai am nevoie de el 
— şi permite-mi să-ţi spun la revedere. 


136 


Inspeetorul-şef Seegrave avea mare respect 
faţă de sergentul Culf, dar avea un şi mai 
mare respect faţă de propria-i persoană. 
Lovit în plin de celebrul Cuff, încercă şi el să- 
| lovească cît putu mai tare, înainte de a 
părăsi odaia 

— Eu nu mi-am spus încă părerea şi am 
acum o sin-gură observaţie de făcut. Sînt şi 
oameni care fac din ţînţar armăsar. 

— Dar sînt şi oameni care nici măcar nu văd 
tînțarul fiindcă umblă cu nasul prea pe sus, 
răspunse sergentul Cuff. Pe urmă se duse la 
fereastră şi rămase acolo cu mîinile afundate 
în buzunare, privind afară şi fluierind ca 
pentru sine romanţa „S-a ofilit şi ultima 
roză”. Mai tirziu am băgat de seamă că 
întotdeauna făcea acest lucru cînd era 
adiîncit în gînduri. 

După vreo două minute, sergentul zise: „De 
ajuns”, şi-mi adresă rugămintea să stea 
de vorbă zece minute cu stăpînă-mea. 

— Ai şi izbutit să miroşi cine a furat 
diamantul? în- trebă domnul Franklin, 
privindu-l nerăbdător pe ser-gent. 

— Nimeni n-a furat diamantul. răspunse 
sergentul Cuff. 

Amîndoi l-am rugat de toţi dumnezeii să ne 
spună ce înţelegea prin asta. 


137 


— Mai aşteptaţi puţin zise sergentul. N-am 
izbutit încă să leg toate părţile şaradei. 


CAPITOLUL XIII 


Pe stăpină am găsit-o în salonaşul ei. A 
tresărit şi mi s-a părut că se sperie cînd i- 
am spus că sergentul Cuff ar dori să-i 
vorbească, 

— Mă tem că nervii îmi sînt cam zdruncinaţi 
— zise ea. Polițistul ăsta londonez are în el 
ceva care mă spe- rie. Imi spune inima că o 
să ne aducă necazuri în casă. O fi o prostie, 
se prea poate, dar aşa mi se pare mie. Nu 
ştiam ce să-i răspund, fiindcă mie îmi plăcea 
sergentul Cuff din ce în ce mai mult. 

— Ei, dacă trebuie să vorbesc cu el, trebuie, 
n-am încotro, făcu ea. Dar n-aş vrea să 
rămîn singură cu el. Adu-l aici, Gabriel, şi să 
nu pleci decit o dată cu dinsul. Cînd l-am 
adus pe sergentul Cuff în camera stăpinei, 
ea păli şi mai tare dînd cu ochii de el. Dar, 
foarte calmă, ne făcu semn să şedem pe 
scaune şi discuţia începu numaidecit. 

— Eu mi-am şi format părerea asupra 
cazului de faţă, deschise vorba sergentul 


138 


Cuff, dar deocamdată o păstrez pentru mine. 
Apoi îi vorbi stăpînei despre ce descoperise 
sus şi ce se hotărise să facă după aceea. 
Ceva este sigur, adăugă el, diamantul 
lipseşte şi altceva este aproape sigur: 
urmele vopselii de pe uşă trebuie să se afle 
pe vreun obiect de îmbrăcăminte aparţinînd 
cuiva din casă. Nu se poate face nici măcar 
un pas înainte, pînă ce nu descoperim acest 
obiect de îmbrăcăminte. 

— Şi descoperirea acestuia te va duce la 
descoperirea hoţului? întrebă stăpîna. 

— Dar eu n-am spus că diamantul a fost 
furat. Eu ştiu doar că diamantul lipseşte. 
Descoperirea hainei pătate ne poate ajuta 
să-l găsim. 

Stăpîna se uită la mine. 

— Tu pricepi ceva? mă întrebă ea 

— Eu, nu, dar sergentul Cuff o fi ştiind el ce 
zice, îi răspunsei eu. 

— Şi cum crezi că am putea da peste 
îmbrăcămintea pătată? întrebă stăpîna. Nu 
mai îngădui să se percheziţioneze a doua 
oară cuferele şi odăile servitorilor. 

— Sînt perfect de acord cu dumneavoastră, 
doamnă, că trebuie să ţinem seama şi de 
simţămintele servitorilor. Dar sînt tot atit de 
sigur că e de datoria noastră să le 


139 


cercetăm garderoba. Femeile n-au să se 
creadă bănuite, continuă el, dacă am să le 
pot spune că voi cerceta garderoba tuturor 
persoanelor care au dormit miercuri seara în 
casa aceasta, începînd chiar cu 
dumneavoastră. E o simplă formalitate, dar 
asta îi va face pe servitori să privescă totul 
într-o altă lumină. Ei vor ţine chiar foarte 
mult să ne dea o mînă de ajutor. 

Eu unul am înţeles că are toată dreptatea. 
După ce-i trecu surprinderea din primul 
moment, stăpină-mea îşi dădu şi ea seama 
de adevăr. Se ridică să-şi sune camerista. 

— Le vei vorbi servitorilor ţinînd în mînă 
cheile de la garderoba mea. 

Sergentul Cuff o opri deodată, punîndu-i o 
întrebare neaşteptată 

— N-ar fi oare mai bine să ne încredinţăm 
mai intii dacă şi celelalte doamne şi ceilalţi 
domni din casă consimt? 

— In afară de fiică-mea nu se mai află în 
casă nici o altă doamnă, răspunse stăpîna 
mea surprinsă. Cît des-pre domni, nu sînt 
decit cei doi nepoți ai mei, domnul Blake şi 
domnul Ablewhite. Nu încape nici o îndoială 
că toţi trei vor consimţi. 

Tocmai atunci domnul Godfrey în persoană 
bătu la uşă, ca să-şi ia rămas bun. Stăpiîna 


140 


îi explică în ce dificultate ne aflăm, Domnul 
Godfrey o rezolvă imediat lăsîndu-şi jos 
geamantanul şi-i strecură în mînă ser- 
gentului cheia. 

— Bagajul _trimiteţi-mi-l la Londra la 
terminarea anchetei, zise el. 

După ce-şi luă rămas bun de la stăpină, 
domnul Godfrey îi lăsă domnişoarei Rachel 
un bileţel, ceea ce îmi dădu să înţeleg că el 
nu se împăcase cu ideea răspunsului ei 
negativ şi că avea de gind să repete cererea 
în căsătorie la primul prilej. Domnul Franklin 
îl conduse pe vărul său; după accea îl 
informă pe sergent că toate hainele lui erau 
la dispoziţia cercetărilor şi că nu ţinea sub 
cheie nimic din avutul lui. Mai rămînea doar 
ca domnişoara Rachel să le urmeze pilda, 
înainte de a aduna slugile şi-a începe 
percheziţia, în căutarea rochiei pătate. 
Stăpînă-mea părea mai enervată ca oricînd. 
— Dacă vă trimit jos cheile domnişoarei 
Verinder, zise ea, cred că voi fi îndeplinit 
tot ce doriţi de la mine pentru moment! 

— Vă rog să mă iertaţi, zise sergentul Cuff, 
dar înainte de a începe, aş vrea să văd 
carnetul în care însemnați rufele date la 
spălat, fiindcă se prea poate să nu fie în 
cauză îmbrăcămintea, ci rufăria. Dacă per- 


141 


cheziţia nu duce la nici un rezultat, vreau să 
ştiu ce rufe s-au trimis la spălat. Dacă 
lipseşte vreun lucru, să pot cel puţin 
presupune că pata se află tocmai pe el şi 
că a fost îndepărtat anume, ieri sau azi, de 
per-soana căreia îi aparţine. Inspectorul-şef 
Seegrave a atras atenţia servitoarelor 
asupra petei de pe uşă, cînd s-au adunat cu 
toatele în odaie. Se prea poate ca aceasta să 
se dovedească a fi fost încă o greşeală din 
partea lui. 

Stăpîna mă rugă să sun clopoţelul şi să cer 
condica rufelor date la spălat. Rosanna 
Spearman aduse con-dica. Te prindea mila 
s-o vezi ce palidă şi ce istovită era. 
Sergentul Cuff n-o slăbi o clipă din ochi — 
scor- monindu-i cu privirea faţa, cînd intră, şi 
umărul ei strimb, cînd ieşi. 

Marele detectiv Cuff deschise condica rufelor 
date la spălat, văzu totul dintr-o ochire şi o 
închise la loc; după aceea vorbi: 

— Pot s-o mai necăjesc pe Lady Verinder cu 
o ultimă întrebare? Tinăra care a adus 
această condică se află în serviciul 
dumneavoastră de tot atita vreme ca şi 
restul personalului? 

— De ce vrei să ştii? întrebă stăpînă-mea. 


142 


— Pentru că ultima dată cînd am văzut-o, 
răspunse sergentul, se afla la închisoare 
pentru furt. 

Faţă de aceasta, nemaiavînd încotro, trebui 
să-i spună adevărul. Dar stăpina mea 
adăugă în concluzie: 

— Sper însă că n-o bănuieşti pe ea? 

— V-am şi spus de altfel că nu bănuiesc 
deocamdată pe nimeni din casă că ar fi 
comis un furt. 

După acest răspuns stăpiîna se ridică să se 
ducă sus şi să ceară domnişoarei Rachel 
cheile. Trecînd prin dreptul sergentului, o 
cuprinse un fior. 

Am aşteptat, am tot aşteptat, dar de chei 
nici pome-neală. Sergentul Cuff nu spuse 
nimic în această pri-vinţă, doar fluiera 
încetişor, pentru sine, romanţa „S-a ofilit şi 
ultima roză”. 

In sfîrşit se ivi Samuel, nu cu cheile, ci doar 
cu cîteva cuvinte pentru mine, pe o bucăţică 
de hirtie. Stăpină- mea scrisese cu creionul 
două rînduri prin care mă informa că 
domnişoara Rachel nu îngăduie să i se 
cerceteze garderoba. Bineînţeles, stăpînă- 
mea nu dorise să dea ochii cu sergentul Cuff 
după un asemenea răspuns din partea fiicei 
sale. Dacă n-aş fi fost prea bătrîn pen-tru 


143 


asemenea slăbiciuni, m-aş fi înroşit şi eu, 
cred, la gîndul să dau ochii cu el. 

— Ei, ce s-aude cu cheile domnişoarei 
Verinder? întrebă sergentul. 

— Tinăra mea stăpină refuză să i se 
percheziţioneze garderoba. 

— Aha! spuse sergentul cu un glas de parcă 
se aşteptase tocmai la aşa ceva. 

— Trebuie să renunţăm la percheziţie? îl 
întrebai eu. 

— Da, răspunse sergentul. Trebuie să 
renunţăm la  percheziţie, fiindcă tînăra 
dumitale stăpînă refuză să se supună ca toţi 
ceilalţi. Trebuie să cercetăm ori toate 
dulapurile, ori niciunul. Trimite valiza 
domnului Ablewhite la Londra şi înapoiază 
condica rufelor spă-late tinerei care a adus- 
O. 

— Dar nu păreţi cine ştie ce dezamăgit — 
zisei eu. 

— Nu, spuse sergentul Cuff. Prea dezamăgit 
nu sînt. Am încercat să smulg de la el o 
lămurire. 

— Dar de ce v-ar pune domnişoara Rachel 
bete în roate? Nu e în folosul ei să vă ajute? 
— Aşteaptă puţin, domnule Betteredge. Mai 
aşteaptă puţin. 


144 


Poate că cineva mai deştept ca mine ar fi 
simţit unde bătea el. Poate că un om care 
ţinea mai puţin decit mine la domnişoara 
Rachel, ar fi văzut unde voia el să bată. 
Poate că stăpina avea groază de el tocmai 
pentru că ştia unde voia el să bată 

— Acum ce-i de făcut? îl întrebai. 

— Haidem în grădină, să ne uităm puţin la 
trandafiri. 


CAPITOLUL XIV 


Cel mai scurt drum spre grădină era poteca 
dintre arbuşti, despre care am mai pomenit. 
Aş putea să adaug că acesta era locul 
favorit de plimbare al domnului Franklin. Aici 
îl găseai ori de cîte ori ieşea să ia aer. 

— Nu vrem să cercetăm motivele tinerei 
dumitale stă- pîine, zise sergentul, vom 
spune numai că e păcat că refuză să mă 
ajute, pentru că în felul acesta îngreu- nează 
cercetările. Acum trebuie să încercăm să 
rezolvăm misterul petei de pe uşă — care, 
nu mă îndoiesc, înseamnă misterul 
diamantului — în cu totul alt fel. Ştii, 
domnule Betteredge, m-am hotărît să-i văd 
pe servitori, să le cercetez gindurile şi 
faptele, în locul dulapurilor. Înainte de a 


145 


începe însă, vreau să-ţi pun vreo două 
întrebări. Dumneata ai mult spirit de 
observaţie — n-ai văzut nimic ciudat la 
vreuna dintre slugi, după ce s-a aflat de 
pierderea diamantului? Nici o ceartă mai 
deosebită între ele? Nimeni nervos, de 
exemplu? Sau nu s-a îmbolnăvit nimeni 
subit? 

Abia avui timp să mă gîndesc o clipă la boala 
subită a Rosannei Spearman din ajun, 
fără să am şi timp să-i răspund — că 
sergentul Cuff îşi şi întorsese deodată 
privirile într-o parte spre colţul arbuştilor; şi-l 
auzii murmurînd încetişor ca pentru sine: 
Hep! 

— Ce s-a întîmplat? îl întrebai eu. 

— Un junghi în spate — de la reumatism, 
zise sergen-tul tare, de parcă-ar fi vrut să-l 
mai audă cineva în afară de mine. 

După cîțiva paşi am ajuns la colţul casei. 
Sergentul se opri aici, de unde puteam 
vedea totul de jur împrejur. 

— Acum, în legătură cu tinăra aceea. 
Rosanna Spearman, începu el. Este prea 
puţin probabil, urită cum e, să aibă vreun 
iubit. Dar în orice caz, trebuie să te întreb 
imediat, chiar pentru binele ei: are, săraca, 
vreun ibovnic ca toate celelalte? 


146 


Ce Dumnezeu l-o fi apucat să-mi pună o 
asemenea întrebare? Mă uitai mirat la el, 
fără să-i pot răspunde. 

— Cînd treceam pe aleea de arbuşti am 
văzut-o pe Rosanna Spearman ascunzindu- 
se acolo. 

— Cînd aţi spus „hep”? 

— Da, cînd am spus „hep”. Dacă e vreun 
ibovnic la mijloc, faptul că s-a ascuns n-are 
nici o importanţă. Dar dacă nu e, atunci 
faptul dă de bănuit. 

Ce era să-i spun? Ştiam că ăsta era locul 
preferat de plimbare al domnului Franklin. 
Ştiam că Penelope o prinsese de multe ori 
pe tovarăşa ei învirtindu-se fără rost pe 
acolo şi-mi spusese întotdeauna că scopul 
Ro- sannei era să atragă atenţia domnului 
Franklin. Dacă fiică-mea avea într-adevăr 
dreptate, se prea poate ca Rosanna să-l fi 
aşteptat pe domnul Franklin, cînd a dat 
sergentul cu ochii de ea. De milă pentru fată 
i-am dat  sergentului toate explicațiile 
necesare şi i-am spus că Rosanna avusese 
nebunia să se îndrăgostească de domnul 
Franklin Blake. 

Sergentul Cuff nu ridea niciodată. Cînd îl 
înveselea ceva, îşi strimba puţin colţul 
buzelor. Aşa făcu şi acum. 


147 


— Mie nu mi se pare chiar o nebunie să te 
îndră-  gosteşti de un gentleman cu 
înfăţişarea şi purtările domnului Franklin 
Blake. In orice caz, mă bucur că lucrurile s- 
au lămurit. Am să păstrez acest secret, 
domnule  Betteredge. Crezi că domnul 
Franklin nu bă-nuieşte cîtusi de puţin că fata 
s-a îndrăgostit de el? Mă gîndesc că dacă 
era frumoasă ar fi observat destul de 
repede. Dar fiindcă veni vorba, dumneata n- 
ai observat nimic de neînțeles în purtarea 
servitorilor şi a  servitoarelor cînd s-a 
descoperit mai întîi pierderea diamantului? 
Viclenia cu care îmi pusese ultima întrebare 
mă îndemnă deodată să mă feresc. Nu-mi 
plăcea să-l ajut să-şi facă cercetările 
atunci cînd ţinta acestora erau tovarăşii mei. 
— N-am observat nimic, îi răspunsei. 

— Hm! făcu sergentul. Asta-i tot ce ai să-mi 
spui? 

— Tot, i-am răspuns. 

— Domnule Betteredge, urmă ei, îmi dai voie 
să-ţi string mîna? M-ai cucerit cu totul! 

(Nici acum nu pot să înţeleg ce l-o fi 
îndemnat să-mi spună asta, să facă acest 
lucru, tocmai în momentul cînd îl minţeam.) 
Ne-am întors în casă; sergentul mă rugă să-i 
dau o cameră numai pentru el şi apoi să-i 


148 


trimit acolo pe rind tot personalul de 
serviciu. 

L-am condus pe sergentul Cuff în camera 
mea şi pe urmă am strîns tot personalul 
laolaltă în hol. Apăru şi Rosanna 
Spearman printre ceilalţi, fără să se vadă 
pe figura ei ceva neobişnuit. Probabil că 
auzise ce-mi spusese sergentul despre 
servitori în general, chiar cu o clipă înainte 
ca el s-o fi descoperit. In orice caz, se afla 
acolo şi ai fi zis că nici nu auzise măcar de 
aleile de arbuşti. 

Am trimis, rînd pe rînd, tot personalul la 
sergentul Cuff, după cum dorise. 
Bucătăreasa intră prima „în sala de 
judecată”, de altminteri camera mea. Nu 
zăbovi mult acolo. Cînd ieşi, zise: „Sergentul 
Cuff e un gentleman desăvirşit!” Rosanna 
Spearman stătu înăuntru mai mult decit 
toate celelalte servitoare. Cînd ieşi nu spuse 
nimic — păstra o tăcere de mormint şi 
buzele îi erau albe ca varul. 

Cînd totul se isprăvi şi intrai în „sala de 
judecată”, găsii pe sergent privind pe 
fereastră şi fluierind încetişor „S-a ofilit şi 
ultima roză”, după obiceiul său 

— Aţi descoperit ceva, domnule? îl întrebai. 


149 


— Dacă Rosanna Spearman cere învoire să 
plece, spuse sergentul, dă-i drumul, săraca, 
dar mai întîi anunță- mă pe mine. 

Imi părea rău că nu-mi ţinusem gura în 
privinţa Rosan- nei şi a domnului Franklin. 
Acum era limpede, biata fată stîrnise 
bănuielile sergentului Cuff. Într-acea clipă fui 
întrerupt de o bătaie în uşă. Bucătăreasa 
trimitea vorbă că Rosanna Spearman cerea 
voie să plece — invo- cînd motivul obişnuit, 
că o durea capul şi că voia să respire puţin 
aer curat. La un semn al sergentului am 
răspuns că-i dau voie. 

— Acum încuie te rog uşa camerei, zise 
sergentul, şi dacă întreabă cineva de mine 
spune-i că sînt aici înăuntru, pentru ca să-mi 
adun gindurile 

După asta se făcu nevăzut. 

Rămas singur în aceste împrejurări, 
curiozitatea mă împinse să caut să descopăr 
şi eu unele lucruri. Aşa că intrai în sufragerie 
şi mă aşezai la ceai cu ei. In mai puţin deo 
jumătate de oră aflasem tot ce ştia şi ser- 
gentul. 

Se pare că nici camerista stăpinei, nici fata 
în casă nu crezuseră cituşi de puţin că 
Rosanna ar fi fost bolnavă cu o zi înainte. 
Amîndouă se strecuraseră sus de mai multe 


150 


ori joi după amiază, încercaseră uşa 
Rosannei şi o găsiseră încuiată. Bătuseră şi 
nu le răspunsese nimeni. Stătuseră şi 
ascultaseră şi nu auziseră nici un zgomot 
dinăuntru. Mai tirziu seara s-au uitat pe 
gaura cheii şi au văzut că era astupată cu 
ceva; pe la miezul nopţii au văzut o dîră de 
lumină sub uşă şi pe la patru dimineaţa au 
auzit trosnetul focului în cămin (auzi vorbă, 
foc în dormitorul unei servitoare în miezul 
verii!). Toate acestea i le povestiseră 
sergentului Cuff, care le privea bănuitor şi le 
spusese tuturor de la obraz că nu le crede. 
Avînd acum oarecare experienţă în privinţa 
obiceiu- rilor marelui Cuff şi ştiind că avea s- 
o urmărească în taină pe Rosanna cînd ea va 
pleca la plimbare, mi se păru limpede că nu 
socotise nimerit să le dea să înţeleagă 
femeilor de serviciu cît de mult îl ajutaseră 
cu informaţiile lor. 

Am ieşit să mă plimb în după amiaza 
frumoasă de iu-nie, cuprins de milă faţă de 
biata fată. Pe aleile de arbuşti îl întilnii pe 
domnul Franklin. După ce-şi condusese vărul 
la gară se întorsese şi stătuse mult de vorbă 
cu stăpînă-mea. Era aşa de abătut din 
pricina purtării ciudate a tinerei stăpîne, încît 
nici nu voia să mai vorbească despre asta 


151 


— Ei bine, Betteredge, începu el, ce zici de 
atmosfera de mister şi de bănuială din casă? 
iți aminteşti de dimineaţa aceea cînd am 
venit aici cu Piatra Lunei? Ce bine ar fi fost s- 
o fi aruncat încă de atunci în Nisipul 
Mişcător! Ne plimbarăm amîndoi în tăcere şi 
pe urmă mă întrebă deodată unde dispăruse 
detectivul Cuff. 

Domnului Franklin nu puteam să-i spun că 
sergentul rămăsese în camera mea să-şi 
adune gîndurile. Aşa că-i povestii întocmai 
ce se întimplase, pomenind în special de 
destăinuirile fetelor cu privire la Rosanna 
Spearman într-o clipită domnul Franklin 
înţelese totul. 

— Nu mi-ai spus azi dimineaţă că un 
negustor a văzut-o ieri pe Rosanna ducîndu- 
se spre Frizinghall, pe cînd noi o socoteam 
bolnavă în camera ei? 

— Ba da, conaşule. 

— Dacă fetele au spus adevărul, poţi fi sigur 
că negustorul a  întîlnit-o cu adevărat. 
Trebuie să fi fost la mijloc ceva necurat de s- 
a dus în taină la oraş. Sigur că rochia 
pătată de vopsea era a ei şi focul din cameră 
l-o fi aprins spre a o distruge. Rosanna 
Spearman a furat diamantul. Mă duc de-a 
dreptul la mătuşa mea să-i spun totul. 


152 


— Mai staţi o clipă, dacă nu vă supăraţi, rosti 
ovoce la spatele nostru. 

Intorcîndu-ne, ne _ trezirăm faţă-n faţă cu 
sergentul Cuff. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă domnul Franklin. 
— Pentru că dacă-i spuneţi ladyei Verinder, 
domnul meu, doamna îi va spune 
domnişoarei Verinder. 

— Şi ce-i cu asta? strigă deodată furios 
domnul Franklin, de parcă sergentul l-ar fi 
jignit de moarte. 

— Credeţi că e înţelept, domnul meu, zise 
calm sergentul Cuff, să-mi puneţi tocmai mie 
o asemenea întrebare — şi tocmai într-un 
moment ca ăsta? 

Urmă un răstimp de tăcere. Domnul Franklin 
reluă întîi vorba, coborînd glasul tot aşa de 
brusc cum îl ridicase. 

— Trebuie oare să înţeleg că-mi interzici să-i 
spun mătuşii mele ce s-a întîmplat? 

— Trebuie să înţelegeţi, domnule, că renunţ 
să mă mai ocup de acest caz, dacă îi spuneţi 
ladyei Verinder sau oricui altcuiva ceea ce s- 
a întîmplat, fără încuviinţa- rea mea. 

Cu asta se lămuriră lucrurile. Domnul 
Franklin se întoarse şi plecă furios de lingă 
noi. 


153 


Stătusem şi ascultasem nedumerit. Totuşi 

două lucruri îmi păreau limpezi acum. In 

primul rînd, că într-un fel sau altul tinăra 

mea stăpînă fusese pricina care le as- cuţise 

într-atît limbile. În al doilea rînd, că se înţe- 

legeau perfect, fără să aibă nevoie de vreo 

lămurire. 

— Domnule Betteredge, spuse sergentul, ai 

săvirşit o mare nechibzuinţă în lipsa 

mea. Te rog ca pe viitor să nu mai faci pe 

detectivul fără să-mi spui şi mie. Mă luă 

de braţ şi mă conduse pe drumul pe care ve- 

nise. Mă simţeam vinovat, dar tot nu voiam 

să-l ajut să-i întindă curse Rosannei 

Spearman. 

— Ce doriţi de la mine? îl întrebai. 

— Este vreo potecă pe aici care să ducă de 

la casa ladyei Verinder la plajă? întrebă el. 

În timp ce vorbea, arăta spre plantaţia de 

brazi care ducea la Nisipurile Mişcătoare 

— Da. este o potecă. 

— Arată-mi-o. 

În amurgul cenuşiu de vară pornii cu 

sergentul Cuff spre Nisipurile Mişcătoare. 
CAPITOLUL XV 


154 


Sergentul n-a scos o vorbă pînă ce nu 
intrarăm în plantaţia de brazi care ducea 
spre Nisipurile Mişcătoare. 

— Domnule Betteredge, spuse el, întrucît m- 
ai ajutat şi pînă acum şi poate că o să mă 
mai ajuţi şi astă seară, am de gind să-ți 
vorbesc pe şleau. Te-ai hotărît să nu-mi dai 
nici o informaţie cu privire la Rosanna 
Spearman, pentru că ţi-e milă de ea. Te rog 
să nu te temi de nimic. Rosanna Spearman 
nu e cîtuşi de puţin în primejdie să intre 
într-un bucluc — nu, nici chiar dacă aş reuşi 
să dovedesc că e amestecată în dispa- riţia 
diamantului. 

— Vreţi să spuneţi că stăpiîna mea n-o va da 
în judecată? 

— Vreau să spun că stăpina dumitale n-o 
poate da în judecată, zise el. Rosanna 
Spearman e pur şi simplu o unealtă în 
mîinile altei persoane. 

Rostind aceste vorbe rise din plin. 

— Puteţi să-mi dați numele acestei 
persoane? îl între- bai eu. 


— Dar dumneata nu-l ştii, domnule 
Betteredge? 
— Nu. 


— Nu-ţi aminteşti cumva dacă Rosanna 
Spearman a căpătat de curînd rufărie nouă? 


155 


Întrebarea era cu totul neaşteptată; dar 
dîndu-mi sea- ma că nu fac nici un rău 
spunînd adevărul, am răspuns că într-adevăr 
stăpiîna îi dăduse de curînd rufărie nouă. 

— Dacă n-avea această rufărie, am fi 
descoperit  numaidecit printre lucrurile 
Rosannei o cămaşă de noapte sau o fustă 
nouă, spuse sergentul. Nu-ţi trece prin cap 
ce a făcut ea ieri după ce s-a îmbolnăvit? 
Vai, dar e aşa de simplu! Joi dimineaţa la 
ora unsprezece, inspec- torul-şef Seegrave 
le atrage atenţia tuturor servitoare- lor 
asupra petei de pe uşă. Rosanna profită de 
primul prilej pentru a se duce în camera ei, 
găseşte pata de vopsea pe cămaşa de 
noapte sau pe fustă, se preface bolnavă, o 
şterge în oraş să-şi facă rost de material 
din care să-şi croiască o nouă fustă sau 
cămaşă de noapte; o lucrează singură în 
camera ei joi seara, aprinde focul (nu ca să o 
distrugă — are ea destul cap să nu dea de 
bănuit stîrnind un miros de ars şi să rămînă 
cu o grămadă de cenuşă fină de care să nu 
ştie cum să scape). Aprinde focul, zic, 
pentru ca să usuce şi să calce rochia nouă 
care trebuia s-o înlocuiască pe cea pătată — 
o ţine pe asta ascunsă (probabil chiar îm- 
brăcată pe ea) şi în momentul de faţă se 


156 


străduieşte să se descotorosească de 
rochie pe plaja aceea pustie. In astă seară 
am urmărit-o pas cu pas pînă în satul 
pescarilor, la o anume căsuţă, pe la care s-ar 
putea să fie nevoie să trecem înainte de a 
ne înapoia acasă. A zăbovit cîtăva vreme în 
această căsuţă şi pe urmă a ieşit ţinînd 
ceva ascuns sub pelerină. După ce a plecat, 
am văzut-o pornind de-a lungul coastei, spre 
nord. Aveam de ales între arestarea 
Rosannei pe o simplă bănuială şi alternativa 
de a o lăsa deocamdată să-şi facă mendrele. 
Anumite motive m-au hotărit să fac orice 
jertfă mai degrabă decit să pun în gardă încă 
de astă seară o anumită persoană al cărei 
nume nu-l vom pomeni. M-am întors acasă 
ca să te rog să mă conduci spre capătul de 
nord al plajei pe alt drum. Nisipul este unul 
dintre cei mai buni detectivi pe care-i 
cunosc. Dacă n-o întîlnim pe Rosanna, 
urmele de pe nisip ne pot spune ce a făcut. 
lată şi nisipul. Vrei să mă laşi să merg eu 
înainte? 7 

Sergentul cobori pe plajă. Il urmai şi aşteptai 
la oa-recare distanță să văd ce avea să se 
mai întîmple. 

Mă aflam aproape în acelaşi loc unde 
vorbisem cu Rosanna Spearman în ziua în 


157 


care domnul Franklin ne apăruse deodată 
înainte. 

Lumina amurgului se stingea treptat şi peste 
toată singurătatea aceea domnea o linişte şi 
o odihnă înspăimiîn- tătoare. Era ora fluxului. 
Şi cum stăteam aşa în aşteptare, faţa întinsă 
şi întunecată a nisipului prinse a se mişca — 
ea singură, se mişca în încremenirea acelui 
loc înfiorător. Peste cîteva minute sergentul 
se întoarse lîngă mine. 

— Înşelător loc, domnule Betteredge, făcu 
el, şi n-am dat pe plajă de nici o urmă a 
Rosannei. În ce direcţie se află satul 
pescarilor? 

— Cobb's Hole? Spre sud. 

— Am văzut-o pe fată îndreptindu-se spre 
nord de-a lungul țărmului cînd a pornit din 
Cobb's Hole, spuse sergentul, prin urmare 
trebuie să fi venit încoace. Dacă mergem pe 
plajă ajungem în sat? 

— Da, îi răspunsei 

Străbătusem destul de repede vreo sută de 
metri înspre Cobb's Hole, cînd deodată 
sergentul Cuff îngenunche. 

— la uite urmele unor pantofi de femeie — 
zise el. Sînt tare încurcate — cred că 
anume chiar. Nu vreau să-ţi rănesc 
simţămintele, dar mă tem că Rosanna e 


158 


tare vicleană. S-ar zice că a vrut să ajungă la 
locul de unde am plecat noi, chiar acum, 
fără să lase nici o urmă pe nisip. O fi 
trecut oare direct prin apă de aici pînă la 
stîncile din spatele nostru, întorcîndu-se apoi 
tot pe acolo? Da, aşa trebuie să fie. Ducea 
ceva sub pelerină. A nu, nu un lucru pe care 
intenţiona să-l distrugă — pentru că în acest 
caz toate aceste pre- cauţii ar fi fost de 
prisos. Cred mai degrabă că avea de 
ascuns ceva. Poate că dacă ne ducem la 
căsuţa aceea o să aflăm ce anume. 
Rosanna avea nişte prieteni la Cobb's Hole. 
O familie de pescari, Yolland pe nume — 
oameni cinstiţi şi foarte cumsecade. 

Ne-am îndreptat şi spre Cobb's Hole, 
urmărind paşii pe nisip, atita vreme cît am 
mai avut lumină. 

Ajungînd la căsuţa cu pricina, aflarăm că 
pescarul era plecat cu barca împreună cu 
fiul său. Ne primi doamna Yolland — o 
femeie tare de treabă — care se afla singură 
în bucătărie. 

Sergentul izbuti numaidecit să aducă vorba 
despre Rosanna Spearman şi smulse gazdei 
unele informaţii preţioase. Se părea că 
Rosanna avea de gind să pără-  sească 
conacul stăpînei mele. Trecuse pe la căsuţa 


159 


aceasta mai devreme şi ceruse voie să scrie 
o scrisoare unui prieten; în acest scop se 
urcase sus, unde rămăsese mai mult timp. 
Rosanna cumpărase de la doamna Yolland 
unele lucruri de care avea nevoie pentru 
călătorie: o cutie veche de tinichea (în care 
să-şi ţină vo- lănaşele de la manşete şi 
gulerele) şi două lanţuri de legat cîinii: 
„Dacă le înnod cap la cap, o să pot lega 
foarte bine cutia cu ele”, zisese ea. A 
cumpărat lucru-rile, le-a luat şi a plecat. 

— iți mulţumesc pentru sprijin, domnule 
Betteredge, îmi spuse sergentul Cuff după 
ce plecarăm. li sînt recunoscător nevestei 
pescarului pentru toate cite mi le-a spus. 
Acum e destul de limpede ce a făcut 
Rosanna în seara asta. A înnodat cele două 
lanţuri şi a legat cu ele cutia de tinichea. 
Apoi a scufundat cutia în apă sau în 
Nisipurile Mişcătoare şi a prins capătul liber 
al lanţului de vreo stîncă submarină, ştiută 
numai de ea. Acolo o s-o şi lase atita vreme 
cît va fi nevoie, şi pe urmă, cînd o să-i 
trebuiască, o s-o scoată iarăşi la iveală. Pînă 
aici totul e limpede. Dar, urmă sergentul, şi 
pentru întîia oară glasul lui părea iritat, aci e 
ma- rele mister: ce naiba o fi ascuns ea în 
cutia de tinichea? 


160 


„Piatra Lunei! desigur”, îmi zisei în sinea 
mea. lar sergentului Cuff îi spusei doar: 

— Nu bănuiţi? 

— În nici un caz diamantul, îmi răspunse el. 
Dacă Rosanna Spearman are diamantul la 
ea, atunci toată experienţa mea de o viaţă 
nu face doi bani. 

Auzind aceste vorbe, mă pripii să spun: 

— Atunci, rochia pătată! 

Văzui prin întuneric că sergentul Cuff se 
oprise locului. 

— Dacă arunci ceva în nisipul ăsta mişcător 
al dumneavoastră, mai iese vreodată la 
suprafaţă? întrebă el. 

— Niciodată, îi răspunsei. Orice cade în 
Nisipurile Mişcătoare e supt înăuntru şi nu se 
mai vede. 

— Atunci de ce Dumnezeu n-a înfăşurat un 
bolovan în rochia pătată şi n-a aruncat-o în 
mijlocul nisipurilor? De ce o fi ţinut s-o 
ascundă — pentru că nu încape îndoială că a 
ascuns-o? O fi avînd sigur un motiv ca 

să păstreze rochia pătată cu orice risc. 
Domnule Betteredge, trebuie să plec la oraş 
şi să aflu ce material a cumpărat pentru ca 
să-şi facă rochia cu care a înlo- cuit-o pe 
cea veche. Mi-am cam pierdut cumpătul — 


161 


pentru că am lăsat-o pe Rosanna Spearman 
să mă pună în încurcătură. 

Cînd ne-am întors acasă servitorii cinau. Ni 
s-a spus că Rosanna sosise cu un ceas mai 
devreme şi că acum era la masă împreună 
cu ceilalţi. 

Sergentul Cuff se duse în spatele casei unde 
se opri şi privi atent la o anumită fereastră 
de la etaj. 

Uitîndu-mă şi eu într-acolo, îmi dădui seama 
că se uita la o fereastră de la camera 
domnişoarei Verinder şi că luminile se 
mişcau cînd înainte, cînd înapoi, de parcă 
se întîmpla acolo ceva neobişnuit. 

— Nu e camera domnişoarei Rachel acolo? 
întrebă sergentul. 

Îi răspunsei că da şi-l pofitii la cină. Dar el nu 
se clinti de-acolo şi curînd auzii iar „S-a ofilit 
şi ultima roză”. Va să zică, sergentul Cuff 
mai făcuse o descoperire! 

— La ce priveşti nedumerit colo sus? îl 
întrebai, ară- tînd spre fereastra domnişoarei 
Rachel. 

— Ei bine, fac prinsoare cu dumneata pe o 
liră de aur că tinerei dumitale stăpine i s-a 
năzărit aşa dintr-o dată să plece de acasă. 
Şi dacă e adevărat, sînt gata să pun 


162 


rămăşag încă pe o liră că nu e nici un ceas 
de cînd a luat această hotărire. 

Cea dinţii bănuială a sergentului mă ului. 
Cea de-a doua mă duse cu gîndul la 
Rosanna Spearman, care tot de un ceas se 
întorsese de la Nisipurile Mişcătoare. Mă 
repezii înăuntru ca să mai aflu cîte ceva. Mă 
întîlnii imediat pe coridor cu Samuel, 
servitorul. 

— Lady Verinder te aşteaptă pe dumneata şi 
pe sergentul Cuff, îmi zise el. 

— De cînd aşteaptă? se auzi glasul 
sergentului din spatele meu. 

— De vreun ceas, domnule. 

Ei, poftim! Rosanna se întorsese acasă; 
domnişoara Rachel se hotărise să plece: iar 
stăpîna mea aşteaptă să-l vadă pe sergent 
— şi toate astea exact de-acum un ceas. Mă 
urcai sus fără să mă mai uit la sergentul Cuff 
sau să-i vorbesc. 

— Nu m-aş mira, îmi şopti sergentul peste 
umăr, dacă ar izbucni în casă un scandal 
astă-seară. Dar fii fără grijă! 

Chiar atunci se auzi glasul stăpiînei, care ne 
striga să venim la ea. 


CAPITOLUL XVI 


163 


În cameră nu era altă lumină decit cea de la 
lampa de citit. Stăpîna nu ridică ochii de pe 
carte la intrarea noastră. 

— Domnule Cuff, începu ea, e important 
pentru an-chetă să ştii dinainte că cineva 
care se află acum în casa noastră doreşte 
să plece? 

— Deosebit de important, lady Verinder. 

— Atunci trebuie să-ţi spun că domnişoara 
Verinder se duce să stea la mătuşa ei. Ne 
părăseşte miine dimineaţă. 

Sergentul Guff se uită la mine. 

— Îngăduiţi-mi, lady Verinder, să vă întreb 
cînd v-a informat fiica dumneavoastră că 
pleacă la mătuşa ei? zise sergentul 

— Acum vreun ceas, răspunse stăpîna. 
Sergentul Cuff îmi aruncă iarăşi o privire. 

— Atunci v-aş ruga, dacă nu vă supăraţi, să 
amiînaţi plecarea domnişoarei Verinder, dacă 
e posibil, la o oră mai tîrzie, în aceeaşi zi. 
Trebuie să plec miine dimineaţă la 
Frizinghall şi mă voi întoarce la ora două, 
poate chiar mai devreme. 

Stăpîna îmi spuse să-i transmit vizitiului 
porunca ei, să nu vină cu trăsura s-o ia pe 
domnişoara Rachel decît la ora două. 


164 


— Numai un singur lucru, lady Verinder. Vă 
rog să nu pomeniţi că din pricina mea a 
fost amînată plecarea domnişoarei Verinder. 
Stăpînă-mea ridică deodată capul de parcă 
ar fi vrut să spună ceva, dar pe urmă se 
opri cu o sforţare vă- dită. 

— Minunată femeie, îmi spuse sergentul Cuff 
cînd ieşirăm iarăşi în hol. Dacă n-ar avea ea 
atita stăpînire de sine, taina s-ar dezlega 
chiar astă-seară 

La auzul acestor cuvinte mi se lumină în 
sfirşit mintea mea cea năroadă. 

— Drace! strigai eu, apucîndu-l pe sergent 
de guler. O bănuieşti întrucitva pe 
domnişoara Rachel? 

— Aha, făcu el, în sfîrşit ai ghicit. 

Îmi retrasei mîinile de pe gulerul lui şi-mi 
lăsai capul în piept. 

— Spune-mi, te rog, adevărul, domnule 
sergent, ce anume bănuieşti? Nu-i frumos 
din partea dumitale să-mi mai ascunzi acest 
lucru. 

— Nu bănuiesc, îmi răspunse sergentul Cuff, 
ştiu. Domnişoara Verinder a ţinut tot timpul 
ascunsă Piatra Lunei. Şi i-a împărtăşit taina 
Rosannei Spearman. lată în două vorbe 
toată povestea. 


165 


— Dar de ce a făcut una ca asta? atit mai 
putui îngăima. 

— O să afli miine totul, răspunse sergentul. 
Pentru astă seară, destul. Uite că te 
aşteaptă cina pe masă. 

— Vă urez poftă bună, domnule, i-am spus 
eu. Mie mi-a pierit pofta. lertaţi-mă dacă 
am să vă las singur. Fiind din cale-afară de 
tulburat şi de abătut, ieşii pe terasă să 
chibzuiesc în linişte. Aici mă găsi Samuel, 
care îmi aducea un bilet de la stăpînă. 

Aşa aflai că magistratul de la Frizinghall îi 
scrisese ca să-i amintească de apropiata 
eliberare a indienilor. Dacă voiau să le mai 
punem vreo întrebare, nu mai era timp de 
pierdut. 

Pe sergentul Cuff îl găsii discutind aprins cu 
grădi- narul despre creşterea trandafirilor, la 
un pahar de whisky. Îi dădui sergentului 
biletul de la stăpină şi după puţin timp îmi 
şi răspunse. Era parcă un mare explorator 
care înţelegea firea şi limba indienilor. Nu 
cumva îi ştiau numele şi adresa? Ba da. Aşa 
că ser-gentul Cuff, care a doua zi dimineaţă 
se ducea la Frizinghall, avea să-l viziteze. 
După aceea se întoarse iar către grădinar şi 
continuară discuţia. li lăsai într-ale lor şi mă 


166 


îndreptai spre hol să văd dacă barometrul 
anunţa schimbarea vremii. 

Cînd să intru în hol, uşa se deschise brusc şi 
Rosanna Spearman ţişni valviîrtej de acolo. 
Trecu pe lîngă mine apăsîndu-şi mîna pe 
inimă şi cu o expresie de suferinţă cumplită. 
— Ce-i cu tine, fetiţo? o întrebai. Ţi-e rău? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă 
întreba nimic, biigui ea fugind pe scări spre 
camerele servitorilor. 

Băgai de seamă că se mai aflau pe acolo 
încă două persoane. Sergentul Cuff ieşise 
tiptil din odaie să întrebe ce se întîmplase. li 
răspunsei că nu era nimic. Pe de altă parte, 
domnul Franklin deschise uşa holului, mă 
chemă înăuntru şi mă întrebă dacă am văzut 
ce tulburată era Rosanna. 

— Mă tem că, fără să vreau, eu am fost 
pricina acestei tulburări, Betteredge. 

— Dumneavoastră, conaşule! 

— N-aş putea să-ţi explic, spuse domnul 
Franklin — dar dacă fata avea într-adevăr 
vreun amestec în pierderea diamantului, mi- 
ar fi mărturisit, mai mult ca sigur, totul acum 
două minute. 

Mi s-a părut atunci că cineva crăpase uşor 
uşa. Oare trăgea cineva cu urechea? Uşa s-a 
închis mai înainte de-a ajunge acolo. Nu 


167 


eram sigur dacă-l zărisem într- adevăr pe 
sergent. 

ÎI rugai pe domnul Franklin să-mi 
povestească ce se petrecuse între el şi 
Rosanna. 

Domnul Franklin arătă spre masa de biliard 
şi îmi spuse: 

— Făceam citeva carambolaje şi ridicînd din 
întîm- plare ochii, ce să vezi, lingă mine se 
ivise din senin Rosanna Spearman cu o 
înfăţişare de strigoi! Văzînd cît de tulburată 
părea, o întrebai dacă dorea să-mi vor- 
bească. Ea îmi răspunse: „Da, dacă oi avea 
curajul”. Ştiind ce bănuială stăruie asupra ei, 
nu prea mă sim-ţeam la largul meu. Mă 
aflam  îutr-o situaţie foarte neplăcută. 
Ţineam încă în mînă tacul şi îmi făcui de 
lucru cu bilele ca să-mi alung stînjeneala. 
Dar mă tem că în felul ăsta am jignit-o fără 
să vreau! Se întoarse deo- dată cu spatele 
şi-o auzii şoptind: „ţi aţinteşte pri- virile la 
bilele de biliard numai ca să nu mă vadă 
înaintea ochilor” şi înainte de a o putea opri 
ieşi din hol. Ştii, Betteredge, asta mă cam 
nelinişteşte. Eşti aşa de bun să-i spui 
Rosannei că n-am vrut s-o jignesc? Poate că 
în gîndul meu fusesem cam aspru cu ea — 
aproape nutrisem speranţa că se va dovedi 


168 


hoaţa diamantului. Dar nu din răutate faţă 
de ea, ci... 

Se opri brusc, dar eu ştiam urmarea, căreia 
el nu-i dăduse glas. Dacă se găsea 
diamantul la ajutoarea fetei în casă, în 
felul acesta domnişoara Rachel se ridica 
mai presus de bănuiala care stăruia 
împotriva ei în mintea sergentului Cuff. 
Rosanna făptuise o mulţime de lucruri care 
o compromiteau — se prefăcuse bol-navă, 
plecase pe furiş în oraş, stătuse trează toată 
noaptea făcînd ceva şi distrugind altceva în 


camera ei; se dusese în seara aceea la 
Nisipurile Mişcătoare în împrejurări care 
trezeau nenumărate bănuieli. Domnul 


Franklin avea toate motivele s-o suspecteze 
pe fată şi (oricît de milă îmi era de Rosanna) 
nu mă putui reţine să nu i-o spun 

— Da, zise el, dar mai rămîne o posibilitate 
ca pur- tarea Rosannei să fie explicată într- 
alt fel. Mie, 

Betteredge, nu-mi place să  jignesc 
simţămintele unei femei! Dacă vrea să-mi 
vorbească, trimite-o pe biata fată în 
bibliotecă. 

Întrebînd pe slujnice de ea, aflai că se şi 
dusese la culcare. li adusei acest răspuns 
domnului Franklin şi după aceea plecai să-l 


169 


caut pe sergentul Cuff. În ca- mera mea nu 
era nimeni. Oare sergentul se culcase în 
dormitorul pe care i-l pregătisem? Pornii sus 
să văd. Ajuns pe al doilea palier, auzii în 
stinga mea o respi-raţie liniştită, venind de 
pe coridorul care ducea la camera 
domnişoarei Rachel. Vîrîndu-mi nasul acolo, 
dădui peste sergentul Cuff: dormea ghemuit 
pe trei scaune puse chiar de-a curmezişul 
coridorului! 

Se trezi îndată şi fără nici un zgomot, ca un 
ciine, chiar în clipa cînd mă apropiai de el. 
— Ce faceţi aici? îl întrebai. De ce nu v-aţi 
culcat în pat? 

— Nu m-am culcat în patul meu, răspunse 
sergentul pentru că sînt unul dintre 
numeroşii oameni de pe lu-mea asta 
blestemată care nu-şi pot cîştiga piinea şi 
cinstit şi uşor totodată. Astă seară s-a 
întîmplat ca Rosanna Spearman să se 
întoarcă de la Nisipurile Mişcătoare chiar în 
momentul cînd domnişoara Verinder se 
hotărise să plece de-aeasă. Orice o fi ascuns 
Rosanna, e la mintea cocoşului că tinăra 
dumitale stăpînă nu putea să plece înainte 
de a afla că lucrul fu- sese în sfirşit ascuns. 
Fără doar şi poate că trebuie să se fi 
întîlnit desigur în seara asta. Dacă ar încerca 


170 


să se mai întilnească şi după ce ai casei vor 
fi ador- mit, vreau să le stau în cale şi să le 
împiedic. Te rog să nu mi-o iei în nume de 
rău, Betteredge, nu-s eu de 

vină că nu dorm în patul meu — de vină e 
diamantul. 

— AŞ fi dat oricît ca diamantul ăsta să nu fi 
trecut nicicînd pragul casei noastre, izbucnii 
eu. 

Sergentul Cuff se uită trist la cele trei scaune 
şi spuse grav: 

— Şi eu la fel. 


CAPITOLUL XVII 


În noaptea aceea nu se întîmplă nimic. 
Domnişoara Rachel şi cu Rosanna nu 
încercară cituşi de puţin să se întîlnească; 
adaug asta cu toată bucuria. 

Dimineaţa, sergentul Cuff nu părea de loc 
grăbit. Il lăsai singur în casă şi ducîndu-mă 
în grădină, mă în- tilnii cu domnul 
Franklin pe aleea lui preferată din plantaţia 
de arbuşti. 

Înainte de-a schimba vreo vorbă, sergentul 
ni se ală- tură aşa, pe neaşteptate. Domnul 
Franklin îl primi cu oarecare răceală. 


171 


— Ai ceva să-mi spui? fu tot ce-i răspunse 
sergentu- lui Cuff, cînd acesta îi dădu 
politicos bună dimineaţa. 

— Da, domnule, am să vă spun ceva cu 
privire la ancheta pe care o fac aici. Sînteţi 
uluit şi necăjit de întorsătura pe care o ia 
ancheta şi furios pe mine pentru un scandal 
care priveşte tocmai propria dumneavoastră 
familie. 

— Şi ce vrei? îl întrebă cu asprime domnul 
Franklin. 

— Vreau să vă amintesc, domnule, că 
deocamdată n-aveţi nici o dovadă că m- 
aş fi înşelat întrucîtva. De asemenea că sînt 
ofiţer de poliţie şi prin urmare este de 
datoria dumneavoastră ca cetăţean cinstit 
să mă ajutaţi, dindu-mi toate informaţiile 
speciale pe care se în- tîmplă să le deţineţi, 
prin cine ştie ce împrejurare. 

— Nu deţin nici un fel de informaţii speciale, 
îi răspunse domnul Franklin 

— Una dintre servitoarele casei — continuă 
sergentul ca şi cum nici nu ar fi auzit 
spusele domnului Fran- klin — v-a vorbit 
aseară între patru ochi, domnul meu. 

— Nu am nimic de spus, repetă domnul 
Franklin. 


172 


Stînd alături de ei fără să scot o vorbă, îmi 
adusei aminte cum se întredeschisese uşa 
aseară. Dar abia-mi trecuse prin gînd acest 
lucru — că se şi ivi ca din senin la capătul 
aleii, cine credeți? Tocmai Rosanna 
Spearman! Era urmată de Penelope, care, se 
vedea bine, încerca s-o aducă înapoi în 
casă. Văzînd că domnul Franklin nu e singur, 
Rosanna se opri locului. Domnul Franklin le 
zări pe fete; sergentul însă se prefăcu a nu 
le fi băgat de seamă; vorbea ca şi cum ar fi 
dus mai departe o discuţie începută mai 
înainte 

— Nu trebuie să vă temeţi, domnule, că-i 
faceţi vreun rău fetei, îi spuse el domnului 
Franklin, vorbind tare ca să-l audă 
Rosanna. Dimpotrivă, vă recomand să mă 
onoraţi cu încrederea dumneavoastră, dacă 
vă interesează în vreun fel Rosanna 
Spearman. 

Domnul Franklin se prefăcu şi el că nu le 
văzuse pe fete şi răspunse tare: 

— Nu mă interesează de loc Rosanna 
Spearman. 

Mă uitai spre capătul aleii. De la distanţa 
aceea văzui doar că Rosanna se răsuci pe 
călciie în clipa cînd îl auzi pe domnul 
Franklin vorbind şi se înapoie în casă. 


173 


Tocmai atunci sună  clopoţelul pentru 
gustarea de dimineaţă. 

— Eu plec la Frizingliali, domnule 
Betteredge, şi mă voi întoarce înainte de ora 
două, îmi spuse sergentul.  Şi-şi văzu de 
drum, fără alte vorbe, scutindu-ne cîteva 
ceasuri de prezenţa lui. 

— Trebuie să-i explici totul Rosannei, îmi 
spuse domnul Franklin cînd rămaserăm 
singuri.  Sergentul Cuff ne-a întins la 
amiîndoi o cursă. Voia să mă pună pe mine 
în încurcătură, sau s-o enerveze pe ea, 
nădăjduind ca în felul acesta să ne provoace 
să vorbim. Atunci n-am găsit pe dată o 
cale mai bună de a ieşi din încurcătură decit 
aceea pe care am urmat-o. Spusele mele au 
oprit-o pe fată să zică ceva. E limpede că 
sergentul a tras cu urechea la ce ţi-am 
vorbit aseară. 

— Cit despre trasul cu urechea, conaşule, 
am băgat eu de seamă că o să ne facem cu 
toţii vinovaţi de asta, dacă lucrurile mai ţin 
aşa multă vreme. Pentru oameni în situaţia 
noastră, iscodirea, trasul cu urechea, pri- 
virile pe furiş pe la uşi, sînt lucruri obişnuite. 
lerta- ţi-mi aceste vorbe, conaşule. Taina 
asta îngrozitoare care apasă asupra casei 
noastre mă scoate din minţi. N-am să uit 


174 


ce mi-aţi spus. Am să profit de primul prilej 
să-i explic totul Rosannei Spearman. 

Cele petrecute în casă şi afară în timpul cînd 
sergen- tul Cuff se afla la Frizinghall, se pot 
descrie pe scurt astfel: 

Domnişoara Rachel aştepta trăsura, 
încăpăţinîndu-se să rămînă închisă în 
camera ei. După gustarea de dimi-neaţă 
domnul Franklin făcu o plimbare lungă ca să 
se mai liniştească. Numai eu l-am văzut cînd 
a plecat. În acelaşi timp stăpînă-mea, 
care nu voia să vorbească despre Piatra 
Lunei, mă trimise după tot felul de tre- buri. 
— Aşteaptă pînă se întoarce individul, zise 
ea, referin- du-se la sergent. 

Plecînd de la stăpină, m-am dus în camera 
mea unde mă aştepta Penelope. 

— Tată, tare aş vrea să vii să vorbeşti cu 
Rosanna, îmi spuse ea; sînt foarte 
neliniştită din pricina ei. Mă tem că fără să 
vrea, domnul Franklin a jignit-o îngrozitor. 

— Dar ce i-a venit Rosannei să iasă pe aleea 
din grădină? o întrebai. 

— O nebunie a ei. Voia cu orice preţ să 
vorbească cu domnul Franklin azi dimineaţă. 
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o 
opresc, doar ai văzut. N-am putut nici 


175 


măcar s-o smulg de acolo ca să nu-i ajungă 
la ureche vorbele acelea îngrozitoare. 

— Ei, lasă, lasă, i-am spus eu — doar nu s-a 
întîm- plat nimic care să jignească 
sentimentele Rosannei. 

— Cum nimic, tată? Cînd domnul Franklin a 
zis că fata nu-l interesează de loc — vai! şi 
a spus-o pe un ton aşa de nemilos! 

— Anume a făcut-o, i-am răspuns eu. 

— Asta-i spuneam şi eu, tată. Şi pe urmă ea 
n-are nici un drept să se aştepte ca el s-o 
bage în seamă, cituşi de puţin. Dar se 
pare că şi-a pierdut săraca şi mîndrie, şi 
tot. Zău, tată, m-am speriat uitîndu-mă la ea 
cînd a rostit domnul Franklin vorbele 
acelea. Se prefăcuse parcă într-o stană de 
piatră. Din clipa aceea a prins să lucreze ca 
o lunatică. 

Începusem şi eu să fiu neliniştit. Îmi amintii 
ce se petrecuse seara între domnul Franklin 
şi Rosanna. Păruse atunci rănită pînă în 
adincul inimii; iar acum primise o nouă 
lovitură, sărmana. Îi făgăduisem domnului 
Franklin să vorbesc cu Rosanna şi se părea 
că venise momentul potrivit să mă ţin de 
cuvînt. 


176 


O găsii pe fată, palidă şi calmă, măturînd 
coridorul din faţa dormitoarelor. Umbre 
ciudate îi întunecau ochii trişti. 

— Capul sus, Rosanno, îi zisei eu, nu mai fi 
necăjită; am să-ţi spun ceva din partea 
domnului Franklin. 

Apoi  încercai să-i explic cum stăteau 
lucrurile. 

— Domnul Franklin e într-adevăr foarte bun. 
Te rog să-i mulţumeşti din partea mea. 
Altceva nu-mi mai spuse. Mă ascultă şi-mi 
vorbi ca prin vis. 

— Rosanna, eşti sigură că înţelegi ce-ţi 
spun? 

— Foarte sigură. 

Dar nu-mi răspundea ca o femeie vie, ci ca O 
mario-netă. Şi între timp nu se opri din 
măturat. 

— Rosanna, tu ai ceva pe cuget care te 
apasă. Dece nu-ți descarci sufletul? 

— Ba am să mi-l descarc. 

— Cui, stăpiînei? 

— Nu, domnului Franklin! 

li spusei că domnul Franklin plecase să facă 
o plim-bare. 

— N-are a face, îmi răspunse ea. N-am să-l 
tulbur astăzi pe domnul Franklin. 


177 


Mă privi atent şi grav, apoi prinse iar să dea 
cu mă- tura. 

— Te rog lasă-mă să-mi văd de lucru, îmi 
mai spuse ea. Vreau să miîntui treaba. 

Nu mai aveam nimic să-i spun. 

— Cred că e cazul să chemăm doctorul, 
şoptii Pene- lopei. 

Fiică-mea îmi aminti atunci că domnul Candy 
este bolnav. Puteam să-l chemăm însă pe 
ajutorul lui — un oarecare Ezra Jennings. Dar 
niciunul dintre noi nu-l cunoştea prea bine şi, 
pe bună dreptate sau nu, nimeni nu-l 
iubea prea mult şi nici nu se încredea într- 
însul. Şi n-avea rost să chemăm pe un 
necunoscut care putea să-i facă fetei mai 
mult rău decit bine. 

Îmi trecu prin gînd să-i vorbesc stăpînei, dar 
ea se închisese în odaie cu domnişoara 
Rachel. Aşteptai zadarnic, pînă ce bătu 
ceasul două fără un sfert. După cinci minute 
auzii că cineva mă strigă pe nume şi 
recunoscui de îndată glasul. Sergentul Cuff 
se întorsese de la Frizinghall. 


CAPITOLUL XVIII 


178 


Ducîndu-mă la uşa din faţă, mă întiîlnii pe 
scări cu sergentul. Nu voiam să-i arăt că mă 
interesează rezultatul anchetei sale, şi totuşi 
nu mă putui opri să nu-l întreb: 

— Ce veşti de la Frizinghall? 

— l-am văzut pe indieni, îmi răspunse 
sergentul Cuff, şi am aflat şi ce a cumpărat 
Rosanna pe ascuns din oraş. Indienii vor fi 
eliberaţi săptămîna viitoare. Nici domnul 
Murthwite nici eu nu ne îndoim că au venit 
aici ca să fure Piatra Lunei. Dar planurile lor 
au fost răsturnate de ceea ce s-a întîmplat în 
casă miercuri noaptea, încît ei au tot atita 
legătură cu dispariţia giuvaerului cît ai şi 
dumneata. Un lucru pot să-ţi spun însă, 
domnule Betteredge: dacă noi nu vom găsi 
Piatra Lunei, au s-o găsească ei în orice caz. 
Vei mai auzi cîndva de cei trei scamatori, 
ascultă-mă pe mine. 

— Asta în privinţa indienilor, dar ce e cu 
Rosanna? Sergentul Cuff clătină din cap. 

— Aici misterul e mai de nepătruns ca 
oricînd, îmi răspunse el. Am reuşit să-i dau 
de urme într-un anumit magazin din 
Frizinghall, de unde n-a cumpărat altceva 
decit o bucată lungă de pînză — îndeajuns 
ca să poată face din ea o cămaşă de noapte. 


179 


— O cămaşă de noapte? Pentru cine? 
întrebai eu. 

— Pentru ea, fireşte. Joi dimineaţa, între 
douăspre- zece şi trei ea s-a furişat în 
camera tinerei dumitale stă- pine ca să se 
îngrijească de ascunderea diamantului. Cînd 
să se întoarcă în camera ei, a atins cu 
cămaşa de noapte vopseaua proaspătă de 
pe uşă. Probabil că pata n-a ieşit la spălat şi 
pentru ca să nu-i lipsească nimic din 
rufărie, nu putea distruge cămaşa de noapte 
fără să-şi facă mai întîi una la fel. 

— Şi ce dovadă aveţi că este vorba de 
cămaşa de noapte a Rosannei? întrebai eu. 

— Materialul pe care l-a cumpărat. Dacă ar fi 
fost vorba de cămaşa domnişoarei Verinder, 
ar fi cumpărat dantelă, volănaşe şi altele. 
Dar o bucată de pînză sim-plă e pentru o 
cămaşă de noapte simplă, de servitoare. 


Întrebarea e acum — de ce ascunde ea 
cămaşa de noapte pătată în loc s-o distrugă? 
Dacă ea nu ne spune, va trebui să cercetăm 
ascunzătoarea de la Nisipurile Mişcătoare. 

— Dar cum o să găsiţi locul exact? 

(Ca să nu vă atît curiozitatea, hai să vă 
informez de pe acum: experienţa îi 


180 


spunea sergentului Cuff că Rosanna păstra 
la ea planul ascunzătorii.) 

— Acum, domnule Betteredge, urmă el, la 
treabă! Unde e Joyce? l-am spus să n-o 
slăbească din ochi pe Rosanna. 

Joyce era polițistul de la Frizinghall pe care 
inspecto-rul-şef  Seegrave îl lăsase la 
dispoziţia  sergentului Cuff. Tocmai cînd 
punea această întrebare, ceasul bătu două 
şi, foarte punctual, trăsura veni s-o ducă pe 
domnişoara Rachel la mătuşa ei. 

— Ei, să facem lucrurile pe rînd, nu toate 
deodată; mai întîi trebuie să vorbesc cu 
domnişoara Verinder, zise sergentul Cuff, şi-i 
făcu semn lui Samuel să se dea jos de pe 
scăunelul din spatele trăsurii şi să vină la el. 
— Un prieten al meu pe care ai să-l zăreşti 
aşteptind ascuns între copaci, îi spuse el, se 
va urca din mers pe scâunelul de dinapoi 
alături de tine. N-ai altceva de făcut decit să 
închizi ochii şi să-ţi ţii gura. 

Cu aceste vorbe îl trimise pe servitor la locul 
său. Era limpede că domnişoara Rachel avea 
să fie supravegheată în taină. Auzi, să aibă o 
iscoadă la spatele ei, chiar în trăsura mamei 
sale! 

Stăpîna ieşi prima din casă şi fără să ne 
spună o vorbă vreunuia dintre noi, se opri în 


181 


capul scărilor, neclintită ca o statuie, 
aşteptind să apară fiică-sa. 

Peste o clipă doar cobori şi domnişoara 
Rachel; era îmbrăcată foarte frumos şi purta 
o pălăriuţă elegantă de pai cu voal alb. 
Părul ei negru şi bogat se ivea de sub 
pălărie, lucios ca şatenul. Faţa ei frumoasă 
era neschimbată, doar în ochi şi pe buze se 
desluşea ceva deosebit. Ochii îi erau mai 
aprinşi şi mai sălbatici, iar buzele îşi 
pierduseră zîmbetul şi orice umbră de 
culoare, încît de abia le recunoscui. O sărută 
în pripa pe maică-sa spunîndu-i: „Mamă, 
încearcă, te rog, să mă ierţi”, apoi îşi trase 
cu atîta violenţă voalul peste faţă, încît îl 
sfişie. In aceeaşi clipă se şi urcă în trăsură. 
Dar sergentul Cuff se dovedi la fel de iute; 
tocmai cînd ea punea piciorul pe scară, el 
se şi afla lîngă trăsură. 

— Vreau să vă spun două vorbe, 
domnişoară, înainte de a porni la drum. 
Plecarea dumneavoastră tocmai acum îmi 
pune noi piedici şi o să-mi fie mai greu să vă 
regăsesc diamantul. Incercaţi, vă rog, să 
înţelegeţi acest lucru şi  hotăriţi 
dumneavoastră dacă trebuie să rămineţi sau 
să plecaţi. 


182 


Domnişoara Rachel nici nu se sinchisi să-i 
răspundă, ci doar strigă vizitiului: 

— Miînă, Jones! 

Fără să mai rostească o vorbă, sergentul 
închise por-tieră trăsurii. În acelaşi moment 
domnul Franklin cobori în goană scările şi 
întinzînd mîna, spuse: 

— La revedere, Rachel. 

— Mînă, Jones! strigă domnişoara Rachel 
mai înverşunată ca înainte, fără să-l ia în 
seamă pe domnul Franklin mai mult decit pe 
sergentul Cuff. 

Domnul Franklin se trase înapoi ca trăsnit. 
Trăsura porni. 

— Îndeplineşte-mi, te rog, o ultimă 
rugăminte,  Bettered- ge, zise domnul 
Franklin, întorcîndu-se către mine cu ochii în 
lacrimi. Du-mă, te rog, la gară, cît se poate 
de repede! 

In acea clipă domnişoara Rachel îl făcuse să- 
şi piardă dirzenia lui de bărbat. Judecaţi şi 
dumneavoastră după asta cît de mult 
trebuie să fi ţinut el la ea. 

— Vreau să te văd înainte de a pleca, 
Franklin, îi zise stăpîna cu glasul frînt de 
durere — şi apoi se retrase în camera ei. 
Domnul Franklin intră şi el în casă. Am 
rămas faţă-n faţă cu sergentul Cuff, care îşi 


183 


înfundase mîinile în buzunare şi fluiera: „S-a 
ofilit şi ultima roză”. 

— Nu e vreme potrivită pentru fluierat acum, 
îi zisei eu furios. 

În clipa aceea zării în depărtare trăsura. Pe 
scăunelul de dinapoi se mai afla încă 
cineva în afară de Samuel. 

— Exact, răspunse detectivul, e vremea să 
acţionăm serios. Să începem cu Rosanna 
Spearman. Unde e Joyce? 

— Am trimis un băiat de la grajd să-l caute. 
— Ai auzit ce i-am spus domnişoarei 
Verinder, continuă sergentul pe cînd îl 
aşteptam pe Joyce, şi ai văzut cum a primit 
vorbele mele. Tinăra dumitale stăpînă nu 
călătoreşte singură în trăsura mamei sale — 
are o tovarăşă de drum, domnule 
Betteredge, şi numele ei este Piatra Lunei. 
Nu-i răspunsei nimic. Grăjdarul se întoarse 
urmat — cam în silă — de Joyce. 

Sc părea că Joyce nu ştia unde se afla 
Rosanna. li pierduse urma cam de vreun 
ceas. 

— Poţi să te întorci la treburile dumitale 
obişnuite de la Frizinghall, îi spuse liniştit 
sergentul. Mă tem, domnule Joyce, că nu eşti 
prea înzestrat pentru meseria noastră. La 
revedere! 


184 


Joyce se îndepărtă cu priviri vinovate, ţinînd 
ochii în pămînt de ruşine. Rămăsei uimit 
aflind că Rosanna nu era de găsit nicăieri. 

— Nu, domnule  Betteredge, îmi spuse 
sergentul răs- punzind parcă gîndurilor mele. 
Tîinăra dumitale prie-tenă, Rosanna, n-o să- 
mi scape printre degete aşa de uşor cum 
crezi. Atita vreme cît ştiu unde se află 
domnişoara Verinder, pot să dau şi de urma 
complicei sale. Astă noapte le-am împiedicat 
să se întilnească. Foarte bine. Dar se vor 
întîlni la Frizinghall. Ancheta trebuie, pur şi 
simplu, continuată în casa care o va 
adăposti pe domnişoara Verinder. Între timp, 
te rog adună din nou servitorii. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce 
nevoie aveţi iar de ei? întrebai eu. 

— Una din două, mi-a răspuns el: Rosanna s- 
o fi dus la Frizinghall, ori la ascunzătoarea 
de la Nisipurile Mişcătoare. Trebuie să aflăm 
mai întîi cu care din slujnice s-a văzut în 
ultimul moment, înainte de a pleca din casă. 
Se dovedi că Nancy, ajuloarea bucătăresei, o 
văzuse, cea din urmă pe Rosanna, pe cînd 
se furişase afară din casă cu o scrisoare în 
mînă şi o auzise rugindu-l pe băiatul de la 
măcelărie să pună scrisoarea la poşta din 
Frizinghall. Băiatul se uitase la adresă şi 


185 


spusese că n-avea nici un rost să pună la 
poşta din Frizinghall o scrisoare adresată 
cuiva din Cobb's Hole, pentru că 

ar face două zile pînă în sat. Rosanna îl 
lămurise atunci că nu-i pasă cînd avea să 
ajungă scrisoarea şi băiatul îi făgăduise că 
avea să facă ceea ce-l ruga. După asta 
nimeni altcineva n-o mai văzuse pe 
Rosanna. — Ei? întrebai eu. 

— Ei bine, spuse sergentul, trebuie să mă 
duc la Frizinghall. Scrisoarea aceea conţine, 
fără doar şi poate, planul sau indicaţia 
ascunzătoarei. Trebuie să aflu de la poştă 
adresa de pe scrisoare şi dacă e aceea pe 
care o bănuiesc eu, lunea care vine o să-i 
facem o nouă vizită prietenei noastre, 
doamna Yolland. 

Plecai cu sergentul să poruncesc să se 
pregătească trăsura. In curtea grajdului aflai 
încă ceva în legătură cu fata dispărută. 


CAPITOLUL XIX 
Vestea dispariţiei Rosannei se răspîndise 
printre servitori. Un băieţel care era pus la 


treabă din cînd în cînd în grădină, poreclit 
„Nătăfleaţă”, o văzuse pe Rosanna cu o 


186 


jumătate de ceas mai înainte. Trecuse pe 
lîngă el spre plantaţia de brazi. Fata nu 
mergea, ci alerga către malul mării. 

— Măi Nătăfleaţă, îi zise sergentul, vrei să 
cîştigi un şiling? Dacă vrei, atunci hai cu 
mine. Domnule Betteredge, aşteaptă, te rog, 
cu trăsura gata de plecare pînă cînd m-oi 
întoarce eu. 

Porni cu mare iuţeală către Nisipurile 
Mişcătoare; micul Nătăfleaţă dădu un țipăt 
după care o luă repede pe urmele 
sergentului. 

O  nelinişte ciudată mă cuprinse. Mi se 
încîlciseră de tot gindurile. Nici nu ştiu cît 
timp trecuse de la plecarea sergentului spre 
plajă cînd Nătăfleaţă se întoarse în goană cu 
un bilet pentru mine: „Trimite-mi cît poţi de 
repede o gheată de-a Rosannei”. 

O trimisei pe prima servitoare care-mi ieşi în 
cale în camera Rosannei şi pe băiat îl 
trimisei înapoi să-i spună sergentului că vin 
chiar eu cu gheata. Nu era mijlocul cel mai 
iute de a-i îndeplini poruncile, dar voiam să 
fiu martor la ceea ce avea să se înlîmple şi s- 
o ocrotesc pe biata fată pe cit cu putinţă. 
Pe cînd mă apropiam de țărm, se adunau pe 
cer nori negri şi curînd începu să toarne cu 
găleata. Văzui apoi marea înfuriată şi silueta 


187 


neagră şi singuratică a sergentului Cuff pe 
plajă. Faţa lui mă înspăimînlă. Avea e) 
privire îngrozită. Imi smulse gheata din mîna 
şi o potrivi într-una din urmele de pe nisip 
care duceau drept spre stînci. Urma era într- 
adevăr lăsată de gheata fetei. Il apucai de 
braţ şi încercai să-i vorbesc, dar nu putui, 
aşa cum nu putusem nici mai înainte. El 
urmări paşii mai departe pînă acolo unde 
nisipurile se întîlnesc cu stîncile. Urmele de 
paşi duceau toate în aceeaşi direcţie 

— drept către stinci. Nu se vedea nicăieri 
nici o urmă venind de la ele înspre nisip. 

În cele din urmă sergentul se lăsă păgubaş. 
Mă privi din nou fără nici o vorbă; pe urmă 
îşi îndreptă ochii spre valurile din faţa 
noastră, care se zbuciumau întin- zîndu-se 
tot mai departe peste Nisipurile Mişcătoare. 
Mă uitai încotro se uita şi el şi-i citii pe faţă 
gîndul. 

— Fata a fost iarăşi la ascunzătoare, zise 
sergentul 

Cuff mai mult pentru sine, şi i s-a întîmplat 
un acci- dent fatal pe stîncile astea. 

Mie însă îmi reveniră în minte înfăţişarea 
schimbată a fetei, vorbele şi faptele ei şi 
toate îmi spuneau că sergentul nu ghicise 
adevărul înspăimîntător. Mă giîndii să-i 


188 


spun: „Domnule sergent, şi-a căutat singură 
moartea de care a murit”, dar nu! nu 
izbuteam să rostesc aceste vorbe. Mă 
cuprinse deodată un tremur cumplit şi căzui 
în genunchi pe plajă. Îmi apăruse înaintea 
ochi- lor Rosanna, aşa cum o văzusem în 
dimineaţa cînd mă dusesem după ea s-o 
aduc acasă. Şi o auzeam iarăşi spunîndu-mi 
că Nisipurile Mişcătoare o momeau parcă 
împotriva voinţei sale. 

Sergentul mă ridică cu blindeţe şi mă 
îndepărtă de locul unde fata-şi găsise 
sfîrşitul. Privind către dune, îi văzui pe 
servitorii de la conac şi pe Yolland pescarul, 
alergind cu toţii spre noi şi întrebînd în gura 
mare dacă am găsit fata. Sergentul le spuse 
în două vorbe că i s-o fi întîmplat vreun 
accident mortal. Auzind astea, mi se dezlegă 
limba. 

— Nu-i un accident! zisei eu. A venit în locul 
ăsta să-tulă de viaţă, gata să şi-o curme. 
Toată lumea amuţi. Apoi sergentul se 
întoarse către Yolland şi-l întrebă: 

— E vreo speranţă s-o găsim după ce s-or 
retrage apele? Dar Yolland răspunse: 

— Nici una. Ce înghite nisipul, păstrează pe 
veci. 


189 


La dune mă întîlnii cu grăjdarul, care venise 
fuga de acasă. Băiatul îmi întinse un bileţel: 
— Domnule Betteredge, m-a trimis Penelope 
cu biletul ăsta. Zice că l-a găsit în odaia 
Rosannei. 

Erau cuvintele ei de adio, către bătrînul care 
făcuse tot ce putuse ca să se 
împrietenească cu ea: 

„M-ai iertat adeseori, în trecut, domnule 
Betteredge. Cînd o să revezi Nisipurile 
Mişcătoare, caută să mă _ierţi încă o dată. 
Mi-am găsit mormîntul acolo unde mă 
aştepta. Domnule Betteredge, am trăit şi am 
murit plină de recunoştinţă pentru 
bunătatea dumitale”. 

Atita tot scria. Puţine cuvinte şi totuşi 
destule ca să-mi frîingă inima. Lacrimile îţi 
umplu uşor ochii cînd eşti tînăr şi începi 
viaţa; lacrimile îţi vin uşor şi cînd eşti bătrîn 
şi o părăseşti. Izbucnii în plins. 

Ne întoarserăm acasă pe-o ploaie torențială 
— ca să  dă-m peste necazurile şi groaza 
care ne aşteptau la conac. 


CAPITOLUL XX 


190 


Panica pusese stăpiînire pe tot personalul de 
serviciu. Cînd trecurăm prin dreptul camerei 
ei, stăpîna, care de groază îşi pierduse cu 
totul cumpătul, deschise brusc uşa şi veni 
lîngă noi. 

— Numai dumneata eşti vinovat de ceea ce 
s-a întîm-plat! îi strigă ea cu asprime 
sergentului. Gabriel!  Dă-i  nenorocitului 
ăstuia ceea ce i se cuvine şi să nu-l mai văd 
înaintea ochilor! 

Dintre noi toţi sergentul îşi mai păstra 
stăpînirea de sine. 

— Nu-s mai vinovat decît dumneavoastră de 
ceea ce s-a întîmplat, lady Verinder, zise 
el. Dacă peste o jumă-tate de oră tot veţi 
mai insista să plec din casă, voi accepta 
concedierea, dar banii nu. 

Cuvintele acestea fură rostite respectuos, 
dar foarte răspicat totodată — încît avură 
asupra stăpiînii înrîuri- rea aşteptată. Ea se 
lăsă condusă de domnul Franklin înapoi în 
camera ei. 

Stăpîna sună după o jumătate de oră. 
Ducîndu-mă să văd ce doreşte, îl întîlnii pe 
domnul Franklin tocmai ieşind din salonaşul 
mătuşii sale. Îmi spuse că stă- pîna era 
gata să-l primească pe sergentul Cuff fiind şi 


191 


eu de faţă; adăugă însă că mai întîi voia să-i 
vorbească el sergentului. 

— Aveţi într-adevăr de gind să plecaţi, 
conaşule? îl întrebai. Domnişoara Rachel o 
să-şi vină fără îndoială în fire dacă-i daţi 
răgaz. 

— O să-şi vină în fire, spuse domnul Franklin, 
numai cînd va auzi că am plecat şi că nu va 
mai da ochii cu mine. 

Din momentul cînd poliţia păşise pragul 
casei, era de ajuns să pomeneşti de numele 
domnului Franklin pen-tru ca domnişoara 
Rachel să se facă foc şi acesta parcă se 
ferea să recunoască în sinea lui acest lucru 
— pentru că îşi iubea prea mult verişoara — 
dar după ce plecase la mătuşa-sa, adevărul 
nu mai putea fi ocolit. De aceea luase 
domnul Franklin hotărîrea — singura hotărire 
pe care o putea lua un om de caracter — să 
părăsească moşia. 

El spuse sergentului ce avea să-i spună, 
chiar în prezenţa mea. Lady Verinder 
recunoştea că vorbise foarte pripit. Îl întrebă 
apoi pe sergentul Cuff dacă n-ar vrea să-şi 
primească onorariul şi să lase baltă afacerea 
diamantului, aşa cum se afla în acel 
moment. 


192 


— Nu, domnul meu, mie mi se plăteşte 
onorariul ca să-mi fac datoria. Nu-l pot primi 
pînă ce nu duc totul la bun sfîrşit. 

— Nu te înţeleg, rosti domnul Franklin. 

— Bine, am să vă explic, domnul meu, zise 
sergentul. Cînd am venit aici, m-am angajat 
să lămuresc taina diamantului dispărut. 
Acum sînt gata să-mi rostesc ultimul cuvînt. 
După ce-i voi spune ladyei Verinder ce să 
facă pentru a-şi redobindi Piatra Lunei, nu va 
mai apăsa răspunderea pe umerii mei. Lady 
Verinder va hotărî singură dacă vrea ca eu 
să continui. Dacă da, atunci voi primi ceea 
ce mi se cuvine, fiindcă voi fi îndeplinit ceea 
ce am pornit să fac. 

Avea atita dreptate, în felul cum vedea el 
lucrurile, încît nu mai puteai spune nimic. ÎI 
însoţii pe sergentul Cuff în camera stăpinei. 
La ultima întrevedere pe care o avusesem 
noi doi cu ea, nici nu-şi ridicase ochii de pe 
carte. De data asta însă lucrurile se 
schimbaseră în bine. lInfruntă căutătura 
sergentului cu o privire la fel de hotărită. 


CAPITOLUL XXI 


Ne aşezarăm şi stăpina începu vorba 
spunînd aceste cuvinte: 


193 


— Domnule sergent Cuff, îmi pare rău că te- 
am nedreptăţit. 

Cum era de aşteptat, glasul şi felul ei de a 
vorbi avură efect asupra sergentului. El ceru 
voie să-şi justifice purtarea. Spuse foarte 
respectuos că, în nici un caz, nu poate fi 
făcut răspunzător de sinuciderea fetei; nu 
spusese şi nu făcuse nimic spre a o pune în 
gardă pe Rosanna pentru că însuşi succesul 
anchetei depindea de aceasta. Intării şi eu 
că lucrurile stăteau într-ade- văr aşa. 

— Mi-a ajuns la ureche un zvon care ar 
putea fi moti-vul adevărat al sinuciderii şi 
care nu are nimic de-a face cu ancheta pe 
care o conduc. Mai mult încă, părerea mea 
personală este cu totul diferită; după cît cred 
eu, ceva legat de diamantul dispărut o 
frămînta şi-i ardea sufletul peste puterea ei 
de a îndura, încît o împinse pe biata fiinţă 
să-şi pună capăt zilelor. Nu ştiu ce anume 
o frăminta. Dar cunosc o persoană care 
poate să spună dacă am sau nu am 
dreptate. 

— Şi persoana se află acum în casă? întrebă 
stăpîna. 

— Persoana a părăsit casa, doamnă. 

Se aşternu asupra noastră o tăcere care mi 
se părea nesfirşită. 


194 


— Te referi la fiica mea? întrebă în cele din 
urmă stăpiîna. 

— Da, răspunse sergentul. 

In momentul cînd intrasem în odaie, stăpîna 
avea carnetul de cecuri pe masă fără 
îndoială pentru a-i plăti  sergentului 
onorariul. Acum îl puse înapoi în sertar. Mă 
durea sufletul văzind cum îi tremura mîna 
bietei cucoane. 

— Speram să-ţi pot recompensa serviciile 
aduse şi să ne despărţim fără ca numele 
fiicei mele să fie direct pomenit, spuse încet 
şi liniştit lady Verinder. Acum însă ai mers 
prea departe ca să mai pot da înapoi. Sînt 
datoare faţă de mine însămi şi faţă de 
copilul meu să stărui să rămii aici şi să 
vorbeşti fără ascunzişuri. 

— In această chestiune mie mi-e foarte 
neplăcut să vorbesc, iar dumneavoastră 
foarte neplăcut să ascultați. Stăpînă-mea îl 
întrerupse. 

— Poate ar fi mai puţin neplăcut pentru 
dumneata, dacă aş da chiar eu exemplul 
vorbind fără înconjur, spuse ea. Dumneata 
bănuieşti că domnişoara Verinder ne trage 
pe toţi pe sfoară, ascunzind diamantul 
pentru cine ştie ce scop tainic ai ei. E 
adevărat? 


195 


— Adevărul adevărat, mylady. 

— Perfect. Acum, înainte de a te lăsa să 
vorbeşti, trebuie să-ţi spun, ca mamă a 
domnişoarei Verinder, că ea nu e nicidecum 
în stare să facă ceea ce bănuieşti dumneata 
că ar fi făcut. Sînt sigură că împrejurările te- 
au indus în mod fatal în eroare în acest caz. 
Eu îmi cunosc copilul. Se întoarse către mine 
şi îmi întinse mîna pe care eu i-o sărutai în 
tăcere. Poţi continua, îi spuse ea sergentului. 
Sergentul Cuff se înclină. In acea clipă faţa i 
se în-duioşa de parcă i-ar fi fost milă de ea. 
Era totuşi lim- pede că rămăsese neclintit în 
convingerile sale. 

li spuse stăpînei mele că de douăzeci de ani 
a fost folosit ca om de încredere în felurite 
scandaluri de familie. Din practica pe care o 
avea în această privinţă a ajuns să ştie că 
uneori tinerele  domnişoare din înalta 
societate au datorii secrete pe care le 
tăinuiesc faţă de rudele lor. In cazul 
diamantului dispărut, un anume lucru l-a 
izbit, trezindu-i bănuieli. Domnişoara Rachel 
arătase că nu-i putea suferi pe domnul 
Blake, pe inspectorul Seegrave şi pe el, pe 
sergent, cu alte cuvinte tocmai pe cei trei 
oameni care încercaseră s-o ajute să-şi 
recapete  giuvaerul. Cu experiența lui, 


196 


sergentul îşi explica purtarea domnişoarei 
Verinder, care altfel ar fi rămas de neînțeles. 
Această experienţă îi spunea că tînăra dom- 
nişoară avea anumite datorii pe care nu le 
putea mărturisi, dar care trebuiau plătite. De 
aci concluzia că păstra diamantul ascuns 
ca să-şi acopere datoriile. O întrebă pe 
stăpîna mea ce mai putea invoca împotriva 
afirmațiilor sale 

— Ceea ce am spus şi pînă acum, îi răspunse 
stăpîna mea. Împrejurările te-au indus în 
eroare. 

Ajungînd la această concluzie, continuă 
sergentul, se botărise s-o verifice pe teren. 
Propusese de aceea cercetarea 
garderobelor. Toată lumea  încuviinţase; 
domnişoara Verinder însă refuzase să se 
supună  percheziţiei. O  prevenise pe 
domnişoara Verinder că plecarea ei îl va 
împiedica să găsească Piatra Lunei; şi ea 
plecase, fără să ţină seamă de asta. Cum se 
explică toate lucru-rile astea dacă ea n-ar 
avea nici un amestec în pierde- rea 
diamantului? 

Nici stăpîna nici eu nu dădurăm nici un 
răspuns. 

— Fiind lămurit în privinţa  domnişoarei 
Verinder, continuă sergentul Cuff, trebuia să 


197 


aflu dacă avea vreun complice printre 
servitori. Ceea ce voi spune acum se referă 
la Rosanna Spearman. Am recunoscut-o pe 
tinăra aceasta cînd a adus aici în cameră 
condica de rufe date la spălat. Văzind-o pe 
Rosanna am bănuit imediat că e amestecată 
în pierderea diamantului. Nu vreau ca 
mylady să creadă că am fost nedrept cu 
biata fată. Dacă ar fi fost vorba de un 
simplu furt, n-aş fi bănuit-o pe Rosanna. Era 
însă, după părerea mea, un caz de în- 
şelăciune pusă la cale cu dibăcie şi cu de- 
amănuntul, la spatele căreia se ascundea 
proprietara diamantului. In- trucit aveam 
această părere, iată prima întrebare care 
se impunea: se mulțumea oare domnişoara 
Verinder să ne facă pe toţi să credem că 
Piatra Lunei fusese fu- rată? Dacă aşa 
stăteau lucrurile, Rosanna putea fi de folos 
pentru a ne împinge pe toţi pe o pistă falsă. 
Mai aveam şi un alt motiv s-o suspectez pe 
Rosanna. Cine ar fi putut fi mai potrivită s-o 
ajute pe domnişoara Verinder să vîndă 
diamantul în taină ca să facă rost de 
bani? De un mijlocitor nu se putea lipsi şi 
Rosanna era tocmai persoana de care avea 
nevoie. Cunoştea probabil, de pe vremea 
cînd se  îndeletnicise cu furtişagul, pe 


198 


vreunul din puţinii cămătari ai Londrei 
dispuşi să avanseze o sumă mare de bani 
pentru un giuvaer ca Piatra Lunei, fără să 
pună întrebări neplăcute. Nu ui- taţi acest 
lucu, mylady, şi acum permiteţi-mi să vă 
spun că bănuielile mi-au fost îndreptăţite de 
propriile fapte ale Rosannei. 

Şi-i povesti stăpinei mele toate întîmplările 
pe care dumneavoastră şi cu mine le 
cunoaştem destul de bine. Pînă şi lady 
Verinder se speriase de ce-i fu dat să 
audă acum. 

După ce expuse cazul în întregime, 
sergentul adăugă: 

— Există două căi pe care ancheta noastră 
se poate încheia cu succes. Una e sigură, iar 
cealaltă o expe-rienţă îndrăzneață şi nimic 
altceva. Mylady, va trebui să alegeţi. 
Stăpîna casei îi făcu semn să continue. 


— Atunci să începem cu ceea ce este sigur. 
Fie că domnişoara Verinder rămîne la 
Frizinghall, fie că se întoarce aici, propun să 
supraveghem îndeaproape tot ce face — 
oamenii cu care se întilneşte, scrisorile pe 
care le va scrie şi primi. 

— Şi apoi? întrebă stăpîna. 


199 


— Apoi, cu îngăduinţa dumneavoastră, am 
să introduc în casă ca slujnică, în locul 
Rosannei, o femeie obiş-nuită cu anchete 
tainice de felul acesteia. 

— Şi apoi? repetă stăpîna. 

— In sfîrşit, voi trimite pe unul din subalternii 
mei să stea de vorbă cu acel cămătar de 
care am pomenit adineauri şi al cărui nume 
şi adresă le-a cunoscut domnişoara Verinder 
prin Rosanna. In felul acesta aruncăm un lat 
în jurul diamantului şi-l strmgem tot mai 
mult şi mai mult pînă ce îl vom găsi în 
posesia domnişoarei Verinder. 

Pentru prima dată o auzii pe stăpîna vorbind 
cu miînie. 

— Consideră propunerea dumitale respinsă 
— zise ea — şi treci la cealaltă cale pe care 
vrei să duci ancheta la bun sfîrșit. 

— Cealaltă cale la care mă gindesc este o 
încercare cutezătoare. Cred că mi-am format 
o părere judicioasă cu privire la firea 
domnişoarei Verinder. E prea iute la mînie şi 
prea puţin obişnuită cu înşelăciunea ca să fie 
făţarnică în lucruri mărunte. Tocmai de 
această tră-sătură a firii ei propun eu să ne 
folosim. Vreau să-i provoc pe neaşteptate un 
şoc puternic. Vreau să-i aduc la cunoştinţă 
domnişoarei  Verinder, pe  neaştep-tate, 


200 


moartea Rosannei, în speranţa că bunele ei 
sen-timente o vor îndemna să-şi descarce 
sufletul. Acceptă lady Verinder acest plan? 
Stăpîna mă uimi peste măsură răspunzind 
imediat: 

— Da, îl accept. 

— Trăsura e gata, zise atunci sergentul. 
Mylady, ră- mîneţi cu bine. 

Dar, cu un gest al miinii, stăpîna îl opri, chiar 
cînd ajunsese la uşă. 

— O să facem apel la bunele sentimente ale 
fiicei mele, zise ea. Dar fiind mama ei, cer 
dreptul să fac chiar eu acest lucru. 
Dumneata vei rămîne aici, şi mă voi duce 
eu la Frizinghall. 

Prima oară în viaţa lui, marele Cuff rămase 
mut de uimire, exact ca un om obişnuit. 

— Pe două lucruri te poţi bizui, îi spuse ea 
sergen- tului Cuff în hol. Voi încerca 
experienţa cu fiica mea cu tot atita 
îndrăzneală ca şi dumneata. Şi vei afla re- 
zultatul în seara aceasta, înainte de plecarea 
ultimului tren spre Londra. 

Acestea zise, se urcă în trăsură şi porni spre 
Frizin- ghall. 


CAPITOLUL XXII 


201 


După plecarea stăpinei avui răgaz să mă 
gîndesc la sergentul Cuff. L-am găsit în hol 
stind pe scaun şi răsfoindu-şi agenda cu 
însemnări. 

— Luaţi note în privinţa anchetei? îl întrebai. 
— Nu, îmi răspunse sergentul. Mă uit să văd 
ce an- chetă vine la rînd. 

— Ooo! făcui eu. Va să zică credeţi că aici aţi 
ter-minat? 

— Cred că lady Verinder e una din cele mai 
înțelepte femei din Anglia, răspunse 
sergentul Cuff. Şi mai cred că face mai 
degrabă să-ți desfeţi privirile cu un trandafir 
decît cu un diamant. Unde e grădinarul, 
domnule Betteredge? 

Altceva nu-mi mai spuse în privința 
diamantului. După un ceas îi auzii glasul din 
seră; discuta aprins cu grădinarul despre 
trandafiri. 


* * 


Trăsura se întoarse cu o jumătate de oră şi 
ceva mai devreme decit o aşteptam. Stăpina 
se hotărise să ră- mînă deocamdată la sora 


202 


ei. Grăjdarul aducea două scrisori din partea 
stăpînei. Una domnului Franklin, iar cealaltă 
mie. 

Îi trimisei domnului Franklin scrisoarea în 
bibliotecă, iar pe a mea o citii în camera 
mea. Un cec, care căzu dinăuntru cînd 
deschisei plicul, îmi arăta că sergen- tul 
Cuff fusese eliberat de însărcinarea de a 
ancheta furtul diamantului. Am trimis 
imediat după el şi i-am citit scrisoarea: 
«Bunul meu Gabriel, te rog adu la cunoştinţă 
sergentului Cuff că mi-am ținut promisiu- 
nea, cu următorul rezultat în ceea ce o 
priveşte pe Rosanna: domnişoara Verinder 
declară solemn că n-a schimbat nici un 
cuvînt între patru ochi cu Rosanna, 

de cînd fata a păşit pragul casei mele. Nu s- 
a întîl- nit cu ea nici o clipă în seara cînd 
a dispărut diaman- tul şi nici după aceea. 
Acesta este răspunsul pe care l-am 
obţinut dezvăluindu-i pe neaşteptate fiicei 
mele vestea sinuciderii Rosannei, aşa cum a 
socotit nimerit detectivul. 

După asta i-am vorbit aşa cum am crezut eu 
mai  po-trivit ca s-o impresioneze: am 
prevenit-o că trezeşte bănuielile cele mai 
neplăcute. Răspunsul ei la aceasta eœ cît se 
poate de limpede: nu datorează nici un ban 


203 


nimănui. Diamantul nu este şi nu a fost 
niciodată în posesia ei, de cînd l-a pus în 
dulăpior, miercuri noap-tea. 

lată exact cuvintele pe care le-a mai 
adăugat: „Va veni ziua cînd vei şti de ce 
nu-mi pasă ciîtuşi de puţin că sînt bănuită şi 
de ce mă ascund chiar şi de tine. Am 
făcut foarte multe pentru care mama mea 
poate să mă compătimească — dar n-are 
de ce să roşească pentru mine”. 

Citeşti scrisoarea mea sergentului Cuff şi 
apoi înmi- nează-i cecul pe care îl trimit 
alăturat. Spune-i că sînt convinsă de cinstea 
şi inteligenţa lui, dar sînt mai si-gură ca 
oricind că în acest caz împrejurările l-au 
indus în mod fatal în eroare». 

Cu acestea se încheia scrisoarea ei. îl 
întrebai pe sergentul Cuff dacă are de făcut 
vreo observaţie. Ser- gentul se uită la cec şi 
spuse că suma e atit de generoasă, încît n-o 
s-o uite atunci cînd se va ivi prilejul să-şi 
amintească de ea. 


— Ce vreţi să spuneţi? îl întrebai. 

— Un asemenea scandal de familie e dintre 
acelea care izbucnesc din nou cînd nici nu 
te aştepţi. Nu vor trece multe luni şi cazul 


204 


diamantului Piatra Lunei va da din nou de 
furcă detectivilor. 

Aceste vorbe însemnau, după părerea lui, că 
domni-şoara Rachel o păcălise şi pe mama 
ei printr-o serie de minciuni. 

— Domnule sergent, socotesc cuvintele 
dumneavoastră o insultă la adresa stăpinei 
mele şi a fiicei ei! 

— Domnule  Betteredge,  socoteşte-le o 
prevenire pen-tru dumneata şi o să fii mai 
aproape de adevăr. 

Fierbeam de furie, dar încrederea cu care 
îmi dădu acest răspuns mă sili să-mi ţin 


gura. 
Mă dusei la fereastră ca să mă mai liniştesc; 
şi pe cine credeţi că-l văzui în curte? 


Tocmai pe grădinar; aştepta să continue cu 
sergentul discuţia despre trandafiri, în drum 
spre gară. 

— Ei, lasă, lasă, îmi zise sergentul, n-o să 
începem iar să ne ciorovăim. Nu mai spun 
nici o vorbă despre lady Verinder şi nici 
despre domnişoara Verinder — am să fac 
doar pe profetul de data aceasta, şi numai 
de dra- gul dumitale. Am să-ţi spun la 
despărţire trei lucruri care se vor adeveri în 
viitor. 

— Spuneţi-le! 


205 


— În primul rînd, grăi sergentul, familia 
Yolland îţi va da ceva de veste — lunea 
viitoare cînd poştaşul va preda la Cobb's 
Hole scrisoarea Rosannei, 

Cu aceste cuvinte parcă îmi azvirli o găleată 
cu apă 


rece în faţă. Nu-mi trecuse prin minte că 
susţinind nevinovăția domnişoarei Rachel, 
purtarea  Rosannei rămi- nea cu totul 
inexplicabilă: de ce croise o nouă cămaşă 
de noapte, de ce o ascunsese pe cea pătată 
şi toate celelalte. 

— În al doilea rînd, continuă sergentul, cei 
trei in- dieni îşi vor face din nou apariţia, fie 
aici, dacă domnişoara Rachel rămîne la 
conac, fie la Londra, dacă domnişoara 
Rachel se duce acolo. 

Această a doua prorocire am privit-o cu 
destulă uşurinţă, fiind convins de 
nevinovăția tinerei mele stăpiîne. 

— Ei, şi a treia? întrebai. 

— A treia şi ultima, spuse sergentul, mai 
curind sau mai tîrziu o să auzi ceva şi 
despre cămătarul acela din Londra, despre 
care am mai pomenit. Dă-mi, te rog, agenda 
dumitale să-ţi notez acolo numele şi adresa 
lui. Zis şi făcut. Mi-a scris pe o foaie albă: 


206 


„domnul Septimus Luker, Piaţa Middlesex, 
cartierul Lambeth, Londra”. 

Cu aceasta, sergentul îmi strînse mîna, mă 
pofti să-l vizitez la căsuţa de lîngă Londra 
unde avea să crească trandafiri după ce l-or 
scoate la pensie şi ieşi repede în curte. Pe 
urmă plecă cu grădinarul, continuînd dis- 
cuţia lor înflăcărată despre trandafiri. Cînd 
începui să-i pierd din ochi, grădinarul tocmai 
clătina din cap, încăpăţinat cum era, iar 
sergentul Cuff îl prinsese de braţ ca pe un 
arestat. Ei nu, zău, orice-aş face, îmi plăcea 
sergentul şi pace — măcar că nu-l puteam 
suferi. 


CAPITOLUL XXIII 


Ţinusem trăsura pregătită pentru cazul cînd 
domnul Franklin ar insista să plece cu trenul 
chiar în acea seară. lvirea bagajelor jos, 
urmate în scurt timp de domnul Franklin în 
carne şi oase, îmi dădu a înţelege destul de 
limpede că măcar o dată în viaţa lui nu-şi 
schimbase hotărîrea. 

— Va să zică, chiar v-aţi hotărît, conaşule? îl 
întrebai eu întîlnindu-l în hol. De ce nu mai 


207 


aşteptaţi o zi- două, poate că domnişoara 
Rachel se va răzgindi? 

În loc să-mi răspundă, îmi întinse scrisoarea 
pe care i-o trimisese lady Verinder. In cea 
mai mare parte a ei conţinea lucruri care 
îmi erau cunoscute. La sfirşit însă adăuga, 
referitor la domnişoara Rachel, ceva care 
explica hotărîrea domnului Franklin. „Te vei 
mira că-i îngădui fiicei mele să nu-mi 
dezvăluie misterul diamantului, care pentru 
Rachel nu e un mister. E cu putinţă oare aşa 
ceva din partea mea? Da, este, dată fiind 
sta- rea de acum a Rachelei. O stăpîneşte o 
stranie înda-torire de a păstra tăcerea într- 
un scop pe care nu-l pot bănui. Starea ei de 
tulburare nervoasă îţi stirneşte mila. Nu mă 
încumet să aduc iar vorba despre diamant, 
pînă ce timpul nu va fi făcut ceva ca s-o 
liniştească. 

Planurile mele de viitor sînt s-o duc pe 
Rachel la Londra — în parte pentru o 
schimbare în toate privinţele, în parte pentru 
a cere sfatul celor mai buni medici. Nu te pot 
ruga să ne vizitezi la Londra. Dra- gul meu 
Franklin, trebuie să ai şi tu răbdare ca şi 
mine, să aştepţi, cum aştept şi eu, vremuri 
mai bune. Cu Rachel nu se poate sta de 
vorbă ca lumea — nu putem decit să o 


208 


compătimim. Îmi pare rău că trebuie să 
spun acest lucru, dar deocamdată e mai 
bine să nu fiţi laolaltă tu şi Rachel. 
Singurul sfat pe care ţi-l pot da este 
să-i dai răgazul să se îndrepte”. 

Îi înapoiai domnului Franklin scrisoarea, 
sincer mîh- nit, fiindcă ştiam cît de mult o 
iubea pe tinăra mea stăpină; şi văzui că 
scrisoarea căzuse ca un pumnal înfipt în 
inimă. 

— Înainte de a veni eu de la Londra cu 
afurisitul ăla de diamant, spuse el, cred că 
în toată ţara nu era cămin mai fericit decit 
ăsta. Şi acum, uite ce s-a ales! Toţi s-au 
împrăştiat, s-au dezbinat — pînă şi aerul 
pe care-l respiră e otrăvit de mister şi 
bănuială! As-cultă-mă pe mine, Betteredge, 
Piatra Lunei a slujit răzbunării colonelului! 
Acestea zise, îmi strînse mîna şi se îndreptă 
spre tră-sură. 

Am coborit scările în urma lui. Era tare trist 
să-l vezi părăsindu-şi astfel casa bătrinească 
în care îşi petre- cuse cei mai fericiţi ani din 
viaţa lui. 

— Măcar  spuneţi-ne unde vă  duceţi, 
conaşule! îl ru- gai eu. 

Domnul Franklin îşi trase deodată pălăria pe 
ochi. 


209 


— Unde mă duc? spuse el. La dracu’ mă 
duc! 

Intr-o clipă nu-l mai văzui şi nu-l mai auzii. 
Cu toate cusururile şi trăsnăile lui, era un 
gentleman tare plă- cut şi de treabă! Multă 
tristeţe lăsă în urmă-i cînd plecă din casa 
stăpinei! 

In seara aceea doar pipa şi „Robinson 
Crusoe” mă mai îmbărbătară, împiedicînd 
deznădejdea să mă biruie. Femeile (în afară 
de Penelope) vorbeau numai despre 
sinuciderea Rosannei. Toate îşi dădeau cu 
părerea că Rosanna furase Piatra Lunei şi-şi 
pusese capăt zilelor îngrozită să nu i se dea 
de urmă. 

A doua zi, duminică, trăsura se întoarse 
goală de la Frizinghall. Vizitiul îmi aduse 
nişte porunci scrise de la stăpîina mea: 
trebuia să rămîn la ţară şi să îngrijesc de 
casă, iar slujnicele urmau să se întîlnească 
cu stăpiînele la Londra, la o anumită oră. Nu- 


mi puteam lua gindul de la spusele 
domnului Franklin şi ca ur- mare îi scrisei 
valetului tatălui său — domnului Jeffco 


— rugîndu-l să mă încunoştiinţeze de cum va 
ajunge domnul Franklin la Londra. 

Nu ştiu ce a adus ziua de luni celorlalţi din 
casă. Pe mine însă ştiu că ziua de luni m-a 


210 


zdruncinat cumplit. Prima  prorocire a 
sergentului Cuff, şi anume că aveam să 
capăt veşti de la familia Yolland, se adeveri 
în ziua aceea. Trimisesem fetele la Londra şi 
mă plimbam prin curte, cînd mă auzii strigat 
pe nume. Intorcîndu-mă, dădui cu ochii de 
Lucy, fata pescarului cea şchioapă. Dacă n- 
ar fi fost şchioapă şi costelivă (eu unul socot 
slăbiciunea un mare cusur la o femeie) fata 
ar fi putut plăcea ochilor unui bărbat. Avea 
o faţă oacheşă şi isteaţă şi părul frumos 
castaniu. Dar era neînchipuit de arţăgoasă 
din fire. 

— Unde-i omul căruia-i zice Franklin Blake? 
întrebă fata ţintindu-mă cu o privire 
sălbatică. E un ucigaş. E un ucigaş! Ela 
omorit-o pe Rosanna Spearman! 

Şi striga cît o ţinea gura. 

— El a omorit-o pe Rosanna Spearman? 
repetai eu. Ce te îndrituieşte să spui una ca 


asta, Lucy? o întrebai eu cît mai blînd cu 
putinţă. 

Îmi dădui seama nu numai că avea o fire 
arţăgoasă, ci şi că se simţea tare 


nenorocită. Felul potolit cu care-i vorbii o 
înduioşă pe Lucy cea şchioapă. Imi spuse că 
ţinuse foarte mult la Rosanna şi că puseseră 
la cale să plece împreună la Londra şi să 


211 


vieţuiască ca două surori. Dar venise omul 
ăla şi-i făcuse farmece Rosan- nei. „Nu pot 
trăi fără el, iar el, Lucy dragă, nici măcar nu 
se uită la mine” — se căina ea. Şi în 
dimineaţa aceea primise scrisoarea prin 
care Rosanna îşi lua rămas bun pentru 
totdeauna de la Lucy. 

— Unde e? strigă iar fata. Unde e domnul 
ăsta? Ei, domnule Betteredge, se 
apropie ziua cînd săracii se vor ridica 
împotriva bogaţilor şi mă rog lui Dumnezeu 
să facă cu el începutul. 

— Dar de ce îl cauţi pe domnul Franklin? o 
între- bai eu. 

— Am să-i dau o scrisoare. 

— De la Rosanna Spearman? 

— Da. 

— A trimis-o în acelaşi plic cu scrisoarea ta? 

— Da. 

— Pe domnul Franklin nu-l poţi vedea, o 
lămurii eu, fiindcă a plecat aseară la Londra. 
Lucy cea şchioapă mă sfredeli cu privirea şi 
se con-vinse că-i spuneam adevărul. Fără 
nici o altă vorbă se răsuci pe călciie ca să 
plece înapoi spre Cobb's Hole. 

— Stai! o oprii eu. Dă-mi scrisoarea mie să i- 
o trimit prin poştă. 


212 


Lucy cea şchioapă îmi aruncă o privire peste 
umăr: 

— Dacă vrea scrisoarea, să se întoarcă aici 
s-o ia de la mine. 

Şi fără să mai lungească vorba, plecă 
şchiopătind spre satul ei. Ardeam şi eu de 
dorinţa să fac cercetări ca un detectiv! Dar 
nu-mi rămăsese decit o singură cale — să-i 
scriu domnului Franklin (ceea ce puteam 
face a doua zi dimineaţa). 

Vă puteţi închipui cu cîtă nerăbdare pîndii 
poştaşul marţi dimineaţa. Imi aduse două 
scrisori. Într-una Penelope mă anunţa că 
stăpîna şi domnişoara Rachel ajunseseră cu 
bine la Londra, iar în cealaltă, domnul Jeffco 
mă informa că fiul stăpînului său şi plecase 
din Anglia. Se pare că ajungind la Londra, 
domnul Franklin se dusese de-a dreptul la 
tatăl său. Sosise însă la un ceas nepotrivit. 
Bătrînul domn Blake era ocupat pînă peste 
cap cu treburile Camerei Comunelor şi în 
acea seară se distra acasă cu jucăria 
preferată a parlamentarilor care se cheamă 
„proiect de lege din iniţiativă particulară”. 
Domnul Jeffco îl conduse pe domnul Franklin 
în biroul tatălui său. 

— Dragul meu Franklin! S-a întîmplat ceva 
rău? 


213 


— Da, lui Rachel. 

— Regret, dar acum nu te pot asculta. 

— Dar cînd o să mă poţi asculta? 

— Dragă băiete, nu vreau să te duc cu 
vorba; nu te pot asculta decit la sfîrşitul 
sesiunii parlamentare, cu nici o clipă mai 
devreme. Bună seara! 

— Mulţumesc, tată! Bună seara! 

lată singurele cuvinte pe care le schimbară 
în birou. Afară nu schimbară nici atitea. 

— Jeffco, vezi, te rog, cînd pleacă trenul 
mîine dimineaţă? 

— Plecaţi în străinătate, conaşule? 

— Plec, Jeffco, unde m-or duce roţile 
trenului! 

— Să-i spun tatălui dumneavoastră, 
conaşule? 

— Da, să-i spui la sfîrşitul sesiunii. > 

A doua zi dimineaţa, domnul Franklin o porni 
spre meleaguri străine, dar unde anume, nu 
ştia nimeni. 

Această veste zădărnici orice pas mai 
departe pe calea spre lumină. Era cu 
neputinţă de aflat ce ascundea scrisoarea 
Rosannei. Scrisoarea ajunsese pecetluită în 
mii- nile Lucyei cea şchioapă şi pecetluită 
rămăsese, atit pentru mine cit şi pentru toţi 
ceilalţi. 


214 


Cu poşta de marţi îmi sosi vestea plecării 
domnului Franklin. Poşta de joi îmi aduse 
veşti de la Penelope. Fata mea îmi scria că 
tinăra ei stăpînă consultase un mare doctor 
din Londra care ciştigase o liră de aur, 
spunînd că trebuie să fie dusă să se distreze. 
Spre marea uimire a mamei sale, 
domnişoara Rachel pornise cu înfrigurare să 
colinde opera, balurile şi expoziţiile de flori. 
Domnul Godfrey le făcuse o vizită şi părea 
tot aşa de îndrăgostit de verişoara lui. Spre 
marea ciudă a Penelopei, fusese primit 
foarte bine. In scrisoare se mai pomenea de 
o rudă săracă a familiei — de o domnişoară 
Clack. Penelope era uimită că domnişoara 
Clack nu venise încă în vizită. Amintesc de 
această persoană pentru un singur motiv. 
După ce vă veţi lua rămas bun de la mine, 
veţi citi ce a scris domnişoara Clack. În cazul 
acesta, faceţi-mi, vă rog, hatîrul să nu 
credeţi o iotă din ce va spune, dacă va vorbi 
cumva despre mine. 


* * 


Simbată, ziua care încheie săptămîna, 
încheie şi povestirea mea. Poşta de 


215 


dimineaţă îmi făcu o surpriză, adu- cîndu-mi 
un ziar londonez. Rămăsei uimit, uitîindu-mă 
la adresă: scrisul îmi părea cunoscut. Era al 
sergentului Cuff.  Cercetind  nerăbdător 
ziarul, după ce recunoscui scrisul, găsii un 
chenar făcut cu cerneală în jurul unui anunţ 
al poliţiei. lată-l, vă stă la dispoziţie: 

„Lambeth. Cu puţin timp înainte de ridicarea 
şedinţei tribunalului, domnul Septimus 
Luker, cunoscutul negustor de vechi pietre 
prețioase, s-a adresat magistratului cerîndu-i 
un sfat. Domnul Luker a afirmat că fusese 
plictisit de mai multe ori în cursul zilei de 
către nişte indieni fără căpătii, trei la număr. 
Poliţia îi îndepărta, dar ei se întorceau 
mereu. Domnul Luker se teme că puneau la 
cale vreun jaf, întrucît colecţia lui cuprinde 
multe pietre preţioase fără pereche. Chiar cu 
o zi înainte dăduse afară din serviciu un 
lucrător (de felul său din India), bănuindu-l 
că încercase să-l jefuiască. Magistratul i-a 
spus că dacă indienii nu vor conteni cu 
încercă-rile de a pătrunde în casa domnului 
Luker, să-i tragă în faţa judecății. Cit 
priveşte punerea în siguranţă a pieselor de 
valoare, aflate în posesia domnului Luker, 
trebuie să ceară sprijinul poliţiei şi să ia şi 


216 


precauţii suplimentare. Domnul  Luker 
mulţumi magistratului şi se retrase”. 

Aici se sfirşeşte înşiruirea faptelor, aşa cum 
le cunosc eu. ln această istorie a 
diamantului, denumit Piatra Lunei, am trecut 
de la o minune la alta, şi am sfîrşit aci cu 
cea mai mare dintre toate minunile — şi 
anume, 


cu împlinirea celor trei profeții ale 
sergentului Cuff, la mai puţin de o 
săptămînă după ce le făcuse. 

V-am purtat prin întuneric pînă aici şi în 
întuneric sînt silit să vă las acum, cu cele 
mai bune şi mai respectuoase salutări. N-am 
voie să spun în povestea mea mai mult decit 
ştiam pe atunci. Sau, ca să vorbesc pe şleau, 
trebuie să mă opresc doar asupra lucrurilor 
pe care le-am trăit eu însumi. 

Dansul drăcesc al diamantului indian a luat 
drumul Londrei şi trebuie să vă duceţi după 
el la Londra, lă- sîndu-mă pe mine la conac. 
Cu bine! 


Sfirşitul primei perioade. 


217 


A DOUA PERIOADĂ 


DESCOPERIREA ADEVĂRULUI (1848— 
1849) 


Mai multe povestiri în care se arată 
cele întimplate 


218 


PRIMA POVESTIRE 
Scrisă de domnişoara Clack, nepoata 
răposatului Sir 
John Verinder 


CAPITOLUL I 


Încă din copilărie, datorită scumpilor mei 
părinţi (pe care i-a luat Dumnezeu la dînsul) 
m-am deprins să duc o viață cumpătată şi 
liniştită. 

Din vremurile acelea fericite m-am deprins 
să-mi port părul pieptănat cu îngrijire, să-mi 
împăturesc îmbrăcă- mintea cu băgare de 
seamă şi să o pun seara, înainte de 
culcare, pe acelaşi scaun, în acelaşi loc, la 
picioarele patului. Inainte de a le împături nu 
uitam niciodată să-mi însemn întîmplările 
de peste zi în jurnalul pe care-l ţineam. lar 
după ce le împătuream nu uitam niciodată 
să spun rugăciunea de seară. După 
rugăciunea de seară urma întotdeauna 
somnul cel dulce al copilăriei. 

Deprinderile de a-mi împături hainele şi de 
a-mi ţine jurnalul le-am păstrat şi mai tîrziu 
în viaţă. Primul dintre aceste obiceiuri îmi 


219 


aminteşte de copilăria mea fericită — de 
înainte de a fi sărăcit tata — iar cel de-al 
doilea s-a dovedit pe neaşteptate a-mi fi de 
fo- los. Cu ajutorul lui mi-e cu putinţă, biata 
de mine, să slujesc toanelor unei rude 
bogate, a soţiei răposatului meu unchi. Am 
fericirea să-l pot sluji pe domnul Franklin 
Blake. 

În ultima vreme n-am primit nici un fel de 
veşti de la rudele mele prin alianţă. Cînd eşti 
sărac şi singuratic, te uită toată lumea. 
Acum locuiesc într-un orăşel din Bretania 
pentru că viaţa e mai ieftină pe aceste me- 
leaguri. lată însă că şi aici a dat de mine în 
cele din urmă o scrisoare din Anglia. Am 
aflat astfel că domnul Franklin Blake şi-a 
adus deodată aminte de umila mea 
persoană. Rubedenia mea bogată (ce n-aş 
da să pot scrie rubedenia mea bogată 
sufleteşte) îmi scrie, şi nici măcar nu-şi dă 
osteneala să-mi spună pe ocolite, că vrea 
să-mi ceară ceva. Doreşte să răscolească iar 
scandalul îngrozitor în legătură cu Piatra 
Lunei; iar eu ar urma să-l ajut scriind 
despre ceea ce am văzut cu proprii mei ochi 
cînd mă aflam în vizită la lady Verinder, în 
casa ei din Londra. Lipsit de orice simţire, 
cum sînt toţi bogătaşii, domnul Franklin 


220 


Blake îmi oferă bani. În schimb, îmi cere să 
redeschid răni pe care timpul abia le-a 
tămăduit, ca după aceea să fiu răsplătită 
printr-o nouă suferinţă, prilejuită de un cec 
din partea domnului h 

Blake. Dar sînt slabă de fire. In sufletul meu 
s-a dat o luptă cumplită pînă ce 
sentimentele creştineşti mi-au infrînt 
mîndria şi am primit în cele din urmă cecul. 
Dacă n-aş fi avut jurnalul, nu cred că aş fi 
putut să cîştig banii în mod cinstit. În tot 
timpul petrecut în vizită la mătuşa Verinder, 
draga de ea, nu mi-a scăpat nimic din cele 
întîmplate. Am scris despre toate cîte s-au 
petrecut, zi de zi şi le voi povesti aci pînă în 
cele mai mici amănunte. Nu voi dezvălui 
decît adevărul gol goluţ. Domnul Blake mi-a 
cumpărat timpul liber, dar nu-mi poate 
cumpăra şi conştiinţa, nici chiar cu toată 
avuţia lui. 

Jurnalul zice că în ziua de luni, 3 iulie 1848, 
am trecut din întîmplare prin faţa casei 
mătuşii Verinder. 

Văzind obloanele deschise, mi se păru că era 
de datoria mea să bat la uşă şi să întreb ce 
mai fac rudele mele. Persoana care îmi 
deschise uşa îmi spuse că mătuşa mea şi 
fiica ei (mi-e cu neputinţă să zic verişoara 


221 


mea) veniseră de la ţară de-o săptămînă şi 
urmau să rămînă la Londra. Le trimisei 
îndată vorbă sus, întrebiînd dacă le pot fi de 
vreun folos. 

Persoana care îmi deschisese uşa plecă fără 
nici o vorbă să transmită spusele mele şi mă 
lăsă să aştept în pi-cioare în hol. Era fata 
unui ticălos bătrin, pe nume Betteredge, 
căruia i se îngăduia de multă, ba chiar de 
prea multă vreme să stea la familia mătuşii 
mele. Mă aşezai pe un scaun ca să aştept 
răspunsul şi, deoarece am întotdeauna în 
geantă citeva cărţulii de morală, alesei una 
potrivită pentru persoana care răspunsese 
cind am sunat. Cărţulia dădea poveţe 
femeilor tinere în pri- 

vinţa păcătoşeniei modei şi purta titlul: „Să 
vorbim de panglicuţe”. 

— Stăpiîna vă rămîne foarte îndatorată şi vă 
roagă să poftiţi la masă miine la două. 

Mă făcui a nu băga de seamă obrăznicia cu 
care îmi vorbise şi, după ce-i mulţumii 
acestei tinere păgine, o întrebai cît mai 
creştineşte cu putinţă: 

— Vrei să fii aşa de bună să primeşti cărţulia 
asta? 

Fata se uită la titlu, mi-o dădu înapoi şi îmi 
deschise uşa. Dar, săminţa cea bună trebuie 


222 


semănată cu orice preţ. Aşa că aşteptai pînă 
ce închise uşa în urma mea şi apoi strecurai 
cărţulia în cutia de scrisori; după aceea 
eram cu inima împăcată. 

In acea seară avui o întrunire de comitet la 
Societatea mamelor pentru  prefacerea 
pantalonilor. Scopul acestei societăţi de 
binefacere era — după cum ştie orice om 
serios — să salveze de la Muntele de Pietate 
pantalonii taţilor şi să-i scurteze de îndată pe 
măsura nevinovatelor odrasle. 

Eram membră în comitetul acestei societăţi 
numai pentru că domnul Godfrey Ablewhite, 
nepreţuitul şi minunatul meu prieten, lua şi 
el parte la truda noastră rodnică. Mă 
aşteptasem să-l întîlnesc acolo şi voiam să-i 
anunţ sosirea mătuşii Verinder la Londra. 
Dar, spre marea mea dezamăgire, nu veni în 
acea seară. Arătîn- du-mă mirată de lipsa lui, 
surorile mele din comitet ridicară ochii 
aplecaţi pînă atunci asupra pantalonilor la 
care coseau şi mă întrebară dacă auzisem 
despre ultimele veşti. Apoi îmi istorisiră 
întîmplarea care înseamnă — ca să spun aşa 
— punctul de plecare al acestei poves-tiri. 
Cu citeva zile mai înainte, vineri, doi domni 
— de rang deosebit în societate — fuseseră 
victimele unui atac care zguduise lumea la 


223 


Londra. Unul dintre aceşti gentlemani era 
domnul Septimus  Luker, din cartierul 
Lambeth, iar celălalt domnul Godfrey 
Ablewhite. lată faptele, aşa cum le-am aflat 
în seara aceea de luni: 

Vineri, 30 iunie 1848. Dis-de-dimineaţă, în 
ziua rămasă de pomină, se întîmplă ca 
domnul Godfrey, tînărul nostru atit de 
înzestrat de la natură, să încaseze un cec de 
la o bancă din strada Lombard. După ce-şi 
termină treburile se îndreptă spre ieşire; 
acolo însă întîlni un gentleman — pe care 
nu-l cunoştea de fel — şi care şi el tocmai 
atunci pleca din bancă. Bine crescuţi, fiecare 
dintre ei vru să-l lase pe celălalt să treacă 
întîi. În cele din urmă, domnul Godfrey ieşi 
primul, rostind cîteva cuvinte de politeţe; 
apoi se salutară cu o plecăciune şi se 
despărţiră în stradă. 

Oamenii  nesocotiţi ar putea zice că 
întîimplarea e un fleac. O, tinerii mei prieteni 
şi fraţi întru păcate! Daţi-mi voie să vă 
spun că fleacurile au dus, în cazul acesta, şi 
vor duce în multe altele, la urmări îngrozi- 
toare. Daţi-mi voie să vă mai spun că 
necunoscutul atit de politicos era domnul 
Luker din Lambeth; iar acum să-l urmăm pe 
domnul Godfrey acasă la el, în Kilburn. In hol 


224 


găsi un băieţel cu înfăţişare plăpîndă; îl 
aştepta să se întoarcă. li întinse o scrisoare 
din partea unei doamne bătrine, pe care 
spunea că n-o cunoştea şi care nu-i 
poruncise să aştepte răspuns. După ce plecă 
băieţelul, domnul Godfrey deschise 
scrisoarea. Era poftit să se ducă, pînă într-un 
ceas, la o casă din strada Northumberland, 
unde nu mai fusese niciodată. O doamnă 
mai virstnică îi cerea amănunte despre 
Societatea mamelor pentru  prefacerea 
pantalonilor, căreia dorea să-i sporească 
patrimoniul cu o mare sumă de bani. 

Un om de rînd ar fi şovăit poate să răspundă 
la chemarea unei persoane necunoscute, 
însă un erou al creştinătăţii nu şovăie 
niciodată cînd e vorba să facă un bine. Aşa 
că domnul Godfrey porni pe dată către casa 
din strada Northumberland. li deschise uşa 
un domn foarte cumsecade după înfăţişare, 
deşi cam mătăhălos şi îl conduse într-o 
cameră goală, în fundul casei. Intrind în 
odaie, observă două lucruri neobişnuite: 
simţi un uşor parfum de mosc şi zări un 
vechi manuscris oriental cu figuri indiene. Pe 
cînd se uita la cartea deschisă pe masă, 
deodată, cineva îl apucă de git pe la spate. 
Bra- ţul care-i înconjura gitul era gol şi 


225 


măsliniu. Într-o clipă fu legat la ochi şi i se 
puse un căluş în gură; apoi, doi bărbaţi îl 
aruncară ca pe un neputincios pe podea. Un 
al treilea îl scotoci cu de-amănuntul prin 
haine, pînă la piele, fără nici un fel de 
menajamente. Terminind cercetarea într-o 
linişte ca de mormiînt, ticăloşii care nu-şi 
arătaseră chipul, schimbară citeva cuvinte 
într-o limbă necunoscută. Glasul lor vădea 
însă dezamăgire şi furie. Apoi deodată îl 
aşezară pe un scaun, îl legară cobză şi 
plecară lăsîndu-l singur în odaie. 

După ciîtăva vreme se auzi foşnetul unei 
rochii, pe urmă paşii unui bărbat ureînd 
scările. Domnul Godfrey simţi că degete de 
creştin îi desfac legătura de pe ochi şi-i scot 
căluşul. 

— Ce înseamnă toate astea? îi întrebă el pe 
cei doi ne- cunoscuţi atît de cumsecade. 


Aceştia însă se _ uitară şi ei la dînsul 
spunîndu-i: 

— Tocmai asta voiam să vă întrebăm şi noi. 
După aceea începură lămuririle. Se părea că 
stăpînul şi stăpîna casei îşi închiriaseră 
odăile unui gentleman cu înfăţişare cît se 
poate de onorabilă — cel care deschisese 
uşa cînd bătuse domnul Godfrey. Acest 


226 


gentleman  plătise înainte chiria pe o 
săptămînă, spunînd că are nevoie de 
camere pentru nişte prieteni ai lui — trei 
nobili orientali. Dis-de-dimineaţă, în ziua 
agresiunii, doi necunoscuți, orientali, însoțiți 
de prietenul lor englez, se înfăţişară în 
această casă. Cel de-al treilea străin nu 
sosise decît cu vreo zece minute înainte de 
vizita domnului Godfrey. Stăpînul şi stăpîna 
casei îi văzuseră pe cei trei străini părăsind 
casa Împreună cu prietenul lor englez, dar 
băgaseră de seamă că nu-l văzuseră plecînd 
şi pe musafirul care venise în vizită. Aceasta 
li se păru ciudat, aşa că se duseră să vadă 
dacă nu cumva se întîmplase ceva neplăcut; 
astea erau toate lămuririle pe care le puteau 
da stăpînii casei. 

Cercetară odaia, dar nimic nu lipsea din 
lucrurile domnului Godfrey. 

Şi acum să-l lăsăm pe domnul Godfrey să-şi 
vină în fire, în strada Northumberland şi să 
vedem ce s-a petrecut cu domnul Luker, mai 
tirziu, în cursul aceleiaşi zile. 

Intorcîndu-se acasă de la bancă, domnul 
Luker găsi o scrisoare adusă de un băieţel. 
Scrisul îi era necunos- cut, dar pomenea de 
numele unuia dintre clienţii săi. Semnatarul 
scrisorii voia să stea de îndată de vorbă cu 


227 


domnul Luker în locuinţa sa din Alfred Place, 
în legătură cu o cumpărătură pe care voia s- 
o facă; era un colecţionar entuziast de vechi 
pietre preţioase şi de mulţi ani client al 
domnului Luker. Acesta chemă o birjă şi se 
duse de îndată la bogatul său client. 

În Alfred Place se petrecuse cu domnul Luker 
întocmai ceea ce se petrecuse şi cu domnul 
Godfrey în strada Northumberland. Acelaşi 
domn venerabil îi deschisese uşa şi pe masă 
se afla acelaşi manuscris oriental. Fu-sese şi 
el aruncat pe podea şi percheziţionat pînă la 
piele. Şi pe el îl eliberase proprietarul care 
bănuise că se întîmplase ceva rău. Aceeaşi 
lămurire pe care i-o dăduse proprietarul 
domnului Godfrey, o primise şi domnul Luker 
de la proprietarul din Alfred Place. Cu 
singura deosebire că domnul  Luker, 
adunîndu-şi lucrurile de pe podea, găsise 
ceasul şi punga intacte; îi lipsise doar o 
hîrtiuţă — chitanţa pentru o piatră prețioasă 
pe care domnul Luker o depusese la bancă, 
chiar în aceeaşi zi. Hoţul n-avea cum folosi 
hîrtia, fiindcă piatra prețioasă nu putea fi 
scoasă de la bancă decit de către proprieta- 
rul ei. Îndată ce-şi venise în fire, domnul 
Luker se repezise la bancă, nădăjduind că 


228 


hoţii se vor fi dus acolo. Dar nu le putuse da 
de urmă. 

Poliţia fusese încunoştiinţată despre cele 
întîmplate în amîndouă cazurile. Autorităţile 
socoteau că se încercase un jaf pus la cale 
mai dinainte. Numai că informaţiile primite 
de hoţi nu fuseseră îndestulătoare. Nu 
încape îndoială că ei nu ştiuseră sigur dacă 
domnul Luker dusese chiar el piatra la bancă 
sau încredinţase sarcina asta altcuiva; iar 
pe bietul domn Godfrey îl bănuiseră fiindcă 
fusese văzut vorbind cu domnul Luker. 


* 
* * 


Marti la prînz m-am dus foarte punctual, la 
ora anun-ţată. Mătuşa Verinder, draga de 
ea, mă primi cu gin-găşia ei obişnuită. Dar 
de la început îmi dădui seama că nu era în 
apele sale. Se uita mereu îngrijorată la fiică- 
sa. Eu una n-am putut niciodată să mă uit la 
Ra-chel fără să mă minunez cum a fost cu 
putinţă ca o persoană atît de ştearsă să fie 
fata unor părinţi atît de distinși. De data 
aceasta însă, nu numai că mă dezamăgi — 
dar mă şi revoltă de-a binelea. Se dovedi, în 
vorbă cit şi în purtare, lipsită de rezerva şi 


229 


sfiiciunea care stau bine unei doamne. Era 
tulburată la culme. După masă spuse 
următoarele: 

— Mă duc în bibliotecă, mamă. Dar să mă 
anunţaţi dacă vine Godfrey. Mor de 
nerăbdare să aflu veşti de la el, după 
peripeţiile prin care a trecut. 

După ce o sărută pe maică-sa pe frunte, îmi 
spuse cu multă nepăsare: „La revedere, 
Clack”. Dar obrăznicia ei nu mă supără. Îmi 
pusei în gînd să mă rog lui Dumnezeu pentru 
ea. 

Rămiînînd singure, mătuşa îmi  înşiră 
povestea îngrozitoare a diamantului indian, 
pe care nu mai e nevoie s-o repet. N-avea 
rost s-o treacă sub tăcere, de vreme ce prea 
mulţi oameni o cunoşteau. 

Unele persoane, auzind ceea ce mi-a fost 
dat mie să aud, ar fi fost probabil uimite la 
culme. Eu însă, cu- noscîndu-o pe Rachel de 
cînd era copilă, eram pregă- tită pentru orice 
mi-ar fi spus mătuşa mea despre dinsa. 
Lucrurile puteau să meargă din rău în mai 
rău şi să se sfirşească chiar cu un omor, 
ceea ce, aş zice eu, ar fi fost 
deznodămiîntul firesc! Ah, doamne, doamne, 
deznodămiîntul firesc! Ne aflam fără îndoială 
în faţa unui caz pe care trebuia să-l 


230 


cerceteze o faţă bisericească! Lady Verinder, 
însă, socotea că doctorul ar fi fost mai 
nimerit. 

— Doctorii o sfătuiesc pe Rachel să se 
plimbe mult şi să se distreze, spuse lady 
Verinder. 

„Vai, ce sfaturi păgîne”, îmi zisei eu în gînd. 
Mătuşa Verinder urmă apoi: 

— Dar această aventură ciudată a lui 
Godfrey o tulbură şi o nelinişteşte pe Rachel. 
Mi-a spus să-i scriu nepotului meu Ablewhite 
şi să-l poftesc aici. O interesează chiar şi 
cealaltă persoană, domnul Luker, deşi nici 
nu-l cunoaşte. 

— Mătuşă dragă, dumneata cunoşti lumea 
mai bine decît mine, zisei eu cu umilinţă, dar 
şi purtarea Ra- chelei trebuie să aibă vreo 
pricină. Mai mult ca sigur  că-ţi ascunde 
vreun păcat tainic. Poate că întîmplările din 
ultima vreme ameninţă să-i dezvăluie taina, 
nu? 

— Să-i dezvăluie taina? repetă mătuşa. Prin 
cine, prin domnul Luker? Prin nepotul meu? 
Tocmai atunci  slujnica deschise uşa 
anunţindu-l pe domnul Godfrey Ablewhite. 


CAPITOLUL II 


231 


— Du-te şi spune-i domnişoarei Verinder, îi 
zise mătuşa slujnicei, că a venit domnul 
Ablewhite. 

ÎI întrebarăm amîndouă de sănătate. 

— Dar ce ispravă am făcut, strigă el cu 
nemărginită duioşie, spre a mă învrednici 
de-atita compătimire din partea 
dumneavoastră? Am fost doar luat drept 
altul, legat la ochi, strîns de git şi aruncat pe 
podea. Putea să fie şi mai rău! Putea să 
mă ucidă! Să mă jefuiască! Eu unul n-aş fi 
scos o vorbă despre peripeţiile prin care 
am trecut. Domnul Luker însă a spus la toată 
lumea ce neplăceri a avut şi în felul acesta a 
ajuns toată lumea să le ştie şi pe-ale mele. 
M-am văzut deodată calul de bătaie al 
gazetelor. Mi-e lehamite. Dar ce face Rachel, 
draga de ea? Se distrează? Imi pare aşa de 
bine! Domnişoară Clack, regret că n-am 
putut să-mi împlinesc îndatoririle faţă de 
comitet şi faţă de scum-pele mele doamne. 
Nădăjduiesc să trec pe la Societate 
săptămînă viitoare. Aveţi pantaloni 
îndeajuns? 

Zimbelul lui ceresc şi glasul blînd dădeau un 
farmec de nedescris întrebării atit de 
practice dar interesante pe care o punea. 
Şi, într-adevăr, aveam chiar prea mulţi 


232 


pantaloni. Aproape că nu mai pridideam să-i 
prefacem. Tocmai cînd mă pregăteam să-i 
spun asta, se ivi domnişoara Rachel. 

— Mă bucur nespus că te văd, Godfrey, zise 
ca adre- sîndu-i-se direct (cu regret trebuie 
s-o spun, îi vorbi cum vorbesc între ei nişte 
bărbaţi). Ce bine făceai dacă aduceai şi pe 
domnul Luker cu tine! Tu şi dînsul sîn- teţi 
oamenii cei mai interesanţi din Londra. 
Spune-mi acum pe loc întreaga poveste. Ştiu 
bine că ziarele n-au scris chiar totul. 

Pînă şi scumpul domn Godfrey are ceva din 
firea păcătoasă, slabă în faţa ispitelor, pe 
care am moştenit-o cu toţii de la Adam. Mă 
mîhni cumplit să-l văd cum îi luă mîna 
Rachelei între palmele sale, lipind-o cu 
gingăşie de vesta lui în partea stingă a 
pieptului. 

— Draga mea Rachel, zise el cu acelaşi glas 
care mă tulburase cînd îmi vorbise despre 
pantalonii societăţii noastre, ziarele au spus 
totul şi încă mult mai bine decît ţi-aş putea 
spune eu. 

— Se vede că ai tu vreun motiv ascuns de 
nu vrei să vorbeşti de cele întîmplate în 
strada Northumberland. Numai că eu, 
adăugă Rachel, tocmai acest motiv vreau să- 
i cunosc; am o tolbă plină de întrebări şi am 


233 


să ţi le pun fără ascunzişuri; sper că îmi 
vei răspunde şi tu la fel. 

Îl trase spre un scaun de lîngă fereastră, 
unde lumina îi cădea drept în faţă. Mă 
uitai la mătuşă-mea care stă-tea neclintită. 
Între timp, Rachel dădu drumul şiragului de 
întrebări. 

— Eşti sigur că tot cei trei bărbaţi care te-au 
prins pe tine în cursă l-au prins după aceea 
şi pe domnul Luker? — Cît despre asta, nu 
încape îndoială, draga mea Ra-chel. 

— Se zice, într-adevăr, că aceşti bărbaţi sînt 
cei trei indieni care au venit la conacul 
nostru? 

— Unii aşa cred. 

— Spune-mi ceva despre domnul Luker. 

— Dar nu ştiu nimic despre el. 

— Nu v-aţi văzut niciodată înainte de a vă 
întîlni din întîmplare la bancă? 

— Niciodată. 

— Domnului Luker i s-a furat o chitanţă pe 
care o primise de la bancherul său. Nu-i aşa? 
Pentru ce anume era chitanţa? 

— Pentru un giuvaer de preţ pe care-l 
încredinţase băncii spre a fi păstrat în 
deplină siguranţă. 


234 


— Asta spun ziarele. Dar chitanţa de la 
bancă trebuie să fi precizat pentru ce 
anume giuvaer era dată. 

— Chitanţa de la bancă, Rachel dragă, nu 
dădea decit această indicație: „O piatră 
prețioasă aparţinind domnului Luker”. Atit 
cuprindea formularul şi altceva nu mai ştiu. 
— Mi se pare că în jurnale s-a găsit de 
cuviinţă să se pomenească despre unele 
dintre chestiunile noastre particulare, urmă 
Rachel, şi unii oameni cred că este o 
oarecare legătură între cele întimplale la 
conacul nostru din Yorkshire şi cele 
petrecute aici la Londra, nu-i aşa? 

— Mă tem că da. 

— Persoanele care spun că necunoscuţii 
care te-au maltratat pe tine şi pe domnul 
Luker sînt cei trei indieni mai adaugă că 
piatra prețioasă... 

Aici Rachel se opri. Pălise de tot la faţă, încît 
crezurăm cu toţii că o să leşine. Mătuşa o 
rugă din suflet să nu mai spună nici un 
cuvînt. Dar ea se întoarse din nou către 
domnul Godfrey, conţinuîndu-şi întrebările 
cu următoarele cuvinte: 

— Te-am întrebat acum două minute ce zic 
unii oameni. Vorbeşte-mi deschis, Godfrey; 


235 


crede careva că giuvaerul de preţ al 
domnului Luker este Piatra Lunei? 

Cînd buzele ei rostiră numele diamantului 
indian, observai că minunatul meu prieten 
se schimbă deodată la faţă, făcîndu-se roşu 
ca focul; dădu un răspuns plin de o nobilă 
indignare: 

— Da, aşa se zice. Unii îl acuză pe domnul 
Luker că ar fi spus o minciună. El a 
declarat că înainte de acest scandal nici 
măcar nu auzise vreodată de Piatra Lunei. 

Şi aceşti ticăloşi zic: „Nu-l credem. Are 
anumite motive ca să ascundă adevărul”. Ce 
ruşine! Ce ruşine! 

In timp ce acesta vorbea, Rachel îl măsura 
cu priviri foarte ciudate. După ce termină, ea 
îi răspunse: 

— Intrucit nu l-ai cunoscut pe domnul Luker 
decît doar întimplător, mi se pare, dragă 
Godfrey, că-i ţii partea cu prea multă 
căldură. 

Inzestratul meu prieten îi răspunse: 

— Nădăjduiesc, dragă Rachel, că ţii partea 
cu destulă căldură tuturor oamenilor 
asupriţi. 

Felul în care rostise aceste cuvinte ar fi topit 
şi o piatră. Ea însă nu făcu decit să-i ridă în 
nas. 


236 


— Godfrey dragă,  păstrează-ţi  nobilele 
sentimente pentru comitetele tale de 
cucoane. Sînt sigură că am descoperit 
adevăratul motiv pentru care nu vrei să 
vorbeşti de această problemă. Un accident 
nefericit le-a dat prilej unora să te creadă 
părtaş cu domnul Luker. Mi-ai spus ce 
biîrfeşte lumea pe socoteala sa. Dar pe 
socoteala ta ce birfeşte? 

Domnul Godfrey, gata totdeauna s 
răspundă la rău cu binele, se feri cu grijă s 
rostească cuvintele acelea cumplite. 

— Nu mă întreba, zise el. Ar fi mai bine să 
uităm de astea, Rachel. 

— Ba nu, vreau să ştiu! strigă ea cu 
neînchipuită as- prime. 

Ochii frumoşi ai domnului Godfrey se 
umplură de lacrimi. 

— Dacă ţii să afli neapărat, Rachel, gurile 
rele spun că Piatra Lunei este amanetată 
domnului Luker şi că eu sînt acela care i- 
am depus-o în gaj. 

Rachel sări în picioare cu un țipăt ascuţit. 
Credeam că înnebunise cu adevărat. 

— Tăceţi! Nu mă atingeţi! strigă ea dindu-se 
înapoi, ferindu-se parcă de noi toţi. E din 
vina mea! Şi trebuie s-o îndrept. M-am 
sacrificat pe mine — ei bine, aveam tot 


ă 
ă 


237 


dreptul să fac acest lucru dacă voiam, dar să 
las să se prăbuşească un om nevinovat, 
nu, asta nu pot îndura! 

Deodată mătuşa îmi zise, abia auzindu-se: 

— Repede! şopti ea arătînd spre o sticluţă. 
Toarnă şase picături în apă! Să nu te vadă 
Rachel! 

Îi dădui doctoria. Domnul Godfrey mă ajută 
fără să vrea, străduindu-se zadarnic s-o 
liniştească pe Rachel în capătul celălalt al 
odăii. Mă uitai cum mătuşa se învineţise la 
faţă, iar ea îşi dădu seama cît eram de 
speriată. 

— Să nu mă vadă Rachel. Cu picăturile astea 
îmi vin în fire în cîteva minute. 

Între timp Rachel plîngea şi striga: 

— Trebuie să pun capăt acestui scandal. Eu 
ştiu cine a luat Piatra Lunei. Știu că 
Godfrey Ablewhite e nevinovat. Du-mă 
în faţa magistratului şi voi jura acest lucru! 
— Nu trebuie să apari în public într-o afacere 
ca asta, zise domnul Godfrey. Gîndeşte-te la 
reputaţia ta. 

— Reputația mea! strigă ea şi izbucni în ris. 
Bine, dar şi eu sînt acuzată. Cel mai bun 
detectiv din Anglia susţine că mi-am furat eu 
singură diamantul ca să-mi plătesc nişte 
datorii particulare! Rachel era prea furioasă 


238 


ca să mai bage de seamă în ce stare se afla 
mamă-sa. Godfrey, dacă nu vrei să mergi cu 
mine la magistrat, aşterne pe hirtie o 
declaraţie că eşti nevinovat şi eu o voi 
semna. Dacă nu faci ce-ţi spun, voi scrie la 
ziare, voi ieşi pe stradă şi voi striga în gura 
mare! 

Prin gura ei vorbeau nu remuşcările, ci 
isteria. Blîn- dul domn Godfrey o linişti luînd 
o foaie de hirtie şi scriind ceea ce voia dînsa. 
Rachel semnă hirtia cu o grabă şi o 
înfrigurare neobişnuite. 

— Arat-o la toţi, nu te gîndi cîtuşi de puţin la 
mine, zise ea. Mă tem, Godfrey, că am fost 
nedreaptă cu tine. Eşti mai bun decit 
credeam! Vino aici ori de cîte ori poţi, voi 
încerca să răscumpăr răul pe care ţi l-am 
făcut. Îi întinse mîna. El nu mai ştia ce era cu 
dînsul şi i-o sărută. 

— Am să vin, scumpa mea, zise el blind, 
dacă-mi făgă- duieşti că n-o să-mi mai 
pomeneşti niciodată de acest subiect 
nesuferit. 

Tocmai atunci o bătaie puternică în uşa de la 
stradă ne făcu pe toţi să tresărim. Mă uitai 
pe fereastră şi văzui într-o trăsură trei femei 
îmbrăcate în culori din cale- afară de 
ţipătoare, Rachel se duse lîngă maică-sa. 


239 


— Au venit să mă ia la expoziţia de flori, zise 
ea. Numai o vorbă, mamă, înainte de a 
pleca: nu te-am miîhnit, nu-i aşa? 

Picăturile îşi făcuseră efectul. Culoarea 
vineţie dispăruse. 

— Nu, draga mea, făcu mătuşă-mea, du-te şi 
distrează-te. Fiică-sa o sărută. Cînd ajunse 
aproape de uşă, o nouă schimbare se 
petrecu într-însa. De data asta era cu ochii 
în lacrimi. Mă prinsese o milă nespusă de 
fata asta nenorocită şi rătăcită. 
Întorcîndu-mă lîngă fotoliul mătuşii, îl văzui 
pe dragul domn Godfrey ţinînd într-o mînă 
declaraţia nevinovă-ţiei sale şi în cealaltă o 
cutie de chibrituri. 

— Dragă mătuşă, te rog las-o pe Rachel să 
creadă că îi primesc marinimoasa jertfă. 
Şi te rog să-mi dai voie s-o distrug chiar în 
faţa dumitale. 

Aprinzînd un chibrit, dădu foc hirtiei. 

— lată! O grămăjoară neputincioasă de 
cenuşă! Dar scumpa de Rachel n-o să ştie 
niciodată ce am făcut! Şi pe buze îi 
străluci zimbetul său minunat. 

Eram atit de mişcată, încît îmi pierdusem 
graiul. Închisei ochii şi-i luai mîna să i-o 
sărut. Cînd i-am redeschis, parcă mă 
pogorisem din cer pe pămînt. In cameră nu 


240 


mai era decit mătuşa. Domnul Godfrey 
plecase. Rămiînînd singură cu lady Verinder, 
adusei fireşte vorba despre sănătatea ei şi 
ea îmi zise: 

— Drusilla (ăsta e pronumele meu) ai atins 
un su- biect tare trist. E un secret pe care 
nu-l cunoaşte ni- meni în afară de doamna 
Ablewhite, sora mea, şi de domnul Bruff, 
avocatul meu. Mai stai cu mine un ceas. Am 
să-ţi spun ceva şi te voi ruga să-mi faci un 
serviciu, dacă vrei să fii aşa de bună să mă 
ajuţi. 

l-am răspuns că sînt chiar nerăbdătoare să-i 
vin într-ajutor cu ceva. 

— Rămii aici pînă la ora cinci, cînd vine 
domnul Bruff. Şi ai putea să-mi fii tu unul din 
martori, Drusilla, cînd voi semna 
testamentul. 

— Testamentul! Mă gîndii la picăturile din 
sticluţă şi îmi adusei aminte de culoarea 
vineţie pe care o băgasem de seamă. Taina 
mătuşii mele nu mai era o taină. 


CAPITOLUL III 


Nici n-am lăsat măcar să se întrevadă că 
ghicisem tris-tul adevăr şi am aşteptat, gata 


241 


să-mi fac datoria, oricît de chinuitoare ar fi 
fost. 

— Am fost greu bolnavă în ultima vreme, 
fără să ştiu nici eu, începu mătuşa mea. 

— Da, dragă, am zis eu cu tristeţe. Da. 

— De mai bine de doi ani sufăr de o ciudată 
boală de inimă care, fără vreun simptom 
îngrijorător, a ajuns să mă istovească 
încetul cu încetul, fără nici o speranţă de 
scăpare. Mai am poate de trăit vreo citeva 
luni — dar s-ar putea să mor de pe-o clipă 
pe alta. Aşa că trebuie să mă grăbesc să-mi 
închei socotelile aici pe pă- mint. Nu vreau 
ca Rachel să ştie adevărul: ar putea crede că 
supărarea pricinuită de povestea 
diamantului mi-a zdruncinat sănătatea. Tu, 
Drusilla, îmi vei păstra secretul, sînt sigură, 
fiindcă citesc pe chipul tău o sinceră durere. 
Durere! Mătuşă-mea nu putea să-şi închipuie 
ce  simţă- mînt de recunoştinţă mă 
cuprinsese cînd şi-a încheiat trista poveste. 
Ce perspective se deschideau înaintea mea! 
Puteam să fiu de folos cuiva! Aveam în faţă 
o rudă prea iubită, gata să păşească pe 
celălalt tărîm cu totul şi cu totul nepregătită! 
N-am cuvinte să descriu cu ce bucurie mă 
gîndeam la numeroşii mei prieteni din luinea 


242 


preoţilor. Mi-am cuprins mătuşa în braţe şi i- 
am spus cu multă însufleţire: 

— O, cît de mult bine vreau să-ţi fac, scumpa 
mea, înainte de a ne despărţi! 

Apoi,  vorbindu-i despre trei  nepreţuiţi 
prieteni care-şi treceau vremea de 
dimineaţa pînă seara izbăvind sufletele de 
prin vecinătăţi, o rugai să-şi aleagă şi ea 
unul. Dar vai! Răspunsul nu fu cîtuşi de puţin 
încurajator. Biata lady Verinder mă privi 
speriată şi îmi spuse că n-are destulă 
vlagă ca să poată primi vizitele unor ne- 
cunoscuţi. Mă supusei dar, bineînţeles, 
numai pentru moment. Vasta mea 
experiență îmi spunea că în situația în care 
mă aflam, cărticelele îmi puteau sluji. Aveam 
o mică bibliotecă cu opere dintr-acelea 
potrivite cazului de faţă, menite toate s-o 
pregătească şi s-o întărească pe mătuşa 
mea. 

— Vrei să citeşti, scumpa mea, dacă îţi aduc 
preţioasele mele cărticele şi-ţi însemn cu 
creionul toate pasajele importante? 

Dar pînă şi această propunere atit de simplă 
o sperie parcă pe mătuşă-mea, îmi răspunse 
surprinsă: 

— Am să fac tot ce-am să pot, Drusilla 
dragă, ca să-ţi fiu pe plac. 


243 


Nu era nici o clipă de pierdut. Îmi rămăsese 
timp doar ca să dau o fugă pînă acasă, să 
iau prima serie de cărţulii (să zicem zece- 
douăsprezece, nu mai mult) şi să mă întorc 
la vreme spre a fi de faţă la sosirea avo- 
catului. 

Cînd e vorba de interesele mele personale 
merg cu omnibusul. De data aceasta însă n- 
am şovăit să iau o birjă. Ajunsă acasă, am 
ales şi am însemnat prima serie de lecturi şi 
m-am întors din nou cu trăsura în piaţa Mon- 
tague, cu vreo douăsprezece cărţi în geantă. 
Servitoarea care îmi deschise mă anunţă că 
venise doctorul şi se afla în odaie cu lady 
Verinder, iar domnul  Bruff,  avo-catul, 
aştepta în bibliotecă. Mă conduse şi pe mine 
în bibliotecă să stau şi să aştept acolo. 
Domnul Bruff mă privi cu surprindere. Era 
avocatul familiei şi ne mai întîlnisem şi altă 
dată tot în casa ladyei Verinder: e un bărbat 
care, trebuie s-o spun cu tot regretul, a 
îmbătrînit şi a încărunţit în slujba treburilor 
lumeşti, în stare deopotrivă să citească un 
roman sau să rupă în bucăţi o cărticică 
religioasă. 

— Aţi venit să staţi aici, domnişoară Clack? 
întrebă el, aruncînd o privire spre geanta 
mea plină doldora. 


244 


— Mătuşa mi-a spus că e pe cale să-şi 
semneze testamentul, îi răspunsei, şi m-a 
rugat să fiu de faţă. 

— Da, domnişoară Clack, o să fiţi un martor 
foarte potrivit. Aţi trecut de douăzeci şi unu 
de ani şi nu vă interesează cituşi de puţin 
testamentul ladyei Verinder. Nu mă interesa 
cîtuşi de puţin testamentul ladyei Verinder! 
O, ce recunoscătoare i-am fost pentru 
vorbele astea! Dacă bogata mea mătuşă şi- 
ar fi amintit de săr-mana de mine dacă ar fi 
pomenit numele meu în testament, lăsîndu- 
mi o cît de mică moştenire — duşmanii mei 
ar fi putut să se îndoiască asupra motivului 
care m-a făcut să-mi umplu geanta cu 
cărţi şi să cheltuiesc bani cu birja. Acum însă 
nimeni nu mai putea să pună la îndoială 
motivele mele. Era mult mai bine aşa. 

Mă trezi din gînduri glasul domnului Bruff. 

— Ei, domnişoară Clack, ce mai e nou pe la 
cercurile  filantropice? Ce face prietenul 
nostru, domnul Godfrey? Frumoase poveşti 
se mai spun la club pe socoteala acestui 
milos gentleman! 

Trecusem cu vederea felul în care această 
persoană observase că aveam peste 
douăzeci şi unu de ani şi că nu mă interesa 
cîtuşi de puţin testamentul mătuşii mele. 


245 


Dar modul cum vorbise despre scumpul 
domn Godfrey depăşise marginile răbdării 
mele: 

— Eu, domnule, n-am avantajul de a face 
parte din vreun club. Cunosc însă poveştile 
de care aţi pomenit şi ştiu că sînt scornituri 
răuvoitoare. -i 

— Da, da, domnişoară Clack, e destul de 
firesc să aveţi încredere în prietenul 
dumneavoastră. Dar lumea în general nu e 
un comitet de binefacere al cucoanelor şi 
domnului Godfrey nu-i va fi tot aşa de uşor 
s-o convingă de nevinovăția sa. Faptele sînt 
împotriva lui. El se afla în casă cînd a 
dispărut diamantul. Şi el a fost prima 
persoană din casă care a plecat după aceea 
la Londra. Văzute prin prisma întîmplărilor 
care au urmat, împrejurările acestea sînt 
cam neplăcute. 

Ar fi trebuit să-i spun că nu avea dreptate şi 
să nu-l mai las să continue, dar ispita era 
prea mare şi, cu o privire cît se poate de 
nevinovată, îl întrebai ce voia să înţeleagă 
prin „întîmplările care au urmat”. 

— Adică, evenimentele în care sînt 
amestecați indienii. Eliberaţi din închisoare, 
ei pleacă la Londra şi-l găsesc pe domnul 
Luker. Domnul Luker se alarmează cînd vede 


246 


primejduită siguranţa unui „obiect de mare 
valoare” pe care îl ţinea la el şi de aceea îl 
depune în casa de fiera unei bănci. Foarte 
înţelept din partea lui. Dar şi indienii sînt 
înţelepţi. Ei bănuiesc că „obiectul de mare 
preţ” este mutat dintr-un loc într-altul şi de 
aceea caută să verifice  temeinicia 
bănuielilor lor. Pe cine pun ei mina şi-l 
cercetează? Nu numai pe domnul Luker, ci şi 
pe domnul Godfrey Ablewhite; şi de ce 
anume? Explicaţia domnului Ablewhite este 
că din întîmplare fu-sese văzut în dimineaţa 
aceleiaşi zile vorbind cu domnul Luker. 
Baliverne! Cu domnul Luker au mai vorbit şi 
alte şase-şapte persoane. De ce n-au fost şi 
ele urmărite pînă acasă? Nu, nu! E limpede 
că pe domnul Ablewhite îl interesa în taină 
soarta acestui „obiect de preţ”, ca şi pe 
domnul Luker de altfel, şi că indienii nu erau 
siguri la care dintre ei se afla nestemata, 
încît s-au văzut nevoiţi să-i percheziţioneze 
pe amindoi. Aşa vorbeşte gura lumii, 
domnişoară Clack. 

Nu putui rezista ispitei de a-l mai trage puţin 
de limbă înainte de a-i arunca în faţă 
adevărul care avea negreşit să-l zdrobească. 
— N-am de gind să discut în contradictoriu 
cu un avo-cat inteligent ca dumneavoastră, 


247 


i-am zis. Dar vestitul detectiv londonez care 
a făcut cercetările nu a bănuit-o decit pe 
domnişoara Verinder. 

— Dacă sergentul ar fi cunoscut-o pe Raciliel 
aşa cum o cunosc eu, ar fi bănuit pe toată 
lumea din casă numai pe ea nu. Recunosc, 
bineînţeles, că are şi ea greşelile ei, dare 
cît se poate de sinceră, de mărinimoasă şi 
plină de nobleţe sufletească. Pentru mine 
cuvîntul de onoare al Rachelei e mai demn 
de crezare decît cele mai limpezi dovezi din 
lume, măcar că sînt avocat de meserie! 

— Atunci dă-mi voie, domnule Bruff, să-ţi 
spun că domnul Godfrey a fost în această 
casă acum două ceasuri şi că însăşi 
domnişoara Verinder a declarat sus şi tare 
că e complet nevinovat. 

Am gustat bucuria triumfului văzîndu-l pe 
domnul  Bruff complet uluit la auzul celor 
cîtorva vorbe pe care i le-am spus verde în 
faţă. 

— Dacă Rachel s-a făcut  chezaşa 
nevinovâăţiei sale, domnişoară Clack, atunci 
cred în nevinovăția sa, spuse el în cele din 
urmă. Se vede că m-am lăsat înşelat de 
aparenţe, ca şi restul lumii. 

După aceste vorbe se întoarse cu spatele şi 
începu să măsoare odaia în lung şi-n lat. Era 


248 


din cale-afară de încurcat. „Ce caz ciudat!” îl 
auzii spunîndu-şi ca pentru sine cînd se opri 
în dreptul ferestrei. „Nu numai că desfide pe 
oricine să-l lămurească, dar depăşeşte şi li- 
mitele oricărei presupuneri”. 

N-am putut să nu-i răspund la aceste 
cuvinte, întrucît întrezărisem în spusele lui 
un nou prilej de a-l face să nu mă poată 
suferi. 

— lertaţi-mă, vă rog — mă adresai eu 
domnului Bruff care nici pe departe nu se 
aştepta la una ca asta — dar fără doar şi 
poate că mai e o presupunere de făcut care 
nu ne-a trecut încă prin minte. Daţi-mi voie 
să vă amintesc că şi domnul Franklin Blake 
se afla în casă în momentul cînd a dispărut 
diamantul. 

Bătrînul avocat se îndepărtă de la fereastră, 
se aşeză pe un scaun în faţa mea şi mă 
privi ţintă, zimbind răutăcios şi aspru. 

— Nu sînteţi chiar aşa de bun avocat, 
domnişoară Clack, cum presupuneam. Ştiţi 
că am o slăbiciune pentru domnul Blake. 
Prea bine, să-l bănuim deci pe domnul Blake 
şi să zicem chiar că ar fi fost în stare să fure 
diamantul. O singură întrebare să mi se 
îngăduie: avea sau nu interes să săvirşească 
acest furt? 


249 


— Domnul Franklin Blake are o mulţime de 
datorii, îi răspunsei eu. 

— Foarte adevărat. Dar se întîmplă, 
domnişoară Clack, că ipotezei dumitale i se 
pot ridica două obiecţii. Eu, care mă ocup de 
afacerile domnului Franklin Blake, te pot 
informa că creditorii lui (ştiind cît de bogat e 
tatăl său) sînt gata să-l păsuiască. Asta e 
prima obiecţie. lar a doua e şi mai 
puternică. Rachel se  hotărise să se 
căsătorească cu domnul Franklin Blake 
înainte de-a fi dispărut din casă blestematul 
acela de diamant. Aşa că, domnişoară Clack, 
situaţia lui se prezenta astfel: creditorii erau 
dispuşi să-l aştepte şi aveau înaintea ochi- 
lor perspectiva căsătoriei lui cu o fată care 
moştenea o avere frumuşică. Socotiţi-l, dacă 
vreţi ticălos, dar spu- neţi-mi şi mie de ce ar 
fi furat el Piatra Lunei? 

— Inima omului ascunde taine de nepătruns, 
răspunsei eu cu duhul blindeţei. 

— Se prea poate. Să zicem atunci că a luat 
într-adevăr diamantul. Ei bine, dacă aşa stau 
lucrurile, de ce ar fi atras atenţia tuturor 
asupra sa, străduindu-se să dea de urma 
diamantului? Nu, nu, domnişoară Clack! Ne 
aflăm într-un impas de netrecut, în privinţa 
aceasta. Nevinovâăţia Rachelei e mai presus 


250 


de orice îndoială. Nevinovăţia domnului 
Ablewhite e de asemenea neîndoielnică, iar 
a lui Franklin Blake e vădită. Pe de o parte 
ştim toate aceste lucruri, iar pe de altă parte 
ştim că Piatra Lunei a fost adusă de cineva 
la Londra şi în momentul de faţă se află în 
posesia domnului Luker. Cazul ăsta ne 
umple de nedumerire, pe mine, pe dum- 
neata şi pe toată lumea. 

Ba nu; nu pe toată lumea. Pe sergentul Cuff 
nu-l pusese în încurcătură. Tocmai cînd 
voiam să pomenesc de asta, intră fata de 
serviciu şi ne anunţă că mătuşa ne 
aştepta. Discuţia se întrerupse. Domnul Bruff 
îşi strînse hirtiile, iar eu îmi luai geanta plină 
cu cărţile preţioase. Intrarăm amindoi tăcuţi 
în camera ladyei Verinder. 

Îngăduiţi-mi să adaug aici că în timpul 
discuţiei avute cu domnul Bruff în bibliotecă 
mă stăpinise acea latură a firii mele care 
nu rezistă ispitei. Făcînd această mărturisire, 
mă dovedesc mai tare decit ea, aşa că 
echilibrul moral e restabilit şi atmosfera 
spirituală e iarăşi senină. Să mergem, dragi 
prieteni, mai departe. 


CAPITOLUL IV 


251 


Semnarea testamentului luă mult mai puţină 
vreme decît mă aşteptam. După părerea 
mea, totul fusese făcut în cea mai mare 
pripă. Aducîndu-l pe Samuel, valetul, ca 
să fie el al doilea martor, în mai puţin de 
două minute totul fu gata. Domnul Bruff 
împături testamentul şi apoi se uită spre 
mine,  întrebîndu-se, fără îndoială, dacă 
aveam sau nu de gind să-l las singur cu 
mătuşa mea. Eu însă trebuia să-mi 
îndeplinesc misiunea mea de izbăvire a 
sufletului şi aveam în mînă, gata pregătite, 
nepreţuitele mele cărticele. Privirile sale ar 
fi putut mai degrabă să mişte din loc 
catedrala Sf. Paul decit pe mine. 
Recunosc că era ager la minte şi înţelese 
repede situaţia; aşa că se retrase furios şi 
mă lăsă pe mine stăpînă pe cîmpul de 
bătălie. 

De-ndată ce rămaserăm singure, mătuşa se 
întinse pe divan. îmi vorbi despre testament, 
părînd cam stînje- nită 

— Sper că nu te-ai gîndit că n-am avut grijă 
şi de tine, Drusilla. Vreau, draga mea, să- 
ţi dau cu propriile mele miini mica 
moştenire. 


252 


Se ivise o ocazie minunată. Am profitat pe 
dată de ea. Descliizmd imediat geanta, 
scosei cartea de deasupra. Era a douăzeci şi 
cincea ediție a celebrei cărţi anonime 
„Şarpele la sîn”. Cartea ne dezvăluie cum 
ucigă-l toaca ne pîndeşte de pretutindeni. 
Are capitole ca „Satana se întrupează într- 
o perie de cap”, „Satana se ascunde în 
dosul oglinzii”, „Satana pîndeşte de sub 
măsuţa de ceai” şi multe altele de acelaşi 
fel. 

— Cercetează cu atenţie, scumpă mătuşă, 
această carte prețioasă şi în felul acesta 
îmi vei da tot ce ţi-am cerut. 

Cu aceste cuvintc îi întinsei cartea deschisă 
la un pasaj însemnat, avind ca subiect: 
„Satana printre pernele de pe divan”. 
Biata lady Verinder (stătea culcată chiar pe 
pernele de pe divan) îmi dădu cartea înapoi 
şi mai tulburată ca oricînd, spuse că n-o 
putea citi atunci, fiindcă doctorul nu-i 
îngăduia să citească decit cărţi dintre cele 
mai uşoare şi mai distractive. 

N-am avut încotro. A trebuit să cedez iarăşi 
— cel pu- ţin pentru moment. 

— Poate te vei simţi mai în putere, dragă 
mătuşică, peste vreun ceas, două, stăruii eu. 
Imi dai voie să-ţi las cartea aici? Şi i-o 


253 


strecurai sub pernele divanului, lăsînd-o pe 
jumătate la vedere, chiar lîngă batistă şi 
alături de sticluţa ei cu săruri. De cite ori va 
căuta să ia fie batista, fie sticluţa cu 
săruri, va atinge cartea cu mîna şi, mai 
curînd sau mai tîrziu (cine ştie?), 

poate că şi cartea avea să-i atingă sufletul. 
Tocmai cînd venise vremea să plec, îmi 
străfulgeră prin minte alt gînd. 

— A! îmi dai voie să iau o floare? o întrebai 
eu ui- tîindu-mă la florile de pe fereastră, 
care îi erau atit de dragi ladyei Verinder. 

In felul acesta ajunsei la fereastră fără să-i 
dau ceva de bănuit. Şi în loc să iau, mai 
adăugai o floare — lăsînd acolo încă o carte 
din geanta mea. Apoi, îmi veni alt gînd 
fericit: de ce nu i-aş face acelaşi serviciu şi 
în toate celelalte odăi pe unde intră, draga 
de ea? Imi luai pe dată rămas bun şi mă 
furişai în bibliotecă. Am lăsat şi acolo, pe 
masă, încă două cărţi. Am mai pus una în 
odăiţa unde-şi lua micul dejun, lîngă colivia 
canarului, ştiind că lady Verinder ţine foarte 
mult la el şi-l hrăneşte chiar ea. În salonaş 
am strecurat o cărţulie între partiturile de pe 
pian ale melodiilor ei preferate. Şi lăsai 
astfel toate cărţuliile aduse, în diferitele 
încăperi ale casei — pînă şi în baie. 


254 


Se poate exprima oare prin cuvinte 
simţămiîntul dato- riei împlinite care mă 
stăpînea cînd am ieşit pe nesim-ţite din casă 
şi m-am trezit în stradă cu geanta goală? 
O, prieteni din lumea asta! Ce uşor e să fii 
fericit dacă eşti om de bine! Cînd mi-am 
împăturit hainele în acea seară, mă simţeam 
cu inima aşa de uşoară încît am cîntat un 
verset din rugăciune. Întocmai ca în co- 
pilărie! 

Am petrecut o noapte fericită. Şi ce tînără 
m-am trezit a doua zi de dimineaţă! Către 
ora prînzului — nu atit pentru masă, cît 
spre a o găsi cu siguranţă acasă pe 
mătuşa mea — îmi pusei boneta pe cap ca 
să mă duc în piaţa Montague. Tocmai cînd 
eram gata, servitoarea îşi băgă capul pe uşă 
şi mă anunţă că servi- torul ladyei Verinder 
venise şi că dorea să vorbească cu mine. 
Tînărul lacheu Samuel, căruia îi nutream o 
statornică simpatic spirituală, intră ţinînd un 
pachet mare sub braţ. 

— Domnişoară, stăpina vă trimite cele mai 
bune urări împreună cu acest pachet în care 
veţi găsi şi o scri-soare. Stătea ca pe ghimpi 
şi ar fi vrut s-o ia din loc, dar l-am mai 
reţinut puţin ca să-i pun citeva întrebări 
nevinovate. Aş găsi-o pe mătuşă, dacă m-aş 


255 


duce s-o văd? Nu, ieşise la plimbare cu 
Rachel şi cu domnul Ablewhite. Mi se păru 
cam nepotrivit ca domnul Able- white să 
plece la plimbare cu trăsura cînd îl aşteptau 
atitea opere de binefacere. ÎI oprii pe 
Samuel la uşă şi-i mai pusei cîteva întrebări. 
Domnişoara Rachel se ducea în seara aceea 
la un bal şi domnul Ablewhite avea s-o 
însoţească. A doua zi dimineaţa se dădea un 
concert şi Samuel primise poruncă să se 


ducă să ia bilete; unul şi pentru domnul 
Ablewhite. Trebuia să dea fuga să le 
cumpere. 


In seara aceea aveam o întrunire a 
comitetului, convocată special pentru ca 
domnul Godfrey să ne  împărtăşească 
sfaturile sale şi să dea o mînă de ajutor So- 
cietăţii aproape potopită de atiţia pantaloni; 
şi cînd colo, el se ducea la bal! Pentru după- 
amiaza zilei următoare se stabilise o altă 
întrunire importantă. Şi în loc ca el, sufletul 
instituţiei, să fie de faţă, se ducea la un 
concert! Ce  însemnau toate acestea? 
Însemnau vai, că eroul nostru creştin ni se 
înfăţişa într-un rol cu totul nou. 

Dar să ne întoarcem la povestea zilei, care 
nu se sfir- şise încă. Fiind singură în cameră, 
bineînţeles că desfăcui pachetul şi ce credeţi 


256 


că-mi văzură ochii? Cele douăsprezece cărţi 
preţioase, pe care le lăsasem în casa 
mătuşii, toate îmi fuseseră înapoiate, la 
porunca doctorului. Ce era de făcut acum? 
Dată fiind educaţia mea, nu stătui nici o 
clipă la îndoială. Adevăratul creş-tin nu dă 
niciodată înapoi. Cînd avem o misiune de în- 
deplinit, nimic nu ne poate sta în cale. Ce nu 
poate provoca o misiune de a noastră? 
Poate stîrni răscoale, războaie chiar, noi însă 
ne vedem înainte de treabă. Siînteni mai 
presus de rațiune şi scutiţi de orice ridicol. In 
privinţa mătuşii care apucase, săraca de ea, 
pe un drum greşit, vedeam destul de 
limpede ce se mai pu- tea încerca. Trebuia 
s-o pregătesc sufleteşte prin scurte bileţele 
— cu alte cuvinte, prin extrase din cărţi, co- 
piate de diferite persoane şi trimise mătuşii 
mele, sub formă de scrisori, prin poştă, sau 
presărate în calea ei prin casă, aşa cum şi 
făcusem cu o zi înainte. Scrisorile nu-i vor da 
de bănuit. Citeva dintre ele au fost scrise 
chiar cu mîna mea. „Dragă mătuşă, dă 
ascultare, ro- gu-te, acestor cîtorva 
rînduri”. Altele, au fost scrise de surorile din 
Comitetul de mame pentru prefacerea pan- 
talonilor. „Dragă doamnă, iertaţi interesul pe 
care vi-l poartă o prietenă sinceră”. Nici nu 


257 


înserase bine şi în locul duzinii de cărticele 
aveam pentru mătuşa mea o duzină de 
scrisori. Şase i le-am trimis prin poştă, iar pe 
celelalte şase le-am păstrat în buzunar ca să 
ile stre- cora doua zi în diferite locuri prin 
casă. 

Îndată după ora două mă şi înfiinţai la uşa 
ladyei  Verinder. Mătuşă-mea avusese o 
noapte  neliniştită şi acum încerca să 
aţipească. Am spus că o aştept în bibliotecă. 
În casă totul era cufundat în linişte şi, fiind 
sigură că Rachel şi prietenii ei (printre care, 
din nefericire, şi domnul Godfrey) se 
duseseră cu toţii la concert, mă apucai cu 
rivnă să împlinesc fapta mea creştinească. 
Lăsai două scrisori la catul de jos — în 
bibliotecă şi în camera unde se lua gustarea 
de dimineaţă — şi urcai uşurel scările ca să- 
mi împart scrisorile prin odăile de la catul 
de sus, unde se afla şi salonaşul. 

Tocmai cînd intram în odaia din faţă auzii o 
bătaie în uşă dinspre stradă. Nu dădui nici o 
atenţie, gîndin- du-mă că, dată fiind 
starea sănătăţii sale, mătuşă-mea nu 
primea musafiri. Dar spre marea mea groază 
şi surprindere auzii glasul lui Samuel, care 
spunea de jos: „Poftiţi sus, domnule”; după 
aceea auzii paşi de băr- bat. Cine să fie? 


258 


Răspunsul îmi veni de îndată în minte: 
doctorul. Nu putea fi altcineva decit 
doctorul. 

Nu voiam să mă găsească doctorul în 
salonaş cînd de fapt se credea că aştept în 
bibliotecă, aşa că mă furişai într-o odăiţă 
tainică şi lăsai în jos draperiile care astu-pau 
intrarea. O să aştept acolo doar două-trei 
minute pînă ce doctorul avea să fie condus 
în camera pacientei. Am aşteptat însă mai 
bine de două-trei minute; auzii păşii grăbiţi 
ai musafirului care vorbi singur, mi se  păru 
chiar că îi recunosc glasul. Făcusem oare o 
greşeală? Dădui puţin la o parte draperiile 
grele şi ciulii urechile. 

lată cuvintele pe care le auzii: „O s-o fac 
chiar astăzi!” iar glasul care le rostise era al 
domnului Godfrey Ablewhite. 


CAPITOLUL V 


Mîna îmi alunecă de pe perdea. Dar să nu 
care cumva să credeţi că mă preocupa 
încurcătura cumplită în care mă aflam. Atit 
de mare interes frăţesc îi purtam domnului 
Godfrey, încît îmi era gindul numai la 


259 


cuvintele pe care le rostise adineauri: „O s-o 
fac chiar astăzi!” 

Ei, dar ce, ce anume avea să facă? Avea să 
se lepede de credinţă? Avea să ne 
părăsească pe noi, cele din Societatea 
mamelor? li văzusem oare pentru ultima 
dată zimbetul serafic în sala comitetului? 
Tocmai cînd eram gata să ies din 
ascunzătoare şi să mă reped la el, ca din 
senin mai auzii un glas în cameră, al 
Rachelei Verinder! 

— De ce ai venit sus, Godfrey? întrebă ea. 
De cenu te-ai dus în bibliotecă? 

El rîse încetişor şi zise: 

— In bibliotecă e domnişoara Clack. 

Cu o clipă înainte mă înfierbîntasem de-a 
binelea. Acum însă îmi îngheţă sîngele-n 
vine. Era cu neputinţă să mai dau ochii cu 
dînşii după cele ce auzisem. Să mă retrag, 
iarăşi nu se putea, decît în cămin. Aveam de 
îndurat deci o mucenicie. Am aranjat fără 
zgomot perdelele în aşa fel încît să pot să 
văd şi să aud. Şi apoi mi-am aşteptat 
chinurile, cu virtutea primilor creştini. 


— Ei? întrebă Rachel. Ce le-ai spus? 


260 


— Că lady Verinder nu se simte bine astăzi. 
Şi că tu nu vrei s-o laşi singură ca să te 
duci la concert. 

— Godfrey! Tu crezi că e tare bolnavă? 

— AŞ, de unde! Te asigur că peste citeva zile 
n-o să mai aibă nimic, 

— Aşa nădăjduiesc şi eu. Dar la început mă 
cam speriasem. In orice caz, tu trebuia să te 
duci la concert. De ce să te lipseşti de 
plăcerea de a asculta muzică? 

— Nu mai vorbi aşa, Rachel. Nici nu-ţi 
închipui, sînt mult, mult mai fericit aici, cu 
tine. 

Imi fu silă cînd îi desluşii pe faţă aceeaşi 
expresie de adincă simţire care mă 
fermecase văzindu-l pe tribună la Exeter 
Hallt. 

— Ai uitat, Godfrey, ce ne-am făgăduit stînd 
de vorbă colo la ţară? Ne-am înţeles doar să 
rămînem veri, şi nimic mai mult. 

— Dar eu calc înţelegerea ori de cîte ori te 
văd şi ori de cîte ori îmi zboară gîndul la 
tine. O, Rachel, cu cîtă bunătate mi-ai spus 
deunăzi că am crescut în ochii tăi. Sînt oare 
nebun că-mi clădesc speranţe pe aceste 


1 Sală pe una din principalele străzi din Londra; 
acolo se ţin de obicei adunările cu caracter 
religios. (n.t.) 


261 


scumpe cuvinte? Sînt oare nebun că-mi 
făuresc visuri cu gîn- dul că poate într-o zi 
inima ta se va înduioşa faţă de mine? Nu-mi 
spune da, chiar dacă e aşa! Lasă-mi măcar 
amăgirea, scumpa mea! 

Area un tremur în glas şi-şi duse batista albă 
la ochi. Din nou ca la Exeter Hall. 

Se înmuie pînă şi inima ei de piatră. Şi în 
cuvintele pe care ea le rosti, după citeva 
clipe, desluşii o nuanţă de interes: 

— Eşti sigur de tot, Godfrey, că ţii chiar atit 
de mult la mine? 

— Da, nu mă mai interesează nimic în viaţă, 
nimic în afară de tine. Preocupările mele de 
milostenie şi binefacere mi-au ajuns de 
nesuferit şi cînd văd acum un comitet de 
doamne aş da nu ştiu ce să mă aflu la 
celălalt capăt al pămîntului! 

O asemenea trădare întrecea tot ce-mi 
fusese dat s-aud vreodată. Mă gindii atunci 
la Societatea mamelor pen-tru prefacerea 
pantalonilor, la toate celelalte societăţi, prea 
numeroase spre a fi pomenite, care vedeau 
în acest om un bastion al nădejdii. 

— Tu mi te-ai destăinuit, zise Rachel, şi 
acum mă întreb: dacă mi-aş deschide şi eu 
inima, asta nu te-ar vindeca oare de 
dragostea nefericită pe care mi-o nutreşti? 


262 


El tresări. Credea, cum crezui şi eu de altfel, 
că fata avea să dezvăluie taina diamantului. 
— Ai crede, uitîindu-te la mine, că sînt fiinţa 
cea mai nefericită de pe pămînt? Şi totuşi 
acesta-i adevărul, Godfrey. Să trăiesc după 
ce am ajuns să mă dispreţu-iesc pe mine 
însămi — iată tragedia vieţii mele de acum. 

— Dragă Rachel! Dar e cu neputinţă să ai 
vreun mo- tiv să vorbeşti astfel. Tăcerea ta, 
dragă, nu i-a făcut nicidecum pe prietenii tăi 
adevăraţi să te dispreţuiască. 

— Vorbeşti de Piatra Lunei, Godfrey? 

— Mă gindeam că, fără îndoială, vorbeai 
de... 

— Cituşi de puțin. Dacă povestea 
diamantului mai iese vreodată în vileag, se 
va şti că m-am făcut doar păr- taşă la 
păstrarea unei taine nenorocite, dar fără a 
să- virşi ceva josnic. M-ai înţeles greşit, 
Godfrey. Inchi- puie-ţi însă că ai fi îndrăgostit 
de altă femeie! 

— Ei şi? 

— Că într-o bună zi ţi-ai da seama că femeia 
aceca este nevrednică de tine! Că gîndul 
de a te căsători cu asemenea fiinţă te-ar 
face să roşeşti ca para focului de ruşine! şi 
că n-ai avea tăria cu toate acestea să ţi-o 
smulgi din inimă? O, ce-i de făcut pentru ca 


263 


un băr- bat să înţeleagă că un simţămiînt 
care m-aduce să mă înspăimiînt de propria- 
mi fiinţă mă şi fascinează în acelaşi timp? 
Asta e însăşi suflarea vieţii mele, dar e şi 
otrava care mă ucide —  amîndouă 
deopotrivă! Pleacă! Se vede că mi-am ieşit 
din minţi de vorbesc astfel. Dar ia aminte la 
ce-ţi spun: el nu ştie — şi n-o să ştie nici- 
odată. Nu vreau să-l mai văd niciodată, 
niciodată. Nu mă întreba cine e! Pleacă, 
pentru numele lui Dumnezeu! Îngropîndu-şi 
capul în perne, izbucni în plîns. Încremenii 
de dezgust văzindu-l pe domnul Godfrey 
îngenuncheat — cu amîndoi genunchii — şi 
cuprinzîndu-i mijlocul cu braţele. 

— Fiinţă nobilă! au fost singurele vorbe pe 
care le spuse, dar le rosti cu o izbucnire 
dintre acelea care îi duseseră faima de 
orator. 

Ea stătea nemişcată, fără să încerce a-i 
înlătura bra-  ţele şi a-l sili să şi le ţină la 
locul lor. Cît despre mine, mă cuprinsese 
indignarea. Eram într-aşa hal de încurcată, 
neştiind ce se cuvenea să fac mai întîi — 
să închid ochii sau să-mi astup urechile — 
încît n-am făcut nici una nici alta. Am mai 
fost totuşi în stare să ţin perdeaua într- 
aşa fel încît să pot privi şi asculta, dar şi 


264 


aceasta numai stăpînindu-mi cu greu ac- 
cesul de nervi. Chiar doctorii zic că spre a-ţi 
stăpîni istericalele trebuie să ţii ceva în 
mînă. 

— Da — zise el — eşti o fiinţă nobilă! Te 
implor în genunchi să-mi îngădui să-ţi 
lecuiese rana din inimă, Rachel! Vrei să-mi 
faci cinstea de a fi soţia mea? 

Şi de data aceasta primele cuvinte înțelepte 
auzite vreodată din gura Raehelei mă opriră 
să-mi astup urechile. 

— Godfrey — îi zise ea — trebuie să fii 
nebun! 

— N-am spus niciodată vorbă mai cuminte, 
scumpa mea. Priveşte o clipă în viitor. Merită 
oare să-ţi jert- feşti fericirea unui bărbat care 
n-a ştiut niciodată ce simţi pentru el şi pe 
care te-ai hotărit să nu-l mai vezi în veci? 
Dă uitării această dragoste nefericită! Vei 
avea alături o inimă care te iubeşte şi te 
cinsteşte; într-un cămin liniştit. Încearcă 
consolarea pe care o vei găsi într-însul. Nu-ţi 
cer să mă iubeşti, m-aş mulţumi doar cu 
afecțiunea ta. lar restul, să-l lăsăm pe 
seama timpului care lecuieşte pînă şi răni 
adinci ca ale tale. 

Fata stătea să se înduplece. O, cît de cu 
totul altfel m-aş fi purtat eu în locul ei! 


265 


— Nu mă ispiti, Godfrey, zise ea. Sînt şi aşa 
destul de nenorocită şi de nesăbuită. Nu 
încerca să mă faci mai nenorocită şi mai 
nesăbuită. 

— Rachel, dar poate nu-ţi plac? 

— Asta nu! Tu mi-ai plăcut întotdeauna. ŞI 
după cele spuse adineauri te respect şi 
totodată te admir. 

— Scumpa mea Rachel, încrede-te în mine, 
căci eu cunosc lumea. Intr-o bună zi tot te 
vei mărita, e doar o chestie de timp. Atunci, 
draga mea, de ce să nu te căsătoreşti cu 
bărbatul care preţuieşte respectul şi admi- 
raţia pe care i le porţi mai presus de 
dragostea oricărei femei de pe faţa 
pămîntului? 

— Godfrey! Tu-mi vîri în cap ceva la care nu 
m-am gindit niciodată pînă acum. Îmi dai 
nădejdi noi, după ce toate celelalte mi s-au 
spulberat. 

— Nu mă ridic din genunchi pînă ce nu-mi 
spui da! 

— Vrei să mă grăbeşti, Godfrey? 

— Voi aştepta cît îţi va fi voia. 

— Şi n-ai să-mi ceri mai mult decit îţi pot da? 
— Nu, îngerasule! Tot ce-ţi cer este fiinţa ta. 
— la-o! 

Şi cu aceste cuvinte îl acceptă de bărbat! 


266 


O strînse mai aproape de el pînă ce obrajii li 
se lipiră unul de altul şi apoi... încercai să 
închid ochii înainte de a se întîmpla, dar 
întîrziai o clipă. Mă bizuisem pe împotrivirea 
ei, dar ea cedase. 

Apoi, domnul Godfrey a întrebat-o: 

— Să-i spun eu mamei tale, sau îi spui tu? 
Rachel clătină din cap că nu. 

— Mama nu trebuie să afle decit după ce se 
va face mai bine. Vreau să rămînă taină 
totul deocamdată, Godfrey. Acum du-te şi 
vino înapoi deseară. 

Rachel se ridică şi ridicîndu-se, se uită 
pentru prima dată spre odăiţa în care îmi 
înduram mucenicia. 

— Cine a tras perdelele? exclamă ea. 

Apoi se apropie de ele, şi în momentul cînd 
puse mîna pe draperie, în momentul cînd se 
părea că nu se putea să nu mă descopere, 
se auzi pe scări glasul tînărului servitor, din 
cale afară de alarmat. 

— Domnişoară Rachel! strigă ei. Unde 
sînteţi, domnişoară Rachel? 

Cu o săritură făta se îndepărtă de perdele şi 
alergă spre uşă. Servitorul era alb la faţă 
ca hirtia. 

— Veniţi, vă rog, jos, domnişoară! Stăpina a 
leşinat şi n-o putem readuce în simţiri. 


267 


În aceeaşi clipă rămăsesem singură şi putui 
cobori neobservată. Pe Rachel o găsii în 
genunchi lîngă divan — ţinînd la piept capul 
mamei sale. A fost de-ajuns să-mi arunc 
privirea pe faţa mătuşii mele ca să mi se 
dez-văluie  înspăimîntătorul adevăr. După 
puţin timp sosi şi doctorul. O trimise pe 
Rachel dincolo şi pe urmă ne spuse că lady 
Verinder s-a stins din viaţă. 

Mai tîrziu iscodii prin camera unde se lua 
gustarea de dimineaţă şi prin bibliotecă. 
Mătuşă-mea murise fără să fi deschis vreuna 
din scrisorile pe care i le trimisesem. Asta m- 
a supărat atit de tare, încît doar peste cîteva 
zile mi-am adus aminte că murise şi fără să- 
mi înmiî-neze mica moştenire. 


CAPITOLUL VI 


După moartea ladyei Verinder fiica acesteia 
rămase sub tutela  bătrinului domn 
Ablewhite, cumnatul răposatei. | se lăsase 
prin testament sarcina să fie tutorele ne- 
poatei sale pînă la căsătoria sau pînă la 
majoratul ei. Presupun că domnul Godfrey i- 
o fi adus la cunoştinţă tatălui său noua 
legătură dintre el şi Rachel. În orice caz, la 


268 


zece zile după moartea mătuşii mele, 
logodna lor nu mai era cituşi de puţin o 
taină în cercul familiei şi domnul Ablewhite 
se frămiînta cum să-i fie cît mai pe plac — 
ca persoană cit şi ca tutore — tinerei şi bo- 
gatei  domnişoare care urma să se 
căsătorească cu fiul său. Rachel îi dădu 
oarecare bătaie de cap chiar de la început. 
Nu voia să mai stea în casa din Piaţa 
Montague 

— pentru că era legată de amintirea morţii 
mamei ei. Casa din Yorkshire era şi ea 
legată de amintirea pierderii diamantului. În 
cele din urmă, bătrînul domn Ablewhite îi 
propuse să ia cu chirie o casă mobilată la 
Brighton şi să locuiască acolo, împreună cu 
soţia lui şi fiica cea bolnavă. Tocmai la 
închirierea casei din Brighton mă întiîlnii cu 
Rachel. 

Mătuşa Ablewhite e o femeie mare de stat şi 
tăcută; un lucru e de remarcat la ea: din 
ceasu-n care s-a năs- cut nu ştiu să fi făcut 
ceva ea singură. De aceea, conform 
obiceiului, a chemat pe fiul ei ca să-i 
găsească o casă mobilată la Brighton şi pe 
mine ca să-i angajez slujnicele 
trebuincioase. 


269 


— Unde e lista personalului de care ai 
nevoie? o întrebai. 

— E la Rachel, draga mea, îmi răspunse, în 
camera de alături. 

Intrai în camera alăturată şi astfel mă întilnii 
cu Rachel pentru prima oară de cînd ne 
despărţisem în casa din Piaţa Montague. 

Iti era mai mare mila s-o vezi, mică şi slabă 
cum pă- rea în rochia-i de doliu. Spre 
marea mea surprindere, cînd intrai în 
cameră Rachel se ridică şi îmi ieşi în 
întîmpinare cu mîna întinsă, spunîndu-mi: 

— Imi pare bine că te văd. Ti-am vorbit 
deseori nepoliticos şi fără noimă. Îmi cer 
scuze. Nădăjduiesc c-o să mă ierţi. 

Mi se putea citi pe faţă cît eram de mişcată 
de ce-mi fu dat să aud. Şi ea urmă: 

— Cînd trăia biată măicuţa, nu întotdeauna 
prietenele ei erau şi prietenele mele. După 
ce am pierdut-o, inima mea se întoarce către 
cei pe care ea îi îndrăgea; şi tu îi erai 
dragă. Hai, Drusilla, să încercăm să fim 
prietene dacă nu ţi-e greu. 

Primii din toată inima îndemnurile ei de a ne 
apropia şi mă aşezai lîngă dînsa pe divan. 
Discutarăm ches- tiuni de familie şi făcurăm 
planuri de viitor. Dar nu vru nici în ruptul 
capului să aducă vorba despre lo-godna ei 


270 


cu domnul Godfrey. Un lucru era limpede: nu 
mai aveam de-a face cu fiinţa nechibzuită şi 
sfidătoare pe care o auzisem şi o văzusem în 
timpul supliciului meu în casa din Piaţa 
Montague. Atît fu de-ajuns spre a-mi da 
curaj să mă apuc de viitoarea ei convertire. 
Simţeam că am datoria solemnă să împiedic 
încheierea  pripită a unei legături de 
căsătorie. Nu era vreme de pierdut. De 
aceea revenii îndată la problema servito- 
rilor. 

— Unde e lista, draga mea? 

Rachel o scoase la iveală. 

— Dar aţi găsit casă la Brighton? 

— Da, Godfrey a şi închiriat-o. 

— Atunci mătuşa ta să scrie o scrisoare 
stăpînilor ca- sei, iar eu mă duc miine la 
Brighton. 

— Ce drăguţ din partea ta! Vom veni şi noi 
de îndată ce vei isprăvi cu pregătirile. Şi 
nădăjduiesc că o să primeşti să rămii cu noi, 
ca oaspete al meu. 

Asta a fost invitaţia care îmi deschidea 
perspectiva strălucită de a mă amesteca în 
viaţa ei. 

Am pus la încercare caracterul şi credinţele 
religioase ale servitorilor. li găsii în oraş 
nişte prieteni printre slujitorii bisericii — mai 


271 


întîi pe preot; iar după aceea pe o femeie 
nemăritată ca şi mine. Aceasta îmi dădu voie 
să mă slujesc de biblioteca ei alcătuită din 
publicaţii nepreţuite. Luai cu împrumut de la 
ea cărţi şi le răspîndii prin diferitele odăi pe 
care Rachel avea să le ocupe probabil. Eram 
acum gata cu pregătirile! Seara au sosit şi 
drumeţii, însoţiţi, spre marea mea surprin- 
dere; nu de domnul Godfrey, ci de domnul 
Bruff, avocatul, 

— Ce mai faceţi, domnişoară Clack? îmi zise 
el. Să ştiţi că de data asta am de gînd să 
rămîn eu pe loc. 

Am înţeles ce voia să spună şi mi-am dat 
seama că în capul lui clocea ceva. li 
pregătisem scumpei mele Rachel un mic 
paradis şi cînd colo, şarpele îşi şi scosese 
capul. 

— Lui Godfrey i-a părut rău, dar n-a putut să 
ne însoţească, zise mătuşa Ablewhite, şi 
atunci domnul Bruff s-a oferit să-i ţină locul. 
Domnul Bruff cină şi stătu cu noi toată 
seara. Cu cît îl vedeam mai mult, cu atit 
eram mai sigură că venise la Brighton cu 
un scop nemărturisit. 

Păstra aceeaşi înfăţişare calmă şi degajată, 
dar i-am surprins privirile aţintite asupra lui 
Rachel cu un in- teres şi o atenţie deosebite. 


272 


Se vedea bine că scopul pentru care venise 
avocatul o privea şi pe ea. La ple-care nu 
spuse nimic deosebit. Se invită însă el singur 
pe a doua zi la prînz şi pe urmă plecă la 
hotelul unde trăsese. 

A doua zi de dimineaţă îmi fu cu neputinţă 
să le fac pe mătuşa Ablewhite şi pe fiica ei 
bolnavă să se dea jos din pat la vreme ca 
să meargă la biserică, aşa că plecai doar cu 
Rachel. Talentatul meu prieten ţinu o 
predică de toată frumuseţea, dar Rachel zise 
că nu izbutise decit să-i stirnească dureri de 
cap. Poate că altora acest lucru le-ar fi tăiat 
tot avîntul, dar pe mine nu mă descuraja 
nimic. 

Cînd ne-am întors, mătuşa Ablewhite şi 
domnul Bruff se aflau la masă. Rachel nu vru 
să mănînce, spunînd că o doare capul. 
Avocatul se agăţă îndată de prilejul care i se 
oferise. 

— Pentru durere de cap există un singur 
leac, zise nesuferitul bătrin. Cu o plimbare, 
domnişoară Rachel, îi vii de hac. li stau la 
dispoziţie, dacă vrei să-mi faci cinstea 
să-mi accepţi braţul. 

— Cu plăcere, tocmai tineam după o 
plimbare 


2473 


— Bine, Rachel, dar e două şi ceva, strecurai 
eu cu timiditate, şi la trei începe slujba de 
după amiază. 

— Şi îţi închipui cumva că mă mai pot duce 
la bise- rică, zise ea enervată, cu o 
asemenea durere de cap? Domnul Bruff îi 
deschise uşa şi peste o clipă ieşiră amindoi 
din casă. Nu mai era nimic de făcut. 
Intorcîndu-mă de la slujba de după amiază, 
observai că tocmai de curînd sosiseră şi ei. 
Dintr-o singură privire am înţeles că 
avocatul îi spusese tot ce avu- sese de 
spus. Rachel era neobişnuit de tăcută şi de 
gînditoare. Domnul Bruff o privea cu vădită 
atenţie şi stimă. Plecă devreme, 
deoarece voia să se întoarcă la Londra a 
doua zi dimineaţă cu primul tren. 

— Eşti convinsă de hotărîrea luată? o întrebă 
el pe Rachel de la uşă. 

— Foarte convinsă, răspunse ea, şi cu asta 
se des-părţiră. 

De cum îl văzui ieşind, Rachel se retrase în 
iatacul ei. Urcai degrabă la ea şi o îmbiai 
prin uşă cu tot felul de propuneri 
creştineşti, ca o adevărată soră. Dar uşa era 
încuiată şi aşa rămase toată vremea. 

A doua zi dimineaţă, cînd i s-a dus ceaiul în 
odaie, am intrat şi eu în urma slujnicei şi 


274 


mă aşezai lingă patul ei. Mă ascultă 
politicoasă, dar cu nepăsare. Bă- gai de 
seamă că preţioasele mele cărţi erau toate 
strînse grămadă într-un colţ. Imi spuse că n- 
o interesau. 

— Închipuieşte-ţi, draga mea, îi zisei eu, cînd 
te-am văzut plecînd ieri la plimbare cu 
domnul Bruff m-am temut să nu-ţi dea vreo 
veste rea. 

Tresări şi mă fulgeră cu ochii ei negri şi 
sălbatici. 

— Ba dimpotrivă! făcu ea. Vestea mă 
interesa îndeaproape. li sînt recunoscătoare 
domnului Bruff pentru ceea ce mi-a spus. 

— Da? întrebai eu cu interes binevoitor. 
Presupun, draga mea Rachel, că veştile îl 
priveau pe domnul Godfrey Ablewhite, nu? 
Se ridică deodată de pe pernă şi se făcu 
palidă ca o moartă, pe urmă se stăpiîni, mai 
chibzui o clipă şi îmi zise răspicat: 

— N-o să mă mărit niciodată cu domnul 
Godfrey Ablewhite. 

De data asta era rîndul meu să tresar. 

— Cum aşa!  exclamai. Doar Căsătoria 
voastră e şi ho- tărită. 

— Îl aşteptăm astăzi pe domnul Godfrey, 
zise ea îndărătnică. Ai răbdare pînă ce o să 
vină şi ai să vezi. 


275 


Sună clopoţelul şi se ivi persoana cu 
panglicuţe la bonetă. 

— Penelope, pregăteşte-mi baia! 

A trebuit să plec din odaie. 

Cobori la gustarea de dimineaţă, dar nu 
miîncă nimic — abia scoteai din gura ei cîte- 
o vorbă. Umbla de colo pînă colo prin odăi 
şi apoi deodată deschise pia-nul. Aflînd în 
taină la ce oră trebuia să vină domnul 
Godfrey, am plecat de acasă. 

leşind singură, mi-am vizitat cei doi prieteni. 
Mult înviorată după convorbirea avută cu ei, 
mi-am îndrep- tat paşii spre casă. Am intrat 
în sufragerie, ştiind-o întotdeauna goală la 
ceasul acela, dar acolo mă trezii faţă-n faţă 
cu domnul Godfrey Abiewhite. 

Nu a încercat ciîtuşi de puţin să se retragă 
din odaie, ba, dimpotrivă, s-a grăbit să-mi 
iasă în întîmpinare. 

— Dragă domnişoară Clack, tocmai pe 
dumneata te aşteptam. S-a întîmplat să vin 
mai devreme decit credeam. 

Vorbele lui nu trădau nici cea mai uşoară 
stînjeneală, deşi ne întîlneam pentru prima 
dată după cele petre- cute în casa din Piaţa 
Montague. E drept, nu ştia că fusesem 
martoră la scena de atunci. Pe de altă 
parte, însă, ştia că munca mea de la 


276 


Societatea mamelor nu se putea să nu mă fi 
pus la curent cu felul neru-  şinat în care 
neglijase în ultima vreme cucoanele şi 
săracii. Şi, cu toate acestea, se afla acolo în 
faţa mea, cu glasu-i fermecător şi zimbetul 
irezistibil! 

— Ai vorbit cu Rachel? îl întrebai. 

Oftă încetişor şi mă luă de mînă. 

— Am vorbit cu Rachel, zise el liniştit. S-a 
hotărît pe neaşteptate, să rupă logodna. 
Crede că e mai bine pen-tru amindoi să ne 
despărţim. Asta e singurul motiv pe care mi 
l-a dat. 

— Şi ce-ai răspuns la asta? îl întrebai eu. Te- 
ai supus? 

— Da, m-am supus, răspunse el, cu un calm 
desăvirşit. Purtarea îi era atit de ciudată, 
încît rămăsei ca picată din nori, uitînd să-mi 
iau mîna dintr-a lui. ÎI privii ţintă şi-i spusei 
ca prin vis: 

— Ce înseamnă asta? 

— Dă-mi voie să-ţi explic, îmi răspunse. Dar 
mai întîi să ne aşezăm. 

Mă conduse la un scaun. Era foarte 
înduioşat. Nu cred că mi-a cuprins mijlocul 
cu braţul ca să mă sprijine, dar n-aş putea 
să jur că n-a făcut-o. In orice caz, ne 


277 


aşezarăm amîndoi. Despre asta, cel puţin, 
sînt sigură. 


CAPITOLUL VII 


— Am pierdut o fată frumoasă, o minunată 


situaţie în societate şi un venit foarte 
mare, începu vorba domnul Godfrey, şi 
totuşi m-am supus sorții fără pic de 


împotrivire. Care să fie pricina unei purtări 
atit de stranii? Scumpa mea prietenă, nu 
există nici o pricină. 

— Nici o pricină? repetai, 

— Dă-mi voie să-ți amintesc, scumpă 
domnişoară 

Clack, de învăţămintele pe care le-ai tras din 
cîte i-ai cunoscut pe copii. Un copil face ceva 
care te uimeşte, încerci să afli ce motiv l-o fi 
îmboldit. Dar mititelul nu e în stare să ţi-l 
spună. Tot atît de zadarnic ar fi să întrebi 
iarba de ce creşte, sau păsările de ce cîntă. 
Ei bine, de data asta sînt şi eu ca şi 
copilandrul, ca şi iarba, ca şi păsările. Nu 
ştiu de ce am cerut-o de ne-vastă pe Rachel. 
Nu ştiu de ce mi-am neglijat scum- pele 
doamne de la societate. Il întrebi pe copil: 
„De ce n-ai fost cuminte?” şi îngeraşul îşi 


278 


viră degetul în gură şi nu ştie ce să-ți 
răspundă. Sînt în aceeaşi situație, 
domnişoară Clack; altcuiva nu m-aş putea 
destăinui. Dumitale însă simt că trebuie să-ţi 
mărturisesc adevă-rul! 

Incepeam să-mi revin. Se punea o problemă 
pe care mintea mea trebuia s-o rezolve. 

— Prietenă între prietene, ajută-mă, urmă el. 
Spu- ne-mi de ce acum cererea mea în 
căsătorie mi se pare ca ceva făptuit în vis? 
De ce îmi dau seama deodată că sînt cu 
adevărat fericit numai ajutîndu-mi scumpele 
mele doamne, numai  îndeplinindu-mi 
îndatoririle filantropice? Ce-mi trebuie mie 
situaţie înaltă? Am situaţia mea. Ce-mi 
trebuie mie venit? Am cu ce să-mi plătesc 
pîinea şi brinza, căsuţa care mă adăposteşte 
şi cele două rînduri de haine pe an. Ce-mi 
trebuie mie domnişoara Verinder? Mi-a spus 
cu gura ei că iubeşte pe altul. De cînd ştiu că 
domnişoara Rachel s-a  răzgindit, mă 
încearcă un sentiment de adincă uşurare. 
Acum o lună o stringeam la piept cu 
înflăcărare. Acum un ceas, fericirea de a şti 
că n-am s-o mai strîng la piept nicio- 

dată mă îmbăia ca o licoare ameţitoare. Pare 
ceva imposibil şi totuşi ăsta e adevărul. 


279 


Dragă prietenă, dumneata poţi să-i dai de 
rost? Mie mi-i cu neputinţă. 

Şi îşi lăsă capul său frumos în pămînt. Eram 
profund mişcată. In groaza cu care tăgăduia 
că s-ar gîndi să se căsătorească luînd-o 
de soţie pe Rachel, ca şi în nerăbdarea 
arzătoare pe care o arăta de a se întoarce la 
doamnele şi la nevoiaşii Societăţii, se vedea 
ieşind din nou la iveală firea lui cea bună. 

li spusei aceasta ca o soră, în citeva cuvinte 
simple. Era o încîntare să-l vezi cum se 
bucura. Se asemuia cu un om rătăcit care 
iese din beznă la lumina zilei. Cînd îl asigurai 
că va fi reprimit cu dragoste la Societatea 
mamelor pentru prefacerea pantalonilor, îmi 
sărută cu însufleţire amîndouă mîinile. Imi 
lăsai mii- nile în voie într-ale sale. Închisei 
ochii şi într-un extaz de religioasă uitare de 
sine simţii că-mi cădea capul pe umărul 
său. Deodată auzirăm paşii lacheului: intra 
să pună masa. Domnul Godfrey se ridică iute 
în picioare şi se uită la ceasornicul din 
perete. 

— Vai, cum fuge timpul cînd stau cu 
dumneata! rosti el. Mă grăbesc să prind 
trenul. Trebuie să vorbesc cu tata şi să-i 
spun ce s-a petrecut între Rachel şi mine. 
Trebuie să-l împiedic să vină aici dacă nu se 


280 


împacă cu ideea ruperii logodnei. Scumpă 
şi nepreţuită priete-nă, ne vom revedea! 

Cu aceste vorbe ieşi în grabă din odaie. 

Ştiu foarte bine că unii îl învinuiesc pe 
domnul God-frey că ar fi avut pricini ascunse 
s-o dezlege pe Rachel de legămiîntul 
logodnei. Mi-a ajuns de asemenea la ureche 
că ar fi încercat, cu ajutorul meu, să se 
împace cu o femeie tare bogată din 
Comitetul mamelor, prie-tenă a mea foarte 
dragă şi apropiată. Pomenesc despre aceste 
clevetiri  înspăimîntătoare ca să spun 
răspicat că ele nu mi-au schimbat întru 
nimic frumoasa părere pe care o nutresc 
faţă de .„Eroul Creştinităţii.” 

Dar să-mi şterg lacrimile şi să mă întorc la 
povestirea mea. Am coborit la prînz 
nerăbdătoare să văd cum se va comporta 
Rachel. Mi se păru că se gindea iar la 
bărbatul celălalt, pe care-l iubea. Cine să fi 
fost oare? Aveam eu oarecari bănuieli, dar 
nu eram sigură. 

Bătrînul domn Ablewhite nu a venit în acea 
seară. Dar eram sigură că avea să se arate 
curînd. Lăcomia lui dădea prea mare 
însemnătate căsătoriei fiului său. Mergea 
vorba despre domnul Ablewhite că ar fi un 
om blajin. Ştiam bine că îşi merita faima, 


281 


atita vreme cit toată lumea îi făcea pe plac, 
dar nu şi în caz contrar. A doua zi, 
întocmai cum prevăzusem, mătuşa 
Ablewhite fu uimită de ivirea neaşteptată a 
soţului ei. Şi era urmat, de data asta spre 
uimirea mea, de o nouă complicaţie avînd 
chipul şi înfăţişarea domnului Bruff. 

Domnul  Ablewhite se adresă Rachelei 
spuiiîndu-i că aflase nişte veşti din cale-afară 
de surprinzătoare de la Godfrey şi că 
dorea să-i vorbească în salonaşul ei. Rachel 
refuză să-l primească acolo. 

— Orice ai avea să-mi spui se poate spune 
foarte bine şi aici, îi răspunse ea. 

Domnul Ablewhite îi puse o sumedenie de 
întrebări cu privire la logodnă şi ceru cu 
stăruinţă să afle din ce pricină o rupsese. 
Răspunsurile scurte şi  politicoase ale 
Racheiei îl scoaseră din sărite. Urmă o scenă 
dezgustă- toare. El ridică tonul spunînd că 
era la mijloc o insultă şi că dacă fiul său n-o 
simţea, el unul o simţea. O dureroasă scenă 
de familie ca aceea la care eram mar- toră 
fusese rezolvată cum nu se poate mai 
frumos în corespondenţa domnişoarei Jane 
Ann Stamper, scrisoarea numărul 1001 cu 
privire la „Liniştea în familie”. Mă ridicai din 


282 


colţul unde stăteam şi deschisei nepreţuita 
carte. 

— Dragă domnule Ablewhite, începui eu, o 
vorbă numai! Şi-i întinsei cartea sub ochi. 
Dă-mi voie să te liniştesc. Nu cu vorbe de ale 
mele, ci cu vorbe de mîn- giiere, vorbe 
înțelepte, cu vorbe de dragoste — cu vorbele 
binecuvintale ale domnişoarei Jane Ann 
Stamper! Dar înainte de a mai putea spune 
ceva, acest monstru cu chip de om prinse a 
tipa furios: 

— Domnişoara Jane Ann Stamper să se ducă 
la...! 

Mi-e cu neputinţă să scriu cuvîntul acela 
îngrozitor pentru care am pus puncte, 
puncte. Cînd i-a ieşit din gură dădui şi eu un 
țipăt. Îmi rupsese cartea în două şi mi-o 
azvîrlise înapoi peste masă. Cei de față se 
ridicară înspăimîntaţi. Eu mă aşezai grabnic 
la loc în colţul meu. Odată, în împrejurări 
asemănătoare, i se întîmplase domnişoarei 
Jane Ann Stamper să fie luată de umeri Şi 
dată afară din cameră. Îmbărbătată de 
această amintire, mă aşteptam şi eu să trec 
prin acelaşi chin, dar zadarnic, nu-mi fusese 
hărăzit de soartă. 

Apoi se adresă nevestei lui: 


283 


— Cine..., cine... cine... îngăimă el bilbiindu- 
se de furie, a poftit-o în casă pe fanatica 
asta neruşinată? 

Rachel îi răspunse: 


— Domnişoara Clack se află aici ca oaspete 
al meu. 

— Aha! zise el trecînd de la clocotul de mînie 
la un dispreţ de gheaţă. Domnişoara Clack e 
oaspetele du- mitale aici în casa mea, da? 
Era rîndul Rachetei să-şi iasă din fire la auzul 
acestor vorbe. Se întoarse către avocat şi-l 
întrebă semeaţă: 

— Ce vrea să spună? 

— S-ar părea că uiţi, domnule Ablewhite, 
interveni domnul Bruff, că ai închiriat 
această casă ca tutore al domnişoarei 
Verinder şi pentru ca s-o folosească 
domnişoara Verinder. 

— Nu te pripi, îi zise domnul Ablewhite. Mai 
am o vorbă de adăugat. Dacă fiul meu nu e 
vrednic să fie soţul domnişoarei Verinder, 
atunci eu, ca tată al lui, nu mă pot socoti 
vrednic să fiu tutorele domnişoarei Verinder. 
Refuz să accept acest rol. Casa aceasta am 
închiriat-o pe numele meu, e casa mea. Nu 
vreau s-o zoresc pe domnişoara Verinder — 


284 


dimpotrivă, o rog să-şi ia de aici şi musafira 
şi bagajele, cînd vor găsi cu cale. 

Se înclină şi ieşi din odaie. 

Aşa se răzbună domnul Ablewhite pe 
domnişoara Rachel fiindcă refuzase să se 
căsătorească cu fiul lui! Mătuşa Ablewhite o 
sărută pe Rachel, îi ceru iertare pentru furia 
bărbatului ei şi-i spuse că eu eram per-soana 
ticăloasă care-l  scosesem din  sărite. 
Nădăjduia că n-o să mă mai vadă niciodată 
şi, fără să mai rostească o vorbă, părăsi 
încăperea. 

— Scumpa mea domnişoară, zise domnul 
Bruff, e fi-resc ca purtarea domnului 
Ablewhite să te fi revoltat. Mie nu mi-a 
plăcut niciodată domnul Ablewhite şi ai face 
bine să-l socoţi mai prejos de atenţia la. Vrei 
să-i faci soţiei mele cinstea de a-i fi oaspe? 
Vrei să rămii sub acoperişul nostru, pînă ce 
noi, oameni înţelepţi, vom hotărî ce-i de 
făcut? 

Nu putui scoate nici măcar o vorbuliţă, 
fiindcă Rachel îi acceptase cu însufleţire 
această invitaţie. Eram îngrozită; dacă lăsam 
să ajungă la bun sfîrşit acest plan, atunci, 
adio speranţa de a-mi aduce oaia rătăcită 
înapoi în turmă. 


285 


— Stai! interveni eu. Stai! Eu o invit, eu 
trebuie să fiu numită tutore. Rachel, 
scumpa mea Rachel, îţi ofer căminul meu 
modest; vino la Londra, draga mea, şi 
împarte-l cu mine! 

Domnul Bruff nu scoase o vorbă. Rachel se 
uită la mine cu uimire şi neîndurare şi-mi 
spuse că acceptase invitaţia domnului Bruff. 
— Oo! nu vorbi aşa, mă rugai eu de ea. Nu 
mă pot despărţi de tine, Rachel! Nu mă pot 
despărţi de tine! Încercai s-o cuprind în 
braţe, dar ea se trase înapoi. 

— Nu te înţeleg, îmi zise ea. 

— Vai, Rachel, izbucnii eu, dar n-ai băgat 
încă de seamă că inima mea tînjeşte să te 
facă o bună creştină? N-ai băgat de seamă 
că încerc să fac pentru tine ceea ce 
încercam să fac pentru scumpa ta mamă 
cînd moar-tea mi-a smuls-o din braţe? 
Rachel îmi aruncă priviri ciudate. 

— Domnişoară Clack, vrei să fii aşa de bună 
să ne lămureşti ce ai spus despre mama 
mea? 

Domnul Bruff încercă s-o scoată din odaie. 

— Mai bine n-ai mai pune întrebări şi 
domnişoara Clack ar face mai bine să nu 
dea lămuriri. 


286 


Indignată, îl dădui în lături cu mîna pe 
domnul Bruff şi în cuvinte potrivite îi 
explicai ce îngrozitor lucru e să mori fără a 
fi pregătit sufleteşte. 

Rachel se trase înapoi de lîngă mine cu un 
țipăt de groază. 

— Să plecăm! îi zise ea domnului Bruff. Să 
plecăm, înainte ca femeia asta să mai poată 
spune ceva. Oh, gindeşte-te la biata, 
scumpa mea mamă. Dumneata ai fost la 
înmormiîntare, domnule Bruff, ai văzut cît de 
iubită era de toţi. Cum plîngeau oamenii la 
mormîntul ei. Şi mizerabila asta de aici 
încearcă să mă convingă că mama era 
păcătoasă şi ticăloasă! Vino! Mă înăbuş dacă 
mai respir acelaşi aer cu dînsa! 

Nemaivoind să asculte nici o vorbă, alergă la 
uşă. 

— Fă-mi bagajele, strigă ea fetei în casă, şi 
adu-le la domnul Bruff. 

După aceea fugi afară, trîntindu-mi uşa în 
nas. 

Înainte de a ieşi şi el în grabă din odaie, 
domnul Bruff îmi mai spuse la despărţire 
vreo două vorbe de ocară. 

— Era mai bine să nu fi dat explicaţii, 
domnişoară Clack, zise el făcînd o 
plecăciune şi părăsind încăpe- rea. 


287 


Am rămas singură. Insultată de toţi, părăsită 
de toţi, am rămas singură în odaie. 

Se mai poate adăuga ceva la acest portret 
înduioşător al unei creştine prigonite de 
lume? Nu. Din ziua aceea n-am mai văzut-o 
pe Rachel Verinder niciodată. Dar am iertat- 
o. M-am rugat pentru ea. Şi cînd am să mor, 
am să-i las prin testament „Scrisorile 
domnişoarei Jane Ann Stamper”. 


A DOUA POVESTIRE 


Scrisă de avocatul Mathew Bruff 


CAPITOLUL I 


Simpatica mea prietenă, domnişoara Clack, 
a lăsat din mînă pana. O iau şi eu acum, la 
rîndul meu, din două motive. 

Mai întîi, am posibilitatea să dezvălui cum se 
cuvine din ce pricini tainice domnişoara 
Verinder a rupt lo- godna. Domnul Godfrey a 
avut şi el pricinile lui tai- nice de a se supune 
acestei hotărîri — şi eu am aflat care anume 
au fost. 


288 


Al doilea, m-am trezit amestecat personal în 
misterul diamantului indian. Am avut cinstea 
să discut chiar în biroul meu cu un 
necunoscut oriental, cu maniere tare alese, 
care era, nici mai mult nici mai puţin, decit 
şeful celor trei indieni. La asta mai adăugaţi 
că a doua zi chiar m-am întîlnit cu faimosul 
explorator, domnul Murthwite, şi am avut cu 
el o conversaţie de mare însemnătate. 


* 
* * 


Dau întiietate poveştii adevărate a ruperii 
logodnei. Şi găsesc de cuviinţă să încep 
povestirea dramei, oricît de ciudat vi s-ar 
părea, la căpătiiul minunatului meu client şi 
prieten, răposatul Sir John Verinder. Sir John 
se tot codise să-şi facă testamentul pînă ce 
căzuse greu bolnav. Atunci abia clientul meu 
trimise după mine ca să-mi dea instrucţiuni 
în privinţa testamentului său. S-au 
dovedit a fi foarte scurte: 

— Las întreaga avere soţiei mele. Asta-i tot. 
Apoi Sir John se întoarse pe partea cealaltă, 
pregătin- du-se de somn. 


289 


Averea lui consta din terenuri şi bani. După 
zece mi-nute testamentul era gata parafat şi 
Sir John îşi con-tinuă somnul întrerupt. 

Lady  Verinder  îndreptăţi pe deplin 
încrederea pe care i-o acordase soţul ei. 
Chiar din primele zile ale văduviei trimise 
după mine să-i fac testamentul. Nu trecuse 
nici două săptămîni de cînd Sir John zăcea în 
mormiînt şi viitorul fiicei sale fusese deja 
asigurat, cu toată dragostea Şi 
înţelepciunea. 

In vara anului 1848, doctorii pronunţară 
sentinţa împotriva bietei lady Verinder, de 
fapt o condamnară la moarte. Îmi aduse la 
cunoştinţă starea în care se afla şi mă 
rugă să revăd, împreună cu ea, testamentul. 
în- truciît trebuiau făcute unele mici 
schimbări. Astfel a fost întocmit cel de al 
doilea testament, a cărui autentificare a 
descris-o domnişoara Clack. În privinţa inte- 
reselor Rachelei, noul testament reproducea 
cuvînt cu cuvint dispoziţiile primului 

După moartea ladyei Verinder, testamentul 
a fost în- mînat mandatarului meu, spre ai 
se stabili autenticitatea, aşa cum se 
obişnuieşte. După vreo trei săptămîni am 
fost prevenit pentru prima dată că se 
petrecea pe ascuns ceva neobişnuit. Mi s-a 


290 


spus că testamentul ladyei Verinder fusese 
cerut spre cercetare. Ce mai veste! Nu-mi 
venea în minte cine ar fi putut să aibă un cit 
de mic interes să-l examineze. (Trebuie să 
pomenesc aici despre faptul că legea 
îngăduie examinarea tuturor testamentelor 
la Doctors’ Commons! de către oricine face 
o cerere în acest sens şi plăteşte taxa de un 
şiling). Am aflat că omul care ceruse 
testamentul se numea Smalley şi era de la 
Biroul de avocatură Skipp şi Smalley. 

— Am să aflu eu ce a vrut individul cu 
testamentul şi asta chiar azi, îmi zisei eu. 
Şi chiar în ziua aceea aflai de numele 
clientului din instrucţiile căruia acţionase 
Biroul de avocatură. Ei bine, era domnul 
Godfrey Ablewhite. 

Asta îmi era de-ajuns, mai mult nu aveam 
nevoie să ştiu. 

Aici trebuie să menţionez că Rachel nu avea 
decit uzufructul acestei proprietăţi, pe viaţă. 
Marea înţelepciune a mamei ei şi îndelunga 
mea experiență se îmbinaseră spre a 
înlătura din calea ei orice primejdie de a 
ajunge victima vreunui bărbat lacom şi lipsit 


1 Corporaţie de jurişti care dăinuie din vechime 
în Londra. Membrii ei sînt doctori în drept şi au 
monopolul cercetării cauzelor de drept civil. 
(n.t.) 


291 


de scrupule. Nici ea, nici bărbatul ei nu-şi 
puteau însuşi nici măcar o centimă din 
valoarea terenurilor şi nici din numerar. 
Aveau de locuit casa din Londra şi cea din 
Yorkshire şi de cheltuială venitul 
proprietăţii — dar atita tot. 

După cele ce descoperisem eram în mare 
încurcătură, nu ştiam de loc ce-i de făcut. 
Nu trecuse nici o săptă- mină de cînd 
auzisem de apropiata căsătorie a domni- 
şoarei Verinder şi cînd colo, omul pe care îl 
crezusem întotdeauna un ticălos cu glas 
mieros, îşi trăda scopul căsătoriei! 

lată prima întrebare pe care mi-am pus-o: 
avea să-şi menţină oare domnul Godfrey 
cererea de căsătorie şi după descoperirea 
făcută de avocatul său? Asta depindea de 
situaţia lui financiară, despre care habar 
n-aveam. Dacă nu era chiar desperată, 
atunci mergea s-o ia pe domnişoara 
Verinder, fie chiar şi numai pen-tru venitul 
ei. Dacă însă îi trebuia o sumă importantă 
de bani, la un termen anumit, atunci 
testamentul  ladyei  Verinder avea s-o 
împiedice pe fiica ei să cadă pe mii- nile unui 
ticălos. În acest al doilea caz nici nu era ne- 
voie să-i vorbesc domnişoarei Rachel. În 
primul caz însă, dacă tăceam, însemna că-i 


292 


îngăduiam să se mărite cu un om care avea 
s-o nenorocească pe viaţă. 

Îndoielile mele luară sfîrşit o dată cu vizita 
mea la palatul din Londra în care locuiau 
domnişoara Verin- der şi cu doamna 
Ablewhite. Aflind că domnul Godfrey nu le 
putea însoţi la Brighton, mă oferii de îndată 
eu în locul său. Cînd dădui ochii cu Rachel, 
mă hotării să-i spun adevărul. 

Prilejul l-am găsit cînd am ieşit la plimbare 
cu ea. 

— Îmi dai voie să-ţi vorbesc despre logodna 
dumita- le? o întrebai. 

Ea se opri locului şi apucîndu-mi braţul mă 
privi cercetător. 

— Domnule Bruff, vrei să-mi spui ceva 
despre God-frey Ablewhite. Nu te sfii, te rog. 
O cunoşteam destul de bine ca să nu mă 
îndoiesc că aveam să spun ceea ce gîndea, 
aşa că îi destăinuii totul. l-am simţit mîna 
stringîndu-mi maşinal braţul şi văzui că 
păleşte tot mai tare pe măsură ce vorbeam, 
dar nu scoase o vorbă tot timpul. Păstră 
tăcere, şi după ce terminai. 

Am mers aproape o milă, cred, şi în cele din 
urmă se dezmetici. Deodată ridică ochii spre 
mine cu o umbră de zîmbet care amintea de 
surisul ei din vremuri mai fericite — cel mai 


293 


fermecător suris văzut vreodată pe fata unei 
femei. 

— Sînt dinainte foarte îndatorată faţă de 
bunătatea dumitale. Dar acum mai mult 
decit oricînd. Dacă vei auzi vreun zvon cu 
privire la căsătoria mea cînd te vei 
întoarce la Londra, să-l dezminţi te rog, 
imediat. 

— Te-ai hotărît să rupi logodna? întrebai. 

— Mai încape vorbă, după cele ce mi-ai 
spus? răs- punse cu mîndrie. 

— Dar ce motive vei invoca faţă de Godfrey? 
— Îi voi spune că după oarecare gîndire m- 
am răz- gîndit, socotind că pentru amindoi e 
mai bine să ne despărţim. 

— Atita tot? 

— Atit. 

Şi totuşi o rugai să cîntărească bine situaţia; 
căci s-ar putea să interpreteze greşit pricina 
rupturii. 

— Va fi greu să înfrunţi opinia publică, i-am 
zis. 

— Cîtuşi de puţin, îmi răspunse ea. Am mai 
înfrun- tat-o şi altă dată. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai uitat de Piatra Lunei, domnule Bruff? 
Oare nu am înfruntat opinia publică şi de 
data aceea, din motivele mele personale? 


294 


Răspunsul ei îmi închise gura pentru 
moment. Totuşi, înainte de a ne întoarce 
acasă, încercai să-i schimb ho- tărîrea, dar 
se dovedi, ca întotdeauna, de neclintit. Mă 
înapoiai la Londra, la treburile mele, cît se 
poate de neliniştit. 

În seara întoarcerii mă surprinse tare vizita 
domnului Ablewhite, senior. Imi adusese la 
cunoştinţă că domnul Godfrey fusese respins 
— şi acceptase această respingere — 
chiar în ziua aceea. 

Cauza pentru care domnul Godfrey se 
supusese îmi părea aşa de clară, de parcă 
mi-ar fi mărturisit-o el sin- gur. Avea nevoie 
de o sumă importantă de bani la un anumit 
termen. Şi, în situaţia sa, venitul Rachelei 
nu-l putea scoate din încurcătură. 

Domnul Ablewhite-tată venise să mă întrebe 
dacă nu-i puteam cumva explica eu purtarea 
cu totul neobişnuită a domnişoarei Rachel. 
Imi fu, bineînţeles, cu neputinţă să-i dau 
informaţiile pe care le dorea. Asta îl supără, 
mai ales că se enervase la întrevederea pe 
care o avu-sese cu puţin mai înainte cu fiul 
său. Din înfăţişarea, cît şi din vorba sa, mă 
convinsesem că de cum va ajunge la 
Brighton, unde se găsea soţia lui şi domni- 
şoara Verinder, aceasta din urmă îşi va da 


295 


îndată sea- ma că e un om cu care e 
neplăcut să ai de-a face. După o noapte de 
zbucium mă hotării să plec şi eu la Brighton, 
să-i fiu de ajutor la nevoie domnişoarei 
Rachel. Întîimplările care urmară au fost 
descrise de domnişoara Clack. Aş mai 
adăuga că dimnişoara Verinder şi-a regăsit 
liniştea în casa mea din Hampstead. 

Ne făcu cinstea să rămînă cu noi vreme mai 
îndelun-gată. Soţia şi fiicele mele fură 
încîntate de ea, şi se despărţiră ca vechi 
prietene. 


CAPITOLUL II 


La vreo săptămînă sau zece zile după 
plecarea domnişoarei Verinder de la noi, un 
funcţionar de-al meu îmi aduse o carte de 
vizită, spunîndu-mi că jos se afla un 
gentleman care dorea să-mi vorbească. 

Uitîindu-mă pe cartea de vizită, văzui un 
nume străin, de care nu-mi aduceam 
aminte decît vag şi următoarele cuvinte: 
„Recomandat de domnul Septimus Luker”. 
Observîndu-mi uimirea, funcţionarul îmi 
spuse că necunoscutul e oacheş de tot şi 
pare să fie indian de origină. S-ar putea ca 


296 


adevăratul motiv al vizitei necunoscutului să 
fie Piatra Lunei, îmi zisei, aşa că mă hotării 
să-l primesc imediat. 

În clipa în care misteriosul meu client fu 
introdus în birou, îmi dădui seama că mă 
aflam în faţa unuia din cei trei indieni, poate 
chiar a şefului lor. Era îmbrăcat foarte 
îngrijit, într-un costum european, dar pielea 
lui întunecată, politeţea şi manierele gingaşe 
îi trădau obirşia orientală. Indianul scoase un 
pacheţel care conţinea o casetă mică, bogat 
încrustată cu nestemate. 

— Domnule Bruff, am venit să vă rog să-mi 
împrumutaţi nişte bani, mi se adresă el într- 
o engleză desăvir- şită, şi vă las, drept 
garanţie a restituirii banilor, această 
casetă. 

— Dar de ce nu v-a avansat domnul Luker 
suma de care aveţi nevoie? 

— Mi-a spus că nu are bani disponibili, 
domnule Bruff. 

Dacă Piatra Lunei s-ar fi aflat în mîna mea, 
acest gentleman oriental m-ar fi asasinat 
fără să şovăie o clipă, şi totuşi, spre 
deosebire de compatrioţii mei, se purtă 
politicos şi nu mă reţinu prea multă vreme. 


297 


— Îmi pare rău că v-aţi ostenit degeaba, îi 
spusei eu. Nu împrumut niciodată bani la 
străini şi mai ales pe un asemena zălog. 
Indianul se înclină încă o dată şi apoi se 
ridică. 

— Îmi permiteţi să vă mai pun o întrebare 
înainte de a pleca? zise el, 

O singură întrebare la despărţire! Din 
experienţă mă obişnuisem cu vreo cincizeci. 
— Dacă mi-aţi fi împrumutat bani, spuse el, 
cînd ar fi trebuit să vi-i înapoiez? 

— După obiceiul pămîntului, îi răspunsei, ar 
fi trebuit să-mi daţi banii înapoi peste un an. 
Indianul făcu o ultimă plecăciune, ieşind apoi 
repede şi fără zgomot din odaie, cu paşi 
uşori ca de pisică. De îndată ce izbutii să- 
mi adun gîndurile, ajunsei la o concluzie 
foarte precisă. 

Chipul, glasul şi manierele lui erau de 
nepătruns. Cu toate acestea, îmi dăduse la 
un moment dat prilejul să străpung cu 
privirea armura sa de calm aparent. Nu 
trădase nici cel mai neînsemnat interes, pînă 
ce nu pomeni de termenul de plată obişnuit 
al datoriilor. Cînd îi dădui această lămurire, 
mă privi pentru prima dată 


298 


drept în ochi. Trag concluzia că urmărea un 
anumit ţel cînd mi-a pus ultima întrebare şi 
aştepta răspunsul meu cu interes deosebit. 
Mi se aduse pe neaşteptate o scrisoare. Şi 
de la cine credeţi? Tocmai de la domnul 
Luker; îmi cerea o întrevedere. 

Am fixat pe a doua zi întîlnirea care, ca o 
nouă jertfă adusă simplei mele curiozităţi, 
nu avea nici în clin nici în mînecă cu profesia 
mea. Domnul Luker — vulgar şi urit din cale- 
afară — era, din toate punctele de vedere, 
atit de inferior indianului, încît nu merită nici 
măcar să-i descriu, oricît de sumar, 
înfăţişarea, în paginile acestea. lată în citeva 
cuvinte ce-mi spuse. 

Indianul îl vizitase pe domnul Luker cu o zi 
înainte. Domnul Luker îl recunoscuse din 
primul moment drept şeful celor trei indieni 
care-l necăjiseră  învirtindu-se mereu în 
preajma casei sale. Şi-a spus că individul s- 
ar putea să fie unul dintre cei trei care-l 
legaseră la ochi şi-i furaseră chitanţa de la 
bancă. Drept urmare încremenise de groază 
şi crezuse că i-a bătut ceasul. 

Cit despre indian, el se purta ca unul care 
nu-l cu- noştea de fel. li arătase caseta şi-i 
ceruse bani, aşa cum avea să facă mai 
tîrziu şi cu mine. Nerăbdător să scape de el, 


299 


domnul Luker îi spusese că nu avea bani. 
Rugîndu-l să-i indice pe altcineva căruia să i 
se adreseze, domnul Luker îi dăduse numele 
meu, pentru simplul motiv că-i venise îndată 
în minte. 

La sfîrşit îl întrebai pe domnul Luker ce 
altceva de seamă mai spusese indianul. ŞI, 
într-adevăr, indianul îi pusese la plecare 
exact aceeaşi întrebare ca şi mie şi primise 
acelaşi răspuns. 

Ce  însemnau toate acestea? Nu mă 
aşteptam să pri- mesc răspunsul atit de 
curind — şi anume la banche- tul la care 
eram invitat în aceeaşi seară. 


CAPITOLUL III 


Cel mai de seamă personaj între oaspeţii de 
la banchet mi se păru a fi domnul Murthwite, 
vestitul explorator. Cînd bărbaţii rămaseră 
singuri în sufragerie, mă aflam alături de 
domnul Murthwite. Întrucît toţi oaspeţii erau 
englezi, cred că nu mai e nevoie să spun că 
de îndată ce se retraseră cucoanele 
conversaţia alunecă spre politică. 

Natura a vrut să fiu unul din englezii cei mai 
puţin britanici. Nu-mi place îndeobşte să 


300 


vorbesc despre politică. Se vede că şi 
domnul Murthwite era de aceeaşi părere, 
căci se pregătea cu foarte mare grijă să 
tragă un puişor de somn. Mă hotării să 
încerc să-l ţin treaz vorbindu-i despre Piatra 
Lunei şi să-i aflu părerea în privinţa ultimei 
complicaţii ivite în conspirația indiană. 

— Domnule Murthwite, începui eu, dacă nu 
mă înşel, pierderea diamantului Piatra Lunei 
v-a interesat într-o oarecare măsură, nu? 
Vestitul călător se trezi într-o clipă şi mă 
întrebă cine sînt. Îi pomenii despre legătura 
mea profesională cu familia Herncastle. 

— Dar ce aţi mai auzit despre indieni în 
ultima vre- me? mă întrebă el. 

— Cred că persoana care m-a vizitat ieri la 
birou trebuie să fi fost unul dintre ei. 
Domnul Murthwite rămase cit se poate de 
uimit. li povestii despre ceea ce i se 
întîmplase domnului Luker şi pe urmă 
despre ceea ce mi se întimplase şi mie. 

— E limpede că întrebarea indianului avea 
un anumit tîlc, adăugai eu. De ce oare îl 
interesa aşa de mult să afle cînd trebuie să 
se restituie o datorie? 

— Cum, domnule Bruff, nu-ţi trece prin gînd 
la ce ţinteşte? 


301 


— Mi-e tare ruşine de prostia mea — dar 
realitatea este că nu mă dumeresc. 

— Atunci, dă-mi voie să te întreb, în ce 
stadiu se află conspirația care caută să pună 
mînă pe Piatra Lunei? 

— Habar n-am, îi răspunsei. Pentru mine 
complotul indienilor rămîne o taină. 

— Complotul indienilor, domnule Bruff, e o 
taină pentru dumneata fiindcă nu l-ai 
cercetat niciodată cu seriozitate. Ce-ar fi să 
recapitulăm faptele împreună? E important 
pentru dumneata să ai o imagine limpede a 
acestei probleme. Imi dai voie să te ajut? 

E de prisos să mai spun cu cîtă bucurie am 
acceptat. 

— Prea bine, zise domnul Murthwite. Să 
vedem mai întîi chestiunea vîrstei celor trei 
indieni. Toţi par să fie cam de aceeaşi vîrstă. 
Trebuie să aibă aproape patru-zeci de ani, 
crezi dumneata; cam tot atita socot şi eu. 
să zicem aproape patruzeci. E limpede că la 
vîrsta lor, aceşti indieni trebuie să fie urmaşii 
altor trei indieni (toţi brahmani de castă 
nobilă) care l-au urmărit pe colonel pe 
meleagurile Angliei. Prea bine. Aceşti indivizi 
sînt urmaşii celor dintii. Şi acum permite-mi 
o întrebare. Cînd li s-a ivit indienilor primul 
prilej de a pune mîna pe diamant? 


302 


Am înţeles unde voia să bată. 

— Moartea colonelului Herncastle le-a oferit 
primul prilej, fără doar şi poate. 

— Da, foarte bine. Moartea lui le-a oferit 
primul pri- lej. Pînă atunci Piatra Lunei se 
afla în siguranţă în casa de fier a băncii. 
Dumneata ai alcătuit testamen- tul prin 
care colonelul lăsa bijuteria nepoatei sale. Şi 
testamentul a fost recunoscut drept 
autentic, după cum se obişnuieşte. Ce-au 
făcut indienii după aceea? 

— Au obţinut o copie de pe testament de la 
Doctors' Commons, îi răspunsei. 

— Întocmai. Un englez dintr-acei dubioşi le-a 
procurat copia de care vorbeşti. Astfel aflară 
ei că diamantul fusese lăsat domnişoarei 
Rachel şi că domnul Blake trebuia să i-l 
înmîneze. Aşa că indienii aveau de ales: să 
încerce să pună mîna pe Piatra Lunei la 
scoaterea ei din bancă, sau să aştepte să 
fie dusă acasă la lady Verinder. A doua 
alternativă fiind mai lipsită de primejdie, ei 
îşi făcură apariţia la Frizinghall, travestiţi 
în  scamatori. Ştii că un membru al 
organizaţiei l-a urmărit pe domnul Franklin 
pe stradă, că domnul Fran-klin l-a zărit şi de 
aceea a sosit în Yorkshire înainte de ceasul 
stabilit. A încredinţat apoi diamantul băncii 


303 


din Frizinghall, fără ca indienii să prindă de 
veste. 

— Asta e foarte uşor de înţeles, îmi răspunse 
domnul Murthwite. Indienii nu-şi dăduseră 
seama ce făcuse domnul Franklin Blake cu 
giuvaerul şi iată-i săvirşind prima lor 
greşeală chiar în noaptea sosirii lui. 

— Prima greşeală? repetai eu. 

— Desigur! Greşeala de a da tircoale locului, 
în plină noapte, şi de a se lăsa descoperiţi de 
Gabriel Bette- redge. Dîndu-şi singuri 
seama că au călcat cu stingul, nu se mai 
arătară după aceea pe la casa ladyei Verin- 
der citeva săptăimni. 

— Dar de ce, domnule Murthwite? Asta aş 
vrea să ştiu. De ce? 

— Pentru că un indian nu se expune 
niciodată fără folos unei primejdii. Care era 
calea cea mai sigură în situaţia lor? Să 
încerce a pune mîna pe diamant cînd acesta 
se afla în stăpînirea domnului Blake, băiat 
deştept şi bănuitor — sau să aştepte să 
ajungă în po-sesia unei tinere căreia îi va 
face plăcere să-l poarte ori de cite ori va 
avea prilejul? Oare nu se iviră indi- enii din 
nou, după o aşteptare de atitea săptămîni, 
tocmai la aniversarea domnişoarei Verinder? 
Şi răbdarea le fu răsplătită cînd văzură 


304 


Piatra Lunei strălucind în corsajul rochiei 
sale. lar cînd, mai tîrziu, în aceeaşi seară, 
am auzit povestea diamantului, am fost aşa 
de sigur că o păştea primejdia pe 
domnişoara Verinder, încît am sfătuit-o să 
distrugă unitatea diamantului şi să-l taie 
în pietre mici. Dumneata ştii, tot aşa de bine 
ca şi mine, că extraordinara dispariţie a 
diamantului a făcut ca sfatul meu să nu mai 
fie de nici un folos. Aşa se sfirşeşte 
primul act al conspirației; Pînă aici am 
lămurit totul mulţumitor. 

Era cu neputinţă să tăgăduiesc acest fapt 

— Ei, toate bune pînă aici, reluă domnul 
Murthwite. Indienii pierduseră primul prilej 
de a pune mina pe diamant. Al doilea prilej li 
se oferi cînd încă se aflau la închisoare şi 
asta o pot dovedi. Pe atunci stăteam la 
Frizinghall. Cu vreo două zile înainte de 
punerea în libertate a indienilor, 
guvernatorul închisorii veni la mine cu o 
scrisoare. li fusese adusă de o anume 
doamnă Macann, gazda din Frizinghall a 
indienilor. Purta ştampila poştei din cartierul 
Lambeth şi cuprinsul era scris într-o limbă 
străină. Mi se ceru să tălmăcesc scrisoarea; 
iată aici traducerea textului: 


305 


Zicînd acestea, îmi întinse agenda deschisă, 
în care citii: 

„În numele Craiului Nopţii, al cărui tron se 
află pe Antilopă, şi ale cărui braţe cuprind 
cele patru colţuri ale lumii: 

Fraţilor, întoarceţi-vă feţele către miazăzi şi 
veniţi la mine, în strada cu zgomote 
nenumărate, care duce spre rîul milos. 

lată pricina pentru care vă chem: 

L-am văzut cu ochii mei”. 

Scrisoarea se încheia astfel, fără să poarte 
însă nici dată, nici semnătură. 

— Prima propoziţie ţi-o pot explica eu, i-arn 
spus domnului Murthwite, iar restul ţi-l va 
lămuri purtarea indienilor. Zeul Lunei este 
reprezentat în mitologia indiană ca o zeitate 
cu patru braţe, aşezată pe o antilopă şi 
unul dintre numele sale este Craiul Nopţii. 
Prin urmare, aici avem chiar de la început o 
referire cifrată la Piatra Lunei. Ei, ce-au 
făcut indienii, după ce au fost sloboziţi din 
închisoare? S-au dus de-a dreptul la gară şi 
au luat primul tren spre Londra. Care a fost 
apoi prima veste despre ei, domnule Bruff? 
— Că-l necăjeau pe domnul Luker, dînd 
tîircoale casei din Lambeth, răspunsei eu. 

— Da. Şi domnul Luker, în  plîngerea 
adresată magistratului, pomeneşte despre 


306 


un lucrător străin, anga- jat la el, concediat 
fiindcă îl bănuise de încercare de furt şi de 
complicitate cu acei indieni care îi dăduseră 
multă bătaie de cap. Nu e oare limpede 
acum cine a scris această scrisoare, şi pe 
care din comorile orien- tale ale domnului 
Luker încercase individul s-o fure? Eu unul 
nu mă îndoisem nici o clipă că Piatra Lunei 
era în mîinile domnului Luker, dar nu 
înţelegeam cum de aflaseră indienii despre 
acest fapt. Mi se răspunse acum şi la 
această întrebare, ca şi la toate celelalte. 

— Mai am să răspund la o întrebare, zise 
domnul Murthwite. Cineva a adus Piatra 
Lunei la Londra şi a obţinut bani, amanetînd- 
o. S-a descoperit cine anume? — Nu. 

— Circulă un zvon în legătură cu domnul 
Godfrey Ablewhite. Se zice că e un mare 
filantrop — ceea ce pledează negreşit 
împotriva lui. 

Cu asta m-am declarat pe dată de acord. Pe 
de altă parte, am socotit de datoria mea să- 
i spun că domnul Godfrey fusese absolvit de 
orice bănuială. 

— Prea bine, spuse domnul Murthwite calm, 
dar să lăsăm pe seama timpului să 
limpezească lucrurile. Acum să ne întoarcem 
la indieni. Călătoria lor la Londra s-a încheiat 


307 


cu o înfrîngere. Au pierdut şi al doilea prilej 
de a pune mina pe diamant, datorită 
prevederii domnului Luker, care nu degeaba 
e un cămătar atit de vestit! Şi-a concediat 
lucrătorul şi a încredinţat de îndată Piatra 
Lunei bancherului său. Şi acum, domnule 
Bruff, care ar fi al treilea prilej al indienilor 
ca să pună mîna pe diamant? Şi cînd se 
va ivi? 

Abia în momentul cînd rosti această 
întrebare pricepui, în sfîrşit, pricina vizitei 
indianului la biroul meu. 

— Înţeleg! exclamai, indienii sint siguri că 
Piatra  Lunei este pusă zălog. Ei vor să afle 
termenul cînd trebuie răscumpărată, pentru 
că în acel moment Piatra Lunei va fi scoasă 
de la bancă! 

— Chiar aşa, Cînd se va împlini un an de la 
data cînd Piatra Lunei a fost pusă în gaj, 
indienii vor pîndi cel de al treilea prilej de a 
o căpăta. Ei au aflat, chiar din gura domnului 
Luker, cît vor trebui să aştepte, iar au- 


toritatea dumitale recunoscută le-a 
confirmat că  dom-nul  Luker spusese 
adevărul. Cînd a ajuns diamantul în 


mîinile cămătarului? 
— Cred că pe la sfirşitul lui iunie, anul trecut, 
răs-punsei. 


308 


— Acum sîntein în anul 1848. Prea bine. 
Dacă per-soana necunoscută care a depus în 
gaj Piatra Lunei o poate răscumpăra peste 
un an, giuvaerul va fi din nou în posesia sa 
la sfîrşitul lui iunie 1849. La acea dată eu 
voi fi departe de Anglia, la mii de mile. 
Dumneata însă ar trebui să ai grijă să te afli 
la Londra în acea vreme. 

— Crezi că se va întîmpla ceva grav? întrebai 
eu. 

— În orice caz, răspunse el, am credinţa 
nestrămutată că indienii, înfrînţi de două 
ori, nu vor mai fi şi a treia oară. 

lată ultimele cuvinte rostite, în legătură cu 
acest su-biect. Ni se serviră apoi cafelele şi 
pe urmă ne alăturarăm doamnelor, în 
salonaşul de sus. 

Îmi notai data pomenită în agendă: „iunie 
1849. Aştept veşti despre indieni, către 
sfîrşitul lunii”. 

Şi cu asta înminez pana, care nu-mi mai face 
trebu- inţă, celui ce va scrie după mine. 


A TREIA POVESTIRE 


Scrisă de domnui Franklin Blake 


309 


CAPITOLUL |! 


În primăvara anului 1849 cutreieram ţările 
din Orient. Acolo m-a ajuns o scrisoare cu 
chenar de doliu, pe plicul căreia am 
recunoscut scrisul domnului Bruff. 

Scrisoarea mă informa că tatăl meu a murit, 
lăsîndu-mi moştenire o avere însemnată. 
Domnul Bruff mă ruga să mă întorc fără 
întîrziere în Anglia. 

A doua zi în zori, o şi pornii spre ţară. 

Vechiul meu prieten, Betteredge, descriindu- 
mă în momentul plecării mele din Anglia, m- 
a înfăţişat — după cît mi se pare — într-un 
fel cam exagerat. E adevărat însă că 
purtarea Rachelei mă rănise în adincul 
inimii. La plecarea în străinătate mă 
hotărisem s-o uit. N-am uitat-o niciodată. 
Dar durerea aducerilor aminte îşi pierdu cu 
timpul amărăciunea. Mi-au venit într-ajutor 
timpul, depărtarea şi noutatea. 

Pe de altă parte, cu cît mă apropiam de ţara 
în care se afla ea, şi creştea posibilitatea 
s-o revăd, cu atît mai greu îmi venea să mă 
împotrivesc înrîuririi ei, care punea din nou 
stăpînire pe mine. Cînd am plecat din Anglia, 
ea era ultima persoană de pe lume la care 


310 


m-aş mai fi gindit; la întoarcerea în Anglia, a 
fost prima persoană de care am întrebat, 
întîlnindu-mă cu domnul Bruff. 

M-am informat bineînţeles despre tot ce se 
întimplase în lipsa mea, cu o singură 
excepţie. Domnul Bruff nu-mi spuse din 
ce motive tainice Rachel şi Godfrey 
rupseseră logodna. În orice caz, după 
dezamăgirea şi gelozia pe care mi le 
pricinuiseră vestea că avea de gind să se 
mărite cu Godfrey, mi se luă o piatră de pe 
inimă cînd aflai că se răzgindise şi era din 
nou liberă. Rachel rămăsese în grija unei 
surori văduve a răposatului Sir John Verinder 
— o anume doamnă Merridew — care îi era 
tutore. O duceau foarte bine împreună, în 
casa acestei doamne, din Portland Place. 

La o jumătate de oră după ce aflasem toate 
acestea, o şi pornisem la drum spre 
Portland Place, fără să fi avut însă curajul 
să-i fi spus ceva înainte domnului Bruiff. 
Slujitoarea care îmi deschise uşa nu era 
sigură dacă domnişoara Verinder era sau nu 
acasă. O trimisei sus, cu cartea mea de 
vizită. Se întoarse spunînd că domnişoara 
Verinder era plecată. Atunci lăsai vorbă că 
aveam să revin în aceeaşi zi, pe la şase 
după masă. 


311 


La şase mi se spuse din nou că domnişoara 
Verinder era plecată. Nu primise oare 
cartea mea de vizită? Slujnica, cerîndu-mi s- 
o iert, îmi spuse că domnişoara primise 
cartea de vizită. 

Situaţia era limpede, Rachel nu voia să mă 
vadă. 

Eu însă nu înţelegeam să fiu tratat astfel, 
fără să ştiu măcar din ce pricină. Îi 
trimisei cartea de vizită doamnei Merridew, 
care mă primi de îndată. Îi părea rău şi era 
surprinsă, dar nu-mi putea da nici o expli- 
caţie şi nici nu putea să stăruie pe lîngă 
Rachel, într-o chestiune de sentimente 
intime. 

Nu-mi rămînea decit să-i scriu Rachelei. 
Primii un răspuns într-o singură propoziţie: 
„Domnişoara Verinder nu vrea să intre în 
nici un fel de corespondenţă cu domnul 
Franklin Blake”. Răspunsul mă jigni. Din în- 
timplare, domnul Bruff pică tocmai atunci, 
venind să discute cu mine chestiuni de 
afaceri. Îi istorisii totul şi-l rugai să-mi dea 
o explicaţie, dar nu fu în stare. Din 
scrisoarea pe care biata lady Verinder mi-o 
trimisese de la Frizinghall, îi arătai aceste 
două propoziții: „În starea actuală, 
nenorocită, în care se află nervii Rachelei, 


312 


ajutorul pe care l-ai dat la anchetă e încă o 
vină de neiertat. Fără voia ta, ai sporit 
povara neli- niştii în care se zbate, 
ameninţind că-i vei dezvălui taina”. 

— O fi oare, întrebai eu, tot atît de pornită 
împotriva mea ca şi atunci? 

— Asta e singura interpretare posibilă a 
purtării ei, zise domnul Bruff foarte miîhnit. 
Am sunat clopoţelul şi am poruncit 
servitorului să-mi pregătească valiza şi să-mi 
facă rost de un mers al trenurilor. 

— Plec în Yorkshire, îi răspunsei domnului 
Bruff, care era complet nedumerit. Plec cu 
primul tren. 

— Dar aş putea să te întreb, în ce scop? 

— Trebuie să  descopăr secretul tăcerii 
Rachelei faţă de mama ei şi al duşmăniei 
împotriva mea. Dacă tim-pul, strădaniile şi 
banii îmi vor putea fi de ajutor, voi da 
negreşit peste hoţul care a furat Piatra 
Lunei! 

Bătrîinul gentleman încercă să se 
împotrivească, dar eu rămăsei surd la tot ce- 
mi spuse el. 

— Am să reiau cercetările, continuai eu. 
Lipsesc cîte- va verigi din lanţul dovezilor 
noastre. Gabriel Betteredge ni le poate 
împlini, aşa că la el mă duc. 


313 


În amurgul aceleeaşi zile mă aflam iar pe 
platoul neuitat, îmbrăţişind cu privirile 
tihnitul conac bătrinesc. 

Ocolii pe potecile binecunoscute şi mă uitai 
în curte pe poarta deschisă. Se afla acolo 
dragul, vechiul prie- ten al zilelor fericite de 
mult apuse — stătea în vechiul lui colţişor, 
pe vechiul lui scaun, cu pipa în gură, cu 
„Robinson Crusoe” în poală şi cu cei doi cîini, 
bunii săi prieteni. 

Lacrimile îmi împăienjeniră ochii. Trebui să 
aştept o clipă pînă să-i pot vorbi fără 
tulburare. 


CAPITOLUL II 


— Dragă Betteredge, îi spusei, te-a vestit 
oare Robin- son Crusoe în seara asta că s-ar 
putea să-l revezi pe Franklin Blake? 

Mă aşteptasem să mă copleşească cu 
întrebările. Dar nu — prima lui pornire fu să 
mă primească cu ospitalitate. Mă pofti cu 
multă căldură în casă şi fu foarte dezamăgit 
cînd află că nu aveam de gînd să stau acolo. 
Casa era acum a Rachelei şi demnitatea nu- 
mi îngă- duia să-i păşesc pragul. 


314 


— E o seară minunată, îi spusei, aşa că mă 
voi duce pe jos pînă la Frizinghall şi voi 
trage la hotel. Dar mîine trebuie să vii să 
iei gustarea de dimineaţă cu mine. Am să-ţi 


spun ceva. 
— Imi pare rău de ceea ce aud, îmi zise el, 
dar dacă e precum spuneţi, conaşule, tot 


nu e nevoie să vă duceţi astă-seară la 
Frizinghall. La mai puţin de două mile de aici 
se află ferma lui Hotherstone şi puteţi găsi şi 
acolo un pat. 

Îmi amintii de casa aceea, de îndată ce 
pomeni de ea. Plecai din conac şi ieşii pe 
poartă. Din momentul acela îndatoririle 
ospitalităţii încetară şi le luară locul pri- 
vilegiile curiozităţii. 

— Parcă aţi zis că aveţi să-mi spuneţi ceva, 
începu Betteredge. Dacă nu-i nici un secret, 
conaşule, atunci să ştiţi că ard de 
nerăbdare să aflu ce v-aduce aici, aşa pe 
nepusă-masă. 

— Dar mai de mult ce m-a adus aici? întrebai 
eu. 

— Piatra Lunei, domnule Franklin. Acum însă 
ce v-aduce? 

— Tot Piatra Lunei, Betteredge. 

Bălrînul se opri deodată locului, privindu-mă, 
mut de uimire 


315 


— Dacă e o glumă, conaşule, tare mă tem că 
n-o în-ţeleg. 

— Nu e nici o glumă, răspunsei. Am venit 
aici să fac ceea ce n-a făcut încă nimeni — 
să descopărcinea luat Piatra Lunei. 

— Lăsaţi-l încolo de diamant, domnule 
Franklin, as- cultaţi-mă pe mine! Blestematul 
ăla de giuvaer indian a făcut numai rău la 
toată lumea care s-a apropiat de el. Nu vă 
risipiţi zadarnic banii şi nu vă treceţi cu 
firea. Cum puteţi nădăjdui să izbutiţi, acolo 
unde pînă şi sergentul Cuff a încurcat 
lucrurile? Chiar sergentul Cuff, cel mai mare 
detectiv din Anglia. 

— Sînt hotărît, bătrine prieten. Nici chiar 
sergentul Cuff nu mă mai poate 
înspăimînta. Dar apropo, poate că ar fi bine 
să stau de vorbă cu el cîndva. Ai mai auzit 
de dînsul în ultima vreme? 

— Sergentul n-o să vă ajute, domnule 
Franklin. Ma- rele Cuff a ieşit la pensie. 
Acum stă într-o căsuţă din Dorking şi cultivă 
trandafiri. 

— Asta n-are mare importanţă. Pot să mă 
lipsesc de el şi sper că tu mă vei ajuta. 

— Vă pot alţii ajuta mai bine decît mine, zise 
el cu asprime, cu un glas care-mi dovedea 


316 


că deţinea oare-care informaţii de care nu 
voia să pomenească. 

Mai era o singură cale ca să-l pot îndupleca: 
am făcut apel la interesul pe care ni-l poartă, 
Rachelei şi mie. 

— Betteredge, ti-ar părea bine să afli că m- 
am împăcat cu Rachel? 

— Mai încape vorbă, conaşule? 

— Îţi mai aminteşti cum s-a purtat Rachel cu 
mine înainte de plecarea mea? 

— Sigur că da. Stăpina v-a scris o scrisoare 
în această privinţă: mi-aţi şi arătat-o. Mi-am 
zis că domnişoara Rachel s-a supărat pe 
dumneavoastră din pricina felului cum 
încercaţi să găsiţi diamantul. Dar nici stăpîna 
nici eu n-am putut ghici pricina adevărată. 
— Întocmai, Betteredge, şi acum după ce m- 
am întors din peregrinările mele, o găsesc 
tot supărată foc pe mine. Am încercat să 
vorbesc cu ea, dar nu vrea să mă vadă. l-am 
scris, dar nu vrea să-mi răspundă. Rachel nu 
mi-a lăsat decit o singură posibilitate; să 
răscolesc povestea pierderii diamantului! 


Se vedea bine că vorbele mele îl zguduiseră. 
— Dar n-o faceţi cu răutate, domnule 
Franklin? Nu vă temeţi c-o să descoperiţi 
ceva despre domnişoara Rachel? 


317 


Am înţeles că încrederea lui nestrămutată în 
tinăra-i stăpină îl făcuseră să-mi spună 
aceste cuvinte. 

— Sînt tot atît de sigur de ea, precum eşti şi 
tu, răspunsei, spulberînd cu asta şi ultimele 
îndoieli ale lui Betteredge. 

— Atunci să vă arăt pe ce cale a-ţi putea 
descoperi adevărul, spuse el. Vă amintiţi de 
Rosanna Spearman, fata aceea sărmană? 

— Cum să nu! 

— Ei bine, Rosanna Spearman, înainte de a 
muri, a lăsat pentru dumneavoastră o 
scrisoare pecetluită. 

— Şi unde e? 

— La Cobb's Hole, în mîna unei prietene a ei. 
Poate că aţi auzit, conaşule, de Lucy cea 
şchioapă, fata pescarului. 

— Dar de ce nu mi s-a dat scrisoarea? 

— Lucy cea şchioapă n-a vrut s-o înmiîneze 
altcuiva decit dumneavoastră, iar 
dumneavoastră aţi plecat din Anglia înainte, 
aşa că eu n-am putut să vă anunţ. 

— Atunci să ne întoarcem, Betteredge, ca s- 
o căpătăm chiar acum. 

— E prea tirziu astă-seară, conaşule. Se 
culcă devreme. — Vrei să mergi cu mine la 
căsuţa pescarului, mîine dimineaţă? 

— Cît de devreme poftiţi, domnule Franklin. 


318 


Şi coborîrăm amîndoi pe poteca ce ducea la 
fermă. 


CAPITOLUL III 


Din cele ce s-au petrecut la ferma 
Hotlierstone păstrez doar vagi amintiri. 

Îmi stăruie în minte primirea călduroasă, o 
cină îndestulată, un dormitor curat de-ţi era 
mai mare dragul să-l priveşti şi o noapte 
zbuciumată. 

Mă trezii în zori şi fără să mai aştept la 
fermă gus- tarea de dimineaţă, apucai o 
coajă de pline şi o pornii la drum. 
Betteredge mă aştepta, gata pregătit, cu 
bastonul în mînă. 

Măcar că era devreme, pe nevasta 
pescarului ©  găsirăm în bucătărie. 
Betteredge mă prezentă, iar ea ne salută 
cu respect şi deschise discuţia întrebînd: 

— Ce veşti de la Londra, conaşule? 

Înainte de a-i putea da răspuns la întrebare, 
porni spre mine, ieşind dintr-un ungher 
întunecos al bucătăriei, o apariţie ciudată. O 
fată palidă, cu înfăţişare sălbatică, cu păr 
frumos şi ochi pătrunzători venea 
şchiopătind către masa la care şedeam şi 


319 


mă privi de parcă i-aş fi stirnit deopotrivă 
interes şi scîrbă. 

— Domnule Betteredge — începu ea — cu 
ochii ţintă la mine, mai spune-i o dată 
numele, te rog. 

— Numele acestui gentleman, răspunse 
Betteredge (apăsînd pe cuvintul gentleman), 
este domnul Franklin Blake. 

Fata îmi întoarse spatele şi părăsi de îndată 
încăperea. Peste citeva clipe se întoarse cu o 
scrisoare în mînă şi oprindu-se în prag, îmi 
făcu semn să ies din cameră. 

Coborii povirnişul către plajă, în urma acelei 
fiinţe ciudate care mergea şchiopătind 
înaintea mea. Cînd ne în- 

depărtarăm îndeajuns, încît nu mai puteam 
fi văzuţi sau auziţi de puţinii locuitori ai 
satului, se opri, şi pentru prima, dată mi se 
adresă direct. 

— Rămii locului, zise ea, vreau să te privesc. 
Faţa ei avea o expresie foarte limpede. li 
inspiram nemărginit dezgust şi ură. Nici o 
femeie nu mă privise astfel. Încercai să-i 
îndrept atenţia spre un lucru mai puţin 
dezgustător decit faţa mea. 

— Cred că ai să-mi dai o scrisoare, deschisei 
vorba. E aceea din mîna dumitale? 

— la mai spune o dată! atita îmi răspunse. 


320 


Repetai vorbele spuse, ca un copil 
sîrguincios cînd îşi învaţă lecţia. 

— Nu, mormăi fata ca pentru sine, nu înţeleg 
ce a văzut la omul ăsta. Nu înţeleg ce i s-a 
părut deosebit în gla- sul lui. 

Apoi îşi întoarse deodată privirile de la mine. 
— Oo, draga, biata de ea! O, scumpa mea 
prietenă! Ce-ai putut găsi la un bărbat ca 
ăsta? 

Şi privi din nou fioros. 

— Măniînci şi bei cu poftă? mă întrebă ea. 

— Da. 

— Dormi bine? 

— Da. 

— Cînd vezi o fată sărmană, care slujeşte la 
stăpîn, nu ai remuşcări? 

— Nu, bineînţeles. De ce să am remuşcări? 
Îmi azvirli scrisoarea în obraz. 

— la-o, ţipă ea sălbatic. Nu te-am văzut 
niciodată şi sper să nu te mai văd niciodată, 
de azi înainte! 

Şi cu aceste vorbe se îndepărtă şchiopatind; 
îmi veni a crede că era nebună. 

Ajuns la această concluzie, îmi îndreptai 
atenţia asu- pra scrisorii. Avea această 
adresă: „Domnului Franklin Blake, spre a-i fi 
înmînată personal, de Lucy Yolland”. 


321 


Rupsei pecetea. Plicul conţinea o scrisoare şi 
o bucăţică de hirtie. Citii mai întîi scrisoarea: 
„Domnule, 
Dacă sînteţi curios să aflaţi înţelesul purtării 
mele faţă de dumneavoastră pe timpul 
cît aţi stat în casa stăpinei mele, faceţi ce vi 
se spune în însemnarea alăturată, dar asta 
fără să mai fie altcineva de faţă. 
A dumneavoastră prea umilă slugă, 

Rosanna Spearman”. 
Mă uitai apoi pe hîrtiuța alăturată. lată copia 
ei: 
„insemnare: 
Duceţi-vă la Nisipurile Mişcătoare, la ceasul 
refluxu- lui. Mergeţi pe limba de pămînt ce 
înaintează în mare la sud, pînă ce farul de 
miazăzi vi se va părea pe ace-eaşi linie cu 
pavilionul corpului de strajă al coastei. 
Puneţi jos pe stînci un băț, întocmai pe 
direcţia faru- lui şi a pavilionului. Căutaţi 
prin stuf, de o parte şi de alta a băţului, să 
găsiţi lanţul. Treceţi cu mîna pe lanţ, pînă ce 
veţi da de partea lui care se întinde peste 
marginea stîncilor şi se afundă în Nisipul 
Mişcător. Apoi trageţi de lanţ”. 
Tocmai cînd sfirşeam de citit ultimele 
cuvinte glasul lui Betteredge răsună la 
spatele meu. 


322 


— Nu mai am răbdare, domnule Franklin. Ce 
zice scrisoarea? 

l-o dădui împreună cu însemnarea din plic. 
Aceasta din urmă îl impresionă foarte tare. 
— Nu avea dreptate sergentul? strigă 
Betteredge. N-a zis el că fata trebuia să aibă 
o însemnare a ascunzătorii? lat-o în sfîrşit. 
lată taina care îi încurca pe toţi. E tocmai 
ceasul refluxului, conaşule. S-o luăm de-a 
lungul țărmului ca să ajungem la Nisipurile 
Mişcătoare; avem timp berechet. Ce ziceţi, 
conaşule? 

— Haidem! 

Pe drumul spre Nisipurile Mişcătoare îl rugai 
pe Betteredge să-mi amintească întîmplările 
în legătură cu Rosanna Spearman, în cursul 
anchetei sergentului Cuff. Îmi povesti despre 
purtarea ciudată a  Rosanniei, despre 
plecarea la Frizinghall, despre noaptea 
petrecută în taină cu uşa încuiată şi despre 
bănuielile stîrnite cînd a cumpărat de la 
doamna Yolland cutia de tinichea şi cele 
două lanţuri de cîini. Îmi pomeni despre 
părerea sergentului că Rosanna ascunsese 
ceva la Nisipurile Mişcătoare, dar că nu-şi 
putea închipui ce anume. 

Cu ajutorul lui Betteredge găsii curînd locul 
descris în însemnare. Mai erau douăzeci 


323 


de minute pînă la momentul refluxului. 
Propusei să mergem să aşteptăm pe plajă. 
Ajungînd pe nisip uscat căutai să mă aşez, 
iar Betteredge se pregătea, spre marea mea 
surprindere, să mă părăsească. 

— De ce pleci? îl întrebai. 

— Mai uitaţi-vă o dată la scrisoare, conaşule, 
şi o să înţelegeţi. 

Aruncînd încă o privire în scrisoare îmi 
adusei aminte că mi se cerea să fac 
descoperirea singur. 

— Vă aştept în plantaţia de brazi, pînă ce 
veţi veni să mă luaţi, zise Betteredge şi mă 
lăsă singur. 

Răstimpul de aşteptare, oricît va fi fost de 
scurt, soco- tit după ceas, îmi păru nespus 
de lung, socotit cu mă-sura nerăbdării. 
Aprinsei un trabuc şi mă aşezai pe plaja 
înclinată. 

Refluxul veni înainte de a-mi fi terminat 
ţigara. Sub ochii mei nisipul se umflă şi apoi 
îi cuprinse întreaga suprafaţă un tremur 
înspăimîntător, de parcă vreun duh al 
groazei vieţuia, se mişca şi fremăta în 
străfundurile ţărmurilor. 

Înseninarea mă povăţuia să pipăi de-a lungul 
dreptei arătate de băț. Curînd răbdarea îmi 
fu răsplătită: ni- merii lanţul. Ingenuncheat 


324 


în poziţia aceasta, faţa mea se afla la doi 
coţi de faţa Nisipului Mişcător. Imaginea lui 
atit de aproape de mine îmi zdruncină o 
clipă nervii. Un gînd înfricoşător îmi trecu 
prin minte; gîndul acesta, că moarta s-ar 
putea ivi ca să mă ajute în căutările mele, 
aici, în locul unde-şi pusese capăt zilelor, îmi 
îngheţă sîngele în vine, cu toată arşiţa 
soarelui. Închisei ochii. Într-o clipă ridicai 
lanţul, fără nici o greutate. De capătul lui 
se afla legată cutia de tinichea. O ţinui între 
genunchi şi slujindu-mă de toată puterea, 
izbutii să-i scot capacul.  Uitîndu-mă 
înăuntru, văzui că era plină cu un material 
alb. Pipăindu-l îmi dădui seama că era 
rufărie. 

Trăgind-o afară, am scos apoi dinăuntru, 
dintre  cre-ţurile pînzei şi o scrisoare 
mototolită. Îmi era adresată mie. Pusei 
scrisoarea în buzunar şi luai rufa, o desfăcui 
şi o netezii. Era o cămaşă de noapte. Mă 
uitai bine la ea, şi pe dată descoperii o 
pată de culoarea vopselii de pe uşa 
dormitorului Rachelei! 

Cuvintele  sergentului Cuff îmi răsunară 
atunci în urechi de parcă s-ar fi aflat chiar 
el lîngă mine: 


325 


„Trebuie să aflăm dacă vreun obiect de 
îmbrăcăminte din casă are vreo urmă de 
vopsea. Trebuie să vedem cui îi aparţine 
acest articol de îmbrăcăminte; ce explicaţie 
dă persoana respectivă faptului că a intrat 
aci în cameră între douăsprezece şi trei 
dimineaţa şi a făcut pata. Chiar dacă 
persoana nu ne răspunde mulţumitor, nu 
vom fi prea departe de mina aceluia care a 
luat diamantul”. 

Unul după altul mi se perindau prin minte 
cuvintele acestea, repetindu-se la nesfirşit. 
Deodată mă smulse din gîndurile mele un 
glas care mă striga. Ridicînd ochii, îl văzui pe 
Betteredge, care se întorsese pe plajă. 
Infăţişarea bătrînului îmi aminti că ancheta 
mea ră- ininea încă  nedesăvirşită. 
Descoperisem pata de pe cămaşă, dar cui i-o 
fi aparţinut cămaşa de noapte? 

Primul meu gînd fu să mă uit în scrisoarea 
pe care o găsisem în cutie. 

Tocmai cînd ridicam mîna s-o scot din 
buzunar îmi amintii că exista un mijloc să 
descopăr mai uşor ade- vărul. Cămaşa de 
noapte trebuia să poarte inițialele 
proprietarului. 

O ridicai de pe nisip şi căutai seninul. Îl găsii 
şi citii; CHIAR NUMELE MEU! 


326 


„Dacă timpul, strădaniile şi banii pot fi de 
ajutor, voi da negreşit de hoţul care a furat 
Piatra Lunei!” Părăsisem Londra cu aceste 
cuvinte pe buze. Pătrunsesem 


taina pe care Nisipurile Mişcătoare o 
ascunseseră pînă atunci tuturor celorlalte 
fiinţe şi descoperisem că eu eram hoţul 
diamantului. 


CAPITOLUL IV 


Ce s-a mai întîmplat apoi nu ţin minte. Ca 
prin vis îmi amintesc că Betteredge m-a dus 
în cămăruţa lui, într-o stare de cumplită 
istovire fizică şi morală; că mi-a dat să beau 
un pahar de rachiu. Vederea feţei 
prietenoase şi dragi a bătrinului Betteredge 
a fost o alinare nes- pusă pentru mine şi 
rachiul pe care mi l-a dat mi-a aju-tat să-mi 
revin în fire. 

În cele din urmă i-am spus: 

— Am tot atit de puţină cunoştinţă ca şi tine 
despre faptul că aş fi luat nestemata. ŞI 
totuşi iată că dovada mi-e potrivnică! 
Vopseaua şi monograma de pe cămaşă sînt 
realităţi care nu pot fi tăgăduite. 


327 


— Dar nu mai era nimic altceva în cutie cînd 
aţi cercetat-o? întrebă Betteredge. 
Întrebarea lui îmi aminti de scrisoarea din 
buzunar. Am scos-o şi am deschis-o. Avea 
multe pagini, scrise mărunt, şi purta 
semnătura Rosannei Spearman. 

lată ce am citit: 

„Domnule, trebuie să vă mărturisesc ceva. O 
destăi-nuire care cuprinde chinuri cumplite 
poate fi făcută uneori doar în cîteva cuvinte. 
Mărturisirea de acum pot s-o cuprind în două 
vorbe: vă iubesc”. 

Mi-a căzut scrisoarea din mînă şi m-am uitat 
la Betteredge. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! am 
exclamat. Ce înseamnă asta? 

— Vă rog, citiţi mai departe, domnule 
Franklin, lasaţi-o pe răposată să vorbească. 
Am reluat cititul. Într-o scrisoare lungă, fata 
îmi destăinuia trista ei poveste. Înainte de a 
o scoate lady Verinder de la o şcoală de 
corecție fusese hoaţă. Apoi se îndrăgostise 
de mine, la prima vedere. 

„Vă amintiţi de dimineaţa aceea cînd aţi 
venit la noi şi aţi ieşit dintre dunele de 
nisip căutîndu-l pe domnul Betteredge? Eraţi 
un prinţ dintr-o poveste cu zîne. Eraţi omul 
iubit pe care-l vezi în vis. De cum am dat cu 


328 


ochii de dumneavoastră, mi-a apărut în 
minte imaginea vieţii fericite, a vieţii pe care 
n-o trăisem niciodată”. 

Aşa descria fata prima noastră întîlnire. 
Foarte curînd Rosanna îşi dăduse seama că 
eu o iubeam pe Rachel. Biata fată, plîingea 
noaptea de chin şi gelozie, fiindcă eu nu 
catadicseam nici măcar să mă uit la ea. Pe 
Ra- chel o ura şi o pizmuia deopotrivă. Era 
amărită şi nenorocită. In zilele acelea se 
ducea adesea la Nisipurile Mişcătoare şi-şi 
spunea: 

„Cred că aici se va sfirşi totul. Cînd n-o să 
mai pot îndura, cred că aici se va sfirşi 
totul”. 

Apoi se întîmplase dispariţia diamantului. Pe 
uşă se descoperise o pată şi dintr-o discuţie 
cu Penelope îşi dăduse seama că numai un 
vizitator nocturn o putuse face; Penelope 
părăsise camera stăpinei ei la miezul nopţii 
şi la ceasul acela uşa nu avusese nici o pată, 
iar la ora trei dimineaţa vopseaua de pe 
uşă se şi uscase. In dimineaţa aceea 
Rosanna se dusese să deretice în camera 
mea. Acolo găsise cămaşa de noapte, 
aruncată pe pat. Apucîndu-se s-o 
împăturească, dăduse cu ochii de o pată de 
vopsea luată de pe uşa domnişoarei Ra-chel! 


329 


Fata s-a înspăimiîntat într-atit de această 
descoperire, încît a dat fuga în camera ei şi 
s-a încuiat pe dinăuntru. Avea o dovadă că 
fusesem noaptea în camera domnişoarei 
Rachel! Mai întîi o copleşise gelozia. Apoi a 
ajuns să creadă că furasem diamantul. La 
gîndul că mă coborisem pe aceeaşi treaptă 
cu ea, şi că avînd cămaşa mea de noapte 
deţinea singura dovadă a vinovă-ţiei mele, 
parcă i se deschisese calea spre inima mea. 
Cînd sergentul Cuff a venit în casă s-a ivit 
primejdia ca rufăria şi hainele tuturor să 
fie cercetate. Riscul şi greutatea de a păstra 
cămaşa de noapte treceau peste puterile 
sale. Plecase în taină la Frizinghall, făcuse o 
cămaşă de noapte nouă şi o pusese printre 
lucrurile mele, înlocuind-o pe cea care 
lipsea. Rosanna încercase de citeva ori, dar 
nu izbutise să-mi vorbească. De fiecare dată 
întimplarea o împiedicase. Mai mult încă, 
oricum m-aş fi purtat eu, ei i se părea că-i 
spuneam: „Eşti urtă, ai umărul strîmb; eşti 
doar o slujnică, cum de îndrăzneşti să 
vorbeşti cu mine?'. 

Îşi făcuse un plan — să ascundă cămaşa de 
noapte în Nisipurile Mişcătoare — fiindcă, 
simțindu-se atit de nenorocită, nu voia să 
distrugă singura dovadă că nu-mai datorită 


330 


ei scăpasem să fiu dat de gol. Nu renun- 
tase nici o clipă la nădejdea de a ajunge la o 
înţelegere cu mine. Dar, îşi spunea în sinea 
ei: dacă scapă iarăşi prilejul de a se apropia 
de mine, dacă voi fi din nou crud cu ea, 
atunci îşi va lua adio de la lumea aceasta, 
fiindcă îi refuza fericirea pe care altora le-o 
acorda. 

Scrisoarea se încheia astfel: 

„Doresc, domnule, să rămîn 
dumneavoastră preasu- pusă slugă care v 
iubeşte, Rosanna Spearman”. 

Sfirşisem de citit scrisoarea şi stăteam 
amîndoi duşi pe gînduri. Aruncînd o privire în 
trecut, spre  întîmplările pomenite în 
scrisoare, îmi amintii că de două ori, pe cînd 
mă aflam singur în bibliotecă şi pe aleea 
grădinii, de vorbă cu sergentul Cuff, biata de 
dînsa făcuse o ultimă încercare să-mi 
vorbească. Şi de două ori avusesem 
nenorocul să resping încercările ei. 

In cele din urmă, Betteredge rupse firul 
tăcerii. 

— Nu vreau să vă zoresc, domnule Franklin, 
dar dacă nu vă supăraţi, spuneţi-mi şi mie, 
în două vorbe, vedeți vreo cale de scăpare 
din toată încurcătura asta îngrozitoare? 


a 
ă 


331 


— Văd doar calea întoarsă spre Londra, 
răspunsei, ca să mă sfătuiesc cu domnul 
Bruff şi cu sergentul Cuff... 

— Da, conaşule? 

— Şi dacă ei nu mă vor ajuta, Betteredge, 
atunci nu-mi mai rămîne nici o putere. În 
afară de domnul Bruff şi de sergentul Cuff 
nu mai cunosc pe nimeni altcineva să-mi 
poată fi de cel mai mic folos. 

Pe cînd rosteam aceste vorbe se auzi o 
bătaie în uşă. 

— Intră, zise Betteredge ţifnos, oricine ai fi. 
Uşa se deschise şi în odaie intră omul cu 
înfăţişarea cea mai deosebită pe care am 
văzut-o vreodată. Jude- cîndu-l după ţinută şi 
mişcări, era încă tînăr. Judecîn- du-l însă 
după figură, părea mai bătrin decit 
Betteredge. Era oacheş ca ţiganii, plin de 
zbiîrcituri, cu obrajii sco- filciţi şi nasul fin, 
aşa cum întîlneşti adesea la popoa-rele 
străvechi din Soare-Răsare. Chip ciudat, 
pironin- du-şi asupra ta ochi şi mai ciudaţi, 
înfundaţi în orbite, visători şi jalnici de nu-ți 
mai puteai dezlipi privirea de la ei. Avea 
părul des şi ondulat, încărunţit. Îl priveam 
cu o curiozitate pe care îmi era cu neputinţă 
s-o stă- pînesc. Ochii săi blînzi, căprui, îmi 
întoarseră o privire plină de bunătate. 


332 


— Vă rog să mă iertaţi, spuse el, nu ştiam că 
era cineva la domnul Betteredge. 

Îi întinse acestuia o hiîrtiuţă şi părăsi 
încăperea fără zgomot, aşa cum intrase. 

— Cine e ăsta? întrebai. 

— Asistentul doctorului Candy, spuse 
Betteredge. Apropo, doctoraşul nostru cel 
mărunţel nu s-a mai sculat după boala pe 
care a căpătat-o în drum spre casă, în 
noaptea banchetului. Acum şi-a mai venit în 
puteri, dar frigurile care l-au scuturat i-au 
întunecat de tot memoria. Toate treburile 
i le face asistentul. E drept că în afară de 
sărăcime nu mai are cine ştie ce clientelă. 
Cei sărmani n-au încotro, trebuie să-l sufere 
pe omul ţigănos la chip şi cu păr bălţat — 
căci altfel ar fi lipsiţi de orice îngrijire 
doftoricească. 

— S-ar părea că nu-ţi prea place omul 
nostru. 

— Nimănuli nu-i place, conaşule. 

— Dar de ce nu-l poate suferi lumea? 

— Deh, domnule Franklin. In primul rînd, 
fiindcă are o înfăţişare care numai plăcut nu- 
| face şi apoi mai umblă vorba că domnul 
Candy l-a primit în slujbă fără să ştie prea 
multe despre el. Nimeni nu prea ştie bine 


333 


cine e de fapt, şi n-are nici un prieten prin 
partea locului. 

— Dar cum îl cheamă? întrebai. 

— Mai urit nici că se poate: Ezra Jennings, 
răspunse furios Betteredge. 


CAPITOLUL V 


Pornii spre gară, însoţit, e de prisos să mai 
adaug, de Gabriel  Betteredge. Aveam 
scrisoarea în buzunar şi cămaşa de noapte 
în valiză, spre a le supune pe amîndouă 
cercetării atente a domnului Bruff. Părăsirăm 
casa pe tăcute. Pentru prima dată în viaţa 
mea bătrînul Betteredge se afla lîngă mine 
fără să-mi poată spune o vorbă. 

— Inainte de a lua trenul spre Londra, 
începui eu, am să-ţi pun două întrebări. 
Prima, Betteredge, e următoarea: eram oare 
beat în seara aniversării Rachelei? 

— Dumneavoastră şi beat! exclamă el. Vai 
de mine, dar marele dumneavoastră cusur e 
că nu beţi decit la masă. E adevărat că aţi 
mai luat un strop de whisky cu apă, înainte 
de a vă duce la culcare. Vi l-am pregătit 
chiar eu; nici un copil nu se putea îmbăta cu 
aşa ceva, dar- mite un om în toată firea. 


334 


Ştiam că pot să mă bizui pe memoria lui, 
într-o asemenea treabă, aşa că trecui la a 
doua întrebare: 

— Înainte de a fi fost trimis în străinătate, 
Betteredge dragă, mă vedeai mai în fiecare 
zi, cînd eram copil. Ţii minte să fi auzit 
vreodată că eram somnambul? 

— Somnambul, conaşule? Niciodată în viaţa 
dumneavoastră n-aţi umblat prin somn. 

Imi dădeam seama că şi de data aceasta 
Betteredge avea dreptate. Dacă aş fi fost 
somnambul, o mulţime de oameni ar fi 
aflat acest lucru, şi m-ar fi prevenit. ŞI 
totuşi, admiţind toate acestea, mă agăţam 
cu încă- păţinare de singurele explicaţii pe 
care le puteam găsi în momentul acela. 
Dîndu-şi seama de asta, Betteredge îmi 
spulberă amiîndouă presupunerile o dată 
pentru totdeauna. 

— Prea bine, conaşule, păstraţi-vă părerea. 
Să zicem că fiind beat, sau umblind prin 
somn, aţi luat bijuteria. Ei bine, dar tot 
beat eraţi cînd aţi dus giuvaerul la Londra? 
Prin somn v-aţi dus şi la domnul Luker? ler- 
tăţi-mă că vă spun, domnule Franklin, dar 
afacerea asta v-a tulburat atît de rău, încît 
nu mai sînteţi în stare să vă bizuiţi pe 
judecata dumneavoastră. Ar fi bine să daţi 


335 


ochii cu domnul Bruff cît mai curînd. Ajuns 
la gară cu două-trei minute înainte de 
plecarea trenului, tocmai cînd îmi luam 
rămas-bun de la Betteredge, aruncîndu-mi 
ochii din întîmplare spre ştandul cu cărţi şi 
ziare, ce-mi fu dat să văd: asistentul doc- 
torului Candy, cu înfăţişarea lui ciudată, 
stătea de vorbă cu vînzătorul. Privirile ni se 
încrucişară. Ezra Jennings îşi scoase pălăria 
şi mă salută. Mă urcai în vagon, tocmai cînd 
trenul se puse în mişcare, mirat de faptul că- 
| văzusem de două ori în aceeaşi zi pe omul 
cu păr bălţat. 

Ajuns ia Londra seara, de la gară pornii cu 
trăsura spre reşedinţa domnului Bruff din 
Hampstead. Il  găsii stind singur în 
sufragerie. Mă primi de îndată în birou şi tri- 
mise vorbă cucoanelor din familia lui să nu 
ne tulbure. Apoi începu să citească 
scrisoarea Rosannei. Terminiîn- d-o de citit, 
domnul Bruff îmi spuse: 

— Franklin Blake, e o problemă foarte 
serioasă. După părerea mea, o priveşte tot 
atit de mult pe Rachel ca şi pe dumneata. 
Abia acum purtarea ei ciudată încetează să 
mai fie o taină. Ea crede că tu ai furat 
diamantul. 


336 


Mă văzui silit să recunosc că această 
concluzie revoltătoare îşi avea temeiul său. 
— Trebuie să începi, continuă domnul Bruiff, 
prin a te adresă Rachelei. Ea a tăcut toată 
vremea, de dragul tău. Trebuie s-o silim să 
ne spună pe ce-şi întemeiază credinţa că tu 
ai luat Piatra Lunei. Dacă ne va vorbi des- 
chis, toată învinuirea se poate spulbera într- 
o clipă, dovedindu-se neîntemeiată. 

— Părerea asta îmi merge la inimă, 
intervenii eu, dar aş vrea să ştiu cum... 

— Îţi spun şi asta într-o clipă, mă întrerupse 
domnul Bruff. Ce dovadă există că tu eşti 
persoana care a pur- tat cămaşa de noapte 
în seara cînd s-a pierdut diamantul? 

Această obiecţie mă uimi. 

— Cît despre asta, zise avocatul, luînd în 
mîna scrisoarea cu mărturisirile Rosannei, 
înţeleg că pe tine te mîh- neşte. Dar eu nu 
sînt în situaţia ta. Pentru mine e numai un 
document, care dovedeşte că ea a fost 
părtaşă la înşelătorie. Prin urmare, am toată 
dreptatea să bănuiesc că n-a spus tot 
adevărul. N-am să discut ce putea şi ce nu 
putea să facă. Atita zic: dacă Rachel te-a 
bănuit numai pe baza dovezii oferite de 
cămaşa de noapte, e o siguranţă de 
nouăzeci şi nouă la sută că Rosanna i-a 


337 


arătat-o. Scrisoarea femeii dovedeşte că era 
geloasă pe Rachel. Nu stau să întreb cine a 
luat diamantul (spre a-şi atinge scopul, 
Rosanna ar fi luat şi cincizeci de diamante ca 
Piatra Lunei), spun numai că dispariţia 
bijuteriei îi dădea prilejul fostei hoaţe, 
îndrăgostite de tine, s-o stirnească pe 
Rachel să se certe pe veci cu tine. Ei, ce 
zici? 

— O asemenea bănuială mi-a trecut şi mie 
prin minte, cînd am citit scrisoarea. Dar dacă 
se dovedeşte pînă la urmă că am purtat într- 
adevăr cămaşa de noapte? Atunci? 

— Să trecem peste asta acum. Să aşteptăm 
şi să vedem dacă Rachel te-a bănuit numai 
pe baza mărturiei pe care o aducea cămaşa 
de noapte. 

— Dar cu ce singe rece vorbeşti de 
bănuielile Rachelei despre mine! izbucnii eu. 
Cu ce drept mă bănuieşte ea pe mine că aş 
fi hoţul? 

— Foarte  înţeleaptă întrebare, dragă 
domnule. Ceea ce te nedumereşte pe tine 
mă nedumereşte şi pe mine. Scor- moneşte- 
ţi memoria şi răspunde-mi: în timpul cînd 
stăteai în casa Verinder s-o fi întîmplat oare 
ceva care să fi zdruncinat, în bună parte, 


338 


încrederea Rachelei în fe- lul dumitale de a 
te purta? 

Sării în picioare foarte agitat. La întrebarea 
avocatului îmi adusesem aminte că se 
întîmplase într-adevăr ceva. În capitolul al 
optulea al povestirii lui Betteredge se 
pomeneşte de sosirea unui străin în casa 
mătuşii. Mă căuta în legătură cu o sumă pe 
care o datoram unui birtaş din Paris. Străinul 
fiind violent din fire, ne-am spus unul altuia 
vorbe grele. Cînd află despre ce era vorba, 
lady Verinder îi plăti pe loc banii şi-i dădu ră- 
vaş de drum. Dar rămăsese revoltată de 
neglijenţa şi de nepăsarea mea. 
Întîmplarea ajunse şi la urechile Rachelei. Ea 
îşi formă o părere a ei în această privinţă; 
spuse că sînt „necinstit” că nu am nici un fel 
de „maniere de societate”, că „cine ştie ce o 
să mai fac mai tirziu” şi aşa şi pe dincolo. 
Ne-am certat. Rachel ţinuse oare minte 
acest incident nenorocit? Domnul Bruff îmi 
răspunse imediat afirmativ. Se ridică în 
picioare şi gîn- ditor începu să măsoare 
odaia în lung şi în lat. Mă hotării să vorbesc 
chiar eu cu Rachel. Domnul Bruff se miră 
cînd auzi de asta, dar, după ce chibzui 
situaţia în această nouă lumină, se învoi că 
aveam un avantaj de partea mea — şi 


339 


anume, slăbiciunea pe care Rachel o mai 
păstra în ce mă privea. 

Asta putea să ducă la dezvăluirea întregului 
adevăr. Intrebarea era — cum s-ajung s-o 
văd? 

— Ea a mai fost oaspetele dumitale în casa 
asta, îi spusei eu. Să îndrăznesc să propun o 
întîlnire cu ea aici? 

— Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, 
răspunse el, asta înseamnă să-i întind 
Rachelei o cursă în casa mea. Pe oricare 
altul, afară de Franklin Blake, l-aş refuza 
cît colo, deschis. Dar aşa cum stau lucrurile, 
cred cu tărie că va veni ziua cînd Rachel îmi 
va mulţumi că am trădat-o. Sînt de acord. O 
voi pofti pe Rachel să petreacă o zi cu noi. 
Cînd anume, îţi voi comunica poimiine. 

Îi mulţumii cu căldură şi mă întorsei la 
locuinţa mea din Londra. 

Despre ziua care urmă, nu pot să spun decit 
că a fost cea mai lungă zi din viaţa mea. A 
doua zi domnul Bruff mă găsi la gustarea de 
dimineaţă. Îmi întinse o cheie cît toate 
zilele şi-mi spuse că Rachel avea să vină să 
petreacă după amiaza cu nevastă-sa şi 
fiicele sale. 

— Asta e cheia portiţei din zidul grădinii de 
din dos. Du-te la dînsele astăzi după amiază, 


340 


la ora trei. Te strecori în grădină şi de acolo 
în casă, pe uşa de la seră. O vei găsi pe 
Rachel în camera de muzică şi chiar singură. 


Cu aceste cuvinte mă părăsi. 

Mai aveam încă de îndurat multe ceasuri 
plictisitoare şi, ca să-mi treacă de urit, 
răsfoii scrisorile care mă aşteptau. Printre 
ele era şi una de la Betteredge; o deschisei 
cu nerăbdare. Nu-mi trimitea nici o veste în- 
semnată, dar chiar în a doua propoziţie 
apărea iarăşi nelipsitul Ezra Jennings! Îi 
oprise pe Betteredge la ieşirea din gară şi-l 
întrebase cine sînt. Mai tîrziu pomenise 
domnului Candy, patronului său, că mă 
văzuse, şi acesta se dusese imediat cu 
trăsura la  Betteredge, ex- primîndu-i 
regretul că scăpase prilejul să mă vadă. 
Dorea să-mi vorbească într-o chestiune 
specială şi-l ruga din suflet să-l anunţe de 
îndată ce mă voi întoarce iar pe acele 
meleaguri. Cam ăsta era pe scurt cuprinsul 
scrisorii. 

O împăturii şi o virii în buzunar. Cum grija 
apropiatei mele întrevederi cu Rachel mă 
absorbea cu totul, uitai de ea chiar după o 
clipă. Cînd ceasul din turnul bise- ricii 
Hampstead bătu ora trei, strecurai cheia 


341 


domnu- lui Bruff în broasca porţii din zid. 
Trecui prin grădină, intrai în seră şi străbătui 
salonaşul. Tocmai cînd pu-neam mîna pe 
clanţa uşii din faţa mea, auzii cîteva note 
cîntate la pian, în camera dinăuntru. Rachel 
se juca de multe ori alene pe clapele 
pianului şi pe vremea cînd stăteam în casa 
mamei ei. A trebuit să fac un efort ca să 
mă liniştesc. Trecutul şi prezentul se aflau 
faţă în faţă şi contrastul era zguduitor. 

După cîteva minute îmi luai inima în dinţi şi 
deschisei uşa. 


CAPITOLUL VI 


În momentul în care am apărut în pragul 
uşii, Rachel s-a ridicat de la pian. Trăsei 
uşa în urma mea. Ne priveam în tăcere. 
Mişcarea pe care o făcuse ridicîndu-se de pe 
scaun părea să fi fost singura sforţare de 
care mai fusese capabilă. Toată energia ei 
fizică şi mintală păreau concentrate în 
privirile aţintite asupra mea. 

Inaintai cîţiva pasi către ea şi şoptii: 

— Rachel! 

Sunetul glasului meu îi readuse viaţa în trup 
şi culorile în obraji. Înaintă şi ea, dar tot fără 


342 


să-mi spună o vorbă. Încet, încet, se 
apropie tot mai mult de mine. Uitasem de ce 
venisem; uitasem de bănuiala urită care 
stăruia asupra bunului meu renume; uitasem 
de toate. N-o mai vedeam decit pe femeia 
iubită, venind tot mai aproape de mine. 
Tremura; era nehoţărită; nu mă mai putui 
stăpîni; o cuprinsei în braţe şi-i acoperii faţa 
cu sărutări. 

O clipă mi se păruse că-mi răspunde şi ea, 
tot cu sărutări, dar de la prima ei mişcare 
simţii că nu uitase ni-mic. Cu un strigăt de 
dezgust mă îmbrînci la o parte. Mă uitai în 
ochii ei plini de miînie şi-i desluşii pe buze 
disprețul. Mă măsura din cap pînă în 
picioare, de parcă aş fi fost un necunoscut 
care o insultase. 

— Laşule! strigă ea. Laşule! Om josnic şi fără 
inimă! (Astea erau primele cuvinte rostite!) 
După tot ce-ai făcut, continuă ea, e oare o 
faptă bărbătească din partea ta că te-ai 
strecurat acum pe furiş pînă la mine? Mi 
se pare o laşitate să profiţi de slăbiciunea 
mea faţă 

de tine şi să mă iei prin surprindere, silindu- 
mă să-ţi primesc sărutările. 

Insulta era usturătoare, de neîndurat, dar îi 
răspunsei calm: 


343 


— Dacă cinstea mea nu ar fi în mîinile tale, 
te-aş părăsi în clipa asta şi n-aş mai da 
niciodată ochii cu tine. Ai pomenit despre 
ceea ce am făcut. Dar ce anume am făcut, 
dc fapt? 

— Ce-ai făcut! Tu îmi pui mie întrebarea 
asta? 

— Da. 

— N-am spus nimănui nimic despre fapta ta 
ruşinoasă, răspunse ea, şi am suferit pentru 
că am tăinuit-o. Nu ţi-a mai rămas oare 
nici urmă de conştiinţă? Pe vre- muri erai un 
gentleman. Pe atunci îi erai drag mamei şi 
mie şi mai drag... 

Dar glasul îi pieri. Se prăbuşi într-un scaun 
şi-şi ascunse faţa în miini. Aşteptai o clipă, 
pînă ce-mi adunai puterea ca să vorbesc. 

— Dacă nu vrei să vorbeşti tu întîi, atunci 
încep eu. Am venit aici, să-ţi spun ceva 
serios. Vrei să-mi acorzi îngăduinţa, datorată 
oricui, de a mă asculta pînă ce voi sfirşi ce 
am de spus? å 
Nu făcu nici un gest şi nici nu-mi răspunse. li 
vorbii despre ceea ce descoperisem la 
Nisipurile Mişcătoare. De la început şi pînă la 
sfîrşit nu-şi întoarse nici o clipă privirile 
spre mine şi nu scoase o vorbă. Imi păstrai 
însă cumpătul. Tot viitorul meu atîrna de 


344 


felul cum reuşeam să mă stăpinesc în 
momentul acela. 

— Am să-ţi pun o întrebare, care mă sileşte 
din nou să ating un subiect dureros. 
Rosanna Spearman ţi-a arătat cămaşa de 
noapte? Da sau nu? 

Se ridică în picioare şi veni pînă la un pas de 
mine. Ochii ei scrutători încercau să-mi 
scormonească faţa. 

— Eşti nebun? 

Mă stăpînii mai departe şi-i răspunsei calm: 
— Rachel, vrei să-mi răspunzi la întrebare? 
— Urmăreşti vreun scop, pe care eu nu-l pot 
pricepe? Te stăpîneşte vreo teamă meschină 
de viitor? Se zice că moartea tatălui tău te-a 
îmbogăţit. Ai venit aici să mă despăgubeşti 
pentru pierderea diamantului? 

Cum nu izbutii să mă mai stăpiînesc, îi 
curmai vorba. 

— M-ai nedreptăţit cumplit! izbucnii cu 
aprindere. Mă bănuieşti că ţi-aş fi furat 


diamantul. Am dreptul să ştiu şi vreau 
neapărat să ştiu ce te îndreptăţeşte să mă 
bănuieşti? 


— Să te bănuiesc! exclamă ea şi furia îi 
creştea odată cu a mea. Ticălosule, dar 
te-am văzut cu ochii mei cînd ai luat 
diamantul! 


345 


Adevărul pe care mi-l aruncă în obraz cu 
aceste vorbe mă amuţi. Nevinovat cum mă 
ştiam, stăteam în faţa ei fără să scot o 
vorbă. În ochii ei, în ochii oricui, păream de 
bună seamă un om copleşit de ruşine. 
Tăcerea în care căzusem aşa dintr-o dată se 
părea c-o înspăimîntase. 

— De ce ai venit aici ca să te umileşti? 
întrebă ea. Pentru numele lui Dumnezeu, 
spune ceva! 

Înaintai înspre ea, abia dîndu-mi seama 
despre ceea ce făceam. Din momentul în 
care pomenise despre mărturia propriilor săi 
ochi, mi se întunecase totul în minte. Îi luai 
mîna; încercai să vorbesc hotărit, dar nu 
putui spune decit: 


— Rachel, m-ai iubit cîndva. 

Ea se cutremura cuprinsă de un fior şi-şi 
întoarse privirile de la mine. Mina ei 
rămăsese neputincioasă şi tremurîndă într-a 
mea. 

— Dă-mi drumul! zise fără vlagă. 

Atingerea mea părea să fi avut asupra ei 
acelaşi efect pe care-l produsese glasul 
meu, cînd intrasem la înce-put în odaie. 
După ce mă făcuse laş şi hoţ — atita timp cit 
mîna ei se afla într-a mea, eram încă 


346 


stăpînul ei. Trebuia s-o fac să-mi 
mărturisească totul; de asta atiîrna 
posibilitatea de a mai ţine vreodată capul 
sus, printre oamenii cinstiţi. Speram că 
poate trecuse cu vederea ceva, vreun 
amănunt însemnat care să dea o importantă 
dovadă a nevinovăţiei mele. Îi ţineam încă 
mîna într-a mea, îi vorbeam cu toată 
stăruința şi încrederea de altădată. 

— Ţin să te întreb ceva: spune-mi tot ce s-a 
întîmplat din momentul în care ne-am luat 
rămas bun în seara aceea şi pînă cînd m-ai 
văzut luîud diamantul. 

— Bine, dar de ce să ne mai întoarcem la 
asta! ex- clamă ea. 

— Am să-ţi spun eu de ce, Rachel. Sîntem 
amindoi victimele unei greşeli monstruoase, 
care poartă masca adevărului. Dacă am 
trece împreună în revistă tot ce s-a întîmplat 
în seara aniversării tale, ne-am putea în cele 
din urmă înţelege. 

Işi lăsă capul pe umărul meu. Lacrimile îi 
scăldau ochii şi se prelingeau încetişor pe 
obraz. 

— O, zise ea, dar n-am avut şi eu speranţa 
asta? N-am încercat oare să văd lucrurile 
aşa cum încerci şi tu acuma? 

— Tu ai încercat singură, fără ajutorul meu. 


347 


Aceste vorbe părură să trezească în sufletul 
ei ceva din speranţa pe care o nutream şi 
eu. Imi răspunse la întrebări, supusă şi 
binevoitoare. 

— Să începem cu ceea ce s-a întîmplat după 
ce ne-am urat noapte bună în acea seară. 
Te-ai culcat? 

— M-am culcat pe la douăsprezece. 

— Şi ai dormit? 

— Nu, n-am putut adormi în noaptea aceea. 
Mă gindeam la tine. 

Răspunsul ei aproape mă scoase din minţi. 
Ceva din glasul ei îmi merse drept la inimă şi 
abia după un răstimp izbutii să continui. 

— Era lumină în odaie? 

— Nu, pînă ce m-am sculat din nou, ca să-mi 
aprind lumînarea, pe la ora unu. 

— Ai ieşit din dormitor? 

— Mă pregăteam să ies. Cînd tocmai 
deschisesem uşa dormitorului, am fost 
împiedicată să intru în salonaş. 

— Dar ce te-a împiedicat? 

— Am văzut o lumină pe sub uşă şi am auzit 
paşi. M-am gîndit că vine mama să vadă 
dacă m-am culcat şi ca să-mi vorbească 
iar despre diamant, dacă ar fi văzut că sînt 
încă trează. 

— Şi ce-ai făcut? 


348 


— Am suflat în lumînare, ca să creadă că 
dorm. 

— După ce-ai suflat în lumînare, te-ai urcat 
în pat? 

— N-am avut timp să mă urc. În clipa cînd 
am suflat în lumînare uşa salonaşului s-a 
deschis şi am văzut... te-am văzut pe 
tine. 


— Îmbrăcat ca de obicei? 

— Nu. În cămaşă de noapte şi cu o lumînare 
în mînă. 

— Mi se vedea faţa? 

— Da, chiar foarte limpede. Lumiînarea pe 
care o ţineai în mînă ţi-o dădea la iveală. 

— Aveam ochii deschişi? N-ai observat nimic 
ciudat în ei? Aşa, o privire fixă, pierdută în 
gol? 

— Ochii îţi erau strălucitori, mai strălucitori 
decit de obicei. li roteai prin odaie, de parcă- 
ţi era frică să nu fii descoperit. 

— N-ai observat cum umblam? 

— Umblai ca întotdeauna. În mijlocul odăii 
te-ai oprit şi ai privit în jur. 

— Ce-ai făcut cînd m-ai văzut? 

— N-am putut face nimic. Eram ca 
împietrită. Nu puteam vorbi, nici măcar să 
mă mişc, să închid uşa. 


349 


— Dar eu puteam să te văd în locul unde te 
aflai? 

— Fără îndoială că ai fi putut să mă vezi, dar 
nu te-ai uitat nici o clipă spre mine. Sînt 
sigură că nu m-ai văzut de loc. Oare ai mai fi 
luat diamantul dacă m-ai fi văzut? Ai mai fi 
tu aici, dacă ai fi văzut că eram trează, că 
te priveam? Nu mă sili să vorbesc despre 
asta. 

Avea dreptate. Trecui la altceva. 

— Ce-am făcut, după ce am ajuns în mijlocul 
odăii? 

— Te-ai dus drept spre colţul în care se află 
dulăpiorul meu indian. Ai pus luminarea 
deasupra, ai deschis şi ai închis pe rînd 
toate sertarele, pînă ce ai dat de cel în 
care se afla diamantul. Apoi, ai băgat mîna 
înăuntru şi l-ai scos afară. Am văzut piatra 
scînteind între degetele tale. 

— Şi pe urmă ce s-a mai întîmplat? Am 
părăsit imediat încăperea? 

— Nu, ai stat foarte liniştit, după părerea 
mea, vreme îndelungată. Păreai un om care 
se gîndeşte şi e nemulţumit de gîndul lui. 
Apoi te-ai trezit deodată şi ai ieşit glonţ din 
odaie. 

— Am închis uşa după mine? 


350 


— Nu, ai ieşit la repezeală, lăsînd uşa 
deschisă. Lumina a dispărut, zgomotul 
paşilor tăi s-a stins şi eu am rămas singură 
în întuneric. 

— Ce s-a mai întîmplat din momentul acela 
şi pînă cînd casa întreagă a aflat de 
pierderea diamantului? 

— Nimic. Nu m-am mai culcat de loc. Nu s-a 
mai întîmplat nimic pînă a doua zi 
dimineaţă, cînd a venit Pe- nelope, la ora 
obişnuită. 

l-am lăsat mîna şi m-am ridicat. Îmi 
răspunsese la toate întrebările pe care aş 
fi putut să i le pun. Ipoteza umbletului prin 
somn ca şi a beţiei nu stăteau în picioare. Nu 
mai aveam ce spune. Mă aflam în faţa cum- 
plitului fapt al furtului. Şi acum, după ce 
auzisem povestea îngrozitoare a acelei 
nopţi, chiar din gura Rachelei, nu mai 
întrezăream nici o rază de lumină. 

Ea curmă tăcerea. 

— Ei bine, îmi zise, de întrebat ai întrebat şi 
eu ţi-am răspuns. Ce ai de adăugat acum? 
Din glasul cu care-mi vorbea desluşii că 
pierdusem iarăşi orice putere asupra ei. 
Aştepta neîndurătoare răspunsul meu. li 
răspunsei săvirşind de data asta o greşeală 


351 


fatală — desperarea situaţiei în care mă 
aflam 4 

îmi înfrînsese sîngele rece. li reproşai că 
păstrase tăcerea care mă ţinuse pînă în clipa 
aceea departe de adevăr. 

— Trebuia să fii loială cu mine, să-mi spui 
limpede... începui eu, dar ea mă întrerupse 
cu un strigăt de mînie: 

— Doamne, mai există oare pe lume o fiinţă 
ca el? După ce-l cruţ, deşi inima mi se fringe 
de durere, după ce-i iau apărarea punîndu- 
mi în primejdie propria reputaţie, tot el mai 
are pretenţii, spunîndu-mi că ar fi trebuit să-i 
spun totul! După ce l-am iubit aşa cum l-am 
iubit, încît ziua întreagă mă gindeam numai 
la el, iar noaptea îl visam, se mai miră că nu 
i-am aruncat ruşinea în obraz din prima clipă 
cînd l-am întîlnit. Trebuia să-i fi spus: 
„Dragostea mea, sufletul meu, eşti un hoţ! 
Idolul meu, tu, pe care te iubesc şi te 
preţuiesc, te-ai furişat noaptea în odaia mea 
şi mi-ai furat diamantul!” Asta ar fi tre-buit 
să-ţi spun, nu-i aşa? Ticălosule! Ticălos 
josnic şi mîrşav! Mai bine pierdeam cincizeci 
de diamante decit să te văd minţindu-mă în 
faţă, aşa cum-mă minţi acum! Mi se sfişia 
inima de durere văziînd-o astfel. Mi se ru-pea 


352 


inima auzind-o vorbind. După un răstimp se 


mai linişti. 
— Ar fi trebuit să fiu măcar loială cu tine, să- 
ţi spun limpede — zise ea, repetindu-mi 


cuvintele. Vei vedea tu dacă am fost sau n- 
am fost loială cu tine. E de pri- sos să-ți 
spun ce-am gindit după ce ai plecat din salo- 
naşul meu; nu mi-ai înţelege gîndurile. lţi voi 
spune doar ce-am făcut. N-am dat alarma în 
casă şi n-am spus la toată lumea ceea ce 
se întimplase, aşa cum puteam să fac. M-am 
gîndit, m-am răzgîndit şi în cele din urmă ti- 
am scris. 

— N-am primit nici o scrisoare. 

— Ştiu că n-ai primit-o. Aşteaptă puţin şi-ai 
să înţelegi de ce. Scrisoarea spunea — într- 
un fel pe care numai tu îl puteai înţelege — 
că aveam cunoştinţă de datoriile tale şi că 
mama şi cu mine ştiam de asemenea că nu 
ai cine ştie ce scrupule cînd e vorba să-ţi faci 
rost de bani, dacă ai nevoie de ei. Ai fi 
înţeles că mă refeream la vizita străinului. 


Pe urmă îţi făceam o ofertă — să-ţi 
împrumut o sumă mare de bani. Aş fi 
amanetat chiar diamantul la nevoie! 


exclamă ea şi obrajii în-cepură din nou să i 
se aprindă. lată ce cuprindea scrisoarea. Imi 
făcusem planul să las salonaşul deschis şi 


353 


fără pază toată dimineaţa, nădăjduind din 
toată inima că vei profita de acest prilej ca 
să pui în taină diaman- tul înapoi în sertar. 
Incercai să vorbesc, dar ea îşi urmă repede 
şuvoiul vorbelor: 

— Vei spune desigur că n-ai primit 
scrisoarea mea, şi ştiu şi de ce. Fiindcă am 
rupt-o. 

— Şi ce motiv ai avut s-o rupi? 

— Cel mai serios motiv. Am preferat s-o rup 
decît să mai stric vorba cu unul ca tine. 
Tocmai cînd îmi puneam la cale planul, ce- 
mi fu dat să aud? Că tu, tocmai tu ai fost 
prima persoană din casă care a adus poliţia! 
Tu ai fost cel cu iniţiativa, tu ai condus 
lucrurile; te frămiîntai mai dihai ca toţi ceilalţi 
să găseşti giuvaerul! După dovada asta de 
făţărnicie cumplită am rupt scrisoarea, însă 
chiar şi atunci mi-am spus în sinea mea: „Le- 
a jucat această farsă urită tuturor celorlalţi. 
Să văd, o să îndrăznească să mi-o joace şi 
mie?” Cineva 

îmi spuse că te afli pe terasă. Am coborit 
acolo şi m-am străduit să-ţi vorbesc. Ai uitat 
ce ţi-am spus? 

Ţineam minte toate vorbele. Mă uimise şi 
mă  miîhnise că era atit de tulburată. 
Avusesem un moment de îndoială, dacă 


354 


pierderea giuvaerului era o taină tot atit 
de mare pentru ea ca şi pentru noi ceilalţi. 
Habar n-a- veam însă ce gîndea cu adevărat 
cînd mi-a vorbit pe terasă. 

— Ştii ce ţi-am spus. Ţi-am dat nenumărate 
prilejuri să mărturiseşti adevărul. Nu m-am 
ferit să-ţi spun tot ceea ce puteam să-ţi spun 
— afară doar că ştiam că ai furat nestemata. 
Dar tu m-ai privit doar, prefăcîndu-te uimit, 
cu făţarnica ta mutră nevinovată — întocmai 
ca acum! Te-am părăsit în dimineaţa aceea 
ştiind în sfîrşit cu cine aveam de-a face — 
cu cine am şi acum de-a face — cu un 
ticălos josnic cum nu se mai află! 

Dacă mai zăboveam o clipă acolo, nu ştiu ce 
vorbe mi-ar fi scăpat din gură. Trecui pe 
lîngă ea şi deschisei uşa. Mă prinse de braţ. 
— Dă-mi drumul, Rachel! E mai bine pentru 
amîndoi. Lasă-mă să plec. 

Mă reţinea şi o furie isterică îi agita pieptul. 
— De ce ai venit aici? stărui ea cu 
deznădejde. Ţi-e frică să nu te dau acum de 
gol? Nu te pot da de gol! Sînt şi mai 
ticăloasă decit tine. 

Izbucni apoi în suspine şi lacrimi. 

— Nu te pot smulge din inima mea, zise ea, 
nici chiar acum! Imi dădu drumul brusc şi-şi 
fringea mîinile înnebunită. O, doamne! Mă 


355 


dispreţuiesc pe mine însămi cbiar mai mult 
decit îl dispreţuiesc pe el! 

Ochii mi se umplură fără voie de lacrimi — 
nu mai puteam îndura chinul. 

— Ai să afli cît de nedreaptă ai fost cu mine, 
îi spusei, sau n-ai să mă mai vezi niciodată! 
După aceste vorbe o părăsii. Tresări — 
nobilă fiinţă — şi veni după mine spunîndu- 
mi la despărţire vorbe pline de milă. 

— Franklin, te iert! O, Franklin! N-o să ne 
mai în- tîlnim niciodată. Spune-mi că mă ierţi 
şi tu pe mine! Mă întorsei ca să nu vadă pe 
faţa mea că nu eram în stare să-i vorbesc — 
mă întorsei şi-i făcui semn cu mina şi o 
văzui ca în ceaţă — ca în vis — prin pînza 
de lacrimi care se ţesuse peste ochii mei. 
După o clipă, groaznica amărăciune pe care 
o simțeam  privindu-i chipul  dispăru. 
Ajunsesem în grădină. N-o mai vedeam, nu-i 
mai auzeam glasul. 


CAPITOLUL VII 
Tiîrziu, în cursul serii, am primit vizita 


domnului Bruff. Purtarea avocatului era 
vizibil schimbată. Işi pierduse încrederea 


356 


obişnuită. Dădu mîna cu mine, dar pentru 
prima dată în viaţa lui, pe tăcute. 

— M-am întors aici după ce am dus-o pe 
Rachel înapoi la Portland Place. Nenorocita 
voastră discuţie a zgu-duit-o cumplit. Nu te 
pot ţine pe tine de rău pentru asta. Dar 
făgăduieşte-mi că n-ai să mai încerci 
vreodată să-i vorbeşti fără să  capeţi 
încuviințarea şi aprobarea mea. 

— După cîte am suferit şi ea şi eu, îi 
răspunsei, te pot asigura că nu mai încerc a 
doua oară. 

— Să mă bizui pe făgăduiala ta? 

— Poţi să te bizui. 

Domnul Bruff păru uşurat. 

— Acum, în privinţa viitorului, urmă el. A 
viitorului tău, vreau să zic. Deocamdată 
două lucruri sînt limpezi: în primul rînd, 
sîntem siguri că Rachel ţi-a spus adevărul. În 
al doilea rînd, deşi sîntem siguri, trebuie să 
fie undeva vreo greşeală înspăimîntătoare; 
n-o putem învinovăţi cîtuşi de puţin că te 
socoate pe tine vinovat. Recunosc acum, că 
am avut o părere complet greşită în privinţa 
acestui caz, dar aşa cum stau lucrurile se 
prea poate că sfatul meu face totuşi să fie 
ascultat. Ţi-o spun verde-n faţă: pierdem 
vremea dacă mai continui să te gindeşti la 


357 


cele întîmplate anul trecut la proprietatea 
ladyei Verinder. Să vedem ce am putea 
descoperi în viitor, în loc să căutăm ceea ce 
nu putem descoperi în trecut. 

— Dar toată afacerea nu e oare în cea mai 
mare parte de domeniul trecutului? 

— Răspunde-mi mie la asta, îmi zise domnul 
Bruff. O dată adusă la Londra, ce crezi că s-a 
făcut cu Piatra Lunei? 

—A fost dată în păstrare bancherilor 
domnului Luker. 

— Intocmai. Ei, acum ascultă. Sîntem în 
iunie. Către sfîrşitul lunii se împlineşte anul 
de cînd giuvaerul a fost dat în gaj. Există o 
probabilitate cel puţin — că persoana care l- 
a dat în gaj — îl va scoate atunci. Asta 
înseamnă că domnul Luker va trebui să 
primească chiar el diamantul din mîinile 
bancherilor. Propun să punem la bancă o 
gardă către sfîrşitul lunii şi să descoperim 
cui îi va da înapoi diamanlul domnul Luker. 
Acum înţelegi? 

Recunoscui (cam fără voie) că ideea era 
ingenioasă. 

— Dar e şi ideea domnului Murthwite, zise 
domnul Bruff. 

După părerea lui, e probabil că indienii vor 
sta şi ei de veghe la bancă în momentul 


358 


acela — şi din asta s-ar putea să iasă ceva 
serios. Pe tine şi pe mine puţin ne 
interesează ce va ieşi dintr-asta, dar oricum, 
ne-ar putea ajuta să punem mîna pe omul 
misterios care a amanetat diamantul. Numai 
lui i se datoreşte situaţia în care te afli şi 
numai descoperindu-l o voi îndupleca pe 
Rachel să-şi schimbe părerea despre tine. 

— Ai dreptate, fără doar şi poate. Obiecţia 
mea împotriva planului dumitale este că ne 
sileşte să aşteptăm. Două săptămîni 
înseamnă o viaţă, domnule Bruff, în- tr-o 
situație ca a mea. Nu pot îndura atît. 

— Bine, bine, înțeleg eu asta. Te-ai gîndit ce- 
ar fi de făcut? 

— M-am gîndit să-l consult pe sergentul Cuff. 
Ştiu că a ieşit la pensie, dar am adresa lui şi 
aş putea să încerc. 

— Încearcă, zise domnul Bruff, această 
anchetă s-ar putea să-i stirnească iarăşi 
interesul. Incearcă şi dă-mi şi mie de veste 
ce-ai făcut. Spune-i sergentului Cuff că, după 
părerea mea, descoperirea adevărului 
depinde de descoperirea persoanei care a 
amanetat diamantul. 

Cu aceste vorbe ne despărţirăm. A doua zi 
plecai dis-  de-dimineaţă spre orăşelul 
Dorking unde locuia sergen- tul. Căsuţa 


359 


sergentului se afla în mijlocul unei mari 
grădini, ocrotite de un zid gros de cărămidă. 
Poarta era încuiată. Aruncai o privire printre 
zăbrele şi văzui peste tot floarea favorită a 
marelui Cuff. Departe de crimele şi 
misterele marelui oraş, faimosul duşman al 
hoţilor îşi trăia liniştit, între trandafiri, 
ultimii ani ai vieţii. Poarta mi-o deschise o 
femeie în vîrstă care mă anunţă că sergentul 
Cuff plecase chiar cu o zi înainte în Ir- landa 
să stea de vorbă cu un grădinar care făcuse 
o descoperire În domeniul culturii 
trandafirilor. Nu ştia cînd se va întoarce. l- 
am lăsat un bilet sergentului, prin care îl 
rugam să-mi dea de veste de îndată ce seva 
întoarce. După asta m-am înapoiat la 
Londra. Eram mai neliniştit ca înainte. Ce 
puteam să mai fac? Întîmpla- rea îmi veni 
într-ajutor. Căutind ceva în buzunar, dădui 
peste scrisoarea lui Betteredge de care 
uitasem. N-ar fi fost frumos din partea mea 
să-mi las bunul şi vechiul prieten fără 
răspuns. Mă aşezai la măsuţa de scris şi 
recitii scrisoarea. Mă gindeam ce să răspund 
la o asemenea scrisoare. Asistentul 
domnului Candy, Ezra Jennings, îi spusese 
patronului său că mă văzuse: la rîn- dul său, 
domnul Candy voia şi el să mă vadă; avea 


360 


să-mi spună ceva. Răspunsul pe care îl 
puteam da me-rita să facă obiectul unei 
scrisori? Stăteam aşa şi mă jucam, desenînd 
chipul omului cu părul albit pe alocuri. lată-l 
deci iarăşi pe ciudatul Ezra Jennings 
apărîndu-mi în cale! În cele din urmă îi 
răspunsei lui Betteredge şi sforţarea 
aceasta îmi limpezi deodată mintea. Începui 
să mă gindesc la întîmplările dinaintea 
acelei nopţi de pomină. Cu această ocazie 
făcui o descoperire: ducîn- du-mă cu gindul 
înapoi la seara banchetului, îmi dădui seama 
că nu eram în stare nici măcar să-mi 
amintesc de toţi oaspeţii cu care stătusem la 
masă. 

Cele petrecute la banchet mi se părură 
importante. Dacă aş fi ştiut numele 
oaspeţilor, aş fi putut să fac apel la memoria 
lor, să scrie despre tot ce-şi puteau aminti. 
Nu voiam decit o cît de mică îndrumare care 
să mă călăuzească, din capul locului, pe 
calea cea bună. Nu trecu nici o zi şi primii 
această îndrumare de la unul dintre oaspeţii 
de la banchetul dat în cinstea zilei de 
naştere a Rachelei. 

Ca să împlinesc planul pe care-l aveam 
acum în vedere, trebuia mai întîi să fac rost 
de lista completă a oaspeţilor. O puteam 


361 


uşor obţine de la Betteredge şi mă hotării să 
mă întorc în aceeaşi zi în Yorkshire. Dar pînă 
la plecarea trenului mai aveam de aşteptat 
trei ceasuri. Ce-aş mai fi putut face la Londra 
în acest răstimp? Îmi reveni în minte 
banchetul aniversării, îmi amintii că vreo 
cîţiva dintre oaspeţi veniseră atunci de la 
Londra; îmi apărură în minte în acea clipă 
trei nume: Domnul  Murthwite, domnul 
Godfrey Ablewhite şi domnişoara Clack. N-ar 
trebui oare să-i văd înainte de a pleca din 
Londra? Mă repezii îndată la biroul domnului 
Bruff şi aflai că domnişoara Clack trăia în 
prezent în Franţa; domnul  Murthwite 
călătorea prin ţări îndepărtate, iar de 
domnul Ablewhite aş fi putut să dau pe 
undeva prin Londra. Ce-ar fi să întreb la 
clubul său? 

M-am dus cu trăsura la clubul lui Godfrey. În 
hol mă întîlnii cu un vechi cunoscut care-mi 
spuse două lucruri interesante despre el. În 
primul rînd se părea că Godfrey, departe de 
a se fi descurajat de ceea ce se întîm- plase 
între el şi Rachel, ceruse foarte curînd după 
aceea mîna altei domnişoare, moştenitoarea 
unei imense averi. Căsătoria lui se 
considerase fapt stabilit, dar şi de data 
aceasta logodna se rupse pe neaşteptate. Se 


362 


spunea că fusese la mijloc o neînțelegere 
între Godfrey şi tatăl domnişoarei în privinţa 
zestrei. 

Drept compensație faţă de această nouă 
lovitură, Godfrey primise curînd după aceea 
un dar mărinimos de la una din 
admiratoarele sale; o cucoană bătrină şi 
bogată, din Comitetul mamelor pentru 
prefacerea pantalonilor şi bună prietenă cu 
domnişoara Clack, îi lăsase admirabilului 
Godfrey un legat de cinci mii de lire. După 
ce primise acest frumos adaus la propriile 
sale mijloace modeste, declarase că avea 
nevoie de odihnă şi că doctorii îi 
prescriseseră „o raită pe continent, care i-ar 
fi priit sănătăţii sale”. Dacă voiam să-l văd, 
tre- buia să nu mai întîrzii. 

Fără să pierd o clipă pornii să-l vizitez, dar 
ajunsei cu o zi prea tirziu — părăsise Londra 
în dimineaţa precedentă — plecase la Dover. 
Avea să lipsească cel puţin trei luni. M-am 
întors acasă din cale-afară de mîhnit. Ultima 
nădejde mi-o pusesem acum în Betteredge 
şi în prietenii răposatei lady Verinder. 

Prin urmare plecai direct la Frizinghall. 
Ajungînd acolo, trimisei pe cineva la 
Betteredge rugindu-l să vină să mă vadă la 
hotel. Trăgeam nădejde să vină la mine 


363 


peste două ceasuri; pînă atunci mă hotării 
să-i fac o vizită doctorului Candy, care locuia 
la doi paşi de hotelul unde trăsesem. 

După  cîte-mi spusese Betteredge, mă 
aşteptam fireşte să văd urmele bolii pe faţa 
doctorului, dar în nici un caz schimbarea 
sub care se înfăţişă privirilor mele. Ochii îi 
erau împăienjeniţi, trupul i se chircise. 
Privin- du-l, în doctorul acela mititel — 
odinioară atit de vioi  — nu mai găsii nimic 
din înfăţişarea de altădată — afară doar de 
vechea lui înclinaţie de a se împopoţona. 

— M-am gîndit adeseori la dumneata, 
domnule Blake, zise el, şi-mi pare bine că te 
văd. Ce te aduce în Yorkshire? 

Începui să-i spun ce mă adusese în 
Yorkshire, dar curînd îmi dădui seama că nu 
izbuteam să-i rețin aten-ţia. Incercai să 
schimb subiectul. 

— Eh, dar să lăsăm încolo pricinile care m-au 
adus la Frizinghall! făcui eu vesel. Acum, 
domnule Candy, ai cuvîntul dumneata. Mi-ai 
trimis vorbă prin Gabriel Betteredge. 
Deodată se lumină la faţă. 

— Da, da! [i-am trimis vorbă. Voiam să-ţi 
spun ceva. De asta ţi-am trimis vorbă. 

Apoi se cufundă iar în tăcere şi atenţia i se 
risipi din nou. 


364 


— De îndelungă vreme nu ne-am mai întîlnit 
— zisei eu. Ultima dată ne-am văzut la cel 
din urmă banchet dat de mătuşa mea în 
cinstea zilei de naştere a Rachelei. 

— Chiar aşa, strigă domnul Candy. La 
banchetul de aniversare! 

Sări brusc în picioare şi se uită la mine. Fata 
lui veş-tejită se îmbujoră deodată; apoi se 
aşeză iar jos de parcă băgase de seamă că 
trădase o slăbiciune pe care trebuia s-o 
ascundă. Mă dumirisem că-şi dădea seama 
de lipsa lui de memorie şi eram tot aşa de 
sigur că în privinţa  banchetului de 
aniversare domnul Candy avea să-mi spună 
ceva important! Ochii lui mă priveau cu e) 
expresie vrednică de milă, deopotrivă de 
întrebătoare şi de tristă. Parcă se uita în gol 
şi te durea că-i dezvă- luiai neputinţa. Fără 
doar şi poate se străduia din răsputeri, dar 
zadarnic să-şi împrospăteze amintirea. Mă 
mîhni atît de mult înfăţişarea lui, încît am 
schimbat de îndată subiectul şi i-am pus 
întrebări de interes local. Cînd dădui mîna cu 
el, domnul Candy pomeni iarăşi de 
aniversarea Rachelei. 

— Îmi pare bine că ne-am întîlnit. Ţineam 
neapărat să vorbesc cu dumneata despre 


365 


banchetul de la lady Verinder. A fost o masă 
plăcută, nu-i aşa? 

Am coborit încetişor scările, ferm convins că 
avea într-adevăr să-mi spună ceva de o 
deosebită importanţă pentru mine, dar că nu 
era în stare să-şi înceapă destăinuirea. Cînd 
ajunsei la capătul scărilor, se deschise uşor 
o uşă undeva la catul de jos al casei şi un 
glas domol îmi vorbi din spate. 

— Mă tem, domnule, că l-ai găsit pe doctorul 
Candy întristător de schimbat, nu-i aşa? 

Mă întorsei şi mă trezii faţă-n faţă cu Ezra 
Jennings. 


CAPITOLUL VIII 


Betteredge avea dreptate cînd spunea că 
Ezra Jennings n-avea o înfăţişare simpatică. 
Dar nu puteam nega că omul ăsta avea 
totuşi ceva care mă atrăgea. 

— Mergi în drumul meu, domnule Jennings? 
îl întrebai, văzindu-l că-şi luase pălăria. Eu 
mă duc să fac o vi- zită mătuşii mele, 
doamna Ablewhite. 

Ezra Jennings răspunse că avea de vizitat un 
bolnav şi că mergea într-adevăr în drumul 
meu. 


366 


Am părăsit casa împreună. Fireşte, începui 
să vorbesc despre starea sănătăţii domnului 
Candy şi despre neîndoielnica pierdere 
totală a memoriei. Ezra Jennings îmi spuse 
că doctorul fusese grav bolnav, că numai 
printr-o minune rezistase bolii. Apoi îmi 
descrise cum se luptase el săptămîni întregi 
ca s-alunge moartea de la patul domnului 
Candy. In legătură cu asta pomeni despre un 
lucru care mi se păru deosebit de însemnat: 
anume că domnul Candy delira noaptea mai 
toată vremea şi că el, Ezra Jennings, care 
scrisese o carte cu privire la creier şi 
sistemul nervos, notase „aiurelile” 
bolnavului, aşa cum îi veneau la gură, spre 
a-şi confrunta teoria lui asupra delirului. Apoi 
îmbină aceste vorbe dezlinate ca piesele 
unui joc de cuburi pentru copii, piese care, 
după cum ştiţi prea bine, sînt la început o 
grămadă informă, dar pot fi orînduite dacă le 
ştii rostul. Intr-una din „aiurelile” 
consemnate se pomenea de numele meu. 
Era o declaraţie limpede că să- virşise ceva 
în trecut şi că domnul Candy avusese in- 
tenţia să facă altceva, dar boala îl 
împiedicase. 

II ascultai cu respiraţia întretăiată. Voiam să 
mă în- torc chiar atunci şi să văd hirtia. Dar 


367 


Ezra Jennings refuza să-mi dezvăluie ceea 
ce-i scăpase din gură în stare de 
inconştienţă pacientului său, atita vreme cît 
nu era convins de necesitatea de a-mi arăta 
cele scrise. Oricît de greu îmi venea să 
mărturisesc, nu puteam să-i dau decit un 
singur răspuns: să-i spun adevărul. li 
mărturisii că luasem diamantul, dar îl 
luasem fără să-mi dau scama. 

Ezra Jennings mă apucă tulburat de braţ. 

— Stai! îmi zise el. Cu asta mi-ai sugerat mai 
mult decit îţi închipuieşti. Ai încercat 
vreodată să fumezi opium? 

— N-am făcut aşa ceva în viaţa mea. 

— Dar sufereai de nervi? Erai neliniştit şi 
nervos, mai ceva decit ceilalţi? 

— Da. 

— Dormeai prost? 

— Foarte prost. Nopti în şir n-am închis ochii. 
— Dar în noaptea de după banchetul 
aniversarii, în noaptea aceea, încearcă să-ţi 
aminteşti, ai dormit bine? 

— Da, îmi amintesc. Am dormit foarte bine. 
Îmi lăsă braţul tot aşa de brusc cum mi-l 
luase. 

— lată o zi însemnată în viaţa dumitale şi a 
mea, zise el cu gravitate. Sînt absolut 
sigur, domnule Blake, că ştiu ce a vrut să-ţi 


368 


spună domnul Candy. Şi iarăşi pot dovedi 
sigur că erai inconştient cînd ai intrat în 
cameră şi ai luat diamantul. 

— Dar explică-mi o dată, pentru numele lui 
Dumnezeu! Ce vrei să spui? 

Inainte ca Ezra Jennings să-mi poată 
răspunde, îl strigă foarte stăruitor un bărbat 
care de bună seamă îl aştepta pe şosea. 

— Vin acum, răspunse Jennings. Vin într-o 
clipă. 

Se întoarse apoi către mine şi-mi spuse: 

— Mă aşteaptă un caz urgent în sat. Daţi-mi 
două ore răgaz şi veniţi iarăşi la domnul 
Candy. 

Bărbatul de pe şosea îl strigă din nou şi el se 
înde- părtă în grabă. 


CAPITOLUL IX 


Întors la Frizinghall, i-am lăsat un bilet lui 
Betteredge, spunîndu-i că fusesem chemat 
pe neaşteptate undeva pentru cîteva 
ceasuri, dar că mă voi întoarce fără doar și 
poate către ora trei. După asta ieşii iar din 
oraş şi mă învirtii pe lîngă mlaştinile 
singuratice din jurul Fri- zinghall-ului, pînă 


369 


cînd ceasul îmi arătă că era vremea să mă 
întorc acasă la domnul Candy. 

Ezra Jennings mă aştepta. Stătea singur într- 
o cămă- ruţă fără mobile. Pereţii galbeni 
erau împodobiţi cu diagrame colorate cu 
privire la diferite boli. 

— Aici putem fi siguri că n-o să ne tulbure 
nimeni. lată hiîrtiile mele. Sînt pregătite şi vă 
aşteaptă, zise Ezra Jennings întinzindu-mi 
notele sale în manuscris. Erau două coli mari 
de hirtie. Pe una se aflau numai cu- vinte 
dezlînate, fără legătură între ele. Pe cealaltă 
un scris cu cerneală roşie şi neagră umplea 
toată pagina. 

— Vă supără dacă vă mai pun o întrebare, 
două, domnule Blake? Anul trecut, pe 
vremea asta, sufereaţi de iritaţie nervoasă şi 
dormeaţi prost noaptea. Din ce pricină? 

— Nu ştiu. Dar îmi amintesc că bătriînul 
Betteredge a zis, aşa pe ghicite, că probabil 
totul se întîmplă fiindcă mă lăsasem de 
fumat. 

— Betteredge avea perfectă dreptate, 
domnule Blake Cînd fumatul ajunge un 
nărav şi îl laşi deodată, fără îndoială că 
întreruperea înriureşte asupra sistemului 
nervos. A doua întrebare se referă la domnul 


370 


Candy. Aduceţi-vă aminte, aţi avut vreo 
ceartă cu el în privinţa profesiunii sale? 
Întrebarea îmi trezi pe dată una dintre 
amintirile mele aproape şterse în privinţa 
banchetului. Cearta pros-tească dintre mine 
şi domnul Candy a fost pomenită de 
Betteredge în capitolul X al povestirii sale. 
Nu-mi aminteam amănuntele gilcevei, dar 
ştiam bine că atacasem la masă arta 
medicinei cu atita insistenţă şi îndrăzneală, 
încît îl scosesem la un moment dat din sărite 
chiar şi pe domnul Candy. Imi aminteam de 
asemenea că lady Verinder intervenise ca să 
pună capăt sfadei. 

— V-aş mai întreba ceva. Chiar înainte de a 
vă duce la culcare, s-a discutat oare despre 
siguranţa diamantului? Aţi avut vreun motiv 
să fiţi neliniştit în privinţa diamantului? 

— Da, eram îngrijorat din pricina lui, fiindcă 
ştiam că constituia obiectul unei conspirații. 
Şi o auzisem pe lady Verinder vorbind cu 
fiica ei despre giuvaer, chiar înainte de 
culcare. 

— Domnule Blake, dacă citiţi aceste note 
chiar acum, veţi face două descoperiri 
uluitoare. În primul rînd veţi afla că aţi intrat 
în salonaşul domnişoarei Verinder şi aţi luat 
diamantul într-o stare de transă, provocată 


371 


de opiu. În al doilea rînd, veţi afla că opiul vi 
s-a dat fără ştirea dumneavoastră, de către 
domnul Candy, ca să vă dezmintă în fapt 
părerile pe care i le împărtăşiseţi la banchet. 
Am rămas complet prostit, cu hirtiile în 
mînă. 

— Incercaţi să-l iertaţi pe bietul domn 
Candy, zise cu duhul blîndeţei asistentul. A 
făcut un rău îngrozitor, dar fără să fie de loc 
vinovat. Dacă nu s-ar fi îmbolnăvit, 

s-ar fi întors chiar în dimineaţa aceea la lady 
Verinder şi le-ar fi dat de ştire tuturor 
despre festa pe care v-a jucat-o. 

— Domnul Candy nu ştie cît sînt de supărat 
pe dînsul şi ce duşmănie îi port, răspunsei 
eu furios, dar în orice caz, festa jucată de el 
a fost o felonie. Se prea poate să-l iert, dar 
de uitat n-am să uit niciodată! 

— Am aflat acum, continuă Ezra Jennings, că 
vi s-a dat pe ascuns laudanum, cine ştie pe 
ce cale. Citiţi, dacă puteţi, notele mele. Am 
să vă propun ceva foarte îndrăzneţ, care de 
bună seamă vă va surprinde. 

Vorbele acestea mă treziră deodată. Mă uitai 
la hirtii. Pe prima din ele se aflau cuvinte 
nelegate între ele şi crimpeie de propoziţii, 
după cum urmează: 


372 


„Domnul Franklin Blake... şi drăguţ... să i se 
mai taie puţin nasul... îmi spune... doctoria... 
ori biîjbîi pe întuneric, tot aia e... îmi spuse că 
toţi oaspeţii de la banchet... orbi care 
conduc pe alţi orbi... Acum ştiu ce în- 
seamnă... spiritual... cu toate acestea... o 
noapte de odihnă... are nevoie de somn... 
douăzeci şi cinci de minime... fără ştirea 
lui... am să mă duc miine dimi- neaţă... Ei, 
domnule Blake... admirabil şi fără docto-rie... 
să-i torn în faţă adevărul... O doză de lauda- 
num...” 

Aşa sfirşea scrisul de pe prima din cele două 
coli de hirtie. 

— Asta ai auzit la căpătiiul lui? îl întrebai eu. 
— E tot ce-am auzit, răspunse el. Dar acum 
uitaţi-vă şi la asta. Prin vorbăria dezlinată 
am pătruns în gîn- direa pe care o dezvăluia. 
Luai apoi cea de a doua coală de hirtie, 
despre care ştiam acum că dădea cheia 
celei dintii. Aiurelile domnului Candy erau 
copiate cu cerneală neagră; golurile dintre 
crimpeie erau umplute de Ezra Jennings cu 
cer- neală roşie. lată ce am citit: 

„Domnul Franklin Blake e deştept şi drăguţ, 
dar tre- buie să i se mai taie puţin nasul, 
cînd vorbeşte despre medicină. Mărturisesc 
că suferă de cîtăva vreme de insomnie. Eu Îi 


373 


spun că stă prost cu nervii şi că ar tre- bui 
să ia o doctorie. El îmi spune că ori iei 
doctoria, ori bîjbîi pe întuneric, tot aia e. 
Imi spune de faţă cu toţi oaspeţii de la 
banchet că a mai auzit de orbi care conduc 
pe alţi orbi şi abia acum ştie, ce înseamnă. 
Foarte spiritual — dar cu toate acestea îi pot 
da eu o noapte de odihnă. Fără doar şi poate 
are nevoie de somn. Am să-i dau astă-seară 
douăzeci şi cinci de minime de laudanum, 
fără ştirea lui; şi apoi am să mă duc miine 
dimineaţă la el să-l întreb: „Ei, domnule 
Blake... vrei să încerci puţină doctorie, astă- 


seară?” „Nu, mulțumesc, am dormit 
admirabil şi fără docto- rie”, şi atunci 
deodată am să-i torn în faţă adevărul. Ai 


mai avut ceva în afară de un somn 
admirabil. Ai avut, domnule, o doză de 
laudanum în pahar, înainte de a te culca”. 
Admiraţia fată de ingeniozitatea cu care 
alcătuise aceste propoziţii limpezi din 
cuvinte disparate fu prima mea stare 
sufletească. 

— Nu credeţi şi dumneavoastră, ca şi mine, 
zise el, că aţi acţionat atunci sub influenţa 
laudanumului? 

— Ştiu atit de puţin despre influenţa 
laudanumului, încît nu pot să am o părere 


374 


proprie, răspunsei. Nu pot decit să repet 
părerea dumitale. 

— Întrebarea următoare este: cum să vă 
dăm la iveală nevinovăția? Eu am un plan. 
Vreţi să fiţi aşa de bun să facem o 
experienţă îndrăzneață? Vreţi să vă lăsaţi, 
prin urmare, călăuzit de sfatul meu? 

— Spune-mi ce să fac, izbucnii cu nerăbdare, 
şi fac orice. 

— lată ce veţi face, domnule Blake, 
răspunse el. Veţi fura pentru a doua oară 
diamantul în stare de inconştienţă, de faţă 
cu nişte martori! 

Sării în picioare, încercai să vorbesc, dar nu 
izbutii decît să mă uit la el. 

— Treaba se poate face şi trebuie să se facă, 
continuă el, numai să vreţi să mă ajutaţi. 
Staţi jos şi ascultați ce am să vă spun. 

Îmi schiţă planul său. Trebuia să mă las de 
fumat, şi acest fapt avea să mă aducă iar 
într-acea stare de nervozitate din seara 
banchetului. Trebuia să refacă în jurul meu 
situaţia din casă; şi după ce ajungeam să-mi 
frămînt mintea cu diferite întrebări 
referitoare la diamant, urma să fiu repus 
fiziceşte şi moraliceşte în starea în care mă 
adusese opiul cu un an înainte. In cazul 
acesta, el spera ca o repetare a dozei să 


375 


ducă la o repetare a rezultatului. Asta era 
propunerea lui, ros- tită într-un iureş de 
vorbe. 

Apoi îmi dezvălui  temeiurile acestui 
procedeu. Îmi cită o seamă de fiziologi, ca 
să-mi arate că propunerea lui avea o bază 
ştiinţifică. Îmi citi între altele un pasaj dintr- 
o carte a doctorului Elliotson, unul dintre cei 
mai mari fiziologi ai Angliei, unde se descrie 
cazul unui hamal irlandez, care uita la trezie 
ceea ce făcuse la beţie; dar îmbătîndu-se din 
nou, îşi amintea tot ce fă-cuse în aceeaşi 
stare de beţie. Ezra Jennings socotea acest 
caz în strinsă legătură cu starea mea şi cu 
experienţa pe care urma s-o încerce. Dacă 
dobîndeam, în bună parte măcar, condiţiile 
de anul trecut şi căpătam acelaşi rezultat, 
orice om cu scaun la cap ar fi fost si- gur că 
moraliceşte nu eram vinovat de furtul 
diamantului. 

Înţelesei perfect ce voia să spună. Doar un 
singur lucru nu mi-l puteam explica: 
efectul laudanumului asupra mea. 
Întotdeauna socotisem că această doctorie 
întîi te îndobitoceşte şi apoi te adoarme. 

Şi la această problemă mi se răspunse. 
Asistentul îmi dovedi, citind numeroase 


376 


lucrări, că opiul exercită două acţiuni: întîi 
una de stimulare şi apoi una de liniştire. 

— Sub acţiunea stimulantă, continuă el, 
ultimele şi cele mai vii impresii — în cazul 
dumneavoastră cele legate de diamant — se 
vor intensifica în creier. Temerile cu privire 
la siguranţa diamantului se vor dezvolta, 
trecîndu-vă dintr-o stare de îndoială într-o 
stare de siguranţă; vă vor îmboldi să 
acţionaţi ca să păs-  traţi giuvaerul, vă vor 
îndrepta paşii spre camera în care aţi 
intrat, vă vor călăuzi mîna spre sertarele 
dulă-piorului, pînă ce veţi da de nestemată. 
Sub înrîurirea opiului veţi face toate acestea. 
Mai tîrziu însă, cînd acţiunea sedativă va 
depăşi pe cea stimulantă, vieţi deveni pe 
încetul inert şi îndobitocit. Veţi cădea într-un 


somn adînc şi vă veţi trezi dimineaţa, 
neştiind absolut de loc ce ati făcut peste 
noapte. 

Acum totul mi se limpezise. 

— Dar ce-am făcut cu diamantul după ce am 
părăsit camera? îl întrebai. 

Asistentul socotea că-l ascunsesem pe 
undeva şi că sub influenţa unei alte doze de 
opiu aş putea să-mi amin-tesc în ce loc 
anume. 


377 


Era acum rîndul meu să-l lămuresc pe Ezra 
Jennings. l-am spus că diamantul se afla la 
Londra. Cînd mă întrebă de unde ştiam asta, 
îi repetai cele auzite de la domnul Bruff, şi 
despre care cititorul a şi luat cunoştinţă. Dar 
asistentul nu se mulţumi cu răspunsul meu. 
El credea că eu ascunsesem bijuteria; eu 
cre- deam că Piatra Lunei se afla la Londra. 
In privinţa asta nu aveam nici o dovadă; 
se prea poate ca indienii să se fi înşelat, 
socotind că diamantul se afla în po- sesia 
domnului Luker. El nu susţinea decit că 
părerea lui era o probabilitate. Ce puteam 
aduce eu în sprijinul părerii mele? 
Raționamentul lui era mai logic. Nu-i puteam 
răspunde cu nimic. Apoi revenii la 
experienţa noastră. Mai întîi trebuia să mă 
las de fumat. Apoi, să fiu repus în situaţia 
de anul trecut. Cum se putea realiza asta? 
Urma să mă culc în aceeaşi cameră şi să fiu 
înconjurat de aceleaşi obiccle, ceea ce nu se 
putea obţine fără permisiunea domnişoarei 
Verinder. Dar mie îmi era cu neputinţă să-i 
cer ceva, aşa că Ezra Jennings se oferi să-i 
scrie el Rachelei, ceea ce încwviinţai cu 
multă bucurie. 

Ne desparţirăm. Era în ziua de 15 iunie. 
Întîmplările din următoarele zece zile, 


378 


legate de experienţa asistentului domnului 
Gandy, sînt povestite în jurnalul lui. Să ne 
spună Ezra Jennings cum s-a făcut şi cum s-a 
sfirşit experienţa cu opiul. 


A PATRA POVESTIRE 
Extrasă din jurnalul lui Ezra Jennings 


1849, 15 iunie... Am isprăvit scrisoarea către 
domnişoara Verinder tocmai la timp ca s-o 
expediez cu poşta de azi. N-am izbutit să 
compun o scrisoare scurtă, dar sper că am 
dat toate lămuririle. 

16 iunie... M-am sculat tîrziu, după o noapte 
de ne-somn. Din cauză că dormisem atit de 
prost noaptea, am sosit cu întîrziere la 
domnul Franklin Blake. L-am găsit întins pe 
divan, luîndu-şi gustarea de dimineaţă: 
whisky cu sifon şi un biscuit. 

— Încep cum ai dorit dumneata, îmi zise el. 
O noapte nenorocită de insomnie, iar acum 
dimineaţa, lipsă completă de poftă de 
mîncare. Intocmai ceea ce s-a întîm- plat 
anul trecut cînd m-am lăsat de fumat. 


379 


— Prea bine, îi răspunsei, dar să nu ajungeţi 
la isto- vire pentru că nu ne izbuteşte 
experienţa. Trebuie să vă deschideţi pofta 
de mincare pentru prînz. Cu alte cuvinte, 
trebuie să faceţi o plimbare în dimineaţa 
asta, călare sau pe jos. 

— Am să încalec, dacă am să găsesc un cal 
pe-aici. Apropo, i-am scris ieri domnului 
Bruff. Dumneata i-ai scris domnişoarei 
Verinder? 

— Da, cu poşta de aseară. 

Apoi îl părăsii pe domnul Blake ca să-mi fac 
vizitele pe la pacienţi, simţindu-mă mult mai 
bine şi mai vesel după conversaţia asta, 
chiar aşa de scurtă cum fusese. De ce simt o 
atracţie faţă de acest om? O fi oare din 
pricina contrastului dintre purtarea lui 
plăcută şi duşmănia necruțătoare cu care 
mă întîmpină ceilalți oameni? N-are nici un 
rost o asemenea întrebare! Dom- nul Blake a 
dat vieții mele un nou farmec — asta Să- 
mi fie de ajuns! 

17 iunie... Înainte de a lua gustarea de 
dimineață, domnul Candy mi-a spus că 
pleacă pe două săptămîni. Mare noroc că 
lipseşte tocmai în momentul ăsta! 


380 


După plecarea domnului Candy din casă, 
poşta îmi aduse răspunsul domnişoarei 
Verinder. 

Fermecătoare scrisoare! Mi-am făcut o 
părere admirabilă despre ea! l-am scris 
domnului Betteredge, dîn- du-i instrucţiuni 
să îndeplinească întocmai poruncile mele. 
Nu caută să ascundă de loc că manifestă 
mult interes faţă de planul nostru. 
Scrisoarea mea — mă asigură — a 
încredinţat-o că domnul Blake e nevinovat şi 
ea una n-are nevoie de nici o altă dovadă. E 
oare cu putinţă ca tocmai eu să fiu ursit 
să-i împac pe aceşti doi tineri? Să-mi fie oare 
dat să văd fericirea altora, făurită de mine? 
In scrisoare sînt două rugăminţi. Mi se cere 
în primul rînd să nu cumva să pomenesc 
despre conţinutul ei 

domnului Franklin Blake. Să nu-i spun decit 
că domnişoara Verinder primeşte să-şi pună 
casa la dispoziţia noastră. A doua rugăminte 
mă încurcă rău. Domni- şoara Verinder cere 
îngăduinţa să vină în Yorkshire şi să fie 
printre martori în noaptea cînd se va face 
experienţa cu opiul. 

Sînt sigur că moare de nerăbdare să-i spună 
cu gura ei, domnului Blake, înainte de a fi 
pus la încercare, ceea ce-mi interzice să-i 


381 


spun eu. Îi înţeleg neliniştea generoasă — 
biata fată — după ce l-a nedreptăţit, fără 
să vrea. Dar lucrul ăsta nu e cu putinţă. 
Agitaţia produsă de această întîlnire ar 
tulbura mintea domnu- lui Blake şi ar putea 
să zădărnicească experienţa noastră. Dacă îl 
mai tulbură şi alte emoţii, încercarea va 
fi de-a dreptul de prisos. Şi totuşi nu mă lasă 
inima s-o dezamăgesc. Trebuie să 
iscodesc vreun aranjament care să-mi 
îngăduie să-i spun domnişoarei Verinder: da. 
Ora două... M-am întors de la vizitele pe la 
bolnavi. Bineînţeles că le-am început printr-o 
vizită la hotel. 

Domnul Blake i-a scris domnului Bruff, dar n- 
a primit încă răspuns de la el. l-am spus, din 
scrisoarea  domnişoarei  Verinder, numai 
ceea ce mi se permitea să spun şi nimic mai 
mult. Îmi răspunse cu destulă amă- răciune, 
bietul de el, că înţelegea de ce nu-i arătam 
scrisoarea: de bună seamă domnişoara 
Verinder acceptase de politeţe, dar îşi 
menţinuse părerea despre el. Ardeam de 
dorinţa de a-i da să înţeleagă, adevărul, dar 
n-o puteam face. Vizita mea fu foarte scurtă, 
pentru că nu mă simţeam de loc bine. 


382 


Ceasurile cinei: i-am scris domnişoarei 
Verinder răspunsul meu, propunîndu-i să 
vină în taină la conac, în seara experienţei. 
Nu trebuia să sosească înainte de ceasurile 
nouă. La ceasul acela domnul Blake va fi 
condus cu grijă în dormitorul lui şi 
domnişoara Verin-der va putea să-şi ocupe 
camerele între timp pînă în clipa 
administrării laudanumului. Pe urmă va 
urmări rezultatul împreună cu noi ceilalţi. A 
doua zi dimineaţa îi va arăta corespondenţa 
cu mine şi-i va dovedi că l-a crezut 
nevinovat încă înainte de experienţă. 

18 iunie... L-am vizitat pe domnul Blake 
după amiază. Vizita a fost foarte distractivă, 
mulţumită prezenţei lui Gabriel 
Betteredge. Cînd am intrat l-am găsit înă- 
untru. Domnul Blake iarăşi dormise prost. 
Primise chiar în dimineaţa aceea o 
scrisoare de la domnul Bruff, care se 
opunea din răsputeri planului meu, so- 
cotindu-l cu totul nesăbuit. Se consultase cu 
un doctor de vază, care zimbise, dar de spus 
nu spusese nimic. Asupra posibilităţii de a se 
dovedi că giuvaerul se află la Londra, 
avocatul refuzase orice discuţie. El personal 
era sigur că Piatra Lunei fusese amanetată 
la domnul  Luker. Aceeaşi părere o 


383 


împărtăşea şi vestitul său prieten, domnul 
Murthwite, care nu se afla în Anglia în acel 
moment. Urmă ca timpul să arate dacă 
aveau sau nu dreptate; şi domnul Bruff era 
gata să aştepte ca timpul să lămurească 
lucrurile. 

Era limpede că toate acestea se întemeiau 
pe neîncrederea în mine. Il întrebai pe 
domnul Blake dacă protestul prietenului său 
îi zdruncinase întruciîlva hotărî- rea; el îmi 
răspunse că nu. 

Urmă apoi un răstimp de tăcere şi Gabriel 
Betteredge îmi adresă întrebarea: 

— Puteţi să-mi acordaţi o clipă de atenţie? 

— La dispoziţia dumitale, răspunsei. 
Betteredge scoase o agendă mare şi veche 
de piele, cu un creion prins într-însa. şi puse 
ochelarii şi deschise agenda la o pagină 
curată. 

— Am trăit aproape cincizeci de ani în 
serviciul răposatei mele stăpine. Mai înainte 
am fost paj în slujba batrînului lord, tatăl 
dumneaei. Am acum între şapte-zeci şi 
optzeci de ani — n-are a face anume ciţi — 
şi la ce am ajuns? Am ajuns, domnule 
Ezra Jennings, să fac cu domnul Franklin 
Blake o vrajă — pusă la cale de asistentul 
unui doctor, cu o sticluţă de lauda-num — 


384 


am ajuns la bătrineţe să mi se zică ajutor de 
vraci! 

Domnul Blake izbucni în ris, eu încercai să 
vorbesc, dar Betteredge mă opri cu un gest: 
— Nici o vorbă, domnule Jennings! Nu vreau 
să spu-neţi nici un cuvînt, dumneavoastră. 
Am eu socotelile mele. Dacă primesc o 
poruncă, o execut. lată-mă aici cu agenda şi 
creionul în mînă. Daţi-mi ordine, domnule 
Jennings, să le însemn aici. Sînt doar o 
unealtă oarbă, atita tot. O unealtă oarbă, 
repetă Betteredge. 

Domnul Blake îmi făcu semn să iau lucrurile 
aşa cum sînt. l-am transmis poruncile cît 
putui mai limpede. 

— Aş vrea să se redeschidă unele încăperi 
ale casei, zisei, şi să fie mobilate întocmai ca 
anul trecut. 

— Spuneţi care încăperi anume, domnule — 
zise Betteredge. 


— Mai întîi holul interior, care duce la scară. 
— Nu e cu putinţă, domnule, să-l mobilăm ca 
anul trecut, fiindcă pe atunci era în hol o 
pasăre împăiată. După plecarea familiei, 
pasărea a fost pusă la păs- trare şi acolo a 
crăpat. 

— Atunci să lăsăm încolo pasărea împăiată. 


385 


— Vă rog să continuaţi, domnule Jennings. 

— Să se pună covorul pe scară, cum era 
înainte. 

— Îmi pare rău că vă supăr, domnule, dar 
nici asta nu e cu putinţă. 

— De ce? 

— Fiindcă omul care aşeza covorul a murit, 
domnule. Şi altul ca el nu se mai află în 
toată Anglia. 

Continuai să dau porunci, pînă ce nu mai 
avui nimic de spus. 

— Acum, zise Betteredge, aş vrea să ştiu: 
am sau n-am voie să mă spăl pe miini... 
— Fără îndoială, îl întrerupse domnul Blake. 
Chem chiar acum îngrijitorul. 

~e de orice răspundere, continuă 
Betteredge. În pri-mul rînd, în ceea ce 
priveşte salonaşul domnişoarei Verinder; 
cînd am ridicat covorul, anul trecut, domnule 
Jennings, am găsit o sumedenie de ace cu 
gămălie. Răspund eu de punerea lor la loc? 
— Bineînțeles că nu. 

Betteredge îşi notă acest răspuns. 

— În ceea ce priveşte dormitorul domnului 
Franklin (dacă vreţi ca şi această încăpere 
să aibă înfăţişarea de anul trecut) vreau să 
ştiu cine-i de vină că e ţinut într-o 
permanentă dezordine: — aici, pantaloni 


386 


aruncaţi, colo prosoape şi romane 
franţuzeşti peste tot locul? Intreb, cine 
răspunde de neorînduiala din odaie — 
dumnealui sau eu? 

Domnul Blake spuse că-şi ia cu cea mai 
mare plăcere întreaga răspundere. Acceptai 
propunerea domnului Blake, şi Betteredge îşi 
făcu cea din urmă notă în agendă. 

— Începînd de miine, domnule Jennings, mă 
veţi găsi la treabă. Poruncile 
dumneavoastră vor fi executate. Chiar dacă 
pînă la urmă ar lua casa foc al naibii să fiu 
de-oi trimite după pompieri, pînă nu-ţi suna 
dumneavoastră mai întîi să-mi porunciţi ce 
să fac. 

Cu această asigurare, făcu o plecăciune şi 
ieşi din odaie. 

— Crezi că ne putem bizui pe el? îl întrebai 
pe domnul Blake. 

— Fără doar şi poate. 

20 iunie... Domnul Blake m-a consultat în 
privinţa unei scrisori primite de la 
sergentul Cuff. Sergentul se întoarce în 
Anglia peste cel mult o săptămînă. Dacă 
domnul Blake va dovedi că sergentul a făcut 
vreo greşeală în ancheta lui privind furtul 
diamantului, el se va considera obligat să-i 
stea la dispoziţie domnului Blake spre a-i 


387 


da satisfacţie. Îl sfătuii prin urmare să-l 
informeze pe sergentul Cuff de tot ce se 
întîmplase de anul trecut încoace, lăsîndu-l 
să tragă singur conclu-ziile. l-am propus, de 
asemenea, să-l invite să ia parte la 
experienţă, dacă se va întoarce la timp în 
Anglia. În orice caz, ar fi un martor preţios. 
Luni, 25 iunie... Ziua experienţei! Am ajuns 
chiar acum în casa Verinder. 

Primul şi cel mai însemnat lucru este 
sănătatea domnului Blake. După cîte îmi pot 
da eu seama, e în acelaşi hal de nervi ca şi 
anul trecut pe vremea asta. 

Cu poşta de dimineaţă am primit cîteva 
rînduri de la domnişoara Verinder, care mă 
anunţă că vine cu trenul de după amiază, 
însoţită de doamna Merridew, tutoa- rea ei. 
Tot ieri a primit şi domnul Blake răspunsul 
avocatului. Acesta socoteşte necesar ca 
domnişoara Verinder să fie însoţită de un 
bărbat. Prin urmare, domnul Bruff acceptase 
ca domnişoara să vină în Yorkshire. In locul 
unei escorte mai bune, o va însoţi chiar el. 
De la sergentul Cuff nici o veste. Fără 
îndoială se află încă în Irlanda. 

Ceasurile zece: martorii au sosit în casă de 
acum un ceas. Am vorbit cu domnul Bruff şi 
i-am spus că prezenţa domnişoarei Verinder 


388 


în casă trebuie tăinuită domnului Blake. Ştie 
că trebuie să-şi ţină gura — mi-a spus. 
Domnişoara Verinder mi-a vorbit cu multă 
blîndeţe. 

— Nu vă pot trata ca pe un străin. O, de-aţi 
şti numai cît de fericită m-au făcut scrisorile 
dumneavoastră! 

Vorbindu-mi aşa, se uită strălucitoare de 
recunoştinţă, la faţa mea urită şi zbircită. 
Nu m-aşteptam s-o văd atît de bună şi atit 
de frumoasă. Eram aşa de stingaci şi de 
sfios cu ea, de parcă aş fi fost încă un puşti 
cu pantaloni scurţi. Domnişoara Verinder 
urmă: 

— Mi-aţi luat de pe inimă o apăsătoare 
tristeţe, care nu se putea reda în cuvinte; 
mi-aţi schimbat viaţa. Îl iubesc, adăugă ea, 
pur şi simplu, l-am iubit tot timpul. Credeţi 
că miine...? 

— Miine, răspunsei, cred că nu va trebui 
decit să-i spuneţi ce mi-aţi spus mie chiar 
acum. 

Fata se lumină la faţă şi se apropie încă un 
pas de mine. 

— L-aţi văzut mereu, în ultima vreme; sînteţi 
sigur de ce spuneţi? mă întrebă ea. 

— Da, fără doar şi poate, răspunsei. Sînt 
absolut sigur de ce se va întîmpla miine. Ce 


389 


n-aş da să pot fi tot aşa de sigur de ceea ce 
se va întîmpla astă seară! 


* 


Ceasurile două după miezul nopţii: 
experienţa s-a sfir-şit. Cu ce rezultate, voi 
spune îndată: 

La ceasurile unsprezece îi spusei domnului 
Blake că n-ar fi rău să se gătească de 
culcare. Domnişoara Verinder ceruse voie să 
fie de faţă cînd aveam să drămuiesc 
laudanumul. Prin urmare, îi spusei lui 
Betteredge să aducă caseta Cu 
medicamente în camera  domnişoarei 
Verinder. Îl poftii şi pe domnul Bruff acolo. O 
găsii pe domnişoara Verinder palidă şi 
agitată. 

— Voi aştepta în dormitorul meu, ca atunci, 
cu uşa întredeschisă. Mă voi uita cu grijă la 
uşa de la salo- naş, şi în momentul cînd se 
va mişca voi stinge lumînarea. Întocmai cum 
s-au petrecut lucrurile în seara aniversării 
mele. Şi au să se întîmple exact la fel, nu-i 
aşa? 

— Sînteţi sigură că o să vă puteţi stăpini, 
domnişoară Verinder? 


390 


— În interesul lui sînt în stare de orice, 
răspunse ea cu patimă în glas. 

Numărai picăturile de laudanum, turnindu-le 
în paharul de doctorii. Scosei din buzunar 
bucata de cristal care trebuia să reprezinte 
diamantul şi i-o dădui domnişoa- rei Verinder 
— S-o puneţi unde aţi pus şi Piatra Lunei, 
anul trecut. Ea îmi îndeplini întocmai 
rugămintea. Betteredge ţinîn- du-i lumînarea 
cu o mînă tremurătoare îi şopti nerăbdător: 
— Siînteţi sigură, domnişoară, că n-aţi greşit 
sertarul? leşirăm apoi cu toţii afară; mă 
dusei în odaia domnu- lui Blake, urmat de 
domnul Bruff şi de Betteredge. Îi dădui doza 
de laudanum în prezenţa celor doi martori 
şi-i spusei să se întindă liniştit şi să aştepte. 
Aşezai o lumînare aprinsă pe o măsuţă de la 
căpătiiul patului. Afară ploua încetişor, în 
casă era linişte. Ceasul meu arăta 
unsprezece şi douăzeci. Am tras draperiile, 
acoperind o parte a patului şi acolo, ascunşi 
vederii domnului Blake, îi instalai pe domnul 
Bruff şi pe Betteredge ea să aştepte 
urmările. 

Domnul Blake părea mai neliniştit ca oricînd. 
Pentru ca să-i alung din gînd ideea opiului, 
îl îndemnai să-mi vorbească. Adusei iarăşi 
vorba despre diamant. Mă făcui că nu 


391 


înţelesesem bine ce-mi spusese domnul 
Bruff. În felul acesta îl îmboldii să vorbească 
despre Piatra Lunei, ceea ce era foarte 
important în momentul acela. Curînd desluşii 
în ochii lui că opiul începea să-i pună 
stăpînire pe creier. Mă uitai la ceas. Era 
douăsprezece fără cinci. Acţiunea băuturii se 
înteţea de la o clipă la alta. Incepu să 
vorbească fără şir. Nu-şi mai 


încheia toate frazele Peste puţin timp frazele 
lui se reduseră la simple cuvinte. Urmă un 
răstimp de tăcere: după aceea se ridică în 
capul oaselor şi începu iar să vorbească, de 
data asta însă numai cu el însuşi. Experienţa 
îşi atinsese primul ei stadiu. Il cuprinsese ac- 
ţiunea stimulantă a opiului. 

Domnul Bruff şi cu Betteredge vegheau cu 
respiraţia întretăiată de emoție. Le făcui 
semn să-şi scoată ghe-tele, fără zgomot, aşa 
cum mi le scoteam şi eu. 

Trecură zece minute şi nu se întîmplase 
nimic. Apoi se ridică deodată 

— Era de o mie de ori mai bine să nu-l fi scos 
de la bancă, fiindcă acolo era în siguranţă, 
mormăi el. 

Rămăsese în picioare lîngă pat. Se gîndea; 
stătea la îndoială. Apoi vorbi iar: 


392 


— De unde pot eu să ştiu? se întrebă el. 
Poate că indienii sînt ascunşi în casă. 
Diamantul e în sertarul dulăpiorului. Nici 
măcar nu e încuiat. 

Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. 
îndoiala asupra siguranței diamantului 
predomina din nou în mintea lui. Rămase 
iar pe gînduri. Urmă o pauză; după aceea se 
întinse din nou pe pat îmi fulgeră prin minte 
o îndoială cumplită. Era oare posibil ca 
acțiunea liniştitoare a opiului să fi început de 
pe acum? 

Nu! Se ridică iar brusc, se uită la lumînare, 
după o clipă o luă în mînă şi noi ne 
retraserăm în colţul cel mai îndepărtat al 
camerei. Stăteam toţi cu sufletul la gură. In 
clipa următoare deschise uşa dormitorului şi 


ieşi. Îl urmarăm pe coridor şi în jos pe 
scări. N-a aruncat nici măcar o privire 
înapoi. 


Deschise uşa salonaşului, înaintînd pînă în 
mijlocul odăii. Se vedea că uşa de la 
dormitorul domnişoarei Verinder era abia 
crăpată. Stinsese luminarea. Stătea ascuns 
în întuneric. N-am auzit să fi scăpat vreo 
vorbă sau să fi făcut vreo mişcare măcar. 

Era unu şi zece. După ce şovăi citeva clipe, 
se îndreptă spre colţul unde se afla 


393 


dulăpiorul indian. Puse luminarea pe 
dulăpior, deschise şi închise pe rînd 
sertarele, pînă ce ajunse la cel în care 
domnişoara  Verinder pusese  pretinsul 
diamant. Îl scoase cu mîna dreaptă din 
sertar, iar cu cealaltă luă luminarea de pe 
dulăpior. Se întoarse făcînd cîţiva paşi către 
mijlocul odăii. Deocamdată repetase aidoma 
tot ce făcuse în noaptea aniversării. Ce 
avea să urmeze acum? Avea oare să ne 
arate ce făcuse atunci cu diamantul? Prima 
lui mişcare fu una pe care nu o făcuse 
anul trecut. Puse luminarea jos pe o 
masă şi se îndreptă spre capătul celălalt al 
odăii. Acolo se afla o sofa. Din ochii lui pieri 
lumina şi pleoapele îi păreau grele. Dădu 
drumul din mînă pretinsului diamant şi nu 
făcu nici o sforţare să-l ridice. Se uita la el 
fără nici un gînd şi în momentul acela capul 
îi căzu în piept. Se aşeză pe sofa şi capul îi 
căzu pe pernă. Era unu şi douăzeci şi 
cinci. După ce mă uitai la ceas, nici n- 
apucasem să-l pun bine la loc în buzunar că 
Blake şi adormise. Il cuprinsese acţiunea 
sedativă a opiului. Experienţa se sfirşise. 

Intrai în odaie. Ştiam că avea să doarmă 
probabil şase- şapte ceasuri de aici încolo. 


394 


La sugestia domnişoarei Verinder îl culcarăm 
pe sofa şi-l lăsarăm acolo. 

După aceea prinserăm a discuta despre 
rezultatele experienţei. Era dovedit acum că 
domnul Blake, în noap-tea aniversării 
domnişoarei Verinder, fiind sub acţiunea 
opiului, intrase în cameră şi luase diamantul, 
dar nu putusem descoperi ce făcuse cu el. 
Prin urmare, experienţa izbutise numai în 
parte. 

II rugai pe domnul Bruff să alcătuiască şi să 
semneze un proces-verbal referitor la cele 
văzute, ceea ce el făcu cu dragă inimă, 
scriind despre mine că i-aş fi adus domnului 
Franklin un mare serviciu. Betteredge, la rîn- 
dul lui, îmi spuse că îi părea tare rău că 
pusese la îndoială părerea mea. 

Cînd ne ridicarăm de la masă domnul Bruff, 
luîndu-mă ia o parte, combătu părerea mea 
că domnul Franklin ar fi ascuns diamantul în 
camera lui, el unul crezînd că Piatra Lunei s- 
ar afla în posesia bancherilor domnului 
Luker. 

— Proba în ce vă priveşte a fost făcută astă- 
noapte şi a dat greş — zise domnul Bruff. În 
ce mă priveşte, proba e abia pe cale de a fi 
făcută. Am instalat la bancă o pază pentru 
domnul Luker. Ştiu că trebuie să ia chiar el 


395 


diamantul de acolo. Dacă veghem, izbutesc 
poate să pun mîna pe omul care a amanetat 
giuvaerul. Dacă nu dau greş, misterul se 
dezleagă, nu-i aşa? 

Îi dădui dreptate. Domnul Bruff îmi strînse 
mîna şi plecă din odaie. 

Eu rămăsei să-l veghez pe domnul Blake. 
Foarte curind mi se alătură şi domnişoara 
Verinder. Stăturăm amindoi de veghe în 
tăcere. Ceasuri în şir zăcu într-un somn 
adînc. Lumina dimineţii creştea mereu în 


odaie, dar el nici nu se clintea. 
x 


* * 


Bate chiar acum opt. Începe în sfîrşit să se 
mişte.  Domnişoara  Verinder îngenunche 
lîngă sofa. De cum va deschide ochii, pe ea 
o va vedea. 

Să-i las oare singuri? Da. 

Ceasurile unsprezece... Casa e iarăşi goală. 
Au plecat cu toţii la Londra, cu trenul de 
zece. 

N-are rost să transcriu aici vorbele frumoase 
care mi-au fost adresate — în special de 
către domnişoara Verin-der şi de domnul 
Blake. Domnul Blake are să-mi scrie, pentru 
ca să mă anunţe ce s-a întîmplat la Londra. 
Domnişoara Verinder se va întoarce în 


396 


Yorkshire spre toamnă (fără îndoială pentru 
căsătorie) şi voi fi invitat ca oaspete în casa 
ei. 

Mă aşteaptă bieţii pacienţi. În dimineaţa asta 
mă întorc la munca de fiecare zi. 

Soarta a fost îndurătoare cu mine! Am văzut 
o rază de soare, am petrecut de minune. 


A CINCEA POVESTIRE 
Relatată de domnul Franklin Blake 


Eu unul n-am de spus decit cîteva cuvinte, 
spre a încheia povestirea lui Ezra Jennings; 
în ce mă priveşte, n-am de spus decit că m- 
am trezit dimineaţa fără să am habar de ce 
vorbisem şi făcusem sub acţiunea opiului. 
Despre cele întîmplate după ce m-am trezit 
nu pot să scriu în amănunt. E de ajuns să 
spun că m-am înţeles cu Rachel pe deplin 
fără să fi rostit unul din noi vreo vorbă dc 
lămurire. 

La gustarea de dimineaţă, domnul Bruff îmi 
spuse că doreşte să-l însoțesc la Londra, cu 
trenul de dimineaţă. Rachel se interesă mult 


397 


de paza pe care o instalase el la bancă, şi de 
rezultatul la care putea să ajungă. Ca ur- 
mare, se hotărî pe loc să plece împreună cu 
noi spre oraş, ca să afle de îndată primele 
veşti. Plecarea la Londra o regretam cu toţii 
doar fiindcă trebuia să ne despărţim de Ezra 
Jennings. Era tare trist să-l fi văzut pe cel 
mai bun şi cel mai scump prieten al nostru 
ră- miînînd singur pe peron, la ieşirea 
trenului din gară! Ajungînd la Londra, se 
apropie de domnul Bruff un băieţel cu ochii 
tare bulbucaţi. Băiatul ăsta, care îi vorbi, 
era aşa de holbat, şi ochii îi jucau în cap aşa 
de tare, încît te mirai că nu-i scapă pe jos. 
După ce-l ascultă pe băiat, domnul Bruff 
mă luă la braţ şi mă împinse în-tr-o birjă. 
Băiatul se cocoţă lîngă birjar, care primi 
poruncă să ne ducă în Lombard Street. 

— Acum un ceas, începu domnul Bruiff, 
domnul Luker a fost văzut părăsind casa din 
Lambeth într-o birjă, însoţit de doi indivizi pe 
care oamenii mei i-au recunoscut a fi ofiţeri 
de poliţie în haine civile. E destul de limpede 
că se ducea să scoată diamantul de la 
bancă. 

— Şi noi mergem la bancă să vedem ce iese 
din asta? 


398 


— Da. L-ai observat pe băiatul ăsta al meu, 
de pe ca-pră? Cei de la birou îi zic „Prună”, 
fiindcă are ochii aşa de bulbucaţi. Il trimit 
după tot felul de comisioane pentru că-i iute 
de picior şi descurcăreţ. 

Am ajuns la bancă la cinci fără douăzeci. 

— Hai cu mine şi stai pe aici, poate mai am 
nevoie de tine, îi spuse blînd domnul Bruff. 
Intrarăm în bancă. Doi oameni din mulţime 
se apropiară de domnul Bruff şi-i raportară 
că domnul Luker trecuse de vreo jumătate 
de ceas prin faţa lor şi nu ieşise încă afară. 
Domnul  Bruff se întoarse către mine 
spunînd: 

— Hai să aşteptăm! 

Imi aruncai ochii de jur împrejur, căutîndu-i 
pe cei trei indieni. O singură persoană avea 
faţa oacheşă, un bărbat înalt, cu barbă 
neagră şi înfăţişare de marinar. Dar era mai 
înalt decit toţi indienii şi avea faţa mult mai 
lată. 

— Trebuie să aibă ei vreun spion pe-aici, zise 
domnul Bruff uitîndu-se la marinarul oacheş. 
Se poate să fie şi ăsta. 

— lacătă-l şi pe domnul Luker, şopti Prună. 
Cămătarul ieşise din încăperile dinăuntru ale 
băncii, urmat de cei doi poliţişti în haine 
civile. 


399 


— Fii cu ochii pe el, şopti domnul Bruff. Dacă 
înmi- nează diamantul cuiva, fără îndoială că 
aici îl va în- mîna. a 
Domnul Luker se îndreptă încet spre uşă. Il 
văzui bine mişcînd mîna în momentul cînd 
trecu prin faţa unui individ mic şi îndesat, 
îmbrăcat în haine cenușii. Domnul Luker şi 
cu garda lui o luară domol spre uşă, urmaţi 
de unul dintre oamenii domnului Bruff; pe 
urmă nu i-am mai văzut. Schimbarăm cite o 
privire cu domnul Bruff şi apoi ne uitarăm la 
omul îmbrăcat în haine cenuşii. 

— Da, şopti domnul Bruff, am observat. 

Se răsuci pe călciie şi văzu că cel de-al 
doilea om al lui dispăruse împreună cu 
Prună. 

— Ne-au părăsit tocmai în clipa cînd aveam 
mai mare nevoie de ei, adăugă el furios. 
Omul îmbrăcat în haine cenuşii plăti un cec, 
primi o re- cipisă şi dădu să plece. 

— Mă ţin după el, spusei, nu-l slăbesc eu din 
ochi. 

— În cazul ăsta, răspunse domnul Bruff, şi eu 
am să fiu tot timpul cu ochii pe tine. 
Individul îmbrăcat în cenuşiu se urcă într-un 
onmibuz, noi după el. Apoi opri omnibuzul şi 
se dădu jos în Oxford Street Noi după el. 
Intră într-o farmacie şi domnul Bruff tresări 


400 


— E farmacistul meu! strigă el. Mă tem că 
am făcut o greşeală. 

Domnul Bruff intră în prăvălie şi vorbi cu 
proprietarul între patru ochi, după care se 
întoarse tare dezamăgit. 

— Omul îmbrăcat în cenuşiu e de treizeci de 
ani în serviciul farmacistului şi la bancă a 
fost trimis de stă- pînul său. N-are cu Piatra 
Lunei nici în clin nici în mi- necă. 

Am întrebat ce era de făcut. 

— Să ne întoarcem la biroul meu, spuse 
domnul Bruff, pentru că fără îndoială, Prună 
şi cu celălalt om al meu urmăresc pe 
altcineva. 

Ajunşi la birou, îl găsirăm acolo pe celălalt 
agent al domnului Bruff. Şi el apucase pe un 
făgaş greşit, urmărind pe un domn în vîrstă, 
care se dovedise a fi foarte respectabil. Ne 
hotărirăm să  cinăm în apartamentul 
domnului Bruff şi să-l aşteptăm pe Prună. 
Curînd omul angajat să-l urmărească pe 
domnul Luker apăru şi raportă că acesta se 
întorsese acasă şi dăduse 

drumul gărzii. Strada din faţa casei fusese 
supravegheată cu grijă, dar nici urmă de 
indieni. Domnul Bruff îi lăsă omului său o 
noapte liberă. 


401 


— Domnul Luker n-a luat cu el acasă Piatra 
Lunei, zise domnul Bruff, dacă o lua n-ar fi 
dat drumul celor doi poliţişti. 

ÎI mai aşteptarăm pe băiat o jumătate de 
ceas, dar degeaba. Era timpul să mă duc la 
Rachel, aşa că-i lăsai cartea de vizită 
pentru Prună, spunîndu-i că în seara aceea 
voi fi acasă la zece şi jumătate. 

Unii oameni au darul să respecte întîlnirile, 
iar alţii au darul să le încurce. Eu sînt dintre 
aceştia din urmă. Am petrecut seara cu 
Rachel şi m-am întors acasă la douăsprezece 
şi jumătate noaptea. Cînd deschisei uşa 
servitorul îmi întinse un bilet, pe care citii: 
„Nu vă supăraţi, domnule, mi-e somn. Mă 
întorc mîine dimineaţă între nouă şi zece”. 

A doua zi dimineaţa la nouă aşteptam gata 
să-mi primesc musafirul. La nouă şi jumătate 
auzind paşi la uşă strigai: „Vino înăuntru, 
Prună!” 

— Mulţumesc, domnule, îmi răspunse un 
glas plin de melancolie. Uşa se deschise şi 
sării din pat ca ars, dînd cu ochii de 
sergentul Cuff. 

Era tot atît de mohorit şi de uscăţiv ca mai 
înainte. În măsura în care haina poate să 
schimbe pe om, marele Cuff se schimbase. 
Era aproape de nerecunoscut. Purta o 


402 


pălărie albă cu borul mare, o haină uşoară 
de vînă- toare şi pantaloni albi. Parcă 
urmărea să aibă înfăţi- şarea omului care și- 
ar fi petrecut toată viaţa la ţară. Se plinse 
de zgomotele şi de duhorile Londrei. 

— Abia aseară m-am întors din Irlanda, 
începu el vorba, şi înainte de a mă culca v- 
am citit scrisoarea. Nu pot spune decit atît, 
în această privinţă: am greşit de la început 
pînă la sfîrşit. Dar totodată, nu ştiu care alt 
om de pe pămînt ar fi putut să vadă atunci 
lucrurile în adevărata lor lumină. Dar asta 
n-are a face. Am încurcat totul, şi mă aflu 
aici, plin de recunoştinţă faţă de 
generozitatea răposatei lady Verinder în ce 
mă priveşte. Spuneţi-mi acum, vă rog, cum 
mai stau lucrurile de cînd mi-aţi scris ultima 
dată? 

Îi povestii despre experienţa cu opiul şi 
despre ce se întîmplase la bancă. Rămase 
uimit de experienţă, dar nu era de părerea 
lui Ezra Jennings că aş fi ascuns undeva 
diamantul. 

— Nu aveţi nici o bănuială asupra celor 
întimplate? mă întrebă el. 

— Nici una! răspunsei. 

Sergentul Cuff se îndreptă spre masa mea 
de scris şi se întoarse cu un plic sigilat. 


403 


— Domnule Blake, s-aveţi răbdare şi să nu 
deschideţi plicul decît după ce veţi fi aflat 
adevărul, ca să  confruntaţi numele 
vinovatului cu numele pe care l-am scris în 
acest plic pecetluit. 

Am pus plicul în buzunar şi pe urmă l-am 
întrebat pe sergent ce părere avea despre 
măsurile pe care le lua-sem la bancă. 

— Aţi făcut tocmai ce trebuia. Dar în afară 
de dom- nul Luker mai era o persoană care 
ar fi trebuit supravegheată, şi anume, 
persoana pomenită în acest plic. Se făcuse 
ora zece, cînd servitorul mă anunţă că 
venise Prună; îl poftii în cameră. 

— Vino încoace, băiete, zise sergentul şi să 
auzim ce ai să ne spui. 

Atenţia acestui vestit bărbat — erou al atitor 
poveşti celebre — îl fascinase parcă pe 
băiat. 

— Ce-ai făcut ieri, băiete? 

— Am urmărit un bărbat — un bărbat înalt, 
cu barbă neagră, domnule, îmbrăcat ca un 
marinar. 

— Ei, zise sergentul, şi de ce anume l-ai 
urmărit pe marinar? 

— Am văzut că domnul Luker i-a strecurat 
ceva marinarului cu barba neagră. 


404 


— Şi de ce nu i-ai spus domnului Bruff ce-ai 
văzut? 

— N-am avut vreme, conaşule. Marinarul a 
ieşit cît ai clipi şi eu am alergat după el. 

— Băiete, deocamdată sînt încîntat de tine, 
zise sergentul. 

Prună se înroşi de bucurie pînă în virful 
urechilor. 

— A chemat o birjă, conaşule, şi eu am 
alergat după birjă. 

Aici ne  întrerupse sosirea secretarului 
domnului Bruff, care ne spuse că avocatul 
avea un atac de gută şi era neliniştit că mă 
lăsase singur, fără ajutorul lui. l-am scris de 
îndată, ca să-l liniştesc pe bătrîn, spunîndu-i 
de vizita  sergentului.  Intorcîndu-mă în 
camera din care cu citeva minute mai 
înainte plecasem, găsii pe sergentul Cuff 
aşteptindu-mă nerăbdător. 

— Trebuie să trimitem imediat după o birjă. 
Băiatul ăsta isteţ a urmărit pe cine trebuia, 
zise sergentul. 

Peste cîteva minute ne şi îndreptam spre 
oraş. 

— E cel mai isteţ şi mai luminat dintre toţi 
băieţii pe care i-am cunoscut de mulţi ani 
încoace. Acum ascultă-i povestea. Birja 
urmărită s-a îndreptat spre docul de lingă 


405 


Turnul Londrei. Marinarul cu barbă neagră s- 
a dat jos şi a vorbit cu stewardul de pe 
vaporul care urma să plece spre Rotterdam, 
a doua zi dimineaţa. Marinarul voia să se 
urce chiar atunci pe bord şi să rămînă peste 
noapte în cabina lui, dar stewardul nu-l lăsă, 
spunînd că pînă dimineaţa nici un pasager 
nu are voie să se urce pe hord. Atunci 
marinarul părăsi docurile. Cînd ieşi iar în 
stradă, băiatul dădu prima dată cu ochii de 
un individ îmbrăcat ca un muncitor foarte 
respectabil, care părea că nu-şi mai lua 
ochii de la marinar. Acesta se opri la un birt 
şi băiatul se mai zbengui pe acolo cu alţi 
copii de virsta lui. Observă iarăşi că 
muncitorul aştepta de partea cealaltă a 
străzii. După o clipă se apropie domol o 
birjă, se opri acolo şi muncitorul vorbi cu 
persoana dinăuntru — un bărbat oacheş, cu 
chip de indian. După citeva clipe, birja o luă 
din loc, muncitorul trecu dru-mul şi intră în 
birt. Băiatul avea un şiling în buzunar, aşa că 
intră şi el în birt. Marinarul şi muncitorul stă- 
teau la mese diferite. Marinarul nu plecă de 
acolo decît odată cu seara. Merse pe jos pînă 
în Shore Lane. Acolo se opri în faţa unei 
cîrciumi şi intră înăuntru, întrebînd dacă 
poate să capete un pat. 


406 


— Camera 10 e liberă, i se răspunse; după 
aceea fu chemat un chelner, ca să-l conducă 
pe marinar în camera 10. Cu o clipă înainte, 
Prună îl observase pe muncitor printre 
oamenii care beau la tejghea. Dar pînă să 
se întoarcă chelnerul, muncitorul se făcuse 
nevăzut. Marinarul fu condus în camera sa. 
Prună fu destul de înţelept să aştepte să 
vadă ce-avea să se mai întîmple. 

Şi într-adevăr se întîmplă ceva. Fu cliemat 
cîrciumarul şi se auziră sus glasuri furioase. 
Deodată se ivi muncitorul. Părea beat turtă 
şi cîrciumarul îl prinsese de gu- ler; beţivul fu 
aruncat în stradă. După cite vorbea lu-mea, 
fusese descoperit în camera numărul 10 şi 
susţinuse cu încapăţinare de beţivan că el 
închiriase camera. Prună fu aşa de uimit de 
această neaşteptată beţie a unui om, care 
cu două minute înainte era treaz, încît nu se 
putu stăpîni să nu dea fuga după el în 
stradă. Muncitorul se legăna şi mergea 
împleticindu-se ca un om beat, dar cum 
trecu de colţul străzii îşi veni în fire. Prună se 
întoarse în cîrciumă şi aşteptă iar acolo, dar 
nu se mai întîmplă nimic. Atunci se hotărî să 
meargă la biroul domnului Bruff, însă chiar 
în clipa aceea îl văzu iarăşi pe muncitor pe 
partea cealaltă a străzii! Mergea cu ochii 


407 


ţintă la o anumită fereastră, la catul de sus 
al cîrciumii — singura luminată. Lumina 
părea că-i luase o piatră de pe inimă. Plecă 
îndată de acolo. Băiatul se întoarse la birou 
şi găsi cartea dumneavoastră de vizită. V-a 
căutat, dar nu v-a găsit acasă. Deocam-dată 
asta e tot. 

— Dumneata înţelegi ceva din cele 
întîmplate la cîr- ciumă? îl întrebai. 

— Cred că aş putea să ghicesc ce înseamnă 
toate astea, zise sergentul. Muncitorul 
trebuie să fi avut instrucţiuni precise din 
partea indienilor. Indienii aveau o înfăţişare 
prea ieşită din comun ca să poată ei înşişi 
înfrunta primejdia să apară la bancă sau la 
cîrciumă. Muncitorul auzi numărul odăii în 
care urma să doarmă peste noapte 
marinarul — asta fiind camera în care urma 
să se afle 

şi diamantul peste noapte. Indienii voiau, 
evident, să capete o descriere a odăii, 
poziţia ei în casă şi aşa mai departe. De 
aceea individul se repezi sus să arunce o pri- 
vire asupra odăii. Fiind surprins acolo, nu era 
chip să scape mai uşor din încurcătură decit 
făcînd-o pe beatul. 

Fără îndoială că se duse să raporteze totul 
stăpînilor lui şi ei l-au trimis înapoi, ca să 


408 


se asigure că marinarul avea să rămiie acolo 
peste noapte. Aşa văd eu dezlegarea 
enigmei. Ce s-o fi întîmplat la cîrciumă după 
plecarea băiatului — nu ştim. Acum e 
unsprezece dimineaţa. 

În clipa cînd intrarăm în cîrciumă, era 
evident că în casă se petrecuse ceva rău. 
Patronul era sus şi nu voia să fie tulburat 
de nimeni. 

— Haide cu mine, domnule, zise sergentul 
Cuff, condu- cindu-mă foarte liniştit sus. 

Cînd patronul furios auzi cine îndrăznise să 
urce la dînsul nepoftit, deschise uşa unui 
salonaş şi-l rugă pe sergent să-l ierte. Acesta 
îi spuse că îl interesează bărbatul oacheş, 
îmbrăcat în marinar. Se părea că tocmai 
ăsta era omul care dăduse casa peste cap, 
în dimineaţa aceea. Lăsase vorbă să-l strige 
cineva la şapte dimineaţa. De strigat se 
strigase la uşa odăii sale, dar nimeni nu 
dăduse nici un răspuns şi nici uşa n-o des- 
chisese, ca să vadă ce se întimplase. 
Patronul adăugă că în tavan se află o 
trapă. li eră teamă ca marinarul să nu fi 
fugit pe acolo, fără să plătească. 

În timp ce vorbeau, se anunţă sosirea 
dulgherului, Ur- carăm cu toţii sus. Sergentul 
era grav, neobişnuit de grav chiar pentru 


409 


cineva de meseria lui. Îi zisei băia-tului să ne 
aştepte în camera de jos. Dulgherul descuie 
uşa în citeva minute, dar pe dinăuntru 
fuseseră îm- pinse în uşă cîteva mobile, ca o 
baricadă. Izbindu-ne cu toţii în ea, intrarăm 
înăuntru. Primul intră patronul, urmă 
sergentul şi apoi eu. Ceilalţi veniră după noi. 
Uitîndu-ne spre pat, tresărirăm cu toţii. 
Marinarul nu părăsise odaia. Zăcea aşa, 
îmbrăcat, cu o pernă albă peste faţă, care-l 
ascundea cu totul vederii noastre. 

— Ce înseamnă asta? întrebă patronul. 

Fără să răspundă, sergentul Cuff trase perna 


lao parte. 
Faţa oacheşă a bărbatului era liniştită şi fără 
expresie. Părul şi barba neagră i se 


zbiîrliseră. Cu ochii lui larg deschişi, sticloşi şi 
fără viaţă, privea ţintă în tavan. Mă îngrozi 
privirea ceţoasă şi fixă. Intorsei capul şi 
mă îndreptai spre fereastra deschisă. 

— Are un acces! îl auzii spunînd pe patron. 
— E mort, răspunse sergentul. Trimiteţi după 
docto- rul cel mai din apropiere şi după 
poliţie. 

Sergentul Cuff părea țintuit lîngă pat de o 
stranie fascinaţie. 

Deodată simţii că mă trage cineva de 
mînecă şi auzii o voce firavă şoptindu-mi: 


410 


— Uitaţi-vă aici, conaşule. 

Prună venise după noi în odaie. Ochii lui 
jucăuşi se rostogoleau de bucurie. Făcuse pe 
cont propriu o descoperire de mare detectiv. 
Mă conduse la o măsuţă din colţul odăii. 

Pe masă se afla o cutiuţă de lemn, deschisă 
şi goală; lîngă ea o hirtiuţă albă, boţită şi 
ruptă pe jumătate, pe care se putea citi: 
„Domnul  Luker din Middlesex Place, 
Lambeth, a depus la domnii Bushe, Lysaught 
şi Bushe o cutiuţă de lemn, conținînd un 
obiect de mare preţ. Cutia nu va fi restituită 
decît la cererea personală a domnului 
Luker”. 

Aceste cîteva rînduri înlăturau orice îndoială, 
cel puţin într-o privinţă. Marinarul fusese în 
posesia diamantu- lui Piatra Lunei, cînd 
părăsise banca, cu o zi înainte. 

— Un jaf! şopti Prună, arătînd cu încîntare 
spre cu- tiuţa goală. 

— i s-a spus să ne aştepţi jos, zisei. Pleacă! 
— Şi un omor! adăugă Prună, arătind cu 
aceeaşi încîntare spre omul de pe pat. 

Il luai de umeri şi-l şcosei afară din odaie. 
Sergentul Cuff mă rugă să mă apropii de 
pat. 

— Domnule Blake, zise el, priveşte te rog 
faţa individului. Omul e deghizat. 


411 


Îmi arătă o linie subţire, albastră pe fruntea 
omului, între culoarea oacheşă a feţei şi 
părul negru, puţin răvăşit. 

— la să vedem ce se ascunde sub asta, zise 
sergentul, trăgînd deodată de părul negru. 
Nu aveam nervii destul de tari, aşa că plecai 
de lîngă pat. Auzii mai întîi vorbele lui Prună, 
care stătea lingă scaun şi se uita la sergent 
cu respiraţia întretăiată. 

— li smulge peruca, şopti Prună. 

Urmă o pauză şi apoi un strigăt de uimire 
printre oamenii din jurul patului. 

— Îi smulge barba, strigă Prună. 

Urmă altă pauză. In picioare, pe scaun, 
Prună ţopăia de emoție. 


— Veniţi aici, conaşule. Îi spală faţa! 

Deodată sergentul Cuff porni îngrozit spre 
mine. 

— Întorceţi-vă lîngă pat, începu el. Ba nu, 
deschideţi mai întîi scrisoarea pecetluită — 
notiţa pe care v-am dat-o azi dimineaţă. 

Citii numele pe eare-l scrisese. Era Godfrey 
Ablewbhite. 

— Acum, zise sergentul, veniţi cu mine şi 
uitaţi-vă la mortul de pe pat. 

Mă dusei cu el şi mă uitai la mortul de pe 
pat. Era Godfrey Ablewhite. 


412 


A ŞASEA POVESTIRE 
Scrisă de sergentul Cuff 
| 
Dorking, 30 iulie 1849 


Domnului Franklin Blake, 
Domnul meu, veţi găsi în aceste pagini 
răspuns la întrebările cu privire la răposatul 
Godfrey Ablewhite — măcar la cea mai mare 
parte dintre ele, dacă nu chiar la toate. 
Vă voi spune ce se ştie cu privire la moartea 
vărului dumneavoastră şi ce-am descoperit 
cu privire la viaţa lui. 
Mai întîi însă, despre moartea domnului 
Godfrey. 

lI 


Nu încape îndoială că Godfrey a fost ucis, 


fiind înă-buşit cu o pernă de pe pat, că 
persoanele care au să- virşit această crimă 


413 


sînt cei trei indieni şi că au avut drept scop 
să intre în posesia diamantului Piatra Lunei. 
Concluzia se bazează pe cercetarea camerei 
de la cîr-ciumă şi pe dovezile obţinute la 
ancheta parchetului. Domnul Luker a 
indentificat cutia şi inscripţia şi a recunoscut 
că o dăduse domnului Godfrey Ablewhite la 
26 iunie. Este evident că mobilul crimei a 
fost furtul diamantului. 

Acum, cu privire la felul cum a fost comis 
omorul. La cercetarea camerei s-a 
descopcrit deschisă o trapă din tavan, care 
dădea pe acoperişul casei. În scîndurile tra- 
pei s-a găsit o deschizătură pătrată, tăiată 
cu ferăs- trăul. Aşadar, orice persoană de 
afară putea să tragă zăvorul, să deschidă 
uşa şi să-şi dea drumul în odaie. În sfîrşit, 
cu privire la persoana sau persoanele care 
au comis crima. 

Se ştie că: 

1. Indienii voiau să intre în posesia 
diamantului. 

2. Pesemne că omul care semăna a indian şi 
a fost vă-zut la ferestruica birjei vorbind cu 
bărbatul îmbrăcat în muncitor era unul 
dintre cei trei conspiratori hinduşi. 3. E sigur 
că un bărbat îmbrăcat ca muncitor l-a su- 


414 


pravegheat îndeaproape pe domnul Godfrey 
Ablewhite în tot cursul serii de 26 iunie. 

4. In dimineaţa zilei de 27 iunie trei bărbaţi 
corespunzind descrierii celor trei indieni au 
fost văzuţi părăsind Londra pe bordul vasului 
cu destinaţia Rotterdam. 

lată deci dovada deplină dacă nu şi legală, 
că omorul a fost comis de indieni. 

incadrarea parchetului este omor cu 
premeditare, comis de o persoană sau de 
persoane necunoscute. 

Acum pot trece la descrierea celor 
întîmplăte înainte, în timpul şi după 
momentul în care v-aţi întîlnit cu domnul 
Godfrey Ablewhite în casa răposatei lady Ve- 
rinder. 


Trebuie să încep spunindu-vă că domnul 
Godfrey Able- white ducea o viaţă dublă: cea 
publică prezenta pe un gentleman bine 
cunoscut ca orator la întrunirile filantropice 
şi om cu mare capacitate administrativă, 
pe care o punea la dispoziţia diferitelor 
societăţi de binefacere, alcătuite mai ales 
din cucoane. Cea tinută într-ascuns tuturor îl 


415 


arăta pe acelaşi gentleman drept un vînător 
de plăceri, cu o vilă în preajma oraşului pe 
care n-o trecuse pe numele lui, şi cu o 
cucoană în această vilă, pe care iarăşi n-o 
trecuse pe numele lui. În cercetările mele 
la vilă am descoperit tablouri şi statui 
frumoase, mobile luxoase şi flori rare. 
Cercetă- rile mele în privinţa cucoanei m-au 
dus la descoperirea unor bijuterii scumpe, a 
unor cai şi trăsuri care au făcut senzaţie în 


Hyde Park. 
Toate acestea sînt lucruri obişnuite. Vila şi 
cucoana sint obiecte obişnuite vieţii 


londoneze. Dar nu e obiş- 


nuit şi nici curent ca toate aceste lucruri 
frumoase să fie achitate, să nu fie grevate 
de nici o datorie cît de mică. Vila fusese 
cumpărată şi pusă pe numele cucoanei. 
Moartea domnului Godfrey  Ablewhite 
provocă o anchetă care mă ajută să dezleg 
pe de-a-ntregul enigma. Ancheta dezvălui 
următoarele fapte: 

Domnului Godfrey  Ablewhite i se 
încredințase o sumă de douăzeci de mii de 
lire — fiind numit unul din cei doi tutori ai 
unui minor, în anul 1848. Totul trebuia Să 
se încheie în ziua cînd tînărul ajungea la 


416 


majorat, în februarie 1850, şi cînd urma 
să primească cele douăzeci de mii de lire. 
Pînă atunci cei doi tutori urmau să-i 
plătească un venit de şase sute de lire, 
împărţit în două rate anuale una la Crăciun 
şi alta la 24 iunie. Tutorele activ, domnul 
Godfrey Ablewhite, îi plătea regulat acest 
venit (care se presupunea că era adus de 
cele douăzeci de mii de lire învestite în 
bonuri de te-zaur, la diferite perioade, 
sfirşind în anul 1847). Instrucţiunile date 
bancherilor erau semnate de amindoi tutorii. 
Întotdeauna semnătura celui de al doilea era 
contrafăcută de domnul Ablewhite. Aceste 
fapte explică purtarea onorabilă a domnului 
Ablewhite în privinţa achitării obligaţiilor 
legate de vilă şi de cucoană. 

La 21 iunie e ziua de naştere a domnişoarei 
Verinder. Cu o zi înainte, domnul Godfrey 
Ablewhite îl rugă pe tatăl său să-i împrumute 
trei sute de lire. Nu uitaţi că ziua de 24 a 
lunii era scadenţa plăţii către minor. Domnul 
Ablewhite-bătriînul nu vru să-i împrumute 
fiului său 

nici măcar un penny. A doua zi, domnul 


Godfrey a ce- rut-o de nevastă pe 
domnişoara Verinder, care l-a refuzat. Dacă 


417 


domnul Godfrey nu izbutea să facă rost de 
trei sute de lire pînă în ziua de 24 a lunii şi 
de două- zeci de mii de lire pînă în februarie 
1850, era ruinat. Ce s-a întîmplat după 
aceea? Dumneavoastră v-aţi cer-tat cu 
doctorul şi acesta din urmă l-a rugat pe 
domnul Godfrey să vă toarne o doză de 
laudanum în băutură, înainte de a vă culca. 
Domnul Godfrey a acceptat cu plăcere. 


IV 


În ziua de 23 iunie, domnul Luker a fost 
surprins cînd i se anunţă vizita domnului 
Godfrey Ablewhite. Dar a fost şi mai surprins 
cînd acesta îi arătă Piatra Lunei. Voia ca 
domnul Luker să i-o cumpere, sau să i-o 
vîindă, în schimbul unui comision. Domnul 
Luker cercetă piatra. După aprecierea lui 
făcea treizeci de mii de lire. Apoi, domnul 
Luker deschise gura şi-i puse o între- bare: 
— Cum aţi căpătat-o? 

Doar trei cuvinte, dar pline de înţeles. 
Domnul Godfrey începu o poveste. Domnul 
Luker deschise iar gura şi spuse tot trei 
cuvinte: 


418 


— Nu se poate. 

Domnul Godfrey începu altă poveste. 
Domnul Luker îi spuse că n-are vreme de 
pierdut. Atunci domnul Godfrey 

făcu o sforţare şi dădu la iveală o nouă 
versiune a întregii afaceri. 

Anume că, după ce turnă pe furiş laudanum 
în whisky, v-a urat noapte bună şi a intrat în 
camera lui, lîngă a dumneavoastră, cu care 
comunica printr-o uşă. Noaptea v-a auzit 
vorbind. Şi-a dat seama că nu închisese uşa 
dintre cele două odăi şi v-a văzut plecînd din 
dormitor cu luminarea în mînă. V-a auzit 
spunînd: „De unde pot să ştiu? Se prea 
poate ca indienii să fie ascunşi în casă”. V-a 
urmat pînă în  salonaşul  domnişoarei 
Verinder şi v-a văzut intrînd înăuntru. Aţi 
lăsat uşă deschisă. V-a văzut luînd 
diamantul din sertar. Şi iarăşi a văzut-o pe 
domnişoara Verinder privindu-vă în tăcere 
din dormitorul ei, prin uşa deschisă. A văzut 
cu ochii lui că şi domnişoara Verinder v-a 
urmărit cînd i-aţi luat diamantul. El, domnul 
Godfrey, s-a întors de îndată în camera lui. 
Peste o clipă v-aţi întors şi dumneavoastră. 
L-aţi stri- gat cu un glas ciudat prin somn. L- 
aţi privit somnoros, cu privirile şterse. l-aţi 
pus diamantul în mînă, zicîn- du-i: „Du-l 


419 


înapoi. Mi-i capul greu ca plumbul”. Aţi căzut 
cu capul pe speteaza scaunului şi aţi 
adormit. Domnul Godfrey s-a întors cu 
diamantul în camera lui hotărît să aştepte să 
vadă ce se va întîmpla dimineaţa. 

În plină dimineaţă a văzut că habar n-aveţi 
de ce aţi făcut peste noapte şi că 
domnişoara Verinder se ho- tărise să nu 
spună nimic (fiindu-i milă de dumnea- 
voastră). Dacă domnul Godfrey voia să 
păstreze diamantul, putea să-l păstreze fără 
nici un risc. Între el şi ruină stătea Piatra 
Lunei. Şi atunci a pus-o în bu-zunar. 


V 


Asta e povestea pe care vărul 
dumneavoastră a spus-o domnului Luker. 
Acesta crezu că povestea cuprindea 
adevărul, în linii mari, pentru simplul motiv 
că dom- nul Godfrey era prea prost ca s-o fi 
putut inventa. Domnul Luker acceptă să-i 
împrumute domnului Godfrey două mii de 
lire, luînd Piatra Lunei ca gaj; urma să i-o 
restituie peste un an, dacă domnul Godfrey 
va fi plătit trei mii de lire. Dacă nu plătea, 
Piatra Lunei devenea proprietatea domnului 
Luker. Primind acest răspuns, domnul 


420 


Godfrey făcu ce fac toate animalele cînd se 
văd prinse într-o cursă. Se uită în jurul lui, 
deznădăjduit într-un hal fără de hal. Era în 
23 iunie. La 24 trebuia să plătească cele 
trei sute de lire mino-rului de sub tutela sa şi 
nu avea altă posibilitate de a face rost de 
bani decît aceea pe care i-o oferea domnul 
Luker. Dacă n-ar fi avut în cale acest 
obstacol, ar fi putut să ducă diamantul la 
Amsterdam, ca să fie tăiat în mai multe 
pietre mai mici. Aşa cum stăteau lucrurile 
însă, n-avea încotro şi trebuia să accepte 
condiţiile monstruoase dictate de domnul 
Luker. 

Următoarele întîmplări din viaţa vărului 
dumneavoastră se referă la încercările de a 
se căsători mai întîi cu domnişoara Verinder 
şi apoi cu altă domnişoară. Pe astea le 
cunoaşteţi. Aţi mai aflat şi despre legatul de 
cinci mii de lire, lăsat curînd după aceea, de 
o cucoană, mare admiratoare a sa. Acest 
legat i-a adus moartea. Plecînd în străinătate 
după obţinerea acelor cinci mii de lire, s-a 
îndreptat spre Amsterdam ca să aranjeze 
totul pentru tăierea giuvaerului în pietre 
separate. În-  torcîndu-se la Londra 
(deghizat), a reintrat în posesia diamantului, 
în ziua stabilită. Dacă ar fi ajuns cu bine la 


421 


Amsterdam cu acest giuvaer, ar fi avut 
destul timp pînă în februarie 1850 să-l taie în 
bucăţi şi să-l vîndă. Judecaţi deci după 
aceasta, ce motive a avut să înfrunte 
primejdia pe care a înfruntat-o. N-avea 


încotro — pentru el, mai mult ca pentru 
oricare altul, se punea alternativa „banii sau 
viaţa”. 


Am onoarea să rămîn, stimate domnule, al 
dumneavoastră prea supus servitor, 
RICHARD CUFF 
(fost sergent în corpul de 
detectivi 
Scotland Yard, Londra) 


422 


Sfirşitul celei de a doua perioade 
EPILOG 


DECLARAȚIA DOMNULUI MURTHWITE 
(1850) 


(într-o scrisoare către domnul Bruff) 


Îţi mai aduci aminte, dragul meu domn, de o 
persoană, pe jumătate sălbatică, pe 
care ai întîlnit-o la un banchet la Londra, 
în toamna anului 1848? Permite-mi să-ţi 
amin- tesc că această persoană se numea 
Murthwite şi că ai avut cu ea o conversaţie 
îndelungată, după masă. Discuţia s-a învirtit 
în jurul unui diamant indian, numit „Piatra 
Lunei”. 
De atunci am rătăcit mereu prin Asia 
centrală. Acum vreo două săptămîni mă 
aflam în nord-vestul Indiei, într-un ţinut 
numit Kattiawar. Aici am avut o aventură 
care te interesează şi pe dumneata. 

În regiunile sălbatice din Kattiawar, 
populaţia se în- chină cu fanatism vechii 


423 


religii hinduse — întreţine cultul străvechi al 
lui Brahma şi Vişnu. La Kattiawar se află 
două din cele mai vestite altare pentru 
pelerinii hinduşi. Unul dintre ele este 
Dwarka, iar celălalt este oraşul sacru 
Somnauth — distrus în veacul al XI-lea de 
cuceritorul mahomedam Mahmud din Ghizni. 
Nimerindu-mă pentru a doua oară în viaţă 
prin aceste meleaguri romantice, m-am 
hotărît să, nu părăsesc ţinutul, fără a mai 
privi o dată minunatul oraş Somnauth. O 
călă- torie de trei zile pe jos avea să mă 
ducă în oraşul sacru. De abia pornisem 
către acest oraş cînd observai că şi alţi 
oameni se îndreptau — cite doi, cîte trei — 
pare-se în aceeaşi direcţie ca şi mine. Mă 
dădui drept budist hindus dintr-o 
provincie îndepărtată. În ziua următoare 
numărul  hinduşilor care călătoreau în 
aceeaşi direcţie cu mine crescu la zeci şi 
sute; în a treia zi, la mii de oameni. Aflai că 
oa-menii se duceau la o mare ceremonie 
religioasă, care urma să se ţină noaptea pe 
un deal pe lîngă Somnauth, în cinstea Zeului 
Lunei. 
Cînd am ajuns acolo, luna era de trei sulițe 
pe cer, în virful dealului se afla altarul, 
ascuns de o draperie atirnată între doi 


424 


pomi măreţi. Muzica răsuna de pretutindeni. 
În preajma altarului se aflau trei bărbaţi. Pe 
cel din mijloc l-am recunoscut: era indianul 
cu care vorbisem în Anglia, cînd s-au ivit cei 
trei pretinşi scamatori pe terasa ladyei 
Verinder. Din altarul ascuns răsuna o 
muzică puternică şi  triumfătoare. Apoi 
draperia dintre pomi fu trasă la o parte, 
dezvăluind tuturor privirilor altarul zeului. 

Acolo, înălţat sus pe un tron, se afla Zeul 
Lunei, întunecat şi ameninţător, cu cele 
patru braţe întinse spre cele patru zări ale 
lumii. Pe fruntea lui scînteia diamantul 
galben, a cărui strălucire o admirasem în 
Anglia, pe cor- sajul unei rochii de femeie! 

Da! După un răstimp de opt veacuri, Piatra 
Lunei priveşte iarăşi peste zidurile oraşului 
sacru, în care a început povestea ei. Acum a 
ajuns iar în ţara ei de baştină; prin ce 
împrejurare sau prin ce crimă au adus indienii 
înapoi nestemata lor sacră, nu ştiu. Doar atit 
ştiu: nu veţi mai vedea diamantul în Anglia, 
nu-l veţi mai vedea niciodată. Şi anii vor trece 
mereu la fel. Care va fi viitoarea aventură a 
diamantului numit „Piatra Lunei”? Cine poate 
şti? 


SFÎRŞIT 


425 


CUPRINS 


Luarea cu asalt a orașului Seringapatam 
(1799) 
Extras dintr-un document de 
families. Pe e e, 11 


PRIMA PERIOADĂ 
Povestea diamantului 
Pierderea diainantului 1848 
Întîmplări povestite de Gabriel 
Betteredge, valetul 
ladyei Julia 
Vermde r eco ao a E a o A a 17 


A DOUA PERIOADĂ 
Descoperirea adevărului (1848—1849) 


426 


Mai multe povestiri în care se arată cele 
întim- 
plate 
Prima povestire 


Scrisă de domnişoara Clack, nepoata 
răposatului 


Verinder m a a a ae ae o cui, a do cae 162 


A doua povestire 
Scrisă de avocatul Mathew 


A treia povestire 
Scrisă de domnul Franklin 


A patra povestire 
Extrasă din jurnalul lui Ezra 
Jennings... 280 


A cincea povestire 


Relatată de domnul Franklin 


A şasea povestire 
Scrisă de sergentul Cuff 


E a Ra ARE, tc ac BRE ARI Ta AREA 305 
EPILOG 

Declaraţia domnului Murthvyite 
(1850) 


427 


(într-o_ scrisoare către domnul 


Redactor responsabil: IULIU INDREI 
Tehnoredactor: CONSTANŢA VULCĂNESCU 
Dat la cules 14.09.1961. Bun de tipar 08.01.1962. 
Apărut 1962. Comanda nr. 2416. Tiraj 40.140. Hirtie 
tipar de 50 g/m?, 70X108/32. Coli editoriale 13,5. Coli 
de tipar 20. A. 087. C. Z. pentru bibliotecile mici 
8 (R). 
Tiparul executat sub com. nr. 11.576 la Combinatul 
Poligrafic Casa Scînteii, Bucureşti — R.P.R. 


428 


INSEDITURA” TINERETULUI 


au apărut: 


Bruno Apitz 


GOL ÎNTRE LUPI 


luri Gherman 


ZA PE CARE O SLUJEŞTI 


Levy Kassil 
PORTARUL REPUBLICAN. 


ai Origenes | es: 


„PIINBA ŞI: VISUL 


E TOCUL CARFE NU SE STINGE 


E 


a 


S