Puncte Cardinale anul XIII, nr. 7 (151), iulie 2003

nu pot fi combătute decît în mod simultan”. 















credinta 
iubire 
speranta 





Credința în însuşirile sacre ale unor 


din perspectiva ultrapozitivistă a erei post- 
industriale. Dacă la noi “oaia năzdrăvană” 
rămine un simplu motiv folcloric, pe aiurea 
animalele par să fie luate mult mai în serios, 
generînd încă adevărate psihoze colective. 
Evreii religioşi, bunăoară, nu se mai închină 
astăzi vifelului de aur, dar rămîn totuşi ex- 
trem de sensibili față de ruda acestuia, vițeluşa 
roşie, considerată ca semn făgăduit de Iahve 
fiilor lui Israel (i nostri fratelli maggiori, 
“fraţii noştri mai mari”, cum i-a numit, nu 
fără diplomaţie, Papa loan Paul II) 

În Biblie, la capitolul 19 din cartea 
intitulată Numerele [Numerii — în versiunile 
româneşti mai vechi] şi atribuită lui Moise 
însuși, cititorul neavizat trece cu ușurință 
peste aceste cîteva versete (1-3): “Grăit-a 
Domnul cu Moise şi Aaron şi a zis: «lată 
porunca legii, pe care a dat-o Domnul, cînd 
a zis: Spune fiilor lui Israel să-ți aducă o 
junincăroşie, fără meteahnă, care sănu aibă 
CUSur şi să nu fi purtat jug; să o dai preotului 
Eleazar, să o scoată afară din tabără, la loc curat, şi să o junghie înaintea lui» ” 
continuare (4-10), textul biblic descrie în amănunțime ritualul sacrifi 
cărei sînge şi a cărei cenuşă sînt considerate a avea virtuţi purificat 

Pentru evrei, aceste versete sunt de o importanță cu totul a 
interpretări rabinice, devenite ele însele 
mult, nici mai puţin decît semnul venir 
doilea David” şi adevăratul “uns” 
2000 de ani un semn de la Dumne 

[..]. Viţelușa roșie este unul din 
vremuri cu totul deosebite” 


y EP) > n 4 A 


N 
i ales în darul | onitor. Kfar Hisidim, lîngă Haifa. Rabinul locului, 
e A MA pi ierti aa Shmaria Shore, subliniază că avem de-a face 
şi 020 air cui zi cu o minune genetică: Melody, cum a fost 
o fantezie superstițioasă a trecutului înde- 
părtat, cum am fi poate tentaţi să conchidem 
| te 


etc. În 
cării acestei vițeluşe, al 
oare. 

parte. Conform vechilor 
literă de lege, naşterea vifeluşei roşii ar fi nici mai 
ii lui Mesia, Salvatorul “poporului ales”, văzut ca “al 
(hristos) al lui Iahve, Dumnezeul lui Israel. “Am aşteptat 
Zeu, iar acum acesta a venit prin nașterea unei vițelușe roşii 
tre cele mai importante semne ale faptului că trăim nişte 
» a declarat liderul religios Gershon Solomon. 


ce” implică însă, ca datorie sacră 
evreieşti, rezidirea Templului de la Ierusalim; este vorba de Tem 


Solomon (sec. X î, Hr.) și distrus de babilonieni 
de evreii întorși din captivitate (către 515 î, 
Hr.) şi din nou distrus de romani (70 d. Hr.), 
Din acest Templu n-a rămas astăzi decit 
ruina unui singur zid, unde evreii religioşi se 
duc să se roage cu lacrimi rituale, numindu- 
| de aceea “Zidul Plingenii”, 

n timpce evreii au fostrisi 
pe teritoriul lors-au 
locul sfintal vechiul 


dintre cele mai însemnate moschei din lumea 


musulmană: Domul Stîncii. Zidirea pentrua | 
treia oară a Templului evreiesc Nu s-ar putea 
face decit “curățind” locul sfint de acest 
monument al “păgînismului” 
altfel, încă din 1985, un grup d 
ortodocşi fuseseră arestaţi pentru 
distruge Moscheea lui Omar... 
n aceste condiţii, e lesne de î 
ingrijorarea produsă în rindul arabilor 
tinieni, dar şi în rîndul evreilor neorto 


de adevărata inflație de vifeluşe ro; 
ultimii ani. 


şi ca simbol al supremaţiei 
plul ridicat mai întâi de regele 
(Nabucodonosor — 586 î, Hr.), apoi rezidit 






















Piţi prin lume, iar J 

așezat arabii, la lerusalim, pe / 

ui Templu, a fostridicată una | 
/ 
) 
| 


islamic! De 
e evrei ultra- 
planul lor de a 
| 
nțeles 
pales- 
docși, 
şii din 





i itudi ă şi religios motivată împotriva ne- 
ă pri ine generală şi religios 
i Î iscrimi IX iferează printre evrei, ca atitud 
“Intr-o vreme în care rasismul, discriminarea Şi xenofobia prol ere: ip pp SUE clica atu dloe cena suge mo fată pole A 
evreilor, perfect simetrică antisemitismului religios, care mai este diferenţa aţă aces ș legă pe ales ee oda le 
1 nam cel dintii este deliberat trecut cu vederea, mai ales în afara Israelului... Or, sînt ferm co 
inc 


PUNCIE 
CARDINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





ISRAEL SHAHAK (1997) 





ANUL XIII 
Nr. 7/151 


lulie 2003 


16 pag. - 15000 lei 


Prima dintre ele s-a născut în 1997 la 


numită vițeluşa, e de culoare TOŞu-închis, 
fărănicio patăalbă sau neagră. Parlamentarul 
israelian destînga Avraham Poraz a avertizat 
că Melody “reprezintăriscul unui uriaş război 
religios”, iar presa a numit-o. “o bombă 
umblătoare”. 

O viţeluşă roşie s-a născut ulterior ŞI în 
Statele Unite, fiind recomandată de unii cao 
prevestirea sfirşitului lumii în anul 2000, dar 
ca nu a întrunit creditul oficial, deoarece 
tradiția spune că vițeluşa sacră trebuie să se 
nască musai în Israel. 

În fine, în primăvara lui 2002, rabinii 
Menahem Makover ŞI Chaim Richman, de 
la Institutul Templului, au omologat o altă 
vițeluşă roşie fără nici un fir de păr de altă 
culoare şi născută chiar în Țara Sfîntă. 

N-avem informaţii precise de ultimă oră 
despre soarta bietelor vițeluşe, dar cert este 
că piatra de temelie a “celui de-al treilea 
Templu” a şi fost pusă, iar conflictul politic 
ai arabo-israelian este tot mai fățiş dublat de un 

conflict religios cu conotații apocaliptice. 
nta afirmaţie tranşantă a lui Ariel Sharon că 
estinienii, chiar dacă pînă la urmă s-ar crea în 


Problema Templului este cea care explică rece 
Ierusalimul nu va fi împărțit niciodată cu pal 
zonă un mini-stat palestinian. 

Este de observat că, în vreme ce lumea cr 
„demitizării” istoriilor naţionale, pe linia ideolo 


iturile naționale ŞI îşi îngăduie luxul unui stat Cvasi- 


timorată, căci atît oamenii politici 
ă grijă pe aceea dea nu părea cumva “antisemiţi”. Grila 
teroristică a “corectitudinii politice” se opreşte suspect la hotarele Israelului, unde totul pare 
să se măsoare cu alte măsuri, validindu-se astfel, cu sau fără VOIE, tendențioasa diferenţiere 
tradițională între evrei (“poporul ales”) şi “gentili” (goim), aducătoare de atitea nenorociri 


de-a lungul istoriei, ca Şi acel imperialism “de ocultă” din cinicele şi contestatele Protocoale 
ale Inţelepților Sionului. 


teocratic, pe care comunitatea intern 
cit şi oamenii de presă au ca principal 


Ereii înşişi, îmbătaţi de forța planetară şi 
i de statutul de excepție pe care le-au dobîndit 
mai ales după cel de-al doilea război mondial, 
riscă, prin sfidătoarea lor lipsă de tact şi de 
măsură, să genereze reacții ostile pe termen 
lung, nu doar în radicalizata lume islamică, 
dar şi în mult mai rezonabila lume creştină, care 
S-ar putea să devină cu timpul neaşteptat de 
alergică la atâtea “vieluşe rOŞII, cum a început 
deja să devină la comerțul cu milioanele de 
morţi ai unei tragedii istorice — holocaust-ul 
Sau shoah-ul — cu care nepoții şi strănepoții 
“fasciştilor” de altădată nu mai resimt nici o 
legătură responsabilă, ca unii ce nici nu se 
născuseră pe vremea aceea! 

Iudaismul actual (ŞI mai ales sionismul, 
pe care unii l-au numit, chiar la el 
“iudeo-nazism'”) nu face decit să amintească 
tot mai pregnant, prin feluritele lui CXCese, 
de vechiul avertismebt cu tentă profetică: 
“Picirea ta prin tine, Israele" $ 


A. V, MARIAN 


acasă, 














PAG. 2 NR. 7/151 lulie 2003 


ACEȘTI EVREI 
VISĂTORI ȘI 
UTOPIILE LOR 
PĂGUBOASE 


Cu ocazia Târgului de Carte ““Bookarest 2003”, am 
asistat, cu totul întâmplător, la lansarea cărții d-lui Teşu 
Solomovici intitulate Securitatea şi evreii. Despre călăi şi 
despre victime. Auzind anunțul prin stație, titlul incitant al 
cărții m-a determinat să nu ratez “evenimentul”. Cum până 
la lansarea propriu- zisă mai rămăseseră câteva minute, 
m-am oprit la standul Editurii Teşu (editura autorului), unde 
era expusă cartea, pentru a o răsfoi şi a-mi face despre ea o 
idee mai precisă. Chiar şi în cele numai câteva minute pe care 
le-am avut la dispoziţie, nu mi-a fost greu să-mi dau seama 
că această cartea fost “scrisă” mai mult din rațiuni negustoreşti 
decât ştiinţifice. ŞI nu-i vorba numai de preţ, care este destul 
de pipărat (250000 lei), ci şi de felul cum este alcătuită, 
precum Și de titlu, care a fost “preferat”, deşi cartea nu se 
referă doar la raporturile dintre evrei și sistemul represiv 
comunist, ci pune în discuţie o problemă mult mai 
cuprinzătoare: rolul evreilor în acțiunea de bolşevizare a 
României, rol pe care se străduieşte să-l minimalizeze sau 
chiar să îl nege cu desăvârşire. | 

Nu este vorba de o lucrare originală, ci de o simplă 
culegere de texte, pe ici pe colo comentate. Din cele peste 500 
de pagini, doar câteva zeci pot fi atribuite autorului (incluzând 


în ele și... Introducerea şi Epilogul); restul reprezintă 
reproduceri masive din; literatura şi memorialistica de 


închisoare, din unele lucrări de istorie, din eseuri politice, 
precum şi câteva documente din arhivele Securităţii (texte în 
care este vorba de evrei, sau şi de evrei). De exemplu din Ion 
[oanid, (Închisoarea noastrăcea de toatezilele)suntreproduse 
compact, fără nici un comentariu, douăzeci de pagini; zeci de 
pagini sunt reproduse din Petre Pandrea (Memoriile 
mandarinului valah şi Crugul mandarinului), N. Stembhardt 
(Jurnalul fericirii), Paul Goma (Gherla) etc. etc. Sunt 
reproduse, de asemenea, o autobiografie şi o biografie mai 
amplă a lui Boris Grunberg alias Alexandru Nicolschi, file 
din dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan (Saul Brucker), 
zeci de pagini din memoriile unor securişti evrei care au 
lucrat în Serviciile de Informaţii Externe, precum şi câteva 
documente dinarhivele Securităţii (declaraţii, procese verbale 

de anchetă, note informative etc.). 
După cum spuneam, principala strădanie a d-lui 


Teşu Solomovici este aceea de a minimaliza rolul evreilor | 


în acțiunea de comunizare a României şi de a justifica 
“năvala evreiască” în rândurile Partidului Comunist: /eșiți 
din beciuri, din lagăre şi din frică, mulţi evrei s-au 
înregimentat cu o credinţă sinceră sub faldurile Steagului 
Roşu. Sau: Revoluţia comunistăşi idealurile ei au fost pentru 
mulți oameni de stânga, români şi evrei deopotrivă, curate 
şi sfinte... Istoria îi poate chema la judecată pe toți aceşti 
comunişti premergători, dar lao asemenea judecatăapărarea 
va invoca cu certitudine clauza inocenţei. Cum pot fi 
condamnați fanaticii evrei ai cauzei, cândaproape toţi marii 
creatori ai spiritualităţii româneşti au abjurat de la tot ce 
înseamnă democrațe, că să participe la festinul comunist?! 

Până și pe Ana Pauker încearcă să o reabiliteze și 
să o absolve de anumite păcate, susținând că a fost o victimă 
a “românilor neaoși” Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraș: O 
mitologie falsă îi conferă Anei Pauker rolul de “naşă” a 
comunismului şi a poliției secrete comuniste din România. 
Că inceputurile dezordinei şi ale nedreptăţilor din anii de 
tranziție 1944-1947 au fost patronate de Ana şi comuniştii 
evrei. De aproape șase decenii acest neadevăr se Jace 
continuu auzit în soclelalea românească... Şi ca să 
dovedească, vezi Doamne, că această “mitologie” este falsă, 
autorul aduce câteva argumente de-a dreptul puerile, 
susținând, printre altele, că /a /ichidarea mareșalului 
Antonescu [deci la înfăptuirea actului de la 23 august și la 


PUNCTE CAADINALE 


“Ştiri cine au fostprimii nemulțumiți 
de politeism? Jidanii. Și au inventat 
iudaismul. Şi cine au fost primii 
nemulțumiți de iudaism? Jidanii. Şi 
(ui inventat creştinismul. Şi cine au 
fostprimii nemulţumiţi de creştinism? 
Jidanii, Şi au inventat marxismul, Și 
Cine au fost primii nemulțumiri de 
MUrxiSm? Jidanii. Și acum aşteptăm 


să vedem ce mai inventează... ” 
(Petre Tutea) 


urmările lui imediate-—n. n.] nu aparticipat nici un evreu, Ana 
Pauker şi grupul ilegaliştilor “moscoviți” găsindu-se încă 
“undeva ” departe, în Uniunea Sovietică. Această acțiune a 
fost manipulată din închisoare, de Dej, prin intermediul lui 
Bodnăraş (ca şi cum actul de la 23 august ar fi fost o afacere 
stnct comunistă!). De asemenea, nici în conspirația de 
lichidare a guvernului Rădescu nu au participat liderii 
comunişti evrei; şeful complotiştilor, rusul Vâşinski, din 
motive tactice nu a pus-o pe Ana Pauker în fruntea noului 
guvern “democrat”, ci pe românul Petru Groza... Şi în 
continuare: Din acest “guvern al ruşinii ”, nici un evreu nu 
făcea parte. 

În concepția d-lui Solomovici, el însuşi fost comunist 
şi beneficiar al regimului comunist (a lucrat timp de 11 ani în 
presa comunistă din România, semnând sub numele de Teşu 
Milcoveanu), majoritatea comuniştilor evrei au fost oameni 
debine, care au visat frumos, dar care au fost trădaţi în iluziile 
lor, în timp ce ştabii comunişti neaoş români au fost cei cu 
adevărat josnici şi demni de dispreț: Gheorghiu-Dej i-a 
învățat pe agenţii săi să ducă o luptă aprigă împotriva celor 
bănuiţi că ar puteasă-lconcureze la şefia Partidului. “Teroarea 
roşie” a început în România prin omorârea unui comunist 
român, Ștefan Foriş, secretarul general al Partidului Comunist 
Român, la ordinul unui alt comunist român, Gheorghiu-Dej, 
care își dorea funcţia pentru el însuşi. Doi alți comunişti 
români, Emil Bodnăraş şi Gheorghe Pintilie (Pantiuşa 
Bodnarenko nu era nici într-un caz român — n. n.], l-au răpit 
pe Foriş, ultimul i-a dat cu ranga în cap, iar un alt comunist 
român, Teohari Georgescu [de fapt, după numele lui adevărat, 
Burăh Tescovici —n. n.], a acoperit crima. Ei, cei mai josnici 
şi cei mai vrednici de dispreţ servitori ai lui Dej, nu aveau cum 
să se comporte altfel decăt le era stăpânul. 

Să nu se creadă cumva că iau aici apărarea cuiva sau 
că vreau să reabilitez pe Gheorghiu-Dej şi pe alții de teapa lui: 
acesta şi cei care l-au slujit cu credință, români sau evrei, rămân 
ceea ce au fost — personaje malefice, călăi ai propriului popor, 
ucigași de oameni şi de suflete. Evaluarea discriminatorie la 
care se dedă d-l Solomovici mi se pare însă nu doar cusută cu 
aţă albă, ci pur şi simplu indecentă. De altfel, nici dumnealui 
nu-i consideră pe toți comuniștii evrei inocenți şi fără de 
prihană, admițând că printre ei au fost nu numai victime, ci şi 
călăi. Printre aceştia din urmă enumeră și o seamă de securiști 
notorii: Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru, Ştrul Mauriciu, 
Ludovic Weiss, Tudor Sepeanu și alți câțiva. D-l Teşu 
Solomovici nu-și poate învinge însă subiectivismul, unora 
dintre aceştia străduindu-se să le găsească alibiuri. De exemplu, 
despre Ludovic Weiss, după ce enumeră blestemăţiile pe care 
le-a comis (În august 1949, în calitate de şef al Securităţii din 
Satu Mare, a împuşcat cu mâna lui patru țărani din comuna 
Odorhei, ... a torturat copii etc.), spune următoarele: Ludovic 
Weiss a fost şi el unul din acei tineri evrei pe care fascismul 
german, maghiar şi românesc i-au împins, după 23 august 
1944, spre comunism. Ludovic Weiss nu a fost un oportunist, 
devenise comunis din convingere. Oconvingere curată, fie ea 
chiar comunistă, e vrednică de stimă... Weiss a torturat, a 
smuls mărturii mincinoase şi a împuşcat, nu pentru că era 
evreu, rău și fanatic, ci a fost rău şi fanatic pentru că aşa i-au 
cerul-o şefii şi ideologia în care credea, ideologia “urii de 
clasă”. Curioasă optică, în orice caz: după ce unora le 
veştejești crimele, pe ale altora le justifici aproape cu patetism! 


Recenzii incanade 


al 


ri să da ă “i a a ai i. 
3 Pr To e AA 
N N . -i “ _ 
- ip. - 
E Ay | _] L_] | 
Ei L- 
» & y C .S 
P y - U so 9mM9 | | . 4 
i e dn | - Șba »-e 
d bip, 


abat ae A n lat în ZA 


Li SP >> 4 


| 
| 
| 
| 
| 
| 


despre călăi 
și despre. victime 


Colecţia Bibiloteca ZIUA 





Într-adevăr, Ludovic Weiss a comis blestemăţiile pe care le- 
a comis nu pentru că era evreu, ci pentu că era o bestie și un 
fanatic. Nu poţi face o crimă numai că îţi cere cineva să o faci. 
Trebuie să ai şi plămadă de cnminal. După cum nu poți adera 
efectiv la o ideologie care te îndeamnă deschis la ură şi la 
crimă, dacă nu ai predispoziţie spre ură şi spre crimă. 

Dar nu aceasta este miza cărții. Forțând demonstrația 
că “în sferele înalte ale Olimpului comunist” se cultiva un 
“antisemitism discret” şi că printre evrei nu au fost numai 
călăi, ci şi victime (lucru perfect adevărat, pentru că şi unii 


dintre minoritarii evrei au fosthărțuiți şi arestaţi de Securitate), 


d-l Teşu Solomovici vrea să dovedească, de fapt, prin 
deducție abruptă, că nu evreii au jucat rolul determinant în 
instaurarea regimului comunist în România. 

Aici se impune însă o precizare, pentru că d-l 
Solomovici cam încurcă borcanele. În această perioadă, nici 
chiar evreii nu mai acționau în modunitar. În timpul celui de- 
al doilea război mondial, şi imediat după, s-a accentuat 
fractura produsă în unitatea lor de acțiune încă din timpul 
primului război mondial. Acum, în perioada de instaurare şi 
consolidare a regimurilor comuniste în Europa de Est, “nu se 
mai poate vorbi generalizator despre evrei ca o unitate de 
acțiune, fiind practic divizați între mozaisrm, *sionism Şi 
bolşevism ”. Primii rămân atașați tradiției rabinice, sioniştii 
luptă pentru crearea statului evreu şi pentru emigrarea în 
Palestina, iar bolșevicii, detașamentul totuşi cel mai numeros, 
luptă pentru comunizarea (citeşte: deznaționalizarea şi 
descreştinarea) țărilor din regiune. Sigur, au căzut şi unii 
dintre evrei victime ale sistemului represiv comunist, însă 
foarte puţini dintre aceştia proveneau din rândurile celor care 
“dăduseră năvală” în partid, majoritatea constituind-o ceilalți, 
în special sioniştii. 

Dar faptul că tăvălugul sistemului de represiune 
comunist a strivit și pe unii dintre evrei nu poate fi un 
argument în Susținerea tezei că nu ei (evreii) au constituit 
principalul agent patogen care a răspândit în lume molima 
comunistă. Sintagma de “iudeo-comunism” nua fostinventată 
de români. Ea a avut (şi mai are încă) circulație universală. 
Faptul că majoritatea teoreticienilor de bază ai comunismului, 
în frunte cu Karl Marx (Kissel Mordekay), au fost evrei nu 
mai poate fi tăgăduit de nimeni, după cum nimeni nu mai 
poate tăgădui că majoritatea oamenilor politici care au 
transpus teoria comunistă în instituţii de guvernare au fost, 
de asemenea, evrei, nu doar la noi, ci mai peste tot, începând 
cu primul guvern bolșevic din Rusia. Acesta este şi unul 
dintre motivele tacite pentru care s-a evitat — Şi continuă să 
se evite pretutindeni un adevărat “proces al comunismului”, 
larcartea d-lui Solomovici este mai degrabă psihanalizabilă, 
prin strădania acestei dezincriminări obsesive, ce ascunde un 


complex de culpabilitate niciodată asumată, devenit mereu 
mai obositor pentru toată lumea... 


Demostene ANDRONESCU 


Di) CNI e Oa need 


Ei 

Hi 
E) 

l 





 — 


PUNCTE CARDINALE 


lulie 2003 NR. 7/151 PAG. 3 





PARASTASUL REFORMEI 


l oamna se numără bobocii 


Din raportul care va fi emis de Comisia Europeană 
în luna noiembrie a acestui an, vom afla dacă România 
se va număra printre țările invitate să adere la U.E. în 
2007, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o asemenea 
situaţie... 

În raportul de anul trecut, Comisia Europeană a 
arătat negru pe alb că țara noastră este singura dintre 
statele candidate care nu are o economie de piaţă 
funcțională. În luna aprilie a. c., vocile autorizate ale 
Uniunii Europene şi ale Statelor Unite (Jonathan 
Scheele, şeful misiunii U.E. în România; Giinther 
Verheugen, comisarul pentru extinderea U.E.; Michael 
Guest, ambasadorul S.U.A. la Bucureşti; Obie Moore, 
preşedintele Camerei de Comerţ Americane din 
România) au avertizat oficial, la scenă deschisă, insti- 
tuțiile internaţionale, guvernanţii P.S.D. şi electoratul 
român asupra “înaltei corupții” din România, care 
blochează demararea reformei liberale. În cele şase 
luni rămase din aprilie (când Vestul a dat acest 
ultimatum guvernării P.S.D.)până la termenul scadent 
din noiembrie (când U.E. va da “verdictul” economiei 
româneşti), guvernului Năstase îi rămâne de făcut 
ceea ce, de fapt, nu s-a încumetat să facă nici un 
guvern din decembrie 1989 până în prezent: reformă! 

În această privință, gureşii noştri guvernanți vor 
raporta cu surle şi tobe “realizărili” programului 
PSALI (care prevede privatizarea a 57 de mari 
întreprinderi de stat, reprezentând nucleul dur al 
economiei), dar nu vor putea justifica în faţa Băncii 


Mondiale (care ne-a acordat 300 de milioane de dolari 


pentru. întărirea, prin acest program, a sectorului 


privat) absența banilor la buget în urma acestor 


“privatizări”. Cu excepţia combinatelor Sidex Galaţi 
şi Alro Slatina, majoritatea întreprinderilor de stat au 


"fost““cumpărate” pe veresie, cu capital autohton, prin 


“Juxarea” investitorilor străini, de către S.R.L.-uri şi 
S.A.-uri necunoscute pe piața mondială, dar 
binecunoscute în interior, ca alcătuind clientela P.S.D. 
Ca să nu mai pomenim de “privatizările” prin P.A.S.- 
uri (asociaţii de salariaţi), constând, de fapt, în trecerea 
societăţii din proprietatea statului în proprietatea 
respectivei conduceri, care nu are nici un interes, în 
acest caz, să rentabilizeze activitatea întreprinderii 
din subordine, în vederea creşterii prețului ei de 
vânzare... În consecință, la buget au fost colectate 
reeșalonările, facilitățile şi scutirile... 

Găurile negre (marile întreprinderi de stat 
neprivatizate, producătoare de pierderi) au fost menţi- 
nute nu atât din pricina absenței investitorilor, cât mai 
ales pentru că aceste conglomerate induştriale, 
nerentabile pentru stat, sunt însă foarte rentabile 
pentru S.R.L.-urile căpuşe care le parazitează /a intrare 
şi la ieşire (“săltând” astfel preţul, atât la furnizori, cât 
şi la desfacere) şi care împart profitul obținut cu 
structurile mafiote care le tolerează existența. 


“Eroi” au fost. “eroi” sunt încă... 


În esență, P.S.D. este expresia politică a unei 
mafii de sorginte K.G.B.-istă, a cărei singură 
“ideologie” este: “Furaţi pe rupte, dar nu uitaţi să 
cotizați la pârtid, ca să puteţi fura mai departe!”, şi al 
cărei singur obiectiv real (reprezentând totodată şi 
sensul tranziţiei) este trecerea avuţiei de stat în 
buzunarul mafiei de partid. În aceste condiţii, a face 


reformă ar însemna pentru P.S.D. să-şi taie craca de sub 
picioare; căci reforma — dacă va fi să înceapă vreodată 
în România — va trebui să demareze nu cu economia 
(rămasă, oricum, în paragină), ci cu justiția şi poliția. 
Activitatea acestora se derulează în prezent doar pentru 
a-i apăra pe hoţii cei mari — care blochează reformarea 
economiei, câtă vreme mai e ceva de furat — de oamenii 
cinstiți cărora, în aceste condiţii, li se aplică politica de 
genocid. Reformarea justiţiei şi a poliției (eliberarea 
lor de sub controlul mafiei) va conferi puterea necesară 
punerii în aplicare a celui mai vital, prioritar şi eficient 
imperativ al unei economii funcționale de piaţă: să nu 
furi! 

Dacă recenta remaniere guvernamentală ar fi avut 
drept obiectiv — în urma avertismentelor Vestului — 
relansarea reformei pe ultima sută de metri, “curăţenia” 
ar fi trebuit să înceapă chiar cu justiția şi poliția, din 
motivele arătate mai sus. Dar într-un stat mafiot, aceste 
ministere reprezintă principalele pârghii prin care hoţii 
îşi exercită dictatura asupra cetăţenilor oneşti, lipsiţi 
practic de orice drepturi, buni doar de “muls” prin 
supra-impozitări din ce în ce mai aberante şi abuzive 
(precum recenta taxă radio-tv percepută, sub amenin- 
țarea întreruperii furnizării curentului electric, chiar şi 
de la cei care nu deţin aparatură radio-tv!) şi nevoiţi să- 
şi caute dreptatea — dacă-i țin nervii şi buzunarul — 
tocmai la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 
(Despăgubirile pe care le suportă statul român în urma 
deciziei acestei instanțe ar trebui să fie achitate nu de la 
buget, pe spezele contribuabilului, ci chiar din buzunarul 
ministrului Justiţiei — principalul vinovat de această 
situaţie.) 

Aceasta este, desigur, singura rațiune de stat în 
funcţie pentru care Rodica Stănoiu, diriguitoarea 
Ministerului Justiţiei (la adresa căruia au fost formulate 
cele mai numeroase critici din partea organizațiilor 
internaţionale, ba chiar şi anumite nemulțumiri din 
partea premierului), şi loan Rus, ministrul de Interne 
(criticat — de ochii lumii? — şi de Ion Iliescu, şi de 
Adrian Năstase pentru ineficiența poliţiei), au 
supravieţuit remanierii. Ca răsplată pentru modul în 
care a condus ancheta în cazul vilelor cu epoleți, 
construite din bietele resurse bugetare ale milițienilor 
“săraci, dar cinstiţi”, loan Rus a fost investit chiar cu 
puteri suplimentare, păstorind şi Ministerul Adminis- 
trației Publice! 





În acelaşi fel a fost recompensată şi Hildegard 
Puwak; chiar dacă România e codaşă la încheierea 
capitolelor de negociere cu U.E., doamna ministru nu 
numai că rămâne în continuare (i)responsabilă de 
(dez)integrarea noastră europeană, dar preia şi jilțul 
Departamentului Mediului (poate pentru că, picată în 
transă, dovedeşte probabil, cui şi când trebuie, reale 
calități de mediu...). 

“Exterminatorul” Mihai Tănăsescu se menţine şi 
el la conducerea Ministerului Finanţelor, pentru că a 
dispus “văduvirea” Asigurărilor de Sănătate de vreo 
15.000 de miliarde lei — ceea ce a determinat-o pe 
Daniela Bartoş, fostul ministru al Sănătăţii (înlocuit 
de medicul personal al lui Ion Iliescu), să declanşeze 
“reforma” sui generis a sistemului sanitar: închiderea 
spitalelor, reducerea drastică a medicamentelor 
compensate şi gratuite, blocarea plăţilor datorate 
farmaciilor care au onorat respectivele reţete. 

Cât despre menţinerea lui Ilie Sârbu ca ministru al 
Agriculturii, aceasta probabil că se justifică nu doar 
prin “meritele” sale deosebite de a-i fi arendat colegului 
de partid Culiţă Tărâţă nici mai mult, nici mai puţin 
decât Insula Mare a Brăilei şi de a nu fi fost în stare să 
încaseze redevenţele datorate Agenţiei Domeniilor 
Statului, aflate în subordinea sa, cât mai ales veleităților 
sale iniţiale de... teolog. Cum s-ar zice, “omul potrivit 
la locul potrivit” pentru prohodul agriculturii şi 
parastasul reformei. În rest, Dumnezeu cu mila... 


Victoria Moscovei 


În numărul din ianuarie a. c., analizând conflictul 
dintre primul-ministru (iniţiatorul proiectului a/egeri- 
lor anticipate, în vederea relansării unui nou P.S.D., 
controlat numai de actualul său preşedinte Adrian 
Năstase, prin marginalizarea lui lon Iliescu în simpla 
postură de senator) şi preşedintele statului (inițiatorul 
proiectului-replică al remanierii guvernamentale), 
avertizam: “Chiar dacă Adrian Năstase va fi nevoit să 
renunțe la alegerile anticipate, lon Iliescu nu se va 
mulțumi doar cu această jumătate de victorie. El va 
încerca să forțeze mâna premierului în vederea unei 
remanieri care să încline centrul de greutate al 
guvernului spre Moscova. Dacă nu va reuşi prin 
presiunile de culise să impună o majoritate anti- 
reformistă, atunci nu va ezita să recurgă probabil — în 
locul minerilor- la neaşteptata complicitate a opoziţiei. 
Anul 2003 miroase a «mineriadă»— deocamdată parla- 
mentară”. 

Mineriada parlamentară a avut loc două luni mai 
târziu, prin inițierea şi redactarea de către PRM. 
(înrudit, prin radicalismul său anti-occidental, cu aripa 
conservatoare din P.S.D., susținătoarea lui lon Iliescu) 
amoțiunii de cenzură anti-corupție, susținute de P.N.L 
şi P.D.; demersul parlamentar împotriva guvernului 
Năstase s-a desfăşurat concomitent cu instigarea tot 
de către activişti P.R.M a muncitorilor braşoveni, 
ameninţaţi cu disponibilizările solicitate de F.M.I., la 
un “război social” scăpat pe moment de sub controlul 
liderilor sindicali, gata să se extindă şi la “redutele” 
siderurgice Reşiţa şi Hunedoara. 

Pe fondul acestei “evoluţii”, restructurarea guver- 
namentală — constând, pe de-o parte, în reducerea 
numărului de ministere şi, pe de altă parte, în promo- 
varea apropiaților Palatului Cotroceni în aproape 


(continuare în pag. 4) 
Traian Călin UBA 

















COMPANIE AMERICANĂ 
Al două vaci. Vinzi una şi o forţezi pe 
cealaltă să producă lapte cât patru. Eşti 
surprins când vaca moare. O clonezi şi o 
iei de la capăt. 


COMPANIE FRANCEZĂ 

Ai două vaci (de dreapta). Faci grevă 
pentru că doreşti să ai trei vaci (de 
stânga). 


COMPANIE JAPONEZĂ 

Ai două vaci. Le reproiectezi astfel încât 
să fie de zece ori mai mici decât o vacă 
obișnuită şi să producă de douăzeci de 
ori mai mult lapte. Apoi creezi imagini 
animate inteligente ale vacii, numite 
Cowkemon, şi le promo-vezi la scară 
globală. 


COMPANIE GERMANĂ 

Ai două vaci. Le reproiectezi astfel încât 
să trăiască o sută de ani, să mănânce o 
dată pe lună şi să se mulgă singure, din 
“imperativ categoric”. Dacă lâncezesc, 
le cânţi: Deurschland, Deutschland iiber 
alles... ră 
COMPANIE BRITANICĂ 

Ai două vaci. Amândouă sunt nebune. 


COMPANIE ITALIANĂ ȘI/SAU 
SPANIOLĂ 
Ai două vaci, dar nu ştii unde sunt. Pleci 


PAG. 4 NR. 7/151 lulie 2003 


CHE WIAL CIZ IM PIE ÎNIERINII 
CE POŢI FACE... CU DOUA VACE? 


PUNCTE CARDINALE 


CAPITALISM TRADIȚIONAL. Ai două vaci. Vinzi una (la licitaţie) şi cumperi un taur 
(din lumea a treia). Cireada se înmulțeşte, iar economia prosperă. Vinzi totul şi ieşi la 
pensie cu câştigul (pe care urmaşii îl reinvestesc în petrol) 





CAPITALISM CORPORATIST (TIP ENRON). Ai două vaci. Vinzi trei dintre ele 
companiei tale listate public, folosind scrisori de credit deschise la bancă de cumnatul tău, 
apoi execuți un schimb datorie/creanţă cu o ofertă generală asociată, astfel încât recapeți 
cele patru vaci, cu scutire de taxe pentru cinci. Drepturile asupra celor şase vaci sunt 
transferate — printr-un intermediar — către o companie din Insulele Cayman, deținută în 
secret de acționarul majoritar, care revinde companiei tale drepturile pentru toate cele 
şapte vaci. Conform raportului anual, compania deține opt vaci, cu opțiune pentru încă 
una. Vinzi O vacă pentru a cumpăra un preşedinte al S. U A., ceea ce te lasă cu nouă vaci. 
Nu se furnizează nici o foaie de bilanţ împreună cu comunicatul. Publicul înghite. 











COMPANIE RUSEASCĂ 

Ai două vaci. Le numeri şi afli că ai 5 
vaci. Le numeri din nou şi afli că ai 42 
de vaci. Le numeri din nou şi afli că ai 
12 vaci... Te opreşti din numărat vaci 
şi deschizi altă sticlă de vodcă. Te 
umflă plânsul, dar îţi aduci aminte că 
Moscova nu crede în lacrimi. 











COMPANIE INDIANĂ 
Ai două vaci. Te închini la ele. 








COMPANIE CHINEZEASCĂ 

Ai două vaci. Ai 300 de oameni care le 
mulg. Declari şomaj zero şi produc- 
tivitate bovină înaltă, apoi îl arestezi 
pe reporterul care a publicat cifrele. 









COMPANIE ROMÂNEASCĂ 
Ai6vacişi costuri câtpentru 10; mulgi 
doar 3, alergi bezmetic printre ele, te 
apucă dorul după vremurile bune, 
mai aduci personal pentru alte 5, intri 
în faliment, dai vina pe bou şi te rogi să 
moară şi vaca vecinului. 










COMPANIE ISRAELIANĂ 
Ai două vaci. Le mulgi bine, le scoţi 
certificat de supraviețuitoare de la 
Auschwitz și aștepți până când una 
va naşte un vițel de aur, iar cealaltă 
o viţică roşie. Pe urmă te ocupi de 















în pauza de prânz, înjurând fascismul. 





* Preluare creatoare, de tip neofolcloric. 


(urmare din pag. 3) 

jumătate din poziţiile deţinute de miniştrii actualului guvern — reprezintă o 
înfrângere a partidei “occidentalizante”, partizana alegerilor anticipate ca mijloc 
de debarasare de “conservatorii” din P.S.D., şi o victorie a partidei “moscovite”, 
partizana remanierii guvernamentale ca mijloc de înghețare a reformei. 


Preşedintele pupezelor zbarlite... 


Dublarea autorității premierului de către oamenii preşedintelui nu se opreşte 
însă la nivelul executivului. Aceeaşi structură bicefală a fost imprimată şi partidului 
de guvernământ, prin crearea unui al doilea post de conducere, de preşedinte 
executiv al P.S.D., în care — la 
concurenţă cu Adrian Năstase — a fost 
numit Octav Cozmâncă, pentru care 
“Ton Iliescu este cel mai important om 
politic al României” — ceea ce face din 
P.S.D. o formaţiune politică schizoidă, 
cu dublă comandă. Prin această 
manevră, P.S.D.„care de o bună bucată de vreme nu mai riscă nicio decizie politică 
sau guvernamentală care să contravină aşteptărilor electoratului său anti-reformist 
şi anti-occidental, intră efectiv în campania electorală încredințată lui Octav 
Cozmâncă — prototipul cadristului ceauşist din guvernul Dăscălescu al “epocii de 
aur”. Cu lon Iliescu înghesuit în corzi, marginalizat şi decăzut din drepturile sale 
de preşedinte P.S.D.„ aripa Năstase ar fi putut accelera ritmul privatizării, răspunzând 
astfel solicitărilor Occidentului, dar ar fi riscat să piardă alegerile (pentru că nici 
invitația de a adera la N.A.T.O. şi nici anularea vizelor Schengen n-au avut nici un 
efect imediat asupra românului amărăştean). Revenind însă la stânga (adică la 
discursuri, promisiuni şi măsuri populiste), cu Ion Iliescu relansat în lupta pentru 
putere în interiorul partidului şi al guvernului, P.S.D. închide ușa Occidentului, cu 
şanse sporite însă de a-şi duce de nas până la alegeri electoratul specific, căruia îi 





« continuare locul lui Ion Iliescu, preşedintele țării mizează pe sprijinul partidului 


PARASTASUL 
REFORMEI 








boi. 










va sugera mult mai intens de acum înainte că tot răul economiei nefuncţionale 
provine din necesitatea reformelor solicitate de Organismele Internaţionale şi de 
Uniunea Europeană, în timp ce, vorba aceea, “lumina vine de la Răsărit...”. 

În varianta oficială, rolul lui Cozmâncă, rotit de la şefia Adminiştraţiei Publice 
la cea a partidului de guvernământ, este acela de a pregăti campania electorală a 
P.S.D.; în realitate, însă, el pregăteşte revenirea lui Ion Iliescu la conducerea 
P.S.D. la sfârşitul mandatului său prezidenţial, în cazul în care Adrian Năstase va 
câştiga alegerile prezidenţiale. Dacă nu le va câştiga, “uzurpând” astfel în 









Noua Democraţie (ceea ce echivalează cu spargerea P.S.D.!), care îl are drept lider 
pe prietenul apropiat al lui Ion Iliescu, avocatul Marian Enache, “cel care, 
neînțelegându-se cu Adrian Năstase, a 
preferat să se refugieze pentru o vreme 
la A.P.R.” (cf. România liberă /17 
iunie). Preconizatul partid se bazează 
pe o finanţare grecească, prin interme- 
diul generalului Grilakis (fost membru 
de onoare al P.D.S.R. şi prieten al 
preşedintelui Iliescu), care “a condus serviciul secret elen pentru supravegherea 
țărilor europene, în special a spaţiului balcanic”, După cum informează cotidianul 
mai sus citat, “finanţarea grecească se va folosi cu precădere pentru înființarea 
unui serviciu special de informaţii”, urmând ca “actualul preşedinte să folosească 
informaţiile virate de Enache, mai ales dacă de la Cotroceni nu va reuşi să se retragă 
în fruntea P.S.D.”. 

În cazul în care nici această “variantă de avarie” nu se va dovedi salvatoare, 
[on Iliescu, care nu concepe propria sa existenţă decât ca preşedinte, a acceptat — 
ca să nu rămână cu buza umilată — preşedinţia (deocamdată onorifică) a Ligii 
Pupezelor Zbârlite de Fum, o asociaţie a copiilor care militează împotriva 
fumatului (cf. Ziua /19 iunie), ceea ce reprezintă totuşi o ieşire din scenă onorabilă, 
după o activitate militantă de o viaţă, pentru Cucuveaua zbârlită de la Cotroceni... 
















PUNCTE CARDINALE 





lulie 2003 NR. 7/151 PAG. 5 





AMAGIRI & DEZAMAGIRI 


(urmare din numărul trecut) 


A doua zi după condamnarea lui luliu Maniu şi decapitarea întregii opoziții politice care 
încerca să reziste procesului de sovietizare a țării, Regele Mihai şi Regina Mamă plecau la 
Londra, pentru a asista la căsătoria principesei Elisabeta cu prinţul Philip. Guvernul comunist 
condus de Petru Groza nu s-a opus acestei vizite, în speranța că regele va folosi acest prilej 
pentru a nu mai reveni în țară, rezolvând astfel unul dintre, ultimele obstacole în calea 
transformării României într-un stat comunist: monarhia. 

Imediat după sosirea, în capitala Marii Bntanii, suveranul a stabilit contacte cu 
personalitățile politice anglo-americane, pentru a le informa asupra a ceea ce se petrece în 
România aflată sub ocupație sovietică. Cele mai complete informaţii în legătură cu aceste 
contacte le avem din cuprinsul a două rapoarte pe care ambasadorul Statelor Unite la Londra, 
diplomatul de caneră Douglas, le-a trimis superiorului său de la Washington, subsecretarul 
de stat Lovett, descopente de Nicolae Baciu în arhivele americane şi reproduse atât în 
original, cât şi în traducere în lucrarea sa Agonia României. Cele două documente, pe care 
le reproducem mai jos sunt valoroase din două puncte de vedere. Primul: guvernul american 
avea posibilitatea să cunoască ce se petrece în spatele Cortinei de fier dintr-o sursă ale cărei 
informaţii nu puteau fi puse la îndoială. Cel de al doilea: românii au posibilitatea să afle că 
speranţele lor într-o intervenţie americană, care să-i scape din ghearele comunismului erau 
lpsite de orice temei. 

Primul din cele două documente este datat 22 noiembrie 1947 şi poartă mențiunea “Top 
secret”, deşi în mod cert Kremlinul a aflat de conținutul său înaintea Washingtonului, 
deoarece unul dintre “apostoli”, Guy Burgess, fugit şi el la Moscova în 1951, era asistent 

principal al lui Sir Hector McNeill, subsecretar de stat la Foreign A ffaires sub ministeniatul 
lui Emest Bevin. Dar iată conţinutul acestui document: 

“La cererea Regelui Mihai, l-am întâlnit ieri după amiază pe el şi pe Regina Mamă. Ei 
mi-au explicat situația din România după cum urmează: - 

a) Comuniştii au câştigat controlul asupra celor mai importante posturi din guvern. Toţi 
ceilalți, ce nu sunt pe față membri ai Partidului Comunist, sunt complet la discreția lor. 

b) Toţi prietenii lor şi profesorii independenţi de la universități au fost arestați. 

€) Dreptul său de a dizolva parlamentul sau de a schimba guvernul i-a fost luat. 

d) În cazul în care se va întoarce în România, lui i se va cere fie să semneze decretele 
comuniste cu care el nu e de acord, fie - ca alternativă - să abdice. Semnarea decretelor el nu 
o va face, abdicarea înseamnă moarte sau închisoare în fundul Siberiei. 

2. Eu i-am explicat că el, şi numai el singur, trebuie să decidă dacă se va reîntoarce în 
țară sau va rămâne în străinătate. Noi recunoaştem serviciile pe care el le-a adus şi avem 
îndoieli dacă în viitor el va mai putea aduce vreun serviciu util țănui sale. Noi nu-i cerem lui 





să decidă, fie de a-şi asuma responsabilităţile sale în țara sa, fie de a profita de această ocazie | 


casănusemai întoarcă. nun _iunigorn 3 Buz Sonlin 
3 El m-a întrebat dacă: ! 3442101: ic Foss bg nai SIMTI i 396 rr 
ln a) poate veni în Statele Unite şi. TI Bl Bra ui ata! 6 


_b) dacă în Statele Unite poate adresa o proclamație către poporul său, pe care consideră 
de datoria sa să o facă. În legătură cu acest punct, el se îndoieşte că britanicii îi vor permite 
să facă o asemenea declaraţie în Anglia. EI nu l-a văzut încă pe Bevin, dar îl va vedea luni. 

c) A sugerat că ar dori să-l vadă pe secretarul de Stat Marshall. ar e Ai 

4. Asupra punctelor 3 a), b) şi c) de mai sus eu i-am spus că le voi discuta cu secretarul 
Marshall, cu care nu le-am discutat până acum: 

5. Personal sunt de părere că, în cazul în care el va pleca în Statele Unite înainte de a face 
proclamația, plecarea sa va fi de notorietate publică şi deci orice proclamaţie ar face apoi din 
Statele Unite, ea va fi anihilată prin acţiunea luată de comuniști în România între timp. mod 
practic, deci, noi nu considerăm că e bine ca el să părăsească Anglia pentru Statele Unite şi 
acolo să facă proclamația ce are în gând. In plus, noi ne îndoim că în conjunctura actuală el 
trebuie să utilizeze Statele Unite ca pe centrul unei activități politice. În consecință, noi 
credem că, în cazul în care el decide să nu se mai întoarcă în România, să-şi facă proclamația 
publică printr-o conferință de presă sau prin alt mijloc, dar în Europa. 

Referitor la punctul 3 a) noi nu vedem nici un motiv ca, după ce va fi dat proclamația 

sa, să nu i se acorde o viză pentru a vizita Statele Unite. În ceea ce priveşte dorința sa de a 

vedea pe secretarul de Stat Marshall, prima mea reacţie este că ar fi bine ca elsă-l vadă numai 

după ce s-a decis să se întoarcă în ţara sa, ori să nu se mai întoarcă, şi după ce şi-a făcut 
lamaţia. 

pai: A să-l văd pe rege din nou, fie luni după-amiază, fie marți, după ce-l va vedea pe 

Am fost foarte impresionat de acest tânăr, de simţul său de răspundere şi de ataşamentul 
lui faţă de datorie: El are a decide asupra uneia din cele mai grele probleme. El este decis să 
facă ce este mai bine”. Semnat: DOUGLAS. 

Cea de-a doua întâlnire a ambasadorului american la Londra cu suveranul României nu 
aduce nimic nou. Nici pentru soarta României și nici pentru Regele Mihai. Raportul pe care 
diplomatul american îl trimite superiorului său de la Washington sublimază încă o dată, dacă 
mai era nevoie, ingratitudinea americanilor față de cel care, cu preţul sacrificăni propriului 
său popor, le-a ajutat Aliaților să termine războiul în Europa cu şase luni mai devreme. Un 
motiv care ne determină să reproducem şi textul acestui document: 

“În ziua de 25 noiembrie l-am văzut din nou pe regele României şi pe mama sa. Am 
repetat regelui declaraţiile mele anterioare, şi anume că ar fi nepractic să facă «proclamația» 
sa către poporul român din Statele Unite și că după toate probabihtățile, va lua măsuri în ceea 
ce, priveşte statutul său, şi în al doilea rând fiindcă guvernul Statelor Unite nu consideră 
înţelept ca teritoriul american să fie utilizat pentru o asemenea proclamaţie, I-am spus din nou 
că singurul loc de unde ar putea face proclamația ar i Europa. În legătură cu acest punct, regele 
a spus funcţionarului de la ambasadă că «a simţib» că guvernul britanic nu doreşte ca el să facă 
proclamația sa din Marea Britanic, deşi el nu a făcut o cerere directă pentru aceasta. El a 








Marginalii la relaţiile politice româno-americane (XII) 


remarcat că în conversaţia sa cu Bevin l-a găsit pe acesta unhelpful de nici un folos, că Bevin 
nu i-a dat nici un fel de sfat şi nu a făcut aproape nici un fel de comentariu la expunerea pe 
care regele i-a făcut-o ministrului de Externe. l-am spus lui Mihai că noi suntem conștienți 
ŞI apreciem serviciile aduse de el în ultimii 2-3 ani. l-am spus că noi credem că el nu va mai 
putea salva nimic reîntorcându-se în țară, din cauza controlului absolut al comuniştilor asupra 
României şi a faptului că în ultimele luni poziția sa a fost deteriorată și puterea sa redusă. I- 
am spus totuşi că noi nu putem să-i cerem să se întoarcă sau nu şi că trebuie să înțeleagă că 
el singur trebuie să ia hotărârea finală. Regele m-a întrebat de asemenea dacă, în cazul în care 
el se întoarce şi comuniştii acționează (take action) contra lui, putem să-l scoatem, și dacă 
poate găsi azil la legația americană. l-am răspuns că eu nu ştiu ce instrucțiuni au fost date 
legației americane din Bucureşti asupra acestei chestiuni, dar i-am subliniat poziţia geografică 
a României şi îndoiala mea că noi am putea face ceva în mod efectiv, ca să-l scoatem din 
România. Am aflat aseară că regele are de gând să părăsească azi Londra, în drum spre 
Lausanne, şi că s-a decis să se întoarcă în România în ziua de 2 decembne. Aceste lucrun mi 
le-a spus dl. Caranfil, care este unul dintre apropiații regelui. Tot el mi-a spus că regele este 
profund descurajat de primirea rece făcută de oficialitățile bntanice. Eu am simțit - date fiind 
încercănile față de noi- că, dacă el va decide să se întoarcă în România, va lăsa în seama noastră 
răspunderea întoarcerii sale, precum şi evenimentele negative ce i-ar putea urma. De aceea, 
după ce am discutat cu Bohlen [consilier la Departamentul de Stat —n.n.], m-am dus să-l văd 
din nou azi dimineaţă. l-am repetat o dată mai mult cât de mult apreciem serviciile ce el ne- 
a adus, îndoiala noastră că el mai poate continua a servi cu folos, dar că noi nu-i putem cere 
nici să nu se întoarcă, nici să rămână. [...] M-a întrebat dacă, în caz că împrejurănle o vor 


| Pai ——— | | 

JI ) = "d i 2 - N i tă A Y 

O - . it = ie | Ş A ; 

n j Regele VW i hai SI d 4. E to astă Ei 

» ID e de N Tre. “Trădare d uou > 43 

23 EA le d: ră are, de la 23 ugust 944 

i bn A | AD ui 

necesita, ar putea să vadă pe ministrul nostru la Berna. l-am răspuns că eu cred că aceasta se 
poate aranja”, Semnat: DOUGLAS. ... 


Textele celor două rapoarte ale ambasadorului american la Londra nu au nevoie de nici 
un comentariu. Ele exprimă fără echivoc hotărârea administrației Statelor Unite (conduse de 
democratul Harry Truman) şi a guvernului bntanic (condus de labunistul Richard Attlee) de 
a respecta atât litera cât şi spiritul înțelegerilor încheiate cu Uniunea Sovietică privind “zonele 
de influenţă” în. care fusese împărțită Europa. La aproape doi ani de la discursul ținut de 
Churchill, în prezența lui Truman, la Fulton (5 martie 1946), aliaţii nu au întreprins nici un 
pas hotărât pentru a pune capăt Cortinei de fier. Dimpotrivă, prin intermediul ambasadorului 
Douglas şi a ministrului de Externe britanic, Bevin, i s-a interzis categonc Regelui Mihai să 
pronunţe o “proclamaţie” cu privire la situația din România în capitalele celor două Man 
Puten care se voiau a fi considerate simboluri ale libertății popoarelor, democrației şi 
drepturilor omului, În acest context, să notăm un fapt de o importanţă capitală pentru viitorul 
României, Altfel ar fi sunat o “proclamaţie regală” făcută în stare de libertate la Londra sau 
Washington, prin care erau denunțate abuzunile comuniste prin încălcarea flagrantă a tuturor 
pnncipiilor, pe care, cel puţin formal, învingătorii din cel de-al doilea război mondial le 
declaraseră ca temelie a lumii postbelice, decât ruşinosul act de abdicare, semnat de Regele 
Mihai la Bucureşti, sub presiunea exercitată de guvernul comunist al lui Petru Groza. 

Dacă Londra şi Washingtonul i-au lăsat, chipurile, Regelui Mihai deplina libertate de 
decizie, dacă să se reîntoarcă în țară sau să rămână în Occident (cu condiția de a se abține de 
la orice act politic în cele două capitale), suveranul României a cerul și părerea lui Winston 
Churchill. “În capitala britanică — scrie istoricul Vlad Georgescu în Istoria românilor de la 


$ 3 2 a wa 


(continuare în pag. 3) 


Gabriel CONSTANTINESCU 








PAG. 6 NR. 7/151 lulie 2003 





AMAGIRI & DEZAMAGIRI 


americani și englezi să nu se mai întoarcă; doar Churchill a fost de părere că «oricare ar fi 
riscul, întoarce-te la datorie»”, În realitate, sfatul bătrânului reprezentant al “perfidului 
Albion” nu urmărea să creeze un “erou” în spațiul carpato-dunărean, ci doar să-l sacrifice pe 
nefericitul Mihai, la fel cum în octombrie 1944, la Moscova, sacrificase, în înțelegere 
murdară cu Stalin, întreaga națiune română. Știind bine ce se va întâmpla cu Regele României 
la reîntoarcerea în țară, cinicul politician englez a profitat de prilejul ce i se oferea pentru a 
adăuga o piesă în plus la vendicitatea conceptului de “Cortină de fier”, pe care-l pusese în 
circulație, nu atât din îngrijorare pentru soarta popoarelor din această parte a lumii, cât pentru 
a proteja Imperiul britanic aflat în pragul dezagregării. 

Dar să urmărim desfășurarea cronologică a evenimentelor. La scurt timp după plecarea 
Regelui şi Reginei Mamă la Londra, au început preparativele pentru abolirea monarhiei. La 
6 noiembrie 1947, printr-un vot de neîncredere adoptat de Adunarea Deputaţilor, miniştrii 
din gruparea Tătărescu (Afaceri Externe, Finanţe, Lucrări Publice şi Culte) au fost siliți să 
demisioneze. În locul lor au fost numiți comunişti “pur-sânge”, fie declarați ca atare, fie 
infiltrați în celelalte partide din BPD. Astfel, Ana Pauker a devenit ministru al Afacerilor 
Exteme, Vasile Luca, ministru al Finanţelor, Theodor Iordăchescu, ministru al Lucrărilor 
Publice, iar Stanciu Stoian, ministru al Cultelor. În ziua de2 1 decembrie 1947, Regele Mihai 
I şi Regina Mamă Elena au revenit în țară. Două zile mai târziu, Emil Bodnăraș, de fapt 
ministrul Apărării Naţionale, a efectuat o nouă epurare a cadrelor militare, înlocuind pe ofiţe- 
rii considerați nesiguri cu elemente devotate Partidului Comunist. Totodată aduce în capitală 
Divizia “Tudor Vladimirescu”, al cărei corp ofițeresc fusese format şi îndoctrinat în URSS. 

“La nouă zile după revenirea Regelui — scrie Ghiţă Ionescu în Comunismul în România, 
folosind ca sursă principală de informare cartea lui A. Gould, Crown against Sickle (Coroana 
impotriva secerii) — Groza şi Gheorghiu-Dej i-au cerut monarhului să se întoarcă de la 
locuința sa din Sinaia la Bucureşti, pentru unele chestiuni urgente. Regele a sosit în capitală 
la 30 decembrie şi i-a primit pe cei doi în audienţă, în prezența Reginei Mame. Ei i-au cerut 
să abdice; Groza, cu obişnuita lui vulgaritate, i-a înfățişat acest lucru ca pe o afacere 
convenabilă, pe care el, un intermediar onest, o înlesnea. Dej a evocat cu fanatism viitorul 
poporului român şi a mai mărturisit că Regele avea o «influenţă tulburătoare» şi că atâta vreme 
"cât va rămâne în România «vor fi întotdeauna necazuri». Dej a reamintit dovezi din procesul 
Maniu, care puteau fi utilizate ca să se creeze impresia că Regele complota cu americanii şi 
englezi. Ambii i-au prezentat un document de abdicare gata pregătit, pe care Regele urma 
să-l semneze pe loc. Când el a refuzat, cei doi i-au dat o jumătate de oră să reflecteze. Între 
timp, Regele a aflat că telefoanele palatului fuseseră tăiate și că palatul însuşi fusese 

' înconjurat de trupe loiale comuniştilor. Când s-a întors în sala de audienţe, Regele a refuzat 
din nou să semneze. Groza i-a spus atunci că guvernul va acționa. «Va curge sânge, va fi 
probabil război civil, însă responsabilitatea vă va reveni». În cele din urmă, Regele a semnat. 
În aceeași zi guvernul a anunțat crearea Republicii Populare Române şi a trecut la pregătirea 
unei noi constituţii [...]. Astfel lua sfârşit Regatul României, ai cărui 70 de ani de existență 
coinciseseră cu perioada deplinei suveranități a țării”. 

O bună parte din istorici, prezentând actul abdicării Regelui Mihai, pun accentul pe 
împrejurările în care s-a produs semnarea documentului, subliniind cu insistență faptul că 
suveranul României a fost silit moral şi fizic să semneze renunțarea la tronul României. Mai 
important însă, pentru viitorul țării, decât cadrul şi condiţiile în care a avut loc abdicarea, este 
conținutul documentului prin care era abolită monarhia. De aceea îl vom reproduce în 
întregime: 

MIHAI l-iu 

Prin graţia lui Dumnezeu şi voința naţională 

La toţi defaţă şi viitori, sănătate! 

În viaţa Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, 
economice şi sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat. 

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiilor stabilite de Pactul fundamental 
— Constituţia Țării — ele cerând o grabnică şi fundamentală schimbare. 

În faţa acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai Ţării, 
conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde 
actualelor condițiuni ale vieţii noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea 
dezvoltării României. | 

ABDIC 

pentru mine şi pentru urmaşii mei la Tron, renunțând pentru mine şi pentru ei la toate 
prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. | 

Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat. 

MIHAI R | 

Dat la Bucureşti, astăzi 30 Decembrie 1947. 

“Din timpurile cele mai vechi — scrie Mihail Sturdza, fost Ministrual Afacerilor Externe, 
în cartea sa România şi sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută — Istoria ne-a adus la 
cunoștință povestea multor împărați şi regi plecaţi de bună voie, alungați de pe tron, sau uciși 
pe treptele lui. La cunoștința noastră, în nici un caz Suveranul nua afirmat că regimul monar- 
hic ureprezenta o piedică serioasă în calea dezvoltării țării sale». La urma urmei, dreptul de 
a hotărî în această privință este al poporului însuși; mai ales când mâinile în care este lăsat 
sunt cele ale celor mai crunţi tirani. Bunul şi credinciosul popor român, care iertase fiului toate 
păcatele tatălui, arătase o dată mai mult care erau sentimentele sale față de moștenitorul lui 
Carol 1 şi al Regelui Ferdinand când cu răscoala din ziua Sfântului Mihai [8 noiembrie 1945 
= n.n.], care umpluse străzile Bucureștiului cu morţi și răniţi. Ce I-a putut hotărî pe Regele 
Mihai să iscălească un asemenea text? L-a iscălit el sub presiunea unor amenințări, sau sub 
cea a unor făgăduieli de caracter financiar, după cum s-a afirmat cu insistență? Faptul era că 
Regele care dădea această nemaipomenită dovadă de slăbiciune era cel care întinsese capcana 
în care armata română trebuia să cadă, cel care predase dușmanului pe Mareșalul Antonescu, 
comandantul suprem al acestei armate, cel care acceptase fără un gest de protestare azvârlirea 
lui Maniu și a lui Dinu Brătianu în închisorile unde trebuiau să moară”. 


Tit) 





PUNCTE CARDINALE 


Nu mai puțin aspru în judecarea actului de abdicare, este jurnalistul şi omul de mare 
cultură Pamfil Șeicaru. Ca și diplomatul de carieră Mihail Sturdza, Pamfil Șeicaru avea 
deplină îndreptățire morală să condamne atât actul de abdicare, cât mai ales pe semnatarul 
lui. Un document care nu-l angaja pe fostul suveran doar ca persoană, ci, pnn forma în care 
a fostredactat de juriştii comunişti, anula toate înfăptuirile României moderne, transformând 
“Regatul României din Stat național unitar şi indivizibil”, aşa cum definea Țara primul 
articol al Constituţiei României Mari din 1923, într-o anexă a Uniunii Sovietice. 

“Nu este numai un act de abdicare a unei persoane, cuprinzând şi pe urmașii lui la tron 
- scrie Pamfil Şeicaru în Kar! Marx, însemnări despre români —, ci declaraţia că monarhia 
este perimată ca instituție, «ea reprezentândo piedică serioasă în calea dezvoltăni României». 
Cred că este unica formulare în acest sens a unei abdicări, în istoria instituţiei monarhice. 
Bineînţeles, abdicarea a fost târguită, şi compensaţia plătită la diverse scadenţe. Să trecem 
peste aspectul dezonorant al comercializării unui act solemn, de o importanță istonică; mă 
limitez să pun întrebarea logică: ce mai reprezintă în exil cel care a abdicat la 30 decembnie 
1947? Un renegat al monarhiei, ca instituție pe care o declara «piedică serioasă în calea 
dezvoltării României», şi avea dreptate. Autor al loviturii de stat din 23 august 1944, spre 
a duce țara la o capitulare fără condiții, de pe urma căreia 175.000 de ostași români au fost 
duşi ca prizonieri în Siberia, nimeni neștiind câți au revenit în țară, câți au murit şi câți mai 
lucrează ca ocnași în minele din Siberia. In plus, colaborator activ al Rusiei sovietice de la 
23 august 1944 până la 30 decembrie 1947. Care din aceste titluri sunt invocate spre a fi 
declarat «factor constituționab>?”. 

Evitând să se aplece asupra conținutului actului de abdicare, Vlad Georgescu, în /sroria 
românilor, trece fugitiv peste acest moment de răscruce pentru țară și viitorul poporului 
român, încheindu-și relatarea cu câteva consideraţii asupra personalității fostului monarh: 
“Era fără îndoială un sfârşit nemeritat de domnie; regele Mihai fusese un rege bun, precum 
bunicul său Ferdinand. Modest şi democrat, cu simțul datonei față de țară [sic!], un simţ care 
lipsise tatălui său, ar fi putut ajunge un rege mare, asemenea lui Carol I”. Și ca să-i explice 
eşecurile, îl parafrazează pe cronicar — Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri!” 
— şi îşi încheie caracterizarea cu cuvintele: “A avut însă parte de vremuri tulburi, pe care nici 
un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrâun”. 

La fel de succint, dar mult mai circumspect este Florin Constantiniu în O istorie sinceră 
a poporului român. Neavând probabil suficiente elemente pentru a-și da seama cum va 
evolua problema monarhiei în perioada postdecembristă în sistemul de relații internaționale 
creat după dispariția Uniunii Sovietice, menționează abolirea monarhiei ca un fapt, fără 
semnificație deosebită,” în contextul procesului complex de sovietizare a României”. 
Abolirea monarhiei — scrie istoricul sincer — la 30 decembrie 1947, prin abdicarea forțată a 
regelui Mihai, arată că inițiativa în această privință a aparținut Moscovei”. 

Trecerea timpului elimină evenimentele nesemnificative din filele cărților de istorie, 
reţinând doar faptele esenţiale. Nu elimină însă niciodată semnificaţiile morale care însoțesc 
aceste fapte. De la semnarea actului de abdicare al fostului rege al României s-a scurs mai 
bine de o jumătate de veac. O jumătate de veac de crime şi nelegiuiri săvârşite de comuniști, 
răstimp în care şi viii, şi morţii au fost deposedați de toată agoniseala, fie dobândită prin 
muncă cinstită, fie moştenită înainte de înstăpânirea comuniştilor asupra țăni. Un prim act 
solemn, care ar fi trebuit să dovedească atât românilor cât şi lumii întregi că era comunistă 
a luat sfârşit, trebuia să fie aplicarea până la ultima consecinţă a principiului Restitutio in 
integrum. Nu s-a întâmplat însă așa. Deși după decembrie '89 s-au emis legi care prevedeau 
restituirea proprietăților “naționalizate”, atât cei care le-au conceput, dar mai ales cei chemaţi 
să le aplice, fac parte din categoria acelor ipochimene comuniste câre, înainte de a se travesti 
în“democraţi”, credeau nestrămutat în următorul verset din Manifestul Partidului Comunist, 
Biblia adepților lui Marx: “Comuniştii potrezuma teoria lor într-o formulă unică: desființarea 
proprietății private”. 

Aşa se explică de ce, la mai bine de 13 ani 
de laașa-zisa “Revoluție”, restituirea proprietăților 
jefuite de comunişti este departe de a fi înfăptuită. 
Românii bântuie bezmetic prinsălile tribunalelor, 
izbindu-se la fiecare pas de tot soiul de şicane 
create intenționat, pentru ca repunerea în drepturi 
să fie cât mai mult amânată. În schimb, comuniștii 
de ieri, deveniți azi democrați înfocaţi, nu numai 
că şi-au redobândit tot ce au avut înainte de 
instaurarea regimului comunist, dar continuă să 
beneficieze, cu sprijinul unei puteri judecătoreşti 
total aservite puterii politice, de proprietăți şi 
bunuri care nu le-au aparținut niciodată. 

In acest climat de haos moral, Ion Iliescu, 
demn urmaş al lui Groza şi Dej, pentru a 
compromite, pentru vecie, ideea monarhică în 
România, ratificând pentru a doua oară actul de 
abdicare de la 30 decembrie 1947, i-a întins 
fostului monarh o capcană, în care acesta a căzut 
prea ușor. Mimând datona creștinească de “pace 
şi bună învoire între oameni”, vicleanul comunist i-a oferit fostului rege nu numai prietenia 
sa și statutul cuvenit foștilor șefi de stat, ci şi o sene de bunuri materiale: Palatul Elisabeta, 
Castelul de la Săvârșin şi chiar perspectiva de a obține Castelul Peleş. Cu o uşurinţă 
regretabilă, Regele Mihai a uitat că, în calitatea sa de Rege al Românilor, nu-i era îngăduit 
să primească favoruri și daruri de la comunişti înainte ca ultimul răzeș și ultimul moşnean 
să-şi fi redobândit moșia. O acceptare pripită, care ne face să ne întrebăm dacă nu cumva 
bănuiala lui Mihail Sturdza cu privire la existenţa “unor făgăduieli cu caracter financiar”, 
care ar fi precedat semnarea abdicării, sau afirmaţia brutală a lui Pamfil Șeicaru că “abdicarea 
a fost târguită”, au un sâmbure de adevăr. 


i Be „e . Ra 

— e ai Si în 

. mpi PP ai Xa 3 pa” DU 
- - - 


Sai | s a 


îm 





(va urma) 
















A ke [i 
Şi i 


Le rep ȘI 3 AN E) e gs" > | Ip Le 
rEBRAĂ PROSTITUTIEI 

Aflăm cu îngrijorare că în Parlamentul României urmează să 
reintre în dezbateri (după ce fusese abandonat în vara trecută) proiectul 
de lege privitor la dezincriminarea şi instituționalizarea prostituţiei, 
intenționându-se ca, din rațiuni pur negustoreşti (câteva miliarde în plus 
la bugetul anual), noua lege să fie votată în regim de urgență şi să intre 
în vigoare chiar din toamna acestui an. 

In primăvara trecută s-a discutat mult pe această temă, nu doar la 
nivel parlamentar, Ci şi în mass media, precum şi în cercurile oficiale ale 
Bisericii Ortodoxe Române, al cărei Sfânt Sinoda denunţat cu fermitate 
caracterul anticreştin şi profund imoral al proiectului, punându-se în 
evidenţă şi inconsistența lui ştiinţifică, aspru amendată din cel puţin trei 
perspective: medicală, juridică şi sociologică”. 

Insistenţa obsesivă cu care actuala Putere şi-a propus promulgarea 
acestei legi, împotriva tuturor protestelor Bisericii şi tuturor contra- 
argumentelor punctuale ale societăţii civile, vădeşte o dată mai mult 
mizeria ei morală şi intelectuală, moştenită în mare măsură din 

laboratoarele ideologice ale comunismului materialist şi ateu, în care s- 
au format majoritatea parlamentarilor şi guvernanților actuali (cazul 
tipic fiind cel al secretarului de stat lon Antonescu, surprins de reporteri 
cu târfele pe genunchi, la lansarea — girată oficial! — a scabroasei şi 
perversei reviste Hustler, astăzi expusă ostentativ pe toate tarabele). 
Noua încadrare juridică a homosexualității (ce-i drept, sub putemice 
presiuni externe) a fost urmată, în ultimii ani, de cele mai diabolice 
proiecte (fără ca în aceste cazuri să mai poată fi invocate presiunile din 
afară!): proiectul “Dracula Park”, proiectul de lege privitor la prostituție 
sau proiectul de lege privitor la concubinaj — toate atentând concertat la 
integritatea morală şi biologică a poporului român, în răspărul întregii 
noastre tradiţii creştin-ortodoxe, iar uneori chiar al normelor curente ale 
civilizaţiei europene în care pretindem să ne integrăm. Puterea 
neocomunistă actuală lasă impresia că ar fi în stare să legifereze 
permisiv. chiar incestul sau pedofilia, dacă ar mirosi posibilitatea 
vreunui profit neguțătoresc! 

În aceste condiţii, considerăm că Biserica Ortodoxă Română, cea 
mai veche şi mai creditată instituție din lumea românească, este singura 
care, urmând linia fermă a protestului sinodal de anul trecut, poate 
acționa eficient, cu sprijinul responsabil al unei însemnate părți a 
societăţii civile, pentru a bloca acest scandalos proiect de lege şi a 

împiedica în România ridicarea proxenetismului la rang de politică 
oficială a Statului. 

Cu regretul că Biserica Ortodoxă Română n-a avut o atitudine mai 
fermă şi mai transparentă atunci când, în urmă cu doar câteva luni, mai 
multe figuri patibulare din rândul slujitorilor ei s-au pretat, pentru 
beneficii pecuniare, să “sfințească” bordeluri şi sex-shop-uri din inima 
Capitalei, credem totuşi că apelul ei de autoritate către preşedinţia 
României şi către celelalte foruri politice îndrituite să ia atitudine în 
acest sens, către jurnaliştii creştini care nu lipsesc din presa actuală, 
către proprii slujitori misionari din parohii şi din mănăstiri, trebuie şi 
poate să se facă auzit din nou, pentru a stăvili disoluția morală şi 
familială a societăţii româneşti de azi şi de mâine, apărând, pe linia 
sănătoasă a tradiţiei naţionale, chipul lui Hristos în inima neamului. 

Conştiinţa creştină românească îşi pune încăo dată toată încrederea 
ei în puterea de reacţie a ierarhiei bisericeşti, consfinţitoare a măsurilor 
Duhului peste toate măsurile omeneşti. Dezincriminarea prostituţiei, 
adică legiferarea fărădelegii înseși, nu poate fiadmisă decât cu sacrificiul 
tuturor principiilor moralei creştine, ceea ceun popor ma joritar ortodox 
nu poate îngădui de hatârul nici unei clici politicianiste, decât dacă vrea 
să facă dovada degenerării sale ireversibile, ratându-şi deopotrivă 
istoria şi eternitatea. 

Fie ca Dumnezeu să apere şi să binecuvânteze poporul român, 
împotriva tuturor vrăjmașilor văzuţi şi nevăzuţi, din lăuntru sau din 
afară. 


asociaţia filantropică medicală 
christiana 


revista național-creştină 
puncte cardinale 


*CŢ, cele două documentare tehnice intitulate Fafa ascunsă a prostituţiei 
legalizate (Bucureşti, 2002, sub egida Grupului de Iniţiativă pentru 
Apărarea Familiei) și Legiferarea prostituţiei —o lege a fărădelegii. Argu- 
mente moral-religioase, juridice, sociologice şi medicale împotriva dezincri- 
minării prostituţiei (Craiova, 2002, subegida Centrului de Studii Teologice 
Aplicate de pe lângă Mitropolia Olteniei). A se vedea şi Puncte cardinale, 
numerele pe martie (p. 3: aspectul medical), aprilie (pp. 5-6; aspectul 
juridic şi sociologic) și mai (pp. 3-4: aspectul moral-religios) 2002. 


PUNCTE CARDINALE 





lulie 2003 NR. 7/151 PAG. 7 


DE LA VULGARITATE LA PERVERSIUNE 


— DI 


O emisiune, al cărei nume are rezonanţe sumbre, ţine poporul cu ochii în televizoare, seară de seară, 
de luni întregi. Adevărat fenomen social, Big Brother marchează saltul de la telenovelă la un laborator 
pervers. Pe post de cobai sînt o mînă de tineri români motivaţi de posibilitatea îmbogățirii rapide. Viaţa 
lor, cu aspectele cele mai banale, este urmărită de milioane de oameni cu ajutorul a zeci de camere video. 
Nu au voie să se despartă de lavaliera cu microfon care face să ajungă la noi pînă şi sforăitul lor obosit. 
“Fratele cel Mare” îi supraveghează permanent, prezent şi nevăzut ca un diavol. 

Organizatorii recunosc senini că s-au inspirat din romanul /984 al lui George Orwell. Acolo, 
“Fratele cel Mare” - arhetipul dictatorului omniprezent — observa totul prin camere de luat vederi şi 
pedepsea crunt abaterile de la poruncile sale. Faptul că într-o societate în care se mai resimt încă 
traumele prea lungului interval totalitar “a prins” o emisiune care trimite fără înconjur la 984 dă măsura 
schizofreniei noastre naţionale. 

Producătorii susțin că este un “joc de supraviețuire”. În realitate, este vorba despre un spectacol 
tv de prost-gust, care satisface curiozitatea oamenilor de a afla ce fac “ceilalți” în spațiul lor intim — 
prioritare fiind conotaţiile sexuale. Desfăşurat pe parcursul a patru luni, cu probe cînd umilitoare, cînd 
hilare, experimentul îşi află una din mize în momentul cînd măcar o pereche de concurenți ajunge să 
se împreuneze în văzul întregii lumi. Etapele pe care le depășesc concurenții reprezintă, de alifel, tot 
atitea trepte ale perversității. 


— 


Întîi de toate, concurenții sînt atraşi în casa Big Brother cu valută forte: primeşti 50.000 de dolari 
dacă accepți să-ți pui existența, vreme de mai multe luni, sub lupa publicului. Vînzare în toată regula! 

Apoi, “Fratele cel Mare” încurajează birfa şi bagă dihonia între participanți. Îi cheamă în “camera 
secretelor”, unde îi provoacă să spună ce le trece prin cap despre ceilalți, după care dă totul pe post. Pe 
de altă parte, îi pune să voteze împotriva celorlalți concurenți, iar cînd unul este eliminat, i se dezvăluie, 
cu cinism, cine a fost împotriva lui. 

Sînt încurajate jocurile sexuale între concurenţi, doar-doar vor cădea vreunii în ispita de a se lăsa 
filmaţi în timpul unui act copulativ. În România încă nu s-au transmis scene de sex în direct — cel puțin 
pînă la ora cînd scriu aceste rînduri —, dar în alte părți ale lumii, da. În schimb, “frățiorii” români şi-au 
arătat organele genitale din toate pozițiile, spre satisfacția voyer-iştilor, care s-ar părea că nu-s puţini... 


— O 


Perverse sînt şi mijloacele de umilire programatică a “cobailor”: 12 oameni au acces la o singură 
baie; sînt filmaţi în timp ce fac duş, sînt siliţi să îndeplinească anumite sarcini sub ameninţarea că li 
se diminuează cantitatea de mîncare; au fost îndemnați să fure o cutie, fără a fi surprinşi de colegi, pentru 
a primi un minut de convorbire la telefon cu cei dragi, au jucat de nevoie rolul de soldați timp de o 
săptămînă; au mers numai cu spatele; au stat legaţi cite doi vreme de o săptămînă, fiind siliți să-şi facă 
şi nevoile împreună. Şi exemplele ar putea continua. 

Vulgaritatea, grobianismul, mizeria umană devin elemente de spectacol, exacerbate şi apreciate 
de producători, dar şi de vulgul incitat, pentru care păcatele trec drept virtuți (Şi invers). Desigur, nu 
întimplător au fost eliminați din casă, printre primii, cei mai isteți sau mai cuminţi dintre participanți. 
Ei nu erau folositori în economia perversă a show-ului. Ba chiar puteau să plictisească prin pudoare, 
prin bun-simţ şi printr-un limbaj mai cu perdea. 

Acum, cîte ceva despre psihologia concurenţilor. Aceştia trebuie că sînt încîntați de perspectiva 
căpătării unei sume uriaşe (pentru România) în doar patru luni. În egală măsură, sînt exhibiționişti sau 
cel puţin nepăsători față de imaginea publică pe care şi-o fac. Unii dintre ei, o dată intraţi în casă, nu 
fac jocul producătorilor şi îşi controlează în cea mai mare parte a timpului comportamentul. Însă nu 
este urmă de naturaleţe nici la cei care îşi dau friu liber exhibiționismului (la şubredul adăpost al scuzei 
că nu se pot cenzura permanent), nici la cei care reuşesc să păcălească “ochiul” lui Big Brother. De aici 
impresia pregnantă de fals, pe care numai prostia o poate eluda. 

Plecările din casă ale celor eliminaţi sînt exemple clare de ipocrizie. Deşi pînă atunci s-au vorbit 
pe la spate, au votat unul împotriva celuilalt şi şi-au făcut necazuri zilnic, în clipa despărțirii îşi pling 
duios unii altora pe umăr, jurîndu-şi veşnică prietenie! 








Big Brother este publicul 


Telespectatorii trăiesc însă deplin senzaţia de putere, de care au psihanalizabilă nevoie. Neştiuţi 
de nimeni, în spatele televizoarelor, urmăresc pas cu pas traiul plin de restricții şi de capcane al unor 
semeni. De fapt, “Fratele cel Mare” este, în ultimă instanță, publicul. Tot publicul are cuvîntul hotăritor 
Şi în eliminarea concurenţilor. 

De neînțeles în toată această poveste este lipsa de reacţie a acelei părți mai săltate a societății civile, 
care, cu siguranță, se simte agresată de o astfel de producție tv. Au apărut doar cîteva articole critice 
prin gazete şi nimic altceva. Nu punem aici la socoteală o ieşire pe Bl TV a senatorului George Pruteanu 
— secondat inabil de un preot ortodox — care a făcut mai mult rău decît bine în încercarea de a înfiera 
Big Brother-ul cu mînie proletară... 

În Ungaria, de pildă, o seamă de ierarhi ai Bisercii Romano-Catolice au criticat vehement 
televiziunea pentru difuzarea emisiunii Big Brother. Feţele bisericeşti i-au acuzat public pe producători 
că promovează devalorizarea vieţii şi distrugerea normelor morale. lar în Franţa, anul trecut, cînd M6 
a difuzat Lof/! Story (““fratele” lui Big Brother), s-au iscat dezbateri aprinse în presă: educatori, psihologi, 
scriitori, analişti, preoți şi simpli cetățeni au protestat, au explicat succesul programului respectiv, i-au 
denunțat nocivitatea. 

La noi, Consiliul Naţional al Audiovizualului abia a îndrăznit o recomandare timidă către 
producătorii Big Brother de a adapta emisiunea astfel încît să nu “contravină rolului cultural pozitiv 
pe care televiziunea ar trebui să-l joace”... Desigur, recomandarea cu pricina a şi fost aruncată la coş! 

Claudiu TÂRZIU 








PAG. 8 NR. 7/151 lulie 2003 





ai NEAMUL IN BISER 


Diferitele denaturări ale naționalismului în istoria poli- 
ticăa secolului XX au dus treptat la o compromitere nedreaptă 
a înseși ideii naționale, ba chiar la o abruptă echivalare a ei cu 
ceea ce se numește îndeobşte rasism, șovinism sau xenofobie. 

Faptul acesta a convenit mai tuturor taberelor politice de 
Stinga, care s-au grăbit să-şi scoată de aici argumente aparent 
îndreptăţite în sprijinul promovării diferitelor intemaționalisme, 
mai mult sau mai puţin democratice. Criza identitară a devenit 
una dintre mărcile “omului recent” şi principalul factor dizolvant 
al cultunlor tradiționale. 

Se pune însă întrebarea dacă procesul tot mai accelerat de 
deznaționalizare a lumii (pavat poate, ca şi iadul, cu bune 
intenții) nu reprezintă cumva o violentare a ordinii fireşti a 
existenței istorice? Nu cumva se petrece, la nivelul “naţiunilor” 
şial “patnilor”, un proces de uniformizare tendenţioasă, foarte 
asemănător cu cel încercat la nivelul indivizilor în diferitele 
regimuri totalitare (şi mai ales în cel comunist)? Nu este oare 
la fel de scandalos să pui între paranteze personalitatea 
istonceşte consolidată a unor comunități ca și pe aceea a unor 
indivizi umani? Dacă fiecărui om i se recunoaşte dreptul la 
personalitate proprie şi la liberă determinare, atunci de ce acest 
drept nu s-ar cuveni respectat şi în cazul comunităților umane? 
Cum sănu existe temeri, în fața acestor tendințe nivelatoare cu 
vădit substrat ideologic, că internaționalismul democratic al 
“noii ordini mondiale” (sintagmă adeseori grafiată cu majus- 
cule) nu este decît o formă camuflată de totalitarism, ale cărui 
victime nu vor mai fi atit indivizii luaţi izolat, cît comunitățile 
tradiționale? Din acest punct de vedere, nu ne aflăm decît pe 
linia de continuitate a comunismului marxist (“Proletarul 
n-are patrie!”), deci a așa-numitului internaționalism pro- 
letar, ale cărui baze sînt, cum bine ştim, ateismul şi materia- 


PUNCTE CAADINALE 


teologice: “Există, prin urmare, naționalism și naționalism. 
Există un naționalism care poate fi o grea cădere în păcat — şi 
de multe on aşa este; dar antinaționalismul e prin sine, ca fugă 
nu numai de forma creştină a viețuinii, ci şi de conţinutul ei 
firesc, o şi mai grea cădere în păcat. [...] Naționalismul, ca tot 
conținutul natural al vieții, chiar dacă nu ne mîntuie el, ci 
credința din el, nici nu ne pierde practicîndu-l cu credinţă. [...] 
Naționalismul, în sine luat, nici nu mîntuie, nici nu pierde. Dar 
în practică, orice naționalism sau miîntuie, sau pierde, după 
cum este sau nu este străbătut de credința creştină”. 


Mai întîi se cade arătat că naționalismul genuin n-are 
nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de izolare 
ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la nivelul 
individual, nu este o formă de însingurare sau de negare a 
celorlalți. Orice persoană este chemată să se dezvolte cît mai 
mult pe linia propriei personalități, aceasta constituind singura 
modalitate optimă de contribuție creatoare la organismul 
social. Tot așa, orice neam este chemat să se dezvolte cît mai 
mult pe linia tradiţiei proprii, spre a aduce sporul său specific 
umanității înseşi, care nueste altceva decit unitatea îndiversitate 
a tuturor comunităților umane, finalitatea lor armonică 
(integratoare, dar nu nivelatoare). E un adevăr banal că, 
bunăoară în ordinea valorilor spirituale, cu cît eşti mai specific, 
cu atit ești mai interesant şi mai universal. Căci fiecare este 
chemat să atingă universalitatea în propria lui specificitate. 
Universalul este ideal, specificul este concret. Or, idealul 
trebuie întruchipat în concret, pe care-l catalizează şi prin care 
se valorifică funcțional. Universalul viu, “întrupat”, nu este 
nicidecum totalizare amorfă, ci vastă simfonie de note spe- 


„cifice. Ceiceumblăsăne ispitească în numele unui universalism 


lismul, adică atentatul de tip lucifenc la “ordinea firească a abstractşiimpersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamurilor” 


lumii lui Dumnezeu”. Cea care se vede agresată, îndărătul - şi ai “umanității”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit 
ordinii politice, este însăși ordinea religioasă, care în spațiul title alia. E Bic data aa 


nostru european se identifică organic cu creştinismul, 

“De aceea, problema naţională se cuvine rediscutată (Şi) 
din perspectiva generală a creştinismului, cu toată res- 
ponsabilitatea mistică și morală pe care omul creştin o are în 
faţa lui Dumnezeu, atit pentru sine, cît şi pentru aproapele. 
Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu se 
mîntuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri concentrice de 
viață comunitară, pe care nu le poate eluda nepedepsit, căci 
pînă şi la marea judecată fiecare va da seamă “în rîndul cetei 
sale” (/ Corinteni 15, 23). Chiar dacă nu avem aici “cetate 
stătătoare” (Filipeni 3, 10),ci “cetăţenia noastră este în ceruri” 
(Evrei 13, 14), istoria sau “veacul de acum” rămîne marea 
“scenă a mîntuirii”, care nu ne poate fi indiferentă, după cum 
nu ne poate fi indiferent “trupul stricăcios” în care viețuim cu 


nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nuabsolutizăm “lumea”, ; 


nici nu ne împătimim de ea, dar ne pasă de rosturile ei, căci 
tot ceea ce ne înconjoară este sprijin sau piedică pe calea 
mîntuirii. | 

| Conform ideologiilor curente, naţiunile? sînt contestate 
pentru că generează naţionalisme, iar naționalismele sunt 
definite ca forme revolute de extremism şi intoleranță. Dacă - 
națiunea este devalidată, atunci naţionalismele rămin. fără 
obiect. Este un caz tipic de reducţonism ideologic. În realitate, 


existența națiunilor este un fapt de evidență elementară, iar. = 


naţionalismele reprezintă consecințe fireşti ale acestei stări de 

fapt. Că naţionalismele au ajuns uneori la excese reprobabile, 
acesta este un adevăr. Nu înseamnă însă că orice naționalism 

este condamnabil aprioric, aşa cum anumite excese pătimașe 

ale iubirii nu ne îndreptăţesc să condamnăm iubirea în sine — 

care nu numai că este bună, dar reprezintă cel mai mare bun. 

" Părintele Stăniloae conchidea, la capătul analizei sale 





1. Părintele Stăniloae evoca, din teologia germană, sintagma 
Gottes Erhaltungsordmungen, “orînduirile dumnezeieşti de 
conservare a lumii”. Pînă la urmă, ca orice realitate organică, 
neamul poartă spre Dumnezeu, Creatorul şi Rost(u)itorul — 
Logos-ul — lumii. Orice refuz sau siluire a realităţii fireşti este 
“partea diavolului”, negarea luciferică a creației şi a ordinii 
ei divine. 

2. Folosesc aici termenul de “naţiune” mai ales cu sensul 
ontologic de natlo (“naţie”, “neam”), însă fără vreo iluzie de 
“Durism” etnic. Etno-identităţile, în acest tirziu al istoriei, 
sunt realități complexe, funcționale în virtutea unei 
predominanţe asumate. Ca şi în titlu, voi prefera în continuare 
cuvîntul “neam”, mult mai legat de ontologic și de organic. 


L . - e abe î o re 


î. — - x „i 


, PA 7 dă N 
Y i [iai Val | Pi dia 


5 
_ 3 Y 
PS 74 
* edi = x 
—”  —— 





ce 3. în De 


ca neamurile să existe prin fire şi să co-existe prin iubire, pînă 
ce se vor înfățişa, cu zestrea lor istorică, la marea Lui judecată. 

Adevăratul naționalism înseamnă deci păzirea şi afirmarea 
creatoare a ființei şi geniului național al unui neam, dar și efort 


“conştient de armonizare cu celelalte neamuri, în concertul 


universal al omenirii. Naționalismul acesta nu are doar baze 
materiale (biologice, istorice, politice), ci şi baze moral- 
spirituale, metafizice şi chiar mistice. De aceea, cea mai pură 
formă de naționalism este naționalismul creștin, ca unul care 
stă sub marele imperativ al /ubirii: iubire față de Dumnezeu, 
iubire faţă de propriul neam, iubire faţă de orice om ca făptură 
a lui Dumnezeu. Altfel spus, iubire /ucidă (în sensul mistic al 
cuvîntului) față de ordinea firească a Creaţiei, în care neamurile/ 
naţiile, lăsate ca atare de Dumnezeu, sînt forme de existenţă 
metafizic legitime şi istoriceşte necesare. 

Once atitudine — politică sau de altă natură = care 
contravine temeiului dumnezeiesc al iubirii cuminecătoare 
este o formă de patologie istorică. Şovinismul (rasismul, 
xenofobia), tocmai pentru că se întemeiază nu atit pe iubirea 





de propriul neam, cît pe ura sau disprețul față de alte neamuri, 
nu este decit o formă de pseudo-naţionalism, amendabilă 
tocmai în numele naţionalismului adevărat. A amesteca ten- 
denţios lucrurile, cultivînd deliberat confuzia dintre naţio- 
nalism şi şovinism, denotă o lipsă de probitate vecină cu 
infamia. Din păcate, propaganda antinațională a reușit să 
inoculeze adinc această confuzie în conştiinţa opiniei publice 
mondiale, transformînd naționalismul în “sperietoarea” de 
serviciu a lumii contemporane. Demersul onest ar fi acela de 
a veghea ca lucrurile să nu degenereze, prin manipulare 
interesată, nici în pseudo-naţionalismul şovin, nici în pseudo- 
universalismul antinațional — cele două fundături simetrice 
ale vieții istorice, 


În al doilea rînd, se cuvine reamintit că fundamentul 
uman al naționalismului autentic nu este poporul, ci neamul. 
Actualizez aici o distincţie curentă în discursul interbelic de 
dreapta. Dincolo de imanența poporului, există o transcen- 
dență a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “popor”, 
înţeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori 
nefastă, în funcție de virtuțile sau păcatele liber exercitate de 
fiecare trăitor curent. lar cînd spun “neam”, înțeleg comunitatea, 
deopotrivă istorică şi transistorică, a tuturor generațiilor trecute, 
prezente şi viitoare subsumate ontologic aceluiaşi “model” 
identitar de origine divină, avind o dinamică structurală 
complexă, a cărei evaluare definitivă este legată de misterul 
eshatologic, în raport tainic cu fiecare destin personal. Chiar 
în stare degenerată, “chipul” neamului continuă să subziste în 
fiecare dintre noi, aşa cum, creștinește vorbind, la nivelul 
ontologic al condiției panumane, păcatul n-a des-ființat din 
noi “chipul lui Dumnezeu”, ci numai l-a stricat sau l-a 
obscurizat. Omul şi-a “ieşit” din fire, pe toate registrele 
existenței sale, dar Dumnezeu îi lasă posibilitatea şi-i adresează 
chemarea de a-şi “veni”/re-intra în firea lui, mântuirea repre- 
zentînd o provocare complexă, deopotrivă particulară şi 
generală, personală şi comunitară, istorică şi metaistorică. Inşi 
Şi neamuri (realităţi ontologic solidare) se pot pierde sau se pot 
cîştiga, căzînd toate sub “judecată”: nu atît sub judecata 
omenească a istoriei (care este parțială şi poate fi nedreaptă), 
ci sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la “plinirea 
vremii”. 

Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz 
înțeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă 
devenirii, şi alta metafizică, substrasă devenirii. În fond, este 
vorba de una şi aceeași realitate, dar în două ipostaze 
complementare: una care “se arată” în veac, alta care “se 


ascunde” dincolo de veac; sau, altfel spus, de o prelungire a 


fizicului în metafizic, printr-o dinamică tainică Şi perpetuă, de 
ordin cumulativ. Toţ ce păţeşte un “popor” (ipostaza sincro- 
nică a realităţii etnice) se înregistrează în contul “neamului” 
respectiv (ipostaza diacronică a aceleiaşi realități). “Neamul” 
se actualizează ŞI devine prin “popor”, Această dinamică e 
complexă şi imprevizibilă, angajînd tot şirul generaţiilor 
Istorice ale unui organism comunitar. De aceea, se poate spune 
cănuexistă neamuri o dată pentru totdeauna rele, nici neamuri 
o dată pentru totdeauna bune. Ca orice realitate care cade (ŞI) 
sub incidența istoriei, neamurile nu sînt entități perfecte, 
pentru că omul însuşi nu (mai) este o fiinţă perfectă. Viaţa 
naţională se colorează şi ea de virtuțile sau de viciile umanului, 
lar neamul, ca ansamblu Organic, se resimte, clipă de clipă, de 
starea fiecărui mădular!. Aşa cum insul uman nu poate fi 
judecat definitiv după o singură împrejurare a vieţii lui, ci o 
dreaptă judecată se cade să ia în seamă ansamblul acestei vieți, 
totaşa neamurile se cade să fie judecate în ansamblul existenței 


LA 





3. Părintele Stăniloae observa cu dreptate că nu împotriva 
neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluțeşte (şi) 
neamurile: “Scoaterea neamurilor din starea păcătoasă nu se 
face prin anularea calităților naţionale, ci prin îndreptarea 
naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi 
specificul național, atunci nu s-ar mai putea face deosebire 
între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toți ar fi răi!”. 
Principial, neamul este şi nu poate să nu fie. El devine însă 
întru Bine sau întru Rău, după împrejurările istoriei. Aici, “sub 
vremi lucrurile suntneclare şi amestecate (perplexae şi permixtae, 
cu terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, 
rămînînd întotdeauna loc şi de “mai rău”, şi de “mai bine”. 











PUNCTE CARDINALE 


lulie 2003 NR. 7/151 PAG.9 





lor istorice (tocmai de aceea precizam ma! sus că adevărata lor 
Judecată aparține lui Dumnezeu şi că nu se poate face decit Ja 
Sfirşitul istoriei). 

Conform învățăturii creştine, există o certă solidaritate 
eshatologică între ins şi comunitatea căreia îi aparține. 
Invăţătuni deja citate a Sf. Apostol Pavel, pnvind învierea 
fiecăruia “în rîndul cetei sale”, Sf. loan Teologul îi adaugă 
această viziune a lerusalimului ceresc: “Şi neamurile vor 
umbla în lumina ei [a cetății sfinte), iar împărații pămîntului 
vor aduce la ea mănrea lor [...] Şi vor aduce în ea slava ŞI 
cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 24 şi 26). Încă din 
vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului 
cu spița lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la 
neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pentru cei 
răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot neamul lor cel 
adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a 
fiecăruia dintre noi, avînd nu doar subzistență istorică, ci şi 
permanenţă fransistorică, 

Intre “neam” şi “popor” există un raport analog — mutatis 
mutandis — cu cel dintre “Biserica văzută” şi “Biserica ne- 
văzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se substituie 
nicidecum comunității mistice a Bisericii (0 asemenea 
înțelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de care a fost 
păscut uneori naționalismul romantic, ce nus-a sfiit să vorbească 
chiar de o “mistică națională”), ci este internă acesteia: nu atât 
ca parte într-un întreg, cît ca diversitate în unitatea întregului. 

Am văzut că în teologia Părintelui Stăniloae, pe lingă 

accepțiunea de comunitate mistică a generațiilor etnice (la 
care ne vom adăuga cu toții, pină la sfirşitul veacurilor, cu 
virtuțile şi cu păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea 
de model/proiect dumnezeiesc etern care susţine şi guvermează 
realizarea în timp a unui destin comunitari. (În acest sens, nu- 
1 neavenit să spunem că libertatea este şi o problemă de 
conformare sau de non-conformare la aceste cadre tainice ale 
ordini divine: neamul, ca şi individul, îşi poate împlini 
destinul sau şi-l poate rata.) 

Ținiînd seama de toate aceste dimensiuni teologice, 


4. “Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a 

lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi 
vanetățile lucrurilor dinea. Dumnezeua creat numai semințele 
lucrunlor, dar în aceste seminţe se cuprind potenţial toate 
formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr- 
o colaborare a lui Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce 
este de la început, în Dumnezeu, deplin descoperit şi dezvoltat, 
în lume se arată pe rînd, în timp. Dezvoltarea lumii e o 
descoperire în timp a formelor care există etern [în sophia 
divină). În ce priveşte pe om în special, Dumnezeu a creat la 
început pe Adam şi Eva. Dar în ei se cuprindeau potențial 
toate națiunile [neamurile]. Acestea sînt descoperiri în timp 
ale chipurilor care există etemn în Dumnezeu. La baza fiecărui 
tipnaţional acţionează un model dumnezeiescetern...” (“Scurtă 
interpretare teologică a naţiunii”). Oricum le-ar numi — 
raţiuni/logoi, idei-voinţă, modele-forță, esențe, substanţe etc. 
— şi oricum le-ar concepe, creştinismul se întemeiază, pretu- 
tindeni şi totdeauna, pe certitudinea unor “idei” divine eterne, 
ce constituie— fie că le place, fie că nu “antiesențialiştilor” gen 
H.-R. Patapievici —temeiurile şi ordinea metafizicăa Creaţiei 
Nupoţi fi creştin dacă nu accepți, în însuşi spiritul Revelaţiei, 
7) formă de esenţialism. Toată tradiția creştină, atit cea 
răsăriteană, cît şi cea apuseană, mărtunseşte esenţialismul ca 
pe o consecință a creaționismului. Este însă o deosebire 
fundamentală (pe care probabil că VI. Lossky a formulat-o 


cel mai limpede, bunăoară în Teologia mistică a Bisericii de, 


Răsărit, mai ales capitolele IV şi V): Apusul, pe urmele lui 
Augustin, perpetuează, inclusiv prin Toma de Aquino, un 
esenţialism static de origine platoniciană (este esenţialismul 
sau substanţialismul prost, pe care-l cunoaşte şi e supărat d- 
| Patapievici, şi care confundă ființa neschimbătoare a lui 
Dumnezeu cu ființa schimbătoare a lumii, îngheţînd dina- 
mismul creaţiei divine); Răsăritul, depășind de devreme atit 
idealismul platonismului antic, cît şi formele de neoplatonism 
creştinat ale origenismului sau augustinismului, a promovat 
- prin Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, 
loan Damaschin etc. — un esenţialism dinamic sau energetic, 
consolidat definitiv prin marea sinteză palamită: este 
esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucrarea” lui Dum- 
nezeu, raţiunile lucrunlor ținind de sfera “energiilor necreate! - 
a “dumnezeirii de jos” despre care vorbea Sf. Grigorie 
Palama, prin care făptura se împărtășește haric și progresiv 4 
liberă de orice fixism fatalist — din slava atotcuprinzătoare şi 
atotțiitoare a Creatorului ei, chemată fiind la în-dumnezeire 
(/heosis). D. Stăniloae insistă şi mai tirziu (cf. Teologia 
dogmatică ortodoxă, mai ales vol. 1) pe acest caracter 
ortodox, “maleabil” sau“flexibi”, al raportului dintre rațiunile 
eterne şi “raţiunile plasticizate”. 





confuzia dintre neam şi popor poate duce la grave neajun- 
sur pentru înţelegerea corectă a naționalismului, care iscă 
să devieze uneori nu doar spre o supralicitare păgînă a 
naționalului (cum a fost rasismul german, criticat de Nichifor 
Crainic în “Rasă și religiune”), dar și spre un populism 
demagogic şi conjunctural (cum este cel practicat astăzi la 
noi de Partidul România Mare). 

În istorie există o linie a fiecărui neam“, urmată şi 
îmbogăţită în măsuri vanabile de şirul generațiilor etnice. 
Ea, această linie a neamului, constituie axa esenţială a 
existenței naționale. Pe ea se întilnesc, în ceea ce au mai 
reprezentativ, morții şi viii, cei ce au fost, cei ce sunt şi cei 
ce vor fi, la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta judecată 
a lui Dumnezeu, vrednicia sau ne-vrednicia istorică a 
fiecărui neam. În dialectica istorică a vieții naționale, există 
generaţii care se învrednicesc mai mult şi generații care se 
învrednicesc mai puțin. Sau, am putea spune: popoare care 
trăiesc mai aproape de linia neamului lor şi popoare care, 
orbite şi decăzute, se îndepărtează considerabil de la această 
linie. Or, degenerarea unui popor poate să meargă şi pină la 
fringerea definitivă, încă de aici, a liniei istorice a unui 
neam; există destule exemple de neamun care au părăsit 
scena istoriei prin nevrednicia uneia sau mai multor generații. 
Un neam se poate “stinge” atunci cînd poporul — ipostaza 
lui actualizată într-un anumit ceas istoric — decade atit de 
mult încît uită complet de linia neamului, adică de formula 
specifică a vredniciei şi demnității lui. Cîtă vreme mai există 
însă în sînul unui popor măcar o minoritate care urmează și 
mărturiseşte linia neamului, acesta se poate salva prin ea. 
Acea minoritate va fi național reprezentativă: ea va con- 
stitui “elita mesianică” a neamului respectiv, capabilă să-l 
îndreptățească în fața lui Dumnezeu“. Căci, după vechea 
mărturie biblică (Jeșirea 18,23-32), pentru o mînă de drepți 
Dumnezeu poate salva/ierta întreaga Cetate... 


Un popor ticăloşit trebuie mustrat cu asprime, tocmai 
în numele neamului, de către “drepți” lui. Poporul nu 


5. Sintagma “linia neamului” se întîlneşte, cu o accepţiune 
asemănătoare, şi la Corneliu Codreanu. 

6. Problema e/irei este fundamentală, în pofida discre- 
ditărilor ei actuale. Întreaga istorie se întemeiază pe un 
“paradox” pe care Marx n-a reuşit să-l înlăture prin decret 
ideologic: calitativ, majoritățile n-au fost niciodată repre- 
zentative. Ele se manifestă cantitativ: “umplu” o formă 
istorică sau alta, dar nu pot da ele însele formă istoriei, 
Bună sau rea, istoria o fac elitele (sau falsele elite) — deci 
minoritățile calitative (sau care se pretind ca atare) — din 
sînul unei comunități. De cînd lumea, cei puțini au decis 
pentru cei mulţi. La noi şi aiurea, comunismul (ca şi 
neocomunismul succesiv) s-a întemeiat pe lichidarea sau 
marginalizarea elitelor autentice, decapitind calitativ 
națiunea. EI a instaurat puferea discreționară a falselor 
elite, sub camuflajul demagogic al “voinței prolețaniatului/ 
poporului”. Noi avem trebuinţă astăzi, înainte de toate, să 
ne crească la loc capetele retezate de comunişti. Nu este 
vorba aici, se înțelege, doar de așa-numitele elite profesio- 
nale, nici de cele financiare, cit de o adevărată eli/ă 
națională, definită în primul rind moral, care săredibuiască 
“Jinia neamului” şi să ne readucă “în fire”, O astfel de elită 


trebuie absolutizat şi iubit orbeşte. Dacă el periclitează, prin 
nedesăvirşinle clipei, existența veşnică a neamului, atunci ade- 
văratul naționalist are obligația morală şi istorică de a-l certa, 
trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din vechiul 
Israel şi cum a făcut-o Mintuitorul Însuși (“Neam [popor] 
păcătos!” — le strigă EI evreilor în mijlocul şi din sîngele cărora 
S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuși îi ceartă pe cei pe care-i 
iubeşte, dojana nefiind decît semn al iubirii care veghează. 
Adevăratul naționalist va fi, aşadar, cel care, iubindu-şi neamul 
pînă la sacrificiul de sine, va evita să-l mistifice sau să se 
mistifice. A vorbi necondiționat numai în termeni superlativi 
despre poporul tău, oricît de rătăcit ar fi acesta, nu e atitudine de 
adevărat naționalist, ci de jalnic demagog populist. Ca şi 
şovinismul, populismul este o formă de denaturare a naționalis- 
mului; el apare de obicei ca apanaj al retoricii pohticianiste, 
dispuse oricind, pentru interesele sale imediate, să lingușească 
poporul, chiar în detrimentul destinului național. Este tocmai 
ceea ce au făcut în România ultimilor ani avortonii național- 
comunişti ai vechiului regim, dar şi anumite tabere ce s-ar dori 
sincer naționaliste, fără a fi meditat însă cum se cuvine asupra 
temeiurilor mai adînci ale doctrinei şi atitudinii lor politice. 

Adevăratul naționalist nu caută să-şi în-cânte, ci mai degrabă 
să-şi des-cânte poporul, spre a-l lecui de bolile sau infirmitățile 
curente. E va fi “desfermecătorul” poporului, de pe pozițiile 
absolute ale Tradiției neamului. Un astfel de “desfermecător” a 
fost, bunăoară, Eminescu (astăzi atit de puţin sau de fals cunoscut, 
din păcate, în această ipostază trans-literară a personalității lun). 
Fără a fi o conştiinţă teologică sau o fire prea evlavioasă, el a 
înţeles, cu intuiţia geniului, dar şi cu răspunderea asumată a 
pedagogului național, că Biserica Ortodoxă e “Maica spintuală 
a poporului român”, că formula de creştere a unei națiuni 
sănătoase e dată în însăși tradiţia ei, că naționalismul adevărat 
trebuie să se manifeste deopotrivă critic şi creator, iar românii să 
răspundă “misiuni” stoice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o: 
aceea de a fi “un strat de cultură la gunle Dunăre”. 

Pnn urmare, adevăratul naționalism, întemeindu-se pe 
realitatea eternă a neamului, călăuzit de iubire, darşi de luciditate, 
nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu şovinismul. El 
nu este decit valonficarea istorică firească și exemplară, străină 
de orice extremism degradant, a ființei şi geniului național 
“întru” care am venit pe lume şi “întru” care sîntem chemaţi a ne 
împlini, fiecare după puteri, ca în “sinea noastră lărgită” sau în 
“conştiinţa noastră mai bună”. . 

Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, 


„ poatecataliza, pe de o parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă 


a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său etnic (a 
fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă parte, a fiecărui 
organism etnic în cadrul general al umanității (a fiecărui “noi 
unii” în cadrul lui “noi toți”). Universalul este rinduit să se în- 
trupeze în formele particulare ale naționalului, iar naționalul este 
chemat să se dez-mărginească (iar nu să se anuleze!) în 
ecumenicitatea harică a lubirii. 

“Naţiunile — scrie acelaşi D, Stăniloae — sînt, după cuprinsul 
lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare 
arată o nuanţă din spintualitatea Sa nesfirşită. Le vom suprima 
noi, vrînd să rectificăm opera şi cugetarea Lui eternă? Să nu fie! 
Mai degrabă vom ine la existența fiecărei naţiuni, protestînd 
cînd una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind 
armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor 
dumnezeieşti”. 

Se cade recuperat, în concluzie, acel naționalism ce 
imbogăjeşte şi deschide, cu grija de a-l separa tranşant de formele 
patologice ale suficienței gregare. În termeni creştini, se cade 
redescoperită relația intimă dintre naturalul creat şi divinul 
necreat”, reaşezîndu-ne, cu înțelepciune și realism, pe coordonatele 
eterne ale lumii lui Dumnezeu. Se cade, în fine, săreînvățăm lecţia 
adevăratei comuniuni, care înseamnă integrare organicăa diversităţii 
existențiale în marea unitate dinamică a Făptuni. 


Răzvan CODRESCU 


(text reprodus din recentul volum “Fiecare în rîndul cetei 
sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru 
Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Editura Christiana, 
Bucureşti, 2003; fotografiile au fost realizate la Sâmbăta de 
Sus, cu prilejul pomenirii anuale a celor căzuți în lupta 
împotriva comunismului, în rezistența armată din munţi) 





nu se poate constitui decit în duhul Ortodoxiei, care reprezintă 
axa spirituală a dăinuirii româneşu. Cum au dovedit-o anii din 
urmă, orice “elită” străină de acest duh rămine inoperantă la 
nivel național. 

7, Nichifor Crainic: “... naturalul şi supranaturalul nu se exclud, 
ci se completează; Hnstos n-a venit să strice natura, ci s-o 
desăvirşească, Căci natura e creația lui Dumnezeu, iar 
creştinismul e revelația aceluiaşi Dumnezeu”, 











PAG. 10 NR. 7/151 Iulie 2003 


PUNCTE CARDINALE 





INGERUL 


Ierarhia cerească. „Și a măsurat zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coți, după măsura 
omenească, care este şi a îngerului” (Apocalipsa21, 17). Această frază biblică ne spune câte 
ceva atât despre om cât și despre înger; poate fi un punct de plecare în înțelegerea unor lucruri 
cu adevărat uimitoare asupra relației dintre “creația văzută” şi “creaţia nevăzută”. Despre 
îngeri s-a scris mult, de la Sf. Părinţi (Dionisie Pseudo-Areopagitul, loan Damaschin ş. a.) 
până la teologii secolului XX (Serghei Bulgakov, Maica Alexandra ş. a.), existând chiar o 
ramură a teologiei numită angelologie, bine reprezentată atât în Răsărit cât şi în Apus. 

Malakh (sol, mesager) în ebraică, anghelos (crainic, curier) în greacă, angelus (mesager 
ceresc) în latină: atestat din vechime în toate cele trei monoteisme, îngerul constituie o 
prezență continuă şi necesară, ce face legătura 

la mai multe nivele între om şi Dumnezeu!. O 
minunată prezentare teologică a cetelor 
îngereşti ne-a rămas de la Dionisie Pseudo- £ 
Areopagitul (sec.V), în tratatul său numit -- | 
Ierarhia cerească. Nu putem şti sigur cuma 
putut el să identifice aceste ierarhii (despre 
care Scripturile pomenesc doar în mod 
nesistematic), dar un lucru este clar: clasificarea 
respectivă, asumată de întreaga tradiţie creştină, 
se încadrează foarte bine în cunoscuta 
simbolistică a numărului trei (Treimea divină 
— Tatăl, Fiul, Sf. Duh; tripartiția cosmică — 
Cer, Pământ, Infern; tnhotomia umană-— Trup, 
Suflet, Spintetc.). Cele trei triade areopagitice 
sunt ierarhizate în funcție de apropierea lor de 
Dumnezeu: 

Prima triadă este formată din Serafimi, 
Heruvimi şi Tronuri, definiți de Dionisie ca. + 
fiind “cei ce ard”, “cei ce dau plinătatea 
cunoașterii”, respectiv “ceistatornici”. Aceasta 
este ierarhia cea mai apropiată de Dumnezeu... 

A doua triadă este cea a Domniilor, Pute- 
rilor şi Stăpânirilor, reprezentând energiile 
tainice care fac cu putință lucrările ce se vor. ME 
realiza în lume; i SE Tazlau? A 

Atreiatriadăeste formată din Începătorii, | ERĂ 
Arhangheli şi Îngeri; prin ea, apărătoare și fă. 
călăuzitoare a oamenilor, le sunt transmise 
acestora poruncile divine. i 

Dionisie vede aici icoana frumuseţii + 
divine, o reflectare graduală a puterii şi harului *. 
divin, ordine şi armonie ce va constitui un 
model şi pentru ierarhia bisericească. 

Angelofanii în timpurile biblice. Astăzi, 
arătările și mesajele îngerești reprezintă un fenomen anevoie de identificat şi de crezut, legătura 
omului cu Dumnezeu slăbind considerabil, iar mesajul sau porunca intermediarilor divini fiind din 
ce în ce mai greu nu doar de “decodat”, dar şi de „perceput”. În timpurile vechi, însă, prezența 

îngerilor era un lucru aproape obişnuit; ba mai mult, aceasta reprezenta ea însăşi o etapă 
descendentă, deoarece, înaintea înmulţiri angelofaniilor, tradițiile vorbesc de mult mai 
multe teofanii, la origini Dumnezeu nefolosind mijlocitori pentru a-Și transmite mesajul, ci 
adresându-se El Însuşi oamenilor. 

În Vechiul Testament îl întâlnim pe Avraam, căruia i se arată, la Mamvri, trei îngeri, 
prevestindu-le, lui și Sarei, copilul îndelung așteptat, la care nu mai sperau, din pricina 
bătrâneţilor. Pe doi dintre îngerii pe care i-a găzduit Avraam îi vom reîntâlni şi în misiunea 
de pedepsire a Sodomei. O importantă apariţie a îngerilor este legată de scara din visul lui 

"Tacob, pe care aceştia urcă şi coboară, scară ce face legătura dintre cer şi pământ. Locul unde 

Iacob a avut acel vis? devine sacru, luând numele de Berhe/ — “Casa Domnului”. Episodul 
luptei lui Iacob cu îngerul se pare că este, mai degrabă, o întâlnire cu Dumnezeu, sau cu 
expresia reflectată a chipului lui Dumnezeu, expresie redată în Îngerul Feţei — Metatron, 
lucru confirmat de faptul că Iacob denumeşte locul Paniel, adică “Faţa lui Dumnezeu”. De 
remarcat este vedenia lui Ezechiel, în care îngerii se manifestă prin animale simbolice, 

În Noul Testament, prezența îngerilor nu mai are aceeași importanţă, fiindcă Dumnezeu 
Îşi trimite acum mesajul în lume prin Însuși Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvântul Întrupat. La 
Buna Vestire, Arhanghelul Gabriel o vesteşte pe Maria de prezenţa Duhului Sfânt, Care face 
cu putință zămislirea lui lisus, Îi mai găsim pe îngeri şi la nașterea lui lisus, vestind păstorilor 
şi apoi cântând; „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni de 
bună voire” (Luca 2,16), elementul îngeresc este prezent şi la moartea Mântuitorului: „Și 
un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea” (Luca 22,43), precum şi la Înviere (arătându-se 
femeilor mironosiţe). Și exemplele pot continua, chiar dacă accentul cade de acum pe relaţia 
personală om-Dumnezeu. 

Cred că este demn de menționat, chiar dacă numai în treacăt, şi un moment important 
din tradiția islamică: prima întâlnire a profetului Mohamed cu Arhanghelul Gabriel, moment 
ce va pune bazele spirituale ale religiei islamice”, Arhanghelul îi spune să citească, iar după 
trei refuzuri, cauzate de incapacitatea de a citi, îi face prima revelație, consemnată ca atare 
în cele dintâi versuri ale surei 96: “Citeşte! În numele Domnului tău [...]./ EI este cel ce [ne- 
Ja învățat [să purtăm] condeiul,/ L-a învăţat pe om ceea ce n-a știut”, 

- Întorcându-ne la Noul Testament, putem vedea implicarea cu adevărat marcantă a 
îngerilor în evenimentele de tip eshatologic (c/. mai ales Apocalipsa). Aflăm de îngerii cu 
trâmbiţe ce anunță etapele procesului eshatologic, apar oștirile de îngeri conduse de 








SI OMUL 


Arhanghelul Mihail, în luptă contra demonilor; alții coboară pe pământ, pentru a pedepsi sau 
salva. loan însuși primeşte revelaţia sa (apokalypsis) sub călăuzirea unui înger. | 

Căderea îngerilor. Căderea îngerilor a fost posibilă în virtutea unei voințe liber 
exprimate. Dumnezeu nu a creat răul, acesta neapărând decât post creatio, ca rezultat al 
exercitării liberului arbitru de către făpturile raționale ale lui Dumnezeu. 

Înainte de cădere, Lucifer* era cel mai înalt dintre heruvimi, având unrol important, pare- 
se, în economia cosmogenezei“. Păcatul îngerilor este diferit de cel al oamenilor: căderea lor 
nu are la bază nici o neascultare sau ignoranță, ca în cazul nostru; îngerii ÎI contemplă pe 
Dumnezeu în iubire, ei nu pot nega existența lui Dumnezeu; păcatul îngeresc nu a avut 

influență asupra întregii ierarhii, pe când 
păcatul omului s-a reflectat asupra genera- 
țiilor care au urmat. “Pentru îngeri, a iubi 
înseamnă a fi ei înşişi. Ei participă la natura 
divină în virtutea dragostei lor, a abnegației 
față de Dumnezeu... dragostea de sine este 
pentru ei o sinucidere ontologică, nu prin 
eliminarea fiinţei lor ipostatice (ceea ce este 
imposibil), ci prin pustiirea de sine, prin 
ruptura cu propria lor esenţă”. 

„Am văzut pe Satana căzând ca un 
fulger din cer”(Luca 10,18), Îl auzim pe 
lisus spunând. Lucifer şi-a întors faţa de la 
Părintele Luminilor, a profitat de libertatea 
sa ontologică, negând sensul ascendent al 
iubirii (iubirea de Dumnezeu) în numele 
sensului descendent al iubinii (iubirea de 
sine). Devenind, prin actul său de orgoliu, 
Duh al negaţiei, el încearcă să schimbe 
raporturile cosmice autentice, să inverseze 
principiile şi valorile existenței*. De aceea 
lisus îl şi numeşte “mincinos şi tată al 
minciunii” (Joan 8, 44). 

Lumea îngerilor şi lumea oamenilor. 
Dumnezeu nu repetă nimic în creaţia Sa. 
Există o legătură indiscutabilă între lumea 

„oamenilor şi cea a îngerilor, dar nu se poate 
spune că domeniul îngeresc ar fi o reflexie la 
3 nivel spiritual a lumii noastre. “Ansamblul 
angelic, fiind spiritual şi nematerial, este în 
întregime ipostatic: nu e nimic în el care să 
nu aibă ființă personală. În lumea noastră, 
dimpotrivă, tot ce estepre-uman, adică lumea 
anorganică, este impersonal şi nu se 
ipostaziază decât în om şi prin el'>. 

Lumea îngerilor reprezintă o treaptă de început a creației, care avea să se desfăşoare 
dincolo de ea, în lumea oamenilor. Lumea îngerilor trebuie recunoscută ca intermediară între 
om şi Dumnezeu, existând numai pentru a sluji creaţiei şi, în ultimă instanță, omului. De aici 
sepoate dezvolta discuţia despre existența îngerului păzitor” şi arelației sale cu omul de care 
este legat în mod particular. Îngerul păzitor îi este „încredințat” omului de la naştere până la 
moarte, pentru a-i fi sprijin şi ghid spiritual în intervalul în care acesta îşi poate dobândi 
mântuirea!, 

Din păcate, percepția oamenilor actuali față de ce e dincolo nu mai deţine plinătatea 
spirituală pe care o poseda odinioară. Avem tendința să conceptualizăm tot ce depăşeşte 
conceptul, să corporalizăm necorporalul, să dăm formă informalului, minţindu-ne astfel, 
pentru a avea “în fața ochilor” ceva pe care să-l pipăim și să urlăm: EXISTĂ. Dar, cu toate 
acestea, împărăţia lui Dumnezeu tot în noi stă ascunsă, iar îngerii ne veghează nevăzuţi mai 
departe, căci păcatul nu poate anula ordinea dumnezeiască a lumii, ci numai putinţa noastră 
de a accede la ea. 


pi 


> Lai 
4 sabia - 


Alexandru ANGHEL 





]. Ceea ce nu înseamnă că îngerii sunt singura cale de urmat în comuniunea tainică cu Dumnezeu. 
2. Visul este și el o cale des folosită de comunicare între nivelul divin şi cel uman, deoarece reprezintă 
o facultate subtilă din subconştientul ființei umane, situându-se în zonele intermediare dintre fizic 
și metafizic, acolo unde comunicarea cu cele superioare este aproape constantă, chiar dacă nu 
întotdeauna conștientizată. 

3, Ar putea fi o dovadă în plus a faptului că Dumnezeu, cu trecerea timpului, se foloseşte tot mai 
mult de intermedierea mesagerilor Săi: legământul făcut cu Avraam, spre exemplu, avusese loc în 
mod direct, fără intermediari; anul 610 d. Hr., în care Arhanghelul Gabriel i se arată lui Mohamed, 
reprezintă deja o perioadă târzie, cu o lume păgână mult schimbată în rău. 

4. Coranul, traducere de dr. Silvestru O. Isopescu, Ed. Cartier, Bucureşti, 2000. 

5, Purtător de raze; latină lux — lumină, ferre = a purta. 

6, Serghei Bulgakov, Scara lui Iacov, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 2001, p.107. 

7, Ibidem, p. 108, 

8, De aici și întoarcerea crucii făcută de sataniști, aceştia necunoscând toate implicaţiile de ordin 
cosmic și uman pe care acest gest le simbolizează. 

9, S, Bulgakov, op. cit., p. 36. 

10, Trebuie să remarcăm faptul că relația dintre om şi îngerul său poate slăbi considerabil, dar nu 
și dispărea complet. De amintit aici este şi credința populară (prezentă mai ales în Muntenia) după 
care un om nu ar trebui să facă gesturi cu cuțitul asupra altuia, pentru că „îi omoară îngerul”, Evident 
că nu este vorba de o moarte în sensul propriu, ci de o „tulburare” a relaţiei om = înger, imaginată 
într-un fel mai degrabă magic, 











CE ESTE EUTANASIA 
ȘI DE CE CONTRAVINE EA 
INVATATURII CREȘTINE 


in limba română există expresia “a muri de moarte bună”, adică în mod firesc, din pricina bătrâneții, 
la sorocul dat de Dumnezeu. Deşi înseamnă, pe greceşte, tot “moarte bună”, euthanasia n-are nimic de- 
a face cu vorba românească, ci reprezintă mai degrabă opusul ei, fiind ceva şi împotriva firii, şi impotriva 
lui Dumnezeu. Deoarece, după modelul unor țări descreștinate din Occident, s-a pus şi la noi problema 
legalizării eutanasiei (la rând cu legalizarea altor “fărădelegi ”: homosexualitatea, prostituția sau 
avortul), vom arăta în cele ce urmerază cum se prezintă lucrurile din unghiul de vedere creştin. 





Definirea “la rece” 


După cum o găsim definită în dicționar, eutanasia (termen de origine grecească, dâr ajuns la noi relativ 
recent, prin intermediul limbii franceze) este “metoda de provocare de către medic a unei morţi precoce, 
nedureroase, unui bolnav incurabil, pentru a-i curma astfel suferința prelungită”. 

Din punct de vedere juridico-penal, ea este deocamdată definită ca “ucidere”, chiar dacă “săvârşită sub 
impulsul unui sentiment de milă, pentru a uşura chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală 
incurabilă şi a cărei moarte este din această pricină inevitabilă”. | 

Se distinge, îndeobşte, între eu/anasia activă (intervenţia medicală directă în scopul suprimării vieţii) 
ŞI eutanasia pasivă (abandonarea deliberată a bolnavului, care este “lăsat să moară”), precum şi între 
eutanasia voluntară (cu acordul conştient al pacientului) şi eutanasia involuntară (fără acordul efectiv al 
pacientului bolnavului, aflat, dintr-un motiv sau altul, în imposibilitatea de a decide sau de a-şi exprima 
voința). 


Scurtă istorie a “morții controlate” 


Deşi ideea de “moarte voluntară” era cunoscută din practicile epocii precreştine, prima utilizare a 
termenului de “eutanasie” aparține filozofului englez Fr. Bacon (1620). Un dicţionar din 1708 descrie 
eutanasia ca “trecere blândă şi uşoară în afara acestei lumi, fără convulsii, fără suferințe”. În 1870, o 
polemică declanşată în Anglia lansează noțiunea de eutanasie activă, iar ceva mai târziu, în 1884, Boston 
Medical and Surgical Journal scrie că eutanasia pasivă “repugnă mai puţin sentimentelor noastre”. 
Conform documentelor procesului de la Niimberg, între 1939-1941 ar fi fost eutanasiate 70.000 de 
persoane, considerate “existenţe fără valoare vitală”. 

Ideologia favorabilă eutanasiei începe cu “Manifest privind eutanasia”, publicat în 7he Humanist 
(iulie 1974) şi semnat de circa 40 de personalităţi, inclusiv laureați ai Premiului Nobel. Textele manifestului 
demonstrează un ateism materialist de fond şi dorința de a transforma moartea din “întâmplare” în 
“eveniment calculat şi programat”. Olanda şi Statele Unite se numără printre țările în care eutanasia se 
practică pe scară largă. În Olanda, de pildă, 18% din medici au participat în 1990 la “suicidul asistat”, iar 
procentul s-a ridicat la 41% în 1995. Pe baza unei statistici publicate în 1991, autorii olandezi raportează 
că din 130.000 de decese ale anului 1990, în 2.300 de cazuri s-a practicat eutanasia (1,8%). În 1.000 de cazuri 
(0, 8%) pacientul nu era competent când s-a comis actul eutanasic. il 

În divorț fățiş cu Biblia şi cu Biserica, s-a afirmat deja că “dacă secolul 20 a fost secolul avortului şi 
birth-control-ului (naşterii controlate), secolul 21 va fi acela al eutanasiei şi dearh-conrrol-ului (morții 


controlate)”. 


“Sfârşit creşștinesc vieții noastre” 

Există cel puţin două porunci biblice împotriva eutanasiei: “Să nu ucizi!” şi “Să iubeşti pe apropele tău 
ca pe tine însuți!”. Credinţa ortodoxă cere în rugăciuni izbăvirea de moartea năprasnică (actul eutanasic este, 
de fapt, o moarte năprasnică): “sfârşit creştinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”, dăruit nu 
de oameni, ci de Dumnezeu, Care este singurul “Stăpânal vieţii”. Răbdarea din timpul ultimelor clipe poate 
fi mântuitoare: “Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19); “Cel care rabdă până 
la sfârşit, acela se va mântui” (Marei 10, 22). 

Practica eutanasiei aduce servicii ateismului, care sfidează ordinea divină şi perspectiva mântuirii 
omului. Redactarea în diferite țări a unor reglementări privind depenalizarea sau aprobarea eutanasiei 
dovedeşte că întreaga societate civilă, în frunte cu reprezentanții ei, au pierdut reperul credinței şi moralei 


creştine. 


Salvarea vieţii sau administrarea morți? 


Când un animal este atins de o boală incurabilă, medicul veterinar ia adeseori decizia eutanasierii; omul 
nu poate fi însă redus la acelaşi statut. Conform eticii medicale, datoria medicului este să lupte pentru viața 
omului, nu să-i administreze moartea. Numărul mare al medicilor implicaţi în acte eutanasice trădează, în 
spatele unui fals “umanism”, lipsa lor de credință în Dumnezeu şi în menirea eternă a oricărei ființe umane. 

Futanasia subminează temeiurile încrederii dintre medici şi pacienţi, scăzând şansele de vindecare. 
Mai mult, ea reprezintă rădăcinile eugeniei, adică ale aplicării monstruosului principiu — atât de imputat 
nazismului — că “tot ce nu corespunde unei norme ideale trebuie distrus”. j 

Din punct de vedere psihiatric, este imposibil a face diagnosticul diferenţial între o perioadă depresivă 
şi o intenţie lucidă, chiar dacă omul ar fi îndreptăţit să-și hotărască moartea independent de Cel ce i-a dăruit 
dar 3 . ._. 

În fine, actul eutanasic îl poate prinde pe pacient total nepregătit spiritual pentru moarte — aspect pe care 
nici Biserica, nici medicina creştină nu-l pot trece cu vederea. 


Dr. Pavel CHRIILĂ 


PUNCTE CARDINALE 










lulie 2003 NR. 7/151 PAG. 11 


Lucrările celei de a IV-a editii 
a Simpozionului 
«Românism şi anti-românisnvy 


În zilele de 19 şi 20 iulie 2003 au avut loc în Sala Dalles din capitală 
lucrările simpozionului “Românism şi anti-românsim”, organizat de 
Uniunea Vatra Românească, Liga Intermaţionalăa Românilor, Uniunea 
Veteranilor de Război şi a Urmașilor Veteranilor, Federația Română 
a Foştilor Deținuți şi Luptători Anticomunişti, Grupul “Scara” şi Liga 
pentru Combaterea Anti-Românismului, pe tema “De-românizarea 
României”. Animator şi moderator al acestei manifestări a fost profesorul 
universitar lon Coja, lider al Uniunii Vatra Românească, care, în 
cuvântul de deschidere, a tras un semnal de alarmă asupra pericolului 
ce paşte poporul român în acest început de secol şi de mileniu, atât 
dincoace cât şi dincolo de Prut. 

După cuvântul de deschidere, s-a dat citire unui protest al 
participanţilor la acest simpozion, împotriva culpabilizării poporului 
român de a fi participat la holocaustul anti-evreiesc şi împotriva 
obstrucţionării dreptului nostru la apărare, prin interzicerea accesului 
cercetătorilor români la arhivele aflate în proprietatea unor autorități 
sau instituţii evreieşti. În timp ce arhivele româneşti au fost puse la 
dispoziția cercetătorilor evrei, arhivele Comunităţii Evreieşti din 
România sunt inaccesibile istoricilor români. Acelaşi regim îl au şi 
arhivele evreieşti din Israel. Protestul a mai fost îndreptat şi împotriva 
interzicerii, la intervenția liderilor comunităţii evreieşti, a difuzării 
unei cărţi de documente apărute sub egida Fundaţiei Culturale Române 
(Situația evreilor din România), documente care probau netemeinicia 
şi absurditatea acuzaţiei de holocaust. În preziua lansării, întregul tiraj 
al aceste cărți a fost dat la topit! 

În comunicările ţinute, precum şi în luările de cuvânt pe marginea 
acestora, s-a scos în evidenţă dezastrul demografic prin care trece țara 
şi nepăsarea, de-a dreptul criminală, cu care autoritățile româneşti 
tratează această problemă. S-a evidențiat, de asemenea, problema 
asistenței medicale, problema educaţiei, a sărăciei şi, în general, toate 
problemele care concură la degradarea biologică şi morală a poporului 
român, 

Lucrările simpozionului s-au încheiat cu adoptarea de, către 
participanţi a următoarelor documente: 

1. O declaraţie cu privire la revizuirea Constituţiei. Se cere 
respingerea propunerii unor partide parlamentare de a introduce în 
textul Constituţiei un articol care să permită vânzarea de pământ 
cetățenilor străini; se deplânge uşurinţa cu care s-a renunțat la 
introducerea votului uninominal; se cere garantarea drepturilor 
populaţiei majoritare. 

2. O scrisoare către preşedintele Academiei Române, prin care este 
rugat să intervină, cu autoritatea conferită de instituţia pe care o 
reprezintă, pentru a opri proliferarea în presa şi publicistica românească 
a cuvântului rom, folosit ca etnonim în locul vechiului şi consacratului 
cuvânt figan, pentru că această înlocuire are consecințe grave, afectând, 
la nivel conotativ, noțiunea de român. 

3. O scrisoare adresată preşedintelui Comitetului Olimpic Român, 
căruia i se sugerează să studieze posibilitatea ca la Olimpiada din 2004, 
de la Atena, sportivii din România şi cei din Republica Moldova să se 
prezinte cu o singură echipă. (D. A.) 


Ap 


S-a născut în Târgu-Mureş la data de 20 martie 1919, ca fiual lui 
loan şi al Floricăi. 

Ca tânăr, după Congresul Studenţesc din 1936 de la Tg. Mureş, 
a intrat în rândurile Mişcării Legionare. A fost arestat în primele zile 
ale lunii iunie 1948 de către Securitatea din Tg. Mureş, împreună cu 
un lot format din 100 de luptători anticomunişti (din care o bună parte 
a format grupul de rezistență din Munţii Călimani), şi a fost condamnat 
la 7 ani închisoare de către Tribunalul Militar Cluj, pentru uneltire 
contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Tg. Mureş, Gherla, 
Aiud, apoi prin lagărele morţii de la Canal: Poarta Albă, Saligny şi 
Peninsula, de unde a fost eliberat la data de 6 octombrie 1953. 
Rearestat la data de 17.09.1958, trece prin închisorile Tg. Mureş, 
Jilava, colonia de muncă 5 Culme şi Periprava, de unde se eliberează 
la 06.05.1964. Cei 9 ani, 9 luni şi 29 zile cât a petrecut în puşcării |- 
au întărit şi mai mult în crezul său. 

După anul 1989, a tostun factoractiv în construirea monumentului 
de la Aiud, dar mai ales la construirea lăcaşului monahal alăturat 
acestui monument. La data de 08 mai 2003 inima sa a încetat să mai 
bată. Toţi cei care l-am cunoscut şi i-am fost aproape, îl regretăm şi 
rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l odihnească în rândurile celor drepți. 

A.F.D.P.R. - Mureş 


EMIL COCIŞ 








PAG. 12 NR. 7/151 lulie 2003 


„„grandes cosas entendi, 
no dir€ lo que senti. 
(Glosa I, 1) 


Tainic 

cele înalte 

în suflet să-şi afle 
anumele loc, 
Duhul lin 

îmi va spune 
în nădejde 
Lauda 

să o pot înălța 
“din toată 
inima mea”. 


2 


„„„de todo sentir privado 

y el espiritu dotado 

de un entender no entendiendo. 
toda sciencia tracendiendo. 


prin cele ce 


CÂNTĂRILE NĂDEJDII 





PUNCTE CARDINALE 


Eoaturi rich 


DAN IOAN NISTOR 


În ianuarie 2002 am publicat în Puncte cardinale un prim grupaj din creația lirică a 
medicului poet DAN IOAN NISTOR din Constanţa. Remarcam atunci că profesionalis- 
mul carierei medicale a fost fericit dublat de o înzestrare poetică altoită pe o deosebită 
acuitate religioasă. A debutat editorial în 1996, cu volumul PELERIN PE DRUMUL 
MĂSLINILOR (Editura Metafora, Constanţa). În 1998, la aceeaşi editură, îi apare al 
doilea volum de versuri: DOAMNE, NU SPRE SEMEȚIA MEA (încheiat cuoemoționantă 
mărturisire de credință în duh isihast). Volumul al treilea — ACUM ESTE VREMEA 
(Editura Menora, Constanţa, 2000) — beneficiază de un scurt cuvânt înainte al academi- 
cianului Virgil Cândea, în care citim, între altele: “Versurile lui Dan Ioan Nistor sunt 
solilocvii şi rugăciuni, mărturisiri şi chemări către aproapele, imnuri de slavă lui Dumnezeu. 
În ordinea destăinuirii lor ele pot fi citite, însă, şi ca o autobiografie spirituală în versuri, 
în tradiția de frumusețe şi lumină a lui Mihai Eminescu şi Vasile Voiculescu. Ele ne 
dezvăluie urcuşul interior al poetului, pildă ziditoare de suflet, pentru că este lucrarea unui 
slujitor al oamenilor prin faptă — ca tămăduitor de suferinţe, prin demers intelectual — ca 
poet, dar şi lucrarea unui slujitor al lui Dumnezeu prin toată viaţa lui — ca rugător”. 

Grupajul inedit inclus în numărul de față, alcătuit dintr-o suită de glose la Glosele 
Sfântului loan al Crucii şi stând sub semnul mântuitoarei virtuți a nădejdii, netezeşte o cale 
pe care autorul călcase deja, la punctul inefabil de întâlnire între sensibilitatea apuseană 
şi cea răsăriteană, cu o economie a expresiei care încearcă parcă să readucă verbul la 
chintesența lui dumnezeiască. 


Incantaţii pe teme din 


Glosele Sfântului loan al Crucii 


(Glosa 1, 3) 
Mă-nveţi 
să Te aştept, 
în ruga mea 
Te-opreşti, trăieşti 
să ştiu în mine 
că-n mine eşti de ai lăsat 
ascuns nădejdea 
de orice gând, să poarte 
nădejdea cu dorul 
să Te vadă de Tine 
poate — Viaţă 
Duh peste toate. fără de moarte. 
3 5 
Quanto mâăs alto se suve 
tanto menos se entendia Por una estrana manera 
que es la tenebrosa nuve mil bueltos pase de un buelo 
que a la noche esclarecia... porque esperanca de cielo 
(Glosa I, 5) du „tanto alcanca quanto espera... 
24 DA e a (Glosall, 4) 9 
“Într-as a > “sade EA Pda 
urcuşului To Într-un | 
vâltoare zbor 
întunecimea din mii de zboruri 
mult luceşte, într-o tainică 
umbră vâltoare, 
nu mai are, sufletului 
pururi ce nu moare, 
cui | se vădeşte într-a Luminii Cetate 
cu aripi îi vesteşti 
îi învăluieşte să se cuprindă, 
orice cugetare. cât poate ruga 
cu nădejdea 
4 să o atingă. 
Vivo sin vivir en mi 6 
y de tal manera espero 
que muero porque no muero. Sin arrimo y con arrimo, 
(Glosa II) sin luz y ascuras viviendo 
todo me voy consumiendo. 
Trăiesc (Glosa IV) 


Fără-al Tău 
sprijin 

nădejde vie, 

mă tulbur 

răpit de pustie. 
Neajutorat fiind, 
o rază-mi îmbii, 
întunericul 

să-l pot mistui. 
Ocrotind 
sufletul 

îl chemi la Tine, 
redându-i 
petrecerea-n sine. 


7 


„ Por toda la hermosura 


nunca yo me perdere, 

Sino por un no s€ que 

que se halla por ventura. 
(Glosa V) 


Înalta 
Întruchipare 
nicicând 

n-0 vei 

pierde 

în acela 

ce Te vede 
hărăzind 
orice-ntâmplare. 


8 


EI coracon generoso 
nunca cura de parar 
donde se puede passar 


















A 


imi 






2 


R ni 
era pp, 
b a ei 
LA 
i Vi 
1 AN 
. TE Ța | $ 


sino en măs difjicultoso 
(Glosa V, 2) 


Spre Tine 

cu nădejde 

şi credință 
inima se-avântă 
să-i dai 

curăție 

şi biruință 

pe calea cea strâmtă 
(vremile zac) 

Şi aş vrea 

suişul 

făr' să-l înțeleg, 
făr” de simțuri 
să-l dezleg 

în inima mea. 


9 


Que estando la voluntad 

de divinidad tocada 

no puede quedar pagada 

sino con divinidad... 
(Glosa V, 5) 


Taina 
dezvăluită 

e nădejde, 

nu piere, 
răsplătită-i 

cua Ta 
apropiere 
fericind 
petrecerea-n fire 
cu lăuntrul 

de dumnezeire. 


10 


Mâs emplea su cuydado 
quien se quiere aventajar 
en lo que estă por ganar 
que en lo que tiene ganado 
y assi, para mâs altura 
yo siempre me inclinare 
sobre todo a un no se que 
que se halla por ventura. 
(Glosa V, 8) 


Cu folos e 
mila-Ți mare 
întru cel ce 

se zideşte 

şi-n nădejde 

se sporeşte, 
pustia 

să nu-l doboare. 
Izbucneşte-i 
într-a mea laudă, 
Adevăr, 

adânc temei, 
eşti mereu 

Şi nu ştiu ce-i 
Lumina 

ce mă scaldă. 











PUNCTE CARDINALE 





lulie 2003 NR. 7/151 PAG. 13 





ASIA 


Sinonimia iubire-dor în contextul timpului 
social. Timpul social îşi are ca referent experiența 
subiectivă a dilatării sau a comprimării intervalului 
afectiv ivit în contextul actualizării cuplului (potenţial 
nucleu social sub forma familiei) pe fondul inter- 
acțiunii între feminin şi masculin: o dată canalizată de 
baraje educaţionale, sau de altă natură, energia biologică 
se transformă în energie a timpului social. Lumea 
începe din nou cu fiecare atracţie dintre masculin (sau 
ceea ce este) şi feminin (sau ceea ce ar putea fi, 
infinitul): din amestecul lui ceea ce este cu ceea ce ar 
putea fi — din amestecul realului cu posibilul — ia 
naştere memoria, adică ceea ce a fost, dar şi așa-zisul 
timp. teleologic, mai popular numit speranță. Între 
aceste dimensiuni psihologice identificăm prezentul 
conştiinţei, pe care-l numim „„acum” şi al cărui specific 
(anume dorința sau, în esenţă, dorul de pleroma 
firescului) rezultă din opoziţia condiţiei actuale, 
istorice, a realului cu posibila plinire, a cărei realizare 
transcende ființa noastră istorică. Cauza nucleului 
social (expresie a nostalgiei ontologice, urmare a 
poruncii divine, mecanism hormonal, ordonator 
fundamental al societăţii etc.) se cofundă cu misterul 
iubirii sau cu scopul său, latură magică a normalităţii 
noastre. 

Ce vrea să spună iubire? Dacă ar fi să înlocuim 
termenul consacrat „a iubi, iubire”, am reuşi de minune 
cu „a dori, dorire” (sinonim perfect în acest caz). Însă, 
se pare, tocmai transparența şi bogăția semantică a 
soluţiei româneşti ne face să preferăm (cel puţin ca 
preludiu al sentimentelor noastre) taina intraductibilă 
a cuvântului slav. În fond, cea mai profundă taină nu se 
lasă mărturisită decât prin cel mai tainic verb, nu atât 
pentru a se evita confuzia, cât pentru simplul motiv că, 
dorind să ne comunicăm cât mai exact sentimentul, ne 
ferim instinctiv de orice cuvânt care ar limita — şi astfel 
ar falsifica — înţelesul mesajului nostru. Şi cu atât mai 
mult cu cât acest înțeles este intuiție pură, nici un 
cuvânt care „păcătuieşte” printr-o limitare semantică 
oarecare nu va putea exprima infinitul. Din păcate, „a 
dori, dorire” s-a perpetuat mai ales prin conotaţiile sale 
de ordin material, care ne fac insensibili la rezonanţa 
cosmică a denotaţiei sale. 

Rădăcina „dor” se traduce, în funcţie de context, 
fie prin „nostalgie”, fie prin „melancolie”. Nostalgia 
ar fi dorul orientat către un eveniment petrecut, pe care 
am dori să-l retrăim; melancolia, dimpotrivă, ar fi 
dorul orientat către viitor şi al cărui obiect nedefinit 
este aşteptarea a ceva ce ne lipseşte fără să fim în stare 
să-l numim. În schimb, „dorul” reuneşte în aria sa 
semantică nostalgia şi melancolia. lată ce ne spune 
esteticianul Tudor Vianu despre sensurile „dorului” 
(în germană de astă-dată); „... Wehmut este. afectul 
complex în care durerea este sugerată de pierderea 
unui lucru, sau a unei fiinţe iubite, pe când fericirea 
provine din posesiunea lor în amintire, Sehnsuchi este 
însă durerea unei lipse pe care viaţa n-a împlinit-o, dar 
pe care o poate împlini în viitor, ceea ce îndulceşte 
durerea iniţială şi îi creează fizionomia complexă. [...] 
În româneşte, aceste nuanţe se regăsesc deopotrivă în 
dor, a cărui îndoită intenţie se îndreaptă Şi către trecut, 
şi către viitor, cineva poale resimţi dorul de cele ce au 
fost şi de cele ce ar putea fi. Cuvântul românesc a 
întrunit laolaltă aceste două situaţii și sfera sa este mai 
întinsă”2, Nostalgie şi melancolie, trecut şi. viitor: 
„trecutul” ne este amintire, involuntară cel mai adesea, 


[i 


iar „viitorul” speranţă, adică tot amintire, dar o amintire 
selectivă, ca substanță a proiectelor noastre viitoare. 
Actualizarea (voluntară sau involuntară) a unui moment 
„trecut” este o experiență circumscrisă de toate 
caracteristicile „prezentului”, care devine un prezent al 
memoriei atunci când amintirea ne absoarbe cu totul, 
adică ne abstrage de la „realitatea cotidiană” pentru a ne 
cufunda în „realitatea memoriei”. Ipoteză: dacă n-am 
avea memorie, nu am avea nici experiența timpului; 
ergo, conceptul de „timp” se întemeiază fundamental pe 
conştiinţa că ceva s-a petrecut (ca probabilitate), ca şi pe 
conştiinţa faptului că ceva se petrece (ca o certitudine ce 
ține de intuiţia sensibilă), sau pe speranța oarbă că am 
mai avea „timp”, sau, mai exact spus, pe dorinţa de a ne 
prelungi (iluzie pură!) experienţa dincolo de „prezent”. 

Dar ce este memoria? În ceea ce are universal şi 
impersonal, observăm că memoria nu se „acumulează” 
ca urmare a experienţei, ci, mai degrabă, este ceva la care 
experienţa ne învață să avem acces. Întreaga lume ne 
slujeşte drept,,„memorie” în măsura în care, împotrivindu- 
ne procesului inerţial de a fi asimilați de /u/me, suntem în 
stare să o asimilăm cognitiv, în virtutea faptului că orice 
cunoaştere porneşte de la o recunoaştere. 

Verbul „a fi” ar trebui conjugat astfel: sunt conştient 
CĂ Sunt, sunt conştient că am fost, sunt conştient că nu 
știu dacă voi mai fi, sunt conştient că eşti etc. Viitorul — 
o ipoteză de lucru; frecutul — memorie; prezentul — 
experienţă. Conceptul de „timp” ar trebui să aibă doar o 
valoare orientativă, stimulativă, strict convenţională. În 
schimb, această găselniță didactică s-a transformat într- 
o comodă — sau supărătoare — iluzie, de care, în orice caz, 
ne eliberăm foarte greu. Dacă-mi idealizez conştiinţa de 
„acum” şi o notez Y, iar oricare dintre „momentele” 
conştiinţei mele din „trecut” cu X, tot nu pot să spun că 
între cele două s-a scurs un timp, o dată ce conştiinţa 
mea, certificându-mi că sunt (nu că am fost, de pildă, ci 
doar că sunt amintindu-mi, sau sperând), este faptul că 
mă ştiu fiind, mereu identic cu mine însumi sau, mai 
exact, conştient de conştiinţa mea. Ce rost are să-mi 
închipui că ar fi trecut un „timp”? De ce ar fi nevoie să 
treacă un „timp”? Tot ce ştiu este că mă ştiu ştiindu-mă; 
restul sunt teorii, iluzii cu scop pedagogic (trecutul, 
viitorul), sau proaste deprinderi („„am făcut”, „voi face”). 

Dar putem să ne cronometlrăm, după o măsură 
convenţională, evenimenţialul? Ideea de a cronometra 
nişte stări de conştiinţă poate părea ciudată, dar, în fond, 
nu facem decât să comparăm mişcări obiective, dintre 
care una are valoarea convenţională de unitate de măsură 
şi le face pe celelalte să pară mai lente sau mai rapide — 
dar cum sunt aceste mişcări raportate la absolutul 
conştiinţei noastre? Vedem mereu oameni murind, iar 
asta ne face să presupunem — ba chiar să credem = că vom 
muri, Şi nu spunem oare că, poate, ne vom mântui? Nu 
ne înşelăm pe noi înşine, O dată ce nu ne putem mântui 
decât acum şi orice strădanie spre mântuire nu are sens 
decât acum, pentru că şi murim acum? Dacă ne-am 
propune să observăm „ştiinţific” trecerea „timpului”, 
am avea nevoie de două borne temporale; acum este una 
dintre ele, cealaltă acum zece, douăzeci de ani, însă 
numai o amintire, a cărei prezență în memoria mea, ca 
materie a conștiinței mele, nu argumentează timpul, ci 
faptul că sunt. Evenimentele aparţinând fie memoriei, 
fie „consumate” dincolo de memorie, în lumea aşa-zis 
reală, sunt materie a conştiinţei după următoarea schemă; 
orice A, B, C evenimenţial se reflectă în conştiinţa mea 
ca A'B'C'; urmează că [iința mea n-o pot gândi în afara 


FI = 

j via _ A, E 

| e >) 

A [5 tat 
4 dr 

Î g: a i Se et 
7 Pr 

- DY | ema d Ş 
a, 
DD, ) 





evenimentului; de pildă, până şi faptul ipotetic că nu mi 
se întâmplă absolut nimic se reflectă în conştiinţă ca 
eveniment, lucru afirmat implicit prin formula dublei 
negaţii, logic vorbind o afirmaţie cu sensul ceva mi se 
întâmplă mereu. Fiinţarea umană este reflectarea în 
conştiinţă a evenimentului, este conştiinţa despre propria 
conştiinţă, trezire datorată Evenimentului absolut, Care 
face din „nimic” (un cuvânt al cărui referent, deşi 
identificat de limbaj cu tot ce este mai abstract, mai 
străin gândirii, totuşi, conform tradiţiei apofatice, nu îl 
identificăm şi Sinelui absolut, pentru simplul motiv că 
ar însemna să spunem ceva despre Dumnezeu, să-L 
circumscriem limbajului şi astfel să-L micşorăm) 
materie a creaţiei Sale. 

Dorul ca pedagogie a firescului dincolo de iluzie. 
Tocmai natura iluzorie a timpului este dezvăluită de 
cuvântul „dor”, a cărui cercetare ne-a condus la ultimele 
reflecţii, Într-adevăr, unde ar fi de găsit denotatul 
acestui cuvânt? În „„viitor”? În trecut”? În ceea ce 
numim prezent” când vrem să evidențiem neîncetata 
curgere a „timpului”? În nici una dintre dimensiunile 
ipotetice ale acestui veritabil program de lucru al 
„xcomputerului uman”. „Dorul”, sinonimul propus de 
noi pentru „iubire”, are efectul unui virus, com- 
promițând „programul timpului”. lar când analiza 
computerizată a lumii nu mai e posibilă, operatorul va 
înfrunta realitatea, evidența faptului că viaţa este un 
izvor de evenimente conştientizate, nicidecum vreun 
fluviu cu viitorul ca amonte şi trecutul ca aval, pe al 
cărui mal, numit „al conştiinţei”, ar sta omul, pescuind 
evenimente. Iar „izvorul” nu se explică prin subterane, 
tainice ape freatice, ci prin combinaţia de evenimente 
prilejuită de Creatorul absolut. 

Obiectul cuvântului ,„,dor” este mai important decât 
tot ceea ce ţi se pare că ai lăsat în urmă, mai important 
decât tot ce ţi se pare că ai putea dobândi: îndată ce îți 
este dor, nu mai trăieşti decât acum. Nostalgic fiind, 
trăieşti într-un prezent al memoriei ca între paginile 
unei cărţi, care, oricât le-ai răsfoi, rămân mereu aceleaşi. 
Melancolic fiind, laşi din mână cartea, de parcă cele 


(continuare în pag. 14) 
Codrin V. SMIRNOFEF 





PAG. 14 NR. 7/151 lulie 2003 





(urmare din pag. 13) 


scrise, sau trăite, sau mai degrabă cele nescrise acolo, ţi- 
ar fi deşteptat o nelămurită dorinţă, ţi-ar fi relevat un 
neaşteptat gol fiinţial, ca o bruscă zonă de incertitudine 
pe o hartă foarte bine întocmită, după care navighezi 
fără probleme, dar care, o dată ajuns la capătul lumii, te 
trădează: capătul lumii nu există decât pe hartă. Dincolo 
de ultimele orizonturi cunoscute te întâlneşti cu tot ce 
nu cunoşti (în fond o recunoaştere), cu tot ce îţi lipseşte, 
aşa cum şi orbului din naştere îi lipseşte lumina după ce 
1 se vorbeşte despre ea, fără să ştie totuşi ce este anume. 
Uneori, la capătul lumii se întâmplă să ai revelația 
propriei tale neîmpliniri, revelaţia infinitului „în faţa” 
căruia te opreşti neajutorat, fără să ştii cum să ţi-L 
apropii. Însă „„dorul” împlineşte, şi, împlinit fiind, nu- 
ți mai încordezi privirea să străbați prin capacul ce nu 
s-a deschis vreodată, al trecutului, nici să cauţi prin lada 
fără fund a viitorului, căci totul este. Ţi-e dor nu de ceea 
ce a fost, nici de ceea ce va fi, ci de ceea ce este. Nu mai 
trebuie să te sprijini ipotetic nici pe cunoştinţele despre 
navigaţie, nici pe speranța că vremea bună se va menţine, 
sau că va reveni, pentru că mersul pe ape este firesc ca 
respiraţia ori eternitatea. Dar Petru nu ştie că este etern, 
trebuie să-l înveţe Hristos: dacă ţi-e teamă pentru viaţa 
ta, o vei pierde; dacă ţi-e teamă pentru viaţa trupului 
tău, înseamnă că nu-ţi crezi sufletului şi, astfel, nu atât 
trupul se prăbuşeşte în valuri, cât sufletul se prăbuşeşte 
în vârtejul materiei şi al formelor. Dorul este o stare de 
hiperconştiință, care te scuteşte de a-ți mai clădi castele 
viitoare din cărămizile trecutului doar spre a-ţi dovedi 
că exişti, că eşti viu, sau dimpotrivă, spre a uita de 
întrebările esenţiale, simple şi stupide (întrucât nu au 
nimic de-a face cu gândul la „ziua de mâine”, care 
rămâne cel mai bun şi mai accesibil somnifer). Măsurând 
ziua de mâine cu măsura zilei de ieri, Petru rămâne 
acelaşi pescar. Păşind peste ape, el devine Apostolul, a 
cărui măsură este eternitatea, infinitul, absolutul şi, mai 
presus de toate, iubirea: „Mă dorești tu mai mult decât 
aceștia? El I-a răspuns. Da, Doamne, Tu ştii că Te 
doresc”. Ce este cu acest verb, a iubi? Nostalgiile şi 
melancoliile sunt pentru pescari, dorul este pentru 
apostoli, pentru cel chemat, ca în poveste, să-şi lase 
casă, împărăție, părinți, fraţi, şi să purceadă la drum, 
urmând dorului de viață. Şi, ca în poveste, obiectul 
doririi se găseşte unde altundeva decât la capătul lumii 
şi al împărăției noastre, fiind infinitul, eternitatea, 
absolutul, adică ce altceva decât firescul? Firea omului 
este tensionată de ideea firescului, a desăvârşirii, a 
sfințeniei, de amprenta Chipului. O forță inerțială (care 
ține oare de natura adversarului?) pare că se împotriveşte 
acestei idei; nu un păcat anume, nici în general păcatul, 
care supratensionează, peste limitele firii, până la 
frângere. Stă în firea lucrurilor — spunem noi când 
vrem să explicăm un fenomen nu prea lesne de explicat, 
dar totuşi atât de familiar încât situaţia devine 
stânjenitoare mai ales pentru cei care, obişnuiţi să 
explice, se văd siliți să recunoască pur şi simplu, în ceea 
ce observă, firescul. 

Probabil că alcătuirile de orice natură sunt memorie, 
structuri informaționale variind în funcţie de dinamica 
echilibrului cu restul universului și, în ultimă instanță, 
în funcţie de erorile omului şi de voința Creatorului 
(exprimată fie suficient de subtil încât să ne obişnuim 
cu schimbarea înainte de a ne da seama de ea, fie mult 
prea violent ca să mai conteze). Posibilitatea erorii îl 
exceptează pe om de la o contabilitate fără rest a firii, 
definindu-i astfel ca libertate situaţia incomparabilă de 
a dispune de tezaurul informaţional numit Lume. Într- 
un univers în care „evoluţie” înseamnă adaptare şi 
readaptare, miza omului istoric este, pe de o parte, 
integrarea dimensiunii sale biologice naturii şi 


PUNCTE CARDINALE 


concomitenta asimilare ideală a acesteia, adică „naşterea” 
unui trup cosmic pentru o inteligență cosmică, iar, pe de 
altă parte, din perspectivă duhovnicească, este 
recuperarea firescului. Din păcate, singurul martor al 
acestui din urmă proces rămâne omul duhovnicesc, 
trădat mereu de cel intelectual”, sau avocatul nedeclarat 
al celui „biologic”. Dezechilibrul acestor forțe opuse 
(biologică şi intelectuală), provocat de lipsa în punctul 
lorde sprijina forţei duhovniceşti unificatoare, determină 
fragmentarea omenescului şi a elanului spre firesc. O 
dată ce „biologicul” tinde să se integreze ritmurilor 
universale, iar forța intelectuală tinde să asimileze ideal 
memoria maşinăriei numite Natură, evoluția întru Om 
este numai în funcție de forța duhovnicească şi are ca 
finalitate refacerea unităţii dimensiunilor fundamentale 
ale omului, adică redobândirea perspectivei infinitei 
asemănări. 

Răspunsul întrebărilor noastre se află într-adevăr în 
firea lucrurilor, este memoria lucrurilor şi este pur şi 
simplu dumnezeiesc de firesc. Dumnezeu este firescul. 
El creează ceva (invenţia absolută) care, deşi altceva 
decât EI Însuşi, să fie după chipul Său şi (urmare logică) 
în perspectiva infinitei Sale asemănări, în perspectiva 
Zilei a Opta: o călătorie fără durată, într-un prezent al 
memoriei fără limite, firescul memoriei. Chipul oricărei 
făpturi se datorează oglindirii lui Dumnezeu în materia 
din care este făcută, astfel încât Adam nu este uimit că 
se descoperă pe sine (conştiinţa de sine nu rezultă dintr- 
0 „„maimuțăreală” mimetică), ci, văzând pretutindeni 
imaginea lui Dumnezeu, este uimit de frumuseţea negrăită 
a Celuilalt, de Care se îndrăgosteşte fulgerător. Dumnezeu 
şi omul se preumblă prin Rai, stau de vorbă, îndrăgostiţi. 
Şi oare cine are dreptul să ne poruncească, oare a cui 
poruncă am socoti-o „dulce”, supunându-ne ei copleşiţi 
ca de „farmecul dureros” al sărutului iubit, dacă nu a 
Aceluia pe care-L dorim? 

Dorul de sine. Recunoaştem binele drept firesc şi 
răul drept nefiresc. Dar care este măsura recunoaşterii 
noastre? Ce este firescul? Experienţa anterioară 
momentului critic nu ne foloseşte pentru că ne-ar fi 
învăţat să recunoaştem firescul, căci ar trebui iarăşi să 
ne întrebăm despre criteriile acceptării de către noi a 
unei măsuri drept fireşti, ci numai dacă o putem privi ca 
urcuş al adâncirii de sine. Ceva ne îndeamnă să 
identificăm firescul frumosului, dar nu neapărat în sensul 
reflectărilor materiale, ci în sensul găsirii izvorului firii, 
căci oamenii se scaldă acum într-un alt torent, cel al ne- 
firii, al nefiinţei ce izvorăşte în urma disoluţiei firii lor, 
a tulburării oaselor ce susțin pe omul cel dinlăuntru, cum 
aflăm într-o rugăciune a Sfântului loan Damaschin”, 
adică: credința, înțelepciunea, nădejdea, dreptatea, 
înfrânarea, evlavia, blândeţea, smerita cugetare şi 
milostivirea. Ca un păstrăv împotriva curentului trebuie 
să luptăm, din ce în ce mai repede, până ce vom reuşi să 
schimbăm sensul apelor. Sufletul nostru să fie ca un 
păstrăv înotând împotriva apelor trupului, care, 
nezăgăzuite, răspund fără întârziere chemărilor din toate 
prăpastiile. Aşadar, frumos ar trebui să ne fie nu ceea ce 
ne cheamă trupescul, sau ceea ce este recunoscut ca atare 
după măsuri relative, dictate de o tradiţie culturală sau 
alta, ajungându-se astfel la concepții despre frumos, la 
crucificări interesante, plastice sau lingvistice, ale unor 
aspecte din lumea reală, cu intenţia (sau pretenţia) 
relevării unui „ce” ascuns; ci vom recunoaşte drept 
frumoase şi bune, fireşti, lucrurile care ne aduc aminte 
de Dumnezeu. 

Kant afirmă că spațiul şi timpul sunt cadre a priori 
ale percepției noastre, condiţii subiective ale reprezentării 
individului despre lume, aşa cum vedem numai acele 
culori la care simţul văzului este capabil să reacționeze 
(tot aşa în privinţa sunetelor şi a senzaţiilor tactile). Ca 
să reacționăm emoțional în faţa unui lucru, acesta trebuie 
să ne amintească de ceva, de un lucru sau de un eveniment 
anterior, Să ne imaginăm experiența absurdă a unui om 
în pre-ziua Facerii: în jur „nimic”. Dumnezeu Și-a 
început creația cu omul, iar toate celelalte vor urma. Ce 
sens mai are în această situaţie să se pretindă că, nici 








chiar în imaginaţie, nu se poate suprima spaţiul sau 
timpul? Care „imaginaţie”? Deşi dotat cu nenumărate 
simţuri, bunăoară cel al văzului, o dată ce nu este nimic 
de văzut, e rezonabil să presupunem că omul nu-şi 
cunoaşte încă această capacitate; o va conceptualiza şi 
teoretiza la nesfârşit abia după ce va deveni conştient 
de ea, după ce va vedea. La fel şi pentru celelalte 
simţuri, încât trebuie să ne întrebăm: un asemenea om 
se ştie pe sine? Numai dacă Însuşi Dumnezeu-Tatăl îi 
vine într-ajutor. Acum: există simțul văzului, al auzului, 
olfactiv, tactil , dar în ce ar consta simţul spațiului sau 
al timpului? Şi oare omul nostru ipotetic şi absurd, 
lipsit până şi de ajutorul Creatorului său, şi-ar şti 
timpul, o dată ce nu se ştie nici măcar pe sine? Dar, 
apărând lumea în juru-i, şi conştiinţa de sine, şi spațiul, 
şi timpul, şi tot ce înseamnă cunoaştere, şi omul însuşi 
s-ar trezi cu adevărat la viață. Prin urmare, în loc să 
gândim abstracte cadre apriorice ale cunoaşterii, nu e 
mai firesc să presupunem că aceste noțiuni ne sunt 
suficient justificate de simțuri, adevăratele şi singurele 
noastre cadre apriorice? Omul imaginat de noi nu mai 
e atât de absurd în a şasea zi a creaţiei (ceea ce, oricum, 
pentru mulți e încă absurd), când se află pe sine ca eu 
al lumii la care se trezeşte, moment a cărui simbolică 
alegorie va fi peste timp oglinda, mai bine zis oglindirea, 
menită de astă-dată să releve omului nu profunzimea 
sinelui său, ci finalitatea vanităţii sale. 

Spaţiul şi timpul nu sunt cadre apriorice cunoaşterii 
decât dacă identificăm aceste cadre simţurilor cunoscute 
(ca şi celor necunoscute), caz în care a spune despre 
capacitatea vizuală că este anterioară văzului devine 
pueril; şi nu sunt „intuiţie pură a sensibilităţii” decât 
dacă prin intuiție pură înțelegem văzul, auzul etc., caz 
în care, oricum, nu mai avem de a face cu spațiul 
omogen şi tridimensional de sorginte euclidiană şi 
newtoniană, ci cu unul eterogen, de n dimensiuni. 
Spaţiul şi timpul sunt concepte descriind realitatea 
empirică, percepută datorită capacităților intuitive şi 
sensibile, care filtrează simultan fluxuri informaţionale 
continue, unificate şi omogenizate la nivelul conştiinţei 
ca impresie imediată despre lume (ceea ce poate genera 
falsa impresie că însăşi natura lumii este omogenă), 
analizată uneori selectiv, în funcție de necesitățile 
cognitive ale momentului. 

Cu alte cuvinte, suportul emoţiei noastre prezente 
este memoria, un cadru aprioric cunoaşterii, sau, mai 
exact spus, recunoaşterii. Ce este atunci cunoașterea? 
În primul rând, asimilăm cunoaşterii conştientizarea 
sau recunoaşterea eului, dar oare pe baza cărei memorii 
se reflectă individul în propriile gânduri? Fiind vorba 
despre el însuşi (nu despre vreun alt lucru, fenomen, 
sau vreo altă ființă ori stare), trebuie să presupunem că 
pe baza memoriei despre el însuşi. Însă „memoria” 
presupune sinele, subiect al „filmului” despre noi, pe 
care nu încetăm să îl vizionăm. Prin urmare, nu memoria 
condiționează sinele, căci ea nu există decât o dată cu 
sinele. Şi oare piatra de hotar a cunoaşterii nu este 
tocmai sinele, oare în cunoaşterea şi recunoaşterea 
oricărui „obiect” nu se petrece de fapt cunoaşterea şi 
recunoaşterea sinelui? Trezit la viață, Adam „„vede” 
chipul lui Dumnezeu oglindit în Creaţie; de fapt Îl 
simte, simte iubirea din care a fost creat şi răspunde 
firesc cu iubire. Dar este propriul său chip şi va învăţa 
să şi-l recunoască. Actul învățării este deja supra- 
firesc, definind natura liberă a omului. Firească este 
numai recunoaşterea sentimentelor sădite în ființa 
omului şi rodind de îndată ce Dumnezeu Se revarsă ca 
o ploaie asupra pământului. 

În zorii Creaţiei, iubirea lui Dumnezeu răsuna cu 
o acustică divină în Biserica lumii — omul. Dând nume 
lumii şi lucrurilor sale, Adam învaţă de fapt să spună 
„eu”, să se recunoască pe sine acolo unde Îl „vedea” 
(citeşte „simţea”) pe Dumnezeu. Şi, pe măsură ce 
învață botezându-şi sinele, simţirea de Dumnezeu 
devine „vedere” şi revelaţie întreagă, iar vegetala” se 
desprinde pentru totdeauna de pământul din care s-a 
ivit. 





editura christiana 





PUNCTE CARDINALE Iulie 2003 NR. 7/151 PAG. 15 








Nichilor 
Cr /Gclru Dumilru pică 
Î// 7700] Da tou ISTORIA 
bd sc] zeci "LOVITURILOR DE STAT | | LOVITURILOR DE STAT 
i a Ep IX DA Romana 2 VIN ROMÂNIA 
: cu ps ir i rom, ne ; cele snai dictaturii 





Scrisori către 


o începătoare ISTORIA CRESTINISMUL ISTORIA CREŞTINISMULUI ISTORIA GREȘTINISMULUL | 
pe calea vieţii întru Hristos | Ci pete Il ș De zi! | Pat 


1; 
L] . Li 


4 - 
Li ip = 
£ “SRINIT 4 zi "TRINITAS : 


Prea Sfinţitul Kallistos Ware INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI 


IONUŢ ŢENE ARMATA 


Mişearea legionară 


și tăcere în N € 
spiritualitatea ft ee A 1927 - 194 


CRONICI De ISTORIC 
ROMAN ASVĂ 


editura christiana acu. i tă DANA BELDIMAN 


Redacţia revistei Puncte cardinale îşi roagă abonaţii din țară să comunice de urgență, fie printr-o carte 
poştală, fie telefonic (0269/422536), noul Cod poştal al localităţii de domiciliu. 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Tehnoredactare computerizată 
Editura Răzvan CODRESCU (redactor şef), "PUNCTE CARDINALE" 


UNCTE CARDINALE Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
P Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN p/(PXRA S.R.L 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 












PAG. 16 NR. 7/151 lule 2003 


“Printre cauzele care au provocat 
descoperirile geografice — scrie Andrei 
Oțetea în capitolul «Descoperirile 
geografice şi începutul expansiunii 
europene» din lucrarea sa de referință 
Renaşterea şi Reforma — cronicarii pun în 
locul întâi prozelitismul religios. În realitate, 
motivul acesta ocupă un loc infim în 
preocupările exploratorilor portughezi şi 
spanioli. Columb oferea reginei Isabela 
insule bogate în aromate, iar Bisericii 
cuceriri spirituale. Cortes îşi îmbărbăta 
soldaţii amintindu-le că sunt «campionii 
crucii» şi, dacă vor fi credincioşi, subsemnul 
crucii vor învinge. Unui călugăr care-i 
reproşa că-i despoaie pe indieni, în loc să- 
i convertească la creştinism, Pizarro i-a 
răspuns: «Eu n-am venit pentru asta, eu am 
venit să le iau aurul». Astfel, propaganda 
religioasă n-a împiedicat despuierea, fă 
mutilarea, măcelărirea, robirea unor | * 
populaţii paşnice; ba chiar s-ar putea spune PP . 
că le-a înlesnit. “«Campioni ai crucii», 
conchistadorii spanioli îşi atribuiau un scop 
care justifica toate mijloacele [...]. În fond, 
explorările geografice nu au fost decât o varietate a pirateriei, care nu urmărea decât 
jefiuirea țărilor de dincolo de mări. Ficţiunea motivelor dezinteresate fiu definitiv părăsită, 
după ce Cristofor Columb adusese din călătoriile sale praf de aur adevărat şi legenda 
minunată a prințului acoperit cu aur (Eldorado — Cel aurit), în a cărui ţară aurul se putea 
aduna cu lopata. Scopul adevărat al expedițiilor maritime îl constituia căutarea aurului şi 
a aromatelor care valorau greutatea lor în aur”. 

Deşi vizibil influențată de şcoala istorică marxistă, perspectiva din care Andrei 
Oțetea priveşte descoperirile geografice, dar mai ales consecințele lor pe plan politic, 
economic, social, cultural şi îndeosebi religios, nu denaturează adevărul istoric. Avântul 
călătoriilor spre depărtări necunoscute face parte dinefervescența spirituală a Umanismului, 
acea componentă a Renaşterii care a înlăturat îngrădirile Evului Mediu din domeniul 

| cunoaşterii şi a orientat preocupările intelectualității occidentale spre ceea ce Jules 

| Michelet numea sugestiv, în volumul La Renaissance din monumentala sa operă Histoire 
de France, “descoperirea lumii, descoperirea omului”. Foarte curând, însă, pe urmele 
temerarilor navigatori au păşit beneficiarii descoperirilor, așa-numiții conquistadores. 
“Cuceritorii” sunt un tip uman reprezentativ pentru Epoca Modernă, în care a fost 
răsturnată ierarhia valorilor medievale, înlocuindu-se dominaţia valorii religioase prin 
valoarea economică şi valoarea politică, ceea ce, pentru evoluţia spirituală a Occidentului, 
a însemnat, într-o bună măsură, substituirea credinței în Dumnezeu şi în viaţa de apoi prin 
“setea de aur” şi “setea de putere”. 

Datorită cuceririlor teritoriale, Spania secolului al XVI-lea a devenit o veritabilă 
“supraputere” în configurația politică a epocii, poziție comparabilă cu statutul deținut de 
Statele Unite după cel de-al doilea război mondial. 

O primă trăsătură comună a celor două supraputeri este “setea de aur”. După ce în 
capitolul intitulat “Cucerirea lumii noi” nominalizează principalii conchistadori, A. 
Oțetea scrie: “Aceştia sunt gata să ia parte la toate expedițiile care oferă perspectiva de 
pradă şi îmbogăţire. Spiritul care-i însuflețeşte a fost rezumat într-o frază de Cortes: «Nu 
am venit aici să muncesc pământul ca plugarii, ci să caut aup»”. Este acelaşi motiv care 
i-a determinat pe preşedinţii Bush — tatăl şi fiul — să dezlănţuie, la presiunea oamenilor 
de afaceri, invaziile asupra Irakului. La fel cum spaniolii considerau că aurul nu trebuie 
Jăsat pe mâna aztecilor sau incașilor, tot astfel Henry Kissinger, unul dintre liderii politici 
ai Partidului Republican, declara cu cinism: “Petrolul este prea important pentru a fi lăsat 
pe mâna arabilor”. Dar culmea disprețului față de întreaga lume îi aparține lui Paul 
Wolfowitz, ministrul adjunct al Apărării din Statele Unite, care declara fără complexe că 
administrația Bush a invocat armele de distrugere în masă drept pretext pentru declanşarea 
războiului. lar când i s-a atras atenţia că Statele Unite au folosit faţă de Irak o altă măsură 
decât faţă de Coreea de Nord, despre care se ştie în mod cert că deține arma nucleară, a 
făcut o mărturisire şocantă: “Hai să privim lucrurile în mod simplu. Cea mai importantă 
diferență între Coreea de Nord și Irak este că, vorbind din punct de vedere economic, în 
Irak nu am avut de ales: Irakul înoată într-o mare de petrol!”. Fără comentarii! 

O a doua trăsătură comună Spaniei și Statelor Unite, în postura lor de supraputeri, este 
comportamentul faţă de popoarele pe teritoriul cărora se găseşte aur — solid sau lichid — 
şi îndeosebi faţă de conducătorii lor. “Cuceritorii spanioli ai lumii Americii Centrale şi 

ai lumii andine — remarcă Arnold J. Toynbee în Studiu asupra istoriei — şi-au copleşit 
numaidecât victimele, slab înarmate şi nebănuitoare, prin forța armelor. Ei au exterminat 
virtual acele elemente ale populaţiei băștinașe care erau depozitarele culturii indigene şi 
le-au luat locul în calitate de minoritate dominantă alogenă”, Or, decalajul cantitativ şi 
calitativ între cea mai modernă mașină de război existentă — forțele americane — şi trupele 
lui Saddam este prea bine cunoscut. Cât priveşte soarta conducătorilor popoarelor asupra 
cărora s-a dezlănţuit furia celor două supraputeri, ea este în multe privinţe asemănătoare. 
Moctezuma, regele aztec, a fost luat prizonier de Cortes și şi-a pierdut viaţa în timpul 
revoltei supușilor săi, care au înțeles că supunându-se spaniolilor își pierdeau libertatea, 
bogăţiile, independența, totul. De un sfârşit la fel de tragic a avut parte și Atahualpa, regele 
incașilor. A fost capturat de Pizarro, supus unui simulacru de proces şi condamnat la 
moarte, putând fi totuși pus în libertate dacă se plătea un uriaș preţ de răscumpărare. 
Supușii săi au adunat aurul cerut și l-au predat spaniolilor, dar viceregele Noii Castilii 
(acesta a fost titlul cu care Carol Quintul l-a recompensat pe conchistadorul analfabet) nu 


-. 


Pa Pr, 


îP... Aa p pei 
P, „CX ă 4 Cu ap > A LX 
pi = po if, Y 


PUNCTE CARDINALE 








şi-a respectat promisiunea. Atahualpa a 
fost torturat şi apoi ucis. Cât priveşte soarta 
lui Saddam, dacă mai este în viață şi va fi 
capturat, probabil că el şi cei 50 de 
colaboratori ai săi aflaţi în vizorul 
învingătorului vor fi supuşi unui Niirnberg 
irakian, sub acuzaţia de crime împotriva 
umanității. Aceasta în condițiile în care 
Statele Unite pretind tuturor guvernelor 
lumii impunitate pentru militarii 
americani! 

Deşi nu încape nici un dubiu că la 
originea acţiunilor celor două supraputeri, 
despărțite una de alta de cinci secole, stau 
“sețea de aur” şi “setea de putere”, în 
ambele cazuri este prezentă şi o 
componentă ideologică. În cazul Spaniei, 
creştinismul; în cel al Statelor Unite, 
democraţia şi drepturile omului. 

Privitor la Spania, nu trebuie să se uite 
că atât călătoriile, cât şi procesul de 
E colonizare s-au făcut cu sprijinul unor 
ui A ra i monarhi foarte atașați de Biserică: regii 


oao > Soldați americani Palătul ui Saddam 7 > 91 catoliciFerdinandşilsabela,CarolQuintul 


şi Filip al II-lea. Din dispoziţii regale, 
navigatorii şi conchistadorii au fost însoțiți de preoți şi călugări franciscani şi dominicani, 
care au arătat, în activitatea misionară, o abilitate excepțională. “Intenţiile iniţiale ale 
coroanei spaniole şi ale Bisericii catolice — scrie G. Vaillant în capitolul «Aztecii după 
cucerire» din Civilizaţia aztecă — erau de a transforma populaţia indiană în supuşi 
spanioli, acordându-le drepturi civile. De-a lungul a două generații, autoritățile aproape 
au reuşit în intenţiile lor, dar în cele din urmă individualismul, care domină atât de 
puternic în cultura europeană, şi-a deschis drum prin sistemul legislativ şi conchistadorii 
i-au redus la sclavie pe indigeni”. Aşadar, singurul rezultat al bunelor intenții ale Bisencii 
a fost că “aztecii liberi” au devenit “sclavi creştini”. 

Oswald Spengler şi Arnold Toynbee privesc ceea ce s-a petrecut în “America 
Centrală şi lumea andină” mult mai aspru. Ei consideră că spaniolii s-au făcut vinovaţi 
de o adevărată crimă împotriva culturii universale. Două culturi în plină ascensiune, cea 
aztecă şi cea incaşă, au fost pur şi simplu asasinate de “setea de aur” şi “setea de putere”. 
Oare astăzi conducătorii americani, atașați până la identificare intereselor evreieşti, aşa 
cum în urmă cu cinci secole suveranii Spaniei se identificau cu Biserica catolică, n-au 
pus la cale însăşi sacrificarea culturii arabe pe altarul “democraţiei şi drepturilor 
omului”? 

Întrebat care regim politic este cel mai bun, Solon a răspuns: “Pentru ce popor?”. 
Pornind de la subtila butadă a înţeleptului atenian, Vladimir Volkofi face, cu tristă ironie, 
următorul comentariu (în eseul intitulat De ce nu sunt decât pe jumătate democrat): “Îi 
trebuie o doză considerabilă de naivitate pentru a-ți imagina că există un regim politic 
ideal, care să convină tuturor popoarelor, tuturor epocilor şi să se poată aplica în toate 
țările”. Şi totuşi, în pofida absurdităţii de a atribui democraţiei virtuţi universale, “Părinții 
fondatori” ai Noii Ordini Mondiale au găsit soluția prin care democraţia să devină 
panaceu în domeniul guvemării popoarelor. Cum? Ne lămureşte tot VI. Volkoft 
“Democraţia, care a fost, să ne aducem aminte, un mod printre altele de a desemna 
guvernanţii, ne este prezentată astăzi ca un fel de religie, sau de-a dreptul ca o religie a 
religiilor. Din religie, are deja esenţialul: pretenţia de a deține monopolul adevărului”. 

În rândurile creştinilor, pretenția democrației, aşa cum o concep astăzi americanii, 
ca religie universală, este ignorată. Creştinii nu confundă sacrul cu profanul, iar cuvintele 
Mântuitorului (“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt 
ale lui Dumnezeu”) rămân îndreptar de viață, indiferent de opţiunea politică a 
credinciosului. Când însă lozinca “În numele drepturilor omului” tinde să înlocuiască 
formula sacramentală “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, atunci 
adevăratele țeluri ale democraţiei ies la iveală şi creştinul adevărat are datoria să 
reacționeze. 

Un proces similar, dar de o agresivitate extremă, se petrece astăzi în Orientul 
Mijlociu. Intenţia declarată a preşedintelui Bush de a instaura în Irak un “regim 
democratic”, model pentru toate țările arabe din regiune, este fie dovada unei inconştiențe 
condamnabile, fie un atentat premeditat împotriva uneia dintre marile culturi universale. 
Oare nu s-a găsit printre consilierii de la Casa Albă, în covârșitoare majoritate evrei şi deci 
de presupus cunoscători ai culturii islamice, nici unul care să-i atragă atenţia că întreaga 
existență a musulmanilor este reglementată de legea sfântă Sharia, dar mai ales că 
Islamul nu cunoaşte conceptul de “democraţie” şi nici pe cel de “drepturile omului”? 
Unul dintre savanții arabi de prestigiu din Occident, Bassan Tibi, afirmă fără echivoc, 
în cartea sa Im Schatten Allahs. Der Islam und die Menschenrechte (În umbra lui Allah. 
Islamul şi drepturile omului), că“ Sharia are o atitudine ireconciliabilă faţă de democraţie 
şi drepturile omului”. Şi pentru a întări acest punct de vedere, citează un fragment din 
cuvântarea Regelui Fahd al Arabiei Saudite, rostită la 2 iunie 1993 în faţa pelerinilor la 
Mecca: “În Monarhia noastră, drepturile omului sunt acceptate numai în limitele 
îngăduite de Sharia islamică. Popoarele islamice se orientează, în viața lor, după 
propriile lor valori şi de aceea nu au nevoie de experienţa şi scara de valori a altora”. 

Oricum, se pare că, aşa cum evoluează situaţia în Orientul Mijlociu, conchistadorii 
americani nu vor avea şansa lui Cortes şi Pizarro să-i proletarizeze pe “beduinii liberi”, 
transformându-l, în numele democraţiei şi drepturilor omului, în muncitori industriali şi 
agricoli, după modelul aztecilor din Noua Spanie şi a incaşilor din Noua Castilie... 

Gabriel CONSTANTINESCU