Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1927_043_0012

inpriraat lerrt (ADR 1997 












UNIVEE. 
a E ETERA 











AL MARINO-MOSCU: LUMNI DE TOAMNA 


In acest număr: ION PILLAT, A GOTRUŞ, ION CĂLUGĂRU, VICTOR EFTIMIU, A. POP-MARȚIAN, GUILLAUME APOLLI- 
NAIRE, VIRGINIA GHEORGHIU, MIHAIL ŞT, BĂIŞOIU, PAUL IL. PAPADOPUL, SERGIU DAN, LADISLAV REYMONT, 
ALEX, IOSIF, PETRI ARBORE, ION BĂILĂ, ZOE LECCA, B. CECROPIDE, N, N, TONITZA şi PERPESSICIUS, 


An. XLIII, No. 12. 


20 Martie 1927. Lei 5 





17 


La o răscruce 


Icoana mea, e un chip care mă minte, 
ŞI ruga, mi-i o lacrimă fierbinte; 
Dar inima nu vrea să înțeleagă, 

Și numai de păreri de rău mă leagă. 


Visam... nădăjdile-mi curate ! 

Un drum ales şi liber de păcate; 

Dar nu ştiu ce imbold păgân mă duce, 
Pe căi piezişe până la răscruce, 


Un pas de-aşi face încă mai departe, 
Aş da de îngeri care să mă poarte; 


UNIVERSUL LITERAR 


Am lăsat în adins 
deschisă fereastra... 


Am lăsat în adins deschisă fereastra 
să-mi năvălească primăvara în piept, 
Cine ştie... 

s'ar putea să nu fin pe-acasă 

şi m'ar durea, să-mi bată ln geamuri 
fără s'o aştept, 


Dar stau pe loc, învinsă şi plecată Asa — ; Ă _ 
Cu inima pe-o lespede ciudată. când mă voi întoarce înoptată, 


O voi găsi în toată odaia 
năpădită ca un parfum 


Eşti tu! Icoana rece şi bizară / 

La o răscruce — ca din gol o fiară, 

ne semănată de trei — îs 
"ai pironit cu cea dintâi ispită 

î i venind rătăcită, plânsă... 

O! simt. voința mea, cum amorţeşte, 

Pe îndelete în ochii tăi, can cleşte, 

Mie rău... dar par'că mi-i aşa de bine, 

Că nu mai pot să mă despart de tine. 


Versurile... 


„Se caută prin minte, ca d-uă mâini în noapte; 
Dau rod, can ginecee polenul din stamină ; — 

Şi ies din betnă, albe pe arii de iutuinu, 

Sau cad din ramul minţii, ca două fructe coapte. 


Ca porumbeii'n câmpuri se chiamă şi s'adună, — 

Şi când încep, dn umbră, de-aproape să-şi răspundă, 
Se mângie, prin arbori, cu umeri albi, sub luaă, 
Rostogoliad pr.n irunze un gângurit de undă. 


Se strigă lung din urmă, ca stzlul de cocoare 
Ce curge peste holde, cu soarele în pence; 
Se cuică'n suilet, bune, ca micii în poeme, 
Suu îuseteazi, calde, ca ezii pe ponvare, 
e: 
Când stele cad prin poale de upe, — noaptea bate 
Pogzghiţe de lumină, pe uicovala lunii ș 
lar ele ies din minte cum se rotesc păunii 
De-ulungul, pe alee, în parcuri minunate, 


L.unatice, — s'adună din umbră, friguroase, 

Pe culmile de dealuri şi pe spinări de nor, — 
Cum iunecăin lumină pisicile pe case, 
Chemânuu-se, diu cvuță, cu ochii de tosior, 


Sunt mici şi sar din umbră ca prâsurile“n grâu, 

Sunt triste ca amiaza prin trestii soşii toarsă, 

Sunt mari şişi poartă umbra albasira priusa'n brâu, 
Ca berzule ce calcă, ritmat, pe brazda'ntoarsă. 


Sunt gemene, — ca luna căzută'n două iazuri, 

Suu singure, ca râul ce curge prin :slazur,, — 

Răsună'n paşi de-o samă, ca clopotelen turlă, 

Sau — ca prin gropniţi, lupii — durerea strâmbă'şi urlă. 
A. POP MARTIAN 


1 





Me mut d 


şi voi avea cine să-mi mângâe obrajii, 
şi uitată de pe drum. 


VIRGINIA GHEORGIIIU 


UNIVERSUL Lit BHAR 


GENERAŢIA NOUĂ 


FAŢĂ DE TRADIȚIE 


ȘI DE MODERNISM 


— CONFERINȚA ȚINUTA IN SEARA DE 27 FEBRUARIE, LA ATENEUL 
ROMAN — 


Doamnelor şi domnilor, 


Criza spirituală, în care trăim, ne im- 
pune oarecari datorii, în special tinere- 
iului, Generaţia nouă, de după război, 
se găsește astăzi întrunul din punctele 
sale cele mai cutice față de diferitele 
tendinţe, cari îşi fac joc în cultura româ- 
nească. Ei îi revine să decidă ce direc- 
jie va lua această cultură. Ei îi revine 
să'i croiască pentru mai târziu un drum 
luminos, sau o potecă întortochiată. 

Aceasiă criză spirituală, care există 
mai în voate ţările europene postbelice, 
la noi a luat un caracter mai acut. Era 
şi firesc să-l ia: suntem o ţară tânără, 
în care şi iradiţiile sunt mai slabe, mai 
noi şi în acelaş timp, în care, ca in ori 
ce țară mai nouă, elementul modern, 
elementul modernist, intră cu mai mui- 
tă forţă găsind un stăvilar mai mic. Ne- 
dumerită, astăzi generaţia nouă sc gă- 
seşte în fața tradiţiei şi în faţa modor- 
nismului ca în faţa a două căi, fără să 
ştie pe care să o aleagă. Aș putea asc- 
măna această neho:ărare ca «ouă rauri, 
care-şi iau isvorul la distanţe foarte 
mici, dar cari, pe măsură ce se depăr- 
tează, duc în direcţii cu totul opuse. 
Orice tend.nţă vom alege orice druni 
vom lua astăzi, nu leagă numai o gene- 
raţie tiecă oare, ci obi-gă statornie vi- 
itorul nostru cultural pentru  viacuri 
poate. 

Mă gândesc la acest viitor şi deatneu 
vă spun că trebue, înainte de a studia 
conflic:ul între tradiţie şi modernism, 
să vedem puţiu, care este caracterizarea 
acestor termeni. Să ne dăm bine seama 
ce înseamnă, tradiţie şi ce înseamnă mo- 
dernism, ca să putem pe urmă judeca 
obieciiv marele proces desch's între ele. 

Orice om şi orice individualitate co- 
Jectivă (neamurile şi popoarele) trăcşte 
două feluri de vieţi? Una este o viaţă 
mai adâncă, o viaţă originală, o viaţă, 
cure este însuşi sufletul naţiunii si cea- 
laltă este o viaţă superficială, o viaţă 
împrumutată, o viaţă, care stă la supra- 
faţa conștiinței noastre şi conştiinţei u- 
nui neam, Faţă de aceste două feluri de 
a trăi în prezent avem şi două feluri de 
a trăi în timp, adică avem două tradiţii. 
Deoparte este o tradiţie vie, o tradiţie 
dinamică, <reatoare şi comprehensivă, 
care corespunde cu viața aceasta inti- 
mă, cu viața aceasta adâncă, de zare 
vorbeam şi care în totdeauna este ori- 
ginală, fiindcă porneşte chiar din fundul 
sufletului nostru. Dar pe lângă această 
tradiție mai avem o altă tradiţie, pe 
care aş chema-o „tipic“, care este o tra- 
diţie moartă, e tradiţie statică, sterilă, 
fiindcă e îuchisă inoraţiilor şi [iindci 
nu face decât să prelungească, osifi- 
tând-o. o imitație luată dela străini. 
Dacă aş putea să compar aceste două 
tradiţii, aș lua ca termen de compara- 
ție un râu, care ar fi îngheţat; sub 
ghiaţă, care reprezintă tradiția moartă, 
seeace a rămas la suprafață, simţim şi 
vedem tradiţia vie, care curge şi duce 
acest râu tot înainte. Dar să luăm din 
trecutul nostru. ca să luminăm mai bine 
această dualitate, un exemplu de tradi- 
fie vie şi de tradiție moartă. Mă gândero 
a ideea ds latinituta, caru cu siguranță 
îmnpruuuă cu ideca de cregtinlam, suut 





de ION PILLAT 


două mari idei, cele qouă pâr- 
cari ne-au permis să me desvolrăm 
ție şi ca popor. Ideea de latini- 
taie la început a fost creatoare de e- 
nergie,  susținătoarea unui simțimânt 
naţional, fie că se trezea sub pana cro- 
nicarilor sau iscusitului învăţat care a 
fost Dimitrie Cantemir, fie că mai târ- 
ziu ca sa regăsit de către marii cărtu- 
rari ardeleni: Maior, Micu, Şincai, în 
ruinele Romei antice. Dar, pe lângă i- 
deea de latinitate, această idee genera- 
toare, avem o altă formă a ei, care cu 
încetul în cursul vremurilor s'a osificat 
şi sa transformat din iradiţie vie, din 








ION PILLAT 


idee generatoare, în ceva static, în ceva 
mort. Mă gândesc la „latinism”, balas- 
tul filologice, care a închis drumul des 
chis pe vremuri, chiar de ideea din care 
deviase în cursul veacului al XIX-lea. 

Tot aşa, dacă luăm ideea de creşti- 
nism, vedem la început, că această idee 
de creştinism ortodox a fost genera- 
toare în artă, unde a creiat arhitectura, 
unde u creat pictura bisericească, unde 
a creat tiparul cărţilor religioase şi în 
acelaş timp a fost şi isvorâtoare de e- 
nergie națională, căci ea a condus şi a 
însufleţit  voerodatele române în lun- 
gile lor lupte contra păgânilor, contra 
turcilor, Dar această idee a fost trans- 
formată în veacul al XVIII-lea, sub in- 
Fluenţa Fanarului, a mânăstirilor inchi- 
nute şi a călugărilor greci, veniți dela 
Sf. Munte şi vedem, aceasţă tradiţie vie, 
transformându-se cu încetul întro tra- 
diţie împrumutată, în ceva mort, întrun 
tipic, 

Aceeaş idee putem so regăsim şi 
în afavă de hotarele noastre. Avem i- 
desa antichităţei cate a fost pe rând o 
tradiție fie, a Henastezei croatoare 


110 


de arie şi culturi superioare şi o tra- 
diție moartă, o simplă modă, trecătoare 
şi stearpă, când ne-a dat, la începutul 
veacului al XlX-lea, stilul „empire” în 


Franţa. , ! 
Am văzut pe scurt cum această 
idee de tradiţie poate fi disociată 


în două elemente, în tradiţie vie și în 
tradiţie moartă, să cercetăm „ce putem 
înţelege prin modernism şi ideea de 
modern. 

Mai întâi, ce ne loveșete dela început 
este că modernismul nu există prin ei 
însuşi, el nu există decât ca antiteză, 
printr'o dublă iluzie; nu există decât 
va antiteza : nou-vechi, tânăr-bătrân şi, 
după cum punem accentul pe unul sau 
cesalt din termeni. dăm un sens pejo- 
rativ sau nu acestor termeni. Aga, pen- 
tu orce tânăr, ce este batrân exte un 
lucru trecut, care trebue să moară, este 
un lucru demodat pe când peniru once 
bătrân tot ce este tânăr este un lucru 
de ncinţeles, un lucru căruia îi lipseşte 
experienţa vieţei. Deaceea vedem chiar 
în trecutul nostru, după cum sa pus ac- 
centul pe una sau altă formă, apărând 
două calificative diferite pe vremea 
Dingur.smiut. Acuncl tinem, reintorşi 
din străinătate se minunau şi se indig- 
nau în faţa portului oamenilor mai bă- 
irâni, cari păstraseră antereul de modă 
turcească, cu poalele până la pământ, 
i-au numit  „tombatere“ : (tombe a 
tere — cade până la pământ), pe 
când bătrânii la rândul lor, dânl un 
sens pejorativ tineretului, abia reintors 
din apusul revoluponar și care cânta 
Marseilluise-a, îi numia, „firf soni” (dn 
„vive le son du canon'). Deaceea zi- 
ceum că ideea de modern nu poate irăi 
la început decât prin antiteză. Să vedem 
însă dacă în chiar cuprinsul acestei idei 
de modern nu există, cum am conscatat şi 
în cnprinsul ideei de tradiţie, două fe- 
hui foarte diferite de. a fi, două moda- 
lități, străine una de alta, de a se ex- 
prima. 

In adevăs, un fapt. ne loveşte imediat, 
acela că avem de a face de o parie cu 
spiritul modern şi de altă parte cu mo- 
dernismul. Unul ne apare o altoire rod- 
nică şi necesară oricărei tradiţii vii, 
căci o tradiţie, care la un moment dat 
nar fi împrospăiată de altă cultură cu 
orizonturi noui sufleteşti, ar putea u- 
şor să se transforme în tipic, pe când 
modernismul nu este decât adaptarea, 
adică imitarea dela străini, a unor pro- 
duse, cari nu corespund cu tradiţia 
noastră adâncă, cu sufletul nostru pri- 
initiv. Pentru a ilustra cele spuse ca un 
exemplu, aș lua influeuța nouă, moder- 
nă pe vremuri, a romantismului fran- 
cez în literatura noastră. Ea a venii de 
o partie ca spirit modern, care a fecun- 
dat tradiția veche daco-romană, însă de 
altă parte a venit şi ca modă irecătoare, 
Şi dacă am studia romantismul şi fran- 
țuzismul la doi poeţi români, cari pe 
vremuri au avut un succes egal şi cari 
astăzi apar foarte inegali, la Alecsan- 
dri şi la Bolintineanu — vedem de o 
parte la Alecsandri, după o perioadă 
modernistă de franţuzism și romantism, 
transformându-se această influenţă, 
printro atingere mai adâncă cu litera- 
tura populară şi cu solul românesc, în- 
ro tradiţie vie, dându-ne Pastelurile, 
pe când Bolintineanu, rămas numai cu 
vocabularul şi cu moda străină, fără a 
o putea asimila complect, a degenerat 
în manierism şi deaceea astăzi e cu to- 
tul perimat, 

Noi aici vorbim de tradiţie și de ino- 


derhiszi, însă mulţi i 
mat ales Protizgii LA met pri 





18 


existența unei tradiţii românești şi 
spun : bine, înţelegem ca un popor, o 
literatură, 'o ţară cu o tradiţie originală 
să-și închidă porţile laţă de modernisin, 
dar o 'ţară sau un neam, care iu are o 
tradiţie proprie, trebue să-şi formeze o 
tradiţie nouă, împrumutând-o de aiu- 
rea. 








Şi atunci. se naşte firesc o chestie 
prealabilă adică tyebue să ne întecliăm: 
există-oare o riuliţie române ceace 





revine a întreba dacă avem sau nu un 
stil românesc, Nu ne vom ocupa nici de 
forma. de stat, unde binc-înţeles am pu- 
tea găsi o tradiţie, un lei original de a 
fi vomânesc, care se poate s.uiciiza in 
trecui prin voevodatele noastre naţio- 
nale eroştine, Nu-l vom căuta acost sil 
nici în datinile, în obiceiurile sau în 
purtul nostru atât de caracteristic pen- 
tru orice cercetător, ci ne vomopii nu 
mai la două forme ale spiritului româ- 
mesc, la fenomenul religios şi la feuo- 
menul artistic, fiindcă socot că ele sunt 
legate mui adânc ct suiletul nostru. Şi 
atunci, dacă vom găsi înadevăr, în fe- 
lul de a-şi interioriza seniimentele lui 
adânci față de Dumnezeu, adică în cre- 
dința religioasă a românului și în felul 
de a-şi exterioriza sentimentele lui “a- 
dânci faţă de natură sau semenii săi, a- 
dică în creaţia lui avustici, dacă 
vom găsi spun o originaliiate, un ce 
specific, putem spune cu drept cuvâni 
că există o tradiţie românească. 

Să vedem mai întâi, dacă în creşti- 
nism, aşa cum se găseşte lu Români, sub 
forma lui ortodoxa, avem de a lore cu 
o' formă specific româneasti, cure sa 
altoit ţărei noastre şi poporului nesira 
sau dacă avem de a, lace cu o formă de 
imporiaţie  sirăină, care nicu răinus 
străină, 

Pu:em trage” o parulelă uşoară între 
ortodoxism şi. catolicism, cure prin na- 
tura. lui organică este o religie univer- 
sală, deci iuternaţională, având o siu- 
gură limbă, limba latină, — pe când re- 
ligiile ortodoxe au adoptat limba naţio- 
nală a fiecărui popor, identificându-se 
astfel prin grai cu însuşi sulletul nca- 
mului. Se va răspunde: între orto- 
doxism şi catolicism există o dlilermţă, 
dar între ortodoxismul slav și cel romă- 
bici e 














nec nu există nici 
însă substratul 'ortodoxismutui, 1 
mul lui, constatăm imediat cun miniie 


cismul românesc se prezintă cu curat- 
tere. cu cotul deosebite re isticismul 
slav, mai nebulos. aş ț:utea ne mai 
irațional şi care nu are nimic a face cu 
misticismul concret şi plastice al ovio- 
doxismului românesc, 

Un poet tradițiouulist — acum câtva 
timp — întrun articol frumos, intitulat 
„Isus în tara: mea“, a încercat o aşiro- 
piere _nimeriiă între impământenirea 
motivului -religios lu noi şi producţiile 
folklorului românesc. Mă voi mulţuini 
să vă citese un colind, dintro culerţie 
de cântări de stea şi colinde, culese de 
d. N. Î. Dumitrescu. În acest cotul no îvut 
general creştin a fost împământeuit şi 
u fost românizat de poezia noastră 
populară. 




















COLIND 


Seulaţi, sculaţi voi boieri, 
Că vă vin colindăteri, 
Noaptea pela cântători ; 
Şi nu vin cu nici-un rău, 
Ci vadue un Dumnezeu, 
Mie la trup, 
Mare la suilet 
Mititel 
Şi'nfăşeţel, 
Cu jaga de taiplle, 





Cu scuia de borangic, 
Alături, în preajma Lui, 
“Mprejural leagăuului, 

La ievane 

“S trei cucoane; 
Una “face fedeleu, 
Alta face muc de seu 
Şi-alta seald' pe Dumnezeu, 
Ce astăzi ni sa născut 
Mare Domn fără'nceput! 


In grădină măr rotat, 
De îlori albe scuturat; 
lară la tulpina lui, 

La tulpina mărului, 
Este-un pat. 
De-aur curat. 

lar pe pat ce-i aşternut? 

larbă verde deja Prut, 

Și în el cine dormea? 

Cine oase-şi od.hnea ? 

Cuconiaţa, cuconaşul, 

lav alaturi copilaşut, 


La uşeri, 
Mănunchi de flori; 
Pelu uşe 
Flori de ruj; 
La îereşti 
Mere domneşti ; 
Sus pe tindă, 
Yiori de ghindă; 
Pe podele 
Rândunele ; 
La icoane busuioc, 
Da-var Dumnezeu noroc! 


Din cetirea acestui colind reiese cartc- 
tevul cu iotul au:ohton, rezuliatul unci 
împămânuteniri desăvârşite, a elementn- 
lui creştin lu noi în țară. Putem deci vor 
bi de o tradiţie religioasă românească, 

Dar să vedem acuma, în artă, cea de 
a doua expresie sufletească a unui po- 
por. găsim noi oare acesi element autoh- 
ton? . - 





UNIPERSUL LITERAR 


Să-l căutăm, mai întâi, intro artă, 
care este mai la îndemâna noastră, care 
ne loveşte privirea de îndată ce pălrun- 
dem într'o casă ţărănească : aria casnică 
olărie, ţesături, chilimuri. Mutivele or- 
namentale, cari împodobesc atât de îru- 
mos oalele noastre româneşti sau  re- 
găsit în uişie” săpături fucuie în Ardeul, 
pe cioburi vechi din perioada ncoiilică, 
așa că motivele acestea, legate par'că 
de pământul nostru, cutreerai de atâtea 
civilizaţii, au rămas, irecând peste valu- 
rile timpului şi au creat o artă româ- 
nească, o artă pe care o numim româ- 
nească, dar cure este poate a pământu- 
lui acestuia. Acelaş Incru il observăm şi 
în chilimurile, fie ele oltenești, fin mol- 
doveneşti și basarabene, unele influen- 
ate mai mult de Peninsula Balzanică, 
altele influențate mai ales de Letaina, 
însă cari păstrează fiecare o notă etnică 
particulară în proporția și aşezaria mo 
tivelor, în modul plastic de a-le stiliza, 
în acel gust special al românului, cure 
nu ave nimic excesiv. în arla lui armo- 
nioasă, diferită prin esenţă spirituală de 
accea a poprarelor slave dinpregur. 

Dacă dela arta casnică trecem la ar- 
hitec:ură, Ja felul cum este consrruită 
casa vomânească, găsim şi aci un lip spe- 
cial de casă, răspândit şi în parte şi în 
Peninsula Balcunică, răspândit și în ţă- 
rile vecine, dar care numai la noi a luat 
acest aspect de casă ţărănească româ- 


nească, adaptată aşa de minunat şi lu- 
minei ţărei și climei ci şi nevoilor 
rustice ale locuitorilor. Este tipul de 
casă cu pridvor sau cu prispă, tip de 


casă mică, ce se pierde în regiunea, dea- 
lurilor printre livezile de pruni, sau care 
la şes, se pitește în vre'o vâlcea. 


Găsim apoi un tip românesc de arhi- 
tectură religioasă, la mânăstirile noasire 
si nu voi intra aici în detalii, căci ne-ar 
duce prea departe, ca să arătăm anume 
ce motive, fie ele gotice în Moldova lui 





MARINO-MOSCU : NECULAI FRIPTU 


ONIVERSUL LITERAR 


Ștefan cel Mare, fie ele bizantine în Mun 
tenia lui Neagoe si Mircea au împămân- 
tenit aceste stiluri în arta ctitoriilor lor. 

Dar arhitectura românească astăzi e 
pusă în fața unei probleme, pe care 
caută so soluţioneze. 

Noi am fost o ţară de păstori şi de a- 
gricultori, Tn trecut n'am avut oraşe mari 
sau, oraşele cari existau, aveau un tip 
rustic. Multe mahalale de astăzi mai pot 
să ne dea o idee, de ce a fost o casă 
țărănească sau o casă boerească de fară. 
Astăzi, când civilizația Apusului a pă- 
iruns până la noi şi cunoaştem e în- 
seamnă un oraş mare european, gene- 
rația nouă de arhitecţi români trebue să 
caute să adapteze tipul de casă româ- 
nească nevoilor moderne de higieni şi 
confori. De accea toate transplantiările, 
cari stau făcut în orașele noastre, de case 
cu stil complicat străin. aberaţia . unor 
case pe străzile Bucureştilor sau a ora- 
selor din provincie. de stil gotic san lu- 
dovie XVI. este vădită, ciici aceste sti- 
Juri nu pot corespunde nici cu trecutul 
nostru, nici cu ciima noastră, nici cu 
nevoile noastre. Depinde de sârgu 
şi de inspirația generaţiei noi de avhi- 
tecți vomâni, ca să nc dea acel tip de 
casă  momânească, tip întemeiat pe 
trecut şi revenind chiar până la proto- 
tipul casei romane, spre a fi bun. adică 
adaptat viitorului şi caracterului pro- 
priu țării și oamenilor. 

In această privinţă răspunsul lat de 
mederniști îmi pare fals şi în diferitele 
reviste de arhitectură modernistă, pe 
cavi le-am răsfoit, am văzut acelaş fel 
de case, aceleaşi cazărmi, sau celenşi 
case de raport şi la Praga. şi la Berlin 
şi la Paris si la Roma, firii nici uu sil 
aparte, fără nici o diferenţiere. 

Să trecem acum la sculptură. Dacă în 
arhitectură am putut constata că avem 
o traditie, că avem un stil românesc, în 
sculptură nu găsim acelaş lucru. Faptul 
este firesc, fiindcă religia noastră orto- 
doxă ne împiedica să ctoplim chipuri că- 
rora să ne închinăm. De aceca tânăra 
sculptură românească este nevoită să 
creeze singură o tradiție, plecând dela 
ornamentaţia în lemn sau dela motivele 
lucrate în piatră dela mânăstiri, dar 
plecând mai ales dela partea picturală 
a icoanelor şi dela sculptura mai veche 
romană, găsită pe pământul Dacici. 

In pictură însă avem un tecnt comâ- 
nesc şi oricine a cunoscut mânăstirile 
sau icoanrle noastre. poate să-și dea sea- 
ma că sub tinicul bizantin, cave vrea ca 
orce icoană să fie tratată întrun ştil co- 
mun, găsim totuşi o emoție, specifică 
solului, care face ca o icoană vro- 
mânească să aibă un caracter nropriu, 
diferit și de icoana pur bizantină şi de 
icoana rusească, una mai rafinată ca 
tehnică dar mai putin spontană ca ins 
pirație, cealaltă mai expresivă ca for- 
mă, dar mai barbară ca fond. 











(Va urma) 





181 


CARTE DE POVESTIRI POPULARE 


Răpirea lui Oivide 


TI 


VITAL CEL DE DUMNEZEU TEMATOR 


Acum, cică's două ziceri despre o şin- 
gură schimbare la faţă. 

Una l-au tras la rândea, i-au șters 
obrazul vechiu ca pe o urmă de funinai- 
ne. lau ţigănit. Trupul sa copt în flă- 
cări, inima sta limpezit de datinele scri- 
se într'ânsa... 

Alta : Oivide a murit. precum e [irese 
să moară oamenii. Ciudat numai e, că 
din găoace a sbughit Vitai; flăcău ru- 
ginit de o tristeţă timpurie, îmbibat de 
dulceaţă de curmală. Vitai sa răseut 
Dănbat, sărind peste coșilăric ca pes 
un zăplaz prea scund. Intocmai ca cio- 
vile, despre care se spune că nasc vrâst- 
pice. de 21 de ani, să se poată săvârei Ja 
150. Vitai sta niscut înțelept şi blâurl, 
arătat preot alb îrir'o capişte de dei 
glas subțire în larmă de tingiri si vu- 
gină... 














Cei fricoşi, păziţi de câini, jandarmi 
şi lacăte cred multe năzdrăvănii, despre 
tigani: de pildă, că sboară ca păsăii 
iernează ca vitele, şi's cruzi ca jd 
Dar, cu toate că d'onnri negre crese ș 
înercuie, țiganii rămân totuş, o seminţie 









cu trebuinți zilnice ca toți oamenii, se- 
minție ncîndoios. destoinic înzestrată. cu 
piine de a întrece în multe pr îviulj ale 
seminţii. Dacă se măsoară nu-si dau în 








vileag decât păcatele dintro ciuduiă 
nevoe de sinesi-ponegriro — și-și 
cu sgârcenie virtutile. Şiiu că pe 
oamenii sunt numai în trecere, spre 
mul nestatornic și întius fără socante 
de aceea disprețuiese pe cci stabo.niri, 
pe cei chivernisiţi, cari strâng zina de 
mâini în pungă, o murează în sari nură, 
să nu se strice. Cinova a îmrrășiint un 
pumn de slove. ce se răspândesc, Pucni- 
care, pe podișuri, înnegresc ulițele cu 
prevestiri scrise într'a limbă străină. li 
vezi, cetesti o carte firii înteles când 
n'ai învăţat si nu stii desinşi decât buchi 
latinești si cirilice. Cum  Jcagă  rubo- 
denii, cum se desparte bărbat de muese, 
cum cresc dancii ca urzicile și tufule. 
cum cresc datinele. cum sc scrijilese shi 
ceiuri : — nimeni nu stie, nimeni nu-i 
cată. Vieiniese fără vrerea nimănui, se 
duc ca negurile. nn presară lesuri re 
drumuri, nau țintirime, nau  hicariri, 
Poate gătesc și se ospătează la rrurnice 
cu pastramă de mort. poate ard carnea 
pe altare și păstrează numai ciolanele 
bune pentru farmece. Nam trăit de Inc 
printre dânsii : nn le cunose xicleniile, 
ăscunsele pietre cari macină viata. Am 
învătat limba Tor din cărti. Limba'si lasă 
coada ca sopârtele, nănârleste ca via-urii 
îsi schimbă solii, enm sto prinzi, 
Imi place cuvântul .liliughi* (ec se tăl- 
măerste flori) am învătat să înijur. m'am 
rârnit tigan, dar am rămas cecace sunt: 

puțin Ta truv. puțin la pricepere. Tizanii 
îmi place fiindcă se prăjesc în zăpezi, 
nlutese într'o tălăzuire de jăratec. co- 
linaă pământul (fără bagaj), nn se rusi- 
nează şi nn plâng decât. când îi baţi. Au 
simțul zădărniciei ascuţit, văzul treaz şi 
o roftă ageră. 

Ei văd cum se leagănă colina si lolda, 
enm se îmnletesc spinările amiezii cu 
ceafa cerului : cum cresc prânele si prn- 
mele; Aud plescăitul siafiilor când se spa- 




















nai 








de ION CALUGARU 


lă în râu, — clâmpănitul strigoilor când 
mușcă pietrele şi mistuie dealurile. Ti 
stiu când se schimbă străierii  anotirn- 
purilor şi căzăcimea dă iurcş prin târ- 
guri şi iarna călăreste pe crivăţ, când 
se închee pacea și zefirul fâlfâe stea- 
guri albe... 








de Maxy 


In mijlocul naţiei oachese,  Vitai : -se 
rătăcise, pupăză printre ciori şi cuenvăi. 
De multe ori l-au tras de urechi şi î-au 
«muls nletele cn să-l îmbie la furti 
guri, Nu sta clintit în virtute. Se temea 
de ce va să vină si de ce nu vine în că 
rață. Nun-se depărla de pielea ființei lui 
cu o negrcață de unghie. Asterta, Dum- 
pezeu ascuns într'o clopoiniță să pogoa- 
re cu luceferii şi să-i desfete urechea cu 
zumzet plăcut. 

Zumzet de îngeri, râs de fetiţe cari se 
împletește cu svinnri de noapte, Printre 
sencți se smeria şi se strângea . ca în 
enlbee. Vedea trenul care snnă china 
zidarlor peste nodul Moldovei. noaptea 
ce'nginge rosii pătrate în zidul fabrice de 
zahăr — acolo unde domnesc frânci, 
un soi de vârcolaci. cari frâng luna ca 
pe o turtă peste creștetul pământului şi 
cân o cer înapoi princesele o lipesc cn 
bale de cositor si o slohod re are. Taii 
l-au socotit hirnit de nerozie si luu 1ă- 
sat în nlata tâcnelii -să culeacă nrund, 
să emulgă -buruene, sadape catârii, si 
hmeă“ărească și să mulgă caprele ră- 
tărite. 

La cortul lui nrnosian serpii ca tizi. 
le n strimiătul frnnzei: si-si vărsan. cu- 
minti. coltii cu venin. întro tngire. Unde 
Vitai strânsese venin de sarre pădurci, 











venin de şerpoaică lină, venin ds sar- 
pe băltăreț. otravă rece de  nășârcă, 


de _sarre desient care 
Un gâni vechi îl îmiva 
când 


venin clocotit 

poartă cehelari. 
să strânsă venin. ca si-l îngroape, 
va,. în miezul rământului, wnde  râniră 
nlctele de flari ale pestelui poreclit 
Leviathan. și jidovii pestriți. frig pe gră- 
tare mânjii de mare. Când nu strânnea 
venin. aduna gâze rlăpânde si le heteza 
cu buchii din numele său: Atunci nup:e- 
le se schimba în palat cu trepte ; trepte 
pe care urci la tronul unei ştiinţe încă 
neînvăţate, unei zeități ce arde jurâuş 





18 


ca o fâneaţă. Țopăia cu pălăria de puie 
în mâini ca să prindă flăcările buchiilur, 
se pomenea urcând trepte, — trepte de 
isvoare, trepte de ghiatţă, trepte de să- 
pun. La fiecare treaptă se agăța de nară 
altă mireasmă, în creer ţâsnea alt lumi- 
niş. Creşteau miresmele şi începeau plu- 
tiri în luntrea buchiilor, pe iezere stieli- 
te... Vitai bănuia mai mult decât se poa- 
te aştepta dela o strachină de lapte. Il 
deşteptau câinii din toropeală şi lătratul 
se juca „da puia gaia“ în urechea lui. 
Ştia că dulăii pricep multe, au văzul de 
ochean. — văd trecând moșnegi cu stfâipi 
de telegraf. sfinți cari ascund comori în 
şanţuri şi fete cari suspină din frunză 
ca din gât, Nu-l ispitiau comorile: pen- 
trucă văzuse ulcioarele cu argint şi aur, 
cum vin schiopătând când le chiamă ji- 
panii, cu plete de flacărealbastră lesple 
tită şi cum se ascund în căruțe. Nu-l ispitia 
pici dragostea țigăncilor, cu ochii gul- 
beni, Ochiul lui mătura pofta care um- 
îlă şi plezneşte pielea şi străvedeu enlul. 
De când l-a prins o ţigancă și l-a muş- 
“cat n'a mai cutezat să înnalţe ochii până 
la un vârf de copac. până la fruntea vă- 
tafului, croit fără măsură... 

In Vitai se împleticeau gânduri de 
paşii gândurilar, se gândea fără întrern- 
pere. avea o pâlnie la can prin care curara 
gândul câmpului. gândul căruței și alte 
Pe ln toate cimitirile Vitai vărsa lacrimi, 
descânta pietrele şi crucile,  prohodia 
murmur, pe cei ce s'au înnecat în tăce- 
vea timpurilor, în apele ce nu. plescăie 
şi se_ întorc înapoi. : 

—Dracii, — pre cât știa — ramrtă ci- 
lindru ca boerii de mult. la 10 Mai. De 
aceea se minună tare când. ducându-se 
odată !a adănat măzarii întâlni un rac 
care vorbia evreeşte. — Vezi-ti de troa- 
bă omnle că nn-mi arde de mumă! Dia. 
voln! nlecă îmbufnat. dar Vitai rămase 
trist, Pe vremuri. era vesel. Vesel cârd 
nu se rătăcia un catâr. vesel când nui 
fugia un deget dela mână (era înzredin- 
tat că se va rupe într'o zi inele şi fi vor 
fnmi dearaeă mădularele), vesel când se 
adăva din căus, 

O mnănraanică tristeță crestea ; un rep 
de miel se ridten din fund. ca din fân- 
tână o cintură. Îsi aminti de o vielnitoa- 
re în trecrt şi deodată se nomeni trăind 
iar ca atunci, Ti mărturisi tatălui adan- 
tiv — care fiini vraci îl putea trimite 
arsă pe o undă — dornl reîntoarveriii. 
Măcar pentru o clivă Tiganul se <uvnse 
vrerii fiulni de snflet. Şi cum nu-i dorea 
moartea, îl pregăti, cum se cuvine, ren- 
tru trrorea vămilor văzduhului. printre 
primejdii si prăbușiri de lumi. Întâi. îi 
arse cu fierul un chip de diavol îmneli- 
tat ținând pecetia iadului în mâvă. 
(Mâna diavolului zugrăvit se misca vie 
ca un picinr de rădască si întindea la 
descântec pecetea). Anoi, îi goli ochii în- 
ir'o straehină. Când vru să-i golească și 
țeasta. curseră îngeri. draci cu chipuri 
de mistreți, cirezi de jidovi adunați din 
toate răsnântiile pământului. — Mă mi- 
ram şi eu de ce nu doarme Vitai?! Cn 
atâtea gâze în cap, dracua mai văzut 
somnaros !,.. După ce-l goli — dură cum 
arătarăm mai sus—fi descântă si-l unse 
cu alifie de icre brosteşti fierte în lupte 
de cârtiță, îl legă de un clopot şi-l slo- 
bozi în văzduh... 

Atunci Vitai plesni de spaimă. Cecare 
nu înseamnă că morții nu văd, waud, 
după ce pleoapa sa tras şi urechea 
sbârnâie surdă. 

Holai. ce perindare ! Ce pâraie oțelite 








„piaptănă  șesurile.., zigzaguri ce şu- 
ră şi spintecă întunecimile ! Păduri 
şi munţi cu bărbi de brazi încâl- 


cite (în văgăuni țaţe de tuciu dau 
pruncilor cât bivolii să sugă), catapites- 





ENIPERSUL LITERAR 


Moartea Salomeii 


Moartea Salomeii, adevărată sau  în- 
ventată, am cetit-o mai de mult înirun 
autor vechi şi cu totul uitat. 

Nam adăugat povestirii cuvinte cvree- 
şti, nici amănunte despre clădirile şi 
vestmintele vremii aceleia. lucruri cari 
ar întregi povestirea cu o însuşire fnarte 
deosebită: culoarea locală. Mărturisese 
că nici n'aş fi izbutit să fac aceusta din 
cauza înculturei mele şi de aceca am 
luat numele personagiilor din evanghelii. 

Asasinii Sf. Ioan Botezătorul şi-an pp 
mit cu toţii pedeapsa. Hcerodiada, nutrea 
v patimă bolnavă pentru obrazul pulid 
şi suferind al Sfântului care învăţa oa- 
menii să-și păstreze curăţenia trupens 
făcând baie. El sc purtă cu IHerodinda 
întocmai ca Iosif cu femcea lui Put 
cu toate că în ardea întrânsul u- 
ceiaşi dorință. Aşa că în mustrările lui, 
atunci când Herodiada după riturile c- 
braice comise un incest luând de bărbat 
pe cumnatul său Irod Antipa, nu cra de 
cât gelozie. lar Salomeca, frumoasă sub 
farduri şi podoabe, dansând după do- 
rința regelui obţinu cațul lui loan, refu- 
zat de rege llerodiadei. Capul cu părul 
şi barba roşii de sânge fu primit de Ile- 
vodiada, pe o tavă de aur; Dorinta-i pă- 
timaşă renăscu la vederea capului şi-şi 
lipi buzele de cele învineiite ale Sfântu- 
Ii decapitat. 

Ca să se răzbune, ura ci fiind mai 
grea decât dragostea, împunse cu un ac 
limba, ochii şi obrajii însângeraţi. Moar- 

















mele crapă, zumzete, retele, năvodutri de 
fire telegrafice pescuiesc sunetele, po- 
duri ferecă fluviile, trenuri îşi bagi ho- 
tul în hrube — steagurile fac semne cu 
pânze despletite! Clopoiniţele arată ce- 
rulai limbi de şopârlă, cetăţi şi turie se 
risipesc, grăunțe dintrun pumn uriaş, 
sgomote râşnesc svonuri, sgomote maci- 
nă şi curg. 





„„La miezul nopţii, după o lipsă de 
409.968.000 secunde, Oivide s'a înors aca- 
să. Ca și cum n'ar fi plecat şi nimic nu 
sar fi întâmplat. Acelaş târg poartă <ub- 
suoară casele ca lubinițele. Aceleaşi uli- 
țe fug întru întâmpinarea parăzilor și 
noaptea care-si umilă fălcile cu iazuri 
de broaște; Oac! Oac! Oact... Oivide 
bătu în uşa lui Noch. (Pomii din grădivă 
vorbeau ca scrumbiile). 

— Cine-i ? 

— Eu ! — Oivide ! 

— Cum ? ce zici? Oivide are jilţ în 
rai. 'Pu, spurcat strigoi, piei! Oivite <a 
înnecat în 910. Şi dacă esti tu, du-te 
unde a înnopiat şi nu mai zoreşte.. 


1923. 


Cecace am uitat sadaog: după trei 
zile, Oivide a fost găsit înnecat, la tăbă- 
cărie. în «dreptul locului unde l-au răpit 
ţiganii. Era umflat, vânăt și pe trup îi 
cresense o frunzătură de lipitori, tărăţe 
şi spume, De unde credinţa, ca înnecaţii 
se întorc după 15 ani, De nu's priauiţi în 
casă se înnecă a doua oară, pentru iot- 
teauna. Cerace nu înseamnă că se în- 
tâmplă pretutindeni la fel. 


ION CALUGARU 


de GUILLAUME APOLLINAIRE 


tea Herodiadei probabil din anevrism. 
întro clipă când se amuza cu capul Sfân 
tului, puse capăt acestei cruzimi. Vani- 
toasa acasta nu intră totuş în iad. FE; 
unul din acele spirite de care e plin 
văzduhul şi în cazul, când sunt blânde, 
le numim zeități. Nu, sufletul lumii pe 
care Spensipos din Atena îl numoa stă- 
pânul Universului, ci acel necunoscut 
asupra căruia oamenii nau nici o pute- 
re, înţeleg cu prin zeitate. In bezna nop- 
ților cu vijelie. Ilerodiada aleargă îne- 
bunită de deasupra crestelor în ţipeiele 
bestiilor și bufniielor. Irod Antipa, fiind 
rege al ludeii avea o puteretotatât de 
mare ca a Beyului de Tunis, de asrăzi. 
[EI se stinse foarte nefericit lu Ion, 
unde fusese exilat de Impăratul Tibe- 
ri. Salomea muri dansând. după ce or- 
bise ochii regelui cu strălucirea dansu- 
lui ei, moarte ciudată pe care baletistele 
de astăzi şi-ar dori-o. În timpul unci ser 
bări, dansă pe o terasă de marmoră în 
fata unui proconsul care o duse cu dân- 
sul intro provincie sălbatecă dela  Du- 
năre. Hoinărind într'o zi de iarnă pe ţăr- 
mul fluviului înghețat, Salomea furată 
de Iciul albastru începu să dans 
ahiaţă. Ea avea îmbrăcămintea obişuuiri 
cu lanţuri grele de aur lucrate minuţios, 
isemănătoare cu cele lăsate de biintierii 
Veneţiei, cari se ştie, orbeau la 30 ani, 
din pricina migăloasei arte, 

In dansul ci. amintea iubirea. nsbunia 
sau moartea, şi desigur grația și farme. 
cul ei închideau un fluid de nebunie, 
căci ritmul trupului şi mâinilor părea 
vrăjitoresc. 
Nostaleia o cunrinse şi începu să imite 
pe culegătoarele de măslini din Tudria. 
rând caută îngenunchiate în iarbă, ruăs- 
Jine coante. La urmă. cu ochii aprope 
închiși făcu pașii de mul'ă vreme nitaţi: 
btestemaţi naşi ai dansului cu care abţi- 
nuse altădată capul lui loan Botezătorul. 
Atunci ghiata se srarse sub dansul pi- 
cioarelor ei, si Sulomece se înneră în 
Dunăre. dar astfel că numai capul îi ră- 
mase afară strâns cu ghiată împrejurul 
pâtnini, Tipă grozav şi ținetele ei însnăi- 
mântară pasările de prană, Târziu tăcu, 
și capul ei părea tăiat şi adus pe o tavă 
de argint. 

Noantea căzu senină si frienrrasă, sub 
cerul unde stelele cliniră. Sălbăticinui 
veniră în_jurul capului care privea cu 
spaimă. Cu puterile din urmă. întoarse 
privirile dela urşii pământului 'rimise 
către erle două urse ale cerului si se 
sfârşi. Mult timv rămase cavul înţepenit 
acolo. ca o camee întunecată, respeetat 
de fiare sălbatice şi pasări de pradă. 

Tarna sfârsită, în primăvară valurile 
aruncară la țărm trupul ei împodobit ru 
toate bijuteriile cu care dansase, unde 
pitrezi pentru trideauna. 

Rabinii lui Israel cred că sufletul Ii 
Adam sa reîntrupat în Moise si Pvid, 
Fu înclin să cred că sufletul Salomrii a 
trecnt în fala lui Iefteu. la început, apoi 
se transmise în Spania. în Turcia, poate 
si prin provinciile dela Dunăre în trupa! 








dansatoarelor de „Kolo“ — jocul asela 
obscen. vestit sub numele de „dansul 
pântecului“. 


(în româneşte de) SERGIU DAN 


UNIVERSUL LITERAR 


Cum s'a lăsat de poezie 


Mă 'ntoarceam după meleagurile Mol- 
dovii. 

In susurul caloriferului. îmi dermor- 
țeam gândurile — îngheţate odată cu 
mine — legănându-mă pe pluşul ile cu- 
loarea tigrului. 

Acceleratul de Iaşi, spărgea întuneri- 
cul în pătrate de lumină. Sgomotul, ca 
al unui galop de cal, îl auzeam vierdut 
în jesetura gândurilor. 

Nu veneam în Eucureşti la examen 


sau să  bătătorese drumurile minisie- 
relor, 
Mâ'mtarceam dintrun orăşel moldo- 


venesc, unde îndeplinisem bine o dele- 
gație dată de „cei mari”. Deci eram li- 
niştit. Atât de liniştit ca să pot să-mi în- 
tore gândurile — ademenite la ducă de 
cântecul cald al aburilor — spre orăge- 
lul împrejmuit de munţi de unde ple- 
casem, sau, mai precis, către doi ochi 
însoriți de veselie, ca şi cerul, prins în 
vârfuri de munţi ca un coviltir, din ziua 
aceea, La SI. 

Mya erau, când spriniară, frământa 
zăţada în bulgări mici ca pumnii ei. pe 
drumul gării. M'a privit o clipă şi buf- 
nind în râs a aruncat bulgările îu sus 
ca întrun joc cu mingia. Râsul ei mia 
rămas ca o melodic care ţi-e dragă şi nu 
poţi să ţi-o reaminteşti. 

M'am înapoiat şi cu paşi rari 
geam în urma ei. 

Sărea prin zăpadă svârlinad cu bulgări 
parcă în soare sau soarele îi cobora pe 
împletitură de raze, puf înghețat de pă- 
pădie. Bulgările de zăpadă geruită. nc- 
închegat bine. se spărgea sus şi cădea 
sfărămițat pe ea. 

S'a întors către mine şi când m'a vă- 
zut în urma ci, sa oprit. Mă aştepta? 
Am încetinit paşii, am rămas de câtevn 
ori locului căutând — ce. nu ştiam nici 
eu — în ziarul deschis tot — degeaba: 
drumul se scurta văzând cu ochii. 

Ta câțiva pasi, am vrut să mă reîn- 
tore.  Râsul ei mi-a fluturat în urechi 
ca un zumzet de albine în zi de primă- 
vară. 

—- De ce râzi de mine? 

Râsul porni acum năvalnie. 

— Pentrucă nu sti ce vrei. 

Nu-mi amintesc ca vreodată. în cami- 
lirie, să mă fi durut mui mult mustra- 
rea „Doamnei“ când mă'ncurcam la iu- 
tuiție”. 

Si mă privea întrurna. 

Simțeam cum din obraji îmi inşcau 
vâlvătăi de foc si pe dinaintea ochiler 
incerea să se înfirireze o pânză tie 
ceată. cusută cu steluțe din toae cu- 
lorile. 

— Cum te chiamă ? 

Intrebarea asa mă desmetici. Mă luu 
drept un copil ?... Işi bătea joc de mi- 
ne ?.., Eram gata să-i arunc batjocura 
mea şi să-mi văd de drum. Imi adusei 
aminte însă că numele meu trebue să-i 
fie cunoscut. Fusese tipărit de câteva 
ori prin reviste şi, mi se părea cu nc- 
putință să nu fi auzit cel putin de cl. Și 
mândria mea cerea răsbunare. 





mer- 


O vedeam cum se pierde şi cum, cu, 


siguranță, umilită, îşi va cere iertare. 
Il spusei răspicat. 

Aşteptam rezultatul şi parcă trupul 
mi se înălţase sau ea parcă se făcuse 
mititică lângă mine. O priveam cu ae 
rul învingătorului. 

— Păcat !.. E urât! 

Dacă aş fi fost făcut din arcuri cari 


să mă strângă întro clipă, tot nu maș 


de MIHAIL ŞT. BAIȘOIU 


fi micşorat atât de mult şi asa de re- 
pede. Mă făcusem mic. mic «le tot şi a- 
dată chiar d's-ărusem. Nu mai valeam 
nimic şi-mi vâjia capul. 

— „A! meu e frunios... Vrei să-l gtii ? 
Liana !,.. Așa-i că e frumos ? 

Isbucni din nou în râs, 

— Demnişoară |... 

— Nu! Nu-mi spune domnişoară. Toţi 
colegii mei îmi spun pe nume. 

— Colegii ? !... Cari cotegii ? 

— Dela facultate !.,, Ce nu seamin să 
fiu studentă ? 

Am privit-o mult. De când eram la 
facultate nu mă dusesem prea des pe 
acolo, Cunoscusem însă destule studente! 
şi mă obișnuisem să le văd într'un fel. 
„Pomnivoara Liana” era dealtfel ca cele. 
lalte, Şi mă gândeam dacă fata asta, u- 
junsese să i se cunoască sufletul răriao 
încă pur ca aerul din locurile ei. 

— Domnisoara Liana... 

— Te rog! 

— „Micești dragă ! 

Mă privi fix. Ochii aveau reflexe din 
trisețea cerului de toamnă. 

Poate că în adâncul ei două lacrimi 
serpuiau în suflet, îmrrcunându-se. Isi 
închise plenapele, vrând parcă să păs- 
teze numai pentru ea melancolia aniin- 
tirilor sau. poa'e, a lipsei lor. O fără- 
sniță din bulgările de zăpadă micşorat 
mereu în mâini. îi scăpă jos. 

Pe şoseau gării eram doar singuri. [i 
apucai mâinile, Şi le strânse pumn în- 
tr'ale mele. 

— Liana ] 

Deschise ochii mari. 

— Sti ce-ai făcut acum ?.,, Spune-rni, 
îți dai scama de câte ori am anzit cn- 
vintele astea ?... Mă iubeşti ? !... Mai vă. 
zut singură. m'ai văzut veselă și veselia 
mea ţi-a dat cvrai Ninveai ce face şi-ai 
vrut să-ți pierzi timpul, 

— Liana ! 

—— Ştiu ! Ai putea să juri că eşti sin- 
cer în clipa asta. Dar în urmă? După 
ce te vei desparte de mine?... Nu te-ai 








u 


gândit la asta ?.. Vezi vârful muntelai 
de colo ?... Nu-ţi spune nimic, nu-i așa? 
M'e, imi vorbeşte, de câte ori îl văd, ca 
un on. Și taina pe care mi-a povestit-o, 
întro dnpă amiază de vară, o aud de 
câte ori unul ca d-ta... Iartă-mă:.., Nu 
vreau să te jipnese! E asa de urât însă 
ceeace ai făcut !.., 

— Liana, pentruce,.. 

— „„Pentruce nu vrea să cred ?... Prie- 
tene. dacă vreodată împrejurarea te va 
sili să mărturiseşti aşa de usor ca acum 
dragostea d-tale. n'o face. Mai mult, da- 
că vrei. Numai vorbi de ea deloc. Atunci 
când întradevăr vei fi găsi'-o în sufle- 
tul d-tale,. vei fi înțeles... La revedere, 
d-le... Cum ai spus că te chiamă? 

— La revedere Liana. 

"a uitat la mine și ochii şi-au tremu- 
vat genele. Pe urmă s'au însorit din nou 
ca cerul din ziua aceea. Sa depârtat. 
La cotitura drumului mi-a flu'urat ba- 
tista. Cât va mai fi mers trenul, vu giiu. 
Căldura compartimentului mă adormise 
ca un narcotic. Îmi aduc aminte numai, 
că în gând am revăzut. dcar întâmpla- 
rea asta, care m'a făcut în urmă să cu- 
treer toate facultățile, zadarnic. Ba, 
nu [... Parcă încercasem să desluşasc su- 
fletul  „Domnisoarei Liana“, Aceste 
„incursiuni” însă se toviră în minte ln 
începutul lor, fără să fi ajuns la un re- 
zultat. 

Mi-aduc aminie ca prin vis de uliimul , 
gând. 

Imi spuneam sentenţios: juca teutru. 

Pe urmă “asemenea alcoolului. căldura 
îmi împânzise gândurile şi am adormit. 

O huruială de fiare și isbiturile vago- 
nului, mă treziră. Am sărit speriat - - de 
ce? — naș putea spune. 

Rămăsesem singur în crmpartiment. 

Am privit mulțumit, băncile şi mii gân- 
deam la alegere: cari din ele îmi vor 
legăna somnul. 

Prin fereastra eburită magaziile gării 
își înspumnau, la lumina lămpilor elec- 
irice, coper'surile albite de zăpadă. Po- 
mii răsleţiți printre ele, păreau colonii 
de mărgeani cari ca prin farmec şi-ar 
fi albit vietăţile roşii. Cătam să mă du- 
miresc unde am ajuns. Uşa comparti- 
mentului se deschise în spate-mi. Nu 









AL. MARINO-MOSCU: LINIŞTE 





134 


mintorzei. - Mi-eva ciudă pe nepaftitul 
care venea si-mi ocupe una din bănci. 
O clipă. nu se mişcă nimic — tăcere. Fu 
îl iscodeam. cu gândul. Pe urmă auzii 
sgomotu) .bagajelor urcate în plasă şi 
după asta necunoscutul mă întrebă aşe- 
zându-se pe canapea: Sunt toate locu- 
vile ocupate ? 
Trebuia să-i vorbesc. Fnervat de în- 
tvebarea lui îmi făurii în gând, răspuns 
tăios. Măntorsei cu. cuvântul pe buze. 
— Ah! 
— Ah! - 
—.Tu? 





Tu? d 


— De unde? 
— Dar tu? 


Îmbriăţisări ca la revederea unoy amici 
cari nu se mai văzuseră de ani de zile, 
Iutâmplarea făcea să-mi revăd un prie- 
ten de care mă leagă primele coli de 
hârtie cu hoeletristică, 

Ne despărțiserăm demult, fiecare cu 
speranța . că întio zi ne vom întâlni. 
poate, în aceiasi revistă. Seria vesuri. 
Şi. fatal, acum când ne revedeam, a- 
mintirile „noptilor literare“ le rctrăirăm, 
cu melancolia trecutului. 

— Te-am văzut publicat. 

— Hm, da! Tu?... Sigur că .volu- 
mul“ e pe drum. Vrei să dai lovitura, 

— Da de unde. 

Incepu să Dată darabaua pe pluşul ca- 
napelei, pe urmă pe măsuţa de lângă fe- 
reastră şi iarăşi pe pluș. Asta și „aerul“ 
pe care şi-l luase — al omnlui care lasă 
să se înțeleagă multe mă făcu să cerea 
că volumul va fi scos peste câteva zile. 

— Lasă, frate, ce Dumnezeu, de mine 
ascunzi ? i 

— Dacă îți spun... Eu m'am lăsat de 
poezie ! 

— Cum ?... Te-ai... 

— M'am însurat ! 

Darahana se “nteţise acum pe geBun- 
cki, insinuant, Ta un deget, ținut deasu- 
pra celorlalte, îi vărui acum veriga de 
au. 

— Cu noroc! Să nu mannnţi și pe 
mine ? ; 

— Nu ştiam pe unde mai eşti. 

— De mult?... Lovitura. 

—— Aproape de doi ani, 

— Cu cine? 

-— Domnişoara F. — dela noi. 

— "Adică... milioane. ” 

— Cu voia lui Dumnezeu. 

-— Vrei să zici. a lui tata socru. 

— Nu! A fetei şi... a versurilor. 

-— Si acum ? 

— Sunt mulțumit. 

— Tocmai de asta ar trebui să scri. 

— As fi scris eu... 

— 2! 

Nu mau liisat, 

— Cine? 

— Fit. Să vezi. 

Bunul meu prieten işi scoase paltonul 
căptaşit cu vulpe — care dacă nu era 
albaşiră cra totusi destul de scumpă — 
își aşeză căcinla de. astrahan în plasă, 
si-mi oferi dintr'un porte-cigaretie nare 
de auw, țigări. C. D. Avu bunătaiea să 
“mi gertească „foc“ dela aprinzătoarea 
— tat de aur—și înfundându-se în coljul 
canapelei. începu să-mi povestească -— 
pu ştiu cum i-as putea spune: durerea 
sau. fericirea lui. 

—Stii albumul acela mare. lezat în 
piele, cu „nu smă. uita” pe copertă ?.. Ai 
vrut să te uiţi odată în el . si nu te-am 

















lăsat. * Ei bine, în el transcriam ioate 
versurile mele, cu datele când eran 
scrise. 


*Câud lam terminat.. îi Vam trimis. 
-— Și mie nu mi-ai spus nimic! 
-- Ce vrei ! Poate o iubeam i 


Toate erau dedicate ei. Fata naită, a 
inceput să mă iubească. ȘI, azi o privire, 
mâine. o strângere de mână... ne-am În- 
tâluit.,. i-am făcut jurăminte... sa prins. 
Nenea Mitică a lrebuit să cedeze. Am 
luat-o ! Am trăit un an şi mai bine fără 








grije, fără nici o supărare. [n fiecare 
seară reciteam tot albumul. Ii poves- 


team pentru fiecare, împrejurarea câud 
am scris-o.: Dar vezi tu. un an de zile 
să ascult tot alea şi totalea. înevpuse 
să se plictisească. Vedeam eu că ar îrc- 
buni ceva nou. Si mam hotărât să scriu, 
Nu știu ce Dumnezen. că nu mai mer- 
gea. Două săptămâni mi-au trebuii până 
să-i găsesc titlul. Şi pe urmă primele 
versu o muncă titanică. Stam până 
târziu, noaptea în dormitor la noi =-lo- 
cuesc împreună cu socri — şi umpleam 
coli întregi, pe care a dona zi le rupa. 
Nu mewgca şi pace, Până când a ohserrat 
socru-men — după lumină. Are obiceiul 
să controleze în fiecare scară dacă s'au 
stins luminile. 

Mi-a chemat nevasta, a întrebit-o ce 
fac și... scandal. 

La masă a începnt să bufnească dela 
juică. Până aci. înainte de a goli „ţoiul” 
îmi zicea : cu sănătate si belşug. Acum 
—nimic, Am tăcut. Mâuca fără să scoată 
o vorbă. Ă 

Am încercat să fac glume — nimic. 

Odată mă pomenesc cu cl. 

— Ascultă, negustorule. D-ta crezi ră 
vreau să fiu ae râsul oraşului? i-a 
cr că te-am luat ca să-mi mâssăleşti 
hâriia degeaba ? Auzi: stă toată nuap- 
tea cu lumina aprinsă ca să scrie... cum 
ui zis că le chiamă ?,. Fata mea d-le re 
învățată să trăiască bine — nu uşa. Să 
isprăveşti cu bazaconiile astea. 

— Dar bine tată socrule. 

— Nici un dar bine, am z 
Fi. lasă-l Mitică si tu — interveni 
soacră-mea — e băiat tânăr şi =]. 

—. Fu mi-am Spus părerea și, tn ști... 
la mine cântă cocoşul. 

Nu mai ştiam ce să fac. Nevastit-mea 
începuse să plângă. Nu mai vedeam ni- 
mie. O auzii printre lacrimii. 

— Tiiticule. mie nu-mi face nict un 
rău. 

— Tu să taci... Odată man prostit în 
viața mea, 

Am trântit înrculiţa şi am plecat. Tur- 
ham, Nu mam văzut cu el două zile. 
Mi-aduccau mâncarea pe furiș, în dor- 
mitor. Sin astea două zile am stat și 
m'am gândit serios: de ce-aş mai serie 
versuri ? 

T-am spus nevesti-mi. Na cram hoiă- 
vât. Bnenria ei că se va ciuma scandalul, 
mă convinse. Poaie că o iubesc. Scara 
m'am dus la el. Lam rugat să mă ierte 
și zâmbind în colțul gurii. ma: bătut pe 
umeri : Bravo, să trăeşti. Așa te vreun, 
băete ! 

— Şacum citeşti tot din cele din ul. 
bum ? : 

— De fel! Albumul nici nu ştiu pe 
unde mai e... Acum, seara după mâncare. 
ne spunem ce-am auzit prin oraş — sunt 
atâtea lucruri interesante. La' zece sun- 
tem culcaţi. Dimineata mă duc în târg. 
pe urmă mă “niorc la prăvălie la socru- 
men şi... afaceri. 

Tu ce faci? 

— Ca să fac. Mă iu de „bazaconii”. 

— Nu râde. A avut mare dreptaie. Şi 
uite, mă gândesc şi la tine. 

Nar fi rău să o laşi în colo de lite- 






















ratură şi chiar de licenţă. Ce-ţi folo- 
seste ? 
Trenul se incurca printre) întorsătu- 


rile liniilor şi macazurile Ploestilor. 

— Fu rămân la Ploeşti. Am de aran- 
jat cu o societate petroliferă. Mâine trec 
acasă. 


: UNIPERSUL LITERAR 





Doamna de Siaăl discutând politică, 
întrebă pe Bonaparte : 

„Care e părerea dv., generale ?* 

„Nu-mi plac femeile cari vorbesc pe- 
liiică“, 

„Aveţi dreptaie ; dar în ţara în care 
ii. sau tăiat capetele, e foarte natural să 
se întrebe pentruce“. 

- 


Kitcheney, se stic, că era un celibatar 
cenvins. Pe când se afla în Egipt, unul 
diu ofiţerii săi îi ceru permisiunea de a 
pleca în Anglia spre a se căsători. Rit- 
cheer îi răspunse: 

„Serviciul reclamă. încă un an, pre- 
zenţa it-eale aci. Dacă, după acest ter- 
men iu-ți tei schimba hotărârea de u 
te însut ij! viiu acorda permis t:ca 
crrută 

După un an ofijerul se prezinti din 
non. 

„Cum 2 inirebă Kitchener“ după re 
ie-ai gânilit, timp de un an, la căsuimie 
tot mai ţii să te însori ?'* 

„Da domnule“. 

„Foarte bine ! Iţi dau permisiunea ce- 
rută, căci d-ta dai un frumos exemplu 
de credinţă masculină“. 

Ofiţerul plecă spre uşc şi după ce b- 
cu pragul, înioarse capul şi zise: 

„Mulţumesc, domnule , dar nu mă în- 
sor cu aceeaş femee cu care voiam anul 
trecut“. 





POE LECCA 





In compartimentul nostru îsi făcu loc 
un domn voluminos şi o domnişoară 
— probabil fica lui. 

— Așa ! Cu dragoste]... Scie-mi ce ho- 
tărăște... Şi, lasă-te de literatură... Dă 
lovitura ! 

Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred 
i-l am în faţă. Mi-l amintii de ncuin 
cinci, şease ani. când bătătoream stră- 
zile orășelului. spunându-mi versuri. ÎI 
plângeam atunci că soarta îl făcuse un 
biet funcţionar da bancă, ca să poată să 
trăiască şi nu-i lăsase libertatea penirn 
artă. Eram încredințat de talentul lui. 
Si acum... Şuerat de maşină şi huruit de 
fier. 

Imi trecuse somnul, Desfăcui o revistă, 
Intâmplător îmi cercelai vecinii. 

Thomnișoara mă privea insinuant. 

Domnul îmi urmărea fiecare gest. Și 
deodaiă — Doamne, clipa asta — îmi a- 
păru fulgerător în minte. amicul. nii- 
licanele şi — înspăimântător — tata sa- 
cru. Mi se păru că domnul din faţa mea 
mă străpunge cu privirile. Cu siguranță 
auzise de literatură. mă văzuse citind 
revista cu titlu terminat în „literar* și.. 
m'a văzut făuritor de „.bazaronii ?* Na 
mi ierta ! Si domnişoara care încerca 
să-mi statornicească privirile în ale ei! 
Mă entremurai | Aşa cum ai face când 
ți sar lua liberiatea. Imi acoperii fata 
ci paltonul. Privirile nciertătoare, pă- 
trunseră prin el. Careurile paltonului, 
parcă se destăcuseră din ştofă şi împin- 
se de priviri, îmi strângeau faţa ca o Pla- 
să de sârmă. 

Trenul alerga în noapte cu sunet, caal 
unui galop de cal. 


MIHAIL ŞT. BAIŞOIU 











UNIVERSUL LITERAR 





Mă răsucesc, mă sbat.. 


Mă răsucese, mă sbat în gol, în glod.. 

gându-mi — fir nevăut — mi-l înod 
mi-l desnod, 

palimi flămânde mă muşcă, mă rod... 


Doamne, găsi-voiu spre line vr'un pod, 
peniru foamea-mi de cer, 

peutru paşii-mi ce'n gloduri sfalundă şi pier, 
pentru trăirea-mi fără flori şi fără rod?! 


Ca un haiduc 

sdrențuit de plumbi, olog, năuc 

la răseruci sudorile de foc mi le usuc 
şi-mi înfrân pornirile ce spre abis 


mă duc... 


Doamne, Doamne, încotro s'apuc ?! 


Ceva mi-ai şoptit... 


Ceva mi-ai soptit, 
mâhnit, neliniştit,.. 
Erau prea aproape 
de-auzu-mi caldele-ți pleoape... 
nu te-a auzit... 
mu te-a. auzit, 
Gându-mi osicnit 


A irebuit să pleci îndepărtare, 
ca să-ţi simt sufletul ca o vibrare 
şi să văd, 
prin lungul anilor prăpăd, 
Cât ai ştiut să fii de bun şi mare. 


18% 


Vreau să fiu picur.. 


Vreau să fiu picur îndărătnic, rece 


pentru piatra cea mai tare, 
Vreau să fiu furtună cotropitoare 
și brad ce rămânen picioare 

pe unde ea trece. 


Vreau să fiu pâine albă şi bună 


pe masa schioapă şi goală a Hămândului 


şi pise pe care cântă'm furtună 
doar paserea neagră a gândului... 


Vreau să fiu cale plină de soare 


pentru toate biruințele mari ale omului, 


să-mi simt zilele cum mă părăsesc 


imepăsătoare 


ga frunzele pomului, 


Olog... 


Olog : 
cine 
a văzut, a rătăcit mai zornic decât mine?!,. 
Şi cine 
priveliştile lumilor le ține 
mai vii, mai pline, 
în gândul lui haihui, - 
zălog ? -., 


Orb: 
cine 
are văz mai limpede ca mine 
deşi vede gându'n zboruri ca pe-un corb”! 
Cine vede mai adânc şi mai departe?!.. 
Cine'şi Tăarvegie amintirea ca pe-o carte?! 
zh : 


cine vede peste vremi şi peste moarte?!.. 


A. COTRUŞ 











IGENA  FLORU: NUVELE, editura 
„Cultura Naţională“ ; 1926, 


Cu ce sentiment de cucernică evlavie 
mă apropii de volumaşul acesta înhor- 
botat în negru și aur și strălucind ca 
o candelă de vegrete pe un mormânt 
prematur. Cu ce degete sfioase dsfae 
polalele acestei orhidei postume, cres- 
cută din ţărâna caldă a unei vieţi îna- 
irite de timp jertiită. Cu ce neînţeleasă 
jenă mă pregătesc să scriu cele două- 
trei cuvinte despre inima de aur crista- 
lizată în pag'ni!n acestei cărţi, în care 
eutletul Igenei Ploru stăruie şin scrisul 
simplu, șin chipurile viguros cre'onate. 

Câci ce poate fi mai înduioșător ca 
pcrumhbelul acesta alb. întors par'că din 
tinutul umhrelrr şi ai păcii fără de sfâr- 
şit şi mineând peste a ri. o zăpadă 
candidă și tristă! Poţi să serii neturhu- 
rat despre virtuțile acestei literaturi, 
când fiinta scriitcarei. se strecura, — 
eri parcă, — cu atâta gratinasă sf'ală 
prin viată, și când temeinicul ei succes 
de rampă o legase parcă. pentru tot- 
deauna. de viata osta trecătoare... 

Nin feric're. toți suntem datornici Li- 
bitinei sin asteptarea călătoriei din 
urmă ne mai rămân amintirile. reca- 
pitrlările, sau, ca în cazul de întă o o- 
peră postumă. să ne aducă aminte de 
pierderea treparabilă a unui scriitor 
de mare rasă. 





+ 


Fste cazul Igenei Floru dim culegerea 
aceasta de nuvele. Pentru spectatorul 
ce-și amintește de succesul piesei sale 
de teatru „Fără rearăm“, de hotărirea 
cu care abordase temă și oameni. sim- 
Pplicitutea mijloacelor artistice din nu- 
velole de fată și centurul lor prec's nu 
vor fi o uimire. Dramaturgul, aici, se 
simte prezent în puterea de caracteri- 
zare ca și în darui cu care însuflețeşte, 
din câteva trăsături oamenii. Insă, pen- 
tru cetitnrul care n'a putut prinile fizio- 
nomia literară a rogretatei scriitoare, 
ca și prntru confrutele care nu şi-a fău- 
rit în scurta trecere prin viaţă a Jernri 
Flaru, o imagtre hotărită, — şi câti nu 
vor fi în sitvatia aceasta. — volumacul 
de fată va fi mai mult drcât o revelaţie. 
Atâtea calităt! își dau întâlnire şi se 
ccmrletează în puţinele pagini rămase 
dela Igcna Flvru, atâta împrospătare. 
aș zice reabilitare a unor tome rurale, 
amintind timpurile semănătorismului. 
încât arta ci aduce când cu sobrietatea 
lirică a lui Gârleanu, din „ătrânii* și 
câml amintește de o înrudire sufletească, 
eu Bucura Dumbravă. Nepgresit. avro- 
prea dn urmă e mai mult platonică, 
Pentru că cu greu se pot stahili asemnă- 
nări între scriitoarea desăvârşită a , Hai- 
cucnlui* a „Ceasur'lor sfinte“ şi a sCăr- 
ți muntilor“ şi între plă-ândul Injer pe 
tulpina căruia abin avură timn si I-a 
cei cft'va crini ai nuvelelor. Este, totuș, 
în scriu! Ipensi Floru. o deciziune. o 
înclirara pentru liniile mari. pentru ac- 
t'vnea condusă cu s'evrantă din um- 











hră, ca de gestul vnei Păuniţe a coiri- 


lor. precum în „Schitul din munte“ şi 
mai ales în „Musa” — antituini care 
desc'nd din arta virilă a Bucurei Dum= 
hravă. Am putea, fără, îndoială, stărui 


asupra amintitelor două povestiri de 
mai îndelungi proporţii, cu acea figură 
de Tedră criminală a Muşei, care urmă- 
reşte și răpune din dragoste (tatăl ace- 
stui Hipolit a fost iubirea ei năvnlnică, 
ea l-a răpit surorii sale şi apoi l-a picr- 
dut) şi gelozic, pe nepotul îndrăgostit de 
o roabă dela curte şi în care violenţa 
și sângele reco al crimei se temperează 
de reflocţii ale scriitearei. amintind aşa 
de plastic de cronic'le bătrânești în cari 
povestitorul nu se sfia să-si  măr'uri- 
sească gândul: „Muşă, Muşă, jupâniţă 





IGENA FLORU 


necuminte! Ce şarpe ţi-a răsucit deo- 
dată in.ma și ţi-a mugzeal-0, de-ţi vine 
să te scoli şi să fugi. să fugi să nu te 
mai uiţi în urmă-ţi ? Mușă. Mușă, bie- 
stemată şi urâtă de soartă jupâniţă fără 
POLOC,..*, Sau această imagine, materia- 
lizare a vrăjii aromate cu care roaba 
împieteste pasii nepotului: „Livănţ.că 
și iar livănţică cu flori vinete și sf:case, 
snbțire ca o fată fără gânduri. plăpân- 
dă ca o mirenosiţă. îmbătătoare şi în» 
dărătnică ca pândul păcatului”. Sau să 
amintim de micul roman de dragoste al 
îrat- lui Jarica, în care totul se petrece 
ca în sânul Domnului! şi întoarcerea din 
drumul ispitei e tot așa de firească ca 
și patima ce-l chinuicște şi-l alungă pe 
drumurile de munte. 

Le amintim numai pentru că le vom 
întâlni concentrate. aceste calităţi de 
vigoare si suflu cpic într'o schiţă des- 
prinsă dintro nouă mitologie a pădu- 
rilor. Dar mai înainte, două cuvinte 
despre calitățile de evocare şi de poezie 
pe care le posoda Jgena Floru. E vorba 
de acel portret al bătrânului „Conu Cos- 
tică, subiret aşa de perimat dar peste 
care sufletul scriitoarei a pudrat atâta 
emotie prețioasă încât dela „naturile 
moarte“ ce recanstituiesc această lume 
mirosind a maftalină (.apoi o cutie de 
scrisori — „Levelezâ-lap“ — un pieptene 









Diab &hibi LittRat 


galben, un bețigas crestat pe care stă 
scria cu cerneală vioietă : „răbojul por* 
cilor“, un frumos ceasornic de aur cu 
monogramă, dar... cu lanț de aramă... 
vreo două scrumiere arhaice reprezen- 
tând câte-o broască disperată ce-şi în 
fige pumnalu! în inimă, două sfeș- 
nice,.'), la convorbirile bătrânului ca 
bătrânul argat Ciupercă (-- „Ei boeru- 
ie ! Ce ai să te mai uiţi odată după mine 
şi mai să mă mai vezi! Vezi D-ta, omul 
la bătrâneţe dă o şugubină peste el şi 
moare... — Măi, da ce-o fi acolo unde 
sadună lumea asta care se duce și nu 
mai vine ferească Sfântul ?"), până la 
finalul de poemă ce se înalță peate o- 
grada pustie, după moartea boerului, 
ca o mireazmă de tămâie. — toate se 
întregesc așa de desăvârșit. aşa de dig- 
cret şi într'o așa unitate de ton. încât 
numai un poet și un artist stăpân pe 
tebnica nuvelei o putea realiza cu a- 
tâta naturaleță, 

Aminteam de o schiță care ar însuma 
toate calitătile şi mai ales esenta tem- 
peramentvlui Tgensi Floru. £ schita .In 
Pădure“. Poezie a naturi:. notație ascu- 
țită pentru sufietul vegetației ca şi pen- 
tru seva ce urcă în inima unei fecinnre 
urmărită de un „Păt-Prumos"* misterios 
și nlin de rezervă adăpnstintu-se după 
trunchiuri. psiholesia dragostei stărui- 
toare, dar totul petrocâriu-se asa de 
suzeerat numai. asa de nematerial că 
flela o vreme. nu stii de-i adevăr sau le 
gendă. vralitnte sau proiecție a uni vis. 
poemul acostui faum si acestei drinde 
atestă în cel mat înalt grad calitatea 
proprie scrisului Igenei Floru: timidi- 
tatea hotărttă. Aliajul nrastor drnă a- 
tribnte vrăimase — sfială si deciz'une, 
— face întreg farmecul acesta! srhite, 
care ar merita o citatie integrală Scena 
se deschida cu înncenta frrioarai si a 
păduri! twrburate de annritia vnui dru- 
met vânător. „Aroi întul sa ton't ca si 
cum mar f! fnsț. Vântul a Irat an el 
foenat! ierhurilor. glas! străinului şi 
râv! din nom a rornit-o Ja vale rn rân- 
tecul lui fermpeat. ca un fus uriaş ce 
sn_taarrn snur i, 

Si-apni tot amănnnta încat în tpa- 
păt, pa nn shom da Țihalmn ru îrmaninan 
înc%iaare în oerlnâa iaznlni 
îsi trăeste viata în miilopnt r*Ă; 
orhii străinului o rândesc vemilor 
înaintează şi cu ea si 'uhiroa. < 
o vrăjeşte din adăpostul trunchiurilor, 
E un joc care o va pierde. Ai zireo 
Psyche torțurată de iubirea mascată a 
Imi Amor. Văd însă că e mult mui prac 
tic să citez, cei puţin, sfârşi.ul: 











„Măruca ascultă ta:mcul şopot a! crengilor 
ce se lipesc legănându-se una de alta. susurul 
necontenit al apelor. îlueratul urci păsărele în» 
dupăriate răspunzând alteia, mi! de foşneie, mii 
de zumzete, mii de şoapte, intreaga simionie 
gratioasă şi aeriană, ce se umilă din când în 
când în:r'o răsutiare adâncă, pornită din însiş 
imlma pămârtului grea de fecundi:ate, 

larba pe care se culcă miroase a brad şi a 
miere, tar vântul răcuritor şi mângâios, duice 
ca o şoaptă de inbire, aprig ca un braţ de lup- 
tător, moale ca o privire de tcmee, vântul care 
vine din depărtări şi din pustiur:, care alunecă 
pe coapsele munţilor şi desmiardă pajiștile. o 
scaldă din plin şi pune în fundul ochilor ei cu- 
minţi misterul nepătruns și crwd a] iubirii care 
e aşa de aproape de ură... 

Soarele e la nimiezi. Tăcerea e mare, 


Un vânt se porneşte într'o tânguire preungă 
şi amuțeşte.,, 

La doi paşi, în mijlocul cărării, = el, 

O aşteaptă şi umbrele irunzelor legănate de 
vânt îi Joacă pe față, 

Privisile lor se sarb o clipă, orbite, apoi car 
pul ei se întoarce îndărâtnic în altă parte. 
Un pas. Crengile an trasait. 
O putere fără marzini îi trage unul spre ah 





UNIPERSUL LITERAR 


tul. Braţul lui alunecă încet pe sub al ei şi tre- 
murând, gurile li se împreună. , 

In jurul lor, joacă pete mari de soare; mi- 
rezme încropite ies din pământul dogorit şi, 
pe sus, prin creştetele înalte ale fagilor, trece 
oftatul adânc al pădurii“. 


Recitiţi toate acele imagini  alintate 
ar precise, ce împodobesc vântul, ur- 
măriţi tot cortegiul acestui Hywmcn ce 
înaintează, într'un tempo de caravană 
de furnici prin ţinuturile Titanyei, sur- 
prindeţi toată discreţia şi. poezia acestui 
sensualism asa de rar şi aşa de revela- 
tor, mai ales în literatura noastră feme- 
nină și mărturisiţi cât de dureroasă este 
această rememorare a însuşirilor lite- 
rave ale Igenei Floru, însuşiri din cari 
sfârşitul ci prematur a lăsat cu sgârce- 
nie goar mănunchiul acesta nepieritor 
al nuvelelor» do faţă. 


GEORGE DUMITRESCU: Cântece ptu- 
tru Madona Mică, Craiova. 1926 

Tânărul poet care a luat premiul, de 
debutanţi, al $. $, R-ului, debutase în 
cariera poetică cu un volum plin de fă- 
săduințe : „Primăveri scuturate“. ra, în 
acea broșură corectă ca versificaţie, o 
poemă „După moartea lui Werther", des 
pre care şi astăzi îmi amintesc cu plă- 
cere, şi dela care pornind, bănniam că d, 
G, D. c croit pentru poezia epică. Noua 
sa plachetă de versuri, stăruie în poezia 
lirică, fără ca să adaoge încercărilor Li- 
mide din primul volum, dacă nu elan un 
accent now măcar, o căldură oarecare, 

De alifel poezia de dragoste esie cea 
mai capricioasă şi cea mai fluidă dintre 
specii, Sunt apoi firi pe cari fericirea le 
prozaizează. Fu, între altele, cazul Jui 
Iosif. Citiţi întâi poeziile lui fericite și 
apoi „Cânecele“ de după tragedie şi mă- 
surați distanța. Exemplu întâmplător 
venit sub condei. Pentru că poezia lui 
G. D, nu aminteşte nici una din uceste 
donă laturi. D-su e încă pe drumul de 
mijloc — aurea mediocritas — Şi oricât 
o fi el de mijloc, e mai mult mediocru 
decât de aur, Sau, ca să nu sc pară o in- 
jurie, poezia d-sale e încă la răscruce. 
'Trebuc să fie mai hotărit cu muza. Nu 
știu întrucât ar reuşi si întrucât tempe- 
vamentul său minor i-ar permite-o. Nă- 
mâne de văzut. Insă trebue să încerce. 
Altminteri s'ar putea ca şi în al treilea 
volum să citim versuri ca următoarele : 








7 


Pasul tău cra uşor, 
Fremătam de-acelaş dor. 


san ca acest cotilion de atribute, care 
seamănă mai mult a romanță de câi a 
„Cantilenă“, cum o intitulează d. G. 1).: 


Căci ai venit din nou cu ochii buni 
Şi calzi, asemeni unei rugăciuni, 

Cu lacrima surâsului de floare 

Şi cu surâsut lacrimei ușoare. 


sau un alexandrin onctuos şi nereco- 
mandabil, precât ştiu, de nici o artă a 
cosmeticului. (poetul se adresează iu- 
bitei) : 
Şi să-ți plouă peste creştet mierea razelor ce 
[curg 

sau aceste variațiuni anatomice pen- 
tru care versul nu e numai decât nece 
sar (e vorba de o plimbare pe cânp,cu 
iubita) : 

— slăcusta!“* 

— „Da, e o Lăcustă, 

Sa furişat la pieptul tău 

Su goanga verde saltă rău 

Pe dunga sânilor îngustă, 





Nu tremura, că nu-l mănâncă 
Intregul sân, doar dacă-l gusti — 
Po-atâta arşiţă de pustă 

Ce bunăci valea lui adâncă”. 


Cărţi și 


18 


oameni 


OSCAR WILDE: Epistola in carcere etvinculis, editura S. Fischer, Berlin. 


Prin îngrijirea lui Max Mayerfeid, a 
apărut în traducere germană, pentru În- 
tâia oară, o ediţie complectă a mult aş 
teptatei Epistolc, pe care Oscar Wildo a 
scris-o „în temniță şi în lanţuri” către 
prietenul său iubit. O scrisoare de 153 
pagini. În 1897, Oscar Wilde scria căre 
Robert Ross, executorul său testannen- 
tar, că l-a pus în posesia micului docu- 
ment care poate du lămuriri definirive 
asupra soartei sale extraordinare. Prin 
această Epistolă se va cunoaste într'o zi 
adevărul: nu în timpul vieţii sale. În 
Anglia, scrisoarea aceasta nu va putea fi 
publicată decât în 1960. Robert Ross a 
predat manuscrisul în 1909 la Britst Mu- 
scum din Londra, cu această mențiune 
<pecială, Cu prilejul unui proces inten- 
iat seriitornlni Arthur Runsome, în 1915, 
-— proces prilejuit iot de „chestia Wilde“ 
—a trebuit să fie ceiită întreaga Epistolă 
în fața judecătorilor. Evident, presa eu- 
gleză şi, după ea, cea străină. a reprodus 
fragmente mari. astfel că oricine putea 
cunoaşte conținutul manuscrisului încre- 
dințat lui Ross. De fapt, De Profundis, 
cunoscută de mult si publicului catitor 
român, cuprinde fragmente din Epistola 
apărută. azi în întrezime numai în ediţie 
germană. 

Acesta e istoricul scrisorii. cae aste o 
profesiune de credință făcută de cel mai 
„fericit dintre awvtisti“ după prăbusivea 
lui în mizeria cea mare a vieții omeoezii. 
Wilde a şeris lui Ross: „Nam nici p plă- 
cere să fiu de râsul posterității : pentru 
simplul motiv că am moştenit dela tatăl 
si dela mama mea un nume mult stimat 
în literatură şi artă : nu not sufevi ca a- 
cest nume să rămână pătat pentu tat- 
deauna, Nu-mi apăr modul cum am trăit, 
iii limuresc, In scrisoare se giisesc unele 
pagini cari arată desvoltaren mea spi- 
viluală în temniță. caracterul meu nes- 
trămutat şi atitudinea meu intelectuală, 
în fata vieţii“, 

Tit atinese: Epistola: In Cuxaore 
et Vinculis, a fost indicat de Wilde. TI 
recomandă în mod irenic exccutorului 
său testamentar ca „dactilografa“ (nu 
existau pe atunci decât „conisie“) să fie 
închisă în birou cât timp va copia mia 
nuscrisul, având toate cele necesare pen. 
tr train. Aceasta, că si cardinalii cari 
trebuiau să aleagă un Papă — și cari uu 
puteau iesi până ce nu Înau hotirârea, 
deschizând usa care da în balcon. ca să 
vestească lumii ; „Habet Mundus Evisto- 
lam !* Amară ironic din partea acsstui 

















Am fi însă nedrepii dacă n'am resaar- 
ca'o poezie a cărei ținută este întru to- 
tul artistică : „Rugăciune“ din care ci- 
tăm ultimele două strofe: 


Ingiidue-mi, Stăpâne, să fiu tare, 

Să-mi ţin durerea 'm piept, cu mâna strâns, 
Și, de va îi să-mi fie viata stânsă 

Şi stânsă pentru mine orice zare, 


îngădue-mi în tragicul apus, 

Să nu mă 'mdoi, umil, ca o răchită, 
Ci “m clipa dureroasă hărăzită 

Să *ndur securea ta, cu fruntea sus! 


Fără, însă, ca meritul ei să fie uşa de 
definitiv încât să putem spune: iată 
poezia d-lui G .D. Docamdată d-sa ră- 
mâne tot autorul poemci din întâia phn- 
chetă : „După moartea ai Werther“, 


PERPESSICIL:S 





artist care sta hotărit să se spovedească 
în faţa unei lumi, păcătoase si ea. „Timp: 
de doi ani am purtat cu mine (în temniţa 
din Reading) povara tot mai grea a ntces- 
tei amărăciuni ; acuni, după ce am sis, 
am scuturat de pe mine o bună parte din 
povară“, 

Scrisoarea lui Oscar Wilde nu poate fi 
1ezumată : e atât de plină de idei înnlte, 
de simțăminte deseori tragice, încât va- 
loarea ei morală covârşeşte falsa uora- 
litate a societăţii care l-a condumnut ca 
pe un simplu rău-făcător, pe baza câtar- 
va rânduri găsite de tatăl prietenului 
ciiruia i-a scris Wilde. Pe care îl iubea 
Wilde... O iubire pe care cl o mărturi- 
seşte în Epistola, cu demnitate, cu con- 
ştiinţa fermă a omului care îşi în ris 
punderea faptelor — si care şi-a indrn- 
mat viața după ideoluri estetice încă in” 
accesibile mulțimilor supuse instinctelor 
și superstițiilor, 

„Eu am fost, scrie Wilde, un reprezen- 
tant al artei şi culturei epocei mele. Am 
ufirmat aceasta în vremea bărbiăţiei incle 
şi am silit pe contimreranii mei să recu- 
nască aceastu, Puţini oameni ocuții un 
asifel de loc în timpul vieţii lor... De o- 
biceiu, după cum hotărăsc istoricii şi eri- 
UC 



























cu mult mai tâsziu, după ce omul 
a piărăsit epoca lui. Cu mine a fost altfel, 
Iu am descoperit epoca mea... Și byron 
a fost un reprezentant, dar el a oslindit 
suferința timpului său -— pwisosul lui de 





suferință, Eu am reprezentat însă c--va 
mai nobil. ceva care rămâne, ceva de 





importanță mai vitală și mai larg cu- 
prinzătoare.., Zeii mi-au dăruit aproape 
din toate, Aveam geniu, un nume siră- 
lucitor, o. pozitie socială înaltă, ulowie, 
strălucire... Am făcut din artă o filosolie, 
din filosoție o artă. Am învăjai pe va- 
meni să gândească altfel şi să dea lu- 
ernrilor alte culori. Tat ce spuneam sau 
făceam, minuna pe oameni, Din cea mai 
obfectivă formă pe care o cunoaşte arta; 
din dramă, am făcut un mijlre de espre- 
sie poxvsonală, ca poezia lirică ori sone- 
tul; am lărgit domeniul dramei şi i-om 
îmbogăţit caracteristicile, Dramă, roman 
poem în proză, versuri, dialoguri spiri- 
tuale sau fantastice — tot ce atingoam, 
ipăta o nouă frumusețe... Am aritai că 
adevărul şi „falsul“ sunt forme întilee- 
iuale ale destinului. Arta a fost pentru 
mine cea mai înaltă realitate. Viaţa era 
numai o ramură a poeziei. Am trezit i- 
maginaţia secolului men, asa că stan ivit 
în jurul meu mituri şi legende. intro 
frază am suprins toate sistemele filaro- 
fice —- iar într'o epigramă, întreg des- 
tinul... M'am lăsat însă cufundat, destulă 
vreme, întro bună stare a simţurilor. 
Mă bucuram că eram considerat ca un 
Paneur ca un durdy, ca un erou al mo- 
dei. M'am înconjurat cu firi meschine şi 











spirite înguste. Mi-am _ săpat mronria 
mea glorie... crezând că am o tiourcţă 


veşnică. Obosit să mai rătăcose pe înăl- 
țină, am căutat în adincuri famnecenuui“ 

După câteva decenii, cuvintele acestea 
ale lui Wilde au o 
toare. El a anticipat judecata cr şi 
Sa auto-caracterizat cu o sinceritate care 
nu atinge grandomania, pentrucă sur- 
prindem între rânduri acea ironic a spi- 
ritului desabuzat. lar mărturisirile lui 
„imorale“ apar, în această epocă de pan- 
sexualism, ca naivități pe cari marii şi 
micii și prea numeroşii păcătoşi de uzi 





vesonanță pătrunză 








le privesc cu indulgență — şi cu udmi- 
vaţie pentru o operă neperitoare. 
P. ARBORE 








1 


Gânduri 


Ia pildă copacul din fața casei fale şi 
mşinează-te de el, dacă n'ai rodit în fie- 
care an. 


* 

„Le malentendu“ al vieţii noastre li- 
terare vine din faptul că fiecare critio 
vrea să pară mai pretențios decât este 
gi mai rafinat, 

* 

Ridicându-se împotriva „lechniciani- 
lor“ în dramaturgie, un acerb confrate 
se întreba dăunăzi : 

— Ce-a mai rămas din Sardou ? 

„„Intr'adevăr. ce-a mai rămas din Sar- 
dou şi, mai ales, ce-a mai rămas din con- 
temporanii lui Sardou, cari n'aveau tech- 
mică teatrală ? 

* 

Obscurii poeţi moderni mă neliniştesc: 
nu ştiu unde li se sfârşeşte geniul şi un- 
de începe farsa, 

* 

Namai tinerii au idei. Ideile bătrâni 

lor sunt ale altora. 
* 

Nu pune meriful operei tale în nou- 
tate : totdeauna se va găsi cineva mai 
nou. 

* 


in artă, la noi. nu e absolută nevoie 
să produci, Marea taină a succesnlui este 
să administrezi, cu abilitate, puţinni pe 
«are l-ai creat, întâmplător, în tinerețe. 
* 


Cine stă de vorbă, cu vorba rămâne, 


* 
Stioletele e mai deştept ca boul, dar nu 
poți ara cu dânsul. 


* 
Măgarul îl Sncaleci urcându-te pe el; 
omul, vârându-te subt el. 
* 


Din orcine poți să faci un măgar da- 
că-l convingi că ducem spate moaştele 
ultimului sfânt, 

+ 


Ca să fii prooroc, 
nânci lăeuste. 


najunge să mă- 


* 
Nam să discut architectura templului 
ca figanul venit să-i spurce treptele, 
* 
— De ce nu iei biciul să goneşti din 
templn pe negustorii de falsă literatură? 
— Fiindcă n'uu păcălit încă pe nimeni 
cu maria lor... 


* 

La noi n'ai dreptul să spui adevărul — 

aj numai dreptal de-a calomnia. 
* 

Felicitându-te pentru o lucrare nouă, 
unii an aerul să-ți spună: N , 
„— Pân'acum îc credeam un imbecil... 

+ 


Nu dispreţui preocupările meschine ale 
celorlalţi, căci. pentru dânşii, ele au im- 
portanța marilor tale năzuinți. 

* 

Din ce în ce sporeşte la noi numărul 
scriitorilor cari „nu fae concesii publicu- 
lui” : ei fac concesii numai zeilor. 

* 


Sunt un mare admirator al artei noni, 
a] featralui de avantgarădă, al poeţilor 
profunzi, al prozatorilor geniali. Nu reu- 
ese, însă, să-mi domin, la ultima lăsare 
de cortină, la ultima pagină citită, an 
imperceptibil : Fa 

— Bine că sa isprăvit,. 

* 

Nu paţi șleiui diamantul cu labă dc e- 
lefant gi nici catedrală nu vei dura cu n- 
nelte de ceasornicar. : 


VICTOR EFTIMIU 


UNIVERSUL LITERAR 


Toamna” 


Domnul fie binecuvântat ! 

— Im veacul veacurilor, Amin? 

Şi 'mcotro mergi, Agata ? 

— In lume, printre oameni, dragă pă- 
riute, în lumea mare! 

Şi descrise cu bățul un arc, dela ră- 
săril la apus. 

Preotul se uită în depărtare şi plecă 
repede ochii, căci soarele orbitor părea 
atârnat deasupra zării ; apoi întrebă, în- 
cet, aproape fricos: 

— Atunci, Klemby te-au dat afară ? 
Poate nu e decât o ceartă... Poate... 

Nu răspunse imediat, se îndreptă pu- 
țin și târă privirile prele de bătrână 
peste câmpiile goale. tomnatice, peste 
acopa 'şurile din sat, ascuns printre vii, 

— Doamne, nu, „nu m'au dat afară. 
Sunt oameni cumsecade, suntem rude. 
Şi nici ceartă n'a fost. Dar am înţeles 
că e timpul să plec. Când ești în că- 
suța altuia, trebuie să te cobori chiar 
sin râu. Trebuia.., ..Nu mai era treabă 
pentru mine... Jarna e aci... Aţi vrea 
să-mi dea supă și un colț pentru dor- 
mit. pe nimic ?.. Și anoi. au înțăreat vi- 
telul... Și păsările cari trohuie să le tii 
hambar, şi nopţile cari devin reci! 
Le-am cedat locul... Ar fi fost păcat pan- 
tru bietele animale. sunt şi ele făptu- 
rile lui Dumnezeu !... Suflete “drepte ce 
mi-au dat acoperământ toată vara, 
mi-au dat un colt pentru dormit si mân- 
care. Mă lăfiiam ca p adevărată pro- 
priotărensă,.. Și iarna venită, trebuia 
să plec în lume să, enrsese. Nu-mi tre- 
buie mult, voi cere pomană, onmenilor 
buni. voiv aiungo primăvara, cu ajuto- 
rul Domnului Iisus, si poate o să mai 
pun deoparte și câtivn prosz. O să le 
prindă hine în vremurile arela dinainte 
de recoltă... Si apoi! sunt rude... Și si- 
ur că bunul lisus nu părăsește pe bie- 
ţii nevoiaşi! 

„— Sigur că nu-i părăsește ! strigă re- 
pede preotul. 

Si-i strecură pe furis în mână un zla- 
tewka. 

= Părinte, bunni nostru părinte! 

Căzu la genunchi! lui. pe cari-i atinse 
cu capul, și Jncrimile seo îmnrăstinră ca 
mazărea. ne fata cenusie, asemăntitoare 
pământului de toamnă arat. 

— Mergi cu Domnul! sopti ei, încurcat, 
vidicând-o de pe pământ, 

Cu mâinile tremurânde, îsi ridică de- 
sagii și bătul. împodobit la capăt cu 
spini, își făcu cruce și plecă, spre pă- 
dure. pe drumul plin de gropi. din când 
în când se întorcea, spre sat, spre câm- 
viile unde se desgronau cartofi, și aspre 
fumul forurilor ciobanilor care se ri- 
dica în spirală din miriste; se uita 
tristă, La urmă. dispăru în dosul tufi- 
surilor drumului. 

Preotul se așeză lângă. plug, trase o 
priză de tutun şi deschise ceaslovul, 
Dar privirea lui aluneca departe de li- 
terele roşii; fugea pe câmpia imensă, 
adâncită într'o visare de toamnă. rătăci 
pe cerul palid, și se opri pe argatul a- 
plecat asupra brăzdarului. 

— Walek... he !.. brazda e strâmbă! 
sirigă el, ridicându-se putin. 

Și plimbă din nou privirea, distrată 
pe literele roşii ale ceaslovului mișcând 
încet buzele ; dar, în fiecare clipă. ri- 
dica ochii şi urmărea caii, sau ciorile 
ce săreau dealungul brazdei, cu cioc. 
întins, si, luând greoi sborul la fiecare 
poenitură de bici, de câte ori se înto: 
cea plugul. ca imediat apoi să se laic 
pe pământul arat, şi să întindă cioen 
spre bulgării uscați şi tari. 





LADISLAV RETMONT 


— Walek | biciuieşte iapa din dreapta. 
Merge încet! 

Surâse, căci abia atins, animalul în- 
cepu să tragă. Când caii ajunseră la șo- 
sea, se ridică repede, îi mângâie prie- 
teneşte pe gât, şi ei întinseră nările, şi-i 


„mirosiră blajin obrazul. 


— Hecet-aa! strigă Walek cu vocea 
cântătoare. 

Scoase din pimânt terul plugului care 
strălucea ca argintul, îl ridică puţin, - 
trase puţin caii de hături ficânduri să 
descrie un semicere scurt, mişcă biciul 
si eaii porniră din loc cu atâta forță 
încât fiarele gemură. Și el ară înainte 
banda mare de pământ care făcea cu 
drumul un unghiu drept, şi astfel unei 
fâșii lungi de pânză ordinară. dosfăcân- 
fu-se pe pantă ance până în satul din 
vale. înecat în viile roșii și palbene, 

“Patul ceva, linistit şi adormit în nepă- 
sarea arrului cald. 

Cu toate că cra sfârşitul lui Septem- 
brie. soarele era încă. foarte cald; era 
atârnat la mijlocul drumului, între: a- 
Triazi si anus, deasupra, pădurii. astfel 
că tufișurile şi pietrele, și perii de pe 


câmp. și chiar bulgării ae pământ tari 


şi uscați, Jăsau în spate, umbre reci cari 
aminteau noaptea. 

Linistea domnea pe câmpiile pustii. 
și o blândete îmhătătoare umplea acrul 
prăfuil de soare : sus. pe alhastrul «dos 
chis, zăceau nori mari, alhi, împrăstiati 
ici și colo în desorâine, ca troiene de 
zăpadă strânse de viior şi apoi des 
tvămate. 

Şi deasupra lor, până unde mergea 
și privirea, câmpiile cenușii erau așe- 
zate ca un imens hlid cu marginea al- 
bastre:înehia : un blid în fundul căruia 
lucea, ca un fir de argint, strălucind în 
soare, pârâul cu anini şi sălcii, Se lăr- 
gea în mijlocul satului într'un lac mare. 
prelung, şi fugea spre nord printr'o 
spărtură, între coline ; satu! cra în fund, 
în jurul lacului. și se juca. în soare, 
printre vii cn culori tomnațice ca o o0- 
midă roșie și palbenă. ghemuită pe o 
frunză uscată de linan. Intre el şi pă- 
dure se întindea țesătura stoarsă a câm- 
piei, pânza grosolană a pământului co- 
nuşiu.  îngrădirile de pictre și pruni. 
Nin loc în Joc. râuri de aur se vărsau 
în zugrăveala argintie, 

Nirrali în flori. parînmati. vestejeau : 
mateile tisente ate micilor tnrente stră- 
lueaau de alhnată: drumuri nisipoase, 
adormite. mărginite cu ploni enormi, se 
urcau încet spre nădurea mare, 

Preatul so sculă daodată din visare. 
un muget trist și nrelune se aude nu- 
rână pe poană ciorile, cari cu un tinăt 
îsi inu shorul spre câmpiile en cartofi; 
si umbrele Inr, negre si strălucitoare. 
fugcau sub ele prin mirişte şi pămân- 
tunile arate, 

Punând mâna In. ochi, privi suh enare: 
0 înti tânără venea pe drnm, trăvână 
de sfnnră o. varii mare. Câna trecu hine- 
cuvântă pe Dumnezeu si voi să sărute 
mâna nreoinlni ; dar vaca trase bruse 
de sinară si încann s% rază. 

— Morgi să o vinzi ? 


In româneşte de ALEXANDRU IOSIF 





*) Din romanul „Ţăranii“, 


Sturza 


UNIPENSUL LITERAR 


BIBLIOGRAFICE 


Din trecutul : „Universului Literar“ 


Nu cred cu totul lipsită de însemnătate 
cercetarea de faţă: ea ne va arăta că 
Universul literar a adus unele servicii 
reaie scrisului românesc, deschizându-şi 
larg coloanele lie scriitorilor recunoscuţi 
şi in plină producpiune, fie modeştilur 
începători cu adevărat înzestrați. 

Ne im.eresează, deocamdată, anii 1910-— 
1911 în care pe lângă colaborarea regu- 
laiă a prozatorului mil Gârleanu, mai 
dăm pesie reale valori literare ca : 

1. 4. Dragu, care, în numerile 10-41, 
publică bucaa : Pe drumul nebuniei ; 

2, Corn, Moldovanu (io. 28) cu: În 
cetatea morţilor ; 

3. Victor Eitimiu care dă un îraginent 
din Inşiră-te margănte; plus un „mure 
număr de reprezencanţi autorizaţi ai cul. 
turri şi ziarishcei noastre, Astiel, dintre 
cei dintâi, aminiesc numele regretaţilor: 
A, Vântul, un minunat vulgarizalur al 
ciasicismului şi cuesiiunitor de istoria 
artei, lângă cure se situiază de nuinune 
(mai mult ca traducători) Benedetto de 
Luca şi Alexandrescu-Dorna, 

In fruntea ziurigiilor trebuesc puso nu- 
mele d-lor Leontin Iliescu şi M. Negru, 
prezenţi aproape în liccare număr, cum 
şi accia al zuaristului-scriitor în diuleci, 
Emihau E. Ciuceanu care, fără să îi îm- 
plinit majoraiul, traduce „Scrisori din 
moara mea” ule lui Daudet (No. 21, 35 35, 
47 din 19îV; 1—19it), pe lângă unele în- 
cercări originale, iar după aceca, cu bu- 
căți mai puține pe d-nu G. Cosco şi V, 
Bilciurescu. 

Dintre tolclorişii amintesc numai  nu- 
mele preotului  covuriuiaa, Peiru Gh. 
Savin, care a lucrat, în acelaș sens, și la 
Dunărea de jos (Galaţi), 

Incolo — nume încă destul de cunos- 
cute şi anume: 





acela al d-lui Em, Riegler, care uc-a 
comunicat de curând, prin Ideea euro- 
peană inicresante imyiesiuni dela cea 


mai însireinată ramură de Români. Îs- 
irienii ; al economului profesor şi fol- 
klorist D. Furtună, al căpitanului Dim, 
C. Zavalide, pe vremea aceca numai tra- 
ducător, mai târziu conducător iscusit 
de reviste, al poetului Î, N. Pârvulescu, 
al d-nei Smara, care semnează desigur, 
versuri războinice, al scriitorului D, ivv, 
care se pare că a părăsit literatura pen- 
tru politică şi administraţie, al căpitanue 
Jui Const. Aigeşan, laureatul de veuuăzi 
ul ziarului Universul cure îşi diburşte 
pseudonimul schimbându-şi-l aproape de 
ia bucată la Ducati (î), al uvocilului 
George 'lăribuţă, pe care se pare că ue- 
voile lau smuls cu totul dia abjlocul 
„schițelor din viaţa coriştilor“, în tine, pe 
d. C, N. Mihăileseu-Conemy (2) care pare 
a nu fi găsit în literatură. adevărata 
mulţumire sutletească, 

Dar cercetarea de față mi-a scos în 
evidenţă o întreită serie de adevăraţi 
eroi ai poeziei. Mi-i aduce aminte așa cum 
i-am cunoscut gin zadar îi caut, fie in 
paginile vieţii, fie în acelea ale actua- 
licăţii literare : mă gândesc la atâţi ne- 
fericiți începători cărora moartea nemi- 
lousă le-a tăiat năzuinţele spre îrmnos: 
la eroul. Const, T. Stoica (pe vremea a- 











+) Astfel d-sa, semnează: Const. Em. 
Popescu — Const. Popescu-Piteşti, C. 
Em. Popescu-Argeşel, în fine C. Ein. Ar- 
geşan. 

2) Colaborator al „Semănătorului” ; 
autor de schiţe umoristice, pentru copii, 
traducător şi autor de epigrame, 


ceasta numai : Delazilişte şi numai pro- 
zalor sau traducător) şi lă mai puţin in- 
spiratul Mihail Em, Pricopie (colubora- 
tor al revistelor d-luilorga) decedat în 
w'mă, ca profesor într'uu orăşel 'le pro- 
vincie ; la inzestraţii concetăţeni Const, 
Spirescu (2) căruia la o Poşta redacţiei 
i se spune: 

Vă mulțumesc pentru aducere aminte, 
Regret că scrieţi aşa de rar. 

Şi la temperamentul poetic al hoina- 
rului Traian Anghelovici 4). 

Și, odată cu ei, la atâţia eroi deveniți 
anonimi din cauza sgomotului asurzitor 
cu care actualitatea are grije să risi- 
pească posibilităţile trecutului. Mă gân- 
desc la atâţia alţii chiar mai puţin cu- 
noscuţi ca acel nefericit visăior Liviu 
Coman, autor de romanțe sentimentale. 
la  vessificatorul cu trăsătură. romantic- 
modevnistă P, Dănescu, la câmpinenii 
Maria Vasilescu şi M. Alexandrescu că- 
vuia la Poşta redacţiei i se spune: 

Ne-aţi uitat? Nu mai scrieți nuvele 
frumoase ? 5) 





3) Prozator de valoare. Colaborator la 
„Semănătorul“, Autor al volumelor „Pe 
căi piezişe“ (proză) și „Pe 'arumul glo- 
riei“, (poezii de război). Cere să fie tre- 
cut dela partea sedentară la linia de bă. 
ae şi moare viiejeşta la 16 August 1917, 
la Grozeşti. 

*) Autor al unui volum de versuri 1aa- 
rinăreşti „Cântul valurilor“, Aici dă două 
bucăţi. - 

5) In „U, L“ 1910, No. 18 





JEAN NEGULESCU : 





1% * 


Şi încă: ! : 

Cu mulțumiri. Oricând veţi trimite, 
va îi binevenit e). i 

Infine la d-nele Sofica Mladinoi şi 
Constanţa Sisyla Economu — cu un cu- 
vânt la atâţi pelerini nenorocoşi cari au 
bătut la poarta literaturii. 

E o greşală dacă-i reamintim ? Pentru 
cei grăbiţi, da. Pentru noi, însă ei re- 
prezintă pașii pe loc pe care i-a făcut 
şi scrisul românesc în tendinţa de urca- 
re care l-a caracterizat, 

Să ne gândim la un singu: lucru: la 
ceeace a rămas din tot acest material: 
Gârleanu, aici, alţii, aiurea şi să lim re. 
cunoscători nenumăraţilor porumbei cari 
s'au jertfii spre a constitui un piedestal 
puternic marelui scris românesc. kk o 
jerită pe care suntem obligaţi să le-o 
recunoaștem, mai ales că, prin ea, sa 
păstrat neatins nivelul adevărtului gust 
literar. 

Cu atât mai mult trebue să fecă acest 
lucru revista aceasta, cu cât, în numele 
amintite, va regăsi nu numai o etapă a 
scrisului românesc, dar a însăşi existen- 
ței sale, ; 


PAUL ÎI. PAPADOPOL 


a) Ibidem 1910 N. 20. Publică: So- 
nete, cântece şi nuvele. Ce so [i făcut 
cu această persoană ? Şi-o fi găsit adă- 
post în petrol sau va fi murit ? Subsem- 
națul, care nu e străin de chestiunile 
câmpinene, nu poate răspunde. 


PETSAJ 





190 - 


ARDEALUL ŞI PROBLEMELE CULTURALE 


izolare sociala şi naționalism 


Tăria şi curăţenia naționalismului în 
Ardeal se datoresc în mare parte izo- 
lării sociale de maghiarime în care tr 
iau românii. Izolarea aceasta nu era 
ceva pus la cale în mod constient, ci ca 
cra o urmare firească a împrejurărilor, 
Românii formează masse conipacie pre- 
tutindeni şi astfel țăranul român na sim- 
ţia nici nevoia şi nici nu i se cerea die 
nimeni să se apropie sufleteste de ma- 
ghiarime, Contactul care în mod fatul 
trebuia să-l aibă cu exronenţii acnşteia 
eva de aja natură încit mai curând îl 
înstrăina de ungurim” de cât să-l upro- 
pie, 

Administrația rotitică era reprozon- 
tată la sate puin notari unguri sau evrei 
(români extrem de ruțini), iar la cen- 
tru plășii prin faimoșii „solgăbinii”, 
funcționasii dela căile ferate şi dela 
toţi unguri, erau vestiți  peniru 
via cu care se purtau tață de pu- 
blic, fără excepţie; cul venea în atiu- 
gere cu ţăranul numai în cazuri foarte 
neplăcute, când trebuia să-l execute 
pentru impozite sau să-i „bată 3 
tobă“ pentru datoriile ce le avea la 
băncile evreo-maghiare ; forţa publică 
era întruchipată prin jandarmul cu pană 
de cocoş la chipiu. 

Aceştia erau factorii naţiunei  doimi- 
vante, pe care îi cunoşiea și de al cirvr 
„concurs“ nu se putea lipsi ţăranul ru- 
mân, care numai în cazuri de tot rare 
venea în contact şi cu funcţionarii iai 
superiori şi mai civilizaţi în procedeuri 
dela pwefecturi, tribunale sau adiminis- 
traţii financiare, La ministerele din Pu- 
dapesta nu credem să se fi dus înirv 
sută de ani o sută de țărani români pen- 
tru cauze private de-ale lor, 

Intelectualitatea română, ridicată din 
acelaş mediu şi deci cu aceleaşi expe- 
vienţe şi amintiri despre reprezentanții 
națiunei domivante, sa ținut şi lu orașe 
în aceeaşi izolare socială [aţă de raa- 
ghiarime, Românii îşi aveau „casinule“ 
lor, unde se întruneau ei de ei, în XEpli- 
nă libertate şi nestingheriţi de nimeni, 
fiindcă acele casine, pe care le aveau 
şi onaghianii, se bucurau de ticate dicp- 
turile societăţilor „închise“. La casină 
veneau toate publicaţiunile politice şi 
culturale ; acolo se discutau. la un joe 
de cărți sau la un pahar de viu, shestiu- 
nile dela ordinea zilei; se făcea politică 
şi se punea lumea la cale. 

Aceasta era în general viaţa sceială a 
românilor din Ardeal. Puținele excep- 




































țiuni, unde câte-un individ „fraterniza” 


cu ungurii, nu schimbă întru nimic fon- 
dul problemei care ne interesează. 

Mulțumită acestei izolări sociale am 
avut naționalismul sănătos şi curut în 
Ardeal. 

Dar nici această nepreţuită comoară 
sufletească na scăpat de bătaia lui 
Damuneze, i 

Deputaţii români, aleşi cu multe s 
ferințe şi”et Jârifa sângelui de fâr 
noştri şi trimişi în parlamentul dia lu- 
dapesta pentru apărarea fiinţei noistre 
națonale, au prins repede gust de van 
de capitală, până atunci atât de striină 
sufletului românesc din Ardeal. Esitent 
că la Budapesta se trăia bine şi re pc- 
trecea admirabil, elementul maghinr a- 
vând un foarte pronunțat temperament 
pentru, astfel .de viață. Şi în acele vre- 
înuri deputăția era a situaţie excepţiv» 
dalâ. 

Na e mai puțin adevărat,,că. deputaţii 











noştri de atunci erau nevoiţi să stea în 
Budapesta, când parlamentul funcţiona, 
dar nu vedem nici o necesitate impe- 
vioasă pentru hotărîrea ocamiietulni par- 
tidului naţional român de-a transpune 
centrul mișcărei politice la Budapesta. 
Dacă sar fi mărginit numai la aceasta 
poate urmările „desrădăcinării din va- 
(ra strămoșească“ a politicei tot war fi 
fost atât de prave. Comitetul a crezut 
că face un act de cumințenie înființând 
in capitala Ungariei, pe care însă ro- 
mânii no considerau şi capitala lor, ub! 
ziar oficios al său „Lupta“ şi o foaie: 
săptămânală pentru popor, 

Argumentele invocate pentru justi 
carea necesităţii acestor publicaţiuni e- 
rau: legătura, directă cu clubul parla- 
mentar şi informaţiunea mai repede ce 
Star fi putut obține în capitală. Primul 
argument ar fi căzut dela sine, dară star 
î; luat în considerare împrejurarea, că 
clubul parlamentar funcţiona abia în 
timpul scurt de câteva luni cât ținea se- 
siunea parlamentară, iar cât priveşte 
vepeziciunca inlormațiilor de ajuns să 
amintim că Aradul e la o depărtare de 
câteva ore de Budapesta şi foile ma- 
ghiare arădane primeau prin felefo- 
şuirile de-odată cu ziarele din capitală. 

Dar aceste argumente nu erau de 
taţi ale comitetului, care poate nici nu 
sar fi gândit la editarea de ziare, ci ele 
i-un fost suggerate de tipogratul _Dimi 
trie_ Birăuţiu, care voia să-şi facă afa- 
cerile sâle cu banii comitetului şi sub e- 
gida „naţionalistă* a “acestuia. Birăuţiu 
era un semidec ridicat din rândurile 
tipogratilor simpli, şi nu avea iri cel 
puţin caracter integru. Politiceşte elera 
în serviciul lui Const. Burdea și din 
cauza miopiei comitetului național el a 
reuşit în mod deghizat să facă în orga- 
nul oficios al partidului naţional român 
politica  măcelarului dela Caransebeș, 
Const. Burdeă:-—--— 

Trei ani, şi jumătate şi-a făcut com- 
pania Burdea & Birăuţiu tcate aface- 
rile şi abia atunci şi-a deschis ochii şi 
venerabilul comitet. Dar atunci era 
prea fârziu. Răfuiala dintre comitet şi 
Birăuţiu sa transformat întrun scandal 
public enorm, din care Birăuţiu sta a- 
les cu profituri materiale, iar comitetul 
— care nu trase nici o învățături din 
cele pctrecute cu cearta dela „Tribuna“ 
din Sibiu — cu a doua înfrângere cul- 
turală gi morală, ca în scurtă vreme să 
sufere o a treia înfrângere, tot atât de 
puţin onorabilă ca şi celelalte, 

Scandalul dela ziarul „Lupta“ se pe- 
trecea în anul 1910, în epoca de decă- 
dere culturală” et pre care am vorbit în 
articolul anterior. Din fericire unici 
„Lupta“, nici foaia pentru popor n'au 
pătruns în pături mai largi la ponpiila- 
ţia din Ardeal şi astfel otrava lor n'a 
putut face mult rău. Oficialitatea parti- 
dului naţional român aăduse prin orga- 
mele sale oficioase din nou dovadă de 
incapacitate culturală şi de atitudine di- 
rect ostilă oricărei emancipări cultural 
care însemna şi emancipare de sub tu- 
tela politică a oficialităţii. 

A fost o fatalitate, ca în epoca câni 
deputaţii români puteau să vorbească de 
la tribuna parlamentului ungar lumei 
întregi despre durerile neamului româ- 
nesc, acest neam să asiste acasă la el la 
certuri interne, din care se vedea multă 
goliciune sufletească, 


-. da mbupta” au Snveput, după cearta 














UNIVERSUL LITERAR 


cu comitetul, atacuri făţişe împotriva 
fruntaşilor vieţii româneşti, indiferent 
dacă făceau sau nu parte -din, oficiulita- 
tea partidului. „Luptei“ îi răspundea 
„Tribuna“, pe aceasta o acuza „Drape- 
bul“ din Lugoj al d-lui Valer Branişte, 
iar în „Telegraful Român“ făcea teorii 
de politică „cuminte“ fostul tribunist 
Fugen Brote, în vreme ce loan Slavici 
apăra în aceleaşi coloane pe trădătarul 
Vasile Mangra. 

Destrămarea — am putea zice chiar 
destrăbălarea — politică începuse. ra 
foarte firesc, şi omeneşte usor de cxpli- 
cat, ca în această stare de decadenţă 
generală a moralei publice să se ivuască 
şi „profitorii“, Profit se putea trage în 
diferite feluri în acele vremuri: Mai în- 
tâi „chestiunea naţională“ era un bun 
izvor de exploatat, 

Dou- curente au existat totdeauna în 
ArdGal. Unul naţionalist intransigeut şi 
celălalt moderat cu inclinaţiuni spre o 
împăciuire cu maghiarimea, Naţionualis- 
mul intransigent revenea „de drept“ o- 
ficialităţii partidului şi forma un fel de 
munopol, lar „politica moderaă era 
„bună“ pentru capii celor două biserici 
române, cari se găseau între ciocan şi 
nicovală, ciocanul fiind guvernul ungar, 
iar nicovala partidul național. adică în- 
treaga românime din Ardeal. 

Ce era deci mai firesc ca aderenţii 
politicei moderate să facă o încercare 
de-a exploata starea de complectă de- 
sorientare politică pentuu realizarea u- 
nei împăciniri cu maghiarimea. D mie 
şi mai bine de ani a nutrit poporul ro- 
mân, nu numai din Ardeal ci de pretu- 
tindeni, o duşmănie neîmpăcată impo- 
triva  ungurimei, şi în anul Domnului 
1910, care nu mai era tocmai așa de- 
parte de anul mântuirei desăvârşite, 
sau găsit naivi printre românii ardeleni 
să creadă că un proces de rasă milenar 
se poate tranşa de bun acord cu celmai 
șovinist reprezentant al ungurimei, care 
a fost contele Ştefan Tisza, suprauumit 
călăul naţiunilor. 

Dar acele „pertractări de pace” se 
datorau tot împrejurării transpunerei 
centrului politic la Budapesta. Astfel 
sa evidențiat prin toate efectele şi uir- 
mările cauzate de această schimbara ra- 
dicală în tradiția politicei româneşti că 
oficialitatea partidului naţional român 
nu numai că a greşit când a transpus 
centrul politic dela Arad la Budapesta, 
dar prin aceasta a prejudiciat şi intere- 
sele culturale ale naţiunei, căci în loc 
să ajute desvoltarea presei naţionale 
existente din Ardeal i-a pus în coastă 
alte publicațiuni slab redactate şi cu 
tendințe meschine. . 

In articolul viitor vom vorbi despre 
„împăcarea cu ungurii“, 





ION BAILA 








NEGUŢITORUL DE TABLOURI *) 


— O ciocănitură discretă în uşa ute- 
lieralui. 

Elma, — modelul men cu, păru! cenu- 
şiu, pielea — aib de fildeş — şi pânte- 
cele un poem ai luminii — tresare. O- 
brajii ei — catifelați ca o piersică pâr- 
guită — se impurpură. 

Ii fac semn să nu se miste. 

_Ehmna îşi potriveşte, cu mişcări de o- 
rientală, bogăția şoldurilor rozii — şi 
surâde intimidată. 

O altă bătaie, mai puţin discretă. 

Las paleta din mână, aşez studiul în- 
ceput, cu faţa spre perete — şi m'apropii 
de uşă. 

Ylma îşi întăşoară înfrigurată, albul 
viului gol în şalul negru de Persia şi — 
cu salturi de panteră speriată — se as 
cunde. 

— „Cine-i 2* 

— „Eu... lancu-“ 


Deschid. 


lancu, d. lancu, neguțătorul de tablo- 
uri, pătrunde în atelier, calm, cuviincivs, 
grav, iar barba lui sură de dimensiuni 
biblice, se clatină solemn în înciperea 
atelierului — unde simte plutind parfu- 
mui cărnii tinere şi al esenței de tere- 
bentiuă... 

Oaspetele îmi lămuri — răspicat și pă- 
rinteşte — rostul vizitei sale. Un domn 
bogat ar ţine să-mi cumpere toate pâu- 
zele terminate. D-l lancu e trimis să vadă, 
să judece şi să „trateze" în numele a- 
celui Mecenu, care doreşte să rămână 
anonima. 

Vestea mă bucură. Scap de atâtea plic- 
ticoase treburi cerute de înjghebarea u- 
nei expoziții : rame, cuie, camioane, in- 
vitații, ca:aloage— plus penibila ditorie 
de a s'a în uşa „prăvăliei“ o lună înirea- 
şă, negustorind. 

Dar d. lancu are — în prezentarea v- 
fertei — o rezervă care mă nelinişteşte, 

e: 

— Toate sunt bune, dar pare-mi-se 
domnule lancu—d-ta îmi ascunzi ceva..* 

— „Să-ţi vorbese cinstit” răspunse bă- 
trânul... „Arta d-tale nu cred să placă 
clientului meu... De altmintreli — te rog 
să nu te superi—nici mie nu-mi place.” 

Yăcui ochii mari. 

Domnul iancu zâmbi cu bunătate, ne- 
tezindu-şi cu degetele uscate şi distinse 
podoaba bărbei sure. Iar privirile tuue- 
cară — semnilicativ — peste pereţii ta- 
petaţi cu studii şi tablouri... 

Apoi urmă: 

„Și formele, gi culorile, şi subicelele 
d-tale îmi tulbură, îmi sfredelesc sufle- 
tul, — mi-l sperie îu loc să mi-l odilh- 
mească... În vremea noastră se făcea ult- 
fel de pictură, Ce timpuri erau atunci! 
Şi ce oameni ! Nu ştiu cum, dar par'că pe 
tot pământul era lumină caldă şi pace. 
Simţiai că soarele era fericit — şi fori- 
ciţi erau oamenii, merii din grădină, fi- 
rul de iarbă şi firele de nisip şi ipcele.. 
Femeile erau curate la trup şi cinute 
la privizu. Bărbaţii deschişi la suflu, ca 


w) litu vulucaul L da „Canaisi îautiaise 
fecupiiiotats", î i acid 


teral — şi generoşi, mai generoşi de cât 
sunt astăzi regii... Ab [.. D-ta nai upu- 
cat timpurile noastre i Ce opere truniwa- 
se ai i pului zămisii, de-ai îi trăit cu 
noi! Ce opere frumoase [.. E 
„Dar vremea trece şi nu se mai :atour- 
ce. Nici oumenii nu se mai întorc: D-ra 
trăeşti în vremea asta — eu, din ansiii- 
tirea vremii mele. Cine poate şii ce-i în 
suiletul meu şi ce lume stă îucuisă aco- 


1V 1. Şi — vezi — poate, toi d-ua ai drep-" 


tate. Căci irăeşti îniipt agânuc în ziua de 
azi. Eu, ca ua nebun bătrâu, caut, ncreu 
spre ale zile, şi tvate cele gin jurul nu 
mu se par sirăine, urâte şi iură uoimă. 
Aşa de piidă, cu țjigura țe care o ai, 
peptănat hus, ras la ceară, tură Lara 
şi raş de mustăţi — muua d-tale mă co- 
piezeyte de am.utiri catagnioase. Lui ă- 
auci aminte de un saitimbauc tuia 
care se s.rampa prin pieţe, pe la răspan- 
tii şi prin miidauuri — ca sa râdă iunea 
de el şi şă capese astiel go.ogăni... Lira, 
pe timpu. acea, mare ruşine sa te Siu- 
şeşti, ruyându-ţi din obraz podouna tare 
1 Lace să Cilip CU MUmluezeu, Astăzi 
toată lumea umblă ca d-ia. lar, eu cund 
trec pe uuţele mari, Cop cu şepui de 
Sonia În cap, Ma 1N:reaă şireugureș 
— „uncniuie, câmi mergem ia tr.zer £ 
Eu rău, îi mâugâi pe irunte şi le raspund: 
— „Lund O da porunca Lei UE sus, tu- 
pii...” Ce să le tacif Altă tume! larcă 
eu uu tâdeum de batrăun noştri ? Du — 
timpurile uu se inţereg iutre ele: se râd 
şi se aiuuga, Da uacă ui ti venitacum 
cincizecl de ani, cu pâuiecele acela de 
faca, aguţai coo sus, lumea ar îi spus că 
eşii un şariaian sau că ţi-ai perdu iuin- 
pe. Cimar cu ași ii 5pus aşa atunci -—— 
cum şi azi mi-ar veui să spun — dacă 
nu te-aşi cunoaşie sănătos şi crustit. Dv. 
tineru, ave nare isa de cuviinţă! 
Nu te supara. Am spus asta şi 1ui rul- 
lady, care are o barba tot aşa de cenu- 
şie ca a mea. Mare lipsi de cuviinţă ! 
Wv. iaceţi în tabiouri, lucruri cari nu se 
cade; teme: dezbrucaie, care-şi taic un- 
giuile sau se spală îu ligheau, vameni u- 
raji, obosiţi cu huine care pus, odăi ude 
mobilele s-au să cadă una peste aiia, şi 
o oală de noapte, care se vede sub pat, 
şi câmpuri îără fiori, tără grâne, iară 
păstori, — triste, aşa de triste, că te po- 
didesc lacrimile... Unde le vedeţi tuaie 
acestea ? Lu nu le văd uicăire”. 





Indrăznii, timid : 


— „In sufletul nostru stau, domnule 

Iancu şi no. de acolo le smulgem..” 
Domnul lancu izbucni : 

— in sutlet | Şi eu am un suflet, şi 
clientul meu are un suilet, toţi oamenii 
au un suilet!.., de ce unui smuigeţi nimie 
din sufleiui nosiru, ca să-l aşterueţi pe 
pânză (... Şi noi avem un suileii.. Cel 
mai nemernic dintre noi are un sulet. 
Ah |. d-ia nu înţelegi durerea mea de 
om bătrân, care stă aruncat în bkuosul 
unei lumi ce simte şi grăeşte străini... 


Domnul Iancu tăcu. Braiele lui veştede 
rămaseră îmyietrite pe genunchii, ale 
căror rotule țipuu colţuri ascuţite în sio- 
fa pantalonilor lustruiți de vreme. Au- 
mai ochii d-lui lancu vorbeau. Aveau in 
ei un tremur umed de o adâncă şi stăpâ- 
nită duioşie. 


s 

Pe spătarul fotoliului în care d. Iancu 
îşi odihuea ruina — o pată albă tâdua 
luminos, ca un buchet de crisauteme, 
Era cachecorsetul modelului men 


Uitasaza de Elia, 


. 3 1. ss ss i î 3 a. : îi 


N. N, TONITZA 


1şi 


OCE 
CA 9 P. 0) Vai 


PAPA 





Teatrul Naţional; HOȚII de Schiller. 

Tinereţea directorului Leawulu,  Na- 
fioual demonstrează că Bimw nu poate 
să- stea în cuie, ca să dea regele, pie 
sa variate, câi mai variate ca geu, 

Este aceas.a o impresionaniă Cuvadă 





şi de hârnmucie şi de ausoriiate, penru 
director, var şi de emulaje peniru 
actori. 


heluarea „Hoţilor* a ridicat însă o 
chestiune:  oricăiă hărnicie şi orucăiă 
bunavoinţă sar depune, timpul de pre- 
parare îşi are şi ci imperauvele spie a 
unpune cel puţin atmostera necesară 
presii. Ă i 

Mi sar părea naivă discuţia asupra 
piesui, muracă in uomeniu, hieratutii qia- 
matice universale. ba conţine toa.e ano- 
iaVeie unei almosiere vvmaănțice de ti- 
ncieţe doruicu de lberiate, d.ntyo vre- 
me de mult apusă şi ca atare are mai 
mult interes istoric. 

Cere insă rea mult, enorin de mult 
actorilor ca să facă viabile împrejură- 
rile de aiuuci şi răvniruie autoruaui, dăi- 
nuite în timp şi prin ţinuca ilor inorulă 
şi prin naivitatea or sentimentală. 

Şi din acest punct de vedere, iuterpre- 
tarca na corespuns incegral. Aiară de 
su,xerioricatea marelui arcst Nottara, 
care a dat o magistrală imierpreture L- 
luiui părinseiui iîudurerat şi de sfurțări- 
le așa de echilibrac şi sinietie ucuiute 
de d. Sârbul (Spizelberg), ceilalţi uevori 
au umblat pe lângă roiuri, 

Iusuşirile aşa de apreciate ale d-lor 
Calboreanu, Yracca şi baltățeane di- 
buiau să găsească tonul, 

Teatrul Regina Maria: MICHEL PER- 
RIN si OMuL DE GRISIAL, 

Omul de cristal e o comedie uşoură a 
lui Duvernois. Are scene destul sie amu- 
ce şisivuaţii ue ce: mai plioresc conic, 

Un soţ ca să scape de soţia-i enervauă 
izbuteşie să se reiugieze intro cusă de 
sănătate, Dar pacosiea-l urmăreşte, 

După câtva timp şi suţia iolosegie a- 
celaş truc al simuiăruii nebuniei şi dă de 
S0ţ în ace:aş casă de sănăiate, 

L o dibace speculare de situaţii comi- 
ce, îutăţişare cu amploare de d. Maximi- 
lian şi d-ra S. lonestu. 

Michei werrm e o comedie foarte inte- 
resantă. : i: 

D. Maximilian, — despre care repetăm 
cu stărulioare bucurie, aprecierea căare 
icarte variate şi inteligenie mujivuce de 
a-şi compune roluriie — a avut prilejul 
să creeze încă uu rol, cu care se pouie 
mândri. 

lar d. lon Manolescu a fost ca tutdea- 
una impreşionant. Cât despre d-ua Mo- 
hor, ce să spun decât că ştie să se ahr- 
me coutinuu, 

Perrin e un onest, naiv şi bun, cousi- 
dearbil de bun preot de ţară. Conii de 
revoluţie, ajunge ia Paris, nare ce mân- 
ca şi găseşte sprijiu la ministrul de justi- 
ție, iouche, cu care a îcst coleg de şcoa- 
lă, Perrin ajunge in poliţia secretă fără 
să ştie ce-i aceea, Şi fără să şiie ulizeva 
dar ascultând uumai de bunăratea sa, dă 
drum unor uueltitori, cari voiau să aten- 
teze împotriva primului consul. Acestia 
surprinşi de bunătatea celui care i-a 
liberat, ceuuuță la planul lor infernal 

Pius e auâue imprevioumută priu. pls 
foresuul, bunul și pactul preot durat 

, 4 












1% 


VERSUL. LITERAR 





E CO URI 


! REDACȚIONALE 


C] Incepând dini numărul viitor, vom 
publica o serie de convorbiri cu 
scriitorii, artiştii, oamenii de cultură sau 
exponenții vieţii politice şi econginice 
din tara noastră. 

Convorbirile noastre vor apărea la 
câte două săptămâni şi se vor datora 
excelentului nostru colaborator d-i FE. 
ADERCA. 

Cititorul în curent cu mişcarea litera- 
ră cunoaşte calităţile acestui maestru al 
convorbirilor, care le-a început şi ur- 
mat cu un desăvârşit succes în, coloune- 
le „Mişcării literare“. 

A spune că d-l F, Aderca este întru 
câtva creatorul genului peniru Ţara to- 
mânească, n'ar îi un neadevăr, 

Q Coreeturile de ultima oară ale „ta- 
blei de materie“, trebuiau să aducă şi 
unele sunprize dezagreabite, 

Notăm cel puţin una: ln rubrica „es 
tetica” rândul cu „consideraţiuni asupra 
catharsisului aristotesic” ale d-lui Scar- 
lut Struţeanu s'a trecut — şi eroarea se 
remarcă, uşor, a fi de ordin tehnic --pe 
numele d-lui N. N. Matheescu. 

D Sfârșitul conferinţei q-lui 1. Pillat, 
în numărul viitor. 


SCRUTORII 

[) Apare în cursul acestei săptămâni + 
„Cronici  fantaziste-neliterare“, vol, 1. 
de N. N. 'Tonitza, editura Brănișteanu, 
cu _vigneto, în text, de autor. 

O In „Revue de litârature comparte“ 
(anul VII, n, 1), d-i Vasile Munteanu (B, 
Muntaneo — sic —) recensează studiul 
d-lui G. Oprescu: „Eliade-Rădulescu şi 
Franţa“ pe care-l socoate un capitol din 
monografia așteptată a influenţii frau- 
ceze în România, în timpul  romantis- 
mului. 

O A apărut „Suflete cernite“, poczii, 
1922-1924, de [. L. Comănescu; tip. Mi- 
tropolitul Silvestru, Cernăuţi 1927. 

D Aflăm că editura literară a Cassei 
Școalelor intenționează să editeze opera 
poetică a colonelului Șerbănescu, 


CONVORBIRI LITERARE 


O Au împlinit 60 ani. E o revistă care 
are dreptul la toată cinstirea. Cu atât 
mai mult când sexagenarul sunt „Coi- 
vowbiri literare” a căror activitate lite- 
vară şi critică a intrat în patrimoniul 
culturii : româneşti. Sărbătorirea  căldu- 
roasă de care au avut parte — oficiali- 
tate, scriitori, presă şi studențime, —- do- 
vedeşte cât de mult au intrat în cons 
tiința publică „Convorbirile liter 
D-nii S$. Mehedinii, Tzigara-Samurcaş, |. 
Petrovici, L, Rebreanu, B. Cecropide, I. 
Al. Brătescu-Voineşti, au găsit “uvinte 
femicite şi entuziaste cu cari au cinstit 
meritele venerabilei reviste. 

Din parte-ne, ne asociem cu toată dra 
gostea, la sărbătoarea aceastui jubileu. 


UN MUZEU AL MUZICEI 

i POPULARE 

D Prin bugetul în curs al ministeru- 
lui artelor, este prevăzut fondul nece- 
sar creerei unui muzeu al muzicei popu- 
lare. Pentru aducerea la îndeplinire a 
acestui muzeu, ministerul a numit o co- 
misiune compusă din d-nii : G. George- 
scu-Breazu, profesor la  conservitorul 
din Bucureşti, Tiberiu. Brediceanu, com- 
pozitor şi folklorist şi D, Kiriac, proţe- 
ser. la conservatorul din Bucureşti, 











EDIȚIILE POEZIILOR 
LUI EMINESCU 

E] Un, copios de informat şi stringent 
ca logică, articol, publică d-l G. lbrăi- 
leanu în „Viaţa Românească“ (XIX, 1 
Ianuarie 1927), despre „Ediţiile poeziilor 
lui Eminescu”. 

Chestiunea nerezolvată a mult desbă- 
tutelor „postume“ e pe drumul cel bun, 
Confruntând ediţiile de până acum din 
Eminescu cu colecţiile  „Couvorbirilor 
literare“ și a „Familiei“ în care au ă- 
pănut poezii de Eminescu, în chiar vre- 
mea amurgului său, d. Ibrăileanu «dlove- 
deşte că poezii date de editori ca apiă- 
rute întâi în „Convorbiri“, apăruseră, cu 
o lună de zile mai înainte în volum se- 
diţia Maiorescu) şi, în al doilea rând, și 
mai' important, că uşa zisele postune, 
„poezii rămase pela particulari“ nu suni 
patru, ci 25 şi încă floarea poeziei lini- 
ce a lui Eminescu. Întevesantă şi poate 
plauzibilă, — ipoteza că Eminescu deşi 
avea definitivate cele 25 de poezii ue 
«dragoste, n'a mui tipărit nimic între Isi 
și 1885, data încbunirii lui, pentrucă ele 
par fi cadrat cu gravitatea teoreticia- 
nului naţional, care era Eminescu în 
vemea aceea. i i h 

În orice caz, invitația ce d-l Ibrăileanu 
adresează editorilor lui Eminescu ni se 
pare ca justificată şi recomandabilă, la 
poate fi luată ca formă,  dealtininteri, 
pentru editarea tuturor poeţilor, lupă 
moartea lor. 

Să se facă, adică, o distineţie, în slus- 
poziţia volumelor, între poeziile de ado- 
lescență sau de copilărie, între cele du- 
finiive şi subscrise de poet şi între cele 
postume. Lducaţia artiştică a cetitorului 
nu poate decât să câştige. 


[Atel] 








REVISTE 

D VIAŢA LITERARA (11. 41, 12 Mu- 
tie 1927): 

Despre „continuitatea romawtismulun” 
scrie d-i Pompiliu Constantinescu ; tin 
medalion YV. Voiculescu, d-l I. Bădăuța; 
despre. Paul Valery, d-l Gh. Călinescu 
și o ingenioasă convorbire cu sine în“uşi 
d. IL. Valerian: e vorba de substituirile 
de nevoe, despre necazurile şi riscurile 
reposrterului de interwievuri. 

SOCIETATEA DE MAINE: (IV 9, 6 
Martie 1927): 

Cu prilejul a zece uni dela, moartea 
lui Aurel C. Popovici, d, de. L. Nandriș 
face o elocventă evocare a vieţii și lup- 
tei naţionale a acestui mistic al ilealu- 
lui român, pe care l-a slujit după con- 
cepția sa. O victimă, de bună crecdinţă 
a unei dogme, dovedită artificială, dar 
o victimă vnerabilă pentru sinceritatea 
şi stăruința crezului său, aşa îl powuste- 
şte d. dr, Nandriş — începând dela pro- 
cesul Memorandului şi până la sfârşitul 
său, la Geneva, din Febm, 1917. — D.]. 
Băilă trimite o cronică bucuresteană În 
care relevă păcatele edilitare ale Capi- 
talei, dar şi vraja ei inexplicabilă. — D. 
Horia Trandafir scrie despre apostolatul 
profesorimei din Ardeal şi despre pie- 
dicile pe care politicianii le ridică : 











Politicianismul destructiv şi de căpătuială, 
al cărui egoism mwşi are margini, mai ales 
în regiunile mai depărtate, otrăveşte viața so0- 
cială şi constitue cel mai formidabil obstacol 
pentru luminarea poporului şi creearea unei 
atmosfere de viaţă intelectuală în oraşele dela 
graniță. In timp ce directorii de dicee, secun- 
daţi de întreaga ceată profesorală, ţin conie- 


rințe în cadrui „Astrei“, organizează şezători 
în oraş şi la ţară, scot ziare şi reviste din 
toată sărăcia lor, bat drumurile apropiindu-se 
suileteşte de nepăstuitul nostru popor dela 
sate, politicianii distrug brutal această operă 
idealistă, prin intrigi şi creearea unei imbâc- 
site atmosiere .de ură . îratricidă, A 

Şi profesorii, umili, dar îrdărătnici în cre- 
dinţele, lor idealiste, în .măreața şi sfânta lor 
misiune, urcă trudnic pe  Golzotă lipsurilor, a 
iudiferenţei, a nepăsării, a sfidării din partea 
celor puternici, a. tuturor nevoilor, pentrucă 
idcalul lor e mare, e luminos, e apostolic şi 
"calcă în picioare vVremelnica “ambiţie “a celor 
ce-i. ignorează, . 


0 GANDUL NOSTRU 
1927) : - 

D. Marcel Romanescu deschide revisi:i 
cu un studiu asupra lui Rilke, D. Adrian 
Pascu publică o schiţă „După douăzeri 
de ani”. D. George Lesnea o traducere 
din Heine. Aforisme din Baudelaire, u-l 
AL. T. Stumatiad, Un „Elogiu al idoles- 
cenţii“, publică de. $. S. Bârsăneseu, 


CHI, 2, Febr, 


"PREMIUL DE 5000 LEL PENTRU 
TEATRUL SATESC 


Edit. 1, Baciu din Lugoj, publică concurs 
pentru decernarea unui premiu de 5000 lei, ec- 
lor. mai bune piese pentru teatru sătesc şi 
anume : : ăn 

3000 LEI 
celei mai bune piese potrivită pentru diletanţii 
de teatru sătesc, dramă, preferabil comedie, tu 
role ue 3—5 persoane şi să mu cuprindă mhi 
mut de 1 jum: coală tip. (24 pag, a 200X120 
2000 LEI 
celei mai bune “piese potrivită pentru diletanții 
dar, care să nw cuprindă mai mult de 1 coalu 
tpar (16 pag. a 200X120 mm.).: 

Manuscrisele yor fi înaintate la Edit, 1. Bu- 
ciu, în Lugoi, cel mult până la 15 Maiu 1927, 
in cel puţin două exemplare scrise legibil, 

Piesele inaintate "la concurs, au să: tie de 
preferinţă româneşti, cu: subiectul din viața 
țăranilor români, cu tendinţă către virtute și 
morală, ! - 

Manuscrisele nu vor purta numele autorului, 
Acest nume se va închide întrun plic s 
ce se va înainta odută cu piesa şi pe ff. 
căruia va fi un motto. care va îi trecut şi 
pe coperta manuscrisului, 

Piesele ue „valoare, care: vor rămâne n- 
premiate, vor beneficia de -putința de a fi ti 
pirite şi publicate în calendare şi brosuri, de 
odit, 1. Baciu, gratificând pe autori .— după 
tipărire —'.cu câte .30 exemplare. 

Rezultatul concursului se va publica în de- 
curs de două luni deta data închiderii lui. 

Edit. IOAN BACIU 










PR SR Erate cui 


CERCUL „SBURATORUL* 


Duminică, 13 c,, d. G. Brăescu a înce- 
put lectura unui nou roman „Surorile 
Vasilescu“. Apoi, sau citit poezii do |. 
Darbu, G. Nichita, G. Călinescu și San- 
da Movilă, : 

D-na Paula Petre a continuat roma- 
nul început în şedinţa trecută, iar d-nii 
Alinescu şi Sfetescu, piesa „Melcii“, 

Asistă d-na şi d, E. Lovinescu, d-na 
şi d, BR. Ortiz, d-na Celia Lahovary, d-na 
Getiu Cantuniari, d-na Riri Gibory, 
d-na Radian, d-rele B. Delavrancea, 
'Ticu Archip şi d-nii G. Călinescu, F. 
Aderca, G. Nichita, 1. Valerian, P. Con- 
stantinescu, 'Sandu Tudor, T. Muşăte- 
scu, Moșandrei, N. Crenedia, ete. 





ATELIERELE 500, ANONIME „UNIVERSUL, STR, BREZOIANU îi,