Robin Cook — Clinica Julian

ROBIN COOK 


2i. 


p, 


ROBIN COOK 


CLINICA JULIAN 


nl 


www.virtual-project.eu 


Traducere de CONSTANTIN DUMITRU-PALCUS 


Consultant de specialitate: 
Dr. CHITU-CRISTESCU VASILE 


1985 by Robin Cook 


PROLOG 


INTERZICEREA CERCETĂRILOR LEGATE DE FETUŞII 
UMANI NOI REGLEMENTARI PENTRU CERCETAREA 
MEDICALA 


HAROLD BARLOW, în exclusivitate pentru The New York 
Times 


WASHINGTON, 12.07.1974 - preşedintele Richard M. Nixon 
a promulgat astăzi Legea Națională a Cercetării. Legea prevede 
crearea unui Comitet Naţional pentru Protecția Subiecţilor Umani 
în Cercetarea Biomedicală şi Psihosocială. In ultimul timp, a 
crescut preocuparea privind etica cercetărilor referitoare la copii, 
persoane handicapate, puşcăriaşi, bolnavi incurabili şi, în mod 
deosebit, la fetuşi. 

Se speră ca prin stabilirea unor linii directoare adecvate să 
poată fi  preîntâmpinate măcar o parte din abuzurile 
cutremurătoare dezvăluite recent, cum ar fi infectarea 
intenţionată a unui mare număr de copii retardaţi cu hepatită, 
pentru studierea evoluţiei naturale a bolii, sau descoperirea de 
acum câte a luni, la un spital din Boston, a doisprezece fetuşi 
mutilaţi, ulterior avortării. 

Prima fază a implementării legii include un moratoriu asupra 
„cercetărilor efectuate în Statele Unite pe fetuşii umani vii, 
înainte său după avortul provocat, cu excepţia situaţiei în care 
aceste cercetări au drept scop supraviețuirea  fetuşilor 
respectivi”. Este evident că problema fetuşilor e strâns legată de 
subiectul avortului, ce are o puternică încărcătură emoţională. 

Reacţiile faţă de noile prevederi legale în cercurile ştiinţifice 
au fost variate. Doctorii George C. Marstons de la Centrul Medical 
Cornell a salutat noua lege, declarând că: „De multă vreme se 
simţea nevoia unor linii directoare privind comportamentul etic 
în cercetările pe subiecți umani. Presiunea economică 
concurenţială asupra descoperirilor ştiinţifice creează o 
atmosferă în care abuzurile sunt inevitabile.” 

Doctorul Clyde Harrison de la compania  Arolen 
Pharmaceuticals nu este de acord cu doctorul Marstons, 
susţinând că „politica anti-avort pune cătuşe ştiinţei, împiedicând 


cercetările medicale atât de necesare”. Doctorul, Harrison a 
explicat în continuare că în urma cercetărilor efectuate pe fetuşi 
s-au obţinut progrese ştiinţifice semnificative. Printre cele mai 
importante se numără un posibil tratament pentru diabet. S-a 
demonstrat că țesutul fetal injectat în pancreas duce la 
repopularea cu celulele responsabile cu producerea insulinei. Tot 
atât de importantă este utilizarea țesutului fetal pentru tratarea 
paraliziei - anterior incurabile - rezultată în urma accidentelor la 
măduva spinării. Injectat la locul traumei, țesutul provoacă 
vindecarea spontană, generând creşterea unor celule noi, 
sănătoase. 

Este prematur să se tragă concluzii privind impactul noului act 
legislativ, până când diferitele comisii mandatate de lege nu-şi 
înaintează recomandările secretarului Caspar Weinberger, în 
domeniul cercetării, noua lege va avea un impact imediat prin 
limitarea severă a rezervelor de ţesut fetal. După toate 
aparențele, avorturile planificate au constituit sursa principală a 
acestor ţesuturi, deşi nu se cunoaşte dacă această necesitate a 
jucat sau nu vreun rol în luarea de către medici a deciziei de a 
provoca avorturile. 


27 NOIEMBRIE 1984 CLINICA JULIAN, NEW YORK 


Candice Harley simţi pătrunderea acului în pielea de la şale, 
urmată de o puternică senzaţie de arsură. Era ca o înţepătură de 
albină, numai că durerea se risipi rapid. 

— Nu fac decât să-ţi introduc puţin anestezic local, Candy, 
spuse doctorul Stephen Burnham, anestezistul arătos şi oacheş 
care o asigurase pe Candy că n-are să simtă absolut nimic. 

Necazul era că deja simţise o durere - nu foarte mare, dar 
îndeajuns ca să-şi piardă o parte din încrederea în cele spuse de 
doctorul Burnham. Ea ar fi vrut să fie adormită. Dar medicul 
anestezist o informase că anestezia epidurală era mai sigură şi 
avea să o facă să se simtă mai bine după terminarea avortului şi 
a procedurii de sterilizare. 

Candy îşi muşcă buza de jos, căci simţi un nou junghi dureros. 
Nici acum nu fusese prea puternic, dar ea se simţi vulnerabilă şi 
nepregătită pentru ceea ce se întâmpla. Până la treizeci şi şase 
de ani, Candy nu fusese niciodată internată în spital, cu atât mai 
puţin să fi suferit o operaţie. Era îngrozită şi îl înştiinţă despre 
asta pe doctorul Burnham. Simţi din nou senzaţia de arsură şi din 
reflex îşi încordă spatele. 


— Nu te mişca, o dojeni doctorul Burnham. 

— Scuzaţi-mă, se grăbi să spună Candy, temându-se că dacă 
nu cooperează nu va mai fi îngrijită cum se cuvine. 

Şedea pe marginea unei brancarde, într-o nişă de lângă sala 
de operaţii. In faţa ei stătea în picioare o infirmieră iar la dreapta 
- o perdea care fusese trasă pentru a izola nişa de coridorul 
aglomerat al sălilor de operaţii. De dincolo de perdea se puteau 
auzi un murmur de voci şi apa curgând de la un robinet. Drept 
înainte se afla o uşă cu un gemuleţ prin care se vedea sala de 
operaţii. 

Candy nu avea pe ea decât un halat subţire de spital, deschis 
la spate, unde doctorul făcea numai el ştia ce. Acesta îi explicase 
cu de-amănuntul ce urma să se întâmple, dar capacitatea ei de 
concentrare era drastic limitată de mediul intimidant. Totul era 
nou şi înspăimântător. 

— Un ac Tuohy, te rog, rosti doctorul Burnham. 

Candy se întreba ce se ascundea sub groaznica denumire de 
ac Tuohy. Auzi zgomotul produs de sfâşierea unui ambalaj de 
celofan. 

Doctorul Burnham cercetă cu privirea acul lung de şapte 
centimetri din mâna înmănuşată, verificând alunecarea lină a 
stiletului. Plasându-se spre stânga, ca să se poată asigura că 
pacienta lui îşi ţinea spatele drept, el poziţionă acul deasupra 
ariei unde injectase anestezicul local. 

Cu mâinile amândouă, împinse acul în spinarea lui Candy. 
Degetele lui experimentate simţiră cum acul străpunse pielea, 
strecurându-se printre proeminenţele osoase ale vertebrelor 
lombare. Se opri exact înainte de ligamentum flavum, bariera ce 
acoperă canalul spinal. Anestezia epidurală era dificilă, acesta 
fiind unul din motivele pentru care lui Burnham îi plăcea s-o 
folosească. Faptul că nu toţi puteau s-o facă la fel de bine ca el îi 
dădea satisfacţie. Cu un gest larg, trase afară stiletul. Cum era 
de aşteptat, nu ieşi afară nici un pic de lichid cerebro-spinal. 
Reintroduse stiletul şi împinse acul Tuohy încă un milimetru, 
până când îl simţi străpungând ligamentum flavum. O doză-test 
de aer intră cu uşurinţă. Perfect! Inlocuind acul gol cu unul plin 
cu tetracaină, doctorul Burnham îi administra lui Candy o doză 
mică. 

— Am o senzaţie ciudată la picior, într-o parte, spuse Candy cu 
îngrijorare. 

— Asta nu-nseamnă altceva decât că suntem pe dramul cel 
bun, spuse anestezistul. 


Cu gesturi îndemânatice, îndepărtă seringa cu tetracaină şi 
introduse prin acul Tuohy un mic cateter de plastic. Când 
cateterul ajunse la locul lui, scoase acul şi aplică peste locul 
puncţiei o bandă adezivă de hârtie. 

— Cam asta a fost, spuse doctorul Burnham, scoţându-şi 
mănuşile sterile şi aşezându-şi mâna pe umărul lui Candy, ca s-o 
îndemne să se întindă pe targă. Nu poţi să spui că te-a durut cine 
ştie ce. 

— Dar nu simt anestezia, zise Candy, temându-se că îi vor 
face operaţia cu toate că anestezicul nu-şi făcuse efectul. 

— Asta-i pentru că încă nu ţi-am administrat nimic, răspunse 
Burnham. 

Candy se lăsă întinsă pe patul brancardei, infirmiera ajutând-o 
să-şi ridice picioarele. Işi trase hotărâtă cearşaful peste piept, ca 
şi cum asta i-ar fi oferit cine ştie ce protecţie. Doctorul Burnham 
îşi făcea de lucru cu un tub subţire de plastic ce ieşea de sub ea. 

— Tot aşa de neliniştită te simţi? o iscodi anestezistul. 

— Mai rău! recunoscu Candy. 

— Am să-ţi dau un pic de sedativ, zise Burnham, strângându-i 
umărul cu un gest liniştitor. Sub ochii ei, el injectă ceva în tubul 
perfuzorului. 

— OK, să mergem, spuse Burnham. 

Brancarda fu împinsă în sala de operaţii, unde activitatea era 
în toi. Candy cercetă cu privirea încăperea. Era orbitor de albă, 
cu pereţii şi pardoseala acoperite cu faianţă albă şi cu un tavan 
fonoabsorbant vopsit în alb. Boxe pentru examinarea 
radiografiilor se înşirau pe un perete, în vreme ce vizavi stăteau 
aliniate aparate electronice de monitorizare cu aspect futurist. 

— OK, Candy, spuse infirmiera care-l asistase pe doctorul 
Burnham. Am dori să vii fuguţa aici. 

Se afla în partea cealaltă a mesei de operaţii, în care bătea cu 
palmele încurajator. Preţ de o clipă, Candy se simţi iritată din 
pricina tonului poruncitor, dar îi trecu repede. Nu prea avea de 
ales. Era însărcinată cu un fetus de optsprezece săptămâni. 
Prefera să folosească cuvântul „fetus”. Era mai uşor să te 
gândeşti la aşa ceva decât la „prunc” sau „copil”. Ascultătoare, 
Candy se mută pe masa de operaţii. 

O altă infirmieră îi trase în sus halatul şi îi ataşă pe piept nişte 
electrozi minusculi. Incepu să se audă un piuit intermitent, dar 
abia după un timp Candy îşi dădu seama că zgomotul 
corespundea bătăilor inimii sale. 

— Acum am să înclin masa, zise doctorul Burnham şi Candy se 


simţi deplasată de la orizontală, astfel încât picioarele îi ajunseră 
sub nivelul capului. i 

In poziţia asta îşi simţea greutatea uterului în zona pelviană. In 
acelaşi timp o palpitaţie pe care o observase pe parcursul 
ultimelor săptămâni şi despre care crezuse că era fătul 
mişcându-se în pântece. Din fericire, senzaţia dispăru rapid. 

In clipa următoare uşa dinspre coridor se deschise brusc şi 
doctorul Lawrence Foley intră cu spatele înainte, ţinându-şi 
mâinile şiroind de apă, exact aşa cum făceau chirurgii din filme. 

— Ei bine, spuse el cu vocea lui ciudată, lipsită de inflexiuni, 
cum se simte fata noastră? 

— Nu simt anestezicul, zise Candy neliniştită. 

Vederea doctorului Foley o mai linişti. Era un bărbat înalt, cu 
trăsături fine şi un nas lung şi drept, ce provoca o înălţare 
abruptă a măştii chirurgicale. Curând, Candy nu mai văzu din 
faţa sa decât ochii de un verde cenuşiu. Restul era ascuns 
privirilor, inclusiv părul argintiu. 

Candy îl văzuse pe doctorul Foley în mod sporadic, cu ocazia 
consultărilor ginecologice de rutină şi întotdeauna îl plăcuse şi 
avusese încredere în el. Inainte de a rămâne însărcinată nu mai 
venise la control de optsprezece luni, iar când s-a dus la 
cabinetul său în urmă cu câteva săptămâni a constatat cu 
surprindere cât de mult se schimbase doctorul Foley. Ea şi-l 
amintea ca având o fire prietenoasă, nelipsindu-i o nuanţă de 
umor sec. Candy se întrebă cât de mult din această „nouă” 
personalitate se datora dezaprobării faptului că rămăsese 
gravidă fără a fi fost măritată. 

Doctorul Foley se uită la doctorul Burnham, care-şi drese 
glasul: 

— Tocmai i-am administrat 8 miligrame de tetracaină. Aplicăm 
anestezia epidurală continuă. 

Ducându-se la celălalt capăt al mesei, Burnham ridică pătura. 
Candy îşi văzu picioarele, care, în lumina fluorescentă 
strălucitoare de la boxele de examinare a radiografiilor, păreau 
neobişnuit de palide. Il văzu pe doctorul Burnham atingând-o, 
dar nu simţi nimic în timp ce acesta se deplasa spre partea 
superioară a trupului ei, până când ajunse în regiunea de sub 
sâni. În clipa aceea simţi înţepătura unui ac şi-l anunţă despre 
asta. El zâmbi şi spuse: 

— Perfect! 

Preţ de o clipă, doctorul Foley rămase nemişcat în mijlocul 
încăperii. Nimeni nu scotea o vorbă; toţi aşteptau. Candy se 


întrebă la ce s-o fi gândind omul ăsta, căci părea să se uite drept 
către ea. Tot aşa procedase şi când o consultase la clinică. În 
sfârşit, el clipi din ochi şi spuse: 

— Ai avut parte de cel mai bun anestezist al firmei. Acum te- 
aş ruga să te relaxezi. Nici n-o să-ţi dai seama ce repede o să 
terminăm. 

Candy auzi oarece agitaţie în spatele ei, apoi plesnetul 
mănuşilor de latex în timp ce-l urmărea pe doctorul Burnham 
cum îi aranja deasupra capului un cadru de sârmă. Una dintre 
infirmiere îi asigură braţul stâng de-a lungul corpului cu cearşaful 
care acoperea masa de operaţii. Doctorul Burnham îi prinse 
braţul drept cu bandă adezivă de o scândură ridicată în unghi 
drept faţă de masă. Era braţul în care intra perfuzia. Doctorul 
Foley reapăru în câmpul vizual al lui Candy şi ajută infirmiera să 
întindă peste pacientă nişte cearşafuri mari, blocându-i efectiv 
nouă zecimi din vedere. Chiar deasupra ei se vedeau sticlele 
perfuzorului. În spatele ei, dacă-şi dădea capul înapoi, îl putea 
zări pe doctorul Burnham. 

— Suntem gata? întrebă doctorul Foley. 

— Puteţi începe, zise Burnham. Se uită în jos la Candy şi-i făcu 
cu ochiul. Te comporţi excelent, o linişti el. S-ar putea să simţi o 
uşoară apăsare, dar n-ar trebui să ai nici un fel de dureri. 

— Sunteţi sigur? întrebă Candy. 

Nu-l putea vedea pe doctorul Foley, dar îl putea auzi, mai ales 
când spuse: 

— Scalpel. N 

Urmă plesnetul scalpelului pe cauciucul mănuşii. Inchizând 
ochii, Candy aşteptă durerea. Din fericire, aceasta nu veni. Nu 
simțea decât senzaţia creată de oamenii aplecaţi deasupra ei. 
Pentru prima oară îşi îngădui luxul de a se gândi că, până la 
urmă, tot coşmarul ăsta s-ar putea să se termine. 

Totul începuse cam cu nouă luni în urmă, când hotărâse să 
renunţe la pilula anticoncepţională. Trăia cu David Kirkpatrick de 
cinci ani. Acesta fusese încredinţat că şi ea era la fel de devotată 
carierei sale de dansatoare pe cât era el de dăruit scrisului. Însă, 
după ce a împlinit treizeci şi patru de ani, ea a început să-l bată 
la cap în privinţa căsătoriei şi a întemeierii unei familii. 
Intâmpinând refuzul din partea lui, ea a hotărât să rămână 
gravidă, fiind sigură că David se va răzgândi. Numai că ela 
rămas neclintit când a aflat de starea ei. Dacă păstra sarcina el 
avea s-o părăsească. După zece zile de văicăreli şi nenumărate 
scene, ea a acceptat să facă acest avort. 


— Au! gemu Candy când simţi junghiul unei dureri 
fulgerătoare undeva în străfundurile fiinţei sale. Semăna cu 
senzaţia resimţită când dentistul dă de un loc dureros la un 
dinte. Din fericire, durerea nu tinu mult. 

Doctorul Burnham îşi ridică privirea din graficul anestezic pe 
care-l studia şi se ridică să privească la locul operaţiei. 

— Nu cumva aţi atins intestinul subţire? întrebă el. 

— Tocmai l-am îndepărtat de la locul operaţiei, recunoscu 
doctorul Foley. 

Doctorul Burnham se aşeză la locul lui şi privi drept în ochii lui 
Candy. 

— Totul e în ordine. E normal să te doară când cineva îţi umblă 
la intestinul subţire, dar n-o să se mai întâmple. OK? 

— OK, spuse Candy. 

Era o uşurare să fii asigurat că totul se desfăşura aşa cum 
trebuia. Totuşi, nu era surprinsă. Chiar dacă atitudinea doctorului 
Foley părea să-şi fi pierdut vechea căldură, ea nu-şi pierduse 
deloc încrederea în el ca medic. Incă de la început se purtase 
minunat cu ea: fusese înţelegător şi o ajutase, mai ales, să se 
hotărască să facă avortul. Câteva şedinţe le petrecuse numai 
discutând cu ea, subliniindu-i cu răbdare dificultăţile ridicate de 
creşterea unui copil de una singură şi explicându-i cât de uşor 
avea să fie avortul, deşi Candy ajunsese deja în săptămâna a 
şaisprezecea. 

In mintea ei nu încăpea nici o îndoială că numai datorită 
doctorului Foley şi a personalului de la Clinica Julian reuşise să 
treacă cu bine prin tot acest calvar legat de avort. Singurul lucru 
asupra căruia insistase cu încăpățânare fusese solicitarea ei de a 
fi sterilizată. Doctorul Foley a încercat fără succes s-o determine 
să se răzgândească. Avea treizeci şi şase de ani şi nu dorea să 
fie tentată din nou să-şi provoace ceasul biologic rămânând 
însărcinată, fiind evident că o căsătorie nu se înscria în viitorul ei 
apropiat. 

— Tăviţa renală, comandă doctorul Foley, readucând atenţia 
lui Candy la prezent. Auzi clănţănitul metalului lovit de metal. 

— Cleşte Babcock, ceru doctorul Foley. 

Candy îşi roti ochii spre spate şi se uită la doctorul Burnham. 
Nu-i văzu decât ochii. Restul feţei sale era acoperit de masca 
chirurgicală. Dar îşi dădu seama că îi zâmbea. Se lăsă purtată de 
valul senzaţiilor şi următorul lucru pe care-l auzi fu anunţul 
doctorului Burnham: 

— Gata, Candy, s-a terminat. 


Cu oarecare dificultate, ea clipi şi încercă să dea un înţeles 
scenei ce-şi limpezea contururile în faţa ochilor ei. Se întâmpla 
ca la un model vechi de televizor, până se încălzea: la început se 
auzeau sunetele şi vocile, după care, încet, imaginile căpătau 
semnificaţie. Uşa dinspre coridor se deschise şi un sanitar aduse 
înăuntru o brancardă. 

— Unde-i doctorul Foley? întrebă Candy. 

— O să vină să te vadă la reanimare, spuse doctorul Burnham. 
Totul a mers perfect. 

li mută sticla cu perfuzie la brancardă. Candy încuviinţă din 
cap şi o lacrimă i se prelinse pe obraz. Din fericire, până să 
apuce să se mai gândească la faptul că niciodată nu va mai 
putea să aibă copii, una dintre infirmiere o luă de mână şi-i 
spuse: 

— Candy, acum o să te mutăm pe brancardă. 

In încăperea auxiliară alăturată, doctorul Foley îşi îndreptă 
atenţia asupra tăvii din oţel inoxidabil, acoperită cu grijă cu un 
prosop alb. Ca să se asigure că specimenul era nevătămat, ridică 
un colţ al prosopului. Mulţumit, luă tava, merse până la capătul 
coridorului şi cobori scările ce duceau la secţia de patologie. 

Ignorând medicii rezidenţi şi tehnicienii, deşi câţiva dintre ei îl 
strigară pe nume, el străbătu sala principală pentru chirurgie şi 
intră într-un coridor lung. La capătul acestuia, se opri în faţa unei 
uşi lipsite de orice semn distinctiv. Ţinând într-o mână tava cu 
specimenul, îşi scoase cheile şi descuie uşa. Intră într-un 
laborator micuţ, fără ferestre. Cu mişcări încete dar ferme, 
doctorul Foley închise uşa în urma lui şi lăsă tava jos. 

Preţ de câteva secunde rămase paralizat până când durerea 
intensă din tâmple îl făcu să se clatine pe picioare. Se izbi de o 
masă dar îşi păstră echilibrul. Aruncând o privire către ceasul 
mare de pe perete, observă cu surprindere că minutarul făcuse 
aparent un salt de cinci minute. 

Cu gesturi repezi, fără să scoată un cuvânt, doctorul Foley 
execută câteva operaţiuni. Apoi se apropie de o ladă mare de 
lemn, aflată în mijlocul încăperii şi o deschise. lnăuntru se afla un 
al doilea conteiner, izolat. Desfăcând siguranţa, Foley îi săltă 
capacul şi se uită înăuntru. Pe un strat de gheaţă uscată se 
găseau alte câteva specimene. Doctorul Foley aşeză cu grijă 
lângă ele noua achiziţie şi închise capacul. 

Douăzeci de minute mai târziu, un sanitar îmbrăcat în cămaşă 
albă şi pantaloni albaştri intră în laborator cu un cărucior, luă 
rezervorul cu gheaţă şi-l ambală într-o ladă de lemn. Folosindu- 


se de ascensorul pentru mărfuri, duse lada jos, la rampa de 
încărcare, unde o urcă într-o furgonetă. 

Patruzeci de minute după această manevră, lada de lemn era 
coborâtă din furgonetă şi urcată în compartimentul pentru 
bagaje al unui avion Gulf Stream, pe aeroportul Teterboro din 
New Jersey. 


CAPITOLUL 1 


Ochii lui Adam Schonberg se deschiseră cu greutate şi în 
întunericul din dormitor el auzi ţipătul tânguitor al unei sirene ce 
anunţa o nouă catastrofă. Treptat, zgomotul scăzu în intensitate, 
pe măsură ce maşina de poliţie, ambulanţa, maşina de pompieri 
sau cine ştie ce maşină o mai fi fost se îndepărta. La New York se 
făcuse dimineaţă. 

Scoţându-şi mâna de sub pătura caldă, Adam îşi căută 
bâjbâind ochelarii şi se întoarse către ceasul cu radio de lângă el: 
4:47 a.m. Uşurat, deconectă soneria, programată să sune la 5 fix 
apoi îşi strecură mâna la loc sub pătură. Mai avea încă un sfert 
de oră până când trebuia să se ridice din pat şi să intre în baia 
rece ca gheaţa. In mod normal, n-ar fi riscat să oprească soneria, 
de teamă să nu adoarmă, dar la cât de surescitat era azi, o astfel 
de posibilitate se excludea de la sine. 

Intorcându-se pe o parte, se lipi de trupul adormit al lui 
Jennifer, soţia lui în vârstă de douăzeci şi trei de ani, cu care se 
căsătorise de un an şi jumătate, simțind cum i se ridica şi îi 
cobora pieptul în timp ce respira. Adam îşi coborî mâna şi o 
mângâie pe coapsa suplă şi fermă, mulţumită exerciţiilor zilnice 
de dans. Avea pielea catifelată şi deosebit de netedă, lipsită 
aproape complet de pistrui. Nuanţa ei delicat măslinie sugera o 
descendență sud-europeană, ceea ce nu era cazul. Jennifer 
susţinea insistent că genealogia ei era engleză şi irlandeză din 
partea tatălui şi, din partea mamei, germană şi poloneză. 

Jennifer îşi întinse picioarele, suspină şi se întoarse pe spate, 
obligându-l pe Adam să se dea la o parte din calea ei. Zâmbi; 
chiar şi când dormea, soţia lui inspira o personalitate puternică. 
Deşi caracterul ei energic i se înfăţişa uneori lui Adam sub 
aspectul unei încăpăţânări frustrante, era în acelaşi timp unul din 
motivele pentru care o iubea atât de mult. 

Uitându-se la ceas, care acum arăta 4:58, Adam se sili să 
coboare din pat. În drum spre baie se împiedică de un cufăr 
Pullman vechi, pe care Jennifer îl acoperise cu un şervet pentru 
a-l folosi drept masă. Scrâşnind din dinţi ca să nu tipe, sări într- 
un picior până la cadă, unde se aşeză ca să vadă cu ce se 
alesese de pe urma accidentului. Avea o toleranţă la dureri 
neobişnuit de scăzută. 


Prima oară când Adam şi-a dat seama de asta a fost în timpul 
teribil de scurtei sale cariere de fotbalist din liceu. Fiind unul 
dintre cei mai solizi băieţi, toată lumea, inclusiv Adam, se 
aştepta să fie inclus în echipă, cu atât mai mult cu cât David, 
fratele mai mare decedat al lui Adam, fusese una dintre vedetele 
oraşului. Dar nu s-a întâmplat nici pe departe aşa. Totul a mers 
bine până când lui Adam i s-a dat mingea şi i s-a spus să 
desfăşoare o acţiune pe care o memorase cu conştiinciozitate, în 
clipa în care a fost placat, a simţit durerea şi până-n momentul în 
care ceilalţi s-au ridicat bine mersi în picioare, Adam a decis că şi 
ăsta era un domeniu în care nu putea concura cu reputaţia 
fratelui său. 

Alungându-şi din gând amintirea, Adam făcu repede un duş, îşi 
râse barba deasă, care până la cinci după-amiaza avea să-i 
umbrească din nou bărbia şi-şi pieptănă părul des şi negru, îşi 
îmbrăcă la iuţeală hainele, abia aruncând o privire în oglindă, 
insensibil la cât de bine arăta. 

La mai puţin de zece minute după ce se dăduse jos din pat, se 
afla în bucătăria micuță încălzindu-şi cafeaua. Privi în jurul său la 
apartamentul înghesuit, prost mobilat, jurându-şi din nou că în 
clipa în care va termina facultatea de medicină îi va găsi lui 
Jennifer o locuinţă decentă. Apoi se duse în camera de zi şi se 
uită peste materialul la care lucrase în noaptea precedentă. 

Işi simţi trupul străbătut de un val de nelinişte. In mai puţin de 
patru ore, avea să se afle în faţa impozantului doctor Thayer 
Norton, şeful catedrei de medicină internă. Grupaţi în jurul lui 
aveau să fie ceilalţi studenţi medicinişti din anul trei, care în 
prezent urmau cursul de medicină internă împreună cu Adam. 
Câţiva dintre ei, precum Charles Hanson, s-ar putea să fie de 
partea lui. Dar ceilalţi aveau să spere, mai mult sau mai puţin, că 
se va face de râs, ceea ce nu era deloc exclus. Adam nu ştiuse 
niciodată să se descurce în faţa unui grup de oameni, o altă 
dezamăgire pentru tatăl lui, un orator renumit şi foarte căutat 
pentru calităţile sale. La începutul perioadei de rotaţie la interne, 
Adam se blocase în toiul prezentării unui caz şi doctorul Norton 
nu-l lăsase niciodată să uite accidentul. In consecinţă, Adam şi-a 
amânat principala prezentare de caz până la sfârşitul perioadei 
de rotaţie, în speranţa că, cu timpul, va căpăta mai multă 
încredere în forţele sale. Căpătase, dar nu cine ştie ce. Se 
aştepta la o încercare grea, acesta fiind şi motivul pentru care se 
sculase cu noaptea-n cap. Vroia să mai treacă o dată prin 
material. 


Dregându-şi glasul şi încercând să acopere zgomotele 
dimineţii newyorkeze, Adam îşi începu încă o dată prezentarea. 
Vorbi cu glas tare, închipuindu-şi că se afla în faţa doctorului 
Norton. 


Jennifer ar fi rămas în pat până la zece, de n-ar fi împiedicat-o 
două motive: unu, la nouă avea fixată oră la doctor şi doi, pe la 
şapte şi un sfert temperatura din dormitor atinsese cote 
tropicale. Transpirase, aşa că împinse aşternutul la o parte cu 
picioarele şi rămase nemişcată un moment, până când şocul 
descoperirii de ieri puse iarăşi stăpânire pe mintea ei. leri - după 
ce timp de o lună încercase să nege o asemenea posibilitate - 
Jennifer îşi luase în sfârşit inima-n dinţi şi-şi cumpărase un set 
pentru testarea gravidităţii. Nu numai că sărise peste două 
cicluri, dar dimineaţa începuse să aibă greţuri. Asta, mai mult 
decât orice, o hotărâse să cumpere testul. Nu vroia să-l supere 
pe Adam, care în ultimele luni fusese ţâfnos şi încordat, până 
când nu era absolut sigură. Rezultatul testului fusese pozitiv şi 
astăzi avea să-şi vadă medicul ginecolog. 

Se dădu jos din pat cu băgare de seamă, întrebându-se dacă- 
şi dădea seama cineva că dansatoarele, în ciuda graţiei şi 
supleţii de care dădeau dovadă pe scenă, se trezeau în fiecare 
dimineaţă cu dureri şi crampe musculare. Intinzându-şi 
picioarele, simţi cum panica se revarsă asupra ei, anihilând 
greaţa. 

— Of, Doamne, gemu ea în şoaptă. 

Dacă într-adevăr rămăsese gravidă, cum aveau s-o scoată la 
capăt? Banii pe care-i câştiga de la trupa de dans a lui Jason 
Conrad erau singurul lor venit, excepţie făcând sumele pe care 
mama ei reuşea să i le furişeze pe ascuns faţă de tatăl ei şi faţă 
de Adam. Cum o să poată ei să crească un copil? Ei, poate că 
testul nu fusese bun. Doar folosea un sterilet, despre care toată 
lumea zicea că e cel mai eficace mijloc anticoncepţional, alături 
de pilule. Cel puţin doctorul Vandermer avea să pună capăt 
suspansului. Jennifer ştia că acesta acceptase să-i facă loc în 
programul său aglomerat numai pentru că Adam era student la 
medicină. 

Intoarse capul spre ceasul cu radio Sony dăruit de mama ei. 
Nu-i spusese lui Adam despre cadou pentru că în ultimul timp 
devenise sensibil la generozitatea sau, cum îl numea el, 
amestecul părinţilor ei. Jennifer bănuia că acest lucru devenise 
pentru Adam un subiect dureros numai din pricina avariţiei 


tatălui lui. Nu era nici un secret pentru Jennifer că doctorul David 
Schonberg fusese atât de pornit împotriva căsătoriei fiului său cu 
ea încât, când acesta se încăpăţânase totuşi şi o luase de soţie, 
fusese practic dezmoştenit. Intr-un fel, Jennifer se gândi că i-ar 
cam plăcea să-l vadă pe bătrânul doctor înfuriindu-se, în cazul în 
care într-adevăr ar fi însărcinată. Fără prea multă tragere de 
inimă, îndreptându-şi încheieturile înţepenite, îşi pieptănă părul 
lung şi lucios, castaniu la culoare şi-şi cercetă atent în oglindă 
faţa, ca nu cumva ceva din aspectul ei, de altfel atrăgător, sau 
din ochii ei albaştri şi limpezi să-i trădeze neliniştea. Nu avea nici 
un rost să-l indispună prematur pe Adam. 

Silindu-se să arboreze un zâmbet optimist, intră în camera de 
zi, unde Adam îşi repeta discursul pentru a zecea oară. 

— Nu e vorbirea de unul singur primul semn al demenţei? îl 
tachină Jennifer. 

— Foarte inteligent! recunoscu Adam. Mai ales că nu mi-am 
închipuit că Frumoasa din Pădurea Adormită e în stare să cugete 
înainte de amiază. 

— Cum stai cu prezentarea? întrebă ea, îmbrăţişându-l şi 
ridicând obrazul pentru un sărut. 

— Am reuşit s-o aduc la cele cincisprezece minute impuse. 
Cam atât pot să spun despre ea. 

Se aplecă şi o sărută. 

— Haide, Adam, c-ai să te descurci de minune. Uite, ce-ar fi să 
faci o repetiţie cu mine? 

Işi turnă cafea în ceaşcă şi se aşeză în fotoliul din camera de 
zi. 

— De ce boală suferă pacientul? 

— Dischinezie întârziată, acesta e diagnosticul curent. 

— Ce naiba mai e şi asta? întrebă Jennifer. 

— E un deranjament neurologic ce se manifestă prin tot soiul 
de mişcări involuntare. Se asociază cu anumite medicamente 
prescrise în cazul unor probleme psihiatrice... 

Jennifer încuviinţă din cap, străduindu-se să pară interesată, 
dar abia trecuse un minut de când Adam îşi susţinea discursul 
când atenţia îi reveni la posibilitatea de a fi rămas însărcinată. 


CAPITOLUL 2 


Cabinetul doctorului Clark Vandermer se afla aproape de Park 
Avenue, pe Strada 36. Jennifer ajunse acolo luând metroul spre 
Lexington Avenue până la Strada 33 de unde merse pe jos spre 
nord. Era o clădire cu mai multe etaje, cu tendă deasupra intrării 
şi portar cu livrea. La dreapta uşii principale se afla intrarea spre 
apartamentele cu destinaţie profesională. Deschizând uşa, 
Jennifer se înfioră din pricina izului uşor de alcool medicinal. 
Niciodată nu-i făcuse plăcere să se ducă la ginecolog, iar ideea 
că ar putea fi însărcinată făcea ca această vizită să fie deosebit 
de jenantă. 

Jennifer străbătu coridorul mochetat, citind numele scrise cu 
litere aurii pe uşi. Trecu astfel de intrările la cabinetele a doi 
stomatologi şi un pediatru şi ajunse la o uşă pe care stătea scris: 
„GYN Associates”. Dedesubt era o listă de nume. Doctorul Clark 
Vandermer era al doilea pe listă. 

Jennifer îşi scoase pardesiul cumpărat cu treizeci şi cinci de 
dolari de la un magazin cu haine „la mâna a doua” din Soho şi-l 
puse peste braţ. Dedesubt era îmbrăcată destul de frumos, într-o 
elegantă rochie Calvin Klein pe care mama ei i-o cumpărase de 
curând de la Bloomingadale's. 

Deschizând uşa, Jennifer îşi aminti cabinetul de la vizitele 
precedente. Vizavi de intrare se afla un glasvand, dincolo de care 
stătea secretara. 

In sala de aşteptare se aflau câteva femei. Fără să le numere, 
Jennifer aprecie că erau mai mult de douăsprezece. Toate erau 
bine îmbrăcate şi îşi omorau timpul fie citind, fie croşetând. 

După ce îşi anunţă sosirea la secretară, care recunoscu că n- 
avea habar cât o să dureze aşteptarea, Jennifer găsi un loc liber 
lângă fereastră. Luă de pe măsuţă un număr recent al revistei 
The New Yorker şi încercă să citească, dar nu reuşi decât să se 
îngrijoreze în privinţă reacției lui Adam, în cazul în care ar fi fost 
într-adevăr însărcinată. 

Trecură două ore şi cinsprezece minute până când, în sfârşit, 
Jennifer îşi auzi numele. O urmă pe infirmieră în cabinetul de 
consultaţii. 

— Vă scoateţi toate hainele şi îmbrăcaţi asta, zise femeia, 
întinzându-i lui Jennifer un halat de hârtie. Mă întorc imediat şi 


după aia o să vină şi domnul doctor. 

Până să apuce Jennifer să mai întrebe ceva, infirmiera părăsi 
încăperea. 

Cabinetul avea trei pe trei metri, o fereastră cu draperie la un 
capăt, o a doua uşă spre dreapta şi pereţii goi. Mobilierul era 
compus dintr-un cântar, un coş de hârtii plin până la refuz, o 
masă de consultaţii ginecologice, un fişet metalic deschis şi o 
chiuvetă. Era departe de a fi confortabil şi Jennifer îşi aminti că 
doctorul Vandermer era de o asprime ce friza mojicia. Adam o 
trimisese la el fiindcă avea renumele de a fi cel mai bun, dar se 
părea că respectivul calificativ nu includea şi o evaluare a 
manierei de consult. 

Neştiind cât de repede avea să revină infirmiera, Jennifer se 
grăbi. Işi lăsă pardesiul şi geanta pe podea şi-şi aşeză hainele în 
dulapul metalic. Apoi încercă să deducă cum trebuia îmbrăcat 
halatul: cu deschizătura în faţă sau în spate? Se hotărî pentru 
prima variantă. Pe urmă constată că nu ştia ce să facă: să se 
întindă pe masa de consultaţii sau să rămână în picioare? Simţi 
cum îi îngheaţă tălpile de la pardoseala de gresie. Se ridică şi 
şezu pe marginea mesei. O clipă mai târziu infirmiera se întoarse 
într-un iureş. 

— Imi pare rău că aţi aşteptat aşa mult, spuse ea pe un ton 
plăcut dar istovit. Suntem din ce în ce mai solicitaţi. Probabil că 
iar a crescut rata natalității. 

După ce-i verifică rapid lui Jennifer greutatea şi tensiunea 
arterială, o trimise la toaletă pentru o probă de urină. Când 
Jennifer se întoarse, doctorul Vandermer o aştepta. 

Dintotdeauna Jennifer fusese suspicioasă faţă de ginecologii 
chipeşi, iar doctorul Vandermer îi evocă acest vechi sentiment de 
reţinere. Semăna mai mult cu un actor ce interpreta un rol, decât 
cu un medic adevărat. Era un bărbat înalt, cu părul negru, 
argintiu pe la tâmple. Avea o faţă pătrată, cu o linie a bărbiei 
abruptă şi gura dreaptă. Işi purta ochelarii de vedere în vârful 
nasului şi se uită pe deasupra lor la Jennifer. 

— Bună-dimineaţa, zise el cu o voce care nu invita la 
conversaţie. 

Ochii lui albaştri îi trecură rapid în revistă silueta apoi se 
îndreptară asupra fişei sale medicale. Infirmiera închise uşa în 
spatele lor, după care îşi făcu de lucru cu conţinutul unui castron 
din oţel inoxidabil, lângă chiuvetă. 

— A, da. Eşti doamna Schonberg, soţia lui Adam Schonberg, 
student la medicină în anul trei, spuse Vandermer. 


Fără să ştie dacă fusese o întrebare sau o afirmaţie, Jennifer 
încuviinţă din cap şi spuse că, într-adevăr, era soţia lui Adam. 

— N-aş zice că era momentul să ai un copil, doamnă 
Schonberg, spuse doctorul Vandermer. 

Jennifer rămase cu gura căscată. De n-ar fi fost dezbrăcată şi 
vulnerabilă, s-ar fi mâniat. Aşa însă încercă să-şi ia apărarea. 

— Sper că nu sunt însărcinată, spuse ea. De-aia mi-aţi şi pus 
steriletul acum un an. 

— Şi ce s-a întâmplat cu el? întrebă doctorul Vandermer. 

— Cred că e tot acolo. 

— Cum adică, crezi că e tot acolo? întrebă doctorul 
Vandermer. Nu ştii? 

— Abia azi dimineaţă am verificat. Firele sunt la locul lor. 

Doctorul Vandermer clătină din cap, dându-i de înţeles lui 
Jennifer că o considera uşor iresponsabilă. După ce scrise la 
iuţeală ceva în fişă, îşi ridică privirea, scoţându-şi ochelarii. 

— În istoricul pe care l-ai completat acum un an ai scris că ai 
avut un frate care n-a trăit decât câteva săptămâni. 

— Aşa este, spuse Jennifer. Era bolnav de mongolism.. 

— Ce vârstă avea mama dumitale atunci? 

— Cred că avea în jur de treizeci şi şase de ani. 

— Asta-i un lucru pe care-ar fi trebuit să-l ştii, spuse doctorul 
Vandermer cu exasperare prost mascată. Trebuie să-l afli cu 
certitudine. Am nevoie de informaţia asta în fişă. 

Lăsându-şi stiloul jos, Vandermer îşi luă stetoscopul şi-i făcu o 
examinare fizică rapidă dar meticuloasă, cercetându-i ochii şi 
urechile, ascultându-i pieptul şi inima. li ciocăni genunchii şi 
gleznele, îi răcâi tălpile şi-i cercetă cu atenţie fiecare centimetru 
pătrat al trupului. În tot acest timp, nu scoase un cuvânt. Jennifer 
se simţea ca o halcă de carne în mâinile unui măcelar foarte 
priceput. Ştia că doctorul Vandermer era un bun profesionist, dar 
nu i-ar fi stricat puţină căldură sufletească. 

Când termină, medicul se aşeză la masă şi-şi notă repede 
rezultatele consultaţiei. Apoi o întrebă pe Jennifer despre istoricul 
ei menstrual şi data ultimului ciclu. Până să apuce să pună şi ea 
vreo întrebare, el îi făcu semn să se întindă pe spate şi începu 
examenul pelvian. 

— Acum trebuie să te relaxezi, spuse doctorul Vandermer, 


1 Afecţiune congenitală cu defecte în dezvoltarea fizică şi psihică 
(idioţie) şi fizionomie caracteristică (denumit şi Sindromul lui Down) 
(n.tr.). 


amintindu-şi în sfârşit că, probabil, pacienta lui era neliniştită. 

Jennifer simţi cum pătrunde în ea un obiect. Manevra fu 
efectuată cu îndemânare astfel că nu simţi nici o durere, ci doar 
o senzaţie neplăcută de plin. II auzi pe Vandermer vorbind cu 
infirmiera. Apoi uşa se deschise şi o zări pe infirmieră plecând. 
Doctorul Vandermer se îndreptă de spate astfel că Jennifer putu 
să-l vadă. 

— Steriletul e acolo, dar pare a fi prea coborât. Cred că ar 
trebui scos. 

— Şi e greu? întrebă Jennifer. 

— E foarte simplu, zise doctorul Vandermer. Nancy s-a dus să- 
mi aducă un instrument. N-o să dureze decât o secundă. 

Nancy reveni cu un obiect pe care Jennifer nu-l putu vedea. 
Simţi o înţepătură dureroasă care-i trecu repede. Doctorul 
Vandermer se ridică ţinând în mâna înmănuşată un inel din 
material plastic. 

— Nu-ncape îndoială că eşti însărcinată, zise el aşezându-se la 
masă şi făcând o nouă însemnare în fişă. 

Jennifer trăi nişte clipe de panică similare cu acelea de când 
constatase că testul de acasă îi ieşise pozitiv. 

— Sunteţi sigur? bâigui ea cu o voce tremurătoare. 

Doctorul Vandermer răspunse fără să-şi ridice privirea. 

— O vom confirma prin testele de laborator, dar sunt sigur. 

Nancy termină de scris etichetele pe eprubetele cu probe şi 
veni s-o ajute pe Jennifer să-şi coboare picioarele de pe suporţi. 
Jennifer îşi mişcă trupul şi rămase aşezată pe marginea mesei de 
consultaţii. 

— Totul e în regulă, în rest? întrebarea. 

— Totul e cât se poate de normal, o asigură doctorul 
Vandermer. 

Completă fişa, apoi se roti cu faţa spre ea. Avea pe chipo 
expresie la fel de neutră ca atunci când intrase în cabinet. 

— Puteţi să-mi spuneţi, măcar aşa, în mare, la ce să mă 
aştept? întrebă Jennifer prinzându-şi mâinile ca să le împiedice 
să tremure şi aşezându-le în poală. 

— Fireşte. O să te afli sub îngrijirea lui Nancy, spuse doctorul 
Vandermer arătând cu capul spre infirmieră. Problemele curente 
o să le rezolvi direct cu ea. In primele şase luni, o să vii o dată pe 
lună pentru consultaţii de rutină şi pe urmă o dată la două 
săptămâni, până în ultima lună. După aceea, dacă nu apar alte 
complicaţii, ne vedem săptămânal. 

Doctorul Vandermer se ridică şi se pregăti să plece. 


— Şi o să mă consultaţi dumneavoastră de fiecare dată când 
am să vin? întrebă Jennifer. 

— In general, da. Uneori s-ar putea să am câte o naştere. 
Atunci o să te vadă unul din asociaţii mei sau Nancy. In oricare 
dintre situaţii, toate detaliile mi se vor aduce direct la cunoştinţă. 
Alte întrebări? 

Jennifer avea atâtea întrebări de pus încât nu ştia cu care să 
înceapă. Simţi cum întreaga ei viaţă se destramă. Totodată avea 
sentimentul că doctorul Vandermer se grăbea să plece, acum 
când consultaţia luase sfârşit. 

— Şi când o să-mi vină sorocul? întrebă ea. Când e vorba de o 
consultaţie de rutină, nu mă deranjează să mă vadă altcineva, 
dar în privinţa naşterii, parcă nu mi-ar conveni. Aveţi cumva de 
gând să vă luaţi concediul în perioada aceea? 

— Doamnă Schonberg, începu doctorul Vandermer. Nu mi-am 
mai luat concediu de cinci ani. Mai particip când şi când la câte o 
întrunire medicală şi intenţionez să ţin nişte conferinţe la un 
seminar peste vreo două luni. Dar în mod cert n-o să se 
suprapună cu data când ar urma să naşti. Acum, dacă nu mai ai 
alte întrebări, am să te las în grija lui Nancy. 

— Un singur lucru, domnule doctor, spuse Jennifer. M-aţi 
întrebat de fratele meu. Credeţi că e important faptul că mama 
mea a dat naştere unui copil anormal? Inseamnă că şi eu aş 
putea face acelaşi lucru? 

— Sincer să fiu, mă îndoiesc, spuse doctorul Vandermer 
apropiindu-se de uşă. Lasă lui Nancy numele doctorului mamei 
tale şi o să sunăm noi acolo, ca să aflăm toate amănuntele. Intre 
timp aş dori să-ţi fac un studiu cromozomial simplu. Dar nu cred 
că ai de ce să-ţi faci griji. 

— Ce părere aveţi de o amniocenteză”? întrebă Jennifer. 

— In momentul de faţă, nu cred că e nevoie de o astfel de 
procedură şi chiar dac-ar fi, nu s-ar putea face înainte de 
săptămâna a şaisprezecea. Acum, am să te rog să mă scuzi, ne 
vedem peste o lună. 

— Dar ce ziceţi de un avort? întrebă neliniştită Jennifer. Nu 
voia ca doctorul Vandermer să plece. Dacă ne hotărâm să nu 
păstrăm sarcina asta, e greu de aranjat un avort? 

Doctorul Vandermer, care ajunsese cu mâna pe clanţă, reveni 
lângă Jennifer, dominând-o cu statura lui. 


2 Extragere de lichid amniotic în vederea depistării precoce a unor 
maladii ereditare ale fetusului (n.tr.). 


— Dacă te interesează să faci un avort, nu cred că ai nimerit la 
cine trebuia. 

— N-am spus că vreau aşa ceva, spuse Jennifer, bătând în 
retragere sub privirea lui severă. Numai că nu e momentul 
potrivit pentru mine să rămân gravidă, cum aţi spus şi 
dumneavoastră. Incă nu i-am spus lui Adam şi nu ştiu cum o să 
reacționeze. Depindem de venitul pe care-l obţin eu. 

— Nu fac avorturi decât în situaţii impuse de raţiuni medicale, 
spuse doctorul Vandermer. 

Jennifer încuviinţă din cap. Era limpede că omul avea opinii 
ferme în această chestiune. Ca să schimbe subiectul, întrebă: 

— Dar ce ziceţi despre serviciul meu? Sunt dansatoare. Cât 
timp am să mai pot să lucrez? 

— Nancy o să lămurească problemele de genul ăsta, zise 
doctorul Vandermer uitându-se la ceas. In privinţa asta, e mai 
informată decât mine. Ei şi-acum, dacă nu mai ai altceva... 

Doctorul Vandermer se îndepărtă de masa de consultaţii. 

— Ar mai fi ceva, spuse grăbită Jennifer. Dimineaţa am greţuri. 
E normal? 

— Da, spuse doctorul Vandermer, deschizând uşa spre coridor. 
Asemenea simptome apar în cel puţin cincizeci la sută din cazuri. 
Nancy o să-ţi spună cum să rezolvi problema modificându-ţi 
regimul alimentar. 

— Nu există vreun medicament pentru aşa ceva? întrebă 
Jennifer. 

— Nu cred în folosirea medicamentelor pentru greţurile 
matinale, în afară de situaţiile în care acestea afectează hrănirea 
mamei. La revedere, doamnă Schonberg, ne vedem peste o lună. 

Înainte ca Jennifer să mai spună ceva, doctorul Vandermer 
părăsi încăperea, lăsând-o în compania lui Nancy. 

— Regimul alimentar este foarte important în perioada de 
sarcină, zise infirmiera, dându-i lui Jennifer câteva file tipărite. 

Jennifer oftă şi îşi lăsă privirea să cadă de la uşa închisă la foile 
de hârtie din mâinile ei. Işi simţea mintea cuprinsă de un vârtej 
de gânduri şi emoţii contradictorii. 


CAPITOLUL 3 


Adam o luă spre vest, pe Strada 12, intrând direct în bătaia 
vântului şi a ploii. Ceasul arăta abia şapte şi jumătate dar era 
deja întuneric beznă. Până acasă nu mai avea de mers decât o 
jumătate de cvartal. Umbrela pe care o ţinea în mână era într-o 
stare jalnică şi trebuia să se lupte cu ea pentru a împiedica 
vântul s-o întoarcă pe dos. Frigul şi umezeala îl pătrunseseră 
până la oase, dar şi mai rea era epuizarea fizică şi mentală care-l 
cuprinsese. Prezentarea atât de importantă din ziua aceea nu 
decursese prea strălucit. Doctorul Norton îl oprise pe Adam de 
două ori, pentru greşeli gramaticale, întrerupându-i şirul 
gândurilor. În consecinţă, Adam omisese o parte importantă din 
istoricul cazului. La sfârşit, doctorul Norton se mulţumise să dea 
din cap şi îl întrebase pe rezidentul-şef despre nu ştiu care 
pacient. 

Pe urmă colac peste pupăză, Adam a fost chemat la salonul de 
urgenţe, care ducea lipsă de personal şi i s-a încredinţat 
misiunea de a goli stomacul unei tinere ce încercase să se 
sinucidă. Lipsit de experienţă pentru o astfel de procedură, Adam 
o făcuse pe fată să vomite, alegându-se cu halatul murdărit pe 
piept. Şi parcă asta n-ar fi fost de ajuns, cu un sfert de oră 
înainte de terminarea programului, a avut parte de o internare 
complicată: un bărbat de cincizeci şi doi de ani, bolnav de 
pancreatită. Acesta era motivul pentru care ajungea atât de 
târziu acasă. 

Străbătând aleea ce comunica cu coşul de aeraj pitoresc din 
afara apartamentului lor, Adam observă sortimentul bogat de 
tomberoane de gunoi pe care cei de la salubritatea oraşului le 
goleau cu mare zarvă trei dimineţi pe săptămână. Astăzi, 
tomberoanele erau  pline-ochi şi constituiau material de 
investigaţie pentru două pisici vagaboande, care înfruntau cu 
bravură vremea câinoasă. 

Adam intră cu spatele pe uşa de acces în clădirea lor şi 
strânse umbrela inutilă. Rămase un moment în holul antic şi se 
scutură de apă pe pardoseala de gresie. Apoi deblocă uşa 
interioară şi începu să urce cele trei şiruri de trepte ce duceau la 
apartamentul lor. 

Ca să-şi anunţe sosirea, apăsă butonul soneriei în timp ce 


introducea cheia în prima din cele câteva încuietori ale uşii. Într- 
un an şi jumătate de când locuiau acolo, de două ori le fusese 
spart apartamentul, fără însă să le fie furat nimic. Probabil că 
hoţii îşi dăduseră seama că făcuseră o greşeală de îndată ce 
văzuseră în ce stare deplorabilă se afla mobila. 

— Jen! strigă Adam în timp ce deschidea uşa. 

— Sunt în bucătărie. Vin imediat. 

Adam ridică din sprâncene. Întrucât orele la care se întorcea 
de la spital erau atât de neregulate, de obicei Jennifer aştepta 
sosirea lui ca să înceapă pregătirea cinei. Adulmecând aroma 
îmbietoare, se duse în dormitor şi-şi dezbrăcă sacoul. Când se 
întoarse în camera de zi, Jennifer îl aştepta. Adam rămase ca la 
dentist. La început, avu impresia că era îmbrăcată numai cu un 
şorţuleţ străveziu. Intre marginea de jos a şorţului şi pantofii cu 
toc înalt se întindeau picioarele ei lungi şi goale. Părul şi-l 
pieptănase drept dar şi-l strânsese la spate cu nişte agrafe. 
Chipul ei oval părea iluminat dinăuntrul fiinţei sale. 

Ridicându-şi braţele şi ţinându-şi degetele într-o poziţie ce 
amintea de un balet clasic, Jennifer făcu o piruetă lentă. Pe când 
se întorcea, Adam văzu că sub şorţ purta un combinezon cu 
dantelă pe margini, de culoarea lavandei. 

Adam surâse şi, nerăbdător, întinse mâna ca să-i ridice partea 
din faţă a şorţului. 

— A, nu! îl necăji Jennifer, ferindu-se de el. Nu aşa de repede. 

— Da’ ce se întâmplă aici? întrebă el râzând. 

— Mă antrenez pentru rolul de „femeie totală”, glumi ea 
evitând întrebarea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de unde-ai căpătat... chestia 
asta? 

— Chestia asta se cheamă combinezon. Jennifer îşi ridică 
şorţul şi făcu o nouă piruetă. L-am cumpărat în după-amiaza asta 
de la Bonwit's. 

— Pentru ce naiba? întrebă Adam care, împotriva voinţei sale, 
se gândea cât o fi costat obiectul cu pricina. Nu că n-ar fi vrut ca 
Jennifer să-şi cumpere ceva care-i plăcea, dar trebuiau să fie 
grijulii cu bugetul lor. 

Jennifer se opri din dansat. 

— L-am cumpărat pentru că întotdeauna mi-am dorit să fiu 
atractivă şi sexy pentru tine. 

— Dacă-ai fi fost mai atractivă şi mai sexy nu cred că aş mai fi 
răzbit prin facultatea de medicină. Nu trebuie să te îmbraci în 
chestii cu volănaşe ca să mă exciţi. Eşti îndeajuns de sexy aşa 


cum eşti. 

— Nu-ţi place, zise Jennifer şi faţa i se înnegură. 

— Ba îmi place, se bâlbâi Adam. Voiam să spun doar că nu 
aveai nevoie de el. 

— Şi chiar îţi place? întrebă Jennifer. 

Adam ştia că joacă pe muchie de cuţit. 

— E grozav. Cum arăţi acum, meriţi să apari în Playboy. Ba nu, 
în Penthouse! 

Jennifer se lumină la faţă. 

— Perfect! Am vrut să mă situez chiar la limita dintre sexy şi 
obscen. Acum vreau să te duci imediat în baie şi să faci un duş. 
Până ieşi, am să pun masa şi sper să te fac să te simţi ca un 
rege. Du-te! 

Jennifer îl împinse cu forţa pe Adam înapoi în dormitor. Până 
să apuce să mai zică el ceva, îi închise uşa în nas. 

Când ieşi din baie, Adam constată că şi camera de zi suferise 
o transformare. Măsuţa de jucat cărţi fusese adusă din bucătărie 
şi aranjată pentru cină. Singura lumină provenea de la două 
lumânări vârâte în două sticle de vin goale. Nu aveau decât două 
seturi complete de tacâmuri. Fiecare din ele fusese primit în dar 
de la părinţii ei, unul cu ocazia nunţii, celălalt cu prilejul primei 
lor aniversări. Se foloseau arareori de ele, păstrându-le învelite în 
staniol şi ascunse în congelatorul frigiderului. 

Adam se duse la bucătărie şi se rezemă de tocul uşii. Jennifer 
trebăluia cu febrilitate, în ciuda handicapului creat de pantofii cu 
toc înalt. Adam nu se putu abţine să nu zâmbească. Femeia asta 
care forfotea prin bucătărie într-un echilibru precar nu semăna 
cu Jennifer pe care o cunoştea. Nu dădu nici un semn că 
remarcase apariţia lui. Adam îşi drese glasul. 

— Jennifer, aş vrea să ştiu ce se întâmplă. 

Jennifer nu-i răspunse. Ridică în schimb capacul şi mestecă în 
oală. Uitându-se la lingura lăsată pe tejgheaua de lângă plită, 
văzu că pregătea o mâncare de orez sălbatic? şi se întrebă cât o 
mai fi costat şi ăsta. Apoi zări şi rața pregătită la cuptor, ce se 
răcea pe fundul de lemn. 

— Jennifer! strigă Adam, ceva mai tare de data asta. 

Jennifer se întoarse şi-i puse în braţe o sticlă de vin şi un 
tirbuşon. Fu obligat să le apuce pe amândouă, ca să nu cadă pe 
jos. 


3 Plantă acvatică ce creşte în nord-estul Americii de Nord, ale cărei 
seminţe sunt comestibile (n.tr.). 


— Pregătesc cina, nu vezi? spuse ea cu simplitate. Dacă vrei 
să fii util, desfă şi tu vinul ăla. 

Uluit, Adam duse sticla în camera de zi şi-i desfăcu dopul. 
Turnă un strop într-un pahar şi îl ridică în lumina lumânării. Avea 
o culoare rubinie intensă. Nu apucă să-l guste că Jennifer îl şi 
chemă din bucătărie. 

— Am nevoie de un chirurg aici, spuse ea întinzându-i un cuţit 
de tranşat. 

— Şi ce să fac eu cu ăsta? întrebă el. 

— Să tai rața în două. 

La început, Adam făcu câteva tentative nereuşite, mânuind 
cuțitul cu delicateţe. Până la urmă, aplică o lovitură puternică şi 
tăie rața în două. 

— Ei şi-acum ce-ar fi să-mi spui care-i treaba. 

— Nu vreau decât să te relaxezi şi să te bucuri de o cină 
gustoasă. 

— Există vreun motiv ascuns pentru toate astea? 

— Ei bine, am într-adevăr ceva să-ţi spun, dar n-am s-o fac 
până când nu vom savura acest festin. 

Şi festin a fost, fără doar şi poate. Chiar dacă mazărea a fost 
un pic cam prea fiartă, iar orezul sălbatic un pic cam nefiert, rața 
a fost de milioane iar vinul aşijderea. Cu trecerea timpului, Adam 
simţi cum îl fură somnul. Scuturându-se, îşi concentră atenţia 
asupra soţiei sale. In lumina lumânărilor, Jennifer arăta 
extraordinar de frumoasă. Işi dăduse jos şorţuleţul şi nu mai 
avea pe ea acum decât combinezonul provocator, de culoarea 
lavandei. Imaginea ei se înceţoşă în mintea lui Adam şi, pentru 
scurt timp, bărbatul aţipi. 

— Ţi-e rău cumva? întrebă Jennifer, care tocmai începuse să-i 
descrie testul pentru depistarea sarcinii la domiciliu. 

— N-am nimic, e-n regulă, spuse Adam, nedorind să 
recunoască faptul că adormise. 

— Deci, urmă Jennifer, am urmat instrucţiunile şi, ce crezi? 

— Ce? 

— A ieşit pozitiv. 

— Ce a ieşit pozitiv? întrebă Adam, dându-şi seama că 
pierduse o frază importantă. 

— Adam, nu m-ai ascultat? 

— Bineînţeles că te-am ascultat. Cred că m-a furat peisajul 
pentru o clipă. Scuză-mă. Cred că ar fi mai bine s-o iei de la 
început. 

— Adam, încerc să-ţi explic că sunt însărcinată. leri am făcut 


unul din testele alea la domiciliu iar azi-dimineaţă am fost la 
doctorul Vandermer. 

Timp de un minut, Adam fu prea şocat ca să poată vorbi. 

— Glumeşti, zise el când îi reveni graiul. 

— Ba nu glumesc deloc, spuse Jennifer, privindu-l în ochi. 

Işi simţi inima cum începe să-i bată mai repede. Fără voia ei, 
îşi încleştă pumnii. 

— Deci, nu glumeşti? zise Adam, care nu se hotărâse încă 
dacă să râdă sau să plângă. Vorbeşti serios? 

— Cât se poate de serios, crede-mă. 

Glasul lui Jennifer începu să tremure. Sperase ca, măcar la 
început, Adam să fie fericit. Soluţiile la mulţimea de probleme 
ridicate de sarcină aveau să le găsească ei mai târziu. Se ridică, 
se apropie de Adam şi-şi aşeză mâinile pe umerii lui. 

— Scumpul meu, te iubesc foarte mult. 

— Şi eu te iubesc, Jennifer, zise Adam. Dar nu despre asta e 
vorba acum. 

Se ridică în picioare, îndepărtându-i mâinile de pe umeri. 

— Ba eu cred că despre asta e vorba, spuse Jennifer, privindu-l 
cum se îndepărtează. Mai mult decât orice dorea să fie ţinută în 
braţe şi asigurată că totul avea să fie în ordine. 

— Şi ce s-a întâmplat cu steriletul tău? întrebă Adam. 

— N-a fost bun. Cred c-ar trebui să ne gândim la copilul ăsta 
ca la un soi de miracol, zise Jennifer, silindu-se să zâmbească. 

Adam începu să se plimbe încoace şi-ncolo prin încăperea 
mică. Un copil! Asta le trebuia lor acum? Un copil? Păi şi aşa, 
abia reuşeau să se menţină pe linia de plutire. Acumulaseră deja 
o datorie de aproape douăzeci de mii de dolari. 

Jennifer îl privi pe Adam în tăcere. Din clipa în care plecase din 
cabinetul doctorului Vandermer se temuse de reacţia lui. Tocmai 
de aceea apelase la ideea unei mese festive. Dar acum, când 
cina se terminase, trebuia să se confrunte cu realitatea că ea era 
însărcinată şi soţul ei nu dădea semne că ar fi cine ştie ce de 
încântat. 

— Întotdeauna ai vrut să avem copii, spuse ea pe un ton 
plângăreţ. 

Oprindu-se în mijlocul covorului de iută, Adam se uită la soţia 
lui. 

— Nici dacă vreau sau nu să avem copii nu e important acum. 
Fireşte că vreau copii, dar nu acum! Zi şi tu, cum o să ne 


descurcăm cu banii? Va trebui să termini cu dansul imediat, aşa- 
i? 


— Curând, admise ea. 

— Ei, poftim! Ce-o să facem ca să câştigăm bani? De parc-aş 
putea să distribui ziare la domiciliu după ce termin cursurile! 
Doamne, ce porcărie! Nu-mi vine să cred. 

— Putem apela la familia mea, spuse Jennifer, abia abţinându- 
se să nu plângă. 

Adam se uită la ea. Buzele i se subţiaseră. Văzându-i expresia, 
Jennifer se grăbi să adauge: 

— Ştiu ce părere ai despre primirea unui sprijin din partea 
familiei mele, dar dacă vom avea un copil, se schimbă situaţia. 
Ştiu că vor fi încântați să ne ajute. 

— Păi, mie-mi spui! făcu Adam sarcastic. 

— Vorbesc serios, zise Jennifer. Am fost acasă în după-amiaza 
asta şi am vorbit cu ei. Tata mi-a spus că suntem oricând 
bineveniţi în casa lor din Englewood. Slavă Domnului, loc e 
destul. Pe urmă, imediat ce am sa pot reîncepe să dansez sau 
când tu ai să-ţi începi stagiul de rezidenţă, ne putem muta în altă 
parte. 

Adam închise ochii şi se lovi cu pumnul în cap. 

— Nu pot să cred că mi se-ntâmplă aşa ceva. 

— Mama o să fie fericită să ne aibă alături, adăugă Jennifer. 
Din cauza copilului pe care l-a pierdut, e deosebit de îngrijorată 
pentru mine. 

— N-are nici o legătură, replică Adam. Copilul ăla a avut 
Sindromul Down pentru că ea trecuse binişor de treizeci de ani. 

— Ştie asta. Dar aşa simte ea. Of, Adam, nici n-ar fi aşa de 
rău. Am avea spaţiu din belşug şi ai putea folosi camera de la 
mansardă ca birou. 

— Nu! strigă Adam. Mersi foarte mult dar nu acceptăm 
milostenia părinţilor tăi. Şi aşa s-au amestecat nepermis de mult 
în viaţa noastră. Tot ce avem în vizuina asta blestemată e de la 
părinţii tăi, spuse el, arătând cu mâna prin încăpere. 

In toiul tulburării ei, Jennifer se simţi cuprinsă de mânie. 
Uneori Adam era enervant de încăpățânat şi, fără doar şi poate, 
deloc recunoscător. Încă de la începutul relaţiei lor, felul cum 
respinsese generozitatea părinţilor ei fusese disproporționat. Se 
împăcase cu asta până la un punct, menajându-i sensibilitatea 
particulară, dar acum când era însărcinată, atitudinea lui i se 
părea irațional de egoistă. 

— Nu-i adevărat că părinţii mei s-au amestecat. Cred că ar fi 
timpul să-ţi mai stăpâneşti mândria sau ce sentiment o fi ăla 
care te irită ori de câte ori părinţii mei încearcă să ne ajute. 


Realitatea e că avem nevoie de ajutor. 

— Poţi să-i zici cum vrei. Eu îl numesc amestec. Şi nu-l accept, 
nici azi, nici mâine, niciodată! Suntem pe picioarele noastre şi-o 
să ne descurcăm cu forţe proprii. 

— OK, spuse Jennifer. Dacă nu accepţi ajutorul familiei mele, 
atunci roagă-l pe tatăl tău să ne sprijine. Ar cam fi timpul să facă 
şi el ceva. 

Adam se opri din mers şi se holbă la ea. 

— Am să-mi găsesc de lucru, spuse el cu glasul moale. 

— Şi cum ai să faci? întrebă Jennifer. Fiecare clipă în care nu 
dormi, ori studiezi, ori eşti la spital. 

— Îmi întrerup studiile, spuse Adam. 

Jennifer rămase cu gura căscată. 

— Nu se poate să laşi şcoala. Imi iau eu un alt serviciu. 

— Ce vorbeşti? Ce fel de serviciu? Chelneriţă în vreun bar? Fii 
serioasă, Jennifer. N-am să te las să lucrezi cât timp eşti 
însărcinată. 

— Atunci am să fac un avort, spuse ea sfidător. 

Adam se întoarse brusc cu faţa la soţia lui. Incet, îşi ridică 
mâna şi-şi îndreptă degetul arătător spre nasul ei. 

— N-ai să faci nici un avort. Nici măcar nu vreau să aud 
cuvântul ăsta. 

— Atunci, du-te la tatăl tău, spuse Jennifer. 

Adam scrâşni din dinţi. 

— N-ar fi trebuit să apelăm la nimeni dacă n-ai fi rămas 
gravidă. 

Lacrimile pe care Jennifer şi le stăpânise toată ziua se 
prelinseră pe obrajii ei. 

— Să ştii că pentru asta e nevoie de doi. Nu mi-am făcut-o 
singură, spuse ea şi izbucni în plâns. 

— Mi-ai spus să nu-mi fac nici o grijă în privinţa copiilor, 
replică el, neluând în seamă lacrimile. Ai spus că te ocupi tu de 
asta. N-am ce zice, te-ai descurcat de minune! 

Jennifer nici nu încercă să-i răspundă. Sughiţând amarnic, 
alergă în dormitor şi trânti uşa. 

Pentru o clipă, Adam privi lung în urma ei. Se simţea rău. Avea 
gura uscată de la vinul băut. Se uită în jos la talmeş-balmeşul de 
pe masă, creat de resturile cinei împrăştiate la întâmplare. Nu 
era nevoie să se mai uite în bucătărie ca să ştie în ce stare se 
afla. Harababura domnea în tot apartamentul şi asta părea să fie 
înspăimântător de simbolic pentru viaţa sa. 


CAPITOLUL 4 


Doctorul Lawrence Foley intră cu maşina pe aleea sa lungă şi 
şerpuitoare. Vila lui impozantă, construită în piatră, nu se vedea 
încă în clipa când apăsă butonul ce comanda deschiderea uşii de. 
La garaj. Ocolind ultimul pâlc de ulmi, avu în faţa ochilor turnurile 
profilându-se pe cerul nopţii. Castelul în stil neogotic din 
Greenwich fusese construit pe la începutul anilor douăzeci de un 
milionar excentric, care a pierdut totul în crahul din 1929 şi şi-a 
zburat creierii cu o puşcă pentru elefanţi. 

Laura Foley se afla în salonaşul de la etaj când auzi Jaguarul 
intrând în garaj. La picioarele ei, Ginger, micul pudel cu blana de 
culoarea  piersicii, îşi săltă capul şi începu să mârâie ca un 
adevărat câine de pază. Ea lăsă într-o parte cartea pe care o 
citea şi se uită la ceas. Se făcuse zece fără un sfert şi ea era deja 
furioasă. Pregătise cina pentru ora opt, dar Larry nu catadicsise 
s-o sune ca s-o anunţe că întârzie. Era pentru a şasea oară când 
îi făcea una ca asta în ultima lună. Şi de nu i-ar fi spus de-atâtea 
ori şi atâtea ori să telefoneze. Asta era singura ei pretenţie. Ştia 
că medicii au de a face cu urgenţe, dar un telefon nu lua mai 
mult de un minut. 

Şezând pe canapea, Laura se gândi cum ar fi mai bine să 
procedeze. Putea să rămână pe loc şi să-l lase pe Larry să se 
descurce singur în bucătărie, deşi mai încercase şi înainte, fără 
rezultate. Până nu demult, soţul ei fusese sensibil la stările ei 
sufleteşti. Dar, din cine ştie ce motiv, de când se întorsese de la 
ultima întrunire medicală de acum patru luni, devenise rece şi 
nepăsător. 

Zgomotele ce răzbăteau dinspre bucătărie sugerau că Larry se 
apucase deja să-şi pregătească de mâncare. Faptul că nu se 
deranjase să vină să o salute înrăutăţea şi mai mult lucrurile. 
Laura îşi săltă picioarele de pe perniţă, îşi mişcă degetele în 
sandale şi se ridică. Apropiindu-se de oglinda cu ramă aurită, îşi 
cercetă chipul cu atenţie. La cincizeci şi şase de ani, arăta al 
naibii de bine. Numai că, în ultimele opt săptămâni, Larry nu 
manifestase nici urmă de interes sexual faţă de ea. Asta să fi fost 
motivul pentru noul său acces de entuziasm profesional? Larry şi 
Clark Vandermer munciseră din greu douăzeci de ani ca să 
aducă mica lor clinică la stadiul în care să se poată concentra 
mai mult pe ginecologie, în detrimentul obstetricii. Şi deodată 


Larry dăduse cu piciorul la tot. După ce s-a întors de la întrunirea 
aia medicală, a anunţat senin că părăsise GYN Associates şi 
acceptase un post de salariat la Clinica Julian. La data respectivă, 
Laura fusese atât de stupefiată încât nu putuse reacţiona în nici 
un fel. Şi de când lucra la Clinica Julian, Larry acceptase tot mai 
multe cazuri de obstetrică, cu toate că, oricât ar fi muncit, 
primea acelaşi salariu. 

Un trosnet îi întrerupse Laurei şirul gândurilor. Asta era o altă 
problemă. In ultimul timp, Larry devenise teribil de 
neîndemânatic, având totodată şi momente de pierdere subită a 
atenţiei. Laura avea motive să se întrebe dacă nu cumva soţul ei 
se afla în pragul unei prăbuşiri nervoase. 

Hotărând că sosise momentul să-l înfrunte, Laura îşi întinse 
rochia pe trup şi porni să coboare scările. Ginger o urma 
îndeaproape. 

II găsi pe Larry lângă tejgheaua din bucătărie, mâncând un 
sandviş impresionant ca dimensiuni şi citind o revistă medicală, 
îşi dezbrăcase sacoul şi îl aruncase pe spătarul unui scaun. O 
auzi intrând şi-şi ridică privirea. Faţa lui vădea acea lipsă de 
energie apărută în săptămânile din urmă. 

— Bună, dragă, spuse el pe un ton neutru. 

Laura se opri la baza scării, lăsându-se în voia valului de 
mânie. Soţul ei se uită la ea o clipă, apoi se întoarse la revistă. 

— De ce n-ai sunat? se răsti la el Laura, înfuriată de încercarea 
lui de a o ignora. 

Larry îşi ridică încet capul şi se întoarse cu faţa la soţia lui. Nu 
scoase nici un cuvânt. 

— Te-am întrebat ceva, spuse Laura. Merit şi eu un răspuns, 
nu? Te-am rugat de nu ştiu câte ori să telefonezi dacă întârzii. 

Larry nu schiţă nici o mişcare. 

— Tu auzi ce-ţi spun? 

Laura se dădu mai aproape şi se uită în ochii soţului ei. Avea 
pupilele dilatate şi părea să se uite prin ea. 

— Hei, zise Laura, fluturând o mână prin faţa sa. Mă mai ţii 
minte? Sunt nevasta ta. 

Pupilele lui Larry se contractară şi clipi nedumerit de parcă 
atunci o observase. 

— lartă-mă că n-am sunat, spuse el. S-a luat decizia să se 
înfiinţeze o clinică de seară pentru cartierul de lângă Clinica 
Julian şi reacţia a fost mai bună decât ne-am aşteptat. 

— Larry, ce se întâmplă cu tine? Vrei să-mi spui că ai rămas 
până după ora nouă seara ca să lucrezi voluntar într-o clinică 


gratuită? 

— Cu mine nu se întâmplă nimic. Mă simt excelent. Am 
petrecut nişte ore minunate. Am depistat trei cazuri de boli 
venerice despre care pacienţii habar n-aveau. 

— Extraordinar, spuse Laura, ridicându-şi mâinile în sus a 
exasperare şi aşezându-se pe un scaun. Se uită ţintă la Larry şi 
trase adânc aer în piept. Uite ce, trebuie să vorbim. Aici se 
întâmplă ceva nelalocul lui. Ori tu ai înnebunit, ori eu. 

— Eu mă simt excelent, replică Larry. 

— Te-oi fi simțind tu excelent, dar te porţi de parcă n-ai fi tu. 
Tot timpul arăţi obosit, de zici că n-ai mai dormit de câteva 
săptămâni. lar chestia asta cu renunţatul la cabinetul particular e 
pur şi simplu o aiureală. Scuză-mă, dar e o nebunie să renunţi la 
ceva pentru care ai muncit o viaţă. 

— Am obosit să-mi mai practic profesia în regimul serviciu 
contra onorariu, spuse Larry. Clinica Julian e mai interesantă şi 
am posibilitatea să ajut mai mulţi oameni. 

— Toate astea-s bune şi frumoase, zise Laura, dar problema e 
că ai o familie de întreţinut. Ai un fiu şi o fiică la colegiu şi altă 
fiică la facultatea de medicină. Nu trebuie să-ţi spun eu la cât se 
ridică taxele şcolare. Şi faptul că păstrăm căsoiul ăsta ridicol, pe 
care-ai ţinut morţiş să-l cumpărăm acum zece ani, ne costă o 
avere. N-avem nevoie de treizeci de camere, mai ales acum când 
copiii sunt plecaţi. Salariul pe care-l primeşti de la clinica aia de- 
abia ne ajunge pentru traiul de zi cu zi, d-apoi să mai acopere 
celelalte datorii. 

— Am putea să vindem casa, spuse Larry pe un ton neutru. 

— Da, putem s-o vindem, zise Laura. Dar copiii sunt la şcoală 
şi din păcate avem puţine economii. Larry, trebuie să-te întorci la 
GYN Associates. 

— Am cedat partea mea de asociere, răspunse Larry. 

— Las’ c-o să ţi-o dea înapoi Clark Vandermer, zise Laura. 
Doar vă cunoaşteţi de-atâta timp. Spune-i că ai făcut o greşeală. 
Şi, dacă tot vrei să-ţi schimbi locul de muncă, aşteaptă cel puţin 
până termină copiii şcoala. 

Laura se opri din vorbit şi se uită atent la faţa soţului ei. Arăta 
de parc-ar fi fost cioplită în piatră. 

— Larry, strigă ea. 

Nici un răspuns. 

Laura se ridică şi-şi flutură mâna prin faţa ochilor lui. El nu 
schiţă nici un gest, ca şi cum s-ar fi aflat în transă. 

— Larry, ţipă ea în timp ce-i zgâlţâia umerii. 


Corpul lui era straniu de rigid. Deodată, clipi din pleoape şi o 
privi drept în ochi. 

— Larry, tu-ţi dai seama că ai momente când parcă ţi se rupe 
filmul? îl chestionă ea, ţinându-şi mâinile pe umerii lui, în timp 
ce-i cerceta faţa. 

— Nu, răspunse Larry. Mă simt excelent. 

— Cred c-ar trebui să te consulte cineva. Ce-ar fi să-l chemăm 
pe Clark Vandermer, să se uite un pic la tine. Stă la numai trei 
case de-aici şi sunt sigură că n-are să se supere că-l deranjăm. 
Cu ocazia asta, am putea să abordăm şi discuţia privind 
întoarcerea ta la practica particulară. 

Larry nu avu nici o reacţie. In schimb, ochii săi căpătară iarăşi 
acea privire lipsită de expresie, în timp ce pupilele i se dilatară. 
Laura se holbă la el un moment, apoi se duse la telefonul din 
bucătărie. lritarea i se transformase în îngrijorare. Căută numărul 
de acasă al lui Clark Vandermer în agenda atârnată de perete şi 
se pregătea să-l formeze când Larry îi smulse receptorul din 
mână. Pentru prima oară în ultimele luni, expresia lipsită de 
energie îi dispăruse de pe faţă. In schimb, un rânjet nefiresc îi 
scotea la iveală dinţii. 

Laura ţipă, fără voia ei, dar nu se putu abţine. Se dădu înapoi 
şi răsturnă un scaun. Ginger lătră şi mărăi. 

In ciuda expresiei oribile de pe chipul său, Larry nu reacţionă 
la ţipătul Laurei. Aşeză receptorul în furcă şi se întoarse într-o 
parte. Cu o încetineală agonizantă, îşi prinse în mâini părţile 
laterale ale capului şi lăsă să-i scape un vaiet de suferinţă. 
Cuprinsă de panică, Laura o zbughi pe scări. 

Ajungând la etaj, traversă salonaşul şi alergă de-a lungul 
coridorului. Uriaşa clădire fusese construită în forma literei H, cu 
holul de la etaj pe post de bară transversală. Dormitorul principal 
se afla deasupra camerei de zi, în aripa opusă bucătăriei. 

Ajunsă în dormitor, Laura închise şi încuie uşa lambrisată. 
Alergă până la pat şi şezu pe marginea lui, cu respiraţia 
întretăiată. Pe noptieră se afla altă agendă. O deschise la litera 
V. Ţinându-şi degetul pe numărul lui Vandermer, duse receptorul 
la ureche şi începu să formeze numărul. Dar până să se facă 
apelul, unul din telefoanele de la parter fu ridicat. 

— Laura, zise Larry cu o voce rece, mecanică. Te rog să vii 
imediat jos. Nu vreau să chemi pe nimeni. 

Laura simţi cum se gâtuie, cuprinsă de un val de teroare. 

Mâna în care ţinea telefonul începu să-i tremure. 

Apelul ajunse la destinaţie şi Laura auzi telefonul lui 


Vandermer sunând. Dar de îndată ce la capătul celălalt al liniei 
răspunse cineva, legătura se întrerupse. Laura se uită la telefon 
neajutorată. De bună seamă că Larry tăiase firul. 

— Dumnezeule, şopti ea. 

Cu încetineală, aşeză receptorul în furcă şi încercă să-şi adune 
minţile. Cu panica n-avea să rezolve nimic. Trebuia să 
gândească. Era limpede că avea nevoie de ajutor; problema era 
cum să-l obţină. Intoarse capul şi se uită afară, pe fereastra 
dormitorului. La vecini luminile erau aprinse. Dacă ar sălta 
fereastra şi ar ţipa, ar auzi-o cineva? Şi dac-ar auzi-o, ar 
răspunde? 

Laura încercă să se convingă că reacţiona exagerat. Poate că 
era mai bine să se ducă jos, cum îi ceruse Larry şi să-i spună că 
pur şi simplu avea nevoie de ajutor. 

Un bufnet în uşă o făcu să sară în picioare. Ascultă şi se simţi 
uşurată când auzi un lătrat ascuţit. Se apropie şi-şi lipi urechea 
de uşă. Nu se auzea decât scheunatul lui Ginger. Descuie grăbită 
încuietoarea astfel încât pudelul să poată intra în cameră. 

Uşa se deschise cu violenţă, rănindu-i mâna şi izbindu-se de 
perete. Înmărmurită, Laura îl văzu pe Larry în prag. Ginger alergă 
la picioarele Laurei şi începu să ţopăie agitat, cerând să fie luat 
în braţe. 

Laura ţipă din nou. Faţa lui Larry era şi acum schimonosită 
într-un mod grotesc. În mâna stângă ţinea o carabină Remington, 
calibrul 12. 

Îmboldită de o panică teribilă, Laura se întoarse şi alergă în 
baie, trântind şi încuind uşa. Ginger o urmase şi tremura la 
picioarele ei. Luă în braţe căţeluşul cuprins de tremur şi se dădu 
înapoi, cu ochii la uşă. Ştia că nu constituia un obstacol serios. 

O explozie îngrozitoare răsună în încăperea faianţată în clipa 
în care o bucată de uşă se sfărâmă şi se desprinse. Aşchii de 
lemn zburară în toate direcţiile, câteva dintre ele lovind-o în faţă; 
câinele scheună neajutorat. 

Baia mai avea o uşă şi, lăsându-l jos pe Ginger, Laura se luptă 
cu zăvorul acesteia. Deşi ameţită, reuşi să deschidă uşa şi alergă 
într-o cameră de toaletă ce dădea înapoi în dormitor. Aruncând o 
privire peste umăr, văzu mâna lui Larry strecurându-se prin 
gaura provocată de împuşcătură. 

In timp ce traversa în fugă dormitorul, Laura apucă să-l vadă 
pe Larry dispărând în baie. Ştiind că nu avea decât un avans de 
câteva clipe, o zbughi pe hol şi cobori scara în goana mare, gata- 
gata să vină de-a berbeleacul. Ginger o urma îndeaproape. 


Trase zadarnic de uşa de la intrare, căci era încuiată. Bătrânul 
care construise inițial casa fusese atât de paranoic încât 
echipase toate uşile cu încuietori ce puteau fi blocate din ambele 
părţi. Erau nişte chei undeva, în comoda din foaier, dar Laura nu 
avea timp să le caute. Cheile ei se găseau în poşeta din 
bucătărie. Auzindu-l pe Larry care începuse să coboare treptele, 
Laura o luă la fugă de-a lungul coridorului de la parter. 

De obicei îşi lăsa poşeta pe biroul de sub telefonul din 
bucătărie, dar n-o găsi acolo. 

Incercă uşa din spate dar, după cum se aştepta şi aceasta era 
blocată. Faptul că Larry trăsese efectiv cu puşca în uşa de la baie 
îi făcea inima să-i bată cu violenţă. Ginger îi sări în braţe şi ea îl 
strânse la piept. Deodată auzi ţăcănitul tocurilor lui Larry pe 
marmura cu care era pardosit coridorul. 

Cuprinsă de disperare, Laura deschise uşa pivniţei, aprinse 
luminile şi trase uşa în urma ei. Căutând să nu facă prea mult 
zgomot, cobori scara înclinată. Exista o ieşire din pivniţă, care în 
loc de încuietoare avea o grindă de stejar. 

Nu folosiseră niciodată subsolul pentru că aveau şi aşa belşug 
de spaţiu la nivelurile superioare. In consecinţă, era plin de 
mucegai şi de tot soiul de vechituri de la proprietarii dinaintea 
lor. Aveai senzaţia că te afli într-un labirint de încăperi micuţe, 
slab iluminat de becurile răzlețe. Laura trecu peste grămezile de 
moloz din hol, strângându-l pe Ginger la piept în timp ce 
parcurgea ruta straniu de întortocheată. Ajunsese aproape de 
ieşire când luminile se stinseră. 

intunericul se lăsă brusc şi atotputernic. Laura se opri în loc, 
dezorientată. Disperată, întinse mâna stângă în faţa ei, bâjbâind 
după un perete. Dădu cu degetele de o suprafaţă de lemn 
negeluit. Impleticindu-se, îşi croi drum de-a lungul peretelui până 
ajunse la un gol de uşă. In spatele ei, Larry începuse să coboare 
scara pivniţei. Paşii lui se auzeau distinct, de parcă s-ar fi 
deplasat foarte încet şi cumpănit. O lumină pâlpâitoare indica 
faptul că avea la el o lanternă. 

Ştiind că n-avea cum să găsească ieşirea pe întuneric, Laura 
îşi dădu seama înnebunită că va trebui să se ascundă. Cu toate 
cămăruţele şi vechiturile îngrămădite acolo, simţi că avea poate 
o şansă. Trecu de golul de uşă pe care-l găsise şi orbecăi prin 
întuneric. Aproape imediat dădu peste nişte obloane de ferestre 
rezemate de zid. incercând să le ocolească, lovi cu piciorul un 
obiect de lemn. Era un butoi mare, culcat într-o parte. 

După ce verifică mai întâi că butoiul era gol, Laura intră în el 


mergând de-a buşilea, trăgându-l pe Ginger după ea. Nu avu 
prea mult timp la dispoziţie ca să-şi facă griji dacă ascunzătoarea 
ei era potrivită. Abia încetă să se mişte că îl auzi pe Larry 
apropiindu-se pe hol. Deşi butoiul nu era îndreptat spre golul de 
uşă, se putea vedea o dâră de lumină slabă de la lanternă. 

Paşii lui Larry se apropiară tot mai mult şi Laura se strădui să- 
şi domolească respiraţia. Fasciculul lanternei pătrunse în 
încăpere şi Laura îşi ţinu respiraţia. In clipa aceea, Ginger mârâi 
şi lătră. Laura simţi cum i se opreşte inima-n loc când auzi 
clinchetul încărcătorului. Larry împinse butoiul cu piciorul, 
rostogolindu-l. Ginger scheună şi o rupse la fugă. Cu mişcări 
frenetice, Laura se chinui să revină la o poziţie normală. 


CAPITOLUL 5 


Abia în cursa de Washington reuşi Adam să-şi găsească 
liniştea după noaptea precedentă. După ce Jennifer îi trântise în 
nas uşa dormitorului, Adam a încercat să se culce pe canapeaua 
victoriană incomodă. A vrut, să citească un material despre 
pancreatită dar i-a fost imposibil să se concentreze. Dacă 
rămâneau fără venitul lui Jennifer, nu mai avea cum să-şi 
continue studiile la facultate. In zori, după numai două ore de 
somn chinuit, a sunat la spital şi i-a lăsat, vorbă internului său că 
nu avea să vină în ziua aceea. Intr-un fel sau altul, Adam ştia că 
trebuia găsită o soluţie. 

Privi pe fereastră la peisajul rural din New Jersey. Căpitanul 
anunţase că treceau pe deasupra râului Delaware şi Adam 
aprecie că mai aveau douăzeci de minute până la Washington. 
Asta însemna că putea fi în oraş la opt şi jumătate şi astfel ar fi 
ajuns la biroul tatălui său, de la Administraţia pentru Alimente şi 
Medicamente, în jurul orei nouă. 

Adam nu aştepta cu cine ştie ce nerăbdare întâlnirea, mai ales 
în condiţiile prezente. Nu-l mai văzuse pe tatăl său de pe la 
mijlocul primului său an de facultate şi fusese o întâlnire 
traumatizantă. Cu acel prilej, Adam îl înştiinţase pe bătrânul său 
că era hotărât să se însoare cu Jennifer. 

Incă nu se hotărâse cum să deschidă conversaţia în timp ce 
trecea de uşa pivotantă ce dădea în clădirea unde lucra tatăl 
său. În copilărie, Adam nu-l vizitase de prea multe ori la birou, 
dar de fiecare dată plecase de acolo cu un sentiment de dezgust. 
Tatăl său se purta întotdeauna ca şi cum prezenţa băiatului l-ar fi 
stânjenit. 

Adam fusese al doilea copil, prins la mijloc între un frate mai 
mare, David, cel ce izbândea în tot ce-şi propunea şi o soră mai 
mică, Ellen, răsfăţata familiei. Fire deschisă şi generoasă, David 
se hotărâse încă din adolescenţă să se facă medic, asemenea 
tatălui său. Adam nu fusese niciodată în stare să se decidă ce ar 
vrea să devină. Multă vreme fusese convins că vrea să se facă 
fermier. 

Adam se urcă în ascensor şi apăsă butonul pentru etajul opt. 
Îşi amintea cum mersese cu liftul împreună cu David, pe când 
acesta era student la medicină. David era cu zece ani mai mare 


decât Adam şi, din punctul de vedere al lui Adam, părea mai 
degrabă un adult decât un frate. Adam era lăsat de regulă în 
anticameră în vreme ce David intra să se întâlnească cu doctorii 
colegi ai tatălui său. 

Adam cobori din lift şi o luă la dreapta. Pe măsură ce birourile 
deveneau mai spaţioase şi mai atrăgătoare, secretarele erau tot 
mai şterse. Adam îşi aminti că David îi atrăsese atenţia asupra 
acestui amănunt. 

Şovăind în faţa birourilor conducerii, Adam se întrebă. Cum ar 
fi decurs relaţia cu tatăl său dacă David nu şi-ar fi pierdut viaţa în 
Vietnam. Puţini doctori muriseră acolo, dar David reuşise s-o facă 
şi pe-asta. Fusese genul de om care se oferea voluntar pentru 
toate cele. Se întâmplase în ultimul an al războiului şi Adam avea 
pe atunci cincisprezece ani. 

Evenimentul zdrobise familia. Mama lui Adam făcuse o 
depresiune nervoasă teribilă, care necesita terapie de şoc. Nici 
acum nu-şi revenise complet. Nici tatăl lui Adam nu suportase 
mai bine vestea. După câteva luni de tăcere interiorizată, Adam 
se dusese la el şi îi spusese că hotărâse să se facă medic. În loc 
să fie încântat, tatăl lui izbucnise în plâns fără să-i spună vreun 
cuvânt. 

Adam se opri în faţa cabinetului tatălui său şi apoi, luându-şi 
inima-n dinţi, se apropie de biroul doamnei Margaret Weintrob. 
Trupul ei uriaş se revărsa peste scaunul pivotant. Purta o rochie 
ce aducea cu un cort, cusută dintr-un bumbac cu imprimeu floral. 
Inelele de grăsime adunate pe partea superioară a braţelor 
făceau ca, prin comparaţie, antebraţele ei zdravene să pară 
suple. 

Dar, făcând abstracţie de greutatea corporală, era 
extraordinar de bine îngrijită. Surâse când îl zări pe Adam şi, fără 
să se ridice, îl întâmpină cu mâna întinsă. 

Adam îi scutură uşor mâna umedă şi-i răspunse tot cu un 
zâmbet. Dintotdeauna se înţeleseseră de minune. Era secretara 
tatălui său de când îşi aducea Adam aminte şi totdeauna fusese 
sensibilă la sfiiciunea băiatului. 

— Pe unde-ai umblat? întrebă ea, prefăcându-se supărată. E-o 
veşnicie de când nu ne-ai mai călcat pragul. 

— Facultatea de medicină nu prea-ţi lasă mult timp liber, 
răspunse Adam. 

Tatăl lui nu prea avea secrete faţă de Margaret şi Adam era 
sigur că ea ştia de ce nu mai dăduse pe acolo. 

— Ca de obicei, tatăl tău vorbeşte la telefon, dar nu durează 


mult. Vrei un ceai, o cafea? 

Adam clătină din cap în semn că nu şi-şi agăţă pardesiul de un 
cuier de alamă. Se aşeză pe o banchetă de vinilin, amintindu-şi 
că tatăl lui nu dorea să dea impresia că guvernul iroseşte banii 
publici pe zorzoane inutile precum fotolii şi canapele comode. La 
drept vorbind, întregul birou avea un aspect utilitar. Pentru 
doctorul Schonberg senior asta era o chestiune de principiu. Din 
acelaşi motiv, refuzase maşina şi şoferul asociate noului său 
post. 

Adam încercă să-şi ordoneze argumentele dar nu prea era 
optimist. Când telefonase mai devreme ca să aranjeze această 
întâlnire, tatăl lui îi vorbise ursuz, de parc-ar fi ştiut că venea să-i 
ceară bani. 

Se auzi bâzâitul unei sonerii. Margaret zâmbi. 

— Tatăl tău te aşteaptă. 

In timp ce Adam se ridica posomorât în picioare, ea întinse 
mâna şi-l prinse de antebraţ. f 

— Incă mai suferă după moartea lui David, spuse ea. Incearcă 
să-l înţelegi. Te iubeşte, să ştii. 

— David a murit acum nouă ani, zise Adam. 

Margaret dădu din cap şi îl bătu uşor pe braţ. 

— Am vrut doar să ştii ce se întâmplă în mintea lui. 

Adam deschise uşa şi intră în cabinetul tatălui său. Era o 
încăpere pătrată, spațioasă, cu ferestre înalte ce dădeau într-o 
grădină interioară cu aspect plăcut. Ceilalţi pereţi erau acoperiţi 
cu rafturi de cărţi, iar în mijlocul camerei se afla un birou mare 
din lemn de stejar. Două mese de bibliotecă de mărime 
apreciabilă fuseseră aşezate perpendicular pe laturile biroului, 
creând un spaţiu de lucru în formă de U. Tatăl lui şedea în 
mijlocul acestui spaţiu. 

Adam semăna destul de mult cu tatăl său pentru ca cei din jur 
să ghicească relaţia lor de rudenie. Doctorul Schonberg avea şi el 
un păr des şi ondulat, chiar dacă începuse să încărunţească pe la 
tâmple. Diferenţa cea mai mare dintre cei doi era în înălţime, 
tatăl fiind mai scund cu mai bine de treisprezece centimetri 
decât fiul său. 

In momentul în care Adam intră şi închise uşa, doctorul 
Schonberg avea un creion în mână. Il aşeză cu grijă în suport. 

— Salut, spuse Adam. 

Observă că tatăl său îmbătrânise de la ultima lor întâlnire. Pe 
frunte îi apăruseră o mulţime de riduri noi. 

Doctorul Schonberg întâmpină salutul lui Adam cu o mişcare 


uşoară din cap, fără să se ridice în picioare. 

Adam se apropie de birou, privind în jos la ochii profund trişti 
ai tatălui său şi nu văzu în ei nici urmă de blândeţe. 

— Şi cărui fapt datorăm această vizită neaşteptată? întrebă 
doctorul Schonberg. 

— Cum se simte mama? întrebă Adam, simțind că temerile lui 
fuseseră îndreptăţite. Deja se putea spune că întâlnirea debutase 
prost. 

— Drăguţ din partea ta că întrebi, Adam. La drept vorbind nu 
se simte prea bine. A trebuit să suporte din nou tratamentul cu 
şocuri. Dar nu vreau să te deranjez cu astfel de veşti. Mai ales 
dacă ţinem cont de faptul că starea ei e foarte strâns legată de 
căsătoria ta cu fata aceea. 

— Pe fata aia o cheamă Jennifer. Aş fi sperat ca după un an şi 
jumătate să-ţi aduci totuşi aminte de numele ei. lar starea 
mamei a fost provocată de moartea lui David, nu de căsătoria 
mea cu Jennifer. 

— Abia se vindecase când ai şocat-o căsătorindu-te cu fata 
aia. 

— Jennifer! îl corectă Adam. Şi asta s-a întâmplat la şapte ani 
după moartea lui David. 

— Şapte ani, zece ani, ce importanţă are? Ştiai ce rău o să-i 
facă mamei tale căsătoria în afara religiei. Cât despre mine, ce 
să mai vorbim. Ti-am spus să nu te însori atât de devreme în 
cariera ta medicală. Dar tu n-ai avut niciodată respect pentru 
familie. Intotdeauna ai făcut cum ai vrut. Ei bine, ce-ai vrut, aia ai 
obţinut. 

Adam se uită ţintă la tatăl său. Nu avea energia să se opună 
unei asemenea atitudini iraționale. Incercase lucrul ăsta la ultima 
lor întâlnire din urmă cu un an şi jumătate, fără absolut nici un 
rezultat. 

— Nu te interesează ce mai fac, cum mă descurc la facultate? 
întrebă Adam, pe un ton aproape rugător. 

— Având în vedere circumstanţele, nu, spuse doctorul 
Schonberg. 

— Înseamnă că am greşit venind încoace, zise Adam. Suntem 
într-un impas financiar şi am crezut că a trecut destul timp ca să 
putem discuta despre asta. 

— Aşadar, acum vrea să vorbească despre finanţe dumnealui! 
spuse doctorul Schonberg, aruncându-şi mâinile în sus. Il privi 
crunt pe fiul său, printre pleoapele întredeschise. Te-am avertizat 
că dacă te încăpăţânezi să te însori cu fata aia te dezmoştenesc. 


Ai crezut că a fost o glumă? Ai crezut că n-o să dureze decât doi 
ani? 

— Nu există nici o circumstanţă care te-ar putea face să-ţi 
reconsideri poziţia? întrebă Adam pe un ton calm. 

Ştia răspunsul chiar înainte să-şi formuleze întrebarea, de 
aceea nici nu se mai deranjă să-i spună tatălui său că Jennifer 
era gravidă. 

— Adam, trebuie să înveţi să-ţi asumi responsabilitatea pentru 
propriile-ţi decizii. Dac-ai luat o hotărâre, trebuie să te ţii de ea. 
In medicină nu e loc pentru învârteli şi compromisuri, înţelegi ce- 
ţi spun? 

Adam porni spre uşă. 

— Mulţumesc pentru predică, tăticule. O să-mi prindă tare 
bine. 

Doctorul Schonberg se ridică şi ocoli biroul. 

— Intotdeauna ţi-a plăcut să faci pe isteţul, Adam. Dar 
asumarea responsabilităţii pentru deciziile tale e o lecţie pe care 
trebuie s-o înveţi. Aşa ştiu eu să conduc acest departament al 
Administraţiei. 

Adam încuviinţă din cap şi deschise uşa. Margaret se dădu 
înapoi cu stângăcie, fără să se mai ostenească să ascundă faptul 
că ascultase la uşă. Adam se duse să-şi ia pardesiul. 

Doctorul Schonberg veni după fiul său în anticameră. 

— lar viaţa personală mi-o conduc după acelaşi principiu. Aşa 
a făcut şi tatăl meu şi aşa ar trebui să faci şi tu. 

— O să ţin minte asta, tată. Transmite-i mamei salutările mele. 
Mulţumesc pentru tot. 

Adam ieşi pe coridor şi porni spre lift. După ce apăsă butonul 
de apel, se uită în urmă. Margaret îi făcea cu mâna. Adam îi 
răspunse cu acelaşi gest. N-ar fi trebuit să vină. Nu exista nici o 
posibilitate să obţină bani de la tatăl său. 


Nu ploua când Jennifer ieşi din blocul unde locuia, dar cerul 
arăta ameninţător. Avea mai multe motive să creadă că martie 
era luna cea mai urâtă la New York. Chiar dacă, oficial, 
primăvara stătea să înceapă, iarna nu-şi slăbea deloc 
strânsoarea în care ţinea oraşul. 

Strângându-şi mai bine pardesiul pe lângă corp, se îndreptă 
către Seventh Avenue. Sub pardesiu era îmbrăcată pentru 
repetiţii într-un vechi maieu de balerină, pantaloni mulaţi, 
jambiere şi o bluză de trening străveche cu mânecile tăiate. De 
fapt, Jennifer nu ştia dacă avea să danseze, dat fiind că 


intenţiona să-l anunţe pe Jason că rămăsese gravidă. Trăgea 
nădejde că-i va mai permite să continue pregătirea cu trupa încă 
vreo două luni. Ea şi Adam aveau nevoie teribil de banii ăştia, iar 
ideea ca Adam să renunţe, la facultate o îngrozea. Măcar de nu 
s-ar fi încăpățânat atâta să refuze ajutorul din partea părinţilor 
ei. 

Ajunsă pe Seventh Avenue, Jennifer o luă spre sud, luptându- 
se cu aglomeraţia de la acea oră. Oprindu-se la un semafor, se 
întrebă ce primire o să-i rezerve lui Adam tatăl său. Când se 
trezise de dimineaţă găsise bileţelul prin care o anunţa că 
plecase la Washington. „Dacă bătrânul ticălos ne-ar ajuta, gândi 
Jennifer, s-ar rezolva totul.” De fapt, dacă doctorul Schonberg îşi 
oferea sprijinul, Adam ar fi acceptat probabil şi ajutorul părinţilor 
ei. 

Traversă Seventh Avenue şi intră în cartierul Greenwich 
Village. Câteva minute mai târziu ajunse la intrarea localului 
Cezanne Cafe, cobori dintr-un salt cele trei trepte şi intră pe uşa 
din sticlă mată. Aerul dinăuntru era greu din pricina fumului de la 
ţigările Gauloise şi înmiresmat de aroma de cafea. Ca de obicei, 
localul era aglomerat. 

Ridicându-se pe vârfuri, Jennifer cercetă cu privirea mulţimea 
în căutarea unei feţe familiare. Pe la jumătatea încăperii înguste 
cineva îi făcea semn cu mâna. Era Cindy Harley, care până nu de 
mult fusese una dintre dansatoarele lui Jason Conrad, iar acum 
se ocupa de problemele administrative ale trupei. Lângă ea 
şedea Cheryl Tedesco, secretara companiei, arătând mai palidă 
ca de obicei în costumul de gimnastică. Cele trei femei obişnuiau 
să-şi bea cafeaua împreună înainte de repetiţii. 

Jennifer îşi dezbrăcă pardesiul, îl înfăşură şi-l aşeză lângă 
perete. Deasupra, lăsă să cadă geanta de voiaj cu hainele de 
schimb. Până să se aşeze, Peter, chelnerul austriac, sosi la masă, 
întrebând-o dacă să-i aducă comanda obişnuită. Jennifer 
încuviinţă. Urma să i se aducă o cafea cappuccino şi un corn cu 
unt şi miere. 

După ce luă loc, Candy se aplecă în faţă şi-i zise. 

— Avem veşti bune şi veşti proaste. Ce vrei să auzi mai întâi? 

Jennifer se uită pe rând la cele două femei. N-avea nici un chef 
de glume, dar Cheryl se uită ţintă în ceaşca de cafea espresso, 
de parcă i-ar fi murit cea mai bună prietenă. Jennifer o ştia ca pe 
o tânără de douăzeci de ani, destul de melancolică, ale cărei 
probleme legate de greutate păreau să se fi agravat în ultimul 
timp. Avea trăsături delicate, cu un nas mic şi cârn şi ochi mari. 


Părul zbârlit era de un blond murdar. Prin contrast, Candy avea 
un aspect izbitor de imaculat, părul ei blond fiind împletit îngrijit 
într-o cosiţă „franţuzească”. 

— Cred că ar fi mai bine să mi-o spuneţi întâi pe-aia bună, 
spuse Jennifer neliniştită. 

— Ni s-a făcut o ofertă pentru un program special la CBS, 
spuse Candy. Trupa de dans a lui Jason Conrad va cunoaşte 
culmile gloriei. 

Jennifer se strădui să se arate entuziasmată, deşi ştia că 
probabil sarcina ei avea să fie prea avansată pentru a putea lua 
parte la spectacol. 

— Grozav! se sili ea să spună cu înflăcărare. Şi când e 
programat? 

— Nu ştim încă data exactă, dar ar trebui să înregistrăm 
spectacolul în câteva luni. 

— Bun şi care-i vestea proastă? întrebă Jennifer, nerăbdătoare 
să schimbe subiectul. 

— Vestea proastă e că Cheryl e gravidă în patru luni şi mâine 
trebuie să facă avort, spuse Candy dintr-o suflare. 

Jennifer se întoarse către Cheryl. 

— Imi pare rău, spuse ea stingherită. Nici măcar n-am ştiut că 
eşti gravidă. 

— Nimeni n-a ştiut, preciză Candy. Cheryl a păstrat secretul 
până când a auzit că am făcut un avort odată. Pe urmă mi-a 
mărturisit şi e bine că a avut încredere în mine. Am trimis-o la 
doctorul meu care a propus să-i facă o amniocenteză, fiindcă 
Cheryl i-a zis că a luat nişte droguri până în luna a doua. Nici nu 
şi-a dat seama că e însărcinată. 

— Şi ce a reieşit în urma testului? se interesă Jennifer. 

— Copilul are nişte malformații. E ceva în neregulă cu genele 
lui. De fapt, asta se şi urmăreşte la o amniocenteză. 

Jennifer se întoarse spre Cheryl, care continua să se uite în 
ceaşcă, stăpânindu-şi plânsul. 

— Şi tatăl copilului ce zice? întrebă Jennifer şi pe urmă îi păru 
rău, căci Cheryl îşi ascunsese faţa în mâini şi începu să suspine 
amarnic. Candy îşi puse braţul pe umerii ei şi Jennifer se uită în 
jur, la mesele învecinate. Nimeni nu le acorda nici cea mai mică 
atenţie. Numai la New York te puteai bucura de atâta intimitate 
într-un loc public. Cheryl îşi scoase din poşetă o batistă şi-şi suflă 
nasul zgomotos. 

— Pe tată îl cheamă Paul, spuse ea cu tristeţe. 

— Şi ce părere are de faptul că o să avortezi mâine? întrebă 


Jennifer. 

Cheryl se şterse la ochi, cercetând o pată neagră de rimei 
rămasă pe batistă. 

— Nu ştiu. Şi-a luat tălpăşiţa şi m-a lăsat singură. 

— Păi, zise Candy, asta spune destul de limpede cam ce 
părere are. Ticălosul. Ce mi-ar plăcea să-i văd şi pe bărbaţi 
suportând povara asta cu sarcina, măcar la doi ani o dată. Cred 
că în felul ăsta ar fi şi ei ceva mai responsabili. 

Cheryl se şterse din nou la ochi şi Jennifer realiză subit cât de 
tânără şi de vulnerabilă era fata. Prin comparaţie, problema 
ridicată de propria ei sarcină părea neînsemnată. 

— Sunt atât de speriată, spunea Cheryl. N-am mai spus la 
nimeni fiindcă, dacă află taică-meu, mă omoară. 

— Ei, sper că n-ai să te duci la spital de una singură, spuse 
Jennifer alarmată. 

— N-o să fie chiar aşa de rău, spuse Candy. Şi eu mi-am făcut 
griji înainte să avortez, dar a mers fără probleme. Oamenii de la 
Clinica Julian sunt extraordinar de calzi şi se sensibili. Şi-apoi, 
Cheryl o să aibă parte de cel mai bun ginecolog din lume. 

— Cum îl cheamă? întrebă Jennifer, gândindu-se că nu putea 
spune acelaşi lucru despre doctorul Vandermer. 

— Lawrence Foley, spuse Candy. M-a îndrumat la el o altă fată 
care a trebuit să facă un avort. 

— S-ar părea că are mult de lucru dumnealui, spuse Jennifer. 

Candy încuviinţă din cap. 

— Oraşul ăsta e mare. 

Jennifer sorbi din cafea, întrebându-se cum să le spună 
prietenelor sale că şi ea tocmai aflase că era însărcinată. Amână 
momentul întorcându-se către Cheryl şi spunându-i: 

— Poate vrei să vin cu tine mâine. Mi se pare că nu ţi-ar strica 
cineva să-ţi ţină de urât. 

— O, ar fi excelent, spuse Cheryl luminându-se la faţă. 

— Nu te grăbi, doamnă Schonberg, spuse Candy. Avem 
repetiţii mâine. 

Jennifer ridică din sprâncene şi zâmbi: 

— Ei bine şi eu am să vă dau o veste. leri am aflat că sunt 
gravidă în două luni şi jumătate. 

— Nu se poate! exclamă Candy. 

— Ba uite că se poate! Şi când am să-l anunţ pe Jason, s-ar 
putea să nu-i pese dacă vin sau nu la repetiţie. N 

Candy şi Cheryl erau prea uluite ca să mai vorbească. In 
tăcere, cele trei prietene îşi terminară de băut cafelele, achitară 


nota de plată şi plecară spre studio. 

Jason nu se afla acolo când ajunseră şi Jennifer se simţi 
uşurată şi dezamăgită în acelaşi timp. Işi dezbrăcă hainele de 
stradă şi găsi un loc liber pe parchetul sălii de dans. Intorcându- 
se într-o parte, îşi ridică bluza de trening ca să-şi poată vedea 
profilul. Fu nevoită să admită că deja semnele erau observabile. 


Adam se spălă pe mâini în toaleta de la primul etaj al 
complexului spitalicesc. Işi zări în oglindă faţa trasă şi îşi dădu 
seama că arăta epuizat. Ei, poate că asta va stârni compasiunea 
decanului. După întrevederea dezastruoasă cu tatăl său, Adam 
hotărâse că nu-i rămăsese decât soluţia unui împrumut 
studenţesc suplimentar de la centrul medical. Iindreptându-şi 
gulerul destrămat al cămăşii, îşi zise că fără doar şi poate arăta 
sărac şi merituos şi că trebuia să se ducă numaidecât la biroul 
decanului, înainte să-i piară şi bruma de curaj. 

Dădu buzna în biroul secretarei ca să ceară o audienţă şi 
aproape că rămase blocat când femeia îi spuse că decanul avea 
câteva minute libere între alte două audienţe. Intră să verifice şi 
când se înapoie îi spuse lui Adam că poate să intre. 

Doctorul Markowitz se ridică în momentul în care Adam trecea 
pragul cabinetului său. Era un bărbat scund şi solid, cu părul 
negru ondulat, asemănător cu al lui Adam. Deşi nu era decât 
martie, avea pielea puternic bronzată. Se apropie de Adam cu 
mâna întinsă. Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile şi decanul îl 
îndemnă pe Adam să ia loc, indicându-i un scaun negru în faţa 
biroului său. 

Din poziţia în care se afla, Adam observă pe birou un dosar ce 
purta numele lui pe etichetă. Adam se întâlnise cu decanul de 
câteva ori, dar de fiecare dată doctorul Markowitz se purtase de 
parcă ar fi cunoscut îndeaproape situaţia lui personală. Evident 
că-şi pregătise dosarul în intervalul scurt cât Adam aşteptase în 
anticameră. 

Dregându-şi glasul, Adam spuse: 

— Domnule decan, îmi pare rău că vă răpesc timpul, dar am o 
problemă. 

— Ai venit în locul şi la omul potrivit, spuse doctorul 
Markowitz, deşi zâmbetul i se relaxase apreciabil. 

Adam îşi dădu seama că decanul era mai priceput în 
manevrele de culise decât în problemele medicale. Avu 
sentimentul nefericit că nici această întâlnire nu se va încheia 
mai favorabil decât cea cu tatăl său. Işi aşeză picior peste picior 


şi se apucă de gleznă ca să-şi împiedice mâinile să tremure. 

— Am aflat de curând că soţia mea e însărcinată, începu el, 
aşteptând să vadă pe faţa lui Markowitz vreun semn de 
dezaprobare. Acestea nu întârziară să apară. La început, 
decanului îi dispăru zâmbetul, pe urmă, ochii i se îngustară în 
timp ce îşi încrucişa braţele la piept, într-un gest precaut. 

— Inutil să precizez, continuă Adam, străduindu-se să nu-şi 
piardă curajul, acest lucru ne va aduce într-o încurcătură 
financiară. Depindem amândoi de venitul ei şi acum, cu copilul 
ăsta... 

Adam îşi lăsă fraza neterminată. Nu era nevoie să fii ghici tor 
ca să ştii ce ar fi urmat. 

— Ei bine, spuse doctorul Markowitz cu un zâmbet silit, eu 
sunt internist, nu obstetrician. Nu m-am priceput niciodată la 
naşteri. 

Halal simţ al umorului, gândi Adam. 

— Soţia mea se află în grija doctorului Vandermer, preciză el. 

— E cel mai bun, spuse decanul. Nici că se putea să 
nimerească mai bine. Doctorul Vandermer a asistat la naşterea 
celor doi copii ai mei. 

Urmă o pauză stingheritoare. Adam deveni conştient de 
ticăitul unui ceas Howard antic, agăţat pe peretele din stânga sa. 
Doctorul Markowitz se aplecă înainte şi deschise dosarul de pe 
biroul său. Il răsfoi un timp apoi îşi ridică privirea. 

— Adam, te-ai gândit că s-ar putea să nu fie un moment 
potrivit să-ţi întemeiezi o familie? 

— A fost un accident, spuse Adam, dorind să evite o nouă 
predică, dacă asta intenţiona decanul să-i servească. Un eşec al 
mijloacelor anticoncepţionale. Un element de statistică. Dar 
acum că s-a întâmplat, trebuie s-o rezolvăm într-un fel. Avem 
nevoie de un sprijin financiar suplimentar, altfel mă văd nevoit să 
abandonez cursurile pentru un an sau doi. Cam aşa stau 
lucrurile. 

— Te-ai gândit la o întrerupere a acestei sarcini? întrebă 
doctorul Markowitz. 

— Amândoi ne-am gândit, dar nici unul dintre noi nu e dispus 
să accepte aşa ceva. 

— Dar familiile voastre nu vă ajută? întrebă mai departe 
decanul. Nu cred că abandonarea cursurilor e o soluţie 
înţeleaptă. Ai investit mult ca să ajungi acolo unde te afli acum. 
N-aş vrea să-ţi mai pui situaţia în primejdie. 

— Este exclus să primim sprijin din partea familiilor noastre, 


spuse Adam. N-avea nici un chef să înceapă o conversaţie 
privind intransigenţa tatălui său sau amestecul socrilor. Singura 
mea speranţă e să mai împrumut nişte bani de la facultate. 

Dacă nu, voi fi nevoit să cer întreruperea studiilor. 

— Din păcate, ai împrumutat deja maximum permis, spuse 
doctorul Markowitz. Resursele noastre sunt limitate în privinţa 
împrumuturilor pentru studenţi. Trebuie să gospodărim banii 
astfel încât toţi cei care au nevoie de sprijin să poată beneficia 
de ei. Imi pare rău. 

Adam se ridică în picioare. 

— Ei, atunci, vă mulţumesc că aţi găsit timp să mă ascultați. 

Doctorul Markowitz se ridică şi el. Zâmbetul îi reapăruse pe 
faţă. 

— AŞ fi dorit să te pot ajuta mai mult. Nu mi-ar plăcea deloc să 
ne părăseşti. Până acum ai obţinut rezultate excelente. Poate că 
ar trebui să te gândeşti dacă într-adevăr e bine să laşi sarcina să 
continue. 

— O să lăsăm copilul să se nască, spuse Adam. De fapt, acum 
că şocul iniţial a trecut, aştept cu nerăbdare evenimentul. 

— Şi, de când ai de gând să întrerupi? întrebă decanul. 

— În câteva zile termin medicina internă, spuse Adam. Imediat 
după aceea, am să-mi caut de lucru. 

— Păi, dacă tot eşti hotărât să întrerupi, e un moment la fel de 
potrivit ca oricare altul. Ce plănuieşti să faci? 

Adam săltă din umeri. 

— Nu mi-am făcut un plan anume. 

— Cred c-aş putea să-ţi găsesc un post în cercetare, aici la 
centrul medical. 

— Vă mulţumesc pentru ofertă, spuse Adam, dar în cercetare 
nu se câştigă banii de care-o să am eu nevoie. Mă gândeam să 
încerc la una din firmele mari de medicamente din New Jersey. 
Cei de la Arolen ne-au dat la toţi cei din grupa mea nişte truse 
medicale din piele. Cred c-am să fac o încercare acolo.. 

Doctorul Markowitz tresări de parcă l-ar fi pălmuit cineva. 

— Acolo se găsesc banii, spuse el cu un oftat. Dar trebuie să-ţi 
spun că am sentimentul că dezertezi în tabăra inamicului. In 
ultimul timp, industria farmaceutică a exercitat un control tot 
mai strâns asupra cercetării şi eu unul mă consider îndreptăţit să 
fiu îngrijorat. 

— Nu mă-nnebunesc după ideea asta, admise Adam. Dar ăştia 
sunt singurii care-ar putea fi interesaţi să angajeze un student la 
medicină în anul trei. Dacă n-o să meargă, poate c-am să mă 


întorc pentru postul ăla din cercetare. 

Doctorul Markowitz deschise uşa. 

— Regret că nu avem mai multe resurse pentru ajutoarele 
financiare. Mult noroc şi să mă anunţi imediat ce vei putea să-ţi 
reiei cursurile. 

Adam plecă, hotărât să telefoneze la Arolen în după-amiaza 
aceea. Grijile privind presiunile industriei farmaceutice asupra 
cercetării avea să şi le facă după încasarea primului salariu. 


— Cum ai zis?! urlă Jason Conrad, şeful trupei de dans Jason 
Conrad Dancers, aruncându-şi braţele în sus într-un gest de 
disperare exagerată. 

In cei patru ani de când îl cunoştea Jennifer, Jason avusese 
mereu o înclinaţie pentru gesturile teatrale, indiferent dacă 
dădea indicaţii artistice dansatoarelor sau comanda o masă la 
restaurant. In consecinţă, ea anticipase o astfel de reacţie. 

— Nu, stai să vedem că poate am înţeles greşit, rosti el 
gemând Mi-ai zis că eşti însărcinată, aşa-i? Ei nu, spune-mi că m- 
am înşelat. Spune-mi că nu-i decât un vis urât. Te rog! 

Jason se uită la Jennifer cu o expresie imploratoare. Era un 
bărbat înalt - un metru optzeci şi opt - cu un aer adolescentin în 
ciuda celor treizeci şi trei de ani ai săi. Dacă era sau nu 
homosexual, Jennifer nu avea habar şi nici vreuna din celelalte 
dansatoare. Dansul era viaţa lui Jason şi în privinţa asta omul 
avea geniu. 

— Sunt însărcinată, confirmă Jennifer. 

— O, Doamne Dumnezeule! ţipă Jason, prinzându-se cu 
mâinile de cap. 

Jennifer făcu schimb de priviri cu Candy, care zăbovea prin 
preajmă pentru sprijin moral. 

— Nu se poate să mi se întâmple aşa ceva, se văicări Jason. 

Tocmai când să dăm şi noi lovitura, una din cele mai bune 
dansatoare rămâne gravidă. Doamne Dumnezeule! 

Jason se opri din umbletu-i agitat. Ridicându-şi degetul 
arătător, se uită la Jennifer. N 

— Şi dac-ai face un avort? In mod cert ăsta nu-i un copil 
planificat. 

— Imi pare rău, spuse Jennifer. 

— Dar o să poţi avea oricând un alt copil, protestă Jason. 

Jennifer se mulţumi să scuture din cap. 

— Nu vrei să asculţi de rațiune, nu? se văită Jason. Cu un gest 
dramatic, îşi apăsă mâna pe piept şi începu să respire cu 


greutate, de parcă ar fi resimţit nişte dureri de piept grozave. 
Preferi să mă torturezi în felul ăsta şi să-mi pui inima la 
încercare. O Doamne, ce rău mă doare! 

Jennifer se simţi vinovată că rămăsese gravidă tocmai când 
trupa era pe cale să obţină un prim mare succes. li displăcea să 
dezamăgească pe cineva, indiferent cine era persoana 
respectivă. Dar reacţia lui Jason era egoistă şi i se făcu silă de 
încercarea lui de a o influenţa în felul ăsta, într-o problemă de 
maximă gravitate precum avortul. 

Candy îl prinse pe Jason de braţ. 

— Sper că glumeşti în privirea durerilor de piept. 

Jason deschise un ochi. 

— Eu să glumesc? Niciodată nu glumesc cu astfel de lucruri. 
Femeia asta mă bagă în mormânt înainte de vreme şi tu mă- 
ntrebi dacă glumesc? 

— Probabil c-am să mai pot dansa o lună sau chiar mai mult, 
propuse Jennifer. 

— Oh nu, nu, nu! zise Jason, uitând instantaneu de durerea de 
piept. Incepu să se plimbe cu paşi mărunți prin faţa unei vechi 
case de bilete. Dacă tu, Jennifer, eşti atât de insensibilă încât să 
ne părăseşti în aceste circumstanţe, trebuie să procedăm 
imediat la o ajustare. Se opri şi arătă spre Candy. Tu, ce zici? Ai 
putea să interpretezi numărul lui Jennifer? 

Luată pe nepusă masă, Candy se bâlbâi: 

— N-nu ştiu. 

Jason o urmări pe Jennifer cu coada ochiului. Ştia că ea şi 
Candy erau prietene. Işi făcuse socoteala că gelozia ar putea să 
reuşească acolo unde raţiunea dăduse greş. Avea nevoie de 
Jennifer, cel puţin până la înregistrarea spectacolului TV, dar 
Jennifer nu reacţiona. Nu scoase un cuvânt când, în sfârşit, 
Candy replică: 

— Cred că sunt într-o formă destul de bună. Şi sigur c-am să 
mă străduiesc să dau ce am mai bun. 

— Ura! exclamă Jason. E bine când afli că mai există pe-aici 
cineva dispus să facă sacrificii. Apoi, se întoarse către Jennifer şi-i 
spuse: 

— Cred c-ar trebui să te duci direct la birou şi să-i spui lui 
Cheryl să te scoată de pe ştatul de plată. Nu suntem instituţie de 
binefacere. 

Candy găsi de cuviinţă să intervină: 

— Trebuie să-şi primească salariul de bază pe două săptămâni 
în avans. Aşa-i cinstit. 


Jason flutură din mână ca şi cum nu i-ar fi păsat. Porni înapoi 
spre sala de gimnastică. 

— In plus, strigă Candy în urma lui, cred c-ar fi mai uşor pentru 
contabilitatea noastră dac-am trece-o în întrerupere de serviciu 
pentru maternitate. 

— Fă cum oi şti, spuse Jason fără prea mult interes. Deschise 
uşa sălii; dinăuntru se auzea cum celelalte dansatoare îşi făceau 
încălzirea. Haide, Candy, avem de lucru, strigă el peste umăr în 
timp ce se făcea nevăzut pe uşă. 

Cele două femei se priviră reciproc. Amândouă se simțeau 
uşor jenate. Candy săltă din umeri. 

— Nici peste cap nu mi-ar fi trecut c-are să-mi ofere din nou 
un post în trupă. 

— Sunt fericită pentru tine, zise Jennifer. Serios. 

Amândouă merseră în sala de gimnastică. 

Glasul ascuţit al lui Jason răsuna în încăperea spațioasă. 

— OK, reluăm de la capăt variaţiunea numărul doi. Ocupaţi-vă 
locurile! Bătu din palme şi ecoul sună ca o împuşcătură de armă. 
Haide, Candy! zbieră el. 

Timp de câteva minute, Jennifer urmări repetiţia. Apoi, 
încercând să-şi înăbuşe sentimentele de regret, se duse la biroul 
lui Cheryl, aflat la capătul holului. 

Cheryl stătea rezemată de spătar, citind un roman ieftin. 

— Zice că trebuie să mă treci în concediu de maternitate, 
spuse Jennifer cu resemnare. 

— Imi pare rău, spuse Cheryl. A făcut urât Jason? 

Lăsă cartea pe masă. Jennifer îi citi titlul: F/ăcările pasiunii. 

— A dat o reprezentaţie de zile mari, recunoscu Jennifer. Dar e 
de înţeles. Nu era deloc momentul să plec. Se lăsă în fotoliu în 
faţa biroului. Jason a fost de acord să primesc salariul de bază 
pentru încă două săptămâni. Bineînţeles, voi continua să primesc 
procentajele de la spectacolele trecute. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Cheryl. 

— Nu ştiu, spuse Jennifer. Poate obţin vreun post temporar. Ai 
vreo idee? Cum ai găsit serviciul ăsta? 

— Păi, m-am dus la o agenţie de plasare, spuse Cheryl. Dar 
dacă vrei un serviciu cu program redus, încearcă la serviciile de 
secretariat temporare. Intotdeauna au nevoie de oameni. 

— N-aş fi în stare să bat la maşină nici dacă de asta ar 
depinde viaţa mea, spuse Jennifer. 

— Atunci, du-te la unul din magazinele universale mari. Am o 
mulţime de cunoştinţe care au făcut treaba asta. 


Jennifer zâmbi. Părea ceva promiţător. 

— Mai vii cu mine mâine? o întrebă Cheryl. 

— Bineînţeles, spuse Jennifer. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut 
să te las să te duci de una singură. Când ţi-ai făcut 
amniocenteza, ai mai fost cu cineva? 

— Nu, spuse Cheryl cu mândrie. A fost floare la ureche. Nu m- 
a durut nici pic. 

— S-ar zice că ai mai mult curaj decât mine, spuse Jennifer. Se 
gândi din nou la fratele ei mongoloid şi se întrebă dacă n-ar 
trebui să solicite efectuarea testului. 

Cheryl se aplecă înainte şi-şi cobori glasul: 

— Cum zicea şi Candy, am luat o mulţime de droguri. 
Marijuana, LSD, tot ce vrei şi ce nu vrei. Doctorul Foley a zis că 
trebuie să mi se facă un test pentru verificarea cromozomilor. 
Dar a făcut în aşa fel încât să-mi fie uşor. Aşa că, dacă trebuie 
să-l faci şi tu, nu-ţi face probleme. Şi eu am fost cam agitată, dar 
l-aş face din nou fără să clipesc. 

Se aşeză la loc pe scaun, mulţumită de ea însăşi. 

Jennifer privi fix la Cheryl, amintindu-şi de doctorul Vandermer 
şi de manierele lui de misogin. 

— Şi, doctorul ăsta, Foley, îţi place de el? 

Cheryl încuviinţă din cap. 

— Doctorul Foley este cel mai drăguţ doctor din câţi am 
întâlnit vreodată. De n-ar fi fost el, n-aş fi făcut nimic. ŞI 
asistentele sunt drăguţe. De fapt, toată Clinica Julian e grozavă. 
Sunt sigură că, dacă vrei, Candy o să dea un telefon şi o să-ți 
aranjeze o consultaţie. 

Jennifer surâse. 

— Mulţumesc, dar soţul meu m-a trimis la cineva de la centrul 
medical. Bun, acum să trecem la afaceri. Ce trebuie să fac ca să 
mă treci în concediu de maternitate? 

Cheryl îşi încreţi nasul. 

— Ca să fiu sinceră, nu ştiu. Trebuie s-o întreb pe Candy. 

După ce stabiliră cum să se întâlnească a doua zi de 
dimineaţă, Jennifer îşi luă pardesiul şi geanta şi ieşi în stradă. 
Mergând către metrou, se luptă împotriva unei deprimări 
aproape copleşitoare. Intotdeauna se aşteptase ca sarcina să fie 
o minunată experienţă de viaţă, dar acum, când purta în pântece 
un copil, în loc să fie fericită, se simţea derutată şi mânioasă. Şi 
cel mai rău de suportat era conştiinţa faptului că nu avea cui să 
împărtăşească asemenea sentimente, fiind sigură că nimeni n-ar 
înţelege-o. 


Muşcându-şi buza de jos, Jennifer se hotărî să încerce mai întâi 
la magazinele Macy's. 

Se făcuse aproape şase seara când Jennifer urca cu greutate 
scările ce duceau la apartamentul lor. Când deschise uşa, fu 
surprinsă să-l vadă pe Adam stând pe canapea. De obicei nu 
ajungea acasă aşa de devreme. Pe urmă îşi zise că probabil îşi 
luase liber şi restul zilei după ce s, e întâlnise cu tatăl său. 

— Cum a decurs întâlnirea? întrebă ea, făcând un efort să fie 
amabilă. S-a arătat dispus tatăl tău să ne ajute? 

— A fost o încântare, replică Adam. Mi-a servit o valoroasă 
lecţie despre responsabilitate şi consecvență. 

Jennifer îşi agăţă pardesiul în cuier şi veni să se aşeze lângă 
Adam. Soţul ei avea ochii roşii, cu cearcăne întunecate. 

— Chiar aşa rău a fost? 

— Ba chiar şi mai rău, spuse Adam. Acum e convins că eu sunt 
cauza depresiunii mamei mele. 

— Dar starea ei a început o dată cu moartea fratelui tău. 

— Pare să fi uitat lucrul ăsta. 

— Ce-a zis când i-ai spus că vom avea un copil? 

— Păi, nu i-am spus, răspunse Adam. N-am avut nici o şansă. 
Mi-a dat de înţeles foarte limpede că trebuie să mă descurc 
singur înainte să apuc să abordez subiectul. 

— Îmi pare rău. 

Jennifer îi studie faţa lui Adam. Nu-i plăcu ce văzu. Părea 
distant şi rece. Ar fi vrut să-l întrebe de doctorul Lawrence Foley, 
dar decise să amâne pentru altă dată. 

— Mă duc să-mi fac un duş, zise ea cu un oftat, apoi se ridică 
şi se duse în baie. 

La început, Adam rămase pe loc, îngândurat. Treptat, îşi dădu 
seama că se comporta ca un adolescent. Se ridică, se duse în 
dormitor şi se dezbrăcă. Pe urmă deschise uşa de la baie. 

— Să laşi apa să curgă, strigă el ca să acopere zgomotul apei. 

In timp ce se spăla pe dinţi, Jennifer ieşi de sub duş şi, fără să 
se uite la el, luă un prosop şi se duse în dormitor. Deşi lăsase apa 
să curgă cum îi ceruse, nu-ncăpea nici o îndoială că era iritată. 

Lui Adam îi venise întotdeauna greu să-şi ceară scuze. 

Poate că ar trebui să facă ceva trăsnit, de pildă, să ia masa în 
oraş. Intrând sub duş, decise să o ducă pe Jennifer la un 
restaurant numit „Unul pe uscat, doi pe mare”. Era destul de 
aproape ca să poată merge pe jos. Nu mâncaseră niciodată 
acolo, dar unul din colegii de grupă ai lui Adam fusese cu părinţii 
şi spusese că era extraordinar şi scump. „Ce mama mă-sii, gândi 


Adam. Trebuie să sărbătorim faptul că în curând voi avea un 
serviciu adevărat.” 

— Am o idee nemaipomenită, spuse Adam când ajunse în 
dormitor. Ce-ar fi să luăm cina în oraş? 

Jennifer îşi luă privirea de la televizor şi clătină din cap 
posomorâtă. 

— Cum adică, nu? spuse Adam. Haide. Trebuie să ieşim 
undeva. O facem lată. 

— Nu ne putem permite, spuse Jennifer, apoi se întoarse către 
televizor ca şi cum subiectul ar fi fost încheiat. 

Adam îşi şterse părul cu prosopul, gândindu-se la acest 
răspuns negativ neaşteptat. De obicei, Jennifer se arăta dispusă 
să încerce mai toate trăsnăile. Se aşeză lângă ea şi-i întoarse 
capul de la ecran. . 

— Alo, spuse el. Incerc să discut cu tine. 

Jennifer îşi ridică privirea şi Adam observă că arăta la fel de 
obosită ca şi el. 

— Te aud, nici o problemă, spuse ea. Am cumpărat de-ale 
gurii. Cum se termină actualităţile, pregătesc masa. 

— In seara asta nu vreau să aud de hamburgeri semipreparaţi, 
zise Adam. 

— N-am cumpărat hamburgeri, spuse Jennifer iritată. 

— A fost o figură de stil, dragă, zise Adam. Haide. Luăm masa 
în oraş. Cred că trebuie să ne mai recreem şi noi un pic. Am fost 
în după-amiaza asta la decan ca să mă asigur că nu mai putem 
împrumuta alţi bani. Aşa că i-am spus că îmi voi întrerupe 
studiile. 

— Nu trebuie să pleci de la facultate, spuse Jennifer. Mi-am şi 
găsit alt serviciu. 

— Ce fel de serviciu? întrebă Adam. 

— La Macy's. La raionul de încălţăminte. Singura problemă e 
că va trebui să lucrez în weekenduri, de două ori pe lună, dar să 
sperăm că o să ne putem corela cu gărzile tale. Surprinzător, am 
să câştig tot atâţia bani ca şi la trupa de dans. În tot cazul, nu va 
fi nevoie să-ţi întrerupi facultatea. 

Adam se ridică în picioare. 

— Nici să n-aud. N-ai să lucrezi la Macy's şi cu asta basta. 

— O, făcu Jennifer, mărindu-şi ochii într-o expresie de surpriză 
prefăcută. Maria sa a catadicsit să vorbească? 

— Jennifer, nu-i momentul să fii sarcastică. 

— Zău? Păi mie mi se pare că acum câteva clipe tu ai fost cel 
sarcastic. Adică, tu ai voie şi eu nu? 


— N-am chef de ceartă acum, zise Adam, ducându-se la 
comodă ca să-şi ia lenjerie curată. N-ai să lucrezi la Macy's. Nu 
vreau să-mi stai acolo ore în şir în picioare în timp ce eşti 
însărcinată. Subiectul e închis. 

— Mi se pare c-ai uitat că ăsta e corpul meu, replică Jennifer. 

— Aşa este, admise Adam. Dar tot atât de adevărat e că 
copilul este al nostru. 

Jennifer simţi cum i se urcă sângele la cap. 

— În orice caz, eu m-am hotărât, spuse Adam. Întrerup studiile 
ca să pot lucra un an, doi. Treaba ta va fi să ai grijă de tine şi de 
copil şi asta nu se face stând în picioare într-un raion de 
încălţăminte. 

Sperând să pună capăt dialogului, Adam ieşi în camera de zi. 
Dat fiind că şifonierul din dormitor era prea mic, toate hainele lui 
se aflau în dulapul din hol. 

— De ce nu stai aici să discutăm problema asta? strigă 
Jennifer în urma lui. 

Adam se întoarse în dormitor. 

— Nu e nimic de discutat. 

— Ba să ştii că este, spuse Jennifer, dându-şi frâu liber 
supărării. Şi eu am dreptul la o opinie în direcţia asta, să ştii. Nu 
sunt de acord să-ţi întrerupi studiile dintr-un motiv foarte simplu: 
nu ai de ce. Sunt cât se poate de capabilă să lucrez până în 
ultima lună, ba chiar până în ultima săptămână. De ce să ne 
întrerupem amândoi carierele? Şi fiindcă e limpede că eu nu mai 
pot continua să dansez, e pur şi simplu logic ca eu să-mi iau un 
nou serviciu. Pe termen lung, e mai bine pentru toată lumea ca 
tu să-ţi continui facultatea. In plus, eu mi-am găsit deja de lucru 
în vreme ce tu nu ştii încă ce ai putea să faci. 

— Ba ştiu, ripostă Adam. Mă voi duce la  Arolen 
Pharmaceuticals în New Jersey. Am sunat în după-amiaza asta şi 
sunt nerăbdători să mă vadă. Mâine sunt aşteptat pentru 
interviu. 

— De ce-oi fi tu atât de încăpățânat în problema asta? zise 
Jennifer. Nu trebuie să întrerupi facultatea. Sunt în stare să 
lucrez. 

— Dacă numeşti încăpățânare dorinţa mea de a-ţi menaja 
sănătatea şi de a-i împiedica pe părinţii tăi să se amestece în 
viaţa noastră atunci, da, sunt încăpățânat. In orice caz, subiectul 
e închis, discuţia s-a terminat. Eu îmi întrerup studiile, iar tu n-ai 
să lucrezi la Macy's. Alte întrebări? 

Adam ştia că-şi bătea joc de Jennifer, dar avea sentimentul că 


e îndreptăţit s-o facă. 

— Aş avea o mulţime de întrebări, replică Jennifer. Dar îmi dau 
seama că e inutil să ţi le pun. Mă-ntreb dacă realizezi cât de mult 
semeni cu tatăl tău. 

— Te rog să-l laşi în pace pe taică-meu, strigă Adam. Dacă 
vreunul dintre noi trebuie să-l critice, atunci eu am să fiu acela, 
în plus, nu semăn câtuşi de puţin cu el. 

Trânti uşa dormitorului împingând-o cu piciorul. Preţ de o clipă 
rămase în mijlocul camerei de zi, căutând vreun obiect pe care 
să-şi verse năduful. Pe urmă, ca să nu facă vreo prostie, termină 
să se îmbrace şi să-şi usuce părul. Ceva mai calm, decise să 
încerce să încheie pace cu Jennifer. Dădu să deschidă uşa de la 
dormitor şi constată uluit că era încuiată. 

— Jennifer, strigă el ca să acopere sunetul televizorului. Mă 
duc în oraş să mănânc ceva. Aş vrea să vii cu mine. 

— Du-te singur, îi răspunse Jennifer. Vreau să rămân singură 
un timp. 

Adam îşi dădu seama că plânsese şi se simţi vinovat. 

— Jennifer, deschide uşa, o rugă el. Nu se auzea decât 
televizorul funcţionând. Jennifer, deschide uşa! 

Nu primi nici un răspuns. Adam simţi cum mânia îl cuprinde 
din nou cu repeziciune. Se dădu înapoi câţiva paşi, cu ochii la 
uşă. Pentru o clipă, i se păru simbolică pentru toate problemele 
sale. Fără să mai stea pe gânduri, ridică piciorul drept şi izbi cu 
toată puterea. Lemnul din preajma încuietorii cedă şi uşa se 
deschise brusc, lovindu-se cu zgomot de perete. Jennifer tresări 
şi se ghemuli lângă tăblia patului. 

Adam observă că era îngrozită şi imediat se simţi cum nu se 
poate mai prost. 

— Nu se mai fac uşi ca altădată, spuse el jalnic şi încercă să 
râdă. 

Jennifer nu scoase nici un cuvânt. Adam trase uşa de la 
perete. In locul unde mânerul lovise peretele rămăsese o gaură 
în tencuială. 

— Hai c-am făcut-o de oaie, spuse el, încercând să adopte un 
ton optimist. In fine, cum îţi spuneam. Hai să ieşim în oraş să 
mâncăm ceva. 

Jennifer scutură din cap în semn de negaţie. 

Adam privi cu sfiiciune în jurul său, jenat de izbucnirea sa de 
furie. 

— În regulă, spuse el pe un ton umil. Mă-ntorc mai târziu. 

Jennifer încuviinţă din cap fără să spună nimic. Il urmări pe 


Adam plecând şi auzi uşa dinspre hol închizându-se. Ce se 
petrecea cu ei? se întrebă ea. Adam parcă nu mai era el. 


Niciodată nu fusese violent, iar violenţa o îngrozea. Oare această 
sarcină avea să schimbe totul? 


CAPITOLUL 6 


În timp ce urca al treilea şi ultimul şir de trepte din blocul unde 
locuia Cheryl Tedesco, Jennifer se simţea înspăimântată. Până 
atunci crezuse că blocul lor era sub orice critică dar, prin 
comparaţie cu clădirea unde stătea Cheryl, a lor părea Palatul 
Helmsley. Doi beţivi - Jennifer trăgea nădejde să nu se numere 
printre rezidenții blocului - îşi făcuseră culcuşul în holul de la 
intrare. 

Verifică numărul de la apartamentul lui Cheryl şi, după o 
scurtă ezitare, bătu la uşă. Pe urmă trebui să aştepte ascultând 
mai multe declicuri metalice până când, în sfârşit, după ce 
ultimul lanţ fu dat la o parte, uşa se deschise larg. 

— Bună! Hai înăuntru, spuse Cheryl. Scuză-mă că te-am făcut 
să aştepţi. N-am scăpat de tata până nu mi-a pus tot soiul de 
încuietori. 

— Cred că procedat cât se poate de înţelept, spuse Jennifer 
grăbindu-se să intre. 

Cheryl se duse în baie ca să termine de îmbrăcat în vreme ce 
Jennifer cercetă din priviri dezordinea din apartament. 

— Sper că ai respectat indicaţiile doctorului, strigă ea, ştiind 
că Cheryl fusese sfătuită să nu mănânce şi să nu bea nimic după 
ce se trezea, în afară de puţină apă. 

— N-am mâncat nimic, strigă Cheryl. 

Jennifer îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. 
Sesizând că întreaga clădire era jegoasă, se codea să ia loc. 
Toată povestea asta cu însoţirea lui Cheryl la spital începuse s-o 
sâcâie, dar n-o putea lăsa singură. Cel puţin avea să-l vadă pe 
faimosul doctorul Foley, deşi nu avea de gând încă să îl înfrunte 
pe Adam în privinţa obstetricianului. Aproape că se împăcaseră 
în noaptea precedentă, dar ideea întreruperii studiilor de către 
Adam nu încetase să-i tulbure mintea. Se rugase la Dumnezeu ca 
interviul de azi de la Arolen să se sfârşească prost. 

— Gata, zise Cheryl ieşind din dormitor. Purta pe umăr o 
geantă de voiaj. Hai s-o luăm din loc. 

In drum spre Clinica Julian cel mai greu le-a fost să coboare 
scările de la blocul lui Cheryl fără să se împiedice şi pe urmă să 
treacă pe lângă cei doi beţivi. Cheryl nu-şi făcea probleme în 
privinţa lor, spunând că atunci când administratorul se va trezi îi 
va goni de acolo. 


Merseră pe jos până la staţia de metrou Lexington Avenue şi 
luară trenul nr. 6 către Strada 110. Nu era cel mai grozav dintre 
cartiere, dar situaţia se îmbunătăţi rapid pe măsură ce se 
apropiau de clinică. De fapt, un întreg cvartal fusese demolat 
pentru a face loc noului centru pentru îngrijirea sănătăţii. 
Clădirea era o construcţie modernă de cincisprezece etaje din 
sticlă reflectorizantă, în care se oglindeau imaginile vilelor 
înconjurătoare, datând de pe la începutul secolului XIX. Pe o 
distanţă de un cvartal în toate direcţiile, vechile clădiri fuseseră 
renovate, curățate şi zugrăvite din nou astfel încât acum 
străluceau într-o splendoare pitorească. Dincolo de ele, schelele 
din faţa altor clădiri indicau că şi acestea urmau să fie renovate. 
După toate aparențele, clinica punea stăpânire pe un întreg 
sector al oraşului. 

Când intrară pe uşa principală a clinicii, Jennifer se aştepta să 
vadă mobilierul obişnuit de spital, dar fu plăcut surprinsă de un 
hol care aducea mai mult cu un hotel de lux. Totul era nou şi 
imaculat. Zona spațioasă de recepţie era atât de bine dotată cu 
personal încât Jennifer şi Cheryl nu avură de aşteptat prea mult 
până când fură abordate de o secretară - o negresă simpatică. 

— Cu ce vă putem fi de folos? 

Era îmbrăcată într-o bluză albă şi un sarafan albastru iar pe 
ecusonul ei scria: „Bună! Eu sunt Louise”. 

Cheryl răspunse cu glas stins, abia auzit: 

— Sunt aşteptată de doctorul Foley. Trebuie să fac un avort. 

Chipul lui Louise se înnegură de îngrijorare. 

— Vă simţiţi bine, domnişoară... 

— Tedesco, spuse Jennifer. Cheryl Tedesco. 

— N-am nimic, răspunse Cheryl. Mă simt excelent. 

— Dacă doriţi să staţi de vorbă cu cineva, să ştiţi că avem 
psihologi de serviciu la internări. Am vrea să vă simţiţi cât mai 
confortabil cu putinţă. 

— Vă mulţumesc, spuse Cheryl. Dar o am cu mine pe prietena 
mea. (Arătă spre Jennifer.) Vroiam să vă întreb dacă îi daţi voie 
să vină sus cu mine. 

— Sigur că da, spuse Louise. Chiar îi încurajăm pe pacienţi să 
vină cu însoțitori. Dar daţi-mi voie mai întâi să vă caut fişierul pe 
computer şi pe urmă să le dau de veste celor de la internări. 
Până atunci, aţi putea să vă trageţi un pic sufletul în salonul de 
aşteptare. In câteva minute o să vină cineva la dumneavoastră. 

Pe când intrau în sala de aşteptare confortabilă, Jennifer 
spuse: 


— Încep să înţeleg de ce ţie şi lui Candy v-a plăcut aşa de mult 
aici. Dacă Louise e un exemplu pentru felul cum eşti tratat la 
clinica asta, sunt realmente impresionată. 

Abia avură timp să-şi dezbrace pardesiele când un domn în 
vârstă se apropie de ele, împingând un cărucior cu un aparat 
automat pentru ceai şi cafea. Era îmbrăcat cu o jachetă roz, 
despre care afirmă cu mândrie că era purtată de voluntari 

— Şi infirmierele sunt la fel de prietenoase pe-aici? întrebă 
Jennifer. 

— Toată lumea-i prietenoasă pe-aici, spuse Cheryl, dar în 
ciuda zâmbetului ei, Jennifer îşi dădu seama că era neliniştită. 

— Cum te simţi? întrebă ea, strângând-o de mână pe Cheryl. 

— Excelent, spuse fata, mişcându-şi capul în sus şi în jos ca şi 
cum ar fi încercat să se convingă singură. 

— Scuzaţi-mă, dumneavoastră sunteţi Cheryl Tedesco? întrebă 
o altă tânără plăcută la înfăţişare, îmbrăcată într-o cămaşă albă 
şi un sarafan albastru. Pe ecusonul ei scria: „Bună! Eu sunt 
Karen”. 

— Mă numesc Karen Krinitz, zise ea, întinzând o mână pe care 
Cheryl o strânse fără convingere. Am fost repartizată să mă ocup 
de cazul dumneavoastră şi să am grijă ca totul să se desfăşoare 
fără necazuri. Dacă aveţi vreo problemă, daţi-mi de veste. (Bătu 
cu palma peste un mic dispozitiv din plastic prins de centura 
albastră, asortată la culoare cu sarafanul.) Vrem ca şederea 
dumneavoastră aici să fie cât mai plăcută posibil. 

— Toţi pacienţii au repartizat câte un coordonator? se interesă 
Jennifer. 

— Desigur, spuse cu mândrie Karen. Pacientul înainte de toate 
- ăsta-i principiul de bază la noi. Nu vrem să lăsăm nimic la voia 
întâmplării. Prea multe sunt prilejurile în care pot apărea 
neînţelegeri, mai ales acum când medicina a devenit atât de 
tehnicizată. Medicii devin uneori atât de absorbiți de tratamentul 
propriu-zis încât pacienţii sunt când şi când uitaţi. Misiunea 
noastră este să împiedicăm să se întâmple aşa ceva. 

Jennifer o urmări cu vederea în timp ce dispărea pe după un 
ghiveci cu o plantă ornamentală. Femeia îi crease o impresie 
stranie, dar n-ar fi putut să spună despre ce era vorba. 

— Nu ţi s-a părut că vorbeşte cam ciudat? o întrebă ea pe 
Cheryl. 

— N-am prea înţeles despre ce vorbea. La asta te gândeai? 

— Nu, zise Jennifer, întorcându-se să vadă dacă mai putea să 
arunce o privire asupra femeii. Mi s-a părut că era ceva ciudat în 


felul cum vorbea. Dar cred că eu sunt de vină. Probabil că 
greţurile de dimineaţă îmi afectează creierul. 

— Cel puţin a fost amabilă, spuse Cheryl. Stai să-l vezi pe 
doctorul Foley. 

Câteva minute mai târziu îşi făcu apariţia un bărbat care se 
prezentă drept Rodney Murray. Purta o jachetă albastră din 
acelaşi bumbac gros din care era făcut şi sarafanul lui Karen şi 
un ecuson identic care-i anunţa numele. Vorbea pe acelaşi ton 
straniu, lipsit de inflexiuni şi, când se uită la el mai bine, Jennifer 
îşi dădu seama că ochii lui nu dădeau semne că ar clipi. 

— Totul e pregătit pentru dumneavoastră, domnişoară 
Tedesco, spuse el prinzându-i lui Cheryl la încheietură o brățară 
de identificare din plastic. Am să merg cu dumneavoastră sus, 
dar mai întâi trebuie să trecem pe la laborator, pentru analizele 
de sânge şi alte câteva teste. 

— Poate să vină şi Jennifer cu noi? întrebă Cheryl. 

— Desigur, zise Rodney. 

Individul se purta deosebit de prevenitor faţă de Cheryl şi nu 
după mult timp Jennifer renunţă la impresia ei iniţială, 
considerând-o rezultatul unei imaginaţii obosite peste măsură. 

La laborator se ştia de venirea lui Cheryl astfel că nu avură de 
aşteptat. Şi de data asta, Jennifer fu impresionată. Nu fusese 
niciodată la vreun cabinet medical sau spital unde să nu 
trebuiască să aştepte pentru cele mai neînsemnate lucruri. 
Analizele se terminară în câteva minute. 

În timp ce urcau cu ascensorul, Rodney le înştiinţă că Cheryl 
urma să meargă într-o zonă specială pe care spitalul o destinase 
„întreruperilor de sarcină”. Jennifer remarcă faptul că toată 
lumea de la Clinica Julian evita cu grijă cuvântul „avort”. | se 
părea o idee bună. „Avort” era un cuvânt urât. 

Coborâră din lift la etajul al şaselea. Şi de data asta, nimic din 
aspectul palierului nu semăna cu atmosfera obişnuită de spital. 
In locul linoleumului lucios, pe jos erau aşternute covoare. Pe 
pereţii zugrăviți în bleu erau atârnate reproduceri atrăgătoare 
înrămate. 

Rodney le conduse într-o zonă centrală, atent decorată ca să 
nu semene cu un oficiu pentru infirmiere. In faţa postului central 
se afla un loc pentru fumat amenajat cu gust, unde aşteptau 
cinci oameni îmbrăcaţi în ceea ce Jennifer deduse că era 
uniforma clinicii. Trei dintre femei aveau ecusoane de identificare 
pe care se putea citi că erau asistente medicale. Lui Jennifer îi 
plăcea faptul că nu purtau îmbrăcămintea  alb-imaculată 


obişnuită. Avu sentimentul că într-adevăr, Karen avea dreptate: 
Clinica Julian se gândise la toate. incepu să se întrebe dacă 
doctorul Vandermer avea şi el aici facilităţi de internare, căci nu 
avea nici o îndoială că secţia de naşteri reflecta aceeaşi grijă 
pentru confort. 

— Domnişoară Tedesco, camera dumneavoastră se află chiar 
aici, spuse una dintre infirmiere care se prezentase drept 
Marlene Polaski. Era o femeie solidă, ciolănoasă, care cercetă cu 
atenţie camera lui Cheryl ca şi cum ar fi verificat fiecare detaliu. 
Deschise până şi uşa de la toaletă, bătu cu palma salteaua 
patului şi o îndemnă pe Cheryl să se dezbrace şi să se facă 
comodă. 

La fel ca şi coridorul, camera era plăcut mobilată, ca la un 
hotel de calitate, cu excepţia patului de spital care respecta 
modelul clasic. De tavan era atârnat un televizor la un astfel de 
unghi încât putea fi urmărit comod fie din pat, fie din fotoliu. Pe 
jos era aşternut un covor verde. 

După ce se îmbrăcă în pijamaua adusă de acasă, Cheryl se 
urcă în pat. 

Marlene intră grăbită în încăpere, aducând cu ea căruciorul cu 
instalaţia pentru perfuzie. li explică lui Cheryl că era nevoie de 
perfuzor doar pentru un plus de siguranţă. Cu gesturi 
îndemânatice, înfipse acul pentru perfuzie în braţul stâng al fetei, 
ataşându-i cu grijă şi o atelă pentru susţinerea braţului. Jennifer 
şi Cheryl priviră în tăcere curgerea înceată a picăturilor în 
perfuzor şi dintr-o dată nu li se mai păru că se află într-o cameră 
de hotel. 

— Aşa, spuse Marlene în timp ce aplica ultimele fâşii de bandă 
adezivă. O să te ducem jos, în sala de tratamente, peste câteva 
clipe. Apoi, întorcându-se către Jennifer adaugă: 

— Puteţi veni şi dumneavoastră. Asta, bineînţeles, dacă vă dă 
voie Cheryl. Ea e şefa. 

— O, da! zise Cheryl luminându-se la faţă. Nu e aşa că vii cu 
mine Jennifer? 

Preţ de câteva clipe, Jennifer avu satisfacția că întreaga 
încăpere se roteşte o dată cu ea. Era ca şi cum, în loc să treacă 
printr-o apa până la brâu, cum se aşteptase, fusese aruncată pe 
neaşteptate în porţiunea cea mai adâncă a bălții. Şi Marlene şi 
Cheryl se uitau la ea întrebător. 

— Bine, am să vin, zise ea în cele din urmă. 

O altă infirmieră intră cu o seringă în mână. 

— Uite ţi-am adus un pic de tranchilizant, spuse ea pe un ton 


vioi în timp ce dădea la o parte cearşaful lui Cheryl. 

Jennifer se întoarse spre fereastră, studiind fără prea mult 
interes întinderea de acoperişuri ce se întrezărea printre 
stinghiile jaluzelelor. Când se întoarse din nou spre pat, 
infirmiera cu seringa dispăruse. 

— Faceţi loc, strigă o altă voce în clipa în care o infirmieră 
echipată cu halat chirurgical şi bonetă împinse o brancardă în 
cameră şi o lipi de patul lui Cheryl. 

— Mă numesc Gale Schelin, îi spuse ea fetei. Ştiu că de fapt nu 
ai nevoie de brancarda asta şi că ai putea să mergi pe jos la sala 
de tratamente, dar asta-i procedura standard. 

Inainte să apuce să se gândească, Jennifer se pomeni ajutând- 
o pe infirmieră să o mute pe Cheryl din pat pe brancardă şi apoi 
să o scoată din încăpere. 

— Mergem până la capătul culoarului, o lămuri Gale. 

In preajma sălii de tratament, câţiva sanitari luară în primire 
brancarda. După ce uşile se închise în urma lui Cheryl, Jennifer se 
simţi uşurată. Deodată, Gale o apucă de braţ spunându-i: 

— Va trebui să intri pe aici. 

— Nu cred că e o idee prea bună... dădu Jennifer să explice. 

— Prostii, o întrerupse Gale. Ştiu ce aveţi de gând să spuneţi. 
Dar partea asta a procedurii e un flec. Lucrul cel mai important 
este starea spirit a lui Cheryl. E important pentru ea să 
beneficieze de sprijinul pe care i-l poate oferi o rudă. 

— Dar eu nu sunt rudă cu ea, zise Jennifer, întrebându-se dacă 
ar fi nimerit să adauge „şi-apoi şi eu sunt gravidă”. 

— Rudă sau prieten, zise Gale, prezenţa dumneavoastră aici e 
deosebit de importantă. Uite, puneţi-vă astea peste haine şi pe 
cap. Aveţi grijă să nu lăsaţi părul neacoperit. (li întinse lui 
Jennifer un halat şi o bonetă sterile.) Pe urmă intraţi. 

Gale dispăru printr-o uşă de legătură. 

„Dar-ar dracii”, îşi zise Jennifer. Se afla într-o magazie plină cu 
cearşafuri şi o maşinărie mare din oţel inoxidabil ce semăna cu 
un boiler. Jennifer bănui că era un sterilizator. Fără chef, îşi puse 
boneta, vârându-şi pe sub ea şuviţele de păr cum fusese sfătuită. 
Apoi îmbrăcă halatul şi-l legă la mijloc cu cordonul. 

Uşa de legătură se deschise şi Gale reveni cercetând-o din 
priviri pe Jennifer în timp ce desfăcea siguranţa sterilizatorului. 

— Excelent. Mergeţi înăuntru şi rămâneţi undeva în stânga. 
Dacă simţiţi că vi se face rău sau ceva de genul ăsta, vă 
întoarceţi aici. 

Se auzi un şuierat în clipa în care aburul ieşi din instalaţie. 


Trăgând adânc aer în piept, Jennifer intră în sala de tratament. 

Arăta exact aşa cum îşi imaginase. Pereţii erau acoperiţi cu 
faianţă albă iar pe jos, linoleumul alb strălucea de curăţenie. O 
chiuvetă din porțelan alb într-un colţ şi dulapuri cu uşi din sticlă, 
pline cu tot soiul de instrumente şi medicamente se întindeau pe 
o latură a încăperii. 

Cheryl fusese transferată pe o masă de consultaţii din centrul 
sălii. Alături se vedea un postament pe care se afla o tavă plină 
cu castroane din oţel inoxidabil şi tubulatură din plastic. Lângă 
peretele îndepărtat, aştepta un cărucior pentru anestezii, cu 
obişnuitele tuburi de gaz. 

lnăuntru se aflau două infirmiere. Una din ele o spăla pe 
Cheryl pe abdomen în vreme ce colega ei îşi făcea de lucru 
desfăcând diferite pachete şi răsturnându-le conţinutul în tava 
pentru instrumente. 

Uşa sălii de tratament se deschise şi un doctor în halat şi cu 
mănuşi de latex îşi făcu apariţia. Se duse fără întârziere la tava 
cu instrumente şi începu să le aranjeze ordinea care-i convenea. 
Cheryl, care până atunci stătuse liniştită pe spate, se ridică într- 
un cot. 

— Domnişoară Tedesco, spuse una dintre infirmiere, trebuie 
să rămâneţi întinsă pe spate. 

— Dar dânsul nu e doctorul Foley, apuse Cheryl. Unde-i 
doctorul Foley? 

Preţ de o clipă, nimeni nu schiţă nici un gest. Doctorul şi 
infirmierele schimbară priviri furişate. 

— N-am să accept să merg mai departe până nu vine aici 
doctorul Foley, spuse Cheryl cu o voce tremurândă. 

— Sunt doctorul Stephenson, spuse individul. Doctorul Foley 
nu poate să vină, dar Clinica Julian m-a împuternicit să-i iau locul. 
Procedura e foarte uşoară. 

— Nu mă interesează, spuse îmbufnată Cheryl. Nu accept să- 
mi facă altcineva avortul. 

— Doctorul Stephenson e unul dintre chirurgii noştri cei mai 
buni, spuse o infirmieră. Vă rugăm să vă întindeţi şi să ne lăsaţi 
să continuăm. 

Puse o mână pe umărul fetei şi începu să o împingă în jos. 

— O clipă, spuse Jennifer, surprinsă şi ea de propria-i 
îndrăzneală. E limpede că Cheryl îl vrea pe doctorul Foley. Nu 
cred că trebuie s-o obligaţi să accepte pe altcineva. 

Toţi se întoarseră spre Jennifer, ca şi cum abia atunci îşi 
dăduseră seama că se afla acolo. Doctorul Stephenson se 


apropie şi dădu s-o conducă afară. 

— la staţi puţin, protestă Jennifer. N-am de gând să plec de- 
aici. Cheryl va spus că nu acceptă să-i facă operaţia decât 
doctorul Foley. 

— Vă înţelegem, spuse doctorul Stephenson. Dacă asta e 
dorinţa domnişoarei Tedesco, atunci fireşte că i-o vom respecta. 
La Clinica Julian pacienţii au întotdeauna prioritate. Acum am să 
vă rog să vă întoarceţi în camera domnişoarei Tedesco şi o vom 
aduce imediat acolo. 

Jennifer se uită la Cheryl, care se ridicase şi şedea pe 
marginea mesei de consultaţii. 

— Nu-ţi face griji, spuse Cheryl. N-am să-i las să-mi facă nimic 
până nu vine doctorul Foley. 

Tulburată, Jennifer se lasă condusă afară din încăpere. 
Brancarda cu care fusese adusă Cheryl era dusă înăuntru, ceea 
ce o făcu pe Jennifer să se simtă mai liniştită. Işi scoase boneta şi 
halatul şi le aruncă într-un coş de pe coridor. 

Aproape imediat apăru Marlene Polaski. 

— Tocmai am auzit ce s-a întâmplat, îi spuse ea lui Jennifer. 
Sunt realmente dezolată. Oricât te-ai strădui într-o instituţie 
mare ca asta, uneori lucrurile nu merg cum ar trebui. In ultimele 
douăzeci şi patru de ore a fost un adevărat haos pe aici. 
Credeam că aţi auzit despre bietul doctor Foley. 

— La ce vă referiţi? întrebă Jennifer. 

— Doctorul Foley s-a sinucis acum două nopţi, spuse Marlene. 
După ce şi-a împuşcat soţia şi-a zburat creierii. A scris în toate 
ziarele. Credeam că ştiaţi. 

Jennifer se opri pe coridor. Brancarda ce o purta pe Cheryl 
trecu pe lângă ea. Jennifer oftă, bucuroasă că, la urma urmei, ea 
se afla în îngrijirea doctorului Vandermer. 


Când cobori din autobuz în Montelair, New Jersey, Adam îi 
mulţumi şoferului care se uita la el ca la un nebun. Adam se afla 
într-o dispoziţie surescitată, o combinaţie între neliniştea stârnită 
de apropiatul interviu în vederea angajării şi vinovăția legată de 
comportamentul lui din seara precedentă. Incercase să se scuze 
faţă de Jennifer dar tot ce reuşise să spună fusese că-i părea rău 
că spărsese uşa. Nu-şi schimbase punctul de vedere în privinţa 
statului ei în picioare pe timpul sarcinii, la raionul de 
încălţăminte. 

Adam zări maşina companiei Arolen exact în locul indicat de 
secretară, în faţă la Montelair National Bank. Adam traversă 


artera comercială aglomerată şi bătu în geamul şoferului. Acesta 
citea Daily News editat la New York. Şoferul se întinse şi-i 
deschise uşa din spate. 

Drumul din oraş până la sediul nou construit al firmei Arolen fu 
scurt. Adam şezu pe locul său cu mâinile prinse între genunchi, 
atent la peisajul înconjurător. Se opriră la postul de control şi un 
paznic în uniformă, dotat cu un blocnotes, se aplecă şi se holbă 
la Adam prin fereastră. Şoferul zise „Schonberg” şi paznicul, 
aparent mulţumit, ridică bariera vopsită în alb şi negru. 

In timp ce urcau aleea în pantă Adam fu uluit de opulenţa din 
jur. În mijlocul unei peluze bine întreţinute, înconjurată de 
copaci, se afla o piscină. Clădirea principală era o construcţie 
uriaşă, a cărei suprafaţă suflată în bronz acţiona asemenea unei 
oglinzi. Părţile laterale ale clădirii se îngustau spre extremităţile 
înălțate cutezător spre cer. Pe fiecare latură se aflau două clădiri 
mai mici, legate de cea principală prin tunele transparente. 

Şoferul ocoli piscina cu suprafaţa ei reflectorizantă şi opri 
maşina în faţa intrării principale. Adam îi mulţumi şi se duse spre 
uşă. În timp ce se apropia, îşi verifică ţinuta în oglinda suprafeţei. 
Îmbrăcase hainele lui cele mai bune: sacou albastru, cămaşă 
albă, cravată în dungi şi pantaloni gri. Singura problemă o 
constituiau cei doi nasturi lipsă de la mâneca stângă a hainei. 

Imediat ce intră i se înmână un ecuson special şi i se spuse să 
ia liftul până la etajul al doisprezecelea. Urcând de unul singur în 
cuşca splendidă a ascensorului, observă o cameră de luat vederi 
mişcându-se lent încolo şi încoace şi se întrebă dacă nu cumva 
era ţinut sub observaţie. Când se deschiseră uşile, fu întâmpinat 
de un bărbat cam de vârsta lui. 

— Domnul Meguire? întrebă Adam. 

— Nu, eu sunt Tad, secretarul domnului Meguire. Vă rog să mă 
urmaţi. 

ÎI conduse pe Adam într-un birou exterior, îi spuse să aştepte 
şi se făcu nevăzut pe o uşă pe care scria: „Director comercial 
zona nord-est”. 

Adam se uită în jurul său. Mobila era o imitație de 
Chippendale, iar podeaua era acoperită în întregime de un covor 
bej scump. Adam nu se putu abţine să nu compare ce vedea 
acolo cu centrul medical în paragină pe care tocmai îl părăsise şi- 
şi aminti de avertismentul decanului. Nu avu timp pentru alte 
reflecţii căci Clarence Meguire deschise uşa şi îi făcu semn să 
intre. Adam se duse şi se aşeză pe o canapea, în vreme ce 
Meguire îi dădea lui Tad ultimele ordine înainte de a-l expedia 


din încăpere. 

Meguire era un bărbat solid, cu un aer tineresc, cu câţiva 
centimetri mai scund decât Adam. Chipul lui afişa o expresie de 
om satisfăcut şi, când zâmbea, ochii aproape că i se închideau. 

— Aţi dori ceva de băut? întrebă el. 

Adam refuză, clătinând din cap. 

— Atunci cred că ar trebui să începem, spuse domnul Meguire. 
Ce v-a stârnit interesul în privinţa companiei noastre? 

Adam îşi drese glasul neliniştit: 

— Am hotărât să părăsesc facultatea de medicină şi m-am 
gândit că industria farmaceutică s-ar putea folosi de pregătirea 
mea. Cei din grupa mea au primit de la Arolen nişte genţi 
medicale negre şi numele mi-a rămas în minte. 

Domnul Meguire surâse. 

— Vă apreciez sinceritatea. Bun, spuneţi-mi acum de ce vă 
interesează industria farmaceutică. 

Adam se foi un pic. Nu era dispus să-şi dea în vileag motivele 
reale şi umilitoare pentru interesul său: sarcina lui Jennifer şi 
nevoia lui disperată de bani. In schimb, încercă o pistă pe care o 
exersase în gând, în autobuz. 

— Am fost influenţat într-o mare măsură de dezamăgirea tot 
mai mare provocată de practica medicală. Am senzaţia că 
medicii nu mai consideră pacientul ca fiind prima lor 
responsabilitate. Tehnologia şi cercetarea au devenit mai 
tentante intelectual şi financiar, în vreme ce medicina s-a 
transformat din profesie în afacere. 

Adam nu ştia prea bine ce vrusese să spună cu fraza asta, dar 
suna frumos astfel că o lăsă aşa cum picase. In plus, domnul 
Meguire părea să o fi acceptat ca atare. 

— In ultimii doi ani şi jumătate am ajuns la convingerea că 
companiile farmaceutice au mai multe de oferit pacientului decât 
poate să ofere un medic izolat. Cred că aş avea posibilitatea să 
fac mai mult pentru oameni dacă lucrez pentru Arolen, decât 
dacă rămân în medicină. 

Adam se rezemă de spătarul canapelei. | se părea că discursul 
lui sunase destul de frumos. 

— Interesant, spuse Meguire. Se pare că aţi reflectat îndelung 
la problema asta. Cu toate acestea, trebuie să vă spun că, la 
început, obişnuim să-i repartizăm pe cei ca dumneavoastră în 
departamentul nostru de vânzări. Sau, cum le place medicilor să- 
i numească, „detailiştii”. Dar nu ştiu dacă asta are să vă ofere 
sentimentul de utilitate pe care-l căutaţi. 


Adam se aplecă înainte. 

— Am bănuit că voi începe cu vânzările şi ştiu că vor trece 
câţiva ani până când să aduc o contribuţie reală. 

Căută pe faţa lui Meguire vreo urmă de scepticism, dar 
individul continua să zâmbească. 

— Un lucru vroiam să vă întreb în mod deosebit... spuse 
Meguire. Cumva tatăl dumneavoastră lucrează la Administraţia 
pentru Alimente şi Medicamente? 

Adam simţi cum i se încordează muşchii gâtului. 

— Tatăl meu este David Schonberg şi lucrează la AAM. Dar 
asta nu a influenţat cu nimic interesul meu legat de Arolen. De 
fapt, eu şi tatăl meu abia dacă vorbim, aşa că e cert că nu aş 
putea să-i influenţez în nici un fel deciziile. 

— Inţeleg, spuse Meguire. Dar vă asigur că dumneavoastră 
prezentaţi interes pentru noi şi nu tatăl dumneavoastră. Acum aş 
vrea să-mi povestiţi despre pregătirea teoretică şi practică pe 
care o aveţi. 

Adam îşi puse picior peste picior şi o luă de la început, pornind 
cu şcoala elementară şi terminând cu facultatea de medicină. 
Descrise toate muncile prestate în vacanţele de vară. Totul îi luă 
cam cincisprezece minute. 

— Foarte bine, spuse domnul Meguire când Adam termină. 
Acum am să vă rog să aşteptaţi afară câteva minute, n-o să 
dureze mult. 

Imediat ce uşa se închise în urma lui Adam, Meguire luă 
telefonul şi-l sună pe şeful lui, William Shelly. Îi răspunse 
secretara acestuia, Joyce, căreia Meguire îi spuse să-i facă 
legătura cu domnul vicepreşedinte. 

— Ce este? întrebă Bill Shelly cu o voce aspră şi poruncitoare. 

— Tocmai am terminat interviul cu Adam Schonberg, spuse 
domnul Meguire şi aţi avut dreptate. Este fiul lui David 
Schonberg şi totodată e unul dintre cei mai buni candidaţi pe 
care i-am văzut în ultimii cinci ani. E un candidat perfect pentru 
un viitor post de conducere la Arolen, până şi în privinţa filosofiei 
sale privind practica medicală curentă. 

— Sună frumos, fu de acord Bill. Dacă se dovedeşte o achiziţie 
bună, ţi-ai asigurat o primă. 

— Mă tem că nu pot să mă laud că l-aş fi descoperit, spuse 
Clarence. Băiatul m-a sunat el pe mine. 

— N-are a face, prima tot o primeşti. Invită-l la masă şi pe 
urmă să-l aduci la mine la birou. Aş vrea să stau de vorbă cu el 
personal. 


Clarence închise telefonul şi se duse în anticamera biroului 
săli. 

— Tocmai am vorbit cu vicepreşedintele pe probleme de 
marketing, şeful meu şi dânsul a zis că vrea să discute cu 
dumneavoastră după ce mâncăm ceva. Ce ziceţi? 

— Sunt măgulit, spuse Adam. 


Jennifer se întoarse de la fereastra camerei lui Cheryl şi se uită 
la prietena ei. Avea o înfăţişare aproape angelică cu pielea ei 
albă şi cu părul blond proaspăt spălat. Tranchilizantul administrat 
îşi făcuse în mod evident efectul. Cheryl adormise, cu capul 
ridicat confortabil pe pernă. 

Jennifer nu ştia ce să facă. La întoarcerea din sala de 
tratament, Cheryl aflase despre moartea doctorului Foley. 
Marlene Polaski încercase s-o convingă că Stephenson era un 
medic la fel de priceput ca Foley şi că ar trebui să ducă până la 
capăt procedura. Nu uitase să adauge că, cu fiecare zi de 
amânare, avortul devenea mai riscant. 

In cele din urmă, Jennifer acceptase argumentele infirmierei şi 
încercase s-o convingă pe Cheryl să se răzgândească, dar fata 
insista ca nimeni să n-o atingă în afară de doctorul Foley. Era ca 
şi cum refuza să creadă că omul acesta se sinucisese. 

Privind ţintă la silueta nemişcată din pat, Jennifer sesiză că 
ochii prietenei sale se deschideau încet. 

— Cum te simţi? 

— Bine, zise Cheryl adormită. 

— Eu o să cam plec, zise Jennifer. Trebuie să pregătesc cina 
până să ajungă Adam acasă. Te sun mai târziu. Dacă vrei, aş 
putea să trec mâine pe aici. Eşti sigură că nu vrei ca doctorul 
Stephenson să-ţi facă avortul? 

Capul lui Cheryl căzu într-o parte. Când vorbi, cuvintele. Se 
auziră nedesluşit: 

— Ce-ai spus? Nu te-am auzit prea bine. 

— Am spus că trebuie să plec, zise Jennifer, zâmbind împotriva 
voinţei sale. Ţi-au dat ceva şampanie înainte să te aducă înapoi 
în cameră? Vorbeşti de parcă ai fi beată. 

— Nici pomeneală de şampanie, spuse Cheryl în timp ce se 
chinuia să iasă din aşternut. Te conduc până la lift. 

Cheryl dădu la o parte pătura, smucind fără să vrea de 
furtunaşul perfuzorului, ataşat încă la braţul ei stâng. 

— Cred c-ar fi mai bine să rămâi acolo unde te afli, spuse 
Jennifer. Zâmbetul îi dispăruse şi simţi primii fiori de teamă. Se 


întinse ca s-o ţină pe loc pe prietena ei. 

Dar Cheryl ajunsese deja cu picioarele peste marginea patului 
şi se străduia cu greutate să se ridice în capul oaselor. In acel 
moment observă că furtunaşul perfuziei îi ieşise afară şi că 
sângera în locul unde fusese înfipt acul. 

— Uite ce-am făcut, spuse Cheryl. 

Dădu să arate spre perfuzor dar îşi pierdu echilibrul. Jennifer 
încercă s-o apuce de umeri, dar, într-o mişcare flască, Cheryl 
alunecă din pat pe podea. Jennifer nu mai putu decât să-i 
atenueze căderea. Cheryl rămase îndoită de mijloc, cu faţa 
sprijinită de genunchi. 

Jennifer nu ştia ce să facă: să solicite ajutor sau s-o ridice pe 
prietena ei de jos. Dat fiind că Cheryl se afla în poziţia aceea 
nefirească, hotărî ca mai întâi s-o ajute să se ridice înapoi în pat 
şi apoi să cheme infirmierele dar, când îi săltă braţele, nu văzu 
decât sânge în faţa ochilor. 

— O, Doamne! ţipă ea. 

Sângele gâlgâia din gura şi nasul lui Cheryl. Jennifer o întoarse 
pe spate şi observă că pielea din preajma ochilor se învineţise de 
parc-ar fi fost lovită. Şi pe picioare avea sânge, prelins de sub 
halatul de spital. 

Preţ de câteva clipe, Jennifer rămase ca paralizată. Apoi se 
repezi la butonul de alarmă şi-l apăsă repetat. Cheryl nu se 
mişcase. Renunţând la buton, Jennifer alergă la uşă şi începu să 
strige disperată după ajutor. Marlene apăru aproape imediat şi o 
dădu la o parte pe Jennifer, care se lipi de peretele coridorului, cu 
mâinile apăsate la gură. Alte câteva infirmiere dădură buzna în 
încăpere. Apoi cineva ieşi afară şi lansă un apel de alarmă prin 
intermediul sistemului de sonorizare, până atunci tăcut. 

Jennifer simţi cum cineva o apucă de braţ: 

— Doamnă Schonberg, aţi putea să ne spuneţi ce s-a 
întâmplat? 

Jennifer se întoarse şi dădu cu ochii de Marlene. Pe obrazul 
infirmierei se zărea o pată de sânge. Jennifer se zgâi în încăpere. 
Lui Cheryl i se făcea respiraţie gură la gură. 

— Stăteam de vorbă, spuse Jennifer. Nu s-a plâns de nimic. 
Doar că vorbea împleticit, ca unul care a băut ceva. Când a 
încercat să se dea jos din pat, s-a prăbuşit şi deodată a apărut 
tot sângele ăla. 

Câţiva doctori, inclusiv doctorul Stephenson, străbătură holul 
în fugă şi intrară în camera lui Cheryl. Curând, un alt medic îşi 
făcu apariţia, aducând cu el ceva ce semăna cu o instalaţie 


pentru anestezii. Marlene îl ajută să o ducă în cameră, lăsând-o 
pe Jennifer singură. Aceasta se sprijini de perete, simțindu-se 
ameţită. Abia dacă sesiză faptul că ceilalţi pacienţi stăteau în 
uşile camerelor lor. 

Veniră şi doi sanitari cu o brancardă. O clipă mai târziu, 
Jennifer o văzu pentru ultima oară pe Cheryl în timp ce era 
transportată înapoi în sala de tratamente. Peste faţa şocant de 
palidă avea aplicată o mască neagră de anestezie. Cel puţin o 
duzină de oameni se îngrămădiseră în jurul ei, strigând care mai 
de care diferite ordine. 

— Vă e rău cumva? întrebă Marlene, apărută pe neaşteptate 
în faţa lui Jennifer. 

— Nu, nu cred, bâigui Jennifer. Ce s-a întâmplat cu Cheryl? 

— Nu cred că ştie cineva, deocamdată. 

— O să se facă bine, zise Jennifer, mai mult ca o afirmaţie 
decât ca o întrebare. 

— Doctorul Stephenson e unul dintre cei mai buni doctori, 
spuse Marlene. Ce-ar fi să veniţi în camera de odihnă de lângă 
oficiul infirmierelor? N-aş vrea să vă las singură aici. 

— Mi-am lăsat geanta în cameră la Cheryl, spuse Jennifer. 

— Aşteptaţi aici, v-o aduc eu. 

După ce-i aduse geanta, Marlene o duse pe Jennifer în camera 
de odihnă şi-i oferi ceva de băut, dar Jennifer o asigură că se 
simţea bine. 

— Ştiţi cumva ce-au să-i facă? întrebă ea, fără să fie sigură că 
dorea să audă răspunsul. 

— Asta depinde de doctori, spuse Marlene. Cu siguranţă că vor 
scoate fătul. Mai mult de atât, nu ştiu. 

— Copilul a provocat sângerarea? 

— Foarte probabil. Atât hemoragia cât şi şocul. Tocmai de aia 
trebuia să-l scoată. 

Obţinând de la Jennifer promisiunea că va suna dacă va avea 
nevoie de ajutor, Marlene se întoarse la treaba ei. La fiecare 
câteva minute, totuşi, ea îi făcea câte un semn cu mâna, la care 
Jennifer răspundea tot aşa. 

Jennifer nu se înnebunise niciodată după spitale şi experienţa 
curentă îi confirmă aversiunea de multă vreme statornicită în 
sufletul ei. Se uită la ceasul de la mână: se făcuse trei şi 
douăzeci de minute. 

Trecuse aproape o oră când doctorul Stephenson îşi făcu din 
nou apariţia. Era tras la faţă şi părul i se lipise de frunte. Jennifer 
simţi cum i se înteţesc bătăile inimii. 


— Am făcut tot ce am putut, spuse el, luând loc în faţa ei. 

— Adică, a... dădu să spună Jennifer, cu sentimentul că 
urmărea o melodramă ieftină. 

— A murit, confirmă doctorul Stephenson, încuviinţând din 
cap. N-am putut s-o mai salvăm. A avut CID, coagulare 
intravasculară diseminată. E o boală pe care n-am reuşit s-o 
înţelegem prea bine, dar e asociată în mod sporadic cu 
avorturile. N-am mai avut decât un singur alt caz aici, la Julian, 
dar din fericire pacienta a scăpat cu bine. La Cheryl însă situaţia 
era şi mai complicată din cauza hemoragiei imposibil de 
controlat. Chiar dacă am fi reuşit s-o reanimăm, mă tem că ar fi 
suferit un blocaj renal. 

Jennifer încuviinţă din cap, deşi nu înţelesese absolut nimic. 
Prea era incredibil totul. 

— li cunoaşteţi familia? întrebă doctorul Stephenson. 

— Nu, zise Jennifer. 

— Păcat, spuse medicul. Cheryl n-a fost dispusă să ne dea 
adresa sau numărul de telefon. Va fi foarte dificil să dăm de 
urma lor. 

Marlene şi Gale apărură în faţa lui Jennifer. Amândouă 
plângeau. Jennifer era uluită. Nu auzise până atunci de nişte 
infirmiere care să plângă. 

— Pe toți ne-a afectat chestia asta, spuse doctorul 
Stephenson. Asta-i necazul cu practica medicală. Te străduieşti, 
dai tot ce ai mai bun, dar uite că uneori nu e suficient. Dispariţia 
unei fete tinere, pline de viaţă precum Cheryl e o tragedie. Pe 
noi, cei de la Clinica Julian, genul ăsta de eşecuri ne afectează la 
modul cel mai direct. 

Cincisprezece minute mai târziu, Jennifer părăsea clinica pe 
aceeaşi uşă pe care, cu numai câteva ore înainte, intrase 
împreună cu Cheryl. Pur şi simplu nu se putea împăca cu gândul 
că prietena ei murise. Se întoarse ca să prunce o privire spre 
faţada reflectorizantă a Clinicii Julian. In pofida celor întâmplate, 
continua să aibă o impresie bună despre spitalul ăsta. Era un loc 
unde oamenilor li se acorda importanţa cuvenită. 


După masă, coborând din lift după Meguire, la etajul al 
nouăsprezecelea, Adam se opri o clipă în loc. Era impresionat şi 
totodată şocat de mobilierul extrem de scump. Totul era atât de 
luxos încât, prin comparaţie, etajul lui Meguire părea utilitar. 

Grăbind pasul, Adam îl ajunse din urmă pe Meguire tocmai 
când intra în cel mai impunător birou pe care îl văzuse vreodată. 


Un întreg perete era din sticlă şi, dincolo de el, peisajul rural al 
statului New Jersey îşi desfăşura măreţia hibernală. 

— Admiri panorama? întrebă o voce. Adam se întoarse. Sunt 
Bill Shelly, spuse bărbatul, ridicându-se de la birou şi venind în 
întâmpinarea lui. Mă bucur că ai reuşit să vii să ne vezi. 

— Plăcerea a fost de partea mea, spuse Adam, surprins de 
tinereţea domnului Shelly. 

Se aşteptase să vadă în acest post important de conducere un 
bărbat de cel puţin cincizeci de ani. Domnul Shelly nu părea să 
aibă mai mult de treizeci. Era cât Adam de înalt iar părul blond 
era pieptănat într-o parte, cu o cărare subţire ca briciul. Avea 
ochii de un albastru surprinzător de luminos. Era îmbrăcat într-o 
cămaşă albă cu mânecile suflecate, cravată de culoare roz şi 
pantaloni maro. 

Domnul Shelly arătă spre fereastră. 

— Ce vezi acolo, în depărtare, e Newark. De la distanţă, chiar 
şi Newark arată bine. 

In spatele lui, Meguire chicoti. 

Privind pe fereastră, Adam îşi dădu seama că putea vedea de 
asemenea şi partea de jos a Manhattanului. Cerul era acoperit de 
o mulţime de, nori şi fascicule de raze iluminau o parte din 
zgârie-norii New Yorkului, lăsându-i pe ceilalţi într-o umbră 
albăstrie. 

— Ce-ai zice de ceva răcoritor? spuse domnul Shelly, 
apropiindu-se de o măsuţă de cafea pe care se afla un serviciu 
de argint. Avem cafea, ceai şi, în general, cam tot ce-ţi doreşte 
inima. 

Cei trei bărbaţi luară loc. Meguire şi Adam cerură cafea. 

Bill Shelly îşi turnă o ceaşcă de ceai. 

— Meguire mi-a spus câte ceva despre dumneata, spuse 
vicepreşedintele, cântărindu-l din priviri pe Adam în timp ce 
vorbea. 

Adam îşi începu discursul, repetând în mare cam aceleaşi 
lucruri pe care i le spusese şi lui Meguire mai devreme. Cei doi 
oameni din conducerea firmei Arolen schimbară între ei priviri, 
încuviinţând din cap imperceptibil. Bill nu se îndoia că evaluarea 
lui Meguire fusese corectă. Conţinutul profilului de personalitate 
pe care Bill ordonase să-i fie schiţat în timpul mesei confirmase 
intuiţia lui că Adam era un candidat deosebit de nimerit pentru 
programul lor de pregătire managerială. Găsirea candidaţilor era 
o chestiune prioritară, ţinând cont de extinderea vertiginoasă a 
companiei. Singura reţinere a lui Bill era legată de temerea că 


băiatul s-ar fi putut reîntoarce la facultatea de medicină, dar şi 
pentru asta existau soluţii. 

Când Adam termină, Bill lăsă ceaşca jos şi spuse: 

— Considerăm că atitudinea dumitale privind profesarea 
medicinei concordă cu a noastră. Şi noi suntem conştienţi de 
lipsa de responsabilitate socială a doctorilor. Cred că ai nimerit 
unde trebuia. Arolen poate constitui pentru dumneata căminul 
ideal. Ai avea să ne pui ceva întrebări? 

— Dacă voi fi angajat, aş dori să rămân în zona New York, 
spuse Adam. 

Nu-i convenea să se îndepărteze prea mult de facultatea de 
medicină şi dorea ca Jennifer să nască la centrul medical. 

Bill se întoarse către Meguire: 

— Cred că am putea găsi o breşă, nu-i aşa, Clarence? 

— Desigur, se grăbi să aprobe Meguire. 

— Alte probleme? 

— Deocamdată, nu-mi vine nimic altceva în minte, spuse 
Adam. 

Crezând că întrevederea luase sfârşit, dădu să se ridice, dar 
Bill îl opri: 

— Mai stai un pic. Clarence, am să-l trimit la tine în birou 
imediat. 

După ce uşa se închise în urma lui Meguire, Bill se ridică în 
picioare. 

— Mai întâi, dă-mi voie să-ţi spun că suntem foarte interesaţi 
de dumneata. Experienţa acumulată în plan medical este de cea 
mai bună calitate. Apoi, aş vrea să-te asigur că te angajăm 
numai pe baza meritelor personale şi nu datorită influenţei pe 
care o ai sau nu asupra tatălui dumitale. 

— Mă bucur că spuneţi asta, spuse Adam, impresionat de 
francheţea domnului Shelly. 

Luând de pe birou profilul de personalitate alcătuit de 
Meguire, Shelly adăugă: 

— Ai fi uluit să afli că avem deja un raport complet în ceea ce 
te priveşte. 

Pe moment, Adam se simţi înfuriat că Arolen îndrăznise să-i 
violeze intimitatea, dar până să apuce să protesteze, Bill spuse: 

— Cele scrise în acest raport nu numai că mă încurajează să te 
angajez, dar mă îndeamnă totodată să-ţi ofer un loc în programul 
nostru de pregătire managerială. Ce zici? 

Consternat, Adam se strădui să-şi recapete cumpătul. 
Lucrurile se mişcau mai repede decât s-ar fi aşteptat. 


— Pregătirea asta managerială se desfăşoară tot aici? întrebă 
el. 

— Nu, răspunse domnul Shelly. Pregătirea în probleme 
comerciale se face aici, dar programul de management se 
desfăşoară la centrul nostru de cercetare principal din Porto Rico. 

Porto Rico! îşi zise Adam. Şi el care-şi făcea griji c-o să fie 
nevoit să plece din Manhattan. 

— E o ofertă foarte generoasă, domnule Shelly, spuse el în 
sfârşit. Dar cred că aş prefera să demarez ceva mai încet. Planul 
meu iniţial era să încep ca reprezentant comercial ca să mă pot 
familiariza cu lumea afacerilor. 

— Te înţeleg foarte bine, spuse domnul Shelly. Dar oferta 
rămâne în picioare. Ar trebui să te informez că Arolen plănuieşte 
să-şi reducă departamentul de vânzări începând cu anul viitor. Ai 
putea să reţii amănuntul ăsta. 

— Să înţeleg că mi s-a oferit un post la vânzări? întrebă Adam. 

— Da, într-adevăr, spuse Bill. Şi-aş dori să-ţi mai prezint pe 
cineva din cadrul organizaţiei noastre. 

Acţionă butonul intercomului şi îi spuse secretarei să întrebe 
dacă doctorul Nachman poate să vină jos să-l cunoască pe noul 
angajat despre care discutaseră mai devreme. 

— Doctorul Heinrich Nachman conduce centrul, nostru de 
cercetări din Porto Rico. A venit în oraş pentru întrunirea 
consiliului de conducere, care s-a ţinut de dimineaţă. Aş vrea să-l 
cunoşti. Este un neurochirurg renumit şi, ca persoană, e 
fascinant. O discuţie cu el s-ar putea să te facă să te gândeşti 
mai serios la oferta legată de Porto Rico. 

Adam încuviinţă din cap apoi întrebă: 

— Când aţi vrea să-mi încep lucrul? Eu sunt gata chiar acum. 

— Imi place atitudinea dumitale, spuse Shelly. Voi pune să fii 
înscris la următorul curs de reprezentanţi comerciali care cred că 
va începe peste o săptămână. Până atunci va trebui să petreci o 
zi cu unul dintre reprezentanţii noştri comerciali, dar sunt sigur 
că Meguire o să-ţi poată aranja treaba asta. Cât despre salariu, 
vei fi trecut pe statul de plată imediat. De asemenea, după ce ți- 
am citit dosarul, bănuiesc că ai dori să afli ce facilităţi oferim noi 
legat de perioada de maternitate. 

Adam simţi cum se înroşeşte la faţă. Apariţia doctorului 
Heinrich Nachman îl scuti să dea o replică. 

Neochirurgul era un om neobişnuit de înalt şi de slab. Avea un 
păr negru şi zburlit şi nişte ochi cărora păreau că le scapă puţine 
lucruri. Îl întâmpină pe Adam cu un zâmbet larg şi îl privi cu 


intensitate câteva clipe. Adam era cât pe ce să se foiască sub 
privirea aceea neclintită când doctorul vorbi: 

— Şi vom avea plăcerea să-l vedem pe tânărul acesta în Porto 
Rico? 

— Din păcate, deocamdată nu, spuse Shelly. Adam simte că ar 
vrea să înveţe ceva despre afaceri înainte să se angajeze în 
pregătirea managerială. 

— Inţeleg, spuse doctorul Nachman. Din cele spuse de Bill, ai 
fi o veritabilă achiziţie pentru compania noastră. Cercetările 
noastre progresează mai rapid decât am anticipat. Ar fi un prilej 
fantastic pentru dumneata. Nici nu-ţi dai seama. 

— In ce domenii se desfăşoară cercetarea? întrebă Adam. 

— Medicamente psihotrope şi  fetologie, spuse doctorul 
Nachman. 

Urmă o pauză. Adam se uită de la unul la celălalt. Amândoi se 
uitau fix la el. 

— E foarte interesant, spuse el timid. 

— In tot cazul, spuse doctorul Nachman, bun venit la Arolen 
Pharmaceuticals. 

Cercetătorul întinse mâna iar Adam i-o strânse şi i-o scutură. 


În autobuz, la întoarcerea în oraş, Adam avu anumite îndoieli. 
Îşi aduse aminte de afirmaţia doctorului Markowitz privind 
dezertarea în tabăra duşmanului. Ideea că o firmă putea să 
câştige atâţia bani vânzând medicamente unor oameni bolnavi 
părea să contravină tuturor idealurilor sale. Işi dădu seama că, în 
esenţă, medicii fac acelaşi lucru. Dar altceva îl deranja pe Adam 
în privinţa firmei Arolen, ceva pe care nu prea putea să-l 
definească. Poate că era legat de faptul că ei îi întocmiseră deja 
un „raport complet”. 

In orice caz, nu se angajase pe viaţă la ei şi pentru moment 
avea nevoie de bani. Dacă el şi Jennifer economiseau cum se 
cuvine, nimic n-ar fi trebuit să-l împiedice să revină la facultate 
într-un an şi jumătate. 

Pe când autobuzul intră în Tunelul Lincoln, Adam îşi scoase 
portofelul jerpelit şi, pe furiş, aruncă o privire înăuntru. lată-le, 
zece bancnote foşnitoare de o sută de dolari, cuibărite lângă cele 
cinci-şase hârtii mototolite de un dolar. Adam nu văzuse 
niciodată atâţia bani „gheaţă”. Bill insistase ca Adam să ia un 
avans, sugerând că s-ar putea să aibă nevoie de nişte haine noi. 
În noua lui muncă n-avea să mai poarte halate albe. 

Dar o mie de dolari! Lui Adam nu-i venea să creadă. 


Luptându-se cu două sacoşe de la Bloomingdale's, conţinând 
cămăşi şi un sacou pentru el şi o rochie nouă, ambalată festiv, 
pentru Jennifer, Adam luă metroul de Lexington Avenue până la 
Strada 14 şi merse pe jos până acasă. 

De cum deschise uşa, o auzi pe Jennifer vorbind la telefon cu 
maică-sa. Aruncă o privire în bucătărie şi nu văzu nici o pregătire 
pentru cină. De fapt, nu văzu nici măcar vreo urmă de ceva de 
mâncare. Făgăduindu-şi că nu se va lăsa supărat în seara asta, 
se duse în dormitor, unde Jennifer tocmai îşi lua la revedere. 
Închise telefonul şi se întoarse cu faţa spre el. 

Arăta îngrozitor. Avea ochii roşii şi obrajii brăzdaţi de lacrimi. 
Părul îi era jumătate prins, jumătate desprins din coc, şuviţele 
libere atârnându-i peste umăr. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse Adam. Părinţii tăi se mută în 
Bangladesh. 

Ochii ei se umplură de lacrimi şi Adam îşi dori să-şi fi ţinut 
ferecată gura aia mare. Se aşeză lângă ea şi o cuprinse pe după 
umeri. 

— Am încercat să te sun mai devreme, zise el. Telefonul a fost 
ocupat. 

Jennifer îşi lăsă mâinile să-i cadă în poală. 

— De ce m-ai sunat? 

— Ca să te anunţ că am să întârzii puţin. Am o mică surpriză 
pentru tine. Te interesează? 

Jennifer încuviinţă din cap. Adam se duse să aducă pachetul. 
Ea îl deschise fără grabă. In sfârşit, după ce desfăcu cu grijă 
hârtia, deschise cutia. 

Aşteptându-se să o vadă încântată, Adam se îmbufnă când 
văzu că Jennifer stătea şi se uita la minunata rochie Belle France, 
lacrimile continuând să-i curgă pe obraji. 

— Nu-ţi place? o întrebă el. 

Jennifer se şterse la ochi şi scoase rochia din cutie, se ridică în 
picioare şi o ţinu sub bărbie ca să se vadă în oglindă. 

— E nemaipomenită, spuse ea. Dar de unde ai avut atâţia 
bani? 

Adam săltă din umeri. 

— Dacă nu-ţi place, sunt sigur că ai putea s-o schimbi. 

Jennifer se apropie de Adam şi, ţinând rochia strâns la piept, îl 
sărută pe gură. 

— Imi place foarte mult. E una dintre cele mai frumoase rochii 
pe care le-am avut vreodată. 


— Atunci, de ce plângi? 

— Pentru că am avut o zi îngrozitoare. Ai cunoscut-o pe 
Cheryl, secretara lui Jason? 

— Nu cred, spuse Adam. 

— N-are a face. Dar n-avea decât nouăsprezece sau douăzeci 
de ani. Astăzi am mers cu ea într-un loc care se cheamă Clinica 
Julian... 

— Ştiu de ea, o întrerupse Adam. O organizaţie nouă, uriaşă, 
ce ţine de OMS“. Ceva în genul Clinicii Mayo. Unii dintre studenţi 
care au făcut practică acolo ziceau că e un pic cam ciudată. 

— Nu clinica propriu-zisă a fost ciudată, ci ceea ce s-a 
întâmplat. Cheryl s-a dus acolo ca să facă un avort. 

Adam se crispă. 

— Nemaipomenit! spuse el cu sarcasm. Te-ai dus cu cineva 
care vroia să facă un avort! Jennifer, ai înnebunit? 

— N-avea pe nimeni, îi explică Jennifer. Nu puteam s-o las să 
se ducă singură. 

— Bineînţeles că nu, spuse Adam. Dar, scuză-mi întrebarea, 
unde erau rudele sau prietenul ei? De ce trebuia să te duci 
tocmai tu, Jennifer? 

— Nu ştiu, recunoscu Jennifer. Dar m-am dus. Şi până la urmă 
a murit! 

— A murit! repetă Adam îngrozit. Şi de ce a murit? Era 
bolnavă? 

Jennifer clătină din cap. 

— Aparent, era destul de sănătoasă. Tocmai se pregăteau să-i 
facă avortul când Cheryl şi-a dat seama că doctorul ei nu era de 
faţă şi a refuzat continuarea procedurii. Ea îl aştepta pe un 
anume doctor Foley, dar individul a murit. S-a sinucis. Aşa încât 
un alt doctor urma să-i facă avortul. 

— Sunt unele clinici la care pacientul nu poate să-şi aleagă 
doctorul care să-l trateze sau să-l opereze, spuse Adam. 

— S-ar putea să fie adevărat, zise Jennifer. Dar mie mi se pare 
că pacientul ar trebui informat dinainte dacă doctorul pe care-l 
aşteaptă va fi sau nu acolo. 

— N-am cum să te contrazic în privinţa asta, admise Adam. 
Dar dacă a refuzat avortul, cum de-a murit? 

— Au zis că a avut o coagulare intravasculară diseminată. A 
murit sub ochii mei. Acum era bine, sănătoasă şi în clipa 
următoare o văd cum cade la podea, plină de sânge. A fost 


1 Organizaţia Mondială a Sănătăţii (n.tr.). 


înfiorător. 

Cu ochii plini de lacrimi, Jennifer îşi muşcă buza de jos. Adam o 
cuprinse cu braţele şi o bătu uşurel pe spate. 

Preţ de câteva clipe, nici unul dintre ei nu scoase vreun 
cuvânt. Adam o lăsă pe Jennifer să se potolească, în timp ce 
medita asupra poveştii. Cum putuse Cheryl să moară de CID, 
dacă avortul fusese anulat? Presupuse că fusese un avort 
provocat cu soluţie salină şi că deja soluţia îi fusese administrată. 
Ar fi vrut să-i ceară şi alte amănunte dar se gândi că era mai 
bine ca Jennifer să nu stăruie asupra acestui subiect. 

Numai că Jennifer nu se arătă dispusă să renunţe la el. 

— Ce e aia coagulare intravasculară diseminată? întrebă ea. E 
ceva obişnuit? 

— Nu, nu, o asigură Adam. E foarte rară. Nu ştiu prea multe 
despre ea. Şi nu cred că ştie cineva. Ceva anume declanşează 
procesul de coagulare în interiorul vaselor sanguine. Cred că-i 
ceva asociat cu nişte traume extinse sau cu arsuri puternice şi 
sporadic cu avorturile. Dar în orice caz, e ceva rar. 

— Nu li se întâmplă femeilor care sunt însărcinate pur şi 
simplu? întrebă Jennifer. 

— In nici un caz! spuse Adam. Uite ce e, nu vreau să capeţi 
sindromul studenţilor medicinişti şi să-ţi închipui că ai să te 
îmbolnăveşti de orice boală mai fistichie de care auzi. În clipa 
asta am să te rog să faci un duş, să probezi rochia asta nouă şi 
pe urmă să mâncăm. 

— N-am cumpărat nimic de mâncare, spuse Jennifer. 

— Am observat, spuse Adam. Nu-i nimic. Am portofelul plin de 
bani şi ard de nerăbdare să-ţi spun cum i-am căpătat. Fă-ţi un 
duş şi ieşim să sărbătorim la un restaurant elegant, OK? 

Jennifer luă o batistă şi-şi suflă nasul. 

— OK, bâigui ea. Sper să nu reuşesc să te indispun. Tare sunt 
supărată. 

In timp ce Jennifer se afla în baie, Adam se duse în camera de 
zi şi se informă despre CID. După cum se aşteptase, boala nu era 
legată de sarcină. Când să pună tratatul medical la locul lui pe 
raft, observă catalogul companiilor farmaceutice. Curiozitatea 
fiindu-i stârnită de-acum, scoase volumul din cutia de carton şi 
dădu la secţiunea dedicată companiei Arolen Pharmaceuticals. 
Exceptând lista extinsă de antibiotice neprotejate de vreun 
patent, Arolen nu aveau prea multe produse în categoria 
medicamentelor fabricate în regim de exclusivitate. Câteva 
tranchilizante pe care Adam nu le recunoscu şi nişte preparate 


contra greţurilor, inclusiv unul pentru femeile însărcinate, 
denumit pregdolen. 

Adam se întrebă cum de reuşise Arolen să se descurce atât de 
bine cu o listă atât de restrânsă de produse noi. Ca să poată 
achita sediul acela impresionant, trebuiau să vândă cantităţi 
imense de medicamente. Aşeză cartea la loc, hotărând că nu era 
treaba lui de unde făcea rost de bani compania Arolen. Cel puţin 
nu atâta timp cât continuau să-i plătească salariul generos. 


CAPITOLUL 7 


Două zile mai târziu, Adam aştepta pe trotuarul din faţa 
locuinţei sale sosirea reprezentantului firmei Arolen. Meguire 
sunase în seara precedentă ca să-l anunţe că un anume Percy 
Harmon urma să vină la opt şi jumătate ca să-l ia pe Adam într- 
un tur de recunoaştere pe la „punctele de desfacere”. 

Adam ieşise afară de aproape douăzeci de minute, dar în 
ciuda burniţei reci se bucura că avusese motiv să nu rămână în 
casă. Deşi se împăcaseră după ultima ceartă, Jennifer mai era şi 
acum supărată pentru că-şi întrerupsese studiile şi se angajase la 
firma asta. Ştia că, într-o anumită măsură, motivul pentru care 
reacţia ei îl deranja atât de mult era dat de propriile sentimente 
contradictorii legate de angajarea cu pricina. Totuşi, slujba nu 
avea să dureze o veşnicie şi, în definitiv, le rezolva problemele 
financiare. N-ar fi exclus ca până şi socrii lui să-i spună lui 
Jennifer, când se va duce să-i viziteze după-amiază, că soluţia 
aleasă de el era cea cuvenită, deşi se cam îndoia. 

Un Chevy albastru încetini şi opri în faţa lui. Şoferul cobori 
fereastra şi îl întrebă: 

— Aţi putea să-mi spuneţi unde e numărul 514? 

— Percy Harmon? replică Adam. 

— In carne şi oase, răspunse şoferul şi se întinse ca să 
deschidă uşa din dreapta. 

Strângându-şi haina ca să se apere de ploaie, Adam cobori în 
fugă treptele şi intră în maşină. 

Percy îşi ceru scuze pentru întârziere, explicându-i că traficul 
pe Aleea FDR fusese de-a dreptul criminal, din pricina unui 
accident rutier petrecut la intersecţia cu Strada 49. 

Adam îl plăcu pe Percy din prima clipă, apreciindu-i atitudinea 
prietenoasă. Un pic mai în vârstă decât Adam, era îmbrăcat într- 
un costum bleumarin, cu cravată roşie în picăţele şi batistă 
asortată. Arăta ca un om de afaceri prosper. 

Cotiră spre nord pe Park Avenue şi se îndepărtară spre 
periferia oraşului. 

— Când am vorbit la telefon, Clarence Meguire a fost de-a 
dreptul entuziast în privinţa ta, zise Percy. Care-i secretul? 

— Nu ştiu sigur, spuse Adam, dar presupun că un motiv ar fi 
faptul că am fost student în anul trei la medicină, la centrul 


medical. 

— Mamă-mamă, păi bineînţeles că asta e! zise Percy. Nu-i de 
mirare că le-ai picat cu tronc. Cu trecutul tău, o să ne-o iei cu 
mult înainte nouă ăstora, care n-avem nimic de-a face cu 
medicina. 

Adam nu era nici pe departe convins de lucrul ăsta. Într- 
adevăr, învățase o mulţime de lucruri despre oase şi enzime, sau 
despre funcţionarea limfocitelor T. Dar cât de utile puteau fi 
astfel de informaţii firmei Arolen? In plus, toate acele detalii 
aveau prostul obicei de a-i ieşi din minte lui Adam după un 
anumit test. Cercetă din priviri interiorul maşinii lui Percy. Pe 
bancheta din spate văzu nişte cutii cu broşuri publicitare. Lângă 
cutii, blocnotesuri cu foi detaşabile, listinguri de computer şi un 
teanc de formulare pentru comenzi. Prospectele tipărite erau 
aranjate pe categorii în nişte nişe din tabloul de bord. Maşina 
avea aspectul unui birou pregătit pentru o activitate intensă. 
Adam se îndoia că pregătirea medicală avea să-i fie de vreun 
folos în noua slujbă. Aruncă o privire spre Percy, concentrat 
asupra traficului rutier newyorkez. Avea un aer relaxat şi 
încrezător şi Adam se simţi invidios. 

— Cum ai ajuns la Arolen? îl întrebă el. 

— Am fost recrutat direct din facultatea de studii economice, 
răspunse Percy. Urmăream câteva cursuri de economie medicală 
cum, cei de la Arolen au aflat şi m-au contactat în vederea unui 
interviu. M-am informat în privinţa companiei şi am rămas 
impresionat. A fost distractiv să fac pe reprezentantul comercial, 
dar aştept cu nerăbdare pasul următor. Şi, mulţumită ţie, am 
ocazia să plec în Porto Rico, la cursurile de pregătire 
managerială. 

— Cum adică, „mulţumită mie”? 

— Clarence mi-a spus că tu ar urma să m-ă înlocuieşti. De un 
an de zile tot încerc să ajung în Porto Rico. 

— Şi mie mi-au oferit acelaşi lucru, zise Adam. 

— Să te duci direct în Porto Rico? exclamă Percy. Mamă 
Doamne, păi, tăticu', nici să nu mai stai pe gânduri. Nu ştiu dacă 
ai habar, dar Arolen este proprietatea unui grup financiar cu un 
ritm de creştere impresionant. Cu vreo zece ani în urmă, nişte 
băieţi deştepţi au înfiinţat o firmă numită MTIC, ca să investească 
în industria medicală. Arolen a fost una dintre primele lor 
achiziţii. Când au preluat controlul companiei, nu era decât o 
întreprindere farmaceutică lipsită de importanță. Acum 


concurează cu giganţi precum Lilly şi Merck. Dacă vii acum, încă 
mai prinzi faza de început a afacerii. Cu cine ai mai vorbit la 
Arolen, în afară de Clarence Meguire? 

— Cu Bill Shelly şi doctorul Nachman. 

Percy fluieră admirativ şi-şi luă ochii de la trafic atât cât să-l 
poată cântări din priviri pe Adam. 

— Ai ajuns să-i cunoşti pe doi dintre fondatorii firmei MTIC. 
Despre amândoi se zvoneşte că ar fi în consiliul de directori de la 
MTIC, având în plus poziţii importante în conducerea companiei 
Arolen. Şi cum de l-ai întâlnit pe Nachman? E şeful cercetării în 
Porto Rico. 

— Era acolo pentru nu ştiu ce întrunire, îi explică Adam 
succint. 

Reacţia lui Percy îl făcuse să se întrebe din nou dacă Arolen 
era interesată de el sau, în pofida asigurărilor primite, de tatăl 
lui. 

— Un alt amănunt legat de Porto Rico, spuse Percy, e că 
centrul ştiinţific de acolo e la fel de luxos ca o staţiune turistică. 
N-am fost acolo decât o singură dată, dar parcă ar fi de pe altă 
lume. Abia aştept să ajung la cursurile alea. O să mi se pară ca 
un concediu plătit. 

Cu ochii la ploaia ce bătea în parbriz, Adam se întreba ce fel 
de dotări în materie de maternitate aveau în Porto Rico. Ideea 
unei cure de soare, conjugată cu şansa de a o îndepărta pe 
Jennifer de părinţii ei, era deosebit de tentantă. Oftă. Era frumos 
să visezi cu ochii deschişi, dar adevărul era că el ţinea să rămână 
cât mai aproape de centrul medical. Nici nu se punea problema 
unei plecări în Porto Rico. 

— Uite c-am ajuns, spuse Percy, dirijând maşina lângă bordura 
trotuarului din faţa unei vile tipice pentru zona aceasta a oraşului 
New York, situată între centru şi periferie. 

Opri maşina într-o zonă în care parcarea era interzisă şi 
scoase din torpedou un mic carton pe care scria: „Medic în 
vizită”. 

— Asta reprezintă o uşoară denaturare a sensului uzual al 
frazei, dar e adevărată totuşi, îi spuse el zâmbind lui Adam. 
Acum hai să punem la punct planul de bătaie. Scopul acestei 
demonstraţii e să-ţi faci o idee cam ce înseamnă să faci o vizită 
comercială la un medic tipic. Pe individul ăsta îl cheamă doctorul 
Jerry Smith. Se întâmplă să fie un foarte prosper obstetrician din 
Park Avenue. Totodată, e un căcănar. Se crede mare sculă de 
intelectual, aşa că va fi extrem de uşor să-l îmbrobodim. In 


acelaşi timp, se dă în vânt după mostrele gratuite, un viciu pe 
care noi îl încurajăm cu mare plăcere. Mai ai vreo nelămurire 
înainte să purcedem la atac? 

Adam spuse că nu, dar comentariul doctorului Markowitz legat 
de dezertarea în tabăra inamicului îi reveni în minte în timp ce 
cobora din maşină. Percy deschise portbagajul şi-i dădu lui Adam 
o umbrelă mare ca s-o ţină deasupra în timp ce el scotea la 
iveală o mulţime de mostre de medicamente. 

— Cel mai mult îi plac tranchilizantele, zise Percy. Ce-o fi 
făcând cu ele, habar n-am. 

Percy umplu o cutie de carton cu diferite medicamente, apoi 
închise portbagajul. 

Cabinetul doctorului Smith era înţesat de paciente. Aerul, era 
închis şi mirosea a vată umedă. 

Adam grăbi pasul în urma lui Percy, care se duse direct la 
secretară. Stingherit, Adam se uită în jurul lui şi văzu mai multe 
perechi de ochi care îi priveau pe deasupra revistelor. 

— Bună, Carol, îşi începu Percy repertoriul. Ce frumos te-ai 
îmbrăcat astăzi! Şi coafura! Ceva s-a schimbat. Nu-mi spune, 
lasă-mă să ghicesc. Ţi-ai făcut părul permanent. Mamă, arată 
nemaipomenit! Şi ce-ţi mai face puştiul? Bine? Mă bucur. Uite, ţi-l 
prezint pe Adam Schonberg. El urmează să-i preia pe clienţii mei. 
Te superi dacă se uită şi el la poza aia trăsnet a băieţelului tău? 
Aia pe blana de urs. 

Adam se pomeni ţinând în mână un cub de plexiglas având 
câte o poză pe fiecare latură. Percy îi aduse în faţa ochilor o 
fotografie ce înfăţişa un copil dolofan, întins pe un prosop de 
baie. 

— Şi ia spune-mi, cum se mai simte tatăl tău? întrebă Percy, 
luând cubul cu poze din mâinile lui Adam şi reaşezându-l pe 
birou. A ieşit din spital? 

Două minute mai târziu, Percy şi Adam se aflau în sala de 
consultaţii a doctorului Smith, aşteptând apariţia acestuia. 

— Ai dat o reprezentaţie uluitoare, şopti Adam. 

— Floare la ureche, zise Percy dând nepăsător din mână. Dar 
ţine minte. Secretara sau infirmiera sunt persoanele pe care 
trebuie să le impresionezi în cabinetul unui medic. Ele 
controlează accesul în sanctuarul doctorului şi dacă nu le tratezi 
cum se cuvine, poţi să mori de bătrâneţe aşteptând să intri. 

— Dar te-ai purtat ca şi cum ai fi fost un prieten apropiat al 
femeii ăleia, zise Adam. De unde ai ştiut atâtea lucruri despre 
viaţa ei personală? 


— Genul ăsta de informaţii ţi le oferă Arolen, spuse Percy cu 
simplitate. Compania are dosarele complete ale tuturor 
angajaţilor medicilor precum şi ale doctorilor înşişi. Totul e pe 
computer. Pui întrebări şi primeşti răspunsuri. Nu-i nici un mister 
în privinţa asta. Doar atenţie la detalii. 

Adam privi în jurul său la biroul lui Smith. Mobilierul elegant 
era compus din comode şi scrinuri de lemn lăcuit şi rafturi de 
cărţi ce se înălţau de la podea până în tavan. Amplasat într-o 
poziţie avantajoasă se afla un birou uriaş din mahon, plin cu 
teancuri impresionante de reviste. Adam se uită la data 
numărului de deasupra al revistei American Journal of Obstetrics 
and Gynecology. Era vechi de mai bine de un an. Banderola de 
hârtie din jurul revistei rămăsese nedesfăcută, semn că nimeni 
nu deschisese exemplarul respectiv. 

Uşa se deschise. Doctorul Smith se opri în prag şi strigă către 
cineva aflat în hol: 

— Duceţi pacientele următoare în camerele şase şi şapte. 

O voce îi răspunse, dar era prea îndepărtată ca să se poată 
auzi ce spunea. 

— Ştiu că sunt în întârziere, strigă doctorul Smith. Ce, crezi că- 
mi Spui vreo noutate? Spune-le că am o şedinţă importantă. 

Intră în cabinet şi trânti uşa cu piciorul. 

— Infirmierele astea te bagă-n draci! 

Era un bărbat solid, cu un pântec impresionant. Fălcile 
dolofane îl făceau să semene cu un buldog bătrân. 

— Doctore Smith, ce mai faceţi? spuse Percy pe un ton radios. 

Smith îi îngădui reprezentantului comercial să-i scuture mâna, 
apoi se duse rapid la birou, de unde scoase la iveală un pachet 
de Camei cu filtru. Aprinse o ţigară şi dădu fumul afară pe nări. 

— AŞ vrea să vi-l prezint pe Adam Schonberg, continuă Percy, 
arătând spre Adam. A început pregătirea pentru Arolen şi l-am 
luat cu mine să-i fac cunoştinţă cu câţiva dintre dinţii noştri cei 
mai prestigioşi. 

Doctorul zâmbi şi spuse: 

— Ei, băieţi, ia să vedem ce mi-aţi adus în dimineaţa asta. 

— Tot felul de mostre, spuse Percy, aşezând cutia de carton 
pe birou şi deschizând-o. Doctorul Smith se aplecă nerăbdător în 
faţă. 

— Ştiu cât de mult vă place Marlium, tranchilizantul cel mai 
bine vândut al firmei Arolen. Veţi observa că ambalajul a fost 
îmbunătăţit. Pacienţii se înnebunesc după sticluţele astea noi, 
galbene. Am pentru dumneavoastră şi un material tipărit. 


Studiile de curând definitivate la Clinica Julian de aici, din New 
York, au indicat că dintre toate tranchilizantele de pe piaţă, 
Marlium are cele mai puţine efecte secundare. Dar nu trebuie să 
vă spun asta tocmai dumneavoastră, care ne-aţi spus acelaşi 
lucru de nici nu mai ţin minte când. 

— La naiba, aşa e, făcu doctorul Smith. 

Percy aşeză şi celelalte mostre în şiruri ordonate pe biroul lui 
Smith, menţinând tot timpul un comentariu fluent privind 
calitatea dovedită a diferitelor produse. Nu scăpa nici un prilej să 
felicite perspicacitatea de care dăduse dovadă doctorul Smith 
când prescrisese pacienţilor săi medicamentele Arolen. 

— Şi ultimul, dar nu cel mai neînsemnat lucru, spuse Percy, v- 
am adus cincizeci de mostre de pregdolen pentru reclamă. Ştiu 
că nu e nevoie să vă conving de virtuțile acestui medicament 
pentru greţurile matinale. Aţi fost printre primii care i-au 
recunoscut valoarea. In orice caz, am totuşi o copie după un 
articol recent pe care am să vă rog să vă aruncaţi ochii când o să 
aveţi timp. Se face o comparaţie între pregdolen şi alte 
medicamente similare de pe piaţă şi se demonstrează că 
pregdolenul este eliminat mai repede de ficat decât toate 
produsele concurenţei. 

Percy aşeză o broşură lucioasă peste medicamentele de pe 
biroul lui Smith. 

— Apropo, ce mai face băiatul dumneavoastră, David? Am 
înţeles că e student în anul întâi la Universitatea Boston? Adam, 
ar trebui să-l cunoşti pe băiatul ăsta. Seamănă cu Tom Selleck, 
numai că arată mai bine. 

— E foarte bine, mulţumesc de întrebare, spuse radios 
doctorul Smith. Trase un fum lung din ţigară, după care o stinse 
în scrumiera în formă de teacă de fasole. Cred că ştii că puştiul s- 
a înscris la cursurile preparatorii pentru medicină. 

— Ştiu, cum să nu, zise Percy. N-o să-i fie deloc greu să intre 
la facultatea de medicină. 

Un sfert de oră mai târziu, Adam urca din nou în automobilul 
Chevrolet Celebrity. Percy aruncă umbrela pe bancheta din spate 
şi se aşeză la volan. Sub ştergătorul de parbriz era prins un 
tichet de parcare. 

— Ei, da, spuse Percy. Se pare că micul meu truc nu 
funcţionează întotdeauna. Porni ştergătoarele şi tichetul dispăru. 
Hocus-pocus! exclamă el, ridicându-şi mâinile de parcă tocmai 
făcuse o scamatorie. Maşina e înregistrată pe numele firmei şi 
departamentul juridic se ocupă de problemele de acest gen. Aşa, 


acum să vedem cine urmează la rând. 

Işi luă mapa şi întoarse la pagina următoare de listing. 

Dimineaţa trecu rapid. Adam îl urmări pe Percy vrăjindu-le pe 
secretare şi plasând produsele Arolen medicilor cu clientelă 
numeroasă. Adam era uluit de eficienţa cu care Percy trata cu 
doctorii. După ce discutase cu el toată dimineaţa, îşi dăduse 
seama de nivelul scăzut de informaţie ştiinţifică la care acesta 
făcea apel. Totuşi, amănuntul părea lipsit de importanţă. Percy 
ştia exact atât cât să dea impresia că poseda cunoştinţe vaste în 
domeniu şi, înarmat cu o mulţime de informaţii de actualitate 
despre medicamente, era în stare să-l ducă cu preşul pe medicul 
cu pricina. Adam începu să întrevadă consideraţia scăzută pe 
care Arolen o acorda inteligenţei tipului obişnuit de doctor. 

Pe la unsprezece şi jumătate, după ce plecară din cabinetul 
unui internist din Sutton Place South, Percy se urcă în maşină şi- 
şi rezemă capul de volan. 

— Cred că am o criză de hipoglicemie. Trebuie să mănânc 
ceva. E prea devreme pentru tine? 

— Pentru mine nu-i niciodată prea devreme, spuse Adam. 

— Grozav! zise Percy. Dacă tot plăteşte firma, hai s-o facem 
aşa cum trebuie. 

In trecut, Adam spusese în glumă despre restaurantul Four 
Seasons că era un simbol al bogăției, deşi nu fusese niciodată 
acolo. Când Percy propusese să meargă acolo, Adam crezuse că 
glumeşte. Dar când îl conduse în sala de mese a localului, Adam 
fu cât pe ce să leşine. 

Aşezându-şi pe genunchi şervetul de olandă, Adam încercă să- 
şi amintească cum era într-o cantină de spital aglomerată. Părea 
ceva aflat la un milion de kilometri distanţă. Un chelner îl întrebă 
pe Adam dacă dorea ceva de băut. Neştiind ce să spună se uită 
la Percy, care comandă calm un martini. Ce mama mă-sii, gândi 
Adam, adăugând repede cu glas tare că dorea şi el acelaşi lucru.. 

— Deci, ce impresie ţi-ai făcut despre trebuşoara asta, acum 
c-ai încercat marea cu degetul? î 

— E interesant, spuse Adam evaziv. In fiecare zi iei masa aici? 

— Ca să-ţi spun adevărul, nu. Dar aşa mi-a sugerat Meguire, 
ca să te impresionez. 

Adam râse. li plăcea sinceritatea lui Percy. 

— Las’ că m-ai impresionat destul cu abilitatea ta. Eşti tare 
priceput. 

Percy clătină din cap. 

— Nu-i nici o scofală. E ca şi cum ai prinde păstrăvi la o 


crescătorie. Dintr-un motiv de neînțeles, medicii ştiu foarte 
puţine lucruri despre medicamente. Poate poţi să-mi explici tu de 
ce. 

Adam reflectă pentru o clipă. Urmase cursuri de farmacologie, 
la fel ca toată lumea. Dar adevărul era că ştia foarte puţine 
despre utilizarea efectivă a medicamentelor. Nu fusese învăţat 
decât despre acţiunea lor la nivel celular. Până să apuce să-i 
răspundă la întrebare lui Percy, sosiră băuturile comandate. 

— Să bem pentru cariera ta la Arolen, spuse Percy ridicând 
paharul. 

— Ce poţi să-mi spui despre pregdolenul ăla pe care l-ai tot 
plasat? întrebă Adam, amintindu-şi subit de neplăcerile de care 
se plânsese Jennifer de curând. Nevastă-mea are probleme cu 
greţurile de dimineaţă. Poate că ar trebui să iau câteva din 
mostrele alea de reclamă. 

— In locul tău, n-aş face-o, spuse Percy dintr-o dată serios. 
Ştiu că Arolen le vinde cu tona şi foarte mulţi oameni îşi închipuie 
că, de la inventarea roții, e chestia cea mai bună apărută pe 
piaţă, dar eu nu cred că medicamentul îşi face efectul şi nu-i 
exclus să fie şi toxic. 

— Ce vorbeşti? întrebă Adam nedumerit. 

— S-a scris despre asta în câteva dintre cele mai importante 
reviste medicale, spuse Percy, sorbind din pahar. Fireşte, când 
vorbesc cu doctorii, nu fac referire la acele articole. Este evident 
că ei nu le-au citit, pentru că continuă să le prescrie într-o 
veselie. Chestia asta demolează mitul cu medicii care se 
informează despre medicamentele din revistele medicale. Pentru 
cei mai mulţi dintre medicii practicanți, toate astea sunt gogoşi. 
Bruma de informaţii privind medicamente o obţin de la indivizi ca 
mine, iar eu nu le spun decât ceea ce vreau să le spun. 

Percy săltă din umeri când observă expresia şocată a lui 
Adam. 

— Tu ar trebui să ştii mai bine decât oricine că medicii 
prescriu din intuiţie şi din obişnuinţă. Misiunea noastră e să 
încercăm să facem ca Arolen să facă parte din acea obişnuinţă. 

Adam îşi răsuci încet paharul, urmărind cu privirea mişcarea 
de rotaţie a măslinei. Incepea să-şi dea seama că în noua sa 
slujbă va trebui să se obişnuiască să închidă ochii. 

Sesizând îndoielile lui Adam, Percy se grăbi să adauge. 

— Ca să-ţi spun adevărul gol-goluţ, o să mă simt tare uşurat 
când o să scap de ramura comercială a afacerii. 

— De ce? întrebă Adam. 


Percy oftă. 

— Nu ştiu cât de multe e bine să-ţi spun. N-aş vrea să-ţi 
umbresc entuziasmul. Dar s-au întâmplat câteva chestii ciudate 
în aria mea de acţiune. De exemplu, câţiva dintre doctorii pe 
care îi vizitam în mod regulat, au fost scoşi de pe lista mea de 
clienţi. La început am crezut că ori s-au mutat din oraş, ori au 
murit. Pe urmă însă am aflat că cei mai mulţi au participat la 
conferinţele-croazieră organizate de Arolen şi, când s-au întors, 
au renunţat la practicile lor particulare şi s-au angajat la Clinica 
Julian. 

„Clinica Julian” stârni o reacţie stranie în plexul lui Adam când 
îşi aminti denumirea clinicii din povestea relatată de Jennifer. 

— Pe unii din doctorii ăştia i-am cunoscut destul de bine, urmă 
Percy, aşa că m-am dus să-i vizitez în continuare, cu toate că 
Clinica Julian nu intră în teritoriul meu. Ceea ce m-a frapat a fost 
că, într-un fel sau altul, toţi s-au schimbat. Un exemplu 
concludent a fost doctorul Lawrence Foley, pe care-l cunoşteam 
încă de pe vremea când abia începusem să lucrez pentru Arolen. 
Nu prea folosea medicamentele Arolen, dar mă duceam să-l 
vizitez pentru că-mi plăcea de el. Ajunsesem chiar să jucăm tenis 
de două ori pe lună. 

— E vorba chiar de Lawrence Foley, care s-a sinucis de 
curând? întrebă Adam. 

— Chiar el, zise Percy. lar sinuciderea lui se înscrie în genul de 
schimbări despre care-ţi vorbeam. Realmente aveam senzaţia 
că-l cunosc pe omul ăsta. Era asociat la una dintre cele mai 
solicitate clinici particulare de obstetrică-ginecologie din oraş. La 
un moment dat a plecat într-o croazieră Arolen, s-a întors şi a 
renunţat la toate ca să lucreze pentru Clinica Julian. Când m-am 
dus să-l văd, era un alt om. Era atât de preocupat de munca sa 
încât nu-şi mai găsea timp nici pentru o partidă de tenis. Omul 
ăsta nu a fost deprimat nici o zi din viaţa lui şi îşi iubea meseria 
şi soţia. Şi nu era deloc tipul sinucigaşului. Când am auzit ce s-a 
întâmplat, nu mi-a venit să cred. După ce şi-a împuşcat nevasta 
şi-a vârât ţeava puştii în gură şi... 

— Imi închipui ce s-a întâmplat, îl întrerupse Adam grăbit. 
Care-i povestea cu conferinţele-croazieră Arolen? 

— Sunt nişte seminarii pe teme medicale, foarte populare, 
susţinute pe un vas de agrement în Caraibe. Lectorii sunt, în 
domeniile lor, cei mai celebri profesori şi cercetători. Intrunirile 
astea se bucură de cel mai bun renume printre convențiile 
medicale din ţară, spuse Percy. Dar mai multe nu ştiu. Din 


curiozitate l-am întrebat despre ele pe Clarence Meguire, dar mi- 
a spus că nu ştie altceva decât că sunt organizate de către MTIC. 

— Dacă tot zici că eşti curios, spuse Adam, de ce nu-l întrebi 
pe Bill Shelly? După tot ce mi-ai spus despre felul cum Arolen 
colectează informaţii despre doctori, mi se pare că ar fi fascinaţi 
de observaţiile tale. In plus, pot să-ţi spun că Bill Shelly e un tip 
surprinzător de tânăr şi de chipeş. 

— Fără mişto? zise Percy. Păi, poate că ai dreptate. Cred că 
am să mă duc acolo în după-amiaza asta. Demult vroiam să-l 
cunosc pe Bill Shelly şi poate că acum o să am prilejul. 


Când Adam îl rugă pe Percy să-l lase lângă centrul medical, se 
făcuse după-amiaza târziu. Adam avea sentimentul că, după ce 
va lucra pentru Arolen, nu va mai fi acelaşi doctor de dinainte. 
Vizitaseră cabinete medicale şi, după spusele lui Percy, 
distribuiseră peste cinci sute de sticluţe cu mostre de 
medicamente. Cei mai mulţi dintre doctori se comportaseră 
asemenea lui Smith: nerăbdători să pună mâna pe mostre, prea 
grăbiţi să accepte vorbăria agresivă a lui Percy. 

Adam intră în spital pe uşa facultăţii de medicină şi se duse la 
bibliotecă, la sala periodicelor. Vroia să vadă ce scria despre 
pregdolen în revistele mai recente. Comentariile lui Percy îl 
făcuseră curios şi nu-i plăcea ideea de a vinde un medicament 
care avea într-adevăr nişte efecte secundare grave. 

Găsi ce căuta într-un număr vechi de zece luni al revistei New 
England Journal of Medicine. Unui ginecolog practician ar fi fost 
foarte greu să-i scape articolul cu pricina. 

Exact aşa cum afirmase Percy, pregdolenul se dovedise 
ineficace la testarea în paralel cu un placebo”. De fapt, cu 
excepţia a trei cazuri, substanţa placebo acţionase mai eficient 
în ameliorarea greţurilor matinale. Mai important, studiile 
demonstrau că adesea pregdolenul fusese teratogen, provocând 
anomalii grave în dezvoltarea fetuşilor. 

Trecând la Journal of Applied Pharmacology, Adam constată 
că, în pofida publicităţii potrivnice, vânzările de pregdolen 
cunoscuseră o creştere constantă de-a lungul anilor, cu un avânt 
impresionant în ultimul an. Adam închise revista întrebându-se 
dacă era mai uluit de abilitatea comercială a firmei Arolen sau de 


5 Substanţă fără nici un efect farmacologic dar administrată ca 
element de control în testarea experimentală sau clinica a unor 
preparate biologice active (n.tr.). 


ignoranţa obstetricienilor. 
Aşezând revista la loc în raft, Adam conchise că soluţia era 
neclară. 


Percy Harmon se simţea în al nouălea cer pe când pleca cu 
maşina din parcarea restaurantului său japonez favorit, unde 
tocmai servise o extraordinară friptură sukiyaki. Restaurantul era 
situat tocmai în Fort Lee, New Jersey, dar la zece şi jumătate 
seara nu avea să-i ia mai mult de douăzeci de minute ca să se 
întoarcă la apartamentul său din Manhattan. 

Nu-l observase pe individul cu înfăţişare ştearsă, îmbrăcat în 
sacou albastru şi pantaloni maro, care şezuse la bar tot timpul 
cât Percy zăbovise în restaurant. Necunoscutul aşteptă până 
când Chevroletul albastru dispăru din vedere, după care se duse 
la cea mai apropiată cabină telefonică. 

— A plecat din restaurant. Trebuie să ajungă la garaj într-un 
sfert de oră. Am să sun la aeroport. 

Fără să aştepte vreun răspuns, bărbatul  întrerupse 
convorbirea şi introduse alte fise. Apăsă tastele lent, cu gesturi 
aproape mecanice. 

Conducând maşina de-a lungul aleii Harlem River, Percy se 
întreba de ce nu-i trecuse prin cap până atunci să se ducă la Bill 
Shelly. Acesta nu numai că primise cu interes observaţiile lui 
Percy, dar se purtase de-a dreptul prietenos. Mai mult, îl dusese 
pe Percy să-l cunoască pe vicepreşedintele executiv al firmei, 
înlesnindu-i stabilirea unei relaţii care într-o companie precum 
Arolen era de o valoare inestimabilă. Percy avea senzaţia că 
viitorul lui nu arătase niciodată atât de promiţător. 

Percy opri în faţa garajului pe care i-l găsise firma, situat la 
numai patru cvartale de apartamentul lui de pe Strada 74. 
Distanţa devenea incomodă numai când ploua. Era o construcţie 
uriaşă cu aspect de depozit de mărfuri, ce domina strada cu 
asfaltul ciuruit de intemperii. Un grilaj metalic impozant bara 
intrarea. Percy apăsă butonul dispozitivului de comandă de la 
distanţă pe care-l ţinea în torpedou şi grilajul se ridică. Deasupra 
intrării, se afla o firmă pe care scria simplu „Parcare - închiriere 
cu ziua, cu săptămâna sau cu luna” urmat de un număr de 
telefon. 

După ce Percy conduse maşina înăuntru, grilajul metalic se 
trezi din nou la viaţă şi, scrâşnind înfiorător, se închise cu un 
bufnet final. Locurile de parcare nu erau rezervate, aşa că Percy 
făcu mai întâi plin de speranţă un tur înainte de a se îndepărta 


spre rampa care ducea la nivelul următor. Prefera să parcheze la 
nivelul solului; spaţiile prost iluminate ale nivelurilor subterane îl 
nelinişteau de fiecare dată. 

Din pricina orei târzii, Percy se văzu nevoit să coboare trei 
niveluri înainte de a găsi un loc liber. Incuie maşina şi se îndreptă 
spre casa scărilor, fluierând ca să-şi facă curaj. Tocurile pantofilor 
săi răsunau pe cimentul pătat de ulei al pardoselii şi undeva, din 
depărtare, se auzea apa picurând. Ajungând la scară, deschise 
uşa şi mai-mai să leşine din pricina şocului. In faţa lui apăruseră 
doi bărbaţi tunşi scurt, într-un stil demodat, îmbrăcaţi în nişte 
sacouri albastre simple. Indivizii nu schiţară nici un gest, nu 
scoaseră nici o vorbă. Nu făceau decât să-i blocheze trecerea. 

Teama se răspândi în trupul lui Percy cu iuţeala unui şoc 
electric. Dădu drumul uşii şi făcu câţiva paşi îndărăt. Unul dintre 
bărbaţi întinse mâna şi trânti violent uşa de perete. Percy se 
întoarse şi o rupse la fugă, alergând spre scara de la capătul 
opus al grilajului. Pantofii cu talpă de piele îi alunecau pe asfalt, 
făcându-i dificilă menţinerea echilibrului. 

Aruncă o privire peste umăr şi constată uşurat că nu-l urmărea 
nici unul din cei doi necunoscuţi. Ajunse la cealaltă uşă şi încercă 
să o deschidă. Mânerul refuză să se mişte. Simţi cum inima i se 
opreşte în loc. Uşa era încuiată! 

Nu auzea decât propria-i respiraţie răguşită şi zgomotul 
constant al picăturilor de apă. Singura cale de ieşire rămăsese 
rampa şi porni într-acolo. Aproape că ajunsese când îl văzu pe 
unul dintre bărbaţi aşteptând nemişcat la baza pistei de beton 
înclinate, cu braţele întinse pe lângă corp. Percy se piti după 
maşină şi încercă să se gândească la ce putea să facă. Era 
evident că cei doi se despărţiseră; unul păzea casa scărilor iar 
celălalt rampa. In clipa aceea, Percy îşi aduse aminte de vechiul 
elevator pentru automobile din centru. 

Mergând aplecat, se deplasă tiptil până la locul cu pricina, 
Ajuns la elevator, ridică poarta de lemn, se furişă înăuntru şi 
cobori poarta după el. Ceilalţi trei pereţi ai elevatorului erau din 
împletitură de sârmă groasă. Singura lumină venea de la un bec 
fără abajur, atârnat deasupra capului. Cu degetul tremurând, 
Percy apăsă butonul inscripţionat „1”. 

Elevatorul se trezi la viaţă cu un pocnet, urmat de vaietul 
ascuţit al unui motor electric. Spre uşurarea lui Percy, platforma 
se hurducă, apoi începu să urce lent. 

Elevatorul se deplasa cu o încetineală chinuitoare şi Percy 
ajunsese la nici doi metri de nivelul străzii când cei doi 


necunoscuţi se iviră ca din pământ sub el. 

Fără grabă, unul dintre ei se duse la panoul de comandă al 
elevatorului şi, spre groaza lui Percy, îi schimbă direcţia de 
mişcare. Cuprins de panică, Percy apăsă în mod repetat butonul, 
dar elevatorul îşi continuă implacabil coborârea. Treptat îşi dădu 
seama că cei doi plănuiseră ca el să folosească elevatorul. De-aia 
nici nu-l urmăriseră. Vroiau să-l prindă în capcană. 

— Ce vreţi de la mine? strigă el. Vă dau toţi banii, na. 

Işi scoase disperat portofelul şi-l aruncă printre şipcile de lemn 
pe podeaua garajului. Unul dintre bărbaţi se aplecă şi-l ridică de 
jos. Fără să se uite la el, îl vâri în buzunar. Celălalt scoase la 
iveală ceva care Percy crezu la început că era un pistol. Dar când 
ajunse mai aproape îşi dădu seama că era o seringă. 

Percy se retrase spre peretele din spate al elevatorului, 
simțindu-se ca un animal prins în capcană. Când maşinăria se 
opri, unul dintre indivizi ridică poarta de lemn. Percy scoase un 
răcnet de groază şi se prăbuşi la podea. 

La numai o oră mai târziu, o furgonetă albastră intra pe 
platforma aeroportului Teterboro şi se opri în faţa unui avion cu 
reacţie Gulf Stream. Doi bărbaţi coborâră şi se duseră la uşa din 
spate a dubei, scoțând dinăuntru o ladă de lemn de mărime 
considerabilă. Fără zgomot, uşa glisantă de la compartimentul de 
bagaje a avionului se deschise. 


CAPITOLUL 8 


În sala de conferinţe trebuie să se fi adunat mai bine de o sută 
de oameni. Cu toţii veniseră să-şi vadă prietenii şi rudele 
absolvente ale cursului comercial organizat de Arolen. 

Arnold Wiseman, cel care condusese cursul, stătea în faţa 
podiumului, alături de Bill Shelly. La dreapta lor se vedea un 
drapel american mare. 

Adam se simţea întrucâtva stingherit de toată această 
ceremonie, conştient că  Arolen  exagerase proporțiile 
spectacolului faţă de cât ar fi meritat cele patru săptămâni ale 
cursului. Totuşi, nu era ceva deplasat, pentru că Adam aflase că 
nouă zecimi din ceea ce vindeau reprezentanţii firmelor 
farmaceutice era spectacol pur. 

Când se gândi la asta, Adam fu uluit de cât de repede 
trecuseră cele patru săptămâni. Din prima zi îşi dăduse seama că 
cei doi ani şi jumătate de medicină îl situau cu mult înaintea 
tuturor colegilor săi. Jumătate din ceilalţi douăzeci de cursanţi 
aveau diplome în farmacologie, cinci dintre ei erau licenţiaţi în 
administrarea afacerilor iar restul proveneau din diferite 
departamente ale companiei Arolen Pharmaceuticals. 

Adam se uită în mulţime după Jennifer, crezând că poate se 
răzgândise în ultima clipă şi venise, dar chiar în timp ce o căuta 
din priviri îşi dădu seama că era o speranţă zadarnică. De la bun 
început se împotrivise angajării sale la Arolen şi, chiar dacă şi-ar 
fi înfrânt aversiunea faţă de noua lui slujbă, greţurile ei matinale 
se agravaseră într-atât încât arareori putea să părăsească 
apartamentul înainte de prânz. Cu toate acestea, nu se putu 
abţine să nu privească atent fiecare femeie cu părul negru din 
public, în cazul în care, printr-un miracol, sosise totuşi. 

Deodată, privirea lui iscoditoare se opri asupra unui bărbat 
mărunt, cu părul negru şi cârlionţat, îmbrăcat într-un trenci 
negru. Stătea în picioare lângă intrare, cu mâinile vârâte în 
buzunare. Pe nasul acvilin se sprijineau nişte ochelari simpli, cu 
ramă subţire. 

Adam se întoarse într-o parte, crezând că ochii îi joacă o festă. 
Pe urmă îşi îndreptă din nou privirea asupra bărbatului, cu o 
mişcare înceată a capului. Nu încăpea nici o îndoială. Era tatăl 
lui. 

Adam petrecu restul ceremoniei într-o stare de şoc. Când 


formalităţile luară sfârşit şi recepţia începu, îşi făcu loc către uşă, 
spre locul unde stătea bărbatul. Într-adevăr, era tatăl lui. 

— Tată? spuse Adam. 

Doctorul Schonberg se întoarse spre el. Ţinea între degete o 
scobitoare în care fusese înfipt un crevete. Nu se vedea nici 
urmă de zâmbet pe buzele sau în ochii lui. 

— Ce surpriză, spuse Adam, neştiind cum să se poarte. Era 
flatat de venirea tatălui său, dar în acelaşi timp neliniştit. 

— Vasăzică,  e-adevărat, spuse doctorul Schonberg cu 
asprime. Lucrezi la Arolen Pharmaceuticals! 

Adam încuviinţă din cap. 

— Şi cu facultatea de medicină, cum a rămas? întrebă mânios 
doctorul Schonberg. Ce-am să-i pot spune acum mamei tale? Şi 
când te gândeşti până unde am intervenit ca să fiu sigur că vei fi 
admis! 

— Eu cred că şi notele de zece au avut ceva influenţă în 
privinţa asta, spuse Adam. In afară de asta, am de gând să mă 
întorc. N-am făcut decât o întrerupere. 

— De ce? întrebă doctorul Schonberg pe un ton imperativ. 

— Fiindcă aveam nevoie de bani, zise Adam. In curând vom 
avea un copil. 

Pentru o clipă, lui Adam i se păru că expresia tatălui său se 
îmblânzeşte. Pe urmă, doctorul Schonberg privi în jurul său cu 
dezgust. 

— Şi uite-aşa, te-ai aliat cu această... (Arătă spre sala 
somptuos mobilată.) Să nu-mi spui că nu eşti la curent cu faptul 
că marii afacerişti încearcă să acapareze profesia medicală. 

— Arolen furnizează un serviciu public, încercă Adam să se 
apere... 

— Scuteşte-mă, i-o reteză doctorul Schonberg. Nu mă 
interesează propaganda lor. Fabricile de medicamente şi 
holdingurile care le controlează sunt ahtiate după profit, la fel ca 
oricare altă industrie şi totuşi irosesc milioane de dolari în 
campanii publicitare încercând să convingă lumea de contrariul. 
Ei bine, e o minciună. Şi când mă gândesc că fiul meu a ajuns să 
ia parte la chestia asta din pricina acelei femei cu care s-a 
însurat... 

— O cheamă Jennifer, replică prompt Adam, simțind cum i se 
urcă sângele la cap. 

— Domnul doctor David Schonberg! (Bill Shelly apăruse în 
spatele lui Adam, cu paharul de şampanie în mână.) Bun venit la 
Arolen. Nu mă-ndoiesc că sunteţi la fel de mândru de fiul 


dumneavoastră ca şi noi. Mă numesc Bill Shelly. 

Doctorul Schonberg ignoră mâna întinsă de celălalt. 

— Ştiu cine sunteţi, spuse el. Şi, ca să fiu întru totul sincer, aş 
zice că sunt mai curând îngrozit decât mândru că-mi văd fiul aici. 
Singurul motiv pentru care am răspuns la invitația 
dumneavoastră a fost ca să mă asigur că Arolen nu se aşteaptă 
la vreun tratament special pentru că Adam s-a angajat la această 
firmă. 

— Tată, se bâlbâi Adam. 

— Intotdeauna am apreciat francheţea, spuse Bill trăgându-şi 
mâna înapoi şi vă pot asigura că nu l-am angajat pe Adam pentru 
că tatăl lui lucrează la AAM. 

— Sper că ăsta-i adevărul, zise doctorul Schonberg. N-aş vrea 
să vă închipuiţi că Arolen va obţine mai uşor aprobarea pentru 
noile medicamente. 

Fără să aştepte altă replică, doctorul Schonberg se descotorosi 
de crevete aruncându-l într-un coş de gunoi şi îşi croi drum prin 
mulţime, către uşă. 

Adam scutură din cap, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

Imi pare teribil de rău, îi spuse el lui Bill Shelly. 

— Dar nu-i nevoie de nici o scuză, îl întrerupse Bill. Nu eşti 
responsabil pentru convingerile tatălui tău. A avut destule 
experienţe neplăcute cu companii nu tocmai cinstite din 
domeniul nostru. Nu-mi pare rău decât de faptul că nu a putut 
cunoaşte mai îndeaproape Arolen ca să-şi dea seama de 
diferenţă. 

— Aşa o fi, zise Adam, dar tot nu-i justifică comportarea. 

— Poate că într-o zi o să-l convingem pe tatăl tău să participe 
la una din conferinţele-croazieră organizate de Arolen. Ai auzit de 
ele? 

Adam încuviinţă din cap, amintindu-şi de Percy Harmon. Nu se 
mai gândise la el de mai bine de o lună, dar acum Adam se 
întrebă de ce simpaticul comis-voiajor nu păstrase legătura cu el, 
aşa cum îi promisese. 

— L-am invitat pe tatăl tău de mai multe ori, urmă Bill. Nu 
numai în croazieră, dar şi ca să ne viziteze dotările de cercetare 
din Porto Rico. Poate că ai să reuşeşti tu să-l convingi să ne 
accepte invitaţia. Sunt sigur că, într-o astfel de eventualitate, 
părerea lui despre Arolen s-ar schimba. 

Adam râse în silă. 

— In clipa asta n-aş putea să-l conving pe tatăl meu nici să 
accepte o pictură de Rembrandt pe gratis. Abia dacă ne vorbim. 


Sincer vorbind, am rămas şocat când l-am văzut azi aici. 

— Păcat, spuse Bill. Am fi încântați să-l avem drept lector la 
unul din cursuri. Ştii că seminariile se bucură de cea mai bună 
reputaţie din ţară. Şi, se înţelege, dacă acceptă să ţină un astfel 
de curs, toate cheltuielile îi vor fi plătite. 

— S-ar părea că ar trebui să încercaţi s-o ademeniţi pe maică- 
mea, spuse Adam râzând. 

— Soţiile nu sunt invitate, spuse Bill în timp ce-l conducea pe 
Adam spre masa cu şampanie. 

— De ce? întrebă Adam, luându-şi un pahar. 

— Croazierele au un caracter strict academic, spuse Bill. 

— Da, fireşte. 

— Vorbesc serios. Croazierele sunt sponsorizate de Arolen dar 
sunt organizate de MTIC. Singurul motiv pentru care compania a 
ales varianta cu vaporul a fost ca să-i ţină departe pe doctori de 
întreruperile obişnuite: fără telefoane, fără pacienţi, fără agenţi 
de bursă. Fiecare croazieră se concentrează pe un anumit 
subiect clinic sau de cercetare şi invităm să ţină cursurile cei mai 
buni oameni din branşă. Realmente, calitatea seminariilor e 
excelentă. 

— Vasăzică, nava iese în larg şi ancorează undeva? 

— O, nu, zise Bill. Nava pleacă din Miami, se duce în Insulele 
Virgine, apoi în Porto Rico şi înapoi la Miami. Unii dintre musafiri, 
de regulă lectorii, debarcă în Porto Rico ca să viziteze centrul 
nostru de cercetări. 

— Aşadar, numai muncă şi nici un fel de distracţie. Nici măcar 
un joc de noroc, acolo? 

— Ei, mă rog, aşa ceva s-ar mai găsi, admise Bill cu un 
zâmbet. În orice caz, tatălui tău i-ar face plăcere o asemenea 
experienţă aşa că, dacă ai vreo influenţă în privinţa asta, 
încearcă să ţi-o foloseşti. 

Adam încuviinţă din cap, dar gândul îi era la Percy Harmon. 
Păruse atât de sincer încât Adam era surprins că nu-i mai 
telefonase. Tocmai se pregătea să-l întrebe pe Shelly când 
plecase Percy din Manhattan când Bill îi zise: 

— Te-ai mai gândii la oferta noastră în privinţa pregătirii 
manageriale? 

— La drept vorbind, spuse Adam, am fost complet absorbit de 
cursurile comerciale. Dar promit să reflectez la problema asta. 

— Aşa să faci, spuse Bill, privindu-l cu ochi scânteietori peste 
buza paharului său cu şampanie. 


În după-amiaza aceleaşi zile, Adam se duse la biroul lui 
Meguire, pentru a lua cunoştinţă de teritoriul unde urma să-şi 
desfăşoare activitatea. 

— Vei prelua zona acoperită de Percy Harmon, spuse Meguire. 
În mod normal am fi repartizat acolo un om mai experimentat, 
dar după cum ştii avem mare încredere în tine. Uite, hai să-ţi 
arăt. 

Clarence desfăcu o hartă a cartierului Manhattan, cu o mare 
porţiune din zona de est conturată cu o linie galbenă. incepea de 
la Strada 34 şi se întindea spre nord, mărginită la vest de Fifth 
Avenue şi la est de râul Hudson. Adam fu dezamăgit că nu 
includea şi centrul său medical, dar Spitalul New York, Mount 
Sinai şi Clinica Julian se aflau în interiorul conturului. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Clarence spuse: 

— Desigur, ţi-ai dat seama că nu intră în responsabilitatea ta 
spitalele sau organizaţiile mari pentru îngrijirea sănătăţii, precum 
Clinica Julian. 

— De ce? întrebă Adam. 

— Da' zelos mai eşti! zise Clarence râzând. Las' c-o să fii 
suficient de ocupat cu medicii particulari care lucrează în zonă. 
Toate spitalele sunt deservite de biroul central. 

— Clinica Julian e ceva mai mult decât un spital, remarcă 
Adam. 

— E-adevărat, admise Clarence. De fapt, având în vedere că 
amândouă organismele sunt conduse de MTIC, între Arolen şi 
Clinica Julian există o relaţie specială. Astfel, Julian asigură 
accesul direct la informaţiile clinice şi, în schimb, Arolen asigură 
celor de la Julian înlesniri educaţionale. 

Clarence luă un teanc de foi imprimate pe computer şi i-l puse 
pe Adam în poală. 

— Dacă te preocupă grija că nu prea o să ai de lucru, aruncă o 
privire pe lista clienţilor tăi. 

Greutatea materialului de pe genunchii lui Adam era 
considerabilă. Pe prima pagină scria: „Manhattan, Zona de Est - 
Lista doctorilor”. Dedesubt, se specifica: „Proprietate a 
companiei Arolen Pharmaceuticals, Montelair, New Jersey”; şi, în 
colţul din dreapta jos, un singur cuvânt: „Confidenţial”. 

Adam frunzări materialul şi văzu o listă alfabetică a medicilor, 
alături de adresele şi numerele de telefon ale acestora. Primul 
nume de pe ultima pagină era Clark Vandermer, 67 East, Strada 
36. 

În timp ce Adam se gândea cum o să fie când o să-l viziteze pe 


obstetricianul lui Jennifer, Meguire se lansă într-o lungă descriere 
a tipurilor de doctori pe care Adam urma să-i întâlnească. 

— Întrebări? spuse el în sfârşit. 

— Da, zise Adam, amintindu-şi de întrebarea pe care uitase să 
i-o pună lui Shelly de dimineaţă. Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu 
Percy Harmon? 

Clarence clătină din cap. 

— Am auzit că trebuia să urmeze cursul managerial din Porto 
Rico, dar nu ştiu dacă s-a dus într-adevăr acolo. De ce întrebi? 

— Păi, din simplă curiozitate, spuse Adam. p 

— Ei, dacă nu mai ai alte întrebări, eşti liber. lţi stăm la 
dispoziţie oricând ai nevoie de noi şi, uite cum era să uit, astea 
sunt cheile de la maşina repartizată de Arolen. E un Buick 
Century. 

Adam luă cheile. 

— lar asta e adresa garajului. E cel mai apropiat de locuinţa ta 
pe care l-au putut găsi oamenii mei. Chiria o suportăm noi. 

Adam luă bileţelul cu adresa, încă o dată impresionat de 
generozitatea companiei. Un loc de parcare în oraş valora la fel 
de mult cât o maşină. 

— Şi ultimul, dar nu cel mai lipsit de importanţă lucru, ăsta e 
codul tău de acces pe computer, despre care vi s-a vorbit la 
cursuri. Găseşti în portbagaj computerul tău personal. Mult 
succes. 

Adam luă şi acest ultim plic şi dădu încă o dată mâna cu şeful 
de sector. Devenise acum în mod oficial agent comercial al firmei 
Arolen. 


După ce comută radioul pe un post pe ultrascurte care 
transmitea muzică rock, Adam cobori fereastra maşinii şi-şi 
rezemă nonşalant cotul pe portieră. Se deplasa cu optzeci de 
kilometri la oră şi se simţea inexplicabil de ameţit. Deodată îşi 
aminti de disprețul neîncrezător al tatălui său şi zâmbetul îi 
dispăru de pe faţă. 

— Avem nevoie de bani! strigă el. Dacă ne-ai fi ajutat, aş fi 
rămas la facultate. 

Starea sufletească nu i se îmbunătăţi când ajunse acasă şi 
găsi apartamentul gol, biletul lipit de frigider anunţându-l că: „M- 
am dus la ai mei”. Adam mototoli biletul şi-l azvârli cât colo. 

Deschise frigiderul şi se uită înăuntru. Luă de acolo resturile 
de la un pui fript împreună cu un borcan de maioneză şi două 
felii de pâine de secară. Işi făcu un sandviş şi se duse în camera 


de zi ca să-şi instaleze computerul personal. Apoi îl porni şi tastă 
codul de acces. La care dintre doctori ar trebui să se uite oare? 
După o scurtă ezitare tastă numele lui Vandermer. Apoi ridică 
receptorul din furcă şi conectă telefonul la modem. Când totul fu 
gata, apăsă butonul de execuţie a comenzii, se lăsă pe spate şi 
muşcă zdravăn din sandviş. Pe modem se aprinseră nişte 
luminiţe roşii, indicând că dispozitivul stabilise legătura cu 
reţeaua principală Arolen. 

Ecranul din faţa lui Adam pâlpâi apoi afişă un text. Adam se 
opri din mestecat şi se aplecă înainte să citească. 

CLARK VANDERMER, doctor în medicină, membru al Comisiei 
naţionale pentru obstetrică-ginecologie. 

— Date biografice; 

— Date personale; 

— Date economice; 

— Date profesionale; 

— Date de uz farmaceutic; 

(Apăsaţi tasta de blanc pentru selecţie). 

Cu interesul stârnit, Adam apăsă tasta de blanc până când 
cursorul ajunse în dreptul rubricii „Date personale”. Apoi apăsă 
tasta de execuţie. Obţinu un nou index: 

— Date personale: 

— Istoricul de familie (trecut) incluzând părinţii şi fraţii; 

— Istoricul de familie (prezent) incluzând soţia şi copiii; 

— Pasiuni şi hobbyuri; 

— Simpatii şi antipatii; 

— Istoric social (inclusiv educaţia şcolară); 

— Fişa de sănătate; 

— Profil de personalitate; 

(Apăsaţi tasta de blanc pentru selecţie). 

„Dumnezeule, gândi Adam, e ca în 1984 al lui Orwell”. 
Deplasă cursorul la „Istoricul de familie (prezent) şi apăsă 
butonul de execuţie. Imediat ecranul se umplu cu un text 
consistent. Timp de zece minute, Adam citi despre soţia şi copiii 
lui Vandermer. In mare parte, erau detalii nesemnificative, dar se 
specificau acolo şi unele lucruri importante. Astfel, Adam află că 
soţia lui Vandermer fusese internată în trei rânduri pentru stări 
depresive consecutive naşterii celui de-al treilea copil. Descoperi 
de asemenea că copilul mijlociu, o fetiţă, primise diagnosticul de 
anorexie nervoasă. 

Adam îşi luă privirea de la ecran, îngrozit. Nu exista nici un 
motiv pentru ca o firmă precum Arolen să deţină un dosar atât 


de complet asupra unui medic. După părerea lui, tot ce-ar fi fost 
necesar s-ar fi putut rezuma într-un singur capitol „Date de uz 
farmaceutic”. Ca să-şi dovedească justeţea opiniei, Adam apelă 
categoria cu pricina şi obţinu ceea ce se aştepta, respectiv o 
analiză a obiceiurilor de prescripţie ale lui Vandermer, incluzând 
cantităţile din fiecare medicament pe care le prescria anual. 

Revenind la index, Adam ceru computerului să-i tipărească pe 
imprimanta matricială un raport complet în privinţa doctorului 
Vandermer. Imprimanta se trezi la viaţă şi Adam se duse în 
bucătărie ca să-şi ia o cutie de Coca-Cola. 

Imprimanta se opri abia după treizeci şi două de minute. 

Adam detaşă ultima filă şi adună şirul lung de foi care se 
strânsese în spatele computerului. Erau aproape cincizeci de 
pagini. Adam se întrebă dacă bietul doctor avea habar de 
cantitatea de informaţii pe care Arolen o colectase în privinţa sa. 

Conţinutul raportului era sec şi obositor de complet. Includea 
până şi investiţiile lui Vandermer. Adam frunzări materialul până 
ajunse la descrierea activităţii profesionale al lui Vandermer. Află 
astfel că acesta era co-fondator al firmei GYN Associates, 
împreună cu Lawrence Foley! Lawrence Foley, care se sinucisese 
într-un mod atât de neaşteptat. Adam se întrebă dacă Jennifer 
ştia că Foley fusese cândva asociat cu medicul ei. 

Continuând să citească, Adam descoperi că asociaţii din acel 
moment al lui Vandermer erau doctorii John Stens şi June 
Baumgarten. 

Curiozitatea fiindu-i de acum stârnită, Adam decise că doctorul 
Vandermer avea să fie primul său client. Amintindu-şi de povaţa 
lui Percy Harmon referitoare la faptul că drumul spre doctor trece 
prin biroul secretarei, Adam ceru computerului informaţii despre 
aceasta. Se numea Christine Morgan. Avea douăzeci şi şapte de 
ani, era căsătorită cu pictorul David Morgan şi avea un Copil, 
David junior, poreclit DJ. 

Incercând să adopte aerul încrezător al lui Percy Harmon, 
telefonă la GYN Associates. Menţionă în treacăt că agentul 
comercial de dinaintea lui îi vorbise cu căldură de copilaşul ei 
drăguţ. Probabil că procedase corect căci Cristine îi zise că poate 
veni imediat. Ea urma să încerce să-i înlesnească accesul în 
cabinetul doctorului. 

Cinci minute mai târziu, Adam se îndrepta spre nord pe Park 
Avenue încercând să-şi amintească ce medicamente produse de 
Arolen trebuia el să plaseze cabinetelor de  obstetrică- 
ginecologie. Hotări să se axeze pe gama de vitamine de uz 


general pe care Arolen le recomanda pentru perioada de sarcină. 

In zona delimitată de Strada 36 şi Park Avenue, până şi 
locurile de parcare neocupate erau greu accesibile. Adam trebui 
să se mulţumească cu spaţiul delimitat pentru un hidrant de 
incendiu între Park Avenue şi Lexington Avenue. Încuie portiera 
şi se duse la portbagaj. lnăuntru găsi gama completă a mostrelor 
Arolen, materiale publicitare şi alte mărunţişuri, printre care şi o 
duzină de stilouri Cross, inscripţionate cu emblema Arolen. Adam 
putea să le distribuie după bunul său plac. 

Selectă o cantitate corespunzătoare de eşantioane şi de 
prospecte şi le vâri în servietă. Strecură în buzunarul hainei unul 
din stilouri. Incuie portbagajul şi porni cu pas vioi spre cabinetul 
doctorului Vandermer. 

Christine Morgan, o femeie cu părul dat din belşug cu fixativ şi 
afectând o mimică de pasăre înspăimântată, trase gemuleţul 
într-o parte şi îl întrebă cu ce-i poate fi de folos. 

— Sunt Adam Schonberg de la Arolen, spuse el zâmbind larg şi 
scoțând la iveală prima lui carte de vizită Arolen. 

Ea îi întoarse zâmbetul şi îi făcu semn să intre în sala de 
aşteptare. După ce-i admiră ultimele fotografii ale lui DJ, Adam 
se lăsă condus de Christine într-una din sălile de consultaţii 
goale, cu promisiunea că sora şefă va fi înştiinţată cât de curând 
de prezenţa lui acolo. 

Adam se aşeză pe un taburet în faţa unui mic birou alb. Se 
uită la masa de consultaţii cu suporţii pentru picioare, din oţel 
inoxidabil. li venea greu să şi-o imagineze acolo pe Jennifer ca 
pacientă. 

Câteva clipe mai târziu, uşa se deschise brusc şi doctorul Clark 
Vandermer îşi făcu intrarea. Ca să-şi omoare timpul, Adam 
trăsese afară unul din sertarele biroului şi se uita într-o doară la 
amalgamul de pixuri, teancuri de formulare pentru reţete şi 
analize de laborator. Acum, roşu la faţă ca racul, închise sertarul 
şi se ridică în picioare. 

— Căutai ceva anume? întrebă doctorul Vandermer sarcastic. 
Ţinea în mână cartea de vizită a lui Adam şi se uita când la ea, 
când la expresia stingheră de pe faţa proaspătului agent 
comercial. 

— Cine dracu te-a lăsat să intri aici? 

— Angajaţii dumneavoastră, bâigui Adam, alegând în mod 
intenţionat o formulare cât mai vagă. 

— Las’ că stau eu de vorbă cu ei, zise Vandermer, întorcându- 
se să plece. Voi pune pe cineva să te conducă afară. Mă aşteaptă 


pacienţii. 

— Am nişte mostre pentru dumneavoastră, se grăbi să spună 
Adam. Şi un stilou Cross. 

Scoase la iuţeală stiloul şi îl întinse către Vandermer, care era 
pe punctul de a-i rupe în două cartea de vizită. 

— Se întâmplă cumva să fii rudă cu Jennifer Schonberg? 
întrebă doctorul Vandermer. 

— E soţia mea, spuse plin de speranţe Adam, adăugând: Şi 
pacienta dumneavoastră. 

— Inţelesesem că eşti student la medicină, zise doctorul 
Vandermer. 

— E-adevărat, spuse Adam. 

— Atunci, ce dracu soi de aiureală mai e şi asta? întrebă 
Vandermer fluturând cartea de vizită. 

— Am întrerupt facultatea, spuse Adam pe un ton defensiv. Cu 
Jennifer gravidă, aveam nevoie de bani. 

— Nu era momentul să aveţi un copil, spuse Vandermer 
pedant. Dar dacă toţi aţi făcut o prostie, soţia dumitale mai 
putea să lucreze. 

— E dansatoare, domnule doctor, spuse Adam. 

Amintindu-şi de problemele personale ale lui Vandermer, 
Adam îşi zise că nu era corect din partea doctorului să ofere 
soluţii simple. 

— Ei bine, faptul că ai părăsit facultatea de medicină, e o 
crimă. Şi unde mai pui că lucrezi şi ca comis-voiajor la o firmă de 
medicamente. Doamne, ce irosire! 

Adam îşi muşcă limba. Vandermer începea să-i aducă aminte 
de tatăl lui. Sperând să pună capăt predicii, îl întrebă pe doctor 
dacă se putea face ceva în legătură cu greţurile matinale ale lui 
Jennifer. 

— Jumătate din pacientele mele au asemenea greţuri, spuse 
doctorul Vandermer, cu un gest nepăsător din mână. Dacă nu 
cauzează probleme nutriţionale, cel mai indicat este tratamentul 
simptomatic$. Nu sunt adeptul folosirii medicamentelor, atunci 
când se poate evita asta şi mă pronunţ în mod deosebit 
împotriva pregdolenului produs de Arolen. Şi să nu începi să te 
joci de-a doctorul şi să-i dai prostia asta. O fi popular, dar nu e 
sigur. 

Impresia lui Adam despre Clark Vandermer se îmbunătăţi 


S Tratament care urmăreşte numai înlăturarea simptomelor unei boli, 
neglijând adevăratele cauze (n.tr.). 


puţin. „S-o fi purtând el cam brutal, dar cel puţin e la curent cu 
ultimele informaţii de specialitate.” 

— Şi fiindcă tot eşti aici, spuse Vandermer, ai putea să mă 
scuteşti de un telefon. Sunt programat să susţin un curs 
săptămâna viitoare, în cadrul unei conferinţe-croazieră Arolen. 
Când e ultima zi când mă pot urca la bordul vasului în Miami? 

— N-am nici cea mai mică idee, recunoscu Adam. 

— Minunat! spuse doctorul Vandermer revenind la tonul 
sarcastic. Acum am să te rog să vii cu mine. 

Adam îşi luă servieta şi merse în urma doctorului, de-a lungul 
unui coridor îngust. După vreo douăzeci de paşi; Vandermer se 
opri, deschise o uşă şi se dădu la o parte ca să-i îngăduie lui 
Adam să treacă. În trecere, Vandermer îi înapoie cu un gest 
neceremonios cartea de vizită, apoi închise uşa în urma sa. 
Clipind din ochi, Adam se pomeni înapoi în sala de aşteptare 
aglomerată. 

— L-aţi văzut pe doctor? întrebă Christine. 

— Şi încă cum, spuse Adam, întrebându-se de ce naiba nu li se 
vorbise despre croazierele Arolen la curs. Dacă ar fi ştiut să-i 
răspundă lui Vandermer la întrebare, poate că ar fi reuşit să-şi 
ducă numărul până la capăt. 

— V-am spus eu că vă pot aranja să intraţi? spuse Christine cu 
mândrie. 

Adam se pregătea să întrebe dacă nu i-ar putea vedea şi pe 
ceilalţi doctori din clinică, când observă plăcuţele cu nume pe 
peretele din spatele secretarei. Pe lângă  Vandermer, 
Baumgarten şi Stens, mai erau trecuţi acolo şi doctorii Lawrence 
Foley şi Stuart Smyth. Adam nu-şi amintea să fi văzut vreun 
doctor Smyth în dosarul lui Vandermer. 

Scoase din buzunar stiloul. 

— Am o mică surpriză pentru tine, zise el, întinzându-i-l lui 
Christine. Dădu nepăsător din mână la mulţumirile ei şi arătă 
spre numele doctorului Smyth. 

— E cumva un nou asociat? 

— O, nu, zise Christine. Domnul doctor Smyth e asociat de 
cincisprezece ani. Din păcate, e foarte bolnav. Dar oricum, nu-l 
prea văd la faţă. Işi programează majoritatea pacienţilor la 
Clinica Julian. 

Adam se uită din nou la plăcuţele cu nume. 

— Şi ăsta e doctorul Foley care s-a sinucis nu demult? 

— Da. Ce tragedie, zise Christine. Era doctorul meu preferat. 
Dar nici pe el nu l-am prea văzut în ultimele şase luni. Şi el 


începuse să-şi programeze pacienţii la clinică. 

Comentariul lui Christine îi deşteptă lui Adam o amintire. Percy 
Harmon îşi exprimase nemulţumirea în privinţa faptului că mulţi 
doctori, inclusiv Foley, îşi abandonau cariera particulară ca să se 
ducă la clinică. 

— Erai aici când a plecat doctorul Foley? întrebă Adam. 

— Spre ghinionul meu, admise Christine. A fost un adevărat 
coşmar fiindcă a trebuit să-i sunăm şi să-i reprogramăm pe toţi 
pacienţii dânsului. 

— Cumva, înainte de a se muta la clinică, s-a dus în vreo 
călătorie? 

— Mi se pare că da, zise Christine. Dacă-mi amintesc bine, a 
fost la un soi de întrunire medicală. Cred că a fost într-o 
croazieră. 

— Dar doctorul Baumgarten şi doctorul Stens sunt aici astăzi? 
întrebă Adam. 

— Îmi pare rău, răspunse Christine. Amândoi sunt în sala de 
operaţii. 


— Nu pricep, spunea Adam două ore mai târziu, agitându-şi 
furculita în direcţia lui Jennifer. Cum se face că ai fost prea 
bolnavă ca să vii până la Arolen azi-dimineaţă, dar îndeajuns de 
sănătoasă ca să-ţi petreci toată după-amiaza la cumpărături, cu 
maică-ta? 

Jennifer îşi cobori privirea, învârtindu-şi legumele în farfurie. 
Mai devreme încercase să-i explice lui Adam de ce era important 
pentru ea să stea de vorbă cu mama ei. Numai că Adam nu-i 
luase în seamă explicaţiile iar acum, decât să spună ceva 
necuviincios, ea se hotărî să nu mai scoată un cuvânt. 

Adam bătu darabana pe tăblia mesei. De când Jennifer aflase 
că rămăsese însărcinată, parcă nu mai erau în stare să discute 
raţional despre nimic. Adam se temea acum că, dacă ar continua 
s-o dojenească, ar putea izbucni în plâns. 

— Uite, zise el, hai să uităm de ziua de astăzi. Să ne tihnească 
şi nouă masa asta. Arăţi minunat. E cumva o rochie nouă? 

Ea încuviinţă printr-o mişcare a capului, iar el bănui că era 
primită în dar de la mama ei. 

— E foarte frumoasă, zise el cu diplomaţie, dar Jennifer nu se 
lăsa îmbunată. 

— O fi ea rochia frumoasă, dar eu arăt îngrozitor. Am crezul că 
sarcina o să mă facă să strălucesc de feminitate şi când colo eu 
mă simt grasă şi urâtă. Văzând că Adam nu spune nimic, ea 


adăugă: 

— Cred că o mare parte din vină o au şi greţurile astea 
îngrozitoare. Nu ştiu de ce le-o fi zicând greţuri matinale, când te 
ţin toată ziua. 

Adam se întinse peste masă şi îi strânse mâna. Sperând s-o 
înveselească, începu să-i relateze despre vizita lui dezastruoasă 
la doctorul Vandermer. În timp ce vorbea, faţa ei începu să se 
relaxeze. 

— i-am spus eu că are un stil înfiorător, râse Jennifer. Nu ţi-a 
zis nimic despre starea asta de greață? 

— Nu, doar că o să treacă şi că te descurci minunat. 

Jennifer oftă. Vorbi puţin la întoarcerea de la restaurant şi de 
cum ajunseră acasă, se urcă în pat şi comută televizorul pe 
programul unde se transmitea Dynasty. 

Deprimat după prima lui zi de agent comercial şi supărat pe 
tăcerea soţiei sale, Adam nu-şi găsea locul aşa că porni 
computerul. Tastă alene GYN Associates, gândindu-se să adauge 
numele doctorului Smyth. Spre surprinderea lui, era deja trecut, 
întrebându-se dacă nu cumva comisese vreo eroare mai 
devreme, se duse la materialul imprimat despre doctorul 
Vandermer. Numele lui Smyth nu era listat. Vrând să verifice 
suplimentar, Adam tastă ceilalţi asociaţi, Stens şi Baumgarten. 
Nici Smyth, nici Foley nu apăreau în fişierele lor. 

Adam îşi muşcă buza de jos. Programul ar fi trebuit să fie în 
stare să depisteze astfel de omisiuni. Sau poate că programatorii 
uitaseră să prevadă o subrutină de verificare prin confruntare. 
Dacă aşa stăteau lucrurile, Adam se gândi că ar trebui probabil 
să-i anunţe pe cei de la Arolen. 

Intrebându-se ce asociaţii apăreau în fişierul lui Smyth, Adam 
tastă numele doctorului. Monitorul clipi, apoi afişă un mesaj 
scurt: „Curs croazieră OB-GYN, 9/9/83. Programat curs reciclare 
6/5/84 cu vizită la Centrul de Cercetări Porto Rico.” Adam îşi 
frecă bărbia. Computerul ştia despre Smyth, era limpede, dar 
aparent nu deţinea nici un fişier pe numele lui. Adam nu putea să 
înţeleagă de ce. 

Deschise lista clienţilor săi şi urmări cu degetul tabelul 
nominal. Smyth nu era acolo. Până la urmă, Adam îşi zise că 
Arolen îl servea pe Smyth la Clinica Julian deşi, tehnic vorbind, el 
făcea parte din firma GYN Associates. Totul însă părea foarte 
ciudat. 

Nedumerit, Adam decise să apeleze fişierul doctorului 
Lawrence Foley. Maşinăria imprimă un singur cuvânt: „Lichidat”. 


Ce umor sinistru a putut să aibă programatorul ăsta, gândi 
Adam. 


Pe parcursul următoarelor trei săptămâni, abilitatea de 
comerciant a lui Adam se amelioră semnificativ. Atâta timp cât îi 
copleşea pe doctorii de pe lista lui cu mostre gratuite, cei mai 
mulţi dintre ei erau încântați să-l audă ridicând în slăvi virtuțile 
firmei Arolen Pharmaceuticals. Arareori îi puneau la îndoială 
afirmaţiile sau se interesau de posibilele efecte secundare. Plin 
de entuziasm, Adam plasa întreaga gamă de produse Arolen, cu 
o singură excepţie: pregdolenul. Articolul din revistă şi 
avertismentul lui Vandermer îl impresionaseră şi nu voia să se 
ştie răspunzător pentru încurajarea folosirii unui medicament cu 
un potenţial de periculozitate atât de ridicat. 

Serile şi le petrecea solicitând computerului informaţii despre 
medicii pe care intenţiona să-i viziteze a doua zi, dar numai pe 
acelea care-l ajutau la vânzări. Decise că nu era treaba lui să-şi 
facă griji privind posibilele omisiuni sau inexactităţi precum 
aceea referitoare la GYN Associates. 

Şi deodată, tocmai când începuse să se relaxeze în noua lui 
rutină, se întâmplă ceva care-i stârni presimţirile rele. 

Avea programată o întâlnire cu un grup de medici internişti 
foarte solicitaţi, dar când ajunse la cabinetul lor, secretara îl 
anunţă că toţi fuseseră nevoiţi să anuleze întrevederea. Unul 
dintre parteneri, tocmai se întorsese dintr-o croazieră Arolen şi îi 
anunţase că renunţă la cariera particulară pentru a lucra la 
Clinica Julian. Ceilalţi doctori erau furioşi şi la capătul răbdărilor 
încercând să satisfacă solicitările pacienţilor fostului lor asociat. 

Adam plecă de acolo amintindu-şi cum Percy Harmon îi 
descrisese un incident similar. lar asta îi aduse aminte de faptul 
că nu aflase de ce Percy nu-i mai dăduse nici un telefon. Când 
întrebase de el în New Jersey, nimeni nu păruse să ştie sigur 
unde se afla Harmon, deşi, după toate aparențele, se dusese în 
Porto Rico, conform planificării. Ştiind cât de entuziasmat se 
arătase Percy în privinţa acestui program de management, Adam 
găsi toată această poveste extrem de neliniştitoare. 

Intr-o după-amiază - terminându-şi vizitele mai devreme, se 
hotărî să dea o fugă până la sediu, să vadă dacă Bill Shelly putea 
să-i răspundă la unele din întrebările sale. Devenise tot mai 
curios în legătură cu misterioasele croaziere Arolen. Deşi nu era 
pregătit să se mute în Porto Rico, îşi zicea că un seminar medical 
din cinci zile pe mare ar fi fascinant. L-ar face să se simtă din nou 


ca la facultatea de medicină. Şi poate că o mică vacanţă ar 
redeschide perspectivele căsniciei sale. Greţurile lui Jennifer se 
înrăutăţiseră şi ea îşi petrecea tot mai mult timp cu părinţii ei. 
Când Adam încercase să-i stârnească interesul faţă de noua lui 
ocupaţie sau s-o convingă să telefoneze unora dintre prietenele 
sale, ea nu făcuse decât să-i respingă propunerile. 

Se făcuse aproape trei şi jumătate când Adam trase maşina în 
parcarea companiei. Shelly îi spusese la telefon că va fi disponibil 
până la ora patru. Un paznic în uniformă sună mai întâi la biroul 
lui Shelly înainte de a-i da voie lui Adam să intre. Când ajunse la 
etajul rezervat conducerii, Joyce, secretara personală a lui Bill, îl 
aştepta în biroul secretarei de cabinet. 

— Mă bucur să vă văd, domnule Schonberg, spuse ea. Bill e 
sus, aşa că am să vă rog să mă urmaţi. 

La capătul holului, Joyce descuie uşa unui mic ascensor. 
Pătrunse înăuntru şi, cu aceeaşi cheie, selectă etajul 21. Adam 
constată cu surprindere că urcau prin exteriorul clădirii, într-o 
cuşcă din sticlă. Senzaţia era destul de neplăcută, aşa că închise 
ochii, nefiind dispus să admire peisajul rural din Jersey, până 
când liftul se opri. 

Fu întâmpinat de un bărbat musculos îmbrăcat într-un tricou şi 
pantaloni kaki. 

— Adam Schonberg? întrebă el înainte de a-l conduce pe 
Adam de-a lungul unui coridor scăldat într-o baie de soare. 
Peretele exterior era cu totul din sticlă şi Adam se ţinu cât mai 
departe de el. Nu-i era tocmai teamă de înălţime dar nici prea 
mare plăcere nu-i făcea. Se simţi mai bine când intrară într-un 
salon pustiu. Un televizor transmitea ştirile. La capătul celălalt al 
salonului se afla o cameră Nautilus şi, dincolo de ea, o sală de 
masaj. O uşă largă la capătul opus dădea spre piscină. 

Bărbatul în tricou îi ţinu uşa deschisă lui Adam dar nu intră 
după el. Pentru o clipă, lumina fu atât de orbitoare încât Adam 
abia dacă mai vedea ceva. Un perete întreg era din sticlă şi se 
înălța preţ de două niveluri, curbându-se spre interior a forma o 
parte din acoperiş. Podeaua era pardosită cu marmură de un alb 
scânteietor, iar piscina avea pereţii din faianţă albă, cu pete 
albastre. 

In piscină nu se afla decât un singur bărbat, care înota cu 
mişcări viguroase ale braţelor. Când se întoarse pe o parte, îl zări 
pe Adam şi se apropie de marginea bazinului. Purta nişte 
ochelari de protecţie minusculi, care abia dacă-i acopereau ochii 
şi o cască neagră din cauciuc. 


— Nu vrei să faci o baie? zise Bill Shelly. 

Adam clătină din cap. 

— Imi pare rău, dar mi-am uitat slipul acasă. 

— Nu-i nevoie de slip în momentul ăsta. E ora rezervată 
bărbaţilor. Haide, fă o încercare. Sunt sigur că Paul poate să-ţi 
facă rost de un prosop. 

Adam şovăi. N-avea nici un motiv întemeiat să refuze invitaţia, 
iar şansa de a înota la douăzeci şi ceva de etaje deasupra 
pământului nu se ivea în fiecare zi. 

— OK, spuse Adam. Unde-l găsesc pe Paul? 

— Du-te în sala de masaj. Ai să vezi soneria pe perete. Apasă 
butonul şi Paul o să apară ca din pământ. 

Adam făcu aşa cum i se spusese. Paul îl duse la un vestiar şi îi 
puse la dispoziţie un prosop enorm şi un halat pluşat. 

Adam se descotorosi de haine şi îmbrăcă halatul. Revenind 
afară din sala de masaj, deveni extrem de stânjenit de albeaţa 
pielii sale şi se întrebă încă o dată cum de reuşea Shelly să-şi 
păstreze tenul bronzat. Cu mare sfială, Adam dezbrăcă halatul şi 
intră în apa rece ca gheaţa. 

— Păstrăm apa atât de rece pentru că aşa e mai stimulatoare, 
îi explică Bill când îi zări expresia chinuită. 

După ce începu să înoate, Adam se simţi mai bine, dar, când 
încercă să imite rostogolirile subacvatice ale lui Bill, nu reuşi 
decât să se aleagă cu nasul plin de apă. leşi la suprafaţă tuşind şi 
scuipând. 

Lui Bill i se făcu milă de el şi îl duse la vestiare, sugerând câte 
un masaj scurt pentru amândoi. 

— În ce problemă ai vrut să mă vezi? îl întrebă Bill când se 
văzură întinşi pe două mese alăturate. 

Adam şovăi. Chiar dacă se purtase întotdeauna frumos cu 
Adam, Bill nu renunţase nici o clipă la stilul său directorial rece. 

— Vroiam să aflu mai multe despre conferinţele-croazieră, 
spuse Adam, când Paul îi ceru să se întoarcă pe spate. Clienţii 
mei mă întreabă mereu de ele. 

— Şi ce vor să ştie? 

— Cine poate să participe. Cum programaţi diferitele 
specialităţi. Dacă pot să sune pe cineva la Arolen ca să obţină 
mai multe informaţii. 

— Pot să sune la numărul cu taxă inversă al firmei MTIC, spuse 
Bill pe un ton rigid. Speram să aud de la tine că te-ai hotărât să 
participi la cursul de pregătire managerială. 

— Încă nu, spuse Adam în timp ce Paul continua să-i frământe 


umerii. Dar mă întrebam dacă nu s-ar putea să mă trimiteţi într- 
una din croazierele astea. Pot participa şi agenţii comerciali? 

— Mă tem că nu, zise Bill ridicându-se şi începând să se 
îmbrace. Sunt o mulţime de oameni pe-aici care ar dori să 
meargă. Din păcate, Fjord nu e o navă chiar aşa de mare. 
Oricum, ţi s-ar părea plictisitor. Intrucât scopul programului este 
să asigure o pregătire continuă pentru medicii profesionişti, 
majoritatea dotărilor de agrement ale vasului au fost 
transformate în săli de conferinţe. 

— Totuşi, aş dori să merg. 

— Îmi pare rău, spuse Bill, căruia îi scăzuse în mod evident 
interesul faţă de subiect. Cred că ar fi mai inteligent din partea 
ta să te concentrezi pe munca pe care trebuie s-o prestezi. 

Adam hotărî că nu era momentul să-l întrebe despre doctorii 
care renunţaseră la cariera particulară după ce se întorseseră din 
croazieră. Nu încăpea nici o îndoială că întrebările lui Adam îl 
iritaseră pe Bill Shelly. In timp ce se îmbrăca şi apoi în drum spre 
lift, Adam avu grijă să răspundă la întrebări, nu să le pună. Dar 
mai târziu, pe drumul de întoarcere spre New York, continuă să 
mediteze la unele întâmplări stranii pe care acum le asocia cu 
croazierele Arolen. Îl tulbura în mod deosebit dispariţia lui Percy 
Harmon. Când aflase că Percy nu plecase în Porto Rico, Adam 
încercase să-l sune, dar nu-i răspunsese nimeni. In timp ce intra 
în oraş prin Tunelul Lincoln, Adam decise să treacă pe la 
apartamentul lui Percy. Poate că ştia vreunul dintre vecini pe 
unde era. 

Percy locuia într-o clădire părăginită cu faţada din gresie, la 
patru numere distanţă de intersecţia cu Second Avenue. Adam 
găsi numele lui Percy Harmon lângă butonul marcat 30. Apăsă şi 
aşteptă. 

Pe partea cealaltă a străzii, pe diagonală, un bărbat într-un 
costum albastru şifonat aruncă jos ţigara şi o strivi sub călcâi. 
Privind în stânga şi în dreapta, traversă în direcţia clădirii din 
gresie, ducându-şi mâna la buzunarul de la piept. 

Adam îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt şi apăsă 
butonul pentru administratorul clădirii. Aproape imediat micul hol 
se umplu de sunetul strident al unei sonerii şi Adam deschise 
uşa. Interiorul era dărăpănat, dar arăta mult mai curat decât 
clădirea unde locuia Adam. La demisol se auzi o uşă 
deschizându-se. Se duse în capul scării şi se uită în jos. Un 
bărbat nebărbierit şi în maieu tocmai se pregătea să urce. 

— Ce pofteşti mata? spuse individul. 


— ÎI caut pe Percy Harmon, răspunse Adam. 

— Toată lumea îl caută pe omul ăsta, zise administratorul, 
evident neimpresionat. Nu-i aici şi nu l-am văzut de mai bine de 
o lună. 

— Scuze pentru deranj, zise Adam în timp ce administratorul 
cobora. 

Adam dădu să plece, dar ezită în preajma scărilor. Auzind uşa 
de la apartamentul administratorului închizându-se, mânat de un 
imbold subit, urcă tiptil la etajul al treilea. Bătu la uşa 
apartamentului 30, dar nu primi nici un răspuns. Încercă uşa, dar 
era încuiată. Se gândea să-i lase un bilet când observă o 
fereastră la capătul coridorului ce dădea spre scara de incendiu. 

Deşi nu făcuse niciodată aşa ceva până atunci, Adam deschise 
fereastra şi se căţără pe pervaz, ieşind afară. Avea 
presentimentul că ceva i se întâmplase lui Percy. Vroia să arunce 
o privire în apartamentul lui, în căutarea unui semn care să-i 
indice de când lipsea Harmon. 

Scara de incendiu era veche şi ruginită şi Adam se strădui să 
nu privească în jos, prin grilajul metalic, la curtea interioară 
asfaltată. Străbătu cu viteză de melc distanţa până la fereastra 
lui Percy, cu mâinile lipite de zidul clădirii. Fereastra era 
întredeschisă. Sperând să nu-l vadă nimeni care să cheme 
poliţia, Adam ridică fereastra. Ajuns până aici, îşi făcu socoteala 
că nu mai avea nimic de pierdut aşa că pătrunse în dormitorul cu 
miros de mucegai al lui Percy. 

Cu inima bătându-i cu putere, ocoli patul nefăcut şi deschise 
şifonierul. Era plin de haine. Se duse să se uite în baie. Nivelul 
apei din vasul toaletei scăzuse, semn că nu mai fusese folosit de 
câtăva vreme. 

Adam se întoarse şi trecând prin dormitor, ajunse în camera 
de zi. Pe măsuţa de cafea un ziar vechi de vreo şapte săptămâni. 
În bucătărie, vasele din chiuvetă se acoperiseră cu un strat de 
mucegai negru şi pufos, era limpede că Percy avusese de gând 
să se întoarcă. Şi ăsta era exact lucrul care-i fusese teamă lui 
Adam. De bună seamă că omul ăsta i se întâmplase ceva 
neprevăzut. 

Adam decise să iasă afară de acolo şi să sune la poliţie. Dar 
când să plece din bucătărie, un zgomot slab îl făcu să îngheţe de 
spaimă. Era sunetul caracteristic scos de o uşă care se închide. 

Adam aşteptă. Liniştea rămase netulburată. Privi pe furiş în 
camera de zi. Lanţul de siguranţă de la uşa apartamentului se 
legăna încet. 


Adam simţi că leşină. Dacă Percy fusese cel ce intrase, de ce 
se ascundea acum? Adam rămase încremenit pe locul lui în 
bucătărie, încordându-şi auzul ca să sesizeze alte zgomote. Când 
frigiderul de lângă el porni motorul compresorului, îşi înăbuşi cu 
greu un țipăt de spaimă. |n cele din urmă decise că se 
scurseseră cel puţin zece minute, că poate imaginaţia îi jucase o 
festă, aşa că se duse în camera de zi ca să arunce o privire în 
dormitor. Zări fereastra deschisă ce dădea spre scara de 
incendiu. Perdeaua se legăna uşor din pricina curentului. Adam 
estimă că nu-i va lua mai mult de o secundă să traverseze 
încăperea şi să sară afară pe fereastră. 

N-a mai ajuns însă. În timp ce alega spre fereastră, din şifonier 
se ivi o siluetă. Până s-apuce Adam să reacționeze, un pumn îl 
lovi puternic în abdomen, făcându-l să cadă lat la podea. 


CAPITOLUL 9 


Când ajunse la GYN Associates pentru controlul ginecologic 
lunar, Jennifer observă că, faţă de vizitele precedente, pacientele 
din sala de aşteptare erau mai puţin numeroase. Aşezându-se pe 
o canapea, care acum era toată numai a ei, luă o revistă ca să 
citească, dar nu se putu concentra. In schimb, se minună că 
nimic neplăcut nu li se întâmplase ei sau copilului său din 
pântece, în timp de doctorul Vandermer fusese plecat ca să 
participe la acea întrunire. Fusese sigură că va începe să 
sângereze în absenţa lui şi chiar dacă nu se împăcase încă cu 
stilul lui ursuz, n-ar fi vrut să fie nevoită să fie consultată de un 
alt medic. 

În mai puţin de cincisprezece minute, Jennifer fu dusă în sala 
de consultaţii. In timp ce-şi schimba hainele de oraş cu halatul 
din hârtie, o întrebă pe infirmieră dacă doctorul Vandermer se 
simţise bine în mica lui vacanţă. 

— Cred că da, spuse Nancy fără entuziasm. 

li întinse lui Jennifer conteinerul pentru urină şi-i făcu semn 
către uşa spălătorului. Ceva în tonul ei o deranjă pe Jennifer, dar 
când ieşi din baie, doctorul Vandermer o aştepta. 

— N-am terminat cu doamna Schonberg, îl informă Nancy. Vă 
rog să mă mai lăsaţi câteva minute. Mai trebuie s-o cântăresc şi 
să-i stabilesc valoarea hematocritului”. 

— Am vrut doar să-i dau bineţe. (Rostise cuvintele cu un glas 
neobişnuit de blând, lipsit de asprimea normală.) Ce mai faci, 
Jennifer? Arăţi bine azi. 

— Mă simt bine, domnule doctor, spuse Jennifer surprinsă. 

— Ei, atunci am să mă întorc imediat ce Nancy termină ce are 
de făcut. 

Inchise uşa şi Nancy rămase o clipă locului, privind în urma lui. 

— Doamne! spuse ea. Dacă nu l-aş cunoaşte, aş jura că ţi-a 
pus vreun gând. De când s-a întors, se poartă ciudat. E mult mai 
drăguţ cu pacienţii, dar mie mi-a făcut munca de zece ori mai 
grea. În fine... (Nancy se întoarse către Jennifer.) Hai să-ţi iau 
proba de sânge şi să te cântăresc. 

Abia terminase când doctorul Vandermer reveni. 


7 Hematocrit - raportul dintre volumul celulelor roşii şi volumul de 
sânge (n.tr.). 


— Bun, acum mă ocup eu de doamna, spuse el pe acelaşi ton 
plat. Cu greutatea, văd că stăm foarte bine. Cum te-ai simţit aşa, 
în general? 

— N-am avut timp s-o examinez, îl întrerupse Nancy. 

— Nu-i nimic, spuse doctorul Vandermer. Ce-ar fi să faci tu 
hematocritul ăla cât stau eu de vorbă cu Jennifer? 

Cu un oftat audibil, Nancy luă eprubetele pentru centrifugă şi 
părăsi încăperea. 

— Deci, cum te-ai simţit? reluă doctorul Vandermer. 

Jennifer se holbă la bărbatul din faţa ei. Avea aceeaşi 
înfăţişare plăcută ochiului, dar arăta tras la faţă, de parcă ar fi 
fost vlăguit. Şi părul îi arăta altfel, parcă mai stufos. Şi în locul 
stilului său repezit, îi făcu lui Jennifer impresia că într-adevăr 
vroia să ştie ce o frământa. 

— Păi, aş zice că m-am simţit destul de bine, spuse ea. 

— O spui fără prea mult entuziasm. 

— Ştiu şi eu?... Nu mai sunt aşa de obosită, dar greţurile 
matinale s-au înrăutățit, oricât am încercat să-mi schimb regimul 
alimentar. 

— Ce sentimente ai în legătură cu această sarcină? întrebă 
doctorul Vandermer. Uneori emoţiile joacă un anumit rol în 
starea noastră de bine. 

Jennifer se uită la faţa doctorului: părea realmente îngrijorat. 

— Ca să fiu sinceră, am nişte simţăminte foarte contradictorii 
legate de starea mea actuală. 

Până în acel moment, Jennifer nu fusese dispusă s-o 
recunoască nici măcar faţă de mama ei. Dar doctorul Vandermer 
nu părea să-i aprobe atitudinea. 

— Schimbarea părerii în astfel de situaţii e un lucru foarte 
normal, spuse el cu blândeţe. Ce-ar fi să-mi spui ce simţi cu 
adevărat. 

Incurajată de atitudinea lui, Jennifer se pomeni destăinuindu-i 
toate temerile legate de cariera şi de relaţia ei cu Adam. 
Recunoscu că doctorul Vandermer avusese dreptate: nu era 
momentul potrivit pentru ei să aibă un copil. Vorbi preţ de 
aproape zece minute şi numai aparenta lipsă de afect din 
expresia doctorului o salvă de la lacrimi. Acesta părea preocupat, 
dar într-un fel oarecum distant. 

Când termină ce avu de spus, Vandermer îi zise cu glas uşor: 

— Mă bucur că ai avut încredere în mine. Nu e sănătos să-ţi 
înăbuşeşti emoţiile. De fapt, s-ar putea să aibă o legătură cu 
greţurile matinale, care până acum ar fi trebuit să se atenueze. 


Cred că va trebui să încercăm acum un tratament 
medicamentos. 

Intorcându-se către Nancy, care abia intrase, spuse: 

— Fii drăguță, du-te până la magazie şi adu-mi câteva mostre 
de pregdolen. 

Nancy plecă fără să spună o vorbă. 

— Ei şi acum hai să trecem la consult. 

Examinarea medicală includea şi o ultrasonografie, descrisă 
de doctorul Vandermer ca o metodă în care imaginile erau 
produse prin reflectarea undelor ultrasonice de țesuturile fătului. 
Jennifer nu prea pricepu despre ce era vorba, dar doctorul 
Vandermer o asigură că avea să fie nedureros şi nevătămător, 
atât pentru mamă cât şi pentru prunc şi într-adevăr, avu 
dreptate. Deşi un tehnician veni ca să supravegheze instalaţia, 
medicul insistă să efectueze el însuşi testul. Pe un ecran 
asemănător celui de televiziune, Jennifer văzu conturul copilului 
ei. 

— Ai vrea să ştii de sex are? întrebă doctorul Vandermer, 
îndreptându-se din şale. 

— Cred că da, spuse Jennifer, care nu se gândise prea mult la 
lucrul acesta. 

— Nu pot să fiu încă sigur, zise medicul, dar dacă ar fi să dau 
un pronostic, pare a fi băiat. 

Jennifer încuviinţă din cap. Pentru moment, nu avea nici o 
importanţă dacă era băiat sau fată, dar se întreba ce ar fi zis 
Adam. 

Revenind în sala de consultaţii, doctorul Vandermer se aşeză 
la un mic birou şi începu să-şi treacă pe fişă constatările. O 
expedie pe Nancy, care plecă fără un cuvânt, evident 
nemulțumită că nu fusese lăsată să-şi facă treaba. 

Jennifer rămăsese pe masa de consultaţii, întrebându-se dacă 
ar fi cazul să-şi îmbrace hainele de oraş. In cele din urmă, 
doctorul Vandermer se întoarse cu faţa spre ea. 

— Cu excepţia greţurilor matinale, starea ta e excelentă şi 
sper ca astea să te ajute să scapi de neplăceri. (Aşeză 
medicamentele lângă ea, scriindu-i modul de administrare.) Să 
iei câte o pastilă, de trei ori pe zi. 

Jennifer încuviinţă din cap. Era dispusă să încerce orice. 

— Bun, zise doctorul Vandermer, cu noua lui voce lipsită de 
inflexiuni. Aş vrea să discut cu tine două lucruri. Mai întâi, data 
viitoare o să ne vedem la Clinica Julian. 

Jennifer simţi că i se opreşte inima-n loc. Prin faţa ochilor îi 


trecu imaginea lui Cheryl prăbuşită la podea. Văzu din nou 
sângele şi fu străbătută de un fior de panică. 

— Jennifer, ţi-e rău? întrebă doctorul Vandermer. 

— Cred că trebuie să mă întind un pic, zise Jennifer, simţindu- 
se dintr-o dată ameţită. 

Doctorul Vandermer o ajută să se întindă pe masă. 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse Jennifer. Mi-e mai bine acum. 
De ce ziceţi că ne vom vedea la Clinica Julian? 

— Pentru că am decis să mă angajez acolo, îi răspunse 
medicul, în timp ce-i controla pulsul. Nu mă mai interesează 
practica particulară. Şi pot să te asigur că, în calitate de pacient, 
vei fi îngrijită excelent acolo. Zici că ţi-e mai bine acum? 

Jennifer încuviinţă din cap. 

— i s-a mai întâmplat să leşini aşa, de când eşti gravidă? 

— Da, îi zise Jennifer şi începu să-i descrie moartea 
neaşteptată a lui Cheryl. 

— Ce experienţă îngrozitoare trebuie să fi fost pentru tine, zise 
doctorul Vandermer. Mai ales gravidă fiind. Din fericire, astfel de 
deranjamente circulatorii sunt extrem de rare şi sper să nu crezi 
că vina aparţine Clinicii Julian. Am auzit de întâmplarea asta şi s- 
a întâmplat să ştiu că domnişoara Tedesco a ţinut ascunse 
anumite aspecte ale istoricului ei medical. Faptul că a folosit 
intens droguri a cauzat apariţia unor probleme hematologice, 
care nu au fost depistate în testele de laborator obişnuite. Dacă 
domnişoara Tedesco ar fi fost mai sinceră, nu mă îndoiesc că azi 
ar fi fost vie. Îţi spun asta numai ca să nu ai vreo îndoială în 
privinţa clinicii. 

— Şi eu am auzit lucruri bune despre ea, înainte de a mă duce 
acolo cu Cheryl. Şi trebuie să recunosc că am fost impresionată 
de atitudinea prevenitoare a personalului. 

— Asta-i unul din motivele pentru care vreau să merg acolo. 
Doctorii nu mai sunt preocupaţi de tâmpeniile concurenţiale 
asociate cu practica particulară. 

Jennifer se ridică în capul oaselor, constatând uşurată că 
ameţeala îi trecuse cu totul. 

— Crezi că o să te simţi bine acum? o întrebă doctorul 
Vandermer. 

— Sper, spuse Jennifer. 

— Al doilea lucru pe care vroiam să-l discutăm, este 
posibilitatea unei amniocenteze. 

Jennifer simţi un nou val de ameţeală, dar de data asta îi trecu 
repede. 


— V-aţi răzgândit, spuse ea. 

Fusese o afirmaţie, nu o întrebare. 

— E-adevărat, admise doctorul Vandermer. Iniţial, am fost 
convins că problema fratelui dumitale fusese congenitală, adică 
o modificare cromozomială survenită după concepţie. Dar am 
primit eşantioanele de la spitalul unde a murit fratele tău şi cei 
de la laborator sunt de părere că problema s-ar putea să fie 
ereditară. Dată fiind această posibilitate, ar fi o greşeală să nu 
profităm de toată tehnologia aflată la dispoziţia noastră. 

— Şi testul ăsta o să arate dacă copilul meu prezintă aceeaşi 
problemă? întrebă Jennifer. 

— Absolut, zise doctorul Vandermer. Dar trebuie să-l facem 
cât mai curând, pentru că rezultatele ies abia după câteva 
săptămâni. Dacă amânăm prea mult, va fi greu să mai facem 
ceva, dacă rezultatul va fi pozitiv. 

— Prin „să mai facem ceva” vă gândiţi la un avort? întrebă 
Jennifer. 

— Da, spuse doctorul Vandermer. Şansele unui rezultat pozitiv 
sunt foarte mici, dar ţinând cont de sentimentele contradictorii 
pe care mi le-ai mărturisit, cred că vei reuşi să treci cu bine şi 
printr-o astfel de încercare. 

— Trebuie să stau de vorbă cu soţul meu şi cu părinţii, zise 
Jennifer. 

Părăsi cabinetul neliniştită de perspectiva unei amniocenteze, 
dar bucuroasă că avea un doctor atât de grijuliu precum 
Vandermer. Trebuia să-i spună lui Adam că-şi schimbase radical 
impresia iniţială despre acest om. 


Adam nu-şi pierduse nici o clipă întru totul cunoştinţa. Percepu 
vag că era târât în camera de zi a lui Percy şi trântit fără prea 
multe menajamente pe canapea. Îşi simţi portofelul scos şi vârât 
la loc în buzunar. Această secvenţă de scurtă durată nu se potrivi 
cu aşteptările sale şi, nedumerit, scutură din cap ca să-şi alunge 
perplexitatea. 

Mai întâi de toate începu să-şi caute ochelarii, care-i fură 
trântiţi brusc în mână. Şi-i puse la ochi şi vederea i se limpezi. În 
faţa lui se afla un bărbat solid, îmbrăcat într-un costum albastru 
şi o cămaşă albă, descheiată la gât. 

— Bună dimineaţa, spuse individul. Bun venit înapoi pe lumea 
asta. 

Adam se foi pe locul său. Nu-l durea nimic, ceea ce era 
surprinzător. 


— Domnule Schonberg, dacă nu vreţi să faceţi o mică excursie 
până la secţia de poliţie, ar fi mai bine să-mi spuneţi ce făceaţi în 
acest apartament. _ 

— Nimic, cârâi Adam. Işi drese glasul. 

— N-ar strica să vă străduiţi mai mult, spuse necunoscutul, 
aprinzându-şi o ţigară şi suflă fumul spre tavan. 

— AŞ putea să vă spun acelaşi lucru şi dumneavoastră, replică 
Adam. 

Individul îl înşfăcă pe Adam de piepţii cămăşii, aproape 
săltându-l de pe canapea. 

— N-am chef de dialoguri spiritualule, domnule Schonberg. 

Adam încuviinţă din cap. Bărbatul îi dădu drumul, tot atât de 
repede cum îl înşfăcase. 

— OK, spuse străinul. S-o luăm de la capăt. Ce făceaţi în acest 
apartament? 

— Sunt un prieten de-al lui Percy Harmon, spuse grăbit Adam. 
Mă rog, un fel de prieten. Când am început munca la Arolen 
Pharmaceuticals, m-a purtat cu el ca să mă înveţe secretele 
meseriei. 

Bărbatul încuviinţă din cap, ca şi cum până în acel punct, 
acceptase povestea. 

— Rămăsese stabilit ca Percy să-mi dea un telefon, urmă 
Adam. N-a făcut-o şi nici nu mi-a răspuns vreodată la telefon. Aşa 
că am venit până aici să văd dacă e acasă. 

— Asta nu explică de ce aţi pătruns în apartament, spuse 
necunoscutul. 

— A fost un impuls de moment, spuse sfios Adam. Vroiam să 
văd dacă nu i s-a întâmplat ceva. 

Individul nu spuse nimic. Tăcerea şi încordarea începură 
curând să-l apese pe Adam. 

— Percy mi-a fost simpatic, zise el. Eram îngrijorat în privinţa 
lui. Trebuia să se ducă în Porto Rico pentru un curs de 
specialitate, dar n-a ajuns acolo. 

Bărbatul continuă să tacă. 

— Asta-i tot ce ştiu, spuse Adam. De atunci, nu l-am mai 
văzut. 

— Vă cred, spuse bărbatul după o pauză. 

— Vă mulţumesc, zise Adam, căruia aproape că-i venea să 
tipe de uşurare. 

Necunoscutul îşi stinse ţigara şi scoase din buzunarul de la 
piept o carte de vizită, pe care i-o întinse lui Adam. Pe ea scria: 
„Robert Marlow, detectiv particular”. In colţul din dreapta jos se 


afla un număr de telefon. 

— In urmă cu şase săptămâni, Percy Harmon a plecat de la un 
restaurant japonez din Fort Lee, New Jersey. N-a mai ajuns 
acasă. Familia lui m-a angajat să văd dacă pot să aflu ceva. li 
tineam apartamentul sub supraveghere. In afară de două fete 
tinere, eşti singurul care a apărut pe-aici. 

— Aveţi vreo idee ce i s-a putut întâmpla? întrebă Adam. 

— N-am nici cea mai vagă idee, spuse domnul Marlow. Dar 
dacă se-ntâmplă să auziţi ceva, v-aş fi recunoscător pentru un 
telefon. 


Când ajunse din nou în apartamentul lui pustiu, Adam încă se 
mai simţea profund zguduit. Absența lui Jennifer îl irita. Era 
supărat şi ar fi vrut să discute cu ea, dar aşa nu putu decât să 
presupună că iar plecase pe undeva cu maică-sa. Se trânti pe pat 
şi porni televizorul, comutându-l pe un canal ce transmitea ştiri. 
Treptat, începu să se liniştească. 

La un moment dat, Adam auzi uşa de la intrare închizându-se 
şi, preţ de o clipă, avu senzaţia că se afla din nou în 
apartamentul lui Percy Harmon. 

— Ei, ia te uită, îl tachină Jennifer. Dormim în timpul 
serviciului? 

Adam nu-i răspunse. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Presupun că ai fost în Engewood, se răsti Adam fără motiv. 

Jennifer se holbă la el. N-avea chef să suporte una din toanele 
lui Adam. Nu era dispusă să-şi ceară scuze pentru că-şi văzuse 
părinţii. Proptindu-şi mâinile în şolduri, ripostă: 

— Ei da, am fost acasă. 

— Mi-am dat seama, zise Adam, întorcându-se către televizor. 

— Ce vrea să însemne asta? întrebă Jennifer. 

— Nimic deosebit. 

— Uite ce e, spuse Jennifer, aşezându-se pe marginea patului. 
Am avut un motiv întemeiat să mă duc acasă. Doctorul 
Vandermer a propus să fac o amniocenteză. M-am dus la ai mei 
ca să discutăm dacă trebuie sau nu s-o fac. 

— Drăguţ din partea ta, spuse Adam sarcastic. Ai discutat 
problema cu părinţii tăi, deşi copilul e al nostru. 

— Ştiam că n-am cum să dau de tine în timpul zilei, îi explică 
Jennifer,  străduindu-se să fie rezonabilă. Bineînţeles că 
intenţionam să discut şi cu tine. Dar vroiam să stau de vorbă cu 
mama, pentru că ea a suferit trauma naşterii copilului acela 


mongoloid. 

— lar eu susțin în continuare că decizia ne aparține numai şi 
numai nouă, insistă Adam. 

Se rostogoli în pat şi-şi coborî picioarele pe podea, ştiind că nu 
se purtase drept. 

— Şi-apoi, înţelesesem că Vandermer n-a crezut de cuviință ca 
tu să faci o amniocenteză. 

— Aşa e, spuse Jennifer. Dar azi mi-a spus că, după ce a 
verificat eşantioanele microscopice al fratelui meu, e de părere 
s-o fac. 

Adam se ridică în picioare şi-şi întinse oasele. Din puţinele sale 
cunoştinţe de genetică, nu credea că Jennifer avea nevoie de 
amniocenteză. 

— Poate că ar trebui să asculţi şi o altă părere. Când am 
întrebat prima oară de un obstetrician, mi-a mai fost recomandat 
şi Herbert Wickelman. 

Jennifer clătină din cap. 

— Nu am nevoie să mă mai consulte nimeni. O altă opinie nu 
ar face decât să încurce şi mai mult problema. Sunt mulţumită 
de doctorul Vandermer şi am încredere în el, în special de când 
maniera lui de consult s-a îmbunătăţit atât de mult. 

— Cum aşa? întrebă Adam. 

— De când s-a întors de la nu ştiu ce fel de conferinţă 
medicală, pare să aibă mai mult timp şi mai mult interes faţă de 
pacienţi, îi explică Jennifer. Nu mai e la fel de repezit. 

Adam uită de supărarea lui. 

— Şi s-a mai schimbat în vreun fel? 

— Zice c-a obosit de practica particulară, spuse Jennifer 
dezbrăcându-şi rochia şi îndreptându-se către baie. A hotărât să 
se ducă la Clinica Julian şi de-acum înainte acolo am să mă duc la 
consult. 

Adam căzu la loc pe pat. 

— N-am crezut c-am să mă mai duc vreodată la Julian după 
moartea lui Cheryl, continuă Jennifer cu glas tare, dar doctorul 
Vandermer m-a convins de calităţile excepţionale ale clinicii. Şi 
ştii că fusesem oricum impresionată de personal. 

Adam auzi zgomotul apei din chiuvetă. Nu ştia ce să mai 
spună. Nu-i pomenise nimic lui Jennifer despre dispariţia lui Percy 
Harmon sau despre celelalte suspiciuni ale lui legate de Arolen, 
dar acum, când se părea că şi doctorul Vandermer era 
amestecat în povestea asta, Adam ştia că trebuie să facă ceva. 

Se duse în baie, unde Jennifer se spăla pe faţă. 


— Am să insist să te duci la doctorul Wickelman. Nu-mi place 
ideea că Vandermer s-a dus la Clinica Julian. 

Jennifer se uită al el surprinsă. In ultima vreme, erau momente 
când Adam se purta ciudat. 

— Vorbesc serios, reluă el, dar se opri în mijlocul frazei, când 
zări pe marginea chiuvetei o sticluţă familiară. 

— Ce dracu-i asta? întrebă el ritos, înşfăcând recipientul. 

Jennifer se uită când la el, când la sticluţa din mâna lui. Pe 
urmă se întoarse şi, fără o vorbă, atârnă prosopul în cui. 

— Te-am întrebat ceva! ţipă Adam. 

— Cred că răspunsul e evident. E pregdolen. Pentru greţurile 
mele matinale. Acum, am să te rog să mă scuzi. 

Dădu să plece spre dormitor, dar Adam o apucă de braţ. 

— De unde o ai? o întrebă el vârându-i sticluţa sub ochi. 

Jennifer o dădu la o parte. 

— Dacă trebuie neapărat să ştii, de la doctorul Vandermer. 

— Imposibil, spuse Adam. Vandermer n-ar prescrie în ruptul 
capului aşa ceva. 

Jennifer îşi trase braţul din strânsoarea lui. 

— Vrei să spui că eu mint? 

Adam se întoarse în baie şi răsturnă câteva pastile în palmă, 
într-adevăr, era pregdolen. 

— N-ai auzit ce-am spus? întrebă cu vehemenţă Jennifer. 

— Nu vreau să iei medicamentul ăsta, zise el. Mai ai şi alte 
sticluţe? 

— Să ştii că am de gând să respect indicaţiile doctorului meu, 
spuse Jennifer. De când am început să iau pastilele astea, am 
avut prima dimineaţă fără greţuri din ultimile luni. Şi nu uita că 
tu m-ai trimis din capul locului la doctorul Vandermer. 

— Ei, atunci să-ţi fie foarte clar că n-ai să te mai duci la el, 
spuse Adam. 

Luă sacoşa lui Jennifer de pe raftul de deasupra chiuvetei şi se 
uită înăuntru. Celelalte sticluţe de pregdolen se aflau chiar 
deasupra. 

Incercând să-i smulgă geanta, Jennifer strigă: 

— Imi place de Vandermer şi am încredere în el. Dă-mi sacoşa 
înapoi! 

Inainte să dea drumul genţii. Adam scoase sticluţele. 

— Ascultă-mă! strigă el. Nu vreau să iei medicamentul ăsta, 
mă-nţelegi? E periculos! 

— Dacă ar fi fost periculos cum zici, doctorul Vandermer nu mi 
l-ar fi prescris, spuse Jennifer. Şi sunt hotărâtă să-l iau. In 


definitiv, eu sunt cea care suferă, nu tu. Şi cred că n-ar strica să- 
ţi aminteşti că nu eşti doctor. La drept vorbind, în clipa de faţă 
nu eşti decât un comerciant de medicamente. 

Adam desfăcu cutiile în care erau sticluţele cu medicamente, 
ridicând în acelaşi timp cu piciorul capacul vasului de toaletă. 

— Dă-mi medicamentul înapoi! strigă Jennifer, dându-şi seama 
ce vrea să facă. 

Adam vărsă conţinutul primei sticluţe în bazin. 

Cuprinsă de disperare, Jennifer smulse din mâna lui Adam o 
sticluţă şi alergă în dormitor. Uluit, Adam rămase o clipă locului, 
apoi fugi după ea. Un timp, stătură unul în faţa celuilalt, privindu- 
se. Pe urmă, Jennifer o zbughi înapoi în baie şi încercă să-ncuie 
uşa. Dar nu se mişcă îndeajuns de iute. Adam îşi vâri piciorul în 
uşă şi urmă o confruntare scurtă. Incet-încet, uşa se deschise 
până când Jennifer cedă. Se dădu înapoi până lângă boxa 
duşului, ascunzând sticluţa la spate. 

— Dă-mi pregdolenul! îi porunci Adam. 

Jennifer scutură din cap, respirând cu greutate. 

— Bine! zise Adam şi începu să-i tragă mâinile de la spate. 

— Nu! strigă Jennifer.. 

li desfăcu degetele unul câte unul, îi luă sticla şi o aruncă în 
bazin. Jennifer începu să-l izbească cu pumnii în spate. Ca să se 
apere, Adam îşi aruncă în spate mâna dreaptă, lovind-o din 
greşeală în partea laterală a capului. Forţa loviturii o trimise 
învârtindu-se în perete, năucind-o pe moment. 

Adam vărsă şi celelalte medicamente în bazin şi trase apa. 
Apoi se întoarse să-şi ceară scuze faţă de Jennifer, dar ea era 
atât de furioasă încât nu mai vru să-l asculte. 

— Nu eşti doctorul meu, ţipă ea. M-am săturat să fiu bolnavă 
în fiecare zi, iar dacă medicul mi-a dat nişte medicamente care 
îmi fac bine, am de gând să le iau, să ştii! 

Se duse în dormitor şi îşi dădu jos valiza de pe şifonier. 

— Jennifer, ce faci acolo? întrebă Adam, deşi era destul de 
limpede ce avea în minte. 

Jennifer nu-i răspunse, dar începu să-şi împăturească hainele 
şi să le arunce în geamantan. 

— Jennifer, nu-i nevoie să dai bir cu fugiţii dacă am avut o 
discuţie în contradictoriu, spuse Adam. 

Jennifer se întoarse cu faţa la el, roşie în obraji. 

— Mă duc acasă, la mama. Sunt obosită, nu mă simt bine şi nu 
mai suport ciorovăiala asta continuă. 

— Jennifer, te iubesc. Singurul motiv pentru care am aruncat 


medicamentele alea a fost ca să-l apăr pe copilul nostru. 

— Nu mă interesează de ce-ai făcut-o. Trebuie să plec de aici 
pentru câteva zile. 

Luă telefonul şi-l sună pe tatăl ei. Stabiliră ca ea să ia un taxi 
până la el la birou, de unde urmau să plece împreună acasă cu 
maşina. 

— Jennifer, te rog să nu faci asta, o imploră el după ce Jennifer 
începu din nou să-şi aşeze lucrurile în valiză, dar ea nu-i mai 
aruncă nici măcar o privire, închise geamantanul, îşi luă geanta 
de umăr şi plecă din apartament. 

Rămas singur, Adam avu nevoie de câteva minute ca să se 
împace cu gândul că într-adevăr plecase. Năucit, se plimbă fără 
rost prin camera de zi şi, până la urmă, se aşeză în faţa 
computerului. Îl porni şi îl racordă la reţeaua principală Arolen, 
încercând să obţină fişierul doctorului Vandermer. Vroia să vadă 
dacă acesta îşi schimbase obiceiurile în privinţa prescrierii de 
medicamente, dar nu obţinu decât mesajul scurt: „Transferat la 
Clinica Julian”. 

Uluit, Adam se întrebă dacă şi alte fişiere mai fuseseră şterse 
din memorie. Scoase la îndemână lista primită de la Meguire apoi 
solicită maşinii să-i relisteze doctorii din zona lui de activitate. In 
afară de Vandermer, alţi şase doctori fusese eliminaţi de pe noua 
listă. 

Cuprins de frenezie, Adam începu să ceară pe rând fişierele 
fiecăruia din doctorii cu pricina. Niciunul dintre ei nu mai avea 
aşa ceva! La patru dintre ei se specifica, la fel ca la doctorul 
Smyth - „Programat curs de reciclare...”, sugerând că dacă un 
doctor pleca într-o croazieră Arolen, nu mai trebuia să i se 
menţină dosarul. La ceilalţi doi, scria ca la Vandermer: 
„Transferat la Clinica Julian”. Adam se întrebă dacă nu cumva 
acele conferinţe-croazieră promovau cu tot atâta zel şi Clinica 
Julian, ca şi medicamentele produse de Arolen. 

Mai derutat ca oricând, Adam ceru computerului să-i facă o 
listă a tuturor medicilor la Clinica Julian. Congştiincioasă, 
imprimanta matriciala se trezi la viaţă şi tipări un tabel 
impresionant. Adam trecu rapid cu privire peste lista de nume şi 
se opri brusc cam la jumătatea foii, unde găsi numele doctorului 
Thayer Norton! Ce naiba căuta Norton la Clinica Julian? Acesta 
era şeful catedrei de medicină internă de la Universitate. 

Cu încetineală, Adam tastă numele lui Thayer Norton şi-l 
solicită fişierului. Nu obţinu decât: „Transferat la Clinica Julian”. 

Ideea că bătrânul arţăgos ar fi putut să renunţe la mult 


râvnitul lui scaun universitar era de neconceput. Adam se întrebă 
dacă Norton participase de curând la vreuna din conferințele- 
croazieră. 

Reîntorcându-se la computer, Adam încercă să ajungă la 
informaţiile cu caracter statistic despre Clinica Julian. Descoperi 
astfel că, dintre cei şase doctori transferați, patru erau specialişti 
în obstetrică-ginecologie. Poate că asta dovedea ceva. In 
următoarea jumătate de oră, Adam introduse felurite întrebări în 
computer, dar la cele mai multe dintre solicitări i se răspundea 
că codul lui de acces nu era recunoscut pentru nivelul 
materialelor cerute. Schimbând tactica, el ceru numărul de 
amniocenteze efectuate în ultimul an calendaristic. Obţinu 
numărul 7112. Când întrebă câte dintre acestea depistaseră 
anomalii ale fetuşilor, computerul îi refuză din nou codul de 
acces. În sfârşit, Adam întrebă câte avorturi terapeutice fuseseră 
efectuate în aceeaşi perioadă de timp: 1217. 

Nemaiînţelegând nimic, Adam închise computerul şi se duse la 
culcare, petrecându-şi noaptea certându-se în vis cu o Jennifer 
furioasă. 


CAPITOLUL 10 


A doua zi de dimineaţă, Adam fu atât de mâhnit când se trezi 
şi găsi jumătatea de pat de lângă el pustie, încât plecă de acasă 
fără să bea măcar o ceaşcă de cafea. Pe la opt şi jumătate, se 
plimba agitat prin faţa intrării la GYN Associates, aşteptând 
deschiderea birourilor. In clipa când o zări pe Christine, începu să 
apese butonul soneriei. 

— Bună dimineaţa, domnule Schonberg. 

Adam găsi de bun augur faptul că ea îşi amintise numele lui. 
Îşi aranjă la gât cravata şi spuse, cu zâmbetul cel mai sincer pe 
care-l putu afişa: 

— Treceam prin zonă şi m-am gândit să vin şi pe aici, ca să 
mă pun la curent cu progresele înregistrate de DJ la base-ball. 

— O, se descurcă nemaipomenit, spuse Christine. Mai bine 
decât m-aş fi aşteptat. De fapt, vinerea trecută... 

Adam o lăsă să sporovăiască în timp ce el se chinuia să-şi 
pună ordine în gânduri. Când Christine se opri să-şi tragă 
sufletul, el prinse momentul să întrebe: 

— E vreo şansă să-mi faci intrarea la doctorul Vandermer? 

— Doctorul Vandermer e la Clinica Julian, spuse ea. 

— A şi plecat? 

— Da. E un balamuc întreg pe-aici. leri a fost ultima lui zi la 
noi, cu toate că are sute de paciente programate pentru 
următoarele şase luni. Cred că până la Crăciun o să stau numai 
la telefon. 

— Deci, a plecat pe neaşteptate? întrebă Adam. 

— Cam aşa ceva, spuse Christine. S-a întors din croaziera aia 
şi le-a spus doctorilor Stens şi Baumgarten că pleacă. A zis că s-a 
săturat de practica particulară. 

„Exact ce mi-a spus şi Percy despre doctorul Foley”, se gândi 
Adam în timp ce Christine răspundea la un apel telefonic. 

— Ce porcărie! exclamă ea după ce încheie convorbirea. Şi 
toate pacientele sunt supărate pe mine. 

— Ţi s-a părut cumva că doctorul Vandermer se comportă 
ciudat după ce s-a întors din croazieră? întrebă Adam. 

— Cred şi eu, râse Christine. Nimic din ce făceam nu era de 
ajuns pentru el. Ne-a înnebunit pe toţi, deşi în anumite privinţe a 
devenit mult mai grijuliu. Inainte, tot timpul era cam repezit. 


Amintindu-şi de întrevederea lui cu doctorul, Adam se gândi că 
„repezit” era o descriere generoasă a stilului acestui individ. 

— Lucrul cel mai ciudat în toată afacerea asta, continuă 
Christine, e că şi partenerul doctorului Vandermer, doctorul 
Foley, a procedat la fel. La vremea aceea, doctorul Vandermer s- 
a înfuriat grozav din cauza asta. Dar n-a fost chiar aşa de rău 
când a plecat doctorul Foley, pentru că erau patru doctori care 
să umple golul lăsat de el. Acum au rămas numai doi, fiindcă 
doctorul Smyth e tot la spital, cu boala lui ciudată. 

— Ce fel de boală? se interesă Adam. 

— Nu ştiu cum îi zice, spuse ea. Un fel de tulburare nervoasă. 
Mi-aduc aminte cum a început. (Işi cobori glasul, de parcă i-ar fi 
destăinuit un secret.) Acu' se purta normal şi deodată începea să 
facă tot felul de grimase aiurea. Era caraghios şi foarte jenant. 

O femeie intră în birou şi se apropie de secretară, iar Adam se 
dădu la o parte din drum, gândindu-se că problema lui Smyth era 
foarte asemănătoare cu cazul de dischinezie întârziată pe care-l 
tratase în prezentarea de la facultatea de medicină. Acolo cauza 
fusese o reacţie neaşteptată la tranchilizante. 

— Ştiţi dacă doctorul Smyth a avut ceva probleme psihiatrice? 
întrebă Adam după ce pacienta luă loc. 

— Nu cred, zise Christine. Era unul dintre tinerii cei mai 
simpatici pe care i-am cunoscut. Semăna un pic cu 
dumneavoastră. Cu părul negru, ondulat. 

— La ce spital e internat? 

— A fost internat la Universitate mai întâi, dar am auzit-o pe 
una din infirmiere spunând că urmează să fie transferat la Clinica 
Julian. 

Telefonul sună şi Christine întinse mâna să ridice receptorul. 

— O ultimă întrebare, spuse Adam. Foley şi Smyth au fost 
cumva plecaţi într-o conferinţă-croazieră, ca şi doctorul 
Vandermer? 

— Mi se pare c-au fost amândoi, zise Christine, ridicând 
receptorul. Aici GYN Associates, vă rog frumos să aşteptaţi numai 
o clipă. Intorcându-se către Adam, îl întrebă: Aţi dori să-i vedeţi 
pe doctorul Stens sau pe doctorul Baumgarten? 

— Astăzi, nu, zise Adam. Poate altădată, când o să se mai 
potolească agitația asta. Transmite-i salutările mele lui DJ. 

Christine îi mulţumi şi apăsă butonul de restabilire a legăturii 
telefonice. 

Adam părăsi biroul cu sentimentul că nu mai putea să ignore 
coincidenţele stranii legate de Clinica Julian. De ce atât de mulţi 


medici îşi părăsiseră dintr-o dată practicile particulare ca să 
lucreze acolo? Şi de ce, după ce procedase astfel, Vandermer se 
decisese subit să-i prescrie lui Jennifer pregdolen? Oricât ar fi 
fost de neplăcută o discuţie cu acesta din urmă, Adam simţi că 
nu are încotro şi că trebuie să-l înfrunte pe obstetrician. Trebuia 
să-l convingă fie s-o trateze pe Jennifer fără medicamente, fie să 
renunţe la ea ca pacient. Adam ştia că nu putea să o convingă pe 
soţia lui să-şi schimbe din proprie iniţiativă medicul. 

Pe când se apropia de limita de sud a cartierului Harlem, zări 
clinica dominând clădirile înconjurătoare. Admirându-i suprafaţa 
reflectorizantă, Adam îşi dădu seama că trebuie să fi fost 
proiectată de aceiaşi arhitecţi care concepuseră şi sediul firmei 
Arolen. Clădirea administrativă era mai bine adaptată 
amplasamentului ei. Intregul ansamblu îi sugera lui Adam o 
viziune ce ţinea de secolul douăzeci şi unu, proţăpită într-un 
decor vechi de două sute de ani. 

Cam la o jumătate de cvartal depărtare, Adam găsi un loc de 
parcare şi ghidă maşina cu spatele în el. Luându-şi servieta- 
diplomat pentru cazul în care ar fi fost nevoie să apeleze la 
pretextul unei vizite în interes de serviciu, urcă în goană treptele 
largi spre intrarea în clinică. 

In clipa în care păşi înăuntru, suspiciunile lui se risipiră ca prin 
farmec. Iniţial, îşi pusese în gând să o ia de-a dreptul pe hol către 
secţia de obstetrică-ginecologie, ca un membru obişnuit al 
personalului. Din experienţa de student medicinist ştia că dacă 
cineva se purta ca la el acasă, putea să pătrundă oriunde într-un 
spital. Dar atmosfera relaxată îl făcu să se răzgândească. Se 
duse direct la ghişeul de informaţii spaţios şi spuse că dorea să 
vorbească cu doctorul Vandermer. 

— Desigur, spuse funcţionara. Ridică un telefon şi retransmise 
solicitarea lui Adam. Domnul doctor e în cabinet la dânsul, spuse 
ea cu un zâmbet larg. Ştiţi cum să ajungeţi la clinica de 
ginecologie? 

— Poate că ar fi trebuit să întreb dacă domnul doctor are timp 
să mă vadă, fiindcă vreau să vorbesc cu dânsul despre soţia 
mea. 

— Bineînţeles c-are să vă primească, zise funcţionara pe un 
aşa ton, de parcă Adam n-ar fi fost întreg la minte. Să chem mai 
bine un sanitar să vă conducă. 

Apăsă un buton de pe pupitru şi imediat îşi făcu apariţia un 
tânăr în cămaşă albastră şi pantaloni albi. Recepţionera îi dădu 
instrucţiunile necesare. 


Tânărul îl duse pe Adam de-a lungul unui coridor central, 
trecând pe lângă o florărie, un chioşc de cărţi şi o cafenea cu 
aspect plăcut. 

— E impresionant aici la dumneavoastră, zise Adam. 

— Da, spuse tânărul pe un ton mecanic. 

Adam îl cercetă din priviri în timp ce mergeau. Avea o faţă 
lată, lipsită de expresivitate. Uitându-se mai cu atenţie, lui Adam 
i se păru că individul era drogat; probabil, un caz psihiatric. O 
mulţime de bolnavi cronici lucrau prin spitale. Le dădea mai 
multă încredere în propriile posibilităţi. 

Tânărul îl lăsă pe Adam într-un salon care aducea mai mult cu 
o cameră de zi obişnuită decât cu o sală de aşteptare dintr-un 
spital. Erau acolo o canapea, două scaune şi un mic birou. 
„Ciudată clinică”, gândi Adam în timp ce se apropia de fereastră. 
Geamul fumuriu conferea un aspect straniu caselor de peste 
drum. Avea senzaţia că priveşte la o fotografie veche. 

Se duse la canapea şi începu să frunzărească o revistă. Câteva 
minute mai târziu, doctorul Vandermer îşi Ucu apariţia. Adam se 
ridică grăbit în picioare. 

Bărbatul avea un aer impunător, mai ales în halatul alb 
apretat. Dar păru mai puţin ostil decât la prima lor întâlnire. 

— Adam Schonberg, bun venit la Clinica Julian, spuse doctorul. 

— Vă mulţumesc, zise Adam, uşurat şi totodată surprins de 
cordialitatea lui Vandermer. Sunt surprins că vă întâlnesc aici. 
Credeam că sunteţi mulţumit de cabinetul dumneavoastră 
particular. 

— Am fost cândva, replică doctorul Vandermer. Dar medicina 
de tipul serviciu contra onorariu aparţine trecutului. Noi aici 
încercăm să-i menţinem pe oameni sănătoşi, în loc să încercăm 
doar să-i vindecăm când se îmbolnăvesc. 

Adam observă că glasul lui Vandermer avea o tonalitate 
nefiresc de plată, de parcă ar fi reprodus ceva din memorie. 

— AŞ fi vrut să discutăm despre Jennifer, spuse el. 

— Mi-am dat seama, spuse doctorul Vandermer. L-am rugat şi 
pe genetician să vină. 

— Excelent. Dar mai întâi vreau să vorbim despre pregdolen. 

— A ajutat-o pe soţia dumitale în privinţa greţurilor? întrebă 
doctorul Vandermer. 

— Ea aşa crede, zise Adam. Dar eu bănuiesc că nu e decât un 
efect placebo. Mă surprinde însă că tocmai dumneavoastră i l-aţi 
oferit. 

— Pe piaţă se găsesc mai multe medicamente, spuse 


Vandermer, dar eu cred că pregdolenul e cel mai bun. În mod 
normal, nu-mi place să prescriu medicamente pentru greţurile, 
matinale, dar la soţia dumitale s-au prelungit prea mult. 

— Dar de ce pregdolen? întrebă Adam cu tact. Mai ales după 
raportul acela negativ din New Eng/and Journal. 

— Ala a fost un studiu prost desfăşurat, replică doctorul 
Vandermer. N-au folosit elemente de control adecvate. 

Nefiind dispus să-l înfrunte făţiş pe Vandermer, Adam spuse în 
sfârşit: 

— Dar ultima oară mi-aţi spus că pregdolenul e periculos. Ce 
v-a făcut să vă răzgândiţi? 

Doctorul Vandermer clătină din cap, nedumerit. 

— N-am spus niciodată că medicamentul ăsta ar fi periculos. 
De ani de zile îl folosesc. 

— Bine, dar eu îmi amintesc limpede... începu Adam în 
momentul în care în salon intrară alţi doi doctori. Unul din ei era 
un bărbat înalt şi uscăţiv, cu părul cărunt. Fu prezentat ca fiind 
doctorul Benjamin Starr, geneticianul Clinicii Julian. 

— Chiar azi-dimineaţă am discutat cu doctorul Starr cazul 
soţiei dumitale, spuse doctorul Vandermer. 

— Intr-adevăr, confirmă doctorul Starr şi se lansă într-o 
descriere detaliată a cazului. Vocea lui avea aceeaşi tonalitate 
plată ca şi a lui Vandermer, ceea ce-l făcu pe Adam să se întrebe 
dacă toţi doctorii de la Clinica Julian munceau până la epuizare. 

Adam se strădui să priceapă ce spunea Starr, dar individul 
vorbea parcă intenţionat în termeni neinteligibili pentru el. După 
ce încercă să înţeleagă ceva din motivele oferite pentru 
amniocenteza lui Jennifer, Adam hotărî că-şi pierdea timpul. Era 
ca şi cum atât Vandermer cât şi Starr încercau să-l deruteze. De 
îndată ce prinse prilejul, spuse că trebuia să plece. Doctorul 
Vandermer se oferi să-i ofere o masă la restaurantul clinicii, dar 
Adam nu se lăsă înduplecat. 

Mergând de-a lungul holului, ajunse la concluzia că Jennifer 
avusese dreptate. Doctorul Vandermer era un alt om şi asta îl 
neliniştea pe Adam. De fapt, întreaga clinică lăsa o impresie de 
fals. Uitându-se la încăperile frumos mobilate, înţelegea de ce 
lumea era atât de atrasă de Clinica Julian. Părea să ofere 
ambianța ideală pentru un spital. In acelaşi timp, era aproape 
prea frumos şi, după părerea lui Adam, uşor sinistru. 

In maşină, Adam ezită o vreme înainte să întoarcă cheia de 
contact. Nu încăpea nici o îndoială în mintea lui că, iniţial, 
Vandermer declarase pregdolenul periculos iar toată acea 


retorică super-ştiinţifică despre necesitatea ca Jennifer să facă o 
amniocenteză îl alarma. Întrucât soţia sa se izolase la părinţi, el 
avea mâinile legate. Singurul lucru de care nu se îndoia era că 
nu vroia ca Jennifer să ia pregdolen, ceea ce însemna că nu vroia 
ca ea să mai fie îngrijită de Vandermer. Din păcate, era evident 
că ea avea încredere în Vandermer şi că nu era dispusă să-şi 
schimbe medicul. 

leşind cu maşina în stradă, Adam îşi dădu seama că Jennifer 
avea dreptate în două privinţe: el nu era doctor şi nu avea habar 
de obstetrică. Ca să poată spera s-o determine pe Jennifer să se 
răzgândească, trebuia să studieze subiectul. 

Pe o rază de câteva cvartale în jurul spitalului universităţii nu 
se găseau locuri de parcare, aşa încât Adam îşi lăsă Buick-ul în 
garajul spitalului. Cobori apoi la centrul medical unde tipul de la 
recepţie, un irlandez, îl recunoscu şi îi dădu un halat alb scurt. 

Ajuns la bibliotecă, alese mai multe tratate recente de 
obstetrică şi începu să citească despre greţurile matinale şi 
amniocenteză. Când termină, deschise la capitolul despre 
fetoscopie - vizualizarea fătului înăuntrul uterului - şi se holbă 
cuprins de uimire la fotografiile ce indicau cam cum ar trebui să 
arate copilul lui în faza de dezvoltare din acel moment. 

După ce restitui cărţile, Adam îşi croi drum către spital. După 
covoarele moi şi zugrăveala sclipitoare de la Julian, centrul 
medical universitar arăta ca un decor pentru Infernul lui Dante. 
Atmosfera era sumbră, cu vopseaua de pe pereţi scorojită şi 
pardoseala murdară.  Infirmierele şi ceilalți membri ai 
personalului păreau nişte oameni extrem de ocupați, iar 
expresiile lor sugerau că bunăstarea psihică a pacienților nu 
constituia pentru ei o problemă de prim rang. 

Adam luă ascensorul principal către secția de neurologie, de la 
etajul al zecelea. Dându-se în continuare drept student, se duse 
la oficiul infirmierelor şi se postă chiar în faţa raftului cu fişe 
medicale. Trei infirmiere, doi supraveghetori de salon şi un 
rezident stăteau de vorbă în apropiere, dar nici unul din ei nu-i 
aruncă nici măcar o privire lui Adam. 

Fişa doctorului Stuart Smyth se afla în compartimentul 
camerei 1066. După ce aruncă o privire pe furiş spre infirmiere, 
Adam înhăţă dosarul cu suport metalic şi se retrase în liniştea 
relativă a fişierului. Era un doctor acolo, dar acesta vorbea la 
telefon, aranjând o partidă de tenis. Adam se aşeză la birou. 

In mod curios, Smyth primise diagnosticul de dischinezie 
întârziată. Cercetându-i istoricul clinic, Adam află că doctorul 


Smyth nu era înregistrat ca consumator de medicamente 
psihotrope. Cauza bolii lui nu fusese încă stabilită şi cea mai 
mare parte a dosarului se referea la tentativele sofisticate de a 
izola un virus. 

Singurul test pozitiv găsit de Adam a fost o 
electroencefalogramă, dar rezidentul scrisese că rezultatele, deşi 
uşor anormale, erau nespecifice. Pe scurt, doctorul Smyth fusese 
supus unui noian de teste şi totuşi sursa tulburărilor sale nu 
fusese încă descoperită. In ultimele două luni şi jumătate se 
internase şi se externase succesiv de mai multe ori. Conform 
unei însemnări mai optimiste, starea lui începuse să se 
amelioreze, deşi nimeni nu ştia de ce. 

Adam aşeză la loc foaia de observaţii şi se duse la camera 
1066. Spre deosebire de celelalte încăperi, uşa era închisă. Adam 
ciocăni şi după ce auzi ceva ce-ar fi putut să însemne „Intră”, 
deschise uşa şi păşi în cameră. 

Stuart Smyth şedea lângă fereastră, înconjurat de cărţi şi 
periodice. Când Adam intră, îşi ridică privirea şi-şi aranjă 
ochelarii pe nas. 

Adam  sesiză imediat că observaţia lui Christine despre 
asemănarea dintre el şi Smyth fusese justă şi asta îl încântă căci 
Stuart era un bărbat arătos. 

Adam se prezentă ca fiind un student medicinist şi Smyth, a 
cărui faţă era strâmbată periodic de o grimasă, îl rugă pe Adam 
să ia loc şi îi explică faptul că încerca să profite cât mai mult de 
pe urma şederii lui forţate acolo revizuindu-şi în totalitate 
cunoştinţele de obstetrică-ginecologie. Exprimarea lui era greu 
de înţeles pentru că buzele şi limba îi erau afectate şi ele de 
spasme. 

In pofida acestui handicap, doctorul Smyth era dornic de 
companie şi nu se sfia câtuşi de puţin de boala sa. Adam îl 
ascultă răbdător în timp ce-i înşira detaliile, pe care, în mare, le 
aflase deja din foaia de observaţie. Doctorul nu menţionă 
croaziera Arolen şi Adam ajunse în preajma subiectului amintind 
mai întâi că doctorul Vandermer o îngrijea pe Jennifer. 

— Vandermer e un mare obstetrician, spuse doctorul Smyth. 

— Mi l-a recomandat unul dintre rezidenții de la obstetrică, 
spuse Adam. S-ar părea că o mulţime dintre cei de pe-aici 
apelează la serviciile lui. 

Doctorul Smyth încuviinţă din cap. 

— Cred c-aţi auzit că de curând s-a întors dintr-o croazieră 
Arolen? 


Doctorul Smyth dădu din cap afirmativ, faţa fiindu-i cuprinsă 
de un nou spasm. 

— Dar dumneavoastră aţi mers într-o astfel de croazieră? 
întrebă Adam. 

Cartea pe care Smyth o citea îi alunecă din poală şi căzu pe 
podea. Se aplecă şi o ridică de jos dar când dădu să răspundă, 
limba nu-l mai ajută şi sfârşi prin a încuviinţa încă o dată din cap. 
Adam se temu să-l mai obosească pe Smyth cu alte întrebări, dar 
când se ridică să plece doctorul îi făcu semn să rămână la locul 
lui, dându-i de înţeles că dorea să-i spună ceva. 

— Croazierele sunt minunate, izbuti în sfârşit Smyth să 
rostească. Am participat la una acum şase luni şi fusesem 
programat să mă duc din nou săptămâna asta. De astă dată am 
fost invitat să fac o escală la Porto Rico. Am aşteptat-o cu 
nerăbdare, dar e limpede că n-am să pot merge. 

— Când veţi fi externat, spuse Adam, sunt sigur că veţi reuşi 
să obţineţi o reprogramare. 

— Se poate, zise Smyth. Dar e greu de obţinut o rezervare, în 
special pentru Porto Rico. 

În continuare, Adam îl întrebă despre Clinica Julian. Smyth îi 
oferi un şir de superlative, dar deodată fu cuprins de o serie de 
spasme atât de puternice încât până la urmă îi făcu semn să 
plece. 

Adam se gândi să revină peste câteva minute, dar rămăsese 
atât de mult în urmă cu vizitele pentru Arolen încât decise că 
trebuia să se pună pe treabă. Deşi devenise suspicios în privinţa 
firmei de medicamente, nu vroia să fie concediat. 


Când ajunse acasă la puţine minute după ora şase seara, găsi 
apartamentul în aceeaşi dezordine în care-l lăsase. Bileţelul pe 
care scrisese - „Bine ai venit acasă. lartă-mă. Te iubesc.” 
rămăsese pe podea lângă uşă, acolo unde-l lăsase. 

O privire aruncată în frigider îi aduse aminte că nu mai avea 
nimic de mâncare acolo şi că va trebui să iasă în oraş să 
mănânce ceva. Inainte de asta formă numărul de telefon de la 
părinţii lui Jennifer, sperând să răspundă ea. 

Din nefericire, cea care ridică receptorul fu mama ei. 

— Adam! Ce drăguţ din partea ta c-ai sunat! spuse ea cu un 
ton glacial. 

— Jennifer e acolo? întrebă Adam atât de politicos cât fu în 
stare. 

— Este, îi răspunse doamna Carson. A tot încercat să te 


găsească la telefon azi-dimineaţă. 

— Am fost la lucru, îi explică Adam încântat că soţia lui îl 
căutase. 

— Bine-ai făcut, zise doamna Carson. Ar trebui să-ţi spun că 
Jennifer şi-a făcut testul de amniocenteză azi-dimineaţă. Totul s-a 
desfăşurat fără probleme. 

Adam fu cât pe ce să scape receptorul din mână. 

— O, Doamne, cum se simte? 

— Excelent, dar nu datorită ţie. 

— Vă rog frumos să mi-o daţi la telefon, spuse Adam. 

— Îmi pare rău, spuse doamna Carson cu o voce ce sugera că 
nu-i pare nicidecum rău, dar acum Jennifer doarme. Când se 
trezeşte, am să-i spun că ai sunat. 

Se auzi un declic ce semnala că doamna Carson întrerupsese 
legătura. 

Adam se uită preţ de o clipă la receptor, de parcă acesta ar fi 
fost răspunzător pentru frustrarea lui. Stăpânindu-se, reaşeză 
calm receptorul în furcă, dar neliniştea şi teama resimţite la 
plecarea de la Clinica Julian îi reveniră de îndată. De ce 
Dumnezeu nu-i pomenise Vandermer că Jennifer fusese la clinică 
în dimineaţa aceea? 


CAPITOLUL 11 


Jennifer nu mai telefonă în seara aceea şi a doua zi de 
dimineaţă Adam se trezi plin de îngrijorare. După ce se bărbieri, 
se pomeni plimbându-se agitat prin dormitor. Ce se întâmpla la 
clinica asta? Era îngrozit la gândul că Vandermer, cu 
comportamentul lui mecanic ciudat, continua să o îngrijească pe 
Jennifer, dar nu ştia cum s-o convingă pe soţia lui să nu se mai 
ducă la el. Măcar de-ar putea afla de ce se schimbau atât de 
mult doctorii după ce reveneau din croaziere. Dacă ar putea să 
se ducă el însuşi într-o astfel de călătorie, poate că ar reuşi să 
găsească o cale de a o convinge pe Jennifer că Vandermer era un 
om periculos. 

Smyth îi spusese că vasul urma să plece din Miami săptămâna 
aceasta. Adam se întrebă ce s-ar întâmpla dacă s-ar duce el în 
locul doctorului. 

— Mi-ar spune să mă dau dracului jos de pe vapor, aia s-ar 
întâmpla, îşi răspunse el cu glas tare. 

Deodată se opri din mers, se duse în camera de zi şi porni 
computerul. Până să conecteze telefonul la modem, era sigur că 
avea dreptate. 

Folosindu-se ca de obicei de degetele arătătoare, solicită 
dosarul doctorului Stuart, primind iarăşi răspunsul că acesta era 
programat pentru un curs de reciclare, a doua croazieră, care 
urma că plece chiar în aceeaşi zi. 

Imbrăcându-se la iuţeală, Adam se hotărî. Christine îi spusese 
că semăna cu Smyth şi el văzuse cu ochii lui asemănarea. Ridică 
telefonul şi sună serviciul de informaţii din Miami, cerând 
numărul de telefon pentru Croazierele Arolen. Centralista îi 
răspunse, vorbind pe nas: 

— Regret, dar la acest nume nu e trecut nici un număr. 

Adam închise telefonul. Deodată îi veni o altă idee. De data 
asta ceru numărul pentru Fjord. Nici acum nu avu noroc. Exista o 
agenţie de turism Fjord, dar nu i se păru promiţător. 

Adam îşi luă scurta în dungi albastre şi albe şi o duse în 
bucătărie. Fierul de călcat se afla pe frigider şi introduse 
ştecherul în priza de lângă chiuvetă. Intinse un prosop de baie pe 
masa de bucătărie şi începu să îndrepte cutele hainei. Atunci îi 
veni ideea să sune la MTIC. 


— Nu am MTIC în cartea de telefon, spuse centralista din 
Miami, dar am găsit MTIC Cruise Lines. 

Jubilând, Adam îşi notă numărul şi încercă să sune. Când îi 
răspunse un glas de femeie, se prezentă drept doctorul Stuart 
Smyth şi întrebă dacă mai era aşteptat la croaziera din ziua 
aceea. Secretara lui uitase să-i confirme rezervarea. 

— O clipă, vă rog, spuse femeia. 

Adam auzi sunetele slabe scoase de claviatura unui computer. 

— Am găsit, spuse femeia, Stuart Smyth din New York. Sunteţi 
aşteptat cu grupul de obstetrică-ginecologie de astăzi. Trebuie să 
vă îmbarcaţi nu mai târziu de ora şase. 

— Vă mulţumesc, spuse Adam. Puteţi să-mi spuneţi dacă am 
nevoie de paşaport sau de altceva de genul ăsta? 

— Orice formă de identificare e de ajuns, spuse femeia. Nu vă 
trebuie decât o dovadă a cetăţeniei. 

— Mulţumesc, spuse Adam, aşezând receptorul în furcă. 

De unde dracu' să obţină el dovada cetăţeniei lui Smyth? Timp 
de zece minute, Adam şezu pe marginea patului, încercând să ia 
o hotărâre. Exceptând problema paşaportului, ideea de a i se 
substitui lui Smyth în cursul acestei croaziere îl atrăgea foarte 
mult. În mintea lui nu încăpea nici o îndoială în privinţa faptului 
că, dacă vroia să-i schimbe lui Jennifer impresia despre 
Vandermer, trebuia să obţină o dovadă cât se poate de 
concludentă privind instabilitatea individului. Plecarea în 
croazieră părea a fi modalitatea de acțiune cea mai 
promițătoare. 

Dar cum să întruchipeze el un obstetrician practician? Şi dacă 
la croazieră mai participau şi prieteni personali de-ai lui Smyth? 
Spontan, Adam se hotărî să încerce. Ce avea de pierdut? Dacă 
dădea peste vreun prieten de-al lui Smyth, n-avea decât să-i 
spună că doctorul îl trimisese în locul lui. lar dacă cei de la Arolen 
îl dădeau în vileag, urma să le spună foarte simplu că nu mai 
putea funcţiona ca reprezentant comercial fără un surplus de 
informaţii. Cel mai rău lucru pe care puteau să i-l facă era să-l 
concedieze. 

Hotărârea odată luată, Adam trecu fără întârziere la acţiune. 
Mai întâi îl sună pe Clarence Meguire, ca să-i spună că nişte 
probleme familiale îl obligau să părăsească oraşul câteva zile. 
Clarence îşi exprimă fără şovăială compasiunea, cu speranţa într- 
o rezolvare favorabilă a lucrurilor. 

Următorul apel al lui Adam fu la aeroport, ca să afle ce cursă 
putea să prindă pentru Miami. Companiile Delta şi Eastern 


asigurau curse practic la orice oră ar fi putut să ajungă. 

In cele din urmă, îşi luă inima-n dinţi şi o sună pe Jennifer. 
Simţi că i se usucă cerul gurii când auzi stabilindu-se legătura. 
Un apel. Incă unul. In sfârşit, doamna Carson ridică receptorul. 

Folosindu-se de toată amabilitatea de care era în stare, Adam 
îi spuse bună dimineaţa şi o întrebă dacă putea să discute cu 
soţia lui. 

— Să văd dacă s-a trezit, spuse cu răceală doamna Carson. 

Adam se simţi uşurat când auzi glasul lui Jennifer. 

— Scuză-mă dacă te-am trezit, spuse Adam. 

— Nu dormeam, zise Jennifer. 

— Jennifer, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat acum două 
nopţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Aş vrea să te întorci 
acasă. Singura problemă e că va trebui să plec din oraş câteva 
zile, în interes de serviciu. 

— Inţeleg, spuse Jennifer. 

— Aş prefera să nu-ţi explic pe moment despre ce e vorba, dar 
probabil că cel mai bine ar fi să mai rămâi câteva zile cu părinţii 
tăi. 

— Presupun că te duci în Porto Rico, spuse Jennifer cu un ton 
îngheţat. 

— Nu, nu mă duc acolo, zise Adam. 

— Atunci, unde pleci? întrebă Jennifer. 

— Aş prefera să nu-ţi spun, răspunse Adam. 

— Bine, spuse Jennifer. Faci cum crezi. Apropo, dacă te 
interesează cumva, să ştii că am făcut amniocenteza ieri. 

— Ştiu, răspunde Adam. 

— Păi, de unde ştii? întrebă Jennifer. De la şapte dimineaţa am 
tot încercat să te sun şi n-am dat de tine. 

Adam îşi dădu seama că doamna Carson nici măcar nu-i 
spusese lui Jennifer că sunase seara trecută. Bătălia pentru 
recucerirea soţiei sale avea să fie deosebit de grea. 

— Bine, dragă, să ai parte de o călătorie frumoasă, spuse 
Jennifer cu răceală şi închise telefonul înainte ca Adam să aibă 
răgazul să-i spună cât de mult o iubeşte. 


Jennifer aşeză telefonul în furcă, întrebându-se ce putea fi atât 
de important pentru Adam încât s-o părăsească în nişte 
momente atât de dificile. Nu putea fi vorba decât de Porto Rico şi 
totuşi Adam n-o mai minţise până atunci. 

— Ceva noutăţi? se interesă doamna Carson. 

Jennifer se întoarse către părinţii ei. 


— Adam pleacă într-un soi de călătorie, spuse ea. 

— Ce bine de el, zise doamna Carson. Şi unde se duce? 

— Nu ştiu, răspunse Jennifer. N-a vrut să-mi spună. 

— E posibil să aibă vreo legătură amoroasă? întrebă doamna 
Carson. 

— Pe cinstea mea, ar face bine să n-aibă, interveni domnul 
Carson, lăsându-şi jos ziarul Wall Street Journal şi privind 
încruntat la cele două femei. 

— N-are nici o legătură amoroasă, spuse Jennifer iritată. 

— In orice caz, nu se comportă cum se cuvine, zise mama ei. 

Jennifer luă nişte fulgi de cereale Raisin Bran şi desfăcu o 
banană. De când începuse să ia pregdolen, greaţa îi dispăruse 
aproape total. Işi duse micul dejun la masă şi se aşeză cu faţa la 
televizor. 

Telefonul sună din nou şi ea sări în picioare crezând era Adam, 
care se răzgândise în privinţa călătoriei. Dar când ridică 
receptorul, constată că la capătul celălalt al firului se afla 
doctorul Vandermer. 

— Imi cer scuze că te sun atât de devreme, spuse el, dar 
vroiam să fiu sigur că te prind la telefon. 

— Nu-i nici o problemă, spuse Jennifer, simțind un gol în 
stomac. 

— AŞ vrea să treci astăzi pe la clinică, spuse doctorul 
Vandermer. Trebuie să stăm de vorbă. Poţi să ajungi dimineaţă, 
în jur de ora zece? Mă tem că după-amiază am nişte operaţii de 
făcut. 

— Desigur, am să fiu acolo la zece, spuse Jennifer. 

Inchise telefonul, temându-se să întrebe despre ce urmau să 
discute. 

— Cine a fost, dragă? întrebă doamna Carson. 

— Doctorul Vandermer. Vrea să mă vadă în dimineaţa asta. 

— In ce problemă? 

— Nu mi-a spus, zise Jennifer cu glas scăzut. 

— Oricum, nu poate să fie ceva legat de amniocenteză, zise 
doamna Carson. Ne-a spus că rezultatele ies abia după două 
săptămâni. 

Jennifer se îmbrăcă la repezeală, mintea ei încercând să 
ghicească ce avea să-i spună doctorul Vandermer. Comentariul 
mamei sale în privinţa amniocentezei îi mai ridicase un pic 
moralul. În afară de asta, nu se mai putea gândi decât la faptul 
că vreunul din testele de sânge arătase că suferă de un deficit de 
fier sau de vitamine. 


Doamna Carson insistă să meargă cu Jennifer la Clinica Julian 
şi să fie şi ea de faţă la întâlnirea cu doctorul. Fură imediat 
conduse la noul cabinet al doctorului Vandermer, unde mirosea a 
zugrăveală proaspătă. 

Doctorul Vandermer se ridică în picioare la apariţia lor şi le 
făcu semn să ia loc în cele două fotolii din faţa biroului. Uitându- 
se la faţa lui, Jennifer ştiu că se întâmplase ceva deosebit de 
grav. 

— Mă tem că am nişte veşti proaste, spuse el cu o voce care 
nu trăda nici un fel de emoție. 

Jennifer simţi că inima începe să-i bată mai repede. Dintr-o 
dată, camera i se păru insuportabil de caldă. 

— In mod normal, e nevoie de două săptămâni pentru 
obţinerea rezultatelor unei amniocenteze, continuă doctorul 
Vandermer. Şi asta deoarece trebuie obţinute nişte culturi 
tisulare pentru a se putea cerceta în mod adecvat materialul 
nuclear al celulelor. Cu toate acestea, uneori anomalia este atât 
de evidentă încât celulele libere din lichidul amniotic vorbesc de 
la sine. Jennifer, la fel ca şi mama ta, porţi în pântece un copil cu 
sindromul Down. Cariotipul* este dintre cele mai severe. 

Jennifer rămase fără grai. De bună seamă, la mijloc era o 
greşeală. Nu putea să creadă că organismul ei o trădase şi 
concepuse un soi de monstru. 

— Asta înseamnă că acest copil nu va trăi decât câteva 
săptămâni? întrebă doamna Carson, chinuită de propriile 
amintiri. 

— Noi credem că copilul nu va supraviețui, spuse doctorul 
Vandermer. Se apropie de Jennifer şi îi puse o mână pe umăr. Imi 
pare rău că sunt purtătorul unei astfel de veşti. Aş fi aşteptat 
rezultatele finale, dar e mâi bine să ştii de acum. ţi oferă un 
răgaz mai mare ca să iei o decizie. Poate că asta n-o să te 
consoleze cine ştie ce, dar încearcă să-ţi aminteşti că eşti foarte 
tânără. O să mai poţi avea o mulţime de copii şi, cum ai zis şi tu, 
nu era momentul cel mai potrivit ca tu şi Adam să aveţi un copil. 

Jennifer ascultă într-o tăcere buimacă. Doctorul Vandermer se 
întoarse şi sesiză privirea doamnei Carson. 

— Cred că ar trebui să mergeţi acasă şi să discutaţi problema 
în familie, continuă doctorul Vandermer. Crede-mă, e mai bine să 
luaţi o decizie acum decât după o sarcină lungă şi grea şi după o 


8 Ansamblul caracteristicilor morfologice ale cromozomilor dintr-o 
celulă, (n.tr.). 


naştere aşijderea. 

— Sunt întru totul de acord, spuse doamna Carson. Domnul 
doctor are dreptate, Jennifer. O să mergem acasă şi-o să 
discutăm. Până la urmă, totul se va rezolva şi-o să fie bine. 

Jennifer încuviinţă din cap şi chiar reuşi să-i zâmbească 
doctorului Vandermer, al cărui chip trădă în sfârşit o urmă de 
emoție. 

— Puteţi să mă sunaţi oricând doriţi, le spuse el la plecare. 

Cele două femei traversară clinica, coborâră în garajul 
subteran şi se urcară în maşină fără să scoată o vorbă. Pe când 
urcau rampa de ieşire din garaj, Jennifer spuse: 

— Vreau să merg acasă, la apartamentul meu. 

— Păi, credeam că mergem înapoi în New Jersey, zise doamna 
Carson. Mi se pare că şi tatăl tău trebuie să afle despre povestea 
asta. 

— AŞ vrea să-l văd pe Adam, zise Jennifer. N-a spus la ce oră 
pleacă. Poate-l mai prind acasă. 

— N-ar fi mai bine să-l suni întâi? zise doamna Carson. 

— Nu, prefer să mă duc şi gata, zise Jennifer. 

Dându-şi seama că nu era momentul pentru o discuţie în 
contradictoriu, doamna Carson îşi duse fiica până în centru. Când 
ajunseră în apartament, Jennifer observă că cele două valize ale 
lui Adam erau în şifonier şi că nici una din hainele lui nu părea să 
lipsească. Rațiunea îi spunea că soţul ei nu plecase. 

— Ei bine, ce-ai de gând să faci? o întrebă mama ei. 

— Să-l aştept şi să discut cu el, replică Jennifer pe un ton care 
nu admitea nici un fel de replică. 


— Să ştii că, dacă se mai întâmplă, am să-ţi fixez o taxă, spuse 
funcţionarul de la ghişeul de informaţii al universităţii. 

Adam luă halatul alb şi îl îmbrăcă. 

— Pur şi simplu nu pot să stau departe de locurile astea. Mi se 
face dor. (Mânecile erau cu câţiva centimetri mai scurte iar pe 
buzunar se lăfăia o pată mare galbenă.) Şi chiar n-ai putea să-mi 
găseşti ceva mai bun? glumi el. 

Increzător în deghizarea sa, Adam luă ascensorul spre 
neurologie, se duse direct la oficiul infirmierelor, îi zâmbi 
supraveghetorului de salon şi extrase din nou din raft foaia de 
observaţie a lui Smyth. 

De fapt, nu avea nevoie decât de informaţiile de pe prima 
pagină a fişei. Intorcându-se cu spatele la supraveghetor, Adam 
copie toate datele personale ale lui Smyth: asigurarea de 


sănătate, numărul de la asigurările sociale, numele soţiei şi data 
naşterii. Pentru început, era suficient. 

Aşezând fişa la loc în raft, Adam luă apoi liftul pentru etajul 
principal, unde se afla biblioteca. De la un asistent cercetător 
află unde se afla un compendiu referitor la medicii americani. 
Căută numele lui Stuart şi se informă în privinţa şcolilor urmate 
de acesta, observând cu interes că acesta efectuase un an de 
specialitate în chirurgie, în Hawaii. Totodată, Adam memoră 
toate organizaţiile medicale la care Smyth era membru. 

Ultimul lucru pe care-l făcu înainte de a pleca de la centrul 
medical fu să o sune pe Christine de la GYN Associates, sub 
pretextul aranjării unei întrevederi cu Baumgarten şi Stens în 
cursul săptămânii următoare. Află astfel că Smyth era un jucător 
de tenis înrăit, un iubitor de muzică clasică şi un pasional al artei 
cinematografice. 

Revenit în Buick-ul său, Adam traversă oraşul şi, ajuns pe 
Eighth Avenue, o luă la dreaptă. Pe când se apropia de Strada 
42, decorul citadin se schimbă de la clădirile administrative şi 
depozitele de mărfuri la cinematografele strident împodobite cu 
lumini de neon orbitoare şi librăriile pentru „adulţi” ce făceau 
reclamă filmelor ieftine din categoria X°. Femeile de stradă în 
sandale cu toc înalt şi fuste mini îi făceau semne ademenitoare 
în timp ce-şi parca maşina. 

Adam porni spre est, zăbovind în faţa standurilor cu reviste. 
După mai multe oferte de droguri, fu acostat de un bărbat 
uscăţiv cu o mustață subţirică ce-i amintea lui Adam de filmele 
anilor treizeci. 

— Te interesează o femeie adevărată, tăticu'? întrebă 
individul. 

Adam se întrebă dacă o femeie adevărată era cumva opusul 
celei ce trebuia umflată înainte de întrebuințare. Nu lipsi mult să- 
| întrebe, dar până la urmă renunţă, nefiind sigur că uscăţivul i-ar 
fi apreciat umorul. 

— De care? întrebă tipul, ca şi cum ar fi fost o solicitare cât se 
poate de firească. 

Adam săltă din umeri. 

— Ştiu şi eu? Poate un permis de conducere sau un buletin 
electoral. 

— Un buletin electoral? repetă individul. Nu mi-a mai cerut 
nimeni aşa ceva până acum. 


% Filme pornografice (n.tr.). 


— Nu? făcu Adam. Păi, sunt boboc în chestii de-astea. Vreau 
să plec într-o călătorie mare şi vreau ca nimeni să nu ştie cine 
sunt cu adevărat. 

— Inseamnă că îţi trebuie un amărât de paşaport, nene, zise 
individul. Când ai nevoie de el? 

— Chiar acum. 

— Eu zic c-oi avea biştarii la tine, nu? 

— Am ceva, zise Adam. 

Avusese grijă să-şi încuie cea mai mare parte a banilor şi 
actele în torpedoul maşinii. 

— Păi, o să te coste douăşcinci de mangoţi permisul de 
conducere şi cincizeci paşaportul, spuse uscăţivul. 

— Mamă! făcu Adam. N-am decât cincizeci la mine. 

— Păcat, spuse tipul. 

Se întoarse şi porni spre Eighth Avenue. Adam se uită în urma 
lui un timp apoi îşi urmă drumul spre Broadway. După câţiva paşi 
simţi o mână pe umăr. 

— Şaizeci pentru amândouă, zise uscăţivul. 

Adam încuviinţă din cap. 

Fără alte cuvinte, bărbatul îl conduse pe Adam înapoi spre 
Eighth Avenue şi intrară într-una din numeroasele prăvălii cu 
vitrinele tapetate de anunţuri pe care scria cu litere de mână: 
„Magazin în curs de desființare! Ultimele trei zile! Toate mărfurile 
la preţ redus!” Adam sesiză că partea cu „ultimele trei zile” avea 
o vechime considerabilă. 

Prăvălia oferea spre vânzare gama obişnuită de camere video, 
calculatoare, benzi video şi câteva  „fildeşuri chinezeşti 
autentice”. Pe o masă din mijloc erau etalate miniaturi înfăţişând 
Empire State Building, Statuia Libertăţii plus ceşti de cafea cu 
inscripţia „| Love New York”. 

Nici unul dintre vânzători nu-şi ridică privirea în timp ce 
uscăţivul îl ducea pe Adam spre uşa din spatele magazinului. În 
partea aceea a clădirii se afla un hol cu uşi pe fiecare latură. 
Adam nu putea decât să spere că nu se vârâse într-un bucluc din 
care să nu mai poată ieşi. Uscăţivul bătu la prima uşă, apoi o 
deschise şi îl îndemnă pe Adam să intre într-o încăpere mică şi 
întunecoasă. 

într-un colţ se afla un aparat Polaroid pe un trepied. În altul, o 
planşetă de desen, sub o lumină fluorescentă puternică. Lângă 
planşetă şedea un bărbat înzestrat cu o chelie lucioasă. Purta 
unul din acele cozoroace verzi pe care Adam îşi aminti că le 
văzuse la jucătorii de cărţi din filmele western mai de demult. 


Uscăţivul luă cuvântul. 

— Puştiul ăsta vrea un permis de conducere şi un paşaport 
contra şaizeci mangoţi. 

— Pe ce nume? întrebă bărbatul cu cozoroc verde. 

Adam se grăbi să-i furnizeze datele lui Smyth: numele, adresa, 
data naşterii şi numărul de la asigurările sociale. 

Cu asta, tratativele luară sfârşit. După ce fu postat în faţa 
aparatului de fotografiat, Adam fu fotografiat de mai multe ori, 
pe urmă, bărbatul cu cozoroc verde se duse la planşetă şi se 
puse pe treabă. Uscăţivul se rezemă de perete şi-şi aprinse o 
ţigară. 

Zece minute mai târziu, Adam traversa magazinul în sens 
invers, strângând în mână documentele false. Nu le cercetă până 
nu ajunse în maşină, dar când la deschise i se părură întru totul 
autentice. Incântat, întoarse maşina către Village. Mai avea doar 
o oră până la plecarea la aeroport. 

Când ajunse acasă, constată surprins că broasca de siguranţă 
era deblocată. Deschise uşa şi dădu cu ochii de Jennifer şi de 
mama ei. 

— Bună, făcu el, de-a dreptul uluit. Ce surpriză plăcută! 

— Am sperat să te prind înainte de a pleca în Porto Rico, zise 
Jennifer. 

— Nu plec în Porto Rico, replică Adam. 

— Eu cred că n-ar trebui să pleci nicăieri spuse doamna 
Carson. Jennifer a suferit un şoc şi are nevoie de sprijinul tău. 

Adam îşi aşeză lucrurile pe birou şi se întoarse către Jennifer. 
Arăta într-adevăr palidă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Adam. 

— Doctorul Vandermer i-a dat o veste proastă, răspunse 
doamna Carson. 

Adam nu-şi luă ochii de la faţa lui Jennifer. Ar fi vrut să-i spună 
soacrei sale să tacă din gură, dar se abţinu. 

— Ce ţi-a spus doctorul Vandermer? întrebă el cu blândeţe. 

— Amniocenteză a ieşit pozitivă. A spus că copilul nostru 
prezintă malformații grave. Dac-ai şti cât de rău îmi pare, Adam. 
Cred că va trebui să fac avort. 

— E imposibil, spuse Adam, lovindu-se cu pumnul în palmă. 
Durează săptămâni întregi până se prepară culturile tisulare 
după o amniocenteză. Ce dracu' se-ntâmplă cu Vandermer ăsta? 

Adam se duse la telefon. Jennifer izbucni în lacrimi. 

— Nu Vandermer e de vină, spuse ea printre sughiţuri, 
explicându-i că anomaliile au fost atât de grave încât n-a mai 


fost nevoie de culturi tisulare. 

Adam ezită, încercând să-şi amintească ce citise. Nu-şi aducea 
aminte de nici un caz în care nu fusese nevoie de culturile 
tisulare. 

— Pentru tine, asta nu-i de ajuns, spuse el formând numărul 
Clinicii Julian. Când ceru să vorbească cu doctorul Vandermer, fu 
rugat să aştepte. 

Doamna Carson îşi drese glasul. 

— Adam, eu cred c-ar trebui să te preocupe mai mult 
simţămintele lui Jennifer decât doctorul Vandermer. 

Adam nu o băgă în seamă. Centralista de la clinică reveni şi-l 
anunţă pe Adam că doctorul Vandermer tocmai efectua o 
procedură, dar că urma să-l sune cât de curând. Adam îşi dădu 
numele şi numărul de telefon apoi lăsă receptorul în furcă. 

— E o nebunie, bombăni el. Clinica asta îmi dă o senzaţie 
stranie. Şi Vandermer... 

Nu-şi termină fraza. 

— După mine, Clinica Julian e unul din cele mai bune spitale 
din câte am văzut, spuse doamna Carson. Şi, în afară de medicul 
meu curent, n-am cunoscut nici un alt medic mai grijuliu decât 
doctorul Vandermer. 

— Mă duc până acolo, spuse Adam, ignorându-şi soacra. Vreau 
să discut cu el o problemă. 

Adam îşi luă cheile de la maşină şi se duse hotărât spre uşă. 

— Şi cu soţia ta, cum rămâne? întrebă doamna Carson pe un 
ton imperativ. 

— Discutăm când mă-ntorc. 

După care plecă, trântind uşa în urma lui. 

Doamna Carson se înfurie. Nu-i venea să creadă că la început 
fusese în favoarea acestei căsătorii. Auzind-o pe Jennifer 
plângând, hotărî că e mai bine să nu mai spună nimic. Se apropie 
de ea, murmurând: 

— Hai să mergem acasă. Tăticu' o să aibă grijă de toate. 

Jennifer nu se împotrivi, dar când ajunse la uşă, zise: 

— Vreau să-i las un bilet lui Adam. 

Doamna Carson încuviinţă şi aşteptă până când Jennifer scrise 
un bilet scurt pe biroul lui Adam, lăsându-l apoi pe podea, lângă 
uşă. Spunea doar atât: „Am plecat acasă. Jennifer.” 


Adam conduse maşina spre periferie cu agresivitatea unui 
şofer de taxi newyorkez, parcă direct în faţa Clinicii Julian şi sări 
din maşină. Un paznic în uniformă încercă să-l oprească, dar 


Adam îi aruncă în treacăt că era doctorul Schonberg şi fusese 
chemat la o urgenţă. 

Când ajunse la ginecologie, secretara se comportă ca şi cum l- 
ar fi aşteptat. 

— Domnul Adam Schonberg, spuse ea. Doctorul Vandermer a 
spus să-l aşteptaţi în cabinetul lui. (Arătă de-a lungul unui 
coridor.) E a treia uşă pe stânga. Ă 

Adam îi mulţumi şi se duse la biroul indicat. Incăperea era 
impresionantă, cu rafturile pline de cărţi şi reviste de 
specialitate. Adam aruncă o privire la un şir de modele de fetuşi, 
simțind o pornire nefirească de a distruge întregul decor. Se duse 
până la biroul masiv din lemn sculptat, cu picioarele terminându- 
se cu un soi de gheare. Pe tăblie se afla un teanc de formulare 
operative dactilografiate ce aşteptau să fie semnate. 

Doctorul Vandermer sosi aproape imediat. Ţinea sub braţ un 
dosar cu coperte de carton. 

— Nu vrei să iei un loc? sugeră el. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Adam. N-o să vă rețin prea mult. 
Vroiam numai să-mi confirmaţi diagnosticul pus soţiei mele. Din 
câte-am înţeles, sunteţi de părere că copilul nostru prezintă o 
anomalie cromozomială. 

— Mă tem că da, spuse doctorul Vandermer. 

— Credeam că durează câteva săptămâni până la obţinerea 
culturilor tisulare, spuse Adam. 

Doctorul Vandermer îl privi pe Adam direct în ochi. 

— In mod normal, aşa se întâmplă, dar în cazul soţiei dumitale 
au fost o mulţime de celule pe care le-am putut examina direct 
în lichidul amniotic. Adam, ca student la medicină, sunt sigur că 
înţelegi că astfel de lucruri se pot întâmpla. Dar, aşa cum i-am 
spus şi soţiei tale, amândoi sunteţi tineri. Puteţi avea alţi copii. 

— Vreau să văd probele, spuse Adam, pregătindu-se pentru o 
confruntare. Dar Vandermer se mulţumi să încuviinţeze din cap 
şi să spună: 

— Te rog să mă urmezi. 

Adam începu să se întrebe dacă nu cumva se grăbise în 
aprecierile lui. Omul ăsta părea sincer afectat de faptul că fusese 
purtătorul unei veşti atât de proaste. 

La etajul al patrulea, Vandermer îl duse pe Adam la laboratorul 
de citologie. Când trecură de uşă, Adam clipi, orbit de albul care 
domnea peste tot: pereţii, podeaua, tavanul, mesele de 
laborator, toate erau albe. In spatele încăperii se afla o masă de 
laborator cu patru microscoape. Numai la unul din ele se lucra şi 


o brunetă între două vârste îşi ridică privirea când doctorul 
Vandermer se apropie de ea. 

— Cora, spuse acesta, îmi pare rău că te deranjez, dar fii 
drăguță şi adu-ne lamelele lui Jennifer Schonberg. 

Cora încuviinţă din cap şi Vandermer îi făcu semn lui Adam să 
se aşeze în faţa unui microscop didactic, cu capete de vizualizare 
duble. 

— Nu ştiu dacă vroiai sau nu să vezi ultrasonografia pe care i- 
am făcut-o, zise Vandermer, dar eu am adus-o. 

Deschise dosarul pe care-l purtase cu el şi-i întinse imaginile 
lui Adam. 

Ca student la medicină, Adam nu avusese câtuşi de puţin de-a 
face cu ultrasonografia, iar imaginile nu aveau nici o semnificaţie 
pentru el. Doctorul Vandermer luă fotografia la care se zgâia 
Adam, o întoarse pe partea cealaltă şi contură cu degetul fătul în 
plină dezvoltare. 

— Tehnica asta devine din ce în ce mai bună, spuse el. Aici se 
pot vedea uşor testiculele. De multe ori la vârsta asta nu se 
poate determina sexul cu ajutorul ultrasunetelor. Poate că 
omuleţul ăsta îi seamănă lui tăticu'. 

Adam îşi dădu seama că Vandermer se străduia din răsputeri 
să fie prietenos. 

Uşa se deschise larg şi Cora îşi făcu apariţia cu o tavă cu 
lamele de microscop. Fiecare din ele avea câte un mic gemuleţ 
de protecţie în centru. Doctorul Vandermer alese una care fusese 
marcată cu un creion special. O aşeză sub obiectivul 
microscopului, puse o picătură de ulei peste ea şi cobori lentilele 
pentru imersie în ulei. Adam se ridică uşor şi se uită în ocular. 

Doctorul Vandermer îi explică faptul că specimenele fuseseră 
supuse unei colorări speciale, pentru a se înlesni cât mai mult 
vizualitatea cromatinei. Mai spuse că trebuia găsită o celulă 
aflată în procesul diviziunii. In cele din urmă, se dădu bătut şi o 
rugă pe Cora să-i ajute. 

— Ar fi trebuit să te las pe tine de la început, spuse el făcând 
schimb de locuri cu laboranta. 

Cora avu nevoie de circa treizeci de secunde ca să găsească o 
celulă adecvată. Reglând firele reticulare ale microscopului, îi 
arătă lui Adam anomalia cromozomială. 

Adam era zdrobit. Sperase ca rezultatele să fi fost ambigue, 
dar chiar şi pentru un ochi neavizat, problema era limpede. Cora 
continuă să-i arate alte aspecte minore ce fuseseră sesizate, 
inclusiv faptul că unul dintre cromozomii X apărea şi el uşor 


anormal. 

În sfârşit, Cora îl întrebă dacă vroia să vadă şi un alt caz care 
demonstra un tip mai comun de sindrom Down. 

Adam clătină din cap. 

— Nu, dar vă mulţumesc pentru amabilitate. 

Işi sprijini mâinile pe masa de laborator şi începu să se ridice. 
La jumătatea drumului se opri. Ceva nu era în regulă. Se aplecă 
înainte şi privi atent în ocularul microscopului. 

— Mai arătaţi-mi o dată anomalia aceea a cromozomului X, 
spuse el. 

Cora începu să regleze indicatorul reticular şi îl fixă pe o 
pereche de cromozomi identici. Incepu apoi să-i explice anomalia 
suspectată, dar Adam o întrerupse: 

— Ăştia sunt cromozomi X? întrebă el. 

— Sigur că da, spuse ea. Dar... 

Adam o întrerupse încă o dată şi-l rugă pe Vandermer să 
arunce o privire. 

— Vedeţi cromozomii X? 

— li văd, confirmă Vandermer, dar, ca şi dumneata, nu pot să- 
mi dau seama de anomalia despre care vorbeşte Cora. 

— Pe mine nu anomalia mă-ngrijorează, spuse Adam, ci cei doi 
cromozomi X. Adineauri mi-aţi arătat, pe imaginea aceea 
ultrasonică, că copilul meu e băiat. Proba la care ne uităm noi 
acum provine de la o fetiţă. 

Când Adam începuse să vorbească, doctorul Vandermer se 
ridicase în picioare. De pe faţă îi dispăruse orice urmă de 
expresie. După ce se convinse şi ea uitându-se încă o dată la 
microscop, Cora zise: 

— Are dreptate domnul. Proba e a unei fete. 

Incet, doctorul Vandermer îşi ridică mâna dreaptă la faţă. Cora 
se duse la tava cu eşantioane şi verifică numărul. Pe urmă 
verifică numărul lamelei de microscop. Se potriveau. Luând 
registrul principal, verifică şi numărul de acolo. Numele 
corespondent era Jennifer Schonberg. Palid la faţă, doctorul 
Vandermer îi spuse lui Adam să aştepte o clipă. 

— Vi s-a mai întâmplat până acum o chestie ca asta? întrebă 
Adam după plecarea doctorului. 

— Niciodată, spuse Cora. 

Doctorul Vandermer reapăru, aducând cu el un bărbat solid ce 
purta, ca şi el, un halat alb lung. l-l prezentă lui Adam ca fiind 
doctorul Ridley Stanford. Adam recunoscu numele. Era autorul 
tratatului de patologie studiat în anul doi de facultate şi fusese 


şeful secţiei de patologie la Spitalul Universitar. 

— E un dezastru, spuse doctorul Vandermer, după ce doctorul 
Stanford se uită la microscop. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, spuse doctorul Stanford, 
cu o voce la fel de inexpresivă ca şi a lui Vandermer. Nu pot să- 
mi închipui cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Trebuie să dau 
câteva telefoane. 

In câteva minute, în jurul microscopului se adunară alte zece 
persoane. 

— Câte amniocenteze s-au efectuat ieri? întrebă doctorul 
Vandermer. 

Cora se uită în registru. 

— Douăzeci şi una, spuse ea. 

— Toate trebuie repetate, zise Vandermer. 

— Fără doar şi poate, confirmă Stanford. 

Intorcându-se către Adam, doctorul Vandermer spuse: 

— Vă datorăm mulţumirile noastre. 

Ceilalţi îşi murmurară asentimentul la afirmaţia doctorului. 
Adam avu senzaţia că un nor mare şi negru îi fusese ridicat de 
deasupra capului. Copilul lui nu era un monstru genetic. Primul 
lucru pe care voia să-l facă era s-o sune pe Jennifer. 

— Ne-am simţi onoraţi dacă aţi rămâne să luăm masa 
împreună, spuse doctorul Stanford. O să fie şi o conferinţă 
extraordinară despre tumorile retroperitonale, care s-ar putea să 
vă intereseze. 

Adam refuză politicos invitaţia şi cobori grăbit în holul 
principal. Nu-i venea să creadă că, confruntaţi cu un asemenea 
dezastru, îi ceruseră să rămână să ia masa cu ei şi să asiste lao 
conferinţă! Nu încăpea nici o îndoială că locul ăsta era ciudat. 
Trecând pe lângă uşa de la intrare în drum spre telefon, constată 
uşurat că maşina lui rămăsese la locul ei. 

Adam sună mai întâi la el acasă, dar nu-i răspunse nimeni. 

Gândindu-se că Jennifer plecase probabil cu mama ei acasă la 
socri, formă numărul de la Englewood, dar nici de acolo nu primi 
nici un răspuns. 

După o clipă de ezitare, Adam hotărî să se ducă la 
apartament. leşi cu paşi grăbiţi din Clinica Julian, se urcă în 
maşină şi porni spre casă. 

Entuziasmul provocat de vestea cea bună începea să facă loc 
unei nelinişti crescânde legate de Clinica Julian şi de doctorul 
Vandermer. Numai printr-un noroc orb avusese ocazia să 
observe discrepanţa. Ce s-ar fi întâmplat dacă Jennifer ar fi făcut 


avortul? 

Adam se simţi năpădit din nou de toate îngrijorările sale. 
Evitase în ultimul moment o catastrofă, dar dacă n-o putea 
convinge pe Jennifer să renunţe atât la serviciile clinicii cât şi la 
cele ale lui Vandermer, se mai puteau întâmpla şi altele. Pentru 
un timp, renunţase la ideea croazierei Arolen. Acum iarăşi i se 
părea ca fiind singura cale de a obţine dovada că Vandermer era 
periculos. Se uită la ceas: era doisprezece şi douăzeci. Mai avea 
timp să ajungă la bordul lui Fjord până la ora şase. 

Ajungând la uşa apartamentului, constată dezamăgit că 
broasca de siguranţă fusese blocată. Găsi biletul impersonal 
lăsat de Jennifer şi hotărî să sune din nou la Englewood. Spre 
bucuria lui, îi răspunse chiar Jennifer, nu mama ei. 

— Am veşti bune şi veşti proaste. 

— N-am chef de glume, spuse Jennifer. 

— Vestea bună e că ăştia de la clinică ţi-au încurcat analizele. 
Copilul altcuiva are cromozomii anormali. Au amestecat 
eşantioanele. 

In primul moment, Jennifer se temu să întrebe dacă Adam 
spunea adevărul sau era doar o stratagemă menită s-o facă să-şi 
piardă încrederea în Vandermer. Vestea părea prea bună ca să 
fie şi adevărată. 

— Jennifer, ai auzit ce ţi-am spus? 

— E-adevărat? întrebă Jennifer cu glas temător. 

— Da, răspunse Adam şi îi relată cum observase el 
discrepanţa legată de sexul celulei. 

— Şi doctorul Vandermer ce-a spus? întrebă Jennifer. 

— Că toate amniocentezele efectuate ieri trebuie repetate. 

— Asta-i vestea proastă la care te refereai? 

— Nu. Vestea proastă e că totuşi va trebui să plec din oraş, în 
afară de cazul în care îmi promiţi ceva. 

— Ce trebuie să promit? întrebă Jennifer cu scepticism. 

— Că ai să te duci la doctorul Wickelman până la sfârşitul 
sarcinii şi că n-ai să mai iei pregdolen. 

— Adam... încercă ea să protesteze, dar Adam nu terminase 
ce avea de spus. 

— Sunt mai convins ca oricând că ceva ciudat se întâmplă la 
Clinica Julian. Dacă accepţi să te duci la doctorul Wickelnmn, 
promit să nu mă amestec în nimic din ce-o să-ţi recomande el. 

— Greşeli se fac zilnic în spitale, spuse Jennifer. Numai pentru 
că s-a întâmplat una şi la Clinica lulian nu înseamnă că nu mai 
trebuie să mă duc acolo. Mie mi se pare că e locul cel mai 


potrivit pentru a-mi naşte copilul, mai ales după ce am reuşit să 
trec peste episodul cu Cheryl Tedesco. Imi plac oamenii de acolo 
şi atmosfera. 

— Atunci, spuse Adam, ne vedem peste câteva zile. 

— Unde te duci? întrebă Jennifer. 

— E mai bine să nu-ţi spun. 

— În împrejurările astea, nu crezi c-ar trebui să rămâi? Adam, 
am nevoie de tine. 

— Imi vine cam greu să cred asta când tu stai la părinţii tăi, iar 
eu sunt singur în apartament. Îmi pare rău, dar trebuie să plec. 
Te iubesc, Jennifer! 

Adam închise convorbirea şi sună la Eastern Airlines, ca să nu 
mai aibă timp să se răzgândească. Işi rezervă un loc la cursa ce 
urma să plece spre Miami de pe aeroportul La Guardia, peste 
patruzeci şi opt de minute. 

Îşi luă din şifonier valijoara Samsonite şi începu să-şi facă 
bagajul. Tocmai când îşi înghesuia printre haine articolele de 
toaletă, sună telefonul. Adam întinse mâna, dar, pe urmă, pentru 
prima oară în viaţă, ignorând sunetul. Chiar şi numai un minut de 
întârziere îl putea face să piardă avionul. 


Jennifer lăsă telefonul să sune iarăşi şi iarăşi, până la urmă, 
aşeză receptorul în furcă. Imediat după ce vorbire cu Adam se 
hotărâse să-l vadă pe doctorul Wickelman, dacă asta însemna 
atât de mult pentru soţul ei. Putea cel puţin să facă o încercare şi 
dacă nu se simţea în largul ei cu noul medic, n-o oprea nimeni să 
se întoarcă la Vandermer. Numai că, după toate aparențele, 
Adam plecase. Jennifer se simţi abandonată. N-apucă să-şi ridice 
mâna de pe receptor că telefonul sună din nou. Sperând că era 
Adam, îl ridică înainte să se termine primul apel. Era doctorul 
Vandermer. 

— Presupun că aţi auzit vestea cea bună. 

— Da, domnule doctor, Adam tocmai m-a anunţat. 

— li suntem foarte recunoscători soţului tău, spuse doctorul 
Vandermer. E ceva neobişnuit ca cineva să observe o anomalie 
secundară în faţa unui rezultat evident, imposibil de contestat. 

— Deci, e adevărat că nu port un copil anormal, spuse 
Jennifer. 

— Mă tem că nu mă pot aventura să afirm aşa ceva, spuse 
doctorul Vandermer. Din nefericire, nu avem nici o idee despre 
rezultatul amniocentezei tale. Va trebui să repetăm procedura, 
îmi pare teribil de rău că s-a întâmplat aşa. In afară de tine, în 


ziua aceea au mai făcut amniocenteze douăzeci de paciente şi 
toate analizele trebuie repetate. Evident, ele se vor face pe 
cheltuiala clinicii. 

— Şi când vreţi să repetăm testul? întrebă Jennifer. 

Se părea lăudabil faptul că doctorul Vandermer era dispus să- 
şi asume responsabilitatea, deşi fără doar şi poate că eroarea 
fusese comisă de cineva de la laborator. 

— Cât mai curând posibil, spuse doctorul Vandermer. Nu uita 
că timpul ne presează, mai ales dacă într-adevăr apar probleme. 

— Mâine dimineaţă e bine? întrebă Jennifer. 

— Excelent. Nu-i aşa mare graba, dar cu cât o facem mai 
repede, cu atât mai bine. 


CAPITOLUL 12 


Zborul spre Miami fu lipsit de evenimente. Imediat după 
decolarea avionului, Adam îşi scoase permisul de conducere din 
portofel şi-l înlocui cu cel al lui Smyth. Pe urmă cercetă adresele 
din paşaport. Dacă cineva îl întreba unde locuia, voia să fie în 
stare să răspundă fără nici o ezitare. 

Avionul ateriză la patru şi cinci minute şi, fiindcă Adam îşi 
luase bagajul cu el la bord, ajunse în staţia de taxi la patru şi un 
sfert. Taxiul în care se urcă era un Dodge-combi bătrân şi 
rablagit, iar şoferul nu vorbea decât spaniola, dar din comanda 
lui Adam recunoscu cuvântul Fjord şi pricepu că pasagerul lui 
pleca într-o călătorie pe mare. 

Adam privi la peisajul tropical. Miami era mult mai frumos 
decât îşi închipuise. Curând trecură peste un dig lung şi Adam 
văzu portul. Navele de pasageri erau legate de țărm în şir, Fjord 
fiind ultima din rând. Prin comparaţie cu celelalte, Fjord nu părea 
nici grozav de mare, nici foarte mică. Ca şi celelalte vase, fusese 
vopsit în alb. Avea un coş de fum imens, pe peretele căruia se 
vedea imaginea a două săgeți îngemănate. Adam se întrebă 
dacă asta era emblema firmei MTIC. 

Şoferul nu putu să aducă maşina lângă bordură, aşa că Adam 
plăti şi cobori în mijlocul străzii. Cu valiza în mână, îşi croi drum 
către intrarea în clădire. Larma creată de claxoanele 
automobilelor, de vocile oamenilor şi de motoarele diferitelor 
vehicule era îngrozitoare, iar aerul era greu de tot felul de 
mirosuri. Se simţi uşurat când ajunse înăuntru. 

Adam se duse la un ghişeu de informaţii unde uniformele 
funcţionarelor îi aminteau de echipamentul personalului de la 
Clinica Julian: bluze albe şi sarafane albastre. 

Adam fu nevoit să strige ca să se facă auzit. Intrebă ce trebuia 
să facă pentru a-şi confirma sosirea şi pentru a se îmbarca şi i se 
răspunse că trebuia să urce la etaj. li mulţumi fetei care-i dăduse 
indicaţiile articulând cuvintele pe muteşte. 

Ajungerea pe scara rulantă se dovedi o probă de îndemânare, 
mai ales cu valiza în mână. În timp ce urca, cercetă din priviri 
mulţimea. Deşi erau şi câteva femei, majoritatea o constituiau 
bărbaţii şi, fără doar şi poate, arătau a doctori: prosperi şi 
mulţumiţi de sine. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în costume 


elegante, dar văzu şi câţiva echipați în cămăşi sport şi pantaloni 
lejeri. 

La etajul staţiei navale se afla o masă lungă pentru 
operaţiunile de înregistrare, împărţită în sectoare alfabetice. 
Adam se aşeză la coada pentru literele N-Z. 

Privind în jurul său, simţi deodată că-i îngheaţă şira spinării. 
Poate că ar trebui să plece. Nimeni n-ar băga de seamă. N-avea 
decât să ia un taxi până la aeroport şi de acolo, cu avionul, până 
acasă. Incepu să numere câţi oameni îl despărţeau de biroul de 
înregistrare. In clipa aceea, privirea lui Adam se încrucişă cu cea 
a unui bărbat aflat la câţiva paşi de el în coada vecină. 
Indreptându-şi rapid privirea în altă parte, Adam începu să bată 
nervos din picior. Nu exista nici un motiv ca cineva să se holbeze 
aşa la el. Treptat, Adam îşi lăsă privirea să alunece către şirul de 
oameni învecinat. Din nefericire, bărbatul continua să se uite 
direct la el. Când observă că Adam privea spre el, zâmbi. Cu 
timiditate, Adam îi zâmbi şi el. Apoi, spre groaza lui, individul se 
apropie de el. 

— Mă numesc Alan Jackson, zise bărbatul, obligându-l pe 
Adam să-şi lase jos valiza ca să poată da mâna cu el. Neliniştit, 
Adam se prezentă drept Stuart Smyth. Alan se mulţumi să 
încuviinţeze din cap şi să zâmbească din nou. 

Era cu cel puţin zece ani mai în vârstă decât Adam şi avea 
umeri laţi şi o talie zveltă. Părul de culoarea nisipului şi-l 
pieptănase în faţă, probabil ca să-şi mascheze chelia. 

— Imi pari teribil de cunoscut, spuse Alan. Eşti cumva din New 
York? 

Adam simţi cum sângele i se scurge din obraji. Nici nu 
apucase încă să se înregistreze şi deja intrase în bucluc. 

In clipa aceea, un difuzor se trezi la viaţă: 

— Doamnelor şi domnilor, bună seara. Pentru acei dintre 
dumneavoastră care aţi primit tichetele de îmbarcare, nava Fjord 
va fi gata să vă primească în câteva minute. Dacă nu aţi primit 
încă tichetele, vă recomandăm să treceţi fără întârziere la biroul 
de înregistrare. 

— Lucrezi în ortopedică? întrebă Alan de îndată ce difuzorul 
tăcu. 

— Nu, spuse Adam uşurat. Era evident că tipul nu-l cunoştea 
pe adevăratul Smyth. In obstetrică-ginecologie. Dar dumneata? 

— Ortopedică, la Universitatea California din San Diego. Eşti la 
prima croazieră Arolen? 

— Nu, se grăbi să spună Adam. Dar dumneata? 


— Sunt la a doua, zise Alan, întorcându-se brusc într-o parte. 
Dumnezeule, uite-l pe Ned Janson. Hei, Ned, bătrâne, aici! 

Adam văzu un bărbat brunet, scund şi solid, care însoțea una 
din puţinele femei din mulţime, ridicând privirea. Zărindu-l pe 
Alan, chipul i se însenină de un zâmbet. Luă femeia de braţ şi se 
apropie de ei. 

In vreme ce Alan şi Ned se îmbrăţişau bătându-se bucuroşi pe 
spate, Adam făcu cunoştinţă cu femeia: o chema Clair Osborn. 
Era o doamnă frumoasă, cam la treizeci de ani, cu o faţă 
sănătoasă şi nişte picioare lungi, bine clădite. Era îmbrăcată într- 
o rochie scurtă, în alb-negru. Adam sporovăi bucuros până când 
ea îi spuse că era medic ginecolog. 

— Tu ce specialitate ai? întrebă Clair. Ortopedie sau 
obstetrică-ginecologie? 

— Dar cum de te-ai oprit doar la variantele astea? glumi Adam 
încercând să schimbe subiectul. 

— Păi, am apelat la intuiţia mea strălucitoare, spuse Clair. Plus 
faptul că această croazieră e rezervată numai ortopezilor şi 
obstetricienilor. 

Adam râse nervos. 

— Ei, dacă-i aşa, sunt obstetrician. 

— Serios? zise Clair încântată. Atunci o să fim cazaţi în acelaşi 
sector. 

— Mi-ar face plăcere, spuse Adam. Eşti cumva la prima 
croazieră? 

Adam era dispus să discute despre orice altceva în afară de 
obstetrică-ginecologie. Nu-şi făcea iluzii să creadă că ar fi fost în 
stare să susţină o conversaţie profesională. 

— Fără doar şi poate, spuse Clair. Şi Ned vine pentru prima 
oară. Aşa e, Ned? 

Clair îl trase pe Ned de braţ ca să-i atragă atenţia. Prinzând 
din zbor frânturi din conversaţia celor doi bărbaţi, Adam 
înţelesese că Alan şi Ned îşi făcuseră stagiul la acelaşi spital. 

— Hei, e o chestie grozavă, spuse Ned după ce făcu cunoştinţă 
cu Adam. Ce-ar fi să luăm cina împreună? 

Alan clătină din cap. 

— Cei de la Arolen stabilesc aşezarea la masă. Ei consideră 
aceste ocazii ca fiind prelungiri ale sesiunilor ştiinţifice. 

— Ce prostie, zise Ned. Ce naiba vrea să fie asta, o tabără de 
vară? 

Bărbatul din faţa lui Adam părăsi rândul cu tichetul în mână. 
Adam se apropie de masă şi se pomeni în faţa unui tânăr 


îmbrăcat îngrijit într-un sacou alb. Pe buzunarul de la piept avea 
aceeaşi emblemă pe care Adam o văzuse pictată pe coşul de 
fum al vasului. La rever era prins un ecuson pe care scria „Juan”. 
Sub nume, cu litere mai mici, fusese imprimat „MTIC”. 

— Numele dumneavoastră, vă rog? zise Juan. Vocea lui suna 
de parcă, după ce pusese de-atâtea ori întrebarea, acum vorbea 
din automatism. 

— Stuart Smyth, spuse Adam şi îşi încurcă degetele în 
portofel, încercând să-şi scoată permisul de conducere. Pe când 
făcea asta, cartea lui de vizită de la Arolen căzu pe tăblia mesei. 
Din fericire, Juan era deja ocupat cu introducerea în computer a 
numelui Stuart Smyth, aşa că nu observă nimic. Adam se 
întoarse în spate, să vadă dacă vreunul din noii lui amici băgase 
de seamă ceva, dar şi aceştia erau ocupați cu conversaţia. Adam 
se întoarse din nou cu faţa la Juan, gândindu-se că până la 
sfârşitul croazierei avea toate şansele să ajungă cu nervii la 
pământ. Cu un gest furişat, strecură cartea de vizită în buzunarul 
hainei. 

— Paşaportul? îi ceru Juan. 

După un moment de panică, Adam găsi paşaportul în 
buzunarul dinăuntru al hainei şi i-l întinse funcţionarului. Juan îl 
deschise. Adam simţi un fior de groază, dar Juan se uită la 
document preţ de două secunde şi i-l înapoie, zicând: 

— Poftiţi tichetul de îmbarcare. Vă rog să-l prezentaţi 
casierului de pe vapor, care o să vă repartizeze cabina. Dacă 
părăsiţi nava în timpul croazierei, să aveţi tichetul la 
dumneavoastră. Următorul, vă rog. 

Adam se dădu la o parte pentru ca cel din spatele lui să se 
poată apropia de masă. Până aici, toate bune. 

După ce Alan intră în posesia tichetului, el, Ned şi Clair îl 
însoţiră pe Adam la biroul firmei Arolen, unde primiră câte un 
pachet de „bunătăţi”, cum le numi Ned. „Procesul începe”, îşi 
zise Adam în timp ce-şi lua în primire cadoul, o geantă de umăr 
din piele, cu emblema MTIC pe ea. lnăuntru, se aflau un stilou 
Cross şi un set de creioane, un bloc notes legat în piele şi 
programul conferinţelor pe perioada croazierei. Mai erau acolo şi 
o mulţime de produse Arolen, care constituiau o mică farmacie. 
Adam se uită cu interes la ele, dar ştia că va trebui să aştepte ca 
să le poată cerceta cu de-amănuntul. 

Difuzorul se trezi din nou la viaţă ca să anunţe că nava era 
gata să-şi primească pasagerii. Strigăte de entuziasm 
întâmpinară vestea, în timp ce Adam şi noii săi prieteni ieşeau 


afară. După ce un poliţist în uniformă le verifică tichetele, se 
urcară cu toţii pe schela de îmbarcare. 

Coborând de pe rampă, Adam ajunse pe puntea principală. 
Nu-ţi trebuia prea multă imaginaţie ca să-ţi dai seama că nu era 
o navă nouă, dar părea să fie bine întreţinută şi anumite 
sectoare păreau a fi fost de curând renovate. Personalul de la 
bord era îmbrăcat ca şi bărbatul de la biroul de înregistrare, în 
sacouri albe şi pantaloni negri. Toţi aveau uniformele imaculate 
şi călcate cu mare grijă. 

Adam fu abordat de către unul din stewarzi, care îi verifică 
politicos tichetul şi-l îndrumă către un birou aflat în dreapta. 
După toate aparențele, cei care nu se aflau la prima croazieră 
aveau tichete de culori diferite. Ned şi Clair fură trimişi la un alt 
birou. 

Lui Adam i se repartiză cabina 407 de pe puntea A, situată 
imediat sub puntea principală. In timp ce-şi lua cheia, observă că 
şi casierul vorbea cu o voce lipsită de inflexiuni, ca şi tipul de la 
biroul de înregistrare. 

Lui Alan, aflat imediat după Adam, i se repartiză cabina 409. În 
drum spre cabine, comentară despre vorbirea monotonă a celor 
două personaje. 

— Probabil că vine de la repetarea la nesfârşit a aceloraşi 
lucruri, opină Alan. 

Un steward veni la Adam şi-i luă din mână mica valiză precum 
şi geanta Arolen primită de curând. 

— Mulţumesc, spuse Adam. 

Celălalt nu-i răspunse, mulţumindu-se să-i arate lui Adam că 
trebuia să-l urmeze. 

— Ne vedem mai târziu, Stuart, strigă Alan în urma lui. 

Trecu o secundă până când Adam îşi aminti că ăsta era noul 
lui nume. 

— Da, fireşte, spuse în sfârşit. 

Stewardul îl conduse pe lângă un magazin cu suveniruri plin 
cu genţi Gucci şi aparate de fotografiat japoneze. Mai în spate se 
vedeau băuturi, ţigări precum şi un sector pentru medicamente. 
Pentru prima oară Adam se gândi la posibilitatea răului de mare. 

— Scuză-mă, spuse el. Când se deschide magazinul? 

— La o oră după plecare. 

— Au cumva şi Dramamin sau tampoane din alea care se bagă 
în urechi, contra răului de mare? întrebă Adam. 

Stewardul se uită la el cu o privire lipsită de expresie. 

— Nu ştiu dacă au Dramanin sau tampoane din alea pentru 


urechi. 

Felul cum repetase cuvintele lui Adam nu invita la o 
continuare a conversaţiei. 

Cabinele 407 şi 409 se aflau la babord, fiind învecinate. Alan 
nu se vedea pe nicăieri. Stewardul lui Adam deschise uşa de la 
407 şi-l conduse pe Adam înăuntru. 

Nemaicălătorind până atunci pe un vas de pasageri, fie el şi de 
lux, lui Adam i se păru mică încăperea. Pe latura din dreapta era 
un pat de o persoană şi o noptieră. In stânga, un mic birou şi un 
scaun. Baia era şi mai mică, cu duşul, veceul şi chiuveta 
înghesuite lângă un şifonier îngust. 

Stewardul intră în baie şi reveni o clipă mai târziu cu un pahar 
de apă pe care i-l întinse lui Adam. 

— Pentru mine? întrebă Adam. 

Luă paharul şi sorbi: apa avea mai curând un gust de 
substanţe chimice. Stewardul scoase din buzunar o capsulă 
galbenă, pe care o ţinu întinsă către Adam. 

— Bun venit înapoi, spuse el. 

Adam zâmbi neliniştit. 

— Sigur, mă bucur că am venit aici, spuse el, cu ochii la 
capsulă. Devenise evident că stewardul se aştepta ca el să o 
înghită. 

Adam întinse mâna cu palma în sus şi stewardul lăsă capsula 
să cadă. Nu prea semăna cu Dramanin, dar de unde putea el să 
ştie? 

— E pentru rău de mare? întrebă el. 

Stewardul nu spuse nimic, dar privirea lui fixă îi crea lui Adam 
o senzaţie acută de disconfort. 

— De bună seamă că-i. Pentru răul de mare, spuse Adam, 
aruncând pilula în gură. Luă o înghiţitură de apă şi-i dădu paharul 
stewardului, care se duse cu el în baie. In absenţa lui, Adam 
scoase capsula galbenă din gură şi o vâri în buzunar. 

Stewardul trase aşternuturile de pe pat, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat ca Adam să tragă un pui de somn. După care aşeză 
valiza lui Adam pe noptieră şi începu să-i despacheteze lucrurile. 

Uluit de un asemenea serviciu, Adam şezu pe marginea 
patului şi-l urmări pe bărbat, care-şi vedea liniştit de treabă. 
Când termină, stewardul îi mulţumi lui Adam şi plecă. 

Pentru moment, Adam reflectă la comportamentul 
stewardului. Apoi se ridică şi răsturnă conţinutul genţii de umăr. 
Medicamentele se împrăştiară pe pătură. 

Scoase capsula galbenă din buzunar şi o compară cu celelalte 


medicamente. Nu se potrivea cu nici unul dintre acestea. Adam 
se întrebă dacă va reuşi să găsească un catalog farmaceutic la 
bordul vasului. Trebuia să existe o bibliotecă cu lucrările de 
referinţă principale. Capsula galbenă îi stârnise curiozitatea. 
Trebuia să fie pentru răul de mare. Se mai uită la ea o dată, apoi 
o ascunsese într-o sticluţă cu aspirine. 

Luă programul conferinţelor şi începu să-l lectureze. Se 
întindea pe aproape douăzeci şi cinci de pagini. Prima jumătate 
era dedicată ortopediei, iar a doua, obstetricii şi ginecologiei. 
Adam sesiză că majoritatea lectorilor erau orientaţi pe probleme 
clinice, ceea ce se considera că explica popularitatea 
conferinţelor-croazieră. 

Adam era convins că dacă aici se practica ceva asemănător 
„spălării creierelor”, atunci lucrul acesta nu se putea face decât 
în cadrul acestor conferinţe. Dar ce puteau acei lectori să spună 
ca să-l convingă pe un medic precum Vandermer să-şi schimbe 
părerea despre un anumit medicament? Putea fi oare vorba de o 
hipnoză la nivel subliminal? Aruncă programul pe pat şi-şi spuse 
că va avea ocazia să afle cât de curând. 

Urletul unei sirene îl făcu să tresară. Pe urmă auzi motoarele 
pornind. Decise să se ducă pe punte, să urmărească 
evenimentul. 

După ce-şi atârnă haina în cuier şi-şi aşezase cravata, Adam 
ieşi pe coridor. Se opri în dreptul cabinei 409, dându-şi seama că 
deşi aveau un perete comun, nu auzise nimic dinspre camera lui 
Alan. Adam bătu la uşă, aşteptă, dar nu primi nici un răspuns. 
Apoi trebui să se lipească de perete, ca să-i dea voie să treacă 
unui steward. Se pregătea să plece când auzi un bufnet 
dinăuntru. Bătu cu pumnul în uşă, gândindu-se că poate Alan se 
afla în baie. Nici de data asta nu i se răspunse. Incercă clanţa uşii 
şi constată că uşa era descuiată. 

Intră şi-l găsi pe Adam şezând la marginea patului. La 
picioarele lui, văzu un pahar de apă care, după cum arăta, 
tocmai căzuse pe podea. 

— Te rog să mă scuzi, spuse Adam stingherit. 

Alan îi răspunse bâiguind că nu-i nici o problemă, dar lui Adam 
i se păru că omul era somnoros. 

— Scuză-mă că te-am deranjat, zise Adam. Mă duceam să 
urmăresc plecarea vaporului şi m-am gândit că poate vrei şi tu... 

Adam nu-şi mai termină fraza, căci Alan cădea încet înainte. 
Sări şi-l prinse înainte de a se prăbuşi la podea apoi îl ajută să se 
urce înapoi în pat. 


— Hei, ţi-e rău cumva? întrebă Adam. 

Alan scutură din cap, cu un aer somnoros. 

— Nu sunt decât obosit. 

— Cred c-ar fi mai bine să tragi un pui de somn, râse Adam şi 
privi către noptieră, bănuind că Alan trăsese ceva la măsea. Dar 
nu văzu nici o sticlă de băutură. Se gândi dacă să-l învelească, 
dar văzând că era îmbrăcat cu hainele cu care venise, îl întinse 
peste aşternuturi. 

In sectorul de recepţie mai rămăseseră câţiva care aşteptau 
să li se repartizeze camerele. Schela de îmbarcare însă fusese 
ridicată. Adam urcă două niveluri, spre puntea numită „de 
promenadă” şi ieşi afară. 

Trecerea de la răcoarea aerului condiţionat la arşiţa 
năucitoare a zonei Miami era un adevărat şoc. Adam se duse la 
balustradă şi privi înspre chei. Docherii se agitau cu desfacerea 
odgoanelor, eliberând nava de legăturile cu ţărmul. Vibraţiile 
motoarelor crescură în intensitate şi propulsoarele laterale 
îndepărtară încet vasul de debarcader. Dinspre pupa Adam auzi 
nişte urale şi pe urmă larma stârnită de o orchestră de Dixieland. 

Mergând mai departe, ajunse curând la o barieră din lemn de 
tec cu o uşă ce dădea spre prora. Un afiş anunţa: „Accesul 
permis numai membrilor echipajului. Trecerea pasagerilor 
interzisă”. Adam încercă uşa. Era descuiată dar hotărî să nu-şi 
pună norocul la încercare trecând mai departe. 

Sirena ţipă din nou şi în acelaşi timp vibraţiile navei se 
modificară. Adam presupuse că intraseră în funcţiune elicele 
principale. Incet, nava începu să se deplaseze înainte. 

Adam se întâlni şi cu alţi pasageri care explorau vasul. Toată 
lumea era deschisă şi prietenoasă. Domnea o atmosferă de 
vacanţă. 

Cobori un nivel şi se pomeni înconjurat de săli de conferinţă de 
toate mărimile, de la un amfiteatru în toată regula, la săli de 
seminar pentru mai puţin de o duzină de oameni. Aproape toată 
încăperile erau dotate cu table negre de scris şi cu 
retroproiectoare. 

Pe la jumătatea lungimii navei, Adam dădu peste o uşă pe 
care scria „Bibliotecă”. Ar fi vrut să intre să caute un catalog 
farmaceutic dar uşa era încuiată. Zicându-şi că se va deschide a 
doua zi de dimineaţă, Adam merse mai departe. Nu după mult 
timp coridorul central se termină cu o uşă încuiată, despre care 
Adam bănui că dădea spre cabinele echipajului. 

Coborând încă un nivel, Adam ajunse pe puntea principală. 


Trecu agale pe lângă magazin şi sectorul de recepţie şi se opri să 
arunce o privire în sala de mese. Era foarte spațioasă, cu 
candelabre de cristal şi ferestre mari. La un capăt se afla o 
platformă cu o mică estradă pentru vorbitori. Pe fiecare parte a 
platformei se vedeau nişte uşi batante ce duceau, se pare, către 
bucătărie. Stewarzii erau ocupați cu aranjatul meselor, intrând şi 
ieşind pe uşi cu tăvi şi alte ustensile. Pe un afiş de lângă intrare 
era scris că cina se servea la ora nouă. 

Adam cobori încă un nivel până la puntea A, unde era situată 
cabina lui. Câteva dintre uşile cabinelor stăteau deschise şi 
Adam îi văzu pe doctori despachetându-şi lucrurile şi vizitându-şi 
unii altora camerele alocate. 

Coborând la nivelul inferior, Adam găsi alte săli de conferinţe, 
o mică sală de sport, cabinetul medical al vasului şi o piscină 
acoperită. Hotărând că explorase atât cât se putea din navă, 
Adam făcu cale întoarsă pe puntea de promenadă, unde 
începuse deja un mic cocktai/ party. 

Ned Janson îl zări şi îl îndemnă să se apropie de grupul de 
lângă piscină. Adam nu avea cum să refuze invitaţia şi curând se 
pomeni bând dintr-o bere Heineken rece ca gheaţa. 

— Unde naiba e Alan? întrebă Ned, peste murmurul de voci. 

— E-n camera lui, doarme, zise Adam. 

Ned încuviinţă din cap ca şi cum era ceva de aşteptat apoi 
începu să bată ritmul cu palma în coapsă în clipa în care 
orchestra atacă „When the Saints Come Marchin’ In”. 

Adam zâmbi către Clair, aflată în partea cealaltă a mesei şi 
care părea să se distreze de minune, apoi privi în jurul său, la 
desfăşurarea petrecerii. Părea o adunare tipică de doctori în 
medicină: gălăgioasă, energică, cu o risipă de gesturi cordiale, 
glume şi băutură. Abia apucă să-şi termine berea că Ned îi şi 
întinse o altă sticlă. 

Fără veste, nava începu să se legene. Adam se uită în spate şi 
văzu că luminile oraşului Miami dispăruseră. Vasul ajunsese deja 
în largul Atlanticului. Stomacul lui dădu semne de nelinişte şi se 
grăbi să lase berea deoparte. 

Ceilalţi doctori de la masă păreau total nepăsători la balansul 
navei şi Adam îşi dori să fi găsit un antivomitiv. Incă o dată se 
întrebă dacă într-adevăr capsula galbenă era contra răului de 
mare. Rezistă tentaţiei de a întreba, dându-şi seama că nu mai 
putea rezista nici o clipă în mijlocul grupului acela gălăgios. 

Işi ceru scuze şi se duse grăbit lângă balustradă, unde găsi un 
loc mai liniştit. După câteva minute se simţi ceva mai bine, dar 


hotărî sa stea un pic culcat în cabina sa. Închise ochii şi senzaţia 
de rău îi trecu, deşi berea continua să se agite în stomacul lui. 


Jennifer şi tatăl ei ieşiseră la plimbare pe terenul din spatele 
casei lor. Ştia că el vroia să discute despre sarcina ei şi în ultima 
jumătate de oră sporovăise neîncetat ca să-l împiedice să 
abordeze subiectul. Până la urmă, pe când făceau cale întoarsă 
spre casă, Jennifer hotărî că sosise momentul să deschidă 
discuţia. 

— Ce crezi că ar trebui să fac, tată? 

Domnul Carson îşi petrecu braţul pe după spatele ei. 

— Ceea ce crezi tu că se cuvine, draga mea. 

— Dar părerea ta care e? 

— Asta-i o altă problemă, spuse domnul Carson. Mama ta are 
realmente încredere în acest doctor Vandermer. Încurcătura cu 
probele de amniocenteză a fost nefericită dar îmi place cum a 
tratat-o. Am sentimentul că ar trebui să asculţi de recomandările 
lui. 

— Doctorul  Vandermer vrea să  repetăm de îndată 
amniocenteza, spuse Jennifer. 

— Dacă el consideră că există o şansă ca tu să iei în calcul 
posibilitatea unui avort, atunci cred că ar trebui s-o faci. Nici eu 
şi nici mama ta nu credem că un copil cu malformații grave ar 
trebui adus pe lumea asta. N-ar fi drept faţă de nimeni, nici faţă 
de copil. Dar asta e numai ceea ce simţim noi. 

— Am senzaţia că şi eu simt acelaşi lucru, spuse Jennifer. Atât 
că îmi dă o stare tare proastă. 

Domnul Carson o strânse uşor de braţ pe fiica sa. 

— Te-nţeleg, draga mea. lar soţul tău nu se străduieşte de fel 
să-ţi uşureze situaţia. Nu-mi place să emit judecăţi, dar nu-mi 
place felul cum se comportă. Ar trebui să se afle aici, să te ajute 
să iei o hotărârile astea, nu să umble brambura în nu ştiu ce 
călătorie misterioasă. N 

Ajunseră la uşa cu plasă de sârmă din spatele casei. in 
bucătărie, doamna Carson pregătea cina. 

— Cred că ai dreptate, spuse Jennifer, deschizând uşa. Am să-l 
sun pe doctorul Vandermer şi-am să mă duc să repet 
amniocenteza mâine. 


— Bună seara, doamnelor şi domnilor. Cina este servită. 
Adam se trezi dintr-un somn adânc şi avu nevoie de câteva 
momente până să-şi dea seama că vocea venea de la un mic 


difuzor montat în peretele cabinei. Se uită la ceas: se făcuse 
nouă. 

Ridicându-se cu greu în picioare, Adam simţi atât raliul cât şi 
tangajul navei. Ideea de a lua masa nu-l atrăgea deloc. Făcu un 
duş rapid, încercând să-şi menţină echilibrul, se îmbrăcă, apoi 
ieşi din cabină. Se opri o clipă ca să bată la uşa lui Alan, dar nu 
primi nici un răspuns. Ori dormea dus, ori plecase deja la masă. 
Oricare ar fi fost situaţia, nu era treaba lui Adam. 

Băgă de seamă că magazinul se deschisese între timp şi intră 
ca să-şi cumpere Dramamin, dar tipul de la tejghea îi spuse că 
medicamentul respectiv se terminase şi că trebuia să aştepte 
până a doua zi când rezerva urma să fie împrospătată cu ce se 
aducea de la magazie. Dezamăgit, Adam se duse la sala de mese 
unde un steward îl întrebă dacă era ortoped sau obstetrician. 
După ce Adam îi spuse care-i era specialitatea, stewardul îl 
conduse la o masă de lângă platforma pentru luările de cuvânt. 

Alţi cinci doctori erau aşezaţi deja la masă. Adam era atât de 
preocupat să-şi amintească întruna că îl chema Stuart încât nu 
reţinu decât două dintre numele colegilor săi: Ted şi Archibald. 

Conversaţia se axă aproape exclusiv pe teme medicale, deşi 
se vorbi mai mult de aspectele economice ale profesiei decât de 
cele practice. 

Adam vorbi puţin, preocupat cum era de stomacul lui sensibil. 
Cum prinse prilejul, îi făcu semn stewardului să-i ia farfuria, 
minunându-se cum de puteau ceilalţi să ignore legănarea 
continuă a vasului. După ce se servi cafeaua, un bărbat oacheş 
se urcă pe platformă. 

— Un salut cald tuturor, spuse el. Mă numesc Raymond Powell 
şi sunt gazda dumneavoastră oficială din partea MTIC. Bun venit 
la conferinţa-croazieră pe teme medicale organizată de Arolen 
Pharmaceuticals. 

Conversaţia în sală încetă pe măsură ce oamenii îşi îndreptau 
privirile spre podium. Powell ţinu un discurs de bun venit tipic 
apoi înmână microfonul doctorului Goddard, cel ce coordona 
programul medical propriu-zis. 

Când Goddard termină de vorbit, Powell reveni la microfon şi 
spuse: 

— lar acum, avem o surpriză. Pentru  delectarea 
dumneavoastră, daţi-mi voie să vi le prezint pe Dansatoarele 
Caribeene! 

Uşile din ambele părţi ale platformei se deschiseră brusc şi o 
duzină de dansatoare sumar îmbrăcate, numai tinere deosebit de 


frumoase, pătrunseră în sală. Printre ele, Adam remarcă şi 
prezenţa a doi bărbaţi. In spatele dansatorilor, venea un grup 
rock cu chitare electrice. Membrii formaţiei aranjară rapid pe 
platformă boxele de difuzoare. 

In timp ce dansatoarele încântau publicul, Adam observă că 
Powell şi Goddard stăteau deoparte, ca şi cum ar fi încercat să 
evalueze efectul provocat de tinere asupra membrilor grupului 
medical, de regulă nişte oameni rezervaţi. După câteva minute, 
lui Adam îi reţinu atenţia o brunetă deosebit de atrăgătoare. 
Avea şolduri zvelte şi sâni fermi, obraznici. Ea îi prinse privirea lui 
Adam doar o clipă şi acesta ar fi putut să jure că-i făcuse cu 
ochiul. Din nefericire, stomacul lui se dovedi necooperant şi, pe 
la mijlocul numărului de dans, Adam hotărî fără tragere de inimă 
că trebuia să facă o vizită pe punte. 

Işi ceru scuze faţă de companionii săi şi se strecură cu greu 
prin mulţimea gălăgioasă, tot mai grăbit să scape de acolo. Abia 
apucă să ajungă la balustrada punţii de promenadă că stomacul i 
se întoarse pe dos şi Adam vomită violent peste grilajul de 
protecţie. După un minut se uită în jur să verifice dacă nu cumva 
îl zărise careva. Spre norocul lui, nu era nimeni pe punte. Işi 
cobori privirea şi-şi cercetă piepţii cămăşii: nici o pată. Uşurat, 
începu să se plimbe în bătaia vântului. Nu era pregătit încă să 
coboare în sala de mese. 

După câteva minute se simţi ceva mai bine şi, când ajunse la 
uşa interzisă pasagerilor, o deschise pur şi simplu, trecând mai 
departe. Iluminatul era mai sărăcăcios în această secţiune a 
navei iar puntea era vopsită într-un gri simplu, fără luciu. Adam 
ajunse până la prora şi se uită în jos la un vălmăşag de lanţuri şi 
parâme. Marea se frământa fără spor în ambele părţi ale navei. 
Cerul înstelat se întindea deasupra lui. 

Deodată o mână se propti pe umărul lui Adam. 

— Aţi pătruns într-o zonă cu acces interzis, spuse un bărbat cu 
accent spaniol. 

— |lmi pare rău, spuse Adam neliniştit, încercând să 
desluşească faţa individului. E prima mea croazieră şi mă 
plimbam şi eu pe vas. E vreo şansă să vizitez şi eu puntea de 
comandă? 

Adam îşi amintise adagiul care spunea că cea mai bună 
apărare e atacul. 

— Sunteţi cumva beat? întrebă individul. 

— Eu? spuse Adam, luat prin surprindere. Nu, sunt perfect 
treaz. 


— Nu vă supăraţi, dar am avut nişte experienţe neplăcute în 
trecut cu unii dintre pasageri. Căpitanul se-ntâmplă să fie chiar 
acum în cabina de comandă. Mă duc să-l întreb dacă vă dă voie 
sus. 

După ce-l întrebă pe Adam cum îl cheamă, omul dispăru la fel 
de tăcut precum apăruse. O clipă mai târziu, o voce de sus îl 
invită să urce. La tribord se afla o scară fără balustradă. Sus, 
bărbatul cu accent spaniol îi deschise uşa către cabina de 
comandă. 

Intrând în cabină, Adam văzu că instrumentele erau luminate 
cu lumini roşii, ce dădeau incintei un aer suprarealist. Bărbatul 
de la timonă ignoră prezenţa lui Adam, dar un altul se apropie de 
el şi se prezentă drept căpitanul Eric Nordstrom. Părea mai tânăr 
decât s-ar fi aşteptat Adam şi, la început, lăsă impresia că 
apariţia musafirului îl stingherea. 

— Jose mi-a spus că sunteţi la prima croazieră, doctore Smyth. 

— Aşa este, spuse Adam neliniştit, amintindu-şi că Smyth 
participase deja la o croazieră Arolen. Căpitanul nu făcu nici un 
comentariu, aşa că Adam întrebă: 

— Cui aparţine vasul? 

— Nu sunt sigur, zise Nordstron. Echipajul lucrează pentru o 
companie numită MTIC. Dacă ăştia sunt proprietarii navei sau 
doar au închiriat-o, zău că nu ştiu. 

— Şi cei de la MTIC sunt nişte patroni buni? 

Căpitanul Nordstron săltă din umeri. 

— Ne primim salariile la timp. E cam plictisitor să parcurgi 
acelaşi traseu iarăşi şi iarăşi şi viaţa socială alături de echipajul 
ăsta are limitările ei. 

— Cum, nu ajungeţi să vă întâlniți cu pasagerii? întrebă Adam. 

— Niciodată, spuse Nordstron. MTIC impune cu stricteţe 
separarea totală între echipaj şi pasageri. Sunteţi prima 
persoană pe care o primesc în cabină după multă vreme. Am 
avut nişte experienţe nefericite cu unii pasageri care s-au 
îmbătat. 

Adam încuviinţă din cap. În cazul în care cantitatea de alcool 
consumată de medici în seara asta era un indiciu în acest sens, 
nu avea de ce să fie surprins. 

In absenţa brizei marine, balansul navei începu din nou să-l 
deranjeze pe Adam, aşa că se hotări să-şi ia la revedere. 

— Jose, însoţeşte-l pe doctorul Smyth înapoi în sectorul 
pasagerilor, zise căpitanul Nordstron. 

Jose se mişcă cu rapiditate, ieşind pe uşă înaintea lui Adam. 


Cobori pe scăriţa abruptă, neafectat de mişcarea navei. Adam 
cobori în urma lui, dar cu mult mai multă prudenţă. 

— Intr-o zi-două, o să aveţi picioare de marinar, spuse Jose 
râzând. 

Adam se cam îndoia. 

In timp ce mergeau spre pupa, Jose îi oferi câteva detalii 
tehnice despre navă. Adam încuviinţă din cap plin de bunăvoință 
dar majoritatea termenilor îl depăşeau. Când ajunseră la barieră, 
Jose ezită, mutându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt. 
Lumina fiind mai bună acum, Adam reuşi să-i distingă faţa, 
dominată de o mustață stufoasă. 

— Doctore Smyth... începu Jose. Mă întrebam şi eu dacă puteţi 
să-mi faceţi un serviciu. 

— Despre ce-ar fi vorba? întrebă Adam cu suspiciune. Din cele 
spuse de căpitan, echipajul şi pasagerii nu aveau voie să se 
amestece şi Adam nu avea chef să intre în vreun bucluc. Pe de 
altă parte, ideea de a-şi face un prieten printre membrii 
echipajului i se părea atrăgătoare şi nu se ştia când avea să-i 
folosească. 

— La magazinul navei se vând ţigări, spuse Jose. Dacă vă dau 
bani, îmi luaţi şi mie câteva pachete? 

— Da’ de ce nu ți le cumperi singur? întrebă Adam. 

— Păi, n-avem voie să trecem de uşa asta. 

Adam se gândi la solicitarea marinarului. Părea îndeajuns de 
inofensivă. 

— Câte pachete vrei să-ţi cumpăr? 

— Atâtea câte puteţi să luaţi pe banii ăştia. 

Jose scoase din buzunar o bancnotă de cincizeci de dolari. 

Adam avu sentimentul că, în definitiv, solicitarea lui Jose nu 
era chiar aşa de nevinovată. Probabil să Jose desfăşura la bordul 
navei o mică afacerică. 

— Eu zic să-ncepem mai bine cu zece dolari, propuse Adam. 

Jose înlocui la iuţeală bancnota de cincizeci cu una de zece. 

Adam luă banii şi-i spuse lui Jose că urmau să se întâlnească în 
acelaşi loc a doua zi la unsprezece. Işi amintise din programul 
conferinţelor că la ora aceea era fixată o pauză de cafea. Jose 
zâmbi larg, arătându-şi dinţii surprinzător de albi în contrast cu 
mustaţa. 

Trăgând în piept profund şi de câteva ori aerul marin, Adam 
porni spre cabina lui. 


CAPITOLUL 13 


Adam auzi o voce care-l chema pe doctorul Smyth, dar o 
ignoră. Numele nu avea nici o legătură cu el şi prefera să rămână 
nemişcat. Deodată cineva îl înşfăcă de braţ şi, cu un mare efort, 
Adam îşi deschise ochii. 

— Ochelarii mei, spuse Adam, surprins să constate că se 
împleticea în pronunţarea cuvintelor. 

Incet şi cu grijă îşi trecu picioarele peste marginea cuşetei şi 
bâjbâi cu mâinile pe nopiieră. Mâna i se lovi de ochelari, 
răsturnându-i pe podea. In timp ce se apleca să-i ridice, îşi aminti 
brusc că el era doctorul Smyth. 

Stewardul îi întinse un pahar cu apă. 

— Mulţumesc, spuse Adam nedumerit. 

Pe urmă stewardul scoase la iveală o nouă capsulă galbenă. 
Fără să şovăie, Adam o luă şi o vâri în gură. Dar, aşa cum făcuse 
şi cu o zi în urmă, nu o înghiţi, sorbind doar puţină apă. 

Mulţumit, stewardul duse paharul în baie. Adam scoase 
capsula din gură. 

— Scuză-mă, te rog, spuse Adam, pronunţând acum mult mai 
limpede cuvintele. Ce sunt pilulele astea galbene? 

— Sunt pentru relaxare, spuse stewardul cu vocea lui stranie 
şi mecanică. 

— Păi bine dar eu sunt relaxat. Un pic de rău de mare, poate, 
dar relaxat. N-ar fi mai bine dacă mi-ai da ceva pentru stomac? 

— Pilulele galbene au rolul de a vă face mai relaxat şi mai 
receptiv, spuse stewardul deschizând uşa. 

— Receptiv la ce? strigă Adam. 

— La instrucţiuni, rosti stewardul, după care închise uşa. 

Adam se ridică, simțindu-se anormal de obosit şi de slăbit. 

Habar n-avusese că răul de mare poate debilita în felul ăsta. 
Forţându-se să ajungă la baie, făcu un duş, apoi se îmbrăcă, 
continuând să reflecteze la comentariul stewardului. 

In drum spre sala de mese, hotărî să treacă pe la Alan, să 
vadă dacă se trezise. De data asta, nu mai bătu ci deschise pur 
şi simplu uşa. Alan zăcea în continuare pe pat, cu ochii închişi, 
respirând profund şi egal. 

— Alan, strigă Adam. 

Incet, pleoapele lui Alan clipiră, după care se închiseră din 


nou. Adam se aplecă deasupra lui şi-i ridică cu blândeţe 
pleoapele. La început, nu văzu decât albul ochilor, dar pe urmă 
pupilele coborâră şi Alan păru să-şi ajusteze câmpul vizual. 

— Deşteptarea! spuse Adam. 

Il apucă de umeri şi-l ajută să se ridice în capul oaselor. 

— Ce se-ntâmplă cu tine, măi, omule? întrebă el. 

— Nimic, răspunse Alan cu o voce monotonă, care-i aminti lui 
Adam de cea a stewardului. Sunt cam obosit. Lasă-mă să dorm. 

Dădu să se lase din nou pe spate, dar Adam îl susţinu. 

— la zi-mi, îl zgâlţâi Adam, cum te cheamă? 

— Alan Jackson. 

— Unde te afli? 

— Particip la o croazieră Arolen, răspunse Alan cu o voce 
lipsită de orice inflexiune. 

— In ce lună suntem? 

— lunie. 

— Ridică mâna dreaptă! îi ceru Adam. 

Fără să se-mpotrivească, Alan ridică mâna dreaptă. Se 
comporta ca un robot sau ca un bolnav sub acţiunea unor 
sedative puternice. De fapt, îi amintea lui Adam de pacientul lui 
cu dischinezia întârziată. Când omul venise prima oară la spital 
luase atât de multe medicamente încât dormea încontinuu deşi, 
dacă era trezit, nu-i lipsea orientarea în timp şi spaţiu. 

Adam îl lăsă pe Alan să se întindă la loc în patul său. După ce-l 
privi o clipă-două, se întoarse în cabina lui. Inchizând uşa, lui 
Adam i se făcu frică pentru prima oară cu adevărat. Alan fusese 
drogat. În privinţa asta, puţine îndoieli mai încăpeau. 

Evident, pilula galbenă era un soi de tranchilizant. Dintr-o dată 
Adam îşi aminti cât de somnoros se simţise când îl trezise 
stewardul. Atribuise acea stare consecinţelor răului de mare, dar 
poate că şi el fusese drogat. Dar cum se putuse întâmpla una ca 
asta? Nu înghiţise pilulele galbene şi puţinul pe care-l mâncase îl 
vomitase aproape imediat. Poate că apa era de vină. 

Adam se duse în bar şi-şi umplu paharul. Nu avea nici un 
miros. Cu mare băgare de seamă, o gustă. Avea o aromă 
chimică, dar putea să provină de la tratarea cu clor. Golind 
paharul în chiuvetă, Adam decise să meargă la micul dejun. 

Sala de mese nu mai păstra nici o urmă a petrecerii 
gălăgioase din seara precedentă. In centrul încăperii fusese 
amenajat un bufet cu o gamă impresionantă de produse culinare. 
Oamenii stăteau la coadă, aşteptându-şi cu răbdare rândul. 
Adam se plimbă printre mese, căutându-i din priviri pe Ned şi 


Clair, dar nu-i văzu. 

Nu numai că stomacul i se liniştise, dar chiar îi era foame. 
Singurul necaz era că, acum când i se deschisese apetitul, se 
temea să mănânce. Cercetă cu privirea bufetul. Conţinea selecţia 
obişnuită de ouă, şuncă, cârnaţi şi produse de patiserie. Deodată 
Adam zări ceva şi mai bun: un castron mare cu fructe. 

Gândindu-se că fructele nedecojite nu putea fi periculoase, luă 
câteva banane, două portocale şi un grapefruit; ducându-se la o 
masă neocupată. Tocmai când se aşeza, Ned şi Clair îşi făcură 
apariţia. Adam îi strigă şi cei doi se apropiară de masa lui, 
spunându-i că vor veni să stea cu el. 

Adam îi urmări în timp ce se duceau spre rândul de la bufet. 
Păreau obosiţi şi când se întoarseră să se aşeze la masă, Adam 
observă că nu-şi luaseră prea multă mâncare. Era nedumerit. 
Dacă drogul era în hrană şi apă, de ce nu erau şi ei şi ceilalţi 
medici în aceeaşi stare ca şi Alan? Poate că de vină era pilula 
galbenă. Poate că era administrată numai celor aflaţi la a doua 
călătorie. Poate că era efectul combinat al capsulei cu naiba ştie 
ce puneau în mâncare... 

— A fost o petrecere pe cinste astă-noapte, spuse Ned, 
întrerupând şirul gândurilor lui Adam. 

Acesta încuviinţă din cap. 

— Sunt epuizată, mărturisi Clair. Nu credeam c-aş fi putut să 
beau atât cât nu mă-ndoiesc că am băut. Am dormit buştean. 

— Şi eu la fel, spuse Ned. Cred că e de vină şi aerul sărat. 

Incercând să pară nonşalant, Adam spuse: 

— Cumva vi s-au dat şi vouă nişte capsule galbene contra 
răului de mare? 

— Eu n-am primit aşa ceva, spuse Ned, sorbind din cafea. Apoi 
se uită la Clair. 

— Nici eu, zise ea. De ce întrebi? 

— Păi, căutam un antivomitiv. Mă întrebam şi eu... 

Lăsă fraza neterminată, nevrând să trezească vreo suspiciune. 
Dac-ar fi făcut vreo aluzie la drogarea doctorilor ce participau la 
croazieră şi-ar fi închipuit că era un nebun. Ned şi Clair îşi băură 
cafeaua în linişte. Era limpede că nici unul dintre ei nu se simţea 
prea bine. 

După micul dejun, Adam trecu pe la magazinul navei. 
Primiseră o nouă rezervă de Dramamin şi de tampoane 
auriculare contra tulburărilor de echilibru. Cumpără nişte 
tampoane şi, înainte de a pleca, îşi aminti de rugăciunea lui Jose 
şi-i transformă cei zece dolari în pachete de Marlboro. 


Revenind în cabină, găsi pe noptieră o nouă pilulă galbenă, 
lângă un pahar cu apă. De data aceasta, aruncă şi capsula şi apa 
la toaletă. 

Prima conferinţă din dimineaţa aceea fusese programată 
pentru amfiteatru. Susţinută de un patolog de la Universitatea 
Columbia, se dovedi a fi ridicol de anostă. Adam observă că mai 
mulţi doctori moţăiau şi se întrebă dacă asta se datora faptului 
că erau plictisiţi sau drogaţi. A doua conferinţă, susţinută de 
doctorul Goddard, fu mult mai interesantă. Adam băgă de seamă 
că unii dintre doctori se îndreptaseră în scaunele lor, ciulind 
urechile. Goddard relata pe scurt un experiment recent care 
demonstrase că țesutul fetal injectat la adulţi nu era respins. Se 
bănuia că țesutul fetal nu apucase să dezvolte antigene!" 
suficient de puternice care să provoace o reacţie a anticorpilor. 
Perspectivele terapeutice erau nelimitate. Repopularea celulelor 
insulare în  pancreasul diabeticilor era doar una dintre 
posibilităţile revoluţionare. 

In timpul pauzei de cafea, Adam se duse în cabină, luă de 
acolo cartuşele de Marlboro şi se îndreptă spre puntea de 
promenadă. Aşteptă până când nu se mai zări nimeni prin 
preajmă, apoi se duse la barieră şi trecu dincolo de uşă. Jose îl 
aştepta. Avea pe umăr o sacoşă din cânepă şi cartuşele 
dispărură în ea cât ai clipi din ochi. „Cel puţin el nu e drogat”, 
gândi Adam în timp ce-i înapoia lui Jose bancnota de zece dolari. 

Nedumerit, marinarul cercetă bancnota, gândindu-se că poate 
ceva nu era în regulă cu ea. 

— lţi propun un târg pe care nu poţi să-l refuzi, spuse Adam. 
Eu îţi aduc ţigări, iar tu îmi faci rost de hrană şi apă. 

Jose ridică din sprâncene. 

— Da’ ce-are mâncarea de la voi? Eu ziceam că-i destul de 
mişto. 

— O condiţie a târgului e „fără întrebări”, spuse Adam. Eu nu 
te-ntreb ce faci cu atâtea ţigări, tu nu mă-ntrebi ce fac cu 
mâncarea. 

— Din partea mea, nici o problemă, spuse Jose. Când vrei să 
ne întâlnim din nou? 

— La patru după-amiaza, dar acum aş vrea să-mi aduci ceva 
de mâncare. 

Jose aruncă o privire peste umăr, apoi îi spuse lui Adam să-l 


10 Antigen - substanţă care introdusă în organism poate produce 
anticorpi (n. tr.). 


urmeze. Merseră înainte până la o trapă în podea, pe care 
marinarul o deschise. După ce se asigură că nu-i urmărea 
nimeni, Jose îl conduse pe Adam în cabina lui, amplasată în 
măruntaiele navei. Era ca o celulă de închisoare. Duşul şi veceul 
nu aveau nici un fel de perete despărțitor şi aerul dinăuntru era 
greu din pricina mirosului de transpiraţie şi a duhorii de tutun. 

Jose îi spuse lui Adam să se facă comod, râzând de propria 
glumă în timp ce ieşea pe uşă. Adam cercetă din priviri cuşeta şi 
se aşeză pe ea. 

După un sfert de oră, Jose se întoarse cu o pungă mare de 
hârtie plină cu de-ale gurii, inclusiv pâine, brânză, fructe şi suc. li 
dădu punga lui Adam, care arătă către un conteiner gol din colţul 
încăperii, rugându-l pe marinar să i-l umple de la chiuvetă. 

— Aveţi aceeaşi apă ca şi restul navei? întrebă Adam. 

— Nu ştiu, spuse Jose. Nu sunt inginer. (Deschise uşa şi se uită 
atent afară.) Trebuie să fim cu băgare de seamă. Sunt unii cărora 
nu le-ar plăcea faptul că noi facem afaceri împreună. 

Adam reţinu aluzia şi se furişă grăbit până în cabină, unde 
ascunse mâncarea în valiză. Puse cele două cutii de suc în 
şifonier, acoperindu-le cu o cămaşă murdară. Uitându-se la ceas, 
îşi dădu seama că întârziase la a treia conferinţă şi se întoarse 
cât putu de repede. 


întinsă pe masa de consultaţii de la Clinica Julian, Jennifer era 
uluită de propriul ei calm. li fusese mult mai greu să se decidă 
dacă să facă sau nu încă o amniocenteză, decât să se întoarcă 
propriu-zis la spital. Doctorul Vandermer o programase devreme 
şi, împreună cu mama ei, aşteptau sosirea lui. Nu le făcu să 
aştepte prea mult, dar arăta atât de tras la faţă încât Jennifer îşi 
zise că încurcătura cu amniocentezele avusese consecinţe mai 
rele pentru el decât pentru ea. Deşi avea cearcăne la ochi şi 
vorbea scurt şi cu oarecare dificultate, doctorul efectuă 
procedura chiar mai îndemânatic decât prima oară. Singura 
problemă pentru Jennifer fu aceea că îşi simţi copilul mişcând 
imediat după introducerea acului. Lucrul acesta o înspăimântă, 
dar Vandermer o asigură că nu avea de ce să se alarmeze. 

După aceea, Jennifer se ridică în capul oaselor şi spuse: 

— Cred că nu e nevoie să vă spun să mă contactaţi imediat ce 
aflaţi ceva. 

— Nu, nu-i nevoie, spuse Vandermer. Mă voi interesa personal 
de modul în care laboratorul se va ocupa de problema asta. Aşa 
că te rog să stai liniştită şi să nu-ţi faci griji. 


— Am să-ncerc, spuse Jennifer. 

Se simţea recunoscătoare pentru atenţia pe care i-o acorda 
doctorul Vandermer, dar parc-ar fi vrut să nu vorbească cu atâta 
seriozitate. O făcea să se simtă mai neliniştită decât era deja. 


În pauza de masă, Adam mai cumpără alte ţigări în valoare de 
zece dolari şi le duse în cabină. Când ieşi, hotărî să vadă ce mai 
făcea Alan. 

Nici acum uşa nu era încuiată, dar când o deschise, Adam 
constată că Alan dispăruse! Se uită în baie, gândindu-se că poate 
bietul om căzuse acolo, dar cabina era complet pustie. Adam era 
sigur că omul pe care-l văzuse înainte de micul dejun nu ar fi fost 
în stare să iasă la plimbare. Dar nu era exclus ca starea să i se fi 
îmbunătăţit şi Adam speră că asta ar putea să fie explicaţia. Dar 
la fel de posibil ar fi fost ca Alan să fi rost scos de acolo de 
altcineva iar implicaţiile acestei variante erau înspăimântătoare. 
Oricare ar fi fost adevărul, Adam consideră găsirea lui Alan ca 
fiind importantă. 

Mai întâi îl căută în sala de mese, apoi pe puntea destinată 
plajei, unde fusese amenajat un grătar pentru hamburgeri şi hot 
dogs. Câţiva pasageri stăteau întinşi pe şezlonguri, dormind. 
Adam o luă prin sălile de conferinţă goale apoi cobori în sala de 
sport şi pe la cabinetul medical. Pe uşă, un afiş anunţa: „Pentru 
urgenţe, chemaţi stewardul”. 

Adam devenea din ce în ce mai neliniştit. Trebuia să se 
calmeze, altfel putea să trezească suspiciuni. Hotărî să se ducă 
înapoi în sala de mese. Nu avea de gând să mănânce, ci doar să-i 
urmărească pe ceilalţi doctori. 

De îndată ce-şi găsi o masă, îşi dădu seama că bruneta din 
dreapta sa era dansatoarea pe care o admirase cu o seară 
înainte. Era îmbrăcată într-o ţinută decentă şi putea fi uşor 
confundată cu una dintre pasagere. 

Privind în jurul lui, Adam identifică şi alte dansatoare. Se simţi 
tras de mânecă şi-şi îndreptă atenţia spre bruneta de lângă el. 

— Mă cheamă Heather, spuse ea cu acea voce stranie, lipsită 
de inflexiuni, pe care Adam începea s-o asocieze cu întreaga 
croazieră. Fata nu-şi făcu cunoscut numele de familie. 

Ceilalţi musafiri aşezaţi la masă păreau concentrați asupra 
mâncărurilor. In faţa lui Adam trona un castron cu o savuroasă 
supă minestrone. Pe când se prefăcea că mănâncă, Heather îl 
ferici cu atenţia ei întreagă. Adam continuă să zâmbească şi să 
dea aprobativ din cap până când, în cele din urmă, ea-i zise: 


— Nu prea te omori cu mâncatul. 

Adam, care abia dacă ciugulise din mâncare, spuse simplu: 

— Mă tem că am rău de mare. 

Era singura scuză care-i venise în minte. 

— E mai bine să mănânci, spuse Heather. Oricât ar părea de 
ciudat, un stomac gol e mai vulnerabil. 

— Serios? spuse Adam evaziv. Apoi adăugă: Nici tu n-ai 
mâncat cine ştie ce. 

Heather izbucni într-un râs ascuţit şi strident. 

— Asta-i dezavantajul să fii dansatoare. Trebuie să fiu atentă 
mereu la greutate. 

Adam încuviinţă din cap. Ştia de la Jennifer că dansatoarele 
erau obsedate de greutate. 

— Ai vrea să vin în cabina ta la noapte? 

Heather pusese întrebarea cu aceeaşi nonşalanţă cu care s-ar 
fi interesat de starea vremii. 

Adam se felicită că nu mâncase nimic. Dacă ar fi avut ceva în 
gură în momentul acela, de bună seamă că s-ar fi înecat. Chiar şi 
aşa, tuşi şi se uită în jur să vadă dacă mai auzise cineva, dar 
tovarăşii săi de masă continuau să mănânce în tăcerea lor 
semiletargică. Adam se întoarse către Heather. Deşi vocea ei 
suna straniu, în mod cert nu arăta a fi drogată. Adam hotărî să 
intre în joc. Poate că ea era în stare să-i răspundă la nişte 
întrebări legate de această croazieră din ce în ce mai stranie. 

— Vino după ultima ta reprezentaţie, şopti el. 

— Am să fiu în cabina ta la unsprezece, acceptă ea cu 
entuziasm. 

Adam se făcu roşu la faţă ca sfecla. Din fericire, comesenii săi 
păreau cu totul lipsiţi de spiritul conversaţiei. Afişând la iuţeală 
un zâmbet, Adam încuviinţă din cap. 

Se duse în cabină şi mâncă cu poftă pâinea şi brânza 
procurate de Jose. La conferinţa de după-amiază, Adam 
observase tot mai multe scaune goale. In continuare, nici urmă 
de Alan, deşi mai târziu Adam se întâlni cu Ned şi Clair. Amândoi 
îi zâmbiră dar nu-l văzuseră pe Alan şi nu avură multe de spus. 
Adam presupuse că le fuseseră administrate doze mici de 
tranchilizante. La a treia conferinţă, o bună parte dintre auditori 
adormiseră şi Adam era convins că de vină nu putea fi doar 
plictiseala. 

Pe la patru plecă să se întâlnească cu Jose. Poate că marinarul 
avea vreo idee despre unde s-ar fi putut afla Alan. 

— Aş vrea să stăm de vorbă, spuse Adam după ce Jose îl lăsă 


să treacă de barieră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jose. 

— Nimic grav, spuse Adam. Aş vrea doar să-ţi pun nişte 
întrebări. 

Jose îl duse în cabina lui şi închise uşa. Dintr-un dulăpior 
suspendat scoase la iveală două pahare şi o sticlă cu rom închis 
la culoare. Adam refuză dar Jose umplu amândouă paharele, 
pentru orice eventualitate. 

— Ce te frământă? întrebă el. 

— Spune-mi, cunoşti nava asta în întregime? 

Jose dădu peste cap romul dintr-o înghiţitură. 

— Nt, făcu el, ştergându-se la gură cu dosul palmei. Nu toată. 
N-am văzut unde „acostează” pămpălăii ăia cu halate albe. 

— Păi, eu credeam că sunt cazaţi aici, cu echipajul, spuse 
Adam. 

— Da’ ce-ai înnebunit? făcu Jose. Nu-i vedem niciodată pe 
ciudaţii ăştia. Au cabinele pe puntea C. 

— Unde-i asta? Mi s-a părut că puntea B e cea mai de jos. 

Jose ridică al doilea pahar. 

— Sigur nu vrei nişte rom? 

Adam clătină din cap. 

— Scara care duce la locul unde sunt cazaţi stewarzii e în 
bucătăria pentru pasageri, spuse Jose, sorbind din al doilea 
pahar. Singurul motiv pentru care ştiu asta e pentru că odată m- 
am dus pe-acolo să caut ceva de mâncare, pe când ne aflam în 
port. Din păcate, m-au prins şi era să rămân fără slujbă. Dar de 
ce te interesează aşa mult tipii ăştia? 

— Te întreb chestiile astea, îi explică Adam, pentru că un 
pasager care stătea în cabina de lângă mine pare să fi dispărut. 
Mai întâi, s-a îmbolnăvit, iar acum, ia-l de unde nu-i. 

— La infirmerie ai încercat? întrebă Jose. Un tip din echipaj mi- 
a spus că e acolo ca la un spital în toată regula. Ştia fiindcă a dat 
o mână de ajutor când s-a adus echipamentul. 

— Unde-i asta? întrebă Adam. 

— Pe puntea B. Lângă cabinetul medical. 

Adam luă mâncarea pe care i-o pregătise Jose. Infirmeria 
părea un loc potrivit unde să-l caute pe Adam. 

— Mai mi-aduci nişte ţigări? întrebă Jose. 

— Sigur că da, spuse Adam. Mâine dimineaţă, la aceeaşi oră. 

— Mi se pare corect, spuse marinarul. Stai să verific holul. 
Lăsă paharul din mână şi dădu să deschidă uşa. 

— Mai am o întrebare, zise Adam. Ştii ceva despre 


dansatoare? 

Jose se uită la Adam cu un zâmbet larg. 

— Nu atât de mult pe cât aş vrea. 

— Sunt prostituate? întrebă Adam, gândindu-se că ar fi bine să 
se informeze înainte de vizita lui Heather. 

Jose clătină din cap, râzând. 

— Nu, sunt fete de colegiu, lucrând pentru un ban în plus. Da' 
ce fel de întrebare mai e şi asta? 

— Ajungi vreodată să le vezi? 

— AŞ vrea eu, spuse Jose. Uite care-i treaba, pe noi nu ne lasă 
să ne amestecăm cu ciudaţii ăia care conduc croaziera. Dar am 
văzut una din fetele alea pe o plajă din Porto Rico, cam acum un 
an. Am încercat să mă dau la ea, dar nu s-a arătat interesată. 
Eram destul de pilit şi am vrut s-o iau cu forţa. Atunci am aflat că 
purta perucă. l-a căzut şi am văzut că era rasă în cap. Pe fiecare 
tâmplă avea câte o cicatrice rotundă. Ei, acu' zi şi mata dacă 
asta nu-i o chestie ciudată. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Adam. 

— N-am aflat niciodată, spuse Jose. Mi-a tras un genunchi în 
boaşe şi dintr-o dată mi-am pierdut interesul. 

— Ce mai croazieră, spuse Adam, luându-şi pachetul. 

— Da’ ce s-a-ntâmplat? întrebă Jose. Nu te simţi bine? 


Când sună telefonul, Jennifer presimţi că era doctorul 
Vandermer. O auzi pe mama ei răspunzând şi, o clipă mai târziu, 
scoțând un țipăt. În clipa aceea, Jennifer ştiu. Începu să coboare 
până s-apuce mama ei s-o cheme. Când ajunse în bucătărie, 
doamna Carson îi întinse receptorul fără un cuvânt. 

— Bună ziua, domnule doctor, spuse Jennifer, controlându-şi 
vocea. 

— Bună, Jennifer, spuse doctorul. Urmă o pauză lungă. Mă tem 
că am veşti proaste. 

— Mă aşteptam, spuse ea. 

Simţea că doctorul Vandermer se chinuie să găsească 
cuvintele potrivite. 

— Amniocenteza a ieşit pozitivă, fără nici un dubiu, spuse el. 
De data asta, am supravegheat personal filtrarea lichidului 
amniotic. Au fost eliminate toate posibilităţile de eroare. Se 
observă aceeaşi anomalie cromozomială. De fapt, specimenele 
nu au fost niciodată amestecate. Mă tem că în plus faţă de 
sindromul Down, fătul tău prezintă o semnificativă anomalie 
evolutivă a organelor sexuale. 


— Oh, Doamne, spuse Jennifer. E îngrozitor. 

— Aşa este, încuviinţă doctorul Vandermer. Să ştii că dacă e 
să facem ceva, cred că trebuie să acţionăm cât mai rapid. 

— Sunt de acord. M-am gândit la asta cu mare grijă şi am 
ajuns la concluzia că vreau să fac un avort. Cu cât mai repede, 
cu atât mai bine. 

— In cazul ăsta, am să încerc să aranjez pentru mâine. 

— Vă mulţumesc, domnule doctor, spuse Jennifer, după care 
închise. 

Doamna Carson o îmbrăţişă pe fiica ei şi spuse: 

— Ştiu ce simţi dar sunt încredinţată că faci ceea ce se cuvine. 

— Ştiu, mamă. Vreau numai să vorbesc cu Adam. 

Doamna Carson îşi strânse gura, supărată. 

— Mamă, e totuşi soţul meu şi nu vreau să fac asta fără să-i 
spun. 

— Bine, dragă, faci cum crezi că e mai bine. 

Mama ei plecă din bucătărie şi se duse la etaj, probabil ca să 
se plângă soţului ei în legătură cu Adam, la celălalt telefon. 

De îndată ce rămase singură, Jennifer sună la apartament, 
pentru cazul în care Adam s-ar fi întors. Lăsă telefonul să sune de 
douăzeci de ori înainte de a întrerupe legătura şi de a suna la 
informaţii pentru telefonul firmei Arolen Pharmaceuticals din 
Montelair, New Jersey. Când centrala de la Arolen îi răspunse, 
ceru să vorbească cu Clarence Meguire. Nu i se făcu legătura 
până când nu se certă zdravăn cu secretara. 

— Ce mai faceţi, doamnă Schonberg? spuse Meguire când în 
sfârşit preluă legătură. 

— Nu prea bine, spuse Jennifer cu răceală. Vreau să ştiu unde 
este soţul meu. 

— Regret, dar nici eu nu ştiu. A sunat şi mi-a spus că trebuie 
să plece din oraş din pricina unor probleme familiale. 

— N-aţi avea de ce să mă minţiţi, nu-i aşa? Am crezut că l-aţi 
trimis în Porto Rico. 

— A refuzat oferta, spuse Meguire. Şi n-am nici un motiv să vă 
mint. 

Jennifer închise telefonul derutată. Fusese atât de sigură că 
Adam plecase într-o călătorie trimis de Arolen şi nu vrusese să-i 
spună, încât îi venea greu să se gândească la o altă posibilitate. 
Mânată de un impuls de moment, îi telefonă tatălui lui Adam. 

— Imi cer scuze că vă deranjez, domnule Schonberg, spuse 
Jennifer, care nu-l mai sunase niciodată pe socrul ei, dar îl caut 
pe Adam şi m-am gândit că s-ar putea să ştiţi pe unde e. 


— N-am nici cea mai mică idee, spuse doctorul Schonberg şi 
cred că dacă cineva ar trebui să ştie acest lucru, dumneata eşti. 

Jennifer aşeza receptorul în furcă tocmai când mama ei 
revenea în bucătărie. Probabil că auzise conversaţia dintre 
Jennifer şi Meguire. 

— Ar fi mai bine să nu-i spui tatălui tău despre asta. Deja e 
aproape convins că Adam are o amantă. 


Adam era neliniştit. | se dăduse o nouă capsulă galbenă în 
jurul orei şase, iar stewarzii îl urmăriseră cu atenţie în timpul 
cinei. Temându-se ca ei să nu-şi dea seama de faptul că le evita 
tratamentul, Adam îşi ascunse mâncarea în şervet ca să lase 
impresia că mâncase. Imediat ce prinse ocazia, plecă din sala de 
mese. În drum spre cabină, trecu pe la infirmerie. Decorul de 
acolo era impresionant, cu o sală de operaţii în toată regula şi 
echipament radiologie modern. Dar nu văzu nici un pacient în 
micul salon. 

Trecând pe lângă cabina lui Alan, deschise uşa, aşteptându-se 
să găsească încăperea goală. Spre surprinderea lui, Alan stătea 
întins în pat şi se afla cam în aceeaşi stare de dinaintea 
dispariţiei sale. Adam îl trezi. Alan părea să ştie unde se află, dar 
susţinea cu încăpățânare că nu părăsise încăperea. Adam îl 
întinse la loc pe pat şi se întoarse în cabina sa. 

Plecarea în această croazieră pentru a descoperi de ce îşi 
schimbase doctorul Vandermer poziţia faţă de pregdolen păruse 
o idee mai bună în siguranţa New Yorkului. Acum însă Adam nu 
mai vroia decât să ajungă teafăr la soţia lui. Îşi aminti cum îi 
explicase cineva că Arolen îi trimitea pe doctori în croazieră 
pentru a-i îndepărta de grijile cotidiene. Dar drogarea lor până la 
a nu-şi mai da seama ce făceau depăşea orice închipuire. Era 
îngrozitor. 

O bătaie în uşă îi acceleră bătăile inimii la un ritm nebunesc. 
Spera să nu fie stewardul cu faţa inexpresivă cu o nouă pilulă. 

— O, Doamne! făcu Adam când văzu că era Heather. 

— Mă bucur tare mult că m-au scutit de ultima reprezentaţie, 
spuse ea intrând şi cercetând din priviri mica încăpere în care 
fusese cazat Adam. 

Era îmbrăcată cu o bluză transparentă şi cea mai scurtă fustă 
pe care Adam o văzuse vreodată. Avea într-adevăr o siluetă 
nemaipomenită. „Ei, nu, că nu mai sunt în toate minţile, gândi 
Adam, incapabil să-şi desprindă privirea de pe trupul ei. Cum 
naiba am să reuşesc eu să-i explic lui Jennifer toată povestea 


asta?” 

— Heather, ce-ar fi să iei loc ca să pot sta de vorbă cu tine? 

Heather se opri din micul dans pe care-l executa prin cabină. 

— Bineînţeles, spuse ea aşezându-se pe pat lângă Adam şi 
lipindu-şi coapsa goală de piciorul lui. Cu două mişcări dibace, se 
descotorosi de pantofii cu toc înalt. 

— Despre ce-ai vrea să discutăm? 

— Despre tine, spuse Adam, căruia-i venea greu să nu-şi 
coboare privirea spre curbura sânilor ei. 

— Eu aş prefera să vorbim despre tine, zise Heather, 
cuprinzându-l cu braţele pe după gât. 

— Aşa mi-ai spus şi la prânz, spuse Adam, îndepărtând-o cu 
blândeţe, dar zău c-aş vrea să te cunosc. 

— Nu-s prea multe de povestit, zise Heather. 

— Uite ce e, pentru o fată ca tine asta nu e o meserie 
obişnuită. Cum s-a întâmplat de-ai ajuns aici? 

Heather nu-i răspunse. La început, Adam crezu că se 
gândeşte, dar când se uită la ea avu senzaţia că era în transă. 

— Heather? zise Adam, fluturându-şi mâna prin faţa ochilor ei. 

— Da, spuse ea clipind din ochi. 

— i-am pus o întrebare. 

— A, da. Cum am ajuns pe Fjord! Păi, e o poveste mai lungă. 
Eram secretară la Arolen Pharmaceuticals în New Jersey. Le-a 
plăcut de mine şi mi-au oferit un post la MTIC, în Porto Rico. Şi 
acolo am început tot ca secretară, dar pe urmă au aflat că-mi 
place dansul aşa că am primit slujba asta. 

„Asta explică dansul, se gândi Adam, dar nu şi prostituţia, 
dacă într-adevăr e o prostituată.” Adam era dispus să-i acorde 
prezumția de nevinovăție. 

— Te simți bine în croaziera asta? întrebă Heather, schimbând 
subiectul. 

— Da, mă simt minunat, răspunse Adam. 

— Am să te fac să te simţi şi mai bine, promise Heather. Dar 
mai întâi am un cadou pentru tine. 

— Serios? 

— Aşteaptă aici. 

Se ridică şi se duse la poşeta pe care o lăsase pe birou. Când 
se întoarse, Adam observă că ţinea în mână alte două capsule 
galbene. Simţi un fior de panică. 

— Adu-mi te rog nişte suc de fructe din şifonier, spuse Adam. 
Nu pot să suport apa. 

— OK, spuse ea binevoitoare. 


Puse pilulele pe birou şi luă cutia de suc. Desfăcu capacul 
cutiei şi i-o întinse lui Adam, care între timp „palmase” pilulele şi, 
când ea duse cutia cu suc la loc, el le lăsă să cadă în spatele 
patului. 

— Acum am să te fac să te bucuri într-adevăr de croaziera 
asta, spuse ea aşezându-se pe genunchii lui. 

— Stai o secundă, spuse Adam ferindu-se de buzele ei. Ce 
erau capsulele alea pe care mi le-ai dat? 

— Pentru sporirea plăcerii, spuse Heather. Ca să te facă să te 
relaxezi şi să uiţi de necazuri. 

— Dar tu iei aşa ceva? întrebă Adam. 

— Nu, zise Heather cu râsul ei strident. Eu n-am nici un fel de 
necazuri. 

— Şi ce te face să crezi că eu am? întrebă Adam. 

— Toţi doctorii au necazuri, zise Heather. 

— la zi-mi, îi vizitezi pe toţi doctorii? Tu şi celelalte 
dansatoare? 

— Nu, spuse Heather. Numai pe cei la care domnul Powell şi 
doctorul Goddard ne spun să ne ducem. 

— Şi ei ţi-au spus să vii la mine? 

Heather încuviinţă din cap. 

— Ştii cumva şi de ce? 

— Pentru că nu eşti îndeajuns de relaxat, spuse Heather 
bosumflată. Nu mai eşti interesat de mine? 

— O, ba da, spuse Adam. 

Se aplecă spre ea şi o sărută, în timp ce cu degetele îi cerceta 
părul, să vadă dacă purta perucă. Nu purta, dar în timp ce-i 
pipăia pielea de deasupra tâmplelor, simţi nişte mici contururi 
crestate. 

— Heather, vreau să te-ntreb ceva. Astea de-aici sunt 
cicatrice? 

— Nu cred, spuse Heather, părând îmbufnată. Unde? 

— Lângă tâmple, zise Adam. 

Cu blândeţe, îi întoarse capul într-o parte şi dădu la o parte 
firele de păr ca să vadă mai bine. Intr-adevăr, erau nişte cicatrice 
mici, lungi cam de un centimetru, exact aşa cum le descrisese 
Jose. 

Heather ridică mâna şi pipăi zona indicată. Pe urmă săltă din 
umeri. 

— Ştii cumva de unde te-ai ales cu astea? o întrebă Adam. 

— Nu, zise fata. Şi ce-i mai important e că nu-mi pasă. 

— Imi pare rău că nu sunt un partener prea grozav de 


distracţie, spuse Adam. Cred că sunt prea relaxat. 

Heather se arătă dezamăgită. 

— Poate că trebuia să mai aştept până să-ţi dau capsulele 
alea. 

— Domnul Powell o să fie mulţumit când îmi voi fi uitat toate 
grijile? întrebă Adam. 

Heather încuviinţă din cap, masându-l tandru pe umeri. 

— Şi de ce-l preocupă pe domnul Powell starea mea de 
relaxare? întrebă Adam. 

— Ca să te poţi duce în sala de instruire, spuse Heather. 

Adam se holbă la ea. Fata îi surprinse privirea şi-l întrebă 
grăbită: 

— Eşti sigur că eşti prea relaxat? 

— Absolut. Ştii cumva unde-i sala de instruire? 

— Fireşte. De fapt, acolo trebuie să te şi duc. Dar abia după ce 
eşti gata. 

— Niciodată nu m-am simţit atât de relaxat ca acum, spuse 
Adam lăsându-şi braţele moi. Ce-ar fi să mă duci chiar acum. 

In loc de răspuns, Heather păru să cadă pradă unei noi transe. 
Câteva momente mai târziu, ea reluă conversaţia ca şi cum nici 
nu ar fi avut habar că se produsese o întrerupere. 

— Aş putea să te duc în sala de instruire dacă, mai iei o pilulă. 
Trebuie să fiu sigură că ai să adormi. 

— Dă-mi-o, spuse Adam. Şi-aşa, de-abia mai pot să-mi ţin ochii 
deschişi. 

Uşurinţa cu care Heather putea fi păcălită era de-a dreptul 
curioasă. Ca şi stewardul, era de o credulitate aproape 
copilărească. După un timp, Adam se întinse pe spate şi închise 
ochii. Zece minute mai târziu, Heather îl ajută să se ridice şi-l 
scoase din cabină. Merseră apoi la scara centrală, urcară pe 
puntea principală şi intrară în sala de mese. Imediat după una 
din uşile laterale podiumului se găsea o cămară pentru veselă şi 
lenjerie. La dreapta, o altă uşă dădea spre o scară ce cobora în 
adâncurile navei. Adam presupuse că ducea spre puntea C. 

În timp ce coborau, trecură pe lângă mai mulţi stewarzi ce 
urcau. Adam încercă să le evite privirile. Nu vroia ca cineva să 
observe că simula starea de sedaţie. 

La baza scărilor porniră de-a lungul unui coridor până ajunseră 
la o uşă dublă. 

— Stuart Smyth, spuse Heather stewardului care păzea 
intrarea. E la a doua croazieră. 

— Locul 47, spuse stewardul, dându-i lui Heather ceva ce 


semăna cu o carte de credit. Ea şi Adam pătrunseră înăuntru. 

Când ochii i se acomodară cu întunericul, Adam văzu că 
încăperea unde intraseră semăna cu un foaier de cinematograf. 
Uitându-se pe deasupra zidului înalt până la piept, văzu un 
ecran. Nu se auzea nici un sunet, dar văzu imagini de doctori 
succedându-se cu repeziciune în întuneric. 

Un alt steward luă cartela de la Heather şi, fără un cuvânt, îl 
prinse pe Adam de braţ şi-l trase în sala de cinema. Cu tot 
întunericul, Adam observă că fotoliile de acolo erau foarte 
diferite de cele dintr-un cinematograf normal. Fiecare arăta ca un 
scaun electric în miniatură, cu o droaie de electrozi şi de curele 
de fixare. Erau cincisprezece până la douăzeci de scaune pe 
fiecare rând şi mai mult de douăzeci de rânduri. 

Ţinându-i braţul într-o strânsoare fermă şi incomodă, 
stewardul îl duse pe Adam de-a lungul culoarului central. Adam 
fu şocat să vadă că doctorii erau aşezaţi goi-puşcă în scaune, 
fiind imobilizaţi acolo cu curele de piele. Toţi aveau pe cap nişte 
caschete echipate cu electrozi de suprafaţă pentru stimulare şi 
căşti audio. Toţi păreau a fi fost puternic drogaţi ca şi Alan, într-o 
stare intermediară între somn şi trezie. Numeroase cabluri 
şerpuiau în jurul trupurilor lor fiind ataşate prin intermediul unor 
electrozi aciculari la diferite zone nervoase. 

Stewardul se opri lângă un fotoliu gol de pe rândul din faţă. 
introduse cartela într-o fantă laterală a fotoliului şi începu să 
aranjeze cablurile. 

Lui Adam aproape că-i era frică să mai respire. Avea senzaţia 
că nimerise într-un film horror. Uitându-se la ecran, văzu 
imaginea unui doctor care oferea pacientului un medicament 
oarecare. În clipa în care numele medicamentului clipi pe ecran, 
faţa doctorului se schimonosi de durere şi lăsă să-i scape sticla 
din mână. In acelaşi timp Adam auzi un vaiet lugubru provenit de 
la doctorii aflaţi în sală. Pe urmă, doctorul de pe ecran întinse 
mâna după un produs Arolen şi pe faţă îi apăru un zâmbet larg. 
Adam trase cu coada ochiului la doctorul de lângă el şi văzu că şi 
acesta zâmbea fericit. 

Urmărindu-l pe steward cum pregătea curelele de imobilizare, 
Adam îşi dădu seama că avea în faţa ochilor cele mai noi tehnici 
de manipulare a conştiinţei, bazate pe condiţionarea adversă şi 
întărire pozitivă. Pe măsură ce alte situaţii clinice erau înfăţişate 
pe ecran, Adam văzu chipurile doctorilor de lângă el strâmbându- 
se fie de durere, fie de plăcere, în funcţie de circumstanţele 
proiectate. 


„Dumnezeule, gândi Adam, mă aflu într-un coşmar în care 
medicul s-a transformat în pacient! Nu-i de mirare că Vandermer 
s-a răzgândit în privinţa pregdolenului. Şi când te gândeşti că 
tocmai el o îngrijeşte pe Jennifer!” 

Stewardul începu să-i descheie cămaşa lui Adam, iar atingerea 
degetelor sale îl făcu pe Adam conştient de propria-i 
vulnerabilitate. El nu era doar un observator. Aştia erau hotărâți 
să-l racordeze la circuitele lor şi să-l supună aceluiaşi tratament. 

Cercetând chipul şters al stewardului care se chinuia stângaci 
să-i desfacă nasturii, Adam îşi dădu seama că tipul era şi el 
drogat, numai că ceva mai slab. De fapt, îşi zise Adam toţi 
stewarzii trebuie să fie drogaţi. Poate că unii suferiseră şi operaţii 
de psihochirurgie, aşa cum părea că se întâmplase cu Heather. 

Pe ecran apăru o secvenţă ce condamna operaţiile 
chirurgicale inutile. După toate aparențele, MTIC vroia să facă 
mai mult decât simpla convingere a doctorilor de a prescrie 
produsele Arolen. 

Stewardul îi scoase cămaşa lui Adam şi încerca acum să-i 
desfacă cureaua. 

— Tu-ţi dai seama ce faci? se răsti la el Adam, incapabil să-şi 
mai ţină gura ferecată. 

— Noi îi ajutăm pe doctori să înveţe, spuse stewardul, surprins 
de întrebarea neaşteptată a lui Adam. 

— Cu ce preţ? întrebă Adam, apucându-l de încheietura mâinii. 

Incet, dar cu o mare forţă, stewardul îi desfăcu degetele de pe 
braţ. Adam era uluit de puterea individului, ţinând cont de 
cantitatea de droguri care-i fusese administrată fără doar şi 
poate. 

— Vă rog, spuse stewardul. Trebuie să cooperaţi. 

Ridică dispozitivul - cască, cu intenţia clară de a i-l aşeza lui 
Adam pe cap. 

Ştiind că singura lui armă era surpriza, Adam îi smulse 
cascheta şi i-o vâri pe cap. Apoi înşfăcă vălmăşagul de cabluri şi-l 
înfăşură pe după gâtul individului, după care o rupse la fugă, 
sperând că stewardul va fi incapabil să strige până când reuşea 
să iasă din sală. 

Pe când alerga de-a lungul culoarului dintre fotolii, doctorii 
scoaseră la unison un nou vaiet de suferinţă, provocându-i încă 
un fior de groază. Trecu de uşă şi năvăli în hol în plină viteză. Pe 
când trecu ca fulgerul pe lângă paznicul aflat în cabina lui, 
acesta scoase un strigăt. 

Adam urcă în fugă scara spre puntea principală, atât de 


repede încât puţin îi lipsi să nu cadă. Un steward care cobora îl 
ajută să-şi păstreze echilibrul, dar nu făcu nici o încercare să-l 
oprească. 

In sala de mese, Adam trebui să se hotărască dacă să meargă 
la un nivel superior sau nu. Dat fiind că zonele de mai jos îi creau 
o senzaţie claustrofobică, decise să urce. Trecând pe lângă sălile 
de lectură, auzi mai multe sonerii sunând. Apoi sistemul de 
amplificare se trezi la viaţă: 

— Atenţie, vă rog! Pasagerul Smyth este suferind şi trebuie 
reţinut. 

Oprindu-se în capul scărilor, Adam începu să tremure de frică. 
Cuprins de disperare, încercă să-şi stăpânească panica şi să se 
gândească la un loc în care să se ascundă. Diferitele dulapuri şi 
vestiare păreau prea bătătoare la ochi. In plus, ar fi rămas 
imobilizat ca într-o capcană. Urcă un şir de trepte. In timp ce 
traversa puntea de promenadă, auzi nişte strigăte la nivelul de 
mai jos. 

Amorţit de groază, ajunse pe puntea pentru plajă şi trecu în 
fugă pe lângă piscină. Deodată, în faţa lui se profilă coşul de fum 
alb şi impunător. Văzu o scară metalică fixată pe peretele de 
lângă el. Fără să mai stea pe gânduri, se prinse de treapta de jos 
şi începu să urce. În timp ce se ridica deasupra nivelului 
adăpostit al punţii, vântul îl izbi în pieptul gol. Urcase cam 
cincisprezece metri când îi auzi pe urmăritorii săi, ajunşi pe 
puntea de sub el. Inchipuindu-se ca şi prins în lumina unui 
reflector pe fondul alb al coşului, Adam închise ochii cu teamă. 

După câteva secunde în care nu auzi nici un strigăt victorios 
ce ar fi însoţit descoperirea lui, Adam îndrăzni să arunce o privire 
în jos. Mai mulţi stewarzi ridicau cu meticulozitate prelatele ce 
acopereau bărcile de salvare şi deschideau uşile diferitelor 
vestiare de pe punte. Cel puţin nu-i  descoperiseră 
ascunzătoarea, dar văzând cât de sus se afla deasupra punţii, îl 
cuprinse ameţeala. Când se uită în sus, nu se simţi deloc mai 
bine. Stelele păreau să se legene încolo şi-ncoace pe fondul 
întunecat al cerului. 

După câteva momente, Adam se uită iarăşi în jos. Câţiva 
stewarzi forfoteau la baza coşului. In ciuda fricii sale de înălţime, 
Adam începu să urce şi mai sus pe scara metalică. Aprecie că 
până la partea de sus a coşului mai avea încă vreo şapte metri. 
Ceva mai jos de vârf, de o parte şi de alta a coşului se vedeau 
două deschizături întunecoase, fiecare având mărimea unui om. 
Hotări să vadă dacă se putea strecura înăuntru. Incercând să-şi 


scoată din minte posibilitatea unei căderi în gol, Adam ajunse la 
deschizături. lnăuntru, se afla o podea dintr-un grilaj metalic. 

Dându-şi seama că nu mai putea rămâne nici o clipă în poziţia 
sa expusă de până atunci, apucă de marginea deschiderii din 
stânga şi-şi ridică piciorul peste margine. Suspendat între scară 
şi deschizătură, aproape că-şi pierdu cumpătul. Până la punte, 
distanţa era impresionantă. Luându-şi inima-n dinţi, părăsi scara 
şi pătrunse în interiorul coşului. 

Imediat ce-şi recăpătă echilibrul, Adam făcu câţiva paşi pe 
pasarela montată în interiorul coşului de fum. Habar n-avea la ce 
servea spaţiul acela, dar era bucuros că exista. Simţindu-se mai 
în siguranţă acum când nu-l mai vedea nimeni, se strădui să se 
gândească la ce avea de făcut în continuare. Imaginea doctorilor 
care gemeau de durere îl obseda. Acum înţelegea ce trebuie să fi 
îndurat Vandermer şi Foley. 

Amintindu-şi de conferința doctorului Goddard despre 
interesul companiei Arolen în fetologie, îşi dădu seama că firma 
se găsea într-o nevoie crescândă de ţesut fetal. Dintr-o dată 
înţelese de ce Clinica Julian avea un program atât de activ în 
privinţa amniocentezelor. Probabil că încurcătura cu proba lui 
Jennifer nu fusese un accident. Adam fu năpădit de o sudoare 
rece. Ce se întâmpla dacă Jennifer se lăsa convinsă să repete 
amniocenteza înainte de întoarcerea lui la New York! 

Adam se lăsă în genunchi. Dacă ar fi alergat tot înainte, poate 
că ar fi ajuns în sectorul echipajului şi ar fi reuşit să se folosească 
de staţia radio. Nu, asta era fantezie pură. Tocmai încerca să se 
gândească în ce fel ar fi putut ajunge înapoi pe punte când auzi o 
bufnitură pe peretele exterior al coşului. 

Cu grijă, Adam se ridică până la deschizătură şi aruncă o 
privire peste margine. Cam pe la jumătatea scării zări un steward 
care urca spre el. Adam intră din nou în panică. Era prins în 
capcană. Exista posibilitatea ca individul să nu intre în 
deschizătură, dar părea improbabil. 

Adam auzi respiraţia greoaie a stewardului. O clipă mai târziu 
o mână apucă marginea deschizăturii, urmată de un picior şi în 
sfârşit de stewardul însuşi. Adam aşteptă până când se profilă pe 
fondul ceva mai luminos al deschizăturii, cu braţele desfăcute 
pentru menţinerea echilibrului. Repezindu-se la el, Adam îl apucă 
cu ambele mâini de cap şi-l izbi cât putu de tare de peretele 
metalic al coşului. Apoi trebui să-l apuce zdravân de haină ca să-l 
împiedice să se răstoarne pe spate prin deschizătură. Il trase 
înăuntru şi-l întinse pe pasarelă. Se aplecă şi se uită la capul 


individului. Cel puţin nu se vedea vreo urmă de sânge. 

Chinuindu-se să-l ridice în capul oaselor, Adam începu să-l 
dezbrace de haină şi de cămaşă. Papionul fu uşor de desfăcut 
întrucât nu era decât prins cu o clemă la guler. Adam se ridică în 
picioare şi încercă hainele. Erau mari dar, în condiţiile date, utile. 
Se încheie la cămaşă şi-şi prinse papionul. Păşind peste steward, 
Adam se uită în josul scării, gândindu-se că trebuia să plece 
înainte ca celălalt să-şi recapete cunoştinţa. Era încredinţat că 
soluţia cea mai bună la care putea apela ar fi fost să se ascundă 
în sectorul echipajului. 

Coborâse până pe la jumătatea scării când pe puntea de sub 
el apărură câţiva stewarzi. Nu mai avea încotro, trebuia să 
blufeze şi să meargă mai departe. Când ajunse jos, îşi îndreptă 
papionul, îşi netezi haina şi o luă înainte. 

Trebui să-şi stăpânească imboldul de a o rupe la fugă atunci 
când trecu pe lângă un steward care controla vestiarele cu 
şezlonguri de lângă scara principală. Din fericire, scara era pustie 
şi Adam ajunse la puntea de promenadă aproape neobservat. 
Ceilalţi stewarzi se împrăştiaseră, fără îndoială pentru a-l căuta 
în alte sectoare ale navei. Adam ieşi pe partea din dreapta a 
vasului şi merse înainte. In timp ce se furişa pe uşa de la barieră, 
îşi dădu seama că deghizarea lui putea să creeze suspiciuni în 
această secţiune a navei. Işi dezbrăcă haina şi o aruncă peste 
bord. 

Mişcându-se cu repeziciune, Adam se duse până la uşa prin 
care intrase împreună cu Jose. Deschise uşa şi aruncă o privire în 
lungul coridorului iluminat de becuri fără abajur care aruncau 
umbre groteşti pe pereţi. Dinspre capătul celălalt al holului Adam 
auzi voci şi clinchet de tacâmuri. Bănui că era popota echipajului. 

Deplasându-se cât mai liniştit cu putinţă pe podeaua metalică, 
Adam ajunse la uşa lui Jose şi bătu în ea. Nici un răspuns, încercă 
clanţa, care cedă cu uşurinţă, apoi păşi iute înăuntru, închizând 
grăbit uşa în urma lui. 

Din nefericire, înăuntru nu era aprinsă nici o lumină. Bâjbâi cu 
degetele pe peretele de lângă uşă, dar nu dădu de nici un 
întrerupător. Cu mare grijă, avansă spre interior, încercând să-şi 
amintească planul încăperii. Işi aduse aminte că deasupra 
cuşetei rabatabile se afla o veioză de perete. 

Deodată o mână se întinse din întuneric şi-l înşfăcă pe Adam 
de beregată. 

— Jose! apucă el să şuiere înainte ca mâna să-şi întărească 
strânsoarea, lăsându-l fără aer. Adam fu cât pe ce să leşine când 


strânsoarea de la gâtul lui slăbi. Se auzi un declic şi lumina 
inundă încăperea. Jose stătea în faţa lui Adam, uitându-se la el cu 
dezgust. 

— Nenică, ţi-ai pus în gând s-o mierleşti? întrebă el, trăgându- 
şi mâna şi aşezându-se pe marginea patului. 

— Am bătut, bâigui Adam, frecându-şi gâtul. N-ai răspuns. 

— Păi, dormeam, ce mama dracului! spuse Jose. 

— Imi pare rău, spuse Adam, dar era ceva urgent. 

— Ce, vreuna din fetiţele de colegiu vrea să pună gheara pe 
tine? întrebă Jose cu sarcasm. 

— Nu tocmai, spuse Adam. Sunt ciudaţii în uniforme. 

— Ce dracu vor de la tine? 

— Dacă ţi-aş spuse, nu m-ai crede. Dar uite că-ţi ofer 
posibilitatea să câştigi nişte bani. Te interesează? 

— Banii mă interesează întotdeauna, replică Jose. Ce ţi-ai pus 
în gând? 

— Când ajungem la St. Thomas? 

— Ce oră-i acu? 

Adam se uită la ceas. 

— Unu şi jumătate. 

— In patru-cinci ore. Ceva de genul ăsta. 

— Uite care-i treaba: trebuie să stau ascuns până intrăm în 
port şi pe urmă să mă furişez afară de pe navă. 

Jose îşi şterse faţa cu dosul palmei. 

— la s-auzim despre ce fel de bani vorbim noi aicea? 

Adam îşi scoase portofelul şi-şi numără banii. Una peste alta, 
avea aproape trei sute de dolari. 

— O să am nevoie de ceva bani pentru taxi, dar două sute 
şaptezeci şi cinci sunt ai tăi, zise Adam. 

Jose ridică din sprâncene. 

— Nu-ţi garantez nimic, dar am să-ncerc. Dacă eşti prins, am 
să jur că nici nu te cunosc. 

Adam îi întinse o sută de dolari. 

— Restul îl primeşti când ajung la țărm. 

Jose încuviinţă din cap în semn de aprobare şi se duse la 
vestiarul său, de unde scoase o pereche de pantaloni kaki pătaţi 
de unsoare şi o flanelă ruptă. Le aruncă spre Adam, zicând: 

— Îmbracă-le şi pe urmă te dai drept membru al echipajului. 
Am vreo doi prieteni care îi urăsc pe stewarzi la fel de mult ca şi 
mine. Poate ne-ajută şi ei. Deocamdată, rămâi aici. N-are cine să 
te deranjeze. 

Adam încercă să-i spună cât de recunoscător îi era pentru 


ajutor, dar Jose îl opri, spunându-i că banii erau de ajuns. Apoi, 
după ce îmbrăcă o pereche de pantaloni, plecă. 

Adam îşi puse hainele şi pe ale sale le ascunse într-un colţ al 
vestiarului. Pe urmă se uită în oglinda de deasupra chiuvetei. 
Arăta îngrozitor, dar de data asta fu încântat de barba lui care 
creştea atât de repede. In mod cert nu mai arăta ca unul dintre 
pasageri. 

Uşa se deschise iarăşi şi Adam fu cât pe ce să leşine, dar nu 
era decât Jose. 

— Ce-ar fi să baţi la uşă data viitoare? spuse Adam. 

— Păi asta-i cabina mea, ce dracu', spuse Jose iritat. 

Adam nu avea cum să-l contrazică în privinţa asta. 

Jose se aşeză pe pat şi spuse: 

— Am discutat cu un prieten de-al meu despre cum să te 
scoatem de pe navă. El ştie o modalitate. S-ar părea că a folosit- 
o şi el o dată, când echipajul n-a avut nevoie să coboare la țărm 
în St. Thomas. Problema e că cere toţi banii înainte. Trebuie să 
mai plătesc încă doi tipi. 

Adam clătină din cap. 

— Uite ce e, tăticu', spuse Jose, dacă nu-ţi convine 
aranjamentul, ce-ar fi să-ţi iei valea de-aici? 

Lui Adam îi pică fisa. N-avea nici o putere. Dacă şi-ar fi pus în 
gând, Jose ar fi putut să-i ia banii cu forţa. 

Cu un oftat de resemnare, Adam îşi scoase portofelul. 
Păstrându-şi douăzeci şi cinci de dolari, îi dădu restul lui Jose. 

— Te porţi de parcă mi-ai face vreun favor, spuse marinarul 
îndesându-şi bancnotele în buzunar. Dar îţi spun eu că nu ne-am 
băga pielea la saramură doar pentru atâţia bani dacă nu i-am uri 
pe ticăloşii ăştia. 

— Vă sunt recunoscător, zise Adam, întrebându-se ce şanse 
erau ca Jose să-l ducă pur şi simplu cu preşul. 

— Poţi să te ascunzi aici până la sfârşitul nopţii. Dimineaţă, 
după ce acostăm, vin eu să te iau. Inţeles? 

Adam încuviinţă din cap. 

— Poţi să-mi spui măcar aşa, în mare, cam ce planuri ai? 

Jose zâmbi. 

— Aş prefera să rămână o surpriză. Fă-te comod şi nu-ţi face 
nici un fel de griji. 

Adam îl auzi pe Jose râzând în timp ce închidea uşa. 

Uitându-se la ceas, Adam îşi zise că îl aştepta o noapte lungă. 
Se gândea că era prea încordat ca să adoarmă, dar după un timp 
îl fură somnul. Nu ştiu cât trecuse până când se trezi la auzul 


unor strigăte pe coridor. Adam recunoscu de îndată vocea. 

— In acest sector al vasului, eu comand şi nimeni nu face nici 
o percheziţie fără permisiunea mea. 

Cel care vorbea era căpitanul. O voce mai gravă îi răspunse: 

— Eu răspund de nava asta, aşa că te rog să-mi dai voie să 
trec. 

Adam se gândi că era probabil Raymond Powell. 

Alte voci începuseră să facă gălăgie şi Adam auzi uşile fiind 
deschise şi trântite la loc. 

Cuprins de panică, căută în jurul lui un loc unde să se 
ascundă. Nu avea unde. Chiar şi vestiarul era prea strâmt ca să 
se poată strecura înăuntru. Deodată îi veni o idee. Işi trase părul 
peste frunte şi-şi lăsă pantalonii înşine. Merse şonticăind până la 
veceul aflat la vedere şi se aşeză pe scaun. Luă din apropiere o 
revistă Penthouse şi şi-o puse în poală. După vreo două minute 
auzi cheia răsucindu-se în broască şi uşa se deschise. 

Adam îşi ridică privirea. Un steward stătea în prag. Imediat în 
urma lui îl zări pe domnul Powell şi îl auzi pe căpitanul 
Nordstrom, care continua să protesteze. Powell îi aruncă lui 
Adam o privire dispreţuitoare şi merse mai departe. Stewardul 
trânti uşa la plecare. 

Preţ de o clipă, Adam rămase, nemişcat. Auzi grupul 
deplasându-se departe pe coridor. În cele din urmă, se ridică şi-şi 
trase pantalonii. Se duse la pat cu revista după el şi încercă să 
citească dar era prea speriat de gândul că echipa de cercetaşi s- 
ar putea întoarce. Până la urmă, adormi din nou până când un 
dangăt puternic îl anunţă că nava acostase. Era cinci şi un sfert. 

Următoarele şaptezeci şi cinci de minute fură cele mai lungi 
din viaţa lui Adam. Din când în când, oamenii mai treceau pe 
coridor şi de fiecare dată Adam era convins că avea să fie 
descoperit. 

La şase şi jumătate, Jose reveni. 

— Totul e pregătit, spuse el scoțând din vestiar sticla de rom. 
Mai întâi, trebuie să bei o duşcă. 

— Crezi c-o să am nevoie? E 

— Da, spuse Jose, întinzându-i un pahar. În locul tău, n-aş 
refuza. 

Adam luă o sorbitură mică, dar băutura era aspră şi amară. 
Clătină din cap şi-i dădu paharul înapoi. Jose îl aruncă nepăsător 
pe jos. 

După ce puse din nou sticla la locul ei, Jose îşi frecă mâinile. 

— Dacă te-ntreabă cineva, te cheamă Angel. Dar nu cred c-o 


să fie nevoie să vorbeşti prea mult. 
Jose deschise uşa dinspre coridor şi-i făcu semn lui Adam să-l 
urmeze. 


CAPITOLUL 14 


Jennifer petrecu o noapte albă şi se afla în bucătărie când 
telefonul sună la opt fără un sfert. Răspunse repede, gândindu-se 
că părinţii ei mai dormeau încă, dar mama ei ridicase deja 
receptorul. 

— Lasă că răspund eu, mamă, spuse Jennifer când auzi vocea 
doctorului Vandermer. 

— Bună dimineaţa, Jennifer, spuse medicul. Suntem pregătiţi 
să te primim la trei şi jumătate. Imi pare rău că e atât de târziu, 
dar suntem atât de aglomeraţi încât abia-abia am reuşit să-ţi 
facem loc în orar. Să nu consumi decât lichide până atunci şi 
diseară, după ce-o să terminăm, o să poţi să mănânci ce pofteşti 
la cină. 

— In regulă, spuse Jennifer, fără prea mult chef. Cât o să fie 
nevoie să rămân la clinică? 

— Probabil că numai peste noapte. Am să-ţi explic mai pe larg 
când ajungi aici. 

— La ce oră să vin? N 

— Păi, ce-ar fi să vii în dimineața asta? In felul ăsta am putea 
rezolva din timp formalităţile de internare. Şi dacă orarul 
operațiilor se mai uşurează, poate că reuşim s-o rezolvăm mai 
devreme. Până atunci, relaxează-te şi lasă-mă pe mine să mă 
îngrijesc de amănunte. 

Jennifer îşi făcu o cafea şi se duse în grădină. La un moment 
dat, o cuprinseră remuşcările, dar pe urmă îşi spuse că făcea 
ceea ce se cuvenea. Atât doctorul Vandermer cât şi părinţii ei 
erau de părere că nu exista altă soluţie. Ar fi vrut doar ca Adam 
să fi fost alături de ea, ca să poată lua decizia asta împreună. 


Adam îl urmă pe Jose, căutând să fie o prezenţă cât mai 
discretă. Merseră de-a lungul unui coridor, trecând pe lângă 
popotă şi coborâră un şir de trepte abrupt. Membrii echipajului 
întâlniți în drum păreau să ia prezenţa lui Adam ca pe ceva de la 
sine înţeles. Chiar şi aşa, pentru Adam era o experienţă care-i 
punea nervii la grea încercare. Se aştepta întruna ca cineva, să-l 
recunoască şi să dea alarma. 

Ajunşi la nivelul cel mai de jos, porniră spre prora, de-a lungul 
unui coridor îngust, cu pereţii „tapetaţi” cu conducte şi unde 


mirosea a motorină. Trecură pe lângă nişte încăperi pline cu 
maşini, despre care Adam bănui că sunt nişte generatoare. Un 
număr de bărbaţi lucrau acolo, dezbrăcaţi până la brâu, cu pielea 
lucind de sudoare. Zgomotul era asurzitor. 

Merseră până când ajunseră într-o încăpere mare şi 
întunecoasă, plină cu conteinere metalice vopsite, aşezate pe 
nişte cărucioare transportoare. Gunoiul din conteinere răspândea 
un miros înfiorător. Jose îl duse pe Adam în colţul îndepărtat, 
unde doi bărbaţi şedeau pe podea şi jucau 21. In timp ce Jose se 
apropie de ei, bărbatul mai solid îşi ridică privirea o clipă apoi îşi 
văzu mai departe de joc. 

— Loveşte-mă cu ceva mai uşor, îi spuse el bărbatului mai 
mărunt în timp ce Jose se lăsa pe vine lângă ei. 

In peretele din spatele jucătorului de cărţi era o deschizătură 
largă, prin care Adam putu vedea o porţiune din cheiul 
aglomerat. Un mănunchi de raze luminoase, o apariţie divină în 
atmosfera aceea infernală, pătrundea pieziş în încăpere. 

— Aleluia, murmură Adam în timp ce se apropia de uşa 
inferioară, ferindu-şi ochii cu mâna de intensitatea soarelui 
tropical. Se simţea atât de aproape de țărm... şi de libertate. Nu 
conta că încă nu ştia cum o să ajungă acolo. Mai aruncă o privire 
afară către cheiul din beton şi buna dispoziţie i se risipi. Imediat 
spre dreapta sa se afla o schelă de debarcare pentru pasageri, 
atent păzită de o trupă de stewarzi cu sacouri albe, care 
cercetau cu ochi de şoim pe oricine părăsea nava. 

— Jose, e imposibil să ies de aici fără să fiu oprit, spuse Adam, 
căutând să-şi stăpânească glasul. 

Fără să-şi mute privirea de la jocul de cărţi, Jose replică: 

— Aşteaptă şi-ai să vezi. 

Adam rămase tăcut câteva minute, întrebându-se ce să facă. 

— Jose, zise el într-un târziu, aşa ai de gând să mă scoţi de pe 
navă? 

Arătă către schela de debarcare. 

— Nt, făcu Jose. Partea frumoasă abia acum urmează. 

— Zi-mi şi mie ce pui la cale, spuse Adam supărat. 

Jose nu-i răspunse. Intorcându-se la deschizătură, Adam privi 
cu nesaţ spre dealurile verzi ce se înălţau dincolo de port. 
Coastele dealurilor erau împestriţate de mici vile. Tocmai se 
pregătea să-l ia din nou pe Jose la întrebări când un şir de 
camioane de gunoi vopsite în galben porni de-a lungul cheiului, 
scoțând nori de fum pe ţevile de eşapament verticale. Se opriră 
nu departe de peretele lateral al navei. Deodată se auzi vaietul 


înfricoşător al unei sirene de maşină. 

Jucătorii de cărţi blestemară, azvârliră cărţile la podea şi se 
duseră la conteinerul cel mai apropiat. Cu bărbatul solid 
împingând iar ceilalţi doi trăgând, duseră conteinerul pe rotile 
de-a lungul rampei, până la camionul din capul şirului. In timp ce 
marinarii se întorceau după un alt conteiner, camionul trecu la 
acţiune. Nişte braţe hidraulice mari se întinseră şi apucară 
conteinerul, ridicându-l deasupra platformei şi descărcându-i 
conţinutul în remorca din spate. Operaţiunea se executa foarte 
curat deoarece conteinerul avea un capac metalic care nu se 
deschidea până în ultima clipă. Până când conteinerul era trântit 
la loc pe platforma de beton, Jose şi ceilalţi îl şi aduseră pe 
următorul pe chei. După ce mai multe încărcături fură înghiţite 
astfel de camion, Jose strigă către Adam. 

— OK, vino aici. 

Adam îl urmă până la conteinerul care venea la rând. 

— Ai să părăseşti vasul o dată cu gunoiul, spuse Jose. 

Cei trei bărbaţi începură râdă. 

— Adică, să intru în chestia asta? întrebă Adam îngrozit. 

— N-avem timp de discuţii, i-o reteză Jose. Asta-i ultima 
încărcătură pentru primul camion. 

— E singura modalitate de a părăsi nava? întrebă Adam. 

— Singura, spuse jucătorul de cărţi mai voinic. Şi eu am apelat 
o dată la ea. Nu e mijlocul de transport cel mai modern, dar cel 
puţin nu e aglomerat. 

— Şi unde-o să mă ducă? întrebă Adam gândindu-se la ce ar fi 
avut de făcut dacă accepta planul lor. 

— Păi, direct pe un teren viran din apropierea aeroportului. 

— Dumnezeule, spuse Adam. De ce nu mi-aţi spus că aveţi de 
gând să mă trimiteţi afară o dată cu resturile menajere de pe 
vapor? 

— Păi, pe-alea le aruncăm în ocean, spuse jucătorul de cărţi. 
Asta e gunoi. 

Sirena camionului sună nerăbdător. 

— Trebuie să pleci, spuse Jose. Nu poţi rămâne la nesfârşit în 
cabina mea. Pune piciorul aici. 

Işi prinse mâinile, improvizând o platformă şi, parcă împotriva 
voinţei sale, Adam se folosi de ea ca de o treaptă. Jucătorul de 
cărţi solid săltă capacul conteinerului şi, cu o mişcare iute, Jose îl 
împinse pe Adam cu capul înainte în vălmăşagul de cutii, hârtii, 
recipiente cerate şi alte mărunţişuri. Contrar celor spuse de 
jucătorul de cărţi, erau şi destule resturi menajere. Capacul se 


închidea cu zgomot şi Adam se pomeni în întuneric. Simţi cum 
conteinerul e împins de-a lungul rampei până pe chei.. Urmă o 
zguduitură violentă şi Adam îşi închipui cum e ridicat de la 
pământ. Conteinerul se zgâlţâi, se întoarse cu fundul în sus şi, 
însoţindu-şi căderea cu un țipăt, Adam ajunse în remorca 
vehiculului. Căzuse în mâini şi genunchi, acoperit în întregime de 
gunoi. 

Aproape imediat camionul se urni din loc şi până să apuce 
Adam să iasă de sub gunoi, se îndepărtase binişor de chei. 
Stratul gros de gunoi amortiza şocurile astfel că drumul 
accidentat nu-l deranja prea mult. Dar după câteva minute 
soarele tropical transformă carcasa metalică a camionului într-un 
cuptor încins. Adam începu să transpire şi, când camionul ajunse 
la terenul viran, nu-i mai păsa ce se întâmplă cu el, numai să 
iasă odată de acolo. Abia percepu zgomotul motorului Diesel 
huruind sub el în timp ce platforma camionului începu să se 
încline spre spate. O clipă mai târziu fu aruncat pe o imensă 
grămadă de gunoi. Până să se ridice în picioare, camionul 
ajunsese deja la o distanţă apreciabilă. 

Nimeni nu-l văzuse părăsind nava. Era în siguranţă. Privind în 
jurul lui, văzu micul aeroport la două sute de metri spre dreapta 
sa. La stânga, albastrul Mării Caraibelor se întindea cât vedeai cu 
ochii. 

Scuturându-şi hainele atât cât se putea, Adam porni către 
aeroport, o construcţie simplă, la intrarea căreia se aglomeraseră 
mai multe taxiuri vopsite în culori vii. Pe când intra, Adam zări un 
grup de turişti care-l priveau neliniştiţi. Era limpede că nu se 
putea duce cu nonşalanţă la ghişeul de bilete până când nu 
făcea ceva în legătură cu înfăţişarea sa. Intră într-o dugheană de 
unde îşi cumpără o pereche de blugi şi un tricou pe care se lăfăia 
optimist îndemnul „Veniţi în St. Thomas”. In toaleta aglomerată 
Adam găsi un compartiment gol unde-şi schimbă pantalonii şi 
cămaşa. La ieşire, aruncă hainele lui Jose la gunoi, acolo unde le 
era de fapt locul. 

Privind în jur, Adam descoperi orarul de zbor, afişat pe nişte 
panouri căptuşite cu fetru, cu litere din plastic. Funcţionau două 
linii principale: American şi Eastern. Spre bucuria lui, Adam 
constată că putea prinde lejer zborul fără escală al companiei 
American până la New York, care urma să decoleze la nouă şi 
douăzeci. Se aşeză la coadă ca să-şi cumpere bilet. 

Rândul avansa cu viteză de melc şi Adam începu să se teamă 
că nu va prinde avionul. 


— Un bilet până la New York, spuse el când ajunse în sfârşit la 
ghişeu. 

Fata se uită încruntată ca şi cum i s-ar fi părut cam ciudate 
îmbrăcămintea lui lejeră, faţa nebărbierită şi absenţa oricărui 
bagaj, dar nu spuse decât: 

— Cum v-aţi gândit să plătiţi? 

— Cu cartea de credit, zise Adam în timp ce-şi scotea 
portofelul de care, nu se ştie cum, se lipise o coajă de lămâie. 
Stingherit, Adam îi dădu un bobârnac şi-şi scoase cartea de 
credit Visa. 

Fata se uită la document şi ceru nişte acte de identificare. 
Adam scoase din portofel permisul de conducere. Fata îl controlă 
apoi i-l arătă funcţionarului solid aflat la ghişeul alăturat. 

— Cartea de credit e pe numele Schonberg, dar pe permis 
scrie Smyth, spuse bărbatul apropiindu-se de Adam. 

Roşu la faţă ca racul, Adam îşi scoase permisul adevărat şi 
legitimaţia de angajat al firmei Arolen şi i le întinse 
funcţionarului. Incercă să explice cum că un prieten îl rugase să-i 
păstreze permisul de conducere. 

— Fiţi vă rog amabil şi aşteptaţi o clipă, spuse bărbatul, luând 
actele lui Adam şi dispărând după o uşă. Adam încercă să nu-şi 
trădeze agitația în vreme ce fata continua să vândă bilete 
celorlalţi pasageri aflaţi la rând, uitându-se când şi când la Adam 
ca să se asigure că nu intenţiona să spele putina. 

Trecură aproape zece minute până când funcţionarul reveni 
însoţit de un tip care se recomandă Baldwin Jacob, 
supraveghetor. Acesta ţinea în mână documentele lui Adam. 

— O să vă eliberăm un bilet, spuse el, dar locurile sunt toate 
rezervate. Va trebui să rămâneţi în aşteptare, poate renunţă 
cineva. 

Adam încuviinţă din cap. Mai mult de-atât nu putea face nimic. 
Funcţionarul completă biletul şi îl întrebă cu subînţeles dacă avea 
vreun bagaj. N 

— Nu, spuse Adam. In vacanţă îmi place să călătoresc cât mai 
lejer. 

Se duse la restaurantul expres şi-şi cumpără două gogoşi şi o 
cafea, fericit că nu mai trebuia să se teamă că ar putea fi drogat. 
După aceea telefonă la reşedinţa familiei Carson. Aşa cum se 
temuse, Jennifer nu-i răspunse, în schimb vocea baritonală a 
domnului Carson răsună la celălalt capăt al firului. 

— Alo, spuse Adam pe un ton mai optimist decât era de fapt 
starea lui sufletească. Adam la telefon. Jennifer s-a sculat? 


— Jennifer nu e aici, spuse domnul Carson cu un glas ce se 
voia dinadins neprietenos. 

— Unde e? 

— Nu cred că poţi să o contactezi telefonic. 

— Domnule dragă, ştiu că vă iubiţi fiica, spuse Adam, dar 
trebuie să vă reamintesc că eu sunt soţul ei şi trebuie neapărat 
să vorbesc cu ea. 

Urmă o pauză în care, de bună seamă, domnul Carson lua o 
hotărâre. 

— Nu e aici. Adineauri a plecat cu mama ei la Clinica Julian. O 
internează în dimineaţa asta. 

— O internează? repetă Adam alarmat. Dar de ce o 
internează? A păţit ceva? 

— Nu, n-a păţit nimic, spuse domnul Carson. Şi tocmai de 
aceea cred că ar trebui s-o laşi în pace câteva zile. După aia, vă 
puteţi rezolva divergenţele. Dar, sincer vorbind, Adam, plecarea 
ta într-un moment ca ăsta a fost extrem de supărătoare. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? spuse Adam, încercând să-şi 
stăpânească teama. 

— Jennifer a repetat amniocenteza şi iarăşi i-a ieşit pozitivă. A 
hotărât să facă un avort. 

Adam simţi că i se întunecă vederea. 

— N-are nevoie să facă avort, strigă el în telefon. 

— Asta e părerea ta, spuse calm domnul Carson. Nu coincide 
cu a noastră sau cu a lui Jennifer şi, în condiţiile date, nu prea 
poţi face ceva ca s-o influenţezi. 

Se auzi un declic. Circuitul se întrerupse. 

Cuprins de panică, Adam încercă s-o sune pe Jennifer la 
clinică, ca să afle doar că încă nu i repartizase o cameră şi, nu, 
pacienţii nu puteau fi chemaţi prin sistemul pager al spitalului. 

Adam trânti receptorul în furcă. Mai avea încă o jumătate de 
oră până la plecarea avionului. Incercă să-l sune pe Vandermer, 
dar i se spuse că doctorul se afla într-o operaţie. 

Părăsind cabina telefonică, Adam alergă înapoi la ghişeul 
companiei American Airlines, aglomerat acum cu călătorii care 
încercau să se înregistreze pentru zborul apropiat, 
întrebuinţându-se serios de coate, reuşi să ajungă în faţă şi ceru 
să vorbească cu supraveghetorul. 

După câteva momente, domnul Jacob îşi făcu apariţia. Fără 
măcar să încerce să-şi mascheze isteria crescândă, Adam îi 
spuse individului că trebuia să ajungă la New York pentru că 
soţia lui urma să nască. 


Supraveghetorul luă biletul lui Adam şi, fără să mai spună 
altceva, verifică datele de pe computer. 

— O să facem tot ce putem, dar, aşa cum v-am spus, toate 
locurile au fost rezervate. 

Adam nu mai ştia ce să facă. Era evident că Jacob n-avea de 
gând să depună cine ştie ce efort de hatârul lui. După ce reflectă 
câtva timp, se duse din nou la telefon şi-l sună pe un vechi 
prieten din colegiu, Harvey Hatfield. Harvey terminase dreptul şi 
lucra la o firmă importantă de pe Wall Street. Fără să intre în 
detalii, Adam îi spuse lui Harvey să soţia lui urma să facă un 
avort şi că el vroia s-o împiedice să-l facă. 

Harvey păru să creadă că lui Adam îi arde de glumă: 

— Atunci de ce suni la o firmă specializată în fuziuni de 
societăţi comerciale? întrebă el. 

— Dumnezeule, Harvey, vorbesc serios! 

— Ei bine, cred că ar trebui să cauţi pe cineva specializat în 
litigii. Încearcă la Emmet Redford. E prieten cu tatăl meu. 

— Mulţumesc, spuse Adam, în momentul în care cursa lui era 
anunţată prin staţia de amplificare a aeroportului. De fapt, cursa 
cu care spera să plece. Lăsă receptorul şi alergă la ghişeu, unde 
se năpusti pur şi simplu la funcţionara la care se dusese prima 
oară. 

— Vă rog, domnişoară, trebuie să ajung în avionul ăsta. Soţia 
mea naşte şi, dacă nu ajung la New York, o să moară. 

Pentru prima oară, Adam avu sentimentul că i se făcuse milă 
cuiva de el. Fata se uită ţintă în ochii lui disperaţi şi spuse: 

— Am să vă pun primul pe lista de aşteptare. 

Adam îşi îngădui un dram de speranţă, dar câţiva pasageri 
sosiră cu sufletul la gură şi primiră permisele de îmbarcare. Pe 
urmă un bărbat gras înarmat cu lin aparat portabil de emisie- 
recepţie trecu prin poarta de îmbarcare şi o închise în urma lui. 

— Domnul Schonberg, strigă Carol, casieriţa. 

Adam alergă la birou, dar Carol clătină din cap. 

— Regret, dar toate locurile s-au ocupat. 

Zdrobit, Alan se prăbuşi pe un scaun. Auzi vaietul motoarelor 
cu reacţie pornite afară. Deodată, poarta de îmbarcare se 
deschise şi apăru o stewardesă, cu un deget ridicat. 

Casieriţa se întoarse către Adam: j 

— S-ar părea că mai e totuşi un loc, dar la fumători. Il vreți? 


Din nefericire, secretara care o întâmpină pe Jennifer la Clinica 
Julian era aceeaşi care ajutase la internarea lui Cheryl Tedesco. 


Văzând-o pe Karen Krinitz, cu bluza ei albă şi sarafanul albastru, 
Jennifer îşi aminti întregul episod îngrozitor. Cu toate acestea, 
Karen se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâlnit niciodată. Le primi 
pe Jennifer şi pe mama ei cu acelaşi zâmbet mecanic. 

— Bună! Mă numesc Karen. Am fost repartizată la cazul 
dumneavoastră. Dacă aveţi întrebări sau alte probleme, apelaţi 
cu încredere la mine. Dorim ca şederea dumneavoastră aici să 
fie cât mai plăcută, aşa că vă rog să mă chemaţi oricând aveţi 
nevoie de ceva. 

— Ei, spune şi tu dacă nu-i grozav! spuse doamna Carson, dar 
Jennifer avu sentimentul straniu că mai auzise o dată întregul 
discurs, cuvânt cu cuvânt. 

Karen merse mai departe, explicând filosofia clinicii în privinţa 
pacienţilor. (Când termină, doamna Carson îi mulţumi 
entuziasmată, spunând: 

— După toate astea, nu sunt sigură c-am să mai fiu satisfăcută 
de serviciile de la Englewood Memorial. E atâta preocupare 
pentru pacient aici! 

Jennifer încuviinţă din cap. Grija faţă de oameni era evidentă 
în cadrul clinicii. Totuşi, discursul lui Karen o deranjă pe Jennifer. 
Incă de prima oară când îl auzise, i se păruse că prea fusese spus 
ca pe apă. j 

Jennifer oftă. Işi zise că ceea ce o indispunea era de fapt 
experienţa cu Cheryl Tedesco. Cui îi păsa dacă o femeie învăţa 
pe de rost un discurs pe care trebuia să-l spună tuturor 
pacienţilor? 

— Te simţi bine, dragă? întrebă doamna Carson. 

— Sunt foarte bine, mamă, spuse Jennifer privind în urma lui 
Karen, care dispărea de-a lungul holului. iți mulţumesc că ai 
venit cu mine astăzi. Inseamnă mult pentru mine. 

Doamna Carson îşi îmbrăţişă fiica. Nu vroia ca Jennifer să ştie 
cât de îngrijorată era de fapt. 


Imediat ce cobori din avionul aterizat pe aeroportul Kennedy, 
Adam alergă la cea mai apropiată cabină telefonică. Mai întâi 
sună la Clinica Julian şi ceru să i se facă legătura cu camera lui 
Jennifer. Nu-i răspunse nimeni. Apoi formă din nou numărul 
clinicii şi întrebă când era programată Jennifer pentru operaţie. 
Când centralista întrebă cine era cel care vroia să ştie, el spuse 
că doctorul Smyth. Centralista păru să-i accepte răspunsul şi, o 
clipă mai târziu, o infirmieră interveni pe circuit şi-i spuse că 
Jennifer Schonberg era programată pentru după-amiaza aceea. 


— Deci, n-a fost operată încă? întrebă Adam. 

— Nu încă, dar a fost chemată în sala de operaţii. Doctorul 
Vandermer e aproape pregătit să se ocupe de ea. 

Scotocindu-se prin buzunare după monede, Adam sună pentru 
a treia oară la clinică, de data asta cerând ca doctorul 
Vandermer să fie chemat prin pager. O infirmieră din sala de 
operaţii ridică receptorul şi-i spuse că doctorul nu era disponibil, 
dar că urma să termine cu cazul curent în circa treizeci de 
minute. 

Cu o panică renăscută, Adam îi telefonă avocatului 
recomandat de Harvey, Emmet Redford. Strigându-i secretarei că 
era vorba de o situaţie pe viaţă şi pe moarte, Adam obţinu în 
sfârşit legătura cu avocatul. În cât mai puţine cuvinte, Adam îi 
spuse că soţia lui urma să facă un avort şi că el vroia s-o 
împiedice. 

— Imi pare rău, prietene, dar nu prea poţi să faci mare lucru, 
spuse domnul Redford. Conform Curţii Supreme, un soţ nu poate 
să se opună avortului efectuat de soţia lui. 

— E incredibil, spuse Adam. Dar e şi copilul meu, nu? Chiar nu 
puteţi să faceţi nimic? 

— Ştiu şi eu? Poate c-am să reuşesc să-l întârzii. 

— Vă rog eu să faceţi tot ce puteţi! 

— Dă-mi numele soţiei şi datele particulare, spuse domnul 
Redford. 

Adam îi dădu informaţiile cât de repede putu. 

— Când e programat avortul? întrebă domnul Redford. 

— In treizeci de minute! spuse Adam cu disperare. 

— Treizeci de minute! Şi ce te aştepţi dumneata să fac eu într- 
o jumătate de oră? 

— Trebuie să plec, spuse Adam. E internată la Clinica Julian. 
Nu mai am timp de pierdut. 

Adam trânti receptorul în furcă şi alergă la staţia de taxi. Sări 
în prima maşină din coloană şi-i strigă şoferului să-l ducă la 
Clinica Julian. 

— Aveţi cu ce plăti? întrebă şoferul, uitându-se la 
îmbrăcămintea lejeră a lui Adam. 

Acesta scoase la iveală bancnota de douăzeci de dolari, 
sperând să fie de ajuns. Satisfăcut şoferul schimbă vitezele şi se 
îndepărtă de bordură. 


Jennifer stătea întinsă pe o brancardă, lângă sala de 
tratament. Mama ei stătea alături şi Jennifer fu din nou silită să-şi 


aducă aminte de vizita anterioară făcută la clinică împreună cu 
Cheryl Tedesco. Doamna Carson zâmbea, simulând o atitudine 
încrezătoare, dar nu încăpea nici o îndoială că era la fel de 
neliniştită ca şi fiica ei. 

— Ce-ar fi să te duci în salon? sugeră Jennifer. N-o să păţesc 
nimic rău. Din ce mi-a spus doctorul Vandermer, operaţia o să fie 
uşoară. 

Doamna Carson se uită la fiica ei, neştiind ce trebuia să facă. 

— Te rog, insistă Jennifer. Nu trebuie să faci din ţânţar 
armăsar. Du-te şi citeşte o revistă. 

Induplecată, doamna Carson se aplecă, o sărută pe Jennifer pe 
frunte şi se duse în salonul de aşteptare. Jennifer o urmări cu 
privirea, stăpânită de emoţii contradictorii. 

— OK, spuse infirmiera, ieşind din sala de tratamente. Suntem 
gata să te primim. 

Deblocă frâna brancardei şi o împinse pe uşă. Prin contrast cu 
încăperea unde făcuse amniocentezele, camera aceasta semăna 
foarte mult cu o sală de operaţii. Jennifer îşi aminti de pardoseala 
albă şi de dulapurile mari, albe, cu vitrine de sticlă. 

Două infirmiere aşteptau. Pe când o mutau pe masă, una din 
ele spuse: 

— Totul o să se termine foarte repede şi ai să poţi uita întregul 
episod. 

In timp ce se întindea pe spate, lui Jennifer i se păru că simte 
copilul mişcând. Se căzni să nu plângă în timp ce o infirmieră îi 
pregătea partea de jos a abdomenului. 

Uşa dinspre coridor se deschise şi intră doctorul Vandermer, 
îmbrăcat în costumaţie de chirurg. Din clipa în care îl zări, 
Jennifer se simţi mai bine. 

— Ce mai faci? întrebă el. 

— Bine, cel puţin aşa cred, spuse Jennifer cu glas slăbit. 

Jennifer ar fi vrut ca el să mai spună şi altceva, dar doctorul se 
mulţumi s-o privească fix, fără să clipească. Ea se uită întrebător 
la infirmiere, dar acestea nu dădeau semne că li s-ar părea 
ciudată tăcerea medicului. Deodată, Vandermer păru să iasă din 
transă şi ceru infirmierelor să-i dea anestezicul. 

— Ai să simţi acum o mică înţepătură, spuse doctorul 
Vandermer pe un ton plat. Cu o mişcare îndemânatică, strecură 
acul sub pielea lui Jennifer. 

Inchizând ochii, Jennifer încercă totodată să-şi blocheze şi 
mintea faţă de ceea ce era pe cale să se întâmple. 


Drumul cu taxiul de la Aeroportul Kennedy la Clinica Julian ar fi 
putut să stârnească groaza oricui. De îndată ce Adam îi arătă 
bancnota, şoferul acţionă de parcă de cursa aceea ar fi depins 
viaţa lui. Maşina opri scrâşnind din cauciucuri pe asfalt în faţa 
spitalului în mai puţin de treizeci de minute. Adam îi aruncă banii 
şi o luă la goană pe trepte fără să mai aştepte restul. 

Intrerupând sporovăiala fetelor de la recepţie, întrebă pe un 
ton imperativ unde opera doctorul Vandermer. 

— li face un chiuretaj soţiei mele, spuse el gâfâind. 

— Intreruperile de sarcină se fac la etajul al şaselea, dar... 

Adam n-o mai lăsă să termine. Se aruncă într-un lift tocmai 
când uşile erau pe cale să se închidă, ignorând funcţionara de la 
recepţie care striga după el că n-are voie să se ducă neînsoţit la 
etajul VI. 

leşind din ascensor, Adam se îndreptă spre o uşă dublă la 
capătul culoarului, pe care scria „Săli de tratamente”. Pe când 
străbătea oficiul infirmierelor, observă mobilierul de epocă şi se 
întrebă ce încerca să dovedească Clinica Julian. 

O infirmieră îi strigă să se oprească, dar Adam continuă să 
alerge. Trecu de uşa dublă şi deschise prima uşă de sală de 
tratamente. Nu era nimeni acolo. Se duse la următoarea. O 
infirmieră încercă să-i bareze calea, dar reuşi să se uite peste 
umărul ei la faţa pacientei: nu era Jennifer. 

Adam traversă holul şi încercă o altă uşă. 

— Mă rog frumos, ce căutaţi dumneavoastră aici? întrebă o 
infirmieră cu accent german. 3 

Adam o împinse cu brutalitate într-o parte. Il zări pe doctorul 
Vandermer aplecat deasupra mesei. Ţinea în mână o seringă 
hipodermică, al cărei ac sclipea în lumina lămpii de deasupra. 

— Jennifer! strigă Adam, uşurat că operaţia nu trecuse de faza 
administrării anestezicului local. Te rog, nu face avortul până nu 
repeţi analizele. 

Jennifer dădu să se ridice în momentul în care doi sanitari 
năvăliră pe uşă şi-i prinseră lui Adam braţele la spate. Adam 
observă că cei doi bărbaţi aveau aceeaşi privire fixă ca şi 
stewarzii de pe navă. 

— Bine, bine, spuse Adam. V-aţi demonstrat punctul de 
vedere. Sunteţi mai puternici decât mine. Acum vă rog frumos 
să-mi daţi drumul. 

— Adam Schonberg? spuse doctorul Vandermer. Până să audă 
vocea lui Adam, crezuse că aveau de a face cu un psihopat 
necunoscut. Ce cauţi aici? Jennifer mi-a spus adineauri că eşti 


plecat din oraş. 

— Vă rog să nu continuaţi procedura. Trebuie să vă spun 
neapărat ceva. 

De parcă abia atunci şi-ar fi adus aminte de sanitari, doctorul 
Vandermer îl bătu pe umăr pe unul din ei şi spuse: 

— II cunosc pe domnul acesta. Puteţi să-i daţi drumul. 

Işi desfăcu apoi masca şi o lăsă să-i cadă pe piept. 

Sanitarii îl eliberară pe Adam în timp ce uşa dinspre coridor se 
deschise şi câţiva membri ai personalului se uitară înăuntru, să 
vadă ce se întâmplă. 

— Totul e sub control, spuse Vandermer. Adresându-se 
sanitarilor, adăugă: 

— Voi doi, puteţi să aşteptaţi afară. 

Imediat ce aceştia plecară, îl duse pe Adam într-o mică 
anticameră, promiţându-i lui Jennifer că se va întoarce într-un 
minut. 

Abia aşteptând să se închidă uşa, Adam se grăbi să spună: 

— Am reuşit să plec într-una din croazierele Arolen. 

Doctorul Vandermer se holbă la el de parcă abia atunci 
observase pentru prima oară blugii şi tricoul cu reclama pentru 
St. Thomas. Nu dădu nici un semn că ar fi ştiut despre ce vorbea 
Adam. 

— Mă bucur că ai reuşit să mergi, se mulţumi el să spună. 
Putem să facem mai târziu schimb de impresii. In momentul ăsta 
trebuie să mă îngrijesc de soţia dumitale. Ce-ar fi să mergi în 
salon şi să mă aştepţi? N-o să dureze mult. 

— Dar nu m-aţi înţeles, spuse Adam. Croazierele Arolen nu se 
rezumă la nişte sesiuni de instruire continuă. Ele sunt doar un 
pretext pentru o  stratagemă complicată de modificare 
comportamentală. 

Doctorul Vandermer reflectă la ce avea de făcut. Fără doar şi 
poate, Adam avea un comportament psihotic. Poate că reuşea 
să-l convingă să se ducă la psihiatrie, unde cineva cu experienţă 
l-ar fi putut ajuta. Făcând un pas înainte, doctorul Vandermer îşi 
puse braţul pe după umerii lui Adam. 

— Cred că persoana cu care ar trebui să stai de vorbă este 
doctorul Pace. Ce-ar fi să mergem până jos ca să-ţi fac 
cunoştinţă cu el. 

Adam împinse într-o parte braţul lui Vandermer. 

— Am impresia că n-aţi auzit ce v-am spus. E vorba deo 
modificare a comportamentului provocată cu ajutorul drogurilor. 
Domnule doctor, dumneavoastră aţi fost o victimă. Aţi fost 


drogat. Mă înţelegeţi? 

Doctorul Vandermer oftă. 

— Adam, ştiu că dumneata crezi în ceea ce spui, dar eu n-am 
fost drogat în timpul croazierei. Am susţinut nişte conferinţe. Au 
fost nişte zile minunate, aşa cum au fost şi cele petrecute în 
Porto Rico. 

— Am văzut totul, spuse Adam. Am fost pe Fjord. Am văzut 
cum îi drogau pe doctori şi le dădeau întruna nişte pilule 
galbene. După aceea erau obligaţi să se uite la filmele alea. 
Acolo se făcea manipularea conştiinţelor. la gândiţi-vă! De ce v- 
aţi schimbat părerea despre pregdolen? Inainte de a pleca în 
croazieră, spuneaţi că medicamentul nu e sigur. Chiar mie mi-aţi 
spus că nu l-aţi prescris niciodată. 

— Nu-i adevărat că mi-am schimbat părerea despre 
pregdolen, protestă doctorul Vandermer. Intotdeauna am crezut 
că e cel mai bun produs de pe piaţă, dacă tot e nevoie să se 
folosească vreun medicament împotriva greţurilor matinale. 

Dându-şi seama că nu făcea nici un progres, Adam îl apucă pe 
medic de mână. Uitându-se în ochii lui, spuse: 

— Vă rog, chiar dacă nu mă credeţi, vă rog să nu faceţi acest 
avort. Eu cred că şi încurcătura care s-a produs în laborator cu 
probele de amniocenteză a fost intenţionată. Cred că Arolen 
încearcă să-şi sporească rezerva, de ţesut fetal şi ăsta-i felul în 
care o face. 

Uşa camerei se deschise. 

— Doctore Vandermer, spuse infirmiera din prag, noi ce 
facem? 

Vandermer îi făcu semn să plece. 

— Adam, spuse el cu blândeţe, îmi dau seama cât de mult 
trebuie să te fi afectat întorsătura pe care au luat-o lucrurile. 

— Vă rog să lăsaţi la o parte condescendenţa, îl avertiză 
Adam, frecându-se la ochi. Tot ce vreau e să amân această 
operaţie. Atâta tot. Nu cred că vă cer prea mult. 

— Depinde dintr-al cui punct de vedere priveşti problema, 
replică Vandermer, arătând spre sala de tratamente. S-ar putea 
ca Jennifer să nu fie de aceeaşi părere. O amânare în acest 
moment ar fi o cruzime faţă de ea. Deja a trecut prin destule 
neplăceri. 

Adam îşi dădu seama că pierdea lupta. Cuprins de disperare, 
căuta o cale de a ajunge la raţiunea doctorului. 

— In fine, spuse doctorul Vandermer pe un ton ferm. Te rog să 
te duci în salon şi să aştepţi. Termin repede şi vin şi eu acolo. 


— Nu, strigă Adam, blocându-i calea. N-aţi auzit tot ce aveam 
să vă spun. 

— Adam! strigă doctorul Vandermer. Dacă nu te dai la o parte 
din drumul meu, mă văd obligat să pun să te scoată de aici. 

— Ascultaţi-mă, eu cred că unii dintre participanţii la croazieră 
au fost supuşi unor operaţii de psihochirurgie. Vă spun adevărul, 
domnule doctor. Au nişte cicatrice la tâmple. Uite-aici! 

Adam întinse mâna ca să, indice zona ia care se referea pe 
capul lui Vandermer. Când mâna lui atinse locul respectiv, Adam 
se trase înapoi îngrozit. Pe tâmplele doctorului se aflau nişte linii 
crestate subţiri. Adam apucă să zărească inciziile în curs de 
vindecare. Doctorul Vandermer reacţionă cu mânie. 

— Ai mers prea departe! 

Deschise uşa şi le făcu semn celor doi sanitari să-l ducă pe 
Adam de acolo. 

— Vă rog să-l conduceţi pe domnul Schonberg în salon. Dacă 
stă liniştit, poate să aştepte acolo. Dar dacă vă face necazuri, 
sunaţi la psihiatrie. 

Adam îşi ridică mâinile. 

— N-am să vă fac nici un necaz, spuse el încetişor. 

Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut era să-i fie administrat cine 
ştie ce tranchilizant. Işi dădu seama că dacă Vandermer suferise 
vreo operaţie de psihochirurgie, nu exista nici o posibilitate să 
poată fi convins de înşelătoria celor de la Arolen. 

— Pot să discut cu soţia mea? întrebă el. 

Doctorul Vandermer îl cântări din priviri un moment, apoi 
clătină din cap. 

— Nu cred că ar fi spre binele lui Jennifer, dar am s-o las pe ea 
să ia decizia. 

Deschise uşa către sala de tratament şi pătrunse înăuntru. 
Jennifer se ridică într-o parte, sprijinindu-se în cot. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea neliniştită. 

Doctorul Vandermer îi descrise pe scurt episodul creat de 
Adam, terminând cu solicitarea lui de a sta de vorbă cu ea. 

— Pare a fi incapabil să suporte stresul provocat de această 
sarcină, fu singurul lucru pe care doctorul Vandermer putu să-l 
ofere ca opinie personală. 

— Ei bine, e cert că n-a făcut nimic ca să-mi uşureze situaţia, 
spuse Jennifer. Imi pare rău că va provocat atâta durere de cap. 

— Nu-i nevoie de scuze, spuse doctorul Vandermer. Cred că ar 
trebui să mergem mai departe cu procedura. Poţi să te ocupi de 
Adam când terminăm. 


Jennifer încuviinţă din cap. 

— De ce a trebuit să se întoarcă? Aveţi dreptate. Nu cred că 
mă pot ocupa de Adam în clipa asta. Ce-ar fi să continuaţi 
operaţia cât mai sunt încă stăpână pe mine? 

Doctorul Vandermer îi zâmbi liniştitor şi-i făcu semn infirmierei 
să ia de la capăt pregătirile. Apoi se întoarse în anticameră şi-i 
spuse lui Adam că Jennifer avea să-i vorbească după aceea. 

Adam îşi dădu seama că nu mai avea nici un rost să 
protesteze. Amorţit, îi urmă pe sanitari de-a lungul coridorului. 

Doctorul Vandermer se spălă iarăşi pe mâini şi intră în sala de 
tratamente. Luă seringa hipodermică şi-i administră lui Jennifer 
anestezicul local. Tocmai se pregătea să înceapă procedura când 
uşa se deschise din nou. 

— Doctore Vandermer, îmi pare rău, dar va trebui să amânaţi 
acest caz. i 

Jennifer deschise ochii. In uşă văzu o femeie trupeşă 
îmbrăcată în costum chirurgical. Nu ştia cine este, dar doctorul 
Vandermer o  recunoscu. Era Helen Clark, directoarea 
responsabilă cu sălile de operaţii la Clinica Julian. 

— Tocmai am primit de la tribunal un ordin de interdicţie 
urgent. Nu putem continua avortul doamnei Jennifer Schonberg. 

— Pe ce temei? întrebă uluit doctorul Vandermer. 

— Nu cunosc detaliile, spuse doamna Clark, dar e semnat de 
un judecător de la Curtea Supremă din New York. 

Doctorul Vandermer săltă din umeri şi se întoarse către 
Jennifer. 

— Să nu faceţi vreo prostie, doctorul Vandermer, îl avertiză 
doamna Clark. Sfidarea unei dispoziţii judecătoreşti ne-ar putea 
provoca la toţi necazuri. 

— E ridicol, spuse doctorul Vandermer. Litigii în sala de 
operaţii. 

Dar îşi scoase masca şi mănuşile. 

Văzând că doctorul se pregătea să plece, Jennifer îşi muşcă 
buza de jos, ca să nu tipe. 


După ce Vandermer îl gonise din sala de tratamente, Adam îi 
telefonă imediat lui Emmet Redford. Avocatul îi spuse că apelase 
la un vechi prieten care-i era îndatorat şi obținuse un ordin de 
interdicţie. Chiar în timp ce vorbeau, era în drum spre clinică. 
Adam se duse înapoi în salon, sperând ca hârtiile să ajungă la 
timp. Văzând-o pe doamna Carson aplecată deasupra unei 
reviste, se aşeză pe un scaun aflat în afara câmpului ei vizual. 


Nu trecură nici cinci minute şi o infirmieră se apropie grăbită 
de doamna Carson. Se aplecă şi-i şopti ceva femeii în vârstă, 
care în clipa următoare ridică mâinile a exasperare: 

— Avortul a fost anulat! strigă ea. 

Lui Adam îi veni să chiuie de bucurie când auzi suspinele lui 
Jennifer, transportată cu brancarda de-a lungul coridorului. El şi 
doamna Carson alergară către ea şi ajunseră de o parte şi alta a 
brancardei. 

— Jennifer, spuse Adam, apucându-i mâna. Totul o să se 
rezolve, ai să vezi. 

Ea îşi trase mâna, plângând isteric. 

— Lasă-mă-n pace! Ai înnebunit? Lasă-mă-n pace! 

Adam se dădu la o parte şi privi cu tristeţe brancarda 
îndepărtându-se. 

— Tu eşti răspunzător pentru acest dezastru? şuieră doamna 
Carson. 

Adam era prea mâhnit ca să-i mai răspundă. Putea fi 
considerată prevenirea unui avort inutil un dezastru? Abia 
abţinându-se să nu plângă, se întoarse şi se duse spre lift, 
mişcându-se fără să vadă nimic. Odată ieşit în stradă, se uită în 
portofel. Nu îi mai rămăseseră decât trei dolari. Hotări să ia 
metroul până la biroul lui Emmet Redford de pe Fifty Avenue. 

— Imi cer scuze pentru hainele de pe mine, spuse Adam. N-am 
vrut să mai pierd timpul trecând pe acasă. 

Domnul Redford încuviinţă din cap, deşi înfăţişarea lui Adam îl 
deranja. De fapt, întreaga poveste îl deranja. Deşi izbutise să 
obţină ordinul de interdicţie, avea impresia că afirmaţiile lui 
Adam erau în cel mai bun caz dubioase, mai ales în lumina 
informaţiilor pe care tocmai le primise de la asistentul căruia-i 
repartizase cazul. 

— Cred că trebuie să fiu sincer cu dumneata, începu Redford. 
Am fost de acord să intervin ca un serviciu pentru Harvey, dar 
sunt câteva aspecte care mă deranjează cât se poate de serios. 

— Sunt întru totul de aceeaşi părere, spuse Adam. Eu cred că 
la Clinica Julian se fac în mod deliberat avorturi inutile. 

— Inţeleg, spuse Redford, cântărind din priviri părul răvăşit şi 
faţa nebărbierită a lui Adam. 

— Dar adevărata problemă, continuă Adam, e că Arolen 
Pharmaceuticals şi compania ei mamă, MTIC, au pus la punct un 
program complex de influențare a felului cum doctorii practică 
medicina, plan bazat pe administrarea unor droguri şi chiar pe 
psihochirurgie. 


„Omul ăsta nu e-n toate minţile”, gândi Redford consternat. 
Vocea lui Adam deveni şi mai neliniştită. 

— Dar acum când am aflat toate astea, nu ştiu ce să fac. 

— Inţeleg dilema în care te afli, spuse Redford, întrebându-se 
dacă nu cumva Adam putea deveni şi violent. Fără doar şi poate, 
părea agitat. Redford apăsă un buton secret de sub birou şi 
spuse: 

— Domnule Schonberg, te superi dacă-ţi pun o întrebare cu 
caracter personal? 

— Nicidecum, spuse Adam. 

— Ai apelat vreodată la vreun consult de specialitate pentru 
obsesiile dumitale? Cred că asta ar fi în interesul tuturor. 

— Tot ce v-am spus e adevărat, protestă Adam. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă. Redford se ridică să deschidă 
şi-i spuse secretarei să-l roage pe domnul Stupenski să vină. 

— Mă tem că un tribunal n-ar da prea multă crezare alegaţiilor 
dumneavoastră, îi spuse el lui Adam în timp ce aşteptau venirea 
celui chemat. 

Adam căuta pe faţa avocatului un indiciu că îl credea. Nu zări 
absolut nici unul. 

— Cred că aveţi dreptate, admise Adam. Singura dovadă pe 
care o am este ceea ce am văzut cu ochii mei. 

Uşa se deschise şi un tânăr îmbrăcat într-un costum pepit 
identic cu al lui Redford intră în încăpere. 

— El este asociatul meu, domnul Stupenski, spuse Redford. 

Adam îl salută pe tânăr şi încercă încă o dată să-l convingă pe 
Redford că povestea lui era adevărată. 

— Se introduc droguri în mâncarea servită în timpul croazierei 
iar dozele sunt suplimentate cu nişte pilule galbene, care trebuie 
să fie un gen de tranchilizant. 

— Aşa susţineţi dumneavoastră, domnule Schonberg, dar 
necazul e că nu aveţi nici o dovadă. 

Avocaţii schimbară între ei priviri cu subînţeles. Adam se holbă 
la ei cuprins de frustrare. 

— Cred că trebuie să vă spun că, ţinând cont de buletinul de 
amniocenteză pe care clinica i l-a arătat domnului Stupenski, ne 
pare rău că am impus acel ordin de interdicţie, spuse Redford. 
Aşa stând lucrurile, el rămâne în vigoare numai până la audierile 
de urgenţă de peste trei zile şi întrucât cu siguranţă nu voi 
susţine menţinerea moţiunii, vă puteţi aştepta ca ea să fie 
anulată în acel moment. Bună ziua, domnule Schonberg. 

Adam avu nevoie de câteva clipe ca să priceapă că 


întrevederea se încheiase. 


Patru ore mai târziu, spălat, bărbierit şi îmbrăcat în costumul 
lui cel mai bun, Adam aştepta în anticamera biroului ca doctorul 
Schonberg să termine ultima audienţă din ziua aceea. Era trecut 
de şase seara. 

Când doctorul Schonberg fu în sfârşit liber, ascultă cu 
oarecare nerăbdare ceea ce până şi Adam trebui să admită că 
părea exagerat. 

— Pur şi simplu nu pot să cred aşa ceva, îi spuse el lui Adam. 
Uite ce e, dacă asta te face să te simţi mai bine, am să-l sun pe 
Pete Davenport, de la AMA". El e cel care autorizează cursurile 
de specializare medicală. Ştiu că a participat şi el la câteva 
croaziere din astea. 

Doctorul Schonberg îl sună pe Davenport acasă şi, pe un ton 
jovial, îi ceru părerea despre croazierele Arolen. După ce ascultă 
câteva minute, îi mulţumi şi puse receptorul în furcă. 

— Pete spune că seminariile de pe Fjord sunt deasupra 
oricărei suspiciuni. O parte dintre distracţiile organizate seara au 
cam depăşit uşor măsura, dar altfel conferințele s-au numărat 
printre cele mai reuşite la care a participat. 

— Probabil că a fost drogat ca toţi ceilalţi, spuse Adam. 

— Adam, te rog, devii ridicol. MTIC sponsorizează seminarii şi 
convenţii medicale fie sub propriile auspicii, fie prin intermediul 
firmei  Arolen Pharmaceuticals, de peste un deceniu. lar 
croazierele se desfăşoară deja de cinci ani. 

— Poate c-aşa o fi, spuse Adam, pierzându-şi speranţa să-l 
convingă măcar pe tatăl său, dar îţi jur că îi droghează pe doctori 
şi-i supun la un program riguros de modificare a 
comportamentului. Pe unii dintre ei chiar i-au operat. Am văzut 
cu ochii mei cicatricele doctorului Vandermer. Cred chiar că-l 
controlează prin intermediul unui dispozitiv de comandă de la 
distanţă. 

Domnul Schonberg îi aruncă o privire exasperată. 

— Chiar ţinând cont de puţinele tale cunoştinţe de psihiatrie, 
Adam, m-aş fi aşteptat să fii în stare să-ţi dai seama cât de 
paranoic sună vorbele tale. 

Brusc, Adam se ridică în picioare şi porni spre uşă. 

— Aşteaptă, îl strigă doctorul Schonberg. Stai o clipă. 


11 Siglă pentru American Medical Association - Asociaţia Medicilor 
din America (n.tr.). 


Adam şovăi, întrebându-se dacă tatăl lui avea să se lase 
înduplecat. Doctorul Schonberg se lăsă pe spate în fotoliu. 

— Hai să admitem, de dragul discuţiei, că povestea ta 
ascunde un sâmbure de adevăr. 

— Mersi pentru bunăvoință, spuse Adam. 

— Şi ce-ai vrea tu să fac eu? Sunt directorul departamentului 
pentru produse noi din cadrul AMA şi nu pot susţine o teorie 
aiuritoare ca asta. Dar văzând cât eşti de afectat de problema 
aceasta, poate că am să merg personal într-o croazieră ca să mă 
conving. 

— Nu! îl întrerupse Adam. Nu te duce în croazieră. Te rog! 

— Atunci, ce-ai vrea să fac? 

— Păi, cred că ar trebui să iniţiezi o anchetă. 

— Hai să facem o învoială, spuse doctorul Schonberg. Dacă 
accepţi să consulţi un psihiatru care să cerceteze posibilitatea ca 
tu să treci printr-un soi de reacţie paranoică, eu am să fac 
cercetări suplimentare în privinţa companiei Arolen. 

Adam îşi scoase ochelarii şi-şi frecă ochii. Dacă o singură 
persoană îi mai propunea să consulte un psihiatru, de bună 
seamă că avea să-şi piardă cumpătul. 

— Mulţumesc tată, spuse el. Am să reflectez serios la 
propunerea ta. 

In drum spre aeroport, Adam se întrebă ce fel de tratament îi 
aplicaseră cei de la Arolen lui Pete Davenport de la AMA şi ce 
proporţie din întreaga tagmă medicală se afla sub controlul MTIC. 


Adam ajunse pe aeroportul La Guardia în jurul orei nouă şi luă 
un taxi până în oraş. Gândul de a se întoarce în apartamentul 
pustiu era deprimant şi era foarte îngrijorat în privinţa lui 
Jennifer. Deşi ideea de a merge până la Englewood şi de a 
înfrunta mânia familiei Carson îl îngrozea, nu prea avea încotro. 
Trebuia să vorbească cu Jennifer. 

Când ajunse la reşedinţa Carson şi trase maşina pe alee, nu se 
vedea nici o lumină aprinsă. Urcă cu grijă treptele de la intrare şi 
apăsă butonul soneriei. Fu surprins când uşa se deschise 
aproape fără întârziere. 

— Farurile tale au bătut chiar în dormitorul nostru, spuse 
supărat domnul Carson. Ce naiba vrei la o oră ca asta? 

— Imi pare rău că v-am trezit, spuse Adam, dar trebuie să 
vorbesc cu Jennifer. 

Domnul Carson îşi încrucişă braţele solide la piept. 

— Da’ ştii că ai tupeu, tinere? De fapt, nu mă miră chestia 


asta, dar fiică mea refuză să discute cu tine. Poate c-o să se 
răzgândească după câteva zile, dar pentru moment... 

— Mă tem că trebuie să insist, spuse Adam. Vedeţi, eu nu cred 
că trebuie să facă avortul ăsta... 

Domnul Carson îl înşfacă pe Adam de cămaşă şi urlă: 

— Ba n-ai să insişti deloc! 

Şi îl îmbrânci pe Adam din uşă. Adam îşi recăpătă echilibrul, îşi 
făcu mâinile căuş la gură şi începu să strige: 

— Jennifer! Jennifer! 

— Ei nu, că-ntreci orice măsură, ţipă domnul Carson. 

Il apucă iarăşi pe Adam, vrând să-l împingă către maşină. Dar 
Adam îl evită pe socrul său şi fugi înăuntru. La baza scării, începu 
să-şi strige din nou nevasta. Jennifer apăru în cămaşă de noapte 
în holul de la etaj. Se uită consternată la soţul ei. 

— Ascultă-mă, strigă Adam încă o dată, dar înainte ca Jennifer 
să poată spune ceva, domnul Carson îl prinse pe Adam de la 
spate şi îl târî pe uşă afară. Nevrând să se lupte cu el, Adam se 
lăsă împins către maşină, se împiedică şi căzu de pe verandă în 
gardul viu. Auzi uşa trântindu-se până s-apuce să se ridice în 
picioare. Incepea să-i fie tot mai limpede că domnul Carson nu 
avea să-i îngăduie să vorbească cu Jennifer în seara aceea. 

Urcându-se în maşină, Adam încercă să se gândească ce 
putea face ca s-o împiedice pe Jennifer să avorteze, cel puţin 
până când nu consulta şi un alt medic. Nu avea la dispoziţie 
decât trei zile ca s-o convingă. 

Ajunsese la jumătatea podului George Washington când ştiu 
ce avea de făcut. Toată lumea vroia dovezi. Ei bine, o să se ducă 
în Porto Rico ca să aducă dovezi. Era sigur că tot ceea ce văzuse 
în timpul croazierei, acolo avea să găsească reprodus cu 
exactitate şi fără putinţă de tăgadă. 


CAPITOLUL 15 


Bill Shelly se ridică de la birou şi-i strânse energic mâna lui 
Adam. 

— Felicitări, spuse el. Probabil că ai luat cea mai bună decizie 
din viaţa ta. 

— Nu vreau să spun că sunt întru totul hotărât să accept 
postul, spuse Adam. Dar m-am gândit foarte mult la Porto Rico şi 
aş vrea mai întâi să profit de oferta dumneavoastră de a merge 
ca să văd cu ochii mei dotările şi amenajările de acolo. Jennifer 
nu e prea încântată de idee, dar, dacă într-adevăr voi dori să 
merg, mă va susţine în decizia pe care-am s-o iau. 

— Fiindcă veni vorba; Clarence mi-a transmis că a primit un 
telefon destul de ciudat de la soţia ta. Ea credea că eşti plecat în 
interes de serviciu pentru Arolen. 

— Probleme conjugale, spuse Adam, fluturând din mână. Ea şi 
tatăl meu nu s-au înţeles niciodată prea bine. 

Nici măcar Adam nu era prea sigur de ce vrusese să spună, 
dar din fericire Shelly dădu din cap a înţelegere şi spuse: 

— Revenind la problema noastră, sunt sigur că vei fi 
impresionat de centrul de cercetare al firmei Arolen. Când ai 
vrea să pleci? 

— Imediat, spuse Adam cu vioiciune. Mi-am şi făcut bagajul, e 
în maşină. 

Domnul Shelly râse. 

— Atitudinea ta a fost întotdeauna tonifiantă. Stai să văd dacă 
avionul companiei e disponibil. 

In timp ce aşteptau ca secretara să facă verificarea de rigoare, 
Shelly îl întrebă pe Adam ce-l făcuse să se răzgândească în 
privinţa programului de pregătire managerială. 

— Chiar începusem să mă tem că n-am fost destul de 
convingător, adăugă el. 

— Nici  pomeneală, spuse Adam. De n-aţi fi fost 
dumneavoastră, nici nu m-aş mai fi gândit la propunere. 

În timp ce vorbea, Adam cerceta din priviri craniul lui Bill 
Shelly, abia rezistând impulsului de a controla dacă nu cumva şi 
acesta fusese supus unei operaţii psihochirurgicale. In acele 
momente, Adam habar nu avea în care dintre angajaţii de la 
Arolen mai putea avea încredere. 


În luxosul avion cu reacţie Gulf Stream se aflau doi 
reprezentanţi ai conducerii firmei Arolen. Unul se urcase odată 
cu Adam, celălalt venise la bord în Atlanta. Deşi amândoi îl 
salutaseră cu prietenie, restul drumului şi l-au petrecut muncind, 
lăsându-l pe Adam să-şi omoare timpul cu nişte reviste vechi. 

Când aterizară în San Juan, cei doi directori se îndreptară spre 
un microbuz Arolen, care aştepta la bordură. Adam se întrebă 
dacă nu era cazul să se ducă după ei când fu întâmpinat de doi 
bărbaţi în sacouri albastre şi pantaloni albi. Amândoi aveau părul 
tuns scurt: unul blond, celălalt brunet. Pe ecusoanele lor MTIC 
scria: „Rodman” şi „Dunly”. 

— Bună ziua, domnule Schonberg, spuse Rodman. Bun venit în 
Porto Rico. 

In timp ce Dunly îi lua geanta de umăr, Adam simţi cum i se 
face pielea ca de găină pe braţe, în ciuda soarelui tropical. Vocea 
lui Rodman era la fel de lipsită de inflexiuni ca şi glasurile 
stewarzilor de pe Fjord şi, în timp ce se îndreptau spre limuzina 
care-i aştepta, Adam observă că amândoi bărbaţii se mişcau cu 
aceleaşi gesturi mecanice. 

Limuzina nu era nouă, dar era totuşi o limuzină şi Adam se 
simţi intimidat în momentul când se văzu aşezat singur pe 
bancheta din spate. 

Aplecându-se înainte, privi la traficul aglomerat al după- 
amiezii. leşiră din oraş, mergând paralel cu coasta de nord a 
insulei, deşi Adam nu văzu oceanul. Trecură pe lângă centre 
comerciale, staţii de benzină şi ateliere de reparaţii auto. Totul 
părea să fie cuprins de un început de paragină şi în acelaşi timp 
în curs de construcţie. Era o combinaţie stranie. Bare de oţel 
ruginit se iveau din beton ici-colo. Ca şi cum iniţial se plănuise 
înălţarea unor încăperi sau etaje suplimentare dar constructorii 
uitaseră să se mai întoarcă. Şi peste tot, grămezi de gunoaie. 
Adam nu se simţi deloc plăcut impresionat. 

Treptat, clădirile comerciale sărăcăcioase lăsară loc unor 
locuinţe la fel de sărăcăcioase, deşi din când în când mai puteai 
zări câte o casă îngrijită şi cu toate dotările necesare, în mijlocul 
mizeriei generale. Nu exista nici o separare între bogaţi şi săraci, 
iar caprele şi găinile zburdau în libertate pretutindeni. 

In cele din urmă, şoseaua se îngustă de la patru piste la două 
şi Adam zări imagini fugare ale oceanului dincolo de dealurile 
verzi. Aerul deveni curat şi proaspăt. 

In sfârşit, după o oră şi jumătate de mers, părăsiră şoseaua 


principală, cotind pe o alee îngrijit pavată care şerpuia printre 
formele de vegetaţie luxuriante. La un moment dat, printr-o 
spărtură în desişul vegetal, Adam zări o imagine spectaculoasă a 
mării. Cerul se înroşise de parcă luase foc şi Adam ştiu că soarele 
era pe punctul de a apune. 

Drumul cobori pe coasta unui deal şi se strecură pe sub 
acoperişul întunecos alcătuit de nişte copaci exotici, ca printr-un 
tunel. Cam la vreo patru sute de metri mai încolo, limuzina 
încetini şi se opri. Ajunseseră la o poartă de acces. De o parte şi 
de alta a postului de control şi întinzându-se până în pădure, se 
vedea un impresionant gard din plasă metalică, având la partea 
superioară spirale de sârmă ghimpată. Izolatoarele montate pe 
sârmă sugerau că gardul era încărcat cu electricitate. 

Un paznic înarmat ieşi din gheretă şi se apropie de maşină. 
După ce primi de la şofer o foaie de hărtie, îi aruncă o privire lui 
Adam după care deschise poarta. In timp ce limuzina pătrundea 
pe teritoriul MTIC, Adam se suci în scaun ca să vadă poarta 
închizându-se. Se întrebă dacă sistemul de pază avea rolul de a-i 
împiedica pe oameni să intre sau să iasă. |ncepu să se 
gândească dacă nu cumva intrase în vreun bucluc fără voia lui. 
Ca şi atunci când se aflase pe Fjord, nu avea pus la punct nici un 
plan şi nici nu se amăgea că ar avea vreun talent de detectiv. 
Singura lui consolare era că în Porto Rico nu se mai ascundea în 
spatele unui nume de împrumut. 

Maşina coti brusc la o curbă şi Adam se pomeni în faţa ochilor 
cu una dintre cele mai reuşite realizări arhitecturale pe care le 
văzuse vreodată, pe un fundal alcătuit din terenuri acoperite cu 
gazon şi cerul senin de culoare turcoaz. 

Clădirea principală era o structură din sticlă de formă 
hexagonală, din aceeaşi sticlă suflată cu un strat de bronz 
reflectorizant ca şi sediul firmei Arolen. Spre stânga şi mai 
aproape de plajă, era o altă clădire, cu numai două niveluri, ce 
avea aspect de club. Alături se vedeau terenuri de tenis şi o 
piscină de dimensiuni generoase. Mai încolo se vedea plaja cu 
nisip alb şi un teren de volei, alături de un şir de ambarcaţiuni 
Hobie Cat şi pentru wind-surf. Câteva dintre ambarcaţiuni erau 
ieşite în larg şi pânzele lor multicolore se profilau distinct pe 
fondul apei. In cealaltă parte a terenului se vedeau case de 
vacanţă orientate cu faţada spre mare. Una peste alta, 
complexul semăna cu o staţiune de odihnă de nivel mondial. 
Adam fu impresionat. 

Limuzina parcă sub tenda uriaşă de la intrarea în clădirea 


principală. 

— Bună seara, domnule Schonberg, spuse portarul. Bun venit 
la MTIC. Pe aici, vă rog. 

Adam cobori din maşină şi-l urmă pe portar la biroul de 
recepţie, ce semăna cu recepţia unui hotel. Diferenţa esenţială 
era dată de absenţa casei de marcat. 

După ce Adam semnă în registru, un alt funcţionar în sacou 
albastru, pe al cărui ecuson scria „Craig”, îi luă sacoşa şi îl duse 
la ascensor. Coborâră la etajul al şaselea şi merseră de-a lungul 
unui coridor lung. Chiar la capătul acestuia se afla un alt 
ascensor. 

— Rămâneţi multă vreme la noi? întrebă Craig cu aceeaşi voce 
lipsită de inflexiuni, care devenise de-acum familiară. 

— Doar câteva zile, spuse Adam evaziv, în timp ce Craig îşi 
scoase cheile şi deschise una dintre uşi. 

Lui Adam nu i se repartizase o cameră, ci un apartament. 
Craig îşi făcu datoria aidoma unui băiat de serviciu la hotel, 
verificând toate luminile, funcţionarea televizorului, aruncând o 
privire la barul plin şi desfăcând draperiile. Adam încercă să-i dea 
un bacşiş pe care Craig îl refuză însă politicos. 

Adam era uluit de confortul asigurat. Avea o vedere magnifică 
la oceanul acum întunecat din pricina nopţii care se apropia. 
Dinspre insulele îndepărtate răzbăteau luminiţe scânteietoare. 
Adam urmări cu privirea Hobie Cat-ul care-şi croia drum către 
țărm. Auzind zvon de muzică latino-americană, ieşi pe terasă. 
După toate aparențele, o formaţie cânta în clădirea pe care 
Adam o luase drept club. Vremea era perfectă şi Adam îşi dori ca 
Jennifer să fi fost cu el. Nici măcar apartamentul pe care-l 
avuseseră în luna de miere petrecută în Poconos, cu baia în 
formă de inimă, nu fusese la fel de luxos. 

Adam decise să încerce să-i telefoneze. Spre încântarea lui, 
răspunse chiar ea la telefon, dar când îşi dădu seama cine era, 
vocea ei deveni rece. 

— Jennifer, te rog să-mi promiţi un lucru, spuse Adam. Să nu 
faci avortul până nu mă-ntorc eu. 

— Să te întorci? întrebă Jennifer. Păi, unde eşti acum? 

Adam nu vrusese să-i spună unde era, dar era prea târziu să 
se gândească la o minciună. 

— In Porto Rico, spuse el fără tragere de inimă. 

— Adam, spuse Jennifer, lăsând să se înţeleagă limpede cât 
era de furioasă, dacă vrei să-mi spui ce trebuie să fac, nu se 
poate s-o ţii tot într-o fugă. In clipa în care tribunalul o să-mi dea 


permisiunea, intenţionez să mă întorc la clinică. 

— Te rog, Jennifer! insistă Adam. 

— Sper că petreci de minune, zise Jennifer şi trânti receptorul. 

Adam se prăbuşi în pat, totalmente deprimat. Nu mai avea 
decât două zile. Telefonul sună şi Adam înşfăcă receptorul, 
gândindu-se că s-ar putea să fie Jennifer, dar nu era decât 
recepţionera, care-l anunţa că cina se servea peste o jumătate 
de oră. 


Sala de mese din club avea vedere spre plajă. Rândul de 
ambarcaţiuni Hobie Cat se zărea pe nisip, în imediata apropiere a 
uşilor culisante. Pe cer se înălţase luna plină, aşternând o cărare 
scânteietoare pe suprafaţa apei. 

Incăperea avea pereţii de culoare verde închis şi covorul de 
aceeaşi nuanţă, feţele de masă şi tapiţeria fiind de culoare roz. 
Ospătarii erau îmbrăcaţi în sacouri albe şi pantaloni negri. 

Adam stătea aşezat la o masă rotundă de opt persoane. 
Imediat la dreapta sa se afla doctorul Heinrich Nachman, pe care 
Adam îl cunoscuse din ziua interviului de angajare la Arolen. 
Lângă Nachman stătea doctorul Sinclair Glover, un bărbat scund 
şi rotofei, roşu la faţă, care se recomandă drept coordonator al 
cercetărilor legate de fetuşi. 

Lângă doctorul Glover se află doctorul Winfield Mitchell - un 
bărbat între două vârste, bărbos dar cu chelie, ce purta ochelari 
cu rame subţiri. Nachman îl recomandă drept şeful secţiei de 
dezvoltare a medicamentelor psihotrope. Adam avu impresia 
distinctă că individul era psihiatru, judecând după calmul cu care 
asculta conversaţia fără a-şi aduce vreo contribuţie la ea, 
menţinându-şi în acelaşi timp o atitudine de superioritate. 

Dincolo de doctorul Mitchell se afla un director administrativ. 
William nu-mai-ştiu-cum; Adam nu-i reţinu numele de familie. Cu 
părul lui blond-nisipos şi cu tenul adolescentin îşi trăda 
apartenenţa strictă la tagma Ivy League!?. La masă se mai aflau 
Brian Hopkins, şeful secției de pregătire managerială, 
domnişoara Aronson, responsabila cu relaţiile cu publicul şi un 
bărbat vârstnic jovial, Harry Burkett, managerul complexului din 
Porto Rico. 

Amintindu-şi de experienţă de la bordul navei Fjord, la început 


12 Termen folosit pentru a descrie manierele, standardele, atitudinile, 
etc. Asociate cu studenţii sau absolvenţii unui grup de colegii din nord- 
estul Statelor Unite (n.tr.). 


Adam se codi să guste din mâncare, dar toată lumea mânca cu 
poftă şi nimeni nu părea a fi drogat. In plus, raţionă Adam, dacă 
ar fi avut intenţia să-l drogheze, puteau s-o facă încă din avion. 

Atmosfera de la masă era relaxată, toată lumea străduindu-se 
să-l facă pe Adam să se simtă binevenit. Burkett îi explică faptul 
că motivul pentru care MTIC alesese Porto Rico pentru a-şi 
amplasa centrul de cercetare îl constituiseră excelentele 
stimulente oferite de guvern în privinţa impozitelor precum şi 
politica de neamestec a acestuia. Din discuţie reieşi că multe 
firme farmaceutice îşi amplasaseră importante instalaţii pe 
insulă. 

Adam se interesă despre măsurile severe de securitate. 

— Asta-i o parte din preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a 
putea trăi în acest paradis, spuse Harry Burkett. In orice moment 
există riscul izbucnirii unei activităţi teroriste din partea micului 
grup care susţine independenţa portoricană. 

Adam se întrebă dacă asta era singura explicaţie, dar nu 
aprofundă chestiunea. William, directorul executiv de la MTIC, se 
uită la Adam şi spuse: 

— MTIC are o anumită filosofie în privinţa profesiei medicale. 
Noi avem sentimentul că interesele economice au ajuns să 
suplinească serviciul medical. Am auzit că eşti de acord cu 
această premisă. 

Adam sesiză că toţi cei aflaţi la masă deveniseră atenţi. Gustă 
din desert şi spuse: 

— Da, e-adevărat. In intervalul scurt petrecut la facultatea de 
medicină am fost şocat de lipsa de omenie a doctorilor. Am avut 
senzaţia că tehnologia şi cercetarea ştiinţifică erau considerate 
mai tentante decât îngrijirea pacienţilor. 

La masă se aflau mai mulţi medici şi Adam speră să nu-i fi 
jignit, dar observă că doctorul Nachman zâmbea. Adam fu 
încântat, fiind convins că, cu cât erau mai entuziaşti în privinţa 
lui, cu atât mai mari erau şansele sale să afle cu ce se ocupau ei 
acolo. 

— Şi crezi că atitudinea dumitale ar îngreuna lucrul cu 
doctorii? întrebă Aronson. 

— Câtuşi de puţin, spuse Adam. Sunt de părere că înţelegerea 
realităţii medicale îmi va fi de folos. Ca reprezentant comercial 
am repurtat un succes rezonabil. 

— Din cele raportate de Bill Shelly, spuse Nachman, mi se 
pare că domnul Schonberg e modest. 

— Adam, ţi-a făcut cineva o descriere a planurilor noastre, 


pentru eventualitatea că te vei înscrie în programul nostru de 
pregătire managerială? întrebă doctorul Glover. 

— Nu în mod deosebit, spuse Adam. 

Doctorul Nachman îşi împleti degetele şi se aplecă înainte. 

— Arolen este pe cale să lanseze o întreagă nouă generaţie de 
medicamente sau modalităţi de tratament ca rezultat al 
cercetărilor noastre legate de fetuşi. Căutăm pe cineva care să 
lucreze împreună cu Linda la educarea branşei medicale în 
spiritul acestor noi concepte. Avem sentimentul că ai pregătirea 
şi atitudinea perfecte în vederea acestui post. 

— Intocmai, spuse Linda. Dar nu vrem să te copleşim. La 
început, nu vei face decât să te familiarizezi cu cercetările 
efectuate de Arolen. 

Adam ar fi vrut să aibă la dispoziţie mai mult de două zile. 
Postul la care se gândeau ceilalţi l-ar fi adus fără doar şi poate în 
situaţia de a fi aflat ceea ce avea nevoie. 

— Asta nu-i întru totul adevărat, interveni Brian Hopkins. 
Domnul Schonberg va trebui să urmeze mai întâi cursul nostru 
de pregătire managerială. 

— Brian, ştim cu toţii că domnul Schonberg trebuie să urmeze 
înainte de toate cursul tău. 

— Vă rog, spuse doctorul Nachman. Hai să nu ne dezvăluim de 
pe-acum rivalităţile interdepartamentale. O să fie timp suficient 
şi pentru asta. 

Toată lumea râse, cu excepţia lui Hopkins. 

Adam îşi termină desertul şi-şi puse linguriţa de o parte. 

Privind către doctorul Nachman, spuse: 

— A fost o cină minunată, dar sunt nerăbdător să văd dotările 
în materie de cercetare. 

— lar noi suntem nerăbdători să ţi le arătăm. Mâine 
intenţionăm să... 

— De ce nu în seara asta? îl întrerupse Adam pe un ton 
entuziast. 

Doctorul Nachman se uită la Glover şi Mitchell, care zâmbeau 
şi săltă din umeri. 

— Presupun că am putea să-ţi arătăm o parte din facilităţi în 
seara asta, spuse doctoral Nachman. Eşti sigur că nu eşti prea 
obosit? 

— Nici un pic, spuse Adam. 

Doctorul Nachman se ridică, urmat de doctorul Glover şi 
doctorul Mitchell. Ceilalţi preferară să rămână la masă, la o cafea 
şi la un păhărel. 


Doctorul Nachman îl conduse pe Adam în clădirea principală, 
unde vizitatorii se înregistraseră la intrare. Cei patru pătrunseră 
apoi printr-un alt set de uşi duble ca să ajungă în centrul de 
cercetare. Această secţiune a clădirii era pardosită cu ceramică 
albă iar pereţii zugrăviți în culori primare vesele. 

— Acestea sunt birourile administrative, îi explică doctoral 
Nachman. 

O clipă mai târziu, Adam se pomeni străbătând un pasaj cu 
pereţii din sticlă. Văzu palmierii unduind în fiecare parte şi-şi 
dădu seama că era vorba de două clădiri concentrice, una din ele 
fiind adăpostită în interiorul celeilalte, într-o manieră 
asemănătoare sediului Pentagonului din Washington. 

O luară pe un alt coridor şi Adam simţi mirosul inconfundabil al 
animalelor de laborator, ţinute în cuşcă. Doctorul Glover deschise 
prima uşă şi în următoarea jumătate de oră îl duse pe Adam 
dintr-o cameră într-alta, descriindu-i instalaţiile complicate şi 
examinând un număr nesfârşit de şobolani şi maimuțe. Aici îşi 
efectua Arolen cercetarea fundamentală în domeniul fetologiei. 

Spre surprinderea lui Adam, în pofida orei înaintate, în unele 
din laboratoare continuau să lucreze tehnicieni în halate albe. 
Doctorul Glover îl lămuri că din momentul în care începuseră să 
obţină rezultate pozitive cu implanturile fetale, începuseră să 
lucreze în trei schimburi. 

— De unde faceţi rost de materiale? întrebă Adam, oprindu-se 
lângă o cuşcă de şoareci roz. 

— Cea mai mare parte a cercetărilor se face pe sisteme de 
animale, explică doctorul Glover şi animalele ni le prăsim chiar 
aici, în centru. 

— Dar de bună seamă că faceţi şi unele implanturi umane. De 
unde faceţi rost de ţesuturi? insistă Adam. 

— O întrebare foarte bună, spuse doctorul Glover. Ne-am lovit 
de câteva probleme după promovarea unor legi restrictive, dar 
într-un fel sau altul ne-am descurcat. In principal, materialul 
nostru provine de la Clinica Julian. 

Din pricina frustrării, lui Adam îi venea să spargă cuştile de 
sticlă. De ce nu putea să convingă pe cineva să-l asculte şi să-l 
creadă? Era evident că doctori precum Vandermer sporeau 
rezerva de ţesut fetal prin simpla creştere a numărului de 
avorturi terapeutice. 

— Mâine, continuă doctorul Glover, încântat de interesul 
deosebit manifestat de Adam, te vom duce în ceea ce numim 
aripa de spital. Am obţinut câteva rezultate uluitoare, în special 


în tratarea diabeticilor cu extracte pancreatice fetale. 

— Ştiu cât de interesant e acest aspect, dar cred că şi doctorul 
Mitchell ar vrea să-şi prezinte o parte din activitatea sa, spuse 
Nachman zâmbind către Glover. 

— Într-adevăr, găsi prilejul să intervină doctorul Mitchell. Peste 
un an, când vom avea cifrele de vânzări, vom vedea al cui 
departament şi-a adus o contribuţie mai mare la sporirea 
profiturilor. 

Mitchell dedică următoarele treizeci de minute unui monolog 
neîntrerupt având ca temă medicamentele psihotrope, în special 
o nouă varietate de fenotiazină. 

— E eficace pentru toate tipurile de boli psihice. Este 
eminamente netoxic şi-l transformă şi pe cel mai deranjat individ 
într-un cetăţean model. Fireşte, spontaneitatea este sacrificată 
într-o oarecare măsură. 

Adam se simţi îmboldit să protesteze, dar se abţinu la timp. 
Era sigur că „spontaneitatea este sacrificată într-o oarecare 
măsură” era modul în care compania înţelegea să minimalizeze 
efectele secundare. De bună seamă, stewarzii de pe Fjord şi 
sanitarii de la Julian duceau lipsă de „spontaneitate”. 

— Cum se numeşte noul medicament? întrebă Adam în loc de 
orice altceva. 

— Numele ştiinţific, generic sau comercial? întrebă doctorul 
Mitchell, care-şi pierduse suflul în urma monologului. 

— Denumirea comercială. 

— Conformin, spuse doctorul Mitchell. 

— Se poate să văd şi eu o mostră? 

— O să primeşti toate mostrele dorite după lansarea 
medicamentului, spuse Mitchell. Aşteptăm autorizarea din partea 
Agenţiei pentru Alimente şi Medicamente. 

— Doar câteva pastile? insistă Adam. Aş vrea să ştiu cum e 
ambalat. Ca reprezentant comercial, am învăţat cât e de 
important acest aspect. 

Doctorul Mitchell se uită într-un mod ciudat la Adam. 

— Poate câteva pastile, murmură el. 

Adam nu mai insistă şi spuse: 

— Dacă medicamentul e pe cale de a fi lansat, înseamnă că aţi 
început experimentele pe subiecţi umani. 

— Pe cinstea mea, da, spuse doctorul Mitchell, luminându-se 
la faţă. Am folosit medicamentul încă de acum câţiva ani pe 
pacienţi cu probleme psihiatrice insolubile, aduşi la noi din toată 
lumea. Medicamentul s-a dovedit sută la sută eficace. 


— Aş vrea să vizitez spitalul, spuse Adam. 

— Mâine, zise doctorul Mitchell. Acum aş vrea să-ţi arăt 
laboratorul chimic principal. E unul dintre cele mai moderne din 
lume. 

In mintea lui Adam nu încăpea nici o îndoială că dotările 
pentru cercetare ale firmei Arolen erau extraordinare, mai ales 
prin comparaţie cu cele de la Spitalul Universitar, unde fondurile 
erau atât de limitate încât până şi creioanele speciale pentru 
scris pe sticlă trebuiau incluse în cererile de fonduri. Dar după ce 
văzuse atâtea laboratoare, Adam se plictisise. Incercă să pară 
interesat, dar cu cât se prelingea turul, cu atât mai greu îi venea 
să simuleze. 

— Cred că pentru seara asta e de ajuns, spuse în sfârşit 
doctorul Nachman. Nu trebuie să-l epuizăm pe domnul 
Schonberg din prima zi petrecută la noi. 

— Sunt de acord, spuse doctorul Glover. La mine în 
departament n-am stat decât o jumătate de oră. 

— Asta pentru că aici sunt mai multe de văzut, spuse doctorul 
Mitchell. 

— Domnilor! interveni doctorul Nachman, ridicându-şi mâinile. 

— Mi-a plăcut tot ce am văzut, protestă Adam, grijuliu să 
folosească timpul trecut ca să nu provoace o nouă replică a 
doctorului Mitchell. 

Merseră de-a lungul coridorului principal şi traversară culoarul 
de legătură cu clădirea exterioară. Adam se opri să se uite în 
urma lui. Văzu că culoarul se prelungea dincolo de coridor până 
la o a treia clădire interioară, a cărei intrare era blocată prin nişte 
uşi masive din oţel. 

— Ce-i acolo în spate? întrebă Adam. 

— Saloanele clinice, spuse doctorul Nachman. Ai să le vezi 
mâine. 

„Acolo trebuie să se afle şi salonul psihiatric”, gândi Adam. 
Ezită o secundă, apoi îl urmă pe doctorul Nachman până în 
foaierul principal, unde-şi spuseră noapte bună. 

Se făcuse doisprezece fără un sfert şi, cu toate că avusese o zi 
încărcată, lui Adam nu-i era somn. O durere de cap surdă îl 
încerca în spatele ochilor şi, pe de altă parte, nu putea uita că nu 
mai avea decât două zile ca să obţină nişte dovezi concrete şi 
convingătoare. Chiar dacă ar fi pus mâna pe un eşantion de 
Conformin, dura până ar fi fost analizat şi încă mai mult timp ar fi 
trecut până ar fi reuşit să convingă pe unul ca Vandermer să se 
lase controlat ca să se determine dacă primise drogul respectiv. 


Ştiind că nici nu putea fi vorba de somn, Adam deschise uşa şi 
străbătu coridorul până la ascensorul de la capătul celălalt. Pe un 
mic indicator din lemn furniruit scria: „Ascensor pentru plajă”. 

Coborând la parter, Adam ieşi afară într-o grădină dens 
populată cu palmieri, bambuşi şi ferigi. O cărare îngustă şerpuia 
printre arbori şi tufişuri. Urmărind-o, Adam ajunse la plajă. 

Işi scoase pantofii şi păşi pe nisipul răcoros. Un vânt uşor 
flutura velatura ambarcaţiunilor, făcând-o să sune ca nişte 
clopote de vânt japoneze. Adam îşi putea da seama de ce 
oameni precum Bill Shelly erau atât de încântați de aceste locuri. 

Trecând pe lângă club, Adam aruncă o privire spre sala de 
mese. Câţiva picoli pregăteau şi la ora asta mesele pentru seria 
următoare. 

Cam la o sută de metri dincolo de club, Adam văzu casele de 
vacanţă. Erau construite în stil pseudo-spaniol, cu pereţi 
împodobiţi cu ornamente de stuc şi acoperişuri din ţiglă roşie. Ici- 
colo luminile erau aprinse şi Adam zări în treacăt bărbaţi şi femei 
uitându-se la televizor sau citind. Intreaga scenă avea un aer 
atât de paşnic încât era greu de crezut că aici putea fi centrul 
unei conspirații de proporţii gigantice. Şi totuşi, după toate 
aparențele, aşa era. Toate firmele producătoare de medicamente 
cheltuiau milioane în încercarea de a influenţa obiceiurile 
medicilor de prescriere a medicamentelor, dar MTIC nu se 
mulțumea cu atât. MTIC vroia să-i stăpânească pe doctori. Nu era 
de mirare că Arolen, plănuia să-şi reducă personalul comercial. 

Adam se întoarse şi reveni în locul unde-şi lăsase pantofii, 
după care făcu cale întoarsă spre clădirea principală. Pe la 
jumătatea holului observă un indicator de ieşire. Incercă uşa, 
care se deschidea către o scară ce urca în spirală spre acoperiş. 
După ce se asigură că uşa nu se bloca pe dinafară, Adam urcă 
treptele până la o uşă, care nici ea nu era încuiată. O deschise şi 
se pomeni privind pe deasupra acoperişului clădirii principale. 
Vântul brăzda suprafaţa mării. Adam se duse până la zidul înalt 
de un metru douăzeci ce marca marginea acoperişului. Din acest 
punct de observaţie favorabil, avea o vedere de ansamblu 
asupra complexului. Construcţiile rezidenţiale se terminau la o 
mică colină stâncoasă, dincolo de care se vedea o pădure deasă. 
Oricât de mare era centrul, Adam îşi dădu seama că puteau să 
existe şi alte clădiri ascunse vederii. j 

Intorcându-se, se uită înapoi la prima clădire interioară. In 
lumina puternică a lunii îi desluşea limpede conturul şi observă 
că era o soluţie arhitectonică ideală pentru eliminarea birourilor 


fără ferestre. Uitându-se în jos, Adam văzu că spaţiul dintre 
clădiri fusese amenajat atent cu piscine, verdeață şi palmieri. 
Ambele clădiri aveau aceeaşi înălţime şi, la fiecare nivel, câte o 
pasarelă făcea legătura între ele. 

Clădirea din centru, despre care doctorul Nachman spusese că 
adăpostea spitalul, nu era vizibilă. Adam traversă pasarela ce 
ducea către clădirea din mijloc, merse până la marginea 
interioară şi se uită în jos. Sub el se afla spitalul. Avea numai trei 
niveluri, acesta fiind motivul pentru care Adam nu-l văzuse până 
atunci. Imediat sub el se vedea pasarela de legătură ce ducea la 
uşile de oţel văzute la ieşirea din laborator. 

Acoperişul era înţesat cu antene, cabluri şi antene parabolice 
ce sugerau existenţa unui centru de comunicaţii complex. Se 
vedeau mai multe luminatoare semisferice, cel mai mare fiind 
postat chiar în centrul clădirii. Acoperişul mai conţinea totodată 
un turn de răcire pentru instalaţia de aer condiţionat şi o uşă de 
acces asemănătoare cu cea prin care Adam ieşise pe acoperişul 
clădirii exterioare. Lumina de la cupola centrală conferea 
întregului complex o înfăţişare futuristă, extraterestră. 

Preţ de câteva minute, Adam rămase cu mâinile sprijinite de 
zidul de beton şi acum cald de la arşiţa de peste zi. Briza de 
noapte îi răvăşea părul. Cu un oftat se întrebă ce impuls 
nebunesc îl adusese în Porto Rico. Nu exista nici o şansă ca MTIC 
să-l lase să plece de acolo cu secretele sale. Frustrat şi deprimat, 
hotărî că putea foarte bine să se ducă la culcare. 


CAPITOLUL 16 


A doua zi, în ciuda nerăbdării sale de a vedea spitalul, Adam 
constată că fusese trecut în program abia pentru după-amiază. 
Cea mai mare parte a dimineţii şi-o petrecu în compania 
domnului Burkett, care-i arătă nu numai vila în care ar fi urmat 
să locuiască el şi Jennifer, dar şi celelalte facilităţi pe care MTIC le 
oferea soțiilor şi copiilor angajaţilor. Se întrebă cum ar fi 
reacţionat domnul Burkett dacă i-ar fi spus pe neaşteptate că 
MTIC făcea tot ce putea pentru ca copilul lui Adam să nu apuce 
să se nască. Avu nevoia de toată puterea voinţei ca să 
zâmbească admirativ în vreme ce se plimbau prin complex. 
Adam se simţi uşurat când în sfârşit Burkett îl lăsă la uşa biroului 
Lindei Aronson. 

Linda îl întâmpină pe Adam cu entuziasm şi-i arătă terminalele 
de computer care distribuiau în câteva minute informaţiile firmei 
Arolen în toată lumea. Ea i-l prezentă totodată lui Adam pe 
domnul Crawford, organizatorul croazierelor Arolen. Adam îşi zise 
că individul semăna leit cu artistul infractor care-i manufacturase 
paşaportul fals pe numele lui Smith. 

Crawford îi arătă lui Adam un grafic ce analiza locurile unde-şi 
practicau profesia medicii care participau la croaziere. 
Majoritatea provenea din zona New York, dar în ultimele luni 
luaseră parte şi un număr de doctori din Chicago şi Los Angeles. 
Adam observă că nu mai puţin de zece procente din cei care 
fuseseră la mai mult de o croazieră lucrau acum la Clinica Julian. 

— Se vede treaba că croazierele astea au devenit populare, 
spuse Adam, ascunzându-şi consternarea. 

— „Populare” nu-i cuvântul cel mai potrivit, spuse cu mândrie 
Crawford. Cu dotările actuale, este imposibil să mai facem faţă 
cererilor. MTIC a achiziţionat deja un al doilea vas pe coasta de 
vest. Estimăm că vă fi operaţional în decurs de un an. Planul final 
prevede existenţa a cinci nave în funcţiune, ceea ce va însemna 
că vom putea să satisfacem solicitările întregii profesii medicale. 

Domnul Crawford îşi încrucişa braţele la piept şi-i aruncă lui 
Adam o privire ce voia să spună: „Ei, de-asta ce mai zici?” - ca 
un tată care descrie cu mândrie isprăvile copilului său. Adam 
simţi că-i vine rău: o întreagă generaţie de doctori programaţi să 
devină fără ştirea lor reprezentanţi ai unei firme farmaceutice. 


Doctorul Nachman îl duse pe Adam la masa de prânz, după 
care merseră împreună în biroul doctorului Glover, unde Glover 
şi Mitchell se ciorovăiau pe tema „cine să-l ia mai întâi pe 
Adam”? 

— S-ar zice că pe voi doi nu mai pot să vă las singuri în 
aceeaşi încăpere. 

Adam se întrebă dacă starea de izolare a centrului era cauza 
acestor ciondăneli. Rivalitatea dintre cei doi doctori avea o 
nuanţă nevrotică. Dar Adam era încântat că în sfârşit avea să 
vadă spitalul. Nu-i încânta deloc ideea de a asculta încă o oră de 
comentarii din partea lui Mitchell şi spera să nu mai aibă parte 
de aşa ceva. 

Când ajunseră la uşile duble ale clădirii aşezate cel mai la 
interior, doctorul Nachman le deschise cu delicateţe apăsându-şi 
degetul mare pe un mic scanner electronic. Dincolo de uşi, 
pasarela acoperită avea pe ambele laturi pereţi de sticlă şi Adam 
văzu peisajul atractiv pe care-l admirase în noaptea precedentă 
de pe acoperiş. 

La capătul pasarelei dădură peste un al doilea set de uşi duble 
pe care doctorul Nachman le deschise la fel. In clipa în care 
trecură dincolo, Adam recunoscu mirosul familiar de spital. După 
ce traversară foaierul ce se înălța pe trei niveluri, luminat de unul 
din luminatoarele semisferice văzute de Adam în noaptea 
trecută, trecură pe lângă mai multe săli de operaţii mici până la 
un oficiu al infirmierelor dotat cu echipament telemetrie de 
fabricaţie recentă. Una dintre infirmiere îi conduse în salonul 
încuiat de dincolo de oficiu. Doctorul Glover îl prezentă pe Adam 
câtorva pacienţi. 

Medicul îşi prezentă fiecare caz, impresionându-l pe Adam cu 
volumul de informaţii memorate. Puținele detalii pe care nu şi le 
amintea le putea obţine cu uşurinţă de la unul dintre terminalele 
de computer amplasate în fiecare încăpere. 

Erau mai mulţi diabetici care primiseră infuzii cu celule - 
insulare fetale şi acum scăpaseră complet de tratamentul cu 
insulină. Adam se simţi impresionat împotriva voinţei sale, deşi 
ştia că niciodată scopul nu putea justifica mijloacele. 

In partea cealaltă a salonului erau pacienţii cu implanturi 
pentru sistemul nervos central. Adam cunoscu o femeie tânără 
care-şi fracturase coloana vertebrală în urma unui accident 
rutier. După ce fusese paraplegică timp de mai bine de un an, 
era acum în stare să-şi mişte picioarele, mulţumită infuziei de 
tesut provenit de la un sistem nervos central fetal. Deocamdată, 


nu reuşea să-şi coordoneze mişcările, dar rezultatele erau 
uluitoare prin comparaţie cu lipsa de speranţă a metodelor 
tradiţionale de tratament. 

Ea îl întâmpină pe doctorul Glover cu o scurtă îmbrăţişare. 

— Vă mulţumesc pentru că mi-aţi dat speranţă, spuse ea. 

— Plăcerea a fost de partea mea, spuse Glover, radiind de 
mândrie, în vreme ce doctorul Mitchell arunca un ochi prin foaia 
de observaţie. 

— Procentajul de bacterii din urină creşte, spuse el pe un ton 
critic. 

— Suntem cât se poate de preveniţi în privinţa asta, replică 
tăios doctorul Glover. 

— Să mergem mai departe, spuse doctorul Nachman. 

Mai văzură încă vreo zece-cincisprezece pacienţi înainte ca 
doctorul Nachman să-i aducă înapoi în foaier, unde luară 
ascensorul până la etajul următor. Acesta era etajul alocat 
psihiatriei şi, în clipa în care coborâră din lift, doctorul Mitchell 
păru să se trezească la viaţă. Mângâindu-şi barba, plimbându-şi 
palma peste coroana netedă şi gingaşă din creştetul capului, el 
îşi descrise pacienţii cu entuziasmul unui profesor înnăscut. 

— Principala noastră modalitate de tratament este psiho- 
farmacologia, declară el. De îndată ce s-a atins nivelul terapeutic 
al medicamentelor psihotrope, utilizăm în continuare un tip de 
modificare comportamentală. 

Ajunseră la un set de uşi duble similare cu cele care blocau 
accesul în spitalul propriu-zis. Doctorul Mitchell îşi apăsă degetul 
pe dispozitivul electronic de identificare. 

— Aici, fireşte, este oficiul infirmierelor, spuse doctorul 
Mitchell, salutându-le cu mâna pe. Cele două femei de vârstă 
mijlocie, îmbrăcate în bluze albe şi sarafane albastre. Acestea îi 
răspunseră doar printr-o mişcare a capului, dar doi sanitari în 
jachete albastre săriră imediat în picioare. Adam le observă 
îndată zâmbetele rigide şi privirile fixe. 

„Spontaneitatea este sacrificată într-o oarecare măsură”, 
gândi cu ironie amară Adam. 

In timp ce-şi continuau drumul de-a lungul holului, Mitchell 
descrise toate dispozitivele tehnice, până când doctorul Glover îl 
întrerupse, zicând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Adam pricepe toate lucrurile 
astea şi fără atâtea explicaţii. Doar a fost la facultatea de 
medicină. 

Dar doctorul Mitchell nici măcar nu se opri din naraţiunea sa. 


Cu degetul mare, deschise uşile duble ce dădeau spre salonul 
medical şi întregul grup pătrunse înăuntru. 

Pentru nişte dotări sanitare atât de moderne, Adam fu surprins 
să constate că salonul avea aceeaşi structură ca şi cel de la 
Spitalul Universitar. Dar în afară de planul de ansamblu, tot ce se 
găsea înăuntru era diferit. La Spitalul Universitar, paturile, 
noptierele, ba chiar şi tavanele erau pe cale să se prăbuşească 
din pricina lipsei de întreţinere. Printr-un contrast frapant, salonul 
de la MTIC arăta atât de curat încât părea că fusese abia de 
curând inaugurat. Până şi pacienţii stăteau culcaţi ordonat în 
paturile lor, cu păturile uniform trase până la piept. Aceştia erau 
treji dar imobili. Numai ochii li se mişcau, în timp ce urmăreau 
deplasarea prin salon a vizitatorilor. Adam nu văzuse niciodată 
un salon de spital atât de liniştit şi mai ales unul psihiatric atât 
de paşnic. 

Privirea lui Adam rătăcea peste feţele lipsite de expresie. 
Doctorul Mitchell începuse încă una din descrierile lui 
interminabile. Adam tocmai se întreba cât timp va fi nevoit să 
asculte când ochii i se opriră asupra pacientului din patul al 
doilea din dreapta. Era Alan Jackson! Inima lui Adam începu să 
bată cu putere. Gândul că Alan ar fi putut să-l recunoască îl 
îngrozea. Se întoarse repede ca să-şi ascundă faţa, dar când 
îndrăzni să se mai uite o dată, observă că expresia lui Alan nu se 
schimbase. Era evident că primise o doză puternică de sedative. 
Adam îşi îngădui să-l privească mai de aproape. Alan avea capul 
înfăşurat în bandaje şi dintr-un perfuzor picura în braţul lui drept 
un lichid transparent. Adam deduse că Fjord se oprise de bună 
seamă în Porto Rico în urmă cu o zi. Nu era de mirare că îl ţineau 
pe Alan sub influenţa sedativelor. Il programaseră de la bun 
început pentru o operaţie chirurgicală, fără acordul lui, fireşte. 

Când Mitchell se opri din relatarea sa, Adam arătă spre Alan şi 
întrebă: 

— Ce problemă a avut pacientul ăsta? 

Doctorul Mitchell se uită la doctorul Nachman, care încuviinţă 
din cap. Mitchell luă foaia de observaţie de la piciorul patului lui 
Alan şi citi cu glas tare: 

— „Robert Iseman din Sandusky, Ohio; internat pentru 
epilepsie a lobului temporal incurabilă, cu episoade violente 
periculoase; nu reacţionează la tratamentul tradiţional.” Iseman 
a fost închis într-o închisoare psihiatrică fără speranţe de a fi 
eliberat. S-a înscris voluntar într-una din seriile de tratament 
Arolen. 


Doctorul Mitchell aşeză foaia de observaţie la locul ei. 

— E de mult aici? întrebă Adam. 

— De câteva zile, răspunse evaziv doctorul Mitchell. Aş 
propune să... 

— Imi cer scuze, îl întrerupse Adam, dar uneori e mai uşor să 
înveţi dintr-un caz specific decât dintr-o serie de generalităţi. Ce 
fel de tratament i se aplică acestui pacient? După bandajele de la 
cap s-ar părea că a suferit un soi de chirurgie cerebrală. 

— Aşa este, spuse doctorul Mitchell după un nou schimb de 
priviri rapid cu doctorul Nachman. Cunoaştem din istoricul lui că 
a fost un caz incurabil deosebit şi, după un tratament cu 
Conformin, i-am implantat nişte microelectrozi în sistemul 
marginal al creierului său. Asta a fost singura lui speranţă pentru 
un tratament cu efect de durată. lţi aminteşti de experimentul 
clasic în care se implantau nişte electrozi în capul unui taur 
pentru a-l împiedica să mai împungă cu coarnele? Ei bine, noi am 
perfecţionat tehnica. Putem să facem mai mult decât să oprim 
un taur să mai împungă. 

Adam încuviinţă din cap încet, de parcă s-ar fi străduit să 
înţeleagă, dar în sinea lui era îngrozit. 

— De reţinut că tratamentul domnului lseman e abia la 
început, spuse doctorul Nachman. După ce se va fi restabilit în 
urma operaţiei, va suferi o condiţionare. 

— Absolut, confirmă doctorul Mitchell. De fapt, tratamentul va 
începe mâine şi se poate aştepta la o externare în circa patru 
zile. Eu zic să mergem în sălile de condiţionare, ca să vezi exact 
cum procedăm. 

Adam aruncă o ultimă privire la chipul lipsit de expresie al lui 
Alan şi-i urmă pe doctori prin salon. 

— Domnului lseman i se va aplica o combinaţie între 
condiţionarea operantă accentuată şi condiţionarea adversă, 
explică doctorul Mitchell. Un program coordonat de computer va 
fi în măsură să detecteze procesele mentale indezirabile şi să le 
anihileze înainte de a se manifesta în comportamentul exterior. 

Mintea lui Adam fu cuprinsă de un adevărat vârtej. Se întrebă 
ce înţelegea Mitchell prin „procese mentale indezirabile”. 
Probabil că gama acestora se întindea de la refuzul de a prescrie 
medicamente Arolen până la preferința pentru medicina 
practicată în regim „serviciu contra onorariu”. 

— lată aici una dintre sălile noastre de condiţionare, spuse 
Mitchell deschizând larg o uşă şi permițându-i lui Adam să arunce 
o privire înăuntru. Reproducea în miniatură sala de proiecţii de 


pe Fjord. Pe peretele îndepărtat se vedea un ecran iar în faţa lui 
două scaune echipate complet cu electrozi şi curele de 
imobilizare. Adam se întoarse într-o parte îngrozit, lăsând uşa să 
se închidă singură. 

— Şi chiar are un aşa mare efect asupra personalităţii? întrebă 
el. 

— Bineînţeles, spuse doctorul Mitchell. Asta face parte din 
program. Avem grijă să selectăm trăsăturile de personalitate 
cele mai dezirabile. 

— Şi în privinţa intelectului? 

— Efecte adverse minime, spuse doctorul Mitchell, mergând în 
fruntea grupului care acum făcea cale întoarsă prin salon. Am 
putut să depistăm o descreştere minoră a creativităţii, dar 
capacitatea de memorare este normală, în anumite privinţe, 
memoria e îmbunătăţită, mai ales în legătură cu informaţiile 
tehnice. 

Adam se uită în trecere la Alan. Expresia nu i se schimbase. 
Fusese redus la un soi de cadavru viu. 

— Cercetarea progresează frumos, spuse doctorul Nachman în 
timp de ieşeam pe uşile de oţel. Fireşte, aplicaţiile sunt limitate. 

— Este cert că activitatea fetologică îşi poate găsi o folosinţă 
mai generală, spuse doctorul Glover. 

— Asta-i o problemă discutabilă, spuse doctorul Mitchell. Cu 
tehnicile de modificare comportamentală pe care le 
perfecţionăm, până la urmă vor dispărea saloanele încuiate din 
spitale şi chiar din închisori. De fapt, atât Institutul Naţional 
pentru Sănătatea Mentală cât şi Biroul pentru Administrarea 
închisorilor ne finanţează experimentele. 

leşiră în foaierul înalt de trei etaje, cu luminatorul său 
emisferic. Doctorul Glover nu era dispus să-l lase pe Mitchell să 
aibă ultimul cuvânt, aşa că începu să enumere diferitele agenţii 
guvernamentale care finanţau cercetările în fetologie. 

Adam era de-a dreptul şocat. MTIC plănuia distrugerea 
definitivă a profesiei medicale practicate independent. Doctorii 
nu aveau să mai fie nişte profesionişti liber-cugetători ci doar 
nişte angajaţi ai imperiului medical MTIC - Arolen. 

— Adam, spuse doctorul Nachman încercând să-l facă atent. 
Ne mai asculţi? 

— Da, fireşte, răspunse grăbit Adam. Dar sunt de-a dreptul 
copleşit. 

— Explicabil, spuse doctorul Nachman. Şi cred că ar trebui să- 
ţi dăm posibilitatea să te bucuri puţin şi de amenajările noastre 


recreaţionale. Câteva ore petrecute pe plajă ţi-ar prinde foarte 
bine. Ne întâlnim la cină la ora opt. 

— Ce-aţi zice de o vizită în sălile de operaţii pentru 
psihochirurgie? Dacă se poate, aş vrea să le văd. 

— Mă tem că e imposibil, spuse doctorul Nachman. Se 
pregătesc pentru un caz ce va fi operat în seara asta. 

— N-aş putea să urmăresc şi eu operaţia? întrebă Adam. 

Doctorul Nachman clătină din cap. 

— Apreciem interesul de care dai dovadă, dar din păcate nu 
există o galerie de vizionare. Dacă te hotărăşti să obţii postul de 
aici, totuşi, sunt sigur că te vom putea duce într-o sală de 
operaţii. 

In timp ce se întorcea în camera sa ca să se schimbe, Adam îşi 
dădu scama că ar trebui să se gândească la o modalitate de a 
scoate pe ascuns dinăuntru centrului de cercetări o dovadă 
tangibilă. Dar ce fel de dovadă? Ce putea el să ducă la New York 
care nu numai să o convingă pe Jennifer să nu facă avortul dar să 
şi determine breasla medicală să elimine din afaceri compania 
MTIC. 

După câteva ore de plajă, lui Adam i se păru că are o idee. Era 
trăsnită şi probabil imposibil de realizat, dar, dacă ar fi reuşit, 
Adam ştia că nu-i va fi greu să convingă pe oricine să-i ia 
avertismentele în serios. 

Cocteilurile şi cina fură un adevărat supliciu pentru Adam. 

Doctorul Nachman părea dornic să-l prezinte unui număr cât 
mai mare de oameni şi se făcu aproape unsprezece când reuşi să 
evadeze, invocând oboseala.. 

Decisese că nu-şi poate pune planul în aplicare până la miezul 
nopţii. Prea agitat ca să se poată întinde în pat până atunci, îşi 
scoase costumul şi se îmbrăcă în cămaşă şi pantaloni închişi la 
culoare. Apoi îşi desfăcu geanta de umăr şi începu să-şi verifice 
materialele strânse în cursul după-amiezii: 

La unsprezece şi cincizeci şi cinci de minute nu a mai putu 
suporta tensiunea. Plecă din cameră şi urcă scara până la 
acoperiş. Luna lumina şi de data asta ca ziua. Traversă rapid 
pasarela către prima clădire interioară, apoi traversă acoperişul 
ca să se uite la cea de a doua clădire. 

Cupolele semisferice erau luminate, dar Adam nu ştia sigur 
dacă asta semnifica vreo activitate specială în interior. 

Punându-şi geanta pe acoperiş, scoase dinăuntru frânghia pe 
care o subtilizase de la una din ambarcaţiuni. Apoi căută o 
conductă de ventilaţie potrivită scopurilor sale. După ce o 


încercă să vadă dacă era fixată ferm de acoperiş, legă frânghia 
de ea şi lăsă capătul liber să cadă până la puntea dinspre 
clădirea centrală, aflată mai jos cu trei nivele. 

Neobişnuit cu ascunzişurile pe ziduri şi îngrozit de înălţime, 
Adam îşi adună tot curajul ca să se caţere pe zidul ce mărginea 
terasa şi să-şi lase picioarele peste marginea acestuia. După o 
scurtă rugăciune, Adam se prinse de frânghie şi-şi dădu drumul 
de la perete. Strângând frânghia cu disperare, cobori încet-încet 
până când atinse cu picioarele acoperişul pasarelei. Se lăsă în 
genunchi şi în mâini şi merse de-a buşilea până la acoperişul 
clădirii ce adăpostea spitalul, unde îşi croi drum până la 
luminatorul central. O mişcare de sub el îl făcu să se tragă 
înapoi. 

Incet, se apropie de margine şi aruncă o privire jos. Avea în 
faţa ochilor o imagine desprinsă parcă dintr-un film science- 
fiction de groază. Zona de sub luminator era o uriaşă sală de 
operaţii, dar în loc de doctori şi infirmiere era complet 
automatizată. Doi pacienţi erau „prelucraţi” în acelaşi timp de 
către două maşinării robotizate cu braţele lungi, flexibile. 

In partea cealaltă a încăperii, mai mulţi pacienţi erau culcaţi la 
rând pe un sistem asemănător unui conveior, cu capetele 
imobilizate în nişte cleşti stereotaxici!?. În acel moment nu erau 
decât patru dar Adam observă că sistemul fusese proiectat 
pentru a primi cel puţin o duzină de pacienţi deodată. 

Adam rămase lipit de luminator, hipnotizat de acest adevărat 
ochean al ororii. Unul dintre pacienţii de pe banda transportoare 
începuse să se deplaseze înainte şi fu introdus într-un tomograf 
computerizat, care începu imediat să se rotească în jurul capului 
pacientului. Când mişcarea de rotaţie se termină, maşina se opri 
în timp ce nişte braţe de robot se întinseră şi incizară capul 
pacientului în aceleaşi locuri unde fuseseră făcute şi cicatricele 
doctorului Vandermer. O cantitate mică de sânge se prelinse din 
mâini şi se acumulă sub capul celui operat. Altă pereche de braţe 
apăru şi începu să perforeze craniul pacientului. Adam auzi 
scrâşnetul  burghiului străbătând cupola de sticlă. Apoi 
tomograful porni din nou, în vreme ce un al treilea set de braţe 
se extinse şi apăsă pe creierul pacientului. Adam deduse că 
sistemul insera electrozii de comandă în creierele pacienţilor 
utilizând tomograful computerizat pentru a asigura o poziţionare 


13 Stereotaxie - metodă de identificare radiologică a unor structuri 
nervoase (n.tr.). 


corectă a acestora. 

O mişcare în stânga camerei îi atrase atenţia lui Adam şi se 
dădu înapoi. In spatele unui perete despărțitor din sticlă cu 
conţinut ridicat de plumb, un grup de oameni stătea în faţa unui 
pupitru de comandă. Dacă s-ar fi deranjat să privească în sus, l- 
ar fi zărit cu uşurinţă pe Adam. Adam se lăsă în jos. Putea să 
vadă, privind peste marginea luminatorului, dar aproape sigur că 
nu putea fi văzut. 

II zări pe doctorul Nachman întinzând braţul şi bătându-l 
prieteneşte pe spate pe doctorul Mitchell. Unul dintre pacienţi 
fusese definitivat şi era acum afară, începându-se totodată 
pregătirile pentru următorul. Adam crezu că o să i se facă rău. 
Nu încăpea nici o îndoială că MTIC-Arolen plănuia aplicarea 
psihochirurgiei la scară mare. 

Indepărtându-se de luminator Adam se ridică în picioare şi 
traversă acoperişul până la uşa de acces. Din fericire, nu era 
încuiată. Intră într-o casă a scărilor similară cu cea prin care 
ajunsese pe acoperişul clădirii sale. In afară de zumzetul 
maşinilor automate provenit dinspre sala de operaţie, totul era 
liniştit. Mişcându-se cu repeziciune, cobori la nivelul al doilea şi 
deschisă grijuliu uşa. Aşa cum se aşteptase, ajunsese imediat 
dincolo de sala de condiţionare. Se uită de-a lungul holului înspre 
salonul întunecat. Singura lumină provenea de la compartimentul 
cu pereţii de sticlă ai infirmierei, aflat în capătul celălalt al 
salonului. Infirmiera de serviciu mânca, după toate aparențele. 
Lângă ea, doi sanitari stăteau nemişcaţi în scaune cu spătare 
drepte. 

Ţinându-se aproape de perete, Adam intră în salon şi se lăsă 
la podea în spatele primului pat. In lumina slabă zări faţa 
pacientului. Spre surprinderea lui, omul era treaz. Adam aşteptă, 
întrebându-se dacă pacientul avea să dea vreo alarmă, dar 
acesta rămase nemişcat uitându-se fără să clipească la Adam. 

Trăgând adânc aer în piept, Adam începu să se târască pe sub 
paturi, de-a lungul salonului. Când ajunse la al doilea de la capăt, 
îşi ridică privirea ca să se uite la postul infirmierei. Fu surprins să 
vadă cât de aproape ajunsese. Infirmiera îşi vedea mai departe 
de sandvişul ei iar sanitarii nu se mişcaseră de la locurile lor. 

Momentul era decisiv pentru succesul planului său. Se 
întoarse către pacientul din patul de deasupra lui. Adam nu 
schiţă nici un gest de recunoaştere. 

— Alan, vreau să te scot de aici, şopti Adam. Crezi că ai să te 
poţi mişca? 


Nici o reacţie. Adam putea la fel de bine să fi vorbit unui stâlp 
de lemn. Pacientul nici măcar nu clipi în momentul în care Adam 
îi desfăcu leucoplastul care-i fixa furtunaşul perfuzorului şi 
scoase afară cateterul. 

— Dacă te ridic în picioare, crezi că ai să poţi să mergi? 

Nici de data asta, nu primi vreun răspuns. Apucă de aşternutul 
lui Alan şi se pregătea să-l tragă la o parte când văzu fascicolul 
unei lanterne luminând tavanul salonului. Privind la uşa dublă de 
acces, Adam zări infirmiera apăsându-şi degetul mare pe 
identificatorul electronic. Pe când uşile culisante se deschideau 
cu un fâşâit, Adam se lăsă la podea şi se furişă sub pat. 

infirmiera merse de-a lungul coridorului central, luminând cu 
lanterna fiecare pacient. Adam îşi ţinu respiraţia când trecu pe 
lângă patul lui Alan, sperând că femeia să nu observe furtunaşul 
detaşat. Infirmiera nu se opri. Adam îi văzu picioarele mişcându- 
se până la capătul salonului, rotindu-se pe loc apoi făcând cale 
întoarsă. Uşa dublă se deschise din nou şi infirmiera se întoarse 
la locul ei. 

Bănuind că n-avea să se mai întoarcă o vreme, Adam simţi că 
sosise momentul oportun ca să acţioneze. Dând la o parte 
aşternutul Adam îl apucă pe Alan de braţe şi îl trase către 
marginea patului. Apoi, cât mai delicat cu putinţă, îi ridică 
trunchiul corpului şi îl trase la podea. Se auzi un bufnet uşor când 
picioarele lui loviră podeaua, dar nimeni nu păru să fi auzit. 

— Poţi să te târăşti pe podea? şopti Adam în urechea lui Alan. 

Nici un răspuns. 

Refuzând să se dea bătut, îl apucă pe Alan de mână şi începu 
să-l tragă de-a lungul podelei. Spre surprinderea lui, Alan 
reacţionă pozitiv şi nu după mult timp începu să se târască de 
unul singur. Era ca şi cum nu putea să acţioneze decât dacă i se 
arăta ce să facă. 

Ajunseră la capătul salonului. Când Adam se uită în urma sa, 
totul era liniştit în ghereta de sticlă a infirmierei. Următorii 
cincisprezece metri aveau să fie cei mai periculoşi. Părăsind 
protecţia oferită de paturi, se târâră de-a lungul holului, spre 
scară. Dacă cineva ar fi privit în direcţia lor, i-ar fi văzut fără 
îndoială. Când ajunseră la uşă, Adam o întredeschise şi se alarmă 
când lumina se răspândi dinspre casa scărilor. Ţinându-şi 
respiraţia, deschise uşa mai larg şi îl împinse pe Alan înăuntru. O 
clipă mai târziu erau în siguranţă. 

Adam se ridică în picioare şi-şi întinse oasele. Apoi se aplecă 
şi-l ridică şi pe Alan. La început se clătină pe picioare dar după 


câteva secunde îşi recăpătă echilibrul. 

— Poţi să înţelegi ce-ţi spun? îl întrebă Adam. | se păru că 
celălalt îi răspunse dând uşor din cap, dar nu putea fi sigur. leşim 
de aici? 

Luându-l pe Alan de mână, Adam îl trase după el pe scară în 
sus. Alan se mişca de parcă n-ar fi avut habar unde-i erau 
picioarele, dar când ajunse la etajul al treilea mişcările îi 
deveniră mai puţin stângace. Părea că cu cât urca mai multe 
trepte cu atât mai uşor îi venea. Când ajunse la acoperiş, Alan 
părea să acţioneze cu propriile puteri. O ameliorare atât de 
rapidă îl făcu pe Adam să creadă că Alan primise prin intermediul 
perfuziei o doză mică dar constantă de tranchilizant. Când ieşiră 
pe acoperiş, Alan păru aproape treaz şi Adam băgă de seamă că 
pupilele nu-i mai erau complet dilatate. Dar în continuare era 
imposibil că Alan să fie în stare să urce cele trei niveluri cu 
ajutorul frânghiei, până pe acoperişul clădirii exterioare. Adam 
nu era sigur nici de el că va reuşi o astfel de performanţă şi-şi 
blestema lipsa de previziune care-l făcuse să nu plănuiască mai 
atent această evadare. 

Privind la spaţiul pitoresc dintre spital şi clădirea următoare, 
ştiu că probabil le-ar fi fost mai uşor să coboare decât să urce 
dar bănuia că nu aveau cum să evadeze din grădina 
împrejmuită. 

Temându-se ca absenţa lui Alan să nu fie observată, Adam îşi 
dădu seama că trebuie să acţioneze. Din lipsa unei idei mai 
strălucite luă capătul frânghiei şi-l petrecu pe sub braţele lui 
Alan, apoi, apucându-se zdravăn de funie, începu să urce pe 
lângă peretele clădirii. Cel mai greu îi veni aproape de acoperiş, 
când trebuia să dea drumul frânghiei şi să se prindă de bordura 
zidului. Picioarele i se agitară în aer pe când încerca să se caţere 
pe betonul neted. In cele din urmă ajunse pe acoperiş. 

După ce-şi trase sufletul, se aplecă peste zid. Alan rămăsese 
cu spatele lipit de zidul clădirii. 

Adam trase de frânghie dar nu reuşi decât să-l ridice pe Alan 
cu câţiva centimetri. Işi dădu seama că avea nevoie de mai 
multă forţă. Deodată îşi aminti de ilustrațiile ce înfăţişau sclavii 
egipteni ridicând pietrele pentru piramidele lor. Aveau funiile 
petrecute peste umăr, ca nişte animale de povară. Adam hotărî 
să procedeze la fel. 

Trăgând înainte cu toată puterea, ajunse cu greu până la 
peretele opus şi legă rapid funia de aceeaşi ţeavă de care o 
prinsese iniţial. Alergând înapoi la marginea terasei, îl văzu pe 


Alan atârnat cam la o treime din înălţime. 

Adam repetă manevra de încă trei ori. La a patra tracţiune 
funia se înţepeni şi, când se uită, îl văzu pe Alan prins sub buza 
zidului ce înconjura terasa. Aplecându-se în jos, îl dădu pe doctor 
într-o parte, îl prinse de picioare şi pe urmă, cu un efort, îl trase 
peste margine. Cei doi căzură pe acoperiş. 

După ce izbuti să respire din nou cât de cât normal, Adam 
dezlegă frânghia şi o vâri în geantă. Apoi îl ajută pe Alan să se 
ridice. Pe obrazul drept al acestuia se vedea o julitură urâtă, dar 
altfel părea să fi suportat supliciul în mod admirabil. 

Trecându-şi geanta pe umăr, Adam îl duse pe Alan de-a latul 
acoperişului către clădirea exterioară, coborând apoi scara, în 
acel moment, Adam se împleticea mai mult decât Alan. Braţele îi 
atârnau vlăguite, coapsele îi tremurau de atâta efort şi palmele i 
se umpluseră de julituri. Când ajunseră în cameră, îl trânti pe 
doctor în pat şi se prăbuşi şi el alături de celălalt. 

Adam nu era deloc antrenat pentru un efort fizic atât de 
susţinut. Ar fi vrut să se odihnească puţin, dar ştia că pericolul de 
a fi descoperiţi creştea cu fiecare minut care trecea. Il ajută pe 
Alan să dezbrace pijamaua de spital şi-l îmbrăcă la iuţeală. Din 
fericire, cei doi bărbaţi erau cam de aceeaşi statură. Apoi îl culcă 
în pat şi se rugă la Dumnezeu ca omul să fie suficient de drogat 
ca să poată adormi la loc. Ca o măsură de prevedere, încuie uşa 
în urma lui în momentul în care plecă în căutarea unei maşini. Pe 
când parcurgea grăbit holul, îşi dori încă o dată să fi plănuit cu 
mai multă atenţie evadarea. 


Selma Parkman căscă şi se uită la ceasul de deasupra 
dulapului cu medicamente. Abia se făcuse unu şi un sfert. Mai 
avea încă cinci ore şi mai bine până la ieşirea din schimb şi se 
plictisise deja teribil. Privind la cei doi sanitari, îşi dori să fi avut 
măcar o parte din răbdarea lor. Din clipa în care sosise la acest 
centru fusese uluită de placiditatea cu care personalul îşi 
îndeplinea însărcinările de rutină plicticoase. 

— Mă duc să fac puţină mişcare, spuse ea, închizând romanul 
de Robert Ludlum pe care-l citise până atunci. 

Sanitarii nu-i răspunseră. 

— M-aţi auzit ce v-am spus? întrebă ea arţăgoasă. 

— O să păzim salonul, spuse în sfârşit unul dintre ei. 

— Aşa să faceţi, zise Selma încălţându-şi pantofii. 

Ştia că nimic n-avea să se întâmple în absenţa ei. Nimic nu se 
întâmplase vreodată. Când acceptase acest serviciu, se 


aşteptase la ceva mai interesant decât îngrijirea monotonă a 
unui grup de roboţi. Renunţase la un post bun la Institutul 
Psihiatric Hobart din Philadelphia ca să vină în Porto Rico şi 
începea să se întrebe dacă nu cumva făcuse o greşeală. 

Selma îşi părăsi postul şi, mânată de nevoia imperioasă de a 
conversa cu cineva, luă ascensorul până la etajul cu sala de 
operaţii şi intră în galerie. Doctorul Nachman zâmbi când o zări. 

— Plictisită? spuse el. După câte văd, va trebui să-ţi găsim un 
program mai interesant. 

In realitate, era iritat de neastâmpărul ei şi o trecuse pe lista 
celor ce urmau să fie supuşi unui tratament cu Conformin. 

Selma urmări imaginile generate de computer ce apăreau pe 
ecranele din faţa operatorilor, dar habar nu avea ce vedea şi 
curând deveni la fel de plictisită ca şi acolo de unde plecase. 
Săltând din umeri, plecă din galerie, cobori un etaj şi făcu cale 
întoarsă către locul ei de muncă. Nu venise ora pentru a-şi face 
rondul, dar fiindcă tot era în picioare, luă lanterna şi intră în 
salon. 

Să spui că munca ei nu o solicita cine ştie ce era un eufemism. 
Cam jumătate din pacienţi erau sub perfuzie, iar ea trebuia să-i 
controleze cel puţin de două ori în timpul schimbului. Astfel, tot 
ce avea de făcut era să lumineze cu lanterna chipul fiecărui 
pacient, ca să se asigure că mai trăia. 

Selma înlemni când fasciculul luminos se opri pe o pernă 
goală. Se aplecă şi se uită pe podea. O dată un pacient căzuse 
sub pat, dar nu la fel părea să se fi întâmplat şi acum. Se duse la 
foaia de observaţie şi-i citi numele: Iseman. 

Crezând că pacientul se afla totuşi prin preajmă, se duse şi 
aprinse luminile din plafon. Camera fu inundată de un fluviu 
luminos fluorescent. Alarmându-i şi pe sanitari, verifică ea însăşi 
salonul. Nu încăpea nici o îndoială: Iseman dispăruse. 

Selma începu să se îngrijoreze. Niciodată nu se întâmplase 
una ca asta. Ordonându-le sanitarilor să continue căutările, se 
întoarse grăbită în sala de operaţii. 

— Lipseşte un pacient, spuse ea zărindu-i pe Nachman şi 
Mitchell care se pregăteau să plece. 

— E imposibil, spuse doctorul Mitchell. 

— O fi imposibil, spuse Selma, dar patul domnului Iseman este 
gol şi dumnealui nu se vede pe nicăieri. Cred că ar fi bine să 
veniţi jos şi să vă convingeţi cu ochii dumneavoastră. 

— Asta-i pacientul care a fost operat ieri, spuse doctorul 
Nachman. Nu era sub perfuzie cu Conformin? 


Fără să mai aştepte răspunsul lui Mitchell, se grăbi să coboare 
la etajul inferior. De cum intrară în salon, Selma arătă triumfător 
spre patul părăsit. 

Doctorul Mitchell luă furtunul perfuzorului şi se uită la cateter: 
încă mai picura. 

— Ei bine, nu poate fi prea departe. 

După ce epuizară toate ascunzişurile posibile de la acel nivel, 
doctorii Nachman şi Mitchell încercară etajul destinat fetologiei, 
apoi acoperişul şi, în sfârşit, grădina. 

— Cred că ar fi mai bine să alarmăm toţi sanitarii, spuse 
doctorul Nachman. Trebuie să dăm de urma lui Iseman imediat. 

— E incredibil, spuse doctorul Mitchell consternat. Sunt 
surprins că omul ăsta a putut fie şi numai să meargă. 

— Dacă nu-l găsim de îndată, întrebă doctorul Nachman, ce s- 
ar întâmpla dacă ar fi să-i activăm electrozii implantaţi? Ne-ar 
permite asta să-l detectăm? 

Doctorul Mitchell săltă din umeri. 

— Pacientul nu a început procesul de condiţionare. Dacă-l 
activăm, semnalele s-ar putea să-i provoace ori durere, ori 
plăcere, dar fără vreun control specific al comportamentului. Ar 
putea fi periculos. 

— Periculos pentru cine? întrebă doctorul Nachman. Pentru 
pacient sau pentru cei din jurul lui? 

— La asta nu ştiu să răspund, mărturisi doctorul Mitchell. 

— In fine, ăsta-i un scenariu pesimist, spuse doctorul 
Nachman. Sper că va fi găsit cât mai curând. În orice caz, să 
alertăm toţi sanitarii. Spune-le să aibă la ei seringi pline cu 
Conformin, ca să nu fie vreo problemă când l-or găsi. 


Pe Adam începea să-l cuprindă disperarea. În parcarea de 
vizavi de clădirea principală erau 6 mulţime de maşini, dar nici 
una nu avea chei. Adam sperase că, având în vedere măsurile 
severe de securitate, oamenii ar putea fi mai puţin grijulii, dar se 
dovedi că nu avea dreptate, spre ghinionul lui. Se blestemă încă 
o dată pentru neglijenţa de planificare. 

Fără să ştie ce-ar putea să găsească, merse de-a lungul aleii 
izolate ce ducea la plajă şi la club. Câteva maşini se aflau în 
parcarea din spatele clubului şi Adam le cercetă pe rând, fără 
noroc. Deodată observă o camionetă Ford solidă, trasă la 
intrarea pentru mărfuri. 

Uşa era deschisă şi Adam se strecură în cabină. Începu să 
caute cheia de contact dar, până s-o găsească, se declanşă 


vaietul asurzitor al unei alarme. Adam deschise portiera bâjbâind 
şi sări din cabină cuprins de panică. 

Uşa de la club se deschise şi Adam ocoli în fugă clădirea la 
adăpostul unui pâlc de pini. Alarma fu oprită, dar auzind voci 
care se apropiau, Adam îşi dădu seama că trebuia să se 
urnească din loc. Zări catargele ambarcaţiunilor şi alergă spre 
plajă, strecurându-se sub un Hobie Cat. 

li auzi pe oameni întorcându-se la club. Era evident să 
ajunseseră la concluzia că fusese o alarmă falsă, dar Adam ştia 
că nu-i mai rămăseseră decât puţine ore până se lumina de ziuă, 
timp în care trebuia să găsească o modalitate de a-l scoate pe 
Alan din complex. Se întrebă dacă observase cineva că pacientul 
lipsea. 


Doctorul Nachman părea mai tras la faţă ca de obicei. Ochii se 
duseseră vizibil în fundul capului. 

— Trebuie să fie pe-aici, spuse doctorul Mitchell. 

— Dacă era aici, până acum trebuia să fi fost găsit, spuse 
doctorul Nachman fără umor. 

— Poate că-i în grădină. E singurul loc care-a rămas. 

— Am trimis douăzeci de sanitari să-l caute, replică tăios 
doctorul Nachman. Dac-ar fi fost acolo, ar fi trebuit să-l găsească 
deja. 

— Or să-l găsească, spuse Mitchell, mai mult ca să se 
convingă pe sine decât pe altcineva. Poate-ar trebui să aşteptăm 
până se luminează. 

— Mă-ntreb dac-a putut să iasă din spital, spuse doctorul 
Nachman. Nu e genul de pacient pe care ne-ar plăcea să-l găsim 
umblând brambura pe afară. 

— Nu putea să evadeze, chiar de-ar fi vrut, spuse doctorul 
Mitchell. N-ar fi putut să deschidă uşile de siguranţă. Şi-apoi, 
domnişoara Parkman a fost aici. A spus că l-a văzut în mod cert 
când şi-a făcut rondul precedent. 

— Dar n-a fost aici când a venit la sala de operaţii, spuse 
doctorul Nachman. 

— Oricum, n-am lipsit decât câteva minute, spuse Selma. lar 
cei doi sanitari de serviciu au spus că totul a fost liniştit. 

— Vreau să extindem căutările la clădirea principală, spuse 
doctorul Nachman, ignorând-o pe Selma. Incep să mă tem că mai 
e amestecat cineva, cineva cu acces în salon. Dacă aşa stau 
lucrurile, cred că trebuie să activăm electrozii pacientului. Asta s- 
ar putea să ne îngăduie să-l urmărim prin intermediul 


transmiţătorului. 

— Nu ştiu dac-o să funcţioneze, spuse doctorul Mitchell. N-am 
încercat niciodată să activăm de la distanţă. 

— Ei bine, încercaţi acum, spuse doctorul Nachman. De 
asemenea, chemaţi paza şi spuneţi-le să nu iasă nimeni pe 
poarta principală. 

Doctorul Mitchell se duse la telefon şi chemă serviciul de 
securitate. Apoi îl sună pe şeful programării, Edgar Hofstra, 
spunându-i că survenise o urgenţă şi că era nevoie de el în 
camera de comandă. După care, el şi Nachman urcară la etaj. 

Camera de control se afla la acelaşi nivel cu sala de operaţii 
automatizată. La un capăt, protejat de un perete de sticlă, se afla 
computerul central MTIC. Vreo cinci-şase tehnicieni în halate albe 
se aflau prin preajmă, efectuând o gamă largă de proceduri 
operaţionale şi de întreţinere. 

Hofstra sosi după vreo zece minute, cu ochii cârpiţi de somn. 
Fără să se mai deranjeze să-şi ceară scuze, Mitchell îi expuse 
problema. 

— Dacă vom putea să activăm electrozii pacientului, cred că 
cei de la pază îl vor putea detecta prin intermediul 
transmiţătorului. Crezi că-l poţi activa de la distanţă? 

— Nu sunt sigur, spuse Hostra, aşezându-se în faţa 
terminalului. 

De îndată ce tastă numele lui Iseman, computerul îi transmise 
un mesaj de eroare, spunându-i că pacientul nu era inclus în 
reţea. Hofstra anulă semnalul. 

Toată lumea din încăpere urmărea cu nelinişte desfăşurarea 
evenimentelor. După câteva secunde, pe ecran pâlpâi mesajul 
„Activare electrozi”, urmat după alte câteva secunde de anunţul 
„executat”. 

— Până aici, e bine, spuse Hofstra. Acum să vedem dacă 
bateria lui mai are vreun pic de putere. 

Introduse comanda pentru ca electrozii lui Iseman să înceapă 
să transmită. Drept răspuns primi un semnal foarte slab pe care 
computerul nu reuşi să-l interpreteze. 

Hofstra se învârti în scaunul său pivotant. 

— Electrozii sunt activaţi, dar semnalul e atât de slab încât nu 
putem determina poziţia. 


Adam n-a ştiut niciodată de unde-a găsit curajul să se întoarcă 
în clădirea principală, mai ales după ce a văzut că mare parte 
dintre lumini fuseseră aprinse şi grupuri de bărbaţi în sacouri 


albastre, ţinând în mâini seringi hipodermice, forfoteau pe la 
parter. Numai gândul la Jennifer şi la iminenţa avortului l-a 
obligat să renunţe la siguranţa relativă de afară. 

Acum străbătea degajat foaierul clădirii principale, ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Când cobori din lift la etajul şase, holul 
era liniştit şi Adam bănui că nu începuseră încă să caute prin 
camerele de oaspeţi. 

Ajuns în cameră aprinse lumina şi constată uşurat că Alan 
continua să doarmă liniştit. 

— Nu ştiu dacă mă poţi înţelege, spuse Adam încordat, dar 
trebuie să plecăm dracului de-aici. 

II ridică pe Alan în şezut şi-i controlă pansamentele ce-i 
acopereau capul. După ce i le desfăşură cu atenţia fu încântat să 
constate că roboții chirurgi nu-i răseseră decât câte o porţiune 
mică în fiecare parte a capului. Adam luă pieptenul şi-i acoperi lui 
Alan porțiunile „chele” cu părul din jur. 

Cu inima bătându-i puternic, îl ajută pe Alan să se ridice în 
picioare şi deschise uşa fără zgomot. Trei sanitari intrau într-un 
apartament de la capătul coridorului. Adam ştiu că dacă ezita nu 
avea să i se mai ofere o a doua şansă. În clipa în care cei trei 
dispărură în apartament, îl apucă pe Alan de mână şi-l duse cu 
paşi repezi până la ascensorul pentru plajă. Pe când se închideau 
uşile, Adam auzi nişte voci, dar aparent nimeni nu dăduse 
alarma. 

Apăsă butonul pentru parter. Spre groaza lui, după o scurtă 
coborâre, ascensorul se opri la etajul trei. 

Adam se uită la Alan. Arăta mai bine fără bandaj, dar faţa lui 
mai păstra acea lipsă de expresivitate specifică celor drogaţi. 

Uşile se deschiseră şi un sanitar cu cicatrice pe faţă intră în 
lift. Uitându-se mecanic la Adam şi la Alan, se întoarse cu faţa la 
uşile ce se închideau. Se afla atât de aproape de ei încât Adam îi 
putea distinge firele de păr răzlețe de pe ceafă. Adam îşi ţinu 
respiraţia în timp ce ascensorul îşi reluă coborârea. 

Tocmai treceau de al doilea etaj când sanitarul păru să ia act 
abia atunci de prezenţa lor. Se întoarse lent. In mâna stângă 
ţinea o seringă hipodermică, cu capacul de protecţie scos. 

Adam acţionă din reflex cu o viteză care-l surprinse şi pe el. Se 
năpusti la seringă, smulgându-i-o din mână cu o mişcare dibace, 
apoi îl îmbrânci pe sanitar către Alan. In timp ce cei doi bărbaţi 
se ciocneau, Adam înfipse acul în spatele individului în imediata 
apropiere a coloanei vertebrale, apăsând pistonul cu palma. 

Se loviră toţi trei de peretele ascensorului şi căzură grămadă 


jos, cu Alan dedesubt. Sanitarul îşi încordă spatele, se întoarse 
pe o parte şi deschise gura să ţipe. Adam îi trânti palma peste 
gură, ca să-i înăbuşe strigătul. Ascensorul se opri şi uşile se 
deschiseră. 

Sanitarul îl înşfăcă energic de braţ şi începu să-i îndepărteze 
mâna de la gură. Adam se căzni să-i ţină gura acoperită. 
Deodată văzu că ochii individului se uită cruciş. Fără veste, 
strânsoarea sanitarului slăbi şi trupul îi deveni flasc. 

Adam îşi trase mâna şi deodată tresări îngrozit. Se îndepărtă 
puţin şi se holbă la sanitar, căruia nu i se mai vedea acum decât 
albul ochilor. Deşi se părea că suferise un soi de operaţie 
estetică care să-i denatureze trăsăturile feţei, Adam îl recunoscu 
totuşi: era Percy Harmon! 

Preţ de o secundă, Adam fu prea surprins ca să reacționeze. 
Pe urmă uşile ascensorului dădură să se închidă şi Adam înţelese 
că trebuia să se mişte. Proptindu-l pe Alan în uşă ca s-o ţină 
deschisă, îl târî pe Harmon afară şi îl ascunse în spatele unui 
tufiş des de ferigi. li trecu prin minte o clipă gândul să-l ia şi pe 
Percy cu el, dar pe urmă îşi dădu seama că îi va fi destul de greu 
să se descurce şi numai cu Alan. Il conduse pe doctor prin uşa 
din spate către cărarea ce ducea spre plajă. Conform planului 
vag pe care-l avea în minte, urmau să meargă până la vilele de 
vacanţă şi să vadă dacă găseau pe acolo vreo maşină. 

Luna se ascunsese în parte după nori aşa că plaja nu mai 
oferea priveliştea luminoasă de dinainte. Palmierii şi pinii 
asigurau ascunzişuri întunecoase. 

La jumătatea distanţei până la club, ajunseră la Hobie Catul 
sub care Adam se ascunsese mai devreme. Adam se opri în loc. 
O idee încolţea într-un ungher al minţii sale. Nici printr-o 
contribuţie substanţială a imaginaţiei nu se putea considera un 
marinar priceput, dar ştia câte ceva despre ambarcaţiunile mici. 
Şi remarcă încântat că ultimul care folosise Hobie Cat-ul îl 
trăsese pe plajă fără să-i dea jos pânzele. 

Sunetul unor strigăte venind dinspre clădirea principală îl 
determină să se hotărască. Timpul nu mai avea răbdare. Mai 
întâi, Adam trase barca în apă. Apoi îl duse pe Alan la ea şi-l 
ajută să se urce, obligându-l să se întindă pe prelată. Cu un 
capăt de frânghie, Adam îl legă pe Alan de catarg, lăsându-i 
libertate de mişcare. Intrând în apă, trase apoi barca de pe nisip. 
Valurile, deşi nu atingeau nici un metru înălţime, făceau dificil de 
manevrat ambarcaţiunea. Când ajunse în apă până la brâu, se 
urcă şi el la bord. 


Iniţial plănuise să vâslească până ocolea promontoriul, 
făcându-se astfel nevăzut, dar înţelese că era ceva imposibil. Era 
nevoit să înalțe pânzele. De îndată ce putu, ridică vela mare. Se 
chirci de durere din cauza palmelor julite, dar se ţinu tare. In cele 
din urmă, vela se umflă, iar varga se ridică zgomotos. Spre 
uşurarea sa, barca se stabiliză în momentul întinderii pânzei. 
Intorcându-se spre spate, fixă vâslele la locul lor şi împinse fusul 
cârmei spre dreapta. 

Timp de câteva momente chinuitoare, barca păru să plutească 
în derivă către țărm. Apoi, sub acţiunea vântului, ţâşni înainte 
spintecând valurile în drumul ei spre larg. Adam nu avea prea 
multe de făcut, decât să-l sprijine pe Alan cu o mână şi să ţină 
cârma cu cealaltă. 

Mica ambarcaţiune trecu direct prin faţa clubului, dar Adam nu 
îndrăzni să-i schimbe cursul. Oftă uşurat când ajunseră dincolo 
de zona brizanţilor. Curând după aceea ocoliră promontoriul şi nu 
mai puteau fi văzuţi. 

Relaxându-se într-o oarecare măsură, Adam se uită în sus la 
curba parabolică a velei ce contrasta cu cerul tropical înstelat. 

Privind către apus, zări luna acoperită în răstimpuri de nori 
mici, mânaţi de vânt. Dedesubt, se profilau siluetele întunecate 
ale munţilor stâncoşi din Porto Rico. Frumuseţea peisajului era 
copleşitoare. Deodată barca îşi începu lupta cu valurile lungi ale 
Atlanticului şi Adam se văzu nevoit să îşi concentreze întreaga 
atenţie asupra cârmei. Asigurând vela principală de tachet, ridică 
focul şi Hobie Cat-ul spintecă valurile cu o viteză şi mai mare. 
incepu să spere că peste câteva ore va ajunge suficient de 
departe ca să găsească ajutor undeva pe coastă. 


Doctorul Nachman îşi întoarse faţa de la computer înfuriat. 
Harry Burkett venise să-l pună la curent pe directorul cercetării 
cu operaţiunile de căutare, dar Nachman nu era mulţumit de 
falsele asigurări primite. 

— Vrei să-mi spui că tot ce ai aflat, având la dispoziţie 
patruzeci de oameni şi echipament de securitate de un milion de 
dolari, e că unul dintre sanitari a fost găsit în stare de 
inconştienţă şi că un musafir de-al nostru, domnul Schonberg, 
lipseşte din camera lui? 

— Intocmai, spuse domnul Burkett. 

— lar sanitarul, continuă doctorul Nachman, se presupune că 
a fost injectat în spate cu propria sa seringă cu Conformin? 

— Exact, spuse domnul Burkett. A fost injectat cu atâta forţă 


încât acul s-a rupt şi-a rămas înfipt în pielea nefericitului. 

Domnul Burkett vroia să-l impresioneze pe directorul cu 
cercetarea cu completitudinea investigaţiei sale, dar Nachman 
nu se lăsa dus cu vorba. | se părea de neconceput că Burkett, cu 
atâţia oameni în subordine şi cu resursele lui sofisticate, nu 
reuşea să dea de urma unui pacient aflat sub acţiunea unei doze 
puternice de tranchilizante. Din pricina ineficienţei lui Burkett, 
ceea ce începuse ca un inconvenient devenea rapid o problemă 
serioasă. 

Doctorul Nachman îşi aprinse supărat pipa, care se stinsese 
pentru a zecea oară. Nu se putea hotărî dacă să-i informeze pe 
cei de la conducerea companiei MTIC. Dacă problema se agrava, 
cu cât o raporta mai devreme, cu atât mai multe şanse avea să 
iasă basma curată. Pe de altă parte, dacă problema se rezolva de 
la sine, cel mai bine era să-şi ţină gura. 

— S-a găsit vreo dovadă că cineva ar fi atins gardul 
împrejmuitor? întrebă el. 

— Absolut nici una, îl asigură Burkett. Şi nimeni nu a mai fost 
lăsat să iasă pe poarta principală de când a sunat doctorul 
Mitchell. 

Se uită la psihiatru, care-şi examina nervos pieliţele unghiilor. 
Doctorul Nachman încuviinţă din cap. Era sigur că pacientul nu 
părăsise complexul şi că gardul electrificat constituia o barieră 
insurmontabilă, dar încă mai era îngrijorat în privinţa 
competenţei forţei de securitate condusă de Burkett. Nimic nu 
trebuie lăsat la voia întâmplării. 

— Vreau să trimiţi pe cineva la aeroport să verifice plecările 
avioanelor ordonă el. 

— Cred că e un pic cam exagerat, spuse Burkett. Pacientul nu 
poate să părăsească complexul. 

— Nu mă interesează ce crezi dumneata, îl întrerupse doctorul 
Nachman. Toată lumea mi-a spus că pacientul nu putea să 
părăsească spitalul şi este limpede că l-a părăsit. Aşa că trimite 
un om la aeroport. 

— OK, acceptă Burkett cu un oftat de exasperare. 

Doctorul Mitchell, perfect conştient că el fusese cel ce 
insistase că pacientul n-avea cum să fi părăsit spitalul, se ridică 
şi spuse: 

— Chiar dacă transmiţătorul e prea slab ca să-l localizez pe 
pacient poate că dacă-i stimulăm electrozii, o să se dea în vileag. 

Doctorul Nachman se uită la doctorul Hofstra. 

— Putem face asta? 


— Nu ştiu, zise Hofstra. Poziţia electrozilor nu a fost 
cartografiată neuropsihologic. Nu ştiu ce-ar putea să se întâmple 
dacă-l stimulăm. S-ar putea să şi moară din cauza asta. 

— Dar putem să-l stimulăm? întrebă din nou doctorul 
Nachman. 

— Poate, zise Hofstra. Dar o să ne ia ceva timp. Programul de 
faţă a fost conceput pornind de la premiza că iniţial pacientul va 
fi prezent. 

— Despre ce interval de timp ar fi vorba? 

Hofstra îşi desfăcu braţele larg. 

— Ar trebui să ştiu dacă pot s-o fac cam într-o oră. 

— Dar n-ai avut nici o dificultate când ai activat electrozii. 

— E-adevărat, spuse Hofstra, dar stimularea propriu-zisă e 
mult mai complicată. 

— Încearcă, spuse doctorul Nachman plictisit. Apoi arătând cu 
mâna spre domnul Burkett, care tot mai vorbea la telefon, zise: 

— Mi-ar fi plăcut să am nişte înlocuitori pentru trupa lui de 
nătăfleţi. 


Uitându-se la ceas, Adam îşi dădu seama că navigau de 
aproape două ore. De îndată ce ocoliseră promontoriul de la nord 
de plaja MTIC-Arolen, întâlniseră valuri din ce în ce mai mari, 
care când şi când urcau şi se spărgeau peste trambulina de 
prelată. De vreo două ori, pe când îi zgâlţâia câte un val deosebit 
de înalt, Adam se temu să nu fie îngropaţi sub tonele de apă de 
mare. Dar de fiecare dată ambarcaţiunea ţâşnise la suprafaţă, 
călărind creasta valului ca un dop de plută. 

Se deplasau către vest, de-a lungul coastei de nord. Neştiind 
sigur dacă existau sau nu recifuri, Adam păstră o distanţă de 
două-trei sute de metri faţă de țărm. Fără doar şi poate, partea 
cea mai grea a întregii aventuri era lupta cu propria imaginaţie. 
Cu fiecare clipă, devenea tot mai îngrijorat din pricina rechinilor 
ce stăteau la pândă sub ei, în apa agitată şi neagră. Ori de câte 
ori se uita în jos se aştepta să vadă ieşind la suprafaţă o aripă 
dorsală neagră şi uriaşă. 

Sigur că depăşiseră demult limitele complexului MTIC-Arolen, 
Adam începu să dirijeze Hobie Cat-ul spre uscat. Pe parcursul 
ultimelor cincisprezece minute, începuse să vadă pe țărm lumini 
răzlețe. Auzea acum şi valurile spărgându-se de plajă. Incercă să 
nu se gândească la ce ar fi putut să însemne asta. 

Un țipăt sparse liniştea. Ca din senin, Alan îşi prinse capul cu 
ambele mâini şi ţipă înfiorător în noapte. Adam fu luat complet 


pe nepregătite. Organismul îi fu invadat de un val considerabil de 
adrenalină. 

Ţipetele lui Alan crescură în intensitate şi omul dădu să se 
ridice, trăgând de funia cu care era legat de catarg. Incepu să se 
arunce dintr-o parte în alta, amenințând să răstoarne barca. 
Adam dădu drumul cârmei şi şcotei cu care dirija vela principală 
şi încercă să-l potolească pe bărbatul cuprins de nebunie. 
Imediat vela principală se întoarse în bătaia vântului. 

— Alan, urlă Adam, încercând să acopere sunetul vântului. Ce 
s-a întâmplat? 

ÎI apucă pe Alan de umeri şi îl zgâlţâi cât de tare putu. Alan îşi 
strângea capul cu mâinile atât de puternic încât faţa i se 
deformase. Ţipetele îi erau întrerupte de respiraţia întretăiată. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? strigă iarăşi Adam. 

Alan îşi luă mâinile de la cap şi preţ de o clipă Adam îi putu 
zări faţa. Expresia apatică de dinainte se preschimbase într-una 
de durere şi de furie. Ca un câine turbat, Alan se repezi la 
beregata lui Adam. 

Şocat de puterea lui Alan, Adam încercă să iasă din raza lui de 
acţiune, dar era prea puţin loc pe puntea micii ambarcaţiuni. 
Adam se suci atât cât îi permitea funia cu care era legat, îşi agită 
braţele şi-l izbi pe Alan în faţă cu un pumn violent. Scoţând un 
țipăt, Adam se clătină pe marginea bărcii, mişcându-şi mâinile cu 
frenezie în încercarea de a se prinde de ceva, se agăţă cu 
degetele de funga desfăşurată a velei principale, care nu-i oferi 
un sprijin suficient. Intr-un soi de mişcare cu încetinitorul 
agonizantă, Alan se prăbuşi în oceanul învolburat. 

Plonjă în apa rece ca gheaţa. Dând din braţe cu disperare, 
Adam se căzni să iasă la suprafaţă, îngrozit că în orice clipă 
putea fi înghiţit de un monstru marin. Frânghia pe care o ţinea în 
mână se frecă de piciorul său şi ţipă speriat. 

Deşi pânzele se aliniaseră la o direcţie aproape paralelă cu 
axul bărcii, alizeul puternic continua să împingă Hobie Cat-ul prin 
apă. Adam se ţinu cu putere de funga velei principale, fiind tras 
prin apă ca o momeală agăţată de cârligul undiţei. Simţea că i se 
umflă pleoapa dreaptă dar, cel mai rău dintre toate, un firicel 
cald îi curgea din nas şi bănui că era vorba de sânge. Se aştepta 
ca din clipă în clipă, picioarele să-i fie retezate dintr-o muşcătură. 
Mişcându-şi mâinile pe rând, se apropia centimetru cu 
centimetru de barcă. Pe punte Alan continua să zbiere de durere. 
Adam se prinse de plutitor şi începu să se ridice din apă. 

Rămasă liberă, vela principală răpăia ca o mitralieră. 


Ambarcaţiunea se rotise în direcţia vântului şi, pe neaşteptate, 
varga mătură partea din spate a bărcii şi-l izbi pe Alan în cap, 
trântindu-l cu faţa în jos pe punte. 

Adam reuşi să iasă din apă şi, atent la balansul aleatoriu al 
vergii, se apropie cu teamă de Alan, aşteptându-se să 
izbucnească din nou. Dar Alan îşi pierduse cunoştinţa şi respira 
din greu. Păstrându-şi cu dificultate echilibrul în barca ce se 
legăna puternic, Adam îi pipăi capul, căutând o eventuală 
fractură. Nu găsi însă decât un cucui mare cât oul, care palpita. 
Adam îl rostogoli pe spate cu băgare de seamă, întrebându-se ce 
îl apucase dintr-o dată pe omul acesta, atât de liniştit până în 
acele clipe îngrozitoare. Adam constată că una din inciziile 
naturale se deschisese şi dintr-o dată ghici ce trebuie să se fi 
întâmplat. 

Ducându-se grăbit la pupa, Adam apucă fusul cârmei şi apoi 
manevră tachelajul velei principale. Ambarcaţiunea reacţionă şi 
pânzele se umflară. Venind în vânt, Adam se îndreptă spre țărm. 
Se confrunta acum cu o problemă nouă, pe care nu o anticipase. 
Habar nu avea ce putea fi Alan determinat să facă. Adam se 
înfioră, mai mult de teamă decât din pricina frigului transmis de 
hainele sale umede. 


Edgar Hofstra se uită în sus la doctorul Nachman, ai cărui ochi 
se împânziseră de vinişoare roşii. Pleoapele de jos îi atârnau fără 
vlagă în timp ce stătea aplecat peste umărul lui Hofstra, 
holbându-se la ecranul computerului. 

— Nu pot să fiu sută la sută sigur că electrozii au reacţionat, 
spuse Hofstra, dar ăsta a fost semnalul cel mai puternic pe care 
l-am putut transmite deocamdată. Dacă-mi mai dai vreo două 
ore, am să fiu în măsură să cresc puterea. 

— Păi, vezi dacă poţi să grăbeşti un pic lucrurile, apuse 
doctorul Nachman. Şi poate-ţi aduci aminte dacă vreunul din 
experimentele noastre de început pe maimuțe ne poate sugera 
cumva reacţiona subiectul. 

— Nu-mi place că trebuie să ţi-o spun, zise Mitchell, dar în 
afară de faptul că distrugeau tot ce găseau prin preajma lor, 
maimuţele aflate într-o astfel de situaţie sfârşeau prin a se 
sinucide. 

Doctoral Nachman se îndreptă de spate şi-şi întinse oasele. 

— Păi să ştii că asta s-ar putea să fie o veste bună. 

— Voi fi nevoit să deconectez întreg sistemul în timp ce-am să 
lucrez la problema asta, spuse Hofstra. 


— Nici o problemă, spuse Nachman. La ora asta, nu-mi pot 
închipui că cineva ar vrea să transmită instrucţiuni vreunuia 
dintre doctorii „controlaţi”. 

— Păcat că pacientul nu a apucat să fie condiţionat măcar 
pentru modul autodistructiv, spuse doctoral Mitchell. 

— Mda, mare păcat, admise şi doctorul Nachman. 


Când ajunse la circa treizeci de metri de țărm, noaptea 
devenise în mod semnificativ mai întunecoasă. Adam întoarse 
barca spre vest şi paralel cu insula, ascultând cu atenţie valurile 
ce se spărgeau de țărm. Spera să-şi dea seama după sunet din 
ce era alcătuită plaja. Ţinând cont de forţa resacului, se temea 
de corali. 

Alan mai gemuse de câteva ori, dar nu încercase să se ridice. 
Adam se gândi că ori era inconştient în urma loviturii primite, ori 
se resimțea în urma accesului epileptic suferit. In orice caz, 
Adam spera să rămână liniştit până ajungeau la mal. 

Un lătrat de câine pe fondul agitaţiei oceanului îi atrase 
atenţia lui Adam şi îşi concentră privirea în direcţia țărmului. 
Reuşi să desluşească, adăpostit printre trunchiurile graţioase ale 
unui pâlc de cocotieri, un grup de case învăluite în întuneric. 
Gândindu-se că asta indica existenţa unei plaje de nisip, Adam 
împinse fusul cârmei într-o parte, se aplecă să evite vela 
principală care-şi schimba direcţia şi orientă barca spre mal. 

Deşi Adam lăsase vela liberă, încercând să diminueze acţiunea 
vântului, barca părea că zboară. Ţinând fusul cârmei cu piciorul, 
se întinse şi eliberă focul, care începu să fluture zgomotos în 
bătaia vântului. In faţă, locul unde valurile se spărgeau de țărm 
se vedea ca o linie albă de spumă pe fondul întunecat al insulei. 

Cu cât se apropiau mai mult, cu atât mai puternic era 
zgomotul produs de brizanţii ce izbeau neîncetat coasta. Adam 
se rugă în gând ca plaja să fie de nisip, deşi la o asemenea viteză 
şi nisipul era periculos. Un val uriaş trecu pe sub barcă, apoi unul 
mai mare se formă în spatele lor. Ambarcaţiunea se înălţă pe 
versantul frontal al talazului şi Adam se gândi îngrozit că nu mai 
lipsea mult să se răstoarne peste cap. Dar barca se îndreptă şi 
valul trecu pe dedesubt. Uitându-se iarăşi în spate, Adam văzu 
un alt val ridicându-se ameninţător. Părea mare cât casa. 
Creasta îi tremura pe fundalul cerului, ceea ce însemna că era pe 
cale să se spargă. Adam văzu cum partea superioară începe să 
se curbeze. Ţinându-se cu o mână de cârmă şi cu cealaltă de 
marginea trambulinei, închise ochii şi se pregăti sufleteşte 


pentru scufundare. 

Dar, tonele de apă la care se aştepta Adam nu se prăvăliră 
peste ei. In schimb, barca ţâşni înainte cu o viteză ameţitoare. 
Adam deschise ochii şi văzu că se apropiau vertiginos de țărm, 
împinşi de la spate de torentul de apă înspumată. 

Până să-şi dea seama ce se întâmplă, barca se izbi de refluxul 
valului anterior şi sări în aer, aruncându-l peste bord. leşi la 
suprafaţă scuipând apa care-i intrase în gură, dar fericit să 
constate că apa nu-i ajungea decât până la brâu. Alan rămăsese 
pe trambulina de prelată, reţinut de frânghia cu care fusese legat 
pe sub braţe, dar se învârtise în jurul catargului şi picioarele i se 
bălâăngăneau peste punte. Adam apucă ambarcaţiunea şi o trase 
spre țărm, luptându-se cu resacul. În cele din urmă, plutitoarele 
atinseră fundul şi Adam aşteptă valul următor ca să poată 
împinge ambarcaţiunea pe teren uscat. 

Se prăbuşi imediat pe nisip ca să-şi tragă sufletul, apoi îşi 
scoase ochelarii din buzunar şi şi-i puse la ochi. Privind în jur, 
văzu că acostaseră pe o plajă îngustă şi destul de abruptă de 
nisip, pe care zăceau împrăştiate tot soiul de resturi şi de 
gunoaie. Câteva bărci de lemn vechi erau trase până dincolo de 
marginea apei şi legate de trunchiurile unor cocotieri din 
apropiere. În întunericul dintre copaci se întrezărea un sătuc de 
case părăginite. 

Un comitet de primire alcătuit din doi câini jigăriţi apăru la 
marginea plajei şi javrele începură să latre zgomotos. O lumină 
se aprinse în casa cea mai apropiată. Când Adam se ridică cu 
greu în picioare, câinii se făcură imediat nevăzuţi, numai ca să 
apară din nou şi să latre cu şi mai multă insistenţă. Adam nu-i 
băgă în seamă. II dezlegă pe Alan şi-l ajută să stea în picioare. 

Alan se ţinea cu mâinile de cap în timp ce Adam îl ducea în 
susul plajei. Tocmai când ajunseră la adăpostul unor palmieri, se 
pomeniră lângă o căsuţă dărăpănată, cu o camionetă rablagită 
parcată afară. Adam se uită plin de speranţă în cabină: nu se 
vedea nici o cheie înăuntru. Hotărî să bată la uşă şi să-şi încerce 
norocul. Câinii lătrau acum ca apucaţi, gata-gata să-l apuce de 
picioare. 

In timp ce urca treptele de la intrare, o lumină se aprinse şi la 
fereastră apăru o faţă. Adam îşi controlă buzunarul de la spate 
ca să se asigure că portofelul se afla la locul lui. O clipă mai 
târziu uşa se deschise. Bărbatul din prag era dezbrăcat până la 
brâu şi desculţ. In mână ţinea un pistol, un revolver cu mânerul 
sidefat. 


— Nu hablo mult espanol, zise Adam, străduindu-se să 
zâmbească. Bărbatul nu-i răspunse la zâmbet. 

— Me puede dar un drum al aeropuerto, spuse Adam, 
întorcându-se uşor şi arătând spre camion. 

Individul se uită la Adam ca la un nebun. Pe urmă îi făcu semn 
cu pistolul să-şi vadă de drum şi dădu să închidă uşa. 

— Por favor, se rugă Adam. 

După care, într-o combinaţie de spaniolă şi engleză, încercă 
să-i explice la repezeală cum se rătăcise pe mare cu o barcă cu 
pânze, împreună cu un prieten bolnav şi că trebuia să ajungă de 
îndată la aeroport. Scoţând la iveală portofelul, începu să 
numere bancnotele îmbibate de apă. Asta avu darul să-i 
trezească în sfârşit interesul celuilalt. Işi vâri pistolul în buzunar 
şi se lăsă condus de Adam înapoi pe plajă. 

Pe când se străduia cu frenezie să capteze interesul 
individului, lui Adam îi veni o idee. Când ajunseră pe plajă, luă 
parâma Hobie Catului şi o puse în mâna portoricanului. In acelaşi 
timp se căzni să-i explice că ambarcaţiunea rămânea a lui dacă-i 
ducea până la aeroport. 

Portoricanul păru să înţeleagă în sfârşit. Un zâmbet larg îi 
apăru pe faţă. Plin de voioşie, trase barca mai sus pe plajă şi o 
legă de un cocotier. Pe urmă intră în casă, probabil ca să se 
îmbrace. 

Ca să câştige timp, Adam îl urcă pe Alan în cabina camionetei. 
Aproape imediat portoricanul reapăru zornăindu-şi cheile. 
Portoricanul, privind precaut către Alan, care stătea moale în 
scaun, gata-gata să adoarmă din nou. Adam încercă să-i explice 
că prietenul lui era bolnav, dar nu după multă vreme renunţă, 
zicându-şi că era mai uşor să se prefacă adormit şi el. Rămase cu 
ochii închişi până ajunseră la aeroport. Arătându-i şoferului că 
dorea să fie lăsat în zona de plecare a companiei aeriene 
Eastern, începu să se gândească îngrijorat cum Dumnezeu avea 
să-i explice funcţionarei de la bilete înfăţişarea sa şi a lui Alan. 

Camionul se opri şi Adam îl atinse pe Alan pe umăr. De data 
asta îi fu mai uşor să-l trezească. 

— Muchas gracias, spuse Adam în timp ce coborau. 

— De nada, strigă şoferul pornind imediat din loc. 

— OK, spuse luându-l pe Alan de braţ. Asta-i ultimul hop. 

Intră în terminalul aproape pustiu. Câteva taxiuri şi o 
ambulanţă aşteptau în preajma intrării, dar era prea devreme ca 
să fie aglomerat. Adam cercetă din priviri clădirea cu aspect 
desuet şi-l aşeză pe Alan lângă taraba pustie a unui lustragiu. 


După care se duse la casa de bilete. 

Uitându-se la orar, văzu că următoarea cursă Eastern pentru 
Miami pleca peste două ore. Un mic afiş anunţa: „Pentru orele 
din afara programului, folosiţi telefonul.” Adam ridică receptorul 
de lângă afiş. li răspunse un agent care-i spuse că va veni de 
îndată. Şi într-adevăr, până s-apuce Adam să aşeze receptorul în 
furcă, un bărbat îmbrăcat într-o uniformă maro curată şi călcată 
ieşi pe uşa din spatele ghişeului. Când îl văzu pe Adam, zâmbetul 
îi dispăruse de pe buze. 

Adam era cât se poate de conştient de înfăţişarea sa răvăşită. 
În camion hainele aproape că i se uscaseră, dar văzând reacţia 
agentului, îşi spuse că trebuia să născocească o poveste cât mai 
credibilă. Ezitând doar o clipă, se lansă într-o lungă explicaţie în 
care elementele principale erau p petrecere de sfârşit de 
vacanţă, cu băutură din belşug şi o partidă de navigaţie de ultim 
moment. El şi prietenul lui sfârşiseră pe o plajă la câteva mile de 
hotelul lor şi veniseră la aeroport cu autostopul. Adam spuse că a 
doua zi trebuiau să ajungă la lucru şi că, bagajul avea să vină 
după ei, o dată cu restul grupului. 

— A fost o vacanţă demenţială, adăugă el. 

Agentul încuviinţă din cap ca şi cum ar fi înţeles şi-i spuse că 
locuri erau din belşug. Adam întrebă dacă nu cumva exista vreo 
cursă spre Statele Unite mai devreme şi i se spuse că peste o oră 
pleca spre Atlanta un avion al companiei Delta. 

Din punctul de vedere a lui Adam, cu cât pleca mai repede de 
pe insulă, cu atât era mai bine. Intrebă unde era ghişeul 
companiei Delta şi îi fu indicată clădirea învecinată. Zicându-şi că 
Alan stătea bine acolo unde-l aşezase, Adam se grăbi spre 
terminalul de alături, la care câţiva călători aşteptau să se 
înregistreze pentru îmbarcare. 

Adam se aşeză la coadă. Când ajunse la ghişeu, agentul se 
uită la el neliniştit, dar Adam îi repetă povestea pe care o 
exersase deja. Şi de data asta, funcţionarul păru să-l creadă. 

— Clasa întâi sau a doua? întrebă el. 

Adam se uită la individ, întrebându-se dacă încerca să facă pe 
spiritualul. Pe urmă însă, amintindu-şi că Arolen îi deconta 
cheltuielile plătite cu cărţile de credit Visa, spuse: 

— Clasa-ntăâi, fireşte. 

Adam se uită cu nelinişte în jurul lui în timp ce funcţionarul îi 
completa biletele, dar nu zări pe nimeni care să pară a fi fost 
trimis de către cei de la MTIC. 

Când agentul îi întinse biletele, Adam spuse: 


— Ne-ar fi de mare folos un scaun cu rotile. Prietenul meu s-a 
accidentat serios când ne-am răsturnat în apă. 

— O, Dumnezeule, făcu agentul. Să văd ce pot să fac. 

În mai puţin de cinci minute, se întoarse cu un scaun cu rotile. 
Adam îi mulţumi şi porni spre cealaltă clădire, ca să-l ia pe Alan. 


Din postul de observaţie situat la magazinul de deasupra 
ghişeului de bilete al companiei Delta, doi brancardieri îmbrăcaţi 
în uniforme albe îl urmăreau pe Adam dispărând din vedere. 
Faptul că împingea un scaun de invalizi sugera că Iseman nu 
putea fi prea departe. 

Cei doi bărbaţi coborâră rapid la parter şi se grăbiră să iasă 
afară la ambulanţă, unde-i spuseră şoferului să-i transmită prin 
radio domnului Burkett că subiecții fuseseră  localizaţi. 
Brancardierul mai înalt, un bărbat solid cu părul blond tuns scurt, 
trase două brancarde rabatabile din spatele ambulanţei, în timp 
ce colegul său îngrămădea câteva seringi într-o geantă medicală. 

Revenind în terminal, ei se interesară de numărul porţii pentru 
cursa Delta spre Atlanta şi porniră către sala de aşteptare B. 

Când Adam ajunse la taraba lustragiului, constată îngrozit că 
băncuţa era goală. Cuprins de disperare, împinse fotoliul cu rotile 
până la ghişeul companiei Eastern, unde îl zări pe Alan încercând 
să discute cu agentul, care tocmai îi spunea că se aflau în Porto 
Rico nu în Miami, dar că, dacă vroia, îi putea rezerva un loc 
pentru zborul către Miami. 

— E cu mine, spuse Adam în loc de altă explicaţie, în timp ce-l 
ajuta pe Alan să se aşeze în scaun. 

— Omul ăsta se crede în Miami; zise agentul. 

— A trecut printr-o mulţime de peripeții, spuse Adam. Ştiţi, cu 
naufragiul... 

Lăsă fraza neterminată şi porni către ghişeul Delta. 

— Ce caut eu în Porto Rico? întrebă Alan. 

Deşi continua să articuleze cuvintele nedesluşit, Adam nu-l 
mai văzuse pe Alan atât de vioi de când stătuse de vorbă cu el 
înainte de plecarea din port a vasului Fjord. 

Având numai douăzeci de minute până la decolare, Adam 
împinse scaunul cât putu de repede. Un grup de excursionişti 
gălăgioşi, îmbrăcaţi cu cămăşi în culori ţipătoare, se aduna în 
faţa ghişeului. Inconjurat de oameni, Adam avea un sentiment de 
siguranţă. Trecând pe la postul de control înainte de a se urca în 
avion, Adam îl ajută pe Alan să se ridice din scaun, ca să poată 
trece prin detectorul de metale. Paznicul se uită la ei chiorâş, dar 


nu spuse nici un cuvânt. De îndată ce trecură şi se îndreptară 
spre poartă, Adam se simţi tot mai excitat. Reuşise! În câteva 
ore aveau să aterizeze în Statele Unite. 

Podeaua sălii de aşteptare se înclina în jos şi Adam trebuia 
acum să ţină scaunul cu rotile să nu se rostogolească singur 
înainte, din inerție. In faţă se afla o cişmea şi, alături, nişte 
toalete, iar Adam se gândi să facă o mică escală. 

Mai aveau aproape douăzeci de minute la dispoziţie. Observă 
un mic afiş lângă uşa toaletei pentru bărbaţi care anunţa că 
înăuntru se făcea curăţenie. Adam decise să-şi rezolve 
problemele fiziologice în avion. 

Incetinise până la un mers normal şi se pregătea să-şi 
continue drumul când observă cu coada ochiului o mişcare 
bruscă. Tocmai când se pregătea să întoarcă capul, cineva îl 
prinse de la spate, strivindu-i braţele de trup. Până să apuse să 
acţioneze, Adam se pomeni ridicat de la podea. 

Adam ţipă şi încercă să se sucească, dar fu împins cu 
brutalitate direct în uşa închisă a toaletei, lovind-o cu fruntea şi 
cu pieptul. Forţa impactului deschise uşa şi atât Adam cât şi cel 
care-l atacase se prăbuşiră cu capul înainte pe pardoseala de 
gresie. 

Violenţa căderii făcu să slăbească strânsoarea individului 
asupra lui Adam. Deşi ameţit, Adam îşi eliberă braţele şi se ridică 
în picioare, dar se împiedică din nou când agresorul său îl apucă 
de glezne. Adam căzu iarăşi, capul lui trecând la mică distanţă 
de chiuvetă, dar de data asta reuşi să amortizeze căderea cu 
mâinile rămase libere. 

In spatele lui, Adam sesiză vag că Alan era împins cu scaun cu 
tot înăuntru de un al doilea bărbat în alb. Ca şi Adam, Alan 
fusese propulsat în uşa toaletei cu capul înainte. După 
deschiderea uşii, celălalt agresor îl împinsese cu brutalitate în 
faţă. Rămas nedirijat, scaunul cu rotile înaintă cu viteză, coti spre 
stânga şi se lovi de pisoare, iar Alan căzu la podea. 

_ Al doilea necunoscut încuie uşa şi veni să-şi ajute partenerul. 
Impreună, cei doi înfrânseră rapid rezistenţa lui Adam, 
imobilizându-l la podea. 

Adunându-şi toate puterile, Adam lovi cu forţă cu picioarele şi 
reuşi să-şi elibereze un braţ. Cu o mişcare amplă, îl izbi în 
maxilarul inferior pe cel mai solid dintre agresori. 

Individul ţipă. Partenerul lui reacţionă rapid şi, într-un acces de 
mânie, îl lovi violent pe Adam în stomac. 

Aerul ieşi din plămânii lui Adam cu un şuierat audibil, făcându- 


| să se înece şi lăsându-l pentru moment neajutorat. Cei doi îl 
ţinură pe Adam la podea cu greutatea lor cumulată. Sanitarul 
mai scund scoase din buzunar o seringă. Rupse cu dinţii învelişul 
protector din plastic al acului. Cu o mână netezi materialul de pe 
coapsa lui Adam şi apoi înfipse cu putere acul în carne. 

Adam încercă să se mişte, dar fără succes. Sanitarul trase 
înapoi pistonul ca să se asigure că acul intrase într-un vas de 
sânge şi apoi, strângând din nou seringa în mână, se pregăti să 
injecteze. 

Deodată, un răcnet înfricoşător reverberă în încăperea 
faianţată. Sunetul inuman avu darul să-i paralizeze momentan pe 
cei doi bărbaţi care-l ţineau pe Adam la podea. 

Alan se prinse cu mâinile de cap, aşa cum făcuse şi pe Hobie 
Cat şi sări în picioare. Ochii i se deschiseră larg iar buzele i se 
desfăcură într-un rânjet ce-i scoase la iveală dinţii, îşi îndepărtă 
mâinile de la cap ţinând între degete smocuri de păr smulse din 
scalp. Ca un animal turbat, se repezi la cei trei bărbaţi prăvăliţi 
pe pardoseală. Cu mâinile încleştate ca să formeze un soi de 
bâtă, îşi luă avânt şi-l izbi pe individul care tocmai înfipsese acul 
în piciorul lui Adam. Lovitura îl prinse într-o parte a capului cu 
atâta forţă încât, din poziţia „călare pe Adam” în care se afla, 
sanitarul fu propulsat prin uşa deschisă a unui closet, izbindu-se 
de peretele despărțitor cu un bufnet îngreţoşător. 

Sanitarul mai scund se ridică şocat, ochii lui reflectând groaza 
de a fi fost martorul materializării unui monstru. Se dădu un pas 
înapoi şi-şi ridică mâinile, dar Alan se năpusti spre el într-o 
clipită, smulgându-i aproape toată urechea dintr-o muşcătură. 
Teroarea care-l cuprinsese îl împiedica pe sanitar să se apere. 
Alan îl înhaţă de cap şi începu să-l lovească de una din oglinzile 
de deasupra chiuvetelor, sângele ţâşnind în spirale înspumate pe 
suprafaţa de sticlă. Oglinda crăpă, se sparse şi căzu de la perete 
într-o cascadă de cioburi. 

Iniţial şi Adam fusese  încremenit de transformarea 
neaşteptată suferită de Alan, dar fiindcă o mai văzuse o dată, 
reuşi să-şi revină. Işi smulse seringa din coapsă şi, ridicându-se 
în picioare, îşi evaluă rapid şansele de a trece pe lângă Alan, 
care continua să izbească craniul sanitarului de oglindă. Din 
nefericire, în clipa aceea trupul sanitarului se prăbuşi fără vlagă 
la podea. Alan îşi pierdu imediat interesul faţă de el. Dându-şi 
capul pe spate şi scoțând un nou răcnet, Alan se repezi acum la 
Adam. 

Singurul refugiu al lui Adam fu să intre într-un closet şi să- 


ncerce să închidă uşa în urma lui. Alan reuşi însă să-şi strecoare 
mâna pe după marginea uşii şi începea să câştige teren în 
confruntarea care urmă. Simţind că pierde această încercare de 
forţe, Adam îşi ridică picioarele şi le propti în uşă. Cu spatele 
rezemat de perete reuşi să împingă uşa, prinzându-i lui Alan 
degetele în toc. Alan răcni încă o dată şi-şi trase mâna afară. 

Adam încuie uşa şi se lipi de peretele din spate, cu vasul de 
toaletă între picioare. Mintea lui căuta cu înfrigurare o soluţie. 

Alan începu să se arunce cu toată greutatea trupului în uşă, în 
mod repetat. De fiecare dată, zăvorul se mai îndoia niţel. In cele 
din urmă, cedă şi uşa de deschise cu violenţă. 

Adam îl strigă pe nume, dar Alan venea spre el ca o 
locomotivă, cu pupilele îngustate ca nişte vârfuri de ac şi cu o 
expresie de demenţă în ochi. Mai mult din instinct de conservare 
decât din rațiune, Adam tinu în faţă seringa pe care o strângea în 
mână. Alan intră direct în ac, care-i străpunse abdomenul. Forţa 
asaltului său apăsă şi pistonul, conţinutul seringii pătrunzându-i 
astfel în corp. g 

Alan nici măcar nu simţi înţepătura acului. II apucă pe Adam 
de cap cu o forţă supraomenească şi practic îl ridică pe acesta de 
la podea. Dar deodată, sub privirile lui Adam, pleoapele lui clipiră 
de câteva ori peste ochii cuprinşi de demenţă şi pupilele i se 
dilatară. Ochiul drept scăpă de sub control, precum cel al unui 
copil bolnav de strabism şi în cel stâng se putea citi o privire 
întrebătoare. Strânsoarea îi slăbi şi, încet, căzu în genunchi. În 
cele din urmă, se prăbuşi pe spate şi ieşi din closet, rămânând 
întins pe pardoseala din faţa uneia dintre chiuvete. 

Timp de o clipă, Adam nu mai fu în stare să se mişte. Simţea 
că scăpase ca prin urechile acului de moarte. Cu o mişcare lentă 
îşi cobori privirea către vârful acului care rămăsese în mâna sa. 
O picătură de fluid se colectase acolo şi acum cădea. Dădu 
drumul seringii şi aceasta zăngăni pe pardoseală. 

leşind din closet şi dând la o parte cele două brancarde aflate 
în fundul încăperii, Adam îngenunche lângă Alan şi îi pipăi pulsul. 
Era puternic şi normal. Spre surprinderea lui Adam, ochii 
doctorului se deschiseră şovăielnic. Articulând cu mare greutate 
cuvintele, se plânse că-l dureau mâinile. 


— La un aşa nivel de energie, nu-ncape nici o îndoială că 
electrozii pacientului nostru au fost stimulaţi la maximum, spuse 
Hofstra. Rezultatele trebuie să fi fost devastatoare. 

— Dar acum ne confruntăm cu o nouă problemă, spuse 


doctorul Nachman. Dacă pacientul a murit, nimeni nu trebuie să 
examineze cadavrul. Nu putem îngădui ca cineva să găsească 
implanturile. Trebuie să-l descoperim imediat. 

Sună telefonul şi doctorul Mitchell răspunse. După ce ascultă 
şi rosti „bine” de mai multe ori, se întoarse către doctorul 
Nachman ridicând degetul mare în sus în semn de reuşită. 

— Ideea pe care aţi avut-o de a verifica aeroportul a dat 
roade, spuse el. Burkett zice că pacientul şi domnul Schonberg 
au fost reperaţi şi urmează să fie săltaţi de sanitarii din 
ambulanţă. 

— Dacă se aflau deja în ambulanţă când a fost transmis 
stimulul? întrebă doctorul Nachman. 

— Nu-i exclus să se fi întâmplat ceva extrem de neplăcut. Cred 
c-ar trebui să căutăm pe drumul de aici până la aeroport. 

Doctorul Nachman ridică mâinile într-un gest exasperat. 

— Când or să se termine toate astea? 


Adam nu avea nici o îndoială că episoadele psihotice ale lui 
Alan se datorau unei stimulări de la distanţă şi se rugă ca după 
ce vor fi decolat să iasă din raza de acţiune a transmiţătorului. 
Singura lor speranţă era să ajungă la bordul avionului, dar 
amândoi arătau într-un asemenea hal încât Adam se temea că 
agenţii companiei Delta i-ar putea întoarce din drum. Numai 
rămăseseră decât cinci minute până la ora când cursa lor trebuia 
să plece. 

Adam se spălă la repezeală pe faţă şi încercă să-i şteargă lui 
Alan mâinile acoperite cu o peliculă de sânge. Mai rău, pe capul 
lui rămăseseră nişte răni în locurile unde Alan îşi smulsese părul 
din cap. Adam încercă să le acopere, fără succes însă. In fine, 
mai mult de atât nu putea face. Îl ridică pe Alan pe scaunul cu 
rotile şi se pregătea să-l împingă când zări pe podea o seringă 
hipodermică plină. O luă, zicându-şi că-i va fi utilă dacă Alan 
avea vreun nou acces. 

Pe când se apropia de poartă, Adam văzu că avionul se 
pregătea pentru încheierea operaţiunii de îmbarcare. 

— Staţi aşa! ţipă el. 

Doi agenţi de la Delta se uitară la el cu curiozitate. Pe urmă, 
unul din ei spuse: 

— Sunteţi cumva cei doi care au naufragiat cu o barcă cu 
pânze? 

Întocmai, spuse Adam întinzându-le biletele. 

— Colegul de la casa de bilete ne-a spus să vă aşteptăm. Ne 


gândeam că poate v-aţi răzgândit. 

— Nici pomeneală de aşa ceva, spuse Adam. Numai că mi-a 
fost greu să-l conving pe prietenul meu. 

Agentul se uită la capul lui Alan, căzut într-o parte. 

— Sper că nu e beat, nu? 

— La naiba, nu, zise Adam. S-a lovit cam rău când ne-am 
răsturnat. A trebui să i se administreze un calmant şi se pare că 
asta l-a dat gata. 

— Aha, făcu agentul, dându-i tichetele de îmbarcare. Locurile 
2A şi 2B. Credeţi că o să aveţi nevoie de un scaun cu rotile şi în 
Atlanta? 

— Ar fi grozav, spuse Adam. De fapt, trebuie să ajungem la 
Washington. Aţi putea să faceţi aranjamentele astea, vă rog? 

— Desigur, zise agentul. 

Adam împinse scaunul cu rotile cu un sentiment de uşurare. 
Stewardesele nu se arătară tocmai entuziaste când văzură 
perechea urcând la bord, dar îl ajutară pe Alan să se dea jos din 
scaun şi ascultară politicos în timp ce Adam îşi relata încă o dată 
povestea cu naufragiul. Avionul era doar pe jumătate plin şi cei 
mai mulţi dintre pasageri adormiseră deja. Adam hotărî să 
închidă şi el ochii şi adormi până la Atlanta, cu excepţia celor 
câteva minute când se trezi ca să înfulece micul dejun. 

Adam se temea de transferul de pe un avion pe altul, 
gândindu-se la posibilele necazuri. Dar un agent Delta îi aştepta 
cu un scaun cu rotile şi le prelungi biletele până la Washington. 
Pauza dintre cele două avioane nu era decât de patruzeci de 
minute, dar Adam avu astfel răgazul s-o sune pe Jennifer. Spre 
norocul lui, răspunse chiar ea. 

— Jennifer, totul o să fie bine. Am să-ţi explic totul. 

— O, făcu ea vag. 

— Numai să-mi promiţi că nu faci avortul până nu ajung eu 
acolo. 

— Audierea la tribunal e în dimineaţa asta, spuse Jennifer şi 
astăzi n-am să fac nimic, dar dacă nu ajungi aici până mâine... 

— Jennifer, te iubesc. Acum trebuie să ajung în avion. Decolăm 
imediat din Atlanta. 

— Atlanta? spuse Jennifer, complet derutată. Şi de ce 
„decolăm”? 

— Adam? întrebă Margaret Weintrob, degetele ei sprintene 
încetând brusc să mai bată la maşină. Tu eşti? 

Braţ la braţ, ca doi prieteni de pahar, Adam şi Alan trecură cu 
pas şovăielnic pe lângă biroul secretarei, care rămăsese 


surprinsă. 

— Adam! strigă Weintrob, dând să se ridice. Nu poţi să intri în 
biroul tatălui tău. Are... 

Dar Adam apucase deja să deschidă uşa. 

Cei doi bărbaţi bine îmbrăcaţi ce şedeau în faţa doctorului 
Schonberg se întoarseră surprinşi. Rămas pentru o clipă fără 
grai, doctorul Schonberg îl ascultă neajutorat pe Adam care îi 
rugă pe cei doi necunoscuţi să aştepte afară. 

— Adam, spuse în sfârşit doctorul Schonberg, te rog foarte 
mult să-mi spui ce-nseamnă asta?! 

— Ai întreprins vreo acţiune în sensul celor discutate când am 
fost ultima oară aici? întrebă Adam. 

— Nu, nu încă. 

— Nici nu mă surprinde, spuse Adam. Ai spus că ai nevoie de 
mai multe dovezi. Ei bine, ţi-am adus toate dovezile pe care le-ai 
putea dori vreodată. Vino te rog să-ţi fac cunoştinţă cu doctorul 
Alan Jackson de la Universitatea California. Tocmai s-a întors 
dintr-una din faimoasele croaziere Arolen. Şi a făcut o scurtă 
escală la centrul ştiinţific din Porto Rico. 

— Omul ăsta e beat? întrebă doctorul Schonberg. 

— Nu, spuse Adam. E drogat şi victimă a unei operaţii de 
psihochirurgie. Hai, vino să-ţi arăt. 

Doctorul Schonberg se apropie de Alan cu precauţie, ca şi cum 
s-ar fi aşteptat ca acesta să sară pe neaşteptate din scaun. 

Adam îi înclină cu blândeţe capul lui Alan aşa încât tatăl lui să 
poată zări micile incizii care serviseră la implantarea electrozilor. 

— l-au implantat aici un soi de dispozitiv de control de la 
distanţă, spuse Adam, cu o voce mai domolită şi umbrită de 
compasiune. Dar am reuşit să-l scot de acolo înainte să apuce 
să-l „condiţioneze”. Imediat ce efectul drogului are să înceteze, 
va fi în stare să-ţi relateze măcar o parte din cele întâmplate. Și 
ştiu că va fi de acord să i se scoată electrozii pentru a fi 
examinati. 

După ce cercetă inciziile de pe părţile laterale ale capului lui 
Alan, doctorul Schonberg se uită la fiul său. Rămase tăcut pentru 
o clipă apoi acționă butonul intercomului şi zise: 

— Margaret, te rog să-l chemi pe Bernard Niepold de la 
Departamentul Justiţiei. Spune-i că e neapărat necesar să ne 
vedem imediat. Şi mai sună şi la Spitalul Naval Bethesda şi 
spune-le să se aştepte la un pacient secret trimis sub semnătura 
mea. Şi că vreau să i se asigure paza douăzeci şi patru de ore din 
douăzeci şi patru. 


EPILOG 


Jennifer se simţea epuizată. În pofida orelor de educaţie 
prenatală pe care le urmase, nu fusese pregătită pentru ceea ce 
s-a întâmplat în realitate. Naşterea propriu-zisă se dovedi a fi 
ceva mai bun şi totodată mai rău faţă de ceea ce se aşteptase. 
Oricât ar fi citit sau ar fi auzit despre experienţele altor femei, n- 
ar fi putut fi cu adevărat pregătită pentru acest eveniment unic şi 
pasionant. 

Durerea travaliului fusese intensă şi totuşi straniu de 
emoţionantă, dar o dată cu trecerea orelor, se simţise tot mai 
sleită. Se întreba dacă va mai găsi puterea necesară. Pe urmă 
durerile reveniră mai des şi pentru perioade mai lungi până când 
în sfârşit de undeva din adâncul fiinţei sale izvori un nou val de 
energie. Simţi un imbold irezistibil, pe jumătate voluntar, pe 
jumătate involuntar, de a împinge şi de a apăsa. O presiune 
crescândă o făcu să se simtă dilatată la maximum şi totuşi 
continuă să împingă, ţinându-şi răsuflarea. 

Deodată se produse o uşurare aproape senzuală, însoţită de o 
revărsare de fluid şi de ţipătul mişcător al unui prunc nou-născut 
care-şi exersa pentru prima oară coardele vocale. 

Deschizându-şi ochii, Jennifer îi strânse mâna lui Adam cu 
bruma de putere care-i mai rămăsese. Uitându-se în sus, la faţa 
lui, văzu că atenţia sa era îndreptată spre locul dintre picioarele 
ei depărtate. Cu un teribil sentiment de groază, ea îl urmări cu 
privirea. Nici un test nu fusese în stare să-i înlăture îngrijorarea 
legată de sănătatea şi de starea de bine a pruncului pe care-l 
purta în pântece. Doctorii de la Spitalul Universitar îi repetaseră 
amniocenteza şi declaraseră copilul normal, dar, după toate câte 
se întâmplase, lui Jennifer îi venea greu să mai creadă. 

Se uită la faţa lui Adam ca să vadă apărând vreun indiciu al 
dezastrului. Vroia să ştie cum era copilul lor de la el, nu văzând 
cu ochii ei. Aşa cum se aştepta, el nu zâmbi şi nici nu clipi. După 
un timp ce păru nesfârşit, îşi cobori privirea într-a ei, prinzându-i 
totodată capul între mâini. Vorbi cu blândeţe, grijuliu faţă de 
simţămintele ei. Mai întâi îi spuse că o iubeşte! A 

Jennifer avu senzaţia că inima i se opreşte în loc. Işi ţinu 
respiraţia, deşi durerea fizică încetase şi aşteptă vestea 
inevitabilă, de care de temuse tot timpul. In sufletul ei ştiuse 


dintotdeauna. N-ar fi trebuit să asculte de nimeni, îşi zise ea. 
Presimţiri rele o măcinaseră încă de la încurcătura din laboratorul 
Clinicii Julian, chiar dacă totul se produsese intenţionat. 

Adam îşi umezi buzele uscate cu vârful limbii. 

— Jennifer, avem un băieţel frumos şi sănătos. Din fericire, 
seamănă cu tine. 

Cuvintele lui Adam nu-şi făcură efectul din prima clipă. Când 
în sfârşit înţelese, lacrimi de fericire şi de recunoştinţă îi inundară 
ochii. Incercă să vorbească dar nu putu. Inghiţi în sec. 

Apoi întinse braţele şi strânse la piept capul lui Adam cât de 
tare putu. Râsul lui dădu glas fericirii şi uşurării din inima ei. Nu 
mai reuşi decât să-i mulţumească în gând lui Dumnezeu. 


Adam îşi veni în fire, îşi netezi costumul chirurgical şi ieşi din 
sala de naşteri în sala de aşteptare a Spitalului Universitar. O 
singură privire îi fu de ajuns. Era greu de crezut, dar mesajul pe 
care-l primise în timpul ultimelor etape ale travaliului lui Jennifer 
fusese corect. Aşezat printre mai mulţi taţi care aşteptau se afla 
propriul său tată, doctorul David Schonberg. 

Doctorul Schonberg ieşi în întâmpinarea fiului său de îndată ce 
acesta intră în încăpere. 

— Salut, Adam, spuse el în stilul lui rece, obişnuit. 

— Salut, tată, spuse Adam. 

Doctorul Schonberg îşi ridică ochelarii spre rădăcina nasului. 

— Cum te simţi de când te-ai întors la facultatea de medicină? 

— Excelent, spuse Adam. Mă bucur atât de mult că m-am 
întors încât abia dacă am băgat de seamă cât am avut de tras ca 
să recuperez. 

— Asta-i o veste bună, spuse doctorul Schonberg. Cum se 
simte Jennifer? 

Adam se holbă la tatăl lui. Era prima oară când omul din faţa 
sa îi spunea pe nume soţiei sale. 

— Foarte bine, răspunse Adam. 

— Şi copilul? 

— Copilul e un băieţel frumos şi sănătos, spuse Adam. 

Spre marea şi profunda sa uimire, Adam văzu ceva ce nu mai 
văzuse niciodată: lacrimi în ochii tatălui său. Inainte ca starea de 
şoc să se manifeste, braţele tatălui îl cuprinseră, îmbrăţişându-l. 
Un alt gest în premieră. Adam îl îmbrăţişă şi el. Lacrimile 
inundară şi ochii lui Adam şi cei doi bărbaţi rămaseră îmbrăţişaţi 
atât de mult încât unii dintre taţii în devenire începuseră să se 
holbeze la ei. 


În cele din urmă, oarecum stânjenit, doctorul Schonberg îl 
împinse pe Adam de lângă el, dar continuă să-l ţină drăgăstos de 
braţe. Îşi priviră unul celuilalt lacrimile apoi izbucniră amândoi în 
râs. 

— Eu nu plângeam, spuse doctorul Schonberg. 

— Nici eu, spuse Adam. 

— Ştii ce cred eu? spuse doctorul Schonberg. 

— Ce? întrebă Adam. 

— Cred că amândoi suntem nişte mincinoşi jalnici. 

— Cred că va trebui să fiu de acord. 


NOTA AUTORULUI 


Din 1966, de când am absolvit facultatea de medicină, am 
auzit de atâtea ori sintagma „criza medicinei” încât m-a făcut să 
mă gândesc la copilul păstor care a strigat de prea multe ori 
„lupul la stână”. Dar până acum crizele acestea au fost 
semnalate toate de către grupuri ce-şi susțineau interesele, 
adesea contradictorii: prea puţine paturi de spital, prea multe 
paturi de spital; prea puţini medici, prea mulţi medici. Era de 
ajuns ca să facă pe oricine să fie derutat şi indiferent. 

Dar acum am ajuns la convingerea că „criza medicinei” este 
aplicabilă într-un sens cu adevărat general. Din nefericire, din 
cauza atâtor oameni care au strigat în trecut „lupul la stână”, 
mijloacele de informare în masă abia au început să bage în 
seamă această criză foarte reală. Astăzi suntem martori ai 
intruziunii treptate dar tot mai rapide a afacerilor în medicină. 
Trebuie să se înţeleagă că mentalitatea mercantilă axată pe 
balanţa de profituri este diametral opusă aspectelor tradiţionale 
ale altruismului care au format fundamentul practicii medicale şi 
că această dihotomie poate însemna un dezastru pentru temelia 
etică şi morală a profesiei. In ochii marilor afacerişti, domeniul 
medicinei reprezintă o industrie cu o mişcare rapidă a banilor, 
profituri mari, riscuri mici şi investiţii de capital redus, care acum 
este deosebit de „coaptă” pentru a fi luată în stăpânire. 

Dovada acestui transfer către interesele comerciale în 
domeniul medical este reflectată în recent înfiinţatele forme de 
proprietate mixtă (axate pe profit) asupra spitalelor şi 
sanatoriilor, asupra furnizorilor de aparatură medicală precum şi 
a unui număr uriaş de organizaţii pentru îngrijirea sănătăţii cum 
ar fi centrele de dializă, centrele chirurgicale, etc. Până şi 
cercetarea s-a orientat în direcţia afacerilor, fapt dovedit de noile 
companii de biotehnologii. 

Reacţia la această tendinţă a fost surprinzător de anemică, în 
pofida efectelor insidioase pe care le are asupra practicii 
medicale. Revistele de specialitate au privit procesul cu un 
dezinteres academic ciudat, doctorii fie au aderat la mişcarea 
antreprenorială, fie au ignorat-o, publicul a rămas tăcut, iar presa 
abia a început să publice articole care trag semnale de alarmă. 
Speranţa mea este ca romanul de faţă să ajute la atragerea 


atenţiei opiniei publice. Înfăţişând procesul printr-o prismă 
emoţională, procesul este adus în perspectiva individuală şi 
îngăduie cititorului să înţeleagă implicaţiile situaţiei prin 
intermediul identificării cu personajul principal, aceasta fiind, 
după părerea mea, unul din materialele principale ale literaturii 
de ficţiune. 

Pentru mine, conştientizarea amestecului elementului 
afacerist în medicină s-a produs o dată cu o scrisoare primită de 
la un spital prin care eram informat că, dată fiind cifra de afaceri 
scăzută a instituţiei respective, ar trebui să internez mai mulţi 
pacienţi la chirurgie, ca şi cum aş fi avut gata pregătit un număr 
de oameni cărora li se refuzase efectuarea operaţiilor cuvenite. 
Scrisoarea aceea, mai mult decât oricare altă experienţă de 
viaţă, m-a făcut să-mi dau seama că sistemul nostru medical a 
fost edificat în mod eronat să depindă de şi să recompenseze 
suprautilizarea dotărilor şi a serviciilor, favorizând prin această 
atitudine sporirea propriilor costuri. Nu e de mirare că oamenii 
de afaceri au devenit interesaţi. 

Pentru romanul de faţă am ales industria farmaceutică drept 
punct focal nu pentru că ar fi cumva mai dăunătoare decât 
oricare alt grup, ci pentru că este cea mai veche dintre afacerile 
asociate cu medicina şi exercită o influenţă puternică şi 
crescândă. Important de subliniat este că firmele producătoare 
de medicamente sunt corporaţii care nu există pentru binele 
obştesc, indiferent cât s-ar strădui să convingă opinia publică de 
contrariul. Scopul lor e să asigure un profit investitorilor de 
capital. 

Interesul comercial precumpănitor al firmelor farmaceutice 
este subliniat de sumele de-a dreptul indecente de bani (miliarde 
de dolari pe an) pe care acestea le cheltuiesc pentru promovarea 
comercială a produselor lor, îndeosebi pentru încercarea de a-l 
influenţa pe medic, care din nefericire este o pradă uşoară. Puţini 
sunt doctorii care nu au acceptat vreun dar sau vreun serviciu 
din partea industriei farmaceutice. Mai am şi acum geanta 
neagră primită în anul trei de facultate şi am participat la câteva 
simpozioane sponsorizate de către o firmă producătoare de 
medicamente. În prezent, industria farmaceutică cheltuieşte în 
fiecare an pe promovare şi reclamă mai mult decât pentru 
cercetare! Conform publicaţiei Pills, Profits and Politics, suma 
respectivă este mai mare decât totalul cheltuielilor prilejuite de 
activităţile educaționale desfăşurate de toate facultățile 
medicale din Statele Unite pentru, pregătirea studenţilor. 


Ar fi nedrept să se susţină că industria farmaceutică nu a 
contribuit la binele societăţii. Numai că ăsta a fost un produs 
secundar, nu scopul principal. Şi au fost cazuri în care binele 
public a fost ignorat. N-ar fi nevoie să amintim decât de dezastrul 
cu thalidomidul sau calamitatea numită DES pentru a ne da 
seama că „dosarul” este divers şi că interesele comerciale pot 
avea consecințe nefericite. (Companiile producătoare de 
medicamente au comercializat produse despre care ştiau că pot 
fi periculoase sau ineficiente numai pentru a obține profituri. 

Practica medicală, aşa cum a fost ea cunoscută în această 
tară, în ultimii circa treizeci de ani, se transformă. Relaţia medic- 
pacient era până nu demult elementul ei central, dar acum 
pierde teren în faţa intereselor economice şi comerciale. Publicul 
american are dreptul şi obligaţia să ştie ce fel de sistem se 
dezvoltă în momentul de faţă. 


CUPRINS 


PROLOG sacose oa pata 02 An e 2800 ate dai pati 0 ta al Aiii tidien 3 
CAPITOLUL Tore setata iaca i aa eoni a ăla ia N i a 12 
CAPITOLUL 2 etapei aao a oala del aa e Ea o atol SoN EnA Sai 16 
CAPITOLUL 800 estate ocna ae e oale aa Bta i e al A 22 
CAPITOLUL A ocs eat 00 pat a oala del an e caci Vă atu Sor aE AE Sath 30 
CAPITOLUL Be ie etate ioan aa ie oma aa aa Bt aia al da 37 
CAPITOLUL Oz. ario 00 pat a oala del aE tdi ti Ae} 57 
CAPITOLUL T oei eat oa aa e oma e 0 0 ai cl e 80 
CAPITOLUL 8 nioa aao a oaia dal ale Ea date pă DAE a a Bă 93 
CAPITOLUL O sei setata atom aaa Bala plata tă d ata a Data ba a alia 112 
CAPITOLUL LO cetatea deea Da al a ta Pacat ati aaa 84 ata ada ded 124 
CAPITOLUL LI cetatea ga Balba as ao atei aa al Dat araia 133 
CAPITOLUL 1.2: se taiga dog ai Pacat tă o aaa Ai iata 00 na 150 
CAPITOLUL 3 setata angela as act atei aa al age tz oa alta 164 
CAPITOLUL LA setata a aA ata 00 nad 187 
CAPITOLUL IL 5; etic gai aa Ban as ao atei aa alt Data tz oa ded 207 
CAPITOLUL Orria a i Vaal tă oala 84 eta 0 aa 219 
EPILOG naniii a a d taia la ada a petala dea fate 254 
NOTA AUTORULUI sp oa se aa ceea Aa A dată ci Taia atA 257 


CUPRINS ae i oale nat aaa a ata A ce et bazal iepen At iA ia 260