ZAMFIRESCU, O. VI, I.ocr_pypdf2

f DUILIU ZAMFIRESCU 


VI 


PARTEA $ 
Ediție îngrijită de 
IOAN ADAM 
şi 
GEORGETA ADAM 


Note şi comentarii, 


indice şi glosar de 


IOAN ADAM 


PUBLICISTICĂ 


rX^ (1909 - 1916) 

no 
SCRIiTO.. RQMÂNI 
EDITURA MINERVA 


București, 19 87 


POPORANISMUL ÎN LITERATURĂ 


Domnule Preşedinte, 
Domnilor membri, 


Pentru a mă conforma tradiției, ar urma să vorbesc 
despre colegul pe care-l înlocuiesc. Se întîmplă însă că acest 
coleg, dispărut dintre noi, era prietenul meu cel mai bun. 
Memoria lui îmi este, ca om, atît de scumpă, încît mă tem, 
ca academician, că nu voi putea rămînea destul de cum- 
pătat în cercetarea meritelor sale. în adevăr, pentru noțiu- 
nea abstractă a individualității omeneşti, care stă oarecum 
în specia eternității, moartea este o catastrofă. S-a dus şi 
nu se mai întoarce ! E strigătul disperat al vieţii; e conştiinţa 
care se revoltă de atîta frumuseţe împletită cu atîta zădăr- 
nicie! 

Afară de asta, omul dispărut dintre noi era înzestrat 
cu aşa de mari calități intelectuale, încît ar fi putut să joace 
un rol însemnat în stat dacă aptitudinile sale ar fi fost puse 
la probă. Ele însă nu au fost. 

Aşa că, dacă ar trebui să vorbesc despre Ollănescu, nu. 
m-aş putea împiedica de a face critica severă a acelor tim- 
puri în cari, mai cu seamă, platitudinea şi sectarismul duceau 
departe. 

Cum însă lucrurile trecute nu se mai pot îndrepta, şi 
cum şi din cele viitoare nu se poate îndrepta nimic cu umă- 
rul, trebuie aşteptat ca viața noastră românească să evolueze 
normal, iar salturile, în judecată şi în fapte, să înceteze. 
Atunci se va vedea mai limpede locul fiecăruia. 


Mă veţi ierta, deci, dacă nu voi intra în lămuriri asupra 
vieții şi lucrărilor amicului meu, ci.voi încerca să dezgăr- 
dinez, 'din noianul de împrejurări, o lăture a timpului în 
care a trăit Ollănescu: poporanismul în literatură. 


PARTEA ÎNTÎIA 


în prefața baladelor din 1852, Alecsandri zice: „Româ- 
nul e născut poet I" 

Această zicătoare sentențioasă a fost mîngăierea multor 
mediocrităţi, şi nu s-ar cuveni să ne oprim la dînsa dacă n-ar 
constitui afirmarea solemnă a unei inexactități. 

Românul, ca popor, nu e nici mai mult, nici mai puţin 
poet decît alt popor. Materialul său folcloristic este intere- 
sant; el poate fi considerat chiar ca produs estetic, dar de 
îndată ce se ridică la această onoare, încetează de a fi ano- 
nim şi deci nu mai are caracterul unei dovezi stăruitoare a 
sufletului mulțimii. 

Dealtminteri, chiar literatura scrisă nu dovedeşte mare 
lucru despre firea unui popor. Cine poate spune, bunăoară, 
dacă Ossian' a existat; dacă, existînd, a cîntat pe caledoni 
în Fingal al său; dacă aceşti eroi s-au confundat, cu timpul, 
în masa poporului englez de astăzi, practic şi înțelept; cum 
de au răsărit, din sinul acestei națiuni practice, idealiştii 
cei mai mari ai omenirii, Shelley,: poetul, care, în Epipsy- 
chidion, încearcă să realizeze o idee platoniciană... Contra- 
dicţii şi nedomirire. 

Țara noastră este însă o țară blagoslovită, în care majo- 
ritatea oamenilor nu stă mult la îndoială, iar criticii se repro- 
duc prin fiziparitate. Ce atîtea probleme şi atîta trudă! 
Românul este născut poet! Atîta lucru ştie fieştecine. Deci, 
trăiască poporanismul! 


Cu toate astea, dacă românul ar avea dreptul să nu fie 
ceva, el ar putea să nu fie poet. Ceea ce nu l-ar împiedica 
de a fi om de omenie şi de a avea calități etice, cari, din 
punct de vedere al rasei, au o valoare cu mult mai superioară 
nestatorniciei iritabile a poeţilor. 


Fiecare din noi aduce în lume o problemă sufletească, 
pornită de departe, din cauzalitatea cea dintîi, care problemă 
are să se desfăşure într-o întindere determinată de timp. 
în 40 sau 50 de ani, un om trebuie să spună de unde vine 
şi cine este. El spune de unde vine prin însuşirile lui perso- 
nale şi spune cine este prin modul cum reactivează față cu 
firea înconjurătoare. Un om vede sau aude într-un fel: 
organele lui senzoriale se excită mai cu înlesnire decît ale 
altora. Aceasta este însuşirea lui de cauzalitate şi spune 
de unde vine omul, La toţi oamenii însă senzațiunile se 
prefac în reprezentaţiuni, cele ale auzului în general deş- 
teaptă timpul, cele ale văzului, spaţiul. Cum se prefac aceste 
senzații in reprezentațiuni şi cum legătura reprezentațiunilor 
în timp şi în spațiu dă naştere la cele dintîi sentimente este- 
tice, aceasta spune ce este omul. Reactivarea lui față cu 
firea înconjurătoare nu atîrnă numai de însuşirile lui de cau- 
zalitate, ci mai cu seamă de puterea iradiantă a lumii din 
afară. 


Aşadar, dacă pentru fiecare individ este important a se 
şti de unde se coboară o conştiinţă şi cum se formează ea — 
cu atît mai vîrtos pentru un popor. 

Cu cît trece timpul şi metoada critică a istoriei intră mai 
adînc în cercetarea originilor poporului român, cu atîta 
răsare mai limpede latinitatea sa. 

Această latinitate nu se dovedeşte numai cu mărturia 
elocventă a monumentelor, a pietrelor, a drumurilor şi a 
limbii, ci se dovedeşte minunat cu ceea ce este viu şi mlădios, 
cu firea şi însuşirile poporului nostru. 


Dovezile scrise sunt nenumărate. Pentru cine a trăit 
ani îndelungațţi la picioarele coloanei lui Traian şi a privit, 
mut de admirare, arcul de triumf de la Benevent — răsare 
o lumină mare din negura veacurilor: lupta dintre cele două 
neamuri ce au alcătuit poporul român de astăzi. Pentru ca 
un împărat ca Traian să se ridice de mai multe ori din au- 
gusta linişte a Palatinului, să se pună în fruntea legioanelor, 
să treacă Adriatica, să ia în curmeziş Illyricul, Panonia, 
Moesia, spre a ajunge la Dunăre — a'trebuit să se simtă 
imperiul în pericol. lar după ce Imperiul roman a biruit, 
grija biruitorilor n-a putut fi alta decît de a împlînta în 
pămîntul Daciei, pentru totdeauna, drapelele romane. Fiindcă 
ar fi o copilărie a crede că romanii făceau război numai 
pentru plăcerea de a se bate. Popor fundamental politic, 
deci logic, romanii se băteau pentru a stăpîni lumea, şi 


numai ceea ce era neapărat trebuitor acestei stăpîniri deve- 
nea o necesitate războinică. 

Cucerirea Daciei şi mănținerea cu orice preț a acestei 
provincii era o trebuință absolută a politicei romane. Dacia 
forma ceea ce se numeşte astăzi une tete de ligne, prin urmare 
trebuia să fie întărită cu toate mijloacele de apărare cunos- 
cute pe atunci de arta militară, ca drumuri strategice, po- 
duri, castre, şi, mai presus de toate, coloni, cari, pe deo 
parte, luau țara cucerită de stăpînirea reală, iar, pe de alta, 
serveau legioanelor recruţii trebuitori. De unde erau aceşti 
coloni? Se afirmă că ei veneau din toate părțile imperiului, 
dar mai cu seamă din provinciile ilirice, cari, fiind înve- 
cinate cu Dacia, dau cu înlesnire contingentul trebuitor, 
trecîndu-l peste fluviu. Noi credem că asemănarea cea mare 
ce există şi astăzi între poporul roman din Roma şi poporul 
român din Oltenia, din Banat şi din Transilvania, precum 
şi anumite obiceiuri şi cuvinte dialectal romane (il romanesco) 
se datoreşte faptului că mulți dintre colonii daci proveneau 
din urbea Romei sau din suburbii şi provincii înconjură- 
toare, în toate cazurile, legionarii şi colonii ce au rămas în 
Dacia trebuiau să fi alcătuit trupe de elită (este cunoscută 
faimoasa legiune a XIII-a, Gemina), căci nu se poate admite 
ca împăratul să fi lăsat pe mîna unor mercenari, adunaţi 
de pretutindeni, țara cucerită cu atîtea jertfe. Se ştie cu 
cîtă grije de amănunte se ocupa împăratul Traian de admi- 
nistrarea provinciilor. Corespondenţa sa cu Pliniu cel Tînăr: 
este o admirabilă dovadă, iar diploma ce trimite lui Publius 
Accius Aquila, centurion din a şasea cohortă călăreaţă, ne 
luminează deplin. 

La noi, el aşeza, peste tot pe unde socotea că este o 
poziție strategică, lagăre întărite, în cari cohortele, centu- 
riile şi manipulele se confundau, cu timpul, cu veteranii, 
alcătuind, împrejurul fortificațiilor, tîrguri, de unde apoi se 
întindeau la cîmp, latinul fiind plugar înnăscut. 

Nu este deci o simplă întîmplare dacă, după invaziunile 
barbarilor în Peninsula Balcanică, parte din poporul latinizat 
al acestor provincii s-a îndreptat către munții Carpaţi. 
Această reintegrare nu s-ar putea explica dacă n-ar fi trăit 
acolo un popor voinic, care, după ce absorbise pe slavinii 
primelor năvăliri, forma acum trunchiul daco-român, capa- 
bil de a se apăra singur. 


Ceilalţi locuitori latini ai Peninsulei Balcanice au apucat 
alte drumuri. Unii au rămas unde se aflau, alcătuind Mace- 


donia; alții au luat-o spre miazănoapte, ajungînd pînă prin 
Istria, ba chiar pînă în Moravia şi Silezia, unde s-au pierdut 
aproape complet. 

Dovada supremă a latinităţii noastre neîntreruptă este 
însăşi ființarea noastră de astăzi, căci, mai cu seamă în 
propagarea raselor, natura nu face salturi. 

lată, prin urmare, în liniamente mari, de unde venim 
noi, ca popor, şi unde şe cuvine să căutăm cauzalitatea 
noastră sufletească. 


II 


Să vedem acum cine suntem. 


Documente scrise despre noi înşine nu avem decît de pe 
la începutul veacului al XV-lea. Pînă aci, rar cîte o men- 
țiune topică, de prin acte latine sau slavone, care dovedeşte 
existența unui popor de baştină, cu grai românesc. Cu toate 
astea, poporul nostru a trăit şi înainte. Cum a trăit el? 
Pînă la năvălirea bulgarilor, probabil în grupuri împrăştiate 
pe toată întinderea munților, alcătuind mici căpitănii de 
şine stătătoare; după organizarea bulgarilor au intrat cu 
aceştia în unire politică. Pe vremea lui Bela,: regele ungu- 
rilor, daco-românii nu erau strînşi într-un singur mănuchi 
şi nici țara lor cunoscută sub un singur nume, ci erau împăr- 
titi în mici cnezate, chemate fara Severinului (terra de Zeu- 
rino) sau țara pînă la Olt; terra Cumania sau terra Litua 
(țara de dincoace de Olt). Numai mai tîrziu, numele de Trans- 
alpina indica țara românească din sud-vestul României de 
astăzi. 

Dar toate acestea sunt numai nişte indicațiuni rătăcite 
prin documente străine. în realitate/ nu ştim nimic despre 
strămoşii noştri din veacul de mijloc şinumaiprininducțiune 
putem să afirmăm că au fost un admirabil popor. 

Dacă socotim că, de la năvălirea bulgarilor (679) şi de la 
venirea ungurilor (894), poporul daco-român a fost cil desă- 
vîrşire lăsat în afară de orice atingere cu restul lumii latine; 
dacă ținem seamă de faptul că studiile bizantine, foarte 
la modă astăzi, vorbesc de tot felul de popoare din Peninsula 
Balcanică, fără măcar să pomenească de  daco-români; 
dacă luăm pe strămoşii noştri în părăsirea completă în care 
au viețuit mai bine de o mie de ani, spre a răsări la liber- 
tate cu minunatele însuşiri ale poporului nostru de astăzi, 


trebuie să recunoaştem că latinitatea este o virtute, pe care 
o au numai unele plante superioare, de a-şi păstra, în sîm- 
bure, puterea germinativă a speciei. 

Poporul daco-român, rupt din trunchiul latin, a început 
în Carpaţi o viață nouă. Copilăria fiecărui popor este lipsită 
de evenimente însemnate şi, mai cu seamă, de mijloacele 
de a le transmite urmaşilor. . To 

Cum au trăit ciobanii noştri pe corhane; cum s-au înmul- 
țit ei, în austera şi greaua viață a munților; cînd s-au creş- 
tinizat; cum erau administrați, nimic nu ştim din toate 
acestea. 

Două mari însuşiri sufleteşti par a fi caracterizat pe stră- 
moşii noştri în toată întinderea timpului: pe de o parte, 
conservatismul cel mai ireductibil, iar pe de alta, un sens 
de orientare extraordinar, ambele virtuți fundamental latine. 
Pentru ca să se poată strecura în timp neatinşi, ei au trebuit 
să se lupte cu sălbaticii năvălitori, slavinii, ostrogoții, bul- 
garii, ungurii; apoi, mai tîrziu, cu tătarii, cu polonii, cu 
turcii; apoi iarăşi cu ungurii; apoi cu*elementele şi în fine 
cu ei înşişi. Erau vremuri cînd cîmpiile rămîneau pustii, 
cînd elementul autohton părea răpus de restrişte, şi totuşi 
el renăştea din focul sacru al sufletului său, mai oţelit ca 
Oricînd. 

Cînd te cobori astăzi la Bălțăteşti şi dai de amfiteatrul 
colinelor ce par a apăra micul orăşel Neamţu, deasupra 
căruia se ridică ruinele castelului lui Ştefan cel Mare, ai 
impresia evidentă a strategiei domnitorului moldovan. în 
tot județul Neamţu adie un suflu de eroism, iar plăieşii 
ce umblă după nevoile vieţii de toate zilele par neadevă- 
rați: statura lor înaltă, alunecînd pe văile netede, le dă 
un aer de figuri legendare. Să fie legionarii romani? Ori 
taraboştii daci? Ori sulițarii de la Rovine? 

Cum s-au păstrat oamenii aceştia? Şi cum s-au păstrat 
ciobanii din Transilvania, trecînd prin toate nevoile, prin 
toate împilările, prin veacuri de restrişte, şi biruind pururea? t 
De la Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, la Horia, la Tudor 
Vladimirescu şi la Avram Iancu; de la aceştia la Valter 
Mărăcineanu şi' la Şonțu. Năvălitorii s-au dus şi alți năvăli- 
tori au venit; soarele'a răsărit şi a apus de mii şi mii de 
ori; pădurile au îmbătrînit şi s-a dezrădăcinat; apele şi-au 
schimbat cursul; şoimii au pierit, zimbrii s-au stins, iar în 
pămîntul Daciei neclintit a rămas numai legionarul roman t 


10 


Dacă lăsăm la o parte negura veacului de mijloc şi ne 
oprim un moment la timpurile moderne, găsim pe români 
în cea mai grea luptă politică, în ziua în care s-au gîndit 
să-şi alcătuiască un stat. Care este poporul care a trecut 
prin truda sufletească a românilor, de la Divanul ad-hoc 
pînă la recunoaşterea independenţei? Generaţiile tinere de 
astăzi nici nu bănuiesc cîtă cheltuială de patriotism şi, mai 
cu seamă, de sens de orientare a trebuit să facă bărbaţii 
noştri politici, ca să asigure patriei lor un loc onorat în 
lume!... Prinşi între împărăţiele cele mai straşnice din Eu- 
ropa, absolutiste şi militare, cari voiau să ne încorporeze 
fiecare la rîndul său, bărbaţii noştri politici au avut totul 
de creat, o istorie a trecutului, o pază a momentului şi o 
constituție a viitorului. Amicii noştri de peste Dunăre, 
cînd îşi făuresc astăzi independenţa, nici nu-şi închipuiesc 
prin ce greutăţi au trecut Principatele Române la 1859! 


ț 

Cărei împrejurări se datoreşte această fenomenală putere 
a unei rase? Conservatismului şi sensului ei de orientare. 

Pe metopele interioare ale arcului de triumf al lui Cons- 
tantin, ridicate din Forul lui Traian, se văd dacii duşi în 
robie. îmbrăcămintea lor de atunci este întocmai îmbrăcă- 
mintea muntenilor noştri de astăzi. Dovadă de adînca stator- 
nicie a rasei. 


Poporul roman a fost un popor conservator şi esențial- 
mente politic. Tot aşa este şi poporul român. 
lată ce suntem. 


III 


Şi atunci de unde slăbănoaga credință că „Românul e 
născut poet"? 


Se ştie că latinii erau de toate, numai poeți şi artişti 
nu erau. 


Alecsandri este cel dintîi român cult, după Russo, care 
şi-a plecat urechea către murmurul poporului. El a auzit 
şi a înțeles că este acolo o muzică naivă şi sentimentală, a 
*doinelor, ce se cuvine să fie notată; că este o muzică eroică 
a baladelor, ce se cuvine şi mai mult să fie scrisă. Viața 
pastorală este răsunetul naturii, ca şi viața haiducească. 
Strîns^ unite, ele oglindesc contemplativitatea şi forța, cari 
alcătuiesc caracterul specific al tipului baladelor: „voinicul". 


n 


Dar Alecsandri a fost un rău culegător de poezii popo- 
rane şi, mai cu seamă, s-a înşelat fundamental cînd a crezut 
că poate introduce unele dulcegării sentimentale în viața 
versificată a poporului nostru. Şi cît de mult s-au înşelat, 
după dînsul, scriitorii în proză, nuveliştii şi romancierii 
cari au creat tipuri de țărani şi țărance ce n-au existat 
niciodată! 

Să luăm balada cea mai frumoasă din colecţia lui Alec- 
sandri, Miorița. 


Iat-o: 


Pe-irn picior de plai, 
Pe-o gură de rai, 
Iată vin în cale, 
Se cobor la vale 
Trei turme de miei 
Cu trei ciobănei 
Unu-i moldovan, 
Unu-i ungurean 

Şi unu-i vrîncean. 
Iar cel ungurean 

Şi cu cel vrîncean 
Mări, se vorbiră, 
Ei se sfătuiră, 

Pe l-apus de soare 
Ca să mi-l omoare 
Pe cel moldo van, 
Că-i mai ortoman, 
Şi are oi mai multe, 


Mîndre şi cornute, 

Şi cai învățați 

Şi cîini mai bărbaţi... 
Dar cea mioriță 

Cu lîna plăviță 

De trei zile încoace 
Gura nu-i mai tace 
Iarba nu-i mai place. 
— Mioriţă laie, 

Laie, bucălaie, 

De trei zile încoace 
Gura nu-ţi. mai tace! 
Ori iarba nu-ţi place, 
Ori eşti bolnăvioară, 


Drăguţă Mioară? 

— Drăguţule bace! 
Dă-ţi oile încoace 
La negru zăvoi, 

Că-i iarba de noi 

Şi umbra de voi. 
Stăpîne, stăpîne, 

îti cheamă şi-un cîine 
Cel mai bărbătesc 
Şi cel mai frățesc, 
Că l-apus de soare 
Vreau să mi te-omoare 
Baciul ungurean 

Şi cu cel vrîncean! 
— Oiţă bîrsană, 

De eşti năzdrăvană 
Şi de a fi să mor 

în cîmp de mohor, 
Să spui lui vrîncean 
Şi lui ungurean, 

Ca să mă îngroape 
Aice pe-aproape 

în strunga de oi, 

Să fiu tot cu voi; 
în dosul stînii, 
Să-mi aud cînii. 

Aste să le spui, 

lar la cap să-mi pui 
Fluieraş de fag, 
Mult zice cu drag! 
Fluieraş de os, 

Mult zice duios! 


Fluieraş de soc, 
Mult zice cu foc! 
Vîntul cînd o bate, 
Prin ele-o răzbate 
Ş-oile s-or strânge, 
Pe mine m-or plînge 
Cu lacrămi de sînge! 
Iar tu de omor 

Să nu le spui lor 
Să le spui curat, 

Că m-am însurat 
Cu-o mîndră crăiasă, 
A lumii mireasă; 
Că la nunta mea 

A căzut o stea; 
Soarele şi luna 
Mi-au ţinut cununa. 
Brazi şi păltinaşi 
l-am avut nuntaşi, 
Preoți, munţii mari, 
Păsări, lăutari, 
Păsărele mii, 

Şi stele făclii! 

lar dacă-i zări, 
Dacă-i întîlni 
Măicuţă bătrînă 

Cu brîul de lînă, 
Din ochi lăcrămînd, 
Pe cîmpi alergînd, 
De toți întrebînd 


Şi la toţi zicînd: 
Cine-au cunoscut 
Cine mi-au văzut 
Mîndru ciobănel 
Tras printr-un inel? 
Feţişoara lui 
Spuma laptelui; 
Mustăcioara lui 
Spicul griului; 
Perişorul lui 

Pana corbului; 
Ochişorii lui 

Mura cîmpului!... 
Tu, mioara mea, 
Să te-nduri de ea 
Şi-i spune curat 

Că m-am însurat 
Cu-o fată de crai 
Pe-o gură de rai. 
Iar la acea măicuță 
Să nu-i spui, drăguță, 
Că la nunta mea 

A căzut o stea, 


Că am avut nuntaşi 
Brazi şi păltinaşi, 
Preoţi, munții mari, 
Păsări lăutari, 
Păsărele mii 

Şi stele făclii. 


Alecsandri ne spune că a cules-o din gura baciului Udrea, 
pe Ceahlău. Nu ne este permis să ne îndoim de afirmația 
poetului nostru național, şi deci admitem existența acestui 
Udrea, care spunea că auzise pe bunul său recitind balade, 
în cari se vorbea despre un împărat Aurelian. Cam extra- 
ordinar! 


Prin nimic nu se dovedeşte că Udrea era autorul Miori- 
ței — deşi este ştiut că toate poeziile populare de oarecare 
consistență nu sunt opera mulțimii anonime, ci a unor anu- 
miți indivizi, poeţi de curte boierească sau cîntăreţi pribegi, 
Menestrel, Trubadur, Lăutar, cari, fireşte, personifică timpul 
şi aspirațiile mulțimii, după temperamentele lor. 


B 


umpluturi nesăbuite, 


A doua replică a Mioriței, mai completă, dar plină de 
ne-o dă un domn, G. Cătană,: 
Luceafărul din 15 iulie 1905. Iat-o, în toată lunga sa desfă- 


şurare : 


“n 


Pe-un picior de plai, 
Pe-o gură de rai, 
Iată vin în cale 

Şi cobor în vale, 
Trei turme din munți, 
Din munţii cărunți. 
Şi trei zile-n rînd 
Tot scobor zbierînd 
După frunza deasă, 
Iarba de mătase, 
Doină drăgăstoasă. 
lar cei ciobănaşi 
Rumeniori şi graşi, 
Unu-i moldovean, 
Unu-i ungurean 

Şi unu-i vrîncean, 
Le tot mînă-n şir: 
Bîr, oiță, bir! 
Tinerei de ani, 

Nime nu-mi mâna, 
Nime nu-mi d-avea 
Turmă mai frumoasă 
Şi mai numeroasă, 
Grasă şi lăptoasă, 
Albă şi Imoasă, 

Ca cioban mocan, 
Baciul moldovean, 
lar cel ungurean 
Şi cu cel vrîncean, 
Mare hoţoman, 

Mări se gîndiră 

Şi se sfătuiră, 

Cum să-l împresoare 
Şi să mi-l omoare 
Pre cel moldovean, 
Că-i mai ortoman, 
Şi-are oi mai multe, 
Multe şi cornute, 
Grase şi lăptoase 


Albe şi lînoase, 

Şi cai învățați 

Şi cîini mai bărbați. 
lar cea mioriță, 

Cu lînă plăviţă, 
Mioriţă laie, 

Laie, bucălaie, 

De trei zile-ncoace 
Gura nu-i mai tace, 
Nici nu se alină, 
Nici n-are hodină, 
Tot cobeşte-a rău, 
Lîngă baciul său. 

— Mioriţă laie, 

Laie, bucălaie, 

De trei zile-ncoace 
Gura nu-ți mai tace. 
Ori iarba nu-ți place, 
Ori eşti bolnăvioară, 
Mioriță-mioară ? 

— Drăguţule bace, 
Iarba mie-mi place, 
Şi nu-i bolnăvioară 
Draga ta mioară. 
Dară eu n-am stare, 
Nice alinare, 

Şi gura nu-mi tace, 
Că semn mi se face, 
Că baciul vrîncean, 
Cu cel ungurean, 
Mare hoțoman, 

Vreau să te-mpresoare 
Şi să te omoare, 

Oi cînd aromesc, 
Cîni cînd ațipesc. 
Stăpîne, stăpîne, 
Cheamă lîngă tine, 
Cheamă şi un cîine, 
Cel mai voinicos, 


în 


Cel mai bărbătos, 
Şi pune la sîn 
Hînghierul păgîn. 
Şi pune la cap 
Măciucă de fag! 
Baciul moldovean, 
Mîndru şi viclean, 
Turmele-şi roteşte, 
Iute se porneşte 
Spre negrul zăvoi, 
Mult plăcut la oi. 
Şi pe lîngă sine 
îşi cheamă şi-un cîine 
Dintre cîinii săi, 
Tari ca nişte lei, 
Cel mai voinicos, 
Cel mai bărbătos, 
Căţăluş de stînâ, 
Crescut de-a sa mînă. 
Şi-apoi îl netezeşte 
Şi aşa-i grăieşte: 
— Căţeluş, căţel, 
Căţel voinicel, 
Ce-n timp de nevoi 
Prin furtuni şi ploi 
Turmele-mi păzeşti, 
Stîna mi-o fereşti 
De lupi şi de furi 
Ce ies din păduri, 
Ca să-mi fure caşii 
Şi mieluţii graşii, 
Pe cînd înfloreşte, 
Pe cînd înverzeşte 
Frunza codrilor, 
Iarba cîmpilor. 

Azi ori niciodată, 
Azi îţi mai arată 
Bărbăția ta 
Pentru viaţa mea. 
Că baciul vrîncean, 
Cu cel ungurean 
Vor să mă-mpresoare 


Şi să mă omoare, 


Oi cînd aromesc, 
Cîni cînd ațipesc! 

— Baciule stăpîne, 
Căpitan de stîne, 
Ce m-ai făcut mare, 
M-ai făcut mai tare 
între cîinii tăi, 
Frățiorii mei, 

Ca să-ţi păzesc turma, 
Să-ţi adufmesc urma 
De lupi şi de furi 
Ce ies din păduri, 
Ca să-ți fure caşii 
Şi mieluţii graşii 
Pe cînd înverzeşte, 
Pe cînd înfloreşte 
Frunza codrilor, 
Iarba cîmpilor, 

Azi ori niciodată, 
Puterea mea toată, 
Mi-o voi arăta, 
Pentru viaţa ta! , 
Iată mări, iată, 

Se ivesc îndată 
Baciul ungurean 

Şi cu cel vrîncean, 
Cu măciuci de spini, 
Cu-o ceată de cîni, 
Ca să-l împresoare 
Şi să mi-l omoare 
Pre cel moldovan, 
Că-i mai ortoman 
Şi-are oi mai multe, 
Multe şi cornute, 
Grase şi lăptoase, 
Albe şi lînoase, 

Şi cai învățați 

Şi cîini mai bărbaţi. 
Iară cel dulău, 
Căţăl tare rău, 
Căţăluş d-un an 

Al lui moldovan, 


Cătră cîini s-avîntă 


Si mi ti-i frămîntă 
Şi mi ti-i coboară 

Şi mi ți-i omoară. 
La stăpîn soseşte, 
Urlă şi schinceşte, 
Contra lui vrîncean 
Şi-a lui ungurean, 
Ce veneau călări, 
Pe cai de neferi, 

Pe cai munteneşti, 
Pe cai mocăneşti, 
Vîrtoşi în făptură 
Şi groşi la statură. 
Groaznic hăluind, 
Groaznic şuierînd, 
Şi vărsînd din gură 
Patimă şi ură. 
Câţălandrul sare, 
Latră cu turbare, 
Caii forăiesc, 

Sar şi se zmîncesc, 
Iar cel ungurean 
Hîtru şi iclean, 
Spre oblînc se pleacă, 
Bagă mîna-n teacă 
Şi trage-un pistol, 
Umplut cu omor; 
Trage şi ținteşte, 
Cățelul loveşte. 
Căţălandrul plînge, 
Şi se scaldă-n sînge, 
Cade cu iuțeală 


Şi nu se mai scoală. 


Ei se avînteazâ 

Şi înaintează, 

La cioban sosesc 

Şi aşa-i grăiesc: 

— Cioban, ciobănele, 
Feciorel de lele, 

Ce ai oi mai multe, 
Multe şi cornute, 

îți alegi şi-ţi laşi 
Cîmpii cei mai graşi. 


Şi prin ale tale 
Igrele din vale, 

Calci dumbrăvile 

Şi paşti ierbile, 

Şi cu cînii tăi, 

Tari ca nişte lei, 
Ne-ai omorît cînii 
Vingătorii stînii. 
Haid cu noi spre codru, 
Sufleţel de lotru 
Viaţa să ţi-o frîngem, 
Zilele să-ți stingem, 
Groapa să-ți săpăm, 
Să te astupăm, 

Să te punem bine, 
Să scăpăm de tine. 
— Frăţiori de stînă, 
Ce vă sunt de vină? 
Dacă-s mai bogat, 
Dumnezeu mi-a dat, 
Căci eu toată toamna, 
Căci eu toată iarna 
Noaptea n-am dormit, 
Nici n-am odihnit; 
Ci-am grijit de oi, 
N-am făcut ca voi, 
Ci mi le-am nutrit, 
Şi mi le-am păzit 

De ocniță grele, 

De mînile rele 

Şi de-ngălbinire 

Şi de-mbolnăvire. 
Iară-n primăvară, 
Grijam de cu sară 
Pentru mieluşei, 
Cînd sunt mititei, 
Să-i aplec cînd vor 
La mamele lor. 

Şi-am făcut prin dare 
Fapte de-ndurare, 
Căci din cei dîntăi, 
Dintre caşi din stîni, 
Jertfă i-am adus 


Tatălui de sus, 

La casa cea sfîntă, 
Unde popii cîntă. 
lar a doua oară, 
Din caşii de vară, 

Din cei mai frumoşi 
în ziua de moşi, 

l-am dat de pomană 
La lumea sărmană. 
Deci spuneţi-mi drept, 
Cu mîna pe piept 
Spuneţi-mi curat 

Ce sunt vinovat? 
însă de voiţi, 

Dacă socotiți, 

Cum că lîngă mine 
Nu vă merge bine, 
Eu m-oi depărta 

Şi vă voi lăsa: 
Cîmpiile late, 

Apele curate, 
Văile-n verzi te 
Culmile-nflorite 

Şi dumbrăvile, 

Cu izvoarele, 

Singuri ca să fiţi, 
Să vă-mbogăţiţi! 

— Moldovane bace, 
Ce zici nu ne place. 
Hai cu noi la codru, 
Sufleţel de lotru, 
Viaţa să ţi-o frîngem, 
Zilele să-ţi strîngem, 
Groapa să-ți săpăm 
Să te astupăm. 

Şi dacă voieşti, 

Să te-mpotriveşti, 
Atunci cot la cot 

Te legăm de tot; 
Iară turma ta 

Ne va rămînea, 

Ca so împărțim 

Şi so moştenim! 


Iar cel moldovan, 
Baci mai ortoman. 
Făcu de trei ori 
Cruce către zori, 
Şi din teacă scoate 
Cu prăsele late, 

Un hânghier tăios, 
Cu mănuchi de os. 
Şi cu-aceasta-n mînă 
De trei ori se-nchină 
Şi-apoi le vorbeşte 
Pe moldoveneşte: 

— Alelei mocani. 
Neam de hoţomani, 
Ce veniţi ca fraţi 
Viaţa să-mi luați. 
Haide să luptăm 
Şi să ne vedem, 

Care o sâ-nvingă, 
De cine o să plîngă 
Undele din apă, 
Umbrele din groapă; 
Veniţi mai aproape, 
De vreţi să s-adape, 
Cu sînge din voi 
Vulturi şi coroi. 

Dar cel ungurean, 
Baci mai ortoman, 
Spre oblînc se pleacă, 
Bagă mîna-n teacă, 
Două flinte scoate, 
Cu plumbi încărcate. 
Flinte ruginite, 

Cu sînge stropite. 
Trage şi ținteşte, 

Şi mi-l nimereşte, 

Şi mai trage o dată, 
Şi-l loveşte-n coastă. 
Baciul mi se-ncinge, 
Rana de şi-o strînge, 
Cu brîu se-nveleşte 
Sîngele opreşte, 

Spre ungurenaş, 


Face cîțiva paşi 

Şi mi ţi-l ţinteşte 
Şi mi ţi-l loveşte, 

îl loveşte drept 
Cu hănghieru-n piept. 
lar el de pe cal 
Cade şi naval 

In sînge se-neacă; 
Puterile-i seacă, 
Sufletu-i înceată, 
Viaţa i se gată. 
Moldovanul dară 
Cruce-şi face iară 
Şi cu bărbăţie 

Şi cu vitejie 

Zice lui vrîncean, 
Neam de hoţoman; 
— Stăi, vrîncean copile, 
Să te stîng de zile, 
Eu mi te-oi direge, 
Neam fără de lege, 
Ca să-nveți odată 
Cu țara ta toată, 
Ce poate-un cioban, 
Cioban moldovan! 
Vrînceanu se încearcă, 
Pistolu-şi descarcă, 
Trage mişeleşte, 
Dar nu nimereşte. 
Atunci moldovanul, 
Mîndrul şi icleanul, 
Buciumul ia-n mînă 
Şi strigă să vină 
Cînii de la stînă. 
Cînii auzind, 
Glasul cunoscînd, 
Pe cîmpia largă 
Răpede aleargă, 

Ca pasărea-n zbor 
Către baciul lor. 

Şi cum mi-şi sosesc 
Şi cum mi-şi zăresc 


Pe baciul vrîncean, 


Neam de hoțoman, 
Dau pe el naval 
Şi-1 trag de pe cal, 
Sar pe el, s-acaţă, 
Şi-l sfîrtică-ri față, 
Şi-l dăraburesc, 

Şi îl crîmpoțesc, 
Viaţa îi sfîrşesc. 
Apoi moldovanul, 
Mîndrul şi icleanul, 
Cînii şi-i adună, 

Şi pleacă pe lună, 
Din gură horind, 
Hănghier zdrîngănind. 
La stînă soseşte 

Şi mi se opreşte, 
Dar vai! nu-i glumă, 
Rău durerea-l curmă. 
Brîul dezvăleşte, 
Sîngele porneşte, 
Sînge închegat, 

Cu plumb mestecat. 
Plumbul se-ncălzeşte, 
Arde şi-l topeşte, 
Inima-i striveşte, 
Viaţa îi sfîrşeşte. 

La pămînt se-ntinde, 
Junghiul îl cuprinde, 
Sîngele-i tot curge, 
Puterea i se scurge, 
Trupu-i amorțeşte, 
Din ce în ce răceşte 
Şi învinețeşte, 

Iară el vorbeşte: 

— Căţăi şi căţele, 
Ce lătraţi la stele, 
Căţei voinicei, 

Ai mei ort acei, 

Eu v-am crescut mari, 
Eu v-am făcut tari, 
Precum nu-s în lume 
Cîni de-al vostru nume. 


Astăzi vă împarte 


Cu limbă de moarte 
Al vostru stăpîn, 
Moldovan român: 
Să vă duceţi voi 
în strunga de oi, 
Groapa să-mi săpațţi 
Şi să mă-ngropaţi 
Cam din dos de stînă, 
Ca să am hodină 
Şi din cînd în cînd 
Să v-aud lătrînd; 
Să fiu tot cu voi 
Şi cu-a mele oi! 
Şi cînd zice aceste, 
Sufletu-i slăbeşte, 
Moartea i s-arată, 
Pieptul îi săgeată, 
Ochii-i lăcrămează, 
Să-mpăingenează, 
Sufletu-i înceată, 
Viaţa i se gată, 

Şi adoarme lin 

Cu un lung suspin. 
Câmpuri şi vîlcele, 
Codrii, dumbrăvele, 
Şi izvoarele 

Cu păraiele, 

Şi pădurile 

Cu păsările 

Se par întristate, 
Se par supărate; 
N-auzi printre ele 
Cînt de fluierele, 
Doine ciobăneşti, 
Versuri păsăreşti. 
Dar prin floricele 
Vezi spre semn de jale 
Foi îngălbenite, 
Veştede, pălite, 
Fără de viață, 
Făr'de frumusaţă. 


Caii lui rînchează, 


so 


Văi cutreierează, 


Iar bietele oi, 
Bătute-s de ploi, 

Şi nu au păstor 
Nici cîrmuitor. 
Buciumul din stînă 
Codrii nu-i îngînă 
Cu cîntare lină, 
Numai cînd şi cînd, 
Străbătut de vînt, 
Varsă răguşit 

Sunet amortit. 

lar cînii se gată, 
Groapa lui i-o sapă 
Şi-l aşează apoi 

în strunga de oi; 
în strunga din stînă, 
Să aibă hodină 
Dup-a lui dorință 
Dup-a lui voinţă. 
lar cea mioriță 

Cu lînă plăviță, 
Mioriţă laie, 

Laie, bucălaie, 
Baciului său june 
Lîngă cap îi pune 
Fluieraş de fag, 
Mult zice cu drag, 
Fluieraş de soc, 
Mult zice cu foc, 
Fluieraş de os, 
Mult zice duios. 
Vîntul cum mi-şi bate 
Prin ele străbate, 
Oile se strîng, 
Lacrimă şi pling, 
Murmură prin iarbă 


Şi se tot întreabă: 
— Mîndre surioare, 


Unde-i baciul oare? 
Cum de ne-a lăsat 
Şi s-o depărtat, 


Şi nimic n-o spus 


19 


Unde mi s-o dus? 
Căci prin țîțişoare 
Arde şi ne doare, 
Laptele de ieri 

Şi de alaltăieri. 
Pulpa ni-o împietrit, 
Lapte-o jinchiţit. 
Hoţii vor să vină 
Noaptea pe la stînă, 
Şi ne vor fura, 

Ne vor junghia. 

Iar lupii fricoşi, 
De sînge setoşi, 
Cum or năvăli, 

Şi ne-or prăpădi. 
Oh, amar de noi, 
De bietele oi. 

Ce să ne ştim face, 
Făr' de-al nostru bace? 
lar cea mioriță 

Cu lînă plăviță, 
Mioriţa laie, 

Laie, bucălaie, 

De tristul omor 

Nu le spunea lor, 
Ci-n a ei durere, 
Fără mîngiiere 

Aşa le vorbea, 

Aşa le zicea: 

— Oiţe scîrbite, 

De baci părăsite, 

Eu vă spun curat, 
Cum că s-o însurat; 
C-o mîndră , crăiasă, 
A lumii mireasă. 

Şi la nunta sa 

A căzut o stea. 
Soarele şi luna 

Lau ţinut cununa. 
Brazi şi păltinaşi 
l-a avut nuntaşi. 
Preoți munţii mari, 
Păsări lăutari, 


Păsărele mii 

Şi stele făclii. 

Şi mi-a spus el mie 
Că n-o să mai vie, 
Baci să ne mai fie. 
Şi la a sa pornire 
în veşmînt de mire 
Mi-a cîntat de dor, 
Colo la izvor. 

Mi-a cîntat de jele, 
Printre floricele, 
Cîntec de iubire 

Şi de despărțire. 

Şi mi-a zis apoi, 
Să mă-ntorc la voi, 
Fluierile sale, 
Jalnic sunătoare, 
Să le pun pe strungă, 
Vîntul să le-ajungă 
Şi să vă aducă 
Veste despre ducă; 
Gingaş cîntecel, 
Cînt de ciobănel! 
Oile-o ascultă 

Cu durere multă, 

Şi prin dumbrăvele 
Plîng ca vai de ele, 
Plîngeri de-ntristare 
Şi de supărare. 

Iar din lăcrimele 
Cresc prin dumbrăvele 
Pînă-n dalbe zori 
Mii şi mii de flori, 
Ce le zic bujori. 
Iată, mări iată, 
lată că s-arată, 
într-o zi cu soare, 
Zi de sărbătoare, 

O maică bătrînă, 
Cu brîul de lînă 

Şi co cîrpă-n mînă. 
Suie cătră stînă, 
Tremurînd păşeşte, 


Şi se osteneşte, 
Apoi odihneşte 
Şi iară porneşte. 
Iară cînd soseşte, 
Stîna cînd zăreşte, 
De tot pustiită, 
De tot părăsită; 
Buciumul uscat, 
Caş nestrecurat, 
Lapte ne-nchegat, 
Păru-şi despleteşte, 
Plînge, se boceşte 
Pe cîmp alergînd, 
Pe toţi întrebînd, 
Către toţi zicînd: 
— Cine mi-a văzut, 
Cine-a cunoscut: 
Mîndru ciobănel, 
Tras printr-un inel; 
Trupuşorul lui 
Naltul bradului. 
Feţişoara lui 
Spuma laptelui, 
Mustăcioara lui 
Spicul griului, 
Sprîncenile lui 
Pana corbului, 
Ochişorii lui 

Mura cîmpului! 
Şi cum pribegeşte 
Şi cum se boceşte, 
Iată că-ntilneşte, 
Iată că zăreşte, 
Turma rătăcită 
Şi necîrmuiță, 
Tristă şi-ofilită, 
Neagră şi cernită. 
lar cea mioriță 
Cu lîna plăviță, 
Mioriţă laie, 

Laie, bucălaie, 
Cum mi ţi-o zăreşte, 
Nainte-i păşeşte, 


Milă-i e de ea, 

Şi-i vorbeşte aşa: 

— Măicuţă bătrînă, 
Cu brîul de lînă, 
Nu te întrista, 

Nu te supăra, 

Nici nu te văita. 
Despre fiul tău 

îţi voi spune eu, 
Spune-ţi-oi curat 
Cum că s-o-nsurat 
C-o fată de crai, 
Pe-o gură de rai. 

— Draga mamii, dragă, 
Mioriţă fragă, 
Dacă-mi spui curat 
Cum că s-o-nsurat, 
C-o fată de crai 

Pe-o gură de rai, 
Cum de v-o lăsat 
Pe voi singurele, 
Oiţele mele, 

Să vă rătăciţi, 

Să vă cîrduiţi, 

Să vă-ngălbeniţi, 

Să vă bolnăviți, 

Să vă prăpădiţi? 
Draga mamii, dragă. 
Mioriţă fragă, 
Spune-mi drept să văd 
Şi să mi te cred. 
Dacă cumva zace, 
Leacuri îi voi face, 
Leac de iarbă mare 
Pentru vindecare, 
Cu faguri de ceară, 
Cu stropi de la moară, 
Cu picuri de rouă, 
Strînşi pe lună nouă. 
Trei pai de secară, 
Secară de vară, 
Strînşi de fată mare 


Pe sfinţit de soare. 


Şi cărbuni aprinşi, Sfînta liturghie! 
în molidvă stinşi. — Măicuţă bătrînă, 


Aste, draga mea, Cu brîul de lînă, 


Le voi descînta, Crede ce-ţi spun eu. 
Şi-l voi afuma Fecioraşul tău, 

Şi-1 voi vindeca Eu îţi spun curat 
De gîlci, de lungoare, Cum că s-o-nsurat 
Şi de deochiare, C-o fată de crai, 

Şi de fermecare Pe-o gură de rai! 
Şi de supărare. Măicuţa nu crede. 
Iar de-o fi să fie Nu crede pîn' vede 
Murit pe cîmpie, Căci cunoaşte bine, 
După cum aflai, Că-i rău şi nu-i bine. 
Bobi cînd descîntai, Pleacă supărată, 
Spune-mi tu curat Pleacă întristată 
"Unde e-ngropat? Şi nemâîngiiată, 


Ca să merg cu tine, Ca omul ce-şi pierde 
Săraca de mine, Toată a lui nădejde. 
Să-mi arăţi mormîntul, 


Să-i sărut pămîntul, 


Dară de la stînă, 

Şi acum suspină, 
S-aprind luminare Pe la miez de noapte, 
La cap şi picioare Tainicile şoapte: 

Şi cînd merg acasă, — Deci spuneţi-mi drept 
O văcuță grasă, Cu mîna pe piept, 
O vacă plăvană rei 

Fa F Spuneți-mi curat, 
Să-i dau de pomană. 

Şi un mieluț gras Ce vi-s vinovat? 
La popa Ispas, Dacă-s mai bogat, 
Să-i dau ca să-i tie Dumnezeu mi-a dat! 

D-1 Cătană ne spune că a cules-o de la un muzicant din 
comuna Brebul, anume Todor Lăutaşu, care ştia multe şi 
minunate balade. Doamne ! ce înțeles mai au şi vorbele la 
unii oameni! Acest muzicant, chemat Todor Lăutaşu, „care 
xm 


cînta din violină şi din gură", trebuie să fi fost vreun scrip- 
car, zis pe româneşte Tudor Lăutaru. 


A treia replică a Mioriței ne-o dă G. Dem. Teodorescu, + 
în culegerea sa din 1885, Poezii populare române, sub titlul 
de Oaia năzdrăvană: 


La Picior-de-Munte, Urcă şi scoboară 
Şi drumul măsoară 
Trei turme de oi, 


De vînturi bătute, De oi tot ţigăi, 


Pe dealuri mărunte, 
Prin plaiuri tăcute, 


Cu harnici dulăi, 
Ş-un mândru cioban, 
Tînăr moldovan, 
Cu trei dorojani, 
Feciori de mocani. 
Sub poale de munte, 
Pe dealuri mărunte, 
Prin crînguri tăcute, 
Apa-i răcoroasă, 
Frunza e umbroasă 
Şi iarba pletoasă: 
Apa de băut, 
Frunza de şezut, 
Iarba de păscut. 
Foaie ş-o lalea, 
Ciobanu d-ajungea, 
Crîngu de vedea, 
Stîn-apropia, 

Semn i se făcea 
Şi-n loc se oprea; 
Dulăi odihnea, 

Pe gînduri cădea, 
Dar pe cînd şedea 
De se tot gîndea, 
O oaie bîrsană, 
Oaie năzdrăvană, 
Nici iarbă păştea, 
Nici apă nu bea, 
Nici umbra-i plăcea, 
Ci mereu umbla, 
Şi mereu zbiera. 
Ciobanu d-o vedea, 
Lîngă ea se da 

Şi mi-o cerceta, 

Şi mi-o întreba: 

— Oiţă, oiță, 

Oiţă plăviţă, 

Oiţă bălană, 

Cu lînă bîrsană, 
De trei zile-ncoace 
Guriţa nu-ți tace; 
Apa rău îţi face. 
Ori iarba nu-ţi place, 


Ori nu-ţi vine bine 
Să mai fii cu mine? 
Oiţa bîrsană, 

Oaie năzdrăvană, 
Dacă-l auzea, 

Din gură-i zicea: 

— Stăpîne, stăpîne, 
Stăpîne, jupîne, 
Drag stăpîn al meu, 
Dat de Dumnezeu, 
Iarba mie-mi place, 
Apa rău nu-mi face, 
Şi mult îmi e bine 
Să fiu tot cu tine, 
Dar gura nu-mi tace 
De trei zile-ncoace, 
Că semn mi se face: 
Că ăi dorojani, 
Feciori de mocani, 
Sunt trei veri primari, 
Şi ei mi s-au dus, 
S-au dus în ascuns 
De s-au domuit, 

Şi mi s-au vorbit, 
Şi mi s-au şoptit, 
La apus de soare 
Să mi te omoare 
Sub poale de munte, 
Prin crînguri tăcute, 
Oi cînd aromesc 

Şi cîini ostenesc. 
Ciobanu d-auzea 
Cu oaia vorbea, 

Din gură-i grăia: 

— Oiţă, oiță, 

Oiţă plăviţă, 

Oiţă bălană 

Cu lîna bîrsană, 

De eşti năzdrăvană 
Şi dac-ai văzut 
Semn că s-a făcut, 
Şi d-ai auzit 

Cum s-au domuit, 


Şi cum s-au vorbit, 
Şi cum s-au şoptit 
Ai trei dorojani, 
Feciori de mocani, 
Slugi de nouă ani, 
Dacă m-or uri, 

Şi m-or omori 
Vina lor o fi, 
Păcatul şi-o plăti; 
Iar tu oaia mea, 
Să le spui aşa, 

De te-or asculta: 
Io, cît am trăit, 

Oi am îngrijit, 
Cîini am hrănit, 

Pe ei i-am plătit; 
Să le mai spui iar, 
De n-o fi în zadar, 
Ca să mă îngroape 
De stînă aproape, 
Oi ca să-mi privesc, 
Doru să-mi potolesc, 
Spre partea de luncă, 
Aproape de strungă, 
Strunga oilor, 

Jocul mieilor, 
Dorul bacilor, 

In dosul stînii, 
Să-mi aud cîinii, 
Că ei d-or lătra, 
Stăpîn c-or chema; 
Să le mai spui iar, 
De n-o fi în zadar, 
Să le spui aşa, 

Că te-or asculta: 
Cînd m-or îngropa 
Şi m-or astupa, 
Să-mi puie la cap 


Ce mi-a fost mai drag: 


Căvălaş de soc, 
Mult zice cu foc; 
Căvălaş de os, 
Mult zice duios; 


Căvălaş cu fire, 
Mult zice subțire: 
Vînt cînd o sufla, 
Fluieru-o cînta 
Oile-or sălta 

Şi s-or aduna. 
Cîini-or auzi, 

La mine-or veni, 

La mine s-or strînge, 
Pe mine m-or plînge 
Cu lacrămi de sînge. 
Şi tu, oaia mea, 
Tu, dac-ăi vedea 

O mîndră fetiță 

Cu neagră cosiță 
Prin crânguri umblînd, 
Din gură cîntînd, 
Din ochi lăcrămînd, 
De mîne-ntrebînd, 
Să nu-i spui că sunt 
Culcat sub pămînt, 
Ci că m-am tot dus, 
Dus pe munte-n sus, 
Prin vîrfuri cărunte 
Dincolo de munte, 
Căvălaş să-mi dreg, 
Flori ca să-i culeg 
Pentru nunta mea, 
Ce-o să fac cu ea. 


Vorba nu sfîrşea, 
Dorojani venea, 
Şi mi se repezea, 
Şi mi-l răpunea 
Turmele să-i ia. 
Iar de-l omora, 

Ei mi-l îngropa, 
La brîu de perdea, 
în strunga oilor, 
Jocul mieilor, 
Dorul bacilor; 

în dosul stînii, 
Unde dorm cîinii. 


Vremea vremuia. 
Dar oaia bîrsană 


Ei, de-l îngropa, 
La cap îi punea 
Căvălaş de soc, Oaia năzdrăvană, 
Mult zice cu foc; Ea se tot uita, 
Căvălaş de os, Şi nu mai vedea 

Mult zice frumos; Pe mîndra fetiță 
Căvălaş cu fire, Cu neagra cosiță 
Mult zice subțire. Prin crânguri umblînd, 
Vîntul cînd bătea, Din gură cîntînd, 

în caval sufla, De el întrebînd, 

De jale-mi cînta, Să-i spuie că-i dus, 

Oi că se strîngea, Dus pe munte-n sus, 
Cîini că s-aduna, 
Oile plîngînd, 
Cîinii tot lătrînd, 
Pe stăpîn chemînd. 
Aşa, tot aşa, Şi flori să-i culeagă. 


Dincolo de munte 
Prin viîrfuri cărunte, 
Căvălaş să-şi dreagă 


Teodorescu ne spune că a cules-o din gura lui Petrea 
Crețul Şolcan, lăutarul Brăilei, faimos. 

Să se observe numaidecît stilizarea populară a baladei 
şi caracterizarea sa topică, „La Picior-de-Munte'", comună 
în județul Dîmbovița. 

A patra replică este dată de colegul nostru, d-1 Tocilescu,” 
în voi. I din Materialuri folcloristice: 


P-un picior de munte 
Scoboară oi multe, 
Multe şi cornute 

Şi mai multe sute, 

Şi cin' le trăgea 

Şi cin' le mîna? 


Cînd simțea de vreme rea, 
Trăgea oile la perdea. 

Şi simţea de vreme bună, 
Trăgea oile la păşune, 
Unde iarba e mai bună. 
Vin nouă ciobani 


Vătafu Ion, De la Poienari, 
Ca el nici un om, Tot prima-primari, 
Fecior de mocan Cu căciuli de urs, 


Că nu sunt supuşi, 
Nalte şi moțate, 
Pornite pe spate, 
Cată strinătate. 
La Ion mergea, 

La oi că-i băga, 
Cu oile-i pornea. 
Măre se vorbea 


Şi de mocîrțan, 

Aud din Ardeal. 

Da' Ion mi-avea, 

Mi-avea o mieluşică, 
Mîndră frumuşică, 

Cu lînă pilăviță, 

Cu patru cornițe, 

Cu cîte o piatră nestimată, 
De-mi lumina noaptea toată. Ca ei să-l omoare 


Pe vata fu Ion, 

Ca el nici un om. 
Miaua mi-auzea 

Şi mi se-ntrista, 

La Ion mergea. 

Ion mi-o vedea 

Şi el mi-o-ntreba: 

— Dragă mioriţă, 
Cu lînă plăviță, 

Ce mi-eşti tristişoară, 
Drăguţă mioară? 

— Ioane, Ioane, 
Vătafe Ioane, 

Ai nouă ciobani 

De la Poienari, 

Tot prima-primari, 
Măre s-au vorbit 

Şi s-au sfătuit 

Şi-au făcut prinsoare, 
Ca să te omoare. 
Ion că-i spunea: 

— Dragă mioriţă, 
Cu lîna plăviță, 

Ei de m-or uri 

Şi m-or omori, 

Ei tot să mă îngroape 
In strunga de oi, 

Să fiu tot cu voi, 
Cam în dosul stînii, 
Să mi-aud cîinii! 
Foaie verde micşunea, 
Ciobanii sosea 

Şi mi-l omora. 

Unde mi-l îngropa? 
Cam în dosul stînii, 
Ca s-audă cîinii. 


Stîlp ce mi-i punea? 


județul Teleorman. 


26 


Căvălaşul lui, 
Crivăţ că-mi bătea, 
Cavalul urla, 

Pe Ion jelea. 

Dar ei ce-mi făcea? 
Ei mi se uita 

Şi ei că-mi vedea 
D-o cucie verde 
Zburînd prin livede, 
Cu doi căluşei, 
Vineţi porumbei, 
Lucii ca şerpii 

Şi iuți ca şoimii. 
Dar cine-i mîna, 
Cine-i biciuia? 
D-un mic mocănaş 
Cu glugă-ntre spete, 
Cu baier de bete; 
Fuge nu se vede, 
Biciu cu zorzoane, 
Fug caii să moară. 
Cucia-mi venea, 
Măre mi-aducea, 
D-o călugăriță 

Albă la pieliță, 
Neagră la hăinuţă. 
La tîrlă-mi trăgea, 
Pe Ion striga: 

— Ioane, Ioane, 
Vătafe Ioane! 

El nu răspundea. 
La mormînt mergea 
Şi ea mi-l jelea 

Şi mi-l deştepta 

In braţe că-l lua, 
In cucie mi-l punea 


Si acasă mi-l ducea. 


D-1 Tocilescu ne spune că Miorița sa a fost culeasă de 
Chr. N. Țapu, din gura cobzarului Stancu Ion din Cucuieţi, 


Cu cit mergem la vale, cu atît poezia pierde din valoare 
poetică şi cîştigă în valoare documentară. 

Miorița lui Alecsandri, ca născocire populară, este o 
imposibilitate. lată un flăcău voinic, trăind pe corhane cu 
turma sa, căreia oița biîrsană îi spune că au să-l omoare 
baciul ungurean şi cu cel vrîncean şi care, în loc să pună 
mina pe bîtă şi să se apere, pune mînile pe piept şi face poezii! 

Contemplativitatea şi forța, forța mai cu seamă, care alcă- 
tuiesc caracterul specific al eroului baladelor, nu îngăduiesc 
o asemenea purtare. De aceea şi găsim, în replica a 2-a, 
acțiunea completa a baladei, adică lupta piept la piept a 
baciului moldovean cu vrînceanul şi cu ungureanul, pe cari 
îi biruieşte şi-i omoară, dar de cari este el însuşi rănit de 
moarte. Şi numai atunci se gîndeşte la mormînt, îşi cheamă 
cîinii şi le zice să-i sape groapa: 

Să vă duceți voi 

în strunga de oi, 
Groapa să-mi săpați, 
Şi să mă-ngropați 
Cam din dos de stînă, 
Ca să am hodină 

Şi din cînd în cînd 
Să v-aud lătrînd... 

Este o tragică frumuseţe în simplitatea cu care vorbeşte 
flăcăul, iar acea admirabilă alegorie a însurătorii cu moartea 
este lăsată pe seama altora, aci, pe seama Mioriţei. 

Cu mare părere de rău trebuie să constatăm seria de trivia- 
lităţi cu care e împletită varianta aceasta a baladei, ca de 
exemplu: 

Oile-o ascultă Iar din Lăcrimele 

Cu durere multă Cresc prin dumbrăvele 
Si prin dumbrăvele v~ Jiu 

SN Pina-n dalbe zori 

Plîng ca vai de ele 
Pinge E ta N Mii si mii deflori, 

Şi de supărare. ce r se bujori. 

Aci stă greutatea cea mare, în dezgărdinarea adevărului 
popular, din varul şi boiaua ce a venit pe urmă să batjoco- 
rească simplitatea liniilor: 

Dacă admitem că Miorița a fost creată în Ardeal, şi o 
găsim pe Ceahlău, în Teleorman şi la Brăila, este evident 
că ea a venit cu turmele migratorii. 


Dar cu cît s-a depărtat de autorul său, cu atît forma 
populară a înlăturat ceea ce era prea înalt şi mistic în con- 
cepţia finală şi a păstrat mai cu seamă onomatopeea: căvă- 
laş de soc, mult zice cu foc; căvălaş de os, mult zice duios; 
vîntu de-o sufla, fluieru-o cînta, oile or sălta şi s-or aduna etc. 


Ceea ce este mai interesant în replica Teodorescu e con- 
ceptul nesimbolic al morţii şi gîndul uman al despărțirii 
de logodnica lui reală: 


Să nu-i spui că sunt 
Culcat sub pămînt, 
Ci că m-am tot dus, 
Dus pe munte-n sus, 
Prin vîrfuri cărunte, 
Dincolo de munte, 
Căvălaş să-mi dreg, 
Flori ca să-i culeg 
Pentru nunta mea 
etc, etc. 


Cu alte cuvinte, optimismul gentil al unei rase sănă- 
toase, care, fireşte, crede cu naivitate în menirea omului 
şi în soarta lui muritoare, dar nu le încurcă în jalea uni- 
versală. 


Dar chestiunea cea mai importantă ce se pune acum este: 
cine e autorul Mioriței? 


Toată lumea vorbeşte de poeziile populare. Cei mai 
mulți însă dau dreptate lui Macaulay, care zice că a cetit 
pe Petrarca, dar n-a putut să-l admire aşa de mult ca acei 
ce nu l-au cetit. -\ 


Poezia populară este opera unor anonimi, operă pe care 
şi-o însuşeşte un neam întreg. Cîntecele sunt vocea popoarelor, 
cum le defineşte Herder. 


Decît cu o ceteră rea, 
Mai bine cu gura mea, 
Cetera-i cu patru strune, 
Şi mai rele şi mai bune... 
Gura mea toate le spune; 
Cetera mai şi greşeşte, 
Gura mea le potriveşte. * 


* Jarnik şi Bârseanu, Strigături din Ardeal (n. D.Z.). Titlul exact: 
Doine şi strigături din Ardeal. 


28 


Aşa este pentru cîntece. Baladele însă nu sunt impro- 
vizaţii de joc, glume rimate, ci adevărate compoziţii literare, 
adeseori dovezi istorice, ca Aga Bălăceanu, şi întotdeauna 
documentul cel mai bogat al folclorului. Acestea nu pot 
ieşi din sufletul aprins al flăcăilor de la horă, ci din fantazia 
inventivă a unui gînditor, din contemplativitatea unui 
singuratic. Cine este el? Evident, la Miorița, un om care a 
trăit cu oile. Dar este el baciul Udrea? Sau Tudor Lău- 
tarul? Sau Petrea Creţul Şolcan? Nu ştim. 

Domnii cari se îndeletnicesc cu adunare de poezii popu- 
lare se simt umiliți la ideea că Miorița ar putea fi opera 
unui lăutar. Şi, cu toate astea, e probabil aşa. 

Ca vîrstă, balada Mioriței nu se poate ridica la daco- 
românii din veacul de demult, deoarece în replica lui Tudor 
Lăutarul se vorbeşte de pistol: 


Vrînceanu se-ncearcă, 
Pistolu-şi descarcă. 


Cea mai veche documentare a sa pare a fi manuscrisul 
preotului Ambrozie Jurma din comuna Bata din Banat, 
publicat de Aron Densusianu, * manuscris de prin anii 1848/ 
1865. 

Morfologia şi sintaxa sunt ale limbii noastre de astăzi. 
Materialul lexic întocmai al nostru. 

Prin urmare, Mioriţa e relativ modernă. 

Valoarea sa literară stă în incomparabila frumusețe a 
imaginelor. Alegoria morţii este, fără îndoială, una din cele 
mai fericite transpuneri ale sufletului iranic, atît de imagi- 
nativ, suflet care s-a păstrat la toate popoarele indo-euro- 
pene, dînd loc la un substrat comun de legende şi la o năzu- 
ință egală de forme poetice. 

' Ce este mai curios şi mai extravagant decît a găsi o ver- 
siune pehlevică a unor scene din Divina Commedia, care se 
raportează la Avesta'l Scenele din Infernul lui Dante. Şi, 
cu toate astea, nici bănuială nu poate fi de imitație, deoarece 
Avesta a fost cunoscută în Europa de-abia în veacul al 
XVIII-lea, cînd Dante era mort de 400 ani. 


Tot aşa de ciudat este a găsi comandamentul al 2-lea al 
budismului în pesimismul intelectual al lui Leopardi, iar 
conceptul fatalității greceşti în toate dramele scrise şi în 
toate actele solemne ale popoarelor indo-europene. Mai 
mult decît atît: se găsesc pagine întregi de proză şi de ver- 
suri în Leopardi cari par copiate din Sofocle — ceea ce nu 


29 


este admisibil, fiind dată înalta probitate a poetului de la 
Recanati. 

Căci în asta şi stă superioritatea incomparabilă a raselor 
iranice asupra "celorlalte rase: în perfectul echilibru dintre 
aspirațiunile intelectuale şi puterile fizice,/Pentru a între- 
buința fericita expresiune a lui Schopenhauer, de reprezen- 
tațiune şi voință, ele sunt pesimiste în reprezentațiune şi 
optimiste în voință, cu alte cuvinte critice şi impulsive, 

Admirabilă e viața grecilor vechi. încredințaţi că Des- 
tinul cel orb şi zeii cei cruzi se joacă cu existența lor, ei 
luptă înainte. A şti că nu ai sorți de izbîndă, că mergi la 
moarte sigură, şi totuşi a merge, e dovadă de cel mai mare 
eroism. în asta şi constă optimismul grecesc în aplicarea 
lor zilnică de a ținea piept fatalităţii, iar nu în conceptul 
ce aveau despre viaţă. 

Cam aşa ceva se petrece cu poporul nostru: naiv şi fata- 
list în alcătuirile superioare ale minţii, el este vînjos în viață. 

Miorița este o concepțiune iranică, ieşită din capul genial 
al unui locuitor din Carpaţi, care reunea în sine toate cali- 
tățile tipice ale unei rase. Dar acesta este unul singur. Din 
punctul de vedere al mulțimii, el este un aristocrat în toată 
puterea cuvîntului, aristos, cel mai bun. Atîta este de cel 
mai bun încît, pe lingă dînsul, ceilalți nu mai sunt nici buni. 
în adevăr, cu cît ne depărtăm de autor, adică cu cît cobo- 
rîm de la munte la şes, cu atît replicele Mioriţei devin impo- 
sibile. Şi, ce e mai curios! ele înlătură cu desăvîrşire alegoria 
morții, ca un lucru de prisos, pe care nu-l înțeleg şi nu-l 
gustă, pînă ce ajung la această innominabilă variantă: 


Pi dial şi pi vali, 

Sănin-îi şi soari. 

La stîni mari, 

Cu nouă ciobani, 

Taţi îs veri primari, 
Numa unu-i mai străin, 
Mai străin şi mai bogat," 
C-o mnii di oi 

Şi-m pung-o mnii di lei. 
Din cîrd s-alege 

Tot o oai ocişă 

Şi cu stăpînu vorbge: 

— Stăpîni! Stăpîni! 

La apus di soari 

Vrau să ti omoari 


Tovarîşi tăi 

Ii so sfătuit 

Şi li s-o vorbgit, 
C-au să ti omoari 
La apus din soari; 
Oili sî-ţi iei, 

Banii sî ţi-i bei. 

El se supăra, 

Din guri dzice: 

— Oiţi bîrsani! 

Di eşti năzdrăvani, 
Spuni-li aşa: 

Di m-or omori, 

Tot ca sî mă-ngroapi, 
Tot în strunga oilor, 


Şi m-am cununat. 
Şi mii mni-o fost: 


Şi-n giocuţu mneilor, 
Şi fluir la cap sî-mi puie, 


Cînd vîntu a bati, Nunî, nuni, 
Fluiru a dzici, Sfînta luni; 
Oili s-or strîngi, Şi nun mari, 
Pi mini m-or plîngi Sfîntu soari; 
Cu lacrămi di sîngi. Şi nuntaşi 
Ş-apu maica di-a veni, Păltinaşi 


Şi lăutari, țânțari. 

Şi averea mni-o rămas 
Pi mîna străinilor, 
Chiar în gura cînilor. 


Şi di m-a-ntreba, 
Aşa si-i cuvîntați 
Şi cuvînt si-i daţi: 
Ci eu m-am însurat 


lată dar cum se schimbă întreaga privelişte, cu punctul 
de vedere. Dacă Miorița lui Alecsandri autoriza pe acesta 
să afirme că Românul e născut poet, Mioriţa d-lui Alexandru 
Vasiliu, învăţător în Suceava, ne autoriză pe noi să zicem 
contrarul. 

însă nici afirmativa, nici negativa nu sunt exacte. Ro- 
mânul, ca popor, nu e nici mai mult, nici mai puţin poet 
decît alt popor. Rațiunea sa de a fi, la gurile Dunării, ca 
popor latin, i-ar da dreptul să se creadă nobil, cuminte, 
eroic, dar poetic, nu! Ca popor indo-european el poate aspira 
la o poezie națională, la o artă naţională; dar nu la o poezie 
şi o artă poporanistă. Expresia „poezie şi artă poporanistă" 
este un nonsens. 


PARTEA A DOUA 


Poporanismul vrea cu orice preț să statornicească cre- 
dința în naivi că nimic nu se mişcă în sufletele noastre fără 
o cauză economică în sine, independentă de noi. 

Această filozofie de primitivi uită că, în afară de ştiin- 
tele pozitive, toate celelalte discipline ale spiritului îşi au 
resortul în sufletul omenesc. Legea căderii corpurilor nu 
cere nici un contribut al facultăților omului ca să existe, 
pe cînd legea ofertei şi a cererii sau teoriile lui Malthus’ 
asupra populațiunii nu se pot concepe fără om, ca obiect 
şi ca subiect. 

Dealtminteri, cred că sunt de acord cu toți oamenii 
serioşi din toate partidele extreme cînd reduc toate chestiu- 
nile agrare, sociale etc. la sufletul omenesc. Chiar aforismul 


31 


cel mai fundamental economic, primum vivere, deinde philo- 
sophari este o modalitate psihologică. Teoria populaţiunii, 
a impozitelor, a cadastrului, a balanței comerciale etc, etc, 
cu alte cuvinte tot ceea ce formează bagajul unui habotnic 
economist, se reduce la un examen nepărtinitor de psiho- 
logie. 

Şi atunci intervine, în toate mişcările tuturor mulțimilor 
de pe pămînt, o lege de psihologie omenească eternă, pe care 
mai cu seamă filozofii pesimişti au înțeles-o: năzuința către 
mai bine, sau, în economia politică, teoria del minor sforzo 
e del maggior guadagno. 

în virtutea acestei legi, ori de cîte ori se prezintă pe un 
punct al globului, între diverse națiuni, sau în aceeaşi na- 
țiune, o grămădire de avere în mînile unei clase restrînse, 
ea reprezintă binele suprem, către care năzuiesc clasele cele- 
lalte, totdeauna numeroase şi violente, a căror rapacitate 
se poate asemăna cu a tigrului, voinic şi primejdios, mai cu 
seamă cînd e flămînd. 

Această lege a fost mîngiiată, învîrtită, tradusă şi răstăl- 
măcită de toată lumea, în toate direcțiele culturii omeneşti. 
Ea a născut poeţi, filozofi, economişti, pesimişti cu toții, 
deoarece mai binele este intangibil, fiind dat că oricît de mare 
să fie binele, este totdeauna un bine mai mare. Şi astfel, 
La Rochefoucauld ©“ ne va spune că „toate virtuțile se sfîr- 
şesc în interes, după cum toate fluviile se pierd în mare", 
iar după dînsul vor veni Chamfort” şi genialul Schopen- 
hauer, cari vor face, din filozofia aristocratică şi dispreţui- 
toare a lui La Rochefoucauld, un sistem violent de distru- 
gere. 

Mai calmi, dâr mai burghezi, economiştii vor scoate 
legi şi teorii cari să explice capitalul, munca, proprietatea, 
fiecare după chipul şi asemănarea sa, dar toți atinşi de aceeaşi 
putere fatală a năzuinţei sufletului omenesc 


Potrivit uneia din aceste teorii, toate marile întîmplări ale 
omenirii, înregistrate de istorie, au, la temelia lor, o cauză 
economică. Cît timp durează evenimentul (revoluție, răz- 
boi etc), cauza economică rămîne ascunsă, iar la suprafață 
pluteşte un principiu umanitar, ca justiția, egalitatea etc, 
sau un sentiment individual superior, precum este patrio- 
tismul, onoarea națională şi altele. Aceste sentimente sunt 
numite de Loria miragiu. în virtutea acestui miragiu oa- 
menii se zdruncină, se luptă, cad şi dispar, şi numai tîrziu, 
cînd actorii dramei au dispărut, apare legea economică. 


32 


- - svi 


CV! sik 


Un apel judicios (la extinderea ariei de inspirație a scriitorilor) 


din finalul unui discurs academic neconformist 


în literatură) 


(B.C.S.). 


(Po,oramsmul 


Miscelianea, 


cu pmm u & mm tmtâmm * 
fel m&ăbi og mM l^ii, tatâi fl rtst&ttl $rg£&»a&* li 
Umil pmim nu M «ici ptk&ştim, «ici ^gâtfm ^«Hos»^ 
fir gwîl al* Intrai d*sak »p*ro <&&HeC ^t»al « I 3$ 
*im| critio» lipsă m# N fAiMt *te «tite* «rt î» dis^ri t$itâ ifajtiM 
*$mnt\?lkn twdâ şi *a ds^birs în Crepul Uwetic O# «II Să 
-taă* l*iit\m moment Prnte mWmt ţm*lw d^ă, o adfevjNH 
MM ^iiiî *] &r firod««# taifun tfnmtfitf» <ar4 «as]t «& $rte»fc 
Î I» <to#teb1 criifed literare. Us itimos pmtglik <I j&aslab»* 
**NaAAN»Otâ«<fK<«A Ascan-l*i,Aar & m*şH mal bhw şi li *coxfit d« 
ii | «l î» ajm<a*ţ8> i« pc ar« ke  ăde?el>o 4 


| Urmlri*» & Ai ca  s&oii&rife> «drul <«afc&testâ $t doâ jg« 


** K eterate* mrtimi — t<mmii&mtt\ $ real&fm»! $mjsti |**mbA 


O piatră în baltă sau polemistul bine temperat, care nu-şi 


greşeşte ținta (B.C.S.). 


Anatomia unei „gafe": punct inițial în lunga campanie 


antizamfirescianâ din Viata Românească (mai 1909) 
(B.A.R.). 


* m t&m*m PR OR 
fata *^AA» ^^ Wr» ^ m * 
l *++** žē Aktim $«ftWBawwl 
StoAţA +! HHH 48 H$ mm j $ 


C^#H mii. mm 4**fEKkB& AM 


„Furtuna (de) sub Cupolă", văzută- de un observator ieşean 
„imparțial": Steuerman-Rodion (Opinia, 20 mai 1909) 
(B.A.R.). 


« 
V 4^li 
NAG*?Lă A i: Ia #5 
NA 4 


PB 
O1 
=> 


eeth 


E E T 4 ini 


iu gatismalias academic. Ca E 4004 mare Pană 
za 


TH 


C&ftdte mmm m *M pitei 04$ fcfiwen «& txtimpt 


Ă GRESI PA ER 
tm%&, pm dl&it mm AlmmmM ml $mm ci $t» E e Dn NE A STR 


Ata&ftârt i; & g#^tfor mkm de *4 IX ItiMtewt» n Elm primit: dela e 
m®mt$ te ta$tks$» p*ntm *f**rma$ ta&gti mal mŞn : iu 
Tm»u va 'mrofâ» «ar dara i A r8 tk*t mâl in&init* Su met 


mAefţi»»*? t*M «k <$fă&<«ts, jp™?t $i «tfoaal — m laț*** 


mmimn? B4m E&miitmt*® t% m b% m^puiiU pt^^mmi 
thwk. Yki m^ lr»r*Mtrt ^g&^te tu* f w1 
pr«|X^» c& ^ i^mteoâ & m4 ite&S urni 


m UMmtt^m ^^wt™t$ m tei Vlrtor Hum mm mmîm 
« mâ mi m 1^mlto^» vtî un II <e fegnkr cisss! 


A m^â^ ^1 âmleitil şi « lină 4fa~ 


O dovadă că editorii nu se plîngeau de Acolbuitele volume" ale poetului-di- 
plomat (Muzeul literaturii române). 


Un apărător avizat — Ovid Densusianu — capabil să explice 
simplu lucruri complicate (Vieața nouă, 15 iunie 1909) 
(B.A.R.). 


p®?*k J>iv#$#i tu hmm kt% | sA M pA "teii 
" sul toftiiți $fw*r« des 
ANR IfM k Prog ^ S sb& im* $tl $& ia* 
*M li i 
la3ilafefc*ffe flotei S'âr s*t*M «li* nmmm ti *f*$ 


Polemică tîrzie cu „literatura viitorului". Omul între două lumi 
îşi confirmă natura scindată. (Convorbiri literare, ianuarie 1916) 
(B.A.R.). 


Este, în adevăr, interesant a se vedea cum evenimentele 
istorice cele mai depărtate şi mai poetice au la baza lor o 
cauză economică. 

Cine şi-ar închipui că Iliada este datorită unei infame 
năzuințe de îmbogățire ! Legenda ne spune că Elena a fost 
furată de Paris, fiul lui Priam, ceea ce a determinat expedi- 
țiunea grecilor contra Troiei. Aceasta este miragiul, care a 
aprins fantazia poeților, creînd astfel cea mai frumoasă 
epopee a lumii. Realitatea însă este alta, şi anume: bogăția 
fenicienilor, navigatori şi comercianți, reprezenta, pentru grecii 
săraci, pămîntul făgăduinţei. La Toison d'or, lîna de aur, păzită 
în Colchida de un balaur, este emblema acestei bogății. Deşi 
Colchida şi Pergamul sunt, geograficeşte, două lucruri deose- 
bite, totuşi găsim în expedițiunea argonauțţilor pe Castor şi Po- 
llux, fraţii Elenei, ceea ce dovedeşte că legendele se confundau. 

Şi iarăşi, cine şi-ar închipui că cruciadele au la baza lor 
tot un fapt economic ! Noi ştim că Europa întreagă s-a sculat 
în numele creştinismului contra Orientului musulman. Obiec- 
tivul cruciaților era sfîntul mormînt. Scop mai dezinteresat 
nici nu se poate, iar Torquato Tasso, în Gerusalemme liberata, 
a cîntat voinicia şi abnegaţiunea cavalerilor crucii, în goana 
lor după ideal. Miragiu ! zic economiştii. Realitatea era alta. 
De prin veacul al XI4ea, Florența începuse să se deş- 
tepte la libertate. Din gîturile Apeninilor sufla peste 
Europa întreagă un vînt de dezrobire care amenința să 
răstoarne feodalitatea. Atunci baronii medievali crezură că 
dacă vor da o altă directivă spiritului public vor putea 
ținea mai departe în iobăgie pe vasalii fiefului. Ei s-au 
înşelat deoarece efectele economice ale cruciadelor au fost 
incalculabile şi toate îndreptate împotriva  feodalității. 
Cu toate astea, cauza determinantă era economică. 

Şi cîte alte evenimente istorice nu au aceeaşi cauză! 

Războiul franco-german reprezenta năzuința poporului 
german de la 1870, voinic şi în formațiune, către bogăția 
decadentă a lui Napoleon III. Miragiul: amintirea campa- 
niilor lui Napoleon I şi alcătuirea imperiului. 

Războiul anglo-bur este tipic. El ne reprezenta pe cel 
mai nobil popor sculîndu-se, cu puterea sa de colos, pentru 
a subjuga o mînă de oameni liberi şi demni, cari aveau neno- 
rocirea de a ţinea în stăpînirea lor mine de aur şi diamante. 
Miragiul: imperialismul englez, cu cîntărețul său, Kipling. 

Tot aşa, mai departe, războaiele ruşilor contra turcilor, 
motivate sau de frămîntări economice interne sau de trebuința 


3 


de a sfărîima Dardanelele şi a ieşi la Marea Mediterană. 
Miragiul: ortodoxia şi ajutorarea popoarelor balcanice. 
Poetul, cel mai mare poet al veacului al XIX-lea, Leon 
Tolstoi. 

Noi, în fine, românii, în războiul nostru din 1877. Cauză 
economică evidentă: consolidarea Dunării şi portul la Marea 
Neagră. Miragiul: cucerirea independenței. Poetul, Alec- 


sandri. 
* 


Şi, fiindcă am ajuns la noi, să rămînem la noi şi să ajun- 
gem numaidecît la literatură. 

Va să zică mişcările din țara noastră au o altă cauză 
decît cea agrară. Ea este economică şi am văzut-o în ce con- 
sistă. E a consistă în năzuința către mai bine a celor 6 milioane 
de țărani, iar mai binele este reprezentat de o jumătate de 
milion de oameni avuţi. Aceşti oameni avuţi sunt astăzi 
proprietari de pămînt, mîine vor fi proprietari âe terenuri 
petrolifere, poimîne vor avea comptoare prin porturile Dunării 
şi ale Mării Negre, mai tîrziu vor deveni navigatori sau alt- 
ceva. Aceştia vor fi totdeauna cu atît mai expuşi în avutul 
lor, cu cît țăranii vor fi mai săraci şi numărul lor va fi 
mai mare. 

Dar totuşi, poporul nostru, cele 6 milioane de suflete, 
merită să trăiască, iar statul român, ca entitate, are dreptul 
să nu fie zdruncinat la fiecare zece ani de crize agrare sau 
altele. Desigur; pentru aceasta însă se cere ca sforțările 
statului să tindă către a aplica energia poporului nostru, 
strict şi exclusiv agricol, la alte ocupaţii decît agricultura, 
şi anume la industrie şi trafic comercial. Buba noastră este 
starea pur şi exclusiv agricolă a poporului. Pentru ca legea 
psihologică a năzuinței către mai bine să nu ia forme vio- 
lente, statul e dator să pună la îndemîna celor ce vorsă 
muncească posibilitatea de a se îmbogăți. Drept aceea, el 
e obligat în primul loc să împrăştie în toate satele maiştri 
şi ateliere. Se zice că vara ne lipsesc brațe pentru agricultură. 
Nu ştiu. Ceea ce este sigur şi evident e faptul că un popor 
care cinci luni de iarnă nu face nimic, iar din cele 7 luni 
ce-i rămîn, jumătate nu lucrează, fiind date toate sărbă- 
torile creştine şi păgîne pe care le ține, e judecat şi pedepsit 
de economia politică: el vegetează în sărăcie, iar, cînd poate, 
se răscoală. 

Si cum stă acum literatura fată cu această realitate? 
Rău. 


34 


Pe cînd la toate celelalte popoare, cauzele economice ale 
mişcărilor sociale se iluzionează, iar poeții sunt ademeniți 
de miragiul unor nobile simțiri, la noi şcoala poporanistă, 
printr-o aberațiune a tuturor sentimentelor estetice, îi ține 
într-o mediocritate revoltătoare. 

Fără a avea intenție să fac proces personal nimănui, 
trebuie să citez numele unor scriitori. 

Expresia poporanismului, în poezia noastră, sunt d-nii 
Coşbuc şi Goga, amîndoi înzestrați de natură cu puterea 
de a transpune lumea în imagini sensibile, ceea ce formează 
o bună parte a talentului de scriitor. D-1 Coşbuc, mai cu 
seamă, mînuieşte o limbă evocativă, cu fericite expresii 
eroice, minunată pentru epopee. Amîndoi însă au, de la 
poporanism, două mari defecte: 1) sunt lipsiți de lirism, 
2) nu au miragiu. 

Ce însemnează a fi lipsit de lirism? în două cuvinte, 
însemnează a nu înțelege amorul sau a-l înțelege cu pasivi- 
tatea erotică a țăranilor, cari, dacă sunt oameni cumsecade, 
nu vorbesc de asemenea lucruri. în adevăr, lirismul este un 
fruct amar al amorului, este nota lui pesimistă, pe cînd, în 
esența sa fiziologică, amorul e optimism, fiindcă este deve- 
nire; de aceea Platon şi pune în gura Diotimei din Mantinea 
condiționarea amorului prin frumos. Prin urmare, cine ră- 
mîne aproape de natură poate, dacă are încurcături casnice, 
să lovească, sau, dacă se produce un rar caz de gelozie, 
să omoare sau să fie omorît. Complicaţii sufleteşti însă 
nu încap. 

Cu toate astea, starea mijlocie a oamenilor din clasa 
d-lui Coşbuc şi Goga sunt cu sufletele mai sus. Acolo amorul 
produce bucurii şi dureri; acolo se rîde şi se suspină, iar cînd 
un glas mişcat rosteşte cuvintele lui Eminescu: 


Plec» rîndunelele, se duc, 
Se scutur frunzele de nuc, 


un fior trece prin inimi, iar în ochi se urcă lacrămile sincere 
ale emoțţiunii impersonale. Căci în asta stă taina şi puterea 
poeziei lirice: în ecoul sigur pe care-l deşteaptă în toate 
sufletele culte, spre deosebire de celelalte genuri de poezie. 

Ei bine, acest gen superior de poezie este omorît de popo- 
ranism! 

Ce însemnează acum a nu avea miragiu? 

Am văzut mai sus cum este definit acest cuvînt. în 
materie de economie politică şi de clase sociale, miragiu 


35 


este licărirea în depărtare a unui sentiment superior, care 
face pe soldat să meargă în gura tunului, pe cînd războiul, 
în care el este numai un atom, e determinat de cauze de 
îmbogăţire. Sentimentul acesta se va chema patriotism, 
onoare militară, înfrățire universală, el şi numai el are dreptul 
să se mişte, fiindcă numai el se poate sensibiliza pe calea 
poetică. A cînta în versuri numărul de hectare pe care-l 
deține marea proprietate, față de numărul de hectare pe 
care-l deține mica proprietate, este o glumă de prost^-gust. 
De aceea este ridiculă poezia d-lui Coşbuc, care începe cu 


Noi vrem pămînt. 


Să ne închipuim că n-ar fi vorba de țara românească 
şi de d-1 Coşbuc, ci de o țară cu exces de populaţie, cum e 
Belgia sau Italia de Nord, şi de un poet ca Ada Negri." 
Acolo, lipsind materia primă, Ada Negri ar trebui să cînte: 


Noi vrem bumbac. 


Mai vinovat decît d-l Coşbuc este d-l Goga, fiindcă d-sa 
trăieşte între românii subjugați. 

Din toate poeziile d-sale de pînă acum se desprinde vio- 
lența greoaie a unui arendaş de talent, pe care nu-l dij- 
muieşte boierul la vreme. O îngrămădire şi un abuz de cuvinte, 
unele evocative, altele brutale şi neestetice, altele dezgro- 
pate de prin cronicari, ascund o adevărată lipsă de inspiraţie. 
Glia, bouleni, nănaşa, Laie chiorul, genune sunt rostogolite 
pe un fond de o sărăcie de linii care dă tabloului o monotonie 
exasperantă. Laie chiorul este un țigan sinistru, care a avut 
onoare să fie cunoscut de un om de talent, iar poezia din 
urmă, Cosaşul, este o vinovată provocare la luptă de clase. 


Să luăm acum scriitorii poporanişti în proză, pe colegul 
nostru d-l Slavici, pe Popovici-Bănăţeanul şi pe Creangă — 
cu alte vorbe, trei bărbaţi de talent în toată puterea cuvin- 
tului. Unul e de la Arad, altul din Banat, iar cel de al 
treilea din județul Neamţu, de la noi. După cum se vede, 
românimea întreagă. 

Este interesant a se constata că la aceşti trei scriitori, 
la cei doi dintîi, mai cu seamă, miragiul există. Curaţi în 
suflet, ei nu vor să dovedească nici o lege economică şi nici 
nu cer pămînt şi nici pămîntul nu-i cheamă. Pierduţi în 


36 


imaginele lor despre lume, rămîn cu personalitatea lor de 
iluzionări, închipuindu-şi ființe şi lucruri ce nu există. 

Pentru a-i înțelege pe dînşii, trebuie să ne înțelegem 
între noi. 

Ce însemnează a crea? în două cuvinte, însemnează a 
face oamenii vii. Cînd e vor.ba de roman şi de nuvelă, descrie- 
rile nu au valoare decît întru cît conlucrează la punerea în 
evidenţă a sufletului omenesc. Intriga, studiul în detaliu al 
sentimentelor, dialogul, limba au un singur scop: acela de 
a da aparență de realitate. în mijlocul volumului stă un om. 
Acesta se mişcă. De la primul pas îl înţelegi dacă e de 
carne sau de carton. 

în toate nuvelele d-lui Slavici şi în una din nuvelele lui 
Ion Popovici (Din viața meseriaşilor bănăţeni), în care se 
dovedeşte un adînc sentiment al naturii neînsuflețite, oa- 
menii trăiesc şi se mişcă după conceptul autorului, iar nu 
după problema lor sufletească. în fiecare caracter este un 
imperativ categoric. Cineva poate fi ucenic de bărbier sau 
calfă de cizmar. Probabilităţile sunt că el va deveni, pentru 
literatură, un personagiu comic, sau un tip de perfectă plati- 
tudine, ceva în felul lui Bovary. Dar autorii noştri vor să-i 
facă sentimentali. Atunci se întîmplă că biata calfă de cizmar 
devine un Werther în galenţi, care suspină după fatanlăis- 
torului şi degeră la scocul apei, unde a mers să facă produc, 
pe cînd d-ra Ana, fata maistorului, îi aduce vin fiert şi se 
miră că el nu-l bea. 

Modul lor de a fi, anemic şi nefiresc, provoacă milă. Te 
ntrebi ce este? Şi, cetind şi recitind, spre a găsi dezlegarea 
enigmei, începi a înțelege că atît d-1 Slavici cît şi Popovici- 
Bănăţeanul sunt victimele poporanismului. Crescuţi în licee 
şi universități, prin urmare adăpaţi la romantismul german 
al timpului lor, aceşti oameni aplică sufletul cărturarului 
de la Viena sau Budapesta flăcăului din satul lor de naştere. 
Această mică substituire psihologică îşi are coresponsivul 
său în realitatea de toate zilele a fraților noştri din Transil- 
vania, unde se întîmplă destul de des ca fiica unor oameni 
cu dare de mînă, întoarsă din pension de la Viena, să nu mai 
vrea să pună portul său naţional, ceea ce provoacă inter- 
venirea energică a admirabilei sale mame, care, în cîteva 
luni, o dezbăra şi de hainele nemțeşti şi de corsetul de la 
Viena. 


Acest straşnic popor, în care orbirea neroadă a cărtu- 
rarilor săi vrea să arunce sămînța zizaniei, ne este înfățişat 


37 


de romancierii şi noveliştii locali ca o adunare de suflete 
pribege şi neputincioase. 

Pe cîtă vreme Creangă, popa răspopit de la Humuleşti, 
rămîne un mare scriitor fiindcă, deşi ieşit din popor şi scriind 
despre popor, nu este un poporanist. Oşlobanu, Moş Chiorpec 
sunt creațiuni specific româneşti, fără tendinţe, pline de vervă 
şi de humour, cari nu vreau să fie nici mai sentimentali decît 
toți țăranii adevărați, nici mai naționali. Admirabila limbă 
a lui Creangă este datorită tocmai puterii lui de a crea oa- 
meni vii, şi, cum zice Moliere, autorul nu şi-a ales un fel al 
său de a vorbi, ci felul de a vorbi al personagiului. 

Cu toate astea, viața e mare, orizontul întins, iar reali- 
tatea sufletească interesantă în toate clasele. 

Tinerii scriitori, terorizați de critici rămaşi de pe timpul 
tractatului de Adrianopoli, trebuie să înțeleagă că poporul 
îşi are rostul lui; că, pentru literatură, s-a făcut odată o 
revoluție în numele poporului, atunci cînd şcoala de la laşi 
a întors pe latinişti la graiul nostru de astăzi; că ar fi regre- 
tabil să facem astăzi o contrarevoluție literară. 

Fiecare din noi este proprietar, comerciant, militar, pro- 
fesor, deputat, senator, ministru. Doar numai vodă nu poți 
fi în țara românească. Prin urmare, toate clasele sociale 
pot fi'puse la contribuție şi studiate. Toate dau ochiului 
cercetător subiecte de dramă sau de comedie. Ce este mai 
interesant decît societatea noastră românească, în care se 
întîlnesc femei foarte fine, bărbaţi superiori, alături de 
curtizane, de parveniţi şi de pehlivani. Politica, mai cu seamă, 
drenează de prin fundul provinciilor nomolul ambițiilor şi 
poftelor celor mai triviale. Tipul care încă n-a evoluat se 
întîlheşte alături cu tipul care a evoluat atît de mult incit 
e decadent. 

Țara noastră e țara contrastelor; prin urmare, pentru 
scriitori, pămîntul făgăduinței. Ea cheamă pe romancieri, 
şi eu am bună nădejde că oamenii de talent îşi vor îndrepta 
privirile într-acolo. 

Nu merg atît de departe încît să afirm că sufletul țără- 
nesc nici nu e interesant în literatură; fiindcă, pentru mine, 
totul e interesant în natură. Cu toate astea, cei mai mari 
critici şi cei mai mari creatori de caractere omeneşti nu se 
ocupă de suflete simple, pentru că acelea sunt, ca neantul, 
fără evenimente. 

Teatrul lui Sofocle are drept eroi numai căpetenii de 
state sau coboritorii lor; teatrul lui Shakespeare se agită 


3 


în cele mai înalte sfere sociale: teatrul lui Moliere esjte, tot, 
de caractere: Tartuffe, Alceste, Harpagon, Trissotin, chiar 
proştii, ca George Dandin şi Philaminte, sunt complicați. 
Negreşit, romanul, fiind un gen mai modern, este mai puţin 
închis țăranilor. Totuşi, la Dickens şi Balzac îl găsim destul 
de rar, şi numai cu autorii ruşi el intră cu adevărat în scenă.. 
Dar țăranii autorilor ruşi sunt nişte ființe atît de extrava- 
gante şi de complicate, încît, de la zaporojenii lui Gogol, 
pînă la sluga lui Ivan Ilici şi Malva lui Tolstoi, şi de la aceştia 
pînă la vagabonzii lui Gorki, ei formează o'clasă aparte, 
care n-are nimic comun cu țăranul nostru. 

De aceea s-a şi rătăcit Caragiali în creațiunea sa, Năpasta, 
cînd a voit să ne dea o țărancă română, complicată, [ascunsă, 
avînd puterea să trăiască ani întregi lîngă un bărbat pe care-l 
ura din suflet, numai ca să-i prindă taina şi să-şi răzbune. 
Asemenea ființe or fi existînd, în realitate, la ruşi, unde rase 
uraio-altaice se amestecă cu rasele iranice. La noi, asemenea 
situații sufleteşti sunt inverosimile. * 

Generaţiunile tinere, scriitorii de astăzi sunt totuşi da- 
tori să-şi aducă aminte că secolul al XIX-lea românesc 
este, întreg, creațiunea acelei aristocrații, de naştere sau de 
talent, care a trăit, a lucrat şi s-a jertfit pentru formarea 
statului român. 

O dată pentru totdeauna, voim să înlăturăm tiraniile 
ce se exercită în numele libertăților. Acestea sunt cele mai 
nesuferite, fiindcă sunt expresia mediocrității. 

Cea mai odioasă dintre toate este tirania literară. Este 
odioasă şi depravată; odioasă fiindcă, încătuşînd avîntul 
cugetării, omoară originalitatea; depravată fiindcă încearcă 
să răsplătească platitudinea cu onoruri şi cu bani. 


1909 


O PIATRĂ ÎN BALTĂ 


într-o baltă, pe care trăiesc gîşte gălăgioase, cucove, 
bitlani, berze melancolice, sitari sugători şi... animale cu 
pielea groasă, a căzut odată o piatră. 

Giştele s-au speriat, berzele au fost deşteptate din melan- 
colie, sitarii sugători s-au înecat, iar bivolii s-au uitat cu 
neîncredere la amicul lor Leandru, care, nemulțumit de a 
trece cu dînşii Helespontul înot, s-a apucat de critică lite- 
rară. 

Dar, ce e mai greu de explicat, e neliniştea pe care a 
pricinuit-o piatra din baltă în unele animale exotice cari 
bîntuiesc prin redacţiile ziarelor nemțeşti din capitală. 
Depărtarea de la piatră pînă la dînşii era atît de mare, încît 
nu e destul ca animalele să aibă coarne, ci trebuie să aibă şi 
perciuni ca să se înfricoşeze. 


— Monsieur est animalier?... 


— Non, il est animal, mais il fait de la critique d'art. 


Nebunul care a aruncat piatra am fost eu. 


Mărturisesc că nu a$Ş răspunde tutulor acestora decît 
cu glume, sau, la cei proşti, nu aş răspunde deloc, pentru că 
prostia are privilegiile sale... 

Dar molima a trecut ape şi munți. Persoane cari se cred 
autorizate a vorbi în numele Transilvaniei, a acelei admira- 
bile țări şi a acelui minunat popor pe care eu îl cunosc mai 
bine decît ele şi îl iubesc cu sinceritatea dezinteresată a 
omului care nu cere nici burse, nici funcții, nici tipografi, nici 
cititori, aceste persoane s-au răsculat împotriva mea. Ziare, 
reviste, pamflete m-au acoperit de trivialități. Aş putea 
să răspund la fiecare în parte: bunăoară, lui X din Lucea- 


40 


fărul, care adresează epigrame Unui poet, diplomat şi pro- 
prietar de vii, : as putea să-i trimit această contraepigramă: 


Nu poate face epigrame 

Orcare blondă stîrpitură, 

Căci blondul e, de la natură, 
Culoare galeşe de dame, p 
Iar stîrpitură, ca atare, 

N-are nici chip, n-are nici sare. 


Aş putea să răspund unui ipocrit şi vulgar anonim, care 
se ascunde în josul unui foileton, că pînă ieri sta în mîna 
mea să-i rup gâtul, şi nu am făcut-o, fiindcă acel gît purta un 
cap prea prost ca să te ocupi de el. 

Aş putea să spun multora multe de toate. 

Dar nu o fac, pentru că polemica literară cere protivnici 
egali, a căror creştere şi cultură să fie la acelaşi nivel. Şi nu 
suntem la acelaşi nivel. 

în discursul meu nu am batjocorit pe nimeni. Am zis 
de Alecsandri că a fost un rău culegător de poezii poporane, 
şi menţin ceea ce am zis, dar l-am recunoscut ca poetul 
nostru național. Am vorbit de d-nii Slavici, Coşbuc şi Goga 
ca de oameni de talent. 

în schimb, Țara noastră din Sibiu, al cărei proprietar- 
editor este d-l O. Goga, scrie despre mine următoarele: 

„D-1 Zamfirescu a îmbrăţțişat terenuri pentru care îi 
lipsea orişice pregătire. S-a adresat istoriei, ca să scoată 
din ea argumente pe cari cel din urmă istoric de astăzi nu le 
poate primi decît drept o fantasmagorie de diletant. A recurs 
la psihologia etnică, pe care o înțelege cu aceeaşi neîndem- 
nare de eclectic. [...] Sensibil ca o fată bătrînă la orice 
atac, d-sa devine intolerant şi necuviincios etc. 

Vlăstarul negustorului din Focşani etc." ? 

Va să zică, eu, care am trăit 20 de ani în străinătate, 
culegînd de-a dreptul de la izvoare probele istoriei romane, 
asistînd la cele mai însemnate prelegeri de universitate, 
primind impresii de artă de-a dreptul de la originalele cele- 
bre, la Atena, la Roma, la Paris, la Haga, la Anvers, la Ams- 
terdam ; eu care am cetit pe Frohner: în Roma, la temeliile 
coloanei lui Traian şi în Muzeul Lateranens, şi am fost la 
Benevent ca să admir arcul de triumf; eu, care m-am luptat 
să învăţ grecește, ca să pot ceti pe Platon, şi care l-am cetit 
întreg ; eu, care am tradus aproape toate poeziile lui Leopardi 
şi Carducci,: petrecînd ani în tăcere şi singurătate — eu 


4 


nu am nici o pregătire pentru a înțelege istoria şi arta, iar 
junele ţopîrlan, cu şapte clase de liceu şi madonele de la 
Caransebeş, acela e pregătit să înțeleagă arta şi istoria!... 

Ar fi umoristic, dacă n-ar fi de plins. 

E penibil a vorbi despre sine, dar, o dată pentru tot- 
deauna, „vlăstarul negustorului din Focşani", adecă eu, 
sunt născut fiu de oameni învățați şi de oameni de neam. 
Vărul tatălui meu, faimosul dr. Lascar, era înscris la Univer- 
sitatea din Lipsea de la 1814—1827. Unchii mei, adecă pro- 
priii frați ai tatălui meu, Gheorghe şi Dimitrie, se întor- 
ceau la 1842 din Germania şi Franţa, după 15 ani de studii, 
şi trăiau o viaţă întreagă, retraşi la ţară, la acele vii cu vin 
bun, care provoacă epigrame proaste, dezgustați de lumea 
pehlivanilor şi ariviştilor, care înfloreşte şi acum. La 1757, 
adecă pe vremea cînd strămoşii autorului din Țara noastră 
nu se coborise încă din maimuţă, egumenul Laskaris scria, 
cu documente, filiațiunea familiilor Dukas, Vrana şi Las- 
karis, la 1259 — documente cari în parte au fost arse de un 
Neculai Lascar, iar în parte se mai află la rudele mele, d-na de 
Rendl şi d-na Thorand.: 


E ridicul şi nedemn de un om în toată mintea să se ocupe 
de asemenea fleacuri. Am trăit pînă la vîrsta asta şi adesea 
în situațiuni în care aş fi fost ispitit să-mi aduc aminte de 
strămoşi — şi niciodată, nimeni nu m-a auzit vorbind abera- 
țiuni. Cînd însă totul este pus în joc şi, în numele unor prin- 
cipii de bădărănie universală, ţi se neagă dreptul de a spune 
ceea ce gîndeşti; cînd în țara ta, în care socoteşti că ai o 
chemare de împlinit, se scoală, de peste munți şi de peste* 
văi, toți bursierii cucoanelor, toți miluiții instituțiunilor de 
binefacere, ca să te acopere de nerozii — atunci ai dreptul 
să ieşi din rezerva omului cuminte. 

Prin urmare, dacă domnul de la Țara noastră mai doreşte 
vreo explicare, sunt la ordine. 


îmi pare rău că şi domnii de la Viața românească mă 
iau la vale. O să ajung să nu mai am nici un sprijin de la 
nimeni... Aş fi dorit să rămîri cu dumnealor în relațiuni 
reci, dar curtenitoare, ca doi cumnați cari aşteaptă să le 
moară socrul comun. însă văd că nu se poate. 

„Urmărim de mulți ani, cu o simpatie cînd entuziastă 
şi cînd iertătoare, opera literară a noului academician." 


42 


Cînd cineva îţi este atît de binevoitor, nu ştii de unde 
să-l aduni. 

După domnii aceştia, discursul meu de la Academie 
este o gafă, pentru că m-am încumetat să expun în modul 
cel mai hotărît teorii şi soluțiuni originale in chestiuni pentru 
care nu am nici priceperea, nici pregătirea trebuitoare. 
Marile greşeli ale întregii mele opere se datoresc tocmai 
unei lipse de simț critic etc, etc.“ 

Va să zică, de la Nistru pîn' la Tisa, tot românul plîn- 
su-mi-s-a că suferă de aceeaşi bubă. Imberbul de la Țara 
noastră şi-a pus barbă şi a trecut Carpaţii, ca să spună de la 
laşi aceleaşi nimicuri, cu aer doctoral şi sprijinit pe autori. 
Ganghofer,” Rosegger, * Blasco lIbafiez,* „vigurosul şi dis- 
tinsul scriitor spaniol", Fortescue,  Buffalo-Bil, Braiian, ” 
remarcabilul estet de la Universitatea di Macerata „ne poves- 
teşte în modul cel mai dramatic şi cu o rară ştiinţă a com- 
punerii, într-un stil ferm, sobru, plin de culoare, cu 'emoțiunea 
adîncă şi în acelaşi timp cu nepărtinirea omului profund etc.", 
scene zguduitoare dintre țăranul fermier ereditar şi trîntorul 
său proprietar-rentier. 

E mare lucru talentul!... Ganghofer, cu scenele sale din 
viața muntenilor tirolezi; Braiian, cu studiele sale de la 
Universitatea di Macerata *; Fortescue, cu curgătorul său 
stil, ferm, sobru şi totodată plin de coloare, sunt autorii cari 
nu se încurcă în cozile rochielor din saloane, „căci limba lor, 
mlădioasă, bogată şi firească, este o însuşire a nervului bine 
hrănit". Ah, Fortescue!... tu est fort! 

De fapt, toți aceştia suferă de poporanism. Această boală, 
specific românească, este exploatată de tot felul de doctori. 
Cîntată cu melancolie în versuri proaste, ea duce la onoruri, 
la burse grase şi, Doamne fereşte, şi la Academie; exaltată 
într-o proză sălbatecă, în cea mai deşucheată proză din cîte 
au înflorit în limba românească, ea duce la Cameră, la Senat, 
la Universitate şi, dacă o vrea cerul, şi la Minister. 

însă în public începe a se forma conştiinţa că acela ce 
face literatură pentru a servi cauze politice nu are drept să 
vorbească în numele literaturii. 

Nu recunosc acestor domni calitatea de a mă judeca, 
pe cît timp afirmă că romanul meu în război „coprinde 


dulcegării lipsite de voință bărbătească". Această enormi- 


* îndemnăm pe cititori să-şi procure aceste studii impecabile apărute 
în Editura Socecco din Macerata (n. D.Z.). 


tate ridică autorului ei exercițiul drepturilor de critic, 
Lăsînd la o parte faptul că în război a fost tradusin fran- 
țuzeşte, în nemțeşte şi în italieneşte, şi că dările de seamă 
franceze vorbesc tocmai de calitățile de voință ale roma- 
nului — dar, în liceu, unde se găsesc profesori învățați 
şi cu gust, cari ar putea să refuze de a colabora la Viața 
românească, romanul în război e dat ca exemplu tocmai de 
viață sufletească intensă în momentul eroic al războiului 
nostru. 

însă, fireşte, romanul nu e bun, fiindcă acolo e vorba 
de familii boiereşti cari, alături de ţăranul voinic şi con- 
servator, au mers în război, conştiente de chemarea lor, cu 
hotărîrea de a muri, pentru rectificarea sufletului nostru 
românesc. 

„— Ai plins? Să plîngi. Să vă regenerați prin lacrămî, 
cum ne-am regenerat noi prin sînge", zice Comăneşteanu 
murind. 

Frumoasă regenerare, care de la război duce la răscoa- 
lele de la '907, de la Convorbirile literare la Viaţa româ- 
nească, iar de la Creangă la d-l Sp, Popescu. 

Şi tot aşa de firesc şi de logic, pentru criticul Fortescue, 
singura mea lucrare bună este Viața la țară, unde se găseşte 
„admirabila figură a baciului Micu, tipul păstorului român, 
visător şi contemplativ, observator dezinteresat al firma- 
mentului înstelat şi poet pînă în adîncul sufletului”. 


E aşa de limpede !... 

Dacă, în loc de a fi păstor român, ar fi fost boier român, 
era să se supere Blasco Ibanez, „vigurosul şi distinsul 
scriitor spaniol", pentru că în Peninsula Iberică sunt şi 
observatori interesați ai firmamentului. 

întru cît priveşte fondul însuşi al discursului meu, 
văd că Blasco Ibanez n-a înțeles nimic „Dacă e vorba să 
intrăm şi noi în domeniul ipotezei, nu de romani ne amin- 
teşte această poemă, ci de traci — acel popor mistic, pesi- 
mist, fantastic, liric şi muzical". Tot asta zic şi eu: „Mioriţa 
este o concepție iranică, ieşită din capul genial al unui lo- 
cuitor din Carpaţi... Valoarea sa literară stă în incompa- 
rabila frumusețe a imaginilor. Alegoria morții este, fără 
îndoială, una din cele mai fericite transpuneri ale sufletului 
iranic, atît de imaginativ, suflet care s-a păstrat la toate 
popoarele indo-europene, dînd loc la un substrat comun 
de legende" etc. 


44 


E un mare păcat că a dispărut acel popor mistic, pesi- 
mist, fantastic, liric şi muzical... Offenbach: trebuie să fi 
fost trac de origină. 

Se vede că d-l Stere n-are vreme să se ocupe de firma 
comercială P. Nicanor & Co. Băcănia aceasta ar vrea să 
nu mai facă nimeni comerț de coloniale, ceea ce ar constitui 
un monopol. O să ajungem şi acolo, dar ceva mai tîrziu, cînd 
se vor îndrepta Finanţele Statului, ca să putem pune mîna 
toți băieţii cari mai fac comerț. Pînă atunci, fiindcă d-1 
Stere este un om de talent şi cunoaşte limbi, iată nişte ver- 
suri: 

Che questa bestia, per la qual tu gride 
Non lascia altrui passar per la sua via, 
Ma tanto lo impedisce, che l'uccide: 

Ed ha natura si malvagia e ria, 

Che mai non empie la bramosa voglia 
E dopo il pasto ba piu fame che pria. 


Dacă s-ar întîmplă — lucru extraordinar — ca d-1 Stere 
să nu înțeleagă despre ce e vorba aici, are la îndemînă un 
adevărat poet, pe d-1 Anghel, care ar putea să-i tălmăcească 
versurile de mai sus, fără însă a le adapta la stilul casei. 
La vreme de greutate, poate face apel la unul din cei doi 
Popeşti, din cari, cel fără Stoborani :: descoperă palatul 
Pitti, pe Giotto, Fra Filippo Lippi şi diverşi alți zugravi 
din Quattrocento (cu doi t, dacă se poate); ia la trei parale 
pe Rafael; se mai întîrzie pe la Pollaiuolo, cari erau, mă 
rog, doi fraţi, Pietro şi Antonio, ca şi Ghirlandajo, ca şi 
mulți maeştri din vremea lor, cînd damele florentine lua- 
seră reaua deprindere de a naşte mai mulți prunci deodată. . . 
pentru serviciul lăptărielor cooperative din Danemarca. 

La urma urmei, chiar respectabila d-na Izabela Sado- 
veanu ar putea ruga pe venerabila d-na Matilde Serao pen- 
tru o mînă de ajutor... De ce nu sunt capabile femeile scri- 
itoare ? „Ele pot fi în acelaşi timp şi creatura plină de viață 
şi graţie care a robit sufletul unui popor, a cucerit dragos- 
tea unui bărbat de valoare şi a ştiut să fie mama duioasă şi 
prevăzătoare a numeroşilor ei copii..." 

Un aşa ansamblu  încîntător e demn de d-na Matilde 
Serao: c'est un pays de cocagne, sau pe româneşte, Ţara... 
şefului muzicelor. 


1909 


NICANOR & C-IE 


Domnul care se ascunde sub firma Nicanor & C-ie este 
un Jocrisse românesc, tip nou pentru țara noastră: el ştie 
cele mai extraordinare lucruri şi ignorează pe cele mai ele- 
mentare. Cu alte cuvinte, un om născut să devie cafegiu, 
sau arendaş, sau telegrafist (toate, lucruri foarte onorabile), 
care n-a avut mijloacele materiale şi sufleteşti să facă un 
curs regulat de liceu şi de universitate. Muşcat de ambiția 
de a învăța, la vîrsta tîrzie, el se aruncă orbește între raftu- 
rile de cărți, descopere oxigenul şi hidrogenul, legile lui 
Newton, pe Blasco Ibanez şi pe d-1 Agârbiceanu — iar dacă, 
din întîmplare, ar veni vorba de „puntea măgarului", el se 
înfuriază, fiindcă o socoteşte ca o injurie şi o indecență, 
deoarece acolo se găseşte cuvîntul „măgar", care, din toate 
punctele de vedere, este regretabil, cum ar zice istoricul 
nostru, d-1 Radu Rosetti.’ 


Un asemenea tip, fiind în general un gelos, întîrziat 
în lumea care trăieşte repede, devine critic. Te pomeneşti 
deodată că descopere cele mai extraordinare legi, cele mai 
neaşteptate raporturi între cauze şi efecte. Dar nu cunoaşte 
o regulă de trei, n-a auzit cine e Candide şi mai cu seamă 
Fortescue. Dacă-i citezi o expresiune cunoscută, ca, spre 
exemplu, pays du tendre sau pays de cocagne, pe cea dintii 
o traduce cu „țara fragedului", "prin urmare te consideră 
ca pe un corupător de minori, iar pe cea de a doua nu o în- 
țelege deloc, deci o consideră ca pe o injurie. 


Bine, onorate domn, cu un asemenea „mod dezinteresat 
de a privi firmamentul", o să vezi numai luna.  D-ta, care 
descoperi indecenţă peste tot, devii un om imposibil. 


46 


Fortescue, pe care d-ta îl socoteşti ca o necuviință, este 
un personagiu important la Curtea regelui Eduard al An- 
gliei; un alt Fortescue a fost un mare jurisconsult englez 
în veacul al 15-lea; un al 3-lea Fortescue a fost profesor de 
dioptrică la Universitatea din Macerata (ca să nu avem 
vorbă mai pe urmă, dioptrică este ştiinţa de a freca sticlele 
pînă devin ochelari). 

De asemeni, pays de cocagne este un lucru foarte decent: 
însemnează fara norocului orb. Dacă d-ta n-ai fi un ignorant, 
ai şti că d-na Matilde Serao a scris un roman care se cheamă 
Paese di Cocagna. D-ta socoteşti lucrurile astea drept chiți- 
buşuri italieneşti. Sade ruşine să spui asemenea enormități. 
Cînd cineva cunoaşte pe Blasco Ibanez, trebuie să fi auzit 
vorbindu-se şi de Dante, de Leopardi, de Carducci; altfel, 
ce mama cucului de critic eşti?... Prin urmare, d-ta trebuie 
să aibi o imaginaţie foarte depravată ca să găseşti un joc 
de cuvinte scabros între Serao şi Cocagne. De asemenea, 
dacă ţi-ai cunoaşte clasicii, ar trebui să ştii că în veacul al 
19-lea'(cu cifre arabe, ca să-l poți ceti) a trăit un mare muzi- 
cant, Ernesto Hubsch, care a zis că o ţară în care înfloresc 
bărbaţi ca d-ta est un pays de cocagne. 

Eu mi-am permis a cita numele d-nei Izabela Sadoveanu, 
numai fiindcă mi s-a părut că d-sa ştia ceva italieneşte. Dealt- 
fel, mă grăbesc a-i prezenta scuzele şi omagiele mele, după 
cum se cuvine să facă un coboritor din Bizanţ față cu o doam- 
nă. Fiecare se coboară din cine poate şi cum poate. îmi închi- 
puiesc că şi d-ta te cobori din cineva — afară dacă nu te vei 
fi născut prin fiziparitate, ca sălciile. Orcum, ai luat un drum 
sucit ca să vii în lume. Altfel nu s-ar putea explica intrigile 
şi încurcăturile la cari alergi, căutînd să mă pui în neînțele- 
gere grosolană cu d-l Maiorescu şi în contrazicere cu mine 
însumi, sau amestecînd în literatură vinul meu, pe care-l 
declari fals. Te-ai supărat cînd ţi-am spus că firma d-tale este 
de băcănie. Cu toate astea, vezi că e aşa. 


Pentru priceperea d-tale şi a altor circari, cari au exploa- 
tat cu rea-credință unele deosebiri de vederi dintre d-l Maio- 
rescu şi mine, vei binevoi a afla că discursul meu şi răspunsul 
d-lui Maiorescu în Academie sunt expresiunea liberei opi- 
niuni a fiecăruia dintre noi asupra unei chestiuni care de 
multă vreme ne preocupa pe toți: mercantili* area poeziei şi 
propagarea ideilor răzvrătitoare pe calea literaturei. D-ta şi 
alți ciraci, toți mediocri ca talent, dar îndrăzneţi şi calcula- 
tori, v-aţi închipuit că vă puteți constitui într-o societate 


47 


în comandită, cu ale cărei mijloace să cumpăraţi toate talen- 
tele reale şi cu dînsele să vă ajungeţi scopul; pe cei ce nu pri- 
meau să se despartă de vechii prieteni ați încercat să-i terori- 
zaţi. Şi, în adevăr, aţi izbutit în parte, ducînd țara pînă pe 
margina prăpăstiei. 

Nu mă pot ocupa acum de laturea aceasta a chestiuneL 

Dar, din punct de vedere literar, v-aţi înşelat. Capetele 
culte ale țării noastre au înțeles ce deosebire enormă există 
între idealiştii cari au fondat Convorbirile literare şi negusto- 
raşii cari au chibzuit Viața românească. Unii sunt zei de 
templu; alții băieți de tarabă: Nicanor & C-ie. 

lată, prin urmare, ceea ce mă leagă de d-l Maiorescu şi 
de Convorbiri, rămînînd, ca doi oameni liberi, fiecare cu păre- 
rile noastre în aprecieri de detaliu. 

E>-a vrei să mă pui în contrazicere cu mine însumi, ames- 
tecînd cele spuse în discurs cu cele tipărite acum cîțiva ani, 
asupra brahicefaliei şi dolihocefaliei, şi mă acuzi că confund 
pe homo alpinus cu homo mediterraneus. Da, fireşte că-l confund. 

De nu trece peste puterile d-tale şi crezi că o să poți 
înțelege, iată despre ce e vorba: dolicos însemnează lung, iar 
brachusA însemnează scurt. Dacă ne închipuim că ţi-ai măsura 
capul, începînd deasupra sprintenelor, trecînd pe la urechi 
şi întorcîndu-te iar la sprincene, şi ai găsi, să zicem, 56 cen- 
timetri; dacă apoi, după moartea d-tale (care doresc să se 
întîmple cît mai tîrziu, pentru deplina mea bucurie), un 
frenolog i-ar găsi scăfîrlia şi, impresionat de forma ei ciudată, 
ar măsura-o pe partea pe unde azi porţi cărarea, trecînd prin 
partea pe unde azi porţi ceafa şi apoi”, prin cerul gurei, s-ar 
urca iar la punctul de unde iți pleacă cărarea, şi ar găsi, să 
zicem, 36 centimetri — atunci s-ar statornici, fără şovăială, 
că d-ta eşti brahicefalic, adică un tip cu puţine facultăţi idea- 
tive, sau, cu alte cuvinte, un bărbat care, fără să fii' prost, 
n-ai fi în stare să inventezi nimic, nici un briceag cu furculiță, 
nici o poezie cu acrostih. Ei bine, aşa este şi homo alpinus 
şi homo mediterraneus. Deşi helveţii şi latinii' erau două ex- 
presiuni etnice deosebite, din punct'de vedere somatologic 
erau identici, cel puţin la cap. 

întorcîndu-ne acum înapoi — ce am zis eu, în articolul 
din Revista idealistă,cave să fi fost contrazis de discursul din 
Academie? Nimic. 

Am zis acolo că, deşi primii locuitori ai Laţiului se para 
fi fost blonzi şi delihocefalici, totuşi romanii! cunoscuți de 
istorie erau brahicefaliei, prin urmare antiartistici; că deci, 


48 


aşa era probabil să fie şi romanii din centrele cele mai bine 
latinizate din Dacia, adică acei din Transilvania. Acelaşi 
lucru l-am repetat în discurs, amplificîndu-l cu toată consec- 
vența lui logică, şi anume că neolatinii de la Dunăre urmează 
să aibă şi calitățile, nu numai defectele strămoşilor lor. Şi, 
în adevăr, ei au dovedit că sunt, ca şi bătrînii lor, oameni 
politici de mîna întîi. Am insistat asupra marilor însuşiri ale 
fraților noştri din Ardeal, însuşiri de voinţă, care le dau o 
disciplină sufletească ce face dintr-înşii, în vremile de restrişte 
prin care trec, tipul neolatin cel mai remarcabil din Europa. 

La urma urmei, eu admit şi pe d-l Goga şi chiar pe d-ta, 
onor. d-le Nicanor, ca o necesitate ineluctabilă a naturii: 
prin faptul că sunteți, trebuia să fiți. Dar, din punct de ve- 
dere omenesc, natura e adesea lipsită de sens critic. Ea are 
ființe de o inutilitate absolută, prin aceea că speța acum 
evoluează. Ce necesitate era, bunăoară, să exişti d-ta, ca 
critic, sau d-l Goga, ca poet? Şi unul şi altul sunteţi în deve- 
nire. Dacă d-ta ai fi propriul d-tale strănepot sau d-1 Goga 
a cincea generaţie a propriei sale personalităţi, criticile d-tale 
ar avea sare, iar poeziile d-lui Goga inspiraţie. 


O dovadă nouă şi categorică despre aceasta ne-o dă d-l 
Goga, în poezia prin care îşi cheamă milioanele de strămoşi 
împotriva mea:, care biet, cu un călugăr scos de prin colbul 
arhivelor, mergeam să înfrunt atîta oaste. Ideea ar fiputut 
să aibă haz, lucrată de un artist; prinsă însă de d-l Goga, 
ea devine o platitudine mucalită, cu aceleaşi antiteze con- 
damnabile, de țărani şi boieri. 

Şi mai departe, scumpul meu domn Nicanor şi cu com- 
pania dumitale, tot aşa se întîmplă cu iranii şi cu indo- 
europeii, tot aşa cu frazele de psihologie pe care declari că 
nu le înţelegi... Cine nu înțelege are o scuză covîrşitoare: 
nu-l ajută puterile. Un om tîrziu la minte este un fenomen 
regretabil, dar zilnic. D-ta nu eşti obligat să fii deştept, dar 
eşti obligat să nu te ocupi de lucruri rezervate oamenilor deş- 
tepți. 

Prin urmare, dacă d-ta ai fi făcut un curs elementar de 
istorie universală, n-ai fi comis eroarea de a mai întrebuința 
cuvîntul consacrat de irani pentru a desemna rasele ce au 
pornit de pe platoul iranic şi au populat Europa de astăzi. 
Fireşte că lucrul acesta este o erezie pentru stadiul în care se 
află astăzi disciplina spiritului numită istorie. Dar un om 
fin şi cult se păzeşte de a face afirmațiuni categorice în materie 
de istorie, ci numai hipoteze, care adesea pot fi geniale; 


49 


aceasta, fiindcă istoria nu este o ştiinţă, ci o opinie. Ea are la 
îndemînă o serie de învățături pozitive, ca paleografia, se- 
mantica, morfologia etc, după cum filozofia are la îndemînă 
matematicele, statistica etc Dar, după cum filozofia nu este 
o ştiinţă, ci o artă, tot asemenea istoria este o opinie. A afirma 
că Caesar a creat Imperiul roman sau că timpurile imperiale 
au creat pe Caesar este o tautologie de o nouă specie, cu acest 
înțeles, că Mommsen glorifică pe Caesar şi-şi bate joc de 
republică, pe cînd Ferrero: ridică pe Cicerone şi micşorează 
pe Caesar; ceea ce nu a împiedecat pe Caesar de a fi fost un 
mare general şi pe Cicerone de a fi fost un mare orator. Dar, 
mai mult decît atît: Mommsen afirmă că istoria serioasă nu 
se poate face decît pe temeiul documentelor şi al studiului 
limbei, şi tratează legendele cu un dispreţ suveran; ceea ce 
nu a împiedecat pe Schliemann: de a face descoperirile sale 
arheologice, de o importanţă covîrşitoare, pe baza legendelor 
şi a crîmpeielor de texte de prin autori, şi mai cu seamă 
nu a împiedecat pe Boni: de a face descoperirile sale uimi- 
toare din Forul roman, dînd la iveală legendara lapis niger 
şi piatra cu inscripțiunea indescifrabilă, care pare a se ridica 
la fondațiunea Romei. Contradicţiele în izvoarele înseși ale 
istoriei sunt aşa de izbitoare, încît îți este permis să te îndo- 
ieşti de tot. în adevăr, pe cînd studiul locuinţelor lacustre şi al 
osemintelor de prin grote tind a proba că bazenul mediteran 
era ocupat de o rasă aborigenă, ceea ce ar exclude unitatea 
raselor de invazie slavo-latino-germane — filologul italian 
Trompeta dovedeşte că nu numai toate rasele europene, dar 
toate rasele de pe pămînt au şi au avut un grai comun. Nu 
cunosc părerea lui Blasco Ibanez, dar Fortescue, în Dioptrică 
graiului, se ocupă de refracțiunea luminei în gînd, de unde 
identitatea verbelor la toate noroadele de pe glob. 


Pentru norma d-tale, una este a ceti un document şi alta 
este a face istorie. 

Şi tot aşa cu senzațiunile văzului, care deşteaptă noțiuni 
de spaţiu, şi cele ale auzului, care deşteaptă noțiuni de timp. 
Dacă d-ta ai fi făcut un curs complet de psihologie fiziologică, 
ai fi aflat şi lucrul ăsta, că ochiul, dînd rapoarte între lucruri, 
deşteaptă noțiunea kantiană a spațiului, pe cînd auzul, înre- 
gistrînd sunete, cari sunt nemateriale şi succesive, dă ra- 
poarte de evenimente, prin urmare deşteaptă noțiunea timpu- 
lui. 

Dacă doreşti să te instruieşti, îți pot indica lucrarea şi 
pagina. Dar declari că nu pricepi... Atunci de ce să pierdem 


50 


vremea?... Ai pus atîtea puncte de exclamațiune şi de între- 
bare, încît cred că, într-adevăr, nu înţelegi nimic 

Şi â propos de puncte. Ai umplut rînduri întregi cu ele. 
Fireşte, eşti liber în tipografia d-tale să faci ce vrei, şi eu nu 
te pot trage la răspundere pentru puncte. Dar, dacă în gîndul 
d-tale, ele țin locul unor expresiuni ce nu se pot tipări, ches- 
tiunea devine gravă. Te rog să rămîi, pe cît se poate, într-o 
urbanitate compatibilă cu comerțul de mezeluri ce exerciți. 

De asemenea, sade rău să recurgi la calomnii, afirmînd 
că vinurile mele sunt sulemenite. Proba este făcută de mult 
şi se poate reînnoi în orice moment, contradictoriu. Amesteci 
într-o discuțiune literară chestiuni străine cu totul literaturii 
şi eşti atît de exasperat, încît afirmi inexactități intenționate, 
cari pot trage după ele un proces de daune. D-ta, ca orice 
proletar care se respectă, nu ai probabil nimic de pierdut. 
Dar băcănia... ? Ea poate da faliment, ceea ce ar fi o neno- 
rocire pentru mersul umoristic al patriei noastre. 

Te rog dar, să rămîi un băiat ignorant, dar bun. 


1909 


ULTIM CUVÎNT 


Reaua-credință cu care se discută la Viața românească 
mă dispensează de a urma mai departe o polemică care ar fi 
putut să devie literatură şi nu e decît iritantă. 

Reproducînd articolele din Tara noastră, revista de 
la laşi are aerul de a-şi însuşi acuzația de plagiat a ziarului 
din Sibiu. Eram în drept să cred că la laşi se ştie atîta lucru, 
că un roman plagiază atunci cînd reproduce scene sau carac- 
tere din alt roman: iar cînd pune în gura unui personagiu 
un aforism filozofic/fie şi redat textual, ca în originalul din 
care e luat, uzează de un drept al său. Romanele moderne sunt 
scrise pe temeiul acestor preocupări sufleteşti, exprimate 
uneori, la autori de mîna întîi (Tolstoi, Bourget etc), în 
mod aproape doctrinar. 

Trebuie să fie cineva mărginit ca să scrie romane cu ci- 
taţii sau cu hărți. 

încît despre articolele d-lui Goga, aş fi avut plăcerea să 
nu le cunosc dacă n-ar fi fost reproduse de Viața românească. 
Ele inspiră milă. 

Pentru a fi Zoiifaţă cu d-sa, ar trebui săam de ce. Şi n-am. 

E păcat că ziarul politic de la Sibiu, creat pentru a apăra 
trebile româneşti de peste munți, devine pamflet, cînd se 
pune în slujba acestui regretabil daco-român. 

Prin urmare, am sfîrşit cu toți domnii aceştia. 


1909 


52 


ST. O. IOSIE SI D. ANGHEL: „LEGENDA 
FUNIGEILOR" 


Poem dramatic în trei acte. laşi, 1907 
„COMETA" 
Comedie în trei acte, în versuri. Bucureşti, 1908 


„CALEIDOSCOPUL LUI A. MIREA" 
Bucureşti, 1908 


Nimic mai greu decît de a drămui valoarea unei opere 
poetice cu măsura unui premiu bănesc !... Tot ce se cumpără 
sau se răsplăteşte cu bani se comercializează, iar analiza unei 
opere poetice nu poate deveni un raport de cerere şi ofertă. 

O singură poezie dintr-un volum poate scoate pe un autor 
din gloata mulțimii şi-i poate încununa fruntea cu lauri, pe 
cîtă vreme volumul, comercialmente vorbind, rămîne medio- 
cru. 

Cele trei broşuri ce mi s-au dat în cercetare: Legenda 
funigeilor, Cometa şi Caleidoscopul lui A. Mirea sunt o feri- 
cită dovadă că poezia românească îşi caută o cale nouă, găsind 
inspiraţie în tot ce poate mişca sufletul omenesc şi mai cu 
seamă rnînuind o limbă de o fluiditate extraordinară. 

Epoca noastră trăieşte sub înrîurirea romantică a farme- 
cului eminescian: lirism şi cronicari. Dar romanticismul nu 
se mărgineşte numai la aceste două caractere; el nu este o 
formulă literară, ci e modul de a reactiva al unor anumite 
suflete omeneşti. Don Quichotte şi Cyrano de Bergerac; Iliada 
şi Gerusalemme liberata; Atala şi Rene, Werther şi Clavigo — 
peste tot suflul romantic mîngiie biata omenire fără între- 
rupere. El este rezultatul năzuințelor optimiste ale sufletului, 
care, neputînd preface realitatea, cearcă s-o înfrumusețeze 
şi o transpune într-o lume mai bună. Nota sa caracteristică 
este lipsa de autocritică. 

Fiind dar aceasta un mod de a fi, el se aplică la viaţa în- 
treagă. Şi atunci cele mai reci şi mai aspre raporturi dintre om 
şi natură se luminează de o rază caldă. Lucrurile nemaifiind 
cum sunt, ci cum ar putea fi, par mai bune şi, în toate cazu- 
rile, par nouă. Cu corectivul acesta viața e suportabilă. 


53 


D-nii losif şi Angliei sunt doi romantici în toată puterea 
cuvîntului. Funigeii, în loc de a fi sforile pe cari le țese toamna, 


sunt firele de tort ale cămeşii fermecate, pe cari o fată tînără 
le ia din razele de lună: 


Albe mîni curate de fecioară, 

Albe fire trebuie să ţeasă 

Celui drag cămaşă de matasă, 
Dacă vrea ca-n luptă să nu moară. 


Dar dacă s-ar întîmplă ca fata să păcătuiască şi să dea 
cămaşa făr'de moarte altuia decît celui menit, atunci s-ar 
prezenta excelenta ocazie de a scrie o admirabilă baladă: 


Blestemul cade-asupra ta, 
Să teşi viaţa-ntreagă, 
Din munca fără de teniei 
Nimic să nu s-aleagă, 


Să se destrame tortul tău 
Şi fir cu fir să zboare, 

Să zboare albii funigei 

în cele călătoare; 


Să se destrame tot ce faci, 
Să-ţi scape de sub mîni, 
Să se anine de copaci, 

De cumpeni de fîntîni, 


Să treacă repezi la răscruci, 
Pe stoguri să se lase, 

Să se anine sus, pe cruci, 
Pe streşine de case, 


Dar nici acolo să nu stea 
Şi vîntul să le-alunge, 

Să spuie de osînda grea 
Oriunde or ajunge, 


S-alerge, fără de noroc, 
Fir după fir, tot tortul, 
Pîn-or găsi în care loc 
Neîngropat stă mortul. 


= 


Runa uită soarta fratelui său, iubeşte pe Hunar, căruia îi 
dă cămaşa făr'de moarte; fratele moare, iar blestemul lunii 
se împlineşte: Runa țese toată viața, fără a sfîrşi nimic, căci 
firele tortului se prefac în funigei. 

Legenda, care pare a fi scandinavă sau germană, în toate 
cazurile nu românească, e fără însemnătate. Dar nici nu ne 
interesează de unde vine şi ce valoare are legenda. Ea e pre- 
textul unor versuri minunate, şi atît ajunge. 

* 


Cometa e o lucrare românească şi mai nouă. 

Tity, ştrengar subțire, poet şi om de spirit, dar poet care 
nu cere premii Academiei, şi deci îşi poate permite glume pe 
socoteala ei, vîntură toate inimile femeieşti, pînă ce e prins 
în mrejele amorului. Roro opreşte Cometa din zbor şi o leagă 
de soarta pămîntească a oamenilor. 

Va să zică nimic extraordinar ca invenție, ba chiar oare- 
care platitudine în felul cum sfîrşeşte acest Don Juan astro- 
nom, cu o cerere de mînă dintre cele mai burgheze—pe cînd 
ar fi fost logic să treacă mai departe; căci doar aci stă carac- 
teristica şi poate şi farmecul bărbaţilor ştrengari: în nestator- 
nicia lor, în căldura şi sinceritatea cu care ard la fiecare caz 
nou şi în netrăinicia cazului. Comete, în adevăr. 

Dar dacă subiectul e banal, desfăşurarea lui e de o vioi- 
< ciune atît de nouă, versurile curg cu o îndemînare atît de 
artistică, încît cetitorul e surprins şi subjugat. Atît Cometa 
cît şi Roro sunt doi romantici plini de spirit, cari ar avea 
dreptul să ia cîmpii şi să declame în scenă. Ei bine, toate 
aiurările lor sunt logice, spiritul şi digresiunile lor sunt fireşti, 
fiindcă şi unul şi altul sunt vii, calitate hotărîtoare pentru 
creațiunile literare. 

Aci stă îndrumarea nouă de care vorbeam la început. 
Din nenorocire, mai toată literatura românească de pînă 
astăzi, aceea care cu adevărat creează — teatrul, romanul 
şi nuvela — a zămislit oameni imposibili, nu numai nereali, 
dar şi nesărați, dulcegi, miorlăiți şi plicticoşi. Protagoniştii 
din Cometa sunt, dimpotrivă, verosimili, sunt plini de haz 
şi de vervă, produsul unei rase latine vioaie, care-şi ascunde 
emoțiunile şi ride, pe cît se poate omeneşte, rîde printre 
lacrămi. 

Repet părerea mea de rău, foarte personală, că minunatul 
poet, care trece printre femeile piesei ca un vînt de primăvară 
printr-o grădină, se preface în bărbat legitim, devine un fel 


55 


de d-l Cometescu, cetățean onorabil, familist şi decorat cu 
răsplata muncii. Recunosc că, pe scenă, e mai bine aşa, 
fiindcă scena îşi are logica ei aparte, care nu este totdeauna 
logica consecventă a caracterelor. 

Aş mai avea de făcut mici observațiuni asupra unor 
licenţe de limbă, ca sumbru, caravanserai, ieremiade etc. şi o 
rugăminte, adresată unor oameni de talent, de a se feri' de 
extravaganțe: a compara sufletul cu un Kodak, este totuna 
cu a compara pămîntul, care se învirteşte împrejurul lui 
însuşi, cu un cîine care vrea să-şi muşte coada. 


în fine, Caleidoscopul este o culegere de versuri de tot 

soiul, în care se găsesc două-trei bucăți superioare, din cari 
una mai cu seamă de o absolută frumuseţe. Glasul lui 
Memnon : 

Era-n Eghipet cunoscută, 

în preajma Tebei, o statuie 

Ce sta de-atîtea veacuri mută... 

Intreab-o dacă vrei să-ți spuie... 


Stăpîn peste pustia-ntreagă 
Domnea colosul neclintit — 
Arar c-o pasăre pribeagă 
Veghind pe fruntea-i de granit. 


Cerca simunul să-l îngroape, 
Zvîrlind asupra lui nisipul 

Şi nu-l mai cunoşteai aproape, 
Aşa i se schimbase chipul. 


Săpase vremea răni pe dînsul 
Şi-acuma goalele-i orbite 
Adesea-i lăcrămau de plînsul 
Atîtor ploi necontenite... 


Prin creştetu-i crăpat în două 
Spre inimă făcîndu-şi cale, 

Se aduna bogata rouă 

A nopților subtropicale... 


Şi iată că-ntr-o auroră 
Statuia cea nepăsătoare 
Deodată deveni sonoră 

Cu roua ce urca în soare... 


în £maux et Camees se găseşte o poezie, LVbelisque de 
Luxor în care Theophile Gautierpare a se fi inspirat de la aceeaşi 
idee a unui colos aşezat în fața imensității: 


Je veille, unique sentinelle 
De ce grand palais devaste, 
Dans la solitude eternelle, 
En face de l'immensite. 


 l'horizon que rien ne borne 
Sterile, muet, infini, 

Le desert sous le soleil morne, 
Deroule son linceul jauni. 


Autorii noştri au rămas în poezia legendei, dar nu şi în 
realitatea celor petrecute cu statua lui Amenhoptu III, care, 
în urma unui cutremur, a fost decapitată, şi numai trunchiul 
cînta în auroră. De unde ar urma că statua, trunchiată ori- 
zontal, nu putea avea creştetul crăpat în două. Şi despre dînsa 
trebuie să fie vorba, fiindcă aceasta era statua vocală cea 
mai cunoscută printre multele Memnonia ale timpului; dar 
aceasta, de la Septim Sever încoace, nu mai cîntă, deoarece 
împăratul roman îi pusese la loc sfărîmăturile. 

Fireşte, exactitatea istorică nu are importanță dacă poe- 
zia e bună. 


Am dar onoare a propune Secţiei literare să acorde acestor 
lucrări întregul Premiu Adamachi sau, dacă şi alte publi- 
cațiuni ar avea merite reale, să dea precădere poeziei şi 
romanului în împărțirea premiului. 

Nicăieri nu se creează, în înțelesul propriu al cuvîntului, 
mai sigur ca în literatură. Chiar poeţii mediocri sunt, sub 
acest punct de privire, mai aproape de focul sacru decît cei 
mai geniali compilatori. în fiecare din ei trăieşte un Prometeu, 
care-şi roade sufletul căutînd himera perfecțiunii. 


1909 


EXPUNERE PENTRU ALEGEREA 
D-LUI I.A. BASSARABESCU CA MEMBRU 
CORESPONDENT, ÎN ŞEDINŢA DE LA 25 MAI 1909 


Lucrările d-lui Bassarabescu sunt în general cunoscute 
şi apreţiate, prin minunatele însuşiri ale autorului de a carac- 
teriza o anumită lume românească sentimentală, dar cam 
provincială. Aşa, spre exemplu, Emma. Nuvela aceasta 
adînc românească, este nu numai o bună lucrare literară 
ci şi oglinda omenească a unor suflete ce vin în conflict, prin*" 
diversitatea a două civilizații şi două vîrste. 

S-ar putea afirma că în starea noastră de astăzi, conflictul 
din Emma este icoana întregii noastre psihologii: un trecut 
sentimental şi cam incult care se duce şi un viitor gentil 
ce se apropie. l 

O mulțime de alte nuvele (printre cari voi cita Pe dre- 
zina) completează lucrările d-lui Bassarabescu. 

Adaog că d-sa este personal un om cult, cu autocritică şi 
sens estetic, şi ne va face onoare intrînd în Academie. 


1909 


GH. BECESCU-SILVAN: 
„VALEA ALBĂ" 
Roman eroic, 1477. Bucureşti, 1908 


Romanul istoric este genul literar cel mai ingrat. Cînd 
este scris de un om de talent, ca d-1 Becescu-Silvan,' is- 
toricii zic de dînsul că romanul ar fi bun, daca n-ar fi istoric, 
iar romancierii că istoria e interesantă, dar romanul nu. 

Un amor lung şi cam dulceag, între jupînița Zamfira 
Negri şi Pan Arbore, străbate paginele volumului, fără să 
ajungă niciodată la o criză hotărîtoare, care să dea povestirii 
interesul unei creațiuni de artă. 

Această vină fundamentală stă în însăşi natura lucru- 
rilor: oamenii nu sunt văzuți şi studiați. 

O însemnată cantitate de întîmplări istorico-militare de- 
părtează pe autor de eroii romanului său. Aceştia se ivesc din 
cînd în cînd, şterşi şi fără nex cu restul evenimentelor. Lucrul 
este cu atît mai de regretat, cu cît autorul are cîteodată 
viziuni clare, are un stil concis, care ar putea deveni şi evo- 
cativ, dacă n-ar fi slăbit de grija cuvintelor extravagante, 
ca tabulhanagiu, căbăniţe etc, etc, sau de copilării ca aceasta: 
„după o lungă tăcere, întreruptă de cuvintele Domnului şi 
de picuritul lacrămilor". în fine, o preocupare de nota 
timpului îl face să scrie fraze ca următoarea: „Printre cutele 
somptuoasei lui şarvanale, se întrezărea pe piept o scăpără- 
toare lorică picurată de rubine”. 

Este astăzi o năzuință generală de a colora timpurile 
trecute ale istoriei noastre cu toate mijloacele pe cari le oferă 
documentele şi cronicarii. Năzuința poate fi de laudă. însă 
a voi să transpui o asemenea limbă în povestirea vie a roma- 


nului este o greşeală şi o imposibilitate.: 


59 


Arta este tocmai darul de a rămînea, din instinct, în regu- 
lele imponderabile ale esteticei, dar care porneşte din perso- 
nalitatea artistului şi nu se poate dobîndi. 

E curios că d-l Becescu-Silvan pare a avea această caii- 
tate, fundamentală pentru un scriitor, şi totuşi comite greşeli 
de gust ce nu se pot ierta. Toţi eroii d-sale Vorbesc fals'şi 
cînd vor să fie tragici, devin umoristici. Jupîniţa Negri, 
furată de Ibrahim-paşa, în loc să se zbată şi să urle, „alunecă, 
uşoară, pe braţele celui mai temut dintre comandanții ma- 
relui imperiu", iar cuvintele ce rosteşte sunt tocmai ceea ce 
s-ar fi cuvenit să nu rostească: „Pane, m-au hrăpit, Pa n e 
lucru evident pentru diverşii hotnogi ce erau de față. Cînd, 
apoi ajungi la Epilog şi dai de aceeaşi jupînița, cununată 
cu alai de însuşi domnul Moldovei, în Cetatea'Neamţu, un 
zîmbet ţi se urcă pe buze. 

Faptele măreţe ale trecutului nostru, Ştefan cel Mare, 
Cetatea Neamţu trebuiesc lăsate în pacea solemnă a istoriei, 
Oricît de meşteră ar fi mîna ce le atinge, le pîngăreşte. 


1909 


j 
| 
| 


„SCRIERILE MUZICALE ALE LUI DIMITRIE 
CANTEMIR, DOMNUL MOLDOVEI" DE T.T. BURADA 


Lucrarea d-lui T. Burada, ce mi s-a trimis în cercetare, 
merită să fie cetită în şedinţă publică şi tipărită în Analele 
A.cai]Le'Wbi'Cb i 

Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, deşi nu au 
nimic specific românesc, trebuie să ne intereseze în cel mai 
înalt grad, ca tot ce a rămas de la acest mare bărbat, şi, 
dacă am o părere de rău, în privința monografiei d-lui Burada, 
este că ea nu e completă. Ceea ce autorul promite în încheiere 
(de a da în anexă ritmii muzicali şi gamele în cari scria Can- 
temir) ar fi trebuit să facă parte din lucrarea de față. 

Ar fi fost de dorit ca explicarea transcrierii notelor tur- 
ceşti ale lui Cantemir în note muzicale moderne să fie mai 
limpede. 


1910 


6l 


METAFIZICA CUVINTELOR ŞI ESTETICA 


Dacă apropiem un magnet de o cutie cu pilitură de fier, 
vedem că firele de fier zboară prin aer şi se lipesc de mag- 
net; dacă, între magnet şi pilitura de fier, punem o foaie 
de hîrtie, vedem că fărmăturile de fier se lipesc de hîrtie, 
în dreptul polilor magnetului. Un sălbatec ar crede că o putere 
ascunsă, o dragoste neînfrînată mînâ pilitura către magnet. 
Cu toate astea, nici una din firicelele de fier nu se va urca 
pe margina hîrtiei, spre a se coborî pe partea cealaltă, pînă 
la iubitul lor. 


Dacă, acum, trecînd de la lucrurile neînsufleţite la cele 
însuflețite, vom lua pe Romeo şi Julieta, Romeo va năzui 
către Julieta, ca fărmăturile de fier către magnet, şi va merge 
către ea în linie dreaptă, ca acelea, dacă nimic nu-l va împie- 
deca. Dacă însă un zid îi va despărți, Romeo nu va sta cu 
nasullipit de el, în dreptul unde stă Julieta pe partea cealaltă, 
ci va căuta să-l dărîme, va încăleca peste el, va face orice 
numai să ajungă la femeia iubită. 

Această exemplificare romanţțioasă a finalității, dată de 
William James,: este interesantă şi s-ar putea completa. 
Dacă presupunem că Romeo nu poate nici dărîma zidul, 
nici trece peste el, va căuta să se înțeleagă cu Julieta, fie 
prin grai, dacă ar fi auzit, fie printr-o telegrafie convenţio- 
nală, la care, mai curînd sau mai tîrziu, ar ajunge neapărat., 
Acesta este punctul de plecare al vorbirii. 


Toate mişcările cari înregistrează legătura dintre con- 
ştiinţă cu lumea din afară se numesc mişcări de expresiune. 
Acestea îşi dau legile lor în psicologie, de cari nu ne putem 
ocupa aci. Una ne interesează mai cu seamă: raportul dintre 


LITERARĂ. 


impresiunile senzoriale şi mişcare. Vederea unei persoane anti- 
patice sau a unui animal fioros irită organele noastre sen- 
zoriale, cari, la rîndul lor, produc o inervaţiune centrală a 
muşchilor externi ai corpului, dînd astfel loc la mişcări instinc- 
tive. Aceste mişcări, fiind mai totdeauna identice, devin 
tipice şi servesc să exprime în afară o stare internă. Dar 
vederea unei persoane nu urmează să fie numaidecît antipa- 
tică sau vederea animalului fioroasă, ci simpla vedere a unei 
persoane sau a unui lucru produce în conştiinţă o imagine 
sau  reprezentațiune. 

în primele timpuri ale omenirii, emoțiunile interne s-au 
manifestat prin directa indicare a lucrului din afară, sau, în 
lipsa acestuia, prin mişcări cari defineau, în timp şi spațiu, 
conturul sau calitățile lui. 

Cînd exprimarea emoțţiunilor celor mai simple s-a com- 
plicat; cînd omul a găsit în semenii săi un ecou inteligent al 
propriilor sale emoțţiuni, 'atunci a apărut prima manifestare 
a gîndirii şi prima formă a vorbirii: limba gesturilor. 

Prin urmare, vom avea în această limbă, gestul demon- 
strativ, cînd lucrul este de faţă, şi gestul figurativ, cînd lucrul 
lipseşte. 

leşit din prima sa copilărie, omul a găsit în instinctele 
sale un instrument ceva mai perfecționat decît gestul: sunetul 
articulat. Aceasta porneşte de la aceeaşi origine ca şi gestul 

figurativ, deoarece este la început onomatopeic direct, adică 
imitează sunetele din natură şi numai ceva mai tîrziu devine 
onomatopeic indirect, adică exprimă prin senzaţiuni de sunet 
impresiuni senzoriale de altă natură. 

Aceasta este obîrşia graiului omenesc. 

Graiul acesta a trebuit să fie monosilabic şi mai pe urmă 
polisilabic, dar totdeauna însoţit de gesturi, chiar cînd înce- 
puse să exprime abstracțiuni. Surdo-muţii indică şi astăzi 
noțiunea adevărului printr-un deget pe buze, vertical, iar 
a minciunii printr-un deget oblic. Rădăcinile limbii vorbite 
au fost şi ele demonstrative şi figurative sau predicative, pînă 
ce, cu timpul, s-âu amestecat, s-au depărtat de la înțelesul 
lor dintîi, ajutînd gîndirea abstractă şi fiind necontenit aju- 
tate de dînsa să părăsească forma şi vioiciunea lor senzorială. 

Va să zică, omul, la început, a grăit prin gesturi; apoi 
prin gesturi şi prin sunete monosilabice; apoi prin sunetele 
polisilabice şi prin gesturi; apoi, în fine, numai prin vorbe,, 
pentru cari gestul era un ornament, iar nu o necesitate. 

Aci se află el astăzi. 


63 


Omul, aşezat în mijlocul universului, este atît de mare, 
încît îl cuprinde în sine: lumea este reprezentațiunea mea: 
zic filozofii. 

Reprezentațiunea mea este icoana pe care o tipăreşte un 
obiect din afară în conştiinţă. Va să zică lumea din afară este 
obiectul, iar conştiinţa subiectul. * 

Obiectul unei reprezentațiuni poate să fie de față, dar 
poate să şi lipsească. Sufletul omenesc are această putere,, 
de a-şi închipui un lucru pe care l-a văzut, dar pe care nu-l 
mai vede. Cînd lucrul este de faţă, creierul prinde sau per- 
cepe obiectul astfel cum este în realitate, cheltuind o activi- 
tate ce se numeşte intuiție; rezultatul este alcătuirea ima- 
ginei senzoriale. Cînd lucrul nu este de faţă, imaginea nu mai 
este intuitivă, adică primită pe calea sensurilor, ci abstractă, 
adică o reprezentațiune a reprezentaţiunii. 

Darul acesta, care este specific al omului, de a forma 
noțiuni abstracte, alcătuieşte temelia judecății. 

Filozofii ne mai spun însă că toate aceste reprezenta- 
țiuni ale minţii noastre, fie intuitive, fie abstracte, nu sunt 
cu putință decît dacă sunt condiționate de spaţiu şi de timp; 
cu alte cuvinte, că nu se poate concepe nimic în afară de 
aceste două elemente, cari par cunoscute de toată lumea şi 
cari, totuşi, sunt foarte greu de înțeles. 

De îndată ce ieşim din spaţiu şi din timp, adică din rea- 
lismul empiric, intrăm în idealismul transcendental, în care 
nimeni nu mai e de acord cu nimeni. 


Nu este în interesul tezei noastre să complicăm lucrurile, 
Am aşezat cîteva puncte de plecare, asupra cărora toată lumea 
e de acord. Acum, ce vrem să înțelegem prin metafizica cuvin- 
telor? 

Am văzut că prima manifestare a graiului sunetelor a 
fost monosilabică. De la interjecțiuni şi monosilabe, limba a 
trecut la aglutinațiune şi de aci la flexiune. Aglutinațiunea 
este o adunare de rădăcini diverse, cari nu se contopesc 
într-un cuvînt, ci stau mecanic una lîngă alta, spre a arăta 


* Presupunem că cetitorul cunoaşte înțelesul cuvintelor apercepțiune, 
cmştiință, imaginațiune etc. Lăsăm la o parte părerile spiritualiste ale lui 
Renan asupra vorbirii, precum şi ale lui Max Muller: asupra raporturilor 
fiiozofiei cu vorbirea (n. D.Z.). 


64 


numărul sau persoana; flexiunea este, dimpotrivă, contopirea 
prefixelor cu radicalul, cu care formează un singur cuvînt. 

Sunt aglutinate limbile tartarice, mongolă cu variantele 
ei, turcă, fineză, maghiară, laponă etc.; limbile malaice, 
polineză şi maleză; toate limbile indigene ale Americei de 
Nord şi de Sud. Sunt flexionante toate limbile indo-europene. 


Pe cînd cele dintîi au întîrziat gîndirea şi niai cu seamă 
manifestarea ei estetică, cele de-al doilea au ajutat-o. 


Vorbirea, care, la început, a fost o trebuință a vieții 
curat animale, a devenit cu timpul o necesitate a intelec- 
tului nostru, nu atît pentru a împărtăşi altora mişcările 
sufletului, cît pentru a îndestula pe acesta în avînturile sale. 

Cînd omul a fost destul de înaintat în dezvoltarea sa 
intelectuală ca să priceapă atributele lucrurilor, el a văzut 
că muntele are o coloare, că e mătăhălos, că uneori se ridică 
spre cer. Atunci a simțit nevoia de a exprima aceste atribute 
— şi coloarea a devenit verde, forma a devenit mare, iar nă- 
zuința în văzduh a devenit înaltă. Dar el a băgat de seamă că 
mai sunt şi alte lucruri cari seamănă cu muntele, şi cel dintîi, 
un alt munte. Atunci s-a născut în el conceptul de relativi- 
tate, şi a simțit nevoia de a stabili grade: verde, mai verde 
şi mai puțin verde; mare, mai mare şi mai puțin mare; 
înalt, mai înalt şi mai puțin înalt. Cum însă tot lumea lui 
experimentală îi arăta că sunt o mulțime de lucruri cari sunt 
cu mult mai puțin mari decît lucrurile mari, el, pentru 
înlesnirea lui intelectuală, a grupat pe acestea la o parte şi 
le-a numit cu un alt hume, le-a zis mici; iar cînd conceptul 
de relativitate s-a mai prezentat, el s-a găsit uşurat în oste- 
neala creierului său de a nu mai zice mare, mai mare şi mai 
putin mare, ci de a zice mare, mai mare şi mai mic. Este evi- 
dent că noțiunea puțin apropiată de noțiunea mare jignea 
logica sa embrionară. 

Căci în asta stă marele" interes al discuțîunii noastre, în 
faptul că, deşi reprezentațiunea este icoana pe care o tipăreşte 
lumea din afară în conştiinţă (cu alte cuvinte/condiționare 
de timp şi spațiu), totuşi, aceste reprezentaţiuni stau cîteo- 
dată unele către altele îii aşa rapoarte, încît devin pure enti- 
tăți, pentru cari noțiunea de timp şi de spaţiu nu mai e 
necesară. Două lucruri cari stau una lîngă alta, în natură, 
nu pot să se asemene ele pe ele, nici să se diferenţieze. Con- 
ceptul de relativitate este pur intelectual şi, după cum vom 
vedea mai departe, el este izvorît din cea mai înaltă facul- 


65 


tate a minţii, comparațiunea, care nu e condiționată de timp 
şi de spațiu. 

La rasele nobile s-a urmat o operaţiune intelectuală, în 
alcătuirea graiului, asupra căreia nu se insistă îndestul: 
migrațiunea înțelesului. Spre exemplu: obîrşia. cuvîntului 
Roma pare a fi cuvîntul sanscrit Râm, care însemnează a 
curge (Tibrul); de la numele oraşului Roma s-au format 
toate derivatele substantivale şi adjectivale roman (cetă- 
țeanul, imperiul, legionarul, biserica etc, etc); apoi limbile 
derivate din limba latină s-au chemat romane; de aci, înţe- 
lesul a emigrat şi s-a numit roman orice povestite literară 
ceva mai lungă; apoi s-a transformat uşor şi a devenit un 
roman, adică un lucru inventat; apoi a devenit un nume 
propriu, Roman III, > împăratul Orientului; apoi s-a idealizat 
şi a devenit romanță, o elegie cîntată; de aci, înțelesul a 
devenit abstractîncuvintele romantic, romanesc (romanesque), 
visător, pasionat, extravagant. Cît de departe suntem de 
Râm !... 

Cuvîntul romantic cuprinde în sine o lume întreagă: în- 
semnează un caracter nobil, cavaleresc; însemnează un zvă- 
păiat; însemnează un scriitor liber de orice regule clasice; 
însemnează o şcoală literară. 

Omul şi-a complicat graiul în raport direct cu creierul său 
şi se poate afirma că nici una din născocirile sale nu a fost 
mai mare, pentru propria sa înălțare, ca vorbirea. De unde 
viața sa lăuntrică era un cîmp numai de materie experimen- 
tată — cu întinderea şi abstragerea înțelesurilor, ea a putut 
să se idealizeze. Cele mai înalte speculaţiuni au devenit posi- 
bile; sisteme ştiinţifice, morale şi estetice s-au alcătuit pe 
temelia lor. Relaţiunile ideale şi interne între obiectele gîndirii 
noastre, cari sunt cu totul în afară de ordinea experienţei 
externe, au făcut din om o ființă unică în univers. 

lată un bătrîn, ghemuit în colțul unei odăi, în care e 
frig şi întuneric. E Galileu. Pedepsit de inchiziție să retragă 
erezia mişcării pămîntului, el gîndeşte. Pentru a gîndi, n-are 
nevoie de lumină, nici de soare şi nici de pămînt, ci de cal- 
culele lui Copernic şi de propriile sale imagini. O roată mai 


mica, ce se mvxirfeşe împie^rau^ unei roa he mai man. Cefe 
două roate, ca să se mişte, nu au nevoie de spaţiu real, ci 


66 


numai de un cap omenesc — condițiune fondamentală pentru 
orice filozofie. 


Iar colo, bătrînul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate, 
într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate, 
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi, 
îşi înfundă gîtu-n guler... 

Uscăţiv aşa cum este, gîrbovit şi de nimic, 
Universul fără margini e în degetul lui mic 

Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă; 
Noaptea-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă; 
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, 
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.* 


Bătrînul dascăl moare: dar în anul morţii lui se naşte 
alt dascăl. în 1686, Newton prezentă societății regale din 
Londra Principiile matematice ale filozofiei naturale, cari 
cuprindeau doctrina atracțiunii universale, adică cea mai 
înaltă, cea mai vastă generalizare concepută de un creier 
omenesc. Toate părticelele de materie răspîndite în univers 
se atrag una pe alta în raport direct cu masa lor şi în raport 
invers cu pătratul distanței. Aceasta este prima şi cea mai 
însemnată din cele 4 enunţări ale legii gravitațiunii, lege 
reală şi absolută, care guvernează sistemul nostru solar şi 
toate sistemele universului. Ea a fost descoperită fără nici o 
cercetare empirică, ci numai în virtutea acelor scheme ideale 
interioare cu cari, apoi, se vede că coincidează ordinea lucru- 
rilor în natură. 

Ce interes poate să aibă, din punctul nostru de vedere, 
enunțarea legilor lui Newton? Un interes foarte mare. 

Fără a intra în cercetarea stearpă a definițiunilor filozo- 
fice asupra sufletului, dacă adică el este de esență pur meta- 
fizică, sau este pur fiziologică, sau şi una şi alta — un lucru 
pare astăzi admis de toată lumea, şi anume: că există în om 
o serie de concepțiuni ideale ce izvorăsc din însăşi natura sa, 
cari concepțiuni nu sunt condiționate de ideea de timp şi 
de spațiu. 

Noi intrăm în atingere cu lumea din afară pe calea simțu- 
rilor. Cum însă lumea dinafară stă, toată, în spațiu şi în 
timp, noi cunoaştem spaţiul prin văz şi prin pipăit, iar timpul 
prin auz, gust şi miros. Prin urmare, cînd ne vom gîndi la o 
casă, la un zbor de pasăre sau la o doină, imaginea lor va fi 


* Eminescu: Scrisoarea I (n. D.7.). 


însoțită de spaţiu, pentru casă şi zborul pasării, şi de timp, 
pentru doină. 

Dar dacă ne-am gîndi la mai multe păsări, la un cîrd 
de cocori/bunăoară, şi am voi să ştim cîți sunt în şir — ce am 
face? Am număra cocorii. Cum i-am număra? Am despărți 
unitate de unitate, adăogînd la imaginea cocorului întîi pe 
cocorul al 2-lea, la aceştia pe al 3-lea, la cei trei pe al 4-lea 
şi aşa mai departe. Unde s-ar face operaţia aceasta? în 
mintea noastră condiționată de spațiu. Dar cum s-ar face? 
în puterea unui dar al minţii noastre de a stabili rapoarte 
între o cantitate oarecare şi o altă cantitate, luată ca termen 
de comparaţiune, pe care o numim unitate. Are nevoie mintea 
noastră de spațiu pentru aceasta? Ca să numere doi cocori, 
da; ca să numere două unități, nu. Căci dacă, în.loc de a 
număra doi cocori, am număra două şiruri de cocori, am 
înțelege numaidecît că noțiunea unităţii nu se confundă cu 
cocorul, deoarece, în cazul al doilea, sunt o mulțime de unități 
într-o unitate. Aceasta este axioma fundamentală a arit- 
meticei, din care înțelegem că dacă adăogăm 6 unități la 
6 altele, sau 5 unităţi la 7, o să avem aceeaşi sumă; că deci 
6 -f 6 7 + 5, căci ambii sunt egali cu 12. Această operaţie 
devine un adevăr cu totul neatîrnat de lumea din afară, 
evidenţă lăuntrică. Obiectul matematicilor este, prin urmare, 
materie mintală. 

Şi de aci înainte, matematicile se complică în mod extra- 
ordinar, devin din ce în ce mai abstracte, intervine seriali- 
iatea. Se cere o adevărată perfecțiune intelectuală pentru a 
înțelege seriile, a le distinge ca omogene şi eterogene, şi ca 
înzestrate, ân direcțiuni determinate, de creştere. De aceea 
geniul matematic este aşa de puternic şi aşa de rar. 

Cînd dar toate aceste extraordinare abstracțiuni ajung să 
stabilească o serie de regule, cari, deşi eterne, ca ale lui Newton 
(pozițiunea a 2-a zice categoric că forța de atracțiune este 
independentă de timp), devin inteligibile pentru simplii muri- 
tori, este de cel mai mare interes a vedea cum s-a urcat graiul 
vorbit în aşa de mare idealitate. 


Dacă ne este permis să strîngem lucrurile mai de aproape, 
ih fiecare cuvînt sunt reunite două elemente fundamentale: 
realismul empiric propriu-zis, adică lumea din afară, şi idealis- 
mul transcendental, adică transpunerea acestei lumi în imagini. 
Ştim că termenii sunt improprii, deoarece mintea noastră 
nu este decît o oglindă a rapoartelor de spațiu şi timp între 
lucrurile lumii externe. Dar această oglindă are un caracter 


68 


aparte, de cinematică abstractă; ea reproduce, mişcă, aso^ 
ciază şi desparte închipuiri, spre deosebire de oglinda reală, 
care nu poate reproduce, decît numai o dată şi numai în 
ordinea externă, realitatea. în toate cazurile, este o oglindă; 
iar nu lumea. 

Radicalurile vorbirii stau în realismul empiric, cum stă 
o notă de muzică într-o clapă de piano. Nota sunată izolat 
n-are nici o valoare; dar sunată în relațiune cu terța sau cu 
quinta, prinde suflet, ca vorbirea inteligentă. Se poate afirma, 
ca o axiomă, că cu cît o limbă e mai superioară, cu atît cuvin- 
tele sale năzuiesc să iasă din radicaluri; ele devin funcțiuni 
de rădăcini şi se înalță tot mai mult în abstracțiune, pînă 
ajung la limba lui Platon. 

Să luăm un exemplu. Cuvîntul w«>,de care ne-am 
servit mai sus, face parte din radicalurile ce alcătuiesc patri- 
moniul tuturor popoarelor indo-europene. Dacă este exact 
acelaşi cuvînt în toate limbile sau e numai o întîmplare 
că sunetele se. potrivesc, e o discuţiune care priveşte filologia 
coihparată. Radicalul există, şi asta ne interesează. Puterea 
migratorie a înțelesului justifică toate salturile. 

Rădăcina sanscrită nam are înțelesul de închinare, în- 
doire de mijloc, închinăciune respectuoasă ; grecescul nemo 
însemnează a împărți, aface să se ia un lucru şi a paşte (iarbă) ; 
anglo-saxonul niman şi germanul vechi neman însemnează 
ca şi astăzi a lua; scandinavul nema, slavul nimati şi rusul 
snimati însemnează a aduna, a lua, a primi. < 

De aci apoi răsare latinescul numerus. : 

între toate aceste cuvinte este o evidentă trânslațiune 
de înțeles: pentru a lua, trebuie să te pleci; animalul, pentru 
a ajunge cu botul la pămînt, să pască, trebuie să plece capul. 

Procesul conştient în dezvoltarea unui surdo-mut, pentru 
a indica acțiunea luării, este o înşfacare cu mîna ca şi cum 
ar lua ceva de jos sau ar prinde ceva din vînt; drumeţul 
lătrat de cîini, ca să facă pe animal să priceapă că are să ia 
ceva de jos şi să arunce în el, se apleacă la pămînt, şi toţi 
cîinii, fără excepție, fug, chiar cînd nu există nici o piatră 
pe drum. 

Acţiunea plecării la pămînt şi a ridicării a trebuit să joace 
un mare rol în viața primilor oameni. Siliţi să se hrănească 
cu vînatul, prin urmare să omoare animale şi să se ferească 
de ele, au trebuit să umble prin pîrloage, să se furişeze pe 
după tufari, să se arunce cu urechea la pămînt pentru a per- 
cepe nimbletul, să facă salturi, spre a vedea peste apa ierbu- 


69 


rilor înalte. Sălbatecii aflați pe malurile rîurilor din Africa 
centrală îşi comunică şi astăzi noțiunea numărului lăsîndu-se 
şi ridicîndu-se de la pămînt. Hamalii din porturi, cînd au de 
făcut o sforțare ritmică, se pleacă şi se ridică pe frînghii; 
grînarii cari măsoară taliele, se pleacă şi se ridică pe băniţi. 
Omul, intrat în viața pastorală, şi-a numărat averea pe capete 
de vite, iar comptabilitatea şi-a ţinut-o pe răboj — iar o 
'sforțare pentru a face crestătura pe lemn. 


Prin urmare, nexul originar ce există între noțiunea a lua 
cu noțiunea a se pleca e logic, iar între noțiunea a număra şi 
a lua e fatal. în ordine cronologică, omul a perceput mai întîi 
mişcarea corpului său (a se pleca), apoi acțiunea (a lua) — 
apoi cuantificarea (a număra). 

A trebuit minții omeneşti mii de ani ca să ajungă aci. 

Dar odată ajunsă aci, nimic nu a mai împiedecat-o de a 
străbate toate abstracțiunile. Pitagora: a făcut din număr 
principiul tuturor ființelor; Platon, dînd numerelor adevărata 
lor valoare, de rapoarte, a simbolizat în ele ideile; Kant a 
pus numărul printre conceptele rațiunii noastre, dîndu-i, ca 
„şi Platon, esența cantității finite şi făcînd din legile numărului 
legile înseşi ale lumii. 

în viața noastră de toate zilele, studenţii cunosc numere 


concrete şi abstracte, numere întregi şi numere fracționare, 
e numere zecimale, numere complexe, numere prime, numere 


comensurabile, numere omogene, numere pătrate, numere cubice, 


numere plane, numere solide, numere figurate, numere pira- 
midale, în fine, un dicționar întreg vine să înlesnească expri- 
marea infinitelor ipostaze ale noțiunii numerale. 


De la noțiunea, pur senzorială, a închinării corpului său, 
omul a ajuns la cele mai admirabile plăsmuiri lăuntrice, 
cari, nemaifiind condiționate de timp şi de spațiu, intră în 
metafizică.* Teoria lui Poincare: asupra frumuseţilor mate- 
matice, puse în dependență de sensibilitate, este absolut 
inadmisibilă. 


* Nu cred că mai este nevoie să mai discutăm şi asupra acestui 
punct. Dacă nu se admite condiționarea de timp şi de spațiu ca despăr- 
tire a fizicului de metafizic atunci nu mai e cu putinţă nici un fel de. 
teleologie, nici chiar ideea de Dumnezeu, care e fundamentul metafizicei, nu 
mai e posibilă, deoarece şi ea se petrece într-un cap omenesc şi, prin 
urmare, devine fizică. Idealismul transcendental începe acolo unde înce- 
tează idealismul empiric, şi marginea nu poate fi decît timpul si spa- 
tiul (n.D.Z.). e 


70 


Dacă am ieşi acum din lumea ideilor şi am intra în lumea 
sentimentelor, am fi surprinşi de a vedea cît de puțin au 
contribuit acestea, față cu acelea, la dezvoltarea cugetului 
omenesc. 

Urmînd aceeaşi cale, să luăm un exemplu tot din vor- 
bire. Care e cuvîntul care exprimă la cel mai înalt grad senti- 
mentalitatea? Desigur, cuvîntul amor. 

La popoarele indo-europene moderne, exprimarea acestui 
sentiment a luat două căi deosebite: neolatinii (cel puţiii 
italienii şi francezii) au păstrat radicalul latin amo-amafe; 
anglo-saxonii şi slavii au adoptat radicalul lieb sau liub 
(germanul lieben, liebe, englezul to Tove, slavul-rus liubiț liu- 
bovi). Noi, românii, ne-am despărțit de marele trunchi italo- 
francez şi ne-am lipit de cel germano-slav, primind radicalul 
Imb şi făcînd iubire, a iubi. 

însemnătatea cuvîntului nu este însă etimologică, 
psicologică. ener 

Cine a învățat cît de puțină carte şi nu cunoaşte isprăvile 
amorului în literatură? De la Hesiod, Omer şi Platon, ia 
Ovidiu, Tibul şi Properţiu; de la aceştia, la infiniții truba- 
duri ai timpurilor medioevale; de la evul mediu la Renaştere, 
Dante şi Petrarca; de la aceia, la moderni — valuri de lacrăirii 
şi de cerneală; suspine şi stihuri; omucideri, pruncucideri şi 
sinucideri; războaie, pîrjoluri, revoluții; beatitudine, extaş şi 
gelozie; idile, căsătorii şi divorțuri — toată gama nebuniei, a 
orbirii pătimaşe, a speranței şi a durerii, a zguduit bietul 
suflet omenesc]... Aşa încît par adevărate tînguirile modeste 
şi cam vulgare ale bardului popular, care zice: 


Ah, amor, amor, amor, 
Ce păcat e că eşti chior! > 


Dar în toată truda asta de mii de ani, valoarea noțională 
a cuvîntului iubire nu a făcut un pas! Fie că arii amor în 
sine, sexualitate sau năzuințe către frumos, fie că ar fi iubire 
părintească sau filială, fie că ar fi amor propriu sau iubire de 
patrie sau de omenire, sau orice fel de altă iubire — la temelia 
sa găsim aceeaşi noțiune pe care a avut-o prima ființă, de la 
monada lui Leibniz/ pînă la Julieta lui Shakespeare. 

Nici o translațiune de înţeles, nici o prefacere de formă. 
A iubi, iubire, iubit, iubită, iubitor şi... s-a sfîrşit. „pe 

Cu toată răscolirea sufletească pe care a produs-o amqr,ul 
în oameni, unul singur a făcut din el obiectul unor învățături 


înalte: Platon. Dar, la filozoful grec, amorul este ridicat la 
înălțimea binelui suprem şi a frumosului absolut, cu cari se 
confundă. Prin urmare, e altceva decît amor. 


II 


Trecînd acum la a doua parte a chestiunii, să nu pierdem 
din vedere raportul dintre estetica literară şi metafizica 
vorbelor. 

Nimic mai puţin dovedit, după părerea noastră, decît afir- 
maţiunea unor estetici că sensibilizarea imaginilor dă poezia. 

Poezia este, ca matematica, materie mintală şi este de 
pură origine abstractă. Emotivitatea noastră, oricît de pu- 
ternică ar fi, nu devine poezie, adică operă de artă, decît 
dacă intervine puterea creatoare, care, fie că s-ar chema 
fantazie combinativă, fie că s-ar chema învențiune, este o ope- 
rație mintală de aceeaşi natură ca şi comparațiunea în mate- 
matici. Istoricii lui Newton presupun că el găsise un sistem 
al său de calcule, pe care nu-l destăinuise nimănui, ca să 
ajungă la Principiile matematice. Desigur, fiecare mare poet 
are un fel al său de a simți şi a înțelege lumea, şi mai cu seamă 
un fel al său de a statornici relațiuni în răsfrîngerea sa lăun- 
trică, pe care nu şi-l însuşeşte de la nimeni, nici de la oamenii 
ceilalți, nici de la lucrurile din afară. 

Asupra acestui singur punct se diferențiază marii poeți 
de poeţii obicinuiți, poeții abstractivi de poeții senzoriali. 

Este evident că forma în care se exprimă gîndirea este 
ea însăşi o parte însemnată a frumuseței gîndirii; dar poeţii 
senzoriali rămîn în formă, ca într-o gratie deasă, prin care 
sufletul lor nu străbate, ci se mlădie, ca iedera, şi ia conturu- 
rile balconului sau porţii de care atîrnă; pe cînd poeţii ab- 
stractivi străbat cu sufletul dincolo de formă — trec prin 
gratii şi luminează bolta castelului în care scînteie painji- 
nişul de ani şi ani. 

Pentru a înțelege mai bine rostul problemei noastre, să 
luăm cîteva exemple, să le luăm în limbi deosebite, pe cari 
însă să le pricepem bine, în toată fineţea lor. Lessing, în 
Dramaturgie” găseşte pe Destouches * superior lui Moliere, 
probabil dintr-o incompletă cunoştinţă a limbii franceze. 
Căci nu este totuna a vorbi şi a ceti o limbă străină, în partea 
ei materială, cu a simți în această limbă, a zbura pe atmosfera 
ei intimă, unde se cunosc toate vînturile si toate coturile. 


72 


Vom lua, prin urmare, limba italiană, limba franceză şi 
limba română, ca unele ce au mai multă afinitate între ele şi 
pot fi mai uşor înțelese. 


LEOPARDI 


XIV. Alia luna 


O graziosa luna, io mi rammento 

che, or volge Tanno, sovra questo colle 
10 venia pien d'angoscia a rimirarti: 

e tu pendevi ailor su quella selva 
siccome or fai, che tutta la rischiari. 
Ma nebuloso e tremulo dai pianto 

che mi sorgea sul ciglio, alle mie luci 

11 tuo volto apparia, che travagliosa 
era mia vita: ed e, ne cangia stile, 

o mia diletta luna. E pur mi giova 

la ricordanza, e il noverar 1*etate 

del mio dolore. Oh come grato occorre 
nel tempo giovanil, quando ancor lungo 
ia speme e breve ha la memoria il corso, 
il rimembrar delle passate cose, 

ancor che triste, e che l'affanno duri! 


Iată acum traducerea franceză (F. A. Aulard): 

„O gracieuse lune, je me souviens qu'il y a un an, je venais 
sur cette colline te regarder, plein d'angoisse: et tu te sus- 
pendais alors, comme tu fais maintenant, sur cette colline, 
que tu eclaires tout entiere. Mais, nuageux et tremblant des 
larmes qui baignaient mes cils, apparaissait ton visage â 
mes yeux: car douloureuse etait ma vie, et elle Test encore 
et n'a pas change, 6 ma lune cherie. Et cependant j'aime 
â me souvenir et â calculer Tâge de ma douleur. Oh! comme 
il est doux, au temps de la jeunesse, quand la carriere de 
lesperance est encore longue et celle de la memoire encore 
courte, de se rappeler Ies choses passees, meme tristes et 
meme si le chagrin dure encore 1" 


73 


Iată şi traducerea românească: 


O, fermecătoare lună, eu îmi aduc aminte 
Că acum un an veneam pe vîrful acestui deal, 
Plin de nelinişte să te privesc îndelung: 

Iar tu atîrnai atunci deasupra pădurii, 
Precum atîrni şi-acuma, de-o luminezi toată. 
Dar chipul tău limpede apărea ochilor mei 
înnorat şi tremurător de plînsul 

Ce-mi izvora sub gene, că trudită 

Era viața mea! şi e încă şi-acuma, nu se schimbă, 
Dulcea mea lună. Şi, cu toate astea, îmi place 
Să-mi aduc aminte şi să socotesc vîrsta 
Durerii mele. O, cîț este de plăcut, 

In vremea tinereţei, cît e încă lung 

Drumul speranţei şi scurt al memoriei, 

A-i aminti despre trecutele lucruri, 

Cu toate că sunt triste şi că durerea e vie. 


Acum, recetească oricine textul italian, şi va vedea ce 
incomparabilă frumuseţe ascund cuvintele lui, cită sfîrşietoare 
durere se poate pune în 16 versuri. Simplicitatea sfioasă cu 
care înlătură orice comparaţie este de un efect enorm: o gra- 
ziosa luna, io mi rammento che, or volge l'anno, sovra questo 
colle, io venia pien d'angoscia a rimirarti. Se simte turbura- 
rea sufletească cea mai mare. 

Textul francez este absolut nul. Rimirarti însemnează 
a privi îndelung, a contempla. Dante zice, la începutul Divi- 


nei Comedii, despre pădurea groaznică în care se rătăcesc: 


Cosi l'animo mio, che ancor fuggiva, 
Si voise indietro a rimirar lo passo, 
Che non lascio .giammai persona viva. 


Şi textul francez şi cel român nu dau valoarea adevărată 
a cuvîntului rischiari. înțelesul poetic al frazei e tu pendevi 
ailor su quella selva siccome or fai, che tutta la rischiari este 
următorul: iar tu atîrnai atunci în înaltul văzduhului şi te 
legănai deasupra pădurii, precum atîrni şi te legeni şi acuma, 
inundîndu-o toată de lumină. 


Cuvintele lui Leopardi par desfăcute de plumbul mate- 
riei zacase. 


7 


H 


Să luăm altă poezie: 


XIII. La sera del dî di festa 


Dolce e chiara e la notte e senza vento, 

e queta sovra i tetti e in mezzo agii orti 
posa la luna, e di lontan rivela 

serena ogni montagna. O donna mia, 

giă tace ogni sentiero, e pei balconi 

rara traluce la notturna lampa: 

tu dormi, che t'accolse agevol sonno 
nelle tue chete stanze; e non ti morde 
cura nessuna; e giă non sai ne pensi 
quanta piaga * m'apristi in mezzo al petto. 
Tu dormi: io questo ciel, che si benigno 
appare in vista, a salutar m'affaccio, 

e l'antica natura onnipossente, 

che mi fece all'affanno. A te la speme 
nego, mi disse, anche la speme; e d'altro 
non brillin gli occhi tuoi se non di pianto. 
Questo di fu solenne: or da' trastulli 
prendi riposo; e forse ti rimembra 

in sogno a quanti oggi piacesti, e quanti 
piacquero a te: non io, non giă ch'io speri, 
al pensier ti ricorro. Intanto io chieggo 
quanto a viver mi resti, e qui per terra 
mi getto, e grido, e fremo. Oh giorni orrendi 
in cosi verde etate! Ahi, per la via 

odo non lunge il solitario canto 
dell'artigian, che riede a tarda notte, 
dopo i sollazzi, al suo povero ostello; 

e fieramente mi si stringe il core, 

a pensar come tutto al mondo passa 

e quasi orma non lascia. Ecco e fuggito 
il di festivo, ed al festivo il giorno 
volgar succede, e se ne porta il te mpo 
ogni umano accidente. Or dov'e il suono 
di que' popoli antichi? or dov'e il grido 


* în editiunea Stiavelli (1888, Roma) se găseşte cuvîntul gioia; în 
edițiunile Ranieri (1880, Firenze) şi Capellina (1852, Torino), cuvîntul 
piaga (n. D.Z.). 


75 


de' noştri avi famosi, e il grande impero 
di quella Roma, e l'armi, e il fragorio 

che n'ando per la terra e loceano? 
Tutto e pace e silenzio, e tutto posa 

il mondo, e piu di lor non si ragiona. 
Nella mia prima etâ, quando s'aspetta 
bramosamente il di festivo, or poscia 
ch'egli era spento, io doloroso, in veglia, 
premea le piume; ed alia tarda notte 

un canto che s'udia per li sentieri 
lontanando morire a poco a poco, 

giâ similmente mi stringeva il core. 


Iată traducerea franceză: 


„Douce et claire est la nuit, et sans vent, et tranquille 
sur les toîts et au milieu des jardins se pose la lune, et elle 
eclaire au loin toutes Ies montagnes de sa lueur sereine. O, 
ma dame, deja se tait chaque sentier, et aux balcons bril- 
lent de rares lampes nocturnes. Tu dors: un songe leger ta 
saisie dans ta chambre paisible et aucun souci ne te mord; 
et tu ne sais plus ni ne penses quelle blessure tu m/as ouverte 
milieu du coeur. Tu dors: moi, je me presente pour saluer 
ce ciel, dont la vue paraît si clemente, et Tantique nature 
toute puissante qui ine fit pour la douleur. Je te refuse Fes- 
perance, me dit-elle, meme Fesperance, et tes yeux ne brii- 
leront que de larmes. Cetait fete aujourd'hui: tu te reposes 
des amusements et peut-etre te souviens-tu en reve de tous 
ceux â qui tu as piu aujourd'hui et de tous ceux qui font 
piu: moi, je ne l'espere pas, non, je ne reviens pas â ta pensee,. 
Cependant je demande combien il me reste â vivre et je me 
jette sur la terre, et je cris, et je fremis. O, jours horribles 
en un âge aussi vert! Helas, non loin, dans la rue, j'entends 
le chant solitaire de l'artisan qui revient sur le tard, apres 
Ies recreations, â son pauvre logis, et cruellement mon coeur 
se serre en songeant comme tout passe au monde, passe 
sans laisser presque de trace. Voilâ que s'est enfui le jour 
de fete, et au jour defete le jour vulgaire succede, et le temps 
emporte tout evenement humain. Ou est maintenant le 
bruit de ces peuples antiques? Ou est le cri de nos ancetres 
fameux et le grand empire de cette Rome, avec ces armes 
et ce fracas qui remplit la terre et Toceau? Tout est paix 
et silence et tout repose au monde et on ne parle plus d'eux. 
A mon premier âge, â l'âge ou on attend avec impatience 


76 


le jour de fete, quand ce jour etait passe, dans ma veille 
douloureuse, je pressais mon lit, ek) bien tard, dans la nuit, 
un chant, qu'on entendait par les sentiers mourir peu â peu 
en s'eloignant, me serrait deja le coeur de la meme facon."* 
Iată şi traducerea românească: 


Dulce şi limpede e noaptea şi fără vînt 
Şi liniştită se odihneşte luna peste acoperişuri 
Şi prin grădini, şi de departe arată ochiului 
Munţii senini. O, draga mea, 
Tăcerea a cuprins drumurile, Şi prin balcoane 
Rar se iveşte lumina lămpii de noapte:** 

Tu dormi; eu ies să mă-nchin înaintea acestui cer 
Ce apare atît de blînd, şi înaintea atotputernicei naturi 
Ce m-a deprins cu durerea. ie îți neg speranța, 
îmi zise — chiar speranţa! şi să iiu strălucească 
Ochii tăi de nimic alta decît de plîns. 
Această zi fu mare: acum odihneşte-te 

Pe umbra petrecerilor; poate-ţi vei aminti, 

In vis, la câţi azi ai plăcut, şi câți 

Ţi-au plăcut ție; eu nu, nu sper 

Să apar în minte-ţi. Mă întreb numai 

Cît am încă de trăit, şi cad la pămînt, 

Şi strig, şi mă cutremur. O, groaznice zile 

In aşa de tînără vîrstă! Vai, şi nu departe, 
în cale, aud cîntecul singuratec 

Al muncitorului ce se întoarce noaptea, tîrziu, 
După petreceri, la sărmana-i locuinţă; 

Şi crud mi se strînge inima 

Gîndindu-mă că totul în lume trece 

Şi aproape nu lasă urmă. lată, s-a dus 


* Traducerea aceasta, de acelaşi domn Aulard, profesor la Facultatea 
de litere din Poitiers, este bizară. S-ar zice că traducătorul nu ştie bine 
italieneşte cînd traduce l'antica natura onnipossente, che mi feceall affanno 
cu „rantiquevnature toute puissante qui me fit pour la douleur", pe cînd în 
realitate trebuia să zică â la douleur adică m-a deprins cu durerea, iar nu 
m-a făcut pentru durere. Tot asemeni, questo di fu solenne însemnează ce 
I]Jour fut memorable, iar nu cetait fete aujourd'hui; de asemeni, non io, non 
giâ ch'io speri, al pensier ti ricorro nu însemnează moi je ne l'espere pas, non 


je ne reviens pas a ta pensee, ci je n'ai pas Vespoir que ce soit moi qui te revi- 


enne â la pensee; şi iarăşi, e qui per terra mi getto nu însemnează etjeme 
jette sur la terre, ci je me jette par terre etc, etc. Cu toate astea,d-l Aulard 
este un cunoscător serios al lui Leopardi, deşi în 1880 nu se publicase cele 
7 volume del Zibaldone, tipărite in parte sub îngrijirea lui Carducci (n.D.Z.). 

** Exact: şi pe la ferestre rar se mai vede cîte o slabă lumină; adică 
e tîrziu. Traht cere însemnează a lumina adttmbrit (n. D.7.). 


77 


Ziua de sărbătoare, şi săi bătorii urmează 

Ziua obicinuită, şi timpul ia cu sine 

Orice întîmplare omenească. Unde mai e acum răsunetul 
Anticelor popoare? unde e strigătul 
Străluciţilor noştri străbuni? şi marele imperiu 
Al măreţei Rome, şi armele, şi zgomotul 

Ce umplu lumea şi oceanul? 

Totul e pace şi tăcere, şi totul odihneşte 

în lume, şi mai mult de dînşii nu se vorbeşte. 

în copilăria mea, cînd se aştepta 

Cu nerăbdare ziua de sărbătoare, ori mai pe urmă, 
După ce trecuse > eu, îndurerat, veghind, 

Plîngeam în perne; şi dacă noaptea, tîrziu, 

Se auzea un cîntec pe drumuri, 

îndepărtîndu-se şi murind încetul cu încetul, 

Ca şi acum mi se strîngea inima. 


Este, în adevăr, o jale ce cuprinde toate sufletele. Pu- 
terea străbătătoare a acestei poezii nu stă în sensibilizarea 
imaginilor, căci s-ar putea zice că nici nu are imagini, în 
înțeles poetic; ea stă într-o exasperare sufletească a lui 
Leopardi, de pură origine intelectuală, şi mai cu seamă într-o 
infinită superioritate de elocuțiune, pe care o dă deprinderea 
zilnică cu abstracţiunile. 

Cînd Leopardi vorbeşte lunii, în incomparabila poezie 
Canto notturno di un pastore errante delV Asia, astfel: 


Intatta luna, tale 

e lo stato mortale. 

Ma tu mortal non sei, 

e f orse del mio dir poco ti cale 


Pur tu, soligna, eterna peregrina, 
che si pensosa sei, tu forse intendi, 
questo viver terreno, 

il patir nostro, il sospirar, che sia; 
che sia questo morir, questo supremo 
scolorar del sembiante, 

e perir dalia terra, e venir meno 

ad ogni usata, amante compagnia. 

E tu certo comprendi 

il perche delle cose, e vedi il frutto 
del mattin, della sera, 

del tacito, infinito andar del tempo, 


cînd astfel vorbeşte lunii Leopardi, noi înțelegem deodată că 
nu vorbeşte un poet de mizeriile sale personale, ci un jude- 
cător se scoală dintre oameni şi, luînd de martor pe acea 
solinga, eterna peregrina, cheamă la răspundere natura, care 
ne-a născut pentru a suferi şi a muri, şi fiindcă natura nu 
răspunde, el nu mai are nici o putere, se plînge lunii, ca unei 
surori: 

Şi totuşi, tu, singurateco, pururi călătoareo, 

Ce atît de gînditoare eşti, tu poate înţelegi 

Ce este viaţa asta pămîntească, 

Ce este a suferi şi a suspina; 

Ce este acest a muri, această din urmă 

Ofilire a chipului... 

Şi tu desigur pricepi 

Izvodul dintîi al lumii, şi vezi roadă 

Ce o dă dimineaţa, şi seara, 

Şi tăcuta, nesfîrşita curgere a vremii. 


Rudă de aproape cu acest mare poet este Eminescu 
nostru. Nici unul, nici altul nu au sisteme filozofice, dar şi 
unul şi altul se hrănesc de la acelaşi izvor: nefericirea. La 
Leopardi ea se cheamă Vinfelicită ; la Eminescu s-ar putea 
chema nemîngîierea. Amîndoi trec dincolo de Schopenhauer, 
cel dintîi pentru că la 1819, cînd a scris La sera del dl difesta, 
materialmente nu putea cunoaşte teoria lumii considerată 
ca voință şi ca reprezentațiune; cel de-al doilea, pentru că 
poezia sa are o structură organică atît de personală, încît 
ea nu poate fi, cu nici un preţ, reflexul unei alte personalităţi, 
şi cu atît mai puțin al unui sistem rece de filozofie. Amîndoi 
trec dincolo de Kant şi de Platon, pentru a ajunge pînă la 
țikyamuni'* şi dincolo de acesta, pentru a atinge vastele 
depărtări ale sufletului omenesc. Nu spune oare Leopardi 
că niciodată nu s-a simțit mai aproape de lacrămi decît atunci 
cînd s-a simțit aproape de a iubi? Şi cîți oameni nu pot zice 
acelaşi lucru !... 

Scopul nostru nu este însă de a face un paralelism între 
pesimismullui Leopardi şi al lui Eminescu, ci de a vedea la 
amîndoi înrîurirea metafizicei asupra elocuțiunii poetice. 


79 


Prima asemănare izbitoare este farmecul pe care-l are, 
pentru amîndoi, luna şi accentele patetice ce găsesc, şi unul 
şi altul, cînd vorbesc cu dînsa.* 

Oricare ar fi cosmogonia fiecăruia din noi, luna nu lasă pe 
nimeni nepăsător: la unii mirare, la alţii teamă şi nedomirire, 
la alţii, iar, nevoie de destăinuire — luna devine prietena 
tuturor. Ca tot ce e depărtat şi necunoscut, ca tot ce pare 
a împărtăşi soarta noastră pămîntească, ea ne atrage şi ne 
inspiră, ca o muză universală; şi s-ar putea zice că nu e om 
care, în gînd sau în glas mare, în proză sau versuri, să nu 
se fi adresat ei cu vreo plîngere. Pentru poeţi este o piatra 
de încercare, în acest înțeles că pe cei mediocri îi cufundă, 
iar pe cei de talent îi ridică pînă la dînsa. 

Dar, mai cu seamă, interesant este a vedea întinderea 
înțelesurilor ce găsesc în lexicul lor poeţii abstraetivi — spre 
deosebire de cei senzoriali — cînd se adresează lunii: 


Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, şi în odaie 
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, 
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate... 


Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci 
Şi gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci; 

Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară 

Şi câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară I 


Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, 

Cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! " 
Cîte țărmuri înflorite, ce palate şi cetăți 
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ți arăţi! 


Iată lacul. Luna plină 
Poleindu-l, îi străbate; 
El, aprins de-a ei lumină, 
Simte-a lui singurătate. 


înălţimele albastre 

Pleacă zarea lor pe dealuri, 
Arătînd privirii noastre 
Stele-n ceruri, stele-n valuri. 


* Ceea ce legitimează titlul Lumină de lună, adoptat ele d-1 I.Scurtu, 
pentru editarea poeziilor complete ale lui Eminescu (n'JD/IZ)). 


80 


E-un miros de tei în crînguri, 
Dulce-i umbra de răcniţi, 
Şi suntem atît de singuri 

Şi atît de fericiți î 


Numai luna printre ceață 
Varsă apelor văpaie, 

Şi te află strînsă-n braţe, 
Dulce dragoste bălaie. 


Dacă de la Scrisoarea I trecem la Scrisoarea IV, şi de la 
aceasta la atîtea alte poezii, o să găsim luna cîntată, fie în 
nota lui Leopardi, cu smerenia cea mai adîncă, fie în nota 
sa personală, cu voluptatea muzicală a celor mai largi înțe- 
lesuri: cînd pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, sau 
dulce dragoste bălaie, sau mii pustiuri scînteiază sub lumina 
ta fecioară şi cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară. 
în cele trei cuvinte: dulce dragoste bălaie este mai întîi un 
portret: o femeie înamorată, cu părul căzînd în bucle blonde, 
pe o haină străvezie, o vedenie din Primăvara: lui Bot- 
ticelli; este apoi un roman; este, în fine, o dramă: 


Şi în farmecul vieți-mi 

Nu ştiam că-i tot aceea 

De te razimi de o umbră 
Sau de crezi ce-a zis femeia. 


Din deprinderea minții cu cercetarea abstracțiunilor 
răsare, atunci cînd ea trece în concret, o lume de imagini 
poetice de cea mai mare frumusețe, uşoară şi elegantă: 


Teiul vechi un ram întins-a, 
Ea să poată să-l îndoaie, 
Ramul tînăr vînt să-şi deie 
Şi de braţe-n sus s-o ieie, 
Iară florile să ploaie 

Peste dînsa. 


Se întreabă trist izvorul: 
„Unde mi-i crăiasa oare? 
Părul moale despletindu-şi, 
Faţa-n apa mea privindu-şi 
Să m-atingă visătoare 

Cu piciorr: ?" 


81 


Deodată vedem cu toţii cum se înfiripează scena încîntă- 
toare a teiului ce-şi pleacă ramul pînă la dînşa; cum ramul 
îşi dă vînt şi o ia în sus de braţe, pe cînd florile plouă peste 
umerii ei. Ce sugestive expresii! cîtă sfială în eleganța plas- 
tică a femeii, zburată în vînt de tei, sau a izvorului care îsi 
aduce aminte cînd îl atingea, visătoare, cu piciorul!... 

Acesta este darul tuturor marilor poeți — însă darul 
acesta, cercetat mai de aproape, izvorăşte din puterea sufle- 
tească a ponderațiunii nemateriale. Toate cuvintele din 
strofa întîi cheamă imagini concrete: un tei, un ram, o fată 
tînără şi florile teiului. Ceea ce însă alcătuieşte poezia din 
cuvinte este puterea lăuntrică a relativității lor, adică un 
lucru nu numai abstract, dar transcendental. 


Doi poeţi, plini de o putere nouă de evocațiune, spun 
x. 
undeva“: 


Painjeniş de raze e-ntins din stea în stea 
Şi ca o plasă largă cuprinde universul, 
în care sfera noastră, pe osia ei grea 

Ca un painjen negru îşi cumpăneşte mersul. 
Nu mişcă nicăirea şi nu se farm-o rază 
Pe-ntinderea acestei rețele diafane, 

Ca în aceeaşi vreme mii de meridiane 
Să nu prindă de veste... 

Şi crezi că nu vibrează 

Şi-n noi undele-aceste 

De-nştiinţări secrete 

Şi că în fiecare din noi nu dormitează 
Aceleaşi legi ce mişcă enormele planete? 


Nu te înţeleg, o Hunar... (zice Runa). 


Nu vorbele aruncă luciri de pietre scumpe, 

Ci-i dragostea din ele ce le aprinde focul. 
Văzut-ai licuriciul, perechea cînd şi-o cheamă, 
Cum scînteie în aer, ca să-i arate locul? 


(zice Hunar). 
Fireşte. Nu vorbele aruncă luciri de pietre scumpe, c 


puterea lăuntrică a relativităţii lor. 0 femeie visătoare este 
o banalitate. Dar 


Unde mi-i crăiasa oare 
Să m-atingă visătoare 
Cu piciorul? 


* D-nii Iosif şi Anghel: Legenda funigeilor (n. D.Z.). 


82 


este o revelațiune, în care cuvîntul visătoare şi-a mutat 


înțelesul în altă lume. 


Acelaşi farrnec pătrunzător îl găsim în unele bucăţi ale 
lui Odobescu. Lăsînd la o parte sugestiva descriere a Bără- 
ganului şi mergînd mai adînc în Psevdo-Chinegheticos, întîl- 
nim povestea Bisoceanului, atît de caldă, atît de plină de 
înțelesuri, încît nu ne putem împiedeca de a reproduce o 
parte dintr-însa. 

„A doua zi, des-de-dimineața, feciorul de împărat, mai 
mult vesel decît duios, îşi luă ziua-bună de la Doamna, maică- 
sa, care se silea, sărmana, pe cît putea, ca să-şi stăpînească 
plînsul şi obida ce o-necau. Era vesel voinicelul, fiindcă în 
curțile palatului îl aşteptau ca să-l însoţească în cale o suma de 

boieri mari ai oştilor, 
puterea domniilor 

şi groaza duşmanilor, 
toți călări şi înarmaţi 
că săgeți, cu buzdugane 
şi la brîie cu arcane; 
gata-a merge dupe soare, 
să înceapă-o vînătoare 
dupe urşi şi căprioare, 
dupe păsări gălbioare, 
ce sunt bune de mîncare 
şi plăcute la. cîntare. 


Apucară înspre miazănoapte şi, trecînd pe Scărişoară, 
unde-i lesne cui scoboară, luară apa Buzăului în sus, tot 
cîntînd şi veselind. Răsunau dealurile şi văile şi apele rîului 
pe unde trecea mîndră ceată de voinici. Dar cînd sosiră la 
înfurcitura Bîscei, acolo unde se aşterne o poieniță verde 
umbrită de plopi, de stejari şi de fagi, feciorul de împărat 
deodată îşi opri armăsarul în loc şi în gura mare strigă aşa 
către soții săi: « Măi fraţi! vedeţi colo, drept în sus, muchea 
naltă şi pleşuvă a Penteleului; acolo am să mă duc, tot în 
fuga calului. Cine poate ție-se dupe mine!» Şi dînd pinteni 
sprintenului său fugar, ca un fulger se repezi prin valea 
îngustă a pîrîului. Sub copita pintenogului, pietrele scăpărau, 
apele clocoteau, pulberea în sus se înălța, cu norii s-amesteca, 
ş-apoi în jos iar cădea, vâlceaua înnegura, şi pe voinic mi-l 
ascundea cu totul din vederile boierilor, cari rămăsese de- 
parte, departe, în urma lui. 


Trecu el ca în zbor, cu fugarul spumegat, prin valea 
Roşilor, pe sub muchea Paltinului, pe la gura Teghii; sări 
ca un zmeu deasupra Curselor de Piatră; îşi zări ca prin vis 
chipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenunei Dracului şi, 
printre brazi, printre molifzi, printre afini şi ienuperi, sui 
mlaca Cernatului pînă în vîrful muntelui. Zbura calulnebun 
cu coama şi cu tiara în vînt; iar călărețul, cu mințile răpite 
de mulțumire, sorbind, cu desfătare în piept, mirosul răco- 
ros al brazilor şi al florilor” dor că se simțea dus ca vîntul şi ca 
gîndul peste stînci, peste verdeață, peste gol şi iarbă creaţă, 

Cînd fu la amiazul-mare, fugarul stătu locului şi feciorul 
de împărat se trezi singur-singurel chiar deasupra Penteleu- 
luL Jur-împrejur, cît cuprindea ochiul, zări numai creste de 
munți, cari mai mari, cari mai mărunți. Dar mai presus de 
toți se ridica creştetul gol, de pe care el privea şi vedea jos 
pămîntul cu verdeţile, cufundîndu-se în toate părțile, iar sus 
cerul limpede şi senin, scăldat numai în raze de lumină. Soa- 
rele dogorea drept dasupra, şi, în arşița amiazului, pare că 
contenise orice adiere; nici o suflare nu se simțea, nici un 
sunet, nici o mişcare. 

Sta mărmurit voinicul; nici că mai pomenise el aşa tăcere, 
aşa pustiu, aşa mîndrețe! — cînd deodată, pe sub roata 
aurită a soarelui, se ivi o pasăre măreață, un vultur negru 
cu aripile falnic întinse. Degrab' puse voinicul mîna pe arc, 
ii încorda şi gata era să răpează săgeata, cînd pe sus auzi 
vulturul croncănind în limba sa cea păsărească: 

împărate luminate, 

nu-mi lua zilele toate; 
ia-mi-le pe jumătate; 
că-ți voi da eu nestemate, 
chiar piatra zamfirului, 
limpezimea cerului! 


Feciorul de împărat destrună arcul, minunat de aşa 
cuvinte; iar paserea, drept mulțămită că o iertase cu viața, 
lasă să-i pice din cioc, pe oblîncul şelei voinicelului, o piatră 
de zamfir mare şi frumoasă, limpede şi albastră, întocmai ca 
seninul cerului. 

Din ceasul cînd căpătă această nestemată şi o puse în 
sîn, nu mai rămase pasăre pe cer care să nu fie robită la 
voința lui. Pentru dînsul, toate zburătoarele: mîndri pău- 
naşi, sălbăticoşi cocori, bufnițe eobitoare, şoimi dîrji, găi- 
nuşe moțate, dumbrăvence cu aripi verzi, pupăze cu creste 
Mlţate, grauri pestriți, sitari, dropii şi ierunci, toate picau 


ca fermecate cînd ieşea el la vînătoare; iar de se preumbla 
numai prin codri şi prin livezi, mieriile şi privighetorile, 
pitulicele şi sticleţii, presurele şi sfranciocii, pietroşeii şi 
sfredeluşii, botgroşii şi scatiii, ţoii, ţintezoii şi pițigoii, toţi 
îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări; cucul îi 
vestea la tot ceasul mulți ani cu noroc, şi prigorii cu pene 
albastre îl însoțeau pretutindeni, chiuind şi zburînd vesel 
dasupra capului său/! 

Proza aceasta singuratică, atît de sclipitoare, atît de 
ritmică, încît se preface de la sine în vers, şi-a găsit, la 
unii scriitori tineri, menirea ei adevărată: de a avea ro- 
manul şi novela descriptivă. 

Cu d-1 Mehedinţi în novela Buruiană, cu d-l Sadoveanu 
în Iezerul, cu d-l Sandu-Aldea în Murgul, cu noul scriitor 
macedonean Beza » în schițele sale din munţii Macedoniei, 
cu Dragoslav în Boierul Vîntu, limba românească se ridică la 
structura nepieritoare a unui început de clasicitate, la care o 
pregăteau scriitorii generației precedente, d-nii Gane, Cara- 
giale, Vîahuţă Delavrancea, Brătescu-Voineşti, înaintea că- 
rora, Odobescu, venind de sus, Creangă, venind de jos, şi-au 
dat mîna de prieteni. 


Dacă acum vom trece de la Eminescu la alți poeţi ai 
noştri, moderni şi cunoscuți, mai toți oameni de talent şi 
unii chiar de mare talent, ca d-l Coşbuc, vom vedea deosebi- 
rea ce este între un poet abstractiv şi un poet senzorial. 

Cea dintîi poezie din Balade şi idile vorbeşte de farmecul 
unei nopți de vară, în care, fireşte, răsare şi luna: 


Iat-o! Plină, despre munte, 
Iese luna din brădet 
Şi se naltă-ncet-încet, 
Gâînditoare, ca o frunte 
de poet. 
Ca un glas domol de clopot 
Sună codrii mari de brad; 
Ritmic valurile cad, 
Cum se zbate-n dulce ropot 
Apa-n vad. 
Dintr-un timp şi vîntul tace; 
Satul doarme ca-n mormînt — 
Totu-i plin de duhul sfînt: 
Linişte-n văzduh şi pace 
Pe pămînt. 


Evident, acesta este un poet. Comparaţiile sunt bune, 
versul are euritmie personală, imaginile sunt plastice. Dar 
o strîmțoare în spațiu, parcă provocată de îngustimea ori- 
zontului, împiedecă orice avînt. Cetitorul nu se găseşte în 
starea de “sclipire sufletească scumpă lui Platon, care ajută 
generarea în frumos, în acea beatitudine a intelectului în care 
idealul devine tangibil. Luna ce se înalță, gînditoare, ca o 
frunte de poet, este o expresie plastică şi frumoasă, dar e 
moartă. Cînd Eminescu zice: 


Iată lacul. Luna plină, 
Poleindu-l, îl străbate; 
El, aprins de-a ei lumină, 
Simte-a lui singurătate, 


se umple gîndul de feerie, inima de nelinişte, s-a întîmplat 
ceva... Luna l-a străbătut... iar el, aprins de-a ei lumină, 
simte-a lui singurătate. 

Poate din nimic nu se înțelege mai uşor decît din această 
strofă deosebirea dintre abstract şi senzoriu în poezie. 

Şi tot acelaşi lucru se poate zice de Nunta Zamfirei: 


Din fundul lumii, mai din sus, 

Şi din Zorit şi din Apus, 

Din cît loc poţi gîndind să bati, 

Venit-au roiuri de-mpăraţi, 

Cu stemă-n frunte şi-rnbrăcaţi, 
Cum astăzi nu-s. 


Sosit era bătrînul Grui, 

Cu Sanda şi Rusanda lui, 

Şi Ţinteş, cel cu trainic rost, 

Cu Lia lui sosit a fost, 

Şi Bardeş, cel cu adăpost 
Prin munţi sîlhui. 


E un alai de cuvinte încîntător; e mai mult: o pînză 
pe care se mişcă atîta lume. Şi pe urmă? Pe urmă nimic. 
Ca un spectator care iese de la o expoziţie de tablouri, unde 
a văzut tot felul de privelişti țărăneşti/ haine strălucitoare, 
soldați, animale, flori — Teniers © şi Breughel" — dar nici 
o picătură cu adevărat mişcătoare/ cetitorul închide cartea 
şi nu se mai gîndeşte la Sanda şi Rusanda lui. 

Dar acelaşi oni, cu atît de vii colori şi, din nenorocire, 
cu atît de puţină emotivitate, are o singură poezie, la sfîrşi- 


86 


tul volumului Fire de tort, care răscumpără pe toate celelalte 
şi dovedeşte ce-ar putea să facă d-l Coşbuc, dacă maturitatea 
vieţii l-ar pune pe calea simţirilor celor mari. Ea se numeşte 
Ideal. Deşi în mare parte şi aici tot pictură e, cu toate astea 
o ființă vie străbate totul cu suflul durerii omeneşti celei 
adevărate: 

Iar Sfînta Vineri o privea 

Cu milă. „Uite, zise ea, 

Un veac de om tu aşteptînd 

Robită-ai fost de-un singur gînd 

— De-ai fi ştiut tu, draga mea, 

Acestea mai curînd! 


El şi-a uitat de ochii tăi! 
De mult s-a-ntors pe alte căi, 
Căci lui menire i s-a dat 
— S-a-ntors de mult şi s-a-nsurat; 
Flăcăii lui au alți flăcăi: 

E Negură-împărat." 


A fost un gemet întreit 

Din totul inimii pornit 

Şi-apoi o linişte de veci. 

„Din lumea asta într-alta treci 

Şi nici nu ştii, tu, om trudit, 
Ce-i lumea-n care pleci!" 


Şi Sfînta Vineri s-a plecat 
Spre moartă-apoi, i-a sărutat 
închişii ochii, „Te depărtezi 
Cu dragul gînd că ai să-l vezi! 
Oh, omule, eşti înşelat 

în toate cîte crezi!" 


Pe o treaptă mai jos stă d-l Goga. 

O dată pentru totdeauna: nu am nimic personal cu ni- 
meni. Sunt chiar mulțumit că pot constata o îndreptare 
fericită la acest cm de talent, de cînd a ieşit din pîcla popo- 
ranistă şi a văzut că pămîntul e rotund şi are pe el catedrale. 

Experiența vieții şi propria d-sale intuițiune artistică 
îi vor dovedi că nu poate să trăiască mai departe într-o anu- 
mită lume, unde adevărurile şi frumosul, urîtui şi platitudinea 


87 


plutesc într-o lumină crepusculară, în care nu se ştie cu sigu- 
ranță unde sfîrşeşte frumosul şi de unde începe urîtul. 

Senzorialitatea d-lui Goga atingea, în trecut, culmile 
ridiculului, printr-un amestec de naivitate şi de plasticitate 
excentrică: 


De-o să mor la primăvară, 
Să mă plîngeți, tu şi mama, 
Amîndouă să mă plîngeți 
Şi să vă cerniţi năframa. 


Foarte bine. Apoi: 


Nimeni altul nu mai plîngă 
Răposata voastră fală, 
Şi vă rog cu îngroparea 
Nu vă faceți cheltuială. . . 


Ştiu că va-ntrista tot satul 
Lucrul ăst', că tare-i jelnic; 
Ior cădea şi popii Naie 
Lacrămi multe-n moliftelnic. 


Voi să-i dați lui popa Naie 
Liturghii o lună-ntreagă, 
Că-i sărac şi popa Naie 
Şi n-are bucate, dragă.» 

Acest „şi n-are bucate, dragă" ar putea să fie dedicat 
d-lui dr. Cantacuzino, a cărui nobilă preocupare de tot ce 
„n-are bucate" îl face — pe d-sa, om serios şi învățat — să 
figureze pe coperta unei reviste ce apare la un popor nomad, 
de origine tartară, răspîndit în Turkestan şi pe ambele ma- 
luri ale Uralului, la kirghizi. 


Tot d-l Goga mai cîntă, de astă dată codrului: 


Stăpîne codru, crai bătrîn !, 
Mai fii-le tu minte, oare?... 
La umbra unui fir de nalbă 
Plîngea o floare de cicoare 
Şi-un firicel de izmă-creață 
Se săruta atunci cu Oltul... 
Atunci m-am dus în lume eu, 
Feciorul lui Iosif prebtul! 


88 


Şi mai departe: 
Bătrîne crai, cînd mi-am luat 
De frunza ta bunul rămas 
Era şi tata... Ştii-l tu?... 
Şi mama sta sf îrşită-n glas... 
Şi hiîtrul dascălu Ilie, 
Cel înțelept, glumet şi şchiop, 
La vatră răzimat spunea 
O pilduire din Isop...” 


Ger iertare d-lui Goga. Simţiri atît de sfinte şi de intime 
nu pot fi luate în rîs. Dar atunci ele n-ar trebui publicate, 
şi în toate cazurile nu într-o formă atît de comică şi de bizară, 
care răneşte un sentiment pudic de estetică imanentă a 
fiecărui om. 

Acelaşi autor scrie strofe admirabile, pline de întindere 
şi înțelesuri (în codru): 

Curat e duhul lumii tale, 
Căci Dumnezeu cel sfînt şi mare, 
Sub bolta ta înrourată 
îşi ţine mîndră sărbătoare. 
Tu-l prăznuieşti cu glas de clopot 
Şi cu răsunet de chimvale 
Pe cel ce atîtea înţelesuri 
Gătit-a strălucirii tale. 

* 


Pe treapta cea mai de jos stau prozatorii poporanişti. 
Lipsiți de nerv şi de gust; fără naivitatea poporului; fără 
fineţea oamenilor culți — ei desfăşură kilometri de plati- 
tudine, cu o atît de stăruitoare inconştiență, încît şi cei mai 
haini cetitori sunt dezarmați. 

De la aceştia nu se pot cere preocupări de artă. Ei sunt 
doctrinari. Doctrinarii sunt sectari şi toți sectarii sunt dis- 
cursivi, prin urmare pierduţi în lumea inferioară a demonstra- 
țiunii. 

Nenorocirea este că găsesc naivi cari să-i urmeze. Aşa, 
de cîtva timp, un domn, I. Agârbiceanu, care se zice că e 
preot, umple lumea cu proza nuvelelor sale, poporaniste şi 
amoroase. 

Omul nu ar fi lipsit de talent, fiindcă, din cele 27 bucăţi 
ce cuprinde volumul său în întuneric, cea din urmă, Adieri, 
e bună. Dar pentru a ajunge aci, trebuie să înghiți pe celelalte 


89 


26. Dumnezeule, ce plăsmuiri imposibile ! ce fond sufletesc 
neadevărat şi, mai presus de toate, ce limbă!... 

Fraţii noştri de peste munţi, cari au aşa de mari calităţi, 
au şi multe bube: au deosebirea în biserică; au lipsa de averi 
la elementul conducător; au un început de socialism, scanda- 
los, revoltător şi nelogic, căci un popor sărac, care nu şi-a 
asigurat existența sa națională, n-are pe ce temei să facă. 
socialism; dar, mai presus de toate, au limba. 

Nici nu-şi închipuiesc ce mare neajuns este, pentru noi 
toți, limba pe care o vorbesc! 

Cînd un român cu oarecare cultură îşi aduce aminte de 
rolul pe care 1-a jucat limba în regenerarea noastră națională; 
cum ea a fost preocuparea de căpetenie a unor bărbaţi ca 
Samoil Micul, Şincai şi Petru Maior; cum, în fond, punctul 
de vedere istoric şi filologic al şcoalei de la Blaj este şi astăzi 
singurul acceptibil, ca program naţionalist —. rămîne încre- 
menit de deosebirea ce persistă şi astăzi între limba noastră 
şi cea de peste munți. 

O literatură ardelenească nu este astăzi cu putință pentru 
noi, cei din regat. Mai cu seamă nu e cu putință romanul 
şi novela. Ca să dovedim aceasta, ne-ar fi destul să reproducem 
bucăţi întregi din literatura d-lui Agârbiceanu, Norocul lui 

Fiorea Drăgan, Luminiţa, Vîrvoara şi, mai cu seamă, acea 
imposibilitate omenească numită La o nuntă, care, pentru: 
revista din Turkestan, este o mare ghiduşie literară. 

„Amîndoi însă rămaseră zăpăciţi, cînd se apropiară şi. 
văzură pe Linuţa. C-o mînă-i sta pe genunchiul lui Nicodim,, 

şi-l privea în ochi ca fermecată, ca dusă de pe lume. 

— îți place cum cîntă Nicodim, tu fată? 

— Place, tată. 

— Da-mi pare că-ți place şi de ceteraş — întrebă gine- 
rele. 

— De el îmi place şi mai tare. Şi vedeţi amîndoi că are de: 
cine să-mi placă! 

Şi fata învălui iar pe Nicodim în privirile ei calde. 

— Ba să te dai tu dracului, să nu-mi faci tu o ruşine la. 
casă, zise Mihail, întunecat deodată. 

— Ce ruşine? zise fata, sculîndu-se şi mergînd la locul ei.. 

De-aici încolo Nicodim schimbă zicala de joc." 

Evident, acestea sunt sunete româneşti, ba chiar şi unele 
vorbe sunt româneşti, dar limba nu-i românească. C-o mînă-i' 
sta pe genunchiul lui Nicodim; îţi place cum xîntă, tu fata; * 
place, tată.; da-mi pare că-ți place şi de ceteraş; de el îmi place * 


90 


.şi mai tare; ba să te dai tu dracului. O asemenea limbă este 


gîndită de un cap de sas şi tradusă pe românie tot de el. 

Cine ar crede că în anul mîntuirii 1911 ar mai fi nevoie să 
se reediteze articolul domnului Maiorescu din 1868, Limba 
română în jurnalele din Austria? ! 

Şi pe cît e limba de imposibilă, pe atît e de falş fondul 
sufletesc. lonu Bodii şi Marina din Comoara nu există în 
lumea reală; Todorescu şi Virgile (cel cu cartea plină de par- 
curi) nu pot exista; Părintele Vartolomei Bogdan e o poznă. 

Nu este aşa poporul român de peste munți, cu fete ne- 
ruşinate ce sar în gîtul flăcăilor, ca Marina şi Linuţa, sau cu 
bărbaţi innominabili, ca Gheorghe Suciu a Rarului, sau cu 
preoți bețivi, ca părintele Vartolomei Bogdan, cărora enoriaşii 
le dau eclijie, cum se exprimă autorul, pe degeaba. 

Este urgent ca o reacțiune să înceapă în Transilvania, 
pentru a aduce pe cărturari la calea adevărului. Din cele mai 
vechi şi mai grele timpuri, limba şi sufletul curat ne-au salvat, 
iar pentru timpurile viitoare tot limba trebuie să ne ajute. 
A vorbi unii cu alții absolut identic esteo datorie patriotică 
înainte de a fi literară. A rămînea curați la suflet, chiar fără 
literatură, este de o mie de ori mai bine decît a avea o lite- 
ratură falsă, socialism şi răzvrătire împotriva conducătorilor. 

Pilda cea mai bună de felul cum se cuvine să scrie frații 
noştri de peste hotare o dă d-1 Beza, care, în novela sa Gar- 
dana, rămîne în atmosfera Macedoniei şi în sufletul oamenilor 
de acolo, dar vorbeşte în limba noastră de aici. D-sa nuare 
nimic dialectal. 


Cînd d-l Maiorescu şi oamenii de gust ai Convorbirilor 
au impus generaţiei lor să se întoarcă la popor, au avut drep- 
tate; dar ei au operat ca nişte medici cu un bolnav trimiţîn- 
du-l la munte să se lecuiască: omul, însănătoşit, nu-şi poate 
petrece toată viața la o tîrlă; acum vrea să revină la oraş, 
vrea să lucreze, vrea să învețe, vrea să gîndească. 


Au oare renaşterea limbii şi a literaturii germane nu s-a 
urmat tot astfel? Herder a discreditat poezia zisă de cabinet 
şi a îndemnat lumea către cîntecele populare. Asta însă 
nu l-a împiedecat de a fi mintea cea mai cosmopolită, a cărui 
filozofie universală urmărea progresul neamului omenesc, 
iar poetica sa, structura unei limbi unitare, care, deşi ger- 
mană, să poată exprima sentimente generale, comune tuturor 
oamenilor. Sub înrîurirea aceasta, a trecut Goethe de la 


91 


Goetz de Berlichingen la Fausi. Herder i-a descoperit pe 
Shakespeare şi poezia populară. 

Dar nici unul din cei patru mari scriitori de la Weimai; 
nici Goethe, nici Schiller, nici Wieland,” nici Herder n-au 
rămas poporanişti şi n-au fost poeţi senzoriali. Sub impulsul 
lor, limba s-a fixat definitiv fugind de dialecte şi dînd acea 
înaltă valoare abstractivă poeziei lirice a lui Goethe. 

Limba grecească, ale cărei radicaluri au rămas, în curgerea 
timpului, aproape invariabile, pe cînd compusele lor s-au 
înmulțit la infinit, prin translațiunea înțelesului, a devenit 
instrumentul perfect al celor mai nobile abstracțiuni plato- 
niciane numai după ce s-a filtrat prin capetele geniale ale 
celor puțini. 

Limba latină a stăpînit lumea veacuri întregi, lumea 
veche, evul mediu şi timpurile noastre, şi a stăpînit-o numai 
cu virtuțile sale literare, deoarece latina rusticană s-a pierdut 
sau s-a transformat în limbi neolatine. 


Limba italiană, victima regionalismului şi a dialectelor, 
năzuieşte către puritatea toscană, şi de la Dante şi Machia- 
velli, la Carducci şi d'Annunzio, tot ce se scrie trainic e 
florentin. 


Limba engleză, vorbită de atîtea milioane de oameni, 
a devenit graiul nobil al elocvenţei, al istoriei şi al poeziei, 
grație unității sale absolute, şi orice tentativă de provin- 
cializare dă loc la caricatură. De aceea americanii nu au. 
nici elocvenţă, nici poezie — dar au umorism. 


Acelaşi lucru se petrece cu limba spaniolă. Republicele 
Americei-de-Sud, de îndată ce se constituiesc politiceşte, nă- 
zuiesc să vorbească limba elegantă a metropolei. 

Dar nicăieri nu se pomeneşte despre alicneala poporanis- 
mului, care este o boală specific românească, precum sunt 
falimentele şi pelagra. 


Poporanismul produce fatalmente scriitori senzoriali şi. 
dialectali. Este evident că un om de talent se mişcă vioi 
numai în limba sa de acasă; dar este tot atît de evident că, 
dacă un asemenea scriitor are cît de puţin sentiment estetic,, 
el va fugi de limba sa maternă, în exprimarea ideilor nobile, 
în primul caz, contributul său la fixarea şi splendoarea limbii 
este nul, fiindcă nu este împărtăşit; în al doilea caz, este nul,, 
fiindcă nu are vioiciune şi originalitate. 


Regulă statornică: cu cît o limbă are mai multe dialecte,, 
cu atît ea este mai tîrzie în dezvoltarea sa clasică. 


92 


Toată lumea cunoaşte floarea delicată, albă, pe margini 
roze, ce creşte în Europa centrală prin păduri: ea se numeşte 
în limba franceză cyclamen, în limba italiană ciclâme. în 
dialect milanez se numeşte panpursit (adică pan porcesco), 
fiindcă bulbul său este plăcut animalului poporanist cu 
acelaşi nume. 

Şi iarăşi toată lumea cunoaşte floarea poienilor şi a crîn- 
gurilor, primula, primevere, pe româneşte brînduşe, iar dia- 
lectal ciuboțica cucului. Şi ce nu poate fi comparat cu o 
brînduşe? Un copil, o,femeie — chiar p femeie — orice~i tînăr 
şi fraget. Dar cu ciuboțica cucului? Numai un poporanist 
e în stare să-şi compare iubita cu o ciuboțica... a cucului sau 
a altcuiva. Tot cam aşa e treaba cu izma-creața, la menthe 
crepue. Fireşte. că poezia populară zice: 

Frunză verde izmă-creaţă, 


Mişcă badea, din musteaţă 
Şi mă scoală dimineaţă. 


Dar o zice cu rost şi cu haz, iar nu pedestru şi melancolic, 
ca un tratat de farmacopee. Ce este mai banal decît ochii 
ca murele? Cu toate astea, cînd Ion Bolocan, lăutarul Vrancei, 
cîntă: ° e 

Pentru ochi ca murele 
înconjor pădurile, 
Leano, Leano, 


cuvintele şi-au schimbat valoarea, sunetele s-au urcat într-o 
notă de poezie nematerială, în care senzorialul „ochi ca 
murele" a fost covîrşit şi idealizat de abstractivul „înconjor 
pădurile". Rima perfectă este o calitate de formă pe care 
mai niciodată nu o are poporanismul, căci, deşi Ion Bolocam 
este un om din popor, acesta e unul, e poetul. 

Şi cîte alte asemenea stricătoare greşeli nu cuprind dia^ 
lectele!. 

Unii scriitori transilvăneni întrebuințează nu numai 
noțiuni substrantivale de dialect, ci şi verbe greşite. Este 
curent la dînşii perfectul al 2-a în locul perfectului l-iu, 
„omul s-a dus" în loc de „omul se duse'; imperativul categoric 
în locul imperativului subjonctival, „bată-l Domnul" în loc 
de „să-l bată Dumnezeu", forme ca aceste: mai tii-le tu minte 
oare, în loc de le mai tii tu minte, şi şiii-l tu în loc de îl ştii 


9% 


tu, şi avere-ai în loc de aiavea. Tot la dînşii găsim versuri 
ca acestea: 


Norodul a cuprins podmolul 
Lîngă frăgarul din uliţă, 


cu alte cuvinte, o limbă necunoscută nouă, românilor din 
regat. Apoi inversiuni imposibile, ca mi-am luat defrunza ta. 
bunul rămas; accente căzute de pe silaba tonică, precum 
f>rebtul în loc de românescul prbotul, uliţă în loc de uliță* 
ison în loc de Ison, etc, etc, apoi formaţiuni greşite precum 
tăicios în loc tăios, puşcături în loc de împuşcături, diminuti- 
vul călicică (de la cale), care e ridicol, neînfricat (fără frică), 
grozavul pieloasă pentru alunecoasa („fata apuca — în loc 
de apucă — pe-o cărăruşe pieloasă, umedă", Agârbiceanu, 
Comoara), diresease în loc de dresese. Nu mai vorbim de lexicul 
acestei limbi româneşti: bruş, luger, tîrgasuri, a îmbiați, vîf- 
batrîn, vohod, căseni, a zmînci, seină, ghioldind, corobeţe» 
a oblici, tridet, rachia (în loc de rachiu), eclejie, pascalilor, 
ceteraş etc, etc. Cuvintele dialectale nu îmbogăţesc limba; 
ele o încurcă. 

Noi vedem cu părere de rău o asemenea literatură, iar 
Academia al cărui cel dintîi scop trebuie să fie unitatea limbii 
româneşti de peste tot, nu poate să o tolereze. în serviciul 
literaturii, Academia nu poate să facă altceva decît să vegheze 
la păstrarea limbii şi la înălțarea artei în sfera senină a cla- 
sicismului, fără să uite că arta este fundamental inutilă, în 
înțeles economic, şi că ea poate cel mult să ridice pe oameni 
în lumea contemplațiunii, în care găsesc mîngiiere. 


Poporanismul, a cărui definiție este substituirea persona- 
lității colective de jos anatomiei individuale de sus, cere ca 
scriitorul să adopteze forma sa strimtă, orizontul său măr- 
ginit; cere o sensibilizare eternă a lumii, îndepărtare de la 
formele abstracte şi aprioristice ale cugetării. El este duşmanul 
clasicismului. 

Cu toate astea, ceimai mari scriitori ai omenirii, în materie 
de estetică, pun frumosul în inima clasicismului, după cum 
astronomia ptolemaică punea pămîntul în centrul univer- 
sului. 

Căci dacă oamenii se deosebesc, nu atît după cantitatea 
noțiunilor dobîndite, cît după calitatea creierilor, în care sen- 
timentul estetic este înnăscut, numai acele capete vor fi capa- 


A 


nfaS'conciiXimulțimii sau inspirata de la ea. 


1911 


[CĂRȚI DE FRANCEZĂ] 


Cărţile d-lui profesor Leautey,: prezentate la premiul 
Asociațiunii craiovene pentru dezvoltarea învățămîntulul 
public, alcătuiesc un tot organic, căruia s-ar cuveni cea mai 
aproape luare-aminte, dacă o chestiune prealabilă nu s-ar 
înfățişa de la sine, şi anume: pentru noi, românii, dezvoltarea 
învățămîntului public urmează să îmbrăţişeze şi metodele 
de învățămînt ale limbilor străine? Sau deocamdată e vorba 
de limba noastră? Evident că a avea la îndemînă cea mai bună 
metodă de a învăța pe un român limba franceză e foarte im- 
portant; dar a avea metoda de a-l învăța propria sa limbă 
e şi mai important. 

Căci, de la început, trebuie să nu uităm că lucrările peda- 
gogice în fiecare ramură a învățămîntului sunt atît de înain- 
tate în țările străine, încît un Curs de limba franceză, bunăoară, 
e mult mai uşor de întocmit decît e un Curs de limba română; 
o Carte de cetire românească e lucrul cel mai delicat de alcă- 
tuit — pe cîtă vreme Les ecrivains francais du XVIl-e silele 
sunt cunoscuţi, aşezaţi, catalogaţi de nenumărate cresto- 
mații franceze. 

Socotesc dar că o chestiune de interpretare de program 
trebuie să fie rezolvată mai întîi: cînd avem lucrări ca ale 
d-lor Densusianu, Candrea: etc, şi ale d-lor Suchianu: şi 
Stroescu:, relative la limba şi literatura românească, sau 
lucrări ca Zoologia şi mai cu seamă Botanica d-lor Kiri- 
țescu:— Bâznoşeanu, în cari compilațiunea rămîne pe planul 
al 2-lea, iar nomenclatura în stilul românesc ia locul întîi — 
atunci nu putem intra în cercetarea unei lucrări didactice în 
limbi străine (chiar cînd aceste limbi sunt obligatorii în 


96 


scoalele noastre) decît după ce vom fi îmbogăţit literatura 
didactică a limbii noastre cu toate manualele de cari are 


nevoie. . 
Acelaşi lucru despre lucrarea d-lor Teodoru şi Candrea, 


Cours de langue frangaise. 


1911 


RADU D. ROSETTI: „LA CAPĂTUL PĂMÎNTULUI" 
Note de călătorie 


Nimic mai greu decît de a spune unui om de talent că 
drumul la Capul Nord nu duce totdeauna spre glorie, sau că 
duce mai tîrziu, cînd sufletul scoate, din adîncurile unei amin- 
e tiri de artist, emotivitatea ce astăzi îi lipseşte. N 

Lucrarea La capătul pămîntului este un şir de impresiuni 
de călătorie ale unei persoane ce se duce vara la aer curat. 
Scrise într-o limbă curgătoare, aceste impresii se cetesc, de 
la început pînă la sfîrşit, fără a lăsa nici o emoție, nici plăcere, 
nici durere, cum trec ceasurile unei femei care coase sau ale 
unei vrăbii ce zboară. Se pare că aşa se cuvine să se scrie 
astăzi impresiile de călătorie. 

Din punctul nostru de vedere, personalitatea artistului tre- 
buie totuşi să apară în ceva, fie în aprinderea lumii sale lăuntri- 
ce, fie în răceala ironică a umorismului concentrat. Ceva din 
această ultimă notă se găseşte în lucrarea d-lui Rosetti‘, dar 
atît de bine ascunsă, încît, evident, autorulnu o mărturiseşte. 

Defectul lucrării este acesta: lipsa de personalitate; cali- 
tatea sa: limba — o limbă vie şi sănătoasă, cu care s-ar putea 
face lucruri mari. 

Dacă Premiul Năsturel este divizibil, propun să se ia 
în considerație calitățile limbii şi să se acorde o parte a pre- 
miului lucrării d-lui Rosetti — cu atît mai mult cu cît cele- 
lalte opere, afară de Dicționarul d-lui dr. Bianu: (care este 
o lucrare de compilațiune), nu fac nici atît. 

Adaog că dacă premiul nu este divizibil, propun să se 
acorde în întregime lucrării d-lui Rosetti, care este totuşi 
cea mai bună din cele prezentate. 


1911 


98 


[O SCRISOARE CĂTRE REDACŢIA „ROMÂNULUI"] 


Domnule Director, 


Am primit zilele astea, prin poştă, două numere din 
Gazeta Transilvaniei, în cari se vorbea, cu amărăciune, de 
comunicarea făcută de mine în Academie, cu titlul Metafizica 
cuvintelor şi estetica literară. Nu ştiu cine s-a gîndit a-mi tri- 
mite ziarul de peste munţi. Afară de Românul? la care m-am 
abonat din disciplină de spirit, ca unul ce reprezintă Comi- 
tetul național, nu citesc nici o foaie din cele ce se publică în 
Transilvania. Am văzut, acum doi ani, cît de rău înţeleg ele 
solidaritatea națională şi cît de bine se servesc de insinuări 
şi calomnii. 

Mărturisesc că tonul articolelor de astăzi din Gazeta 
Transilvaniei m-a mişcat, şi țin să asigur pe autorul lor că 
se înşală cu totul asupra mea cînd mă crede că sunt duşman 
al poporului şi mai cu seamă al poporului român de peste 
munți. Se înşală amar. Se înşală asupra simțimîntelor mele 
de bărbat; se înşală asupra aspirațiunelor mele de român; 
se înşală asupra credințelor mele de scriitor. i 

Vă trimit, prin pachet aparte, două lucrări ale mele, 
îndreptări şi Lydda. Vă rog să le citiți. Veţi vedea, în cea 
dintii, toată dragostea mea pentru pămîntul şi pentru țăranii 
Ardealului. Veţi pricepe stima ce am pentru clasele sale con- 
ducătoare cînd veţi constata că am ales o fată de preot tran- 
silvănean pentru a îndrepta stricăciunea unor clase feme- 
ieşti de la noi.’ 


99 


Protestez împotriva unor insinuări atît de nedemne. 

Aş fi dorit să scriu mai lung şi să motivez scrisoarea mea. 
Văd însă că-mi pierd vremea. 

Vă rog să primiți salutările mele cordiale, 


Duiliu Zamfirescu 


Odobeşti, iunie 1911 


PILDE BUNE 


Scenele petrecute în dieta Bucovinei, între frații noştri 
români, pun din nou în discuțiune „ruptura" pe față din 
Transilvania şi îngrijesc pe mulți bărbaţi serioşi din regat. 

Ce este? 

Noi nu putem admite, în principiu, ca un popor serios, 
care îşi vede viața sa însăşi primejduită, să nu simtă nevoia 
de a se strînge, a se organiza, a-şi alege şefi, a-şi impune 
o ascultare oarbă către ei, cînd prevederea socială cea mai 
elementară îl mînă către aceasta. 

Noi, cei din regat; nu putem admite dihonia intrata în 
rîndurile românilor de peste hotare. Şi la noi sunt lupte, ade- 
seori sălbatece, lupte de partid, lupte electorale, lupte eco- 
nomice, chiar lupte bisericeşti. Cu toate astea, ele nu pun 
niciodată în pericol existența noastră națională, sau, cînd 
o pun, ca în 1907 răscoalele ţărăneşti, simțul de conservare 
al țării se ridică mai presus de toate, şi toate partidele, reunite, 
înving primejdia.’ 

Şi nu trebuie uitat că noi, cei din regat, trăim într-o țară 
liberă, cu o constituție largă cît un anteriu, cu biserică auto- 
cefală, cu o bogăţie de pămînt extraordinară (ceea ce ne în- 
deamnă la risipă şi la viții). 

Totuşi, de la 1859 pînă astăzi, țara aceasta a dat dovezi 
strălucite de patriotism colectiv, în care clasele conducătoare 
nu au mai fost dezbinate de interese contrarii, ci reunite de 
idealul comun al conservării patriei. 

Lăsînd la o parte priveliştea înălțătoare de la 1859, cînd 
toții românii, dar mai cu seamă boierii, au avut puterea de 
a se lăpăda de interesele lor meschine, spre a făuri un stat 
unitar, de atunci încoace viața noastră politică nu este altceva 


101 


decît o luptă continuă pentru a aplica principiile Divanului 
ad-hoc, adaptîndu-le la trebuințele moderne ale traiului. 

De la Unire pînă astăzi/trei împrejurări au venit să ame- 
nințe pacea şi chiar existența noastră națională: 

I. După admirabilul război din 1877, Congresul din Berlin 
a hotărît retrocesiunea Basarabiei. Era o formidabilă lovi- 
tură pentru noi, dar era o lovitură prevăzută de oamenii 
noştri politici. Pentru a înlătura scandalul unei protestări în 
şedinţa plenară a Congresului, Rusia era dispusă se ne acorde 
orce. Acest orce însemna pentru noifoarte mult, din punct de 
vedere economic şi strategic. Ei bine! Nu s-a găsit un om, 
un singur om, din 6 milioane de români, care să facă acest 
mare serviciu țării sale, de a-şi pune iscălitura pe un tractat 
de retrocesiune, primind în schimb vaste teritorii în altă parte. 
Tot ce aveam noi atunci mai superior, ca valoare de oameni, 
stau zbiîrliți sau protestau, Brătianu şi Kogălniceanu!'.., 

Cel dintîi făcea atunci războiul; cel de-al doilea făcuse 
lovituri de stat, împroprietărise țărani, secularizase mînăstiri. 
Prin urmare, aceştia nu erau oameni să se teamă de nimeni 
şi de nimic, nici chiar de judecata istoriei, deoarece ei ştiau 
că un tractat trăieşte de la o lovitură de sabie pînă la o nouă 
lovitură de sabie, de la Sebastopol pînă la Plevna, şi deci 
de la Plevna pînă la ... Cu toate astea, şi Brătianu, şi Kogăl- 
niceanu preferau să li se taie mînile, decît să iscălească un 
tractat de cesiune teritorială. Această încăpățînare nepolitică 
are o valoare etică enormă ! 

II. în anul 1891 era la ordinea zilei căsătoria moştenito- 
rului tronului. Se formase un curent sentimental pentru a 
alege pe viitoarea regină, în țară. O explozie de indignare 
produse această ştire în toți oamenii noştri politici. Era bine 
sau era rău — e altă chestie.: Era nelogic. Era mai cu seamă 
o atingere adusă unuia din punctele Divanului ad-hoc, di- 
nastie străină luată din una din casele domnitoare ale Europei. 

III. în anul 1907, mîna [...] unor incendiari ducea focul 
din sat în sat, de la o margină a ţării la alta. E zadarnic 
să căutăm cauzele şi răspunderile. Efectele au fost admira- 
bile. Mă găseam atunci, din întîmplare, în poziție de a vedea 
lucrurile de aproape. 


Guvernul care se ducea făcea toate înlesnirile guvernului 
ce venea. Strînşi împrejurul tronului, oamenii noştri politici 
uitau patimile de partid, spre a salva țara. Erau temeri că 
soldaţii, mai cu seamă rezerviştii, se vor uni cu răsculații, 
în patru zile, generalul Averescu a încorporat rezervele, a 


102 


mişcat trupele în aşa chip încît era stăpîn pe situației Această 
dureroasă împrejurare a dat ţării credință în armata sa, în 
ofițerii destoinici, în soldaţii ascultători, cari, porniţi de la 
plug, de lîngă cei răzvrătiți, redeveneau deodată unealta 
siguranței statului. Mi-aduc aminte că se vorbea atunci de 
două corpuri de armată străine ce stau gata să treacă fron- 
tiera noastră de vest. [...] 

lată trei împrejurări memorabile în istoria țării acesteia. 

Şi să nu se uite că această țară e liberă, e bogată, merge 
tumultuariu către împlinirea unei meniri mărețe, iar în mersul 
ei, după cum o luminează soarele, o bat şi furtunile. 


lar domniile-voastre, cari trăiţi sub amenințarea perpetuă 
a însăşi existenței naționale; cari vă vedeți limba primejduită, 
biserica dezorganizată, şcolile nimicite; cari simțiți duşmă- 
nia în aer — domniile-voastre găsiți de cuviință să vă 
jucaţi de-a partidele politice, vă dezbinaţi, vă împărțiți în 
grupuri şi bisericuțe. 

Eu ştiu multe de toate. Unul din fruntaşii domniilor- 
voastre, care mă cunoaşte de mult, înțelege ce vreau să zic.: 

Dacă, de la pasivitate, care era o nenorocire, ați trecut 
la viața politică activă, trebuia să ştiţi ce vă aşteaptă: neca- 
zuri şi griji, amenzi şi închisoare. E dureros că e aşa, dar asta 
e. Cine nu are puterea sufletească să îndure persecuțiile şi 
neaverea, să poftească la noi în regat; afci sunt funcţii şi 
cafenele. i 

Dar locul de onoare este acolo. Locul acela îl ține cine 
poate. îl ține acela ce nu se teme de închisoare; acela ce are 
sufletul disciplinat şi nu se răscoală împotriva şefilor; acela 
care nu jertfeşte măririlor şi bunului trai hotărîrea de a suferi 
pentru păstrarea neamului. 

Locul de onoare e alături de bărbaţii de alcătuiesc „Comi- 
tetul național" al românilor de peste munți. în afară de 
acesta, noi, românii din regat, nu cunoaştem altă alcătuire 
politică. 

Gruparea de la Tribuna trebuie neapărat să dispară, 
deoarece, ca formațiune politică, nu are nici o valoare, iar 
ca manifestare literară este neonestă. Cuvînt aspru, dar precis. 


1911 / 


103 


„LUMINĂ NOUĂ" 
Un articol explicativ al autorului 


De două zile mă frămînt cu mintea, căutînd o tribună 
fără coloare politică, de la care să pot vorbi publicului într-o 
chestiune de estetică şi literatură, care nu poate aştepta 
apariția „periodică", dar mai cu seamă „tîrzie", a revistelor 
noastre. Şi m-am gîndit la Minerva. 

E vorba de piesa mea Lumina nouă, ce se joacă la Teatrul 
Naţional. Mai toate ziarele s-au ocupat de dînsa, unele în 
bine, altele în rău; unele înțelegînd cîte ceva, altele neînte- 
legînd nimic, confundînd, mai toate, lucrarea în sine cu crite- 
riile autorului, ba unele aducînd în discuție durerea vre'unei 
răni nevindecate, durere ce întunecă vederea. 

Cu alte cuviițe, lumea noastră românească, agitată, 
crudă şi ceva cam meschină, dar permanent şi iremediabil 
„personală". 

Nota aceasta a personalităței, amestecată în viața publică, 
îh politică şi literatură, este semnul inferiorităței şialdecre- 
pitudinei. De boala asta au murit grecii cei'vechi, iar în 
timpurile moderne de dînsa au murit polonii şi tot de dînsa 
mor astăzi portughezii. 


Printre ziarele ce s-au ocupat de piesa mea, trebuie să. 


citez, în primul rînd, Adevărul, în care d-l Fagure: publică 
un articol serios şi bine scris, deşi defavorabil. Dar, ca un 
bun român ce este, şi d-sa începe cu bănuiala şi insinuările, 
afirmînd că atît d-l Negruzzi cît şi eu am fost jucaţi pe scena! 
Teatrului Naţional fiindcă unul este preşedinte, iar celălalt 
membru al Academiei Române şi amîndoi membri în Comi- 
tetul teatral. întru cît mă priveşte, aş putea să dovedesc 
că nu am făcut nici un pas ca să ajung la rezultatul de as- 
tăzi. Dar nu admit să se pună chestiunea astfel. 


104 


Teatrul Naţional, subvenționat, este o instituție de stat. 
Preocupările şi țelul său sunt altele decît ale unui teatru 
particular. Pe cînd acesta poate stabili adulterul, în perma- 
nenţă, ca subiect de piese, sau se poate deda la o coreografie 
regretabilă cu dame îmbrăcate în iluziele pierdute de poeți, 
acela trebuie sărămînă serios, într-o notă de demnitate spiri- 
tuală, preocupat de sufletul oamenilor de treabă, iar nu de 
al noctambulilor depravațţi. Teatrul Naţional trebuie să 
joace din cînd în cînd repertoriul clasic, trebuie mai cu seamă 
să-şi alcătuiască un asemenea repertoriu, prin urmare e 
obligat să alerge după piesele originale româneşti. 

lată cum trebuie pusă chestiunea. Şi astfel pusă, ea este 
de la sine rezolvată. D-1 Iacob Negruzzi, fiul lui Costachi 
Negruzzi, fondatorul Convorbirilor literare, autorul Satirelor, 
al Copielor de pe natură, al celui dintîi roman românesc, 
Mihai Vereanu,: al atîtor lucrări ce au încîntat generația 
precedentă — este un clasic. Lucrarea sa Amor şi viclenie: 
scrisă acum 40 de ani, în versuri albe, este un „marivaudage" 
românesc plin de farmec. Din fericire, există în țara asta 
şi oameni curaţi la gînduri, cărora li se urăşte cu maha- 
lagismele sau țărănismul modern. 

Aceştia fug de lumea necultă, dar depravată a unei ase- 
menea literaturi şi se adăpostesc în trecut. 

întru cît mă priveşte pe mine, îndrăznesc să spun d-lui 
Fagure că poate aş fi în stare să duc greutatea unui insucces 
teatral numai pe umerii mei de simplu muritor, fără să mă 
sprijine calitatea de academician. 

Directorul general al teatrelor, d-l Bacalbaşa:, este un 
autor dramatic de mîna întîi. Cu o grije, după simțimîntul 
meu excesivă, care însă nu poate decît să-l onoreze, d-sa 
a evitat a-şi juca piesele. I se poate oare cere să nu joace 
nici pe ale celorlalți membri ai Cpmitetului teatral cînd, 
mai cu seamă, ele sunt originale şi inedite? Dar ce n-am fi 
dat noi să smulgem din puterea creatoare a lui Brătescu- 
Voineşti o lucrare pentru teatru! Ce n-am da pentru o lucrare 
a lui Vlahuţă! Ce n-aş da eu, personal, pentru o asemenea 
lucrare a lui Goga! 

Pentru Dolorosa: d-lui Diamandy, am cerut să se scoată 
din repetiție piesa mea, ca să treacă a d-sale, şi bine am 
făcut, fiindcă teatrul a obţinut succes. 


Trebuie să înțeleagă odată domnii aceştia, şi cu ei toată 
lumea, că nimicurile personale rămîn la uşe cînd unul din 
^ioi intră în camera de consiliu în care se judecă interesele 


1% 


adversarului său. Eu, personal, nu tolerez să se amestece 
politica în literatură, să se facă poezii prin care să se azmuțe 
o clasă socială împotriva alteia, sau să se mineze, la temelie, 
ideea de stat. Dar altfel, poate să vină însuşi d-l Spiridon 
Popescu, cel cu Moş Gheorghe la Expoziţie, şi dacă va avea 
talent, îi voi întinde cununa de lauri eu cel dintii. 

Publicul trebuie să cunoască greutăţile pe care le are de 
învins Direcţia Teatrului Naţional, precum şi autorii, cu 
pregătirea şi montarea pieselor originale. 

Mai întîi el însuşi, publicul, este bizar şi capricios. Dacă 
vede pe afiş un nume extravagant, să zicem, bunăoară, Țapul 
paralitic, iar dedesupt, în limbă străină, La Crapule, lui i 
se pare că trebuie să fie ceva straşnic, iar dacă se întîmplă 
că un nepot din familie să fi văzut, la Paris, necuviința 
aceasta, jucată de o cocotă la modă, se dă peste cap şi merge 
la teatru. 

Spre exemplu. 

întru ce este superioară comedia lui Wolff, Marione- 
tele', comediei lui Diamandy, Dolorosa? Nu numai nu-i 
este superioară, dar încă e inferioară. în comedia străină, 
ideea este de o banalitate scandaloasă: pentru a-ţi cuceri 
bărbatul, trebuie să-l faci să creadă că-l înşeli; pentru a-ţi 
iubi nevasta, trebuie să-i facă alții curte. în comedia româ- 
nească, ideea e superioară: un artist iubeşte o femeie numai 
pentru grația şi frumusețea ei, femeia iubeşte pe un alt 
artist, pentru farmecul lui de om şi pentru talentul lui de 
creator; acesta iubeşte o ficțiune, arta. E o trudă sufletească 
interesantă, o problemă nouă. 

Ei, asta nu-nțelege publicul nostru. 

Şi lanțul greutăților se ţine şir. 

într-o comedie venită de la Paris, actorul n-are să-şi 
mai dea nici o osteneală: interpretare, îmbrăcăminte, totul 
e copie. într-o comedie originală trebuie să creeze. 

Aşa încît o coaliție secretă se leagă între publicul incon- 
ştient, traducătorii mediocri, artiştii leneşi, spre a conspira 
contra pieselor originale. 

e. 

Acum, iată subiectul piesei mele: 

Dogma creştină a reînvierii morților şi a vieții viitoare, 
care a fost cea mai puternică răsplată şi cea mai uşor de 
înțeles pentru sufletul mulțimei păgîne, nu se mai'poate 
admite astăzi de către oamenii culți. Totuşi, aceşti oameni 
simt şi ei nevoia unei „continuități", cu atît mai mult, cu 


106 


cît în sufletul lor descoperă întinderi nemărginite, orizgn- 
turi luminoase, vibrații fermecătoare, de la cari primesc, 
individual, o certitudine, oarecum, a vechii teorii greceşti 
a nemuririi sufletului. Simțimîntul „continuității” devine 
apoi o necesitate adînc împlîntată în făpturile ce iubesc, 
cjnd moartea le desparte de cei iubiți. 

Eu nu cred că există dramă mai puternică decît aceea 
ce se petrece în sufletul unui tată ce şi-a pierdut copilul 
sau în al unui soț ce şi-a pierdut femeia iubită. Nemîngiierea 
cea mai tragică îl stăpîneşte şi nimic nu se poate compara 
cu nefericirea lui, nici o întîmplare din teatrul clasic grec, 
nici chiar Oedipe, care omorîsepe tată-său şi luase pemaică-sa, 
deoarece acesta putea să-şi pună capăt zilelor, ca să i se sfîr- 
şească durerea, pe cînd nenorocitul acela are nevoie de sine 
însuşi ca să mai revadă pe cei pierduţi. 

De aci, fireşte, goana după himere, cercetarea ştiinţelor 
oculte, setea de.a găsi ceva serios în spiritism, în hipnotism 
şi sugestiune. .. * 

Acesta e doctorul din piesa mea. 

Este acesta subiect de dramă? Fără îndoială că da. Cu 
atît mai mult este subiect de dramă dacă alături pun sufle- 
tul superior al unei femei ce iubeşte fără speranță, fiind 
cumnata doctorului, şi merge să-şi închine inima de fecioară 
Mîntuitorului, care este numai bunătate, care iartă şi înțe- 
lege. Lumină nouă. Este lumină nouă în gîndurile nenoro- 
citului, pururea căutător; este lumină nouă în sufletul 
fetei. 

Trebuie, apoi, să mai adaog că toată acțiunea este astfel 
condusă încît spectatorul inteligent asistă lao continuă 
sugestiune: țăranii se sugestionează unii pe alții; Domnița 
Zoe este convinsă că a atins-o pe mînă Mărie; Doctorul 
este sugestionat de căpitanul Cântă şi vrea să adoarmă pe 
Sylvia; studentul însuşi, care rîde de toți, este sugestionat 
de Sylvia şi îi cade în genunchi. Numai fata e pururea în 
sine, fiind amorul cea mai puternică veghe. 

însă, cum ziceam mai sus, spectatorul trebuie să fie 
inteligent. 

El trebuie să fie inteligent şi de bună-credinţă. Cînd eti 
mă încred într-însul şi-i aduc o lucrare care este rodul unei 
munci îndelungate şi cînd actorii o joacă la perfecție, specta- 

torul trebuie să fie om de treabă, să vină la teatru cu respect 
şi reculegere. Decadenţii şi zeflemiştii să meargă în tripouri 
şi lupanare. 


107 


La mine să vină studenţii, fetele tinere, bărbații serioşi” 
toți cei ce caută ceva, acei ce cred în sforțările sufletului 
nostru către frumos şi ideal. 

lar dacă şi aceştia nu vor găsi nimic, toată răspunderea 
o port eu. Artiştii au fost admirabili. Tina Barbu a creat 
o Sylvie de o incomparabilă poezie; Soreanu, un doctor 
Vera adînc; d-na Demetriade, o Domniţă Zoe plină de 
nobleţe; d. Demetriad, un căpitan Cântă remarcabil. Bar- 
belian este excelent în rolul preotului; tot aşa este primarul, 
Stoica şi ceilalți. 


Mi se spune că în ziarul Ulndependance Roumaine ar fi 
apărut un articol, semnat de un anonim,* care dărîmă, 
cu violență şi cu lipsă de urbanitate, piesa mea. Voi căuta 
să văd articolul, spre a-mi da seama de spiritul în care a fost 
scris. 

Sunt însă sigur că articolul s-a strecurat fără ştirea direc- 
țiunei, deoarece d-l Procopiu” este colegul meu în comitetul 
teatral, iar d-sa, care este un bărbat remarcabil, a asistat 
la cetirea piesei, a asistat la repetiţia generală a comediei 
O amică, părînd a o gusta şi, în prezența mea, a dictat, la 
telefon, un cuvînt amabil cronicarului de la ziarul său. 

Fireşte, asemenea blînde procedeuri nu leagă libertatea 
criticei. Dar leagă desfriul şi reaua-credință a scribilor infe- 
riori. 

Tot asemeni, ziarul Viitorul, în patru rînduri, a anunțat 
cititorilor săi că în seara zilei de 5 martie s-a jucat o piesă 
de care nici Teatrul Naţional nici autorul nu se pot felicita 
Era piesa mea. 

Cum nu toate lucrările dramatice sunt limpezi şi geniale 
de la prima ochire, ca, bunăoară, Funcţionarul de la Domenii”, 
rog pe d-l Fagure, şi pe domnul de la Viitorul, şi pe toți 
ceilalți domni cari se cred chemaţi să lumineze popoarele, 
să nu se grăbească a se rosti în 14 minute asupra unei încer- 
cări la care eu am lucrat 14 ani. E o chestiune de cuviință 
numerală. îi mai rog să meargă la a doua şi la a 3-a repre- 
zentație; dacă au nevoie, să ceară textul piesii; rog pe d-î 
Fagure să revadă actul al 3-a, spre a-şi confirma sau in- 
firma primele impresii asupra poeziei întregii acțiuni. 

De ce să cităm pe Lessing, între bărbaţi ca noi, care ne 
credem ceva? 


1912 


108 


P. CERNA: „POEZII 
Bucureşti, 1910 


Un poet adevărat, d-1 P. Cerna, se prezentă la Premiul 


Adamachi, de 5 000 lei, divizibil, cu un volum intitulat: 


Poezii. Din cele 37 de bucăţi ce alcătuiesc volumul, cea mai 
mare parte sunt bune, cîteva sunt admirabile, iar două sau 
trei pun pe autorul lor printre poeţii cei mai de seamă 
ai neamului nostru. Acestea sunt: Noapte, Plînsul lui Adam, 
Şoapte. 

Era-n amurg. Pe drum nici o viaţă... 

Doar doi înfioraţi, în păsuri line, 

S-au strecurat sub plopul cel înalt, 

Şi-atît de-aproape se priveau în față, 

Că fiecare se vedea pe sine 

în ochii celuilalt. 


şi 
Destramă-te mai repede, o, noapte, 
în drumul veşniciei! 
De de n-am aripele vijeliei, 
Să mă înalț la pulberea de stele- 
Şi să le sting pe rînd, 
Sub fîlfîirea aripelor mele, 
Să vie sfîntul „miine“ mai curînd! 


Sănătos în inspiraţii şi optimist în soluţii, d-l Cerna ne 
aduce personalitatea discretă a unui poet ce pare a trăi în 
afară de suferință. Zic „pare", fiindcă noi nu avem dreptul 
să ştim mai mult decît ce vrea autorul să ne spună, iar auto- 
rul'nu vorbeşte niciodată de persoana sa. De aci, o curioasă 
discreție, din! care rezultă un sentiment de demnitate şi deli- 


catetă în exprimarea imaginilor celor mai riscate. Şi imagini 
riscate, idei răzvrătitoare are destule d-l Cerna! Mai întîi, 
în poezia Isus, croieşte o exegeză nouă, răsturnînd temelia 
religiei creştine, pe Hristos fiul lui Dumnezeu, fără a pune 
nimic în loc, ci numai negînd: 


Al nostru eşti! Ce ochi văzu vreodată 

Că te-ai suit la cer, purtat de nori? 

Ce gînd nebun zvîrli această pată 
Pe cel mai mare dintre visători? 


Apoi, în Plînsul lui Adam, poetul ar vrea să ne facă să 
simțim truda părintelui, care cere lui Dumnezeu să ridice 
pedeapsa de pe Cain şi s-o pună pe umerii lui de tată. Dintr-o 
poezie organică, plină de gîndire puternică, cu bărbata şi 
adînc omenească jertfire a tatălui, poetul ajunge la apologia 
crimei. Cain er,a un zgîrcit şi un pehlivan; aducea Domnului 
jertfă gunoaiele recoltei sale, pe cînd Abel aducea ce avea 
mai bun. Tatăl, creat de artist, adică cel estetic, nu trebuie 
să zică „bunul Cain", fiindcă atunci, se întreabă cetitorul,, 
cum rămîne cu Abel? Acesta fusese omorît fiind nevinovat 
şi tatăl s-ar fi cuvenit să plîngă. Sentimentul de dreptate 
se revoltă şi face o vină estetică poeziei. 


Idei răzvrătitoare şi riscante mai are d-l Cerna în poezia 
sa Poporul, pentru care m-aş grăbi să cer a nu i se da nici 
un premiu, dacă n-ar fi răscumpărată prin altele. Despre 
poeziile tendențioase se poate zice, ca despre viţiile ascunse, 
că ele poartă pedeapsa în sine; sunt totdeauna urîte şi sfîr- 
şesc prin a omori pe autorii lor. 


Poeziile cari răscumpără pe cele poporanisto-naţionaliste 
sunt numeroase. Mai toate lipsite de subiect precis, ele ascund 
haina unei simţiri generoase, ce vibrează cu toţi îndrăgostiții” 
cîntă cu ei, tremură la lună, ascultă privighetorile, parcă 
natura i-ar fi dat sarcina de a vorbi în numele tineretei 
universale şi al amorului. Puterea de întruchipare a sufle- 
tului omenesc are o aşa de mare valoare etică, încît ridică 
arta la cea mai înaltă funcțiune socială. Prin acest punct de 
privire se poate zice că poeții de mare talent sunt mai trebui- 
tori omenirii decît toate celelalte genii. 

în Şoapte, d-l Cerna revine la imaginile sale de predi- 
lecţiune: 


Eu i-am văzut cum se pierdură singuri 
Pe drumuri fermecate; 


lip 


în freamătul aromitor din crînguri 
Şopteau, ca-n vis, cuvinte tremurate. 
Era iubirea, visul cel dintii : 
Uitaţi de tot, ei toate le uitară — 
Privirea lor nu mai zărea-n afară, 
Atît era de plină de văpăi... 
lar luna limpede din înălțime 
Norocului de-o clipă surîdea, 
Trezea cîntări din somn pe cîte-o cracă, 
Şi, bună şi duioasă, poleia 
Cărările pe unde-aveau să treacă 
îndrăgostiții ce visau sub ea... 


Factura simplă şi nesiluită apropie pe d-l Cerna de Leo- 
pardi, fără ca totuşi săfie vreo asemănare de fond între marele 
nefericit de la Recanati şi poetul nostru. O mare ştiinţă a 
valorii emotive a cuvintelor, secretul reprezentaţiunii plas- 
tice a ceea ce este abstract şi fuge; instinctul simplităţii 
şi al bunului-gust fac din d-l Cerna un artist adevărat, cu 
personalitate proprie, fără împrumut de la Eminescu. 

Am onoare a propune să se acorde acestui om de talent 
partea cea mai importantă a Premiului Adamachi. Am cetit 
aproape toate celelalte lucrări prezentate la acest premiu 
şi recunosc că sunt multe de reală valoare. Cred însă că 
lucrarea de față stă în fruntea tuturor. 

în aceste timpuri de reclamă şi de gălăgie, în cari tinerii 
de talent umplu lumea cu nimicnicia personalității lor, un 
om discret, care stă la o parte, învaţă şi îşi purifică sufletul, 
se cuvine să fie încurajat de Academie. 


1912 


CINCINAT PAVELESCU: POEZII" 
Bucureşti, 1911 


La Premiul Adamachi concurează un al doilea poet de 
talent, d-l Cincinat Pavelescu. 


Spre deosebire de Cerna, care e sobru, stăpîn pe sine, 
fără greşeli în contra gustului, dar poate ceva cam rece, 
Cincinat Pavelescu e cald, spiritual, dar cam zgomotos, cu 
o urmă de şcoală veche de la Revista contimporană, care 
astăzi se cheamă simbolism şi care îngăduieşte expresii ca 
„linţoliu", „ironie triumfală", „pînze imaculate", „un vis în 
negrul lor misteric", şi rime bizare ca Henric Heine cu a 
mele taine. Şi — lucru ciudat! — pe cînd cel dintîi nu rîde, 
nu face spirit şi jocuri de cuvinte, dar e optimist, cel de 
al doilea cîntă, strigă, jonglează cu vorbe şi cu madrigale, 
însă în fond e trist. 

Dar aşa cum este, pesimist, spiritual şi imaculat, Cin- 
cinat Pavelescu e poet şi, ca şi Cerna, s-a sustras de la înrîu- 
rirea eminesciană. 


în iarba verde stau lungit... 
Miroase aerul a floare; 

O toropeală-adormitoare 
Mă fură-ncet. Sunt fericit! 
E umbră, pace şi răcoare, 
Un vînt uşor şi liniştit, 
Mîngiitor, să uită nucul... 

E umbră, pace şi răcoare, 
Ce clar, departe, cîntă cucul! 


Ca floarea umedă sub rouă, 
Nădăjduiesc o viață nouă, 


Şi cum prin frunze tainic moare 


Amurgul serei auriu, 
Din umbră, o privighetoare 
îmi cîntă strofele ce scriu! 


Ce greu de definit este poezia! Cîţi poeți n-au spus acelaşi 
lucru! Şi cu toate astea, ceea ce, mai cu seamă, place în strofa 
din urmă, e parcă tocmai noutatea expresiei „din umbră, / 
o privighetoare îmi cîntă strofele ce scriu". Ceea ce însemnează 
că emotivitatea noastră este sclava cuvintelor şi că, prin 
urmare, elocuțiunea joacă un rol de căpetenie în poezie. 

Dar autorul nostru are şi inspirație adevărată, cu poezie 
„obiectivă", dacă lucrul ar fi cu putinţă. Poetul a venit să 
cînte din chitară sub ferestrele iubitei. îl vedem jovial, dar 


cam obosit, scoțînd acorduri melancolice: 


/ Era vară! 

Liliacul înflorit 

Şi cu rozele semeţe 
Risipeau printre alei 

Un fior de tinerețe. 

Iar îrf părul tău cel blond 
Caldul soare vagabond, 
Raza vrînd să-şi poleiască, 
S-a-ncurcat în adevăr, 
Şi-n zadar vrea să ghicească 
în al buclelor tezaur 
Care-i raza lui de aur, 
Care-i firul tău de păr! 


îl vedem, în adevăr, luptînd să-şi ţină pălăria în furia 
vîntului, mîhnit, dar totuşi încredințat de efectul chitarei, 
cu alte cuvinte, om trudit, amestec de hidalgo romantic şi 
de filozof pesimist, care exprimă aşa de bine sufletele tîrzii 
ale multor ființe ce nu ştiu să îmbătrînească. Vorba tezaur 


Sub balcon cînd se ridică 
Glasul meu pătruns de frică, 
De la geamul tău, iubită, 
Pică-o floare veştejită. 


Şi-n zadar mă lupt în vînt 
Sa dau coardelor cuvînt, 
Din chitara mea mîhnită 
Nota zboară, rătăceşte, 

Şi de geamuri se izbeşte 
Ca o pasăre rănită! 


ar trebui lăsată pentru Monitorul oficial. 


0 altă mare calitate a d-lui Cincinat Pavelescu este sus- 
ținerea poeziilor sale printr-o idee ce leagă compoziţia. Aşa, 


în Flori risipite, un tînăr pleacă prin lume: 


Mama-i dase, ca o zînă, 


Un mănunchi de flori de vară, 


Şi cu florile în mînă 


S-a tot dus pe drumuri — pînă 


Către seară! 


De-ntîlnea în cale fete 

Palide sau zîmbitoare, 

Iubitoare sau şirete, 

Le prindea la toate-n plete 
Cîte-o floare. 


îi spusese la plecare 

Iiata-i mamă ce plîngea: 

Drumu-i lung şi viața-i mare, 

Din mănunchi, la orişicare 
Să nu dea! 


Şi cum seara se lăsase, 

Răsărind văzu din ceața, 

Ce-asfinţitu-nsîngerase, 

Pe iubita ce-o visase 
Toată viața! 


Dar pe drum, el dase sfatul 

Şi dojana ei uitărei, 

Şi-mpărțea mereu băiatul 

Flori şi flori, pe sărutatul 
Fiecărei! 


Şi mănunchiul, călătorul, 
Scuturat cînd i-l aduse, 
In amurgul ce căzuse, 
Pricepu _risipitorul 

Ce pierduse! 

Nu se poate spune, într-o formă mai poetică, un aforism 
mai complet. Oarecari inversiuni dovedesc graba cu care 
lucrează autorul. 

Acolo însă unde d-l Cincinat Pavelescu este cu totul 
superior, e în fabula epigramatică. Cu o îndemînare nouă 
în mînuirea versului, cu expresii fericite, cu invenţie perso- 
nală, d-sa ne dă patru bucăți minunate: Trandafirul şi ste- 
jarul, Poetului X, Stejarul şi firul de iarbă, Mistrețul şi porcul. 
Reproduc pe cea dintii: 

Cel mai obraznic din stejari 
Certa modestul trandafir: 

„Zău, de-ndrăzneala ta mă mir, 

Cu mine tu să te compari? 

Cu vîrful meu eu sparg azurul, 
Şi sunt prieten cu vulturul, 
lar rădăcina-mi nu e-n stare 
Trei oameni s-o cuprindă; 

Ar trebui să mă admiri!" 

„Aşa e, dar tu faci doar ghindă, 
Şi eu fac trandafiri." 

Şi pe cea de-a doua: 

„Vultur sălbatec, vultur semet, 
Priveşte zborul meu îndrăzneț", 
Striga săgeata, văzînd că-n nor 
Era zvîrlită d-un vînător. 

Vulturu-i zise blînd din înaltul, 
Unde aripa-i falnică-l ține: 
„Nu vezi, nebuno, te-nalță altul, 
Dar cazi prin tine!" 

Propun a se acorda acestui om de talent o parte a Pre- 
miului Adamachi. 
1912 


114 


[POMPILIU ELIADE] 


D-lor colegi, 

D-1 Pompiliu Eliade, profesor de limba şi literatura fran- 
ceză la Facultatea de litere din Bucureşti, este autorul unor 
importante lucrări, atît în limba română, cît şi în cea fran- 
ceză, dintre cari cele mai însemnate sunt următoarele: 
Maurice Maettrlinck, Teatrul Naţional, Ce este literatura?, 
Causeries litteraires, 3 v., L'influence francaise en Roumanie 
au XIX-me siecle, L'Histoire de Vesprii public en Roumanie 
au XIX-me siecle, premiată în Academie în 1907 etc. 

Preocuparea d-lui Eliade, în toate lucrările sale, este, 
pe de o parte, pur literară, iar pe de alta patriotică, în acest 
înțeles că d-sa caută să arate străinătății ceea ce avem bun 
în țara noastră. în vremile acestea, cînd atîția străini ne 
calomniază, un român care ne apără capătă, în ochii noştri, 
merite speciale. 

Am onoarea de a propune pe d-l Pompiliu Eliade pentru 
locul rămas vacant, de membru corespondent, în Secţia 
literară. 


1912 


115 


LA MONUMENIUL LUI COSTACHI NEGRI 


Printre caracteristicele popoarelor tinere, nepăsarea şi 
exagerația sunt două atribute extreme, de care deopotrivă 
s-ar cuveni să ne ferim: să nu uităm pe cei ce ne-au făcut bine, 
dar, cînd ne aducem aminte de ei, să nu umflam laudele, 


în această notă justă se ţine oraşul Galaţi, cînd ridică 
un monument lui Costachi Negri, : după 36 am de la moarte 
şi 100 de ani de la naşterea sa. 


Din pleiada de bărbaţi ce au făurit statul nostru de as- 
tăzi, figura lui Costantin Negri se desprinde, vioaie, dar 
nobilă şi austeră. 


Fiu de boier mare, unul din pretendenţii la domnie ce 
avea cei mai mulți sorți de izbîndă, cu Lascăr Catargiu, 
el se dete la o parte, cînd, în seara de 3 ianuarie 1850, Im 
adunarea de la Costachi Rolla, se propuse candidatura lui 
Cuza. S-ar zice că o nobilă fatalitate hărăzise acestor locuri 
menirea de a da ţării pe primul ei ales! Căci Lascăr Catargiu 
sau Costachi Negri sau Alexandru Cuza erau gălățeni sau 
din preajma Galațului. S-ar mai putea zice că nicăieri nu 
răsunară cu mai mare tărie cuvintele lui Kogălniceanu 
decît aci, pe malul îngheţat de la Țiglina, cînd acesta rosti 
domnitorului, în ziua de 5 ianuarie, memorabilele cuvinte: 
„După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umi- 
liri şi de degradare naţională, Moldova a reintrat în vechiul 
ei drept, consființit prin capitulaţiele sale, dreptul de a-şi 
alege pe capul său, pe domnul!".: Aici, pe malurile bătrî- 
nului fluviu, unde tăbărîse divinul nostru împărat, a încolțit 
cu mai mare putere simțimîntul patriotic în momentul 
renaşterii. 


116 


Şi cum s-a dat la o parte de ia scaunul domniei, tot cu 
aceeaşi modestie şi cu acelaşi devotament s-a pus Negri 
îa serviciullui Cuza, primind numaidecît să facă parte dintr-o 
comisiune, cu N. Catargiu* şi colonelul Mavriki, care să 
meargă la Poartă spre a notifica sultanului suirea lui în scau- 
nul Moldovei. 

Era foarte importantă, dar cu mult mai uşoară misiunea 
lui Alecsandri pe lîngă împăratul Napoleon şi chiar pe lîngă 
lord Malmesbury, deoarece, dintre puterile garante, Prusia, 
Sardinia, Rusia şi Franţa ne erau binevoitoare, Turcia şi 
Austria potrivnice, pe cînd Anglia evolua către Franța. 

Costachi Negri, numit agent al Moldovei pe lîngă Poartă, 
în locul lui Fotiades, este numit, la 31 octomvrie, ad-interim 
şi agent al Munteniei, în locul lui Aristarchi. Acesta este 
cel dintîi act diplomatic al lui Cuza, pentru recunoaşterea 
unirei Principatelor de către Poarta otomană. 

în anul 1860 se săvîrşi, de către primul domn român 
al Principatelor Unite, un act de cea mai mare însemnătate 
politică: la 22 septemvrie, Alexandru Ion I porni din Galaţi 
către Constantinopoli, spre a se înfățişa suzeranului său. 
Vizita aceasta se făcu în cele mai strălucite condițiuni. 
Nimic din ceremonialul odios al primirei domnilor vasali 
nu se aplică vizitei lui Cuza. Domnul român fu găzduit în 
palatul Emirgian, ca prințul Napoleon şi marele duce Cons- 
tantin; intră, la audienţă, nu prin poarta cea mică, .ci prin 
acea a sultanului; padişahul aşteptă pe prințul român în 
picioare; marele vizir îl conduse pînă la uşă; sultanul îi 
trimese o sabie de onoare împodobită cu pietre scumpe etc, 
etc. 

Toată această primire fusese pregătită de Costachi Negri, 
care, prin darurile sale sufleteşti, plăcuse ambasadorilor, în 
special celui francez, lui Fuad-paşa şi lui Sevfet-paşa. 

Dar rolul cel mai mare, din întreaga viață politică a 
lui Negri, fu acela pe care-l jucă el în momentul Unirei. 
Marii dregători ai Portei; ambasadorii Franţei şi ai Angliei 
(d-nii Lavalette şi Bulwer); consiliul de miniştri din Mol- 
dova, cu Panu: în frunte; cel din Muntenia, cu Manolachi 
Kostaki;: ambele corpuri legiuitoare întrunite pentru dezle- 
garea chestiei rurale, toţi şi toate îşi găseau răsunet în marele 
suflet al acestui român modest, dar înțelept. La 25 noiem- 


* A cărui văduvă trăieşte şi astăzi în Galaţi (n. D.Z.). 


17 


vrie 1861, Teodor Calimachi, secretarul lui Negri, aducea la 
Galaţi firmanul Unirei. 

De mare însemnătate este iarăşi şi secularizarea bunurilor 
miînăstireşti, în care Negri a avut de luptat la Constantinopoli 
cu şiretenia călugărilor şi cu influența Rusiei, şi cu care 
ocazie a pregătit importanta sa lucrare Memoire presente 
â la Commision internaţionale pour les couvents dalies 

Aceasta este activitatea politică a lui Costachi Negri, 
schițată în linii mari. 

Dar C. Negri a fost şi scriitor. El a compus Nopțile vene- 
țiane, Strigoiul, Călugărița şi a tradus poeme din Byron şi 
alți autori străini. 

După detronarea lui Cuza, el s-a retras în castelul său 
de pe malul Trotuşului. 

în stînca ce se vede şi astăzi, bat valurile reci, aducînd 
de departe melancolia vremii trecătoare. Oamenii ce s-au 
trudit pentru binele public mor sceptici şi răniți, fiindcă 
la foarte puţini le este dat să vadă roadele trudii lor şi la 
mai puțini încă să li se recunoască meritele în viață. Aşa 
muri Costachi Negri, în 1876. 

în numele Academiei Române, care venerează memoria 
tuturor marilor bărbaţi ai patriei, viu să mă închin înaintea 
imaginei aceluia care, cu Kogălniceanu şi Cuza, a făcut 
Umirea, secularizarea mînăstirilor, împroprietărirea țăranilor, 
pregătind astfel epoca eroică de la 1877 si era de bogăţie 
de la 1912. i i 

Ca diplomat, îmi amintesc că Negri este părintele nostru 
al tuturor celor ce ne-am petrecut o viață printre străini, 
luptînd să apărăm drepturile şi prestigiul țării. De la nimeni 
nu puteam învăța mai bine arta aceasta decît de la primii 
noştri plenipotențiari: Negri la Constantinopol; Alecsandri 
la Paris, Londra şi Turin; Steege la Viena şi Berlin. ' 

Cu inaugurarea monumentului lui Cuza la Iaşi, la care 
prirnul şi viteazul rege al României a salutat memoria pri- 
muluidomn al Principatelor Unite; cu monumentul de astăzi, 
ridicat în amintirea lui Costachi Negri, țara noastră începe 
să dea dovadă de maturitate şi de civilizație, căci grati- 
tudinea nu o înțeleg copiii şi sălbatecii. 


1912 


GEORGE MURNU: HOMER, „ILIADA' 
Tradusă. Cîntul XII1-XXIV. Bucureşti, 1912 


în anul 1906 s-a publicat, la Budapesta, în editura revis- 
tei literare Luceafărul, prima jumătate a traducerii d-lui 
Murnu din Iliada lui Omer; în anul 1912 s-a tipărit în Bucu- 
reşti a doua jumătate a aceleiaşi lucrări. Aşa că astăzi avem, 
în'literatura noastră, vestita epopee a lumii, Iliada, tradusă 
de-a dreptul din original cu o străduință şi o pregătire rară. 

înainte de a cerceta valoarea lucrării româneşti, să ne 
întrebăm dacă această lucrare este de un folos real pentru 
cetitorii români. Traducătorul ne spune, în prefața primului 
volum, că preocuparea sa de căpetenie a fost de a da, pe 
înțelesul tuturor, adică în limba vie a poporului, farmecul 
textului grecesc. Fireşte, gîndul acesta este singurul bun — 
chiar dacă nu ajunge la nimic. 

Nu aş vrea să suflu în blîndele închipuiri ale poetului- 
traducător, spunîndu-i cu hotărîre că nu-şi ajunge scopul pe 
laturea asta. întreaga structură sufletească a oamenilor 
moderni fuge de epopeea veche. Atît fondul plin de minuni, 
cu amestecul ostenitor al zeilor în trebile oamenilor, cît şi 
forma bombastică, plină de ornamente retorice copilăreşti, 
ostenesc şi cîteodată exasperează atențiunea. Toţi oamenii 
din toate 'timpurile au suferit şi toți şi-au cîntat suferinţele, 
însă ceea ce moşteneşte sufletul din tată în fiu, în curgere 
de trei mii de ani, este supus prefacerilor ascunse ale vremii, 
şi noi nu ştim ce deosebire reală poate fi între sufletul lui 
Achille, al iui Orlando Furioso şi al lui Cyrano de Bergerac. 
Ştim însă ce deosebire este între Omer, Ariosto şi Rostand. 
Cu cît ne coborîm de la cei vechi la cei noi, cu atîta aceştia 
sunt mai pe înţelesul nostru. 


Aşadar, pentru public, traducerea din Omer nu cred că 
serveşte la mare lucru. în afară de întreaga mentalitate, 
transformată, care nu mai pricepe fondul, aş avea de obser- 
vat că forma hexametrului dactilic, aleasă de autor, este şi 
ea de vină. 


D-1 Murnuştie (fiindcă o spune în prefața volumului I) 
că nici una dintre limbile neolatine nu este aşa de lesne de 
mînuit ca limba noastră. Versificarea românească nu are 
nici o regulă, afară de accentul tonic, şi orice ureche înzes- 
trată cu oarecare sens al ritmului prinde numaidecît valoarea 
metrică a poeziilor noastre. Prozodie propriu-zisă nu există. 
Dar dacă ar exista ceva, acest ceva n-ar fi hexametrul dac- 
tilic catalectic, care caracterizează poezia eroică a lui Omer, 
cu iambul şi anapestul ca excepţiune. Şi aceasta fiindcă la 
noi accentul metric se confundă cu accentul tonic, cum e, 
spre pildă, în sonet, unde se vede foarte lămurit iambul, 
amfibrachiul, dactilul şi amfibrachiul. 


S AE Su 


i. 3 * vW 
S-ă-stîns / vi-â-ța / fâl-ni-c 


ei / Ve-ne-ţii 
La latini, accentul metric cade pe arsis, iar la greci pe 


thesis fa ridică şi a cobori piciorul; şi este uneori deosebit 
de accentul tonic. Aşa, bunăoară, în versurile lui Virgiliu: 


Tityre, tu patule recubans sub tegmine fagi 
Sylvestrem tenui musain meditâris avena 


găsim accentul metric altfel decît accentul tonic: 


Tityre / tu patu / le recu / bâns sub / tegmine / fagi 
Syi ves / trem tenu /i mu / Aâm medi / târis a / vena. 


în limba noastră lucrul acesta este absolut inadmisibil, 
iar poezia poporului (care păcătuieşte adesea din acest punct 
de vedere) a revenit din instinct la troheii simpli, în cari 
accentele nu se schimbă: 


Mi-o /ri-ță / lâ-e 
Lâ-e / bu-că / lâ-e 
De-trei / zi-le-n / coa-ce 
Gu-ra / nu-ţi mai / ta-ce 
Iâr-ba / nu-ţi mai / plâ-ce 
sau 
Sus-la / mim-te / nin-ge / pl6-uă 
La Cra /io-va / pi-că / r6-uă 


12% 


sau 
Frun-ză / ver-de / mă-tră / gu-nă 


„sau 
Frun-ză / verrde / bu-su / ioc. 


în versul acesta, emistihul al doilea este catalectic, adică 
lipsit de o silabă, cum este pentametrul elegiac latin, şi la 
noi se numeşte pe nedrept bărbătesc. în minunatul cîntec al 
poporului: 
Pen-tru / 6chi-ca / mu-ri / le 
în-con / jor-pă / du-ri / le 


melodia repetă pe e final, din necesitate armonică, şi atunci 
versul cîntat devine 


în-con / jor-pă / du-ri / le-e 


ceea ce arată, pînă la evidenţă, că versul este incomplet. 

Schimbarea accentului tonic din necesitate de accent 
metric este la noi foarte supărătoare şi, din nenorocire, se 
întîlneşte la toată lumea, la popor şi la culți: 


Pe-un-pi / cior-de / plai 
Pe-o-gu / ra-de / rai 


la Alecsandri: 
Albert /craiul / Lehiei //făcut / au un / vis măre, 
Un vis / de na /vălire // de-n vin / geri glo / rioase, 
Ei se /vă-zu / puternic // pe un âr / mă-săr / călare. 


Avem aci Qură în loc de gură şi craiul în loc de craiul. 

Revenind acum la d-l Murnu, trebuie să recunoaştem 
că d-sa a biruit cele mai mari greutăți de versificație, intro- 
ducînd hexametrul dactilic grec fără să răstoarne accentele 
ionice. Iată începutul Cintecului XIII: 


După ce Zeus pe Hector şi oastea i-a dus spre corăbii, 
Singuri pe-ahei şi troieni i-a lăsat cu necazul şi greul. 
Pentrua vulgariza versul acesta, ar trebui să-l scriem aşa: 
Dupăce Zeuspe Hectorşi oasteai-a dusspreco răbii, 
Singuripe aheişitro ieniială satcune cazulşi greul; 
iar versul acesta teribil: 


Dintru adîncuri ieşind, Poseidon căina pe aheii, 


urmează să fie cetit aşa: 
Dintru a / dineuri ie / şind Posei // don căi / na pea / heii. 


Aci numele grecesc al lui Neptun trebuie cetit cu diftong 
Po-sei-don, pe cînd noi credem că ar fi cetit Po-se-i-don. 

In toate cazurile, înțelege d-1 Murnu ce bătaie de cap 
pentru cetitorul care ar vrea să guste din farmecul hexame- 
trelor sale !.. . 

Ceea ce însă, mai presus de orice altă grijă, trebuie să 
ne ţie pe loc, cînd alegem forma aceasta de versuri, este 
încălcarea, silabelor dintr-un picior într-altul, pe care limba 
noastră nu o îngăduieşte cu nici un preț. Simțul poetic al 
poporului şi forma organică a graiului care este' de un fone- 
tism absolut, dar şi de o mare plasticitate, nu se încurcă în 
regule născocite de cărturari, ci merge drept înainte, ca un 
om sănătos pe o potecă de munte. Ce iambi şi anapeşti!... 
Frumos sa fie şi dacă se poate să nu şchioapete. 

Troheii din balada Mioriţei îi găsim noi. Autorul ei a 
făcut un metru al său, de 5 picioare sau de 6 picioare, în 
care accentul tonic al rimei este şi accentul metric al ver- 
sului : 


Pe-un picior de plai, 
Pe-o gură de rai, 
lată vin în cale, 
Se cobor în vale. 


în afară de accentul tonic al rimei, tot restul nu mai există. 
Acelaşi lucru s-ar putea zice despre poezia noastră cultă: 


De la Sierra Nevâda 
Pîn'la munţii Pirinei 
Nu-i cetate ca Grenada, 
Nu-i cer dulce ca al ei. 


Chiar în alexandrinul de 14 silabe, versul se împarte în 
două emistihuri, iar accentul metric al versului cade pe 
tonica emistihului: 


Albert, craiul Lehiei // făcut-au un vis măre, 
Un vis de năvălire,// de-nvingeri glorioase, 
El se văzu puternic // pe-un armăsar călare, 
Infiorînd cu spâda-i // popoare numeroase. 


Din cauza acestei reduceri a prozodiei la cea mai simplă 
expresie (şi, prin urmare, a înlesnirii de a alcătui stihuri 


12 


româneşti), noi credem că versurile nerimate nu pot fi ad- 
mise în poetica română; şi, tot din cauza marei înlesniri 
de a scrie în versuri, încălcările, silabelor dintr-un cuvint 
într-altul nu se pot tolera. De aceea, versul întîi din sonetul 
Veneţiei este perfect: 


S-a stins // viața // falnicei / Veneţii, 


pe cînd versul al 2-lea nu: 


N-auzi // cîntări nu // vezi lumini // pe văluri. 
i 

Dar dacă toate acestea sunt adevărate pentru alegerea 
versului nerimat, cîte merite reale nu se găsesc în traducerea 
d-lui Murnu! 

Este firesc ca o literatură ca a noastră să înceapă cu indis- 
ciplina şi îndrăzneala tinereței, împrumutînd de la formele 
moderne ale celorlalte literaturi tot ce este bătător la ochi, 
hizar şi nestatornic. O lucrare de asanare se impune. 

Dacă traducerea d-lui Murnu nu este chemată, după 
părerea noastră, la un mare răsunet popular, ea poate recti- 
fica oarecum conştiinţa autorilor tineri, prin modelul sănătos 

„pe care-l prezentă. Ceea ce au făcut toate popoarele civili- 
zate, noi nu puteam întîrzia a face. 

Iliada a fost tradusă în toate limbile culte: în limba 
engleză de Pope,: în limba germană de Voss, în limba 
franceză de Leconte de Lisle,: în limba italiană de Monti,: 
spre a nu vorbi decît de traducerile renumite. 

Pentru a pune în evidenţă valoarea lucrării d-lui Murnu, 
să luăm un cînt din Omer, tradus de d-sa, şi să-l comparăm 
cu traducerile franceză şi italiană. Din nenorocire, traducerea 
lui Leconte de Lisle, care este poate cea mai exactă din lumea 
întreagă, e în proză: 

„Et, aussitot, il descendit du sommet escarpe, et les 
hautes montagnes et les forets tremblaient sous les pieds 
immortels de Poseidaon qui marchait. Et il fit trois pas, et 
au quatrieme, il atteignit le terme de sa course Aigas, ou, 
dans les gouffres de la mer, etaient ses illustres demeures 
d'or eclatantes et incorruptibles. 

Et la, il attacha au char ses chevaux rapides, dont les 
pieds etaient d'airain et les crinieres d'or. Et il se revetit 
d'or lui-meme, saisit le fouet d'or habilement travaille, et 
monta sur son char. Et il allait sur les eaux, et, de toutes 


123 


parts, les cetaces emergeant de Tabime, bondissaient, joyeux, 
et reconnaissaient leur roi. Et la mer s'ouvrait avec alle- 
gresse, et les chevaux volaient rapidement sans que l'ecume 
mouillât Tessieu d'airain. Et les chevaux agiles le porterent 
jusqu'aux nefs. 


Et il y avait un antre large dans les gouffres de la mer 
profonde, entre Tenedos et l'âpre Imbros. La, Poseidaon 
qui ebranle la terre arreta se chevaux, les delia du char, leur 
offrit la nourriture divine et leur mit aux pieds des entraves 
d'or, solides et indissolubles, afin qu'ils attendissent en paix 
le retour cțe leur Roi. Et il s'avan^a vers l'armee des Akhaiens. 


Et les Troyens amonceles, semblables â la flamme, tels 
qu'une tempete, pleins de fremissements et de clameurs, se 
precipitaient, furieux, derriere le Priamide Hektor. Et ils 
esperaient se saisir des nefs des Akhaiens et y tuer tous Ies 
Akhaiens. Mais Poseidaon qui entoure la terre et qui la 
secoue, sorti de la mer profonde, excitait Ies Argiens, ayant 
revetu le corps de Kalkhas et pris sa voix infatigable. Et il 
paria ainsi aux deux Ajax, pleins d'ardeur eux-memes: 


— Ainsi! Vous sauverez les hommes d'Akhaie, si vous 
vous souvenez de votre courage et non de la fuite desastreuse. 
Ailleurs, je ne crains pas les efforts des Troyens qui ont franchi' 
notre grande muraille, car Ies braves Akhaiens soutiendront 
l'attaque; mais c'est ici je pense, que nous aurons â subir de 
plus grands maux, devant Hekt6r, plein de rage, semblable 
â la flamme, et qui se vante d'etre le fils du tres-puissant 
Zeus. Puisse un des Dieux vous inspirer de lui resister coura- 
geusement! Et vous, exhortez vos compagnons, afin de reje- 
ter le Priamide, malgre son audace lohr des nefs rapides, 
meme quand l'Olympien l'exciterait." 

Iată acum textul traducerii lui Monti: 


Ratto spiccossi dall'alpestre vetta, 
E discese. Tremar le selve e i monti 
Sotto il piede immortal delllncedente 
Irato Enosigeo. Tre passi ei fece; 
E al quarto giunse alia sua meta in Ege, 
Ove d'auro corruschi in fondo al mare 
Sorgono eccelsi i suoi palagi eterni. 
Qui venuto, i veloci oro-criniti 
Eripedi cavalli al cocchio aggioga. 
In aurea vesta si ravvolge tutta 
La divina persona; ed, impugnato 


14 


L'aureo flagello di gentil lavoro, 

Monta il carro, e leggier voia su ronda... 
Dagl'imi gorghi uscite a lui d'intorno, 
Conoscendo il re lor, Tampie balene 
Esultano, e per gioia il mar si spiana. 
Cosi rapide volano le rote, 

Che dell'asse ne pur şi bagna il bronzo; 
E gli agili cavalli a tutto corso 

Verso le navi achee portano il Dio. 

Fra Tenedo e fra 'Taspra- Imbro nell'imo 
S'apre dell'alto sale ampia spelonca. 
Qui giunto il nume, i coridor sostenne, 
E dai temo gli sciolse, e ristorati 
D'ambrosio cibogli allaccio di salde 
Auree pastoie d'insolubil nodo, 

Onde attendan li fermi il redituro 
Re lor, che al campo degli Achei s'inbriza. 

Una fiama sembianti o una procela, 
Affolatti, indefessi, e d'alte grida 
L'aria empiendo i Troiani e furiando, 
Seguon d'Fttore i passi, il cor ripieni 
Della speranza d'occupar le navi, 

E tra le navi sterminar gli Achei. 

Ma, di Calcante presa la sembianza 

E la gran voce, raccendea Nettunno 

Gli argolici guerrieri; e, pria rivolto 
Agii Aiaci, gridava: Ah vi ricordi, 

Che il campo achivo col valor si salva, 
Non col freddo timor. Non io de'Teucri, 
Che in foia superâr Talta muraglia, 

Le ardite mani agii altri posti or temo, 
Ove a tutti terran fronte gli Achei; 

Ma qui temi'o d'assai qualche sinistro, 
Qui, dove questo inviperito Ettore, 
Guida i Teucri, e s'avventa come fiamma. 
Che del gran Giove si millanta figlio, 

Ma se in mente a voi pone un qualche iddio 
Di contrastaragli, e di dar core altrui 
Certo mi fo che lungi dallenavi 
Repingerete il suo furor, foss'anco 

Lo stesso Giove che gl'infonde ardire. 


lată, în fine, şi textul traducerii d-lui Murnu: 
[El] pogorîndu-se-ndată din muntele cel prăvălatic, 
Iute la vale porni. Sub tălpile-i nemuritoare, 
Cînd se mişca, tremurau răsăritele plaiuri şi codrii.. 
Zeul trei paşi a făcut şi-n al patrulea fost-a la Eghe, 
Unde-n al mării afund mărețele-i dalbe palate 
Stau neclintite pe veci şi străluce-n podoabe de aur. 
Cum a sosit, înhămat-a doi zmei cu copite de-aramă,, 
Repezi în zbor şi pe gît cu o coamă stufoasă aurie. 
Haina de aur şi-a pus şi luatu-şi-a biciul de aur, 
Cel care-i bine-mpletit, şi suindu-se-n chelna telegii 
Fl peste valuri mîna. Din cuiburi săltau pretutindeni 
Fiarele mării, căci ele simțise că trece stăpînul; 
Apele-n lături se dau bucuros, şi ca vîntul de iute, 
Caii în trap de minune zburau şi-l duceau la corăbii, 
Fără ca osia cea de aramă să-şi ude sub dînşii. 
S-află în fundul noianului mării o peşteră largă 
între Tenedos şi Imbros, ostrovul cu țărmuri stîncoase: 
Caii acolo şi-opreşte Poseidon, Cutremur-Pămîntul, 
Şi de la car îi deshamă şi ambrozică hrană le-aruncă, 
Iar la picioare le leagă-mprejur nişte piedeci de aur 
Nedesfăcute, nerupte pe veci, ca pe loc să rămîie 
Caii, cînd el va fi dus; apoi merse în tabăr-ahee. 
Roinici troienii atunci, în chip de pîrjol şi de vifor, 
Toţi se luau după Hector cu ţipete tari şi cu huiet 
Şi cu avînt de nespus; nădejde trăgeau că lua-vor 
Vasele ahee şi-aici vor strivi o danailor floare, 
însă Poseidon, acel care-ncinge şi mişcă pămîntul, 
Cum se ivi din talaz, pe ahei se porni sa-i îndemne, 
Chipul lui Calhas luînd, şi cu glasul vîrtos al lui Caihas 
Zise voinicilor Aias, deşi erau gata şi dînşii: 
— Aias voinicilor, voi ale noastre oştiri mîntui-veţi, 
Dacă vi-i mintea la harţă şi nu la-ngrozită dosire. 
Nu mi-e că-aiurea vor fi cu puteri neînvinse troienii, 
Care-n duium au sărit peste marele zid ce făcurăm; 
Şti-vor—«aheii puhoiul lor tot să-l împiedice-n cale. 
Teamă mi-e foarte ca nu cumva răul să vie de unde 
Plin de turbare ca focul s-avîntă—naintea oştirii 
Hector acel ce se crede lăstar din puternicul Zeus. 
Dare-ar vreun zeu ca un suflet s-aveţi, şi o singură vrere, 
Piept să tot ţineţi şi voi şi pe alții să-mpingeți nainte 1 
Cît e de grabnic şi-aprins chiar de înflăcăra Zeus, 
Tot va fi chip să-l abateţi departe de repezi corăbii. 


Cu cîtă putere pătrunde în sufletul nostru graiul atît de 
vioi — aş zice atît de haiduc — al textului românesc! Acesta 
trebuie să fi fost farmecul ce subjugă pe grecii timpurilor 
omerice, cînd rapsozii orbi cîntau despărţirea dintre Andro- 
maca şi Nestor sau disputa dintre Ahile şi Agamemnon. 


însemnătatea versului, pentru timpurile eroice, este co- 
vîrşitoare. Pentru a străbate prin tăria vremilor (ce nu cu- 
noşteau proza), poemele omerice, nescrise, trebuiau să curgă, 
din trecut în prezent, pe calea acestor cîntăreți cărora zeii 
le luase vederea. Cuvîntul însuşi de Omiros însemna orb, în 
dialectul locuitorilor din Cyme, iar antichitatea ne-a lăsat 
un minunat bust al lui Omer, ce se păstrează în Muzeul 
capitolin din Roma, bust a cărei expresiune admirabilă cores- 
punde cu conceptul aprioristic ce şi-ar fi făcut cineva de 
rapsozii acelor timpuri. Fiindcă nu numai despre Omer se 
crede că a fost orb, ci şi despre alții: Thamiris, Phemius, 
Demodocus. 

E un dureros adevăr că cei ce nu văd gîndesc. Simțul 
vederii, atît de covîrşitor în rapoartele sufletului cu lumea 
dinafară, este în acelaşi timp un simț.copilăresc: el distrează. 
La cei ce au văzut, dar nu mai văd, se răsfrînge lumea înlă- 
untru, găsind acolo o mare bogăţie de imagini, care se în- 
cheagă în versuri şi încîntă deopotrivă pe cei săraci, ca şi pe 
cei bogaţi, de la poporul din Agora pînă la Phidias, Platon şi 
Alexandru. Ce privelişte înălțătoare ! Aristot tălmăcind ele- 
vului său isprăvile lui Ahile sau îndreptînd textul poemei! 

Aşa că, din punctul nostru de vedere, chestiunea versului 
este de căpetenie. Ceea ce la cîntăreţii orbi ai antichității 
se plămădea în suflet lua forma necesară a hexametrului. 
Pentru a ajunge la acelaşi efect, în limbile moderne, poezia 
omerică trebuie să ia forma modernă cea mai accesibilă sufle- 
tului modern — la noi versul rimat. 

Dacă mai e nevoie de o nouă dovadă, să ne reamintim de 
traducerea d-lui Coşbuc din Divina Commedia. Multă lume 
ştie italieneşte, şi cei dintîi italienii. Ei bine, foarte puțină 
lume italienească a gustat pe Dante cu toată voluptatea cu 
care am gustat eu traducerea d-lui Coşbuc. Frumusețea elocu- 
țiunii are o valoare de sine stătătoare, pe care oamenii de 
talent o scot din metafizica graiului, din acea întindere a înțe- 
lesului şi putere de evocaţiune ce o au unele cuvinte şi împe- 

recherea lor care biruie însăşi gîndirea.: 


Prin urmare, a doua învinuire ce s-ar putea aduce tra- 
ducerii d-lui Murnu ar fi lipsa rimei. 

învinuirile sunt însă la îndemînă tuturor. Aşa, bunăoară” 
s-ar putea mira cineva de ce în partea întîi a traducerii, 
numele poetului este Omer, iar în partea a 2-a Homer, cînd el 
în greceşte este Omiros, cu accentul aspirat la începutul 
cuvîntului, ca în Eleni; de ce Andromaca este Andromahe, 
cînd în grecește este Andromahi ; de ce cu h şi nu cu k (Leconte 
de Lisle o cheamă Andromakhe) şi de ce, în final, cu e şi nu 
cu a (Eleni, pe româneşte Elena). 

Dar să lăsăm învinuirile. 

Am spus de la început, că marele merit al acestei lucrări 
este limba. Nu e vorba aci numai de o limbă neaoşe româ- 
nească, ci de o limbă nouă, parcă făurită într-adins pentru 
epopee, plină de suflu eroic, de viaţă şi de tinerețe şi, mai 
mult decît atît, e vorba de singura limbă în care ar fi putut 
să vorbească eroii lui Omer, ființe legendare, semizei, Ahile 
şi Ector, falnicul Ector,, „viteazul măreţ-încoifatul”, „marele 
Ector, din coif mişcătorul", „cel cu vesmînt de aramă şi 
creasta din coadă lungă de cal", sau divina Andromaca, 
bălaia, supusa şi tînăra cu braţele albe, Adromahi Levkolenos, 
cum o numeşte Omer, „cu sînul plin de mireazmă", cum 
îi zice d-l Murnu. Această creațiune a fantaziei greceşti, care 
timp de trei mii de ani a fost tipul cinstei casnice la rasa albă, 
este cea mai adorabilă înfăptuire de femeie, care înalță 
sufletul şi mîngiie viața de existența atîtor nefericite histe- 
rice, cărora decadențţii le întind cununi de laur. Ce depărtare 
de la Andromaca la o sufragetă!... 


Zise şi braţele-ntinse spre fiu-său, falnicul Ector, 
Dar copilaşul pe sînul femeii cea mîndru încinsă 
Iute se-ntoarse țipînd de spaimă lovit la vederea 
Tatălui cel cu veştmîntul de-aramă şi creasta din coada 
Lungă de cal, care-n coif mereu fîlfîia-ngrozitoare. 
Rîse şi tatăl iubit şi mama-i cinstită văzîndu-l. 
Coiful îndată luînd din creştetu-i falnicul Ector 
Pusu-l-a repede jos, de-a stat orbitor de sclipire. 
Şi sărutîndu-şi copilul şi-apoi legănîndu-l în "braţe, 
Rugă rosti către Zeus şi zeii ceilalți deopotrivă: 
— Nemuritorilor zei, voi faceţi-mi fiul s-ajungă 
Cel mai slăvit la troieni, întocmai ca mine, tot astfel 
Vrednic în arme să fie şi-n Troia domnească puternic! 


128 


Cînd se va-ntoarce din luptă, mirat oarecine să zică: 
E mai viteaz decît tatăl! S-aducă şi prăzi sîngerate 
De la duşmanul ucis, să se, bucure sufletul mamei! 

Zise şi-n braţele scumpei femei încrezu copilaşul; 
Dînsa la sînu-i cel plin de mireazmă-l primi şi-l cuprinse 
Dulce cu lacrămi rîzînd. lar Ector, privind-o cu milă 
Şi netezind-o frumos, îi zise cuvintele aceste: 

— Inima nu-ți amărî fără cumpăt, săracă femeie: 
Nimenea, dacă nu-i scris, viața nu-mi poate răpune, 
Căci de poruncile soartei nu poate să scape nici unul, 
Fie voinic ori mişel, odată ce-n lume se naşte. 

Hai dar întoarnă-te acasă şi cată-ţi de trebile tale; 

Vezi de război şi de furcă şi-ndeamnă pe slugi ca să fie 
Sîrguitoare la trebi, şi las' că de arme şi luptă 

Grijă purta-vor bărbaţii din Troia şi eu doar în frunte. 

Zise şi coiful cu creasta păroasă luîndu-şi viteazul 
S-a-ndepărtat; iar femeia pornind să se ducă la curte, 
Faţa mereu întoarce înapoi năpădită de lacrimi. 


Descrierea luptelor din cîntul al 12-lea e tradusă cu o 
vervă de o sălbatecă bărbăţie, vervă ce salvează întreaga 
situație de nota ridicolului, atunci cînd Ector repede stolo- 
hanul, „un pietroi aşa mare, încît doi din muritorii de azi 
anevoie ar putea să-l ridice". Azi e timpul lui Omer. îşi 
închipuieşte oricine cîte stîrpituri din zilele noastre ar trebui 
pentru a urni pietroiul cu care Ector vrea să spargă poarta 
din zidul ahaic!... 

Zise, iar ei tremurînd de porunca ce dînsul le dete, 
Se-nghesuiră mai mult în preajma stăpînului sfetnic. 
Dar şi aheii sub zid au prins să-ntăreasca mai bine 
Gloatele lor şi cumplită părea străduirea cea cruntă. 
Nici ale licilor cete viteze puteau să dărîme 
Zidul ahaic şi drum să-şi facă pe țărm la corăbii, 

Nici luptătorii danai de la zid să respingă pe licii 

Nu izbuteau nicidecum, odată ce ei se-nnădiră. 

Cum pe la țară doi inşi se-ncaieră pentru hotare 

Şi cu măsurile-n mînă pe-a lor deopotrivă moşie 

Stau într-o palmă de loc şi se bat pe dreptate s-o-mpartă — 
Numai de-a zidului creste, tot astfel, opriți luptătorii 
Ambelor armii de sus de pe vîrfuri lovindu-se-n piepturi, 
Sfarmă şi paveze-n zbor şi scuturi rotunde de piele. 

Ce de oşteni au rănit pe trup nemiloasele-arămuri! 

Unii cînd spatele gol uitau a păzi la dosire, 


Alţii cînd pavăza lor era străbătută de suliți. 

Şi pretutindeni atunci, şi streşini de ziduri şi turnuri 
Ude de sînge erau, țîşnit din o parte şi alta. 

Totuşi la fugă pe-ahei să-nduplece nu mai putură, 
Ci după cum o femeie de treabă, năimită la muncă, 
Lîna-ntr-un taler punînd, greutatea într-altul, ridică 
Cumpăna drept, ca să-şi crească copiii din plata-i săracă, 
Tocmai aşa într-o cumpănă dreaptă stătu bătălia, 
Pînă ce Zeus a dat mărire mai naltă lui Ector; 
Zidul ahaic întîiul a spart, şi deodată viteazul 

Tare cît el a putut strigat-a s-audă cu toții: 

— Iureş nainte, troieni; daţi jos, dărîmaţi-le zidul 
Şi repezindu-vă puneţi tăciunii aprinşi la corăbiil 


Se-nviforă falnicul Ector 
Tocmai ca noaptea la chip, şi-i fulgeră haina de-aramă 
Straşnic de jur-împrejur,' şi părechea de suliți ce poartă. 
N-ar fi putut — doar afară de-un zeu — să-l înfrunte nici unul, 


Cînd cu privirea de foc pe poartă zvirlitu-s-a dînsul. 
Iute spre oaste s-a-ntors şi chema pe troieni ca să intre 
Zidul sărind, şi troienii voios ascultau de poruncă. 
Zidul săriră grăbiţi, iar alţii potop năvăliră 

Chiar şi pe porţile tari. Spre vase cu spaimă danaii 
Toţi apucau şi huia-ngrozitor, nesfîrşit, vălmăşagul. 


încheind recenziunea noastră asupra lucrării d-lui Murnu, 
noi socotim că valoarea ei nu se poate drămui în bani. Tot ce 
porneşte dintr-o necesitate sufletească a omului este al lui, 
şi nimeni nu are drept să expertizeze valoarea mercantilă a 
sufletului. Fiindcă însă această recenziune se face cu ocazia 
acordării Marelui Premiu Năsturel, noi credem că Academia 
îl poate da cu amîndouă mînile d-lui Murnu, îndemnîndu-l 
astfel să ducă la bun sfîrşit şi Odiseea:, şi poate să încerce şi 
traducerea lui Platon, a acelui divin cugetător care a ridicat 
funcțiunea gîndirii în cele mai nobile sfere. 


1913 


GEORGE PAVELESCU: „DIMITRIE BOLINTINEANU 


ŞI OPERA SA" 
Bucureşti, 1913 


Prin adresa no. 48 din 13 ianuarie 1914 ați binevoit a mă 
însărcina cu examinarea lucrării d-lui G. Pavelescu asupralui 
Dimitrie Bolintineanu, lucrare prezentată la Premiul Năsturel 
de 4 000 lei. 

Am onoare a vă informa că partea întîi a lucrării d-lui 
Pavelescu, care cuprinde viața, călătoriile şi politica lui Bolin- 
tineanu, este interesantă. Aflăm dintr-însa o mulțime de lămu- 
riri cu privire la alcătuirea statului nostru, ce vor servi isto- 
ricului acelor timpuri. 

Partea a doua, intitulată Opera sa, e tratată în mod frag- 
mentar. 

Dar atît prima, cît şi a doua parte cuprind mai cu seamă 
citații din povestirile lui Bolintineanu sau din povestirile 
altora despre Bolintineanu, aşa încît meritul d-lui Pavelescu 
se reduce mai mult la coordonarea unui material scris de alţii 
decît la gîndirile sale proprii. 

E totuşi interesant ca profesorii noştri, în loc de a face 
politică, să se ocupe cu studii şi monografii de felul lucrării 
de astăzi, căreia, dacă Premiul Năsturel este divizibil, i s-ar 
putea acorda o parte, ca răsplată şi încurajare. 


1914 


IONAL. GEORGE: „AQUILE' 
Poezii. Cîmpina, 1913 


P. DULFU: „GRUIA LUI NOVAC" 
Epopee alcătuită din cîntecele de vitejie ale poporului 
român. Bucureşti, 1913 


OLTEO ŞI DORU: „UN PROCES PIEkuUT" 
Roman social. Bucureşti, f.a. 


"Din cele patru lucrări ce mi-aţi trimis spre cercetare, prin 
adresa no. 142, din 29 ianuarie, am avut onoare a vă restitui 
volumul d-lui Octav Erbiceanu,: Ciclul troian. Epopeele 
înainte de Homer, ca nefiind de competența mea. 


Din celelalte trei ce rămîn, Un proces pierdut, Gruia lui 
Novac: şi Aquile, cele două dintii sunt încercări nesigure, 
ce nu pot sta alături cu lucrările de real talent ce au fost 
prezentate la .Premiul Constantinide; cea de a treia, Aquile, 
este interesantă şi merită o cercetare mai amănunțită. 


Şi mai întîi, o colecție de poezii, cît de mică, în care amorul 
să nu-şi comită isprăvile, poznele şi scandalul este un lucru 
rar; iar o colecție de poezii în pare să lipsească nu numai 
amorul, ci şi simbolismul, este un lucru unic. 


Fireşte că lumea, încăpătoare de tot felul de simțiri şi 
icoane, este un izvor nesecat de inspirație pentru un om de 
talent; totuşi, în amor stă marele farmec al poeziei, prin aceea 
că de la el purcede lirismul, nota cea mai atingătoare a sufle- 
telor. Cine nu are cît de puţin această notă riscă să rămînă 
străin publicului cetitor. 

D-1 Ion Al. George: înlocuieşte lirismul cupidonian prin 
lirismul marțian. D-sa este un eroic şi ar vrea să fie şi un cla- 
sic. Zic „ar vrea", fiindcă uneori nu e clasic deloc, deşi grămă- 
deşte în aceeaşi poezie pe Memfis, Cartagena, Enea, Cicero, 
Scipione, August, Neron, Archimede etc, etc. Clasicismul 
nu se atinge cu alegerea subiectelor din lumea clasică, ci cu 
perfecția absolută a formei, cu frumusețea gîndirii şi cu sobrie- 
tatea simțirilor. 


132 


Dar aşa cum este, poetul nostru iese din duzina făurito- 
rilor de versuri simboliste şi leşinate. Primele două poezii 
din broşura sa sunt străbătute de un adevărat suflu eroic şi 
cred că sunt şi cele mai bune: Senatus Populusque Romanus 
şi Aquile: 

Porniţi, porniţi la drum, copiii mei, 
Cohorte strînse-n linii de bătaie! 
Voi aţi crescut în candida văpaie 
A soarelui ce luminează 

Acest pămînt arat de semizei. 


şi, la sfîrşit: 


Cînd eu, ce v-am trimis, n-oi fi în stare 
Să plîng, în,faţa cerului albastru, 
Să cînte tibicinii şi să-mi puneţi 
Cenuşa într-un castru. 


Poezia a doua, Aquile, e povestea unor vulturi extra- 
ordinari cari, după ce s-au născut altfel decît după regulele 
ornitologiei, din ouă clocite, ei s-au zămislit din Venere şi 
Marte, în muntele Soracte — cînd au fost să zboare, s-au 
împrăştiat pe toată lumea cunoscută, după ce s-au înălțat 
din Laţiu — şi au poposit: unele în Galia, altele pe Rin, 
iar una a rătăcit pe Dunăre: 


O, zilele acelea strălucite, 

Cînd una rătăcise 

în zborul ei spre dacicul pămînt; 
Avea pe aripi pulbere de aur 

Mai roşie ca-n ziua cînd, sub flăcări, 
Cartagena rămase un mormînt. 

Şi-n zilele acelea, cînd în parte 
Trecea măreț spre Galia departe, 
Cînd altele cădeau domnind pe Rin — 
Doar una fîlfîind peste Danubiu, 

în sunete de tibii şi „de goarne,. 
Domnea din Tisa-n Pontul Euxin!... 


Dacă aş vrea să fac şicană autorului, aş putea să-i spun că 
muntele Soracte nu e în Laţiu, de unde au pornit zburătoa- 
rele sale, ci în Etruria (astăzi se numeşte Sant'Oreste), şi 
nu era închinat lui Marte şi Venerei (pentru operaţia ouălor), 


133 


ci lui Apollon. Dar licenţele poetice se pot tolera, chiar în 
materie de geografie şi de istorie naturală. 

A treia poezie, Dacia felix, dedicată prințului Mircea, 
cuprinde o strofă care ar merita ea singură un premiu: 


Viteaz să fii! Suprema biruinţă, 
De-a pururea să-ţi fie călăuza! 
Să-ţi ardă-n piept divina bărbăţie 
A celui mort la Sarmisegetuza. 


Mai departe, în Carmina, găsim poezia în parc, plină de 
grație — două statui şi o privighetoare, Cupido şi o nimfă — 
Cupido care vrea să tragă cu săgeata în nimfă şi se opreşte 
pentru că privighetoarea s-a aşezat pe sînul statuei. Toate, 
fireşte, imposibilităţi, fiindcă privighetoarea nu cîntă decît 
în tufişul ramurilor — iar Cupido, din firea sa un zeu anti- 
muzical şi plin de nelegiuiri, care nu s-ar opri de o aşa nimica 
toată, cînd ar fi să-şi rănească nimfa. Dar spuse frumos... 


în parc 


Pe-un soclu zvelt o nimfă albă, 
Alături Cupido cu arcul; 
Argintul lunii se revarsă 

Şi-n ploaia lui, tresare parcul. 


Tăcere pîn-acum, tăcere... 
Pe sînul ei, dezmierdătoare, 
S-a aşezat apoi şi plouă 

Cu triluri, o priveghitoare. 


Şi cum pe soclul de alături, 
Copilu-şi desfăcu tunica 

Şi sta să tragă — se oprise, 
Să nu ucidă păsărică. 


Nedumerire e un lucru nou şi curios în colecția asta de 
eroi. Trebuie citată întreagă, pentru meşteşugul stăpînit cu 
care e scrisă. Heine n-ar fi încheiat mai bine: 


Nedumerire 


Tu mi-ai dat asear-o floare, 
Taina cerului de-albastră, 

Ieri rîdea, pe cînd, în soare, 
Azi se scutură-ntr-o glastră... 


S-a sfîrşit! Spre dimineaţă, 
Deşi toată-nourată, 

Am găsit-o fără viaţă. 
Fost-a floare adevărată ?.. . 


Căci pieirea-i nu mă miră, 
A trăit o clipă, două, 
Ce pe mine mă uimiră, 
Au fost picurii de rouă. 


Şi acuma cînd, în fine, 
Singurei ne suntem iară, 

Te întreb (deşi ştiu bine!) 
Nu cumva ai plins aseară?... 


Volumaşul sfîrşeşte cu mici cîntece de beție, destul de 
neînsemnate, cari însă surprind printr-o notă îndrăzneață 
de aiurare alcoolică. Poeţii noştri veseli ar trebui sa ia, din 
atributele lui Bachus, pe cele gentile şi poetice, iar nu pe cele 
vulgare. Carducci numeşte pe Bacchus, Lico, adică dătătorul 
de veselie. Noi am putea să-l numim Orthos (care umblă drept) 
sau Ditirambogenul (cel ce aprinde sufletul de entuziasm liric). 

E mare artă a şti să rămîi cumpătat — vesel, dar înțelept. 

Toamna românească are o sinceră poezie, fără nici un 
raport cu baccanalele latine, cari au lăsat urme atît de adinei 
în poporul din Roma, încît şi astăzi Oltobrațele lor, sau la 
festa del divino amore, sau la San Giovanni (cînd poporul are 
dreptul să gîdile cu usturoi verde nasul delicat al cucoanelor), 
sau la Bep ana devin orgii publice. 

Cu aceste mici observații, cred că volumaşul d-lui Ion 
Al. George merită să fie luat în considerare de comisiunea 
Premiului Constantinide. 

Ar fi foarte înțelept dacă s-ar putea împărți acest pre- 
miu. Am examinat toate lucrările ce s-au prezentat şi, în- 
credința, dacă aş fi chemat să mă rostesc asupra lor, aş hotărî 
că nici una nu merită premiul întreg, dar multe ar merita 
părți din el. Aşa, bunăoară, traducerea Eneidei, Viața şi 
opera lui C, Negruzzi de d-1 Lovinescu, Novelele d-lui Pătrăş- 
camr (din cari una excelentă), Novelele d-lui Chirițescu, 
Aquilele şi altele ar putea să beneficieze pe sfînta dreptate 
din dărnicia răposatului Constantinide. 


19H 


EMINESCU 


Cu cît trece vremea, cu atît Eminescu se înalță. La început 
sta în puterea sufletească numai a unora a pricepe lirismul 
atît de delicat al noului poet, care se depărta deopotrivă 
de Bolintineanu ca şi de Alecsandri; astăzi toată lumea simte 
poezia lui Eminescu — toată lumea, dar mai cu seamă cea 
tînără. 

Tinerețea este minunata întrupare a scurtei noastre vieți 
pămînteşti, în melancolie şi generozitate. Rîsul curat, lăcrăma 
caldă, avîntul şi deznădejdea se amestecă şi se topesc într-o 
stare sufletească de nedescris, care devine ilustrația animis- 
mului, a acelei filozofii primitive de care cu încetul se apropie 
toate Ştiinţele. Cînd într-o adunare de o sută de persoane, 
Enescu cîntă Humoresque, din toate sufletele scapără acelaşi 
suspin, în ochi se urcă lacrămile la toată lumea, nu prin 
explicarea fiziologică a unei excitări nervoase auditive, ci 
printr-o mijlocire a frumosului, de cea mai pură origină inte- 
lectuală. 

Melancolia este caracterizarea tinereţii, cum albastrul este 
caracterizarea seninului. Amîndouă sunt insesizabile. Cînd 
din întîmplare se naşte cîte un artist care să le dea „obştească 
înțelegere", acela este al pămîntului şi al aerului. 

Lirismullui Eminescu are o aşa de mare putere de pătrun- 
dere, încît s-ar zice că materialul pe care-l întrebuințează 
este o descoperire a sa personală. A vedea şi a simți în mod 
original sunt stări sufleteşti. Pentru ca ele să devină artă, 
urmează să fie exprimate în aşa fel încît emotivitatea artis- 


tului să deştepte stări sufleteşti egale în ceilalți oameni. 


1% 


Toate păsările iubesc, dar numai privighetoarea cîntă, 
şi cînd cîntă ea, codrul tresare, pădurea pare coprinsă de 
vraja singurătătei sale. Toate vietățile simt că păsărică iu- 
beşte. Iar omul, cel atît de trudit în inima sa, rămîne înmăr- 
murit: drumeț dacă e, se opreşte din drum; dacă e tînăr, 
suspină; dacă' e bătrîn, întinereşte. 


1914 


SUFLETUL RĂZBOAIELOR ÎN TRECUT 
ŞI ÎN PREZENT 


Arta de a purta războaie e cu desăvîrşire schimbată, 
după cum schimbate sunt o mulțime de manifestări ale sufle- 
tului omenesc în veacul al 20-lea. O profundă criză sentimen- 
talo-intelectuală turbură lumea modernă. Individul cult din 
zilele noastre este subjugat de o putere nouă, alcătuită din 
nenumărate năzuințe neguroase: idealismul. 

Idealismul, în viața practică modernă, nu mai are nimic 
comun cu idealismul platonician, ci se apropie de filozofia 
carteziană, în înțelesul pe care i-l dă Malebranche, că omul 
ajunge la cunoştinţă (adică la forma cea mai perfectă a fericirii) 
prin înțelegere, prin închipuire şi prin simțuri. Cu alte cuvinte,, 
întreaga viață, cu tot ce are ea abstract şi concret, rămîne pe 
acelaşi plan, dar planul întreg se ridică. 

Idealismul modern s-ar putea defini în patru cuvinte: 
năzuința către mai bine, cu acest adaos că lumea externă tinde 
tot mai mult să se reintegreze în imaginile oamenilor decît 
să trăiască în propria sa ființare. Prefacerea lumii în acest 
sens are, astăzi, mai mult ca oricînd, drept cauză conştiinţa 
adînc înrădăcinată în om că ameliorarea sufletească amelio- 
rează lumea. Cu cît un om va fi sufleteşte mai superior, cu 
atît va dobîndi un quantum de fericire mai mare. Această 
axiomă e poate unul dintre puţinele adevăruri morale cu 
caracter matematic. 

Să luăm un exemplu. Un mecanic preocupat de o desco- 
perire cît de mică, bunăoară cum să înlocuiască pneumaticele 
de la automobile. Omul acesta, trăindu-şi lumea lui lăuntrică, 
nu are vreme să se ocupe de ceilalți oameni, nici să se gîn- 
dească de e frumos sau urît, bogat ori sărac; cu alte cuvinte,. 


138 


închipuirea de sine, cea mai mare cauză de nefericire ome- 
nească, nu-l trudeşte. Omul acesta, dacă e însurat, îşi vede 
nevasta cu un simțimînt totdeauna nou, parcă ar vedea-o, 
la fiecare dată, pentru întîiaşi dată, ceea ce-l ține în fericita 
stare a unui amant şi-l ajută să nu fie înşelat. Dacă are copii, 
îi priveşte oarecum în specia eternității, cu acea înduioşare a 
maturității pentru cei slabi, care este dovada cea mai sigură 
de civilizație. 

S-ar putea zice că Statele Unite ale Americii trăiesc, în 
întregime, pe acest calapod. Şi ce viaţă intensă duc!... 

Una din curiozitățile acestui popor e lipsa de scriitori. 
America nu are nici poeți, nici prozatori mari, Din ce cauze? 
Să fie oare lipsa de putere creatoare? Nu, deoarece ameri- 
canii sunt poporul cel mai inventiv din lume. 

Cauza pentru care americanii nu au scriitori este tocmai 
aplecarea lor către creațiunea ştiinţifică. Ce este, în adevăr, 
un scriitor, dacă nu un creator, lipsit de bază certă? Cel 
dintîi cioplitor de idoli nu a fost altceva decît un cercetător, 
setos de a surprinde secretele naturii, care, neştiind cum e 
alcătuit în realitate un om frumos, a încercat a-l face din 
ceară. 

Vechea teorie, a deosebirii fundamentale între sentimen- 
tele estetice şi sentimentele religioase, între acestea toate şi 
adevăr, nu mai are nici o valoare în etica modernă. Tot ce 
conlucrează la ridicarea omului este adevărat şi frumos. 

Tot americanii sunt pe cale de a curarisi omenirea de 
flagelul căsătoriei, prin înlesnirea cu care se însoară şi se 
despart oamenii la dînşii. 


Se poate afirma că, în ultima sută de ani, omenirea pe 
calea ştiinţei mergea către dezrobire, prin răsturnarea tuturor 
prejudecăţilor. 

Prin invenția tiparului, se aruncase încă de mult cugetarea 
la distanță. Prin telegraf, se apropiau faptele. Prin puterea 
aburului, se apropiau oamenii. 

Acum în urmă, prin telegrafia fără fir, marinarul nu mai 
era părăsit pe singurătatea apelor. Aviaţiunea, pe lîngă cele- 
lalte prefaceri la cari da loc, era menită să schimbe una din 
ramurile artelor plastice, arhitectura, întorcînd fațadele ca- 
selor către cer. Radiografia pune la îndoială toată psihofizio- 
logia noastră: nu mai ştim ce putem vedea şi ce nu — prin 
urmare, ne este îngăduit să sperăm că vom ajunge să prindem 


139 


pe plăcile fotografice sau să transformăm în sunete radiațiunea 
termică a creierului. 

în mijlocul acestei crize, în care omul era îndreptățit 
să aspire la tot, cade deodată, ca o bombă uriaşă, vestea răz- 
boiului, a unui război crîncen, între popoarele cele mai culte 
şi pe locurile unde se refugiase civilizația cea mai înaltă. 

Ce e de făcut? Să blestemăm şi să injuriem? Să căutăm 
a stabili răspunderi pe socoteala altora? 

Țara noastră a făcut ea însăşi un război anul trecut, şi 
n-a întrebat pe nimeni dacă acțiunea sa convenea sau nu. 
Anul ăsta fac alții războiul. Să-1 cercetăm. 


E nevoie să stabilim chiar de la început deosebirea funda- 
mentală ce există între cauzele războaielor şi sufletul războa- 
ielor. Cauzele sunt mai totdeauna economice. E cunoscută 
teoria lui Loria, care merge atît de departe, încît chiar răz- 
boiul Troiei îl explică prin setea de avuţie, războiul Troiei, 
acela pe care omenirea s-a deprins a-l cunoaşte din Iliada 
lui Homer şi pe care un umorist îl definea aşa: 


Deux coqs vivaient en paix. 
Survint une poule: 
Amour, tu perdis Troie (trois). 


Tot aşa explică Loria un alt eveniment al omenirii, care 
pare a nu avea nimic economic la temelia sa: cruciadele. 
în loc de sfîntul mormînt, Loria pretinde că baronii evului 
mediu mergeau să cucerească iobăgia ţăranului, care, dacă 
ar fi stat în pace, ar fi cerut libertate şi drepturi pentru 
sine. După cum argonauţii nu mergeau după Elena, ci după 
bogăţia fenicienilor (la toison d'or), tot astfel cruciații nu 
mergeau după locurile sfinte, ci după dominațiune. 

Ceea ce e interesant în teoria aceasta — şi adînc adevă- 
rat — e că, pe cît timp durează războiul, fenomenul econo- 
mic rămîne ascuns, iar la suprafață pluteşte miragiul senti- 
mentelor. 

Oricît de departe am lua lucrurile, sufletul războaielor 
rămîne acelaşi, de la Alexandru cel Mare pînă în zilele noas- 
tre. Dar mai este el acelaşi în zilele noastre? 

Prima calitate a unei armate, în trecut era un şef bun. 
Acesta era sufletul războiului. 


140 


Ce însemnează un şef militar? însemnează un om înzes- 
trat cu toate calitățile fizice, morale” şi intelectuale, dar mai 
cu seamă cu o calitate: hotărîrea. în lumea noastră civilă, 
în politică, în diplomaţie, în artă, în afaceri, tipul complet 
al omului superior este tocmai caracterul moral, acela ce nu 
ia hotărîri grăbite, ce este înzestrat cu o mare putere de 
autocritică, ce nu se rosteşte decît foarte cu greu, iar cînd 
s-a rostit, vede încă puterea argumentelor contrarii. în lumea 
militară, asemenea tipuri sunt un dezastru. Aceştia sunt 
Benedek, Aaşteptînd să fie înconjurat de prusieni, la Konig- 
grâtz; Bazaine? la Metz; Kuropatkin: în, Manciuria. lar 
tipurile contrarii sunt: Hannibal, Caesar şi Napoleon I, 
dar mai cu seamă Caesar, în cari imaginația cea mai bogată 
e însoțită de ochirea critică cea mai precisă şi de hotărîrea 
cea mai grabnică. 

Alexandru cel Mare, cuceritorul lumii vechi, era o teri- 
bilă personalitate, care părea a fi moştenit de la tatăl său 
Filip, întemeietorul falangei, talentele militare, iar de la 
mama sa, Olimpias, contrazicerile sufleteşti cele mai bizare. 
Crescut de Aristotel în cea mai ideală pedagogie, ştiu să 
onoreze pe Diogene, să fie generos pînă la exces şi crud pînă 
la delir, legînd de coada calului pe Betis’, apărătorul ora- 
şului Gaza, ucizînd la orgii pe cei mai buni prieteni.ai săi, 
pe Clitus,‘ care-i salvase viața, pe Filotas” şi Parmenion, * 
pe filozoful Callisthene: şi alţii. Cuceri Grecia, Persia, Egip- 
tul, India pînă la Gange şi pînă la ocean, alcătuind o lume 
nouă, dărîmînd cetăți, zidind altele, întemeind împărăţii şi 
murind, în fine, la 33 de ani, în zidurile Babilonului, mistuit 
de friguri, dar mai cu seamă de focul sufletului său. 

Cu o sută de ani după Alexandru, se naşte un al 2-lea 
mare căpitan, Hannibal, care, cu o armată de mercenari, 
adunaţi de prin toate țările sălbatice, hotărăşte să cuce- 
rească Italia şi Roma. La vîrsta de 26 ani, porneşte în Spania, 
ia Saguntul, de unde, cu o adunătură de numizi, iberi şi 
gali, se îndrumează către Italia, prin Spania şi Galia de sud; 
trece Alpii şi deodată răsare în Galia Cisalpină, unde pre- 
zenta sa îmbărbătează triburile neliniştite ale muntenilor. 
Cu o armată ostenită de 26 000 oameni înaintează pe Ticin 
şi atrage pe consulul Sempronius într-o cursă memorabilă, 
la Trebbia, * în care îi omoară 30 000 luptători. Apoi trece 
Apeninii, coboară prin mlăştinele Arnului în Etruria, sur- 
prinde pe Flaminius Nepos în girurile din marginea lacului 


141 


Trasimen, " îl bate şi trece mai departe, către Roma cea 
superbă, pe care o ura din copilărie. 


Cel ce are onoare a vă vorbi a călcat pe locurile sacre 
ale luptei. De la Perugia, oraşul poetic al Umbriei de astăzi, 
drumul se coboară pe malul lacului, strîns între apă şi munte. 
E probabil că Flaminius mergea să surprindă pe Hannibal 
în smîrcurile Arnului, căci nu se poate admite să-şi fi ales 
de bunăvoie o poziţie atît de protivnică pentru a-şi desfă- 
şura legiunile. Generalul pun înțelese ce profit putea trage 
din aşezarea locului, şi dete năvală peste legiuni. întreaga 
armată fu măcelărită sau înecată în apele lacului. Atît de 
grozavă trebuie să fi fost lupta, încît cei rămaşi în viață 
nu simțiră un mare cutremur, care dărîmă cetăți, prăbuşi 
munţi, schimbă cursul rîurilor. 


Astăzi ginestra, floarea parfumată a pustiului, creşte pe 
malurile lacului, iar apele sale par a chema către fundul 
verde, unde dorm veliţii, hastaţii şi triarii legiunilor. Din 
cînd în cînd, pescarii găsesc inele de-ale cavalerilor romani, 
pe cari numizii lui Hannibal îi măcelăriseră fără cruțare. 


De aci porni către Roma. Dar, ca şi cum cetatea aceasta, 
văzută în realitate, ar fi înghețat de spaimă sufletul punului, 
el nu îndrăzni s-o atace, ci se duse să-şi aşeze lagărul, sus, 
la Monte Cave, lîngă templul lui Jupiter Latiaris, unde şi 
astăzi localitatea se numeşte Campo d'Annibale. La 2000 de 
ani depărtare, poporul vorbeşte, acolo, cu sfială, parcă ar 
fi încă Hannibal ad portas. 


Dar nu stătu mult aci. De îndată ce află că nouă armate 
consulare se pregătesc să-l atace, plecă spre sud, atrase pe 
T. Varron şi Paul Emiliu în cîmpurile de la Canne, » unde 
masacra 60 000 de soldaţi, 80 senatori şi 6 000 cavaleri. 


Tit Liviu povesteşte în Cartea XXIII scena mişcătoare 
din Senatul cartaginez, cînd Magon" veni să anunţe vic- 
toria de la Canne. Introdus în Senat, el şe rosti astfel despre 
izbmzile fratelui său: . „S-a bătut în cîmp deschis cu şase 
generali, dintre care 4 consuli, un dictator şi un şef al cava- 
leriei, şi contra a 6 armate consulare; a omorît mai bine 
de 100 000 oameni şi a luat peste 50 000 de prinşi; a luat 
două lagăre. Din cei 4 consuli, doi au fost ucişi, unul rănit, 
iar cel din urmă, după ce-şi pierduse întreaga armată, o 
luă la fugă etc." Şi, pentru a dovedi spusele sale, Magon 
împrăştie în vestibulul curiei o aşa de mare cantitate de 
inele de aur, încît, după spusele unor istorici, de-abia ar fi 


12 


încăput în trei polobocele. Tit Liviu adaogă, grav, că era 
numai un singur poloboc. 

După mai mulți ani, petrecuți parte în deliciile de la 
Capua, parte în Bruttium, aveau să se împlinească prezi- 
cerile bătrînului Hannon, prin transportarea războiului pe 
pămîntul cartaginez şi prin zdrobirea lui Hannibal. în anul 
207, acesta fu bătut la Zama“ de către P. Corneliu Sci- 
pione. 

Bătălia aceasta, una din cele mai formidabile şi mai 
ucigătoare ale lumii vechi, se poate povesti ca un roman 
teribil. Hannibal plecă din Italia, blestemînd pămîntul şi 
injuriind zeii latini. în templul Junonei Laciniene ridică o 
coloană, pe care înscrise toate biruințele sale asupra roma- 
nilor, iar împrejurul templului înjunghie pe toți ostaticii 
şi mercenarii italieni ce nu voiau să-1 urmeze în Africa. Apoi 
se urcă pe corăbii şi porni, îngrijorat de soarta ce-l aştepta, 
urît de Senatul cartaginez şi urîndu-1 la rîndul său, dispre- 
țuind viața şi oamenii, susținut numai şi numai de ura contra 
romanilor şi de jurămîntul ce făcuse tatălui său, Hasdrubal, 
la vîrsta de 9 ani, de a nimici puterea Romei. Istoricii ne 
vorbesc de o întîlnire ce avu loc între Hannibal şi Scipion. 
Cine a cetit minunata operă a lui Flaubert, Salammbo, îşi 
poate închipui cam ce să fi fost această întrevedere, pe 
pămîntul ars al coastei africane, între spăimosul cartaginez, 
chior de un ochi, hursuz, plin de venin, şi tînărul roman, 
sigur de sine, elegant, tip al acelei aristocrații fără seamăn 
care cucerise lumea şi păstra în sîngele ei puterea uriaşe 
ce avea să creeze pe Pompei şi pe Caesar. 

Generalii nu se înțeleseră. în fruntea oştilor, fiecare se 
avîntă. 

Hannibal îşi  alcătuise o avangardă de 80 de elefanți, 
cei mai înalți ce se puteau găsi, monstruoşi, cu turnuri pe 
spate, din cari trăgeau arcaşii. Prima linie o formau galii 
şi ligurii; a doua, cartaginezii şi africanii; a treia, veteranii 
săi, cu cari călcase Italia întreagă, de la Trebia pînă la Capua. 

Scipione, care avea lîngă sine pe Syphax şi Masinissa, 
îşi aşeză armata pe trei rînduri, cu arcaşii uşori la mijloc, 
cu Lelius, comandantul cavaleriei latine, la stingă, iar Masi- 
nissa şi numizii săi la dreapta. Aceştia începură bătălia. 
Cînd Hannibal împinse elefanții în luptă, o ploaie de săgeți, 
strigăte, urlete, sunete de goarne vîrî spaima într-înşii. Ei se 
întoarseră înapoi, răsturnînd turnurile de pe spinare şi dînd 
năvală în aripa stingă a cavaleriei cartagineze, pe care o 

14 


rupseră. Atunci infanteria se repezi. în contra galilor şi 
ligurilor mercenari, înainta manipula romană, compusă din 
hastați şi principi, cari aveau să şteargă ruşinea atîtor înfrîn- 
geri suferite; contra veteranilor lui Hannibal, înainta linia 
a 3-a romană, triarii, cum s-ar zice astăzi la vieille garde, 
care nu da niciodată înapoi. Măcelul fu îngrozitor. Punii o 
luară la fugă. Lelius îi urmări. Douăzeci de mii fură omo- 
rîți şi tot atîția prinşi. Hannibal scăpă cu fuga şi intră în 
zidurile Cartaginei, de unde ieşise cu 35 de ani mai nainte, 
tînăr, plin de viaţă şi de geniu... 

După 150 de ani de la Hannibal, un al 3-lea mare şi 
incomparabil general se naşte: Iuliu Caesar. Istoria războa- 
ielor sale, de la prima trecere în Galia, pînă la bătălia de la 
Farsal, :: este cea mai fantastică înşiruire de fapte extra- 
ordinare, ce nu ar fi admisibile dacă toată istoria nu ar fi 
martoră acestor fapte şi dacă, mai mult, Galia nu ar fi fost 
romanizată, aşa cum a ajuns pînă în zilele noastre. 

După primele încăierări cu helveţii şi cu şeful lor Divi- 
con; după prima bătaie, regulat cîştigată împotriva lui Ario- 
vist, © şeful germanilor, Caesar trăieşte, de la anul 62 pînă 
la Idele lui Marte 44, -cînd cade înjungheat la picioarele sta- 
tuii lui Pompei, într-o luptă perpetuă, fie cu Galiile pururi 
răsculate, fie cu facțiunile de la Roma, fie, în fine, cu Pompei. 
Să ne oprim un moment la Vercingetorix” şi să descriem 
luarea Alesiei. 

Pe cînd, la Roma, partidul democrat, în fruntea căruia 
se găsea Caesar, trecea printr-o criză foarte gravă, prin 
dezastrul lui Crassus": în Persia, prin moartea demago- 
gului Clodius şi, mai, cu seamă, prin moartea Iuliei, fiica lui 
Caesar şi soția lui Pompei — ştirile cele mai îngrijitoare 
soseau la Ravenna, unde Caesar petrecea iarna: Galiile erau 
în picioare. Arvernii, senonii, pietonii, cadurcii, turonii, 
aulercii, toate popoarele de pe malul oceanului să răseulau. 
Ce era de făcut? între grija politicei interne şi răscoala Galii- 

loiy Caesar se hotări pentru Galii şi plecă in Narboneza. 
Pe drum, ştirile deveneau tot mai amenințătoare: armata 
romană era în extremitatea nordică a ţării: pentru a o aduce 
în Sud, trebuia s-o treacă printr-un cerc de fier; pentru a 
merge el la ea, trebuia să înfrunte cele mai mari pericole. 

Atunci, bărbatul acesta genial, tipul generalului prin 
excelență, dete dovada cea mai hotărîtoare a calității su- 
preme a omului de război: imaginație bogată şi execuțiune 
'fulgerătoare. în cîteva zile organiză o armată în localitate, 


144 


trimise un mic corp de cavalerie în Vienna franceză; apoi 
trecu Cevenii, în mijlocul iernii, croindu-şi drum prin zăpadă, 
şi căzu în spatele arvernilor, cari se credeau siguri din partea 
asta. Spaima lor fu la culme şi trimiseră să cheme în grabă 
pe Vercingetorix. Caesar lasă comanda lui Decimus Brutus, 
cu ordin de a pustii țara; trecu înapoi Cevenii cu o mică 
escortă; făcu în cîteva zile 150 de kilometri, pentru a ajunge 
la Vienna; luă mica trupă de cavalerie pe care o trimisese 
dinainte, şi, alergînd zi şi noapte, traversă Galia, fără a fi 
recunoscut. Pe cînd toată lumea îl credea în Arvernia, el 
ajunsese in țara lingonilor unde încartierase două legiuni, 
le luă, trimise ordine armatei de nord să pornească spre 
Agendicum, unde porni el însuşi, şi astfel, la începutul primă- 
verii, se găsi în fruntea întregii sale armate, de 11 legiuni, 
ceea ce-i făcea de la 35 la 40 mii de oameni. 

După nesfîrşite lupte cu toate popoarele galice răsculate 
şi puse acum de-a dreptul sub comanda lui Vercingetorix, 
Caesar comite greşeala de a voi să ia cu asalt Gergovia, 
numai cu 6 legiuni, pe cînd Labienus, cu restul armatei, erau 
în nord. Asaltul nu izbuti. Eduenii, popor puternic şi tot- 
deauna devotat romanilor, se revoltară. Hrana armatei şi 
comunicațiile cu Labienus erau amenințate. Galii, toţi, ridi- 
cau iarăşi capul şi o mare dietă națională era convocată la 
Bibracte. *» 

Caesar părea părăsit acum de steaua sa. Totuşi, adunîn- 
du-şi toate puterile sufleteşti şi făcînd apel la acea minune 
de soldat ce era legionarul roman, trecu Loara prin apa pînă 
la gît, şi, prin marşuri forțate, ajunse pînă în țara seno- 
nilor, unde găsi pe Labienus. 

De aci, grija lui păru a fi una singură: de a'părăsi Galia 
şi a salva legiunile, ducîndu-le către sud, spre a le trece în 
Italia. Cu toate astea, fiindcă țara era toată în revoltă, iar 
Vercingetorix îl hărțuia necontenit, cu numeroasă cavalerie, 
Caesar petrecu luna iulie căutînd să formeze pe malurile 
Rinului un corp de cavalerie germană, cu care să poată 
mai lesne ține piept duşmanilor. 

Pe cînd dar armata romană se strecura cu greu către sud 
Vercingetorix comise greşeala să-i ofere o bătaie în regulă, 
în care legiunile îşi recăpătară toate mijloacele lor de acțiune. 
Galii fură învinşi şi se retraseră către Alesia. Caesar recăpă- 
ta încredere în steaua sa şi se puse să fugărească pe gali 
pînă sub zidurile citadelei, care se ridicăpe o stîncă grozavă 
Aci, cu 30 000 oameni, Caesar avu îndrăzneala să înceapă 


145 


asediul cetăţii, în care se refugiase o armată îndoită de gali. 
Legionarul se puse pe muncă, nu numai cu armele, ci cu sa- 
pa şi lopata, începînd lucrarea de investițiune ce avea să 
rămînă celebră în analele istoriei, căci Caesar fu înconjurat, 
la rîndul său, de o armată de 250000 de oameni, veniţi 
din toate părțile Galiei spre a libera pe şeful lor. Caesar tre- 
bui, prin urmare, să se închidă el însuşi într-o fortăreață 
improvizată. 

Nimic hu e mai interesant în lume decît descrierile din 
De bello gallico ale vieţii din această fortăreață, tătuță din- 
lăuntru şi din afară, în care geniul unui om trebuia să apere 
şi să salveze viața a 30 000 de oameni şi cu dînsa renumele 
şi autoritatea Romei. Izbit dinlăuntru de Vercingetorix, 
care murea de foame şi deci se lupta ca un desperat; atacat 
din afară de 4 dintre cei mai buni generali gali — Commius, 
Vercassivellaunus, Eperedorix şi Viridomar — Caesar trebui 
să găsească în adîncimile sufletului său izvorul unei energii 
fără seamăn. Deşi era ajutat de credinciosul său Labienus, 
de zvînturatul, dar îndrăznețul Antoniu, de Trebonius, Antis- 
tius, Caninius — el era sufletul, cugetul şi voința apărării: 
către el se ridicau privirile toate; spre el mergeau urările 
şi speranța salvării. 

Şi el îi salvă pe toți. 

Armata împresurată, cu Vercingetorix în frunte, trebui 
să capituleze. Soldaţii gali fură trecuţi pe sub sabie, fără 


cruțare, după ce bătrînii, copiii şi femeile muriseră de foame. 
Armata împresurătoare fugi în toate părțile. 


Şi astfel, geniul unui singur om şi energia a 30 000 de 
soldați disciplinaţi salvară încă o dată numele Romei. 


„De aci Caesar se îndreptă cu paşi gigantici către Farsal 
şi către imperiu. 


II 


Neputînd urmări în prea multe detaliuri viața marilor 
generali din vechime, ne oprim aci, spre a recapitula faptele 
caracteristice ale războaielor acelor timpuri. 


Va să zică, ceea ce reiese în primul rînd, pentru asigu- 
rarea unei victorii, este valoarea şefului. 


în al doilea rînd, este numărul redus al trupelor învingă- 
toare, mobilitatea şi disciplina lor. 


146 


Trecătoarea Termopilelor a fost apărată de Leonidas, 
contra lui Xerxes, cu 4000 de peloponezieni. Miltiade, la 
Maraton, avea două falange, în total 10 mii de oameni, 
fără cavalerie. Epaminondas, la Leuctra, n-avea decît 7 mii 
de oameni şi 500 cai. Hannibal trece Alpii cu 26 mii de sol- 
dați şi se mănține în Italia cu trupe relativ reduse. Preocu- 
parea lui continuă este de a cere de la Senatul cartaginez 
ajutoare, în bani şi oameni, dar mai cu seamă oameni. Cînd 
Tit Liviu pune în gura lui Magon discursul prin care afirmă 
că frate-său a omorît mai bine de 100 mii romani şi a luat 
50 mii prinşi, Tit Liviu se laudă. El scria la depărtare de 
aproape 200 de ani şi ştia ce avea să se întîmple, la Zama,. 
cu Hannibal. Ca să preamărească pe învingătorul Scipion, 
mărea retrospectiv pe învinsul Hannibal. în definitiv, bătă- 
lia de la Canne era pierdută. Cu cît dar pierderea ar fi fost 
mai mare la Canne, cu atît victoria era mai strălucită la 
Zama. Dealtfel, Tit Liviu se înşală şi în aritmetică. Şase 
armate consulare nu dau un total de 150 mii oameni, deoa- 
rece o legiune efectivă nu era niciodată de 7 mii de oameni. 
Pe vremea lui Caesar nu erau nici pe jumătate: la Agen- 
dicum, 11 legiuni dădeau 35 mii soldaţi, şi să nu se uite că 
printre ele se găsea şi faimoasa legiune „Ciocîrlia" (de la 
creasta coifurilor), care, fiind compusă din gali, era tot- 
deauna completă. Punînd dar cîte 5 mii de oameni pe legiune 
şi cîte 4 legiuni pe armată consulară, obținem 20 mii de 
oameni de fiecare armată — prin urmare, un total de 120 mii,, 
pentru 6 armate. Hannibal nu putea să omoare şi să prindă 
mai mulți romani decît erau. 

Cînd Crassus porni, în anul 53, să cucerească Persia, se 
cutremură pămîntul. Cu toate astea, armata lui, compusă 
din 5 000 de călăreţi, 4 000 de auxiliari şi 9 legiuni, nu trece 
de 40 mii oameni în total. 

La Farsal, Caesar n-avea mai mult de 20 mii de oameni, 
iar Pompei avea 40 de mii, amîndoi la un loc mai puțin decît 
un corp de armată modern. Şi cu toate astea, bătălia de la 
Farsal hotărî de soarta lumii vechi! 

Să vedem acum cum se băteau oamenii aceştia extraor- 
dinari şi ce organizare militară aveau. 

Greul bătăliilor, în lumea veche, îl duceau falanga şi 
legiunea. 

Falanga macedoneană era întemeiată pe un calcul geo- 
metric: sistemul numerelor pătrate, care, pe teren, înlesnea 
orice combinaţie, se desfăcea, se refăcea, se desfăşura. Ele- 

147 


mentul său de formaţiune era şirul de 16 oameni, numiţi 
lochos, cari erau comandaţi de soldatul din coadă numit 
Ouragos, ceva ca sergentul nostru de astăzi. Două şiruri 
alcătuiau o dilochie, comandată de un dilochit; două dilochii 
formau o fetrarchie, comandată de un tetrarch; două tetrar- 
chii formau o taxiarchie, comandată de un taxiarch sau cen- 
turion, numărul oamenilor fiind acum de 128. Două taxiar- 
chii formau o sintagmă, comandată de primul ofițer afară 
din rînduri, numit sintagmatarch. Lîngă acesta se aşeza un 
plutonier, un sergent, stegarul, trompetul şi heraldul. Două 
sintagme formau o pentacosiarchie; două pentacosiarchii 
formau o chiliarchie; două chiliarchii o mnesarchie; două 
mesarchii formau o falangă simplă, compusă din 256 rîn- 
duri, fiecare de cîte 16 oameni, sau, în total, 4 696 de oa- 
meni. 


Corpul maniabil al falangei era sintagma, care se com- 
punea din 256 de oameni, adică 16 rînduri a cîte 16 oameni, 
ceea ce da un careu perfect. 

Aceasta era organizaţia hopliților, adică infanteria grea, 
armată cu spadă scurtă, suliță foarte lungă, scut rotund, 
acoperită cu platoşă şi pe cap cu coif. 

Afară de hopliți, erau peltaşții şi psilitii, infanterie uşoară 
armată cu aceleaşi arme, mai puțin grele. Formaţiunea lor 
de temelie nu mai era sintagma, ci hecatontarchia sau cen- 
turia, cu 16 rînduri de cîte 8 oameni. 

Peltaşții formau linia a 2-a de bătaie, în spatele hopli- 
Hilor. Psiliţii n-aveau loc hotărît mai dinainte, ei se aşezau 
cînd în fața, cînd în dosul, cînd în flancurile falangei. 

Cavaleria urma cu aceeaşi formațiune. Unitatea ei, 
numită ile, reprezenta un escadron de 64 cai, pe 4 rînduri, 
sau un careu perfect, cu 8 rînduri de cîte 8 oameni. Epitagma 
corespondea perfect falangei, numărînd ca şi dînsa 4 696 
călăreţi. 

Aceste formațiuni geometrice erau foarte rar puse în 
practică, din lipsa mai cu seamă a cadrelor, precum şi din 
lipsa bărbaţilor voinici cari £L poată suporta greutatea arme- 
lor şi a platoşei hopliților. 


Legiunea romană. Formaţiunea legiunii a variat foarte 
mult. în timpurile clasice, ea era împărţită în 10 cohorte, 
din cari prima avea aquila şi se numea cohorta militară, 
cuprinzînd 1 100 infanterişti şi 132 cavaleri cuirasati; celalte 
cohorte aveau numai 555 pedestraşi şi 66 cai. în total, 
aproape 7 000 oameni. 


148 


Fiecare cohortă era împărțită în centurii şi fiecare centu- 
rie în decurii, avînd un signum sau un drapel aparte. 

Scuturile se deosebeau după cohortă, şi fiecare scut purta 
numele soldatului, al centuriei şi al cohortei sale. 

Soldaţii erau împărţiţi în veliti, hastați, principi, triari 
şi cavaleri. 

Veliții erau oamenii cei mai tineri, infanteria uşoară, 
ce se bătea pe flancurile legiunii; hastații erau bărbaţi for- 
mați şi compuneau primul rînd de bătaie; principes se recru- 
tau din vechii hastați şi formau linia a 2-a; triarii erau la 
vieille garde. Cavalerii se ţineau pe flancurile legiunii, îm- 
preună cu veliții. 

Unitatea forței combatente era manipula, care, pe timpul 
războaielor punice, se compunea din 120 oameni, pentru 
hastați şi principi, şi din 60 pentru triarii. 

O armată consulară se compunea din 4 legiuni. 

Legiunea era comandată de un praefectus legionis; cava- 
leria de un magister equitum. 

Fiecare legiune era urmată de maşini de război, de instru- 
mente de săpat şi de ridicat fortificații, de meşteri şi de sala- 
hori. Fiecare centurie avea O batistă, dusă pe roate şi,trasă 
de catiri, care servea la aruncat pietre. Catapultele, berbecii, 
turnurile erau maşini de dărîmat zidurile şi porţile cetăților. 


III 


Veacul de mijloc nu are nici o valoare din punct de vedere 
strategic şi tactic, iar feudalitatea redusese ştiinţa militară 
la cea mai simplă expresie, deoarece mai numai nobilii se 
băteau, călări, infanteria lipsind cu desăvîrşire. Cruciadele 
sunt o caricatură a artei de a se bate, deoarece creştinii 
mergeau la luptă invocînd numele Mîntuitorului, iar orien- 
talii pe al Profetului — aşa încît era un fel de duel între 
sfinți. 

Cu cît ne apropiem de timpurile moderne, arta militară 
îşi recapătă valoarea sa, cu Gustav Adolf, Conde,” Tu- 
renne”? si, mai cu seamă, Frederic II.» 

Napoleon este marele inovator, dar şi la dînsul bătăliile 
se cîştigă tot după vechile principii: unitatea comanda- 
mentului, forțele toate concentrate pe un singur punct. 
Masele însă sunt mai impozante. Napoleon merge asupra 
Dresdei cu 200 mii oameni, iar bătăliile de la lena şi de la 


149 


Auerstaedt sunt cîştigate asupra lui Hohenlohe şi Brunswick 
cu forțe îndoite. La Eylau, ruşii împreună cu prusienii nu 
aveau mai mult de 120 mii oameni, pe cînd Napoleon avea 
toată armata sa de la lena. Pe malurile aceleiaşi Vistule, 
pe cari ruşii, uniți cu francezii, se bat astăzi contra aliaţilor 
lor de atunci, prusienii, Napoleon fugări pe ruşi pînă la 
Eylau, unde îi ajunse, şi, la 8 februarie 1807, adică acum 
107 ani, îi bătu, iar la I4iunie îi zdrobicutotulla Friedland, 
unde 40 mii ruşi pieriră de mîna francezilor. 

De aci înainte, planul său gigantic, blocusul contra Engli- 
terei, devine tot mai evident, şi, prin războaie nedrepte 
contra Portugaliei şi Spaniei, prin memorabila campanie 
contra ruşilor în 1812, ajunge la Waterloo, iar de aci la 
Sainte-Helene, unde fu martirizat timp de 6 ani. 

Istoria prezintă ironii de acestea, pe cari e bine să le 
cunoască tinerele generații, ca să nu creadă prea mult în 
trăinicia alianțelor. 


Dar oricare ar fi morala ce se poate trage din studiul 
vieții acestui mare erou, caracteristica geniului său este 
identică cu a lui Alexandru cel Mare, Hannibal şi mai cu 
seamă Caesar: o promptitudine de spirit extmordmară, 
urmată de o execuțiune imediată. „în el, a concepe, a voi 
şi a executa era un singur act indivizibil, de o repeziciune 
de necrezut, aşa că între gîndire şi acțiune nu mai era loc 
pentru cercetare şi hotărîre", zice Thiers. + 


Venind acum la zilele noastre, la cataclismul ce s-a năruit 
asupra Europei, nu mai găsim nimic din ştiinţa trecutului. 
Singure cauzele economice par a mai sta în picioare, pe cînd 
sufletul victoriei a zburat. O complicație nespusă încurcă 
totul şi ochiul cel mai ager nu mai poate urmări firul eveni- 
mentelor. 


Dacă este adevărat că războaiele se fac numai pentru 
cauze economice, iată un tablou care dă de gîndit: 


Franța are o întindere teritorială de 536 464 kilometri 
[pătrați], o populaţie de 40 milioane, un import de 8 miliarde 
şi un export de 6 miliarde. Prin urmare, dacă am lua expor- 
tul şi importul la un loc ca semn de avuţie națională, fiecare 
francez poate cheltui 350 fr. pe an. De asemeni, dacă am lua 
mijlocia serviciului militar de 8%, Franţa poate arma 3 mili- 
oane de oameni. 


Germania are 540 858 kilom. pătraţi, o populaţiune de 
66 milioane, un import de 10 miliarde, un export de 9 mili- 


150 


arde; prin urmare, fiecare german poate cheltui 288 fr., 
iar armata poate atinge cifra de 5 milioane oameni. 

Austria are 676 616 kilom. pătraţi, o populațiune de 
51 milioane, un import de 3 miliarde 500 milioane, un export 
de 2 miliarde 700 milioane; prin urmare, fiecare austriac 
poate cheltui 117 fr., iar armata ar putea ajunge la 4 mili- 
oane oameni. 

Belgia are 29 451 kilom. pătr[aţi], o populaţiune de 7 mili- 
oane jum., un import de circa 5 miliarde şi un export de 
4 miliarde; prin urmare, fiecare belgian poate să-şi permită 
luxul de a cheltui 1285 fr., iar armata ar putea fi de 600 mii 
oameni. 

Rusia are o întindere de 22 milioane kilom. pătraţi, o 
populațiune de 170 milioane, un import de 3 miliarde, un 
export de 4 miliarde; prin urmare, fiecare rus poate cheltui 
41 fr., iar armata ar ajunge la cifra de 13 milioane de oameni. 

Aşadar, în rezumat: 

poporul francez poate cheltui 350 fr. de individ şi poate 
arma 3 milioane de oameni; 

germanul poate cheltui 288 fr. şi poate înarma 5 milioane 


oameni; 
austriacul poate cheltui 117 fr. şi poate înarma 4 milioane 


oameni; 
belgianul poate cheltui 1 285 fr. şi poate înarma 600 mii 


oameni; 

rusul nu poate cheltui decît 41 fr. şi 
13 milioane oameni. 

Cum declaraţia războiului a venit din partea Germaniei, 
lumea o învinuia de lăcomie, de gînduri ascunse, de domi- 
națiune industrială etc. — pe cînd din tabloul de sus noi 
găsim această țară într-un echilibru perfect, alături de Franţa. 

Legea economică zice: cu cît o țară este mai puternică 
şi mai săracă, cu atît fermentul războaieloro trudeşte mai 
mult. Pe timpul cît el lucrează, cauza rămîne ascunsă, iar 
la suprafață pluteşte sentimentalitatea, faimosul miragiu, 
care face pe soldat să moară în numele patriei, al religiei, 
al onoarei ofensate. 

Rusia este o țară de mare viitor, cu multe avuţii natu- 
rale. Dar din punct de vedere economic, ea este actual- 
mente săracă, adică energia omenească nu a fecundat bogă- 
tiile solului, pe cînd, din punct de vedere politic, gîndirea 
omenească a fecundat aspiraţiile intelectualilor. Şi atunci, 
13 milioane de soldaţi, din cari fiecare nu poate cheltui We 


poate înarma 


an mai mult decît 41 fr., pleacă singuri contra celor 5 mili- 
oane de germani, cari cheltuiesc cîte 288 fr,, contra celor 
3 milioane de francezi, cari cheltuiesc cîte 350 fr. şi mai 
cu seama contra celor 600 mii belgieni, cari risipesc cîte 
1 285 fr. de om. 

Dorinţa fiecăruia din noi este de a găsi explicarea feno- 
menelor sociale cari turbură atît de adînc lumea. Este exactă 
măsurătoarea aceasta a avuţiei? Nu rămîn alți factori in- 
terni — mai cu seamă într-o țară aşa întinsă ca Rusia, unde 
lumea ar putea trăi fără import şi export, ci printr-un schimb 
interior. 

Se pare că nu. întinderile interne nu înrîuresc asupra 
rezultatului bogăției naționale. Aşa, bunăoară, Anglia, a 
cărei întindere în Europa este de 314 mii kilom. pătrați, cu o 
populațiune de 46 milioane locuitori, face un comerț de 
14 miliarde la import, şi 10 miliarde la export; pe cînd aceeaşi 
Anglie, cu un imperiu colonial enorm, de 29 milioane kilom. 
pătraţi şi 380 milioane locuitori, nu face un comerț interior 
mai mare de 4 miliarde şi jum. la import şi 4 miliarde şi jum. 
la export. 

Ce interes avea, prin urmare, Germania să pornească 
un război, ale cărui efecte erau incalculabile, pe cită vreme 
situaţia ei era excelentă din toate punctele de vedere? Căci 
nu se poate admite ca o țară atît de serioasă ca Germania 
să nu fi prevăzut rezistența Belgiei, cooperarea Angliei şi 
chiar a Japoniei, alături de Franţa şi Rusia. Ştia o lume 
întreagă că Anglia nu putea tolera infiltrațiunea industriei 
germane peste tot globul; că flota germană devenea amenin- 
țătoare ; că Japonia era legată prin tractate să răsplătească 
neutralitatea binevoitoare a Angliei de la Tzuşima.» Ceea 
ce ştia o lume întreagă nu ştia Germania. Se poate admite 
lucrul acesta? Evident că nu. 

Prin urmare, dacă Germania ştia toate astea şi totuşi a 
intrat în război, o cauză puternică trebuie să o fi împins 
în prăpastia în care se zbate astăzi. Şi această cauză este: 

primejdia rusească. Dacă Rusia ar fi fost lăsată să se înar- 
meze în pace, un val de 15 milioane de oameni s-ar fi spart 
asupra Europei, ca un ocean aruncat de un grozav cutremur 
de pămînt. 

lată ceea ce pare a rezulta din studiul nepărtinitor al 
chestiunii. 


Acum, fiind dată cauza războiului actual, ia să vedem ce 
învățămînt putem trage din studiul trecutului. 


152 


Am văzut ca, în trecut, victoriile se datorau mai întot- 
deauna generalilor. Ce ar putea face astăzi luliu Caesar sau 
Napoleon I? 

Luptele, în Europa, sunt astăzi angajate pe următoarele 
fronturi: 

franco-german, r 


franco-belgo-german, J 
belgo-anglo-german 


500 kilometri 


ruso-german, 
âustro-rus, 
austro-sîrb, 
ruso-turc. 


500 kilometri 


în Franța şi Belgia luptă o masă de oameni de aproape 
3 milioane; pe frontul oriental luptă alte 3 milioane de 
oameni. Ce ar putea să facă Napoleon I, dacă ar fi astăzi 
comandantul suprem? Un front de 500 kilometri este dis- 
tanța, pe linia ferată, de la Bucureşti la Ițcani (450 kil.), 
pe care o parcurge expresul de Berlin în 9 ore. Presupunînd 
că Napoleon I ar avea un aeroplan, care ar face 100 kilometri 
pe oră, i-ar trebui totuşi 5 ore de zbor ca să meargă de la aripa 
dreaptă la aripa stingă. Dar cît i-ar trebui lui Murat, ca să 
străbată toată armata inamică, cu cavaleria sa, ca la Eylau? 
Eternitatea întreagă — fiindcă n-ar străbate-o niciodată. 

Cît ar rezista Iuliu Caesar împrejurul Alesiei, dacă ar 
fi bătut de mortierele 42 cm? Ce ar zice Hannibal, învingă- 
torul de pe Ticin şi de la Trebbia, dacă ar lupta în inundațiile 
din nordul Belgiei? 

Totul este monstruos în războiul de astăzi, şi toate regu- 
lile tacticii sunt răsturnate. Pasivitatea şi stagnațiunea sunt 
defectele cele mai grave ale războiului, zic manualele de 
artă militară. Şi, cu toate astea, armata germană şi franceză, 
îzbindu-se necontenit, au ajuns să se neutralizeze unele pe 
altele, aşezîndu-se în tranşee. 

Repeziciunea mobilizării, care este marele principiu 
modern, ce decurge din strategia lui Caesar, şi-a avut apli- 
cațiunea sa cu succes în războiul franco-prusian din 1870 
şi a fost încercat şi astăzi de armata germană, dînd loc între- 
buințării automobilelor în cantități enorme. Dar, afară că 
automobilul presupune o rățea de drumuri perfecte, el mai 
cere benzină, o materie ce nu se produce în toate țările. Ca 
exemplu memorabil de repeziciune se poate cita, fără lipsă 
de modestie, mobilizarea armatei române, care, începută în 


153 


noaptea de 22—23 iunie, era terminată la 31 iunie, pe cînd 
Europa întreagă — şi chiar cei interesați, bulgarii — se 
aşteptau s-o vadă gata în 14 zile. în a 14-a zi, adică exact 
la 7 iulie, divizia I de cavalerie, comandată de generalul 
Bogdan Gheorghe, era la defileul Balcanilor, unde surprindea 
şi captura o brigadă bulgară lîngă Ferdinandovo, iar divi- 
zia a Il-a, comandată de generalul Mustaţă Alexandru, intra 
la Orhania. 


Dar nu trebuie uitat că întreaga noastră cavalerie 
cuprindea cinci brigăzi, adică 13 500 oameni. 

în războiul de astăzi, cavaleria celor 4 mari puteri ce 
se bat este reprezentată astfel: 

Rusia, 511 escadroane de cavalerie, 323 sotnii de cazaci. 

Germania, 550 escadroane de cavalerie. 

Franța, 445 escadroane de cavalerie. 

, Austria, 252 escadroane de cavalerie. 

Ceea ce face în total peste 2 000 escadroane, adică o 
masă enormă de cai şi călăreţi, pe care nu ar putea s-o guver- 
neze nimeni, nici Murat, nici chiar Sfinxul Gheorghe. Şi să 
nu se uite că cifrele [de] sus sunt în formațiune de pace. 

Atunci, care este sufletul războaielor moderne, acela care 
asigură victoria? Dacă generalul nu; repeziciunea mişcă- 
rilor, nu; artileria, nu — deoarece toți au arme aproape egale 
— atunci? 

Atunci, s-ar zice că un singur lucru hotărăşte: masele 
de oameni. Acela dintre beligeranţi care va putea să aducă 
pe cîmpul de luptă trupe proaspete, pentru a deborda pe 
inamic, acela va învinge. 

Celelalte două elemente: ştiinţa şi grîul sunt deopotrivă 
comune tuturor beligeranţilor — prin urmare, nu intră în 
calcul. în adevăr, o mare invenție, o materie inflamabilă 
sau asfixiantă, care să fie aruncate de sus asupra trupelor 
inamice, ar fi hotărîtoare despre soarta unui război/Ştiința 
are însă marele bun că nu rămîne proprietatea unui singur 

stat, ci trece graniţa la statul vecin cu repeziciunea fulgerului. 

Grîul este de asemeni la îndemînă tuturor, în acest înțe- 
les că aprovizionările în timp de pace se pot face de orcine. 

Prin urmare, numai acela, printre elementele războiului, 
care ar fi în absoluta şi exclusiva stăpînire a unuia dintre 
beligeranți poate hotărî despre victorie. Acest element ni. 
se pare a fi constituit de „trupele proaspete". 

lată explicată declarația de război a Germaniei, care se 
bate pentru a salva viitorul. 


154 


IV 


Aplicînd, acuma, regulile şi cercetările de mai sus răz- 
boiului actual, la ce rezultat ajungem? 

La nici un rezultat — sau mai bine la rezultatul unei 
imense cantități de suferință omenească, a cărei contra- 
valoare morală nu este asigurată prin nimic. 

Din toate părțile se pune aceeaşi energie; eroismul este 
extraordinar la toți luptătorii, şi niciodată trupe inamice nu 
s-au exterminat şi nu s-au onorat mai mult. Germanii admiră 
vitejia francezilor, a belgienilor şi a englezilor; aceştia se 
miră de disprețul de moarte cu care se bat germanii; austro- 
ungarii urăsc pe ruşi, dar laudă bravura lor. 

Iar rezultatul? 

Rezultatul va fi o osteneală generală. Cînd se vor sfîrşi 
rezervele de oameni, cari astăzi sunt egale, deoarece Rusia 
nu a ajuns la completa organizare a trupelor sale, atunci 
pacea va veni de la sine; cum vine noaptea şi odihna, după 
o zi de trudă. Ea va găsi, peste tot, oraşe dărîmate, fabrici 
închise, mame în doliu, copii orfani, cîmpuri nelucrate, 
mizerie şi suferință la infinit, iar pe cugetătorii omenirii, 
pe acei ce luptă în pace pentru fericirea semenilor lor, îi va 
găsi încremeniți de atîta nebunie. 

Şi, în aceste împrejurări, vine marea întrebare: ce să 
facem noi, românii? 

Sufletul nostru este solicitat de atîtea simțiri diverse: 
unii au învăţat în Franța, alţii în Germania, iar alții în 
Belgia; cu toții admirăm marea civilizație engleză; cu toții 
suntem sub farmecul incomparabilei literaturi ruseşti. Entu- 
ziasmul şi tinerețea noastră ne dă la mulți un daltonism de 
o specie nouă: acela al colorilor poporului unde am învăţat. 
Cu toate astea, ochii noştri ar trebui să vadă, înainte de toate, 
propriile noastre colori, acelea ale tricolorului nostru: pe 
acesta să-l salvăm şi să-l ţinem sus. 

Cînd dar, în mijlocul furiei generale, noi am rămas liniş- 
tiți, grație împrejurărilor, nu am fi criminali să voim a ne 
arunca în foc? 

Şi, mai întîi, ce folos am putea aduce unuia sau altuia 
dintre beligeranți? 

Noi avem o armată de 600 000 de oameni. Această ar- 
mată este admirabilă, din toate punctele de vedere: sol- 
datul care, după cum spune d-l lorga, de la Ştefan cel Mare 
s-a recrutat din țăranul coborîtor din daco-romani, este incom- 

155 


parabil; ofițerul este demn de un asemenea soldat; arma- 
mentul său e complet. 

Dar numericeşte, oricum ai înviîrti lucrurile, şasesute de 
mii rămîn tot şase sute de mii. 

Cînd cîmpurile de război sunt acoperite de milioane de 
oameni, ce greutate ar avea la balanță armata noastră, cînd 
ştiut este că imediat, în talerul celălalt, s-ar arunca altă 
armată egală cu a noastră!... 

Dacă noi am fi intrat în foc acum două luni, aşa după 
cum cereau unii, astăzi am fi o pană ruptă a aripei stinge 
sau drepte a armatelor beligerante, fără personalitate, ba 
poate chiar fără comandament. Asta vrem? 

Dar noi avem un ideal!... 

Fireşte că avem un ideal. Numai acest ideal trebuie 
să-l urmărim noi cînd vom crede că ne vine la îndemînă. 
Campania din Bulgaria, de anul trecut, trebuie să ne slu- 
jească de pildă. 

Dacă nu putem rămîne în idealismul ameliorării sufle- 
teşti pe calea ştiinţei şi trebuie să ne coborîm pe pămîntul 
plin de patimi şi de mizerii — atunci să nu uităm un lucru. 

în aula aceasta, pluteşte spiritul marelui bărbat pe care 
l-am pierdut, spiritul regelui Carol. Frumosul său cap odih- 
neşte, acum, în cripta din malul Argeşului, alături de al.lui 
Neagoe Basarab, dar sufletul său este între noi, fiindcă ne-a 
iubit. 

Să ne inspirăm de la el. Primul nostru rege a fost înainte 
de toate cuminte. Să fim cuminţi, să nu facem greşeli, ca să 
nu periclităm existența însăşi a țării şi să nu întristăm marea 
umbră de la Curtea-de-Argeş. 


1914 


(O SCRISOARE CĂTRE DIRECTORUL REVISTEI 
-„FLACĂRA"] 


25 ianuarie 1915 


Domnule Director, 

De-abiâ am isprăvit de răspuns unui critic prost şi mă văd 
silit să răspund unui critic fățarnic. 

în revista: d-voastră, Flacăra, d-1 Lovinescu scrie două 
coloane asupra piesii inele Voichiţâ' şi se leagă de un perso- 
nagiu secundar, doctorul Fingal, fără să zică un cuvînt despre 
eroina piesii; câre este piesa însăşi. 

Acest mod de a face critică de artă eu îl numesc fățarnic. 

Onestitatea cea mai elementară obligă pe d-l Lovinescu 
să judece lucrarea mea, bărbăteşte şi în întregime, iar nu 
cu osteneala feminină a unui rege al Bavariei, care caută 
un Don Juan. Eu nu pot satisface toate gusturile depravate 
ale criticilor români. 

D-1 Lovinescu m-a mai tratat o dată din înălțimea fumu- 
rilor sale.: Nu am zis nimic, atunci, ba mi se pare chiar 
că i-am scris un cuvînt de mulțumire — cum se petrec lucru- 
rile între oameni civilizați. Mai mult decît atît: cred că i-am 
spus cîndva că romanul său Aripa morții e bun. 

Pentru un om prudent, toate aceste semne de urbanitate 
trebuiau să fie primite cu înţelesul lor: că, adică, nu e nevoie 
de adulație din partea sa ca judecata mea asupra lucrărilor 
sale să rămînă imparțială. Cînd însă domnul acesta îşi per- 
mite să facă ironie; cînd îşi varsă belteaua sa lipicioasă peste 
o lucrare netedă, şi încearcă să înşele pe cititor, confundînd 
pe dr. Fingal din Voichița cu căpitanul Comăneşteanu din 
Anna, sub pretext că face sinteză literară — atunci să mă 
ierte: cuvîntul cel mai uşor ce i se potriveşte este fățărnicie. 


157 


Dar la ce se pot atribui aceste întorsături sufleteşti? 

Oamenii sunt pururi aceiaşi: cauţi, cauţi şi explicația e 
acolea. D-1 Lovinescu turbură văzduhul, în fiecare an, cu 
cîte unul sau mai multe zgomote literare, cari, sub formă de 
critică sau romane, urcă treptele Academiei şi năzuiesc cu 
sfială către un premiu. 

Şi dacă ați şti, d-le Director, că nu am nici cel puţin vina 
de a fi combătut lucrarea sa din anii din urmă asupra lui 
Costachi Negruzzi!... 

Dar țara noastră e împărăția năzbitiilor. Mi s-a întîmplatr 
să scot, la premii, cîte un biet autor uitat de Dumnezeu, 
care nu m-a iertat toată viața că nu i-am obținut premiul 
întreg, sau, dacă premiul a fost întreg şi considerabil, că 
raportul nu a fost destul de cald. Şi cum fiecare din aceşti 
cetățeni găseşte adăpost într-o gazetă, te pomeneşti din senin 
plouat şi turtit. Nu răspunzi o dată, taci şi înghiți a doua 
oară, pînă ce dezgustul te îneacă. Atunci trebuie să spui 
fiecăruia ce i se cuvine. 

Rog să publicaţi scrisoarea de față pe locul unde a apărut 
critica d-lui' Lovinescu,’ pentru ca domnul acesta să înveţe 
pe viitor a fi mai modest. Nici talentul, nici vîrsta, nici 
poziția socială, nimic nu-l îndrituiesc a da lecţii altora — 
în toate cazurile nu mie. 


Primiţi, vă rog, domnule Director, încredințarea distinsei 
mele considerațiuni. 


Duiliu Zamfir eseu 


1915 


BOSFORUL ŞI DARDĂNELELE 
FAȚĂ DE 
INTERESELE ROMÂNEŞTI 


Domnilor colegi, 

înainte de a intra în dezvoltarea subiectului nostru, 
dați-mi voie să explic în cîteva cuvinte această schiță carto- 

grafică. O mulțime de lume confundă Dardanelele cu Bos- 
forul şi chiar persoane cari au fost la Constantinopole nu-şi 
dau bine seamă de topografia strîmtorii. r 

Aşadar, un român care ar pleca din Constanța la Atena 
sau la Cairo trece strîmtorile în direcția săgeții, adică intră în 
Bosfor, traversează Marea de Marmara şi iese prin Darda- 
nele în Arhipelag. Un străin care ar veni la Constanța pe 
mare, face drumul invers: intră în Dardanele, traversează 
Marea de Marmara şi iese prin Bosfor în Marea Neagră. 

Schița aceasta, ce ne va fi foarte folositoare pentru 
înțelegerea subiectului nostru, este datorită Institutului 
cartografic al armatei, care, cu o rară bunăvoință, s-a pus la 
dispoziția noastră. Aduc aici mulțumirile mele cele mai 
călduroase d-lui general Ianescu, eminentul director al insti- 
tutului, precum şi d-lui general Christescu, distinsul subşef 
al statului-major general al armatei. 

Nu ştiu dacă trebuie să mai declar, domnule Preşedinte, 
că nu voi face politică în comunicarea mea. Eu nu pot să 
fac politică, dar chiar dacă aş putea, cunosc chemarea Acade- 
miei şi am pentru dînsa o prea mare iubire, pentru a trans- 
forma tribuna dezbaterilor sale senine în masă de întrunire 
publică. 

Dar iarăşi, nu trebuie să se ceară Academiei a rămînea 
într-o duioasă somnolență şi a reprezenta osteneala națio- 
nală, atunci cînd țara palpită de dorința de a afla adevărul: 


159 


ce sunt Dardanelele? Trebuie să le pierdem? Cum se leagă 
istoria noastră națională de istoria diplomatică a strîm- 
torilor? 


BOSFORUL 


Strîmtoarea care leagă Marea Neagră de Marea de Mar- 
mara se numeşte Bosfor; acelaşi nume a mai fost dat strîm- 
torii care leagă Marea Neagră de Marea de Azov. Grecii 
numeau pe cel dintîi Bosforul tracic; pe cel de al doilea 
Bosforul cimmerian. 

Numele grecesc, „trecerea boului", vine de la legenda 
prințesei lo. Eschil se ocupă de dînsa în două din dramele 
sale. lubită de Zeus şi urîtă de Hera, lo fu transformată 
într-o văcuță albă; spre a fi apărată de ura zeiței supreme. 
Hera însă o descoperi şi, pentru a-şi răzbuna, îi înfipse în 
coaste un tăun, care o împungea fără milă. Junicea plecă 
în lume şi, în goana ei, trecu Bosforul, ajunse, prin Tracia, 
Frigia, Mysia, Gilicia, pînă la fenicieni şi la egipteni. 

Strîmtoarea Bosforului se întinse pe o lungime de 27 km, 
cu o lărgime de la 500 m la 3 km şi cu o adîncime de 27 m,. 
pe care se scurge Marea Neagră în Marea Mediterană, cu un 
contracurent din Mediterană în Marea Neagră. în această 
strîmtoare se desfăşură panorama încîntătoare a 7 golfuri, 
în cari se ascund orăşele şi palate faimoase. Pe coasta euro- 
peană, în față cu Scutari, se ridică Constantinopolul de astăzi. 


MARMARA 


Marea de Marmara leagă cele două strîmtori, Bosforul 
cu Dardanelele, şi are o lungime de 280 km, de la Gaîlipoli 
la îsmid, 80 km lărgime, iar adîncimea ajunge pînă la 
1 300 m. în sînul ei se scaldă minunatele Insule Prinkipo; 
apoi Kalolimni, Aloni, Afsia şi, în fine, insula Marmara, 
de la care îşi trage numele. 


DARDANELELE 
„ Strîmtoarea ce leagă Arhipelagul cu Marea de Marmara 
şi care corespunde vechiului Helespont îsi trage numele 
de la oraşul grec Dardanus şi are o întindere de 70 km, o 


160 


lărgime care variază de la 2,la 7 kilometri şi o adîncime de 60 m. 
Curentul marin ce vine din Bosfor se regăseşte şi aici, cu 
aceeaşi putere, şi formează una din greutățile navigațiunii, 
mai cu seamă primăvara, cînd bate vîntul de nord. 

La gura Dardanelelor; unde strîmtoarea nu trece de 
4 km, se ridică două forturi: Sedil-Bahr pe malul european 
şi Kum-Kaleh pe malul asiatic. în două rînduri, la 1499 
şi la 1657, venețienii nimiciră flotele turceşti chiar în acest 
loc, iar sultanul Mahmud IV se hotărî să întărească țărmu- 
rile cu forturile menționate mai sus. La 20 km de la intrare, 
începe adevăratul defileu al strîmtorilor. Aci, promontoriul 
asiatic Nagara înaintează în mare cu stîncile sale submarine 
şi reduce trecătoarea (a cărei lărgime, chiar aparentă, nu 
este decît de 1800 m) atît de mult, încît vasele de mare tonaj 
sunt silite să ție de aproape coasta europeană. în acest 
loc, Mahomed II ridică, încă de la început, întăriturile cunos- 
cute sub numele de castele: Kilid-Bahr sau zăvorul mării, 
pe țărmul european, şi Kale-Sultanie sau cetatea sultanului, 
pe țărmul asiatic. între aceste puncte capitale, s-au ridicat 
o serie de forturi mai mici, cari, dacă ar fi bine întreținute, 
ar face imposibilă trecerea flotelor. 

Aici, pe acest pămînt, mîngiiat de natură şi cîntat de 
poeţi, se desfăşură astăzi drama cea mai primejdioasă pentru 
existența țării noastre. 

Este, dar, nu numai un drept, ci o datorie, pentru fie- 
care român a cerceta cu nepărtinire cauzele situației de astăzi, 
a le expune limpede, pentru a lumina opinia publică, cea 
atît de rătăcită. 


DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC ŞI DIPLOMATIC 


Istoria strîmtorii se confundă cu istoria Imperiului oto- 
man, deoarece, îndată după căderea Constantinopolului, sul- 
tanii sunt preocupaţi de fortificarea Dardanelelor: Moha- 
med H-a: ridică aşa-zisele castele interioare, iar Mohamed 
IV-a? ridică forturile de la gura Dardanelelor, după ce fio- 
tele turceşti fură distruse de cele venețiene în veacul al 
15-lea şi al 17-lea. 

Dar adevărata chestiune a strimtorilor nu începe decît cu 
Petru cel Mare, întemeietorul marinei ruse, care, ducînd 
frontierele imperiului pînă la Marea Baltică şi la Marea 
Neagră, s-a preocupat, deopotrivă) de Sund, de Beltul mare 


161 


şi Beltul rnic (pentru Baltica), şi de Dardanele (pentru 
Marea Neagră). 

El pregăti cea dintii corabie de război rusească, în Marea 
Neagră, numită Kriepost, cu care trimise la Constantinopole 
pe primul său ambasador, Emilian Ukrainţov, care era 
însărcinat să încheie cu Poarta un tractat de pace, în care 
să se prevadă, pentru ruşi, libere navigațiune pe Marea 
Neagră, de la Azov şi Taganrog pînă la Constantinopole. 

De unde pînă aci turcii erau deprinşi să vadă primejdia 
venind numai din Dardanele, cari, de bine de rău, erau forti- 
ficate, de data asta înțeleseră că ea putea veni şi din partea 
Bosforului, şi că se putea înfățişa sub forma ademenitoare a 
prieteniei. Cu toate că slăbiciunea sultanilor şi decăderea 
imperiului începuseră, totuşi propunerea țarului fu respinsă. 
Alexandru Mavrocordat, secretarul intim al padişahului, fu 
însărcinat să comunice lui Ukraințov că Marea Neagră 
poartă, la turci, numele de „fecioară curată şi neprihănită". 
Sub această formulă poetică se ascundea intriga puterilor 
maritime, care înflorea deja pe malurile Bosforului. 

Dar dacă Petru cel Mare nu obținu nimic, urmaşii săi 
făcură, din cucerirea strîmtorilor, un „caeterum censeo", > 
care trebuia să se repete pînă în zilele noastre. Sub miragiul 
ortodoxiei, al Sfintei Sofii, al Bizanțului ce trebuia reluat 
din mîna necredincioşilor, se ascundea necesitatea de a 
stăpîni trecătorile marine. Succesiunea turcească se deschi- 
dea. Chestiunea Orientului plana deja în aer, şi toată lumea 
înțelegea că cheia ei era aruncată în Bosfor. 

Aşa încît faimosul testament al lui Petru cel Mare, auten- 
tic sau nu, reprezenta puterea necesitații. Pentru imensa 
împărăție rusească, închisă de uscat pe toate laturile euro- 
pene, de la Kategat pînă în extremitatea cealaltă asiatică, 
singura ieşire la marea liberă o reprezintă Dardanelele. îşi 
închipuieşte lumea ce va fi în stare să facă acest popor, 
care astăzi are 180 milioane de locuitori, pentru 21 milioane km 
pătrați, prin urmare 9 locuitori pe km atunci cînd va avea 
50 de indivizi pe km pătrat? E ceva monstruos. O ţară cu 
un miliard de locuitori, cu toate stepele transformate în 
pămînturi de cultură, cu bogăţiile minelor, cu drenajul 
firesc pe care-l face Volga către Marea Caspică, devine o 
maşină cu vapori gata să se spargă dacă nu se dă drumul 
aburului. 


Aci stă primejdia pentru noi, în necesitatea ineluctabilă 
a trecerii ruşilor prin Dardanele. Conştienţi de pericolul 


162 


ce ne ameninţă, trebuie să facem tot ce ne stă în putere 
pentru a întîrzia criza, sau pentru a-i da o dezlegare potri- 
vită cu interesele noastre. Viitorul nu este al nimănui. El 
ascunde în cutele sale surprinderi şi amăgiri. Din cît se 
poate omeneşte prevedea, straturile poporane se ridică tot 
mai mult. Organizarea lor în partide politice poate să 
schimbe fața lucrurilor, iar naţiuni prea congestionate în 
forma lor actuală se pot dezagrega spre a trăi, făcînd din 
descentralizare o funcțiune de viaţă. 

Dar, să urmăm narațiunea mai departe. După moartea 
lui Petru cel Mare, asalturile contra Imperiului otoman 
continuară. Toate tractatele dintre ruşi şi turci se ocupă de 
Dardanele: acela din 1739, zis de Belgrad,* consfințeşte 
starea prohibitivă, şi Marea Neagră urmează a fi „neprihă- 
nită"; acela de la Kuciuk-Kainargi,: din 1774, prevede 
libera trecere prin strîmtori a vaselor de comerț ruseşti. 

Războaiele napoleoniane şi în particular expediţia lui 
Bonaparte în Egipt aruncă pe turci în brațele ruşilor. O 
flotă de război rusească, condusă de amiralul Uşakov,‘ 
intră în Bosfor, iar la 23 decembrie 1798 un tractat de alianță 
între ambele țări îngădui flotei ruseşti să treacă din Marea 
Neagră în Marea Mediterană şi viceversa. Durata acestui 
tractat era de 8 ani. El cuprindea clauza importantă şi nouă 
a excluderii celorlalte puteri de la dreptul de a trece prin 
strîmtori vase de război. Prin ivirea flotei ruseşti în Arhi- 
pelag, francezii fură siliți să părăsească Insulele lonice, cari 
fură ridicate la rangul de... republică şi puse sub protec- 
toratul Rusiei. 

Creațiunea acestei republice fu, pentru ruşi, cuiul lui 
Pepelea în casa turcilor. 

Un foarte îndemînatec diplomat al acelor timpuri, Ita- 
linski,” ambasador rus, izbuti să încheie, la 11/23 septem- 
brie 1805, un nou tractat, în care toate privilegiile de la 
1798 sunt confirmate. Aceste privilegii, cari trebuiau să 
înceteze la 1806, erau prelungite cu un an înainte de expi- 
rarea termenului, ceea ce dovedeşte marea însemnătate pe 
care le-o atribuiau ruşii. Dar, în scurt timp, victoriile fran- 
cezilor îndemnară pe turci să nu mai țină seamă de binefa- 
cerile ruseşti. Tratativele cu Italinski fură rupte. Un nume 
ce ne este cunoscut, nouă, românilor — Fonton -— drago- 
manul ambasadei ruse din Constantinopole, duse intriga 
mai departe; însă fără succes. Ruşii intră în Moldova. Cei 
doi hospodari ai Principatelor, Moruzi şi Ipsilanti, cari 


163 


fuseseră destituiți de Poartă pentru sentimentele lor ruseşti, 
fură reinstalaţi în scaune. O escadră, sub conducerea ami- 
ralului Seniavin, porni către Arhipelag. 

Cu toate astea, ruşii nu renunțau la ideea de a reîncepe 
tratativele diplomatice, cu cari ajungeau mai repede la scop 
decît cu alte mijloace. în lipsa lui Italinski, care se refugiase 
la Malta pe o corabie engleză, generalul Michelson, coman- 
dantul trupelor din Moldova, primi ordin să aducă la cuno- 
ştința Porții că armatele ruse sunt gata să se retragă din 
Principate, dacă Poarta goneşte din imperiu pe ambasa- 
dorul francez, generalul Sebastiani. : Aceeaşi ură împotriva 
francezilor, care avea să se manifeste în timpul răscoalei 
lui Mehemet-Ali, cînd amiralul Roussin, ambasadorul Fran- 
tei la Constantinopole, era „la bete noire" a lui Nesselrode” 
şi a ambasadorilor săi la Țarigrad, Butenev şi Orlov. 

în răstimp, împărații Alexandru şi Napoleon semnau 
pacea de la Tilsit: (1807), 

Prin acest tractat de pace, ruşii se obligau să nu mai 
negocieze cu turcii decît prin mijlocirea lui Napoleon. Această 
clauză drastică rănea prea mult amorul propriu rus, şi deci 
ea fu înlăturată în convenţiunea de la Erfurt, din 12 octom- 
brie 1808* Prin urmare, cînd mareşalul prinț Prozorovski, 
care înlocuise pe generalul Michelson, mort, în comanda 
trupelor de ocupaţiune din Principate, primi de la Petersburg 
proiectul tratatului de pace cu turcii, constată cu surprin- 
dere că nu se mai făcea nici o pomeneală de tractatul din 
1805 şi de dreptul rezervat Rusiei de a trece prin strîmtori 
cu vase de război. Cu toate astea, lucrul era firesc, deoarece 
pacea cu Franța reda acesteia stăpînirea insulelor ioniene, 
prin urmare faimoasa republică dispărea, şi cu dînsa şi 
necesitatea, pentru flota rusă, de a trece prin strîmtori. 
Dar atît era de înrădăcinat în spiritul rusesc gîndul Darda- 
nelelor, încît Prozorovski, împotriva ordinelor primite de la 
Rumianţov în numele împăratului, introduse un articol, 
prin care reînființa privilegiul obținut de lItalinski pentru 
flota rusă, cu singura restricțiune că nu vor putea trece decît 
numai trei vase de război laolaltă. 


în lungile dezbateri urmate la această epocă între Ale- 
xandru şi Napoleon, asupra împărțirii Imperiului otoman, 
Constantinopolul şi Dardanelele formau miezul discuţiunii. 
Fiecare se credea mai îndrituit decît celălalt să le stăpânească. 
Țarul pretindea că strîmtorile sunt cheia casei sale. La 
aceasta) Caulaincourt, © ambasadorul lui Napoleon la Peters- 


164 


burg, răspundea că strîmtorile sunt cheia Toulonului. Prin 
urmare, după lungă vorbă, fiecare socoti că e mai bine să 
rămînă cheile în mîna turcului, cum poate să se întîmple 
şi astăzi. 

O serie de alte tractate ating, de departe sau de aproape, 
chestiunea strîmtorilor. în tractatul zis de Bucureşti, din 
16 mai 1812, nu se face mențiune de dreptul de a trece vase 
de război prin Dardanele. Prin acest tractat, ruşii ne iau 
Basarabia, prin urmare se apropie de gurile Dunării, ceea 
ce constituie o nouă formă a soluționării chestiunii Orien- 
tului. Ceea ce face Kaunitz* şi Thugut cu Bucovina făcea 
acum Kutuzov cu Basarabia, iar Moldova, sîngerată, îşi 
pleca fruntea. 

Prin tractatul de pace de la Adrianopole (1 sept. 1829), 
de asemenea, nu se face menţiune de trecerea vaselorde 
război prin strîmtori, dar se admite pavilionul de comerț 
rusesc, precum se admite pavilionul tuturor puterilor amice. 

Tractatul de la Unkiar-Iskelesi (26 iunie 1833) este cel 
mai perfid din seria acestor convenţiuni silite, prin care 
ruşii îşi deschid drumul spre Constantinopole. Profitînd de 
spaima ce o inspira sultanului Mahmud vasalul lui Mehe- 
met-Ali, împăratul Nicolae îl învălui în farmecul alianței 
sale cu atîta grije, încît obținu acest tractat, care cuprinde 
6 articole deschise şi 1 articol secret, prin care Poarta se 
obligă a închide Dardanelele pentru orice putere alta decît 
Rusia. Fireşte, puterile maritime fură imediat informate de 
textul articolului secret şi răspunsul fu o demonstrație navală 
anglo-franceză la insula Tenedos: acelaşi spectacol pe care-l 
vedem astăzi, » cu deosebire că atunci demonstrațiunea era 
făcută contra Rusiei, pe cînd astăzi este făcută pentru Rusia. 

în fine, cu cele două convențiuni de la Londra, din 1840 
şi 1841, “ regimul strîmtorilor intră în dreptul pozitiv, iar 
cu tractatul de Paris,” care cuprinde 2 anexe ce fac parte 
integrantă din text, se codifică în mod formal chestiunea 
Dardanelelor. 

Să examinăm mai de aproape aceste convențiuni. 


Este o tristă constatare de făcut, că oamenii nu învață 
nimic din greşelile altor oameni, şi că istoria, deşi se repetă 
la infinit, nu serveşte să îndrepteze cursul politicei. 

între anii 1835 şi 1840, Europa era preocupată de un 
eveniment fără nici o însemnătate: răscoala lui Mehemet- 


165 


Aii," paşa Egiptului, împotriva suzeranului său. Ajuns din 
nimic la o situaţie extraordinară, Mehemet-Ali cerea, pentru 
familia sa, domnia ereditară, cu atît mai mult că fiul său, 
Ibrahim-paşa, da dovezi de mare valoare militară. în loc 
de a face presiuni asupra sultanului să acorde ceea ce i se 
cerea, Europa credea că-l întăreşte, îndemnîndu-l să reziste. 
Oameni ca Nesselrode, Palmerston,” Metternich se mun- 
ceau să găsească o soluțiune acestei aventuri, şi, pentru a 
salva Imperiul otoman, îşi propuseră să-şi împartă rolurile: 
escadra engleză trebuia să demonstreze în fața Alexandriei, 
iar escadra rusă să acopere Constantinopolul, cu atît mai 
mult; zicea diplomația rusească, cu cît flota țarului era sin- 
gură autorizată să intre în strîmtori, potrivit tractatului de 
la Unkiar-Iskelesi. Toată lumea era de acord că Imperiul 
otoman trebuia salvat, şi de Mehemet-Ali, şi de alţi duş- 
mani, dar nu sub forma instalării unei flote ruseşti în Marea 
de Marmara. Guvernul englez propuse să trimită şi el o 
escadră, alături de cea rusă — ceea ce ruşii nu primiră. 

Atunci țarul, care se inspira încă din politicalui Kuciubey 
de la 1805, de a salva cu orice preţ Imperiul otoman, în loc 
de a-l împărți — declară că renunță“ la avântagiile tracta- 
tului de la Unkiar-Iskelesi şi primeşte închiderea strîmtorilor 
— ceea ce englezii se grăbiră să accepteze. Cînd însă lucru- 
rile fură examinate mai de aproape, se constată că ruşii 
cereau să se închidă gura Dardanelelor pentru a se apăra 
capitala Imperiului otoman şi litoralul Mării Negre de 
atacurile unei flote venind din Mediterană, pe cînd englezii 
cereau să se închidă gura Bosforului pentru a se garanta 
capitala Imperiului otoman şi toată Marea Mediterană de 
atacurile unei flote venind din Marea Neagră. 

Eterna comedie !... 

După lungi discuții, reprezentanţii Angliei, Rusiei, Tur- 
ciei, Austriei şi Prusiei semnară convențiunea din 1840, al 
cărei înțeles, în privința strîmtorilor, era următorul: 

Puterile contractante luau sub garanţia lor Dardanelele, 
Bosforul şi Constantinopolul, în cazul unui atac din partea 
lui Mehemet-Ali. Prin urmare, se admitea colaborarea flotelor 
internaționale în Marea de Marmara — ceea ce însemna că 
Rusia renunță la privilegiul ce-i acorda tractatul dela Unkiar- 
Iskelesi. Totodată însă se afirma în mod solemn că această 
măsură, de a intra în strîmtori cu flote de război, constituie 
o excepție unică, în favoarea sultanului, şi că această excepție 
nu deroagă întru nimic la regula fundamentală a Imperiului 


166 


otoman, de a ținea strîmtorile închise pentru orice vas de război 
străin. 

Sub forma aceasta, chestiunea strîmtorilor intră, pentru 
prima oară, în dreptul public european. 

Cum însă Mehemet-Ali se supune definitiv autorităţii 
sultanului în 1841, convenţiunea precedentă rămînea fără 
obiect. însă principiul general al închiderii strîmtorilor, 
cîştigat cu atîta osteneală, trebuia consemnat într-o nouă 
convenție, la care ar fi convenit şi guvernul francez. Pro- 
iectul noului act fu redactat de aceiaşi diplomaţi cari pregă- 
tiseră pe cel precedent, Palmerston şi Brunnov (acesta din 
urmă fusese numit ambasador rus la Londra încă din decem- 
brie 1839), iar la 1/13 iulie 1841, el fu semnat de cele 5 mari 
puteri şi de Şekib Effendi, reprezentantul sultanului. 

Fiindcă actul acesta constituie baza dreptului public 
european relativ la strîmtori, reproducem în întregime art. 1: 
„M.-s. sultanul, pe de o parte, declară că are ferma hotărîre 
de a menținea principiul stabilit ca veche regulă a impe- 
riului său, în virtutea căruia a fost întotdeauna interzis vase- 
lor de război ale puterilor străine de a intra în strîmtorile 
Dardanelelor şi Bosforului... lar majestăţile-lor, pe de alta, 
se leagă să respecteze această hotărîre a sultanului şi să 
conforme cu principiul sus enunțat.” 

Textul acesta cuprinde, în aparenţă, numai, două obli- 
gațiuni: una, a sultanului, de a nu deschide strîmtorile nici 
unei puteri; alta, a puterilor, de a nu le viola. Dar, sub o 
formă larvată, el implică alte două obligaţiuni: prima, a 
sultanului, de a renunța la suveranitatea sa, prin renunțarea 
la deschiderea strîmtorilor în favorul unei singure puteri, 
în caz de conflict între celelalte; a doua, a puterilor, dea 
şe lega solidar, printr-o obligațiune indiviză, să nu atace 
strîmtorile. 

e. 


De la 1841 la 1856, adică de la al 2-lea tractat de Londra 
la tractatul de Paris, trec 15 ani, în care timp Europa se 
amestecă tot mai mult în politica rusească. Lăsăm istori- 
cilor să se ocupe de curgerea evenimentelor generale. Noi vom 
examina chestiunea războiului Crimeii şi a consecințelor 
sale, numai pe laturea diplomatică şi aceasta numai întru 
cît priveşte Dardanelele din punct de vedere românesc. 

Prin semnarea convențiunilor de la Londra,,Rusia admite 
condominiul european în proteguirea intereselor sultanului. 


167 


Mai toţi autorii ruşi moderni deplîng această politică, ale 
cărei efecte funeste se resimt şi astăzi. Ei pretind că ches- 
tiunea Orientului era o afacere pur rusească — cel mult 
ruso-turcească, care urma să fie rezolvată între musulmani 
şi ortodocşi, fără amestecul occidentalilor catolici. 

Acum însă Europa înţelesese jocul şi voia cu orice preț 
să distrugă farmecul protectoratului rusesc asupra popoarelor 
creştine din Imperiul otoman. Cel dintîi pretext fu binevenit: 
o ceartă la Ierusalim între popii ortodocşi şi popii catolici, 
în 1853, care hotărî pe Napoleon al III-lea să intervină. 
Coalițiunea europeană era deja formată. 

Imediat ruşii ocupară Principatele, chiar înainte de decla- 
rarea războiului. Ca întotdeauna, noi plăteam gloaba. Esca- 
drele aliate intrară în Marea de Marmara. 

Pe cînd ruşii.ocupau țara noastră, în mod palpabil şi 
pozitiv, cu binefacerile cazacilor şi alte asemenea plăceri, 
o aprigă protestare din partea lor avea loc, în numele drep- 
tului public european, violat prin intrarea escadrelor în 
Dardanele. Nimeni însă nu ținu seamă de această protestare. 

în curînd puterile aliate intrau în Marea Neagră, iar 
Sebastopolul era asediat de 70 000 francezi, englezi şi turci, 
la cari veneau să se unească 15 000 piemontezi. Aliaţii erau 
învingători la Alma, Balaklava, Inkermann şi Eupatoria, 
iar în septembrie căzu şi Sebastopolul. 

Pe cînd dar, în cursul anului 1854, soldaţii se luptau în 
Crimeea, iar Canrobert:: lăsa comandamentul generalului 
Pelissier — la Viena se urmau tratativele de pace. Bazele 
negocierilor sunt cunoscute în istoria diplomatică sub denu- 
mirea celor „patru garanții", şi anume; 

1. Sustragerea Principatelor Moldova şi Valahia, precum 
şi Serbia, de sub protectoratul rusesc şi punerea lor sub 
garanţia colectivă a puterilor; 

2. Libertatea navigaţiunii pe Dunăre şi pe gurile sale: 

3. Revizuirea tractatului de Londra din 1841, relativ 
la regimul strîmtorilor şi al Mării Negre; 

4. Renunţarea ruşilor la protectoratul creştinilor orto- 
docşi din Imperiul otoman. 

Aceste baze au fost consemnate într-un protocol cu data 
de 1 februarie 1856, semnat la Viena de către baronul Bour- 
queney pentru Franța, Buol pentru Austria, Seymour pentru 
Anglia, Gorceakov pentru Rusia şi Hizam pentru Turcia. 
Protocolul acesta este temelia Congresului şi a Tractatului 
de Paris, şi, ca atare, trebuie reținut. 


168 


Aşadar, la 25 februarie 1856 are loc prima şedinţă a 
* Congresului de Paris. Bărbaţii cari au luat parte la acest mare 
act internațional trebuie să fie cunoscuţi de noi, chiar la 
depărtare de 60 de ani — nu dintr-un sentiment de curiozi- 
tate istorică, ci dintr-o pioasă datorie către memoria acelora 
cari au consfințit, într-un act public, alcătuirea statelor pe 
principiul naționalităților; libertatea Dunării şi a îmbu- 
căturilor sale; neutralitatea Mării Negre şi a strîmtorilor. Cît 
va trăi poporul român viața sa veşnică la gurile Dunării şi 
în Carpaţi, el nu va putea formula altfel programul său. 
Aceasta o datorăm lui Napoleon al III-lea, a cărui memorie 
trebuie să fie sfînta pentru noi. Dar o datorăm lui şi nu altora. 


Prin urmare, iată cum se compunea Congresul de Paris: 
pentru Franța, contele Alexandru Colonna Walewski, minis- 
tru de Externe, şi baronul de Bourqueney, ambasador la 
Viena; pentru Austria, contele de Boul-Schauenstejn, pre- 
şedintele Consiliului, ministru de Externe, şibaronulHubner, 
ambasador la Paris; pentru Marea Britanie, contele de Cla- 
rendon, ministru de Externe, şi baronul Cowley, ambasador 
la Paris; pentru Rusia, contele Orlov, general de cavalerie, 
aghiotant al împăratului, şi baronul de Brunnov, ministru 
pe lîngă Confederațiunea germanică şi marele duce de Hessa; 
pentru Italia (Sardinia), Contele Benso de Cavour, preşedin- 
tele consiliului, ministru de Finanţe şi marchizul de Vil- 
lamarina, ministru plenipotenţiar la Paris; pentru Turcia, 
marele vizir Aali-paşa şi Djemil-Bey, ambasador la Paris; 
pentru Prusia, d-l de Manteuffel, preşedintele consiliului, 
ministru de Externe şi contele de Hatzfeld-Wildenburg- 
Schonstein, ministru plenipotenţiar la Paris. 

Care era simțămîntul public european în momentul des- 
chiderii Congresului de Paris? 

Un eveniment de cea mai mare însemnătate se întîm- 
plase: moartea straşnicului împărat Nicolae L 

Cum fu primit acest doliu rusesc? 

O imensă clamoare se ridică, în capitala Franţei, din toate 
piepturile. Bursa îl salută cu o urcare extraordinară asupra 
tuturor titlurilor: renta cîştigă într-o singură şedinţă 3 puncte; 
creditul mobiliar 52 franci; valorile industriale sunt cerute 
cu insistență. Demonstrațiuni publice au loc; străzile şi 
pieţele sunt pline de lume, care se îmbrățişează ca la nuntă; 
balurile se ţin lanţ; ziarele V Univers, la Gazette de France, la 

Comstitutionnel se felicită de un aşa noroc. 


169 


Dar la Londra? Un adevărat desfrîu de invective la 
adresa defunctului. Ziarul Times, Morning Herald, Mor- 
ning-Chronicle văd un deget al lui Dumnezeu în moartea 
neaşteptată a țarului, iar Crimeea, unde se bat Aliaţii, este 
locul de expiraţiune al familiei imperiale ruse: acolo şi-a dat 
obştescul sfîrşit Alexandru I, acolo s-a stins steaua lui Nicolae. 
Bursa salută evenimentul cu o ridicare de 2 puncte şi jumă- 
tate asupra fondurilor engleze; stradă ţipă şi se veseleşte 
mai rău ca la Paris; la un teatru, unde se juca Lucia'de 
Lamermoor, un actor iese cu un jurnal în mînă şi ceteşte 
telegrama cu moartea țarului — publiculizbucneşte în aplauze 
frenetice, se ridică în picioare şi cere imnul național, pe 
care-d cîntă în cor cu orchestra. 

Iar la Berlin, evenimentul acesta produce cea mai adîncă 
durere. Frederic-Wilhelm plînge ca un copil şi nu vrea să 
se ocupe de afaceri. „Cum vrei să mă ocup de politică, cînd 
corpul împăratului e cald încă?" zice ellui Manteuffel. Apoi, 
fiind obligat să primească pe lord John Russel, se spovedeşte 
către marea ducesă Olga, sora lui Neculai I, spunîndu-i cu 
cîtă greutate a trebuit să-şi calce pe inimă şi să vadă pe englez, 
„care a venit să se înfigă în fața mea cu un baston şi să-mi 
vorbească politică”. i 

Istoria are acest mare bun, pentru cine o ceteşte şi o 
înțelege, că moderează entuziasmul, ascute sensul critic şi 
mai cu seamă nu permite la toată lumea să se amestece în 
politică. 

Dacă duşmanii de ieri sunt aliații de astăzi — ce vor fi 
aliații de astăzi, mîine? 

Dar să revenim la tractatul de Paris şi la Dardanele. 

Art. 10 al acestui tractat zice: „Convenţiunea din 
13 iulie 1841, care menţine vechea regulă a Imperiului otoman, 
relativă la închiderea strîmtorilor Bosforului şi Dardanelelor, 
a fost revizuită de comun acord. 

Actul încheiat în acest scop şi pe temeiul acestui prin- 
cipiu, între înaltele părți contractante, este şi rămîne anexat 
la prezentul tractat şi va avea aceeaşi putere şi valoare ca 
şi cum ar face parte integrantă din tractat."! 

lată acum şi textul Convențiunii strîmtorilor: 

„Art. I. M.-s. sultanul, pe de o parte, declară că are ferma 
hotărîre de a menținea pe viitor principiul stabilit ca veche 
regulă a imperiului său şi în virtutea căruia a fost întotdeauna 
interzis vaselor de război ale puterilor străine de a intra în 
strîmtorile Dardanelelor şi ale Bosforului, şi că, pe cît timp 


170 


Poarta se găseşte în pace, majestatea-sa nu va admite nici 
un vas de război în zisele strîmtori. 

Iar majestățile lor împăratul francezilor, împăratul 
Austriei, regina regatului-unit al Marei Britanii şi Irlandei, 
regele Prusiei, împăratul tuturor Rusiilor şi regele Sardiniei, 
pe de altă parte, se leagă a respecta această hotărîre a sul- 
tanului şi a se conforma principiului mai sus-pomenit." 

„Art. II. Sultanul îşi rezervă, ca în trecut, să libereze 
firmanuri de trecere vaselor uşoare sub pavilion de război, 
cari vase vor fi întrebuințate, după obicei, în serviciul lega- 
țiunelor puterilor amice." 

„Art. III. Aceeaşi excepțiune se aplică vaselor uşoare sub 
pavilion de război, pe cari fiecare din puterile contractante 
este autorizată să le țină la gurile Dunării, pentru a asigura 
executarea reglementelor relative la libertatea fluviului şi 
al căror număr nu va trece de două pentru fiecare putere." * 

Atât este de mare grija puterilor pentru stricta observare 
a închiderii strîmtorilor, încît, în aceeaşi zi, la 30 martie 
1856, încheie o nouă convenţie, ca a 2-a anexă a Tractatului 
de Paris, care zice: 

„Art. I. înaltele părți contractante se leagă a nu avea,în 
Marea Neagră alte vase de război decît acelea al căror număr, 
putere şi mărime sunt stipulate mai jos." 

„Art. II. înaltele părți contractante îşi rezervă dreptul 
să întrețină, fiecare, în această mare, şase vase cu abur, 
de 50 m lungime la linia de plutire, de un tonaj maxim de 
800 to[ne], şi patru vase uşoare, cu abur sau cupînze, de un 
tonaj ce nu va trece de 200 to[ne] de fiecare vas." 


Acesta este regimul care a durat nediscutat pînă la 1870, 
şi care, în drept, formează şi astăzi baza sistemului strîm- 
torilor. 

E foarte interesant, pentru noi românii — şi instructiv — 
să cunoaştem cine l-a atacat întîi. 

La 19/31 octombrie 1870 — cînd Franţa era deja bătută — 
prințul Gorceakov: socoteşte că a venit momentul să 


* Se explică aci că de la intrarea României în Comisiunea Europeană 
a Dunării; marile puteri, ca un omagiu adus suveranității noastre, au renun- 
țat la vasele lor de la gurile Dunării. Executarea regulamentelor este asi- 
gurată de o canonieră a marinei noastre militare, care staționează în perma- 
nenţă la Sulina (n. D.Z.). 


171 


scuture jugul Tractatului de Paris. Nesselrode murise şi 
prințul era acum cancelar al împăratului Alexandru II, 
Drept aceea, el adresează o circulară ambasadorilor ruşi 
de pe lîngă marile puteri, în care zice: 

„Convenţiunea strîmtorilor conţine din partea Rusiei anga- 
jamentul unei limitări a puterilor sale navale pînă la dimen- 
siunile cele mai mici. 

în schimb, tractatul de Paris îi oferea principiul neutrali- 
zării Mării Negre. 

Experiența a 15 ani a dovedit că acest principiu, de care 
depinde siguranţa întregii întinderi a frontierelor Imperiului 
rus, în această direcțiune, nu se întemeiază decît pe o teorie. 

în realitate, pe cînd Rusia dezarma în Marea Neagră, 
Turcia îşi păstra dreptul de a întreţine forțe navale în Arhi- 
pelag şi în strîmtori; Franţa şi Anglia îşi rezervau facultatea 
de a-şi concentra escadrele lor în Marea Mediterană. 

Tractatul din 18/30 martie 1856 nu şi-a păstrat sancţiunea 
morală pe care a avut-o în alte timpuri. Aşa, Principatele 
Moldovei şi Valahiei, a căror soartă fusese hotărîtă de trac- 
tatul de pace şi de protocoalele subsecvente, s-au dedat lao 
serie de revoluțiuni, contrarii spiritului şi literii convențiu- 
nii, care le-au dus întîi la unire, apoi la alegerea unui prinț 
străin. Aceste fapte s-au produs, după mărturisirea Porții, 
cu consimțămîntul marilor puteri, sau cel puţin fără ca ele 
să fi protestat. 

Reprezentantul Rusiei, singur, a ridicat vocea pentru a 
semnala cabinetelor că, prin această toleranță, se puneau 
în contrazicere cu prevederile foarte clare ale tractatului”. 

Circulara urmează astfel mai departe şi cuprinde detalii 
inutile — pentru a sfârşi cu hotărîrea luată de guvernul rus, 
de a nu mai respecta Tractatul de Paris, în partea privitoare 
la numărul şi mărimea vaselor de război în Marea Neagră. 


Cetind astăzi documentul acesta, un simțămînt de jenă 
te cuprinde. Lasă că el este contrar tuturor regulelor contrac- 
tuale bilaterale, dar, în specie, este contrar spiritului şi 
literei convenţiunilor de la Londra, cari, după chiar părerea 
d-lui Serge Goriainov, cel mai bun autor rus în materie, 
legau în mod solidar pe toate puterile semnatare. Acest spi- 
rit a fost moştenit de Tractatul de Paris, în mod fatal şi fără 
posibilitate de a susținea contrariul, deoarece convențiu- 
nile de la Londra erau expresiunea liberă a Rusiei de a voi 
să garanteze integritatea Imperiului otoman, pe cînd trac- 
tatul de Paris era rezultatul războiului Crimeii, în care Rusia 


12 


fusese biruită: ceea ce Rusia acorda de bunăvoie, prin con- 
vențiunile de la Londra, a fortiori trebuia să acorde prin trac- 
tatul de Paris. Dar dacă mai este nevoie de vreun argument, 
art. 14 al Tractatului de Paris zice limpede: „Elle (la con- 
vention) ne pourra etre ni anulee ni modifiee sans Vassenti- 
ment des Puissances signataires du present trăite". 

Documentul acesta face însă afirmațiuni şi mai temerare: 
el contestă Turciei dreptul de a avea vase de război în Arhi- 
pelag şi Europei dreptul de a concentra flote în Marea Medi- 
terană — parcă Convenţia strîmtorilor ar fi privit toate 
mările globului şi nu ar fi fost specială pentru garantarea 
Imperiului otoman. 

Dar unde acest factum al prințului Gorceakov devine 
amuzant, este cînd se leagă de bietele Principate, cari şi-au 
înfăptuit Unirea, nu numai fără voia Rusiei, dar în contra 
voinței Europei şi cu toate protestările reprezentantului 
țarului. 

Noi găsim în colecţia de documente ale timpului o notă 
a ambasadorului Angliei la Constantinopole, Sir H. Elliot, 
către contele de Granviile, datată din Therapia, 21 noiembrie 
1870, care zice: 

„Prima dintre infracțiunile Tractatului din 1856, citată 
de prințul Gorceakoff, este unirea Principatelor Valahiei 
şi Moldovei sub un prinț străin. Poate că scapă amintirilor 
guvernului m. ţarului că anume contele Kisseleff, pleni- 
potențiarul Rusiei la Conferința de la Paris, este acela care a 
declarat, în şedinţele de la 22 mai şi 5 iunie 1858, că dorința 
aproape unanimă a Principatelor pentru unire şi prinț străin 
este legitimă şi rațională, şi că tot contele Kisseleff a invocat 
Tractatul de Paris, el însuşi, în sprijinul cererii lor." 


DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC 


Prin articolele 22—26, Tractatul de Paris sustrage Prin- 
cipatele de sub protecțiunea Rusiei, le pune sub garanția 
puterilor, le acordă toate drepturile de stat independent 
sub suzeranitatea Porții, convoacă Divanul ad-hoc, care avea 
să arunce temeliile României de astăzi; prin articolele 20 
şi 21 retrocedează Moldovei o parte din Basarabia, întemeind 
acest act pe un schimb teritorial, deoarece Europa restitu- 
ieşte Rusiei oraşele şi porturile ocupate în Crimeea: Sebasto- 
pol, Balaklava, Kamieş, Eupatoria, Kerci etc, cum se pre- 


18 


vede la art. 4 al tractatului; prin articolele 15—19, proclamă 
libertatea navigaţiunii pe Dunăre, punînd-o sub garanţia 
Europei şi creează Comisiunea Europeană a Dunării, în 
care țara noastră avea să intre, după Tractatul de Berlin. 


Aceasta este România de astăzi, mai puțin Basarabia. 


Menţionăm despre provincia pierdută, fireşte, cu durere 
de român, dar mai cu seamă pentru a dovedi că Europa 
voise să creeze din nou un tot organic, cu putere economică, 
pentru care ne dase Dunărea, în legătură cu deschiderea 
Dardanelelor pentru vasele de comerţ; cu putere militară, 
pentru care art. 26 ne garantase crearea unei armate națio- 
nale, „organisee dans le but de maintenir la surete de l'in- 
terieur et d'assurer celle des frontieres". Aici e chestiunea. 
Noua frontieră a Basarabiei pleca de la Marea Neagră, cu 
un kilometru la est de lacul Burna-Sola şi mergea pînă la 
Prut — prin urmare, tot malul stîng al Dunării mari, de la 
Reni pînă la Ceatalul Ismail, şi tot malul stîng al braţului 
Chilia pînă la mare erau încorporate noului stat, care deve- 
nea proprietarul şi păzitorul gurilor Dunării. Asta voia Eu- 
ropa. 


Ei bine, nu numai că noul stat nu mai este astăzi pro- 
prietarul malului stîng al Dunării, de la Reni în jos, dar încă, 
prin Tractatul de Londra din 1883, Rusia a sustras braţul 
Chiliei de sub controlul Comisiunii Europene, unde, cu toate 
astea, ea este reprezentată de un delegat imperial. 


Să vedem cum şi-a împlinit noul stat de la gurile Dunării 
menirea sa. 


La 1866, s-a înfăptuit şi ultima dorință a Divanului ad- 
hoc, prin alegerea unei dinastii străine. 


Atît vodă Cuza cît şi regele Carol au fost două instrumente 
perfecte, ce au servit la propăşirea poporului românesc. Cel 
dintîi, isteț, impulsiv, plin de foc şi de îndrăzneală, nu destul 
de pregătit pentru rolul ce era chemat să joace; cel de al doilea, 
sobru, cumpătat, cu o mare pregătire, cu o mare conştiinţă 
a răspunderii; amîndoi palpitînd de misterioasa dragoste pe 
care o insuflă pămîntul țării noastre. Cu cel dintii se încheagă 
frămîntările sociale ale patriei noastre; cu cel de al doilea, 
iau formă precisă: împroprietărirea clăcaşilor, constituţia, 
codul civil, codul penal, legea instrucției publice etc, etc, 
şi apoi întreaga serie de legi şi de măsuri economice în virtu- 
tea cărora țara ajunge, în 50 de ani, la un mare grad de pros- 
peritate. 


174 


De la 4 115 000 suflete, populația de la 1866 se ridică 
astăzi la 7 milioane jum. De la buget de 60 milioane, statul 
se ridică la unul de o jumătate de miliard. De la un efectiv 
de 45 mii oameni (permanenți şi teritoriali), cu un regiment 
de artilerie, oştirea se ridică la 600 000 oameni, cu armamen- 
tul cel mai complet şi cu un corp ofițeresc de mîna întîi. De 
la 1 mie de kilometri şosele regulate, în anul 1866, avem astăzi 
30 mii km. De la singura linie de drum-de-fier Bucureşti — 
Giurgiu, în 1869, de o lungime de 60 km, avem astăzi peste 
3 mii km. Şi tot restul merge în aceeaşi proporţie. 

Căror împrejurări extraordinare se datoreşte această stare 
înfloritoare? 

Răspunsul e simplu: Dunării, Mării Negre şi Dardane- 
lelor. 

Cu instituirea Comisiunii Europene, s-au efectuat o 
serie de lucrări în albia Dunării, care i-au rectificat cursul 
şi au înlesnit navigațiunea. Cu crearea portului Constanţa 
şi construirea podului de la Cernavoda, s-a înlesnit exportul 
în timpul iernii şi s-a dezvoltat industria petrolului. 

De unde totalitatea importului şi exportului nostru în 
1866 era de 187 milioane — în 1911 a trecut de un miliard. 
Numai grîul exportat s-a urcat, de la 238 mii to[ne] în valoare 
de 54 milioane lei, la 2 milioane to[ne] în valoare de 300 mi- 
lioane lei, care, în cea mai mare parte, merge în Germania, 
prin Belgia şi Olanda. 

Şi merită să ne oprim un moment asupra următoarei 
particularități: dacă împărțim în decenii timpul de la 1866 
pînă în zilele noastre, găsim că deceniul cel mai îmbelşugat 
este acela de la 1886—1896, în care suta de la 1866 a devenit 
patru sute. Se întîmplă că tocmai în acest interval, Comisiu- 
nea Europeană a Dunării şi-a terminat marile lucrări din 
canalul Sulina, prin cari se permite vaselor de mare tonaj 
ale tuturor statelor să ajungă pînă la Galaţi şi Brăila; se 
mai întîmplă că tot în acest deceniu s-a dat cea mai mare 
întindere căilor noastre ferate, cari au ajuns de la simplu la 
triplu, ducînd către porturile Dunării produsele pămîntului. 
Taxele de navigațiune percepute de Comisiunea Europeană 
a Dunării s-au urcat, de la 1 593 000 în anul 1886, la 2 599 000 
în 1896 şi la 3 726 000 în 1911. 

Iar astăzi, în răstimp de 6 luni, de cînd Dardanelele sunt 
închise, Comisiunea Dunării nu a încasat un franc, prin ur- 
mare țara nu a exportat un bob de grîu. Şi dacă, în economia 
noastră naţională, mizeria nu bate la uşă, e numai graţie 


15 


prețurilor exorbitante cu cari se vînd cerealele pe granițele 
noastre de uscat. 

Dar sărbătoarea asta nu va dura multă vreme. Exportul 
cerealelor pe căi ferate este absolut imposibil, din cauză că 
marfa noastră ocupă loc mult şi are valoare mică. Numai 
calea apei este potrivită pentru exportul produselor noastre. 

Prin urmare, Dunărea şi marea sunt scăparea noastră — 
marea liberă, strîmtorile libere, acelea ce îngăduiesc produselor 
solului nostru să ajungă pe piețele străine cu înlesnire,* 
De aci tragem noi puterea noastră. De aci putem cumpăra 
tunuri, clădi şcoli, academii, institute de tot felul; de aici 
putem face împrumuturi pentru a împroprietări cît mai 
mulți gospodari. 

Europa trebuie să afle şi să ştie că noi vrem să trăim, 
că avem dreptul să trăim, şi că la ceasul cel mare, cu toată 
politica noastră de zizanii, ne va găsi uniți. 


SOLUŢIUNE 


lată-ne ajunşi la punctul cel mai delicat al chestiunii. 

în desfăşurarea războiului mondial de astăzi, ipotezele 
ce se prezintă chiar de la început, snnt două: a) biruința 
germană, b) biruinţa -anglo-franceză. 

în prima ipoteză, Dardanelele rămîn cum se află, cu 
regimul neutralizării şi al libertăţii comerțului, cu oarecari 
garanţii în plus, pentru a nu depinde numai de bunul-piac 
al guvernului otoman. Convențiunea strîmtorilor din 1856 
dă satisfacțiune deplină şi suveranităţii sultanului şi liber- 
tății comerțului. Un articol adițional ar urma să fie' inserat 
în această Convenţiune, prin care să se stabilească dreptul 
neutralilor de a trece prin strîmtori cu vase de comerț, chiar 
atunci cînd Poarta s-ar găsi în stare de război cu una din 
puteri. Care este cuvîntul pentru care noi trebuie să suferim 
astăzi, din faptul că turcii se bat cu ruşii sau cu Europa 
întreagă? Beneficiul neutralității stă tocmai în dreptul de 
a uza în orice moment de drumurile suprafeței globului, ce 
constituiesc căi maritime naturale, pentru cari teoria apelor 
naționale nu are valoare. Europa a fost preocupată de strîm- 
tori, anume pentru că ele se confundă cu Imperiul otoman, 
deoarece în sînul lor e aşezată capitala şi ele despart sau 
leagă Turcia asiatică de Turcia europeană, după cum sunt, 
politiceşte, în mîna turcilor sau nu. Şi a mai fost preocupată 


17% 


Europa de strîmtori, tocmai cînd nu voia să permită ruşilor 
a pune mîna pe Constantinopole şi a se întări în Marea Neagră. 

Dar libera trecere prin strîmtori a vaselor de comerț a 
fost admisă şi recunoscută încă de la tractatul de Kuciuk- 
Kainargi, din 1774. 

Chestiunea practică a tranzitării prin ape minate se re- 
duce la constituirea unui corp de pilotaj destoinic. Dealt- 
minteri, flota de război turcă umblă astăzi prin strîmtori. 

în ipoteza a 2-a, a biruinței Triplei înțelegeri, e lesne 
de priceput că Rusia va cere şi va obținea libera trecere prin 
strîmtori a vaselor sale de război. Orice iluzie asupra acestui 
punct trebuie înlăturată. Noi credem că ea va obținea mai 
mult. Tot studiul nostru probează că Rusia urmăreşte mono- 
polizarea strîmtorilor pentru sine. Ceea ce voia Italinski la 
1798 şi la 1805, ceea ce obținea Prozorovski, în contra voinței 
împăratului, la 1808 — exact acelaşi lucru îl cere Nelidov 
la 1877: „il faut chercher des combinaisons qui nous assurent, 
ă nous seuls, la liberte de navigation dans Ies detroits, Â Vex- 
clusion de tous les autres pavillons de guerre". D-1 Hano- 
taux, fost ministru de Externe al Franței, scrie, la 1910, 
următoarele:„Un eveniment considerabil s-a produs: prin 
construirea a nouă unități navale austriace, politica germa- 
nică îşi face intrarea în Mediterană. Interesele Angliei, 
Franţei şi Italiei nu mai sunt aceleaşi ca în trecut. Echilibrul 
este 'din nou amenințat. Aceste puteri vor primi poate în 
scurt timp ajutorul ce l-ar putea aduce flota rusă, dacă această 
flotă se reconstituieşte repede. Se văd deja de pe acum solu- 
iuni mai largi şi mai elastice decît acelea pe cari tradiția ni 
le-a păstrat ca pe nişte moaşte. Chestiunea strimtorilor este 
una din cele mai complicate. Cum însă politica se schimbă 
cu geografia, Dardanelele nu mai au, nici chiar pentru pute- 
rile maritime, aceeaşi importanță pe care o aveau înainte de 
săparea canalului de Suez: poate că mîna lui Lesseps” 
a adăogat un codicil la faimosul testament, autentic sau nu, 
al lui Petru cel Mare." 

Ce însemnează asta, în proză? însemnează că de cînd 
drumul Indiilor s-a scurtat, prin săparea canalului de Suez, 
şi s-a asigurat în mîna Angliei, care mai deține şi Gibral- 
tarul, ruşii nu mai sunt ameninţători. Şi mai însemnează că 
de unde/în trecut, exportul nostru mergea în Anglia în pro- 
porţie de 52%, astăzi merge în proporţie de 7% — prin urma- 
re, Anglia nu se mai aprovizionează cu grîu de la noi. Şi 
mai însemnează că Anglia, preocupată de uriaşa dezvoltare 


177 


a marinei germane în Marea de Nord, nu vrea să se ocupe 
prea de aproape de naşterea şi înflorirea marinei austriace 
în Marea Mediterană, a cărei îngrijire o lasă pe seama ruşilor. 


Toate astea dovedesc că Anglia nu mai acordă aceeaşi 
însemnătate strimtorilor, ba chiar nu le mai acordă nici una. 


Dar să admitem, totuşi, că Europa va fi destul de pru- 
dentă ca să nu lase necondiționat strîmtorile în mîna ruşilor. 
Ce soiuțiune va da chestiunii? Evident, le va internaționaliza. 
O comisiune ca aceea ce funcționează la Galaţi va fi insta- 
lată pe malurile Bosforului.» Probele făcute pe Dunăre de 
către Comisiunea Europeană sunt atît de hotărîtoare, încît 
noi nu am sta un momentla îndoială a recomanda această 
soiuțiune — cu condițiunea fundamentala ca România să 
fie reprezentată acolo, pe picior de egalitate cu celelalte state. 


Dar în ce condițiuni poate lucra o asemenea Comisiune? 
Şi aci se prezintă iarăşi două ipoteze: 


a) Fortificațiile vor fi rase; 
b) Fortificațiile vor fi menținute. 


Cu fortificațiile rase şi strîmtorile declarate libere, Eu- 
ropa ar acorda un fel de garanţie platonică acestei Corni- 
siuni, cum a acordat Dunării. Asta însemnează haosul şi 
nesiguranța. La cel dintîi conflict viitor între Rusia şi restul 
lumii, strîmtorile vor” fi transformate în cîmp de război, 
deoarece părțile beligerante se vor precipita asupra Dardane- 
lelor şi Bosforului, spre a le ocupa, ştiind că cel ce va avea 
strîmtorile în mîna sa, acela va fi stăpîn pe Marea Neagră. 


Cu fortificațiile menținute, libertatea strîmtorilor ar avea 
o sancțiune reală, în acest înțeles că vasele de război ar 
tranzita pea lor răspundere, fără a putea trage o lovitură 
de tun în strîmtori şi într-o rază determinată la îmbucături, 
şi cu un sistem de compensație, în trecere; pentru ambele 
părți. Evident că asta ar însemna, de fapt, prohibirea tre- 
cerii, cînd ambele flote ar fi europene. Dar s-ar putea ca Rusia 
să aibă un interes a-şi scoate flota din Marea Neagră, spre a 
o duce în mări depărtate, cum s-a întîmplat în războiul cu 
Japonia. 


Vă închipuiţi ce mecanism complicat ar fi această comi- 
siune internațională? Pentru a putea lucra în pace, ea ar 
trebui să fie declarată cu totul independentă de autoritatea 
locală, precum a fost declarată Comisiunea Europeană a 
Dunării, prin art. 53 al tractatului de Berlin. Va să zică 


17% 


un stat nou, superpus autorităţii locului, care ar avea suve- 
ranitatea pe ambele maluri, armată, tunuri, mine, arse- 
naluri. A 

Un domn, Jean Finot, propune m La Revue să se dea 
strîmtorile Belgiei, căreia nu i s-ar putea ceda prea mult teri- 
toriu german, de teamă să nu se pomenească, într-o bună 
dimineață, cu totul germanizată. 

în afară de orice altă consideraţie, de bizarerie omenească, 
de a vedea populația musulmană şi greacă din peninsula 
Gallipoli, pusă sub o administrație cu altă limbă şi religie 
decît a sa — propunătorul uită că Belgia este astăzi putere 
combatentă, a cărei neutralitate ar fi suspectată. 

Aşa că, socotind bine lucrurile, parcă tot Turcia ar tre- 
bui să rămînă la Constantinopole. Greutățile ce se prezentau 
la 1807, cînd era vorba să se împartă Imperiul otoman, se 
prezentă şi astăzi, dacă strîmtorile trebuie să rămînă forti- 
ficate. 

Dacă însă fortificațiile se rad şi o Comisiunea Europeană 
guvernează strîmtorile, sub garanţia ideală a puterilor, atunci 
soluțiunea, pentru noi, stă în crearea unui port militar şi a 
unei flote de război în Marea Neagră, care să fie în proporție 
cu puterea noastră militară de uscat. Aceasta este, dealtmin- 
teri, una din necesitățile cele mai urgente ale consolidării 
statutului nostru, care necesitate exista şi mai înainte de 
războiul actual, dar pe care chestiunea Dardanelelor o pune 
într-o evidență hotărîtoare. 

A spera ceva de la vecinii noştri balcanici, în chestiunea 
strîmtorilor, este o mîngîiere nejustificată. Aceştia sunt preo- 
cupați să aplice principiul lui Machiavelli, „ia ce-ţi trebuie 
şi păstrează ce ai luat". Bulgarii au ieşit la Marea Egee; 
serbii vor ieşi, probabil, la Marea Adriatică. Ei nu au vreme să 
plîngă cu noi. 

Prin urmare, oricare ar fi soluțiunea ce se va da chestiunii 
strîmtorilor, trebuie să se ţină seamă de două lucruri fun- 
damentale : 

1. A garanta Imperiului rus libertatea Dardanelelor pen- 
tru comerțul său, şi chiar pentru flota sa de război, dacă 
Europa găseşte un mijloc de a păstra şi a întări fortificațiile 


strîmtorilor. 
179 


FAG AEGAS cu, san dai i: me 


C- def in min aşilor, 
asemenea caz. Poporulrom" anji V wi; „A-Ar-un 
oane de locuitori L e I ^M ^ A T A niz me 
la mare. "«necuabil pierdut dacă i se ia accesul 


1915 


[LUCRĂRILE ŞI ACTIVITATEA D-LUi AL. 
TZIGARA-SAMURCAŞ] 


Secţia literară, în şedinţa sa din 27 mai 1915, a ales, cu 
unanimitatea voturilor exprimate, pe d-nii Gorovei şi Tzi- 
gara-Samurcaş, membri corespondenţi ai Academiei. Mie mi 
s-a dat însărcinarea de a vă prezenta pe d-1 Tzigara-Samurcaş. 


Titlurile d-sale sunt următoarele: doctor în filozofie al 
Universităţii din Munchen, profesor definitiv de istoria 
artelor şi estetică la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti, 
director'al Muzeului de etnografie şi artă națională, director 
al Aşezămîntului universitar Carol I. 

în aceste două ultime calități, noul candidat este unul 
dintre românii cei mai folositori neamului lor, prin munca 
inteligentă cu care a ştiut să dezgârdineze, din întuneric, 
cadrul atît de interesant al artei casnice româneşti, al icono- 
grafiei şi arhitecturii noastre. Avînd studii speciale, teoretice 
şi practice, de arheologie şi de istoria artelor, d-sa a putut în- 
cepe organizarea unui muzeu etnografic, în toată accepțiunea 
ştiinţifică a cuvîntului, în care pune în aplicare teoriile cu- 
prinse în lucrarea sa: Arta în România. Trebuie o mare pre- 
gătire şi un simț artistic foarte dezvoltat ca, pe de o parte, 
să dovedeşti existența unei arte specific româneşti, iar, pe 
de alta, să te fereşti de exagerarea acelora cari vor să declare 
de naționale toate cioburile aflate în cuprinsul țării noastre. 

Ca director al Aşezămîntului universitar Carol I, d-1 Tzi- 
gara-Samurcaş dă dovadă de un remarcabil spirit de organi- 
zare. Este adevărat că peste întreagă această instituțiune 
planează sufletul de întemeietor al marelui rege Carol I, dar 
este tot atît de adevărat că un bărbat serios şi învăţat tre- 
buia să aducă la îndeplinire gîndurile regelui, să privegheze 


181 


A i zi la buna întocmire şi la rîndui 
uturn, care este astăzi unul di 
; ul di 
Europei. üa 
= Lucrările d-sale literare sunt 
$ n ZC e se înțelege prin arheologi 
- i ddure, în colaborare, precum şi 
moa română și în li A 
Ş mba german 
Arta, cu î : 
deietura, olăria și în general 


ala acestui templu al 
le mai însemnate ale 


încon- 
produsele țăranilor noștri, are 
ȘI poezia po- 
a dragoste, s-o salveze 
in Academie. Eu mă 
nostru, 


? 


porană. Acela care s-a însărcinat, cu atît 
ȘI 5-0 scoată la lumină merită să intre 
mir Chiar că el nu este de mult colegul 


1915 


IOAN DRAGOSLAV: „POVESTEA TRĂSNETULUI! 
Bucureşti, f.a. 


„POVEŞTI DE CRĂCIUN" 
Bucureşti, f.a. 


Pentru un subiect naiv, care deşteaptă în sufletele tuturor 
creştinilor amintirile copilăriei, trebuia un povestitor sincer. 

D-1 loan Dragoslav are marele dar de a vedea lumea pe 
laturea ei interesantă şi de a spune ceea ce vede fără arti- 
ficii. 

Un copil de țăran, care ia parte la riturile ortodoxe prac- 
ticate la țară, nu are un orizont prea întins, ca să intereseze 
prin invențiune : Povestea lui Moş Crăciun, în noaptea 
Sfintului Vasile, Cu steaua sunt atîtea laturi ale aceluiaşi 
lucru. Dar atît este de mare puterea de evocațiune a autorului 
şi atît de personală, încît aceleaşi lucruri se reînnoiesc con- 
tinuu şi devin interesante. A 


Povestea lui Moş Crăciun, care este una din cele mai bune 
bucăți ale autorului, pune în scenă naşterea Mîntuitorului, 
aşa cum şi-o închipuieşte un gospodar cu frica lui Dumnezeu. 
Seriozitatea, naivitatea, cuviința cu care sunt povestite unele 
mărunțişuri din starea civilă a lui Isus sunt încîntătoare: 

„lozife, du-te în ținutul Nazaretului şi întreabă de Ioa- 
chim şi Ana, şi le cere de nevastă pe fata lor Măria, aleasa 
Domnului, că poartă în ea pe răscumpărătorul neamului 
omenesc, Mesia, cel vorbit de Sf. Scriptură, şi o ia în paza ta, 
că scris e să fii între sfinți şi pomenit de toate naţiile pămîn- 
tului. Şi Sf. Iosif a şi luat-o şi a scris-o pe numele lui cu băiet 
cu tot.“ 

în Sărbătorile lui Moş Vasile, un biet țăran, rămas singur, 
îşi aşteaptă copilul, plecat de 4 ani, să se întoarcă la vatra 


părintească. 


Nu se poate ceva mai simplu şi mai monoton. 

Ei bine, din liniştea intensă a acestei dureri se desprinde 
un aşa de mare farmec, încît la sfîrşit, cînd se întoarce băiatul 
acasă, parcă-ți pare rău că n-a mai rămas printre străini. 
Dar părerea de rău este răscumpărată prin scena întîlnirii: 

„Bătrînul alergă la uşa tinzii, o deschise, şi raza lunii 
ce se rostogolea ca un talger de aur purtat de o mînă necu- 
noscută printre stelele îngheţate, lumina fața unui băietan 
cu mustăcioara aurie, îmbrăcat ca boierii din tîrg. Moş 
Vasile se uită şi nu-i veni a crede, dar flăcăul, prinzîndu-i 
mîna, îi zise: « Sărut mîna, tătucă, ce mai faci? ». Aici moş- 
neagul îl cunoscu şi, ca un osîndit ce-şi cere iertare, se plecă 
în brînci, la picioarele băiatului, care în zadar căuta să-l 
ridice, că bătrînul aşa îi apucase genunchii cu braţele, că 
nu i-a fost cu chip ai le desface, ci bătrînul să îndesa cu capul 
în ei, şi aşa, plînse în tăcere, de jale şi bucurie." 

în schița intitulată Cu steaua, găsim cea mai sugestivă 
descriere a impresiilor copilăriei şi o aşa de adevărată icoană 
a vieţii sărmane a țăranilor, că parcă un pictor olandez ar fi 
dat însuflețire lucrurilor. (Vezi paginile 77, 78, 79, 81, 82, 
83, 84 din Poveşti de Crăciun.) 

D-1 Dragoslav mai are şi alte lucrări, Povestea trăsnetu- 
lui, Legenda lăcrămioarei, cari sunt bune, dar ceva mai meş- 
teşugite. 

Cu d-1 Dragoslav literatura românească dobîndeşte un 
reprezentant sigur al vieții ţărăneşti. Spre deosebire de 
Creangă, care caută situaţiile şi în care comicul este un ele- 
ment de succes literar, Dragoslav nu caută nimic, ci din 
adînca întruchipare a sărăciei scoate efecte de sinceră emoți- 
une artistică. D-1 Dragoslav nu se aseamănă cu nimeni din 
literatura noastră, nici din cea rusească. Pentru originali- 
tatea invenției şi sinceritatea stilului, propun să i se acorde 
o parte însemnată din Premiul Adamachi. 


1915 


LITERATURA VIITORULUI 


D-lui Director al revistei literare „Flacăra" 


Domrsule Director, 
In numărul din urmă al revistei Flacăra, se publică o 


poezie, Divagații în hamac, atît de extravagantă, încît vă 
rog să mă luminați dacă este publicată serios, ca operă de 
artă, sau este o glumă de redacție. Este drept că nebunii 
de acestea „cubiste", „futuriste" şi „stupidiste" se tipăresc 
şi în alte foi literare, bunăoară în Noua revistă română, unde 
un domn, N. Davidescu, dă semne de alienaţie mintală în 
cea mai deplină libertate; dar aşa putere de a plăsmui abera- 
țiuni şi a le înşira în formă de versuri nu mi-a fost dat să 
întîlnesc. 

Nu ştiu dacă cunoaşteţi poezia colaboratorului d-voastră, 
d-l B. Nemţeanu:: 
Pe şosea z 
O vaca de şocolată îşi numără grav paşii 
Abia sonorizați de talangă— 
Linguriţă învîrtită alene într-un pahar cu ceai. 


E bine că se notează data şi locul unde s-au înfiripat ase- 
menea înălțătoare gînduri. S-ar putea ca alte timpuri şi alte 
locuri să reclame onoarea de a le fi inspirat. Aşa, se ştie cu 
siguranță că ele s-au zămislit la Zamora, în 22 septembrie 
1915. în această localitate climaterică, poetul stă în hamac. 


Carpaţii de toamnă 
Cu codrii de tutun 
Fac decor gîndurilor mele. 


185. 


Stau în hamac — 

Şi sunt pentru întîia oară tînăr, 

Pot să scriu versuri frumoase 

Şi sunt pisc însorit în gîndurile iubitei. 


Care va să zică, legea monopolului tutunurilor este sus- 
pendată în localitate. Al doilea, modestia de asemeni. Al 
treilea, Fregoli nimicit. 


Este, în adevăr, mişcător tabloul pe care-l înfăţişează 
acest tînăr, aşezat în mijlocul unei plantaţii de tutun, scriind 
versuri frumoase şi simțindu-se deodată transpus, în cali- 
tate de „pisc însorit", în gîndurile iubitei. E un caz de dila- 
tație intelectuală care atinge meteorismul. 

Stau în hamac — 

Se stinge cerul înalt 

Şi se schimbă într-o vie suspendată 
Cu ciorchini de stele. 


Ei bine ! nu vom permite asemenea lucruri! Noi, cei de la. 
sindicatele viticole, suntem hotărîți să luptăm! Am oprit 
importul strugurilor din țara turcească; am obținut legea 
contra falsificării vinurilor! — vom ţine piept şi acestei noi 
şi neleale concurenţe: ciorchini de stele. 

Dar, domnule Director, ce formă să aibă oare versurile 
acestea? îmi închipuiesc că şi d-voastră ați comis, în prima. 

- tinerețe, poezii române — sau dacă o rară şi norocită alcă- 
tuire sufletească v-a ferit de a vă deda la asemenea fapte încă 
de tînăr, ați cetit mai tîrziu o prozodie şi ați văzut că versu- 
rile sunt de mai multe feluri: sunt versuri lungi şi versuri 
scurte, versuri rimate şi versuri albe, versuri libere şi versuri 
gnomice, dar la toate noroadele şi în toate timpurile, cine zice 
„vers" zice 0 adunare de cuvinte măsurate şi cadențate după 
anumite regule. A lua o bucată de proză, orcît de turbată ar 
fi ea, şi,a o aşeza la rînd, cu litere mari la început, este un 
joc de tipograf naiv. Bunăoară: 


în localul 

Uniunei centrale a sindicatelor agricole, 
întîlnind pe d1 D. Greceanu 
Vicepreşedinte al 

Acestei institutiuni, 

l-am solicitat 

Să ne arate . 

Punctul dumisale 


186 


de vedere 
în palpitanta chestiune 
A exportului. 


lată o poezie futuristă plină de putere evocativă. Mai 


cu seamă versul al 4-lea. 
Vicepreşedinte al 


descoperă orizonturi nemărginite. „Al' însemnează atîtea 
lucruri! Al Camerii, al Senatului, al Societăţii de asigurare 
Dacia-România, al Consiliului comunal — toate aşeză- 
minte de o delicată şi subtilă poezie. Dar apoi, cînd zice: 


I-am soiicitat 
Să ne arate 
Punctul dumisale 
De vedere 


deodată apare „un punct de vedere" extraordinar, „punctul 
dumisale", în care un futurist descoperă cele mai largi ori- 
zonturi, ciorchini de stele, vacă de şocolată, trecutul şi viito- 
rul — aşa încît onorabilul d. Greceanu se pomeneşte deodată 
prefăcut în poligon de exerciţiu... poetic, fără consimți- 
mîntul său. 

Acel catastrofal domn N. Davidescu, care este, mi se pare, 
şi critic al Noei reviste române şi care nu iartă nimănui nici 
o greşeală, calomniază Soarele precum urmează: 


Eu 

Trîntit în iarba grasă 

L-am privit, 

Printre munţii depărtaţi 

Cum se lasă 

Concentrat 

Şi s-apropie treptat 

De mine. 

Apropierea lui, în carnea mea 
Era cuptor de viață 

Şi clocotea; 

Apropierea lui, în carnea mea 
Zidea o-ntreagă primăvara 
Cu cîntece şi cu verdeață. 


Zămislea florile 
Şi le-aprindea-n potirul lor culorile; 


187 


Ivea frunzele 

Fragede şi fine 

Din rădăcinele 

înfipte-n adîncimele 

Şi-n tainele-arzătoare din pîntecele 
Pămîntului. 


Dacă ai pune neroziile acestea în proză, ar ieşi un sinistru 
nonsens: „apropierea lui în carnea mea era cuptior de viață 
şi clocotea; apropierea lui, în carnea mea, Zidea o întreagă 
primăvară, cu cîntece şi cu verdeață". Termenii sunt im- 
proprii. Verbul este pare căzut din aeroplan. Un poet me- 
diocru, dar cu bun-simt, ar fi zis că apropierea soarelui de 
carnea lui îl transformă în cuptior, pe care fierbe şi clocoteşte 
viața. Noţiunea cuptior şi noțiunea clocoteşte presupun în 
mod imperios un cazan. Altfel rămîne bucătărie economică. 
Ipostaza a doua este şi mai nenorocită: verbul Zidea cuprinde 
noţiunea statică a arhitecturei, pe cînd substantivul pri- 
măvară are înţelesul dinamic al renaşterei şi al transformării. 
Trebuie să fie cineva meşter de binale în stil alvițian ca să 
zidească cu cîntece şi cu verdeață, în loc de var şi cărămizi. 
Nu mai stăruiesc asupra celorlalte copilării, pretențioase sau 
pornografice, ca „l-am privit cum se lasă concentrat" sau 
„tainele arzătoare din pîntece". 


Dar, dacă am lăsa pe domnul acesta, care n-are talent, 
şi am lua pe altul, cu talent, d-1 F. Aderca, am crede că 
preocuparea sa este comicul şi absurdul, tocmai cum senti- 
mentul se încălzeşte: 


Mari! Mari! 
Sunt clipe fumuri 
In care viermele din ţeastă ar iubi. 


Vreau să sculptez, prin sentiment, 
Tot ce ascunde o mătasă, indecent, 
în străveziul galben ca de fin — 
Preferind perfecta cupă, ca un sin, 
în lumina difuzată lent. 


Mă iartă. 
Adică: „s-avem pardon, Mărie, de sculptura de mai sus*.. 
Mă iartă. 


Prăbuşitu-s-a titanul 


188 


Vanitos, cu fruntea ameţită... 
Vioara-mi pare fată-ndrăgostită 
Pe care-o ceartă; 

Clocotind, pianul. 


Originalitatea căutată a acestei poezii e o infirmitate 
cronică pentru tot ce ar tinde să se înalțe şi să zboare. Rime 
bizare, ca Mari cufumuri'construcţii gramaticale sîrbeşti, 
ca „durerea infinită legene", in loc de „să ne-o legene"; 
absurdităţi ca „în capul meu a fiert un must" sau „m-aş 
frămîntă-n delicii ca un mugur copt de soare"; toată mania 
bolnăvicioasă de a face nou omoară inspirația adevărată. 

lată o altă poezie, de acelaşi d-n Aderca: 


Toamna 


Anticele columne cad pe zări 
Şi atmosfera geme un dezastru. 
Singură, o pasăre-n albastru 
Visleşte disperări. 


Pulbere se- nvolbură pe drum 
Ca răvăşite file... 

Tună deznădejdea prin şindrile 
Cu trîmbele de fum. 


Frîngă-se copaci-n vechiul cînt 
Şi în deşertele dureri! 
Te-ntrebi: ce melancolice păreri 
Umblă-n morile de vînt. 


Traduse în proză, strofele acestea ne-ar da cam următo- 


rul tablou: 

în fundul zării se petrece un cataclism, care frînge coloane 
şi obeliscuri, iar atmosfera, încărcată, se descarcă deodată 
într-un ciclon. Singură, o pasăre, în albastrul cerului, bate 
din aripi, luptînd disperată cu furtuna. 

Parcă aşa ceva ar ieşi — dacă un simplu muritor poate 
înțelege pe un simbolist. 

Să vedem acum la ce absurd duce forma poetului. 

Anticele columne cad pe zări. 

Avem aci noțiunea coloană şi noțiunea zare. Spiritul cel 

mai obtuz prinde falsitatea imaginei: un lucru greu, care cade 


189 


pe un lucru imponderabil. Dacă autorul ar fi zis anticek 
columne cad în zări, fraza ar fi fost bună; dar atunci ar fi vor- 


bit ca toată lumea — ceea ce este absolut imposibil pentru 
un poet al viitorului. 


Şi atmosfera geme lin dezastru. 


Suntem siliți să luăm atmosfera ca pe o damă grasă, 
care, avîndu-şi nevoile sale, geme. Ei bine, această persoană 
de panoramă nu geme „un geamăt", ci un dezastru. Va să zică, 
din plămînii săi infernali a ieşit un ciclon sau aşa ceva. însă 
verbul a geme este intranzitiv: nu poți să gemi ceva, nici un. 
lucru, nici c ființă şi cu atît mai puțin un dezastru. 


Singură, o pasăre-n albastru 
Vîsleste disperări. 


A vîsli dispe Ca şi curăi.m ai zice a face cozonaci. Imaginea, 
pe care o dă verbul a vîsli implică lopeţi şi apă, sau cel mult 
aripi şi aer, la rigoare chiar aripi şi disperare, luată disperarea 
în înțelesul unui lichid sau unui gaz. Dar a visli în înţelesul 
de aproduce nu se poate. 

Şi mai departe: 


Tună deznădejdea prin şindrile 
Cu trîmbele de fum 


este un rebus pe care nu-l pot dezlega, cu toată dorința mea 
de a pricepe. 


Aşa încît ne putem întreba cu poetul: 


Ce melancolice păreri 
Umblă-n morile de vînt. 


Eu zic că nu umblă nici o părere, ci flutură numai ima- 


ginea Cavalerului rătăcitor care iubea pe Donna Dulcinea 
di Toboso. 


II 


Şi acum vine întrebarea: pentru ce mă adresez d-voastră 
într-o altă revistă decît Flacăra. Dar, şi mai întîi, pentru ce 


d-voastră şi nu d-lui Rădulescu-Motru, bunăoară? lată: 


190 


Sunt în lume oameni cărora totul le iese în plin. Se zice 
despre ei că sunt cu noroc, Eu cred că sunt cu socoteală. 
Secretul succeselor lor este datorit unei mari adaptări me- 
diului şi momentului sau unei covîrşitoare genialități. Vă cer 
voie să las geniul la o parte. 

Fondînd revista Flacăra, d-voastră aţi înțeles că ceea ce 
trebuie românilor, în literatură, urmează să se asemene cu 
ceea ce trebuie în îmbrăcăminte, în căsătorie, în spectacole: 
uşor, nou şi nedurabil. 

Flacăra apare o dată pe săptămînă, prin urmare destul 
de rar ca să nu ostenească şi destul de des ca să nu se uite; 
se vinde cu 15 bani, prin urmare ieftin, pentru cantitatea 
de emoție ce procură; publică articole bune, novelele cu 
stil şi cu umor, de d-l Beldiceanu: şi d-l Boureanul,: poezii 
şi poezioare de toată lumea rimantă din țara noastră, critici 
de d-l Lovinescu, întîmpinări de d-l Şerban: — mi se pare 
că chiar şi d-voastră ilustrați paginele revistei cu cîte o ma- 
gistrală expunere de fapte... Prin urmare, tot ce trăieşte, 
se mişcă şi zboară în tînăra noastră literatură, chiar şi sim- 
bolism şi futurism. 

Ei vezi, asta nu. 

D-voastră sunteţi om politic, director de revistă, dar mi 
se pare că sunteți şi profesor. Ca profesor aveți o misiune 
educativă, nu în înțelesul îndreptății copiilor vițioşi, ci îi 
înțeles estetic. Cred că nici d-voastră nu primiți vaca de 
şocolată, codrii de tutun şi ciorchinii de stele. Dar asta nu-i 
destul. Nu trebuie să primiţi nici pe cel ce vrea să sculpteze 
prin sentiment tot ce ascunde o mătase indecent. Şi, mai mult, 
nu se cuvine să încurajați şi nici să îngăduiţi şcoala aceasta 
decadentă, sub cuvînt că e a viitorului. Nimic nu este al 
viitorului dacă nu cuprinde sîmburile frumosului clasic. Cel 
puţin în literatură şi artele plastice, aforismul e implacabil. 
Cei mai mari acrobaţi ai cuvîntului, Rostand” şi d'Annun- 
zio, ar trebui să se uite la Theophile Gautier din care purced, 
ca să vadă că ceea ce rămîne din Emaux et camees e numai 
sentimentul sincer, exprimat cu eleganță. Şi este elegant nu 
numai cuvîntul căutat şi prețios, ci cuvîntul just, pus la lo- 
cullui. 

lată pentru ce mă adresez d-voastră. 

D-1 Rădulescu-Motru are preocupări grave. Filozofia e 
o disciplină a spiritului care nu îngăduieşte să mai faci şi 
altceva. De aceea, redacţia foii sale, pentru tot ce este bele- 


191 


tristică, e lăsată în grija unor litere 
rău, în gja domnului N, Davide 
viață în carnea sa. 

Acum, pentru ce în altă revistă decît Flacăra? 


Vă spun drept: mă > 
d-lui a tei pt: ma tem de amabilele comentarii ale 


ale alfabetului sau şi mai 
scu, cel cu cuptiorul de 


1916 D.Z. 


UNOR PRIETENI TINERI 


Răspund cu dragoste cîtorva prieteni tineri, cari cer 
colaborarea unui bătrîn la revista lor. Le răspund însă într-o 
revistă de vîrsta mea. 

Mai întîi, să ne înțelegem asupra cuvîntului „bătrîn". 
Nici domniele-lor nu l-au rostit, nici eu nu-1 primesc. Dar 
cum să zicem unui om ai cărui copii sunt colegii poeților de 
astăzi? Să-i zicem „tată", un fel de părinte sufletesc, de la 
care tinerii să ceară îndreptarea gîndurilor greşite, dacă ei 
sunt curați la suflet şi mai cu seamă dacă au simțul orientării 
artistice. 

„Ah! qu'une femme demoiselle est une etrange affaire!" 
zice bietul George Dandin.’ Literatura este „une femme de- 
moiselle", adică o fată de casă bună. Nu poate trăi cu dînsa 
fitece mitocan. 

Cel dintîi lucru ce se cere unui artist este să aibă gust. 
Gustul, în artă, se confundă cu temperamentul şi cu puterea 
creatoare. Autocritica vine numai mai tîrziu să desăvîrşească 
lucrarea izbucnită din necesitatea sufletească de a crea. 

Au fost epoce întregi, în istoria artelor şi a literaturei, 
cari au trăit din grosolan, din comic şi din burlesc. Goethe,călă- 
torind prin sudul Italiei, este încremenit de lipsa de gust cu 
care sunt clădite unele villa. Şi, cu toate astea, sicilienii au la 
nasul lor ruinele clasice de la Taormina, Syracusa etc. — 
după cum Bernini: avea sub ochi modelele divinului Michel- 
angelo. Pictorii cubişti de astăzi au pe Fragonard: la îndemi- 
nă; arhitecţii futurişti au pe Jean Goujon:; poeţii deca- 
denți au omenirea întreagă, care se ridică, indignată, contra 
pestilentei simboliste. 


Orce lucrare de artă durabilă trebuie să fie modernă prin 
sentiment, antică prin caracter şi prin sobrietatea expresiei. 
Acestea nu sunt vorbe în vînt. 


Sentimentul este şi trebuie să fie modem, adică al epocei, 
şi, mai mult, al individului care creează. Suntem, cred, de 
acord asupra înţelesului vorbei „sentiment'. Nu înțelegem 
prin sentiment numai patimele: dragostea, ura, zgiîrcenia, 
gelozia, invidia — ci întregul mod de a reactiva al firei ome- 
neşti față cu natura înconjurătoare, în care caz sentimentul 
se confundă cu sufletul, căci şi este, în adevăr, sentimentul, 
sufletul unei epoce. 


Caracterul trebuie să fie antic. Să ne înțelegem şi asupra 
acestui cuvînt. 


Lucrările de artă grece şi romane ce au ajuns pînă la noi, 
atît în literatură cît şi în artele plastice, s-au propagat în 
/timp pe două căi: prin selecțiune şi prin cataclisme. Priri 
selecțiune s-a propagat mai cu seamă literatura, textele cla-^ 
sice, care au trecut de la bibliotecele Romei antice, la schitu- 
rile catolice, în raport cu renumele lor; prin cataclisme s-a 
păstrat sculptura. La depărtare de mai multe mii de ani, noi 
observăm că poezia, bunăoară, de la Omer pînă la Goethe, 
pînă la Leconte de Lisle şi pînă la Carducci; istoria, de la 
Herodot pînă la Tit Liviu şi Macaulay — strălucesc prin 
aceleaşi calități comune. Leconte de Lisle ar fi fost incapabil 
de a da Les Pohmes antiques şi admirabilele traduceri din 
Sofocle şi Theocrit; Carducci nu s-ar fi putut ridica la înăl- 
timile poetice din Altefonti del Clitumno, dacă şi unul şi altul 
nu s-ar fi adăpat de la acelaşi izvor dătător de viaţă, clasi- 
cismul antic. Macaulay n-ar fi scris Istoria Angliei, a cărei 
claritate şi pătrundere sunt demne de Tit Liviu, dacă nu ar 
fi cunoscut adine şi pe acesta şi pe Herodot. 


în sculptură, ceea ce avem mai autentic, Jupiter Otricoli 
din Vatican, Venera de Cnido din muzeul capitolin, Hermes 
de la Olympia, Venera de Milo (care desigur nu reprezintă 
pe zeița amorului) — toate aceste lucrări de artă strălucesc 
prin caracterul comun al frumosului absolut, care este senti- 
mentul intens exprimat cu sobrietate. Cicerone ne vorbeşte 
de frumusețele ce decorau încă, pe vremea sa, piețele Atenei, 
iar Eliu Adrian, împăratul artist, a ridicat din sărmana Grecie, 
prădată, pe Antinouş şi 1-a adus la vila sa de la Tivoli. Ei 
bine, această Grecie, în ruine, smulge încă şi astăzi strigăte 
de admirare omului modern care urcă treptele Propileelor, 


194 


iar fruntea Partenonului este tot visul de aur al fiecărui 


arhitect. 
De la Cicerone pînă în zilele noastre, aceeaşi cauză lucrează 
asupra tuturor sufletelor: sentimentul intens exprimat cu 


sobrietate. 
x 


Să vedem acum prin ce fel de înclinare sufletească ajunge 
tineretul de astăzi la o formă de poezie decadentă, care pare 
a căuta o inferenţă nouă între imaginile intelectuale şi expri- 
marea lor prin cuvinte. Mai toţi pleacă de la conceptul falş 
al îmbătrînirei lumei. Fiecărui poet modern, lumea îi apare 
sleită de sforțările predecesorilor săi de a spune aceleaşi sim- 
tiri prin aceleaşi cuvinte: Byron s-a jeluit stelelor cînd era 
amorezat de frumoasa Guiccioli; Lamartine s-a jeluit lui 
Byron cînd era amorezat de Grazziella; Musset s-a jeluit lui 
Lamartine cînd era amorezat de George Sand — şi aşa, 
fiecare cetățean cu darul rimei îşi cînta mizeria personală, 
pe aceeaşi liră, cu aceleaşi accente. 

Mai întîi lucrul nu este exact; dar admițînd că ar fi exact, 
că adică există oarecare monotonie în jalea ceva cam dul- 
ceagă a acestor poeţi — vina este tot a „şcolii”. Cîteşitrei 
poeţii de mai sus aparțin şcolii romantice. Dar această şcoală 
era nobilă şi superioară. Ea venea după epoca franceză zisă 
„clasică" a lui Ludovic al 14-a, după maimuțăriile de la 
hotelul de Rambouillet:, după ariditatea sentimentală a lui 
Voltaire, după poezia didactică alui Delille. 

Şcoala romantică are marele dar de a fi icoana sufletului 
omenesc, în acest înțeles că toți indivizii normali pot plînge 
la un moment dat şi se pot bate. Nota eroică şi nota lirică sunt 
esențial omeneşti şi amîndouă alcătuiesc fondul şcoalei roman- 
tice. Cînd sobrietatea clasică temperează avîntul romantic, 
atunci ne apropiem de Faust. 

Orcum ar fi însă, lumea nu îmbătrîneşte. Oamenii voriubi 
pururea, se vor bucura, vor suferi şi vor muri, iar după ei 
se vor naşte alții, cari iarăşi vor iubi, iar se vor bucura, iar 
vor suferi şi iar vor muri. Nici o generație însă nu poate crede 
că întîmplările ei s-au mai întîmplat şi altora. Nici un om 
care iubeşte cu adevărat nu poate crede că şi alții au mai iubit 
ca el. 


în această vecinică reînnoire a legilor naturei stă farmecul 
poeților adevăraţi, adică a acelor artişti cari pot să sensibili- 
lor) 


zeze o stare sufletească deopotrivă de chinuitoare sau de 
înălțătoare pentru toți semenii lor. 

Pentru aceasta, poetul nu are nevoie de cuvinte neobici- 
nuite, nici de comparații extravagante, nici de mirosuri 
abstracte, nici de colori muzicale, nici de muzică colorată. 


Să luăm ultimul număr al revistei Flacăra?. 


Cu litere grase, o poezie a d-lui Ion Minulescu te opreşte 
de la început, cu o profuziune de substantive curioase, nume 
proprii, informațiuni geografice, victimele Flandrei şi Argonei, 
hali geometric, perfect hexagon, cu cadre pătrate extrase din 
„Jugend", sirene de Boecklin? şi satiri de Stuck, Heine, 
Nietzsche şi Voltaire. O reproducem în întregime: 


După 13 ani 
Lui Const. Osiceanu 


Hotelul cu firma „La Wilhelm cel mare", 
Hotelul din vechiul oraş teuton, 

Hotelul cu-un clopot şi trei felinare 
Deasupra intrărei 

Cu poarta sculptată în chipuri bizare, 
Cu hall-ul geometric — perfect hexagon, 
Cu geamuri albastre — coloarea înserărei 
Cu mobile negre şi triste de nuc 

Şi cadre pătrate extrase din „Jugend", 
Sirene de Boecklin 

Şi satiri de Stuck, 

Hotelul în care stătutAam o lună 

De vorbă cu Heine şi Nietzsche, 
Traduşi 

In limba-nflorată şi-n stilul sever — 

In limba-mpletită din sfîrcuri de bice 
In care pe vremuri scrise Voltaire, 

Pe care-l cetise şi Heine şi Nietzsche, 
Hotelul cu firma „La Wilhelm cel mare", 
Refugiu de vară intim şi discret 

în care-mi găsisem complecta uitare 
A primului mare şi tragic regret, 
Citesc într-o dare de seamă-n jurnal 
Că azi e... Spital!... 


Spital!... 

Garda morței, 

Preludiul uitărei 

Cu-o cruce-a Genevei deasupra intrărei. 


Hotelul din vechiul oraş teuton 

Cu hall-ul geometric-perfect hexagon, 
Azi este azilul atîtor răniţi, 

Victimele Flandrei şi Argonei — 

Copii fără vină, 

Actori buimăciţi 

De-aplauze-n teatrul antic al 'Belonei, 
Eroi fără nume 

Defuncţi încă vii 


Ce poartă mîndria în cîrja de lemn, 
Tovarăşa celui de-al doilea semn 
Ce pare o gheara de uliu crispată 
Pe hainele lor cenuşii — 

O „Cruce de fier" 

Pătată de sînge şi-n urmă spălată 
Cu trei picături de eter... 


Hotelul, 

Spitalul... 

Ce trist e, şi totuşi cu ce resemnare 
Se-ngroapă trecutu-ntr-un colț de batistă!... 
Hotelul cu firma „La Wilhelm cel mare" 
Azi nu mai există. 


ión Minulescu 


1916 


Mai e nevoie să mai spunem că d-1 Minulescu are talent?... 

Dar toţi oamenii de gust regretă că d-sa nu se întoarce 
la forma simplă a poeziei, exprimată în limba vie a neamului, 
în acea limbă pe care Dante o numea de vulgari eloquio, dar 
în care a scris Divina Commedia.Cd.ci dacă am vrea să tragem 
la răspundere pe d-l Minulescu de modul sălbatec cu care îşi 
risipeşte talentul, l-am întreba, drept cine ne ia, cu ştiinţa 
dumisale ieftină, cu teatrul antic al Belonei şi hanul în care 
stătut-a de vorbă cu Heine şi Nietzsche, traduşi în limba-mple- 
Hită din sfircuri de bice... Ce este acest galimatias, în care 
intră Boecklin şi Voltaire, şi mobile negre şi triste de nuc, ca 
să rimeze cu satiri de Stuck?... 


197 


Ne oprim aci, fiindcă d-l Minulescu are dreptul să fie 
tratat altfel decît scribii revistelor noastre, şi trecem la 
un alt tînăr, de un real talent, d-l Horia Furtună, care în 
Balada lunii spune: 


Otrava-ţi luminoasă pe-al nopții ocean 

în largă irizare o verşi ca să îmbibe 
Mimoze de Antilii şi cedri de Liban, 
Cascade şi mocirle, palate şi colibe; 
Pe-ntinsul madreporic, pe stînci şi pe abise, 
Pe stepe şi Sahare, pe Gange şi Bosfor, 
Aprinzi, plutind alene, atome de fosfor, 
Mătăsuri hialine şi fulgi plăpînzi de vise... 


Cu părere de rău şi cu oarecare jenă, aş întreba pe autor 
ce vrea să spună în primele patru versuri?... Luna se re- 
varsă, pe întinderea nopții, ca să îmbibe mimoze de Antilii 
şi cedri de Liban, cu irizarea sa de lumină. Foarte bine. Dar 
de ce lumina aceasta este otravă? Nu crede autorul că a 
îmbiba mimoze de Antilii şi cedri de Liban, cascade şi mocirle 
este o operație extravagantă, pentru că e deja ciudat să 
îmbibi o plantă pe trunchiul ei, dar să îmbibi o mocirlă e 
absurd şi comic. Dar, fireşte, mimozele Antilielor şi cedrii 
Libanului sunt cuvinte excitante. „Mimoza" sună a deca- 
denţă; cedrii Libanului miroasă a ceaslov. Amîndouă îţi 
lasă impresia unei dame cam bătrîne parfumată cu odagaci. 


Dar apoi întinsul madreporic? Pentru un cititor slab în 
geografie aveam Antilele, Libanul, Sahara, Gangele şi Bos- 
forul; pentru unul care nu trăieşte bine cu botanica aveam 
mimozele şi cedrii Libanului; dar madreporii ? !'... Ce vrea 
să spună poetul cu „întinsul madreporic"? Presupunem două 
lucruri: sau luna vede din înaltul cerului colonii infinite de 
mărgean, lipite de stînci, pe fundul mării; sau apa, fosfores- 
centă, seamănă cu sideful. în toate cazurile, enigmă. 


Dar mătăsuri hialine ce-o mai fi? 


Aş dori ca d-l Horia Furtună să-mi încredințeze, ca unui 
bun amic, înțelesul secret al versurilor următoare: 


Cînd se zvoneşte-n ape un palid luminiş 

Iar bolta frunțţii tale pe-al mărilor tăiş 
Apare, ne trimite pe luciul vagabond 

Un minaret subțire, tremurător şi blond, 

Iar cînd te smulgi înaltă şi farmeci Orientul 
Neptun îşi ancorează de fund de zări tridentul. 


A se zvoni este verb de resortul! auzului, iar nu al văzului. 
Iar bolta frunții tale (a lunei) cînd apare pe-al mărilor tăiş 
(probabil pe crestele de valuri), ne trimite pe luciul vagabond 
un minaret subțire şi blond. N u pricep. Şi îmi. iau libertatea 
să cred — spre deosebire,de ce zicea unprost, într-p revistă 
română — că ceea ce nu pricep eu nu pricep nici ceilalți 
cititori. Asta nu însemnează că ceea ce pricep eu pricepe şi 
domnul de la sus-pomenita revistă.» 

Rog pe tînărul amic Furtună să-mi spună.ce este cu 
minaretul blond. Pe ogorul literaturei naționale a apărut de 
curînd un învățat, care face critică ştiințifica, strict şi,hotărît 
ştiinţifică, aplicînd somatologia mamiferelor la poeţii lirici. 
Acesta este d-l Sanielevici. Nu ştiu prin ce înlănţuire logică 
a ajuns d-sa la necesitatea ca eu să fiu blond. îmi pare rău 
că nu-l pot servi, şi mă tem că în aceeaşi situație se găseşte 
minaretul, față cu d-l Furtună. 

lar cînd te smulgi înaltă şi farmeci Orientul, 
Neptun îşi ancorează de fund. de zări tridentul. 


S-ar părea că e frumos, aşa cum vine vorba: iar cînd te 
smulgi înaltă şi farmeci Orientul, Neptun îşi ancorează de fund 
de zări tridentul. Dar, nu ştiu cum, parcă nici; aici nu prind 
gîndul autorului, deşi pricep înțelesul cuvintelor. 

Să nu mai insistăm, şi să trecem la d-1 Pillat.:» 

Acesta este un tînăr poet care, în scurtul timp de cînd se 
bucură de prietenia muzelor, â avut vreme să fie decadent 
şi să se reculeagă. De la primul său volum, rămăsesem cu o 
impresie de teroare: violența cu care îşi spunea păsurile 
sufleteşti. îmi aduc aminte de o frază cam aşa: eu simt în 
mine puterea a trei harmăsari. Unul ar fi deja mult; dar trei! 

Ei bine, bărbatul acesta, cu aşa putere ide'tracțiune, s-a 
liniştit. Poeziele sale din urmă au un farmec serios, de cugetare 
calmă, parcă o suferință reală sau o mare bucurie ar fi venit 
să pună oarecare umbra pe lumina violentă a trecutului, 
sau, dimpotrivă, şă lumineze ceea ce era fals şi artificial 
întunecat. Căci aici stă nenorocirea poeţilor prea tineri: 
în falsitatea simțţirilor lor. Mai toți îşi făuresc dureri închi- 
puite — cînd viața îi îndeamnă să fie veseli, să cînte şi să se 
bucure. Pentru tinerețe, şi chiar pentru maturitate, pînă 

atunci, adică, pînă cînd încep durerile trupeşti, pesimismul 
este o aberaţie. Omul uită prea mult că el este fructul amo- 
rului, adică a celei mai mari bucurii pămînteşti. împotriva 
vorbelor Scripturei „şi vei naşte în dureri", Platon zice „şi 


499 


vei naşte în frumos", în acea încropire a naturei ce face să 
cadă fructul, toamna, din copac şi să se uşureze creanga; 
în acea hilaritate a geniului creator — care se raportează 
totdeauna la geneza amorului, frumosul — ce face să derive 
dintr-un lucru actual şi trecător, omul, un alt lucru viitor şi 
etern, speța. Nimic nu exprimă mai bine această filozofie 
decît cuvîntul italienesc il nascituro. 

D1. Pillat pare a înțelege această necesitate a armoniei, 
şi violența sa din trecut s-a îmblînzit. Dumnealui publică 
în numărul din urmă al Flăcării, o poezie intitulată Fereastra 
ta deschisă e pe mare, însoţită de vignete: o damă părăsită la 
o gratie şi o vedere pe mare, amîndouă aruncate pe hîrtie 
cu mare îndemînare. Poezia grăieşte astfel: 


Fereastra ta deschisă e pe mare, 
Visarea mea pe ape se deschide... 


Iubito, al tău suflet e o floare 

Ce în amurg petalele-şi închide. 

Se strînge-ntreg la pieptu-mi: în grădină 
La fel adoarme floarea pe tulpină. 


Pe mare trec trei păsări mari şi ţipă... 


în pene albe poartă fremătarea 
Furtunii prin catarge împînzite. 

Cu vînt se umflă larga lor aripă. 

Te du cu noi! Nădejdea mea îmi ţipă. 
Şi Vis şi Dor îmi strigă-n cor: Porneşte 
Să fii părtaş al cerului şi-al mării. 
Te du cu noi! Spre ce ţinut himeric 
Ce-a înflorit la graniţa uitării, 

Spre ce ostrov de vise şi de brume, 

Nu ştim, dar şterge-n ochii tăi o lume 
înțelenită-n lut şi-n întuneric, 
înaripează omeneasca rîmă! 

întinde-n vînturi pene de zăpadă! 
Te du prin ţara norilor de spume, 
înalță-te spre ultima Pleiadă... 
Şi cupa ta trupească o fărîmă 
De ţărmul şters al ultimului Thule. 


Şi astfel merge poezia înainte, opunînd, acestei dorințe a 


Va să zică, poezia coprinde o idee, are imagini fericite şi 
i-ar lipsi foarte puţin ca să devie bună în toată puterea cuvîn- 
tului. 


Ei bine, ceea ce-i lipseşte este moştenit tot de la vechea 
informitate a simbolismului. 

Şi mai întîi să îndreptăm cîteva greşeli de limbă. Nu se 
zice fremătarea furtunei, ci freamătul furtunei; nu se zice 
catarge, ci catarguri; nu se zice — şi este o greşeală de sintaxă 
neiertată — te du cu noi, ci vino cu noi. De asemenea, nădej- 
dea mea îmi ţipă e o locuţiune bizară. Se zice româneşte: 
sufletul meu îmi spune. Şi fără de asta, verbul a tipa este lipsit 
de eleganţă, deşi poetul a căutat în el forța verbului francez 
crier, în înţeles de a convinge. 

Ceea ce însă este greşeală de gust e tocmai ceea ce pare 
poetului bine găsit şi nou: înaripează omeneasca rîmă. Se 
poate ceva mai mucalit decît o rîmă cu aripi? Cuvintele 
se resping, imaginele se ciocnesc între ele, rîma fiind un dobitoc 
subpămîntean, pe cînd aripa este un instrument al plutirii 
în văzduh. S-au iscodit cele mai năzdrăvane făpturi, cîini 
cu două capete, grifoni, şopîrle cu ochelari, cai cu umeri şi 
cap de om, tot Infernul lui Dante, de la Scaramuzza: pînă 


la Gustave Dore,” dar rîme cu aripi nu s-au inventat încă. 
Şi cupa ta trupească o sfărîmă 
De țărmul şters al ultimului Thule!... 


Las la o parte ultima Pleiadă. Deşi numele constelaţiei 
e cam pretenţios, totuşi merge, fiind vorba de stele. Dar țăr- 
mul şters al ultimului Thule |... Cîţi cititori ştiu cine sau ce 
este Thule, chiar din cei ce cunosc poezia lui Goethe?... 
Lăsaţi erudiția, tinerilor, pentru catedre şi scriți poezii: 
în grădină 
La fel adoarme floarea pe tulpină. 
Cît e de frumoasă vorba grădină /... şi ce bine se împere- 
chează cu tulpină 1... Se aşază o linişte armonică în atenția 


cititorului, care, prin intuiție, simte că are a face cu un poet. 
Orce pleiadă îl răneşte. 


1916 


bărbatului de a se pulveriza în ideal, antiteza femeii de a trăi 
în iubire. 


200 


I. C. VISSARION: „NEVESTELE LUI MOŞ DOROGAN! 
Nuvele şi schițe. Bucureşti, 1916 


D-1 Vissarion prezentă la Premiul Năsturel un volum de 
novele, Nevestele lui Moş Dorogan, care merită să fie examinat 
cu luare-aminte. 


Literatura noastră poporanistă era lăsată pe mîna scriito- 
rilor de bilei, cari molipsesc satele cu poveşti de haiduci sau 
cu traduceri necuviincioase. Oamenii de talent cari scriau 
despre țărani, sau nu-i cunoşteau, sau îi cunoşteau după un 
tip sentimental fals, rămas nouă moştenire de la cîțiva nove- 
lişti ce erau preocupați de laturea politică şi socială a ches- 
tiunii, iar nu de cea literară. , ° 


D-1 Vissarion este, mi se.pare, cel dintîi tînăr scriitor 
român care, vorbind despre ţărani, face artă adevărată, 
fără să denatureze firea ţăranului. Atît în formă cît şi în fond, 
d-sa a găsit mijlocul de a ne da o icoană a sufletului româ- 
nesc de la țară, ca să răspundă adevărului. 


Moş Dorogan este un uncheaş sfătos, care povesteşte 
copiilor şi nepoților săi — împărțiți pe grupuri, şi fiecare 
grup cu altă mamă — tinerețea lui bătută de vînturi, cum s-a 
însurat de mai multe ori, cum a fîrlit cu femeile, cum a slujit 
pe la stăpîni, cum a fugit de la ei, cum şi-a lăsat nevestele. 
Fireşte, n-ai putea face un mitropolit dintr-un asemenea 
hîrbar de om. Dar dacă el nu e totdeauna în regulă cu para- 
graful 6 al Codului civil — ce îneîntătoare fire, care nu face 
nici o mişcare pornită din interes: „Ce-am simţit cînd,am 
sărutat-o !... Parcă mi se umplea pieptul!... parcă mi se 
umplea inima, dorul şi sufletul!... Ştiţi voi, ăştia care vă 
tirguiți nevasta ca pe vite în obor?... îmi bătea inima să 
se spargă, şi nu numai a mea, dar şi a ei." 


202 


Moş Dorogan, la vîrsta de 18 ani, socoteşte că i-ar veni 
mai bine însurat. El lucrează la un fierăstrău în munte. 
Peste drum de fierăstrău este casa unui mocan, ce avea o 
fetiță, de o sorbeai într-un pahar cu apă, nu altceva. „Avea 
părul galben şi lung; obrajii, cireşe pîrguite; ochii mari, 
căprui şi plini de duioşie. Tot văzînd-o, şi-n culcare şi-n 
sculare, mă păli dragostea peste inimă şi începui s-o visez 
noaptea!" 

Se înțeleg să fugă amîndoi. El îşi face planul să lege o 
plută din seîndurile de la fierăstrău şi să plece pe Argeş la 
vale. 

„— Du-te de-ţi ia primenelile. 

Chibzuii pluta, o prinsei bine, pusei butuci sub podul ei, 
ca să plutească cu noi amîndoi, şi-o împinserăm pe apă. 
Ne suirăm pe plută. Frică nu-mi era. Şi nici ei nu-i era frică. 
O aşezai în mijlocul plutei şi-i aruncai pe umeri zeghea mea. 
Eu rămăsei în picioare, să țin pluta pe vierul apei şi să n-o 
izbesc de plăvii." 

Şi astfel merge pluta la vale, pe Argeş. 

Scena primei lor mărturisiri este de o vioiciune atît de 
primejdioasă, încît puţini scriitori ar fi ieşit din ea cu obraz 
curat: „Amîndoi începurăm să tremurăm, coprinşi de-o 
bucurie, de un ceva neînțeles şi din cale-afară de bun. Mi-am 
băgat mîinile în sînu-i care dogorea ca o sobă şi i-am apucat 
eo țîțică!... Era mică, ascuţită ca un ou de bibilică şi tare că 
o gutuie. Mi s-a făcut ruşine şi... m-am pitit cu capu în 
sînu-i; dar cînd am simțit gropița dintre sîni, am sărutat-o 
şi mi-a venit un curaj aşa de straşnic, de parc-aş fi tras de-a 
duşca o oca de vin !... Stelele sclipeau pe cer, iar noi pluteam 
pe Argeş la vale, îmbrățişaţi, fermecați de plăcerea dra- 
gostei dintîi... Mi-era cald şi parcă inima vrea să iasă afară 
din mine." 


Arta de a scrie, adică modul personal de a simţi şi a 
exprima lumea, stă tocmai în „intuirea" sufletească a lucru- 
rilor. Cuvintele îşi au viaţa lor. Cele crude rănesc. Dacă auto- 
rul nu ar fi înțeles el însuşi că pudoarea este un înţeles funda- 
mental în alcătuirea sentimentelor estetice, care nu trebuie 
rănit, ar fi trecut înainte peste „sinii" numiţi de el pe şleau, 
iar noi am fi rămas cu impresia că avem a face cu un om de 
la țară, de talent, dar incomplet. Pe cită vreme, cu d-1 Vissa- 
rion, lucrurile stau altfel. Prins în flagrant delict, ca un copil 
alintat, cere iertare şi, imediat, muşcă mai adînc. Rana e 
făcută, dar grația a salvat tot. „Mi s-a făcut ruşine" e atît 


203 


de binevenit, încît cetitorul îi este aproape recunoscător, 
şi nici nu bagă de seamă că tînărul Dorogan se piteşte cu capul 
în sînul fetei. 

Ceea ce însă are şi o mai mare valoare, în lucrarea d-lui 
Vissarion, este adînca pătrundere a sufletului țărănesc. în 
tot volumul său, nu se găseşte o singură greşeală de „crea- 
țiune". Oamenii săi, bărbaţi sau femei, negustori, avocaţi sau 
țărani, sunt reali, în acest înţeles că vorbesc, se mişcă, gîn- 
desc şi simt cu propria lor personalitate, iar nu cu personali- 
tatea autorului. Lui Moş Dorogan, cînd îşi sărută nevasta 
întîiaşi dată, îi vine un curaj aşa de straşnic, „de parcă ar fi 
tras de-a duşca o oca de vin". Complimentele ce i le fac 
băieţii, după însurătoare, sunt cam acestea: „Te-ai însurat, 
Marine? Să-ţi trăiască! Şi cînd ăi pierde-o, frati-meu, s-o 
găseşti la mine-n braţe!" Cînd merge să se vîre la stăpîn, cu 
nevestica tînără, face filozofia următoare: „Văzui eu că 
vărgătura ar fi vrut să-mi şterpelească bucățica, dar mă gîn- 
deam: cocoş tu, cocoş eu, aida să vedem cine o şti să țină 
pe Măria". 

Modul acesta eroic de a lua viața dă o impresie de tinereţe 
veşnică, chiar atunci cînd omul se plînge: „Hei, dragii mo- 
şului ! Mare prostie a făcut Dumnezeu, cînd a lăsat bătrî- 
nețea! Trebuia să lase viață fără de moarte şi tinerețe fără 
de bătrîneţe !... Ce să mai fac eu acuma, cu pletele albe, cu 
spatele cobiliță! Mă uit, ca lupul legat, cînd trec mioarele 
la iarbă !..." 

Celelalte novele din volum sunt mai puțin interesante, dar 
totuşi foarte bune. 0 întîmplare veche şi mai cu seamă Jude- 
cata merită să fie cetite, pentru profunda cunoştinţă a nevoilor 
ţărăneşti în luptă cu formalitățile legilor noastre. 

Eu cred că literatura românească s-a îmbogăţit cu o ade- 
vărată lucrare de artă, prin publicarea novelelor d-lui Vissa- 
rion. Academia Română ar trebui să acorde d-lui Vissarion 
Premiul Năsturel cu amîndouă mînile şi să se considere feri- 
cită că a descoperit un scriitor nou, plin de talent, de la care 
poate aştepta opere însemnate. 


1916 


CÎTEVA CUVINTE CRITICE 


Domnule Preşedinte şi domnilor colegi, 
Comunicarea mea de astăzi, anunțată sub titlul general 


de Cîteva cuvinte critice, se compune din două părți: 


1-a: Noţiunea de stat şi sufletul generaţiilor tinere; 

a 2-a: Poezia nouă. , 

Deşi conţinutul lor aparent se deosebeşte, ele se adresează 
deopotrivă tineretului politic şi literar, şi prin aceasta chiar 
au un substrat comun. 


NOŢIUNEA DE STAT 
ŞI SUFLETUL GENERAȚIILOR TINERE 


Viaţa zilelor noastre cere de la tineri o încordare atît de 
mare, încît puțini dintre ei au vreme să cugete la unele disci- 
pline ale spiritului, ce vor forma, mai tîrziu, miezul existenţei 
lor. Pierduţi în studiu, preocupaţi de a nu cădea la examene, 
adesea strînşi de nevoi şi greutăți, ei merg înainte, cu ochii 
către diplomă. Cu toate astea, prisosul de viață ce-l poartă 
tinerețea în sine îi face să se amestece, cîteodată, în trebile 
publice, şi atunci, mai întotdeauna, ei se duc de partea nedrep- 
tăţii, a scandalului şi a reclamei. 

Căci aşa este de încîlcită viața modernă, încît foarte cu 
greu se poate dezgărdina adevărul din vraful opiniilor inte- 
resate, al argumentelor avocăţeşti. Şi, dealtfel, nici nu se prea 


205 


poate hotărî cu tărie ce este adevăr şi ce neadevăr, în unele 
chestiuni sociale sau politice la ordinea zilei, căci soluțiunea 
care pare justă, în relativitatea ei de astăzi, a fost minciună 
ieri şi va fi neadevăr mîine. Europa trăieşte, de mai bine de 
un veac, sub stăpînirea tiranică a Revoluţiei franceze. Lumea 
întreagă a fost hipnotizată şi oameni ca Taine au cîntat-o. 
Cu toate astea, nu există crima mai monstruoasă în toată 
istoria omenirii şi neadevăruri sociale mai pozitive decît cele 
ce decurg din Revoluţia franceză: Libertate, Egalitate, 
Fraternitate. 


Libertate. Neadevăr. Omul social este atît de departe de 
omul lui Jean-Jacques Rousseau (unul din autorii morali ai 
Revoluţiei franceze), încît acela nu mai recunoaşte pe acesta» 
Omul social are îndatoriri, atît față cu ceilalți indivizi îrt 
parte, cît şi cu masa lor, cari la fiece pas îi restrîng libertatea: 
învățămîntul obligator, care sileşte pe părinte să-şi dea 
copilul la şcoala, în loc să-l trimită după boi; minoritatea 
legală, care împiedică pe un tînăr de 20 de ani şi 11 luni de 
a-şi mînca averea cum îi place, de a se însura fără consim- 
țîmintul altora, de a ocupa funcțiuni publice etc.; serviciul 
militar, care ia pe bărbat în stăpînire de la 21 de ani şi-l 
aserveşte pînă la 40. Şi altele multe. Toate acestea, bine- 
înțeles, fără a socoti pe cele ce decurg din aşa-zisa noastră 
„liberă voință", precum: contractul de căsătorie, ce leagă 
şi nenoroceşte cîteodată pe toată viața; alegerea unei cariere; 
rapoartele sociale, cari creează îndatoriri plicticoase etc, 
etc. Dar apoi, celelalte îngrădiri aduse libertăţii de a dispune, 
libertăţii de a testa, libertăţii de a muri l... Proprietarul 
unei case, în care s-a născut el şi tatăl său şi tatăl tatălui 
său, este expropiat pentru cauză de utilitate publică; moşia 
i-o taie drumul-de-fier în două, fără multe complimente; 
în lanul lui de grîu vine un străin şi caută petrol; în lanul de 
porumb vin soldaţii şi fac manevre. lar dacă bietul om 
fumează şi vrea să semene tutun în grădina sa, merge la 
puşcărie; dacă are pădure şi vrea s-o taie cum îi place lui, 
plăteşte ştreaf. Şi aşa mai departe. 

Aşa că, din cuvîntul libertate, nu rămîne decit acel s.g» 


caree în opoziţie cu sclavia şi care permite fiecărui om să-şi 
încătuşeze voința cum vrea. 


Egalitate. Revoluţia franceză, care reprezenta tranziția 
de 12 ani (21 septembrie 1792—18 mai 1804) de la Bourboni 
la Nappleonizi, a dat următoarele dovezi de egalitate: 


206. 


Augereau, fiulunui fecior şi alunei grădinărite, devenit Duc 


de Castiglione; 

Berthier, fiul unui simplu ofițer de geniu, devenit Prince 
de Neuchâtel şi Prince de Wagram, însurat cu o nepoată a 
regelui Bavariei; 

Bernadotle, fiul unui avocat din Pau, angajat ca simplu 
soldat, devenit Carol al XIV-lea, regele Suediei şi fondator al 
unei dinastii; 

Maret, fiul unui medic, devenit Duc de Bassano; 

Murat, fiul unui hangiu, devenit rege de Neapoli; 

Lannes, fiul unui rîndaş de grajd, devenit Duc de Monte- 


bello; 
Ney, fiul unui dogar, devenit Duc d'Elchingen şi Prince 


de la Moscova; 
Massena, care nu putea deveni ofițer sub Ludovic al 
XVI-lea, fiindcă nu era nobil, devenit Prince d'Esslirig; 
Savary, fiul unui maior, custode al castelului de la Sedan, 
devenit Duc de Rovigo; 
Soult, din nimica toată ajuns Duc de Dalmatie. 
lar despre celelalte dovezi de inegalitate, Revoluţia fran- 
ceză mişună: 
Robespierre, St. Just şi Couthon (autorii Teroarei), cari, 
pe cînd omorau lumea fără milă, făceau să se proclame de 
către Convenţiune existența unei Ființe supreme şi nemurirea 
sufletului. Fireşte, cine crede în nemurirea sufletului, pentru 
alţii, îi trimite repede pe lumea cealaltă. Marat, diform tru- 
peşte, iar sufleteşte un alienat, atins de delirul persecuţiunii 
şi de monomania omuciderii, nebun în toată regula, în loc 
de a fi închis şi pus în lanţuri, pentru liniştea publică, forma 
Comitetul siguranței generale, pentru arestarea celor suspecți. 
Convențiunea națională ea însăşi este una din cele mai con- 
tradictorii şi mai hidoase adunări politice, care timp de trei 
ani a terorizat lumea; în care les Girondins, les Montagnards, 
la Plaine et le Marais se suspectau, se acuzau, se ghilotinau, 
izbutind, în acelaşi timp să organizeze armate, să creeze 
instituțiuni care trăiesc şi astăzi (şcoala politehnică, şcoala 
normală superioară, Institutul etc), împingînd Europa la 
o coalițiune teribilă, sub care Franța era să piară, şi, în fine, 
inventînd pe Napoleon I, care o salvă la 13 vendemiaire, anul 
al III-lea (5 octombrie 1795), spre a o sugruma ceva mai tîrziu, 
precum sugrumă Directoratul şi toate celelalte creațiuni abe- 
rative ale acestei epoce de demenţă. 207 


Fraternitate. Niciodată lumea nu a asistat la o dezlănțuire 
mai grozavă de patimi, în care omul, devenit fiară, să în- 
treacă pe canibali. Se cunoşteau în mod vag ororile de pe 
timpul Teroarei. Vremile noastre dau la lumină documente 
nouă, cari fac să tremure sufletul de indignare. La Princesse 
de Lamballe, nobila şi credincioasa prietenă a reginei Maria- 
Antoaneta, care, deşi văduva unui Bourbon-Penthievre, fiind 
totuşi străină de naştere (Savoie-Carignan) şi plecată de la 
Curte, putea să rămînă afară din revoluţie, a expiat, în modul 
cel mai sălbatec, cel mai criminal şi mai ruşinos, devota- 
mentul său pentru regină. Cartea publicată anii aceştia sub 
titlul de mai sus aruncă o lumină înfiorătoare asupra omoru- 
rilor din septembrie 1792, parcă o rază ar străbate în Infer- 
nul lui Dante şi ar lumina la nona bolgia, în care „toți morţii 
şi-ar arăta mădularele străpunse sau ciungite”. 

Dar, în materie de fraternitate, nu avem nevoie să căutăm 
mai departe. Toate războaiele Republicei se confundă cu ale 
lui Napoleon I. De la prima campanie din Italia (1796) pînă 
la tractatul de Campo-Formio, avem luptele de la Monte- 
notte şi Millesimo, Dego, Vico, Mondovi, Lodi; bătăliile dela 
Castiglione, Roveredo Calliano, Arcole, Rivoli, Tagliamento, 
Tarwis, Neumark. De aci trecem marea, în Egipt, şi avem 
bătălia de la Piramide, luptele de la El-Arich, Gaza, Jaffa, 
asediul teribil de la St. Jean-d'Acre, bătăliile de la Muntele- 
Tabor şi Aboukir. Apoi ne întoarcem în Europa, unde reîn- 
cepe, tot în Italia, epopeea cea mai glorioasă şi mai extra- 
ordinară: Marengo, Ulm, Austerlitz, Jena, Eylau, Friedland, 
campaniile din Spania, cari, numai ele, mănîncă 400 000 oa- 
meni; apoi Eckmuhl, Ratisbonna, Essling, Wagram; apoi 
bătăliile din Rusia, Vilna, Vitebsk, Smolensk, Moscova; în 
fine, Waterloo! Peste cîte altele n-am trecut! Cîte mii şi 

mii de oameni n-au pierit, de glonţ, de foc, de apă (Trafal- 
gar), de ciumă, de holeră şi, mai presus de toate, de furia 
omului!... 


Frumoasă fraternitate ! 


II 


Principiul social enunțat de Revoluţia franceză care inte- 
resează mai mult filozofia este Egalitatea. Dacă se dovedeşte 
că oamenii sunt adevărat egali, atunci noi trăim într-o lume 
infernală, care, neapărat, trebuie distrusă. 


208 


Să vedem. 
Ştiinţa vastă care se ocupă de om, antropologia, se împarte 


astfel: 

Anatomie (ştiinţa 
organelor) 
Fiziologie (ştiinţa 
funcționării orga- 
Antropologia nelor) 

Psic. speculativă 
(metafizica) 

Psic. empirică (ex- 
perimentală) 


Somatologie 
(ştiinţa corpului) 


Psicologie 
(ştiinţa sufletului) 


S-ar putea afirma, ca o axiomă, că, cu cît ştiinţa despre 
om se specializează, depărtîndu-se de morfologie, cu atît 
rezultatele suntmai diverse. Oamenii se aseamănă prin planul 
general al organizațiunii lor, prin ceea ce se numeşte în 
morfologie unitate de tip. Toţi oamenii se nasc prin vivipari- 
tate, trăiesc pedouă picioare, sunt omnivori, gîndesc, vorbesc, 
îmbătrînesc şi mor. Toţi au cam aceleaşi organe. Anatomia 
le este identică, şi chiar fiziologia este aceeaşi, deşi funcțiu- 
nile unora se fac mai încet sau mai repede, mai complet sau 
mai incomplet. Acolo însă unde oamenii încetează cu totul 
de a se mai asemăna este în psicologie. Calitatea creierului 
şi funcționarea organelor cari dau omului temperamentul şi 
caracterul moral se deosibesc atît de mult de la individ la 
individ, încît, din acest punct de vedere, nici un om nu sea- 
mănă cu altul. 

Şi tocmai asta ne interesează pe noi, sufletul omului. 
El este chezaşul viețuirii împreună, de el atîrnă pacea, feri- 
cirea popoarelor. 

Pedagogia a făcut tot felul de experiențe. Europa gîndi- 
toare s-a adăpat, rînd pe rînd, cam de la aceleaşi izvoare, 
ceea ce nu a împiedecat-o de a se diversifica într-un mod atît 
de extraordinar. După Universitățile din Paris şi Bologna, 
cari par a fi cele mai vechi, au venit Universitățile engleze, 
Cambridge şi Oxford, cea dintîi fondată la 1229, unde se 
cultivă mai cu seamă matematicele pure; cea de a doua fon- 
dată încă din 1200, unde se cultivă clasicismul şi mai cu seamă 
principiile partidului tories şi ale bisericii protestante angli- 
cane, ceea ce n-a împiedicat ca din sînul său să iasă puseys- 
mul, adică doctrina d-rului Pusey, ' care nu era altceva decît 
înălțarea principiului catolic al autorităţii, în contra prin- 


209 


cipiului protestant al liberei-cercetări. Tot în Anglia există 
şi astăzi faimosul colegiu de iâ Eton, King's College] fondat 
în 1440 de regele Enric al Vl-a. De aci ieşi dulcele şi idea- 
listul Shelley şi tot de aci ştrengarul Lovelace; de la Cam- 
bridge ieşi geniul meditativ al lui Newton, care, urmărind 
sublimele sale himere^ uita să se hrănească, şi tot de la Cam- 
bridgş ieşi Crornwell” geniul acţiunii.,, l 

în Germania, Universitățile celebre din Leipzig, Koenigs- 
berg, Goettingen, Bonn au dat firile cele mai diverse, bărbații 
cei mai neasemănați în însuşirile lor. Din Universitatea din 
Leipzig, fondată la 1409, a ieşit marele Leibniz, şi tot de 
acolo, cu 100 ani mai tîrziu, avea să iasă (Goethe, matema- 
ticul şi poetul; La Koenigsberg, Kant producea Critica rațiu- 
nii pure în momentul în care; la Berlin, Frederic cel Mare 
lucra la întemeiarea statului prusian. 

Dar Italia şi Franța!... Ce cîmp nesfîrşit de observație, 
cît geniu, cită nebunie înfiripate pe băncile aceloraşi Univer- 
sități! De la Dante la Carducci, de la Ronsard la Rostand, 
de la GaiileuTa Poincare, un caleidoscop de figuri, o învălmă- 
şeală de suflete, ieşite cam din aceleaşi regule pedagogice. 

Astăzi, dacă s-ar lua 100 de copii, din 100 de familii 
deosebite, şi s-ar pune, de la vîrsta de 2 ani, exact în aceleaşi 
condițiuni de viață, de îngrijire egală, hrană egală, creştere 
egală, s-ar obținea, peste 20 de ani, 100 de tineri cu oarecari 
aparenţe de asemănare, dar cu suflete diverse. 

Aci stă nodul chestiunii: sufletele oamenilor sunt neegale ! 

Şi fiindcă ele sunt neegale, tocmai în ceea ce alcătuieşte 
temelia vieţii sociale, să căutăm a trage legi, care să ia locul 
moralei empirice stabilită de religia creştină şi s-o aşeze pe 
un fundament ştiinţific. 


Calitatea creierului şi funcționarea organelor, cari dau omului 


temperamentul şi caracterul moral, se deosebesc atît de mult de 
la individ la individ, încît, din acest punct de vedere, nici un 
om nu seamănă cu altul. 

lată adevărul care trebuie să domine toată filozofia prac- 
tică a națiunilor, adică legile. 

De aci decurg următoarele: oamenii fiind inegali în cali- 
tatea creierului, vor deveni inegali în aptitudinile lor. Din 
cei 100 de tineri crescuţi la un loc, unul va porni în lume să 
descopere continente, altul va zbura în văzduh, un al treilea 
va pătrunde în abstracțiile matematice, un al patrulea va avea 
înclinare pentru muzică, un al cincelea pentru mecanică, 
cei mai mulți se vor deda la comerț şi industrie. Fiecare îşi 


210 


va eroi o soartă aparte. Cum însă soartă însemnează în mare 
parte avere, averile vor fi fatalmente inegale. întinzînd cercul 
de judecată, averile fiind inegale, tot aşa vor fi şi stările 
sociale. Vom avea bogaţi şi săraci, mare şi mică proprietate, 
clase de sus şi clase de jos, dominatori şi dominați. Cu alte 
cuvinte, tocmai starea de astăzi. 

A veni însă şi a reclama o schimbare a lucrurilor, în numele 
libertății, egalității şi fraternității, este o imensă prostie. 
Oamenii nu sunt liberi, nu sunt egali şi nu sunt frați. 


III 


Prin urmare, nimic nu este mai legitim decît inegalitatea 
averilor şi a cere egalizarea lor, pe temeiul egalității oamenilor, 
este a voi să pui în aplicare un neadevăr ştiinţific. 

Dar tocmai în această constatare ştiinţifică stă remediul. 

Averile sunt împărțite inegal, prin urmare unii oameni 
suferă mai mult, alții mai puţin; unii suferă cumplit; alţii 
petrec prea mult, risipind în mod imbecil o cantitate de feri- 
cire acumulată, care ar alina atîtea dureri. 

Dacă dar mizeria şi suferința provin din inegalitatea creie- 
rului omenesc, există tocmai în acest creier facultatea care 
să tempereze răul. în lumea ideilor este judecata, în lumea 
sentimentelor este generozitatea. 

Nici un milionar cu bun-simț nu va admite că el are 
nevoie de 10 mii de franci pe zi ca să trăiască. Un Rocke- 
feller se hrăneşte cu lapte, un Guld e vegetarian, un Carnegie 
îşi cheltuieşte averea în biblioteci publice şi opere de bine- 
facere. Cu cît se apropie mai mult de mormînt, cu atît omul 
devine mai simplu şi se cunoaşte mai adine. El pricepe că 
diversificarea ce provine din inegalitatea creierului formează 
particularismul naturii sale; generalitatea sa este unitatea 
tipului: vivipar, biped, omnivor şi mortal. 

Prin urmare, el vede şi cunoaşte că inegalitatea creierului 
este oarecum un vițiu organic, care trebuie temperat în unele 
direcţii. Cum însă de acest vițiu atîrnă tot progresul omenesc; 
de genialitate depind invențiile, artele, muzica şi poezia, 
omenirea nu numai nu vrea să-l stîrpească, dar încă îl încu- 
rajează şi-l răsplăteşte. Dar geniul el însuşi va căuta să resti- 
tuiască naturii omeneşti generale ceea ce-i răpeşte, din feri- 
cire, prin.particularismul său. Geniul va recunoaşte că nu se 
poate ca în țara românească patru mii de familii să stapi- 


211 


nească jumătate din pămîntul arabil, iar 6 milioane de ţărani 
cealaltă jumătate. El va restitui ceea ce a fost acumulat de 
veacuri, dînd brațelor muncitoare ceea ce creierul lor nu a 
putut agonisi. Cu modul acesta, el va deveni un compensator 
de fericire, fiind dat că neaverea reprezintă nefericirea. 

Cu cît un om este mai inferior, cu atît capacitatea sa 
de a consuma este mai mare, iar capacitatea de a produce mai 
mică, pînă la animale, cari, crescute în libertate, consumă şi 
nu produc nimic. Şi dimpotrivă, cu cît un om este mai supe- 
rior, cu atît capacitatea sa de a produce este mai mare, iar 
capacitatea de a consuma mai mică. Un fabricant de postav 
sau de zahăr, care a perfecționat o maşină, vinde pe fiecare 
zi un stoc mai mare de marfă; în schimb, el nu consumă mai 
mult, ba adesea consumă mai puțin, preocupat de studiile şi 
planurile sale. 


în regulă generală, se poate statornici cuantumul de con- 
sum al fiecărui individ, fără să se poată stabili cuantumul 
de producțiune. într-o armată ce merge la război, se ştie cu 
exactitate matematică ce trebuie fiecărui soldat, dar nu se 
ştie ce se poate obținea: unul va merge de datorie şi va muri 
fără nici un folos; altul se va repezi cu avîntul eroismului şi 
va răsturna pe inamic; al treilea, generalul înzestrat cu 
genialitate, va cîştiga bătaia, numai prin calcul şi prevedere. 
Va să zică, în condițiuni identice de consumaţiune, fiecare 
ins va da altă producțiune. 

lată unde stă viitorul pedagogiei: în disciplina sufletelor 
şi dezvoltarea noțiunilor de stai. 

Explicăm numaidecît că noţiunea de stat nu o luăm în 
înțelesul puterii centrale de astăzi, care porunceşte şi pedep- 
seşte, şi nici în înțelesul comunist al egalizării forțate a condi- 
țiunilor sociale, ci tocmai dimpotrivă, în creşterea şi dezvol- 
tarea atît de mare a conştiinţei individuale, încît aceasta să 
ajungă de la sine la cunoaşterea adevărului fundamental că 
oamenii, fiind egali în consumaţiune şi neegali în producţiune, 
nu se cuvine să se prăpădească unii de mizerie, iar alții să 
trăiască pentru a risipi. 


învățăminte practice putem trage din condițiunile eco- 
nomice ale Europei de astăzi. Războiul crîncen care stăpî- 
neşte lumea obligă populaţiunea civilă să facă tot felul de 
sacrificii pentru a asigura bunul trai al militarilor. Este sur- 
prinzător pînă unde poate să meargă acest sacrificiu. Dar, 
mărginindu-ne la o sferă experimentală mai restrînsă, noi, 
aceia ce ne privim şi ne ascultăm aci, am fost siliți să nu 


212 


mîncăm carne de două ori pe săptămînă, adică să aplicăm 
una din regulile bisericii noastre ortodoxe pe care n-o mai 
observam. Cari au fost urmările? Că boierii au consumat ceva 
mai multe buruieni, amînînd arterio-scleroza, iar animalele 
necesarii cîmpului au fost economisite. Reforma cea adevă- 
rată ce decurge din această măsură este mai mult morală 
decît materială: ea egalează oarecum condiţiunile de trai ale 
claselor sociale şi dovedeşte în practică adevărul teoriei 
noastre că oamenii sunt inegali în producţiune şi egali în 
consumațiune. 

Asupra acestui punct trebuie să se exercite pedagogia. 

Statele Unite dau un exemplu covîrşitor în această pri- 

vință, în nici o țară din lume individualismul nu este mai 
puternic ca acolo. El a produs o speţă nouă de suverani: regele 
drumurilor-de-fier, regele oţelului, regele bumbacului, regele 
animalelor cu osînză, iar acum în urmă, războiul trebuie să 
fi creat alte capete încoronate: prințul ghiulelelor, împăratul 
cuprului, regele doctoriilor şi aşa mai departe. Aleea a 5-a din 
New York înfăţişează cea mai extraordinară colecțiune de 
palate, în cari bizareria, luxul, frumusețea obiectelor de artă, 
prînzurile, florile şi diamantele întrec tot ce au putut visa 
Cleopatra, Salammbo sau zînele din poveşti. 

Ei bine, miliardarul american, cînd îmbătrîneşte, rede- 
vine om păcătos, plin de reumatisme, vegetarian, absten- 
ționist, iar visul său este o capră care să-i dea lapte proaspăt. 
Omul acesta, în foarte multe cazuri, îşi lasă averea la insti- 
tuțiuni de binefacere, în general la creare de facultăți. O 
mulțime de oraşe din Statele Unite, de mîna a doua şi de 
mîna a treia, sunt înzestrate cu astfel de instituțiuni, cari, 
spre deosebire de cele din Europa, întrețin pe studenți cu 
tot confortul modern, fără a-i obliga la mare lucru. Preocu- 
parea formării caracterului; exercitarea şi dezvoltarea facul- 
tăţii dominante la fiecare individ; îndrumare către ştiinţele 
pozitive; laboratorii, iată ce oferă aceste instituțiuni, cu 
neprețuitul dar al libertăţii şi al lipsei de griji. 

întreaga problemă este astfel rezolvată. Pe de o parte, 
cultivarea energiei individuale la cel mai înalt grad, ca" să 
producă cu modul acesta cea mai mare cantitate de bine şi de 
bunuri, iar pe de alta, egalizarea pe nesimţite a mijloacelor 
de existenţă. 

Dacă tînărul ieşit din aceste falanstere se îmbogățește 
şi nu are puterea sufletească de a renunța la individualizarea 


averii sale, el va deveni, la rîndul său, miliardar şi rege al 
213 


vreunei industrii, dar va muri; desigur, gîndindu-se la soarta 
celorlalți oameni, şi îşi va lăsa averea pentru cultul binelui 


şi pentru alinarea suferințelor. 


„ De açi pînă la omul ideal nu mai e decît chestiune de 
timp. Tipul a fost găsit. Rolul cel mare îl are de acum peda- 


gogia- 


în acest înțeles trebuie luată ideea de stat şi în această 


direcție trebuie îndreptate sufletele generațiilor tinere. 


POEZIA NOUĂ 


în anul în care Academia Română împlineşte o jumătate 
de veac, e firesc să privim în urmă, pentru a înțelege rostul 
vieții noastre prezente. 


Trecem prin vremuri grele, este adevărat. Războiul cel 
mai cumplit trudeşte omenirea. Dar, din punct de vedere 
literar, s-ar zice că nu se petrece nimic în straturile adinei ale 
vieții reale, căci nimic nu se simte în poezia momentului. 
Dimpotrivă, o preocupare estetică de sine stătătoare ar fi 
semnul unei păci sufleteşti desăvîrşite.  Tîriăra generaţie 
tinde către o poezie nouă, în care nici fondul, nici forma 
trecutului nu mai au înțeles. Fondul, care se inspiră de la 
vechile simțiminte omeneşti, amorul, patriotismul, credința, 
este lăsat la o parte, ca neserios; forma, care căuta ele- 
ganţa, este disprețuită. Şi ce se pune în loc? 

Nu se ştie. 


Se caută ceva nou. 


în țara noastră românească, poezia trăieşte de vreo 50 de 
ani, pe cînd poeţii trăiesc de multă vreme; această poezie 
nu se poate raporta pe sine decît tot la sine, pe cînd poeţii 
o pot raporta la alte poezii. Şi, în adevăr, asta şi fac ei: o 
compară cu poezia franceză decadentă, cu poezia japoneză, 
cu muzica din Scoţia, cu fiordurile din Norvegia, cu zborul 
alcionului, cu lucrurile cele mai extraordinare şi mai străine. 


Poeţii noi îşi închipuiesc că pot să facă, în literatură, 
ceea ce se face în celelalte ramuri ale activității omeneşti, în 
mode, în industrie, în arta militară, şi se înşală cu totul. 


Un țăran român, care se coboară de la munte cu cotiga 
cea mai strîmbă, sare în tren ca un voinic. Cînd a văzut întî- 
iaşi dată trenul, s-a mirat; cînd a călătorit însă cu trinul, a 
înțeles numaidecît folosul lui şi, cu toate că nu era pregătit 
prin evoluţia normală a civilizației noastre româneşti să 
umble atît de repede, a păstrat trenul ca fiind foarte bun. 
Cînd se supără cîteodată pe străini, cîntă cu poetul: „şi cum 
vin cu drum-de-fier, toate cîntecele pier". 

O cucoană româncă vede scris în cartea de mode că tre- 
buie să se împiedice în rochii sau să răcească la picioare, ca 
să aibă dreptul de a umbla pe ulițe, şi îndată se vîră într-o 
căptuşeală de umbrelă sau se decoltează de jos în sus; şi 
treaba e gata. 

Un militar, a cărui chemare este de a-şi apăra țara, împru- 
mută obuzele străinilor, tunurile lor, arta lor de a se bate, 
chiar limba şi năravurile lor, fiindcă nu are vreme să aştepte 
ca evoluția normală a artei militare în țara românească să-l 
ducă la perfecția actuală a altor state. 

Tot ce este economiceşte „progres, înlesnire, modă" stră- 
bate cu puterea fulgerului de la centru la periferie. Atît mai 
rău pentru cine e periferie. Sau atît mai bine, dacă invenţia 
e folositoare. 

Dar ceea ce se întîmplă pentru economia lumii nu se 
întîmplă pentru sufletul ei. Cine ar îndrăzni să creadă că dacă 
noi am luat de la francezi limba şi teatrele lor, am luat ele- 
ganța franceză; că dacă am luat de la englezi jocul de bridge, 
de tenis sau de football, am luat şi frumusețea caracterului 
englez. E lucru sigur că unul la mie dintre români cunoaşte 
înțelesul vorbei gentleman, care nu însemnează numai un om 
ce nu omoară, nu fură, nu înşală în afaceri — om de treabă 
în marginile codului penal — ci însemnează un suflet curat, 
cineva care nu minte niciodată, care nu scrie scrisori anonime, 
care nu bîrfeşte, care nu periază ca să înainteze, care nu 
sacrifică un amic pentru un cuvînt de spirit, care nu face 
curte soției unui prieten, care nu repetă un secret ce i s-a 
încredințat, un om, cu alte cuvinte, care, cînd se uită în 
oglindă, întîlneşte o figură pe care merită să o salute. 

Cîte asemenea portrete se găsesc la noi? Fără nici un fel 
de exagerare, „avem şi noi oneştii noştri", după cum avem 
faliții noştri, avem oameni cinstiți, care-şi plătesc datoriile, 
«nu omoară, nu fură. Dar încolo? Delicateţea de sentimente, 
ce nu decurge dintr-o îndatorire contractuală, e destul de 


rara. 


Şi ce e mai dureros e constatarea că deocamdată nu poate 
să fie altfel. Un regim constituțional reprezentativ —' adică 
goana după voturi — adaptat pe un fond semioriental, în 
care dominațiunea fanariotă a lăsat cele mai rele deprinderi, 
nu putea să dea alte rezultate. 


Cu acest fond sufletesc, trebuie să facem poezie nouă şi 
poezie vecne. 

La poezie, însă, sufletul ne e destul. Zeul Pan cînta din 
nai, dar fără nai nu putea să cînte. Poezia mai cere limbă. 
Limba este ea însăşi un lucru atît de complicat, încît o ra- 
mură întreagă de ştiinţă se ocupă de dînsa, filologia, şi încă 
şi aceasta numai din punct de vedere formal, fără a putea 
să rezolve nimic din rapoartele sale de cauzalitate, cari rămîn 
de domeniul psicologiei celei mai grele. 

Dar, în fine, aşa cum este ea, într-însa trebuie să cîntăm. 

întru cît mă priveşte pe mine personal, am cea mai mare 
opinie despre limba noastră. într-însa se pot exprima gîn- 
durile cele mai abstracte, precum şi simţirile cele mai duioase. 
Lexicul său este foarte întins, iar sintaxa de o mlădiere rară, 
putînd să meargă sincronic cu evenimentele lumii, subiectul, 
verbul şi complimentul, sau să răstoarne şi să construiască 
cu metateze. Am fost de mai multe ori consultat de traducă- 
tori, şi am găsit oameni exasperaţi de bogăţia limbii noastre, 
care pentru aceeaşi noțiune are trei sau patru cuvinte. însă 
pentru a putea profita de o asemenea limbă, trebuie să o 
cunoşti adînc, şi mai cu seamă trebuie să fi intrat, cu intui- 
ție de artist, în amestecul secret ce s-a urmat între arhaismele 

şi neologismele noastre; trebuie să fi lucrat tu însuți la 
contopirea gîndirii filozofice străine cu graiul tău românesc. 
A lua deodată o catedrală gotică şi a o descrie cu cele dintîi 
cuvinte ce-ţi vin sub condei este o greşeală de gust: 

în faţa mea deodată, arhanghel prea înalt, 

Satan trăi de flăcări în negrele vitralii 

— Rozace de lumină şi Domn al catedralii, 

Fulgerător de patimi sub aripi de bazalt. 


Lăsăm deocamdată la o parte „aripile de bazalt". Dar 
vitralii şi rozace? Toată lumea ştie ce sunt geamurile colorate, 
ce sunt ochiurile din zidurile bisericeşti. Arhitecţii, zidarii 
şi pietrarii le-or fi numind aşa, Vitrouri, rozace, ogive, ca să 
spună mai repede ce au de spus. Dar un scriitor român, în. 
anul mântuirii 1916, nu se cade să zică vitralii.* 


* Contrazis de evoluţia viitoare a limbii române. 


216 


Colegul nostru, d-l dr. Marinescu, ne face foarte des comu- 
nicaţii despre boalele nervoase şi, prin urmare, despre mis- 
teriosul organ în care sălăşluieşte sufletul omenesc, creierul. 
Noi îl ascultăm întotdeauna cu interes şi plăcere, şi nici nu 
băgăm de seamă că d-sa întrebuințează o terminologie spe- 
cială. Dar dacă un poet ar lua, bunăoară, glandele tiroidale 
şi le-ar întrebuința în poezie? Acestea par a constitui un 
marafet de organ mititel, aşezat prin regiunea gîtului, care 
purifică sîngele ce merge la creier. Dacă o poetă ar zice poe- 
tului său: 

Iubitul gîndurilor mele, 

Eu satisfac gustul matale 
Şi port colanul de mărgele 
Pe glandele tiroidale. 


evident, ar face poezie nouă, dar n-ar fi frumos. 


II 


La anul vor fi tocmai 50 de ani de cînd d-l Maiorescu 
scria în prefața Criticelor sale: „Societatea «Junimea > con- 
sacră o parte din timpul fiecărei şedinţe la lectura poeziilor 
române publicate pînă astăzi, cu scop de a compune, pentru 
tînăra generațiune română o antologie, în care toate poeziile 
să fie, dacă nu mai presus de orice critică, cel puţin insuflate 
de un simțiment poetic şi ferite de înjosire în concepțiuni şi 
în expresiuni. însă, din miile de poezii cetite, Societatea nu 
a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum, 
şi, dintr-o colecțiune de poezii frumoase, a ieşit o critică de 
poezii rele." 

La 1891, adică după 25 de ani, d-l Maiorescu scrie o altă 
prefață, la ediţia a Il-a a Criticelor sale, în care zice: „ « exem- 
plele de poezii mai bune » care însoțeau acel mic volum de la 
1867 nu se mai află reproduse în reeditarea de față. Cele 11 
poezii lirice, 10 fabule-epigrameşi 13 balade... relevate atunci 
ca singure posibile, nu mai pot avea astăzi această însem- 
nare. De atunci încoace s-au ivit în literatura noastră multe 
alte lucrări... Unele din ele au înălțat limba, forma, ideea 

poeziei române cu mult peste treapta de la 1866. Cerceta- 
rea noastră critică de acum 25 de ani rămîne dar numai ca un 
indicator pentru distanța străbătută pe calea evoluţiunii de 
progres." 


217 


De atunci poezia română a continuat pe drumul progre- 
sului, fără salturi extraordinare, dar în mod onorabil. A 
apărut de atunci, în toată puterea originalității sale, d-1 
Coşbuc; au apărut şi au dispărut sărmanii poeţi Iosif şi 
Angliei, ce au lăsat teatrului două opere clasice, Cometa 
şi feoenda funigeilor; au apărut d-nii Goga, Cincinat Pave- 
lescu. şi alți bărbați de valoare, 

în toată această eflorescentă, se poate afirma că mai cu 

seamă lipsa de banalitate era caracteristică. O cît mai largă 
contribuție a poporului, în forma legendelor sale eroice, din 
cari d-1 Coşbuc a scos Moartea lui Gelu şi Nunta Zamfirei; 
rafinarea spiritului dusă pînă la subtilități pariziene, în Co- 
meta lui Anghel; causticitatea epigramelor d-lui Pavelescu; 
lirismul d-lui Iosif. în domeniul clasic, două lucrări de o 
neîntrecută valoare, Divina Commedia, tradusă cu o preci- 
ziune şi o eleganţă ce dau românilor pentru prima oară o idee, 
justă despre Dante, şi Iliada, care deschide limbii româ- 
neşti orizonturi nouă, nebănuite încă, toate acestea dovedesc că 
nu era nevoie de un strigăt de alarmă şi de o poezie noua 
fiindcă nimic nu era vechi şi nimic adormit. 

Dar există oare nou şi vechi în poezie? 

Desigur că nu, fiindcă nu există nou şi vechi în frumos., 

Ce este mai elegant şi mai nou decît o veche statuetă de 
Tanagra? 


Ce este mai profund şi mai frumos decît Parmenide, Sim- 
posion sau Fileb, în care Platon raţionează despre ideile 
pure, despre Amor sau despre Plăcere? Ce poate fi mai ome- 
nesc şi mai dramatic decît Antigona, Electra, Oedip rege? 
Fatalitatea, care stăpînea lumea în anul al 2-lea al olimpia- 
dei 70, cînd s-a născut Sofocle, este tot atît de grozavă în 
zilele noastre. Războaiele crîncene cari zguduiesc lumea din. 
temelii; îndrăzneala oamenilor cari se avîntă în aeroplane la 
înălțimi ameţitoare; pasiunile cari colcăie; neurastenia şi 
nebunia, toate contribuiesc a menținea fatalitatea la înăl- 
țimea la care o ridicaseră cei vechi. 


în tot lungul istoriei, ori de cîte ori artele plastice şilite- 
ratura s-au depărtat de clasicitate, au căzut în baroc, în, 
prețios, în bizar, şi au murit; şi ori de cîte ori s-a constatat 
o înflorire, substratul era clasic. Filozofia acestei stări de- 
lucruri, ceva cam încurcată,, este următoarea: cuvîntul 
„clasic" nu spune nimic dacă nu-l raportăm la un alt cuvînt: 
„frumosul". Şi este frumos, în fiecare epocă, tot ce răspunde 
la anumite reguli de proporţie şi de armonie, cari stau îrt 


218 


intuiţia sufletească a raselor omeneşti, independent de orice 
interes material. 

Acest frumos nu este totdeauna egal cu sine însuşi. 
Cauze externe, cauze interne, invaziuni de barbari, revo- 
luţii, goană după „originalitate" produc, în acelaşi popor, 
momente de ridicare şi de scădere, ce nu se pot vedea decît 
în perspectiva istoriei. Contimporanii sunt subjugaţi de 
prejudecăţi sociale ale momentului, cari-i orbesc. Un exemplu 
slab, la noi, va confirma regula. 

E foarte natural că românii să vrea să aibă o arhitectură 
a lor. Se poate lucrul acesta? Fireşte că da. Fiecare grad de 
longitudine şi latitudine geografică indică locuitorilor pămîn- 
tului nevoile climaterice ale traiului. Ceea ce face că un 
ghigherl nu ar putea umbla, în Laponia, cu pantaloni răs- 
frînți şi cu cămaşa decoltată, şi nici un lapon, pe Senegal, 
nu ar mai tolera pieile de reni, ci de abia ar îngădui propria 
sa piele. Prin urmare, anotimpurile, zăpada, soarele, gradul 
de umiditate vor da caracter arhitecturii fiecărei regiuni, 
indicînd natura materialului, înălțimea acoperişului, mări- 
mea străşinelor şi a ferestrelor etc, etc. Cînd patriotismul 
nostru bănuitor s-a deşteptat deodată în materie de arhitec- 
tură, sub imboldul unui artist foarte interesant, Ion Mincu, 
toată lumea s-a pus că clădească binale naţionale, iar astăzi 
capitala e plină de nişte enorme broaşte țestoase, la cari 
balconul, cu respectivul beci, reprezintă capul, acoperămîn- 
tul țeasta, iar diversele ceardacuri, labele. Pentru o casă 
fericit inspirată, avem 50 de monştri. 

Acelaşi lucru s-ar putea zice, în muzică, despre imnul lui 
Mureşeanu Deşteaptă-te, române, care însă începe afi înlocuit 
in masele poporane de imnul nostru naţional şi de strigătul 
lui Iosif, La arme ! 

Frumosul este independent de orice altă preocupare, iar 
epoca noastră de tranziție a putut să fixeze foarte puțin în 
cadrul nepieritor al „clasicului”. Ea va răspunde epocelor 
viitoare că a lucrat să. consolideze statul, şi va fi foarte bine, 
dar atunci să nu vorbim de decadență şi de poezia nouă. 


Puţinul ce s-a putut fixa este tot în domeniul literaturii. 
Să vedem. 
III 
Ceea ce s-a stabilit în substratul sufletesc al românilor, 


ca poezie, începe, desigur, de la Alecsandri. Toată suflarea 
românească cunoaşte Steluţa. Se pare că muzica ar fi rusească; 


219 


strofele nu sunt toate deopotrivă de bune: orecare banalitate 
convențională străbate prin sforțarea poetului de a atinge 
sublimul. Aşa o fi. însă generațiile toate cari au suspinat 
de durere n-au găsit nimic mai duios şi mai curat decît: 

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie, 

Stea dulce şi iubită a sufletului meu! 

Şi care-odinioară luceai atît de vie, 

Pe cînd eram în lume tu singură şi eu! 


Românii bănuiau că această alegorie avea o legătură 
reală cu viața poetului şi parcă o sfioasă dorinţă îi făcea 
să aştepte dezlegarea enigmei. Astăzi, cînd actorii de căpe- 
tenie au murit cu toţii şi cînd scrisorile lui Bălcescu nu mai 
lasă nici o îndoială asupra numelui femeii şi a sentimentului 
ce ea ştiuse să inspire lui Alecsandri, putem vorbi. Steluţa 
era Elena Negri, sora marelui Costache Negri. Eu ştiam de 
mulți ani că Elena murise la Constantinopole şi era înmor- 
mîntată în curtea bisericii greceşti din Pera. în drumul meu 
la Atena, m-am oprit o dată la Constantinopole şi am încercat 
să găsesc mormîntul divinei femei. Aş fi îngenuncheat cu 
smerenie la resturile pămînteşti ale acestei muze adevărate, 
care simboliza o epocă de patriotismul cel mai pur, de sufe- 
rință şi de iubire. Nu l-am găsit. Şi am ieşit trist repetînd cu 
adevărat: 


Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie... 


Tot de la Alecsandri avem şi alte poezii, intrate oarecum 

în sîngele nostru: 
Din vîrful Carpaţilor, 
Din desimea brazilor, 
Repezit-am ochii mei 
Ca doi vulturi sprintinei, 
Pe cea vale adîncită 
Şi cu flori acoperită, 
Ce se-ntinde ca o ceaţă . 
Pînă-n Dunărea măreață 
Şi de-acolo-n depărtare 
Pînă-n Nistru, pînă-n Mare. 


Avem apoi tabloul lui Groza: 


Mai galben ca făclia de galbenă ceară 
Ce alături îi ardea.: 


Avem pe Rodica, avem Pohod na Sibir, avem Pastelurile- 
şi avem, în fine, minunea minunilor, pe Mioriţa. Fiindcă eu. 


220 


continuu a crede că această perlă a tuturor poeziilor ome- 
neşti, în forma în care este dată în culegerea lui Alecsandri! 


are numai fondul poporan, forma definitivă fiind a poetului- 

După Alecsandri vine apoi Eminescu. - 

Răsărit din masa anonimă a clasei mijlocii, fără prede- 
cesori şi fără urmaşi, omul acesta, care ar fi putut să onoreze 
orice tip şi orice popor, este poet în cea mai pură accepțiune 
a cuvîntului. Lăsînd la o parte Satirele, a căror primă parte 
este totdeauna de cel mai nobil avînt poetic, bucăţile sale 
lirice străbat! sufletul ea o suferință divină, pe cînd forma 
încîntă prin originalitatea profundă a elocuţiunii. în Frea- 
măt de codru, S-a dus amorul, O, mamă, dulce mamă, în mai 
toate micile bucăţi, ce par rimate cu părere de rău, aceeaşi 
artă nespusă. 

Tresărind scînteie lacul 

Şi se leagănă sub soare; 

Eu, privindu-r din pădure, 

Las aleanul să mă fure 

Şi ascult de la răcoare 
Pitpalacul. 

Nimeni nu ar putea să exprime, în altă materie, eleganța 
incomparabilă a acestor versuri. Poate Pastorala lui Mo- 


zart... 
Cucu-ntreabă: — „Unde-i sora 
Viselor noastre de vară? 
Mlădioasă şi iubită, 
Cu privirea ostenită, 
Ca o zînă să răsară 

Tuturora." 
Teiul vechi un ram întins-a, 
Ea să poată să-l îndoaie, 
Ramul tînăr vînt să-şi deie 
Şi de braţe-n sus s-o ieie, 
Iară florile să ploaie 
Peste dînsa. 

E probabil că această poezie va rămînea, şi mîine, şi 
peste 50 de ani, şi peste două veacuri. Ea va onora timpurile 
noastre, mai mult decît orice altă acţiune strălucită. 

S-a dus amorul, un amic 
Supus amîndurora, 

Deci cînturilor mele zic 
Adio tuturora. 


IV 


Aceasta fiind poezia de astăzi să vedem care va fi poezia 


de mîine. 


După 13 ani 
Lui Const. Osiceanta 


Hotelul cu firma „La Wilhelm cel mare", 
Hotelul din vechiul oraş teuton, 
Hotelul cu-un clopot şi trei felinare 
Deasupra intrării 

Cu poarta sculptată în chipuri bizare, 
Cu hall-ul geometric — perfect hexagon, 
Cu geamuri albastre — coloarea înserării, 
Cu mobile negre şi triste de nuc 

Şi cadre pătrate extrase din „Jugend", 
Sirene de Boecklin 

Şi satiri de Stuck, 

Hotelul în care stătut-am o lună 

De vorbă cu Heine şi Nietzsche, 
Traduşi 

în limba-nflorată şi-n stilul sever — 

în limba-mpletită din sfîrcuri de bice 
în care, pe vremuri, scrisese Voltaire, 
Pe care-l cetise şi Heine şi Nietzsche, 
Hotelul cu firma „La W'ilhelm cel mare", 
Refugiu de vară, intim şi discret, 

în care-mi găsisem complecta uitare 

A primului mare şi tragic regret, 
Citesc într-o dare de seamă-n jurnal 
Că azi e... spital!... 


Spital!...! 

Garda morţii, 

Preludiul uitărei 

Cu-o cruce-a Genevei deasupra intrărei. . 


Hotelul din vechiul oraş teuton 

Cu hall-ul geometric — perfect hexagon, 
Azi este azilul atîtor răniţi, 

Victimele Flandrei şi Argonei — 

Copii fără vină, 


Actori buimăciţi 

De-aplauze-n teatrul antic al Belonei, 
Eroi fără nume. 

Defuncți încă vii 

Ce poartă mîndria în cîrja de lemn, 
Tovarăşa celui de-al doilea semn 

Ce pare o gheară de uliu crispată 


Pe hainele lor cenuşii — 
O „Cruce de fier" 


Pătată de sînge şi-n urma spălată 
Cu trei picături de eter... 


Hotelul, 

Spitalul.... 

Ce trist e, şi totuşi cu ce resemnare 
Se-ngroapă trecutu-ntr-un colț de batistă!, 
Hotelul cu firma „La Wilhelm cel mare" 
Azi nu mai există. 


Ion 


1916 


Triptic madrigalesc 


Cînd te-am zărit 

întîia oară 

Purtai un sweater verde, 
Cînd te-am zărit 

Treceai grăbita şi tăcută 
Prin parcul 

Umed şi crepuscular, 
Purtai un sweater verde, 
Şi-n ochi 

Indiferenţa 

Stranie-a fecioarelor 
Surîzătoare şi candide 
Din magazinele-englezeşti 
Expuse 

Prin peroanele de gări 
Cosmopolite. 


Minulescu 


Era în primăvară — 

Abia înmuguriseră castanii 
Ce păzeau 

Aleea netedă 

Din parc. 

Şi cerul era mai palid 

Ca o dorință 

Moartă şi nespovedită. 


Treceai uşoară, 

Cu păru-n vînt. ... 

Şi am rămas 

Mirat şi trist 

In urmă, 

Privind cum te stingeai, 
în perspectiva 

Aleii. 


Cînd te-am zărit 

întîia oară 

Purtai un sweater verde 
Şi-n ochi 

Enigma 

Surîzătoare şi convenţională 
A pozelor de magazină 
Uitată-n geamantan 

După călătorie. 


Luca lon Caragiale 


Balada spînzuratului 


Cu siguranță, 

n-am fost decît un clovn farsor, 
iubind — fiindcă aşa e moda 

în sinucideri de amor. 

Şi îmi cînt oda: 

un vals major de nesperanţă 

— într-un picior. 

încet şi rar 

grav şi bizar 

subt felinar. 


E-aşa frumos să rîdă galeria. 
Durerea mea a-nveselit întotdeauna. 
Rîde şi luna 

şi frînghia. 
Clipeşte felinarul bucuria. 


Eu — firmă care-n vînt să balansează — 
îmi legăn dansul scîrțiit 

înnebunit 

de infinit. 

Tu, fată de pension —- visează, 

că te-am iubit. 


E vînt şi ploaie. 

Atîtea frunze, înroşite mor. 

Acum eşti poate singură-n odaie, 
privind spre parcul roşu ca un abator. 
Şi-n plictiseală, reciteşti, 

scrisorile-n cari-am plîns, ca să zîmbeşti 
şi n-ai surîs. Ce haz — 

se stinge spiritul din mine, 

şi felinaru-i fără gaz. 


O, mult frumoasă, 

E frig şi seară, 

Gradina e pustie întîia oară. 

Toţi spînzuraţii caraghioşi 

cu ochii scoşi, 

cu limba scoasă spre muşte şi spre stele. 
Eşti singură în casă, reciteşti 

scrisori în cari am plîns. 


Hîrtii în cari-am strîns 

versuri de foc, să faci focul din ele 

Cînd te-ai înfiorat — nelogic 

privind căderea — frunzelor — culoarea buzelor 
din arborele — ştiu eu? — genealogic. 


Acelaşi joc, 

încet şi rar, 
grav şi bizar 
subt felinar. 


Paiaţă — 

eu clopoței, cîntam prin viață 

Minţind îi spuneam Ei: 

De vrei ai putea face 

din inima-mi perniță pentru ace; 

— azi tot ce n-ai vrut — vrei. 

Te-am invitat să ne plimbăm prin cer 

în zbor, cu iluziunea, de spaţiu — din eter 
şi din parfumurile toate 

de nufăr şi de chiparos, 


Ţi-am zis, ia-ţi bluza ta albastră, şi ia-ți bluza roz. 


Şi-n rochiile împiedecate 

să sui măreț înspre calvar. 

— Ochi negri în obraz de var — 

— Eu sufăr. 

Subt felinar, 

în negură pierdut 

mă zbat ca să măresc un mic trecut. 
Aproape cred că ţi-am băut parfumurile rare, 
şi cele de la sîn şi cele de pe masă 

şi am topit împărăteşti mărgăritare 

în stropul ca un vers — ce-n urmă picurase 
Cînd am zvîrlit 

şi versuri, şi cleştarul 

în felinarul — din întîmplare — pregătit. 


Că tu ai fost de m-ai uitat 

sau eu te-am părăsit — în îndoială 
e inutil de discutat. 

Sunt aşezat „mai sus", 

ocup în fine „poziţiunea socială" 
şi-am isprăvit. 

Am scârțiit, o discordanţă 

să rîdă galeria, şi mormîntu, şi-aşteptarea. 
Cînd vîntul, foarte cumsecade 

îţi cîntă-n serenade resemnarea, 

şi funiei îi dă avîntul 

încet şi rar, 

grav şi bizar, 

subt A felinar. 


Adrian Maniu 


Autorii cari semnează cp poezii sue T ea 
i unii lti. Cei mai mulți 1 mă, 
de talent, şi unii foarte cuti., 3 aa 
il, de lui lor, şi caută s-o jus 
extravaganța spiritu or, Ș E titi 
o pic i cala, și litatea vechii poezii, lar 
i banalitatea 
de o parte prin osteneala și banaita’ „poe r 
da de ala i farmecul noutăţii și mai cu seamă prin spe 
ane că unul, poate, să scoată ceva BEA 
Noi credem că tinerii aceștia sunt rătăciţi. i 
Dacă ei nu umblă după reclamă, e momentul să se ge 
că înapoi. Sunt doi mai ales, domnii Horia Paranie E a 
E T siy A . . Lg . w se 
Pillat. cară, merită să fie citați; ar fi păcat să p 


noianul extravaganței. 


1916 


[G. COŞBUC. EXPUNERE PENTRU ALEGEREA 
CA MEMBRU ACTIV AL ACADEMIEI] 


Secțiunea literară, alegînd pe d-l George Coşbuc, în 
locul rămas vacant prin moartea regretatului nostru coleg 
N. Gane, mi-a dat însărcinarea a vă prezenta pe candidat. 

Misiunea mea este pe atît de plăcută, pe cît este de uşoară. 
Cine nu cunoaşte pe Coşbuc? Reputația sa literară e atît de 
întinsă, încît numele său a devenit popular în toate țările 
locuite de români. 

începuturile şi le-a făcut în Familia lui Iosif Vulcan 
între anii 1882—1885; de aci, trecu la Tribuna din Sibiu, 
al cărei redactor, pentru partea literară, a fost de la 
1887 — 1890. Venind la noi, d-l Coşbuc a fost destul de 
cuminte să nu se amestece în luptele politice şi nici chiar în 
polemicele literare ale diferitelor biserici şi bisericuțe de.pe 
timpuri, ci, preocupat numai de a crea, a dat la lumină o 
serie de opere remarcabile. La 189% a apărut prima ediție a 
Baladelor şi idilelor (azi ajunse la a 7-a ediţie); La 18% au 
apărut Fire de tort (azi la a 6-a ediţie); la 1896, Sacontala, 
traducere în versuri; tot în acelaşi an, Enedia lui Virgiliu; 
în 1905, Odiseea lui Omer; în 1906, Bucolicele: lui Virgiliu; 
în 1910, Divina Comedie* a lui Dante. 

Am lăsat la o parte lucrări de mai puțină însemnătate. 

După cum se vede, d-1 Coşbuc a dat publicului româ- 
nesc, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară 
atît de considerabilă, încît numai pentru aceasta s-ar cuveni 
să-i deschidem uşile amîndouă pentru a-l primi între noi. 
.Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Din punct de 
vedere clasic — prin urmare, esențialmente academic — Enei- 
da şi Bucolicele lui Virgiliu sunt un monument; Odiseea? 
tradusă în strofe endecasilabe rimate, lucru la care nici n-a 


228 


visat bunul Omer, reprezentă o sforţare intelectuală e 
necrezut ; în fine, Divina Comedie este, printre traduceri, u- 
crarea sa capitală, care a îmbogățit literatura româneasca 
cu cea mai perfectă versiune a acestei poeme. . Giai 
Poeziile sale proprii sunt adevărate poezi Și Sun orie A 
nale. Inspirația sănătoasă, elocuțiunea solidă Și Su leu 
cei mai proprii; imaginile prinse cu o rara putere de sensi 
e Satira pe d-l Coşbuc în mijlocul nostru, facem ri a 
de dreptate, consfințind ceea ce opinia publică a hotă 


de mult. 


1916 


NOTE ŞI COMENTARII 


P.5 POPORANISMUL ÎN LITERATURĂ 


Publicat în broşură în septembrie 1909, avînd înscrisă pe copertă 
următoarea specificare: „Discurs rostit la 1629 mai 1909 de Duiliu Zamfi- 
rescu cu răspuns de Titu Maiorescu", Academia Română, Discursuri de 
recepțiune, tom XXXIII, Institutul de arte grafice „Carol Gobl", Bucureşti, 
1909, p. 1-43, extras. 


E greu de admis azi, cînd ştim furtunoasa polemică iscată de această 
îndrăzneață şi deloc protocolară expunere, că împrejurările alegerii lui 
Duiliu Zamfirescu ca membru activ al Academiei au fost calme, dacă nu 
chiar cordiale. Privite retrospectiv, adversităţile stîrnite de imprudentul 
academician par atît de numeroase, încît ne întrebăm cum de s-a putut 
produce alegerea însăşi. Unde era „flerul" celor care l-au votat cu o majoritate 
confortabilă? Reconstituind istoria „cazului", trebuie să constatăm că el 
n-a lipsit. Atîta doar că a trecut printr-o eclipsă, provocată abil de juni- 
mişti şi favorizată de ameliorarea neașteptată a raporturilor lui Zamfi- 
rescu cu tenacele duşman de altădată, Dimitrie Sturdza. Dealtfel, nici 
autoritatea acestuia nu mai era cea de odinioară. Bojnavă, contestată 
energic din interiorul propriului partid, bătrînă căpetenie liberală era pe 
punctul de a se retrage din viaţa publică, cedîndu-şi prerogativele dina- 
micului Ionel Brătianu. Pînă la acest moment de acalmie, cariera academică 
zamfiresciană fusese însă plină de asperități. în martie 18% comilitonii 
junimişti, puternici în secțiunea literară, propuseseră candidatura scriito- 
rului ca membru corespondent. Neîncrezător în şansele sale, obişnuit a 
fi neglijat ori chiar persecutat, el îi scrie lui Maiorescu aceste rînduri „rea- 
liste", de o suspectă detaşare: „Cît despre Academie, ştirea ce-mi dați 
îmi face plăcere şi o primesc cu recunoştinţă, mai cu seamă fiindcă vine 
de la d-voastră şi de la d1 Negruzzi. Dacă însă s-ar întîmplă ca în şedinţa 
planară să nu fiu votat, nu mi-ar face nici cald nici frig, deoarece eram, 
cel puţin pentru moment, foarte departe de a mă gîndi la asta" (Duiliu 


233 


Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884— 1913), Cu un cuvînt de 
introducere şi însemnări de Emanoil Bucuţa, Fundaţia pentru literatură 
şi artă, Bucureşti, 19%7, p. 115). 


Nu s-a ajuns atunci pînă la vot, dar presimţirile candidatului ghinionist 
s-au adeverit. Refuzul public al lui Vlahuţă de-a accepta titlul de membru 
corespondent (refuz tîrziu şi neaşteptat, facilitat de imperfecțiunile ritua- 
lului academic de cooptare) a dat prilej lui Sturdza şi zelatorilor săi de a 
amâîna sine die discutarea altor candidaturi — între care, fireşte, şi a lui 
Zamfirescu — pînă la adoptarea unor reglementări precise, neprielnice 
situaţiilor confuze. Cum sesiunea s-a încheiat imediat, junimiştii n-au 
mai putut acționa eficient pentru a-şi sprijini protejatul. O vor face însă 
în sesiunea următoare, întîmpinînd de astă dată un insucces net: în ziua 
votului decisiv influentul Sturdza (secretar general al Academiei) adună o 
majoritate covîrşitoare contra „pornografului" (?!), respingîndu-l fără dubii. 

în 18% lucrurile se repetă, cu repercusiuni cu atît mai dureroase pen- 
tru romancierul Comăneştenilor cu cît împrejurările păreau a-i fi în sfîrşit 
favorabile. Dar „unul din votanţi, plin de cele mai bune intenţii, se pare» 
şi-a pus greşit votul în urnă; în locul unei bile albe, a pus una roşie!" 
(Mihai Gafiţa, Duiliu Zamfirescu, Editura pentru literatură, 1969, p. 383). 
Şirul eşecurilor e întrerupt abia la 1 aprilie 18%, cînd, cu 16 voturi pentru 

şi 6 contra, Zamfirescu e admis membru corespondent. Nil e nici în acest 
moment vorba de un triumf fără emoții, căci la primul tur de scrutin 
candidatul junimiştilor nu întrunise majoritatea obligatorie de două treimi. 
Acum însă Maiorescu şi Negruzzi, rezervaţi o vreme față de junimistul ce 
publica şi la Literatură şi artă română, înţeleg să-l sprijine viguros pe „insur- 
gentul" pocăit, care-şi încredinţase — ca semn de fidelitate şi împăcare — 
romanul în război tot Convorbirilor literare. Redus prin absenţe dibaci 
stimulate de protectorii zamfirescieni, grupul sturdzist nu mai poate împie- 
dica alegerea, comunicată cu ton exultant scriitorului de la Roma. Ceva 
din tensiunea şi rumoarea acestor ciocniri subterane a ajuns, prin indis- 
creţii premeditate sau involuntare, şi în Cetatea eternă, căci mulțţumindu-i 
„cu totul şi cu totul devotat" lui Maiorescu pentru puternicul ajutor, Zam- 
firescu se referă cu obidă la Sturdza: „Ştiţi că la Academie, cu trei zile 
înainte de vot, m-a batjocorit din nou?" Fireşte că Maiorescu ştia, şi încă 
mai mult decît atît, de vreme ce Sturdza îi reproşase personal criticului 
„neomeneasca atingere" pe care i-ar fi adus-o propulsînd la Academie 
„un pornograf". Notificarea lui Zamfirescu nu e totuşi o naivitate. Strecu- 
rată în treacăt, ea avea probabil rolul de a-i sugera lui Maiorescu că proas- 
pătul membru corespondent era în cunoştinţă de cauză asupra stării reale 
a lucrurilor; aflase deci cui, cît şi pentru ce trebuia să mulțumească. Scri- 
sorile lui de gratitudine vor adopta, aşadar, tonul adecvat destinatarului, 
eforturilor acestuia, recunoscute cînd cald, cu efuziune, cînd cu o poli-, 
tete diplomatică. 


24 


Din această clipă, în fond privilegiată, stagiul academic al scriitorului 
se desfăşoară timp de un deceniu în linişte şi apatie uneori (îndeosebi atunci 
cînd o nouă carte capta energiile autorului), în zarvă şi agitaţie alteori, 
tipice fiind în această privință polemicile generate de eseurile Romanul 
şi limba română şi Literatura românească şi scriitorii transilvăneni, ultimul 
constituind un reflex direct al respingerii romanului în război de la Premiul 
Năsturel. Conştiinţa, uşor hipertrofiată, a propriei valori, ca şi interregnul 
literar propriu cumpenei de veacuri i-au întărit treptat convingerea într-o 
superioritate literară, reală dacă îi invocăm ca termeni de comparaţie pe 
Vlahuţă, Delavrancea, Coşbuc, Chendi ş.a., iluzorie însă dacă îi amintim pe 
Caragiale şi Slavici. Relaţiile cu Maiorescu, şi ele departe de idilismul acre- 
ditat de unii comentatori, se modifică, la rîndu-le, pe nesimţite. Partenerul 

minor are veleităţi crescînde de independență; tutela maioresciană flite- 
rară şi politică), recunoscută cîndva cu supunere şi devotament, îi pare 
tot mai apăsătoare. Corespondenţa pune frecvent în relief existența unor 
radicale deosebiri de vederi. Un roman, Lydda, ia turnură antimaioresciană, 
spre vizibila nemulțumire a criticului, care se dedă la notații marginale 
de-o extremă severitate. 
întors în țară în 19%, autorul Vieţii la țară ține să-şi sublinieze şi 
în plan politic emanciparea, contemplată de Maiorescu cu iritare progre- 
sivă. Rămînerea lui ca secretar general al Ministerului Afacerilor Străine 
sub detestaţii liberali va fi displăcut conservatorilor bătrîni, lui Maiorescu 
în primul rînd. Jurnalul său oferă mărturia unui dezgust net: „Luni, 
27 oct. [1908]... După ei o oră Duiliu Zamfirescu, grețos în închipuirea 
lui de prost grandiloc asupra politicei externe. Şi pe acest «sot >> îl 
credeam multă vreme «bon enfant», de inimă. Sunt antipodul lui 
Richard III: pe acesta îl chinuiesc stafiile din trecut ale celor omorîți de 
el, pe mine stafiile din prezent ale celor înviaţi de mine (Duiliu, Pomp. 
Eliad, M. Dragomirescu, P. P. Negulescu; mi-e teamă şi de Mehedinţi şi 
de Pangrati" (însemnări zilnice, Jurnalul nr. 28, ms. 3662, B.C.S.j. Dar 
în primăvară, cînd se pusese, problema succesorilor lui Hasdeu şi Ascanio 
(ultimul decedat de curînd) şi se profila, plină de riscuri, candidatura lui 
j Delavrancea, o „stafie" ce rezista de un sfert de veac — cu succes! — criti- 
cului, acesta alesese răul cel mai mic şi susținuse din umbră zelul zamfi- 
rescofil al lui Iacob Negruzzi. 

La şedinţa din 27 martie a secţiei literare, autorul Copiilor de pe na- 
tură îl recomandă ca membru activ pe Duiliu Zamfirescu. Admisă în unani- 
mitate, propunerea e ratificată la 1 aprilie de plenul adunării, opozanți 
fiind doar cei patru „nemuritori" transilvăneni, care nu se aşteptau (vii- 
torul le va confirma temerile!) la nimic bun din partea noului coleg. Odată 
cu el izbîndea, nezgomotos, şi duiosul Nicu Gane, chemat să ocupe cu 
mărunta lui statură literară fotoliul impunătorului Hasdeu. încîntat de 
reuşita demersurilor sale, Negruzzi consideră alegerea mai tînărului tova- 


235 


răş de la „Junimea" aproape ca o victorie personală, drept care îl înştiin- 
ţează în aceeaşi zi.printr-o scurtă misivă'din care nu lipseşte sublinierea 
apăsată a propriilor merite întru producerea fericitului deznodămînt. Om 
de lume, Zamfirescu nu uită cuvenitele mulțumiri, prompt adresate prie- 
tenului devotat şi membrilor Academiei. Marcată de „sfială şi recunoştinţă", 
de ademenitoarea făgăduială a unei bune colegialități, scrisoarea de accep- 
tare a alegerii conţine şi promisiunea de a vorbi „de prietenul scump, pe 
care soarta m-a chemat să-l înlocuiesc". Rugat să răspundă viitorului 
discurs de recepţie, Maiorescu acceptă şi totul pare a se înscrie pe făgaşul 
uzanțelor academice. 


în chiar această atmosferă senină intervin factori exteriori ce pre- 
vestesc tumultul de mai tîrziu. Presa, diversă, insinuantă şi mai presus de 
toate vie, comentează diferit evenimentele de sub cupolă. în mic, notele şi 
intervențiile de acum prefigurează schema reacțiilor din vara lui 1909. Ca 
şi atunci, prima mişcare o au adversarii. Scriind în Neamul românesc din 
4 aprilie despre Trei membri noi ai Academiei Române, Iorga elogiază cu 
jumătate de gură „distincţia stilului" zamfirescian, pentru a conchide 
absolut arbitrar că biograful Comăneştenilor ar fi un autor „cam uitat de 
public, pentru care din partea sa nu are nici o simpatie". De mult împăcat 
cu Zamfirescu, M. Dragomirescu face eforturi de înclinare a balanței în 
partea cealaltă. Riposta lui vine pe spațiul şi atunci gustat de public al 
notelor, cu o gradare în triadă a probelor: „spirit nu numai distins în sensul 
cel mai bun al cuvîntului, nu numai un echilibrat şi ordonat ca puțini 
alţii, dar şi unul din cei mai clasici scriitori ai noştri, pe care valul tim- 
pului nu-l va înghiți uşor" (Revista critică, Convorbiri critice, II, 15 aprilie 
1908; 


Cu sau fără voia sa, Duiliu Zamfirescu se transformă într-un reper a! 
luptei dintre „vechi" şi „noi". Atacurile lui contra sămănătorismului, 
poate şi proza lui de factură psihologistă, în fine poezia deschisă altor ori- 
zonturi decît celor tradiționaliste n-au trecut neobservate de modernişti. 
Scriitorul e deci revendicat ca un deschizător de drum, ca un primenitor al 
convențiilor sufocante, cu gir academic. Macedonski jubilează în Biruința, 
iar organul simboliştilor, Revista celorlalți (titlu programatic!), găzduieşte 
cu asentimentul lui Minulescu, redactorul său şef, aceste rînduri entuziaste: 
„Primirea la Academie a d-lui Duiliu Zamfirescu trebuie să bucure pe toată 
lumea literară. Aceasta e un semn că încep să vie timpuri mai bune şi 
că vom avea odată o Academie care să merite acest nume, unde marii 
noştri poeți, scriitori şi literați să stea la locul de onoare... Alegerea distin- 
sului poet e un pas înainte, şi întreaga Academie trebuie să fie mîndră de 
noul ales" (Prin prisma policandrului, Revista celorlalți, I, 3, 10 aprilie 
1908). înrîurirea reală a noului periodic nu putea fi prea mare în rîndul 
publicului. Printre literați gestul a fost totuşi remarcat. El îşi păstrează 
întreaga semnificaţie şi azi, cînd vrem să refacem dialectica luptei de idei 


236 


din epocă, confruntarea dintre tradiție şi inovație. împrejurările făceau ca 
tocmai cel care credea cu toată convingerea că nu există nou şi vechi în 
frumos să treacă drept avangardist sau, cum spuneam altă dată, ca franc- 
tiror al modernității. 
în acest triunghi al aprecierilor contrastante se menţin evaluările 
critice ale operei zamfiresciene în tot anul premergător discursului de recep- 
ție. Tocmai atunci apare şi romanul îndreptări, ale cărui cronici au şi 
valoarea unui test de popularitate a proaspătului academician. Presimţind 
parcă în ce direcție va lovi Poporanismul în literatură, Viața românească 
deschide ostilitățile printr-un rezervat articol al Izabelei Sadoveanu. Sem- 
natara lui nu era o autoritate critică, ci doar un om de gust, capabil — 
în limitele bunului-simţ — de opinii judicioase, fără strălucire. Dar acesta, 
şi nu altul, era nivelul majorităţii recenzenţilor, momentul cronicarilor 
ilustrat scînteietor de Lovinescu, Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Ciocu^ 
lescu, Perpessicius lăsîndu-se încă aşteptat. Revenind la foiletonul Izabelei 
Sadoveanu, constatăm că delicatețea, ponderația nu sufocă totuşi spiritul 
critic. Romanul e discutat pe un ton reticent, vag superior, vag îngăduitor, 
inclement în fond cu „toate neajunsurile lui", dar protocolar în formă. 
Finalul gloselor critice nu conţine tradiționalul venin, ci balsamul mâîn- 
gîietor al vanităţii ultragiate: „... Acest roman, opera unui distins scriitor, 
nu poate să nu prezinte şi să nu aibă frumuseţile lui: observaţii ingenioase, 
analize fine şi scene atingătoare" (Duiliu Zamfirescu: „îndreptări", Viaţa 
românească, IV, 3, martie 1909, p. 427). 

„Distincția“, mereu agreabilă femeilor, n-are acelaşi efect şi asupra 
transilvănenilor. Nededaţi cu arta învăluirii, a blamului ascuns sub apa- 
renţe amabile, ei scriu otova, „bărbăteşte" şi aspru, cu o inamiciţie ce nu 
ține să pară altceva decît ceea ce este. în Țara noastră, revistă la care 
Goga avea un cuvînt greu de spus, Demetriu Marcu califică îndreptările 
drept o „frivolitate ciocoiască" (!?) şi preconizează un boicot. Evident, 
duşmăniile proprii vieţi literare o luau înaintea literaturii înseşi şi întu- 
necau mesajul unui roman ce nu poate fi citit decît ca un cald omagiu al 
militantismului ardelean. Nu întîmplător Lovinescu va restabili, prin 

1911, adevărul, într-un articol destinat iniţial Românului din Arad, dar 
publicat în cele din urmă în Convorbiri literare: „De voieşte să ne cunoască 
în părţile noastre sănătoase, Ardealul e dator să se îndrepte spre opera lui 
Duiliu Zamfirescu; de voieşte să se vadă într-o icoană idealizată, să se 
îndrepte iarăşi spre opera aceluiaşi scriitor, care într-un roman a cîntat 
vigoarea şi puritatea rasei ardelene". Atari opinii au apărut însă abia spre 
finele lui 1911 şi e probabil că nici atunci n-au avut mare credit în Ardeal. 

Mai prompt, nu şi mai convingător decît Lovinescu, fu Mihail Drago- 
mirescu. Retras cu vîlvă de la Convorbiri literare, el avea propria sa revistă, 
unde profesa un maiorescianism mai ortodox decît Maiorescu însuşi. 
Cronica lui la îndreptări, în multe puncte acrimonioasă (romanul e real- 


237 


mente vulnerabil), devine şi o replică la acuzele „de dincolo": „Duiliu 
Zamfirescu, atît de hulit de unii frați de dincolo, a izbutit să ne dea cea mai 
încîntătoare şi mai vie icoană a sufletului ardelean, în ceea ce are el mai 
înalt şi mai frumos. [...] Duiliu Zamfirescu a studiat adînc graiul ardele- 
nesc — şi în deosebire de alți scriitori ai noştri, n-a văzut în el partea de 
ridicul, ci a ştiut să scoată din el tot ceea ce însemnează sănătate primitivă, 
mişcare sinceră a inimei, curăţenie, naivitate, simplitate îngerească, dar 
voinică şi nouă" („îndreptări", roman de Duiliu Zamfirescu, Convorbiri 
critice, III, 4, 25 aprilie 1909j. 

Măcinate de disensiuni, bătrînele Convorbiri intervin tîrziu în dispută 
prin pana lui Soveja (S. Mehedinţi). El infirmă concluzia pripită a celor 
de la Țara noastră, neagă calm presupusa transilvanofobie zamfires- 
ciană, dar instituie subit o arbitrară linie de demarcaţie literară: „In mo- 
mentul cînd cei de peste Carpaţi se jeluiesc prin glasul « Bătrînului » de 
anumite interveniri, în ce măsură poate fi de folos amestecul lor în polemica 
destul de inferioară de care suferim în regat?" (Mai departe de Bizanţ, 
Convorbiri literare, XLIII, 5, mai 1909, p. 559). Cuvinte prin care polemica 
în jurul lui Zamfirescu e nu numai recunoscută, ci şi readusă în perimetrul 
originar! Faptele se desfăşoară în acest ritm sincopat, imprevizibil, pînă 
în preziua recepțţiei; „cearta" antrenează pe rînd Ramurile craiovene, 
ba chiar şi un oficios conservator, Epoca, unde un gazetar mai informat, 
Barbu Constantinescu, publică un profil al romancierului Zamfirescu. Ames- 
tec de locuri comune şi intuiții ratificate ulterior de critică (una ar 11 
înclinația prozatorului spre stările inefabile, spre „contradicţiile incalcu- 

labile" ale sufletului omenesc), articolul cuprinde şi această izbucnire 
premonitorie contra „literaturii ţărăneşti": „Sub cuvînt că fac o litera- 
tură ţărănească, adică naționalistă, tinerii autori îşi îngăduiesc a exprima 
de cele mai adeseori un fond omenesc de o naivitate copilăroasă, lipsit de 
orice interes psihologic sau artistic. Prin aceasta însă nu voim a spune 
că aceşti tineri autori ar fi lipsiţi de orice talent literar; [...] dar, copleșiți 
de mania ţărănismului, talentele lor, destul de modeste, s-au falsificat cu 
totul. Fără nici o intuiţie mai adîncă a lucrurilor, sau măcar o cunoaştere 
mai precisă, mai bogată a păturei sociale ce zugrăvesc de predilecție, unii 

din aceşti autori ne-au dat numai nişte compoziţii hibride, peste cari este- 

ticianul viitor al generaţiei prezente va trece cu un zîmbet de indulgentă 
indiferență. 


In adevăr, cu toate că are un anumit număr de cititori, literatura 
aceasta mai: nouă rămîne cu mult inferioară literaturei noastre de prin 
anul '90, în frunte cu Caragiale şi Duiliu Zamfirescu, cari vor înscrie întîia 
epocă clasică a literaturii noastre artistice" (în ajunul recepției. Romanul 
romanesc. Duiliu Zamfirescu, Epoca, XV, 112, 17 mai 1909, p. 1). 


Acestea erau, în esenţă, circumstanțele publice ale discursului de recep- 
ție. In paralel, cu o înverşunare cel puţin egală, se desfăşura un conflict 


238 


ocult între Zamfirescu şi Maiorescu. Criticul acceptase, poate fără prea mare 
Ciituziasm, să răspundă în numele Academiei la discurs; dispoziţia lui 
sufletească nu mai era totuşi aceeaşi în ceea cel privea pe autorul Vieţii 
la țară. Dar inerția era deocamdată mai puternică decît resentimentele ce 
vor irumpe răvăşitor în celebra ripostă „în chestiunea poeziei populare". 
Dacă s-a ajuns la îndîrjitul duel oratoric de sub cupola academică, trebuia 
să existe cauze vechi şi, eventual, un motiv recent. Cel din urmă pare a fi 
avut un rol însemnat în ruptură. Se întîmplă că Zamfirescu se răzgîndeşte 
pe parcurs şi nu mai vrea să vorbească, cum cerea tradiția, despre prede- 
cesorul său. în lipsa unor colecţii de documente bine puse la punct, nu 
putem explica astăzi fără aproximații resorturile acestei schimbări la faţă. 
Cîteva supoziţii pot fi însă formulate. 

Un argument e de căutat în onestitatea scriitorului, incapabil să spună 
lucruri în care nu credea. lar de valoarea literară a blîndului Ascanio nu 
era convins deloc, o scrisoare către N. Petraşcu oferind probe irefutabile. 
De Ollănescu îl lega mai degrabă o caldă simpatie pentru om, un senti- 
ment învăluitor, aburos, ce-i amorţea rezervele, dispunîndu-l la o afectu- 
oasă camaraderie. Dar, cum pronostica încă din 18% Maiorescu, viața a 
dat omului Zamfirescu acea „minte" pe care „inima" parc-ar fi vrut să 
i-o ia. După dispariţia lui Ollănescu-Ascanio, deci şi a seducţiei pe care o 
exercita insul, memoria a adus la suprafață incidente uitate. „Dulcele" 
Ollănescu îl denunțase confraţilor, în 18%, ca „plagiator", tot el încercase 
din umbră, în 18%, să impună altă candidatură la Academie. Acestea (şi 
altele încă) vor fi determinat hotărîrea de a nu mai vorbi despre ştersul 
antecesor, pentru a cărui omagiere adunase totuşi material. 

Un alt subiect, infinit mai incitant, mai adecvat realităților literare 
ale timpului, îl fascina: poporanismul. Tema îl preocupa de mult, îl obseda 
în corespondenţa cu Maiorescu ca şi în sporadicele intervenţii literare. în 
Notele precedentului volum (v. Romanul şi limba română, Literatura româ- 
nească şi scriitorii transilvăneni, O scrisoare, Scrisori romane) am arătat, 
dealtfel, antecedentele neconformistei expuneri, aşa că nu voi insista asupra 
lor. O clipă de zăbavă merită sensul pe care-l atribuia Zamfirescu terme- 
nului. Avea el în vedere poporanismul ca doctrină politică, în ascensiune 
în acel moment, graţie lui Stere şi tinerilor liberali ? Nici vorbă, nu o atare 
țintă viza în primul rînd oratorul. Se gîndea oare la poporanismul literar 

al Vieţii româneşti? în cazul acesta exemplele (între care şi de mult răpo- 
satul Popovici-Bănăţeanul) nu-i slujeau mulţumitor intenţiile. în plus, 
va mărturisi Zamfirescu însuşi în O piatră în baltă, cu cei de la Viaţa 
românească (de departe cea mai bună revistă a vremii) ar fi vrut să rămînă 
în „relaţiuni reci, dar curtenitoare", lucru imposibil dacă academicianul ar 
fi tulburat cu proprie voință statu-quo-xxl. Pentru noi e limpede astăzi că el 
utiliza cuvîntul într-o accepţie sui-generis. într-o monografie tîrziu apărută» 
despre care am mai vorbit şi altă dată, G. C. Nicolescu pune punctul pe i, 


239 


lămurind lucruri pe care contemporanii, vai, nu putuseră sau nu voiseră a 
le înțelege: „Pentru Duiliu Zamfirescu, aşadar, poporanismul era curentul 
general, indiferent de revista în jurul căreia se polariza, care cultiva şi 
încuraja înclinarea scriitorilor nu de a lua subiecte şi eroi din lumea ţără- 
nească, dar de a se închide în această preferinţă, de a idealiza şi, prin asta, 
de a falsifica această lume în oglindirea ce o realizau. în felul acesta, cu 
tot titlul aparent foarte categoric, scriitorul lovea mai mult dec|t în popora- 
nismul de la Viața românească, în sămănătorismul care cucerise şi pe cei 
mai numeroşi scriitori transilvăneni, fie în jurul Vetrei de la Bucureşti, 
fie în jurul unor centre regionale, cum ar fi la Luceafărul lui Goga. Dealtfel, 
aluzia la Iorga, marele animator al sămănătorismului, este destul de lim- 
pede cînd vorbeşte de «tineri scriitori, terorizaţi de critici rămaşi de pe 
timpul tractatului de la Adrianopoli»" (Duiliu Zamfirescu. Text ales şi 
stabilit, completări bibliografice, indice de nume şi titluri de Georgeta 
Adam şi loan Adam. Prefaţă, note şi comentarii de loan Adam, Editura 
Eminescu, 1980, p. 331—332). Discursul viza deci mistica sămănătoristă, 
obsesiile ruraliste care limitau orizontul de inspirație al scriitorilor, împie- 
dicînd o artă națională, deschisă, desigur, şi ţărănimii, dar şi „stratului de 
deasupra". 


Tocmai aici e de aflat punctul esenţial al divergenței cu Maiorescu. 
Mai sceptic, nu prea încredințat de realitatea progresului social românesc 
şi suspicios faţă de convenționalismul lumii înalte, criticul recomandase 
prudent (în 1882!) atenţiei literaţilor „tipul poporan [...] şi nu figura 
de salon". în plus, el avea în mare stimă colecția de poezii populare a lui 
Alecsandri despre care se pronunţase entuziast în 1868. Poziţiile celor doi 
erau, prin urmare, opuse şi e curios că Maiorescu ajunge tîrziu la conştiinţa 
acestui antagonism. La început toate păreau a merge bine, iar perspectiva 
durei ciocniri nu se întrevedea deloc. într-o duminică de ianuarie scriitorul îi 
citeşte discursul, criticul nu are obiecții de fond, ba chiar îi admiră talentul. 
Reproşurile lui au în vedere numai conjunctura academică: „De la 3:/:— 
6'7 Duiliu Zamfirescu îmi ceteşte discursul lui de recepție de la Academie, 
la care am să răspund eu (în mai a.c), contra « poporanismului». îl îndu- 
plec să lase la o parte părți despre răzvrătirea țăranilor de la 1907 şi în 
favoarea boierilor scriitori de la noi, ca fiind prea duşmane multora din 
academicienii liberali. Ce lipsă de tact are îngîmfatul Duiliu, şi totuşi talent 
literar în situaţiile mijlocii" (însemnări zilnice din 1831 ianuarie 1909 
Prins de „agitarea politică din Bucureşti", Maiorescu, acum ministeriabil 
influent şi viitor premier, n-are timp să citească manuscrisul şi împinge 
răspunsul spre primăvară. în 25 martie pleacă la Sinaia pentru a lucra în 
linişte, dar se îmbolnăveşte. în sfîrşit restabilit, decide pe 4/17 aprilie să 


înceapă „azi". 


Şi deodată, lovitură de teatru! Recitind „cu Anicuţa”, „cu îndoită 
luare-aminte", cele 57 de pagini ale manuscrisului zamfirescian, constată 


240 


brusc conținutul incendiar: lovind în „poporanism", discursul punea indirect 
sub semnul întrebării şi critica maioresciană. în consecinţă insurgentul va fi 
avertizat la 6 aprilie: „Partea despre latinitatea noastră este admirabil con- 
cepută şi admirabil scrisă. [...] Dar partea ceailaltă, toată teoria d-tale 
literară, afirmarea de la început că poezia populară «ca produs estetic 
nici nu există la națiunile civilizate », părerea filozofică despre timp şi spațiu, 
împotrivirea în contra poeziilor lui Goga şi novelelor lui Popovici-Bănă- 
ţeanul etc, etc. sunt diametral opuse nu numai convingerilor mele in petto, 
ci scrierilor mele de vro 40 de ani încoace, începînd cu lauda lui Alecsandri 
pentru adunarea poeziilor populare (1867), continuînd cu aprobarea roma- 
nului popular de felul lui Slavici (1882), cu recunoaşterea fără rezervă a lui 
Popovici-Bănăţeanul (1895), cu relevarea poeziei populare ca rădăcina poe- 
ziei mai înalte (articolul despre poetul dialectal Victor Vlad, 1898), toate 
aceste publicate în Convorbiri literare, şi încheind cu propunerea de premiere 
a poeziilor lui Goga, publicată în Analele Academiei" (Duiliu Zamfirescu 
şi Titu Maiorescu în scrisori (1884— 1913), ed. cit., p. 359. Enumerarea 
nu e întîmplătoare. Toate aceste notații savant gradate alcătuiesc însăşi 
schema viitorului răspuns, elaborat şi „poleit" cu rîvnă de-a lungul unei 
întregi săptămîni punctate de incidente, telegrame, scrisori, reveniri, între- 
vederi, în scopul aflării formulei de compromis. 

Momentan, amabilităţile reciproce sînt încă în uz; poate în numele 
unei vechi prietenii, criticul e gata să renunţe la răspuns, transmițînd altuia 
(D. Onciul) delicata însărcinare, fapt oricum interpretabil, ce n-ar fi scăpat 
celor iniţiaţi. Curajos, Zamfirescu preferă un atac net, dar competent, unui 
elogiu convențional. Instinctul diplomatic îi dictează totuşi o încercare de 
aplanare a controversei. Discursul e amputat drastic (cele 57 de pagini se 
reduc la 35), adaosuri şi modificări îi tulbură caligrafia, are loc şi o tenta- 
tivă pro domo de persuasiune, în care logica e în suferinţă: „Dacă partea 
întăi a discursului este riguros exactă — partea a doua este consecuența 
ei" — conchide Zamfirescu, însă e prea tîrziu. Criticul se hotărîse să taie 
brutal o amiciţie de un sfert de veac. Opiniile devin tot mai înverşunate, 
de-o parte şi de alta. în D/25 mai replica lui Maiorescu era gata de-a fi 
predată la Academie, ca un lucru „fără importanță" (însemnare ce-ar vrea 
să spună, poate, că nu-l angaja sufleteşte, nici nu-l deranja acest trist epilog, 

consemnat telegrafic, fără participare: „Cu aceasta, după multele anterioare, 
s-a sfîrşit între noi"). Ajuns la rîndu-i în posesia ripostei, Zamfirescu o 
citeşte fără surprindere, dar cu un acut sentiment al demnităţii ofensate, 
în preziua recepției, indignarea lui se revarsă epistolar, fără obişnuitele 
complimente adresate odinioară criticului: „Voiam să vă rog să ştergeţi 
sfîrşitul din răspunsul d-voastre, care nu mi se pare admisibil într-un discurs 
ce se adresează mie, personal, în public. înţeleg să răspundeți punct cu 
punct şi să spulberaţi părerile mele asupra literaturii noastre, dar nu înţe- 
leg să-mi faceţi lecţie în faţa a 100 de persoane. Este dreptul meu să vor- 


241 


besc în Academie despre orce, şi este dreptul d-voastre să nu împărtăşiţi 
părerile mele, şi să o spuneţi, dar fără a mă mustra. 

D-voastră ați cetit şi recetit discursul meu, pe cînd eu nu-l cunosc pe 
al d-voastre. Sunt în drept să mă aştept la amenităţile obişnuite în ase- 
menea împrejurări sau cel puțin la o indiferenţă desăvîrşită; dar la lecţii, 
nu" (Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884 — 1913), ed. 
cit., p. 296^. Favoarea e refuzată cu acea inflexibilitate de care doar Maio- 
rescu era în stare. Pe marginea scrisorii el nota rece, cu o satisfacţie rea: 
„N-am şters nimic, nu înţelesese el bine; după ce a citit sfîrşitul, a recu- 
noscut-o". Lipsit de putinţa de a se apăra cu anticipație (abil, liderul juni- 
mist îi smulsese făgăduiala „de a nu schimba nimic din ultimul text"), 
lui Zamfirescu nu-i mai rămînea decît să braveze. 

A doua zi, într-o sală ticsită de un auditoriu mai numeros decît de obicei 
(scriitorul trimisese invitații frumuseţilor bucureştene sensibile la „dis- 
tincția" lui, bancherilor şi gazetarilor socotiți fideli), îşi rosteşte discursul 
cu o voce sigură, netulburată, ce-a displăcut teribil lui Maiorescu. însemnă- 
rile din ziua respectivă rețin ceva din freamătul disputei: „La 2/, ore cînd 
a început Duiliu Zamfirescu la Academie discursul său (poeziile rău cetite) 
de o oră (el în jachetă neagră cu 3 trandafiri în butonieră) era îmbulzeală 
cum n-a mai fost în Academie şi zăduf. [.. .] La sfîrşitul arogantului discurs 
aplauze destul de vii. Apoi 10 minute pauză, în care se simte că academicie- 
nii sunt indignaţi în contra atacurilor lui Duiliu contra poeziei populare, 

contra lui Alecsandri, Goga etc, iar publicul mirat că n-a vorbit de tema sa 
indicată: figura literară a lui Ollănescu-Ascanio în locul căruia a fost ales 
Cînd am început să cetesc, era atmosferă încărcată, la un citat din 
Alecsandri (prefața la colecția poeziilor) aplauze, la cetirea poeziei Şoimul 
şi fraga, salve de aplauze care nu mai încetau, la fraza despre apărarea lui 
Alecsandri — idem, despre creşterea rădăcinei plantate de el — idem, la 
sfîrşit — nesfîrşite. Succesul în contra neghiobiei lui Duiliu Zamf. era 
(aproape penibil de) mare..." Asta era părerea unuia dintre protagonişti! 
Prea multă mulțumire de sine, prea mult dispreț față de adversar se ames- 
tecă în ea pentru a fi cu totul adevărată. Sala nu va fi fost atît de încîntată 
de lecţia de umilinţă dată trufaşului şi va fi admirat, probabil, cu deplin 
fair play, şi oratoria cu pauze de efect a primului vorbitor. încălcarea uzan- 
telor a înfiorat, nici vorbă, spiritele conformiste, dar au fost destui (presa 
consemnează asta) şi cei care au crezut că, în sfîrşit, „s-a auzit adevărul şi 
la Academie". între hîrtiile lui Zamfirescu se află, dealtfel, păstrată ca un 
document de mare preţ, şi o scrisoare anonimă (şi prin aceasta mai eloc- 
ventă decît consolarea pe care i-ar fi putut-o aduce amicii) primită a treia 
zi după faimosul duel oratoric. Sînt în ea elemente de fundal, informaţii 
utile celui ce vrea să desluşească peste ani atmosfera înfruntării. Sînt, mai 
ales, premoniţii de natură a ne pune pe gînduri. Anonimul vedea departe: 
„Cu vocea limpede şi plină de siguranță aţi făcut să vibreze în sufletele 


242 


tuturor celor ce vă înțelegeau flacăra curată a admirației ce nu se poate 


ascunde. Erau acolo oameni în vîrstă pe care i-am auzit spunînd, în urmă, 
cu 6 adevărată mulțumire: « E pentru prima oară că se aude şi în Academie 
glasul adevărului». Erau acolo tineri, studenți, artişti, publicişti, care înțe- 
legeau că de data asta şi Academia are în sînu-i un demn apărător al artei 
şi un adînc înțelegător al ei. 

în aerul primăvăratic ce învăluia cuvintele dumneavoastră energice, 
fețele ațintite ale ascultătorilor, atitudinile neobişnuite ale iluştrilor dum- 
neavoastră colegi, parcă sufletele marilor dispăruți veniseră şi ele plutind 
mirate, să fie de faţă la cel din urmă progres al nostru în cea dintîi insti- 
tuţie, întronarea şi aci a nobilului spirit roman şi vestejirea iobăgiei lite- 
rare şi intelectuale. 

Ce frumos ați vorbit şi cu cît curaj neasemănat o ştiu şi cei care v-au 
aprobat şi cei care v-au dezaprobat. Căci dacă astăzi ţara întreagă vă urmă- 
reşte, apoi sunt mulți şi de acei care în fundul sufletului au simţit ruşinea 
slăbieiunii şi greşalei lor şi foarte mulți care o vor simţi de aci înainte. Şi 
dacă răspunsul care vi s-a dat nu v-a aprobat ca şi cei ale căror aplauze 
lau întovărăşit, şi dacă unii dintre iluştrii dumneavoastră colegi au stat 
nemişcați cînd au izbucnit la sfîrşit aprobările celor care vă urmăresc cu 
drag, desigur trebuie să zîmbiţi, căci mai nemuritor decît cei ce stau sub 
cupola nemuririi e glasul veşnic tînăr al adevărului. 

Auzi-vor tinerii scriitori glasul celui ce-i sfătuia? Va înţelege publicul 
ce trebuie să urmărească în literatură ? Desigur, da î Vor trebui să audă tine- 
rii scriitori, sau vor veni alții care să audă, va trebui publicul să înțeleagă 
sau va veni un altul care să înţeleagă şi progresul îşi va urma drumul ne- 

ÎXIX 
oprit" (Ms. R., Varia, B.C.S.). Frumoasă această încredere în „legea , 
progresului", dar cît de inoperantă în mijlocul tumultului de patimi dezlăn- 
tuit în epocă de cele două luări de poziție! Prestigiul lui Maiorescu, mulțimea 
de duşmani personali pe care şi-i stîrnise cu o uimitoare „artă" Zamfirescu, 
factori conjugaţi cu dibăcia manevrelor criticului, al cărui discurs apare 
prompt în cîteva din publicaţiile influente ale vremii, spre deosebire de 
acela al potrivnicului, tipărit în broşură abia prin septembrie, iar în Con- 
vorbiri literare tocmai în lunile octombrie şi noiembrie, cînd părerea gene- 
rală era deja defavorabilă scriitorului, au dat credit irevocabil Răspunsului 
maiorescian. Interesant e că şi mai tîrziu lucrurile se repetă. Opinia lui 
Maiorescu circulă în numeroasele retipăriri ale Criticelor, inclusiv în ediţiile 
îngrijite în anii din urmă, în timp ce Poporanismul în literatură s-a publicat 
rar, fragmentar, însoţit de obicei de ritoase puneri la punct. Nici măcar o 
bună antologie de Discursuri de recepție la Academia Română (Ediţie îngri- 
jită de Octav Păun şi Antoaneta Tănăsescu, prefață de Octav Păun, docu- 
mentar de Antoaneta Tănăsescu. Editura Albatros, Bucureşti, 1980) nu îl 
cuprinde integral, „croşetele" devorînd încă o dată textul. 


241 


Un recurs al acestui proces (care nu trebuie, fireşte, să se reducă la 
gestul comod al „reabilitării" lui Zamfirescu cu prețul incriminării obtuze 
a lui Maiorescu) nu poate ocoli analiza replicii criticului. Citită acum, cu 
detaşarea pe care ne-o permit anii, ea nu mai sună atît de zdrobitor, iar 
dacă omitem atitudinea de vexantă superioritate din final (unde întîlnim 
mai mult o poză, o tactică dilectă decît un argument), pare admisibilă, 
ba chiar rezonabilă într-o cultură deschisă dialogului, schimbului — fie şi 
polemic — de idei. Martori ai atîtor dispute, cavalereşti sau nu, fenomenul 
nu ne mai sperie. La 190 însă „cearta" de cuvinte era privită cu un soi 
de teamă, de vibraţie patetică şi implicare afectivă, care zguduia contempo- 
ranii şi făcea „zgomot în saloane" (dar nu numai acolo). Cîţiva comentatori 
ai timpului au remarcat chiar că dincolo de violenţa formulărilor „comba- 
tanții" se întîlneau în unele puncte. Maiorescu nu era nici el poporanist, 
iar Zamfirescu era departe de a nutri un dispreț „ciocoiesc" pentru folclor. 
Ambii aveau cultul valorii, al Frumosului, atîta doar că, prudent, unul 
îl identifica în contingent, iar altul într-un timp ce va să vină. De unde 
atunci formidabilul ecou al ripostei lui Maiorescu? Cauza trebuie căutată, 
cred, nu numai în stilul polemic impecabil, ci şi în factorul etic, în lecţia 
morală inclusă. Criticul ştia să dea satisfacţie convenienţelor, uzanțelor 
ultragiate, dar mai ales sentimentului demnității naționale. A-i apăra pe cei 
duşi (Alecsandri, Ollănescu, Popovici-Bănăţeanul) era o conformare la 
imperativele legii morale de natură a ralia un număr de academicieni. 
Despre morți numai bine! A te înscrie rezolut (cu riscul definitivei surpări 
a unei prietenii de un sfert de veac) ca apărător al folclorului însemna mult 
mai mult într-un timp de violentă resurecţie a ideii naționale, de mistică a 
literaturii populare. Alecsandri va fi avut rolul lui în deşteptarea interesului 
„societăţii culte" pentru folclor, iar Maiorescu avea dreptate să releve însem- 
nătatea acestui imbold. Această sensibilizare semăna însă mult cu o modă, 
cu un exotism prizat în: latura lui decorativă. Să nu uităm, de pildă, că 
regina introdusese portul național la recepții. Creangă însuşi trecea drept 
folclorist şi era acceptat la „Junimea" cu această identitate, incertă, necon- 

iormâ literaturii lui. Adevăratul aport, contribuţia esențială în abilitarea 
creaţiei populare în rîndul marelui public l-au avut „proletarii intelectuali", 
puzderia de publicaţii (Vatra, Sâmănătorul, Luceafărul, Ramuri, FăU 
Frumos ş.a,.) ce întreţineau vie discuţia în jurul folclorului, inculcînd incon- 
ştient sau cu premeditare ideea superiorității culturii noastre printre cele 
din jur. Cum epoca marilor clasici trecuse, iar începutul de veac se arăta 
sărac nu numai în valori efective, ci şi în promisiuni, era firesc să se caute 
o compensație, care în condiţiile date nu putea fi aflată decît în folclor. 
„Apărîndu-1", Maiorescu îşi demonstra aderenţa la spiritul vremii şi, simul- 
tan, îndepărta încă o dată — şi categoric — bănuiala de „cosmopolitism", 
ce mai plutea încă în jurul său şi al „Junimii". Acest mod de a simţi cu toată 
lumea, fără a se confunda totuşi cu ea, nu putea trece neobservat, cum nu 


244 


va trece neremarcat, în 1913, nici discursul academic al lui Delavrancea 
despre Estetica poeziei populare. Să adăugăm acestor factori prestigiul enorm 
al criticului. Scăpat de „concurența" lui Gherea, înconjurat de tineri care 
nu-i puteau contesta diagnosticele sau vegheat de la distanţă de „rivali“ 
cărora nu le venise încă vremea, el făcea figură de patriarh; judecățile 
sale păreau fără recurs. Tonul replicii lui va fi cîntărit, la rîndu-i, mult în 
iscarea unei spontane solidarizări în jurul propriei poziții. Virulenţei din 
celebrele intervenţii în contra direcției de astăzi în cultura română şi în 
laturi !, ironiei dizolvante din Beția de cuvinte în „Revista contimporană" 
li se substituie un calm al rostirii, o amenitate a vocii ce au făcut, desigur, 
bună impresie la Academie şi în presă. Un publicist contemporan nota chiar, 
cu un fel de admirație înciudată, că „Rareori lauda şi blamul au fost mai 
abil învăluite". Tehnica de atac (sesizarea unui punct nevralgic în argu- 
mentaţia preopinentului, exploatarea lui cu o logică nemiloasă, exersată 
de sus) fusese utilizată şi contra lui Gherea, a nefericiților (întru posteritate) 
V. Alexandrescu-Urechiă, Aron Densuşianu; adversarul de azi era însă un 
vechi comiliton şi trebuia, măcar de ochii lumii, menajat. Mai e de mirare 
că în chestia poeziei populare e singurul text polemic maiorescian în care 
potrivnicului i se rezervă şi elogii? Să reținem apoi şi rectitudinea morală 
a criticului ; mărturisită, cum arătam mai înainte, şi într-o pagină de jurnal, 
buna lui părere despre „talentul literar" vădit de Duiliu Zamfirescu în 
discurs e reafirmată în public. In focul polemicii, alţii ar fi uitat că părerile 
oponentului au „o formă literară aşa ademenitoare" ! 


Recunoscîndu-i această virtute rară, să reținem totuşi inconsecvența 
cultivării ei. Din păcate, voința de a învinge e mai puternică decît dorința 
de a fi drept. Maiorescu încă din exordiu se disimulează, alt fel spus acțio- 
nează împotriva convingerilor lui „in petto". A-i reproşa noului academi- 
cian că nu „înfăţişează" figura literară a lui Ollănescu-Ascanio, deci a pre- 
decesorului în locul căruia a fost ales, era un truc (nu chiar nevinovat!) 
prin care erau satisfăcute uzanţele (împrumutate de la francezi!) şi captată 
bunăvoința celor scandalizați. Maiorescu ştia prea bine ce însemna „figura 
literară" a lui Ollănescu, scriitor anemic („incapabil de a fi tată literar", 
susținea magistrul junimist într-o epistolă din 820 martie 189; v. Duiliu 
Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884— 1913), ed. cit., p. 335) 
şi om alunecos sub aparenţe cordiale („secătura cinică", îl clasifica altă dată 
autorul Criticelor), la a cărui înmormîntare refuzase a vorbi „din partea 
Academiei, sub pretext de interpelare la Senat". De ce ar fi vorbit atunci 
Zamfirescu, care nu-l preţuia nici el pe modestul traducător? Să nu-i fi 
cunoscut Maiorescu opinia? Greu de crezut. Privind mai atent lucrurile, 
Zamfirescu ar trebui mai degrabă admirat pentru tăria de caracter. Lipsit 
de un real suport sufletesc, panegiricul lui Ollănescu ar fi fost fals, necon- 
vingător şi, la urma urmei, inacceptabil nici pentru criticul Maiorescu. 
Situaţia ar fi fost în acest caz şi mai delicată. Simptomatic, Răspunsul 


245 


trece repede peste reproşul iniţial, aducînd cu o promptitudine ciudată laude 
lui Zamfirescu pentru „introducerea criteriului latin în cercetarea poezie: 
populare şi pentru vioiciunea stilului”. Dar să nu ne amăgim! Elogiul e 
insidios, ascunde o capcană: prin cîteva cuvinte binevoitoare, discursul lui 
Zamfirescu e schematizat şi împins cu iscusință într-o albie favorabilă 
contraargumentelor maioresciene.  Poporanismul în literatură nu era în 
realitate axat pe „chestiunea poeziei populare", deşi aceasta era atinsă în 
treacăt. Pe Zamfirescu îl interesau psihologia etnică, autenticitatea culege- 
rilor de folclor, chestiuni legate de teoria limbajului liric, specificul litera- 
turii, condiţia creatorului (inclusiv a prozatorului, dacă ne gîndim că se 
referă la Slavici, Popovici-Bănățeanul şi îndeosebi la Creangă). Aceste 
nuanţe sînt „uitate" de Maiorescu, care simplifică lucrurile spectaculos şi, 
s-a văzut, cu efect. Pentru el nodul gordian al problemei consta în „însem- 
nătatea" — mare! — a folclorului ca „manifestare a neamului românesc". 
Fireşte, criticul nu era un folclorist, cum nu era nici Zamfirescu, dealtmin- 
teri. „Apărarea poeziei populare", inclusiv a lui Alecsandri, ca autor al 
vestitei culegeri din 1866, era în fond propria lui apărare, justificarea unei 
«opțiuni vechi de 40 de ani. împrejurările nu mai erau însă aceleaşi. „Om 
fără evoluţie", „credincios poate şi printr-o voință de consecvență convin- 
gerilor din tinereţe" (E. Lovinescu şi contemporanii lui, în Scrieri, 9, ediţie 
şi postfață de Eugen Simion, Editura Minerva, 1982, p. 389), Maiorescu 
-oferă spectacolul unei fidelități şi al unei intransigenţe în consonanță cu 
spiritul timpului, nu şi cu acela al literaturii, care se îndrepta spre... alte 
„orizonturi. Judecate în sine, argumentele lui sînt creditabile totuşi. în com- 
paraţie cu „energetismul", cam închistat, al lui Zamfirescu, care era „sedus 
de muzica eroică a baladelor", criticul vădea un gust mai complex. Poemele 
„culese" de Alecsandri erau citite de astă dată cu un plus de atenție pentru 
Maiorescu pe cel liric. Poetul era „refractar", „exclusiv", criticul, dimpotrivă, 
„transparent". Psihologiceşte, cel din urmă intuia mai adînc personalitatea 
lui Alecsandri: „Cine însă îşi dă seama de firea poetică a lui Alecsandri 
înţelege îndată că pe el a trebuit să-l atragă din poezia noastră populară 
mai ales elementul ei liric şi contemplativ, şi tocmai cu această particulari- 
tate, pe care d-ta o depreţiezi cu expresia « dulcegărie » Alecsandri ne-a 
iăcut mai bine primiți printre occidentalii de cultură literară din acea 
«pocă". în această argumentație fără fisuri aparente şi excelent figurată 
literar e loc şi pentru concluzii discutabile. Zamfirescu îi imputase „cule- 
gătorului" Alecsandri introducerea unor „dulcegării sentimentale în viața 
versificată a poporului nostru". în accepţia de azi a folcloristicii, el avea, 
desigur, dreptate. Problema fusese tranşată, dealtfel, încă din epocă. în 
1889 Mozes Schwarzfeld polemizase violent — în două rînduri — cu „meş- 
terul drege-strică" (Alecsandri), reproşîndu-i „pilda rea", adică imixtiu- 
nile în textul popular. Prima intervenție, Poeziile populare — colecția 


246 


Alecsandri (1866) sau Cum trebuie culese şi publicate cîntecele populare, 
stabilea (se poate deduce din titlu!) norme şi acum valabile în folcloristică 
(înregistrarea exhaustivă şi fidelă a variantelor, indicarea localității şi a 
informatorului, notarea particularităților pronunției ş.a.). Cum criticile lui 
stîrniseră indignare, bătăiosul personaj reveni cu un nou text, tot atît de 
virulent, ce avea în vedere şi pe sprijinitorii poetului: Vasile Alecsandri 
sau Meşterul drege-strică şi apărătorii săi. E de presupus că Maiorescu le-a 
citit pe amîndouă, căci apărarea lui Alecsandri conține şi aceste trimiteri 
străvezii:, „Cine nu se ocupă de autenticitatea folcloristă, cu indicarea 
exactă a persoanei, a pronunțării, a locului şi a timpului, ci se ocupă numai 
de poezia populară în frumuseţea şi oarecum generalitatea ei, va culege, 
va combina, uneori va completa din multele variante forma definitivă, 
care după a lui simțţire îi va părea mai conformă cu geniul poetic al popo- 
rului, în această alegere şi consolidare de formă, Alecsandri, cu deplină 
bună-credinţă, s-a lăsat condus de partea sentimentală a poeziilor noastre..." 
Poetul Doinelor ar fi săvîrşit deci un gest de estet, de arheolog şi restaurator 
de limbaj liric. Totuşi, sînt conforme noile culori cu vechea cromatică a 
frescei? Categoric nu. Uneori intervenția „artistă" („mlădierea" invocată de 
Maiorescu) e atît de inadecvată sobrietăţii inițiale, încît distonează izbitor. 
Diletant, dincolo de bunele lui intenţii, „culegătorul" introducea în colecția 
lui de „poezii populare" chiar poeme proprii precum Bragoş, despre care 
Hasdeu afirma ritos, în 18%, că „e inferioară cu desăvîrşire producțiunilor 
populare, nu e o creaţiune, ci o maimuţărie" (Curs de filologie comparată. 
1893 — 1894, în Studii de folclor, ediţie îngrijită şi note de Nicolae Bot, 
prefaţă de Ovidiu Bîrlea, seria „Restituiri", Editura Dacia', Cluj-Napoca, 
197, p. 217;. Din aceste drastice cuvinte observăm deci că problema fide- 
lității faţă de textul popular nu e deloc secundară, una între altele, ci esen- 
țială. „Combinarea", „completarea" n-au ce căuta într-o adevărată cresto- 
mație de folclor. Fără îndoială, Maiorescu nu era — în această privință — 
„în chestie". Era însă în inima adevărului cînd socotea că „poezia populară 
[...] nu numai poate, ci trebuie considerată ca un produs estetic de cea mai 
mare însemnătate, fără a înceta să-şi păstreze anonimatul ei firesc". 


Simetric construită este şi cea de-a doua parte a Răspunsului... 
Şi aici o premisă amiabilă (constatarea „comunității de vederi în privința 
criticei teoretice a poporanismului") e grabnic urmată de progresive distan- 
țări. Prima exprimată, suspiciunea faţă de doctrina lui Loria e firească la 
un gînditor care tradusese „cu învoirea autorului" pamfletul lui Spencer 
în contra socialismului. Loria era şi el socialist, aşadar nu putea fi agreat 
de Maiorescu, în ciuda referinţelor entuziaste din scrisorile de altădată ale 
lui Zamfirescu, despre care am mai vorbit în notele volumului precedent 
(p. 684— 686). Deloc întîmplător, rezervei vizavi de Loria i se adaugă cele 
referitoare la „socialiştii-poporanişti", care „se amestecaseră în ale esteticii 
şi îndemnau pe scriitori să se ocupe exclusiv de mizeria claselor de jos 


247 


şi de vinovăția celor de sus". „Dar dacă — conchidea Maiorescu, toate ten-* 
dintele şi intențiile « utilitare » sunt dăunătoare în artă, cel puţin tendenţa 
învrăjbirii claselor a rămas cu deosebire stearpă în producerea de opere 
frumoase." Pasajul ar putea fi interpretat ca o solidarizare cu poziţia lui 
Zamfirescu (ceea ce şi este în realitate), atîta doar că epilogul acestui con- 
cordii trecătoare e dur. Pus indirect în cauză (el fusese autorul studiului 
Ioan Popovici-Bănățeanul, al elogiosului raport academic Poeziile d-lui 
Octavian Goga, tot el lăudase cîndva „novelele" lui Slavici), criticul nu ezita 
să pună — apăsat! — sub semnul întrebării reproşurile antevorbitorului. 
„Aiintrodus însuţi deosebirea între aceşti trei autori (e vorba de Creangă, 
Popovici-Bănăţeanul şi Slavici»— n.n.), la cari recunoşti «miragiul» şi 
între autorii pe care îi crezi vinovați de « poporanismul» în înțelesul defa- 
vorabil cel dai acestui cuvînt. Insă atunci e greu de priceput — exclama 
cu o familiaritate mustrătoare Maiorescu — pentru ce ai pus pe cei trei 
autori în republica poporanismului." Măcar în privinţa lui Creangă acuza 
era neîntemeiată; Zamfirescu spusese clar: „Creangă [...] rămîne un mare 
scriitor, fiindcă, deşi ieşit din popor şi scriind despre popor, nu este un 
poporanist", dar contestatarul său nu mai avea (sau nu mai voia să aibă) 
timp pentru nuanţe. Adversarul trebuia umilit, pus la punct, şi pentru 
asta citarea scrupuloasă, prevenitoare a opiniilor lui era nepotrivită, căci 
scădea din forţa de atac, diminua efectul ironiei olimpiene. Hotărît sînt 
respinse şi obiecțiile antiromantice zamfiresciene cu adresă la Slavici şi 
Popovici-Bănăţeanul. Romancierul Comăneştenilor nu accepta „romantis- 
mul cărturarilor din Viena" (ca realist nici nu putea face altfel, deoarece 
şi-ar fi contrazis doctrina) şi dezaprobase literaţii care aderau la o estetică 
desuetă. Ecouri tîrzii ale romantismului defunct răsunau în scrisul lor, 
inadecvat sensibilităţii începutului de secol. Prin formație, lecturi, gusturi, 
Maiorescu rămînea însă omul veacului trecut; argumentele utilizate de el 
întru absolvirea de epigonism a preferaţilor săi coboară spre 1850: „Că nu 
poate fi vorba de fireasca atribuire a unui romantism exotic la figurile 
poporului românesc rezultă din analoaga înzestrare a sătenilor cu simți- 
mintele cele mai înalte şi delicate tocmai în schițele, nuvelele şi romanele 
ţărăneşti din acele literaturi occidentale unde introducerea unei culturi 
străine la elementele autohtone este exclusă. Absolut aceeaşi notă vibrează 
în Petite Fadette, în Frangois le Champi, în Mare au Diable de George Sand, 
în figurile de pe țărmurile Rinului descrise de Auerbach, în țăranii lui Gan- 
ghofer din munții Tirolului şi chiar în vagabonzii lui Bret Harţe din Cali- 
fornia." Erau aceştia autorități literare plauzibile la 1909 ? Operele lor nu sînt 
deloc contemporane cu prezumatele corespondențe româneşti, pe care le 
preced cu trei-patru decenii. Ordinea în care citează criticul era ea însăşi 
simptomatică, măsurînd involuntar răspîndirea motivelor romantice, 


în final Maiorescu îşi rezervă satisfacția de a ironiza pedagogic opțiu- 
nile lui Zamfirescu pentru o literatură citadină, a „stratului de deasupra": 


248 


„Fără îndoiala, complicările sufleteşti ale societăţii înalte sunt o problemă 
din ce în ce mai interesantă în proporţie cu creşterea culturii, şi ele îşi vor 
afla înfăţişarea firească în literatura noastră. Dar aceasta nu, ne poate face 
să uităm ca simplicitatea țărănească nu exclude frumuseţea lirică, precum 
nu exclude energia epică, nici chiar conflictul dramatic." Poate că invocarea 
„complicărilor sufleteşti" ascundea un ghimpe poleit destinat îndreptărilor 
nu demult apărute. E de discutat totuşi dacă Zamfirescu pleda pentru 
„uitarea" lumii ţărăneşti, aşa cum îi imputa criticul. Opera lui oferă, dimpo- 
trivă, probele contrare, de-ar fi să ne gîndim fie şi numai la energia epică 
din Tănase Scatiu. însă Maiorescu se abandona subit amneziei. Accidentul 
memoriei era premeditat. Consecvent în argumente, chiar prea consecvent, 
cum observase Gherea în Câtrâ d-l Maiorescu, criticul pregătea terenul unei 
mai vechi distincții ce mai serveşte şi azi ca armă albă celor incomodaţi 
de postura teoretică a scriitorilor: „Cînd văd asemenea deosebiri între noi, 
îmi vine să repet vechea observare făcută într-un articol despre « poeți şi 
critici », că tocmai poeţii sunt mai puțin chemaţi să apreţieze poezia altora", 
„îmi vine să repet" e, cu toată aparenţa cordială a eufemismului, pragul 
insidios al drasticei chemări la ordine. Maiorescu nu admitea încălcarea 
clasicei diviziuni a muncii literare şi o repeta decis, cu autoritatea covârşi- 
toare a unei experienţe inegala te: „Menirea d-tale, iubite coleg, care eşti 
însuţi unul dintre cei mai recunoscuţi poeţi ai generaţiei de astăzi, este de a 
ne înzestra literatura cu creațiunile propriei d-tale imaginații. Iară rolul 
mult prea modest de a primi şi de a preţui creaţiunile poeţilor lasă-ni-l 
nouă, publicului cetitor, cari putem îmbrăţişa cu aceeaş recunoştinţă cele 
mai felurite individualități artistice numai cu condiţie ca să fie în adevăr 
inspirate de simţimîntul curat al frumosului. Şi fiindcă în multe din poeziile 
şi nuvelele cu cari ne-ai sporit comoara literară d-ta ai fost în adevăr inspirat 
de cel mai înalt simțimâînt al frumosului, fii cu această parte a operei d-tale 
binevenit în mijlocul Academiei Române!" In cauda venenum. Romanele, 
adică „partea" cea mai rezistentă estetic a creaţiei zamfiresciene, lipseau 
din acest salvconduct! 


Pe această frază nemilos restrictivă, pe această inimaginabilă omisiune 
au căzut „aplauzele" nesfîrşite ce l-au impresionat atît pe Maiorescu. Faţă 
de cele „destul de vii" rezervate preopinentului umilit, ele marcau audiența 
reală a fiecărui protagonist. Proporția lor se va repeta în polemica izbucnită 
peste cîteva zile. O bănuiau oare cei doi? Probabil. Dar aşteptările au fost 
întrecute cu asupra de măsură. Pînă atunci, fiecare îşi pregăti — după tem- 
peramentul şi „relaţiile" lui — imaginea publică. Presa avea cuvîntul. 
De astă dată Maiorescu luă inițiativa. Spre deosebire de rivalul său, care 
aşteptă cu imprudentă cumințenie apariţia discursului său în tirajul confi- 
dential al Analelor Academiei, el îşi corectă meticulos, în chiar ziua con- 
fruntării, şpaltul replicii prompt tipărite în Epoca (XV, 115, 21 mai 1909, 
p. 1), apoi reluată de Evenimentul (XVII, 87, 88, 89, 90, 91, 92, din 24, 


249 


26, 27, 29, 30 mai), Timpul ( 112, 27 mai — 9 iunie), Convorbiri literare 
(XLIII, 7, iulie), toate publicații răspîndite, cu priză la public. 
Din partea lui, Zamfirescu se mulțumi cu un scurt şi neutru anunț 
la rubrica Ultime informațiuni din Dimineața takistă (VI, 16 mai, p. 3), 
pe care bătrînul mentor junimist îl citi mohorît, taxîndu-l de „reclamă" 
în însemnările lui. La Roumanie, zisa takist de oarecare audienţă printre 
partizanii celui de al treilea partid (conservator-democrat), atunci în vogă, 
reia, sub titlul Discours de M. D. Zamfiresco a VAcademie Roumaine. Le 
poporanisme, extrase din comunicare, iar Răvaşul din Cluj () făcu acelaşi 
lucru (De unde şi cine sîntem? — Fragment dintr-un discurs academic, VII, 
V, iulie 190%, p. 378 — 381), spărgînd astfel „frontul fermităţii" ardelene pe 
care voiau să-l organizeze cei de la Țara noastră şi Luceafărul. In iulie, 
cînd Convorbirile literare publicară Răspunsul maiorescian, discursul lui 
Zamfirescu lipsea din sumar, spre marea satisfacţie a potrivnicilor din 
redacţia Vieții româneşti, care se întrebau cu vădită bucurie: „Va să zică, 
până şi Convorbirile s-au simţit datoare să dezavueze pe d. Duiliu ?" (Revista 
revistelor, „Convorbiri literare" (VII— 1909), Viața românească, IV, 8, 
august 1909, p. 322^. Inelegantul gest al Convorbirilor e inexplicabil în 
afara invocării lui Maiorescu. Criticul deţinea încă toate frinele puterii şi 
nu permitea jumătăţi de măsură; Zamfirescu trebuia ținut „în carantină". 
Aşa s-a şi întîmplat, în ciuda opoziţiei lui S. Mehedinţi, direetorul caro 
ameninţa platonic cu demisia. Poporanismul în literatură va apare integral 
— în broşură! — abia în septembrie (dacă nota din Junimea literară, VI, 
9, septembrie 1909, p. 182, care-i semnalează tipărirea nu e cumva întîrziată), 
cînd majoritatea cititorilor (inclusiv a recenzenților) fuseseră cîştigaţi de 
omniprezentele argumente maioresciene. Abia atunci se înduplecă Maiorescu 
să-i permită apariţia în Convorbiri literare (XLIII, 10, octombrie, p. 1084— 
105 şi 11, noiembrie 1909, p. 1202—1210), dar într-o formă prescurtată 
şi însoțită de o notă a redacției sugerată, ori chiar scrisă, de criticul însuşi: 
„Alături de discursul d-lui Titu Maiorescu, publicat acum două luni, adăogăm 
şi pe al d-lui Zamfirescu, pentru ca cetitorii revistei să aibă la îndemâînă, 
în acelaşi volum, datele relative la interesanta cestiune a poeziei populare". 
Să reținem că cele două intervenţii nu făceau totuşi parte din „acelaşi 
volum", iar intervalul dintre ele era de trei luni! 


Ne-am îndepărtat însă de zilele imediat următoare duelului de sub 
Cupolă. Primele dintre ele fură marcate de tatonări, note şi consemnări 
succinte, recunoaşteri tactice. Blamul şi elogiul, rezerva şi curiozitatea se 
întîlnesc într-un carusel amețitor. Prompt au reacționat şi admiratorii 
autorului Vieţii la ţară; dar, ca şi în alte cazuri, bunele intenții n-au făcut 
corp comun cu aprofundata cunoaştere a datelor reale ale problemei. La 
Roumanie, jurnal „conservateur democrate", unde cultul uzanțelor acade- 
mice era pare-se în floare, inserează în chiar seara confruntării o notă ce va 
fi stîrnit zîmbetul celor iniţiaţi: „L'Academie Roumaine s'est reunie cet 


250, 


apres-midi en seance solennelle, pour la reception de M. Duilius Zamfiresco, 
le nouvel academicien elu l'annee derniere. Dans son discours de recep- 
tion, M. Duilius Zamfiresco a fait, en termes tres eleves, Teloge de son pre- 
decesseur, le regrette Ollănescu-Ascanio; puis il a donne lecture d'un travail 
original ayant pour titre le « Poporanism » en litterature. M. Titus Maîoresco 
a repondu au recipiendaire. Une auditoire aussi nombreux que choisi a 
assiste ă la reception du nouvel academicien." E sigur că din selectul audi- 
toriu n-a făcut parte intrepidul reporter. Mai bine informați sînt „tinerii" 
din cercul Vieții noi. Involuntar, desigur, Zamfirescu le susținuse cauza, 
în consecință, gratitudinea lor luă forma unei calde telegrame de felicitare 
trimise de Dumitru Caracostea. (V. textul integral al acesteia în Opere, 
voi. 7. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii şi indice de Al. 
Săndulescu, col. „Scriitori români", Editura Minerva, Bucureşti, 19%, 
p. 500). Aici voi selecta doar un pasaj elocvent: „Lupta dintre spiritul nou 
şi cel vechi, care în chip firesc trebuie să ancoreze la formula strimtă şi 
fanatică a poporanismului, a sărbătorit azi un triumf acolo unde în literatura 
noastră va trebui să fie călăuzită de aceeaşi viață nouă, care însufleţeşte 
pe tinerii ce văd în dv. un minunat înțelegător al aspirațiunilor literare". 
Cîteva zile mai tîrziu, la 20 mai, cînd nori ameninţători începeau să acopere 
orizontul noului academician, acesta, perfect om de lume, mulțumea la 
rîndu-i nescontaților partizani: 

„Vă rog să mă iertați dacă răspund cam tîrziu telegramei ce aţi bine- 
voit a-mi trimite în numele colaboratorilor revistei Vieața nouă. Am fost 
lipsă şi, întors în Bucureşti, m-au luat nesfîrşitele treburi zadarnice, de care 
nu poți răsufla. 

Va mulțumesc cu recunoştinţă şi vă rog să fiți interpretul acestor sim- 
țimâînte pe lîngă colegii d-voastre. 

Telegrama ce mi-aţi adresat mă răzbună de atîtea articole pătimaşe 
ce se publică pe socoteala mea. Prostia omenească este insondabilă. Pînă 
şi veterinarii s-au emoționat, probabil fiindcă Mioriţa e oaie... Vezi Locus- 
teanu" (Duiliu Zamfirescu, Scrisori inedite, ediţie îngrijită, cu note şi 
studiu introductiv de Al. Săndulescu, Editura Academiei Republicii Socia- 
liste România, 1%7, p. 9). E o notă de exagerare în aceste rînduri expediate 
de un om cu orgoliul rănit. Intervenţiile pătimaşe abia de acum înainte 
urmează. Presa se menţine deocamdată la nivelul strictei consemnări uşor 

colorate de umori. Evenimentul (XVII, 83, 17 mai 190, p. 3) relatează 
Şedinţa Academiei cu un vag accent de simpatie pentru Maiorescu. Universul 
(XXVII, 133, 18 mai, p. 2) se arată interesat de Recepțiunea d-lui Duiliu 
Zamfirescu, dar autorul notei (un enigmatic Z.) rezumă plictisit argumentele 
celor doi combatanți. Demn urmaş al lui Claymoor, el se înviorează subit 
cînd constată că „sub Cupolă, băncile cari înconjoară fotoliurile academi- 
cienilor sunt ocupate de numeroase doamne din elita bucureşteanâ". în 
Dimineața stilul e ofensiv, direct şi cu aplomb. A.M. (alt reporter misterios) 


251 


iubeşte titlurile (Recepțiunea d-lui Duiliu Zamfirescu la Academie. Vasile 
Alecsandri judecat sub Cupolă)., subtitlurile (Solemnitatea de ieri a pasionat 


publicul) şi frazele şocante: 


„După cum o prevăzusem, ziua de ieri, prin cuvîntările cari s-au ținut, 
a fost o zi mare la Academia Română. 


A fost una din rarele zile în cari şedinţa celor de sub Cupolă, ieşind din 
monotonia şi calmul obicinuit, a încălzit şi pasionat publicul. Dealtfel, 
public nu i-a lipsit solemnităţii de ieri; dimpotrivă. 

Literaţi, oameni de ştiinţă, publicişti şi artişti, oameni politici şi femei, 
mai ales femei, cari ocupase atît incinta cît şi tribunele, dădeau solemnităţii 
de ieri cu atît mai multă viaţă, cu cît publicul lua parte sufletească la duelul 
Literar şi oratoric care s-a dat între d-nii Titu Maiorescu şi Duiliu Zamfirescu, 
cu prilejul recepțiunii acestuia din urmă. 

Şi, în adevăr, noul academician şi-a făcut o intrare zgomotoasă în 
rîndurile nemuritorilor noştri. lar dacă îndrăzneala cuvîntării sale aristo- 
cratice a făcut pe unii să spună că « în sfîrşit s-a spus o dată adevărul şi la 
Academie », nu e, însă, mai puţin adevărat că răspunsul d-lui Titu Maiorescu 
stîrnise semnificative aplauze pe băncile publicului. Admirînd din cuvîn- 
tarea d-lui Duiliu Zamfirescu — fără însă a le împărtăşi — sinceritatea 
îndrăzneață cu care şi-a expus părerile asupra personalităţii lui Vasile 
Alecsandri în poezia populară, am fost însă de partea d-lui Maiorescu care, 

reîntinerit parcă, a făcut o dreaptă şi caldă apărare lui Vasile Alecsandri, 
prea mult nedreptăţit." 


Cu încetul, lustrul de obiectivitate dispare şi iată-l pe A.M. osîndind 
„cuvîntarea cam hazardată" a primului vorbitor, dar elogiind în compensație 
disertaţia celui de-al doilea, ale cărui opinii le rezumă conştiincios. în final, 
furat de valurile propriei elocinţe, reporterul îşi descoperă virtuţi de Casan- 
dră: „Şedinţa s-a ridicat în mijlocul unei atmosfere încărcate, cei mai mulți 
prezicînd, la prima ocaziune, o interesantă polemică între cei doi acade- 
micieni, drept ultim ecou al intrărei zgomotoase pe care d. Duiliu Zamfi- 
rescu şi-a făcut-o sub Cupola care adăposteşte nemurirea oficial consa- 
crată" (Dimineaţa, VI, 1882, 18 mai 19, p. 3). Profeţie confirmată! 
Peste doi ani Zamfirescu îşi va lua revanşa în Metafizica cuvintelor şi estetica 


iterarâ. 


La laşi, tot în cercurile conservator-democraților, e suverană ironia. 
Rodion (probabil Avram Steuerman-Rodion) de la Opinia priveşte lucrurile 
<e sus, ca un aristocrat atras o clipă de disputa unor plebei; raza dispre- 
tului său seniorial îl cuprinde pînă şi pe Maiorescu: „Sub Cupola pururi prea 
liniştitei noastre Academii Române, a fost, pe neaşteptate, puțină furtună. 
O, nu grozavă, nici primejdioasă; mai curînd o furtună într-un pahar, 
de apă. Ocaziunea se cunoaşte: a fost ziua recepţiunei noului nemuritor, 
poetul şi romancierul Duiliu Zamfirescu. Scriitorul acesta întruneşte în 


252 


personalitatea sa însuşiri extreme: aceea de visător care se afundă uneori 
în blînde şi paşnice meditațiuni asupra priveristelor întristătoare ale vieții 
şi aceea a unei naturi combative, doritoare de luptă, purtînd un germene de< 
ziarist şi de pamfletar. [...] Săgeata poetului a ţintit mult inai sus, s-a 
încumetat să atingă o reputațiune clasică cum este aceea a poetului, de-a 
pururea glorios şi consacrat prin infinit de multe şi mari succese, Vasile 
Alecsandri — şi atunci se născu sub Cupolă acel zvon de furtună. Căci a 
intervenit un alt Suveran, acel al criticei contemporane poeziei lui Vasile 
Alecsandri, d. Titu Maiorescu. Era poate teama instinctivă că odată se va 
putea ridica în sînul aceleiaşi Academii vocea cutezătoare a vreunui « jude- 
cător » nou intrat şi să supună unei analize severe activitatea sau măsura 
critică a zeului de altădată. Oricum, gestul poetului Duiliu Zamfirescu va fi 
comentat în diferite chipuri" (Furtună sub Cupolă, Opinia, VI, 729, 20 mai 
190, p. 1). Hotărît lucru, lui Rodion nu-i lipsea perspicacitatea. 

De la Craiova polemica arată altfel. Aici Zamfirescu pare sămănăto- 
riştilor de la Ramuri un literat exotic, rătăcit din întîmplare în literatura 
şi Academia Română: 

„La recepţia de la Academie, d1 Duiliu Zamfirescu, poet exotic şi nou 
membru al Academiei Române, ia la socoteală curentul poporanist şi, nici 
mai mult nici mai puțin, găseşte că: faţă cu starea economică, cu literatura 
stăm rău. Scriitorii noştri n-au lirism şi n-au miragiu. 

Poezia lui Coşbuc e ridicolă iar a lui Goga e o grosolană închipuire. 
Toate acestea s-au spus în forul Academiei Române, despre nişte scriitori 
pe care însăşi Academia i-a încununat cu cele mai mari premii. 

Şi simboliştii noştri, drăguţii de la Vieaţa nouă, fireşte, au tresărit de 
bucurie şi au... felicitat pe d1 Zamfirescu... telegrafic. 

Cine spune şi cine aude? \" (C. Ş. Flăgeţel]: Discursul d-lui Duiliu Zamfi- 
rescu de la Academie, Ramuri, IV , 10, 15 mai 1909, p. 473). 

Lupta contrariilor literare se anunța, aşadar. Nu se mai polemizează 
cu părerile unuia şi altuia dintre combatanți, ci se intervine direct şi împo- 
triva sprijinitorilor lui. Pînă la maxima conturare a respectivei tendințe se 
manifestă încă nostalgia obiectivitătii. Noua revistă română, care găzduise 
cîndva articolele lui Zamfirescu şi le însoţise cu vorbe binevoitoare, descrie 
imparţial, „judecătoreşte", turnirul academic: „în discursul său de recep- 
țiune, noul membru al Academiei, d. Duiliu Zamfirescu, a preferat să vor- 
bească despre idealul literaturei poporaniste, în loc de a schiţa biografia şi 
a aduce elogiuri lui Dim. Ollănescu, academicianul căruia d. Zamfirescu îi 
succedase. Acestei originalități a noului membru datorim noi plăcerea de a 
fi asistat, la Academie, la dezbaterea unui subiect de actualitate. D. Duiliu 
Zamfirescu contestă zicătoarea lui V. Alecsandri că «Românul se naşte 

poet». Românul nu se naşte mai poet decît oricare alt neam, zice cu drept 


253 


cuvînt d. Zamfirescu. Românul este născut, prin tradiţie şi prin origină de- 
rasă, conservator şi cu simţ de orientaţiune — adaogă, poate cu mai puţină, 
dreptate, d. Zamfirescu/* în această alternanță de confirmări şi infirmări, 
de aprobări şi amendamente continuă întregul articol. Verax (C. Rădulescu- 

Motru) voia să-şi onoreze „numele" şi îşi rostea opinia cu toată sinceritatea: 
„Literatura care se inspiră şi are ca ideal poezia poporanistă este fără. 
valoare, dacă nu chiar un nonsens, accentuează d. Duiliu Zamfirescu. Poetul 
Octavian Goga şi însăşi [sic!] G. Coşbuc nu au îmbogățit cu ceva trainic 
literatura noastră contemporană. Poporul nu are, sufleteşte, mirajul care dă 
inspiraţie artistului; el este preocupat de lucruri banale. Poeziile populare- 
frumoase, cum este, de exemplu, Miorița, culeasă de Alecsandri, nu sînt 
datorite anonimatului popular, ci unui aristocrat genial, rătăcit, desiguri 
printre cei din popor... Aşa d. Zamfirescu." Curioasă rezumare a teoriilor 
Iui Zamfirescu! Ele erau departe de acest radicalism antipopular. „Aristo- 

cratismul" zamfirescian, reliefat de Verax cu o vagă notă complice, avea în 

vedere „pe cel mai bun" din „mulțime"; era deci, cum sublinia M. Gafiţa, 

„aristocratismul democratismului, ce e mai ales din spiritul popular" 

(Duiliu Zamfirescu, ed. cit., p. 616). 


Prea simplificator pentru a fi şi exact, punctul de vedere al Noii reviste 
române nu e nici atît de „obiectiv", de distanțat pe cît pare. Verax avea 
propria lui dispută cu poporaniştii ieşeni şi era bucuros săAşi afle în Academie 
un tovarăş de idei. în acelaşi an, cînd polemica se va înfierbînta, C. Rădu- 
fescu-Motru nu va ezita să identifice în curentul de la Viaţa românească o 
orientare „fără vreun raport organic cu dezvoltarea mişcării noastre lite- 
rare" (v. broşura Poporanismul politic şi democrația conservatoare). Atunci 
va fi însă o reglementare de conturi cu tinerii liberali. Deocamdată rezerva 
abia mascată se îndreaptă spre conservatorii „bătrîni", al căror ilustru 
purtător de cuvînt era Maiorescu însuşi: „D. T. Maiorescu, care a răspuns 
d-lui Duiliu Zamfirescu, a combătut cu multă ironie teoriile noului acade- 
mician. Dar argumentele pe care să se sprijine serios o soluţie a acestei 
discuţiuni nu au fost aduse nici de către d-sa. Ni se pare neîndoios că poezia 
populară nu merită nici excesul de critică a d-lui Zamfirescu, nici excesul 
de laudă (subînţeleasă mai mult) a d-lui Maiorescu. Adevărul pare fi şi 
aici la mijloc. Forma şi subiectele din literatura poporanistă nu pot ocupa 
primul plan în literatura unui popor cult, cum se pretinde a fi poporul nostru, 
dar atît forma cît şi subiectele acestei literaturi pot fi utilizate de artistul 
de valoare în scopul de a-şi îmbogăţi limba şi a-şi mări sfera motivelor de 
inspirațiune. în tot cazul însă, poporanismul este departe de a concretiza 
idealul pe care îl caută un om cult, din zilele noastre, în literatură" (Lite- 
ratura poporanistă înaintea Academiei, Noua revistă română, voi. VI, 7, 
24 mai 1909, p. 91). 


Această tentativă de aflare a unui echilibru între antiteze nu e singura. 
Legea terțiului exclus nu pare a fi recunoscută de toată lumea. Conciliantă 


254 


e, de pildă, şi nota lui Mihail Dragomirescu din Convorbiri critice. Diesi- 
dentul vechilor Convorbiri încearcă (pe o cale ciudată: aceea de a le aminti 
„beligeranţilor" inexistenţa unui „cîştig" efectiv) o aplanare a disputei dintre 
prietenii învrăjmăşiţi: „Dacă mai punem că d. Maiorescu a fost nevoit pe 
de o parte să alunece asupra unor puncte delicate, relevate pe drept de 
d. Duiliu Zamfirescu, iar pe de alta, să lase nerezolvată întreaga chestie a 
poporanismului, care este fondul ambelor cuvîntări — putem zice că nici 
d. Maiorescu n-a avut ceva de cîştigat cu acest prilej" (Convorbiri critice, 
III, 5, 25 mai 1909, p. 417). Dragomirescu putea fi obiectiv fără a risca 
altceva decît o notă în vreo revistă. (In treacăt fie zis, Viaţa românească 
îl va ironiza prompt.) 

Directorul Convorbirilor literare, Simion Mehedinţi, se afla însă într-o 

situație cu totul incomodă. Postura subalternă față de Maiorescu impunea 
supunere. Sufleteşte, el era alături de Zamfirescu. E posibil ca drama lui 
să nu fi fost singulară în cercul Convorbirilor. Singur (sau ajutat discret 
de alţii) el găsi o soluţie care ar fi trebuit să împace pe toată lumea. Di- 
plomat, apăsă energic în scurta lui relatare De la Academie asupra unicului 
punct de convergenţă dintre poziţiile în conflict: antipoporanismul. Dînd 
Cezarului ce-i al Cezarului (adică afiliindu-se net lui Maiorescu în problema 
atitudinii faţă de Alecsandri, Slavici, Popovici-Bănăţeanul), păstrează 
o simpatie clară şi prietenului în dizgrație: „D-l D. Zamfirescu, aducînd în 
discuţie fapte literare mai recente, a ațîțat într-un grad înalt interesul 
pentru discuţiile academice. Tema atinsă de d-sa a fost «poporanismul 
în literatură ». Pretenția absurdă de a explica literatura prin stările eco- 
nomice dăinuieşte încă în unele capete. Acestea cred — cu o aplicație mai 
departe — că literatura trebuie să intervină în luptele economice ca organ 
de manifestare a ideilor de club. Vechiul socialism, sub titlul nou de popo- 
ranism, prezintă sub o etichetă nouă o eroare de mult cunoscută. D-1 
Zamfirescu a biciuit cu umor această rătăcire. D-sa cere liberarea scriito- 
rilor din această tiranie politică, ce nu are dc-a face cu literatura." Finalul 
e surprinzător de-a binelea prin subita concordie afişată, prin subterfugiul 
dibaci care-i alătură, pe poziţii de egalitate, pe adversarii din Academie: 
„Umorul cu care d-l Zamfirescu a ridiculizat mistificarea socialistă numită 
poporanism şi înălțarea senină cu care d-l Maiorescu a întărit din nou ade- 
vărul criticii de la « Junimea » a fost pentru tineretul neatins de influența 
pseudocriticei de azi o adevărată răcorire morală" (S. S., De la Academie, 
Convorbiri literare, XLIII, 5, mai 1909, p. 580—581). 

Nu ştim ce impresie a făcut criticului această mediere care diminua, 
de fapt, greutatea intervenției sale. Putem bănui că i-a displăcut, dar că 
nu l-a surprins prea mult; de vreun an îi era „teamă şi de Mehedinţi". La 
Viața românească relatarea „mediatorului" a trezit o ostilitate fățişă, care, 
ia forma unei răutăcioase puneri la punct: „... d. Mehedinţi, deşi asociat 
cu d. Zamfirescu la vinuri şi idei, nu i-a putut pricepe discursul" (P. Ni- 


255 


canor & Co., D. Mehedinți şi „poporanismul", Viața românească, V, 5, 
mai 1909, p. 283). Aluzia la prospera întreprindere viticolă de la Faraoane 
n-a făcut deocamdată pe cei vizaţi (pe Zamfirescu îndeosebi) să-şi piardă 
cumpătul. Oricum, ea trebuie reținută ca prima deplasare a polemicii de 
la idei la emițătorul lor. în lipsă de argumente mai bune, ardelenii nu vor 
ezita să invoce cu dispreţ... vinurile scriitorului. Totuşi, să nu anticipăm. 


O ultimă încercare de a privi cît de cît obiectiv confruntarea din sînul 
Academiei se datorează lui G. Panu. Despărţit de „Junimea", „răutăciosul 
Panu" (aprecierea e a lui Iacob Negruzzi!) era de nouă ani proprietarul unei 
gazete subțiratice, Săptâmîna, pe care o scria integral, de la articolul de 
fond pînă la notele polemice, mai totdeauna spirituale, pline de vervă. 
Polemist temut de contemporani, Panu visa o revistă „la zi" şi o înjgheba 
febril, cu ochii în patru la toate evenimentele clipei. Negreşit că o asemenea 
publicaţie nu prea putea fi academică, „obiectivă". Cine trăieşte sub presiunea 
momentului n-are cum să-i scrie pe îndelete analele. Atitudinea primează 
argumentului. Cu toate acestea, furtunosul gazetar e neaşteptat de ponderat 
şi, mirare, „drept". O primă luare de poziţie, ce epuiza bună parte din 
paginile săptămânalului, reface, „după ureche", atmosfera disputei. Panu 
are însă scrupulul exactităţii şi, neputîndu-şi-l satisface, îşi ia necesare 
precautii: „Aştept cu mare nerăbdare să citesc textul discursului d-lui Zam- 
firescu. Notele pe care le văd prin gazete sunt în multe părți obscure, şi 
mă tem că bazîndu-mă pe ele, nu m-aş putea ocupa de ideile exacte a noului 
academician. Cu toate aceste, sunt vreo două-trei idei care se degajează, 
şi ele m-au surprins întru atîta, încît, cu riscul de a nu fi sesizat în totul 
aceste idei, nu mă pot stăpîni, nu am răbdare ca să aştept publicarea acestui 
răspuns în extens" [De la Academie, Sâptămâîna, IX, 19, 23 mai 1909, p. 296). 
Ce idei i se păreau oare directorului Săptămînii atît de importante, încît 
simţea nevoia să le „degajeze" chiar cu riscul posibil al erorii ? Ce 1-a deranjat 
pe un om care nu agrea nici el poporanismul şi nu se sfia să-şi recunoască 
public antipatia? Răspunsul ni-l dă, cu aldine, Panu însuşi: „Ce a greşit 
d-lui Zamfirescu poezia populară şi Vasile Alecsandri şi cum e cu putință 
ca un spirit de elită ca noul academician, un iubitor al frumosului, o natură 
poetică, să meargă cu prevențţiile în contra literaturei poporaniste pînă 
acolo, ca să condamne poezia populară a noastră şi pe cel mai ilustru re- 
prezentant al ei, pe Vasile Alecsandri? Este nevoie pentru a combate miş- 
carea poporanistă din literatura noastră să vorbeşti de rău şi să fii nedrept 
cu poezia noastră populară şi cu cel care a ştiut în lucrările lui să se asimi- 
leze mai mult cu ea?" Adresată în forță, interogaţia era neîndoielnic vul- 
nerabilă; Alecsandri nu era şi nici nu putea fi „cel mai ilustru reprezentant" 
al poeziei populare. Următoarele observații sînt însă temeinice, valabile şi 
azi pentru cercetătorul care ar vrea să reia dosarul problemei: „Ce legătură 
poate fi între povestitori ca d. Slavici sau ca poeți d-nii Goga şi Coşbuc, 
şi între acei anonimi poeţi care au cîntat pe Toma Alimoş sau Mioriţa, 


256 


sau care au pus în versuri pline de sentiment şi de o poezie aleasă gîndirile 
şi simțirile celor de la ţară? Aici este marea eroare a concepției d-lui Zam- 
firescu, aici se vede defectul de structură a discursului său. [...]. A condamna 
poezia populară din cauza unor variante care micşorează valoarea poetică 
a poeziei-tip, a atribui frumuseţile poeziei populare lui Vasile Alecsandri 
şi a-ţi da sentenţa definitivă asupra acestora cu colecţia profesorului Vasiliu 
în mină sau a altui colecționar, este mai mult decît o rea procedură, aş putea 
zice, este o răutate în contra unor poezii care tocmai fiiiidcă ele n-au autori, 
n-ar trebui să deştepte nici o animozitate. [___]. Nu variantele Mioriței, 
căzută în domeniul comun, prin urmare în mîinile oricui, lipsiţi de inspirația 
pură a unui timp de poezie, pot dovedi ceva în contra modelului, şi d. Zam- 
firescu ar trebui să dovedească dar nu Să se mărginească numai a afirma, 
că variantele cu caracter prozaic ale Mioriței ele sunt ieşite din geniul popo 
rului, pe cînd Miorița este o înfrumusețare datorită talentului lui Alecsandri. 
Trebuie să nu fii pătruns de natura specială a poeziilor populare ca să nu 
vezi, cetind pe Miorița, că este cu totul originală, şi că un poet, fie acela chiar 
Alecsandri, nu poate concepe şi executa ceea ce cuprinde Miorița." 

Al doilea rînd de obiecţii vizează chiar acea parte „admirabil concepută 
şi admirabil scrisă" consacrată latinităţii noastre. Zamfirescu comisese 
eroarea de a combate sentenţa lui Alecsandri („Românul e născut poet"), 
înlocuind-o cu alta, tot atît de inflexibilă; pus în condiţia lui firească, 
polemistul jubilează: „Dar oare d-sa nu cade în acelaşi păcat cînd caracteri- 
zează că Românul e născut erou? Nu este oare acelaşi gen de frază lapidară 
cu un înţeles mult mai larg decît ea comportă? Şi ar putea să dovedească 
acest lucru d. Zamfirescu în toate timpurile istorice ale vieții noastre? 
[.. .] Ce-ar trebui d. Zamfirescu şă creadă de poporul român din veacul al 
XVIII-lea?" în fine, o notă de scepticism pronunţat are ca obiect teoriile 
etnice în care Zamfirescu punea ceva din radicalitatea diletanţilor: „Ce 
să mai zic de modul cum noul academician dovedeşte latinitatea noastră. 
Adică fiindcă am dovedit în cursul veacurilor sentimentul de conservaţiune 
şi un simţ extraordinar de orientare politică, apoi aceasta probează lati- 
nitatea noastră? [...] Suntem un popor nepoetic, fiindcă latinii n-au fost 
un popor poetic. Este o glumă. Ereditatea la popoare nu poate merge aşa 

de departe ca şi la indivizi." 

Odată înscris pe panta demonstraţiei, Panu se simți dator să revină 
pentru a adînci problema. în Poezii populare (Sâptămîna, IX, 20, 29 mai 
1909, p. 313 — 315) probă cu citate admirabil alese valoarea estetică a poe- 
ziei populare, profunzimea liricii folclorice, chiar superioritatea acesteia în 
raport cu unele dintre poemele lui Alecsandri, rămase — după el — „în 
privința sentimentelor la suprafață”. Acestea sînt părerile, nu neapărat par- 
tizane, ale unui intelectual lucid, preocupat să pună în lumină adevărul 
acoperit de larma confuză a patimilor. Pînă la articolele lui M. Dragomi- 
rescu din 1910 acestea sînt singurele ecouri cu adevărat critice ale discursului 


257 


zamfirescian. în afara lor, blamul categoric şi elogiul idolatru se succed 
cu vuiet de maree. 

Adversarii se grăbiră să-şi ia în primire victima. Printre ei, încolonat 
ostăşeşte, face impresie şi blîndul Vlahuţă. Părintele lui Dan nu era, în ciuda 
tovărăşiei de tinereţe la România liberă, ceea ce s-ar putea numi un prieten 
al lui Zamfirescu. Dimpotrivă. împreună cu Delavrancea, în intimitatea 
precară a unei camere de hotel din care se auzeau şi şoaptele, darămite hoho- 
tele, ironizase cu poftă tristele peripeții ale „pesimistului de la Soleni". 
Tot el persiflase într-un Răspuns la o cronică rimată aspiraţiile lui Don 
Padil spre o lume ideală, spre un „cer" lăuntric: „Aşa-i, spre bolțile tăriei,/ 
Cu jind la ce să mai catăm / Cînd toţi, sub fundul pălăriei, / Cîte-un crîmpei 
de cer purtăm". Tehnica aluziei piezişe e redescoperită cu egală plăcere după 
un sfert de veac. Biruința (Universul, XXVII, 141, 26 mai 1909, p. 1) e un 
pamflet străveziu la adresa „lacomului de celebritate". Grimat, machiat, 
desfigurat pînă la nerecunoaştere de otrăvurile urii, Zoilul înfățişat aici 
e însuşi Zamfirescu. „Tatăl" îndurerat mustră pe „copilul bâtrîn" cu o 
vehemenţă ce trădează vechi resentimente: „Mai interesant decît lacomul 
de bani este lacomul de celebritate. Un zbuciumat şi acesta. Amarnic de 
Zbuciumat. Să vorbească lumea de el, să-şi vadă mereu numele în gazete; 
să zică toţi cînd l-or vedea pe stradă: iată-l, ăsta-i... Să n-aibă oamenii 
altă treabă decît să-l urmărească pe el, în tot ce face, în tot ce spune, şi 
să-l admire. Printre scriitorii fără talent, sau cu puțin talent, se poate găsi 
oricînd tipul cel mai reuşit al flămîndului de glorie. [...] Cu asta se hrăneşte. 
Te roagă să-i faci un articol de laude, pentr-o cărticică pe care a plagiat-o. 
I l-ai făcut, ori, la nevoie, şi 1-a făcut singur — e în culmea fericirii. îl ceteşte, 
îl receteşte, şi-şi dovedeşte sieşi ca şi altora, cu cea mai hotărîtă bună-cre- 

dinţă din lume, că el e în adevăr un om de seamă, un om de mare talent deoa- 
rece. .. iată ce stă scris aici. Şi iar ceteşte — şi-i fericit. [...]' El chiar şi 
atunci cînd va îi biruit, se va crede biruitor. îl va da critica la o parte? 
Invidie. Se va face tăcere în jurul lui? Iarăşi invidie. Ori ignoranță, ori 
lipsă de gust — în sfîrşit orice, orice — afară de lipsa lui de talent. Ş-atunci, 
cum rămîne? Rămâîne că el se va crede biruitor pînă la sf îrşit. [...] O, bi- 
ruința cea adevărată, cea nobilă, cea sfîntă, cu care te poţi înfățişa înaintea 
lui Dumnezeu! O simţi tu, o bănuieşti tu cîteodată biruinţa aceasta, copil 
bătrîn care-ţi iei băşicuţe de săpun drept lucruri serioase şi nepieritoare?" 
Mai combativi, cu chemarea arenei în sînge, transilvănenii trecură 
la atacul făţiş. Două ziare sibiene, Țara noastră şi Luceafărul, deveniră 
redutele unui antizamfirescianism radical şi susținut. Polemiştii de aici: 
Goga, Tăslăuănu, sprijiniți din umbră, dar eficient, de Chendi şi Nerva 
Hodoş nu agreau aluzia, ci lovitura directă, zdrobitoare. Intuiţia le spusese 
de mult că nu se puteau aştepta la cuvinte amiabile din partea noului aca- 
demician şi, iată, realitatea le confirma supoziţiile. Discursul din 16729 mai 
reprezenta deci pentru ei un motiv în plus de ostilitate. Simptomul prim 


258 


al furiei fu zgomotul făcut în jurul recepției de la Bucureşti. Din cauze 
obiective (cenzura austro-ungară tria lent, metodic, publicaţiile din regat), 
faptul se produse cu oarecare întîrziere. Abia în 24 mai/6 iunie 190, Tara 
noastră publică o scurtă relatare sub titlul Importantă şedinţă la Academia 
Română (III, 21, p. 166—167). Gestul are, în dublu sens, valoarea unei 
salve de avertisment. Pe de o parte, publicul trebuia întărit în ideea că auto- 
rul îndreptărilor ar fi duşmanul declarat al ardelenilor: „a tăbărît cu vio- 
lenţă asupra scriitorilor ardeleni Coşbuc, Goga, Slavici, Popovici-Bănăţeanul 
[...], iar toate acestea par a fi impresionat urît publicul adunat să-l asculte." 
Pe de alta, lui Zamfirescu însuşi i se dădea de înţeles că riposta nu va în- 
tîrzia: „Cînd vom avea textul autentic al acestui discurs-pamflet ne vom 
ocupa poate de el". Deocamdată se „ocupă" de Soveja, alias S. Mehedinţi, 
pe care-l acuzau de... bizantinism. Motivul recriminării era articolul 
acestuia Mai departe de Bizanţ, adică exact pledoaria pentru unitate şi 
conciliere a directorului Convorbirilor literare: „Ne surprinde mult iezui- 
tismul d-lui Soveja de la Convorbiri literare, care într-un articol al său do- 
vedeşte că sau n-a citit slabul roman îndreptări de Duiliu Zamfirescu, sau 
se face că n-a observat necuviincioasele apostrofe strecurate acolo la adresa 
scriitorilor ardeleni, necuviinţe repetate în urmă şi în sînul Academiei! 
Cîtă vreme noi respingem numai atacurile, este de-a dreptul absurd să 
fim învinuiți tot noi de dezbinatori şi este cu totul umoristic să vezi pe dom- 
nul Soveja făcînd pe sentimentalul îngrijorat de viitorul unităţii culturale. 
O poză mai puţin gravă, o pretenție cît de cît mai modestă şi o judecată 
mai echitabilă n-ar strica d-lui Soveja" (Bizantinism, Ţara noastră, III, 
22, 31 mai/13 iunie 1909, p. 173). 

Cu toate promisiunile solemne, sibienii nu mai au răbdare nici ei să 
aştepte „textul autentic" al discursului şi, impulsivi cum nu s-ar cred» 
despre oamenii locului, încep în acelaşi număr o lungă şi năbădăioasă cam- 
panie. Un articol nesemnat (al cărui autor ar putea fi Goga însuşi, dacă 
luăm de bună o informaţie din Biruința, IV, 159, 7 iunie 190%, p. 1), în 
jurul unui discurs academic, e o adevărată diatribă. Premisa ofensatoare 
(„d-l Zamfirescu nu datoreşte această onoare situaţiei sale pe care o ocupă 
în ierarhia de astăzi a literelor noastre", ascensiunea lui fiind consecința 
anumitor „abilități de mlădiere") e dezvoltată fortissimo: „în cuvîntarea 
sa, d. Zamfirescu şi-a luat de scop distrugerea unei mari părţi a literaturii 
noastre, numite şi de d-sa « poporanistă ». lar ca să reuşească, a îmbrăţişat 
terenuri pentru cari îi lipsea orişice pregătire. S-a adresat istoriei, ca să scoa- 
tă din ea argumente pe cari cel din urmă istoric de azi nu le poate primi 
decît drept o fantasmagorie de diletant. A recurs la psihologia etnică, pe 
care o înţelege cu aceecşa neîndemînare de eclectic. A tăbărît asupra poeziei 
populare, contestînd frumuseţile ei epice şi estetice şi căutînd origină 
latină în baladele pe cari le avem comune cu toate popoarele slave. Şi, 

pentru lovitura cea mai capitală [sic!], şi-a rezervat la sf îrşit o violentă şarjă 


259 


împotriva scriitorilor de astăzi, îndeosebi a ardelenilor, ale căror opere au 
trecut direct în sufletul şi viața societății româneşti, prefăcîndu-i simțirea, 
deşteptîndu-i gustul pentru forma aleasă a limbei şi dîndu-i ideale de viitor. 
Cetind acest discurs, cu salturile îndrăzneţe de la un subiect la altul, ne 
aducem aminte de omagialele cuvinte ce i-a adresat odinioară Macedoaski: 
«Sublimul absurd este suprema logică a poeziei d-lui Zamfirescu...» 
în adevăr, un fel de « sublim absurd » se desprinde din toată lărmâiala 
asta a recepiendarului." Că iritarea nu-i cel mai bun sfătuitor se poate 
constata şi din acest pamflet prăbuşit finalmente în injurii neaoşe la adresa 
„Sterpului vlăstar al negustorului din Focşani" şi a „apendicelui său de la 
Vieata nouă, mica porodiță a vrednicului țăran din Densuşul ardelean" 
(Ovid Densusiânu — n.n.). 

Fără a cunoaşte bine discursul lui Zamfirescu, cbntestatarul său săvîr- 
şeşte o regretabilă mistificare, din păcate nesemnalată de contemporani: 
substituie pe şi lui sau şi astfel textul lui Zamfirescu, care suna rezonabil, 
capătă un nesuferit aer ciocoiesc: „ « Poetul trebuie să fie aristocrat prin 
origine şi [s.n] aristocrat prin talent». Aici e deci toată sminteala. D. Duiliu 
Zamfirescu de la Focşani ne cere să fim aristocrați." 

Evident, „sminteala" nu se afla în discursul lui Zamfirescu: Reluată 

de Biruința, filipica din Țara noastră fu semnalată cu satisfacție nereți- 
nută şi în numărul pe mai al Vieţii româneşti. Polemiştii nu avură prea mult 
timp pentru a-şi savura succesul. O pricină de îngrijorare se ivi chiar în 
Ardeal. Aici Zamfirescu îşi găsi pe neaşteptate susţinători la oficiosul clu- 
jean Ungaria. Directorul respectivului ziar, Grigore Moldovan, un renegat 
ce avea de plătit o tristă poliţă „îngîmfatului Goga de la Asociaţii!ne", 
făcu publice, cu mulțumire, părerile lui Zamfirescu despre poet. însă re- 
dacţia clujeană a discursului are o alură ciudată („Poezia lui e lipsită de 
orice lirism, plină de tendinţe, ba îţi face adevărata impresie a unui arendaş 
de talent"), dar explicabilă cînd citim stupefiantul comentariu adiacent; 
„Şi aceste nu noi le trimitem racametelui [?!], ci ele sunt resunetul de apre- 
ţiare a forțărilor sale de pînă acum. Nu-i vorbă, ar crede cineva că aceasta 
este o judecată nedreaptă la adresa harnicului ispravnic sibian. Dar ar micind 
şi numai o scurtă privire asupra scîrțăiturilor [! ?] sale, ne putem convinge 
fără multă bătaie de cap despre adevărătatea spuselor lui Zamfirescu. 
[...] Urlă, racamete, căci misiune înaltă se razimă asupra umăraşilor tăi — 
tu eşti arendaşul de talent al neamului românesc. Acest titlu, această cinste 
pe nime nu a ajuns încă pînă acum" („Un arendaş de talent", Ungaria, III, 
99, 15 iunie 1909, p. 2-3). 


Ajunsă pe acest făgaş, polemica înceta să fie litAară. Devenea politică. 
Fără voia lui, Zamfirescu, adversarul tendințelor politice în artă, se vedea 
implicat într-o situație tulbure, din afara literaturii. „Estetul" care rivnea 
să întoarcă „dragostea românilor către pămîntul lor din valea Dunării", 
şi, cu ei, „săia Ardealul", ajungea prin jocul împrejurărilor aliatul potriv- 


260 


nicilor acestui ideal. Țara noastră relevă prompt bizareria întîmplării: 
„Cum se vede, e un perfect acord între judecata d-lui Zamfirescu şi tiparele 
lui Moldovan Gergely din Cluj. ..Nu ne dăm silinţa acum să constatăm 
mobilul sufletesc al acestei apropieri tainice, nici nu ne trece prin gînd să 
întrebăm dacă alături de felicitarea decadenţilor din Bucureşti, d1 Zam- 
firescu n-a primit şi telegrame din partea cățeluşilor noştri.... E suficientă 
de astă dată constatarea că şi alesul Academiei Române, şi plătiţii guvernului 
unguresc sunt de perfect acord în materie de bun-simț literar şi au exact 
aceeaşi răcoare de afurisitele de. .. « tendinţe în artă»" (Tovărăşie tristă, 
Tara noastră, III, 23, 70 iunie 19%, p. 185). 
Relativ tîrziu se amestecă în dispută cealaltă revistă sibiană — Lucea- 
'farul. între fondatorii publicaţiei (Al. Ciura, O. Goga şi O. C. Tăslăuanu) 
erau disensiuni grave, care vor duce la retragerea mînioasă a poetului 
„pătimirii noastre", retragere notificată public într-un anunţ categoric: 
„D-1 Octavian Goga, unul din întemeietorii revistei Luceafărul, la care fi- 
gura şi în calitate de coproprietar, s-a retras de la numita revistă, cu care 
nu va avea de aci înainte nici o legătură şi cu care nu va mai colabora" 
(Schimbări la reviste, Tara noastră, III, 29, 19 iulie/l august 1909, p. 231). 
O cauză a despărțirii au fost chiar atitudinile divergente vizavi de Zamfi- 
rescu. Om al lucrurilor duse pînă la capăt, Goga reclama o intransigență 
totala, în vreme ce Al. Ciura (secundat de Tăslăuanu) înclina spre obiecti- 
vitate. Exasperat, Goga răbufnea într-o scrisoare către Chendi: „Cu Tăs- 
lăuanu nu mai putem merge. Tăslăuanu e un dezorientat [...]. Aştept 
să se întoarcă şi să-mi publice retragerea. închipuie-ţi ce^i de capul acestui 
om! El stăruie să nu mă retrag eu, îţi dă tîrcoale ţie şi în aceiaşi timp pu- 
blică (adică era să publice) în cel din urmă număr al Luceafărului un arti- 
col al lui Ciura în care tu şi eu şi Tara noastră sîntem dezavuați şi romanul 
îndreptări al lui Zamfirache e socotit ca «cel» mai frumos elogiu adus 
ardelenilor. Mi-a spus de asta numai în ziua din urmă, aşa în treacăt, cînd 
se tipărea Luceafărul. Zice că ... « obiectivitate ». .. Cînd i-am spus că 
asta se cheamă prostie, care va fi pedepsită tocmai în cel mai recent număr 
al Țârii, a fugit săracu la Krafft şi, norocul lui, a putut suprima încă la 
timp tipărirea... Vezi că aici e buba din sminteală" (Octavian Goga în 
corespondență, ediţie îngrijită de Daniela Poenaru, prefață de V. Netea, 
Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 103). Timidă încă de la început, 
rezistenţa influențabilului Tăslăuanu trebuia să ia repede sfîrşit. în cîteva 
săptămîni, Luceafărul trece de la tonul obsecvios la invectivă. Un prim ar- 
ticol semnala „lipsa de tact" a lui Zamfirescu (T.C., .Recepțiile de la Aca- 
demia Română, Luceafărul, VIII, 12, 16 iunie 1909, p. 280), Titlul celui de 
al doilea, Un galimatias academic (14— 15, 15 iunie/l iulie), e clar şi mă 
scuteşte deocamdată de comentarii la text. îneîntat de harurile lui de po- 
lemist, Tăslăuanu îşi include satira în volumul Informații literare şi cultu- 
rale (1910), fără a şterge prin aceasta impresia de versatilitate. 


261 


Mai iuți şi mai consecvenţi în reacţii sînt cei din cercul Vieţii româ- 
neşti. Am amintit mai înainte replica pe care au dat-o ei lui S. Mehedinţi, 
Zamfirescu se bucură la rîndu-i de atenția lor vindicativă. Din redacţia 
revistei făcea parte pe atunci şi clocotitorul H. Sanielevici; acesta era un 
literat imprevizibil şi un om al voltelor celor mai neaşteptate. Gherist 
fervent la anii debutului, el deveni la maturitate un furibund adversar al 
patriarhului socialist. Poporanist convins la 1909, denunța în 1921 „reac- 
ționarismul" unui curent pe Carei sprijinise cu un deceniu în urmă. Sis- 
temul lui da şi nu funcţionează fără greş şi în cazul lui Duiliu Zamfirescu. 
In 1906, pe cînd conducea Curentul nou din Galaţi, Sanielevici rostise 
aprecieri dintre cele mai binevoitoare despre romancierul Comăneştenilor. 
Flatat, acesta îşi exprimă gratitudinea pe o cale nu tocmai potrivită: tri- 
mise redactorilor revistei o subvenție substanţială, care fu refuzată poli- 
ticos, dar ferm. Poate şi cu amintirea acestui gest „boieresc", Sanielevici 
luă poziție față de Poporanismul în literatură în numărul pe mai al Vieţii 
româneşti. „Curajos", recurse la pseudonimul de serviciu al redacţiei, P. Ni- 
canor <$*> Co., pentru a semna un lung eseu (Duiliu Zamfirescu şi „popora- 
nismul" ), necruţător cu „ereziile" din cuvîntarea noului academician. 
Ironia strivitoare a răspunsului maiorescian îl tentă şi pe Sanielevici. 
Multe dintre argumentele lui Maiorescu  (trimiterile la literatura occiden- 
tală, de pildă) sînt şi argumentele aprigului Nicanor. Distincția dintre poeți 
şi critici e reluată şi ea; lui Zamfirescu i se impută rezolut „lipsa de simț 
critic", care l-ar fi rătăcit „în cîmpuri cu totul străine însuşirilor ce posedă". 
Sedus de „mari asociaţiuni biologice" (G. Câlinescu) ce dau o culoare ini- 

mitabilă extravagantelor lui cercetări dinspre finele vieţii, Sanielevici 
se delecta de tînăr cu uimitoare speculaţii despre rase. Zamfirescu ar fi după 
el o „natură germanică" (tot aşa crezuse, la 1880, şi Macedonski), clasifi- 
care ce vrea să însemne concomitent deficitul spiritului de observaţie, al 
impresionabilității lirice, al „fantaziei", al „priceperii pentru problemele 
sociale", dar şi excedentul sentimentului, al plasticității, adică însuşirile 
„nervului neuzat şi bine hrănit". Pe această bază, dacă nu hilară măcar 
bizară, Sanielevici îşi duce disociaţiile spre ultimele consecinţe. Zamfirescu 
ar reprezenta „media cam hibridă" între Eminescu şi Sadoveanu, fiind 
afectat — ca om — „de o lipsă de voinţă cu adevărat bolnăvicioasă pe care 
a împrumutat-o fiecăruia din eroii săi, lăsînd doar eroinelor, şi încă numai 
celor exotice, oarecare putere de inițiativă". Mirarea cu care vor fi citit 
autorul lui Tănase Scatiu şi admiratorii lui aceste rînduri e lesne de înțeles 1 
Mai greu e de lămurit ce legătură au ele cu Poporanismul în literatură. 
Cu toate digresiunile neavenite, Zamfirescu urmărise acolo firul unei demon- 
strații, rămăsese adică, pe cît îi sta în puteri, în sfera ideilor, a „specula- 
țiunii abstracte". De aşteptat de la un adept al „simțului critic" ar fi fost 
discutarea ideilor academicianului. Dar Nicanor le evită. Teoriile lui Zam- 
firescu sînt aproape uitate, beletristica sa e minimalizată, omul în schimb, 


262 


energic şi belicos, în ciuda opiniilor lui Sanielevici, e prins în plasa celor 
mai neaşteptate acuzaţii, concluzia formulată într-un tîrziu fiind că Popo- 
ranismul. .. ar fi un simptom primar al invidiei. Autorul ciclului Comă- 
neştenilor (ciclu care se desfăcea în tiraje impresionante pentru acea vreme!) 
îi pizmuia deci pe scriitorii mai tineri pentru „popularitatea pe care el însuşi 
n-a putut-o dobîndi într-un sfert de veac de activitate literară". Agreabil 
ca literatură, pamfletul lui Sanielevici — reprodus de autor în volumul 
Cercetări critice şi filosofice (1916) — te face spectatorul unei drame in- 
solite: drama erudiţiei, a inteligenței nesubordonate unei idei clare. 

Sanielevici se păstrase totuşi, cu accidente, în limitele unui ton urban. 
El vorbea, în fond, în numele noului literar, avea, aşadar, conştiinţa viito- 
rului; în reduta lui ieşeană credea cu toată tăria într-o justiţie estetică 
iminentă. în acel moment timpul lucra pentru el. Ceasul sămănătoriştilor, 
al vechilor, mergea însă înapoi. Discreditaţi, părăsiţi de cei mai buni scri- 
itori, lipsiţi — în urma plecării viforoase a lui Iorga — de. un adevărat 
spirit director, foştii stăpîni ai spaţiului literar îşi contemplau cu disperare 
regresul. Eşecul nu predispune mereu la calm, la acceptarea senină a sorții, 
ci mai degrabă incită la violență. în pragul dispariției, Sămănătorul nu 
ia parte la controversa cardinală a epocii decît prin cîteva note (sub pseu- 
donim), în rivalitate acerbă cu cei de la Viaţa românească, redactorii săi 
se vor fi bucurat în sinea lor de dificultățile competitorilor. 

La Ramuri, filiala craioveană a Sămănâtorului, miza. confruntării 
apare mai clar. Fondatorii revistei,(C. Şaban Făgeţel şi D. Tomescu) pricep 
că deşi se referă la „poporanism", Zamfirescu are mai curînd în vedere 
propria lor orientare. Expeditivei note a lui Făgeţel, de care aminteam mai 
înainte, i se alătură, în semn de acceptare a provocării, un articol — bogat 
în injurii netede — al lui D. Tomescu. Fugosul craiovean nu se şfieşte şă 
considere „ridicule" opiniile lui Zamfirescu. Laborios şi sistematic, el pre- 
lungeşte progresiv raza negaţiei. Excursul istoric inițial (care plăcuse in- 
discutabil lui Maiorescu şi fusese apreciat la Răvaşul) i se pare tînarului 
şi inclementului judecător o „şcolărească excursie istorică". în probleme de 
folclor, socoteşte Tomescu, Zamfirescu „dovedeşte că habar n-are de felul 
cum se concepe şi se desăvîrşeşte o poezie populară, acest minunat copil 
pribeag, a cărui paternitate nu şi-o poate atribui nimeni, decît doar mul- 
țimea neştiută." 

O lecţie de logică şi de morală o continuă pe aceea de folclor: „... în 
tot discursul d-lui Zamfirescu stăpîneşte, în deplină libertate, lipsa de logică, 
de legătură şi de unitate, aşa încît, între partea întîi şi partea a doua a dis- 
cursului (discursul are două părți) nu vei putea afla nici o punte de trecere, 
decît doară intenţia ascunsă şi infama a d-lui Duiliu Zamfirescu". Fireşte, 
„infamul" e admonestat — cu vocea înaltă de rigoare în rechizitorii — că 
„a căutat să batjocorească [...] clasa noastră ţărănească", căreia, nemai- 
auzită grozăvie, nu i-ar fi întrevăzut „alt rost decît acela de a conserva 


263 


speța de-a lungul veacurilor, rost de dobitoace". Invective atît de grave nu 
se puteau încheia atunci (dar şi mai tîrziu!) decît cu tradiționala învinuire 
de antipatriotism. Aflat atîția ani peste hotare, diplomatul (ars de dorul 
țării, cum ştim dintr-o mulțime de scrisori) trebuia, conform lui Tomescu, 
să se fi înstrăinat, să fi devenit mut la glasul sentimentului naţional: „Iată, 
deci, « cauzalitatea sufletească» a d-lui Zamfirescu. D-sa e omul închipuit, 
omul care îşi dă « aere», omul cu pospaie de cultură, omul care prezintă 
toate notele caracteristice « parvenitului », omul sosit de curînd din Apus, 
cu gesturi de aristocrat, care crede, că prin glume, prin zeflemele subțiri 
şi prin strîmbături de nas poate sfărîma un curent literar" (D-1 Zamfirescu 
şi poporanismul în literatură, Ramuri, IV, 15— 16, 1—15 august 1909, 
p. 609-615). 

Un curs de logică ii administrează academicianului recalcitrant şi 

un oarecare Eugen Revent, publicist cu porţi deschise la Evenimentul din 
Iaşi. Era acelaşi ziar din care Zamfirescu selectase cînd va pasaje savuroase 
pentru studiul său de patologie literară — Romanul şi limba română. Re- 
dactorii lui (N. D. Fagure, I. Glucksmann ş.a.), atinşi în punctul cel mai 
vulnerabil, nu-şi puteau refuza plăcerea unei revanşe tîrzii. Revent pare a 
îi tare îndeosebi la istorie, iar observaţiile lui de această factură, comuni- 
cate treptat, cu ironie fină pe alocuri, sînt exacte. False judecaţi zamfires- 
ciene sînt demontate cu notabilă vervă: „După logica d-lui Zamfirescu ar 
trebui să nu fie pe lume astăzi popor mai înclinat spre artă în genere decît 
poporul grecesc şi cu toate acestea lucrurile se prezintă cu desăvîrşire altfel. 
Să luam un popor'tot din anticitate, pe strămoşii noştri latinii, cari «erau 
de toate, numai poeți şi artişti nu erau », cum se face că italienii, şi ei cobo- 
fîtori direcţi din latini ca şi noi românii, au totuşi înclinări artistice, sunt 
un popor «poetic », .dovadă arta din timpul Renaşterei, dovadă însăşi lite- 
ratura populară în cîntece, legende şi poveşti, precum şi literatura scrisă." 
Asemenea rectificări de bun-simţ asigurau, eventual, materia unei singure 
crbhici. Dar, intrat brusc în arena notorietății, Revent vrea să se menţină 
cît mai mult în prim-plan. Umflat artificial, articolul se schimbă la față 
şi ajunge un serial lung, prăfos şi plat (Poezia populară şi d-l Zamfirescu), 
risipit îh' şapte numere ale Evenimentului (XVII, 119— 15, din 4—5, 
7-11 iulie 19) şi încheiat în stil oracular: „Generaţiile viitoare se vor 
mira mult de predecesorii lor, că au fost atît de orbiți încît să nu-şi dea 
sâama de norocul lor (de a fi fost contemporanii lui Eminescu  n.n.), iar 
discursul de recepţie () a d-lui Duiliu Zamfirescu, dacă va mai scăpa de 
colbul vremurilor, va rămîneâ drept cea mai neagră hulă a veacului, pentru 
literatura unui popor, şi în acelaşi timp cea mai crudă ironie, pe care singur 
şi-a făcut-o un scriitor de altădată, care a purtat numai numele de român!" 
N-a fost să fie aşa! 


Chiar printre contemporanii faptelor evocate aici existau şi oameni 
care judecau altfel. Indiscutabil „români", ei aveau şi avantajul de a fi şi 


264 


excelenți cunoscători ai specificului literaturii. Cînd se reconstituie istoria 
polemicii din 1909, se vorbeşte de regulă de solitudinea lui Zamfirescu, de 
lipsa lui de aderenti. Desigur, scriitorul n-a avut numeroşi susținători. Cali- 
tatea lor compensa însă micimea numărului. Densusianu, Macedonski, 
Dragomirescu erau autorități, iar diagnosticul lor favorabil oferea (pentru 
cine judeca lucrurile din interiorul literaturii, nu al vieții literare) un prilej 
în plus de a privi lucrurile cu mai multă luare-aminte. Din examenul păre- 
rilor contradictorii rezultă nu numai o mai bună definire a ideologiei lite- 
rare a lui Duiliu Zamfirescu, cît — mai ales — o schiță a conştiinţei critice 
româneşti din epocă. 

Un punct de vedere modern, ostil desigur schemelor tradiționaliste, 
formulează Ovid Densusianu. Dinamismul, minim în poezia răcorosului 
Ervin, îi prisoseşte criticului. Bine ţintite, săgețile lui ironice au produs 
panică printre adversarii „literaturii noi". încă din 195, Densusianu se 
războise cu varii „rătăciri literare", prin care înțelegea naționalismul îngust, 
ruralismul exclusivist, restrîngefile voluntare ale ariei de inspiraţie, unifor- 
mizarea subiectelor. „Cîmpul e mai frumos cînd flori deosebite îl smălțuiesc", 
credea Densusianu, întîlnindu-se în acest punct cu tezele rostite cu aplomb 
şi de Zamfirescu. Cînd canonada „vechilor" se dezlănțui asupra acestuia, 
Vieaţa nouă nu zăbovi şi luă imediat atitudine prin vocea ei cea mai auto- 
rizată, în Ideal şi îndemnuri (Vieața nouă, V, 8, 1 iunie 19%, p. 157) pro- 
blema e abordată tangențţial; ostilitatea poporaniştilor față de opera zam- 
firesciană s-ar explica, opina Densusianu, prin. .. inaptitudinea acestora 
pentru subtilități. Era o răutate gratuită, admisibilă numai în fierbințeala 
polemicii. Printre „tradiționalişti" erau şi oameni necomplexați de fine- 
turi. Dar cel de al doilea articol e creditabil şi astăzi. Distilată savant, 
ironia îl vizează pe Maiorescu însuşi, cu o logică pe care criticul ar fi ad- 
mirat-o poate, dacă nu i-ar fi fost.victimă. Obiecţiile maioresciene sînt 
infirmate punct cu punct, cu un sarcasm cu atît mai percutant cu cît de- 
monstraţia lua aspectul reducerii la elementar. Densusianu stăpîneşte 
arta de a spune simplu lucruri complicatei de a lămuri scurt, ca pentru 
uzul novicilor, aspecte îndelung, controverşabile. Bine este clarificat, 
spre exemplu, statutul /aristocratic" al creatorului de frumos. Zamfirescu 
perorase cam obscur şi nu fusese înțeles cînd susținuse că „materialul fol- 

cloristic poate fi considerat chiar ca produs estetic", încetînd în acest feri- 
cit moment de a mai fi anonim, deci, o „dovadă stăruitoare a sufletului 
mulțimei". Citîndu-i spusele, Densusianu nu^șşi refuza postura pedagogică, 
teribil de plăcută dacă ne gîndim câ-l avea ca ascultător „profan" şi pe... 
Maiorescu: „Trebuie desigur oarecare pricepere, oarecare pătrundere lite- 
rară, pentru ca să înţelegi ce a voit să spună d1 Zamfirescu. E iarăşi o 
idee absolut dreaptă aceea pe care d-sa a formulat-o aici. Ideea e aceasta: 
chiar producțiunile populare, acelea mai ales care se disting prin ceva supe- 
rior, sînt ieşite din mintea unor individualități mai bine înzestrate sufleteşte, 


265 


ele nu ne autorizează, prin urmare, să tragem concluziuni favorabile pentru 
sufletul tuturor, să spunem că oricine din popor era în stare să ajungă 
la asemenea creațiuni sau că dacă le găsim astăzi circulînd în mulțime, 
acestea ar fi un semn de superioritate sufletească a tuturor care şi le-au 
însuşit. [.—..] Orice producţiune literară, după timp, după împrejurări, 
trebuie să se înfăţişeze ca expresiune a unui suflet care s-a ridicat deasupra 
altora, deasupra celor mai mulți." Cu o iscusită manevrare a argumentelor 
e pusă apoi sub semnul dubiului însăşi teoria „romanului poporan" atît 
de rezolut expusă cînd va de Maiorescu. Cum discipolul răzvrătit nu ezitase 
să constate — în plină Academie şi în chiar prezenta criticului — că „su- 
fletele simple |. . .] sunt ca neantul, fără evenimente", mai mult, observase 
că teatrul lui Sofocle îşi alege eroii dintre căpeteniile de state, iar dramatur- 
gia shakespeariană se agită în cele mai înalte sfere sociale, Densusianu gă- 
seşte nimerit prilejul de a se întreba cu uimire bine jucată: „De ce d. Maio- 
rescu, luînd apărarea literaturei poporaniste, a trecut peste aceste cuvinte 
şi n-a încercat să ne convingă că poate şi aci d. Zamfirescu nu avea dreptate ?" 

Din aproape în aproape se ajunge şi la atitudinea-cheie a Răspunsului 
maiorescian: „apărarea" lui Alecsandri şi a poeziei populare. In acest 
punct tonul se schimbă, devine tăios, casant, fără apel. Pentru a proba 
„valoarea estetică" a folclorului, Maiorescu citase cu avînt şi versuri de o 
autenticitate discutabilă ca produs „poporan" („Adă-mi gura neatinsă / 
Şi o inimă fecioară"), dar redevabile lui. .. Alecsandri. Aşa stînd lucrurile, 

mentorul simboliştilor nu se poate abţine să nu noteze cu maliţie acidă, 

nestrunită: „A arăta valoarea poeziei populare, ca sentimente, ca imagini, 

ca limbă, prin citate din Alecsandri mi se pare că nu ne mai poate îngădui... 
anul 1900. Să se ducă cineva la ţară şi dacă va găsi pe vreun țăran vorbind 

de «inimă fecioară» i s-ar putea da un premiu la... Academie" (Ce nu 

se înțelege la Academie şi de alții, Vieața nouă, V, 9, 15 iunie 1909). 

Demnă de tot interesul e reacţia lui Macedonski. Relaţiile acestuia 
cu Zamfirescu se stricaseră încă din 1882, şi, cu toate încercările de împă- 
care ulterioare, nu mai reveniseră niciodată la efuziunile începutului. 
Cînd citi însă în Biruința glosele lui Goga „în jurul unui discurs academic" 
Macedonski uită că denunţase cîndva „nebuniile pseudospaniolului", „vani- 
tatea ridicolă" a „băieţoiului" şi sări ca ars în apărarea tovarăşului de altă- 
dată. Solidarizarea cu acesta avea în ochii poetului Nopților semnificația 
unei datorii față de Literatorul; consacrarea academică a lui Zamfirescu 
era pentru el, pe bună dreptate, şi un triumf al cauzei căreia i se devotase 
decenii de-a rîndul. Sub titlul Tot împrejurul unui discurs academic (Biru- 
ința, IV, 160, ediţia I, 14 iunie 19%, p. W, Macedonski îşi făcu public 
punctul de vedere: „D. Duiliu Zamfirescu, poetul senin al culmilor [...], 
pe lîngă că reprezintă în Academie îndrumarea către puritatea artistică, 
însemnează în acest înalt corp consfinţirea mişcărei de la Literatorul", 
nu fără æl însoți cu pigmentate diatribe contra celor „cari prăvălesc lite- 


266 


ratura română către mocirla lipsei de carte şi a grosolăniei". Aluzia 
tintea un adversar generic — postulanţii ardeleni „împinşi de lăcomia 
aşezărei lor la masa unui bun trai material" — dar mai ales o persoană 
anume, ce incarna această „manifestaţiune": autorul Clâcaşilor. Impus 
cu greu şi nici măcar atunci pe deplin în conştiinţa publicului şi a criticii, 
trăitor din expediente ce-i puneau întruna la încercare demnitatea, Mace- 
donski suporta anevoios celebritatea bruscă, sancționată şi de Academie, 
a rivalului transilvan întru glorie. Exploatat din plin, excepționalul său 
arsenal polemic covîrşeşte resursele de combativitate (nici ele modeste) 
ale lui Goga; declanşată torențial, ironia şterge din voce urmele de urbani- 
tate, lăsînd pe solul pustiit un specimen rar (bun, credea Macedonski, 
pentru exemplificări clinice) de „însurățel din Biserica Albă şi începător 
în ale versului..." 

Expert ca şi Maiorescu în maladii literare, poetul se abandonează 
cu delicii nereținute studiului „ştiințific": „Cu zisul tînăr s-a petrecut, 
e drept, un fenomen de necrezut. Necunoscut în 195 iunie — în noiembrie 
acelaşi an era celebru, ilustru... Banii şi... gloria, dacă glorie se pot numi 
nişte trîmbițări pe care împrejurări politice şi patriotice le-au făcut să 
răsune, s-au coborît din chiar senin peste dînsul, în urma tipărirei unei 
cărticele de versuri cu deosebire prozaice ca fond şi cu totul nefericit de 
slabe ca limbă şi formă. In condițiuni de aşa fel, dacă nechematul în tem- 
plul muzelor şi-a ieşit din sărite nu e de mirare. Laurii au această parte 
rea: că dacă se beau, aduc căpială şi turbare, şi cel despre care este vorba 
acum nu este cel dintîi dintre ardeleni care să fi fost chemat să confirme 
ciudata proprietate a numitei decocțiuni." Radicalul Goga, pamfletarul 
veşnic dispus să descopere „buba din sminteală", îşi afla în sf îrşit un adver- 
sar din aceeaşi plămadă, un potrivnic hotărît pentru un război a outrance. 
Stîrnit, Macedonski dă frîu liber umorilor negre şi, într-o teribilă pornire 
pamfletară, ia la refec pe „grăjdarii, preparandiari uneori de la Blaji", 
pentru a reveni apoi în forță la „individul Goga Octavian în persoană". 
Acesta invocase, nu fără dreptate, contribuţia cărturarilor transilvăneni 
la resurecția culturală a societății româneşti, dar afirmase imprudent că 
prin opera lor ar fi deşteptat „gustul pentru forma aleasă a limbei". Sceptic, 
fiul generalului Macedonski vedea lucrurile în alt fel: „Românii care au 
avut pe Heliade Rădulescu, pe Bolintineanu, pe Alecsandri, pe Văcărescu, 
pe Cezar Bolliac, pe Alexandrescu, pe Sihleanu, pe Hasdeu, pe V. A. Ureche, 
pe Ion Ghica, pe atîţia şi atîţia — aceşti români au trebuit să aştepte 
venirea veselilor feciori de peste munţi ca să li se deştepte gustul (poate 
de bere!), şi ca să aibă în literatura lor o limbă şi o formă aleasă (Me). 
Francezul ar zice: Apres ceci il faut tirer l'echelle." 


în acest stadiu impetuosul poet se crezu dator cu o campanie de lămu- 
rire a spiritelor şi, plin de rîvnă, se apucă de noua şi belicoasa lui între- 
prindere, în Elementul ardelenesc în cultura română (Biruinţa, IV, 161, 


267 


28 iunie 1909) minimaliza cu vervă (dar pe nedrept!) legenda lui Gh. Lazăr; 
Ardelenism nou gen (Biruința, 162, 12 iulie 1909, p. 1) e un pamflet viru- 
lent contra lui Coşbuc („mocanul al cărui întreg ideal este;-cucuruzul”), 
şi a editorului publicisticii politice eminesciene, Ioan Scurtu, acuzat, acesta, 
că ar fi inventat imposibilul (?!) cuvînt „congenial". Injust în latura refe- 
rințelor personale, articolul este de o dreaptă severitate faţă de aventurosul 
plan al Austriei Mari, ce exercita o pernicioasă fascinaţie printre gînditori 
ca A. C. Popovici: „într-un cuvînt, idealul lor cel mare este să reintre sub 
coroana Austriei, să robească din nou pe unguri « Kesarului » din Viena 
şi să aducă apoi unirea noastră cu dînşii sub aceeaşi strălucită glorie a 
Casei de Habsburg". Alt episod al serialului, Spre adevărata lumină (Biru- 
ința, 163, 26 iulie 1909, p. 3), conţine un ironic proiect de reformă a nomen- 
clatorului de meserii: „Trebuie ca unele profesiuni să fie desfiinţate din 
România... Şi anume... Să nu se mai poată zice, humoristic, despre unii 
oameni, dupe cum se zice, că cutare e de profesiune « transilvănean », că 
celălalt e de profesiune « naționalist» |. ..] pe cînd un altul nu are altă 
profesiune decît, cea de «poporanist» — şi că aceste profesiuni sunt, în 
sf îrşit, dintre cele mai rentabile/ întreaga vară, cînd bucureştenii toropiţi 
de căldură evadau spre munți ori spre staţiunile din străinătate, Mace- 
donski stătu — santinelă neadormită — la post, alegînd pasional între 
îndrumări şi îndrumări (Biruința, 164, 9 august, p. 2) sau studiind rapor- 
turile dintre Elementele ardeleneşti şi Academia Română (Biruința, 166, 
23 august 1909, p. 2). Cînd se va scrie o istorie a pamfletului românesc 
aceste texte „estivale" nu cred că vor putea lipsi fără a ştirbi imaginea 
de ansamblu a genului. Dar, pînă atunci, chiar fizionomia gazetarului 
Macedonski va rămîne incomplet conturată în absența acestor aprinse 
notații polemice. 

Un susținător înfocat îşi află Zamfirescu în coloanele Universului 
literar. într-o rubrică de mare audienţă, Galeria figurilor contemporane, 
portretul noului academician apăru însoţit de cuvinte binevoitoare. Sem- 
natarul lor vedea în Duiliu Zamfirescu un „reprezentant ales şi demn al 
aristocrației intelectuale", un devotat al „idealului" şi al frumosului (ceea 
ce era adevărat) şi, îndeosebi, un insurgent ce nu se sfieşte să-şi rostească 
sincer opinia în pofida unui vacarm de adversităţi: „d-l Duiliu Zamfirescu 
a păşit în incinta sufletelor de elită şi cugetărilor savante cu al său suflet 
răzvrătit, cu al său cuget îndrăzneț şi ce a avut de spus, ce a crezut, ce a 
simțit că trebuie să spună a spus drept, pe faţă, cu adînca sinceritate a 
omului superior care crede că a sosit vremea să sune o dată şi în ţara 
aceasta arama vestitoare a dezrobirii de prejudecăți — ucigătoare a oricărei 
noi avîntări în literatură şi artă — vestitoare a vecinicului apus al îngăduin- 
tei iertătoare, al zeflemelelor înjositoare" (A.A.D., D-1 Duiliu Zamfirescu, 
Universul literar, XXVI, 23, 1 iunie 1909, p. 3). 


268 


După o primăvară literară agitată, 1909 avu şi o lungă vară fierbinte. 
Cînd vrăjmaşii, mulți şi decişi, îl înconjurară cu talazuri de cerneală, acade- 
micianul ceremonios îşi aminti trecutul de pamfletar. întinerit pentru o 
clipa, Don Padil ripostă cu un sarcasm nimicitor, fără a-şi mai alege mij- 
loacele. Cîteva luni, mobilul bătăliei — poporanismul — fu uitat şi atenția 
se concentra întreagă asupra omului incomod, care nu voia să accepte 
înfrîngerea. Vlahuţă avusese dreptate: „biruitul" se visa biruitor. Şi el, 
şi potrivnicii lui nu-şi mai aminteau însă miza. Surprinzător, cei care şi-o 
reamintiră primii au fost chiar sibienii. După cîteva luni de campanie, în 
care epigrama, vorba în doi peri, familiaritatea brutală (desigur, neconve- 
nabilă diplomatului obişnuit cu tonul deferent) îi însufleţiseră coloanele, 
Luceafărul socoti necesară o precizare a termenilor. Conform unui vechi 
obicei, eficientul Tăslăuanu trimise o scrisoare circulară pe adresa litera- 
ților cu priză la public în care îi invita să clarifice prin intervențiile lor 
sensul unui concept controversat: „în vremea din urmă se vorbeşte tot mai 
mult de « poporanismul în literatură », fără a se şti precis de cei mai mulți 
ce înţeles trebuie să i se dea cuvîntului poporanism. 

Primind de la mai mulți cetitori invitarea să facem o anchetă între 
scriitorii noştri mai de seamă pentru a lămuri rostul şi înțelesul acestei 
noțiuni, ne permitem a vă adresa întrebările de mai jos [...] 

1. Ce înțelegeți sub poporanism în literatură? 

2. Cari dintre' operile scriitorilor noştri noi şi vechi reprezintă popora- 
nismul ? Cu cari opere din celelalte arte se poate ilustra poporanismul ? 

3. Dacă nu admiteți poporanismul în literatură, din ce motive nu-l 
admiteţi şi prin ce cuvînt s-ar putea caracteriza operile scriitorilor cari de 
obicei sunt numite poporaniste?" 

La începutul lui 1910 se adunaseră în redacţia sibiană suficiente răspun- 
suri pentru a demara ancheta în chiar numărul prim din acel an. Concise 
sau, dimpotrivă, lungi, ironice sau grave, intervențiile exprimau cu fideli- 
tate personalitatea autorilor. Alergic la „ismele" de tot felul, Caragiale se 
preface depăşit de presupusa dificultate a întrebărilor („cîtetrele sunt prea 
înalte pentru înţelegerea mea"); pentru el literatura înseamnă înainte de 
toate artă şi ca atare aduce discuţia pe singurul teren potrivit — talentul *:* 

„+. „binevoiţi a-mi permite să dau [...], prin preţiosul dv. organ de publi- 
citate, o povaţă bătrînească tinerilor literați români — nu tutulor, numai 
acelora cari n-au talent din născare: să caute, dacă se mai poate, să-l gă- 
sească — că doar nu-i vrun lucru aşa de mare, iar, dacă nu l-or găsi, să 
se lase de meşteşug; că, dacă n-ai talent, toate, toate sunt... degeaba" 
(Poporanismul, Luceafărul, IX, 1, 1 ianuarie 1910, p. 17). Absorbit de 
elaborarea Neoiobâgiei, suferind, Gherea se scuză prin cîteva rînduri conven- 
tionale. Lovinescu repetă pledoaria lui Densusianu (dar şi a lui Zamfirescu) 
pentru o lărgire a orizontului de inspirație scriitoricească. Acceptînd „ţără- 
nismul" ca o posibilă orientare literară, el nu admitea mărginirea idealului 


269 


în „îngrădiri rurale". Or, poporanismul, credea Lovinescu, constituia 
exact o limitare de acest fel, o absolutizare a unei părți în detrimentul 
întregului: „Poporanismul, în fond, nu ne aduce nimic nou, ci numai în 
măsură. A voi să faci dintr-o parte un întreg, şi din ceea ce e un fel de lite- 
ratură, toată literatura, e o încercare dealtminteri foarte firească, care s-a 
făcut de multe ori, căci lumea aceasta sublunară fiind prea bătrînă, numai 
cu astfel de noutăți putem ieşi şi noi la soare..." (ibidem, p. 18). C. Rădu- 
lescu-Motru se pronunță rezonabil pentru omologarea poporanismului în 
„istoria generală a culturei", nu în aceea a literaturii. în sfera literaturii, 
termenul n-ar trebui înscris pînă nu vor apărea „scrieri literare de valoare, 
cari să îndreptățească denumirea de scrieri poporaniste". De mirare, nu 
alta e poziţia lui Sadoveanu. Deşi raliat Vieţii româneşti, prozatorul cre- 
dea (spre probabila deziluzie a comilitonilor) că „în parlamentul artei 
cuvîntul nu va fi împămîntenit". Instinctul artistului e mai puternic şi 
de astă dată decît zelul partizan, astfel că Sadoveanu mută, precum Cara- 
giale, discuţia tot pe terenul specificului literaturii care „n-are întru nimic 
de-a face cu doctrine, cu tendinţi şi cu altele; e o chestie de talent; darul 
acesta îi imprimă valoarea — în afară de ceea ce pot pune în ea cultura 
şi convingerile intime ale omului" (Luceafărul, 2, 16 ianuarie 1910, p. Al). 
Pentru Marin Simionescu-Râmniceanu, autorul unui lung şi interesant 
răspuns, poporanismul şi literatura ar fi elementele unei „împărecheri mor- 
ganatice", ai cărei nuni trebuie căutați în redacţia Vieţii româneşti. Repu- 
diind tendinţa în artă, ca orice maiorescian care se respectă, esteticianul 
nu pierde prilejul de a pune sub semnul întrebării un precept esențial al 
revistei ieşene: „simpatia scriitorului față de clasa țărănească". „Bună- 
voința, măgulirea, mila — ripostează el — n-au fost şi nu pot fi nicicînd 
elemente alcătuitoare ale valorii artistice. Dacă generozitatea cere să 
închizi ochii, ca să fii îngăduitor, arta cere să-i deschizi, ca să fii adevărat". 
Poporanismul ar mai fi vinovat, conform aceleiaşi optici, de o estompare 
deliberată a realităţii „vii" prin „gospodăreasca săpuneală morală", de 
neglijarea eternității în favoarea lumii „intereselor zilnice" şi, în fine, de 
faptul că adepţii lui, „urmărind ideile caritabile, pun parabola pe aceeaşi 
treaptă cu arta" (ibidem, p. 48). Cît priveşte „țărănimea ca subiect artis- 
tic", opiniile lui Simionescu-Râmniceanu nu depăşesc raza unui scepticism 
ponderat. 


Ion Ciocîrlan, unul dintre agreaţii lui Ibrăileanu, intervine însă în 
apărarea poporanismului; just în cîteva privinţe (în pledoaria pentru o 
literatură naţională, „cu note specifice întregului popor", de pildă), răs- 
punsul lui are însă ceva din prezumția hazlie a veleitarului. Fadul nuvelist 
are puternice resentimente faţă de „spuza de scriitoraşi cari prin coloanele 
revistelor necitite ori prin cîte un colțişor de gazetă se ridică țanţoşi şi 
cutezători împotriva marei primejdii literare ce se cheamă « poporanism »" 
şi, cu gîndul la Ovid Densusianu, nu-şi stăpîneşte indignarea. Adevărul nu 


270 


e acelaşi de o parte şi de alta a Pirineilor, astfel că avem surpriza de a 
vedea una şi aceeaşi aserțiune (necesitatea unei literaturi care să cuprindă 
toate straturile societății) primind înțelesuri contrarii. Zamfirescu se ridi- 
case împotriva exclusivismului țărănist. Lui Ciocîrlan i se pare a descoperi 
unul de semn contrar. Vorbind despre „literatura sinceră şi curată" ce 
„Zugrăveşte chipul şi viaţa celor mulţi, dar şi mult obijduiţi şi mult uitaţi 
de puţinii cocoțați la marea masă a vieţii plină de toate bunătățile, viață 
pregătită tot din sudoarea şi sîngele lor, a celor mulţi", el se întreabă cu o 
retorică elementară: „Ori poate ar voi unii domni ca în literatura româ- 
nească să se vorbească numai de sclivisiții saloanelor, de tipurile cu monoclu 
în ochi şi cu cărare la ceafă... ? [...] Nu văd oare aceşti vajnici luptători 
că o adevărată rătăcire literară s-ar produce tocmai atunci cînd toţi scrii- 
torii şi-ar alege subiectele numai dintr-un colțişor prizărit al poporului 
românesc, fire-ar acel colțişor chiar cel mult drag d-lor?" (Luceafărul, IX, 3, 
1 februarie 1909, p. 11). 
Alte intervenţii din ancheta Luceafărului se adîncesc în detali ori 
prelungesc consideraţiile teoretice cu riscul de a nu le mai lega de reali- 
tatea literară în discuţie. loan Adam introduce, de pildă, o distincție între 
poporanism, ca doctrină socială (cum şi era în fond) şi popularism, în care 
vedea o „formulă literară" capabilă să înlesnească scriitorului exploa- 
tarea — „ca elemente de artă" — a „limbei şi a sufletului ţăranului" (Lucea- 
fărul, IX, 4, 16 februarie 1910, p. 92/. Caton Teodorian răstoarnă brusc 
datele problemei: răspunde la întrebări... cu întrebări. Pentru el „popo- 
ranismul" e o noţiune neclară, încît cere la rîndu-i lămuriri despre ea (re- 
luînd astfel a doua întrebare din chestionarul lui Tăslăuanu), cu eventuala 
indicare a unei scrieri ilustrative de către „aceia cari au pus drum cuvîn- 
tului, pînă ce opera care să-l îndreptățească nu s-a ivit". Rezerva insinuată 
aici era alimentată şi de bănuiala că termenul în cauză ar fi „meşteşugit 
din lanţurile robiei politicei de partid", neavînd ca atare „ce căuta în repu- 
blica literilor, unde apucăturile streine artei se ţin departe" (ibidem, p. 93). 
Unei luări de poziție principial estetice, Ilarie Chendi îi răspunde printr-o 
situare la polul opus. Punctul lui de vedere — făcut public mai întîi în 
Tribuna, XIII, 226, 18831 oct. 19 —conţine şi o subliniere expresă a 
necesității ca poporanismul să treacă dincolo de cadrul strict al literaturii, 
încetînd să fie „o problemă pur literară", poporanismul reprezintă în ochii 
criticului un punct de confluență a unor preocupări de facturi diferite: 
„în felul cum Sadoveanu descrie pe ţăran, în soarta păturei culte expusă 
de Agârbiceanu, în mişcarea cooperativă a băncilor de la noi şi din regat, 
în Oltul lui Goga, ca şi în mişcarea pentru vot universal, este poporanism 
din cel mai pur. în întîlnirea aceasta a mai multor tendințe, pentru acelaşi 
scop ideal al ridicărei țăranilor, zace toată noima poporanismului" (Lucea- 
fărul, IX, 5, 1 martie 1909, p. 122]. E. Hodoş încearcă să taie nodul gor- 
dian al disputei, socotind „autori poporanişti" numai pe aceia care „scriu 


271 


pe seama unei clase de oameni, pe seama păturii ţărăneşti, într-o limbă 
poporală tratînd subiecte care mai adesea sunt luate din lumea poporului, 
adecă din viaţa celor mulţi" (ibidem, p. 123). Urmarea acestor rațio- 
namente este însă neaşteptată: caracterul popular este opus celui național > 
iar „lumea poporului", poporului însuşi. „Poporanişti" vor fi deci pentru 
opinent Anton Pann, Ion Barac, Vasile Aron, Ion Pop-Reteganul, nu însă 
Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici, care se adresează tuturor celor 


„Ştiutori de carte românească". 

Pentru Agârbiceanu, autorul unei judicioase intervenții, tocmai Alec- 
sandri, Eminescu, Slavici, Coşbuc, Goga, Sadoveanu sînt reprezentanții 
cei mai autorizaţi ai poporanismului, între altele şi pentru că au adus 
țărănimea în „familia mare" a neamului. între răspunsurile inserate în 
ancheta Luceafărului, acesta e unul dintre cele mai echilibrate. Desigur> 
nu dintr-o pură întîmplare Agârbiceanu ia poziție împotriva exclusivis- 
mului. Un viciu de fond al literaturii poporaniste este, în ochii prozato- 
rului, unilateralitatea (adică limitarea la apropierea „de popor a păturilor 
sociale mai înalte", în loc de a trezi în popor „conştiinţa puterii sale de 
viaţă", împingîndu-l astfel a-şi „cere dreptul său în societate"). Pledînd, 
în continuarea acestor consideraţii, pentru canalizarea interesului scrii- 
torului spre popor, spre „acest uriaş |. ..] din [care] izvoreşte toată pute- 
rea", autorul Arhanghelilor vine în întimpinarea preceptelor zamfiresciene: 
„Viaţă este destulă în toate (s.n.) păturile societății. Viaţă sănătoasă.viață 
bolnavă, apariţii de tot felul cari nu trebuie neglijate. Căci o dezvoltare 
unilaterală nu e niciodată a bine. Să lăsăm deci pe fiecare să-şi ieie subiec- 
tele de unde se pricepe, de unde se simte atras" (Luceafărul, IX, 6, 16 mar- 
tie 1910, p. 143; 


Precedată de opinia lui Slavici (Poporanismul în artă, Luceafărul, 
IX, 8, 1910, p. 199—201;, ampla şi substanțiala intervenție a lui Mihail 
Dragomirescu (apărută în numerele 9, 10, 11—12 ale revistei sibiene) era 
menită, în intenţia autorului, să pună capăt confuziilor propulsate în 
cursul polemicii. Ca multă lume care simţea că succesivele „clarificări" 
încurcaseră şi mai mult lucrurile, că bruma de certitudini de la început 
dispăruse sub un noian de distincții şi precizări arbitrare, Dragomirescu 
rîvnea o limpezire finală. Fidel tripartiţiei, esteticianul integralist, ajuns 
în 1910 junimist disident, analizează „înțelesurile posibile ale poporanis- 
mului" în planul formei i al fondului, şi, bineînţeles, al armoniei dintre fond 
şi formă. Din punct de vedere al formei, Dragomirescu semnalează un 
poporanism formal, ilustrat de „necesitatea superioară" a scriitorului român 
de a-şi însuşi bogăţiile expresive ale limbii în care scrie. Fireşte, din această 
perspectivă, toți scriitorii noştri relevanţi esteticeşte sînt poporanistA 
inclusiv Duiliu Zamfirescu, care, observă discipolul răzvrătit al lui Maio- 
rescu, „nu e deloc disprețuitor al limbei poporane". Mai complicate devin 
lucrurile cînd poporanismul e cercetat prin prisma fondului. Apreciind 


272 


drept „poporanism" nevoia unor temperamente artistice de a lua drept 
subiect de inspirație viața oamenilor din popor, în speță a țăranilor, Drago- 
mirescu operează o primă dicotomie, deosebind un poporanism artistic 
şi unul directiv-critic. Expresie a unei afinități tenperamentale pentru oa- 
menii din popor, cel dintîi s-ar manifesta fie simpatetic (prin iubirea pentru 
cei asupriţi), fie antipatetic (prin ura față de asupritori). în ce priveşte 
poporanismul directiv-critic, tendențios,i criticul repudiază — de pe pozi- 
ţiile autonomismului — infuzia extraesteticului (a politicului, a eticului), 
socotindu-l obîrşia unor creații eşuate. în functie de armonia dintre fond 
şi formă, e considerată poporanistă literatura acelor scriitori care nu numai 
că se inspiră din viața poporului, dar îşi şi încorporează sensibilitatea într-o 
formă şi un spirit prin excelență populare. în acest caz rigurosul estetician 
e de părere că trebuie remarcat un poporanism colectiv (datorat „marelui 
anonim", poporului deci), un altul primitiv (cînd e vorba de lucrări inspi- 
rate din viaţa poporului şi scrise „pentru popor") şi, în fine, un poporanism 
artistic, reprezentat de autorii care, prin sublimarea formei şi fondului 
popular, creează (precum Creangă) opere de un superior nivel estetic. 
De aici derivă, finalmente, şi o definiție a poporanismului, care ar consta 
„în a nu dispreţui nimic din ceea ce a putut răsări ca fond sau ca formă, 
ca concepție, ca stil, ca limbă din sînul poporului". Din această perspectivă 
a triadelor, în care fiecare subclasificaţie era exemplificată prin unul sau 
mai mulți autori, Zamfirescu este aprobat ori infirmat pe rînd, concluzia 
fiindu-i mai curînd nefavorabilă: „Ignorînd «poporanismul formal», pe 
care, dealtminteri, în mod inconştient, îl urmează în scrierile sale; scoţînd 
din sfera artei — cel puţin din sfera artei româneşti — «poporanismul 
temperamental »; osîndind în bloc şi fără nuanţe « poporanismul tenden- 
tios »; înjosind, fără rezerve, « poporanismul colectiv »; neamintind deloc 
pe,cel primitiv, şi admiţînd — dar fără limpezime — doar « poporanismul 
artistic» al lui Creangă, d. Duiliu Zamfirescu a făcut o tentativă îndrăz- 
neață de a astupa unele din cele mai puternice izvoare ale literaturii româ- 
neşti", încadrat simetric de un articol nesemnat (dar care nu pune probleme 
în stabilirea paternităţii dragomiresciene), Poporanism şi impresionism 
(Convorbiri critice, IV, 3, 25 martie 1910, p, 205 —207;, în care e remar- 
cată „completa confuziune" instalată în public, prin succesiunea derutantă 
de „opiniuni şi [> ..] puncte de vedere deosebite", iar după apariţia seria- 
lului, de o revenire recapitulativă — de astă dată semnată — Poporanismul 
(Convorbiri critice, IV,6, 25iunie 1910, p. 360, 373), răspunsul lui Dragomi- 
rescu ar fi putut lămuri multe din problemele rămase în suspensie în agitatul 
an literar care a urmat discursului de recepţie. Spiritele erau însă prea înfier- 
bîntate, iar Dragomirescu însuşi nu avea atunci creditul critic necesar 
pentru a putea fiascuiîtat cu atenţia cuvenită, aşa că cercul se închise 
prin revenirea la punctul iniţial al polemicii. Un articol al basarabeanului 
Zamfir C. Arbure, fost narodnic (anarhist) în tinereţe, acum eşuat într-o 


273 


“carieră obscură de funcţionar la serviciul statistic al primăriei bucureştene, 
încheie cu nescontate accente profetice ancheta Luceafărului *: „...nu e 
nevoie ca intelectualii pentru a deveni folositori poporului să îmbrace haina 
lucrătorului sau sucmanul ţăranului, să devie lucrător de meserie sau argat, 
să părăsească stratul social din care face parte şi să se coboare în popor. 
E destul ca dînsul să ducă poporului incult lumina cunoştinţelor sale, mun- 
cind ca un om cult în straturile muncitorimii, lăsînd ca poporul muncitor 
singur, folosindu-se de lumina cunoştinţelor căpătate prin intermediul 
intelectualilor, să-şi croiască viitorul său conform marelui ideal socialist" 
(Narodnicestvo, Luceafărul, 15—16, 16 august 1910, p. 3854. Intuind 
aici un posibil punct terminus al anchetei, cei de la Luceafărul opresc o 
dezbatere ale cărei reflexe literare păreau epuizate. In decembrie 1910 un 
scurt anunţ face cunoscut că atît răspunsurile publicate, cît şi cele nepu- 
blicate încă vor apărea într-un volum. Ca atîtea alte promisiuni ale litera- 
ților, nici aceasta nu a devenit realitate. 


Şi totuşi, un „dosar" editorial al celei mai înverşunate polemici lite- 
rare româneşti nu şi-a pierdut nici astăzi actualitatea. Fl ar cuprinde, desi- 
gur, şi alte piese decît cele „provocate" de publiciştii sibieni. Şi-ar găsi, 
de pildă, locul într-un astfel de corpus şi articolele lui Pană Popescu (Popo- 
ranismul literar, Noua revistă română, XIII, 4, 15 noiembrie 1909, p. 58 — 60), 
N. Em. Teohari (Teoria şi procedeurile poporanismului literar, Convorbiri 
“critice, IV, 3, 25 martie 1910, p. 140j, N.T. Apostolescu (D. Duiliu Zamfi- 
rescu la Academie, Noua revistă română, XIV, 4, 5, 1910 N-ar putea 
lipsi însă dintr-un asemenea tom nici ecourile, mai vii sau mai stinse, mai 
vechi ori mai noi, ale acerbei confruntări stîrnite de expozeul lui Zamfi- 
rescu. Notez dintre ele în treacăt, fără ambiția unei inventarieri exhaustive, 
discursul academic de recepție din 1913 al lui Delavrancea, Din estetica 
poeziei populare, plin de recriminări la adresa fostului coleg de la România 
libero,, dar şi glosele aprobative lovinesciene — Reacțiuni antipoporaniste: 
comunicările lui Duiliu Zamfirescu la Academie * — incluse în Istoria litera- 
turii române contemporane (un posibil nucleu al acestor consideraţii e un 

articol din 1915, publicat în Flacăra: Un fetiş modern "— poezia populară). 
O contestaţie a curentului poporanist vine însă şi din partea sămănăto- 
riştilor. O broşură (prefațată de Iorga) a lui V. lamandi-Adrian, apărută 
în 1913, conține şi judecata minimalizatoare potrivit căreia acțiunea Vieţii 
româneşti n-ar fi decît „continuarea forțată şi acoperită a direcţiei naționa- 
liste de la Sămănătorul" (Poporanismul literar al „Vieţii romaneşti", Tip. 
Naţională, laşi, 1913, p. NYY). Notaţiile unei laborioase cercetătoare, 
Octavia Vică Apostolescu, despre Discursul de recepțiune la Academie a 
lui Duiliu Zamfirescu şi latura sa ştiinţifică (Junimea literară, 4— 12,193, 

p. 209 — 217), citabile şi ele într-o asemenea serie, au o îndoită semnifi- 

cație. Publicarea lor după un sfert de veac ds la consumarea evenimen- 
telor indică, pe de o parte, faptul că polemica din 1909— 1910 nu se isto- 


274 


rizase, nu ajunsese, aşadar, a fi resimţită ca anacronică; pe de alta, prin 
jocul aprobativ/reprobaţiv al accentelor, se demonstrează că ideologia 
zamfiresciană se transformase în miza unei confruntări postume între 
optici divergente. Pe măsură ce trec anii, se conturează tot mai mult ten- 
dința de a privi discursul zamfirescian cu mai multă comprehensiune. Un 
prim pas în această direcţie e făcut de G. C. Nicolescu în Ideologia literară 
poporanistă (Institutul de istorie literară şi folclor, Bucureşti, 1937, p. 102— 
12) prin restabilirea rece, obiectivă, a climatului polemicii. Mai tîrziu,. 
acelaşi istoric literar va încerca într-o solidă monografie să „amendezle] 
unele proprii păreri" şi să stabilească precis „intenţiile lui Zamfirescu, 
în cea mai mare parte rămase pînă azi confuze şi fals interpretate, în bună 
măsură din cauza neclarităţii discursului şi încărcării lui cu nenumărate 
elemente inutile" (Duiliu Zamfirescu, ed. cit.,' p. 328). Analiza suferă 
de sumaritate; în plus, cartea, încheiată în 1944, nu apare decît în... 
1980, mult după moartea autorului. O tentativă similară „de a privi din- 
colo de litera textului", întreprinsă de alt cercetător, Al. Săndulescu, 
într-o densă micromonografie din 199, nu duce lucrurile mult mai departe.. 
(Abia în recent apărutul volum Duiliu Zamfirescu şi marele său roman 
epistolar, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 151—163, gestul schițat 
cîndva de experimentatul zamfirescolog e convertit în act.) 
Clarificarea, mereu dorită şi invocată timp de şase decenii, se produce 
în acelaşi an datorită lui Mihai Gafiţa. între alte capitole captivante prin 
erudiție şi mişcarea epică a ideilor, masiva lui monografie despre Duiliu 
Zamfirescu conţine (v. paginile 601 — 638) o excelentă reconstituire a cir- 
cumstanţelor polemicii în jurul Poporanismului. .. De la precizarea pozi- 
țiilor, criticul ajunge şi la o definire limpede a termenilor. Intenţiile şi 
ideile lui Zamfirescu, nu întotdeauna fericit servite de limbaj, sînt în sfîrşit 
cercetate cu justeţea şi pătrunderea necesare spulberării unor vechi preju- 
decăţi. A insista asupra argumentelor şi distincţiilor lui Mihai Gafiţa în 
acest cadru mi se pare de prisos. Autorul a vorbit prin operă, iar aceasta 
ne stă la îndemînă! 


1— Vezi nota 13, p. 535, din volumul V al acestei ediții de Opere. 


2 — Epipsychidion, poem din 1821 al lui Shelley; prin pledoaria pen- 
tru o existență pusă sub semnul Frumosului şi al Iubirii, deci pentru ridi- 
carea vieţii la nivelul operei de artă, l-a influenţat puternic pe Duiliu Zam- 
firescu, îndeosebi în romanele Lydda şi Anna sau Ceea ce nu se poate. între 
frenezia erotică a lui Alexandru Comăneşteanu, care îşi astîmpără în amo- 
ruri simultane nevoia de poezie, de ideal, şi confesiunea poetului englez: 
din Epipsychidionsînt certe similitudini, asupra cărora se apleacă şi Liviu 
Petrescu (v. Realitate şi romanesc, Editura tineretului, 1969, p. 25—26).. 


25 


3 — C. Plinius Caecilkis Secundus, zis Pliniu cel Tînăr (62 — aprox, 
113), istoric roman de factură neoclasică. Au rămas de la el Panegiricul 
elui Traian (100), notorie mostră de literatură encomiastică,. Scrisorile 
(nouă cărţi), un fel de eseuri „avânt laTettre", redactate într-un stil prețios, 
şi 12 de epistole către împăratul Traian. Din de ca şi din răspunsurile 
primite, aflăm şi despre preocupările ilustrului său corespondent imperial 
pe linia administrării provinciilor. 


4 — Bela al IV-lea (1235—1270), rege al Ungariei. A luat măsuri 
pentru refacerea economică a regatului după marea invazie tătară din 
1241. în încercarea de a asigura securitatea granițelor de est, a chemat 
in Transilvania pe cavalerii ioaniţi şi pe cei teutoni. 


5-7 George Cotând (1865 —1944?), folclorist. Diletant zelos, el a cules 
îndeosebi basme bănăţene, pe care le-a „stilizat", adăugîndu-le într-adevăr 
„umpluturile nesăbuite" pe care le detesta Duiliu Zamfirescu. Spunind 
că a cules-o în comuna Brebu, a pus în circulaţie o variantă apocrifă a 
Mioriței (Edit. libr. Ciurcu,. 1909, 37 p.), în care ciobanul vrîncean se luptă 
cu tovarăşii de transhumantă invidioşi. E regretabil că Zamfirescu, deşi 
intuise „umpluturile", nu şi-a dat seama că se afla în faţa unui fals.. 


6 — G. Dem. Teodor eseu (1849—1900), folclorist format la şcoala lui 
Hasdeu. Riguros şi sistematic în studiile sale: încercări critice asupra 
unor credinţe, datine şi moravuri ale poporului român (1874), Cercetări asupra 
proverbelor române (1877), Noţiuni despre colindele române (1879) ș.a., era 
împotriva „întocmirilor, îndreptărilor, corecțiunilor" curente în folclo- 
ristica de tip romantic. Opera lui esenţială este Poezii populare române 
(1885), colecție monumentală conținînd 40 000 de versuri, în mare parte 
{15 000) culese de la Petrea Creţul Şolcanul, vestit lăutar din Brăila. 


1 — Grigore G. Tocilescu (1850—1909), istoric, epigrafist, arheolog şi 
folclorist. Academician. Vezi şi nota 3, p. 569, din Opere, voi. 5. 


8 — Aron Densuşianu (1837— 1900), critic şi istoric literar, preocupat 
intermitent şi de folclor. Nemulțumit că păstorul din Miorița „stă pasiv 
ca mielul la junghiere", a inclus în bibliografia baladei noastre tutelare o 
contrafacere, Mioriţă laie (Revista critică-literară, III, 7, 8, 9, iul. — aug. — 
sept. 189%, p. 253 — 266;, al cărei erou se împotriveşte vitejeşte duşmanilor, 
într-un studiu din acelaşi an, Epopeea noastră păstorească, îşi justifică 
opțiunea, aşezînd variantele clasice (Alecsandri, G. Dem. Teodorescu) sub 
zodia degenerescentei. Expresii ale laturii energetice ale psihologiei etnice 
româneşti, argumentele lui l-au impresionat şi pe Duiliu Zamfirescu, care 
le reia, cum se vede, în Poporanismul în literatură. Opţiunea lui nu-i izolată. 
Peste cîteva decenii, Mihai Beniuc rosteşte opinii similare asupra Mioriţei, 


276 


9 — Avesta, colecţie de texte sacre mazdeene, atribuite profetului 


persan Zarathustra, fondatorul zoroastrismului. 


10— Thomas Robert Malthus (1766— 1834), teolog şi economist englez. 
In Eseu asupra legii populației (1798) consideră creşterea populaţiei ca un 
pericol pentru subzistența umanității şi recomandă restrîngerea voluntară 
a naşterilor. 


“Il!— Francois, duce de la Rochefoueauld (1613—1680), scriitor mora- 
list. In Riflexions ou sentences et maximes mor ales (1665) şi-a exprimat 
disprețul pentru o lume în care pînă şi virtuțile erau dictate de interese. 
Prin intuirea dominantelor psihologice, prin fineţea observaţiei analitice, 
„portretele" lui reprezintă adevărate modele ale genului. 


12 — Sebastien Roch Nicolas, zis de Chamfort (1741 —1794), moralist 
şi poet. Om spiritual, cu o inteligență ascuţită, el şi-a comunicat în saloa- 
nele vremii fragmente din opera care avea să-l facă celebru după moarte: 
Maximes et pensees, caracteres et anecdotes (1795). 


13 — Citînd din memorie, ca şi în alte dați, Zamfirescu greşeşte. Ver- 
surile eminesciene din De ce nu-mi vii sună în realitate astfel: „Vezi, rîndu- 
nelele se duc, / Se scutur frunzele de nuc". 


14 — Aăa Negri (1870— 1945), poetă italiană. A evoluat de la lirica 
socială de factură proletară (Fatalită, 1892), spre o poezie intimistă ce 
cîntă geniul speciei (Maternită, 1904/. Era apreciată (şi tradusă!) de Octa- 
vian Goga pentru că, alături de Hauptmann, Zola, Gorki „ţine paslul] 
cu dorinţele mulțimii în lupta pentru dezrobirea proletarilor de sub cătu- 
şele capitalismului". Plecînd de la mărturisiri ale poetului, istoricii literari 
au relevat similitudinile dintre Clăcaşii şi Vaticinio (Profetie). Trimiterea 
lui Zamfirescu la Ada Negri pregătea deci terenul accentelor critice la 
adresa lui Goga. 


15 — Opinii de acest fel nu sînt noi în cazul romancierului Comăneş- 
tenilor. Improbabilitatea ţăranului ca personaj de roman, judecarea Năpas- 
le comunica lui Titu Maiorescu încă din 1890, fără a cîştiga însă aprobarea 
criticului. Iată un fragment revelator: 

„Acum să venim la Năpasta. Anca, Dragomir, Ion şi Gheorghe nu 
sunt ţărani decît doar fiindcă se cheamă Anca şi Dragomir, şi fiindcă îşi 
zic mă şi fă. Altfel, caracterele cu natura lor intimă ţin de altă lume. 
Remuşcarea lui Dragomir şi dorința femeii de a afla adevărul şi a-şi răz- 
buna, după şapte ani; puterea asta de a-şi ţine sufletul încordat şapte ani 
de zile; şiretlicul cu care e adus lucrul ca să-l facă pe om să mărturisească 


277 


crima — sunt meşteşuguri nefireşti pentru doi ţărani, fie ei chiar cîrciu- 
mari. In lumea reală, Anca, care spune lui Dragomir că-i era drag bărbatul 
ei dintîi, nu l-ar fi luat dacă bănuia că el e omoriîtorui, şi dacă avea, cum 
se pare, cît de puţin simţ moral. [...] Persoanele astea, aşa cum se pre- 
zintă, se numesc Monsieur et Madame Dragomir. Şi chiar cu această carte 
de vizită, numai Anca se poate prezenta. Ea rămîne în picioare. Dar Dra 

gomir nu" (Scrisoare din Roma, ianuarie 189%, în Duiliu Zamfirescu şi 
Titu Maiorescu în scrisori (1884 — 1913), ed. cit., p. 60). Gestaţia verdic- 
telor din discursul de recepţie a fost, prin urmare, îndelungată; iar dacă 
Zamfirescu nu a avut întotdeauna dreptate, rostindu-şi cu aplomb părerile, 
a avut măcar meritul de a rămîne consecvent cu sine, susținînd şi în public 
ceea ce un altul, mai diplomat, ar fi păstrat pentru discuţiile în cerc restrîns. 
Oricum, dezminţirea sentinţelor sale a venit mult mai tîrziu şi nu de la 

Sadoveanu ori Rebreanu, cum se mai crede încă dintr-un vechi reflex, 


ci de la Marin Preda. 


P. 40 Sa g 
O PIATRA IN BALTA 


Convorbiri literare, XLIII, 6, iunie,, . 599-605. 


Ca „fruct al mîniei", răspunsul lui Duiliu Zamfirescu la mulțimea de 
articole, note şi notițe al căror tir susținut era reglat dinspre Sibiu şi Iaşi 
spune multe despre temperamentul autorului. Omul era în fond un pătimaş, 
în a cărui constituție sufletească lecţiile de „impersonalitate" predicate 
atît de stăruitor de Maiorescu lăsaseră doar urme trecătoare, ce dispăreau 
de îndată ce intervenea o emoție mai violentă. „Duelius Superbus", porecla 
pe care i-o dăduseră în deriziune cîțiva adversari, era într-adevăr înteme- 
iată, ea indicînd pornirea instinctivă spre ripostă, indiferent de numărul 
şi prestigiul adversarilor. Aşa cum în tinereţe se confruntase în circumstanţe 
inegale cu regele (şi camarila liberală din juru-i), dar mai ales cu epigramiştii 
revistelor umoristice, oprindu-se „prea tîrziu", cînd platoşa de spadasin 
îi fusese nu străpunsă, ci murdărită de trivialităţi, la vîrsta senatorului 
el nu ezită să se avînte mai de unul singur într-un război fără şanse. Pentru 
cel ce nu caută neapărat dreptatea, ci expresivitatea punctului de vedere, 
pamfletul zamfirescian constituie o pildă admirabilă de stil polemic. Buna- 
credinţă rănită, simțul lezat al convențiilor, stupefacţia cu care constata 
că i se pune la îndoială patriotismul, iubirea pentru Ardeal (din a cărui 
eliberare îşi făcuse sensul final al epicii sale), toate acestea iau forma unei 
replici orgolioase, de un dispreț strivitor poate în saloanele franțuzeşti 
ale secolului de aur, nu însă şi într-o lume sceptică unde ridicolul nu ucide. 
Iar dacă potrivnicii nu sînt reduşi la tăcere, cauza trebuie cercetată în 


278 


chiar arsenalul polemistului. Cînd Zamfirescu mînuieşte floreta inciziile 
sînt adinei şi aproape nevindecabile. Din nefericire^ el; o schimbă în focul 
disputei cu contondenta măciucă, dînd frîu liber prezumtivului „suflet 
injurios al strămoşilor săi adoptivi din Fanar" (G. Ibrâileanu). Nu insulta 
îl va pierde, aşadar, ci insulta fără artă, neghidată de flacăra rece a ironiei- 
Aristocraţia talentului l-ar fi dus neîndoielnic la triumf (cel puţin în ochii 
celor atenți la expresivitatea voluntară!), însă Zamfirescu are lipsa de 
tact de a recurge — într-o dispută literară! — la argumentul sîngelui 
albastru. Şi un altul, dintr-o viță mai veche, cu solide atestări în arhon- 
dologia Principatelor, s-ar fi expus unei primejdii de moarte într-o societate 
literară de un democratism structural dacă ar fi făcut caz de originea nobi- 
liară. Ce se putea întîmplă însă cu un om care invoca o ascendență impe- 
rială, deşi hrisoavele lui de nobleţe nu coborau dincolo de trei generații? 
Răspunsul l-au dat tot adversarii prin mari hohote de rîs, prin şfichiuiri 
dureroase şi repetate, care făceau atît deliciul galeriei, cît şi al boierimii 
„autentice", mereu alergică la imixtiunile „intruşilor". Prolifici şi consec- 
venti sînt mai cu seamă Goga şi Chendi. Ca unul vizat personal, poetul 
Clăcaşilor nu se lasă amăgit de iluzoriul certificat de talent pe care Zamfi- 
rescu i-l acordase totuşi — în doi peri — în Poporanismul în literatură. 
In jurul unui discurs academic fusese o foarte dură punere la punct, cu 
insinuări perfide relative la „abilitățile de mlădiere" ale preopinentului 
şi acuze violente („Fantasmagorii de diletant"..., „lărmăiala recepien- 
darului" ş.a.). Totuşi, cînd acesta îşi ia, la rîndu-i, din panoplie epitete 
vitriolante, neacademice, Goga se simți jignit şi reacţiona în numele uzan- 
telor ultragiate. Dintr-o scrisoare către Chendi, trimisă din Ocna Sibiului 
pe la începutul lui iulie 1909, aflăm că poetul punea la cale, ca un personaj 
poesc, mari şi necruțătoare planuri de răzbunare: „Astăzi am cetit, abia. 
Convorbirile şi am rămas uimit de impertinenta aristocratului nostru. Nu-l 
credeam capabil de infamii. « Bursierul cocoanelor », « Coada rochiilor » 
şi altele sunt porcării care, în atmosferă tulbure a unor cercuri din Bucu- 
reşti, prind. Tocmai de aceea m-am hotărît să răspund fără nici o cruţare 
şi cu violenţă care va tăia pofta descendentului lui Lascaris să mă insulte. 
Răspunsul îl voi da la Tara noastră şi-l voi trimite si dincolo la vreun ziar. 
în acest răspuns voi lămuri, între altele, toată povestea cu bursa. Să ştii 
că renunt. M-au împins la hotărîrea asta obrăznicia unor oameni ca Iorga 
etc. Nu vreau să port toată viața în spate osînda unor ticăloşi care, într-o 
lume ca a noastră, găsesc destui guşaţi care să-i aplaude." (Octavian Goga 
în corespondență, voi. II. Ediţie îngrijită de Mihai Bordeianu şi Ştefan 
Lemny, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 86). Tot aici era preconizat 
şi pasul următor: resuscitarea acuzației de plagiat pe care o formulase în 
1885 Ollănescu în legătură cu în fața vieții. Chendi, care scrisese şi semnase 
cu numele D[emetriu] Marcu un vehement articol antizamfirescian (D-1 Dui- 


liu Zamfirescu şi ardelenii — Un fenomen ciudat al mişcării literare de astăzi, 


279 


Tara noastră, III, 12, 22 martie/4 aprilie 1909, p. 6), era invitat să expe- 
dieze un promis articol ce deshuma vechea imputare: „Te rog trimitermi 
articolul tău cu plagiatul. îl voi publica însă în numărul în care apare şi 
răspunsul meu" (idem). Care era însă articolul? Cine îl semna? Lucrurile 
sînt şi acum încurcate. în notele la scrisoarea din care citam mai înainte 
se precizează că ar fi vorba de Răspuns la o necuviință (Tara noastră, III, 
27, YIS iulie 1909, p. 213 — 214;, autorul fiind Goga. în volumul prece- 
dent al corespondenței lui Goga exista însă o scrisoare a lui Chendi către 
Goga care lămurea totul. Iată ce scrie impulsivul foiletonist: „Aici plăcinta 
pentru Duiliu. A încăput bine pe mîna noastră. Plagiatul în chestie 1-a 
descoperit mai întîi Ollănescu. Articolul ce-ţi trimit e făcut de Nerva Hodoş 
(căruia Delavrancea i-a spus de plagiat). E drăguţ şi liniştit scris [2'?]4 
şi cu rezerva de a descoperi pe Ollănescu numai cînd Duilă va răspunde. 
Pune-l la locul de frunte al revistei şi imediat după el aşează glosele mele 
cu garmond. Vom mai vedea în urmă ce-o fi. Aici se aşteaptă cu nerăbdare 
răspunsul nostru" (Octavian Goga în corespondență, [I], ed. cit., p. 166]. 
Răspuns la o necuviință întruneşte într-adevăr multe din aceste semnalmente 
şi îndeosebi acea promisiune finală de a1 dezvălui, în cazul ripostei zamfi- 
resciene, pe cel care a semnalat cel dintîi „acest neruşinat plagiat". Cum se 
poate vedea chiar din această formulă dinspre finele articolului, textul cu pri- 
cina nu era deloc „liniştit scris". Chiar începutul e în stilul catilinarelor, îmbi- 
nînd însă durităţile de ton cu ascunsa incriminare a lui S. Mehedinţi, vinovat, 
in ochii lui Hodoş, de a fi trecut peste consemnul lui Maiorescu: „în numă- 
rul pe care Convorbirile literare îl consacră amintirii lui Eminescu, cu oca- 
ziunea împlinirii a douăzeci de ani de la moartea lui, s-a strecurat, desi- 
gur fără ştirea acelora cari au condus revista în zilele mari, o elucubraţie 
semnată de dl. D'.Z., în care lipsa de cuviință nu este întrecută decît de 
deşănțarea stilistică şi sufletească a autorului ei". în continuare, evocîn- 
du-şe, scene din toamna lui 1884, cînd, izolat în „salonul luxos mobilat" (? !) 
de la hotel Metropol. Zamfirescu auzise prin perete zgomotoasa execuție 
la care Delavrancea şi Vlahuţă supuneau, în odaia lor, romanul în fata 
vieţii, e dezgropată vechea acuzaţie de plagiat, făcută publică de Ollănescu 
in coloanele Voinței naționale. Cu timpul însuşi acuzatorul îşi domolise 
zelul (poate şi pentru că era, la rîndu-i, autorul unui plagiat real), dar în 
-ochii celor de mai tîrziu sentința lui părea să aibă încă valoare, aşa că 
„spovedindu-1", după ceremonialul Laskarizilor, de „toate păcatele vrute 
şi nevrute, săvîrsite cu fapta şi cu gîndui", Hodoş nu uită să încheie înalt: 
„Şi acuma, dacă dl. D.Z. o doreşte, putem să-i dăm şi numele celui ce 
ta descoperit cu acest neruşinat: plagiat. 


Dar nu va îndrăzni să-l ceară. îl desfidem. 


280 


Pentru noi însă, credem că am sfîrşit o dată pentru totdeauna cu acest 
domn, care şi-a început cariera literară, cu un act necorect şi o isprăveşte 
*u o faptă necuviincioasă." 

Duhovnicul ţinea să rămînă anonim! 

Tot anonime fuseseră două note polemice publicate în numărul prece- 
dent al revistei sibiene. Una dintre ele, Cine se aseamănă se adună (Ţara 
noastră, III, 26, 28 iunie/11 iulie 1909, p. 208—209), îl ataca şi pe Mace- 
donski, ca apărător (în Biruința) al „fleacurilor" rostite de Zamfirescu la 
Academie. Următoarea, Aristocratul din Focşani (titlu simptomatic!), ia 
în derîdere teoriile zamfiresciene despre natura aristocratică a creatorului 
de frumos, uitîndu-se că, de fapt, proaspătul academician se referea la cei 
mai bun dintre cei mulţi, aşadar la o nobleţe a talentului. Verva spadasină 
etalată de Zamfirescu m O piatră în baltă e şi ea ironizată cu un cuvînt 
altminteri nimerit: „Elevul detracatului poet Macedonski, dl. Duiliu Zam- 
firescu, publică în Convorbiri literare o ridicolă donchişotiadâ (s.n.) în care 
revista noastră şi conducătorii ei sunt insultaţi. Pe cum în discursul de recep- 
ţie arma d-lui Zamfirescu a fost insulta, nu se putea ca apărarea sa să fie 

mai cuviincioasă. Privim zîmbind zvîrcolirile d-sale, cari nu ne ating..." 
O săptămînă mai tîrziu, într-un număr doldora de note şi articole 
polemice ce-l luau la ţintă pe Zamfirescu, pretențiile imperiale imprudent 
„afişate de acesta sînt zeflemisite cu notabilă volubilitate în O aniversare 
(Tara noastră, III, 27, 18 iulie 1909, p. 218), sub pretextul împlinirii 
a 650 de ani de cînd „loan al IV[dea] Laskaris s-a ivit pe orizont în istoria 
omenirii". Tot aici, o epigramă, Triumvirat(ibidem, p. 215), semnată Y, 
propune o acoladă a ridicolului: „Pe sub columna lui Traian/ — Ce mîndră-n- 
ifăţişare! —/ Cucoana Smara şi Cîrţan/ Aşteaptă-n aiurare,// E Smara, nu 
vezi, şi Cîrţan?/ Ce stai în depărtare?/ « Duilă, măă.. . strigă Traian —/ 
Dignus eras intrare! » Aşadar, la caz de nevoie, pînă şi pitorescul baci din 
Orţişoara era ironizat în.... Ardeal într-o campanie contra unui presupus 
duşman .al ardelenilor. Misterele polemicii!.. ° 
Cît.de mult contrastează;aceste versificații pedestre cu admirabila 
poezie a lui Goga Strămoşii, veritabil manifest al unei neîmpăcate şi mîndre 
eredități ţărăneşti: „Nu mor strămoşii niciodată / Războiul lor în noi şi-l 
poartă, / Căci li-e țărîna spulberată,/ Dar nu li-e duşmănia moartă./ Stră- 
veche, ura lor se-mparte/ Din moş în moş, din tată-n tată,/ Şi azi, de din- 
colo de moarte/ Ei ne mai cer o judecată [. . ./ Cu mine vin, roiesc întruna/ 
Cei fără neam. şi fără număr, / Ce-au sprijinit întotdeauna eternitatea pe-al 
lor umăr,/ Vin cei de-o lege cu pămîntul, / Copiii soarelui de vară, / Eu, 
solulor, le port cuvîntul, / Şi-n suflet, sfînta lor povară." E, probabil, singurul 
fruct cu adevărat literar rezultat din această teribilă vînzoleală ce amestecă 
principii, dar mai ales ambiţii, trufii şi pasiuni mai mult sau mai puțin 
pâminteşti. Vechea sentință a lui Maiorescu, transmisă cîndva discipolului 


281 


mai tînăr tracasat de servitutile diplomaţiei, îşi confirmă astfel încă o 
dată adevărul: e bun mărgăritarul crescut din rana scoicii. 

Dar Goga nu se limitează totuşi la energica înstrunare a lirei penta- 
corde. Ofensat de asprele cuvinte ale „bătăiosului academician", el răs- 
punde prin Cîteva lămuriri destinate simultan potrivnicului de peste munți, 
dar şi lui S. Mehedinţi, autorul unui articol, Roadele americanismului 
literar, ce persifla practica Vieţii româneşti de a-şi plaţi „iobagii literari" 
— colaboratorii (deci inclusiv pe autorul Clăcaşilor). Măsurat, însufleţit 
de o revolta întristată, răspunsul poetului la acuza că ar fi „bursierul cocoa- 
nelor" e demn şi ritcs: „Acum [.. c ă văd cît de departe merge moştenirea 
sufletească a Bizanțului, cît de vulgară poate fi interpretarea unor intenții 
curate, mă stăpîneşte scîrba şi-mi dau seama ce greu e să lupţi cu bănuiala, 
levantină. Şi iată, m-am hotărît: renunţ la această bursă, rămîn şi pe mai 
departe încercuit în frumoasa mîndrie a sărăciei mele, aruncînd tot dis- 
preţul de care e capabilă revolta omului cinstit în faţa sufletelor mici" 
(ibidem, p. 219). Peste ani, cînd. amintirea pătimaşei confruntări se va. 
estompa, cei doi combatanți se vor apropia şi vor lupta sub acelaşi stin- 
dard, între altele şi împotriva moravurilor levantine. 

La antipodul acestor ponderate clarificări se situează însă Cîteva 

glose (nesemnate!) de Chendi. Să se fi temut criticul de faima de duelgiu 
a lui Duiliu Zamfirescu ? In absenţa unor documente lămuritoare nu putem 
face decît supoziţii. Singura certitudine pe care o avem deocamdată e 
textul. Integral calomnios! O concluzie uimitoare e că autorul Vieţii la 
tară (deci creatorul a cărui publicistică şi corespondență conţin atîtea. 
dovezi de preţuire pentru confraţi) „urăşte pe scriitori". Cauza? „N-a fost 
scriitor de seamă care să nu fi zîmbit de sforțările d-lui Z. N-a fost un 
critic mai serios care să nu fi arătat partea artificială şi caricaturală din 
opera d-sale." Cum rămîne insă cu cealaltă parte? Polemistul o uită deli- 
berat, dar îşi aminteşte brusc „minunatul" articol al lui Gherea Pesimistul 
din [sic!] Soleni şi tevatura din jurul „plagiatului". Şi totuşi, privindu-le 
din punct de vedere al expresivităţii, disponibilităţile satirice ale foileto- 
nistului nu sînt de neglijat. Abila paralelă dintre visurile de mărire, specta- 
colul de falsă erudiție proprii lui Eugen Soleanu şi noua lui incarnare,. 
Zamfirescu însuşi (admonestat astfel: „Oho! Solene! Vei fi citit cîte-n. 
lume şi vei fi vizitat atîtea oraşe şi facultăți, dar ce folos că talentul, bunul- 
simţ, modestia şi alte multe nu se învață din carte şi nu s-au legat de d-tar* 
Cultura unui scriitor se judecă după creaţiunile lui şi nu după o fanfaro- 
nadă tipografică."), e de efect şi nu miră că articolul cu pricina a fost 
reprodus ori comentat în gazetele vremii. 


Sînt indicii că rîvna pamfletară a lui Chendi nu părea să se fi astîm- 


părat prin publicarea respectivelor „glose". Gîndindu-se la Macedonski, 


282 


Mehedinţi, dar mai ales la Zamfirescu, criticul îi notifica lui Goga: „Oricum, 


:însă, o lecţie trebuie să le dăm!" (Octavian Goga în corespondenţă, voi. [I], 


<ed cit., p. 168). Poate că în scenariul acestei „lecţii" prelungite va fi fost inte- 
grată şi o notiță anonimă („un fel de «sictir»"), anunţată de Chendi în 
aceeaşi misivă, al cărei ton defăimător, suburban chiar, consună cu părerile 
Adespre Macedonski din Preludii: „ « Sordidus erat per omnia et homo spur- 
cus.» Cuvintele acestea ale lui Paracelsus se potrivesc de minune pentru 
bătrînul insultător al lui Eminescu. In alte două articole dintr-o fițuică 
bucureşteană Macedonski insultă din nou şi spune despre Eminescu urmă- 
toarele: «Ca poet este mai pe jos de orice critică... » Ş-ăpoi să nu-i zici 
acestui nenorocit şef al şcoalei Zamfirescu-Densusianu pe nume: homo sor- 
didus et spurcus !" (Ţara noastră, III, 30, 26 iulie/8 august 1909, p. 239 
în semn de atenţie deosebită, pentru Zamfirescu era rezervată însă o exe- 
cuţie în toată regula. Un nou articol, Ilustrul plagiator (Țara noastră, III, 
32, y2 august 1909, p. 253—25A), relua cu energii împrospătate povestea 
plagiatului, deConspirînd, potrivit unei mai vechi promisiuni, numele celui 
care a introdus-o în circulaţie primul — Ollănescu. După calificative deloc 
gingaşe: „fanfaron literar cunoscut", „arivist superficial" (?!), „tip carica- 
tural", „vrednic descendent al sedimentelor bizantine", „Zdiliu Zamfi- 
rescu", ș.a., ivite dintr-o iritare de durată, urmează întrebări retorice inter- 
ferente: „poate el (Duiliu Zamfirescu, n.n.) să aibă vreun rost serios în viața 
noastră literară? Societatea, său instituțiunea care-l numără printre membrii 
săi are ea cuvînt de a se mîndri cu asemenea reputaţiuni de contrabandă?" 
Bine instalată de acum în conştiinţa publicului, tema e reluată cu variaţiuni 
într-un articol pe care Chendi nu ezită de astă dată să-l semneze. Lucruri 
necinstite în literatură (Tribuna, XIII, 237, VIA noiembrie 1909, p. 1—2, 
republicat prompt, sub titlul Plagiatul şi inspiratia, în Țara noastră, 111, 
45, 821 noiembrie 1909, p. 361j aşază sub raza bănuielii de plagiat chiar 
Viața la țară. Evident pornit, marcat probabil şi de neurastenia cel va 
sfîrşi în curînd, criticul nu-şi mai supraveghează acuzaţiile, ajungînd la 
această regretabilă inadvertenţă: „Un prozator, considerat de unii şi detestat 
de alţii, scrie romanul Viața la țară. Tii romanul acesta îi trebuia un perso- 
nagiu pesimist, pătruns de ideile negre asupra nimicniciei acestei vieţi. 
Şi cum procedează autorul ? In loc de a face ca pesimismul eroului său să 
rezulte din faptele lui şi din acțiunea întregului roman, ia 0 carte străină 
(de un francez numit Bourdeau) scrisă asupra lui Schopenhauer, traduce 
de acolo o pagină şi mai bine şi o pune textual în gura eroului, fără a povesti 
un cuvînt măcar despre proveniența acelei înalte înțelepciuni." Cu această 
scăpare a memoriei criticul dovedea (celor dispuşi să-i verifice argumentele, 
fireşte!) că nu citise în fond nici în fața vieții, nici Viaţa la țară. In atmo- 
sfera de vociferare generală, accidental n-a fost totuşi relevat. Devenit su- 
biect obsesiv, „plagiatul" dă şi lui G. Panu prilej de a opera un necesar 
distinguo într-un adevărat serial: Plagiat, banalitate şi originalitate (Săp- 


283 


iămîna, IX, 25, 25 septembrie 1909, p. 393), Plagiat, imitație, inspirație 
(Sâptămîna, IX, 26, 2 octombrie 1909, p. 407) şi Inspiratie şi originalitate 
(Sâptămîna, IX, 28, 16 octombrie 1909, p. 439;. 

Mult sub nivelul — şi el scăzut! — al intervențiilor din Țara noastră 
se plasează ripostele celor de la Luceafărul. în temeinica lui monografie 
Mihai Gafiţa observa, pe bună dreptate, că „dacă dezbaterea a avut undeva 
un caracter de continuă caricatură, acedsta s-a petrecut la Luceafărul"! 
(op. cit., p. 635). Faptul e de mirare, ştiută fiind colaborarea anterioară 
a lui Zamfirescu la seriosul periodic transilvan, schimbul de scrisori proto- 
colare dintre „biograful" Comăneştenilor şi redactorii revistei. Patriotismul 
local primind necesarei obiectivități, aceştia se alătură, după o scurtă ezitare, 
Campaniei virulente inițiate de Țara noastră. Am amintit anterior 
despre articolele lui Tăslăuanu, Recepțiunile de la Academia Română şi Un 
galimatias academic, semnificative şi prin titlu pentru o netă înăsprire a 
atitudinii. Scăpate din frîu, invectivele se înmulțesc. Versificate, ele ilus- 


trează genul mereu debil al cronicii rimate. Dealtfel, conştienţi de precari- . 


tatea satirelor în versuri, autorii lor le semnează cu clasicele necunoscute 
algebrice: X, Y. Un X ironiza, de pildă, cu vervă groasă pe poetul proprietar 
de vii. Cînd acesta răspunde cu o contraepigramă (şi ea fără har), replica fu 
o contaminare inelegantă: duilirium. Adversarul era, cu alte cuvinte, ne- 
bun: „Şi din înjurături fâcînd o gamă / Ai vrut să te răzbuni c-o epigramă. . . 
/ Ne aşteptam, din mintea-ţi « epatantă »/C-o să răsar* « o plantă elegantă » 
/ Că o să scoţi superb « miragiu » din gură / Cînd colo ce-a ieşit ?... «o 
stîrpitură»!" (Duilirium, VIII, 14-15, 15 iulie/l august 1909, p. 341;.. 
în acelaşi număr sînt publicate o închinare în versuri (mult inferioară 
Strămoşilor, deşi recurge la aceleaşi elemente antitetice) şi un articol, O 
piatră în baltă, datorat, pare-se, lui Tăslăuanu. Cum toată lumea răspundea 
şi în versuri, nici redactorul Luceafărului nu vru să rămînă mai prejos. O 
„rectificare" — parte în stihuri, parte în proză — confirmă, prin urmare, 
aceste veleități: „Autorul epigramei Unui poet, diplomat şi proprietar de 
vii nu e însă d-l Goga şi nu e nici blond. Are chiar coloarea feţei d-lui Zamfi- 
rescu, dar nu şi talentul său epigramatic. Ne roagă să publicăm şi din parte-i 
următoarea: «Rectificare. Deprins desigur cu spoiala / Mă zugrăvişi în. 
epigramă /Cu galeş colorit de damă; / Dar ai greşit-o cu vopsala. / Gre- 
sala ta e chiar de fond, / Şi epigrama « ca atare / N-are nici chip, n-are nick 
sare », / Căci subsemnatul nu e blond." 


în cearta de cuvinte se mai-implică în aceeaşi vară a patimilor literare 
Constantin Graur, fostul coleg al lui Sanielevici de la Curentul nou din Galati, 
autor al unor notații moralizatoare („Noi vrem pămînt", G. Coşbucşi D. Zam- 
firescu, Tribuna, XIII, 153, 1629 iulie 199, p. 2-4;, D. Tomescu (D. Zam- 
firescu şi poporanismul în literatură, Ramuri, IV, 15—16, 1/15 august 1909, 
p. 609—615; tot aici apare Trec decadenții, parodie de factură minulesciană,. 
în care Zamfirescu e semnalat în fruntea șirului de.... simbolişti/, C. Ş. Făge- 


284 


țel, Corneliu Vultur. Cu rindurile rărite, Sămănâtorul nu se angajează decît 
In mici hărțuieli, executate de un misterios Nastratin Hogea, „notist" 
fără nerv, care, prin ajutor ocult, devine şi Nastratin et Comp. (Revista 
critică, VIII, 30, 28 iulie 1909, p. 629—630;. Solidari, cum rar se întîmplă, 
polemiştii îşi reproduc reciproc părerile, aprobîndu-se sau gratulîndu-se, 
spre evidenta iritare a lui Duiliu Zamfirescu, care asistă stupefiat, ca ucenicul 
vrăjitor, la vacarmul stîrnit. 

Cu mai mult spirit autocritic, virtute care nu-i lipsise în tinereţe, 
ar fi putut vedea mai clar rolul său în alimentarea, nu doar în iscarea acestui 
tumult. „Omul la mînie se cunoaşte", îi va spune Nicanor în coloanele Vieţii 
româneşti. Nu fără dreptate. Dacă ar fi dorit, cum singur mărturisea, să 
rămînă în relații reci, dar curtenitoare, cu revista din laşi, o mai atentă 
cumpănire a cuvintelor l-ar fi scutit de multe. în focul polemicii el dă însă 
într-adevăr cu „piatra în baltă", adoptînd față de literaţii din jurul lut 
Stere acelaşi limbaj „tare" ce i-a înstrăinat şi altă dată simpatiile. Să fi 
crezut că aceştia nu se vor solidariza cu Sanielevici („exoticul animal" care 
îi închinase cîndva aprecieri deosebit de măgulitoare, iar acum dădea 
—, măcar în parte — înapoi)? Judecata lui a fost în orice caz greşită. Omul. 
suferea, cum bine diagnosticase Dimitrie Sturdza, de lipsă de orientare. 
Tonul de sus, zeflemitor, invocarea „boierească" a lui Stere, Ibrăileanu şi 
chiar a Izabelei Sadoveanu, aluziile esopice italieneşti, toate acestea stîr- 
nesc o puternică şi — îndeosebi — comună reacție de respingere. Nicanor 
et Comp. deveni astfel de-a binelea o firmă, căreia nu-i lipsiră nici verva, 
nici erudiţia, nici disponibilitatea pamfletară. Esenţialele contestaţii, lovi- 
turile dure, diminuante în ochii publicului, vin tocmai de aici, efectul lor 
fiind sensibil sporit de faptul că Viaţa românească nu era o revistă între 
altele, ci însuşi arbitrul vieţii literare a momentului. Se mai întîmplă apoi 
că polemiştii ieşeni răspund mai degrabă din plăcerea luptei, decît din 
datorie. între aristocrați (Viaţa românească, IV, 6, iunie 1909, p. 479;, 
scurtă scenetă otrăvită în care O. Densusianu şi S. Mehedinţi apar în posturi 
burleşti, se încheie antifrastic într-o succesiune de exclamațţii perfide: 

„D. Duiliu Zamfirescu ne-a dovedit (sublinierea dubitativă e sedițioasă 
— n.n.) că se trage dintr-un împărat bizantin — arătînd, fie zis în treacăt, 
un superb dispreţ d-lui Mehedinţi, care striga acum o lună din răsputeri: 
« Mai departe de Byzanţ!»...' i 

Din ce împărați se trag d-nii O. Densusianu şi S. Mehedinţi? Căci, 
vorba ăluia, o aristocrație fără împărați va să zică că nu există. Ori dom- 
niile-lor se multumesc numai cu « aristocrația » talentului? 

.. „Ferice de d. Zamfirescu, care combină, într-o proportie atît de feri- 
cită, pe acea a talentului cu acea a sîngelui!..." 

Pendularea şireată între deferenta ironică şi şfichiul arzător al injuriei 
sporeşte efectul corosivului pamflet D. Zamfir eseu-Byzanţ (inserat în acelaşi 
număr). După savanta distilare a sarcasmului, după arta de a lovi insistent 


285 


în punctele vulnerabile, autorul lui pare a fi Ibfăileanu, cu toate că nu poate- 
fi exclusă consultația antropologică a lui Sanielevici, expert încă de pe atunci 
în probleme rasiale şi etnologice. Răspunzîndu-i, în Nicanor & C-nie, îndeo- 
sebi lui Ibrăileanu, Zamfirescu dă semne a fi nutrit aceleaşi bănuieli, întă- 
rite, între altele, şi de rezervele noului Nicanor faţă de „pedantul [său) 
coleg de redacţie", încurcat inutil în chestiuni „teoretice-abstracte", cum 
ar fi aceea a nervului „mai mult sau mai puţin bine hrănit". în comparație- 
cu acesta, polemistul care preia ştafeta apelează la argumentele — mereu 
creditabile în ochii „profanului"! — ale „bunului-simţ". Maiorescu recursese- 
şi el la aceeaşi tactică şi avusese viu succes sub Cupolă (şi nu numai acolo!). 
în stilul lui, oprobriul şi lauda sînt iscusit distribuite, cu mare grijă pentru 
„obiectivitate". Exordiul e, de exemplu, marcat de o mîhnire studiată: 
„în ce ton de urbanitate răspunsesem noi atacurilor d-sale violente!... 
Ne păruse drept a face deosebire între d. Mehedinţi, care-i nul din toate 
punctele de vedere, şi d. Zamfirescu, care, dacă ar fi fost înzestrat de 
natură cu bun-simt şi putere de judecată, ar fi fost un om de talent în toată, 
puterea cuvîntului." Repede însă circumstanţele atenuante sînt anulate 
cu o vigoare anterior nescontată: „Convorbirile literare, revista « aristo- 
craţiei de naştere şi talent» unde au scris odinioară un Maiorescu, un Emi- 
nescu, un Creangă, a ajuns să publice obscenitățile d-lor Zamfirescu şi 
Mehedinţi!... Se-nţelege: boierimea e-nvalidă, iar de la Tănase, feciorul 
boieresc, ajuns intendent, nimeni nu va aştepta cuviința adevăratului ţăran 
de la coarnele plugului..." Invocarea bunului-simţ țărănesc, procedeu dealt- 
minteri curent în epocă, are în contextul respectiv un rost precis, acela de 
termen antitetic pentru „un ciocoi înfumurat ca d. Zamfirescu". Asupra 
acestuia, adică asupra insului „mai mult preocupat a părea decît a fi” se 
prăvale un adevărat torent de reproşuri: „diletant palavragiu", „maha- 
lagioaică care-şi pune mînele în şolduri", „tot ce spune d. Zamfirescu este 
trăncăneala frivolă şi în acelaşi timp pedantă a unui diletant de salon, care, 
în snobismul său de om ajuns, îşi învăluie gîndirea obtuză şi neputincioasele 
sinteze în nume rare şi vorbe sunătoare". Pentru incriminări atît de grave 
erau necesare totuşi şi dovezi. Iar Nicanor le produce! Ciudat e că acestea 
sînt literalmente „pescuite" în chestiuni neesențiale; Zamfirescu e contestat 
pentru minore erori istoriografice, etnologice şi chiar lexicale. Dar, cum 
observase încă din 1937 G. C. Nicolescu, „tocmai această tactică lasă să se 
vadă că, în fond, dreptatea stătea de partea lui Duiliu Zamfirescu" (Ideo- 
logia literară poporanistă, ed. cit., p. 116). Analiza „fondului însuşi al dis- 
cursului", operaţie pe care o reclama Zamfirescu, era amînată pentru altă 
ocazie, în schimb erau exploatate din plin cîteva formulări nefericite ale 
noului academician. Acesta împrumutase, de pildă, de la Loria teoria „mira- 
giului", aplicînd-o la războiul de independență: „Cauză economică evidentă: 
consolidarea Dunării şi portul la Marea Neagră. Miragiu: cucerirea inde- 
pendențţei." Atent, Nicanor ricanează: „Cu alte cuvinte, de aceea am făcut 


286 


războiul, pentru a cuceri un port la care nimeni nu visa..." Trecînd peste 
soecificările (greşite şi minimalizante!) ale lui Zamfirescu, nu putem totuşi 


omite realitatea cauzei economice (pe care romancierul Comăneştenilor o invo- 


case sagace). Ideile lui nu sînt deci, în linii mari vorbind, rele, ci defec- 
tuos exprimate. 

Intuind această situaţie/redactorii revistei ieşene fac în luna următoare 
încă un efort de discreditare a ideologiei zamfiresciene. Un articol găzduit 
la rubrica Miscellanea („Ideile" d-lui Duiliu Zamfirescu, Viața românească, 
IV, 7, iulie 1909, p. D5-— 134/ apelează la ghilimele încă din titlu. Restrînsă 
arbitrar la cîteva teze, construcția ideologică din Poporanismul în literatură 
e contestată de plano, prin metoda, de acum verificată, a dilatării erorilor 
şi a omiterii ideilor juste. Invocînd ascendenţa romană, eminamente politică, 
deci „nepoetică", Zamfirescu semnalase (apăsat!) o descendență română 
similară, punînd astfel sub semnul întrebării măgulitorul verdict al lui 
Alecsandri: „Românul e născut poet". Nicanor se înscrie în replică reproşînd 
preopinentului că i-ar fi uitat pe daci, pe slavii romanizați, simplificind 
astfel — cu reflexe păgubitoare în sfera psihologiei — etnogeneza româ- 
nilor, în realitate, citindu-i atent comunicarea academică, se poate constata 
iute că Zamfirescu nu fetişizase zestrea latină, ci o amintise doar ca pe un 
factor moderator. Străin de mistica naționalităţii, el observase doar, cu 
bun-simt, că „românul, ca popor, nu e nici mai mult, nici mai puțin poet 
decît alt popor". în suita multelor dojeni aduse în timp lui Zamfirescu, 
Nicanor adaugă una surprinzătoare: caracterul marxist al teoriilor economice 
formulate în Poporanismul în literatură. O neaşteptată răsturnare de pla- 

nuri se produce însă spre finele articolului: atacului tendenţios îi succede 
o apărare viguroasă, coerentă, a propriei poziții. Corolarul ei este o semni- 
ficativă definiţie a poporanismului, definiţie care are, între altele, şi avan- 
tajul de a înlătura confuzii favorizate de caracterizările anterioare. „Popora- 
nismul ca «tendinţă » — observă Nicanor — nu însemnează să iei subiecte 
numaidecît din popor, nu însemnează să scrii spre a fi înțeles de popor, nu 
însemnează a scrie în limba poporului, nu însemnează a scobori creațiunea 
artistică la nivelul poporului, prin procedeul popular! Ce e atunci popora- 
nismul? [...] Din punct de vedere psihologic, e naționalizarea |&exdXuxi 
culte — căci literatura noastră a început prin a fi servil imitatoare." 

Şi totuşi, nu seamănă această clarificare cu rîndurile imperative ale lui 
Duiliu Zamfirescu („Ca popor indo-european el [poporul român — n.n.] 
poate aspira la o poezie naţională; dar nu la o poezie şi o artă poporanistă!") ? 
Ce alură ar fi avut, oare, polemica, dacă această precizare a termenilor s-ar 
ii produs de la bun început? Dar acesta e un punct de vedere mult ulterior 
evenimentelor. La 1909 similitudinile nu se întrevedeau, consecinţa fiind 
continuarea cu energie a ostilităților. O armă eficientă se dovedeşte în atari 
împrejurări copleşirea tipografică a adversarului. Viaţa românească repro- 
duce cu satisfacţie atacurile antizamfiresciene din revistele sibiene („Țara 


287 


noastră" şi d-l Duiliu Zamfirescu, Viata românească, IV, 7, iulie 1909» 
p. 136— 138); Țara noastră reia note virulente din publicaţiile ieşene- 
(Ghenealogia lui Zamfirescu, „Evenimentul" despre Duilâ, în Țara noastră 
III, 29, 19 iulie/1 august 1909, p. 231—232; ; „ziarele nemţeşti" din capi- 
tala dau şi ele lungi extrase „imparțiale", ținînd astfel trează atenția citi- 
torilor pentru subiectul literar numărul 1. în Epoca, oficios conservator, 
un „Spicuitor" cu plăcerea adnotărilor pe marginea articolelor din reviste 
dă glas unei păreri de mai largă circulație: „Se pare că d-nii Nicanori sunt 
de opinia acelora cari cred că dreptatea e a aceluia care tace cel de pe urmă.. 
Dacă ar fi aşa, dînşii vor fi aceia care vor învinge" (însemnări critice, Revista 

revistelor, Epoca, XV, 216, 19 septembrie 1909, p. 1). Diagnostic exact. 

Acoperit de vacarmul ostil, Zamfirescu a citit probabil cu interes pam- 

fletul antipoporanist şi antisămănătorisț al lui Ovid Densusianu — Urmaşi 
ai celor din Pithecusa (Vieaţa nouă, V, 11, 15 iulie 1909, p. 213—215;. 
Pithecusa, spunea o legendă greacă pomenită de polemist, era o insulă 
locuită de fiinţe simieşti care fuseseră altădată oameni; Jupiter, iritat de 
îndrăzneala şi răutatea lor, îi transformase în maimuțe, demonstrîndu-şi 
astfel forţa punitivă. Era inutil într-o polemică acest apolog ? Densusianu 
ne convinge că nu. Din mitologie el ne aduce cu o voltă ameţitoare la reali- 
tățile momentului, în care alți „cercopi" nu-şi puneau „nici o margine cu vi n - 
telor nesocotite". înscrisă pe acest făgaş, „fabula,, promite maliţioase dezvă- 
luiri, iute onorate, dealtminteri : 

„Poate cineva, printr-un exercițiu de imaginațiune, ar încerca să-şi 
înfățişeze aceste viețuitoare mitologice — ar fi o muncă inutilă, deoarece 
n-ar avea decît să se uite împrejur pentru ca să vadă chipuri în felul celor 
pithecusiene. Şi le-ar putea vedea aproape de tot — la Bucureşti, ori, ceva 
mai departe, la Iaşi şi, peste graniță, la Braşov, Sibiu ş.a. 

Ar găsi numai o deosebire între « cercopii» din vechime şi cei de azi 
— aceştia scriu pe la gazete şi reviste [...]. Şi dacă cineva care nu-i cunoaşte 
i-ar întîlni în cale, i-ar fi uşor să-i distingă — au semnele lor particulare: 
poartă plete moschiceşti, se uită încruntaţi pe sub pălărie şi învîrtesc o 
măciucă primită în dar de la vreun director de ziar sau cumpărată, de cei 
care trec des graniţa, din fonduri ministeriale ale țărei, căreia după ce au 
ajuns dincolo de Predeal îi zic. ţară de «levantini». 

.Numele lor? îl găsiți în Țara noastră, Luceafărul, Viața românească, 
Neamul românesc ş.a. Cîtva timp li se auzise mai puțin glasul, dar iață-i 
acum ieşiţi din vizuini şi mişcîndu-se iar, ca atunci cînd Vieața nouă a 
venit să le tulbure liniştea. Ce i-a pus în mişcare sunt atacurile împotriva 
poporanismului. Fierbere mare printre ei pentru că la Academie s-au spus 
lucruri care pot discredita firma Nicanor et Comp. de exploatare a naivităţei 
publicului..." 


„Mica porodiță a vrednicului țăran din Densuş" îşi lua revanşa,. ofe- 
rind totodată sugestii pentru viitorul răspuns al lui Duiliu Zamfirescu! 


288 


1 — în Luceafărul (VIII, 12, 16 iunie 190, p. 266) apăruse o epigramă 
anemică adresată Unui poet, diplomat şi proprietar de vii: „Se plînge zilnic 
editorul de colbuitele-ţi volume / Dar ce-mbulzeală-n restaurante şi vinul 
tau-cum se mai trece! / Ca diplomat, vei şti: cu vinul înveseleşti uşor o 
lume. . . / Cînd este bun, dar vorba veche: « nu poţi s-o-mbețţi cu apă rece »". 
Cîteva săptămîni mai tîrziu nici vinul de la Faraoane nu scăpa ardorii 
polemice a lui Nicanor: „Ciudat: un cunoscător ne vorbea de vinul pe care 
d-nii Zamfirescu şi Mehedinţi îl vînd « cu de-a ridicata, cu sticla şi cu 
paharul ». ..„*« E prea astrigent fiindcă i s-a pus tanin, şi colorează bumbacul 
fiindc-a primit materii colorante...» Va să zică şi vinul: sulemenit, scli- 
visit, făcut să pară, nu să fie..." (D. Zamfirescu-Byzanţ, în loc. cit., p. 474;. 
Astringentă ironia! 


2 — Aceste atacuri (şi altele!) figurau în replica lui Goga, în jurul 
unui discurs academic, din care am citat pe larg în comentariul la Popora- 
nismul în literatură. într-o transcriere recentă textul poate fi citit în Duiliu 
Zamfirescu interpretat de. .. Antologie, studiu introductiv, tabel cronologic, 
note şi bibliografie de Ioan Adam, colecţia „Biblioteca critică", Editura 
Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 245 — 247. 


3 — Wilhelm Frohner (1835 — 1925), arheolog german stabilit în Franța. 
între lucrările lui figurează şi un album despre Columna lui Traian, amintit 
elogios de Zamfirescu într-o scrisoare (din 18 septembrie 1888) către N. Pe- 
traşcu: „Lăsînd la o parte că nereproducerea coloanei lui Traian este aproape 
o necuviință din partea statului român, care n-a putut să cheltuiască nici 
cît un simplu cetățean francez, Frohner, care (lăsînd erudițiunea) a făcut 
un album frumos şi interesant din reproducerea fotografică a scenelor de pe 
coloană — dar cel puţin atîta lucru: să se ia în gips deocamdată seria acestor 
busturi, care au domnit peste noi, ne-au scos din întuneric, ne-au civilizat 
şi ne-au împiedicat de a ne îneca şi a ne pierde în marea slavă. Statul sau 
Academia Română datoresc atîta lucru memoriei acestor oameni." Doleanţa 
a fost satisfăcută la mulți ani după moartea epistolierului. 


4 — E, desigur, o exagerare. Zamfirescu a tradus în realitate doar zece 
poezii (e drept, dintre cele mai valoroase) din lirica lui Leopardi şi Car- 
ducci. V. şi volumul 1, p. 375—391, al acestei ediţii. 


5 — Istoria ascendenţei lascaride a lui Duiliu Zamfirescu e excelent 
refăcută de Mihai Gafiţa în monografia Duiliu Zamfirescu (ed. cit., p. 15— 
30). Doamnele de Rendl şi de Thorand erau verişoarele scriitorului şi „fiicele 


XIX 
d-rului Lascar", fiind amintite ca atare în versiunea primă (Ms. R———> 
I- 4 
B.C.S.) a causticei replici din O piatră în baltă. 
289 


6 — Fragment excerptat din articolul lui Sanielevici Duiliu Zamfi- 
rescu şi „poporanismul". 


7 — Ludwig Ganghofer (1855 — 1920), scriitor german, autor de romane 
istorice mult apreciate şi de publicul burghez, şi de împăratul Wilhelm 
al II-lea. Maiorescu împărtăşea, la rîndu-i, această admiraţie. 


8 — Peter Rosegger (1843— 1918), romancier şi poet german. A scris 
într-o limbă populară romane moralizatoare şi idilice, inspirate de mediul 
țărănesc stirian. Opere: Scrierile învățătorului din pădure (1875), lacob cel 
din urmă (1888), Martin Bărbatul (1891) ş.a. 


9 — Vicente Blasco Ibanez (1867— 1928), scriitor spaniol atras de roma- 
nul social şi psihologic. Dintre operele lui sînt mai cunoscute Pămînt bleste- 
mat, Cei patru cavaleri ai Apocalipsidui şi Arena însîngerată. 


10 — Sir John Fortescue (1394? — 14762), jurist şi constituționalist 
englez, fidel casei de Lancaster. In lucrările lui — majoritatea scrise în 


limba latină: De natura legis Naturae (Despre natura legilor naturii, 1461— 


1463), De Laudibus Legum Angliae (Laudă legilor Angliei, 1468— 1471/ 


şi Monarhia, or The Difference between an Absolute and a Limited Monarchy 


(Monarhia sau diferența dintre o monarhie absolută şi o monarhie limitată.) 
— a relevat superioritatea monarhiei constituționale asupra celei absolute. 
Menţionîndu-l, Zamfirescu aduce vorba, în Nicanor et C-nie, de un alt 
Fortescue (autorul Dioptricii graiului), despre care nu am aflat date. Cît 
priveşte Universitatea din Macerata, aceasta era una din cele mai vechi 
din Italia, fiind fondată de papa Nicolae al IV-lea (1288— 1292), întemeie- 
torul bibliotecii Vaticanului. 


11 — Braiian, „estet de la Universitatea di Macerata"? în jurul acti- 
vităţii sale e o tăcere compactă. Să fie, oare, o formă caricată a numelui 
lui Ibrăileanu? 


12 — Jacques Offenbach (1819— 1880), compozitor francez de obiîrşie 
germană. întemeietor al operetei clasice franceze (Orfeu în infern, Fru- 
moasa Elena, Pericola). 


13 — Aluzie la Ştefan Popescu, autorul unor Note din Italia (Din 
carnetul unui pictor), apărute în Viaţa românească, IV, 5, mai 1909, p. 190 — 
200. 


290 


P. 46 NICANOR & C-IE 
Convorbiri literare, XLIII, 7, iulie 1909, p. 735 — 741. 


în comparaţie cu precedenta, noua ripostă a lui Duiliu Zamfirescu 
e un adevărat tur de forță al ironiei. Cînd rămînea sub zodia seninătății 
(fireşte, nu imperturbabile!), a maliției bine temperate, cînd îşi răcea deci 
furia în volutele stilului, scriitorul se dovedea şi un redutabil polemist, 
din păcate şi azi puţin cunoscut în această postură. întîrziind în substan- 
tiala lui monografie asupra acestei savuroase replici, Mihai Gafiţa o carac- 
teriza sintetic şi exact: „Duiliu Zamfirescu însuşi a mai publicat un nou 
articol polemic, Nicanor' & Co, adresîndu-se lui Ibrăileanu cu un ucigaş 
umor polemic negru, şi reluînd, dintre toate tezele discursului, pe aceea a 
opoziției faţă de gherism sau, cum spune el, chestiunea « care de multă 


„vreme ne preocupă pe toţi: mercantilizarea poeziei şi propagarea ideilor 


răzvrătitoare pe călea literaturei ». |. . .] însă articolul nu e — decît în mică 

măsură — o nouă contribuţie în problemă, ci e un pamflet otrăvit, scris însă 

cu o rece eleganță şi sobrietate, amestecată cu dispreţ dojenitor, cu o supe- 

rioară moralizare în formule amuzat îngăduitoare şi în acelaşi timp cu insi- 

nuarea subtilă a unor ameninţări" (op. cit., p. 634). 

în termeni dramatici vorbind, Zamfirescu e aici causeurul distins, 

perfect om de lume, care se amuză molieresc pe seama lui Trissotin. Scena 

însăşi e atît de comică încît invocarea lui Jocrisse, tradiționalul personaj 

nătîng, şi credul al farselor clasice, nu pare deloc inutilă, ci, dimpotrivă, 

perfect înscrisă în conflict. Pentru æl înţelege însă acum e necesară o reve- 

nire la... „prolog", adică la articolul D. Zamfirescu-Byzanț. Rezumîndu-l 

mai înainte, prin prisma ideilor esenţiale, nu am insistat asupra cîtorva 
inadvertenţe surprinzătoare la un polemist atît de experimentat ca Ibrăi- 

leanu. Prima ar fi o „ingenuitate" literară, vertiginos convertită în agresi- 
vitate; Zamfirescu e astfel mustrat că alătură — „fără a roşi" — lui Gan- 
ghofer, Rosegger şi Bret Harţe (prozatori onorabili în fond, dar numai atît) 
pe Fortescue, nume în care criticului ieşean i se pare a întrezări un sub- 
text... pornografic. Cu o pudoare exagerată, Nicanor mai presupunea şi 
alte trivialități învăluite: „D-na Izabela Sadoveanu e străină cu desăvîr- 
şire de întreaga discuţie şi cînd d. Zamfirescu îşi găseşte într-adins două 
puncte de trecere — Serao şi Cocagne — pentru a lega de numele distinsei 
noastre colaboratoare un calembour pornografic, să ne dea voie atuncea 
să-i spunem că nu un literat, un academician, un diplomat şi un urmaş al 
împăratului Lascaris, dar chiar un simplu om de omenie nu se poate pune 
astfel în afară de normele celei mai elementare... bune purtări... Ne ples- 
neşte obrazul de ruşine că sîntem siliți să luăm notă de astfel de dovezi 
de « creştere » şi de « nivel»! [...] Ni se afirmă că « Fortescue » şi « man- 
donnele din Caransebeş » ar fi de asemenea pornografii. Noi nu le-am putut 


291 


descifra, nefiind pregătiţi la « şcoala vieții »> a d-lui Macedonski" (art. cit., 
p. 477—478). (Cum le „descifraseră" pe celelalte o arată cu umor destins 
chiar Zamfirescu.) Raza negațţiei nu se oprea totuşi la remarcarea pudică a 
presupuselor obscenităţi, ci se prelungea deliberat pînă spre 190, an în 
care Zamfirescu publicase în Revista idealistă vehementul eseu Literatura 
românească şi scriitorii transilvăneni; am arătat în notele la volumul pre- 
cedent cît de mult pierdea textul respectiv din forța de convingere datorită 
disociaţiilor pedante despre brahi şi dolihocefalie, discriminărilor nefondate 
în sfera facultăţilor artistice pe care polemistul le opera între moldoveni, 
munteni şi ardeleni. Exact asupra acestui punct vulnerabil insistă dealtfel 
— cu mare risipă de semne de exclamaţie — şi criticul ieşean: „Curiozi- 
tatea este că d. Zamfirescu, în articolul din Revista idealistă, admite şi o altă 
teorie, care s-a născut pe ruinele celei «indo-europene », şi e incompatibilă 
cu dînsa, teoria dolicocefalilor blonzi idealişti, şi a brachicefalilor bruni, 

practici; dacii ar fi fost din prima rasă, după d-sa, şi romanii din a doua, 

ceea ce se oglindeşte azi în psihologia deosebită a moldovenilor, bucovi- 
nenilor şi basarabenilor, pe de o parte, şi în aceea a muntenilor, oltenilor şi 
ardelenilor, pe de altă parte. Cu acest prilej d. Zamfirescu amestecă pe 
homo-mediterraneus cu homo-alpinus, susținînd că amîndoi au capul 


Cînd Zamfirescu etalase cunoştinţe de italienist, Nicanor le minima- 
lizase, numindu-le „chițibuşuri". Totuşi, şi obiecțiile lui nu depăşesc adesea 
condiția căutării tenace de noduri în papură. Un exemplu între altele: 
„...teoreticianul nostru ne povesteşte, în tonul profetic pe care-l are în 
comun cu d. Iorga, că pe vremea lui Cezar germanii erau rătăcitori, trăiau 
prin păduri, n-aveau oraşe, şi nu cunoşteau țesătura!... Nu vom preciza 
acum istoricului nostru « direct de la izvoare » cu cîte mii de ani înainte 
de Cezar cunoşteau germanii țesătura, dar atîta îi putem spune, că cel puţin 
cu o mie de ani înainte cunoscuseră bronzul. .. adică ieşiseră din epoca 
pietrei şlefuite, care epocă se caracterizează şi dînsa — prin cunoaşterea 
țesăturii. . Săgeata aruncată în treacăt împotriva lui Iorga nu era fără 
rost. De la începutul anului, istoricul era şi el în război cu Viața românească 
şi împroşca, din coloanele Neamului românesc literar, cu invective, pe „Nica- 
nor I-u", critic de o „fenomenală primitivitate", neuitînd însă nici „semin- 
ţia anonimă" de redactori şi colaboratori ai „contoarului" din Iaşi. In acel 
moment Zamfirescu nu judeca altfel. 


Să vedem însă, după această retrospectivă, cum a reacționat „firma". 
Răspunsul ei a venit prompt, sub forma a două articole din numărul pe 
august. Cel dintîi, Psihologie... de contramarcă (Viața românească, IV, 
8, august, 190, p. 288—296), reia detaliat reproşurile prezentate de Chendi 
în Ilustrul plagiator, reproducînd şi textul cu pricina. După o notiţă inter- 
mediară, D. N. Iorga şi familia Orsini (Zamfirescu şi Iorga par, văzuți de 
ia laşi, aliaţi!), adversarul e preluat pentru a fi negat cu energie sporită. 


292 


„Miorița" şi „sufletul iranic" (ibidern, p. 299—311) e o amplă contestaţie 
pe baze antropologice, domeniu în care Sanielevici avea o informație vastă. 
^Abilitățile de mlădiere", vechea acuză a lui Goga, e de astă dată dezvol- 
tată pamfletar şi în sens sociologic: „D. Zamfirescu e un produs tipic al acelei 
stări sociale pe care un scriitor francez a descris-o în mod strălucit sub 
numele de regim comunitar / regimul în care nu darurile fireşti, ci legăturile 
de familie şi cele de pri< tenie hotărăsc situațiunea socială a individului: 
regimul îh care anumite însuşiri de sociabilitate — cu totul exterioare — 
sînt cu mult mai bine prețuite decît adevăratele calităţi de fond; regimul 
în care se cere să ajuţi oligarhiei a trăi, iar nu a munci." De aici şi pînă 
la afirmaţia că „în felul său de a gîndi şi simţi, noul academician reprezintă 
ceea ce se numeşte în sociologie o supraviețuire" nu mai era decît un pas. 
Iar Nicanor îl face. Unele din imputările lui („beţie de cuvinte", „şarla- 
tanism intelectual" ş.a.) sînt prea triste pentru a mai insista asupra lor. 
Celelalte merită totuşi mai multă luare-aminte, între altele şi datorită faptu- 
lui că pun în lumină riscurile la care se expune scriitorul cînd renunţă la con- 
diţia de creator pentru a aborda, cu zelul diletantului, discipline extranee 
pregătirii sale. Bolliac avusese cînd va veleități arheologice şi descoperise 
„lulele preistorice". Zamfirescu se expune hazului discutînd cu toată serio- 
zitatea chestiuni controversate de frenologie. Mult după el apar şi experții 
în limba dacă, cititorii în logostele, adică acei „Schliemani fără noroc" 
pe seama cărora glumea spiritual un cronicar de la Steaua. Dar să revenim 
la Nicanor (Sanielevici) şi la obiecțiile lui. Dacă ne limităm la sfera antro- 
pologiei, observaţiile sale sînt negreşit mai incisive şi mai riguroase decît ale 
altora. Sigur, antropolog Zamfirescu nu era; în articolele şi în discursul 
lui de la Academie se putuseră deci strecura destule inexactități, pe care 
Nicanor le inventariază cu sîrg, intentînd academicianului un dublu proces, 
în planul textului e de reţinut astfel ducerea pînă la ultimele consecințe a 
raționamentelor schopenhaueriene ale lui Zamfirescu despre dualitatea sufle- 
tului „iranic" (pesimist în reprezentare şi optimist în voință). „Se întîmplă 
însă — ricanează cu inflexiuni caragialiene Nicanor — că tocmai popoarele 
iranice propriu-zise — perşii, părții, mezii — care vor fi avînd doară şi ele 
suflet « iranic », sînt, din contra, optimiste în reprezentațiune, fiindcă religia 
lor se întemeiază, cum ştim (tocmai din Avesta) pe credinţa în triumful 
final al binelui asupra răului!... Nu-i aşa că ne încurcăm chiar de la înce- 
put 2..." 


Cîteva distincţii între popoarele „indo-europene" şi cele „orientale" 
pun şi ele în relief fragilitatea unor concluzii zamfiresciene: , .. „popoarele 
orientale [...] sînt nu numai în reprezentaţiune pesimiste (foarte pesimiste 
chiar, cum ne arată religiunea feniciană, literatura chaldeeană etc, etc), 
dar pesimiste şi în voință. Ce ne facem însă cu indienii, care sînt nu se poate 
mai «indo-europeni », şi care au fost « pesimişti în voinţă » ca nici un alt 
popor de pe suprafaţa pămîntului ?!..." Alte „contraziceri" sînt reliefate 


293 


prin juxtapunerea cîtorva opinii iscusit extrase din Literatura românească 
şi scriitorii transilvăneni şi Poporanismul în literatură: „Aici, pentru dove- 
direa doctrinii că moldoveanul e blond, idealist şi a creat Miorița, Alec- 
sandri e citat ca mărturie; dincolo, în cuvîntarea academică, se contestă 
autenticitatea variantei marelui poet, iar povestea baladelor despre împă- 
ratul Aurelian e citată ironic şi însoţită de cuvintele: « cam extraordinar! ». 


Aici, « Mioriţa, diamantul literaturii noastre, s-a cristalizat în suflet 
moldovenesc », în mijlocul unui popor care în întregimea lui e «fin, spi- 
ritual » şi «a creat poezia poporană românească»; dincolo, Mioriţa a fost 
creată de un singur locuitor genial —- aristos — din Carpaţi (şi tocmai 
de un ardelean, adică de un « roman de la Roma », « cu capul scurt», sufe- 
rind de «incapacitate artistică»!!), iar ceilalți locuitori români, din Car- 
pati şi de aiurea, au stricat-o cu desăvîrşire (şi cel mai mult au stricat-o 
moldovenii de la Suceava — blonzii, idealiştii, « florentinii » de la Sucea- 
va!...)" 


Acelaşi procedeu al dispunerii contrastante e utilizat pentru a sublinia 

incongruența verdictelor zamfiresciene despre ardeleni. în 19% autorul 
Vieţii la ţară remarcase „calităţile de impulsivitate" ale „fraților de dincolo", 
dar pusese şi o surdină ironică: „. .. în literatură impulsivitatea, prin urmare 
voința, cînd nu este moderată de autocritică dă loc la note eroice ridicole..." 
în 190 conchidea cu aplomb că „superioritatea incomparabilă a raselor 
iranice" asupra celorlalte rase ar rezidă în caracterul lor „critic şi impulsiv". 
Negreşit, inadvertenţele acestea, din care multe sînt rezultatul unor fireşti 
„tevizuiri" ori nuanţări, ar da mult de lucru unui antropolog din zilele noas- 
tre. Şi, cine ştie, poate că specialistul capabil să facă dorita lumină în com- 
plicata dispută de la 1909 se va ivi! Tot el va lămuri probabil şi procesul 
subtextual deschis de Nicanor, proces în care Zamfirescu e convocat ca 
presupus legatar al „şarlataniei arianiste". 


Oricum, timpul scurs de atunci îngăduie o judecată mai obiectivă 
decît aceea strict contemporană evenimentelor. Dezaprobările de odini- 
oară nu pot fi confirmate întru totul şi astăzi. Condescendenţa cu care 
Nicanor (Sanielevici) privise concepția despre istorie a lui Duiliu Zamfirescu 
pare acum o răutate gratuită. „Istoria e o opinie, nu o ştiinţă", afirmase 
romancierul Comăneştenilor. Aerul dezaprobator cu care polemistul ieşean 
consemnase într-o notă de subsol această idee nu Se mai justifică actual- 
mente. In Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică Călinescu împărtăşea 
convingeri asemănătoare cu cele profesate de Zamfirescu în toiul aprinsei 
polemici: „Orice interpretare istorică este în chip necesar «subiectivă». 
[...] Obiectul este corelativ subiectului şi nu se poate gîndi decît prin mij- 
locirea lui. [...]' Deosebirea între faptele naturale prezidate clar de legi şi 
cele istorice este că pentru aceleaşi documente istorice sînt posibile mai multe 
scenarii" — sublinia în 1977 criticul nepereche. Subscriind la spusele lui, 


294 


de o mare înălțime filozofică, s-ar cuveni, să recunoaştem şi meritoriul pre- 


cursoriat zamfirescian. 

Alte ecouri la Nicanor & Q-ie sînt simple note a căror consemnare se 
justifică mai ales din perspectiva posibilului dosar exhaustiv al polemicii. 
Lectura lor este de un îndoit interes; pe de o parte se poate, desigur, con- 
stata polarizarea presei literare a vremii, pe de alta lenta deplasare a curen- 
tului de opinie în favoarea lui Zamfirescu, Castor şi Polux, dioscurii de la 
Epoca, relevă în notații succinte finalul intervenției polemice zamfires- 
ciene („admirabila expresie a unui adînc dispreţ"), pentru a conchide apoi 
câ „autorul Vieţii la ţară nu e numai « unul din cei mai recunoscuţi poeți 
ai generaţiei de azi », cum zice d. Maiorescu, ci şi un polemist viguros, de 
vervă redutabilă" (însemnări critice, Revista revistelor, Epoca, XV , 186, 

14 august 1909, p. 2). Impresie justă! 


1 — Radu Rosetti (1853— 1926), scriitor şi istoric, autor al unor remar- 
cabile sinteze precum: Pentru ce s-au răsculat țăranii?, Pămîntul, sătenii 
şi stăpînii în Moldova, Despre originea şi transformările clasei stâpînitoare 
din Moldova. Alte lucrări (La Roumanie et Ies juifs) l-au impus atenției 
şi peste hotare. A publicat şi proză de inspiraţie istorică. Datorită convinge- 
rilor lui liberal-radicale era agreat în cercul Vieţii româneşti. Maiorescu nu 
împărtăşea însă nici pe departe aceste păreri. în introducerea răspunsului 
său în chestia poeziei populare releva cu „cea mai mare mulțumire" excursul 
istoric al lui Zamfirescu şi judeca sever cîteva teze riscante din Despre 
originea şi transformările... Pentru a tranşa disputa în favoarea lui, Radu 
Rossetti infirmă categoric într-o revenire publicistică (Regretabil, Viaţa 
românească, IV, 6, iunie 1909, p. 361—372) opiniile noului academician, 
lovind prin ricoşeu şi in Maiorescu. 


2 — Aluzie la poezia Strămoşii, unde figurau şi aceste strofe: „Te-aş- 
tept ?... te-aştept!... Dar n-aud bucium, / Nici zumzet ascuţit de zale. / 
Mă-ndoaie patima, mă zbucium: / Arată-mi rîndurile tale!... /Şi cum 
te chem, ş-un colț de ţară / Mi te-au căutat zadarnic solii, / Te-apropii 
tu de subsuoară/C-un slab egumen ros de molii...'//Vă'văd.... Mi-e 
milă peste fire / De bietul grec cu haina ruptă: / Ai spart o criptă-n mă- 
năstire / Ca să-ţi cîştigi un soţ de luptă. .. / Vă văd, şi oastea mea pe-acasă / 
Mi-o-ndemn încet să se strecoare: / Vai — toată ura mea mă lasă, / 
Căci sărăcia ta mă doare..." Apărută inițial în Țara noastră, poema a 
fost retipărită în numărul pe iulie al Vieţii româneşti. Contrar părerilor lui 
Zamfirescu, nu era deloc „o platitudine mucalită". 


3 — Gugliemo Ferrero (1871— 1943), sociolog şi istoric italian. Opera 
lui principală este Grandezza e decadenza di Roma (5 voi. 1902—1907). 
S-a încercat şi în romanul istoric ciclic. « 


295 


4 — Heinrich Schliemann (1822— 1890), arheolog german. Autodidact 
cu o mare pasiune pentru poemele homerice, a inițiat mari săpături la 
Troia, Micene şi Tirint, în urma cărora a ajuns la descoperiri spectaculoase. 


5 — Giacomo Boni (1859— 1925), arheolog şi filolog italian, inițiatorul 
cercetării stratigrafice. A cercetat Forul, Palatinul, identificînd vestigii 


din prima vîrstă a Romei. Cu frenezia autodidactului, a abordat geologia, 
etnografia, lingvistica, botanica, artele plastice, opera dantescă, avansînd 
adesea puncte de vedere interesante. In 1912 a publicat un studiu de refe- 
rință despre Columna lui Traian. 


P. 52 ULTIM CUVÎNT 


Convorbiri literare, XLIII, 9, septembrie 1909, p. 982. 
Semnat: D.Z. 


„Rănit de prieteni, mai mult decît învins de adversari", Zamfirescu 
renunţă prin acest „cuvînt" final la o polemică ce se degradase iremediabil 
şi datorită lui. Culegea, aşadar, cum atrăgeam atenţia şi mai înainte, 
fructele mîniei. Putea face altceva? Ar fi ajuns la alte rezultate respectînd 
cavalereşte „regula jocului" ? Probabil că nu. în cele din urmă, atîtea pole- 
mici o dovedesc, s-ar fi ajuns tot la schimburi violente de cuvinte. Pole- 
mica era şi atunci, ca şi acum, şi o luptă pentru încercarea publicului, o 
dispută în care izbîndeşte cel care izbuteşte să-şi discrediteze adversarul. 
Polemicile în cultură — observă într-una din „temele" lui Nicolae Ma- 
nolescu, „sînt lupte de cuvinte, nu de idei abstracte. |. ..] Nu moralitatea 
contează, ci eficienţa" (Paradoxuri aparente, Teme, 4, Editura Cartea româ- 
nească, 19%3, p. 52—53). Adversarii lui Zamfirescu au cîştigat fiindcă au 

ştiut să lovească mai spectaculos. E curios că această viziune a arenei nu-i 
lipsea nici lui Sanielevici, căci iată în ce rînduri premonitorii identifica în 
Zamfirescu un „supravieţuitor" al epocii beţiei de cuvinte: „Pe atunci, 
negustori cu greutate îşi neglijau comerțul lor util, pentru a merge să 
asculte la tribunal pe negustorii de vorbe bombastice; şi adesea-i auzeai 
delectîndu-se între ei, cu fraza cutare pe care... Blaremberg «azis-o»; 
de pildă: « ţară de vînzare, nu-ţi mai lipseşte decît un cumpărător!... » 
Erau timpurile eroice ale retoricei deşarte, cînd anumite celebrităţi, în 
care noi astăzi recunoaştem cu mirare fructe seci, erau copiii răsfăţaţi ai 
publicului mare, cînd un profesor putea legăna multe generaţii c-o dul- 
ceagă vorbărie, împestrițată de trucuri copilăreşti, cînd luptele parlamen- 
tare erau asimilate de ascultători luptelor de cocoşi; cînd, în sf îrşit, verbul 
avea nu ştiu ce putere magică intrinsecă..." Sigur, aprigul polemist se 
înşela exilînd în trecut magia verbului. Cu orice polemică, competiția 


296 


retorică se reia, uitîndu-se aproape automat ideile. Iar victoria o obţine, 
cum conchide just N. Manolescu, cel care descoperă o formulă de manipu- 
lare a publicului. 


în cazul lui Duiliu Zamfirescu formula (echivalentă cu o veritabilă 
lovitură sub centură) e nedreapta acuzaţie de plagiat. Nu-i*exclus ca retipă- 
rirea (în iulie şi august) în prestigioasa Viaţă românească a articolelor infa- 
matorii din Țara noastră să fi cîntărit mai greu decît efortul publicistic 
al ieşenilor înşişi. (Dovadă, Zamfirescu se simte afectat abia în acest 
moment.) Ofensat, el părăsi arena, nu înainte însă de a lămuri pe scurt 
(şi aproape în felul autorilor actuali de romane-colaj) chestiunea plagia- 
tului. (Garantează însă cineva că azi, într-un caz similar, o asemenea 
tentativă ar fi privită cu mai multă înțelegere?) „Trebuie să fie cineva 
mărginit ca să scrie romane cu citaţii sau cu hărți", remarcă dojenitor 
romancierul. Invocarea „hărților" era o aluzie la un episod din toamna lui 
1903, petrecut la Academie. Maiorescu persiflase atunci tăios  opacitatea 
liderului liberal, ale cărui gusturi în materie de roman istoric se opreau la 
Bătălia pentru Roma, prăfoasă tetralogie de Felix Dahn, unde figura şi o 
„hartă geografică". „Scrieri de felul acesteia sunt astăzi părăsite, le-a 
trecut timpul", afirmase atunci criticul, susținînd — spre certa iritare 
a pedantului Sturdza — premierea romanului în război. în privinţa „ci- 
tațiilor" Maiorescu nu-i mai putea fi însă o pavăză. E semnificativ că 
tirul celor de la Viaţa românească se concentrează imediat tocmai în di- 
recţia lor: „Ne pare rău că trebuie să întrebuințăm cuvîntul, dar, în apă- 
rarea aceasta, d. Zamfirescu comite un nou plagiat. D. Zamfirescu plagiază 
pe domnii de la Convorbiri critice, care, apărînd pe d. Teohari, plagiatorul 
lui Bergson, au susținut că revista domniilor-lor fiind curat literară, nu-şi 
pot permite pedantismul de a întrebuința ghilimele şi de a pune note sub 
text, în care să se arate izvorul citației... Apoi, dacă e aşa, nu este lucru 
mai uşor decît să scrii romane şi să colaborezi la reviste curat literare. . . 
D. Zamfirescu a sf îrşit cam lamentabil polemica cu noi. Vorbind, şi noi în 
limbajul aristocrației române, am putea spune că şi-a sf îrşit polemica en 
queue de poisson" (Nicanor & Co., Epilog, Viaţa românească, IV, 10, octom- 
brie 1909, p. 144). De fapt, întreaga polemică se sfîrşea aşa: învingătorii 
obțineau o victorie â la Pyrrhos. Convinseseră publicul, nu şi pe literați... 
Cînd Luceafărul sibian organiză cunoscuta anchetă despre poporanism, cele 
mai multe intervenții fură dezavuări directe sau voalate ale curentului 
iniţiat de liberalii radicali din jurul revistei ieşene. La adăpostul „firmei", 
Ibrăileanu reacționa deci alarmat la Miscellanea: „V-aţi plictisit de dis- 
cuția asta? Şi noi! Dar sîntem atacați din nou. Astă-vară ne-a atacat d. Dui- 
liu Zamfirescu. Acuma o legiune de critici şi esteticiani" (Iarăşi „popora- 
nismul" în literatură, Viața românească, IV, 12, decembrie 1909, p. 452). 
Semn că irascibilul Lascarid, biruit ca om, începea să-şi ia revanşa ca scri- 
itor ori măcar ca teoretician! 


P. 53 ST. O. IOSIF ŞI D. ANGHEL: „LEGENDA FUNIGEILOR" 
Poem dramatic în trei acte. Iaşi, 1907 


„COMETA" 
Comedie în trei acte, în versuri. Bucureşti, 1908 


„CALEIDOSCOPUL LUI A. MIREA" 
Bucureşti, 198 


Raport de Duiliu Zamfirescu. 
Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi dezba- 


terile, tom XXXI, 1908- 190, Institutul] de arte grafice „Carol Go.bl", 
Bucureşti, 1909, p. 265-269. 


Judecind după şarjele inteligente împotriva Academiei, pe care le 
rosteşte în Cometa spiritualul Tity Rosnov, nu se putea bănui că tocmai 
comedia cu pricina va concura — împreună cu Legenda funigeilor şi Calei- 
doscopul lui A. Mirea — la un premiu important al venerabilei instituţii, 
împrejurarea că tustrele lucrările vor fi încununate cu Premiul Adamachî 
se datorează în bună măsură pledantului lor, Duiliu Zamfirescu, care îşi 
rostea astfel degajat (în şedinţa din 6 mai 1909 a secţiei literare) primul 
lui raport academic. Plachetele îi vor fi fost încredințate spre examinare 
datorită antecedentelor lirice ale noului academician. Recomandîndu-le 
entuziast, îşi transforma raportul într-o confesie implicită. Suspendat 
social şi literar între două lumi, Zamfirescu s-a simțit probabil cucerit de 
scrierile „dioscurilor", fiindcă ele vorbeau simultan ambelor laturi ale psi- 
hologiei sale. Sentimental şi ironic, sincer şi „mascat" ca un personaj ros- 
tandian, scriitorul concilia cu sorți schimbători o seriozitate clasică şi o dezin- 
voltură modernistă. De astă dată, parcă pentru a confirma nădejdile „di- 
recţiei noi", preferinţele lui se îndreaptă spre simbolişti. E de presupus că 
a citit amuzat aceste versuri gîndindu-se şi la propriile peripeții academice: 
„Nemuritorii noştri adună pergamente, / Ei nu vor să trăiască în vremile 

prezente, / Ţin să s-asimileze cu vechile carboave, / Le place atmosfera de 
mucede hrisoave, / Şi-au devenit chirilici ca Biblia Scheiană... / Foto- 
liul academic e pentru ei o strană / în care dorm în pace un somn matusa- 
lemic. . . / Sînt ingineri, istorici, cîte-un poet anemic, / Ce-asistă le şedinţă 
ca într-un sanatoriu.. . / Din cînd în cînd un doctor tuşeşte un memoriu, / 
Sporind cu un infoliu celebrele Anale. . . / Din cînd în cînd s-aude cîte-un 
aeternum vale / Spre-a da o dezminţire, căci foarte-adeseori / Mor şi-acade- 
micienii, deşi-s nemuritori! / Tăcere-n necropolă şi alt postum în strana / 
Aceluia ce-şi mută fotoliu în Nirvana. .. / Dar dacă mai există sau nu 
literatura, / Şi dacă arii nouă mai cîntă Zeul Pan, / Ei ce-au pierdut de-a 
pururi contactul cu natura / Nici nu voiesc să ştie... stau după paravan, / 
Se-mbracă în giubele de pergamente vechi / Şi cu peceţi şi-astupă augus- 
tele urechi / Spre-a nu-i lovi — oroare! — cumva curentul nou..." Proas- 


298 


pat admis sub Cupolă, încă tînărul academician imită deci gestul lui Ulise, 
nu^pe al soţilor acestuia, lăsîndu-se delectat de chemări moderniste. (Peste 
numai cîțiva ani va proceda altfel!) Farmecul acestora era cu atît mai mare 
cu cît ele veneau în întîmpinarea unor mai vechi obsesii. Fluiditatea ex- 
presiei nu-l putea lăsa indiferent pe un autor permanent preocupat de pro- 
blemele limbii. Apoi, chiar eroii textelor dramatice consunau cu ai săi. 
Domnița mezină, Urseolo, Miriţă chiar, explorau aceeaşi medievalitate 
fabuloasă ca şi Legenda funigeilor. Mai vizibile sînt asemănările dintre Ale- 
xandru Comăneşteanu şi Tity Rosnov, „ştrengari subțiri" amîndoi, pre- 
făcuți finalmente în bărbaţi legitimi. Zamfirescu reproşa, aşadar, „dioscu- 
rilor" o greşeală pe care n-o putuse ocoli nici el. Să fie aceasta o formă de 
penitenţă ? Alt atu al Cometei, care nu 1-a lăsat deloc indiferent, era verosi- 
militatea eroilor, aerul lor de oameni vii, complecşi. în combaterea generică 
a unor defecte literare (dulcegăria, monotonia, schematismul sufletesc) 
care bîntuiau după el teatrul, romanul şi nuvela epocii apare şi un grăunte 
din diatriba antipoporanistă din discursul de recepție. Un bizar concurs 
de împrejurări face însă ca opțiunea lui să coincidă frapant cu opinia lui 
Ibrăileanu! Criticul elogiase — în Viața românească! — Legenda funigeilor, 
semnalînd „forma cea mai strălucită" de exprimare a sentimentelor, „sono- 
ritatea versului şi frumusețea imaginilor", „muzica delicioasă" şi „emoti- 
vitatea rară", „sublimizată". în acelaşi ton, Izabela Sadoveanu descoperea 
-entuziasmată un „juvaer rar şi prețios" de factură simbolistă. Programul 
poporanist nu era, se poate deduce din această întîmplare, intransigent 
şi nemaleabil. Rezervati față de Iosif şi Anghel se vor arăta însă tocmai 
junimişti din generațiile mai noi ca Mihail Dragomirescu şi G. Bogdan- 
Duică. Apropiată de punctul lor de vedere este şi opinia lui Maiorescu. în 
cadrul şedinţei din 6 mai a Secţiunii literare, desfăşurată sub preşedinţia 
criticului, între el şi raportor avu loc un tensionat schimb de cuvinte, în 
care poziţiile diferă considerabil faţă de imaginea curentă a celor doi scri- 
itori. Maiorescu recurgea, de pildă, la argumente etniciste care puteau 
fi aprobate de Iorga: „D-l T. Maiorescu — aflăm din Anale — nu înipăr- 
tăşeşte entuziasmul d-lui Zamfirescu cu privire la poeții pentru cari pro- 
pune întreg Premiul Adamachi. Poezia românească trebuie să iasă din su- 
fletul românesc de astăzi, inălțîndu-se cît mai sus şi îmbrăcîndu-se în forme 
cît mai armonioase. D-nii Iosif şi Anghel ne prezentă o poezie, fără îndoială, 
in forme foarte elegante. Sufletul acestor poezii însă este exotic, este re- 
flexul unei culturi străine, mai ales al unor poeți francezi, şi de aceea Aca- 
demia Română nu o poate indica tinerei generaţiuni ca model de urmat 
pentru dezvoltarea noii poezii româneşti/' în replică, Zamfirescu, cel afi- 
liat azi adesea sămănătorismului, invoca ferm, în termeni maiorescieni, 
autonomia esteticului: „D-l D. Zamfirescu — reţine stenograful — zice că 
poezia este o artă care nu trebuie s-o facem dependentă de nici o altă con- 
iderare decît de valoarea ei estetică, adică de gradul de frumuseţe pe care-l 


299 


cuprinde într-însa. Poezia românească nu poate fi mărginită pentru tot- 
deauna în cercul de concepție estetic restrînsă în care s-a dezvoltat pînă acum, 
adică în cadrul restrîns al naționalismului. Poeţii Iosif şi Anghel au făcut 
în această privință un mare pas înainte şi de aceea d-sa îi consideră ca poeți 
mari ai zilei de azi şi crede că e drept şi e bine ca Academia să le dea premiul!" 
(loc. cit., p. 227—228). Despre scurta confruntare, semnificativă prefigurare 
la scară redusă a polemicii de peste cîteva zile, Vieaţa nouă, organ simbolist, 
nota cri ironie: „Pentru a se lua o hotărîre poate n-ar fi fost rău să se tragă 
la sorți aceste două păreri". Plin de enigme şi surprize momentul 1909 î 


1 — lată, in extenso, comparaţia care-i displăcea lui Zamfirescu: 
„...tot decorul / Acestei nopți în care eu, pseudozburătorul / Modernizat 
cu totul, am apărut pe scenă, / Trezind florile-n straturi cu-a mantiei mele 
trenă / Tot ce trăieşte-n colțul acesta de natură, / Să nu-l lăsăm să piară. .. 
Vezi, ce frumos e cerul! / Ca-ntr-un Kodak în suflet noi să-i furăm misterul / 
Şi să-l păstrăm de-a pururi în camerâ-i obscură. . ." (D. Anghel, St. O. Iosif, 
Cireşul lui Lucullus. Teatru, proză, traduceri, Ediţie îngrijită şi note de 
Ion Roman, col. „Biblioteca pentru toţi", Editura Minerva, Bucureşti, 1976, 
p. 119). Severitatea de acum e, desigur, un prim semn al intoleranței din 
Literatura viitorului, Unor prieteni tineri şi Cîteva cuvinte critice. 


P.58 EXPUNERE PENTRU ALEGEREA D-LUI 
I. A. BASSARABESCU CA MEMBRU CORESPONDENT, 
ÎN ŞEDINŢA DE LA 25 MAI 1909 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi dezba- 
terile, tom XX XI, 1908- 1909, Instlitutul] de arte grafice „Carol Gobl'% 
Bucureşti, 1909, p. 182. 


Şi această pledoarie a noului academician, mai vivace şi cu un apetit 
de lectură care-l depăşea pe acela al colegilor, a avut ecou. Bassarabescu 
a fost ales membru corespondent! în 1935, propunînd alegerea nuvelistului 
ca membru titular, Sadoveanu nu avu acelaşi succes: din douăzeci şi cinci 
de votanţi doar nouă fură de părerea lui. în ceea ce priveşte faptele din 
1909, e cazul să menţionăm statornicia şi buna-credință de care dă dovadă 
Duiliu Zamfirescu. Diagnosticul favorabil din 1909 nu era rodul unor im- 
presii de moment. încă din 25 martie 1900 diplomatul de la Roma scria 
astfel mentorului şi prietenului mai mare: 

„Răsfoind volumul Poezie şi proză, am dat peste o noveletă (care, nu 
ştiu cum, îmi scăpase din vedere la cetirea Convorbirilor) intitulată Emma. 
Minunată, minunată!. .. Nimeni nu s-a apropiat mai mult de Bret Hart[e], 
cu forme de melancolie ştrengărească, ce atît de bine răspunde uneori la 


300 


o stare specific românească de ruşine, de sentimentalism, ca autorul, ne- 
dunoscut mie, loan A. Bassarabescu. Cine e acest domn? Mă interesează 
foarte mult să ştiu cine e, fiindcă acesta va deveni un mare scriitor. Echi- 
librul perfect al novelei, valoarea comică a cuvintelor, verva descrierii 
dezvăluiesc un talent parcă ajuns la maturitate. Dacă pe ici pe colo s-ar 
îndulci unele expresii mitocăneşti ale venerabilei doamne Sita, noveleta 
ar fi, pentru mine, cea mai bună din cîte s-au scris pînă astăzi, în felul scurt 
al lui Bret Hartle]. 

Şi e o aşa de mare mulțumire să citeşti în româneşte o lucrare bună, 
tînără mai cu seamă şi vie! De un ceas de cînd am citit-o, sunt într-o ilari- 
tate, care mi-a pus voie bună în suflet. Lumea îmi pare frumoasă. 

n 


Artă, artă!..." (Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori 
(1884-1913), ed. cit.,p.231;. 


P. 59 GH. BECESCU-SILVAN: „VALEA ALBA" 
Roman eroic. 1477. Bucureşti, 1908 


Raport de Duiliu Zamfirescu în şedinţa Secţiei literare a Academiei 
Române din 27 mai 1909 pentru decernarea Premiului Năsturel. 

Analele Academiei Române, seria Il, Partea administrativă şi 
dezbaterile, tom XXXI, 1908— 1909, Inst[itutul] de arte grafice „Carol 
Gobl", Bucureşti, 1909, p. 345-346. 


Nu e deloc greu de intuit în ce măsură s-au diminuat, după această 
„execuție" politicoasă, şansele de laureat academic ale obscurului Gh. Be- 
cescu-Silvan. Scriitorul aparținea acelei stirpe, şi azi numeroasă, de manu- 
facturieri exersați — fără succes — în romanul istoric. Iorga, mai mereu 
iertător cu acest gen de literați, nu-i rezerva competitorului din 1909 decît 
calificativul de „ciudat nuvelist". Nu-i exclus ca raportul lui Duiliu Zamfi- 
rescu să fie cea mai amplă consemnare a existenţei lui literare. Oricum, 
acesta vorbeşte mai degrabă despre ideologia literară a raportorului decât des- 
pre romanul analizat. Cuvintele rostite sub cupola Academiei confirmă, 
o dată în plus, coerenţa doctrinară a romancierului „vieţii la țară". Lipsa 
lui de simpatie pentru romanul istoric datează de mult. Comentînd în 1892, 
în tentativa monografică Leon Tolstoi, celebrul Război şi pace, el recunoştea 
franc: „Eu nu sunt admirator al romanelor istorice, şi mărturisesc, cu toată 
afecțiunea mea pentru această carte, că partea isprăvilor militare nu e 
tocmai ceea ce mă interesează mai mult într-însa". O atare opinie explică 
şi de ce acțiunea celui de-al treilea roman al ciclului său epic se petrece în 
război, fără a ambiţiona vreodată să devină o frescă de amploare a conflic- 


301 


tului din 1877. E posibil ca în şirul motivelor de antipatie pentru Slavici 
(antipatie ce răbufneşte furtunos în Literatura romanească şi scriitorii 
transilvăneni) să se fi adăugat neîncrederea în acest tip de „literatură de 
frontieră". Argumentele tăgadei din 19% revin, dealtfel, în bună parte şi 
în raportul academic de mai tîrziu. Notabil, iar în unele privințe de-a drep- 
tul avangardist, e interesul arătat limbii romanului istoric. Adept al romanu- 
lui ca artă de a spune, nu de a scrie, Zamfirescu opta pentru utilizarea limbii 
vii, de toate zilele, şi detesta, prin urmare, culoarea istorică obținută prin 
„cuvinte moarte", dezgropate din cronici. Intre părerile lui şi cele ale lui 
Camil Petrescu, alt „autenticist", coincidenţele sînt tulburătoare. într-o 


confesiune din 194, Cum am scris romanul „Un om între oameni", figurează 


şi aceste fraze ce par a fi dezvoltarea firească a opiniilor zamfiresciene: 
„Mi se pare că un roman istoric trebuie să găsească modul de a unifica 
necesitățile epicului cu necesitățile adevărului istoric. [. . .] Realizînd într-o 
formă proprie, pe baza unor date istorice — termen în care se cuprind 
şi datele zise actuale — scriitorul creează o adevărată realitate secundă, 
a cărei valoare e dată de gradul în care se oglindeşte în ea realitatea origi- 
nară. [...] Cartea Un om între oameni a fost cu putinţă numai fiindcă se 
bizuie pe o anume concepție a limbii în literatură şi în viața socială. Eu socot- 
ea este un decalaj între limba vorbită şi cea scrisă, nu numai cu privire la 
limba literară şi cea vorbită în general, aşa cum se ştie, ci că acest decala) 
este real chiar la acelaşi individ, între eul care scrie şi eul care vorbeşte. Şi 
ceea ce e mai caracteristic punctului meu de vedere este că limba vorbită 
şi nu cea scrisă e limba operei de artă. 


Ce vrea să spună această teorie pe care am formulat-o? Anume că 
poporul român n-a vorbit în trecut aşa cum se crede în general, adică n-a 
vorbit nici limba bisericească, nici limba cronicilor, nici limba scriitorilor 
contemporani epocii respective. El a vorbit şi în 1500 limba pe care o vor- 
beşte azi, mai puţin termenii noi introduşi. Cei care au scris aşa cum ştim, 
de pildă, cronicarii, vorbeau ei înşişi altfel decît scriau şi aceea trebuie să 
fie limba personajelor în realismul istoric" (Camil Petrescu, Cum am scris 
romanul „Un om între oameni", Opinii şi atitudini. Antologie şi prefaţă 
de Marin Bucur, Editura pentru literatură, 1962, p. 267; 270—271). 


1 — Gheorghe Becescu-Silvan (1875—1924), scriitor de factură sămă- 
nătoristă. După studii juridice la Miinchen şi Bruxelles, şi-a consacrat o 
bună parte din viață literaturii şi publicisticii. A colaborat la Lumea nouă 
ştiinţifică şi literară, Carmen, Revista modernă, Adevărul literar, Pagini 
alese. Pe lîngă „romanul eroic" Valea Albă, a mai publicat naraţiunii fără 


P. 61 „SCRIERILE MUZICALE ALE LUI DIMITRIE CANTEMIR, 
A DOMNUL MOLDOVEI" DE T. T. BURADA 


Analele Academiei Române, seria II, Memoriile Secţiunii literare] 
Partea administrativă şi dezbaterile, tom XXXII, 1909—1910, Institutul, 
de arte grafice „Carol Gobl", Bucureşti, 1910, p. 75. 


Raportul lui Duiliu Zamfirescu a fost susţinut (şi aprobat) în cadrul 
şedinţei Secţiunii literare din 15 noiembrie 1909. Cu o întîrziere firească 
în cazul unei publicații de acest tip, el va apare după un interval de timp 
destul de lung. Istoria se repetă, dealtfel, şi în privinţa lucrării lui T. T. Bu- 
rada. Un rezumat al acesteia, în limba franceză, este inserat, sub titlul 
Un prince moldave muzicien, în Revue de Roumanie, Bucureşti, |, 1, janvier 
1910, p. 8— 10, dar cercetarea propriu-zisă va fi tipărită tot în Analele 
Academiei Române, Memoriile Secţiunii literare, seria II, tom XXXII, 
Socec et Comp., C. Sfetea şi Librăria Naţională, Bucureşti, 1911, p. 72— 192. 
Ambele texte vor fi reproduse, însoţite de facsimile, în T. T. Burada, Opere, 
voi. TI, Ediţie critică de Viorel Cosma, Editura Muzicală, Bucureşti, 1975, 
p. 38-42; 43- 136. 


P.62 METAFIZICA CUVINTELOR ŞI ESTETICA LITERARĂ 


Analele Academiei Române, seria II, Memoriile Secțiunii literare, 
tom XXXIII, 1910—1911, Librăriile Socec & Comp. C. Sfetea şi 
Librăria Naţională, Bucureşti, 1911, p. 383 — 416. 


„Critic şi impulsiv", cum credea (în Poporanismul în literatură) că 
trebuie să fie un veritabil descendent al „raselor iranice", Duiliu Zamfirescu 
nu s-a putut împăca cu gîndul unei înfrîngeri. Lunga şi înverşunata polemică 
ce a urmat comunicării academice ar fi temperat elanurile combative ale 
altuia, nu însă şi ale romancierului Comăneştenilor, care îmbina, aveau drep- 
tate contemporanii, nostalgiile unui visător cu avînturile unui luptător. 
Cei din imediata apropiere nu-l vedeau altfel, din moment ce fiul său, Al. Dui- 
liu Zamfirescu, îl socotea, „în înţelesul cel mai frumos al termenului un 
soi de haiduc — şi viteaz, şi mîndru, desigur — dar mai cu seamă un haiduc 
modern, inteligent şi cult". Negreşit, „haiducul" nu putea accepta postura 
învinsului; prin urmare, cei care îl cunoşteau puteau prezice — fără teama 
unei ulterioare dezmințiri — o nouă „polemică între cei doi academicieni, 
ia prima ocaziune". 


culoare şi nerv, precum Ştefan cel Mare pe paticl morții (1904), Pentru ne- 
atârnare (1906) ş,a, 


Prilejul s-a ivit la 13 mai 1911, deci la doi ani de ia dramaticul schimb 
de opinii de sub cupola Academiei, cel rămas fără replică fiind de astă 


302 308 


dată Titu Maiorescu. într-o tăcere punctata mai curind de escapade mon- 
dene decît de realizări literare, partenerul „minor" îşi pregătise o revanşă. 
insidioasă ce ia forma unei comunicări academice cu titlu serios şi savant, 
perfect în ton, la prima vedere, cu preocupările „nemuritorilor". în realitate, 
scriitorul se adresa numai unuia dintre ei, lui Titu Maiorescu, a cărui este- 
tică, triumfătoare încă în 1909, era supusă unei radicale contestări. Pro- 
blema centrală în dispută era aceea a specificului poeziei, a condiţiei ei 
materiale şi ideale. Mai mult de patruzeci de ani trecuseră de cînd Maiorescu 
enunțase în O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 cîteva pre- 
cepte (transformate cu timpul în „propoziţii limitative", în axiome pe care 
nimeni nu mai încerca să le demonstreze. Gestul contestatar al lui Gherea 
devenise, în atmosfera marcată de sămănătorism a primului deceniu din 
noul veac, aproape de neconceput. Lumea literară accepta, aşadar, că 
„poezia este chemată să exprime frumosul", ultimul cuprinzînd „idei ma- 
nifestate în materie sensibilă". Cum criticul făcea o netă distincţie între 
„concepţiune" şi „expresiune", prima condiție — cea materială — a poeziei, 
era ca ea „să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia audi- 
toriului". Marea dificultate pe care trebuie s-o învingă mereu poetii fiind, 
în ochii criticului, abstractizarea progresivă a cuvintelor, prima lor misiune 
nu putea fi alta decît aceea de a „resuscita în imaginaţiunea auditorului 
trupul evaporat din vechile concepțiuni". Sigur pe adevărurile lui (care 
erau în bună parte adevărurile lumii culturale în care s-a format!), Maio- 
rescu indica şi căile de realizare a acestei operaţii de „sensibilizare“: ale- 
gerea cuvîntului celui mai puţin abstract, opțiunea pentru „epitete or- 
nante", personificarea abstracţiunilor ori (am zice azi) „corporalizarea" 
calităților şi acţiunilor, în fine, apelul la „comparaţiune" (cu precizarea că 
aceasta trebuie să fie „nouă" şi „justă"). în ceea ce priveşte condiţia ideală, 
ideea exprimată de poeți, Maiorescu avea grijă să sublinieze rezolut că 
aceasta este „totdeauna (s.n.) un simțimâînt sau o pasiune, ci niciodată o 
cugetare exclusiv intelectuală sau care se ține de tărîmul ştiinţific". 


Am recapitulat succint aceste „adevăruri" ale liderului „Junimii“ 
tocmai pentru a sublinia temeiurile raționamentelor contrare ale lui Zam- 
firescu. Tezele lui din Metafizica cuvintelor şi estetica literară pleacă de la 
aceeaşi schemă (uneori aproape de la aceleaşi exemple) pentru a ajunge 
exact la concluzia contrară. Plin de „amuzament vindicativ", scriitorul îşi 
„transforma eseul său într-o convorbire personală, cifrată, cu criticul" 
(M. Gafiţa, Duiliu Zamfirescu, ed. cit., p. 640), punîndu-i sub semnul 
întrebării normele estetice aplicate într-o viață de om. Plăcerea contrazicerii 
e atît de vie încît merge pînă la detalii aparent insignifiante ale demonstra- 
ţiei. Maiorescu recursese la sanscritul menb (care însemna „a fi înălțat", 
„a se ridica peste un nivel dat") pentru a arăta cum s-a ajuns la „emi- 
nent [...], o noţiune excluziv intelectuală". Pentru a explica, platonician, 
noțiunea de număr, adică de „raport", de simbol al ideilor, Zamfirescu 


304 


apelează la. . . sanscritul nam („a te pleca", „a te înclina respectuos"). Maio- 
rescu socoate poezia un „repaos al inteligenței", Zamiifescu apasă,  dimpo- 
trivă, pe „fantazia combinativă" în care identifică „o operaţie mintală de 
aceeaşi natură ca şi comparațiunea în matematică". Criticul reliefează 
sentimentul, pasiunea, prietenul învrăjbit invocă raţiunea. Toxicitatea, 
replicii e de aflat cu uimire pînă şi în mici rocade tactice pe care Zamfirescu 
le săvîrşeşte dezinvolt, cu un instinct al jocului pe care nu i l-am bănui. 
Apărătorul poeziei populare citase în 1868 o strofă expresivă, „născută, 
pe stradele Bucureştilor": „Una are ochi de mură, / Care inimele fură..." 
„Aristocratul" citadin, mustrat în fel şi chip pentru îndepărtarea de popor, 
citează din... „lăutarul Vrancei" versuri mai bune („Pentru ochi ca murele / 
înconjor pădurile") tocmai pentru a arăta cum abstractivul covîrşeşte şi 
idealizează senzorialul. 

Dincolo de toate aceste exemple care pot fi înmulțite — şi eventual 
sistematizate într-un tabel complet de antinomii — la ce poate fi redusă 
polemica ? Esenţa ei constă în opiniile divergente asupra funcției limbajului 
în poezie. Dacă Maiorescu gîndea în stil Hegel, Vischer, considerînd cu- 
vîntul un mediator, un vehicul de imagini, Zamfirescu insistă din perspec- 
tivă modernă asupra imanenței, asupra autonomiei logosului. Folosind 
termenii lui Liviu Rusu din Estetica poeziei lirice, am zice că Zamfirescu 
intuieşte printre primii la noi un adevăr esenţial: „Cuvîntul în poezie nu. 
este un primitor de sens, el este un dătător de sens", această revelaţie apro- 
piindu-l nu doar de Max Mviller sau Renan, pe care-i cita, ci şi de Theodor 
A. Meyer, Max Dessoir, Gundolf, Rilke, Valery, Arghezi. în singurătatea 
lui mîndră Zamfirescu vedea, prin urmare, departe, fără a şti însă să-şi 
sistematizeze mai limpede, fără ocoluri inutile, intuițiile. Demn de remarcat 
e tocmai faptul că în imediata contemporaneitate caracterul doctrinar al. 
propoziţiilor lui a fost umbrit tocmai de digresiunile parazitare din discurs- 
şi, mai ales, de exemplificările tendențioase (şi, vai!, inoportune!) din opera, 
adversarilor „poporanist;". Finalul aristocratic în care e apărat —inabil! — 
principiul de „autonomie individuală", neadmițîndu-se „concesiuni mul- 
țimii", ba chiar nici „inspiraţii de la ea" (poziţie cel puţin curioasă pentru, 
un bun pictor al scenelor de masă), a aprins din nou flacăra vechilor ini- 
miciții. 

Un răspuns prompt a venit inițial chiar din plenul academic. Vexat 
şi surprins, Maiorescu n-a replicat nimic discipolului disident. în schimb, 
N. Iorga a ținut să infirme acuzele la adresa scriitorilor ardeleni. Părerea 
istoricului, răspicat rostită în comunicarea academică Partea românilor 
din Ardeal şi Ungaria în cidtura românească. Influențe şi conflicte, e fără 
echivoc: „Cultura românească e una singură". Dar ceea ce părea o realitate- 
pentru el, pentru preopinentul său în forul academic era mai degrabă un 
deziderat ce se îndepărta cu atît mai mult cu cît prolifera (în Ardeal mai 


305 


cn seamă) o literatură subordonată „realismului empiric" şi scrisă într-o 
limbă inadecvată abstracţiunilor subtile. 


Cu o rapiditate remarcabilă, dacă ne gîndim la existenţa frontierei 
din Carpaţi, la meticuloasa cenzură austro-ungară, reacționează Luceafărul 
sibian. In.absenţa textului integral al discursului zamfirescian, redactorii 
lui se orientează după „rapoartele fragmentare ale ziarelor" bucureştene. 
In linia acestora sînt enumerate reproşurile lui Zamfirescu, pentru a-i replica 
apoi „tare" autorului de „erezii estetice bizare": „Şi ştiţi cine face toate 
aceste reflexii necăjite? D-l Zamfirescu, autorul poeziei « abstractive »: 
Adie un vînt din țara etruscă j Tu eşti, Porseno, sau e o muscă ?. . ." Argumen- 
tele lui lorga sînt şi ele trecute — cu satisfacție — în revistă: „Şi precum, 
cu ocazia discursului de recepțiune, d-l Maiorescu a redus exagerările aceste 
Ja justele lor proporții, astfel de data asta d-1 Iorga într-o conferință miş- 
cătoare asupra «Influinţei culturei ardelene », a spulberat în fața Academiei, 
cu dovezi istorice şi cu principiile de firească evoluție, toate poftele de baga- 
telizare ale d-lui Zamfirescu. într-un tablou retrospectiv, grandios, d-l Iorga 
„a desfăşurat momentele de muncă, plină de înțelegere pentru cultura româ- 
nească, a dascălilor ardeleni trecuţi în țară. Figuri măreţe ca Gheorghe 
Lazăr, Aron Florian, Ion Maiorescu, Barnuț şi Marțian veneau parecă să-şi 
reclame, prin rostul convins al d-lui Iorga, drepturile celor mai curate idei, 
in numele cărora au viețuit. Trecînd apoi la actualitate, la sforțările şi 
tendinţele reciproce pentru apropierea culturală, d-l Iorga a arătat cum este 
a se înțelege opera scriitorilor ardeleni de astăzi; a rectificat valorile de 
astăzi față de campania d-lui Zamfirescu şi a făcut în special un frumos 
-act de dreptate lui Agârbiceanu, cel mai calomniat dintre ţintele boierului 
„academic... Neapărat, punctul de vedere al d-lui Iorga este demn şi ade- 
vărat şi va servi desigur de singura orientare în viitor în sînul unui areopag 
cultural al tuturor românilor, cum este Academia. O falsificare frivolă a 
principiilor fundamentale şi tradiționale pe cari este aşezată problema cul- 
turei noastre naţionale nu se poate admite, oricîtă toleranţă ar exista pentru 
opiniile fiecăruia" (Literatura ardeleană în Academie, Luceafărul, 12, 16 mai 
1911, p. 287—288). O fi citit Zamfirescu aceste opinii? Răspunsul afir- 
mativ nu poate fi eliminat din calcul, cînd ştim din corespondenţa lui că 
obişnuia să citească tot ce se scria despre el şi despre confrați. Topica, 
frazarea dificultoasă a polemistului anonim îi vor fi întărit convingerile. 
Interesant este însă un alt amănunt: Agârbiceanu, victima „boierului 
academic", nu i-a primit cu indiferență reproşurile, nici nu le-a taxat drept 
„frivolități". în reeditările ulterioare textul cu pricina e modificat tacit 
in sensul opiniilor zamfiresciene. încă o dată instinctul artistic se dovedea 
mai puternic decît vanitatea rănită! în absența — simptomatică! — a 
replicii autorilor vizaţi, sarcina de a le „repera" prestigiul şi-o asumă zia- 
riştii. Rîvna lor polemică se vădi curînd atît de pronunţată, încît un alt 
profesionist al bătăliilor literare, Radu Ciomag, simţi nevoia de a puncta 


306 


cîteva adevăruri pentru uzul „fraților de dincolo": „Pentru noi, cl. Duiliu 
Zamfirescu este un distins literat, care poate avea orişice idee în materie- 
de critică literară! Pentru fraţii noştri de dincolo, d. Zamfirescu este chiar 
"reacţiunea incarnată. Sunt ziarişti români din Transilvania cari cred serios 
că întreaga țară românească este astăzi pironită cu ochii la următoarea 
scenă: de o parte, ca un Sfeti-Gheorghe, stînd călare şi cu sulița în mîna,. 
di. Nicolae Iorga, .şi de cealaltă parte, ca un balaur, d. Duiliu Zamfirescu! 
Geniul Binelui şi geniul Răului!!" (Cîteva adevăruri pentru frații noştri 
de dincolo, Noua revistă română, 17, 4 sept. 1911, p. 252). Vechea polari- 
zare a opiniilor din vara lui 1909 se repeta, prin urmare, şi în vara lui 1911. 


A avut Zamfirescu în această situație aliați? Lucrul e neîndoielnic. 
Dar sprijinul pe care i-l dau este însoțit de semnificative mustrări, care 
constituie dealtminteri tristul apanaj al celor care se vor în afara tabe- 
relor, în Vieaţa noua, un anonim (în spatele căruia se ascundea probabil. 
Ovid Densusianu) aşterne aceste considerații condescendente: „Nu era 
nevoie nici de atîta terminologie psicologică, nici de teorii linguistice 
— unele învechite—pentru ca să se arate superioritatea poeților gînditori, 
cu o alcătuire sufletească superioară, asupra celor care se opresc la lucruri: 
netrebnice şi care ne dau impresii ce n-au trecut prin lumina transfigura- 
"toare a unui creier bogat. Şi socotind pe cei cărora s-a adresat în comuni- 
carea de la Academie, d. Duiliu Zamfirescu ar fi făcut poate bine să proce- 
deze mai elementar, mai intuitiv: să compare pe poeţii şi prozatorii po- 
poranist!, ou cineva care se uită numai pe jos,.la gîndăcime, iar pe scriitorii: 
care, ca un Eminescu, îşi avîntă gîndurile departe cu cineva care-şi duce 
privirile spre înălțimile atinse de zborul vulturilor. Pilda ar fi fost înțeleasă, 
şi de cei din Bucovina şi de cei din Transilvania [...]. 

Subscriem cu amîndouă mîinile — la Academie unii au protestat cu 
patru — judecata d-lui Zamfirescu asupra poporanismului; şi noi l-am 
judecat, încă de mult, tot aşa, dar cu alte Cuvinte şi fără amestec de meta- 
fizică. Subscriem iarăşi cînd d. Zamfirescu spune — dar păcat că într-o 
sală fără acustică, fără răsunet — că Academia nu trebuie să patroneze 
destrăbălarea tuturor atentatorilor la albeaţa hîrtiei într-o limbă barbară, 
dialectală, şi că e datoare să vegheze la înălțarea artei. Dar. cum se miră 
d. Zamfirescu de d. dr. Canfacuzino, că figurează pe coperta Vieţii romă- 
neşti, tot aşa ne mirăm şi noi de d-sa că se simte bine printre poporaniştii 
de la Convorbiri literare, care scriu — cu îngăduința directorului ad-in- 
terim — într-o limbă care e aidoma ca a acelora pe care-i critică însuşi 
d. Zamfirescu. Babilonicele au dat şi vor mai da pilde de româneasca nobilă 
în care se scrie la Convorbiri. Ne miră iarăşi că d. Zamfirescu vorbeşte de 
clasicismul d-lui Mehedinţi ş.a., şi totuşi d. Zamfirescu spune singur că, 
nu-i plac sectarii" (D. Zamfirescu : „Metafizica cuvintelor şi estetica literală" 
Vieaţa nouă, 16, 1 noiembrie -1911, p. 310 — 311.) 


307 


Mai analitic şi mai ponderat este aportul Noii reviste române la discu- 
tarea tezelor zamfiresciene. O primă intervenţie, Comunicarea d-lui Duiliu 
„Zamfirescu (rev. cit, 6, 22 mai 1911, p. 82 —84, nu e decît — susține 
redacţia — un „rezumat făcut în chipul cel mai obiectiv şi pe care I-a văzut 
şi autorizat d. Duiliu Zamfirescu ca să se publice", urmînd ca într-un 
număr viitor C. Rădulescu-Motru să discute principalele teorii afirmate 
“în respectiva comunicare. Promisiunea e îndeplinită peste două săptămîni 
într-un articol amplu ce frapează înainte de toate prin independenţa afi- 
şată. Politeţea, cordialitatea, simpatia intelectuală nul împiedică pe vii- 
torul teoretician al personalismului energetic să-şi mărturisească net rezer- 
vele faţă de unele opinii din eseul lui Zamfirescu, al cărui viciu de fond 
ar fi confundarea originalității cu abstracțiunea : „Puterea creatoare a poe- 
tului, după d. Zamfirescu, este cu atît mai mare cu cît ea se aplică la 
abstracțiuni; pe cînd, după părerea noastră — susţine filozoful— puterea crea- 
toare a poetului este cu atît mai mare, cu cît ea este mai originală. |. ..] 
D. Duiliu Zamfirescu consideră desăvîrşirea poeziei ca un fel de migra- 
iiune de la concret spre abstract, în loc să o considere, cum credem noi 
că ar fi mai adevărat, ca o potențare a întregii vieţi sufleteşti" (Poeţii 
abstractivi şi poeții senzoriali după d. Duiliu Zamfirescu, Noua revistă ro- 
mână, voi. X, 8, 5 iunie 1911, p. 116;. 


Prin introducerea mai netă în discuţie a factorului psihologic, Rădu- 
lescu-Motru se raliază, de fapt, vechilor concepte maioresciene, fără a 
vedea noutatea de fond a poziţiei lui Zamfirescu. Pledoaria acestuia pentru 
lirismul abstractiv nu vizează în primul rînd distanţarea de lumea simtu- 
rilor şi rătăcirea voluptuoasă „prin cîmpiile cele vaste ale speculaţiuiiilor 
abstracte", ci învestirea cuvintelor, printr-o subtilă operaţie de logică 
poetică, cu noi sensuri (ce pot izvori şi din noi relații între ele). Noile înte- 
lesuri rezultate prin avatarurile „fantaziei combinative" au ca suport, 
in viziunea zamfiresciană, ideea, în accepţia platoniciană a termenului. 
Nu e imposibil, arătam altă dată în Introducere în opera lui Duiliu Zamfi- 
rescu, ca unele din raţionamentele scriitorului să aibă un punct de plecare 
în Baudelaire. Acesta vorbise primul despre „exactitatea matematică" a 
metaforei şi identificase în fantezie „cea mai ştiinţifică dintre toate facul- 
tățile" omeneşti. Mai tîrziu, limitînd aria referințelor numai la literatura 
română, Blaga va preconiza poemul ce gravitează în jurul „ideii ca senti- 
ment dominant", iar Beniuc va conchide categoric: „Poezia este formu- 
larea algebrică a sufletului omenesc: să n-o citească cine nu ştie ce-i mate- 
matica". Concluziile lui Zamfirescu au, prin urmare, un caracter premo- 
nitoriu. Faptul că ele n-au fost înţelese la timp e explicabil prin stadiul 
ideologiei literare româneşti a momentului, deşi nu-i mai puțin adevărat 
că şi digresiunile, excesul de terminologie „ştiințifică", „aparatul" meto- 
dologic supradimensionat i-au obscurizat intuițiile. Obiecţiile lui Rădu- 
lescu-Motru, de bunâ-credinţă dealtminteri, aşa se explică. Directorul 


308 


Noii reviste române imprima, de pildă, un aer polemic unor disocieri care sînt 
şi ale lui Zamfirescu însuşi. „Vorbirea omenească — conchide filozoful — 
nu este niciodată un reflex direct al senzaţiunilor cari ne vin de la lucru- 


rile externe, ci este un reflex condiționai de asociaţiunile pe cari le stabi- 


leşte creierul între diferite stări sufleteşti. Cu un cuvînt, vorbire senzorială 
nu există. Aceea care s-ar putea numi senzorială se mărgineşte la gest şi 
interjecţiune." Aproape acelaşi lucru îl spusese şi Zamfirescu, dar cu un. 
regretabil prisos de vorbe. Dialectica adeziunii şi a dezacordului îşi pune 
amprenta asupra întregului comentariu al lui Rădulescu-Motru. Doctri- 
narul personalismului acceptă teza existenţei — în cazul fiecărui mare 
poet — a unui mod unic „de a statornici relaţiuni în rasfrîngerea sa lăun- 
trică, pe care nu şi-l însuşeşte de la nimeni", însă introduce imediat un 
amendament semnificativ pentru stilul său eminamente maiorescian de 
a aborda lucrurile: „...poetul cel mare nu este acela care se depărtează, 
de lumea simţurilor [...], ci este acela care are darul să înnoiască aceea, 
ce simțim şi gîndim fiecare dintre noi, în mod rutinar şi învechit! Leopard! 
este un poet mare nu fiindcă a fost abstract, ci fiindcă a înnoit gîndirile 
noastre asupra nefericirei." Este oare acest amendament „în chestie" ? 
Mai degrabă nu. G. C. Nicolescu sublinia cînd va că dacă aportul lui Leo- 
pardi s-ar fi mărginit la această „înnoire", aportul lui ar fi fost de natură. 
filozofică, nu lirică. într-adevăr, continuînd traiectoria acestei distincții, 
am zice că poetul de la Recanati nu a înnoit conceptul, ci limbajul dispe- 
rării şi al solitudinii. 

Chiar reticentă fiind, întinsa analiză din Noua revistă română notifica, 
totuşi o stimă reală pentru preopinent. Amănuntul acesta n-a scăpat redac- 
torilor Vieţii româneşti. într-o notă inserată la rubrica „Revista revistelor" 
adversităţi vechi răbufnesc în formă netă: „D. Rădulescu-Motru discuta 
cu d. Zamfirescu origina vorbirii şi conținutul poeziei. D. Motru nu împăr- 
tăşeşte «teoriile » d-lui Zamfirescu şi-i opune sănătoasele păreri cunoscute- 
Dar d. Motru vorbeşte cu d. Zamfirescu parcă academicianul ar avea nişte 
opinii proprii, cărora d. Motru să le opună pe ale d-sale. (Mica eroare de 
logică i-a scăpat polemistului anonim: dacă Motru apela la «sănătoasele» 
opinii din fondul de locuri comune, putinţa de a exprima păreri «proprii » 
se reducea vertiginos ori chiar se anula — n.n.). în realitate, iată cum stă 
lucrul. în privința originii vorbirii, d. Zamfirescu a expus teoria curentă 

[?!!], veche de la Adam Babadam, numai că nu a înţeles-o. A făcut ca şi 
un astronom care ar expune legile lui Kepler, fără să le cunoască bine. 
Şi. d. Motru îl corectează. Cît priveşte teoria poeziei, d. Zamfirescu ar vrea 
să susțină că numai poezia de idei are dreptul la existenţă. D. Zamfirescu, 
în loc să definească poezia aşa încît să se potrivească cu toţi poeţii, o defi- 
neşte conform numai cu poezia unor poeţi, iar pe ceilalți îi aruncă peste 
bord, ca şi cineva care ar defini peştii gîndindu-se la o anumită specie, 
plăcută lui, şi ar declara că ceilalți nu sînt peşti. Dar d. Motru îl ia foarte 


309 


In serios, cînd îi spune că mai sînt şi alți peşti" (Noua revista română, Viaţa 
“românească, VI, 5, mai 1911, p. 318— 319;. Cum Motru nu dă semne de 
intimidare, cei de la Iaşi îl califică, două luni mai tîrziu, drept „fidel elev 
al lui Duiliu Zamfirescu", care tocmai prin această „infamantă" calitate 
nu mai merită atenţia lor. 
Dar aceste categorice judecăţi nu sînt, privind strict cronologic lucru- 
rile, şi cele .dinţii. înainte ca Metafizica. .. să apară în extenso, simpla 
lectură a rezumatelor publicate în presă fu suficientă pentru ca redactorii 
Vieţii româneşti să se simtă (pe drept, dealtminteri!) lezaţi. Impetuosul 
Nicanor se înscrie imediat în replică printr-o notă amplă, energică — Dis- 
cursul d-lui Duiliu Zamfirescu, din care nu lipsesc cuvintele „tari". Autorul 
ei ar putea fi Ibrăileanu însuşi, al cărui polemism nu e lipsit de „patetismul 
demonstraţiei" (după cum consideră istoricul literar Mihai Drăgan, autorul 
ediției Campanii (1971), unde textul mai sus amintit e inclus în sumar). 
Cum nu ne interesează aici în primul rînd problema paternității răspun- 
sului, vom trece în revistă argumentele utilizate pe parcursul lui. Poate că 
termenul e în acest caz prea generos. Nicanor nu răspunde la opinii cu 
opinii, ci la excese prin altele de semn contrar. O nedreptate e, de pildă, 
incriminarea „odioasei" [?!!] schițe Buşea, în care, susține polemistul 
ieşean, „cu ocazia unui fapt mărunt, d. Zamfirescu Zugrăvea cu multă 
satisfacție bestialitatea unui sat întreg”. Proza, unică prin formula ei în 
epica lui Zamfirescu, e departe de a sugera un caz de bestialitate colectivă, 
dar era nevoie de un pretext — oferit de opera adversarului — pentru 
a îndreptăţi imaginea şarjată a „ciocoiului" care „înjură pe scriitorii năs- 
cuți din popor şi care scriu despre popor". în atare situaţie, grozăvie!, 
parvenitul „nu-şi mai poate stapîni spasmurile urii". Psihologia lui, plusează 
Nicanor, e a „unui arendaş devastat, căruia, pe deasupra, nici nu i s-ar 
ii acordat despăgubiri". Vechea imprudență de a fi invocat o aburoasă 
ascendență imperială îl costă pe Zamfirescu şi în 1911, cum îl costase şi cu 
doi ani mai devreme. Ea justifică, de pildă, un accent pamfletar ca acesta: 
„Ne mirăm numai cum preşedintele ei (ori cine-o fi mai mare peste dînsa) 
permite unui om, pe cît se vede puţin stăpîn pe gură-i, să insulte oameni 
care nu se pot apăra acolo. Dacă « oratorul » n-a învățat cea mai elemen- 
tară bună-cuviință în marile capitale, în care se laudă că s-a civilizat- 
ei a rămas tot cu acel suflet injurios al strămoşilor săi din Fanar, ar trebui 
să-l cheme la realitate cineva de-acolo, dacă Academia asta vrea să fie o 
Academie." Tot potrivit schemei polemice din 1909 e utilizat şi motivul 
„impopularităţii": 


„Pe Coşbuc, cum se ştie, îl asasinează regulat. Nu numai țărănismul 
neaoş al poetului ardelean îl horipilează pe d. Zamfirescu, dar mai are 
încă o durere delicatul aristocrat. Pe cînd Coşbuc începea abia să scrie, 
d. Zamfirescu se făcuse de mult răspunzător de o mulțime de opere «fără 
titlu » şi fără nume, pe care acum le-a indosit... şi, de-atunci, a mai scris 


310 


d-sa multe « romane >> — şi totuşi în zădar. Publicul 1-a îngropat Intr-o 
tăcere, poate nemeritată, căci nu scrie mai rău decît mulți alții, care au 
mult mai mult noroc, pe cînd țăranul de la Năsăud (închipuiţi-vă, doam- 
nelor, un simplu țăran!) a intrat în toate conştiințele româneşti. 

Şi dacă sentimentele d-lui Zamfirescu sînt ale unui «aristocrat 
apoi scandalul enorm ce face e trucul unui reclamagiu îngrozit de indife- 
rența publicului. j 

Poate că după ce-şi va publica discursul, îi vom face şi noi nițică re- 
clamă, dacă vom avea vreme" (Viața românească, VI, 4, 1911, p. 149— 130;.. 

S-ar zice, urmărind colecția revistei, că vremea nu i-a prisosit lui Nica- 
nor! Promisiunea e ținută abia în numărul 10 (deci la o jumătate de an 
de la academicul discurs), dar şi atunci „reclama" e de tot „nițică"... 
Punctul ei de plecare e tipărirea integrală a comunicării zamfiresciene, care 
pare lui Nicanor o „impudică exhibiție intelectuală", sortită din start 
indiferenței. „A mai discuta — decretează vigurosul polemist ieşean — 
teoriile d-lui Duiliu Zamfirescu este a sfărîma uşi deschise, şi nimic nu ne 
ispiteşte să ne dedăm acestui sport inutil." în compensație, e crezut util 
un atac împotriva Academiei înseşi, vinovată, în ochii lui, de lipsă de. cri- 
terii în cooptarea noilor „nemuritori şi de filantropie în editarea inter- 
venţiilor acestora: 

„Academia are o autonomie desăvîrşită. Ea face ce-i place. Dar ar 
putea să cruțe ofrandele generoşilor ei donatori, care, desigur, au înțeles 
să facă alte servicii culturii române decît să răspîndească proza ştiinţifică 
a d-lui Duiliu Zamfirescu. Ori poate legile ei constitutive o obligă să tipă- 
rească toate produsele intelectuale debitate în incinta sa? Dacă da, atunci 
ar trebui să fie mai precaută cu recrutarea membrilor, cînd e nevoită să-şi 
împlinească golurile lăsate prin dispariţia iluştrilor ei defuncți. 

înțelegem bine că în locul lui Ollănescu-Ascanio înalta instituție nu 
putea alege pe Caragiale, pe Coşbuc ori pe Vlahuţă, că ea trebuia să aleagă 
pe un membru al partidului junimist, pe un colaborator al Convorbirilor 
literare. Mai înţelegem, împreună cu înțeleptul Jerome Coignard, utilitatea 
nulităților în Academie, căci dacă această instituție şi-ar garnisi fotoliile 
numai cu ilustraţii ştiinţifice şi literare, ea ar da dovadă de cruzime şi lipsă 
de delicateță. Atunci, a nu face parte din Academie ar fi un stigmat de inca- 
pacitate. 

Dar Academia ar fi putut alege, spre acest scop, pe alt colaborator al 
Convorbirilor literare, pe unul care să stea acolo modest în necompetența 
lui" (Academia d-lui Duiliu Zamfirescu, Viaţa românească, V1, 10, oct. 1911, 
p. 133;. 

Nu-i exclus ca repetarea în deriziune a calității de „domn' a lui Duiliu 
Zamfirescu, delectabila ironie franciană, şarjele antiacademice să fi plăcut 
multor amatori de polemici literare. Anghel şi losif se amuzau şi ei pe seama 
Academiei, iar membrii ei, cu dramul de cinism al senectuții, încununau 


311 


“cu un premiu aceste spirituale zeflemeli. Savuros în planul expresiei (facul- 
tate hotărîtoare în polemici!), Nicanor nu avea însă de partea lui şi atuul 
adevărului. El uita, conştient, desigur, refuzul lui Caragiale de a fi sărbă- 
torit, declinarea de către Vlahuţă a calităţii de academician; peste ani, şi 
omiterea lui Coşbuc va fi îndreptată de Academie prin raportul lui... 
Duiliu Zamfirescu. în ce priveşte tuşele antijunimiste, ele au, probabil, şi 
un substrat politic: „noua stingă liberală" grupată în jurul lui Ionel Bră- 
tianu, facțiune din care făceau parte şi mentorii Vieţii româneşti, nu se 
putea împăca nici cu poziția dominantă — la Academie! — a junimiştilor, 
nici cu ascensiunea lor, netă, pe scena guvernamentală. A lovi deci, în aceste 
“condiții, în Academie, însemna a contesta indirect momentanul primat 
politic al „conservatorilor bătrîni". Recurgînd la Urmuz, am putea spune, 
prin urmare, că Nicanor „juca un carambolaş" şi atingea cu dexteritate o 
țintă mult mai ispititoare. 

Rezumîndu-ne doar la consemnarea acestor ecouri ale Metafizicii 
cuvintelor. .. n-am vrea să se creadă că n-au existat şi altele. La unele (cum 
ee cazul celor din Gazeta Transilvaniei) ne vom referi în notele consacrate 
cîtorva texte zamfiresciene. Pe altele le vom menţiona în viitoarea biblio- 
grafie zamfiresciană din finalul actualei serii de Opere. Oricum, adevă- 
ratele semnificații ale acestui text doctrinar au fost reliefate mult 
mai tîrziu. In Istoria literaturii române contemporane Lovinescu credea încă, 
în 1926, că „prin teoriile sale « estetice » Duiliu Zamfirescu îşi apăra însuşi 
principiul literaturii sale, care, prin echilibru, prin armonie şi prin ceea 
ce numea el « abstractizare », e clasică”. Condescendent, criticul trimitea 
deci spre trecut teoretizări care țin mai degrabă de viitor. Am amintit deja 
sinteza lui Liviu Rusu — Estetica poeziei lirice. Disociaţiile de aici dezvoltă 
opiniile zamfiresciene, completîndu-le, adîncindu-le, sistematizîndu-le. Cel 
care a observat cel dintîi aceste similitudini, ,G. C. Nicolescu, consacra el 
însuşi cîteva pagini de analiză pertinentă eseului academic al lui Duiliu 
Zamfirescu. Jocul întîmplării, în general neprielnic părintelui Vieţii la 
iară, a făcut ca şi această exegeză clarificatoare să apară tîrziu — abia în 
1980, cînd monografia — îndelung elaborată — despre Duiliu Zamfirescu 
-a fost în fine editată. Pînă atunci însă, calea unei judecăți mai drepte asupra 
comunicării din 1911 a fost deschisă de Mihai Gafiţa în masiva lui mono- 
grafie din 1969. Regretatul analist şi editor nu ezita să pună în relație 
Metafizica cuvintelorcu celebrul eseu călinescian din 1947 Istoria ca ştiinţa 
inefabilă şi sinteză epică. Cînd asemenea conexiuni se înmulțesc, cînd sînt 
făcute cu toată seriozitatea, vechea sentință potrivit căreia Duiliu Zamfi- 
xescu n-ar fi omul speculațiilor estetice devine pe zi ce trece mai vulnerabilă! 


1 — William James (1842— 1910), filozof şi psiholog american, teore- 
tician ăl pragmatismului. Combătînd concepţiile raționaliste de factură 
speculativă, preconiza în stil idealist o „metafizică a experienţei" care î-a 


influenţat, probabil, pe Duiliu Zamfirescu pînă.şi în intitularea comunicării 

"sale. Opera lui include sinteze ca Principiile psihologiei (1891), Voința de a 
crede şi alte eseuri de filozofie populară (1897), Pragmatismul (1907). Fratele 
lui, Henri James, e autorul celebrului roman Ambasadorii. 


2 — Friedrich Max MUller (1823— 1900), lingvist britanic de origine 
germană. în calitate de profesor la Oxford, preda gramatica comparată a 
limbilor indo-europene. Cartea lui fundamentală, Prelegeri despre ştiinţa 
limbii, stîrnea admiraţia lui Maiorescu. Prețuirea criticului a jucat un rol 
important în alegerea lingvistului oxfordian ca membru de onoare al Aca- 
demiei Române. 


3 — Roman III Argyr (970— 1034), împărat bizantin între 1028— 1034. 
s 
4 — Pitagora (cea 580— cea 500 î.e.n.), filozof şi matematician grec, 
fondator al pitagorismului. I se atribuie descoperirea vestitei teoreme geo- 
metrice, a tablei înmulțirii şi a sistemului zecimal. Panmatematismul lui 
se baza pe teoria numerelor şi pe armonie. 


5 _ jis Henri Poincare (1854— 1912), matematician şi filozof fran- 
cez, în Ştiinţa şi ipoteza (1902) şi în Valoarea ştiinţei (1906) a formulat 
concluzii incitante în legătură cu relația  ipoteză-experiment, empiric- 
îeoretic. Descoperitor al funcţiilor fuchsiene. 


6 — Gottfried Wilhelm Leibniz (1646— 1716), filozof iluminist şi mate- 
matician german. Sistemul lui filozofic propunea ca principiu universal al 
existenței monadele, substanţe spirituale indestructibile, aflate într-o armo- 
nie prestabilită, al cărei motor este divinitatea. în conformitate cu această 
teză, conchidea că lumea noastră, fiind creată de Dumnezeu, e cea mai buna 
dintre lumile posibile. Precursor al logicii matematice, se pronunţa pentru 
utilizarea simbolurilor. Opera lui e formată din volume ca: De arte combi- 
natoria (1666), Noi eseuri asupra intelectului uman (1704), Theodiceea (1710), 
Monadologia (1714, tipărită postum în 1720). Reflexe ale filozofiei lui sînt 
vizibile în romanul lui Duiliu Zamfirescu Lydda. 


1 — Referinţa vizează, desigur, eseul Dramaturgia hamburghezâ, publi- 
cat în anii 1767— 1769 de esteticianul, dramaturgul şi filozoful iluminist 
Gotthold Ephraim Lessing (1729- 1781). Ca teoretician al dramei, Lessing 
pleda pentru figurarea umanului în varietatea lui, pentru coerenţa intrigii 
şi a caracterelor, pentru justificarea logică a conflictului şi — nu în ultimul 
rînd — pentru verosimilitate. Teoriile esteticianului german îi erau cunos- 
cute lui Duiliu Zamfirescu încă din tinereţe (vezi şi Opere, voi. 5, p. 631— 
632). 


313 


8 — Philippe Nericault, zis Destcuches (1680— 1754), poet şi comedie” 
graf francez, apreciat de contemporani. Scrierile lui: Ingratul (1712), Neho- 
tărîtul (713), Filozoful căsătorit (1727), Filozoful îndrăgostit (1732), Risipi- 
torul (1736) ş.a. nu confirmă bunele păreri ale lui Lessing. 


9 — Traducerea (fragmentară) a vestitului poem al lui Leopardi — Cîn- 
tecul de noapte al unui păstor rătăcitor din Asia — pe care Duiliu Zamfirescu 
o publică aici diferă sensibil de mai vechea tălmăcire tipărită în Convorbiri 
literare, XXVI, 12 aprilie 18%. Scriitorul îşi revizuia deci şi opera de 
traducător. 


10 — Qakyamuni sau Buddha, nume sub care e cunoscut legendarul 
Siddhartha Gautama, prinţ indian care ar fi trăit în secolele VI — V î.e.n., 
întemeind religia budistă. Fondată pe o viziune pesimistă asupra lumii, 
echivalînd viaţa cu suferinţa, doctrina lui ţakyamuni preconiza eliberarea 
de suferință prin opt „căi nobile: ce duc toate spre nirvana. Cele 4 „adevăruri 
sfinte" ale budismului sînt comentate de bătrînul Filip A., alter-ego-ui 
lui Duiliu Zamfirescu din Lydda (v. Opere, voi. 4, p. 40). 


11 — Primăvara, celebru tablou alegoric de Sanăro di Mariano Fiii- 
pepi, zis Botticelli, pictor italian care a trăit între anii 1444— 1510. 


DP — Marcu Beza (1882— 1949), prozator (a)român, publicist, colec- 
ționar de artă şi folclorist. în Cartea cu amintiri (1938) oferă informații 
preţioase despre lumea literară pe care a frecventat-o. în calitate de consul 
general al României în Anglia şi de profesor de limba şi literatura română 
ia Universitatea din Londra a popularizat folclorul românesc, valorile 
noastre literare. în 1926 a publicat în engleză, sub titlul Sasha, romanul 
Viața la țară. 


13 — Sub acest nume sînt cunoscuți David Teniers, zis cel Bătrîn 
(1582—1649), şi fiul său, cel Tînăr (1610— 1690), pictori flamanzi care au 
excelat prin atenţia pentru scenele populare. 


14 — Brueghel Pieter, zis cel Bătrîn (cea 1525— 1569), pictor flamand, 
autor de peisaje şi de scene din viața rustică (Nunta, țărănească, Oraşul 
țărănesc ş.aj. Această receptivitate i-a adus dealtminteri şi numele de 
Breughel al Țăranilor. 


15 — Versurile citate aici, cu regretabile denaturări datorate acciden- 
telor memoriei, fac parte din poezia lui Goga De-o să mor, publicată în 
190 în Luceafărul budapestan. 


314 


16 — Ioan C. Canlacuzino (1863— 1934), medic şi bacteriolog român, 
profesor universitar şi academician. în 1907, după retragerea lui Paul 
Bujor, devine codirector al Vieţii româneşti, calitate în care aduce mai mult 
un prestigiu ştiinţific decît o contribuţie publicistică efectivă. în nota 
consacrată Noii reviste române, de care aminteam mai înainte, polemiştii 
de la Viața românească răspund energic ironiilor zamfiresciene. 


17 — Citatul, defectuos reprodus, e decupat din poezia Reîntors. 


18— Ideile vehiculate aici sînt, desigur, eronate. în momentele ele 
iritare aristocratică, emitentul lor vedea în socialişti doar indivizi „generoşi" 
de tipul celor caricaturizaţi în Lume nouă şi lume veche. Părerea lui reală 
despre socialism e însă mult mai elogioasă: „în socialismul radical, în comu- 
nism — se destăinulia lui Maiorescu epistolierul roman, există o idee sublimă: 
ştergerea noțiunii de proprietate, care va ridica de pe capetele omeneşti 
pîcla preocupaţiunii celei mai meschine, şi, ca un imens sac de lest aruncat 
dintr-un balon, va sălta inteligența omenească cu trei mii de metri în văz- 
duhul înalt" (Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884 — 1913), 
ed. cit., p. 64). 


19— Christoph Martin 1Vieland (1733— 1813), poet, prozator şi publi- 
e cist german. Prin cărți ca Povestea lui Agathon (1766— 1767), Oglinda de aur 
(1772), Istoria Abderiţilor (1774— 1781), Oberon (1780), a exercitat o consi- 
derabilă influență asupra lui Goethe şi a altor scriitori germani. 


P. 96 [CĂRȚI DE FRANCEZĂ] 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi dezbaterile,. 


tom XXXIII, 1910-1911, Librăriile Socec & Comp, C. Sfetea şi 
Librăria Naţională, Bucureşti, 1911, p. 264—265. 


Susţinut în şedinţa din 24 mai 1911 a Secţiunii literare, raportul lui 
Duiliu Zamfirescu infirmă o dată în plus pretinsul cosmopolitism al scrii- 
torului, între literatul încă tînăr care îşi propunea să-şi trimită copiii în 
țară, la Focşani, pentru a deprinde împreună cu fiii tăbăcarilor tiparele 
limbii române, şi academicianul care afirmă primatul în şcoală al graiului 
matern legătura e firească şi revelatoare. Articulațiile adevăratului profil 
lăuntric al creatorului apar într-o lumină simpatică şi prin profesiunea de 
credinţă conținută într-un nepretențios raport academic. 


1 — Opiniile lui Duiliu Zamfirescu au ca punct de plecare următoarele 
manuale de franceză ale profesorului C A . Leautey: La langue francaise 


315 


en I-ere annee (garcons; filles), Bucureşti, 1910; en 2-eme annee (garcons;. 
filles), Bucureşti, 1910; en 2-eme annee, Bucureşti, 1910 şi Les ecrivains-- 
francais du XVII-e siecle, classe VI, Bucureşti, 1906. 


2 — Icn-Aurel Candrea (1872— 1950), lingvist şi filolog român preocu- 
pat ele limba română veche, de dialectologie, lexicologie şi folclor. In cola- 
borare cu Ovid Densusianu a realizat un Dicţionar etimologic al limbii 
române. Elementele latine (1907 — 1914) şi un Dicţionar general al limbii 
române, explicativ şi etimologic, din care s-a publicat în 1909 prima fas- 
ciculă. 


3 — Ion M. Suchianu (1852— 1935), profesor 'şi publicist, autor de 
manuale. în 189 tipărea Gramatica limbii românesci cu bucăţi din autorii 
români moderni (Pentru uzul clasei întîi secundare)!, volum urmat de Noţiuni 
de stil şi compozițiuni (Cu bucăți din autori români şi moderni), reeditată 
în 189% cu specificarea „Stil epistolar pentru uzul clasei a IV-a secundare", 
de numeroase alte cursuri de limba română, cărți de citire şi compoziție, 
împreună cu M. Stroescu publica în 1909 Carte de citire şi gramatică pentru 
clasa I-a secundară (1909), Citire şi gramatică pentru clasa a III-a secundară 
(1911), toate fiind manuale de succes, care au cunoscut o mulțime de re- 
editări. 


4 — M. Stroescu, profesor în învățămîntul secundar. Autor de manuale. 


5 — Constantin Kirițescu (1876— 1965), scriitor, istoric, zoolog şi jur- 
nalist român. A adus importante contribuţii la cunoaşterea reptilelor şi 
batracienilor din țara noastră, fiind, totodată, şi autorul unor manuale 
şcolare, al unor sinteze pedagogice, istorice (Istoria războiului pentru între- 
girea neamului, 3 voi., 1926). A scris în colaborare cu A. Popovici-Bâzno- 
şeanu: Anatomia şi fiziologia omului cu aplicații la higiena (pentru clasa a 
IV-a secundară), 1909, Zoologia pentru clasa I-a secundară, 1909, Bota- 
nica (pentru clasa a Il-a secundară), 1910, retipărite în zeci de ediţii pînă 
în 1946. Zamfirescu avea deci o justă percepţie a valorii lucrărilor invocate. 


P. 98 RADU D. ROSETTI: „LA CAPĂTUL PĂMÎNTULUI" 
Note de Călătorie 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi dezbaterile, 
tom XXXIII, 1910-1911, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea şi 
Librăria Naţională, Bucureşti, 1911, p. 255. 


Reticenţa manifestată aici se explică şi prin raportarea subînțeleasă 
la propriile tentative similare. Multe din scrisorile lui Duiliu Zamfirescu 


316 


din Italia pot fi citite şi ca reportaje pline de culoare, scrise — ar zice auto- 
rul lor — într-o „limbă vie şi sănătoasă". în comparație cu ele, memorialul 
lui Radu Rosetti îi putea apărea noului academician mai şters, mai fără 
nerv. Totuşi, impresia personală nu trebuie exagerată. Tocmai în jurnal, 
in evocarea policromă, cu fior, a' unei lumi defuncte constă farmecul de 
netăgăduit al epicii lui Radu Rosetti. 


1 — Radu D. Rosetti (1874— 1964), poet, dramaturg, epigramist, pro- 
bator, autor de memorii de călătorie. Din opera lui de o remarcabilă diver- 
sitate sînt citabile volumele: Foi de toamnă (1892), Veneţia (1893), Epi- 
grame (1894), Din inimă. Poezii (1895), Duioase (1897), O lecție (dramă în 
trei acte, 1898), Păcate (1901), Din largul lumii. Note de călătorie (1903), 
Dincolo de hotare (1908), Din Egipt (1909), Razna. Note de călătorie (1912), 
Din pravoslavnica Rusie (1913). Volumul La capătul pămîntului a apărut 
in 1910 şi a fost reeditat în 1920 şi 1924. 


2 — Ion Bianu (1856— 1935), lingvist şi filolog, director timp de mulți 
ani al Bibliotecii Academiei Române, în care calitate s-a ilustrat prin spirit 
organizatoric, prin achiziționarea a 500 000 de volume şi a mii de manu- 
scrise. Coautor al Bibliografiei româneşti vechi. 1508 — 1830 (1903 — 1944) 
şi autor al Catalogului manuscriselor româneşti (3 voi., 1907 — 1933). A avut 
relații amicale cu Duiliu Zamfirescu de la care primea misive afectuoase. 
„Dicţionarul" îa care se referă raportorul este Bibliografia românească veche. 


P. 99 [O SCRISOARE CĂTRE REDACŢIA „ROMÂNULUI"] 
România, I, 137, 23 iunie/6 iulie 1911, p- 2-— 3. 


Scrisoarea expediată de Duiliu Zamfirescu Românului nu e fără tîlc. 
„Haiducul" putea sfida: la nevoie pe pamfletarii din Ardeal, putea afişa 
o indiferență „seniorială" față de atacurile lor, care se îndesesc brusc la 
Începutul verii. Cu totul de nesuportat pentru el era însă acuza de duşman 
al „fraţilor de dincolo", căci opera lui e clădită toată pe un ideal mărturisit 
în repetate rînduri, în scrisori, în romane şi în prefețe. într-o precuvîntare 
la Viața la iară sensul ciclului său epic e indicat fără echivocuri tactice: 
„Firul conducător al acestor cinci lucrări apare astăzi destul de limpede: 
voiam să întorc dragostea românilor către pămîntul lor din valea Dunării 
şi, cu ei, să iau Ardealul. Cine a cetit îndreptări şi Anna a înţeles că pre- 
găteam pe tînărul Comăneşteanu pentru acest sfîrşit. Trebuia să scriu al 
6-lea şi cel din urmă volum... Poporul român pare că vrea să scrie el însuşi 


x1 


această pagină". în îndreptarea va mărturisi: „Visez o Românie Mare de 


317 


cînd eram tînăr" şi, cum consecvenţa e un dat al firii lui, nu se putea re- 
semna cu imaginea de vrăjmaş al idealului naţional pe care i-o creionau: 
adversarii. La acest crez de-o viaţă, rostit cu vigoare încă din anii tinereții, 
se adăugau şi factori de ordin personal. în vara lui 1901 făcuse o călătorie 
de documentare (pentru îndreptări !) în Transilvania, oprindu-se şi la Arad,, 
unde se întîmplase să se găsească la o masă cu fruntaşi politici români, 
intre care secretarul Consistoriului, Vasile Goldiş, îi făcuse o bună impresie.. 
Plăcut impresionat fu şi tribunul ardelean, aşa încît începutul de prietenie 
dintre cei doi bărbaţi se contura fără greutate. 


In 1911, cînd Metafizica cuvintelor... şi disputele care i-au'urmat îl 
aduseseră din nou în avanscenă pe Duiliu Zamfirescu — şi tot într-o postură 
ingrată! — Românul lui Goldiş îi păru academicianului încolțit de inamiciţii 
singurul jurnal transilvan propice unei explicații publice. Scrisoarea de 
protest îndurerat, în care amărăciunea de a se şti neînțeles ori rău înțeles 
în Ardeal se aliază cu un aer sfidător, a fost publicată cu promptitudine în 
periodicul din Arad. în contextul confruntării dintre „bătrîni" şi „oțeliți" 
care diviza momentan rîndurile Partidului Naţional Român din Transil- 
vania, găzduirea unei epistole deschise de acest fel avea şi valoarea unei 
dezavuări a iniţiativelor tinerilor insurgenți din jurul lui Goga, Chendi, 
Agârbiceanu, loan Lupaş, Alexandru Ciura ş.a. Din cercurile acestora au 
pornit, dealtfel, vehementele atacuri antizamfiresciene din Gazeta Transil- 
vaniei şi din alte publicaţii ardelene. La ele face aluzie Românul şi în nota 
redacțională ce însoțea misiva lui Zamfirescu: „Publicăm cu plăcere această 
scrisoare a distinsului scriitor român. Oricît nu am putea să ne identificăm 
cu părerile d-lui Zamfirescu privitoare la curentul poporanist în viaţa noastră 
politică, literară şi socială, dar tot atunci exprimăm indignarea noastră 
că s-au aflat condeie şi organe de publicitate cari să combată cu insulte şi 
calomnii ordinare părerile unui bărbat cum este d. Duiliu Zamfirescu, pe 
care Academia Română, ele bună seamă, va fi ştiut prea bine pentru ce 1-a 
ales între membrii săi." Să reținem totuşi din aceste rînduri parcimonioase 
şi rezerva tactică a Românului, precauţiile pe care şi le ia în fața unui 
public în dispoziţie ostilă față de persoana şi teoriile lui Duiliu Zamfirescu. 
Această echilibristică între antiteze a putut da roade pe termen scurt, 
fără a avea însă şansa duratei. Publicînd protestul romancierului Comă- 
neşteniior, Românul îşi atrage pentru cîteva luni încă o semnătură presti- 
gioasă. Recunoscător, Zamfirescu trimite redacţiei poeme ca Poeţii, Eleo- 
ncra d'Este, Mazurca, tustrele fără strălucire, şi un articol consiliant, Pilde 
bune, despre care va mai fi vorba — pe larg — în notele acestui volum. 
Pe de altă parte, prin corijarea exceselor ziarelor „de atitudine" de peste 
munți, gruparea „oţetiților" ieşea micşorată în ochii doritorilor de „obiec- 
tivitate". Cînd lucrurile se vor precipita, posibilitatea acestei situări la 
echidistanță va pieri, iar Românul nu va mai publica colaborări purtînd 
semnătura ofensivului academician. 


313 


1 — Numerele din Gazeta Transilvaniei primite prin poştă de Duiliu 
Zamfirescu erau din 18/31 mai şi 19 mai/1 iunie 1911, iar trimiterea lor 
semnifica un fel, de reglementare de conturi. Contestatarul din regat era 
înştiințat că opiniile lui fuseseră receptate, primind prompt şi răspunsul 
cuvenit. E de presupus că expeditorul lor cunoştea bine psihologia scriito- 
rului şi-i refuza o linişte izvorâtă din neştiință. Ca atîți alți autori de ieri şi 
de azi, Zamfirescu afişa dezinteresul pentru gazete. O scrisoare din anii lui 
mai tineri conţinea însă mărturisirea prețioasă că citea tot ce se scria despre 
sine şi despre colegii săi, rînduind informaţiile astfel obținute într-o specie 
de arhivă sentimentală. Aici, la capitolul „atacuri şi negații", ce stîrneşte 
amărăciuni oricărui creator, se voia înscris polemistul braşovean (care, 
cine ştie, putea fi una şi aceeaşi persoană cu expeditorul răzbunătoarei 
trimiteri). Dar să părăsim terenul generalităților pentru a reveni la faptele 
atestate. Sub titlul, cu inflexiuni fabulistice, Glas care nu se aude în cer. 
Un scriitor aristocratic, în numerele amintite ale Gazetei Transilvaniei 
apărea o replică la Metafizica cuvintelor şi estetica literară. Semnatarul 
serialului e indicat doar prin iniţiale: S.M. Majusculele pot fi completate 
astfel: Silvestru Moldovan, numele rezultat fiind al directorului (din 1911) 
al Gazetei... Profesorul, jurnalistul, folcloristul Silvestru Moldovan (1861— 
1915) era un mare amator de basme cu eroi ce triumfă întotdeauna în lup- 
tele cu zmeii, cu diavolii, cu duhurile neistovite ale răului. Un soi de balaur 
părea, am arătat mai înainte, şi Duiliu Zamfirescu în ochii multor transil- 
văneni, încît nu-i de mirare că pe austerul folclorist 1-a tentat postura de 
Sfînt Gheorghe triumfător în lupta cu duşmanul binelui. în spiritul acestui 
suav bogomilism e scris întregul articol. De o parte e, aşadar, „zmeul", 
un zmeu pomădat, distins, ferchezuit, dar nu mai puțin urîcios, ° poftitor 
de victime. „Scriitorul aristocratic este d-nul Duiliu Zamfirescu, academi- 
cian. Glasul lui a resunat în şedinţa de vineri a Academiei Române, un glas 
pătimaş şi plin de ură față de colegi de-ai săi scriitori şi față de mişcarea 
culturală a unei însemnate părți a poporului român. D-nul Zamfirescu — de 
viță veche pînă la obscuritate — are asemînare cu aristocrațimea prusiacâ 
şi maghiară, în cercurile căreia omul numără ca om numai de la baron în 
sus. Nu ştiu cum aplică d-nul Zamfirescu această regulă în viaţa sa de toate 
zilele, căci nu i-o cunoaştem. Dar aceasta nici nu impoartă. Vedem însă că 
în literatură dînsul e în deplin acord cu aristocrațimea amintită mai sus. 
Pentru dînsul scriitorii numără numai de la scriitorii « baroni» în sus, de 
la aceia cari apar pe cîmpul literaturii în frac şi cu mănuşi, frezați şi parfu- 
mați, din saloanele elegante, de pe la sindrofii, de la băile de mare etc." 
(Pentru nevoile polemicii acest schematism e de efect, dar oare în Viața 
ia țară, Tânase Scatiu, Subprefectul, Locotenentul Sicrie, Zamfirescu rămîne 
numai în „cercuri parfumate" ?) De cealaltă parte e desenată cu o peniță 
Înduioşată lumea paşnică a binelui împotriva căreia se înverşunează nesă- 
țiosul dragon: „Ceilalţi, cari se inspiră din cercuri poporale, cari studiază 


319 


diferitele şi multiplele manifestații din viața spirituală a poporului — mani- 
festații mai simple, dar totdeauna mai sincere ca cele din saloane — scrii- 
torii poporanişti, după ideea d-lui Zamfirescu, abia mai sunt vrednici de 
numele de scriitori. [...] Aşa este d-nul Zamfirescu, scriitorul aristocratic, 
cel mai mare duşman al direcţiei literare care îşi are izvorul din viața po- 
porului, un izvor curat şi limpede ca lacrima înduioşării”" (Gazeta Transilvaniei, 
LXXIV, 10, 181 mai 1911, p. I). Un om insensibil la astfel de lacrimi 
pure nu poate fi decît „stăpînit de idei scrîntite şi încîlcite şi de porniri 
pătimaşe", şi chiar aceasta e concluzia articolului preliminar. 

Partea a doua foieşte de acuzaţii şi mai grave. Care ar fi vinile potriv- 
nicului? Ardeleanofobia e prima enumerată: scriitorul aristocratic „face 
proces întregei mişcări culturale române din Ardeal", „tendința [lui] uni- 
laterală de-a lovi în scriitori ardeleni" fiind evidentă de la bun început. 
Altă greşeală „este — zice S. M. —că exagerează diferența dintre limba lite- 
rară de aici şi de dincolo"; ea ar izvori, dealtfel, din altă eroare capitală: 
„nu ne cunoaşte". După perorația politică sentința vine dură, deşi, vai, cam 
grobiană: 

„De ani de zile, cl-le Zamfirescu, te trudeşti din răsputeri să ne batjoco- 
reşti, să ne persiflezi şi să ne calomniezi, pe noi românii ardeleni. In direcția 
aceasta îți răsună glasul şi în Academie, de cîte ori ți se dă ocazie. Şi vezi, 
silințele d-tale nu prind. Şi nu prind tocmai din pricina că vorbeşti în necu- 
noştință de cauză şi eşti stăpînit de ură nesăbuită, ceea ce lumea o ştie» 
Ai voi să întemeiezi o şcoală pătimaşă, dar n-ai elevi, n-ai aderenți. 

Aceasta e mîngiierea noastră. Şi apoi suntem veseli că bunul D-zeu a 
creat în lume ființe al căror glas nu se aude în cer. 

între aceste ființe eşti şi d-ta, d-le Zamfirescu!" (rev. cit., 110, 19 mai/ 
1 iunie 1911, p. 2). 

Cînd replica lui Zamfirescu e publicată în Românul, împreună cu nota 
redacțională de care vorbeam, Gazeta Transilvaniei inserează un ultim cuvînt: 

„Ne bucurăm că d-nul academician Duiliu Zamfirescu, autorul poeziei 
cu «o muscă», «din țara etruscă », cel puțin acum ulterior vine şi îşi 
arată dragostea față de românii din Ardeal, dar din declarațiile d-sale con- 
statăm două lucruri. 

întîi, că dînsul nu ne cunoaşte, ceea ce am susținut-o noi şi care reiese 
şi din scrisoarea sa. Dînsul adecă ne spune că nu ceteşte nici o foaie din 
Ardeal, afară de Românul. Apoi fie Românul cît de bine redigiat, din un 
singur ziar nu poate nimeni cunoaşte starea unui popor în aşa măsură ca 
să-şi ieie tupeul, cum a făcut d-l Zamfirescu, să critice stările de aici. 

A doua constatare este că, chiar după scrisele sale, dînsul una zice şi 
alta face. 


320 


Ne asigură că are stimă şi dragoste pentru ardeleni, dar de altă parte 
atacă şi ponegreşte, la Academie, tot ce avem noi mai bun, şi fără cunoştinţă 
de cauză. Aşa a făcut d1 Zamfirescu acum doi ani şi aşa a făcut şi acum, 
In sesiunea din primăvară a Academiei. 

Şi că la Academie d1 Zamfirescu s-a dedat la un atac brusc față de 
mişcarea noastră culturală e constatat fără îndoială. Au constatat-o toate 
ziarele şi revistele noastre şi între altele Viaţa românească şi Luceafărul 
din Sibiu, ale căror păreri le-am reprodus în Gazetă. Şi tot acest atac imbecil 
a îndemnat pe d1 Iorga să-şi țină documentatul sau discurs la Academie 
despre mişcarea noastră culturală. 


Iată deci rolul d-sale echivoc în această chestiune.* 
Atît de astă dată pentru d-nul Zamfirescu." 
în continuare zelul polemic e alimentat de notița Românului : 


„ Românul, făcînd un mic comentariu scrisorii d-lui Zamfirescu, îşi 
exprimă indignarea că « s-au aflat condeie şi organe de publicitate cari să 
combată cu insulte şi calomnii părerile unui bărbat ca d1 Zamfirescu ». 


Noi nu cunoaştem ziar sau revistă care să fi insultat personal [!?!!] 
pe dl Zamfirescu în această chestie. E adevărat că l-am combătut cu vehe- 
mentă, ca pe unul care a insultat el însuşi pe scriitorii noştri, dar insultele 
nu încap în obiceiurile noastre. 


In cît deci s-ar referi la noi, afirmaţiunea Românului cu insulta sau 
calomnia o respingem, ca neîntemeiată. Şi asigurăm pe confrații de la 
Românul că « distinsul » domn Zamfirescu, în cît îşi va menținea atitudinea 
sa incalificabilă de pînă acum faţă de mişcarea noastră culturală, va fi 
combătut de noi cu aceeaş vehemență, chiar dacă am avea onoarea al 
număra între abonaţii Gazetei” (Iarăşi d-l Zamfirescu, Gazeta Transilvaniei, 
LXXIV, 1%, 1%, p. 3). 


2 — Românul, organ al Partidului Național Român. A apărut la Arad, 
sub direcția lui Vasile Goldiş, între anii 1911— 1916. Alte serii: 1918— 1922; 
1927-1932; 1935-1938. 


3 — într-o scrisoare, către Maiorescu, din 23 sept,/5 oct. 1900, finali- 
tatea romanului îndreptări e indicată mai clar, fără limitări inutile la „cla- 
sele femeieşti": „Şi deocamdată trebuie să vă spun că din multumirea mea 
se înfiripează un nou roman. [...] Sunt în el 4 persoane: Anna Villarâ, 
Generalul, bărbatu-său, Alex. Comăneşteanu (fiul Saşei) şi fiica unui preot 
din Transilvania, aflată la învăţătură în Bucureşti. Firul moral al roma- 
nului este coeficientul de rectitudine sufletească pe care-l aduce fiica unor 
oameni săraci în intrigele şi complicaţiele celorlalţi, care-i deşteaptă pe toţi 
ca dintr-un vis rău. Parcă subiectul ar fi bun." 


321 


P. 101 PILDE BUNE 


Românul, I, 155, 1699 iulie 1911, p. 1-2. 
Semnat: Duiliu Zamfirescu, Membru al Academiei Române. 


Este Pilde bune o „moralizare iritată a transilvănenilor" (pentru dezbi- 
narea vremelnică din rîndurile lor), aşa cum afirma în merituoasa-i mono- 
grafie Mihai Gafiţa? Judecind după ton, argumente şi, nu în ultimul rînd, 
după ecoul public al consideraţiilor de aici, articolul se constituie mai curînd 
într-o moralizare iritantă, ce distonează cu sensul general al operei lui Zam- 
firescu, cu ideologia lui prin excelență demofilă. Am arătat în Argumentul 
preliminar la volumul 5 al Operelor sale că scriitorul trebuie apărat uneori 
de el însuşi, de polemismul excesiv al unor teze care pot genera impresii 
false asupra crezurilor sale. în Le Domaine de la Couronne (1884) protesta, 
de pildă, împotriva spolierii ţăranului, a sarcinilor grele impuse acestuia 
şi de guvernările liberale, şi de cele conservatoare. Se va vedea din textele 
incluse în acest volum (Sfînta nevoie, Colegiul ţăranilor şi legile d-lui Garo- 

flid sînt numai două din exemplele posibile,) că spre sfîrşitul vieții, cînd 
conservatorismul său părea Închegat în structuri imuabile, romancierul 
„latifundiei" va regăsi tonul justițiar, accentele insurgente, democratice, 
ale tinereții. între aceste limite cea mai convingătoare demonstrație a 
bunelor lui sentimente pentru lumea ţărănească, pentru umiliții şi ofensaţii 
vieţii, o oferă creaţia lui epică: Viața la țară, Tânase Scatiu, Subprefectul, 
în primul rînd. Eliminarea arendaşului, soluție neviabilă estetic, corespundea 
însă unei ideologii care o motiva din.punct de vedere social. Nici un accent 
din scena finală a revoltei cu care se încheie al doilea roman al ciclului nu 
sugerează oprobriul, rezerva „aristocratului" în fața furiei mulțimii. Imper- 
sonalitatea prozatorului obiectiv se conturează mai curînd ca argument 
justificator. încercînd o descifrare a modului de a gîndi al scriitorului, a 
viziunii sale asupra lumii româneşti, trebuie să constatăm însă că şi în cazul 
lui naționalul prima în bună măsură asupra 6ocialului. Imperativul româ- 
nesc pe care-l întrezărea el, pentru care milita, era „încheierea luptelor de 
constituire unitară" a poporului, alte idealuri (enumerate în prefața la 
Anna) — social-democraţia, votul universal, colectivismul — fiind în ochii 
lui idealuri realizabile în viitorul al doilea, dacă nu pur şi simplu „utopii". 
Că privită cu ochii de azi această ierarhizare era eronată nu mai există 
nici un motiv de îndoială. Dar în epocă Zamfirescu nu era singurul care 
gîndea astfel. Nu întotdeauna oamenii pot sări peste limitele de înțelegere 
ale timpului lor. în judecarea evenimentelor din 1907, în stupefiantele lui 
izbucniri împotriva „poftelor de jos", Zamfirescu nu a fost deloc perspicace. 
El dă un tribut greu tezelor oficialității (în primul rînd teoriei „instigato- 
rilor"), sacrifică importante revendicări sociale pe altarul unor cuceriri 
naţionale crezute în pericol. 


322 


Primejdia fusese, dealtminteri, reală, căci două imperii animate 

de vechi țeluri expansioniste au concentrat puternice forțe militare la 
graniţele României, cu obiectivul declarat de a „restabili ordinea", cel ade- 
vărat fiind acapararea de teritorii româneşti, în aceste circumstanţe grave 
au decis guvernanţii reprimarea armată a răscoalei, hotărîre regretabilă, 
dar care pe moment înlătura primejdiile intervenționismului. Cu gîndul 
la acest pericol a aprobat şi Zamfirescu conduita guvernamentală din pri- 
măvara lui 197, deşi ştia, cum va dovedi mai tîrziu în articolele din îndrep- 
tarea, că esenţa problemei consta în nedreapta repartizare a fondului fun- 
ciar. Dar aceste diagnostice „realiste" nu erau numai ale lui. C. Rădulescu- 
Motru, teoreticianul statului „țărănesc", dezavua — tot cu ochii la peri- 
colele externe — ridicarea violentă a ţăranilor şi polemiza cu Dobrogeanu- 
Gherea care o justifica. Nici măcar în cadrul cercurilor socialiste nu exista 
atunci o idee clară şi unanimă. Căutînd cauzele răscoalei, Cr. Racovski 
punea astfel pe prim-plan antisemitismul (care i-ar fi animat pe răsculați), 
ura endemică a ţăranilor împotriva „surtucarilor" ; riposta lui Iorga, care 
ştia să vadă mai adînc rădăcinile sociale ale tumultului, fu de aceea întemeiată. 
Dezaprobarea iorghistă nu a ocolit, vom arăta mai încolo, nici opiniile lui 
Zamfirescu din Românul, înguste, excesive şi eronate, ele întîmpinaseră dealtfel, 
cu ani înainte, şi rezerva lui Maiorescu însuşi. în versiunea primară a Popo- 
ranismului în literatură figurau chiar pasajele referitoare la revolta ţăranilor. 
Cu tactul lui extraordinar criticul a ştiut atunci să-l convingă pe noul aca- 
demician de necesitatea eliminării lor. Peste doi ani, cînd sfatul exersatului 
lider va lipsi, Zamfirescu le va include în Pilde bune. Totuşi, cum se explică 
gestul? Ce funcționalitate au asemenea teze în demonstraţia articlierului.?.* 
E de crezut că Zamfirescu voia să arate, fie şi recurgînd la fapte extreme, 
urmările dezastruoase ale lipsei de unitate, ale nesubordonării maselor în 
faţa fruntaşilor. Morala îi viza pe ardeleni, mai precis facțiunile din cadrul 
Partidului Naţional Român. Un mic istoric al chestiunii ar lămuri fapte 
care acum par mai greu de înţeles. Fără a lungi prea mult digresiunea e 
suficient de arătat că în 1910— 1911 formaţia politică a românilor transil- 
văneni a trecut printr-o criză puternică. Conducerea ei tradițională (Alexan- 
dru Vaida-Voievod, Theodor Mihali, Aurel Vlad, Iuliu Maniu ş.a.) era 
acuzată de gruparea' mai tînără, a „oţeliților", de inactivitate, de compla- 
cere în pasivitate. Măcar în planul teoretic reproşul nu se susținea. încă 
din 195 programul partidului fusese revizuit exact în sensul renunțării 
la vechiul pasivism. în cadrul lui figurau obiective capabile să însufle- 
țească masa mare a populației române din Ardeal: recunoaşterea individua- 
lităţii sale etnice, vot universal, autonomia bisericească, garantarea drep- 
tului de întrunire şi asociere, libertatea presei, utilizarea limbii materne în 
raporturile administrative, în justiţie,, şcoală,. armată, reforma censului 
în funcţie de starea materială a contribuabilului. 


323 


în practică, aceste revendicări (în special cele social-economice) eratt 
susținute cu precauţie, poate şi pentru a nu da prilej autorităților austro- 
ungare să-şi intensifice măsurile represive. înclinația spre „pertractări** 
(ce se soldau adesea doar cu rezultate vagi) a fost pusă deci sub semnul 
întrebării cu prilejul alegerilor din 1910, cînd ingerințele administrative, 
corupția au redus drastic reprezentarea parlamentară a românilor. Noua 
generație de politicieni (Goga, Ioan Lupaş, Alexandru Ciura, Silviu Dra- 
gomir), regrupată în jurul unor lideri experimentați şi energici ca Nicolae 
Oncu, Roman Ciorogariu, Nicolae Ivan, se pronunţă pentru „primenirea 
cadrelor conducătoare şi a programului partidului", pentru o schimbare de 
fond a metodelor de luptă politică. Organul grupării tinere deveni Tribuna- 
din Arad. 

O contramăsură a aripii tradiţionale — masiv reprezentată în Gomitetul 
Naţional — a fost înființarea ziarului Românul (din Arad) sub direcția lui 
Vasile Goldiş. între cele două gazete a izbucnit o polemică violentă, mărginită 
inițial la probleme principiale, dar care a degenerat repede in invective şi 
etichetări reciproce. Cum unul din vechii conducători ai românilor, rene- 
gatul vlădică Vasile Mangra, trăda ţelurile conaţionalilor şi se ralie tezelor 
oficialităților maghiare, „bătrînii" calificară disidența tribunistă ca o diver- 
siune convenabilă autorităţilor, ca o încălcare a „disciplinei de partid" şi a 
„Solidarităţii naționale" (v. broşura lui Al. Vaida-Voievod: Mangra, 
Tisza şi „Tribuna", Un mănunchi de dovezi adunate din „Tribuna", 
Tipografia Mureşianu, Braşov, 1911). Din fericire, „dovezile“ sînt 
simple presupuneri, deducții bazate pe şubredul principiu „cine nu e cu 
noi e împotriva noastră". Fragilitatea unui atare punct de vedere e relie- 
fată de Goga în savurosul ciclu de articole Ce e „Tribuna" zilelor noastre ? 
Fără a accepta tabuizarea unor lideri, vigurosul poet şi pamfletar conchide 
rezonabil: „...solidaritatea naţională şi disciplina de partid nu pot fi 
ştirbite decît de o propagandă care neagă tezele fundamentale ale partidului. 
Cîtă vreme se judecă fapte şi persoane, tocmai în cadrele acestor credinţe, 
nimeni nu are dreptul să tragă la îndoială cinstea politică a de-aproapelui. 
[.. .] în loc de blesteme şi de vorbe mari, al căror înţeles îl tociţi degeaba, 
mai bine slăbiți-o cu acest sufocant tabu, ce pune stavilă unui cinstit criti- 
cism, pe care astăzi îl înlocuieşte bombasticul retorism ipocrit. Numai în 
acest chip veţi salva adevărata solidaritate națională, care nu poate avea 
decît un singur razim: adevărul întreg." în focul disputei s-au rostit cuvinte 
grele şi de-o parte, şi de alta. Dacă sciziunea politică din rîndul ardelenilor 
dădea motive de satisfacție stăpînirii străine, în România veche ea era 
urmărită cu inima îndoită, iar fruntaşii politici căutau modalități de apla- 
nare a diferendelor, de reînchegare a unității inițiale. Soluţiile întrevăzute 
nu se deosebeau în esenţă de cele propuse de Zamfirescu. Iorga, de pildă, 
duşmanul declarat al lui Zamfirescu, scria în Neamul românesc, oficiosul 
Partidului Naționalist Democrat: „Statornic am condamnat discordia ia 


324 


românii din Ungaria, c şi la toți fraţii noştri cari, în lupta ca duşmanul 
secular şi neapărat, nu trebuie să-şi risipească puterile pentru că pe unul 
îl jignesc vorbele sau purtările sau măcar talentele şi popularitatea celui- 
lalt [...] Tema pe care a fost atacat (Comitetul Naţional — n.n.) era inac- 
țiunea. învinuirea nu era fără temei, şi aceasta vor fi recunoscut-o, atri- 
buind-o la diferite împrejurări fatale, şi membrii Comitetului [...] Ei bine, 
astăzi învinuirea a pierdut mult din valoarea ei. Comitetul a ţinut un şir de 
întruniri politice, în colțurile cele mai depărtate, întruniri care s-au înscris 
in istoria manifestărilor,de conştiinţă ale românilor ardeleni. Energice şi 
demne moțţiuni s-au votat, şi nu s-a uitat a se afirma nevoia unei solidarități 
naţionale neştirbite. [....] Odată îndreptat spre acţiune, spre contactul cu 
masele poporale, Comitetul Naţional, care cuprinde pe deputaţi, e autori- 
tatea netăgăduită. Aşa de mare e autoritatea sa, încît îi e interzis să se răz- 
bune. Tribuna trebuie să-şi primească îndrumările de acolo, cum primesc 
şi celelalte foi, şi va veni vremea cînd cei ce s-au retras vor trebui să-şi reia 
locurile" (Un folos în politica românilor din Ungaria, Neamul românesc, 
VI, 77, T1 iulie 1911, p. 1217-1218;. Previziune împlinită în 1912, cînd, 
prin medierea lui C. Stere, Tribuna s-a autodizolvat, redactorii ei fiind coop- 
taţi în redacția Românului, în timp ce fruntașii „oţeliţilor", R. Ciorogariu 
şi O, Goga, reveneau în cadrul Comitetului. (Vezi pentru istoricul problemei 
şi Vasile Netea: O zi din istoria Transilvaniei — 1 Decembrie 1918, Editura 
Albatros, 1970, p. 46-48; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu: De la statul geto- 
dac la statul român unitar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 
1983, p. 379—380.) Se întîmplă deci ceea ce preconizase şi Zamfirescu, dar, 
din păcate, pe un ton nepotrivit. 


Cei care i-au publicat „pildele- au fost, dealtfel, şi cei care le-au perceput 
primii stridența. într-o notă redacțională, D. Duiliu Zamfirescu şi „Româ- 
nul", era inserată — la cîteva zile după apariţia articolului — următoarea 
precizare: „Am publicat pînă acum în coloanele acestui ziar două scrisori 
din condeiul distins al d-lui Duiliu Zamfirescu. Din prilejul primei scrisori 
am declarat deja că nu ne identificăm cu părerile d-lui Zamfirescu referi- 
toare la curentul poporanist în viața noastră politică, literară şi socială. Spre 
a preveni oricărei eventuale răstălmăciri, repeţim această declaraţie cu 
adaosul că nu putem aproba îndeosebi vederile d-lui D. Zamfirescu în chestia 
țărănească din România. Despre răscoala țăranilor de la 1907, noi avem altă 
părere decît cea vădită în articolul Pilde bune, publicat în nr. 155 al acestui 
ziar cu iscălitura d-lui D. Zamfirescu. Pe D. Zamfirescu îl cunoaştem însă 
bărbat care ia răspunderea întreagă pentru scrierile sale, iară coloanele 
acestui ziar — de altă parte — sunt totdeauna deschise pentru toţi 
bărbaţii de talia d-lui D. Zamfirescu în chestiile obşteşti ale neamului 
nostru Chiar şi pentru cazul cînd în aceste chestiuni părerile noastre ar diferi 
de acelea ale domniilor-lor" (Românul, T, 157, 19 iulie/1 august 1911, p. 3). 


325 


Efortul tactic de distanţare al celor de la Românul n-a convins pe toată 
lumea. Iorga, îndeosebi, e intransigenţa întruchipată. Cu sentimentul 
că-şi îndeplineşte „o neplăcută datorie fațade Românul”, savantul îi 
admonestează pe publiciştii arădeni pentru că „aprobă necontenitele atacuri 
viclene aduse în coloanele sale de un ambițios menit a sta totdeauna în 
afară de literatură" (Neamul românesc, VI, 81, 19 iulie 1911, p. 1281— 1282/. 
Cîteva zile după această punere la punct, el revine cu un mic tratat de con- 
duită jurnalistică: „O foaie politică nu tipăreşte în coloanele ei decît ce 
aprobă. Şi, trecînd la cealaltă neîngăduită ospitalitate (aluzie la Poeţii, 
melancolica „romanţă" zamfiresciană apărută în Românuldin 24 iul,/ 
6 aug. 1911— n.n.), o foaie politică nu poate da un material literar în care se 
combat ideile care sînt rațiunea ei de a fi. însă literatura de ciocoiaşi lite- 
rari pe care o importează Românul diri România, pe lînga celelalte, de o 
calitate foaite proastă, e o continuă jignire pentru sentimentele celor mai 
mulți din cititorii Românului şi o continuă dezminţire a propriilor afirmaţii, 
solemne, festive, ale Românului" (Pentru „Românul", rev, cit., 83, 25 iulie 

1911, p. 1313- 1314/. Un amănunt e interesant: diatriba lui Iorga cuprinde 
în acolada aprinsă a negației şi pe „universalul june bucureştean d. Lovi- 
nescu", care destina ziarului din Arad un amplu profil al prozatorului Duiliu 
Zamfirescu. Din acest moment lucrurile se precipită. Românul citează 
(cu scopul de a sublinia audiența Pildelor. .. zamfiresciene) opt ziare bucu- 
reştene — de toate culorile politice — care le-au reprodus: Acțiunea, Ade- 
vărul, Conservatorul, Epoca, Minerva, Ordinea, Viitorul, Voința naţională. 
Neamul românesctrage concluzii aspre, fără apel: Românul a ajuns o „re- 
dacţie în care gunoiul pare să fi ajuns o rațiune de a fi" (Scandalul de la 
Arad continuă, loc. cit., 85, 27 iulie 1911, p. 1350). Din cei doi combatanți 
cel mai slab va trebui să cedeze, iar acesta va fi Goldiş. într-o scrisoare parti- 

culară din 24 august 1911 tribunul ardelean îl asigură pe viforosul profesor: 
„îmi pare nespus de rău pentru publicarea articolului d-lui Zamfirescu. 
Nu voi [mai] publica de la dînsul absolut nimic." Absolutul e în acest caz 
cu totul relativ. Cînd Iorga va accepta un armistițiu, cînd orgoliul lui va fi 
măgulit de retragerea tactică a transilvanului, Românul va publica şi alte 
texte de Zamfirescu, iar în 192, cînd stocul expediat de peste munți se 
va termina, vor fi reluate vechi traduceri precum Către Sylvia. 


1 — Aluzie la situația încordată survenită în rîndurile Partidului Naţio- 
nal Român din Bucovina cu ocazia alegerilor dietale din 1911. Manevrele 
perfide ale habsburgilor au făcut ca gruparea politică de sub conducerea 
lui Iancu Flondor să se dividă, practic, în trei grupări: prima din ele, insig- 
nifiantă numeric, exprima punctul de vedere al boierilor români; a doua, 
„democrată", asculta de ordinele renegaţilor Aurel Onciul şi Florea Lupu, 
ambii oameni de paie ai austriecilor; în fine, a treia era fracțiunea „apără- 
ristă" sau naționalistă. Sciziunea politică se conjuga cu una de factură reli- 


326 


gioasă şi cu alta de natură economică. Prin abile urzeli, imperialii, care 
schimbaseră echilibrul demografic al vechii provincii româneşti, favorizînd 
un aflux rutean, încercau să învrăjbească cele două populaţii predominante 
pe tema acceptării (sau neacceptării) unei mitropolii separate pentru ruteni. 
Noua eparhie ar fi trebuit, sugerau guvernanţii vienezi, să dispună de jumă- 
tate din fondul religionar donat de vechii principi moldoveni, lucru pe care 
„apărâriştii" îl contestau de drept, fără să vadă totuşi că defapt aceşti bani 
nu erau folosiţi în folos românesc, ci, cum observa Iorga, „pentru herghelii 
şi cazarme împărăteşti", „pentru funcționari de toate națiile" (Chestia bise- 
ricească în Bucovina, Neamul românesc, VI, 76, 8 iulie 1911, p. 1201/. 
Pentru a complica şi mai mult situaţia, guvernanţii austrieci au determinat 
revocarea creditelor (cehe) acordate băncilor populare din Bucovina, ceea 
ce le-a împins la faliment. Trista bancrută a dus la sapă de lemn mii şi zeci 
de mii de gospodării ţărăneşti ale românilor din Bucovina care s-au încrezut 
in promisiunile acolitului habsburgic Florea Lupu. 


2 — Adevărata poziţie a scriitorului e de aflat în manuscrisul Dramei 
de la Veneţia, unde Zamfirescu admitea posibilitatea căsătoriei prințului 
Ferdinand cu Elena Văcărescu, tocmai pentru „a strecura o picătură de 
sînge românesc în vinele unei dinastii mediocre".. 


3 — Să fie, oare, vorba de Vasile Goldiş ? Relaţiile de simpatie dintre 
cei doi oameni datau, arătam mai înainte, încă din 1901, şi nu-i improbabil 
ca la întrevederile lor sa fi fost schimbate opinii de acest fel. 


?. 104 „LUMINĂ NOUĂ": 
Un articol explicativ al autorului 


Minerva, IV, 1161, 11 martie 19, p. 1. 


Scrisoarea deschisă expediată Minervei e însoțită în paginile revistei 
de o preliminară „notă a redacţiei": „D-l Duiliu Zamfirescu ne-a trimes 
articolul ce urmează: o polemică cu criticii teatrali şi cu o parte din publicul 
spectator. Ceea ce am refuza altora nu putem refuza d-lui Duiliu Zamfirescu. 
Autoritatea d-sale în literatură impune oricui să-l asculte şi să-l servească. 

Avem însă observaţia de făcut că d-l Zamfirescu ne pare supărat pe 
majoritatea spectatorilor cari au asistat la reprezentațiile Luminei nouă. 

îl credem supărat pe nedrept pe public, pentru că marea majoritate 
a spectatorilor i-a primit foarte bine piesa, tocmai pentru că şi-a dat seama 
de valoarea ei necontestată. Avem convingerea că în publicul iubitor de 
teatru «inconştienții» sunt foarte puţini. » 

Cu aceste spuse, dăm locul de onoare articolului d-lui Zamfirescu." 


327 


Cunoscut mai mult prin ricoşeu, datorită unei spirituale şarje ironice 
a lui Arghezi, „articolul explicativ" al lui Duiliu Zamfirescu se adaugă 
acelor, vai, „tradiţionale" intervenţii în care scriitorul îşi acoperea singur 
un nucleu de idei rezonabile sub flama unui polemism netemperat. Aerul 
serenissim, de „alteţă academică", e în acest caz cu atît mai greu admisibil 
cu cît el e întovărăşit de prezumții şi naivități deloc simpatice. Cînd se va 
discuta într-o lucrare mai amplă, de sine stătătoare, ideologia literară zam- 
firesciană, cîteva teze formulate aici (în special cele referitoare la menirea 
educativă a Teatrului Naţional, la condiţia dramaturgiei originale) vor în- 
tregi o imagine nelipsită încă de aproximații. 

Dar, dincolo de posibilele rectificări de optică, un lucru se profilează 
de pe acum: ca şi în alte domenii, părintele Vieţii la ţară e superior — în 
ipostază de teoretician, (aici al teatrului) — dramaturgului care s-a manifestat 
intermitent. In intuirea cîtprva direcţii ale dramei moderne, ibseniene, în 
prefigurarea notabilă a teatrului de idei, Zamfirescu e „inteligent" şi nu este, 
cred, o simplă întîmplare faptul că el cere şi spectatorului să vădească 
aceeaşi calitate. în schimb, în polemică, în susținerea propriei lucrări cu 
argumente adecvate chestiunii, omul e lipsit de tact, de acel simţ al orientării 
care i-a salvat de la ridicol pe autori fără clasa lui. Cu violenţa timidului 
îndelung cenzurat, Zamfirescu intentează un proces simultan cronicarilor 
şi publicului, fără a se gîndi o clipă că o acţiune de acest fel n-are deloc 
sorţi de izbîndă. Pentru a învinge, i-ar fi trebuit poate talentul, obstinația, 
fermitatea lui Camil Petrescu. în absenţa acestor atuuri, opțiunea cea mai 
de dorit ar fi fost, probabil, explicarea „curată" a piesei, pigmentată 
eventual cu blînde ironii la adresa unuia sau altuia dintre contestatari. 
O curtare a publicului, care n-a lipsit de la reprezentațiile pieselor (Lumină 
nouă s-a jucat împreună cu 0 amică), de la primul spectacol — din 5 martie 
1912 — pînă la ultimul — din 19 martie acelaşi an, ar fi fost şi ea de efect 
şi astfel „dramaturgul" n-ar mai fi apărut în postura jenantă a celui „su- 
părat pe sat". Redactorii Minervei au fost printre cei dintîi care au sesizat 
riscurile atitudinii trufaşe afişate de neaşteptatul lor epistolier. în treacăt 
fie zis, revista nu era chiar fără „coloare"; imparţială „politic", ea găzduise 
cu nici un an înainte durele atacuri lansate de D. Karnabatt împotriva 

Metafizicii cuvintelor... Să nu leii văzut aprigul Duelius Superbust Poate 
da, poate nu. Oricum, în însingurarea cel cuprindea tot mai ferm, faptul 
că Minerva se limitase la simple notații polemice, fără a susține o campanie 
de durată, conta în ochii celui jignit între altele şi de bănuiala, hotărît 
nefondată, că ar fi profitat de prezența lui în Comitetul teatral pentru a-şi 
promova piesele în repertoriu. Zamfirescu era, corespondenţa o arată de 
atîtea ori, un om elegant, corect în relaţiile sociale pînă la naivitate şi 
suferea adînc cînd buna-credinţă li era pusă la îndoială. Acest sentiment al 
demnității lezate îl face, în situația dată, să insiste asupra unor factori 
secundari, ignorînd însă adevărata substanță a piesei lui, meritorie dealtmin- 


328 


teri prin filozofia ei „idealistă", prin „preocupări şi conflicte de înalt nivel 
spiritual, preferinţă pentru partea lăuntrică a lucrurilor, prezenţa inconesa- 
bilului şi discuţia în jurul lui [...], credinţa în idealitatea lumii şi în relati- 
vitatea oricărei cunoaşteri" (G. C. Nicolescu, Duiliu Zamfirescu, ed. cit.» 
p. 311). Ideaţia şi structura piesei Lumină nouă, ca şi a dramaturgiei zam- 
firesciene în ansamblu, au fost puse în adevărata lumină mult mai tîrziu, 
odată cu interpretările lui G. C. Nicolescu şi Mihai Gafiţa, cărora le-aş 
adăuga capitolul Dramele abisului lăuntric din cartea mea, Introducere în 
opera lui Duiliu Zamfirescu. Comentariile din epocă s-au limitat aproape 
exclusiv la latura spectaculară. Pînă la „clarificările" mînioase din 11 martie 
1912, despre reprezentație s-au pronunțat între alții Emil D. Fagure (în 
Adevărul) şi Olimp Grigore loan (în VIndependance Roumaine). O vor 
mai face apoi P. Locusteanu (în Flacăra), Caion (în La Revue Roumaine), 
al cărui articol e pătrunzător, un oarecare T. A. Teodoru (Ilustrația română) 
şi, ultimul, dar nu cel din urmă, Tudor Arghezi (în Viața românească). 
Autorul Seringii e cel mai net contestatar. Cronica lui e o suită de sentinţe 
fără apel: „Această Lumină nu însemnează însă nimic. Prilej pentru baga- 
tele căznite, pentru pedantism agresiv. Profesismul pe care i-l atribuiam 
piesei nu există. Drama domnului Zamfirescu e pur şi simplu scoaterea pe 
scenă a unui tratat de autosugestie şi spiritism. Kardeck încrucişat cu 
Bernheim şi Durville" (Duiliu Zamfirescu: „Lumină nouă", Viața româ- 
nească, VII, 2, 1912, p. 272). Acidele notații argheziene vizează şi articolul 
pro-domo din Minerva, răscolit şi mărunţit cu o vervă de zile mari. „Să ne 
plimbăm puţin - zice Arghezi cu sarcasm muşcător — prin acest ciudat 
articol în care domnul Zamfirescu se arată penibil de simțitor la liberul 
exercițiu al opiniilor. Serenissima-i persoană nu admite să fie pusă în balanţă; 
ea cere tron sau cel puțin un soclu. Domnul Duiliu Zamfirescu a dat ordin 
sever servitorilor săi să nu i se adreseze decît cu vorbele: Excelența-V oastră, 
şi Domnule Ministru. înțelegeți ce greu îi vine să nu fie tratat în literatură 
ca o Alteță Academică Incontestabilă" (ibidem). Excelentul pamflet ar- 
ghezian, care ar merita citarea integrală, poate fi parcurs de cititorul inte- 
resat în Scrieri, 28, Editura Minerva, 1976, p. 42-48. 7 


1 — Emil D. Fagure, pseudonimul lui Samuel Honigman (1875— 1946), 
ziarist. A publicat la Evenimentul din laşi (ziar tăios ironizat de Zamfirescu 
în eseul Romanul şi limba română), Adevărul, Dreptatea, Lupta, Pagini 
literare. A comentat defavorabil Lumină nouă în Adevărul, 8076, 7 martie 


1912, p. 1-2. 


2 — Mihai Vereanu, roman satiric cu inflexiuni romanțioase, publicat 
în 1873 de Iacob C. Negruzzi. Zamfirescu făcea un compliment de circum- 
stanță, soeotindu-l „cel dintîi roman românesc". 


329 


— Amor şi Ticleni, comedie de moravuri scrisă în 18% de autorul 


Copiñor de pe natură 


4 — Ion (lancu) C. Bacalbaşa (1863— 1918), ziarist, cronicar dramatic 
işi dramaturg. Director general al teatrelor şi director al Teatrului Național 


în stagiunea 1911—1912 şi în 1917. 


5 — Dolorosa, piesă de George Diamandy, a cărei premieră, pe scena 
Naţionalului, a avut loc în 16 februarie 1912. în referatul prezentat — la 


25 noiembrie 1911 — în fața Comitetului de lectură, Zamfirescu afirma cu 
satisfacția celui ce-şi descoperă un comiliton: „Micul ei neajuns că se petrece 
într-d lume ce de-abia aCum începe a trăi la noi este cu îndestulare răscum- 
părat de subtilităţile sufleteşti ale personagiilor create, care trec oarecum 
dincolo de români, ca să intre în speța eternă a oamenilor" (Arhivele Sta- 
tului, Bucureşti, Fondul Teatrul Naţional, dosar 33, 1911—1912, p. 139). 
De notat, Ca detaliu cu tîlc, ca George Diamandy făcea şi el parte din Co- 
mitetul de lectură, fiind, în plus, rudă prin alianță cu Duiliu Zamfirescu. 


6 — Spiridon Popescu (1864— 1933), prozator poporanist, colaborator 
al Vieții româneşti. Din opera lui, minoră, mai pot stîrni oarecare interes 


volumele Moş Gheorghe la expoziție şi Zori de iulie, ambele publicate în 1912. 


Proza care dă titlul celui dintîi „transcrie" monologul cînd persiflant, cînd 
revoltat, al unui țăran trimis să viziteze expoziția jubiliară din 1906, 


7 — Marionetele (Les Marionettes), comedie „fatalista" de Pierre 
"Wolff (tradusă de V. Eftimiu şi M. Săulescu), jucată în premieră în 16 
ianuarie 1912. în rolurile principale erau distribuiţi C. I. Nottara, N. So- 
reanu, Aristide Demetriade, Tony Bulandra ş.a. 


8 — „Anonimul" e Olimp Grigore Ioan. Articolul lui, violent şi neur- 
ban, a apărut în L'Independance Roumaine, 11071, 720 martie 1912, p. 2. 


9 — Ion Procopiu (1863— 1918), ziarist. Pasajul zamfirescian referitor 
la el este — Arghezi are dreptate! — de-a dreptul „fenomenal" prin na- 
ivitatea ce-o deconspiră. Omul de lume franc şi statornic care a fost Zam- 
firescu nu (mai) cunoştea lumea presei, căci altfel ar fi întrezărit în Procopiu 
un exemplar din specia perenă.a gazetarului duplicitar. Altă victimă a ma- 
nierelor mieroase, a versalităţii scribului franțuzit va fi peste nici doi ani 
Iorga însuşi. în memoriile lui, G. T. Kirileanu reține în 1 iulie 1914 stupe- 
facţia savantului: „Iorga cumpără ziarul L'Independance Roumaine şi 
“citeşte comentariul şedinţei de ieri, în care vorbise Iorga şi Miile. Alătu- 
rarea asta îi face rău. Dar cuvintele ziarului îl amărăsc şi mai tare. Căci 
Procopiu, directorul ziarului, îl lăudase ieri în tot felul după discurs şi-i 
spusese că doreşte prilejul unei convorbiri, în care să-i spună tot binele 
ce are la inima lui pentru Iorga. Iorga îi făgăduieşte de îndată un dar de 
cărţi! Şi-a doua zi, ziarul lui îl gratifică astfel: « Dans des phrases alam- 


330 


biquees et non depournes de perfidie, M. Iorga a cru pouvoir s'acquitter 
de sa dette de reconaissance envers les conservateurs qui Tont elu â Pra- 
hova. » 

— Cum pot fi oamenii pînă la atîta lipsiţi de bună-credință?" (Nicolae 
Iorga aşa cum l-am cunoscut, Magazin istoric, XV 1, 3 (180), martie 1982, 


10— Petre Locusteanu (1883— 1919), ziarist, cronicar de teatru şi 
dramaturg, prezent în coloanele unor publicații ca Voința națională, Fla- 
căra (1911—1915), Ziarul meu (1916), Minerva, Viitorul. Funcţionarul de 
la domenii e o comedie spumoasă, agreabilă şi azi, care l-a încîntat şi pe 
G. Călinescu. 


P. CERNA: „POEZII" 


Es 109 Bucureşti, 1910 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi 
dezbaterile, torn XXXIV , 1911—1912, Librăriile SoceC & Comp., C. Sfetea 
şi Librăria Naţională, Bucureşti, 19%2, p. 1%-— 192 


Raportul de premiere a fost prezentat de Duiliu Zamfirescu în şedinţa 
Secţiunii literare din 19 mai 1912. Aproape neştiut, referatul academic zam- 
firescian stîrneşte azi o legitimă nedumerire: e posibil oare ca autorul care-l 
nega pe Goga să-l admire pe ştersul Cer na? Judecata noastră nu admite 
o atare probabilitate sau, cel mult, o înscrie la capitolul „curiozități". 
Ce îndreptăţea totuşi, la vremea lui, gestul lui Zamfirescu? Ipoteza unei 
tentative de împăcare cu Maiorescu, puternicul protector şi sfătuitor al lui 
Cerna, nu-i credibilă din cale afară. Relaţiile dintre critic şi prietenul său 
mai tînăr intraseră încă din 1909 pe un drum fără viitor, de la care nu se mai 
putea spera nimic bun. Departe de a aduce o ameliorare, 1913 va înregistra 
punctul culminant al crizei: destituirea scriitorului din rîndurile cadrelor 
diplomatice, iar asta se va întîmplă şi datorită lui' Maiorescu. Mâi mult 
decît dorința, nesigură, de conciliere cu criticul, au cîntărit similitudinile 
temperamentale dintre Cerna şi Zamfirescu. Şi unul, şi celălalt erau adepții 
poeziei de idei, neoclasice, cu o simbolistică accesibilă, motivată retoric şi 
conceptual. Şi unul, şi celălalt erau, în lirică, „sănătoşi", „obiectivi" şi seduşi 
de o morală a eroismului ce uneşte, de pildă, Phenixul lui Zamfirescu cu 

Dorul lui Cerna. Elogiindu-şi tînărul emul, Zamfirescu îşi justifica, prin ur- 
mare, propria modalitate poetică. în plus, Oricît de „personalist" s-ar dori 
Zamfirescu, opiniile lui datorau mult bunei păreri împărtăşite în epocă de 
contemporanii lui Cerna. Dragomirescu nu mai găsea alt termen de compa- 
raţie decît pe Eminescu. Iorga saluta în uscatul poet un „mare talent deplin 


331 


format". Ibrăileanu recunoştea, în 1915, un poporanist exemplar. ,>NIE 
este în literatura românească, spunea autorul Spiritului critic..., un alt 
scriitor care, prin atitudinea sa față de problemele sociale, să fie mai popo- 
ranist decît acest poet." Diagnosticul avansat de Zamfirescu va fi, prin ur- 
mare, validat. Nu însă în toate articulațiile lui. Vădea Cerna o mare ştiinţă, 
a valorii emotive a cuvintelor ? Răspunsul e hotărît negativ şi nu e nevoie 
de examenul întregii creaţii pentru a-i sesiza ariditatea şi retorismul, 
Tot o prezumție este şi investirea meteoricului poet drept deţinător ai 
preţiosului simţ de a figura plastic abstracţiunile, căci valabilă e mai degrabă, 
concluzia inversă. O ingenuitate este şi invocarea sentimentului de dreptate 
(adică a unui criteriu etic) pentru a culpabiliza estetic un poem ca Plînsul 
lui Adam. „Nedreaptă" este şi scena luptei dintre Hector şi Ahile (ultimul 
cert favorizat de zei), şi totuşi cîntul respectiv din Iliada nu suferă în planul 
expresiv, nu e adică vulnerabil ca poezie. 


1— lată cîteva versuri răzvrătitoare şi discursive care vor fi displăcut 
unui Zamfirescu ajuns la vîrsta senectuţii: „Şi mai puternic l-am văzut 
altdată, / Privind spre-al fericiților castel, / Spre care nouri negri se arată. / 
Şi negrii nouri el îi răscolea, / Şi fulgerul din ochii lui pornea, / Iar tunetul 
era cuvîntul urii... / El stăpînea puterile naturii, / Cu sufletul său larg şi 
răzvrătit — / lar coasa lui sclipea din depărtare. / Un fulger îmblînzit, / 
Picat din cer la asprele-i picioare... //Ce mînă a Destinului, o, frate,/ 
Te-a aruncat pe drumul cel de pară? / Ce dor de luptă şi de libertate / 
Te-a ridicat, la glasul din afară ?//... Aşa te-am vrut, în visul meu fier- 
binte / Aşa am pus pe visul meu coroană!" 


CINCINAT PAVELESCU: „POEZII" 
Bucureşti, 1911 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi 
dezbaterile, tom XXXIV, 1911-1912, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea 
şi Librăria Naţională, Bucureşti, 1912, p. 214—217. 


Raport susținut în şedinţa Secţiunii literare din 19 mai 1912, in care 
s-au discutat candidaturile pentru Premiul Adamachi. în monografia 
pe care o dedica romancierului Comăneştenilor, Mihai Gafiţa socotea textul 
de faţă un indiciu al „apropierii de grupul simboliştilor"”. Lucrul este însă 
controversabil: reticența cu care sînt citate expresii şi rime „bizare" din 
poemele bardului magistrat poate reprezenta la fel de bine preludiul glo- 
selor intolerante din Literatura viitorului. Ca şi în precedentul raport, 
motivul apropierii e de aflat tot în afinitățile temperamentale. Dacă so- 
brul, glacialul Cerna spunea ceva poetului obiectiv care a fost Duiliu Zam- 


332 


firescu, spiritualul Cincinat Pavelescu făcea să vibreze o coardă din tine- 


reţe în inima raportorului academic, ce se exersase cîndva şi el în madri- 
galuri, în versuri „pe albume", în graţioase şi galante declamaţii. O primă- 
vară sentimentala le va aduce dealtminteri iar în atenţia poetului, scăl- 
dîndu-le însă în unda unei blînde disperări. „Hidalgo romantic şi filozof 
pesimist" era, la urma „urmei, măcar în unele accente, Duiliu Zamfirescu 
însuşi, aşa încît adeziunea lui sentimentală la creația lui Pavelescu echiva- 
lează cu o recunoaştere a propriei naturi. Din fericire pentru el, referentul 
academic nu arată doar fineţea cunoaşterii de sine, ci şi sigure intuiţii 
critice. Şi Cerna, şi Pavelescu sînt citiţi cu atenția îndreptată spre eul adînc, 
“optimist în cazul celui dintîi, trist şi melancolic la cel de-al doilea. Antino- 
miile semnalate de Zamfirescu în 1912 sînt deci exacte şi, aş adăuga, indis- 
pensabile ca axiomele. Nu e de mirare, aşadar, că în exegeza celor doi autori 


aceste opinii sînt reluate mereu. 


P. 115 [POMPILIU ELIADE] 

Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi 
dezbaterile, tom XXXIV, 1911 — 1912, Librăriile Socec & Comp., 
C. Sfetea şi Librăria Naţională, Bucureşti, 1912, p. 135— 136. 


Semnătura tradițională lipseşte, fiind înlocuită cu următoarea speci- 

ficare: „în şedinţa de la 21 mai 1912 Duiliu Zamfirescu a lipsit. în lipsa lui, 
I. Bianu citeşte următoarea expunere a titlurilor, pe care s-a întemeiat 
votul Secţiunii spre a propune pe d1 Pompiliu Eliade să fie ales membru 
corespondent la Secţiunea literară în locul vacant". Succinta, dar documen- 
tata expunere a lui Duiliu Zamfirescu a convins: Pompiliu Eliade (1869— 
1914) a devenit membru corespondent al Academiei. Era una din puținele 
consacrări oficiale de care a avut parte acest merituos critic, a cărui operă 
a început să fie repusă în circulaţie abia în anii din urmă, un aport însemnat 
in acest sens avînd editorul şi comentatorul său Alexandru George. 


P. 116 LA MONUMENIUL LUI COSTACHI NEGRI 


Convorbiri literare, XLVI, 7, iulie 1912, p. 721 —724. 


Scurt, dar emoționant, textul publicat în bătrînă revistă junimistă 
reprezintă, de fapt, cuvîntarea rostită de scriitor, ca reprezentant al Aca- 
demiei, în cadrul festivităților prilejuite de dezvelirea, la 17 iunie 1912, 


333 


c] 


la Galați, a unei impunătoare statui a renumitului revoluționar şi diplomai 
unionist Costache Negri. Personalitatea acestuia mai fusase, dealtminteri, 
invocată elogios de impetuosul Don Padil în scînteietoarele notații de călă- 
torie Din munți. De la Bucureşti la Tîrgu-Ocnei, apărute în România liberă 
din 6 august 1883. Mai domolit acum, în aparență, Zamfirescu repetă, 
după trei decenii gestul de venerație al tinereții, însoțindu-l, ca şi atunci, 
cu o melancolică meditație asupra timpului fugar. Evocarea nu se păstrează, 
însă, de astă dată, pe teritoriul lirismului, ci se constituie într-un dens şi 
documentat medalion omagial din care nu scapă nimic esențial referitor la 
activitatea lui Negri. Totul demonstrează, dimpotrivă, o atentă lectură a 
operei lui Negri şi a izvoarelor documentare (a memorialului lui Bolinti- 
neanu în primul rînd, cel care consemnase expresiv Vizita domnitorului 
Principatelor Unite la Constantinopole). Concis, exact, Zamfirescu a, făcut 
impresie bună în compania unor istorici iluştri ca Al. Xenopol şi N. Iorga, 
prezenţi şi ei la solemnităţile de la Galaţi. Ele se încadrau, dealtfel, într-oA 
suită de inițiative similare prin care românii înțelegeau să-şi celebreze ma- 
rile figuri ale trecutului revoluţionar, cu sau fără voia lui Carol I. în mai. 
1912 ieşenii inauguraseră o impunătoare statuie a lui Cuza (lucrare a sculp- 
torului italian Romanelli). Statuia de la Galaţi, impozantă şi ea, era opera 
unui artist român, I. Iordănescu, şi fusese ridicată cu cheltuiala localni- 

cilor, în memoria cărora Negri figura la loc de cinste, ca şi Cuza. La festi- 

vităţi au participat atunci nu numai scriitori, istorici şi gazetari din capitală, 

ci şi reprezentanți ai unor asociații culturale, țărani din comunele învecinate, 

între care şi mulți de la Mînjina. în discursul inaugural, Iorga rezumase în 

termeni asemănători celor zamfirescieni sensul unei vieți dedicate propăşirii, 

patriei, perorînd astfel: „Costache Negri n-a fost ce merita, fără îndoială, 

să fie, ci a silit, cu toate puterile unei nobile abnegaţii, unei desăvîrşite 

uitări de sine, să nu i se dea nimic. El a păstrat numai atîta din ce poate 
asigura sîngele, înrudirile, talentul energic cît era nevoie ca să poată servi 

țara. Şi a cerut în schimb un singur lucru: să se răsfrîngă mulțămita asupra 

prietenilor săi, cari s-au înălțat prin el, asupra domnului mare, căruia a 

ştiut să i se închine întreg. A fost o rază curată, bucuroasă că se poate con- 
funda în lumina zilei ce se deschide." 


Statuia, turnată în bronz, reprezentîndu-l pe Negri în mărime naturală, 
a fost grav avariată de sălbaticele bombardamente hitleriste din cel de-al 
doilea război. în 1966, cînd se comemorau 90 de ani de la moartea eminen- 
tului patriot, frumosul monument a fost restaurat. în acelaşi an se inaugu- 
ra casa memorială de la Mînjina. 


1 — V. Opere, voi. 5, nota 2, p. 583. 


2 — împreună cu N. Catargiu, Panaonici, țietI. Callimachi, I. Ma~ 
Yjriki, C. Negri făcea parte dintr-o deput cărei misiuQ'e mne consta în a 


334 


aduce la cunoştinţa puterii suzerane, Turcia, alegerea lui Cuza pe tronul 
Moldovei. încredințîndu-i această misiune, domnitorul, şi ministrul de 
Externe al acestuia, Vasile Alecsandri, erau convinşi că Negri era omul 
„cel mai în stare să reprezinte cum se cuvine demnitatea Principatelor la 
Constantinopol"* Pluralul nu e întîmplător: revoluționarii moldoveni con- 
siderau alegerea lui Cuza ca prim pas pe drumul Unirii. în drumul ei spre 
Constanfinopol, delegația moldavă a trecut prin Bucureşti, unde a luat 


legătura cu deputații unionişti munteni* îndemnîndu-i să-l aleagă domn 


tot pe Cuza. 


3 — V. Opere, voi. 5, nota 10, p. 529. în a 16a şedinţă a Divanului 


ad-hoc, Anastase Panu, unionist convins, a citit cutremurătorul memoriu, 
al țăranilor clăcaşi. 


4 — Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (1824— 1880), om po- 
litic român. Membru al Divanului ad-hoc al Moldovei, prim-ministru (pînă 
în 3 aprilie 1860) al unui guvern moldovean din perioada anterioară desă- 
vîrşirii Unirii, preşedinte al Constituantei din 1866, premier al României 
în apriîie-decembrie 1870 şi aprilie-iulie 1876. 


5 — Ludovic Sieege (1813— 1872), medic şi diplomat român. Meritelor 
considerabile ale doctorului (care se numără prin cei mai destoinici organi- 
zatori ai serviciilor sanitare din Principate) li se adaugă cele ale diplomatului 
cumpănit şi dibaci. Ca agent diplomatic — la Viena, Petersburg şi Berlin — 
al statului român, a susținut admirabil interesele noastre naționale. Vezi 
în acest sens cartea lui Dumitru Vitcu: Diplomaţii Unirii, Editura Acade- 
miei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979, p. 211— 229. 


GEORGE MURNU: HOMER, „ILIADA" 
Tradusă. Cîntul XIII-XXIV. Bucureşti; 1912 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi 
dezbaterile, tom XXXV, 1912—1913, Librăriile Socec & Comp. C- Sfetea 
şi Librăria Naţională, Bucureşti, 1913, p. 303—315. 


Textul constituie raportul academic susținut de Duiliu Zamfirescu 
în şedinţa din 23 mai 1913 a Comisiunii Marelui Premiu Năsturel. Pe baza 
acestui referat i s-a decernat lui G. Murnu importantul şi substanţialul 
premiu academic, bun prilej de glume şi de ipoteze tardive pentru parodis- 
tul Topîrceanu care conchide într-un „fragment apocrif din Odiseea" : „Lu- 
cruri expuse pe larg în traducerea d-lui Murnu, / Harnicul nostru tălmaci 
care-a tradus Iliada, / Carte ce fu mintenaş premiată cu premiul cel mare, / 


335 


Pentru că sîntem un stat eminamente agricol, .." Ca întotdeauna, Zamfi- 
rescu se pregătise temeinic, cîntărise îndelung valoarea traducerii, încît pus 
să aleagă între Vlahuţă (cu Pictorul N. Grigorescu), Brătescu-Voineşti 
(cu întuneric şi lumină), spre prozele căruia îl trăgea inima, şi versiunea 
Murnu a Iliadei, s-a decis, şi din veche pasiune pentru lumea clasicităţii, 
pentru cea din urmă. Prin 1326 mai 1912 scria încordat la raport şi-şi co- 
munica, în premieră, impresiile într-o misivă către Ioan Bianu: ,,.. . lucrez 
îa raportul lui Murnu. Cînd te înhami la o asemenea lucrare, nu ştii niciodată 
unde are să iasă, şi numai atunci văd limpede munca depusă de traducător, 
după munca depusă de raportor. Ţi-am fost vorbit de îndoiala mea, în urma 
-unei convorbiri ce avusesem cu acel blînd şi simpatic autor Ce se numeşte 
Brătescu-Voineşti. Nu ştii dacă a ajuns la vreo înțelegere cu Murnu? în 
răstimpuri, am recitit şi unele novele din volumul său, care sunt bune. 
îți mărturisesc, însă, că nu pot sta alături de lucrarea lui Murnu, fiind dat, 
mai cu seamă, caracterul premiului nostru şi o infinitate de alte conside- 
rente specific româneşti, precum lipsa de elemente clasice în tînăra noastră 
literatură, aberaţiunea simboliştilor (pe care Omer îi ucide) etc, etc." (Scri- 
sori inedite, ed. cit., p.6). 

„Vedea limpede" însă şi alte aspecte ale chestiunii decît cele strict legate 
de tehnica traducerii. în semnalarea rolului pe care-l joacă tranziția de men- 
talitate, impulsionată, desigur, de factorul timp, în înţelegerea estetică a 
unei opere, concluziile zamfiresciene comunicate atît de tranşant în paragra- 
fele iniţiale ale „recensiunii" premerg opiniile — mai coerent şi mai riguros 
formulate — ale lui Lovinescu din Mutaţia valorilor estetice. în capitolul 
al XH-lea al sintezei sale, criticul întîrzia semnificativ tocmai asupra valorii 
de sugestie a poeziei homerice şi asupra capacităţii versiunii Murnu a Ilia- 
dei de a o „recrea" cu mijloace proprii. Similitudinea punctelor de vedere 
e frapantă, aşa că mă voi limita la un singur citat probatoriu: „Pentru 
moderni poezia homerică nu poate avea decît o valoare noțională; întregul 
element sugestiv, întregul zăcămînt emoțional de reziduuri ancestrale, pe 
care-l are orice limbă şi pe care trebuie să-l fi avut cu deosebire o limbă 
proaspătă ca limba elenă, cu imagini şi metafore vii încă, legate prin ade- 
renţe multiple în senzaţie, întreaga această sevă bogată, colorată, care cir- 
cula în poezia homerică a dispărut pentru totdeauna, pentru necunoscător 
ca şi pentru cel mai adînc cunoscător al limbii şi civilizaţiei elenice" (E. Lo- 
vinescu, Scrieri, 5, Istoria literaturii române contemporane. Ediţie de Eugen 
Simion, Editura Minerva, 1973, p. 329). 

în semnalarea excepționalei creații lingvistice datorate traducătorului, 
precursoriatul lui Zamfirescu e, de asemenea, indiscutabil. G. Călinescu 
va reliefa, la rîndu-i, caracterul „haiducesc" al limbii plăsmuite de tălmăci- 
tor: „Traducătorul a avut un unghi de creaţie. El a văzut în limba arhaică 
a Greciei o lume de păstori (cu instinctul său de om de la Pind), de hai- 
duci hărțăgoşi (s.n.), şi ne-a dat un Homer oieresc, ieşit parcă de la stînă" 


336 


(Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Ediţia a Il-a, revăzută 
şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 
1982, p. 658). 

Neîndoielnic, luciditatea, acest atu care-l face de atîtea ori simpatic 
pe Zamfirescu în fața posterității, nu e verificabilă în toate planurile demon- 
straţiei susținute de distinsul referent academic. De o stîngâcie jenantă e, 
de pildă, ideea de a exclude „versurile nerimate" (albe, deci!) din poetica 
română. Propria dexteritate prozodică e ridicată aici la rang de dogmă, 
iar orice dogmatism e exclusivist şi rizibil atunci cînd realitatea îl infirmă. 


ale versului alb. 


1 — Ca şi în eseul dedicat în 1885 lui Eminescu, Zamfirescu citează şi 
de astă dată greşit, din memorie, un vers din Veneția, splendidul sonet emi- 
nescian, superior, desigur, modelului oferit de Cerri. 


2 — Alexander Pope (1688— 1744), poet neoclasic şi eseist englez. A 
debutat cu un ciclu de patru poeme, Pastorals (Pastorale, 1709). conti- 
nuînd apoi cu The Rape of the Loch (Răpirea buclei, 12), poem eroicomic 
de factură homerică, Windsor Forest (Pădurea Windsor, 1713;, The Temple 
of Fame (Templul faimei, 1715) şi Epistle of Eloisa to Abelard (Scrisoarea 
Eloisei către Abelard, 1717). între 1715— 1720 a tălmăcit cu rafinament 
şase cărți din Iliada, iar ulterior — în 1725— 1726 — a publicat şi o versiune 
engleză a Odiseii. Ambele traduceri au întrunit elogii durabile. 


3 — Johann Heinrich Voss (1751— 1826), poet german, autor, între 
altele, de idile în hexametri ca Der siebzigste Geburtstag (A şaptezecea ani- 
versare, 1781; şi Luise (1795). între 1781- 17% a tradus — tot în hexa- 
metri — opera lui Homer. 


4 — Charles Mărie Rene Leconte, zis Leconte de Lisle (1818— 1894), 
poet francez, conducătorul şcolii parnasiene şi teoretician al „artei pentru 
artă". Ostil retoricii romantice, a scris o poezie impersonală, ale cărei 
principii structurante sînt armonia, ordinea şi claritatea. Evocînd de predi- 
lecţie antichitatea elenă şi indică, poemele lui se sprijină pe o documentaţie 
riguroasă. în ele trecutul e idealizat, opus irevocabil prezentului barbar 
şi decăzut. Opera sa cuprinde volumele: Poemes antiques (1852), Polmes, 
barbares (1862), Poemes tragiques (1884), Derniers poemes (apărut postum, 
în 1895). Am arătat altădată că deşi corespondența şi publicistica lui Duiliu 
Zamfirescu nu conţin referiri la Leconte de Lisle (aceasta pare să fie sin- 
gura !), nu este exclus ca poezia lui să fi fost cunoscută autorului Imnurilor 
pâgîne. între poeme precum Qain, Le Coeur de Hialmar şi Către Cleobul, 
Pe Acropole există unele similitudini. 


A tradus mult din Homer, Horaţiu, Sofocle, Euripide, din vechile 
texte indiene. 


5 — Vincenzo Monti (1754— 1828), poet şi dramaturg italian de factură 
neoclasică. Dintre scrierile lui sînt de notat piese ca: Aristoderno, Caius 
Grachus, Basviliana şi poema ca Mascheraniana. A tradus Iliada, tălmăcirea 
lui fiind utilă, afirmă Francesco de Sanctis, pentru studiul „tainelor artei 
şi rafinamentelor vorbirii poetice". 


6 — Reluare vizibilă a unor teze din Metafizica cuvintelor şi estetica 
literară. 


7 — George Murnu (1868— 1957) a tradus în 1924 — în endecasilabi 
albi — şi Odiseea. 


P. 131 GEORGE PAVELESCU: „DIMITRIE BOLINTINEANU 
ŞI OPERA SA" 
Bucureşti, 1913 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă si dezba- 
terile, tom XXXVI, 1913-1914, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 
Bucureşti, 1914, p. 317. 


Raportul a fost citit în şedinţa din 20 mai 1914. Tipică lucrare de com- 
pilaţie, cartea lui G. Pavelescu îndreptățește reticenţa politicos mascată 
a lui Zamfirescu. Ca material documentar, ea prezintă totuşi interes, încît 
G. Călinescu o citează în bibliografia finală a Istoriei... . sale. 


P. 132 ION AL. GEORGE: „AQUILE" 
Poezii. Cîmpina, 1%3 
P. DULFU: „GRUIA LUI NOVAC" 
Epopee alcătuită din cîntecele de vitejie ale poporului român 
Bucureşti, 1913 


OLTEO ŞI DORU: „UN PROCES PIERDUT" 
Roman social. Bucureşti, f.a. 


Analele Academiei Române, seria II, jartea administrativă şi dezba- 
terile, tom XXXVI, 1913-1914, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, 
Bucureşti, 1914, p. 238-242. 


Raport susținut în şedinţa din 27 mai 1914, pentru decernarea Premiu- 
lui Demostene Constantinide. Pledoaria lui Duiliu Zamfirescu a convins 


338 


pe „nemuritorii" din comisia de premiere, astfel încît Iqn Al. George a-pri- 
mit laurii academici. Şi de astă dată trebuie să reliefăm rolul afinităților 
literare şi temperamentale în motivarea unei opțiuni. Atît autorul Aquile- 
lor, cît şi cel al Imnurilor păgîne erau în fond nişte parnasieni seduşi de 
clasicităţi greco-latine; de statuarii stilizate şi mitologicale. Şi unul; şi celă- 


lalt au trecut fugitiv prin şcoala vagului simbolist, fixîndu-se în cele din 


urmă în răcori şi limpidităţi parnasiene. Curios e totuşi că raportorul aca- 
demic, atras ei însuşi (momentan!) de ritualuri simboliste, crede că autorul 
pe care-l comentează e cu totul străin de mentalitatea „făuritorilor de ver- 
suri simboliste". De fapt, cum va observa peste ani G. Călinescu, din arheo- 
logia clasicizantă din Aquile nu lipseşte" minulescianismul, „cu înlocuirea 
Ecbatanei prin Roma". însă Zamfirescu, cu acel „har" special de a-şi 
îndepărta simpatizanţii, era pe punctul de a izbucni împotriva „pestilentei 
simboliste" şi, „montat" fiind, nu mai voia să distingă nuanțele. Teoretici- 
anul se anunţa mai decis şi mai intolerant decît practicianul care depistase 
în volumul comentat deviația de la clasicism. în plus, cel dintîi putea in- 
voca şi antecedente. Despre amor, de exemplu, ca izvor al lirismului, ca 
factor al „mirajului", vorbise şi în Poporanismul în literatură. Apoi, multe 
din glosele aşternute pe marginea pieselor comentate în Comitetul de lec- 
tură al Naţionalului bucureştean gravitau în jurul aceluiaşi subiect. 


Ce alte motive de simpatie spontană ar mai fi de invocat în legătură 
cu referatul academicianului? Cîteva le dezvăluie, indirect, el însuşi. Plă- 
cerea „înscenării", a „poantei" spuse „frumos" e unul dintre ele. Un altul ar 
fi, în ciuda severității afişate, înclinația pentru poezia blîndelor libaţii] 
Cel care cînta, în Lena, mustul ce „spumegă-n ulcică", nu putea fi realmente 
indispus de strofele cu „subiect" similar ale unui confrate mai tînăr. Putea 
fi însă rău impresionat, cum o şi mărturiseşte, de volumele altor competi- 
tori la premiul Academiei. = 


1 — Octav Erbiceanu, filolog român. A scris şi studii de artă. Opere: 
Sizilische Kunt auf Miinzen. Inaugural Dissertation (Munchen, 1891), 
Bine Schufiibung in der Prăgung der Munzen Griechlands (laşi, 1910), Ciclul 
troian. Epopeele înainte de Homer (laşi, 1910). 


2 — Unproces pierdut, roman social de Olteo şi Doru, pseudonime sub 
care se ascundeau Olimpia Teodoru (1882— ?) şi V. Teodoru-Doru (1872— ?), 
scriitori şi publicişti afirmaţi la Universul, Răsunetul, Revista noastră şi, 
respectiv, la Dreptatea, Aromânul, Românul de la Pind. 


3 — Gruia lui Novac, volum de versuri în stil popular.de Petre ]Dulfu 
(1856— 1953). Mînat, poate, de dorinţa de a realiza o epopee, a versificat 
Isprăvile lui Păcală (1894, volum ajuns jn 1970 la a 20-a ediţie), Gîntece 
si poveşti (1910), Povestea^ lui Făt-Frumos (1926), Cei doi feU-logofeţi cu 


a 839 


părul de aur (1936), Preafrumoasa poveste a lui Făt-Frumos şi a lui Radu 
şi Mama sa (f.a.) etc. 


4— Ion Al.George (1891—1956), poet şi traducător, bibliotecar — 
timp de treizeci de ani — la Fundaţii. în Aquile (1913), apoi în Domus 
taciturna (4916) a publicat poeme clasicizante, îndeobşte uscate şi pedante, 
salvate însă cînd şi cînd de un fior elegiac, şi o piesă, Sappho, pe care 
o subintitula „comedie antică în două acte”. în Istoria... lui, G. Gălinescu 
regreta că poetul >nu se ştie prin ce proces de mîhnire literară a renunțat" 
a creaţie. Se dedicase, de fapt, traducerilor din Mommsen, Sofocle, Bion, 
Pindar, Sappho, Cleanthes. Cînd definitivam aceste note, am aflat în 
G. Câlinescu şi contemporanii săi, voi. I, ediție de documente literare (exce- 
lent îngrijită de Nicolae Mecu), publicată la „Minerva" în 1984, detalii 
dramatice din ultimii ani de viață ai scriitorului hărțuit de neşansă (v. op. cit., 
p. 23-25). 


P. 1% EMINESCU 
Convorbiri literare, XLVIII, 6, iunie 1914, p. 581—582. 


Prin întindere şi argumente, medalionul consacrat lui Eminescu cu 
prilejul comemorării unui sfert de veac de la moartea Luceafărului justi- 
fică în bună măsură opinia lui Mihai Gafiţa: „exclamaţii lirice, fără alt 
ecou în public decît solemnitatea festivă a gestului" (Duiliu Zamfirescu, 
ed. cit., p. 713;. într-adevăr, în comparaţie cu ampla şi inteligenta exegeză 
publicată în 1885 în VEtoile Roumaine, textul de acum, aforistic, dar nu 
profund, e palid. în aceşti ani însă interesul, devoţiunea pentru opera lui 
Eminescu s-au mai vădit şi cu alte prilejuri. în octombrie 1911 Zamfirescu 
se pregătise să vorbească tot la Galaţi, la festivitatea dezvelirii bustului 
poetului. Din cauze oculte, manifestarea n-a mai urmat cursul inițial: 
discursuri nu s-au mai ținut lîngă monumentul — lucrarea lui Storck — 
proaspăt vernisat; iar elocinţa părtaşilor şi-a croit vad timid la banchetul 
de rigoare, unde Iorga a strălucit. Poetul Imnurilor pâgîne s-a menţinut 
într-o rezervă remarcată imediat de cunoscători. Opiniile lui au parvenit 
totuşi la urechile unor participanţi. Un martor ocular (lorga?) al eveni- 
mentului relata prompt în Neamul românesc (3 oct. 1911, p. 642) că 
„d. Duiliu Zamfirescu, în numele Academiei, era gata să arate, cu acest 
prilej atît de potrivit, că toţi oamenii mari au fost latini sau neolatini". 
De aici, sau din alte surse, se inspiră promptul Nicanor, care releva, la 
rîndu-i, într-un „post-scriptum": „Şi, fiindcă Veni vorba de d. Duiliu Zam- 
firescu, supunem şcoalei sale literare această încurcata problemă: Cum se 


poate ca profundul şi suggestivul (duplicarea consoanei nu e, poate,întîm- 
plătoare, căci contemporanii făceau haz de insistența cu care Zamfirescu 
cerea actorilor să pronunţe astfel respectivul cuvînt — n.n.) poet Eminescu 
să fie expresia geniului neolatin, cum s-a exprimat d. Duiliu Zamfirescu 
atît de înaripat în primul port al țării, cînd acelaşi domn D. Zamfirescu 
descoperise în Academie că poporul român, fiind neolatin, are numai cali- 
tăţi oratorice şi politice şi este cu desăvîrşire inapt pentru poezie?" (Aca- 
demia d-lui Duiliu Zamfirescu, Viaţa românească, VI, 10, oct. 1911, 
p- 133-134;. 

Să fi fost discursul din octombrie unul şi acelaşi cu cel rostit la 1629 au- 
gust 1911 într-o companie ilustră? Tot Mihai Gafiţa, care comunică infor- 
mația în documentata lui monografie, enumera printre participanţi pe 
C. C. Arion (ministrul Instrucțiunii), N. Iorga, D. Anghel, Horia Petra- 
Petrescu, Ion Bacalbaşa (directorul Naţionalului bucureştean), C. Rădu- 
lescu-Motru şi susține, bizuit pe ştiri din presa vremii, că Zamfirescu cons- 
tituia pricina absenței lui Caragiale, Vlahuţă, Delavrancea, Goga ş.a. 
Monograful examinează apoi judecățile de valoare ale oratorului, dînd 
citate convingătoare pentru justeţea lor. N-am putut însă da de urma 
textului din care cita regretatul istoric literar, căci după moartea lui 
Al. Duiliu Zamfirescu, în 1968, fondul de manuscrise al biografului Comă- 
neştenilor s-a împrăştiat. Dar, cine ştie, poate că noi cercetări îl vor da 
la iveală. 


P. 1% SUFLETUL RĂZBOAIELOR ÎN TRECUT ŞI ÎN PREZENT 


Analele Academiei Române, seria II, Memoriile Secțiunii literare, tom 
XXXVII, 1914—1915, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti, 
1914, p. 1- 19, extras. 


Rostită în aula Academiei la 7 noiembrie 1914, cînd lumea era răvă- 
şită deja de flăcările conflagrației în curs de generalizare, cînd imperative 
economice, politice şi de altă natură făceau ca statele să se ralieze rînd 
pe rînd uneia sau alteia din taberele în conflict, comunicarea lui Zamfi- 
rescu era departe totuşi de a fi un simplu ecou al evenimentelor la ordinea 
zilei. Zamfirescu nu era, hotărît lucru, un spontan, un rezonator prompt al 
actualităţii nici măcar atunci cînd părea să-i recunoască integral pute- 
rile. Clasic, în accepţia călinesciană a termenului, el încadra ocazionalul 
în serii istorice, căutînd norma, cauzalitatea adîncă. Războiul, ca situație- 
limâtă, ca înfruntare de voințe, de psihologii (individuale, dar mai ales 
colective) e pentru el un subiect obsedant, care răzbate nu doar în evocarea 
faptelor de arme, ci şi în teoretizarea lor. în al treilea roman al „ciclului 
Comăneştenilor", Şonţu şi Milescu se contrazic — în bivuac — pe tema 


341 


forţei morale a luptătorului, a voinței ca factor determinant al victoriei 
militare. „Obiectiv", scriitorul împarte, „pune pe roluri", un mod de a 
gîndi unitar şi dialectic. Poate că această sumă Va fi răzbătut şi în confe- 
rința ţinută în martie 189%, la Focşani, în fața unui auditoriu preponderent 
soldățesc. „De cînd am venit în Focşani, îl înştiința prietenul mai tînăr 
pe Maiorescu, am avut vreme [...] să ţin şi o conferință despre Psichologia 
războaielor — subiect potrivit cu soldăţimea de aici" (Duiliu Zamfirescu 
şi Titu Maiorescu în scrisori (1884—1913), ed. cit., p.214—215;. Se 
gîndeau oare, atunci, militarii din garnizoana milcoviană că nu vor trece 
prea mulţi ani şi subiectul de disertaţie va deveni o realitate dură şi cru- 
cială ? îşi închipuia, oare, cineva, că Focşanii vor deveni oraş de front, 
cunoscînd tocmai în această calitate, de neinvidiat, elanuri şi derute?, 
De aici va pleca, în august 1916, spre frontul transilvan chiar fiul scriito- 
rului, Al. Duiliu Zamfirescu, notîndu-şi cu febrilitate în jurnalul de cam- 
panie aspectul străzii, uruitul chesbanelor de artilerie, agitația ferovia- 
rilor ce înjghebau noi şi noi garnituri. Pe aici va trece apoi înapoi, pe 
drumul retragerii, cu disperarea de a nu fi putut opri, cu tot eroismul, 
metodica prăvălire teutonă. Şi tot aici, localnicii rămaşi sub ocupație vor 
vedea în istorica vară a lui 1917 debandada prusacilor care, dați peste 
cap la Mărăşeşti, părăseau în fuga cailor Oraşul cu străzile şi trotuarele pline 
de răniți îngroziți de apropierea răzbunătoare a românilor. 

Perspectiva acestor scene de masă, în care Zamfirescu e la noi cel dintîi 
maestru, e întrezărită de scriitor odată cu izbucnirea războiului mondial. 
Din foişorul de observație vrîncean, el nota îndurerat progresele distru- 
gerii, dezlănţuirea iraţională ce acapara pămînturi de veche civilizaţie şi 
cultură. Jurnalul pe care începe să-l scrie acum e plin de meditații întris- 
tate. Cu fibra lui de clasic, Zamfirescu nu putea încuviința febra belicoasă 
dibaci aţiţată de politicieni ce nu ezitau să ridice strada. La Cercul Militar, 
îa Dacia, oratorii stîrneau ropote de aplauze cînd cereau, acum ori niciodată, 
intervenţia. Oratoria lor patetică nu-l impresiona prea mult pe solitarul 
de la Faraoane. Să nu se creadă că el ar fi ales al doilea termen al dile- 
mei. Ca scriitor şi ca român el îşi subsuma existenţa şi creația realizării 
idealului național. Dar, prudent, obişnuit de-o lungă carieră diplomatică 
să cîntărească avantajele şi riscurile unei intrări în acţiune, cele din urmă 
i se păreau mai mari. Poate că abila propagandă germană să fi jucat un 
rol în conturarea acestui mod de a judeca, uimitor de asemănător, în 
unele articulații, cu tezele lui Stere. A compara Sufletul războaielor în 
trecut şi în prezent cu primul capitol, Cauzele şi efectele războiului mondial, 
din volumul lui Stere Marele război şi politica României va fi un gest ins- 
tructiv şi elocvent, pe care îl vom face cu un viitor prilej. Adevărul e că 
Zamfirescu simțea (în 1914, dar şi în 1916) că România „nu e gata", că 
frazeologia patriotardă nu poate suplini lipsa de echipament militar modern. 
Mai mult din rațiuni tactice, din teama de a nu fi taxat de antipatriot, 


342 


I 


tel afirmă la Academie că armamentul oştirii e „complet". în cîteva pagini 
de memorial (v. Pentru ce am fost împotriva războiului), într-o energica 
scrisoare către S. Mehedinti, publicată de I. E. Torouțiu în 1940, Zamfi- 
rescu îşi va dezvălui adevărata părere. Să le examinăm pe scurt, în ordine 
cronologică, încercînd să desprindem resorturile neutralismului său. Epis- 
tola din 15728 octombrie 1914, expediată din Galaţi către prietenul şi 
sprijinitorul său S. Mehedinţi, e în această privință plină de informaţii 
interesante. Un motiv de legitimă prudenţă este, după plenipotenţiarul 
absorbit de activitățile Comisiei Europene a Dunării, o neplăcută perspec- 
tivă— confirmată în 1916 de fapte! — a războiului pe două fronturi. 
„Este oare cu putință — se întreabă el dramatic — ca oamenii care judecă 
să se ia după nebuni? E cu putință ca un om căruia i se spune că un 
război cu Austro-Ungaria, astăzi, însemnează un război pe două fronturi, 
adică şi Cu Austro-Ungaria şi cu Bulgaria, să insiste a cere un asemenea 
război, cînd el ştie bine că nu suntem pregătiți pentru o asemenea luptă?" 
Trei decenii de carieră diplomatică îl învăţaseră să fie neîncrezător în promi- 
siunile de ajutor, în „generozitatea" marilor puteri care ofereau cu dăr- 
nicie ceea ce nu le aparţinea. Jocul lor meschin e intuit de diplomatul- 
scriitor cu exemplară luciditate: „La graniţele noastre, cataclismul bîntuie 
cu furie. Două din împărăţiile ce țin sub jugul lor provincii româneşti 
s-au încăierat, şi, în războiul acesta pe moarte sau pe viaţă, fiecare din 
ele ne cheamă în ajutor, făgăduindu-ne, fiecare, provincia românească 
pe care o ţine împărăția cealaltă. 
Jocul lor e copilăresc. A da ce nu este al tău e o dărnicie ridiculă, 
mai cu seamă dacă trebuie să te şi baţi ca să iei darul" (Studii şi documente 
literare, voi. XI, Institutul de arte grafice „Bucovina", Bucureşti, 1940, 
p. 119;. 
Reamintindu-şi peste ani aceste consideraţii, autorul lor va insista, 
pe bună dreptate, şi asupra carenţelor pregătirii militare propriu-zise. 
Căci, chiar în preajma intrării în război, armamentul era cu totul sub nece- 
sități. Un sobru istoric, Mircea N. Popa, oferă într-o sinteză excelentă 
(Primul război mondial — 1914— 1918, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 
Bucureşti, 1979) date comparative concludente. în prima parte a cam- 
paniei din 1916 un batalion român dispunea de cel mult două mitraliere, 
de 3—4 guri de foc, aproape toate uşoare, în timp ce adversarii direcţi, 
Armata I austriacă şi Armata a IX-a germană posedau, la acelaşi nivel, 
6 mitraliere, 2 aruncătoare de mine, 6 guri de foc (una de mare calibru), 
respectiv 6—8 mitraliere, 4 aruncătoare de mine, 6—7 guri de foc (dintre 
cas. 1—15 grele). Armamentul deficitar, frontul imens ce trebuia apărat 
(cel mai lung din Europa) au generat insuccesele militare române de la 
începutul războiului. Cu argumente care rămîn mai curînd de ordinul 
bunului-simţ, Zamfirescu le prefigurase în fața academicienilor. Atunci, 
ca şi mai tîrziu, acest timid violent şi singuratic credea că a făcut un act 


343 


hotărâtor, o importantă demonstraţie de luciditate şi realism. în realitate, 
comunicarea lui a trecut aproape neobservată; nu Academia controla, 
strada, ci invers. Resursele lui de persuasiune au dat roade doar în familie: 
Al. Duiliu Zamfirescu, modelul lui Alexandru Comăneşteanu, pleacă la- 
război muncit de triste premoniţii încredințate filei de jurnal. în această, 
însingurare din care părintele Comăneştenilor nu mai putea ieşi, cineva 
i-a luat totuşi în seamă apelul la calm şi realism, astfel încît comunicarea 
lui apare în... limba germană cu titlul Die Steele der Kriege einst und' 
jetzt. în 1920, în toiul polemicii cu liberalii, aceştia vor repune chestiunea 
pe tapet, susținînd că Zamfirescu „s-a vîndut de mult nemților”. O dovadă 
era chiar traducerea cu pricina! Esenţa disertaţiei lui a fost înțeleasa 
după mulţi ani. „Scriitorul patriot — notează Mihai Gafiţa — nu se situ- 
ează în nici o tabără dintre cele care au avut o răspundere sau alta în 
declanşarea războiului [...]. Substanţa acestui discurs era, în esenţă, o 
pledoarie în favoarea omului de rînd, a ostaşului simplu — el a fost, spune 
scriitorul, « sufletul războaielor». O lungă incursiune în istoria umanității 
e menită să demonstreze această teză umanitară, în vederea concluziei 
că nimeni nu are dreptul să expună unei tragedii această mare forță a 
unui neam, atîta vreme cît nu există condiţiile şi perspectivele victoriei" 
(Duiliu Zamfirescu, ed. cit., p. 739—740. 

Cînd recitim astăzi aceste însemnări „pacifiste" nu putem să nu remar- 
căm tăria sufletească cu care semnatarul lor se punea în calea curentului 
de opinie general. Dacă istoria nu i-a dat în general dreptate, în probleme 
de amănunt previziunile lui au fost confirmate. într-un anume sens, răz- 
boiul mondial a fost un război al învinşilor. Chiar celor victorioşi le-au 
trebuit ani buni pentru a-şi reface puterile, pentru a reintra economic, 
moral, spiritual în „normal“. Triumful lor a fost posibil, cum just credea 
Zamfirescu, tocmai datorită rezervelor masive aruncate în luptă de An- 
tantă la momentul oportun. Fără afluxul american de trupe şi armament 
deznodământul s-ar fi profilat mult mai greu. Reliefînd luciditatea acade- 
micianului, să-i corectăm totuşi cîteva afirmații de amănunt. Cu toată 
„seriozitatea" lor, militariştii prusaci n-au prevăzut rezistența Belgiei. 
O asemenea ipoteză li se părea, spun documentele de epocă, ceva tot atît 
de caraghios ca „furia unei oi în vis". Şi totuşi blinda mioară le-a dat 
mult de furcă la Liege şi-n alte locuri. Greşită este şi evaluarea forței 
noastre militare. „La 15 august 1916, România a mobilizat 813.000 de 
oameni, dintre care 562.947 făceau parte din unitățile combatante. Adău- 
gind rezervele, România — şi implicit, aliații ei — puteau conta pe 
1.234.000 oameni, adică pe 1%/ din populaţia țării" (Mircea N. Popa, 
op. cit., p. 244—245). Procentul era superior celui înregistrat în state 
importante din Antantă! 


Caracterul militar al comunicării zamfiresciene a ascuns pînă acum 
de ochii cercetătorului literar o semnificativă schimbare de optică: fostul 


344 


adversar al lui Flaubert laudă în plenul academic opera unui autor căruia 
ii rezervase pînă atunci numai observații drastice. încă uii semn deci că 
-Zamfirescu devenea tot mai deschis, mai receptiv la valorile europene 
moderne, emancipîndu-se şi în acest chip de tutela estetică maioresciană. 


1 — Nicolas de Malebranche (1638— 1715), orator şi filozof idealist 
francez, promotor al ocazionalismului. în Căutarea adevărului (1674— 
1675) şi în alte opere afirma că există o singură substanță şi cauză, divini- 
tatea, în care universul e inclus integral. Adept al optimismului, Male- 
branche aşeza morala pe ideile de ordine şi înțelegere. Urme ale metafizicii 
$ale idealiste sînt depistabile în filozofia tînărului Mircea M. din Lydda. 


2 — Ludivig von Benedek (1804—1881), general austriac învins în 
1866, de către prusaci, la Sadowa. 


3 — Achille Bazaine (1811—1888), mareşal francez. în 1870 a fost 
înconjurat la Metz de prusaci şi obligat să capituleze împreună cu armata 
Lorenei. După înfrîngere a fost condamnat la moarte (în 1873), dar a 
reuşit să evadeze din închisoare. 


4 — Alexei Nicolaevici Kuropatkin (1848— 1925), general rus. Afirmat 
în luptele purtate în 181 cu turcmenii, a fost numit ministru de Război 
in 1898. în timpul războiului ruso-japonez din 1904—1905 a comandat 
armata din Manciuria. Promovat generalisim spre sfîrşitul lui 1904, preia 
conducerea tuturor trupelor din Extremul Orient, luînd măsuri energice 
de întărire a dispozitivului militar țarist. Este înfrînt totuşi, printr-o abilă 
stratagemă, de Oyama, în sîngeroasa bătălie de la Mukden (20 februarie — 
TI martie 1905), în cursul căreia armata rusă a pierdut 90 000 de oameni, 
în timpul primului război mondial a comandat un corp de armată (în 
1914), iar ulterior a fost desemnat guvernator al Turkestanului. Raliat 
puterii sovietice, a devenit consilier tehnic al Armatei Roşii. 


5 — Betis (? —332 î.e.n.), conducătorul oraşului Gaza. Cu o mică 
garnizoană şi-a apărat eroic cetatea împotriva atacurilor lui Alexandru 
cel Mare, rănindu-l de două ori. Căzut viu în mîna duşmanilor, a fost agăţat 
“ce un car şi tîrît ca Hector în jurul zidurilor oraşului, în timp ce regele 
macedonean se fălea că-l „imita în felul acesta pe strămoşul său Ahile". 
i(V. pentru amănunte Quintus Curtius Rufus: Viaţa şi faptele lui Alexandru 
cel Mare, regele Macedoniei, voi. 1, 2, în româneşte de Constantin Gerota, 
traducere revăzută şi adnotată de Paul H. Popescu Gâlăşanu, prefață 
de Dan Simonescu, colecția „Biblioteca pentru toți", Editura Minerva, Bucu- 
reşti, 1970.) 


6 — Clitus (? — 327 î.e.n.), veteran din armata lui Filip al II-lea, tova- 
răş de luptă viteaz al lui Alexandru. A fost ucis de rege la Maracanda 
(Samarcand), capitala provinciei Sqgdiana, al cărei guvernator era, pentru 
că în timpul unei orgii i-a dat replici muşcătoare şi a îndrăznit să-l laude 
pe Parmenion. 


7 — Filotas (Philotas), fiul lui Parmenion. Executat după complotul 
pe care-l pusese la cale împotriva lui Alexandru Macedon. 


8 — Parmenion (cea 400 — cea 330 î.e.n.), general macedonean. Exe- 
cutat în Media din ordinul lui Alexandru cel Mare, care-l învinuia, fără 
dovezi, că ar fi fost implicat într-o conspirație condusă de Philotas. 


9— Callisthene (360—327 î.e.n.), istoric grec. A fost istoriograful lui 
Alexandru cel Mare. 


10 — Trebbia, rîu italian, afluent al fluviului Po. Pe malul lui, Hanni- 
bal ta învins — în anul 218 î.e.n. — pe consulul roman Sempronius. 


11 — Trasimen, lac în fosta Etrurie. în 217 î.e.n. a fost martor- 
zdrobitoafei victorii repurtate de Hannibal asupra consulului roman Flavi 
minius Nepos. Plecînd de la acest episod, evocat şi în corespondenţa cu 
Maiorescu, Zamfirescu a scris poezia Lacul Trasimen, publicată în 1906, 
in Luceafărul sibian. 


12 — Canne (Cannae), oraş din Apulia, pe rîul Aufidus (azi Ofanto) 
unde cartaginezii conduşi de Hannibal au obţinut — în 216 î.e.n. — o- 
strălucită victorie asupra romanilor. 


13 — Magon (È? —203 î.e.n.), general cartaginez, fratele lui HannibaL 
Mort pe mare. 


14 — Zania, oraş antic în Numidia (nordul Africii). în anul 202 î.e.n.. 
aici s-a desfăşurat lupta hotărîtoare din cel de-al doilea război punic, înche- 
iată cu victoria romanilor conduşi de Scipio Africanul. 


15 — Pharsalos, localitate din Grecia Antică, scenă a bătăliei dintre 
Cezar şi Pompei (9 august 48 î.e.n.). 


16 — Ariovist (cea 71—58 î.e.n.), conducător al suevilor şi lider al 
unei vaste uniuni tribale germanice. înfrînt de Cezar în 58 î.e.n. 


346 


17 — Vercingetorix (cea 72—46 î.e.n.), conducător gal, şeful coaliţiei 
triburilor gale răsculate în 52 î.e.n. împotriva Romei. învins de Cezar la 
Alesia, a fost transportat la Roma şi ucis după şase ani de captivitate. 


18 — Crassus a fost ucis de părţii comandaţi de generalul Surena. 
în bătălia de la Carrhae 63 î.e.n.) V. şi nota 17, p. 688, în Opere, voi. 5. 


19 — Desfăşurată în august 52 î.e.n., după victoria obținută împotriva 
romanilor la Gergovia, adunarea şefilor de triburi de la Bibracte l-a desem- 
nat pe Vercingetorix drept comandant al forțelor reunite ale celților. 


20 — Gustav II Adolf Vasa (1594— 1632), rege al Suediei înte anii 
1611— 1632. A purtat războaie victorioase împotriva Danemarcei, Rusiei şi 
Poloniei, asigurînd hegemonia suedeză în bazinul Mării Baltice. în răz- 
boiul de 30 de ani a luptat, împreună cu principii protestanți, împotriva 
Habsburgilor, pe care i-a învins în mai multe rînduri. A murit în bătălia 
victorioasă de la Lutzen, în cursul unei ciocniri de cavalerie. 


21 — Louis II de Bourbon, prinț de Conde, zis „Marele Conde" (1621— 
1686), comandant militar francez, afirmat în mod strălucit în cursul Răz- 
boiului de 30 de ani. A repurtat victoriile de la Rocroi (1643), Freibourg 
(1644), Nordlingen (1645), Lens (1648). 


22 — Henri de La Tour D'Auvergne, viconte de Turenne (1611 — 1675), 
mareşal francez. A luptat, în serviciul regelui Ludovic al XIH-lea, împo- 
triva austriecilor. Comandant al trupelor regaliste în timpul Frondei, a 
participat ulterior la războiul franco-spaniol (1654— 1659) şi la cel dus 
contra Olandei şi Imperiului romano-german, dobîndind numeroase vic- 
torii. A murit în lupta de la Sasbach (iulie 1675) în timpul unei acțiuni de 
hărțuire a forțelor lui R. Montecuccoli la est de Rin. 


23 — Frederic II de Hohenzollem cel Mare (1712— 1786), rege al Pru- 
siei (1740— 1786). Participant la războiul de succesiune la tronul Austriei 
(1740— 1748), la Războiul de 7 ani (1756— 1763) şi la cel de succesiune 
la tronul Bavariei (1778— 1779). Monarh iluminist, bun organizator şi 
comandant militar, a impus Prusia, pe eşichierul politic european, mărind 
teritoriul regatului său. 


24 — Adolphe Thiers (1707— 1877, politician şi istoric francez, autor 
al unei Istorii a Revoluţiei (1823— 1827) şi al unei Istorii a Consulatului 
şi a Imperiului (U845— 1862), din care citează dealtminteri Duiliu Zamfi- 
rescu. Ca şef al puterii executive, a reprimat sîngeros Comuna din Paris. 


347 


Preşedinte al Republicii între 1871— 1873, a fost răsturnat de o coaliție 
a monarhiştilor şi conservatorilor. 


25 — Țuşima, strîmtoare aflată în preajma arhipelagului nipon. în 
27, 28 mai 1905, escadra japoneză condusă de amiralul Togo a obținut 
aici o strălucită victorie asupra flotei ruse conduse de amiralul Rojdest- 
venski. în cîteva ore de confruntare, linia rusă a fost dezarticulată de pre- 
cizia tirului japonez, iar cele 4 cuirasate din frunte au fost scoase din 
luptă. Rănit, comandantul rus s-a predat împreună cu divizia Nebogatov. 
Flota japoneză n-a pierdut nici o navă. 


Poca [O SCRISOARE CĂTRE DIRECTORUL REVISTEI 


„FLACĂRA"] 


Flacăra, IV, 16, 31 ianuarie 1915, p. 125. 


Episod furtunos, legat de reprezentarea pe scena Teatrului Național 
a Voichiței, piesa lui Duiliu Zamfirescu. Primul spectacol, soldat cu un 
succes de stimă pentru autor, a avut loc în seara zilei de 9 ianuarie, în 
prezenţa unui public avizat şi, desigur, a cronicarilor dramatici. Lovinescu 
era în acea vreme unul dintre ei, căci susținea cu regularitate rubrica de 
specialitate la revista Flacăra. Criticul, admirator al romanelor lui Duiliu 
Zamfirescu, nu avea aceleaşi păreri despre dramaturgia scriitorului. Atunci 
— ca şi mai tîrziu — el nu ezită să-şi spună verdictul nefavorabil. Sub 
titlul în marginea „Voichiței", Lovinescu publică două foiletoane în Fla- 
căra (nr. 15, din 24 ianuarie şi nr. 17, din 7 februarie), care stîrnesc, cum 
se întîmplă îndeobşte, supărarea autorului incriminat. Dezlănţuirea lui, 
penibilă prin aerele de superioritate, prin multumirea de sine cu care-şi enu- 
mera atuurile (exterioare, aproape toate, literaturii), ia forma acestei 
scrisori pe care cei de la Flacăra o tipăresc împreună cu o lungă şi deza- 
probatoare notă redacțională semnată de Al. Şerban. Reproduc aici, spre 
edificare, un fragment: 

„Publicăm această scrisoare, consecvenți principiului juridic: audiatur 
et altera pars, a cărui aplicare nu o putem refuza mai ales valorosului ro- 
mancier şi distinsului nostru colaborator. 

Publicăm, fireşte, şi răspunsul d-lui Eug. Lovinescu, a cărui persoană 
e pusă într-o discuţie de artă. 

Publicăm aceste scrisori pentru interesul lor psihologic şi literar, dar 
suntem convinşi că ele nu sunt menite să aducă vreo lumină asupra obiec- 

tului discuțiunei: piesa Voichița, reprezentată de curînd la Teatrul Naţional. 
Opiniile autorilor asupra propriilor opere sunt interesante numai cînd dau 


348 


oarecare lămuriri de natură autobiografică asupra inspiraţiei acestor opere 
şi a contingențelor externe care au putut contribui la deplina lor realizare." 


1 — Prima parte a cronicii dramatice a lui Eugen Lovinescu a-apărut, 
cum arătam mai sus, în Flacăra, IV, 15, 24 ianuarie 1915, p. 115. Fără 
a fi o „beltea lipicioasă", cum izbucneşte pamfletar Zamfirescu, textul 
ține de o vîrstă critică mai veche, tentată de literaturizări discutabile. 
Părerea lui Lovinescu este, hotărît lucru, defavorabilă, dar comunicată 
indirect, cu concursul „autocritic" al unui personaj, doctorul Fingal, „în- 
tîlnit" de cronicar în preajma Naţionalului. într-o lungă şi tristă spove- 
danie, eroul îşi mărturiseşte defectele: „Sunt ca şi cum n-aş fi: lumina 
ştearsă a zilei de iarnă. N-am scăpărări în vorbire; n-am duh; n-am iste- 
time; n-am nici una din acele însuşiri de inimă ce pot cuceri lesne o femeie. 
Sentimental nu sunt; poetic nu. Nici chiar cinic. Sunt un om din mul- 
time, îmi zice doctorul Fingal, deşi de fapt mă cheamă doctorul Nimene. 
Mai bine n-aş avea nume." Cusururile lui sînt, are dreptate Lovinescu, şi 
ale lui Alexandru Comăneşteanu, sub a cărui mască Fingal se recunoaşte 
fără greutate: „în romanul Anna mă numeam Alexandru Comăneşteanu. 
Eram ofițer. Nu eram băiat urît, dar n-aveam duh, n-aveam nici un fel de 
avînt. Mă mişcăm şi eu de ici pînă colo ca oricare altul." Şi unul, şi altul 
sînt, sugerează Lovinescu, ipostaze corupte, şterse, ale lui Don Juan. 
Despre Voichiţa criticul s-a pronunţat, esopic, şi în Scrisori persane, 
III. Usbek scrie lui Ibben, Flacăra, IV, 19, 21 februarie 1915, p. 163. 


2 — Aluzie la studiul Duiliu Zamfirescu, publicat de Eugen Lovinescu 
în Convorbiri literare, XLV, 11, p. 1275— 12%. Destinat inițial Româ- 
nului din Arad, eseul a fost respins din cauza campaniei antizamfiresciene 
duse de Iorga în Neamul românesc. Tonul lui era însă extrem de elogios, 
fără nici o urmă de înfumurare (cum i se va părea în 1916 dramaturgului 
iritat), fiindcă Lovinescu credea cu toată convingerea în talentul romancie- 
rului Comăneştenilor, pe care-l situa, dealtminteri, înaintea tuturor proza- 
torilor momentului: „M-am şi încercat într-o serie de foiletoane — nume- 
roase — la Românul — o înştiinţa criticul, într-o scrisoare din 30 iunie 
1911, pe Elena Farago. închipuieşte-ţi că mi-am luat ingrata sarcină de 
a arăta ardelenilor ce e arta, de care habar n-aveau! Mă încerc să le vîr 
în minte că cel mai mare prozator al nostru de acum e Duiliu Zamfirescu, 
pe care atîția nerozi şi Chenzi l-au umplut cu noroi!" (E. Lovinescu, Scri- 
sori şi documente. Ediţie îngrijită, prefaţă, notă şi indice de Nicolae Scurtu. 
Editura Minerva, Bucureşti, 19%1, p. 137). 

Odată cunoscut refuzul lui Goldiş de a1 publica, articolul — amplu, 
temeinic şi pătrunzător — a fost trimis Convorbirilor literare. După apa- 
riție, Zamfirescu i-a mulțumit în termeni politicoşi (dar senioriali!) tînă- 
rului comentator, lăsînd să transpară printre rînduri o vagă insatisfacție 


349 


pentru felul „cum e pusă chestiunea". Nu e vorba însă, aşa cum s-ar 
putea crede la o primă lectură, de caracterul fragmentar al examenului 
critic, ce nu avea în vedere romane ca Anna şi Lydda. Indispoziţia, elegant 
mascată, e provocată de absenţa unei nete perspective estetice. Lovinescu 
insistase asupra rolului național şi social al ciclului Comăneştenilor, infirmase 
pretinsul antipatriotism şi antiardelenism al romancierului, dar neglijase 
ceea ce azi am numi factorul axiologic. Ca junimist cu vocaţie, Zamfirescu 
nu putea trece peste acest esenţial inconvenient, pe care-l semnalează direc- 
torului Convorbirilor, Simion Mehedinţi: „Articolul ce ai binevoit a-mi 
da să citesc este o fugară [??!] icoană a 4 romane ale mele. Nu mi se 
cuvine mie să judec pe judecător. Cu toate astea, privită chestiunea din 
punct de vedere ardelenesc, nu se poate lăsa la o parte ultimul meu roman, 
Anna [...]. Neavînd plăcerea să cunosc pe d Lovinescu, te rog să te 
faci interpretul acestor impresii, cu adăogire că, în final, articolul cade. 
Nemaifiind vorba de un foileton la Românul, ci de un articol la Convor- 
biri, el trebuie să fie susţinut pînă la sfîrşit, în nota sa, de revendicare 
artistică [—] a operilor naționale: nu tot ceea ce e românesc e frumos şi 
sunt foarte multe lucruri frumoase cari nu sunt româneşti. A crea o lite- 
ratură naţională, care să păstreze ceea ce este specific românesc, limba 
românului şi sufletul eroilor, şi a pune totodată în legătură cu ceea ce 
este omenesc şi deci etern este, poate, o notă ce a scăpat d-lui Lovinescu, 
demnă de tradiţia Convorbirilor" (Scrisoare din 1 noiembrie 1911, publicată 
de I. E. Torouţiu în Studii şi documente literare, voi. XI, ed. cit., p. 108— 109). 


3 — Rugămintea nu a fost îndeplinită de cei de la Flacăra. Scrisoarea 
lui Zamfirescu a fost inserată la „Notele săptămînii", în semn de... res- 
pect! „Ne-am permis să punem cu o pagină mai înainte scrisoarea d-lui Dui- 
liu Zamfirescu şi într-un cadru special, dată fiind semnificaţia ei", se sus- 
ţine într-o notă redacțională finală. Lîngă scrisoarea dramaturgului ofuscat 
e reprodusă şi replica usturătoare a lui Lovinescu: 

„D- Duiliu Zamfirescu îmi găseşte critica făţarnică. Eu o credeam 
numai binevoitoare; de aceea nu se oprea la Voichița, ci în marginea Voi- 
chiței. Obicinuindu-mă de mult de a nu stărui asupra lucrărilor fără valoare 
literară, am ocolit Voichița ca o încercare mai prejos de preocupările mele 
critice şi de meritele foarte temeinice ale d-lui Zamfirescu. Putea s-o înțe- 
leagă. D-l Zamfirescu e însă un romancier de talent, nu şi un om de 
nuanțe. 

Ca mai totdeauna, d1 Zamfirescu aminteşte şi în această scrisoare 
literară de vîrstă, de situație socială, de Academie şi de alte bunuri pămîn- 
teşti. Amintindu-le prea des, bănuiesc că se miră de ele. în lumea mea de 
cultură, cazul acesta e trecut de mult la psihologia burghezului gentilom. 
Dar d-sa sa mai vorbeşte şi de premii academice, de ce mi-a scris, de ce 
mi-a spus, de ce i-am scris altă dată. în lumea celor ce locuiesc la un 


350 


etaj sufletesc, cazul acesta e trecut la psihologia portarului de la rez-de- 
chaussee. 

E ceva ce nu se capătă nici cu vîrsta, nici cu situaţii sociale, nici cu 
Academia. O floare modestă: bunul-simț. De mult doream s-o văd şi la 
butoniera d-lui Duiliu Zamfirescu. îmi pare rău că trebuie să-mi iau orice 
nădejde: d1 Zamfirescu e îngîmfat şi cu singurul om ce ta lăudat în ţara 
românească." 

Şi din epistola lui Zamfirescu, şi din causticul răspuns al lui Lovinescu 
se poate deduce că romancierul Comăneştenilor mai răspunsese, nu demult, 
altui adversar. Studierea periodicelor vremii va lămuri, sper, acest mister. 


P. 159 BOSFORUL ŞI DARDANELELE FAȚĂ DE 
INTERESELE ROMÂNEŞTI 


Analele Academiei Române, seria II, Memoriile Secţiunii literare, 
tom XXXVII, Librăriile Socec & Co., C. Sfetea, Pavel Suru, Bucureşti, 
1915, p. 1—23, extras. 

Semnat: Duiliu Zamfirescu, Membru al Academiei Române. 


Comunicarea a fost prezentată în şedinţa din 13 martie 1915 a Sec- 
ţiunii literare. Devenită preocupare de prim-plan atît a cercurilor politice 
conducătoare, cît şi a opiniei publice româneşti, „problema Dardanelelor" 
se punea cu o acuitate deosebită în primăvara anului 1915. Cum comerțul 
românesc se efectua pînă în vara lui 1914, în proporție de 95%, pe apă, 
intrarea „rău inspirată" a Turciei în război (de partea Puterilor Centrale), 
al cărei corolar militar era închiderea strîmtorilor, amenința România cu 
asfixia economică. Legătura feroviară facilitată de guvernul sîrb nu putea 
înlesni ieşirea din ţară decît a unei infime cantități de produse manufac- 
turate şi agricole, iar evoluţia ulterioară a ostilităților va duce practic la 
anularea acestei căi. Dacă nu se puteau exporta produse, nici importul 
nu era mai puţin stînjenit. Prin tăierea comunicațiilor tradiționale, statul 
român nu-şi mai putea asigura nici materialul militar necesar pregătirii 
armatei pentru campanie. Egoiste şi interesate ca întotdeauna, marile 
puteri desfăşurau un joc dublu, urmărind în esenţă acelaşi scop: subordo- 
narea politică a țării, atragerea ei într-o tabără în care voința ei să fie o 
entitate neglijabilă. Suspicioase faţă de vremelnicul aliat, Germania şi 
Austro-Ungaria stopaseră efectiv drumul spre România al materialelor 
militare, condiționînd reluarea tranzitului de intrarea ţării în război ală- 
turi de ele. Anglia, Franţa (şi mai ales Rusia) făceau cam acelaşi lucru, 
încercînd să impună regatului român o soluţie nestînjenitoare pentru 
propriile lor interese expansioniste. Divergenţele se manifestau puternic 


351 


şi între aliați. Rusia dorea; de pildă, ocuparea de către trupele sale a strîm- 
torilor şi a Constantihopolului, pentru a putea lua astfel în mînă ceea ce 
diplomaţia ţaristă numea de vreo două secole „cheile casei sale". Parte- 
nerii de alianţă o încurajau teoretic, acceptîndu-i formal revendicările, nu 
fără a cere, în schimb, masive compensații teritoriale şi economice 
în posesiunile asiatice ale Turciei. Practic însă, nici englezii, nici francezii 
(care semnaseră în martie 1915 un acord secret cu Rusia, acord ce prevedea 
suveranitatea ţaristă la strîmtori!) nu vedeau cu ochi buni controlul mare- 
lui aliat din Nord în zona respectivă. Nu e de mirare, aşadar, că primii 
iniţiază o adevărată cursă spre strîmtori, a căror stăpînire le-ar fi asigurat 
atît în timpul războiului, cît şi la ora păcii, avantaje considerabile. Sub 
presiunea. .. „orientalilor" cu influență în cercurile militare şi politice 
franceze şi britanice (Gallieni, Franchet d'Esperey, Churchill, Kitchener 
ş.a.) se organizează o mare expediţie ce viza, ca prim obiectiv, forțarea 
strîmtorilor şi distrugerea forturilor turceşti de aici. Adevăratul ţel consta, 
desigur, în slăbirea presiunii otomane în zona Suezului şi, mai ales, în pune- 
rea partenerului rus în fața faptului împlinit. O impunătoare armadă franco- 
engleză a declanşat la 19 februarie 1915 un puternic bombardament -asupra 
forturilor exterioare ale Dardanelelor. Pe 2 martie, deci în preajma comu- 
nicării lui Duiliu Zamfirescu, forturile erau deja anihilate, iar flota combi- 
nată aducea la țărm un corp expediționar numeros. Vitejia turcilor, care 
voiau să închidă atacatorilor calea spre Constantinopol, rigoarea organi- 
zatorică şi asistența tehnică a germanilor făcură însă minuni, încît după 
minime succese forța expediționară trebui să bată în retragere. Acesta e 
fundalul imediat la care se referă intervenția academică zamfiresciană, 
care avea totuşi şi o tentă politică. Ca şi alți politicieni români, vechiul 
diplomat (excelent cunoscător dealtminteri al problemelor Dunării şi 
Mării Negre!) se pronunta în realitate fie pentru restabilirea stătu quo-ului, 
cu acordarea unor garanţii suplimentare micilor puteri riverane, fie (dacă 
prima variantă era infirmată de mersul evenimentelor) pentru interna- 
ționalizarea strîmtorilor, soluţie care prezenta şi avantajele îndepărtării 
unor pretenții hegemoniste. Ambele posibilități fuseseră abordate şi cerce- 
tate pe toate feţele în lunile care au urmat intrării Turciei în război. Un 
temeinic studiu de Ilie Seftiuc şi Iulian Cârţână: România şi problemele 
strîmtorilor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1974, conţine, între altele, şi 
un istoric al problemei, cu referiri speciale la situaţia existentă în zona 
amintită în toamna lui 1914 şi primăvara lui 1915, deci în intervalul tem- 
poral care ne interesează în mod direct. Succintul inventar de opinii pe 
care-l voi întreprinde în continuare se bazează în bună parte pe datele 
însumate aici. La mijlocul lui februarie 1915, Ion I.C.Brătianu, premierul 
român al momentului, afirma că guvernul său se opune „oricărei soluții 
care ar pune strîmtorile sub dependenţa unei singure puteri". Era formu- 
lată astfel o linie de conduită politică în problema strîmtorilor constant 


352 


susținută de diplomația românească şi după încheierea conflictului mon- 
dial, cu deosebire în timpul dificultoaselor tratative desfăşurate în 1923 
în cadrul Conferinţei de la Lausanne. Un reputat economist, C. I. Băico- 
ianu, vedea indubitabil bine faptele atunci cînd susţinea că victoria uneia 
sau alteia din taberele beligerante nu va avantaja automat România în 
planul satisfacerii intereselor acesteia la strîmtori. Concluzia de bun-simt 
formulată într-un studiu din 1914, Problema strîmtorilor Bosfor şi Dar da- 
nele, e admirabilă prin concizia şi capacitatea de a privi lucid, în viitor: 
„România [....] nu se poate pune la remorca nici uneia din cele două gru- 
pări beligerante", soluţia preconizată fiind instituirea unui condominium 
internaţional nepropice exclusivismelor marilor puteri. 


într-o comunicare academică din 6 martie 1915, Dardanei ele (Amin- 

tiri istorice), N. lorga pleda pentru o politică de armonizare a intereselor 
statelor balcanice în faţa dictatului marilor puteri: „Aceeaşi nevoie (de a 
asigura accesul nestînjenit al țărilor respective la cele trei mări: Neagră, 
Egee şi Adriatică — n.n.) ne va apropia şi ne va uni. Şi numai atunci vom 
putea da lumii o fază nouă a regimului strîmtorilor: faza noastră" (op. cit., 
Analele Academiei Române, seria II, Memoriile Secţiunii istorice, tom 
XXXVII, Bucureşti, Librăriile Socec & Co., C. Sfetea, Pavel Sur u, 1915; 
în treacăt fie zis, marele istoric nu va agrea „îndrăzneala" lui Zamfirescu 
de a se aventura pe terenul ştiinţei istoriografice, unde se considera imba- 
tabil. Dar indiferent de mobilurile acestei atitudini (marcată şi de absenţa 
ostentativă a genialului polihistor din aula academică în momentul în care 
literatul-diplomat îşi rostea expunerea), demonstraţia zamfiresciană de 
rigoare şi simț al perspectivei politice îşi păstrează aproape neştirbită 
valoarea. Soluţia internaționalizării strîmtorilor e susținută, în consonanță 
cu vederile lui D. Zamfirescu, şi de I. Constantinescu-laşi în Chestiunea 
strîmtorilor Mării Negre (laşi, 1915), eseu politic ce propunea, între altele, 
şi crearea unei Comisii internaţionale a strîmtorilor în scopul de a elimina 
„orice încercare de a jigni negoţul prin cele două strîmtori". Ambele dezle- 
gări vor fi luate în considerare şi vor fi (parţial) transpuse în practică după 
război, Zamfirescu — ajuns ministru de Externe în primăvara anului 1920 
— acordînd un interes special protejării intereselor comerciale şi politice 
româneşti. Unele previziuni formulate de el în comunicarea din 1915 vor 
fi confirmate de evoluţiile politice ulterioare, infirmînd astfel aprecierile 
răuvoitoare ale unor contemporani vizavi de „romantismul“ sau „lipsa 
totală de orientare" politică a diplomatului. Ascensiunea „straturilor 
poporane" după sfîrşitul primei conflagrații mondiale a devenit după 1918 
o realitate indubitabilă ca şi dezagregarea unor „naţiuni [a se citi „state"] 
prea congestionate în forma lor" din 1915. Alt pronostic: cel al rămînerii 
„cheilor" strîmtorilor în mîna Turciei va fi adeverit mai tîrziu prin hotărî- 
rile Conferinţei de la Montreux (2 iunie — 20 iulie 1936), în cadrul căreia 
sînt admise cererile kemaliste de remilitarizare a teritoriului respectiv. 


353 


Ecoul imediat (dar şi cel postum) al comunicării lui Zamfirescu a fost 
totuşi redus. Nereeditat, textul a stîrnit prea puţin interes din partea 
istoricilor literari, ceea ce pînă la un punct este explicabil. în monografia 
din 1% Mihai Gafiţa rezerva totuşi cîteva rînduri acestui insolit eseu 
politic datorat unui scriitor: „...în sesiunea următoare a Academiei 
[Duiliu Zamfirescu] examinează faimoasa, vechea chestiune a strîmtorilor. 
Cu o documentaţie excelentă, de care putea dispune numai un diplomat, 
cu hărţi alcătuite de el însuşi şi făcînd o altă incursiune, de data aceasta 
în istoria românească, vorbitorul examinează relaţiile noastre cu toți ve- 
cinii, în cadrul determinărilor şi intereselor care au atras spre strîmtori 
pe ruşi ca şi pe austrieci, pe francezi şi englezi. în subtila urzeală de cauze 
şi efecte, istoria românilor e văzută ca aceea a luptei pentru păstrarea unui 
litoral românesc, faţă de care poporul nostru « este inevitabil pierdut dacă 
i se ia accesul la mare »" (op. cit., p. 740). Printr-un accident al memoriei, 
regretatul istoric literar scăpa din vedere o mărturisire inserată încă din 
primele rînduri ale respectivei comunicări academice: „hărţile" erau reali- 
zate de Institutul cartografic al armatei din ordinul generalilor Ianescu 
(directorul aşezămîntului militar) şi Constantin Cristescu, viitorul erou de 
la Mărăşti şi Mărăşeşti. 

în studiul istorico-juridic România şi problema strîmtorilor, I. Seftiuc 
şi I. Cârțână consideră drept „interesante [...] concepţiile asupra regle- 
mentării regimului de navigație prin Bosfor şi Dardanele exprimate de către 
scriitorul şi diplomatul român Duiliu Zamfirescu" (op. cit, p. 64;, aducînd 
în continuare noi probe ce demonstrează constanta preocupare a biogra- 
fului Comăneştenilor față de problema strîmtorilor. 


1 — Mahomed al II-lea (1451 — 1481), cuceritorul Constau tinopolului. 
în timpul sultanatului său a extins considerabil teritoriul Imperiului oto- 
man, înfrînt de Iancu de Hunedoara (1456), Vlad Ţepeş (1462) şi Ştefan 
cel Mare (1475, 1476). 


2 — Mahmud al IV-lea (de fapt, Mahomed), sultan otoman între anii 
1648— 1687. Consiliat de marii viziri Mehmed, Ahmed Kopruhi şi Kara- 
Mustafa, a reluat, pe plan extern, politica expansionistă, iar pe plan intern 
a încercat să întărească statul prin reforme. 


3 — „Ceterum censeo", prescurtare a celebrului adagiu „Ceterum cen- 
seo, Carthaginem esse delendam", cu care Cato cel Bătrîn îşi încheia întot- 
deauna discursurile în Senat, reamintind romanilor necesitatea de a lua 
măsuri drastice împotriva cetăţii rivale. Formula simbolizează, în plan 


mai larg, o idee obsedantă. 


354 


4— Tratatul de pace de la Belgrad (încheiat la 1 septembrie 1739) 
punea capăt unui război turco-austriac de doi ani provocat de Habsburgi, 
care sperau să-şi mărească posesiunile pe seama Porții. înfrînți, austriecii 
Asînt nevoiţi să renunţe la Oltenia, Serbia septentrională şi la Belgrad, gra- 
nița fiind fixată, pînă în 187, pe Sava, Dunăre şi Carpaţii bănăţeni. 

5 — Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. încheiat la 1021 iulie 
1774, el consfințea încheierea ostilităților desfăşurate timp de 6 ani între 
ruşi şi otomani. Stat învingător, Rusia obține importante sporuri teri- 
toriale în Crimeea, între Nipru şi Bug, precum şi dreptul de liberă trecere 
pentru vasele sale prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele, pentru a desfăşura 
comerț în mările şi porturile Imperiului otoman. 


6 — Uşakov, Fiodor Fiodorovici (1744— 1817), amiral'rus. S-a distins 
în războiul ruso-turc din 1787— 1791 şi în expediţia navală din Mediterană 
(1708 — 1800), îndreptată contra Franţei republicane. 


7 — Italinski — diplomat rus. Neidentificat. 


8 — Sebastiani de la Porta, Hor ace, conte de, mareşal al Franţei originar 
din Corsica (1772—1851). Ministru al Afacerilor Externe între anii 1830— 
1832. 


9 — Nesselrode, Karl Robert, conte von, diplomat rus de origine germană 


(1780 — 1862). Plenipotenţiar al ţarului Alexandru I la Congresul de la Viena, 
a dirijat apoi politica externă rusă între 1816—1856. 


10 — Tratatul de pace de la Tilsit (7 iulie 1807) marca sfîrşitul războiului 
început în 18% între Franța şi cea de-a patra coaliție europeană (Anglia, 


Rusia, Suedia, Prusia), război în care aliații au fost zdrobiți de Napoleon 
la Jena, Auerstedt, Eylau şi Fiedland. Tratatul prevedea o alianță secretă 
franco-rusă îndreptată împotriva Angliei, sprijinirea de către Franţa a Rusiei 
țariste în războiul ei cu Poarta, ralierea Prusiei la blocada continentală. 
Ţarul se obliga totodată să evacueze Principatele Române, renunța la Insu- 
lele Ionice şi recunoştea Confederaţia Rinului, formaţie de obedienţă frăn- 


TI — Caulaincourt, Armând, marchiz de, general francez (1772— 1827), 
ambasador napoleonian în Rusia. 
12 — Kaunitz-Rietberg, Wenzel Anton, conte, apoi prinț von (711 — 


1794), om politic austriac, rînd pe rînd cancelar al împăraţilor Măria Tereza 
Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea. Sub funesta lui îndrumare, austriecii 


răpesc Moldovei Bucovina. 


13 — Aluzie la bătălia Dardanelelor, atunci în plină desfăşurare. 


14 — încheiat în iulie 181, Tratatul de la Londra scotea navigația 
maritimă prin Bosfor şi Dardanele de sub suveranitatea otomană, pla- 
sînd-o sub garanţia colectivă a puterilor europene. 


15 — Tratatul de la Paris (semnat în 1830 martie 1856, după încheierea 
Războiului Crimeii, cu rezultate dezastruoase pentru Rusia ţaristă) preve- 
dea demilitarizarea şi neutralizarea Mării Negre, care devenea astfel deschisă 
marinei comerciale a tuturor statelor. Accesul vaselor de război ale statelor 
riverane sau neriverane era categoric interzis în apele şi porturile Mării 


Negre. 


16 — Mehmet-Ali (1769— 1849), general turc de origine albaneză, vice- 
rege al Egiptului (1805— 1848). A desfiinţat în 1811 corpul anarhic al mame- 
lucilor, reorganizînd apoi (cu sprijin francez) flota şi armata egipteană, 
în urma unor războaie încununate de succes împotriva suzeranului său, 
sultanul turc, a mărit teritoriul statului şi a obținut dreptul de domnie 
ereditară pentru fiul său Ibrahim. 


17 — Palmerston, Henry Temple, viconte, om de stat britanic (1784— 
1865), ministru al Afacerilor Externe (1830— 1841; 1846— 1851), apoi prim- 
ministru (1855- 1858; 1859- 1865). 


18 — Canrobert, Frangois Certain de (1809— 1895), mareşal francez, 
comandant al corpului expediționar din Crimeea în 1855. S-a remarcat şi 
în 1870, în bătălia cu prusacii de la Saint-Privat. 


19 — Gorceakov, Aleksandr Mihailovici (1798 — 1883), om politic şi diplo- 
mat rus, promotor al expansiunii în Balcani şi al apropierii de Franţa. 


20 — Aceste principii au fost consfințite prin Conferinţele de la Lau- 
sanne şi Montreux. 


21 — Lesseps, Ferdinand, viconte de, diplomat şi om de afaceri francez 
(1805—1894). A condus lucrările de tăiere şi construire a Canalului Suez 
(încheiat în 1860) şi a început lucrările la Canalul Panama. 


22 — Previziune împlinită. Convenţia de la Lausanne, semnată la 
24 iulie 1923, prevedea între altele înființarea (sub egida Societății Naţiu- 
nilor) a Comisiei Strîmtorilor, cu sediul la Constantinopol. Atribuţiile sale 
erau legate cu toatele de supravegherea navigaţiei. Regimul juridic stabilit 
la Lausanne a fost în vigoare pînă în 19%. Convenţia de la Montreux .a 
adoptat un nou regim al navigației prin strîmtori, care este valabil şi astăzi. 


356 


P. 181 [LUCRĂRILE ŞI ACTIVITATEA D-LUI AL. TZIGARA- 


SAMURCAŞ] 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi dezba- 
terile, tom XXXVII, 1914— 1915, Librăriile & Socec Co., C. Sfetea, 
Pavel Suru, Bucureşti, 1915, p. 199-200. 


Raport citit în şedinţa publică a Academiei din 28 mai/10 iunie 1915. 
De remarcat elogiul final închinat „poeziei poporane". Pe lista „titlurilor" 
lui Al. Tzigara-Samurcaş ar trebui, poate, adăugat şi diretoratul la Cony- 
vorbiri literare, funcţie deținută între 1923— 1939, 


P. 18 IOAN DRAGOSLAV: „POVESTEA TRĂSNETULUI" 
Bucureşti, f.a. 


„POVEŞTI DE CRĂCIUN" 
Bucureşti, f.a. 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi dezba- 
terile, tom XXXVII, 1914-1915, Librăriile Socec & Co., C. Sfetea, 
Pavel Suru, Bucureşti, 1915, p. 234—235. Raport de Duiliu Zamfirescu, 
susținut în şedinţa Secţiunii literare din 29 mai/11 iunie 1915 pentru 
decernarea Premiului Adamachi. 


Două enigme vor incita curiozitatea istoricului literar ori de cîte ori 
va încerca să clarifice circumstanţele acestui referat academic. Una dintre 
ele vizează o mentalitate de grup. Ce resorturi a pus în mişcare raportorul 
pentru a întruni majoritatea voturilor în favoarea „protejatului" său? 
Prin ce va fi plăcut această literatură naivă, cu reflexe bogomilice, unor 
“oameni cu solide lecturi clasice? Dragoslav (literator anemic, oricum am 
privi lucrurile) va primi rîvnitul Premiu Adamachi, în schimb, Hogaş, 
„un minor mare" ce candidase — cu Pe drumuri de munte — la aceiaşi 
lauri, e respins net de capricioşii „nemuritori", în ochii cărora rubicondul 
peregrin va fi făcut figură de „poporanist". Se întîmplă însă curiozitatea 
că preferatul lor, modestul Ion Dragoslav, dădea semne mai limpezi de 
contaminare poporanistă. în 1910, cînd acesta concurase la Premiul Năs- 
turel cu volumele Povestea copilăriei, Amintiri şi Fata popei, Maiorescu deter- 
minase un vot negativ semnalînd tocmai simptomele de „molipsire popo- 
ranistă" ale aspirantului la recunoaşterea academică. „Cele patru nuvele 

— spusese atunci criticul — ne arată pe autorul lor apucat de curentul popo- 
ranismului, care învîrteşte o parte a scriitorilor de astăzi. Stilul d-lui Dra- 
goslav imitează pretutindeni' vorbirea țărănească; ce e drept, o imitează 
bine. [.'..] Dar tocmai această stăruinţă în imitarea unui anume stil pare 


357 


a istovi puterile autorului; nu-i mai rămîne nimic pentru interesul acțiunii 
povestite, prea puțin pentru caracterizarea persoanelor. în afară de stil, 
nu e nici o atracţie în novele, totul e monoton. însă dl Dragoslav ne lasă 
impresia că ar putea deveni scriitor mai cu seamă dacă s-ar tămădui de 
molipsirea poporanismului. Invocarea lui Creangă nu este valabilă. Creangă 
era un om simplu şi fără multă carte, era al poporului şi vroia să rămîie 
al poporului; un învățător primar, mîndru de a fi învățător primar şi fără 
dorinţa de a ajunge mai sus. El vorbea şi scria de la sine în graiul ţăranului 
moldovan; la el stilul poporan era firesc. D-l Dragoslav umblă după cul- 
tură literară; stilul său țărănesc e meşteşugit. Creangă porneşte de jos şi 
ajunge sus; poporaniştii pornesc de mai sus şi ajung jos. Creangă ne înalță, 
poporaniştii ne coboară. Acest contrast este hotărîtor, şi hotărîrea lui este 
condamnarea poporanismului meşteşugit" (Titu Maiorescu, Opere, 2. Ediţie, 
note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi 
Domnica Filimon. Note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndu- 
lescu, col. „Scriitori români", Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 549— 
550). 

Atît de zamfiresciene sînt aceste aprecieri, atît de în spiritul Popora- 
nismului în literatură, încît autorul hulitului discurs ar fi putut subscrie 
fără şovăire la ele. însă după confruntarea deschisă din mai 190 între men- 
tor şi ucenicul răzvrătit se declarase un război cu atît mai înverşunat cu 
cît împrumuta uneori un caracter „secret". Una din ciudăţeniile acestui 
conflict constă în spectaculoasa rocadă la care recurg protagoniştii. Maio- 
rescu ajunge pe poziţiile blamate cîndva în cuvîntarea junimistului disi- 
dent, în timp ce Zamfirescu îşi descoperă simpatii nescontate pentru un 
autor poporanist în toată regula. Logica balansoarului făcea ca negația 
unuia să incite admiraţia celuilalt. Enigmele (vechi! ?!) ale istoriei literare ? 


Şi totuşi, nu-i cu totul de înlăturat ipoteza că şi alți factori vor fi 
determinat subita simpatie zamfiresciană pentru Dragoslav. în Sărbătorile 
lui Moş Vasile prozatorul matur va fi descoperit accente şi înclinații din 
propria-i creaţie. Tehnica instantaneului semnificativ utilizată în Buşcâ, 
mediul în linii mari asemănător vor fi stîrnit, de pildă, un plus de înţelegere 
înduioşată în inima referentului academic. Dar cu sentimente bune nu se 
face întotdeauna şi critică bună, adică justă în diagnostice. O eroare e, în 
această ordine de idei, supralicitarea lui Dragoslav, gest săvîrşit simultan 
cu coborîrea (involuntară, credem!) a lui Creangă. Dacă judecata că marele 
humuleştean „caută situaţiile literare" nu-i inexactă, căci semnalează un 
autor conştient de specificul literaturii (deci nu un simplu povestitor 
„Poporan", „fără multă carte"!), lipsa de nuanțe, exagerările („D-l Drago- 
slav nu se aseamănă cu nimeni din literatura noastră, nici din cea rusească") 
sînt stînjenitoare şi subminează credibilitatea raportului academic. în 
realitate, cum observa Călinescu, nuvelele lui Dragoslav sînt adesea fie 
„pastişe dizgraţioase după amintirile humuleşteanului", fie „adulterări 


358 


limbute pe teme caragialiene, sadoveniene etc". Singura scuză care poate 
fi invocată în acest caz e aceea a solidarităţii întru eroare. Zamfirescu nu 
era singurul care supralicita în epocă valoarea măruntului povestitor popu- 
lar din Fălticeni. Mihail Dragomirescu, care-l sprijini o vreme, publicîndu-l 
la Convorbiri critice, recurgea generos la vorbe mari: „Dragoslav — con- 
chidea viitorul teoretician al Ştiinţei literaturii — se relevă ca unul dintre cei 
mai durabili stilişti ai generaţiunii tinere, iar fondul real şi totuşi plin de 
poezia sufletului său, a faptelor ce povesteşte va fi de o neprețuită valoare 
pentru istoricii viitori ai vieţii noastre de astăzi". Concluzii de care, vorba 
cronicarului, „se sparie gîndul" ! în fine, sagacele Ion Trivale, trasa şi el 
(vai, prea decis!) limitele teritoriului epic al lui Dragoslav: „acel umor 
conciliator, care îndulceşte asprimile vieţii, e al lui şi numai al lui; senină- 
tatea aceea, cu care priveşte valurile lumii, îi e proprie; naivitatea lui mişcă- 
toare, care simplifică, în intuiţia lui, nuanțele lucrurilor, aşa precum umorul 
său le netezea asprimile — el n-o împarte cu nimeni altul" (Cronici lite- 
rare, Tipografia Cooperativa, Bucureşti, 1915, p. 20). 


P. 1% LITERATURA VIITORULUI 
D-lui Director al revistei literare „Flacăra“ 


Convorbiri literare, L, 1, ianuarie 1916, p. 11—18. 
Semnat: D.Z. 


Intransigenta profesiune de credință formulată în această scrisoare 
deschisă adresată directorului revistei Flacăra e folosită de obicei drept 
argument de către cei care văd în Duiliu Zamfirescu un campion al reacției 
antisimboliste. în Introducerea... din 1979 arătam cît de mult a ajutat 
scriitorul însuşi la instalarea acestei (pre)judecăți. N-aş vedea totuşi în 
această reacţie contestatară o expresie a panicii „micului-burghez", care, 
timorat în faţa originalității, devine „agresiv, dur, intolerant" (Lidia Bote, 
Simbolismul românesc, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p. 137). 
Verlaine însuşi, arătam tot atunci, nu se socotea simbolist şi riposta moro- 
cănos cînd era afiliat mişcării: „Simbol? Ce-i asta? Un cuvînt german." 
Pînă la acest articol simboliştii văzuseră în Duiliu Zamfirescu aproape un 
comiliton, iar Revista celorlalți nu ezita să recunoască în autorul Poeziilor 
nouă un aliat. O lectură mai atentă (a liricii, nu a textelor programatice) 
ar fi permis dealtfel redactorilor acesteia să observe că similitudinile de 
poziţie dintre ei şi proaspătul academician depăşeau sfera principiilor. Ar fi 
exagerat însă să descoperim în Zamfirescu un simbolist pur. El este mai 
degrabă un Moreas al nostru trecut fugitiv prin şcoala vagului şi fixat în 
cele din urmă în limpidități parnasiene. în arhipelagul său clasic sînt totuşi 


359 


şi atoli simbolişti. Ritualul evaziunii, demonul deambulației, suspendările 
enunţului, sensibilitatea la efluviile florale ucigaşe sînt înclinații tipic 
simboliste a căror realitate a fost acoperită în ochii cercetătorilor de propo- 
ziții categorice de tipul celor din Literatura viitorului. Actul de „opoziţie 
deschisă cu noua generație modernistă" din ianuarie 1916 are însă, vai, nu 
doar motivații estetice. Lucruri lumești incitau verva polemistului cînd afişa 
o rea intenție care, subliniază judicios M. Gafiţa, „ne-ar părea opacitate,, 
dacă n-am şti-o izvorîtă din exces polemic" (Duiliu Zamfir esc%oi, ed. cit., 
p. 717^. De dragul eficienţei publice a gestului său, polemistul sacrifica unele 
nuanțe prezente în corespondenţă ori în intervenţii de presă anterioare. 
Cruciada împotriva versului alb e neîndoielnic o exagerare comisă cu bună 
ştiinţă. El însuşi scrisese cîndva stihuri de această factură (v. Versuri hetero- 
metre albe), ba admitea chiar, în cuvinte elogioase, verslibrismul lui LeopardL 
Dacă de astă dată se manifestă atît de radical împotriva unui gen de versi- 
ficaţie ce nu-i rămăsese cu totul străin, cauza trebuie căutată în altă parte, 
şi anume în convingerea că scopul scuză mijloacele. Iar scopul era discredi- 
tarea fără drept de apel a unui poet şi teoretician modernist, N. Davidescu; 
numai considerente de ordin tactic au făcut ca în sfera negaţiei să fie 
incluşi şi alți autori (Felix Aderca, B. Nemţeanu). Din dorința de a părea 
„obiectiv", de a face studiul unui fenomen, Zamfirescu comite o greşeală 
elementară: dispersează în mai multe direcții divergente cu fascicol critic 
care ar fi putut fi arzător în cazul fixării pe o singură ţintă. Cea reală! 


Cu ce-i greşise însă autorul Fîntînei Castaliei ? Explicaţia reclamă o 
descindere în culisele istoriei literare. In octombrie 1915 Zamfirescu pri- 
mise un important premiu pentru dramaturgie decernat de Comitetul 
teatral al Naţionalului. Cum laureatul făcea parte din respectatul comitet, 
opţiunea membrilor săi a putut părea, pe drept, curioasă multor literați, 
împrejurarea că Zamfirescu absentase elegant de la dezbaterea cu pricina 
n-a fost luată în seamă de o lume literară dispusă să depisteze „manopere" 
ori „lucrături" şi care ştia, în plus, că autorul Luminei noi se bucura de o 
invidiabilă înlesnire materială. în nr. 17 (din 1—8 noiembrie 1915) al Noii 
reviste române Davidescu semnala, prin urmare, ciudățenia „afacerii", ape- 
Iînd, spre iritarea celui vizat, la aluzii caustice: „Anul acesta s-au împărțit 
27 de mii de lei. S-au împărtăşit din ei şi viii şi morții, începînd de la Cara- 

giale şi sfîrşind cu d. Duiliu Zamfirescu. Remarcăm însă că d. Zamfirescu 
e în acelaşi timp şi membru în comitetul distribuitor, nu numai de admi- 
teri de piese proaste, dar şi de ceva bănet. Cu prilejul acesta, ca înche- 
iere, o amintire anecdotică. Societatea Scriitorilor Români, cînd a împărțit 
un fel de premiu similar, a obligat în prealabil pe membrii ei meniţi să fie 
distinşi materialiceşte, să demisioneze. E o cestie de bună educaţie socială 
ca cineva să renunţe a fi judecător atunci cînd cere să fie judecat. E drept 
însă că noi pricepem nevoia de a umple golul lăsat de o serie repetată de 
căderi, cu greutatea academică a premiului cel mare" (împărțirea premiului 


360 


de 27 de mii de lei). Ne închipuim lesne reacţia lui Zamfirescu la lectura 
acestui articol insinuant şi, parțial, inexact: „premiul cel mare" (cîte 
3 000 de lei!) îl luaseră, ex aequo, Delavrancea şi Davila. El şi G. Diamandy 
obţinuseră laurii treptei a doua — 2500 lei"; dar parcă era un făcut: 
nici cînd cîştiga, Zamfirescu n-avea mai multă bucurie decît cînd era respins, 
cum se întîmplase, de pildă, prin 190, cu romanul în război. De fiecare 
dată fusese nevoie să iasă în arenă. Cum Duelius Superbus era iute la mînie, 
prilejul de ripostă i la oferit revista Flacăra, unde Davidescu era agreat. 
Soarele, poem cam verbios, i se păru un exemplu concludent pentru a 
demonstra şi „mizeria poeziei noi", şi nimicnicia artistică a celui ce cutezase 
să-l înfrunte. Cu un plus de insistență, un pamfletar lucid, necopleşit de 
furie, ar fi putut scoate de aici o diatribă memorabilă. Aşa însă nu rezultă 
decît o răutate fără adîncime, pe care Davidescu o combătu lesne şi eficient 
într-o virulentă Scrisoare [deschisă] d-lui Duiliu Zamfirescu (Noua revistă 
română, voi. XVII, 24, 7—14 februarie 1916, p. 357), care începe — neaş- 
teptat, dar eficient în ordinea forței de convingere! — cu un elogiu la adresa 
„abilităţii" adversarului: 
„Stimate domnule Zamfirescu, 
Am cetit cu multă surprindere rîndurile pe care, sub cuvînt că le adre- 
sezi d-lui director al revistei Flacăra, le îndrepţi împotriva mea. Sînt cel 
dinții gata să admir abilitatea cu care ascunzi, după paravanul unui prin- 
cipiu literar, o mică, dar desigur mult timp premeditată, răzbunare. Am fost 
poate cei dintîi care am denunţat [sic!] o trecătoare incorectitudine morală 
pe care ai săvîrşit-o. Dumneata făceai parte din comitetul împărțitor de 
premii al Teatrului Naţional, şi totuşi ai primit să ți se premieze o lucrare 
pe care o ştiai şi că e proastă şi că a căzut şi că încălca drepturi ale altora, 
cari nu avuseseră norocul să fie în acelaşi timp şi împricinaţi şi judecători, 
pentru a-şi da singuri dreptate. Incorectitudinea era cu atît mai frapantă, 
cu cît, prin lipsa d-tale de la comitetul care hotărîse premierea lucrărei 
d-taie cu premiul cel mare [sic!], luaseşi măsura de a scăpa prin tangentă 
de o acuzaţie pe care trebuie să o fi simțit astfel întemeiată. 

Te-ai ferit însă de a-mi răspunde, ca să nu ai dreptul să-mi uiţi învi- 
nuirea. Fie, dar. Procedeul însă rămîne cel puțin ciudat. Ai avut lipsa de 
tact să presezi un premiu prin prezența d-taîe în comitetul cu pricina; 
ţi-a lipsit însă şi curajul să-l aperi tot aşa cum l-ai încasat." 

După readucerea discuţiei la motivul ei inițial, urmează o ritoasă punere 
la punct ce trădează nerăbdarea prea mult reprimată a polemistului redu- 
tabil care a fost N. Davidescu: 

„Articolul d-ale (ne închipuim, iarăşi, cît îl va fi agasat pe serenissimul 
academician această familiaritate abia mascată! — n.n.) purcede mai întîi 
de la ideea greşită că tot ce nu pricepi d-ta trebuie să fie o aberaţie... 
începutul oricărei înţelepciuni stă însă în bănuiala, cît de vagă măcar, că 
dincolo de tine începe un infinit întreg. 


361 


Apucătura de a condamna ceva pe cuvîntul că nu ai priceput este, 
astfel, cel puţin scabroasă. [...] Ai ieşit împodobit de mărturisirea lipsei 
de pricepere şi te-ai exhibat într-un păun fudul pe coada lui strălucitoare 
de mîndria că « nu înţelege » . 

Articolul d-tale se reduce astfel, odată dezbrăcat de cele cîteva nimicuri 
cu pretenții umoristice, la credinţa că tot ce nu «pricepi » trebuie să fie 
stupid. Articolul d-tale însă suferă de o boală inversă. Stupiditatea lui se 
pricepe dintr-o dată." 

Cu această sentinţă se putea încheia un pamflet remarcabil. Dar Davi- 
descu îşi savurează prematur succesul şi, furat de plăcerea de a da lecţii 
„academicienilor îmbătrîniți înainte de vreme", comite o teorie cam ris- 
cată (şi în orice caz sofisticată!) despre clasicitate şi clasicism, în care trans- 
par şi ecouri din Remy de Gourmont: „Aş mai putea să-ţi atrag luarea- 
aminte, înainte de a termina, asupra unor lucruri de care eşti cu desăvîr- 

şire străin. Clasicismul, de pildă, nu e o formulă anumită literară: el este 
doar consacrarea prin timp a diferitelor formule succesive de artă. Baude- 
laire e, astfel, tot atît de clasic ca şi Ronsard şi ca şi Omar şi ca şi Verlaine. 
Decadentismul, sau cum vei vrea să-i zici, este, dimpotrivă, uciderea în 
timp, prin îndelungă imitație, a unor formule, vii la origină, de artă: Rol- 
linat poate să fie astfel tot atît de decadent ca şi d-ta, a căruia artă purcede, 
întreagă, dintr-o neîntreruptă imitare a unor modele mai vechi." 


Confuzia (involuntară? premeditată?) între clasicism şi clasicitate (în 
sensul de ratificare a unei mode!) sare repede în ochi şi e de mirare că 
Zamfirescu n-a speculat-o în Unor prieteni tineri. „Decadentismul", ca 
etichetă peiorativă ori ca semn de recunoaştere, era dealtminteri un concept 
acceptat în alte literaturi (în cea franceză, de pildă, unde orientarea cu 
pricina, ilustrată între alții de poeţi ca Jules Laforgue, Laurent Tailhade, 
Ephraim Mikhael, Georges Rodenbach, a fost curînd contestată de „şcoala 
romană" a lui Moreas). Cititor activ al literaturii străine, Zamfirescu va fi 
visat, poate, să repete gestul neoclasicului francez — care invocase şi el 
„ordinea, rațiunea şi bunul-gust clasic" pentru a combate „modernismul" 
— fără a medita însă şi la eşecul, deloc glorios, al acestei tentative de restau- 
raţie. Propria lui tentativă nu va avea alt destin. Rarele comentarii critice 
consacrate în timp acestei polemici vor sublinia caracterul lipsit de şansă 
al întreprinderii zamfiresciene. Lovinescu, de exemplu, o socotea un simp- 
tom al discontinuităţii generaţiilor: „Poetul, care ataca «poporanismul» 
ca anacronic față de evoluţia timpului, se arăta , aşadar, şi el neînţelegător 
faţă de literatura şi mai nouă, şi opunea spirite îndoielnice unor imagini 
atît de proaspete şi astăzi atît de depăşite: este tragedia limitării în timp 
a tuturor oamenilor şi a generațiilor ce se succed fără a se înţelege..." 
(Scrieri, 4, Istoria literaturii române contemporane, ed. cit., p. 119. In 
ochii lui Pompiliu Mareea, Zamfirescu „încerca, de pe platforma de autori- 
tate la care-i dădea dreptul creaţia sa literară, să compromită « noul val» 


362 


şi să-i stăvilească ofensiva („Convorbiri literare" şi spiritul critic, colecția 
„Momente şi sinteze", Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 191). 
In monografia, apărută postum, pe care G. C. Nicolescu o dedică scriito- 
rului, întîlnim această judecată justă în liniile ei esenţiale: „Reacţiunea lui 
(Duiliu Zamfirescu] împotriva « modernismului » de după 1910 este mai 
tîrzie şi mult mai puțin drastică, deşi bineînţeles nu poate fi de acord cu 
ceea ce ar fi fost un fel de preludiu la suprarealismul de după 1920. îngă- 
duinta sa se datora pe de o parte, desigur, faptului că aici nu vedea o pri- 
mejdie atît de mare de rătăcire a literaturii, întrucît noile concepții nu alte- 
Tau principiul fundamental al artei, iar pe de alta, pentru că socotea, desi- 
gur, mult mai scuzabile exagerările dezinteresate ale tinereții. îngăduința 
lui mai avea şi o altă explicaţie. Cei ce credeau că răstoarnă pămîntul cu 
inovațiile lor de fapt nu făceau decît să pună în lumină anumite cute ale 
literaturilor apusene a căror influență Zamfirescu o suferise încă de mult. 
Rezistenţa față de poezia nouă nu era deci un aspect al tragediei « limitării 
in timp a tuturor oamenilor şi a generaţiilor ce se succed fără a se înţelege », 
ci atitudinea omului care cunoscuse şi aplicase mai înaintea « inovatorilor » 
de la noi aceste forme de artă fără exagerările lor poate, dîndu-şi seama astfel, 
mai bine ca oricine, de ceea ce era fatuitate în ele şi de ceea ce constituia 
adevărata şi permanenta esenţă. [.. .] Nimic din vigoarea cu care atacase 
cealaltă direcţie a literaturii, la 1909 şi 1911, nu se vede acum. Un blînd 
scepticism, abia o uşoară ironie şi pretutindeni mai ales dorința de a pune 
în lumină celor « rătăciţi», cărora mai tuturor le recunoaşte talentul, că nu 
se află pe o cale bună pentru realizarea frumosului durabil" (Duiliu Zam- 
firescu, ed. cit., p. 341 — 342;. Comentarii amănunțite şi judicioase pe mar- 
ginea acestui moment polemic uitat din iarna lui 1916 au mai publicat 
Mihai Gafiţa — în ampla monografie Duiliu Zamfirescu (p. 714—718) şi în 
nota introductivă la volumul 4 al corpusului zamfirescian de Opere (p. XX — 
XXII) — şi Margareta Feraru în excelenta ediţie a cărții lui N. Davidescu, 
Aspecte şi direcţii literare (Editura Minerva, Bucureşti, 1975, p. 544—548), 
in al cărei aparat critic e reprodusă integral şi Scrisoarea deschisă la care 
m-am referit mai înainte. 


1 — Barbu Nemțeanu, pseudonimul lui Benjamin Deutsch (1887— 1919), 
poet elegiac şi ironist ale cărui volume — Poezii alese (1910) şi Stropi de 
soare — prevestesc simbolismul. A publicat poeme proprii ori traduceri în 
Placară, Noua revistă română, Convorbiri critice, Facla, Pagini libere (Galaţi) 
ş.a. Zamfirescu, admiratorul lui Anghel şi al lui Cincinat Pavelescu, dă 
dovadă în cazul său de o regretabilă intransigenţă. 


2 — C. Rădulescu-Motru era directorul Noii reviste române, cronicarul 
literar al acesteia fiind N. Davidescu. Dacă s-ar fi adresat filozofului, Zam- 
firescu şi-ar fi deconspirat intenţiile vindicative vizavi de cel ce contestase 
modul curios de distribuire a premiilor Naţionalului. 


3 — N.N. Beldiceanu (1881— 1923), prozator prolific, obsedat de 
„cazuri" melodramatice, narate după tipicul romantismului în volume 
precum Chipuri de mahala (1905), Cea dintîi iubire (1906), Maica Melanid 
(1909), La un han odată (1911), Chilia dragostei (1913), Fetița ăoclorodui 
(1914) ş.a. A colaborat la Sămănătorul, Făt-Frumos, Voința națională, 
apoi la Flacăra, Viaţa romanească, însemnări literare, Conservatorul etc. 
Unde va fi văzut totuşi Zamfirescu „stil şi umor" în aceste proze plate? 


4 — Eugen Boureanul (1885— 1971), prozator sămănătorist dominat de 
personalitatea lui Sadoveanu. S-a exersat în epica de inspirație istorică, 


5 - Eugen Lovinescu semna în Flacăra cronica dramatică. V. supra 
notele la O scrisoare către Directorul revistei „Flacăra”. Citarea „albă" 
a criticului e, desigur, un semn de reticenţă. 


6 — Al. Şerban, pseudonimul lui Constantin Banu (1873— 1940), direc- 
torul revistei Flacăra, publicaţie eclectrică, de frumoasă ţinută literară, care 
se vindea în 40 000 de exemplare, tiraj ce-ar putea pune pe gînduri şi pe 
directorii unor periodice din vremurile noastre. Un Al. Şerban semna în 
Flacăra, prin 1913, o suită regretabilă de articole împotriva lui Al. Davila, 
acuzîndu-l că ar fi plagiat Vlaicu-Vodă după o piesă necunoscută a lui 
Odobescu. Tot Al. Şerban semnase dezaprobatoarea notă redacțională ce 
însoțea în Flacăra scrisoarea de protest a lui Duiliu Zamfirescu față de cro- 
nica lovinesciană la Voichița. 


7 — Edmond-Eugene-Alexis Rostand (1868— 1918), poet şi dramaturg 
neoromantic, spiritual şi cu aptitudini prozodice ieşite din comun. Autor al 
vestitului Cyrano de Bergerac (1897). 


P. 1% UNOR PRIETENI TINERI 


Convorbiri literare, L, 4, aprilie 1916, p. 373—383. 
Semnat: D.Z. 


Nu putem stabili cu exactitate care au fost acei „prieteni tineri" dor- 
nici să obţină colaborarea „maestrului" la revista lor. D. Caracostea, bună- 
oară, se număra printre cei care căutau să-l aducă pe Zamfirescu în coloa- 
nele Vieţii noi. Pillat, coordonator (din 1916) împreună cu Adrian Maniu 
şi Horia Furtună al Flăcării, desfăşura diligente asemănătoare, primite cu 
bonomie de mai vîrstnicul poet, care le admira talentul, dar privea cu 


364 


rezerva celui trecut prin multe căutările lor riscante. Ca maiorescian, 
Zamfirescu admitea fondul poeziei noi (pe care, în treacăt fie zis, îl explo- 
rase şi el incidental), dar nu-i admitea. .. forma, îndrăznelile expresiei, 
sintaxa şocantă şi lexicul neconformist. La prima vedere, făcea un pas înapoi, 
de la concluziile din Metafizica cuvintelor şi estetica literară. în 1911 recu- 
noscuse capacitatea cuvintelor de a crea prin ele însele un sens poetic, dez- 

legîndu-le de povara tradițională de a transpune o idee în materie sensibilă. 

Acum părea să revină la vechea perspectivă asupra cuvîntului ca mediator, 

ca vehicul de imagini. Zic „părea", întrucît aşa cum sînt formulate teoriile 
lui Zamfirescu au totuşi o doză de ambiguitate. Ca „om de mijloc" el vroia 
— cum mărturisea în prefața la în război — să menţină literatura la o 
„egală depărtare de extravaganţele decadenţilor ca şi de maniele naționa- 
liştilor, îndrumînd-o astfel către pămîntul liber al clasicismului." Dacă 
„maniele naționaliștilor" însemnau în ochii lui mistica ruralismului şi dema- 
gogia patriotardă, „extravaganţele decadențţilor" sînt traductibile prin 
„mirosuri abstracte, colori muzicale ori muzică colorată." Dacă întîrziem 
asupra lor, observăm că, în fond, sînt avute în vedere mai mult precepte 
simboliste decît creaţii efective. Poetul se războia, prin urmare, cu mani- 
festele lirice (retorice şi discutabile pe o anumită latură!), fiind însă mult 
mai tolerant cu creațiile propriu-zise. 

Nu-i exclus ca în izbucnirile lui antisimboliste să fi jucat un anumit 

rol şi presiunea puternică a cercurilor literare ostile modernismului. Să ii 
citit Zamfirescu ancheta despre simbolism organizată de Rampa în primă- 
vara anului 1912? Atunci, fostul coleg de la România liberă, Delavrancea, 
socotise simbolismul o „mişcare de maimuţărie", care nu poate fi luată în 
seamă. Brătescu-Voineşti, protejatul zamfirescian la Academie, declarase 
că nu poate „suferi această mişcare, [...] greşită de la început". La Con- 
vorbiri critice Mihail Dragomirescu ducea o luptă susținută împotriva curen- 
tului cu pricina şi se mîndrea al fi „învins pentru moment". Iorga, la rîndu-i,. 
nu ostenea să ridiculizeze „macaroanele simboliste", „literatura parfumată 
şi cu țenghiuri" a reprezentanţilor noului val. Ibrăileanu şi cei din cercul 
Vieţii româneşti nu vedeau nici ei cu ochi buni „poezia nouă", căreia n 
reproşau — atunci, ca şi mai tîrziu — „morbiditatea", „eliberarea de lo- 
gică", „poetizarea nepoeticului, exotismul, satanismul, confuziunea, obscu- 
ritatea" ş.a.m.d. 


Poetul Immnurilor păgîne avea deci de unde să se contamineze. Nostim 
e că în preajma tentativei lui de delimitare de simbolişti, de care nu era 
totuşi „atît de departe, cum lăsau să se înţeleagă articolele sale" (Mihai 
Gafiţa), el mai părea altora — lui D. Tomescu, de exemplu — un comiliton 
al simboliştilor. Dacă această concluzie e, evident, o exagerare, nu-i mai 
puţin adevărat că sînt, în Unor prieteni tineri, teze cel apropie pe emi- 
tentul lor mai mult de o estetică modernă decît de una clasicizantă. A 
echivala „sentimentul" cu „sufletul", a conchide că există „sentimentul 


36% 


unei epoce", un mod specific de a reacţiona al oamenilor dintr-un anumit 
timp, ne aduce destul de aproape de conceptele de „saeculum" şi de „fac- 
torii stilistici", „variabili de la epocă la epocă", pe care le teoretiza Blaga. 
Bine (şi nuanțat înțeles) este „rolul pe care-l are conceptul în imaginea sim- 
bolistă şi în genere în modernism", arăta Mihai Gafiţa în voluminoasa mono- 
grafie despre Duiliu Zamfirescu, unde consacra cîteva pagini substanţiale 
(718 — 722) acestui articol neadecvat receptat de alți cercetători. 

Ar mai trebui adăugat de asemenea un fapt care a scăpat încă istori- 
cilor literari: receptivitatea tacită a poeţilor vizaţi la obiecțiile „profe- 
sionale" ale lui Zamfirescu. Criticile lui au mers, de pildă, la ţintă în cazul 
lui Minulescu: poemul După 13 ani va fi revăzut insistent de autor şi eli- 
berat de digresiuni inutile şi comparații hazardate („teatrul antic al Belo- 
nei" ş.a.). Varianta din 1916 va fi refăcută de încă trei ori pînă se va ajunge 
la formula concentrată, evident superioară, ce figurează ca text definitiv 
în ediţia critică (v. Undeva..., în Opere, I. Ediţie îngrijită, tabel cronologic, 
note şi variante de Emil Mânu, prefață de Mihai Gafiţa, Editura Minerva, 
Bucureşti, 1974, p. 359-360 şi 574-577). Acelaşi lucru 1-a făcut şi Pillat. 
Nu numai că poetul s-a temperat, întorcîndu-se pe „ogorul strămoşesc" 
după neliniştitele lui expediții simboliste, la Angkor, la Siracusa, la Pergam 
şi la Ninive", dar şi-a găsit şi o nouă formulă expresivă, incompatibilă cu 
„greşeli de gust" precum „înaripează omeneasca rîmă". Mai vechea poemă 
Fereastra ta deschisă e pe mare va fi redusă drastic (din 40 de versuri rămîn 
doar 20!), renunțîndu-se şi la stihul buclucaş. Desigur, în alte cazuri, Pillat 
n-a cedat în faţa unor observaţii injuste, ba chiar şicanatoare. (De ce nu 
s-ar spune „catarge", se putea întreba el pe bună dreptate, cînd Eminescu 
însuşi scrisese „Dintre sute de catarge" ?) 


1 — George Dandin, protagonistul farsei eponime a lui Moliere din 1668. 
în ţăranul îmbogăţit căsătorit cu o femeie de neam Zamfirescu descifra un 
simbol cu valenţe şi în sfera creaţiei. în ochii scriitorului, literatura însemna 
un semn de superioritate spirituală la care nu pot ajunge oamenii fără 
talent şi fără o îndelungă exersare a gustului, a capacității de a crea şi a 
irecepta. 


2 — Gian Lorenzo Bernini (L598— 1680), sculptor, pictor şi arhitect 
italian, reprezentant al barocului monumental. Autor al statuilor Extazul 
Sfintei Tereza şi David, al unor grupuri statuare ca Apollo şi Dafne, palate 
(Odescalchi), biserici (San Andrea al Quirinale), fîntîni ş.a. 


3 — Jean Honore Fragonard (1732— 1806), pictor şi gravor francez. 
A pictat îndeosebi scene galante ori de familie pline de graţie (Sărbătoare 
la Saint Cloud, Sărutul pe furate, Jurâmâîntul de dragoste). 


366 


4 — Jean Goujon (cea 1510— cea 1564), sculptor şi arhitect renascen- 
tist francez. A realizat basoreliefurile hotelului Garnavalet din Paris, tri- 
buna Cariatidelor de la Luvru, Fîntîna Inocenților din Paris. Este de ase- 
menea autorul statuii Diana din Poitiers, elogios comentată de Odobescu. 
în Pseudo-Cynegeticos. 


5 — Hotel de Rambouillet, locuinţa 'Catherinei de Vivonne, soția lui. 
Charles d'Angennes, marchiz de Rambouillet. Aflat în apropierea Parisului, 
era locul de înțîlnire a preţioşilor şi prețioaselor din Franța primei jumătăți, 
a secolului al XVII-lea. „Arta conversației" practicată aici fu satirizată de 
Moliere în „Preţioasele ridicole". 


6 — Exemplele sînt luate din Flacăra, numărul 17, din 6 februarie 1916. 


7 — Bocklin Arnold (1827— 1901), pictor elveţian, s-a ilustrat priti- 
compoziţii mitologice şi monumentale cu o tentă mistică (Insula morților 
Târîmul celor fericiţi). 


8 — Horia Furtună (1888— 1952), poet simbolist. 


9 — Aluzie la N. Davidescu. (V. supra, comentariul la Literatura viito- 


ridui). 


10 — Ion Pillat nu i-a purtat pică maestrului pentru observaţiile inse- 
rate aici. în Tradiţie şi literatură a consacrat rînduri subtile şi comprehen- 
sive magistrului dispărut. Poezia pe care şi-o amintea, defectuos, Zamfi- 
rescu este Barbarul, sonet al cărui prim vers e acesta: „E-n mine-o herghelie: 
de armăsari". în volumul pillatian de debut, Visări pâgîne, poezia făcea, 
parte din ciclul Sonete şi se intitula Sonet barbar. 


11 — Francesco Scaramuzza (1803— 1886), pictor şi poet italian. Dintre 
lucrările murale care-l reprezintă sînt de citat bolta templului petrarchist 
de la Selvapiana şi Sala Dante a Bibliotecii palatine din Parma. O faimă 
mai mare i-au adus însă ilustrațiile, originale şi aderente la text, la Divina 
Commedia, operă pe care a studiat-o intens. 


12 — Zamfirescu nu avea o părere bună despre ilustrațiile lui Dore 
la Infernul. V. şi Opere, 5, p. 471. 


"P. 202 1, C. VISSARION: „NEVESTELE LUI MOŞ DOROGAN'" 
Nuvele şi schițe. Bucureşti, 1916 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi dezba- 
terile, tom XXX VIII, 1915- 1916, Librăria Socec Œœ Co., C. Sfetea, Pavel 
Suru, Bucureşti, 1919, p. 336—338. 


Raport prezentat în şedinţa Secțiunii literare a Academiei din 11/24 mai 
1916, pentru Premiul Năsturel. Cu toată calda pledoarie a experimentatului 
prozator, academicienii au preferat să acorde substanțiala recompensă 
lui I. Chiru-Nanov (pentru volumul Pe căile profeților). Dar în 1919 neli- 
niştitul scriit6r-„ţăran" va obţine totuşi Premiul Adamachi, pe 1918, pentru 
-Florica şi alte nuvele, evenimentul fiind atunci salutat de N. Iorga în cuvinte 
elogioase: „La Academie s-a auzit miercuri şi recunoaşterea deplină a unui 
foarte mare talent. E acela al d-lui Vissarion. Cartea, lăudată de d. Bră- 
tescu-Voineşti, Florica, e într-adevăr ce s-a scris mai bun în povestirea 
Tomânească de mai mulți ani încoace. O nouă înfăţişare, populară, şi totuşi 
de o extremă fineţe, a naturii noastre şi a ființei morale a poporului româ- 
nesc." Am dat citatul tocmai pentru a releva convergenţa opiniilor unor căr- 
turari care omeneşte şi artisticeşte erau învrăjbiți. Nu erau, dealtminteri, 
-singurii care-l apreciau pe Vissarion. Lovinescu, ades reticent față de lite- 
ratura cu eroi şi subiecte din lumea satului, îi dedică cîteva pagini mai 
'mult decît binevoitoare în Istoria literaturii române contemporane: , .. .Vissa- 
rion este cel mai expresiv povestitor de astăzi, înzestrat cu o rară putere 
verbală de a reproduce realitatea şi de a însufleți printr-un joc inimitabil 
toate, amănuntele unei memorii inepuizabile. Trei note respiră din ființa în 
acțiune a povestitorului: vioiciunea, şiretenia şi erotismul. Cum găsim 
-aceste note şi în țăranii filmelor scrise, am putea recunoaşte în ele trăsătu- 
rile specifice ale ţăranului muntean, în deosebire de umorul şi resemnarea 
filozofică a ţăranului moldovean" (v. Scrieri, voi. 5, ed. cit., p. 137— 138). 
Aici s-ar profila (crede un merituos editor al acestui Gorki muntean) „pentru 
prima dată perspectiva istorico-literară a scriitorului". Dar diagnosticul 
lovinescian a fost mult anticipat de Brătescu-Voineşti, Rebreanu, Goga, 
Arghezi, Galaction, C. G. Costaforu şi, fireşte, de Duiliu Zamfirescu. Bunele 
lor păreri se bazau — amănunt interesant — exact pe lectura Nevestelor 
lui Moş Dorogan. 


Istoria volumului este, la rîndu-i, incitantă. (Detalii prețioase sînt 
comunicate, bunăoară, în aparatul critic al Scrierilor alese, voi. I. Ediţie 
îngrijită de Viorica Florea. Antologie, studiu introductiv, tabel cronologic 
ed Victor Crăciun, seria „Restitutio", Editura Minerva, Bucureşti, 1983.) 
Nuvela cu acest titlu apărea, singură, în 1913, într-un număr al Bibliotecii 
literare „Germinai" inițiate de Biroul de editură, expediţie şi librărie „Cultura" 
din Bucureşti. Supratitiul de atunci, Din farmecul dragostei libere, va fi 


sfîrnit interesul multor cititori preocupaţi de respectivul fenomen. Să fi" 
fost printre aceştia şi Duiliu Zamfirescu, adică scriitorul care conferenția 
cam în aceiaşi ani, în fața unor doamne din înalta societate, despre „amorul 
liber" ? Nu vom afla, probabil, niciodată. Nuvela are succes, iar cel dintii 
comentator, Mihail Sorbul, nu-şi refuză (ca şi Zamfirescu, în 1916) plăcerea 
unui pronostic: „Fără a avea pretenţia că lansez un nou scriitor, d. I. C. Vis- 
sarion fiind cunoscut şi apreciat în serioase cercuri literare (am subliniat 
aceste cuvinte tocmai pentru a releva creditul literar din epocă al pitores- 
cului literat, autodidact — n.n.), cred că noul poporanist va fi curînd, 
curînd unul din scriitorii cei mai apreciaţi ai generației mai tinere". Peste 
un an, Gala Galaction va recenza aceeaşi nuvelă în coloanele Vieţii româ- 
neşti, pornind, la rîndu-i, de la criteriul conformităţii cu realitatea: „Mărturi- 
sesc că întîlnind pe Vissarion şi scrierile lui mi-am zis: iată, în sfîrşit, un 
adevărat cunoscător al oamenilor şi al lucrurilor de la ţară! [|...] De ce 
mi se pare mie că Vissarion descrie mai adevărat şi mai întocmit pe țăranii 
noştri decît toți ceilalți care au încercat acelaşi lucru (lăsîndu-l la o,parte 
pe de-a pururi pomenitul Creangă) ? Pentru că țăranii printre care am trăit; 
eu, pînă la doisprezece ani, semănau aidoma cu cei ai lui Vissarion... 
Țăranii care apar, în puternicile viziuni literare ale lui Vissarion, parcă sînt 
de la noi. lată, mi-am zis eu. ce mă face să găsesc că Vissarion zugrăveşte 
pe ţărani ca nimeni altul." 

Succesul de public şi de critică al nuvelei 1-a determinat pe autor să a 
retipărească, împreună cu alte proze (O întîmplare veche, Judecata, Conu 
Alecu Jurubiţă, Ileana, Un toi la bătrîneță, Sfîrşit de manevră, Izlaz ieftin, 
Ciorbă de găină), în 1916. în deschiderea volumului figura şi o caldă scri- 
soare a lui Brătescu-Voineşti. Să spicuim cîteva rînduri: „...nuvelele lui 
Vissarion n-au nevoie de prefață, cum n-are nevoie de reclamă un cîntec 
frumos. Volumul lui — nefiind produsul unui suflet rafinat şi blazat, în. 
căutare de ceva nou şi nemaifăcut şi care din această pricină să aibă nevoie 
de o prealabilă inițiere a cititorului — se va impune de îndată prin farme- 
cul irezistibil al unei povestiri simple, sincere şi în acelaşi timp sclipitoare- 
de vioiciune." 

Acestui farmec nu i-a rezistat, cum se vede, nici Duiliu Zamfirescu., 
Academicianul trece, prin urmare, uşor peste condiţia de „poporanist" 
a nuvelistului (insistent publicat la Viața românească, unde apăruseră, 
de fapt, şi majoritatea textelor din volumul cu pricina!) şi laudă proze care 
confirmau mai vechile sale pledoarii pentru o literatură „obiectivă", ade-r 
vârâtă şi populată de oameni reali, cu „sînge şi muşchi". Vechile săgeți 
contra „scriitorilor de bilci, cari molipsesc satele cu poveşti de haiduci" 
ori împotriva „noveliştilor" romanţioşi, ce falsifică prin idealizare realitatea 
lumii ţărăneşti, sînt lansate şi acum cu vigoarea dintotdeauna. Un amă- 
nunt notabil îl constituie faptul că Zamfirescu foloseşte termenul de „crea- 
țiune" într-un sens apropiat celui utilizat de Ibrăileanu. Cum Criticul va. 


369, 


epublica eseul Creaţie şi analiză abia în 1926, precursoriatul zamfirescian e 
demn de toată stima, vădind şi în acest caz un autor cu disponibilități 
remarcabile de teoretician al epicii. 
în ceea ce priveşte însă aptitudinea eroilor lui Vissarion de a reacționa 
„cu propria lor personalitate, iar nu cu personalitatea autorului", Zamfirescu 
supralicita: în nuvelele din Nevestele lui Moş Dorogan nu sînt puţine pasaje 
„afectate de „inoportune consideraţii demonstrative" (Lovinescu), prin inter- 
mediul cărora scriitorul se substituie protagoniştilor. înclinația s-ar datora, 
socotea acelaşi critic, unei polarizări a personalității creatoare: „...pe 
lîngă vioiul operator cinematografic al ritmicei vieții, în d. Vissarion ve- 
ghează şi un notar comunal, care ține să redacteze, din cînd în cînd, şi 
procese-verbale, pentru a le înainta celor în drept ca acte justificative" 
(Scrieri, voi. 5, p. 139). Observațiile de acest fel s-au înmulțit cu vremea 
“şi l-au plasat pe I. C. Vissarion într-o poziţie literară marginală, ce cores- 
punde, la urma urmei, valorii reale a scriitorului. Dar orientarea lui spre o 
literatură a adevărului, în conţinut şi în limbaj, refuzul idilismului, predi- 
lecţia pentru țăranul inteligent, capabil să înțeleagă iute, munteneşte, 
mersul lumii, vor fi validate peste numai cîteva decenii de o operă capitală 
— Moromeţii. 


P. 205 CÎTEVA CUVINTE CRITICE 


Analele Academiei Române, seria II, Memoriile Secţiunii literare, 
om XXXVIII, nr. 4, Librăria Socec & Co., C. Sfetea, Pavel Suru, 
Bucureşti, 1916, p. 1-23, extras. 

Semnat: Duiliu Zamfirescu, Membru al Academiei Române. 


Comunicarea a fost ținută în şedinţa din 1750 mai 1916. Coroborate 
cu tezele din Poporanismul în literatură, opiniile exprimate aici ar putea 
-stîrni nedumerirea. în 190, Zamfirescu găsise înțelegere şi aprobare tocmai 
la simboliştii de care se delimita atît de net acum. Dacă nu alte motive, 
atunci măcar cele ținînd de oportunitate, de strategia vieţii literare, ar fi 
trebuit să-l îndemne pe scriitor la reținere. Pe vechii potrivnici nu-i cîşti- 
gase în cei şapte ani care trecuseră de la răsunătoarea polemică academică. 
Pe noii — şi neprevăzuțţii — aliați risca să-i piardă. (Ceea ce s-a şi întîmplat.) 
înstrăinarea acestor simpatii cîntărea mai greu în 1916, cînd simboliştii 
reprezentau deja o forță, capabilă să editeze reviste (Insula, Simbolul, 
Grădina esperidelor, 13, Cultul eroilor ş.a. j, să scoată volume şi, mai impor- 
tant, să-şi cucerească un public. Şi totuşi gestul lui Zamfirescu nu-i chiar 
atît de hazardat. în chestiuni de tact, de simţ manevrier autorul Vieţii 
Ja țară nu excelase niciodată. Mai mult, nici nu rîvnise vreodată s-o facă. 


370 


Fidel ideilor sale, el nu ezita să „arunce piatra în baltă" fără să se gîndească 
la efectul imediat în planul relaţiilor literare. Dar poate fi considerată această, 
comunicare un semn de fidelitate, de coerenţă ideologică? Răspunsul nu 
poate fi, oricît ar părea de surprinzător, decît afirmativ; Cîteva cuvinte 
critice nu e altceva decît continuarea, contragreutatea firească a Poporanis- 
mului în literatură. Cele spuse aici indică un junimist constant în opțiunile- 
sale de „om de mijloc", ostil, cum a spus-o odată, evoluţiei „saltuarii". 
Ca politician şi sociolog, Zamfirescu susținea, în perfectă linie junimistă,, 
teza evoluției „organice". Ca ideolog literar, scriitorul se pronunţă, extrapo- 
Iînd, pentru perfecționarea poeziei din interior, fără bruscări de natură a 
pune sub semnul întrebării progrese lirice indubitabile. Unor modernişti 
ce invocau „criza" poeziei „vechi", el le opunea argumentul perfectibilității 
acesteia mai curînd în planul limbajidui decît în cel al fondului. Generaţia, 
tînără însă detecta, cu radicalismul vîrstei, simptome de epuizare atît în 
viața socială, cît şi în cea literară. Această dublă ofensivă explică faptul că. 
academicianul simte nevoia să pună în relație lucruri în aparenţă atît de 
diferite cum sînt „noţiunea de stat în sufletul generațiilor tinere" şi „poezia, 
nouă". Să le examinăm pe rînd. în sfera „trebilor publice", cum se exprimă 
autorul, finalitatea pedagogică a intervenției sale este clar enunțată de la, 
început. Rostul ei consta în dirijarea prisosului de energie al tinerilor în 
cadrele unui junimism moderat, refractar la schimbări violente. Ca mai toţi 
junimiştii, Zamfirescu dezlănțuie un atac violent împotriva principiilor 
sacrosante ale burgheziei: libertatea, egalitatea, fraternitatea. Vacuitatea, 
acestora e dezmințită însă nu în absolut, cum s-ar crede după unele formulări, 
exagerate, ci într-un plan relativ, databil istoriceşte. Epoca de referinţă, clar 
delimitată, e perioada de efervescenţă revoluționară burgheză care a urmat 
lui 1789. Limitele libertăţii burgheze sînt reliefate clar, cu argumente mai. 
degrabă de bun-simt. Cele ale fraternității (desigur, tot în accepţie burgheză) 
sînt şi ele subliniate cu o vervă demascatoare ce va fi plăcut academicienilor 
de factură conservatoare. Ca „om de ordine", cum erau în fond şi cei din. 
auditoriu, Zamfirescu reacționează sentimental, invocînd frisonat marti- 
riul prințesei de Lamballe. Va inaugura, desigur, fără s-o ştie, o serie de- 
meditații similare. într-o notație „regizorală" la piesa Danton, Camil 
Petrescu va invoca şi el, cu o tresărire similară, sîngerosul episod: „Marat 
citeşte cu gura arsă — aici contopite într-unui singur — cele două atroce- 
şi memorabile articole care au provocat şi exasperat masacrele de haluci- 
nantă amintire ale nobilimii şi preoțimii adunate în închisori. Inima şi sînii 
fragezi ai principesei de Lamballe, purtați în suliţi pe străzile Parisului, 
peste cîteva zile, inima caldă şi devorantă a lui Marat, iată cele două coor- 
donate sufleteşti ale timpului." Din punct de vedere umanitarist, astfel de 
excese sînt, fireşte, regretabile. La fel de regretabilă e însă utilizarea scrupu- 
lului umanitarist pentru a justifica teze eronate, preluate din arsenalul 
ideologiei conservatoare, opţiune prin care Zamfirescu se raliază junimis- 


371 


inului „reacţionar" condamnat cîndva de Şt. Zeîetin (v. capitolul Curentele 
reacţiunii române, în Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric, Editura 
Cultura naţională, col. „Biblioteca socială", îngrijită de Dimitrie Guşti, f.a., 
-p. 216-244). 

In discutarea egalității, lucrurile se complică, tocmai din cauza ameste- 
cului de umanitarism şi sofistică. Spectacolul dezvoltării inexacte a unor 
premise juste în esenţă e întotdeauna dureros. Zamfirescu îl oferă aici din 
plin. Desigur, el are dreptate cînd constată inegalitatea naturală a oamenilor. 
Nici marxismul nu susține că oamenii au, psihologiceşte vorbind, aptitudini 
şi capacităţi egale. Dar a justifica inegalitatea de avere (deci şi socială) pe 
baza diferențelor de volum sufletesc e o mostră de sofism regretabil. Jude- 
cind aşa, academicianul se pune singur în contradicţie cu propria sa afir- 
maţie referitoare la injusta repartizare a pămîntului arabil în vechea 
Românie, element de îndreptățită critică socială integrat în textul aceleiaşi 
comunicări. Dar nu numai cu astfel de afirmații de dată recentă era în 
disonanță academicianul. O tăgăduire a poziției din 1916 ar putea veni din 
propria lui corespondență, din anii tinereții, cu Maiorescu, cînd îndrăznea 
să-i scrie criticului (antisocialist fervent!) aceste rînduri, pe care le-am 
subliniat şi altă dată: „în socialismul radical, în comunism există o idee 
sublimă: ştergerea noţiunii de proprietate, care va ridica de pe capetele 
omeneşti pîcla preocupațiunii celei mai meschine, şi, ca un imens sac de lest 
aruncat dintr-un balon, va sălta inteligența omenească cu trei mii de metri 
în văzduhul înalt". 


Tipic junimist este şi raționamentul privitor la viciile „regimului consti- 
tuțional reprezentativ", care, adaptat pe un fond semioriental, fanariot, 
încurajează „goana după voturi". însă, cu toate limitele lui, acest sistem 
era totuşi preferabil unuia bizuit pe noblețea de sînge. Cîţiva ani mai tîrziu, 
Zamfirescu îşi va retracta vremelnicele izbucniri senioriale, aderînd la un 
partid de mase, al „poporului". Un contemporan, N. Petraşcu, îi consemna, 
cu stupoare, această replică surprinzătoare ce consacră o semnificativă 
evoluție: „E mai onorabil să fii ceva, cît de mic, ales de mulţi (s.n.), decît 
să fii numit şef de misiune de un ministru oarecare". Tot atunci se va pro- 
nunta, în spirit democratic, pentru împroprietărirea cît mai multor gospo- 
dari, soluţie pe care nu ezitase, în 1915, să o împărtăşească plenului aca- 
demic în comunicarea Bosforul şi Dardanelele față de interesele româneşti. 
Sînt atitudini care, corelate, lămuresc adevărata orientare — democrată — 
a scriitorului, patosul lui demofil, împingînd, concomitent, în meritatul con 
de umbră considerentele elitiste din vara lui 1916, ca şi iluzoria tentativă 
de a rezolva grave probleme sociale prin „creşterea şi dezvoltarea con- 
ştiinţei individuale". Nu-i mai puţin adevărat că ar fi tot atît de interesantă 
„Şi demonstrarea acelor puncte de disidenţă față de doctrina junimistă, în 
especial distanțarea — în primele pagini ale Poeziei noi — de teoria „for- 
melor fără fond". Dar asta pe altă dată. 


372 


Dacă opiniile din secţiunea inițială a comunicării n-au avut practic 
ecou în epocă, mai mult interes au stîrnit însă cele din partea a doua. Sim- 
boliştii, direct afectaţi, au răspuns imediat, trecînd peste observațiile juste 
ale preopinentului, dar insistînd, cu bun instinct polemic, asupra punctelor 
vulnerabile. în critica zamfiresciană, unii dintre comentatori au văzut 
„tragedia vîrstelor", a incompatibilității generaţiilor, ceea ce pînă la un 
anumit punct era adevărat. Nu numai junimistul Zamfirescu nu agreează 
„poezia nouă", ci şi un creator cu un gust literar atît de sigur precum 
Caragiale. Simbolistul Luchi, de pildă, avea un adversar redutabil chiar în 
familie. Sînt mărturii că seniorul îşi persifla urmaşul cu atîta maliţie, încît 
acesta izbucni în lacrimi şi afirmă că tatăl său nu pricepea „poezia adevă- 
rată". Luchi era însă un elegiac civilizat şi sentimental, fără darul ripostei. 
Unor comilitoni nu le lipsea nici sarcasmul, nici dorință de al etala. 

Un prim răspuns la comunicarea lui Zamfirescu este spiritualul articol 
Poezia nouă la Academie, publicat de Felix Aderca în Noua revistă română 
(voi. XVIII, 8, 29 mai şi 5 iunie 1916, p. 130). Cum academicianul vorbise 
despre tineri paternalist, cu ironia binevoitoare pe care şi-o putea permite 
«cel cu mulți ani şi experiențe la activ, junele său potrivnic găsi o soluție 
ingenioasă pentru a contracara avansul preopinentului: i se adresă deci ca 
unui bâtrînel vioi şi simpatic, dar, vai, binişor demodat, incapabil, prin 
urmare, să-şi adecveze estetica la „noile fapte". Tonul de consolare perfidă 
pentru ravagiile vîrstei, gestul de falsă solidarizare, miza pe probabilități 
dezavantajoase au o savoare aparte: „Poate că e aci o evoluare care trece 
dincolo de înțelegerea noastră şi poate că e mai înţelept să controlăm estetica 
noastră la noile fapte, decît să ne supărăm şi să ne facem inimă rea că faptele 
nu se mlădiază după ştiinţa noastră (s.n.) literară". Imediat însă deferenta 
simulată face loc verdictului divulgat fără menajamente: „... a căuta cu 
tot dinadinsul subiect de uimire şi prilej de logică acolo unde se pun temeliile 
unor frumuseți altfel concepute decît cum ştiam noi înseamnă a suferi de 
ciudă cronică, mereu iritată, mereu provocată". Mobilul intervenției zamfi- 
resciene e deci, după Aderca, invidia; succesele celor mai tineri nu-l mai 
lăsau să doarmă pe venerabilul academician. Acuză deloc nouă, dacă ne 
amintim că ea fusese rostită şi în 1904 Nouă e de această dată situarea 
lui Zamfirescu în contradicţie cu el însuşi, cu gesturile lui din tinerețe: 

„Atitudinea destul de sinceră a vechiului poet e, pentru noi cel puţin, 
mai interesantă decît însăşi pricina atitudinii. Am citit cu veselie cum 
scriitorii cei noi sunt trimişi să ia lecţiuni de la d. Cincinat Pavelescu, 
Anghel — de la aceştia cari fuseseră puşi la index de d. Chendi şi înfieraţi 
ca « simbolişti ». Şi e şi mai nostim că violentele atacuri de la Academie le 
rosteşte solemn, în auzul unor nemuritori cari n-au citit o strofă măcar de 
Tudor Arghezi, tocmai revoluţionarul poet de odinioară, autorul acelei 
romantice Harpiste, ce pare a protesta — atunci — împotriva poeziei de caş 
a lui Alecsandri!... Şi, în sfîrşit, ca să glumim pînă la urmă, dacă d-lui 


373 


Zamfirescu i-a fost permis acum cîteva decenii să cînte portocalii, .de ce n-ar 
cînta simboliştii de azi palmierii? |. ..] Da, d. Zamfirescu, poetul romantic 
de odinioară, a avut dreptate împotriva poeților de atunci; tinerii de azi, 
cu toată juvenila vioiciune a d-lui Zamfirescu, au dreptate împotriva 
d-sale. E dureros, desigur. 


în critica de la Academie făcută poeziei nouă noi am văzut tragedia 
vârstelor." 


Mai grav decît Aderca, „catastrofalul domn N. Davidescu" nu se putea 
mulțumi, fireşte, cu zeflemeaua blîndă, nedusâ pînă la vîlvoarea pamfle- 
tului. Sub pana lui şedinţa de la Academie devine scenă de film mut, în 
care personajele au înțepeneala comică a celor ce se plictisesc, dar încearcă, 
totuşi, din politeţe, să-şi astimpere plictisul: „Aprecierile haotice ale d-lui 
Zamfirescu asupra celor mai disparate digresiuni, precum şi cazna zadar- 
nică a conferenţiarului de a le coordona în imposibile silogisme, transformase 
incinta academică într-o sală de cinematograf. Revoluţia franceză pentru 
copii, înăuntru. Operator nou, adus din străinătate. D. Duiliu Zamfirescu 
era grav. Vorbea despre Platon, despre antichitatea greacă şi romană» 
despre absurditatea principiilor de egalitate, de fraternitate, de libertate, 
şi le combătea în posibilitatea existenței lor cu argumentul inegalitate! 
averilor. Conferenţiarul, cu prilejul acesta, îşi uitase dinadins inelele şi 
lanţul de aur de la vestă acasă. Puţină modestie poate fi de folos chiar şi la 
Academie." „Elevul de pe vremuri al lui Macedonski" e învinuit apoi de 
„pPanmuflism", altfel zis de incompetenţă, de lipsă de educaţie a gustului: 
„D. Duiliu Zamfirescu mărturiseşte că nu pricepe poezia nouă, şi atîta tot. 
De unde însă această credinţă că tot ce nu pricepe d-sa nu e bun nu ne 
spune. Se ghiceşte însă. Megalomania unui academician poate merge foarte 
uşor pînă în a-şi închipui că e centrul de gravitate al pămîntului. Interesant 
e însă faptul că şi această megalomanie a găsit în ea un mic izvor de şovă- 
ială, manifestat prin măsura luată de conferenţiar, care dispune de o însem- 
nată doză de instinct de conservare, de a-şi alege, pentru a combate poezia 
nouă, calea pe care nu se mai putea întîlni cu cei vizaţi. Nici unul dintre 
poeții noi nu este încă pînă azi în Academie." în fine, vechiul laitmotiv al 
„invidiei" e reluat şi el într-o izbucnire pamfletară cu veleități psihanalitice: 
„Noi pricepem şi admitem chiar resortul care a pus în această postură pe 
d. Zamfirescu. Trebuie să fie cu adevărat penibil spectacolul neputincios 
al înfăptuirei de către alţii, şi cu firească spontaneitate, a usu-lui temporis 
de odinioară. Academia şi alte compensații oficiale e drept că pot suplini 
în parte o iluzie prăpădită. Suplinirea aceasta e exterioară; sufletul rămîne, 
în tainiţile lui ascunse, amărît de drojdiile renunţărei. Ceva din durerea: 
eunucului care asistă la bucuriile sultanului său trebuie să existe şi în sufle- 
tul d-lui Duiliu Zamfirescu" (Poezia nouă şi Academia, Naționalul, 1, 200, 
18 iunie 1916, p. 1). 


374 


Neobosit şi inflexibil ca Javert, Davidescu îl atinge pe Zamfirescu cu 
şfichiul ironiei pînă şi în momentul — fast pentru acesta — al alegerii ca 
preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români: 

„în şedinţa anuală a Societăţei Scriitorilor Români, d-l Diamandy, 
după ce a refuzat în plină şedinţă preşedinţia propusă d-sale, a recomandat 
la acest scaun vacant, astfel, pe d-l Duiliu Zamfirescu, care a fost ales în 
consecinţă. Noul preşedinte a răspuns, atunci, din Govora, prin urmă- 
toarea telegramă, la adresa de notificare a Societăţei: 

« Vă mulțumesc personal şi vă rog să vă faceţi interpretul sentimentelor 
mele de gratitudine pe lingă Noţi bărbaţii de talent reuniți în Societatea 
Scriitorilor Români, cari au binevoit a mă alege ca preşedinte al lor.» 


Extremele se ating. Cei cari ies din literatură aruncă epigrama « băr- 
baţilor de talent » celor cari nu au intrat încă. Toată lumea e, astfel, mulțu- 
mită. Jandarmii lui Offenbach au sosit, de data asta, la vreme, ca să sal- 
veze Societatea Scriitorilor Români, pe toată lumea şi ca să facă aşa, din 
dragoste pentru artă, ca cei ce s-au sculat prea de dimineaţă să întîlnească 
pe cei ce s-au culcat prea tîrziu" (Bărbații de talent ai d-lui Duiliu Zamfi- 
rescu, Noua revistă română, voi. XVIII, 10, 26 iunie —3 iulie 1916, p. 162). 


O ultimă replică vine chiar din coloanele Vieţii noi, revista unde Ovid 
Densusianu salutase cîndva curajoasa pledoarie zamfiresciană pentru lăr- 
girea ariei de inspiraţie a scriitorilor. în vacarmul de rivalități şi exclusi- 
visme ale momentului, tentativa lui Zamfirescu de a considera versurile 
lui Maniu, Aderca ş.a. drept reprezentative pentru „poezia nouă" a părut 
in ochii celor de la Vieaţa nouă (care se pretindeau „adevărați" simbolişti!) 
un gest „necritic" şi abuziv. După morga profesorală a comentariului re- 
zervat Cuvintelor critice e de bănuit că cel ce ridică mănuşa în numele 
„poeziei de mîine" e chiar Ovid Densusianu. Iată-1 în „ținută de campanie", 
retractînd fulgerător vorbele bune de altădată: „Cele cîteva cuvinte critice 
<e d-lui Duiliu Zamfirescu ne reînnoiesc impresia pe care ne-au lăsat-o 
atîtea comunicări la Academie. Sînt şi ceva incoherent, stîngaci prezentat, 
şi o înşirare de păreri personale ce puteau rămînea inedite ori de observații 
elementare, poţi zice şcolăreşti. într-o oră d. Zamfirescu a crezut că poate 
vorbi despre Noțiunea de stat şi sufletul generațiilor tinere şi despre Poezia 
nouă — da, aşa îşi subintitulează d-sa comunicarea, negăsind ciudată o 
asemenea apropiere. Asupra convingerilor sociologice, politice ale d-lui 
Zamfirescu — ilustrate cu date de prin manuale — nu vom stărui; relevăm 
numai că ele se rezumă în categorica şi bine gîndita afirmare că « nu există 
crimă mai monstruoasă în toată istoria omenirei şi neadevăruri sociale mai 
pozitive decît cele ce decurg din Revoluţia franceză: libertate, egalitate, 
fraternitate... A veni şi a reclama o schimbare a lucrurilor în numele liber- 
tâtei, egalităţei şi fraternităței este o imensă prostie ». Ocupîndu-se de poezia 
nouă, d. Zamfirescu nu e mai puţin categoric şi îngrămădeşte în cîteva 


375 


pagini atîtea păreri originale încît sublinierea lor oboseşte creionul roşu/' 
în continuare, principalele concluzii zamfiresciene sînt combătute pas cm 
pas: 

„Lăsăm d-lui Zamfirescu libertatea de convingeri — să fie ea şi îm 
literatură o «imensă prostie» pusă în circulație de Revoluţia franceză? — 
dar să îngăduie şi d-sa altora să aibă altfel de părere: 


Că «vechi» şi « nou » există şi cînd e vorba de frumos, pentru că el 
urmează prefacerile sufleteşti — doar sufletul omenirei nu este sufletul, 


anchilozat al unui academician. 
$ 


Şi literatura din evul mediu, şi a romanticilor, şi altele nu sînt clasice- 
şi totuşi sînt literaturi. 

Eminescu e el, pentru că a adus ceva nou la noi — şi nu « clasic 
De ce noutatea ar fi interzisă altora ? 


Poezia nouă nu poate fi condamnată pentru că derivă din simbolismul! 
francez — să se dovedească mai întîi că aceasta e o rătăcire (şi de dovezi 
d. Zamfirescu fuge, ca toți cu care împarte cinstea convingerilor). Dacă e 


exotism în poezia nouă aceasta nu e un păcat: uită d. Zamfirescu că și.. 


Alecsandri şi Eminescu au cîntat teme exotice şi a uitat că singur a cîntat 
Veneţia, Palermo, Atena, curtizane din Milet? A vorbi de poezia nouă şi a, 
cita elucubraţiile cîtorva e şi necritic, şi de rea-credință, pentru că ade- 
vărata poezie nouă au dat-o alții. Să spui că ce quasi versifică d-nii Maniuşi 
Aderca ar putea fi « poezia de mîine » e ca şi cum şi-ar fi închipuit cineva că 
ce scria d. Zamfirescu acum treizeci de ani (în continuare se dau — cu intenții 
de şicană — citate din poeziile Sosesc şi Un cărturar, publicate în 1898, 
respectiv în 189 — n.n.) vestea poezia din 1916' (D. Zamfirescu: „Cîteva 
cuvinte critice", Vieața nouă, XII, 6—8, 1 august — 1 octombrie 1916. 
p. 236-237;. 

Cu aceste rînduri se stinge, practic, ecoul contemporan al Cuvintelor 
critice. Nici măcar un erudit ca Ovid Densusianu n-a mai simţit nevoia să 
releve filonul platonician al comunicării zamfiresciene. (O asemenea inter- 
pretare rămîne un lucru dezirabil şi azi, cînd au trecut şapte decenii de la 
evenimentele evocate.) Privind faptele în perspectiva timpului trecut de 
atunci, contemporanilor li se pot acorda circumstanţe atenuante: războiul 
bătea la uşă! Simbolic, editorialul Vieţii noi, semnat de Ovid Densusianu, 
se intitula Marea hotărîre. România intrase în război. lar între arme, 
muzele tac. 


Despre efectele comunicării din 1916 asupra unora dintre protagoniştii 
înfruntării din epocă, vezi şi Luca Ion Caragiale, Jocul oglinzilor. Versuri 
publicate şi inedite. Cu o prefaţă de Barbu Cioculescu, seria „Restitutio", 
Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. XXII — XXIII. Asupra aceluiaşi 
text va insista şi G. C. Nicolescu în Universul literar, 48, 2 decembrie 1939 
şi în Duiliu Zamfirescu, ed. cit., p. 342—344. 


376 


1 — Edward Bouverie, zis Pusey (1800— 1882), teolog şi profesor de 
«ebraică la Universitatea din Oxford, adversar al aplicării criticii raționaliste 
la textul Bibliei. S-a pronunțat pentru unificarea bisericii romancy-catolice 
cu cea anglicană. Opere: Essay on the Causes of Rationalism în German 

Theology (Eseu despre cauzele raționalismului în teologia germană) şi The 
Doctrine of the Real Presence (Doctrina prezenţei rea le, 1855;. 


2 _ Citind din memorie, Zamfirescu alterează textul lui Alecsandri. 
Corect el sună astfel: „Galbîn ca făclia de galbînă ceară / Ce-aproape-i 
ardea". 


P. 228 [G. COŞBUC. EXPUNERE PENTRU ALEGEREA 
CA MEMBRU ACTIV AL ACADEMIEI] 


Analele Academiei Române, seria II, Partea administrativă şi dezba- 
terile, tom XXXVIII, 1915— 1916, Librăria Socec & Co., C. Sfetea, 
Pavel Suru, Bucureşti, 1919 p. 15. 


„Expunerea" a fost prezentată în şedinţa Secţiei literare din 20 mai/ 

2 iunie 1916, reprezentînd un episod oarecum surprinzător în evoluția rapor- 
turilor dintre cei doi scriitori. în Poporanismul în literatură şi în Metafizica 
cuvintelor. . . opiniile lui Zamfirescu despre bardul transilvan erau mai mult 
decît rezervate. Prin ce dialectică „poetul lipsit de miraj" în urmă cu cîţiva 
ani devenea deodată obiectul unor consideraţii atît de elogioase rămîne 
şi azi un mister. Oricum, cazul acesta nu e izolat în cariera zamfiresciană. 
Deşi părerea generală (ilustrată, de pildă, de un N. Iorga) e că rapsodul 
vieții la țară s-a „frămîntat cu toată lumea, şi-a înstrăinat prietenii, nu şi-a 
cîştigat duşmanii" (Duiliu Zamfirescu, Neamul românesc, XVII, 1%, 25 iunie 
19%, p. i;, în realitate acesta nu era chiar atît de dificil. Odată trecut 

momentul de conflict, omul nu era ranchiunos şi accepta o relaţie civilizată, 
chiar cordială, cu adversarul de ieri. Cu Goga, Ibrăileanu, Stere, Coşbuc se 
va arăta, de la un an la altul, tot mai prevenitor şi mai prietenos. Cu poetul 
Firelor de tort s-a împăcat, probabil, cel mai devreme, terenul concilierii 
fiind activitatea de traducător, atît de agreabilă şi unuia şi altuia. Tălmă- 
cirea Divinei Comedii, la care Coşbuc a lucrat vreo 20 de ani, ta ridicat mult 
pe poetul mai tînăr în ochii celui mai vîrstnic. în raportul consacrat ver- 

siunii Murnu a Iliadei era deja salutată, în termeni extrem de călduroşi, 
traducerea coşbuciană a Divinei Comedii. în 1916, „încălzirea" relaţiilor 

celor doi continuă, manifestîndu-se printr-un gest decisiv. După şedinţa 
din 1376 mai a Secţiunii literare, unde se decide (cu 4 voturi din 6) ca George 

Coşbuc să fie propus membru titular al Academiei — în locul decedatului 

N. Gane — Zamfirescu e cel care-i aduce vestea, acasă. Surprins şi emoțio- 

nat, poetul acceptă, dar a doua zi se şi jeluieşte (sincer? cochet?) într-o 


377 


scrisoare adresată mesagerului de deunăzi: „Mi-ar fi fost [...] drag să 
rămîn în liniştea păcii mele, şi dacă aş fi ştiut m-aş fi rugat să nu mă iei 
în rîndul acelora cărora li s-ar putea da onoarea şi sarcina de a ocupa un 
scaun academic." (De reţinut tonul familiar, care sugerează o relaţie ce tre- 
cuse de mult de stadiul comunicării protocolarei) Lucrurile rămîn totuşi 
pe făgaşul hotărît. Plenul academic e înştiințat de propunerea Secţiunii 
literare la 1629 mai 1916, urmînd s-o ratifice în şedinţa din 20 mai/2 iunie, 
cînd Zamfirescu şi-a citit expunerea de motive. 23 din cei 24 de academicieni 
votează pentru, validînd astfel opțiunea secţiei. (Despre episodul din primă- 
vara lui 1916 relatează recent şi pe larg, într-un articol informat, Lucian 


Valea. Vezi „O părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei", Magazin 


istoric, XX, 3 (228), martie 1986, p. 13- 16). 


1 — Volumul Fire de tort a văzut lumina tiparului în 18%. In aceiaşi 
ani poetul cîştiga Premiul Năsturel-Herescu al Academiei pentru traducerea, 
Eneidei. 


2 — Sacontala, traducere din Kalidasa, a apărut în anul 1897. 


3 — Coşbuc a tradus Georgicele. Versiunea lui a fost publicată în 1906 
la Editura Alcalay. 


4 — Tălmăcirea coşbuciană a Divinei Comedii nu a apărut în 1910 
cum lasă să se înțeleagă Zamfirescu, bizuindu-se, probabil, chiar pe spusele 
poetului transilvan. Coşbuc lucra la exemplara lui traducere de prin 1885, 
încheind-o — în linii mari — prin 1907. în 1911 îi mărturisea lui P. Locus- 
teanu, în timp ce-i arăta cîteva caiete groase scrise toate cu creionul: „Aici 
e Divina Comedie a lui Dante. Şi aici Odiseea lui Homer, traduse în între- 
gime de mine. [...] Mai am puțin de revăzut Divina Comedie, o isprăvisem 
de-acum patru ani. Acum m-am apucat s-o revizuiesc. Şi-am schimbat-o 
aproape toată." Vor apărea, adăuga poetul, „anul ce vine. Amîndouă odată" 
(P. Locusteanu, Un însemnat eveniment literar. De vorbă cu George Coşbuc» 
Flacăra, |, 8, 10 decembrie 1911, p. 59). Promisiunile lui Coşbuc nu s-au 
împlinit. Divina Comedie a fost tipărită abia în 1924— 1932, sub îngrijirea 
lui Ramiro Ortiz şi cu concursul lui Emanoil Bucuţa (care a completat 
unele goluri de vers ori de rimă) şi al lui Perpessicius (căruia i se datorează 
stabilirea textelor şi alegerea variantelor). E posibil ca Duiliu Zamfirescu 
să fi aflat şi mai devreme despre strădaniile lui Coşbuc de al traduce pe 
Dante. în octombrie 1900 Coşbuc publicase tălmăcirea cîntului XXXV 
dm Infernul în revista Literatură şi artă română, printre ai cărei colaboratori 
figura la loc de cinste şi Zamfirescu. 


5 — Traducerea Odiseei a apărut abia în 19%6, îngrijitori de ediție 


fiind I. Sfetea şi Şt. Cazimir, ultimul fiind şi autorul unei substanţiale pre- 
feţe. KI c. >, 


378 


CUPRINS 


Poporanismul în literatură. . . 
O piatră în baltă 
Nicanor & C-ie 


Ultim cuvînt i 
St. O. Iosif şi D. Anghel: „Legenda funigeilor". Poem dramatic în 
trei acte. Iaşi, 1907; „Cometa". Comedie în trei acte, în versuri. 
Bucureşti, 1908; „Caleidoscopul lui A. Mirea", Bucureşti, 1908.. 
Expunere pentru alegerea d-lui L A . Bassarabescu ca membru cores- 
p ondent, în şedinţa de la 25 mai 1909. .................... 
Gh. B ecescu-Silvan: „Valea Albă". Roman eroic, 1477. Bucureşti, 


Scrierile muzicale ale lui Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei" de 
T. T. Burada... 
Metafizica cuvintelor şi estetica literară. . 
[Cărți de franceză] Ca a ut Aa di 0 al poet 

Radu D. Rosetti: „La capătul pămîntului". Note de călătorie .... 
[O scrisoare către redacţia „Românului"]. 
Pilde. bane. tene es ez Di D908 că 00 ic et Ti a SE dez d 
„Lumină nouă". Un articol explicativ al autorului. 


P. Cerna: „Poezii". Bucureşti, 1910. . . 


Cincinat Pavelescu: „Poezii". Bucureşti, 191. ................ 
fPompiliu Eliade] 


La monumentul lui Costachi Negri. . 


George Murnu: Homer, „Iliada". Tradusă. Cîntul XIII — XXIV. 
Bucureşti, 19. 


George Pavelescu: „Dimitrie Bolintineanu şi opera sa". Bucureşti, 
1913. 


Ion Al. George: „Aquile". Poezii. Cîmpina, 1913; P. Dulfu: „Gruia 
lui Novac". Epopee alcătuită din cîntecele de vitejie ale 
poporului român. Bucureşti, 1913; Olteo şi Doru: „Un proces 
pierdut". Roman social. Bucureşti, f.a. 


Sufletul războaielor în trecut şi în prezent. . . 
[O scrisoare către Directorul revistei „Flacăra"] 


Bosforul şi Dardanelele față de interesele româneşti ......... 


[Lucrările şi activitatea d-lui Al. Tzigara-Samurcaş] 
loan Dragoslav: „Povestea trăsnetului". Bucureşti, f.a.; „Poveşti de 
Crăciun". Bucureşti, f.a ..... 
Literatura viitorului. D-lui Director al revistei literare „Flacăra" .... 
Unor prieteni tineri ......... ce 
I. C. Vissarion: „Nevestele lui Moş Dorogan'". Nuvele şi schițe. Bucu- 
resti 1916. tts la a a E al A ta E i S 
Cîteva cuvinte critice 
[G. Coşbuc. Expunere pentru alegerea ca membru activ al Aca- 
demiei] 


Note şi comentarii... 


A RA 
Bun de tipar 16 XII 87. Coli ed. 22,25. 
Coli tipar 24,75 Planşe 4 


Tiparul executat sub comanda 


wa nr. 37 la 
întreprinderea Poligrafică 

Hk „13 Decembrie 1913", 

P str. Grigore Alexandrescu nr. 899 

Jj Bucureşti, 


Republica Socialistă România 


Emines +5 ci ati rdre pusuda la aune natat adaa dd eu dd dus lg căi e 


. 136