Paul Simpson — Dosarele criminalilor în serie

Paul Simpson 


DOSARELE 
CRIMINALILOR 
IN SERIE 


NICULESCU 


| 
) d 
i 4 


PAUL SIMPSON 


DOSARELE CRIMINALILOR ÎN 
SERIE 


Traducere: Andreea-Maria Vrabie 
Paul Simpson, 2017 
Titlu original: The Serial Killer Files, 


e k 
, * 
virtual-project.eu 


Editura NICULESCU 


Pentru Chris Williams şi Alexandra Luzzato, 
fără de care apariția acestei cărți nu ar fi fost posibilă 


Le simți ultima suflare părăsindu-le corpul îi priveşti în ochi. 
O persoană în situația asta este Dumnezeu! 
TED BUNDY 


Introducere 


Ce este un criminal în serie? 

Aţi putea crede că aceasta este una dintre cele mai simple 
întrebări la care poţi să răspunzi - însă de-a lungul timpului s-au 
scris destule lucruri care ne arată că nu este deloc aşa. Este 
criminalul în serie la fel ca cel în masă? Amândoi sunt 
consideraţi responsabili pentru un număr considerabil de morţi, 
dar poţi sesiza uşor diferenţele dintre ei atunci când te uiţi la un 
criminal în masă „tipic” - de exemplu, Anders Behring Breivik, 
care a omorât 69 de persoane, pe 22 iulie 2011, într-un singur 
incident ce a avut loc pe insula Utøya. Un criminal în serie poate 
să nu ucidă atât de multe persoane; de fapt, deşi sunt câţiva ale 
căror poveşti vor fi spuse în cartea de faţă şi care, într-adevăr, 
au ajuns la un număr impresionant de crime, majoritatea 
omoară semnificativ mai puţini oameni, până când sunt fie 
prinşi, fie omorâţi (sau se sinucid). Diferenţa majoră dintre cele 
două tipuri de criminali constă în faptul că un criminal în serie 
comite actele pe o perioadă de timp determinată; el (în această 
discuţie voi folosi pronumele masculin singular, deşi există şi 
femei, şi cupluri care sunt criminali în serie; menţionarea lor va 
fi inclusă pe parcursul acestei lucrări) poate ucide mai mult de o 
persoană într-un singur incident, dar majoritatea crimelor sale 
sunt separate în spaţiu şi timp. 

In 1998, Congresul Statelor Unite a adoptat o lege care 
includea şi definiţia acţiunilor criminalilor în serie: „Sintagma 
«crime în serie» înseamnă o serie de trei sau mai multe crime, 
din care cel puţin una a fost comisă pe teritoriul Statelor Unite, 
având caracteristici comune, în aşa fel încât să sugereze 
posibilitatea rezonabilă conform căreia crimele au fost săvârşite 
de acelaşi agresor sau de aceiaşi agresori.” Aceasta a fost 
concepută pentru a ajuta Biroul Federal de Investigaţii (FBI) al 
Statelor Unite să decidă dacă un caz ţine, sau nu, de 
competenţa sa. 

Zece ani mai târziu, în iulie 2008, FBI a publicat o 
monografie bazată pe discuţia care a avut loc la un simpozion 
multidisciplinar în San Antonio, Texas, de pe 29 august până pe 
2 septembrie 2005. Această monografie atinge multe aspecte 
ale urmăririi şi prinderii criminalilor în serie (fiind, de asemenea, 
o lectură recomandată oricui este interesat cu adevărat de un 


asemenea subiect) şi începe cu o definiţie a crimei în serie care 
îşi are baza în definiţia statutară, dar care tinde să fie rafinată. 
După multe discuţii, s-a ajuns la următoarea definiţie: „Uciderea 
ilegală a două sau mai multe victime de către acelasi/aceiasi 
agresor/-i, în evenimente separate.” 

Poate că mai important decât modul în care e definită o 
crimă în serie este faptul că la simpozionul FBI s-a discutat mult 
despre numeroasele legende urbane care au apărut în jurul 
criminalilor în serie (şi pe care, ar trebui notat, prea mulţi 
scriitori de romane din categoria thriller, care nu s-au ocupat de 
cercetare, le-au răspândit) - sau, aşa cum spun ei, „prind 
rădăcini anumite stereotipuri şi preconceptii despre natura 
crimei şi a criminalului în serie”. Aceste legende prezintă o serie 
de idei conform cărora toţi criminalii în serie sunt persoane 
solitare şi disfunctionale; toţi sunt bărbaţi albi; majoritatea sunt 
motivaţi doar de sex; toţi călătoresc şi acţionează pe zone 
geografice vaste; nu se pot opri din ucis; sunt nebuni sau genii 
criminale şi... toţi îşi doresc să fie prinşi. Desigur că o parte 
dintre ei se încadrează în aceste categorii, dar, aşa cum veţi afla 
în paginile care urmează, „Criminalul de la râul Green”, de 
exemplu, era căsătorit, nu un singuratic dis-functional; există 
foarte mulţi criminali în serie care sunt femei sau non- 
caucazieni; dr. Harold Shipman cu siguranţă că nu a fost motivat 
de sex; multe crime în serie (cum ar fi cele asupra prostituatelor 
din Ipswich, comise de Steve Wright) au loc pe o suprafaţă 
restrânsă; „criminalul BTK”!, Dennis Rader, şi-a oprit acţiunile în 
1991, dar a fost prins abia 14 ani mai târziu... Cât despre 
„geniile criminale”..., ei bine, Thomas Harris trebuie să răspundă 
la multe întrebări în ceea ce priveşte crearea unui personaj, 
doctorul Hannibal Lecter, în romanul său, Dragonul Roşu. Mulţi 
pot avea o şiretenie animalică şi o „inteligenţă a străzii”, dar nu 
sunt la nivelul Mensa. 

În Dosarele criminalilor în serie nu am încercat să 
alcătuiesc o listă comprehensibilă cu fiecare criminal în serie din 
lume - ar fi nevoie de zeci de volume de mărimea acestuia 
pentru a face acest lucru. Unii dintre cei mai prolifici - cum ar fi 
criminalul indian Kampatimar Shankariya, care la sfârşitul anilor 
1970 a omorât cu un ciocan 70 de persoane - nu au apărut pe 


1 Leagă, Torturează, Omoară - Dennis Rader a ajuns să fie cunoscut 
drept Bind, Torture, Kill sau „BTK Killer”. (n. trad.) 


această listă din simplul motiv al lipsei materialelor care să-l 
facă uşor de cercetat. Am încercat să mă asigur că fiecare dintre 
cele 30 de cazuri discutate aici este neobişnuit printr-un anumit 
aspect, poate prin modul în care ucigaşul îşi ducea crimele la 
bun sfârşit, prin alegerea victimelor, prin felul în care asasinii au 
fost reţinuţi sau prin metoda cu care au fost executaţi. Unii se 
vor potrivi profilului tipic făcut de cei de la FBI; mulţi, nu. În 
această carte, cazurile sunt prezentate alfabetic după ţara de 
unde provine fiecare criminal, iar apoi în mod cronologic. Vin din 
istorie şi din toată lumea şi, la fel ca în cazul lucrărilor mele 
anterioare, despre evadări din închisoare şi dezastre în aer, m- 
am dus cât de în urmă a fost posibil, dar am folosit şi surse ce 
reprezintă materiale contemporane - abonamente la ziare, 
probe în procese, interviuri cu agresori sau cu victime - mai 
degrabă decât să mă raportez numai la adevărul neclar care 
poate fi găsit în mult prea multe colecţii. 

Cu toate că documentarele de televiziune se ridică de 
multe ori la înălţimea aşteptărilor spectatorilor şi unesc sau 
extind evenimentele pentru a se încadra în timpul de difuzare, 
cele mai bune dintre ele conţin interviuri cu detectivii implicaţi 
în cazuri şi, de multe ori, includ înregistrări cu criminalii, fie din 
timpul interogatoriului de la poliţie, fie după. Mulțumită site-ului 
YouTube, aceste  înregistrări-cheie de arhivă sunt acum 
disponibile cercetătorilor într-un mod în care nu era posibil nici 
măcar cu un deceniu în urmă. Multe cazuri sunt din ţări unde nu 
se vorbeşte limba engleză, iar multumirile mele se îndreaptă 
către toţi cei care au ajutat cu traducerea unor materiale. 

Cu o astfel de carte există mereu pericolul ca cititorii - şi 
autorul - să devină obişnuiţi cu realitatea celor discutate, care în 
majoritatea cazurilor implică pierderea violentă a vieţii. Atenţia 
poate fi prea mult îndreptată către autorul crimei şi prea puţin 
către victimă, iar aceia care scriu despre acest subiect trebuie 
să aibă în minte rugămintea înduioşătoare a familiei uneia 
dintre victimele lui Ted Bundy: „Orice articol sau reportaj despre 
Ted Bundy include întotdeauna numele lui Caryn şi faptul că 
«trupul ei dezbrăcat şi îngheţat a fost găsit în nămeţi»”, scria 
Nancy McDonald, sora lui Caryn Campbell, într-o scrisoare 
publicată în Detroit News în săptămâna execuţiei lui Bundy. „A 
fost extrem de dificil pentru noi să acceptăm moartea lui Caryn 
şi modul în care trupul ei a fost găsit, dar noi, familia ei, nu ar fi 


trebuit să auzim, să vedem sau să citim acelaşi lucru timp de 14 
ani.” Aşadar, această carte este dedicată, de asemenea, 
memoriei a sute de oameni nevinovaţi a căror moarte este 
amintită în volumul de faţă, precum şi acelora pe care i-au lăsat 
în urmă. 

CAPITOLUL 1 Africa de Sud: Moses Sithole 

„Urăsc din tot sufletul femeile de culoare şi, chiar daca am 
venit înapoi pe pământ ca bărbat negru, n-aş putea niciodată să 
îmi doresc o negresă... Mai degrabă m-aş masturba.” Acestea 
sunt cuvintele lui Moses Sithole, cunoscut drept „Criminalul 
ABC” sau „Strangulatorul sud-african”, responsabil pentru 
minimum 38 de morţi în anii 1994 şi 1995, în Atteridgeville, 
Boksburg şi Cleve-land (de unde şi porecla ,ABC”). Toate 
victimele sale aveau varsta cuprinsa intre 19 si 43 de ani; ca si 
el, toate erau persoane de culoare si au fost strangulate cu 
articole de imbracaminte - criminalul folosea carpe sau diverse 
haine pe care le înfăşură în jurul gâtului victimei. Si, după cum 
s-a descoperit ulterior, aproape toate îşi căutau un loc de muncă 
şi au acceptat fericite ajutorul cuiva... 

Moses Sithole s-a născut pe 17 noiembrie 1964, fiind al 
patrulea dintre cei cinci copii ai lui Simon şi Sophie Sithole. 
Aceştia locuiau în Vosloorus, oraş situat în apropiere de 
Boksburg, care era în acel moment parte din provincia Transvaal 
din Africa de Sud. Tatăl său a murit când el avea cinci ani, iar 
mama sa, o alcoolică incapabilă să facă faţă situaţiei în care se 
afla, şi-a părăsit copiii la secţia locală de poliţie. Aceştia au fost 
duşi într-un orfelinat din oraş unde, după cum susţine Sithole, au 
fost maltratati. „Trebuia să fii tare ca să supravieţuieşti”, le-a 
spus Sithole colegilor deţinuţi atunci când şi-a mărturisit 
crimele. Sithole a fugit de la orfelinat în încercarea de a-şi găsi 
mama, dar aceasta l-a trimis înapoi; în adolescenţă, a făcut 
autostopul pe o distanţă de aproximativ 500 km pentru a locui 
împreună cu fratele său mai mare, Patrick, dar când acest lucru 
nu a funcţionat, şi-a găsit de lucru în minele de aur din 
Johannesburg. Arhivele din acea perioadă sunt sărace în date, 
dar Sithole însuşi a recunoscut că în adolescenţă a fost arestat 
pentru viol şi a petrecut şapte ani în închisoare. 

Sithole nu şi-a omorât primele victime. Cu siguranţă că a 
violat în continuare femei până în 1987, când a atacat-o pe o 
tânără de 29 de ani, pe nume Patricia Khumbalo (care nouă ani 


mai târziu a depus mărturie la proces împotriva lui Sithole). 
Căuta o slujbă şi, pe 14 septembrie, cu o zi înainte de ziua de 
naştere a fiicei sale, i-a fost prezentat unui bărbat pe nume 
„Martin” (pe care l-a identificat ca fiind Sithole), care i-a spus că 
ar putea să-i facă rost de un loc de muncă în Cleveland. S-a 
urcat bucuroasă cu el în tren pana la gara din Geldenhuis, unde 
„Martin” a spus că ştie o scurtătură. Odată ce au dispărut din 
raza vizuală a altor persoane, Sithole a prins-o pe Patricia de 
bluză şi i-a cerut să se întindă pe jos, unde a violat-o în mod 
repetat. Ea l-a rugat să nu o omoare, iar acesta i-a spuscănuo 
va face pentru că are „un gen de ochi care îl face să-i fie milă”, 
a declarat ea la tribunal. l-a legat mâinile cu sutienul, i-a tras 
rochia peste faţă şi i-a spus să aştepte până când el va 
dispărea. Speriată de Sithole, Patricia nu s-a dus la poliţie să-l 
denunțe. 

Dorcas Kedibone Khobane a fost violată în mod similar un 
an mai târziu; însoţindu-l pe Sithole care îi promisese că îi va 
obţine o slujbă, a fost dusă în veld? şi violată. Ciudat, dar dupa 
ce a ejaculat, a început să discute cu ea, spunând că vrea ca 
Dorcas să o caute pe iubita lui care îi furase nişte obiecte. Apoi a 
întrebat-o pe Dorcas dacă pot face sex din nou; ea l-a refuzat, 
aşa că a violat-o din nou. 

lubita pe care o mentionase, Sibongile Nkosi, exista într- 
adevăr şi îl cunoştea şi ea pe Sithole tot drept Martin. Avea 17 
ani pe atunci şi era îngrozită de Sithole, după cum a mărturisit 
în 1996; din cale-afară de şarmant când era pe lângă altcineva, 
atunci când rămâneau singuri o bătea şi îi ameninţa pe cei din 
familia ei dacă aceasta ar fi încercat să-l părăsească. Sora ei, 
Lindiwe, de 15 ani, a fost violată de Sithole în octombrie 1988 în 
acelaşi mod ca Patricia şi Dorcas; însă ea a fost bătută, violată şi 
apoi strangulată până şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit, 
Sithole a amenintat-o că o va omori pe ea, dar şi pe familia ei, 
dacă va spune ceva. 

Sithole a renunţat să folosească pseudonimul „Martin” cu 
următoarea sa victimă confirmată, Buyiswa Doris Swakamisa, 
de data aceasta spunându-şi „Lloys Thomas” când i-a oferit lui 
Buyiswa un loc de muncă la o firmă de calculatoare, în februarie 
1989. Incă o dată a atacat-o pe tânără atunci când mergeau prin 


2 Veld - savană cu ierburi înalte specifice platourilor din Africa de Sud. 
(n. red.) 


veld, scoțând o armă (panga’) dintr-un ziar pe care îl tinea la su- 
braţ. l-a spus lui Buyiswa că urmau să întreţină relaţii sexuale, 
dar dacă aceasta nu dorea, putea să fugă - doar ca trebuia să se 
asigure că el nu o va prinde, altfel o va omori. Buyiswa a rămas 
fermă pe poziţie şi nu s-a dezbrăcat atunci când el i-a cerut 
asta. Sithole nu a reuşit să se excite până cand Buyiswa 
(crezând că o va omori daca nu va întreţine relaţii sexuale cu el) 
nu i-a băgat degetul în ureche şi nu l-a sărutat pe gât - după 
care a violat-o. El a afirmat că odată avusese un fiu cu o femeie 
din Alexandra, care l-a otrăvit pe copil, motiv pentru care el 
acum ura persoanele de sex feminin. 

Buyiswa a raportat violul la poliţie şi, câteva luni mai târziu, 
l-a observat pe „Lloyd” pe strada din apropierea locului ei de 
muncă. Ea a mers la poliţie şi a povestit ceea ce a văzut, iar 
forţele de ordine l-au arestat pe Sithole - apoi au insistat ca 
Buyiswa să-i însoţească până la secţia de poliţie. Sithole a spus 
că ar fi trebuit să o omoare atunci când a avut ocazia, deşi când 
a început procesul, el a negat că ar fi vinovat. Judecătorul nu l-a 
crezut şi Sithole a fost condamnat la şase ani de puşcărie în 
închisoarea Boksburg. Sithole a susţinut mai târziu că şi-a ales 
următoarele victime pentru că semănau cu Buyiswa, fiindcă ea îl 
acuzase pe nedrept. In perioada în care a stat în arest, Sithole a 
fost sodomizat de alţi deţinuţi şi atacat şi în diverse alte feluri 
pentru faptul că era un violator. 

Sithole a fost eliberat din închisoare în 1993 pentru bună 
purtare. Asemenea altor criminali dinaintea lui, şi-a dat seama 
că, dacă îşi lăsa victimele în viaţă, ele ar fi putut oferi dovezi 
împotriva sa. Cele pe care le-a atacat începând cu iulie 1995 nu 
au avut nicio şansă să supravieţuiască. 

In închisoare a cunoscut-o pe Martha Nbolo, sora unui alt 
deţinut, iar după ce a fost eliberat, s-a mutat cu aceasta, 
comportându-se ca şi când ar fi fost concubini. Repara maşini 
împreună cu fratele Marthei şi părea că îşi va reface viaţa în 
acelaşi timp în care viitorul Africii de Sud se schimba odată cu 
încetarea apartheidului. După câteva luni a încetat să mai 
repare maşini, susţinând că se duce să-şi caute de lucru. În iulie 


3 panga este o armă mare, având între 40 şi 45 cm şi o lamă ascuţită; 
asemenea arme au fost folosite în timpul conflictului dintre formațiunea 
politică Congresul Naţional African şi Partidul Libertăţii Inkatha din Natal, 
între anii 1980 şi 1990 


1994, a cunoscut-o pe străzile din Pretoria pe Maria Monene 
Monama, în vârstă de 18 ani, şi i-a cucerit atât de tare atât pe 
ea şi pe membrii familiei ei, încât aceştia din urmă nu au fost 
îngrijoraţi când ea a plecat cu „Sylvester”. Dar când cei doi au 
ajuns într-un veld, Sithole a strangulat-o. Apoi, acesta i-a scris 
câteva rânduri ciudate pe un picior: „Nu mă lupt cu voi. Vom 
rămâne aici până când o să intelegeti.” 

Maria a fost prima dintre cele şase femei pe care Sithole le- 
a agresat şi strangulat pe parcursul următoarelor patru luni. In a 
doua jumătate a anului 1994, în aceeaşi zonă au avut loc multe 
alte crime; nu toate pot fi puse pe seama lui Sithole. Poliţia a 
crezut pentru mult timp că omul de afaceri David Abraham 
Selepe era responsabil pentru aceste crime. El a fost arestat în 
Mozambic, în timp ce încerca să fugă de creditorii săi, şi a 
recunoscut comiterea a 15 crime, deşi a refuzat să facă o 
declaraţie scrisă în acest sens. Pe 17 decembrie, acesta a 
condus poliţia la unele dintre locurile unde avuseseră loc 
crimele, iar în următoarea zi le-a arătat unde era aruncat trupul 
Amandei Thethe. A susţinut că îi pusese lenjeria intimă într-o 
pungă şi o aruncase în tufişuri; poliţiştii i-au scos cătuşele ca să 
poată căuta lucrurile tinerei, dar - potrivit spuselor ofiţerilor - 
Selepe l-a lovit pe unul dintre detectivi cu o creangă în cap si a 
încercat să fugă. S-a tras în el şi astfel i-a fost provocată o rană 
la cap, Selepe decedând în spital chiar în acea seară. Două zile 
mai târziu, aflaţi sub o presiune imensă, poliţiştii au trebuit să 
admită faptul că tot ce Selepe le spusese erau „lucruri care le 
întăriseră suspiciunea” în privinţa faptelor acestuia. (Amanda 
Thethe a fost una dintre victimele pentru care Sithole a fost mai 
târziu acuzat de crimă, făcând să pară şi mai bizare acţiunile pe 
care poliţia le-a întreprins după moartea lui Selepe). 

Spre ruşinea poliţiştilor, crimele nu au încetat, în ciuda 
morţii lui Selepe. O altă femeie a fost ucisă în apropiere de 
Cleveland, la sfârşitul lui ianuarie 1995, iar poliţia a afirmat că 
aceasta era o copie a crimelor precedente. Cu toate astea, în 
acea perioadă, pe lângă Atteridgeville, lângă Pretoria, au 
început să fie descoperite alte cadavre. Şi sub nicio formă nu 
era prima dată când un criminal în serie teroriza populaţia dintr- 
o zonă: în 1956, pe parcursul a cinci luni, şase băieţi fuseseră 
omorâţi de către aşa-zisul „Mutilator din Atteridgeville”; Elias 
Xitavhudzi a omorât 16 femei în anii 1960 si a fost poreclit 


Pangaman - asemenea lui Sithole, prefera macetele pentru a-şi 
lovi victimele; şi un „om de oţel” atacase nişte locuitori din 
zonă, noaptea târziu, în anii 1970. Localnicii au crezut că 
păcatele din trecut îi bântuie atunci când cadavrul pe jumătate 
dezbrăcat al unei femei a fost descoperit pe 4 ianuarie 1995; 
femeia nu a fost identificată niciodată, dar trupul său era în fază 
avansată de descompunere, aşa că probabil ea a fost ucisă 
undeva în luna decembrie. 

Aceasta a fost doar prima descoperire. Pe 9 februarie a fost 
găsit cadavrul dezbrăcat al lui Beauty Nuku Soko, în vârstă de 
27 de ani. Patru săptămâni mai târziu, pe 6 martie, a fost 
descoperit trupul Sarei Matlakala Mokono - fusese văzută, cu 
trei zile în urmă, pe drumul spre noul ei loc de muncă. Ucigaşul 
ei îi lăsase sânii la vedere, la suprafaţa solului. Nikiwe Diko a 
mers să-şi întâlnească noul angajator pe 7 aprilie; nu a fost 
găsită până pe 24 iunie, timp în care câinii sălbatici îi sfâşiaseră 
trupul, iar soţul ei a putut-o identifica doar după verighetă. 
Trupul Lettei Nomthandazo Ndlangamandla a fost găsit lângă un 
poligon de tragere pe 12 aprilie; mâinile îi erau legate la spate 
cu sutienul. Mai rău decât atât, la puţin timp după aceea a fost 
descoperit corpul fiului de doi ani, Sibusiso, abandonat acolo de 
criminalul mamei sale. Letta îşi luase fiul cu ea la noul său loc 
de muncă. Pe data de 12 mai, la peste 10 km depărtare, în 
apropiere de Hercules, Esther Moshibudi Mainetja a fost 
omorâtă într-un lan de porumb; cadavrul ei a fost descoperit a 
doua zi. 

Sithole a omorât alte cinci femei pe parcursul a patru 
săptămâni, de pe 23 mai până pe 22 iunie; Francina Nomsa 
Sithebe a fost localizată prima, pe 12 iunie, părând că stă lângă 
un copac. Sithole a folosit bareta poşetei acesteia pentru a o 
ucide, legând-o de o creangă joasă a unui copac, în aşa fel încât 
femeia să stea în picioare până la epuizare, moment în care 
aceasta s-a prăbuşit la pământ şi a murit sufocată. O fată de 19 
ani, Elizabeth Granny Mathetsa, a dispărut pe 25 mai; a fost 
găsită pe 16 iunie. Şase zile mai târziu, Ernestina Mohadi 
Mosebo a fost descoperită în Rosherville, în apropiere de 
Johannesburg. Granny Dimakatso Ramela a fost ucisă pe 23 
mai, dar nu a fost găsită pana pe 18 iulie; în mod neobişnuit, era 
complet îmbrăcată. Opt zile mai târziu, Mildred Ntyia Lepule a 


fost găsită într-un canal; în cazul ei, soţul fusese cel care o 
dusese în Pretoria, la finalul lunii mai, ca să-şi caute de lucru. 

Pe 17 iulie, Sithole a ucis-o pe Josephine Mantsali Mlangeni, 
dar nu şi-a dat seama că fusese văzut. El şi Josephine au fost 
zăriţi mergând prin veld, apoi Sithole a apărut singur, purtându- 
se în mod suspect. Localnicul Absalom Sangweni a mers să 
cerceteze ce s-a întâmplat, a găsit-o pe Josephine, care fusese 
agresată, şi a fugit după ajutor. Au ajuns mult prea târziu pentru 
a o mai putea salva, iar Absalom nu a reuşit să ofere o descriere 
fizică amănunţită a criminalului. La scurt timp după aceea, 
Sithole a omorât-o pe Elsie Khoti Masango, dar trupul ei nu a 
fost găsit timp de aproape o lună. Lângă cadavrul ei se afla un 
alt corp care însă nu a fost niciodată identificat. 

Sithole a continuat să folosească aceeaşi tehnică pentru 
toate aceste crime - aborda o femeie şi îi câştiga încrederea 
discutând despre problemele de zi cu zi, iar la a treia sau a 
patra întâlnire se oferea să o ducă într-un loc unde şi-ar fi putut 
găsi de lucru. Apoi, închiria unul dintre microbuzele care 
funcționau pe post de taxi în oraşele mici de provincie şi îi 
spunea şoferului să-l lase lângă un drum care ducea spre un 
veld - o presupusă scurtătură către locul unde ar fi trebuit să fie 
noul serviciu. Odată ce dispăreau din raza vizuală a localnicilor, 
el scotea un cuţit şi îi spunea victimei să se dezbrace, apoi o 
viola şi o strangula, uneori lăsând-o să-şi revină pentru puţin 
timp înainte de a o sugruma din nou. Le forţa pe femei să se 
uite în pământ cât timp le viola şi în acelaşi timp el se masturba. 
În cazul uneia dintre victimele sale de mai târziu - Monica 
Gabisile Vilakazi, în vârstă de 31 de ani, ucisă pe 12 septembrie 
1995 -, Sithole a sunat-o chiar pe bunica femeii şi i-a spus că se 
plimbă pe mormântul nepoatei ei. Unora dintre victimele sale le- 
a dat o mică şansă pentru a-şi salva viaţa: o femeie, Amelia 
Rapodile, era expertă în karate, iar el i-a spus că, dacă vrea, se 
pot lupta. lar dacă va pierde, va muri. Şi ea a pierdut. „E un fel 
de capodoperă”, a explicat el mai târziu, „care se întâmplă în 
timpul zilei şi pe care nimeni nu o vede... Este atât de rapid; 
durează o fracțiune de secundă să preiei controlul asupra unei 
situaţii.” 

În vara anului 1995, a început să-şi rafineze tehnica prin 
crearea unei fundaţii de caritate numite Tinerii împotriva 
Abuzului Uman - care, chipurile, încerca să reunească orfanii cu 


familiile lor. Acest lucru însemna că avea nevoie de personal şi 
de aceea Sithole a început să distribuie formulare de angajare. 
Insă tocmai acestea se vor dovedi a fi motivul decăderii lui. 

Sithole era un tip inteligent: împrumuta cărţi de la 
biblioteca din Pretoria şi asculta CD-uri cu muzică clasică. Atunci 
când a citit în ziare că poliţia caută un criminal în serie, a 
schimbat locul unde obişnuia să-şi arunce victimele. Mai târziu, 
pentru a afla ce ştia poliţia despre criminal, a lăsat un mesaj 
anonim în care sugera că vinovat era cumnatul lui - iar apoi, 
după ce acesta a fost eliberat din arest, a aflat ce fel de 
întrebări i-au fost adresate. 

In august 1995, l-a contactat pe fotograful Peter Magubane 
care l-a ajutat pe Sithole să ducă doi copii la un orfelinat, 
denumit „Paradisul copiilor”. Acolo, Sithole a cunoscut o mamă 
singură, Makoba Tryphina Mogotsi, şi i-a oferit o slujbă la 
fundaţia Tinerii împotriva Abuzului Uman. Aceasta a fost 
încântată de idee, iar a doua zi Sithole i-a propus să o ducă la 
noul ei loc de muncă - puteau călători împreună cu trenul. Nu a 
mai fost văzută niciodată în viaţă după ce a plecat cu el pe 15 
august. Makoba nu a fost singura victimă a lui Sithole în acea 
lună: Oscarina Vuyokazi Jakalase a dispărut pe 8 august şi a fost 
găsită pe 23 august. Alte două cadavre au fost descoperite 
câteva zile mai târziu; niciunul însă nu a fost identificat 
vreodată. 

Pe 16 septembrie, un poliţist în rezervă a descoperit că un 
câmp din apropierea minei Van Dyk de lângă Boksburg era 
acoperit cu 10 cadavre aflate în stadii diferite de descompunere. 
Tryphina era unul dintre ele şi a fost clar pentru poliţie, dar şi 
pentru psihologul criminalist dr. Micki Pistorius că, înainte de a fi 
ucise, unele dintre ultimele victime fuseseră conduse pe lângă 
nişte corpuri în descompunere. Acest loc al crimelor a oferit cele 
mai bune dovezi poliţiei, existând un interes public considerabil 
faţă de descoperirea criminalului - chiar preşedintele Nelson 
Mandela a mers să vadă locul. Trei dintre cadavrele descoperite 
acolo nu au fost identificate niciodată; mai mult decât atât, una 
dintre victimele lui Sithole călătorise în Africa de Sud din 
Lesotho, aşa că a fost nevoie de aproape un an pentru a-i afla 
identitatea. 

Poliţiştii nu descoperiseră dacă aici era mâna mai multor 
criminali sau nu. Comisarul de poliţie John George Fivaz era 


convins că pentru crimele din Cleveland nu era responsabilă o 
singură persoană - nu putea fi vorba de acest lucru, pentru că 
David Selepe comisese crimele, iar acum el era mort. Psihologul 
criminalist de la FBI Robert Ressler şi-a oferit serviciile, dar a 
sugerat că Selepe a fost cel puţin implicat în comiterea acestor 
crime, dacă nu cumva chiar el a fost criminalul. 

Investigând trecutul victimelor ale căror cadavre au putut fi 
identificate, poliţia a aflat rapid că atât Tryphina, cât şi Amelia 
Rapodile stabiliseră să se întâlnească cu un anume Moses 
Sithole. Când le-au arătat celor care lucrau la „Paradisul 
copiilor” o fotografie a lui Sithole de când fusese arestat pentru 
viol, în 1989, aceştia l-au recunoscut imediat. Ziarele - care 
criticaseră poliţia pentru aparenta incapacitate de a opri crimele 
în serie - au publicat fotografia lui Sithole pe prima pagină. 

Sithole nu intenţiona să se oprească, în ciuda vâlvei care se 
iscase. Pe 24 septembrie a ucis-o pe Agnes Sibongile Mbuli, iar 
în ziua în care i-a fost găsit trupul, a sunat la ziarul Star din 
Johannesburg ca să afle ce se întâmplă, spunându-i lui Tamsin 
DeBeer, reportera care a răspuns la telefon, că era vorba despre 
„Joseph”, bărbatul pe care toată lumea îl căuta, respectiv 
„criminalul în serie din Gauteng”. Pe parcursul următoarelor 
două săptămâni, ei au avut trei conversații lungi, în care Sithole 
a afirmat că ucidea pentru a se răzbuna pe condamnarea lui 
nedreaptă pentru viol, iar crimele aveau scopul de a atrage 
atenţia asupra acestei nedreptati. El a oferit o serie de detalii 
despre crime pe care numai făptuitorul lor le-ar fi putut 
cunoaşte - inclusiv locul în care se afla un cadavru pe care 
poliţia nu îl găsise încă. Intre timp se întorsese la locul faptei şi 
mutase bucata de metal care ascundea corpul victimei. Pe 11 
octombrie i-a relatat lui DeBeer despre cea mai recentă victimă 
a sa, Beaty Ntombi Ndabeni, pe care o omorâse doar cu o zi în 
urmă. Dar a negat că ar fi responsabil pentru crimele din 
Cleveland atribuite lui Selepe sau pentru moartea Lettei 
Ndlangamandla şi a fiului ei. 

Însă la finalul celui de-al patrulea apel, Sithole a rămas fără 
bani, iar DeBeer s-a oferit să îl sune înapoi. Sithole i-a dat 
numărul, iar poliţia l-a localizat într-o gară din apropiere. DeBeer 
a continuat să vorbească, dar până poliţia a ajuns la el, acesta 
deja dispăruse, abandonând apelul în mijlocul unei fraze. 
Reportera era îngrijorată temându-se că poliţia l-ar fi putut 


ucide pe Sithole, mai ales din cauza controversei care se crease 
în jurul morţii lui David Selepe, cât timp acesta fusese în 
custodia lor. 

In seara zilei de 13 octombrie, Sithole a sunat-o din nou pe 
DeBeer, acuzând-o că i-a trădat încrederea. Acest lucru nu l-a 
oprit din a ucide în continuare: o femeie neidentificată a fost 
găsită nu departe de Mina Village Main Reef din apropierea 
oraşului Johannesburg. Câteva zile după aceea, l-a sunat pe 
cumnatul său, Maxwell Makabene, şi l-a rugat să-l ajute să facă 
rost de o armă. Au aranjat să se întâlnească la locul de muncă al 
lui Maxwell. Makabene a spus organelor de poliţie de întâlnire şi 
acestea au vrut să-i întindă o capcană lui Sithole - dar el a simţit 
că ceva nu este în regulă şi a fugit de la locul întâlnirii. Insă un 
poliţist sub acoperire l-a urmărit, iar când Sithole a vrut să-l 
atace cu un topor, inspectorul Francis Mulovhedzi a tras în 
Sithole, nimerindu-l în picior şi în abdomen. Comisarul Fivaz a 
susţinut acțiunea inspectorului: „Acesta fusese căutat 
săptămâni întregi pentru uciderea mai multor persoane, iar 
până în acest moment nu am putut afla cum poate reacționa”, a 
subliniat el. 

Ajuns la spital, Sithole nu a cooperat inițial atunci când a 
fost supus unui interogatoriu, dar când o femeie detectiv a fost 
trimisă înăuntru, a devenit excitat şi s-a masturbat în faţa ei în 
timp ce se lăuda cu violurile şi crimele sale. Sithole şi-a revenit 
şi a fost transferat la închisoare, unde conversațiile cu colegii 
deţinuţi (foşti poliţişti) au fost înregistrate - ceva ce urma să 
creeze probleme în timpul proceselor sale, din moment ce acest 
lucru era ilegal în închisorile din Africa de Sud. Planul era ca 
foştii poliţişti să scrie povestea lui Sithole şi să o vândă, iar 
partea de bani care îi revenea lui Sithole să-i fie dată fiicei lui, 
pe care o avusese cu Martha în luna decembrie a anului 
precedent. In conversațiile sale, Sithole a recunoscut comiterea 
a 29 de crime. „Nu ştiu de unde au apărut celelalte nouă”, a 
spus el. „Dacă erau pline de sânge sau de răni, nu erau femei 
omorâte de mine.” 

La un an după arestarea sa, a fost judecat la Curtea 
Supremă din Pretoria pentru 38 de crime şi 40 de violuri - 
considerabil mai puţine decât numărul victimelor pentru care 
poliţia era convinsă că ar fi responsabil, dar acestea au fost 
toate infracțiunile pe care le-au putut dovedi. Procesul sau a 


început pe 21 octombrie 1996; a pledat nevinovat, iar mărturia 
pe care a avut-o a fost „ilogică, de multe ori incoerentă”, potrivit 
reportajului făcut de cotidianul Star din Johannesburg. 

Noua Africă de Sud abrogase pedeapsa cu moartea, dar ca 
să se asigure că Sithole nu va fi eliberat niciodată, l-au 
condamnat la 2.410 ani de închisoare - câte 50 de ani pentru 
fiecare crimă, câte 12 ani pentru fiecare viol şi câte cinci ani 
pentru fiecare din cele şase capete de acuzare pentru jaf, toate 
urmând a fi executate consecutiv. „Nimic nu poate fi spus în 
apărarea lui Sithole”, a afirmat judecătorul David Curlewis. „In 
acest caz, nu iau în considerare acordarea clementei. Ce a făcut 
Sithole este îngrozitor... Vreau să fie foarte clar că Moses Sithole 
trebuie să stea în închisoare pentru tot restul vieţii lui.” Sithole a 
fost diagnosticat cu SIDA la scurt timp după arestarea sa şi a 
primit tratament în închisoare, în 2012, a fost mutat din 
Penitenciarul Sun City (aflat în Johannesburg) într-o închisoare 
privată din Mangaung. Acesta a încercat să dea în judecată 
statul pentru că mutarea sa a fost „inumană, nechibzuită şi 
neconstitutionala”. Dar nu a obţinut nimic. „Când este vorba 
despre deţinuţi foarte periculoşi, nu poţi să-i anunti înainte de a 
fi mutaţi”, a explicat judecătoarea Mathilda Masipa. „Următorul 
lucru care se va întâmpla: o să vezi oameni care te aşteaptă pe 
stradă”. Sithole nu va fi eliberat niciodată. 

CAPITOLUL 2 Australia: Ivan Milat 

Toata lumea are dreptul la un proces corect - este un 
concept fundamental al sistemului judiciar din Occident si unul 
cu care majoritatea oamenilor ar fi de acord, chiar şi în cazuri 
îngrozitoare cum sunt cele prezentate în această carte. Dar, în 
acelaşi timp, nimeni nu şi-ar dori ca un criminal în serie „să 
scape” cu ajutorul unui tertip legislativ sau prin exploatarea 
unei lacune din legislaţie. In ceea ce priveşte cazul lui Ivan Milat, 
responsabil între 1989 şi 1994 pentru crimele cunoscute pe plan 
internaţional drept „crimele  excursioniştilor”, judecătorul 
australian, inspectorul-şef de drept comun, a remarcat, după ce 
a fost dat verdictul „vinovat”: „Cazul împotriva prizonierului, 
bazat pe concluziile la care s-a ajuns în urma dovezilor 
prezentate, a fost copleşitor. Deşi reprezentanţii lui legali au 
folosit o tactică extraordinară şi au condus apărarea într-un mod 
abil şi responsabil, din punctul meu de vedere, verdictul juriului 
a fost, în final, unul previzibil. Sunt complet de acord cu acel 


verdict. În opinia mea, oricare altul ar fi pălit în faţa realităţii.” 
Cazul continuă să aibă ecou până astăzi: franciza de filme horror 
şi de seriale TV de succes Wolf Creek („Traseul morţii”) are în 
centru un criminal în serie a cărui istorie este bazată, în mare 
parte, pe povestea lui Ivan Milat. 

Ivan Robert Marko Milat a fost unul dintre cei 14 copii ai lui 
Stjepan, care emigrase din lugoslavia în Australia şi se 
căsătorise cu Margaret, o localnică mult mai tânără decât el. S-a 
născut pe 27 decembrie 1944 şi a fost crescut într-o comunitate 
rurală de la marginea oraşului Sydney, unde părinţilor le era 
greu să aibă grijă de o familie atât de numeroasă. li plăceau 
vânătoarea şi armele, iar el şi fraţii lui aveau mereu probleme 
cu poliţia locală. „Familia Milat nu este o familie australiană 
normală şi mie îmi place să spun că acesta este genul de familie 
pe care l-ai găsi în statele din sudul Americii”, a declarat, în 
2015, într-un documentar despre crimele în familie din Australia, 
Clive Small, şeful Forţelor Aeriene de Intervenţie care l-au 
capturat pe Milat. Mai multe detalii despre educaţia lui Milat au 
fost dezvăluite de nepotul său, Alistair Shipsey (care, ar trebui 
reţinut, crede că unchiul său nu a fost responsabil pentru crime 
şi care conduce o campanie pentru un nou apel în justiţie). 
„Aveau 202 hectare de pământ la Wombeyan Caves şi obişnuiau 
să se ducă mereu cu cortul acolo, ca să vâneze”, a explicat 
Shipsey. 


Şi în zilele acelea aveai voie să detii arme, nu iti 
trebuia permis. Majoritatea oamenilor aveau pe vremuri 
arme; şi tu ai fi deţinut una dacă aveai câţiva fraţi. El avea 
10 fraţi, ai fi avut nevoie de câteva arme între voi. 
Obişnuiau să le ia pe cele cu praf de puşcă negru şi să-şi 
pregătească armele şi pistoalele. 

Mergeam să vânăm pe proprietate şi să lovim anumite 
ţinte. Era amuzant. Bine, obişnuiam să împuşcăm cel puţin 
o capră, erau multe capre sălbatice acolo. Aveam nişte 
ţinte, obisnuiam să facem gratare şi să organizăm tabere 
pe râu, şi gandeste-te ce distractiv era să stai la cort cu o 
familie mare, să bei, să pregăteşti un grătar şi toată lumea 
să fie acolo. Asta făceau oamenii pe vremea aia. 


Unii membri ai familiei susţin că tatăl lui Milat era violent, 
rupându-i acestuia o mână, dar Shipsey şi alţii au negat acest 
lucru. 

Fratele lui Milat, Boris, susţine că Ivan a atacat un şofer de 
taxi în 1962, când avea doar 17 ani, crimă pentru care altcineva 
a mers la închisoare (pentru că persoana respectivă a crezut că 
fratele său era responsabil, dar şi-a asumat vina). Şoferul de taxi 
a fost împuşcat în spate şi a rămas paralizat. Boris a făcut 
această dezvăluire abia în 2015; din nou, alţi membri ai familiei 
au spus că este o acuzaţie falsă. 

Ivan Milat era cunoscut cu siguranţă de poliţie pentru cel 
puţin o infracţiune violentă. A fost achitat de violul asupra a 
două femei autostopiste în 1971, după ce acuzarea nu a reuşit 
să-şi susţină cazul - victimele au afirmat că Milat le-a scos de pe 
autostradă şi în timpul agresiunii a folosit un cuţit. A petrecut 
majoritatea anilor 1960 în închisoare, pentru furt, dar nu exista 
nicio suspiciune că ar fi fost implicat în ceva mai grav de atât - 
deşi acum poliţia crede că acesta săvârşea omoruri cu mult 
înainte de 1989 şi continuă să-l considere suspectul principal în 
mai multe cazuri. Destul de recent, în august 2016, legistul 
Peter Baine face o referire la Milat în ancheta dispariţiei a două 
adolescente din Cronulla, Elaine Johnson şi Kerry Anne Joel. 
„Anchete ale poliţiei arată existenţa unui număr de fete tinere 
care au dispărut în New South Wales la sfârşitul anilor 1970 şi 
începutul anilor 1980. O serie de persoane care prezintă interes, 
având un istoric violent, sunt suspectate de către poliţie ca fiind 
active în această perioadă.” 

Milat şi-a susţinut întotdeauna nevinovăția în cazul crimelor 
excursioniştilor, dar dovezile împotriva lui s-au adunat. Trupurile 
a şapte excursionişti dispăruţi au fost găsite în pădurea 
Belanglo, la 160 km distanţă de oraşul Berrima, în apropierea 
locuinţei lui Milat, iar o serie de dovezi circumstantiale l-au 
apropiat de toate cele şapte crime - ca şi de o tentativă de jaf 
asupra unui alt excursionist, Paul Onions. Mărturia lui Onions, 
împreună cu multitudinea de dovezi, au convins juriul să îl 
găsească vinovat - deşi judecătorul David Hunt a remarcat că 
din dovezi reiese clar faptul că au fost implicate două persoane, 
din cauza felului în care victimele fuseseră ucise, dar nu a 
diminuat rolul pe care Milat l-a avut în săvârşirea acestor crime. 


Pe 19 septembrie 1992, doi alergători au găsit un corp în 
descompunere în timp ce făceau jogging prin pădure, într-o 
zonă cunoscută sub numele de Groapa călăului. Aceştia au 
raportat poliţiei descoperirea făcută, iar forţele de ordine au 
pornit o anchetă. A doua zi, ofiţerii de poliţie Constables Roger 
Gough şi Suzanne Roberts au găsit un al doilea corp, la 
aproximativ 30 m distanţă de primul. Iniţial, au avut îndoieli în 
privinţa identităţii celor doi morţi, din cauză că existau multe 
rapoarte despre cupluri dispărute, dar datorită arhivelor dentare 
curând s-a descoperit că era vorba despre un cuplu britanic: 
Caroline Clarke, în vârstă de 21 de ani, şi Joanne Walters, care 
era cu un an mai mare. Ultima dată, cele două femei fuseseră 
văzute în zona Kings Cross din Sydney, în luna aprilie a acelui 
an. Ele le spuseseră prietenilor că sperau să obţină slujbe 
sezoniere în agricultură (la cules de fructe). 

Joanne fusese sufocată, apoi înjunghiată de 21 de ori în 
spate si de 14 ori în piept. Coloana îi fusese sectionata dintr-o 
singură lovitură, lăsând-o paralizată. Trupul i-a fost ascuns sub o 
piatră, pe un câmp de pe traseul Longacre Creek Fire; criminalul 
o acoperise cu crengi. Caroline fusese târâtă 10 m mai departe, 
legată la ochi cu puloverul său (la care ziarele australiene se 
referă folosind expresia „Sloppy Joe”), iar apoi împuşcată de 10 
ori în cap înainte de a fi înjunghiată o dată în piept. Zece cartuşe 
Winchester „Winner” au fost găsite în apropiere. Părinţii fetelor 
au făcut apel public pentru obţinerea de informaţii despre 
„animalele” care le-au făcut aşa ceva copiilor lor. Psihiatrul 
criminalist Rod Milton a reevaluat scenele crimelor şi a ajuns la 
concluzia că agresorii cunoşteau zona şi că aceştia erau 
vânători - diferenţele dintre modurile în care fetele fuseseră 
ucise l-au îndemnat să suspecteze faptul că era vorba de doi 
criminali diferiţi. În zonă au fost căutate şi alte cadavre, dar 
după cinci zile nu a mai fost descoperit nimic altceva, iar 
investigatorii au crezut că găsiseră tot ce era de găsit în pădure. 

Dar nu fusese aşa. Un an mai târziu, pe 5 octombrie 1993, 
Bruce Pryor - un localnic care, după propria mărturisire, 
devenise obsedat de caz - căuta într-o zonă a pădurii aflată la 
doar 600 m distanţă faţă de locul unde fuseseră găsite corpul lui 
Caroline si cel al Joannei şi a descoperit un craniu uman si un 
şold. A chemat poliţia, iar rămăşiţele altor două persoane au 
fost găsite la 25 m depărtare: la rădăcinile unui copac se afla 


corpul unei femei, iar lângă un buştean căzut, cadavrul unui 
bărbat. Amândoi fuseseră acoperiţi cu frunze şi crengi şi 
muriseră din cauza multiplelor răni produse prin înjunghiere. 
(Pryor, poate în mod deloc surprinzător, a devenit pentru scurt 
timp suspect în acest caz). 

Au fost identificaţi rapid ca fiind Deborah Everist şi James 
Gibson, din Melbourne, amândoi având 19 ani atunci când au 
părăsit dealurile Surry din Sydney pentru a face autostopul către 
Confest, un festival muzical care avea loc în dimineaţa zilei de 
30 decembrie 1989, în Albury, aflat la 160 km depărtare. Locul 
în care au fost descoperite trupurile neinsufletite i-a surprins pe 
poliţişti, mai ales că aceştia găsiseră nişte obiecte aparţinând 
celor doi pe marginea drumului Galston Gorge, la 120 km 
depărtare de pădure, în nordul suburbiilor din Sydney. Pe 31 
decembrie 1989, a fost descoperită o cameră de filmat, iar pe 
13 martie 1990, şi un rucsac - pe acesta erau scrise numele şi 
adresa lui James. 

Astfel a început o căutare intensă, cu 300 de ofiţeri de 
poliţie implicaţi în acţiune. Şi, pe 1 noiembrie 1993, sergentul 
Jeff Trichter a găsit craniul lui Simone Schmid, o turista 
germană în vârstă de 21 de ani. Ultima dată fusese văzută pe 
20 ianuarie 1991, purtând un rucsac multicolor şi cărând o 
sacoşă albastră. Plecase din Guildford plănuind să ia un autobuz 
până la Liverpool, iar de acolo să facă autostopul pe Autostrada 
Hume până la Melbourne. Atunci când i-a fost descoperit trupul, 
a fost evident că murise de la multiple rani produse prin 
înjunghiere, două sectionandu-i coloana. Avea o bandă elastică 
în jurul craniului, iar în gură, un fel de căluş. În apropierea 
cadavrului, erau şi nişte haine, dar nu îi aparţineau acesteia - 
erau ale unei alte persoane dispărute, ale turistei germane în 
vârstă de 21 de ani, Anja Habschied. 

Trei zile după ce a fost localizat craniul lui Simone, 
investigatorii au descoperit trupul Anjei şi pe cel al prietenului 
ei, Gabor Neugebauer, care veniseră în Australia într-o scurtă 
vacanţă, după ce petrecuseră o vreme în Indonezia. Procurorul 
general lan Lloyd a explicat în una dintre primele audieri ale lui 
Milat: „Lui Habschied i-a fost tăiat capul dintr-o singură lovitură 
şi, în ciuda căutărilor asidue, nu a putut fi localizat. Trupul lui 
Habschied nu mai avea haine pe el în partea de jos.” Corpurile 
fuseseră aruncate în gropi superficiale, la aproximativ 55 m 


distanţă unul faţă de celălalt. Gura lui Gabor fusese acoperită cu 
un căluş de pânză, iar în craniul lui au fost găsite cinci gloanţe - 
din nou, părea că acesta ar fi fost folosit pe post de ţintă pentru 
tragere. 

Poliţia a cercetat zona şi, la aproximativ 165 m depărtare 
de corpul lui Gabor, a găsit un cufăr plin cu o mulţime de dovezi: 
cartuşe de Eley şi Winchester „Winner” şi cutii de muniţie, o 
pereche de blugi roz şi o bucată de coardă de alpinism. Mai 
aproape de cadavre au fost descoperite obiecte aparţinând lui 
Gabor şi Anjei, dar şi ceea ce tribunalul a descris ca fiind „un 
dispozitiv bun pentru a lega o persoană”. 

„Consider că este corect să presupunem, acum că am 
recuperat şapte corpuri şi în ciuda faptului că nu am descoperit 
cauza morţii în cazul de fata, că avem de-a face cu un criminal 
în serie”, a anunţat inspectorul Clive Small. Poliţia a încercat să-i 
facă un profil criminalului, dar a trebuit să caute şi să prelucreze 
foarte multe date. Conform unui studiu al Institutului Australian 
de Criminologie, „la un moment dat, în timpul investigaţiilor 
despre «crimele excursioniştilor», s-a estimat că, în doar 12 
săptămâni, cantitatea de informaţii a crescut de la şapte-zece 
mii, până la aproape 1,5 milioane.” Un raport al presei 
australiene a descris o informaţie ca fiind „cea mai amplă 
căutare a unui criminal în serie din istoria Australiei, pornind din 
Sydney şi Southern High-lands şi ajungând până în Grecia, Italia, 
Germania, Olanda şi Marea Britanie. Aproape 360 de poliţişti au 
fost implicaţi, în acelaşi timp, în procesul de căutare şi au fost 
cheltuite câteva milioane de dolari.” 

Poliţia a creat un software special pentru a putea înregistra 
toate dovezile adunate - zilnic, primeau peste un milion de 
apeluri telefonice. Cu toate că tehnologia de analiză a legăturilor 
dintre crime a reuşit să reducă lista suspectilor de la 230 la 32, 
devenea aproape imposibil să vezi pădurea de copaci... 

Dar acest lucru a fost valabil până când s-a primit un apel 
din Marea Britanie. Sau mai bine zis, până când un bileţel 
despre un apel din Marea Britanie a ieşit în sfârşit la suprafaţă 
din miile de bucăţi de hârtie care aveau legătură cu acest caz. 
Pe 13 noiembrie 1993, Paul Onions contactase poliţia din New 
South Wales; însă i s-a răspuns la apel exact cinci luni mai 
târziu. 


În 1989, Paul Onions, în vârstă de 24 de ani, îşi părăsise 
slujba de inginer în Marea Britanie pentru a călători cu rucsacul 
în spate prin Australia. Fostul marinar s-a decis să facă 
autostopul din Sydney spre Victoria după Crăciunul din acel an, 
ca să-şi caute o slujbă de culegător de fructe. Era conştient de 
riscurile la care era expus, dar ştia că aşa o să reuşească să 
economisească nişte bani. In dimineaţa zilei de 25 ianuarie 
1990, a luat trenul spre Autostrada Hume şi a încercat fără 
succes, timp de aproape o oră, să oprească o maşină. După o 
pauză la Centrul Comercial Casula, a fost abordat de un bărbat 
zâmbitor, „cu o mustață ca a lui Merv Hughes” (jucător 
australian de crichet), care l-a întrebat dacă îl poate duce 
undeva. 

Bărbatul s-a prezentat ca fiind „Bill” şi, in timp ce mergeau 
pe şosea în maşina lui, au început să vorbească mai mult. Bill nu 
a spus prea multe despre slujba sa, deşi i-a povestit lui Paul că 
familia lui provine din lugoslavia, dar a aflat care sunt planurile 
lui Paul în Australia înainte de a-şi schimba atitudinea, după o 
oră de călătorit împreună. A început să exprime „opinii 
vehemente şi controversate” (versiunea elegantă venită din 
partea tribunalului) „ca un personaj din Jekyll şi Hyde | după 
cum îşi va aminti Paul mai târziu. Apoi Bill a oprit maşina 
aproape de intrarea în pădurea Belanglo, susţinând că pe 
autostradă recepţia radio este slabă, aşa ca va căuta nişte 
muzică pe care să o poată asculta în continuare pe drum. 

Bill a coborât şi a început să cotrobăie sub locul şoferului, 
pretinzând că se uită după nişte casete. Putin neliniştit, Paul a 
coborât să-şi dezmorteasca picioarele şi s-a urcat în maşină 
odată cu Bill. Cu toate acestea, Bill a ieşit din nou din vehicul, 
iar de data aceasta s-a întors la locul său fluturând un revolver 
negru şi strigând la Paul: „Acesta este un jaf!” Paul a încercat 
să-i calmeze, dar Bill s-a întins după o sacoşă plină cu sfoară, 
aflată sub scaunul şoferului, intenţionând clar să-l lege pe 
tânărul englez. 

Temându-se pentru viaţa sa, Paul a fugit. Erau câteva 
maşini care veneau spre el, dar niciuna nu s-a oprit. Din spatele 
său, Bill tipa: „Opreşte-te sau trag!”, iar mai apoi Paul a auzit un 
foc de armă. Bill l-a prins din urmă pe Paul şi l-a trântit la 
pământ. S-au luptat pentru un moment, înainte ca Paul să 
reuşească să se ridice şi să o ia la fugă. lar de data aceasta „m- 


am aruncat în fata unei masini care venea [înspre noi], ca să o 
fac să se oprească; şi, în timp ce punea frână, pur şi simplu m- 
am aruncat pe bancheta din spate a acesteia”. Femeia care 
conducea, Joanne Berry, a întors maşina şi l-a dus pe Paul la 
secţia de poliţie din Bowral. Rucsacul lui Paul, care conţinea o 
cămaşa de blugi Next, era încă pe bancheta din spate a maşinii 
lui Bill. 

Paul i-a relatat ce s-a întâmplat sergentului Janet Nicholson, 
acesta luând notițe cu atenţie. O mare parte din descrierea lui i 
se va potrivi ulterior lui Ivan Milat - Paul a supraestimat 
înălţimea atacatorului său, dar Milat era cunoscut ca „Bill” în 
acea perioadă şi conducea o maşină de teren Nissan; lucra ca 
muncitor pe şantiere rutiere; tatăl lui provenea din lugoslavia; 
era divorţat şi, cu toate că iniţial a negat asta, la vremea aceea 
purta mustață (a fost descoperită o fotografie de paşaport 
făcută cu un an în urmă). infracţiunea a fost considerată un atac 
cu o arma de foc, dar nu a avut loc nicio arestare - timp de patru 
ani. Paul s-a întors la Sydney în aceeaşi zi, unde a fost ironizat 
de un grup de foşti mineri britanici cu care obişnuia să bea - 
erau siguri că el se va întoarce în mai puţin de o săptămână de 
cules fructe, deoarece aceasta este o treabă grea. „Le-am zis 
ceva de genul: «Ascultă, un nenorocit a încercat să mă 
omoare»”, a spus Paul. 

După ce s-a întors în Marea Britanie, Paul a fost tulburat de 
cât de aproape a fost de un personaj ca Bill, iar, în noiembrie 
1993, când a văzut în ziare şi la televizor ştirile despre „crimele 
excursioniştilor”, a contactat Comisia Australiană din Londra. 
Intr-un final, forţele speciale care îl căutau pe criminalul 
excursioniştilor l-au abordat. Pe 5 mai 1994, lui Paul i-a fost 
arătat un film cu 13 poze, care conţinea inclusiv fotografia de 
paşaport a lui Milat - şi l-a identificat pe Milat datorită mustatii, a 
„ochilor ingusti şi saşii”, a părului şi a feţei. „Este identic cu cel 
care m-a abordat”, a mărturisit Paul. Joanne Berry a contactat 
poliţia pe cont propriu şi a confirmat povestea lui Paul. 

Dovezile lui Paul s-au adăugat informaţiilor pe care poliţiştii 
le strânseseră deja despre familia unită de vânători. La puţin 
timp după ce trupurile neinsufletite au fost descoperite în 
noiembrie 1993, Alex Milat a venit la poliţie cu o poveste despre 
două fete care fuseseră răpite - cu câteva luni în urmă, el 
împreună cu un prieten fuseseră în pădure şi văzuseră o maşină 


în care se aflau nişte tineri şi două femei legate cu mâinile la 
spate. Povestea nu părea reală - de ce nu spuseseră nimic mai 
devreme şi de ce nu au făcut nimic ca să le ajute?! - şi a mutat 
atenţia poliţiei pe familie. Profilurile sugerau că o astfel de 
familie s-ar putea încadra pe lista de suspecți (în special pentru 
că se credea că ar fi vorba despre doi oameni care lucrează 
împreună), iar suspiciunile s-au axat asupra lui Ivan, mai ales 
când poliţia a descoperit că era obsedat de control şi se 
prezenta în faţa vecinilor într-un mod foarte diferit. 

Investigatiile au arătat că Ivan şi fratele sau Richard lucrau 
ca muncitori ce reparau drumul de-a lungul autostrăzii; Milat 
avea o proprietate în apropierea parcului forestier statal şi îşi 
vânduse Nissan-ul, un autoturism de teren, în 1992, nu cu mult 
timp după ce au fost descoperite primele trupuri neinsufletite, 
scăpându-i din greşeală un glonţ de calibrul de 22 mm sub 
bancheta din faţă a maşinii. Alibiurile fraţilor din timpul 
dispariţiei excursioniştilor au fost verificate - doar Ivan a rămas 
neacoperit în zilele în care a avut loc fiecare crimă. Achitarea lui 
Milat pentru jaful armat a cântărit împotriva lui atunci când 
ofiţerii au găsit dosarul faptei. Alex Milat şi soţia lui au fost 
interogati din nou şi, aproape accidental, au menţionat ca Ivan 
le dăduse un rucsac - care îi aparținuse lui Simone Schmidl. 

Pe 22 mai 1994, dimineaţa devreme, echipaje de poliţie ce 
purtau veste antiglont şi erau înarmate cu puşti şi carabine au 
înconjurat locuinţa lui Milat. De ceva timp, fusese pus sub 
supraveghere, iar poliţia ştia că dormea pe proprietatea sa, 
unde avea acces la arme de foc. A fost nevoie de două apeluri 
telefonice şi peste 30 de minute ca Milat să se predea poliţiei şi 
să fie arestat pentru jaf şi infracţiuni armate. A doua zi, a apărut 
la proces, dar nu a ţinut o pledoarie de apărare. O săptămână 
mai târziu, a fost pus sub acuzare pentru cele şapte „crime ale 
excursioniştilor”. 

Când Milat a fost arestat, poliţia nu doar că i-a 
perchezitionat casa: peste 300 de ofiţeri au verificat, în acelaşi 
timp, proprietăţile fraţilor lui, Richard, Alex, Boris, Walter şi Bill. 
Dovezile care l-au incriminat pe Ivan au fost găsite în trei locuri: 
chiar în casa lui Ivan, în locuinţa mamei lui şi în cea a fratelui 
său, Walter. Acasă la el, poliţia a descoperit sacul de dormit al 
lui Deborah Everist şi o fotografie a lui Milat în timp ce îl căra; 
husa sacului de dormit al lui Simone Schmid! şi cortul se aflau 


într-un dulap - cortul era legat cu o bentita similară celei găsite 
alături de corpul ei; sticla sa de apă şi geanta (cu numele încă 
vizibile la infraroşu) erau în dormitorul lui; bani indonezieni, 
despre care se credea că i-ar fi aparţinut lui Gabor Neugebauer, 
erau lângă pat; bucăţi de arme şi cuțite au fost descoperite în 
locuri ascunse, în nisele din pereţi şi acoperiş. Acasă la mama 
lui, într-o cutie din garaj, poliţia a găsit cămaşa Next a lui Paul 
Onions şi bucăţi de cordoane de cauciuc care se potriveau cu 
cele folosite pe Gabor şi Anja. lubita lui Milat, Chalinder Hughes - 
care nu avea nicio idee despre metodele criminale ale lui Milat 
primise bluza Benetton a lui Caroline Clarke. Camera foto a lui 
Caroline era în bucătăria lui Milat, cu o poză a lui Chalinder 
purtând bluza. În total, au fost înregistrate mai mult de 300 de 
dovezi. Testele balistice au făcut legătura între cartuşele găsite 
lângă corpul lui Gabor şi părţile de puşcă descoperite în nişele 
din pereţi. Testarea ADN a unei bucăţi de sfoară pătate de 
sânge a stabilit o legătură între Milat şi Caroline Clarke. 

Procesul a început în martie 1996 (după diverse discuţii 
despre eligibilitatea lui Milat de a primi ajutor legal) şi a durat 
trei luni, acuzarea bazându-se atât pe descoperirile din casă, cât 
şi pe faptul că Milat îşi reparase Nissan-ul, la o săptămână 
distanţă de dispariţia lui Gabor şi a Anjei, după ce acesta fusese 
lovit de un glonţ. Apărarea a trebuit să concluzioneze că „nu 
există niciun dubiu că persoana care a comis toate cele opt 
crime este din familia Milat sau foarte, foarte apropiată de ea” şi 
a încercat să arunce vina pe umerii altor membri ai familiei. 
Milat însuşi a fost un martor slab, iar pe 27 iulie 1996 juriul s-a 
întors, după o deliberare care a ţinut trei zile, cu verdictul 
„vinovat” pentru toate capetele de acuzare. A primit şase ani de 
închisoare pentru atacul asupra lui Paul - şi şapte condamnări 
consecutive pe viaţă pentru crimele comise. 

Ivan Milat a încercat să evadeze din Maitland Gaol pe 17 
mai 1997 împreună cu dealerul de droguri George Sawas, dar 
planul le-a fost dejucat. „Cu ajutorul altor doi deţinuţi”, spunea 
Adunării Legislative din New South Wales ministrul Serviciilor de 
Corectie, „aceşti doi oameni au crezut ca pot escalada un zid de 
opt metri, acoperit cu sârmă ghimpată şi aflat sub 
supraveghere. Au crezut că pot trece de porţile păzite de gărzile 
din turnuri şi apărate de ofiţeri înarmaţi cu puşti Ruger”. Sawas 
şi Milat nu şi-au dat seama că planurile lor fuseseră detectate cu 


săptămâni în urmă şi că o „echipă de ofiţeri bine înarmaţi” îi 
aştepta. A doua zi, Sawas a fost găsit spânzurat în celula sa, iar 
Milat a fost transferat într-o aripă de maximă siguranţă a 
închisorii Goulburn. (Milat a încercat să se apere spunând că 
tentativa de evadare i-a fost înscenată). A făcut apel împotriva 
sentinţei sale în numeroase ocazii, mergând până într-acolo 
încât şi-a tăiat un deget pentru a primi atenţie în cazul său. Cu 
toate acestea, în ciuda campaniei de pe Facebook şi a prezenţei 
pe alte reţele sociale a membrilor familiei lui, pare destul de 
greu de crezut că Ivan Milat va vedea vreodată închisoarea pe 
dinafară. 

CAPITOLUL 3 Australia: Paul Charles Denyer 

— Poţi să-mi explici de ce victimele tale sunt femei? l-a 
întrebat polițistul pe suspectul în vârstă de 21 de ani, care 
tocmai recunoscuse comiterea a trei crime sălbatice. 

— Pentru că pur şi simplu le urăsc, a răspuns Paul Charles 
Denyer. 

— Poftim? a întrebat polițistul. 

— Le urăsc, a repetat Denyer. 

— Pe acestea în special sau femeile în general? 

— în general. 

Această ură faţă de femei a fost clară pentru toţi cei care 
au avut de-a face cu Denyer în sistemul de justiţie. „Teama faţă 
de ceea ce ai făcut să se întâmple multor mii de femei din 
comunitatea noastră va fi resimţită pentru mult timp de-acum 
încolo”, a spus judecătorul atunci când s-a dat sentinţa. „Pentru 
multi, tu reprezinti teama care le grăbeşte paşii atunci când 
merg singuri sau cea care îl face pe un părinte să se uite 
neliniştit la ceas atunci când copilul îi întârzie acasă.” Cu toate 
acestea, la un deceniu după condamnarea pe care a primit-o 
pentru crimele în serie, Denyer a apărut din nou în presa 
australiană - pentru că era interesat să afle care erau politicile 
guvernului privitoare la schimbarea de sex. „Am comis acele 
crime dezgustătoare... nu pentru că am urât vreodată femeia”, 
scria el în 2003. „Ci pentru că nu am simţit niciodată că aş fi 
bărbat.” 

Există un număr mare de situaţii în care filmele sau 
anumite imagini dure au avut legătură cu acţiunile violente ale 
agresorilor; unele dintre ele poate că nu au avut legătura 
cauzală pe care o invocă cei care vor să le interzică. Totuşi, în 


cazul lui Denyer legătura pare justificată. Filmul care l-a 
influenţat a fost Tata/ Vitregii (cunoscut şi ca Tată! Vitreg 2: Fa 
loc pentru tati), un film de groază din 1989, scris de John 
Auerbach şi regizat de Jeff Burr. Pelicula l-a avut în rolul 
principal pe Terry O’Quinn - care mai târziu a jucat şi în Lost: 
Naufragiatii şi Hawaii Five-O- drept tatăl vitreg criminal, care 
evadează dintr-un azil şi atacă o familie; filmul a fost considerat 
de către directorii de studio Bob şi Harvey Weinstein ca fiind 
insuficient de sângeros, aceştia insistând chiar să fie adăugate 
mai multe scene violente. Potrivit declaraţiilor lui Denyer, 
modelul care i-a folosit drept ghid în atacurile sale a fost o scenă 
din film, în care tatăl înjunghie pe cineva în gât. 

Denyer ar fi putut vedea acea scenă după vârsta de 16 ani, 
dar a avut o înclinaţie către violenţă cu mult înainte, 
recunoscând poliţiei că a vrut să omoare pe cineva încă de când 
avea 14 ani. S-a născut în Campbelltown, în New South Wales, 
Australia, pe 14 aprilie 1972, fiind fiul imigranţilor britanici 
Anthony şi Maureen, care veniseră în Australia cu şapte ani în 
urmă. A fost unul dintre cei şase copii ai lor şi nu s-a adaptat 
niciodată cu adevărat noilor condiţii atunci când familia s-a 
mutat din zona Sydney în suburbia Mulgrave din Melbourne, 
chiar înainte ca el să împlinească nouă ani. A studiat la Şcoala 
Primară Northvale şi la Şcoala Tehnică Clayton anterior mutării 
cu familia în Long Street, în Langwarrin, la est de zona pe care 
el o teroriza. Copil fiind, a avut un comportament deviant - 
posibil din cauza unei lovituri la cap pe care a primit-o când era 
foarte mic -, retezând gâturile jucăriilor de pluş ale surorii sale 
mai mici, ca o oribilă anticipare a violenţei pe care o va etala 
mai târziu. A mai tăiat gâtul pisicutei familiei şi a spânzurat-o de 
creanga unui copac, fiind responsabil de eviscerarea unei alte 
feline şi de tăierea puilor ei. 

Nu s-a înţeles cu noii săi colegi după ce s-a mutat şi avea 
probleme legate de încredere în sine, agravate de luarea în 
greutate din adolescenţă. A pretins că tatăl său era abuziv, deşi 
alţi membri ai familiei au negat acest lucru. A fost arestat la 
vârsta de 12 ani pentru furtul unei maşini, iar două luni mai 
târziu a fost acuzat de furt, daune intenţionate şi efectuarea 
unui raport fals la serviciile de urgenţă. La vârsta de 15 ani, a 
fost acuzat de o formă de agresiune destul de neobişnuită - îl 
obligase pe un alt băiat să se masturbeze în faţa altor copii. De 


câţiva ani, obişnuia să urmărească femei în Frankston - la vest 
de zona în care locuia, la aproximativ o oră de Melbourne - 
înainte de primul său atac şi i-a ameninţat pe propriul său frate 
şi pe soţia acestuia, fortandu-i să fugă din tara. Denyer nu a fost 
în stare să-şi păstreze locul de muncă, fiind concediat şi de la un 
supermarket, şi de la un atelier marin. A început o relaţie cu 
Sharon Johnson, pe care a cunoscut-o în 1992. S-au mutat 
împreună într-un apartament din Frankston, dar Denyer avea 
timp de pierdut, din moment ce era şomer. Apartamentul vecin 
a fost vandalizat, iar apoi, în februarie 1993, a avut loc un atac 
într-un alt apartament vecin, în care locuiau tinerii părinţi Les şi 
Donna. Cuvintele ‘Dead Don”* au fost scrijelite cu sânge pe 
peretele unei camere; pisica fusese eviscerată, iar sângele său 
fusese folosit pentru a scrie cuvintele ‘Donna - Youre dead' pe 
perete. Restul apartamentului fusese vandalizat, aşa că Donna 
s-a mutat la sora ei, care locuia alături de Paul Denyer. 

Prima victimă a lui Denyer, studenta în vârstă de 18 ani 
Elizabeth Stevens, a fost ucisă vineri, 11 iunie 1993, în jurul orei 
7:00 seara. Denyer a mers până la Langwarrin si a văzut-o pe 
Elizabeth coborând singură dintr-un autobuz. După mărturisirile 
lui, nu a vizat-o pe ea în mod special: voia doar să omoare pe 
cineva. A urmărit-o pe Elizabeth pe stradă, apoi a prins-o şi a 
înghiontit-o cu un pistol fals - pe care îl făcuse din nişte ţevi de 
aluminiu şi un mâner de lemn. Apoi a condus-o de-a lungul 
străzii, ca şi când ar fi fost un cuplu de îndrăgostiţi, şi a târât-o 
până în Parcul Lloyd. Ştia că noaptea umedă şi ploioasă îi va 
acoperi strigătele. 

S-au plimbat ceva timp prin parc, apoi Denyer i-a permis lui 
Elizabeth să urineze. Imediat ce au ajuns lângă porţile din parc, 
a început să o stranguleze. Cand a rămas inconştientă, a 
înjunghiat-o în mod repetat în gât. „Şi tot era în viaţă”, a 
mărturisit Denyer mai târziu. „Şi pe urmă s-a ridicat în picioare 
şi am început să mergem, şi d-astea, doar făcusem câţiva paşi şi 
apoi am aruncat-o la pământ şi mi-am pus piciorul pe gâtul ei ca 
să o termin definitiv.” După aceea, a târât-o într-o scurgere şi a 
lăsat-o acolo, acoperită cu două crengi. Lama cutitului sau de 
casă se rupsese, aşa că a aruncat bucăţile din acesta lângă 
drum. 


+ „Don(na) cea moartă”. (n. trad.) 
5 „Donna - ești moartă” (n. trad.) 


Elizabeth a fost găsită a doua zi în canalul de scurgere, pe 
când afară ploua torențial, ceea ce însemna, asa cum Denyer 
calculase de la început, că poliţia era automat într-o situaţie 
care o dezavantaja. Sângele şi alte dovezi, ca şi urmele de paşi, 
fuseseră toate şterse de ploaie. Denyer o lăsase pe Elizabeth cu 
faţa în sus, cu ceea ce examinatorii criminalişti au descris ca 
fiind „o foarte mică creangă” peste corp. Pantalonii şi lenjeria 
intimă erau intacte, dar partea superioară a corpului îi era 
expusă şi avea răni masive pe gât. Autopsia a arătat că avea 
urme de frecare şi o mulţime de vânătăi pe braţe şi pe mâini, 
despre care dr. Tony Landgren, patologul criminalist-şef din 
acea vreme de la Institutul Victorian de Ştiinţă Criminalistică, a 
crezut că ar fi rani defensive. El a presupus că victima fusese 
inconştientă înainte ca ucigaşul să folosească într-un mod atât 
de violent cuțitul - erau prezente hemoragii distincte. După ce a 
murit, Denyer i-a tăiat pe piept un model distinctiv în formă de 
cruce (patru tăieturi, de la sân până la buric, şi patru tăieturi în 
unghi drept pe celelalte) - destul cât să-i facă pe poliţişti să 
creadă că în acest caz ar putea fi implicaţi satanişti. Odată ce 
ploaia s-a oprit, poliţia a putut examina zona cu mai multă 
atenţie şi, nu departe de unde fusese descoperit cadavrul, au 
găsit o geantă de sport albastră cu alb în care se aflau manuale 
şcolare cu numele lui Elizabeth. 

Detectivii de la Omucideri au fost uimiti mai ales pentru că 
părea să nu existe niciun motiv sau indiciu pentru moartea 
brutală a lui Elizabeth. Fata le lăsase un biletel unchiului şi 
mătuşii sale cu care locuia, în care scrisese că se duce până la 
bibliotecă şi se întoarce la ora 8:00 seara. Poliţia a apelat la 
martori, folosind un manechin îmbrăcat în haine similare, şi a 
reuşit să deducă faptul că Elizabeth s-a urcat într-un autobuz la 
Central Business District din Frankston, care o ducea înapoi spre 
casă. 

Pentru un timp, poliţia a crezut că a rezolvat cazul rapid, 
mai ales după ce ofiţerilor le-a fost închisă o uşă în nas în timp 
ce făceau o anchetă din casă în casă. Când au forţat intrarea, au 
găsit urme de sânge pe proprietatea respectivă - dar s-a dovedit 
că proprietarul pur şi simplu se automutilase. 

Căutarea continua încă în noaptea de 8 iulie 1993, când 
Denyer a lovit din nou. Rosza Toth, o functionara la bancă în 
vârstă de 41 de ani, a fost reţinută lângă staţia Seaford (două 


opriri la nord de Frankston) seara devreme, în timp ce se 
îndrepta spre casă. Atacatorul a spus că are o arma pe care i-a 
pus-o în dreptul capului. A încercat să-l mituiască pe agresor cu 
un inel valoros, dar el nu a fost interesat de propunere, aşa că 
femeia a ştiut că în acele momente era în joc viaţa ei. Denyera 
reuşit să-i smulgă câteva smocuri de păr, iar Rosza i-a muşcat 
degetele până la os. Când a putut, s-a eliberat, fugind în mijlocul 
şoselei pentru a opri automobilele care circulau pe acolo. Dar nu 
s-a oprit nimeni, iar Denyer a apucat-o de păr şi i-a spus să-şi 
ţină gura, pentru că altfel îi va zbura capul. Ea a aprobat din cap 
confirmând că a înţeles mesajul, iar apoi a reuşit să scape din 
nou. De data aceasta, o maşină s-a oprit şi Rosza s-a urcat în ea. 
lar Denyer a fugit undeva în noapte. 

Denyer nu era mulţumit de ceea ce se întâmplase. S-a 
întors în staţia Seaford şi a mers încă o staţie spre Kananook, 
alegân-du-şi rapid o altă victimă în timp ce traversa podul de 
deasupra şinelor de tren. Tânăra mamă Debra Fream, care 
născuse cu mai puţin de două săptămâni în urmă, plecase să 
cumpere lapte, lăsându-şi bebeluşul împreună cu un prieten de 
familie care venise la cină. Maşina a rămas descuiată cât timp 
ea s-a dus la lăptărie, fără să-şi dea seama că bărbatul care 
venea înspre ea se va urca în vehiculul său şi se va ascunde în 
spatele scaunului şoferului. Paul Denyer a aşteptat-o pe Debra 
să se întoarcă de la cumpărături, iar apoi şi-a făcut apariţia. 
Femeia s-a panicat şi şi-a lovit maşina de colţul lăptăriei. Dar 
Denyer şi-a scos din nou „arma” şi i-a spus femeii să conducă 
spre un drum neconstruit, Taylors Road, în Cranbourne. Acolo a 
început să o stranguleze cu un şiret negru şi, când aceasta era 
aproape inconştientă, a folosit un cuţit de bucătărie din aluminiu 
ca să o înjunghie de mai multe ori în gat şi in zone din partea 
superioară a corpului. Apoi i-a târât corpul într-un loc cu mulţi 
copaci si a acoperit-o cu două crengi. Cutitul i se rupsese din 
nou, aşa că a băgat în buzunar bucăţile rămase din acesta, apoi 
a condus calm mai departe, iar la un moment dat şi-a 
abandonat maşina. A doua zi de dimineaţă, s-a întors la 
vehiculul părăsit, a furat geanta Debrei şi cumpărăturile făcute 
de ea, îngropând geanta ei pe un teren de golf din apropiere. 

Debra a fost dată dispărută de partenerul ei, iar maşina i-a 
fost reperată acolo unde o lăsase Denyer, la 1,5 km distanţă de 
casa ei. Pe un fir de iarbă găsit în vehicul a fost descoperit 


sânge. Pe 12 iulie, trupul Debrei a fost găsit pe o păşune de 
lângă drumul neasfaltat, la 16 km distanţă de casa ei. Denyer 
nu a lăsat nicio dovadă directă - dar indiciile că acelaşi agresor 
ar fi responsabil pentru ambele morţi, cea a Debrei şi cea a lui 
Elizabeth Stevens, erau destule pentru a-i face pe poliţişti să 
creadă că ar fi vorba despre un criminal în serie, mai ales pentru 
că, în ultimii trei ani, în zonă fuseseră înregistrate alte două 
omucideri neelucidate. Sarah MacDiarmid a dispărut în 1990 din 
gara Kananook, acelaşi loc în care Denyer se dusese cand o 
atacase pe Debra; singurul indiciu a fost o baltă de sânge, dar 
cadavrul femeii nu a fost găsit niciodată. (Persoanele angajate 
ca medium de un program TV australian credeau că trupul i-ar fi 
fost aruncat undeva în Peninsula Mornington.) Corpul 
neînsufleţit al lui Michelle Brown, în vârstă de 25 de ani, a fost 
găsit în martie 1992. 

Femeilor din Frankston le era frică să mai iasă din casă 
noaptea (bărbaţii se plângeau că nicio femeie nu mai mergea 
singură în cluburi), iar mass-media era convinsă că o altă crimă 
urma să aibă loc. Martorii au început să iasă la iveală - un 
bărbat înalt fusese văzut luând obiecte din maşina Debrei -, iar 
poliţia l-a consultat pe Claude Minisini în legătură cu cele două 
crime. Printre alte deductii, el credea că ucigaşul este un 
localnic, cu vârsta cuprinsă între 18 şi 24 de ani, şi că acesta 
este şomer. _ 

În timp ce investigația continua, Denyer a lovit din nou. În 
seara de 30 iulie, a fost descoperit trupul lui Natalie Russel, în 
vârstă de 17 ani. Fusese dată dispărută cu opt ore în urmă. De 
data aceasta, Denyer nu lovise la întâmplare: se hotărâse să 
atace o femeie tânără care se plimba pe pista de biciclete dintre 
două terenuri de golf. Mai devreme, el fusese nevoit să taie 
gardurile de sârmă de pe marginile terenului şi să facă o gaură 
destul de mare pentru a putea trage spre copaci o victimă. La 
ora 2:30 p.m., a rămas în aşteptare, având cu el cuțitul ascuţit 
din aluminiu pe care îl făcuse în casă şi o curea de piele. Putin 
înainte de ora 3:00 p.m., a văzut-o pe Natalie mergând pe o 
pistă de biciclete, purtând uniformă şcolară. „Am rămas la vreo 
10 m distanţă până am ajuns la a doua gaură”, a explicat 
Denyer mai târziu, „şi chiar când am ajuns la gaura aia, m-am 
dus repede în spatele ei, i-am astupat gura cu mâna şi i-am pus 
cuțitul la gât.” Denyer a făcut atunci ceea ce s-a dovedit a fi o 


greşeală fatală - s-a tăiat la deget cu propriul cuţit şi nu şi-a dat 
seama că picături din sângele lui au căzut pe pielea lui Natalie. 

Natalie s-a zbătut - ofiţerul care i-a descoperit trupul era 
convins că a dus „lupta dracului” -, dar s-a oprit atunci când ela 
amenintat-o că îi va tăia gâtul. Apoi, ea s-a oferit să facă sex cu 
el dacă o lasă apoi să plece, ceea ce pe Denyer l-a dezgustat 
profund. A fortat-o pe Natalie să ingenuncheze în fata lui şi i-a 
ţinut vârful cuţitului aproape de ochi. Apoi a făcut-o să se 
întindă pe pământ şi a tinut-o de gât înainte să o taie pe fata. In 
disperarea ei, Natalie a reuşit să se elibereze şi a început să 
tipe. Denyer a urlat la ea să tacă din gură, spunându-i că altfel o 
omoară. „Şi ea i-a răspuns: «Ce vrei de la mine?». l-am zis: «Tot 
ce vreau e să taci.»” A îngenuncheat, iar Denyer i-a pus cureaua 
în jurul gâtului pentru a o strangula, însă aceasta s-a rupt în 
două. Apoi el i-a tras capul pe spate şi i-a tăiat gâtul. „Am făcut 
o tăietură mică la început, care a început să sângereze. Şi apoi 
mi-am înfipt degetele în gâtul ei..., i-am apucat coardele vocale 
şi le-am răsucit.” Fata, aproape moartă, a leşinat cu degetele lui 
Denyer în gât - moment în care „am profitat de ocazie ca să-i 
trag capul pe spate şi să fac o tăietură mare ce i-a retezat capul. 
Şi pe urmă a murit lent.” Apoi i-a lovit corpul pentru a se asigura 
că e moartă, i-a tăiat din nou fata cu cuțitul şi a lăsat-o zăcând 
în praf. 

Mama ei s-a alarmat atunci când Natalie nu a ajuns acasă 
cu autobuzul pe care obişnuia să îl ia dacă mergea prin 
Frankston după şcoală. A sunat la poliţie, care în jur de 9:00 
p.m. a început o cercetare intensă, căutând pe lângă pistele sau 
drumurile pe care copiii le foloseau ca scurtătură spre casă. 
Două ore mai târziu, au găsit găurile din gard; la scurt timp 
după aceea i-a fost descoperit şi trupul. 

Poliţia şi-a dat seama că ucigasul în serie devenea din ce în 
ce mai curajos şi îşi asuma mai multe riscuri - aceasta fusese o 
crimă în miezul zilei, pe care o pregătise meticulos, pe un drum 
extrem de circulat. Pe lângă scena crimei, au fost găsite fâşii 
mici din piele, asemănătoare celor folosite pe binocluri, care 
erau pătate de sânge, şi lângă cea mai mare rană de pe corpul 
lui Natalie erau picături de sânge şi bucăţi mici de piele de peo 
mână care nu era a lui Natalie. Poliţia a făcut apel la posibili 
martori care să fi văzut pe cineva zăbovind mai mult pe lângă 
terenul de golf, iar a doua zi după moartea lui Natalie peste 150 


de detectivi s-au întâlnit la Secţia de Poliţie Bayside din 
Frankston pentru a începe operaţiunea Pulsar, o anchetă 
realizată în zonă, din uşă în uşă. 

Doi tineri ofiţeri le-au spus echipelor de căutare despre un 
telefon pe care îl primiseră cu o zi înainte de la postarita Vikki 
Collins în legătură cu un vehicul suspect. În jurul orei 3:00 p.m., 
Vikki a văzut o Toyota Corona galbenă, parcată vizavi de pista 
pentru biciclete, condusă de un bărbat care părea că încerca să 
se ascundă. Ofițerii care au răspuns la telefon au găsit maşina 
acestuia, fără placutaé cu numere de înmatriculare, dar pe 
parbriz exista un abtibild care indica numerele provizorii. Însă 
înăuntru nu era nimeni. Şoferul, aşadar, urma să fie ori un 
„martor de prima mână”, ori un suspect. „A fost un exemplu 
perfect de comunitate care şi-a asumat responsabilitatea, fiind 
ochii şi urechile noastre”, a scris detectivul Charlie Bezzina la 20 
de ani după ce au avut loc crimele. 

Maşina era înregistrată pe numele lui Paul Charles Denyer, 
al cărui apartament se afla chiar în mijlocul zonei pe care poliţia 
o avea în vizor pentru investigaţii. Când detectivii l-au vizitat pe 
Denyer, acesta s-a arătat foarte dornic să dea o mână de ajutor 
şi foarte cooperant, dar atunci când poliţiştii au descoperit 
tăietura de la degetul său, acesta a fost chemat la secţia de 
poliţie. La ora 9:23 p.m., a început interogatoriul formal (şi a fost 
filmat). Denyer a confirmat că avea 21 de ani şi că nu era 
angajat nicăieri, înainte să fie întrebat ce făcuse pe data de 30 
iulie. Cam după 20 de minute de când începuse interogatoriul, a 
spus că, deoarece indicele de temperatură „creştea”, a trebuit 
să oprească peste drum de terenul de golf, ca să lase motorul să 
se răcească puţin. Jumătate de oră mai târziu a fost rugat să 
explice tăietura lungă de pe mână, pe care a spus că a căpătat- 
o când şi-a prins mâna în ventilatorul de la maşină. Părea că are 
răspuns pentru orice şi că îşi aminteşte precis ce făcuse în zilele 
în care au avut loc toate crimele - fapt care a făcut poliţia să fie 
şi mai suspicioasă. A recunoscut că a fost aproape de fiecare loc 
de desfăşurare a crimelor, dar a susţinut că este vorba doar de 
o simplă coincidenţă. Chiar înainte de ora 11:00 p.m., Denyer a 
fost întrebat în mod direct: „Eşti responsabil pentru moartea 
vreuneia dintre aceste femei?” Acesta a negat. 

In timp ce se afla la secţia de poliţie, apartamentul i-a fost 
perchezitionat. Ofițerii au adus de acolo cuțite pentru a fi 


verificate, un cleşte şi bucăţi de haine, iar din maşina lui, un 
binoclu fără curea. Clestele se potrivea striaţiilor făcute de 
tăieturi pe sârma de pe pista de biciclete. 

În jurul orei 11:30 p.m., poliţiştii i-au spus lui Denyer că vor 
avea nevoie de la el de probe de sânge şi de ţesut, apoi l-au 
lăsat singur pentru câteva minute. A admis apoi - când filmarea 
nu mai continua - că este responsabil pentru săvârşirea 
crimelor. În jurul orei 3:45 a.m., a repetat oficial mărturisirea 
crimelor şi, pe parcursul următoarelor cinci ore, cu o voce 
aproape monotonă, a oferit detalii despre cum au murit acele 
femei. „Pur şi simplu aşa am simţit, asta e tot”, a spus atunci 
când a fost întrebat de ce o omorâse pe Elizabeth. „Pur şi simplu 
am vrut s-o omor”. A fost pus sub acuzare la ora 9:00 a.m. 

A fost la fel de cooperant când a spus adevărul, cum părea 
să fie şi atunci când îşi prezenta povestea, mergând cu poliţiştii 
la scena crimei Debrei Fream şi explicând exact ce a făcut şi 
unde i-a îngropat poşeta - nu departe de locul unde fusese 
omorâtă Natalie. Trei săptămâni mai târziu, s-a întors la pista de 
biciclete şi a arătat cum s-a furişat prin iarbă ca să o atace pe 
Natalie. 

În perioada de dinaintea procesului său, psihologul 
criminalist lan Joblin l-a examinat pe Denyer şi a explicat că 
acesta „are un simţ grandios al importanţei de sine. Are nevoie 
de atenţie constantă, are o înclinaţie spre exploatare, este 
egocentric şi autoabsorbit... Găseşte satisfacţie în abuzarea, 
degradarea, umilirea şi distrugerea celui care îi este captiv.” 

Paul Denyer a pledat vinovat pentru trei crime şi, pe 20 
decembrie 1993, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A 
făcut apel cu succes la Curtea Supremă, argumentând că ar 
trebui stabilită o perioadă minimă de detenţie şi, în ciuda 
opunerii statului, Curtea a admis apelul şi a stabilit o perioadă 
de 30 de ani de închisoare, fără drept de eliberare condiţionată. 
În puşcărie, a decis că vrea să fie cunoscut drept Paula şi a 
depus o cerere pentru a afla care sunt condiţiile care trebuie 
îndeplinite pentru a-şi schimba sexul. l-a scris unui alt deţinut că 
„a pus piesele împreună”, susţinând - într-o serie de declaraţii 
răspicate care puteau fi considerate mai degrabă o formulă sau 
un manual de instrucţiuni - că încă de la naştere s-a simţit ca o 
femeie, iar crimele pe care le-a comis au fost doar o încercare 
de a scăpa de acele trăiri. 


În 2004, Denyer a vrut să se folosească de legile 
antidiscriminare pentru a forţa autorităţile să-i permită să 
folosească cosmetice şi, în luna iunie a aceluiaşi an, a urmat o 
evaluare medicală făcută de directorul de sănătate mintală al 
Departamentului de Servicii Umane după ce a cerut să i se facă 
operaţie de schimbare de sex. 

A încercat să-şi modifice în mod legal numele în Paula 
Denyer, dar acest lucru nu i-a fost permis şi, potrivit unor 
rapoarte din presa australiană, a fost investigat pentru peste 
patru violuri care au avut loc în 2012 în închisoare. În anul 2013, 
folosea în continuare rimei, luciu de buze, ojă făcută din vopsea 
şi un sutien cusut de mână. Niciunul dintre aceste lucruri nu 
este permis în mod oficial în închisorile din Australia. 

Paul Charles Denyer va deveni eligibil pentru eliberare 
condiţionată în luna decembrie a anului 2023. Ar putea ieşi din 
închisoare la doar 51 de ani numai dacă reuşeşte să obţină 
eliberarea mai devreme. 

CAPITOLUL 4 Canada: Michael Wayne McGray 

„Pentru mine, jumătate din distracţie constă în faptul că îmi 
aduc aminte detaliile”, a mărturisit criminalul în serie Michael 
McGray la scurt timp după ce a pledat vinovat pentru o crimă 
sălbatică şi s-a oferit să le dea autorităţilor canadiene detalii 
despre alte cel puţin 12 crime, oferindu-le un final familiilor 
victimelor din Ottawa, Calgary şi Saint John. Acesta admite că 
este gata să omoare din nou - în anul 2000, a avertizat că s-ar 
putea întâmpla asta, iar în noiembrie 2010 şi-a ucis colegul de 
celulă, cu toate că îl credea „un băiat bun”. Ferocitatea pe care 
McGray a demonstrat-o în două dintre crimele sale a fost atât de 
crescută, încât o secţie specială de psihiatrie a trebuit să-i asiste 
pe ofiţerii care au fost prezenţi la scena faptei. 

Michael Wayne McGray s-a născut pe 11 iulie 1965 în 
Collingwood, Ontario, dar a fost crescut pe coasta de est a 
Canadei. Potrivit mărturisirilor sale, copil fiind, a fost bătut des şi 
astfel şi-a dezvoltat, de la o vârstă fragedă, un interes deosebit 
pentru criminalii în serie - ceea ce l-a împins să dea frâu liber 
propriilor impulsuri criminale. „E ceva ce se construieşte şi 
devine pe parcursul timpului mai puternic, şi mai puternic, şi 
mai puternic. Porneşte ca o dorinţă, dar apoi e atât de 
puternică, aproape ca senzaţie de foame. E ceva de care am 


nevoie”, a declarat el pentru ziarul canadian National Post în 
anul 2000. „Când ucid este ca şi când m-aş droga.” 

McGray şi-a petrecut o mare parte din copilărie în cămine 
de nefamilişti şi în şcoli de corecție. In adolescenţa timpurie, 
tatăl lui l-a dat afară din casă, iar el a început o viaţă de hoinar. 
McGray nu şi-a putut aminti drumul pe care l-a parcurs prin tara, 
dar şi-a adus aminte că, până la vârsta de 16 ani, era deja pe 
cont propriu şi începuse să-i atace pe cei mai vulnerabili. Un 
raport din sistemul de închisori din Montreal consemna faptul că 
McGray avea „un temperament extrem de violent”, reprezenta 
un pericol „nu doar pentru adulţi, ci şi pentru copii” şi era foarte 
probabil să recidiveze - aşa cum a făcut cu multiple acte de jaf 
şi cu pătrunderea pe proprietăţi particulare. 

Prima sa crimă confirmată - pe care a recunoscut-o în 
timpul unui interviu, după ce îi fusese confirmată sentinţa pe 
viaţă - a fost cea asupra lui Gale Tucker, în vârstă de 17 ani, 
crimă care avusese loc pe 24 aprilie 1985. McGray era doar cu 
doi ani mai în vârstă decât victima şi călătorea de-a lungul 
continentului într-o maşină veche. Gale făcea autostopul de 
acasă din Dartmouth, Noua Scotie, pe cealaltă parte a coastei 
de vest, până în Meteghan, din Digby County, unde spera să se 
angajeze la o fabrică de procesat peşte; era atât de 
nerăbdătoare să ajungă acolo, încât nu a vrut să mai aştepte 
încă o zi pentru ca mama ei să-i împrumute bani de autobuz. Işi 
trimisese bagajele înainte cu prietena ei, Bonnie, şi nu avea 
niciun ban la ea. În jurul orei 5:00 p.m., s-a urcat într-o maşină 
în Dartmouth, acesta fiind primul dintr-un număr mai mare de 
autostopuri pe care le-a făcut - până a ajuns în satul Weymouth, 
din Noua Scotie. Nimeni însă nu a văzut în ce vehicul s-a urcat 
acolo. 

Maşina îi aparţinea lui Michael McGray, care susţinea că 
atunci călătorea cu un prieten (deşi autorităţile nu îl cred). Pe 
drum, McGray i-a spus lui Gale să-i facă sex oral, dar ea a 
refuzat. McGray s-a înfuriat, a oprit camioneta, a tras fata afară, 
i-a rupt hainele şi apoi, când a încetat să se mai zbată, a 
înjunghiat-o repetat într-o parte cu o lamă cu un singur tăiş. 
Apoi i-a aruncat trupul pe marginea drumului (posibil cu ajutorul 
complicelui său). A condus mai departe, fără să se uite în urmă. 
„Cam astea sunt detaliile”, a spus el mai târziu despre prima sa 
crimă. 


Gale a fost dată dispărută de mama ei după câteva zile, iar 
poliţia a reuşit să-i reconstituie traseul până în Weymouth. Cu 
toate acestea, din acel punct nu au mai existat indicii şi abia 
şase luni mai târziu, în octombrie, un bărbat care îşi plimba 
câinele pe câmpurile din apropiere i-a găsit rămăşiţele şi hainele 
împrăştiate. Criminalul nu se obosise să încerce să-i acopere 
trupul, aşa că acesta rămăsese la vedere. A fost nevoie de două 
zile pentru a confirma identitatea lui Gale, cu ajutorul fişelor 
dentare. Deşi mama ei a insistat să se asigure că poliţia va 
continua să investigheze cazul, nu existau piste reale şi, până la 
mărturisirea surpriză a lui McGray, părea că acest caz va fi 
clasat, precum multe dintre crimele nerezolvate din Canada. 

Michael McGray a susţinut ca este responsabil pentru încă 
alte 12 crime fata de cele pentru care a fost judecat, dar nu a 
oferit suficiente dovezi pentru a fi identificat în mod 
corespunzător. A vorbit despre cum se plimba din Vancouver, 
aflat pe coasta de vest, până în Halifax, în est, hoinărind prin 
cartierele de prostituate şi de gay, unde putea găsi ţinte uşoare. 
Nu există, aşadar, nicio certitudine dacă următoarea sa crimă a 
fost doar una dintre multe altele sau dacă a existat o pauză de 
doi ani între evenimente. 

În Saint John, New Brunswick, McGray s-a aliat cu alţi doi 
bărbaţi - Mark Daniel Gibbons şi Norm Warren -, amândoi având 
antecedente penale. Pe 14 noiembrie 1987, cei trei au pus la 
cale un plan pentru a jefui un taximetrist. Când taxiul a venit 
acolo unde fusese chemat, Gibbons s-a aşezat lângă şofer, iar 
ceilalţi doi, în spate. Când au ajuns la destinaţie, cei trei bărbaţi 
i-au spus şoferului că urmează să fie jefuit. Taximetristul a 
încercat să scoată o armă din buzunar, dar Gibbons l-a 
înjunghiat în mână; apoi, cei trei infractori au fugit. 

Şoferul a chemat poliţia care a început să facă o cercetare 
în zonă. Trupul mort al lui Gibbons a fost găsit de un om de 
serviciu în mall-ul Market Square - fusese înjunghiat o singură 
dată, chiar în inimă. Spre surprinderea poliţiştilor, prietenii lui 
Gibbons au sunat a doua zi la secţie ca să afle dacă ştiau unde 
se afla acesta. Apelul a fost urmărit de poliţişti, care astfel au 
ajuns la apartamentul unde au fost găsiţi McGray şi Warren. 
Aceştia au încercat să fugă pe uşa din spate, dar au fost arestaţi 
imediat. 


Warren avea un istoric al crimelor violente, care includea şi 
uciderea unui şofer de taxi, crimă pentru care stătuse 17 ani 
după gratii, iar McGray era cunoscut în principal pentru jafuri şi 
furturi. McGray a spus ca Warren l-a omorât pe Gibbons; iubitele 
celor trei au confirmat destule elemente ale povestii lui pentru 
ca poliţia să ajungă să-i acuze pe Warren de omucidere. Totuşi, 
spre surprinderea poliţiei locale, Warren a fost găsit nevinovat 
pentru crimă, deşi a fost închis pentru tentativă de jaf. McGray a 
primit o sentinţă de cinci ani pentru rolul său în acest delict. 

Contrar perspectivei poliţiei, juriul a avut dreptate. Warren 
nu a fost responsabil pentru moartea lui Gibbons; dar McGray 
da. În 1999, inspectorul de poliţie Wiliam Reid a fost contactat 
de investigatorii care îl arestaseră pe McGray. Acesta 
recunoscuse că îl omorâse pe Mark Gibbons. Reid şi echipa lui l- 
au vizitat pe McGray la penitenciarul de maximă siguranţă în 
care era închis; acolo, a făcut o mărturisire foarte detaliată a 
crimei. 

Când cei trei bărbaţi au renunţat la comiterea jafului, 
Warren a alergat cel mai încet dintre ceilalţi doi şi a rămas în 
urmă. S-au oprit lângă clădirea YMCA a oraşului, iar McGray l-a 
înjunghiat pe Gibbons sub inimă cu un cuţit. Era furios din cauza 
faptului că jaful nu mersese aşa cum plănuise, dar a explicat că 
deja decisese să facă ceva în privinţa lui Gibbons, pe motiv că 
nu îl plăcuse de prima dată când îl cunoscuse. El şi Warren s-au 
întors separat la apartament, iar acolo McGray le-a dat cuțitul 
celor trei iubite ca să-l curețe. Apoi i-a înscenat crima lui Warren 
şi le-a intimidat pe fete, făcându-le să spună cât de mult ştiau 
din poveste, dar fără să-i implice şi pe McGray. Două dintre 
tinere au fost chestionate din nou şi au confirmat povestea. 

În perioada pe care McGray a petrecut-o la închisoare, 
acesta a recunoscut cel puţin alte două crime, pentru care 
aparent avea alibiul perfect - poliţia l-a scos de sub urmărire, 
fiindcă atunci când au avut loc crimele, McGray se afla după 
gratii în Quebec. Cu toate acestea, în weekendul când a picat 
Pastele din 1991, lui Michael McGray i s-a permis să meargă 
acasă trei zile. (Ca să fim oneşti faţă de autorităţi, în acel 
moment nu exista nicio suspiciune legată de faptul că acesta ar 
putea fi un criminal, ci doar un hoţ ale cărui delicte fuseseră 
dejucate.) Asta însemna că se afla în Montreal atunci când, din 
toate punctele de vedere, nu ar fi trebuit să fie acolo. Timp de 


cinci luni, dorinţa de a ucide fierbea înăuntrul lui, aşa cum i-a 
spus mai târziu sergentului detectiv Roger Agnessi de la poliţia 
din Montreal; acum, o putea lăsa să se dezlantuie. 

In anii 1990, în comunitatea gay din Montreal s-au petrecut 
o serie de crime. Potrivit unui raport din G/obe and Mail din 
noiembrie 1993, încă din anul 1989 avuseseră loc cel puţin 14 
mutilări sexuale ale bărbaţilor homosexuali, iar comunitatea gay 
cerea o anchetă medico-legală asupra situaţiei. „Mulţi dintre cei 
omorâţi erau cunoscuţi ca fiind gay «ascunsi», care îşi căutau 
parteneri în Gay Village din Montreal”, a notat ziarul, adăugând 
că „patru oameni au fost condamnaţi în legătură cu aceste 
omoruri, dar nouă dintre crime rămân [inca] nerezolvate.” 
Aproape de finalul listei de 14 victime, apar două nume - 
„Robert Assaly, 59: profesor pensionat, bătut până la moarte în 
apartamentul sau din Nuns Island, pe 7 aprilie 1991; cazul a 
rămas nerezolvat. Gaetan Ethier, 45: muncitorul a fost 
înjunghiat mortal în apartamentul său din centrul oraşului, pe 2 
aprilie 1991; cazul a rămas nerezolvat.” Inaintea lor fuseseră 
alte 10 victime, iar după ele, încă două - dar pentru aceştia doi 
McGray îşi va asuma responsabilitatea. Până în 1996, totalul 
crimelor a atins cifra de 21, însă până în toamna lui 1997 doar 
şase cazuri rămâneau nerezolvate, printre care şi perechea lui 
McGray. 

McGray ajunsese în Montreal şi se înregistrase, aşa cum era 
obligat, la centrul de reabilitare din districtul North End al 
oraşului, în Vinerea Mare, pe 29 martie 1991. A doua zi, a mers 
la Gay Village şi a început să discute cu Robert Assaly. Cei doi s- 
au înţeles bine, iar Robert l-a invitat pe McGray în apartamentul 
său, unde au băut mult, până ce McGray a adormit pe canapea. 
S-a trezit a doua zi de dimineaţă, în jurul orei 6:00, în timp ce 
Robert se îmbrăca. McGray a luat un cuţit din bucătărie şi i-a 
spus lui Robert să se întindă pe podea. Robert, înțelegând 
complet greşit situaţia, a început să râdă de el, iar McGray şi-a 
pierdut cumpătul şi l-a înjunghiat de mai multe ori în piept şi în 
gât. Nu s-a obosit să îi ia portofelul, ci doar o sticlă de alcool. 

In următoarea zi, când ar fi trebuit să se întoarcă la 
închisoare, McGray a revenit în Gay Village şi l-a cunoscut pe 
Gaetan Ethier, care era somer. Gaetan l-a invitat în 
apartamentul lui ca sa se uite la un film si sa bea impreuna o 
sticlă de vin. A încercat să-l agate pe McGray, care l-a refuzat, 


apoi a adormit. McGray a rămas acolo şi a avut grijă de Gaetan 
toată noaptea, apoi dimineaţa i-a spart o sticlă de bere în cap. 
Gaetan era mai tânăr şi mai puternic decât Robert şi s-a luptat 
cu acesta, încercând să ajungă la telefon, dar McGray a tăiat 
linia înainte să-l înjunghie în mod repetat. De îndată ce a murit, 
McGray a luat vinul şi a plecat. Se hotărâse deja să nu se mai 
întoarcă în Quebec, dar a stat în libertate doar câteva zile 
înainte de a fi arestat din nou şi băgat la închisoare. 

Crimele pentru care McGray a fost arestat iniţial, ceea ce a 
condus la multiplele sale mărturii, au fost asupra lui Joan şi a 
fiicei sale, Nina Hicks, şi au avut loc în Moncton, în 1998. 
Originare din portul Musgrave din Newfoundland, cele două se 
mutaseră în Moncton, New Brunswick, la finalul anului 1997, 
după ce Joan - care era implicată în ajutorarea deţinuţilor din 
Newfoundland - începuse să comunice cu detinutul Aubrey 
Sparks, închis pentru că îşi omorâse soţia. Scrisorile lor 
deveniseră din ce in ce mai intime, iar Joan a decis să se mute în 
Moncton ca să fie mai aproape de închisoarea în care se afla 
Sparks, în ciuda rugamintilor familiei sale de a nu călători la o 
asemenea distanţă cu o fată de 11 ani, mai ales că nu-l 
cunoscuse încă personal pe Aubrey. 

Când au ajuns în Moncton, cele două s-au mutat într-un 
adăpost, unde Joan s-a împrietenit cu Tammy McClain, în vârstă 
de 22 de ani, care avea probleme cu prietenul ei, Mike. Familia 
Hicks a găsit un apartament pe care l-a închiriat, iar Nina a 
început să se ducă la şcoală. Tammy şi Mike veneau de multe 
ori în vizită, rămânând la un joc de cărţi sau la o cafea. În după- 
amiaza zilei de 28 februarie 1998, Joan a primit un telefon de la 
Tammy, care i-a spus că vrea să-şi părăsească iubitul. În mod 
evident, Joan a invitat-o la ea. În jurul orei 5:00 a.m., Tammy a 
plecat din apartamentul lui Joan luând un taxi. 

Câteva ore mai târziu, Glen Bennet s-a dus la secţia de 
poliţie din Moncton şi a raportat faptul că a asistat la o crimă 
oribilă, dar că nu a fost capabil să facă ceva pentru a o opri - 
cum a dispărut criminalul, a şi venit la poliţie. Ofițerii au mers la 
locul crimei indicat de Glen: apartamentul lui Joan Hicks. Acolo, 
au găsit-o pe Joan într-o baltă de sânge, pe podeaua de lângă 
baie, cu cămaşa de noapte roz ridicată în jurul capului. Fusese 
bătută, strangulată, iar gâtul îi fusese tăiat cu un cuţit zimtat. În 
patul Ninei dormise cineva, dar ea fusese sufocată cu o curea şi 


atârnată cu o bucată de sfoară în debara, îmbrăcată doar în 
lenjeria intimă. 

Mike - sau Michael McGray, ca sa îi dăm tot numele - o 
urmărise pe Tammy până la apartamentul familiei Hicks, 
împreună cu prietenul lui, Glen Bennet, cu care obişnuia să 
consume cocaină. McGray s-a dus la toaletă şi i-a cerut lui Joan 
hârtie igienică. Atunci când ea a venit, a apucat-o de gât, a izbit- 
o de perete şi a strangulat-o. Potrivit propriilor mărturisiri, 
McGray nu era sigur dacă Joan murise sau nu, aşa că s-a dus în 
bucătărie după un cuţit. Apoi a târât-o pe Joan în dormitorul ei, 
ea fiind într-adevăr încă în viata, şi i-a tăiat gâtul. Bennet nu a 
făcut nimic în tot acel timp. Totuşi, le-a oferit poliţiştilor adresa 
lui McGray, iar ei l-au arestat rapid pe acesta. In timpul multelor 
interogatorii la care a fost supus, a recunoscut mortile a doi 
bărbaţi din Montreal şi uciderea lui Mark Gibbons în Saint John. 
Apoi, pe 20 martie 2000, a surprins pe toată lumea pledând 
vinovat pentru omorârea lui Joan Hicks - potrivit avocatului său, 
Wendell Maxwell, luase decizia în acea dimineaţă - şi a evitat un 
proces cu juriu pentru crimele asupra mamei şi fiicei. Ca 
rezultat, cea de-a doua acuzaţie de crimă, asupra Ninei, a rămas 
deschisă investigaţiilor viitoare, McGray susţinând că Bennett 
era cel responsabil. A fost condamnat la închisoare pe viaţă 
pentru uciderea lui Joan, fără dreptul de a fi eliberat condiţionat 
timp de 25 de ani. 

Pe drumul spre penitenciarul federal din New Brunswick, 
McGray le-a spus ofiţerilor care îl însoțeau că va recunoaşte o 
întreagă listă de crime comise de pe teritoriul Canadei până în 
zona Seattle a statului Washington dacă primeşte imunitate faţă 
de urmărirea penală şi ajutor medical pentru problemele sale 
mintale. Când poliţia l-a refuzat, McGray a contactat presa şi a 
oferit Departamentului de Comunicare al Canadian Press un 
interviu de un sfert de oră. „[Să omor este] pur şi simplu ceva 
ce chiar iubesc să fac”, a spus McGray. „Adică, vreau să spun 
că, atunci când ies la iveală, unele dintre crimele astea sunt pur 
şi simplu oribile, nu?... Toată lumea mă întreabă dacă am «vreo 
remuscare pentru victime?» şi nu o să mănânc rahat: [va spun 
că] nu regret şi nu am nicio remuscare. Singurul lucru pe care 
chiar îl regret este că s-a terminat.” 

Pe parcursul următoarelor luni, McGray a pledat vinovat în 
cazul morţii lui Robert Assaly şi a lui Gaetan Ethier din Montreal, 


dar şi a lui Mark Gibbons din Saint John. În 2001, Ministerul 
Public a înaintat acuzaţii în legătură cu moartea Ninei, iar în mai 
McGray a pledat vinovat şi pentru acea crimă, apoi, câteva zile 
mai târziu, şi pentru moartea lui Gale Tucker. Pentru toate 
crimele a primit mai multe condamnări pe viaţă. 

McGray a mai spus că va omori din nou pe cineva - la 
finalul unei întâlniri cu avocatul care îl apăra, asupra lui a fost 
găsit un cuţit de casă, iar el le-a spus calm ofiţerilor că s-a 
gândit să-şi omoare propriul avocat. Pentru cine ştie ce motiv, în 
2010 a fost transferat de la închisoarea de maximă siguranţă 
Kent Institution la una de siguranţă medie, Penitenciarul Federal 
Mountain din Agassiz, în Columbia Britanică, unde l-a avut coleg 
de celulă pe Jeremy Phillips, care ispăşea o pedeapsă de şase 
ani pentru tâlhărie. Celălalt bărbat se temea pentru viaţa lui, dar 
temerile nu i-au fost luate în serios. 

Cei doi au pus la cale un plan - cel puţin aşa a explicat 
McGray - care urma să-l trimită pe McGray înapoi la închisoarea 
de maximă securitate, acolo unde simţea că îi e locul. Phillips a 
fost de acord să joace rolul unui ostatic. McGray l-a legat cu 
cearşafuri rupte şi i-a astupat gura cu o şosetă. Probabil că în 
acel moment Phillips şi-a dat seama că McGray nu se preface: 
McGray l-a strangulat cu o sfoară timp de mai mult de cinci 
minute, apoi l-a lovit ca să se asigure că este mort. Trupul lui 
Phillips nu a fost găsit decât peste 12 ore. Gardienii şi-au dat 
seama că un deţinut lipseşte abia atunci când McGray le-a spus 
asta. Astfel, acesta a primit încă o pedeapsă cu condamnare pe 
viaţă. 

Juriul a recomandat ca „Serviciile de Corecţie să ia în 
considerare un singur acord pentru crimele multiple.” Michael 
Wayne McGray este foarte bine păzit acum, şi aşa va rămâne 
pentru tot restul vieţii lui. 

CAPITOLUL 5 Columbia & Ecuador: Pedro Alonso 
Lopez 

„Sunt cel mai rău dintre cei mai rai..., cel mai josnic dintre 
cei josnici - poate chiar un animal”, a susţinut Pedro Alonso 
López în cursul unui interogatoriu, după ce a recunoscut în fata 
poliţiştilor omorârea a peste 300 de fete cu vârsta cuprinsă între 
8 şi 12 ani. „Poate că am mers prea departe din cauza 
ignoranței mele.” 


În martie 1980, în ziua în care una dintre ultimele sale 
victime era îngropată, López a fost prins într-o piaţă din 
Ecuador. Pe parcursul următoarelor luni, el a condus poliţia 
către mormintele a zeci de victime ale sale, uneori trebuind 
chiar să fie oprit din încercarea de a se poza lângă unul dintre 
craniile descoperite, alteori fiind nevoie să fie salvat de intenţiile 
criminale ale familiilor fetitelor. 

Se pare că López a acordat un singur interviu unui scriitor 
vorbitor de engleză, renumitul fotojurnalist canadian Ron 
Laytner, atunci când îşi ispăşea o parte din pedeapsă în Ambato. 
Totuşi, aceasta nu a fost singura dată când a vorbit în mod 
oficial - interogatoriile de la poliţie au fost puse la dispoziţie 
echipei A&E Biography care, în 2004, pregătea un documentar, 
iar acel program a inclus fragmente din alte interviuri pe care le- 
a dat de-a lungul anilor presei sud-americane. Discutând cu 
Laytner, acesta a prezentat o variantă proprie a poveştii, care se 
contrazicea cu mărturiile altora, în special în ceea ce priveşte 
creşterea lui şi relaţia cu mama sa. Materialul lui Laytner 
prezintă, de asemenea, o relatare dramatică asupra eliberării 
ulterioare a lui López - duba poliţiei furişându-se pe porţile 
închisorii „la miezul nopţii”, iar López fiind „aruncat pe usa din 
spate, pe pământul Columbiei” - care nu corespunde cu 
reportajele de la ştiri care arată cum López a fost dus, în plină 
zi, într-o dubă, fiind însoţit de strigăte precum „Criminalul!” În 
consecinţă, povestea lui Laytner a trebuit să fie reevaluată. 

Anumite fapte nu sunt contestate. Pedro Alonso López s-a 
născut pe 8 octombrie 1948, în oraşul columbian Santa Isabel, 
nu departe de capitala Bogota. Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl: 
Mi-dardo Reyes era membru al Partidului Conservator 
Columbian în timpul războiului civil din ţară (cunoscut ca La 
Violencia, ceea ce ne oferă o idee asupra naturii conflictului) şi a 
fost omorât pe 9 aprilie 1948. Mama lui a fost Benilda López De 
Casteneda si, cel putin după spusele lui López, era o prostituată 
cu care tatăl lui îşi înşelase soţia. „Sunt al şaptelea copil din cei 
13 ai familiei”, a susţinut el, iar mama sa a confirmat în 2004 că 
acesta are foarte mulţi fraţi. La vârsta de cinci ani, el şi familia 
lui s-au mutat la peste 160 km depărtare, în interiorul ţării, în 
oraşul El Espinal. Copil fiind, încerca să contribuie la creşterea si 
educarea fraţilor şi surorilor lui şi chiar i-a spus mamei sale că 
şi-ar dori să devină profesor atunci când va creşte mare. 


Totuşi, la vârsta de opt ani, López a fugit în Bogota. 
Versiunea lui a fost că mama sa l-a dat afară pentru că a atins 
sânii uneia dintre surorile lui şi pentru că ea îl abuza de ani de 
zile - „cred că femeia asta nu e întreagă la minte”, a spus el 
poliţiei, „pentru că aceea nu era o modalitate adecvată de a-ți 
sancţiona copiii; mă pedepsea cu atâta violenţă.” Mama lui a 
susţinut că formau cu toţii o familie fericită şi că fiul ei a 
dispărut de acasă pur şi simplu, iar o ghicitoare i-ar fi spus că 
fusese convins de un vecin să plece cu el. Oricare ar fi fost 
motivul fugii de acasă, López a devenit unul dintre copiii 
boschetari, cunoscuţi ca Gamines, care cutreierau capitala 
columbiană, furând pentru a supravieţui atunci când era 
necesar, luptându-se pentru viaţa lui atunci când era nevoie şi 
fumând o formă impură de cocaină pentru a-şi mai domoli puţin 
din durere. „Eram un copil foarte vioi, foarte sufletist, cu o minte 
inocentă”, a spus el, explicând că a devenit o persoană 
necinstită din cauză că a fost abandonat. La un moment dat, a 
fost violat de un bărbat care i-a oferit un pat şi o masă caldă, 
dar care în schimb l-a dus într-o clădire abandonată şi l-a 
molestat. L6pez a recunoscut în fata poliţiei că, deşi îşi dorea să 
uite ce s-a întâmplat, mereu a vrut să-i pedepsească pe cei care 
i-au făcut rău. După aceea, obişnuia să iasă afară numai 
noaptea. 

Când avea 10 ani, unui cuplu în vârstă i s-a făcut milă de 
López şi i-a oferit o casă. A fost înscris la o şcoală pentru orfani, 
unde începuse să îşi facă un rost. Cu toate acestea, doi ani mai 
târziu López a spus că a fost molestat de un profesor de la 
şcoală; a furat bani din biroul celor care îl găzduiau şi a fugit din 
nou. În 1969, la vârsta de 21 de ani, a fost arestat pentru furtul 
unei maşini şi violat în grup la două zile după ce fusese 
încarcerat. De data aceasta, nu a mai putut fugi, însă nu era 
pregătit să fie din nou victimă; în schimb, a confecţionat un cuţit 
şi i-a omorât pe violatorii săi - o acţiune considerată legitimă 
apărare de către autorităţi, care nu au adăugat nimic 
suplimentar sentinţei iniţiale. 

A fost eliberat la vârsta de 23 de ani, în 1971, după cea 
stat închis doi ani, şi în următorii opt ani avea să omoare sute 
de tineri nevinovaţi, trecând graniţele a trei ţări nordice din 
America de Sud - Peru, Columbia şi Ecuador. A avut ca ţinte 
copiii foarte săraci, unii a căror absenţă de acasă nu ar fi fost 


observată atât de uşor - şi despre a căror dispariţie autorităţile 
ar fi fost puţin probabil îngrijorate. Copiii albi erau rar luaţi în 
vizor, în special pentru că nu erau des neinsotiti. López i-a spus 
lui Laytner că o familie de turişti „din Anglia sau Scoţia” îi 
atrăsese atenţia şi că a petrecut două zile urmărindu-i. „Chiar 
am vrut să le răpesc fiica blondă şi frumoasă”, a explicat el, „dar 
nu am avut ocazia. Părinţii ei erau mult prea atenţi.” 

Locurile în care López acţiona erau mai ales pieţele, dar 
abordările sale variau. Uneori, după cum i-a spus lui Laytner, 
căuta o fată „cu un aspect inocent şi frumos. Ar fi fost bine să 
fie o fată cuminte, care lucrează mereu cu mama ei. Le 
urmăream, uneori şi câte două sau trei zile, aşteptând 
momentul când erau singure.” 

În alte situaţii, se dădea drept agent de vânzări şi aborda 
fete cu vârsta preferată de el - între 8 şi 12 ani -, spunând că s-a 
pierdut şi cerând ajutor pentru a găsi uşor staţia de autobuz. 
Tinerele fete erau vrajite de farmecele lui şi de aparenta 
neajutorare a acestuia şi îl însoțeau de bunăvoie; López nu a 
trebuit să o răpească pe niciuna dintre ele. De la piaţă, le ducea 
într-o zonă pe care o pregătise în prealabil; adesea, mormântul 
victimei era deja săpat. Iniţial era interesat de situaţia fetelor, 
iar aşa ele începeau să capete încredere în el, chiar dacă lipseau 
de acasă în timpul nopţii. „Nu au tipat niciodată, pentru că nu s- 
au aşteptat să li se întâmple ceva rău”, a susţinut el. „Erau 
inocente.” 

Totuşi, când părea ca se face dimineaţă, López devenea 
excitat din punct de vedere sexual. O forţa pe fata respectivă să 
întreţină relaţii sexuale cu el şi îşi punea mâinile în jurul gâtului 
ei - iar când soarele răsărea, o strangula. A trebuit să comită 
crimele la lumina zilei. „Era de ajuns doar dacă le vedeam 
ochii”, a recunoscut el. „Altfel, în întuneric ar fi fost o risipă prea 
mare.” A spus că le trebuia între cinci minute şi un sfert de oră 
ca să moară, dar unele dintre victime au fost strangulate cu o 
aşa de mare forţă, că le-au ieşit ochii din orbite. 

Deseori, ar fi pus trei sau patru trupuri în acelaşi mormânt 
deoarece, credea López, „micilor [lui] prietene le plăcea să aibă 
companie” şi erau momente cand ar fi interactionat cu ele, chiar 
şi după moarte - într-o manieră aproape copilărească. Ar fi 
discutat cu ele, „ca atunci când dai o petrecere”, dar în cele din 
urmă se plictisea şi căuta alte fete. l-au plăcut în mod special 


fetele din Ecuador: „Sunt mai delicate şi au mai multă încredere, 
sunt mai inocente.” 

Când se afla în Peru, López a căzut în mâinile unui trib 
indigen, care îl prinsese după ce acesta le omorâse câteva 
dintre fiice. A fost legat şi îngropat în pământ până la gât, apoi a 
fost manjit cu sirop, in aşa fel încât furnicile să-l mănânce de 
viu. Din fericire pentru el - dar nu şi pentru numeroasele fete pe 
care va continua să le omoare López a fost salvat de o 
misionară americană, care le-a promis bătrânilor tribului că îl va 
da pe López pe mâna poliţiei pentru a fi judecat. A fost urcat pe 
bancheta din spate a jeepului ei, fiind încă legat, dar când au 
ajuns la graniţa cu statul Columbia, femeia pur şi simplu l-a 
eliberat. 

López a continuat să omoare fete în timp ce traversa 
Ecuadorul, întâlnind-o într-un final, pe 5 mai 1979, pe Hortensia 
Garces Lozada, în vârstă de 11 ani, care vindea ziare pe străzile 
din Ambato. l-a dat fetei 100 de sucre (la vremea aceea, 
însemnând contravaloarea a 10 dolari americani), conducând-o 
apoi la marginea oraşului, unde a bătut-o, a violat-o şi a 
strangulat-o. Trupul i-a fost acoperit cu ziarele pe care fata le 
vindea pentru a-şi ajuta mama. Tatăl ei, Leonidas, a cautat-o şi 
a raportat poliţiei dispariţia acesteia, dar, la fel ca în cazul 
celorlalte victime ale lui López, autorităţile nu au luat nicio 
măsură, spunând că, din punctul lor de vedere, fata era o fugară 
care rămăsese repetentă. 

Una dintre ultimele victime ale lui López a fost Ivanova 
Jacome, fiica în vârstă de noua ani a unui patiser de succes, care 
a dispărut vineri, 15 februarie 1980, în timp ce îi aducea ceva de 
mâncare tatălui ei. Iniţial, părintele a crezut că ea ar fi fost 
răpită pentru a fi răscumpărată şi, datorită statutului său în 
comunitate, rugăminţile adresate poliţiei au fost luate mai în 
serios. El şi soţia lui au lipit afişe peste tot, oferind o 
recompensă de 20.000 de sucre - o sumă uriaşă - pentru orice 
informatie referitoare la locul în care se afla fiica lor. Mulțumită 
eforturilor părinţilor, ziarele naţionale au început să scrie despre 
această întâmplare, cotidianul La Verdad având pe prima pagină 
un articol intitulat „Răpirea fetelor din Ambato”. Cetăţenii din 
Ambato au intrat în alertă, iar atunci când au fost descoperite 
trupurile unor fete violate şi strangulate, a apărut o stare de 
tensiune. Cu toate acestea, poliţia nu avea niciun punct de la 


care să pornească identificarea vreunui suspect; López nu şi-a 
lăsat niciuna dintre victime în viaţă; şi pentru că ele merseseră 
cu el de bunăvoie, nu existau martori ale dispariţiei lor, nefiind 
alertati de tipete sau de diverse zgomote. 

Pe 8 martie, trupul unei fetiţe a fost descoperit într-o 
baracă abandonată de la o fermă de lângă oraş - era Ivanova 
Jacome. A doua zi, părinţii, distruşi de durere, se pregăteau să-şi 
îngroape fiica, în timp ce în piaţă un străin vindea lanţuri, lacăte 
şi alte maruntisuri. In jurul orei 4:00 p.m., vânzătorul a abordat- 
o pe Carlina Ramon Poveda şi a întrebat-o dacă ar vrea să-i 
vândă ceva de mâncare; atât ea, cât şi fiica ei de 10 ani, Alicia, 
au observat că străinul încerca să-i atragă atenţia fetiţei în mod 
special. „Se uita ciudat la mine”, le-a spus Alicia reporterilor 
aproape un sfert de secol mai târziu, „şi îmi tot făcea semn să 
mă apropii. M-am dus la mama şi i-am spus: «Ştii ce, mami? 
Omul ăsta se uită urât la mine şi mă tot cheamă la el.»” Mama 
ei l-a văzut pe străin plecând, iar ea împreună cu alţi vânzători |- 
au urmărit şi l-au târât înapoi în piaţă. Poveda l-a acuzat ca el ar 
fi criminalul, dar acesta a negat, spunând că este doar un om 
simplu, nu un infractor. Totuşi, a fost dus la secţia de poliţie 
pentru a fi supus unui interogatoriu. 

Timp de câteva ore, López a refuzat să vorbească, dar până 
la urmă a început să aibă un dialog cu căpitanul Cordova, care 
reuşise să-i câştige încrederea criminalului - moment în care 
López a mărturisit că a violat şi ucis peste 300 de fete pe 
teritoriul a trei ţări. Părea aproape de necrezut, dar, în curând, 
López a dovedit că spunea adevărul ducându-i pe poliţişti în 
diferite locuri unde erau îngropate trupurile victimelor sale. Şi 
părea că se bucură de toată atenţia pe care o primea din partea 
organelor. Botezat de către La Verdad „Monstrul din Anzi”, mai 
exact „El Monstruo de Los Mangones” (cu referire la păşunile din 
Anzi), el vorbea liber cu cel care îl supunea interogatoriului. 
„Atunci când mori, îţi pierzi complet sentimentele, viziunea, 
abilitatea de a vedea - în moarte poţi să uiţi cine eşti. Tot ce ai 
făcut este acum întuneric”, a explicat el. 

A fost nevoie de şase săptămâni pentru a descoperi 
trupurile fetelor, îngropate pe teritoriul a 11 provincii 
ecuadoriene, timp în care López nu a arătat nicio urmă de regret 
pentru acţiunile lui. Ucigaşul avea amintiri foarte clare despre 
crimele sale, fiind capabil să le ofere poliţiştilor atât datele şi 


orele când avuseseră loc, cât şi descrieri ale victimelor sale. 
Multă lume nu a ştiut că López a fost reţinut de poliţie - ca să 
evite linşarea lui, acesta a fost îmbrăcat în uniformă după ce 
unul dintre primele morminte pe care le-a indicat acesta 
poliţiştilor a fost cel al Hortensiei Lozada, ale cărei oase se 
corodaseră după 10 luni în sălbăticie. Hainele erau încă destul 
de intacte, astfel încât familia să o poată identifica mai uşor, iar 
tatăl ei, Leonidas, a cerut dreptate când l-a recunoscut pe 
Lopez, aruncând cu pietre spre criminal, iar poliţişti fiind nevoiţi, 
fără tragere de inimă, să-l protejeze. In total, 57 de cadavre au 
fost dezgropate. 

Pe baza detaliilor pe care López le-a oferit în mărturiile sale, 
acesta a avut 110 capete de acuzare pentru crimă. Totuşi, după 
legea ecuadoriană, cei consideraţi vinovaţi de mai multe 
omucideri primesc aceeaşi pedeapsă ca cei consideraţi vinovaţi 
pentru una singură - o condamnare de 16 ani de închisoare. Pe 
31 iulie 1981, a pledat vinovat pentru uciderea a 57 de fete şi a 
primit acea pedeapsă, ceea ce le-a nemulţumit pe familiile 
victimelor, mulţi crezând că López ar fi trebuit să fie executat. 
Astfel, a fost cerută o revizuire legislativă în acest sens. 

Initial, López a fost încarcerat la închisoarea Ambato. A 
vorbit cu un reporter local, susţinând fără ocolişuri că el este 
„autorul acestor acţiuni” şi că „mă declar vinovat”. A pretins că 
le-a ucis pe toate aceste femei din cauza abuzurilor la care a 
fost supus în copilărie; cu alte ocazii, a spus că le-a omorât pe 
fete pentru că erau foarte sărace, iar astfel le-a putut salva de o 
viaţă teribil de nefericită - în instanţă a mers atât de departe, 
încât a spus că a fost trimis de Dumnezeu pentru a duce 
sufletele fetelor în rai. 

La un moment dat, a încercat să scape de această 
pedeapsă pretinzând că o personalitate alternativă, pe nume 
„Jorge Patino”, ar fi săvârşit crimele. „Nu eu le-am comis 
[crimele], eu am luat parte la acţiune şi am fost implicat în 
comiterea lor”, i-a spus el unui alt reporter local. „El [Patino] m- 
a ameninţat că o să mă omoare şi, dacă îl părăseam, m-ar fi 
ucis.” 

O evaluare psihiatrică standard i-a fost făcută lui López, 
care a arătat, în mod deloc surprinzător, faptul că acesta era un 
sociopat care suferea de tulburare de personalitate, fără să 
delimiteze binele de rau si fără să arate vreo urmă de vinovăție 


sau vreo remuşcare faţă de crimele comise. Când a fost întrebat 
dacă simţea ceva atunci când le strangula pe fete, a răspuns că 
nu şi a făcut o analogie cu cineva care împuşcă pe altcineva 
folosind o armă: persoana care este împuşcată simte durerea, a 
explicat el, cel care a tras nu. 

Doi ani mai târziu, López a fost transferat la închisoarea 
Garda Moreno din Quito, Ecuador, fiind plasat în Pabellon D, 
împreună cu alţi criminali şi violatori - inclusiv cu Daniel 
Camargo Barbosa, care a comis o serie similară de crime (vezi 
capitolul următor). Şi-a petrecut mult timp singur fumând, 
scriind în jurnal şi cioplind monede cu Hristos pe o faţă şi cu 
diavolul pe cealaltă faţă. Pe 31 august 1994, după 14 ani de 
arest, a fost eliberat pentru bună purtare. 

A petrecut doar o oră în libertate până a fost luat din nou în 
custodie de autorităţi pentru a fi deportat în Columbia. A doua 
zi, a fost predat la graniţa dintre cele două ţări, unde a fost 
prelucrat de Agenţia de Securitate din Columbia, Departamentul 
Administrativ de Siguranţă. A fost acuzat de o altă crimă din 
decembrie 1979, dar la finalul anului 1995 a fost declarat nebun 
şi dus în aripa de psihiatrie a unei închisori din Bogotă. Trei ani 
mai târziu, un psihiatru a spus că López s-a făcut bine şi acesta 
a plătit o amendă modică de 50 de dolari pentru a putea fi pus 
în libertate. 

După ce şi-a vizitat mama - şi a obligat-o să-şi vândă 
scaunul şi patul ca să-i dea lui bani -, a dispărut. Ultima dată s-a 
auzit de López în octombrie 2002, când Interpolul a anunţat că îl 
caută după ce a fost găsită o altă victimă. De atunci, nimic însă. 
Poate familiile victimelor lui l-au găsit în sfârşit... 

CAPITOLUL 6 Columbia & Ecuador: Daniel Camargo 
Barbosa 

Părinţii  ecuadorieni au dormit mai  liniştiţi dupa 
condamnarea lui Pedro Alonso López, „Monstrul din Anzi”, care 
fusese prins în 1980 şi căruia îi fusese stabilită pedeapsa 
maximă - de 16 ani de închisoare - pentru multiplele violuri şi 
omoruri pe care le săvârşise. În timp ce exista un nucleu de 
opinii care căutau să obţină o modificare a legii, pentru ca astfel 
de crime atroce să fie pedepsite pe măsură, mulţi sperau ca 
această lege să nu fie relevantă în timpul vieţii lor: cu siguranţă 
nu puteau exista două astfel de persoane în viaţă. 


Sperantele lor au fost spulberate când crimele lui Daniel 
Camargo Barbosa au fost descoperite doar şase ani mai târziu. 
Criminalul în serie columbian şi-a asumat responsabilitatea 
pentru moartea a 72 de fete din Ecuador, deşi numărul final a 
fost unul cel puţin dublu. Nimeni nu a suspectat faptul că un 
bărbat de 50 de ani poate fi responsabil pentru un asemenea 
carnaj; poliţia a crezut că trupurile pe care le tot găsiseră în 
ultimii doi ani erau opera unui grup de criminali. Dar acele crime 
nu erau nici pe departe singurele pe care le făcuse. 

Camargo s-a născut pe 22 ianuarie 1930 în Columbia şi, 
după ce mama sa a murit, tatăl lui s-a recăsătorit. Noii soţii a 
acestuia - cel puţin potrivit spuselor lui Camargo - nu-i plăceau 
băieţii (din cauza unei traume din copilărie), aşa că uneori îl 
îmbrăca pe Camargo în haine de fetiţe, ca să îl poată iubi. În 
schimb, alti băieţi au început să râdă de el, iar el a început să-şi 
urască mama vitregă. Dar în general sunt cunoscute foarte 
puţine lucruri despre primii lui ani de viaţă. 

Prima lui condamnare, pentru furturi mărunte, a avut loc 
când Camargo avea 28 de ani; următoarea condamnare a venit 
şase ani mai târziu, pentru agresarea sexuală a mai multor fete 
- o schimbare majoră în comportamentul său criminal. Această 
modificare s-a produs după ce a cunoscut o femeie cu numele 
Esperanza, cu care plănuia să se căsătorească. Până în acel 
moment, el avea deja doi copii din alte relaţii mai puţin formale, 
dar Esperanza era iubirea vieţii lui. Singura problema, din 
punctul de vedere al lui Camargo, era faptul că aceasta nu era 
virgină (Esperanza avea 28 de ani când el a aflat acest lucru). 
Aşa a început obsesia lui Camargo pentru virgine, iar Esperanza 
a fost de acord să-l ajute să găsească astfel de fete cu care să 
poată întreţine raporturi sexuale, atâta timp cât el rămânea în 
relaţie cu ea. Esperanza ademenea într-un apartament tinere 
credule, le droga cu pastile de dormit Seconal, pe bază de sodiu, 
iar apoi, când acestea erau inconştiente, Camargo le viola. Au 
scăpat de patru ori făcând asta; a cincea oară, fata abuzată a 
mers la autorităţi, iar perechea de infractori a fost arestată şi 
dusă în închisori separate. 

Camargo a fost condamnat pe 10 aprilie 1964 şi părea că 
va scăpa cu echivalentul judiciar al unei palme peste mână - 
adică o sentinţă de trei ani - pentru aceste atacuri. A fost 
extrem de recunoscător, susţinând că şi-a dat seama ce a greşit 


în acţiunile sale. Cu toate acestea, cazul a fost preluat de un alt 
judecător, cu o abordare mult mai dură, iar Camargo a primit o 
sentinţă: opt ani de închisoare. Camargo a părut furios din 
cauza asta şi, pe parcursul condamnării sale, a fost orice, mai 
puţin un deţinut model. Pare că în acel moment se hotărâse să 
nu mai lase în viaţă nicio viitoare victimă pentru a nu-l mai 
putea identifica. 

Eliberat în 1972, a călătorit în Brazilia, unde a fost arestat, 
în anul următor, pentru lipsa actelor. Oferind un nume fals 
autorităţilor, a fost trimis înapoi în Columbia şi eliberat înainte 
ca brazilienii să primească din partea colegilor columbieni o 
copie a dosarului său penal. S-a stabilit in Barranquilla si a 
obţinut o slujbă de vânzător ambulant de ecrane de televizor. La 
finalul lunii aprilie 1974, a răpit o fată de nouă ani, a violat-o şi 
apoi a omorât-o - şi a fost prins înainte de a o îngropa, se pare 
că din cauză că s-a întors la scena crimei pentru a lua ecranele 
TV pe care le uitase acolo. Aceasta a fost doar cea mai recentă 
dintr-o serie de morţi atribuite „Sadicului din Chanquito”, iar 
Camargo a fost responsabil pentru multe dintre ele (unele surse 
sugerează că ar fi vorba despre aproape 80 de crime - deşi 
Pedro Alonzo López era, desigur, şi el activ, în acel timp, în 
zonă). Totuşi, a fost judecat şi acuzat doar pentru o crimă şi 
condamnat la 30 de ani de închisoare - deşi sentinţa i-a fost 
redusă la 25 de ani după ce a făcut apel. In ajunul Crăciunului 
din 1977, a fost trimis la închisoarea aparent fără scăpare de pe 
mica insulă Gorgona, aflată pe coasta Pacificului. 

Spre finalul şederii sale pe Gorgona, Camargo ajunsese să 
fie un tip foarte educat - un jurnalist care l-a intervievat câţiva 
ani mai târziu a notat că acesta ar fi putut să citeze cu uşurinţă 
din operele lui Hesse, Vargas Llosa, Garcia Marquez, Guimaraes 
Rosa, Nietzsche, Stendhal şi Freud, autori ale căror opere le 
studiase în timp ce era blocat pe insula de 17 km? - deşi nu se 
ştie dacă era familiarizat cu lucrările lui Henri Charriere 
(cunoscut ca Papillon). Este sigur doar faptul că se uita la 
curenţi în acelaşi mod in care o făcea detinutul de pe Insula 
Diavolului înainte să evadeze, în 1945, şi a găsit o modalitate de 
a naviga cu o barca mică. In noiembrie 1984, a evadat. 

Din moment ce apele din jurul insulei erau pline de rechini 
şi nu exista nicio dovadă clară că acesta a reuşit să ajungă 
teafar la mal, autorităţile l-au considerat mort, iar presa 


columbiană a mers până într-acolo încât a spus că monstrul a 
fost mâncat de rechini. De fapt, el a ajuns în Quito fără 
probleme şi, la începutul lui decembrie 1984, a luat un autobuz 
spre Guayaquil, cel mai mare oraş din Ecuador, cu peste 
jumătate din populaţia provinciei aflată între graniţele sale. Va fi 
reşedinţa lui pentru următoarele 15 luni, timp în care va executa 
o serie de atacuri sălbatice. 

Prima sa victimă a fost o fetiţă în vârstă de 9 ani care a 
dispărut, pe 18 decembrie 1984, din oraşul Quevedo, aflat în 
provincia Los Rios, situată între munţi şi coasta Pacificului; a 
doua zi, o altă fată de 10 ani a dispărut. Cel putin 54 de violuri şi 
crime au avut loc în interiorul şi în împrejurimile oraşului 
Guayaquil, toate fiind cauzate de Camargo. Poliţia era convinsă 
că trebuie să fie opera vreunei găşti de violatori sadici, 
nicidecum a vânzătorului de pixuri trecut de 50 de ani care 
dormea pe bănci şi care ocazional mai avea de vânzare bijuterii 
mici sau haine de copii. 

Camargo - sau Manuel Solis Bulgarin, aşa cum îşi spunea - 
avea o modalitate de a acţiona foarte simplă. Aşa cum un 
reporter de la cotidianul E/ Pais avea să noteze câţiva ani mai 
târziu, după ce i-a luat un interviu în închisoare, vorbea precum 
o persoană educată şi astfel ar fi putut foarte uşor să treacă 
drept preot sau profesor de liceu. Fetele pe care le aborda pe 
străzi erau tinere din pătura de jos a societăţii, sărace şi 
neajutorate, fiind uşor de păcălit de acest om bătrân care 
susţinea că îl caută pe un preot protestant dintr-o biserică de la 
marginea oraşului. Camargo le spunea că trebuie să-i dea 
preotului o sumă mare de bani - pe care le-o şi arăta fetelor - şi 
se oferea să le recompenseze dacă îl ajutau să ajungă la 
destinaţie. Nimeni nu a crezut că ar fi ceva suspect să vadă o 
fetiţă vorbind cu cineva care i-ar fi putut fi bunic. 

Apoi se îndrepta spre pădure, susţinând că ştie o 
scurtătură. Dacă fata ezita sau obiecta, o lăsa să se întoarcă în 
oraş; dacă, în schimb, continua să aibă încredere în el, era 
răsplătită cu un viol şi o strangulare, iar uneori, daca se zbatea 
prea mult, era înjunghiată cu un cuţit sau o foarfecă. Camargo 
era mai puternic decât părea - una dintre victimele sale era 
expertă în karate, dar el tot a reuşit să o pună la pământ. Le 
lăsa apoi trupurile la suprafaţă, unde căldura tropicelor le-ar fi 


degradat, iar păsările de pradă ale locului şi-ar fi făcut treaba, 
curatand oasele de carne. 

Pe 26 februarie 1986, doi poliţişti care păzeau o clădire 
oficială de pe bulevardul Los Granados l-au văzut pe Camargo 
purtându-se în mod suspect - de fapt, acesta tocmai o omorâse 
pe Elizabeth Telpes, în vârstă de nouă ani. A fost arestat, iar 
geanta i-a fost perchezitionata. Inauntru se aflau hainele lui 
Telpes şi clitorisul pe care i-l tăiase fetiţei, precum şi o copie a 
romanului lui Dostoievsky, Crimă şi pedeapsă. A fost dus în 
Guayaquil, unde initial şi-a pus numele de Bulgarin înainte ca 
adevărata sa identitate să iasă la iveală, după ce una dintre 
victimele pe care le violase, Maria Alexandra Vélez, l-a 
identificat. Apoi si-a asumat responsabilitatea pentru cele 72 de 
morti si i-a condus pe politisti in locurile unde se aflau trupurile 
victimelor lui, pe care autoritatile inca nu le descoperisera - un 
reportaj difuzat la stiri care poate fi gasit si pe YouTube arata 
cat de calm si de detaşat era în privinţa întregii operaţiuni. 

Pe 31 mai, a confirmat că a acţionat de unul singur, iar pe 
parcursul următoarelor luni a fost supus unei evaluări 
psihiatrice, în timpul acesteia, a mărturisit că a păstrat „o 
bucăţică” din fiecare victimă a sa şi chiar a susţinut că de 
câteva dintre ele s-a şi îndrăgostit. A ales virgine „pentru că de 
obicei ele plâng” şi pentru că femeile acestea sunt ceva la care 
el nu se aştepta. Francisco Febres Cordero, jurnalist la cotidianul 
Hoy, s-a infiltrat în rândul psihiatrilor care îl evaluau pe Camargo 
- din moment ce poliţia nu a vrut să-l lase să fie intervievat de 
presă şi, pe lângă asta, Camargo cerea o sumă destul de mare 
pentru povestea lui - si a notat ca ,[acesta] avea un răspuns 
pentru orice şi era capabil să vorbească despre Dumnezeu şi 
Diavol în egală măsură.” 

În 1989, a fost pus sub acuzare şi condamnat la 16 ani de 
închisoare. Iniţial a fost trimis la puşcăria locală, nu departe de 
locul în care săvârşise multe dintre crime. Acolo, a fost închis 
într-un fost atelier şi monitorizat constant pentru a nu fi atacat 
sau ucis de alţi condamnaţi. Mai târziu, a fost mutat la 
închisoarea Garcia Moreno din Quito, unde a susţinut că s-a 
convertit la creştinism, şi a declarat presei că acolo a rămas 
neatins pentru că „îi controlez pe deţinuţi datorită inteligenţei 
[mele] subtile”. Spre deosebire de prima lui condamnare, de 


data aceasta a fost un deţinut model, iar până în noiembrie 
1994 i-au fost scazuti doi ani din pedeapsă pentru bună purtare. 

Pedro Alonso López era un alt deţinut din închisoarea 
Garcia Moreno, care a fost eliberat în august 1994; trei luni mai 
târziu, şi Camargo a părăsit închisoarea - dar nu aşa cum şi-ar fi 
dorit. Pe 13 noiembrie 1994, un alt coleg deţinut, Giovanny 
Arcesius No-guera Jaramillo, l-a omorât. Tot ce au regretat 
familiile victimelor, după cum susţin ziarele, a fost faptul că 
Giovanny nu l-a torturat pe Camargo înainte de a-l omori... 

CAPITOLUL 7 Columbia & Ecuador: Luis Alfredo 
Garavito Cubillos 

Faptul că, după acţiunile lui Pedro Alonso López si Daniel 
Camargo Barbosa din anii 1970 şi 1980, poliţiştii tot nu au reuşit 
să pună cap la cap indiciile referitoare la „operele” Bestiei („La 
Bestia”), Luis Alfredo Garavito Cubillos, probabil că spune multe 
despre sistemul polițienesc columbian, fiecare secţie crezând 
iniţial că are propriile probleme cu care se confruntă deja. Timp 
de aproape şapte ani, între 1992 şi 1999, Garavito a reuşit să 
omoare peste 200 de copii cu vârsta cuprinsă între 8 şi 13 ani 
(şi un adolescent de 16 ani cu un handicap). Doar după 
descoperirea făcută pe 24 iunie 1998 - trupurile a trei copii care 
fuseseră torturați, omorâţi şi mutilati -, a fost formată o echipă 
specială de criminalişti care l-au adus, într-un final, pe Garavito 
în faţa justiţiei. 

Deşi aproape toate reportajele realizate în limba engleză 
susţin că acesta a început să folosească metodele sale criminale 
abia în 1992, din documentele locale reiese limpede că ela 
violat zeci de copii în cei 12 ani anteriori - estimarea este de 
minimum un copil pe lună, până la patru în unele luni. Între anii 
1980 şi 1989, numărul de cazuri de pedofilie a crescut 
considerabil în zona plantațiilor de cafea din Circasia, Armenia, 
Calarea, Pereira, Santa Rosa de Cabal şi Manizales. Garavito a 
mărturisit că îi fa-cea plăcere să violeze copii, să le muşte 
sfârcurile, să le mutileze braţele şi să îi ardă pe fese. De câteva 
ori a tăiat degetele copiilor pentru a le păstra ca suvenire, dar a 
renunţat la această practică atunci când şi-a dat seama că astfel 
ar ajuta un câine poliţist să-i dea de urmă mai uşor. 

Garavito s-a născut pe 27 ianuarie 1957 în localitatea 
Genova din Quindio, fiind primul din cei şapte copii ai familiei. A 
mers la şcoală doar până în clasa a cincea, când a renunţat pe 


motiv că avea o memorie slabă. A susţinut că tatăl său era 
sexist, afemeiat, violent şi alcoolic şi că îl vedea în mod regulat 
batandu-i mama - într-adevăr, în câteva situaţii, tatăl lui l-a 
legat în timp ce îi brusca mama, chiar şi atunci când aceasta era 
însărcinată în ultimele luni. Tatăl lui îl trimitea bucuros să se 
achite de sarcinile pe care le avea, deşi îşi numea frecvent fiul 
„nenorocit” sau „imbecil”. Şi-a adus aminte că dormea în acelaşi 
pat cu mama sa, dar şi felul în care ea îl mângâia în timp ce el 
se juca cu organele lui genitale. A susţinut că a fost violat de 
câteva ori de proprietarul unei farmacii din localitate, un prieten 
al tatălui său, care l-a muşcat de penis şi de fese şi care l-a ars 
cu o lumânare - după această întâmplare, Garavito a omorât şi 
sfârtecat două păsări mici. De asemenea, a fost violat şi de un 
alt bărbat după ce şi-a arătat dezinteresul faţă de pornografia 
heterosexuală. Pornirile lui homosexuale au început să crească, 
astfel că a început să-şi molesteze fraţii în timp ce dormeau. 

Avea 15 ani când şi-a atacat prima victimă, lângă gara din 
oraşul Buga. A spus că tot ce a vrut să facă a fost să-l mângâie 
pe băiat, nu să-l violeze, dar tânărul a început să tipe şi un 
poliţist i-a oprit. Nu a fost închis şi, cum situaţia de acasă 
începuse să devină din ce în ce mai rea, Garavito s-a angajat la 
o fermă unde a ajuns mult mai popular decât se aşteptase, 
devenind chiar prieten platonic cu una dintre localnice. De-a 
lungul anilor, ar fi avut mai multe relaţii cu diverse femei, de 
cele mai multe ori cu cel putin 10 ani mai în vârstă decât el, 
relaţii care începeau bine, dar în care se ajungea la confruntări, 
violenţă şi gelozie. 

Garavito a început să consume mult alcool şi, când a fost 
angajat la o patiserie din Armenia, a fost introdus în 
comunitatea locală a Alcoolicilor Anonimi, care l-au ajutat să 
ducă o viaţă normală. Singura problemă era că viaţa lui Garavito 
era oricum, numai normală nu. Dincolo de imaginea sa 
respectabilă, exista un Garavito care continua să bea, fiind în 
acelaşi timp un vizitator regulat al Parcului Valencia, unde 
noaptea copiii îşi vindeau trupurile. l-a fost greu să ducă o viata 
dublă şi a sfârşit prin a fi concediat. Pentru că plătise asigurările 
sociale încă din 1979, a avut dreptul la ajutor medical şi s-a dus 
la doctor. Trimis la psihiatru, Garavito a susţinut că avea 
tendinţe suicidale pentru că îşi dorea să aibă copii; nu a 
menţionat faptul că era impotent sau era atras sexual de copii. 


Astfel, acestuia i-a fost prescrisă medicamentatie împotriva 
depresiei. 

Garavito şi-a găsit de lucru într-un supermarket şi a început 
o relaţie cu o cosmeticiană, pe nume Claudia, care avea un fiu 
de 14 ani. Garavito nu a întreţinut relaţii sexuale cu ea, dar a 
reuşit să-şi controleze celelalte impulsuri cu ajutorul Alcoolicilor 
Anonimi. Cu toate acestea, devenea din ce în ce mai atras de 
tinerii care veneau în supermarket şi, în final, a început să-şi 
folosească pauza de masă care dura două ore pentru a călători 
în oraşul vecin, Quimbaya, şi a viola tinerii de acolo. Spre 
sfârşitul anului 1980 şi începutul lui 1981, a simţit că are nevoie 
de mai mult şi a început să-şi atace victimele cu lame de ras, 
lumânări şi brichete. Cu cât folosea mai multă violenţă asupra 
victimei, cu atât orgasmul său era mai intens. Garavito se trezea 
plângând atunci când îşi aducea aminte de victimele sale - dar 
apoi începea să râdă când îşi amintea de plăcerea şi de 
orgasmele pe care le avea după fiecare tortură. A păstrat o listă 
cu victimele sale pentru care se ruga. 

Toate aceste lucruri l-au împins din ce în ce mai mult într-o 
stare de depresie şi, în ianuarie 1984, a fost spitalizat timp de 
33 de zile la o clinică de psihiatrie unde i-au fost administrate 
medicamente precum Sinogan şi Vicilan. Când a fost eliberat, s- 
a dus în Pereira, unde şi-a rafinat tehnicile de atragere a 
copiilor: spunea că are nevoie de ajutor ca să aibă grijă de nişte 
vitei mici şi îi ruga pe copii să-l ajute, oferindu-le 500 sau 1.000 
de pesos. Copiii îl credeau şi mergeau cu el de bunăvoie pe 
plantațiile de cafea sau în văile împădurite, unde apoi erau 
molestati. Pe parcursul celor 10 ani, a fost spitalizat de mai 
multe ori, dar de fiecare dată i-a convins pe doctori că se simte 
mai bine, dându-i-se drumul şi putându-şi duce astfel la 
îndeplinire planurile de a viola şi a tortura copii. A fost reţinut 
pentru o scurtă perioadă, dar nu pentru viol sau suferinţă fizică 
provocată altora: furase nişte bijuterii de la un prieten care a 
făcut plângere la poliţie împotriva lui. A fost fascinat de cazul lui 
Campo Elias Delgado, un veteran de război care a făcut un 
adevărat masacru la un restaurant din Bogotă pe 4 decembrie 
1986; celelalte preocupări ale lui includeau viaţa lui Adolf Hitler 
şi povestea doctorului Jekyll şi a domnului Hyde. 

S-a întors în Pereira, unde a continuat propria variantă a 
povestii lui Robert Louis Stevenson - locuind cu Graciela 


Zabaleta şi cu fiul ei, Rodolfo, şi făcându-și, aparent, noi 
prieteni, timp în care începuse să violeze şi să facă victimă după 
victimă. Doar din când în când prietenii săi vedeau o fărâmă din 
cealaltă viata a lui: cunoştinţele sale, Jairo Toro şi Ancizar 
Valencia, au locuit un timp pe aceeaşi stradă cu el şi şi-au adus 
aminte că acesta bea foarte mult, iar câteodată aducea în 
camera lui băieţi cu vârsta cuprinsă între 12 şi 14 ani şi „având 
un aspect umil”. 

Nu a durat mult până când Garavito a dus violul şi tortura la 
un alt nivel. Un reportaj apărut în Pana în 1993 relata că 
rămăşiţele unui băieţel au fost descoperite în Jamundi, Valle del 
Cauca, cu câţiva dinţi din faţă lipsă, semne de tortură pe tălpi şi 
organele genitale lipsă. Acesta era Juan Carlos, un tânăr care a 
avut nenorocul de a trece prin faţa barului în care se afla 
Garavito. Acesta l-a observat, şi-a plătit nota pentru băutura 
consumată şi l-a urmărit pe băiat. Când Juan s-a oprit, Garavito 
s-a furişat într-un magazin şi a cumpărat un satâr şi o sticlă cu 
cel mai ieftin alcool. l-a îndrugat băiatului povestea lui obişnuită, 
iar copilul l-a urmat fără să aibă vreo suspiciune, traversând o 
linie de cale ferată spre pădure. Garavito şi-a amintit că, atunci 
când a văzut reflexia lunii în lacul din apropiere, s-a întors în 
timp, în copilărie. Acest lucru a făcut să renască în el 
sentimentul de ură şi a simţit o dorinţă nestăvilită de a-l omori 
pe Juan Carlos, dorinţă pe care a şi îndeplinit-o. 

Şase zile mai târziu a omorât din nou pe când se afla în 
drum spre sora sa, Esther, singura rudă cu care încă mai păstra 
legătura. Era o zi călduroasă şi Garavito a început să bea încă 
de la ora 10:00 dimineaţa; aproape de amiază, era beat şi deja îl 
omorâse pe un băiat de 12 ani, Jhon Alexander Peñaranda. 
Următoarele opt victime erau din Bogota, unde acesta găsea 
plăcere în mutilarea şi mai dură a corpurilor, uneori tăind 
intestinele copiilor şi punându-le peste trupurile lor. Trei dintre 
copii nu au fost niciodată identificaţi. Spre finalul anului, a comis 
în aceeaşi zi mai multe crime - toate relatate în jurnalul său, în 
care păstrase chitantele diferitelor călătorii cu autobuzul între 
locurile crimelor. Ocazional, copiii se luptau - unul dintre ei a 
reuşit să-i taie lui Garavito tendoanele de la mâini -, dar în final 
nu reuşeau să scape. 

În februarie 1994, l-a omorât pe Jaime Andrés Gonzalez în 
apropiere de Tulua, dar apoi a avut conştiinţa încărcată şi a 


început să creadă că cineva îi spusese că este o persoană de 
nimic. Aşa că a mers să îngroape cuțitul şi pentru un timp s-a 
oprit din a mai ucide, căutând refugiu în Biblie - şi în diverse 
forme de vrăjitorie. A ajuns să creadă că făcea munca 
Diavolului. 

În 1995, în regiunea Valle au avut loc mai multe crime - 
victimele au fost patru copii cu vârsta cuprinsă între 8 şi 10 ani. 
Doi dintre ei erau verişori şi toţi proveneau din familii sărace. 
Fiecare a dispărut înainte de amiază şi toţi au fost găsiţi pe 
panta unui deal, unde plantele înalte ascundeau totul de ochii 
lumii; Garavito nu s-a mai obosit să-i îngroape. În vara anului 
1996, se afla în apropierea oraşului Boyacâ: pe 8 iunie, un băiat 
a fost dat dispărut după ce a fost văzut într-un magazin local 
împreună cu un străin care i-a cumpărat dulciuri lui şi prietenilor 
săi. Băiatul l-a urmat pe bărbat pe propria bicicletă; peste cinci 
zile, a fost găsit corpul său decapitat, cu penisul sectionat 
inserat în gură. Garavito a fost supus unui interogatoriu, dar a 
spus că el doar i-a cumpărat dulciuri băiatului şi după aceea nu 
l-a mai văzut. Trei sau patru zile mai târziu a omorât un alt băiat 
în Pereira. În ianuarie 1997, era prezent din nou în Bogotă, de 
data aceasta deghizat în călugăr franciscan. Jimmy, un puşti în 
vârstă de opt ani, a fost prima dintre cele trei victime de atunci. 

Descoperirea a trei trupuri neinsufletite, doi ani mai târziu, 
din nou pe panta unui deal, a fost catalizatorul unei acţiuni a 
autorităţilor mult mai intense decât fusese până atunci. Unul 
dintre cele trei corpuri se afla acolo de ceva timp, dar părea mai 
mult decât evident că era vorba despre opera unei singure 
persoane: toţi băieţii erau legaţi de mâini, gâturile le fuseseră 
tăiate în profunzime, iar organele genitale, sectionate. Existau 
urme de muscaturi şi semne de penetrare anală, iar la locul 
crimei a fost găsită şi o sticlă de lubrifiant. Investigatorii au aflat 
în curând că unul dintre băieţi îi spusese mamei sale că se duce 
să ajute un bărbat care făcea un transport de vite; toţi băieţii 
care au fost omorâţi de Garavito au dispărut pe la jumătatea 
dimineţii. 

La biroul Procurorului General a fost creată o comisie 
specială care să se ocupe de caz. Când numărul crimelor 
neelucidate a devenit cunoscut, detectivii au luat în calcul mai 
multe posibile motive - prostituție cu copii, satanism (din cauza 
urmelor de ceară găsite la locul unde s-au produs crimele), trafic 


de organe şi pedofilie. În noiembrie 1998, a fost descoperită o 
groapă comună în care se aflau scheletele a 14 băieţi cu vârste 
cuprinse între 8 şi 14 ani. A fost necesar să se facă reconstituiri 
medico-legale după ce alte metode au dat greş - iar acest caza 
fost primul în care a fost folosită această tehnică pentru 
identificarea copiilor. Cercetările asupra oaselor găsite au 
sugerat că, de fapt, o singură persoană ar putea fi responsabilă 
pentru această multitudine de crime. 

Detectivii au început să realizeze un profil al criminalului, în 
timp ce pe 6 februarie 1999, în Palmira, au fost descoperite alte 
corpuri mutilate. Garavito a lăsat diverse dovezi la locul faptei, 
inclusiv pantofi, ochelari de vedere şi bani, ceea ce i-a făcut pe 
detectivi să creadă că acesta fugea de ceva. Starea în care se 
aflau pantofii sugera că ucigaşul şchiopăta şi că îşi rotea piciorul 
în timp ce mergea; diversele obiecte fizice au oferit un interval 
de înălţime între 1,63 şi 1,67 m, iar ochelarii păreau a fi speciali, 
pentru persoane în vârstă. Dovezile obţinute au arătat că 
ucigaşul s-a deplasat pe distanţe mari pe tot teritoriul ţării. 
Ofițerii au fost trimişi sub acoperire în comunităţile cu multe 
persoane fără adăpost pentru a căuta indicii despre identitatea 
bărbatului. 

Folosind expertizele medico-legale, s-a întocmit o listă cu 
25 de suspecți, printre care se afla şi Garavito: fusese suspect în 
1996 în cazul crimei lui Renald Degaldo, de 12 ani, comise în 
Tunja. Garavito fusese văzut cu băiatul respectiv de către un 
patron de magazin şi de câteva prostituate locale; supus unui 
interogatoriu, fusese eliberat din cauza dovezilor insuficiente. În 
declaraţia lui, a menţionat că fusese în locuri diferite, chiar acolo 
unde au fost găsite cadavre. 

Ancheta nu a mers uşor. În Pereira, Pedro Pablo Ramirez 
Garcia era suspect în cazul unor violuri şi crime ale unor băieţi 
care avuseseră loc în aceeaşi perioadă în care Garavito fusese 
activ. Ramirez a fost arestat şi a negat că ar fi autorul crimelor - 
şi cât timp a stat în puşcărie, alţi patru băieţi au fost ucişi. 
Aşadar, căutările şi cercetările s-au intensificat. Sora lui 
Garavito, Esther, a fost interogată şi a predat poliţiei o cutie pe 
care Garavito i-o dăduse spre păstrare - care includea poze ale 
copiilor omorâţi şi lista cu victimele sale. O chitanta din cutie era 
de la un transfer de bani către o femeie din Pereira - la adresa 
acesteia au găsit o altă sacoşă, în care erau consemnate 


călătoriile lui Garavito din 1994 până în 1997, precum şi alte 
obiecte care se potriveau cu cele descoperite la locul crimelor. 

Starea ochelarilor şi alte dovezi găsite în Palmira au sugerat 
faptul că ucigaşul fusese ars, iar anchetatorii au descoperit că 
acesta, înainte de a dispărea, călătorise până în Pereira pentru a 
primi ajutor de la un farmacist. Cu toate acestea, acum ştiau că 
avea arsuri pe braţ, pe partea stângă a corpului şi pe un picior. 

Pe 22 aprilie 1999, Garavito a încercat să-l violeze pe Ivan 
Sabogal, un băiat din Villavicencio, Meta; un homeless i-a stricat 
planurile criminalului, iar băiatul a scăpat, reuşind să ajungă la 
patronul unui magazin şi să-i spună să cheme imediat poliţia. 
Garavito i-a urmărit pe Ivan şi pe vagabond, dar a dispărut când 
aceştia s-au întâlnit cu patronul. Părea că Garavito a scăpat, dar 
cand poliţia îl ducea pe Ivan la secţie, acesta l-a zărit pe 
Garavito. Intrebat fiind unde se duce, a dat un răspuns ezitant şi 
a fost arestat. La secţia de poliţie a spus că şi-a pierdut actele 
de identitate, susţinând că se numeşte Bonifacio Morera 
Lizcano. Folosise multe „alias şi porecle” - în special Alfredo 
Salazar şi Goofy (după personajul Disney) - în timpul călătoriilor 
lui. 

În iulie 1999, procurorii şi echipele de ştiinţă şi cercetare 
din diferite departamente aflate în zone din întreaga ţară, acolo 
unde avuseseră loc astfel de crime, şi-au unit forţele. Devenise 
evident faptul că existau multe puncte comune între aceste 
omoruri: poziţia cadavrelor era aceeaşi, iar la locul crimelor 
fuseseră găsite legături din fibră sintetică, pungi de plastic, 
dopuri şi sticle de alcool. 

Unul dintre prietenii lui Garavito, Umbar Toro, a fost de 
acord să-i ajute pe anchetatori; acestuia i-a fost montat un 
microfon înainte de a se întâlni cu Garavito în închisoare. Într-un 
final, Garavito i-a vorbit despre existenţa unei sacoşe cu diverse 
aşa-zise „suvenire”, pe care o ţinea soţia unui alt deţinut. Când 
aceasta a fost predată, i-a oferit poliţiei şi mai multe dovezi 
solide. 

Totuşi, Garavito nu a vrut să-şi recunoască sub nicio formă 
crimele. A folosit orice truc a ştiut pentru a ascunde cine era - 
schimbând felul în care semna documentele de la hârtie la 
hârtie, de exemplu, dar anchetatorii au reuşit să ia fire de păr 
din celula lui pentru a face teste ADN pe sticlele găsite la locul 
de desfăşurare a crimelor şi au făcut investigaţii oftalmologice 


tuturor deţinuţilor (nu doar lui, în cazul în care şi-ar fi dat seama 
ce vor să facă) pentru a stabili o legătură cu reţeta ochelarilor 
găsiţi aruncaţi. In ciuda acestor lucruri, Garavito a negat totul 
timp de mai mult de opt ore. 

Apoi, unul dintre detectivii principali, Aldemar Duran, a fost 
adus pentru a-l interoga. A trecut în revistă toate modalităţile 
prin care Garavito îi aborda pe băieţi şi ce le făcea odată ce îi 
prindea. Interogatoriul a durat 18 ore, iar pe 28 octombrie 1999, 
Garavito a cedat şi le-a mărturisit lui Duran şi echipei sale tot 
ceea ce făcuse, deşi a susţinut că în acea perioadă a fost 
posedat de un spirit malefic. 

„Luis Alfredo Garavito a recunoscut uciderea a aproximativ 
140 de copii, din care până acum am găsit doar 114 cadavre şi 
în continuare investigăm dispariţia altora”, a declarat presei, pe 
data de 30 octombrie, procurorul-şef al Columbiei, Alfonso 
Gómez. 

Datorită numeroaselor sale mărturisiri, legea columbiană 
nu a cerut în mod obligatoriu ca Garavito să fie trimis în 
instanță. Acesta a fost condamnat pe loc la 1853 de ani de 
închisoare..., deşi, în urma revizuirii din anul 2000 a Codului 
Penal columbian, niciun deținut nu mai poate sta încarcerat mai 
mult de 40 de ani. Existau o serie de îngrijorări că îi fusese dată 
o sentință de 30 de ani pentru una dintre crimele sale şi, din 
moment ce acesta a cooperat cu autorităţile, ar putea fi eliberat 
mai devreme. Garavito şi-a cerut iertare în mod public pentru 
crimele sale: „îi rog pe oamenii din Columbia să mă ierte”, a 
spus el, „să-mi dea oportunitatea pe care poate eu le-am furat-o 
multora.” Nu doar columbienii, ci şi vecinii din Ecuador au 
considerat acest lucru greu de digerat - Garavito trecuse graniţa 
ocazional şi existau acuzaţii grave pentru el şi pe teritoriul altor 
state. Sistemul judiciar columbian a clarificat, în anul 2011, 
faptul că nu există nici o posibilitate ca Garavito să iasă din 
închisoare în viitorul apropiat - cel mai devreme se putea 
întâmpla la 10 ani depărtare de o primă potenţială eliberare, 
aşadar după ce îşi va fi ispăşit prima pedeapsă. Însă totuşi 
acesta mai are încă de executat alte 48 de pedepse. 

CAPITOLUL 8 Indonezia: Ahmad Suradji 

„Dacă vrea să posede o magie puternică, trebuie să 
omoare 70 de femei.” Aceasta a fost explicaţia cel mai des 
oferită pentru crimele lui Ahmad Suradji, cunoscut şi ca Datuk şi 


Dukun AS, un vrăjitor indonezian care a recunoscut că a ucis 42 
de fete şi de femei, dar care ar putea la fel de bine să fie 
responsabil pentru mult mai multe crime. 

Spui că eşti vrăjitor şi, cel mai probabil, cineva dintr-o 
cultură vestică o să facă un comentariu referitor la Harry Potter 
şi tagma sa. Dar în insulele indoneziene, în special în comunităţi 
precum Aman Damai, în Sumatra de Nord, „dukunii” sunt 
venerati. Suradji era unul dintre aceştia, respectat ca „datuk”, 
un vindecător cu puteri mari despre care sătenii credeau că are 
puteri telekinetice ce îi permit să mişte norii. Oferea sfaturi 
despre aproape orice: de la probleme financiare şi conjugale, 
până la afecţiuni fizice. Totuşi, era şi un maestru al magiei 
negre. Pentru a fi şi mai puternic, credea că are nevoie de saliva 
unei femei aflate pe moarte şi trebuia să o înghită în timp ce 
aceasta se stingea. 

Suradji s-a născut pe 12 decembrie 1952, în Pasar Rangkat; 
tatăl său era un fermier care practica vrăjitoria, iar mama sa era 
casnică. l-a fost dat numele de „Nasib” (care înseamnă „soartă” 
în limba javaneză). Copil fiind, a fost un găinar care se lua la 
bătaie cu tinerii şi fura. La vârsta de 19 ani, a fost închis pentru 
furt şi comportament violent; la scurt timp după eliberare, la 
vârsta de 31 de ani, a fost condamnat din nou, de data aceasta 
pentru furt de vite. Odată ce a terminat de ispăşit şi această 
pedeapsă, s-a retras în junglă şi a început să practice vrăjitoria, 
bazându-se pe ce îşi amintea că făcea tatăl lui. Părea că s-a 
liniştit, ducând o viaţă de fermier, căsătorindu-se cu trei surori 
(contrar obiceiurilor islamice), care i-au născut în total nouă 
copii, şi oferindu-si în sat serviciile de vrăjitor. 

Totul s-a schimbat în 1986. Potrivit spuselor lui Suradji, 
atunci a avut o viziune aproape fantomatică şi şi-a amintit ceva 
ce îi spusese tatăl său când avea doar 10 ani: bea saliva a 70 de 
tinere moarte şi o să devii invincibil. „Tatăl meu nu m-a sfătuit 
în mod clar să omor oameni”, a recunoscut Suradji la scurt timp 
după arestarea sa. „Aşa că m-am gândit că o să-mi trebuiască o 
eternitate să aştept să moară 70 de femei. Pentru că am 
încercat să obţin invincibilitatea sau nemurirea, m-am hotărât 
să ucid.” 

În următorii 11 ani, cel puţin 42 de femei au dispărut. Nu 
părea să existe vreo legătură între acestea şi Suradji - multi 
dintre „clienţii” săi nu spuneau familiilor că i-au cerut ajutorul, 


aşa că nimeni nu şi-a dat seama că el era un numitor comun în 
dispariţiile care au avut loc. Unele persoane dispărute erau 
prostituate care cereau ajutor pentru a avea mai mulţi clienţi, 
altele erau soţii care aveau probleme conjugale: toate îşi doreau 
o soluţie rapidă de la „dukun”. Acesta stătea de vorbă cu ele, 
stabilea care erau nevoile lor spirituale, precum şi taxa pe care 
trebuiau să o achite pentru serviciile oferite. Odată ce aceasta 
era plătită, ele îl urmăreau în lanurile de trestie-de-zahăr pentru 
a duce la bun sfârşit ritualul care, spunea el, era unul absolut 
necesar. Ajunşi acolo, le ordona să intre într-o groapă pe care de 
multe ori o săpase dinainte - sau ele l-ar fi ajutat să o sape. 
Având încredere în „dukun”, ele acceptau să le fie legate 
mâinile şi picioarele şi intrau în groapă cu picioarele depărtate, 
aşteptându-se să fie îngropate până la talie; atunci femeile erau 
strangulate, iar Suradji le sucea gâtul pentru a le putea suge 
saliva. De multe ori, una dintre soțiile lui îl ajuta să dezbrace 
trupurile femeilor, iar apoi respectiva victimă era îngropată cu 
capul îndreptat spre casa lui Suradji, pentru ca spiritul ei să vină 
direct la el. Nu toate victimele erau clientele lui; în câteva ocazii, 
Suradji a angajat pentru ritualurile sale prostituate, pe care apoi 
le omora. 

Ultima sa victimă a fost Sri Kemala Dewi, o tânără în vârstă 
de 21 de ani, care a venit să-l viziteze pe 24 aprilie 1997 fiindcă 
voia sa se împace cu soţul ei. Suradji şi-a adus aminte că fata 
era speriată deoarece fuseseră nevoiţi să treacă printr-un cimitir 
pentru a ajunge la plantație şi aceasta l-a întrebat dacă soţia lui 
nu ar putea să-i însoţească. Dewi a fost legată, băgată în groapă 
şi strangulată, fiind nevoie de 10-15 minute ca să moară. Apoi, 
Suradji i-a supt saliva şi a dezbrăcat-o („dacă o îngrop fără 
haine”, a explicat el, „corpul ei se descompune mai repede”) şi 
i-a băgat hainele într-o pungă de plastic pe care o adusese cu el. 
Deşi mulţi nu l-au crezut, Suradji a susţinut întotdeauna că nu şi- 
a violat victimele şi nici nu a avut alte interese sexuale faţă de 
ele, iar dovezile medico-legale, atâtea câte au fost, au confirmat 
acest lucru. Mai târziu, a spus că jaful a fost motivul acţiunilor 
sale, dar din nou nu prea a fost crezut. 

Trei zile mai târziu, un tânăr a găsit pe câmpurile cultivate 
cu trestie-de-zahăr o grămadă de pământ având o formă 
ciudată; ea fusese descoperită după ce ploaia curăţase 
pământul de deasupra. A fugit la unchiul său, bătrânul satului, 


Sugito, şi aşa au început să investigheze grămada aceea care 
mirosea a putred. Au contactat armata care le-a spus să 
continue să sape, dar să se oprească dacă găsesc rămăşiţe 
umane. A fost nevoie de şase persoane şi de nişte ore bune 
pentru a putea da la o parte pământul, iar dedesubt au găsit, 
intr-adevăr, cadavrul unei femei. Era Dewi, identificată de mama 
ei, Arsanah, pur şi simplu după picioare. 

Un trăgător de ricşă, Andreas Suwito, a spus poliţiei că ştia 
că Dewi voia să-l viziteze pe Suradji, dar era foarte secretoasa în 
privinţa motivului. Poliţiştii au mers imediat la casa lui Suradji, 
unde au găsit poseta lui Dewi, rochia acesteia şi o brățară a ei. 
Suradji a negat că ar fi omorât-o şi a spus că deplânge şi el 
împreună cu familia ei moartea femeii. La trei zile după 
descoperirea cadavrului lui Dewi, a fost arestat. 

Suradji nu a cooperat cu poliţia, care a găsit multe dovezi în 
momentul perchezitiei, inclusiv 20 de ceasuri şi haine îngropate 
în ţarcul caprelor, care i-au pus pe anchetatori să facă legătura 
între acesta şi alte crime. Într-un final însă, Suradji a recunoscut 
comiterea a 42 de crime, întinzându-se pe o perioadă de peste 
un deceniu, până în anul 1986 (nu înainte de a spune întâi că 
era vorba doar despre nouă crime, apoi despre 13, 18 şi, în final, 
23). „Suntem cu toţii fiinţe umane”, a zis el. „Avem fiecare 
propriile puteri şi slăbiciuni. Dacă îmi amintesc corect, am ucis 
42 de femei. Nu am presupus că voi fi prins vreodată. Nu am 
încercat să fug atunci când am văzut poliţia, pentru că m-am 
resemnat în faţa sorții.” A fost nevoie de patru zile de 
interogatoriu ca să dezvăluie toate detaliile, iar poliţia l-a obligat 
să reconstituie crimele oribile comise folosind manechine. 
Filmarea ulterioară a fost considerată potrivită pentru a fi 
difuzată la buletinul de ştiri TV! 

S-a intrat cu buldozere pe lanul de trestie-de-zahăr din 
apropiere, iar poliţia şi armata au lucrat împreună pentru a 
căuta prin pământ corpurile fetelor ucise. Victimele lui Suradji 
au fost localizate, patru dintre ele într-o stare atât de avansată 
de descompunere, încât nu mai puteau fi identificate, iar restul 
erau doar schelete. Descoperirile medico-legale din laboratorul 
din Medan au identificat 42 de victime, toate femei cu vârsta 
cuprinsă între 17 si 40 de ani. Suradji a fost acuzat pentru toate 
aceste crime si trimis in judecata in decembrie 1997. Sotiile lui 
au fost arestate si interogate; astfel, a iesit la iveala faptul ca 


prima lui soţie, Tu-mini, era cea care mergea cu victimele pe 
câmp sau i se alătura lui Suradji după comiterea crimelor. 
Celelalte două ştiau doar că victimele veniseră să le viziteze 
soţul. 

Când a început judecarea cazului, Suradji şi-a retras 
mărturia, negând totul. Acest lucru a reprezentat o mare 
problemă pentru acuzare: nu aveau cum să identifice victimele, 
cu excepţia lui Sri Kemala Dewi. Cu toate acestea, pe parcursul 
următoarelor patru luni şi-au pregătit bine cazul, iar, pe 27 
aprilie 1998, Suradji a fost condamnat pentru uciderea a 42 de 
femei. „Datorită declaraţiilor diverşilor martori şi a rezultatelor 
anchetei, judecătorii au afirmat că nu există niciun factor 
atenuant care ar putea să-i scadă din pedeapsă”, a relatat 
canalul local de ştiri. „Ahmad Suradji a fost acuzat că a încălcat 
Articolul 340 din Codul Penal. Urmărit de sute de persoane, 
Ahmad Suradji a venit la proces şi a primit sentinţa finală cu o 
fata senină.” Sentința a fost pedeapsa cu moartea - şi o amendă 
de 7.500 de rupii. Şi soţia sa, Tumini, a fost condamnată la 
moarte, dar ulterior sentinţa i s-a schimbat cu închisoarea pe 
viaţă. 

Până când diverse apeluri au fost respinse - inclusiv o 
cerere de clementa refuzată de preşedintele Susilo Bambang 
Yudhoyono -, au trecut 10 ani înainte ca Suradji să-şi ispăşească 
pedeapsa. Pe 10 iulie 2008, a fost împuşcat de un pluton de 
execuţie; i-au trebuit trei minute ca să moară. Trupul său a fost 
trimis acasă familiei pentru a fi înmormântat, dar sătenii nu l-au 
vrut la ei în localitate, blocând accesul maşinii de poliţie. In cele 
din urmă, Suradji a fost îngropat în cimitirul public Keling 
Garuda, la câţiva kilometri depărtare. 

CAPITOLUL 9 Iran: Aii Asghar Borujerdi 

„Niciodată în viaţa mea nu am mai văzut pe cineva care să 
fie autorul unor asemenea omucideri şi carnaje. Este clar că 
astfel de crime au o influenţă îngrozitoare asupra gândurilor şi 
minţii oamenilor. Practic, dacă faptele lui rămân nepedepsite, 
este posibil ca toată lumea să poată comite genul acesta de 
crime dintr-un moft personal şi să se asigure că nimeni nu va fi 
pedepsit.” 

Acestea sunt declarațiile procurorului din procesul 
împotriva lui Aii Asghar Borujerdi, poreclit Asghar-e Ghatel 
(„Asghar criminalul”), primul criminal în serie iranian din secolul 


XX despre care se ştie, responsabil de violarea şi moartea a 33 
de tineri între anii 1907 (când avea doar 14 ani) şi ianuarie 
1934, când a fost arestat pentru prima dată. La procesul său, 
avocatul apărării, Mirza Ahmad Khan Shari'atzadeh, a încercat 
să dovedească că era un „criminal înnăscut” si că nu poate fi 
făcut responsabil pentru crimele sale - sau cel puţin nu ar trebui 
executat pentru ele. Dar totul a fost în zadar - Borujerdi a fost 
executat pe 26 iunie 1934, iar porecla sa a intrat în folclorul 
iranian, unde Asghare Ghatel a devenit un fel de figură 
mitologică, folosită pe post de baubau pentru a-i speria pe copii. 

Borujerdi s-a născut în 1893 în oraşul iranian din vest 
Borujerd, construit încă din anii 900 e.n. Tatăl său, Aii Mirza, era 
cunoscut pentru atacurile sale asupra caravanelor ce călătoreau 
în zonă şi pentru că îi lăsa pe proprietarii lor să moară - ceea ce 
încerca să sugereze avocatul lui Borujerdi era înclinația 
înnăscută a clientului său către comportamente cu caracter 
ilegal şi imoral. La vârsta de opt ani, Aii Asghar a părăsit 
Borujerd împreună cu mama lui şi cu fraţii săi pentru a locui în 
oraşul irakian Karbala. Şase ani mai târziu, s-a mutat în Bagdad, 
unde a locuit cu fraţii săi care deţineau o cafenea (considerată 
un loc rău famat). 

La vârsta de doar 14 ani, a început să agreseze sexual 
adolescenţi. A petrecut ceva timp în închisoare, iar după aceea 
mama şi fraţii lui s-au împotrivit oricărei încercări a acestuia de 
a se căsători, ceea ce l-a supărat foarte mult. Şi, deşi a susţinut 
- după ce a fost capturat de poliţie - că a început să omoare 
oameni doar ca să-i păcălească pe poliţiştii care îl urmăreau, a 
admis ca a devenit „obişnuit” cu „practicile [sale] 
înfricoşătoare... pas cu pas”, în mărturia lui, indiferența fata de 
suferinţa victimelor era clară: „Cu încă două lovituri în stomac, l- 
am lăsat inconştient [pe băiat] şi am început să-i tai capul cu un 
cuţit. În timp ce îi tăiam capul, şi-a revenit, m-a implorat [să îi 
salvez viata] şi a plâns.” Astfel de rugaminti rămâneau însă 
neascultate. 

A adunat un număr de 25 de victime în Bagdad, creând 
tensiuni între comunităţile de sunniti şi şiiţi, pe care poliţia a fost 
nevoită să le ţină în frâu, şi a fost destul de norocos să scape 
fără să fie arestat. S-a mutat în Teheran şi a lucrat ca vânzător 
de legume şi hamal, locuind în cartierul sărac Bagh-e-Ferdows, 
în timp ce îşi vedea de obiceiurile lui criminale, omorând opt 


băieţi, majoritatea lor fiind cersetori fără adăpost, şi 
decapitându-i. Primele cadavre au fost găsite în ajunul Anului 
Nou, în 1933, iar Borujerdi a fost arestat în ianuarie. Totuşi, a 
fost eliberat din arest din cauza lipsei de probe. Poliţiştii au avut 
nevoie de doar două luni ca să pună piesele cap la cap şi a fost 
arestat din nou în martie. În acest moment, şi-a recunoscut 
faptele şi a fost trimis în judecată - ceea ce a durat doar o zi. La 
proces, a susţinut că a acţionat doar pentru binele Iranului, din 
moment ce aceia pe care îi omorâse „erau de moravuri uşoare 
şi depravati, iar existenţa lor era nocivă ţării.” Se considera un 
martir naţional, care salva viitoarele generaţii de la durere. 

A făcut apel la sentinţa primită, dar fără succes, şi a fost 
spânzurat în faţa unei mulţimi imense în Piaţa Sepah din 
Teheran - deşi, având în vedere profunzimea urii îndreptate 
împotriva lui, ar fi putut să se considere norocos că a primit un 
verdict atât de rapid. „Dacă eu as fi statul, aş încinge un cui 
lung în foc şi i l-aş trece prin toată lungimea spatelui, în Piaţa 
Sepah”, s-a spus că ar fi afirmat un cetăţean din Teheran, în 
timp ce altul a sugerat că „trupul lui ar trebui să-i fie tăiat în 33 
de bucăţi în Piaţa Sepah, iar fiecare din acele 33 de bucăţi ar 
trebui trimisă în câte unul din oraşele [de provincie] din Iran, ca 
să fie o lecţie pentru alţii.” La execuţia lui publică, a fost 
necesară o prezenţă masivă a poliţiei. 

CAPITOLUL 10 Marea Britanie: 

Jack Spintecătorul - Crimele din Whitechapel 

Puţini criminali în serie au stârnit aşa de mult interes - atât 
în timpul perioadei în care au avut o activitate infractionala, cât 
şi în anii care au urmat - cum a făcut-o Jack Spintecătorul, 
ucigaşul a (cel puţin) cinci femei din Whitechapel, în Londra 
anului 1888. Poate că e şi din cauza faptului că el (şi în acest 
moment este sigur în proporţie de 99 la sută că a fost bărbat) 
nu a fost niciodată identificat cu succes - în ciuda unei 
adevărate industrii de cărţi scrise de criminologi, de ficţiune a 
unor renumiţi autori şi a unei multitudini de amatori talentaţi 
care susțineau că au găsit piesa lipsă care îi incriminează odată 
pentru totdeauna pe Montague John Druit sau pe chirurgul 
Reginei, Sir William Withey Gull, sau pe pictorul Walter Sickert, 
sau pe unul dintre zecile de suspecți. Mari detectivi fictionali - 
de la Sherlock Holmes (de mai multe ori), până la „vitejii” din 
1970, Charlie Barlow şi John Watt - şi-au pus mintea la 


contribuţie împotriva acestui personaj. Dar nimeni nu ştie nici 
acum adevărul - şi aproape 130 de ani mai târziu, pare 
improbabil, exceptând inventarea unei maşini a timpului sau a 
unui alt mod de a vedea trecutul, că vom şti vreodată. In 
consecinţă, acest capitol va fi în mare parte diferit faţă de 
celelalte, din moment ce este imposibil de trasat drumul care l-a 
împins pe asasin să-şi înceapă crimele. 

Potrivit Poliţiei Metropolitane, 11 crime au fost considerate 
ca fiind „Crimele din Whitechapel”: Emma Elizabeth Smith, 
Martha Tabram, Mary Ann (Polly) Nichols, Annie Chapman, 
Elizabeth Stride, Catherine Eddowes, Mary Jane Kelly, Rose 
Mylett, Alice McKenzie, Frances Coles şi o femeie neidentificată 
al cărei bust a fost găsit sub un pod de cale ferată pe Pinchin 
Street. Nichols, Chapman, Stride, Eddowes şi Kelly sunt în 
general considerate a fi „opera” lui Jack Spintecătorul, iar, în 
diferite perioade, au fost făcute legături şi cu celelalte crime. 

Unii dintre detectivii care au lucrat iniţial la caz, inclusiv 
inspectorul Walter Dew, care mai târziu a devenit celebru, fiind 
cunoscut ca omul care l-a prins pe dr. Henry Crippen, au crezut 
despre Emma Elizabeth Smith că ar fi prima victimă a lui Jack 
Spintecătorul. Smith era o prostituată care lucra în Whitechapel 
în noaptea de luni, a doua zi de Paşte, în 1888; la primele ore 
ale dimineţii de marţi, 3 aprilie, a fost agresată şi jefuită la 
intersecţia dintre Osborn Street şi Brick Lane, dar a reuşit să se 
întoarcă la casa din Spitalfields, unde stătea cu chirie. l-a spus 
proprietarei, Mary Russell, că doi sau trei bărbaţi o atacaseră, 
iar Russell a dus-o la spital. Unul dintre agresori îi introdusese în 
vagin un obiect contondent, care îi fisurase peritoneul. A făcut 
peritonită, din cauza căreia a decedat pe 4 aprilie, la ora 9:00 
dimineaţa, înainte să moară, Emma nu a oferit nicio descriere a 
atacatorilor săi, care ar fi putut să lucreze pentru banda căreia îi 
dădea o parte din veniturile ei. Cazul a fost investigat de 
inspectorul Edmund Reid (baza reală a personajului principal din 
serialul TV Ripper Street), care devenise recent inspector local şi 
şef al CID® la Divizia H din Whitechapel, în locul lui Fred 
Abberline. Totuşi, în lipsa unor dovezi palpabile, nu a reuşit să 
aducă pe nimeni în faţa justiţiei. 


€ Crime Investigation Department („Departamentul de Investigaţii 
Criminale”). (n. trad.) 


A doua zi după următoarea sărbătoare legală, de la 
începutul lunii august, a debutat cu o altă moarte care a fost 
considerată categoric - chiar de către inspectorul Abberline, 
responsabil cu vânarea maniacului, de comisarul Robert 
Anderson, şi de însuşi Dew - ca fiind începutul activităţii 
Spintecătorului. Mai târziu, pe data de 6 august, prostituata 
Martha Tabram şi colega ei, Mary Ann Connelly, se distrau 
împreună cu doi soldaţi în pubul „ Angel and Crown”. Mary a 
mers să facă sex cu clientul ei pe Aleea Angel, iar Martha l-a dus 
pe partenerul ei, George Yard, pe o straduta paralelă. In jurul 
orei 2:00 dimineaţa, ofiţerul de poliţie Thomas Barrett l-a 
întrebat pe un grenadier care zăbovea în vecinătatea George 
Yard Street ce făcea acolo, iar el a răspuns că îşi aşteaptă un 
prieten. În jurul orei 3:30 a.m., Albert George Crow a urcat 
scările de la George Yard Buildings şi la parter a trecut pe lângă 
o siluetă aparent adormită. Peste 90 de minute, docherul John 
Saunders Reeves a coborât din clădire, în drum spre locul său 
de muncă, şi a observat că „silueta” era de fapt o persoană 
moartă. A dat alarma, iar ofiţerul Barrett a trimis după dr. 
Timothy Killeen, ca să examineze corpul. Doctorul a estimat că 
Martha murise de aproximativ trei ore: fusese înjunghiată de 39 
de ori, în jurul orei 2:30 dimineaţa, cu un cuţit cu o lamă 
îngustă. 

Reid era din nou şeful şi l-a trimis pe Barrett la Turnul 
Londrei pentru a încerca să-l identifice pe soldat. Dar era 
nehotărât şi s-a răzgândit; cea de-a doua opţiune a lui a avut o 
poveste destul de puternică aşa încât să-l facă pe Reid să nu 
ţină cont de el în anchetă. Mary Ann Connelly nu a putut 
identifica pe nimeni la Turnul Londrei, dar mărturia ei sugera că 
ar putea fi vorba despre cineva din Garda Coldstream, aşa că a 
fost trimisă la Wellington Barracks pentru a-i verifica pe soldaţii 
de acolo. Cei doi potenţiali suspecți pe care i-a ales aveau însă 
alibiuri puternice. După aceste momente, cazul a eşuat. 
Procurorul adjunct Collier a fost de acord că inspectorul Reid a 
făcut tot ce a putut, dar „i-a părut rău din mai multe motive că 
autorul crimei nu a fost reperat, aceasta fiind una dintre cele 
mai oribile crime comise în ultimul timp, detaliile fiind 
îngrozitoare în ceea ce priveşte delicatetea diavolica a 
brutalitatii.” 


Moartea acceptată în unanimitate de specialiştii în „Crimele 
din Whitechapel” ca fiind prima crimă a lui Jack Spintecătorul 
este cea a lui Polly Nichols de pe 31 august 1888. Ultima dată a 
fost văzută în viaţă în acea dimineaţă, la ora 2:30, la colţul 
dintre Osborn Street si Whitechapel Road. În jurul ore 3:40 a.m., 
corpul ei a fost găsit de şoferul unei furgonete, Charles Cross 
(căruia i se mai spune şi Charles Allen Lechmere), în faţa unei 
porţi închise de pe Bucks Row (redenumită mai târziu Durward 
Street). In noaptea morții, prostituatei alcoolice îi fusese 
refuzată o cameră dintr-o casă de pe Thrawl Street, numărul 18, 
din cauză că nu avea cei patru penny necesari pentru a o 
închiria; bălmăjea ceva despre faptul că noua ei bonetă ar trebui 
să atragă un client care să-i dea banii de care avea nevoie. 
Ultimele cuvinte pe care i le-a adresat colegei sale de cameră, 
Emily Holland, la ora 2:30, în timp ce se sprijinea beată de un 
perete, au fost ceva de genul că tocmai câştigase un şiling în 
seara aceea, destul cât să-şi plătească de trei ori chiria, dar îi 
cheltuise pe băutură. Emily a încercat să o convingă să se 
întoarcă la locuinţa lor, dar Polly a refuzat şi s-a îndreptat spre 
East Whitechapel Road în căutarea unui alt client. 

Polly Nichols a fost găsită pe jos, cu fusta ridicată în jurul 
taliei. Cross şi un alt şofer de furgonetă, Robert Paul, i-au luat 
pulsul şi şi-au dat seama că aceasta era moartă. Cross a crezut 
că a văzut cum i se mişcă pieptul şi a pornit în căutarea unui 
poliţist, pe drumul spre serviciu. Ofiţerul de poliţie Jonas Mizen 
patrula, iar Cross i-a povestit despre descoperirea făcută şi 
despre faptul că femeia „pare să fie ori moartă, ori beată, dar, 
din punctul meu de vedere, eu cred că-i moartă”. 

Trupul a fost găsit în timpul patrulării şi de ofiţerul de poliţie 
John Neil, care a aprins lanterna şi a văzut ochii lui Polly 
holbându-se în gol - şi rănile adânci din jurul gâtului. Colegul 
său, ofiţerul John Thain, i-a venit în ajutor, Neil trimiţându-l să-l 
aducă pe medicul chirurg Llewellyn, care a estimat că femeia 
murise în jurul orei 3:30. Neil nu auzise nimic pe la acea oră. 

La fel ca şi în cazul celorlalte victime ale Spintecătorului, 
probele adunate în timpul anchetei, care a început pe 2 
septembrie şi s-a finalizat în aceeaşi lună, pe data de 24, au fost 
clare în privinţa felului în care criminalul lăsase corpul tinerei. 


Îi lipseau cinci dinţi, iar pe limbă avea o mică 
laceratie. De-a lungul părţii inferioare a maxilarului, pe 
partea dreaptă a feţei, era o vânătaie. Aceasta ar fi 
putut fi cauzată de o lovitură de pumn sau de 
presiunea făcută cu degetul mare. Pe partea stângă a 
feţei avea o vânătaie circulară, care şi ea ar fi putut 
apărea din cauza presiunii degetelor. Pe partea stângă 
a gâtului, la aproximativ 2 cm sub maxilar, era o 
incizie de vreo 10 cm lungime, care pornea imediat de 
sub ureche. Pe aceeaşi parte, dar la 2 cm dedesubt şi 
începând cu 2 cm mai în faţă, exista o incizie circulară 
care se termina la 7 cm sub partea dreaptă a 
maxilarului. Acea incizie a sectionat complet toate 
țesuturile, ajungând până la vertebre. Vasele mari de 
sânge din zona gâtului au fost sectionate. Incizia era 
de aproximativ 20 cm lungime. Tăieturile au fost 
făcute probabil cu un cuţit cu lamă lungă, potrivit de 
ascuţit şi folosit cu multă violenţă. 

Nu s-a găsit sânge pe piept - nici pe corp, nici pe 
haină. Nu existau răni corporale până fix deasupra 
părţii inferioare a abdomenului. La 4 sau 6 cm distanţă 
de partea stângă era o rană în zigzag. Aceasta era 
foarte adâncă, iar țesuturile erau tăiate de tot. De-a 
lungul abdomenului, existau alte câteva incizii. Alte 
trei sau patru tăieturi similare coborau pe partea 
dreaptă, toate fiind cauzate de un cuţit folosit cu multă 
violenţă. Plăgile porneau dinspre stânga spre dreapta 
şi ar fi putut fi făcute de o persoană stângace. Toate 
rănile au fost făcute cu acelaşi instrument. 


Deşi dr. Llewellyn a comentat în acel moment cantitatea 
mică de sânge găsită („aproape de ajuns pentru a umple două 
pahare de vin sau jumătate de halbă, cel mult”), acesta fusese 
absorbit de hainele şi părul ei şi, potrivit ofițerului Thain, atunci 
când corpul i-a fost mutat, sub el se afla „o masă de sânge 
coagulat”. 

Poliţia avea foarte puţine dovezi de care să se folosească în 
acest dosar. În zonă se zvonea că „Şorţul de piele” era 
vinovatul. Evreul polonez John Pizer, cunoscut cu aceasta 


7 în original, ‘Leather Aprori. (n. red.) 


poreclă şi având reputaţia că teroriza prostituatele locale, a fost 
arestat pe 10 septembrie, dar a trebuit să fie eliberat pentru că 
alibiurile lui erau puternice şi fuseseră verificate. Se crede că 
sergentul William Thicke, care l-a arestat pe Pizer, îi purta 
ranchiună acestuia, la fel cum se crede că ar fi fost şi cazul unui 
anume H.T. Haslewood din Tottenham, care a repetat acuzaţia, 
un an mai târziu, într-o scrisoare adresată Ministerului de 
Interne. Pizer a fost menţionat de unele ziare, care ulterior au 
fost nevoite să-i plătească o despăgubire. Polly Nichols a fost 
înmormântată pe 6 septembrie 1888; până atunci, cel puţin o 
fată, având aceeaşi meserie, mai fusese lichidată de criminalul 
ei. 

În concluzia în urma investigaţiei asupra morţii lui Polly 
Nichols, medicul legist Wynne Baxter a remarcat că 
„Similaritatea rănilor” din cazul ei şi al lui Annie Chapman „este 
considerabilă”. „Vă sugerez ca posibilitate faptul că aceste două 
femei ar fi putut fi ucise de către acelaşi om, cu acelaşi obiect”, 
a spus Baxter juriului, „şi că în cazul lui Nichols ticăloşia a fost 
întreruptă înainte să-şi poată duce la îndeplinire obiectivul, iar 
dând greş în mijlocul străzii, încearcă din nou, la o săptămână 
după eşec, într-un loc mai ferit. Dacă acest lucru este corect, 
obrăznicia şi îndrăzneala sunt egale cu fanatismul său maniacal 
şi răutatea sa respingătoare. Dar această presupunere poate, 
sau nu, să fie corectă, iar motivul sugerat poate fi greşit; un 
lucru este foarte clar - că a fost comisă o crimă de cea mai mare 
cruzime.” Chapman este a doua dintre victimele Spintecătorului 
care au fost acceptate în general. 

„O altă crimă de o natură şi mai diabolică decât cea comisă 
în Bucks Row /sic!] vinerea trecută a avut loc în acelaşi cartier, 
sâmbătă dimineaţă” - acesta a fost începutul sinistru al unuia 
dintre reportajele din ziar, sub titlul „Crimă îngrozitoare în East 
End.” Annie Chapman avusese parte de o perioadă grea după 
moartea soţului ei alcoolic; făcea ceva bani de pe urma 
croşetatului şi, ocazional, din prostituție. Ca si Polly, Annie se 
afla pe stradă în noaptea în care a murit pentru că nu avea 
destui bani pentru a-şi plăti chiria. Pe 8 septembrie 1888, la ora 
6:00 dimineaţa, a fost găsită de către John Davis (care lucra la 
piaţă) pe drumul spre locul său de muncă, în curtea din spate, 
de pe Hanbury Street, Spitalfields, numărul 29. 


Annie fusese văzută ultima data de câtre o anume 
Elizabeth Long (cunoscută sub numele de doamna Durrell), în 
urmă cu aproximativ jumătate de oră, stând lângă curtea din 
spate de la numărul 29. Era împreună cu un bărbat de peste 40 
de ani, puţin mai înalt decât Annie (care avea cam 1,52 m 
înălţime), avea părul negru şi o aparenţă „binevoitoare- 
sărăcăcioasă” şi purta o pălărie de vânătoare, precum şi un 
pardesiu închis la culoare. Stătea cu spatele la doamna Long, 
aşa că nu l-a putut identifica. Bărbatul ar fi întrebat-o pe Annie: 
„Vrei?”, iar ea i-ar fi răspuns: „Da”. Cam în acelaşi timp (deşi el 
a crezut că asta se întâmpla cu câteva minute mai devreme), 
unul dintre rezidenții de la numărul 27, de pe Hanbury Street, 
pe nume Albert Cadosch, desluşise vocea unei femei spunând 
„Nu”, iar apoi a auzit sunetul a ceva lovindu-se de gardul dintre 
cele două curţi. 

Când a văzut starea în care se afla corpul lui Annie 
Chapman - fustele ei fuseseră ridicate până la vintre, Davis a 
fugit după ajutor. Inspectorul Chandler de la Divizia H a ajuns 
rapid la locul faptei şi a trimis după dr. George Phillips. Aşa cum 
a scris The Times, el a relatat în anchetă, care a fost începută pe 
10 septembrie, ce a văzut la locul crimei: 


Braţul stâng era aşezat peste sânul stâng. 
Picioarele erau ridicate, cu tălpile aşezate pe pământ 
şi genunchii în sus. Faţa era umflată şi întoarsă pe 
partea dreaptă. Limba ieşise printre dinţi, dar nu şi 
printre buze. Limba era în mod evident foarte umflată. 
Dinţii erau în stare perfectă, începând cu primii molari 
de sus şi de jos; şi ce dinţi frumoşi avea! Corpul era 
foarte  mutilat..., rigiditatea membrelor nu era 
instalată, dar evident că începea [să se producă]. Ela 
observat că gâtul femeii era sectionat în profunzime, 
că inciziile făcute pe piele erau în zigzag, ajungând în 
cealaltă parte a gâtului... Pe gardul dintre curtea 
respectivă şi cea vecină puteau fi văzute urme de 
sânge, acolo unde a fost găsit capul decedatei. 
Acestea se aflau la aproximativ 35 cm distanţă de 
pământ si imediat deasupra porțiunii pătate de 
sângele care îi cursese femeii din gât. 


Corpul neînsufleţit al femeii a fost dus la morgă şi - din 
motive neaflate vreodată - spălat, înainte ca dr. Phillips să 
efectueze autopsia. In timpul acesteia, s-au descoperit 
următoarele: 


Gâtul a fost tăiat aşa cum am descris mai înainte. 
Inciziile de pe piele indică faptul că au fost făcute 
dinspre partea stângă a gâtului. Pe partea stângă a 
coloanei vertebrale existau două tăieturi curate şi 
distincte. Erau paralele una cu cealaltă şi la distanţă 
de 1 cm. Structurile musculare arătau ca şi când s-ar fi 
încercat să se despartă oasele gâtului. Existau şi 
diferite alte mutilări ale corpului, dar el credea că au 
fost făcute după moartea femeii şi după pierderea 
masivă de sânge cauzată de sectionarea gâtului. 


În acel punct, dr. Phillips a spus că, din moment ce a stabilit 
cauza morţii cu ajutorul acestor răni, preferă să nu intre în 
detaliile mutilării, „care nu pot fi decât dureroase pentru juriu şi 
public”. Procurorul a fost de acord şi i-a cerut să ofere doar 
detaliile care ar fi putut fi relevante pentru prinderea 
criminalului. 


Acelaşi instrument a fost folosit şi pentru gât, ca 
şi pentru abdomen. Trebuie să fi fost un cuţit foarte 
ascuţit, cu o lamă subţire şi îngustă, şi probabil că a 
avut o lungime de cel puţin 15-20 cm, poate chiar mai 
mult. A fost nevoie să spună că rănile nu puteau fi 
cauzate de o baionetă sau de o sabie. Ar fi putut fi 
făcute de un instrument pe care l-ar folosi un medic 
pentru efectuarea unor autopsii, dar cazurile 
chirurgicale normale nu ar necesita folosirea unei 
asemenea ustensile. Doar ustensilele folosite de un 
măcelar, dacă sunt bine tocite, ar putea cauza astfel 
de răni. Credea însă că cele utilizate de cei din branşa 
„Şorţului de piele” nu ar avea lama destul de lungă. 
Existau semne de cunoştinţe anatomice... A spus că 
decedata era moartă de cel puţin două ore, poate şi 
mai mult, atunci când a văzut-o; a avut dreptate să 
menţioneze faptul că fusese o dimineaţă destul de 


rece şi că trupul putea să se răcească mult mai 
repede, având în vedere cantitatea mare de sânge pe 
care o pierduse. Nu exista nicio dovadă... că ar fi avut 
loc o luptă. Era convins că victima a intrat în curte cât 
era în viaţă... 

In jurul gâtului decedatei se afla o batistă. A 
trebuit să menţioneze că nu fusese legată dupa ce i-a 
fost tăiat gâtul. 


Raportul complet al autopsiei făcute de dr. Phillips, aşa cum 
a fost ataşat anchetei, a completat detaliile. 


Abdomenul fusese complet deschis: intestinele 
fuseseră scoase din corp şi aşezate pe umerii 
cadavrului; din pelvis, fuseseră complet îndepărtate 
uterul... şi două treimi inferioare ale vezicii urinare. Nu 
au putut fi găsite urme ale acestor părţi ale corpului, 
dar inciziile erau curate, evitând rectul şi despartind 
vaginul destul de jos pentru a evita leziuni ale 
cervixului, uterului. Evident, [aceasta] era munca unui 
expert - a unuia care avea cel puţin cunoştinţe 
anatomice sau patologice pentru a fi în măsură să 
acţioneze asupra organelor pelvine dintr-o singură 
mişcare a cutitului care trebuie să fi avut cel puţin 12- 
15 cm, dacă nu si mai mult. Aparenta tăieturilor a 
confirmat banuiala ca instrumentul, asemanator celui 
cu care criminalul sectionase gatul, fusese foarte 
ascutit. Modul in care cutitul fusese folosit parea sa 
indice faptul ca [autorul crimei] avea mari cunostinte 
anatomice. 


Dr. Phillips a spus juriului ca era de parere ca singur 
criminalul nu ar fi putut sa faca toate leziunile descrise, chiar in 
lipsa unei lupte, in mai putin de un sfert de oră. Dacă acţiunea 
ar fi fost dusă până la capăt, ar fi durat mai degrabă o oră. 

Doctorul a văzut cadavrul la 6:30 dimineaţa; estimarea lui 
în ceea ce priveşte momentul morţii ar fi greşită dacă 
declaraţiile martorilor referitoare la evenimentele din jurul orei 
5:30 erau corecte. Unul dintre rezidenții de la numărul 29, John 
Richardson, a spus că în jurul orei 5:00 dimineaţa era în curte şi 


că nu văzuse trupul neînsufleţit al femeii; iar asta, bineînţeles, l- 
a transformat într-un potenţial suspect. 

Poliţia a examinat cu atenţie tot ce a găsit asupra corpului 
şi pe lângă el: două pastile, pe care Annie le lua pentru o 
afecţiune la plămâni; o parte dintr-un plic rupt - în care Annie 
tinea pastilele -, care avea emblema Regimentului Sussex; o 
bucată de muselină şi un pieptăn. Se presupune că ar fi fost şi 
două monede, dar nu există nicio consemnare în rapoartele care 
s-au transmis atunci; acest lucru nu a împiedicat apariţia a 
diferite teorii conform cărora studenţii la medicină ar lustrui 
monedele şi le-ar vinde ca monede străine. Poliţia a căutat fără 
succes pe oricine ar fi putut apărea în zonă având „sânge pe 
mâini sau pe haine”. 

Mai multi suspecți au fost interogati: la bucătarul unei nave, 

William Henry Piggott, fusese găsită o cămaşă pătată de sânge, 
dar acesta avea un alibi. Măcelarul elveţian Jocob Isenschmid a 
fost închis într-un azil de boli mintale după ce o proprietăreasă 
localnică l-a văzut pătat de sânge şi purtându-se ciudat. Pe 18 
septembrie, frizerul german Charles Ludwig a încercat să 
înjunghie un bărbat la puţin timp după ce a atacat o prostituată; 
şi el a fost arestat - dar, ca şi Isenschmid, a încetat să mai fie 
suspectat de implicare în moartea lui Annie, după ce 
următoarele crime au avut loc în timpul în care era ţinut în 
arest. 
_ Annie Chapman a fost îngropată pe 14 septembrie 1888. 
Inmormântarea a avut loc în secret pentru că populaţia 
începuse să se panicheze. Aveau loc demonstraţii antisemite 
după ce a început să umble zvonul că starea în care fuseseră 
găsite cadavrele corespundea ritualurilor evreieşti; Samuel 
Montagu, de la Poliţia militară din Whitechapel, a oferit o 
recompensă de 100 de lire pentru orice informaţie utilă. In ziua 
anchetei, pe 10 septembrie, a fost fondat Comitetul de Vigilenta 
din Whitechapel, condus de constructorul George Lusk, pentru 
ca străzile să fie patrulate; şi ei ar fi oferit o recompensă pentru 
orice indiciu primit. Comisarul-şef, Sir Charles Warren, l-a 
desemnat pe inspectorul-şef Donald Swanson să conducă 
ancheta în cazul morţii lui Polly Nichols şi în cel al lui Annie 
Chapman. 

Pe 27 septembrie, la Agenţia Centrală de Ştiri a fost trimisă 
şi primită o scrisoare. Aceasta a fost scrisă cu cerneală roşie, 


fiind probabil singurul obiect care a dat asigurări că asasinatele 
nu vor fi uitate prea curând. (Scrisoarea are, în original, o serie 
de erori gramaticale şi de scriere.) 


Dragă sefule, 

Tot aud că poliţia m-a prins, da nu mă reţine încă. 
Am râs când s-au dat deştepţi şi au zis că sunt pe 
drumul cel bun. Gluma aia despre „Şorţul de piele” m- 
a amuzat teribil. Mereu le-am detestat pe curve şi n-o 
să mă opresc până ei nu o să mă înfunde. Mare 
lucrătură a fost ultima. 

Nu i-am lăsat doamnei timp să guite. Cum poa ei 
să mă prindă acum? îmi iubesc munca şi vreau să mă 
apuc din nou [de ea]. O să auzi în curând de mine şi de 
joculetele mele amuzante. După ultima treabă, am 
păstrat ceva din chestia aia roşie într-o sticlă de bere 
de ghimbir, ca să pot scrie cu ea, da s-a întărit ca 
lipiciu şi nu se mai poate folosi. Sper că cerneala roşie 
e destul de potrivită. Ha, ha! La treaba următoare o să- 
i retez urechile doamnei şi o să le trimit poliţiştilor 
pentru amuzament. Tu n-ai face-o? Mai ţine scrisoarea 
până mai lucrez ceva, pe urmă dă-o direct. Cutitu mi-e 
aşa de drag şi e aşa de ascuţit, că vreau să mă apuc 
de treabă imediat dacă am ocazia. Noroc! 

Al tau, 

Jack Spintecatorul. 

Nu te supara ca am dat ,,numele de scena”! 

P.S. - N-am fost destul de bun sa trimit asta 
înainte să scap de cerneala roşie de pe mâini. La 
dracu! N-am avut noroc încă. Ei zic că-s doctor acum. 
Ha, ha! 


Scrisoarea a fost trimisă mai departe către Scotland Yard 
pe 29 septembrie şi a fost considerată o farsă, fiind redactată de 
un jurnalist local îngrijorat că, după aproape trei săptămâni fără 
nicio crimă, interesul publicului scădea (într-adevăr, sunt mulţi 
cei care încă susţin faptul că e adevărat). Cu toate acestea, în 
24 de ore au trebuit să reconsidere teoria lor... 

Pe 30 septembrie, Spintecătorul a lovit din nou într-un aşa- 
zis „eveniment dublu”, de data aceasta omorând în decurs de o 


oră două femei - pe Elizabeth „Long Liz” Stride şi pe Catherine 
Eddowes - lobul urechii acesteia fusese tăiat exact cum 
promisese în scrisoare. 

În jurul orei 1:00 a.m., administratorul Clubului Educaţional 
Internaţional Muncitoresc, Louis Diemschutz, a plecat de la o 
petrecere care avusese loc după o întâlnire cu tema „De ce 
evreii ar trebui să fie socialişti”. Clubul, format în special din 
evrei expatriati de origine rusă şi poloneză, s-a întâlnit pe 
Berner Street (acum redenumită Henriques Street), la numărul 
40, pe Commercial Road din Whitechapel. Era un drum de acces 
între numerele 40 şi 42 care ducea spre Dutfield's Yard, iar când 
Diemschutz şi-a condus poneiul şi trăsura cu două roţi pe drum, 
poneiul s-a speriat, intrând aproape în peretele aleii. 
Diemschutz a coborât de pe cal şi a descoperit corpul unei 
femei; sângele îi curgea încă dintr-o rană de la gât, coagulându- 
se într-o baltă, lângă faţa ei. 

Ofiţerul Henry Lamb patrula pe Commercial Road şi a fost 
adus la scena crimei de doi membri ai Clubului Socialist. A trimis 
după dr. Frederick Blackwell, dar asistentul său, Edward 
Johnston, a ajuns înainte şi a descoperit că femeia era „caldă 
toată, excepţie făcând mâinile”. Blackwell a ajuns puţin mai 
târziu, la fel ca şi dr. George Phillips. 

„Corpul zăcea pe o parte, cu faţa întoarsă spre perete, 
capul spre curte, iar picioarele spre stradă”, a declarat Phillips 
peste ceva timp. „Braţul stâng era întins, iar în mâna stângă 
avea o cutie de bomboane mentolate. Bratul drept era aşezat 
peste burtă; podul palmei şi încheietura erau murdare de sânge, 
care acum era închegat. Picioarele erau trase în sus, cu gleznele 
aproape de perete. Corpul şi faţa erau calde, iar mâna, rece. 
Picioarele erau şi ele destul de calde. 

„Decedata avea o batistă de mătase în jurul gâtului, care 
părea să fie puţin ruptă. Am stabilit încă de atunci că a fost 
tăiată. Aceasta corespundea cu unghiul drept al maxilarului. 
Gâtul a fost tăiat adânc şi pe piele exista o abraziune de 
aproximativ 3 cm în diametru, aparent pătată de sânge, sub 
sprânceana dreaptă.” 

La mai puţin de 2 km distanţă de locul unde poliţia şi lumea 
se adunau, în Mitre Square, Spintecătorul era ocupat. La 1:44 
a.m., ofiţerul Edward Watkins efectua o patrulă de rutină; 
trecuse pe lângă Mitre Square la 1:30 şi totul părea liniştit. Cu 


toate acestea, acum acolo era o femeie care zăcea întinsă pe 
spate, cu fusta ridicată până la talie. Lângă chipul ei se aflau 
măruntaiele acesteia; fusese eviscerată. Watkins a cerut ajutor, 
iar la 2:00 a.m. la faţa locului a ajuns dr. Frederick Brown. 

„Corpul femeii era întins pe spate, cu capul întors spre 
umărul stâng”, a notat şi a declarat el mai târziu la tribunal. 
„Braţele erau pe lângă corp, ca si când ar fi căzut acolo. Ambele 
palme erau îndreptate în sus, cu degetele uşor îndoite. Pe 
marginea unui deget de pe partea dreaptă era un degetar. 
Hainele îi erau ridicate până la abdomen, iar şoldurile, dezgolite. 
Piciorul stâng era întins în aceeaşi linie cu corpul. Abdomenul 
era expus. Piciorul drept era îndoit la coapsă şi genunchi.” 

„Boneta se afla la ceafa - avusese loc o desfigurare majoră 
a feţei. Gâtul era tăiat. Sub gât se afla o cravată... Intestinele 
era scoase în mare parte şi aşezate peste umărul drept - erau 
mânjite cu materii fecale. O porţiune de aproape un metru era 
detaşată de corp şi aşezată între acesta şi braţul stâng, se pare 
că în mod premeditat. Lobul şi pavilionul urechii drepte erau 
sectionate oblic, în partea stângă a gâtului, în jurul umărului şi a 
părţii superioare a braţului, se aflau o cantitate de sânge 
coagulat şi un ser fluid de culoarea sângelui care curgea de sub 
gât spre umărul drept, trotuarul fiind înclinat în acea direcţie.” 

„Corpul era destul de cald. Nu apăruse rigiditatea morţii. 
Cel mai probabil, [femeia] murise în ultima jumătate de oră. Am 
căutat vânătăi superficiale, dar nu am găsit nimic. Pe pielea 
abdomenului nu era sânge, iar pe coapse nu existau secretii de 
niciun fel. Cărămizile din zid sau trotuarul nu erau împroşcate cu 
sânge. Nici pe partea inferioară a corpului nu existau urme de 
sânge. După ce trupul a fost ridicat, în sângele închegat au fost 
găsiţi câţiva nasturi. Pe partea din faţă a hainelor nu exista 
sânge. Nu era nicio urmă a vreunei întâlniri recente.” 

Brown a făcut autopsia în acea zi. „După ce am spălat cu 
grijă mâna stângă, între degetul mare şi cel arătător a fost 
descoperită o vânătaie recentă şi roşie, de mărimea unei 
monede de şase penny. Câteva vânătăi, mai vechi, [se puteau 
vedea] pe tibia dreaptă. Bratele erau bronzate. Nicio vânătaie 
pe scalp, pe spatele cadavrului sau pe coate... Cauza morţii a 
fost o hemoragie pornită din artera carotidă stângă. Moartea s-a 
produs imediat, iar mutilările au survenit după deces... Nu a 
sărit mult sânge pe criminal. Tăietura a fost făcută de cineva 


aflat în partea dreaptă a cadavrului care a îngenuncheat sub 
mijlocul corpului... Mucoasa peritoneală a fost tăiată din partea 
stângă, iar rinichiul stâng a fost îndepărtat cu grijă... Consider 
că agresorul trebuie să fi avut cunoştinţe considerabile despre 
poziţia organelor din cavitatea abdominală şi despre modul în 
care trebuie scoase de acolo. Părţile îndepărtate nu pot fi 
folosite în scopuri profesionale. A fost nevoie de foarte multe 
cunoştinţe anatomice pentru a îndepărta rinichiul şi pentru a şti 
unde este plasat [acesta]. O astfel de abilitate poate fi a cuiva 
care are obiceiul de a tăia animale. Cred că agresorul a avut 
suficient timp la dispoziţie... Ar fi nevoie de cel puţin cinci 
minute [pentru asta]... Consider că aceasta a fost acţiunea unei 
singure persoane.” 

Pe 1 octombrie, Phillips şi Blackwell au făcut autopsia 
primei victime (de pe 30 septembrie) a Spintecătorului. „Rigor 
mortis a fost meticulos înregistrată”, s-a auzit în tribunal. 
„Exista noroi pe partea stângă a feţei, încâlcit în părul victimei. 
Corpul era destul de bine hrănit. Pe ambii umeri, în special pe 
dreptul, şi sub claviculă, dar şi pe partea superioară a pieptului 
era o decolorare albăstruie pe care am observat-o şi pe care am 
mai văzut-o doar de două ori de atunci.” 

„Exista o incizie curată pe gât. Avea 15 cm lungime şi 
începea cu o linie dreaptă la 6 cm sub unghiul bărbiei, 1 cm 
peste un muşchi întreg, apoi, din ce în ce mai adâncă, separând 
membrana. Tăietura era foarte precisă şi a deviat puţin în 
partea inferioară. Arterele şi alte vene erau toate sectionate. 
Tăietura ţesuturilor din partea dreaptă era mai superficială şi se 
termina la aproximativ 5 cm sub unghiul din partea dreaptă a 
bărbiei. Venele adânci nu erau atinse. Din aceste informaţii 
reiese evident că hemoragia a fost cauzată de sectionarea 
parţială a arterei carotide stângi.” 

„Descompunerea a început de la piele. Pe suprafaţa părții 
stângi a bărbiei erau pete de culoarea maro-închis. Oasele 
piciorului drept erau deformate, iar membrul inferior nu era 
drept, ci îndoit în faţă. Nu existau răni externe recente, în afară 
de cea de la gât!” 

Au înregistrat starea organelor şi au notat că „stomacul era 
mare, iar membrana mucoasă, doar congestionată. A fost 
descoperită şi mâncare parţial digerată: se pare că era vorba 


despre brânză, cartofi şi paste făinoase. Toţi dinţii de pe 
mandibulă îi lipseau”, lucru care va fi relevant mai târziu. 

Această primă victimă era „Liz cea Lungă” Stride, fiica unui 
fermier suedez; venise în Londra în 1866, la vârsta de 23 de ani, 
după o condamnare pentru prostituție pe care o primise în tara 
natală. Când a murit, lucra pe străzile din Whitechapel: pe 29 
septembrie, a fost văzută cu un client, în jurul orei 11:00 p.m., 
în apropierea Berner Street, apoi cu un altul trei sferturi de oră 
mai târziu. La 12:35, în ziua în care a murit, ofiţerul de poliţie 
William Smith a zărit-o cu un al treilea bărbat peste drum de 
Clubul Internaţional Educaţional Muncitoresc; bărbatul ducea un 
pachet lung, de aproximativ 45 cm. Nimeni nu a văzut dacă a 
intrat cineva în curte, iar membrii Clubului, care au plecat între 
orele 12:35 şi 12:50 a.m., nu au văzut nimic suspect. Un martor 
- a cărui declaraţie nu a fost găsită în dosarele cazului până la 
investigația lui Stephen Kinght din anii 1970 - a fost ungurul 
Israel Schwartz, care a spus că la ora 12:45 A.M. a văzut-o pe Liz 
lovită şi aruncată la pământ, în afara curţii. Bărbatul care a făcut 
acest lucru l-ar fi strigat, se pare, „Lipski” pe un alt bărbat aflat 
în apropiere. 

Lângă cadavrul ei, au fost găsite puţine indicii, iar mulţi, 
inclusiv  Diemschutz, au fost de părere că acţiunea 
Spintecătorului a fost întreruptă de apariţia lui Diemschutz. 
Circula o poveste conform căreia victima şi criminalul ei 
cumpăraseră struguri de la aprozarul lui Matthew Packer; el a 
prezentat această versiune a evenimentelor doar detectivilor 
particulari ai Comitetului Justitiar din Whitechapel, iar detectivul 
Donald Swanson a respins povestea considerând-o „fără 
valoare”. 

Cealaltă victimă a fost Catherine „Kate” Eddowes, o altă 
prostituată care avea probleme cu alcoolul. Cu aproximativ cinci 
ore înainte de decesul ei, pe 29 septembrie, la 8:30 p.m., a fost 
găsită beată în mijlocul Aldgate High Street şi a fost reţinută la 
Secţia de Poliţie Bishopsgate până când s-a trezit din beţie. La 
1:00 a.m., a fost eliberată din arest. În loc să meargă direct la 
apartamentul unde stătea în chirie, s-a întors la Aldgate şi, la 
1:35 a.m., a fost depăşită de trei bărbaţi care tocmai părăsiseră 
Clubul Imperial. Aceasta vorbea cu un bărbat aflat la intrarea în 
Pasajul Church, care pornea din Duke Street spre Mitre Square, 
de-a lungul zidului Marii Sinagogi din Londra. Doi dintre martori - 


vânzătorul de mobilă Harry Harris şi măcelarul Joseph Levy - i-au 
observat puţin spre deloc. Al treilea, comis-voiajorul Joseph 
Lawende, a spus că bărbatul avea în jur de 30 de ani, 1,73 m 
înălţime, mustață, purta un palton şi o eşarfa roşie în jurul 


gâtului. 
Zona din apropiere a fost verificată de poliţia londoneză - în 
jurisdicţia căreia se afla Mitre Square -, după ce a fost 


descoperit cadavrul. Asupra cadavrului lui Kate se aflau două 
chitante de la amanet, dar niciun ban. In jurul orei 3:00 a.m., în 
pasajul care ducea spre apartamentele 108 şi 119 din Model 
Dwellings de pe Goulston Street, Whitechapel, a fost găsită o 
bucată de material pătată cu sânge. Deasupra materialului era 
scris cu cretă: „Evreii sunt oamenii care Nu Vor Fi Acuzati de 
nimic” (potrivit dovezilor ofițerului Alfred Long) sau „Evreii nu 
sunt oamenii care Vor Fi Acuzati de ceva” (potrivit detectivului 
Daniel Halse). Ingroziti de gândul că acestea pot duce la alte 
comportamente antisemite - şi, aparent, nesiguri dacă mesajul 
avea într-adevăr legătură cu cazul -, comisarul Poliţiei 
Metropolitane, Sir Charles Warren, a cerut ca acesta să fie şters. 
Acţiunea însă a dat naştere multor teorii ale conspirației aşa 
cum s-a întâmplat în cazul morţii preşedintelui John F. Kennedy 
din Dealey Piaza, Texas, 75 de ani mai târziu. 

Pe 1 octombrie, Agenţia Centrală de Presă a primit un alt 
comunicat, se pare că de la Jack Spintecătorul. De data aceasta, 
era vorba despre o vedere: 


Nu îl şicanam pe dragutul de Sef când v-am dat 
indiciul. O să auziţi de dublul eveniment al lui Saucy 
(„Obraznica/Deocheata”) Jacky mâine. De data asta 
numărul unu a guitat putin, nu am putut termina 
imediat. Nu am avut timp să îi iau urechile pentru 
poliţie. Mulţumesc că aţi păstrat ultima scrisoare până 
mi-am început iar treaba. 

Jack Spintecătorul 


Jurnalistul Fred Best a susţinut ulterior că el şi un coleg al 
lui erau responsabili atât pentru scrisoare, cât şi pentru vedere. 
Cu siguranţă că până la momentul trimiterii scrisorii, detaliile 
despre „dublul eveniment” erau deja cunoscute public. 


Poliţia a progresat foarte puţin în luna octombrie. Potrivit 
unui raport al inspectorului Swanson, făcut pentru Ministerul de 
Interne pe 19 octombrie, mai mult de 2.000 de oameni fuseseră 
interogati, până la 300 de persoane au necesitat investigaţii 
ulterioare, iar 80 au fost reţinute. 

Un ultim mesaj, se pare că tot de la Spintecător, a fost 
primit pe 16 octombrie de George Lusk, şeful Comitetului 
Justitiar din Whitechapel. 


Din iad, 

DI. Lusk, 

Scu(ze), 

Îţi trimit jumătate de 

Rinic (sic!) pe care l-am luat de la o femeie, 
răzervat pentru tine cealălantă bucată. 

Am prăjit şi mâncat, a fost foarte dragut eu 
poate o să trimit cuţit însângerat care 

l-am luat dacă mai astep-ti în-că 

puţin. 

Semnat Prinde-mă când 

Poti, 

Nea Lusk. 


Caligrafia si stilul scrisorii erau foarte diferite de celelalte 
doua mesaje, dar scrisoarea a fost luata foarte in serios (avand 
in vedere faptul ca politia primea sute de epistole, cele mai 
multe, in mod evident, false). A venit însoţită de „dovezi” - o 
bucată conservată de rinichi uman. Lusk însuşi nu a fost sigur 
de veridicitatea mesajului, crezând că este doar o farsă, dar în 
final a trimis pachetul poliţiei. A fost confirmat faptul că era 
vorba despre un rinichi stâng, dar dacă aparţinea sau nu lui 
Kate Eddowes, depăşea cu mult ştiinţa timpului. În ziua de 
dinaintea primirii scrisorii, un bărbat cu un palton lung, negru, 
cu barbă şi mustață, a întrebat în zonă de adresa lui Lusk; putea 
fi, desigur, o pură coincidenţă faptul că acel irlandez conducea 
ancheta în acel moment. 

Joi, pe 8 noiembrie, Sir Charles Warren şi-a dat demisia din 
funcţia de comisar al Poliţiei Metropolitane. A doua zi dimineaţă, 
a fost descoperită următoarea victimă a Spintecătorului. 
Proprietarul John McCarthy l-a trimis pe Thomas Bowyer să ia 


banii de chirie pe şase săptămâni de la Mary Jane Kelly. Bowyer 
nu a primit niciun răspuns atunci când a bătut la uşă, aşa că s-a 
întins pe geamul spart şi a dat la o parte haina care era folosită 
pe post de draperie. Tot ce a putut vedea a fost un cadavru 
mutilat. 

Mary Jane Kelly avea în jur de 25 de ani când a murit şi, 
potrivit spuselor lui Walter Dew, era o „fată drăguță şi durdulie”. 
Se credea că ar fi venit din Limerick, Irlanda, dar îi spusese lui 
Joseph Barnett, cu care locuia în Londra, că familia ei se mutase 
din Ţara Galilor când era mică şi că vorbea fluent limba galeză. 
În 1884, a venit la Londra şi a lucrat într-un bordel din West End 
înainte de a merge cu un client în Franţa, de unde s-a întors 
repede. A ajuns în East End şi s-a mutat împreună cu Barnett, în 
aprilie 1997, în Millers Court, numărul 1, în spatele Dorset 
Street, numărul 26, Spitalfields. Cuplul s-a certat, iar Barnett s-a 
mutat din locuinţa în care stăteau cu chirie cu o săptămână 
înainte ca ea să moară. Au păstrat legătura. Barnett a vizitat-o 
în seara de 8 noiembrie şi a plecat de aici pentru a se întoarce 
în propria locuinţă. 

Mary a ieşit în oraş după ce Barnett a plecat şi a fost văzută 
întorcându-se acasă, beată, în jurul orei 11:45 p.m., împreună 
cu un bărbat roşcat şi corpolent. Cânta mult când se îmbăta şi a 
fost auzită fredonând o melodie la miezul nopţii şi din nou la 
1:00 a.m. Totuşi, până la 1:30 se oprise - probabil pentru că 
ieşise din nou în oraş. În jurul orei 2:00 a.m., i-a cerut un 
împrumut cunostintei ei George Hutchinson; el a refuzat, apoi a 
văzut-o pe Mary abordată de un bărbat care părea o persoană 
înstărită şi care „arăta ca un evreu”. Deşi era întuneric, 
Hutchinson a reuşit să-şi amintească fiecare detaliu despre 
bărbat atunci când s-a dus la poliţie; cu toate că Fred Abberline 
l-a trimis pe Hutchinson să-l caute pe bărbatul acela, nu s-a 
rezolvat nimic. Totuşi, în jurul orei 2:30 a.m., spălătoreasă Sarah 
Lewis a văzut un bărbat la intrarea din Miller s Court. Mary Ann 
Cox, care o zărise pe Mary Jane Kelly la 11:45 p.m., s-a întors 
acasă la 3:00 a.m. şi nu şi-a amintit să fi văzut lumina aprinsă în 
camera celeilalte femei. Alţi doi locuitori din zonă au spus că li s- 
a părut că au auzit, în jurul orei 4:00 a.m., un strigăt slab care 
zicea „Crimă!”, dar l-au ignorat; era un strigăt destul de comun 
în acea parte a Londrei. 


Bowyer a găsit cadavrul lui Mary în jurul orei 10:45 a.m. şi 
s-a dus direct la poliţie. Inspectorul Walter Beck a mers la locul 
crimei, însoţit de detectivul Thomas Arnold, inspectorul Reid, 
Fred Abberline şi Robert Anderson, şi au intrat în cameră prin 
efractie la 1:30 p.m. - a existat o întârziere pentru că a fost 
luată în considerare varianta de a fi folosiţi câinii poliţişti pentru 
a detecta criminalul, iar orice altă prezenţă ar fi derutat 
animalele. Un foc mare arsese în şemineu, cu ajutorul hainelor 
lui Mary - posibil ca să-i ofere Spintecătorului lumina necesară 
pentru a-şi duce la bun sfârşit planul îngrozitor. 

Medicii Thomas Bond şi George Phillips au examinat 
cadavrul, amândoi considerând că ora decesului a fost cu 
aproximativ 12 ore înainte de autopsie. Procesul de mutilare ar 
fi trebuit să dureze cam două ore, rigor mortis începând să se 
instaleze. Notitele lui Thomas Bond au fost cuprinzătoare: 


Cadavrul zăcea dezbrăcat în mijlocul patului, 
umerii erau drepţi, dar axul corpului era înclinat spre 
partea stângă a patului. Capul era întors pe obrazul 
stâng. Bratul stâng era aproape de corp, cu antebraţul 
flexat în unghi drept pe abdomen. Bratul drept era 
uşor depărtat de corp şi stătea pe saltea. Cotul era 
îndoit, iar antebraţul stătea drept, cu degetele 
încleştate. Picioarele erau larg depărtate, coapsa 
stângă era în unghi drept faţă de bust, iar cea dreaptă 
forma un unghi obtuz cu pubisul. 

Toată pielea de pe suprafaţa abdomenului şi a 
coapselor era îndepărtată, iar cavitatea abdominală 
fusese golită de viscere. Sânii erau tăiaţi, braţele 
mutilate de diferite răni crestate, iar faţa era hăcuită în 
aşa fel încât trăsăturile femeii să nu mai poată fi 
recunoscute. TJesuturile din zona gâtului erau 
sectionate până la os. 

Viscerele şi diverse organe au fost găsite în locuri 
diferite: uterul, rinichii şi un sân erau aşezate sub cap, 
celălalt sân se afla lângă piciorul drept, ficatul, între 
picioarele femeii, intestinele erau în partea dreaptă, iar 
splina se afla în partea stângă a corpului. Carnea de pe 
abdomen şi de pe coapse se afla pe o masă. 


Aşternutul din colţul drept al patului era îmbibat 
cu sânge, iar pe podea se găsea o baltă de sânge ce 
se întindea pe aproximativ 60 cm?. Peretele din partea 
dreaptă a patului era murdar de sânge în dreptul 
gâtului şi fusese pătat în mai multe locuri. 

Fata era tăiată în toate direcţiile, nasul, obrajii, 
sprâncenele şi urechile fiind parţial îndepărtate. Buzele 
erau albite şi tăiate prin mai multe incizii care 
mergeau oblic până la bărbie. Existau, de asemenea, 
numeroase tăieturi care se extindeau neregulat peste 
trăsăturile fizionomice. 

Gâtul era tăiat până la vertebre, a cincea şi a 
şasea fiind profund crestate. Tăieturile de pe pielea din 
faţa gâtului prezentau echimoze distincte. Laringele 
era tăiat în partea inferioară prin cartilajul cricoid. 

Ambii sâni fuseseră desprinşi de corp prin incizii 
mai mult sau mai puţin circulare, muşchii care se aflau 
pe coaste fiind atasati sânilor. Muschii aflaţi între 
coastele patru, cinci şi şase erau tăiaţi, iar conţinutul 
toracelui era vizibil prin deschizături. 

Pielea şi țesuturile abdomenului din arcul costal 
erau îndepărtate sub forma a trei fâşii mari până la 
zona pubiană. Coapsei stângi îi lipseau fascia şi 
muşchii până la genunchi. 

Gamba stângă avea o rană adâncă şi lungă prin 
piele si prin ţesuturi până la muşchi, de la genunchi 
până la 12 cm deasupra gleznei. Ambele braţe şi 
antebrate prezentau rani crestate. 

Degetul mare de la mâna dreaptă avea o incizie 
superficială de aproximativ 2,5 cm, cu extravazare a 
sângelui în piele, şi existau mai multe zgârieturi pe 
dosul palmei care aveau aceeaşi condiţie. 

Deschizând toracele s-a descoperit că plămânul 
drept era legat superficial de vechile adeziuni. Partea 
inferioară a plămânului era ruptă. Plămânul stâng 
părea intact. Era legat de apex şi existau puţine 
adeziuni pe parti. In substanţele din plămâni existau 
câţiva noduli de consolidare. 

Pericardul era deschis în partea inferioară, iar 
inima lipsea. In cavitatea abdominală era mâncare 


parţial digerată care consta în peşte şi cartofi, iar 
hrană similară a fost găsită în rămăşiţele lipite de 
intestine şi stomac. 


Ai putea crede că Spintecătorul ştia ce face, dar Bond nu 
avea aceeaşi părere. „In fiecare caz, mutilarea a fost opera unei 
persoane care nu are cunoştinţe ştiinţifice sau anatomice”, a 
scris el. „După părerea mea, nu are nici măcar cunoştinţele 
tehnice ale unui măcelar sau ale unei persoane obişnuite cu 
ciopartirea animalelor moarte.” Ancheta s-a desfăşurat pe 12 
noiembrie, cu o viteză incredibilă, de faţă fiind dr. Roderick 
Macdonald în locul lui Wayne Baxter, iar Mary Jane Kelly a fost 
îngropată o săptămână mai târziu, pe 19 noiembrie. 

Dr. Bond era convins că cele cinci crime fuseseră, „fără 
niciun dubiu, comise de aceeaşi persoană”, şi a promis grațiere 
sau achitare pentru oricine ar fi putut oferi informaţii care să 
ducă la prinderea criminalului, chiar dacă ele ar fi venit din 
partea unui complice. După uciderea lui Mary, 143 de ofiţeri de 
poliţie au fost trimişi în Whitechapel, iar acest lucru este posibil 
să fi fost de ajuns pentru a-l opri pe Spintecător să lovească din 
nou. 

Temerile au crescut atunci când prostituata Rose Mylett a 
fost găsită decedată pe 20 decembrie, în Clarkes Yard de pe 
Poplar High Street. Era strangulată; patru medici au considerat 
că femeia fusese ucisă - iar juratii din acest caz au fost de acord 
cu această presupunere, dând verdictul de „omucidere cu autor 
necunoscut”. Cu toate acestea, atât Thomas Bond, cât şi legistul 
Wynne Baxter au contestat părerea majorităţii, luându-i partea 
lui Robert Anderson care credea că Rose s-a spânzurat din 
greşeală cu gulerul rochiei în timp ce se afla în stare de 
ebrietate. 

Următorul caz atribuit Spintecătorului a fost decesul lui 
Alice McKenzie din Castle Alley, Whitechapel, pe 17 iulie 1889 - 
la opt luni după moartea lui Mary Jane Kelly. In jurul orei 12:45 
a.m., ofiţerul de poliţie Walter Andrews a intrat pe Castle Alley şi 
a descoperit pe trotuar cadavrul unei femei. Capul îi era aşezat 
spre bordură, iar picioarele erau îndreptate spre perete. Din 
două plăgi înjunghiate în partea stângă a gâtului îi curgea 
sânge, iar fusta îi fuseseră ridicată, lăsând să se vadă sângele 
de pe abdomenul mutilat. Trotuarul pe care se afla cadavrul lui 


Alice McKenzie era încă uscat, ceea ce a ajutat la confirmarea 
momentului morţii acesteia, care se pare că a avut loc între 
orele 12:25 şi 12:45 a.m., când a început să plouă. 

Existau mai multe motive pentru care moartea ei, mai 
degrabă decât cea a lui Rose Mylett, putea să fie legată de 
crimele anterioare; chiar si legistul Baxter a recunoscut 
existenţa unor raporturi între crimele Spintecătorului. „Există 
multe asemănări între aceasta şi restul cazurilor care au fost 
descoperite în acest cartier. lar dacă această crimă nu a fost 
comisă de aceeaşi persoană, este clar [ca ea e] o imitație a 
celorlalte”, a spus el în anchetă. Alice a murit din cauza 
sectionarii arterei carotide; cele două rani din partea stângă a 
gâtului „se întâlneau în aceeaşi rană”; de asemenea, existau 
vânătăi pe piept şi cinci alte vânătăi şi urme în partea stângă a 
abdomenului. Fusese făcută o tăietură dinspre partea stângă 
spre dreapta, pe când Alice era la pământ, iar o rană lungă (de 
17 cm) „şi destul de adâncă” pornea de sub sânul stâng până la 
buric. Şapte sau opt zgârieturi porneau de la buric şi erau 
îndreptate spre organele genitale, iar o mică incizie era făcută în 
mons Veneris („muntele lui Venus”). 

Thomas Bond credea că Spintecătorul s-a întors: „Văd în 
acest caz elemente specifice şi celorlalte crime din Whitechapel, 
excepţie făcând mutilarea surprinzătoare a prostatei feminine, 
tăieturile iscusite din zona gâtului, împreună cu mutilările 
ulterioare, fiecare dintre ele indicând intenţii sexuale şi o dorinţă 
de a mutila abdomenul şi organele sexuale ale victimei. Sunt de 
părere că această crimă a fost săvârşită de aceeaşi persoană 
care a comis şi cealaltă serie de crime din Whitechapel.” 
Informaţiile din acest capitol referitoare la starea cadavrelor au 
fost furnizate în timpul anchetei; este foarte posibil ca un 
imitator să fi profitat de aceste date. Cu siguranţă că inspectorul 
Fred Abberline nu a crezut că Spintecătorul este implicat şi în 
acest caz. 

Penultima crimă care a fost pusă şi ea în legătură cu 
Spintecătorul a fost cea care a avut ca victimă o femeie 
necunoscută, al cărei bust a fost găsit pe 10 septembrie 1889, 
la ora 5:15 a.m., sub arcada feroviară de pe Pinchin Street, în 
Whitechapel. Nicio altă parte a corpului ei nu a mai fost 
descoperită; femeia însă nu a fost niciodată identificată. Alte 
cadavre dezmembrate au fost găsite în Rainham şi Chelsea, ca 


şi unele rămăşiţe umane descoperite în timpul construirii 
Scotland Yard. Sir Melville Macnaghten a notat următoarele: 
„Stomacul a fost despicat printr-o tăietură, iar capul şi picioarele 
au fost sectionate într-o manieră identică cu cea folosită în cazul 
femeii ale cărei rămăşiţe au fost descoperite în acelaşi an, pe 4 
iunie, în Tamisa, în Parcul Battersea şi pe Digul Chelsea; dar 
aceste crime nu au avut niciun fel de legătură cu ororile din 
Whitechapel.” 

„Ultima” victimă a fost prostituata Frances Coles, 
descoperită de ofiţerul de poliţie Ernest Thompson în Grădinile 
Swallow - un pasaj de sub o arcadă feroviară dintre Royal Mint 
Street şi Chamber Street din Whitechapel. Iniţial, a fost trântită 
violent la pământ, după cum au arătat cele câteva răni de la 
ceafa. Gâtul îi fusese tăiat, iar corpul, întors în momentul 
înjunghierii, pentru ca ucigaşul să nu se murdărească de sânge. 
Hainele erau în ordine şi nu existau mutilări la nivelul 
abdomenului. Medicii care au verificat cadavrul nu au fost siguri 
de câte ori i-a fost tăiat femeii gâtul - dr. Phillips a spus că de 
trei ori, iar dr. Oxley, că doar de două ori. A fost dat un alt 
verdict de „omucidere cu autor necunoscut”; singurul suspect, 
un marinar pe nume James Sadler, a fost eliberat din cauza 
lipsei de probe. 

Există un număr mare de suspecți în cazul omuciderilor lui 
Jack Spintecătorul şi al „Crimelor din Whitechapel”. Faptele lor 
însă nu au constituit niciodată obiectul unui proces. 

CAPITOLUL 11 Marea Britanie: John Christie 

„Nu ştiu ca vreun juriu din această ţară sau poate din lume 
să fi văzut sau auzit un bărbat acuzat de crimă intrând în boxa 
martorilor şi spunând: «Da, eu am omorât victima, am mai 
omorât alte şase [persoane] pe parcursul unei perioade de 10 
ani»”, a spus judecătorul Finnemore, în 1953, la finalul 
procesului lui John Christie. Cazul a devenit celebru în urma 
publicării cărţii de investigaţie Ten Rillington Place? (1961) a lui 
Ludovic Kennedy şi a apariţiei filmului omonim care l-a avut în 
rolul principal pe Richard Attenborough, drept Christie (1971), 
amândouă confirmând suspiciunile multora conform cărora 
Christie a revendicat mai multe victime decât acelea pe care le 
omorâse personal - era responsabil chiar şi pentru un 


3 „Asasinul de la Rillington Place, nr. 10”. (n. red.) 


condamnat care era de fapt nevinovat, dar care fusese 
spânzurat. 

John Reginald Hallyday Christie a fost al şaselea copil al lui 
Ernest John Christie şi al soţiei sale, Mary Hannah, născut pe 8 
aprilie 1899, în satul Northowram din West Riding, Yorkshire. 
Tatăl lui Christie era foarte strict, bătându-şi copiii oricând i se 
năzărea, iar surorile sale mai mari îl terorizau. La vârsta de opt 
ani şi-a văzut bunicul într-un coşciug deschis, iar acest lucru l-a 
făcut să-şi dorească adesea să se joace în cimitirul local - în 
special în capela unde se aflau coşciugele copiilor. Când avea 10 
ani, s-a simţit foarte deranjat de vederea piciorului gol al uneia 
dintre surorile sale mari, ceva ce Kennedy a interpretat ca pe o 
exacerbare a unei situaţii deja tensionate din familie, ceea ce a 
condus la o ura a lui Christie fata de femei. 

A câştigat o bursă la Şcoala Secundară Halifax şi a plecat 
de acolo la vârsta de 15 ani pentru a deveni asistent de 
proiectionist. În 1916, s-a înrolat pentru a putea participa la 
Primul Război Mondial şi s-a alăturat celui de-al 52-lea Regiment 
din Nottinghamshire şi Derbyshire. A servit în Franţa, în 1918, ca 
acar®, şi a fost rănit, în iunie, într-un atac cu iperita’®. A susţinut 
că acest atac l-a lăsat orb timp de câteva luni şi mut timp de trei 
ani şi jumătate, fiind nevoit mai târziu să vorbească şoptit - deşi, 
de când a fost considerat apt de muncă, se poate să fi exagerat 
considerabil. Deja suferea de disfuncţia sexuală care îi marcase 
viaţa până atunci: fusese cunoscut în adolescenţă ca „Reggie 
Fără Puta” şi „Nu Poa S-o Faca Christie” şi era capabil să facă 
sex doar cu prostituate. 

Pe 10 mai 1920, s-a căsătorit cu Ethel Simpson în Sheffield, 
dar după patru ani s-au separat. În acea perioadă, Christie a 
lucrat ca poştaş, dar a fost închis pentru trei luni, pe 12 aprilie 
1921, pentru furt de ordine poştale. In ianuarie 1923, a fost 
eliberat condiţionat şi ţinut sub observaţie 12 luni pentru 
comportament violent şi obţinere de bani sub pretexte false, iar 
în septembrie 1924 i-au fost date două sentinţe consecutive, de 
trei şi şase luni de închisoare, pentru furt. A decis să se mute în 
Londra. 


” Muncitor feroviar care manipulează dispozitivele de acţionare a acelor 
de macaz şi asigură întreţinerea acestora. (n. trad.) 

10 Substanţă toxică vezicantă, cu aspect de lichid uleios, folosită ca 
armă chimică în Primul Război Mondial. (n. trad.) 


Pe parcursul unui deceniu, Christie a continuat să tot facă 
puşcărie şi să iasă de acolo. La Londra, în mai 1929, a fost 
condamnat pentru agresarea (cu o bâtă de crichet) prostituatei 
cu care locuia şi timp de şase luni şi-a ispăşit pedeapsa de 
muncă efectuată în folosul comunităţii. Ultima sa perioadă 
petrecută în închisoare a durat trei luni şi a avut loc în 1933, 
dupa ce a furat o maşină de la un preot care încercase să-l 
ajute. Când a ieşit din puşcărie, a contactat-o pe soţia sa, Ethel, 
şi şi-au reluat viaţa împreună, mutându-se într-un final, în 1937, 
în apartamentul de la ultimul etaj al clădirii din Rillington Place, 
numărul 10, de pe Ladbroke Grove, urmând apoi ca din 
decembrie 1938 să ocupe parterul. 

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, în 
septembrie 1939, Christie a cerut să fie angajat în Poliţia 
Rezerviştilor; a fost trimis să lucreze la secţia (de poliţie) Harrow 
Road, dar fără să-i fie verificat cazierul. A lucrat acolo până în 
1943, având o relaţie extraconjugală cu o colegă al cărei soţ era 
înrolat în armată. Relaţia s-a întrerupt brusc în vara anului 1943, 
când bărbatul femeii s-a întors şi şi-a găsit soţia cu Christie pe 
care l-a bătut măr. 

La scurt timp după aceea, John Christie a ucis pentru prima 
dată. Victima sa a fost o tânără din Austria, de 21 de ani, pe 
nume Ruth Fuerst, care lucra într-o fabrică de muniţie şi part- 
time ca prostituată. A agăţat-o în august 1943 într-un bar de pe 
Ladbroke Grove şi a dus-o la el acasă, în apartamentul din 
Rillington Place. „Am pus-o în pat, am întreţinut relaţii sexuale 
cu ea şi am strangulat-o cu o sfoară”, a explicat el mai târziu. 
„Era complet goală. Am încercat să o îmbrac din nou. Avea o 
haină cu model de leopard şi am înfășurat-o cu ea. Am dus-o în 
dormitor si am  ascuns-o sub duşumea” (Declaraţiile 
contradictorii ale lui Christie nu au fost contestate.). Ethel 
plecase în Sheffield să-şi viziteze rudele; înainte ca ea să se 
întoarcă, Christie a mutat corpul lui Ruth şi l-a îngropat în 
grădină. 

La finalul anului 1943, Christie a demisionat din postul de 
ofiţer special şi a început să lucreze ca funcţionar la fabrica 
Ultra Radio Works din Acton. Acolo a cunoscut-o pe Muriel Eady, 
în vârstă de 32 de ani, care suferea teribil de pe urma unei 
bronşite, iar în octombrie 1944, când Ethel era din nou plecată 
în nord, Christie a invitat-o pe Muriel la Rillington Place unde, 


spunea el, îi crease o mixtură specială care să o ajute să respire 
mai bine. Construise chiar şi un dispozitiv pe care să-l 
folosească aceasta: un borcan pătrat de sticlă, prevăzut cu un 
filet. In partea de sus, avea două găuri, iar din una ieşea un tub 
de cauciuc. In borcan era Friar s Balsam, un compus foarte 
puternic parfumat care, într-adevăr, i-ar fi desfundat sinusurile - 
dar, în timp ce făcea inhalatii, femeii i se umezeau ochii. Christie 
a fixat un al doilea tub în borcan. Celălalt capăt al acestuia era 
legat la un robinet din perete cu gaz de cărbune, iar când 
Christie a deschis robinetul, Muriel şi-a pierdut cunoştinţa din 
cauza conţinutului mare de monoxid de carbon. Apoi a dus-o în 
dormitor şi a violat-o în timp ce o strangula cu o sfoară. „Incă o 
dată, am experimentat acel fior tăcut şi paşnic”, şi-a amintit el. 
Muriel a fost îngropată, complet îmbrăcată, lângă Ruth Fuerst, în 
grădina de la Rillington Place. ` 

A trecut ceva timp până când Christie a ucis din nou. In 
Lunea Paştelui din anul 1948, la etajul de deasupra 
apartamentului lui Christie şi Ethel din Rillington Place, numărul 
10, s-au mutat Timothy Evans şi soţia sa, Beryl. Evans s-a 
născut în 1924 şi era încet atât din punct de vedere fizic, cât şi 
mental (A fost considerat ca având vârsta mentală a unui copil 
de nouă ani atunci când a fost spânzurat). Se mutase din Wales, 
locul naşterii sale, pe Ladbroke Grove, unde a întâlnit-o pe 
Beryl. S-au căsătorit în septembrie 1947, iar la putin timp dupa 
Anul Nou, Beryl a rămas însărcinată. Fiica lor, Geraldine, s-a 
născut pe 10 octombrie. 

Timothy şi Beryl nu aveau o căsnicie fericită: familia Evans 
avea probleme mari cu banii, iar Timothy nu făcea decât să 
înrăutăţească situaţia, consumând alcool in mod excesiv. Se 
certau des, având altercaţii fizice în faţa vecinilor, iar Timothy 
chiar a avut o aventură de o noapte cu una dintre prietenele lui 
Beryl. Totuşi, cei doi soţi s-au împăcat, iar cand Beryl a rămas 
din nou însărcinată, la finalul anului 1949, Timothy a fost de 
acord, cu toate că fără tragere de inimă, ca ea să facă avort - 
ceva ce era şi ilegal, şi foarte riscant. 

John Christie s-a oferit să o ajute cu avortul şi, deşi Timothy 
Evans nu a fost deloc bucuros să afle asta, Beryl era dornică să-l 
lase pe vecinul ei în vârstă de 50 de ani să-i facă întreruperea 
de sarcină. In dimineaţa de 8 noiembrie 1949, Timothy s-a dus 
la lucru, lăsându-şi soţia pregătită să facă un avort. Seara, când 


s-a întors acasă, Christie i-a spus că operaţia a decurs prost şi 
ca Beryl a murit. „Puteam să vad că e moartă şi că îi cursese 
sânge din gură şi din nas şi că îi cursese sânge din partea de 
jos”, a declarat Evans mai târziu în faţa poliţiei. Christie i-a spus 
lui Timothy că el se va descotorosi de corpul femeii şi că va 
aranja ca cineva să aibă grijă de Geraldine de acum încolo. 

Din nefericire pentru el, Evans a spus iniţial poliţiştilor o 
altă poveste. Pe 30 noiembrie, a intrat în secţia de poliţie din 
Merthyr Vale, Wales, şi le-a povestit ofiţerilor că „s-a 
descotorosit” de soţia sa şi a aruncat-o într-un canal. Intr-o 
declaraţie, a relatat că soţia lui avusese un avort după ce băuse 
„dintr-un lichid pe care [Evans] îl obținuse de la un şofer de 
camion cu ceva timp în urmă, la o cafenea dintre Chelmsford şi 
Ipswitch”. Ofițerii de la Poliţia Metropolitană au mers imediat la 
Rillington Place, unde a fost nevoie de trei dintre ei pentru a 
îndepărta capacul canalului de scurgere - dar acolo nu era 
nimic. Când Evans a auzit acest lucru, şi-a schimbat declaraţia, 
afirmând că de fapt încercase „să-l protejeze pe un tip pe nume 
Christie”. 

Pe 14 noiembrie, Evans s-a întors în Wales la sugestia 
vecinului său, dar numai după ce a scăpat de toate lucrurile lui 
Beryl si după ce i-a dat-o în grijă lui Christie pe Geraldine, 
împreună cu căruciorul şi scaunul acesteia. Christie i-a spus 
prietenei lui Beryl, Joan Vincent, ca ea şi Geraldine plecaseră la 
Bristol, dar Joan a devenit suspicioasă dupa ce a văzut lucrurile 
fetiţei în apartamentul lui Christie. Între timp, Evans le spusese 
şi el rudelor că soţia şi fiica sa plecaseră la Brighton. Totuşi, 
când minciunile au început să devină prea apăsătoare pentru 
conştiinţa lui Evans, acesta s-a dus la poliţie. 

„Niciodată nu am asistat [la un avort] şi nici nu am încercat 
să o ajut pe doamna Evans să avorteze sau pe oricare altă 
femeie”, a spus Christie la interogatoriul care a avut loc pe 1 
decembrie la secţia de poliţie din Notting Hill. „Nu pot să înţeleg 
de ce Evans m-ar acuza de astfel de lucruri, mai ales că am fost 
foarte bun cu el în multe feluri”. Mai târziu în acea noapte, 
poliţia a efectuat o verificare la Rillington Place şi a găsit, în 
spălătoria aflată în grădina din spate, un obiect înfăşurat în 
pânză. Ofițerii şi-au dat seama că, atunci când victima a fost 
târâtă în grădină, pachetul era înfăşurat într-o faţă de masă 
verde şi legat cu o sfoară. Când au desfăcut sfoara, a fost 


descoperit corpul lui Beryl Evans. Ce era mai rău de-abia acum 
începea: când au mers înapoi în spălătorie, au găsit trupul 
bebeluşului Geraldine cu o cravată în jurul gâtului. Amândouă 
(mamă şi fiică) fuseseră strangulate; ambele erau moarte de 
aproape trei săptămâni. 

Evans a fost dus înapoi la Londra din cauza unei valize 
furate pe care poliţia o găsise în apartamentul său. Acolo, a aflat 
despre moartea lui Geraldine, iar inspectorul-şef Jennings a spus 
că era de părere că Evans le-a omorât pe Beryl şi Geraldine. 
„Da, da”, a răspuns, se pare, Evans. Apoi a dat declaraţii despre 
care observatorii mai obiectivi cred că nu ar fi fost redate cu 
exactitate - şi s-ar putea să fie în totalitate falsificate. 
(Vocabularul folosit era mult prea erudit pentru Evans.) în 
acestea, a mărturisit că a ucis-o pe Beryl pe 8 noiembrie, iar pe 
Geraldine, două zile mai târziu. A fost acuzat de ambele crime, 
dar în final poliţia a decis să-l condamne doar pentru moartea lui 
Geraldine. 

Procesul lui Timothy Evans a început pe 11 ianuarie 1950, 
acuzatul susţinând, pe tot parcursul acestuia, că responsabil 
pentru moartea lui Beryl şi a lui Geraldinei era Christie. Acesta 
însă a oferit dovezi împotriva lui Evans şi, în ciuda faptului că 
apărarea a adus în discuţie cazierul plin de violenţă al lui 
Christie, soarta lui Evans era pecetluită. Procesul a durat trei 
zile, iar juriului i-au trebuit doar 40 de minute pentru a-l găsi 
vinovat. A fost spânzurat pe 9 martie. 

Aşadar, Christie a scăpat nepedepsit. Potrivit numeroaselor 
sale mărturii de dinaintea propriei execuţii, a strangulat-o pe 
Beryl în timp ce întreținea relaţii sexuale cu ea, posibil din cauză 
că aceasta voia să se sinucidă (el a spus că a încercat să se 
gazeze - dar cu toate acestea nu a fost găsită nicio urmă de gaz 
în corpul ei atunci când a fost examinată a doua oară după 
arestarea lui). A negat că ar fi fost de acord să o ajute să facă 
un avort. A spus că tinuse cadavrele în apartamentul gol de la 
etajul întâi, înainte să le mute în spălătorie - deşi a susţinut că 
nu el le-a mutat. (Muncitorii de la Rillington Place ştiau că în 
spălătorie nu exista niciun cadavru în momentul în care Evans 
le-ar fi dus acolo; declaraţia lor a fost ajustată după ce au fost 
interogati de poliţie, pentru a face sa pară ca nu aşa stăteau 
lucrurile). Cu toate acestea, niciodată Christie nu a admis că ar 
fi ucis-o pe Geraldine. Mama lui Timoty Evans i-a scris cât timp 


el stătea în celula sa de condamnat, spunându-i: „Tu eşti acum 
unde era băiatul meu în urmă cu trei ani... Ai spus jumătate din 
adevăr săptămâna trecută, când ai afirmat, în faţa judecătorului, 
că ai omorât-o pe Beryl, dar numai purul adevăr te poate salva 
de furia lui Dumnezeu.” Christie nu i-a răspuns, dar a scris într- 
un articol pentru Sunday Pictorial: „Eu niciodată - şi spun asta în 
cel mai categoric mod - nu am rănit în vreun fel acel copil.” 

Şi-a pierdut slujba de la Oficiul Poştal al Casei de Economii 
după ce în timpul procesului lui Evans i-a fost adus în discuţie 
cazierul - care a fost un aşa-zis cause celebre („cauză celebră”), 
fiind prezentat în detaliu de toate ziarele - şi nu a fost prea 
fericit atunci când proprietarul Rillington Place a vândut clădirea 
unui imigrant jamaican, Charles Brown, care a găsit noi chiriaşi 
veniţi din ţara sa natală pentru etajele medii şi superioare. 
Familia Christie nu s-a înţeles deloc bine cu noii vecini, iar Ethel 
l-a acuzat pe unul dintre ei de agresiune; totuşi, au acceptat ca 
familia Christie să aibă acces exclusiv la grădina din spate, spre 
uşurarea lui John Christie. Corpurile victimelor sale anterioare 
erau încă îngropate acolo - poliţia a oprit căutările atunci când 
cadavrul lui Beryl şi cel al lui Geraldine au fost descoperite. 

Sănătatea lui Christie s-a deteriorat în timp. Întotdeauna 
fusese ipohondru, dar acum stresul generat de crimele sale - şi 
teama constantă că poliţia va descoperi celelalte trupuri - l-a 
făcut să înceapă să ceară ajutor. Nu a mai reuşit să se descurce 
din punct de vedere sexual cu Ethel după ce Timoty Evans 
fusese spânzurat, iar în final a hotărât că trebuie să scape de 
ea. 

Pe 6 decembrie 1952, Christie a demisionat de la Serviciile 
Rutiere Britanice unde lucra, spunând că se duce să-şi găsească 
de muncă în Sheffield, aproape de familia soţiei sale. Patru zile 
mai târziu, Ethel i-a scris surorii sale şi l-a rugat pe Christie să-i 
pună scrisoarea la poştă, dar el a păstrat-o. Pe 12 decembrie, 
Ethel a ieşit din clădirea Rillington pentru a-şi duce rufele la 
spălătorie; a fost ultima oară când a fost văzută în viaţă. Două 
zile mai târziu, în dimineaţa zilei de 14 decembrie, Christie a 
strangulat-o cu un ciorap în timp ce dormea. Mai târziu, a 
încercat să susţină că ea făcea des crize convulsive. De aceea, 
gestul său a fost unul de milă. De fapt, se pare că Ethel s-ar fi 
trezit cu puţin înainte de a muri, dar nu a mai fost în stare să-şi 
împiedice soţul să o omoare. 


Christie a lăsat în pat trupul neînsufleţit al soţiei timp de 
două zile, perioadă în care s-a ocupat de circumstanţele 
dispariţiei ei. A redactat scrisoarea către sora acesteia cu ziua 
de 15, iar câteva zile mai târziu i-a scris chiar el cumnatei lui, 
susţinând că reumatismul lui Ethel era atât de avansat, încât ea 
nu mai putea să-i scrie. Până atunci, o înfășurase pe Ethel într-o 
pătură şi o aşezase sub duşumeaua din sufragerie. La începutul 
lui ianuarie 1953, i-a vândut verigheta şi mobila. 

În perioada în care o omorâse pe Ethel, Christie vizitase 
două tinere care stăteau într-o cameră; acolo, una dintre ele se 
dezbrăcase şi-l lăsase să o fotografieze în schimbul unei sume 
de bani. Christie a devenit fascinat de cealaltă fată, care în tot 
acest timp a rămas îmbrăcată. Tânăra, pe nume Kathleen 
Maloney, avea să devină a doua sa victimă din 1953. Înainte, o 
omorâse pe Rita Nelson, în vârstă de 26 de ani, o tânără care 
venise din Irlanda de Nord. Era însărcinată în luna a şasea, iar 
Evans a fost de acord să o ajute să scape de copil - aşa cum 
fusese şi în cazul lui Beryl Evans. Rita a fost asfixiată cu maşina 
specială de gaz a lui Christie şi apoi strangulată. (Christie a 
încercat mai târziu să spună că el deschisese robinetul de gaze, 
dar asta l-ar fi facut pur şi simplu incapabil să reacţioneze.). 
Apoi Christie a violat-o în timp ce aceasta îşi dădea ultima 
suflare, ejaculând. A înfășurat-o într-o pătură de lână şi i-a legat 
picioarele cu cabluri de plastic. Apoi a ascuns-o în bucătărie. 
Data morţii Ritei nu este cunoscută; ultima dată a fost văzută în 
viaţă pe 12 ianuarie, iar o săptămână mai târziu a fost dată 
dispărută. 

Kathleen Maloney s-a întâlnit din întâmplare cu Christie la 
ceva timp după aceea şi a fost de acord să meargă cu el la 
Rillington Place. Era beată şi, deci, o pradă uşoară. A fost 
strangulată şi violată; de data aceasta, Christie i-a pus un scutec 
între picioare înainte să înceapă să o molesteze. A doua zi, 
tânăra a fost pusă într-o pătură şi aruncată într-o debara, alături 
de Rita Nelson. Pe 26 ianuarie, Christie i-a falsificat semnătura 
lui Ethel pe o scrisoare către banca din Sheffield, care i-a trimis 
peste 10 lire, bani de care avea disperată nevoie, din moment 
ce încă era şomer. 

Ultima victimă a lui Christie a fost o femeie de 26 de ani, 
Hectorina MacLennan. În februarie 1953, tânăra scoțiană locuia 
la Londra împreună cu fratele său, după ce părinţii se 


întorseseră în Scotia cu fiicele lor mici. lubitul Hectorinei era 
şoferul de camion Alex Baker. Cei doi se întâlniseră cu Christie 
în seara de 3 martie ca să discute despre un apartament pe 
care acesta spunea că vrea să-l închirieze. Christie nu se 
aştepta să fie şi Alex acolo, aşa că, în loc să încerce să facă ceva 
cu Hectorina, le-a arătat apartamentul. A spus că fusese 
transferat cu slujba şi că trimisese toată mobila înainte; a 
menţionat în trecere că soţia lui „doarme” în camera alăturată. 
Tânărul cuplu a stat cu Christie timp de trei nopţi, din cauză că 
aveau nevoie de un loc unde să doarmă după ce fuseseră 
evacuaţi din apartamentul lor. 

Pe 6 martie, Christie a urmărit-o pe Hectorina până la Biroul 
local pentru Ocuparea Forţei de Muncă, unde iubitul ei îşi căuta 
o slujbă. A fost de acord să se întoarcă la Rillington Place şi i-a 
spus lui Alex că se vor vedea mai târziu. Christie a atacat-o pe 
Hectorina când au ajuns în casă şi apoi a strangulat-o. Nici 
măcar nu au mai reuşit să ajungă până în dormitor; a violat-o şi 
omorât-o în bucătărie, apoi a târât-o şi a ascuns-o în alcov, 
împreună cu ultimele lui două victime. 

În acea seară, Alex Baker a venit să o caute pe Hectorina 
pentru că aceasta nu mai ajunsese la întâlnirea cu el. Christie i-a 
spus că până la urmă ea nu mai venise nici să se vada cu el. 
Chiar a deschis toate uşile ca să-i arate lui Alex că Hectorina nu 
era acolo şi s-a oferit să-l ajute să o caute. Şoferul de camion 
însă a simţit un miros urât pe care Christie l-a pus pe seama 
scurgerilor de gaze. Săptămâna următoare, Christie s-a întâlnit 
cu Alex şi l-a întrebat dacă avea veşti despre Hectorina. 

La o săptămână după ce o ucisese pe femeie, Christie le-a 
arătat apartamentul altor doi potenţiali chiriaşi - chiar dacă 
acesta nu era proprietatea lui - şi, în ciuda mirosului ciudat, 
familia Reilly a acceptat să se mute acolo. Christie a tapetat 
alcovul în săptămâna de dinaintea mutării aici a noilor chiriaşi, 
iar familia Reilly şi-a adus lucrurile în apartament pe 21 martie. 
In acea după-amiază, proprietarul, Charles Brown, a venit să 
încaseze chiria pe care Christie i-o datora de trei săptămâni şi a 
fost uimit să-i găsească pe soţii Reilly. Le-a permis să înnopteze 
acolo, dar le-a spus că trebuie să-l găsească pe Christie şi să 
recupereze avansul pentru cele 12 luni de chirie pe care il 
dăduseră deja acestuia. Familia Reilly nu credea însă că vor mai 


reuşi să facă asta - Christie le spusese că se va duce la 
Birmingham. 

Dar nu a făcut-o. Stătea la o pensiune în King s Cross şi 
hoinărea pe străzi. Aici, într-o cafenea, a întâlnit-o pe Margaret 
Wilson, iar când aceasta i-a mărturisit că este însărcinată, el s-a 
oferit să o ajute - chiar dacă nu mai avea instrumentele 
medicale de care avea nevoie. 

Charles Brown a fost de acord ca Beresford Brown, chiriaşul 
de la etajul superior, să-i folosească bucătăria lui Christie, cu 
condiţia să facă curat după aceea. Pe 24 martie, Beresford 
încerca să monteze un suport pe perete, când şi-a dat seama că 
în spatele fâşiei de tapet nu există nimic. A scos tapetul şi aşa a 
găsit corpurile în descompunere pe care Christie le depozitase 
acolo. 

Poliţia a răspuns imediat - Rillington Place, numărul 10, nu 
era o adresă pe care să o uite prea curând după crimele lui 
Evans - şi asupra proprietăţii a fost efectuată perchezitie 
complexă. A doua zi de dimineaţă, sub duşumea a fost găsit 
corpul lui Ethel. Titlurile din ziare care făceau referire la 
descoperirile macabre de la Rillington Place l-au obligat pe 
Christie să părăsească pensiunea unde se cazase, mai ales că 
acesta se înregistrase aici cu numele său real. 

Alex Baker a reuşit să confirme că hainele unuia dintre 
cadavre se potriveau cu cele ale Hectorinei; Kathleen Maloney a 
fost identificată după amprente, la fel şi Rita Nelson. Căutarea a 
continuat şi, pe 28 martie, rămăşiţele primelor două victime ale 
lui Christie au fost dezgropate din grădină - iar lângă Ruth 
Fuerst a fost găsit un ziar din data de 19 iulie 1943 (nu a fost 
explicat niciodată motivul pentru care acesta era acolo). 

Până pe 29 martie, Christie a fost disperat şi a sunat la 
News of the World, fiind de acord să-şi spună povestea în 
schimbul unei mese calde, al unei ţigări şi al unui loc în care să 
înnopteze, chiar dacă ştia că jurnaliştii vor fi nevoiţi să anunţe 
poliţia. A aranjat să se întâlnească a doua zi de dimineaţa cu 
reporterul Jock Rae, dar s-a speriat de un poliţist şi a fugit. 

O zi mai târziu, totul s-a terminat. În jurul orei 9:10 a.m., pe 
31 martie, ofiţerul de poliţie Thomas Ledger l-a văzut pe Christie 
aplecat peste zidul unui dig din Putney, în sud-vestul Londrei. 
Christie a încercat să-şi ia o identitate falsă, dar Ledger l-a 
recunoscut şi l-a arestat. În buzunar avea o bucată de ziar cu 


articolul lui Jock Rae din News of the World despre procesul lui 
Timothy Evans. 

La interogatoriul despre moartea soţiei sale, Christie a 
susţinut că la ora 8:15 a.m. a fost trezit de convulsiile lui Ethel şi 
că a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca s-o ajute. În consecinţă, a 
„adormit-o”. A mai susţinut că aceasta luase multe pastile de 
fenobarbital, dar în organismul ei nu exista nicio urmă de aşa 
ceva. De asemenea, Christie a spus că Rita Nelson fusese 
abuzivă cu el şi că îl lovise cu o tigaie înainte ca el să o ia razna 
şi să o sugrume. A încercat să-şi menţină declaraţia conform 
căreia Kathleen Maloney încercase să-i agate şi că Hectorina se 
enervase pe el, hainele „i s-au rupt”, iar ea „a început să 
şchioapete”. Nu a menţionat nimic despre folosirea gazului sau 
agresarea sexuală a celor trei femei. Câteva săptămâni mai 
târziu, în timp ce era la închisoare, a recunoscut că a omorât-o 
pe Beryl Evans: „Mă simt foarte prost pentru asta, domnule”, i-a 
spus doctorului Jack Hobson. „Probabil că am întreţinut relaţii 
intime cu ea, apoi am strangulat-o”. 

Echipa de avocaţi a lui Christie l-a avertizat că vor încerca 
în instanţă să-l scoată nebun, pentru că altfel ar sfârşi 
spânzurat. Pe 5 iunie, acesta a recunoscut crimele asupra lui 
Ruth Fuerst şi Muriel Eady; trei zile mai târziu, a mărturisit oficial 
şi crima asupra lui Beryl. 

Procesul său a început pe 22 iunie 1953; cazul lui Evans a 
fost menţionat foarte des aici, poliţia fiind foarte convinsă că de 
data asta l-a prins pe adevăratul criminal al lui Geraldine. 
Procesul lui Christie a fost doar pentru acuzaţia de crimă asupra 
lui Ethel, iar procurorul general a scos în evidenţă faptul că 
„există toate dovezile posibile [care să arate] că ştia că 
procedează greşit şi a făcut tot ce a putut pentru a-şi ascunde 
faptele. Există chiar probe că totul a fost premeditat... - starea 
mentală în care se afla Christie atunci când şi-a ucis soţia este 
singura stare relevantă.” Asta nu însemna că dovezile în cazul 
celorlalte crime nu puteau fi luate în considerare şi nu exista 
niciun dubiu că echipa apărării va încerca să obţină verdictul de 
»nevinovat”. Aşa cum a explicat avocatul lui Christie, Derek 
Curtis-Bennet, în discursul său de început, „părerea mea este că 
probele sunt de o asemenea natură că nu poate există altă 
concluzie la care să ajungi în afară de cea că [inculpatul] 
Christie era nebun atunci când ucidea oameni”. Cu toate 


acestea, atunci când procurorul general l-a întrebat pe Christie 
dacă a omorât-o pe Ethel, el a răspuns astfel: „N-aş crede că am 
făcut-o.” Judecătorul nu a considerat acest lucru ca fiind o 
dovadă clară a sănătăţii mintale a lui Christie si chiar a 
specificat asta în concluziile sale din 25 iunie. 

Dar nu a contat. Juriului i-au trebuit doar 85 de minute ca 
să decidă că acuzatul este vinovat şi, în acelaşi timp, sănătos 
din punct de vedere mintal. Christie a fost condamnat la moarte. 
In perioada cât a stat la închisoare, a scris articole pentru 
Sunday Pictorial, oferind versiuni modificate ale evenimentelor 
la care a participat şi spunând că deja luase în vizor pe altcineva 
- o femeie pe care o văzuse pe Ladbroke Grove. „Ea ar fi 
următoarea mea victimă dacă nu aş fi arestat”. Articolul a fost 
publicat post-mortem; femeia nu a fost niciodată identificată. 

John Christie a fost spânzurat pe 15 iulie 1953, la 9:00 
dimineaţa. Potrivit raportului lui Albert Pierrepoint, Christie s-a 
plâns după ce i-au fost legate mâinile că îl mănâncă nasul. 
Executorul i-a spus atunci: „Nu o să te mai deranjeze mult 
timp.” 

Chestiunea vinovatiei lui Timothy Evans a planat asupra 
procesului lui Christie, iar judecătorul le-a spus juratilor să uite 
„în totalitate” de sănătatea mintală a lui Christie (când a ucis-o 
pe Ethel), sau de lipsa ei, atunci când vor decide soarta 
acestuia. Poate că juriul s-a adaptat acestei cereri, dar publicul 
nu a putut fi constrâns la fel de uşor. Chiar înainte ca John 
Christie sa fie spânzurat, a fost anunţată o nouă perchezitie: 
anchetatorul Scott Henderson a fost împuternicit de Parlament, 
pe 6 iulie, să cerceteze dacă Evans a ucis-o pe Geraldine. Era 
oare posibil să trăiască doi criminali la Rillington Place, numărul 
10? 

„Vreau la fel de mult ca voi să ştiu adevărul”, i-a spus 
Christie lui Scott Henderson atunci când avocatul care se ocupa 
de anchetă l-a vizitat în celulă pe 9 iulie, dar a dat răspunsuri 
vagi, acum sugerând ca până la urmă nu el ar fi ucis-o pe Beryl. 
Scott Henderson a interogat în total 20 de martori şi pe 13 iulie 
a raportat Camerei Comunelor descoperirile făcute - o rapiditate 
incredibilă care a ridicat multe suspiciuni, crezându-se că totul 
fusese doar „de faţadă” pentru a putea absolvi instituţia de vreo 
vină. „In opinia mea, nu există niciun temei pentru a crede că în 
condamnarea lui Evans pentru moartea Geraldinei Evans a fost 


o greşeală a justiţiei”, a declarat el categoric. O dezbatere 
aprinsă care a avut loc pe 29 iulie, la două săptămâni după 
moartea lui Christie, a sugerat faptul că multă lume era de cu 
totul altă părere; cu toate acestea, secretarul de stat de la 
Ministerul de Interne a refuzat să lanseze o anchetă publică. 

În 1955, a existat o petiție adresată noului secretar de stat 
pentru a începe o altă anchetă; predecesorul lui a recunoscut că 
este posibil să fi fost făcută o greşeală. Au apărut două cărţi 
importante - The Man on Your Conscience!! (1955), a lui Michael 
Eddowes, şi Ten Rillington Place, a lui Kennedy -, dar ele nu au 
generat o altă anchetă. Cu toate acestea, la patru ani după 
apariţia cărţii lui Kennedy, în 1965, s-a format Comitetul lui 
Timoty Evans avându-i în frunte pe Harold Evans, mai târziu 
editor la The Times, şi pe politicianul Herbert Wolfe. În sfârşit s-a 
obţinut ceva, iar judecătorul suprem Sir Daniel Brabin a pornit o 
nouă anchetă. 

Este „mai probabil să fie adevărat decât să nu fie” că 
Timoty Evans îşi omorâse soţia, a spus Brabin în raportul său, 
publicat pe 12 octombrie 1966. Totuşi, Brabin nu credea că 
Evans a omorât-o şi pe Geraldine - ceea ce însemna că acesta ar 
fi fost spânzurat pentru o crimă pe care de fapt nu a comis-o. O 
amnistie regală a fost dată în octombrie 1966, în ciuda semnului 
de întrebare legat de implicarea lui Evans în moartea lui Beryl 
(în mod normal, amnistiile nu se dau decât dacă beneficiarul are 
„mâinile curate”). Aproape trei decenii mai târziu, pe 27 
ianuarie 2003, Ministerul de Interne le-a dat surorii vitrege a lui 
Evans, Mary Westlake, şi surorii bune, Eileen Ashby, plăţi ex 
gratia pentru erori judiciare. Lordul Brennan, evaluator 
independent pentru Ministerul de Interne, a considerat că „nu 
există nicio dovadă care să-l implice pe Timoty Evans în 
moartea soţiei lui. Cel mai probabil, ea a fost ucisă de Christie.” 
Mary Westlake a încercat să obţină o anulare oficială a 
condamnării fratelui ei; recursul a fost respins, cu toate că înalta 
Curte a recunoscut că nu el le omorâse pe Geraldine sau pe 
Beryl. 

Desigur, niciuna dintre aceste manevre legale nu a facut 
vreo diferenţă pentru Timoty Evans, care a fost spânzurat 
pentru o crima pe care de fapt nu el a comis-o - desi corpul sau 


11 „Bărbatul de pe conştiinţa ta”. (n. red.) 


a fost luat de pe terenul închisorii Pentonville şi dus într-un 
cimitir din Leytonstone. 

CAPITOLUL 12 Marea Britanie: John George Haigh - 
Criminalul baii de acid 

„Am facut un efort să mă abtin să râd în hohote atunci cand 
judecătorul şi-a pus toca lui neagră. Pentru restul lumii arăta ca 
o oaie căreia îi ieşise capul de sub o frunză de rubarbă.” 

Asta a scris John Haigh pe 26 iulie 1949, cu doar două 
săptămâni înainte de a fi spânzurat pentru crimele asupra lui 
William Donald McSwan, Donald şi Amy McSwan, Archibald şi 
Rosalie Henderson şi Henrietta Helen Olive Robarts Durand- 
Deacon. Cunoscut sub numele „Criminalul băii acide”, după 
metoda folosită pentru a se descotorosi de cadavrele victimelor 
sale, Haigh a recunoscut în faţa poliţiei că este responsabil 
pentru cel puţin alte trei crime (deşi acestea nu au putut fi 
dovedite) şi, de asemenea, a susţinut, într-o scrisoare adresată 
din închisoare iubitei sale, că „au fost şi bărbaţi, şi femei, câţi nu 
ştiu, probabil o duzină sau mai mult...”, deşi a insistat - în 
aceeaşi scrisoare - că ea nu a fost niciodată în pericol când a 
stat alături de el. Poate ca, dacă ar fi fost bogată, iar el ar fi 
putut să pună mâna pe bunurile ei după moarte, situaţia ar fi 
fost foarte diferită. 

John George Haigh s-a născut în 1909, într-o familie de 
fanatici religioşi şi a crescut în micul sat Outwood, nu departe de 
Wakefield, în Yorkshire. Membri ai Plymouth Brethren, părinţii lui 
nu au vrut ca fiul lor sa fie influenţat prea mult de lumea 
exterioară, aşa că acesta a fost forţat să se joace la un zid înalt 
de trei metri pe care tatăl său îl construise în jurul grădinii. A 
fost un pianist talentat (a învăţat să cânte la pian acasă, ceea ce 
nu era deloc surprinzător) şi, mulţumită talentelor sale muzicale, 
a câştigat o bursă la şcoala secundară, iar mai apoi la Catedrala 
Wakefield, unde a fost corist şi, mai târziu, organist asistent. 

Pentru cei din jurul său, tânărul Haigh părea a fi şarmul 
întruchipat, dar, ca în majoritatea cazurilor celor amintiţi în 
acest volum, dincolo de aparente exista un amestec de 
contradicții. A susţinut mai târziu că seria lui de crime a fost 
declanşată de repetarea unui coşmar pe care îl avea când era 
copil: 


Vedeam în faţa mea o pădure de cruci care se 
transformau gradual în copaci. La început părea că de 
pe crengi curgeau picături de ploaie sau de rouă, dar 
când m-am apropiat, mi-am dat seama că, de fapt, era 
sânge. Toată pădurea a început să se zvârcolească, iar 
din copacii întunecaţi curgea sânge... Un bărbat 
mergea la fiecare copac să adune sângele... Când 
paharul a fost plin, s-a apropiat de mine. ,Bea”, a 
spus, dar eu eram incapabil să ma misc. 


Totuşi, nu e ca şi când a fost un cetăţean model şi a ajuns 
ucigaş; „cariera” sa de criminal a început, de fapt, cu un 
deceniu înainte ca el să comită prima crimă. 

După ce a terminat şcoala, Haigh a fost ucenicul unor 
ingineri de la o firmă de motoare, înainte de a se angaja în 
asigurări şi apoi în publicitate, dar, la vârsta de 21 de ani, a fost 
suspectat că a furat dintr-o cutie cu bani şi a fost concediat. In 
iulie 1934, s-a căsătorit cu Betty Hamer - Haigh a fost închis 
pentru fraudă patru ani mai târziu, lăsând-o pe Betty 
însărcinată. (După ce a născut, a dat copilul spre adopţie şi şi-a 
părăsit soţul). Au urmat, de-a lungul deceniului, alte condamnări 
pentru furt, dar, în 1936, în timpul uneia dintre perioadele 
petrecute în afara închisorii, a fost angajat ca şofer/secretar 
pentru Donald McSwan, un politician local care deţinea şi nişte 
săli de jocuri mecanice. Haigh s-a împrietenit cu fiul lui McSwan, 
William (cunoscut ca Mac), care se ocupa de aceste săli şi avea 
grijă de întreţinerea dispozitivelor şi maşinilor. 

În timpul perioadei în care a stat la închisoarea Lincoln, 
după condamnarea din 1942 pentru încercarea de a-şi frauda 
administratoarea, Haigh a început să se axeze pe ideea de 
„corpus delicti” - un principiu legal care, la bază, susţine că 
acuzarea trebuie să dovedească că o crimă a fost comisă. Dacă 
nu exista nicio dovadă că el ar fi comis crima - s-a gândit Haigh 
-, nu putea fi judecat şi închis (sau mai rău) pentru aceasta. 
Dacă ar fi comis o crimă şi nu exista un cadavru, atunci, în 
mintea lui, asta însemna că nimeni nu îl poate condamna. 
Aşadar, a început să lucreze la „crima perfectă”. 

Haigh a făcut diferite experimente cu acid pe care îl obținea 
la tinichigerie şi a descoperit că unui corp de şoarece-de-câmp îi 
ia doar jumătate de oră ca să se descompună complet, fără să 


lase nicio urmă. Apoi a fost doar o problemă simplă de 
matematică pentru a calcula de cât acid ar fi nevoie pentru a 
scăpa de un corp uman. 

După eliberarea sa din închisoare în 1943, Haigh a găsit o 
slujbă bună de contabil la Hurstlea Products Ltd., o mică firmă 
de inginerie din Crawley, West Sussex, iar în final a reuşit să îşi 
deschidă propria companie, Union Group Engineering. Potrivit 
versiunii sale, la începutul anului 1944 a suferit o leziune la cap 
în urma unui accident de maşină, care l-a făcut să ia decizia de 
a-şi transforma teoria în practică. Visul, a spus la proces 
avocatul lui Haigh, Sir David Maxwell Fyfe, a dat naştere unei 
„dorinţe nestăvilite de a avea şi a vedea sânge”. Faptul că 
făcuse deja experimente cu animale mici era un adevăr 
inconvenient pe care Haigh a preferat să-l ignore. 

Mac McSwan a avut ghinion când s-a întâlnit din greşeală 
cu vechiul său prieten la cârciuma Goat din Kensington, în 
vestul Londrei, nu departe de locuinţa lui Haigh din Queens Gate 
Terrace. Haigh a ajuns să-i cunoască mai bine pe părinţii 
acestuia, Donald şi Amy, iar ei au avut încredere în tânărul 
chipeş căruia i-au dat în grijă mai multe proprietăţi. Mac i-a spus 
lui Haigh că era îngrijorat că va trebui să se înroleze pentru a 
participa la război, iar Haigh i-a promis că o să-l ajute. Pe 6 
septembrie 1944, Haigh l-a invitat pe tânărul McSwan în 
subsolul clădirii de la numărul 79 de pe Gloucester Road, din 
Kensington, unde îşi făcuse un atelier. Acolo şi-a lovit victima 
din spate, peste cap, cu o bară de fier, omorând-o aproape 
instantaneu (deşi a mai lovit-o de două ori până a simţit „că a 
dat de moale”), apoi i-a retezat gâtul. După aceea, a susţinut el, 
„a extras [din corpul lui McSwan] o cantitate de sânge” pe care 
a băut-o dintr-o cană; când acest lucru a ieşit la iveală, Haigh a 
devenit cunoscut drept „Criminalul vampir” din cauza unor titluri 
sângeroase din Daily Mirror. l-a aruncat trupul lui Mac într-un 
butoi de 180 de litri plin cu acid sulfuric (pe care Haigh a reuşit 
să-l obţină ca „ofiţer tehnic de legătură” pentru Union Group) şi 
a aşteptat să vadă dacă calculele lui erau corecte. Haigh a 
recunoscut că aşteptarea l-a afectat - visele cu numeroase 
crucificări şi împărtăşanii de care avusese parte cand era copil 
au revenit -, dar după câteva zile a fost fericit să constate că 
avusese dreptate. Mac McSwan nu era acum nimic mai mult 
decât o mâzgă acidă - pe care Haigh a aruncat-o la canal. 


Bineînţeles că părinţii lui Mac erau îngrijoraţi de dispariţia 
fiului lor, dar Haigh i-a convins că acesta se ascunsese pentru a 
scăpa de armată. Unul dintre multele talente ale lui Haigh era 
falsificarea, aşa că a aranjat ca nişte vederi să le fie trimise din 
Scotia soţilor McSwan, acolo fiind locul unde se pare că se 
ascundea fiul lor. In curând, s-a mutat în casa lui Mac, 
ocupându-se cu întreţinerea atelierului de la subsol, de pe 
Gloucester Road, şi a închiriat o cameră la Hotelul Onslow Court 
din Kensington. La sfârşitul războiului din Europa, la începutul 
lunii mai 1945, familia McSwan a început să devină suspicioasă. 
De ce se mai ascundea Mac? în ultima vedere primită de la fiul 
lor, acesta le spunea că se va întoarce la Londra şi îi invitase să 
se întâlnească cu ei în subsolul lui Haigh din Gloucester Road, în 
seara de 2 iulie 1945. Haigh le-a sugerat să vină separat, iar 
când fiecare a coborât în locul indicat, au fost omorâţi, iar 
corpurile lor au fost aruncate într-un loc similar cu cel unde 
sfârşise fiul lor. (Haigh a susţinut că, între timp, îşi rafinase 
tehnica pe o femeie la vârsta a doua din Hammersmith, 
adăugând mixturii sale nişte acid clorhidric; însă o astfel de 
victimă nu a fost niciodată identificată. El a mai spus poliţiei că 
în lunile care au urmat morţii soţilor McSwan a mai ucis un tânăr 
pe nume Max, din Kensington; din nou, acest lucru nu a putut fi 
dovedit de nimeni.) 

Pe parcursul următoarelor trei luni, Haigh a falsificat diferite 
împuterniciri pentru a putea folosi, şi mai apoi lichida, bunurile 
familiei McSwan, spunându-le prietenilor sau vecinilor care s-ar 
fi interesat de situaţia acestora că cei doi soţi au emigrat în 
America şi că el acţiona în numele lor. Astfel, Haigh şi-a putut 
susţine pasiunea sa pentru pariuri - a reuşit să strângă aproape 
8.000 de lire din diferite vânzări -, până când a început să 
rămână fără bani; apoi s-a apucat să caute alte victime. 
Incercase să se întoarcă la vechile lui acţiuni frauduloase, 
folosind o escrocherie cu maşini în Stockport, dar nu i-a reuşit. 
Avea nevoie de o abordare mai directă. 

In spatele uşilor încuiate ale unui atelier din Crawley pe 
care îl închiriase de la foştii angajatori de la Hurstlea, Haigh a 
asamblat uneltele de care avea nevoie pentru misiunea sa, 
aranjând ca unele să fie aduse din subsolul din Kensington. 
Acestea includeau o mască de gaze (încă uşor de obţinut în anii 
de după război), o pompă manuală, o găleată smălțuită, un sort 


mare de cauciuc, manusi şi cizme lungi de cauciuc, dar şi un 
butoi cu ulei, având un volum de aproape 180 de litri, în care 
putea să-şi arunce victimele. 

In perioada în care a stat în Onslow Court, Haigh a devenit 
prieten cu dr. Archibald Henderson şi cu soţia lui, Rosalie, iar în 
februarie 1948, cei trei au mers într-o scurtă vacanţă în Brighton 
şi au stat la Hotelul Metropole aflat la malul mării. Vineri, pe 13 
februarie, Archie Henderson l-a acompaniat pe Haigh într-o 
vizită în atelierul său din Crawley, aflat la 35 km în nord. Archie 
deţinea o sumă considerabilă de bani (sute de lire), iar Haigh 
ştia foarte bine cum să pună mâna pe restul bunurilor lui. 
Increzătorul Archie a intrat în atelier - şi a fost împuşcat in 
ceafa. Haigh l-a dezbrăcat şi l-a pus în acid înainte de a se 
întoarce în Brighton, unde i-a spus noii văduve că Archie nu se 
simţea prea bine şi că ea trebuie neapărat să meargă cu el la 
acesta. Rosalie l-a însoţit imediat, dar a avut parte de o soartă 
identică cu cea a soţului ei. În două zile, corpurile soţilor 
Henderson erau dizolvate şi aruncate în gura de scurgere. Haigh 
a plecat de la Hotelul Metropole luni, plătind facturile lui şi ale 
prietenilor săi, apoi a amanetat bijuteriile lui Rosalie şi a condus 
până în Edinburgh. In jurnalul său, a făcut o notita ciudată în 
dreptul datei de 12 februarie: A.H. şi R.H. şi o cruce mică. 

Pe parcursul următoarelor câteva luni, Haigh s-a 
descotorosit de bunurile familiei Henderson la fel de uşor cum o 
făcuse şi cu corpurile lor, alungând temerile şi suspiciunile 
fratelui lui Rosalie cu o serie de scrisori falsificate care sugerau 
că cei doi soţi se duseseră în Africa de Sud. Pentru un timp le-a 
păstrat câinele, dar apoi s-a plictisit de compania lui, preferând 
să-şi petreacă timpul cu tânăra Barbara Stephens, pe care o 
cunoscuse in Crawley, în 1944, pe vremea când ea avea doar 15 
ani. A început să cultive o prietenie şi cu Henrietta Helen Olive 
Robarts Durand-Deacon, o altă rezidentă în Onslow Court. 

Haigh o întâlnise pe văduva în vârstă de 69 de ani, 
cunoscută drept Olive, în perioada în care locuise la hotel, dar, 
odată cu sfârşitul anului 1949, cei doi au început să petreacă din 
ce în ce mai mult timp împreună. Haigh pierduse la pariuri, mult 
prea repede, banii soţilor Henderson şi din nou era presat de 
plata chiriei. De Ziua îndrăgostiţilor, Olive a adus în discuţie 
ideea ca ei doi să pornească împreună o afacere pentru a 
dezvolta un nou tip de unghie artificială. A fost pretextul de care 


a avut nevoie Haigh pentru a o aduce pe femeie în atelierul său. 
Marţi, 15 februarie, a comandat 45 de litri de acid şi a aranjat să 
îi fie livrati în Crawley; alti 90 de litri erau acolo. Ziua următoare, 
a invitat-o vineri pe Olive la atelier ca să discute în detaliu 
proiectul ei; imediat după aceea, a trecut prin Barking, de unde 
a cumpărat un rezervor de 200 de litri pe care l-a dus în 
Crawley. Vineri dimineaţa a verificat ca totul să fie pregătit, apoi 
s-a întors în Kensington, de unde a luat-o pe Olive Durand- 
Deacon şi a adus-o în atelierul său. 

Ultima victimă a lui Haigh a fost ucisă în acelaşi mod ca şi 
celelalte două persoane dinaintea ei, prin împuşcare în ceafa. 
Totuşi, de data asta, a avut mai multe probleme cu 
descotorositul de corpul femeii. Grăsimea nu s-a dizolvat la fel 
de uşor şi, după cum a declarat Haigh, „din acest motiv, 
doamna Durand-Deacon a fost o pacoste blestemată... A doua 
zi, când mă aşteptam ca trupul ei să se fi dizolvat deja, am găsit 
o bucată mare din corpul ei plutind la suprafaţa grăsimii care 
mai rămăsese din ea.” Aşadar, a scos grăsimea şi a schimbat 
acidul - dar „pur şi simplu nu voia să se ducă şi erau încă nişte 
bucăţi rămase [din trupul ei], deşi de nerecunoscut, când am 
vărsat mazga într-o groapă de gunoi de lângă atelier”. 

De asemenea, a aflat că trebuie să răspundă la mult mai 
multe întrebări decât în mod normal. A doua zi de dimineaţă, 
unul dintre ceilalţi rezidenţi, Constance Lane, a dezvăluit faptul 
că ştia că Olive plănuise să meargă cu Haigh la Crawley. Haigh a 
trebuit să se gândească rapid ce reacţie ar trebui să aibă. l-a 
spus lui Constance că Olive nu ajunsese după prânz la întâlnirea 
de la magazinele Army & Navy de pe Victoria Street si ca nu o 
mai vazuse de atunci. Apoi Haigh si-a petrecut toata sambata 
amanetând bijuteriile lui Olive. 

Duminica, Constance Lane i-a spus lui Haigh ca vrea sa 
raporteze politiei disparitia lui Olive, iar acesta s-a oferit sa 
mearga impreuna cu ea la sectie. Acolo, sergentul Lambourne a 
preluat cazul şi a început investigatia, suspectându-l în mod 
instinctiv pe Haigh - era o suspiciune care s-a dovedit a fi 
întemeiată atunci când a vizitat Onslow Court şi i s-a spus de 
problemele financiare ale suspectului. Luni, după ce a ieşit 
cazierul lui Haigh care fusese condamnat pentru fraudă, acesta 
a fost interogat de detectivii Symes şi Webb; şi-a păstrat 
povestea iniţială. În ziua următoare, a reuşit în sfârşit să scape 


de rămăşiţele lui Olive, deşi a făcut-o în mod neglijent; pur şi 
simplu i-a ascuns sub nişte cărămizi poşeta rămasă nedizolvată. 
In ciuda interesului crescut manifestat de poliţie, Haigh era sigur 
că, fără descoperirea unui cadavru, nu i se poate întâmpla nimic 
mai rău. 

Investigația poliţiei a continuat cu interogarea fostului 
angajator al lui Haigh în legătură cu un împrumut pe care i-l 
făcuse acestuia cu o săptămână în urmă. Până sâmbătă, 
acţiunea împotriva lui Haigh devenise clară. Chiar în acea zi, 
detectivul Patrick Heslin, şeful CID din Horsham, a forţat 
deschiderea uşii de la atelierul lui Haigh de pe Leopold Road, din 
Crawley, şi aşa a descoperit uneltele de care se folosea 
criminalul, inclusiv un pistol şi o chitanta de la o curatatorie 
dintr-un oraş apropiat, Reigate. Chitanta era pentru haina lui 
Olive - care a fost identificată rapid de către Constance Lane şi 
de alţi martori. 

Luni, 28 februarie, la 10 zile după uciderea lui Olive, John 
George Haigh a fost dus la secţia de poliţie din Chelsea unde i- 
au fost puse în faţă numeroasele dovezi pe care poliţia le 
stransese, în timpul unei scurte pauze, l-a întrebat pe detectivul 
Webb: „Spune-mi sincer care sunt şansele ca cineva să fie 
eliberat din Broadmoor?” - o întrebare care poate părea ciudată, 
dar Haigh se pregătea de o eventuală apărare care să pledeze 
nevinovat pentru el din motive de alienare mintală. A 
recunoscut apoi că o omorâse pe Olive, dar „nicio urmă din 
aceasta nu va mai putea fi găsită vreodată... Am distrus-o cu 
acid... Orice urmă a dispărut. Cum poţi dovedi crima dacă nu ai 
găsit cadavrul?” 

Haigh se înşela. În primul rând, corpus delicti nu se aplica în 
cazul crimelor unde se puteau găsi alte probe - mai exact, 
existau încă dovezi ale existenţei corpului lui Olive Durand- 
Deacon şi ale aruncării ei pe Leopold Road. Patologul 
Ministerului de Interne, dr. Keith Simpson, a fost la faţa locului 
si, după ce a găsit o „pietricică” despre care şi-a dat seama că 
era o piatră de la vezica biliară, a dat ordinul să fie colectată 
toată mâzga - mai precis toate cele 215 kg. În mâzgă au fost 
găsite pietre de la vezica biliară a femeii, 18 bucăţi de os şi 
dinţii falşi ai lui Olive; agrafa ei de păr nu s-a dizolvat în acid. 
Aproape că putem spune că Haigh s-a chinuit degeaba. A fost 
acuzat de crimă asupra lui Olive pe 2 martie 1949. 


În declaraţia sa făcută în faţa poliţiei, Haigh şi-a recunoscut 
crimele - ca şi pe alte trei care nu au putut fi dovedite - şi a 
susţinut că, după fiecare act criminal, a băut din sângele 
victimei lui. Părţi din declaraţia sa au intrat în posesia celor de la 
Daily Minor, care le-au inclus într-o poveste despre „Criminalul 
vampir”, deşi, din cauza legislaţiei sub judice (care interzicea 
presei să discute cazurile aflate în desfăşurare), Haigh nu a fost 
pomenit niciodată. Totuşi, acest lucru nu a împiedicat 
amendarea ziarului cu 10.000 de lire şi trimiterea la închisoare a 
redactorului articolului! 

Procesul lui Haigh care a avut loc la Tribunalul Lewes a 
început pe 18 iulie. Acesta făcuse o înţelegere cu tabloidul care 
apărea duminica, News of the World, pentru a prezenta 
adevărata lui poveste, ceea ce i-a permis să angajeze o echipă 
de avocaţi puternică, dar şi foarte costisitoare, care să-l înfrunte 
pe procurorul general. Haigh a fost judecat doar pentru moartea 
lui Olive Durand-Deacon, iar judecătorul a respins de mai multe 
ori o serie de dovezi care aveau legătură şi cu celelalte cazuri, 
pentru că apărarea încerca să dovedească faptul că Haigh era 
vinovat, dar, în acelaşi timp, şi nebun. La acea vreme erau în 
vigoare regulile M'Naghten, care spuneau că: 


„pentru a stabili o apărare bazată pe temeiul 
nebuniei, trebuie să fie dovedit clar faptul că, la 
momentul comiterii crimei, partea acuzată era sub 
influenţa unei probleme de gândire, din cauza unei boli 
mintale, şi nu ştia natura şi calitatea acţiunilor 
întreprinse; iar dacă ar fi ştiut asta, nu ştia însă că 
ceea ce face este greşit.” 


Opt din nouă psihiatri care l-au consultat pe Haigh în 
închisoare au ajuns la concluzia că acesta este sănătos; al 
nouălea, dr. Henry Yellowlees, a admis la tribunal că, deşi crede 
că acuzatul este nebun, e convins că Haigh fusese perfect 
conştient de faptul că acţiunile lui erau în afara legii în 
momentul comiterii lor. 

Juriul a avut nevoie de 17 minute pentru a delibera şi a-l 
găsi vinovat pe Haigh. În articolele din News of the World care 
au fost publicate ulterior si in scrisorile pe care le trimitea din 
închisoare părinţilor, dar si altora, acesta a susţinut, în 


continuare, că ar fi alienat mintal, ştiind că singurul lucru care l- 
ar putea salva de la moarte ar fi o amânare primită de la 
secretarul de stat de la Ministerul de Interne - iar ea ar putea fi 
acordată doar dacă îşi va putea dovedi nebunia. „La urma 
urmei, nu l-au acuzat şi pe Hristos că ar fi nebun?” i-a scris el 
avocatului său. „Nu am fost ars pe rug precum o vrăjitoare în 
Salem?” 

În ciuda tuturor acestor eforturi, nu a primit nicio amnistie. 
John George Haigh a fost spânzurat de Albert Pierrepoint, la 
închisoarea din Wandsworth, luni, 10 august 1949. A lăsat 
Muzeului Figurilor de Ceara Madam Tussauds costumul sau 
verde şi cămaşa roşie pentru a îmbrăca statueta sa plasată în 
Camera ororilor. 

CAPITOLUL 13 Marea Britanie: lan Brady şi Myra 
Hindley - Criminalii din mlaştină 

„La un moment dat, în timpul acestui proces, va trebui să 
înduraţi povara de a asculta o înregistrare audio si de a auzi 
tipetele şi protestele unei fetiţe”, le-a spus procurorul general 
Sir Elwyn Jones juratilor şi oficialilor tribunalului la începutul 
procesului pentru triplă crimă de la Tribunalul Chester, din 
aprilie 1966. Vocea plangareata a fetiţei are încă ecou în mintea 
celor care au ascultat înregistrarea, în timp ce aceasta îi roagă 
pe răpitorii ei să o elibereze - nu ştie de ce i-au dat jos hainele 
sau de ce vor să îi puna un căluş la gură. Nu înţelege de ce nu 
au lăsat-o să se ducă la mama ei. Pe femeia care o obligă să 
facă lucrurile acestea o numeşte „mami”, iar pe bărbat, „tati”. 
Tot ce ştie este că, dacă nu se întoarce acasă până la ora 8:00 
seara, o să aibă mari probleme... 

Lesley Ann Downey a fost doar una dintre cele cinci victime 
cunoscute ale „celor doi criminali sadici, de o maximă 
depravare”: Myra Hindley si lan Brady, cunoscuţi împreună 
drept „Criminalii din mlaştină”, pentru că ingropau cadavrele 
copiilor pe care îi violau şi îi omorau în mlaştina Saddleworth din 
Yorkshire. Nu au fost găsite toate locurile unde au fost duşi 
aceşti copii, iar cu moartea lui Hindley şi sănătatea lui Brady 
care se deteriorează pe zi ce trece (în octombrie 2015 a trimis 
mai devreme felicitările de Crăciun din cauză că era îngrijorat că 
nu va mai trăi mult), şansele să fie găsiţi altfel decât din pură 
întâmplare sunt foarte mici. 


Brady s-a născut ca lan Duncan Stewart într-o mahala din 
Glasgow, pe 2 ianuarie 1938; mama sa era o chelnerita 
necăsătorită care, în cele din urmă, a trebuit să-l dea spre 
adopţie cuplului de localnici John şi Mary Sloan, pentru că 
singură nu putea să aibă grijă de copil. Familia Sloan l-a crescut 
pe lan ca şi cum ar fi fost fiul lor - deşi mama lui naturală l-a 
vizitat in mod regulat în copilărie -, dar nu au reuşit să-l scape 
de probleme. Comportamentul acestuia la Academia Shawlands, 
o şcoală pentru elevii peste medie, a devenit din ce în ce mai 
agresiv, iar la vârsta de 13 ani a fost judecat în faţa unui 
tribunal juvenil pentru intrare prin efracţie. S-a lăsat de şcoală la 
15 ani şi a început să muncească pe un şantier naval din Govan, 
apoi ca agent comercial al unui măcelar. Relaţiile cu fetele de 
vârsta lui nu erau unele sănătoase; a amenintat-o cu un briceag 
pe o fată, Evelyn Grant, atunci când aceasta a vrut să danseze 
cu un alt băiat. 

Stewart, așa cum încă era cunoscut, a fost judecat pentru 
nouă capete de acuzare înainte de a şaptesprezecea sa 
aniversare şi a fost pus sub supraveghere, cu condiţia să se 
mute cu mama lui care locuia acum în Manchester şi se 
căsătorise cu un importator de fructe de origine irlandeză, 
Patrick Brady. Tatăl său vitreg l-a ajutat să se angajeze la Piaţa 
Smithfield din Manchester, aceasta fiind o nouă ocazie pentru 
adolescent de a comite alte infracţiuni: într-un an, a fost prins 
cu un sac de sigilii de plumb pe care le furase din piaţă. A fost 
trimis la şcoala de corecție, întâi la Latchmere House din 
Londra, înainte de a fi trimis la scoala de corecție Hatfield din 
Yorkshire şi, în final - după ce a fost prins că băuse alcool făcut 
în casă -, la Huli, o instituţie foarte dură. Pe 14 noiembrie 1957, 
a fost eliberat şi s-a întors în Manchester unde, după o încercare 
nereuşită de a obţine un loc de muncă, a decis să-şi depăşească 
condiţia, urmând cursuri de contabilitate şi de limba germană 
(ceea ce i-a permis să citească, în original, cartea Mein Kampf a 
lui Hitler). Astfel, în ianuarie 1959, a ajuns să obţină o slujbă 
într-o firma de distribuţie angro a unor produse chimice, 
Millward s Merchandising din Gorton. 

Majoritatea colegilor lui lan Brady - aşa îşi spunea acum - 
credeau despre el că este un tip tăcut, punctual, deşi puţin cam 
irascibil, căruia îi plăcea să meargă pe motocicleta lui Tiger Cub, 
în jurul Alpilor Pennini. În 1961, o apariţie nouă în peisaj, Myra 


Hindley, o tânără de 18 ani, şi-a făcut o impresie foarte bună 
despre el, găsindu-l chiar fascinant. 

Hindley s-a născut pe 23 iulie 1942, în suburbia Crumpsall 
din Manchester, şi a fost crescută în Gorton. A avut o copilărie 
grea: tatăl ei era un alcoolic notoriu care, după ce s-a întors din 
război, nu doar că îi aplica pedepse corporale dure, ci insista ca 
ea să se apere singură, obligând-o să-l bată pe un alt copil de 
opt ani „pentru că altfel te bat cu cureaua”, după ce acesta o 
zgâriase pe obraji în mijlocul străzii. Hindley a petrecut mult 
timp cu bunica sa, mai ales după naşterea surorii ei, Maureen, în 
august 1946. 

Viaţa ei s-a dat cu totul peste cap după moartea prietenului 
ei, Michael Higgins, care avea 13 ani şi care o invitase împreună 
cu un grup de prieteni să inoate în rezervorul de apă din zona. 
Hindley a refuzat să meargă, dar Higgins s-a dus acolo şi s-a 
înecat. Hindley s-a invinovatit pentru moartea lui; a căutat 
sprijin în Biserica Romano-catolică (fusese botezată, dar nu 
adusă la biserică) şi a început să-şi decoloreze părul. Hindley s-a 
angajat ca functionara adjuncta la o firmă locală de inginerie şi 
a avut mai multe slujbe înainte de a fi angajată la Millward. 
Avusese, de asemenea, o relaţie cu un localnic, Ronnie Sinclair, 
dar rupsese logodna când şi-a dat seama că nu au aceleaşi 
aspirații. 

Cât timp Hindley a fost îndrăgostită de Brady, părea că el 
nu o observă, asta până la finalul anului 1961 când, pe 22 
decembrie, a invitat-o, în sfârşit, la o întâlnire. Au mers la 
cinema - Hindley îşi aduce aminte că au văzut pelicula biblică 
Regele regilor, deşi multe surse susţin că a fost vorba despre 
tulburătorul film Procesul de la Nurnberg. Cei doi s-au tot întâlnit 
o vreme, mergând mai ales la filme pentru adulţi, apoi 
întorcându-se acasă la Hindley pentru a bea şi a discuta mai 
mult. Manifestau un interes comun fata de atrocitățile naziste, 
crime şi tortură, putând fi auziti în pauze discutând astfel de 
subiecte - dar şi despre muzica clasică şi literatura engleză. 

După cum Hindley singură a mărturisit, era complet vrăjită 
de Brady. Orice voia el, ea făcea. „Putea să-mi spună că 
pământul e plat, că luna e făcută din brânză cu mucegai şi că 
soarele răsare din vest”, i-a scris ea, în 1978, secretarei de stat 
Merlyn Rees, atunci când a cerut eliberare condiţionată. „Aş fi 
crezut orice, atât de mare era puterea lui de convingere”. Cei 


doi au petrecut din ce în ce mai mult timp împreună până când, 
în iunie 1963, Brady s-a mutat cu Hindley în casa bunicii ei din 
Bannock Street. 

În timpul celor 18 luni de relaţie, înainte de a se muta 
împreună, au planificat mai multe acte criminale, inclusiv jafuri 
de bănci, dar nu le-au pus în practică. Hindley a încercat să 
înveţe să tragă cu arma, cumpărându-şi o puşcă de calibrul de 
22 mm de la un vânzător de arme din Manchester şi două 
pistoale - un Webley, având calibrul de 45 mm, şi un Smith & 
Wesson, de calibrul de 38 mm - de la membri Clubului Cheadle 
Rifle, în care a şi intrat. Hindley a adoptat un stil vestimentar din 
ce în ce mai nonconformist, purtând fuste scurte, cizme lungi şi 
jachete din piele şi devenind din ce în ce mai distantă faţă de 
colegii ei. De asemenea, tânăra pereche a început să dezvolte o 
pasiune pentru fotografie, făcându-și unul altuia numeroase 
fotografii deocheate şi foarte sugestive. 

Brady a fost fascinat de lucrările Marchizului de Sade (copia 
lui din Justine a fost folosită ca dovadă împotriva lui) şi a notat 
propriile gânduri despre acest subiect în caietul său: 
„Perversiunea este felul în care un bărbat gândeşte, felul în care 
simte, felul în care trăieşte. Oamenii sunt precum omizile. 
Momeală mică, oarbă şi inutilă pentru peşti... Tu eşti propriul tău 
stăpân. Trăieşti pentru un singur lucru: plăcerea supremă pe 
care o ai în tot ce faci. Sadismul este plăcerea supremă!!!” 

De asemenea, Brady a început să cocheteze cu ideea 
crimei perfecte. Acest lucru i-a fost inspirat, după cum afirmă 
însuşi Hindley, de cartea lui Meyer Levin Constrângerea, o 
versiune a cazului lui Leopold şi Loeb - în care doi studenţi 
răpesc şi ucid un adolescent de 14 ani, scăpând de pedeapsa cu 
moartea datorită talentului oratoric al avocatului lor, Clarence 
Darrow -, care a fost publicată în 1956 şi ecranizată trei ani mai 
târziu. Brady îşi va pune ideile în practică la mai puţin de o lună 
după ce se va muta cu Hindley. 

Pe 12 iulie 1963, Pauline Reade a fost răpită şi ucisă. Avea 
doar 16 ani şi locuia aproape de Hindley. Deşi declaraţiile lor 
referitoare la ce s-a întâmplat cand au ajuns la mlastina 
Saddleworth diferă, şi Brady, şi Hindley au afirmat că în seara 
aceea el se hotărâse să comită crima perfectă. Brady i-a spus să 
conducă o dubita pe care tot ea o împrumutase de la magazinul 
local de legume şi fructe, iar el o va urma pe motocicletă; dacă 


pe drum vedea o posibilă victimă, i-ar fi dat flash-uri. Apoi 
Hindley oprea dubita si se oferea să o conducă pe persoana 
respectivă cu maşina ei. 

Prima ţintă a lui Brady, în timp ce mergeau în tandem pe 
Gorton Lane, a fost o fetiţă. El a semnalizat, dar Hindley l-a 
ignorat şi a oprit puţin mai în faţă. l-a explicat că o cunoaşte pe 
fetiţa pe care Brady i-o indicase; Mărie Ruck locuia în apropierea 
mamei lui Hindley. Era îngrijorată că dispariţia unui copil de 
şapte sau opt ani ar primi mult mai multă atenţie decât cineva 
mai în vârstă. Aşadar, şi-au continuat drumul şi, pe Froxmer 
Street, puţin după ora 8:00, Brady a văzut o fată într-un palton 
albastru-pal, cu o rochie roz cu auriu, un cardigan şi pantofi albi 
cu toc. Hindley a recunoscut-o pe adolescentă - Pauline Reade, 
care era o prietenă a surorii ei, Maureen. Aceasta mergea 
pentru prima dată singură la un bal. Fata de 16 ani a fost 
bucuroasă să o ajute pe Hindley să găsească o mănuşă scumpă 
pe care spusese că a pierdut-o în zona mlaștinii Saddleworth, la 
aproximativ 21 km distanţă. 

Hindley a condus până la mlaştină, unde s-au întâlnit cu 
Brady. Din acest moment, poveştile criminalilor în serie diferă. 
Hindley a continuat să susţină că ea a aşteptat în dubita, în timp 
ce Brady şi Pauline s-au dus să caute mănuşa, iar, după 
aproximativ o jumătate de oră, Brady s-a întors singur. A 
condus-o la locul unde a murit Pauline, cu sângele curgându-i 
din cele două tăieturi de la gât pe care Brady i le făcuse. 
Bărbatul a luat o lopată, iar Hindley a presupus, după starea 
paltonului Paulinei şi a dezordinii în care se aflau hainele ei, că 
Brady o agresase sexual. Versiunea lui Brady o implică pe 
Hindley mult mai mult decât ar părea. Acesta a susţinut că ea a 
fost prezentă tot timpul la scena crimei şi că l-a ajutat să o 
agreseze sexual pe Pauline. Oricare ar fi varianta adevărată, 
perechea a îngropat cadavrul (folosind o lopată pe care Brady o 
adusese mai înainte la mlaştină), au pus motocicleta lui Brady în 
spatele dubitei şi s-au dus acasă, trecând pe lângă mama şi 
fratele Paulinei care o căutau - în mod ironic, tot ce au găsit a 
fost manusa ei. 

Cadavrul lui Pauline Reade nu a fost descoperit până în 
1987, după ce Myra Hindley a oferit informaţii noi. Potrivit 
doctorului Geoffrey Garrett, patologul Ministerului de Interne, 
cauza morţii a fost hemoragia în urma tăierii gâtului. Rana mai 


mare şi mai adâncă avea 10 cm şi a fost „provocată de o forţă 
considerabilă”, iar Paulina avea şi o lovitură la cap, făcută fie cu 
pumnul, fie cu un instrument bont. Criminalii au forţat rana, 
încercând să introducă în ea un lantisor şi gulerul paltonului 
fetei; „poate că acţiunea a fost făcută cu scopul opririi 
hemoragiei”, a sugerat dr. Garrett. 

Dispariţia lui Pauline a fost investigată de poliţie, care nu a 
reuşit să găsească pe nimeni care să o fi văzut în noaptea 
morţii. Un localnic, un băiat în vârstă de 15 ani, David Smith - 
care avea să joace un rol important în prinderea „Criminalilor 
din mlaştină” -a fost pentru scurt timp suspect, din cauză că 
avusese o relaţie cu Pauline şi o condamnare pentru vătămare 
corporală gravă, dar a fost exonerat de orice amestec în 
dispariţia ei. 

A doua victimă a cuplului a fost ucisă pe 23 noiembrie 
1963, când ochii întregii lumi erau îndreptaţi către asasinarea 
preşedintelui american John F. Kennedy din ziua precedentă. De 
data aceasta, ţinta lor a fost un băiat de 12 ani, John Kilbride, 
care, duminică seara, era într-o piaţă din Ashton-under-Lyne din 
Lancashire. Plecase de acasă, din Smallshaw Lane, Ashton, la 
ora 1:00 p.m., pentru a merge cu un prieten la cinematograful 
local. Amicul său l-a lăsat la piaţă la ora 5:30 p.m. 

Hindley conducea o dubita cu două uşi Ford Anglia pe care 
o închiriase pentru 24 de ore (returnând-o, în final, într-o „stare 
foarte murdară”) şi s-a oferit să-l ducă pe băiat acasă, pe motiv 
că părinţii lui sunt sigur îngrijoraţi că încă este pe stradă la o ora 
aşa de târzie. Ea a mai spus că trebuie să ia de acasă o sticlă de 
sherry. Brady era pasager în dubita şi a sugerat că tânărul John 
ar putea să-i ajute să caute mănuşa pe care Hindley o pierduse 
în mlaştină. Când au ajuns la mlaştina Saddleworth, Hindley a 
aşteptat în maşină, iar Brady l-a luat pe băiat să-i dea o mână 
de ajutor în căutarea mănuşii. John „a fost supus unor umilinte 
sexuale” - pantalonii îi erau lăsaţi până aproape de mijlocul 
coapselor, iar lenjeria intimă îi era rulată până la nivelul 
coapselor şi părea să fie înnodată la spate, potrivit declaraţiilor 
făcute la proces de procurorul general - înainte ca Brady să 
încerce să-i taie gâtul, deşi fără succes, cu o lama zimtata de 15 
cm. Apoi l-a strangulat pe băiat, folosind fie o bucată de sfoară, 
fie un şiret. 


Poliţia l-a căutat pe John, dar nu a dat de urma acestuia. 
Cadavrul (îmbrăcat) al băiatului a fost, în final, descoperit pe 21 
octombrie 1965; mama lui a reuşit să-l identifice după nasturii 
neobisnuiti ai hainei lui, care erau din plastic, având forma unei 
mingi de fotbal. Brady şi Hindley s-au întors de mai multe ori la 
locul unde era îngropat John, Brady făcându-i fotografii 
partenerei sale de crime, împreună cu câinele, pe mormântul 
băiatului. Brady a încercat să susţină că acelea erau doar nişte 
instantanee, iar că poziţia lui Hindley era doar o coincidenţă. 

Au trecut şapte luni până când cuplul a ucis din nou. Keith 
Bennett a dispărut în timp ce se îndrepta spre casa bunicii sale 
din Longsight, seara devreme, pe 16 iunie 1964, la doar patru 
zile după cea de-a douăsprezecea sa aniversare. Hindley l-a 
rugat pe Keith să o ajute să urce nişte cutii în maşină, apoi s-a 
oferit să-l ducă acasă. Când au ajuns la o parcare de pe 
Autostrada 635, de-a lungul mlaştinii Saddleworth, Brady a 
folosit din nou scuza cu căutarea mănuşii pierdute pentru a-l 
scoate pe Bennett din maşină, apoi el şi băiatul au dispărut în 
zona mlaştinii. Brady s-a întors peste o jumătate de oră şi i-a 
spus lui Hindley că îl agresase sexual pe Keith înainte de a-l 
strangula cu o bucată de sfoară. In ciuda numeroaselor căutări 
făcute la mlaştină, corpul băiatului nu a fost găsit niciodată. 
Tatăl vitreg al lui Keith Bennett, Jimmy Johnson, a fost 
considerat unul dintre suspectii principali în cazul dispariţiei 
acestuia şi a fost interogat de patru ori în doi ani, înainte ca 
Brady şi Hindley să fie arestaţi. 

Următoarea crimă a avut loc peste şase luni, dar în tot acel 
timp s-au petrecut schimbări considerabile în stilul de viaţă al lui 
Brady şi Hindley. Maureen, sora lui Hindley, s-a căsătorit cu 
David Smith - fostul prieten al lui Pauline Reade, - pe 15 august 
1964, când el avea doar 17 ani, iar ea, 18 ani. In ziua nunţii, 
Maureen era însărcinată în şapte luni; tinerii proaspăt căsătoriţi 
s-au mutat în casa tatălui lui Smith. Cele două surori şi 
partenerii lor au plecat a doua zi într-o excursie de o zi în 
Windermere, în Districtul Lacurilor, şi, potrivit celei de-a doua 
soţii a lui David Smith, Mary, el „s-a simţit ca şi când era la o 
petrecere”. A fost impresionat de cât de sofisticat părea Brady şi 
de faptul că a plătit toată mâncarea şi băutura pe care o 
consumaseră pe tot parcursul ieşirii lor; Brady era şi el la fel de 
impresionat de tânărul bărbat, care nu fusese intimidat de 


discuţia despre jaful unei bănci. Familia Smith, Brady şi Hindley 
ieşeau frecvent în această formulă. 

Hindley şi Brady - împreună cu bunica lui Hindley - s-au 
mutat, în septembrie 1964, în Hattersley, pe Wardle Brook 
Avenue, numărul 16, într-o casă nouă dintr-o clădire recent 
construită, iar cuplul se ducea frecvent la mlaştina Saddleworth 
pentru a aduna turbă. În acest timp erau ajutaţi de Patricia 
Hodges, care avea 11 ani şi venea des în vizită la ei, începând 
să bea vin şi whisky după ce Hindley se împrietenise cu ea. 
Hindley a declarat mai târziu că li se făcuse milă de ea pentru 
că era unul din cei şapte copii ai unei familii relativ sărace, care 
nu aveau nici măcar televizor. A negat că ar fi avut vreun 
interes de natură sexuală în ceea ce o priveşte pe fetiţă. 

„De două ori am mers la plimbare la mlaştină cu lan şi 
Myra”, a spus Patricia Hodges poliţiei. Una dintre aceste ocazii a 
fost în Ajunul Crăciunului din 1964, când mama ei i-a dat 
permisiunea să iasă la o plimbare târzie cu Hindley; au ieşit la 
11:30 p.m., iar Hindley i-a sugerat să petreacă noaptea acolo, 
dar a adus-o înapoi acasă în dimineaţa de Crăciun, la ora 1:30. 

Patricia Hodges a avut noroc. Myra Hindley o ştia pe 
Pauline Reade, iar asta nu a oprit-o să se implice în violul şi 
crima asupra acesteia. Şi era clar că Brady era gata să ucidă din 
nou, pentru că Lesley Ann Downey dispăruse în 1964, a doua zi 
de Crăciun. 

De data aceasta, acel modus operandi pe care criminalii |- 
au ales a fost foarte diferit de cel anterior. Celelalte victime pe 
care le-au găsit fuseseră duse în zona cu mlastina, violate, 
strangulate şi îngropate. Pe aceasta voiau să o aducă acasă. In 
dimineaţa celei de-a doua zi de Crăciun, Hindley a dus-o pe 
bunica ei în vizită la unchiul ei. Ea şi Brady au mers în bâlciul din 
Ancoats în căutarea unei noi victime. Lesley Ann Downey, în 
vârstă de 10 ani, stătea lângă unul dintre carusele, în mod 
evident singură (prietenii ei plecaseră deja acasă). Cuplul a 
momit-o în maşină, cerând ajutor pentru cărarea unor pachete, 
şi aşa au condus-o acasă. Acolo a fost dezbrăcată şi legată la 
gură cu o esarfa, în ciuda protestelor ei. Apoi a fost obligată sa 
stea în poziţii indecente pentru a fi fotografiată înainte de a fi 
violată şi ucisă. Brady a susţinut că Hindley a fost cea care a 
omorât-o pe fetiţă; Hindley a spus însă că ea s-a dus să umple 
cada cu apă pentru ca fata să facă baie, iar când s-a întors, 


Lesley Ann era deja moartă. Perechea de criminali a înregistrat 
scena torturii; la proces, caseta de 13 minute a fost cea mai 
puternică probă împotriva lor, auzindu-se clar cum Hindley 
bruschează fetiţa şi este dură cu ea. Indiferent ce va susţine 
aceasta mai târziu, caseta este o dovadă a faptului că Hindley a 
fost prezentă tot timpul la scena crimei. Ea a mers apoi la 
unchiul sau şi l-a anunţat că nu poate să o ia pe bunica ei acasă 
din cauză că „drumurile sunt foarte proaste”, fiind convinsă că 
nu se poate întoarce până a doua zi. 

O altă înregistrare va reprezenta o parte din dovadă, una în 
care Patricia Hodges este auzită citind detaliile articolelor din 
ziare despre poliţia care o căuta pe Lesley Ann Downey. Nu va 
trece mult timp până cand Brady îi va spune să stea departe: 
„Să nu te mai prind pe-aici!” au fost ultimele cuvinte pe carei 
le-a adresat în primăvara lui 1965. Brady şi Hindley o duseseră 
pe Patricia la mlaştină, lângă locul unde, în dimineaţa zilei de 27 
decembrie 1964, o îngropaseră pe Lesley Ann dezbrăcată, cu 
hainele puse grămadă la picioare. A fost dezgropată pe 16 
octombrie, în anul următor. 

Brady, Hindley şi familia Smith au petrecut din ce în ce mai 
mult timp împreună în cursul anului 1965. David şi Maureen îşi 
pierduseră fetița în aprilie şi, trei luni mai târziu, s-au mutat la 
Underwood Court, într-o clădire de apartamente, nu departe de 
locuinţa lui Brady şi a lui Hindley. Smith a devenit un musafir 
obişnuit pe Wardle Block Avenue. 

Spre finalul lunii septembrie, Brady şi Smith discutau la 
primele ore ale dimineţii despre un potenţial jaf armat. Brady a 
insistat că armele lor trebuie să aibă gloanţe reale şi l-a întrebat 
pe Smith dacă este capabil să facă o crimă. Smith a rămas 
perplex, iar Brady i-a spus: „Eu am făcut-o!” Apoi i-a recunoscut 
lui Smith că „am făcut trei sau patru crime”: „Aleg oameni între 
16 şi 20 de ani pentru că ei nu sunt daţi dispăruţi la poliţie” (aşa 
a spus procurorul general în faţa Curţii la procesul lui Brady şi 
Hindley). Brady i-a mai spus lui Smith că s-a drogat înainte de a 
comite crimele. Pe 2 octombrie, subiectul a revenit în discuţie, 
iar Brady a repetat că a comis trei sau patru crime şi că „abia 
peste trei luni va veni şi următoarea”, dar că „asta nu o să se 
pună”. Trei zile mai târziu, Brady l-a luat pe Smith să-l ajute să 
care două valize mari din casa de pe Wardle Brook Avenue. 


Pe 6 octombrie 1965, Brady a început să discute cu un 
străin din fata bufetului din gara Manchester Central; Hindley îl 
lăsase acolo în căutarea următoarei lor victime. Edward Evans, 
un subinginer în vârstă de 17 ani, s-a bucurat de conversaţia 
avută cu bărbatul mai în vârstă şi a fost de acord să meargă cu 
el la Wardle Brook Avenue ca să bea ceva cu Brady şi cu „sora” 
lui, Myra Hindley. Au împărţit o sticlă de vin, apoi Brady i-a spus 
lui Hindley să-l aducă pe cumnatul ei, David Smith. Hindley a 
făcut asta şi i-a spus lui Smith să aştepte afară până îi va da ea 
semnalul să intre în cameră, folosindu-se de o lanternă. 

Smith a făcut aşa cum i-a zis Hindley, iar când a văzut 
semnalul, a bătut la uşă. Brady a deschis-o şi l-a întrebat cu 
ceea ce Smith a descris ca fiind „o voce foarte puternică pentru 
el”: „Vrei miniaturile astea?” Smith a dat din cap aprobator şi l-a 
urmat pe Brady în bucătărie, trecând pe lângă uşa închisă de la 
sufragerie. Apoi, Brady a întrebat dacă vrea şi restul şi l-a lăsat 
acolo. „lan a intrat în sufragerie... Am aşteptat un minut sau 
două, iar apoi am auzit un urlet; suna ca vocea unei femei, 
foarte ascuţită. Apoi tipetele au continuat, unul după celălalt, 
foarte tare.” 

În acel moment, Hindley l-a chemat pe Smith înăuntru. 
Acesta a alergat până în sufragerie, unde l-a văzut pe Brady 
împreună cu ceea ce mai târziu şi-a dat seama că era Edward 
Evans. „Primul meu gând a fost că lan ţinea o păpuşă în mărime 
naturală şi o plimba pe-acolo”, a spus Smith la tribunal, după ce 
mai devreme declarase că Edward era 


„aşezat cu capul şi umerii pe canapea, iar 
picioarele erau pe podea. Era îndreptat cu faţa în sus. 
lan stătea peste el, cu faţa la el şi cu picioarele în 
exteriorul picioarelor tânărului. Băiatul încă tipa... lan 
avea un topor în mână... şi l-a lovit pe băiat [cu 
toporul] în partea stângă a capului. Am auzit lovitura, 
a fost una puternică, a sunat oribil.” 


După ce l-a imobilizat pe Edward folosind toporul, Brady a 
pus o pernă peste capul lovit al adolescentului, apoi l-a 
sugrumat cu un cablu electric, spunând în acelaşi timp: 
„Dobitocule, nemernic nenorocit!”, din nou şi din nou. Odată ce 
şi-a terminat acţiunea, Brady s-a uitat la Hindley. „Asta a fost. E 


cea mai dezordonată [treabă] de până acum.” Normal - a 
adăugat el - că fusese nevoie doar de o singură lovitură. 

„Era foarte calm, într-adevăr foarte calm”, a spus Smith la 
proces. „Am văzut măcelari în magazine arătând la fel de multă 
emoție ca el când aceştia taie coaste de oaie.” 

Planul era să scape de cadavrul lui Edward în acelaşi mod 
în care o făcuse în cazul lui Lesley Ann şi al celorlalţi, în mlaştina 
Saddleworth, dar Brady îşi luxase piciorul şi nu l-a putut ajuta pe 
Smith să ducă trupul lui Edward în maşina lui Hindley. Au 
curăţat pereţii, linoleumul şi covorul, apoi au înfăşurat cadavrul 
într-o pătură şi într-o folie mare de plastic şi l-au dus în camera 
goală de la etaj. Smith a fost de acord să vină a doua zi cu un 
cărucior pe care l-ar împrumuta de la bunicul său şi, la lăsarea 
întunericului, să-l ajute pe Brady să scape de cadavru. 

Dar Brady a supraestimat puterea pe care o avea asupra lui 
Smith. Nu era ucenicul-partener supus care se dovedise a fi, de 
exemplu, Myra Hindley. Astfel, Smith s-a dus acasă şi i-a spus 
soţiei sale ce s-a întâmplat. Sora Myrei a fost cea care a insistat 
să sune la poliţie şi, la ora 6:07 a.m., cei doi soţi Smith s-au dus 
la un telefon public (foarte puţine case aveau propria linie 
telefonică pe vremea aceea) şi au sunat la 999. Au luat o 
şurubelniţă şi un cuţit cu ei, în cazul în care s-ar fi întâlnit cu 
Brady; Smith era conştient de faptul că, denunţându-l pe Brady 
la poliţie, îşi lua viaţa în propriile mâini. Poliţia a venit de îndată 
şi i-a ridicat pe soţii Smith de la cabina telefonică imediat ce au 
auzit denuntul. 

Administratorul Bob Talbot de la Poliţia din Cheshire a 
primit informaţia pe care Smith i-o dăduse ofițerului de serviciu 
şi dimineaţa devreme, pe 7 octombrie, el şi alţi 25 de ofiţeri au 
mers la Wardle Brook Avenue, numărul 16, majoritatea formând 
un cerc în jurul proprietăţii, în cazul în care raportul lui Smith, 
conform căruia Brady avea o armă de foc, era adevărat. Pentru 
a nu ridica suspiciuni, când a bătut la uşă, Talbot avea o 
salopetă de brutar peste uniformă, iar când Hindley a deschis, 
Talbot i-a spus că trebuie să vorbească cu iubitul ei. Brady era 
pe o canapea în sufragerie, scriind un bilet prin care îi cerea 
angajatorului său o învoire de la serviciu din cauza rănii de la 
gleznă. Talbot a spus că fusese raportat un „act de violenţă care 
a implicat folosirea armei”, iar Hindley i-a răspuns că la ei nu s-a 
întâmplat asa ceva, dar i-a permis politistului să facă o 


perchezitie. Camera de sus era încuiată; Hindley a spus ca 
uitase cheia la serviciu. Talbot s-a oferit să o trimită cu un ofiţer 
să ia cheia, dar în acel moment Brady şi-a dat seama că jocul s- 
a terminat şi i-a spus lui Hindley să-i dea cheia politistului. În 
cameră, Talbot a văzut o grămadă mare înfăşurată într-o pătură. 
„Am mers la aceasta şi am văzut forma unui picior de om ieşind 
de sub pătură”, a spus Talbot la proces. Intr-o sacoşă de lângă 
acea grămadă erau un topor şi un bat. 

Găsiseră cadavrul lui Edward Stevens. Examinările făcute 
de dr. Charles Arthur St Hill, patologul Ministerului de Interne 
pentru zona Liverpool, au arătat că existau 14 tăieturi în zona 
scalpului şi a capului - fuseseră folosite şi lama, şi capul 
toporului. Edward a murit în urma contuziilor cerebrale şi a 
hemoragiei rezultate din fracturile din zona craniului, accelerate 
de strangulare. Chiar dacă strangularea nu ar fi avut loc, Edward 
tot nu ar fi supravieţuit din cauza rănilor; St Hill a admis la 
proces că este posibil să fi murit cu puţin înainte să fie folosite 
cablurile electrice. 

„Eddie şi cu mine ne-am certat şi situaţia a scăpat de sub 
control”, a spus Brady când a fost arestat, fiind suspect de 
crimă. Hindley nu a fost reţinută şi ea atunci, dar ea şi câinele 
lor l-au însoţit pe Brady la secţia de poliţie. A fost întrebată de 
natura implicării sale în acest caz, dar ea a susţinut pur şi 
simplu că moartea lui Edward a fost un accident; nu a fost 
arestată până pe 11 octombrie, fapt care i-a dat timp să se 
descotorosească de unele hârtii ale lui Brady (despre care 
spunea ea că reprezentau planurile lui pentru jefuirea unor 
bănci), şi a cerut să fie concediată de la serviciu pentru a putea 
solicita un ajutor social din partea statului. 

Ştiind cine îl pârâse la poliţie, Brady s-a răzbunat în singurul 
mod în care a putut, susţinând la interogatoriu că David Smith 
fusese un participant activ la crima asupra lui Edward Evans (şi 
că Hindley nu fusese prezentă). In ciuda dovezilor clare care 
atestau contrariul, pe seama lui Smith au circulat tot felul de 
zvonuri până la moartea sa prematură, 30 de ani mai târziu. Nu 
l-a ajutat nici măcar faptul că la proces a ieşit la iveală că el şi 
Maureen acceptaseră bani de la un ziar. Sigur că Smith a negat 
că ar fi fost un participant activ la crimă, dar a spus poliţiei că 
ştia că Brady „avea o preferinţă specială pentru gări”. De 
asemenea, a mai declarat că Brady pregătise nişte valize 


dubioase în care zice că ar fi pus „nişte cărţi”. Poliţia a cerut o 
perchezitie la toate oficiile de depozitare a bagajelor din zona, 
iar pe 15 octombrie la gara Manchester Central au fost găsite o 
mulţime de valize aparţinându-i lui Brady. Înăuntru erau 
dovezile de care avea nevoie poliţia: printre ele, nouă fotografii 
nud ale lui Lesley Ann Downey şi caseta cu filmul torturii ei. 

Căutările din casa lui Brady şi Hindley scoseseră deja la 
iveală un caiet de exerciţii în care apărea numele „John 
Kilbride”, precum şi multe fotografii făcute la mlastina 
Saddleworth. Patricia Hodges i-a ajutat pe poliţişti să identifice 
locurile unde fusese dusă de către criminali - şi a fost foarte 
convinsă la tribunal că ea a fost cea care le-a spus poliţiştilor 
unde să se oprească, fără să răspundă sugestiilor acestora. A 
doua zi după descoperirea valizelor, 150 de ofiţeri care aveau ca 
sarcină descoperirea locurilor unde fuseseră făcute fotografiile 
au găsit un cadavru în mlaştină. Era al lui Lesley Ann Downey. A 
doua zi, mama ei a reuşit să o identifice. Patru zile după aceea, 
a fost găsit cadavrul „puternic descompus” al lui John Kilbride, 
pe partea cealaltă a Autostrăzii 635. Brady şi Hindley fuseseră 
acuzaţi deja de uciderea lui Edward Evans; acum şi numele lui 
Lesley Ann Downey a fost adăugat pe lista victimelor acestora. 
Amândoi au fost aduşi separat în faţa tribunalului şi au rămas în 
arest. 

Brady nu prea putea să nege faptul că a fost implicat în 
dispariţia lui Lesley Ann, având în vedere existenţa casetei şi a 
dovezilor fotografice - în schimb, a spus că alţi doi bărbaţi au 
adus-o pe Wardle Brook Avenue, apoi au luat-o când Brady a 
terminat de făcut fotografii. „Mi s-a spus mai târziu că a fost 
lăsată la Belle Vue”, i-a povestit el detectivului-şef Arthur 
Benfield. La procesul preliminar care a avut loc pe 6 decembrie, 
Brady a fost acuzat de moartea lui John Kilbride; Hindley a fost 
învinuită de ascunderea acţiunilor lui Brady, deşi ştia că acesta 
îl omorâse pe băiat. 

Procesul a durat 11 zile, amândoi pledând vinovat. Avocatul 
lui Hindley, Philip Curtis, a încercat din răsputeri să o scape de 
acuzaţia de complicitate şi a spus că fotografia ei de lângă 
mormântul lui John Kilbride nu este deloc relevantă. Procurorul 
William Mars-Jones a sugerat însă altceva. „Ăsta este un loc care 
se află la o distanţă de 65 m de drum, în mijlocul nicăieriului, în 
centrul a mulţi kilometri pătraţi de teren mlăştinos. De acolo 


avem un instantaneu - surprins în mijlocul nicăieriului - cu 
acuzata, Myra Hindley, stând într-o poziţie nefirească. Le 
aminteşte Domniilor Voastre de o rudă îndurerată care stă lângă 
mormântul unei persoane dragi care a plecat dintre noi, 
uitându-se cu ochii trişti la mormânt? Sau credeţi că explicaţia 
Myrei Hindley este una rezonabilă - „Nu, este o poză normală 
pentru mine. Mă uitam la câine.” Hindley a mai spus, într-o 
declaraţie făcută la poliţie, pe 28 octombrie, că este o 
„coincidenţă” faptul că a fost fotografiată şi lângă mormântul lui 
Lesley Ann. 

Cuplul a fost arestat preventiv la Judecătoria din Cardiff în 
ianuarie 1966, deşi procesul a început pe 19 aprilie la 
Judecătoria din Chester, cu cei doi acuzaţi stând în spatele unor 
geamuri antiglont din cauza urei profunde pe care le-o purta 
comunitatea. Până în acel moment, Brady fusese acuzat şi de 
uciderea lui John Kilbride, deşi complicitatea rămăsese parte din 
acuzaţie. Apărarea s-a folosit mult de contractul lui Smith cu 
ziarul şi de declaraţiile lui Brady conform cărora Smith fusese un 
participant activ la crime, dar momentul în care a fost 
prezentată înregistrarea torturii lui Lesley Ann Downey, în a 
şasea zi a procesului, pe 26 aprilie, a afectat pe toată lumea 
care era prezentă. „Trei femei din public şi-au acoperit urechile, 
iar două dintre ele s-au aplecat, punându-şi mâinile pe piept”, a 
raportat Glasgow Herald. A impresionat pe toată lumea, 
bineînţeles, cu excepţia acuzaților, care „au stat tacuti în boxă, 
uitându-se direct în faţă, spre judecător.” 

In faţa dovezilor prezentate, Brady a trebuit să recunoască 
că l-a lovit pe Edward Evans, dar „toporul a sărit de pe capul lui 
şi nu a părut să aibă vreun efect”. A mai spus că se hotărâse „să 
facă pe poponarul” şi l-a întâlnit la gara Manchester pe Edward, 
despre care ştia ca este homosexual. „Am decis ca el o să ne fie 
de ajutor în chestiunea pe care Smith şi cu mine o discutaserăm 
mai devreme în seara aceea.” L-a adus pe Edward acasă şi i-a 
spus să-i dea toţi banii pe care îi are, pentru că „individului de la 
uşă... nu îi plac poponarii”. Smith fusese cel care îi dăduse 
loviturile fatale cu batul sau: Brady a spus că atitudinea lui era 
„teatrală, glumeata. Incerca să facă glume.” A negat că ar avea 
cunoştinţă despre moartea celorlalte două victime. În mărturia 
ei, Hindley a spus că Smith a fost cel care i-o adusese lui Brady 


pe Lesley Ann Downey ca să o fotografieze şi că fata a părăsit 
apoi casa lor împreună cu Smith. 

În concluzie, procurorul general a subliniat faptul că „există 
o mulţime de dovezi şi din alte părţi, din alte surse decât gura 
lui David Smith, care arată neîndoielnic vinovăția acestor doi 
acuzaţi pentru cele trei crime.” De asemenea, el a comentat şi 
pe marginea felului în care Brady şi Hindley s-au prezentat în 
boxa martorilor: „Aţi văzut vreo urmă de emoție atunci când au 
discutat cele mai mişcătoare şi chinuitoare detalii?” judecătorul 
a rezumat astfel cazul: „Dacă - şi subliniez cuvântul „dacă” - 
ceea ce spune acuzarea este adevărat, aveţi de-a face aici cu 
doi criminali sadici, de o maximă depravare, nu-i aşa?” 

Pe 6 mai 1966, juriul a avut nevoie de două ore şi 14 
minute pentru a ajunge la un verdict. Brady a fost găsit vinovat 
pentru trei crime, Hindley pentru două şi, de asemenea, pentru 
că l-ar fi ajutat pe Brady să ascundă moartea lui John Kilbride. 
Amândoi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Pedeapsa cu 
moartea a fost abolită în Marea Britanie pe 9 noiembrie 1965 - 
la o lună după ce Brady şi Hindley au fost arestaţi. 

Cu toate acestea, alţi copii fuseseră daţi dispăruţi, dar au 
trecut 20 de ani până când Brady sau Hindley şi-au recunoscut 
faptele, în 1985, Brady i-a spus, se pare, jurnalistului Fred 
Harrison de la Sunday People că îi omorâse pe Pauline Reade şi 
Keith Bennett, iar investigarea morţii lor a fost reluată, fiind 
condusă de detectivul-şef Peter Topping. Brady a negat că ar fi 
recunoscut aşa ceva atunci când Topping l-a interogat la 
închisoarea Gartree; totuşi, Hindley a început să coopereze cu 
autorităţile în noiembrie 1986, după ce a primit o scrisoare de la 
Winnie Johnson, mama lui Keith Bennett, care dorea să ştie ce s- 
a întâmplat cu fiul ei. Hindley şi David Smith au mers la 
mlaştină, dar fără succes. 

În cele din urmă, Hindley a recunoscut, pe 10 februarie 
1987, rolul ei în toate cele cinci crime (sau, aşa cum a notat 
Topping, „mi-a spus exact cât a vrut să ştiu, nimic mai mult”). 
Pus în faţa declaraţiilor lui Hindley, Brady a fost de acord să-şi 
recunoască faptele, cu condiţia să i se dea voie să se sinucidă - 
ceea ce autorităţile nu puteau admite. Cu toate acestea, a oferit 
informaţii noi, iar după ce Hindley a mai făcut o vizită la 
mlaştină, a fost identificată o nouă zonă pentru investigaţii. Pe 1 
iulie 1987 a fost găsit corpul lui Pauline Reade, iar Brady a 


recunoscut oficial că a omorât-o. A făcut două investigaţii în 
zona mlaştinii - una în iulie, una în decembrie -, dar nu a putut 
găsi corpul lui Keith Bennett. Acesta rămâne încă ascuns pe 
undeva pe acolo. 

Brady a fost declarat psihopat în noiembrie 1985 şi mutat 
la Spitalul Park Lane (acum cunoscut ca Spitalul Ashworth). A 
refuzat orice sugestie pentru a putea fi eliberat mai repede, deşi 
a cerut să fie mutat la închisoare, unde ar fi putut să moară prin 
înfometare. 

Hindley a încercat să evadeze din puşcărie şi a avut 
numeroase relaţii cu diverşi deţinuţi şi chiar cu personalul de 
acolo. In 2002, eliberarea ei părea posibilă datorită unor hotărâri 
legislative care îi aveau în vedere pe deţinuţii „închişi pe viaţă”, 
aşa cum era şi ea; totuşi, pe data de 15 noiembrie a aceluiaşi 
an, Hindley a murit din cauza unei pneumonii, agravate şi de o 
boală de inimă. Potrivit surselor contemporane, 20 de 
antreprenori locali de pompe funebre au refuzat să se ocupe de 
ceremonia de incinerare a acesteia; unul dintre ei, Nick 
Armstrong, a declarat pentru The Guardian: „Pe toţi cei care m- 
au abordat i-am întrebat şi eu la rândul meu: cum s-ar simţi 
dacă mama sau bunicul lor s-ar odihni în aceeaşi capelă cu Myra 
Hindley sau ar merge cu acelaşi dric sau cu aceeaşi maşină 
mortuară?” 

CAPITOLUL 14 Marea Britanie: Fred şi Rosemary 
West 

Cei care investighează criminali în serie trebuie să-şi 
păstreze sănătatea mintală atunci când în jurul lor nu văd decât 
mostre ale celor mai rele fațete ale umanităţii. Unul dintre 
aceştia este Bernard Knight, legistul patolog al Ministerului de 
Interne, care s-a ocupat de cazul crimelor de pe Cromwell 
Street. „Am căutat puţin prin mizerie şi noroi, pentru că apa 
inunda tot timpul; era pompată afară”, îşi aminteşte el despre 
investigaţiile de la locul unde fusese găsit primul femur uman. 
„Şi îmi amintesc mereu cum am ridicat alte două oase şi m-am 
uitat mai degrabă maliţios la inspectorul-şef Bennet şi i-am 
spus: «Ei bine, am văzut un femur, aşa că ori doamna asta are 
trei picioare, ori ai de-a face cu mai multe cadavre.»” 

Cu siguranţă că aveau de-a face cu mai multe cadavre. 
Fred West era responsabil pentru moartea a cel puţin 12 
oameni; soţia sa, Rose, a fost acuzată că ar fi ucis nouă 


persoane, deşi se crede că numărul crimelor pe care le-au 
săvârşit împreună cei doi este cu mult mai mare. (Ar trebui 
specificat faptul că nu toate cadavrele au fost găsite pe 
Cromwell Street.) Fred West a scăpat de justiţie pentru că s-a 
spânzurat de Anul Nou, în 1995, în timp ce se afla în arest 
preventiv. Rose West a fost condamnată la închisoare pe viaţă - 
deşi mult timp şi-a susţinut nevinovăția. „Nu o să mărturisesc 
niciodată ceva ce nu am făcut”, a spus ea într-o conversaţie pe 
care poliţia o asculta. „Dacă ei cred că am ceva de-a face cu 
asta, atunci cel mai bun lucru pe care poa' să-l facă e să mă 
bage în celulă şi să arunce nenorocita aia de cheie. Pentru că o 
să-mi susţin mereu nevinovăția, indiferent dacă o să-mi petrec 
toată viaţa în nenorocita asta de pârnaie”. 

Poate mai mult decât în celelalte cazuri despre care se 
vorbeşte în acest volum, succesiunea exactă a evenimentelor 
este neclară: Fred West a spus poliţiei poveşti diferite în timpul 
interogatoriului, iar Rose a fost în mod sistematic necooperantă. 
Informaţiile care urmează, aşadar, nu sunt foarte exacte, dar 
sunt extrase din rapoartele poliţiei, din interogatoriile la care au 
fost supuşi cei doi West, dar şi supraviețuitorii atacurilor lor. 

Frederick Walter Stephen West s-a născut în satul Much 
Marele din Herefordshire, pe 29 septembrie 1941. Al doilea din 
şase copii, acesta părea să fie „un băiat aşa de bun” când era 
mic, „un pic obraznic, un pic cu gura mare, dar aşa erau copiii 
atunci”. Totuşi, potrivit mărturisirilor lui West, copilăria sa a fost 
ruinată de dispariţia inocentei din viata sa încă de la o vârstă 
fragedă. Tatăl său avea relaţii sexuale incestuoase cu sora lui 
Fred când ei erau mici şi l-a învăţat şi pe fiul lui să facă sex cu 
oile. „Fă ce vrei, doar să nu fii prins în timp ce o faci” era, se 
pare, codul după care i se spusese să trăiască, iar Fred a 
recunoscut în faţa poliţiei că „Voiam să fiu ca tata. Am admirat 
tot ce reprezenta el.” Au existat bârfe conform cărora mama sa 
l-ar fi abuzat încă de la vârsta de 12 ani, iar West însuşi a 
susţinut că a tăiat gâtul porcului familiei când era mic. (Nu a 
contat deloc că fratele lui West, Doug - cu şase ani mai mic 
decât el - a spus că multe dintre aceste lucruri nu sunt deloc 
adevărate. „În ceea ce îi priveşte pe mama şi pe Fred, dar şi pe 
tata şi animalele cred că poate fi vorba doar despre o fantezie a 
cuiva”, a spus el în 2014. „[Fred] nu a omorât niciun porc în 
viaţa lui. Tipul care obişnuia să taie porcii lucra cu tata la fermă 


şi el era cel care făcea lucrul ăsta. Niciunul dintre noi nu s-a 
atins de ei”) 

Fred West nu era un copil cu veleitati academice, arătând 
puţin talent în domeniul artei şi în tâmplărie. A părăsit şcoala în 
decembrie 1956 pentru a lucra la fermă. Este discutabil, aşadar, 
dacă s-a purtat ciudat înainte de a împlini vârsta de 17 ani, dar 
este sigur că un accident de motocicletă din noiembrie 1958 a 
avut asupra lui efecte secundare pe termen lung. A suferit o 
fractură de craniu, fiind nevoie de insertia unei plăci de metal, şi 
şi-a rupt mâna şi piciorul. A stat în comă timp de o săptămână, 
iar apoi personalitatea sa a părut să se schimbe: potrivit familiei 
sale, a devenit un lăudăros şi un mincinos şi a început să fure. 
Câţiva ani mai târziu, a suferit o altă leziune la cap, după cea 
căzut de pe o scară de urgenţă a unui club pentru tineri. 

Din acest moment a început să aibă în mod evident un 
comportament sexual aberant. In 1961, a fost acuzat că ar fi 
lăsat însărcinată o fată de 13 ani - majoritatea surselor spun că 
ar fi vorba chiar despre sora lui, iar altele, că ar fi fost o prietenă 
de familie - şi apoi a fost dat afară din casă de părinţii lui şi 
trimis să locuiască împreună cu o mătuşă. In noiembrie, cand 
cazul a compărut în faţa tribunalului, fata a refuzat să vorbească 
din boxa martorilor, iar judecătorul a fost nevoit să închidă 
cazul. Medicul său de familie a oferit o serie de dovezi care 
atestau că loviturile la cap puteau indica faptul că este epileptic, 
predispus la „leşinuri”. Fred a folosit această scuză câteva 
săptămâni mai târziu ca să „nu-şi amintească” faptul că a violat- 
o pe prietena sa în vârstă de 15 ani. 

În 1962, West şi fratele său John au întâlnit-o pe imigranta 
din Scoţia Catherine Bernadette Costello, cunoscută ca Rena, 
într-un lactobar din Ledbury. West a condus-o acasă pe fata de 
18 ani şi, în timp ce ea îi povestea viaţa ei (era fugară şi 
însărcinată), au fost opriţi de un ofiţer de poliţie. Pentru a o 
ajuta, West a susţinut că el era tatăl copilului, iar după o 
încercare nereuşită a lui de a-i provoca un avort (şi posibil mai 
ales pentru a o enerva pe mama lui), Fred a fost de acord să se 
căsătorească cu Rena pe 17 noiembrie 1962. S-au mutat în 
Coatbridge, lângă Glasgow, în Scoţia, unde West a descoperit 
că, de fapt, noua lui soţie făcea striptease în bordelul unui 
proxenet pakistanez, care era şi tatăl copilului ei. Charmaine 


Carol s-a născut pe 22 februarie 1963, iar familia West a 
susţinut că ei au adoptat copilul metis. 

West a devenit „bodyguardul/şoferul” Renei, iar proxenetul 
pakistanez îi aducea lui West multe femei cu care să se culce - 
din moment ce i se spusese foarte clar că Rena era de neatins. 
Totuşi, West şi Rena au avut un singur contact sexual din care a 
rezultat fiica lor, Anne-Marie (în ciuda eforturilor Renei de a 
avorta copilul). În cele din urmă, West a reuşit, în 1964, să facă 
rost de o slujbă, care presupunea să conducă o dubita cu 
îngheţată în zone precum Gorbals şi Catlemilk. In acea perioadă, 
a şi luat pentru prima dată viaţa cuiva: în noiembrie 1965, l-a 
lovit şi ucis pe băiatul de patru ani Hugh Feeney, dar nu a fost 
niciodată acuzat pentru această crimă. In schimb, celelalte acte 
criminale l-au ajuns din urmă. 

Supărat din cauza faptului că vânzările de îngheţată nu îi 
aduceau prea mulţi bani, West a început să folosească 
furgoneta pentru a ademeni fete tinere. Potrivit istoricului din 
Gorbals, Colin MacFarlane, West era văzut ca „un personaj 
comic, în timp ce le dădea fetitelor cornetele cu îngheţată”, însă 
„am auzit în curând că el... le şi abuza pe unele dintre ele”. 

Dar se pare că West a abordat într-o zi persoana nepotrivită 
- sora şefului gastii Cumbie, „Malky Frazer”, care avea 12 ani. 
Fratele ei „a jurat să-i taie gâtul lui West «ca la porci»” şi a 
aşteptat să vină furgoneta cu îngheţată. După două zile de 
aşteptare, a apărut şi West. „Nebunul de Malky şi restul găştii 
au alergat cu toţii spre furgonetă având în mâini lame, cutite, 
cărămizi şi topoare. West a fost lovit în cap cu o piatră mare, dar 
tot a reuşit să se urce la volan şi să pornească maşina.” 

Această întâmplare a marcat momentul în care Fred West a 
rămas fără slujbă în Glasgow - de fapt, a însemnat sfârşitul 
perioadei petrecute în Scoţia. Totuşi, în această perioadă îşi 
făcuse o prietenă-cheie, Annie McFall, o fetiţă pe care o văzuse 
pe stradă, „plângând de-i sărea cămaşa de pe ea”. West spunea 
că aflase că mama lui Annie, o alcoolică, o obliga pe aceasta să 
se prostitueze pentru a-i putea susţine viciul. Aşadar, a luat-o 
acasă pe fetiţă, Rena fiind de acord să-i fie dădacă acesteia. 

Succesiunea evenimentelor de pe parcursul următorilor ani 
nu este sigură: mărturiile lui West nu corespund întotdeauna cu 
„Succesiunea oficială de evenimente” pe care poliţia a făcut-o 
cunoscută în timpul unei conferinţe de presă. După moartea lui 


High Feeney, West s-a întors la Much Marele, părăsind-o pe 
Rena, dar luând copiii cu el. Rena îi vizita periodic, iar în martie 
1966 s-au mutat împreună într-o caravană de la campingul 
Willows Caravan din Sandhurst. Cu toate acestea, West a trebuit 
să le dea pe Charmaine şi Anne-Marie în grija serviciilor sociale 
până când, spre surpriza lui, a apărut Annie după ce făcuse rost 
pe furiş de la Rena de adresa lui West. (Cu siguranţă că în iulie 
1966 copiii se aflau în custodia autorităţilor.) în scurt timp, ei au 
început o relaţie, iar Annie a rămas însărcinată cu copilul lui în 
prima parte a anului 1967. 

Annie McFall a fost văzută în viaţă, pentru ultima dată, la 
Carnavalul din Gloucester, în iulie 1967. West a fost acuzat că ar 
fi omorât-o, dar el a negat în mod constant acest lucru. Potrivit 
spuselor lui, o convinsese pe Annie să se mute din campingul 
Willows pentru a o ţine departe de Rena care, spune West, voia 
ca Annie să devină prostituată. A mai susţinut că a venit la 
caravană într-o noapte şi i-a găsit acolo pe Rena şi pe 
proxenetul ei, Ralph. Cuplul i-a spus că Rena o înjunghiase pe 
Annie din greşeală. Ralph a vrut să-i dea drumul cadavrului lui 
Annie de pe vârful muntelui într-o râpă, dar West a refuzat, 
spunând că trebuie să fie îngropată în „locul lor special” de pe 
dealul din Marele. Ralph a fost de acord, iar cei doi au săpat 
împreună o groapă pentru Annie. Ceea ce nu a reuşit West să 
explice este de ce corpul lui Annie era mutilat în acelaşi mod în 
care fuseseră şi celelalte cadavre pentru care îşi asumase vina. 
Se crede că Annie făcea presiuni asupra lui West să divorţeze de 
Rena şi să se căsătorească cu ea. 

Aproximativ şase luni mai târziu, în seara de sâmbătă, 6 
ianuarie 1968, Mary Jane Bastholm, în vârstă de 15 ani, a 
dispărut dintr-o staţie de autobuz din Gloucester, în drum spre 
casa prietenului ei, la care se ducea să petreacă seara jucând 
Monopoly - în zăpada din apropiere au fost găsite nişte piese din 
acest joc. Inspectorul-şef, detectivul William Marchand de la 
Poliţia Metropolitană, Brigada Omucideri, a fost adus după 10 
zile să investigheze cazul, dar cadavrul adolescentei nu a fost 
descoperit niciodată. Aceasta era chelnerita la Pop In Cafe, unde 
West obişnuia să ia masa şi chiar contribuise la renovarea 
clădirii. Martorul Vincent Oakes o văzuse pe fată în maşina lui 
West de patru sau de cinci ori. Nu au fost găsite niciodată 
dovezi care să-l pună în legătură pe West cu dispariţia ei, dar 


fiul lui, Stephan, a spus că tatăl său afirmase la un moment dat: 
„Nu o să spun nimănui unde se află [ea].” Rose a refuzat in mod 
constant să ofere informaţiile pe care soţul ei ar fi putut să i le 
spună. In raportul media, poliţia din Gloucester a notat: „Pe 
parcursul anchetei dispariţiei lui Mary, au fost urmărite peste 
250 de linii diferite de investigaţie... În ciuda acestor investigaţii, 
nu s-a putut găsi nicio dovadă care să susţină arestarea lui 
Frederick West pentru niciun cap de acuzare în cazul lui Mary 
Bastholm, deşi acesta a fost interogat şi a negat orice formă de 
implicare.” 

Mary nu a fost sub nicio formă singura fată pe care West a 
abordat-o (dacă a făcut-o, într-adevăr) în acea perioadă. La 
procesul de la Tribunalul Winchester Crown din noiembrie 1995, 
„Doamna C.” şi-a adus aminte că a facut autostopul în 
Cheltenham, în 1966. „A oprit pe o bandă. A pus mâna pe mine. 
Nu-mi aduc aminte toate detaliile, dar a fost o agresiune 
sexuală şi fizică... Am reuşit să cobor pe jumătate din maşină, 
iar el m-a apucat de gât şi m-a tras înapoi.” West s-a masturbat 
în faţa femeii complet îmbrăcate, apoi a dus-o înapoi în 
Cheltenham. În 1968, Alison Clinton, în vârstă de 13 ani, a fost 
prinsă de West, dar aceasta a reuşit să scape şi să fugă ca să 
ceară ajutor la cea mai apropiată casă. 

Pe 29 noiembrie 1968, West şi-a întâlnit sufletul pereche, 
femeia cu care putea să-şi pună în practică dorinţele perverse 
după cum îi poftea inima. Era cea de-a cincisprezecea zi de 
naştere a lui Rosemary Letts. 

Rose Letts s-a născut în Northam, Devon, după o sarcină 
dificilă în timpul căreia mama sa a fost supusă unei terapii 
electroconvulsive îndelungate. A fost un copil dificil, dar acest 
lucru poate că a avut ceva de-a face cu situaţia foarte 
neobişnuită de acasă: tatăl ei era violent cu soţia lui şi cu copiii; 
mama ei suferea grav din cauza depresiei. Ea a fost cea mai 
mică din cele patru fiice; a mai avut trei fraţi. Rose avea 
contacte sexuale regulate cu fraţii ei mai mici şi se presupune 
că şi cu tatăl ei, începând cu vârsta de 13 ani - cu siguranţă au 
avut relaţii sexuale în anii care au urmat. Părinţii ei s-au separat 
când Rose era adolescentă, iar ea a locuit iniţial cu mama 
înainte de a se duce să stea cu tatăl ei. Când a împlinit 16 ani, s- 
a mutat cu West, în ciuda furiei şi a amenințărilor tatălui ei - 
acesta s-a dus chiar să facă plângere la serviciile sociale, dar 


fără niciun rezultat. Rose a locuit cu West la Hotelul Lake House 
Caravan Park din Bishops Cleeve, având grijă de Charmaine 
(care s-a dus pentru scurt timp la Şcoala Primară Bishops Cleeve 
County) şi de Anne-Marie. Nu era nici urmă de Rena - părea că 
se întorsese în Scoţia. 

Dar nu aşa se şi întâmplase. Până la acel moment se 
credea că Fred West o omorâse pe Rena. Potrivit uneia dintre 
versiunile lui West în ceea ce priveşte evenimentele, ea şi West 
merseseră la „locul lor preferat” de pe un câmp, unde au făcut 
sex beţi fiind, înainte „să-mi pierd putin capul cu ea; şi ne-am 
ciondanit, şi ne-am certat chiar acolo. Şi atunci a ajuns să fie 
ucisă, stând sprijinită de poartă.” Pentru că era prea dificil să 
sape o groapă destul de mare pentru bust, West i-a tăiat capul 
şi picioarele - lăsându-i mâinile ataşate - şi a îngropat-o. Nu s-a 
descoperit niciodată când s-a întâmplat acest lucru; poliţia din 
Gloucester spune că ultima oară s-a auzit de ea „cam în anul 
1971”, dar posibil ca aceasta să fi murit înainte: Rose a născut-o 
pe fiica lui West, Heather Ann, pe 17 octombrie 1970; în timpul 
sarcinii, s-au mutat în Midland Road, Gloucester. (O alta 
versiune pe care ar fi spus-o West a fost că o rugase pe Rena să 
stea cu ochii pe Rose pentru că era îngrijorat de felul cum se 
purta cu copiii; nu a ştiut exact ce s-a întâmplat, dar „Rena a 
fost ucisă”. Când se mutau din Midland Road în Cromwell Road, 
Rose a mărturisit totul, iar West a îngropat cadavrul Renei. 
Totuşi, acesta era un truc tipic pentru West: el era întotdeauna 
cel care îi ajuta pe ceilalţi, nefiind niciodată implicat direct în 
crimă. 

Fred West a avut în 1969 o condamnare de trei zile cu 
închisoarea pentru neplata unor amenzi. Apoi, pe 4 decembrie 
1970, a fost închis timp de nouă luni pentru infracţiuni auto (a 
furat un aparat unde se plăteşte taxa de drum) şi furt de la 
angajatorul său - o sentinţă cu suspendare de dinainte a fost 
pusă în aplicare după ce a încălcat condiţiile de suspendare, 
furând de la angajatorul lui panouri pentru gard. Absența lui a 
supus-o pe Rose, care tocmai împlinise 17 ani, la o presiune 
uriaşă: avea grijă atât de propriul bebeluş, de şase săptămâni, 
cât şi de Charmaine, în vârstă de aproape opt ani, şi de Anne- 
Marie, de şase ani. Rose era o mamă vitregă severă - fiica 
vecinilor de la etajul superior, în vârstă de opt ani, a văzut-o pe 
Rose pregătindu-se să o lovească pe Charmaine cu o lingură de 


lemn, în timp ce aceasta avea mâinile legate la spate cu o curea 
de piele - şi nu a suportat asta. Atât Charmaine, cât şi Anne- 
Marie au ajuns la spital, cu urme vizibile de violenţă provenite 
de la Rose. „Cred că îi place să fii dur cu ea”, i-a scris Rose în 
închisoare lui West. „Dar dragule, de ce trebuie să o fac eu? Aş 
păstra-o pentru binele ei, dacă nu ar fi ceilalţi copii.” In final, şi-a 
pierdut cumpătul. „A apucat-o bine, cred că de gât, sau ceva de 
genul ăsta, şi a omorât-o”, a fost singura descriere pe care Fred 
West a oferit-o. 

În timpul interogatoriului, West le-a spus ofiţerilor că Rose i- 
a spus doar că Charmaine a murit - mai degrabă decât că s-a 
întors în Scoţia cu mama ei, aşa cum a susţinut el că 
presupunea -, după ce poliţia a venit să facă săpături în curtea 
interioară. „Charmaine este îngropată în pivnita cu cărbuni din 
Midland Road”, i-a spus Rose. „Nu e tăiată... E complet 
îmbrăcată, înfăşurată în pături şi îngropată.” Existau fotografii 
dentare ale lui Charmaine din 14 aprilie 1971, care i-au permis 
dentistului legist, dr. David Whittaker, atât să identifice cadavrul 
atunci când a fost găsit, cât şi să confirme data decesului - când 
Fred West era la închisoare. 

Fred şi Rose s-au căsătorit pe 29 ianuarie 1972 la Oficiul 
Stării Civile din Gloucester. Nu s-a pomenit deloc de prima soţie 
a lui West, Rena: acesta a spus despre el că este celibatar. Rose 
era însărcinată din nou cu cea de-a doua fiică a lor, Mae, care s- 
a născut pe 1 iunie. Până la momentul căsătoriei, cei doi se 
mutaseră pe Cromwell Street, la numărul 25. West a 
transformat etajul superior al clădirii în dormitor şi a făcut „o 
cameră pentru Rose” - unde lucra ca prostituată - şi în pivniţă, o 
cameră de tortură. West a creat în toată casa o reţea 
complicată de vizoare şi camere de spionat pentru a putea 
urmări tot ce se întâmpla, inclusiv ce face Rose cu clienţii ei. 
Femeia îşi făcea reclamă căutând „un bărbat din Indiile de Vest, 
B.D.!?, cu vârsta între 50 şi 60 de ani, pentru sex cu o tânără 
casnică, în vederea mutării împreună.” În primii aproximativ 10 
ani, nu a cerut bani; totuşi, în jurul anului 1985, „Mandy” a decis 
că şi clienţii ei ar trebui să plătească. Lucy Partington, verişoara 
scriitorului Martin Amis, a devenit una dintre victimele cuplului 
West şi, după proces, el a notat că o zi obişnuită pe Cromwell 
Street, numărul 25, era „un inventar puţin credibil de mizerie 


12 B.D. - Bine Dotat. (n. trad.) 


specifică unui troglodit, ce includea furturi, violenţă, incest, viol, 
torturi sexuale, prostituție, proxenetism, voyeurism, 
pornografie, prostituție infantilă şi pedofilie”. 

Caroline Roberts, în vârstă de 17 ani, a fost angajată, în 
septembrie 1972, ca dădacă a copiilor: cei doi West o întâlniseră 
când făcea autostopul pe un drum izolat de ţară. Acesteia i s-a 
părut că viaţa pe Cromwell Street este ciudată: cuplul West o 
întreba tot timpul de viaţa ei sexuală şi îi încuraja pe ea şi pe 
iubitul ei să le folosească patul. Fred West i-a spus că ar putea 
să o ajute, dacă ar vrea să facă un avort în orice trimestru al 
sarcinii - iar celelalte persoane pe care le ajutase îi multumisera 
oferindu-i favoruri sexuale. A decis să părăsească locuinţa şi, cu 
ajutorul lui Roy Morgan, care venea des în vizită în această casă, 
să se întoarcă la mama ei. 

Totuşi, pe 6 decembrie, cei doi West au găsit-o din nou pe 
Caroline pe aceeaşi porţiune de drum şi şi-au cerut scuze faţă 
de aceasta pentru comportamentul lor. Ea a fost de acord să 
meargă cu ei să bea o ceaşcă de ceai, dar atunci a fost atacată. 
Când şi-a recăpătat cunoştinţa, avea mâinile legate, iar capul îi 
era înfăşurat în bandă adezivă. Fred a violat-o (Caroline şi-a 
amintit că asta „a durat doar câteva secunde”), iar apoi la fel a 
procedat si Rose. („A făcut un sex oral cu mine - ceea ce eu nu 
mai practicasem niciodată - şi m-am simţit foarte umilita.”) Fred 
a amenintat-o că o va tine în pivniţă şi îi va lăsa pe câţiva dintre 
clienţii de culoare ai lui Rose „să o folosească” şi apoi că „mă va 
îngropa sub pavajul din Gloucester”, lângă „sutele de fete” care 
se află deja acolo. Caroline i-a lăsat să-i facă ce voiau şi le-a 
promis că o să se întoarcă să lucreze la ei ca dădacă - dar când 
a mers la spălătorie cu Rose, şi-a dat seama ca acum are o 
şansă de a scăpa. Şi s-a dus la poliţie. 

Pe 12 ianuarie 1973, cei doi soţi West au fost acuzaţi de 
agresiune sexuală, fiind amendaţi cu 50 de lire fiecare - Caroline 
a spus că nu a depus plângere pentru viol pentru că cei doi ştiau 
că ea avusese o aventură cu unul dintre chiriaşi şi informaseră 
deja poliţia. Era îngrijorată că se va afla acest lucru, iar tatăl ei 
vitreg nu a vrut ca ea să meargă la tribunal, ca nu cumva să-i 
barfeasca vecinii. Caroline a recunoscut ca mult timp s-a simţit 
vinovată fiindcă nu a continuat procesul, mai ales deoarece 
credea că Fred şi Rose vor începe să ucidă din nou pentru a 
evita ca o altă victimă a lor să mai ajungă la poliţie. Din 


nefericire, acest lucru a însemnat că -în cuvintele poliţiei din 
Gloucester - „Infracţiunea pentru care au fost acuzaţi cei doi 
West - de agresiune sexuală - nu a fost considerată una 
serioasă”, aşa că ei nu au devenit automat suspecți în lunile si 
anii care au urmat. _ 

Rose a dat naştere fiului lor, Stephen, în august 1973. In 
total, va avea opt copii, dar cel puţin trei dintre aceştia au avut 
alţi taţi decât soţul ei. S-a spus că tatăl ei a continuat mult timp 
aventura incestuoasă cu fiica lui, ducând astfel la naşterea 
unuia dintre copiii ei. 

Pe parcursul următorilor şase ani, familia West a ucis cel 
puţin opt femei tinere, ale căror cadavre au fost găsite pe 
Cromwell Street în timpul perchezitiilor din 1994. Lynda Gough a 
fost ucisă la puţin timp după data de 19 aprilie 1973, nu cu mult 
timp înainte de a douăzecea ei zi de naştere. Plecase de acasă 
la începutul lui aprilie, lăsându-le părinţilor un biletel în care le 
spunea să nu se îngrijoreze, pentru că îşi găsise un apartament 
unde să stea, iar în curând îi va vizita. Rose West a luat-o de 
acasă şi au mers împreună să bea ceva. Mama ei i-a convins pe 
prietenii fetei să îi spună unde este Lynda. În consecinţă, s-a dus 
pe Cromwell Street, la numărul 25, unde Rose a deschis uşa, 
purtând cardiganul şi papucii Lyndei - iar în spatele lui Rose, 
mama Lyndei a văzut hainele fiicei sale întinse la uscat. Rose a 
sfidat-o, spunându-i ca Lynda a plecat în Westonsuper-Mare şi 
şi-a lăsat toate lucrurile aici. Părinţii Lyndei au căutat-o în 
Weston, dar fără succes; totuşi, nu au raportat la poliţie 
dispariţia acesteia. 

De fapt, până a ajuns mama Lyndei la familia West, fiica ei 
era deja moartă. Se mutase cu chirie pe Cromwell Street şi se 
pare că împărțea bărbaţii cu Rose West. Era dădaca copiilor, 
croitoreasă la cooperativa locală şi lua parte la jocurile sadice 
ale celor doi West, permițându-i lui Fred să o ducă în pivniţă si 
să o atârne de tavan. Apoi, gura i-a fost acoperită cu bandă 
izolatoare şi a fost bătută fără milă de către cuplu, violată şi, în 
final, strangulată. Acesta era un model pe care familia West îl va 
folosi în următorii şase ani - la proces, legiştii au prezentat toate 
reconstituirile şi au notat că cel puţin una dintre victime avea 
tuburi goale de plastic în nări, pentru a nu se sufoca cu banda 
izolatoare. (Fred a susţinut că Rose o omorâse pe Lynda după o 


ceartă şi o îngropase.) Mici bucăţi de oase au fost păstrate de 
criminali ca trofee. 

Carol Ann „Caz” Cooper a murit în noiembrie 1973, fiind 
ucisă de cei doi soţi West. Avea 15 ani şi jumătate şi locuia la 
Orfelinatul Pines din Worcester, dar îi fusese dată permisiunea 
de a-şi petrece weekendul cu bunica ei. În după-amiaza zilei de 
10 noiembrie, s-a dus la cinematograf cu prietenii şi în jurul orei 
9:10 p.m. a fost zărită în timp ce se urca într-un autobuz din 
Warndon, acolo unde locuia bunica ei. Aceasta a fost ultima 
dată când a fost văzută în viaţă de către altcineva decât de cei 
de pe Cromwell Street. Potrivit declaraţiilor lui Fred, fie venise 
de bunăvoie ca dădacă, fie era o prostituată pe care el o 
acostase. Inainte de a muri, a fost supusă unor torturi sexuale 
dure; din scheletul ei lipseau 49 de oase atunci când i-au fost 
descoperite rămăşiţele, în 1994. 

Lucy Katherine Partington, studentă la Universitatea Exeter, 
locuia împreună cu mama ei în Gloucestershire în perioada 
sărbătorilor de Crăciun din 1973. În după-amiaza zilei de 27 
decembrie, fratele său a dus-o să-şi viziteze o veche prietenă, 
pe Helen Render, în Cheltenham, cu care a petrecut câteva ore, 
timp în care au lucrat la o scrisoare de intenţie pentru Institutul 
de Artă Courtauld din Londra. La 10:15 p.m., a lăsat-o pe Helen 
să meargă trei minute pe jos până la staţia de autobuz. Fata 
însă nu a mai ajuns niciodată în autobuz şi nici nu a reuşit să 
pună scrisoarea la poştă. A sfârşit pe Cromwell Street, unde soţii 
West au decapitat-o şi au dezmembrat-o, după ce au torturat-o. 
Un cuţit, o sfoară, nişte bandă izolatoare şi două clame de păr 
au fost îngropate împreună cu cadavrul ei. Fred a susţinut că s-a 
întâlnit de mai multe ori cu Lucy pentru sex în Pittiville Park (în 
apropierea staţiei de autobuz de unde a dispărut aceasta); el a 
mai spus că fata i-a cerut bani pentru a face avort fiindcă 
rămăsese însărcinată cu el - şi că a omorât-o pentru că ea voia 
„să-i cunosc părinţii, la dracu, voia să fac totul”. Familia ei a 
negat că ea ar fi avut ceva de-a face cu West înainte să fie 
omorâtă. La fel ca în cazul lui Caz Cooper, poliţia a investigat 
foarte atent dispariţia fetei; dar nu au descoperit nimic. Pe 3 
ianuarie 1974, Fred West a ajuns la Spitalul Gloucester Royal cu 
o tăietură la mâna dreaptă; la procesul lui Rose, acuzarea a 
susţinut că West a făcut rana în timp ce tăia cadavrul - şi 


existau motive pentru a presupune că fata fusese ţinută în viaţă 
până atunci „pentru cine-ştie-ce scop oribil”. 

Studenta austriacă Therese Siegenthaler a fost următoarea 
victimă confirmată. Fata în vârstă de 21 de ani locuia în 
Lewisham, în sudul Londrei, şi studia sociologia la Colegiul de 
Educaţie Superioară Woolwich. Pe 15 aprilie 1974, a părăsit 
locul unde era cazată, plănuind să facă autostopul din Holyhead 
până la Eire. Prietenul ei, Edward Simmons, a avertizat-o în 
privinţa acestui lucru, dar ea era sigură că poate avea grijă de 
ea - la urma urmei, după cum i-a spus, era experta în judo. Nu a 
ajuns niciodată la destinaţie şi, fiindcă nu s-a întors acasă, a fost 
dată dispărută pe 26 aprilie. Următoarea dată când Therese a 
fost văzută s-a întâmplat atunci când i-au fost descoperite 
rămăşiţele; fratele ei făcuse mai multe drumuri în Anglia şi în 
Eire, încercând să o găsească. Fusese decapitată, iar şoldurile îi 
fuseseră dislocate. La mormântul său a fost găsită o bucată 
înnodată de material care fusese folosită pentru a acoperi gura 
victimei. Însă prin apropiere nu au fost descoperite haine. 

Shirley Hubbard a dispărut în toamna anului 1974. 
Procurorii din cazul lui Rose West au explicat că Shirley fusese 
dată în plasament când avea şase ani, dar fugise de la cei care 
aveau grijă de ea în octombrie 1974, fiind găsită pe un câmp de 
lângă Worcester; luna următoare a fugit din nou. Potrivit 
articolelor apărute în acea perioadă în ziare, fata de 15 ani 
începuse să lucreze la magazinul Debenhams din Droitwich, dar 
pe 14 noiembrie nu s-a mai întors acasă. Îşi luase cu ea la locul 
de muncă hainele şi tot ce era mai important. A petrecut ceva 
timp cu prietenul ei care a văzut-o ultima dată urcându-se în 
autobuz în jurul orei 9:00 p.m. 

Nu se ştie cum a ajuns pe Cromwell Street, unde, după cum 
au spus procurorii la proces, capul i-a fost „acoperit cu o mască 
făcută din bandă adezivă, înfăşurată în jurul capului, pornind de 
sub barbă şi ajungând deasupra nivelului ochilor. In partea din 
faţă a acestei măşti era inserat un tub de plastic, în zona nării, 
cu aproximativ 7 cm de tub îndoit în sus, într-o poziţie care ar fi 
permis să intre în nară. O bucată scurtă de tub ieşea din mască. 
Tubul demonstrează faptul că Shirley era în viaţă în momentul 
în care i-a fost fixată masca. Scopul acesteia trebuie să fi fost de 
a o ţine sub control, fără să poată vedea ceva sau plânge, ci 
doar respira.” 


Juanita Mott avea doar 18 ani când a dispărut. Descrisa de 
catre procurori ca fiind ,o fata foarte rebela si independenta”, 
Juanita era fiica unui militar american. S-a lasat de scoala si a 
plecat de acasă la vârsta de 15 ani, mutându-se un timp cu 
chirie la soţii West, pe Cromwell Street - îl cunoscuse pe Fred la 
Pop In Cafe şi a locuit cu el din vara anului 1974 până în martie 
1975, când s-a mutat cu un prieten de familie. Pe 11 aprilie 
1975, a făcut autostopul spre Gloucester, promițând că va 
reveni a doua zi ca să aibă grijă de copilul unui prieten care se 
căsătorea. Dar nu s-a mai întors niciodată. 

Când cadavrul ei a fost descoperit 19 ani mai târziu, a ieşit 
la iveală şi faptul că suferise o fractură severă de craniu, 
cauzată de un impact puternic, probabil cu un obiect precum 
ciocanul. O sfoară de plastic, cum sunt cele de întins rufe, 
fusese înfăşurată în jurul părţii superioare a braţului şi ataşată 
de piciorul drept, unde fusese încolăcită în jurul femurului. 
Singura concluzie pe care a putut-o trage acuzarea a fost că, 
atunci când a fost îngropată, aşa dezmembrată cum era, 
legăturile erau încă la locul lor. În jurul craniului, pe sub 
mandibulă, avea înfăşurată o bucată de material - formată din 
două şosete lungi de nailon, un sutien şi două perechi de 
colanţi. Fusese imobilizată pentru a satisface nevoile sexuale ale 
tortionarilor săi, a spus acuzarea. „A murit în timp ce era 
umilită, fie ca parte a ceea ce atacatorii considerau a fi ceva 
distractiv, fie pentru că după aceea nu putea fi eliberată”, a 
spus procurorul Brian Leveson în pledoaria sa de deschidere din 
proces. Ca o ironie a sorții, peste câţiva ani, sora Juanitei, 
Belinda, urma să devină un musafir regulat pe Cromwell Street, 
la numărul 25, atunci când începuse să se întâlnească cu unul 
dintre chiriaşi. 

Pentru motive care nu au fost niciodată clare, se pare că 
Juanita a fost ultima victimă pentru ceva timp. Acest lucru este 
posibil să se fi întâmplat deoarece copiii soţilor West începuseră 
să crească; cu siguranţă au devenit ţintele dorințelor perverse 
ale părinţilor lor. Următoarea victimă confirmată a fost Shirley 
Anne Robin-son, în vârstă de 18 ani, care întreținea relaţii 
sexuale cu Fred - cu ştiinţa lui Rose - şi lucra ca prostituată pe 
Cromwell Street. Totuşi, când Shirley a rămas însărcinată, 
situaţia s-a schimbat. „Sunt însărcinată cu copilul lui Freddy”, i-a 
scris ea entuziasmată tatălui ei. „Suntem îndrăgostiţi.” (Fred, 


păstrând tiparul celorlalte declaraţii, a susţinut la poliţie că nu el 
era tatăl acestui copil - spusese asta doar de dragul lui Shirley.) 

Era însărcinată în opt luni când a dispărut, la puţin timp 
după data de 9 mai 1978. Fetusul copilului lui West a fost găsit 
lângă cadavrul ei. Femurul drept fusese retezat, existau şi 
dovezi ale decapitării, iar numeroase oase de la mâini şi picioare 
lipseau. Era clar că dezmembrarea fusese făcută în grabă. 
Acuzarea a sugerat că probabil Rose era responsabilă pentru 
moartea lui Shirley, şi nu Fred. 

Ultima victimă confirmată a fost Alison Chambers, ucisă în 
august 1979, înainte de cea de-a şaptesprezecea sa zi de 
naştere. Un copil rebel, Alison fusese luată în îngrijire cu doi ani 
înainte de a muri şi locuia la căminul Jordans Brook. Era 
angajată la biroul unui avocat, în Gloucester. Fred lucra în 
construcţii, în apropierea căminului, şi discuta des cu fetele de 
acolo, încercând să le convingă să vină pe Cromwell Street ca să 
câştige bani din prostituție. Alison s-a dus acolo cu prietena ei, 
Sharon Comp-ton, şi a intrat în jocurile sexuale ale soţilor West, 
făcându-i sex oral lui Fred în timp ce era legată de pat, înainte 
ca „jocurile” să devină şi mai vicioase şi periculoase, cu Rose 
participând la jocul sexual şi spunându-i lui Fred ce să facă. Deşi 
Sharon a reuşit să evite cea mai mare pedeapsă, Alison a fost 
torturată până la moarte - o curea mov de la un palton a fost 
găsită înfăşurată în jurul mandibulei şi al capului, probabil 
pentru a o opri să tipe. 

În prima jumătate a anilor 1980, nu au fost înregistrate alte 
crime, dar soţii West au continuat cu siguranţă să aibă acelaşi 
comportament pervers - cu John, fratele lui Fred, ca participant 
frecvent şi de asemenea cu tatăl lui Rosemary, potrivit spuselor 
lui Anne-Marie. (John s-a spânzurat pe 28 noiembrie 1996, cu o 
seară înainte ca juriul să dea verdictul în ceea ce priveşte 
acuzaţiile de viol la adresa sa.) Fiul său, Stephen, a fugit de 
acasă când avea 13 ani, dar odată întors la familie a fost bătut 
şi i s-a spus că a venit vremea ca şi el să facă sex cu mama lui - 
ceva ce tatăl lui considera ca fiind perfect normal. Anne-Marie a 
fost ţinta dorințelor tatălui şi unchiului ei - violată de la vârsta de 
opt ani, după ce îi fusese rupt himenul cu un vibrator, iar apoi 
lăsată însărcinată de către tatăl ei (fetusul a fost avortat la 
spital) -, dar când a plecat de acasă, atenţia lor s-a îndreptat 
către Heather şi Mae, care au încercat din răsputeri să reziste 


atenţiei excesive. (Stephen susţine încă faptul că Mae este într-o 
continuă stare de negare când vine vorba despre acest subiect, 
dar că Fred a întreţinut relaţii sexuale complete cu ea.) Fred o 
numea pe Heather lesbiană pentru că nu-l lăsa să se bucure de 
ceea ce are dreptul el ca tată, iar într-un final fata nu a mai 
rezistat. l-a spus unui prieten despre abuzurile la care este 
supusă, lucruri care au ajuns la urechile părinţilor. Trebuia să 
plece, iar pe 19 iunie 1987 a şi făcut-o. 

Există diferite versiuni în legătură cu ce i s-a întâmplat lui 
Heather, dar este cu siguranţă falsă povestea pe care Rose i-a 
spus-o unui coleg de muncă de-ai lui Heather, „Acum câteva 
nopţi a avut loc o ceartă dată dracului. Am aflat că se vedea cu 
o lesbiană din Wales şi că a plecat cu ea în acest oraş.” Fratele 
lui Heather, Barry, avea şapte ani la acea vreme şi a spus că 
„mama a călcat-o pe cap de cinci ori, iar ea nu s-a mai mişcat.” 

Heather a fost ucisă, iar corpul i-a fost dezmembrat. A fost 
decapitată cu ajutorul unui cuţit sau al unui instrument ascuţit. 
Ambele şolduri erau tăiate cu un instrument greu şi ascuţit - un 
topor sau o sabie. Când i-a fost descoperit corpul, îi lipseau 
oase, în special de la picioare şi de la mâini, deşi au fost găsite 
smulse şi câteva unghii. De asemenea, au fost descoperite şi 
două sfori care fuseseră folosite, probabil, pentru a-i lega 
mâinile şi picioarele. Peste locul în care fusese îngropată 
Heather, Fred şi copiii săi au construit o terasă. 

Fred şi Rose West erau foarte implicaţi în domeniul 
pornografiei şi au făcut multe filme cu Rose şi cu numeroşii ei 
vizitatori de ambele sexe. Rose a început o relaţie homosexuală 
cu Kathryn Halliday, în octombrie 1988, care a durat doar cinci 
luni din cauza brutalitatii lui Rose. 

În august 1992, Fred a fost arestat pentru că îşi violase una 
dintre fiice (care însă nu poate fi desemnată). Au avut contact 
sexual vaginal şi anal, iar într-un final ea i-a povestit unei 
prietene prin ce a trecut. Aceasta i-a spus unui poliţist ce aflase, 
fapt care a dus la un ciocănit la uşa casei de pe Cromwell Street. 
Familia West era cunoscută de poliţie: de-a lungul anilor, aici 
avuseseră loc numeroase arestări ale chiriaşilor pentru diferite 
infracţiuni şi în urma unor plângeri (negate în mod vehement) 
conform cărora Rose şi celelalte fete avuseseră drept clienţi 
chiar poliţişti; de asemenea, comportamentul lui Anne-Marie a 
atras atenţia de multe ori ofiţerilor de poliţie. De data aceasta 


însă, situaţia era una mult mai gravă: poliţia avea mandat de 
perchezitie şi căuta material cu caracter pornografic în urma 
unei acuzaţii de abuz asupra unor copii. Şi au găsit o mulţime de 
astfel de materiale. Sotii West au fost arestaţi, iar copiii lor au 
fost daţi în grija serviciilor sociale. 

Rose a fost eliberată a doua zi - vineri, 7 august 1992 - şi a 
sunat-o pe Anne-Marie să-i spună să nu mai vorbească cu 
nimeni despre absolut nimic. Totuşi, acesta era momentul pe 
care Anne-Marie îl aştepta; ea i-a spus detectivului-şef Hazel 
Savage - care cunoştea familia West încă din 1966 - tot ce îi 
făcuseră tatăl şi mama sa vitregă. Fred a încercat să arunce 
vina pe umerii lui Stephen, dar poliţia nu l-a crezut. 

Din nefericire, evoluţia cazului nu a fost conform planului. 
Mae şi sora ei violată au crezut că, dacă nu vor spune nimic, 
totul avea să revină la normal. Anne-Marie, îngrijorată de ce ar 
putea Fred şi Rose să le facă copiilor săi, şi-a retras şi ea 
declaraţia. Fred a fost ţinut în Birmingham, într-o locuinţă 
specială oferită de obicei celor care au fost eliberaţi din 
închisoare condiţionat sau pe cauţiune, dar i-a fost permis să o 
vadă pe Rose. Încet, dar sigur, s-a întors înapoi pe Cromwell 
Street, la fel ca şi copiii mai mici, care fuseseră crescuţi de aşa 
manieră încât să nu aibă încredere în autorităţi, în special în 
cele care îi ţineau departe de părinţii lor. Până la data la care 
cazul a fost audiat, pe 7 iunie 1993, niciunul dintre copii nu a 
oferit dovezi împotriva părinţilor. Drept urmare, Fred şi Rose au 
fost eliberaţi. 

Dar nu pentru mult timp. Detectivul-şef Savage nu fusese 
mulţumit de răspunsurile pe care Rose le dăduse în privinţa 
locului în care se afla Heather - informaţiile pe care le-ar fi putut 
da despre tatăl ei erau considerate a fi vitale, dar nimeni nu a 
putut oferi explicaţii satisfăcătoare despre unde era Heather. 
Savage nu a reuşit să găsească nicio urmă a lui Heather, dar i s- 
au adus la cunoştinţă unele comentarii pe care copiii mai mici le 
făcuseră cât erau în plasament, cum că Heather ar fi ascunsă 
„sub terasă”. Şi Fred a glumit pe seama acestui lucru. Până la 
finalul anului 1993, aceste comentarii au fost luate în serios 
destul de mult, astfel că inspectorul-şef, detectivul Terry Moore, 
a fost pus să conducă investigația. În ianuarie 1994, angajaţii de 
la serviciile sociale au fost interogati în legătură cu ceea ce 
spuseseră copiii. Pe 23 februarie, a fost eliberat un mandat de 


perchezitie pentru Cromwell Street, numărul 25, şi acesta a fost 
folosit chiar a doua zi. 

In după-amiaza zilei de 24 februarie, au fost ridicate plăcile 
de ciment de pe terasă pentru a le permite muncitorilor să sape 
locul. In acea seară, Rose a fost interogată pe Cromwell Street, 
la numărul 25, iar Fred a mers de bunăvoie la secţia de poliţie. 
Amândoi au continuat să susţină că Heather este în viaţă. A 
doua zi însă, detectivii Savage şi Darren Law au venit acasă la 
soţii West şi l-au rugat pe Fred să-i însoţească. In timp ce 
stăteau în maşină, Fred a recunoscut că a omorât-o pe Heather. 
A fost arestat, la fel şi Rose, şi a fost dus înapoi pe Cromwell 
Street pentru a le arăta poliţiştilor unde era cadavrul. 

A doua zi de dimineaţă, pe 26 februarie, Fred a negat totul, 
dar dovezile fizice începeau deja să apară. In jurul orei 4:00 
p.m., a fost descoperit un femur uman - apoi al doilea, după 
aceea al treilea. Era evident că acolo existau îngropate mai 
multe cadavre; celălalt os îi aparţinea lui Alison Chambers - deşi 
iniţial Fred a spus că ar fi al lui Shirley Robinson. Rose a fost 
dusă împreună cu copiii într-o ascunzătoare - descoperită 
ulterior de poliţie -, dar nu şi-a recunoscut niciodată vina. 

Pe 28 februarie, în grădina din spatele casei au fost găsite 
cadavrele lui Alison Chambers şi Shirley Robinson. Pe 5 martie, 
în pivniţă au fost dezgropate rămăşiţele Theresei Siegenthaler; 
cadavrul lui Shirley Hubbard a fost găsit în aceeaşi zi. Locurile 
din privinţă unde erau îngropate Lucy Partington si Juanita Mott 
au fost descoperite pe 6 martie. În următoarea zi, de sub 
podeaua din baie a fost dezgropat cadavrul Lyndei Gough, iar 
rămăşiţele lui Carol Cooper au fost localizate pe 8 martie în 
spatele pivnitei. 

Rose a fost arestată pe 23 aprilie pentru uciderea Lyndei 
Gough. In timpul interogatoriului de a doua zi, ea a spus doar 
„Nu comentez!”, iar când a fost pusă sub acuzare, a afirmat că 
este nevinovată. A spus exact acelaşi lucru în timpul fiecărui 
interogatoriu la care a fost supusă de atunci şi până la procesul 
din octombrie 1995. 

Fred era mult mai guraliv, spunând poveşti contradictorii 
despre crime, uneori asumându-şi responsabilitatea comiterii 
lor, alteori aruncând vina pe umerii lui Rose. Pe 4 martie, a 
semnat o scrisoare („Eu, Frederick West, îl autorizez pe avocatul 
meu, Howard Ogden, să îi spună inspectorului-şef Bennet că 


vreau să recunosc alte [aproximativ] nouă crime, printre victime 
aflându-se în special Charmaine, Rena, Lynda Gough, dar şi alte 
persoane care urmează a fi identificate”), adresată detectivului 
John 

Bennet, care se ocupa acum de caz. A fost foarte 
cooperant, indicând poliţiei nu doar locurile de pe Cromwell 
Street unde se aflau cadavrele, ci şi altele din alte părţi. Pe 10 
aprilie, rămăşiţele Renei Costello au fost descoperite pe un 
câmp din apropierea oraşului Kempley, acolo unde West le 
indicase poliţiştilor. Scheletul lui Charmaine a fost găsit în 
apropiere de Midland Road, pe 4 mai. Ramasitele lui Annie 
McFall au fost dezgropate pe 7 iunie. Cu toate acestea, în timpul 
ultimului interogatoriu, de pe 13 mai 1994, Frederick West a 
negat că ar fi avut de-a face cu moartea lui Heather si a spus ca 
a minţit tot timpul. 

Soții West au fost judecaţi periodic la Curtea Magistratilor 
din Gloucester, iar audierea finală a fost stabilită pe 6 februarie. 
Totuşi, în timp ce era în arest la închisoarea Winson Green din 
Birmingham, Fred West a făcut rost de ceea ce avea nevoie şi, 
în 1995, de Anul Nou, s-a spânzurat. Procesul lui Rose West s-a 
terminat pe 22 noiembrie 1995, când a fost dat în unanimitate 
verdictul de „vinovat” pentru comiterea a 10 crime. Judecătorul 
Charles Mantell a condamnat-o pe Rose la închisoare pe viaţă, 
iar în iulie 1997 secretarul de stat de la Ministerul de Interne al 
Marii Britanii i-a retras posibilitatea de a fi eliberată condiţionat, 
în 2001, a decis să nu mai facă niciun apel. In prezent este 
închisă la penitenciarul de maximă siguranţă Low Newton din 
County Durham. 

CAPITOLUL 15 Marea Britanie: Dr. Harold Shipman 

Pe 13 ianuarie 2004, cu o zi înainte împlinirea vârstei de 58 
de ani, dr. Harold Shipman s-a spânzurat în celula sa din 
închisoarea Wakefield. „Ship Ship Uraaa!” - aşa arătau titlurile 
din tabloidul 7he Sun de a doua zi, iar secretarul de stat David 
Blunkett de la Ministerul de Interne şi-a adus aminte cum a 
primit veştile: „Te trezesti şi primeşti un telefon în care ti se 
spune că Shipman şi-a pus capăt zilelor şi te gândeşti: e prea 
devreme să sărbătoresc? Apoi descoperi că toată lumea este 
foarte supărată că acesta s-a sinucis.” 

Atunci când s-a sinucis, Shipman executa 15 sentinţe de 
condamnare pe viaţă pentru crimele asupra lui Marie West, 


lrene Turner, Lizzie Adams, Jean Lilley, Ivy Lomas, Muriel 
Grimshaw, Marie Quinn, Kathleen Wagstaff, Bianka Pomfret, 
Norah Nuttall, Pamela Hillier, Maureen Ward, Winifred Meilor, 
Joan Melia si Kathleen Grundy, femei care fuseseră toate în grija 
lui. Nu a recunoscut niciodată că ar fi fost responsabil pentru 
administrarea diamorfinei (un analgezic puternic) găsite în 
organismul lor, şi nici nu a luat parte la „Ancheta Shipman” pusă 
la cale, în urma condamnării lui, de Ministerul de Interne şi 
aflate sub conducerea lui Lady Janet Smith. 

Ce este, totuşi, indiscutabil este faptul că Shipman a 
administrat această substanţă pacienţilor săi de mai mult de 15 
ori (situaţiile acestea fiind doar cele pentru care a fost 
condamnat) - potrivit lui Lady Janet, ar fi cel puţin două sute de 
cazuri fiind vorba de nişte medicamente care să-i ducă pe 
pacienţi mai aproape de moarte. „Niciuna dintre victimele tale 
nu şi-a dat seama că nu o să le vindeci. Niciuna nu a înţeles că, 
de fapt, le-ai provocat moartea, moarte ascunsă de atenţia unui 
doctor bun”, a spus judecătorul Forbes, atunci când a pronunţat 
sentinţa. 

Harold Frederick Shipman s-a născut pe 14 ianuarie 1946; a 
fost mult iubitul copil mijlociu care a crescut într-un cartier de 
locuinţe sociale, Bestwood, din Nottingham, şi a mers la şcoala 
primară High Pavement. Pe 21 iunie 1963, mama lui a murit de 
cancer; în ultime sale zile de viata, un doctor i-a făcut injecții cu 
morfină - în zilele noastre, pacienţii au adesea acces la calmante 
pe care şi le pot administra singuri, dar acest lucru nu era 
posibil în 1963. Shipman a observat starea de uşurare pe care 
morfina i-o oferea mamei lui. 

În septembrie 1965 - după a doua încercare -, Shipman a 
început să studieze medicina la Şcoala de Medicină a 
Universităţii din Leeds, unde a petrecut cinci ani şi de unde a 
plecat în 1970, obţinând diploma de licenţă în domeniu. S-a 
căsătorit cu Primrose May Oxtoby pe 5 noiembrie 1966 - ea 
avea 17 ani şi era însărcinată în cinci luni cu primul lor copil. A 
petrecut un an ca rezident la Infirmeria Pontefract şi a fost 
primit în Consiliul Medical General în august 1971; apoi a 
devenit medic la Pontefract şi a obţinut diplome în specializările 
pediatrie şi obstetrică şi ginecologie. 

Iniţial, deşi o moarte a fost raportată la Spitalul Pontefract 
în faza de început a Anchetei Shipman şi investigată, nu au 


existat dovezi pentru a presupune că ceva neprevăzut sau 
ciudat s-a întâmplat la începutul carierei lui Shipman. Totuşi, 
odată ce Ancheta a oferit primul raport, au fost găsite dovezi 
care sugerau că din cauza acestuia au avut loc aproximativ 137 
de decese. „Nu este greu de crezut că Shipman şi-ar fi început 
cariera criminală mai târziu şi sunt destul de sigură de această 
concluzie”, a explicat Lady Janet, dar, după ce asistenta Susan 
Whitehead - care şi-a făcut pregătirea în acelaşi timp cu 
Shipman - a intervenit, ancheta a vizat interogarea a 63 de 
angajaţi. „Am simţit că pur şi simplu ştiam că omora pacienţi din 
acea secţie şi mi s-a explicat de ce exista o rată a mortalităţii 
atât de crescută”, a explicat Whitehead. După ce a analizat 
probele adunate, anchetatorii au ajuns la concluzia că „Shipman 
intervenea în procesul normal al morţii şi grăbea decesul 
pacienţilor care oricum ar fi murit.” 

„Sunt 14 decese în care suspectez că Shipman ar fi fost 
implicat, dar, în acele cazuri, suspiciunile mele nu sunt grave”, a 
raportat Lady Janet. Au existat cel puţin trei decese la Pontefract 
pe care Ancheta le-a pus fără echivoc pe seama lui Shipman - 
ale lui Thomas Cullumbine, John Brewster, James Rhodes -, dar 
si alte patru au fost considerate foarte suspecte, inclusiv 
decesul unei fetite de patru ani, Susan Garfitt, care suferea de 
paralizie cerebrală. Stabilind metoda pe care o va folosi în 
cariera sa criminală, Shipman i-a spus mamei lui Susan să plece 
din salon cât timp o tratează, deşi mai înainte afirmase că orice 
formă de tratament nu ar face nimic altceva decât să 
prelungească suferinţa fetei; când s-a întors, mama a găsit-o pe 
fiica ei moartă. Grupul celor patru decese suspecte includea şi 
prima victimă probabilă a lui Shipman, Margaret Thompson, 
omorâtă în 1972. 

„Estimez că, în perioada în care a lucrat la Infirmeria 
Pontefract, Shipman a provocat, probabil, moartea a între 10 şi 
15 pacienţi... Cred că, în anii de început, Shipman a ucis prin 
administrarea imprudentă a medicamentelor mai degrabă decât 
dintr-o intenţie calculată pe care a afişat-o mai târziu”, a notat 
Lady Janet. 

Shipman a părăsit spitalul Pontefract pe 1 martie 1974, 
când i-a fost oferită o slujbă de asistent de medic generalist, 
devenind rapid asociat la Centrul Medical Ormerod din 
Todmorden, în zona Penninilor. Era plăcut de colegii săi, mai 


ales pentru că îşi asumase o muncă împovărătoare, de a 
inventaria datele din dosarele pacienţilor şi de a supraveghea 
distrugerea medicamentelor expirate din secţia de chirurgie. 

Totuşi, medicamentele erau o mare problemă pentru 
Harold Shipman. Aproape imediat după ce a început să lucreze 
la Todmorden, a încercat să obţină de la farmacii cantităţi 
suplimentare de petidină (şi uneori de alte analgezice) pentru 
„uz practic” - un total de aproape 30.000 mg - şi, de asemenea, 
a falsificat semnăturile pacienţilor cărora le-ar fi putut fi 
prescrise medicamentele. Se pare că începuse să abuzeze de 
medicamente încă din perioada în care a lucrat la secţia de 
obstetrică de la Pontefract. Incă de foarte devreme făcea rost de 
medicamente în mod ilicit - prima dată înregistrată a fost 8 
aprilie 1974, la cinci săptămâni după ce a ajuns la Todmorden. 
Intr-adevăr, numărul mare de achiziţii de medicamente a atras 
atenţia autorităţilor: Biroul Central al Inspectoratului 
Medicamentelor şi Brigada Antidrog a Poliţiei din West Yorkshire 
au discutat cu farmaciştii implicaţi (deşi nu şi cu Shipman) şi au 
ajuns la concluzia că „S-ar părea... că dr. Shipman nu abuzează 
de medicamente”, dar au promis că vor fi foarte atenţi la 
această situaţie. In iunie 1975, cand Shipman îşi continua 
nestingherit acţiunea, a fost interogat, dar a negat că ar abuza 
de uzul medicamentelor. Cu toate acestea, era greu de aflat ce 
se întâmpla exact din cauza lipsei de documente. Două luni mai 
târziu, un inspector de la Biroul Central care se ocupa cu 
controlul medicamentelor a vizitat cabinetul lui Shipman şi a 
insistat să fie urmate procedurile legale - urma să revină în şase 
luni. 

Situaţia a ajuns la un final înainte să treacă cele şase luni. 
Shipman suferea de „leşinuri” de ceva timp, iar pe 18 august a 
fost diagnosticat cu epilepsie idiopatică. De fapt, boala fusese 
cauzată de abuzul de medicamente, iar pe 29 septembrie 1975 
acesta a ajuns să se confrunte cu asociaţii săi, care aflaseră de 
activităţile lui ilegale. A încercat să-i convingă să-i ajute să-şi 
facă în continuare aprovizionarea cu medicamente, dar atunci 
când aceştia l-au refuzat, şi-a dat demisia. Apoi a încercat să-şi 
retragă demisia, dar partenerii săi nu l-au mai acceptat. A fost 
internat la Infirmeria Halifax Royal, apoi la un spital privat de 
psihiatrie, The Retreat din York. Pe 30 decembrie a fost 
externat. 


Cât timp a stat acolo, Shipman a fost interogat de Biroul 
Central al Inspectoratului Medicamentelor şi de Brigada Antidrog 
a Poliţiei din West Yorkshire. A recunoscut înşelătoriile şi a spus 
că era dependent de anumite medicamente, fiind deprimat din 
cauza condiţiilor de lucru. Potrivit unuia dintre cei care îl 
interogau, „vasele de sânge îi erau deteriorate, ceva la care m- 
aş fi aşteptat de la un dependent care îşi administra anumite 
medicamente de cel puţin cinci ani.” Acest lucru i-a făcut să 
suspecteze faptul că era dependent de medicamente de mai 
mult timp, nu doar de câteva luni, aşa cum mărturisise el. Le-a 
mai spus celor care îl interogau că „Nu am nicio intenţie de a 
mă întoarce la un cabinet de medicină generală sau de a lucra 
într-un mediu de unde să mă pot aproviziona cu petidină.” Pe 13 
februarie 1976, a pledat vinovat la Curtea Magistratilor pentru 
opt capete de acuzare şi a rugat Curtea să ia în considerare alte 
74. A primit o amendă de 600 de lire, la care s-au adăugat 
costurile de judecată. 

Poate că el însuşi folosea majoritatea medicamentelor, dar 
după condamnarea sa mulţi au fost convinşi că Harold Shipman 
îşi omora - sau încerca să îşi omoare - pacienţii chiar de la 
începutul carierei sale. Profesoara universitară Elaine Oswald a 
crezut că, pe 21 august 1974, Shipman i-a făcut o injecție cu 
petidină ca s-o omoare; deşi Lady Janet a descoperit că Shipman 
i-a administrat cu siguranţă medicamentul în mod ilegal 
(„probabil pentru că voia să o implice în activităţi sexuale”), pur 
şi simplu el a calculat greşit doza sau nu a luat în considerare 
efectul medicamentului în combinaţie cu altele pe care le 
folosea profesoara. 

Totuşi, în cazul Evei Lyons, Lady Janet este fermă: „Cred că 
cel mai probabil i-a dat o doză de medicamente ce conţin 
opiacee, care nu a fost administrată cu buna-credinta, cu 
intenţia de a-i alina durerea, ci pentru a-i pune capăt vieţii”. 
Doamna Lyons suferea de cancer în fază terminală, iar în seara 
de 17 martie 1975 Shipman i-a făcut o injecție intravenoasă, 
apoi a discutat cu soţul ei până când femeia a murit. Până şi 
soţul acesteia a considerat că Shipman a ajutat-o pe soţia sa 
„să-şi găsească drumul”. 

Au mai fost şi alte şase decese care, privind retrospectiv, 
păreau suspecte - deşi probabil că nu ar fi fost luate în 
considerare dacă Shipman nu era medicul curant al acelor 


pacienţi. Trei dintre ele s-au întâmplat în aceeaşi zi (21 ianuarie 
1975) şi pare posibil ca Shipman să fi fost prezent când pacienţii 
au decedat. Cu toate acestea, nu există dovezi clare care să 
ateste sau să conteste acest lucru. 

Shipman s-a ţinut departe de consumul de medicamente de 
care era dependent după experienţa de la Todmorden. S-a ţinut 
de cuvânt şi a încercat să obţină o slujbă de medic la Centrul de 
Sănătate Newton Aycliffe, unde s-a angajat cu 11 zile înainte de 
începerea procesului pentru uzul ilegal de medicamente. l-a fost 
oferit postul cu condiţia să fie permanent monitorizat de un 
psihiatru şi să nu aibă acces nesupravegheat la medicamente. 
In urma condamnării sale, cazul a fost revizuit în mod automat 
de Consiliul Medical General, iar Comitetul de Cazuri Penale i-a 
scris următoarele: „dacă vreo informaţie legată de orice 
condamnare viitoare de natură similară va mai fi primită de 
către Consiliu, împotriva dumneavoastră va fi formulată o 
acuzaţie bazată atât pe condamnarea trecută, cât şi pe cele 
viitoare.” 

In 1977, Shipman a răspuns unui anunţ în care se căuta un 
doctor pentru un cabinet din Hyde, Greater Manchester. Le-a 
povestit potenţialilor săi colegi despre abuzul de petidină şi 
condamnarea sa, iar după ce doctorii s-au consultat cu unul 
dintre psihiatrii lui Shipman, iar Biroul Central a confirmat că nu 
există restricţii în legătură cu acesta, l-au invitat să lucreze la 
cabinet. A început să meargă aici pe 1 octombrie şi a rămas 
acolo 14 ani, timp în care a devenit criminal în serie. 

Pentru început, Shipman nu a mai avut de-a face cu 
medicamentele monitorizate, conştient fiind de consecinţele pe 
care le-ar fi suportat dacă ar fi fost prins folosindu-le. Cu toate 
acestea, a început să-şi facă o rezervă de opiacee, de multe ori 
luate de la familiile celor care muriseră în timpul tratamentului, 
sub pretextul că va scăpa de ele în locul lor. Pe acestea le-a 
folosit în a doua jumătate a anului 1978, ca să omoare patru 
persoane. 

In deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial era o 
practică destul de comună ca medicii să-şi viziteze pacienţii 
acasă, în special pe cei în vârstă şi pe infirmi, atât sub pretexte 
sociale, cât şi sub unele medicale. Harold Shipman era văzut de 
către pacienţii săi mai în vârstă ca o „relicvă” a acelor vremuri, 
aşa că apelurile sale telefonice nu erau considerate neobişnuite 


- şi erau situaţii când le dădea acestor pacienţi mai multe 
calmante decât le permitea sistemul. Cel puţin o dată în 1978 - 
pe 7 august, când a murit Sarah Marsland -, Shipman a fost 
găsit lângă cadavrul femeii de către un membru al familiei şi a 
reuşit să ofere ceea ce, pentru o persoană necunoscătoare, 
părea a fi o explicaţie satisfăcătoare. 

Cel mai probabil, a fost responsabil pentru două morţi din 
vara lui 1979 şi cu siguranţă şi pentru cea a lui Jack Leslie 
Shelmerdine din luna noiembrie a aceluiaşi an. Shipman i-a dat 
unui pacient cu bronșită cronică medicamente ce contin opiu - a 
recunoscut că i-a administrat 10 mg, dar probabil că doza a fost 
mai mare -, ceea ce i-a îngreunat respiraţia. Cu toate acestea, 
lui Jack i-au trebuit 30 de ore ca să moară şi e foarte probabil ca 
întârzierea să-l fi speriat pe Shipman; cu siguranţă, următoarea 
sa crimă confirmată nu a avut loc decât peste 18 luni. 

Shipman a reuşit să facă rost de multe opiacee cât timp 
asista la mortile naturale ale pacienţilor săi în ianuarie şi martie 
1981, iar pe 18 aprilie le-a folosit pentru a-i pune capăt vieţii lui 
May Slater la azilul de bătrâni Bradley Green. Deşi era de 
datoria directorului să-i însoţească pe medici atunci când 
aceştia îşi vizitau pacienţii, Shipman a convins-o pe directoare 
să-l lase să aibă el grijă de cei din familia lui May, care fuseseră 
chemaţi după ce aceasta se îmbolnăvise grav. Apoi a profitat de 
ocazie ca s-o omoare. In august, Shipman i-a administrat Emmei 
Smith o injecție cu medicamentele pe care le obținuse de la un 
alt pacient ce decedase din cauze naturale, iar ea a murit la 
scurt timp după aceea. 

Se pare că, în toamna anului 1981, doi pacienţi au fost 
suprasedati, fapt care a dus la decesul lor; este posibil ca în 
acea perioadă Shipman să nu fi avut acces la medicamente ce 
conţin opiu sau să fi făcut asta pentru a-i face să se simtă 
confortabil. Lăsând la o parte aceste fapte, se pare că nu a mai 
omorât pe nimeni până în ianuarie 1983, când i-a administrat lui 
Percy Ward, de 90 de ani, injectia care i-a cauzat decesul, deşi 
era pe moarte - a fost una dintre ocaziile în care Shipman ar fi 
putut să se apere rezonabil, spunând că pur şi simplu i-a oferit 
pacientului un final lipsit de durere. Totuşi, situaţia nu a stat la 
fel şi în cazul următoarei sale crime, asupra Moirei Fox, care 
avea „o stare medicală foarte bună pentru vârsta ei”, potrivit lui 


Ralph Unsworth, îngrijitorul de la azilul de bătrâni Chartist 
House. 

Shipman ţinea o agendă detaliată a tuturor programărilor 
sale şi, pe 27 iunie, avea notat „Domnişoara Fox, Chartist 
House, nr. 104, sânge, mâine”. Totuşi, pe 28 iunie, Ralph 
Unsworth a fost chemat de Shipman care i-a spus că primise un 
telefon de la Moira Fox, iar când a ajuns acolo, a găsit uşa larg 
deschisă şi pacienta moartă pe podea. Acest lucru i s-a părut 
ciudat lui Unsworth, din moment ce hainele Moirei nu fuseseră 
deranjate. Shipman a insistat ca Unsworth să verifice cadavrul şi 
să confirme că pacienta era într-adevăr decedată. De fapt, Moira 
Fox a fost prima dintr-o serie de pacienţi pe care Shipman i-a 
ucis cu o injecție, sub pretextul ca le ia sânge, profitând de 
faptul că majoritatea oamenilor nu se uită cu atenţie atunci 
când are loc o astfel de procedură, ba mai mult decât atât, îşi 
feresc privirea în mod deliberat. 

A existat o perioadă de şase luni în care Shipman nu a mai 
ucis pe nimeni, dar, pe parcursul următorilor cinci ani, el va 
omori între 8 şi 12 pacienţi pe an. Prima sa victimă din 1984 a 
fost o femeie supraponderala, Mary Tucker, căreia i-a 
administrat injectia în jurul orei 2:00 p.m., pe 7 ianuarie; seara, 
aceasta a fost găsită moartă. Shipman a aprins în mod conştient 
şemineul pentru a menţine căldură în cameră, posibil ca să 
ascundă momentul morţii prin accelerarea procesului de „rigor 
mortis” şi prin menţinerea unei temperaturi ridicate a 
cadavrului. (Din moment ce Shipman, spre deosebire de 
majoritatea criminalilor în serie despre care vorbesc în această 
carte, nu şi-a recunoscut niciodată crimele în faţa ofiţerilor de 
investigaţie, nici verbal, nici sub alte forme, a fost nevoie să fie 
făcute multe presupuneri în ceea ce priveşte acţiunile sale 
neobişnuite.) 

Mai multe detalii despre modul în care a acţionat Shipman 
au ieşit la iveală odată cu cea de-a doua crimă confirmată, 
comisă în 1984 asupra lui Gladys Roberts. Gladys îl aştepta pe 
doctor să o viziteze pentru a-i verifica ulceratiile de la picior şi, 
în jurul orei 12:40 p.m., i-a spus nurorii sale că o va suna după 
ce se termină vizita medicală. Pentru că nu a primit nicio veste 
timp de trei ore, Enid Roberts şi-a sunat soacra. La telefon i-a 
răspuns Shipman, care i-a spus că Gladys a decedat - el era cu 
pacienta şi tocmai sunase la ambulanţă când ea a murit din 


cauza unui embolism pulmonar. Deşi nu poate fi stabilit în mod 
sigur că Shipman a minţit, de multe ori după aceea le-a spus 
rudelor că tocmai sunase după ambulanţă, dar înregistrările 
telefonice au arătat că nu făcuse acest lucru - sau, ca în cazul 
Hildei Hibbert, nu anunţase că este vorba despre o urgenţă, aşa 
că ambulanta a ajuns foarte târziu, adică într-o ora. 

Şi moartea lui Joseph Bardsley de pe 15 aprilie a urmat 
acelaşi model - Shipman a susţinut că nu a reuşit să intre în 
apartamentul lui Joseph, aşa că a avut un alibi atunci când 
bărbatul văduv, în vârstă de 83 de ani, a fost găsit mort. 
Moartea lui Mary Winterbottom, de pe 21 septembrie (a patra sa 
crimă din 1984), a demonstrat, de asemenea, două dintre 
obiceiurile lui: văduva de 76 de ani era îmbrăcată încă în hainele 
de zi atunci când a decedat, întinsă pe pat, dar Shipman a 
susţinut că a încercat să o resusciteze când a găsit-o - deşi nici 
nu a chemat ambulanta, nici nu a aşezat-o pe o suprafaţă tare 
ca să-i acorde primul ajutor. De asemenea, îi îndepărtase 
proteza dentară; unul dintre doctorii care au ajutat în cursul 
anchetei a sugerat că acest lucru fusese făcut probabil pentru a 
evita ca proteza să alunece pe gâtul pacientei câtă vreme 
opiaceele îşi făceau efectul, ceea ce ar fi făcut-o să se chinuie. 
Shipman părea dornic să-şi ajute victimele să aibă parte de o 
moarte uşoară. 

Shipman a devenit cu timpul din ce în ce mai încrezător, 
fiind aproape sigur că nimeni nu-şi va pune întrebări cu privire la 
orele la care spunea el că a fost declarat decesul, omorând, în 
1985, nu mai puţin de 11 pacienţi. A susţinut că a aşezat-o pe 
May Brookes pe un scaun, după ce a ucis-o pe 1 februarie; 
doamna Brookes cântărea peste 82 kg. A schimbat data 
programării lui Margaret Conway, pe care o omorât-o peste 
două săptămâni. S-a oferit să efectueze o examinare post- 
mortem a Selinei Mackenzie, la cerința rudelor, pe care o 
omorâse pe 17 decembrie, dar el a scos în evidenţă 
dezavantajele acestui procedeu; în cele din urmă, rudele au 
decis ca examinarea să nu mai fie efectuată. Întotdeauna a fost 
adeptul acestui gen de acţiune: cu o altă ocazie, după moartea 
lui Alice Prestwich din octombrie 1988, i-a spus directorului 
azilului: „Mergem să o verificăm [dacă mai trăieşte], dacă vreţi. 
Nu mi-aş dori să se trezească în capelă.” 


În 1986, opt oameni care se aflau în grija lui au murit; tot 
opt persoane au fost ucise în anul următor. Moartea lui Jane 
Rostron, de pe 8 mai 1987, a adăugat o nouă scuză arsenalului 
de motive pentru care pacienţii săi decedau: Shipman a susţinut 
că a încercat să o convingă pe femeia în vârstă de 80 de ani să 
se ducă la spital după un atac cerebral minor, numai că ea a 
refuzat. Aşadar, nu a fost nicio surpriză că aceasta a murit 
„după ce el plecase”. 

Shipman şi-a intensificat acţiunile în 1988, omorând două 
persoane în ianuarie, apoi patru, în decursul unei singure 
săptămâni din luna februarie, inclusiv pe cea mai vârstnică 
victimă a lui, Ann Cooper, de 93 de ani. Apoi, nu a mai ucis pe 
nimeni timp de şapte luni, iar Lady Janet a emis ipoteza că patru 
morţi într-o săptămână ar fi putut să ridice semne de întrebare 
în cabinet privitoare la rata mare a mortalităţii, iar aşa Shipman 
s-a speriat că ar putea fi descoperit. Următoarea sa victimă, din 
septembrie, a fost Rose Adshead, care suferea de o boală în 
fază terminală şi avea dureri foarte mari; după această crimă, 
medicul s-a întors la uciderea celor care nu se aflau pe patul 
morţii (indiferent ce le spunea Shipman rudelor). Totalul din acel 
an a fost de 11 victime; în anul următor a ucis alte 12 persoane, 
comitand inclusiv prima lui crimă din timpul unei operaţii, când 
i-a administrat medicamentele lui Mary Hamer, o femeie de 81 
de ani. Este posibil ca Shipman să fi fost aproape prins când era 
aplecat peste cadavrul ultimei sale victime din acel an, Joseph 
Wilcockson: asistenta care era de serviciu venise să-i schimbe 
bandajele de la picior şi a descoperit că femeia încă era caldă. 
Din nou, a existat o perioadă lungă de timp între această crimă, 
care a avut loc pe 6 decembrie 1989, şi moartea lui Dorothy 
Rowarth, de pe 18 septembrie 1990, în care Shipman nu a mai 
acţionat - din nou, prima lui victimă era o persoană cu o boală 
într-o fază terminală. Dorothy a fost doar una dintre cele două 
morţi din acel an atribuite lui Shipman; Mary Dudley, în vârstă 
de 69 de ani, a decedat pe 30 decembrie - Shipman i-a falsificat 
dosarul pentru a lăsa să se creadă că femeia suferea de dureri 
în piept dinainte cu două săptămâni de „atacul de cord care i-a 
fost fatal”. 

În anul 1991, Shipman nu a mai omorât pe nimeni - cel 
puţin aşa reiese din anchetă. Este probabil ca acest lucru să se 
fi întâmplat pentru că se pregătea să-şi deschidă propriul 


cabinet. Le-a spus colegilor că părăseşte cabinetul în care lucra 
împreună cu aceştia din cauza faptului că nu îi plăcea noul 
sistem computerizat şi pentru că era împotriva schemei de 
investiţii a fondurilor care fusese propusă. Acestea se prea 
poate să fi fost doar nişte scuze, mai ales fiindcă peste câţiva 
ani a devenit un susţinător înfocat al computerizării şi în 1995 s- 
a alăturat unui consorţiu special care se ocupa cu investiţiile în 
acest domeniu! Cu siguranţă este adevărat că nu avea relaţii 
strânse cu colegii săi: nu-i plăcea să fie controlat sau asistat de 
alţi medici sau de membri ai personalului şi ar fi fost mult mai 
uşor pentru el să continue să-şi asiste pacienţii de unul singur. 

Incepând cu data de 1 ianuarie 1992, Shipman a condus un 
cabinet medical privat; iniţial, a făcut acest lucru din 
Donneybrook House, alături de colegii săi. Pe 24 august, s-a 
mutat la noua sa adresă, de pe Market Street, în Hyde, luând cu 
el unii membri ai personalului şi lista sa de pacienţi, fapt care a 
dus la diverse acuzaţii şi negocieri financiare de lungă durată. 
Pe parcursul următorilor şase ani, Shipman şi-a câştigat în 
comunitate reputaţia de medic atent şi grijuliu, care era mai 
mult decât bucuros să-şi viziteze la domiciliu pacienţii în vârstă; 
a ajuns până în punctul în care a fost considerat de mulţi ca fiind 
„cel mai bun doctor din Hyde”. 

Unii dintre pacienţii lui s-au considerat extrem de norocoşi 
atunci când au fost acceptaţi pe lista medicului, dar cel puţin 
143 dintre ei au fost ucişi în perioada în care Shipman a lucrat 
pe Market Street. Şi-a rafinat metodele şi lista de scuze pe care 
le folosea la Donneybrook şi a găsit noi modalităţi de a obţine 
diamorfină pentru a-şi ucide pacienţii, fără să atragă suspiciuni 
asupra lui - cel puţin la început. 

După ce a ucis-o pe Monica Sparkes, o femeie de 72 de ani, 
pe 7 octombrie 1992, s-a întors la vechile obiceiuri de a prescrie 
doze mici de anestezice pentru diferiţi pacienţi; unii dintre 
aceştia erau victimele sale, iar retetele erau aruncate fie în ziua 
morţii, fie la câteva zile de la deces. Apoi folosea 
medicamentele pentru a ucide următoarele victime. Alte reţete 
erau oferite unor pacienţi care nu suspectau nimic, care nu 
aveau habar de toate astea şi care nici nu au primit vreodată 
medicamentele. Încă o dată a fost aproape să fie prins, de data 
aceasta pe 31 august, când încerca să o omoare pe Mary Smith; 


a fost întrerupt de vizita neaşteptată a fiicelor vitrege ale 
acesteia. 

S-a oprit din acţiunile sale timp de patru luni, iar până 
atunci a descoperit o nouă modalitate de a face rost de 
medicamente. Raymond Jones a fost primul din pacienţii lui 
Shipman căruia i-a fost oferită o seringă pentru administrarea 
diamorfinei. După moartea lui Raymond, de pe 27 noiembrie, 
Shipman a păstrat cutiile de diamorfină, care rămâneau, de 
obicei, la centrul pentru bolnavii de cancer. Aşa a făcut rost de 
proviziile necesare, iar rata crimelor s-a mărit. Trei pacienţi au 
fost ucişi în decembrie 1993, fiind adăugaţi unui total de 16 
victime înregistrate în acel an. 

În primele cinci săptămâni ale anului 1994, le-a ucis pe Joan 
Harding si Elsie Platt, dar încercarea de pe 18 februarie, de ao 
omori pe Renate Overton, a eşuat. Shipman a fost lăsat singur 
cu ea şi i-a făcut injectia cu diamorfină, apoi a chemat-o pe fiica 
Renatei pentru că, a susţinut el, mama ei suferise un atac de 
cord. Fiica pacientei a chemat ambulanta, iar paramedicii au 
reuşit să o resusciteze. Renate nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa 
şi a rămas într-o stare vegetativă timp de 14 luni, înainte să 
moară pe 21 aprilie 1995. Deşi personalul de la Spitalul 
Tameside şi-a dat seama că Shipman a greşit atunci când i-a dat 
unui pacient astmatic acea doză de diamorfină pe care 
admisese că i-o administrase, nu a existat nicio investigaţie în 
urma acestei neglijente. După moartea Renatei, Shipman a fost 
chestionat de medicul legist, moment în care nu a mai 
menţionat niciun medicament. Legistul a decis să nu demareze 
o anchetă, ceea ce l-a salvat pe Shipman de la a răspunde unor 
întrebări foarte dificile - posibil chiar şi de la un proces pentru 
tentativă de crimă. (Din moment ce Renate a supravieţuit timp 
de mai mult de un an şi o zi, la acea vreme nu putea fi judecat 
pentru crimă; legea însă s-a schimbat în 1996). 

Încă o dată, s-a abținut din a mai ucide până când a fost 
sigur că este în afara oricărui pericol de a fi suspectat de ceva, 
iar următoarea sa victimă a fost Mary Smith, a cărei crimă 
fusese întreruptă şi împiedicată în august 1993. A murit pe 17 
mai 1994, iar el a mai ucis încă de patru ori până la finalul lui 
iulie. Alte trei victime au urmat în noiembrie şi decembrie şi una 
în ianuarie 1995. În martie, a ucis nouă oameni, iar în aprilie, 
încă trei; poate că din cauza interesului pe care l-a manifestat 


legistul în cazul morţii Renatei Overton nu a mai ucis pe nimeni 
în mai. În iunie şi-a reluat acţiunile, omorând-o pe Bertha Moss 
în timpul operaţiei - şi spunându-le fiicelor sale îndurerate că 
avea chiar şi o electrocardiogramă ce indica faptul că femeia a 
suferit un atac de cord. (Desigur că nu avea; nu a cerut ajutor 
personalului medical şi nici nu a chemat o ambulanţă.) în total, 
30 de pacienţi au fost ucişi în 1995, inclusiv Dora Ashton care a 
murit tot în timpul operaţiei. Nimeni nu a părut să creadă că 
această rată crescută a mortalităţii era ceva neobişnuit. 

A omorât alţi 30 de pacienţi în 1996, doi pe lună în primele 
patru luni ale anului, apoi patru în mai, inclusiv o bătrână în 
vârstă de 72 de ani, Edith Brady, o altă moarte care s-a produs 
în timpul operaţiei. A continuat să păstreze diamorfina din 
seringile pacienţilor care muriseră - unele dintre aceste doze au 
fost găsite la el acasă după ce a fost arestat -, devenind din ce 
în ce mai priceput în a găsi diverse modalităţi de a îndepărta 
atenţia de la el. Pe formularul de la crematoriu, medicul era 
obligat să noteze cine fusese prezent lângă pacient în momentul 
morţii, iar dacă trebuia să recunoască faptul că fusese şi el 
acolo, atunci Shipman scria că au mai fost şi alţii cu el, cum ar fi 
personalul din cabinetul lui sau vreun vecin. Altfel, ar fi spus că 
alţi oameni i-au văzut victima între ultima sa vizită şi momentul 
morţii, chiar dacă în anumite situaţii notitele din propria agenda 
contraziceau informaţiile pe care le scria pe actele oficiale, iar 
de obicei dădea momentul exact al morţii, ceea ce un medic 
generalist nu ar fi avut de unde să ştie (indiferent ce ne arată 
sau sugerează serialele de televiziune). 

În următoarele opt luni începând cu 30 august 1996, 
Shipman şi-a omorât patru vecini - Sidney Smith a fost prima 
victimă; Thomas Cheetham a fost a doua, fiind ucis pe 4 
decembrie; Kenneth Smith, fratele lui Sidney, a murit pe 17 
decembrie, şi în final, cea de-a patra persoană ucisă, pe 25 
aprilie 1997, a fost Elsie Cheetham, soţia lui Thomas. Elsie a fost 
una dintre cele 37 de persoane a căror moarte a fost cauzată de 
Shipman în 1997, nouă dintre decese având loc în ianuarie şi 
februarie. Crima asupra lui Ivy Thomas de pe 29 mai a fost 
ultima pe care a săvârşit-o într-o operaţie înainte de a fi arestat 
- a susţinut că voise să-i facă un EKG, dar şi-a dat seama că 
între timp pacienta murise. Totuşi, la tribunal a afirmat că 
încercase să o resusciteze, dar totul a fost în zadar. Atunci când 


Ivy Thomas a fost exhumată, în țesuturile acesteia a fost găsită 
morfină. 

Shipman şi-a continuat practicile letale pe tot parcursul 
anului 1998, omorând în primele trei luni ale anului 15 pacienţi. 
Trei dintre ei au decedat din cauze naturale, ceea ce înseamnă 
că a confirmat 18 decese; dintre toţi aceşti pacienţi, 16 au fost 
incinerati. Formularul C cerea ca un alt medic să semneze 
autorizaţia de incinerare, iar Shipman traversa mereu strada la 
Brooke Surgery, pentru că doctorii de aici deveniseră deja 
obişnuiţi cu vizitele lui Shipman, care aducea dosarele medicale 
ale decedatilor (deşi nu îi lăsa niciodată să le verifice) şi le 
prezenta istoricul complet al pacienţilor. In mare parte, ştiau că 
Shipman are foarte mulţi pacienţi în vârstă, cu o rată a 
mortalităţii crescute, dar acceptau acest lucru ca fiind ceva 
normal, corespunzător caracteristicilor grupei de pacienţi ai 
acestuia. 

Dr. Linda Reynolds, unul din medicii de la Brooke Surgery, 
nu era convinsă de buna-credinta a lui Shipman. | se părea ca 
rata de mortalitate a pacienţilor medicului era prea mare - lucru 
care îi fusese adus la cunoştinţă de antreprenorul de pompe 
funebre Deborah Massey -, iar pe 24martie 1998 i-a împărtăşit 
îngrijorarea ei şi lui John Pollard, medicul legist din districtul de 
sud al oraşului Manchester. Brooke Surgery avea 9.500 de 
pacienţi şi doar 14 morţi înregistrate în primele trei luni ale 
anului - dar Shipman avea cu mult mai multe decese pentru o 
listă de pacienţi cu două treimi mai mică. De asemenea, dr. 
Reynolds era îngrijorată de faptul că multe dintre decese păreau 
a fi ale unor femei în vârstă, care fuseseră găsite acasă; se pare 
că erau singure, complet îmbrăcate şi nu păreau să fi fost 
bolnave înainte de a muri. (Antreprenorii de pompe funebre 
erau obişnuiţi să găsească acasă oameni decedați îmbrăcaţi în 
pijamale; pacienţii lui Shipman erau aproape toţi îmbrăcaţi de 
zi.) Reynolds nu era sigură dacă Shipman era pur şi simplu un 
doctor grijuliu care avea grijă de pacienţii lui în propriile lor 
locuinţe şi pe care îi vizita frecvent doar când erau bolnavi - sau 
dacă îi omora. 

Pollard i-a informat pe inspectorul-şef David Sykes şi pe 
detectivul-inspector David Smith de la Poliţia din Greater 
Manchester. Detectivul Smith a vorbit cu dr. Reynolds care i-a 
spus despre cadavrele a doi dintre pacienţii lui Shipman (Lily 


Higgins şi Ada Warburton) ce încă se aflau la serviciile funerare 
şi că suspecta faptul că Shipman îi omora folosind un 
medicament - aşa cum şi proceda de fapt. Detectivul Smith nu i- 
a sugerat legistului că ar trebui să facă o autopsie ambelor 
victime, iar înainte de finalul lui martie 1998, amândouă au fost 
incinerate. In cel de-al doilea raport, Lady Janet Smith l-a criticat 
pe detectiv pentru lipsa de acţiune şi inabilitatea lui de a pune 
întrebări pertinente. Detectivul Smith nu a reuşit să consulte 
dosarele medicale direct de la Serviciul de Sănătate din Penninii 
de Vest, aşa că dr. Alan Banks a făcut acest lucru în numele lui 
şi a descoperit unele cazuri pe care el însuşi le-ar fi înaintat 
legistului. Cu toate acestea, dr. Banks nu a făcut nicio corelaţie 
între morţi - poate pentru că, potrivit spuselor lui Lady Janet, 
„pur şi simplu nu a reuşit să-şi deschidă mintea în faţa 
posibilităţii ca Shipman să-şi fi vătămat pacienţii” - după ce 
detectivul Smith nu i-a oferit toate informaţiile pertinente. 
Aşadar, dr. Banks l-a asigurat pe detectiv că totul părea să fie în 
ordine, iar acest lucru „a închis investigația”, pe 1 aprilie. 

A doua zi, Alan Massey - tatăl antreprenorului de pompe 
funebre care vorbise cu dr. Reynolds - l-a vizitat pe Shipman 
înainte de o operaţie pentru a-l informa că oamenii discută 
despre rata mare de mortalitate a pacienţilor săi, deşi el 
personal nu credea că ar fi ceva în neregulă. Shipman i-a arătat 
lui Massey dosarul său cu certificatele medicale care conţineau 
cauza morţii pacienţilor şi i-a spus că oricine este interesat 
poate să vină să-l controleze. Massey a plecat liniştit. Detectivul 
Smith i-a vizitat pe cei din familia Massey în jurul datei de 15 
aprilie şi „a lăsat impresia că a făcut o investigaţie amănunţită 
şi că nu a găsit nimic în neregulă”. Apoi, detectivul Smith a 
discutat cu inspectorul Sykes, iar investigația a fost închisă în 
mod oficial. Detectivul nu a verificat niciun moment Sistemul 
National al Poliţiei, de unde ar fi aflat detalii despre 
condamnarea lui Shipman pentru consumul de substanţe 
halucinogene din urmă cu două decenii. Smith a vizitat-o pe dr. 
Reynolds pe 16 aprilie şi a informat-o că nu a găsit nicio dovadă 
care să-i confirme suspiciunile; a doua zi, i-a spus acelaşi lucru 
şi lui John Pollard, care a acceptat asigurările date de detectiv. 

„Deşi nu pot fi sigură de acest lucru”, a scris Lady Janet, 
„cred ca, dacă poliţia si legistul ar fi reacţionat cu 
promptitudine, vieţile ultimelor trei victime ale lui Shipman ar fi 


putut fi salvate.” Cu toate că Shipman a lăsat impresia de 
relaxare şi de încredere atunci când a discutat cu Alan Massey, 
a fost cu siguranţă tulburat de bârfa care exista pe seama lui şi 
din nou nu a mai ucis pe nimeni până pe 11 mai. Următoarea 
victimă, Winifred Meilor, era romano-catolică, iar Shipman ştia 
că ar vrea să fie îngropată - aşa că nu avea nevoie de nimeni de 
la Brooke Surgery care să semneze formularul de 
înmormântare. Penultima sa victimă a fost Joan Melia, omorâtă 
pe 12 iunie - de asemenea, îngropată -, iar ultima, Kathleen 
Grundy, înmormântată după ce murise „de moarte bună” pe 24 
iunie. A fost vizitat de către dr. Banks în iulie pentru a discuta 
practicile folosite în eliberarea retetelor şi a oferit în mod 
voluntar informaţii despre rata crescută a mortalităţii. 

Cu toate acestea, până în acest punct erau puse mai multe 
întrebări ca rezultat al unui testament lăsat de Kathleen Grundy, 
pe data de 9 iunie, cu doar două săptămâni înainte de a muri. 
„Toate proprietăţile mele, banii şi casa îi rămân doctorului 
meu.” era scris cu majuscule. „Familia mea nu are nevoie de ele 
şi vreau să-l răsplătesc pentru toată îngrijirea pe care mi-a 
oferit-o mie şi oamenilor din Hyde. Este destul de înţelept 
pentru a rezolva toate problemele pe care acest lucru i le-ar 
putea provoca.” 

Testamentul a fost trimis unei firme de avocatură din Hyde 
pentru înregistrare şi acesta îl numea pe Harold Shipman unic 
beneficiar, ceea ce a fost un semnal de alarmă pentru fiica lui 
Kathleen Grundy, Angela Woodruff, care era avocat practician. li 
făcuse testamentul mamei sale în 1986 şi rezolvase toate 
chestiunile juridice. Angela a discutat cu  „martorii” 
testamentului - doi dintre pacienţii lui Shipman - si pe 24 iulie s- 
a dus la poliţia locală din Warwickshire. Au transferat problema 
poliţiei din Greater Manchester, care şi-a dat seama rapid că 
este vorba despre acelaşi doctor pe care detectivul Smith îl 
„achitase” cu doar trei luni în urmă. 

Cadavrul lui Kathleen Grundy a fost exhumat pe 1 august 
şi, în acelaşi timp, s-au făcut perchezitii în casa şi cabinetul lui 
Shipman; maşina lui de scris, împreună cu dosarul medical al lui 
Kathleen, au fost ridicate de poliţişti. (Shipman a susţinut că 
periodic Kathleen lua cu împrumut maşina de scris, dar nu a 
putut să explice cum aceasta ajunsese din nou în posesia lui.) 
Acasă la Shipman, în garaj, poliţia a găsit aproximativ 150 de 


seturi de studii de caz; unele dintre acestea aveau cuvântul 
„Mort” scris cu cerneală roşie. Tot în garaj a fost descoperită o 
cantitate semnificativă de bijuterii, unele dintre acestea fiind în 
mod sigur luate de la pacienţi. Şi cel mai important, au fost 
găsite şi nişte medicamente, iar testele au demonstrat că era 
vorba despre diamorfină. Două zile mai târziu, detectivul 
Bernard Postles a fost desemnat că conducă investigația a ceea 
ce acum era considerat a fi un caz major. După ce autopsia nu a 
reuşit să stabilească cauza morţii lui Kathleen, au fost făcute 
teste toxicologice si pe 14 august laboratorul a confirmat 
prezenţa în corp a unui opiaceu, fiind vorba, probabil, de 
morfină. În aceeaşi zi, Shipman a fost interogat la Biroul Central 
al Inspectoratului Medicamentelor, dar şi de un chimist de la 
poliţie; cu patru zile în urmă fuseseră informaţi de condamnarea 
lui Shipman pentru consumul de substanţe interzise. 

Cam în acelaşi timp, în august 1998, şoferul de taxi John 
Shaw s-a dus la poliţie şi a raportat suspiciunile pe care le avea 
în privinţa lui Shipman. Fusese prieten cu unii dintre pacienţii lui 
Shipman şi era surprins să audă că aceştia muriseră. „Am 
întrebat cine e medicul lor curant”, a declarat el mai târziu 
pentru BBC. „Ce m-a făcut să fiu suspicios a fost faptul că, 
înainte să moară, aceştia erau foarte sănătoşi.” 

Pe 26 august, testamentul lui Kathleen Grundy a fost 
confirmat ca fiind un fals; poliţia a fost informată, două zile mai 
târziu, că în corpul acesteia existau urme de supradoză de 
morfină. Harold Shipman a fost arestat pe 7 septembrie fiind 
suspect de crimă, de încercarea de a obţine proprietăţi prin 
minciună şi de falsificare de documente. Alte trei cadavre au 
fost exhumate în septembrie, iar pe 7 octombrie Shipman a fost 
acuzat şi de acele crime. Alte două cadavre au fost autopsiate în 
octombrie; Shipman a fost pus sub acuzare pe 11 noiembrie. 
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în noiembrie: alte două exhumări, 
aşadar alte două acuzaţii de crimă. Pe 22 februarie 1999, 
Shipman a fost acuzat de o altă crimă în urma unei exhumări şi 
de uciderea altor şase persoane care fuseseră incinerate. 

Peste 100 de persoane au depus mărturie la procesul lui 
Shipman, care a început pe 5 octombrie 1999 şi a durat până pe 
31 ianuarie 2000. Apărarea a încercat să susţină că morfina 
găsită în corpul celor decedați este posibil să fi provenit de la 
nişte medicamente care au avut efect întârziat şi că una dintre 


victime probabil că s-a sinucis. În boxa martorilor, Shipman a 
susţinut că bănuia că Kathleen Grundy făcea abuz de 
medicamente, apoi a început să plângă atunci când a descris 
moartea ei, spunând: „Asta a fost una dintre puţinele dati cand 
probabil că am fost mai supărat decât rudele.” Avocatul 
apărării, Nicola Davies, a încercat să atace dovezile ştiinţifice şi 
le-a spus juratilor că acestea erau „contestabile şi neserioase... 
In absenţa unor astfel de probe, concluziile trase de Ministerul 
Public în ceea ce priveşte comportamentul doctorului eşuează - 
la fel şi întreg procesul.” 

Juriul format din şapte bărbaţi şi trei femei a avut nevoie de 
33 de ore şi cinci minute pentru a-l găsi vinovat în unanimitate 
pentru toate capetele de acuzare. Chiar şi atunci, Shipman nu a 
explicat de ce a ucis - deşi procurorul Richard Henriques a 
sugerat că „îşi exersa puterea totală de a controla viata şi 
moartea”. A continuat să facă acelaşi lucru, dar cu viaţa lui, 
sinucigându-se, potrivit unui raport, pentru a-i garanta soţiei 
sale siguranţa financiară. Ea însă a refuzat să-i recunoască 
vinovăția. 

O grădină memorială dedicată victimelor lui Shipman, 
cunoscută sub numele de „Garden of Tranquillity” (Grădina 
liniştii), a fost inaugurată în Hyde, pe 30 iulie 2005. „Ne va 
permite să tragem o linie sub evenimentele din Hyde din ultimii 
ani şi să trecem peste”, a spus consilierul Joe Kitchen, la 
ceremonia de deschidere. „Dar mai important decât atât, vom 
putea să ne luăm «la revedere» de la rudele noastre, lucru care 
nu a fost posibil până acum.” 

CAPITOLUL 16 Marea Britanie: Peter Sutcliffe - 
Spintecătorul din Yorkshire 

„O să continuăm până când o să-l prindem pe porcul ăsta”, 
a jurat polițistul George Oldfield în ianuarie 1980, când s-a întors 
la muncă după ce a fost spitalizat pe motiv de epuizare. „Ştiu că 
se face tot ce este posibil şi sunt sigur că o să-l găsim.” La 
aproape exact un an după aceea, Peter William Sutcliffe a fost 
arestat în prezenţa unei prostituate şi a recunoscut că este 
Spintecătorul din Yorkshire, bărbatul responsabil pentru cel 
puţin 30 de decese care s-au produs între anii 1975 şi 1980. 
Inchis în Broadmoor multi ani, Sutcliffe s-a întors la închisoarea 
Frankland din Durham în august 2016-a fost judecat, după 30 de 
ani, nemaifiind considerat bolnav mintal şi nici apt de a mai sta 


într-un spital de psihiatrie de maximă securitate. Însă nu va fi 
niciodată eliberat şi trimis în comunitatea sa: „Aceasta a fost o 
serie de crime care a terorizat, timp de câţiva ani, populaţia 
dintr-o mare parte a Yorkshire-ului”, a susţinut judecătorul 
Mitting. „Singurele explicaţii pentru crime, din punctul de 
vedere al juriului, erau furia, ura şi obsesia. În afara unei 
atrocități teroriste, este dificil de imaginat existenţa altor 
circumstanţe în care un bărbat ar putea fi responsabil pentru 
atât de multe victime. Tocmai aceste circumstanţe fac potrivită 
acordarea unei sentinţe pe viaţă.” 

Peter Sutcliffe s-a născut pe 2 iunie 1946 în familia lui John 
şi Kathleen Sutcliffe, în Bingley, Yorkshire. Crescut în spiritul 
religiei catolice, nu a fost un copil puternic sau independent, 
preferând adesea numai compania mamei sale. Nu s-a integrat 
foarte bine în rândul colegilor din şcoala primară sau din primii 
ani ai gimnaziului, de multe ori fiind agresat de aceştia. Totuşi, 
într-un final, s-a apucat de bodybuilding şi a încetat să mai fie 
un singuratic. A părăsit şcoala la 15 ani şi în perioada anilor 
1960 a avut diferite slujbe - inclusiv una la moara locală, 
împreună cu tatăl său, alta ca mecanic ucenic şi o alta ca gropar 
la Cimitirul Bingley. In februarie 1967, a cunoscut-o pe Sonia 
Szurma, fiica unor imigranţi din Cehoslovacia, şi s-au căsătorit în 
ziua în care ea a împlinit 24 de ani, pe 10 august 1974, după o 
lungă perioadă de logodnă. Pana în acel moment, Sutcliffe 
lucrase la Britannia Works of Anderton International. De 
asemenea, începuse să meargă la prostituate pe care le şi 
ataca. 

Potrivit poveştii spuse de Sutcliffe la proces, în 1967, în 
timp ce lucra ca gropar, a început să audă o voce pe care ela 
considerat-o divină. In 1969, vocea i-a spus că misiunea lui în 
viaţă este să ucidă prostituatele sau să eradicheze prostituţia. 
Totuşi, în timpul interogatoriului de la poliţie, el a oferit o altă 
poveste: în 1969, o prostituată l-a umilit îngrozitor, iar furia sa a 
crescut din ce în ce mai mult de-a lungul anilor. Sutcliffe auzise 
că Sonia îl înşală şi s-a hotărât să se răzbune pe ea apelând la 
serviciile unei prostituate. Femeia însă nu i-a dat cele cinci lire 
pe care i le datora ca rest, iar proxenetii ei i-au sugerat lui 
Sutcliffe să uite de acest incident; când peste trei săptămâni a 
văzut-o din nou pe femeie, i-a cerut să-i dea banii, dar ea a 


intrat într-un bar şi le-a spus tuturor povestea, făcându-i pe 
clienţi să râdă de el. 

Sutcliffe cunoştea în mod sigur cartierul rău famat din 
Yorkshire unde se practica prostituţia („cartierul roşu”) 
cumnatul său, Robin Holland, mergea acolo de obicei să bea un 
pahar cu el, iar Sutcliffe se lăuda cu momentele pe care le 
petrecea împreună cu prostituatele. Un alt prieten, Trevor 
Birdsall - care a raportat mai târziu poliţiei suspiciunile pe care 
le avea fata de Sutcliffe - petrecea ore întregi cu acesta 
plimbându-se pe străzile din acea zonă. Birdsall era cu Sutcliffe 
când acesta a comis prima agresiune asupra unei prostituate, 
după o lună şi o săptămână de la umilinţa pe care o îndurase. 
Sutcliffe a urmărit o „vacă bătrână” până la locuinţa ei din 
apropierea Parcului Manningham din Bradford şi a lovit-o la 
ceafa cu o piatră băgată într-o şosetă. A doua zi, el a fost vizitat 
de doi ofiţeri de poliţie; femeia retinuse numărul de 
înmatriculare al camionetei lui Birdsall. Sutcliffe a recunoscut că 
a lovit-o pe femeie, însă doar cu pumnul; cu toate acestea, 
femeia nu a vrut să depună plângere la poliţie, iar Sutcliffe a 
fost atentionat că de data aceasta fusese „foarte norocos”. 

Nu a fost la fel de norocos a doua oară când s-a întâlnit cu 
poliţia: a fost arestat pe 29 septembrie 1969, în timp ce se 
ascundea după un gard viu, având un ciocan în mână. A susţinut 
că încerca să-şi găsească capacul de la roată şi că avea nevoie 
de un ciocan ca să îl aşeze la loc. Curtea nu l-a crezut şi a fost 
amendat cu 25 de lire pentru că „era echipat de furt”. La ultima 
înfăţişare de la proces, a susţinut că „o conduceam pe bătrâna 
Morris Minor şi căutam o prostituată. Ştiam că asta este 
misiunea pe care trebuie să o îndeplinesc. Vocile îmi spuneau că 
nu este de ajuns să le atac. Trebuia să o fac cum trebuie. 
Trebuia să le omor.” 

Nu există dovezi care să ateste faptul ca Sutcliffe a 
continuat atacurile în următoarea jumătate de deceniu, deşi 
recent el a fost pus în legătură cu mai multe cazuri, unele dintre 
ele având loc în acea perioadă. Cu toate acestea, în iulie 1975 s- 
a produs prima agresiune al cărei autor se pare că era cel 
cunoscut sub numele de „Spintecătorul din Yorkshire”. In luna 
februarie a acelui an, Sutcliffe a fost disponibilizat şi a început 
să folosească toţi banii pe care îi primise pentru a învăţa să 
conducă camioane mari. Pe 4 iunie 1975, a obţinut permisul de 


conducere Categoria A şi, pentru a sărbători, şi-a cumpărat un 
Ford Corsair alb, pe care l-a păstrat împreună cu Fordul Capri GT 
verde-deschis pe care îl avea de mai demult; ambele maşini au 
putut fi observate în locurile în care Spintecătorul atacase în 
următorii ani. Căuta prostituate şi, în timp ce se afla în zona 
Keighley, a observat o blondă atrăgătoare, de aproximativ 30 de 
ani, şi a încercat, dar fără succes, să o urmărească până acasă. 
Câteva săptămâni mai târziu, a abordat-o pe aceeaşi femeie în 
Cafeneaua Wild, dar a dispărut imediat când aceasta a început 
să facă o scenă. In dimineaţa zilei de 5 iulie, foarte devreme, 
femeia, pe numele ei Anna Rogulskyi, se îndrepta către locuinţa 
iubitului său după ce băuse toată noaptea în Bradford, din cauză 
că se certase cu acesta. In timp ce mergea, o voce a întrebat-o 
dacă „avea chef de ceva”. „Nicio şansă”, a răspuns ea şi a 
grăbit pasul. Totuşi, cand a ajuns acasă la iubitul ei, nu i-a 
răspuns nimeni la uşă, aşa că şi-a dat jos un pantof şi a aruncat 
cu el în fereastră. 

Anna s-a întors acasă, dar, în timp ce trecea prin dreptul 
Cinematografului Ritz, aceeaşi voce de mai devreme a întrebat- 
o din nou dacă „are chef de ceva”. A refuzat - iar Peter Sutcliffe 
a urmărit-o şi a lovit-o în cap de trei ori cu un ciocan. Femeia a 
căzut la pământ inconştientă. Sutcliffe i-a descoperit abdomenul 
- ridicându-i bluza şi lăsându-i în jos fusta şi lenjeria intimă - şi a 
început să o taie. Totuşi, un vecin a fost alertat de zgomote şi a 
tipat, întrebând ce se întâmplă. „Intenţionam să o omor, dar am 
fost deranjat”, a spus Sutcliffe poliţiei. La proces, a povestit ca 
„eram sigur că era o neisprăvită de prostituată. Mi-au fost 
oferite instrucţiuni despre când e cel mai bun moment să atac... 
S-a terminat în mai puţin de 10 secunde. Nu am vrut să sufere, 
am vrut doar să moară.” 

Descoperită la ora 2:20 a.m., Anna a fost dusă rapid la 
Spitalul General Airedale, apoi la Infirmeria Leeds General. A 
fost nevoie de 12 ore pentru a i se îndepărta aşchiile de os din 
creier, iar doctorii erau impacati cu ideea că va muri. Cu toate 
acestea, a supravieţuit având o placuta de oţel în craniu; a murit 
în aprilie 2008. Atacul a fost investigat de detectivul Perry de la 
Forţele de Ordine Vestice din West Yorkshire, dar până în 1978 
nu a fost pus în legătură cu celelalte atacuri ale lui Sutcliffe. 
Vecinul care auzise zgomotele ciudate reuşise să ofere o 


descriere vagă a agresorului, dar, în afară de aceasta, nu 
existau indicii temeinice. 

Sutcliffe a început să-şi caute de lucru cu ajutorului 
carnetului de şofer pentru camioane pe care îl deţinea, iar Sonia 
a decis să-şi termine pregătirea de care avea nevoie pentru a 
ajunge profesoară; cuplul a fost anunţat că, în urma unei serii de 
avorturi, nu va mai putea avea copii, aşa că Sonia a ales să-şi 
continue studiile la care renuntase cu câţiva ani în urmă. În 
noaptea de 15 august 1975, Sutcliffe a ieşit în oraş să bea cu 
Trevor Birdsall, iar în pubul Royal Oak din centrul oraşului 
Halifax a observat-o pe femeia de serviciu de 46 de ani, Olive 
Smelt. „Pun pariu că face trotuarul”, i-a spus Sutciliffe lui 
Birdsall; dar atunci când i-a făcut un comentariu similar lui Olive, 
aceasta l-a trimis imediat la plimbare. Olive a fost luată cu 
maşina din faţa barului şi lăsată nu departe de uşa de la intrare 
a locuinţei sale. 

Din nefericire pentru ea, Peter Sutcliffe a văzut-o. Potrivit 
declaraţiilor lui Birdsall de la proces, Sutcliffe a oprit maşina şi 
„a părut să-şi ducă mâinile sub scaun... Apoi Peter a făcut 
înconjurul maşinii şi a dispărut.” Birdsall nu a crezut că Sutcliffe 
ar fi urmărit-o pe femeie, dar de fapt acesta s-a dus pe o alee 
paralelă, iar când a prins-o din urmă pe Olive, „i-a spus ceva 
despre vreme”. Olive nu s-a temut de bărbat până când acesta 
nu a lovit-o de două ori în cap cu ciocanul. Apoi i-a umblat prin 
haine şi „i-a zgâriat fesele cu o pânză de bomfaier sau poate cu 
un cuţit. Intenţia mea a fost să o omor, dar am fost întrerupt de 
o maşină care venea pe stradă.” La proces a afirmat din nou că 
vocile îi spuseseră să facă asta. Apoi, Sutcliffe s-a întors la 
Birdsall, care a observat că acesta era „neobişnuit de tăcut”. 
Olive a fost găsită pe stradă, la câţiva metri distanţă, gemând şi 
cerând ajutor; a fost dusă la spital cu răni severe: şi-a descris 
craniul ca fiind „o coajă spartă de nucă-de-cocos”. „Nu şi-a 
revenit niciodată după acea noapte”, a spus fiica ei, Julie, după 
ce Olive a murit în 2011. „A reuşit să supravieţuiască şi a trebuit 
să accepte ceea ce i s-a întâmplat. Dar mobilitatea ei nu a mai 
fost niciodată la fel. A trecut prin chinurile iadului şi a suferit în 
tăcere. Dar nu s-a plâns niciodată.” 

A doua zi după-amiază, Birdsall a citit articolul despre 
„atacul brutal... Mi-a trecut prin minte că Peter ar putea să aibă 
legătură cu asta.” Incă o dată, cazul a fost anchetat de Forţele 


de Ordine Vestice din West Yorkshire, dar nu s-a făcut nicio 
conexiune cu alte cazuri - potrivit lui Olive, autorităţile nu au 
crezut-o când le-a spus că agresorul ei avea accent specific 
Yorkshire-ului. 

Peter Sutcliffe a fost întrerupt de două ori în timp ce încerca 
să ia viaţa cuiva. Din fericire pentru Caroline Tracy Browne 
(cunoscută drept Tracy), în vârstă de 14 ani, acest lucru s-a 
întâmplat din nou cand Sutcliffe a atacat-o în noaptea de 27 
august 1975. Fata, elevă la liceu, împreună cu sora ei, Mandy, 
ieşiseră la plimbare în Silsden, în apropiere de Keighley, dar 
Mandy s-a întors acasă mai devreme. Tracy mergea pe un drum 
de tara în jurul orei 10:30 p.m., când Sutcliffe a intrat în vorbă 
cu ea. Când au ajuns la poarta casei ei, a atacat-o pe la spate, 
lovind-o de cinci ori, iar ea scoțând nişte sunete care semănau, 
după cum a spus aceasta mai târziu, cu cele ale ,,[jucatorului de 
tenis] Jimmy Connors atunci când servea sau de câte ori lovea 
mingea”. Tracy s-a rugat pentru viata ei, dar Sutcliffe părea 
neîndurător, asta până când o maşină a început să se apropie 
de ei. A aruncat-o pe fată peste un gard; ea a reuşit să se 
târască până la o rulotă, ai cărei proprietari au sunat imediat 
după ajutor. Tracy a stat patru ore la secţia de neurochirurgie 
pentru a putea fi salvată. 

Fata a reuşit să ofere o descriere clară şi amănunţită a celui 
care a atacat-o, dar, chiar si după ce Sutcliffe a început sa 
ucidă, detectivul James Hobson tot nu a crezut că există vreo 
legătură între acesta şi alte atacuri. „Tracy nu era prostituată 
[precum femeile pe care le omorâse Spintecătorul]; am crezut la 
momentul respectiv că fusese lovită cu o bucată de lemn; iar 
toate celelalte atacuri avuseseră loc în oraş”, a susţinut el, în 
ciuda dovezilor medicale că fata fusese lovită cu un ciocan. 

Descrierea făcută de Tracy a fost clară. Ea a spus unui 
reporter: „Mi-am amintit puloverul lui gri cu anchior pe care îl 
avea deasupra unei cămăşi albastru-deschis, desfăcută la gât, 
precum şi pantalonii maro-închis, care aveau buzunare în faţă, 
nu în lateral. l-am spus ofițerului de poliţie că are 1,76 m 
înălţime, păr foarte închis, aproape negru, asemănător cu cel 
afro şi o barbă plină. l-am menţionat chiar şi strungareata si 
vocea anostă - un bărbat mic, cu o voce subţire”, şi-a amintit ea 
24 de ani mai târziu. A fost tratată de două fracturi la craniu şi i 
s-au pus 14 copci. A rămas cu o adâncitură permanentă, de 7 


cm, în vârful capului şi cu una mai mică, la ceafa. Sutcliffe nu a 
fost acuzat niciodată de atacul asupra lui Tracy, dar, într-un 
final, în 1992, şi-a recunoscut fapta. 

La două luni după atacul asupra lui Tracy, Sutcliffe a ucis 
pentru prima dată. Pe 29 septembrie 1975, a început să lucreze 
ca şofer care livra marfa la Common Road Tyre Services din 
Oaken-shaw. La exact o lună după aceea, în noaptea de 29 
octombrie, a fost oprit de Wilomena „Wilma” McCann, o femeie 
din Scoţia, în vârstă de 28 de ani, mamă a patru copii. Wilma 
fusese în acea noapte în oraş, ca de obicei, lăsându-şi fiii acasă 
şi bând în patru baruri diferite înainte de a se duce în club. 
Consumase între 12 şi 14 pahare de alcool şi mergea 
clătinându-se. A încercat să-l facă pe un şofer de taxi să o ducă 
până acasă; văzând în ce stare se află femeia, acesta a refuzat- 
o. A încercat să oprească un şofer care conducea un Ford Capri 
GT, iar acesta a luat-o în maşină. Au stat de vorbă pe drumul 
scurt spre casa ei şi, chiar înainte să ajungă acasă, Wilma l-a 
întrebat pe Sutcliffe dacă vrea „să se apuce de treabă”. Sutcliffe 
şi-a dat seama că Wilma este prostituată când a spus că „l-ar 
costa” cinci lire. A oprit maşina pe marginea drumului, acolo 
unde sugerase ea, dar a avut probleme în a se excita. „M-am 
simţit brusc clocotind de furie”, le-a spus el ofiţerilor în 1981. 
„Am coborât din maşină pentru că voiam să o lovesc, ca să-i 
plătesc pentru faptul că mă jignise.” A urmărit-o pe un câmp, iar 
când s-a aşezat pe haina lui şi şi-a desfăcut pantalonii, ea i-a 
spus să termine mai repede ce are de făcut. 

Peter Sutcliffe a lovit-o pe Wilma de două ori în cap cu 
ciocanul pe care îl ascunsese sub haină cât timp merseseră pe 
câmp. Voia să o lase acolo, dar şi-a dat seama că trebuie să o 
reducă la tăcere. A luat un cuţit din cutia de scule pe care o 
tinea pe bancheta din spate a maşinii, i-a scos bluza şi sutienul 
„ca să văd unde o voi înjunghia”. După ce s-a asigurat că femeia 
a murit, şi-a recuperat haina şi a condus până acasă la soacra 
lui, unde locuia împreună cu Sonia. Potrivit mărturiei sale 
iniţiale, „acesta a fost momentul de răscruce. Îmi dau seama că 
am reacţionat exagerat în acel moment, nimic din ce am făcut 
de atunci încolo nu m-a afectat aşa... Încă de prima dată am 
dezvoltat o ura imensă pentru prostituate ca sa mă justific 
fiindcă am atacat-o şi ucis-o pe Wilma McCann.” (într-o 
declaraţie ulterioară, s-a corectat, spunând că avea la el tot 


timpul ciocanul şi cuțitul şi că nu intentionase niciodată să facă 
sex cu ea.) 

Wilma McCann a fost înjunghiată de 15 ori în gât, piept şi 
abdomen, iar profesorul patolog Gee a găsit urme de spermă pe 
pantalonii şi pe lenjeria ei intimă. Detectivul-şef Dennis Hoban 
de la Forţele de Ordine Vestice din West Yorkshire a fost pus să 
conducă ancheta; încă o dată nu a fost descoperită nicio 
legătură cu celelalte atacuri. Aproximativ 750 de ofiţeri de 
poliţie au fost implicaţi în anchetă, iar 7.000 de proprietari şi 
6.000 de şoferi de camion au fost interogati. Peter Sutcliffe nu s- 
a aflat printre ei. 

Deşi poliţia a crezut, pentru o anumită perioadă, că 
moartea lui Joan Harrison, de 26 de ani, de pe data de 20 
noiembrie 1975, era legată de Sutcliffe (datorită unor scrisori pe 
care autorităţile le primiseră, se pare, de la Spintecător), 
următoarea victimă confirmată a fost, de fapt, Emily Monica 
Jackson, de 42 de ani, care a fost ucisă în noaptea de 20 
ianuarie 1976. Emily şi soţul ei Sydney avuseseră anumite 
probleme financiare în perioada Crăciunului; de aceea, Emily a 
început să se prostitueze în schimbul banilor. Sydney o aştepta 
într-un bar în timp ce aceasta căuta clienţi pe străzi, apoi 
folosea dubita lor albastră Commer (pe care ea, nu el, putea să 
o conducă) pentru a câştiga banii. În acea noapte, s-au oprit în 
parcarea Barului Gaiety de pe Roundhay Road, în Leeds. După 
ce au băut ceva repede împreună, Sydney a rămas înăuntru, în 
timp ce Emily a părăsit barul. Deşi nu s-a întors până la ora 
închiderii localului, Sydney nu a fost foarte îngrijorat pentru 
soţia lui - duba era încă în parcare, aşa că Emily era fie într-un 
alt bar, fie cu un client. Aşa că a luat un taxi până acasă. 

În acel moment, Emily Jackson era moartă de câteva ore. 
Peter Sutcliffe o văzuse, fusese de acord să-i plătească cinci lire 
în schimbul unor favoruri sexuale şi aceasta i-a urmat indicaţiile 
spre un loc izolat din spatele unei alei. „Imi amintesc că atunci 
când am ajuns acolo era un miros puternic de parfum ieftin şi de 
transpiraţie”, le-a spus Sutcliffe detectivilor. „Acest lucru m-a 
ajutat să o urăsc şi mai mult pe femeie, chiar dacă nici măcar nu 
o cunosteam.” Sutcliffe nu a vrut sa continue să se arate 
interesat de a face sex, aşa că s-a prefăcut ca are o problema la 
motor şi a rugat-o să-l ajute. După ce şi-a luat pe ascuns 
uneltele, a ridicat capota, iar Emily s-a oferit să-şi folosească 


bricheta ca el să poată vedea mai bine. „Am făcut doi paşi 
înapoi şi am lovit-o în cap cu ciocanul”, şi-a amintit Sutcliffe. 
Apoi a târât-o într-o curte, i-a ridicat hainele şi a „înjunghiat-o 
frenetic cu o şurubelniţă Phillips [în cruce]”, apoi i-a înfipt o 
bucată mare de lemn în vagin şi a călcat-o în picioare. Când s-a 
urcat în maşină, s-a speriat de lumina farurilor şi a plecat acasă. 

Cadavrul lui Emily a fost găsit a doua zi de dimineaţă, la ora 
8:10, iar de data aceasta, poliţia a legat crima de un alt caz, 
având în vedere asemănările de aici cu moartea Wilmei 
McCann. A fost identificată o urmă de picior de la o cizmă de 
cauciuc Dunlop Warwick, având măsura între 7 şi 8. O 
săptămână mai târziu, o altă prostituată a spus poliţiei că Emily 
fusese văzută cu un client într-un Land Rover, iar o descriere 
detaliată a maşinii şi a şoferului a circulat în acea perioadă; nu 
au fost găsiţi niciodată. 

Pe 5 martie 1976, Peter Sutcliffe şi-a pierdut slujba de la 
firma de cauciucuri unde lucra; va mai trece ceva timp până 
când îşi va găsi din nou de lucru. Asta nu l-a oprit însă din a mai 
ataca alte femei. In jurul orei 4:00 dimineaţa, pe 9 mai, Marcella 
Claxton, în vârstă de 20 de ani, se întorcea acasă pe Roundhay 
Road, în Leeds, după o seară petrecută cu prietenii în oraş. 
Marcella lucra de obicei ca prostituată, dar în seara aceea era 
liberă. Peter Sutcliffe hoinarea pe străzile din Chapeltown şi a 
oprit chiar lângă ea, în maşina lui Corsair, de culoare albă. 
Sutcliffe şi Marcella au avut versiuni diferite asupra 
evenimentelor care au urmat: ea a spus că l-a rugat să o ducă 
cu maşina, iar el a condus până la Soldiers Field. Apoi i-a oferit 
cinci lire ca să facă sex pe iarba de lângă maşină. Marcella a 
spus că nu vrea şi s-a dus să urineze în spatele unui copac din 
apropiere. Versiunea lui Sutcliffe este că el nu a vrut niciodată 
să facă sex cu ea, „cu siguranţă nu cu asta”, şi a folosit termeni 
ofensatori la adresa Marcellei (asemănători celor dintr-o 
descriere făcută mai târziu de poliţia din Leeds). 

In orice caz, ea a coborât din maşină pentru a urina, iar 
Sutcliffe a urmat-o. Marcella a susţinut ca Sutcliffe scăpase ceva 
din mână şi că ea spera să nu fie vorba despre un cuţit; ela 
spus că era vorba doar de portofelul lui. Dacă îi scăpase 
ciocanul, l-a recuperat repede şi a lovit-o în cap de opt sau de 
nouă ori. Marcella a spus că apoi el s-a masturbat în timp ce o 
privea zvarcolindu-se la pământ; Sutcliffe a negat că ar fi făcut 


acest lucru. După aceea, el a condus mai departe. Marcella a 
reuşit să se târască până la o cabină telefonică şi a sunat după 
ajutor. L-a văzut pe Sutcliffe întorcându-se în locul unde o lăsase 
şi a crezut că „probabil s-a întors ca să mă omoare”. Sutcliffe a 
spus poliţiei, în 1981: „M-am întors la maşină într-o stare de 
stupefactie, mă simţeam ca si cum aş fi suferit de depresie 
morbidă, nu-mi pasa dacă ea va spune cuiva sau nu.” 

La fel ca celelalte trei victime în viata ale lui Sutcliffe, 
Marcella a avut nevoie de operaţie pe creier. A continuat să 
sufere de leşinuri şi dureri de cap. A reuşit să ofere poliţiei o 
descriere, la fel ca cea a lui Tracy Browne, destul de precisă. 
Cazul a fost investigat de detectivul-şef, inspectorul Bradley, dar 
nu a fost pus în legătură cu Spintecătorul - cel puţin nu iniţial. 
Totuşi, când cadavrul lui lrene Richardson, de 28 de ani, a fost 
găsit pe 6 februarie 1977 în aproape acelaşi loc în care fusese 
atacată Marcella, poveştii ei i-a fost acordată mai multă atenţie. 

In octombrie 1976, Sutcliffe îşi găsise, în sfârşit, de munca: 
a fost angajat ca şofer de camion la T. & W.H. Clark (Holdings) 
Ltd. pe Proprietatea Industrială Canal Road, între Bradford şi 
Shipley. În noaptea de 5 februarie 1977, „am condus până la 
Leeds, după ce s-a închis barul. Intenţia mea era să găsesc o 
prostituată şi să mai scap lumea de încă una.” lrene Richardson 
era în locul nepotrivit şi la momentul nepotrivit: în acea seară, 
mersese în centrul oraşului pentru a-şi îneca amarul şi pentru a 
uita de multele sale griji, iar Sutcliffe a văzut-o nu departe de 
Barul Gaiety. Sutcliffe s-a oprit lângă ea, iar aceasta s-a urcat în 
maşină, fiind în mod evident disperată să facă rost de bani: „O 
să-ţi arăt eu ce e aia distracţie”, i-a spus ea. „Nu o să mă 
gonesti, nu-i aşa?” 

Soldiers Field era ultima lor destinaţie, iar lrene a mers la 
toaletă pentru a putea urina înainte să facă sex, dar a 
descoperit că aceasta erau încuiată. In timp ce se ghemuia pe 
câmp încercând să-şi facă nevoile, Sutcliffe a lovit-o „peste cap 
de la spate, cel puţin de două ori, poate de trei ori. Ea a căzut. 
Pe urmă, eu i-am ridicat hainele, am tăiat-o pe abdomen şi i-am 
tăiat şi gâtul. Am aşezat-o cu faţa în jos şi am acoperit-o cu 
haina ei. Am pus cizmele peste ea înainte să o acopar.” A fost 
pentru prima data cand Sutcliffe a început să aşeze într-un 
anume fel cadavrele. 


Craniul lui lrene era fracturat, iar o lovitură a trimis o 
bucată de os în creier. Tăieturile pe care le-a facut Sutcliffe au 
afectat intestinele femeii. În vagin avea spermă, dar medicul 
legist a spus că nu era a criminalului. Dovezi mai importante au 
fost găsite lângă cadavru: urmele de cauciucuri indicau faptul că 
autoturismul criminalului era fie o maşină de mărime medie, fie 
o dubita, iar tipul specific de cauciucuri părea că va ajuta la 
restrângerea câmpului de suspecți. Din nefericire, după cum a 
descoperit detectivul-şef Hobson, în zona metropolitană a West 
Yorkshire şi în zona Harrogate existau 53.000 de proprietari care 
aveau maşini asemănătoare. Au fost verificate 33.000 de 
maşini; celelalte 20.000 urmau să fie controlate în 1977, când 
operaţiunea a fost oprită. Maşina albă Ford Corsair a lui Peter 
Sutcliffe - pe care acesta o cumpărase cu un an înainte - a fost 
unul dintre autoturismele care nu au mai apucat să fie 
verificate. 

„Până atunci, după crima Richardson /sic!], prostituatele au 
devenit o obsesie pentru mine şi eu nu mă mai puteam opri din 
ucis, era ca un fel de drog”, a spus Sutcliffe în prima sa 
depozitie, în noaptea de 23 aprilie 1977, a omorât din nou. 
Patricia „Tina” Atkinson lucra ca prostituată în Bradford, dar, 
pentru că o făcea în apartamentul său de pe Oak Avenue, 
credea că este protejată de atacurile criminalului care ucidea 
doar afară. Acest lucru fusese adevărat - dar până atunci. 

În acea seară, Tina a ieşit în oraş să bea ceva, dând gata, 
pe parcursul nopţii, aproximativ 20 de shot-uri de alcool. Intr-un 
final, a fost dată afară din Barul Carlisle şi a rămas în mijlocul 
străzii, strigându-i „Du-te dracului!” şoferului unei alte maşini. 
Peter Sutcliffe conducea prin zonă şi a oprit lângă ea. Femeia a 
sărit în autoturism şi i-a spus şoferului că se pot duce în 
apartamentul ei. „Am parcat în faţa apartamentului ei, iar ea a 
coborât şi s-a dus înăuntru”, a explicat Sutcliffe. „Când am 
coborât din maşină, am luat ciocanul. Imi amintesc că ăsta era 
un ciocan pe care îl cumpărasem de la magazinul de unelte 
Clayton.” 

Tina s-a aşezat pe pat şi a început să se dezbrace, iar 
Sutcliffe „a lovit-o peste ceafa cu ciocanul”. A căzut de pe pat, 
iar Sutcliffe şi-a continuat atacul. Apoi a aşezat-o înapoi pe pat şi 
„a lovit-o de câteva ori în stomac şi pe spate cu partea ascuţită 
a ciocanului”. A lăsat-o în viaţă: „Când am plecat, încă scotea un 


sunet care semăna cu un gâlgâit, dar ştiam că nu va mai apuca 
să spună nimănui nimic.” A lăsat din nou o urmă de cizmă. 

Crima a fost pusă în corelaţie rapid cu celelalte, iar poliţia a 
eliberat „notificări speciale”, pe 9 şi 30 mai 1977, care 
mentionau, de asemenea, atacul asupra prostituatei Barbara 
Miller din martie 1975 - unul pentru care, după cum a reieşit 
ulterior, Sutcliffe nu era responsabil. Totuşi, cu următoarea 
crimă Sutcliffe a arătat că nimeni nu mai este în siguranţă - şi a 
dovedit că nu era doar în căutare de prostituate. 

Peter şi Sonia Sutcliffe îşi căutau o altă locuinţă în după- 
amiaza zilei de 25 iunie 1977; apoi, el a ieşit în Bradford să bea 
ceva cu prietenii. Jayne MacDonald, de 16 ani, era şi ea în oraş 
în acea seară, dansând cu prietenii, înainte să piardă ultimul 
autobuz spre casă. A pornit la drum cu noul ei prieten, Mark 
Jones, care voia să o ducă să doarmă la sora lui, dar aceasta nu 
era acasă. Mark şi Jayne au continuat să meargă spre casa lui 
Jayne din Chapeltown (la şase uşi distanţă de locuinţa Wilmei 
McCann), dar în jurul orei 1:30 a.m., Mark s-a dus acasă după ce 
a stabilit să se întâlnească cu Jayne în cursul acelei săptămâni. 
Jayne a găsit o cabină telefonică lângă Pubul Dock Green şi a 
încercat să cheme un taxi, dar la apelul ei nu a răspuns nimeni. 
Aşa că a continuat să meargă singură pe drum. 

Sutcliffe aştepta. Işi dusese prietenii acasă, apoi condusese 
spre Chapeltown şi o observase pe Jayne care mergea prin 
cartierul rău-famat. El a susţinut următoarele: „Am crezut în 
momentul în care am făcut-o că era prostituată... Dorinţa de a 
ucide prostituate era foarte mare şi îmi ieşisem din minţi.” Şi-a 
luat ciocanul şi cuțitul cu el, a mers în spatele lui Jayne şi a lovit- 
o peste ceafa. Apoi a târât-o de braţe, cu faţa în jos, în ceea ce 
el a spus că ar fi fost o curte, dar care era de fapt un parc de 
aventuri. „Am lovit-o în cap o dată cel puţin, poate de două ori. 
l-am ridicat hainele, expunandu-i sânii, şi am înjunghiat-o de 
câteva ori în piept cu cuțitul. Inainte de asta, am înjunghiat-o în 
spate.” A lăsat cadavrul într-un colţ al parcului, unde a fost găsit 
a doua zi de doi copii. Tatăl ei, Wilfred, a fost distrus de moartea 
fiicei sale şi a decedat doi ani mai târziu. „Am citit recent despre 
tatăl ei care a murit de inimă rea”, a spus Sutcliffe poliţiei în 
ianuarie 1981, „şi mi-a amintit de tot. Mi-am dat seama ce fel de 
monstru am devenit.” A uitat să menţioneze că înfipsese în 
pieptul lui Jayne o sticlă spartă, cu dopul încă ataşat; a susţinut 


mai târziu că probabil că asta se întâmplase în timp ce îi târâse 
corpul. 

Moartea lui Jayne a atras atenţia în mod considerabil 
asupra forţelor de ordine care investigau cazul Spintecătorului. 
„O fată nevinovată a fost măcelărită” - acestea au fost cuvintele 
folosite în mai toate reportajele, iar un ajutor mai consistent a 
venit din partea cetăţenilor. Moartea ei a fost corelată imediat 
cu cele ale Wilmei McCann, Emily Jackson, Tina Atkinson şi lrene 
Richardson, iar detectivul George Oldfield a venit personal să 
facă o anchetă. Numerele maşinilor care erau de obicei parcate 
în zona Chapeltown au fost date jos, în cazul în care ar fi avut 
loc alte atacuri. 

Conştient de controalele care se făceau, Sutcliffe şi-a 
schimbat din nou zona în care să acţioneze. Următoarea sa 
victimă a fost Maureen Long, pe care a atacat-o în mai puţin de 
două săptămâni după ce a ucis-o pe Jayne. La primele ore ale 
zilei de 10 iulie 1977, s-a oferit să o ducă acasă cu maşina pe 
Maureen. Aceasta mergea pe stradă în jurul orei 2:00 a.m., când 
Sutcliffe s-a oprit, iar ea i-a acceptat oferta. Incă o dată fusese 
cu prietenii să bea în Bradford şi îi dusese acasă; de data 
aceasta, în schimb, a rămas în zonă, în loc să meargă la Leeds. 

Maureen i-a spus lui Sutcliffe că locuia în Bowling, dar l-a 
rugat să nu oprească în faţa casei. Dacă nu era nimeni acasă, a 
explicat ea, puteau intra - asta, bineînţeles, dacă lui Sutciliffe îi 
plăcea de ea. „l-am spus că îmi place de ea, doar ca să îi fac pe 
plac.” A bătut la uşă, apoi s-a întors la maşină, sugerând să 
mergem prin spatele casei. Sutcliffe i-a urmat instrucţiunile, 
oprindu-se lângă un teren viran. Când ea s-a dus să urineze, el 
şi-a scos ciocanul şi cuțitul. „Cât stătea pe vine, am lovit-o în 
cap cu ciocanul.” Apoi a târât-o pe terenul viran, „i-am ridicat 
hainele şi am înjunghiat-o de trei sau de patru ori cu cuțitul în 
piept şi în spate.” Nu a fost întrerupt de vreo rulotă care să 
treacă cu luminile aprinse, iar odată ce „am considerat că am 
înjunghiat-o atât cât trebuie”, s-a întors la maşină şi a plecat. 

La 8:30 dimineaţa, două femei mergeau pe lângă terenul 
viran şi au auzit nişte plânsete, despre care au crezut iniţial că 
ar fi ale unui copil. Maureen supravietuise. A fost transportată 
de urgenţă la spital, iar detectivul Oldfield i-a convins pe medici 
să o lase să vorbească cu poliţia înainte de a intra în operaţie - 
le-a oferit o descriere a lui Sutcliffe si a maşinii lui, dar, dupa 


cum se temea Oldfield, după operaţie nu şi-a mai amintit nimic. 
„Am avut un şoc puternic şi am crezut că ajunsesem la capătul 
liniei”, şi-a amintit Sutcliffe. „Peste câteva zile, am citit că Long 
suferea de pierderi de memorie, aşa că nu mai eram atât de 
îngrijorat că voi fi prins.” 

Nu de memoria lui Maureen trebuia să-şi facă griji. Paznicul 
de noapte de la terenul viran a observat prezenţa unei maşini 
despre care credea că este un Ford Cortina, iar cu toate că asta 
însemna că poliţia nu mai căuta Corsair-ul lui Sutcliffe, exista 
totuşi un risc. A încercat să o vândă, dar nu a reuşit, asa ca a 
dezmembrat-o şi a comercializat piesele separat, apoi şi-a 
cumpărat un Ford Corsair roşu. 10.000 de vehicule au fost 
verificate în urma acestei tentative de crimă şi 3.000 de 
proprietari au fost interogati. La caz lucrau cu normă întreagă 
304 ofiţeri de poliţie, intero-gând peste 175.000 de oameni şi 
luând peste 12.500 de declaraţii. Având în vedere că Ford 
Cortina era o maşină folosită mult de taximetrişti, cei care 
aveau această slujbă au fost verificaţi cu mai multă atenţie, iar 
unul în mod special, Terry Hawkshaw, a fost adus la secţie 
pentru un interogatoriu îndelungat; într-un final, poliţiştii şi-au 
dat seama că acesta avea un alibi puternic pentru una dintre 
ultimele crime. 

Familia Sutcliffe s-a mutat in noua locuinţă pe 26 august; 
peste o săptămână, Sonia a început să predea la Şcoala 
generală Holmfield. Pe 1 octombrie, Sutcliffe a ucis din nou, de 
data aceasta mult mai departe de casă, în Manchester. „Mi-am 
dat seama că lucrurile o cam iau razna în Leeds şi Bradford. 
Oamenii ma porecliseră Spintecătorul. Am decis să merg în 
Manchester şi să ucid o prostituată.” Jean Jordan (zisă Jean 
Royle) locuia in Moss Side împreună cu soţul ei nelegitim, Alan 
Royle, şi cei doi copii ai lor, iar în acea seară ieşise în oraş să se 
întâlnească cu o altă prostituată. Sutcliffe a văzut-o pe Jean cu 
un grup de prieteni, iar ea a fost de acord să meargă cu el; „a 
fost cea mai mare greşeală pe care a făcut-o vreodată”, a spus 
Sutcliffe însuşi - Jean fusese pe punctul de a merge cu un alt 
client. A plătit-o cu cinci lire şi a condus-o până pe Princess 
Road, Chorlton, în apropiere de Cimitirul Southern. 

Jean a fost de acord să sară un gard pentru a avea parte de 
mai multă intimitate, iar în timp ce făcea asta, Sutcliffe a lovit-o 
în cap cu ciocanul. Când era îngrijorat că Maureen Long şi-ar 


putea aminti detalii despre el, a aruncat arma crimei; ciocanul îl 
găsise în garajul din noua locuinţă. „Am lovit-o din nou şi din 
nou în cap până când gemetele s-au oprit.” A fost întrerupt de o 
altă maşină, aşa că a târât-o pe Jean în boscheti şi i-a aruncat 
poşeta. Doar când conducea spre casă şi-a amintit că o plătise 
pe Jean cu o bancnotă nouă de cinci lire pe care o luase din 
salariu. Nu a îndrăznit să se întoarcă - cel puţin, nu imediat. 

Spre surpriza lui Sutcliffe, cadavrul lui Jean nu a fost 
descoperit imediat, aşa cum se întâmplase în cazul celorlalte 
victime. Asta însemna că avea o şansă să-şi repare greşeala, 
aşa că, o săptămână mai târziu, s-a întors în locul în care o 
lăsase pe femeie, i-a dezbrăcat cadavrul şi a căutat cele cinci 
lire. Nu a găsit banii şi nici nu a reuşit să-i localizeze poşeta. S-a 
decis să creeze un „mister referitor la cadavru”. „Am scăpat de 
frustrare folosind o bucată de geam spart cu care am tăiat-o pe 
burtă”, a explicat el, subliniind că adusese un fierastrau din 
maşină, „cu intenţia de a-i tăia capul. Am început să-i tai gâtul, 
lama nu cred că era prea bine ascuţită pentru că nu ajungeam 
nicăieri, aşa că am renunţat.” Sutcliffe a lovit-o si a întors-o pe 
partea cealaltă înainte să plece. 

Avea dreptate să fie îngrijorat pentru bancnota pe care i-o 
dăduse. După cum a scris mai târziu Sir Lawrence Byford în 
raportul său asupra eşecurilor poliţiei în ancheta Spintecătorului, 
„recuperarea acestei bancnote noi, la două săptămâni după 
deces, a marcat un nou stadiu semnificativ în ancheta crimelor 
în serie”. Pe 2 noiembrie, poliţia a venit la uşa lui Peter Sutcliffe 
- dar cei doi detectivi care l-au interogat au fost destul de 
mulţumiţi de povestea lui potrivit căreia nu fusese în 
Manchester în ultimul an decât în interes de serviciu şi mersese 
acolo cu soţia lui atât în noaptea în care avusese loc crima 
asupra lui Jean, cât şi în noaptea în care corpul îi fusese mutilat. 
Pe 8 noiembrie, a fost interogat din nou; mama lui Sutcliffe a 
confirmat că fiul şi nora ei fuseseră la o petrecere de casă nouă 
în noaptea în care avusese loc mutilarea. De fapt, Sutcliffe o 
tăiase pe femeie la sfârşitul petrecerii, după ce îşi dusese 
familia înapoi la Bingley; cadavrul lui Jean a fost găsit a doua zi, 
acolo unde îl aruncase Sutcliffe. 

Următorul atac a avut loc pe 14 decembrie 1977, asupra 
unei prostituate în vârstă de 25 de ani, Marilyn Moore, care lucra 
în Chapeltown când a fost abordată de Sutcliffe, care îşi spunea 


„Dave”. Fata a observat că el se purta familiar cu fetele din 
zonă. Acesta a dus-o pe un teren viran din spatele unei mori - nu 
departe de locul crimei asupra Wilmei McCann. Când s-au oprit, 
Sutcliffe a sugerat ca ea să se urce pe bancheta din spate, iar 
când ea s-a dus să facă ce i-a zis acesta, el a luat ciocanul şi a 
lovit-o. Totuşi, zona era, după cum a spus chiar Sutcliffe, „o 
oază de noroi” şi a alunecat. „Am apucat doar să o lovesc puţin 
în cap.” Apoi a încercat să o lovească din nou, dar Marilyn a 
continuat să tipe, atrăgând atenţia. Sutcliffe s-a urcat în maşină, 
iar după ce cauciucurile s-au învârtit de câteva ori în gol în 
noroi, a reuşit să plece. 

De fapt, Sutcliffe o lovise pe Marilyn de opt ori, producându- 
i fracturi ale craniului şi răni la mâini. Prostituata a reuşit totuşi 
să ofere o descriere foarte bună a agresorului său, dar poliţiei 
nu i s-a părut destul de credibilă. Cu toate acestea, urmele de 
cauciucuri ale maşinii lui Sutcliffe se potriveau celor găsite la 
locul crimei lui lrene Richardson. Cazul a fost într-un final corelat 
cu ancheta Spintecătorului în mai. 

Următoarea victimă, Yvonne Pearson, a fost ucisă pe 21 
ianuarie 1978, dar corpul ei nu a fost descoperit până în martie. 
Aceasta a fost abordată de Sutcliffe in Lumb Lane, Bradford, şi 
dusă pe un câmp deschis din apropierea Brutăriei Silvio. În timp 
ce se ducea să urce pe bancheta din spate a maşinii, Sutcliffe a 
lovit-o de două ori şi a târât-o lângă o canapea veche. Spre 
oroarea lui, o altă maşină s-a oprit lângă a sa, iar înăuntru erau 
un bărbat şi o femeie. Yvonne gemea, asa ca Sutcliffe i-a 
îndesat în gură şi pe gât bucăţi din materialul de la canapea în 
timp ce o ţinea de nas. Maşina a plecat în sfârşit, lăsându-l pe 
Sutcliffe „să clocotească de furie”. A lovit-o tare pe Yvonne - dar 
apoi, a spus el, i-a cerut scuze, înainte să-şi dea seama că era 
moartă. A ascuns-o sub canapea şi a plecat acasă. 

Dispariţia lui Yvonne a fost anunţată peste două zile - îşi 
lăsase copiii cu o dădacă de 16 ani -, dar, din moment ce era 
aşteptată la tribunal şi se presupunea că va fi băgată la 
închisoare, unii au crezut că pur şi simplu a dispărut. Cadavrul ei 
a fost găsit în Duminica Paştelui, pe 26 martie, dar existau 
câteva ciudatenii legate de descoperire: braţul îi ieşea mult în 
afară, ceea ce ar fi însemnat că ar fi putut fi găsită mult mai 
repede, iar sub corpul ei era un ziar din februarie. Sutcliffe a 
negat întotdeauna că s-ar fi întors la locul crimei. De asemenea, 


părea că ar fi fost lovită mai degrabă cu un bolovan decât cu un 
ciocan, aşa că a trecut ceva timp până când aceasta a fost 
considerată crima Spintecătorului. 

Doar 10 zile s-au scurs între moartea lui Yvonne şi 
următoarea crimă a lui Sutcliffe. Pe 31 ianuarie, a ucis-o pe 
Helen Rytka, o prostituată care lucra cu sora ei geamănă în 
Huddersfield. Cele două au încercat să aibă grijă una de 
cealaltă, notându-şi numărul de înmatriculare al maşinii în care 
se urca fiecare şi stabilind să se întâlnească ulterior la o 
anumită oră. În acea seară, Helen a ajuns la locul stabilit cu 
câteva minute înaintea surorii sale, Rita, şi a profitat de moment 
ca să mai ia un client. Din nefericire pentru ea, acesta era Peter 
Sutcliffe, cu care a mers în depozitul de cherestea Garrads. 

În loc să se ducă pe bancheta din spate, Helen a început să 
se dezbrace în fata, dar apoi şi-a dat seama că în spate ar fi 
mult mai bine. După cum îi era obiceiul, Sutcliffe şi-a luat 
ciocanul şi a lovit-o pe fată în timp ce aceasta se urca în maşină 
- dar a dat de marginea uşii, ceea ce „a diminuat impactul cu 
craniul, atingând-o doar. Alarmată, a sărit afară din maşină... şi 
a exclamat: «Ce-a fost asta?» La care eu i-am răspuns: «Doar o 
mostră din asta!» şi i-am dat o lovitură furioasă în cap, care a 
pus-o la pământ.” Când Helen zăcea acolo, Sutcliffe a lovit-o din 
nou. 

Totuşi, în zonă erau multe taxiuri, aşa că Sutcliffe a târât-o 
pe Helen până la marginea depozitului şi a făcut sex cu ea 
„pentru că era singura posibilitate... să o fac să tacă”. 
(Poliţiştilor nu le-a venit să creadă acest lucru, având în vedere 
tot ceea ce spusese el până atunci despre prostituate; „nu 
există nicio dovadă criminalistică concludentă care să-i susţină 
declaraţia”, a scris Sir Lawrence Byford.) Helen încă gemea şi se 
mişca, aşa ca Sutcliffe a înjunghiat-o în zona coastelor şi în 
inimă de cinci sau de şase ori. Apoi a ascuns-o şi a acoperit-o cu 
o foaie de azbest. Sora lui Helen, Rita, nu i-a anunţat dispariţia 
timp de trei zile, dar când a făcut-o, unui câine poliţist i-au 
trebuit doar 10 minute pentru a-i găsi cadavrul în depozit. 

Pe 10 martie, detectivul Oldfield a primit o scrisoare care se 
presupunea a fi de la „Jack Spintecătorul”. Nu a fost prima astfel 
de metodă de comunicare şi, asemenea alteia care mai fusese 
luată în serios, avea ştampilă de Sunderland. O altă scrisoare a 
fost trimisă editorului de la Daily Mirror, la biroul din 


Manchester, trei zile mai târziu. Nu a fost pornită imediat vreo 
acţiune. La două zile după aceea, detectivul Hoban a murit pe 
neaşteptate; în parte, acest lucru a dus la o reconsiderare a 
multor atacuri şi omoruri, iar detectivul John Domaille a fost pus 
să coordoneze verificările. 

Ultima victimă a lui Sutcliffe din 1978 - şi, într-adevăr, 
ultima timp de un an - a fost Vera Millward, de 40 de ani, pe 
care a abordat-o în Manchester pe 16 mai şi a condus-o pe 
terenurile Infirmeriei Regale a oraşului. Până acum, Sutciliffe îşi 
respectase rutina: în timp ce Vera se ducea pe bancheta din 
spate, Sutcliffe a lovit-o, a târât-o şi a tăiat-o pe burtă, făcând ca 
ce era în interiorul intestinelor să se verse. Strigătele sale de 
ajutor au fost ignorate. A fost găsită a doua zi, cu pantofii 
aşezaţi cu grijă pe cadavru. Urmele de cauciucuri din apropiere 
erau aceleaşi cu cele găsite lângă lrene Richardson şi Marilyn 
Moore. 

Personalul de la Baza Naţională de Date şi Aripa de 
Dezvoltare Ştiinţifică a Poliţiei a petrecut ceva timp introducând 
în calculator rezultatele „observaţiilor” făcute pe marginea 
numerelor de înmatriculare ale maşinilor din zonele de lângă 
acel cartier rău famat unde lucrau multe prostituate, iar când 
numele lui Peter Sutcliffe a apărut pentru că maşina lui fusese 
văzută şi în Chapeltown, şi în Bradford, a fost din nou interogat, 
dar acesta a reuşit să ofere motive credibile pentru care maşina 
lui se afla acolo. A negat că ar fi apelat vreodată la serviciile 
unor prostituate. Cu toate acestea, detectivul Peter Smith nu a 
fost convins de răspunsurile lui, aşa că l-a interogat pe Sutcliffe 
din nou în noiembrie; detectivul Smith a dat de urma Corsair- 
ului lui Smith, pe care îl vânduse în august şi care acum avea 
cauciucuri noi. 

Toată atenţia excesivă acordată acestor cazuri poate fi 
explicaţia motivului pentru care Peter Sutcliffe nu a mai atacat 
pentru o anumită perioadă de timp. Deşi nu a fost niciodată 
pusă oficial pe lista crimelor lui, studenta de 22 de ani Ann 
Rooney a fost lovită la cap cu un ciocan pe 2 martie 1979. 
Descrierea pe care a oferit-o despre atacatorul ei se potrivea cu 
semnalmentele lui Sutcliffe, dar poliţia nu era conştientă de 
faptul că autoturismul său actual, un Sunbeam Rapier (pe care il 
cumpărase în mai 1978, cu trei luni înainte de a se descotorosi 
de Corsair-ul său roşu), fusese observat de trei ori în zonele din 


cartierul roşu. Potrivit spuselor detectivului Keith Hellawell, 
Sutcliffe a recunoscut, în 1992, că a atacat în Bradford o tânără 
studentă irlandeză, iar detaliile se potriveau cu acţiunea 
violentă asupra lui Ann. 

Nu a trecut mult timp până când a acţionat din nou. 
Uciderea lui Josephine Whitaker, în noaptea de 4 aprilie 1979, a 
avut loc la două săptămâni după ce detectivul Oldfield a primit 
din Sunderland o altă scrisoare de la „Spintecător” - iar poliţia a 
tras concluzii greşite după ce a citit-o. Expeditorul scrisorii 
indusese atacul asupra lui Joan Harrison pe lista crimelor 
Spintecătorului, iar poliţiştii au luat dovezile criminalistice şi le- 
au ataşat profilului lor. Scrisoarea mai spunea că următoarea 
victimă va fi „o curvă bătrână”. 

Josephine Whitaker nu a fost. Lucra ca functionara la o 

societate de construcţii şi nu avea nicio legătură cu prostituţia. 
Avea doar 19 ani, tocmai îşi vizitase bunicii şi acum se întorcea 
acasă. Aşa cum procedase şi în cazul lui Tracy Browne cu câţiva 
ani mai înainte, Sutcliffe a prins-o din urmă pe Josephine şi a 
început să stea de vorbă cu ea, având în buzunar ciocanul şi 
surubelnita Phillips. „l-am spus că nu ştii în cine să mai ai 
încredere în ziua de azi”, şi-a amintit Sutcliffe. După câteva 
minute, i-a distras atenţia şi a lovit-o cu ciocanul. A târât-o în 
nişte tufe, a dezbrăcat-o şi a înjunghiat-o „cu frenezie” în piept 
şi în burtă. Politistilor care l-au arestat le-a spus: „Mi-am dat 
seama că nu e prostituată, dar în acel moment nu mă deranja, 
voiam doar să omor o femeie.” La tribunal a susţinut că vocea îi 
spusese: „Asta e o poveste plauzibilă. Încearcă să mă 
păcălească. E foarte deşteaptă fata asta. Dar tu nu o să cazi în 
capcana asta.” 
_ Cadavrul ei a fost găsit a doua zi de dimineaţă, la ora 6:30. 
In rănile Josephinei, poliţia a găsit urme dintr-un ulei folosit în 
magazinele tehnice, care fusese observat şi pe scrisoarea din 
Sunderland. Mici bucăţi de metal, de la surubelnita pe care o 
ascutise Sutcliffe, au fost găsite în răni, făcându-i pe poliţişti să 
suspecteze faptul că autorul era electrician sau mecanic. Urmele 
de cizme din apropiere sugerau, de asemenea, că cel care le 
purta putea fi chiar şofer de camion. (Când a fost interogat anul 
următor, Sutcliffe purta aceleaşi cizme; a spus că poliţiştii nu şi- 
au dat seama de acest lucru.) 


Poliţia a fost ţinută şi mai departe de urmele lui Sutcliffe din 
cauza unei înregistrări trimise pe 18 iunie, din Sunderland, 
detectivului Oldfield, de către cineva care locuia, „de când se 
ştia, la 8 km de Sunderland.” „Sunt Jack”, spunea vocea. „Văd 
că nu aveţi noroc să mă prindeti. Am cel mai mare respect 
pentru tine, George, dar, Doamne, acum nu eşti mai aproape să 
mă prinzi decât erai în urmă cu patru ani, când am început.” 
Examinările criminalistice ale plicului l-au pus în legătură pe 
acesta cu celelalte scrisori şi cu crima asupra lui Harrison, iar la 
o conferinţă de presă, pe 26 iunie, detaliile au fost făcute 
publice. 

Proprietarii acelor maşini care fuseseră văzute în trei zone 
separate de observaţie au avut prioritate la interogatoriu. Peter 
Sutcliffe fusese văzut în toate cele trei zone - Leeds, Bradford şi 
Manchester -, aşa că a fost chestionat pe 29 iulie 1979. Totuşi, 
cei care îi puneau întrebările nu ştiau că acesta mai fusese 
supus unui interogatoriu şi înainte. Şi, deşi ofiţerii nu au fost 
mulţumiţi de răspunsurile lui Sutcliffe, s-a ajuns la concluzia că 
scrisul lui nu se potrivea totuşi cu cel din scrisorile trimise de 
Spintecător - aşa că a fost eliminat din anchetă. Peste mai puţin 
de şase săptămâni, pe 2 septembrie, Sutcliffe a ucis din nou. 

Victima sa a fost o studentă de 20 de ani, Barbara Leach, 
care se hotărâse să se plimbe puţin după ce plecase din Barul 
Mannville Arms, unde băuse cu nişte prieteni. Peter Sutcliffe se 
descotorosise de maşina sa, un Sunbeam Rapier, şi acum 
conducea un Rover 3.5. Era în „căutarea unei victime” şi a 
văzut-o pe Barbara (la care se referea în declaraţiile sale ca fiind 
„domnişoara Leach” - celorlalte victime le folosea numele mic). 
Ea a trecut pe lângă maşină lui Sutcliffe, el a coborât, a urmarit- 
o, a lovit-o în cap cu ciocanul si a târât-o în spatele unei case. 
Apoi a înjunghiat-o de opt ori şi a ascuns-o în spatele unor 
tomberoane de gunoi. A fost găsită a doua zi, după ce colega ei 
de cameră a alertat poliţia. 

La 10 zile după ce a fost descoperit cadavrul Barbarei, 
poliţia din West Yorkshire a făcut un „Anunţ Special” către toate 
forţele de ordine din ţară, menţionând cele 16 atacuri, urmele 
de cauciuc, scrisorile şi înregistrarea. În mod surprinzător, nicio 
descriere şi niciun portret robot nu au fost incluse aici. Anunţul 
mai spunea: 


O persoană poate fi eliminată din anchetă dacă: 

(a) Nu s-a născut între anii 1924 şi 1959. 

(b) Este în mod evident o persoană de culoare. 

(c) Mărimea pantofului este 43 sau mai mare. 

(d) Are altă grupă de sânge în afară de B. 

(e) Accentul său e diferit de un accent din nord-est (de un 
ie”). 


Q 


„Geor 


Sutcliffe a fost supus din nou unui interogatoriu pe 23 
octombrie din cauza detectivului Smith, care era îngrijorat de 
faptul că alibiul lui Peter din momentul morţii lui Jean Jordan nu 
era bun. Ofițerii implicaţi nu ştiau despre celelalte interogatorii 
ale lui Sutcliffe. Sonia i-a oferit un alibi pentru noaptea de 2 
septembrie, iar caligrafia acestuia a ajutat din nou la eliminarea 
lui de pe lista suspectilor. 

In 2005, la aproape 30 de ani de la trimiterea scrisorilor 
false echipei Spintecătorului, farsorul a fost prins după ce ADN- 
ul de pe una din scrisori s-a potrivit cu cel al lui John Samuel 
Humble. ADN-ul lui era introdus în sistem şi înregistrat în urma 
unei arestări din 2000, fiind acuzat de împiedicarea cursului 
justiţiei, în 2006, fost condamnat la opt ani de închisoare şi în 
2010 a fost eliberat pe cauţiune. Crima pe care Humble o 
adăugase pe lista Spintecătorului - cea asupra lui Joan Harrison - 
fusese comisă de agresorul sexual Christopher Smith.) 

Din cauza aparentei incapacitati a poliţiei de a-şi coordona 
investigația şi de a-şi da seama de faptul că numele lui Peter 
Sutcliffe apărea constant în cursul acesteia, au apărut diverse 
teorii ale conspirației. Până la sfârşitul anului 1979, poliţia ştia 
că probabil doar 241 de persoane ar fi putut avea bancnota de 
cinci lire; Sutcliffe era numărul 76 pe listă, al 44-lea din cei 49 
de angajaţi de la Clarks. Atunci când lista a fost confruntată cu 
numele celor care mai fuseseră interogati, ofiţerii au crezut că 
nu-l mai vazusera pe Sutcliffe. 

Pe 13 ianuarie 1980, Sutcliffe a fost interogat de doi 
detectivi care nu-i ştiau istoricul. A spus in mod voluntar ca mai 
fusese întrebat de maşinile lui, aşa că suspiciunile ofiţerilor au 
crescut, incaltamintea şi uneltele sale au fost verificate, dar 
detectivii nu au găsit perechea de cizme de cauciuc pe care 
Sutcliffe o purtase când a ucis-o pe Emily Jackson. Au propus ca 
Sutcliffe să fie anchetat de o altă echipă, iar acest interogatoriu 


a avut loc la Kirkstall Forge Engineering, pe 30 ianuarie - ziua în 
care purtase cizmele. O a treia echipă l-a interogat pe 7 
februarie. Deşi toţi ofiţerii erau suspicioşi în ceea ce îl priveşte, 
alibiul din seara în care cadavrul lui Jean Jordan fusese mutilat 
era foarte unul serios. A fost arestat pe 25 iunie, în cartierul 
roşu, pentru conducere în stare de ebrietate, dar ofiţerii care l- 
au reţinut i-au spus că fusese exclus din anchetă. 

Din septembrie 1979, Sutcliffe nu mai cedase dorinţei lui de 
a mai ucide pe cineva. Din primăvara anului 1979, avea o 
aventură cu Theresa Douglas, care locuia în apropiere de 
Glasgow. S-a dat drept Peter Logan din Yorkshire şi şi-a creat o 
întreagă identitate falsă. Familiei Theresei i-a fost greu să facă 
vreo legătură între „Peter Logan” şi „Peter Sutcliffe” atunci când 
adevărul a ieşit la iveală. 

Cât timp aştepta începerea procesului pentru infracţiunea 
rutieră comisă, Sutcliffe a început să ucidă din nou. Marguerite 
Walls, de 47 de ani - care lucra ca funcţionar public, deşi 
Sutcliffe a susţinut că el credea că este o „prostituată 
mizerabilă” - mergea spre casă, în Leeds, noaptea târziu, pe 20 
august 1980. A lovit-o în cap, a legat-o de gat cu o sfoară şi a 
târât-o pe alee. Apoi, în mod neobişnuit, a strangulat-o în loc să 
o înjunghie înainte de a o dezbrăca şi de a o acoperi cu iarbă 
tăiată şi frunze. Poliţia nu a crezut că aceasta a fost una dintre 
crimele Spintecătorului - până cand Sutcliffe nu a recunoscut-o. 
„Pentru că presa şi mass-media îmi puseseră deja o etichetă, 
am fost cunoscut ceva timp ca «Spintecătorul din Yorkshire»”, a 
spus el în cea de-a doua serie de interogatorii, la trei săptămâni 
după arest. „Ceea ce în mintea mea nu era deloc adevărat. Era 
doar modalitatea mea de a le omori, dar de fapt am găsit 
metoda strangulării, una mult mai îngrozitoare şi care necesita 
mai mult timp.” (La tribunal, bineînţeles, a susţinut că „vocea” 
era responsabilă pentru aceste acţiuni.) 

A folosit din nou metoda strangulării când a atacat-o pe 
doctorita de 35 de ani din Singapore, Uphadya Bandara, pe 24 
septembrie. Femeia mergea spre casa dupa ce fusese in vizita 
la nişte prieteni care locuiau in Headingley, Leeds, şi s-a dat la o 
parte ca să-i permită persoanei care mergea în spatele ei să o 
depăşească. Aceasta însă nu s-a oprit, ci a lovit-o în cap pe 
doctorita. Peter Sutcliffe credea că femeia „merge încet, ca o 
prostituată”, dar „nu am avut nicio unealtă cu mine ca să o pot 


omorî.” Cel mai probabil, din cauza pantofilor care erau târâţi pe 
trotuar cât timp el o trăgea pe femeie de sfoara albastră cu roz 
pe care o aşezase în jurul gâtului ei, zgomotul a alertat pe 
cineva dintre locuitorii din zonă, pe doamna Valerie Nicholas, 
care a sunat la poliţie. Agenţii au ajuns la faţa locului imediat 
dupa ce Sutcliffe plecase. Din cauza asemanarilor atacului cu cel 
asupra Margueritei Walls, poliţia a crezut că au de-a face cu un 
al doilea criminal, nu cu Spintecătorul. 

Pe 5 noiembrie, Sutcliffe a atacat-o, în jurul orei 8:00 p.m., 
pe Theresa Sykes, de 16 ani, în Huddersfield. Pur şi simplu, 
atunci aceasta se afla la locul nepotrivit şi în momentul 
nepotrivit: „A fost prima persoană pe care am zărit-o în seara 
aceea”, a spus Sutcliffe. „Am văzut-o mergând pe drum, am 
urmărit-o, am lovit-o de două ori şi am pus-o la pământ. Dar 
cineva a început să tipe, aşa că am fugit şi m-am ascuns într-o 
grădină.” Theresa a reuşit să pună mâna pe armă şi a confirmat 
că era din metal. lubitul ei, Jim Furey, care era acasă şi avea 
grijă de copilul lor, a auzit-o tipand si a ieşit repede din casă, 
urmărindu-l pe Sutcliffe în timp ce acesta fugea. Poliţia nu a 
corelat oficial acest caz cu ancheta Spintecătorului, chiar dacă 
un număr mare de ofiţeri erau de părere că şi aceasta este 
opera lui. 

Ultima victimă a lui Peter Sutcliffe a fost Jacqueline Hill, o 
tânără de 20 de ani, ucisă pe 17 noiembrie 1980, nu departe de 
locul unde o atacase pe Uphadya Bandara. A folosit metoda 
obişnuită, urmărind-o pe Jaqueline din spate, lovind-o în cap şi 
târând-o departe de ochii lumii. A aşteptat până când o fată a 
trecut de intrarea aleii pe care se ascundea, apoi a dezbrăcat-o 
pe Jaqueline şi a înjunghiat-o cu surubelnita în plămâni şi în 
ochi. Nu şi-a dat seama că îi uitase poşeta şi ochelarii în mijlocul 
străzii, acolo unde o atacase. Acestea au fost găsite de un 
student, ai cărui colegi de apartament - unul dintre ei un fost 
inspector de poliţie din Hong Kong - au sunat la poliţie. Insă 
cadavrul lui Jaqueline nu a fost găsit în acea seară; a fost 
descoperit a doua zi de dimineaţă. 

După acest ultim atac, recompensa pentru orice fel de 
informaţie furnizată a crescut, ajungând la 50.000 de lire, iar 
poliţia din Leeds a primit peste 8.000 de scrisori - 7.000 fiind 
anonime. O astfel de scrisoare a fost trimisă de prietenul lui 
Sutcliffe, Trevor Birdsall, care fusese chemat şi el la secţia de 


poliţie din Bradford. Cu toate acestea, se pare că informaţiile 
oferite de el nu au fost folosite la nimic. 

Pe 2 ianuarie 1981, Peter Sutcliffe se pregătea să atace din 
nou. A plecat de acasă din Bradford în jurul orei 4:00 p.m. şi a 
luat plăcuţe cu numere de înmatriculare pe care să le pună pe 
Rover-ul său şi să nu fie recunoscut. Prostituata de 19 ani 
Denise Hali aproape că a apucat să se urce în maşina lui 
Sutcliffe, dar ochii lui au speriat-o şi apoi a refuzat să mai 
meargă cu el. Olivia Reivers era cu cinci ani mai mare şi avea 
mai puţine retineri. Sutcliffe s-a oprit lângă ea şi a întrebat-o 
dacă vrea să facă sex cu el contra cost. A condus până la Light 
Trades House, unde nu aveau să fie deranjati de nimeni. Olivia 
era bucuroasă să facă sex în fata maşinii, dar Sutcliffe nu a 
reuşit să aibă erectie, aşa că a spus că vrea doar să stea de 
vorbă cu ea. Aştepta ca fata să se dea jos din maşină pentru a 
putea să treacă la acţiune. 

Aflaţi în patrulare, ofiţerul Robert Hydes şi sergentul Robert 
Ring au văzut maşina şi s-au apropiat de ea. In timp ce Ring 
verifica numerele de înmatriculare în sistemul computerizat al 
poliţiei, Hydes a fost informat de Sutcliffe că numele 
proprietarului era Williams, iar Olivia era prietena lui. Hydes nu 
a crezut toate acestea, iar când Ring a confirmat că numerele 
erau înregistrate pentru o maşină Skoda, nu pentru un Rover, şi- 
a dat seama că ceva nu era în regulă. Ofițerii au dus-o pe Olivia 
în maşina lor, iar Sutcliffe a spus că trebuie neapărat să meargă 
să urineze. A dispărut din câmpul lor vizual şi a ascuns lângă 
rezervorul de ulei cuțitul şi ciocanul care fuseseră ţinute în 
maşina lui. La secţia de poliţie, a reuşit să scape şi de celălalt 
cuţit pe care îl avea în buzunar, încă mai avea cu el sfoara pe 
care o folosise pentru strangularea lui Marguerite şi Uphadya. 

Probabil ca Sutcliffe a crezut că va scăpa de a fi acuzat de 
furtul placutelor de înmatriculare, dar ce nu ştia el era sarcina 
pe care o primiseră ofiţerii de poliţie: ca oricine va fi prins cu o 
prostituată, în circumstanţe suspecte, să fie interogat de echipa 
operativă care se ocupa de Spintecător. A fost transferat la 
secţia de poliţie din Dewsbury, unde detectivul Desmond 
O'Boyle, din echipa care se ocupa de Spintecător, a venit să-l 
interogheze la prânz, pe 3 ianuarie. Sutcliffe a fost cooperant, 
deşi la început nu a vrut să le ofere o mostră din sângele lui. A 


susţinut că nu voia să facă sex cu Olivia, ci că doar avea nevoie 
de cineva cu care să vorbească despre problemele lui de acasă. 

Sergentul Ring era din nou de serviciu în seară aceea, la 
10:00 p.m., şi, când a aflat ca Sutcliffe este interogat de echipa 
Spintecătorului, şi-a amintit ca suspectul dispăruse la un 
moment dat pentru a urina. O oră mai târziu s-a dus în locul 
unde îi găsise pe cei doi şi a descoperit armele lui Sutcliffe. 
Acesta era lucrul pe care îl aştepta poliţia, iar a doua zi casa 
familiei Sutcliffe a fost perchezitionata, iar Sonia, supusă unui 
interogatoriu. Sergentul detectiv Peter Smith (promovat de la 
gradul de agent) a fost unul dintre cei care i-au interogat soţul 
în acea zi. Răspunsurile pe care cei doi le-au oferit erau diferite 
într-un punct-cheie - la ce oră a ajuns Peter Sutcliffe acasă în 
noaptea în care fusese atacată Theresa Sykes. El a spus că nu s- 
a întors mai târziu de ora 8:00; Sonia şi-a amintit clar că acesta 
a ajuns cu două ore mai târziu. 

Inspectorul de poliție John Boyle a continuat să-l 
interogheze pe Sutcliffe, spunându-i că era sigur că motivul 
pentru care se afla în Sheffield în noaptea în care fusese arestat 
era ca să ucidă o prostituată. „Cred că ai probleme, unele foarte 
mari”, a spus el. „Cred că tu m-ai adus în această situaţie”, a 
răspuns Sutcliffe, apoi a recunoscut că el era Spintecătorul. 

Din acel moment, a mărturisit următoarele: „Vreau doar să 
vă spun ce am făcut. Mă bucur că s-a terminat. Aş fi ucis-o pe 
fata aia în Sheffield dacă nu mă prindeati.” A fost nevoie de 
aproape 16 ore ca el să dea din nou declaraţia iniţială. A fost 
pus sub acuzare pe 5 ianuarie 1981, iar pe 20 februarie a apărut 
la Curtea de Magistratura din Dewsbury, unde a fost judecat - 
procesul a fost mutat în Old Bailey, din moment ce nici 
procuratura, nici apărarea nu credeau că în Yorkshire ar avea 
parte de o judecată corectă. Pe 29 aprilie a pledat vinovat 
pentru şapte acuzaţii de tentativă de crimă şi vinovat de 
omucidere doar pentru 13 crime pe motiv de responsabilitate 
scăzută, fiindcă i se spusese să ucidă de către o voce care 
venea din piatra mortuară a lui Bronislaw Zapolski, de când la 
Sheffield se obişnuia să se sape morminte la Cimitirul Bingley. 
Totuşi, judecătorul Boreham nu a acceptat pledoaria, din 
moment ce dovezile medicale „erau bazate doar pe ceea ce 
acuzatul le-a spus medicilor, pe nimic altceva. Mai mult decât 


atât, ceea ce le-a spus doctorilor intră în conflict cu ceea ce le-a 
declarat poliţiştilor în dimineaţa arestului său.” 

Procesul lui Peter Sutcliffe a început pe 5 mai 1981, cu 
procurorul general Sir Michael Havers din partea acuzarii si 
avocatii James Chadwin si Sidney Levine din partea apararii. 
Judecatorul Boreham a subliniat in cuvantul sau de incheiere ca 
se presupunea ca Sutcliffe i-ar fi sous sotiei sale ca ,,va ispasi [o 
pedeapsa de] doar 10 ani la spitalul de nebuni daca va putea 
să-i convingă pe oameni ca nu este sănătos mintal... Daca 
dumneavoastră consideraţi că acesta este un indicator al 
faptului că s-a decis să fie necinstit şi să încerce să dovedească 
faptul că e nebun, atunci acest indicator este unul semnificativ. 
Totul se rezuma la un singur lucru: i-a minţit Sutcliffe pe poliţişti 
pentru a le distrage atenţia de la misiunea lui? Sau i-a minţit pe 
doctori pentru a-i convinge că era nebun?” 

Juriul a deliberat timp de cinci ore şi 55 de minute şi s-au 
întors cu un verdict dat cu o majoritate de 10 voturi la două. 
„lmi este greu să-mi găsesc cuvintele adecvate pentru a descrie 
brutalitatea şi gravitatea acestor acuzaţii”, a spus judecătorul 
Boreham, condamnându-l la 20 de sentinţe pe viata si 
adăugând: „îmi exprim speranţa ca, atunci cand am spus 
închisoare pe viaţă, chiar asta va primi.” 

Sutcliffe şi-a schimbat numele, folosindu-l pe cel de fată al 
mamei lui, Coonan, şi a fost diagnosticat cu schizofrenie 
paranoidă. A fost închis la Broadmoor, în 1984. A fost atacat şi 
la Parkhurst, înainte de a fi transferat, şi la Broadmoor de două 
ori, pierzându-şi vederea la un ochi. Nu va fi eliberat niciodată 
din închisoare. 


CAPITOLUL 17 Marea Britanie: Dennis Nilsen - 
Coleherne | 


Aşa cum a scris lan Fleming tn Goldfinger, „Prima oară este 
întâmplare. A doua oară este coincidenţă. A treia oară este 
acţiunea inamicului.” Barul Coleherne Arms din Londra a fost cu 
siguranţă ţinta unor acţiuni inamice în istoria criminalilor în 
serie: se crede că trei criminali notorii ar fi folosit acest spaţiu 
de întâlnire pentru gay ca loc de căutare a unor posibile victime. 
Localizat pe Old Brompton Road, în Earls Court, la numărul 261, 
a fost un bar pe care Dennis Nilsen, Michael Lupo si Colin Ireland 


l-au frecventat între anii 1978 şi 1993. (Nu are niciun sens sa vă 
duceti acum acolo, în speranţa găsirii aceleiaşi ambiante: în 
2008, Coleherne a fost cumpărat de alţi proprietari, renovat şi 
redeschis sub numele de Pembroke.) 

Nilsen - poreclit „Jeffrey Dahmer al Marii Britanii” - a fost 
responsabil de moartea a cel puţin 15 tineri între anii 1978 şi 
1983, pe toţi întâlnindu-i în barurile din Londra, aducându-i în 
apartamentul său, îmbătându-i şi/sau întreţinând relaţii sexuale 
cu ei, iar apoi, în timp ce aceştia dormeau, strangulându-i. 
Odată ce erau morţi, el continua să aibă conversații cu ei înainte 
de a se descotorosi de cadavrele lor - de cele mai multe ori, 
aruncându-i în toaletă. De fapt, acest lucru a condus la 
arestarea sa pe 9 februarie 1983, când un inginer de la Dyno- 
Rod a ajuns la concluzia că o bucată de carne şi un os blocau 
scurgerea, aşa că a sunat la poliţie. Atunci când legistul a 
confirmat că acestea erau bucăţi de origine umană şi când a 
fost clar că veniseră de la apartamentul de la etajul clădirii 
Cranley Gardens, poliţiştii au fost foarte interesaţi să stea de 
vorbă cu chiriaşul, care era aşteptat să ajungă acasă de la 
slujba pe care o avea la Oficiul Forţelor de Muncă... 

Dennis Andrew Nilsen s-a născut pe 23 noiembrie 1945, în 
oraşul scoţian Fraserburgh, din districtul Aberdeenshire; tatăl 
său, de origine norvegiană, fusese un soldat detaşat în Scoţia în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care s-a căsătorit cu o 
localnică. Nilsen a fost copilul mijlociu al acestora, iar părinţii lui 
s-au despărţit şi apoi în 1948 au divorţat - locuiseră foarte puţin 
împreună în timpul căsniciei, din cauză că tatăl fusese mai 
interesat de viaţa de soldat decât de îngrijirea unei familii. 
Nilsen a fost crescut de mama sa şi de bunicii lui, fiind foarte 
apropiat de bunicul său, pescar, până când acesta a murit, în 
1951, din cauza unui atac de cord. Mama lui l-a dus pe băiatul 
de şase ani să-şi vadă bunicul mort, spunându-i că acesta 
„dormea”; Nilsen îşi amintea că inima începuse să-i bată mai 
tare când a văzut trupul neînsufleţit al acestuia. 

Nilsen s-a închis în el după moartea bunicului, detestându- 
şi ambii fraţi, iar mai apoi şi pe mama lui, care s-a recăsătorit în 
1955 - aceasta va avea încă patru copii cu noul ei soţ. Iniţial, 
băiatul de 10 ani nu s-a înţeles bine cu tatăl lui vitreg, dar 
treptat a început să-l respecte. Nilsen era aproape să se înece în 


acea perioadă, dar avea încredere că bunicul lui îl va salva într- 
un fel sau altul. (De fapt, a fost salvat de un alt băiat.) 

Când a ajuns la pubertate, Nilsen şi-a dat seama că este 
homosexual, cu toate că nu a fost niciodată activ, în ciuda 
atracției pe care o simţea pentru bărbaţi. A susţinut, totuşi, ca 
majoritatea acelora pe care îi plăcea îi aduceau aminte de sora 
lui pe care a şi pipăit-o o data; de asemenea, a mai spus că el 
însuşi a fost mângâiat de un alt băiat mai mare decât el. A făcut 
greşeala de a-l mângâia pe fratele său mai mare, Olav, în timp 
ce acesta dormea, fapt care a făcut să-i fie pusă sub semnul 
întrebării sexualitatea şi care a atras din partea acestuia o serie 
de remarci umilitoare făcute în public. 

La vârsta de 14 ani, a facut scoala de cadeti, iar cand a 
părăsit-o - după o scurtă perioadă în care a muncit într-o fabrică 
de conserve -, a intrat în Armata Britanică, cu intenţia de a lucra 
ca bucătar. Şi-a făcut antrenamentele de bază în Aldershot, la 
St. Omer Barracks, şi a luat primul examen de catering la finalul 
perioadei de trei ani. La dusuri, încerca să stea departe de 
colegii săi, temându-se să nu aibă o erectie când îi va vedea 
dezbracati - homosexualitatea era ilegală în acea perioadă şi o 
cauză a pedepselor disciplinare în armată. 

A fost detaşat în primul Batalion al Artileriştilor Regali, în 
Osnabriick, Germania de Vest, unde a început să bea foarte 
mult şi să aibă fantezii în care era molestat de unii dintre 
camarazii săi. Odată, s-a trezit pe podeaua apartamentului unui 
tânăr german cu care băuse cu o seară înainte; nu se 
întâmplase nimic, spre nefericirea lui, dar a început să se 
gândească la posibili parteneri inconstienti sau deja morți. 

Nilsen a petrecut doi ani în Osnabriick şi s-a întors în 
Aldershot în vara anului 1966; a luat examenul oficial de 
catering şi a fost detaşat în Norvegia. În 1967, este transferat la 
închisoarea Al-Mansoura din Aden, Yemenul de Sud, în timpul 
Insurgentei din Aden: Frontul Eliberării Nationale se lupta cu 
Frontul Eliberării Yemenului de Sud, iar Armata Britanică încerca 
să menţină pacea. Au fost vremuri periculoase pentru personalul 
armatei, care erau atacați în mod constant în timp ce călătoreau 
prin ţară. Nilsen însuşi a fost răpit de un taximetrist arab; 
bărbatul l-a bătut şi l-a băgat în portbagajul taxiului. Când a 
ajuns la destinaţie şi l-a scos pe Nilsen, tânărul soldat a luat 
cricul şi l-a bătut foarte dur pe atacatorul său, apoi l-a încuiat în 


propriul taxi. (Nilsen i-a spus unui psihiatru înainte de proces că, 
de fapt, l-a omorât pe bărbat.) 

Această experienţă înfricoşătoare i-a alimentat fanteziile; 
avea propria cameră, în care se putea masturba cum şi când 
dorea. Şi-a amintit că folosea o oglindă pentru a crea iluzia că o 
persoană inconstienta era cu el, iar el putea fi atât partenerul 
dominant, cât şi cel pasiv din experienţa sexuală. A fost 
influenţat de pictura Pluta Meauzei a lui Theodore Gericault, o 
reprezentare a inanitiei, a deshidratării şi a eventualei decăderi 
în canibalism a echipajului fregatei franceze Meduse care, după 
naufragiu, a navigat pe o plută. În centru se află un bărbat în 
vârstă care ţine cadavrul dezbrăcat şi nemişcat al unui tânăr şi 
stă, în acelaşi timp, pe cadavrul dezmembrat al unui alt tânăr. In 
mintea lui, Nilsen a schimbat această imagine cu o fantezie 
având în centru un soldat blond, tânăr, bine făcut şi atrăgător, 
ucis recent într-o bătălie, care era dominat de „un bătrân 
neingrijit, cu părul cărunt”, un anonim care spăla cadavrul 
înainte să facă sex cu el. In acea perioadă, Nilsen avea ca 
partener sexual un tânăr arab. 

Nilsen a părăsit Aden în ianuarie 1968 şi s-a înrolat în 
regimentul „Argyll and Sutherland Highlanders” în timpul 
detaşărilor lor în Plymouth, Anglia, apoi în Cipru, la Berlin şi, în 
final, în Inverness, Scoţia. În Germania a avut parte de prima sa 
experienţă heterosexuala împreună cu o prostituată; a fost 
destul de lăudăros în fata camarazilor săi, dar în privat a 
considerat experienţa ca fiind „supraevaluată” şi „deprimantă”. 
Caporalul Dennis Nilsen şi-a sfârşit cariera militară în octombrie 
1972, în timp ce era detaşat în Insulele Shetland, pe coasta de 
nord a Scoției. 

După ce a fost lăsat la vatră, s-a mutat înapoi în casa 
părintească din Strichen, dar relaţiile dintre el şi familie s-au 
răcit dupa ce fratele lui i-a spus mamei lor ca Dennis era gay. In 
decembrie 1972, s-a mutat la Londra pentru a lucra în Poliţia 
Metropolitană. S-a pregătit cu ei până în 1973, când a fost 
detaşat ca agent debutant la secţia de poliţie Willesden Green. 
Meseria de poliţist nu părea să fie pentru Nilsen, căruia îi 
plăcuse mai mult camaraderia din armată, şi credea că stilul său 
de viaţă era incompatibil cu munca pe care o făcea: îşi petrecea 
serile bând şi bucurându-se de aventuri ocazionale cu bărbaţi pe 
care îi aborda în barurile de gay. Când tatăl său a murit şi i-a 


lăsat moştenire 1.000 de lire, a luat asta ca pe un semn, iar în 
decembrie, la finalul primului său an ca poliţist, şi-a dat demisia 
şi a închiriat o cameră în Cricklewood, pe Teignmouth Road, 
numărul 80. 

După cinci luni petrecute ca agent de securitate, în mai 
1974, a început să lucreze la Oficiul Forţelor de Muncă de pe 
Denmark Street, în centrul Londrei. Nu a fost neapărat un 
angajat model, deşi de multe ori s-a oferit să lucreze peste 
program. A fost numit ofiţer executiv temporar în 1979, primind 
postul întreg în iunie 1982, când a fost transferat în Kentish 
Town. De acolo îl aşteptau poliţiştii să se întoarcă în februarie 
1983. 

In noiembrie 1975, la 18 luni după ce a început să lucreze 
la Oficiul Forţelor de Muncă de pe Denmark Street, Nilsen l-a 
întâlnit pe David Gallichan, de 22 de ani, pe care l-a întâlnit în 
faţa unui bar şi l-a ajutat atunci când tânărul se afla în pericol. 
Băiatul acesta era homosexual şi a mers la apartamentul lui 
Nilsen, unde cei doi au stat de vorbă şi au băut timp de câteva 
ore, stabilind o relaţie de prietenie. Nilsen îşi găsise compania 
pe care o căuta - deşi Gallichan a subliniat mai târziu că făceau 
sex foarte rar şi că nu era „interesat” de Nilsen, cu toate ca 
bărbatul era atras de el. Au decis să închirieze împreună un 
apartament şi au găsit unul la parterul unei clădiri de pe Melrose 
Avenue, în Cricklewood; Nilsen negociase ca grădina din spatele 
clădirii să fie doar pentru folosinţa lor. Pe parcursul următoarelor 
câteva luni, Gallichan a redecorat locuinţa în timp ce Nilsen 
mergea la serviciu. 

Cu timpul, relaţia a început să se deterioreze, iar fiecare 
dintre ei a adus în apartament alţi parteneri sexuali ocazionali. 
Până la finalul anului 1977, începuseră să se certe din ce în ce 
mai des. În mai, Gallichan s-a mutat din acel loc, iar Nilsen a 
locuit singur de atunci încolo, crezând că nu era o persoană cu 
care altcuiva i-ar plăcea să trăiască. Nu dacă ar fi în viaţă, în 
orice caz. Va avea companie; urma să aibă ceea ce a descris în 
1983 ca fiind „un alt tip de coleg de apartament”. 

În decembrie 1978, Nilsen a ucis pentru prima dată. Victima 
a fost Stephen Holmes, de 14 ani, care încercase să cumpere o 
băutură alcoolică din Barul Cricklewood Arms. Potrivit versiunii 
pe care Nilsen a oferit-o ziarului londonez Evening Standard, 
toată ziua de 29 decembrie băuse şi „petrecuse” în bar. L-a 


invitat pe Stephen să meargă în apartamentul lui de pe Melrose 
Avenue (crezând că adolescentul are cam 17 ani), iar toată 
noaptea cei doi au consumat mult alcool. Au adormit, iar când 
Nilsen s-a trezit a doua zi dimineaţă, l-a găsit pe Stephen întins 
în patul lui. „Temător să nu-l trezesc, ca să nu mă părăsească”, 
a scris Nilsen, l-a pipăit pe băiat şi a decis apoi că Stephen „va 
sta cu mine de Revelion, fie că vrea sau nu”. S-a urcat pe 
Stephen şi l-a strangulat cu o cravata până l-a lăsat inconştient, 
apoi l-a înecat într-o găleată cu apă. 

Nilsen s-a masturbat cel puţin de două ori în faţa 
cadavrului, înainte să-l ascundă sub duşumea („L-am pus 
frumos în noul lui pat” a fost descrierea eufemistică a acţiunii 
sale). O săptămână mai târziu a fost curios în ce stare se află 
cadavrul, aşa că l-a dezgropat şi a descoperit că avea pielea 
foarte murdară. S-a dezbrăcat şi a dus cadavrul în baie, unde l-a 
spălat înainte de a-l aşeza la loc. Holmes a rămas, timp de opt 
luni, reticentul coleg de apartament al lui Nilsen, până când, pe 
11 august 1979, Nilsen a profitat de avantajul intimitatii grădinii 
lui şi a dat foc cadavrului. 

La două luni după aceea, Nilsen a încercat să-şi găsească 
un alt chiriaş, abordând un tânăr student din Hong Kong, într-un 
bar de pe St Martin Lane, în centrul Londrei. Andrew Ho a reuşit 
să scape din apartamentul lui Nilsen, unde se dusese pentru că | 
s-a promis că vor întreţine relaţii sexuale, şi a raportat 
incidentul la poliţie. In final, cu toate ca Nilsen a fost supus unui 
interogatoriu, Andrew s-a decis să nu depună plângere. 

Alte şapte săptămâni au trecut până când Nilsen şi-a 
încercat din nou norocul. Pe 3 decembrie 1979, Nilsen l-a ucis 
pe studentul canadian în vârstă de 23 de ani, Kenneth 
Ockenden, folosindu-se de firele de la o pereche de căşti. Cei doi 
se cunoscuseră în West End; Kenneth se afla în Marea Britanie 
în vizită la nişte rude, iar Nilsen s-a oferit să-i arate diferite 
atracţii turistice din Londra - iar cât timp făceau asta, puteau 
trece şi pe la apartamentul lui Nilsen, care se afla în zonă, 
pentru a mânca şi a bea ceva. Kenneth a fost de acord şi, pe 
drumul spre apartament, au cumpărat de la un magazin nişte 
whisky, rom şi bere, împărțind costul acestora, în timp ce 
tânărul student asculta muzică, Nilsen i-a înfăşurat firele de la 
căşti în jurul gâtului şi a început să-l stranguleze, târându-l pe 
băiat pe podea şi omorându-l. Odată ce Kenneth a murit, Nilsen 


şi-a turnat un pahar de rom, a luat căştile de pe gâtul 
canadianului şi le-a folosit pentru a asculta el însuşi nişte 
muzică. A doua zi, a cumpărat un aparat de fotografiat Polaroid 
şi a făcut mai multe poze cadavrului în poziţii sugestive. Apoi a 
aşezat cadavrul chiar peste el, cu picioarele desfăcute, şi s-a 
uitat la televizor pentru câteva ore înainte de a-l înfăşură în 
pungi de plastic şi de a-l pune, ca pe cadavrul lui Holmes, sub 
duşumea. De cel puţin patru ori pe parcursul următoarelor două 
săptămâni, Nilsen l-a scos pe Kenneth de sub duşumea ca să 
stea cu el pe scaun, cât timp el se uita la televizor. 

A trecut ceva timp până când Nilsen şi-a găsit următoarea 
victimă. Studentul bucătar Martyn Duffey, de 16 ani, a fost ucis 
pe 17 mai 1980, după ce a acceptat oferta constând într-o masă 
şi un pat cald în care să-şi petreacă noaptea, ofertă pe care i-o 
făcuse un bărbat căruia i se făcuse milă de el în Gara Euston. 
Nilsen se întorcea de la o conferinţă din Southport şi, când a 
trecut prin gară, l-a văzut pe băiat dormind în frig: Martyn fugise 
de acasă cu patru zile în urmă. Nilsen i-a dat de mâncare, iar 
tânărul extenuat a adormit în patul lui. După aceea, Nilsen i-a 
înfăşurat o sfoară în jurul gâtului, s-a aşezat pe pieptul băiatului 
şi a strâns sfoara cu putere până când acesta a devenit 
inconştient. Apoi l-a târât pe tânăr în bucătărie, l-a înecat în 
chiuvetă şi a făcut o baie împreună cu cadavrul acestuia. 

Iniţial, Nilsen a aşezat cadavrul lui Martyn pe scaunul din 
bucătărie, apoi pe pat, unde Nilsen l-a sărutat, mângâiat şi 
complimentat pe „cel mai tânăr băiat pe care l-am văzut 
vreodată”. A stat pe burta lui şi s-a masturbat înainte de a-l 
ascunde într-un dulap. După câteva zile însă, cadavrul a început 
să se umfle şi să miroasă urât, iar Nilsen l-a pus „direct sub 
duşumea”. 

Se crede că Nilsen a ucis alte cinci persoane - doar una 
dintre ele fiind identificată - înainte de sfârşitul anului 1980. 
Gigoloul ocazional Billy Sutherland a fost omorât în jurul datei 
de 20 august: scotianul, în vârstă de 26 de ani, l-a întâlnit pe 
Nilsen într-un bar din apropierea Piccadilly Circus şi a mers cu el 
pe bulevardul Melrose Avenue. Nilsen nu a fost chiar sigur de 
modul în care l-a omorât pe Billy, deşi şi-a amintit că l-a 
strangulat pe bărbat în timp ce acesta stătea fie în picioare, fie 
în genunchi în faţa noului său coleg de apartament. 


Potrivit mărturiilor pe care le-a făcut la începutul perioadei 
în care a fost închis, la un moment dat, în luna septembrie, 
Nilsen a ucis un muncitor irlandez cu mâini aspre. Bărbatul 
purta un costum vechi şi o haină şi avea între 27 şi 30 de ani; s- 
au cunoscut în Cricklewood Arms. Mai târziu a susţinut că nimic 
din toate acestea nu s-a întâmplat. Nu a negat niciodată că 
următoarea victimă, un gigolo bine făcut, cu vârsta de 
aproximativ 20 de ani, cu „trăsături ţigăneşti”, care era de 
origine filipineză sau thailandeză, ar fi fost ucisă de el. Cei doi s- 
au cunoscut în Salisbury Arms în octombrie. 

Următoarea crimă a fost asupra unui vagabond de 20 de 
ani pe care Nilsen l-a găsit dormind în faţa unei uşi de pe 
Charing Cross Road, cândva în luna noiembrie. Nilsen şi-a 
amintit că englezul avea cam 20 de ani, era slăbit din cauză că 
locuia pe străzi, avea un ten deschis la culoare şi dinţi lipsă. La 
fel ca Martyn Duffey, vagabondul a fost strangulat în timp ce 
dormea - Nilsen şi-a adus aminte că bărbatul a făcut o mişcare 
circulară cu picioarele, în timp ce îşi dădea ultima suflare. 
Aceasta a fost o crimă despre care Nilsen a crezut că îl va scăpa 
pe bărbat de o viaţă plină de „suferinţă cruntă” şi care a fost „la 
fel de uşoară ca atunci când furi bomboane de la un copil.” 

Nilsen a încercat să oprească mirosul care vedea de sub 
duşumea şi care devenea din ce în ce mai puternic: când se uita 
la cadavre, putea vedea starea de putrefacție în care se aflau 
acestea, pline de viermi care ieşeau din orbitele şi gurile lor. 
Punea deodorante sub duşumea şi dădea cu insecticid de două 
ori pe zi. Totuşi, şi-a dat seama că nu vor putea să rămână acolo 
mult timp, aşa că, la sfârşitul anului 1980, a scos cadavrele de 
acolo, le-a disecat şi le-a dus afară ca să le dea foc într-o vatră 
pe care o construise în grădină. In încercarea de a ascunde 
mirosul foarte distinctiv de carne umană arsă, a aruncat în foc 
un cauciuc vechi de maşină -şi a privit cum ard toate acestea. 
Trei copii care locuiesc în zonă au stat şi ei să privească focul, 
dar nu au rămas până când Nilsen a scormonit prin cenuşă ca să 
sfărâme bucăţile de oase care rămăseseră intacte. 

Pe 10 noiembrie, Nilsen l-a invitat pe barmanul scoţian 
Dou-glas Stewart să vină în apartamentul lui; s-au întâlnit la 
Golden Lion de pe Dean Street, Soho. Nilsen a încercat să-l 
stranguleze imediat ce a adormit, dar Douglas s-a trezit şi s-a 


luptat cu el. A raportat atacul imediat la poliţie, dar ei l-au 
considerat un soi de neînțelegere „domestică”. 

Un „hipiot cu părul lung” a fost ultima victimă a lui Nilsen în 
anul 1980, cândva în noiembrie sau decembrie. Bărbatul de 
aproape 30 de ani l-a cunoscut pe Nilsen în West End, după ce 
barurile se închiseseră (aproximativ după ora 11:00 p.m.), a 
mers în apartamentul lui şi a fost ucis. Nilsen a îngropat şi 
cadavrul acestuia sub duşumea. Din nou, Nilsen a negat ulterior 
că s-ar fi întâmplat acest lucru. 

Criminalul în serie a început anul 1981 cu intenţia de a-şi 
continua crimele, provocându-l pe un tânăr scoţian cu ochi 
albaştri, în vârstă de 18 ani, pe care îl întâlnise în primele zile 
ale noului an la Barul Golden Lion, la un concurs de băut în 
apartamentul lui. Tot ce şi-a amintit Nilsen despre această 
crimă, care s-a desfăşurat în mod obişnuit (îmbătându-şi victima 
şi apoi strangulând-o cu o cravată), a fost că bărbatul purta un 
trening verde şi adidaşi. „Sfârşitul zilei, sfârşitul paharului, 
sfârşitul unei persoane... Duşumeaua la loc, covorul înlocuit şi 
înapoi la treabă pe Denmark Street”, a comentat ulterior Nilsen. 
Aproximativ o săptămână mai târziu, pe 12 ianuarie, şi-a luat o 
zi liberă de la serviciu pe motiv de probleme de sănătate şi a 
petrecut-o disecând cadavrul acestui bărbat şi pe cel al 
hipiotului, înainte de a le înlocui sub duşumea cu altele. O lună 
mai târziu, un bărbat de până în 25 de ani, a fost următoarea 
victimă; încă o dată, aceştia s-au cunoscut în West End, Nilsen |- 
a adus pe Melrose Avenue, iar inevitabilul s-a produs. 

Tinta din aprilie 1981 a fost o provocare mai mare (deşi 
Nilsen şi-a retras declaraţia conform căreia îl ucisese pe acel 
bărbat). Era vorba despre un tânăr englez ras în cap, în vârstă 
de aproximativ 20 de ani, pe care l-a cunoscut lângă o tarabă cu 
mâncare în Leicester Square. Nilsen i-a promis mâncare mai 
bună şi băutură de calitate şi şi-a amintit că tânărul era foarte 
arogant cu privire la cât de dur era şi cât de mult îi plăcea să 
facă scandal. Avea tatuaje, pe unul din jurul gâtului fiind scris: 
„Taie aici”. Nilsen l-a strangulat, apoi a urmat ceea ce era deja 
un ritual obişnuit. A petrecut toată ziua cu cadavrul decapitat şi 
dezbrăcat, apoi l-a ascuns sub podea. 

A existat o perioadă de pauză înainte ca Nilsen să ucidă din 
nou. Este posibil ca acest lucru să se fi întâmplat pentru că 
proprietarul clădirii unde locuia l-a anunţat că în timpul verii 


vrea să renoveze clădirea. După ce Nilsen suspecta ca ar fi 
vorba despre nişte tactici de a-l face să se mute de aici 
(apartamentul lui a fost complet vandalizat), cei doi au început 
negocierile. Nilsen a acceptat într-un final să plece de aici dacă 
proprietarul îi plătea 1.000 de lire reprezentând costuri de 
mutare. Pe 5 octombrie 1981, s-a mutat într-un apartament 
aflat într-o mansardă, în Cranely Gardens, numărul 23, din 
districtul Muswell Hill. 

Totuşi, înainte de a se muta, pe 18 septembrie, l-a adăugat 
pe lista victimelor sale pe Malcolm Barlow, de 23 de ani. Nilsen îl 
găsise pe Malcolm prăbuşit în faţa casei cu 24 de ore în urmă, 
după ce tratamentul pentru epilepsie îi afectase picioarele. 
Nilsen a chemat o ambulanţă pentru bărbat, iar Barlow a fost 
dus la spital; externat a doua zi de dimineaţă, acesta a venit să-i 
mulţumească lui Nilsen. După ce au luat masa împreună şi au 
băut rom cu cola, Malcolm a adormit. Nilsen l-a strangulat - dar 
fiindcă nu mai avea loc sub duşumea, i-a pus cadavrul sub 
chiuveta din bucătărie. 

Una dintre ultimele acţiuni ale lui Nilsen pe Merlose Avenue 
a fost să facă un alt foc de tabără pentru a se descotorosi de 
rămăşiţele ultimelor sale victime. Tăiase cadavrul irlandezului şi 
pe cel al tipului tuns la chelie în august, iar acum terminase 
treaba cu Malcolm Barlow înainte de a arde, pe 4 octombrie, 
cele cinci cadavre. Când poliţia a perchezitionat proprietatea 
dupa ce l-a arestat pe Nilsen, au găsit peste o mie de bucăţi de 
oase. 

Nilsen şi-a dat seama că are probleme logistice serioase cu 
noul său apartament, din moment ce era la ultimul etaj al 
clădirii şi nu mai putea folosi grădina din spate pentru a scăpa 
de cadavre. A încercat să-l stranguleze pe studentul în vârstă de 
19 ani, Paul Nobbs, pe 23 noiembrie 1981 (când Nilsen împlinea 
36 de ani), după ce l-a întâlnit în Barul Golden Lion din Soho, dar 
dintr-un motiv sau altul, planul său a eşuat; Paul s-a trezit a 
doua zi de dimineaţă cu puţine amintiri legate de noaptea 
trecută. A descoperit că avea vânătăi pe gât, iar doctorul i-a 
spus că se pare că cineva ar fi încercat să-l stranguleze. Cu 
toate acestea, de teamă să-şi dezvăluie sexualitatea, Nobbs nu 
s-a dus la poliţie să depună plângere. Toshimitsu Ozawa a avut 
parte de o confruntare asemănătoare în Ajunul Anului Nou, în 
1981, dar a reuşit să scape: a spus poliţiştilor că Nilsen venise 


spre el cu o cravată. Totuşi, autorităţile nu au urmărit această 
pistă; când l-au întrebat despre mărturia lui Toshimitsu, Nilsen a 
spus: „Asta mi se pare ceva înfricoşător.” După aceea, Nilsen s- 
a abținut din a mai face alte victime timp de aproape trei luni, 
până în martie 1982, când a subestimat mult puterea 
următoarei sale ţinte. 

John Howlett, de 23 de ani, l-a cunoscut pe Nilsen într-un 
bar din apropierea Leicester Square şi s-a dus cu el în Cranley 
Gardens pentru a continua să bea. Au făcut asta în timp ce au 
vizionat un film, apoi John s-a dus în camera din faţă, pe care 
Nilsen o folosea pe post de dormitor, şi a adormit. Peste o oră, 
Nilsen a încercat să-l trezească, dar fără succes, apoi s-a aşezat 
pe marginea patului, holbându-se la bărbatul adormit şi bând 
rom. „E timpul să pleci”, a decis el într-un final şi a început să-l 
stranguleze. Dar John nu voia să plece în tăcere: s-a luptat cu 
Nilsen, lăsându-i urme pe gât, urme care au avut nevoie de 
aproape o săptămână pentru a dispărea. Cu toate acestea, 
Nilsen a folosit o curea pentru a-l lăsa inconştient, apoi s-a 
retras în sufragerie tremurând din cauza a ceea ce el a numit 
„stresul luptei”. După aceea, a încercat de încă trei ori să il 
sufoce pe John, dar bărbatul continua să respire. Intr-un final, 
Nilsen a umplut cada cu apă şi i-a ţinut capul lui John sub apă 
timp de cinci minute până când acesta s-a înecat. Odată ce 
bărbatul a fost mort, Nilsen i-a dezmembrat cadavrul şi i-a 
aruncat în toaletă unele organe interne, precum şi bucăţi de 
carne; oasele mai mari le-a aruncat la gunoi. 

Două luni mai târziu, Nilsen a încercat din nou sa agate pe 
cineva, dar nici de data asta lucrurile nu au decurs conform 
planului. Tinta lui a fost Carl Stottor, de 21 de ani, cu care 
începuse să bea la clubul renumit de gay-i Black Cap din 
Camden, unde Carl performa sub numele de Khara Le Fox. Ca 
întotdeauna, l-a convins pe tânăr să-l însoţească la apartament, 
unde au continuat să bea. Carl a atipit întins pe un sac de 
dormit. S-a trezit puţin mai târziu şi l-a găsit pe Nilsen încercând 
să-l stranguleze şi spunându-i „să stea nemişcat”. Carl a crezut 
că Nilsen încearcă să-l elibereze de fermoarul sacului de dormit, 
dar apoi şi-a dat seama ce se întâmplă. „M-am trezit şi am simţit 
ceva în jurul gâtului”, a spus Carl la procesul intentat lui Nilsen. 
„Nu puteam respira cum trebuie. l-am simţit mâinile trăgând de 
fermoarul de la ceafa mea. Am lesinat.” 


Învăţând din problemele pe care le întâmpinase în cazul lui 
John Howlett, Nilsen a încercat să-l înece pe Carl. „Presiunea 
creştea, mă durea capul şi nu puteam să respir”, a mărturisit 
Carl. „Ştiam că sunt în apă. Incerca să mă înece. Mă tot 
împingea în apă. Odată, când am ieşit la suprafaţă, i-am spus: 
«Gata, te rog - gata!», iar el m-a împins înapoi.” 

„L-am strangulat pana a ajuns în stare de inconstienta”, şi- 
a amintit Nilsen într-o declaraţie care s-a citit la proces după 
mărturia lui Carl. „Am crezut că murise. L-am dezbrăcat, l-am 
cărat în camera din spate şi l-am aşezat pe jos. Am dat pe gât 
un pahar mare după tot efortul depus şi mi-am pus castile ca să 
ascult muzică.” 

Dar Carl nu era mort - după cum şi-a dat seama câinele 
mai-danez al lui Nilsen (pe nume Bleep, dar care este descris 
greşit în multe documente contemporane). „Bleep a apărut şi 
mi-a dat cu laba peste mână”, continua declaraţia lui Nilsen. „S- 
a dus la bărbat şi a început să schelălăie şi să lingă ceea ce eu 
credeam că este un cadavru. Apoi am observat că mortul a 
început să respire si să tremure de frig. L-am tras lângă foc şi i- 
am frecat braţele şi picioarele ca să-i îmbunătăţesc circulaţia. 
După 10 minute, a început să respire mai bine. Am vrut cu 
disperare să trăiască. L-am aşezat pe pat şi l-am luat în braţe ca 
să-i transfer cât mai multă căldură.” 

Carl şi-a amintit că s-a trezit lângă el, la un moment dat, cu 
câinele lingându-l pe faţă, iar Nilsen i-a spus că se prinsese în 
fermoarul sacului de dormit în timp ce avea un coşmar, iar el l-a 
băgat în apă rece fiindcă avusese un şoc. Lui Carl i-au trebui 
două zile ca să-şi recapete cunoştinţa complet, după care Nilsen 
l-a dus la gară, sperând să-l întâlnească din nou cândva! 
(Câinele lui Nilsen a fost un martor permanent al crimelor 
acestuia: „Cred că ştia ce urmează să se întâmple”, a scris 
Nilsen mai târziu. „Până şi el se obişnuise cu ideea. Dacă avea 
loc vreo luptă violentă, se entuziasma şi începea să latre.”) 

În septembrie 1982, Nilsen l-a cunoscut pe scoţianul 
Graham Allen, de 27 de ani, pe Shaftesbury Avenue, în timp ce 
Allen încerca să ia un taxi. Au mers la masă în Cranley Gardens 
şi, în timp ce mânca omleta pe care i-o preparase Nilsen, gazda 
lui a început să-l stranguleze. A păstrat în cadă, timp de câteva 
zile, cadavrul lui Graham, apoi l-a disecat pe podeaua din 
bucătărie. A aruncat în toaletă bucăţi din carnea lui Graham şi 


oasele mai mici, sperând ca acestea să se piardă în vastul 
sistem de canalizare londonez, dar s-au blocat în scurgere şi au 
început să o blocheze. 

„lar începem”, şi-a spus Nilsen chiar înainte de a-şi 
strangula ultima victimă, dependentul de heroină Stephen 
Sinclair. Se cunoscuseră pe Oxford Street, pe 26 ianuarie 1983, 
unde Stephen trăia în condiţii grele; avea încheieturile 
bandajate pentru a acoperi tăieturile adânci pe care şi le făcuse 
încercând să se sinucidă. Nilsen i-a cumpărat un burger şi l-a 
invitat în Cranley Gardens. Acolo, Stephen a băut alcool şi şi-a 
injectat heroină înainte de a leşina. Nilsen a ascultat un timp 
opera rock Tommy a formaţiei Who (unele documente 
sugerează că ar fi ascultat tema muzicală a thriller-ului Jocul lui 
Harry, cântată de formaţia Clannad) înainte de a îngenunchea în 
faţa lui Stephen şi de a-l strangula cu o legătură făcută dintr-o 
cravată şi o sfoară. Apoi i-a spălat cadavrul şi l-a dus în 
dormitor. Acolo, a aşezat trei oglinzi în jurul patului pentru a 
putea vedea corpul din toate unghiurile, s-a dezbrăcat şi s-a 
aşezat lângă cadavru. Câteva ore mai târziu, a îndreptat capul 
lui Stephen spre el, l-a sărutat pe frunte, i-a urat noapte bună şi 
a adormit. 

Apoi a disecat cadavrul şi a pus părţile corpului în pungi de 
plastic pe care le-a împrăştiat prin apartament: unele erau într- 
un dulap, altele într-o cutie de ceai, iar altele erau într-un sertar 
de sub cadă. A folosit bandajele de la încheieturile lui Stephen 
pentru a le închide etanş. Aşa cum făcuse şi cu restul „colegilor 
de apartament” de la Cranley Gardens, a fiert pe aragaz 
capetele, mâinile şi picioarele pentru a îndepărta carnea - oala 
pe care a folosit-o a fost o dovadă sinistră adusă la proces, iar 
acum face parte din exponatele Muzeului Crimei al Poliţiei 
Metropolitane din Londra -, deşi nu a avut timp să termine toată 
treaba. 

Pe 5 februarie 1983, Nilsen le-a scris agenţilor imobiliari 
care se ocupau cu întreţinerea proprietăţii, spunându-le că 
scurgerile erau înfundate şi că trebuie să se facă ceva în privinţa 
aceasta. Nu a fost singurul care s-a plâns - alţi rezidenţi 
depuseseră deja o plângere, iar angajatul celor de la Dyno-Rod, 
Michael Cattran, a ajuns la faţa locului pe 8 februarie. A deschis 
capacul canalului şi a găsit oase mici şi o substanţă 
asemănătoare cu carnea. Fără niciun motiv anume, Cattran a 


stat de vorbă cu câţiva locatari, inclusiv cu Nilsen, care a spus 
că „Mi se pare că cineva şi-a aruncat la toaletă mâncarea de la 
KFC.” În acea seară, odată ce muncitorii au plecat, Nilsen a 
deschis canalul şi a îndepărtat carnea. S-a gândit dacă să 
cumpere pui pe care să îl arunce în canalizare pentru a ţine 
poliţia departe de el, dar, a susţinut acesta, „Mă îmbolnăveau 
trecutul, prezentul şi un viitor nesigur. Găseam intolerabilă toată 
presiunea vinovatiei.” 

A doua zi, Cattran a găsit în canalizare ceva ce-i scăpase lui 
Nilsen. El şi supraveghetorul lui au chemat poliţia; profesorul 
David Bowen a confirmat că rămăşiţele erau umane; iar 
detectivul-şef Peter Jay şi doi colegi au aşteptat ca Nilsen să se 
întoarcă acasă de la muncă. l-au spus că erau acolo din cauza 
scurgerii blocate din apartamentul său, ceea ce l-a făcut pe 
Nilsen să se întrebe de ce era poliţia implicată în aşa ceva. L-au 
rugat să-l lase în apartament. Nilsen ştia ce urma să se întâmple 
asta: mai devreme în acea zi îi spusese unui coleg de la Oficiul 
Forţelor de Muncă: „Dacă nu vin mâine, ori sunt bolnav, ori 
mort, ori la puşcărie.” 

Nilsen a fost de acord, iar ofiţerii de poliţie au simţit imediat 
ce au intrat în apartament mirosul cărnii intrate în putrefacție. l- 
au spus lui Nilsen că scurgerea era blocată de rămăşiţe umane, 
iar când acesta s-a prefăcut a fi şocat de ceea ce aude, 
detectivul Jay a spus: „Nu face pe prostul - unde este restul 
cadavrului?” Nilsen nu a mai simulat nevinovăția: le-a spus că 
restul cadavrului se afla în dulap. L-au întrebat dacă mai sunt 
ascunse si alte parti ale corpului, iar Nilsen a răspuns: „E o 
poveste lungă, începe acum mult timp. O să vă spun totul. 
Vreau să-mi iau o piatră de pe inimă. Nu aici - la secţia de 
poliţie.” A fost reţinut pentru suspiciune de crimă şi dus la 
Secţia de Poliţie Hornsey. 

Cât timp a stat la secţie, apartamentul i-a fost 
perchezitionat, iar profesorul Bowen a dus la morgă pungile de 
plastic din dulap. Una avea două busturi disecate (unul pe 
verticală) şi o pungă de cumpărături care conţinea organe. 
Cealaltă avea două capete, unul care era aproape în totalitate 
descărnat, iar celălalt, cât de cât intact, şi un bust cu braţele 
ataşate, dar fără mâini. Ambele capete aveau urme de căldură 
umedă (se vedea că fuseseră fierte - lucru pe care Nilsen l-a şi 
recunoscut la interogatoriu). 


Nilsen a fost interogat pe 10 februarie şi a recunoscut 
crimele, dar a mai menţionat că, în fosta sa locuinţă, omorâse 
12 sau 13 bărbaţi. De asemenea, a spus că a eşuat în uciderea 
altor şapte persoane, unele dintre ele reuşind să scape, iar 
altora dându-le voie chiar el să plece. Le-a indicat poliţiştilor 
unde se află restul ramasitelor de la Cranley Gardens - în pungi 
care erau în baie şi în cutii de ceai -, apoi i-a însoţit pe Melrose 
Avenue şi le-a arătat unde aprinsese focurile. 

Profesorul Bowen a început să rezolve puzzle-ul macabru al 
ramasitelor şi a reuşit să găsească amprentele lui Stephen 
Sinclair, pe care le-a comparat cu cele din cazierul tânărului. 
Acest lucru i-a permis poliţiei să-l pună sub acuzare pe Nilsen, 
pe 11 februarie, apoi au început interogatoriile oficiale. Au 
urmat 33 de ore de pus întrebări, împărţite în 16 sesiuni, pe 
parcursul următoarelor zile; Nilsen a acceptat un avocat, pe 
Ronald T. Moss, care a stat şi a ascultat descrierile concrete ale 
lui Nilsen referitoare la multele crime şi tentative de crime pe 
care le făcuse pe parcursul ultimilor cinci ani. A subliniat că nu-i 
ucisese pe toţi cei care veniseră la el acasă. „Doar o mică parte 
a dat de necaz.” Poliţiştii au reuşit să găsească 14 bărbaţi care îl 
vizitaseră pe Nilsen într-unul din apartamentele sale şi care nu 
patisera nimic, inclusiv câţiva din Coleherne. 

Întrebat dacă are remuşcări, Nilsen a răspuns: „Mi-am dorit 
să mă pot opri, dar nu am putut... Simteam că îmi asum un rol 
de semizeu.” Nu i-a plăcut în mod special să ucidă, dar „a 
venerat arta şi actul morţii”. „Nu-mi plâng victimele”, a adăugat 
el. „Nu mă plâng pe mine, nici pe cei pe care i-am îndoliat în 
urma acţiunilor mele.” 

Nilsen a fost ţinut în arest preventiv în închisoarea Brixton, 
iar pe 26 mai 1983 a fost considerat apt de a fi judecat la Old 
Bailey pentru cinci capete de acuzare de crimă şi două de 
tentativă de omor. Iniţial, Nilsen urma să pledeze nevinovat, 
dar, cu cinci săptămâni înainte de procesul care a început pe 24 
octombrie 1983, l-a concediat pe Moss (nu pentru prima dată, 
dar l-a reangajat de mai multe ori până atunci) şi a fost 
reprezentat de Ralph Haeems. Sfatul noului său avocat a fost să 
pledeze nevinovat din cauza responsabilitatii diminuate. 

Procesul a durat până pe 4 noiembrie. A fost acuzat de şase 
crime; în ciuda interogatoriilor foarte dure şi intense, poliţiştii nu 
au reuşit să identifice şi celelalte victime. Nu exista niciun dubiu 


că Nilsen i-a ucis pe cei şase bărbaţi pentru moartea cărora era 
acuzat, le-a spus procurorul Allan Green juratilor. Singura 
problemă era dacă pledoaria pentru responsabilitate diminuată 
urma să fie luată în considerare. Argumentul Ministerului Public 
era că, „deşi există anomalii mentale, acestea nu sunt suficiente 
pentru a diminua substanţial responsabilitatea pe care o are 
pentru aceste crime”. Douglas Stewart, Paul Nobbs şi Carl 
Stottor au depus cu toţii mărturie, povestind ce îşi aminteau 
despre atacurile lui Nilsen, apoi detectivul Jay a relatat cum a 
decurs arestarea lui Nilsen şi mărturiile ulterioare, iar detectivul 
Chambers a citit mărturia oficială a acuzatului. Cât timp erau 
citite detaliile macabre ale imobilizărilor, crimelor, disecărilor şi 
debarasărilor, juriul şi judecătorul păreau ingretosati, iar Nilsen, 
impasibil. 

Echipa apărării era condusă de avocatul Ivan Lawrence, 
care a explicat faptul că atunci când omora Nilsen suferea de o 
dereglare mintală care l-a împiedicat să aibă o intenţie specifică 
pentru care să le ducă la îndeplinire. Diverşi psihiatrii au depus 
mărturie - doi pentru apărare, unul pentru acuzare -, dar cazul s- 
a rezumat la o chestiune simplă, după cum a subliniat Allan 
Green în pledoaria finală: „Apărarea spune că pur şi simplu nu 
se putea opri. Ministerul Public spune: Oh, ba da, putea!” 
Judecătorul a concluzionat subliniind următoarele: „Sunt oameni 
răi care fac lucruri rele. Comiterea unei crime este unul dintre 
aceste lucruri... O minte poate fi rea, fără să fie anormală.” 

Deşi majoritatea oamenilor se aşteptau ca juriul să ia o 
decizie rapid, nu a făcut-o; în dimineaţa de 3 noiembrie, 
membrii lui s-au retras pentru a delibera, dar până la finalul zilei 
nu se apropiaseră de luarea unei decizii. A doua zi de dimineaţă, 
judecătorul a spus că ar accepta un verdict majoritar (până 
atunci, aşa cum este normal în cazul unui proces cu jurati, 
verdictul trebuia să fie unanim). Cinci ore mai târziu, juriul a 
revenit în sala de judecată. A fost un verdict unanim pentru 
tentativa de crimă asupra lui Paul Nobbs şi o majoritate de 10 la 
2 voturi pentru celelalte tentative de omor şi pentru cele şase 
crime. Nilsen s-a clătinat puţin în boxa sa atunci când a fost dat 
primul verdict de vinovat, dar în restul timpului a rămas 
impasibil. 

Judecătorul a dat sentinţa: închisoare pe viata cu 
recomandarea ca acuzatul să execute cel puţin 25 de ani. „Se 


prea poate ca, în condiţiile în care verdictul ar fi fost de vinovat 
pentru omor, să fie imposibil de dat o altă sentinţă în afară de 
aceasta, care este de închisoare pe viaţă”, a spus judecătorul 
Croom-Johnson. „Acesta este unul dintre cazurile în care «pe 
viata» ar trebui să însemne «pe viata»”, a scris editorul de la 
Glasgow Herald. „În cazul lui Nilsen, lipsa de remuşcări, mândria 
de a fi «criminalul secolului» şi simţul lui ciudat al umorului ar 
trebui să-l facă inapt de a fi eliberat.” 

Nilsen şi-a început executarea pedepsei la Wormwood 
Scrubs; nu a făcut niciun recurs împotriva sentinţei. După ce a 
fost atacat de alţi deţinuţi în decembrie 1983, a fost transferat 
la închisoarea Wakefield (după o scurtă şedere la Parkhurst). De 
acolo, a mers, până în anul 1993, la o instituţie pentru deţinuţii 
vulnerabili din HMP Full Sutton, apoi la HMP Whitemoor. In anul 
următor, Michael Howard, secretarul de stat la Ministerul de 
Interne, i-a retras dreptul de a cere eliberare condiţionată; s-a 
întors la Full Sutton în 2003. Prima lui victimă, Stephen Holmes, 
nu a fost identificată până în anul 2005; Secţia de Procurori a 
Ministerului Public a concluzionat că „există suficiente dovezi 
pentru ca un juriu să fie convins că Stephen a fost prima victimă 
a lui Nilsen”, dar un alt proces nu ar fi fost în interesul public. 
Dacă era condamnat, sentinţa lui putea fi mărită; dovezile 
provenite de la victimele neidentificate jucaseră deja un rol 
important în procesul din 1983; Rene Barclay, directorul Serious 
Casework din Londra, a subliniat că „am luat deja în considerare 
părerile familiei lui Stephen Holmes.” 

În perioada în care a stat la închisoare, Nilsen a avut 
diverse ciocniri cu autorităţile - îndeosebi asupra posibilităţii de 
a-şi publica autobiografia, „Istoria băiatului care ineca”?? -, dar 
nu a încercat să ceară vreo formă de eliberare condiţionată sau 
să conteste condamnarea. Rămâne la Full Stutton. Epitaful lui 
poate la fel de bine să fie propria replică, rostită după ce a fost 
condamnat: „A comis 15 omucideri şi alţi oameni cred că el este 
important.” 

CAPITOLUL 18 Marea Britanie: Michael Lupo - 
Coleherne Il 

La două săptămâni după ce a aflat ca are virusul HIV, se 
pare că Michael de Marco Lupo a decis ca lumea să i-o 
plătească. Pe parcursul următoarelor opt săptămâni, a fost 


13 în original, “The History of a Drowning Boy’. (n. red.) 


responsabil pentru strangularea a patru bărbaţi homosexuali şi 
doar din cauza celui de-al cincilea, care a supravieţuit şi a fost 
dispus să fie ispită, a fost arestat şi închis. Nu i-a păsat - 
aparent, a râs de victime - pentru că era sigur că o să moară în 
curând. Legătura dintre diagnosticul primit şi crime a fost 
exploatată de ziare, într-o perioadă în care virusul HIV începea 
să intre în atenţia publicului - titlurile din The Times sunau 
astfel: „Bolnavul de SIDA bântuia barurile într-un război 
împotriva homosexualilor.” 

Născut în 1953, Lupo cânta în corul bisericii în ţara sa 
natală, Italia, înainte de a intra într-o unitate comando de elită. 
A fost gay declarat şi a avut multiple relaţii în zonele unde 
unitatea sa era detaşată, dezvoltând un gust aparte pentru 
sado-masochism, unde el îşi asuma rolul de dominator. S-a 
mutat în Marea Britanie în 1975, unde a devenit cunoscut ca 
Michael Lupo şi a început să lucreze ca hairstylist la un magazin 
Yves Saint Laurent aflat în vestul Londrei. În timp a devenit atât 
de cunoscut, încât şi-a deschis propriul coafor, ceea ce a atras 
atenţia celor bogaţi şi celebri - iar „Omul Lup” (/upo înseamnă 
„lup” în italiană) a luat notițe detaliate despre toţi cei cu care se 
culca. Agenda sa a început să se umple cu nume importante, 
inclusiv cu cel al unei persoane descrise la proces ca fiind „un 
important actor de comedie de la televiziune”, despre care s-a 
descoperit mai târziu că ar fi fost Kenny Everett. (Everett a fost 
interogat de poliţie, dar nu şi-a amintit nimic despre acesta.) 

Lupo a susţinut că, pe parcursul următorului deceniu, s-a 
culcat cu aproximativ 4.000 de bărbaţi pe care îi găsea în baruri 
cum ar fi Coleherne şi pe care îi ducea la o casă din Roland 
Gardent, în South Kensington, unde îşi concepuse şi construise 
propria cameră subterană de tortură. Vizitatorii săi nocturni 
plecau cu vânătăi, incizii şi multe alte semne după ce petreceau 
un timp, punându-li-se cătuşe şi fiind loviți cu biciul de către 
Lupo. De asemenea, a călătorit prin lume, vizitând oraşe ca 
Amsterdam, Berlin, Hamburg, Los Angeles şi New York şi 
frecventând baruri unde se practicau mai ales sado- 
masochismul şi scatofilia sau coprofilia (excitarea sexuală de la 
fecale). 

Lumea lui Lupo s-a prăbuşit la începutul lui martie 1986, 
atunci când testul HIV a ieşit pozitiv. Nu mai simţea plăcere doar 
prin inducerea durerii: trebuia să o ducă mai departe, aşa că pe 


15 martie şi-a ales prima victimă, Alex Kasson, la Barul 
Coleherne. (Unele surse spun că Kasson ar fi, de fapt, James 
Burns.) Muncitorul feroviar mergea prin baruri în căutarea unui 
partener, în ciuda faptului că în urmă cu câteva zile fusese 
diagnosticat cu SIDA, şi l-a întâlnit pe Lupo. Nu se ştie exact ce 
s-a întâmplat, dar cadavrul lui Alex a fost găsit de prostituate 
într-un apartament părăsit din Kensington. Corpul îi fusese 
mutilat - scrotul îi fusese deschis, iar cavitatea toracică era 
despicată si mânjită cu excremente. Fusese strangulat cu o 
şosetă de mătase. Din moment ce nu existau legături evidente 
între Lupo şi Alex, poliţia nu a reuşit să rezolve rapid acest caz. 

Următoarea victimă a lui Lupo a fost găsită pe 6 aprilie. De 
data aceasta, el a lăsat cadavrul lui Anthony Connolly, în vârstă 
de 24 de ani, pe un terasament de cale ferată din Brixton, în 
sudul Londrei, unde a fost găsit de un grup de copii. Fusese 
mutilat în acelaşi mod ca Alex Kasson şi strangulat cu aceeaşi 
şosetă de mătase. Totuşi, au existat întârzieri serioase în 
rezolvarea cazului: colegul de apartament al lui Anthony avea 
HIV, iar legistul a întârziat autopsia pentru că era îngrijorat că şi 
Anthony ar fi putut fi infectat. Atunci când acest lucru a fost 
dezvăluit, au apărut tensiuni între comunitatea gay şi poliţie: s-a 
sugerat că celelalte morţi şi atacuri ar fi putut fi prevenite dacă 
autopsia ar fi fost efectuată mai devreme şi că - aşa cum se 
credea că era cazul în acea perioadă - poliţiei nu-i pasă dacă 
mai moare un homosexual. Desigur că nu a ajutat faptul că 
ofiţerii care investigau moartea lui Anthony nu ştiau despre 
crima asupra lui Alex Kasson în acea perioadă dinainte de 
apariţia computerului. 

În mai puţin de două săptămâni după aceea, în seara de 18 
aprilie, Lupo şi-a găsit o nouă ţintă după ce a părăsit un bar de 
gay. Era pe Podul Hungerford, care traversează Tamisa din 
Charing Cross, în nord, spre complexul Southbank, când a văzut 
un homeless în vârstă de aproximativ 60 de ani. (Nu a fost 
niciodată identificat.) Potrivit mărturisirilor lui Lupo, ceva 
dinăuntrul lui „a început să urle la lume” şi l-a atacat pe bărbat. 
După ce l-a lovit în vintre, l-a strangulat şi i-a aruncat cadavrul 
în râu. 

A doua zi, atunci când l-a întâlnit pe Mark Leyland la 
Charing Cross, furia lui Lupo nu dispăruse. S-au îndreptat către o 
toaletă publică pentru a face sex, dar Mark s-a răzgândit. Lupo l- 


a atacat cu o bară de fier; cu toate acestea, Mark a reuşit să 
scape. A raportat incidentul la poliţie, dar doar ca jaf, nu ca 
tentativă de crimă; după arestarea lui Lupo, acesta şi-a înflorit 
mult povestea. 

Damian McClusky, angajat la spital, a fost ultima victimă 
confirmată a lui Lupo; ultima dată a fost văzut în viaţă pe 24 
aprilie, la cinci zile după atacul asupra lui Leyland, într-un bar 
din Kensington. Cadavrul său - de asemenea spânzurat, violat şi 
mutilat cu o lamă înainte de a fi murdărit cu fecale - a fost găsit 
într-un apartament de la subsol. 

Pe 7 mai, Lupo l-a agăţat pe David Cole, un muncitor de la 
Căile Ferate Britanice, la clubul gay Copacabana din Earls Court, 
şi l-a dus într-o parcare de tiruri din sudul Londrei pentru a face 
sex. Lupo a încercat să-l stranguleze cu un dres negru de nailon, 
dar David a reuşit să scape şi s-a dus la poliţie. Detectivul John 
Schumacher conducea investigația si a reuşit să-l convingă pe 
David să fie un fel de momeală ca să îl ajute în identificarea lui 
Lupo. Insotit de ofiţeri sub acoperire, David s-a întors în barurile 
pe care le frecventa şi, în seara de 15 mai, la cinci ore de la 
descindere, l-a observat şi identificat pe Lupo pe ringul de dans 
din Barul Prince of Wales din Brixton. 

Casa lui Lupo a fost perchezitionata, iar camera de tortură 
a confirmat suspiciunile poliţiştilor. Lupo a fost arestat şi acuzat, 
pe 18 mai, de uciderea lui Anthony Connolly şi a lui Alex Kasson; 
trei zile mai târziu au fost adăugate la dosar şi moartea lui 
Damian McClusky şi cea a homelessului. A fost acuzat si de 
tentativă de crimă asupra lui Mark Leyland şi David Cole. În 
timpul interogatoriului, a spus poliţiştilor că simţea „o dorinţă de 
a ucide”, iar faptul că a aflat că are virusul HIV a dat naştere 
unui „raţionament insensibil” şi unei uri puternice faţă de alţi 
bărbaţi homosexuali. 

La procesul de la Old Bailey din iulie 1987, Lupo a pledat 
vinovat pentru toate capetele de acuzare şi a primit patru 
sentinţe pe viaţă (judecătorul a spus că „viaţa înseamnă viaţă”), 
plus alţi 14 ani. Totuşi, la un an după ce a fost trimis la 
închisoarea Frank-land, Comitatul Durham, a devenit un vizitator 
regulat al aripii spitalului unde se tratau diferite boli cauzate de 
virusul HIV şi a murit pe 12 februarie 1995. Deşi poliţia i-a 
investigat călătoriile prin lume, nicio altă crimă nu a fost pusă 
pe seama sa. 


CAPITOLUL 19 Marea Britanie: Colin Ireland - 
Coleherne Ill 

„Să iei viaţa unui om este o atrocitate; să iei viata a cinci 
este un carnaj.” Acestea au fost cuvintele judecătorului la 
procesul din decembrie 1993 al lui Colin Ireland, al treilea 
criminal în serie pentru care Barul Coleherne era un loc preferat. 
Ca şi în cazul lui Michael Lupo, domnia lui de teroare în Londra 
nu a durat mult şi a ajuns la final datorită comunităţii gay - care 
a ţinut o petrecere la Coleherne pentru a sărbători arestarea lui. 
lreland a decis, la începutul lui 1993, că va deveni criminal în 
serie - şi exact asta a făcut din martie până în iunie. 

Colin Ireland s-a născut pe 16 martie într-o veche casă de 
corecție din Dartford, Kent. Mama lui, Patricia Ireland, era o fata 
necăsătorită, în vârstă de 17 ani, pe care tatăl copilului o 
abandonase la scurt timp după ce născuse; nu i-a spus niciodată 
lui Colin cine este tatăl lui. Mama sa a locuit cu părinţii ei timp 
de cinci ani, apoi s-au întors în Kent pentru următorii şase ani, 
perioadă în care lreland şi mama lui s-au mutat de nouă ori. 
Acest lucru însemna că educaţia lui a fost întreruptă des - a 
mers la şase şcoli diferite în primii ani importanţi -, iar mama lui 
a avut diverşi parteneri. Una dintre locuinţele lor, îşi aminteşte 
lreland mai târziu, era o casă pentru femeile şi copiii fără 
adăpost, pe care el o descria ca fiind „degradarea 
personificată”. 

Intr-un final, mama lui Ireland s-a stabilit în Dartford 
împreună cu noul ei partener, un electrician cu care s-a şi 
căsătorit, iar Colin a luat numele de familie al tatălui său vitreg, 
Saker. In 1964, Patricia a rămas însărcinată din nou, iar familia a 
fost evacuată din casa. Incapabilă să se descurce cu întreţinerea 
unui copil de 10 ani şi a unui bebeluş, mama sa a decis să-l dea 
pe Colin în plasament; atunci când a găsit, împreună cu Saker, o 
locuinţă nouă, l-a chemat înapoi pe Colin, dar Saker a plecat la 
scurt timp după aceea. In 1966, când Ireland avea 12 ani, mama 
lui s-a recăsătorit, dar, în loc să-şi schimbe din nou numele de 
familie, Colin a revenit la cel de Ireland. 

lreland a spus mai târziu că în jurul acestei vârste, când 
locuia în Sheerness, Kent, au început să îi facă avansuri bărbaţi 
mai în vârstă. Prima dată s-a întâmplat când ajuta muncitorii de 
la un bâlci local: un bărbat i-a oferit un lantisor pe care să i-l dea 
mamei lui în schimbul unor favoruri sexuale. A doua oară s-a 


întâmplat la un WC public, atunci când un bărbat s-a uitat la el 
peste peretele toaletei. A treia oară era la cinema, iar opticianul 
lui l-a recunoscut şi i-a cerut să facă sex cu el. Ultima dată s-a 
întâmplat la un magazin second-hand. Ireland i-a refuzat de 
fiecare dată, dar a devenit din ce în ce mai nervos. 

Patru ani mai târziu, a furat patru lire ca să fugă la Londra; 
din nefericire a fost prins şi trimis la Finchton Manor School, o 
şcoală pentru „liberă exprimare” - taxele le acoperea, în mare 
parte, consiliul local. Cu toate acestea, aşa cum s-a întâmplat în 
toată perioada în care a fost la şcoală, Ireland a fost agresat si, 
drept răspuns, a dat foc unor obiecte ale agresorului. Acest 
lucru a dus la exmatricularea lui de la Finchton Manor, iar el a 
reuşit să fugă la Londra. A 

Nu a fost panaceul la care el a sperat. In continuare era 
lefter şi nu avea un acoperiş deasupra capului, aşa că nu a 
trecut mult timp până s-a implicat în activităţi criminale. Arestat 
pentru furt la vârsta de 17 ani, a fost trimis la şcoala de corecție 
Hollesley Bay; a fugit de acolo şi, când a fost prins din nou, a 
fost încarcerat la închisoarea Borstal, scoala de corecție care 
acum se numeşte HMP Rochester, iar apoi la HMP Grendon. 

A petrecut o mare parte din anii 1970 în ceea ce el descrie 
ca fiind „perioada [lui] pierdută, comună celor care suferă de 
psihopatie”, când anii au trecut foarte repede. A încercat să 
intre în Legiunea Franceză, dar a fost respins. Incepând cu 
decembrie 1975, a petrecut 11 luni (dintr-o sentinţă de 18 luni) 
în închisoare, fiind condamnat pentru jaf, furtul unei maşini şi 
distrugerea proprietăţii, iar când a ieşit din arest s-a mutat în 
Swindon. Acolo, s-a îndrăgostit de o femeie de origine indiană, 
mai în vârstă decât el. Cei doi au plănuit să se căsătorească - 
până când el a fost condamnat în 1977 pentru ameninţare şi 
trimis înapoi la închisoare pentru 18 luni. Apoi a fost închis 
pentru jaf şi, mai târziu, pentru tentativă de înşelătorie. 

În 1981, a întâlnit-o pe Virginia Zammit la un curs despre 
„Ssupravieţuire”. Cu nouă ani mai în vârstă decât el, Zammit era 
într-un scaun cu rotile, fiind paralizată de la brâu în jos din cauza 
unui accident de maşină. Ea şi lreland s-au îndrăgostit pe loc, iar 
el a devenit tatăl vitreg al fetiţei ei de cinci ani. Ireland se 
schimbase mult faţă de cum era în adolescenţă, nemaiavând 
corpul acela slab şi deşirat care îl făcuse în liceu atât de expus 
agresiunilor din partea colegilor: cu înălţimea de 1,88 m, a 


devenit cunoscut localnicilor drept „uriaşul blând” şi a avut 
diferite slujbe, inclusiv pe cea de portar la un club de noapte 
pentru homosexuali. 

Cu toate acestea, perioada idilică s-a terminat în 1985, 
când lreland a fost condamnat la şase luni de închisoare pentru 
„a fi echipat [special] pentru înşelătorie”. Zammit a divorţat de 
el în 1987 pe motiv de adulter. Interesul lui pentru a trăi cât mai 
mult a crescut: se ducea periodic în Dartmoor şi încerca să 
trăiască de pe urma muncii pământului, de obicei fără succes; a 
devenit obsedat să mănânce doar produse proaspete şi să bea 
numai apă îmbuteliată - ceva ce nu era un lucru foarte comun în 
Marea Britanie, în anii 1980. 

lreland nu a rămas singur mult timp: a cunoscut-o, în 1989, 
pe administratoarea Barului Devon, Janet Young, şi după trei 
luni deja se căsătoriseră, iar el devenise tatăl vitreg a doi alţi 
copii. Relaţia lor nu a durat mult, nici măcar din punct de vedere 
al amiabilitatii arătate de cei doi. Ireland devenise obsedat de 
control, gonind-o pe Young din dormitor şi urmărind-o prin 
camera întunecată. De Pastele din 1990, la patru luni după 
nuntă, el i-a golit toată casa şi contul bancar, iar ea a fost 
obligată să se mute împreună cu copiii într-o locuinţă pentru 
oamenii fără adăpost. 

A traversat ţara pentru următoarea sa slujbă, până la 
Essex, la un adăpost destinat persoanelor fără locuinţă, unde a 
ajuns manager adjunct. Până în acest moment, avusese o altă 
iubită, dar aceasta se săturase de schimbările lui bruşte de 
comportament si se despartise de el după ce el îi rupsese 
degetele unuia dintre fostii ei prieteni. La adapost, Ireland era 
popular printre cei care veneau aici, fiind cunoscut pentru 
remarcile lui homofobe, şi cel puţin o dată a descris fantezia de 
a-l omori pe unul dintre acei homeless care cereau ajutor şi i se 
păreau nişte indivizi dificili - îndesându-i cu forţa pe gat o bilă de 
snooker. În decembrie 1992, a fost forţat să demisioneze: unele 
surse spun că ar fi fost din cauza faptului că îşi pipăia colegele; 
fostul psiholog criminalist de la FBI Robert K. Ressler, care a fost 
invitat de Scotland Yard să ofere consultanţă în timpul perioadei 
în care Ireland acţiona, a spus că acesta a fost demis din cauză 
că a bruscat un client. 

lreland a găsit de lucru la un centru de antrenament pentru 
adulţi, unde, departe de sarcinile care i se dădeau la adăpost, 


trebuia să spargă paleti de lemn. După cum îşi amintea 
managerul adăpostului, în acest moment al existenţei lui, 
lreland era tulburat şi frustrat, neştiind ce să facă cu viaţa lui. 

Aşa că pe 1 ianuarie 1993 a decis să devină criminal în 
serie. Ştia destule despre asta pentru a evita unele dintre 
posibilele capcane: pentru început, nu acţiona într-o zonă din 
vecinătatea sa. În loc să facă asta, îşi alegea eventualele ţinte 
din Londra. lreland şi-a pregătit o trusă pentru crime care 
includea orice ar fi avut nevoie pentru a le comite, dar şi a evita 
prinderea lui: catuse, pungi de plastic, sfoară, un schimb de 
haine şi o pereche de mănuşi. Era destul de conştient să-şi dea 
seama că genul de persoane care puteau să-i declanşeze 
dorinţa de a ucide erau bărbaţii masochişti, aşa că a cercetat 
diferite puncte de întâlnire ale acestora. lar în acea perioadă 
Coleherne era cunoscut ca „destinaţia bărbaţilor gay din Londra, 
îmbrăcaţi în piele”, potrivit autorului volumului Queens Country 
(„Patria reginelor”), Paul Burston, un loc unde agatatul era ceva 
normal, iar batiste colorate diferit erau folosite pentru a arăta 
preferința sexuală. 

Luni, pe 8 martie 1993, Ireland şi-a ales prima victimă. 
Peter Walker, în vârstă de 45 de ani, era regizor de teatru şi 
coregraf şi tocmai fusese angajat ca asistent de regizor pentru 
musicalul din West End, City of Angels („Oraşul îngerilor”). leşise 
să bea un pahar în Coleherne, transmițând semnale că era tipul 
dominant într-o relaţie; Ireland se dădea a fi dominant. După ce 
Peter şi-a vărsat băutura pe Ireland, cei doi au început să 
discute şi nu a trecut mult timp până când au părăsit barul 
împreună şi au luat un taxi până pe cealaltă parte a râului, la 
apartamentul lui Peter din Battersea, în sudul Londrei. Ireland şi- 
a pus mănuşile înainte să intre in apartament şi, odată ajunşi 
acolo, Peter i-a permis bucuros lui lreland să-l dezbrace, să-l 
lege de patul său cu baldachin şi să-i astupe gura cu 
prezervative înnodate între ele. Cu toate acestea, la un moment 
dat probabil că şi-a dat seama că Ireland mergea prea departe, 
ca atunci când a început să-l bată cu o curea şi cu pumnii, după 
care a luat o pungă de plastic din bucătărie şi i-a tras-o pe cap. 
Walker aproape că s-a sufocat până când Ireland a îndepărtat 
punga, dându-i voie să inspire oxigenul necesar - dar apoi 
Ireland i-a înlocuit punga. A repetat procesul din nou si din nou - 
convingându-l la un moment dat pe regizor să-i dea PIN-ul 


bancar - până când, în final, nu a mai scos punga, iar Peter s-a 
sufocat. 

Odată ce acesta a murit, lreland i-a întins cadavrul 
punându-i un prezervativ pe nas, apoi trăgându-l şi peste obraz, 
iar un altul i l-a băgat în gură. Doi ursuleti de plus au fost aşezaţi 
lângă el în poziţia ,69”. (Ireland a făcut acest lucru pentru a-l 
umili pe Peter, după ce a descoperit în apartament dovezi ale 
faptului că bărbatul avea virusul HIV, deşi lui nu-i spusese.) A 
curăţat apartamentul, şi-a schimbat hainele şi a aşteptat să se 
facă ora 7:00 dimineaţa, când a plecat pur şi simplu şi s-a 
amestecat cu mulţimea de oameni care se duceau spre serviciu. 
„Imi amintesc că mergeam pe stradă şi mă gândeam că trebuie 
să se vadă pe faţa mea că am omorât pe cineva. Îmi aduc 
aminte când mi-am pierdut virginitatea: acum aveam cam 
acelaşi sentiment ca atunci”, şi-a amintit lreland. A luat banii din 
contul lui Peter şi de pe Podul Battersea a aruncat în Tamisa 
cardul şi cheile acestuia. A luat un tren spre Southend şi a 
scăpat de hainele murdare, aruncând pe geam, direct într-un 
canal, manusile şi pantofii. 

lreland era îngrijorat de un singur lucru - ce făceau cei doi 
câini ai lui Peter Walker, un alsacian alb pe nume Sammy şi un 
labrador negru pe nume Bessie, pe care îi lăsase încuiaţi în 
apartament. Aşadar, a sunat la Samariteni şi le-a spus că 
trebuie să le dea drumul câinilor afară, apoi, o oră mai târziu, a 
dat un telefon anonim la ziarul Sun, spunându-i foarte calm 
editorului Brandon Malinsky: „A fost rezoluţia mea de Anul Nou 
să omor un homosexual. El era homosexual şi îi plăcea sexul 
pervers. Vă interesează lucrurile astea, nu?” 

Totuşi, poliţia ştia deja toate aceste chestiuni. Pe 10 martie, 
chemaţi de un îngrijitor care descoperise cadavrul lui Peter, au 
intrat în apartamentul lui, dar nu au găsit foarte multe dovezi. 
Locul fusese curăţat aproape perfect; până şi cătuşele folosite 
au fost uşor de găsit. Detectivul Martin Finnegan a încercat să 
facă un apel la televiziune, la emisiunea Crimewatch de la BBC, 
dar fără succes. Tot ce puteau face anchetatorii era să aştepte 
fie să-i contacteze criminalul, fie să lovească din nou. 

lreland a făcut asta pe 28 mai. Si lui Christopher Dunn îi 
plăcea să aibă rolul de dominat, aşa că bibliotecarul în vârstă de 
37 de ani a fost agăţat în Coleherne şi adus la casa lui victoriană 
din Wealdstone, în nordul Londrei. Cei doi au urmărit împreună 


nişte filme, apoi Christopher şi-a pus un harnaşament din piele 
neagră şi o curea cu ţinte. Ireland l-a legat şi i-a pus catusele 
înainte de a-l arde cu o brichetă până când acesta i-a spus PIN- 
ul de la card. După aceea, Ireland l-a strangulat. Inca o dată a 
făcut curat după el, îndepărtând orice dovadă că fusese acolo (a 
şters chiar şi amprentele de pe bateriile de lanternă înainte de a 
le arunca), şi a aşteptat până dimineaţă înainte să părăsească 
locul. A luat toate cardurile lui Christopher şi a oprit la un ATM în 
drumul lui spre gară - din punctul lui de vedere, aceşti bani erau 
o plată pentru efortul său. 

De data aceasta, nu mai erau câini de care să-şi facă griji, 
aşa că lreland nu era atât de preocupat să anunţe pe cineva 
despre ce a făcut. Astfel au trecut două zile până când cadavrul 
lui Christopher Dunn a fost descoperit. Ireland a fost surprins sa 
constate că cele două cazuri nu păreau să fie puse în legătură 
de anchetatori, aşa că a sunat direct la poliţie să întrebe de ce 
nu corelaseră deja moartea lui Peter Walker cu cea a lui 
Christopher Dunn: dacă analizau atent, puteau vedea că cel de- 
al doilea fusese strangulat. Legistul a sugerat că Dunn ar putea 
fi victima unui joc sexual care luase o întorsătură proastă, iar 
poliţia a descoperit că victima frecventa Coleherne. Totuşi, în 
lumina apelului anonim al lui lreland, cazul i-a fost dat în lucru 
detectivului Ken John. Nu a trebuit să aştepte mult până când 
lreland a fost adăugat pe lista cu cazuri rezolvate. 

La mai puţin de o săptămână după moartea lui Dunn, pe 4 
iunie 1993, Ireland i-a luat viata americanului Perry Bradley Ill, 
un alt client obişnuit al Barului Coleherne, deşi îşi tinuse 
ascunsă de mulţi prieteni si de familie orientarea sa 
homosexuală - omul de afaceri din Texas, directorul de vânzări 
la nivel international al fabricantului de adezivi J-B Weld, era fiul 
unui fost senator al Statelor Unite. Perry locuia în Kensington, nu 
departe de Coleherne. De această dată, Ireland şi-a luat timp să- 
şi pregătească un sandvici după ce l-a ucis pe american. Crima 
a fost mai greu de comis decât cele de dinainte - Perry nu voise 
să fie legat, dar în final a acceptat, când Ireland a susţinut că nu 
se poate excita altfel. lreland a declarat poliţiei că, după ce a 
adormit, a vrut să o elibereze pe victimă. „Apoi m-am gândit: «E 
mai uşor să-l omor.» M-am întors şi doar am tras de sfoară.” 
Scena crimei era diferită printr-un amănunt important: Ireland 
aşezase o păpuşă pe cadavru. Partial pentru a proteja familia, 


nu a fost menţionat presei niciun detaliu legat de 
homosexualitatea acestuia - şi, mai târziu, nici detectivilor. 

Au trecut doar trei zile între moartea lui Perry Bradley şi 
următoarea crimă a lui Ireland. A patra lui victimă a fost Andrew 
Collier, de 33 de ani, un îngrijitor la un cămin pentru vârstnici. 
lreland nu ştia că Andrew, ca şi primele lui victime, era purtător 
al virusului HIV, lucru pe care l-a descoperit în timp ce căuta prin 
lucrurile lui Andrew, în timp ce bărbatul era legat de pat. Încă o 
dată, lreland a întâmpinat probleme în a determina victima să 
coopereze şi a recunoscut în faţa poliţiei că se enervase pe 
Andrew: existau semne de încăierare, iar poliţiştii găsiseră 
cadavrul mutilat al pisicii lui Andrew aşezat pe organele lui 
genitale - Ireland omorâse animalul în fata stăpânului lui. 
Andrew a fost sufocat, apoi pe gât i-a fost băgat un prezervativ. 
lreland a curăţat ca de obicei locul, apoi a aşteptat să vină 
dimineaţa. 

Totuşi, în acea dimineaţă, de 8 iunie, Ireland a făcut prima 
lui mare greşeală. La scurt timp după ce ajunseseră în 
apartament, la aproximativ ora 1:00 a.m., el şi Andrew au auzit 
o bătaie care avea loc pe stradă. Ireland s-a sprijinit de geam şi 
a uitat că nu purta manusi. Intre geamuri, pe sina, a rămaso 
amprentă îndreptată în jos. 

O echipă diferită de detectivi investiga cazul lui Andrew 
Collier. Aceştia au început să facă o serie de conexiuni cu 
crimele de dinainte - deşi li s-a spus că dosarul lui Perry Bradley 
nu se potriveşte profilului lui, era evident că al lui Peter Walker 
concorda. Nicio informaţie nu a fost făcută publică despre 
legătura dintre aceste crime, iar după moartea lui Andrew, 
lreland a sunat la secţia de poliţie din Kensington de trei ori în 
cinci zile, ca să afle de ce nu au făcut nicio conexiune şi nu l-au 
prins încă. Detectivul Gareth Barlow l-a întrebat de ce face acest 
lucru, iar lreland a explicat: „Pentru că, vezi tu, am citit câteva 
cărţi despre criminalii în serie, şi ştii, mă întrebam dacă pot fi 
făcute lucruri de astea şi să scapi.” Cu toate acestea, nu voia să 
se predea. Indiciile erau acolo, a explicat el, şi citise manualul 
FBI despre criminalii în serie. Le-a spus că va ţine legătura cu ei 
referitor la a cincea crimă. 

Şi a ţinut. Pe 15 iunie i-a sunat şi le-a spus că omorâse alt 
bărbat, şi le-a dat adresa pentru ceea ce se va dovedi a fi ultima 


sa victimă. „O să continui să ucid”, i-a avertizat Ireland. „Nu 
puteţi să mă prindeti. O să omor unul pe săptămână.” 

A cincea victimă a fost Emanuel Spiteri, un asistent de 
catering din Malta, în vârstă de 42 de ani. Ireland l-a întâlnit în 
noaptea de 12 iunie în Coleherne - în aceeaşi zi în care îi 
tachinase pe poliţişti la telefon - şi s-a dus cu Emanuel la 
apartamentul acestuia din Catford. Şi de data aceasta a fost 
respectată rutina: Ireland l-a legat pe celălalt bărbat de pat şi i-a 
pus cătuşele şi ştreangul de gât. Apoi l-a întrebat care este PIN- 
ul cardului personal, dar maltezul nu a vrut să cedeze. Aşadar, 
lreland l-a strangulat şi apoi s-a uitat la televizor aşteptând 
momentul plecării din apartamentul victimei. A aprins un foc în 
mijlocul dormitorului lui Emanuel - fără niciun motiv, a 
recunoscut el -, dar acesta s-a stins înainte de a-şi atinge 
scopul, acela de a incendia clădirea. 

Detectivul John a simţit că nu prea are altă variantă decât 
să facă publică informaţia pe care o tinusera sub tăcere pana 
atunci, în special pentru că pe 19 iunie urma să aibă loc Parada 
lesbienelor şi a homosexualilor. „Simţim că suntem datori cu 
asta faţă de comunitatea gay”, a explicat detectivul John la 
conferinţa de presă unde au fost dezvăluite detalii despre cele 
cinci victime ale lui Ireland. „Când ai cinci victime cu mai mult 
sau mai puţin acelaşi nivel social, cineva, undeva, trebuie să fi 
văzut ceva”, le-a spus Robert Ressler reporterilor. „Cred că 
individul ăsta o să fie prins.” 

Problema era că exista o hotărâre judecătorească care îi 
condamna la închisoare pe autorii unor acte sado-masochiste, 
aşa că potenţialii martori erau îngrijoraţi că poliţia ar putea să 
acţioneze împotriva lor dacă recunoşteau că frecventau Barul 
Coleherne sau luau parte la astfel de acţiuni. Poliţia a împărţit la 
paradă peste 10.000 de fluturasi, dar a obţinut foarte puţine 
informaţii. Un raport din 2007 al Grupului Independent de Sprijin 
LGBT a descoperit că ancheta poliţiei „a fost îngreunată de o 
lipsă de cunoaştere a vieţii gay din Londra... A fost pierdut timp 
preţios în special înainte ca poliţia să fie capabilă să recunoască 
două elemente comune ale crimelor. Legăturile respective au 
fost făcute doar după moartea celei de-a patra victime.” 

Acest lucru s-a schimbat o săptămână mai târziu. Detectivii 
şi-au dat seama care ar fi fost cea mai probabilă rută a lui 
Spiteri şi a criminalului său, de la Coleherne spre Catford, şi au 


mers la gara Charing Cross pentru a vedea dacă există vreo 
înregistrare cu Emanuel făcută cu camerele de luat vederi 
recent instalate. Şi exista. Alături de Spiteri se afla un bărbat 
masiv care, evident, călătorea cu el. 

Pe 24 iunie, poliţia a oferit o descriere a celui pe care voiau 
să-l interogheze: un bărbat alb, cu vârsta cuprinsă între 30 şi 40 
de ani, având o înălţime de peste 1,80 m, bărbierit complet, cu 
o fata grasuta, părul scurt, şaten închis şi murdar, cu dinţi 
decolorati - era o descriere bazată pe filmările obţinute de la 
gară. Pe 2 iulie, au reuşit să obţină o fotografie de pe filmare. 
Astfel, după ce au făcut publică poza, au primit peste 40 de 
apeluri telefonice, majoritatea indicându-l pe bărbat ca fiind 
unul dintre cei care frecventau Barul Coleherne. 

Colin lreland a mers pe 19 iulie la avocatul lui şi i-a spus că 
într-adevăr el este bărbatul de pe filmări şi că s-a dus cu 
Emanuel Spiteri la apartamentul acestuia - dar când au ajuns 
acolo, au găsit un alt bărbat. Ireland a spus ca nu era interesat 
de o partidă de sex în trei, cu Emanuel şi cu străinul acela, aşa 
că a plecat şi a petrecut noaptea într-o grădină din apropiere. 
Poliţia Metropolitană a venit în Southend şi l-a arestat sub 
suspiciunea de crimă - iar pe drumul înapoi, şoferul i-a 
recunoscut vocea lui lreland: fusese unul dintre detectivii cu 
care acesta vorbise la telefon într-unul dintre apelurile sale 
anonime. 

lreland nu a cooperat deloc cu detectivii, dar, cu ajutorul 
amprentei din apartamentul lui Andrew Collier, aceştia au reuşit 
să-l acuze de două crime - nu îndeajuns de multe pentru ca el sa 
fie numit criminal în serie, aşa cum îşi dorea. După ce 
magistraţii l-au lăsat în custodie poliţiei, la o lună după arestul 
său, lreland le-a spus ofiţerilor că vrea să mărturisească faptul 
că el este criminalul în serie al gay-ilor. 

A făcut o declaraţie completă pe 19 august 1993. 
„Povestea de o aşa manieră despre acţiunile sale, ca şi când ar 
fi descris activitatea altcuiva”, şi-a amintit Martin Finnegan. 
„Absolut cu niciun fel de compasiune... A fost foarte la obiect.” 
lreland a subliniat foarte clar patru idei: nu fusese sub influenţa 
drogurilor sau a alcoolului atunci când comisese crimele; în 
ciuda faptului că fusese portar la un club de noapte pentru gay, 
nu era homosexual sau bisexual; nu s-a dezbrăcat niciodată în 
timpul comiterii crimelor şi nici nu a fost excitat în niciun fel de 


victime; iar singurul motiv pentru care a ales bărbaţi gay a fost 
că sunt ţinte uşoare - ar fi putut la fel de bine să omoare femei, 
deşi nu a negat că devianta masculină extremă i-a declanşat 
această furie. Ken John a spus după condamnarea lui Ireland: 
„Ne-a zis: «Vreau să ard lumea!» şi că ura oamenii”. lreland a 
mai dat vina şi pe serialul poliţist de televiziune The Bill pentru 
că i-a oferit toate informaţiile necesare pentru a curăța scena 
crimelor şi a sugerat chiar că acesta ar trebui interzis. 

Pe 20 august, Colin lreland a fost acuzat de celelalte trei 
crime; nu a fost necesar un proces complet datorită mărturiilor 
acestuia, iar cazul a fost audiat pe 20 decembrie. Judecătorul 
Sachs a spus că acuzatul ucisese „într-o manieră grotescă şi 
crudă” si că era „extrem de înfricoşător şi de periculos”. Ireland 
însuşi a fost de acord cu aceste afirmaţii: 

— Cred că trebuie să fiu dus într-un loc de unde nu pot să 
mai fac rău altora, le-a spus el poliţiştilor în timpul declaraţiilor 
lui. 

— Ai amintit de dorinţa ta de a fi catalogat drept criminal în 
serie, a spus judecătorul Sachs. Aceasta va fi pedepsită cu 
condamnarea ta pe viaţă. 

Colin Ireland s-a lăudat în închisoare că era responsabil si 
pentru comiterea altor crime, iar detectivii au crezut că un alt 
obişnuit client al Barului Coleherne, care murise în ianuarie 
1993, ar fi putut fi victima lui - câinii înfometați ai bărbatului 
mânca-seră cadavrul, lucru care e posibil să-l fi făcut pe Ireland 
să sune la Samariteni după moartea lui Peter Walker. Nu a fost 
dovedit nimic şi lreland nici nu a fost acuzat. Acesta şi-a 
fracturat şoldul la mijlocul lunii februarie din 2012. A fost găsit 
mort din cauza unei fibroze pulmonare şi a ranii de la sold 10 
zile mai târziu, pe 21 februarie 2012, la închisoarea Wakefield. 

CAPITOLUL 20 Marea Britanie: Steve Wright 

Criminalii în serie au inspirat multe reprezentări ficționale, 
de la infamul dr. Hannibal Lecter al lui Thomas Harris, la 
examinarea „Criminalului BTK” Dennis Rader în viziunea lui 
Stephen King. Poate una dintre cele mai neobişnuite 
reprezentări - şi după părerea unora, chiar cea mai lipsită de 
gust - a fost cea din 2011, a Teatrului Naţional din Londra, 
London Road, în care Alecky Blythe şi Adam Cook au preluat 
cuvânt cu cuvânt diverse relatări, dialoguri auzite şi reportaje 
filmate pentru programul de ştiri despre uciderea, în 2006, a 


cinci prostituate din Ipswitch şi le-au pus pe muzică. În timp ce 
creatorii încercau din răsputeri să scoată în evidenţă aspectele 
pozitive ale tragediei, nu au avut cum să ascundă faptul că 
existenţa tragediei se datora acţiunilor lui Steven Wright din 
perioada 30 octombrie - 10 decembrie 2006. 

Născut în Erpingham, Norfolk, pe 24 aprilie 1958, Steven 
Gerald James Wright a fost al doilea dintre cei patru copii ai 
politistului militar Conrad Wright si ai soţiei sale, asistentă a 
unui medic veterinar, Patricia. Aceştia au locuit în bazele din 
Malta şi Singapore înainte de a se întoarce la REF West 
Beckham, pe când Wright avea aproape opt ani. La scurt timp 
după aceea, mama lui a plecat de acasă (din cauza inclinatiei 
sporite spre violenţă a soţului ei, după cum susţinea aceasta); 
tatăl lui a divorţat de ea în 1977 şi s-a recăsătorit. Copiii au 
crescut în Felixstowe. Tatăl lor muncea la poliţia portuară din 
Felixstowe, iar Wright a început să lucreze încă din adolescenţă 
ca negustor pe vase. S-a căsătorit pentru prima dată când avea 
20 de ani şi în urma căsniciei lui care a durat opt ani au rezultat 
trei copii. 

În timpul călătoriilor sale, Wright a dezvoltat o slăbiciune 
pentru prostituate, vizitând saloanele de masaj din diferite 
porturi atunci când simţea ceea ce el descria ca fiind „„[o mare] 
dorinţă” - chiar în anii 1980, acesta a fost filmat în Thailanda de 
realizatorii seriei de documentare Whickers World în timp ce 
vorbea cu prostituatele unui bar din districtul roşu din Pattaya. 

Wright s-a angajat ca steward pe nava QE2 şi aici a întâlnit- 
o pe Diane Cassell, care lucra la magazinul de la bordul vasului. 
S-au căsătorit în Braintree, Essex, în august 1987, dar el a fost 
extrem de posesiv în toată perioada pe care au petrecut-o 
împreună. „Căsnicia a fost un coşmar”, şi-a amintit Diane după 
ce el a fost arestat. „Steve obişnuia să o stranguleze pe Diane 
chiar în fata noastră”, a spus pentru Daily Telegraph vecina lor, 
Elizabeth Roche. „O lipea de perete şi îşi înfigea mâinile în gâtul 
ei... Se potolea numai când fie fostul meu soţ, fie eu îl trăgeam 
de pe ea sau când îşi revenea el singur.” Wright căuta o slujbă 
ca administrator de bar, iar patronii au insistat ca el şi Diane să 
fie căsătoriţi. O perioadă, acesta a fost managerul Barului Ferry 
Boat Inn din Norwich şi, după ce a plecat de acolo (şi şi-a părăsit 
soţia), Wright s-a mutat în Chislehurst, în sud-estul Londrei, 
unde a condus Barul White Horse. Impreuna cu Sarah Whiteley, 


o chelnerita de acolo, a avut o fiică şi s-au mutat in Plumstead 
ca să lucreze la Rose and Crown. Nu şi-a putut păstra mult acea 
slujbă - potrivit spuselor lui Sarah, acest lucru s-a întâmplat din 
cauza consumului excesiv de alcool al lui Wright şi a pariurilor. 

Steve Wright a continuat să meargă la prostituate: era 
bine-cunoscut în cartierul roşu din Norwich, uneori cutreierând 
străzile pe tocuri, în fustă şi cu perucă, alteori refuzând un 
răspuns negativ de la o fată: „Dacă nu te urcai în maşină, se 
dezbrăca şi stătea acolo cu farurile aprinse.”, a declarat una 
dintre prostituatele din Norwich pentru Daily Telegraph, la ceva 
timp după condamnarea lui. S-a mutat înapoi cu tatăl său, dar 
îşi cheltuia toţi banii pe prostituate, iar la un moment dat chiar a 
închiriat maşini pe care apoi le vindea pentru profit. A încercat 
să se sinucidă în 1994, dar poliţiştii l-au scos din maşina în care 
încerca să se gazeze. 

După ce a fugit cu cele 40.000 de lire pe care le 
împrumutase, Wright s-a întors în Thailanda şi s-a implicat într-o 
relaţie cu o localnică, dar ea voia doar banii lui, iar atunci când 
acesta nu a mai avut ce să-i ofere, s-a întors acasă fără niciun 
ban, iar tatăl şi mama lui vitregă l-au primit înapoi. A încercat 
din nou să se sinucidă, de data aceasta luând o supradoză de 
pastile. Apoi a lucrat pentru un timp la o sala de jocuri, dar a 
fost prins furând bani, aşa că a trebuit să-şi ia o slujbă la Hotelul 
Brook din Felixstowe. Din nou a sustras bani din casa de marcat, 
fiind condamnat pentru furt; a trebuit să execute o sută de ore 
de muncă în folosul comunităţii. Ca parte a procedurilor folosite 
în arest, i-a fost colectată o probă ADN. 

In 2002, s-a mutat în Ipswich şi a cunoscut-o pe Pamela 
Goodman (care mai târziu îi va lua numele - nu a fost 
coincidenta despre care s-a vorbit în rapoarte). Aparent, începea 
să-şi pună ordine în viaţă, devenind bine-cunoscut în zonă ca 
făcând parte dintr-un „cuplu adorabil”. A devenit membru al 
clubului de golf Hintlesham Hali şi a câştigat o serie de trofee, a 
lucrat ca şofer şi muncitor la Agenţia de Recrutare Gateway, mai 
întâi în Levington, apoi în Nacton. Viaţa lui sexuală era destul de 
bună cu Pamela, astfel că pentru o scurtă perioadă nu a mai fost 
la prostituate, dar în 2004, la şase luni după ce s-au mutat din 
Ipswich în Bell Close, a început din nou să o facă, frecventând 
saloanele de masaj Cleopatra şi Oasis după meciurile de golf 
sau de fiecare dată când „simţea nevoia”. Totuşi, în scurt timp a 


început să meargă în pieţe şi să agate de pe stradă prostituate 
care cereau şi 20 de lire pentru sex, fie aducându-le acasă, fie 
făcând cu ele sex în maşină. „Primeşti două fete la preţ de una”, 
a explicat la tribunal în timpul procesului - un comentariu care a 
avut rezonanţă, având în vedere descoperirile viitoare. 

În dimineaţa de 2 decembrie 2006, paznicul pescăriei, 
Trevor Saunders, îşi făcea rondul şi verifica blocajele de pe 
Burstall Brook, de lângă Hintlesham din Suffolk, la aproximativ 
11 km de Ipswich. „Am observat două forme rotunde şi netede 
care ieşeau din apă şi mai târziu mi-am dat seama că era fundul 
unei femei”, a explicat el. A cercetat şi a descoperit o femeie 
dezbrăcată şi moartă. Până a două zi, poliţia a confirmat că era 
vorba despre o prostituată în vârstă de 25 de ani, Gemma 
Adams. Fusese dată dispărută pe 15 noiembrie şi ultima dată a 
fost văzută cu o seară înainte, lângă o reprezentanta BMW din 
Ipswich. În perioada adolescenţei, a dezvoltat o dependenţă 
pentru heroină şi a devenit prostituată pentru a-şi putea susţine 
obiceiul (lucru despre care părinţii săi nu au aflat decât după 
moartea ei). Autopsia a stabilit că Gemma nu fusese agresată 
sexual şi, deşi poşeta ei era la scena crimei, hainele nu i-au fost 
găsite. 

Pe 5 decembrie, poliţiştii au început să fie „extrem de 
îngrijoraţi” pentru Tania Adams, o tânără în vârstă de 19 ani, 
care devenise şi ea prostituată pentru a-şi putea susţine 
dependenţa de droguri, deşi ea locuia încă cu mama şi fratele ei 
mai mic. A dispărut pe 30 octombrie şi a fost dată dispărută pe 
1 noiembrie; filmările obţinute de pe camerele de supraveghere 
o arătau pe 30 octombrie, la 11:00 p.m., pe London Road. Pe 8 
decembrie, în timpul căutărilor hainelor Gemmei, la aproape 2 
km şi jumătate faţă de locul unde îi fusese descoperit cadavrul, 
poliţia a găsit corpul Taniei, de asemenea aruncat în apă. Şi ea 
era dezbrăcată şi nu fusese agresată sexual. 

Legăturile dintre cele două crime erau clare, iar presa 
naţională a început să-şi concentreze atenţia pe anchetă. „O 
Nouă Fată Vicioasă, Victima Spintecătorului”, spunea un titlu din 
The Sun, de pe 9 decembrie. „Tuturor ne e teamă că un nebun 
este în libertate”, a declarat o prostituată anonimă pentru ziar. 
„Oamenii s-au temut de ce e mai rău când Gemma şi Tania au 
dispărut. Acum, că a fost găsit un alt cadavru, acea teamă s-a 
transformat în panică.” 


În după-amiaza de 10 decembrie, starea de panică a 
crescut. Cadavrul lui Anneli Alderton a fost găsit într-o pădure, 
în apropierea satului Nacton, la 11 km sud-est de Ipswich. Cu 
trei zile în urmă, un motociclist observase ceva în apropierea 
drumului, dar a presupus că era un manechin pentru magazin, 
aşa că nu s-a mai gândit la asta - până când ştirile despre 
cadavrul lui Anneli au ajuns în ziare. Femeia în vârstă de 24 de 
ani lucra şi ea ca prostituată şi avea un stil de viaţă „haotic”, 
potrivit poliţiei. În perioada adolescenţei, a început să consume 
cocaină, iar unele dintre colegele ei o porecliseră „Drogata 
Annie”. Dar în 2002, după naşterea fiicei sale, a încercat să nu 
mai consume droguri, însă fără succes - era încă dependentă de 
heroină. Anneli a fost văzută ultima oară în trenul de la ora 5:53 
p.m., care pleca din Harwich spre Colchester, în seara de 
duminică, 3 decembrie. Mai târziu în acea seară, se presupune 
că s-a dus să muncească în Ipswich. Autopsia a arătat că Anneli 
era însărcinată în trei luni în momentul când a fost ucisă - prin 
asfixiere. Nu existau răni defensive pe corpul ei, ceea ce la 
început i-a surprins pe detectivi, având în vedere că Anneli era 
cunoscută ca fiind bătăioasă. Ca şi în cazul celorlalte două fete, 
Anneli nu fusese agresată sexual. 

Poliţiştii nu investigau doar moartea celor trei fete; erau 
îngrijoraţi şi din cauza dispariţiei altor două prostituate - Annette 
Nicholls, de 25 de ani, şi Paula Clennell, de 24 de ani. In după- 
amiaza zilei de 12 decembrie - la o zi după ce fusese identificat 
corpul lui Anneli -, a fost găsit un alt cadavru, de data aceasta 
de către cineva care văzuse corpul la aproximativ 2 km în sud- 
est de Nacton. Un elicopter a fost adus la scena crimei şi, în 
timp ce zbura deasupra zonei, echipa de la bord a observat un 
alt cadavru, la doar 200 m distanţă de primul. „Nu putem decât 
să ne temem de ce e mai rău”, a spus presei detectivul Stewart 
Gull, imediat după această descoperire. „Presupunerea naturală 
este că aceste două cadavre sunt ale femeilor dispărute.” 

Pesimismul lui Gull a fost justificat: Paula a fost identificată 
pe 14 decembrie; Annette, a doua zi. Paula fusese intervievată 
de Anglia Television pe 5 decembrie, după descoperirea 
primului cadavru, şi a recunoscut că ar fi „mai sigur să-ţi iei un 
apartament şi să lucrezi de-acolo, dar să găseşti un apartament 
e o problemă”. Nu a avut nicio opţiune în afară de a continua să- 
şi facă meseria: avea „nevoie de bani”. Şi ea era dependentă de 


heroină, iar cei trei copii ai ei fuseseră luaţi în grijă de serviciile 
sociale; a fost văzută ultima dată pe 10 decembrie. Annette a 
fost dată dispărută abia pe 11 decembrie, cu o zi înainte să-i fie 
descoperit cadavrul, dar nu mai fusese văzută de pe 5 
decembrie. Făcuse cursuri de cosmeticiană, dar începuse să 
consume heroină şi devenise prostituată. La fel ca Paula, era 
speriată de criminalul în serie, aşa că se hotărâse să se 
întâlnească doar cu clienţii ei fideli. Fusese văzută urcându-se 
într-un BMW albastru-închis - la fel ca Anneli. 

Pe 15 decembrie, detectivul Gull a confirmat ceea ce toată 
lumea ştia: exista un criminal în serie în Ipswich. Femeilor le era 
teamă să iasă din casă după lăsarea întunericului şi preferau să- 
şi serbeze zilele de naştere acasă, în loc să se meargă prin 
cluburi. Doar cele care erau nevoite să iasă făceau asta - 
prostituatele care trebuiau să muncească pentru a-şi plăti chiria. 
La centrul de coordonare, au fost primite peste 5.500 de apeluri 
şi 1.000 de e-mailuri; au fost chemaţi ofiţeri din alte 
departamente ca să dea o mână de ajutor. Autopsia a arătat că 
Paula murise strangulată; în cazul Annettei nu a putut fi 
determinată nicio cauză a morţii. 

In dimineaţa zilei de 18 decembrie, poliţia l-a arestat pe 
managerul de supermarket Tom Stephens la casa lui din 
Trimley, St. Martin, Suffolk. Stephen lucra şi ca şofer de taxi şi 
fusese interogat de patru ori în timpul căutării fetelor dispărute, 
o dată într-o maşină de poliţie, la scurt timp după dispariţia 
Taniei Nicol, apoi sub observaţie, în diferite secţii de poliţie din 
Ipswich. Casa lui a fost perchezitionata, pe 22 noiembrie, atât 
de ofiţeri criminalişti, cât şi de detectivi, iar grădina, scanată cu 
detectorul de metale. Pe 9 şi 10 noiembrie, s-a aflat sub 
observaţia poliţiei, apoi din nou începând cu data de 11 
decembrie. 

Numele lui Stephens nu a fost dezvăluit de către poliţie, dar 
acesta a fost făcut public de presă (şi el îşi spusese povestea 
ziarului Sunday Mirror, într-un articol care apăruse cu o zi 
înainte de arestul său). Crescuse în apropierea Norwich-ului şi 
lucrase ca agent special timp de cinci ani, patrulând în districtul 
roşu din oraş. Era căsătorit de cinci ani, dar în momentul 
arestului locuia singur în Trimley, St. Martin. Îşi petrecea o parte 
din timp ducându-le cu maşina pe prostituatele din Ipswich; 
începuse să le viziteze la jumătatea anului 2004 (aproape la un 


an după divorţ) şi se împrietenise cu ele. Fetele îl considerau 
„un individ singur şi trist” căruia „îi plăceau damele de 
companie, pentru că îi e mai uşor să se apropie de ele decât de 
restul femeilor”, potrivit declaraţiilor lui „Katie” în The Sun. 
Chiar şi atunci când fetele erau din ce în ce mai îngrijorate, tot îl 
vedeau pe Stephens ca pe un prieten, cineva pe care puteau să- 
| sune dacă aveau nevoie să rezolve ceva - ceea ce însemna că 
el avea numerele de telefon ale multora -, chiar dacă, la finalul 
zilei, era doar un client care era interesat de ele doar pentru 
sex. Se dusese la poliţie pe 16 noiembrie, spunând că 
prostituatele pe care el le cunoştea „erau atât de dependente 
de droguri, încât şi-ar asuma riscuri iraționale”; cinci zile mai 
târziu, a spus că nu vrea „să fie văzut ca un alt lan Huntley” şi 
că îşi doreşte doar să ajute poliţia (se referea la un caz recent în 
care îngrijitorul Huntley de la Soham încerca, se pare, să ajute 
poliţia în cazul dispariţiei a două fete, când el era, de fapt, 
responsabil pentru moartea lor). 

Povestea din Sunday Mirror aproape că părea să 
construiască cazul detectivilor: Stephens a recunoscut că le ştia 
pe toate cele cinci fete şi că nu avea niciun alibi pentru nopţile 
când ele dispăruseră. Le-a numit pe Gemma şi pe Tania „cele 
mai frumoase fete care fac asta în tot lpswich-ul” şi a spus ca 
Annette îl considera iubitul ei. A recunoscut că fetele aveau atât 
de multă încredere în el, încât ar fi putut să le convingă să facă 
ce le cerea acesta. Cadavrele fuseseră găsite în apropierea 
casei lui. Dar era convins că nu va fi găsit vinovat. „Sunt sigur 
că nu o să se ajungă până într-acolo, încât să fiu acuzat”, a 
susţinut el. „Sunt absolut sigur de asta. Nu este ceva neobişnuit 
ca cineva să fie arestat, eliberat fără a fi acuzat, apoi altcineva 
să fie arestat şi pus sub acuzare.” 

Stephens a vorbit şi cu cei de la Radio 5 Live, postul BBC- 
ului, care a dat informaţia mai departe forţelor de ordine. 
Povestea pe care a spus-o la radio se contrazicea cu cea din ziar 
- era iubitul Taniei, nu al Annettei - şi ajunsese să o cunoască pe 
Anneli după dispariţia Gemmei şi a Taniei. 

Nu a fost în centrul atenţiei presei pentru mult timp. La ora 
4:45 dimineaţa, pe 19 decembrie, Steven Wright a fost arestat 
în apartamentul său din London Road, iar proprietatea i-a fost 
perchezitionata. Maşina lui Ford Mondeo a fost reţinută pentru 
teste. El şi Pamela se mutasera acolo in septembrie, pentru că 


Wright voia să aibă o grădină. După ce a lucrat ca şofer de 
motostivuitor, a devenit supraveghetor la Cerro Manganese 
Bronze (Aliaje) în vestul Ilpswich-ului. Unele rapoarte sugerează 
că încetase să lucreze de când se mutase cu Pamela în noua sa 
locuinţă, dar la tribunal au fost aduse dovezi care atestă că a 
lucrat la Cerro până când a fost arestat. Pamela lucra noaptea la 
un call-center, ceea ce îi permitea lui Wright să continue să 
caute prostituate. Era bine-cunoscut în rândul fetelor; le agăța si 
le ducea la el acasă pentru partide de „sex normal”, uneori mai 
multe nopţi consecutive. Aceasta, potrivit unei surse din poliţie 
citate de presă, a fost „o arestare mult mai importantă” decât 
cea a lui Tom Stephens. 

„Nu o să uit niciodată ora 7:00 seara, de pe data de 17 
decembrie 2006, când am primit un telefon care spunea că 
există o potrivire de ADN”, a spus ulterior detectivul Gull. Wright 
nu era în atenţia lor înainte de asta, a recunoscut Gull, dar 
dovezile date de ADN îl leagă de ultimele trei crime - pentru că 
Gemma şi Tania au fost găsite în apă, urmele criminalistice erau 
neglijabile şi au făcut poliţia să creadă că ucigaşul avea unele 
cunoştinţe despre pericolele pe care le presupuneau urmele de 
ADN. Nu puteau înţelege de ce ultimele trei cadavre fuseseră 
lăsate pe pământ. ADN-ul lui Wright a fost găsit pe sânul 
Anneliei - şansele ca aşa ceva să se întâmple erau, potrivit 
procurorilor, „de una la un miliard”. 

Wright a fost interogat intens în următoarele două zile, dar 
la fiecare întrebare a răspuns pur şi simplu cu „nu comentez”. 
Nu era prima dată când fusese întrebat despre obiceiurile lui: 
dimineaţa devreme, pe 1 decembrie, fusese oprit de un poliţist 
în districtul roşu şi a declarat că nu putuse să doarmă, aşa că a 
ieşit la o plimbare. A susţinut că nu şi-a dat seama unde se afla. 
Seara târziu, pe 21 decembrie, detectivul Gull a spus presei că 
Tom Stephens (care rămăsese oficial neidentificat cu numele) „a 
fost eliberat în această seară pe cauţiune, aşteptând anchetele 
viitoare... Al doilea bărbat, Steven Wright din Ipswich, a fost 
acuzat de uciderea tuturor celor cinci femei.” După apariţia 
iniţială la proces, a fost ţinut într-o celulă specială pentru a 
preveni suicidul, la închisoarea Belmarsh, din sud-estul Londrei, 
până la procesul de pe 14 ianuarie 2008. 

Procuratura a spus foarte clar faptul că banuiau că era 
posibil ca Wright să nu fie singurul criminal - mai mult de o 


persoană fusese văzută în maşina care le-a abordat pe Tania 
Nicol, iar cadavrul lui Anneli Alderton fusese cărat, nu târât în 
locul unde fusese descoperit -, dar se concentrau pe vinovăția 
lui Wright. „Domnul Wright apela la serviciile prostituatelor”, a 
explicat procurorul Peter Wright (nicio legătură cu suspectul), 
„un locuitor al lpswich-ului, un om care avea un mijloc de 
deplasare şi, de asemenea, care deţinea mijloacele necesare nu 
doar pentru a agăța prostituatele din districtul roşu, ci şi pentru 
a le transporta şi a scăpa de cadavrele lor, după ce le-a ucis”. 

Până în acest moment, procuratura avea dovezi 
criminalistice, inclusiv fibre şi urme pe covorul din maşina lui 
Wright ce aparţineau victimelor, pe canapeaua din apartamentul 
său şi pe diferite obiecte vestimentare. Deşi procuratura a 
acceptat că nu existau amprente ale fetelor în casa sau în 
maşina lui Wright, pe hainele a două dintre femeile descoperite 
existau pete de sânge, iar o pereche de mănuşi erau pătate cu 
lichid seminal care putea proveni de la Annette sau Anneli 
(anchetatorii criminalişti au spus că au „destule dovezi care 
susţin teoria” că Wright le-ar fi purtat în timp ce era cu cele 
două fete). O altă pereche de mănuşi avea ADN-ul Paulei 
Clennell. De ce ar fi avut nevoie de manusi, când întreținea cu 
ele doar relatii sexuale normale si consimtite? Apararea a 
acceptat ca Wright a facut sex cu fetele, mai putin cu Tania, cu 
care ar fi spus ca nu vrea să facă asta. Intrebări despre 
implicarea lui Tom Stephens au fost ridicate frecvent, dar nu au 
fost gasite dovezi ADN care sa-i lege de crime. 

Steve Wright a oferit probe în sprijinul propriei apărări, 
admițând că a făcut sex cu Gemma Adams „undeva la mijlocul 
lui noiembrie” şi cu Anneli Alderton în ultima zi când aceasta a 
fost văzută în viaţă. A spus că este foarte posibil ca el să fie pe 
filmarea obţinută de pe camerele de securitate în noaptea în 
care Tania a dispărut, pentru că se întâlnise cu ea în seara 
respectivă, dar s-a hotărât să nu întreţină relaţii sexuale cu ea 
din cauza acneei acesteia. A folosit o manusa ca să-şi scoată 
prezervativul după sex „pentru că îl găseam dezgustător” şi 
obişnuia fie să le ducă pe femei acasă la el, fie să facă sex cu 
ele în maşină. În timpul interogatoriului, a spus că prezenţa 
fibrelor trebuie să fie o coincidenţă - la fel ca multe aspecte ale 
cazului - şi a negat implicarea în comiterea crimelor. 


Juriul nu a crezut versiunea lui Wright asupra tuturor 
acestor evenimente. Pe 21 februarie 2008, Steve Wright a fost 
găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare. A fost 
condamnat la mai multe pedepse cu detenţie pe viaţă. Există 
speculaţii că ar fi fost implicat şi în alte cazuri, inclusiv în 
dispariţia agentei imobiliare Suzy Lamplugh, cu care Wright a 
lucrat pe QE2. A făcut apel pe 19 martie 2008, dar după patru 
luni acesta a fost respins. Apoi a făcut apel din nou pe 15 iulie, 
trebuind a fi audiat de Curtea Regală de Justiţie pe 24 februarie 
2009, dar apoi a renunţat la această acţiune. Fratele său, David, 
a sperat să-i determine pe cei din Comisia de Revizuiri ale 
Cazurilor Criminale să reexamineze dovezile din proces. În 2012, 
a avut loc un al treilea apel împotriva sentinţei primite, dar pana 
în momentul redactării acestui capitol, Wright nu şi-a mai 
continuat acţiunile. Va muri în închisoare. 

CAPITOLUL 21 Maroc: Hadj Mohammed Mesfewi 

„Unii criminali în serie rămân în anale datorită modului lor 
de operare - a felului în care îşi aleg victimele sau a celui în care 
scapă de ele. Ocazional, unul dintre ei merită să fie amintit 
pentru cum a fost adus în faţa justiţiei sau pentru modul în care 
a fost făcut actul de justiţie. Hadj Mohammed Mesfewi a fost 
unul dintre aceştia, fiind executat într-un fel care aminteşte de 
cele mai bune momente ale lui Edgar Allan Poe. 

Mesfewi a fost cizmar şi „emitent de acte publice” în 
Marrakesh, la începutul secolului al XX-lea - pregătea 
documentele necesare pentru vasta majoritate a populaţiei care 
era needucată. Vârsta lui exactă nu a fost declarată, dar tot 
ceea ce s-a scris despre decesul lui consemnează frecvent 
faptul că era „un bărbat bătrân” şi cu siguranţă vârsta complicei 
lui era de 70 de ani. Ziarele vestice îi descriu faptele ca pe „o 
serie de asasinate probabil fără egal în analele crimei”, pentru 
că Mesfewi a fost unul dintre cei mai prolifici criminali în serie 
din toate timpurile. 

El şi complicea lui, de multe ori numită Annah si Rahali în 
articolele din ziare, au fost responsabili pentru dispariţia multor 
fete din Marrakesh în 1906. Părinţii uneia dintre ele au mers pe 
urmele acesteia până la magazinul cizmarului, unde Annah a 
fost arestată. Sub tortură, a recunoscut că fetele veniseră să-i 
dicteze nişte acte lui Mesfewi, iar acesta le-a invitat la cină. 
Apoi, victimelor le erau puse narcotice în vin şi erau ucise în 


somn, aparent doar cu scopul de a le jefui de bijuterii sau de 
orice obiecte valoroase pe care le aveau asupra lor. 

Autorităţile au găsit 20 de cadavre decapitate într-o groapă 
de sub cizmărie şi alte 60 îngropate în grădină. Toate cadavrele 
fuseseră mutilate cu cuțitul pentru a face să pară că persoanele 
respective erau victimele atacurilor unor fanatici. 

În timp ce Mesfewi şi Annah erau duşi la închisoare, 
mulţimea a încercat să-l linşeze, iar un raport consemnează 
faptul că aceştia au fost plimbaţi prin oraş pe măgari, 
„semidezbrăcaţi”, şi au fost biciuiti în public, moment în care și- 
au mărturisit crimele. Annah a murit în timp ce era supusă 
torturii. Mesfewi a supravieţuit, dar a fost condamnat la moarte 
prin crucificare, aşa cum se spunea în Coran. 

Atunci când acest lucru a fost raportat presei din Vest, 
printr-o legătură a celor de la New York American, pe 29 aprilie 
1906, a avut loc un protest. Ar fi fost prima crucificare din istorie 
în Maroc şi a fost condamnată, fiind considerată barbară. 
Existau speculaţii conform cărora Mesfewi ar putea fi ars de viu, 
conform unei vechi tradiţii maure care permitea această formă 
de execuţie dacă publicul sau populaţia cerea asta. Cu toate 
acestea, pe 2 mai, în New York a apărut o nouă informaţie, care 
spunea că execuţia prin crucificare nu va avea loc şi că Mesfewi 
va fi decapitat. Astfel, atenţia lumii din Occident s-a îndreptat 
către altceva. 

Mesfewi a fost ţinut la închisoarea din Marrakesh timp de 
două săptămâni, apoi sentinţa sa a fost pusă în executare. A 
fost foarte clar că autorităţile marocane au aşteptat ca ochii 
străinilor să se întoarcă de la acest caz înainte de a pune în 
practică ceea ce mulţi au considerat a fi un final foarte potrivit 
pentru criminalul în serie. 

Pe 15 mai, şi în fiecare zi de atunci încolo, Mesfewi a fost 
dus în piaţa publică şi biciuit cu crengi de salcâm pline cu spini. 
Dezbrăcat până la brâu, cu braţele întinse, acesta a primit 10 
biciuri pe zi de la călăul oraşului, fiecare lovitură dându-i 
sângele. Decizia de a micşora numărul de biciuiri nu a fost luată 
din vreo fărâmă de indulgență sau din respect pentru vârsta lui 
Mesfewi, ci din cauză că autorităţile - şi oamenii adunaţi în piaţă 
- nu doreau ca Mesfewi să moară prea repede. După fiecare 
bătaie, rănile îi erau curățate cu oţet şi ulei pentru a-i întări 
pielea şi ca să fie pregătit pentru pedeapsa din ziua următoare. 


Şi aşa a continuat totul un timp. În fiecare zi, Mesfewi era 
adus în piaţă şi primea 10 lovituri de bici; în fiecare zi, spatele îi 
era tratat - iar el continua să supravieţuiască. Aşadar, s-a decis 
ca o pedeapsă „supremă” să fie pusă în aplicare: urma să fie 
zidit de viu într-un zid din piaţa publică. O asemenea decizie a 
trebuit să fie aprobată de Sultan; aprobarea a fost dată imediat, 
iar data execuţiei a fost stabilită: Mesfewi va fi zidit pe 11 iunie 
dacă nu va muri până atunci. 

Cu toate că nimeni nu i-a spus lui Mesfewi ce îl aşteaptă, 
veştile s-au răspândit peste tot, iar în dimineaţa punerii în 
aplicare a pedepsei, piaţa era plină cu mii de marocani dornici 
să privească o formă de execuţie care nu mai avusese loc în 
Marrakesh de foarte mulţi ani. Cei mai bătrâni oameni din 
mulţime îşi aminteau că unele victime supravietuiau chiar şi o 
săptămână. 

Bazarul principal se afla în afara închisorii unde era ţinut 
Mesfewi, şi chiar în aceşti pereţi urma să fie zidit. Doi zidari au 
săpat o groapă lungă de aproape doi metri, un metru lăţime şi 
un metru adâncime. Din moment ce Mesfewi era acum extrem 
de slab, groapa i-ar fi permis să aibă mai mult spaţiu şi aer - 
până la urmă, nu voiau ca acesta să se sufoce prea repede. La 
jumătatea gropii au fost fixate lanţuri pentru ca Mesfewi să stea 
în picioare; aşa nu putea să evite privirile mulţimii în timp ce era 
zidit. 

Mesfewi a fost adus ca de obicei în piaţă, acesta crezând că 
urma să primească portia zilnică de biciuire - dar în timp ce în 
alte zile erau atrase mai ales rude ale victimei, acum a observat 
cât de mare era mulţimea adunată, precum şi urletele pline de 
ură ale acestora care îi strigau că asta este ultima zi a vieţii lui. 
Numai atunci când a văzut gaura din perete şi-a dat seama ce 
urma să i se întâmple cu adevărat. 

Potrivit martorilor, Mesfewi a tratat biciuirea cu un „curaj 
fatalist”, sperând să moară în urma bătăilor primite, dar şi-a 
pierdut orice formă de control când a văzut ce surpriză i-a 
pregătit soarta. S-a zbătut disperat în braţele gardienilor în timp 
ce era târât spre peretele bazarului, cerând milă. A primit tot 
atâta compasiune cât le-a arătat el tinerelor sale victime. 

Incă tipand, Mesfewi a fost împins în spaţiul pregătit deja si 
pus în lanţuri. Zidarii nu s-au apucat repede de treabă, aşa că 
Mesfewi a fost lăsat pradă furiei oamenilor din piaţă, care se 


zbăteau şi se împingeau, încercând să ajungă cât mai în faţă, 
unde l-ar fi putut batjocori şi sfida, dar şi lovi cu „mizeria 
dezgustătoare şi gunoaiele din piaţă”. 

După un timp, mulţimea a fost împinsă în spate, iar zidarii 
au venit şi au aşezat primul rând din perete. Atunci când au 
ajuns la genunchii lui Mesfewi, şeful închisorii i-a dat 
condamnatului nişte pâine şi apă. Din cauza soarelui puternic, 
zidarii au luat o pauză, permiţând mulţimii să-l batjocorească din 
nou pe Mesfewi. 

Execuţia care a fost tărăgănată în mod deliberat a avut 
nevoie de ceva timp pentru a fi finalizată. Rânduri de zid erau 
aşezate de muncitori, lui Mesfewi i se dădeau mai multă pâine şi 
apă, mulţimea îl înjura, toate acestea până când doar capul i-a 
mai putut fi văzut, încă zbierând. Este uşor de înţeles că 
Mesfewi îşi pierduse minţile, dar a continuat să implore şi să tipe 
după milă, chiar dacă, cel mai probabil, ştia că nu exista absolut 
nicio şansă să fie cruțat. Şi de fiecare data când el tipa, 
mulţimea urla şi ea. A fost zidit complet după-amiaza târziu. 

Până la răsăritul soarelui, Mesfewi a rămas încă în viaţă, 
aşa că au fost aprinse tortele. Mesfewi a tipat încontinuu toată 
noaptea - şi toată ziua următoare. Până a doua seară însă, 
tipetele au devenit din ce în ce mai slabe, iar până la răsăritul 
soarelui din ziua de miercuri, tot ce se mai putea auzi era câte 
un geamăt ocazional. 

Cei care au sperat ca Mesfewi să supravieţuiască toată 
săptămâna au fost dezamăgiţi şi l-au blestemat atunci când 
acesta a fost declarat mort, după ce nu au mai fost auzite 
gemete. Piaţa a revenit la normalitate. In cuvintele trimise către 
presa din Vest, Mesfewi îşi spălase păcatele. 

CAPITOLUL 22 Rusia: Vasili Komaroff 

„Ei bine, este rândul meu să fiu băgat în sac acum”, a spus 
criminalul în serie în vârstă de 52 de ani, Vasili Komaroff, în timp 
ce era dus în celula sa, după ce a fost condamnat la moarte de 
către un tribunal din Moscova, Rusia, pe 8 iunie 1923. Ceea ce 
particulariza crimele vânzătorului de cai era felul în care acesta 
scăpa de victimele sale - fiecare fusese „legată ca un pui pe 
rotisor”, potrivit rapoartelor poliţiei, băgată în saci şi aruncată la 
o groapă de gunoi. In total, Komaroff şi-a amintit ca a ucis 33 de 
persoane - deşi au fost descoperite doar 21 de cadavre - şi a 
spus că era pregătit să mai ucidă cel puţin încă 60. A fost primul 


criminal în serie prins în recent formata Uniune a Republicilor 
Sovietice Socialiste. 

Komaroff s-a născut cu numele de Vasili Petrov în regiunea 
Vitebsk din Rusia, în 1871, fiind unul dintre multii copii ai unei 
familii de muncitori, toţi mari consumatori de alcool. A făcut cei 
patru ani obligatorii în armata rusească şi, la vârsta de 28 de 
ani, s-a căsătorit pentru prima dată. In timpul războiului ruso- 
japonez din anii 1904-1905, a fost pe frontul de Est şi a reuşit să 
strângă destule economii. Odată ce a fost trimis în rezervă, 
Petrov a început să călătorească foarte mult împreună cu soţia 
lui, dar când au rămas fără bani, el a început să lucreze la un 
magazin cu articole pentru armată. Dar a fost prins furând din 
magazin şi trimis la închisoare un an, timp în care soţia lui a 
murit din cauza holerei. 

După eliberare, Petrov s-a mutat la Riga şi s-a căsătorit cu 
o văduvă poloneză, Sofia, care avea doi copii. Petrov era de- 
acum alcoolic şi îşi bătea des soţia şi copiii vitregi. Când armata 
germană a ocupat regiunea baltică la începutul Primului Război 
Mondial, Petrov s-a mutat, împreună cu familia, în regiunea 
Volga. După Revoluţia din Octombrie (sau bolşevică) din 1917, a 
intrat în Armata Roşie unde a învăţat să scrie şi să citească. A 
fost capturat de Armata de voluntari a generalului Anton 
Denikin, dar cumva a reuşit să scape. Ca să-şi acopere urmele, 
şi-a schimbat numele în Vasili Ivanovich Komaroff şi, în 1920, 
după ce s-a terminat războiul civil, el şi familia lui s-au mutat în 
Moscova şi au locuit pe strada Shabolovka. A găsit o slujbă ca 
şofer de taxi, dar veniturile principale îi veneau dintr-o serie de 
jafuri şi din vânzarea pe piaţa neagră a obiectelor furate. (Au 
existat teorii care susțineau că ar fi fost trimis în Moscova ca 
spion al lui Denikin, dar există foarte puţine dovezi care să 
susţină această teorie.) 

După ce Lenin a introdus Noua Politică Economică (NPE) în 
1921, care le permitea muncitorilor sa fie liber-profesionisti, 
Komaroff a devenit negustor de cai, construindu-şi un grajd 
acasă. Nimeni nu a făcut legătura între acest bărbat, aparent un 
familist zâmbitor şi prietenos, şi şirul de crime care a început 
spre finalul acelui an. În diverse gropi de gunoi, au fost găsite 
cadavre, iniţial lângă cartierul Shabolovki, apoi mai departe, pe 
câmp. În ciuda investigaţiilor făcute de poliţie, cadavrele au 
continuat să apară pe tot parcursul anului 1922 şi chiar la 


începutul anului următor, cel puţin o altă duzină putând fi 
atribuită aceluiaşi criminal. Acesta şi-a câştigat porecla de 
„Lupul Moscovei” şi până şi Lenin şi-a îndreptat atenţia spre 
prinderea lui după ce au început să circule zvonuri că noul 
guvern comunist nu era în stare să pună mâna pe un asasin. Li 
s-a cerut ajutorul experţilor criminalişti şi foştilor membri ai 
poliţiei ţariste. 

A început să iasă la iveală un anumit stil de a ucide. 
Cadavrele acestea erau în mod sigur opera aceluiaşi criminal, 
având în vedere modul în care fuseseră descoperite, iar în sacii 
în care fuseseră aruncate victimele fuseseră găsite şi graunte 
de ovăz. Aceste indicii, precum şi aria largă în care au fost 
descoperite cadavrele au făcut poliţia să presupună că agresorul 
putea fi un şofer de taxi. Dar marea problemă era că în Moscova 
existau mii de şoferi de taxi. Poliţia a trebuit să găsească o 
soluţie ca să-şi restrângă căutările. 

Cadavrele erau descoperite aproape întotdeauna fie joia, fie 
sâmbăta; curând, detectivii au aflat că miercurea şi vinerea erau 
zilele în care erau aduşi caii la piaţa din Shabolovki. Părea logic 
că victimele fuseseră selectate dintre cei care mergeau la piaţă, 
mai ales datorită faptului că toţi păreau a fi vizitatori în zonă, 
mai degrabă decât localnici - dar nu au devenit suspecți 
imediat. Odată ce detectivii au început să interogheze 
negustorii, au observat comportamentul puţin cam ciudat al lui 
Vasili Komaroff: de multe ori venea la târg de unul singur, fără 
să aducă vreun cal, dar era văzut plecând cu unii dintre clienţi. 
Din moment ce grajdurile lui nu se aflau departe de piaţă, era în 
mod evident mai simplu pentru el să îşi ducă clienţii acolo, 
decât să îşi mute animalele chiar şi câţiva metri mai încolo; dar 
într-o anchetă ca aceasta orice presupunere trebuia pusă la 
îndoială. 

Detectivii au început să-l ancheteze pe Komaroff şi au 
descoperit că, departe de a fi un stâlp al comunităţii, acesta 
avea un comportament crud şi violent. Potrivit unuia dintre 
vecinii săi, încercase să-l omoare pe fiul lui cel mare, pe vremea 
acea în vârstă de opt ani, spânzurându-l, dar soţia a reuşit să-l 
salveze, dându-l jos din ştreang pe băiat. Un alt indiciu care 
conducea spre el: într-unul dintre saci, poliţia a găsit un scutec 
folosit; bebeluşul lui Komaroff se născuse în vara anului 1922. 


Pe 17 martie 1923, sub pretextul că ar căuta alcool de 
contrabandă, poliţiştii au perchezitionat grajdul lui Komaroff - şi 
au găsit-o pe ultima sa victimă, pusă deja în sac pentru a fi 
aruncată şi ascunsă sub o capita de Fan. Totuşi, Komaroff s-a 
speriat când şi-a dat seama că detectivii caută urme de sânge în 
grajdul său şi de aceea a sărit pe fereastră, reuşind să scape de 
poliţiştii de afară care chiar se aşteptau la o astfel de manevră. 
A fost fugar timp de 24 de ore înainte de a fi arestat în satul 
Nikolskoye, aflat în apropiere. 

Komaroff nu s-a obosit să ascundă ceea ce făcuse, odată ce 
a fost prins. A recunoscut că era responsabil pentru moartea 
acelora ale căror cadavre fuseseră descoperite şi a spus că a 
aruncat alte şase în râul Moscova. (Acestea însă nu au fost 
găsite niciodată.) Metoda lui era foarte simplă: se prezenta unui 
potenţial client de la piaţă, se oferea să-i vândă cai la un preţ 
extrem de mic şi îl invita la grajdurile sale. Acolo îl servea pe 
cumpărător cu votcă şi, imediat ce acesta se îmbăta, Komaroff îl 
omora de obicei lovindu-l în cap cu un ciocan (deşi unele victime 
fuseseră strangulate), apoi îl punea într-un sac şi îi ascundea 
cadavrul. Mobilul crimei părea să fie jaful - deşi se spune că a 
reuşit să strângă doar 30 de dolari americani de pe urma 
acţiunilor sale. Totuşi, a recunoscut că seria de crime a început 
după ce un alt vânzător de cai îl enervase pentru că 
recunoscuse că voia să-i cumpere caii foarte ieftin, iar apoi să-i 
vândă în afara Moscovei pe cereale şi să obţină un profit bun. O 
asemenea tentativă de speculă l-a enervat atât de tare pe 
Komaroff, încât l-a omorât pe bărbat. 

Criminalul i-a dus pe investigatori la o altă groapă de gunoi 
pe care aceştia nu o descoperiseră şi unde au găsit alte cinci 
cadavre. Poliţiei i-a fost greu să-i oprească pe moscoviți din a 
lua legea în propriile mâini atunci când Komaroff îşi descria 
munca - ziarul /zvestia l-a trimis pe cel mai bun jurnalist al său, 
Mikhail Bulgakov, viitorul romancier, pentru a scrie despre acest 
caz, iar el a raportat că femeile din casa în care locuia doreau ca 
Komaroff să fie fiert de viu sau băgat într-o maşină de tocat 
carnea. 

Komaroff însuşi a încercat să se sinucidă de trei ori înainte 
de începerea procesului, dar a încetat să mai încerce, bazându- 
se pe faptul că juratii îi vor oferi sansa de a avea un proces 
rapid şi o moarte uşoară. A fost foarte dornic să vorbească 


despre ceea ce făcuse, spunând presei că era „o treabă al 
dracului de uşoară să ucizi”. După cum a explicat, „Am 55 de 
ani, m-am distrat şi nu vreau să trăiesc mai mult.” Şi-a amintit 
de singura dată când a întâmpinat probleme: „L-am omorât pe 
un bărbat care a încercat să mă bată în timpul unei vânzări de 
cai. A fost singurul care mi-a opus rezistenţă.” 

Soţia lui, Sonia, a fost arestată şi trimisă în judecată 
împreună cu el. Unele surse spun că acest lucru s-a întâmplat 
pentru că autorităţile nu puteau să creadă că femeia nu ştia de 
activităţile soţului ei, deşi documente contemporane sugerează 
că ea fusese un participant activ la crimele care avut loc de la 
sfârşitul anului 1922 şi până la final, când Komaroff a Fost prins 
de poliţie, aceasta ajutându-l să curețe sângele din grajduri si 
petrecând nopţile rugându-se pentru „victimele nevinovate”. 
Procesul lor a avut loc pe 7 iunie 1923 în uriaşul Muzeu 
Politehnic din Moscova, având în vedere că exista un interes 
public major în ceea ce priveşte crimele. Bulgakov a participat şi 
el, notând că, iniţial, Komaroff părea să fie „o persoană bătrână 
şi banală” - „neplăcută, dar nu brutală”, fără vizibile „semne ale 
degenerării” - până când a început să chicotească şi să 
mărturisească faptul că nu crede că oamenii sunt mai 
importanţi decât omizile. Trei psihiatrii l-au declarat sănătos 
mintal, iar în primele ore ale dimineţii următoare cuplul a fost 
condamnat la moarte urmând a fi executat de un pluton în 
următoarele trei zile. 

Dorinţa lui Komaroff de a muri se pare că l-a părăsit în 
acele momente şi au existat o serie de încercări, însă nereuşite 
de a face apel împotriva condamnării sale. Copiii săi au fost 
trimişi în orfelinate, iar el şi soţia sa au fost împuşcaţi pe 18 
iunie. Bulgakov şi-a încheiat articolul despre acest caz sperând 
ca legile dure ale eredității să nu-i afecteze pe copiii lui, iar 
aceştia să nu crească la fel ca părinţii lor. Unele rapoarte, 
neconfirmate însă, sugerează faptul că cel puţin unul dintre ei a 
crescut şi a ajuns asemenea părinţilor lui, fiind responsabil 
pentru o serie de atrocități împotriva Armatei Roşii în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial... 

CAPITOLUL 23 Statele Unite ale Americii: John Wayne 
Gacy 

Unii oameni suferă de coulrofobie - frica iraţională de 
clovni, uneori inspirată de experienţele din copilărie avute la circ 


sau după ce l-au văzut pe Tim Curry în ecranizarea romanului /t 
al lui Stephen King. Dar cei care au crescut în vecinătatea 
districtului Cook din Illinois, între anii 1972 şi 1978, ar avea un 
motiv mai bun pentru o astfel de frică - fiindcă într-un clovn se 
deghiza criminalul în serie John Wayne Gacy când apărea la 
evenimentele caritabile sau la petrecerile pentru copii. „Clovnul 
Pogo” era doar una dintre personalităţile pe care Gacy le-a 
adoptat în cariera sa înainte de a fi arestat de FBI pentru ceea 
ce a fost descris mai târziu ca fiind „o serie bizară de crime”. 

Nu că Gacy ar fi vrut vreodată să fie responsabil pentru ce 
cred alţii. Când a fost arestat şi trimis la psihiatru în 1968, 
această inabilitate a sa a fost remarcată: „Cel mai şocant aspect 
al rezultatelor testelor asupra pacientului este negarea totală a 
responsabilitatii fata de tot ceea ce i s-a întâmplat”, au scris cei 
doi medici care l-au examinat la Spitalul de Psihiatrie al 
Universităţii de Stat din lowa. „Poate produce un «alibi» pentru 
orice. Se prezintă ca o victimă a circumstanțelor si dă vina pe 
alţi oameni care sunt pe urmele lui... Pacientul încearcă să dea 
un răspuns empatic, prezentându-se ca fiind la voia unui mediu 
ostil.” 

Gacy s-a născut la Chicago, în statul Illinois, pe 17 martie 
1942. Părinţii lui - John Stanley Gacy şi soţia lui, Marion Elaine, 
născută Robinson - nu au avut o căsnicie fericită: tatăl său era 
un alcoolic care îşi agresa în mod regulat soţia, dar şi pe John Jr. 
şi pe cele două surori ale lui. Tânărul John a încercat să obţină 
adesea acordul tatălui său, dar acesta era de cele multe ori 
necomunicativ şi nereceptiv: una dintre primele sale amintiri 
este bătaia primită după ce a mutat nişte piese de maşină pe 
care tatăl lui, mecanic auto, le asamblase; de asemenea, i se 
spunea în mod regulat că este „prost şi idiot”, în special în 
comparaţie cu cele două surori ale lui. Tatăl său îl bătea mereu 
cu o curea - cel mai rău a fost după ce John, în vârstă de şase 
ani, a furat un camion de jucărie de la un magazin din cartier -, 
dar după arestarea sa, Gacy a susţinut că nu şi-a urât niciodată 
tatăl şi, chiar în adolescenţă, când bătăile continuau, nu a 
încercat niciodată să-şi lovească părintele. Mama lui a vrut să-şi 
protejeze copilul, dar soţul ei credea doar că asta dovedeşte că 
tânărul era „băiatu' lu mama”, care „probabil o sa fie un 
poponar”. 


În 1949, Gacy a primit cea mai cruntă bătaie de până 
atunci, cu o curea de ascuţit briciul, după ce tatăl lui a aflat ca el 
şi un alt copil fuseseră prinşi „mângâind sexual” o fată. Acest 
lucru se poate să fi avut legătură cu faptul că la rândul său Gacy 
însuşi fusese molestat de un prieten de familie, care îl lua pe 
băiat la plimbare cu camioneta sa, apoi îl pipăia. Tânărul Gacy 
nu i-a spus niciodată acest lucru tatălui său, pentru că bănuia că 
acesta l-ar fi făcut vinovat pe el de asta. 

În adolescenţă, Gacy era supraponderal şi nu putea să 
participe la diverse jocuri din cauza unei probleme la inimă şi 
pentru că din când în când făcea crize de epilepsie. A fost 
spitalizat de mai multe ori şi mai târziu a presupus că este 
posibil să fi pierdut un an de şcoală când avea între 14 şi 18 ani. 
După ce a renunţat la scoala - nu a reuşit să o absolve -, a lucrat 
ca asistent al unui şef de secţie pentru un candidat din zonă al 
Partidului Democrat. Din nou, această decizie nu a fost primită 
bine de către tatăl său. După o ceartă cu acesta în legătură cu o 
maşină pe care John senior o cumpărase pentru fiul său, dar pe 
care rar i-o dădea, Gacy a condus 2.900 km până în Las Vegas, 
Nevada, unde a lucrat iniţial la serviciul de ambulanţă, înainte 
de a fi transferat ca asistent la serviciul de pompe funebre. 

Cât timp a avut această slujbă, Gacy a avut un fel de 
epifanie. Într-o seară, s-a urcat în coşciugul unui adolescent, 
imbratisand şi dezmierdand cadavrul înainte de a simţi un şoc. A 
fost suficient să-l facă să se întoarcă acasă şi să intre la Colegiul 
de Afaceri Northwestern, pe care l-a absolvit în 1963. In 
următorii câţiva ani, a părut să fie pe calea cea bună: a fost 
manager stagiar la Compania Nunn-Bush Shoe şi a avansat, 
devenind şef de departament în Springfield, Illinois. S-a logodit 
şi apoi s-a căsătorit cu una dintre colegele lui, Marlynn Myers, şi 
s-a înscris în United States Junior Chamber (membrii săi erau 
cunoscuţi şi cu numele de „the Jaycees”), o organizaţie dedicată 
celor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 40 de ani, care să-i ajute în 
dezvoltarea abilităţilor personale şi a celor de conducere când 
sunt angajaţii altora. În acea vreme (şi până în 1985), era un 
club exclusiv pentru bărbaţi, iar Gacy a fost unul dintre membrii 
cei mai importanţi, devenind în 1965 vicepreşedintele Jaycee din 
Springfield şi fiind considerat unul dintre cei mai remarcabili trei 
Jaycee din întregul stat. Totuşi, cu un alt Jaycee a avut parte 


Gacy de a doua lui experienţă homosexuală, acel bărbat făcând 
sex oral cu el după o seară de băut excesiv. 

In 1966, socrul lui Gacy i-a oferit şansa de a conduce trei 
restaurante Kentucky Fried Chicken pe care le deţinea în 
Waterloo, lowa. Gacy a profitat de şansă şi s-a mutat împreună 
cu soţia lui la aproape 500 km în nord-vest. Până şi Gacy a 
recunoscut la un moment dat că viaţa lui în acel moment era 
„perfectă”: s-a implicat în clubul local Jaycee, devenind din nou 
vicepreşedinte (cu toate că unii dintre colegii săi credeau că e 
prea arogant); soţia lui a născut doi copii - pe Michael, în 
februarie 1966, şi pe Christine, în martie 1967, astfel că până şi 
tatăl lui părea să fie mândru de el. 

Totuşi, aparențele erau înşelătoare. Gacy deja îşi înşela 
soţia cu o altă femeie, iar înclinațiile sale homosexuale 
deveneau din ce în ce mai evidente. Socializa excesiv cu 
angajaţii bărbaţi şi le făcea tot felul de avansuri despre care 
spunea că sunt doar nişte glume atunci când era respins de 
colegi. In august 1967, a abuzat sexual pentru prima dată un 
băiat de 15 ani, pe nume Donald Voorhees. Băiatul a mers 
acasă la Gacy pentru că a crezut că o să vadă împreună nişte 
filme porno; Gacy l-a îmbătat şi l-a convins să-i facă o felatie. A 
fost doar primul dintre cei mulţi pe care Gacy fie i-a şantajat, fie 
i-a convins să îi facă sex oral; altora le-a spus că a fost 
însărcinat cu realizarea unor „experimente ştiinţifice” pentru 
care fiecare era plătit cu 50 de dolari. 

Într-un final, Donald Voorhees i-a povestit tatălui său ce l-a 
pus Gacy să facă; părintele acestuia a sunat imediat la poliţie, 
iar în martie 1968 Gacy a fost arestat pentru sodomie orală în 
cazul lui Donald şi pentru tentativă de agresiune sexuală asupra 
lui Edward Lynch, de 16 ani. Gacy a cerut să fie supus unui test 
cu poligraful, dar rezultatele erau ambigue - cu siguranţă era 
neliniştit când a negat orice vină în ceea ce privea cazurile lui 
Donald şi Edward. A fost pus sub acuzare pe 10 mai 1968. 

Gacy nu avea de gând să lase un adolescent să distrugă tot 
ceea ce obținuse până atunci, aşa că pe 30 august 1968 l-a 
convins pe unul dintre angajaţii săi, tânărul Russell Schroeder, 
de 18 ani, să-l atace pe Donald Voorhees, ca acesta să nu mai 
depună mărturie împotriva lui. Voorhees a mers direct la poliţie, 
iar aceasta l-a arestat pe Schroeder - care imediat l-a implicat în 
poveste şi pe Gacy. A fost arestat şi el şi trimis la o evaluare 


psihiatrică la Universitatea de Stat; medicii au crezut că are 
tulburare de personalitate antisocială, că nu s-ar obţine nicio 
îmbunătăţire de pe urma unui tratament medicamentos şi că 
era apt din punct de vedere mental pentru a fi judecat - şi că va 
intra în conflicte repetate cu societatea ca rezultat al modului în 
care se vede pe el însuşi şi vede lumea. 

Procesul său a început pe 7 noiembrie 1968, iar Gacy a 
recunoscut acuzaţia de sodomie asupra lui Donald Voorhees. A 
negat restul acuzațiilor, iar in sala de judecată a susţinut ca 
băiatul con-simtise chiar. Pe 3 decembrie a fost găsit vinovat şi 
condamnat la 10 ani de puşcărie în Penitenciarul Statal 
Anamosa. In aceeaşi zi, soţia sa i-a intentat divorţ; de atunci, 
Gacy nu a mai văzut-o nici pe ea, nici pe cei doi copii ai lor. 

In timp ce era în Anamosa, Gacy a fost un deţinut model, 
devenind bucătar-şef, reuşind sa inspire deţinuţilor valorile 
Jaycee, ajutandu-i pe aceştia să obţină o creştere a alocatiei 
zilnice şi construind în curtea penitenciarului un teren de 
minigolf. Cu prima ocazie, în iunie 1969, a încercat să obţină 
eliberarea sa rapidă, dar cererea i-a fost respinsă, cu toate căi 
s-a dat voie să aplice din nou în luna mai a anului următor. Şi-a 
terminat studiile liceale şi a obţinut diploma de absolvire în 
noiembrie 1969. Cu toate acestea, a fost devastat de moartea 
tatălui său şi nu i-a fost acordată permisiunea de a merge acasă 
pentru a participa la înmormântare. 

Gacy a fost eliberat condiţionat pe 18 iunie 1970, fiind 
obligat să se mute la Chicago cu mama lui şi să respecte ora 
stingerii care era la 10:00 p.m. S-a mutat imediat în Illinois şi a 
obţinut o slujbă de bucătar la un fast-food. Opt luni mai târziu, 
pe 12 februarie 1971, Gacy a fost acuzat de agresarea sexuală a 
unui adolescent, dar cazul a fost închis după ce tânărul nu a 
apărut la proces. Se pare că Gacy îl luase din staţia de autobuz 
Greyhound, îl dusese acasă şi încercase să-l forţeze să facă sex 
cu el. Din fericire pentru Gacy - dar nu şi pentru viitoarele sale 
victime -, Comisia de Eliberări Conditionate din lowa nu a 
cunoscut acest aspect, iar în octombrie al aceluiaşi an, ispăşirea 
pedepsei lui s-a încheiat; în noiembrie, cazierul din lowa a fost 
şters. 

In vara anului 1971, cu ajutorul mamei sale, Gacy a 
cumpărat o casă pe West Summerdale Avenue, numărul 8.213, 
unde urmau să aibă loc toate crimele. Gacy s-a întâlnit cu o 


veche prietenă din scoala, Carole Hoff, acum divorțată şi având 
două fiice. „M-a dat pe spate”, a spus ea mai târziu reporterilor 
ziarului Time. S-a căsătorit cu John Gacy pe 1 iulie 1972. Până în 
acel moment, el devenise deja criminal. 

Prima victimă confirmată a lui John Gacy a fost Timothy 
McCoy, un băiat de 16 ani care călătorea din Michigan spre 
Omaha. Gacy l-a luat de la terminalul Greyhound şi i-a făcut un 
tur al oraşului înainte de a-i oferi un loc unde ar putea să 
înnopteze. Potrivit spuselor lui Gacy, s-a trezit a doua zi cu 
Timothy la uşa dormitorului său, având un cuţit în mână. (La 
prima vedere, părea că Timothy gătea micul dejun şi a venit să-l 
anunţe pe Gacy că este acolo, uitând că are cuțitul cu el.) Gacy 
a mers uşor spre el, iar Timothy s-a predat ridicând mâinile şi 
înţepându-l pe Gacy în antebrat cu vârful cutitului. Gacy a smuls 
cuțitul din mâna adolescentului şi l-a lovit cu capul de peretele 
dormitorului. Apoi, l-a izbit de dulap. Timothy l-a lovit în stomac, 
iar Gacy l-a apucat, l-a trântit la podea şi l-a înjunghiat în mod 
repetat. Mai târziu, Gacy a spus că în acel moment şi-a dat 
seama că pentru el „moartea e cea mai mare plăcere” şi ca a 
avut orgasm în timp ce îl omora pe adolescent. L-a îngropat pe 
Timothy sub casă, apoi l-a acoperit cu ciment. 

Cu o săptămână înainte de nuntă, Gacy avea iar probleme. 
Pe 22 iunie a fost arestat şi condamnat pentru agresiune 
deosebit de gravă şi conduită inadecvată; de data aceasta, un 
tânăr pe nume Jackie Dee a susţinut că Gacy i-a arătat o insignă 
de şerif, obligându-l să se urce în maşină şi să îi facă sex oral. 
Acuzatia a fost retrasă după ce Jackie a încercat să-l şantajeze 
pe Gacy cerându-i bani în schimbul retragerii mărturiei. 

În acelaşi an, Gacy a pornit o afacere în domeniul 
construcţiilor. PDM (,,Painting, Decorating and Maintenance”!*) a 
devenit un business profitabil in următorii şase ani şi i-a oferit lui 
Gacy multe materiale brute care i-au fost necesare în hobby-ul 
lui de criminal în serie. A cumpărat o proprietate în Florida şi l-a 
luat cu el pe unul dintre angajaţii lui tineri pentru a o verifica - şi 
în prima noapte l-a violat pe băiat în camera de hotel. Băiatul a 
stat pe o plajă în tot restul vizitei, iar când s-au întors în Chicago 
a venit acasă la Gacy şi a încercat să-l bată. Soacra lui Gacy l-a 
ferit pe acesta ca să nu fie ranit grav, iar Gacy a susţinut că a 


14 Vopsit, Decorat şi întreţinut, (n. trad.) 


fost atacat pentru că a refuzat să plătească pentru serviciile sub 
standard ale băiatului. 

In ianuarie 1974, Gacy a ucis din nou. Victima nu a fost 
identificată niciodată, ştiindu-se doar că era un băiat cu vârsta 
cuprinsă între 14 şi 18 ani, având părul saten şi ondulat. Gacy I- 
a strangulat şi l-a băgat în debara înainte de a-l îngropa; din 
gura şi nasul cadavrului au început să curgă, pe covorul din 
debara, diverse lichide, iar Gacy s-a hotărât ca de acum încolo 
să le bage în gură victimelor bucăţi de material sau lenjeria 
intimă. 

„Fac o grămadă de lucruri îngrozitoare, dar fac şi o 
grămadă de lucruri bune”, i-a spus Gacy unui vecin în perioada 
aceea. Pentru vecini şi colegi (mai puţin pentru cei care erau la 
vârsta la care Gacy i-ar fi considerat potenţiale ţinte), Gacy a 
devenit în următorii patru ani un membru respectat al 
comunităţii. In 1974, a început să organizeze petrecerile anuale 
de vară şi a restabilit relaţiile cu Partidul Democrat. A intrat în 
comitetul local pentru iluminatul stradal şi, din 1975 până în 
1978, a fost directorul Zilei Paradei Constituţiei Poloneze din 
Chicago, care are loc în fiecare an, în luna mai. În ultimul său an 
de libertate, s-a întâlnit chiar cu Prima-Doamnă, Rosalynn 
Carter, şi i-a fost oferită prestigioasa insignă în formă de „S”, 
care însemna că îi fusese dată o aprobare specială din partea 
Serviciilor Secrete! S-a înscris în Clubul Moose din localitate şi a 
devenit membru al organizaţiei lor de clovni „Jolly Joker”. Cei 
care făceau parte din această asociaţie se deghizau în 
saltimbanci pentru a-i înveseli pe copiii internaţi în spital sau 
pentru a participa la evenimente caritabile şi la diverse parade. 

Nu era totul aşa cum părea din afară. Gacy a recunoscut în 
faţa soţiei sale, Carole, că era bisexual, iar de Ziua Mamei, pe 
11 mai 1975, i-a spus că nu vor mai întreţine niciodată relaţii 
sexuale. Carole era deja alarmată de vizitele regulate ale 
adolescenților în garajul ei şi de faptul că în casă găsea 
materiale pornografice pentru homosexuali; dar în public au 
păstrat aparențele unui cuplu fericit şi fără probleme. 

Gacy era acum liber să-şi continue viaţa cu partenerii 
sexuali preferaţi. Lucra din greu să ţină în picioare PDM-ul, dar 
îşi găsea timpul necesar „să vâneze” (descrierea lui) tineri. Nu 
toţi i se conformau: Anthony Antonucci, de 15 ani, a reuşit să 
dea puţin peste cap planul criminalului atunci când şeful lui a 


apărut la uşa casei sale. Gacy i-a dat băiatului să bea, apoi s-a 
luptat cu el pe podea şi i-a prins mâinile la spate în cătuşe. 
Totuşi, Anthony a reuşit să se elibereze atunci când Gacy a ieşit 
din cameră, a pus mâna pe cheie şi l-a încătuşat pe bărbatul în 
vârstă - agitat un timp, acesta a promis apoi că va pleca şi îl va 
lăsa în pace dacă va fi eliberat de cătuşe. 

Pe 29 iulie 1975, la o săptămână după incidentul cu 
Anthony Antonucci, Gacy l-a ucis pe unul dintre angajaţii săi, 
John Butkovitch, în vârstă de 17 ani, care îl ameninţa pe Gacy în 
legătură cu salariul care susţinea că i se cuvine. Din moment ce 
soţia şi fiicele sale vitrege erau plecate, Gacy l-a invitat pe băiat 
acasă la el pentru a discuta problema, iar acolo i-a arătat lui 
Gacy numărul lui pe care îl făcea la petreceri. Prima dată, îşi 
punea cătuşele singur şi le desfăcea. Apoi l-a convins pe John 
să-l lase să-i prindă catusele la spate - şi nu i-a arătat cum să se 
elibereze. Apoi s-a aşezat pe pieptul băiatului pentru scurt timp, 
după care l-a strangulat şi i-a îngropat cadavrul sub podeaua din 
garaj. Maşina adolescentului a fost găsită abandonată într-o 
parcare, cu portofelul băiatului înăuntru şi cheile în contact. 
După ce părinţii lui John au sunat la poliţie, Gacy a susţinut că 
băiatul venise cu doi prieteni acasă la el, dar plecaseră după ce 
el şi John au ajuns la o înţelegere. Părinţii tânărului nu au fost 
deloc mulţumiţi de răspuns şi pe parcursul următorilor trei ani 
au făcut sute de apeluri la poliţie să îi ajute, fiind convinşi că 
Gacy era implicat în „dispariţia” fiului lor. 

În toamna lui 1975, Carole Gacy a intentat divorţ, iar ea şi 
fiicele ei s-au mutat din casa din Summerdale în februarie, anul 
următor. Divorțul a fost finalizat pe 2 martie 1976. O luna mai 
târziu, Gacy a ucis din nou - şi a continuat să o facă până când 
peste doi ani a fost prins. Vecinii au susţinut mai târziu că Gacy 
şi-a schimbat comportamentul după divorţ şi au povestit despre 
tipetele înfundate, urletele şi plânsetele care se auzeau de la 
acesta de acasă în primele ore ale dimineţii. Gacy avea acum un 
program haotic. 

Darrell Sampson, în vârstă de 18 ani, a dispărut pe 6 aprilie 
1976; Randall Reffett, care avea 15 ani, a dispărut pe 14 mai; 
mai târziu în aceeaşi zi, Samuel Stapleton, de 14 ani, a fost 
abordat de Gacy. Toţi aceşti tineri au fost ucişi, ultimii doi fiind 
îngropaţi în spaţiul auxiliar de sub casă. Michael Bonnin, de 17 
ani, i-a urmat pe 3 iunie. Intre 13 iunie şi 6 august, Gacy a mai 


ucis încă patru tineri, dintre care doar doi au fost identificaţi - 
William Carroll, de 16 ani, şi Rick Johnston, care avea 17 ani. În 
cazul celorlalţi doi, tot ce a fost confirmat a fost faptul că primul 
avea 20 de ani, iar celălalt, un adolescent, fusese omorât prin 
strangulare. Toţi patru au fost îngropaţi sub podeaua din 
bucătărie. 

Unele victime au reuşit să scape. David Cram, de 18 ani, a 
fost angajat de Gacy la PDM în iulie, iar pe 21 august s-a mutat 
în casa din Summerdale. A doua zi, Gacy l-a îmbătat, i-a prins 
mâinile la spate în catuse şi i-a spus că o să-l violeze. David l-a 
lovit pe Gacy în faţă şi a reuşit să scape - deşi a rămas să 
locuiască cu cel care voise să-l violeze. O lună mai târziu, Gacy 
a încercat din nou să obţină ce voia, spunându-i lui Cram: 
„Dave, chiar nu ştii cine sunt. Poate că ar fi bine să-mi dai ce 
vreau.” Băiatul a rezistat din nou încercărilor lui Gacy, dar de 
data aceasta s-a mutat din casa lui. (în mod surprinzător, în 
următorii doi ani va continua să lucreze ocazional pentru Gacy.) 

Alţi doi tineri însă nu au fost la fel de norocoşi. Anchetatorii 
au reuşit să deducă o cronologie a crimelor lui Gacy pornind de 
la succesiunea în care cadavrele erau îngropate în pivniţă şi au 
estimat că două trupuri neidentificate au fost găsite în perioada 
dintre 6 august şi 5 octombrie. Trei săptămâni mai târziu, pe 24 
octombrie, Gacy a ucis doi băieţi care erau împreună - 
adolescenţii Kenneth Parker şi Michael Marino - pe care i-a 
îngropat în acelaşi loc. Pe 16 octombrie, un alt angajat PDM i-a 
căzut victimă lui Gacy: locul de odihnă al lui William Bundy, de 
19 ani, a fost o groapă săpată sub dormitorul mare din casa 
şefului său. 

Gacy pregătea totul cu foarte mare atenţie. Aranja ca 
angajaţii PDM să sape şanţuri în pivnita de sub casă şi, cel putin 
într-un caz - Gregory Godzik, de 17 ani -, îi folosea şi pentru a 
îngropa cadavrele. Gregory a dispărut în decembrie 1976, iar 
Gacy le-a spus părinţilor îngrijoraţi că băiatul voia să fugă de 
acasă. Chiar a susţinut că a primit un mesaj pe robotul telefonic 
de la tânăr, dar când i s-a cerut să dovedească, acesta a spus că 
l-a şters. Gregory a fost urmat de prietenul lui de 19 ani John 
Szyc, care a fost ucis pe 20 ianuarie 1977 - deşi, un lucru 
deosebit de neobişnuit, Gacy a păstrat o amintire de la această 
crimă: inelul de absolvire al lui John. L-a ţinut în dulapul din 
dormitorul mare. 


În tot acest timp, Gacy avea un chiriaş: Michael Rossi, de 
18 ani, un alt angajat PDM, care se mutase aici la scurt timp 
după plecarea lui Cram. Gacy l-a păcălit pe John Szyc să intre în 
casă sub pretextul că voia să cumpere maşina tânărului; după 
crimă, i-a vândut maşina lui Rossi, spunându-i că John i-o 
vânduse lui pentru că avea nevoie de bani ca să plece din oraş. 

Gacy nu avea de gând să se mute altundeva, cel puţin nu 
permanent. Afacerea PDM se dezvolta, în timp ce viaţa sa de 
criminal continua. Un tânăr de 25 de ani şi altul de 20 de ani, 
Jon Prestidge, au fost ucişi între decembrie 1976 şi martie 1977, 
iar un altul se poate să fi urmat câteva săptămâni mai târziu. Nu 
a existat niciun dubiu că acest tânăr care avea între 17 şi 20 de 
ani era victima lui Gacy; cu toate acestea, felul în care fusese 
îngropat în pivniţă a creat confuzie în privinţa datei morții. 

Intre martie şi iunie 1977, a făcut o pauză de la comiterea 
de crime; Gacy începuse să se ducă la întâlniri încă de la 
începutul anului, iar în aprilie, când Michael Rossi s-a mutat, 
iubita lui Gacy a venit să locuiască cu el. Ea şi Gacy se 
logodiseră, dar s-au despărţit la scurt timp, în iunie, şi ea l-a 
părăsit. Mai târziu în acelaşi an, Gacy va încerca să se împace 
cu fosta soţie, dar va fi respins; aceasta s-a recăsătorit în 1978. 

Pe 5 iulie, Matthew Bowman, de 19 ani, a devenit 
următoarea victimă a lui Gacy, fiind strangulat cu o sfoară care, 
după cum a spus dr. Robert Stein, examinatorul medical al 
districtului Cook, semăna cu o sfoară de rufe înnodată, având o 
buclă la un capăt. Legarea acesteia în jurul gâtului victimei a 
dus la lipsă de oxigen şi de sânge în creier, iar victima a rămas 
fără cunoştinţă, a avut convulsii şi a murit. 

Între luna septembrie şi sfârşitul anului, alte şase victime 
au fost adăugate pe lista lui Gacy. Robert Gilroy, băiatul în 
vârstă de 18 ani al unui sergent de poliţie din Chicago, a fost 
văzut ultima oară pe 15 septembrie, deşi, lucru ciudat, Gacy era 
plecat din oraş între 12 şi 16 septembrie, lăsând loc speculațiilor 
că potenţialul complice despre care va vorbi el ar putea fi real. 
Pe 25 septembrie, marinarul John Mowery, în vârstă de 19 ani, a 
dispărut în timp ce se întorcea acasă de la mama lui; ambii 
tineri au fost strangulati şi îngropaţi în pivniţă. Au trecut trei 
săptămâni pana li s-a alăturat Russell Nelson, de 20 de ani, iar 
la mijlocul lui noiembrie de aceeaşi soartă au avut parte şi 
Russell Winch, de 16 ani, şi Tommy Boling, de 20 de ani, dar de 


data aceasta ei au fost îngropaţi sub podeaua din hol. Pe 9 
decembrie, un alt marinar de 19 ani, David Talsma, a fost ucis şi 
îngropat în mod similar. 

Gacy a terminat anul având un comportament foarte 
ciudat. Pe 30 decembrie l-a răpit pe Robert Donnelly folosind un 
pistol, l-a dus la casa din Summerdale, l-a violat şi torturat, 
scufundându-i capul într-o cadă plină de apă până când acesta a 
leşinat, apoi l-a ajutat să-şi revină şi o luat-o de la capăt. 
Studentul de 19 ani l-a rugat pe Gacy să-l omoare, dar 
criminalul în serie i-a spus doar „Ajung şi acolo!” Dar în loc să-l 
stranguleze pe tânăr şi să-l îngroape, Gacy l-a dus la PDM şi l-a 
lăsat să plece. Robert a mers la poliţie, dar, când a fost 
interogat o săptămână mai târziu, Gacy a susţinut că episodul 
fusese doar o formă de „sclavie sexuală” consensuală. Puşi în 
faţa deciziei de a-l crede pe aparentul stâlp al comunităţii, 
extrem de respectat, sau pe tânărul student, poliţia a ales să-i 
dea crezare lui Gacy, aşa că nu au fost făcute acuzaţii. 

Ultima victimă îngropată în pivniţă a fost tânărul de 19 ani 
William Kindred, care a dispărut pe 16 februarie 1978; Gacy nu 
mai avea loc pentru ascunderea altor cadavre. Acest lucru 
explică şi de ce i-a dat drumul următoarei sale victime, Jeffrey 
Rignall, de 26 de ani. Asemenea lui Robert Donnelly, Jeffrey a 
fost violat, torturat şi readus la cunoştinţă în mod repetat (de 
data aceasta cu ajutorul cloroformului, nu al apei). Gacy l-a lăsat 
în Parcul Lincoln. Acesta s-a dus la poliţie, dar nu s-a luat nicio 
măsură până ce Jeffrey nu a reuşit să aducă mai multe dovezi: 
şi-a amintit maşina neagră Oldsmobile a lui Gacy şi ieşirea de pe 
Autostrada Kennedy pe care o folosea acesta, aşa că l-a urmărit 
până a văzut maşina lui Gacy. El şi prietenii lui l-au urmat până 
la Summerdale şi apoi au dat poliţiştilor adresa lui. Gacy a fost 
arestat pe 15 iulie şi i-a fost intentat un proces pentru violenţă 
împotriva lui Jeffrey. (Merită menţionat faptul că Jeffrey credea 
că în cameră mai era o altă persoană cât timp Gacy l-a torturat; 
acest lucru a fost citat şi mai târziu ca dovadă a faptului că Gacy 
spunea, probabil, adevărul atunci când a negat 
responsabilitatea pentru toate acele crime.) 

Cu o lună înainte de a fi arestat, lui Gacy i-a venit o nouă 
idee despre cum să scape de cadavre: le arunca în râul Des 
Plaines. A luat în considerare şi podul, dar şi-a amintit despre 
problemele legate de „scurgere” pe care le experimentase cu 


câţiva ani în urmă, aşa că a renunţat la idee. Aşadar a mers pe 
podul de pe 1-55 şi a aruncat cinci cadavre în apă (patru au fost 
găsite mai târziu; unul, crede el, a aterizat pe o barcă). Timothy 
O'Rourke a fost ucis la jumătatea lunii iulie a anului 1978; 
cadavrul tânărului de 20 de ani a fost descoperit pe data de 30 
iunie. Gacy a fost mai atent şi precaut în perioada imediat 
următoare de după arestarea lui, dar a început să ucidă din nou 
la începutul lui noiembrie, aruncând cadavrul lui Frank 
Landingin, de 19 ani, în cea de-a patra zi a lunii; trupul victimei 
sale a fost scos din râu opt zile mai târziu. Pentru a fi găsit 
cadavrul lui James Mazzara, de 20 de ani, a fost nevoie de cinci 
săptămâni; Gacy îl omorâse pe 24 noiembrie. 

Ultima victimă a fost Robert Jerome Piest, care auzise că 
firma lui Gacy angaja adolescenţi, atunci când acesta discuta cu 
un potenţial client, farmacistul Phil Torf, pe 11 decembrie. 
Robert i-a spus mamei sale că „un angajator vrea să discutăm 
despre o slujbă”. După acel moment, nu a mai fost văzut în 
viaţă. Mama lui l-a dat dispărut, iar cazul a ajuns la locotenentul 
Joseph Kozenczak, al cărui fiu mergea la aceeaşi şcoală ca 
Robert. Torf le-a spus poliţiştilor că Gacy era cel mai probabil 
angajatorul la care se referea Robert. Poliţia l-a vizitat acasă în 
seara următoare, dar Gacy a negat că i-ar fi oferit băiatului o 
slujbă sau că ar avea vreo legătură cu dispariţia lui. A fost de 
acord să se ducă la secţia de poliţie mai târziu în acea seară; nu 
a făcut acest lucru până la 3:20 în dimineaţa următoare, când 
era murdar de noroi şi susţinea că a fost implicat într-un 
accident de maşină. 

După ce s-a curăţat, s-a întors la secţie doar pentru a fi 
interogat în legătură cu motivul pentru care se întorsese la 
farmacie la ora 8:00 seara, pe 11 decembrie. Gacy a declarat că 
Torf îl chemase înapoi, spunându-i că şi-a uitat agenda; poliţiştii 
ştiau că Torf nu făcuse acest lucru, aşa că i-au cerut o declaraţie 
completă. A fost începutul sfârşitului pentru criminalul în serie. 
Poliţia a aflat despre acuzaţiile de violenţă şi de sentinţa pentru 
sodomie din lowa - dosarele au fost redeschise, având în vedere 
gravitatea cazului -, iar un mandat de perchezitie a fost eliberat. 
Inelul de absolvire al lui John Syzc, catuse, diverse carnete de 
şofer, cărţi despre homosexualitate şi o bucată de lemn gaurita 
la capete au fost câteva dintre multele obiecte suspecte care au 
fost găsite la Gacy. Maşina acestuia a fost confiscată, la fel şi 


alte vehicule de la PDM, iar o echipă de supraveghere a fost 
pusă pe urmele lui - pe care Gacy a încercat, fără succes, să o 
păcălească sau să scape de ea. 

Dovezile împotriva lui au continuat să se adune: Michael 
Rossi şi fosta soţie a lui Gacy au fost interogati, iar inelul de 
absolvire a fost identificat. Detaliile cazurilor de violenţă au 
confirmat un model comportamental şi, în ciuda negării 
continue a lui Gacy, poliţiştii erau siguri că sunt pe drumul cel 
bun. Pe 17 decembrie, o perchezitie cu câini de căutare făcută 
în maşina lui Gacy a confirmat că trupul lui Robert Piest fusese 
în acest vehicul. A doua zi de dimineaţă, Gacy i-a invitat pe cei 
din echipa de supraveghere să ia micul dejun împreună şi, 
aparent fără nicio legătură cu ceva special, a spus: ,,Clovnii pot 
scăpa de crimă”. Tensiunea începea să-şi facă simțită prezenţa. 

In după-amiaza zilei de 18 decembrie, Gacy şi-a vizitat 
avocaţii pentru a pregăti un proces de 750.000 de dolari 
împotriva poliţiei din Des Moines pe care o acuza de hărţuire. Cu 
toate acestea, poliţia reuşise să descopere o chitanta provenită 
de la farmacia unde lucra Robert Piest, pe care o găsiseră acasă 
la Gacy - un coleg i-o dăduse adolescentului exact înainte ca 
acesta să meargă să se întâlnească cu „angajatorul”. La un al 
doilea interogatoriu oficial, Michael Rossi a explicat că i se 
spusese să împrăştie în pivnita lui Gacy 10 pungi cu lime. A 
doua zi, avocaţii lui Gacy au pornit procesul şi, în acea după- 
amiază, Gacy i-a invitat din nou în casă pe detectivii care îl 
supravegheau, iar unul dintre ei a simţit un miros ciudat, ca de 
putrefacție, venind dintr-o gaură de aerisire. 

Pe data de 20, Rossi a spus poliţiei că era de părere că 
Gacy ar fi putut să-l îngroape pe Robert Piest în pivniţă. Şi David 
Cram a fost şi el interogat; acesta a povestit poliţiei despre 
tentativele de viol ale lui Gacy şi şi-a amintit un incident: într-o 
zi când s-au întors acasă, au văzut urme de noroi pe covor, iar 
Gacy a devenit foarte neliniştit. David a confirmat faptul că şi el 
trebuia să împrăştie lămâi verzi în pivniţă şi să sape nişte 
şanţuri - de 60 pe 180 cm şi adânci de 60 cm. Acum, poliţiştii 
erau convinşi că pivnita este plină de cadavre. 

In aceeaşi după-amiază, Gacy s-a întâlnit cu avocaţii săi ca 
să discute despre procesul civil - dar apoi le-a spus că Robert 
Piest este mort. „Este într-un râu.” Pe parcursul următoarelor 
câteva ore, şi-a recunoscut crimele în faţa avocaţilor săi, Sam 


Amirante şi Leroy Stevens, apoi a leşinat de la cât de mult 
băuse. A doua zi de dimineaţă a spus că are multe lucruri de 
făcut şi a plecat. 

În timp ce poliţia pregătea un nou mandat de perchezitie, 
Gacy şi-a luat rămas-bun de la diferiţi oameni, inclusiv de la 
colegul său Ronald Rhode, dar şi de la Rossi şi Cram. Cel din 
urmă l-a condus la o altă întâlnire cu avocaţii săi, apoi a spus 
poliţiei că Gacy îi povestise că a mărturisit tot ce a facut. Gacy a 
vizitat mormântul tatălui său şi se comporta atât de nechibzuit, 
încât poliţiştii erau îngrijoraţi că ar putea să scape de justiţie 
sinucigându-se. Mai devreme, dăduse o pungă de marijuana 
unui angajat de la o benzinărie, care a predat-o echipei de 
supraveghere a lui Gacy. Acest lucru le-a oferit un motiv în plus 
să-l aresteze în timp ce aşteptau mandatul. 

La ora 4:30 p.m., a fost eliberat mandatul de perchezitie. 
Când au ajuns acasă la Gacy, poliţiştii au descoperit că acesta 
încercase să împiedice desfăşurarea anchetei şi perchezitia, 
inundând pivnita şi scoțând pompa de evacuare. Cu toate 
acestea, pur şi simplu au înlocuit pompa şi au aşteptat. Ofiţerul 
criminalist Daniel Genty a intrat în pivniţă odată ce toată apa a 
fost scoasă şi a început să sape. l-au trebuit doar câteva minute 
până a găsit prima urmă de carne şi un os de la un braţ. 

Gacy şi-a recunoscut imediat faptele, deşi a susţinut că 
victimele sale erau băieţi fugari sau gigolo, confirmând că s-a 
dat drept şerif şi că a avut inspiraţia de a-şi lega victimele de 
bucata de lemn găurită de la Crimele în Masă din Huston din 
1973. Le-a oferit poliţiştilor o diagramă care să le arate exact 
unde în subsol erau îngropate cadavrele; a doua zi, le-a arătat 
cadavrele din garaj şi locul de la râul Des Plaines de unde 
aruncase alte corpuri. Gacy a susţinut mai târziu că le arăta 
poliţiştilor doar unde pusese ciment, dar după cum a subliniat 
procurorul William Kunkle, „A desenat cu spray-ul în garaj un 
omulet portocaliu - nu doar un semn -, un omulet care arăta 
cum era aşezat cadavrul. Exact sub acel desen, exact unde il 
trasase, aşezat în direcţia pe care o desenase, se afla cadavrul 
lui John Butkovich.” 

Pe parcursul următoarelor cinci luni, 29 de cadavre au fost 
dezgropate din casa lui Gacy; corpul aproape „mumificat” al lui 
Robert Piest a fost descoperit, într-un final, pe malul râului, pe 9 
aprilie - trei bucăţi de material „asemănător hârtiei” îi fuseseră 


împinse pe gât cât timp era încă în viaţă, iar acesta murise 
sufocat. 

Casa lui John Gacy a fost demolată pe 11 aprilie 1979. „O 
să transformăm acea proprietate într-un loc plăcut şi util pentru 
comunitate”, a spus optimist asistentul procurorului din 
districtul Cook, Morris Alexander. „Sperăm că vecinii vor uita 
până la urmă crimele oribile cu care a fost asociată această 
proprietate.” 

Gacy a petrecut peste 300 de ore la Centrul Corectional 
Menard, unde a făcut mai multe teste psihologice, şi a apărut în 
fata unei comisii de psihiatrii, încercând să susţină că are 
tulburări de personalitate multiplă. Trei experţi l-au crezut şi, în 
final, au depus mărturie pentru apărare, care încerca să obţină 
verdictul „nevinovat din motive de alienare mintală”. 

Procesul a început pe 6 februarie 1980, procuratura 
încercând să dovedească faptul că Gacy este sănătos mintal şi 
că toate crimele fuseseră premeditate de acesta. Dovezi privind 
săpăturile făcute în pivniţă au venit din partea lui Rossi şi Cram, 
iar dr. Robert Stein a respins sugestia apărării, potrivit căreia 
toate „rămăşiţele descompuse şi putrezite” care fuseseră 
descoperite în casă într-o „manieră arheologică” fuseseră 
cauzate de moartea prin asfixiere erotică accidentală. Jeffrey 
Rignall şi Donald Voorhees au fost amândoi interogati în 
legătură cu tortura la care fuseseră supuşi de Gacy; amândoi 
erau extrem de bolnavi atunci cand si-au amintit experientele 
prin care au trecut. 

Apărarea nu l-a chemat pe Gacy în boxa martorilor; acesta 
s-a plâns judecătorului care conducea şedinţa, Louis B. Garippo, 
de acest lucru şi de altele pe care le considera nepotrivite într- 
un proces corect, iar judecătorul i-a spus că poate depune şi el 
mărturie dacă doreşte. Dar în final Gacy nu a mai făcut-o. În 
pledoaria finală, procurorul Terry Sullivan a susţinut că „John 
Gacy este responsabil pentru un dezastru uman mai mare decât 
cel produs de multe catastrofe naturale, şi tocmai de aceea 
trebuie să te cutremuri. Eu mă cutremur la gândul că a fost atât 
de aproape să scape basma curată.” Avocatul apărării, Sam 
Amirante, l-a prezentat pe Gacy ca fiind „un bărbat dominat de 
impulsuri pe care nu poate să le controleze”. Juriul a avut nevoie 
de mai puţin de două ore ca să-l acuze pentru toate cele 33 de 
crime, agresiune sexuală şi comportament indecent faţă de un 


copil, Robert Piest. Au avut nevoie cam de acelaşi interval 
pentru a cere condamnarea la moarte pentru toate capetele de 
acuzare. 

La 16 ani după ce a fost pronunţată sentinţa cu moartea, 
Sam Amirante a rezumat astfel necesitatea executării lui Gacy. 
„Medicii - toţi medicii - ne-au spus că, dacă acesta va fi eliberat 
vreodată, va comite din nou crime”, a spus el postului radio de 
ştiri din Chicago WBBM. „Cât timp trăieşte într-un mediu 
organizat şi supravegheat, este în regulă. Dar dacă vreodată 
iese din închisoare - putea fi închis timp de 20-30-40 de ani -, 
când va fi eliberat, va comite o altă crimă.” 

Gacy a aşteptat timp de 14 ani până când au fost respinse 
toate apelurile şi a fost executat. A dat numeroase interviuri 
(multe dintre ele pot fi urmărite şi acum pe YouTube) şi a 
susţinut că 28 dintre cele 33 de crime au fost săvârşite de alte 
persoane care aveau cheile de la casa lui. Intr-un final, Curtea 
Suprema din Illinois a stabilit data de 10 mai 1994 pentru 
execuţie. Se spune că ultimele cuvinte ale lui Gacy înainte de a-i 
fi făcută injectia letală au fost: „Să mă pupati în fund!”, desi 
directorul Departamentului Statal al Penitenciarelor, Howard 
Peters, a spus că Gacy a susţinut faptul că, dacă îi iei viata, asta 
nu compensează pierderea altora, şi că acest lucru însemnă că 
statul îl ucide şi pe el. 

„Şi noi am fost victime aici”, a spus reporterilor fratele lui 
John Mowery, Tim Nieder, după ce a fost confirmată execuţia. 
„Simt că justiţia şi-a făcut, în sfârşit, treaba, dar a trecut mult 
timp până să se întâmple asta.” 

încă de când au fost descoperite crimele lui Gacy, au 
existat păreri conform cărora numărul morţilor este cu mult mai 
mare, iar Gacy nu ar fi acţionat de unul singur. Ca rezultat al 
investigaţiilor amănunțite au fost rezolvate alte cazuri care 
fuseseră închise şi care nu au avut nicio legătură cu activitatea 
lui Gacy. „Există dovezi semnificative nu doar că John Wayne 
Gacy nu a operat singur, ci şi că e posibil să nu fi fost implicat în 
unele crime, fiind doar un criminal imitator”, a spus în 2012, 
pentru WGN-TV, avocatul Robert Stephenson, deşi Amirante nu 
credea acelaşi lucru. Totuşi, au existat foarte puţine dovezi ale 
implicării altor persoane în aceste crime. Încă se fac încercări de 
a identifica toate cadavrele; un efect secundar al acestui lucru a 
fost faptul că un test ADN a demonstrat că trupul considerat ca 


apartinandu-i lui Michael Marino a fost identificat greşit. 
Dentistul Edward Pavlik rămâne în continuare fidel identificării 
făcute de el personal -„Sunt un gânditor ştiinţific. Va spun că 
trupul şi radiografiile care mi s-au arătat ca fiind ale lui Marino 
sunt identice, fără niciun dubiu. Nu pot să o spun mai clar de 
atât.” 

Din tot răul pe care Gacy l-a provocat a ieşit totuşi şi ceva 
bun: în 1984, Sam Amirante a fost autorul unei legi a dispariţiei 
copilului, care prevedea faptul că poliţia nu trebuia să mai 
aştepte 72 de ore până să investigheze dispariţia unui copil, iar 
alerta statală poate fi pornită imediat. A fost una dintre pietrele 
de temelie ale sistemului Amber Alert care funcţionează acum 
pe teritoriul Statelor Unite. 

CAPITOLUL 24 Statele Unite ale Americii: Ted Bundy 

„Noi, criminalii în serie, suntem fiii voştri, suntem soţii 
voştri, suntem peste tot. Şi mâine mai mulţi copii de-ai voştri 
vor fi morţi.” Unul dintre cele mai cunoscute citate ale lui Ted 
Bundy rezumă abordarea sa nemiloasă asupra a ceea cea 
făcut. Responsabil pentru cel puţin 30 de omucideri, unul dintre 
avocaţii apărării, Polly Nelson, a notat că „Ted era definiţia 
răului nemilos”. A recunoscut tot ce a făcut doar după ce au fost 
epuizate toate posibilităţile de a scăpa de execuţie. „Crimele lui 
au fost realizările din viaţa sa”, a scris Nelson în articolul 
detaliat despre viaţa şi crimele lui Bundy, iar potrivit 
reverendului Fred Lawrence, care a urmat ritualurile specifice 
înainte de execuţia lui Bundy de pe 24 ianuarie 1989, „Cred că 
nici măcar el nu ştia... câţi a ucis şi de ce a făcut-o.” 

Este dificil să pui împreună diferite secvenţe din viaţa lui 
Bundy, mai ales din cauza diverselor versiuni pe care el le-a 
oferit biografilor şi avocaţilor săi. Ce este sigur e faptul că Bundy 
s-a născut cu numele de Theodore Robert Cowell, pe 24 
noiembrie 1946, dintr-o mamă singură - (Eleanor) Louise Cowell; 
identitatea tatălui său nu a fost confirmată niciodată. În primii 
trei ani de viaţă, a fost crescut de bunicii săi şi a crezut mult 
timp că mama sa este de fapt sora lui mai mare (o practică 
destul de comună în acea perioadă, pentru ca mama şi copilul 
să evite stigmatul social). Mult mai târziu a aflat adevărul. Mama 
lui s-a mutat în Tacoma, Washington, în 1950, iar anul următor l- 
a cunoscut pe Johnny Culpepper Bundy, care lucra ca bucătar 
într-un spital. S-au căsătorit în 1952, iar Bundy l-a adoptat pe 


băieţelul de cinci ani şi l-a adus să locuiască împreună cu cei 
patru copii pe care el şi Louise îi aveau împreună. 

Ca adolescent, Ted Bundy susţine că a fost un singuratic, 
deşi colegii de clasă îşi aduc aminte că a fost „foarte popular şi 
foarte plăcut”. A fost arestat cel puţin de două ori pentru jaf şi 
furt auto, dar, aşa cum se obişnuia atunci, cazierul i-a fost şters 
când a împlinit 18 ani. A absolvit Liceul Woodrow Wilson în 1965 
şi a petrecut câte un an la Universitatea din Puget Sound (UPS) 
şi la Universitatea din Washington, înainte ca în 1968 să renunţe 
de tot la studii. Pentru un timp, a fost implicat într-o relaţie cu o 
colegă (cel mai des amintită cu porecla Stephanie Brooks), dar 
ea l-a considerat imatur şi s-a despărţit de el în vara anului 
1968. Acest lucru l-a supărat foarte mult pe Bundy, asa ca a 
plecat în cealaltă parte a ţării, unde a învăţat un semestru la 
Universitatea Temple din Philadelphia şi a fost concediat de la 
slujba sa de la Hotelul Olympic din Seattle după ce a fost prins 
furând din vestiare. Când s-a întors în statul Washington la 
finalul anului 1969, a cunoscut-o pe Elizabeth Kloepfer, cu care 
a avut o relaţie timp de şapte ani. S-a reînscris la Universitatea 
din Washington la cursurile de psihologie, pe care le-a finalizat 
în 1972. 

Se pare că în această perioadă a fost un cetăţean model. 
Fostul ofiţer de poliţie Ann Rule, care a scris una dintre primele 
cărţi despre el, a lucrat cu acesta în Seattle la un call-center 
pentru sinucigasi şi credea că era „blând, preocupat şi empatic”. 
De asemenea, a lucrat pentru Centrul de Sănătate Mentală HVH 
din Seattle si la Comisia de Infractiuni din Seattle. Şi-a terminat 
studiile în 1972 şi l-a ajutat pe guvernatorul Daniel J. Evans în 
campania electorală, înainte de a se implica mai mult în 
activitatea Partidului Republican. A studiat dreptul la UPS în anul 
1973, timp în care a intrat din nou într-o relaţie cu Stephanie 
Brooks, dar în ianuarie 1974 s-a despărţit de ea - unii 
comentatori sunt de părere că s-a împăcat în mod intenţionat cu 
ea, pentru a se putea răzbuna pe aceasta punând el acum capăt 
relaţiei. 

În ianuarie 1974, a avut loc şi primul său atac confirmat 
asupra femeilor. 

Este destul de sigur faptul că Bundy ataca femei înainte de 
acest moment. l-a mărturisit lui Nelson că a încercat să 
răpească femei în Ocean City, New Jersey, în 1969 şi că a ucis 


pentru prima dată în Seattle, la doi ani după aceea; i-a spus 
psihologului Art Norman că în 1969 au avut loc două crime 
asupra unor femei din Atlantic City. Detectivului Robert Keppel i 
s-a relatat despre o crimă în Seattle din 1972 şi de moartea unui 
autostopist din Turnwater, Washington, în 1973 (FBI a notat că 
această crimă este prima sa omucidere). A fost pus în legătură 
cu moartea lui Ann Mărie Burr în Tacoma, în 1961, dar a negat 
vehement orice implicare, scriindu-i in 1986, chiar din 
închisoare, mamei fetei şi spunându-i: „în primul rând şi cel mai 
important, nu ştiu ce s-a întâmplat cu fiica dumneavoastră, Ann 
Mărie. Nu am avut nimic de-a face cu dispariţia ei. Aţi spus că a 
dispărut pe 31 august 1961. In acea perioadă eram un băiat 
normal, în vârstă de 14 ani. Nu cutreieram străzile în timpul 
nopţii. Nu o făceam.” În 2011, au fost făcute teste ADN, dar 
probele se degradaseră prea mult. (Este important de reţinut că 
Bundy a negat multe dintre crimele sale până în ziua execuţiei, 
sperând că astfel va fi ţinut în viaţă pentru a putea mărturisi în 
continuare ce a făcut.) 

Bundy a fost foarte hotărât să nu ajungă să fie prins în timp 
ce comite actele de violenţă. A ştiut cum să se asigure că la 
scenele crimelor sale dovezile care rămâneau erau puţine spre 
deloc. Pe 4 ianuarie 1974, a atacat o studentă ce lucra ca 
dansatoare (numită Karen Sparks sau Joni Lenz), în dormitorul ei 
de la subsol. A bătut-o, apoi a rupt un picior de la pat si i l-a 
înfipt în vagin. Fata a fost găsită în comă, dar a supravieţuit, cu 
toate ca a avut rani extinse, inclusiv leziuni cerebrale. Patru 
săptămâni mai târziu, în noaptea de 31 ianuarie, a răpit-o pe 
Lynda Ann Healy, crainică la radio şi studentă, în vârstă de 21 
de ani, din dormitorul ei. A bătut-o până a lăsat-o inconştientă, 
apoi a îmbrăcat-o înainte de a o căra într-un cearşaf. Craniul şi 
mandibula i-au fost găsite în locul unde Bundy abandona 
cadavrele, pe Muntele Taylor, în martie 1975. Donna Gail 
Manson, de 19 ani, a fost răpită pe 12 martie, in timp ce mergea 
la un concert în Olympia, la 96 km de Seattle; cadavrul ei nu a 
fost găsit niciodată. Susan Rancourt, de 18 ani, a dispărut pe 17 
aprilie, după o întâlnire la care a participat la Colegiul Central 
Statal din Ellensburg; craniul şi mandibula ei au fost găsite pe 
Muntele Taylor, la fel ca şi cele ale Robertei Parks, care a 
dispărut de la Universitatea Oregon din Corvallis, Oregon, pe 6 
mai, în timp ce se ducea să bea o cafea cu prietenii ei. Pe 1 


iunie, Brenda Carol Ball, de 22 de ani, a părăsit Barul Flame 
Tavern din Burien, Washington, şi de atunci nu a mai fost văzută 
niciodată; şi rămăşiţele ei au fost găsite tot pe Muntele Taylor. 
Georgann Hawkins a dispărut pe 11 iunie în timp ce mergea pe 
o alee luminată dintre căminul unde stătea iubitul ei şi casa 
fratiei Kappa Alpha Theta - Bundy a ademenit-o în maşina lui si 
a strangulat-o în Issaquah. A doua zi dimineaţă, în timp ce 
poliţia îl căuta, s-a întors pe alee şi a găsit cerceii fetei şi un 
pantof pe care le lăsase acolo din greşeală. Nimeni însă nu i-a 
observat prezenţa în zonă. 

Tot ce păreau să aibă comun aceste victime era faptul că 
erau femei, albe, singure, micute de statură, purtau pantaloni şi 
aveau părul lung, cu cărare pe mijloc. Poliţia a descoperit mai 
mulţi martori oculari ce văzuseră un bărbat tânăr care avea 
ghips ori la mână, ori la picior şi care cerea ajutor, vorbind cu un 
accent britanic sau canadian. Bărbatul avea un Volkswagen 
Beetle (model de autoturism cunoscut şi cu numele de 
„broscuţă” sau „gândac”). 

Ultimele două răpiri şi crime au avut loc în aceeaşi zi, pe 14 
iulie 1974. Bundy a abordat mai multe femei pe plaja 
aglomerată din parcul statal Lake Sammamish din Issaquah, 
aflat la 32 km de Seattle, purtând un costum de tenis, dar cu 
mâna bandajată, rugându-le să-l ajute să dea jos o barcă de pe 
maşina lui. Patru femei l-au refuzat; una a ajuns până la maşină 
şi a fugit când a văzut că nu era nicio barcă; dar atât Janice Ann 
Ott, o asistentă socială în vârstă de 23 de ani, care se ocupa de 
condamnatii eliberaţi condiţionat, cât şi studenta la Automatică 
în vârstă de 18 ani, Denise Naslund, au fost de acord, la patru 
ore distanţă, să se ducă cu Bundy spre ceea ce însemna, de 
fapt, moartea lor. (Bundy a susţinut că a tinut-o pe Janice in 
viaţă până când a adus-o şi pe Denise, pentru ca fetele să se 
poată vedea una pe alta murind, dar a retras această versiune 
cu puţin timp înainte de execuţie.) 

Patru persoane au recunoscut schiţa făcută de martorii la 
dispariţiile lui Janice şi Denise. Fiecare dintre ei - Elizabeth 
Kloepfer, Ann Rule, unul dintre profesorii de psihologie ai lui 
Bundy şi unul dintre colegii cu care lucra la Departamentul 
Statal pentru Servicii de Urgenţă din Olympia - a raportat 
suspiciunile la poliţie, dar fermecătorul student la Drept, care nu 
avea cazier, nu a fost considerat un suspect viabil. Scheletele 


celor mai recente două victime ale lui au fost găsite pe 6 
septembrie 1974 în Issaquah; Bundy a confirmat mai târziu ca 
alte oase găsite odată cu acestea îi aparţineau lui Georgann 
Hawkins. 

Până când au fost descoperite craniile şi mandibulele 
celorlalte fete (mai puţin ale Donnei Mason), în martie 1975, în 
apropierea unui traseu de catarare frecventat de Bundy pe 
Muntele Taylor, de lângă Issaquah, Bundy răpise si omorâse mai 
multe victime într-o zonă nouă. În august 1974, a fost acceptat 
la Facultatea de Drept a Universităţii din Utah, după ce s-a 
retras de la UPS şi s-a mutat în Salt Lake City. A recunoscut că 
pe 2 septembrie a violat şi strangulat o autostopistă 
adolescentă în Idaho; cadavrul ei a fost aruncat în râul Snake 
din apropiere. Aceasta însă nu a fost găsită sau identificată 
niciodată. O lună mai târziu, Nancy Wilcox, în vârstă de 16 ani, a 
fost luată din Holladay, de lângă Salt Lake City; Bundy a susţinut 
că voia să-şi „diminueze” dorinţele, aşa că intenţiona doar să o 
violeze şi să-i dea drumul. Cu toate acestea, în timp ce încerca 
să o reducă la tăcere, a strangulat-o. A spus că a îngropat-o în 
Parcul Naţional Capitol Reef; însă rămăşiţele ei nu au fost găsite 
niciodată. Niciuna dintre aceste crime nu a fost pusă în legătură 
cu el, până când Bundy nu a recunoscut aceste acţiuni în 
ultimele sale zile. 

Pe 27 octombrie, a fost descoperit trupul dezbrăcat al 
Melissei Smith, fiica lui Louis Smith, şeful poliţiei din Midvale, 
Utah. Dispăruse cu nouă zile înainte şi a fost violată, sodomizată 
şi strangulată cu un dres de nailon. După autopsie, s-a ajuns la 
concluzia că aceasta rămăsese în viaţă aproape încă o 
săptămână după ce fusese răpită de lângă intrarea într-o 
pizzerie. De aceeaşi soartă a avut parte şi Laura Ann Aime, de 
17 ani, care a dispărut pe 31 octombrie şi a fost găsită pe 27 
noiembrie. Bundy s-a întors la cadavrele lor de multe ori, 
întreţinând raporturi sexuale cu corpurile aflate în 
descompunere, până când gradul de putrefacție l-a împiedicat 
până şi pe el să mai continue. Aplicase cosmetice pe cadavrul 
Melissei şi spăla regulat părul Laurei. 

O fată însă a reuşit să scape de Bundy: pe 8 noiembrie, 
Carol DaRonch, de 18 ani, a fost abordată la un mall din Murray, 
Utah, de către un bărbat care susținea că este „ofiţerul de 
poliție Roseland”. A rugat-o să meargă cu el la secție pentru că 


prinseseră pe cineva care încercase să-i spargă maşina. Când 
fata şi-a dat seama că nu merge pe drumul cel bun, Bundy a 
tras pe dreapta şi a încercat să-i pună cătuşele. Carol ştia că „o 
Sa mă omoare”, dar Bundy i-a pus din greşeală ambele catuse 
pe aceeaşi încheietură. Carol a reuşit să scape. Mai târziu, îl va 
identifica - „avea ochii atât de reci”, şi-a amintit ea câţiva ani 
mai târziu. „Nu exista nicio expresie, nicio emotie în ei.” 

Bundy era hotărât să facă o victimă în acea zi şi mai târziu 
a răpit-o pe studenta la actorie, în vârstă de 16 ani, Debra Kent. 
A fost văzut pierzând vremea pe lângă sala de festivități a 
Liceului Viewmont, iar în afara auditoriului, a fost găsită o cheie 
care se potrivea catuselor de la încheietura lui Carol. Tot ce a 
mai fost descoperit din corpul Debrei a fost rotula ei. 

Elizabeth Kloepfer a raportat autorităţilor suspiciunile ei 
legate de Bundy după cele două disparitii. Cu toate acestea, 
martorii incidentelor din Parcul Statal Lake Sammamish nu i-au 
ales poza atunci când au fost rugaţi să identifice persoana şi 
erau foarte puţine dovezi care să îl lege de crimele din Utah, în 
special pentru că nu era din localitate. În următorul an, Bundy îşi 
va alege o nouă zonă în care să acţioneze. 

Prima ţintă din 1975 a fost asistenta medicală Caryn 
Campbell, pe care a luat-o pe 12 ianuarie, în timp ce aceasta 
era într-o călătorie cu logodnicul ei şi copiii lui la Hanul Wildrow 
din Snowmass Village, Colorado. Mergea pe un coridor luminat 
aflat între lift şi camera ei atunci când a fost răpită. Cadavrul ei 
dezbrăcat şi brutalizat a fost găsit o lună mai târziu, pe 17 
februarie, pe un drum neasfaltat din Aspen; fusese lovită cu un 
instrument neascutit, apoi violată şi ucisă. Pe 15 martie, 
instructoarea Julie Cunningham a fost abordată de un bărbat în 
cârje la staţiunea de schi din Vail, Colorado, care a rugat-o să-i 
ducă schiurile la maşină. Femeia de 26 de ani a fost de acord, 
dar a fost lovită în cap şi legată cu cătuşe înainte de a fi 
agresată şi strangulată. Bundy a spus că s-a întors la finalul lui 
aprilie să-i verifice cadavrul acolo unde îl lăsase, la 160 km 
depărtare, în comitatul Garfield, Colorado; a îngropat-o, dar 
corpul acesteia nu a fost descoperit niciodată. Cadavrul lui 
Denise Oliverson, o femeie de 25 de ani, nu a ajuns nici el la 
familia acesteia: a fost răpită în timp ce mergea cu bicicleta 
spre casa părinţilor ei din Grand Junction, Colorado. Bicicleta şi 


sandalele i-au fost găsite sub un viaduct din apropierea unui pod 
feroviar; Bundy a spus că a aruncat-o în râu. 

Cea mai tânără victimă a lui Bundy, Lynette Culver, avea 
doar 12 ani atunci când a luat-o de la Şcoala Alameda din 
Pocatello, Idaho. A înecat-o, apoi i-a violat cadavrul şi a aruncat- 
o în râul Snake; nu a fost găsită niciodată. Ultima sa victimă din 
acea vară era doar cu trei ani mai mare decât Lynette: Susan 
Curtis a dispărut în timpul unei conferinţe a tinerilor de la 
Universitatea Brigham Young din Provo, Utah. A fost îngropată în 
apropiere de Price, Utah, la 120 km distanţă - sau aşa a susţinut 
Bundy. Nu a mai putut fi interogat despre mărturia legată de 
această crimă pentru că a făcut-o cu câteva minute înainte de a 
fi executat. 

Modul de operare al lui Bundy a fost în tot acest timp unul 
destul de consecvent. Dacă avea pur şi simplu dorinţa de a 
ucide, îşi alegea o victimă şi o omora, descotorosindu-se de ea 
la întâmplare. (Multe dintre victimele care făcuseră autostopul 
intrau în această categorie.) în majoritatea timpului însă, se afla 
în ceea ce el a descris ca fiind starea de „prădător”: alegea 
dinainte un loc unde să arunce cadavrul, când era posibil, făcea 
o cercetare discretă asupra victimei sale, pregătea toate 
uneltele necesare, apoi plănuia atacul cu grijă, în aşa fel încât să 
cunoască mijloacele prin care să scape, alibiurile de care avea 
nevoie şi modul prin care să elimine orice posibilă dovadă. Doar 
după ce erau puse la punct toate aceste detalii, îşi aborda 
victimele. 

Fie se prefăcea că este rănit, fie, ca în cazul lui Carol 
DaRonch, se dădea drept ofiţer de poliţie sau o altă figură 
autoritară. Acest lucru le convingea pe victime să-l însoţească la 
Volkswagen-ul acestuia, în care ascunsese o rangă. Ridica ranga 
şi lovea victima în cap, lăsând-o inconştientă. Apoi o încătuşa şi 
o aşeza pe locul pasagerului, de unde, de obicei, îndepărta 
scaunul. O plimba apoi cu maşina timp de câteva ore, vorbind 
cu ea şi calmând-o, spunându-i că era dezorientată pentru că 
fusese implicată într-un accident de maşină, iar el o ducea la 
spital. 

Atunci când ajungea la locul unde urma să arunce cadavrul 
victimei, Bundy o lovea din nou pe fată, apoi o strangula cu o 
funie (de cele mai multe ori, din nailon) în timp ce o viola pe la 
spate. Acest lucru se întâmpla fie în lumina farurilor maşinii lui, 


fie, dacă era o seară luminată de lună, în mijlocul drumului. 
Aproape întotdeauna se întorcea la locul crimei după ce scăpa 
de orice ar fi putut să-l lege de incident. (Unele dintre victimele 
sale din Utah au fost duse la apartamentul său, unde le 
reconstituia folosind cadavrele acestora şi făcând fotografii din 
revistele pentru detectivi.) 

Pe unele dintre victime le-a îngropat, băgându-le cadavrele 
la 60 până la 90 cm sub pământ, apoi aşezând peste ele pietre. 
Unora le-a tăiat capetele, aruncând corpul şi capul în locuri 
diferite şi scăpând de lucrurile victimelor într-o zonă întinsă: 
unele obiecte au fost găsite la sute de kilometri distanţă de 
cadavre. Ca amintire, Bundy a păstrat pentru un timp, în 
apartamentul său, unele capete ale victimelor sale. 

Deşi părea că apelurile telefonice ale lui Elizabeth Kloepfer 
la poliţie nu duseseră nicăieri, acestea rămăseseră în mintea 
detectivului Jerry Thompson. A recunoscut numele lui Ted Bundy 
când acesta a fost arestat de sergentul Bob Hayward în 
Granger, o suburbie a Salt Lake City, după ce a refuzat să 
oprească Volkswagen-ul său, la primele ore ale dimineţii de 16 
august 1975. Hayward a observat maşina parcată în faţa unei 
case ai cărei proprietari erau plecaţi în vacanţă, deşi fiicele lor 
adolescente se aflau acasă; atunci când farurile maşinii de 
poliţie au luminat autoturismul parcat, Bundy a demarat intrând 
în panică. După ce la un moment dat a oprit într-o benzinărie 
abandonată, a prezentat carnetul de conducere şi a susţinut că 
fusese să vadă filmul /nfernul din zgârie-nori şi că se oprise în 
faţa casei respective pentru că începuse să i se facă somn şi 
credea că nu ar mai trebui să continue să şofeze. Suspiciunile lui 
Hayward au început să crească atunci când a văzut că scaunul 
din faţa maşinii lui Bundy fusese scos şi pus în spate. În timp ce 
căuta în torpedou, a găsit o cască de schi, o mască din dresuri, 
un levier, cătuşe, pungi de gunoi, o daltă de spart gheaţa, un 
colac de sfoară, multe fire şi diverse unelte care sugerau că 
acesta ar putea pune la cale un jaf. Bundy a susţinut că a găsit 
cătuşele şi că îi plăcea să schieze. Atunci când i s-a spus că 
Infernul din zgârie-nori nu rula în niciun cinematograf local, şi-a 
schimbat povestea şi a susţinut că fumase marijuana şi că 
fugise fiindcă voia să scape de orice posibilă dovadă care l-ar fi 
incriminat. A fost arestat pentru că a fugit de poliţie, iar pe 21 
august, pentru posesia de unelte necesare pentru un jaf. 


O echipă de detectivi din statul Washington corela toate 
informaţiile legate de crimele care avuseseră loc în ultimul an şi 
se opriseră din acest proces, aparent fără niciun motiv. 26 de 
nume fuseseră puse pe patru liste diferite şi, separat, detectivii 
au crezut că Bundy se potriveşte cel mai bine cu profilul 
autorului acestor crime. Când au aflat că a fost arestat, echipa 
de detectivi a devenit interesată de descoperirile colegilor, 
inclusiv de un ghid al staţiunilor de schi din Colorado pe care îl 
găsiseră în apartamentul lui - ce avea marcat locul de unde 
dispăruse Caryn Campbell - si un pliant cu o piesa de teatru - ce 
avea loc în apropierea locului unde o dusese pe Debra Kent. 
Cătuşele se potriveau cu cele folosite pentru Carol DaRonch, iar 
levierul era similar uneltei pe care agresorul lui Carol o utilizase. 

Suspiciunile nu au fost de ajuns pentru a-l putea reţine pe 
Bundy. Acesta a fost eliberat de poliţia din Salt Lake City pe 22 
august, deşi a fost ţinut sub supraveghere timp de 24 de ore. 
Elizabeth Kloepfer a fost interogată în Seattle pe 16 septembrie 
şi le-a spus detectivilor de unele obiecte ciudate pe care le avea 
Bundy, cum ar fi o pungă de ipsos (folosit la ghipsuri), manusi 
chirurgicale, un cuţit oriental aflat într-o carcasă de lemn (pe 
care îl ţinea în torpedou) şi un sac plin cu haine pentru femei. 
De asemenea, acesta s-a supărat când ea i-a spus că voia să-şi 
schimbe frizura după cea pe care o aveau victimele sale. Cel 
mai suspect era levierul pe care el îl ţinea în Volkswagen-ul ei, 
despre care susţinea că este pentru „protecţie” atunci cand îi 
împrumuta maşina. Elizabeth nu a reuşit să-i ofere alibiuri 
pentru atacurile din zona Seattle sau pentru ziua când au 
dispărut Janice Ott şi Denise Naslund. 

Conştient de faptul că era atent supravegheat, Bundy şi-a 
vândut Volkswagen-ul, care a fost reţinut de poliţie pe 15 
octombrie şi examinat criminalistic de către FBI. Deşi acest lucru 
a durat ceva timp, până pe 29 ianuarie 1976, experţii au 
constatat că în vehicul se aflau fire de păr de la Caryn Campbell 
şi Melissa Smith. Cu mult înainte de asta, Carol DaRonch 
recunoscuse maşina ca fiind a agresorului ei şi a fost de acord 
să meargă la o identificare, înainte ca aceasta să aibă loc pe 2 
octombrie, Bundy şi-a tuns părul şi l-a aranjat diferit faţă de cum 
îl avea anul precedent, însă Carol nu a avut nicio problemă în a-l 
identifica. A fost arestat, acuzat de răpire şi de tentativă de 
omor şi eliberat pe cauţiune pe 20 noiembrie, după ce părinţii 


săi au plătit 15.000 de dolari. S-a mutat înapoi în Seattle şi a 
locuit cu Kloepfer timp de trei săptămâni, dar a fost ţinut sub 
supraveghere atentă; s-a întors în Salt Lake City, iar în ajunul 
Anului Nou şi-a făcut apariţia, pentru scurt timp, la tribunal. 

În noiembrie, reprezentanţii a trei state - Jerry Thompson 
din Utah, Robert Keppel din Washington şi Michael Fisher din 
Colorado - s-au întâlnit la Holiday Inn, în Aspen, Colorado, cu 30 
de detectivi şi procurori din cinci state diferite, pentru a pune 
cap la cap informaţiile despre crime. Existau foarte multe dovezi 
circumstantiale care îl legau pe Bundy de aceste acte criminale: 
Lynda Ann Healy îl cunoştea pe vărul lui Bundy; acesta 
petrecuse foarte mult timp în zonele unde fuseseră găsite 
victimele; cumpărase benzină din oraşele în care avuseseră loc 
dispariţiile (FBI analizează meticulos şi pune în ordine datele şi 
orele când au fost făcute cumpărăturile cu cardul lui de credit); 
fusese văzut purtând ghips atunci când nimeni nu ştia să fi avut 
vreo leziune sau vreun accident. Fără dovezi solide - pe care nu 
le-ar fi putut obţine până când nu făceau o perchezitie a maşinii 
şi nu obțineau nişte rezultate -, nu erau capabili să facă mai 
mult. 

Procesul lui Ted Bundy, acuzat de răpirea lui Carol 
DaRonch, a început pe 23 februarie 1976, în faţa judecătorului 
Stewart Hanson Jr., şi a durat trei zile. Carol a fost foarte concisă 
în boxa martorilor şi, după ce judecătorul a deliberat în timpul 
week-endului, pe 1 martie l-a găsit pe Bundy vinovat şi l-a trimis 
în arest în Salt Lake City, unde trebuia să i se facă şi o evaluare 
psihologică. Cei care au făcut evaluarea au ajuns la concluzia că 
Bundy „nu este nevrotic, victima vreunei boli de creier, alcoolic, 
dependent de droguri; nu suferă de psihoză, de tulburări de 
personalitate sau de amnezie şi nu are un comportament sexual 
deviant”. Pe 6 iulie a primit o condamnare între 10 şi 15 ani la 
închisoarea din Utah; două săptămâni mai târziu, a fost pedepsit 
şi pentru că a fugit de poliţie. 

În octombrie, Bundy a fost găsit ţinând o aşa-zisă „trusă de 
evadare” (care conţinea o hartă a drumurilor, un buletin fals şi 
orarul liniilor aeriene) în tufele din curtea închisorii şi a petrecut 
câteva săptămâni în regim de detenţie solitară. Pe 21 
octombrie, a fost acuzat de crimă asupra lui Caryn Campbell: 
levierul găsit în maşina lui se potrivea cu urmele de pe craniul 
ei. 


Doar trei luni mai târziu, pe 28 ianuarie 1977, Ted Bundy a 
fost transferat la Glenwood Springs si a început să-şi 
pregătească apărarea - ştia că deţinuţilor care se apărau singuri 
le era oferită o oarecare independenţă, cum ar fi faptul că li se 
permitea să nu poarte catuse la mâini şi la picioare atunci cand 
apăreau la proces. Pe 7 iunie a avut o astfel de apariţie la 
tribunalul comitatului Pitkin şi a întrebat într-o pauză dacă poate 
să meargă la bibliotecă. l-a fost acordată această permisiune, 
iar Bundy s-a ascuns în spatele unui raft cu cărţi, în timp ce un 
gardian aştepta în afara camerei (o angajată a oraşului, Melinda 
Severance, a fost citată în Sa/t Lake Tribune, pe 9 iunie, 
spunând că departamentul şerifului era „de o naivitate cruntă, 
la limită cu prostia, dacă l-a lăsat pe Bundy singur...”). 
Nesupravegheat, acesta a deschis o fereastră şi a sărit de la 
aproape 10 m înălţime. La aterizare, şi-a scrântit glezna, dar a 
reuşit să evite blocajele din Aspen şi s-a îndreptat spre munte. 
La 8 km distanţă de centrul oraşului, a intrat într-o cabană şi a 
furat o puşcă, nişte mâncare şi haine. A tot fugit timp de şase 
zile, într-un final furând o maşină împreună cu câţiva cetăţeni 
din Aspen - care nu aveau nicio idee despre activitatea lui 
criminală -, care aproape că îl considerau „un fel de Robin Hood 
modern”. Un restaurant local chiar a introdus în meniul său un 
„Bundyburger” - era doar o chiflă. „Deschide-o şi vezi că a 
dispărut carnea”, spunea afişul restaurantului care făcea 
reclamă produsului. Totuşi, cu glezna scrântită, Bundy nu putea 
conduce bine, aşa că a fost prins de poliţie, iar la cazier i s-au 
adăugat pedepse pentru evadare, jaf şi furt. („Nu am vrut să mă 
întorc la închisoare. Pur şi simplu era prea frumos afară”, i-a 
spus Bundy sergentului Don Davis după ce a fost arestat.) 

Bundy a petrecut următoarele câteva luni într-o celulă de 
maximă securitate din Glenwood Springs, în timp ce continua 
să-şi construiască cazul. În timpul procedurilor preliminare 
procesului, statul nu a permis folosirea dovezilor din cazul lui 
Carol DaRonch împotriva lui Bundy, din cauză că nu aveau 
aceeaşi „semnătură”. Bundy a susţinut că era ţinut în nişte 
condiţii atât de inumane, cu mâncare atât de puţină, încât 
slăbise 13 kilograme. 

Faptul că pierduse în greutate nu a avut nimic de-a face cu 
condiţiile inumane în care stătea, ci cu dorinţa lui de a evada, în 
Ajunul Anului Nou - cu câteva zile înainte ca procesul să fie 


transferat la Colorado Springs -, Bundy a reuşit să se strecoare 
într-un panou de 30 cm? aflat pe tavanul unei pivnițe, din cauza 
a ceea ce procurorul general al comitatului El Paso, Robert 
Russell, a descris ca fiind „o neglijenţă absolută” din partea 
gardienilor. Apoi s-a ascuns în dulapul din biroul gardienilor 
până când a ştiut că poate să iasă de acolo în siguranţă. 
Exersase, timp de câteva nopţi, intrarea în pivniţă prin panou, 
iar unii deţinuţi s-au plâns ulterior că îl auzeau cum se mişcă pe 
lângă gardieni - care însă le-au ignorat plângerile. 

Evadarea sa nu a fost descoperită timp de 15 ore. A furat 
un MG vechi, care s-a stricat, apoi a făcut autostopul către Vail, 
Colorado, iar de acolo a luat un autobuz către Denver, după 
aceea un avion către Chicago şi apoi un tren către Ann Arbor, 
Michigan. Acolo, pe 3 ianuarie 1978, a furat o maşină şi a 
condus până în Atlanta, Georgia, de unde a plecat spre 
Tallahassee, Florida. „Chris Hagen” ajunsese pe un nou teritoriu, 
unde putea să acţioneze din nou. 

Pe 8 ianuarie, Bundy a închiriat o cameră, folosind noul său 
pseudonim. Patru zile mai târziu, a încercat să fure cheile de la o 
furgonetă din campusul Universităţii Florida aflat în vecinătate, 
dar nu a putut. Pe 13 ianuarie a reuşit să fure o altă furgonetă, 
iar în seara de 14 ianuarie a fost văzut lângă sediul fratiei Chi 
Omega. A mers să bea ceva la Barul Sharrod din Tallahassee şi 
a plecat de acolo în jurul orei 2:00 dimineaţa, înainte de a se 
întoarce la casa frăţiei, o jumătate de oră mai tărziu. 

In jurul orei 3:17 a.m., Nita Neary a ajuns la Chi Omega şi a 
devenit suspicioasă când a văzut că uşa era deschisă. A auzit 
nişte zgomote venind de la etaj, apoi paşi de la cineva care 
cobora pe scară. S-a ascuns si a văzut fugind un bărbat cu o 
căciulă albastră, care căra un obiect ce semăna cu un buştean 
înfăşurat în cârpe. 

Bundy intrase acolo pe un geam din spatele casei. Prima 
dată a atacat-o pe Margaret Bowman, de 21 de ani, cu o bucată 
de lemn, apoi a strangulat-o cu dresuri de nailon. Nu a fost 
agresată sexual nici înainte, nici după moarte. Apoi a pătruns în 
dormitorul Lisei Levy, de 20 de ani, a bătut-o până a lăsat-o 
inconştientă, a strangulat-o, a violat-o, i-a muşcat un sfârc atât 
de tare, încât aproape că i l-a desprins de sân, a muscat-o sever 
de fesa stângă (într-o frenezie de moment, a recunoscut mai 
târziu), apoi i-a agresat vaginul cu un recipient care conţinea 


fixativ de păr. După ce a plecat de la Lisa, a intrat în dormitorul 
lui Kathy Kleiner şi Karen Chandler: mandibula lui Kathy a fost 
ruptă, iar umărul, sfâşiat; Karen a avut o contuzie, mandibula 
ruptă şi un deget strivit. 

Poliţia a fost chemată la 3:23 a.m. O oră şi un sfert mai 
târziu, Bundy a atacat din nou, intrând în locuinţa lui Cheryl 
Thomas, aflată la doar opt străzi distanţă de casa fratiei. l-a 
dislocat umărul, i-a fracturat mandibula şi i-a spart capul în cinci 
locuri. Pe pat s-au găsit pete de sperma şi o „mască” de dresuri, 
foarte asemănătoare celei care fusese descoperită atunci când 
Bundy fusese arestat, aceasta conţinând şi fire de păr. 

Pe 8 februarie, a încercat să atace o nouă victimă. Furase o 
altă furgonetă de la Universitatea de Stat din Florida şi 
cumpărase un cuţit de vânătoare. În Jacksonville, la 241 km 
distanţă de Tallahassee, în jurul orei 1:30 p.m., a abordat-o pe 
Leslie Parmenter, de 14 ani - care se întâmpla să fie fiica şefului 
detectivilor de la secţia de poliţie locală - şi a susţinut că este 
„Richard Burton” de la departamentul pompierilor. Totuşi, când 
fratele mai mare al lui Leslie s-a urcat şi el în maşină cu ei, 
Bundy a bătut în retragere într-un stil smucit - dar cei doi fraţi 
au reuşit să-l identifice şi pe el, şi maşina acestuia, atunci cand 
tatăl lor le-a arătat o fotografie a fugarului. 

Bundy a condus aproximativ 96 km până în Lake City, unde 
a fost văzut a doua zi de dimineaţă de un gardian care se afla în 
trecere, în momentul în care copiii se duceau la scoala. In jurul 
ore 8:45 a.m., Kimberly Diane Leach, de 12 ani, a fost chemată 
în cancelarie ca să-şi recupereze o gentuta pe care o pierduse; 
nu s-a mai întors niciodată în clasă. In jurul orei 8:55, 
paramedicii care conduceau pe lângă şcoala elementară Lake 
City au văzut un bărbat care ducea de mână o fetiţă. Au fost 
ultimii - în afară de criminalul ei - care au văzut-o pe Kimberly în 
viaţă. Cadavrul ei a fost găsit pe 7 aprilie, la 19 km distanţă de 
şcoală, într-un parc din comitatul Suwannee, Florida; era într-o 
stare de descompunere atât de avansată, încât criminaliştii nu 
au reuşit să afle prea multe lucruri noi. 

Până la acel moment însă, Bundy a fost din nou în custodia 
poliţiei. Dimineaţa devreme, pe 14 februarie, conducea prin 
West Pensacola, într-un Volkswagen portocaliu pe care îl furase 
din Tallahassee cu două zile în urmă. Ofiţerul David Lee a 
verificat maşina şi a descoperit că avea plăcuţe de înmatriculare 


false; l-a urmărit pe Bundy când acesta a încercat să fugă, dar 
apoi fugarul s-a oprit. Lee i-a spus să iasă din maşină şi să se 
aşeze pe jos, cu mâinile la vedere; Bundy l-a lovit peste picioare 
pe poliţist şi a încercat să fugă. Lee a tras un foc de avertizare, 
pe care Bundy l-a ignorat; a tras din nou, apoi a fugit după 
criminal, trântindu-l la pământ. A avut loc o încăierare înainte ca 
Lee să reuşească să îi pună, în sfârşit, cătuşele lui Bundy. A fost 
arestat, iar în maşina furată au fost găsite trei buletine 
aparţinând studentelor, 21 de cărţi de credit şi un televizor, 
toate furate - şi, de asemenea, tot ce ţinea de deghizarea pe 
care o folosise în Jacksonville atunci când a încercat să o 
răpească pe Leslie Parmenter. Camasa pe care o purta era ruptă 
la mâneci. „Îmi doresc să mă fi omorât”, a bombănit Bundy în 
timp ce era dus la închisoare. Lee nu a avut nici cea mai mică 
idee cine era Bundy, unul dintre „cei mai căutaţi 10 fugari” de 
către FBI: Bundy reuşise performanţa de a intra pe această listă 
cu doar patru zile în urmă. 

A fost identificat oficial pe 16 februarie 1978 şi ţinut sub 
strictă supraveghere până a putut fi dus în faţa justiţiei. 
Detectivii din Florida au încercat, prin diferite dovezi, să-l pună 
în legătură cu crimele comise în statul lor, în ciuda declaraţiilor 
prin care acesta îşi susţinea nevinovăția. „In afară de câteva 
jafuri mărunte, nu am făcut nimic greşit sau ilegal”, a fost citat 
Bundy în articolul din New York Times din 14 martie, care 
sublinia faptul că „Poliţia nu dispune de dovezi evidente”. 
Furgonetă pe care o conducea atunci când a răpit-o pe Kimberly 
Leach a fost găsită şi cercetată: au fost descoperite fibre care 
corespundeau hainelor pe care el le purta când a fost arestat, 
iar martorii oculari îl văzuseră în furgonetă. Existau pete de 
sânge pe covorul din autoturism care se pare că proveneau de 
la Kimberly, iar pe lenjeria ei intimă erau sperma şi sângele lui 
Bundy. Urmele de pantofi găsite lângă cadavrul ei se potriveau 
cu ale lui Bundy; mostre de frunze şi de pământ din maşină 
conduceau spre locul unde fusese găsit cadavrul. 

Pe 31 iulie 1978, a fost acuzat de moartea lui Kimberly 
Leach; la scurt timp după aceea, procurorii au adăugat în 
cazierul său şi crimele din Chi Omega - pe 27 aprilie i-a fost 
luată o amprentă dentară. „Se potrivesc exact, perfect”, a 
explicat chirurgul dentar dr. Richard R. Souviron la un seminar al 
patologilor criminalisti de la sfârşitul anului 1978. „Este 


convingător, fără niciun fel de discuţie. Nu spun că acest set de 
dinţi a omorât pe cineva. Văd doar că aceşti dinţi au făcut 
urmele acelea [pe corpul Lisei Levy].” 

Procesul care viza cazul Chi Omega a fost primul care a 
început. Bundy a făcut tot ce a putut pentru a încetini 
procedurile, înaintând diferite cereri. În sfârşit, procesul pentru 
crimele şi atacurile acestuia a început pe 25 iunie 1979, cu 
Bundy hotărât să fie în lumina reflectoarelor. Avocatul lui, Polly 
Nelson, a spus mai târziu că acuzatul „a sabotat toate eforturile 
apărării din ciudă, neîncredere şi o amăgire grandioasă”, pentru 
că trebuia ca el să fie cel care deţine controlul. Aproape că a 
ajuns la o înţelegere cu procurorii în care ar fi recunoscut că le-a 
ucis pe Lisa Levy, Margaret Bowman şi Kimberly Leach, în 
schimbul unei sentinţe cu detenţie pe o perioadă de 75 de ani. 
Acest lucru ar fi însemnat evitarea pedepsei cu moartea şi şansa 
de a fi eliberat condiţionat după ce ar fi trecut ceva timp. Totuşi, 
în final a refuzat să facă asta - cel puţin un membru al echipei 
sale de avocaţi considera că nu a mai acceptat acest lucru 
pentru că nu a mai vrut să-şi recunoască faptele. 

Revista Time l-a descris pe Bundy ca fiind „chipeş, coerent 
şi relaxat” în sala de judecată - ceva ce publicul american putea 
remarca şi singur, având în vedere că procesul a fost unul dintre 
primele transmise în direct la TV. A făcut tot ce a putut pentru 
ca dovezile aduse de Nita Neary să nu fie luate în seamă de 
juriu; şi, în timpul celor trei ore şi jumătate de interogatoriu 
încrucişat, ea a recunoscut că băuse înainte să-l vadă în casa 
frăţiei. Totuşi, atât mărturia ei, cât şi cea a colegei sale, Connie 
Hastings, care în seara crimelor îl văzuse pe Bundy pe lângă 
sediul fratiei, au fost luate în considerare. Dovezile doctorului 
Souviron şi ale colegului său Lowell Levine cu privire la urmele 
de muscaturi au fost şi ele devastatoare. Juriul a avut nevoie de 
mai puţin de două ore pentru a-l găsi pe Bundy vinovat pentru 
două crime, trei tentative de crimă de gradul întâi şi două jafuri. 
Judecătorul Edward Cowart l-a condamnat la moarte o 
săptămână mai târziu, pe 30 iulie. 

Aceeaşi sentinţă a fost dată şi pe 10 februarie 1980 pentru 
răpirea şi uciderea lui Kimberly Leach. Declaraţiile paramedicilor 
şi corelarea fibrelor textile au fost cheia în obţinerea 
condamnării, împreună cu 65 de martori pe care procurorul 
adjunct Bob Dekle a reuşit să-l aducă în faţa instanţei pentru a 


confirma acţiunile lui Bundy. De data aceasta, Bundy nu s-a 
reprezentat singur; avocaţii lui au încercat să obţină un verdict 
de nevinovat pe motiv de alienare mintală. Insă membrii juriului 
nu au putut fi convinşi. 

În timpul procesului de condamnare, Bundy a întrebat-o pe 
martora din partea apărării, Carole Ann Boone - pe care o 
cunoştea de mulţi ani - dacă vrea să se căsătorească cu el. Din 
cauza unei legi obscure din Florida, promisiunile lor verbale sub 
jurământ erau de ajuns. Deşi vizitele conjugale nu erau permise 
la închisoarea Raiford, acolo unde era ţinut Bundy, cumva el şi 
Boone au reuşit să obţină permisiunea de a petrece puţin timp 
împreună; în octombrie 1982, ea a născut o fată despre care 
spunea că este fiica lui Bundy. Pentru mult timp, Carole a crezut 
în nevinovăția lui. Cu toate acestea, atunci cand Bundy a 
recunoscut în faţa anchetatorilor că era vinovat, ea s-a întors la 
Washington şi nu a acceptat sub nicio formă să vorbească cu el 
înainte de execuţie. 

A existat o perioadă lungă, cu multe apeluri, înainte ca 
sentinţa să fie pusă în aplicare, iar Bundy a oferit multe 
interviuri în care adesea se contrazice în legătură cu ceea cea 
făcut. A încercat să evadeze: în iulie 1984, în celula lui au fost 
găsite lame de bomfaier. A fost atacat şi posibil violat în grup de 
alţi deţinuţi. De asemenea, a fost „consultant” în ceea ce 
priveşte alţi criminali în serie pentru Robert Keppel, în cazul 
criminalului din Green River (vezi Capitolul 28). 

Ultima şansă de a împiedica execuţia sa depindea de 
Curtea Supremă, care însă pe 17 ianuarie 1989 a refuzat apelul 
acestuia, în săptămâna de dinainte de a fi executat, Bundy a 
recunoscut alte crime, făcându-l pe Robert Keppel şi pe alţii să 
creadă că cel mai probabil a ucis peste o sută de femei. A vorbit 
despre posibilitatea de a se sinucide pentru a-i lua statului 
satisfacția de a-l fi omorât, dar pe 24 ianuarie 1989, la 7:16 
a.m., 2.000 de volti de curent au trecut prin Ted Bundy la 
închisoarea Raiford, acesta fiind condamnat pentru moartea lui 
Kimberly Leach. Când a apărut ştirea cu moartea lui Bundy, au 
fost aprinse artificii, bărbatul fiind descris ca „cel mai competent 
criminal în serie din ţară, un adevărat geniu diabolic”. 

Volkswagen-ul lui Ted Bundy - cel puţin cel pe care l-a 
folosit iniţial şi în care a fost arestat - a fost expus la Muzeul 
Naţional al Crimei şi Pedepsei din Washington, DC. După ce în 


2015 muzeul a fost închis, maşina a fost mutată la Muzeul 
Crimelor „Alcatraz East” din Pigeon Forge, Tennessee, pentru a 
fi expusă alături de autoturismul alb Ford Bronco al lui O.J. 
Simpson şi de fostul scaun electric din Tennessee, oferindu-i lui 
Bundy după moartea sa şi mai multă notorietate decât cea de 
care s-a bucurat în timpul cât şi-a aşteptat pedeapsa cu 
moartea. 

CAPITOLUL 25 Statele Unite ale Americii: Dennis 
Rader 

„Dacă a fost vorba despre un refugiu, a fost foarte bun la 
ce a făcut. E ca şi cand a avut o personalitate dublă.” Acesta a 
fost verdictul lui Kevin Smith, un membru al congregatiei 
Bisericii Luterane a lui Hristos din Wichita, Kansas, după ce a 
ieşit la iveală faptul că unul dintre ei era, în realitate, Criminalul 
BTK (,,Bind, Torture, Kill”15). S-a scris multă literatură despre 
criminalii în serie si multe romans-â-clef'* despre faptele lor. În 
cazul lui Dennis Rader - care a devenit cunoscut, chiar la 
sugestia lui, drept „Criminalul BTK” -, acesta a servit drept 
inspiraţie pentru personajul negativ Francis Dolarhyde în prima 
carte a lui Thomas Harris despre dr. Hannibal Lecter, Dragonul 
Roşu, în timp ce personaje din nuvela (şi, mai apoi, din filmul) 
Un mariaj bun au prezentat elemente ale cazului, în special felul 
în care Rader a reuşit să ascundă familiei viaţa dublă pe care o 
ducea. Rader a fost un criminal neobişnuit: spre deosebire de 
majoritatea criminalilor în serie care se potrivesc profilului FBI, 
acesta a fost în stare să stea perioade lungi de timp fără să 
omoare pe nimeni şi, deşi a fost arestat în 2005, cea mai 
recentă crimă care i-a putut fi atribuită avusese loc cu 14 ani în 
urmă - iar acest lucru s-a întâmplat datorită unui articol de ziar 
pe care chiar el l-a scos la iveală şi care comemora treizeci de 
ani de la prima sa crimă. 

Dennis Lynn Rader s-a născut în Pittsburg, Kansas, pe 9 
martie 1945, dar a crescut în zona Wichita, fiind cel mai mare 
dintre cei patru fii ai lui William Elvin Rader şi ai soţiei sale, 
Dorothea Mae. Potrivit numeroaselor rapoarte, inclusiv unei 
scrisori pe care a trimis-o poliţiei, Rader se potrivea unor 
profiluri clasice ale criminalului în serie - obişnuia să ucidă 


15 Leagă, Torturează, Omoară. (n. trad.) 
16 Roman-â-def- „roman cu cheie”, roman in care personaje reale sau 
actuale sunt prezentate sub un nume fictiv, (n. red.) 


animale atunci când era copil şi era responsabil pentru 
spânzurarea unor pisici fără stăpân. „Strangulam câini şi pisici”, 
şi-a adus aminte Rader când a depus mărturie. Avea, de 
asemenea, o înclinaţie spre a se spânzura - la vârsta de 18 ani 
îşi făcea fotografii in pivnita părinţilor, îmbrăcat în lenjerie 
intimă de damă pe care o fura şi cu o sfoară în jurul gâtului. 
Citea în secret ceea ce el numea „cărţi pentru fete” de unde a 
învăţat despre S/M & B/D (sado-masochism şi „bondage şi 
dominare”) şi a început să aibă fantezii cu femei cărora le 
plăcea să fie dominate. Aşa cum procurorul a notat la proces, 
„Toate aceste incidente, aceste 10 cazuri, au avut loc pentru că 
ai vrut să-ţi satisfaci fanteziile sexuale”. Când a fost arestat, 
poliţia a găsit multe astfel de fotografii alături de cele ale 
victimelor lui. 

A absolvit Liceul Heights în 1963, iar în iunie 1966 s-a 
înscris în Forţele Aeriene ale Statelor Unite, unde a servit până 
în august 1970 în Texas, Alabama, Turcia, Grecia, Coreea de 
Sud, Okinawa şi Tokyo. În acea perioadă, a recunoscut că îşi 
desena fanteziile, dar „a trebuit să le distrug tot timpul când ne 
mutam dintr-o bază în alta. Începeam din nou să desenez când 
îmi revenea cheful.” Trecut în rezervă din Forţele Aeriene, s-a 
mutat în Park City, Kansas, unde a lucrat la raionul de carne de 
la Supermarketul IGA, alături de mama lui care însă avea grijă 
de spaţiul dedicat cărţilor de la acelaşi magazin. A început să 
urmeze cursurile facultăţii din Butler, El Dorado, pe care le-a 
absolvit în 1973, obţinând o diplomă în electronică; după aceea, 
s-a înscris la Universitatea de Stat din Wichita, de unde a primit 
o diplomă de licenţă în administrarea justiţiei, în 1979. Până în 
acel moment, fusese căsătorit timp de opt ani - s-a căsătorit cu 
Paula Dietz pe 22 mai 1971. Atunci când a absolvit cursurile 
universitare, era deja criminal în serie, comitand şapte crime - 
între ianuarie 1974 şi decembrie 1977. 

Rader a făcut multe mărturisiri despre crimele sale - poliţiei 
şi altor autorităţi după arestul său -, în scrisori pe care le 
trimitea pentru a-i tachina pe poliţişti, apoi la tribunal. În timp ce 
adevărul - sau neadevărul - declaraţiilor sale poate fi probat prin 
dovezile criminalistice, conversațiile sale cu victimele nu pot fi 
verificate şi trebuie privite din prisma unei persoane care era 
într-o căutare disperată a atenţiei şi care a reuşit să nu fie 


descoperită timp de trei decenii datorită abilității sale dezvoltate 
de a minţi. 

Joseph Otero, de 38 de ani, soţia sa în vârstă de 33 de ani şi 
doi dintre cei cinci copii ai lor - Joseph Jr. (9 ani) şi Josephine 
(cunoscută ca Josie, 11 ani) - au fost ucişi în casa lor din North 
Edgemoor Street, numărul 803, Wichita, în noaptea de 15 
ianuarie 1974. Potrivit mărturiilor pe care le-a făcut lui Ray 
Lundin, agentul special al Biroului de Investigaţii din Kansas 
(KBI), Rader le considera atrăgătoare pe femeile 
latinoamericane - „Cred că pur şi simplu [acestea] mă excită 
[cel mai mult].”, a explicat el. A mers la casa familiei de 
portoricani pe nume Otero, aşteptându-se să o găsească la 
domiciliu doar pe mamă şi pe câţiva dintre copii; spre surpriza 
lui, erau prezenţi patru membri ai familiei. S-a furişat în garajul 
familiei la primele ore ale acelei dimineti şi s-a gândit ce opţiuni 
are. Intr-un final, la 8:40 a.m., Joseph Jr. a descuiat usa şi a ieşit 
în curte. 

Rader venise pregătit, purtând un hanorac de la Forţele 
Aeriene. l-a spus băiatului să intre înapoi în casă, apoi a 
ameninţat toată familia cu pistolul, explicându-le că era vorba 
doar despre un jaf şi că, dacă vor coopera, nu vor fi răniţi. 
Deoarece câinele familiei nu mai se oprea din lătrat, Rader i-a 
spus lui Joseph să dea animalul afară din casă, ceea ce acesta a 
şi făcut imediat. Rader i-a pus pe cei din familia Otero să 
meargă într-unul din dormitoare şi apoi le-a legat mâinile la 
spate. Ei s-au plâns de cât de strâns îi legase Rader, iar el i-a 
oferit lui Joseph Otero Senior o pernă pe care să se aşeze, 
pentru că îşi rupsese o coastă într-un accident de maşină. Otero 
Senior i-a oferit lui Rader maşina lui, iar acesta a fost momentul, 
după cum a susţinut Rader la proces, în care s-a hotărât „să-i 
dau înainte şi să le fac felul”. 

Astfel că i-a pus o pungă pe cap lui Joseph Otero şi a strâns 
legăturile. Otero, aviator şi fost boxer, şi-a dat seama că se află 
într-o luptă pentru viaţa lui şi a reuşit să facă o gaură în punga 
de pe cap. In timp ce făcea asta, Rader a strangulat-o pe soţia 
acestuia, până când a crezut că a ucis-o. Apoi a aşezat „o cârpă 
sau un tricou” peste punga spartă a lui Otero şi a mai puso 
pungă pe care a strâns-o mai tare. După aceea, a strangulat-o 
pe Josephine până când şi-a pierdut cunoştinţa şi a aşezat o 
pungă şi pe capul fratelui ei. 


Cu toate acestea, Julie Otero nu a murit. Şi-a recăpătat 
cunoştinţa doar pentru a-l vedea pe fiul ei zvarcolindu-se pe 
podea, în timp ce Rader stătea liniştit pe un scaun şi privea tot 
ce se petrecea. Femeia a tipat la el să-l lase pe fiul ei în viata (si 
într-una dintre versiunile povestii lui, Rader a susţinut că l-a 
eliberat temporar pe Joseph Jr.), dar fără niciun rezultat. Rader a 
luat o sfoară şi a strangulat-o până la capăt. 

Josephine s-a trezit şi a văzut că în jurul ei nimeni din 
familia sa nu mai era în viaţă. Rader a dus-o în pivniţă, unde a 
găsit o conductă de canalizare despre care a crezut ca ar fi 
destul de puternică încât să susţină greutatea fetei. Asigurând-o 
că „vei fi în rai în seara asta, cu restul familiei tale”, Rader i-a 
acoperit gura şi i-a legat o sfoară în jurul gâtului, în aşa fel încât 
doar vârfurile degetelor să atingă podeaua. Acest lucru a 
însemnat că fata a murit sufocată. Rader i-a dat jos lenjeria 
intimă şi s-a masturbat în timp ce aceasta îşi dădea ultima 
suflare. (Urmele de spermă din pivniţă urmau să ajute, peste 30 
de ani, la condamnarea lui Rader.) După ce a făcut curat, a tăiat 
linia telefonică şi a furat nişte obiecte pentru a le păstra ca 
amintire, cum ar fi ceasul lui Otero şi radioul, a ieşit pe uşa din 
faţă şi a dus maşina familiei Otero la un magazin Dillons unde a 
abandonat-o, apoi a mers pe jos până la autoturismul lui. 

Rader avea o idee clară despre cum arăta raiul în care a 
trimis-o pe Josephine: după ce el avea să moară, toate victimele 
sale îl vor servi în „Viaţa de apoi”. Joseph va fi bodyguardul lui; 
Julie îl va îmbăia; Joseph Jr. va fi „un valet sexual tânăr”, în timp 
ce sora lui va fi „o vedetă, o tânără fecioară”. Nu era acelaşi rai 
pe care îl propovăduia când era şeful Bisericii Luterane a lui 
Hristos din Park City, în anii dintre comiterea crimelor şi 
arestarea sa. 

Trupurile celor patru membri ai familiei Otero au fost 
descoperite mai târziu în acea după-amiază de ceilalţi trei copii, 
care au fugit să alerteze vecinii. Şeful poliţiei locale, Floyd 
Hannon, a spus că „este cel mai bizar caz pe care l-am văzut 
vreodată”, ridicându-se întrebarea dacă exista vreo legătură 
între ceva din „vechea ţară” (Puerto Rico) sau doar un motiv 
sexual ce a cauzat crimele. Din cauza putinelor dovezi adunate - 
cel puţin pentru acea perioadă (înainte de inventarea profilului 
ADN) -, poliţiştii nu au reuşit să facă niciun progres semnificativ. 


Rader a lovit din nou aproximativ 10 săptămâni mai târziu, 
atacând o tânără de 21 de ani, pe nume Kathryn Bright. Ea a 
fost unul dintre „PC-urile” lui, un „proiect”, acesta fiind 
eufemismul pe care îl folosea pentru femeile pe care le tintea si 
urmărea. Rader şofa prin cartierul în care locuia atunci când a 
observat-o pe fată intrând în casă şi a decis că ar fi potrivită ca 
potenţială viitoare victimă a sa. Pe 15 aprilie 1974, şi-a puso 
cagulă neagră făcută din dresuri, mănuşi negre şi s-a îmbrăcat 
cu o haină de camuflaj, apoi a intrat în casa fetei prin uşa din 
spate, aşteptând-o să se întoarcă acasă. Nu bănuia că aceasta 
avea să fie însoţită de fratele ei, Kevin. 

„Ne-a spus că era căutat în California şi se îndrepta spre 
New York”, a declarat, în 2005, Kevin Bright pentru revista Time. 
„A spus Ca are nevoie doar de bani şi de o maşină si ca nu ne va 
rani”. A fost acelaşi gen de poveste pe care i-o spusese şi 
familiei Otero, pentru „a-i linişti cumva”. Rader l-a obligat pe 
Kevin să o lege pe sora lui de un scaun din dormitor, apoi l-a dus 
în altă cameră şi l-a legat şi pe el. (Rader a folosit materiale pe 
care le-a găsit în casa lui Kathryn - „dacă îmi aduceam şi 
foloseam propriile lucruri, probabil că acum Kevin ar fi mort”, a 
spus el la proces, cu toată seriozitatea.) L-a trântit pe Kevin la 
podea, dar tânărul nu avea să cedeze uşor. S-a luptat disperat, 
dar apoi Rader l-a împuşcat cel puţin de două ori în cap cu 
pistolul. Kevin s-a prefăcut că a murit, iar când Rader s-a întors 
în dormitor ca să o omoare şi pe Kathryn, a fugit pe uşa din faţă 
ca să ceară ajutor. 

Lui Rader nu i-a fost uşor nici cu Kathryn: şi ea a reuşit să 
se elibereze de unele legături şi s-a luptat „precum o pisică 
sălbatică”. Criminalul şi-a pierdut controlul, săturându-se să tot 
încerce să o stranguleze. A folosit un cuţit ca să o înjunghie „sub 
coaste”, dar a auzit zgomote care veneau din faţă atunci când 
Kevin a reuşit să scape. Dându-şi seama că se află în pericol, 
gata de a fi prins de poliţie, a încercat să folosească nişte chei 
pentru a porni maşina fraţilor, dar le luase pe cele greşite. 
Aşadar, a fugit cât de repede a putut spre campusul Universităţii 
de Stat, acolo unde parcase. 

Kathryn s-a târât până în sufragerie şi a ajuns la telefon, iar 
poliţia a găsit-o ţinând în mână receptorul. A murit la scurt timp 
după aceea, dar a confirmat poliţiştilor că nu avea nici cea mai 
vagă idee cine îi făcuse asta. Tot ce a putut să spună Kevin a 


fost ca ucigaşul era un bărbat de statură medie, cu o mustață 
stufoasă şi „ochi psihotici”. Rader a păstrat un suvenir - cuțitul 
de cercetaş cu care o ucisese pe Kathryn; a fost găsit în cămara 
din bucătăria sa atunci când i-a fost perchezitionata casa. 

În octombrie 1974, trei persoane şi-au mărturisit crimele 
asupra familiei Otero. Niciunul dintre ei însă nu a fost Dennis 
Rader. „Cei trei tipi pe care îi aveţi în custodie vorbesc doar ca 
să aibă parte de publicitate în cazul Otero. Habar nu au de 
nimic. Am făcut-o singur, fără ajutorul nimănui.” a spus Rader 
într-o scrisoare în care a oferit detalii specifice despre cadavre - 
inclusiv locul în care se aflau ochelarii Josephinei. „E greu sa mă 
controlez. Probabil că mă consideraţi un «psihotic cu fixaţii 
sexuale perverse».” A lăsat scrisoarea în biblioteca publică şi a 
sunat un reporter de la un ziar. În această scrisoare a explicat 
felul specific în care „monstrul” îl forţa să acţioneze. „Codul meu 
va fi: leagă-i, torturează-i, omoară-i („Bind them, torture them, 
kill them”). BTK- vor fi pe următoarea victimă.” 

Nu s-a mai întâmplat nimic în următorii trei ani. Rader a 
continuat cu „PC-urile”, „hoinăritul” şi urmărirea diferitelor 
femei, dar, în ciuda a ceea ce spusese în scrisoarea din 
octombrie 1974, că îşi găsise deja următoarea victimă, nu a fost 
găsit cadavrul altcuiva. Următoarea femeie pe care a ucis-o a 
fost Shirley Vian Relford, de 24 de ani - care nu fusese ţinta sa 
iniţială, dar cealaltă femeie, Cheryl Sarkozy, era plecată atunci 
când Rader a bătut la uşa ei în dimineaţa zilei de 17 martie 
1977. (Sarkozy şi colega ei de apartament, Judy Skerl, au crezut 
că Rader s-a întors anul următor, după ce au surprins într-o 
noapte pe cineva la fereastra bucătăriei.) 

Rader a folosit un şiretlic, susţinând că era un detectiv 
particular care încerca să găsească o mamă şi pe copilul ei; 
chiar avea o fotografie pe care le-o arăta oamenilor (a propriei 
soţii cu băiatul lor, care se născuse în 1975). A observat un 
tânăr pe care l-a urmărit până la locuinţa lui de pe South 
Hydraulic Street, numărul 1311, Wichita. Tânărul a deschis uşa, 
iar Rader l-a ameninţat cu pistolul. Rader i-a spus mamei 
băiatului că avea „o problemă cu fanteziile sexuale” şi că era 
nevoit să o lege pe ea şi, posibil, şi pe cei doi copii ai ei. Îşi 
adusese cu el „trusa de dat lovituri” - sfoară şi bandă adezivă - 
şi i-a legat întâi pe copii, dar aceştia făceau atât de mult 
zgomot, încât a fost nevoit să-i ducă în baie cu câteva jucării şi 


pături şi să blocheze uşa. Disperată să-l liniştească pe agresor, 
Shirley chiar l-a ajutat să împingă patul pana la uşa băii (potrivit 
spuselor lui Rader, cel puţin) înainte ca el să o lege, să-i pună o 
pungă pe cap şi să o stranguleze. Băiatul de opt ani care 
răspunsese la uşă a reuşit să fugă pe fereastră şi să se ducă să 
ceară ajutor. Fratele lui de şase ani a oferit poliţiei o descriere 
clară a agresorului - dar aceştia nu puteau fi siguri de 
veridicitatea declaraţiei, având în vedere câţi ani avea băiatul. 

Odată ce Shirley a murit, telefonul a început să sune, iar 
Rader a fugit panicat. Mai târziu a scris o poezie, „Buclata 
Shirley”’’, despre victima sa, crezând că, în viata de după, 
aceasta va fi menajera lui. Poliţia s-a întrebat, într-adevăr, dacă 
există vreo legătură între moartea lui Shirley şi mortile din 
familia Otero, dar nu existau destule dovezi în acest sens. 

Următoarea victimă a lui Rader, Nancy Fox, a fost 
strangulată nouă luni mai târziu şi s-a dovedit a fi ultima pentru 
următorii şapte ani. A scris o poezie şi despre această crimă, 
numită „Oh! Moarte lui Nancy”, pe care a inclus-o în următoarea 
scrisoare publică pentru autorităţi. Aceasta a fost crima de care 
era cel mai mândru atunci când a recunoscut-o. „Uciderea lui 
Fox a decurs aşa cum voiam eu”, a spus acesta - probabil 
încercând să se auto-justifice, cu toate că a recunoscut că 
Nancy i-a numit fanteziile sexuale „ridicole” şi i-a apucat 
testiculele, încercând să-l rănească. 

Şi-a făcut ceea ce el a numit „tema pentru acasă”, căutând 
în cutia poştală pentru a-i afla numele, apoi verificându-i şi locul 
de munca şi vizitând-o acolo „ca să-şi evalueze prada”. In 
noaptea de 8 decembrie 1977, şi-a parcat maşina la trei străzi 
distanţă de casa lui Nancy de pe South Perishing Street, în 
Wichita, şi a ciocănit la uşa din faţă. După cum anticipase, nu 
era nimeni înăuntru, aşa că a mers în spatele locuinţei, a tăiat 
linia telefonică şi a intrat în casă pentru a o aştepta pe viitoarea 
sa victimă. Odată ce Nancy a ajuns acasă de la serviciu, Rader i- 
a spus că „am o problemă, o problemă sexuală, că trebuie să o 
leg şi să fac sex cu ea”. Rader şi-a amintit că Nancy „a fost puţin 
supărată”, dar în final a fost de acord - „Să terminăm odată cu 
asta!” ca apoi să poată suna la poliţie. 


17 În original, ‘Shirley Locks - joc de cuvinte provenit de la numele 
„Goldilocks”, personajul principal al poveştii pentru copii „Goldilocks şi cei 
trei ursuleti”, (n. trad.) 


Rader a trimis-o la baie să se dezbrace, iar când aceasta s- 
a întors în dormitor, el i-a pus cătuşele şi a strangulat-o cu o 
curea. A lăsat-o să-şi recapete cunoştinţa, apoi i-a spus ca el 
este „Criminalul BTK” şi a strangulat-o din nou. După aceea i-a 
scos catusele, a legat-o cu o pereche de dresuri şi s-a masturbat 
în fata ei. „Eram în extaz”, şi-a amintit Rader. In starea sa 
delirantă, Rader credea că Nancy va fi amanta lui principală. 

Din moment ce femeia locuia singură, era puţin probabil ca 
cineva să raporteze prea curând crima, aşa că Rader a făcut-o el 
însuşi, sunând la serviciul de urgenţă la ora 8:18 a.m., dar în 
ziua următoare. „O să descoperiţi o crimă”, i-a spus Rader 
operatorului, oferindu-i numele şi adresa lui Nancy. Părăsise 
deja cabina telefonică în momentul în care poliţia a ajuns la 
locul faptei. 

La două luni după aceea, în februarie 1978, a trimis un 
colet postului de televiziune KAKE10 din Wichita; conţinea o 
scrisoare, un portret al lui Nancy şi o poezie dedicată acesteia, 
care cuprindea versurile „îţi voi umple fălcile până n-o să mai 
poţi vorbi,/ iti voi orbi (sic!) picioare-le (sic!) până n-o să mai 
poţi merge”, semnate de BTK. A sugerat diferite nume pentru 
el -,,Strangulatorul BTK”, „Călăul din Wichita” - şi a spus ca ela 
ucis şapte persoane şi că va continua să o facă şi de acum 
încolo. „Câţi oameni trebuie să mai omor până îmi voi vedea 
numele în ziare sau [voi primi] puţină atenţie din partea ţării?” 

Au existat multe discuţii dacă ar trebui să i se dea crezare 
lui BTK, dar în final poliţia a decis că va trebui să avertizeze 
populaţia în legătură cu acest individ şi intenţiile sale. Şeful 
poliţiei, Richard LaMunyon, a apărut la televiziunea locală şi a 
recunoscut că „Avem un individ care, aparent, are dorinţa 
incontrolabilă de a ucide din când în când... In cel mai sincer 
mod cu putinţă, vă spun că totuşi nu avem nicio pistă solidă.” 
Difuzarea a inclus imagini subliminale, însoţite de cuvinte 
despre care psihologii comportamentali care îl căutau sperau să 
fie întipărite în creierul lui BTK - ceva care, în acea perioadă, se 
presupunea că este posibil. Scria „ACUM SUNA-L PE 
COMANDANT”, alături de o imagine cu ochelari rasturnati - care 
se potrivea cu portretul lui Nancy Fox pe care BTK îl trimisese la 
KAKE. Panica a cuprins oraşul, iar una dintre companiile care au 


18 În original, ‘LII stuff your jaws till you cant talk, IT1 blind /sic/] your 
legs [sic] till you cant walk.’ (n. trad.) 


beneficiat de pe urma acestui lucru a fost ADT Security. Unul 
dintre angajaţii lor care montau alarme de securitate era un 
bărbat destul de manierat, având numele de Dennis Rader, şi 
începuse să lucreze la ADT în 1974... 

Rader a continuat să urmărească femei, iar pe 28 aprilie 
1979 a aşteptat-o pe proprietara casei din South Pinecrest, Anna 
Williams, de 63 de ani, să se întoarcă la domiciliu. Totuşi, ea a 
stat plecată mai mult timp decât anticipase Rader, aşa că, în 
final, Dennis a renunţat la planul său. Cu toate acestea, i-a 
trimis prin poştă o esarfa a ei, alături de un bilet. „Fii fericită ca 
nu ai fost acolo”, scria acesta, „pentru că eu eram”. Spre 
deosebire de alte dati, acum nu a mai căutat imediat o altă 
ţintă. De fapt, au trecut şase ani până a ucis din nou. 

În tot acest timp, ancheta poliţiei a continuat. Au fost 
efectuate mai multe teste pe mostrele de spermă pe care Rader 
le lăsase la locul crimelor, dar anchetatorii nu au reuşit decât să 
micşoreze lista suspectilor la 15.000 de bărbaţi doar din Wichita 
- lăsând la o parte restul statului. Caseta audio a fost examinată 
în detaliu, dar nu a putut fi descoperit nimic concludent. In 
1983, două echipe de detectivi au început să analizeze dovezile 
cu forte proaspete şi au stabilit o listă cu 200 de suspecți 
principali, dintre care 195 au oferit mostre de ADN în mod 
voluntar; dintre aceştia, şapte nu au putut fi eliminaţi imediat 
din investigaţie. Fotocopiatorul pe care BTK îl folosise pentru a 
multiplica scrisorile pe care le trimisese era o maşinărie la care 
putea avea acces oricine. Poezia pentru Shirley Vian era similară 
ca stil cu una ce tocmai apăruse în revista Games; abonaţii 
revistei au fost verificaţi. Niciuna dintre aceste piste nu a adus 
poliţia la uşa lui Rader. 

Următoarea victimă a lui Rader nu a fost imediat pusă în 
legătură cu acesta. A lovit mult mai aproape de casă şi şi-a 
schimbat deliberat modul de operare pentru a-i îndepărta pe 
poliţişti de el. A fost, după cum a recunoscut Rader în faţa 
şerifului comitatului Sedgwick, sergentul Tom Lee, „cea mai 
complicată lovitură”, din cauza că s-a produs aproape de casa 
lui - deşi acest lucru i-a făcut munca mult mai uşoară în „faza de 
urmărire”. În seara de 27 aprilie 1985, şi-a creat un alibi fals, 
urcându-se într-un taxi, după ce a plecat de la o sală locală de 
bowling, prefacandu-se că e puţin băut şi spunându-i 
taximetristului să-l lase aproape de casă pentru a merge puţin 


pe jos şi a se putea trezi înainte de a ajunge la domiciliu. De 
fapt, a intrat în locuinţa lui Marine Hedge, de 53 de ani, pe care 
a aşteptat-o să se întoarcă acasă. 

Marine a ajuns acasă cu un musafir, un bărbat care a plecat 
după o oră. Rader a aşteptat până la „o oră târzie” înainte să 
aprindă lumina şi să o stranguleze pe femeie cu mâinile goale, 
atunci cand aceasta a început să tipe. Apoi a dezbrăcat-o, a 
înfășurat-o într-o pătură şi a aşezat-o în portbagajul maşinii ei. A 
condus până la Biserica Luterană - era un membru respectat al 
comunităţii şi de aceea avea cheia de la pivniţă - şi i-a făcut 
fotografii polaroid în diferite ipostaze. După aceea, a căutat un 
loc în care să ascundă cadavrul; odată ce a aruncat-o pe East 
North Street, numărul 53 - un loc despre care Rader va susţine 
mai târziu că era o groapă de gunoi pentru cadavrele câinilor - a 
acoperit-o cu crengi. Nu a fost găsită timp de opt zile. Poliţia nu 
era sigură dacă aceasta fusese opera lui BTK sau nu. 

Nici următoarea lui ţintă nu a fost, iniţial, pusă în legătură 
cu el. Vicki Wegerle, de 28 de ani, cânta de obicei la pian în casa 
ei de pe West Street, numărul 13, din Wichita, iar Rader a auzit- 
o pe 16 septembrie 1986, când s-a dat drept un angajat de la 
compania de telefonie pentru a obţine permisiunea de a intra în 
locuinţa ei. Sustinand că era ceva în neregulă cu liniile 
telefonice, a pătruns in casa femeii, apoi a amenintat-o cu 
pistolul şi a dus-o în dormitor. Băiatul de doi ani al lui Vicki se 
afla şi el acolo; Rader nu s-a putut decide ce să facă cu copilul. 
A legat-o pe Vicki cu şireturi de piele, în ciuda faptului că 
aceasta s-a zbătut „ca o pisică sălbatică” şi l-a zgâriat. L-a 
implorat să se oprească si a spus o rugăciune în timp ce el o 
strangula cu o şosetă din nailon. Realizând faptul că se crease 
multă agitaţie, Rader a plecat rapid, fără să-şi dea seama că nu 
o omorâse pe Vicki; cu toate acestea, atunci când paramedicii 
au ajuns la locuinţa ei, nu au mai reuşit să o ţină în viaţă. 

In acea vreme, poliţia nu a reuşit să facă nimic cu celulele 
de piele găsite sub unghiile lui Vicki. În 2005, ADN-ul s-a potrivit 
cu cel al lui Dennis Rader. Cu un an în urmă, pe 19 martie 2004, 
Wichita Eagle a primit o scrisoare de la „Bill Thomas Killman” 
care îşi asuma responsabilitatea pentru uciderea lui Vicki şi care 
trimisese o fotocopie a carnetului ei de şofer şi trei fotografii ale 
cadavrului acesteia. A fost primul indiciu real al anchetatorilor în 
legătură cu identitatea criminalului. 


La mijlocul anilor 1980, potrivit locotenentului Al Stewart, 
„Am încercat sute de mii de teorii. Am verificat numerele 
caselor, perioada de rezidenţă a victimelor, fazele lunii, am citit 
cărţi în căutarea unor conexiuni oculte cu mitologia, vrăjitoria şi 
demonologia.” Niciuna dintre aceste teorii nu le-a oferit vreun 
indiciu referitor la identitatea lui BTK. Pe 3 octombrie 1987, a 
fost descoperit cadavrul lui Shannon Olson, de 15 ani, legat şi 
aruncat într-un iaz, într-o manieră specifică metodelor lui BTK. 

In Ajunul Anului Nou din acelaşi an, Mary Fager s-a întors la 
locuinţa sa din Wichita unde i-a găsit morţi pe soţul ei şi pe cele 
două fiice, de 16 şi 10 ani. Phillip fusese împuşcat, iar pe fete le- 
a găsit în cadă. Fuseseră strangulate. Fiica cea mare, Kelli, era 
dezbrăcată; mâinile şi picioarele lui Sherri fuseseră legate cu 
bandă electroizolantă. În ceea ce o privea pe Mary Fager, Rader 
nu era responsabil. l-a scris lui Mary ca BTK spunându-i că nu el 
a comis crimele, dar că era fânul celui care a făcut-o. În acea 
perioadă, poliţia şi FBl-ul păreau a crede că scrisoarea era 
originală. (Un contractor local a fost arestat şi judecat pentru 
crime, dar apoi a fost achitat; cu toate acestea, poliţia nu a 
considerat că ar mai exista şi alti suspecți.) 

Ultima victimă cunoscută a lui Rader a fost Dolores „Dee” 
E. Davis, în vârstă de 62 de ani, care a fost strangulată de BTK 
pe 19 ianuarie 1991. Chiar în timp ce se pregătea să arunce o 
cărămidă în geamul ei, Rader a avut nişte retineri, dar şi-a 
continuat acţiunea. Dolores a fost trezită de zgomotul loviturii, 
având impresia că o maşină a intrat în casa ei. Rader a susţinut 
că este un fugar aflat pe drumuri, care avea nevoie doar de 
„mâncare, maşină, căldură”. l-a pus cătuşele, a calmat-o, apoi s- 
a prefăcut că se duce să ia mâncare şi a plecat; când s-a întors, 
i-a scos catusele, a legat-o şi a strangulat-o cu propriul dres. La 
fel ca în cazul lui Marine Hedge, i-a înfăşurat cadavrul într-o 
pătură şi l-a pus în portbagajul maşinii ei. Apoi a aruncat-o sub 
un pod. 

Aceasta nu a fost singura asemănare dintre cele două 
crime. Rader se implicase în mişcarea Micilor Cercetasi şi a 
folosit o tabără ca alibi pentru crima sa din 1985 asupra lui 
Marine Hedge. Şase ani mai târziu, trebuia să ajute la 
organizarea unei tabere în Parcul West din comitatul Harvey şi a 
folosit biserica baptistă unde se întâlneau cercetaşii - şi de la 
care avea cheia - pentru a se pregăti. Se simţea în siguranţă. 


Din multe puncte de vedere, era justificat faptul că se 
simţea aşa, dar nu a mai comis alte crime. Viaţa „reală” a lui 
Rader era una foarte ocupată: în 1988, a încetat să mai lucreze 
pentru ADT, iar în anul următor şi-a luat o slujbă ca operator de 
recensământ. După aceea, a muncit ca hingher şi agent de 
conformitate pentru parcul oraşului şi, de asemenea, a fost 
preşedinte al Consiliului Bisericii Luterane. BTK nu a mai avut 
niciun contact cu poliţia. 

Până în martie 2004. Trecerea a treizeci de ani de la mortile 
din familia Otero a fost marcată prin numeroase articole în 
presa locală şi naţională şi se pare că dorinţa lui Rader de a fi în 
centrul atenţiei a avut câştig de cauză. Pe parcursul 
următoarelor 11 luni, el a dat diverse comunicate care au 
condus, în final, la arestarea lui. Primul, trimis pe 19 martie, a 
detaliat moartea lui Vicki Wegerle. Cu FBl-ul şi consultantii 
poliţiei îngrijoraţi că BTK poate „să facă ceva diabolic” dacă nu 
primea atenţia la care râvnea, scrisoarea s-a bucurat de multă 
publicitate. De asemenea, însemna că mostra de ADN prelevată 
de sub unghiile lui Vicki putea fi folosită pentru continuarea 
anchetei. 

Următoarea scrisoare a lui Rader, trimisă pe 5 mai la KAKE- 
TV, a ajuns şi ea în ziare (cu toate că poliţia nu a dezvăluit toate 
detaliile). Aceasta a fost o scrisoare de trei pagini care făcea 
imposibilă o reconstituire corectă a crimelor, detaliile fiind 
alterate, dar prezentând viziunea sa asupra evenimentelor; şi, 
de asemenea, conţinea jocuri de cuvinte şi alte modalităţi de 
tachinare a poliţiştilor (jocul includea cuvintele „vânat”, 
„fantezii” şi numele de „Rader”). Pe 17 iunie, o scrisoare care 
includea detalii ale morţilor din familia Otero a fost găsită în 
Biblioteca Publică Wichita. O altă scrisoare a fost lăsată într-o 
cutie poştală UPS pe 22 octombrie - a treizecea aniversare de la 
prima comunicare a lui BTK cu poliţia. Pe 30 noiembrie, poliţia a 
dezvăluit unele informaţii din aceste scrisori, care pretindeau să 
consemneze aspecte din viaţa lui BTK - multe dintre informaţii 
fiind pură ficţiune. 

La mijlocul lunii decembrie, în Parcul Murdock a fost găsită 
o sacoşă care conţinea carnetul de conducere al lui Nancy Fox, 
alături de alte obiecte oferite de BTK, precum o păpuşă Bărbie 
numită PC, cu o pungă pe cap, mâinile legate la spate şi 
picioarele prinse cu dresuri. In următoarea lună, o altă sacoşă a 


fost aruncată pe un drum neasfaltat; conţinea diferite bijuterii 
pe care BTK le luase şi un hard disk de la un computer - Rader a 
trimis vederi prin posta la sediul televiziunii KAKE, in care le 
transmitea unde sa caute si le multumea pentru ajutor. 

Toate aceste forme de comunicare au ajutat poliţia să-l 
urmărească pe Rader. Hard diskul computerului conţinea un 
document şters, a cărui metadată fusese modificată şi salvată 
de „Dennis” la Biserica Luterană a lui Hristos. Camioneta lui 
fusese filmată de camerele de supraveghere din zonele unde 
fuseseră găsite pachetele. Si, în final, a fost obţinută, fără ştiinţa 
acesteia, o probă ADN de la fiica lui, Kerri, de la un test 
Papanicolau pe care îl făcuse cu cinci ani înainte. Această probă 
a oferit o ultimă dovadă concludentă. 

Dennis Rader a fost arestat pe 25 februarie 2005 în timp ce 
conducea înapoi spre casă în Park City. Locuinţa, vehiculele si 
birourile i-au fost perchezitionate, iar a doua zi şeful poliţiei din 
Wichita, Norman Williams, a putut anunţa: „în concluzie: BTK 
este arestat.” După un proces preliminar, Rader a pledat vinovat 
pentru 10 capete de acuzare şi la tribunal a făcut o mărturie 
detaliată şi chiar egoistă. A fost condamnat la 10 sentinţe pe 
viaţă, cu posibilitatea de a fi eliberat condiţionat în anul 2180. 

CAPITOLUL 26 Statele Unite ale Americii: David 
Berkowitz - Fiul lui Sam 

Salutări din rigolele din N.Y.C., care sunt pline de 
rahat de câine, vomă, vin trezit, urină şi sânge. 

Salutări din canalizările din N.Y.C., care înghit aceste 

„delicatese” de câte ori acestea sunt spălate de 

camioanele de gunoi. Salutari din crăpăturile 

trotuarelor din N.Y.C. şi de la furnicile care salasluiesc 

în acestea şi se hrănesc cu sângele uscat al morţilor, 

care s-a fixat în aceste crăpături. 


Aşa începea una dintre scrisorile trimise editorialistului 
Jimmy Breslin de la New York Daily News de către „fiul lui Sam”, 
cunoscut şi ca David Berkowitz, ale cărui acţiuni i-au ţinut pe 
cetăţenii din New York paralizati timp de 13 luni şi care s-au 
sfârşit în vara caniculară a anului 1977. „Sunt speriată”, a spus 
o fata din Queens pentru revista Time, în luna iulie a acelui an. 
„Obişnuiam să-mi sărut iubitul în faţa uşii. Acum pur şi simplu 
alerg repede înăuntru.” După ce în 1987 a trecut la o altă 


religie, Berkowitz rămâne în spatele gratiilor şi îşi spune „Fiul 
speranţei”. „Uitându-mă în urmă, totul a fost un coşmar şi aş 
face orice să repar ceea ce s-a întâmplat”, a scris acesta pe site- 
ul său. „Şase oameni şi-au pierdut viaţa. Mulţi alţii au suferit din 
cauza mea şi vor continua să o facă toată viaţa. Îmi pare foarte 
rău pentru asta.” 

Născut cu numele de Richard David Falco pe 1 iunie 1953, 
a fost dat spre adopţie de mama lui naturală, Betty Broder 
Falco, la câteva zile după naştere, şi a fost adoptat de cuplul de 
evrei Nathan şi Pearl Berkowitz, care i-au schimbat prenumele şi 
i-au dat numele lor de familie. Tânărului David i s-a spus de lao 
vârstă fragedă că a fost adoptat şi că mama lui murise la 
naştere. A fost un copil rasfatat, care ar fi putut să o adore pe 
mama lui adoptivă, dar care în schimb o agresa verbal tot 
timpul (din cauză că era adoptat, a spus un vecin), cea mai 
mare ofensă fiind că îşi dorea ca ea să moară - în ziua în carea 
ieşit în oraş să ia cina şi s-a prăbuşit, făcându-i-se rău din cauza 
cancerului la sân de care suferea. Femeia a murit când fiul ei 
avea doar 14 ani, iar el nu s-a mai apropiat niciodată de tatăl 
său. Acest lucru s-a agravat atunci când părintele lui s-a 
recăsătorit şi s-a retras în Florida. 

Berkowitz nu a fost un adolescent popular - a mers la Liceul 
Christopher Columbus din Bronx şi era tachinat din cauza 
kilogramelor în plus pe care le avea. A petrecut ceva timp în 
serviciul poliţiei auxiliare din New York, unde a învăţat despre 
direcționarea traficului, acordarea primului ajutor şi acţiunile de 
salvare. (în ziua comiterii uneia dintre crimele sale, a ajutat un 
cuplu aflat în pericol înainte de a împuşca doi oameni 
nevinovaţi.) S-a înrolat în Armata Statelor Unite în 1971 şi, cu 
toate că a picat testul de tragere (cu puşca), a devenit trăgător 
de elită (gradul dintre lunetist începător şi expert) cu carabina 
M16. Totuşi, a început să aibă un comportament total nepotrivit 
şi a fost lăsat la vatră în 1974, petrecând puţin timp la colegiul 
din Bronx înainte de a începe să lucreze ca agent de securitate 
la un depozit aflat lângă port. 

În aceeaşi perioadă, a decis să afle câte ceva despre mama 
sa naturală şi a fost uimit atunci când un grup de copii înfiaţi i- 
au spus că mulţi părinţi adoptivi susţin că mama lor naturală a 
murit, într-un efort de a-i face pe copii să se ataseze de ei. 
Berkowitz l-a întrebat pe tatăl său care este adevărul în cazul lui 


şi aşa a aflat că mama lui era încă în viaţă - deşi, când a întâlnit- 
o, a fost dezamăgit văzând că era „o femeiuşcă speriată şi 
agitată”. De asemenea, a aflat adevăratul motiv pentru care 
fusese adoptat: mama lui avusese o aventură cu un bărbat 
căsătorit, iar el a fost rezultatul neaşteptat al acestei relaţii. 
„lată-mă, vrând din capul locului să nu mă fi născut, un 
mizerabil, inadaptat, îmbolnăvit de fanteziile despre moarte, 
doar ca să aflu că nu fusesem dorit -, fiind, până la urmă, un 
accident”, a scris el mai târziu. A păstrat o oarecare legătură cu 
sora sa vitregă şi cu cele două fiice ale ei, dar a rupt-o când 
întunericul pe care îl simtise dintotdeauna în el începuse să le 
amenințe siguranţa. Avea, după cum susţinea singur, o dorinţă 
puternică de a-şi lichida familia naturală. 

La o petrecere în New York, Berkowitz a întâlnit nişte 
„oameni interesanţi”- pentru că făceau parte dintr-un cult 
satanic. Mergea la întâlnirile lor din Parcul Untermeyer, Yonkers, 
oferindu-şi, de bunăvoie, viaţa lui Lucifer. A susţinut că acest 
grup se ocupa cu pornografia infantilă şi sacrificii de animale, 
care erau atrăgătoare pentru partea întunecată din el. Nu va 
trece mult timp până să înceapă să atace femei. „Mi-am pierdut 
abilitatea de a iubi, de a avea compasiune”, a spus Berkowitz în 
1977. „Devenisem un animal.” 

Primul atac pe care l-a recunoscut a avut loc în Ajunul 
Crăciunului din anul 1975, când a atacat două femei folosind un 
cuţit de vânătoare. Una dintre acestea nu a fost identificată, dar 
cealaltă, Michelle Forman, de 14 ani, a fost spitalizată din cauza 
rănilor grave provocate de cuţit; s-a zbătut, s-a luptat cu el, 
făcându-l pe Berkowitz să se taie singur, şi aşa a reuşit să 
scape. 

In acea primăvară, Berkowitz a devenit obsedat de câinii 
care urlau şi despre care spunea că îl ţin treaz ziua, când el 
încearcă să doarmă - lucra adesea în schimbul de noapte -, aşa 
că şi-a schimbat slujba, devenind iniţial şofer de taxi, apoi 
poştaş, şi şi-a găsit un nou apartament. Din nefericire, şi noii săi 
vecini aveau câini, aşa că Berkowitz se ducea să doarmă pe 
plajă, să se plimbe şi să-şi limpezească gândurile -, iar în timpul 
unei astfel de plimbări, a decis că trebuie „să măcelărească o 
femeie din răzbunare pentru toată durerea şi toată suferinţa 
mentală pe care i-o provocaseră”. l-a vizitat pe tatăl şi pe mama 
sa vitregă, în Florida, unde a fost văzut lovindu-se cu pumnii în 


cap şi spunând că nimeni nu-l poate ajuta pentru că era deja 
„prea târziu”. Şi-a vizitat un vechi tovarăş din armată în Huston, 
Texas, de unde şi-a cumpărat un revolver cu calibrul de 44 mm, 
aparent pentru a se proteja atunci când parcurgea drumul lung 
dintre Huston şi New York. Avea în minte o altă întrebuințare a 
acestuia. 

Pe 29 iulie 1976, Jody Valenti, în vârstă de 19 ani, şi 
prietena ei, Donna Lauria, având 18 ani şi care era tehnician 
medical, stăteau în maşina lui Jody, aflată în faţa apartamentului 
Donnei de pe Buhre Avenue din Bronx, după ce petrecuseră o 
noapte la discotecă. Berkowitz a trecut pe lângă ele în maşina 
sa galbenă Ford Galaxie din 1970 şi a parcat la două străzi 
distanţă. Apoi, s-a întors în locul unde se aflau tinerele, cu o 
armă pe care o ţinea într-o pungă maro de hârtie. A încercuit 
maşina - „ca un animal care îşi urmărea prada”, i-a spus mai 
târziu psihiatrului David Abrahamsen - şi aşa a fost observat de 
Jody. In timp ce prietena ei s-a întors ca să vadă la ce se uita 
aceasta, Berkowitz a scos pistolul, s-a lăsat pe vine, sprijinindu- 
şi cotul pe genunchi, a tras de trei ori şi a ochit. Jody a apăsat pe 
claxon şi a strigat că prietena ei a fost împuşcată, iar tatăl 
Donnei, Michael, a ieşit din apartament găsindu-şi fiica moartă, 
ucisă instantaneu cu un glonţ în cap. Jody fusese împuşcată în 
coapsă; al treilea glonţ nu le-a atins pe fete. Berkowitz a condus 
mai departe, fredonand; se simţea mai împăcat. Nu avusese un 
orgasm fizic, dar a spus mai târziu că fusese unul mental. Până 
când nu a văzut în ziarul New York Post titlul „Fată din Bronx 
ucisă în maşină” nu a fost sigur dacă vreuna dintre fete murise. 
Jody a reuşit să ofere poliţiei o descriere a criminalului, dar a 
fost incapabilă să ofere vreun posibil motiv pentru care ea şi 
prietena ei fuseseră atacate. 

Următoarele victime ale lui Berkowitz au fost Carl Denaro şi 
Rosemary Keenan, pe 23 octombrie. Cei doi stăteau în maşina 
lui Carl când gloantele au început să le spargă geamurile. 
Neintelegand ce se întâmplă - „Am simţit că maşina a 
explodat.”, a declarat el mai târziu pentru NBC -, Carl cel cu 
părul lung (despre care poliţia a crezut mai târziu că a fost 
confundat de Berkowitz cu o fată) a pornit motorul şi a demarat, 
fără să-şi dea seama că sângera din cauza unei răni la cap. A 
avut nevoie de o placuta de metal care să-i înlocuiască bucata 
lipsă de os. Rosemary a fost mai norocoasă, având doar răni de 


la geamurile sparte. Tatăl fetei de 18 ani era un veteran al 
poliţiei din New York, aşadar cazul a primit mai multă atenţie din 
partea autorităţilor decât ar fi primit, poate, în mod normal, dar 
fără niciun rezultat. Din nou, se pare că nu exista niciun motiv 
pentru acest atac, iar pentru că avusese loc într-o altă zonă, nu 
a fost corelat cu moartea Donnei Lauria. Desi gloantele au fost 
identificate ca fiind de calibrul de 44 mm, erau prea deteriorate 
pentru a mai fi de vreun ajutor anchetatorilor. 

Peste o luna, pe 27 noiembrie 1976, Berkowitz a lovit din 
nou. De data aceasta, victimele sale nu se aflau in masina, ci 
stateau de vorba despre filme pe terasa casei lui Joanne Lomino, 
de 18 ani, din Bellerose, Queens. Un barbat in uniforma militara 
a venit la Joanne şi la Donna DeMasi, de 16 ani, şi le-a rugat să-l 
îndrume - apoi a clacat, a scos pistolul şi le-a împuşcat pe fete 
pe rând. Cât timp ele s-au prăbuşit la pământ, le-a mai împuşcat 
de câteva ori, apoi a fugit. Donna a fost împuşcată în gât, iar 
Joanne a fost rănită în spate, rămânând paralizată de la brâu în 
jos. Ambele fete au supravieţuit. 

Cele două personalităţi ale lui Berkowitz s-au manifestat în 
noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1977. Seara, i-a ajutat pe doi 
adolescenţi să-şi scoată maşina din nameti. Dar la ora 12:30 în 
acea noapte, a făcut următoarele victime. Trei gloanţe au fost 
trase prin geamul din dreptul pasagerului al maşinii lui John Diel, 
în timp ce parcase în faţa Station Square, vizavi de Forest Hills 
Inn, lângă staţia de tren Long Island. Christine Freund, secretară 
pe Wall Street, în vârstă de 26 de ani, a fost împuşcată în cap, 
deasupra urechii, şi în umărul drept. A murit câteva ore mai 
târziu la Spitalul St. John din Elmhurst. Potrivit spuselor lui John, 
fuseseră să vadă filmul Rocky şi aşteptau ca motorul maşinii să 
se încălzească înainte de a merge acasă. Iniţial, nimeni nu a 
răspuns strigătelor de ajutor ale lui John după tmpuscaturi, asa 
că a condus până la cea mai apropiată intersecţie şi a blocat 
traficul. 

A fost prima dată când poliţia s-a întrebat dacă nu cumva 
există vreo corelaţie cu celelalte atacuri greu de explicat. 
„Verificam posibilitatea ca alte cazuri similare să fi putut avea 
loc în acel cartier sau în alte cartiere în decursul ultimului an”, a 
declarat pentru New York Times procurorul general al districtului 
Queens, John J. Santucci, „şi dacă există legături între aceste 
posibile cazuri similare.” A doua zi, sergentul Richard Conlon de 


la NYPD a spus că „poliţia presupune că există o legătură”, dar 
erau de părere că trebuie să caute „suspecţii” - la plural - şi 
expertul criminalist George Simmonds i-a spus detectivului de la 
omucideri Joe Coffey ca sunt în căutarea unui „psihopat”: 
gloantele de la locul crimei asupra lui Freund se potriveau cu 
cele de la celelalte trei atacuri. 

Alte cinci săptămâni au trecut înainte ca impulsurile lui 
Berkowitz să îl determine să comită altă crimă, într-un loc aflat 
la doar o stradă distanţă faţă de cea precedentă. După crima 
asupra Christinei Freund, locuitorii din zonă au încercat să 
strângă bani pentru a putea angaja agenţi de securitate care să 
patruleze în cartier, dar nu au reuşit să adune decât jumătate 
din suma necesară. Noua victimă a lui Berkowitz, studenta 
Virginia Voskerichian, în vârstă de 19 ani, a fost ucisă pe 8 
martie 1977, între 7:30 şi 7:45 p.m., după ce părăsise staţia de 
metrou Continental Avenue. Iniţial, poliţia a crezut că ar fi fost 
victima unui jaf, cu toate că fata avea încă asupra ei cărţile şi 
poşeta. S-a aflat faptul că Berkowitz se apropiase de ea, iar fata 
a ridicat disperată cărţile, în încercarea de a se proteja de 
atacator; gloantele au pătruns pur şi simplu prin cărţi, omorand- 
o. Cadavrul i-a fost găsit cu fata în jos - în nişte boscheti de 
lângă trotuarul din dreptul Darthmouth Street, numărul 4 - de 
către poliţiştii care răspunseseră apelului unui şofer de taxi ce 
spusese că în zonă avusese loc un jaf. Primarul oraşului New 
York, Abe Beame, a susţinut o conferinţă de presă împreună cu 
NYPD şi a anunţat că acum gloantele găsite se potriveau cu cele 
de la primele crime ale lui Berkowitz. Acesta şi-a primit porecla 
de „Criminalul [cu o armă] de calibrul de 44 mm”. 

În această perioadă, iritarea lui Berkowitz în privinţa 
vecinilor săi şi a câinilor acestora a crescut la cote maxime. La 
începutul lunii aprilie, i-a trimis o scrisoare anonimă lui Sam 
Carr, proprietarul de 64 de ani al lui Harvey, un labrador 
retriever, în care îi spunea că el şi soţia lui aveau „vieţile date 
peste cap din cauza acestui câine”, nemaifiind capabili să ducă 
un trai normal, „să dormim până mai târziu, să facem dragoste, 
să citim etc.; lătratul şi urlatul câinelui continuă, iar noi nu avem 
pace”. Carr însă l-a ignorat. 

Patrulele de poliţie au fost suplimentate în zonele în care 
Berkowitz actionase; cu toate acestea, la primele ore ale 
dimineţii de 17 aprilie 1977, el a aşteptat pur şi simplu ca 


maşina care patrula sa treacă, înainte de a-şi aborda 
următoarele două victime. Alexander Esau, de 20 de ani, şi 
Valentina Suriani, de 18 ani, stăteau în maşina fratelui lui Esau, 
pe un drum de acces, aflat la o stradă depărtare de casa 
Valentinei, când Berkowitz a tras de patru ori în vehiculul lor. 
Valentina a murit pe loc; Alexander a fost împuşcat de două ori, 
o dată în cap, şi a fost transportat la Spitalul Jacobi, unde a 
murit ulterior. „Nu părea să existe o motivaţie realistă pentru 
aceste împuşcături”, a declarat a doua zi, într-o conferinţă de 
presă, detectivul-sef al circumscriptiei 43, John Keenan. 
„Acestea par a fi acţiunile unei persoane dereglate mintal.” 

Ceva diferit era, totuşi, la aceste ultime două crime: 
Berkowitz a lăsat o scrisoare lângă cei doi tineri, adresată 
căpitanului NYPD Joseph Borrelli. „Sunt foarte îndurerat că ai 
spus despre mine că aş fi misogin. Nu sunt aşa. Dar sunt un 
monstru. Sunt «fiul lui Sam». Sunt o mică «pramatie»”, începea 
scrisoarea, scrisă cu majuscule şi având numeroase greşeli 
gramaticale. A fost pentru prima dată când a fost menţionată 
sintagma „fiul lui Sam”. În altă parte a scrisorii s-a 
autodesemnat „Beelzebub - «Behemouth cel Grasan»”. 
Scrisoarea explica faptul că „părintele Sam” i-a ordonat „să iasă 
şi să ucidă”. A avertizat poliţia: „ca să mă opriţi, trebuie să mă 
ucideti. Atenţiune, poliţiştilor: impuscati-ma întâi - împuşcaţi 
pentru a ucide, altfel...” Scrisoarea se încheia într-o notă 
fatalistă: „Pentru moment vă voi spune la revedere şi noapte 
bună. Poliţie - permite-mi să te bântui cu aceste cuvinte. Mă voi 
întoarce! Mă voi întoarce! A se interpreta ca - bang, bang, bang, 
bang, bang - ugh!! Al vostru în crimă, DI. Monstru.” Această 
scrisoare a fost descrisă de către Daily News ca fiind „Primul 
indiciu solid”. 

Pentru a coordona căutările „fiului lui Sam”, a fost înfiinţată 
o echipă operativă, iar un profil psihologic al criminalului a fost 
finalizat pe 26 mai 1977, fiind bazat pe scrisoarea acestuia. 
Berkowitz era considerat ca fiind „nevrotic, schizofrenic şi 
paranoic, cu influenţe religioase care îi afectează procesul de 
gândire şi cu semne evidente de posesii demonice şi compulsii. 
Cel mai probabil este timid şi ciudat, un singuratic incapabil de a 
stabili relaţii cu alte persoane, în special cu femei tinere.” Toate 
pistele posibile au fost investigate - ura asistentele medicale 
brunete din cauza a ceva ce i se întâmplase tatălui său? Oare 


modul său de operare se potrivea unuia văzut într-un episod din 
celebrul serial poliţist Starsky & Hutch? Potrivit unui raport 
oficial, peste 5.000 de nume au fost trimise poliţiei pentru a fi 
verificate - unele fiind obţinute inclusiv de la unele femei care îşi 
suspectau soţii sau foştii prieteni. Pe parcursul următoarelor 
patru luni, peste 1.500 de persoane au fost trecute la următorul 
nivel de investigaţie, cu 12 suspecți puşi sub supraveghere, mai 
mult de jumătate dintre aceştia fiind actuali sau foşti poliţişti, iar 
unul dintre ei, un fost agent FBI. 

La scurt timp după moartea Valentinei Suriani, Berkowitz a 
scris o altă scrisoare, de data aceasta pentru Sam Carr, în care 
susţinea că viaţa lui „a fost distrusă” şi că nu mai are nimic de 
pierdut. „Observ că nu va mai exista pace în viata mea si a 
familiei mele până nu-ți iau tie viata. Bărbat ticălos şi malefic ce 
eşti - progenitura diavolului te blestem pe tine şi pe familia ta 
pentru totdeauna”, a încheiat acesta. O săptămână mai târziu, 
câinele lui Sam Carr, Harvey, a fost împuşcat şi rănit. 

Daily News a prezentat primul reportaj, neratând şansa de 
a stârni panică. A doua scrisoare de la „fiul lui Sam” a apărut la 
patru zile după ce a fost realizat profilul psihologic al acestuia, 
dar acum a fost trimisă reporterului Jimmy Breslin de la Daily 
News. Fusese expediată din Englewood, New Jersey, iar pe 
spatele plicului erau scrise patru rânduri: „Sânge şi Familie - 
întuneric şi Moarte - Depravare Absolută - calibrul de 44 mm”. 
Asemenea scrisorii adresate poliţiei, şi aceasta era scrisă cu 
majuscule şi multe greşeli gramaticale şi avea nota: „Sunt încă 
aici. Ca un spirit care hoinăreşte prin noapte. Însetat, înfometat, 
rareori oprindu-ma pentru a mă odihni; nerabdator să-l 
mulţumesc pe Sam. Îmi iubesc munca. Acum golul a fost 
umplut.” A oferit ceea ce spunea că ar fi informaţii care să-i 
ajute pe detectivi (pe care îi încuraja „să rămână..., le doresc tot 
norocul din lume”): „Ducele Morţii”, „Ticălosul Rege al 
Slăbiciunii Umane”, „Cei Douăzeci şi Doi de Discipoli ai ladului”, 
„John «Wheaties» - Violator şi Strangulator de Fetite”. Cel mai 
îngrijorător lucru scris a fost: „Spune-mi, Jim, ce o să bei pe 29 
iulie?”, care reprezenta de fapt aniversarea primei sale crime. 
Sub semnătură se aflau o mică diagramă, pe care Breslin a 
descris-o ca fiind „un semn în formă de X cu simboluri biologice 
pentru masculin şi feminin, şi de asemenea o cruce şi litera S”. 


Ziarul a publicat majoritatea scrisorii pe 5 iunie, sub titlul: 
„Breslin către criminalul cu arma de calibrul de 44 mm: 
Renunta! E singura şansă de scăpare”. Reacţia poliţiei a fost ca 
„fiul lui Sam” „ne tachinează”, în timp ce poliţiştii încercau să 
facă faţă uriaşului flux de indicii ce veneau pe baza articolului 
din ziar - care a fost vândut în peste 1,1 milioane de copii în 
acea zi. Niciun indiciu nu a fost de ajutor. 

Pe 26 iunie, Berkowitz a atacat alte două persoane, cu 
toate că atât Sal Lupo, de 20 de ani, cât şi Judy Placido, de 17 
ani, au supravieţuit având răni uşoare. Au fost împuşcaţi în timp 
ce stăteau în maşină, sub un stejar mare de pe 211 Street, la 
sud de 45th Road - la doar trei străzi distanţă de secţia de 
poliţie Precinct -, după ce veniseră de la discoteca Elephas. 
Poliţia a crezut că Berkowitz i-ar fi auzit discutând la discotecă şi 
apoi i-ar fi urmărit. 

Berkowitz nu a atacat în ziua aniversării morţii Donnei 
Lauria, o dată care, după cum a comentat New York Times, „a 
fost marcată de numeroase patrule, largă publicitate şi temeri 
publice crescute”. În schimb, a aşteptat până pe 31 iulie, când a 
împuşcat şi rănit mortal un cuplu tânăr ce stătea într-o maşină 
parcată lângă un semafor aflat la intersecţia dintre Shore 
Parkway şi Bay 14" Street, de pe faleza Brooklyn, la aproximativ 
un kilometru şi jumătate în sud faţă de podul Verrazano- 
Narrows. A fost prima crimă din Brooklyn a lui Berkowitz şi, 
pentru prima dată, au existat martori. Cel puţin doi oameni l-au 
văzut apropiindu-se din umbra Parcului Dyker Beach aflat în 
zonă şi venind prin spatele maşinii în care stăteau, în jurul orei 
2:50 a.m., vânzătorul de haine Robert Violante şi secretara 
Stacy Moskowitz, amândoi în vârstă de 23 de ani. Potrivit 
spuselor martorilor, dintre care unul - Tommy Zaino, de 19 ani - 
a văzut totul în oglinda retrovizoare a maşinii sale, „fiul lui Sam” 
s-a lăsat pe vine, a tintit cu ambele mâini, trăgând patru gloanţe 
prin geamul deschis din dreptul pasagerului. Robert a fost 
împuşcat în cap o dată, iar Stacy, de două ori. Robert a apăsat 
pe claxon pentru a cere ajutor, în timp ce Berkowitz s-a 
îndepărtat calm de maşină. Glontul care l-a lovit pe Robert i-a 
trecut acestuia prin cap, distrugându-i ochiul stâng şi afectându- 
| şi pe cel drept; unul dintre gloantele care au lovit-o pe Stacy 
Moskowitz i s-a oprit acesteia în gât, confirmând suspiciunile 


poliţiei că [în acest caz] ar fi fost implicat fiul lui Sam”. Stacy a 
murit după aproximativ 39 de ore. 

Mai mulţi martori au raportat prezenţa unei maşini galbene, 
majoritatea descriind-o ca fiind un Volkswagen broscuta. În 
decurs de o oră de la atac, au fost ridicate baraje rutiere, iar 
primarul a ordonat ca în acest caz să fie folosiţi alţi o sută de 
poliţişti şi să se reangajeze alti 136 care fuseseră disponibilizati. 
Detectivului John Falotico i s-a cerut să facă un raport despre cel 
care locuia la adresa Precinct, numărul 60, din Coney Island şi i- 
a fost dat un răgaz de două săptămâni pentru a lucra la caz 
înainte ca acesta să fie încredinţat echipei operative care se 
ocupa de „fiul lui Sam”. Nu a mai durat însă atât de mult. 

Berkowitz nu îi trimitea doar lui Sam Carr scrisori pline de 
venin; tânărul care locuia în apartamentul de sub el era un alt 
destinatar. Asistentul medical Craig Glassman a primit patru 
scrisori în care era acuzat că ar fi un „demon” şi „o persoană 
ticăloasă” care îl forţa pe expeditor să facă acte criminale. 
„Sigur, eu sunt criminalul, dar crimele sunt din ordinul tău, 
Craig”, scria într-una dintre aceste scrisori. Două au fost primite 
pe 6 august; în aceeaşi zi, Glassman a descoperit un foc care 
ardea în faţa apartamentului său - iar pompierii au găsit în 
cenuşă cartuşe de calibrul de 22 mm. 

Acest lucru a atras atenţia poliţiei asupra lui Berkowitz, 
chiar dacă din motive total greşite. Poliţia din Yonkers a 
investigat incendiul şi a auzit despre scrisori, corelându-le cu 
cele pe care le primise Sam Carr. Acestea aveau în comun unele 
detalii care se regăseau în toate scrisorile „fiului lui Sam”, iar 
detectivii au început să se întrebe dacă nu cumva expeditorul ar 
putea fi chiar criminalul în serie pe care îl vâna întregul 
departament al poliţiei. 

La patru zile după ce Robert Violante şi Stacy Moskowitz 
fuseseră împuşcaţi, şi-a făcut apariţia Cacilia Davis. Femeia de 
vârstă mijlocie era îngrozită de ceea ce crezuse că a văzut. A 
spus că în noaptea crimei îşi plimba câinele, pe Snowball, în 
zona din apropierea apartamentului în care locuia. Un bărbat 
tânăr care, a spus ea, „mergea ciudat, ca o pisică” s-a apropiat 
de ea pe trotuar, s-a uitat direct în ochii ei şi a trecut mai 
departe. Ea a observat că acesta îşi tinuse braţul drept încordat, 
ca şi când ar fi avut ascuns ceva în mânecă. Cinci minute mai 
târziu, a auzit împuşcăturile şi claxonul. De asemenea, şi-a 


amintit un detaliu important: un poliţist pusese un proces-verbal 
cu o amendă pe o maşină de culoare crem parcată ilegal lângă 
un hidrant, la o stradă distanţă faţă de locul unde fusese ucis 
cuplul. 

Au fost verificate documentele ofițerului de patrulă Michael 
Cataneo şi, într-adevăr, acesta dăduse o amendă pe numele lui 
David Berkowitz, un rezident din Yonkers. Ce făcea el în 
Brooklyn la ora 2:30 a.m.? Ar putea fi un martor important sau, 
poate, mai mult decât atât? Detectivul NYPD James Justis a 
contactat poliţia din Yonkers şi i-a rugat să-l supună pe 
Berkowitz unui interogatoriu; iar detectivii din Yonkers şi-au 
exprimat fiecare suspiciunile pe care le aveau. (între timp, 
Berkowitz plătise amenda prin poştă - până la urmă, după cuma 
subliniat el în faţa celor care îl interogau câteva zile mai târziu, 
era un cetăţean care respecta legea.) 

Pe 10 august 1977, poliţia i-a pus sub urmărire 
apartamentul de pe Pine Street, numărul 35, în Yonkers, şi au 
observat că maşina îi era parcată în faţă. Au văzut un pat de 
puşcă ieşind dintr-o geantă militară aflată pe bancheta din 
spate, iar pe bancheta din fata, un biletel printat în acelaşi mod 
cum fuseseră scrisorile „fiului lui Sam”. Cât timp poliţiştii 
aşteptau să fie eliberat un mandat de perchezitie, Berkowitz a 
ieşit din clădire la ora 10:30 p.m., s-a urcat în maşină şi a pornit 
motorul. John Falotico si un alt ofiţer de poliţie au alergat la 
maşină cu armele scoase şi i-au ordonat să oprească motorul şi 
să iasă din autoturism. Berkowitz a zâmbit larg la ei în timp ce 
recunoştea cu mult calm că el era Sam. Luase un plic din 
apartament; în el se afla pistolul cu calibrul de 44 mm pe care il 
folosise în toate atacurile. Percheziţia apartamentului lui 
Berkowitz a scos la iveală jurnalele pe care le tinuse de ani de 
zile, care includeau detalii despre multele sute de impuscaturi 
pe care le trăsese de-a lungul anilor 1970, şi nişte notițe care 
sunau astfel: „deoarece Craig e Craig, aşa şi străzile trebuie să 
fie pline de crime şi de picături uriaşe de plumb care cad în 
capul ei până când moare - dar pisicile tot ies noaptea să se 
împerecheze, iar vrăbiile tot dimineaţa cântă.” 

Reporterii au împânzit piaţa din faţa secţiei 1 de poliţie 
unde Berkowitz era interogat, iar un detectiv (anonim) le-a oferit 
câteva ponturi: „Sam” era, se pare, „câinele care locuieşte în 
casa din spatele tipului. Spune că animalul este cel care «îi dă 


comenzi». Acestea sunt cuvintele pe care le-a folosit: «îi dă 
comenzi». Spune că îl înţelege pe câine. Câinele îi comandă să 
ucidă.” 

Dar există un aspect care este menţionat rar în rapoartele 
despre acest caz - ce intenţiona Berkowitz să facă în noaptea de 
10 august. Potrivit articolului lui Jimmy Breslin din Daily News, 
acelaşi detectiv îi spusese că Berkowitz 


mergea întâi în Riverdale ca să ia pe cineva. Apoi 
urma să conducă până la Hamptons. In Golful 
Hampton. Acolo este o discotecă. Avea o armă 
semiautomată de calibrul de 45 mm şi se ducea acolo 
ca să ucidă pe toată lumea. 

A spus că voia să iasă „într-o explozie de glorie”. 
Ştiţi ce s-ar fi făcut cu o puşcă semiautomată într-o 
discotecă? 


(Berkowitz nu şi-a atins scopul, dar efectele ar fi fost, 
probabil, aceleaşi ca cele de pe 12 iunie 2016, de la clubul de 
noapte Puise din Orlando, Florida.) 

Primarul Abe Beame a venit să-l vadă pe Berkowitz cu 
propriii ochi (deşi cei doi nu au avut niciun schimb de replici), iar 
apoi, la ora 1:40 a.m., a susţinut o conferinţă de presă: „Sunt 
foarte fericit să anunţ că cetăţenii oraşului New York se pot 
odihni liniştiţi în această seară, pentru că poliţia a prins un 
bărbat despre care se crede că este «fiul lui Sam»”, le-a spus el 
reporterilor. 

Zâmbetul ciudat al lui Berkowitz din momentul în care 
fusese arestat era încă pe faţa sa atunci când a fost văzut de 
public pentru prima dată, atunci când a fost transportat între 
secţiile de poliţie. A fost ţinut în închisoarea spitalului 
comitatului King unde, potrivit poliţiei, a dormit ca un bebeluş şi 
a mâncat ca un lup. A fost supus unei investigaţii de către 
psihiatrii pentru a se decide dacă este apt pentru a se prezenta 
la proces. „Nu am avut nimic cu victimele”, le-a spus el 
psihiatrilor. „Cine erau oamenii ăştia pentru mine? Erau doar 
nişte oameni. Nu îi uram. Nu eram furios pe ei... Sam a făcut-o 
prin mine. M-a folosit. M-a făcut să mă duc şi să fac asta. Am 
făcut-o pentru el, pentru sânge.” Berkowitz a susţinut că Sam 


Carr era „de fapt... un bărbat care a trăit cu şase mii de ani în 
urmă... Sam este Diavolul.” 

Berkowitz a început să aibă gânduri suicidare, spunând că 
era o persoană blestemată, fără nicio speranţă. A fost 
considerat apt pentru a participa la proces şi, pe 8 mai 1978, 
într-o scenă extraordinară care a avut loc la tribunal, a acţionat 
fără să ţină cont de sfaturile avocaţilor săi. Avocatul apărării, 
Leon Stern, i-a spus judecătorului Corso: „Dl. Berkowitz le-a 
comunicat avocaţilor că doreşte să pledeze vinovat în faţa 
acuzațiilor care i-au fost aduse. Vreau să fie foarte clar şi 
oficial... că această declaraţie este doar dorinţa lui şi este 
contrară tuturor sfaturilor oferite de avocaţii săi.” Echipa 
apărării considera că „are o apărare validă şi merituoasa: [este] 
nevinovat din motive de alienare mintală” şi că avea dreptul la o 
zi în care să vină la tribunal. Era părerea lor „bazată pe multele 
luni în care am fost în contact cu acuzatul, că acesta nu este 
pregătit pentru a fi judecat, nu este autorizat să pledeze 
vinovat... [El] încă suferă de o boală mintală, un defect care nu îi 
permite să ia o asemenea decizie.” 

În faţa a trei judecători diferiţi, reprezentând zonele diferite 
în care acesta comisese crimele, şi după ce i s-a reamintit că nu 
trebuie să spună nimic care ar putea să-l incrimineze, Berkowitz 
a fost întrebat dacă a folosit arma (,,Da.”), ce a făcut dupa 
aceea („Am apăsat pe trăgaci.”), care a fost scopul lui („Să o 
omor./Să îi omor.”) şi dacă ştia şi considera că modul în care 
actionase era greşit („Da.”) - i-au fost adresate şi întrebări 
suplimentare, relevante pentru fiecare caz în parte. Procurorul 
general al districtului Bronx, Mario Merola, a subliniat, de 
asemenea, în mărturia făcută de Berkowitz, faptul că între anii 
1974 şi 1977 acesta a tras 2.000 de focuri de armă în zona 
oraşului New York. 

Este posibil ca Berkowitz să-şi fi acceptat situaţia în acel 
moment, dar când a venit ziua condamnării sale, pe 22 mai 
1978, a fost mai puţin docil, încercând să scape din cămaşa de 
forţă înainte de a fi adus la tribunal şi cântând încontinuu „Stacy 
era o curvă”, în timpul procedurilor judiciare. „Aşa e!” a strigat 
el în parchetul care era foarte aglomerat, acolo fiind prezente şi 
rudele victimelor. „Aş omori din nou! l-aş omori pe toţi din nou!” 
A fost scos cu forţa din încăpere, muşcând şi lovind întruna. 
Potrivit articolelor apărute atunci în presă, Berkowitz le-a spus 


psihiatrilor că ieşirea lui a fost înscenată în mod deliberat, 
pentru că spera că cineva „mă va omori şi vom termina odată 
cu asta.” 

Berkowitz a fost adus din nou în faţa tribunalului pe 12 
iunie, de data aceasta fiind mult mai calm. „Este, în mod 
evident, intenţia acestui tribunal”, a spus judecătorul Curţii 
Supreme din Queens, Nicholas Tsoucalas, ,[de a hotărî] ca 
acuzatul să rămână închis pentru tot restul vieţii sale”. 
Judecătorul districtului Bronx, William Kapelman, a adăugat: „Nu 
este obiectivul meu să te admonestez pentru crimele oribile 
pentru care ai fost condamnat astăzi... Permite-mi doar să-ţi 
spun că te târăşti în adâncurile degradării umane.” Berkowitz a 
primit oficial şase pedepse consecutive constând în 25 de ani de 
închisoare, dar şi închisoare pe viaţă, plus alte condamnări 
diferite pentru tentative de atac, toate acestea însumând 547 
de ani de puşcărie. 

După alte examinări psihiatrice, a fost trimis la închisoarea 
din Attica, de unde, un an mai târziu, a negat toate afirmaţiile 
conform cărora ar auzi nişte voci; în 1979, un alt deţinut a 
încercat să-l omoare tăindu-i gâtul, dar Berkowitz nu a spus 
numele atacatorului său. Mai târziu s-a descoperit că acesta ar fi 
fost William E. Hauser, care ispăşea o pedeapsă pentru atacuri 
foarte grave şi care în prezent execută o pedeapsă între 25 de 
ani de închisoare şi condamnare pe viaţă pentru o crimă pe care 
a comis-o în timpul unui jaf din anul 1990. „Doctorul i-a spus lui 
David că era foarte putin probabil să supravieţuiască. | s-a tăiat 
jugulara. In mod evident, a fost şocat şi înspăimântat de ideea 
că ar putea muri. A fost într-adevăr un miracol faptul că a 
supravieţuit”, a declarat pentru New York Post avocatul lui 
Berkowitz, Mark J. Heller. 

Opt ani mai tarziu, a fost transferat la Centrul Corectional 
Sullivan, o închisoare de maximă siguranţă, descrisă de 
Berkowitz ca un loc al „întunericului opresiv”, iar în aceeaşi 
perioadă a devenit din nou creştin. In 1993, a spus că toate 
crimele „fiului lui Sam” au fost rezultatul unui complot satanic 
condus de cultul în care se implicase la mijlocul anilor 1970 - iar 
el era responsabil doar pentru moartea a trei persoane. „Sincer, 
nu ştiam că oamenii urmau să moară într-o zi”, le-a spus el 
reporterilor, „şi îmi pare foarte rău că s-a întâmplat asa ceva. Si- 
au pierdut viaţa oameni care nu meritau asta.” Pledase vinovat 


doar pentru a părăsi acest cult şi pentru a-şi salva familia de o 
posibilă răzbunare. 

In 2002, Berkowitz i-a scris guvernatorului statului New 
York, George Pataki, exprimându-şi regretul pentru ce a făcut şi 
subliniind următoarele: „cu toată onestitatea cred că merit să 
rămân în închisoare pentru tot restul vieţii... Cu ajutorul lui 
Dumnezeu, m-am împăcat de mult timp cu situaţia mea şi mi- 
am acceptat pedeapsa.” Cererea de eliberare condiţionată este 
luată automat în considerare de autorităţi, dar Berkowitz nu a 
făcut niciun efort pentru a-şi câştiga libertatea şi nici măcar nu a 
apărut la procesul său din 2014. „David mi-a spus că motivul 
pentru care nu a cerut niciodată să fie eliberat condiţionat este 
acela că «lisus mi-a eliberat deja inima, sufletul şi mintea şi m-a 
iertat»”, a declarat Heller pentru New York Post 

Berkowitz a fost transferat la o nouă instituţie corecțională 
în aprilie 2016. 

CAPITOLUL 27 Statele Unite ale Americii: Jeffrey 
Dahmer 

„A întrecut limita cu câţiva oameni - deţinuţi, personal al 
închisorii. Unii oameni care ajung la închisoare se căiesc - dar el 
nu a fost unul dintre aceşti oameni.” Aşa suna verdictul lui 
Christopher Scarver, bărbatul care i-a zdrobit capul lui Jeffrey 
Dahmer cu o bară de metal pe 28 noiembrie 1994, la Institutul 
Corectional Columbia din Wisconsin, unde canibalul şi criminalul 
în serie executa multiple pedepse cu detenţie pe viaţă. Din 
interviurile cu Dahmer - multe dintre ele pot fi urmărite pe 
YouTube - reiese clar că reacţiile sale la interacţiunile umane 
normale nu erau aşa cum majoritatea s-ar fi aşteptat, cu toate 
că avea un anumit grad de autocunoaştere. „Am fost autorul 
acestor orori şi trebuie să fac tot ce pot ca să le pun capăt”, i-a 
spus detectivului Patrick Kennedy pe 23 iulie 1991. „Ar trebui să 
fiu mort pentru ce am făcut”, a afirmat Dahmer în fata ofiţerilor 
care l-au arestat la primele ore ale acelei dimineti si au existat 
multe persoane care credeau că ar merita pedeapsa cu 
moartea. Spre disperarea lor însă, statul Wisconsin eliminase 
pedeapsa capitală în urmă cu 140 de ani. 

Jeffrey Dahmer fusese „un băieţel fericit”, potrivit tatălui 
său, Lionel. Născut pe 21 mai 1960, după o sarcină dificilă, îi 
plăcea să se joace cu iepuraşi de pluş şi cuburi, dar şi cu Frisky, 
câinele familiei. A avut nişte infecţii la urechi, nas şi gât, dar nu 


a părut să-l deranjeze foarte tare, deşi operaţia de la vârsta de 
şase ani, pentru dublă hernie, l-a facut pe băiat mai introspectiv, 
după cum şi-a amintit tatăl său. Cu doi ani înainte, Lionel a scos 
rămăşiţe de animale de sub casa familiei din lowa şi a observat 
că fiul său era „ciudat de entuziasmat de sunetele pe care le 
făceau. Mâinile lui mici săpau adânc în grămada de oase de la 
animale.” A fost începutul unei fascinatii a acestuia asupra 
structurii corpului, fascinatie care a durat toată viata. 

Când Dahmer a început clasa întâi, mama sa era 
însărcinată cu fratele lui, David, iar tensiunile dintre ea şi soţul 
ei au început să crească. Acest lucru a condus la crearea unui 
mediu familial tensionat, iar Dahmer nu era prea încântat de 
mersul la şcoală. Chiar înainte ca el să împlinească şapte ani, 
familia s-a mutat din nou în Bath, Ohio. Dahmer s-a împrietenit 
cu un băiat, Lee, şi a început să se înţeleagă foarte bine cu unul 
dintre profesori. (Din nefericire, profesoara i-a oferit lui Lee un 
castron cu mormoloci pe care Dahmer îl adusese de fapt pentru 
ea; Dahmer a mers în garajul lui Lee şi a turnat ulei de motor în 
castron ca să-l omoare.) 

Dahmer a fost interesat de animale de la o vârstă foarte 
fragedă. Colectiona, la fel ca multi alti copii, gândaci, libelule si 
fluturi - dar aduna şi animale moarte de pe şosea pe care le 
dezmembra pentru a vedea cum se „potrivesc [oasele] unele cu 
altele”. Odată a înfipt capul unui câine pe un tarus aflat în 
spatele casei. La doar 10 ani, l-a întrebat pe tatăl său ce s-ar 
întâmpla cu oasele unui pui dacă ar fi puse în înălbitor; tatăl lui, 
mulţumit că Dahmer avea şi alte preocupări în afară de a se 
holba în gol la un perete, aşa cum făcea de obicei, l-a încurajat 
pe băiat, arătându-i cum să folosească înălbitorul pentru a 
curăța si conserva oasele. Dahmer a început să folosească 
această tehnică pe subiecţii lui, care erau diverse animale. 

Majoritatea adolescenților pot fi extrem de morocanosi, 
răspunzând la întrebări doar prin mormăieli monosilabice, dar 
Dahmer era mult mai rău decât majoritatea tinerilor, 
petrecându-şi o mare parte a timpului cu fanteziile din capul lui. 
Şi-a dat seama că era homosexual când a ajuns la pubertate, 
dar a ţinut acest lucru ascuns de părinţii lui, a căror căsnicie se 
deteriora din ce în ce mai mult. A început să consume mult 
alcool, ajungând să ia cu el sticle de gin şi de bere atunci când 
se ducea la liceu. Profesorii îl considerau necomunicativ, dar 


politicos şi inteligent; colegii săi îl vedeau ca pe măscăriciul 
clasei, după ce a început să aibă tot felul de crize false. Totuşi, 
din cauză că începuse să bea din ce în ce mai mult, notele i-au 
scăzut, iar Dahmer a absolvit colegiul in mai 1978, dar fără să-şi 
fi atins adevăratul potenţial. 

Până în acel moment, tatăl lui deja se mutase de acasă şi, 
la scurt timp după aceea, mama lui a primit custodia lui David şi 
a părăsit şi ea locuinţa familiei, lăsându-şi fiul singur. La doar 
trei săptămâni după aceea, a comis prima sa crimă, pe când 
avea 18 ani. Cu doi ani în urmă, îi surâsese ideea de a ataca pe 
cineva: se simtise atras de un bărbat care făcea jogging pe 
lângă casa lui şi îi trecuse prin cap ideea de a-l lovi şi apoi de a-i 
folosi corpul pentru a face sex. Se ascunsese într-un tufiş, cu o 
bâtă de baseball în mână, dar bărbatul care făcea jogging a 
folosit o rută alternativă, aşa că Dahmer a renunţat pentru 
moment la planul său. 

Dar nu a renunţat de tot. În seara zilei de 18 iunie 1978, 
Dahmer l-a luat în maşină pe Steven Mark Hicks, de 18 ani, care 
făcea autostopul pentru a putea ajunge la un concert rock. A 
fost de acord să meargă acasă la Dahmer ca să bea o bere, dar 
când Steven a vrut să plece, Dahmer nu l-a lăsat, lovindu-l în 
cap de două ori cu o halteră de 4,5 kg. Steven a căzut la podea 
fără cunoştinţă, iar Dahmer a folosit bara halterei pentru a-l 
strangula, apoi l-a dezbrăcat şi s-a masturbat deasupra 
cadavrului. A doua zi, a disecat în pivniţă corpul tânărului, apoi a 
îngropat bucăţi din el în curtea din spate; mai târziu (posibil 
chiar după doi ani), a dezgropat rămăşiţele, a descărnat oasele, 
a dizolvat carnea în acid şi a zdrobit oasele cu un baros. Carnea 
lichefiată a fost aruncată în toaletă, iar bucăţile de oase au fost 
împrăştiate în pădurea din apropiere. 

Tatăl lui Dahmer s-a recăsătorit repede, iar el şi noua sa 
soţie, Shari, l-au încurajat pe Dahmer să se ducă să studieze la 
Universitatea de Stat din Ohio. Dar a fost o pierdere de vreme - 
Dahmer a petrecut acea perioadă fiind mai mereu ametit de 
alcool şi s-a retras de la şcoală. Tatăl său i-a dat un ultimatum: 
ori îşi ia o slujbă, ori intră în armată. Pe toată perioada 
sărbătorilor, Dahmer a fost întruna beat, cauzând numai 
probleme cuplului proaspăt căsătorit. „Era o persoană 
cumsecade, dar când se îmbăta, era nevoie de patru poliţişti ca 
să-l oprească”, a spus Shari Dahmer revistei Time, la scurt timp 


după arestarea lui Dahmer. În ianuarie 1979, tatăl lui l-a dus la 
biroul de recrutări militare. Dahmer s-a înscris în armata 
Statelor Unite şi şi-a făcut instructajul la Fort Sam Huston, din 
San Antonio, Texas, înainte de a fi trimis în Baumholder, în 
Germania de Vest, ca medic de război. Mai târziu s-a descoperit 
că în această perioadă a violat doi soldaţi: Preston Davis de la 
transportul blindat, după ce Dahmer l-a drogat; pe celălalt - Billy 
Joe Capshaw, de 17 ani - l-a violat de mai multe ori în cursul 
unei perioade de 17 luni, după ce fusese repartizat în aceeaşi 
cameră cu Dahmer. „Mă lega de pat cu o frânghie din garaj”, şi- 
a amintit Billy Joe în 2013. „Îmi lua toate hainele. Mă bătea fie 
înainte să mă violeze, fie după.” Billy Joe Capshaw s-a plâns de 
acest lucru, dar trusa pentru viol care fusese folosită pentru a 
afla adevărul a fost pur şi simplu aruncată, iar tânărul soldat a 
fost trimis înapoi la colegul său de cameră care îl tortura. 
Niciunul dintre aceste incidente nu a ieşit la iveală în acea 
perioadă, iar comportamentul lui Dahmer din timpul armatei, 
aparent unul exemplar, a fost folosit de către avocaţii acuzării 
ca argument la proces pentru a dovedi că nu era bolnav mintal. 

Dahmer a fost lăsat la vatră în martie 1981 - problemele cu 
alcoolul au dus la o deteriorare a performanţelor sale, dar cei 
din armată nu au considerat că acest lucru avea să-i afecteze în 
viaţa civilă - şi după şase luni petrecute în Florida, s-a întors 
acasă, in Ohio. In ciuda tuturor eforturilor depuse de tatăl lui si 
de mama sa vitregă, nu îşi putea ţine sub control consumul de 
alcool şi, în octombrie, a primit o pedeapsă cu suspendare 
pentru tulburarea liniştii publice în timp ce era în stare de 
ebrietate. Disperat, tatăl său şi-a trimis fiul să locuiască cu 
bunica lui din Wisconsin - care l-a liniştit, chiar dacă a continuat 
să bea. Timp de 10 luni, a avut o slujbă de flebotomist, apoi a 
fost concediat şi a rămas şomer timp de doi ani. Totuşi, nu s-a 
tinut departe de probleme: a fost amendat cu 50 de dolari, în 
august 1982, şi a trebuit să achite şi costurile de judecată, după 
ce s-a expus în faţa unei mulţimi alcătuite în special din femei şi 
copii, aflate la târgul din Parcul Wisconsin State. 

La începutul anului 1985, şi-a găsit o nouă slujbă în tura de 
noapte la fabrica de ciocolată Ambrosia din Milwaukee. În 
această perioadă, interesul său pentru stilul de viaţă specific 
gay-lor s-a reafirmat, după ce un bărbat s-a oferit să facă sex 
oral cu el într-o bibliotecă publică (Dahmer a refuzat). A început 


să petreacă mult timp în zonele frecventate de homosexualii din 
Milwaukee, furând chiar un manechin pe care îl folosea pentru 
autostimulare la duş, până când bunica sa l-a descoperit şi i-a 
cerut să se descotorosească de el. Apoi a avut numeroase relaţii 
sexuale ocazionale în băile publice, deşi voia întotdeauna ca 
partenerii lui să stea nemiscati - prefera să vadă „oamenii ca pe 
nişte obiecte ale plăcerii, nu ca pe nişte fiinţe umane”. Aşadar, a 
început să-şi drogheze potenţialii parteneri pentru ca aceştia să 
rămână imobili, dar, după multe plângeri, i-a fost retras 
abonamentul de la băile publice, iar el a trebuit să folosească 
camere de hotel pentru a face sex. 

Şi interesul său pentru necrofilie a început să apară tot în 
acea perioadă. Când a auzit de înmormântarea iminentă a unui 
băiat de 18 ani, a decis să fure cadavrul acestuia şi să-l ia 
acasă. Totuşi, când a încercat să dezgroape coşciugul, pământul 
era prea tare, aşa că a renunţat la idee. 

In august 1986, la aproximativ două luni după ce a început 
să le dea sedative partenerilor săi, a fost arestat pentru că s-a 
masturbat în faţa a doi băieţi de 12 ani în apropierea râului 
Kinnickinnic. Iniţial, a recunoscut ce făcuse, dar apoi şi-a 
schimbat povestea, susţinând că doar urina. În martie 1987, a 
fost găsit vinovat pentru comportament deviant şi a fost 
condamnat la un an cu suspendare şi consiliere obligatorie. 

La opt luni după apariţia la tribunal, Jeffrey Dahmer a ucis 
din nou, atunci când se împlineau nouă ani de la prima sa crimă. 
Steven Tuomi, de 25 de ani, a fost omorât în bătaie pe 20 
noiembrie 1987, într-o cameră închiriată la Hotelul Ambassador; 
cei doi băuseră într-un bar de gay-i, apoi s-au dus în camera lui 
Dahmer. Dahmer nu şi-a putut aminti exact ce s-a întâmplat, 
dar s-a trezit cu Steven mort lângă el, cu pieptul zdrobit şi 
având sânge în gură. Dahmer nu s-a panicat, ci s-a dus să 
cumpere o valiză mare pe care a folosit-o ca să transporte 
cadavrul lui Steven la casa bunicii, unde l-a folosit pentru a se 
masturba şi pentru a face sex cu el. Câteva zile mai târziu a 
petrecut două ore dezmembrând cadavrul. l-a tăiat capul, 
mâinile şi picioarele, a curăţat oasele şi a făcut carnea bucăţi 
mici. Carnea a ajuns în pungi de gunoi, iar oasele, într-un 
cearşaf; apoi a zdrobit oasele cu un baros. A aruncat tot, cu 
excepţia capului; pe acesta l-a păstrat timp de două săptămâni, 
înfăşurat într-o pătură, înainte de a-l fierbe în detergent şi 


înălbitor. A păstrat craniul ca obiect de masturbare până când s- 
a dezintegrat. 

Aceasta a fost prima dintr-o serie de trei crime care au avut 
loc pe parcursul a patru luni. Pe 16 ianuarie 1988, amerindianul 
de 14 ani James Doxtator a fost de acord să meargă acasă la 
Dahmer ca să pozeze nud; au făcut sex, apoi Dahmer l-a drogat 
şi l-a strangulat. Din nou a păstrat cadavrul timp de o 
săptămână înainte de a-l dezmembra şi de a se debarasa de el. 
Peste doar două luni, pe 24 martie, mexicanul Richard Guerrero, 
de 21 de ani, a suferit aceeaşi soartă - deşi, ca în multe cazuri în 
care persoanele gay au fost victimele criminalilor în serie, 
familia lui a refuzat să creadă că Richard era homosexual; 
aşadar au susţinut că nu putea fi la barul de gay Phoenix pentru 
a se întâlni cu Dahmer. Cadavrul lui Richard a fost aruncat la 24 
de ore de la comiterea crimei. 

Este destul de probabil ca seria de crime ale lui Dahmer să 
fi continuat netulburata dacă, o lună mai târziu, acesta nu ar fi 
avut parte de un soc. Pe 23 aprilie a dus o altă victimă în pivnita 
din casa bunicii lui. li dăduse deja cafeaua cu sedative, dar 
bărbatul nu era încă inconştient atunci când bunica lui Dahmer 
a strigat: „Tu eşti, Jeff?”. Dahmer a încercat să se prefacă că 
este singur, dar bunica lui nu s-a lăsat păcălită. Odată ce tânărul 
a devenit inconştient, Dahmer l-a dus la spitalul general al 
comitatului. 

Această întâmplare a adus schimbări majore în stilul de 
viaţă al lui Dahmer. Cu toate că nu se oprise din a aduce acasă 
tineri pe care să-i drogheze şi cu care să facă sex, a încetat să-i 
mai ucidă. Totuşi, într-un final, bunica lui s-a săturat atât de 
comportamentul lui, cât şi de mirosurile ciudate care veneau din 
pivniţă şi din garaj şi i-a spus să plece de acolo. A făcut asta, 
mutându-se pe 25 septembrie 1988 într-un apartament de pe 
North Street, numărul 25, în Milwaukee. Chiar a doua zi, a fost 
arestat pentru ca drogase şi agresase sexual un băiat laotian de 
13 ani, ceea ce i-a adus o condamnare pentru agresiune sexuală 
de gradul doi şi pentru ademenirea unui copil în scopuri imorale 
(la fel ca în cazul lui James Doxtator, dorea ca băiatul să pozeze 
nud) în ianuarie 1989, deşi sentinţa a fost suspendată până în 
mai. 

Autorităţile nu au ştiut că, în perioada dintre momentul 
arestării şi pronunţarea sentinţei, Dahmer a ucis din nou, deşi 


probabil că asistenta procurorului general, Gale Shelton, nu ar fi 
fost deloc surprinsă: „în opinia mea, este clar ca lumina zilei că 
perspectiva unui tratament în interiorul comunităţii pentru 
domnul Dahmer este extrem de sumbră”, a spus ea Curţii în 
luna ianuarie. „Perspectiva lui, că singurul lucru greşit pe care I- 
a făcut a fost să aleagă o victimă prea tânără - şi că acesta a 
fost singurul lucru greşit pe care l-a făcut -, este o parte a 
problemei... A părut să fie cooperant şi receptiv, dar orice trece 
dincolo de suprafaţă indică acea furie profundă şi acele 
probleme psihologice grave pe care nu doreşte sau nu este în 
stare să le rezolve.” 

Trei psihologi au fost de acord cu ea - simțeau ca Dahmer 
era manipulator, opune rezistenţă şi este evaziv - dar Curtea a 
fost convinsă de declaraţiile avocatului lui Dahmer şi ale lui 
Dahmer însuşi. „Cred că a fost prins înainte să se ajungă în 
punctul de unde nu mai era cale de întoarcere”, a susţinut 
avocatul Gerald Boyle. Dahmer a spus că „Acesta este un 
coşmar devenit realitate pentru mine. Dacă mă şochează ceva 
din tiparele mele comportamentale din trecut este această... 
Această ademenire a unui copil este climaxul idioteniei mele.” 
Drept urmare, a fost condamnat la cinci ani de închisoare cu 
suspendare şi un an la casa de corecție, având un permis de 
eliberare pentru a-şi putea păstra slujba. De asemenea, a 
trebuit să fie înregistrat oficial ca agresor sexual. 

Cu două luni înainte de a primi sentinţa finală, Dahmer şi-a 
luat o vacanţă de 10 zile în perioada Pastelui şi s-a mutat înapoi 
în casa bunicii sale. Pe 25 martie, l-a cunoscut pe modelul de 24 
de ani Anthony Sears. Dahmer a susţinut mai târziu că nu era în 
căutare de noi victime, dar Anthony s-a prezentat la finalul serii, 
iar Dahmer nu i-a putut rezista. Anthony a mers la casa bunicii 
lui Dahmer unde a fost drogat şi strangulat după ce cei doi şi-au 
făcut sex oral unul altuia. A doua zi, Dahmer a decapitat în cadă 
cadavrul tânărului, i-a smuls carnea de pe oase, iar pe acestea 
le-a zdrobit după cum îi era obiceiul, însă, pentru că îl găsea pe 
Sears „extrem de atractiv”, a decis să păstreze un suvenir de la 
acesta. A pus capul şi organele genitale ale lui Sears în acetonă 
şi le-a ascuns în vestiarul de la serviciu. Au rămas acolo până în 
1990, când şi-a găsit o nouă locuinţă. A vopsit craniul gri ca să 
pară că este un model pentru studenţii de la medicină dacă se 
întâmpla să-l găsească cineva. 


Dahmer a ispăşit 10 luni de pedeapsă într-o casă de 
corecție pentru agresiune sexuală, iar când a fost eliberat s-a 
mutat temporar înapoi la bunica sa, înainte de a-şi găsi o 
locuinţă nouă pe North Street, la numărul 25. S-a mutat în 
apartamentul 214 pe 14 mai 1990 şi nu a pierdut timpul înainte 
de a reveni la vechile obiceiuri. Gigoloul în vârstă de 32 de ani, 
Raymond Smith, a fost ademenit pe North Street pe 20 mai. 
Dahmer i-a dat o băutură cu un sedativ în ea, apoi l-a 
strangulat. A doua zi, a cumpărat un aparat foto polaroid şi a 
fotografiat cadavrul în mai multe poziţii înainte de a-l 
dezmembra în baie. Picioarele, braţele şi pelvisul au ajuns într- 
un cazan de oţel şi au fost fierte în detergent, apoi scurse în 
chiuvetă. Restul corpului lui Raymond, în afară de craniu, a fost 
dizolvat în acid. Craniul a fost vopsit în gri şi aşezat lângă cel al 
lui Anthony Sears. Dahmer le folosea pentru a se masturba. 

Situaţia s-a schimbat total o săptămână mai târziu, când 
Dahmer a băut din greşeală din paharul greşit, drogându-se pe 
el, în locul victimei. Celălalt bărbat a furat haine, 300 de dolari 
bani cash şi un ceas, dar nu a deranjat în vreun alt fel 
apartamentul. Pe 29 mai, Dahmer i-a spus despre jaf ofițerului 
care îl supraveghea, dar nu a făcut plângere la poliţie. 

Dahmer nu a mai repetat acea greşeală, iar pe parcursul 
următoarelor trei luni a ucis în mod constant, continuându-şi 
ritualul de a invita victimele în apartamentul său pentru a 
urmări împreună nişte filme porno sau pentru a le fotografia. 
Apoi le droga, le strangula (fie cu mâinile goale, fie folosind o 
curea de piele), apoi făcea sex cu cadavrele sau se masturba. 
După aceea fotografia cadavrele cu camera sa foto polaroid şi 
înregistra video tot procesul de dezmembrare a corpurilor, 
înainte de a se debarasa de ele folosindu-se de detergent, 
înălbitor sau un baros, după caz. Uneori, păstra bucăţi de carne 
(a decis că nu-i place gustul de sânge uman, aşa că pe acesta 
nu l-a păstrat), congelându-le şi încercând diferite condimente 
pentru a le face mai gustoase. 

Edward Smith, de 27 de ani, a fost drogat şi strangulat pe 
14 iunie; ca experiment, Dahmer a păstrat scheletul lui Edward 
în congelator, sperând să-şi păstreze prospetimea. Când a pus 
craniul în cuptor pentru a-l usca, acesta a explodat. Dahmer a 
spus că s-a simţit „mizerabil” în urma comiterii acestei crime, 
din moment ce nu putea păstra nicio parte a corpului. Ernest 


Miller, care avea 22 de ani în momentul morţii, a mers pe 2 
septembrie, de bunăvoie, împreună cu Dahmer, la apartamentul 
acestuia, dar când i-a cerut mai mulţi bani pentru a-i face sex 
oral, bărbatul i-a tăiat artera carotidă cu acelaşi cuţit pe care îl 
folosea pentru a-şi dezmembra victimele - avea doar două 
somnifere în apartament. După obişnuitele poze, Dahmer l-a 
decapitat pe Ernest în cadă, vorbind cu el şi sărutându-l în timp 
ce dezmembra restul cadavrului. A păstrat inima, bicepşii şi 
carnea lui Ernest pentru a le mânca. De restul s-a descotorosit 
aşa cum o făcea de obicei. 

David Thomas a fost următoarea sa victimă, pe 24 
septembrie 1990. După ce i-a administrat băutura cu sedative, 
Dahmer şi-a dat seama că nu este excitat sexual de această 
victimă, aşa că l-a strangulat şi i-a dezmembrat cadavrul, 
aruncându-l în totalitate. Dar acest lucru nu l-a oprit din a 
fotografia tot ce a făcut - iar aceste fotografii au fost cheia în 
procesul de identificare de mai târziu. 

A urmat o pauză între crime, dar doar din cauză că Dahmer 
nu a reuşit să-şi convingă potentialele victime să meargă cu el 
la apartamentul de pe North Street, numărul 25. Acest lucru i-a 
provocat stări de anxietate şi de depresie, ba chiar gânduri 
suicidale, după cum i-a spus ofițerului său care îl supraveghea. 
Cu toate acestea, pe 18 februarie 1991, l-a abordat, într-o staţie 
de autobuz, pe Curtis Straughter, de 16 ani. Acesta a fost de 
acord să meargă în apartamentul bărbatului. Dahmer l-a drogat 
şi l-a strangulat cu o curea de piele, apoi s-a descotorosit de 
cadavru, cu excepţia craniului, mâinilor şi organelor genitale. 

Şapte săptămâni mai târziu, pe data de 7 aprilie, Dahmer a 
decis să încerce ceva diferit. În trecut, fusese excitat de 
partenerii sexuali imobili şi se întreba dacă i-ar putea induce o 
stare permanentă de supunere şi următoarei sale victime. Astfel 
ar putea avea disponibil permanent pe cineva care să răspundă 
nevoilor lui, mai degrabă decât să rişte să fie descoperit, aşa 
cum se întâmplase cu o lună înainte. Tinta lui a fost Errol 
Lindsey, de 19 ani, care aştepta să facă nişte copii pentru o 
cheie atunci când a fost abordat de Dahmer. Errol era 
heterosexual, dar a fost de acord să meargă cu Dahmer la el 
acasă. În apartamentul său, Dahmer l-a sedat pe Errol, apoi i-a 
făcut o gaură în craniu şi i-a turnat acid muriatic - o formă de 
acid clorhidric produs în mod natural de stomac în timpul 


digestiei şi folosit ca detergent industrial. Errol s-a trezit după 
această „operaţie” spunând că are o durere de cap şi întrebând 
cât era ceasul. Frustrat din cauză că nu obținuse controlul pe 
care şi-l dorea asupra victimei sale, Dahmer l-a drogat din nou 
pe Errol şi l-a strangulat. l-a decapitat cadavrul şi a smuls pielea 
de pe el, pe care apoi a pus-o într-o soluţie salină pentru a o 
conserva. Totuşi a devenit casantă, aşa că a aruncat-o. 

Acţiunile lui Dahmer nu au trecut neobservate. Au existat 
plângeri ale vecinilor cu privire la mirosurile care veneau din 
apartamentul său şi din cauza folosirii excesive a unei drujbe. 
Sopa Princewill, managerul clădirii de apartamente, a discutat 
cu Dahmer despre aceste plângeri. Acestuia i-au fost prezentate 
numeroase scuze: i se stricase congelatorul, iar peştii lui 
tropicali au murit. Cu toate acestea, nimeni în afara victimelor 
nu avea acces în apartamentul său. Nimeni, până când trei 
ofiţeri de poliţie - inclusiv John Balcerzak şi Joseph Gabrish - nu l- 
au ajutat pe Dahmer să-şi ducă una dintre următoarele victime 
înapoi în apartament! 

Pe 24 mai, Dahmer l-a convins pe surdomutul Tony Hughes 
să pozeze pentru el, folosind biletele scrise de mână pentru a 
comunica. Bărbatul de 31 de ani a fost sedat şi strangulat, iar 
cadavrul i-a fost lăsat, timp de câteva zile, pe podeaua din 
dormitor. Pe 26 mai, Dahmer a văzut un băiat de 14 ani pe 
Wisconsin Avenue şi l-a invitat la el acasă pentru a-i face şi lui 
fotografii. Tânărul nu a vrut iniţial să meargă, dar, în final, a fost 
de acord. După ce Dahmer a făcut două poze, i-a oferit băiatului 
băutura cu sedativ, apoi i-a găurit craniul şi i-a turnat acid în 
lobul frontal. Dahmer nu şi-a dat seama în acel moment că 
tânărul era Konerak Sinthasomphone - fratele mai mic al 
băiatului laotian care fusese cauza prinderii si încarcerării lui din 
urmă cu trei ani. 

Dahmer l-a dus pe Konerak în dormitor - unde cadavrul lui 
Tony Hughes era în descompunere - şi l-a lăsat acolo cât timp el 
s-a dus să bea ceva şi să cumpere nişte beri. În jurul orei 2:00 
a.m., Konerak s-a trezit şi şi-a dat seama ce probleme are. A 
reuşit să iasă din apartament şi a fugit pe stradă. Dezbrăcat şi 
sângerând, s-a împleticit pe artera unde se afla apartamentul lui 
Dahmer şi a fost văzut de Sandra Smith, de 18 ani, şi de 
verişoara ei, Nicole Childress. Sandra a sunat la poliţie, iar 
paramedicii au ajuns la fata locului şi l-au acoperit pe băiat cu o 


pătură. Dahmer s-a întors cam în acelaşi timp şi le-a spus fetelor 
că Konerak era iubitul lui. A încercat să-l ducă pe acesta înapoi 
în apartament, dar băiatul părea să se împotrivească. Femeile 
au spus că au sunat deja la poliţie, iar Dahmer a renunţat. 
Ofițerii de poliţie au ajuns rapid, iar Dahmer le-a îndrugat 
aceeaşi poveste: Konerak era iubitul lui, în vârstă de 19 ani, cu 
care se certase când acesta se îmbătase. Nicole Childress era 
sigură că Konerak încerca „să mă roage să-l ajut”, dar ofiţerii de 
poliţie le-au spus ei şi verişoarei acesteia să nu se amestece în 
treburile altora, ei crezând că au nimerit în mijlocul unei certi 
domestice. Astfel că poliţiştii l-au ajutat pe Dahmer să-l ducă pe 
Konerak înapoi în apartament. 

Potrivit lui Dahmer, apartamentul „mirosea ca naiba” şi 
peste tot erau aruncate fotografii ale victimelor. Le-a arătat 
ofiţerilor fotografiile cu Konerak în bikini, iar ei şi-au aruncat o 
privire prin apartament (Dahmer a susţinut că unul dintre ei „a 
tras cu ochiul în dormitor, dar nu s-a uitat deloc atent”). 
Sfătuindu-l pe Dahmer să „aibă grijă” de Konerak, ofiţerii au 
plecat, fără să-l verifice absolut deloc - ceea ce ar fi putut 
scoate la iveală condamnarea sa pentru pedofilie. Imediat ce 
aceştia au plecat, Dahmer l-a injectat din nou pe Konerak cu 
acid muriatic, omorându-l. Pe 28 mai şi-a luat o zi liberă de la 
serviciu pentru a dezmembra cadavrele lui Konerak şi Tony 
Hughes, păstrând ambele cranii. 

Poliţiştii nu au luat deloc în serios situaţia. „Bărbat asiatic 
intoxicat şi dezbrăcat. A fost înapoiat iubitului său treaz”, a 
raportat un poliţist dispecerului, potrivit transcrierilor făcute 
două luni mai târziu, când a fost comandată o anchetă internă. 
El a notat că partenerul său „se duce sa se despăducheze”. 
Mama Sandrei Smith, Glenda Cleveland, a sunat la poliţie ca să 
întrebe ce s-a întâmplat cu „copilul”, doar ca să i se spună că 
„Nu era un copil, era un adult... Totul s-a rezolvat... E o treabă 
între iubiţi.” După ce a citit un articol în ziar despre dispariţia lui 
Konerak, a contactat din nou poliţia; dar ei nu au sunat-o înapoi. 

Până la următoarea crimă a lui Dahmer, a trecut doar o 
lună. A călătorit în Illinois, pentru a participa la Parada Mandriei 
din Chicago, care avea loc pe 30 iunie. In staţia de autobuz, l-a 
întâlnit pe Matt Turner, de 20 de ani, care a fost de acord să 
meargă cu Dahmer în Milwaukee pentru „o şedinţă foto 
profesională”. Odată ce au ajuns în apartamentul 213, Matt a 


fost drogat, strangulat şi dezmembrat. Dahmer i-a pus capul şi 
organele interne în congelator, în pungi de plastic separate, 
pentru a le putea folosi mai târziu. 

După spusele lui Dahmer, se simţea „complet luat de val” 
din dorinţa de a ucide. „Era o dorinţă apăsătoare şi neîncetată 
de a fi cu cineva indiferent de preţul care trebuia plătit”, le-a 
spus mai târziu detectivilor. „Cineva care arăta bine, foarte bine, 
pur şi simplu îmi acapara gândurile toată ziua.” Intervievat de 
NBC în 1994, cu puţin timp înainte de moartea sa, el a explicat 
că voia să trăiască într-un loc unde „puteam controla complet o 
persoană - o persoană pe care o găseam atrăgătoare din punct 
de vedere fizic şi pe care să o pot păstra lângă mine cât mai 
mult posibil, chiar dacă asta însemna să păstrez doar o parte din 
acea persoană.” 

Pe 5 iulie 1991, Dahmer s-a întors în Chicago, unde l-a 
cunoscut într-un bar pe tânărul Jeremiah Weinberger, de 23 de 
ani, şi pe care l-a adus în Milwaukee, chipurile, pentru a petrece 
week-endul împreună. Jeremiah a fost drogat, dar Dahmer încă 
spera să-l transforme într-un partener care să fie dependent de 
el, aşa că a injectat apă clocotită în craniul acestuia. Jeremiah a 
rezistat aşa două zile înainte să moară - iar Dahmer şi-a amintit 
clar sfârşitul: Jeremiah a fost singura lui victimă care a murit cu 
ochii deschişi. Dahmer l-a decapitat şi i-a lăsat bustul în cadă. 

Acum avea două trupuri de care să se ocupe - pe cel al lui 
Matt Turner si pe cel al lui Jeremiah Weinberger. Pe 12 iulie, 
Dahmer a cumpărat un butoi de 215 litri de acid, unde i-a băgat 
pe amândoi tinerii ucişi de el. Trei zile mai târziu, Dahmer l-a 
cunoscut în Milwaukee pe culturistul în vârstă de 24 de ani 
Oliver Lacy şi a continuat să-şi facă ritualul. Cu toate acestea, 
încă îşi dorea să ţină victimele în viaţă, aşa că a încercat să-i 
sedeze cu cloroform mai degrabă decât cu băutura cu somnifere 
pe care o folosea de obicei. De data aceasta însă nu a mers cum 
spera, aşa ca Dahmer l-a strangulat cu o curea de piele, iar apoi 
a făcut sex cu cadavrul. După aceea a sunat la serviciu ca să 
ceară o zi liberă, care i s-a aprobat. A petrecut timpul având 
grijă de cadavrul lui Oliver, punându-i inima şi scheletul în 
congelator; capul urma să fie aşezat la loc de cinste, în altarul 
de cranii pe care Dahmer îl ridicase. 

Dahmer nu s-a mai întors la serviciu, iar pe 19 iulie a fost 
informat că a fost concediat. A ieşit în oraş şi şi-a găsit o nouă 


victimă, de data aceasta tatăl a trei copii din Minnesota, care se 
afla în oraş în căutarea unei slujbe. Joseph Bradehoft, de 25 de 
ani, urma să fie ultima victimă a lui Dahmer. După ce l-a 
strangulat, Dahmer l-a lăsat pe pat timp de două zile, acoperit 
cu un cearşaf - dar când l-a descoperit, capul era plin de larve. 
Dahmer l-a decapitat, a băgat capul curăţat în frigider şi i-a pus 
corpul în butoiul albastru, lângă celelalte cadavre. 

Pe 22 iulie, Dahmer le-a oferit câte 100 de dolari unor 
bărbaţi ca să vină în apartamentul lui, iar el să-i fotografieze. 
Tracy Edwards, de 32 de ani, a fost de acord să petreacă o 
seară pozând, bând bere şi având companie, dar când a ajuns 
acasă la Dahmer, a simţit un miros îngrozitor şi a văzut cutii de 
acid pe podea. Dahmer a reuşit să-i pună cătuşe şi să-l ducă în 
dormitor ca să-i facă poze. Apoi l-a ameninţat pe Tracy cu cuțitul 
şi, la scurt timp după aceea, şi-a aşezat capul pe pieptul lui 
Tracy şi i-a spus că intenţionează să-i mănânce inima. Tracy l-a 
convins pe Dahmer să se întoarcă în sufragerie şi a profitat de 
lipsa de atenţie a bărbatului pentru a-l lovi în faţă şi a fugi pe 
uşa de la intrare. 

Era ora 11:30 p.m., iar Tracy a reuşit să oprească doi ofiţeri 
de poliţie, pe Rolf Mueller şi Robert Rauth, pe care i-a rugat să-i 
scoată cătuşele, explicându-le ce s-a întâmplat în apartamentul 
unui „tip ciudat”. Atunci când a văzut că în niciun caz cheia lor 
nu se potriveşte cătuşelor lui, a fost de acord ca ei să-l 
însoţească în apartamentul lui Dahmer. Acesta a recunoscut că 
el i-a pus catusele lui Tracy, dar nu a spus şi de ce. Dahmer l-a 
informat pe ofiţerul Mueller că a pus cheia de la cătuşe în 
dormitor, iar în acel moment, Tracy le-a spus poliţiştilor că şi 
cuțitul cu care fusese ameninţat se afla tot acolo. 

Mueller a intrat în dormitor şi a văzut cuțitul. S-a uitat în 
sertarul pe care îl indicase Dahmer şi a găsit şi colecţia de 
fotografii polaroid ale victimelor acestuia. Şocat, Mueller le-a 
arătat şi partenerului său. Dahmer s-a opus arestării, dar a fost 
imobilizat şi încătuşat. Cât timp aşteptau întăriri, poliţiştii au 
verificat restul apartamentului - şi au făcut o descoperire 
macabră în bucătărie. „E un nenorocit de cap în frigider”, a 
strigat Mueller. 

Când anchetatorii au perchezitionat apartamentul, au găsit 
în spatele unui dulap un cazan de metal în care se aflau mâini 
descompuse şi un penis. Existau, de asemenea, containere cu 


alcool etilic, cloroform şi formol, precum şi borcane ce conţineau 
organe genitale masculine conservate. În bucătărie erau alte 
trei capete, în apartament - şapte cranii şi în frigider - două inimi 
umane şi muşchi de la braţe (precum şi urme de sânge). În 
congelator au găsit un bust întreg, două penisuri conservate şi 
un scalp, înăuntrul butoiului de 215 litri erau rămăşiţele altor 
trei busturi. 

Dahmer nu a simţit nevoia să nu-şi recunoască faptele, 
cooperând cu autorităţile. „In timp ce făceam autopsiile, puteam 
să-l întrebăm direct despre descoperirile noastre”, şi-a amintit 
medicul legist Jeff Jentzen. „A fost interesant un astfel de 
experiment.” Pe parcursul următoarelor două săptămâni, 
Dahmer a fost interogat de detectivul Patrick Kennedy timp de 
peste 60 de ore, mărturisind toate cele 17 crime care se 
întindeau pe perioada 1978-1991. Pe 25 iulie 1991, a fost acuzat 
de patru crime; alte 11 acuzaţii au fost adăugate pe 22 august; 
apoi, pe 17 septembrie, autorităţile din Ohio - care au descoperit 
doi molari şi o vertebră pe care le putuseră identifica în timpul 
perchezitionarii fostei locuinţe a lui Dahmer - l-au acuzat pe 
acesta de uciderea lui Steven Hicks, nu şi de cea a lui Steven 
Tuomi şi nici de tentativă de omor asupra lui Tracy Edwards. 

La prima audiere din 13 ianuarie 1992, Dahmer a fost 
reprezentat de Gerald Boyle, acelaşi avocat care îl ajutase, cu 
doar patru ani în urmă, să scape de o condamnare severă. În 
ciuda sfaturilor lui Boyle, Dahmer a pledat vinovat, dar şi debil 
mintal, iar Boyle a spus Curţii: „Vreau să subliniez faptul că 
decizia de a pleda vinovat este a domnului Dahmer. În acest caz 
este vorba despre condiţia lui psihică.” Conform legilor din 
Wisconsin, oricine care susţinea că este nebun trebuia mai întâi 
să fie condamnat pentru crima pe care o săvârşise - moment în 
care nu se aducea în discuţie starea psihică a inculpatului -, apoi 
participa la o altă fază a procesului care să aibă în vedere 
alienarea mintală a acestuia. Cu Dahmer pledând vinovat 
însemna că procesul trece direct în a doua fază a sa. Dacă era 
găsit vinovat, dar şi nebun, era trimis într-o instituţie pentru 
criminalii care suferă de alienare mintală şi, după un an, putea 
să depună din şase în şase luni cereri pentru a fi eliberat 
condiţionat; dacă era găsit vinovat, dar nu şi cu probleme 
psihice, urma să primească, în mod obligatoriu, o pedeapsă cu 
condamnare pe viaţă. 


Procesul din Wisconsin, pentru cele 15 capete de acuzare, a 
început pe 30 ianuarie 1992, folosindu-se geamuri antiglont 
înalte de doi metri care să-l protejeze pe acuzat. Tatăl şi mama 
sa vitregă au participat la proces în fiecare zi, iar timp de două 
săptămâni, psihologi profesionişti au oferit diferitele perspective 
asupra sănătăţii mintale a lui Dahmer. Declaraţiile lui Dahmer 
au fost consemnate în 160 de pagini şi au fost citite de doi 
detectivi. Pe 14 februarie, Gerald Boyle a susţinut, în pledoaria 
finală, că Dahmer suferea de „o boală pe care a descoperit-o, nu 
şi-a ales-o” şi că aceasta era „atât de mult scăpată de sub 
control, încât nu putea să-şi mai schimbe comportamentul”. 
Dahmer era „un tren în deraiere pe şinele nebuniei”. Procurorul 
general Michael McCann nu putea avea o părere mai diferită de 
aceasta. „Nu este un tren care deraiază”, le-a spus el juratilor. 
„El este conductorul! ...a păcălit o grămadă de oameni. Vă rog 
să nu-l lăsaţi pe acest criminal să vă păcălească şi pe 
dumneavoastră.” 

Doi membri ai juriului nu au fost de acord cu părerea 
majorităţii conform căreia Dahmer ar fi fost sănătos în 
momentul comiterii celor 15 crime. În scrisoarea primită înainte 
de pronunţarea sentinţei, Dahmer spunea: „Nu mi-am dorit 
niciodată libertatea. Ca să fiu sincer, am vrut să mor. Acesta a 
fost un caz în care să le spun oamenilor ce am făcut, dar nu din 
cauza urii. Am ştiut că sunt bolnav sau malefic, sau poate 
amândouă. Acum însă cred că am fost bolnav... Nu cer niciun fel 
de consideraţie.” A primit 15 condamnări consecutive pe viaţă. 
O a şaisprezecea a fost adăugată la o audiere de 15 minute în 
Ohio, pentru moartea lui Steven Hicks. 

Dahmer a fost ţinut izolat în primul an de executare a 
sentinţei sale, dar a cerut să fie dus într-o unitate mai puţin 
sigură. Afişa un ciudat simţ al umorului, la un moment dat 
punând un afiş la avizierul închisorii pentru a stabili o întâlnire a 
„canibalilor anonimi”. Nu îi păsa de potenţialul pericol în care se 
afla viaţa lui, spunându-i mamei sale: „Nu contează, mamă.” A 
fost atacat cu o lamă improvizată, în capela închisorii, de un 
dealer de droguri, dar a fost zgâriat doar puţin. Totuşi, nu urma 
să mai reziste mult. După ce Christopher Scarver l-a ucis pe 
Dahmer pe 28 noiembrie 1994, mama lui, Joyce Flint, a strigat în 
gura mare: „Acum e toată lumea fericită? Acum că a fost omorât 
în bătaie, e destul de bine pentru toată lumea?” 


Pentru mulţi, răspunsul a fost afirmativ. „Sunt fericit şi 
foarte entuziasmat că monstrul este, în sfârşit, mort”, a spus 
sora lui Richard Guerrero, Janie Hagen. „Diavolul e mort.” 
Apartamentele în care omorâse 12 victime au fost demolate în 
1992; aproape de necrezut, dar organizaţia pentru drepturile 
animalelor PETA avea în plan, în 2014, să transforme casa în 
care copilarise Dahmer într-un restaurant vegan numit 
„Mănâncă pentru Viaţă: Mâncare gătită”!*. Jeffrey Dahmer ar fi 
apreciat ironia motivelor pentru care planurile au fost 
abandonate: „să primeşti aprobare pentru un restaurant în 
această zonă este practic imposibil, în mare parte din cauza 
problemelor care există la sistemele de canalizare şi de 
scurgere.” 

CAPITOLUL 28 Statele Unite ale Americii: Gary 
Ridgway - Criminalul din Green River 

„Cel mai ciudat lucru în ceea ce-l priveşte pe Gary Ridgway 
este acela că, dacă nu cunoşti depravarea lui, dacă nu ştii răul 
pe care l-a comis acest om, n-ai putea avea nici cea mai vagă 
idee despre toate aceste lucruri dacă doar ai vorbi cu el la 
telefon”, a scris jurnalistul Charlie Harger în septembrie 2013, 
după ce l-a convins, în sfârşit, pe „Criminalul din Green River” să 
discute cu el. „Acest bărbat pare a fi vecinul perfect”. Harger nu 
este sub nicio formă prima persoană care să fi făcut acest gen 
de observaţie privitoare la un criminal în serie, dar în cazul lui 
Gary Ridgway a surprins foarte bine modalitatea prin care 
acesta a reuşit să evite să fie prins timp de două decenii. Doar 
datorită modernizării tehnologiei în domeniul profilului ADN, 
Ridgway a fost trimis, în sfârşit, în spatele gratiilor; a fost 
condamnat initial pentru 48 de crime, dar a recunoscut 
comiterea a aproximativ 90. Chiar şi dacă ne referim la 
numărătoarea iniţială, este cel mai prolific criminal în serie 
american în ceea ce priveşte victimele confirmate. 

Gary Leon Ridgway s-a născut pe 18 februarie 1949, în Salt 
Lake City, Utah, fiind al doilea dintre cei trei fraţi. Părinţii lui, 
Mary Rita Steinman si Thomas Newton Ridgway, s-au tot mutat 
împreună cu tânăra lor familie din Utah în Idaho, găsind, în final, 
o casă, în 1958, în statul Washington, nu departe de Autostrada 
Pacific şi de o bucată de teren care va deveni locul de muncă 
pentru multe prostituate - Ridgway plătindu-le şi, uneori, 


'9 În original, ‘Eat for Life: Home Cooking’. (n. red.) JEFFREY DAHMER 


omorându-le pe multe dintre acestea. Tatăl său era şofer de 
camion - atunci cand reuşea să-şi găsească de muncă -, în timp 
ce mama lui era cea care se ocupa de casă, dominându-şi fizic 
soţul şi fiind cunoscută pentru faptul că în timpul cinei i-ar fi 
spart acestuia o farfurie în cap. 

Ridgway era dislexic şi a pierdut un an de şcoală din cauza 
dificultăţilor de învăţare pe care le avea: avea un IQ de 82 (IQ-ul 
mediu este de 100). La 14 ani încă făcea pipi în pat, iar mama 
sa îl ducea la baie ca să-l spele, lucru de care adolescentul se 
ruşina, dar care în acelaşi timp îl excita. La vârsta de 16 ani, a 
înjunghiat în ficat un băieţel de şase ani, după ce îl convinsese 
pe acesta să meargă cu el în pădure, ca să construiască un fort. 
Băiatul a fugit, în timp ce Ridgway râdea în spatele lui. „A fost în 
locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, iar eu am fost în locul 
potrivit, la momentul potrivit, cred că aşa ziceti voi”, le-a spus 
Ridgway mai târziu detectivilor. ÎI tăiase pe băiat pentru că voia 
să vadă cum se poate înjunghia o persoană. (Victima le-a spus 
poliţiştilor, 40 de ani mai târziu, atunci când a fost găsită, că 
Ridgway afirmase că „mereu am vrut să ştiu cum te simţi când 
omori pe cineva”) 

Ulterior, la vârsta de 20 de ani, a absolvit Liceul Tyee şi s-a 
căsătorit cu prietena lui, Claudia Kraig, înainte de a se înrola în 
Marină şi de a fi trimis în Vietnam. Căsnicia lor nu a durat prea 
mult: Claudia, care avea 19 ani, se întâlnea cu alţi bărbaţi, în 
timp ce Ridgway începuse să meargă frecvent la prostituate, de 
la care luase de mai multe ori gonoree. În 1973, când s-a întors 
din război, Ridgway a cunoscut-o pe Marcia Winslow, s-a 
căsătorit cu ea şi au rămas împreună timp de şapte ani. Insă pe 
Marcia o puneau pe gânduri ciudateniile soţului ei: îşi găsise 
refugiul în religie, devenind un prozelit fanatic care mergea din 
uşă în uşă, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu şi insistând ca 
şi Marcia să facă exact ceea ce spunea pastorul de la biserică. In 
acelaşi timp, avea un apetit sexual extraordinar, insistând să 
întreţină relaţii sexuale de mai multe ori în fiecare zi, adesea în 
aer liber - şi continuând să folosească prostituate, cu toate că se 
plângea mereu la poliţie din cauză că acestea lucrau în zonă, 
lucru care a dus la sporirea patrulelor. 

lar atunci când a început să ucidă, prostituatele erau nişte 
ţinte uşoare pentru acesta. După cum a spus în declaraţia de 
negociere a comutării pedepsei: 


Am ales prostituatele ca victime pentru că urăsc 
majoritatea femeilor uşoare şi nu am vrut să le plătesc 
pentru a face sex. Am ales prostituatele drept victime 
pentru că erau uşor de agăţat, fără să atrag prea mult 
atenţia în jurul meu. Ştiam că dispariţia lor nu va fi 
raportată prea curând, chiar deloc, poate. Am ales 
prostituatele pentru că am crezut că aş putea ucide 
cât de multe voiam, fără să fiu prins. 


Pe 15 august 1982, Robert Ainsworth pescuia pe malul 
Fluviului Verde, îndreptându-se spre limita de sud a oraşului 
Seattle, după zona cunoscută ca „Drumul îndrăgostiţilor”. Spre 
oroarea lui, şi-a dat seama că ceea ce credea a fi un manechin 
în apă era de fapt cadavrul unei negrese - iar un al doilea 
cadavru plutea în apropierea primului. Detectivul David Reichert 
a fost unul dintre primii ofiţeri care au investigat locul crimei, 
iar, în timp ce încerca să-şi dea seama cum a aruncat criminalul 
cele două cadavre în apă, a găsit un al treilea în iarba deasă şi 
înaltă de lângă apă. Prima victimă era Marcia Chapman, de 31 
de ani, care stătuse în apele fluviului aproape o săptămână; cea 
de-a doua victimă era Cynthia Hinds, de 17 ani, care plutea în 
apă de doar câteva zile; cea de-a treia era Opal Mills, de 16 ani, 
moartă de două zile; pantalonii albaştri îi erau innodati în jurul 
gâtului, iar sutienul îi fusese ridicat. Avea vânătăi pe braţe şi pe 
picioare. 

Medicul legist Donald Reay a examinat cadavrele şi a 
descoperit că toate fuseseră strangulate. Corpurile Marciei şi 
Cynthiei fuseseră îngreunate cu ajutorul unor pietre în formă de 
piramidă băgate în vagin. Totuşi, o astfel de informaţie a fost 
ascunsă publicului larg. „Acesta este unul dintre puţinele lucruri 
pe care le avem în comun cu criminalul în acest moment”, le-a 
spus reporterilor, trei zile mai târziu, Pat Ferguson, purtătorul de 
cuvânt al comitatului King. „Criminalul ştie cum le-a ucis, la fel 
şi noi, iar acest lucru ne va ajuta atunci când ne vom concentra 
asupra unui suspect.” Alte două cadavre descoperite recent au 
fost introduse în anchetă: Deborah Lynn Bonner, de 23 de ani, 
fusese găsită prăbuşită peste un buştean din fluviu o săptămână 
mai târziu, în timp ce, cu o lună în urmă, pe 15 iulie, Wendy Lee 
Coffield, de 16 ani, fusese scoasă şi ea din apă. Un singur lucru 


le lega pe toate aceste victime: lucraseră ca prostituate pe fâşia 
de sud a Autostrăzii Pacific, în apropiere de Aeroportul 
Internaţional Seattle-Tacoma. Situaţia era aceeaşi şi în cazul 
celei de-a şasea victime confirmate, Gisele Ann Lowron, al cărei 
cadavru descompus a fost descoperit pe 25 septembrie, la 
aproximativ 9 km depărtare de fluviu, lângă o pistă de biciclete, 
în tufişurile aflate la sud-estul aeroportului. 

Asasinul a fost botezat rapid „Criminalul (sau Asasinul) din 
Green River”, iar când alte două fete de 16 ani - Kase Ann Lee şi 
Terri Renne Milligan - au dispărut la finalul lui august, poliţia era 
preocupată de siguranţa lor. „Nu există dovezi... care să indice 
că şi ele au căzut victime, dar posibilitatea nu poate fi scoasă 
din calcul”, a declarat purtătorul de cuvânt Frank Kinney. In acel 
moment, Richard Kraske, şeful Departamentului de investigaţii 
al poliţiei, susţinea că trei bărbaţi sunt consideraţi suspecți în 
acest dosar, dar numai unul fusese interogat (violase o 
prostituată şi făcuse referire la crimele de lângă Fluviul Verde); 
Kinney a spus că existau patru suspecți şi că unul dintre ei 
fusese dus la secţie. (Cadavrul lui Terri Milligan a fost 
descoperit, în sfârşit, pe 1 aprilie 1984; Kase Ann Lee nu a fost 
găsită niciodată, deşi Ridgway ar fi recunoscut că a ucis-o şi că 
a lăsat-o aproape de un cinematograf în aer liber.) în acel 
moment, 25 de ofiţeri din jurisdicții diferite lucrau la caz, iar 
Kraske şi Reichert conduceau echipele de investigatori. Li s-au 
alăturat psihologul criminalist de la FBI John Douglas şi 
anchetatorul Robert Keppel, care lucrase în cazul Ted Bundy. 

În septembrie 1982, măcelarul Charles Clinton Clark a fost 
arestat, fiind identificat de două femei care au spus că le luase 
(separat) în camioneta lui albastră cu alb, apoi le amenintase cu 
pistolul şi le agresase sexual. Prostituata Susan Widmark a spus 
că ea a reuşit să scape după ce a fost violată şi numai atunci 
când şoferul a oprit la un semafor; Debra Estes, de 15 ani, a fost 
şi ea luată în maşină de Clark, apoi încătuşată şi, sub 
ameninţarea armei, forţată să-i facă acestuia sex oral înainte de 
a fi lăsată liberă. Clark a recunoscut violurile, dar avea alibiuri 
pentru crimele din Green River. 

Un şofer de taxi a devenit următoarea ţintă a poliţiei, în 
special pentru că se potrivea profilului „Criminalului din Green 
River” făcut de John Douglas. Acesta includea şi convingerile 
religioase profunde pe care le avea ucigaşul; lucrul acesta s-a 


dovedit a fi unul corect, cu toate că nu aşa au fost şi alte teorii 
viitoare ale lui Douglas - de exemplu, că ar fi vorba de doi 
criminali. Pentru mult timp, şoferul a rămas suspectul principal, 
până când, după o supraveghere ulterioară care a durat 24 de 
ore, a dovedit că nu ar fi putut fi autorul acestor crime. 

Cadavrele începeau să se adune. Intre septembrie 1982 şi 
aprilie 1983, 14 fete cu vârstele cuprinse între 15 şi 23 de ani au 
dispărut; majoritatea erau prostituate cunoscute pe autostradă. 
Ultima dintre acestea a fost Mărie Malvar, care fusese văzută de 
către prietenul ei, în seara de 30 aprilie, discutând cu un 
potential client; suspectându-l pe bărbat de ceva rău, după ce o 
văzuse pe Mărie că se ceartă cu el, prietenul ei i-a urmărit din 
propria maşină, dar le-a pierdut urma după ce s-a oprit la o 
intersecţie. Fiindcă Mărie nu s-a mai întors acasă, prietenul ei i-a 
raportat dispariţia. O săptămână mai târziu, el - împreună cu 
tatăl şi fratele lui Mărie - a văzut din nou camioneta şi a urmărit- 
o până la o casă de pe South Street, numărul 384. Apoi a 
chemat poliţia care a verificat casa şi a stat de vorbă cu 
proprietarul ei. Gary Ridgway a negat că ar fi văzut-o vreodată 
pe Mărie sau că ar fi auzit de ea. Poliţiştii nu au comentat felul în 
care Ridgway se sprijinea de un gard în timpul conversatiei - îşi 
ascundea zgarieturile pe care Mărie i le făcuse pe braţul stâng. 
Când forţele de ordine l-au interogat din nou peste şase luni, a 
negat încă o dată că ar fi cunoscut-o. O camionetă similară cu a 
lui fusese văzută cu altă ocazie, atunci când Kimi-Kai Pitsor, de 
16 ani, a dispărut. Dar dispariţiile celor două femei nu au fost 
corelate. 

lar acest lucru a fost cea mai mare problemă a anchetei. Cu 
atât de multe victime, forţele de ordine au fost copleşite, iar în 
acele zile, când nu exista un sistem computerizat, erau pierdute 
informaţii prețioase pentru ca nu se făceau corelaţii 
(interogatoriul lui Ridgway a fost făcut de poliţia locală din Des 
Moines, dar nu a fost comunicat mult timp echipei centrale, de 
exemplu). Pentru a îmbunătăţi situaţia, Robert Keppel a propus 
fiecare modalitate care i-a venit în minte, dar sugestiile sale nu 
le-au adus pe autorităţi mai aproape de a-l prinde pe criminal. 
„De fiecare dată când găseai câte un cadavru era ca şi când te 
lovea cineva peste cap cu o bâtă de baseball”, şi-a amintit 
Reichert, iar detectivul Bruce Kalin, care s-a alăturat echipei în 
1984, a spus: „Aveam munţi de dovezi. Luam chiar şi cuiburile 


de păsări de la scena crimelor în speranţa că vom găsi vreun fir 
de păr al suspectului sau vreo bijuterie.” 

Cadavrul lui Carol Ann Christensen a fost descoperit pe 8 
mai 1983. Fusese strangulată şi expusă - capul îi fusese acoperit 
cu o pungă de hârtie care ascundea faptul că ucigaşul îi aşezase 
un peşte la baza gâtului; un alt peşte era pus pe sâni, iar o sticlă 
îi era aşezată între picioare. Pe mâna stângă avea nişte carne 
tocată, iar la un moment dat fusese băgată în apă. Moartea ei a 
fost adăugată pe lista crimelor din zona Fluviului Green, listă 
care a continuat să fie completată pe parcursul întregului an. Au 
fost localizate diferite zone în care erau aruncate victimele, iar 
până la finalul anului au fost descoperite 18 cadavre. Seria 
crimelor a continuat şi în 1984: criminalul a început să arunce 
cadavrele în apropierea cimitirului Mountain View şi pe North 
Bend, lângă Autostrada 90; înainte de asta, le arunca în zona 
din jurul Aeroportului Sea-Tac şi lângă Star Lake. 

Nu toate victimele au fost puse în legătură cu „Criminalul 
din Green River”. Acelea pentru care autorităţile au crezut că el 
este responsabil au fost găsite în locurile obişnuite, fiind 
complet dezbrăcate sau aşezate într-un anume fel; adeseori, 
criminalul se întorcea să facă sex cu cadavrele. Majoritatea erau 
strangulate, initial cu mâna, apoi cu un fel de funie (Ridgway era 
îngrijorat de vânătăile pe care i le lăsau victimele pe mâinile lui). 
„Pe unele dintre ele le-am ucis afară”, a explicat mai târziu 
Ridgway. „Imi amintesc că am lăsat fiecare cadavru în locul în 
care a fost găsit. Pe majoritatea le-am ucis în casa mea de lângă 
Military Road, iar pe multe dintre ele le-am omorât în 
camionetă, nu departe de locul de unde le luasem.” 

Metoda lui era destul de simplă: le câştiga femeilor 
încrederea după ce le arăta portofelul, care includea o fotografie 
a fiului său, Matthew. Unele mergeau acasă la el, unde acesta le 
arăta dormitorul băiatului. „Se uitau în dormitor, dar acolo nu 
era nimeni”, a spus el poliţiei. „«Hei, tipul asta are un fiu, nu o 
să rănească pe nimeni.»” Când mergeau în dormitorul lui, aflau 
cât de departe de adevăr erau. 

Anchetatorii primeau ajutor din locuri neaşteptate. În aprilie 
1984, mediumul Barbara Kubik-Pattern a avut o viziune despre 
un cadavru aflat în apropierea Autostrăzii 90, iar când poliţia a 
refuzat să o ia în serios, ea şi fiica ei au pornit în căutarea 
acestuia. Au găsit cadavrul - era al Aminei Agisheff, o chelnerita 


de 36 de ani, care părea să nu se potrivească tiparului 
„Criminalului din Green River”, din moment ce nu era o 
prostituată sau o fugară, dar pe care poliţia a adăugat-o pe listă. 
Câteva luni mai târziu, Keppel a acceptat o ofertă făcută de 
criminalul în serie Ted Bundy, care a reuşit să ofere echipei de 
anchetatori unele perspective asupra psihologiei „Criminalului 
din Green River”, deşi atunci când s-a dus să vorbească cu 
Bundy, Reichert era foarte conştient de faptul că acest criminal 
în serie făcea nişte jocuri psihologice. „Doar să dai mâna şi să 
stai faţă în faţă cu el şi îţi dădeau fiori pe şira spinării”, şi-a 
amintit Reichert. „Te gândeşti doar «cam câte vieţi au fost luate 
de mâinile astea?»” Cele mai valoroase perspective pe care le-a 
oferit Bundy au fost cele despre mentalitatea criminalului în 
serie: nu pleacă de acasă planificându-şi neapărat să ucidă pe 
cineva, ci o face doar atunci când îl copleşeşte dorinţa şi când 
se simte în siguranţă şi crede că deţine controlul. 

Echipa operativă care se ocupa de crimele din Green River 
a investigat 40.000 de indicii şi 17.000 de nume; pentru doar 56 
de ofiţeri, era o sarcină aproape imposibilă. Criminalul continua 
să nu fie descoperit, uneori tachinandu-i prin felul in care acesta 
mutila cadavrele: Denise Bush, de 23 de ani, care fusese răpită 
de pe bucata de autostradă din comitatul King, Washington, în 
octombrie 1982, a fost găsită aproape trei ani mai târziu pe 
Muntele Bull - în apropierea oraşului King din comitatul 
Washington, Oregon. „Acesta a fost chiar un fel de «la-ti-o p- 
asta!», a declarat Reichert pentru revista Time. „A fost ceva de 
genul: «Sunteţi chiar atât de proşti, încât nu puteţi să faceţi 
nişte legaturi?»” 

Descoperirea cadavrului lui Denise s-a produs după ce 
avalanşa de crime părea să se transforme doar în ceva 
accidental. Numai două cadavre au fost găsite între octombrie şi 
decembrie 1984; în prima parte a anului 1985, doar rămăşiţele 
lui Carrie Rois, o fată în vârstă de 15 ani (care dispăruse în vara 
anului 1983), au ieşit la iveală. Cadavrul lui Denise Bush şi cel al 
lui Shirley Sherrill, de 19 ani, au fost localizate numai datorită 
faptului că pe bucata de teren pe care fuseseră aruncate urma 
să se construiască ceva. Alte trei victime au fost descoperite în 
iarna anului 1985, inclusiv Kimi-Kai Pitsor - craniul ei apăruse în 
decembrie 1983 lângă Cimitirul Mountain View, dar restul 
scheletului ei a fost găsit în Parcul Seward din Seattle. 


Atât poliţia, cât şi prostituatele ştiau că oricine lucrează pe 
autostradă îşi asumă un risc. „Multe dintre ele cred că doar 
altora li se întâmplă [ceva răul, dar niciodată lor”, a declarat, la 
începutul anului 1986, sergentul Gene Dorman pentru un articol 
al celor de la Associated Press referitor la aceste cazuri. „Pe 
unele le-am adus în acest birou şi am avut cu ele o mică discuţie 
despre cum si tie ti se poate întâmpla asta. lar acum sunt pe 
lista de persoane disparute. Asa ca, cel mai probabil, li s-a 
tntamplat si lor.” 

În acel moment, poliţia considera că decesele a 34 de femei 
şi dispariţia altor 11 sunt responsabilitatea „Criminalului din 
Green River”. Prostituatele erau ferm convinse că, dacă ucigaşul 
ar fi vizat „cetăţeni cu slujbe oneste”, atunci „toată lumea ar fi 
fost pe străzi, încercând să-i găsească. Acum doar spun: încă 
una [o prostituată] care nu mai e pe străzi.” 

În ianuarie 1986, alţi agenţi FBI au fost aduşi să lucreze la 
acest caz, iar o lună mai târziu se părea că în sfârşit au găsit 
omul pe care îl căutau. Pe 6 februarie, „o persoană care 
prezenta interes” pentru anchetatori a fost interogată timp de 
mai multe ore, iar locuinţa şi maşina i-au fost perchezitionate - 
această sintagmă a fost explicată de comandantul forţelor de 
ordine, Frank Adamson, ca fiind „cineva despre care o altă 
persoană a spus poliţiştilor că ar trebui verificat”. Deşi poliţia şi 
reporterii au avut grijă să nu-i menţioneze numele, vecinii 
proprietarului casei perchezitionate au oferit detalii care puteau 
ajuta la identificarea cu uşurinţă a acestuia. (Nu era Gary 
Ridgway.) Un antreprenor local chiar vindea floricele de porumb 
celor care veniseră să privească curioşi cum este verificată casa 
suspectului. Cu toate acestea, după ce bărbatul a fost eliberat la 
3:30 a.m., Adamson a explicat: „Aş spune ca aceasta nu a fost o 
mare realizare în cazul «Criminalului din Green River». E destul 
de neplăcut faptul că acest caz a stârnit atâta interes. Îmi 
doresc să nu se fi întâmplat asta.” 

Adamson simţea clar presiunea lipsei de rezultate, în 
special după ce alte trei cadavre au fost descoperite în vara 
acelui an. Seattle Times publicase o bandă desenată care 
prezenta un poliţist ce se uita într-un binoclu si spunea: „E un 
bărbat alb..., are resentimente profunde faţă de sexul opus... şi 
cunoaşte pădurile astea pe de rost.” Al doilea cadru arăta un 
băieţel în fata unei căsuțe în copac (cu un semn pe care scria 


„INTERZIS FETELOR”?°), înconjurat de câţiva poliţişti care 
strigau: „Nu mişca, nenorocitule! Farsele de ordine ale 
Criminalului din Green River!??” 

Cand a devenit destul de clar faptul ca echipa operativa nu 
va obtine rezultate, Adamson a fost transferat la o alta unitate, 
iar căpitanul James Pompey a preluat grupul din ce în ce mai 
redus de ofiţeri. Alte două cadavre au apărut în decembrie 1986 
în Vancouver, Columbia Britanică - iar printre rămăşiţele lor se 
aflau şi bucăţi din alte victime. La începutul următorului an, o 
nouă „persoană care prezenta interes” a intrat în lumina 
reflectoarelor. 

Gary Ridgway nu a scăpat de atenţia poliţiei în timpul 
investigaţiilor. A fost ridicat în februarie 1984 după ce 
prostituata Dawn White a făcut o plângere pe numele lui pentru 
felul în care a încercat să o agate. Interogat pentru crimele din 
apropierea fluviului, a trecut testul poligraf şi a fost eliberat. 
(Peste câţiva ani, când au fost reexaminate dovezile, specialiştii 
FBI au susţinut că nu ar fi trecut testul dacă ar fi fost puse în 
aplicare directivele mult mai exigente care erau în vigoare în 
timpul reexaminării.) Detectivul Haney a decis să-l ancheteze pe 
Ridgway mai îndeaproape şi a descoperit alte legături între el şi 
crime. Fusese arestat pentru că în mai 1982 încercase să 
angajeze un ofiţer sub acoperire; fusese acostat de poliţie în 
timp ce era cu prostituata Keli Kay McGinness, pe 23 februarie 
1983, cu patru luni înainte de dispariţia lui Keli, considerată a fi 
o victimă a criminalului. Locul în care fuseseră găsiţi era unul 
dintre acele zone în care erau aruncate cadavrele, în spatele 
Şcolii Generale Sunset. Spre finalul anului 1984, Ridgway fusese 
interogat după ce prostituata Rebecca Guay a susţinut că acesta 
încercase să o stranguleze cu doi ani în urmă, după ce a dus-o 
în pădure şi a dezbrăcat-o parţial. Ridgway a recunoscut că 
fusese cu ea, dar a negat că ar fi strangulat-o, susţinând că de 
fapt ea îl muşcase. 

Haney şi colegii săi au discutat cu a doua soţie a lui 
Ridgway, Mărie, care le-a povestit despre plăcerea lui de a face 
sex în aer liber şi despre apetitul său sexual, unul exagerat, 
menţionând, de asemenea, că Ridgway a încercat să o strângă 
de gat în 1972. O altă iubită a lui Ridgway le-a spus poliţiştilor 


29 În original, “NO GURLS [sic!] ALLOWED’. (n. trad.) 
21 In original, ‘Freeze, dog-breath! Green River Task Farce!’ (n. trad.) 


că, în Ajunul Crăciunului, în anul 1981, el îi spusese că aproape 
ucisese o femeie. Dosarul său de la locul de muncă indica faptul 
că în toate cele 27 de zile, la orele la care poliţia putea stabili cu 
precizie disparitiile victimelor, Ridgway fusese, în jargonul 
echipei operative, „posibil suspect”. Pe 8 aprilie 1987, un 
judecător a semnat un mandat care îi permitea echipei de 
anchetatori să  percheziţioneze casa lui Ridgway şi să-l 
interogheze; în acest timp, i-au prelevat şi mostre de salivă şi i- 
au luat câteva fire de păr. Cu toate acestea, nu au reuşit să 
descopere nimic altceva care să-l lege de crime, aşa că a fost 
eliberat. 

Căpitanul Pompey a murit la scurt timp după aceea din 
cauza unui atac de cord, iar înlocuitorul său a supravegheat 
lichidarea graduală a echipei operative. Cadavrele au continuat 
să apară - trei băieţi au descoperit rămăşiţele lui Cindy Ann 
Smith, de 17 ani, în iunie 1987, iar alte cadavre mai vechi au 
fost găsite în anul următor. Când un val de crime a avut loc 
asupra prostituatelor din San Diego, California, în 1988, unii au 
crezut că responsabil este tot „Criminalul din Green River”, în 
special dupa ce William J. Stevens a fost arestat în 1989 ca 
potential suspect - dispreţuia prostituatele şi studiase la 
Universitatea din Washington. Totuşi, deşi Stevens era un tâlhar 
şi evadase din închisoare, avea un alibi indestructibil pentru 
crimele din 1982. 

Până în iulie 1991, chiar şi David Reichert fusese promovat 
şi scos din echipa operativă, iar Tom Jensen rămăsese unic 
anchetator. Peste 15 milioane de dolari fuseseră cheltuite în 
acest caz, dar aparent pentru nimic. Reichert a devenit, în 1997, 
şeriful comitatului King, iar în aprilie 2001 a condus o 
reexaminare a crimelor din Green River - având în vedere modul 
în care avansase tehnologia, ştia că pot exista beneficii în urma 
reexaminării dovezilor. Aveau mostre de spermă de la trei 
victime - Opal Mills, Marcia Chapman şi Carol Ann Christensen - 
şi saliva celui mai viabil suspect, Gary Ridgway; toate mostrele 
au fost trimise criminalistului Beverly Himick de la laboratorul 
Poliţiei Statului Washington. Himick a supus mostrele unor teste 
noi de analiză a ADN-ului, care au fost utilizate abia din 1997. 
Acest test va fi folosit intens pentru a descoperi atât numele 
victimelor din războaiele bosniace, cât şi pe ale celor din urma 
atentatului de la 11 septembrie din SUA. 


Cu o zi înainte ca America să rămână înmărmurită în urma 
operaţiunilor al-Qaeda, Himmick l-a contactat pe Reichert 
pentru a-i da veştile. Mostrele de spermă şi de salivă se 
potriveau. Reichert şi Jensen au izbucnit în lacrimi atunci când 
au aflat identitatea criminalului. „20 de ani este mult timp”, a 
remarcat Reichert. „Am un sentiment de uşurare. Întotdeauna 
am crezut că acest caz va fi rezolvat, dar m-am gândit şi că s-ar 
putea să nu mai fiu prin preajmă când se va întâmpla asta.” 

Gary Ridgway a fost arestat pe 30 noiembrie 2001. Printre 
obiectele deţinute de acesta se afla o copie a cărţii în căutarea 
Criminalului din Green River”, scrise de reporterii Carlton Smith 
şi Tomas Guillen (cei doi au fost reangajati de Seattle Times pe 
baza acesteia). A fost retinut pentru patru crime, timp in care 
anchetatorii îi controlau toată viata „cu forte proaspete”, potrivit 
spuselor lui Reichert. Ridgway „fusese întotdeauna în top cinci 
suspecți în acest caz”, le-a spus Reichert reporterilor. „Ridicăm 
covoare, ne uităm sub ele, ne uităm în tot felul de găuri şi în 
beci, verificăm podul în căutarea unor fire de păr, a sângelui, 
lucruri de-astea”, a explicat purtătorul de cuvânt, sergentul John 
Urquart, pe 3 decembrie 2001. „Multe dintre acestea sunt 
potenţiale urme sau dovezi criminalistice care vor necesita 
foarte multă muncă de laborator.” 

Ridgway a fost acuzat de cele trei crime de care dovezile 
ADN l-au putut lega, precum şi de moartea Cynthiei Hinds cu 
ajutorul dovezilor circumstantiale, iar la prima audiere a pledat 
nevinovat pentru acuzaţiile de crimă de gradul întâi deosebit de 
gravă. Decizia referitoare la pedeapsa capitală a fost amânată în 
primăvara anului 2002, după ce avocaţii apărării au cerut mai 
mult timp. Alte trei capete de acuzare au fost adăugate pe 27 
martie 2003 după ce pe cadavrele lui Wendy Coffield şi Debra 
Estes a fost descoperită un fel de vopsea, care a putut fi pusă în 
legătură cu el - vopseaua era folosită la fabrica de camioane la 
care acesta lucra de când avea 22 de ani. 

La scurt timp după aceea, avocaţii lui au făcut o propunere 
- dacă pedeapsa capitală era scoasă din ecuaţie, el ar putea 
mărturisi acele şapte crime, precum şi multe altele. Pe 13 iunie 
2003, a fost făcută înţelegerea, iar Ridgway a recunoscut 
comiterea a 48 de crime într-o mărturie care i-ar fi cruțat viata 
daca putea astfel ajuta la localizarea ramasitelor victimelor şi 


22 În original, “The search for the Green River Killer. (n. red.) 


dacă oferea detalii despre decese. În privinţa motivului pentru 
care s-a oprit din ucis, în 1985, Ridgway a început să se 
întâlnească cu Judith Mawson, cu care s-a căsătorit în 1988; în 
această perioadă s-a oprit si din comis crime, iar Ridgway a 
recunoscut mai târziu că îşi redusese acţiunile criminale pentru 
că o iubea cu adevărat pe soţia lui. (Mawson a susţinut mai 
târziu că, aşadar, ea a fost cea care a salvat vieţi). 

Din cauza înţelegerii care l-a scăpat pe Ridgway de 
execuţie, s-a iscat un mare scandal, dar procurorul Norm Maleng 
a explicat că aceasta însemna că familiile a 48 de oameni vor 
afla adevărul despre moartea celor apropiaţi. „Coşmarul nostru 
de la Green River s-a terminat”, a spus Maleng într-o declaraţie 
susţinută pe 5 noiembrie 2003. „Gary Ridgway nu ne merită 
mila. Nu merită să trăiască. Clementa acordată de hotărârea de 
astăzi nu este pentru Ridgway, ci pentru familiile care au suferit 
atât de mult.” Pe 18 decembrie, judecătorul Richard Jones l-a 
condamnat pe Ridgway, acesta primind 48 de sentinţe pe viata, 
care vor fi executate consecutiv. A mai fost condamnat la alţi 10 
ani în plus pentru falsificarea dovezilor găsite la fiecare victimă. 

Ridgway a continuat să-şi bată joc de autorităţi, pretinzând 
că a făcut şi alte victime, iar în februarie 2011, după 
descoperirea ramasitelor lui Becky Marrero, i-a fost dată a 
patruzeci si noua condamnare pe viata. Cautarile altor ramasite 
umane continuă, iar Ridgway încă oferă diverse indicii. Dar, 
după cum a evidenţiat în mod pertinent reporterul Charlie 
Harger, 


Gary Ridgway... se joacă cu toată lumea atunci 
când vorbeşte. Nu cred că Gary Ridgway poate 
înţelege adevărul... Cred că vrea să arate lumii că 
,Uite-ma, Gary Ridgway, vopsitorul de camioane din 
Kenworth, tipul despre care toată lumea a crezut că 
este încet încă din şcoala elementară, cineva care nu 
înseamnă nimic pe lângă Ted Bundy. Dar uite-mă, şi 
sunt cel mai bun la ceva!” 

CAPITOLUL 29 Statele Unite ale Americii: Ray şi Faye 
Copeland 

Cei mai în vârstă criminali în serie prezentaţi în acest volum 
- şi cel mai în vârstă cuplu care a primit pedeapsa capitală în 
Statele Unite - au fost responsabili, între anii 1986 şi 1989, de 


moartea a cinci muncitori sezonieri. Erau şanse să fi avut loc 
mai multe decese dacă Jack McCormick nu ar fi scăpat cu viaţă 
şi nu ar fi sunat la poliţie dându-se anonim, din moment ce 
părea că Ray şi Faye Copeland găsiseră o modalitate de a 
obţine uşor foarte multi bani. Aveau nevoie doar de tapi 
ispăşitori - iar în America anilor 1980 erau o mulţime de oameni 
fără adăpost care doreau să facă rost rapid de nişte bani. 

Ray Copeland s-a născut pe 30 decembrie 1914, în 
Oklahoma, şi se pare că a avut o copilărie grea, din moment ce 
familia sa se muta în mod constant, în final stabilindu-se în 
Ozark Hills, Arkansas. A renunţat la şcoală în clasa a patra 
pentru a-şi ajuta familia, dar a ajuns să fie hoţ în anii Marii 
Depresiuni de după Crahul de pe Wall Street din 1929. Iniţial, 
fura de la cei din familie - doi porci de la tatăl lui, pe care i-a 
vândut în alt oraş, şi cecuri federale de la fratele său -, apoi a 
trecut la falsificări şi la furturi de animale. În 1936, a fost arestat 
în Harrison, Arkansas, şi a stat un an la închisoare. După 
eliberarea sa din 1940, a cunoscut-o pe Faye Della Wilson, care 
era cu aproape şapte ani mai tânără decât el. S-au căsătorit 
după şase luni, iar primul lor fiu a venit pe lume la scurt timp 
după aceea. Anul următor a urmat un al doilea copil, iar noua 
familie s-a mutat în 1944 în Comitatul Fresno din California, 
unde s-au născut alţi doi fii şi o fiică. Cu toate acestea, au fost 
nevoiţi să se mute înapoi în Arkansas în 1949, după ce Copeland 
a fost acuzat că a furat cai de la un fermier local; nu au fost 
depuse plângeri, dar asta a fost de ajuns pentru a-i strica 
reputaţia. 

A rezistat o lună în statul de unde provenea soţia sa înainte 
de a fi arestat pentru furtul unor vite şi închis timp de un an. 
Odată eliberat, familia s-a mutat în Rocky Comfort, Missouri, dar 
în câteva luni Copeland a fost arestat pentru aceeaşi infracţiune 
şi, de data aceasta, condamnat la muncă în folosul comunităţii 
chiar la ferma judecătorului. După ce Ray a executat şi această 
sentinţă, familia Copeland a plecat din nou, de data aceasta 
îndreptându-se spre Illinois, unde se mutau constant: în cei opt 
ani pe care i-au petrecut în stat începând cu 1953, Copeland a 
fost arestat pentru trei cazuri diferite în care era acuzat de 
falsificare de cecuri. 

In 1966, la vârsta de 51 de ani, Copeland s-a mutat în 
Missouri, iar în anul următor familia a cumpărat o fermă de 16 


hectare în Mooresville, Missouri - un mic sat din comitatul 
Livingston, a cărui populaţie număra, la recensământul din 
1970, doar 131 de persoane. Avea în continuare nevoie de bani, 
dar nu intenţiona să facă rost de ei în mod ilegal. Aşadar, a 
inventat o metodă de a se folosi de muncitorii sezonieri: îi punea 
să-i scrie numele pe un cec, iar dacă ajungea să fie interogat 
atunci când era refuzat un cec, putea susţine că nu ştia nimic, 
din moment ce acesta nu era scris de mâna lui. A scăpat neprins 
pentru un timp folosind această metodă, până când un 
vagabond pe numele Gerald Perkins a fost arestat, iar adevărul 
a ieşit la iveală. Ca urmare, Copeland a mai petrecut încă doi ani 
la închisoare. Planul avea nevoie, în mod evident, de 
îmbunătăţiri, iar Copeland şi-a dat seama că veriga slabă a fost 
bărbatul şomer care semnase cecul - singura persoană care ştia 
de implicarea lui Copeland. Dacă ar fi putut să scape de el... 

Versiunea finală a planului, după cum a fost descrisă la 
procesul cuplului Copeland, presupunea obţinerea ajutorului din 
partea unor persoane aflate în trecere pe la adăpostul local. 
Astfel, aduceau câte un bărbat care să locuiască la ei acasă, 
apoi Copeland îi ducea în diferite oraşe din apropiere, unde 
fiecare persoană îşi făcea o căsuţă poştală şi un cont de 
economii folosind banii lui Copeland. După aceea, era dusă la 
diverse licitaţii de vite, de unde cumpăra animalele pe care 
Copeland le voia, folosind cecurile cu banii din conturile abia 
deschise. Cu toate acestea, nu existau suficiente fonduri pentru 
a acoperi valoarea lor, dar acest lucru nu conta pentru Copeland 
- vindea vitele imediat după ce le cumpăra şi lua banii... Apoi îl 
omora pe bărbatul fără adăpost înainte ca cecurile să fie 
respinse şi să înceapă ancheta. 

Dacă totul ar fi mers conform planului, Jack McCormick, de 
56 de ani, ar fi fost a şasea victimă a cuplului Copeland. Era un 
alcoolic aflat în perioada de recuperare care se descria ca fiind 
„un boschetar obişnuit şi un beţiv”. În 1989, locuia la Victory 
Mission în Springfield, Missouri, atunci când Copeland a apărut şi 
i-a oferit o slujbă de 50 de dolari pe zi. l-a spus că nu aude prea 
bine şi că are nevoie de un ajutor la licitaţiile de vite. Jack era 
bucuros să dea o mână de ajutor şi a mers cu Copeland în 
Brookfield, Missouri, pentru a deschide un cont de economii şi a 
obţine nişte cecuri. Faye Copeland i-a cerut lui Jack să semneze 
nişte cecuri în alb, apoi el şi Ray au mers la diverse licitaţii. 


Pe 6 august, Jack McCormick pierdea timpul pe la ferma 
familiei Copeland şi a mers la o plimbare în spatele hambarului. 
Acolo a văzut ieşind din pământ ceva despre care a crezut că ar 
fi un craniu uman şi un os de la mână sau de la picior. Fayenua 
fost deloc încântată când a auzit că acesta s-a plimbat pe acolo 
şi i-a spus că accesul în zona respectivă îi este interzis. Două 
zile mai târziu au sosit cecurile de care aveau nevoie, iar Jack şi 
Ray Copeland au mers să le ridice; după aceea, cei doi s-au dus 
la o vânzare în Green City, Missouri. Când au revenit la fermă, 
Ray l-a mustrat pe Jack de faţă cu Faye, spunându-i că nu îi era 
deloc de ajutor la achiziţionarea vitelor; deja nemulţumit din 
cauza descoperirilor din acea săptămână, Jack a decis că a 
văzut destule şi că este cazul să se retragă din afacere. L-a 
rugat pe Ray să-l ducă în Brookfield ca să poată închide contul. 

A doua zi de dimineaţă, pe 9 august, Faye a părăsit ferma 
devreme, susţinând că se duce la slujba cu jumătate de normă 
pe care o avea la Holiday Inn. Ray l-a chemat pe Jack în hambar 
ca să-l ajute să prindă un raton. Când l-a văzut pe Ray cu o 
puşcă de calibrul de 22 mm, Jack nu a bănuit nimic, dar apoi a 
văzut că un tractor bloca intrarea în hambar. În remorca ataşată 
tractorului erau o sapă şi o bucată de plastic. Când s-a uitat în 
sus după ce a înfipt un bat într-o gaură din podea, l-a văzut pe 
Ray cu arma îndreptată spre el. Jack a gândit rapid şi a reuşit 
să-l convingă pe Ray să-l ducă în Brookfield, deşi Ray a insistat 
să meargă mai întâi la tribunalul din Chillicothe. Acolo au găsit-o 
pe Faye - care părea destul de surprinsă că îl vede pe Jack. Cei 
trei au mers în Brookfield în acea după-amiază şi au închis 
contul, cu toate că un cec de peste 1.100 de dolari era încă 
neachitat. Cei doi soţi Copeland i-au spus lui Jack că îl duc acasă 
ca să-şi ia lucrurile. Dar acesta a refuzat să meargă cu ei. 

In schimb, Jack a mers într-un bar unde a cunoscut-o pe 
Rose Clevenger, care a fost de acord să-l însoţească la fermă ca 
să-şi recupereze lucrurile personale. Când au ajuns acolo, cuplul 
Copeland a ieşit din casă şi a început să-l înjure pe Jack, care le- 
a spus că Rose era sora lui. Faye nu l-a crezut şi a făcut-o pe 
Clevenger să-i spună numele ei real, notandu-i şi numărul de la 
maşină. Jack McCormick şi-a luat lucrurile şi şi-a continuat 
călătoria. Două săptămâni mai târziu - şi, conform transcrierilor 
de la tribunal, după „mult alcool” -, era în Nebraska. A sunat la o 
linie telefonică gratuită pentru „oprirea criminalilor” şi a raportat 


faptul că a văzut trei sau patru cadavre la ferma familiei 
Copeland. Peste ceva timp, a fost arestat în Oregon pentru cecul 
fals pe care îl scrisese în Green City şi pentru furtul unei maşini. 

In ceea ce îi priveşte pe cei doi Copeland, i-au urat călătorie 
sprâncenată şi s-au concentrat asupra următoarei lor potenţiale 
victime. In august 1989, Ray Copeland şi-a găsit o nouă ţintă, 
Lothar Borner, în Souls Harbour Mission din Joplin, Missouri; 
totuşi, Borner avea probleme cu deschiderea unei căsuțe 
poştale şi a unui cont de economii. Ingrijorat de accentul pe care 
îl punea Copeland pe acest lucru, Borner s-a decis să se întoarcă 
în Mission. 

Luna următoare, familia Copeland a găsit un alt muncitor 
sezonier: James Page. Dar şi el a întâmpinat probleme în 
deschiderea unei căsuțe poştale; într-un final, după ce a eşuat în 
Sedalia, James a reuşit să deschidă una în Gallatin. La fel ca în 
cazul lui McCormick, i-au fost oferite cecuri iniţiale, dintre care 
pe unul l-a semnat şi i l-a dat lui Ray. De data aceasta, Faye l-a 
acompaniat la licitaţie, spunându-i să o prezinte ca pe soţia lui 
dacă îi întreabă cineva. Au mers la diferite licitaţii - dar înainte 
ca James să devină inutil, anumite evenimente aveau să-i facă 
pe cei doi Copeland să se simtă depăşiţi. 

Poliţia luase în serios plângerea lui Jack McCormick de la 
linia telefonică gratuita pentru „oprirea criminalilor”. Constienti 
de activităţile ilegale ale celor doi, poliţiştii au obţinut un 
mandat de perchezitie a fermei. „Nu veţi găsi nimic la mine 
acasă”, le-a spus Copeland şi, într-adevăr, nu au găsit niciun 
cadavru - cel puţin nu unul uman - când au săpat pământul. Cu 
toate acestea, au găsit destule materiale incriminatoare: în 
dulapul din camera de oaspeţi erau foarte multe haine de 
măsuri diferite (mai târziu identificate ca aparţinând victimelor); 
de asemenea, erau multe bagaje ale altor persoane. Poliţiştii au 
mai găsit şi o listă cu diverse nume, ascunsă în husa unui aparat 
foto; în dreptul a trei nume era câte un „X”. 

După nouă zile de căutări zadarnice, şeriful l-a adus pe Jack 
la fermă şi l-a rugat să-i arate unde văzuse oasele despre care 
vorbise. Insă Jack şi-a schimbat povestea şi a spus că doar i s-a 
părut. 

Hotărâţi, poliţiştii au mers la o fermă de lângă Ludlow, 
Missouri, unde aflaseră de la localnici că Ray Copeland făcea tot 
felul de lucruri ciudate. Intr-un hambar au găsit câteva 


morminte superficiale, în care erau îngropaţi în pături şi aşezaţi 
cap la cap Jimmie Dale Harvey, Paul Cowart şi John Freeman. 
Ultima oară toţi fuseseră văzuţi lucrând pentru familia Copeland; 
toţi scriseseră cecuri false; toţi erau pe lista scrisă de Faye şi 
marcați cu X. La altă fermă au găsit alte două cadavre. Wayne 
Warner fusese îngropat sub multi baloti de fân. Şase săptămâni 
mai târziu, cadavrul lui Dennis Murphy a fost găsit pe fundul 
unei fântâni, legat cu lanţuri de un bloc de beton de 18 kg - 
Murphy a fost una dintre primele lor victime, dispărând în 1986. 

Ray Copeland a negat totul. A susţinut că bărbaţii îl 
păcăliseră cu cecurile false. Şi a mai spus că l-a văzut pe Jack 
McCormick aruncând un cadavru în fântână. Cu toate acestea, 
fiecare victimă fuseseră ucisă cu un glonţ în cap. Unul dintre 
gloantele dintr-un craniu provenea de la puşca de calibrul de 22 
mm pe care o deţinea Ray Copeland. 

Acuzatiile la adresa lui Ray era clare, dar existau semne de 
întrebare referitoare la implicarea lui Faye, unii crezând că 
aceasta trăia cu frică faţă de soţul ei şi că făcea ce i se spunea. 
Totuşi, în casă fusese găsită o pătură. Faye o făcuse din hainele 
bărbaţilor morţi. 

Faye a fost trimisă prima în faţa instanţei, stând în faţa 
juriului, la tribunal, pe 1 noiembrie 1990. A continuat să susţină 
că nu ştia nimic, dar după două ore şi jumătate de deliberări a 
fost găsită vinovată pentru cinci omucideri. După alte trei ore, a 
fost condamnată la moarte. S-a notat că reacţia lui Ray a fost: 
„Ei bine, ştii, lucrurile astea li se întâmplă unora.” | s-a întâmplat 
şi lui la proces: în martie 1991, a fost condamnat la moarte. 

Niciunul dintre soţii Copeland nu a fost executat. Ray 
Copeland a murit din cauze naturale pe 19 octombrie 1993. 
Faye Copeland a făcut apel în august 1996, dar Curtea Supremă 
din Missouri i-a refuzat, pe 17 septembrie, un alt proces. Pe 6 
august 1999, judecătorul federal Ortrie Smith i-a schimbat 
pedeapsa cu închisoare pe viaţă fără drept de eliberare 
condiţionată; pe 10 august 2002, a paralizat în urma unui atac 
cerebral, iar luna următoare guvernatorul a eliberat-o 
condiţionat din motive medicale. A fost mutată la un azil de 
bătrâni, unde a murit pe 23 decembrie 2003. 


CAPITOLUL 30 Statele Unite ale Americii: Aileen 
Wuornos 

„l-am ucis pe acei bărbaţi, i-am jefuit cu sânge rece. Şi aş 
mai face-o o data”, a spus Aileen Wuornos la tribunal, dupa ce s- 
a rugat să fie condamnată la moarte pentru crimele ei. „Nu aveţi 
de ce să mă ţineţi în viaţă, pentru că aş omori din nou. Amoură 
care se târăşte prin tot corpul meu.” Wuornos a fost o excepţie 
de la regulile FBI referitoare la „criminalii în serie” - chiar Robert 
Ressler, care a inventat sintagma, a văzut-o ca pe o aberaţie. 
Un caz rar de femeie criminală în serie care nu era parte dintr-o 
„echipă”, Wuornos a fost o sursă de inspiraţie pentru Charlize 
Theron în interpretarea rolului său în filmul Monstru, care a 
primit numeroase premii. 

Aileen Carol Pittman s-a născut pe 29 februarie 1956, fiind 
al doilea copil al lui Leo Dale Pittman şi al americancei de 
origine finlandeză Diane Wuornos, care avea doar 14 ani atunci 
cand se căsătorise cu Leo, cu doi ani în urmă. Aileen nu şi-a 
cunoscut niciodată tatăl - el era deja în închisoare când i s-a 
născut fiica, apoi a fost condamnat pentru agresiuni sexuale 
asupra minorilor. Pe 30 ianuarie 1969, s-a spânzurat în 
închisoare; unele surse spun ca de fapt a fost strangulat. In 
ianuarie 1960, înainte de sărbătorirea celei de-a patra zile de 
naştere a lui Aileen, mama ei a plecat de acasă, părăsindu-i pe 
ea şi pe fratele său şi lăsându-i la bunicii Lauri si Britta Wuornos, 
în Troy, Michigan; în martie 1960, bunicii i-au adoptat legal pe 
cei doi şi i-au crescut împreună cu propriii lor copii. Aileen nu a 
fost conştientă de faptul că ea şi fratele ei erau nepoţii celor doi 
până la vârsta de 12 ani, moment în care ambii copii s-au 
răsculat împotriva educaţiei stricte a bunicului lor. (Unchiul lui 
Aileen, Barry, a spus mai târziu, la tribunal, că poveştile ei 
despre această situaţie au fost false: „Eram o familie destul de 
directă şi de normală - foarte puţine probleme în familie”) 

Wuornos era deja un copil precoce: avea o relaţie sexuală 
cu fratele ei, iar la şcoală oferea favoruri sexuale în schimbul 
tigarilor, drogurilor sau mâncării. Mai târziu, a susţinut că 
bunicul ei o agresa când era mică şi a dat vina pe un prieten de- 
ai lui că a lăsat-o însărcinată când avea doar 14 ani. A fost 
trimisă la un adăpost pentru mame singure, unde s-a dovedit 
necooperantă şi chiar ostilă; pe 23 martie 1971, a dat naştere 
unui băiat. Copilul a fost dat imediat spre adopţie. 


Bunica ei a murit în vara anului 1971 din cauza unei 
afecţiuni hepatice, iar bunicul lui Wuornos a dat-o afară din 
casă. Mama ei s-a oferit să-i primească la ea acasă pe ea şi pe 
fratele ei, dar adolescenta a refuzat şi a locuit într-o pădure din 
apropierea fostei locuinţe, făcând bani din prostituție. La vârsta 
de 18 ani, a fost arestată pentru conducere în stare de 
ebrietate, tulburarea liniştii publice şi focuri de armă trase dintr- 
un vehicul aflat în mişcare; nu a ajuns la tribunal ca să poată 
răspunde acuzațiilor. 

In 1976, Aileen Wuornos a făcut autostopul spre Florida şi l- 
a întâlnit pe preşedintele unui club de yachting, Lewis Gratz Fell. 
Bărbatul de 69 de ani s-a îndrăgostit de Wuornos şi a cerut-o în 
căsătorie, dând anunţuri pe acest subiect şi în paginile revistei 
clubului. Dar Wuornos nu voia să se aşeze la casa ei - Fell era 
numele unui tip de bon de masă - şi avea constant probleme. A 
fost închisă pentru agresiune după o ceartă într-un bar local, iar 
căsnicia sa a avut o viaţă scurtă: după doar nouă săptămâni, pe 
21 iulie, căsătoria lor a fost anulată. Până în acel moment, 
Wuornos se întorsese deja în Michigan, unde a fost arestată 
pentru că a aruncat cu un tac în capul unui barman. Cu patru 
zile înainte de anularea căsătoriei - şi înainte de ordinul de 
restricţie pe care Fell l-a obţinut împotriva ei după ce aceasta l-a 
lovit cu propriul baston Wuornos a obţinut banii care i se 
cuveneau: fratele ei, Keith, a murit din cauza unui cancer 
esofagian şi i-a lăsat 10.000 de dolari prin asigurarea lui de 
viaţă. 

Lui Aileen nu i-a luat mult timp până a rămas fără bani, 
cumpărând - şi, imediat după aceea, lovind - o maşină nouă şi 
ducând o viaţă bună. S-a întors înapoi în Florida, unde şi-a 
petrecut timpul următorul deceniu, trăind „de la mână până la 
gură” şi câştigând bani atât din prostituție, cât şi din infracţiuni 
minore ocazionale. A fost arestată în mai 1981 pentru că a furat 
dintr-un magazin 35 de dolari şi două pachete de ţigări; în iunie 
1983, a fost eliberată. O lună mai târziu, a fost arestată pentru 
acuzaţii de fals, iar în noiembrie 1985 a fost suspectată de furtul 
unui revolver şi al muniției pentru acesta. 

In iunie 1986, Wuornos a cunoscut-o pe camerista Tyria 
Moore într-un bar de gay din Daytona, iar cele două s-au mutat 
împreună, mutându-se mereu acolo unde Wuornos îşi găsea 
ceva de lucru - Moore a renunţat chiar definitiv la slujba ei. 


Potrivit propriilor declaraţii, Wuornos era o prostituată care lucra 
pe autostradă şi îşi suplimenta veniturile cu diverse escrocherii, 
folosind diferite pseudonime: pentru a primi compensaţii, a 
susţinut că a fost agresată de un şofer de autobuz de pe ruta 
Daytona Beach. Comportamentul său a devenit din ce în ce mai 
imprevizibil pentru a se potrivi cu atitudinea „proastă” despre 
care ofiţerii au comentat atunci când au arestat-o; a declarat 
război verbal unui supermarket după o problemă cu biletele de 
loterie şi a continuat să se implice în bătăi cu diverse persoane. 

Richard Mallory, de 51 de ani, a fost prima sa victimă. 
Ultima dată a fost văzut în viaţă pe 30 noiembrie 1989 de către 
colegii săi de la magazinul de electronice pe care îl conducea în 
Clearwater, Florida, dar nimeni nu a fost foarte surprins când a 
dispărut o perioadă: Richard obişnuia să chefuiască mult. Chiar 
şi atunci când maşina i-a fost găsită (pe 1 decembrie), tot nu a 
fost un indiciu că ar fi vorba despre ceva în neregulă, deşi în 
apropiere au fost descoperite portofelul său, actele, câteva 
prezervative şi o jumătate de sticlă de votcă. Intr-un final, 
cadavrul său complet îmbrăcat a fost găsit la câţiva kilometri 
depărtare, într-o pădure din apropiere; fusese înfăşurat într-un 
covor. Amprentele au demonstrat că era vorba despre Richard, 
care murise din cauza a două gloanţe cu care fusese împuşcat 
în plămânul stâng. Cu toate că părea că Richard ar fi dus o viaţă 
neglijentă, nu existau suspecți. 

Pe 5 mai 1990, cadavrul dezbrăcat al unui bărbat a fost 
descoperit în comitatul Brooks, Georgia, în apropierea 
Autostrăzii 75 - chiar la graniţa cu statul Florida. Pe corpul 
acestuia, existau două răni făcute cu un pistol de calibrul de 22 
mm. Pe 1 iunie 1990, cadavrul dezbrăcat al lui David Spears a 
fost descoperit în apropierea Autostrăzii 19, în Comitatul Citrus, 
Florida. Victima fusese împuşcată de şase ori şi nu mai fusese 
văzută de nimeni de pe data de 19 mai, când o vizitase pe fosta 
lui soţie; camionul lui a fost zărit lângă Autostrada 75, pe 25 
mai. Vehiculul a fost descoperit pe 7 iunie, la puţin timp după ce 
David a fost identificat. 

În ziua precedentă fusese găsit un alt cadavru dezbrăcat, 
nu departe de Autostrada 75; din cauza climei din Florida, 
acesta se afla într-o asemenea stare de descompunere, încât nu 
a putut fi identificat după amprente. Bărbatul fusese împuşcat 
de nouă ori cu un pistol cu calibrul de 22 mm. Detectivul care 


ancheta cazul, Tom Muck, a luat legătura cu colegii săi ce se 
ocupau de investigarea morţii lui Spears şi a bărbatului 
neidentificat din Georgia, dar nu au existat destule dovezi care 
să lege cazurile. Pe 7 iunie, o maşină care aparţinea unui 
muncitor, Charles Carskaddon, a fost găsită în comitatul Marion; 
pistolul său automat având calibrul de 45 mm şi alte obiecte 
personale fuseseră luate din vehicul. Charles nu mai fusese 
văzut de pe data de 31 mai, când se dusese să-şi viziteze 
logodnica. 

Peter Siems de 65 de ani fusese marinar şi se ocupase cu 
comerţul. leşit la pensie, acesta lucra acum ca voluntar la o 
asociaţie creştină de întrajutorare. Pe 7 iunie, a plecat din 
Jupiter, Florida, ca să-şi viziteze rudele din Arkansas; nu a ajuns 
niciodată acolo, iar un raport legat de dispariţia acestuia a fost 
întocmit pe 22 iunie. Maşina lui a fost găsită pe 4 iulie: două 
femei - una blondă şi alta brunetă - au coborât din autovehicul 
după ce acesta s-a răsturnat pe Drumul Statal 315, în apropiere 
de Orange Springs, Florida. Martorul ocular Rhonda Bailey le-a 
văzut aruncând doze de bere într-un boschet şi le-a auzit cum se 
înjurau; femeia blondă, al cărei braţ sângera, a rugat-o pe Bailey 
să nu cheme poliţia până nu reuşeau să aducă maşina înapoi pe 
şosea. Totuşi, autovehicul era mult prea avariat, iar ele au 
renunţat până la urmă la planul iniţial. Când poliţia a investigat 
cazul, a găsit pete de sânge peste tot în maşină, inclusiv o urmă 
de palmă în portbagaj. (Şi un pompier s-a întâlnit cu cele două 
femei în timp ce acestea se deplasau pe marginea şoselei; au 
negat că maşina ar avea vreo legătură cu ele.) 

Troy Burress a dispărut pe 30 iulie în timp ce livra marfă 
pentru Gilchrist Sausage. Bărbatul de 50 de ani a fost dat 
disparut a doua Zi, la ora 2:00 dimineata, iar camionul sau a fost 
gasit la scurt timp dupa aceea pe marginea Autostrazii 19, la 32 
km est de Ocala. Pe 4 august, o familie care iesise la picnic i-a 
descoperit cadavrul într-un luminiş de lângă Autostrada 19, la 
aproximativ 12 km distanţă de locul unde fusese găsit camionul. 
Troy fusese împuşcat de două ori, în piept şi în spate, cu un 
pistol de calibrul de 22 mm. Nu departe de cadavrul său aflat în 
stare avansată de descompunere, poliţiştii i-au găsit cărţile de 
credit, clipboard-ul, facturile pentru livrările făcute şi un sac de 
bani gol, de la o bancă locală. Autostopistul Curtis Michael 
Blankenship a devenit suspect, dar a fost achitat rapid. 


Fostul şef de poliţie Dick Humphreys a dispărut pe 11 
septembrie 1990, la o zi după cea de-a cincizecea aniversare a 
căsătoriei. Sărbătorise ultima zi de lucru la Departamentul de 
Sănătate şi Servicii de Reabilitare de la biroul Sumterville din 
Florida, unde lucrase ca anchetator specializat în cazurile cu 
copii răniţi si abuzati, înainte de a-şi lua o altă slujbă în Ocala. 
Cadavrul său a fost găsit a doua zi, împuşcat de şapte ori cu un 
pistol de calibrul 22 mm; maşina lui a apărut o săptămână mai 
târziu în spatele unui service auto abandonat din comitatul 
Suwannee, deşi avea lipsă placuta cu numerele de 
înmatriculare. Totuşi, maşina nu a fost asociată cu proprietarul 
ei până pe 13 octombrie, în aceeaşi zi în care au fost găsite 
insigna şi alte obiecte personale, la 112 km depărtare de locul 
unde fusese descoperit cadavrul. 

Ofiţerul de poliţie aflat în rezervă Walter Gino Antonio a fost 
găsit, pe 19 noiembrie, în pădurile din nord-vestul oraşului Cross 
City. Fusese împuşcat de trei ori în spate şi o dată în cap, iar 
cadavrul îi fusese dezbrăcat aproape în totalitate - excepţie 
făcând şosetele. Maşina şoferului de camion de 60 de ani a fost 
găsită peste cinci zile, la câţiva kilometri depărtare, în comitatul 
Brevard. 

Presa raporta ultimele crime, iar poliţiştii s-au hotărât să 
facă publică ancheta - spunând că cele două femei care 
fuseseră văzute în maşina lui Peter Siems erau, cel mai probabil, 
suspectii principali. Aceştia au publicat ştirea pe 30 noiembrie 
1990 cu ajutorul Agenţiei de presă Reuters, ştire care includea şi 
portretele-robot bazate pe descrierile martorilor oculari ai 
accidentului. Pe parcursul următoarelor trei săptămâni, patru 
persoane diferite le-au identificat pe femei ca fiind Tyria Moore 
şi Lee Blahovec - una dintre poreclele lui Wuornos. 

Poliţia din Port Orange a reuşit să le dea o mana de ajutor 
anchetatorilor: ştiau că perechea locuia în Hotelul Fairview din 
Harbor Oaks sau într-un apartament din apropiere. În Daytona, 
au descoperit că, pe 6 decembrie, „Cammie Marsh Greene” 
amanetase o camera foto şi un detector radar (aparţinându-i lui 
Richard Mallory); în aceeaşi zi, scăpase de cutia cu scule a lui 
Spears, lăsând o amprentă pe chitanta. A doua zi, a amanetat, 
în comitatul Volusia, inelul de aur uşor de recunoscut al lui 
Antonio. Amprenta corespundea cu cea dintr-un dosar din 
comitatul Volusia şi aparţinea lui Lori Grady, căutată pentru port 


ilegal de armă. Urma de palmă din maşina lui Peter Siems a fost 
verificată odată cu amprenta de pe chitanta, iar o cerere 
adresată Centrului Naţional de Informare asupra Crimelor a 
confirmat faptul că amprentele corespundeau cu cele din nişte 
dosare din Michigan, Florida şi Colorado: toate poreclele 
asociate îi aparţineau lui Aileen Carol Wuornos. 

Pe 5 ianuarie 1991, ofiţerii au început să o caute pe străzi 
pe Wuornos. Doi dintre ei - Mike Joyner şi Dick Martin - se 
dădeau drept „Găleată” şi „Tobe”, doi dealeri de droguri din 
Georgia. In seara de 8 ianuarie, au găsit-o pe Wuornos într-un 
bar din Port Orange şi au fost nevoiţi să oprească doi poliţişti 
locali care voiau să o aresteze. Apoi, în timp ce Wuornos se 
îndrepta spre un alt bar, ofiţerii de la Departamentul Forţelor de 
Ordine din Florida au început să o urmărească din nou; Găleată 
şi Tobe au trebuit iarăşi să-i îndepărteze de pe urmele suspectei 
lor. Nu aveau încă un caz solid împotriva ei, aşa că erau nevoiţi 
să se asigure că făceau rost de probe clare înainte de-a o 
aresta. Wuornos a mers la un bar de motociclişti, Last Resort, 
unde Găleată şi Tobe au început să-i câştige încrederea. 

A doua zi după-amiază, s-au întâlnit din nou - Wuornos 
petrecuse noaptea la bar -, iar poliţiştii sub acoperire au 
întrebat-o dacă nu vrea să se spele în camera lor de motel. Ea a 
fost de acord, iar când au ajuns în afara barului, a fost arestată 
ca şi Lori Grady, fiind acuzată de port ilegal de armă. Cu toate 
acestea, dacă voiau să facă acuzaţia de crimă una solidă, aveau 
nevoie de dovezi mai puternice. 

Pe 10 ianuarie, a doua zi după ce Wuornos fusese arestată, 
poliţia a găsit-o pe Tyria Moore, care locuia cu sora sa în 
Pittston, Pennsylvania. Doi detectivi au zburat până acolo pentru 
a o interoga; i-au fost citite drepturile, dar nu a fost acuzată de 
nimic. Moore a spus imediat că ştia de crime. După cum a 
explicat la tribunal, ea şi Wuornos stăteau pe 1 decembrie 1989 
în apartamentul lor şi beau bere, când Wuornos i-a spus că 
trebuie să-i destăinuie ceva. „A spus că a împuşcat şi omorât un 
bărbat”, şi-a amintit Moore. „A spus că a ascuns cadavrul sub un 
covor, în pădure.” Wuornos păstrase o cutie cu câteva obiecte 
personale ale lui Richard Mallory şi i-a arătat lui Moore o 
fotografie cu victima sa. „Îmi amintesc că am văzut numele lui 
Richard pe o bucată de hârtie”, a spus Moore, în timp ce 
Wuornos „se uita prin diverse chestii şi arunca unele dintre ele.” 


Moore le-a spus detectivilor că nu voise să audă de această 
crimă, „apoi, de fiecare dată când venea acasă după aceea şi îi 
spunea unele lucruri, îmi povestea de unde are anumite obiecte, 
iar eu îi spuneam că nici nu vreau să ştiu.” A recunoscut că îi 
era teamă de ce ar putea să îi facă şi ei Wuornos. „Întotdeauna 
mi-a spus că mie nu ar putea să-mi facă vreun rău niciodată, dar 
n-o poţi crede pe cuvânt.” A fost de acord să-i ajute pe detectivi 
să obţină o mărturie de la fosta ei parteneră: aşa că au dus-o 
într-o cameră de motel, planul fiind ca aceasta să o sune pe 
Wuornos în închisoare şi să-i spună că se teme că acuzaţiile de 
crimă vor fi la adresa ei, nu a lui Wuornos. 

Atunci când cele două femei au vorbit, pe 14 ianuarie, 
Wuornos părea convinsă că poliţia nu avea nicio idee pe cine 
prinseseră cu adevărat. „Nu am fost unul dintre suspecți”, i-a 
spus ea lui Moore. „Cred că cineva de la serviciu - de acolo unde 
lucrai tu - a spus ceva, şi anume că părea că am fi noi [suspecte 
de crimă]. Şi nu suntem noi, vezi? E un caz de identitate 
greşită.” 

Poliţia era convinsă că nu e vorba de aşa ceva, iar Moore a 
continuat să o preseze pe Wuornos să o scape de orice formă de 
implicare. La final, Wuornos a spus: „O să te acopăr eu, pentru 
că eşti nevinovată. N-o să te las să intri la puşcărie. Fii atentă: 
dacă va trebui să mărturisesc ceva, o s-o fac.” 

Şi a făcut-o, pe 16 ianuarie 1991. Nu a spus că a fost vina 
ei, desigur. „l-am împuşcat fiindcă pentru mine a fost o 
chestiune de autoapărare”, a susţinut ea. ,Simteam că, dacă nu 
îi împuşc si nu îi omor, în primul rând... dacă supravietuiau, 
dădeam de probleme mari, putând fi acuzată de tentativă de 
crimă, da oricum pentru asta sunt în rahat până-n gât şi, dacă 
nu-i omoram, ştiţi, oricum, adică trebuia să îi omor... sau e şi ca 
o răzbunare. E ceva de genul: Nenorocitilor, voiati să mă răniţi.” 

Pe 17 ianuarie, a fost acuzată pentru uciderea lui Richard 
Mallory. Obiecte aparţinând a şapte dintre bărbaţii care 
dispăruseră au fost descoperite într-un depozit pe care ea îl 
închiriase, iar procurori din patru comitate din Florida au 
încercat să găsească alte acuzaţii împotriva ei. „Am vrut să 
rezolvăm cât mai multe omucideri posibil”, a declarat presei 
căpitanul Steve Binegar. „Credem că respectă în mare măsură 
şablonul unui criminal în serie.” 


Procesul lui Wuornos a început pe 13 ianuarie 1992. Pe 
parcursul anului în care a stat închisă au fost observate 
progrese neobişnuite - povestea lui Wuornos a fost spusă în 
toată mass-media, iar ea a ajuns să fie protejată de Ariene 
Pralle, o creştină renăscută spiritual, în vârstă de 44 de ani, care 
a devenit avocatul ei în toate sensurile, mai puţin în cel legal, 
prezentând o imagine a unei femei maltratate, împinse la limită. 
Între timp, avocaţii lui Wuornos au încercat să aranjeze o 
înţelegere, care presupunea că ea ar pleda vinovată pentru 
acuzaţiile aduse şi ar primi şase condamnări consecutive pe 
viaţă. Cu toate acestea, procurorii nu au căzut în această 
capcană - voiau ca ea să primească pedeapsa capitală. 

Procesul a avut loc pentru un singur caz, dar legea din 
Florida permitea ca dovezile să fie expuse dacă arătau 
asemenea unei schiţe. Unele dintre declaraţiile lui Moore au fost 
excluse, dar părţi din mărturia înregistrată a lui Wuornos au 
putut fi vizionate - inclusiv replica edificatoare „Am luat o 
viata..., sunt dispusă să-mi dau propria viata pentru că am ucis 
oameni... Merit să mor.” 

Aceasta a fost într-un contrast puternic cu performanţa din 
boxa martorilor imediat după ce juriul a urmărit materialul 
video. Timp de trei ore, Wuornos a răspuns la întrebări, 
afirmând: „Eu sunt victima nevinovată, nu el.” Faptul că lucra ca 
prostituată era doar din vina lui Moore: îi cerea mereu bani lui 
Wuornos. Moore „era proxeneta, iar eu eram sclava ei albă. Voia 
bani, haine şi un loc unde să stea.” Moore a trimis-o să lucreze 
ca prostituată, iar dacă Wuornos nu ar fi făcut asta, „m-ar fi 
părăsit şi şi-ar fi găsit altă fată care să aibă sigur grijă de ea. Am 
făcut-o pentru că am iubit-o enorm.” 

Potrivit spuselor ei, Richard Mallory a luat-o de sub un pod, 
aflat pe o şosea din Tampa, apoi a dus-o în Daytona Beach, 
unde au şi oprit, iar Wuornos a recunoscut că a început să facă 
sex cu el pentru bani. Mallory a strâns-o de gat, i-a legat mâinile 
la spate, apoi a sprijinit-o de scaunul din faţă şi a violat-o. 
Wuornos a susţinut că a fost convinsă că bărbatul o s-o omoare 
şi de aceea a început să tipe la el, dar „cu cat tipam mai tare, cu 
atât el devenea mai dur.” Nu voia să moară, aşa că „mi-am 
eliberat în sfârşit mâna, am luat pistolul din geantă şi l-am 
împuşcat. Apoi l-am mai împuşcat o dată.” Mallory s-a târât din 
maşină şi s-a dus pe partea cealaltă, dar „a trebuit să-l mai 


împuşc o dată, pentru că venea spre mine.” În timpul 
interogatoriului, a invocat de mai mult de 24 de ori al Cincilea 
Amendament şi s-a încurcat în poveşti diferite. In boxa 
martorilor, a susţinut că perioada cât a fost cu Mallory a implicat 
viol, sex anal şi tortură din partea acestuia; nu mentionase asta 
poliţiei. După cum a comentat reporterul Jeff Brazil în articolul 
său despre mărturia acesteia: „în procesul de crimă intentat lui 
Aileen Wuornos, apărarea a chemat singurul martor existent. In 
final, este posibil ca un martor să fi fost prea mult.” 

Wuornos a depus mărturie vineri, 24 ianuarie; în după- 
amiaza de luni, pe 27 ianuarie, judecătorul Uriel Blount a trimis 
juriul să stabilească verdictul. Acesta a avut nevoie de 95 de 
minute pentru a ajunge la o concluzie. Wuornos a fost găsită 
vinovată. „Sunt nevinovată! Am fost violată!”, a strigat ea. 
„Sper să fiţi şi voi violati! Gunoaiele Americii!” Ziua următoare a 
început etapa condamnării, iar psihologul Elizabeth McMahon a 
depus mărturie, susţinând că Wuornos avea o „personalitate 
autodistructivă şi plină de furie, care operează la un nivel 
infantil”. Însă juriul nu a putut fi convins; pe 30 ianuarie au 
recomandat în unanimitate să fie trimisă pe scaunul electric. 
„De fiecare dată când mă gândeam la ea, mă gândeam şi la 
bărbaţii pe care i-a ucis”, a declarat în faţa presei juratul Gary 
Degayner, după ce procesul s-a încheiat. „Ei nu au avut nicio 
şansă să spună nimic.” 

Pe 31 ianuarie, judecătorul a ţinut seama de recomandările 
juratilor, în ciuda declaraţiilor lui Wuornos date cu ochii în 
lacrimi: „Nu sunt o criminală în serie”. l-a mai fost dată o 
sentinţă de 10 ani de închisoare pentru jaf armat. Celelalte 
procese împotriva ei nu au fost contestate: pe 15 mai, i-au fost 
date mai multe condamnări la moarte pentru crimele asupra lui 
Dick Humphreys, Troy Burress şi David Spears. In iunie a pledat 
vinovată pentru moartea lui Charles Caskaddon, pentru care, în 
noiembrie 1992, a fost din nou condamnată la moarte; trei luni 
mai târziu a primit o altă pedeapsă capitală pentru crimă asupra 
lui Walter Gino Antonio. Nu a fost adusă nicio probă referitoare 
la moartea lui Peter Siems; cadavrul său nu a fost găsit 
niciodată, cu toate că Wuornos i-a dus pe anchetatori să le arate 
unde se descotorosise de el. 

Dateline NBC a investigat moartea lui Mallory şi a 
descoperit că acesta ispăşise o pedeapsă de 10 ani de 


închisoare pentru viol - lucru pe care poliţia omisese să-l verifice 
împreună cu FBl-ul. Totuşi, a ieşit la iveală faptul că apărarea 
cunoştea trecutul violent al lui Mallory şi a ales să nu o cheme 
ca martoră pe prietena lui din acea perioadă. 

Apelurile în instanţă au continuat cât timp Wuornos aştepta 
să-şi execute pedeapsa. In 2001, a făcut o petiție adresată Curţii 
Supreme din Florida, pentru că voia să-şi concedieze avocatul şi 
să retragă toate cererile de apel depuse. În ultimele sale 
săptămâni de viaţă, a petrecut mult timp vorbind cu 
producătorul de filme Nick Broomfield şi plângându-se de faptul 
că personalul închisorii încerca să o otrăvească. A fost executată 
pe 9 octombrie 2002; ultimele sale cuvinte au fost, în mod 
firesc, unele ciudate: „Aş vrea doar să spun că navighez cu 
stânca şi că o să mă întorc, ca în Ziua Independenţei, cu Isus. 6 
iunie, ca în film. Marea navă mama si toate astea. O sa ma 
întorc, o să mă întorc.” 

Mulţumiri 

Mi-a luat mai mult timp decât s-ar fi aşteptat oricine să 
transform materialul pe care îl aveam dintr-un proiect în cartea 
de fata, iar cu această ocazie aş vrea să spun ca multumirile 
mele se îndreaptă în special către Duncan Proudfoot de la Little, 
Brown pentru răbdarea şi încrederea sa în acest proiect, către 
editorul meu original, Clive Hebard, care în seara de Halloween 
din anul 2015 aştepta un manuscris, şi către succesoarea lui, 
Amanda Keats, toţi dând dovadă de multă răbdare. Ca de obicei, 
îi mulţumesc redactorului cărţii, Howard Watson, care s-a 
asigurat că nu am făcut nicio eroare ce ar fi putut fi evitată - 
toate cele care rămân în conţinutul acestei lucrări sunt strict 
responsabilitatea mea. 

Aş vrea să adresez mulţumiri speciale şi chirurgului meu, 
Chris Williams, şi osteopatei Alexandra Luzzato, fără de care nu 
aş fi putut să stau în faţa laptopului nici măcar pentru a scrie 20 
de cuvinte pe zi, darămite zecile de mii de cuvinte de care avea 
nevoie aceasta carte! De asemenea, multumirile mele speciale 
se îndreaptă către tatăl meu, lan Howden-Simpson, care a 
intervenit pentru a se asigura că operaţia de sindrom de tunel 
carpian de care aveam nevoie va avea loc cât de repede posibil, 
şi către Isabelle Cannon, pentru că în timpul recuperării mele a 
luat de pe umerii mei o parte din presiunea pe care o simţeam. 


Mulţumiri gastii mele de ajutoare care şi-au folosit 
priceperea şi cunoştinţele şi m-au ajutat cu depistarea şi 
traducerea materialelor-sursă din alte limbi şi alte ţări, dar le 
mulţumesc în special Măriei Cebotari şi lui David Kines, precum 
şi celor care au sugerat cazuri ce au meritat a fi investigate, unii 
dintre ei dorind să rămână anonimi, şi inclusiv lui Steve Scott, 
Joan de la Haye şi fiicei mele, Sophie (care a muncit trecând prin 
multe colecţii de materiale deja publicate şi a comentat un 
număr de anomalii pe care le-a observat). Le mulţumesc aici şi 
celor care au ajutat la găsirea materialelor de care aveam 
nevoie: Eve Woodlands, Monica Derwent, Adina Mihaela Roman, 
Patricia Hythe şi Amanda Wing. 

Ca întotdeauna, le mulţumesc celor care au ajutat în 
procesul de comercializare a acestei cărţi - Marc Gascoigne, Phil 
Jourdan, David Moore, Jonathan Oliver, Emma Capron, Gary 
Smailes, Madeleine Vasaly, Kate Fox, Charlotte MacDonald, 
Sophie Orme, Grace Paul şi Albert DePetrillo, precum şi Amandei 
Rutter pentru introducerea ei excepţională! 

Le mulţumesc şi tuturor membrilor Corului All the Right 
Notes, precum şi celor din anul VI (din 2015/16) de la Şcoala St. 
Wilfrid pentru distragerea muzicală, dar şi terierilor mei 
credincioşi, lui Rani şi Rodo, pentru dedicarea cu care s-au 
asigurat că pot scrie doar timp de câte zece minute fără să fiu 
întrerupt din vreun motiv sau altul pe care numai ei îl înţeleg - 
însă care, de asemenea, au avut grijă să nu mă pierd cu firea în 
toată această situaţie. 

In ultimul rând, dar cu siguranţă nu în cel din urmă, le 
mulţumesc partenerei mele, Barbara, şi fiicei mele, Sophie. 
Această carte m-a dus în nişte locuri întunecate, iar dragostea şi 
sprijinul vostru m-au ajutat să rămân (destul de) sănătos şi 
sensibil. 


Bibliografie Surse principale 
CAPITOLUL I: MOSES SITHOLE 

Independent, 'SA serial killer suspect caught' (19 octombrie 
1995). 

IOL, “Serial killer put in his place’ (8 noiembrie 2012), 
http://www.iol. co.za/news/crime-courts/serial-killer-put-in- 
his-place-1419729. 

CAPITOLUL 2: IVAN MILAT 

Real Crime Daily, ‘Ivan Milats nephew claims his uncie was 
framed for the Backpacker Murders’ (28 februarie 2016). 

Daily Telegraph (Sydney), ‘Ivan Milat: Disappearance of teenage 
girls linked to Australia’s worst serial killer (10 august 
2016). 

News.com.au, ‘Explosive details of the violent crime a young 
Ivan Milat allegedly got away with (26 aprilie 2015). 

Sydney Morning Herald, ‘Back into heart of darkness’ (5 
septembrie 2010). 

Sydney Morning Herald, ‘Friends born of sorrow’ (24 aprilie 
2006). 

Australian, ‘The nine bodies found in Belanglo Forest’ (22 
noiembrie 2010). 

Australian Institute of Criminology, ‘Investigating homicide: New 
responses for an old crime’, prezentat la the 4th National 
Outlook Symposium on Crime in Australia (iunie 2001). 

Herald Sun, ‘Backpacker murders; How backpacker Paul Onions 
survived a close encounter with evil Ivan Milat’ (ianuarie 
1997; retiparit pe 15 mai 2015). 

Sunday Mail (Queensland), ‘Backpacker who escaped Ivan Milat 
to return to Australia’ (31 ianuarie 2010). 

Daily Mail, ‘Trophies of a serial killer: New photographs from 
inside Ivan Milat s house as Australias most notorious 
murderer marks 20 years in prison (21 mai 2014). 

Dispatch, ‘Suspected charged in seven murders' (31 mai 1994). 

Hansard, Legislative Assembly of New South Wales, ‘Maitland 
Correctional Centre Escape Attempt (20 mai 1997). 

Supreme Court of New South Wales, ‘Regina v. Milat Matter No. 
Cea 60438/96 [1998] NSWSC 795' (26 februarie 1998). 

News.com.au, ‘Inside the life and mind of Australias most 
infamous serial killer: letters from Ivan Milat' (12 martie 


2016), http:// www.news.com.au/national/crime/inside-the- 
life-and-mind-of-australias-most-infamous-serial-killer- 
letters-from-ivan-milat/ 
news-story/67a972cc48e03c2109ci75b7805bb8fb. 
CAPITOLUL 3: PAUL CHARLES DENYER 

Herald Sun, ‘Special handwriting analysis provides an insight 
into the mind of serial killer Paul Denyer' (6 aprilie 2013). 

ABC, ‘Murderer's sex change request sparks rights debate (9 
ianuarie 2004). 

Trevor Marriott, The Evil Within John Blake, 2013). 

Herald Sun, ‘The urges that drove serial killer Paul Charles 
Denyer to murder had been building since age 14' (9 aprilie 
2013). 

Herald Sun, ‘Serial killer Paul Denyer is a monster with no 
remorse’ (9 aprilie 2013). 

Daily Telegraph (Sydney), ‘Family of Paul Denyer tell of killer's 
death threat’ (22 iulie 2011). 

Herald Sun, ‘Denyers tell of killer's death threaf' (22 iulie 2011). 

Age, ‘Stop pandering “to sicko”, says Doyle (28 iunie 2004). 

The Pursuit of Justice: 25 Years of the DPP in Victoria (Director of 
Public Prosecutions, Victoria, 2008). 

Forensic Investigators, Sezonul 1, Episodul 1 (septembrie 2004). 
CAPITOLUL 4: MICHAEL WAYNE MCGRAY 

Globe and Mail, ‘ “Im a sociopath”, man says in explaining why 
he killed cellmate' (30 octombrie 2012). 

Globe and Mail, ‘ “| got very good at it”, killer says’ (24 martie 
2000). National Post, ‘Prison couldn’t keep Michael Wayne 
McGray from killing - just like he said it wouldrit’ (29 
noiembrie 2011). 

Globe and Mail, ‘Community wants coroner s inquest’ (15 
noiembrie 1993). 

Globe and Mail, ‘Nova Scotia man claims to be Canadas worst 
serial killer (21 martie 2009). 

Globe and Mail, ‘Killer should have been isolated, mother of 
slain man tells inquest’ (30 octombrie 2012). 

Crime Stories, “The Homicidal Drifted’, Sezonul 3, Episodul 2 (17 
martie 2006). 

CAPITOLUL 5: PEDRO ALONSO LOPEZ 

Daily Record, ‘Inside the mind of a serial killer (10 februarie 

2001). 


Biography, ‘Pedro Alonso López: The Monster of the Andes’ 
(2004). 

CAPITOLUL 6: DANIEL CAMARGO BARBOSA 

Hoy, ‘La infancia y la virginidad: Dos vertientes del crimen (15 
noiembrie 1994). 

Hoy, ‘Cronologia de los asesinatos de Camargo Barbosa (15 
noiembrie 1994). 

EI Pats, ‘El sadico del Chanquito’ (2 februarie 1988). 

EI Tiempo, ‘Termino historia de terror en Ecuador (15 noiembrie 
1994), http://www.eltiempo.com/archivo/documento/MAM- 
250868. 

CAPITOLUL 7: LUIS ALFREDO GARAVITO CUBILLOS 

Irene Baron Chilito et al., ‘Estructura de la personalidad de Luis 
Alfredo Garavito’, Congreso Latinoamericano Psicologia 
Juridica e Forense (nedatat), 
http://psicologiajuridica.org/psj311.html. 

El Tiempo, ‘Ecuador pidio envio de Luis Alfredo Garavito’ (28 
mai 2011). 

Emol Mundo, ‘Colombia: Condenan a 1.853 anos de cârcel a 
asesino de 172 ninos’ (3 noiembrie 2001). 

M. Benecke, A. Matzler, M. Rodriquez si A. Zabeck, ‘Two 
homosexual pedophile sadistic serial killers: Jiirgen Bartsch 
(Germania, 1946-1976) si Luis Alfredo Garavito Cubillos 
(Columbia, 1957)', Minerva Medicolegale (septembrie 
2005): 153-69. 

CNN, ‘Man admits killing 140 children in Colombia’ (30 
octombrie 1999). 

BBC News, ‘World: Americas: Colombian child killer confesses' 
(30 octombrie 1999). 

Attorney General, ‘172 ninos victimas de Luis Alfredo Garavito', 
comunicat de presa (1999), 
http://web.archive.org/web/200709 28043238/ 
http://www. fiscalia.gov.co/pag/divulga/InfEsp/ Garavito.htm. 
CAPITOLUL 8: AHMAD SURADJI 

BBC News, ‘Indonesian sorcerer sentenced to death' (27 aprilie 
1998). 

CNN, ‘Indonesian executed for killing 42 females' (11 iulie 
2008). 

Crime Investigation Asia, ‘Indonesia's Sorcerer from Hell’ (2012). 

Dusan AS - dramatizare însoţită de un interviu cu Suradji (2012). 


CAPITOLUL 9: ALI ASGHAR BORUJERDI 

Cyrus Schayegh, ‘Serial Murder in Tehran: Crime, Science, and 
the Formation of Modern State and Society in Interwar Iran, 
Society for Comparative Study of Society and History 47: 4 
(octombrie 2005), pp. 836-62. 

H. Enayat, Law; State and Society In Modern Iran (A/AA, 2013). 


CAPITOLUL 10: JACK SPINTECATORUL - CRIMELE DIN 
WHITECHAPEL 
Metropolitan Police: ‘Jack the Ripper’, 


http://content.met.police.uk/ Site/j acktheripper. 

Casebook: Jack the Ripper, http://www.casebook.org. 

People, ‘Horrible affair in Whitechapel: outrage, robbery, and 
murder' (8 aprilie 1888). 

Star, ‘The Whitechapel tragedy: Verdict of the coroner's jury on 
the revolting murder' (24 august 1888). 

Daily Telegraph, ‘The Whitechapel murders' (24 septembrie 
1888). 

The Times, ‘The Whitechapel murder' (3 septembrie 1888). 
CAPITOLUL 11: JOHN CHRISTIE 

BBC, ‘On this day: 1953: Christie to hang for wife’s murder’ (25 
iunie2005). 

Glasgow Herald, ‘Pathologisfs evidence on four murdered 
women (30 aprilie 1953). 

Glasgow Herald, ‘Defence of insanity in Christie trial’ (23 iunie 


1953). 

Glasgow Herald, ‘No question of wrong man being hanged’ (24 
iunie 1953). 

Glasgow Herald, ‘Christie’s defence of insanity fails’ (26 iunie 
1953). 


High Court of Justice, Queen’s Bench Division, Divisional Court, 
Mary Westlake v. Criminal Cases Review Commission (17 
noiembrie 2004). 

J. Scott Henderson QC, Report of an inquiry into certain matters 
aris-ing out of the deaths of Mrs Beryl Evans and of 
Geraldine Evans and out of the conviction of Timothy John 
Evans of the murder of Geraldine Evans (HMSO, iulie 1953). 

Hon. Mr Justice Brabin, The Case of Timothy John Evans: Report 
of an Inquiry by the Hon. Mr Justice Brabin (HMSO, 
octombrie 1966). 

Ludovic Kennedy, Ten Rillington Place (HarperCollins, 1971). 


Edward Marston, Crime Archive: John Christie (Arhivele 
Nationale,2007). 

CAPITOLUL 12: JOHN GEORGE HAIGH - CRIMINALUL BAII DE 

ACID 

James H. Hodge (ed.), Famous Trials 6 (Penguin, 1962). 

K. Ramsland, ‘John George Haigh: a malingerer’s legacy’, 
Forensic Examiner (decembrie 2006). 

The Trial of John George Haigh (The Acid Bath Murder), Notable 
British Trials voi. 78 (W. Hodge, 1953). 

The Times, rapoartele Curtii (9 si 26 martie 1949; 29 iulie 1949; 
19 ianuarie 1951). 

Time, “The press: | was a vampire (1 august 1949). 

Time, ‘The press: Wicked character’ (4 aprilie 1949). 

Time, ‘Foreign news: A glass of bloocT (25 iulie 1949). 

Scrisoare de la John Haigh către prietena sa Barbara Stevens (4 
martie 1949), disponibilă pe 
http://www.nationalarchives.gov.uk/re-leases/2005/highligh 
ts_july/julylO/popup/pcom_9_818doci.htm. 

Scrisoare de la John Haigh to Messrs Eagen & Sons (26 iulie 
1949), disponibilăpe 
http://www.nationalarchives.gov.uk/releases/2005/ high- 
lights_july/julyl0/popup/pcom_9 818doc4.htm. 

Neil Root, Frenzy! Heath, Haigh & Christie (Arrow, 2012). 

Profesor Keith Simpson, Forty Years of Murder (Harrap, 1978). 
CAPITOLUL 13: IAN BRADY ŞI MYRA HINDLEY - CRIMINALII 

DIN MLASTINA 

Time, ‘World: A most unusual trial’ (29 aprilie 1966). 

Time, ‘World: The maximum sentence’ (13 mai 1966). 

Glasgow Herald, ‘Coroner commends police after Moors verdict' 
(13 aprilie 1988). 

Glasgow Herald, ‘Police tell inquest of finding girl's body on 
moof' (3 august 1987). 

Meriden Morning Record, ‘Strange, savage twist hits Britain's 
moor-land trial' (21 aprilie 1966). 

Glasgow Herald, ‘Clothing on moor body identified' (23 
octombrie 1965). 

Age, ‘Moors murders lawyers given guard' (22 aprilie 1966). 

Glasgow Herald, ‘Crown counsel tells court of sex element’ (21 
aprilie 1966). 


Glasgow Herald, ‘Police questions on picture of boy's grave (29 
aprilie 1966). 

EveningIlndependent, ‘Mom says clothes slain son's' (28 aprilie 
1966). 

Lodi News-Sentinel, ‘More bodies are hunted by officers’ (25 
octombrie 1965). 

Daily Telegraph, ‘Revealed: The schoolgirl who escaped the 
clutches of the Moors Murderers’ (30 decembrie 2005). 
Glasgow Herald, ‘Brady and Hindley sent for trial' (21 decembrie 

1965). 

Glasgow Herald, ‘Forensic expert questioned on Smiths sticle 
(26 aprilie 1966). 

Glasgow Herald, ‘Dawn phone call by two frightened people (20 


aprilie 1966). 

Glasgow Herald, ‘Crown witness describes axe killing’ (22 aprilie 
1966). 

Glasgow Herald, ‘Witness admits interest in conviction (23 
aprilie 1966). 


Glasgow Herald, ‘Court hears tape-recording of three voices’ (27 
aprilie 1966); atentie: acest raport include o transcriere 
aproape completa a casetei lui Lesley Ann Downey. 

Glasgow Herald, ‘Police evidence on interview with Brady (28 
aprilie 1966). 

Glasgow Herald, ‘lan Brady admits hitting Evans (30 aprilie 
1966). 

Glasgow Herald, ‘Myra Hindley cross-examined on Evans’s death 
(4 mai 1966). 

Glasgow Herald, ‘QC tells jury of 8 “trade marks of murder”’ (5 
mai 1966). 

Glasgow Herald, ‘The judge sums up in “this horrible case” (6 
mai 1966). 

Glasgow Herald, ‘Guilty verdicts in moors case’ (7 mai 1966). 

Guardian, ‘Funeral pariah’ (21 noiembrie 2002). 

CAPITOLUL 14: FRED ŞI ROSEMARY WEST 

Hereford Times, ‘Fred West’s brother denies incest claims’ (7 
noiembrie 2014). 

Daily Record, ‘TV documentary reveals how serial killer Fred 
West was chased from Glasgow by razor-wielding lynch 
mob’ (1 iunie 2014). 


BBC News, ‘Fred West “admitted killing waitress”’ (25 martie 
1998). 

Gloucestershire Live, ‘Did Fred West murder Mary Bastholm - 
the detective’s story Part 1’ (28 decembrie 2011). 

Independent, ‘Young women tell of attacks by Fred West (3 
noiembrie 1995). 

North Devon Journal, ‘Serial killer s tortured Northam childhood’ 
(7 iulie 2011). 

Observer, ‘There’s nobody home...’ (15 februarie 2004). 

Independent, ‘| survived Fred and Rose West’ (8 septembrie 
1998). 

Daily Mail, ‘Glamorising of an evil nobody’ (5 septembrie 2011). 

Martin Amis, Experience (Jonathan Cape, 2000). 

Independent, ‘The bodies: Litany of sadness: The lives of West s 
twelve female victims’ (2 ianuarie 1995). 

Herald Scotland, ‘Prosecution tells how young girls were 
abducted and abused “in most appalling way”. The victims 
of depravity’ (7 octombrie 1995). 

Graham McGredy-Hunt, Searchingfor Suzy (Lulu, 2012). 

Herald Scotland, ‘History of perversion that lay behind John 
West's serial rape charges. A family steeped in evil’ (29 
noiembrie 1996). 

Herald Scotland, ‘Brother of Fred West “knew about murders’” 
(21 aprilie 1997). 

Daily Mirror, ‘Serial killer Rose West cuts her own hair amid 
fears she will be attacked by prison inmates’ (22 februarie 
2015). 

Gordon Burn, Happy Like Murderers (Faber & Faber, 1998). 
CAPITOLUL 15: DR. HAROLD SHIPMAN 

Dame Janet Smith, Tne Shipman Inquiry, First Report: Volume 
One: Death Disguised (HMSO, 19 iulie 2002). 

Dame Janet Smith, The Shipman Inquiry, Sixth Report: Shipman, 
The Final Report (27 ianuarie 2005). 

Dame Janet Smith, The Shipman Inquiry, Second Report: The 
Police Investigation ofMarch 1998 (julie 2003). 

Guardian, ‘Shipman may have killed young girl’ (27 ianuarie 
2005). 

Manchester Evening News, ‘Shipman killed 15 as junior doctor 
(30 iunie 2005). 


BBC News, ‘ “I feel guilty over Shipman killings”’ (30 septembrie 
2003). 

BBC News, ‘Shipman defence attacks morphine theory’ (10 
noiembrie 1999). 

BBC News, ‘Shipman takes the stand’ (26 noiembrie 1999). 

BBC News, ‘Murder trial doctor weeps' (1 decembrie 1999). 

BBC News, ‘Final evidence in Shipman trial' (13 decembrie, 
1999). 

BBC News, ‘ “No case” against Shipman (7 ianuarie 2000). 

Tameside Metropolitan Borough, ‘Garden of Tranquillity /sic!] 
opens in Hyde Park’, comunicat de presă (iulie 2005). 

Panorama, ‘The Man Who Played God', BBC TV (31 ianuarie 
2000). 
CAPITOLUL 16: PETER SUTCLIFFE - SPINTECATORUL DIN YORK- 

SHIRE 

Daily Mail, ‘Return of the Ripper hunter’ (11 ianuarie 1980). 

High Court of Justice, Queen's Bench Division, R. v. Peter 
Coonan (inainte Sutcliffe) (16 iulie 2010). 

Keighley News, ‘Death of “ripper survivor” at 75' (25 aprilie 
2008). 

Daily Mail, ‘Yorkshire Ripper may face more murder charges’ (6 
decembrie 2015). 

Daily Mail, ‘Haunted to the end' (11 aprilie 2011). 

People, ‘Crime People: | survived the Ripper' (16 ianuarie 2000). 

Home Office (,,Ministerul de Interne”), ‘Sir Lawrence Byford 
report into the police handling of the Yorkshire Ripper case' 
(scris în 1981; publicat pe 1 iunie 2006). 

Daily Mirror, ‘Let Yorkshire Ripper die in jail: Families' fury at 
Peter Sutcliffe freedom bid' (2 martie 2010). 

Huddersfield Daily Examiner, ‘My Ripper hell’ (4 mai 2006). 

Daily Mirror, ‘Yorkshire Ripper hoaxer Wearside Jack speaks for 
first time about “prank” that derailed serial killer 
investigation (14 iulie 2013). 

Marturie: Declaratia Peter William Sutcliffe (4 ianuarie 1981). 
CAPITOLUL 17: DENNIS NILSEN - COLEHERNE | 

Russell Coffey, Dennis Nilsen: Conversations with Britains Most 
Evil Serial Killer John Blake, 2013). 

Brian Masters, Killing for Company: The Case of Dennis Nilsen 
(Random House, 1985). 


Dennis Nilsen, ‘Dennis’ Nilsen's  autobiography' (2013), 
http://den-nis-nilsen.blogspot.co.uk. 

Daily Telegraph, ‘Nilsen describes how he murdered his first 
victirn (10 noiembrie 2006). 

Glasgow Herald, ‘Nilsen “confessed he had no tears for his 
victims'" (26 octombrie 1983). 

Glasgow Herald, ‘Nilsen not insane, says psychiatrist’ (27 
octombrie 1983). 

Glasgow Herald, ‘Jury told Nilsen took on role of “quasi-God'" (25 
octombrie 1983). 

Glasgow Herald, ‘A life sentence’ (5 noiembrie 1983). 

Glasgow Herald, ‘Nilsen to serve at least 25 years (5 noiembrie 
1983). 

Glasgow Herald, ‘Judge quizzes psychiatrist in Nilsen trial’ (28 
octombrie 1983). 

Glasgow Herald, ‘Nilsen “like man drowning in nightmares”, jury 
told' (29 octombrie 1983) 

Crown Prosecution Service, ‘Dennis Nilsen - CPS decision about 
first victim’, comunicat de presă (6 decembrie 2006). 
CAPITOLUL 18: MICHAEL LUPO - COLEHERNE II 

David Stafford si Caroline Stafford, Cupid Stunts: The Life and 
Radio Times ofkenny Everett (Omnibus, 2013). 

Independent, ‘Serial killer with HIV virus dies in jail' (18 
februarie 1995). 

Guardian, ‘Gay cruiser who strangled four men in a “cold rage'" 
(11 iulie 1987). 

Ben Campkin si Rosie Cox (ed.), Dirt: New Geographies 
ofCleanliness and Contamination (|.B. Tauris, 2012). 

LBC/IRN, ‘Homosexual killer Michael Lupo case' (11 iulie 1987). 

Crimen Real, ‘El Lobo del Londres - Michael Lupo' (2014), 
accesat pe YouTube. 

CAPITOLUL 19: COLIN IRELAND - COLEHERNE III 

Independent, ‘Serial killer locked up for life' (21 decembrie 
1993). 

People, ‘A killer stalks gay London (12 iulie 1993). 

Daily Mirror, ‘Death of a serial killer: “Gay Slayer” who tortured 
five men to death dies in jail' (21 februarie 2012). 

Guardian, ‘Officers’ homophobia hampered murder 
investigations, says review’ (15 mai 2007). 

Real Crime, Colin Ireland, ITV (2008). 


Pink News, ‘Exercise yard fall contributed to death of “Gay 
Slayer”, inquest hears’ (29 februarie 2012). 

Robert K. Ressler si Tom Shachtman, / Have Lived in the 
Monster (St. Martin’s Press, 1997). 

CAPITOLUL 20: STEVE WRIGHT 

Guardian, ‘My anger is buried deep inside’ (21 februarie 2008). 

Guardian, ‘Girlfriend insists new suspect is innocent as forensic 
teams search their home’ (20 decembrie 2006). 

BBC Suffolk, ‘Suffolk murders 2006: Profile of a serial killer’ 
(februarie 2008). 

Daily Telegraph, ‘Steve Wright: A real Jekyll and Hyde’ (21 
februarie 2008). 

BBC News, ‘How Steve Wright’s trial unfolded’ (21 februarie 
2008). 

Ministerul Public din UK, ‘Steve Wright guilty of murders of five 
women’, comunicat de presa (21 februarie 2008). 

Sunday Mirror, ‘Ripper hunt exclusive: The suspect’ (17 
decembrie 2006). 

Chronicle Live, ‘Dad of murdered Paula Clennell welcomes life- 
term ruling for serial killer Steve Wrighf’ (23 februarie 
2014). 

BBC News, ‘Killer steeped in world of vice’ (21 februarie 2008). 

BBC News, ‘Serial killer drops appeal case (2 februarie 2009). 

Daily Mail, ‘The other suspect who said: Suffolk Strangler may 
be me’ (14 februarie 2008). 

Daily Telegraph, ‘The school nerd who liked to help vice girls’ 
(19 decembrie 2006). 

CAPITOLUL 21: HADJ MOHAMMED MESFEWI 

Times and Democrat, ‘An awful fate’ (28 iunie 1906). 

St John Daily, ‘He has murdered thirty-six women (1 mai 1906). 

Queanbeyan Age, ‘Moroccan murderers’ (6 septembrie 1907). 

Home Daily Sentinel, ‘Murderer walled up alive’ (16 iunie 1906). 
CAPITOLUL 22: VASILI KOMAROFF 

‘Serial Killer Crime Index: KOMAROFF, Vasili', Crimezzz.net 
(2005), 
http://www.crimezzz.net/serialkillers/K/KOMAROFF_vassili. 
php. 

Sasha, ‘Komarov, Vasily (Rus.)', Serial-Killers.ru (nedatat). 

Alina Maximova, ‘Shabolovsky Murderer Vasili Komaroff', All- 
Kriminal.ru (nedatat). 


CAPITOLUL 23: JOHN WAYNE GACY 

Dosar FBI numarul 62-5154, Subiectul: John Wayne Gacy 
(documente alese), accesat pe vault.fbi.gov. 

Press-Courier, ‘Youthful victims buried alive, expert speculates' 
(19 februarie 1980). 

Hour, ‘Authorities level John Gacy home' (12 aprilie 1979). 

CBS Chicago, ‘Movie, documentary could be adapted from book 
by Gacy's lawyer' (21 decembrie 2011). 

Desert News, ‘Serial Killer Executed by Injection in Illinois’ (10 
mai 1994). 

Chicago Tribune, ‘Woman's attorneys say DNA proves Gacy 
victim was not her missing son (26 octombrie 2012). 

Time, ‘Nation: “I do rotten, horrible things’ (8 ianuarie 1979) 

Time, ‘Serial killer John Wayne Gacy may have had accomplices' 
(13 februarie 2012). 

Sam L. Amirante si Danny Broderick, John Wayne Gacy: 
Defending a Monster (Skyhorse Publishing, 2011). 

Tim Cahill, Buried Dreams: Inside the Mind of a Serial Killer 
(Bantam Books, 1986). 

Joseph R. Kozenczak si Karen Henrikson, The Chicago Killer: The 
Huntfor Serial Killer John Wayne Gacy (X/ibris, 2003). 

Clifford L. Linedecker, The Man Who Killed Boys: A True Story of 
Mass Murder in a Chicago Suburb (St Martin's Press, 1986). 

Robert Ressler si Tom Schactman, Whoever Fights Monsters: My 
Twenty Years Hunting Serial Killer sfor the FBI (St Martin's 
Press, 1992). 

Terry Sullivan si Peter T. Maiken, Killer Clown: The John Wayne 
Gacy Murders (Pinnacle, 2000). 

Dosarele si Arhivele de la Circuit Court, County Cook, Illinois 
(disponibile online); cele 22 de cutii pline cu dovezi pot fi 
consultate, desi Curtea avertizeaza: ‘Much of the written 
and visual material is extremely graphic in nature.’ („O 
mare parte din materialul scris si din cel vizual este extrem 
de sugestiv, de plastic in natura”) 

CAPITOLUL 24: TED BUNDY 

Huffington Post, ‘DNA evidence fails to link Ted Bundy to Ann 
Marie Burr’ (10 octombrie 2011). 

Ted Bundy catre Beverly Burr, scrisoare (8 iunie 1986). 

Desert News, ‘Officer recalls Bundy s ‘75 capture’ (20 august 
2000). 


Salt Lake Tribune, ‘Back in courtroom, dead-tired Bundy hears 
new charges’ (14 iunie 1977). 

Salt Lake Tribune, ‘Inmates heard Bundy “preparing” escape?’ 
(4 ianuarie 1978). 

Salt Lake Tribune, ‘Jailers raked in Bundy escape’ (5 ianuarie 
1978). 

Time, ‘Press: Knocking on death’s door’ (27 februarie 1989). 

New York Times, ‘Florida inmate a suspect in killings of 36 
women, but police lack decisive evidence (14 martie 1978). 

Time, ‘Nation: The case of the Chi Omega killer (16 iulie 1979). 

Time, ‘| deserve punishment: Ted Bundy’ (6 februarie 1989). 

Elizabeth Kendall, The Phantom Prince: My Life with Ted Bundy 
(Madrona, 1981). 

Stephen G. Michaud si Hugh Aynesworth, Ted Bundy: 
Conversations with a Killer (Authorlink, 2000). 

Polly Nelson, Defending the Devii: My Story as Ted Bundys Last 
Lawyer (William Morrow, 1994). 

Ann Rule, The Stranger Beside Me (Penguin, 1989). 

Dosarele FBI cu Ted Bundy, accesate pe vault.fbi.gov. 
CAPITOLUL 25: DENNIS RADER 

Wichita Eagle, ‘Investigators tell of grisly crimes, Rader’s 
delight’ (18 august 2005). 

Wichita Eagle, ‘BTK describes his own crimes’ (16 iulie 2005). 

Chicago Tribune, ‘Baffled church supports, prays for BTK 
suspect’ (28 februarie 2005). 

Washington Post, ‘From DNA of family, a tool to make arrests' 
(21 aprilie 2008). 

‘The BTK Story', TruTV (stiri actuale). 

John Douglas si Johnny Dodd, /nside the Mind of BTK (John Wiley 
& Sons, 2003). 

Robert Beattie, Nightmare in Wichita (NAL, 2005). 

CAPITOLUL 26: DAVID BERKOWITZ - FIUL LUI SAM 
Independent, ‘Timothy Dowd: New York cop who caught “Son of 
Sam” killer David Berkowitz dies' (30 decembrie 2014). 

New York Post, ‘Bronx girl slain in car’ (29 iulie 1976). 

New York Post, ‘Summer of insanity as killer terrorized City: Mad 
gunman 's spree panicked young lovers’ (27 iunie 1999). 
NBC Dateline, ‘Did “Son of Sam” really act alone?’ (2 iulie 2004). 
New York Times, ‘Woman dies in mystery shooting' (31 ianuarie 

1977). 


New York Post, 'Shots fired into car kill her in embrace' (31 
ianuarie 1977). 

New York Times, ‘Columbia coed, 19, is slain on Street in Forest 
Hills' (9 martie 1977). 

New York Times, ‘Fourth woman slain by same gun (18 aprilie 


1977). 

New York Daily News, ‘.44-cal slayer kills girl, beau' (18 aprilie 
1977). 

New York Daily News, ‘Killer to cops: “I'll do it again'" (19 aprilie 
1977). 


New York Daily News, ‘Breslin to.44 killer: Give up! It's only way 
out' (5 iunie 1977). 

New York Times, ‘ “.44-Caliber Killer” wounds two in car parked 
on Queens Street' (27 iunie 1977). 

New York Times, ‘.44-killer wounds 12th and 13th victims' (1 
august 1977). 

New York Times, ‘Suspect in “Son of Sam” murders arrested in 
Yonkers; Police say .44 caliber weapon is recovered’ (11 
august 1977). 

New York Daily News, ‘Breslin: A dog told Berkowitz to do if’ (11 
august 1977). 

New York Daily News, ‘Nab mailman as.44 killer (11 august 
1977). Time, ‘Behavior: Son of Sam is not sleeping’ (11 iulie 
1977). 

Time, ‘Crime: The man hunt for Son of Sam goes oh (8 august 
1977). Time, ‘Nation: Sam told me to do it... Sam is the 
Devii’ (22 august 1977). 

USA Today, ‘ “Son of Sam” serial killer denied parole’ (9 iulie 
2002). New York Post, ‘ “Son of Sam” skips parole hearing, 
in prison at least 2 more years’ (14 mai 2014). 

New York Post, ‘ “Son of Sam” throat-slashing suspect revealed’ 
(27 iulie 2015) 

New York Post, ‘Killer who slashed Son of Sam in jail is denied 
parole’ (25 februarie 2016). 

Ariseandshine.org (site-ul lui Berkowitz). 

New York Daily News, ‘Berkowitz gets 547 years but...’ (13 iunie 
1978). 

Huffington Post, ‘ “Son of Sam” David Berkowitz denied parole, 
but says Jesus has forgiven him’ (13 mai 2014). 

CAPITOLUL 27: JEFFREY DAHMER 


New York Post, 'Why | killed Jeffrey Dahmer' (28 aprilie 2015). 
Independent, ‘Soldiers, sexual abuse - and the serial killer: 
The US military’s secret sexual assaults’ (28 iunie 2013). 

Time, ‘The little flat of horrors’ (5 august 1991). 

Time, ‘Milwaukee murders: Did they all have to die?’ (12 august 
1991). 

New York Times, ‘Milwaukee police once queried suspect’ (27 
iulie 1991). 

Times-New, ‘Officers were in Dahmer's apartment’ (2 august 
1991). Limelight, “Medicine at Michigan: Faculty profile: Jeff 
Jentzen: Examining forensic medicine’ (Spring 2009). 

Reading Eagle, ‘Dahmer, guilty, insane’ (13 ianuarie 1992). 

Anne E. Schwartz, The Mari Who Could Not Kill Enough: The 
Secret Murders ofMilwaukees Jeffrey Dahmer (Birch Lane 
Press, 1992). 

Don Davis, Milwaukee Murders, Nightmare in Apartment 213: 
The True Story (St Martins Paperbacks, 1995). 

People, ‘The final victim' (12 decembrie 1994). 

Time, ‘PETA won't be turning serial killer's house into vegan 
restaurant after all' (9 aprilie 2014). 

Time, ‘Trials: Do mad acts a madman make?' (3 februarie 1992). 

Brian Masters, The Shrine of Jeffrey Dahmer (Hodder & 
Stoughton, 1993). 

CAPITOLUL 28: GARY RIDGWAY - CRIMINALUL DIN GREEN 

RIVER 

KOMO News, ‘Voice of Evil: The Green River Killer breaks his si- 
lence (13 septembrie 2013). 

Walla-Walla Union Bulletin, ‘Police begin to unravel the death of 
three prostitutes’ (19 august 1982). 

Walla-Walla Union Bulletin, ‘Police fear for lives of two missing 
teens' (29 septembrie 1982). 

Evening Sun, ‘Police mum on investigation of the Green River 
kill-ings' (1 octombrie 1982). 

Defiance Crescent News, ‘Seattle slayer sought' (4 octombrie 
1982). 

Walla-Walla Union Bulletin, ‘Fear goes with territory prostitutes, 
killer share' (5 ianuarie 1986). 

Walla-Walla Union Bulletin, ‘Task force questions „person of 
inter-est” (7 februarie 1986). 


Walla-Walla Union Bulletin, ‘Coverage of Green River incident 
intense (9 februarie 1986). 

Walla-Walla Union Bulletin, ‘Serial slayings suspect nabbed' (2 
decembrie 2001). 

Walla-Walla Union-Bulletin, ‘Search of 2 of Ridgway's homes 
complete' (4 decembrie 2001). 

Robert Keppel, The Riverman (Pocket Books, 1995). 

Carlton Smith si Tomas Guillen, The Searchfor the Green River 
Killer (Penguin, 1991). 

Time, ‘River of death (27 februarie 2003). 
King County, Washington, ‘Statement of Norm Maleng on 
Ridgway Plea, comunicat de presa (5 noiembrie 2003). 
Nancy Grace, ‘When Serial Killers Strike: The Green River Killer 
(8 iulie 2013). 
CAPITOLUL 29: RAY şi FAYE COPELAND 

Statul Missouri, Parat v. Faye Copeland, Apelant 928 S.W.2d 
(1996) No. 73774 (17 septembrie 1996). 

Daily News, ‘The case of the vanishing vagrants’ (25 martie 
2008). 

Tom Miller, The Copeland Killings (Pinnacle Books, 1993). 

Charlotte Greig, Evil Serial Killers: In the Minds ofMonsters 
(Capella, 2005). 

Medical Detectives, ‘Killers “Cattle” Log’, Sezonul 6, Episodul 15 
(2001). 
CAPITOLUL 30: AILEEN WUORNOS 

CNN, ‘Wuornos’ last words: “I'll be back’” (15 octombrie 2002). 

Panama City News Herald, 'Wuornos childhood abuse 
contradicted’ (30 ianuarie 1992). 

Chicago Daily Herald Suburban, ‘Police arrest suspect in Florida 
highway slayings’ (18 ianuarie 1991). 

Panama City News Herald, ‘Former lover relates Wuornos’ 
admis-sion (17 ianuarie 1992). 

Orange County Register, ‘Serial killing suspect: “I’m victim’” (25 
ianuarie 1992). 

Winnipeg Free Press, 'Defence gambles on hooker's testimony' 
(26 ianuarie 1992). 

Panama City News Herald, ‘Wuornos convicted of highway 
Slaying’ (28 ianuarie 1992). 

Northwest Florida Daily News, ‘Jury to make _life-or-death 
decision on killer’ (29 ianuarie 1992). 


Panama City News Herald, ‘Highway killer cries as jury 
recommends death penalty’ (31 ianuarie 1992). 

Northwest Florida Daily News, ‘Condemned “highway killer” ex- 
claims to court “1'm no serial killer”’ (1 februarie 1992). 


CAPITOLUL 1 Africa de Sud: Moses Sithole 

CAPITOLUL 2 Australia: Ivan Milat 

CAPITOLUL 3 Australia: Paul Charles Denyer 

CAPITOLUL 4 Canada: Michael Wayne McGray 

CAPITOLUL 5 Columbia & Ecuador: Pedro Alonso López 

CAPITOLUL 6 Columbia & Ecuador: Daniel Camargo Barbosa 

CAPITOLUL 7 Columbia & Ecuador: Luis Alfredo Garavito Cubillos 

CAPITOLUL 8 Indonezia: Anmad Suradji 

CAPITOLUL 9 Iran: Aii Asghar Borujerdi 

CAPITOLUL 10 Marea Britanie: 

Jack Spintecatorul - Crimele din Whitechapel 

CAPITOLUL 11 Marea Britanie: John Christie 

CAPITOLUL 12 Marea Britanie: John George Haigh - Criminalul baii 
de acid 

CAPITOLUL 13 Marea Britanie: lan Brady si Myra Hindley - 
Criminalii din mlastina 

CAPITOLUL 14 Marea Britanie: Fred si Rosemary West 

CAPITOLUL 15 Marea Britanie: Dr. Harold Shipman 

CAPITOLUL 16 Marea Britanie: Peter Sutcliffe - Spintecatorul din 
Yorkshire 

CAPITOLUL 17 Marea Britanie: Dennis Nilsen - Coleherne | 

CAPITOLUL 18 Marea Britanie: Michael Lupo - Coleherne II 

CAPITOLUL 19 Marea Britanie: Colin Ireland - Coleherne III 

CAPITOLUL 20 Marea Britanie: Steve Wright 

CAPITOLUL 21 Maroc: Hadj Mohammed Mesfewi 

CAPITOLUL 22 Rusia: Vasili Komaroff 

CAPITOLUL 23 Statele Unite ale Americii: John Wayne Gacy 

CAPITOLUL 24 Statele Unite ale Americii: Ted Bundy 

CAPITOLUL 25 Statele Unite ale Americii: Dennis Rader 

CAPITOLUL 26 Statele Unite ale Americii: David Berkowitz - Fiul 
lui Sam 

CAPITOLUL 27 Statele Unite ale Americii: Jeffrey Dahmer 

CAPITOLUL 28 Statele Unite ale Americii: Gary Ridgway - 
Criminalul din Green River 

CAPITOLUL 29 Statele Unite ale Americii: Ray si Faye Copeland