Christopher Berry-Dee — De vorba cu criminalii in serie

Christopher Berry-Dee 


De vorbă 


CU 


Cei mai diabolici oameni din lume 
își spun povestea 


LITERA 


Christopher Berry-Dee 


De vorbă cu criminalii în serie 
Cei mai diabolici oameni din 
lume 
Îşi spun povestea 


Traducere din limba engleză 
ALOMA CIOMAZGA-MARGARIT 


Titlu original: Talking With Serial Killers 
The Most Evil Men in the World Tell Their Own Stories 
— 2003 - 


(A 
e À X 


virtual-project.eu 


G 
LITERA 
— 2021 - 


Cunoscut autor şi criminalist, CHRISTOPHER BERRY-DEE 
este considerat cel mai bine vândut scriitor de „true-crime“ din 
Marea Britanie. Printre cărţile sale se numără Talking with 
Psychopaths and Savages (cel mai bine vândut titlu al genului în 
Marea Britanie în 2017) şi Ta/king with Female Serial Killers. 

Christopher Berry-Dee este omul care stă de vorbă cu 
criminalii în serie. Criminalist de renume mondial, a câştigat 
încrederea ucigaşilor, a intrat în închisorile de maximă siguranţă 
în care se află aceştia şi a discutat cu ei în detaliu despre 
crimele lor şocante. 

Traseul presărat cu orori şi violenţe al criminalilor este 
descris prin interviuri unice surprinse în înregistrări audio şi 
video şi conduse de autor, din măruntaiele ascunse ale unora 
dintre cele mai dure temnițe. 

Christopher Berry-Dee a folosit aceste interviuri pentru a 
realiza o carte uimitoare şi şocantă care, de la prima sa ediţie, a 
devenit un clasic al genului. Nu doar că relatează întâlnirile cu 
unii dintre cei mai malefici oameni din lume, dar şi reproduce, în 
cuvintele lor, crimele care i-au făcut să fie caracterizați astfel. In 
acest mod, îi permite cititorului să arunce o privire în mintea 
celor care au comis cea mai gravă crimă dintre toate - au luat 
fără milă viaţa unei alte fiinţe umane. 

„Fascinant şi teribil... Atinge cel mai înalt nivel al genului. “ 
Daily Express 


Înaintea morţii sale, l-am intervievat pe Lucas de mai multe 
ori. Pare un fel de zombi, dar unul binevoitor. Fără îndoială, 
amestecul de abuzuri fizice şi psihice din copilărie, drogurile, 
accidentele, cele patru pachete de ţigări pe zi, consumul excesiv 
de alcool şi dicta nepotrivită au provocat o degenerare 
progresivă a sistemului său neurologic. 

Aşa cum punctează Joel Morris, „conexiunile fizice dintre 
diversele zone ale creierului, sutele de milioane de 
întrerupătoare electromecanice care echilibrează sentimentele 
primare de violenţă cu comportamentul logic, ordonat social, 
pur şi simplu nu au funcţionat cum trebuie". 

Deci iată un om care, ca mulţi alți ucigaşi de teapa sa, a 
murit emoţional și social înainte de adolescentă și pentru care 
însăşi viaţa a devenit doar o căutare a satisfacerii nevoilor sale 


disfuncţionale, de la o zi la alta. Desigur, nimic din cele sugerate 
nu este vreo aluzie la faptul că Lucas era, după definiţia legii, 
nebun. Ştia diferenţa dintre bine şi rău. Ştia că trecea mult 
dincolo de limitele acceptate social şi nu a dat doi bani pe 
consecinţele, carnajul şi durerile pe care le-a provocat în toţi anii 
aceia ai crimelor. 


Pentru a nu uita suferinţa pe care o provoacă aceste 
bestii ale umanităţii, această carte este dedicată memoriei 
Leannei Williams (d. 23 august 1994) 


Aflat acum pe Culoarul Morţii, în Secţia Ellis, Texas, 
Santiago Margarito Rangel Varelas (4999159) este un monstru 
revoltător, chiar şi printre isprăvile respingătoare ale altor 
ucigaşi ai copiilor noştri. Victima lui a fost Leanna Williams, fiica 
sa vitregă de numai doi ani. Varelas era soţul mamei Leannei de 
mai puţin de patru luni când a murit copilul. Însă, în acea scurtă 
perioadă, a susţinut un tir neobosit de violenţe şi abuzuri 
sexuale asupra fetiţei; numai violențele ar fi fost de ajuns să 
ucidă un adult sănătos, şi au început imediat după căsătoria 
celor doi. 

Leanna a murit din cauza multiplelor hemoragii cerebrale 
provocate de lovituri repetate în cap. Majoritatea coastelor sale 
erau rupte şi fusese sodomizată. Varelas le-a spus poliţiştilor că 
fetiţa a căzut în casa lor de la numărul 4415, pe 2™ Street, din 
Baciliff, Texas. Insă la fel de respingător şi aproape incredibil 
este şi că mama Leannei le-a spus detectivilor că nu avea idee 
despre ce se întâmpla cu fiica ei, mai ales că Varelas era acuzat 
şi de abuzuri împotriva surorilor Leannei, în vârstă de cinci şi 
nouă ani. 

MULŢUMIRI 

După cum spun atât profesorul Elliott Leyton, cel mai 
cunoscut expert din lume în crimele în serie, cât şi fostul agent 
special FBI Robert Ressler, cel mai cunoscut profiler criminalist 
al lumii, dacă nu eşti poliţist ori psihiatru care să aibă acces în 
sistemul penal, este aproape imposibil să obţii un interviu cu un 
singur criminal în serie, nemaivorbind de două asemenea 
creaturi. Am intervievat, până la urmă, peste 30. 

Pe lângă investiţia financiară, care poate fi de ordinul miilor 
de dolari, cu riscul ca infractorul să se răzgândească în ultimul 
moment, în timp ce te afli la poarta închisorii, trebuie să 
construieşti o relaţie cu un ucigaş în decursul a mulţi ani de 
corespondenţă, până ce va începe să aibă "încredere în tine. 
Dar asta este doar o mică parte din munca depusă. 

Fie şi numai pentru a începe să înţelegi subiectul studiat, 
trebuie să-i documentezi trecutul încă de la naştere. Să-i cunoşti 


părinţii, relaţiile, prietenii, profesorii, colegii de muncă, să te 
întâlneşti cu rudele victimelor, cu poliţişti, avocaţi, judecători, 
psihiatri şi psihologi, chiar şi cu angajaţii închisorilor responsabili 
de starea criminalilor în timpul executării pedepsei sau al 
prezenţei lor pe Culoarul Morţii. Apoi, precum sârma ghimpată 
care formează o barieră impenetrabilă în jurul închisorii, trebuie 
să cauţi o intrare prin banda roşie din jurul ucigaşilor. Fără 
permisiunea Departamentului Corecţional, nu ajungi nicăieri. 
Abia după ce toate cele de mai sus au fost „bifate'", ajungi să-i 
întâlneşti pe ei - cei mai periculoşi prădători umani de pe 
Pământ. 

Cum spune Sondra London în excelenta sa carte Knockin 
on Joe, „este periculos să te apropii de aceşti oameni, pentru că, 
atunci când te concentrezi profund asupra oricărei personalităţi 
pentru o perioadă mai lungă, te trezeşti atras în lumea ei... Şi, 
cât timp te afli în cuşca lor, studiindu-i, şi ei te studiază, la 
rândul lor." 

Mi-au venit adesea în minte cuvintele lui Friedrich 
Nietzsche: „Cine luptă cu monştrii să ia aminte să nu devină el 
însuşi un monstru. lar când priveşti într-un abis, abisul priveşte 
la rândul lui în tine." 

Lucrările de nonficţiune nu pot fi realizate fără un efort 
colectiv, iar studierea la prima mână a unei crime violente poate 
fi în acelaşi timp satisfăcătoare, captivantă şi tulburătoare. Dar 
la final vine momentul reflecţiei asupra acelei călătorii şi asupra 
tuturor oamenilor şi a instituţiilor care, pe măsura capacităţilor 
fiecăruia, au contribuit la apariţia acestei cărţi. 

Multe dintre aceste nume apar în textul cărţii. Altele, nu, 
dar sunt la fel de importante în proiectarea, documentarea şi 
scrierea cărţii. 

Aş vrea să le mulţumesc în mod special, acolo unde e cazul, 
rudelor victimelor. Ucigaşii prezentaţi în această carte s-au 
răzbunat pe societate şi nu există o unitate de măsură adecvată 
pentru agonia pe care au provocat-o. Moartea este palpabilă, 
durerea, mai puţin. Cu toate astea, în ciuda pierderii celor dragi, 
cei rămaşi au dat dovadă de compasiune pentru ucigaşii copiilor 
lor. Fără ajutorul lor, fără suferinţa şi durerea lor infinită, 
această carte nu ar fi atins echilibrul emoţional pe care sper că 
l-a atins. 


7 


Le mulţumesc, de asemenea, nenumăratelor departamente 
corecţionale care mi-au permis accesul nestingherit în sistemele 
lor penale şi la infractorii intervievaţi. Numeroşilor oameni ai 
legii, avocaţi şi judecători care şi-au îndeplinit onorabil sarcinile 
profesionale, nu doar aducându-i pe criminali în faţa justiţiei, ci 
şi ajutând, în măsura posibilităţilor, la documentarea detaliată a 
acestei cărţi. Şi, oricât de ciudat ar părea, le datorez mulţumiri 
şi criminalilor în serie şi ucigaşilor în masă care mi-au permis să 
intru în lumea lor întunecată, căci, dacă societatea vrea să 
înveţe ceva despre felul în care funcţionează aceste bestii, 
trebuie, oricât de dezgustător pare, să le ascultăm vorbele, 
adevărurile şi minciunile. 

Ca întotdeauna, îi sunt îndatorat bunului meu prieten, 
Robin Odell. Un scriitor şi redactor superb în orice domeniu, 
Robin cunoaşte acest subiect mai bine decât mulţi alţii. A luat 
mare parte din manuscrisul meu şi a rafinat-o până la forma 
care stă acum în faţa voastră. 

Probabil că acum este momentul să le mulţumesc pentru 
ajutorul lor personal câtorva dintre cei care au avut atâta 
răbdare să-mi asculte luni de-a rândul părerile şi gândurile 
despre crimele în serie. Aşadar le sunt profund recunoscător 
tatălui şi mamei mele, Patrick şi May. Minunaţilor mei prieteni, 
Jackie Clay, Graham Williams, David „Elvis“ Murphy, Ace Francis, 
Bob Noyce, Phil Simpson, Barbara Pearman şi Tony Brown, care 
mi-au păstrat moralul ridicat. Producătorului meu de televiziune, 
Frazer Ashford şi colegilor mei de la The New Criminologist. 
Colegilor Elliott Leyton (profesor de antropologie la Memorial 
University din Newfoundland, care va fi la fel de critic ca 
întotdeauna şi aproape sigur va ataca părerile despre tulburarea 
cromozomilor XYY) şi David Canter (profesor de psihologie 
aplicată). Le mulţumesc de asemenea lui Adam Parfitt şi lui John 
Blake de la Blake Publishing, care au avut atât curaj încât să 
publice această carte. 

In sfârşit, mulţumiri speciale şi multă dragoste lui PJ, pentru 
că totul e bine când se sfârşeşte cu bine, şi îmi va fi întotdeauna 
dor de tine, şi Alionei Minenok din Novosibirsk, Rusia. Discuţiile 
noastre târzii în noapte mi-au fost de un imens ajutor. 


CHRISTOPHER BERRY-DEE 
DIRECTOR LA CRIMINOLOGY 
RESEARCH CENTRE 
SOUTHSEA, 2001 


HARVEY LOUIS CARIGNAN - SUA 


„Tipu' e dracu’ în persoană. Trebuia 
să-l prăjească pe scaunul electric 

de mult, iar lumea ar fi stat la coadă să 
tragă de maneta aia. Şi după ce murea, 
să-i fi înfipt un ţăruş în inimă, să-l 

fi îngropat, iar după o săptămână să-l fi 
dezgropat ca să-i mai înfigă un ţăruş, 
doar ca să fie siguri că a murit dracului." 
RUSSELL J. KRUGER 

DETECTIV-ŞEF, SECŢIA DE POLIŢIE 

DIN MINNEAPOLIS 


Era 24 septembrie 1974 dis-de-dimineaţă în Minneapolis. 
Soarele răsărise, iar ofiţerii Robert Nelson şi Robert Thompson 
patrulau pe la numărul 1841 de pe E 38" Street, când au 
observat Chevroletul Caprice verde cu negru, model 1968. Era 
parcat peste drum de un restaurant. Thompson a dat încet o 
tură de cvartal, cât timp partenerul său a verificat informarea 
primită de la secţie în ziua precedentă. 

— Asta e, a spus Nelson. Asta e maşina. Nu mai trebuie 
decât să găsim şoferul. Cică e un tip masiv, ca o gorilă. 

Cei doi ofiţeri s-au apropiat, studiind interiorul maşinii. 
Bineînţeles, se vedeau covoraşele din cauciuc roşu, reviste 
porno şi o Biblie. Lângă schimbătorul de viteze au observat mai 
multe pachete de ţigări Marlboro; toate acestea fuseseră 
descrise în detaliu de o victimă a unui viol al cărui făptaş era cel 
căutat de poliţie. 

In vreme ce Nelson a sunat la secţie, pentru a cere întăriri, 
Thompson a intrat în restaurant, întrebându-l pe proprietar dacă 
ştia cine condusese maşina. 

— Da, sigur, a venit răspunsul bănuitor. Tocmai v-a văzut şi 
a întins-o prin spate. 


Câteva minute mai târziu, Harvey Louis Carignan a fost 
oprit, luat la întrebări şi apoi arestat. A fost dus în centru, i s-au 
citit drepturile şi a fost reţinut sub acuzaţiile de omucidere şi 
viol. 

După aproape 50 de crime, unul dintre cei mai răi criminali 
în serie ai Americii avea să nu-şi mai folosească niciodată 
ciocanul. 

x x x 
Chiar şi acum, uneori mi se pare că n-am avut 
decât câteva zile de copilărie. Nu e nimic legat de ea 

de care să mă agăţ, nimic de care să-mi amintesc cu 

drag. Intre mine cel de atunci şi eu cel de acum a fost 

şi este cu adevărat un hău al disperării. 

CARIGNAN, ÎNTR-O SCRISOARE 
CATRE AUTOR, 14 APRILIE 1993 


Născut în mahalaua oraşului Fargo, Dakota de Nord, pe 18 
mai 1927, la fel ca mulţi criminali în serie, Harvey a fost un copil 
din flori care nu şi-a cunoscut niciodată tatăl natural. Mama lui 
în vârstă de 20 de ani, Mary, nu a reuşit să-şi îngrijească băiatul 
bolnăvicios, cu întârzieri de creştere, iar în 1930, în punctul 
culminant al Marii Crize economice, a început să-l lase în grija 
oricui era dispus să-l supravegheze. Din acel moment, puştiul a 
început să fie mutat de colo-colo şi dintr-o şcoală în alta, 
incapabil să prindă rădăcini sau să se bucure de o educaţie 
solidă. 

Foarte devreme în anii săi de formare, Harvey a căpătat un 
tic facial şi a udat patul noaptea până la 13 ani. A suferit inclusiv 
de dansul Sfântului Vitus - sau coree infantilă -, o boală care se 
manifestă prin mişcări spasmodice necontrolate ale corpului. 

La 12 ani a fost trimis la o şcoală reformată în Mandan, 
Dakota de Nord, unde, conform cazierului său de la FBI, a rămas 
şapte ani. In tot acest timp, susţine că a fost agresat şi abuzat 
sexual de o profesoară. Intr-o scrisoare din 12 iunie 1993 scrie: 

„„„ Aveam o profesoară care obişnuia să se aşeze 

în banca mea şi făceam schimb de biletele porcoase. 

Aveam 13 sau 14 ani - ce puşti de 14 ani nu ar sta 

bucuros, de bunăvoie, în clasă, ca să-şi trimită mesaje 

porno cu profesoara? Nu puneam niciodată mâna pe 

ea fără să mă plesnească, dar mă tinea după ore şi 


mă punea să stau în picioare în fața ei în timp ce se 

masturba şi mă făcea în fel şi chip şi-mi spunea ce o 

să mă oblige să fac - nu şi-a dus niciodată 

amenințările până la capăt, fir-ar să fie! Căţeaua nu 

mă lăsa nici măcar să mă masturbez cu ea! Mi-am 

scos penisul şi mi-a tras o bătaie soră cu moartea! 

Avea nişte sâni enormi. Era o femeie cu adevărat 

crudă... 

Harvey Carignan a rămas la şcoala reformată din Mandan 
toată perioada adolescenţei, apoi, în 1948, la 21 de ani, s-a 
înrolat în armata SUA, care l-a primit cu braţele deschise. 
Harvey nu mai era amărâtul pipernicit care, chipurile, fusese 
abuzat mental şi sexual încă de la vârsta de patru ani. Dieta 
echilibrată şi bogată în carbohidrați de la Mandan îl ajutase să 
ajungă un tânăr viguros, bine hrănit şi extrem de puternic. 

Carignan şi-a început cariera de ucigaş în 1949 când, în 
seara zilei de duminică, 31 iulie, a ucis-o pe Laura Showalter, în 
vârstă de 57 de ani, în urma unei tentative de viol într-un 
părculeţ din Anchorage, Alaska. Moartea a survenit rapid, după 
ce i-a zdrobit capul, provocându-i traumatisme cerebrale severe. 
Faţa victimei a fost efectiv distrusă de la bărbie până la frunte, 
oasele şi țesutul, zdrobite sub loviturile pumnilor săi masivi. 

„Ucigaşul a fost atât de puternic încât, cu o singură 
lovitură, i-a făcut o gaură în craniu ca o rachetă într-un tanc“, 
descria un poliţist. 

Vineri, 16 septembrie 1949, Carignan a încercat să violeze 
o tânără pe nume Dorcas Callen, care a reuşit să scape. 
Soldatul, evident beat, deşi era doar 11 dimineaţa, a abordat-o 
în apropierea unei taverne de pe Anchorage Street. Când i-a 
propus să facă o plimbare cu el, Dorcas l-a refuzat şi s-a 
îndepărtat. 

— Hei, a strigat el. Cred că te cunosc... poate. 

— Pleacă, te rog, l-a implorat Dorcas. Nu mă cunoşti. 

Era deja foarte speriată. Ştia că o femeie fusese omorâtă în 
bătaie în zonă, cu doar câteva săptămâni mai înainte. Dar 
refuzul ei l-a enervat pe soldatul uriaş cu care se confrunta, iar 
ea nu s-a putut îndepărta. Înainte să facă vreo mişcare, bărbatul 
a apucat-o şi a început s-o tragă din stradă. Au căzut într-un 
şanţ de la marginea străzii, el peste ea, sfâşiindu-i hainele, 


mâinile pipăindu-i sânii şi interiorul coapselor. În câteva clipe, ar 
fi putut să o violeze. 

Dorcas s-a luptat cu disperare să găsească un punct de 
sprijin în pământul moale al pereţilor şanţului. El era foarte 
puternic, aproape inuman de puternic. Ţipând, a reuşit să iasă 
din şanţ şi a fugit peste stradă, în tavernă, de unde a sunat la 
poliţie. 

La spital, a povestit în detaliu teroarea atacului, printr-o 
mască însângerată de piele facială sângerândă şi învineţită. „S- 
a transformat în ceva din iad. S-a înfuriat din senin, de parcă 
răul a pus dintr-odată stăpânire pe el“, a spus ea printre buzele 
umflate. 

Descrierea ei a fost cea care a dus la arestarea lui Carignan 
mai târziu, în aceeaşi zi. A fost judecat pentru uciderea Laurei 
Showalter în 1950, în Tribunalul Districtual pentru Teritoriul 
Alaska, Divizia a Treia, judecător fiind George W. Foita. Cartea 
din mâneca procurorilor a fost o mărturisire a crimei în faţa 
şerifului Herring. Harvey Carignan a fost găsit vinovat şi 
condamnat la spânzurătoare. La apelul care a urmat la Curtea 
Supremă a SUA, judecătorii Reed, Douglas, Black şi Frankfurter 
au fost de acord că Harvey Carignan fusese condamnat ca 
urmare a încălcării Regulii McNabb. Aceasta spune că 
mărturisirile nu pot fi acceptate în instanţă dacă au fost obţinute 
în timpul unei reţineri ilegale ca urmare a neprezentării imediate 
a deţinutului în faţa unui magistrat de curte preliminară. Din 
cauza încălcării acestei reguli, judecătorii au decis că 
mărturisirea lui Carignan era inadmisibilă. În consecinţă, Harvey 
a scăpat de laţ, dar şi-a pierdut libertatea în urma unei 
condamnări la 15 ani de închisoare. Deţinutul 422072 a fost 
transferat de la închisoarea Seward din Alaska la Penitenciarul 
SUA de pe insula McNeil, statul Washington. 

In interviul dat autorului, Carignan a spus: „Laura 
Showalter... Dorcas Callen? Numele astea nu-mi spun nimic." 

x x x 

Pe 13 septembrie 1951, Carignan a fost transferat la 
închisoarea Alcatraz, California, unde şi-a petrecut următorii 
nouă ani. Pe 2 aprilie 1960, la vârsta de 32 de ani, a fost eliberat 
condiționat. Exceptând cei câțiva ani din armată, nu mai fusese 
liber de la 11 ani. 


După ce a debarcat pe cheiul din San Francisco îmbrăcat 
doar cu un costum ieftin primit la eliberarea din închisoare, cu 
geanta la picioare, a privit mica şalupă a închisorii săltând pe 
valurile din golf, înapoi, spre „Stâncă", cum este cunoscută 
Alcatraz de toată lumea, după care a luat un tren spre Duluth, 
Minnesota. Ajuns acolo, s-a mutat la unul dintre cei trei fraţi 
vitregi ai săi, dar, pe 4 august 1960, la numai patru luni de la 
eliberare, a fost arestat pentru jaf şi agresiune cu intenţia de a 
comite un viol. 

Spre norocul lui Carignan, acuzaţia de viol a fost anulată 
din lipsă de dovezi. Dacă violul ar fi fost dovedit, s-ar fi întors în 
închisoare, fără să mai poată ieşi vreodată. Cu toate acestea, 
dat fiind că era un violator eliberat condiţionat, a fost 
condamnat la 2 086 de zile în închisoarea Federală din 
Leavenworth, Kansas. 

Carignan s-a întors în comunitate în 1964 şi s-a mutat rapid 
în Seattle unde, pe 2 martie, a fost luat în evidenţă ca deţinut 
eliberat condiţionat C-5073. Pe 22 noiembrie acelaşi an a fost 
arestat de şeriful districtului King pentru agresivitate în trafic şi 
jaf. 

Pe 20 aprilie 1965 s-a trezit din nou în boxa acuzaților, fiind 
condamnat la 15 ani în Penitenciarul Statului Washington din 
Walla Walla, unul dintre oraşele tristatale pe lângă Richland şi 
Kennewick, pe graniţa dintre Washington şi Oregon. 

Închis acum într-una dintre cele mai vechi şi mai renumite 
închisori din Statele Unite, Carignan şi-a pus în cap să 
recupereze lipsurile în educaţia proprie. A obţinut diploma de 
liceu, a urmat mai multe cursuri de sociologie şi psihologie şi a 
scris lucrări pe tema psihopatiei sexuale, a personalităţii 
paranoice şi a individului bine adaptat. A citit constant, a obţinut 
cele mai bune calificative şi a studiat jurnalismul - toate acestea 
impresionându-i pe îndrumătorii săi. Dar exista o parte 
întunecată care ieşea la iveală când rămânea singur. Când 
vorbea cu ceilalţi deţinuţi, Harvey îşi imagina fete tinere, nubile, 
şi avea o fixaţie legată de carnea tânără. Recunoştea adesea, şi 
îşi păstrează părerea şi în prezent, că fetele tinere trebuiau să 
fie alegerea sa finală, ceea ce pentru un bărbat acum în vârstă 


de 74 de ani este, într-adevăr, o dorinţă foarte nesănătoasă. 
x x x 


Fost condamnat aflat la vârsta mijlocie, cu caracteristici 
fizice neatractive, Harvey nu prea avea cine ştie ce şanse la o 
relaţie cu o adolescentă după eliberarea din închisoare, astfel că 
s-a însurat cu Sheila Moran, divorțată, cu trei copii. Sheila avea 
o casă în Ballard, cartierul scandinav din Seattle, în care cei doi 
şi-au făcut căminul. Având la bază o educaţie decentă, Sheila a 
înţeles curând foarte bine personalitatea noului său soţ, care îşi 
pierdea vremea cu o adunătură de ticăloşi. Era plecat mai tot 
timpul până târziu în noapte, gonind cu maşina ca un nebun. 
Apoi, în urma unei agresiuni brutale a lui Carignan asupra 
bătrânului ei unchi, Sheila s-a hotărât să-şi strângă lucrurile, să- 
şi ia copiii şi să fugă unde vedea cu ochii. De cealaltă parte, 
Harvey s-a hotărât s-o ucidă şi a aşteptat-o o noapte întreagă, 
strângând un ciocan în mână, însă, din fericire, Sheila nu a mai 
revenit acasă. 

Harvey s-a recăsătorit pe 14 aprilie 1972. Alice Johnson, o 
femeie simplă de 30 şi ceva de ani, oarecum înceată la minte, s- 
a îndrăgostit de el. Naivă şi credulă, biata menajeră cu prea 
puţini prieteni a crezut că a cunoscut un om bun şi muncitor. 
Alice mai fusese căsătorită şi avea un fiu, Billy, de 11 ani, şi o 
fiică frumoasă de 14 ani, la care Harvey a început curând să 
râvnească. 

În acea perioadă, Carignan reuşise să concesioneze o 
benzinărie Sav-Mor de la Time Oii Company, iar Alice a început 
să observe că angaja doar fete tinere la pompe. Dar, imediat ce 
începeau să lucreze, plecau, fiind înlocuite de alte fete, la fel de 
tinere şi de frumoase. Toate acestea i-au trezit bănuielile, iar 
zvonurile doar i-au confirmat faptul că soţul ei era complet 
obsedat de adolescente. Aborda orice fată vedea, cu propuneri 
şi remarci obscene, iar când Alice l-a luat la întrebări, a urlat la 
ea, l-a bătut pe fiul ei şi a ieşit aruncându-i o privire 
prevestitoare de rău Georgiei, fiica sa vitregă, ceea ce a făcut-o 
pe aceasta să se simtă categoric stânjenită. Deloc surprinzător, 
căsnicia celor doi a luat sfârşit la scurt timp după aceea. 

Pe 15 octombrie 1972, Carignan a violat şi ucis o 
adolescentă pe nume Laura Brock, lângă Mount Vernon, statul 
Washington. 

x x x 

Un anunţ din ediția Seattle Times din 1 mai 1973 a marcat 

începutul unei serii de întâmplări înfiorătoare. O benzinărie 


locală făcea angajări, iar anunţul i-a atras atenţia lui Kathy Sue 
Miller, o adolescentă de 15 ani. Nu căuta de lucru pentru ea, ci 
pentru prietenul ei, Mark Walker. A doua zi de dimineaţă însă, 
când a sunat la numărul din anunţ, Kathy a fost intrigată să afle 
că bărbatul de la telefon căuta să angajeze fete. l-a dat adresa 
şi numărul ei de telefon şi a fost de acord să se întâlnească cu el 
după ore. Au stabilit s-o ia cu maşina din faţa Sears Building din 
Seattle şi să meargă la benzinărie, unde să completeze 
formularele de angajare. 

Mama lui Kathy s-a îngrijorat. Nu-i plăcea faptul că fiica sa îi 
dăduse unui străin numărul său de telefon şi o deranja felul în 
care fusese aranjat interviul pentru angajare. O deranja mai ales 
gândul că fiica ei va urca într-o maşină cu un necunoscut. Avea 
încă în minte un articol recent despre Laura Brock, care fusese 
violată şi ucisă după ce făcuse autostopul. 

—Vorbesc serios, Kathy, a avertizat-o Mary pe fiica ei. Nici 
să nu te gândeşti să te întâlneşti cu el. 

Nervoasă, Kathy a promis că n-o s-o facă şi a plecat la 
şcoală, cu un teanc de manuale sub braţ. 

Mama şi fiica au luat acelaşi autobuz în dimineaţa aceea, 
iar Kathy a coborât prima, la Liceul Roosevelt. Mary a privit-o 
prin geamul murdar pe frumoasa ei fiică îndepărtându-se şi 
întorcându-se o dată pentru a-i face cu mâna, zâmbind. 

În acea după-amiază, Kathy a nesocotit rugăminţile mamei 
ei şi s-a întâlnit cu Carignan aşa cum fusese stabilit. Acesta o 
aştepta din ce în ce mai nerăbdător şi a tresărit când a văzut o 
fată înaltă, puternică, cu o constituţie atletică, apropiindu-se de 
el. Părul ei blond se întuneca precum un caramel lucios şi îi 
cădea până pe la jumătatea torsului în valuri dese. Kathy avea 
ochii verzi şi doar vagi urme de pistrui pe tenul alb. S-a oprit pe 
partea cealaltă a străzii, în dreptul maşinii lui Carignan, pentru a 
traversa, iar el a privit cum tânăra în bluză albă cu albastru şi 
ciorapi albăstrui i-a făcut cu mâna. 

Carignan s-a aplecat peste scaunul pasagerului şi i-a 
deschis portiera. Dar Kathy a ocolit maşina, venind pe partea 
lui, şi i s-a adresat prin geam. Prima ei impresie despre Carignan 
a fost oarecum neplăcută. Era un om neatrăgător, cu o frunte 
ciudat de înaltă. Avea o bărbie retrasă şi o cicatrice adâncă 
peste un ochi. De fapt, Carignan părea mult mai bătrân decât 
cei 46 de ani ai lui, cu pielea brăzdată de riduri adânci şi pungi 


şi cearcăne sub ochi. În mod obişnuit, chipul său era încruntat 
ameninţător, iar pentru a zâmbi, trebuia să se concentreze 
serios. Dar, de data asta, şi-a folosit tot farmecul de care era în 
stare. 

— Bună! Tu trebuie să fii Kathy, a salutat-o el cu un zâmbet 
larg. 

Kathy i-a observat gropiţa din bărbie, apoi a zâmbit la 
rândul ei. 

— Sigur, eu sunt. 

Făcându-i semn să intre în maşină, i-a spus: 

—Trebuie să completăm formularele de angajare şi le am la 
birou. Hai, sus! O să te las eu acasă după ce terminăm. 

Kathy s-a simţit incomod. 

— Mama nu prea e de acord cu asta, i-a explicat ea, iar 
Harvey a plusat. 

— Nu pot să nu-i dau dreptate. Am şi eu copii. Şi o soţie. O 
casă frumoasă, o femeie grozavă. Dap, nu o putem învinovăţi pe 
mama ta că e grijulie. 

Kathy era aproape convinsă de asigurările lui. 

— Eşti sigur că e în regulă? a întrebat ea. 

— Absolut! Uite, chiar o să mă prezint mamei tale când o să 
te aduc înapoi. Şi atunci totul va fi în regulă. 

Kathy Sue Miller nu a mai fost văzută niciodată în viaţă. 
Carignan, al cărui trecut violent era cunoscut de poliţie, a fost 
interogat îndelung şi supravegheat 24 de ore din 24, dar 
dovezile nu au fost suficiente pentru a-l acuza nici măcar de 
răpire, cu atât mai puţin de crimă. Apoi, în duminica de 3 iunie, 
doi băieţi de 16 ani care îşi conduceau motocicletele prin 
Rezervaţia Tulalip, la nord de Everett, au găsit trupul lui Kathy. 
Era dezbrăcată şi înfăşurată într-o folie neagră de plastic. 
Cadavrul era atât de descompus încât iniţial a fost imposibil de 
spus ce sex avea. În urma autopsiei, s-a aflat că amprenta 
dentară se potrivea fişei lui Kathy. Judecând după 
traumatismele craniene, a fost evident că moartea survenise în 
urma unor lovituri violente. 

Chiar şi după descoperirea cadavrului, „Harv' Ciocanul" a 
reuşit să scape din mâinile poliției. S-a mutat mai întâi în 
Colorado, iar ulterior în Minneapolis, Minnesota, unde a ucis-o pe 
Eileen Hunley pe 4 august 1974. Trupul ei a fost descoperit pe 
18 septembrie, în districtul Sherburne. Carignan a comentat 


ulterior: „Era nevastă-mea de drept şi am crezut că se întâlnea 
cu un negru, aşa că am oprit-o pe stradă... Am dat-o cu capul de 
un stâlp şi am ţinut-o cu faţa într-un canal de scurgere până 
când a murit. Apoi am încercat s-o dau la porci, s-o mănânce." 

x x x 

O serie de agresiuni sexuale asupra autostopistelor în 
statele Colorado şi Minnesota, în ultima parte a anului 1974, au 
purtat marca lui Carignan. Majoritatea au avut ca autor un 
bărbat masiv, a cărui descriere i se potrivea în mare şi care 
folosise un ciocan pe post de armă. Cel puţin şapte dintre ţintele 
agresiunilor muriseră, iar restul au rămas marcate psihic şi fizic 
pe viaţă. 

Pe 8 septembrie 1974, Carignan a luat o autostopistă, a 
dus-o într-o zonă rurală din apropiere de Mora şi a agresat-o 
sexual. Apoi a lovit-o în cap cu ciocanul şi a agresat-o sexual cu 
mânerul ciocanului. Victima a fost lăsată să moară pe câmp, dar 
a supravieţuit. Ulterior, a reuşit să-şi descrie atacatorul şi 
maşina pe care o conducea. 

Pe 14 septembrie 1974, Carignan a luat în maşină o altă 
femeie, Roxanne Wesley, a cărei maşină rămăsese în pană într- 
o parcare din sudul Minneapolisului. Spunându-i că o va duce 
până într-un loc unde putea să găsească ajutor, a dus-o în 
schimb într-o zonă rurală din districtul Carver, a agresat-o 
sexual de mai multe ori, inclusiv penetrând-o vaginal cu 
mânerul ciocanului, şi a lăsat-o să moară pe câmp. Şi această 
victimă a supravieţuit, reuşind să se târască până la şosea 
pentru a cere ajutor. La rândul ei, l-a descris pe atacator şi 
maşina acestuia, dând inclusiv caracteristici distincte ale 
interiorului vehiculului. 

Două adolescente care făcuseră autostopul s-au plâns pe 
19 septembrie 1974 că au fost luate în maşină de un bărbat şi 
au fost duse în zone rurale, unde au fost amenințate că vor fi 
violate şi ucise. Una dintre fete a fost lovită peste gură de 
Carignan, rupându-i un incisiv. Ambele reuşiseră să scape sărind 
din maşină când Carignan oprise la câte o intersecţie. Din nou, 
descrierea bărbatului şi cea a maşinii se potriveau celor date de 
victimele precedente. 

În ziua următoare, Poliţia Minneapolis a înregistrat o 
plângere din partea altor două adolescente, care spuneau că 
fuseseră abordate de un bărbat care le oferise câte 25 de dolari 


pentru a-l ajuta să ia o maşină din nordul Minnesotei şi să o 
aducă înapoi în Minneapolis. 

Cele două fete au povestit că au fost duse într-o zonă rurală 
împădurită, unde bărbatul i-a spus uneia dintre ele să-l urmeze 
în pădure, aparent pentru a ajunge la maşina despre care 
vorbea. A luat cu el o canistră de benzină şi o şurubelniţă. La 
scurt timp după aceea, fata care rămăsese în maşină a auzit 
ţipete, aşa că a fugit până la o casă din apropiere, pentru a suna 
la şerif. Ulterior, cealaltă fată a fost găsită inconştientă, cu răni 
grave la cap, provocate de loviturile unui ciocan. Descrierea pe 
care i-au făcut-o cele două atacatorului i se potrivea perfect lui 
Carignan. 

Pe 21 septembrie a fost primit un alt raport despre un atac 
similar, în care victima supravieţuise, iar câteva zile mai târziu, 
Carignan a fost arestat. 

x x x 

Ceea ce urmează este un fragment dintr-un rechizitoriu 
privind cinci infracţiuni comise asupra unei fete de 13 ani. 
Numele a fost şters pentru a proteja identitatea victimei, iar 
documentul a fost pus la dispoziție prin amabilitatea procurorilor 
oraşului Minneapolis şi ai districtului Hennepin. Nu a mai fost 
publicat niciodată. 

Agresiune agravantă. Sodomie agravantă. 
Expunere indecentă. Sodomie asupra unui minor. 
Sodomie agravantă. 

În timp ce numita făcea 
autostopul în Minneapolis, acuzatul, conducând o 
auto-rulotă, a oprit şi a luat-o drept pasager, a 
întrebat-o unde merge, i-a spus că o va duce direct la 
destinatie, a obligat-o să întrețină relatii sexuale orale 
cu el, amenințând că o va lovi cu ciocanul pe care l-a 
scos dintr-un compartiment aflat între scaunele 
camionetei, a obligat-o să se dezbrace amenințând-o 
că îi va înfige «un ciocan în cap», a încercat să-i 
introducă mânerul ciocanului în vagin, a lovit-o de mai 
multe ori peste fese cu ciocanul când aceasta i-a 
refuzat avansurile, a obligat-o din nou la sex oral, a 
condus vehiculul într-un lan de porumb, unde a pus-o 
să se întindă cu fata în jos, încercând să întrețină 
relații sexuale anale cu ea, apoi, pentru a treia oară, a 


obligat-o din nou să facă sex oral. Acuzatul i-a permis 
apoi victimei să se îmbrace şi a condus-o până la casa 
unei prietene, în Lakeland Avenue, nr. 5644, Crystal, 
districtul Hennepin, [Minnesota], unde i-a permis 
victimei să coboare din auto-rulotă; în plus față de 
cele menționate, acuzatul i-a spus victimei că 

„prenumele său era „Paul'şi numele „Harvey". 

In două procese separate, desfăşurate în anii 1975 şi 1976, 
Carignan a fost condamnat pentru doar două dintre crime şi 
pentru un număr de alte infracţiuni. A fost condamnat la 
închisoare 100 de ani şi la încă o sentinţă pe viaţă. În realitate, 
avea de ispăşit doar 40 de ani. 

x x x 
Știu unde stai. Ştiu că ai o sotie brunetă, tânără şi 

frumoasă şi doi copii. Ai un Mercedes argintiu. Da’ o 

să am grijă să nu-ți facă nimeni nimic, nici ție, nici 

familiei tale, pentru că am prieteni în tara ta care au 

grijă de mine. 
MODUL ÎNFIORĂTOR ÎN CARE 
L-A ÎNTÂMPINAT HARVEY CARIGNAN 
PE AUTOR, CHRISTOPHER BERRY-DEE, 
CÂND ACESTA L-A VIZITAT ÎN ÎNCHISOARE 

Harvey Louis Carignan, cunoscut ca „Harv' Ciocanul", sau 
ca „Ucigaşul din reclame", trăieşte acum în spatele zidurilor 
murdare ale Centrului Corecţional Minnesota, Stillwater, aflat la 
graniţa dintre Minnesota şi Wisconsin. O închisoare industrială, 
penitenciarul este acum cea mai mare şi mai sigură instituţie 
pentru infractorii periculoşi de nivelul 5 a statului, iar efectivul 
deţinuţilor se situează în prezent în jurul cifrei de 1 320. 

Cinci ani am corespondat cu Harvey şi, în cele din urmă, am 
realizat un interviu în timpul unei „vizite faţă-în-faţă“, în martie 
1995. A fost primul şi singurul interviu acordat vreodată de 
„Ciocan" de când a fost arestat în 24 septembrie 1974 pentru 
multiple acuzaţii de viol şi omucidere. 

Indivizii ca Harvey trăiesc la extreme, astfel că sufletele lor 
devin încăperi care ascund secrete misterioase. De aceea este 
nevoie de o anumită sensibilitate pentru a aduce aceste secrete 
la lumină. In fiecare caz în parte prefer să aprofundez, să 
cheltuiesc enorm de mult timp pentru a afla calităţile unice ale 
fiecărui individ, decât să îi depersonalizez cu generalităţi pe 


baza fărădelegilor lor. În timp ce încerc să empatizez cu 
subiectul documentării mele, am întotdeauna grijă să nu-l 
compătimesc până într-acolo încât drama lui să ajungă să se 
joace în mintea mea. Este un exerciţiu continuu de echilibru 
între identificare şi analiză. 

Pentru a afla ceva de la o persoană trebuie să te pui în locul 
ei, să-i urmăreşti şirul gândurilor şi să-i simţi emoţiile; dar, în 
timp ce urmăreşti gândirea adeseori disfuncţională a subiectului 
tău, cel puţin în anumite limite, nu devii niciodată ca el. Rămâi 
tu însuţi. Te poţi apropia o vreme, destul de mult încât să îţi faci 
o părere despre aceste idei şi sentimente adesea străine, dar 
trebuie să te retragi întotdeauna pentru a-ţi restabili integritatea 
propriilor graniţe morale şi mentale. 

Mă gândesc adesea la cuvintele lui Frederick Nietzsche şi 
merită să le repet: „Cine luptă cu monştrii să ia aminte să nu 
devină el însuşi un monstru. lar când priveşti într-un abis, abisul 
priveşte la rândul lui în tine.“ 

Şi ce mi-a spus psihiatrul lui Carignan? Da, exact asta: „O 
să reuşeşti să-i iei un interviu lui Harvey, sau acelei chestii din 
capul lui. O să reuşeşti să-i iei un interviu şi Răul o să ajungă să- 
ţi ia ţie un interviu." 

Harvey a fost chemat la interviu prin pagerul personal, iar 
prima impresie pe care ţi-o lasă acest criminal maniac este 
aceea a unui tăietor de lemne cât o matahală, la cei 1,80 metri 
înălţime. Cântăreşte 115 kilograme şi are înfăţişarea unei gorile. 
Are un corp masiv, creştetul cu un început de chelie de o formă 
neanderthaliană şi mâini uriaşe ataşate de braţele peste măsură 
de lungi şi deşirate, atârnate de umerii extrem de puternici şi 
înclinați. Carignan are ochi albaştri pătrunzători şi o voce 
profundă şi răguşită. După toate aparențele, aspectul său 
general este acela al unui uriaş blând, chiar înţelegător; cu toate 
astea, este ştiut că asemenea aparenţe pot fi înşelătoare. 
„Ciocanul" este în realitate unul dintre cei mai diabolici şi mai 
renumiţi criminali în serie ai Americii, care chiar şi în prezent, la 
74 de ani, poate face flotări într-o singură mână timp de 15 
minute fără prea mare efort. 

Primele cinci minute au trecut agonizant, fără ca vreunul 
dintre noi să scoată o vorbă, iar în tot acest timp ochii săi 
periculoşi mi-au scrutat chipul. Mă simţeam de parcă o creatură 
extraterestră, o forţă perfidă, îmi sonda delicat mintea cu 


tentaculele lungi, tremurânde ale întrebărilor  nespuse, 
explorând, pipăind, gustând şi mirosind. Apoi un zâmbet tainic şi 
pervers a început să-i apară în colţul gurii. Buzele umezite de 
salivă erau întredeschise, dar, în rest, faţa sa era lipsită de 
expresie. 

Acest criminal cu sânge-rece a fost extrem de fascinant de 
observat atât de aproape, pentru că este lupul deghizat în oaie, 
parţial om, parţial antihrist, monstrul din cele mai crunte 
coşmaruri ale copiilor. Apoi a vorbit prima dată. 

— Ştii ceva, Chris? N-am comis niciodată o crimă şi apoi 
alta ca să nu se afle. Am ucis ca să mă asigur că nu vor apărea 
acuzaţii false de viol. 

S-a spart gheaţa, iar convingerea mea iniţială, aceea că 
Harvey trăieşte într-o negare continuă - într-o lume în care 
recunoaşte că este oarecum vinovat, dar nu complet 
responsabil pentru crimele sale brutale şi atroce - s-a confirmat. 

Interviul a continuat, iar el a recunoscut totuşi că a violat şi 
ucis o tânără, însă doar pentru că fusese provocat. A spus că 
întotdeauna victima era cea care deschidea subiectul despre 
sex, după ce el se oferea să o ia la autostop. 

Nicăieri nu a ilustrat mai bine această idee decât în 
povestea unei femei, o asistentă medicală respectabilă de 20 de 
ani, a cărei maşină se stricase. 

Adevărul e că se oferise să-i repare maşina, dar înainte de 
asta i-a explicat că trebuie să-şi ia sculele. A băgat-o cu forţa în 
maşina lui şi a dus-o pe un câmp unde a violat-o brutal şi a 
încercat s-o ucidă lovind-o în cap cu o cheie. 

Relatarea lui Carignan este, bineînţeles, oarecum diferită, 
pentru că el susţine că victima s-a urcat în maşina lui de 
bunăvoie. Povestea lui conţine o brumă de adevăr şi o droaie de 
minciuni. Este simultan dezgustătoare şi tulburătoare, dar 
totodată oferă o perspectivă fascinantă asupra minţii unui 
psihopat sexual ucigaş şi a unui criminal în serie în toată 
puterea cuvântului, care se pare că a ucis aproape 50 de femei. 
Ceea ce urmează nu este pentru cititorii mai sensibili: 

A intrat şi poate că era puțin agitată, dar nu 
părea să-i fie frică. Pe drum am vorbit despre o altă 
fată cu care ieşisem, una care mă lăsase pentru că 
nu-i mai dădusem cei 30 de dolari pe care îi dădeam 
în fiecare săptămână. Nu o plăteam sau ceva, erau 


doar un cadou. Fata din maşină a zis că n-ar face 
vreodată sex pe 30 de dolari - adică cealaltă tipă asta 
făcea şi ea o disprețuia pentru ce făcuse. Am încercat 
să-i explic, dar era de neclintit, spunând că n-ar face 
sex pe 30 de dolari, pentru că astea au fost cuvintele 
ei, nu că n-ar face sex pe bani, adică ce credeam eu 
atunci. 

Ala a fost momentul în care m-am prins; ea 
credea că eu îi ofer aceiaşi bani pentru sex şi mă 
refuza - dar nu zic că voia bani ca să facă sex. Din ce 
am vorbit, puteai înțelege orice: fie că n-ar face sex 
pe 30 de dolari, fie că n-ar face sex pentru nici o sumă 
de bani. N-am dat cine ştie ce atenție atunci, deci 
discuția n-a avut nici un înțeles special pentru mine 
decât mult mai târziu, când am încercat să-mi 
amintesc tot ce s-a discutat şi cum s-a spus. 

Când am ajuns la prietenul meu unde ziceam că 
am sculele, am oprit maşina, am întors şi am plecat 
imediat. Prietenul meu imi spusese că, dacă nu-i 
vedeam în curte camioneta, un Chevrolet 1973 de 3/4 
tone, să nu stau să-l aştept, pentru că băieților lui nu 
le plăcea de mine. M-am mirat, pentru că nu-i 
cunoşteam. Nu-i văzusem niciodată. [Carignan nu 
avea nici un aşa-zis prieten.] Oricum, m-am întors şi 
am oprit maşina chiar înainte să intru pe şosea. Am 
luat-o pe după umeri şi, deşi a ezitat, s-a apropiat de 
mine când i-am dat de înțeles prin presiunea brațului 
că asta vreau. N-a fost o presiune care s-o forțeze să 
se mişte, nu o tineam atât de strâns încât să nu mă 
poată refuza. Doar i-am dat de înțeles despre ce vreau 
să facă, iar ea s-a supus. Imi amintesc ce gândeam de 
parcă ar fi fost ieri: „O vrea!" Asta deşi mă întrebam 
de ce o fi negat atât de vehement că ar face sex pe 
30 de dolari, care în mintea mea putea fi orice sumă 
de bani atunci. Am apucat-o încet, uşor de ceafă şi ea 
s-a aplecat - nu din cauza presiunii, ci pentru că aşa a 
vrut ea -, mi-a descheiat pantalonii, mi-a scos penisul 
şi mi l-a frecat în timp ce ne sărutam, până când i-am 
arătat cu acelaşi gen de presiune că voiam să mi-o 
sugă. Şi mi-a supt-o. 


Când a terminat, i-am spus: „Scuipă, dracu, 
chestia aia", când am văzut-o stând acolo, cu sperma 
în gură. A scuipat-o - dar am tinut-o, în caz că voia să 
sară din maşină şi să fugă. Nu-mi ajungea că nu avea 
să spună că am forțat-o să facă ce făcuse. S-a uitat la 
mine, mi-a aruncat un zâmbet ciudat - adică ce prost 
eram că am crezut că vrea să fugă -, a închis uşa şi 
am plecat mai departe. 

În timp ce porneam, i-am spus: „Vreau să ti-o 
trag. Știu un loc unde să mergem!" 

A întrebat: „Cât timp o să fim plecaţi? Trebuie să 
mă întorc până la ora 1.“ Era vreo 10:30. 

Aveam un loc în cap, dar era departe. Aşa că am 
mers înainte şi am tras pe malul unui lac. Când am 
oprit, am văzut o casă între nişte copaci şi un bărbat 
care venea spre noi din altă direcţie. Am întors şi am 
plecat. În tot timpul ăsta, fata nu a încercat nici măcar 
o dată să deschidă uşa sau să coboare. 

Chiar peste drum de lac era un drum care ducea 
într-o vale. Era la vreo 150-200 de metri de şosea. 
Când am ajuns acolo, am mers în spatele maşinii şi 
am scos o pătură albastră [recuperată ulterior de 
poliţişti], am  aruncat-o pe jos şi i-am spus 
„Pregăteşte-te!“. Nu ştiu de ce mă enerva, dar era o 
tipă foarte sexy, de vreo 20 de ani, iar eu voiam să fac 
sex cu ea, mai ales că o făcusem oarecum, dacă pot 
să Zic aşa. Mi-a scos pantalonii, şi-a dat jos chiloţii şi s- 
a întins pe spate cu picioarele în direcția mea. Toată 
păsărică ei era spre mine - şi era frumoasă, la fel ca 
ea, o femeie foarte drăguță. Acum, nu ştiu ce caută 
alți bărbați sau cum o fac, dar eu de obicei mă uit 
întotdeauna la vulvă, mă joc cu ea. Cu cât arată mai 
frumos în zona genitală, cu atât mai mult vreau sex. 

Acum, eu m-am oprit doar ca să ajut fata să-şi 
pornească maşina. Când a urcat, nu mă gândeam 
decât să iau sculele ca s-o repar. Sexul nici nu-mi 
trecea prin cap şi nu am răpit-o. Toată lumea crede că 
femeile şi fetele astea sunt nevinovate. În general, nu 
sunt nevinovate. Absolut toate au vrut ceva de la 
mine, fie bani, fie să-mi conducă maşinile sau ceva ce 


nu spuneau. Nu le-am răpit niciodată şi nici nu le-am 

forțat să vină cu mine. Ea e la fel ca celelalte. Nu sunt 

un violator, chiar şi cuvântul ăsta e atât de revoltător, 

că îmi întoarce stomacul pe dos. 

Orice ar zice unii şi alții, ne-am simţit grozav în 
vâlceaua aia, până când m-a acuzat că i-am luat bani 

din poşetă şi m-am gândit: „lar începem". M-am 

enervat mult mai tare decât ar fi fost cazul şi am 

reacţionat mai degrabă la furie decât la acuzaţie, când 

ar fi fost de ajuns să-i explic că nu i-am luat banii. 

Roata din dreapta spate a camionetei se dezumflase 

şi o schimbam când a început să tipe la mine. A 

continuat să tipe că nu erau banii ei şi să urle aproape 

ca o nebună să-i dau înapoi. După care, într-o clipă, a 

schimbat tonul şi mi-a spus că voia să-şi schimbe 

maşina. Şi că dacă nu-i dau 200 de dolari să o 

schimbe, o să spună că am violat-o. Până în momentul 

ăla îmi văzusem de treabă şi strânsesem şuruburile 

roții; dar, în secunda în care m-a ameninţat, m-a lovit 

ceea ce mie mi se pare o furie incontrolabilă şi am 

pocnit-o cu cheia pentru roți - nu cu ciocanul, cum a 

declarat ea mai târziu şi cum spune toată lumea. Era 

complet îmbrăcată şi totul mi-e foarte clar în minte, de 
parcă s-ar întâmpla chiar acum. A căzut la pământ 

secerată şi a alunecat încet pe o pantă de vreo 3-4 

metri într-un şanţ, cu picioarele inainte, cu puloverul 

ei maro ridicându-se până sub braț. Nu m-am panicat, 

am pus cheia în spatele camionetei şi ultimul şurub în 

buzunar, m-am urcat în maşină şi am plecat. După 

vreo 15-20 de minute, probabil vreo 15-20 de 
kilometri, m-am gândit că nu o puteam lăsa acolo să 
moară dacă era doar rănită şi trebuia să ştiu, aşa că 

am întors. Când m-am apropiat, am văzut mai multe 

maşini şi un tractor cu remorcă oprite pe marginea 

drumului şi toți oamenii ăia aplecați peste cineva care 
ştiam că era ea, aşa că mi-am văzut de drum. 

Când Harvey a terminat de povestit, l-am confruntat cu 
realitatea atacului. l-am amintit acestui om că, de fapt, o lăsase 
pe tânăra asistentă să moară în şanţul acela, dar ea şi-a 
recăpătat cunoştinţa câteva ore mai târziu, trezindu-se într-o 


baltă de sânge şi suferind în urma rănilor aproape mortale de la 
cap. Era practic noapte şi, în dureri atroce, s-a târât peste un 
kilometru şi jumătate pe arătură până la un drum unde a găsit-o 
fermierul acela, care a adunat câteva ajutoare a doua zi de 
dimineaţă. 

Carignan a trecut mai târziu pe lângă ambulanţă, când s-a 
întors la locul faptei, nu pentru a-i salva viaţa victimei, ci 
îngrijorat că aceasta va supravieţui şi că ar putea să-l descrie pe 
el şi maşina lui. S-a întors cu intenţia de a o termina, dar ea deja 
se târâse la adăpost. Doar faptul că sora ei îi spusese cu o zi 
înainte că era însărcinată o ţinuse în viaţă, hotărâtă să vadă 
copilul. 

Harvey susţine că a fost abuzat sexual de aproape toate 
femeile cu care a avut de-a face, inclusiv de cele cu care a avut 
vreo relaţie, bone şi profesoara sa de la şcoala reformată. Şi, în 
vreme ce noi suntem perfect conştienţi că în ultimii 30 de ani 
abuzul asupra copiilor a fost expus ca o tară a societăţii, nu 
există nici cea mai mică dovadă care să confirme că Harvey a 
fost abuzat aşa cum susţine el fără încetare. 

Tot ce putem spune cu un oarecare grad de certitudine 
este că a ajuns la un moment dat să urască femeile în general, 
probabil din pica purtată mamei sale care îl neglija şi familiei şi 
prietenelor ei. Dar poate că acestea sunt toate dovezile de care 
avem nevoie, pentru că, în sensul cel mai literal, oamenii nu 
ajung să urască femeile ori bărbaţii, fără motiv, deci probabil că 
până la urmă Carignan spune adevărul. 

Recent, Carignan a spus: „Urăsc femeile cu pasiune [...] Se 
joacă tot timpul cu mintea mea.“ Cu toate acestea, poveştile 
sale despre abuzuri sexuale ne pot oferi un alt indiciu valoros 
dacă privim în trecutul său. Acele câteva rânduri din scrisorile 
sale sunt pline de contradicții şi, fără îndoială, pot fi doar 
fantezie. E o poveste croită pe măsura lui - faptul că ar fi fost 
abuzat de o „femeie cu adevărat crudă" şi dominatoare, în timp 
ce el, bietul flăcău, era neajutorat, dar în acelaşi timp părea să-i 
fi plăcut distracţia. 

La fel ca în cazul atâtor alţi criminali, când a venit pe lume, 
Harvey Carignan a fost imediat împovărat cu problemele 
copilăriei. A purtat stigmatul social al bastarzilor; un copil slab şi 
anxios; un copil care făcea pe el şi suferea de dansul Sfântului 


Vitus; şi, la fel ca Peter Sutcliffe, criminalul în serie britanic, a 
fost agresat pe parcursul anilor săi de formare. 

Pretinde că femeile l-au abuzat sexual în copilărie, deşi 
aceste afirmaţii nu sunt susţinute de dovezi clare. Este însă 
destul de clar că mama sa şi alte femei, inclusiv mătuşile şi 
bunica lui, l-au tratat cu dispreţ. Daunele psihologice provocate 
de acest gen de comportament ar putea explica în mare măsură 
ura pasională a lui Harvey la adresa femeilor. Harvey crede că 
toate femeile „s-au jucat cu mintea" lui, ceea ce poate explica 
faptul că folosea instrumente contondente pentru a mutila şi 
distruge capetele victimelor sale. Furia sa era atât de intensă 
încât nu le lovea o dată sau de două ori. De cele mai multe ori 
le-a zdrobit craniile până când acestea au ajuns un terci de 
nerecunoscut, cu o forţă demonică şi inumană. 

Răzbunarea - în particular răzbunarea pe femei - a jucat un 
rol important în motivaţia sa, iar modul său de operare a fost 
întotdeauna acelaşi. Dar mai există o faţetă a motivaţiei acestui 
criminal, cel puţin aparent bizară. În timp ce a ucis femeile mai 
mature, probabil având în minte imaginea mamei, a mătuşilor şi 
a bunicii sale (cu puţine excepţii), de multe ori şi-a lăsat 
victimele adolescente în viaţă, în ciuda agresiunilor îngrozitoare 
asupra lor. In câteva cazuri, chiar le-a dus acasă sau le-a pansat 
tăieturile şi rănile. Motivul acestor comportamente contradictorii 
poate fi explicat prin atracţia sexuală declarată deschis în 
privinţa fetelor tinere, în această privinţă, nu există nici o 
îndoială că Harvey era, şi încă mai este, condus de fantezii. 
Aceste fantezii despre sex cu fete tinere îi provoacă întotdeauna 
o plăcere imensă, pe când gândul la femeile mature a generat 
mai mereu o ură intensă în Carignan. 

De-a lungul perioadei lungi de corespondenţă cu el, Harvey 
a creat mare parte din ceea ce numeşte „şiragul [său] de perle“. 
Efectiv, el lasă de înţeles că aceste „perle de înţelepciune" sunt 
detalii preţioase pe care le va dezvălui doar când va judeca el că 
este momentul potrivit. 

„Adevărul este în perlele mele de înţelepciune", a afirmat 
răspicat. „N-o să dau la iveală perlele acestei părţi de adevăr cel 
puţin câţiva ani", a adăugat înainte să se închidă ca o scoică şi 
să refuze să mai răspundă vreunei întrebări despre natura 
crimelor sale. 


Harvey „Ciocanul" Carignan şi-a petrecut restul interviului 
susţinând că este un om cu sentimente profunde. Un om foarte 
învăţat şi, dat fiind că studiază filosofia, ale cărui cuvinte şi 
gânduri sunt demne de a fi luate în considerare de ceilalţi. Dar 
în adâncul „Ciocanului" există încă o eroare fatală. 

In ciuda faptului că şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii 
sale mizerabile în spatele gratiilor, acest monstru în adevăratul 
sens al cuvântului este complet incapabil să-şi accepte 
vinovăția. Aceasta este o trăsătură comună multor altor 
criminali în serie. Cu toate dovezile consistente şi copleşitoare în 
fiecare caz de agresiune sexuală, viol sau omucidere, Carignan 
este obligat psihologic să transfere cea mai mare parte din vina 
pentru crimele sale către victimele ghinioniste. 

Când este demascat şi toate scuzele sale i se întorc în faţă 
ca pure neadevăruri, are un refugiu. Se retrage în tranşeele 
folosite de atâţia alţi agresori, în speţă în poziţia din care aruncă 
vina asupra întregului sistem de justiţie şi de aplicare a legii 
pentru că l-a transformat în ce e acum. 

Dacă gravitatea şi numărul infracţiunilor nu ar fi fost atât 
de serioase, am putea fi iertaţi pentru că scuzele lui ni se par 
ridicole. Unii ar putea spune chiar că scrisorile sale sunt delirul 
unui dement şi, în consecinţă, ar trebui respinse sau, în cel mai 
bun caz, ignorate. Harvey nu este însă nebun, după nici o 
definiţie. Ceea ce refuză el să spună sau ceea ce ascunde 
printre rânduri sau alege să uite să menţioneze poate fi în final 
de un mai mare interes, pentru că în negarea sa patologică de 
sine stă adevărata natură a Fiarei. 

In prezent, Carignan poate fi eliberat condiţionat, pentru că, 
indiferent de cât de multe crime a comis, nici un om nu poate 
sta închis în statul Minnesota mai mult de 45 de ani. 

Harvey are o prietenă prin corespondenţă. Gloria Pearson, 
30 de ani, a fost condamnată pentru uciderea fiului ei după o 
perioadă de abuzuri. Işi scriu unul altuia frecvent şi, în privinţa 
asta, se potrivesc perfect. 

Acest capitol este bazat pe sesiunile înregistrate audio din 
interviul exclusiv pe care Harvey Louis Carignan i l-a acordat lui 
Christopher Berry-Dee în Centrul Corecţional Minnesota, în 
1996, şi pe mai mulţi ani de corespondență. 

ARTHUR JOHN SHAWCROSS - SUA 

Pentru o clipă, ochii i-au îngheţat. 


Până cu o secundă mai înainte, un 
zâmbet rar mascase furia mocnită a lui 
Shawcross; acum, masca echilibrului 
mental îi alunecase de pe chip pentru 
prima dată, iar focul nebuniei ucigaşe 

Îi strălucea în ochi în timp ce se 

chinuia să-şi stăpânească pornirile 
criminale care clocoteau în adâncul lui. 
Camera de interogatoriu a rămas 
tăcută ca un mormânt. 

REACȚIA LUI SHAWCROSS CÂND A FOST 
ÎNTREBAT DE CHRISTOPHER BERRY-DEE 
DESPRE UCIDEREA LUI JACK BLAKE, 

ÎN VÂRSTĂ DE ZECE ANI 

În străfundurile Centrului Corecţional Sullivan, Fallsburg, 
New York, respiră cel mai cunoscut criminal în serie al statului, 
iar numele său este Arthur John Shawcross. Supranumit de 
presă „Monstrul râurilor", l-am întrebat cum şi-a dobândit 
porecla. 

—Pentru că acolo i-am omorât, a răspuns. Acolo ieşea 
monstrul din mine şi ieşea pe malul râului adesea. 

Numele „Shawcross" provine din engleza veche - crede 
cruci - care s-ar traduce aproximativ „credinţă în cruce". Primele 
forme de scriere a numelui au fost „Shawcruce" şi 
„Shawcrosse". În prezent, există în jur de 5 000 de persoane 
care poartă numele Shawcross în Statele Unite şi chiar mai 
multe în Marea Britanie şi, după toate datele, sir Hartley 
Shawcross, fostul procuror general al Marii Britanii şi 
procuror.şef britanic în Procesele de la Nurnberg, era înrudit de 
departe cu criminalul nostru în serie. 

„Art" a fost un nou-născut micut, cântărind doar 2,250 
kilograme. S-a născut la 04:14 AM, miercuri, 6 iunie 1945, la 
spitalul Marinei SUA, Kittery, chiar peste drum de râul 
Piscataqua din Portsmouth, Maine. 

Pe certificatul de naştere, în dreptul numelui tatălui 
figurează caporal Arthur Roy Shawcross, 21 de ani, iar mama 
este Bessie Yerakes Shawcross, 18 ani. Părinţii lui locuiau în 
apartamentul 5 din strada Chapel nr. 28, Portsmouth, Mâine. 

Şi tatăl lui era cunoscut poliţiei, ca veteran al Corpului 
Puşcaşilor Marini al SUA în al Doilea Război Mondial acuzat de 


bigamie. A debarcat în Guadalcanal cu un regiment de artilerie 
al Diviziei 1 Puşcaşi Marini, primind pentru asta mai multe 
medalii şi decoraţii. In februarie 1943, după finalul acţiunii, el şi 
camarazii săi au fost trimişi la odihnă şi recuperare în Australia, 
unde a cunoscut-o pe Thelma June la o petrecere. S-au căsătorit 
pe 14 iunie în acel an, în Melby, Australia, iar Thelma a născut 
ulterior un băiat, pe care l-au numit Hartley, după ilustrul lor 
omonim britanic. 

Arthur Roy Shawcross a fost trimis în permisie în iulie 1944 
şi s-a întors în SUA, unde a devenit bigam, după ce s-a căsătorit 
pe 23 noiembrie cu prietena lui din copilărie, acum însărcinată, 
Bessie Yerakes. Bessie, „Betty“ pentru apropiaţi, era fiica unui 
cuplu de muncitori din Somersworth, New Hampshire. Tatăl ei, 
James Yerakes, era originar din Grecia, ia mama, Violet Libby, 
era de descendență mediteraneană necunoscută. La o 
săptămână după ce Bessie a fost externată cu bebeluşul ei 
Arthur, soţul ei i-a trimis pe amândoi la ţară, în Watertown, New 
York, pentru a sta cu sora lui până când îşi termina el serviciul la 
Puşcaşii Marini. La scurt timp după demobilizare, cuplul şi-a 
găsit un loc pentru propriul cămin în pitorescul Brownville, 
cămin pentru 1 200 de cetăţeni din clasa de jos şi de mijloc, la o 
aruncătură de băț de graniţa canadiană şi de lacul Ontario. 

Micul Arthur era cel mai mare dintre cei patru copii ai 
cuplului. Fraţii săi au fost Jean, Donna şi James şi putem spune 
cu siguranţă că Arthur s-a dovedit a fi singurul măr stricat din 
coş. Educaţia sa a început destul de normal, la Şcoala Centrală 
Brownville-Glen Park, dar problemele sale de personalitate au 
apărut destul de repede. Işi ura fraţii, cu excepţia lui Jean, cu 
care avea fantezii sexuale. 

Pe la cinci ani, Art îşi crease doi prieteni imaginari. Pe unul 
îl chema „Paul“, aparent un flăcău de vârsta lui Arthur; celălalt 
„prieten" era un pic mai mic, o fetiţă blondă, fără nume. Luni de- 
a rândul a purtat discuţii lungi cu aceşti prieteni imaginari, 
lăsându-le colegilor şi profesorilor impresia că vorbea singur. 

—Am fost nevoit să-mi fac prietenii ăştia, i-a spus el 
autorului, pentru că voiam să mă joc şi eu cu cineva. Nimănui 
nu-i plăcea de mine. 

Poreclit acum „Oddie"! de colegii de clasă, micul Arthur a 
devenit subiectul glumelor răutăcioase şi al batjocurii. S-a retras 


1 Derivat din cuvântul odd - ciudat (n.tr.) 


într-o lume proprie obscură, rătăcind adesea din clasă în clasă 
ca într-un vis. Era bătaia de joc a copiilor mai puternici, care îl 
chinuiau de câte ori aveau ocazia, iar el ţipa şi îşi agita pumnii 
ori pleca îmbufnat acasă, unde se răzbuna chinuindu-şi fraţii mai 
mici. 

Asistenţii sociali ai şcolii şi-au dat seama că au un copil- 
problemă şi, în urma investigaţiilor, au aflat curând că părinţii îl 
răsfăţau pe Arthur. De câte ori se purta urât, mama lui îl lovea 
uşor sau îl trimitea în camera lui. Şcoala era de părere că şi tatăl 
lui Arthur era excesiv de tolerant cu fiul său. 

Evenimentele au luat o turnură mai serioasă când Arthur a 
fugit de acasă. Bineînţeles, a fost adus rapid înapoi, dar de 
atunci a început să meargă la şcoală cu autobuzul înarmat cu un 
levier cu care să-i lovească pe copiii care l-ar mai fi supărat. 
Micul Shawcross învățase că poate obţine cu o armă ce nu 
reuşea cu pumnii. Chiar înainte să împlinească opt ani, şcoala a 
cerut să fie evaluat din punct de vedere mental. Psihologii de la 
Clinica de Sănătate Mentală a districtului Jefferson au fost de 
părere că doamna Shawcross îi transmitea mesaje emoţionale 
amestecate copilului ei „arătos, bine îmbrăcat şi îngrijit". Se 
părea că relaţia mamă-fiu era foarte complexă, pentru că, în 
timp ce ea îşi trata fiul ca pe o păpuşică pe de o parte, pe de 
altă parte îl şi pedepsea cât ai clipi fără motiv, ceea ce, într- 
adevăr, îl făcea pe puşti foarte confuz. 

Doamna Shawcross îşi învățase fiul să fie îngrijit şi ordonat, 
iar ea şi soţul ei fost puşcaş marin impuseseră în familie valori 
de modă veche, dacă putem spune aşa, cu ceva tente de 
disciplină militară. Camera lui Arthur trebuia să fie impecabilă, 
hainele să fie mereu împăturite la dungă şi pentru cea mai mică 
abatere Arthur era lovit sau trimis în camera lui. De partea 
cealaltă, pentru a le câştiga bunăvoința, Arthur îşi copleşea 
părinţii cu cadouri, amintindu-şi întotdeauna de zilele lor de 
naştere sau de aniversări, cu toate astea părând în continuare 
confuz. Căpătase o frică de zgomote neobişnuite, dar treptat 
confuzia a lăsat locul resentimentelor. Fura bani de la mama lui 
pentru a-şi plăti agresorii la şcoală. Nu avea nici un prieten, se 
purta urât cu fratele său mai mic şi era foarte greu de convins 
să spună adevărul, din cauza faptului că părea să-i fie tot timpul 
frică. In plus, psihiatrii erau de părere că Arthur credea că tatăl 
său îi favoriza pe ceilalţi copii şi că mama sa îl respingea. 


Deja interesul lui Arthur pentru şcoală dispăruse, progresul 
a încetinit, după care a început să regreseze, ajungând printre 
ultimii din clasă. Profesorii au pus acest lucru mai degrabă pe 
seama atitudinii sale decât pe lipsa inteligenţei, dar băieţii mai 
mari au continuat să-l agreseze şi să-l hăituiască. Tot cam pe 
atunci a căpătat un fel de tic, un clipit caracteristic pe care îl are 
şi în prezent. A început să scoată şi un sunet ca un behăit de 
miel şi să apeleze adesea la limbajul unui bebeluş. A început să 
aibă coşmaruri şi să facă în pat, ceea ce a continuat până în 
primii ani ai adolescenţei. Apoi a fugit din nou de acasă, doar 
pentru a fi târât înapoi, urlând şi protestând. Deşi data nu e 
sigură, în casa Shawcross a avut loc un eveniment crucial care a 
întors pe dos viaţa familiei, cu consecinţe de durată. 

Arthur avea nouă ani când bunica sa maternă a primit o 
scrisoare de la Thelma June, din Australia. In scrisoare, Thelma 
susţinea, destul de corect, că Arthur Roy Shawcross era în 
realitate soţul ei, cu care avea un fiu acum în vârstă de zece ani. 
Bineînţeles, când a văzut scrisoarea, Bessie Shawcross a 
considerat că secretul soţului ei era de neiertat şi, din acel 
moment, a urât fiecare clipă petrecută în compania lui. Mai 
mult, a decis să-i facă viaţa un coşmar. Deja un copil 
hipersensibil şi confuz, Arthur se ţinea de acum departe de casă, 
cât de mult putea. Îi era ruşine cu tatăl său şi nu suporta 
certurile constante care deveniseră parte integrantă din viaţa 
părinţilor săi. 

A început din nou să fugă de acasă, petrecând ore în şir cu 
bunica pe care o adora şi, cu toate că la bază era un puşti foarte 
grijuliu şi drăguţ, începuse să dezvolte o latură mult mai 
întunecată. În realitate, mintea i se împărțea în două, iar el 
copia comportamentul mamei lui, care afişa două seturi complet 
diferite de atitudini şi de emoţii. 

Prin 1960, adevăratele probleme comportamentale au 
început să apară când tânărul Arthur era în clasa a Vil-a la Liceul 
General Brown. A început să tortureze animale mici în timpul 
liber, să jupoaie peşti vii şi să se joace cu corpul lor. Urmărea 
suferinţa animalelor şi cât de mult le lua să moară. Prindea 
iepuri în capcane, rupându-le gâtul pe îndelete. Prindea lilieci, 
pe care îi vâra în maşini parcate, privind apoi şoferii care intrau 
în panică. Lega pisici una de alta, strivea veveriţe, arunca cu 
săgeți în broaşte prinse de ţinta de darts şi jumulea găinile de 


vii. La un moment dat, a cărat un sac până la un lac din 
apropiere şi l-a aruncat în apă. „Cine zice că pisicile nu ştiu să 
înoate?“, i-a spus unui alt elev. Când pisoiul îngrozit a reuşit să 
scape şi să înoate spre mal, l-a ridicat şi l-a aruncat şi mai 
departe. După patru încercări de a se salva, pisoiul s-a înecat. 

În această perioadă de sadism juvenil, Shawcross a învăţat 
că uciderea animalelor avea un dezavantaj: făceau gălăgie, iar 
excrementele şi urina care li se scurgeau din corp îi pătau 
hainele. Pentru a preveni toate acestea, a recurs la o practică 
bizară, care a devenit ulterior parte din modul său de operare, 
când a trecut la femei şi copii: astupa orificiile corporale ale 
animalelor cu frunze şi alte resturi. Pe la 15 ani, metamorfoza s- 
a desăvârşit, iar Arthur a devenit spaima cartierului, mai ales 
pentru ceilalţi copii. Nu ştia de frică, era foarte puternic şi trăgea 
adesea cu puşca sa cu aer comprimat asupra oricui. Dacă îi 
enerva vreun alt adolescent, îl lovea fără milă cu o bâtă de 
baseball sau îl bătea cu pumnii până îl lăsa inconştient. 

Arthur era de-acum incontrolabil şi toate încercările 
profesorilor săi de a-l disciplina se încheiau cu el ieşind val- 
vârtej din clasă, strigând „Băgaţi-vă clasa asta în cur!“ şi alte 
asemenea obscenităţi. La 17 ani, spre marea uşurare a 
profesorilor, a abandonat şcoala. Acum, cu atât timp la 
dispoziţie, a început să se dedea la tot felul de găinării, furând 
orice nu era asigurat. A dat spargeri, a jefuit case de vacanţă, a 
furat bani din casa de marcat a benzinăriei unde a lucrat o 
scurtă perioadă. Spărgea magazine locale, furând alimente şi 
bani şi fura aproape zilnic în timp ce cumpăra mărunţişuri. 

Într-o noapte de duminică din decembrie 1963 a intrat prin 
efracţie în subsolul unui magazin Sears Roebuck şi a fost arestat 
de poliţişti după ce a declanşat o alarmă. Judecătorul însă a fost 
îngăduitor, condamnându-l la 18 luni cu suspendare ca infractor 
minor. Scuza lui, care a părut să-l mişte pe judecător, a fost că 
furase pentru a cumpăra cadouri de Crăciun, ceea ce era 
adevărat. 

Adolescentul sadic, golan şi spărgător afişa deja 
caracteristici comportamentale din ce în ce mai bizare, printre 
care vorbitul cu vocea piţigăiată a unui copilaş. Arthur căpătase 
şi un obicei ciudat, acela de a merge ca la probele de marş 
forţat, acoperind distanţe lungi într-un ritm rapid, legănându-şi 
exagerat braţele, ţinându-şi corpul drept şi rigid şi trecând în 


cea mai dreaptă linie peste orice obstacol îi apărea în drum. Un 
văr de-ai lui îşi aminteşte: „Mai degrabă îşi rupea pantalonii intr- 
un gard de sârmă decât să folosească poarta care era câţiva 
paşi mai încolo. Intra în vreo mlaştină şi se chinuia ca dracu' să 
iasă de-acolo. Chiar era dus cu pluta în perioada aia.“ 

La 20 de ani şi deja un obişnuit al poliţiei, Shawcross a fost 
acuzat că a atacat un băiat de 13 ani, după o bătaie cu bulgări 
de zăpadă. Părea să prefere compania copiilor mult mai tineri 
decât el şi era adesea surprins jucându-se pe ascuns cu jucăriile 
acestora. Ucigaşul în devenire era şi predispus la accidente. Pe 
lângă ocazionalele crize urmate de pierderea memoriei, şi-a 
pierdut cunoştinţa în timpul unei sărituri cu prăjina, s-a ales cu o 
fisură de craniu când a fost lovit de un disc de atletism, s-a 
electrocutat din cauza unui întrerupător defect, a fost lovit de un 
baros, a căzut de pe o scară de la 12 metri înălţime şi a ajuns a 
cincea oară în spital după ce a fost lovit de un camion. 

Cam tot atunci, deşi data nu este cunoscută, Arthur a 
întâlnit-o pe Sarah Louise Chatteron. S-au căsătorit în 
septembrie 1964, la Capela Baptistă Sandy Creek, şi au avut un 
copil, pe care l-au botezat Michael. Dar fericita poveste a avut 
parte rapid de un final trist. Sarah avea să declare ulterior că 
„Arthur era foarte imatur şi se prefăcea tot timpul bolnav sau 
rănit ca să lipsească de la muncă. Sexul era mizerabil. Pur şi 
simplu nu putea să o ducă la capăt.“ Cei doi s-au separat în 
august 1966, Shawcross dând vina pe Sarah pentru despărţire. 
S-a plâns că refuza să-i ofere sex oral, care era preferatul lui, 
dar nici unul dintre ei nu a menţionat actele lui constante de 
adulter. 

Din nou singur, Shawcross a început să-şi petreacă timpul 
prin restaurante fast-food şi localuri de noapte. Şi-a făcut praf 
Pontiacul tunat, iar apoi a cunoscut-o pe Linda Ruth Neary, cu 
care a început să se întâlnească, dar, pe 7 aprilie 1967, a fost 
recrutat în armată. Dacă putea rezolva cineva problemele 
psihologice ale lui Arthur, cu siguranţă armata era aceea, iar 
tânărul soldat Arthur John Shawcross, 22 de ani, număr matricol 
52967041, şi-a început instrucţia la Fort Lee, Virginia. 

Prima dată când a avut de-a face recrutul cu justiţia 
militară a fost momentul în care un sergent l-a criticat că e un 
„pierde-vară“. Inregistrările oficiale militare arată că Shawcross 
i-a răspuns: „Ai impresia c-o frec?“ A fost amendat cu 27 de 


dolari pentru insolenţă. Şi-a terminat instrucţia de bază la Fort 
Benning, Georgia, şi a fost desemnat specialist în aprovizionare 
şi piese de schimb. Când nu s-a prezentat la apelul escadronului 
de muncă, a fost amendat cu 11 dolari şi consemnat la post 14 
zile. După aceea a acceptat disciplina militară, iar dosarul său 
nu mai reţine alte pedepse. La diversele teste de inteligenţă 
rezultatele sale variau de la submediocru la uşor peste. 
Evaluările de eficienţă se încadrau între „mulţumitor" şi „bine", 
dar ajungeau în cea mai mare parte la „excelent'". Era un 
exemplu timpuriu al comportamentului său îmbunătăţit într-un 
mediu structurat. 

In timpul unei permisii s-a căsătorit cu Linda Neary, în 
octombrie 1967, după care a plecat cu un avion de transport C- 
130 în Vietnamul de Sud, unde a făcut un stagiu oarecum banal 
de 12 luni în Compania de Aprovizionare şi Transport a Diviziei 4 
Infanterie din Pleiku. In această perioadă, Vietnamul de Sud 
suferea sub Ofensiva Tet, când armata Vietnamului de Nord şi 
gherilele Viet Cong au lansat atacuri coordonate practic asupra 
tuturor oraşelor din sud. Cu nici o umbră de speranţă că războiul 
avea să se sfârşească prea curând, trupele americane erau 
solicitate la maximum, având nevoie de toţi soldaţii pe care-i 
puteau aduna. 

O privire în dosarul militar al lui Arthur ne arată că nu a 
avut parte de nici o acţiune, cu excepţia bombardamentelor 
ocazionale la care erau supuşi americanii. El însă ne spune o 
poveste complet diferită, susţinând că a fost încartiruit în 
Podişul Central şi că a fost un singuratic, „genul Rambo“, o armă 
de linia întâi, luptând în miezul acţiunii. Într-una dintre scrisorile 
către autor spunea cu entuziasm: 

Altă dată am plecat în patrulă şi am împuşcat un 
puști legat de un copac. Şi el a omorât un soldat, cu 
una dintre puştile noastre MI. Cu ăsta au fost trei. În 
altă patrulă [sic] am omorât două femei la un râu, 
după ce uciseseră doi soldați. Aveau o hartă a bazei, 
plus puşti AK47 şi muniţie, mâncare şi 280 000 de 
dolari în centuri. Am împărțit banii cu câțiva tipi, am 
distrus puştile şi munitia şi am dus restul la bază. Am 
lăsat cadavrele să fie luate de ape. 


În altă scrisoare, acest „Rambo“ de odinioară descrie cum 
ar fi comis alte atrocități. Acestea sunt relatări dezgustătoare, 
care trebuie privite cu scepticism: 

Am împuşcat o femeie care ascundea niște 
muniţie într-un copac. N-a murit imediat. Am legat-o, 
i-am pus un căluş [sic], după aia am cercetat zona 
[sic]. Am găsit coliba cu o altă fată înăuntru, pe la 
vreo 16 ani. l-am tras una cu patul armei şi am cărat-o 
până unde era cealaltă fată. Era o grămadă de orez, 
muniţie şi alte chestii în colibă. Am legat-o pe cea mai 
tânără de un copac, încă mai avea căluşul, şi i-am 
legat şi picioarele. Nu mi-au zis absolut nimic. Aveam 
o macetă care era foarte ascuţită. l-am tăiat gâtul 
fetei. Apoi i-am luat capul şi l-am înfipt în parul din 
fața colibei ăleia. 

Fata aia legată de copac a făcut pe ea, apoi a 
leşinat. Am dezbrăcat-o şi după aia... Mai întâi i-am 
făcut sex oral. Ea nu înțelegea ce făceam, dar corpul 
ei, da! Am dezlegat-o, apoi am legat-o iar, de alți doi 
pomi mai mici... A leşinat de câteva ori. Am tăiat-o cu 
grijă de la gât până între picioare. A tipat şi s-a căcat 
pe ea. Mi-am luat puşca M16, am tras-o de un sfârc şi 
după aia i-am pus puşca la frunte şi am apăsat pe 
trăgaci. l-am tăiat capul şi l-am înfipt într-un par în 
locul de unde luau apă. 

La revenirea la bază în Oklahoma, maistrul clasa a IV-a 
Shawcross s-a ocupat cu repararea armelor şi cu vizite fără 
tragere de inimă la psihiatrul unităţii. A fost lăsat la vatră în 
primăvara lui 1969 şi s-a mutat cu soţia lui în Clayton, pe malul 
râului St. Lawrence. Şi-a cerut prompt drepturile de rănit în 
război şi, deşi inspectorul Administraţiei Veteranilor nu a găsit 
nici o dovadă care să susţină cererea lui Arthur, insistența 
constantă a fostului soldat i-a adus în cele din urmă o pensie de 
dizabilitate de 73 de dolari pe lună, doar pentru a-l lăsa în pace 
pe inspector. 

La şapte luni după plecarea din armată, Arthur Shawcross 
divorța din nou şi curând au început iar problemele cu poliţia. S- 
a angajat la o fabrică de hârtie, cel mai mare angajator din oraş, 
şi a răsplătit firma care îi oferise o slujbă dându-i foc, provocând 
pagube de 28 000 de dolari, în trei luni, un hambar cu fân a luat 


foc în mod misterios, iar Arthur a fost cel care a dat alarma. Trei 
zile mai târziu a incendiat o fabrică de îmbuteliere a laptelui. 
Aceasta îi aparţinea celui de-al doilea mare angajator al oraşului 
şi, de data asta, Arthur cel căruia îi păsa de comunitate a avut 
cel puţin amabilitatea să sune la pompieri, apoi a stat pe 
margine admirând maşinile roşii în vreme ce isprava lui 
transforma clădirea în scrum. 

La scurt timp după fabrica de lapte, a dat un jaf de 
mântuială la o benzinărie. Proprietarul acesteia îl ştia din vedere 
pe Shawcross şi l-a sunat pe şerif, iar Arthur a fost arestat, 
recunoscându-şi toate faptele, inclusiv incendierile. Adus în faţa 
curţii, judecătorul districtului, Jefferson Milton Wiltse, un 
judecător bătrân şi irascibil din şcoala „biciuieşte-i şi spânzură- 
i“, l-a condamnat la cinci ani de detenţie la Attica. 

x x x 

La începutul detenției, Shawcross a fost supus unei evaluări 
psihologice. S-a stabilit că este „un adolescent imatur cu o 
personalitate schizoidă, care s-a decompensat [dezintegrat sau 
colapsat] intr-un ego funcționând sub influența stresului de 
şomaj, a stresului slujbei, a respingerii soției. Trebuie privit ca 
un piroman schizoid care necesită supraveghere, suport 
emoțional şi trimitere imediată la o clinică de boli mintale. 
Tentativa de omucidere proiectată după cel puțin două dintre 
incendieri nu trebuie subestimată. Este un risc evident pentru 
eliberarea condiționată [...] va necesita tratament psihiatric plus 
supraveghere strictă." 

Shawcross a fost eliberat condiționat luni, 18 octombrie 
1971, după ce ispăşise doar 22 de luni de închisoare. La început 
a lucrat la Frink Sno-Plows în Clayton, dar a fost concediat după 
patru zile, când s-a aflat că avea cazier pentru furt şi incendiere. 
Imediat după Crăciun, Departamentul de Lucrări Publice 
Watertown l-a angajat prin Programul Federal pentru Angajări 
de Urgenţă. Un supervizor i-a desemnat un colţ îndepărtat al 
gropii de gunoi de 25 de hectare de la capătul străzii Water. 
Intâmplător, prima lui victimă locuia la mai puţin de doi 
kilometri distanţă. 

La începutul lui 1972, Shawcross a atacat şi violat o fată de 
16 ani, într-o cameră din subsolul vechii gări din Watertown, 
dar, din fericire pentru el, victima nu a raportat incidentul la 
poliţie. Apoi s-a întâlnit cu o veche prietenă de şcoală, pe nume 


Penny Nichol Sherbino. Era o femeie scundă, atrăgătoare, cu 
ochi căprui strălucitori şi părul roşcat şi cu o vioiciune sănătoasă 
demonstrată de râsul şi de chicotitul ei bucuros. S-au întâlnit o 
scurtă perioadă înainte să se căsătorească pe 22 aprilie 1972 şi 
să se stabilească într-o locuinţă cochetă cu etaj din complexul 
Cloverdale Apartments, la nr. 233 din Clover Street. 

Duminică, 7 mai, la 15 zile după nuntă, Arthur a luat-o pe 
Clover Street spre golful Kelsey, unde voia să pescuiască. 
Aşezat într-un triunghi de păduri şi smârcuri şi mărginit de 
Autostrada Interstatală 81 şi de drumurile statale 37 şi 12E, 
golful se afla la doar 1,6 kilometri distanţă de casă. Era încă 
dimineaţă când Jack Blake, un copil de zece ani, a venit la el în 
fugă întrebându-l dacă voia viermi pentru momeală. Jack a 
plecat la pescuit cu Shawcross în ziua aceea şi nu a mai fost 
văzut niciodată în viaţă. 

Părinţii lui Blake erau nişte oameni duri, dar îşi iubeau 
copiii, iar Mary Blake îşi avertizase fiul uşor impresionabil să 
stea departe de Arthur Shawcross. Nu-i plăcea deloc bărbatul 
care se lăuda mereu cu ce făcuse el în Vietnam şi îi arăta 
băiatului poze cu femei dezbrăcate. 

„Era un tip ciudat", a spus ea. „Se tot plimba cu o bicicletă 
albă, de dame." 

Când Jack nu s-a mai întors acasă în ziua aceea, Mary a 
raportat la poliţie dispariţia fiului ei, explicând că Jack a vrut să 
meargă la pescuit cu Shawcross şi că, în ciuda avertismentului, 
probabil plecase trecând peste cuvântul ei. 

Astfel, Shawcross a fost bănuit încă de la început. A negat 
că fusese cu Jack în ziua aceea şi, fără alte dovezi care să-l 
contrazică, a fost eliberat după două interogatorii cu poliţiştii 
care acum credeau că Jack fugise de acasă. 

Vineri, 26 mai, Shawcross a avut iar de-a face cu poliţia. De 
data asta a fost prins cu un băieţel de opt ani, în timp ce îl 
pălmuia şi îi vâra iarbă cosită sub tricou şi în pantaloni. 
Shawcross a fost amendat cu zece dolari şi a primit o mustrare 
din partea judecătorului. 

Tragedia a lovit din nou Watertown miercuri, 2 septembrie 
1972, când Shawcross a violat-o şi strangulat-o pe Karen Hill. 
Copila blondă de doar opt ani locuia la nişte prieteni de familie, 
în Pearl Street, după ce casa părinţilor ei fusese distrusă, 
culmea, în urma unui incendiu. 


Riscul ca un cetăţean american să cadă pradă unui 
psihopat sexual criminal este de aproximativ 350 de milioane la 
1. Cu toate acestea, în cazul lui Karen riscul a crescut 
considerabil când un asemenea monstru a intra în scenă în timp 
ce ea se juca în faţa casei într-o duminică frumoasă şi senină. 

In jur de 3:30 după-amiază, un bărbat cu semnalmentele lui 
Shawcross a fost văzut de copii traversând cu Karen podul de 
fier Pearl Street de peste râul Black, la o aruncătură de băț de 
locul în care stătuse Karen. Cu toate că nu ştia numele 
bărbatului, unul dintre copii, mai exact o adolescentă, i-a 
recunoscut bicicleta albă cu apărătorile ei maro şi coşul de 
cumpărături, pe care el o sprijinise de parapetul sudic al 
podului. Copiii curioşi au privit de la distanţă cum omul acela a 
ridicat-o pe Karen peste balustradă şi a lăsat-o jos cu grijă, pe 
malul abrupt, aparent ca să-i arate peştii. 

Când s-a dat alarma după dispariţia lui Karen, copiii au 
mers la poliţie să spună ce văzuseră. La ora 22:00, poliţiştii 
echipați cu lanterne au descoperit un cadavru contorsionat. Era 
cu faţa în jos, acoperit de o dală de beton, înghesuit în gura unei 
conducte de canalizare de pe partea sudică a podului. 

Au fost aduşi câinii poliţişti, care au luat urma în sus pe 
Pearl Street până în Starbuck Avenue, apoi la stânga pe Clover 
Street, fix până pe veranda din faţa uşii lui Arthur. Acesta a fost 
arestat pe loc. La autopsie, medicul legist a descoperit că fata 
fusese violată vaginal şi anal. Murise în urma sufocării sub 
aluviuni. Pe lângă respectivele detalii deosebit de tulburătoare 
ale acestei crime, Shawcross îndesase iarbă şi alte resturi în 
nasul, gura, vaginul şi rectul copilului. 

Dar ce se întâmplase cu Jack Blake? în timpul 
interogatoriului din ancheta uciderii lui Karen Hill, Shawcross a 
făcut aluzii la dispariţia băieţelului, deşi nu a recunoscut nimic. 
Cu toate acestea, insinuările lui au determinat poliţia să reia 
căutările. Eforturile ofiţerilor au fost răsplătite miercuri, 6 
septembrie, după o primă căutare pe malul golfului Kelsey, care 
a durat patru ore. Detectivul Gordon Spinner şi şeriful adjunct 
John Griffith au observat fâşii lungi jupuite din scoarţa unui 
copac şi aşezate ordonat peste o movilă de pământ reavăn. 
Impingând scoarţa cu piciorul, Spinner a sărit înapoi dezgustat 
de muştele de carne care s-au ridicat de pe o grămadă în 
putrefacție. Cadavrul descompus aproape complet era 


dezbrăcat şi un smoc de păr blond rămăsese ataşat de craniu. 
Mai multe oase se aflau în poziţii nefireşti, indicând că animalele 
mâncaseră din rămăşiţele înfiorătoare. Poliţiştii au găsit şi un 
dinte rupt şi hainele lui Jack în pădure. Salopeta albastră, tenişii 
lui negri, jacheta verde cu mânecile înnodate şi un tricou pe 
care era scris cu pixul „Blake“, cu sloganul „Fac lucrurile diferit, 
pentru că sunt diferit", toate erau împăturite ordonat la vreo 
zece metri de mormântul superficial. 

Shawcross nu a recunoscut niciodată această crimă până la 
interviul acordat în închisoare autorului. Punând laolaltă 
informaţiile care sunt acum disponibile, se conturează următorul 
scenariu despre ce s-a întâmplat în acea zi fatidică. 

Jack a mers la pescuit în golful Kelsey cu ucigaşul său. Au 
traversat o cale ferată şi au luat-o printre mlaştinile şi copacii 
din apropiere. La un moment dat, monstrul din Shawcross a ieşit 
la iveală şi i-a ordonat lui Jack să se dezbrace. Cu greu şi 
temându-se pentru viaţa lui, Jack a făcut ce i s-a spus, dar apoi 
puştiul îngrozit a luat-o la fugă. Probabil ce a urmat a semănat 
cu momentul în care o pisică fugăreşte un şoarece prin toată 
zona aceea mlăştinoasă izolată. 

Jack nu a avut nici o şansă în faţa agilităţii fostului soldat. În 
picioarele goale, băiatul a ajuns până la calea ferată - s-au găsit 
aşchii din traverse în tălpile sale - şi, încercând disperat să sară 
peste un gard de sârmă ghimpată, a căzut înapoi, în braţele 
lacome ale lui Shawcross. De acum, soarta puştiului era 
pecetluită. Shawcross spune că l-a violat pe Jack, i-a tăiat 
penisul şi testiculele, apoi le-a mâncat. Ulterior, i-a spus 
psihiatrului, dr. Richard Theordore Kraus, că i-a scos şi inima şi a 
mâncat-o parţial. Nu există nici o dovadă care să confirme sau 
nu spusele lui. 

Pe 17 octombrie 1972, Shawcross a pledat vinovat pentru 
acuzaţia mai puţin gravă, cea de omor, şi, după deliberări, care 
au durat 20 de minute, a fost condamnat la pedeapsa maximă 
de doi până la 25 de ani pentru uciderea lui Karen Hill, de 
dezgustatul judecător Wiltse, care avusese ghinionul de a-l mai 
fi avut o dată în faţă pe Shawcross. 

x x xæ 

Shawcross a ispăşit 14 ani şi jumătate în închisoare, unde a 
avut de suferit din plin din pricina celorlalţi deţinuţi, a căror 
admiraţie colegială pentru crimele tovarăşilor nu se referea şi la 


violarea şi uciderea copiilor. Bătăile şi abuzurile au început 
pentru Shawcross din momentul încarcerării sale la Attica, iar 
acest tratament l-a urmărit prin tot sistemul penal, până când a 
ajuns în  Stormville, New York, în Centrul Corecţional 
Greenhaven, renumit pentru duritatea sa. 

Aflată în ţinutul aspru dintre râul Hudson şi graniţa cu 
Connecticut, la vreo 65 de kilometri nord de New York, această 
închisoare îi are în grijă pe mulţi dintre cei mai răi criminali ai 
statului, 742 dintre deţinuţi (33% din efective) fiind violatori şi 
ucigaşi. Pentru Shawcross, un ucigaş pedofil condamnat, chiar 
nu era cel mai sigur loc de pe pământ. Psihiatrii închisorii l-au 
diagnosticat ca „pedofil schizofrenic periculos, suferind de o 
personalitate intermitent explozivă" şi au observat că „auzea 
voci când era deprimat şi se angaja în fantezii ca sursă de 
satisfacţie. Are, de asemenea, o fixaţie oral-erotică, din nevoia 
de protecţie maternă." 

Plasat pentru binele său în unitatea de izolare A-l, 
Shawcross a fost un deţinut-problemă într-o unitate cu 41 de 
oameni. In cea mai mare parte a condamnării sale, s-a prefăcut 
permanent bolnav sau cu probleme psihiatrice, pentru a obţine 
atenţie. Cu toate astea, Shawcross nu era naiv şi, la fel ca mii de 
alţi infractori condamnaţi, a înţeles rapid că cea mai probabilă 
cale spre eliberarea condiţionată era linguşirea ofiţerilor 
asistenţi, a psihiatrului şi a capelanului închisorii, în consecinţă, 
Shawcross a început să se poarte exemplar, devenind un 
deţinut-model. Şi-a luat echivalentul diplomei de absolvire a 
liceului şi certificatul de tâmplar calificat. 

Acum, după ispăşirea unei bune părţi din condamnare, 
Arthur afişa toate caracteristicile bine-venite ale unui om 
„îndreptat".  Inţelesese că era mai bine să accepte 
responsabilitatea uciderii lui Karen Hill, fie şi doar în beneficiul 
psihiatrilor şi, pe lângă participarea la slujbele religioase, a 
căpătat şi o slujbă de consilier în departamentul pentru sănătate 
mintală al închisorii. Acolo a învăţat limbajul psihiatrilor şi al 
psihologilor, asigurându-şi astfel susţinerea celor trei membri ai 
comisiei de eliberare condiţionată a statului, care i-au oferit 
libertatea. 

Arthur Shawcross a ieşit pe poarta închisorii Greenhaven pe 
28 aprilie 1987. Deşi primise evaluări excelente din partea unui 
grup de experţi, opinia lor favorabilă nu era împărtăşită de 


multă lume. Raportul unui ofiţer superior, Robert T. Kent, 
observă: „Cu riscul de a părea dramatic, acest om poate fi cel 
mai periculos individ eliberat în această comunitate în ultimii 
ani“. Evaluarea lui Kent era mult mai aproape de adevăr, dar 
care a fost adevăratul motiv al eliberării unui om atât de 
periculos ca Shawcross? Răspunsurile se află probabil în politică 
şi în supraaglomerarea sistemului penitenciar american. Pe 
lângă cei aproximativ 89 000 de deţinuţi din închisorile federale, 
New York este al treilea stat din SUA în privinţa numărului de 
deţinuţi, cu circa 65 000 de persoane încarcerate în orice 
moment. New York este depăşit doar de Texas (circa 99 500) şi 
California (circa 123 000). De aceea nu este surprinzător să 
aflăm că întregul sistem penal părâie pe la încheieturi. 

Supraaglomerarea este o problemă serioasă, la fel ca şi 
problemele fiscale. Cheltuielile cu investiţiile în sistemul penal al 
statului New York se apropie vertiginos de suma de 1,2 miliarde 
de dolari anual, întreţinerea fiecărui deținut costând 
contribuabilii în medie 53 de dolari pe zi. Luând aceste sume în 
calcul, nu este surprinzător nici că politica dictează ca, dacă 
există cea mai mică şansă ca un deţinut să se fi „îndreptat", 
autorităţile să-l vrea afară din închisoare cât mai repede posibil. 
Ocupând în ierarhia crimelor abia un loc modest la categoria 
„omor", Shawcross nu era decât un număr în sistem şi, la fel ca 
zeci alţii de teapa lui, a fost eliberat pur şi simplu pentru a face 
loc unuia dintre cei 18 000 de noi deţinuţi din fiecare an. 

Probabil că Arthur a fost recunoscător că trecuse razant pe 
lângă o condamnare pe viaţă doar din considerente economice, 
putând costa districtul Jefferson o mică avere dacă nu ar fi fost 
judecat rapid. Recunoscându-se vinovat, şi-a deschis drumul 
către o sentinţă mult mai uşoară şi, pentru a pune capac, din 
nou din motive financiare, a obţinut o eliberare timpurie şi 
necugetată. Acestea au fost greşeli care aveau să coste statul 
New York milioane de dolari în anii ce au urmat, dar, mai grav, 
vieţile a cel puţin 12 femei au fost sacrificate pe altarul 
birocraţiei. 

x x x 

Shawcross, acum în vârstă de 42 de ani, grizonant şi 
mătăhălos, se transformase dramatic, nemaifiind soldatul bine 
făcut care intrase în sistemul penal în urmă cu 14 ani şi 


jumătate. Divorţat a treia oară, a ieşit pe poartă ajungând direct 
în braţele unei prietene prin corespondenţă, Rose Marie Walley. 

Încercările sale de a se stabili în câteva comunităţi au fost 
sortite eşecului din cauză că reputaţia sa de criminal îl urmărea 
la fiecare pas. Agenţiile locale de aplicare a legii şi presa 
avertizau imediat cetăţenii că un pedofil criminal umbla pe 
străzile oraşelor. În cele din urmă, Rose şi Arthur s-au stabilit în 
Rochester, un oraş conservator şi cu populaţie circumspectă. 
Rochester îşi datorează existenţa râului Genesee, căruia 
Nathaniel Rochester i-a folosit puterea pentru morile sale de la 
începutul secolului al XIX-lea. Apele râului cad într-o cascadă 
care este o versiune mai mică a Niagarei, la 130 de kilometri 
vest. Apoi îşi sapă drumul printr-un defileu adânc, întorcându-se 
spre lacul Ontario. Cu toate că sunt afectate de poluarea 
industrială, cheile râului încă le mai oferă pescarilor şi 
îndrăgostiţilor un sanctuar împădurit. Arthur Shawcross a fost 
unul dintre cei atraşi de frumuseţile locului, găsindu-l ideal 
pentru pescuit. 

După ce au stat o scurtă perioadă la un hostel, Shawcross 
şi Rose Walley s-au mutat pe Alexander Street, la nr. 241, într-o 
casă din cărămidă şi piatră brună, la numai două străzi de 
Monroe Avenue, una dintre cele mai aglomerate artere din oraş. 
Pentru a plăti chiria, Rose s-a angajat ca asistentă la spitalul 
local, în timp ce Arthur şi-a găsit de muncă la „Fred and Tony 
Brognia Produce", un angrosist de fructe şi legume din piaţa 
publică, în partea de sud a oraşului. 

Cu toate că era un „mincinos nenorocit", Arthur s-a dovedit 
a fi un angajat bun. Punctual sau chiar ajungând la muncă 
înaintea programului, mergea o oră pe zi pe o bicicletă de dame 
Schwinn Suburban albastră, care avea un coş mic, steagul 
american pe ghidon şi două coşuri adânci de o parte şi de alta a 
roții din spate, în care îşi punea ustensilele de pescuit. 
Programul său de lucru din timpul săptămânii era între 7:00 şi 
15:30, lăsându-i serile libere pentru a-şi vedea de pasiunile sale 
sau pentru a se odihni. 

Cam în această perioadă, Shawcross şi-a reluat obiceiul de 
a zbura din floare în floare. A avut o aventură cu Clara Neal, o 
femeie de 58 de ani care avea zece copii şi 17 nepoți. Din când 
în când, împrumuta una dintre maşinile ei, fie mica limuzină 
Dodge Omni albastru metalizat, fie Chevroletul gri, folosindu-le 


pentru vreo escapadă sau pentru a merge la pescuit; cu toate 
astea, şi-a găsit timp să se căsătorească cu Rose. 

Fraţii Brognia au aflat curând de la Arthur că fusese 
condamnat, pentru că i-a spus lui Tony că fusese închis pentru 
uciderea unui bărbat care chipurile îi omorâse soţia intr-un 
accident rutier. In acelaşi timp, i-a spus lui Fred că fusese asasin 
al mafiei din New York. Confruntând cele două poveşti, fraţii şi- 
au dat seama rapid că angajatul lor minţea. După ce au vorbit 
cu un poliţist local, care i-a informat în privinţa trecutului penal 
al lui Arthur, fraţii Brognia au aranjat concedierea lui. 

Arthur s-a apucat apoi să vândă hotdogi pe Main Street, 
după care a obţinut o slujbă permanentă ca preparator de salate 
la „G&G Food Services", care asigura servicii de catering pentru 
şcoli şi spitale. Arthur lucra în schimbul de noapte, fiind plătit cu 
6,25 dolari pe oră, iar acest regim de muncă nocturnă pare să fi 
declanşat teroarea în Rochester. 

x x x 

Dorothy „Dotsie“ Blackburn era o tânără de 27 de ani, 
mama unui băieţel de şase luni şi a altor doi copii. Era o femeie 
minionă, zveltă, cu ochii căprui şi părul lung, castaniu. Micuţă şi 
delicată, avea înţelepciunea străzii, cu două condamnări pentru 
vagabondaj în 1985. A fost văzută ultima oară în viaţă marţi, 15 
martie 1988, după ce a luat prânzul cu sora ei la Runcone's Grill, 
pe Lyell Avenue. 

Trupul lui Dotsie a fost descoperit în dimineaţa zilei de 24 
martie, plutind cu faţa în jos în Salmon Creek, un pârâu care 
curge pe lângă terenurile fermelor şi pădurile de la marginea de 
est a oraşului Rochester. Lucrătorii care curăţau resturile şi 
gunoaiele ce înfundaseră un canal de scurgere au crezut că au 
găsit un manechin acoperit cu un strat de nămol. Au înţeles 
repede că aveau în faţa lor cadavrul îngheţat al unei femei. 

Faţa ei avea sprâncenele groase, distincte, buzele pline, 
dinţi uşor neregulaţi, iar ochiul stâng era închis. Avea părul lung, 
de culoare închisă, şi purta blugi, un hanorac cu glugă şi un 
singur pantof alb, marca „Soda Pops“. Bluza bleumarin era 
ridicată, dezvăluind abdomenul gol. La autopsie, legistul a 
stabilit că murise în urma strangulării manuale şi a notat că 
fusese muşcată de mai multe ori de zona clitoridiană şi 
vaginală. 


În timpul interviului pe care i l-am luat, Shawcross a 
susţinut că mersese cu Dodge-ul Clarei Neal şi a recunoscut că o 
ucisese pe Dotsie în parcul Northampton pentru că îl muşcase 
de penis în timpul unei felaţii. 

„Râdea de mine că nu-mi puteam ridica măciuca", mi-a 
spus el. „Am pocnit-o peste cap şi m-a muşcat. M-am enervat ca 
dracu'. Asta m-a făcut s-o omor. După aia i-am aruncat hainele 
într-un tomberon, am curăţat scaunul de sânge şi am plecat 
acasă." 

x x x 

Anna Marie Steffen, 27 de ani, era o femeie sfrijită care se 
prostitua pentru a-şi susține dependenţa de droguri căpătată în 
urma morţii surorii sale paralizate. A fost văzută ultima dată în 
viaţă mergând pe Lyell Avenue sâmbătă, 9 iulie. Shawcross a 
întâlnit-o în apropiere de restaurantul Princess, pe Lake Avenue, 
şi a mers cu ea în spatele YMCA. Ulterior, a dus-o cu maşina în 
Driving Park şi, în timpul unei partide de sex oral, a apucat-o de 
gât şi a sugrumat-o, după care i-a aruncat trupul de pe 
marginea defileului râului Genesee. 

Cadavrul ei a fost găsit pe 11 septembrie 1988, de Hector 
Maldonado, care căuta recipiente returnabile pentru a face rost 
de bani pentru ţigări. Victima zăcea pe partea stângă, chircită 
într-o poziţie semifetală. Pantalonii Calvin Klein erau traşi şi 
întorşi pe dos până la glezne. Un maiou alb cu bretele roşii era 
legat la încheietura mâinii drepte. Poliţiştii au mai găsit în 
apropiere o pereche de şlapi albaştri. Un smoc de păr fusese 
smuls de pe scalp, iar ochii lipseau din orbite. 

x x x 

Dorothy Keeler era o vagaboandă dependentă de alcool. În 
ciuda neîncrederii în străini şi a antipatiei sale pentru bărbaţi, 
Dorothy s-a lăsat abordată de Shawcross. A fost în apartamentul 
lui, unde el a angajat-o pentru menaj, iar pe 29 iulie 1989, 
minţind-o că voia s-o ia la pescuit, a atras-o pe Insula Seth 
Green, unde cei doi s-au dezbrăcat complet pentru a face sex. 
Ulterior, el a acuzat-o că i-ar fi furat lucruri din casă. Când 
femeia a protestat şi a ameninţat că îi va spune lui Rose Walley 
despre aventura lor, Shawcross a omorât-o în bătaie cu o bucată 
de lemn. 

Trei pescari de somon au descoperit cadavrul pe 21 
octombrie, descriindu-l ca pe „o grămadă de oase în haine". 


Corpul era ghemuit în poziţie fetală. Pantalonii erau descheiaţi şi 
traşi spre glezne. Trei pulovere acopereau oasele torsului şi o 
coastă era fracturată. Capul lipsea, pentru că Shawcross se 
întorsese la locul crimei pentru a se masturba lângă cadavru. 
Tăiase capul şi îl aruncase în râul Genesee. „A plutit un pic", 
povesteşte el, „s-a învârtit puţin dus de curent şi după aia a 
dispărut. Chiar când plecam, a ieşit din nou la suprafaţă. Parcă 
se uita la mine şi zâmbea. După aia s-a dus de tot." 
x x x 

Patricia Ives, cunoscută şi ca „Patty Nebuna", era o 
dependentă de droguri de 25 de ani care abandonase şcoala şi 
avea un băiețel ce fusese plasat în asistență maternală. Cândva 
atrăgătoare, semănând chiar foarte bine cu vedeta Julia 
Roberts, tânăra era acum un schelet ambulant. O prostituată 
cunoscută, zdrențăroasă şi neîngrijită, avea un păr lung şi 
murdar, o paloare accentuată şi semne ale acelor de seringă de 
la coate până la degete. Se credea că are SIDA şi probabil 
herpes. 

Un martor care a trecut cu maşina prin intersecția dintre 
Lake şi Driving Park pe la 19:30 în seara zilei de vineri, 29 
septembrie 1989, a fost ultima persoană care a văzut-o în viață. 
Ulterior, le-a spus poliţiştilor că o cunoştea şi că era însoţită de 
un bărbat alb pe o bicicletă cu anvelope balon, în coşurile din 
spate ale bicicletei erau puse undiţe. Martorul a mai spus şi că i- 
a văzut pe cei doi trecând printr-o gaură din gardul din spatele 
terenului de tenis de la YMCA. 

Proxenetul şi iubitul lui Patty, un pungaş care se bucura de 
porecla „Billy Faţă de Şobolan", i-a raportat a doua zi dispariţia. 
Cadavrul lui Patty a fost găsit vineri, 27 octombrie, de nişte copii 
care căutau o minge de baseball pe care o pierduseră. Copiii au 
văzut un picior ieşit de sub o grămadă de cartoane sub un arțar 
uriaş aflat chiar pe buza defileului. Corpul, îmbrăcat în pantaloni 
negri şi un hanorac gros, zăcea cu faţa în sus. De pe deget Îi 
lipsea verigheta, nu avea nici şosete, nici încălțări, iar viermii 
devoraseră mare parte din cadavru. 

Shawcross a spus că a omorât-o pentru că îi umblase în 
portofel. „Erau nişte copii care se jucau în apropiere", a povestit 
el. „l-am pus mâna peste gură şi am tinut-o de nas. Nu s-a 


zbătut, nu a ţipat şi nu s-a luptat." 
XXX 


June Stott era cea mai mică dintre opt fraţi şi surori şi avea 
un uşor retard. Era o femeie timidă, fără adăpost, care auzea 
voci misterioase şi îşi făcea veacul în Lyell Avenue. In vârstă de 
30 de ani, June nu era nici prostituată, nici dependentă de 
droguri, era doar un suflet rătăcit şi singur care credea că 
demonii o urmăreau tot timpul. Shawcross o cunoştea, pentru 
că fusese la el acasă de câteva ori să mănânce. Luni, 23 
octombrie 1989, Shawcross a văzut-o stând pe o bancă între 
Dewey Avenue şi Saratosa. l-a propus să meargă la pescuit 
împreună pe malul râului Genesee, iar ea a acceptat. 

Pe malul apei, a încercat să facă sex cu ea şi, când ea l-a 
refuzat, ameninţându-l că merge la poliţie, a strangulat-o. După 
ce i-a scos hainele şi le-a aruncat în apă, a luat Dodge-ul Omni 
al Clarei, s-a întors unde o luase pe June, şi-a luat bicicleta şi s-a 
dus acasă. Două zile mai târziu a revenit la locul crimei şi a târât 
cadavrul în păpurişul de pe malul apei, unde l-a despicat de la 
gât până la anus, cu un cuţit pe care i-l găsise în buzunar. Apoi i- 
a scos măruntaiele ca unui peşte, aruncându-le în apă. 

Pe 23 noiembrie, Mark Stetzel îşi plimba câinele în 
Charlotte, o suburbie din nordul oraşului Rochester, şi, printre 
şlepurile ruginite trase pe uscat, a observat un obiect acoperit 
de gheaţă, care fusese târât în stufăriş. Era o bucată îngheţată 
dintr-un covor, sub care se afla cadavrul descompus al lui June 
Stott. La câţiva metri era o cârpă murdară de sânge. Cadavrul 
era cu faţa în jos, dar lividitatea sugera că fusese întors aşa la 
mult timp după ce survenise decesul. Piciorul drept era îndoit 
spre interior de la genunchi, ridicând astfel fesele şi sugerând 
posibilitatea unui contact sexual anal, posibil post-mortem. 
Trupul era despicat de la stern până între picioare, vaginul era 
plin de sânge închegat, iar labiile lipseau. 

Shawcross a spus: „l-am tăiat vaginul şi l-am mâncat. După 
aia am acoperit-o cu covorul, am luat celelalte chestii care mai 
erau pe acolo, le-am aruncat în râu şi am plecat." 

Când l-am întrebat de ce nu aruncase şi cadavrul în apă, 
mi-a răspuns: „Păi, îmi cam plăcea de ea“. 

x x æ 

Maria Welch era mama unui băiețel de cinci luni pe nume 
Brad. Avea 22 de ani, 1,57 metri înălţime şi vreo 45 de 
kilograme, pielea albă, ochi căprui şi părul castaniu, vopsit 
adesea blond. A fost văzută ultima dată în viaţă de o altă 


prostituată în apropiere de Lyell Avenue, duminică, 5 noiembrie 
1989, la miezul nopţii. lubitul ei de 60 de ani, Jim Miller, i-a 
raportat dispariţia a doua zi. Le-a spus poliţiştilor că purta tenişi 
albi, o jachetă scurtă albastră, blugi, un tricou mov şi un lănţişor 
de aur la gât. Avea un unicorn tatuat pe antebraţ, o frunză de 
marijuana şi un trandafir pe glezna stângă, acoperind numele 
„Leo“, o frunză pe piciorul drept, lângă gleznă şi „L-O-V-E" pe 
degetele mâinii stângi. 

Cadavrul Mariei nu a fost găsit până la arestarea lui 
Shawcross. Acesta i-a spus autorului că o luase pe Maria din faţa 
restaurantului Marques din Lake Avenue. 

„Am mers mai jos şi am parcat", povesteşte el. „Am stat o 
vreme de vorbă, pentru că-i era frig. Am dat căldura la 
maximum. l-am dat 30 de dolari. S-a descălţat, şi-a scos 
şosetele şi pantalonii. După aia s-a dezbrăcat de tot. Eu mi-am 
descheiat doar pantalonii. Am întrebat-o dacă e pe stop şi mi-a 
zis că nu. Dar când mi-am băgat mâna în ea, am simţit un 
tampon Cotex şi sânge. N-am făcut-o niciodată aşa. l-am cerut 
banii înapoi şi mi-a zis să mă duc dracu'. Am sugrumat-o până a 
leşinat. Aveam nişte funie în maşină şi i-am legat mâinile la 
spate şi picioarele, de mâini. A trebuit să-i scot Cotexul şi să-i 
vâr un prosop. S-a trezit şi m-a întrebat ce i-am făcut. După aia 
a vrut s-o dezleg. Transpiram ca naiba. Îmi tot ştergeam capul şi 
faţa. l-am scos prosopul şi era aproape curat. Atunci am călărit- 
o. Transpiraţia îmi curgea pe faţa ei. Atunci mi-a zis «Te iubesc». 
Am sărutat-o şi după aia am omorât-o.“ 

x x x 

Francis „Franny“ Brown era o tânără de 22 de ani 
dependentă de droguri. Mamă de la 18 ani a unei fetițe, vorbise 
cu o vecină chiar înainte să dispară sâmbătă, 11 noiembrie 
1989, din cartierul felinarelor roşii de pe Lyell Avenue. 

Un pescar care mergea pe Seth Green Drive i-a descoperit 
cadavrul la ora 3:00 dimineaţa, miercuri, 15 noiembrie, în 
lumina slabă a dimineţii, a crezut că e un manechin de croitorie. 
Cadavrul era dezbrăcat, cu excepţia unei perechi de cizme albe 
„Go-Go“ în picioare. Părul până la umeri încadra o faţă ce fusese 
odată atrăgătoare, iar pe fese avea tatuat stângaci „KISS OFF“. 
Corpul era decorat şi cu alte tatuaje, inclusiv o cruce pe glezna 
dreaptă, o aripă pe umărul stâng şi un fluture pe una dintre 
încheieturile mâinilor. Era într-o poziţie îngenuncheată, uşor 


descentrată, şi părea să se ţină de un bloc de ciment. Poliţiştii 
au fost de părere că probabil fusese aruncată de la marginea 
râpei şi se oprise pe trunchiul unui pom. 

Shawcross a explicat că făcuseră „sex, 69 oral. A vrut să i-o 
trag adânc în gât şi am făcut-o, da' a fost luată de val. Nu am 
mai ieşit ca să poată să respire. Mi-a urinat în gură şi am 
continuat să împing. E o reacţie necontrolată când o faci aşa. S- 
a sufocat. Am folosit-o şi după aia, cât a mai fost caldă. Am şi 
sărutat-o şi i-am supt limba şi sânii. N-am avut orgasm. M-am 
îmbrăcat şi am ieşit din maşină. Am deschis uşa pe partea ei şi 
am aruncat-o peste marginea râpei." 

x x x 

Kimberley Logan, o negresă de 30 de ani uşor retardată şi 
mută, a fost văzută ultima dată vorbind cu un bărbat cu 
semnalmentele lui Arthur lângă locuinţa ei, vineri, 15 noiembrie. 
Mai târziu în ziua aceea, Jimmie James i-a călcat literalmente pe 
gât corpul bătut şi plin de vânătăi care fusese împins parţial sub 
rulota lui parcată într-o curte din Megis Street. Kim fusese 
strangulată. Frunze şi alte lucruri îi fuseseră îndesate în nas şi 
gură. Hainele erau lângă ea, împăturite cu grijă. 

Shawcross a negat întotdeauna această crimă. Cu toate 
acestea, în urma interviului meu cu Shawcross, acest caz este 
acum rezolvat, spre satisfacția Departamentului de Poliţie 
Rochester. 

x x x 

Perioada crimelor din Rochester trebuie să fi fost un vis 
devenit realitate pentru un profiler, dat fiind că indiciile se 
potriveau perfect în matricea minții criminale. Majoritatea 
victimelor erau prostituate care lucrau în cartierul felinarelor 
roşii de Lake pe Avenue şi Lyell Avenue. Femeile au fost fie 
strangulate, fie omorâte în bătaie şi fiecare fusese lăsată 
dezbrăcată complet sau parţial, la marginea oraşului, în 
apropiere sau chiar în apele îngheţate ale râului. Cele mai multe 
victime aveau resturi vegetale îndesate în urechi, nas, anus şi 
vagin. Hainele au fost găsite mai mereu împăturite cu grijă şi în 
apropierea cadavrelor, a căror stare de descompunere varia 
între schelet şi bine conservat. În mai multe cazuri, cadavrele 
prezentau semne că animalele sălbatice mâncaseră din ele ori o 
făcuse chiar ucigaşul. 


Recunoscând aceste şabloane şi faptul evident că un 
criminal în serie era liber în comunitate, poliţia din Rochester a 
dublat efectivele Departamentului de investigare a crimelor. 
Supravegherea permanentă realizată de întreaga Unitate 
Tactică a Secţiei de Poliţie Rochester a fost concentrată în 
districtul rău famat, unde cele mai multe victime fuseseră 
văzute ultima dată în viaţă. Au fost interogate sute de 
prostituate. Culmea, în timpul investigaţiilor, deşi avertizată să 
fie mai atentă decât de obicei, June Cicero a ignorat din păcate 
sfatul şi a fost ucisă de Shawcross la doar câteva minute după 
ce vorbise cu detectivii de la Moravuri. La rândul lor, detectivilor 
li s-a reamintit cât de important era ca scena crimei să fie 
păstrată intactă şi căutarea dovezilor să nu fie pusă în pericol de 
excesul de zel. Echipamente de mii de dolari au fost 
achiziţionate pentru uzul criminaliştilor. Au fost completate 
formulare NYSP/ HALT şi FBI/VICAP şi s-a cerut ajutorul 
profilerilor FBI şi NYSP pentru realizarea unui profil psihologic 
complet al criminalului în serie. Toate acestea însă în zadar, 
deoarece crimele au continuat cu aceeaşi înverşunare. 

x x x 

Elizabeth Gibson, o fostă regină a frumuseții, s-a căsătorit 
în ziua în care a terminat şcoala. O tânără inteligentă, a căzut în 
patima drogurilor şi a început să plătească cu cecuri neacoperite 
pentru a-şi putea achiziţiona cocaina. A sfârşit ca o prostituată 
obişnuită, ultima dată fiind văzută oferindu-şi serviciile pe Lyell 
Avenue sâmbătă, 25 noiembrie. Cadavrul a fost găsit două zile 
mai târziu de un vânător într-o pădure aflată la 15 kilometri est 
de Rochester. Fusese sufocată. Poliţiştii au descoperit urmele 
unor anvelope în pământul noroios şi fragmente de vopsea 
albastră pe un copac şters de un vehicul. Ulterior, s-a dovedit că 
vopseaua corespundea Dodge-ului Omni al Clarei, maşina pe 
care o împrumuta adesea Shawcross. 

În aval pe râul Genesee avusese loc o întâlnire deja 
familiară. Shawcross o acuzase pe Elizabeth că i-ar fi furat bani 
din portofel. Aceasta s-a luptat, încercând să-i vâre degetele în 
ochi şi înfigându-şi adânc unghiile în faţa lui. In timpul luptei, a 
lovit cu piciorul schimbătorul de viteze al maşinii. Shawcross a 
spus: „Am încercat s-o reanimez. Am plâns un pic.“ Apoi, după 
ce i-a aruncat trupul în pădure, s-a întors în oraş, lăsându-i 
hainele pe drum. 


x k xk 


Darlene Trippi, 32 de ani, era o brunetă minionă care se 
cunoştea cu Shawcross îndeajuns de bine încât să-şi facă daruri 
de Crăciun. De fapt, cu doar câteva zile înainte de dispariția ei, 
Shawcross o vizitase acasă, aducând nişte carne de vânat; 
culmea, discutaseră la o cafea crimele care bântuiau oraşul 
Rochester în acea perioadă. 

Foarte iubită de părinţi, care au ales să nu stăruie asupra 
carierei de prostituată a fiicei lor, a fost văzută ultima dată în 
viaţă de sora ei vineri, 15 decembrie, oferindu-şi serviciile la un 
colţ de stradă. Shawcross a apărut şi, fără să-i trezească nici o 
bănuială, a dus-o pe malul râului Genesee, unde, spune el, ea l- 
a făcut „inutil“ după o partidă de sex nereuşită. „M-am enervat 
şi am strâns-o de gât“, a spus el. Arestat, Shawcross le-a indicat 
poliţiştilor unde se afla cadavrul îngheţat al lui Darlene. Zăcea 
într-un canal de scurgere, la 8 kilometri dincolo de Salmon 
Creek. 

x x x 

Penultima victimă a lui Shawcross a fost June Cicero, 34 de 
ani, o femeie cu un caracter puternic, dar care avea o problemă 
cu drogurile. Venise în Rochester din Brooklyn, New York, în 
1973, şi după 16 ani era bine cunoscută pe străzile din 
Rochester, fiind considerată o adevărată mamă de multe dintre 
prostituatele tinere din districtul rău famat. Având experiența 
străzii şi considerată un fel de femeie fatală de ofițerii de la 
Moravuri, June a dispărut brusc fără urmă din „Salteaua 
Oraşului”, numele dat de localnici cartierului cu reputaţie 
îndoielnică, duminică, 17 decembrie 1989, seara târziu. 

Echipajul unui elicopter al poliţiei i-a zărit cadavrul îngheţat 
zăcând în apele reci ale pârâului Salmon, miercuri, 3 ianuarie 
1990. Era dezbrăcată, cu excepţia unui pulover alb, a unei 
perechi de şosete albe şi a unui singur cercel cu o piatră roz. 

Shawcross a fost văzut de polițistul din elicopter stând pe 
parapetul podului din apropiere şi aruncând ceva în pârâu 
înainte să se urce în maşină şi să plece. Acest incident a fost cel 
care a dus la arestarea lui. In timpul investigării locului crimei, 
criminaliştii au adus o lampă Luma-lite 2000A. Această lampă 
specială emană un fascicul fosforescent, evidențiind urme care 
ar trece nedetectate prin procedurile obişnuite. Scăldate într-o 
strălucire ciudată, mici particule din zăpadă s-au dovedit a fi 


ţesut uman. „Era ca un rumeguş uman", povesteşte un 
criminalist. 

Shawcross a povestit că a dus-o pe June la râu, unde ea i-a 
spus că e „o mămăligă". 

„Am pocnit-o peste gură", a spus el. „Am sugrumat-o 
pentru că voia să sune la poliţie." 

Cu cadavrul ei în portbagajul maşinii Clarei, a luat-o pe 
Şoseaua 31 spre Northampton Park. Acolo a oprit şi a aruncat 
corpul mutilat în apele îngheţate ale pârâului Salmon, care trece 
direct printr-un viaduct pe sub şosea. Pe drum, a oprit la un 
Dunkin’ Donut, unde a băut o cafea, în timp ce a stat de vorbă 
cu poliţiştii din zonă care discutau despre seria de crime. 

x x x 

Felicia Stephens era o femeie micuță, de 1,65 metri 
înălțime, în jur de 50 de kilograme, cu părul negru şi ochii 
căprui. Se prostitua şi a avut ghinionul să urce în maşina lui 
Shawcross, pe Lyell Avenue, în seara zilei de joi, 28 decembrie 
1989. Trei zile mai târziu, un paznic din Northampton Park a 
observat în zăpadă o pereche de pantaloni negri din denim, 
îngheţaţi. Actele de identitate din buzunare au arătat că îi 
aparţineau Feliciei Stephens. 

Mai târziu, în urma unei căutări mai amănunțite, poliţiştii i- 
au găsit şi cizmele gri şi au presupus că fusese îngropată în 
apropiere. Într-adevăr, duminică, 31 decembrie, un vânător a 
sunat la 911 după ce a descoperit corpul unei femei într-o fermă 
părăsită aflată la vreo 300 de metri de locul în care fuseseră 
găsite hainele. 

Shawcross a susţinut ulterior că, în afară de cizme şi de o 
haină de blană, Felicia nu mai purta nimic altceva când îşi 
vârâse capul în maşina lui, în Lyell Avenue. „Fugea de peştele 
ei“, a spus el. „M-am speriat destul de rău şi am ridicat geamul. 
Am târât-o câteva străzi, după aia am oprit, şi ea a intrat în 
maşină şi m-a întrebat de sex. Am dus-o jos la râu şi am 
sugrumat-o şi pe ea.“ 

x x x 

Prinderea şi ulterior judecarea lui Arthur Shawcross s-au 
datorat unei combinaţii de noroc şi muncă asiduă, în aceeaşi 
măsură. In final, totuşi felul de a gândi al acestui psihopat a fost 
cel care i-a pecetluit soarta, pentru că joi, 4 ianuarie 1990, 
Shawcross s-a oferit literalmente pe tavă şi astfel a fost arestat. 


În acea după-amiază, un elicopter al Poliţiei Statale New 
York survola colţul de est al parcului Northampton, la vreo patru 
kilometri de locul în care fuseseră găsite hainele lui June Cicero 
cu doar câteva zile înainte. Detectivul-şef John P. McCaffrey era 
unul dintre cei doi observatori din elicopter. A văzut ceva ce i s- 
a părut a fi un cadavru prins în gheaţa pârâului Salmon. 
Aproape în acelaşi moment, atenţia celuilalt observator a fost 
atrasă de un bărbat alb corpolent, care părea că urinează sau se 
masturbează peste parapetul podului. Omul s-a oprit, a privit în 
sus şi a aruncat un recipient de plastic în pârâu, după care s-a 
urcat într-un Chevrolet gri. Vehiculul a fost găsit curând în faţa 
unui azil din Spencerport şi i-a condus pe poliţişti la Arthur 
Shawcross. 

După ce au aflat cazierul suspectului, poliţiştii l-au interogat 
pe Shawcross în locuința sa. A negat vehement orice legătură cu 
crimele şi s-a luat decizia de a-l lăsa în pace până a doua zi, în 
aşteptarea unor investigaţii suplimentare. Între timp, locuinţa a 
fost pusă sub supravegherea unei patrule de poliţie. A doua zi 
de dimineaţă, detectivii Lenny Boriello şi Dennis Blythe l-au luat 
pentru o discuţie la secţia de poliţie. În câteva ore, Shawcross îşi 
recunoştea faptele, iar acum ispăşeşte două pedepse a câte 250 
de ani de închisoare. Singura ieşire din închisoare a lui Arthur va 
avea loc între patru scânduri. 

x x x 

Din momentul încarcerării sale, Arthur Shawcross a refuzat 
constant orice interviu şi au fost necesari ani întregi de 
corespondenţă înfrigurată pentru a-l face să se răzgândească. 
Când a făcut-o, confirmarea a venit în forma unei simple note 
scrise de mână: „O să ne întâlnim". 

Pregătindu-mă pentru interviu, am discutat cu toţi cei care 
au avut de-a face cu viaţa şi cu crimele lui Arthur, mai ales cu 
Clara Neal, care, în înţelepciunea ei, crede că Art ar trebui să fie 
eliberat. 

„O să-l ţin pe pastile, ca să nu mai omoare pe nimeni 
niciodată", promite ea. „Plus că ne căsătorim în curând. Chiar îl 
iubesc. E un om atât de minunat de blând!" 

Luni, 19 decembrie 1994, la ora 10:15, a început primul 
interviu în Centrul Corecţional Sullivan. Înainte de a fi lăsat în 
prezenţa criminalului în serie, gardienii mi-au explicat că 


Shawcross încă era considerat o maşină de ucis extrem de 
periculoasă. 

„Se poate întoarce la apucăturile de criminal într-o 
fracțiune de secundă", mi-au spus. „Dacă se albeşte la faţă şi 
apoi devine încordat sau dacă începe să transpire, ieşi de acolo 
cât de repede poţi. E îndeajuns de puternic să-ţi rupă gâtul pe 
loc." 

Cântărind în jur de 130 de kilograme, Arthur Shawcross are 
1,80 metri înălţime. Cu un cap de forma unui cartof, acoperit cu 
un păr fin argintiu, un nas mare şi ochi mici şi apropiaţi, ca de 
porc, este o apariţie destul de intimidantă. Braţele masive 
atârnă din umerii lăsaţi, extrem de puternici, iar pieptul i se 
scufundă în pântecele care i se revarsă peste curea. De la brâu 
în jos, formele lui Shawcross se inversează. De la colacii de 
grăsime care îi înconjoară talia, coboară picioarele scurte şi 
îndesate, care se termină în două labe ale piciorului foarte mici. 
Una peste alta, lasă impresia că este un fel de Hopa-Mitică şi că 
se poate răsturna în orice clipă. 

Pentru primul din seria de patru interviuri, ne-am întâlnit 
faţă în faţă într-o încăpere mică, încuiată. Nimeni altcineva nu a 
mai fost prezent în timp ce Shawcross era absorbit de prânzul 
pe care îl mânca. Işi îndesa lacom mâncarea în gură, aruncând 
priviri furişe de parcă îi era frică să nu-i ia cineva farfuria. 

După ce şi-a şters grăsimea şi firimiturile de la gură, a fost 
întrebat de ce mâncase părţi corporale ale atâtor victime. 
Shawcross a zâmbit şi a răspuns: 

—Da, domnule, le-am mâncat. Carnea de om, ei bine, ah, 
are gust de carne de porc. Mănânc carne, carne negătită, şi ăsta 
e gustul. Mănânc hamburgeri cruzi. Mănânc friptură crudă şi 
mănânc carne de porc crudă. Nu ştiu de ce am mâncat din 
oameni, da' am făcut-o. Punct. 

Pentru un moment îndelungat, Shawcross a tăcut. Degetele 
butucănoase se jucau nervos cu paharul de plastic. Ochii scanau 
tavanul, de parcă s-ar fi uitat după o muscă invizibilă, apoi a 
adăugat: 

— Mda, am mai mâncat dintr-una cu os cu tot. Tocmai mi- 
am amintit. 

„Doamne", mi-am spus, „cum poate cineva «tocmai» să-şi 
amintească aşa ceva?“ 


Deşi adevărul este că Shawcross n-a tras niciodată la furie 
cu arma în Vietnam, el voia totuşi să se laude cu faptele lui din 
acea perioadă. Discuţiile despre subiectul său preferat au fost o 
bună modalitate de a-i câştiga încrederea, iar Shawcross s-a 
ridicat la nivelul aşteptărilor. A povestit că omorâse aproape 50 
de persoane în timpul aşa-ziselor „misiuni de căutare şi 
distrugere". A susţinut că avea misiunea de a distruge orice 
fiinţă umană îi apărea în cale. 

În ciuda improbabilităţii acestor fapte îngrozitoare, lui 
Arthur îi plăcea evident să vorbească despre ele, fie şi numai 
pentru a şoca. Dacă era presat, acest pigmeu intelectual venea 
cu o multitudine de motive, adesea contradictorii, în încercarea 
de a mai atenua comportamentul său odios. Acestea variau de 
la tot felul de abuzuri din copilărie, mai ales incestul, până la 
propria imagine despre faptele în stil Rambo din Vietnam: 

—Armata m-a învăţat cum să ucid. Dar nu m-a învăţat cum 
să nu ucid. Am fost propriul Dumnezeu. Am fost judecător, juriu 
şi călău. Am ucis, măcelărit şi distrus complet 53 de fiinţe 
umane în viaţa mea. Vreau doar să ştiu de ce. 

Scuza lui Arthur pentru uciderea prostituatelor era la fel de 
bizară. La început, a spus că Dumnezeu i-a poruncit să le ucidă 
pentru că toate aveau SIDA. Întrebat despre faptul evident că 
violase şi omorâse şi doi copii, plus două femei destul de 
respectabile, s-a închis în sine şi nu a mai oferit vreun răspuns. 
Şi, pe măsură ce interviul progresa, greşea la fiecare pas. 

A recunoscut că omorâse multe dintre femei după ce 
făcuseră sex cu el. În altă ocazie şi-a strangulat victima pentru 
că îl muşcase de penis în timpul unei felaţii, toate acestea 
contrazicând ideea că i se poruncise să le ucidă pentru că aveau 
SIDA. A transformat într-o masă informă de carne un alt suflet 
lipsit de şansă care-şi prinsese accidental capul în geamul 
maşinii lui. A mers mai departe, spunând că, după ce a târât 
victima cale de două cvartale, a oprit, iar ea s-a urcat calmă în 
maşină şi l-a întrebat dacă vrea să facă sex. Dar, din nou, şi-a 
găsit altă scuză: 

—Am avut 80 - 100 de femei, inclusiv târfe. Voiam să aflu 
de ce eram impotent, cam aşa ceva. 

O fată fusese ucisă pentru că îl acuzase, chipurile, pe Art că 
îi furase din poşetă. Alta, pentru că îi furase bani din casă şi apoi 
ameninţase că îi va spune doamnei Shawcross că soţul ei o 


înşela. Apoi Arthur a argumentat că suferea de o tulburare 
genetică rară şi că din cauza asta ajunsese ucigaş în serie, 
schimbând foaia aproape imediat şi aruncând vina pe cele patru 
soţii ale sale care nu doriseră să facă sex cu el, astfel că fusese 
nevoit să iasă şi să caute târfe pe care să le omoare. In cele din 
urmă, a spus că lumina puternică îi provoacă dureri teribile de 
cap şi asta e cauza problemelor sale. 

În încercarea de a sonda abisul întunecat din mintea lui 
Shawcross, l-am întrebat despre sentimentele pe care le-a avut 
înaintea şi în timpul comiterii crimelor. Cum era şi de aşteptat, 
răspunsul său nu m-a dezamăgit. 

— Era o combinaţie între liniştea împrejurimilor, lumina 
stelelor şi eu transpiram şi de-astea. Nu pot să controlez treaba 
asta. Le-am strâns de gât pe cele mai multe - şi nu-i ca la 
televizor, unde mor şi atât. În realitate, poa' să-şi ţină respiraţia 
trei minute şi chiar până la şapte minute înainte să se sugrume 
[sic]. O femeie, ei bine, chiar când o strângeam de gât, mi-a zis: 
„Ştiu cine eşti“. După aia s-a lăsat moale şi n-a mai simţit ni'ca. 
Doar a rămas ca o cârpă. 

Întrebat de ce multe dintre trupurile victimelor sale 
prezentau urme de lovituri, în timp ce altele fuseseră spintecate 
şi golite de organele interne, iar altora le îndesase resturi 
vegetale în orificiile corporale, a început să se agite. A început 
să se joace cu degetele şi mâinile şi să privească pe furiş prin 
cameră. 

După câteva momente şi-a revenit şi mi-a răspuns: 

— Da, domnule. Unele dintre cadavre, da, aveau vânătăi pe 
ele. Unde m-am aşezat în genunchi peste ele cu greutatea mea 
sau le-am târât în stufăriş, la marginea apei. Le-am spintecat 
pen'că putrezesc mai repede aşa. Le-am curăţat cam ca pe 
peşti şi chestii. Alte chestii. Mă rog, n-am nevoie să vorbesc 
despre asta deocamdată. 

Apoi a avut tupeul să-mi ceară să-i fiu cavaler de onoare la 
cununia cu Clara Neal! 

x x x 

Lynde M. Johnston, şeful detectivilor din Secția de Poliție 
Rochester, a fost foarte interesat de progresul interviurilor mele 
cu Shawcross, care este suspect şi în cazul uciderii lui Kimberley 
Logan, o tânără de culoare de 30 de ani cu care se împrietenise. 
Acum în spatele gratiilor, lui Arthur îi dă mâna să refuze infatuat 


să răspundă întrebărilor poliţiei, iar poliţiştii, cu cazul încă 
deschis şi nerezolvat, au nevoie de orice mână de ajutor. 


Secţia de Poliţie Rochester mi-a permis accesul la dosarul 
Logan, ca parte din documentarea pentru această carte. Era 
evident din fotografiile de la locul crimei şi din rapoartele din 
urma autopsiei că existau asemănări tulburătoare între crima 
Logan şi omuciderile confirmate ca fiind comise de Arthur 
Shawcross. 

Un interes special a fost acordat referințelor mai multor 
martori la un suspect ale cărui semnalmente se potriveau cu 
Shawcross. Acest bărbat în tricou roşu se aflase în zona Megis 
Street în momentul respectiv. Când a fost arestat, Shawcross a 
negat că ar fi cunoscut-o pe Kimberley Logan şi că ar avea 
vreun tricou roşu. Poliţiştii nu au găsit un astfel de articol de 
îmbrăcăminte în urma percheziţiei casei lui Shawcross, aşa încât 
tricoul a rămas veriga lipsă, pentru că nu s-au mai găsit nici un 
fel de alte dovezi. 

Kimberly era o tânără mută, naivă, uşor retardată, genul de 
persoană care s-ar fi putut împrieteni cu oricine, inclusiv cu 
Arthur. De partea sa, Shawcross avea deja profilul unui criminal 
în serie la momentul morţii lui Kimberley; într-adevăr, decesul ei 
a survenit între uciderea lui Frances Brown, pe 11 noiembrie 
1989, şi cea a lui Elizabeth Gibson, în 25 noiembrie 1989. Mai 
mult, uciderea lui Kimberley s-a deosebit prin câteva 
caracteristici specifice modului de operare al lui Shawcross - 
lovituri, strangulare, fără urme care să evidenţieze un viol, 
vânătăi masive, gura şi nasul pline cu resturi vegetale, hainele 
găsite împăturite lângă cadavru şi o tentativă de a acoperi 
trupul pentru a nu fi descoperit prea devreme. Desigur, aceste 
încercări de a ascunde cadavrele nu reușiseră întotdeauna, dar 
Arthur ştia că dovezile cu valoare criminalistică se deteriorau cu 
atât mai repede cu cât erau victimele mai mult expuse 
distrugerilor provocate de intemperii şi de animalele sălbatice. 
Cu alte cuvinte, era „conştient criminalistic". 

Cu Shawcross în „cadru", să zicem aşa, probabil că a fost 
mai mult norocul decât munca de detectiv care a adus la lumină 
o fotografie a lui Shawcross purtând un tricou roşu. 
Deţinătoarea unei asemenea comori nu era alta decât logodnica 
lui Arthur, Clara Neal, care, în efortul ei autentic de a dovedi că 


Arthur era un „bărbat iubitor şi grijuliu“, a prezentat un album 
cu fotografii ale lui Arthur, făcute în perioada „zburdălniciei" 
sale criminale. Răsfoindu-l, am văzut o fotografie Polaroid a 
bărbatului ei îmbrăcat intr-un tricou roşu-aprins; un articol de 
îmbrăcăminte pe care el a negat să-l fi avut şi unul care se 
potrivea descrierii martorilor. Când i-a fost arătată poza, 
Shawcross a răspuns: 

—E un căcat! N-am avut niciodată aşa ceva, iar acum mă 
calci pe nervi! 

Cu ajutorul acestei reacţii categorice înregistrate audio, 
poliţia Rochester a reuşit să închidă dosarul Logan. 

După cum s-a dovedit, cazul a ridicat mai multe întrebări 
decât a rezolvat. De ce, dat fiind că a recunoscut toate celelalte 
crime din Rochester, a negat Shawcross uciderea lui Kimberley 
Logan? Poliţia Rochester nu a făcut niciodată publice detaliile 
înfiorătoare ale crimei Logan, aşa că şansele ca o crimă la indigo 
să fie comisă cu un modus operandi identic, în aceeaşi perioadă 
şi în acelaşi oraş, erau de una la câteva milioane. Era o enigmă, 
intr-adevăr. 

Soluţia acestei enigme stă în rasismul lui Shawcross. De 
nenumărate ori de-a lungul anilor şi-a exprimat ura faţă de 
populaţia de culoare. A spus că îi repugnă ideea de a face sex 
cu o negresă, dar, confruntat cu dovada tricoului roşu, 
Shawcross a dat înapoi şi, într-una dintre scrisorile sale, explică: 

Am făcut sex - sex grozav - cu cinci doamne 
negre şi toate sunt azi în viață. [Fără să ţină seama de 
faptul că o ucisese pe Felicia Stephens, care era de 

culoare.] Unele poate se droghează, dar, la dracu, e 

alegerea lor [sic]. Nu urăsc negrii, doar pe unii dintre 

ei, albii la fel, plus hispanicii! Poţi să-i transmiti poliției 

Rochester să pupe ce nu atinge soarele [sic], 

Kimberley Logan nu a intrat în viața mea. Nu am 

văzut-o sau întâlnit-o niciodată în realitate. Pot să dau 

oricui un test cu poligraful pe subiectul ăsta şi să 
vorbesc cu poliţiştii. Nu e victima sau cadavrul meu. 

Când i-am oferit posibilitatea de a face un test cu 
detectorul de minciuni împreună cu ocazia de a vorbi cu 
poliţiştii, Shawcross a refuzat categoric. Cu toate acestea, 
contrazicându-se din nou complet, a continuat cu altă scrisoare: 


Nu le-am făcut felul nici uneia dintre fetele şi 

femeile alea lângă casă. Am ieşit lângă casă cu 6-8 

doamne şi nu am omorât nici una. Mai ales cu muta. 

Mi-a părut rău de asta. Ne aveam bine ca prieteni, 

[sublinierea autorului. ] 

Până şi o examinare fugitivă a acestei declaraţii categorice 
arată că Shawcross minte din nou. In realitate, a ucis-o pe 
Dorothy Keeler, care îi făcea curăţenie în apartament. Darlene 
Trippi îl ştia pe Shawcross îndeajuns de bine încât să-i facă mici 
cadouri. Şi nimeni nu i-a spus vreodată lui Shawcross că 
Kimberley Logan era mută, iar ea era singura victimă cu această 
dizabilitate. 

De la bun început, Shawcross a spus destul de limpede că 
nu va discuta în nici un caz crima din 1972 asupra lui Jack Blake. 
Arthur nu este sub nici o formă un tip inteligent, dar are un soi 
de şiretenie animalică şi simte instinctiv iscoadele de la un 
kilometru, aşa că abordarea subiectului nu a fost o sarcină 
uşoară. Dar trebuia făcută, pentru că doamna Blake, deşi pusă 
în faţa dovezii că fiul său este mort, încă mai crede că, într-o 
bună zi, Jack se va întoarce acasă. 

—Ei zic că Shawcross mi-a omorât băiatul, plângea ea în 
timpul unei discuţii pline de emoţii în locuinţa ei. Eu cred în 
Dumnezeu, sunt o femeie bună, Christopher, şi nu voi avea 
odihnă până nu voi afla adevărul de la domnul Shawcross. 
Atunci voi putea pune capul pe pernă. 

În timpul celui de-al treilea interviu cu Shawcross, a venit 
vorba despre cei 14 ani şi jumătate petrecuţi anterior în 
închisoare. l-am spus că, pentru a-i documenta viaţa amănunţit, 
aşa cum chiar el îşi dorea, nu ajungea să ştergem pur şi simplu 
anii aceia ca şi cum nu ar fi existat. Următoarele rânduri sunt 
transcrise cuvânt cu cuvânt după înregistrarea audio a 
interviului, şi sunt foarte greu de citit: 

AS: Deci ce vrei să ştii despre asta? 

CBD: 14 ani de închisoare, Art. Ce facem cu ei? 

AS: Nimic. N-o să mă duci acolo, deci nici nu încerca, în 

puia mea! NU MERGE ÎN PULA MEA ACOLO! 

CBD: OK. Deci iau guma de şters şi dispar 14 ani? 

AS: Da, domnule. 

CBD: Şi Jack Blake? 


Când am pus această întrebare, ştiam că mă avânt pe 
tărâm nesigur, pentru că, dacă aflau „chiriaşii" închisorii că 
Shawcross violase şi omorâse în trecut doi copilaşi, ar fi luat-o 
de la capăt cu problemele cu ceilalţi deţinuţi, care l-ar fi omorât 
cât ai zice peşte. 

Intr-o clipă, expresia lui Shawcross s-a transformat. Pielea i 
s-a strâns şi o paloare ciudată i-a trecut peste faţă. Broboane de 
sudoare i-au apărut pe frunte, scurgându-se în şiroaie 
strălucitoare până sub gulerul bluzei de puşcăriaş. Şi atunci, 
înfuriat la culme, a sărit brusc şi mi-a apucat braţul ca într-o 
menghină. 

— Băi, muie, nu ştii cu cine ai de-a face, a mărâit el. Nu ştii 
CINE sunt sau CE sunt. 

— Nu e nevoie să faci asta, am replicat. OK, ai o problemă 
cu Jack şi acum ai o problemă cu mine. Strică tu interviul ăsta şi 
Clara o să se caţăre pe pereţi, prietene. 

Simpla menționare a numelui Clarei a fost de parcă i-aş fi 
acţionat un întrerupător din cap. Expresia i-a revenit la normal, 
iar el şi-a relaxat strânsoarea, lăsându-şi mâna să cadă 
deoparte. Acum părea confuz şi clătina capul dintr-o parte în 
alta a negaţie. Ochii ucigaşului au început să se umezească, iar 
el să mormăie un soi de scuză: 

AS: OK, a spus cu vocea tremurând. Da, l-am omorât, 

OK. l-am zis să se ducă acasă şi n-a vrut. Şi atunci 
m-am cam enervat. Da, l-am omorât şi l-am 
îngropat sub nişte resturi şi am plecat la peşte. E 
vina lui că a murit. N-are nimic de-a face cu 
mine... Îmi pare rău. 

CBD: Şi hainele. Cu hainele lui Jack ce s-a întâmplat? 

AS: Şi le-a scos şi i-am zis să le strângă şi chestii de- 

astea. 

CBD: De ce? 

AS: Habar n-am. Poate ca să-l fac să tacă, ştii? Fă-l să 

creadă că o să le ia din nou pe el. Ceva de genu' 
ăsta. Nu ştiu. M-am întors şi i-am făcut chestii a 

__ douazi. 

Intrebat dacă în copilărie părinţii îl obligau să-şi 
împăturească hainele după ce se dezbrăca, Arthur a replicat că 
era una dintre regulile casei. 

Am revenit apoi la Jack Blake. 


CBD: Ce ai făcut cu corpul lui, Art? 

AS: Nu vorbesc despre asta. 

CBD: De ce? 

l-am reamintit că, dacă încheiam interviul, Clara avea să fie 
furioasă, pentru că se aştepta ca el să fie complet sincer în 
timpul interviurilor. 

CBD: Şi cu micuța Karen Hill cum e? De ce ai omorât- 

0? 

AS: Tot de-aia, ştii. Şi-a cam cerut-o, ştii? Sex şi chestii 
d-astea. Şi am început şi ea începe să plângă şi 
vrea la mama, aşa că am sufocat-o. Nu cu mâinile. 
l-am acoperit gura cu pământ şi chestii. 

CBD: Dar ai făcut sex cu ea. Vaginal şi anal, Arthur. 

AS: Mda. Da’ asta a fost după ce a murit. După aia am 
plecat acasă. 

Apoi a venit ultima întrebare: 

CBD: Art, cum se face că ai îndesat frunze şi crenguţe 
în urechile şi nările victimelor tale? Lucruri de 
genul ăsta? 

AS: Habar n-am, pe bune, habar n-am. Cre' că voiam 

doar să o fac lată. 

Cu acest răspuns, interviurile au luat sfârşit. Shawcross s-a 
ridicat încet în picioare şi mi-a strâns mâna pentru ultima dată. 
S-a supus percheziţiei făcute de gardieni după „vizita cu contact 
deplin" primită din partea lumii exterioare. Apoi „Monstrul 
râurilor" a fost dus înapoi, în adâncurile închisorii. Nu s-a uitat 
înapoi şi nu şi-a luat rămas-bun. 

x x x 

În inima acestui rău zace Arthur Shawcross, iar lumea ar fi 
fost un loc mult mai sigur fără comportamentul lui antisocial. 
Odată prins şi reținut pentru uciderea lui Karen Hill şi Jack Blake, 
responsabilitatea pentru viaţa lui şi pentru binele comun al 
societății cădea pe umerii altora. 

Judecător în procesul crimelor din Rochester a fost 
onorabilul Donald J. Wisner. Într-o întrevedere din timpul unei 
pauze mi-a spus, după un moment de reflecţie, că procurorii ar 
fi trebuit să-l acuze pe Shawcross de crimă cu premeditare 
pentru cele două cazuri mai vechi, atunci când avuseseră 
ocazia. Intr-adevăr, procurorul ar fi putut merge şi mai departe, 
cerând o pedeapsă mai mare pentru circumstanţe agravante, 


ceea ce ar fi însemnat asigurarea că nu va mai putea fi eliberat 
niciodată. 

—Ar fi primit mai mult ca sigur o sentinţă pe viaţă, dacă aşa 
ar fi stat lucrurile, a spus judecătorul. In loc de asta, încercând 
să salveze statul de cheltuiala cu un astfel de proces, au ales să- 
| acuze de o faptă mai puţin gravă. Acum, după război, mulţi 
viteji se arată. 

Procurorul din cazul crimelor din Rochester a avut cam 
aceeaşi părere, susţinând spusele judecătorului Wisner până la 
capăt. Charles „Chuck“ Siragusa - acum judecător la Curtea 
Supremă, era, şi încă mai este, scârbit de faptul că Shawcross 
fusese eliberat după 14 ani şi jumătate, pentru a ucide iar şi iar. 
Poate cel mai jenant comentariu pe marginea acestui episod a 
venit din gura lui Edwin Elwin, directorul Diviziei Statale de 
Eliberări Condiţionate. Aflând despre seria de crime ale lui 
Shawcross de după eliberarea lui din închisoare, Elwin a spus 
indiferent că Shawcross „a îndeplinit condiţiile pentru eliberare. 
Urâm când unul dintre oamenii noştri o ia razna.“ 

Psihiatrul închisorii Greenhaven, dr. Robert Kent, şi-a 
format opinia că „Shawcross a fost probabil cel mai periculos 
individ care a fost eliberat în ultimii ani“, iar evaluarea sa a fost 
susţinută de dr. Y.A. Haveiwala, un alt psihiatru de la 
Greenhaven, care a completat mai multe evaluări ale 
criminalului. Shawcross, care refuzase şedinţele de terapie în 
grup, nu i-a putut spune dr. Haveiwala de ce omorâse copiii şi 
de ce o violase pe Karen după moartea acesteia; mai exact, 
Shawcross chiar şi-a exprimat îngrijorarea că ar fi putut ucide 
din nou după eliberare. Dr. Haveiwala a concluzionat că 
Shawcross prezenta „un risc serios de încălcare a condiţiilor de 
eliberare, cu o tulburare de personalitate antisocială [sociopat] 
şi tulburare de personalitate  schizoidă cu conflicte 
psihosexuale". Din nefericire, colegii celor doi au crezut că ştiu 
mai bine. 

Fişele psihiatrice din închisoare ale lui Shawcross sunt un 
ghiveci de aşa-zise interpretări profesioniste, croşetate cu 
presupuneri bazate sau nu pe oarece informaţii, cu acea unică 
inconsistenţă: că ar putea, sau nu, să ucidă din nou. Cu toate 
astea, acest monstru a fost eliberat cu zece ani înainte de 
expirarea sentinţei de 25 de ani. 


Dar a costat totul atât de puţin pe cât anticipase sistemul 
judiciar? Răspunsul trebuie să fie un „nu“ categoric, căci costul 
în vieţi umane curmate de Shawcross este incomensurabil. În 
vreme ce acest grad de suferinţă nu poate fi cuantificat, povara 
pe bugetul public poate fi estimată, iar cifrele sunt de-a dreptul 
astronomice. Celor 35 000 de dolari cheltuiţi pentru a-l aduce pe 
Shawcross în faţa justiţiei pentru primele două crime şi celor 
250 000 de dolari pentru a-l ţine închis la Greenhaven, plus 
cheltuielile ocazionale, cum ar fi consultaţiile psihiatrice, li se 
mai adună şi nota de plată pentru crimele din Rochester. Poliţia 
din Rochester a desfăşurat 2 210 de interogatorii pe parcursul 
investigaţiilor. Au fost făcute 3 255 de verificări ale numerelor 
de înmatriculare a câte 12 dolari, iar poliţiştii au urmărit 150 de 
suspecți. Costurile cu personalul la datorie se adună la 420 447 
de dolari. Cheltuielile cu orele suplimentare au fost de 121 916 
dolari. Serviciile nonpersonal au adăugat 27 196 de dolari. În 
total, cheltuielile s-au ridicat la uluitoarea sumă de 893 612 
dolari. 

Totuşi Secţia de Poliţie Rochester a adăugat o anexă, 
observând că totalul ar fi fost mult mai mare - probabil cu 
aproximativ 2 milioane de dolari - dacă ar fi fost incluse şi alte 
costuri precum „timp şi zone de patrulare modificate în funcţie 
de un şablon specific; instruirea personalului de investigaţie; ore 
petrecute de personalul administrativ cu gestionarea 
proiectului; orele de voluntariat petrecute în anchetă de 
angajaţii Secţiei de Poliţie Rochester". În final, pentru a-l ţine pe 
Shawcross în închisoare până la vârsta de 80 de ani, statul va 
cheltui încă 750 000 de dolari, făcându-l într-adevăr un criminal 
în serie foarte costisitor. 

In prezent, Arthur Shawcross repară încuietori pentru 
închisoare, găteşte pentru deţinuţi şi şi-a făcut din nou loc în 
secţia de psihiatrie, unde consiliază alţi deţinuţi. Susţine că 
suferă de ceea ce numeşte „o tulburare genetică rară" şi, la 
prima impresie, am putea crede că este doar încă ceva de care 
să-şi sprijine teoria circumstanțelor atenuante. Dar oare aşa 
este? Afirmația, confirmată de mulţi dintre cei mai de seamă 
specialişti americani, care subscriu la teoria că anomaliile XYY 
pot fi cauza unui comportament violent şi criminal, este că 
Shawcross suferă cu siguranţă de un dezechilibru biochimic 
extrem de rar, legat de o tulburare genetică de tip XYY. Se 


susţine că această combinaţie poate fi cel puţin parţial cauza 
motivelor care l-au făcut să comită asemenea acte de violenţă 
antisociale. 

Privind în retrospectivă la anii săi formatori, existau încă de 
atunci dovezi bine documentate că Shawcross dădea semnele 
unui comportament antisocial. Ştim că a fost agresat în şcoală, 
înainte ca metamorfoza să se încheie şi să devină el însuşi un 
agresor sadic. Sămânţa răului fusese deja sădită în această 
perioadă; într-adevăr, această tulburare genetică era deja în el 
la momentul concepţiei, şi pe seama ei poate fi pus faptul că a 
fost singurul membru al familiei sale de bază care s-a apucat de 
astfel de fapte extreme. 

Intrebat despre acest subiect, medicul-şef al închisorii a 
refuzat să confirme că Shawcross ar avea astfel de probleme. 
Dar dr. Kraus, care l-a evaluat luni de-a rândul pe Shawcross, a 
găsit dovezi clare că suferea de o tulburare XYY. Întrebările 
adresate celor mai de seamă specialişti ai lumii, în căutarea 
clarificării fenomenului XYY legat de comportamentul antisocial, 
deloc surprinzător, nu au adus răspunsuri clare. Sunt două 
tabere, fiecare cu propriile păreri de neclintit. Cu nivelul nostru 
actual de cunoştinţe, pare că anomalia cromozomială nu poate 
avea o influenţă decât asupra unei fracțiuni neînsemnate din 
populaţia criminală. Trebuie luaţi în calcul milioanele de oameni 
din întreaga lume care au fost diagnosticaţi cu o anomalie XYY şi 
care nu dau nici un fel de dovadă de tendinţe antisociale. În 
consecinţă, în timp ce o tulburare XYY poate explica parţial 
comportamentul lui Shawcross, nu ne poate oferi şi o imagine 
completă. 

Într-un individ tipic există 100 de milioane de celule 
nervoase, iar prezenţa unui cromozom suplimentar în fiecare 
celulă este echivalentă cu prezenţa a 100 de milioane de 
cromozomi suplimentari în masculul XYY, care nu există în 
masculul normal XY. Respectatul genetician dr. Arthur Robinson 
a testat la un moment dat 40 000 de nou-născuţi pentru 
anomalia XYY şi a afirmat că în jur de 2 000 de masculi XYY se 
nasc anual în Statele Unite. Cercetarea sa arată că două treimi 
sunt slabi, înalţi şi ciudaţi, cu un IQ între 80 şi 140. Robinson 
spune: „Aceste persoane sunt emotive, uşor de distras, 
hiperactive şi intolerante la frustrări. 50% sunt incapabile să 
înveţe (în comparaţie cu 2 - 8% în populaţia generală), iar cele 


mai multe suferă de întârzieri în dezvoltarea limbajului." Multe 
dintre aceste caracteristici de personalitate se potrivesc în mod 
straniu profilului lui Shawcross. 

Dr. Kraus comenta: „Studiile arată că masculii XYY riscă de 
10 până la 20 de ori mai mult, în comparaţie cu incidenţa lor în 
populaţie, să fie închişi într-un spital de boli mintale sau în 
închisoare - un risc care nu e de neglijat". Masculii XYY sunt mult 
mai predispuşi la probleme de învăţare şi sunt descrişi drept 
„Ccopii-problemă", care dau dovadă de devieri grave de 
comportament acasă şi la şcoală. Studiile arată cum „cel puţin o 
parte dintre băieţii XYY dovedesc dizabilităţi comportamentale 
care îi transformă nu doar într-o problemă serioasă în 
gestionarea familiei, ci îi şi îndepărtează cu totul de ceilalţi 
membri ai familiei". 

Această concluzie se potriveşte cu prima parte a vieţii a lui 
Arthur Shawcross şi cu convingerea sa relatată adesea că era 
„diferit' de toţi ceilalţi membri ai familiei. Caracteristicile 
personalităţii asociate cu aceşti copii includ şi descrierea lor 
drept nişte pierde-vară sau singuratici, tentaţi să fugă de acasă, 
care, pe măsură ce cresc, sunt frecvent agitaţi, experimentează 
atracţii pedofile, piromane, ameninţă cu moartea, agresează 
copii, fură şi trec prin momente bruşte de violenţă şi 
agresivitate. Toate acestea sunt caracteristici care se regăsesc 
bine documentate în viaţa lui Shawcross. 

Intr-un articol intitulat „Human Behavior Cytogenetics"?, 
publicat în Journal of Sex Research, dr. John Money adaugă 
greutate afirmației dr. Kraus. Acesta scrie: „Pare perfect evident 
că un cromozom suplimentar în nucleul fiecărei celule a 
creierului, într-un fel sau altul, face individul mai vulnerabil 
riscului de a dezvolta anomalii sau tulburări mintale şi 
comportamentale". 

Deci, pare că o eroare cromozomială XYY este cel puţin o 
parte a problemelor lui Shawcross. Dar dezechilibrul biochimic? 
în căutarea unui diagnostic pentru cazul lui Shawcross, dr. Kraus 
şi-a întors atenţia către analizele de sânge şi urină, unde a dat 
peste un fapt prea puţin cunoscut, legat de criptopirol. Într- 
adevăr, atât de puţin se ştia despre criptopirol, încât jumătate 
dintre cei cărora le-a cerut dr. Kraus sfatul nici măcar nu 
auziseră de el, iar laboratorul de biochimie al Universităţii 


2 „Citogenetica comportamentului uman" (n.tr.) 


Rochester nici nu ştia cum se scrie, răspunzând: „... pare ceva 
din filmele cu Superman, nu?" 

În timpul analizelor de laborator ale fluidelor corporale ale 
lui Shawcross, dr. Kraus a aflat că, în timp ce concentrațiile de 
cupru, zinc, fier şi histamine erau în limitele normale pentru o 
persoană sănătoasă, unul dintre rezultatele analizei de urină 
indica valori neaşteptate. Criptopirolul indica „H 200,66 
mcg/100 cc“ faţă de valoarea normală, între O şi 20. „H“ era 
prescurtarea laboratorului pentru „High“. Denumirea 
criptopirolului vine din grecescul kryptos, „ascuns", iar „piro“ 
este un prefix pentru foc. Derivaţia este grecească şi latină în 
acelaşi timp, iar „pirol“ este o combinaţie care înseamnă „ulei 
încins". Astfel, criptopirolul devine „ulei încins ascuns", a cărui 
structură chimică este similară cu a altor substanţe chimice 
cunoscute ca toxice pentru funcţionarea creierului, cum ar fi 
LSD. Prezenţa criptopirolului în cantităţi crescute, deşi nu este 
considerată un semn al vreunei boli anume, este, la valori 
anormale, considerată un marker biochimic al unei disfuncţii 
psihiatrice, într-un fel destul de asemănător cu o valoare 
crescută indicată de un termometru clinic. Acest metabolit 
biochimic (5 hidroxi-criptopirol lactam) este prezent în mod 
normal în organismul uman fie în cantităţi foarte mici, fie deloc, 
şi poate fi detectat în urină, care poate avea o nuanţă mov. 

Simţind că în sfârşit a dat de ceva, neobositul dr. Kraus a 
mai pierdut câteva nopţi, descoperind astfel că orice valoare a 
criptopirolului de 20 mcg/100 cc era un motiv de îngrijorare. 
Valorile lui Shawcross explodaseră la 200 mcg/100 cc. 
Criptopirolul are legătură şi cu bila, iar când este prezent în 
cantităţi excesive, se poate combina cu vitamina B6 şi cu zincul, 
provocând un defect metabolic denumit „pirolurie“. Acesta s-a 
dovedit a fi un alt indiciu în încercarea de a-l înţelege pe 
Shawcross, pentru că piroluricii funcţionează bine în condiţii 
controlate de stres scăzut, dietă adecvată şi predictibilitate. In 
afară de perioadele iniţiale de adaptare, care sunt comune 
tuturor noilor deţinuţi, Shawcross s-a simţit întotdeauna ca 
acasă în sistemul structurat al închisorii, unde se bucură de o 
dietă echilibrată. În schimb, piroluricii par să sufere în condiţii 
necontrolate. Incapabili să-şi controleze furia, odată provocati, 
suferă schimbări bruşte de dispoziţie, nu suportă zgomotele 


3 Crescut (n.tr.) 


neaşteptate şi puternice, sunt sensibili la lumina puternică şi 
tind să fie „păsări de noapte". De obicei sar peste micul dejun, 
nu reuşesc să-şi amintească ce visează şi au o slabă memorie 
pe termen scurt, ceea ce îi face nişte mincinoşi nepricepuţi. 
Uneori suferă de o lipsă a pigmentului pielii şi sunt, prin urmare, 
palizi. Părul albeşte prematur şi au o abilitate diminuată de a 
gestiona stresul. Astfel, pot fi foarte periculoşi şi constituie un 
risc public. 

Toate acestea pun personalitatea şi comportamentul lui 
Shawcross într-o lumină interesantă. Dr. Kraus argumentează că 
simptomele manifestate de Arthur Shawcross se corelează 
perfect cu cele ale cuiva cu niveluri anormal de ridicate ale 
acestei substanţe toxice. Dezorientarea parentală, testele EKG 
anormale,  nervozitatea generală, pierderea progresivă a 
ambiţiei, performanţele şcolare proaste şi potenţa sexuală 
scăzută, toate sunt prezente în istoricul său personal. 

Anomalia este corelată şi cu iritabilitatea vizibilă, accesele 
de furie, incapacitatea de a-şi controla furia odată provocată, 
schimbările de dispoziţie, problemele serioase cu controlul 
stresului, comportament violent şi antisocial, toate aliniate cu 
riscul crescut de a deveni violent, lucru evident în 
comportamentul acestui om. 

x x x 

Pare că nu prea există dubii că Shawcross s-a născut cu un 
handicap, în mod cert în sens genetic şi biochimic. Sindromul 47 
XYY, legat de valorile anormale ale criptopirolului, a creat încă 
de la concepție o bombă umană cu ceas, iar asta poate explica 
cu siguranță de ce a fost singura sămânță stricată în familia cu 
patru copii şi faptul incontestabil că a dat dovadă de un 
comportament antisocial de la o vârstă fragedă. Bineînțeles, 
Shawcross a ştiut dintotdeauna că era cumva diferit de toți 
ceilalți, mai ales de membrii familiei sale, dar nici în cele mai 
negre coşmaruri n-ar fi aflat de ce sau cât de diferit putea fi. In 
primii 25 de ani de viață, istoricul său sexual evidențiază o 
înclinație către copii mult mai mici decât el. A avut cu siguranță 
fantezii sexuale legate de sora lui, Jean, iar cu predispoziția sa 
înnăscută spre violență, probabil că a fost inevitabil ca 
înclinațiile sale pedofile să se transforme în violuri şi omucideri, 
ca într-un computer programat greşit. Uciderea lui Jack Blake şi 
Karen Ann Hill stau mărturie groaznică în acest sens. 


Un inadecvat sexual întreaga sa viaţă, Shawcross şi-a 
învinovăţit soțiile pentru dezamăgirile la acest capitol. Milioane 
de bărbaţi apelează la prostituate din diverse motive, aşa încât, 
probabil, la eliberarea sa din închisoare, Shawcross a trecut spre 
lumea mai uzată a prostituţiei, pentru a-şi satisface, la rândul 
lui, nevoia. 

Există, de asemenea, dovezi care sugerează că oamenii cu 
tulburările genetice şi chimice atribuite lui Shawcross se pot 
metamorfoza în indivizi extrem de periculoşi, mai ales în orele 
nopţii. „Monstrul râurilor" ieşea noaptea şi, când fiara răzbătea 
la suprafaţă, prostituatele erau cele care primeau pedeapsa 
ucigaşă. 

Retrospectiv, cu toate informaţiile de acum, nu s-ar putea 
spune oare că raţionamentul şi modul de operare ale lui 
Shawcross erau predictibile? îmbrăcămintea - nu doar a lui, ci şi 
a victimelor - era importantă pentru el. Hainele îl obsedau 
subconştient şi le menţionează mereu în declaraţiile date 
poliţiei, în scrisori şi în timpul interviurilor. Poate că nu vom şti 
niciodată de ce erau hainele atât de importante pentru acest 
om, dar împăturirea lor cu grijă a fost un semn distinct de 
neşters al crimelor sale, probabil din motivul pe care mi l-a dat 
într-unul dintre interviuri: „împătureşte-le hainele şi vor crede că 
le vor îmbrăca din nou“, a fost remarca sa calculată. Când era 
copil, mama lui Arthur îl obliga să fie ordonat şi îngrijit, mai ales 
în privinţa hainelor, aşa încât probabil această caracteristică era 
o moştenire din copilărie, pe care a dus-o cu el până a inclus-o 
în modul său de operare. 

Care este explicaţia pentru practica sa dezgustătoare - şi, 
în acelaşi timp, unică - de a îndesa resturi vegetale în urechile, 
nasul, gura, vaginul şi anusul multora dintre victime? Din nou, ar 
putea fi o rămăşiţă din primii ani de viaţă, când se delecta 
torturând şi omorând animale, peşti şi păsări. Atunci, copil fiind, 
a învăţat că, îndesând tot felul de materiale în victimele sale, nu 
le împiedica doar tipetele de durere, ci le reţinea urina şi 
excrementele care îi puteau păta hainele. Shawcross şi-a ucis 
toate victimele lângă apă, iar acest aspect al modului său de 
operare este mult mai uşor de explicat, pentru că era încă din 
copilărie un pescar iscusit, şi în aceste perioade de izolare pe 
malul râului avea timp din plin pentru fanteziile sale sexuale. De 


aici afinitatea lui Shawcross pentru apă. Malul râului era 
teritoriul său unde se simţea sigur. 

Shawcross s-a întors de mai multe ori la cadavrele 
victimelor sale. De multe ori stătea lângă trupurile în putrefacție 
şi le povestea viaţa sa. Le-a spus cum îl scârbiseră nevestele 
sale. Le-a explicat că iubea copiii şi că nu era vina lui că îi 
ucisese pe micul Jack Blake şi pe Karen Hill. 

De cel puţin două ori, Shawcross şi-a spintecat victimele şi 
le-a mâncat părţile intime. La June Cicero, penultima victimă, s-a 
întors de trei ori, a doua oară pentru a spinteca trupul îngheţat, 
în apele pârâului, pentru a-şi lua înfiorătorul trofeu. 

— Mi-a luat ceva, a explicat el. Am tăiat din ea, după aia 
am dezmorţit carnea în mers, sub radiatorul maşinii. Am 
mâncat-o crudă. Am vrut să le arăt poliţiştilor unde era osul, da’ 
n-au vrut să ştie. 

Ai spune că nici Stephen King n-ar fi putut descrie mai bine 
scena în vreunul dintre romanele sale de groază. Şi apoi, a treia 
oară când s-a întors la cadavrul lui June Cicero, Shawcross s-a 
masturbat peste parapetul podului, act observat de un ofiţer de 
poliţie şi care i-a pecetluit soarta. 

Shawcross nu simte nici o remuşcare pentru crimele sale; 
într-adevăr, dă vina fără excepţie pe alţii pentru actele sale 
antisociale - pe soțiile sale, pe Dumnezeu, pe armată şi, mai 
recent, pe ceea ce crede că e anomalia sa genetică şi 
biochimică. Aruncând vina în acest mod, este capabil să-şi 
justifice faptele până în extrema autoaprecierii, ceea ce îl pune 
pe un loc aparte în galeria criminalilor în serie, argumentând că 
este o fiinţă umană specială şi, astfel, material de studii 
ştiinţifice. Aici ar putea avea dreptate, fie şi doar pentru 
posibilitatea de a-i examina mai îndeaproape genele şi structura 
biochimică în speranţa unei înţelegeri mai clare în privinţa a 
ceea ce este el. 

Următorul fragment este dintr-o scrisoare trimisă de 
Shawcross autorului. Este publicată aici cu permisiunea lui: 

Am fost întrebat dacă am ucis. Da, de mult prea 
multe ori pentru oricine. Se zice că am consumat 
carne de om. Gândeşte-te la vremuri de demult: ai să 
vezi că oamenii vânau oameni (incă o mai fac prin 
zone izolate ale lumii). Gândeşte-te la animalul căruia 
îi spunem porc ori vier. De ce zic unele cărți că nu 


putem mânca acest animal? Pentru că are acelaşi gust 
cu carnea de om. Am mâncat carne de bărbat sau de 
femeie... Aşa că data viitoare când te aşezi ca să 
mănânci bacon, şuncă sau o friptură suculentă ori 
vreun cotlet de porc, gândeşte-te la gustul, aroma 
cărnii de om. Dar asta nu se întâmpla decât când mă 
enervam foarte rău - foamea prădătorului. 

Am fost un dumnezeu pentru mine. Am fost 
judecător, jurat şi călău. Îmi plac oamenii, am omorât, 
măcelărit şi distrus în total 53 de ființe umane în viața 
mea. De cel 

Imaginează-ţi asta: am fost învățat să stau câteva 
ore la rând fără să mişc; am fost învăţat să caut şi să 
distrug inamicul despre care mi s-a spus că e inamic. 

Prostituatele pe care sunt acuzat că le-am ucis 
erau în felul lor inamicul meu, pentru că pot ucide cu 
bolile lor sociale şi cu SIDA şi să scape! M-au întrebat 
dacă regret. Răspunsul meu este că regret foarte 
mult, până acolo unde mă întreb de ce am fost ales 
pentru o astfel de sarcină. 

Guvernul Statelor Unite m-a învăţat cum să ucid; 
ce nu m-a învățat a fost dorința să n-o fac! incă mai 
am sentimentele alea - dar pastilele pe care le iau 
acum mi le înăbuşă până când mă calmez. De ce nu 
înainte? 

De ce sunt cum sunt? Studiaţi-mă - căutați 
răspunsul înainte să moară prea mulţi! Sunt ca un 
prădător, capabil să vânez şi să distrug fără motiv în 
orice moment... Am fost împins şi amenințat, dar 
cumva pilulele îmi opresc sau îmi încetinesc dorința să 
lupt. Ştiu că atunci când mă lupt n-o să am nici un 
control - o să fiu din nou prădătorul. 

Cei mai mulţi îmi spun că o să mor în închisoare! 
(Şi ce dacă.) iți alegi când şi unde să mori?... Mulţi 
cred că, după ce mor, o să ajungă în rai. Nu-i aşa! 
Sufletul aşteaptă să fie chemat: citeşte Biblia, dacă în 
asta crezi. Cât despre mine, o să trăiesc din nou şi o 
să continui spre următoarea trecere. Sunt un 
spiritualist... Moartea nu e decât o tranziţie a vieții. 
Oamenii pe care i-am omorât sunt în următoarea 


tranziţie. Vor trăi din nou, dar într-un fel mult mai bun 

decât cel pe care l-au lăsat în urmă!... Am trăit în 

multe părți ale lumii, chiar şi în Anglia, în Kent mai 
exact. Mlaştinile mi-au fost casă acum 700 de ani. 

Ce s-a întâmplat în casa în care am crescut e mai 
bine să rămână nespus, dar nu pot! Când eram copil, 

nu aveam nici un control asupra cui era partenerul 

meu sexual! Nu pot să zic că nu mi-a plăcut, indiferent 

cine era, o verişoară, o soră sau chiar o fată mai mare. 

Orice bărbat, femeie sau copil de peste zece ani 
poate să ucidă intenționat. Cum am ucis fără să 
folosesc droguri şi fără luptă? Să-ţi explic. Corpul are 
multe puncte de presiune: unele te relaxează, altele 

te excită şi altele provoacă sau anihilează durerea. 

Unele dintre ele te pot paraliza, iar altele, oricum ar fi, 

te pot ucide! Mulţi dintre voi, oamenii, mă înfățişaţi ca 

pe un nebun descreierat. E liberul vostru arbitru. Ce 

credeți s-ar putea să nu fie aşa. 

Priveşte cerul, de acolo am venit! Şi tu la fel, dar 

nu vrei să recunoşti! Timpul meu e pe sfârşite în 

această tranziție. O să plec în curând mai departe, 

simt ce simt. Dacă toți bărbații, femeile şi copiii ar 
avea tot ce au ceilalți, crimele și războaiele nu ar 
exista. 
Nu uita: priveşte cerul, venim să vă salvăm de 
voi. 
Sunt sau sunt? 
SEMNAT ARTHUR SHAWCROSS 
19 SEPTEMBRIE 1994 

Acest capitol este bazat pe interviurile exclusive, 
înregistrate audio şi video, făcute de Christopher Berry-Dee cu 
Arthur John Shawcross, în Centrul  Corecţional Sullivan, 
Fallsburg, New York, luni, 19, şi vineri, 30 septembrie 1994, şi 
pe corespondența purtată vreme de trei ani. 

Shawcross primeşte scrisori, iar adresa sa este: Inmate # 
91-B-083, Sullivan Correctional Facility, PO Box AG, Fallsburg, 
NY12733-0016. 

Arthur John Shawcross a murit în data de 10 noiembrie 
2008, la Albany Medical Center, din cauza unui stop cardiac. 
(n.red.) 


JOHN MARTIN SCRIPPS - MAREA BRITANIE 
„N-o să mă spânzure. Sunt britanic." 
JOHN SCRIPPS, CU PATRU ZILE INAINTE 
DE A FI EXECUTAT IN INCHISOAREA CHANGI 
DIN SINGAPORE, PE 19 APRILIE 1996 

Numit de presă „Turistul din iad“, Scripps a devenit primul 
occidental care avea să fie spânzurat în Singapore pentru crimă 
şi doar al doilea pentru orice alt fel de infracţiune. Cetăţeanul 
olandez Johannes van Damme a fost executat în 1994 de 
autorităţile din Singapore pentru trafic de droguri. A fost arestat 
pe 27 septembrie 1989, după ce asupra lui s-au găsit patru 
kilograme de heroină. A fost condamnat la moarte pe 26 aprilie 
1993. 

Scripps este primul britanic spânzurat după abolirea 
pedepsei capitale în 1964. Ultimele execuţii au avut loc în Marea 
Britanie pe 13 august în acel an. Peter Anthony Allen, 21 de ani, 
a fost spânzurat în închisoarea Walton, Liverpool, iar John 
Robson Walby, alias Gwynne Owen Evans, 24 de ani, în 
închisoarea Strangeways, Manchester. Au fost condamnaţi 
împreună pentru uciderea lui John West, un şofer de dubă din 
Workington, Cumberland, în timpul unui jaf. 

John Martin Scripps s-a născut în Hertford pe 9 decembrie 
1959. Familia lui s-a mutat în Londra când era mic, iar el îşi 
aminteşte o copilărie fericită, în care a fost foarte apropiat de 
sora lui, Janet. La vârsta de nouă ani şi-a pierdut tatăl, care s-a 
sinucis după ce a aflat că soţia lui urma să-l părăsească pentru 
un alt bărbat. John şi-a găsit tatăl în casă, cu capul în cuptorul 
pe gaz. Cam în aceeaşi perioadă mama lui a fost diagnosticată 
cu cancer la gât şi, deşi a învins boala, lumea lui John s-a 
dezintegrat. 

Conform FBI, 70% dintre criminalii în serie au trecut printr-o 
traumă la un moment dat în copilărie. 

„Trauma rămâne vie în timp şi devine o fantezie a 
răzbunării", spune lan Stephen, un psiholog criminalist care 
lucrează pentru poliţie şi serviciul penitenciar din Strathclyde. 
„In cazul lui Scripps, furia ar fi putut fi determinată de faptul că 
a fost lipsit de tată, părăsit." 

John a devenit din ce în ce mai introvertit. S-a izolat de 
prieteni şi a început să nu se mai poată concentra să înveţe să 


citească şi să scrie. A învăţat aceste lucruri ulterior, în 
închisoare, dar scrisul său a rămas foarte copilăresc. 

La 14 ani a dispărut dintr-o tabără de antrenament din 
Franţa, organizată de Unitatea Finchley a forţei de cădeţi ai 
armatei. Un an mai târziu se găsea în faţa tribunalului pentru 
minori, acuzat de pătrundere prin efracţie şi furt. 

Prima condamnare ca adult a fost pentru expunere 
indecentă în 1978, când a fost amendat cu 40 de lire de Curtea 
Magistraţilor din Hendon. Ulterior începe un catalog macabru de 
infracţiuni precum spargeri în Londra, urmate de închisoare în 
Israel, după ce a furat de la un coleg de kibbutz. În 1982 a fost 
închis din nou pentru spargere şi agresiune în Surrey. 

A reuşit să scape de sistemul penal şi a început o călătorie 
a crimelor prin Asia de Sud-Est şi America. În Mexic a cunoscut-o 
pe Maria Arellanos, în vârstă de 16 ani, cu care s-a şi căsătorit. 
Dar în 1985 era din nou în Marea Britanie, urmând a fi 
condamnat pentru spargere. Închisoarea nu l-a putut opri, iar el 
a scăpat din nou, întorcându-se la activităţile sale de mic 
traficant de droguri în Asia de Sud-Est şi America. 

Justiţia i-a luat din nou urma în 1987, când a fost închis 
nouă ani în Londra pentru infracţiuni legate de trafic de heroină. 
În anul următor, tânăra sa soţie mexicană a divorţat de el. În 
timpul unei învoiri în iunie 1990 a dispărut a treia oară şi a 
plecat la Bangkok. 

Interogat ulterior de ofiţerii vamali, Scripps a spus că a 
zburat la Bangkok pentru a se întâlni cu o fată cu care 
coresponda. La sosirea în capitala thailandeză, s-a cazat la 
Liberty Hotel trei zile, într-o cameră ieftină, costând în jur de 
zece lire pe noapte. Însoţit de iubită, a frecventat câteva baruri 
şi a vizitat atracţii turistice locale. Dragostea părea să plutească 
în aer, iar cuplul a făcut o excursie la Ayuthaya, fosta capitală 
istorică, unde cei doi au stat două zile. Apoi au plecat spre 
Pattaya, cunoscut ca „Oraşul Păcatelor", iar de acolo, în Phuket, 
unde au stat la Nilly's Marina Inn, pe plaja Patong. Scripps a 
petrecut zece zile în Thailanda înainte să decidă să se întoarcă 
la Londra. Cheltuise 1 000 de lire în timpul sejurului său în 
Orient, inclusiv 270 de lire pe haine şi un pic peste 100 pe 48 de 
ceasuri contrafăcute. Cumpărase de asemenea şi o cantitate de 


heroină. 
x k x 


La ora locală 1:20, Scripps a urcat la bordul zborului Gulf Air 
GF 153, cu destinaţia Muscat, în Sultanatul Oman. La sosire, s-a 
îndreptat spre zona de tranzit a Aeroportului Internaţional Seeb, 
pentru a-şi aştepta zborul de legătură spre Heathrow, Londra. 
Călătorea cu un paşaport britanic emis pe numele Jesse Robert 
Bolah. Acest document cu numărul 4348572V fusese furat. 

Pierzându-şi timpul într-un bar din aeroport, l-a cunoscut pe 
Christopher Davis, cu care a stat de vorbă în aşteptarea 
zborului. In timp ce se pregătea de îmbarcare, Scripps a fost 
supus unei verificări de rutină care a inclus şi o percheziţie 
corporală. Caporalul Saeed Mubarak de la Poliţia Regală Oman i- 
a găsit în buzunare două pachete învelite în bandă adezivă 
roşie. Temându-se ca pachetele să nu conţină explozibil, a cerut 
ajutorul inspectorului Saeed  Sobait. Cei doi ofiţeri au 
percheziţionat bagajul de mână al lui Scripps, în care au găsit un 
pachet mai mare, conţinând o pudră albă. Problema celor doi 
era că pudra albă nu putea fi testată fără reținerea pasagerului. 
S-a decis astfel să-i dea căpitanului unul dintre pachete - care, 
s-a dovedit ulterior, conţinea 50 de grame de diamorfină - şi 
paşaportul. Lui Scripps i s-a permis apoi să se îmbarce spre 
Londra, în realitate fiind reţinut şi în responsabilitatea 
echipajului zborului Gulf Air. 

Scripps a urcat agitat la bordul aeronavei Tri-Star şi a 
ocupat locul 39H. Pe la jumătatea zborului, profesorul Gareth 
Russell, ocupantul locului 39K, a observat că pasagerul de lângă 
el a aruncat ceva pe jos şi apoi l-a împins cu piciorul sub scaun. 

Imediat ce aeronava a intrat în spaţiul aerian britanic, 
pilotul a luat legătura cu serviciul vamal şi, la câteva secunde 
după oprirea avionului, o echipă de ofiţeri vamali condusă de 
David Clark a urcat la bord. Pachetul pe care îl aruncase Scripps 
sub scaun a fost găsit. După un test rapid care a ieşit pozitiv 
pentru opioide, a fost acuzat conform Articolului 3(1) din Legea 
utilizării greşite a drogurilor din 1971, de încălcarea Secţiunii 
170(2) din Legea vămilor şi accizelor din 1979. 

John Scripps a fost reţinut în noaptea aceea, pentru a li se 
permite ofițerilor vamali şi poliţiştilor să-i percheziţioneze 
locuinţa din Gordon Road nr. 6, Farnborough, unde locuia cu 
unchiul său, Ronald White. A fost găsită o mapă cu mai multe 
acte, printre care un paşaport vest-german pe numele de Robert 
Alfred Wagner şi un card de identitate belgian pe numele 


Benjamin George Edmond Stanislas Balthier, cu fotografia lui 
Scripps. Persoanele pe ale căror nume se emiseseră 
documentele fuseseră date dispărute fără urmă de mulţi ani. 

Mai târziu în aceeaşi zi, Scripps a fost interogat din nou şi 
întrebat ce sursă de venituri avea, cum de îşi permitea să 
călătorească prin toată lumea şi cum şi-a putut face rost de o 
valiză Samsonite foarte scumpă. A răspuns plin de tupeu: 
„Poate pentru voi e foarte scumpă, dar pentru mine nu e. Dacă 
nu vă permiteţi o valiză ca asta, e fiindcă lucraţi ca slugi ale 
statului pentru un salariu fix şi nu sunteţi dispuşi să ieşiţi şi să 
munciţi la orice oră.“ 

Pe 31 august, la ora 22:00, Scripps a fost eliberat în 
custodia lui John Martin şi instruit să confirme cauţiunea pe 29 
octombrie 1990. Nu s-a prezentat în data stabilită şi în 28 
noiembrie a fost arestat de detectivul Malone în locuinţa mamei 
sale din Grove Road nr. 11, Sandown, pe Insula Wight. Poliţia a 
găsit din nou droguri şi l-a acuzat de deținerea a 50 de grame 
de diamorfină de puritate 80%. Valoarea de piaţă a acestei 
cantităţi a fost estimată la aproximativ 9 473 de lire, în timp ce 
restul de 191,5 grame de heroină pe care încercase să le treacă 
prin aeroport au fost evaluate la 38 551 de lire. Ştiind acum că 
Scripps deţinea droguri în valoare de peste 48 000 de lire, 
poliţiştii înțelegeau cum îşi permitea el acest stil de viaţă. 

Deoarece Scripps reuşise să fugă de o pedeapsă anterioară 
de şapte ani de închisoare pentru infracţiuni legate de droguri, a 
fost pus în arest în închisoarea Winchester, până la data 
procesului. Le-a spus avocaţilor că va pleda nevinovat. Apărarea 
lui era destul de simplă. Avea să fie achitat sau nu în funcţie de 
afirmaţia sa că găsise pachetul roşu cu heroină pe jos, în 
Aeroportul Muscat, şi îl predase poliţiei. A negat categoric că ar 
fi fost găsit vreun drog asupra lui în Muscat. Mai mult, a 
argumentat că urmele de heroină găsite în buzunarele 
pantalonilor pe care-i purta în acel moment au dus la cererea de 
a deschide pachetul cu droguri pe care îl găsise. A negat să fi 
avut orice cunoştinţă despre urmele care s-ar fi găsit în 
buzunarul unei cămâăşi. Şi dacă ar fi reuşit să scape cumva din 
încurcătura aceasta, tot n-ar fi scăpat de tot, pentru că poliţiştii 
găsiseră heroină asupra lui când îl arestaseră în Sandown, iar în 
portofel avea nu mai puţin de 2 000 de lire. Aceste lucruri 


sugerau că intenţiona să vândă drogul pe Insula Wight, o altă 
acuzaţie pe care Scripps a negat-o. 

Deţinutului V48468 Scripps i s-a oferit un avocat din oficiu, 
iar cazul 41910602 a fost judecat de Curtea Coroanei din 
Winchester pe 6 ianuarie 1991. Reprezentat de Bruce Maddick 
QC, Scripps şi-a recunoscut brusc vinovăția, încercând să obţină 
clemenţă. In ciuda acestei manevre, a fost condamnat la 13 ani 
de închisoare. În mod uimitor, a stat închis doar trei ani şi zece 
luni, reuşind încă o evadare. 

Scripps şi-a început condamnarea în închisoarea Albany, pe 
Insula Wight, şi timp de şase săptămâni, între martie şi aprilie 
1993, a fost instruit în meseria de măcelar de ofiţerul James 
Quigley. 

„| s-a arătat cum se dezosează sferturile anterioare şi 
posterioare de vită, carcasele de porc, cum se scoate slănina şi 
cum se tranşează puiul", spune James Quigley, adăugând: „A 
învăţat foarte repede cum să tranşeze, dezmembreze şi 
dezoseze animale." 

Ce nu au bănuit autorităţile nici o clipă era că, în timp ce 
iniţiau un deţinut în tainele meseriei de măcelar, îl şi echipau cu 
abilitatea de a ucide şi de a tranşa fiinţe umane, chemare 
macabră căreia el i-a cedat în cele din urmă. 

Odiseea finală a lui Scripps a început pe 28 octombrie 
1994, când nu s-a mai întors în închisoarea Mount din 
Bovington, Hertfordshire, după o învoire de patru zile. În 
săptămâna dinaintea învoirii şi-a vândut fără să se ascundă 
toate lucrurile, pentru a-şi finanța evadarea. S-a lăudat chiar 
câtorva deţinuţi că urma să evadeze. Administraţia închisorii a 
aflat despre asta, dar nu a făcut nimic. 

Când nu s-a mai prezentat la finalul perioadei de învoire, 
guvernatorul închisorii, Margaret Donnelly, a spus: „Nu mai era 
considerat un risc. Nu avea un istoric violent. Era liniştit şi 
rezervat." 

Ce nu ştia, din câte se pare, guvernatorul, era că Scripps 
fugise după fiecare permisie primită vreodată. Şi, departe de a fi 
liniştit şi rezervat, mierosul traficant era pe cale să devină un 
criminal în serie diabolic. 

După ce a fugit, Scripps a fost cuprins de o demenţă a 
crimelor în jurul lumii. Prima escală, înaintea seriei de crime, a 
fost Olanda, unde s-a întâlnit cu un fost vânzător de droguri pe 


care îl cunoscuse în închisoarea Winchester. A mers apoi în 
Belgia şi în Spania, şi a ajuns la finele lui noiembrie în Mexic, 
unde a încercat să se împace cu Maria Arellanos. l-a spus că 
fusese eliberat din închisoare din motive de procedură, că se 
întorcea în Thailanda ca să cumpere haine de mătase şi că voia 
să deschidă cu ea un butic în Cancun. l-a spus că era acum un 
om profund religios şi, pentru a o convinge, a devenit un 
adorator al Fecioarei din Guadalupe, protectoarea Mexicului. 

Pentru a finanța această aventură, Scripps s-a împrietenit 
cu Timothy McDowell, un excursionist britanic aflat în vacanţă în 
Belize, care călătorise în Mexic în 1994. Se bănuieşte că l-a 
omorât în bătaie pe absolventul de Cambridge în vârstă de 22 
de ani, i-a tranşat corpul şi l-a aruncat într-un râu plin de 
aligatori. La scurt timp după crimă, contul victimei a fost 
devalizat de 21 000 de lire, banii fiind transferați în contul lui 
Scripps din Londra. Suma a fost ulterior transferată într-un al 
treilea cont, în Statele Unite, în numele lui Simon Davis, unul 
dintre multele aliasuri ale lui Scripps. 

x x x 

Gerard George Lowe, 33 de ani, a ajuns pe Aeroportul 
Changi din Singapore în dimineața zilei de 8 martie 1995. 
Imbrăcat lejer, în bermude kaki şi un tricou portocaliu, nu se 
deosebea cu nimic de toţi ceilalți călători care se îngrămădeau 
la debarcare şi pe holurile terminalelor. Era doar un alt turist, şi 
asta era ideea. Călătorind singur într-o ţară străină, Lowe căuta 
un chip familiar. Şi, cum se întâmplă în aeroporturi când oamenii 
încearcă să se orienteze, a ajuns să stea de vorbă cu un 
necunoscut. Englezul înalt, cu vocea blândă, pe la vreo 30 şi 
ceva de ani, s-a prezentat politicos: Simon Davis. Lowe i-a spus 
că era inginer sud-african proiectant de fabrici de bere, care 
venise la cumpărături în Singapore pentru a profita de preţurile 
mici ale camerelor şi aparatelor video. Când i-a observat cârdul 
de credit auriu, Scripps a ştiut că îşi găsise următoarea victimă. 

Pentru Scripps a fost evident că noua sa cunoştinţă era un 
om chibzuit, aşa că i-a propus să împartă o cameră de hotel. A 
propus hotelul River View. Acesta este un popas destinat 
afaceriştilor din clasa de mijloc, cu o zonă de recepţie placată cu 
marmură lucioasă şi un butic ordinar unde se vând orhidee de 
plastic şi parfum „Hong Kong Girl“. Hotelul era plin, iar cei doi 
au fost nevoiţi să aştepte câteva ore să primească o cameră. 


„Păreau foarte normali", după cum a declarat Roberto Pregarz, 
managerul hotelului, la procesul lui Scripps. „Zâmbeau şi 
râdeau. Nu era nimic ciudat." 

După câteva minute de la înregistrare, cei doi bărbaţi au 
luat în primire camera 1511. După ce au despachetat, Lowe s-a 
aşezat la o măsuţă rotundă de unde putea admira priveliştea 
panoramică a oraşului şi, luând un stilou, a început să-şi facă 
lista de cumpărături. 

Scripps a ales acest moment pentru a se furişa în spatele 
lui Lowe şi a-l lovi o singură dată, teribil, în moalele capului, cu 
un ciocan de camping de 1,3 kilograme. După ce a fost prins şi 
apoi încarcerat în închisoarea Changi, Scripps a spus despre 
crimă: „Cred că [Lowe] a fost un pic surprins când l-am lovit. La 
început a crezut că nu-i fac nimic. M-am enervat pentru că m- 
am gândit că e homosexual. L-am aruncat în perete şi ela 
început să se lase în jos. Tremura şi a făcut pe el. L-am cam 
burduşit un pic şi l-am făcut să-mi spună PIN-ul cârdului. În baie 
era conştient. | se scurgea apă din gură. Gâlgâia sau aşa ceva.“ 

Fără urmă de emoție, Scripps a adăugat: „Ei bine, i-am 
tăiat gâtul şi l-am lăsat să sângereze ca un porc până a murit". 

Următorul dialog dintre mine şi John Scripps a avut loc când 
era în închisoare, aşteptând să fie executat: 

CBD: Deci hai să ne înţelegem, John. L-ai izbit pe acest 

om nevinovat de perete, apoi l-ai bătut până 
aproape de inconştienţă sau aşa ceva. Apoi l-ai 
târât în baie, l-ai pus în cadă, punându-i capul pe 
genunchi. Ai pornit apa şi l-ai înjunghiat în ceafă, 
pentru a-l paraliza. Apoi i-ai tăiat gâtul sau ce i-ai 
făcut şi l-ai lăsat să sângereze până la moarte. 
Ştia ce i se întâmplă, John? 

JS: Vrei nenorocitul de adevăr? 

CBD: Da. 

JS: Da. 

CBD: Da, ce? 

JS: Vrei să scoţi apă din piatră seacă? 

CBD: A ştiut domnul Lowe ce se întâmpla? 

JS: Da! S-a pişat şi s-a căcat pe el. Puţea ca dracu’. Se 

căca pe el. Da. Sigur. Ah, futu-i! Pe bune, nu pot 
să vorbesc despre asta. N-a fost bine şi am borât. 


Pe bune, s-a căcat pe el, da' nu prea avea ce să 
facă, nu? 

CBD: Probabil că nu, John. Ce ai făcut după ce l-ai 
omorât? 

JS: L-am făcut bucăţi, ca să pot scăpa de cadavru. 

CBD: E adevărat că ai folosit ferăstrăul cel mic al 
briceagului Swiss Army? 

JS: Aia e o aiureală. Am un briceag pentru camping. 

Da' oricine îţi poate spune că n-ai cum să foloseşti 
un ferăstrău atât de mic să tranşezi un corp. 

CBD: OK. Ce ai folosit? 

JS: Un cuţit de dezosat de 15 centimetri. M-au învăţat 
ce cuțite să folosesc, să ştii. 

CBD: Da, ştiu că spui adevărul. Continuă! 

JS: Ei bine, după ce s-a scurs sângele, i-am tăiat capul. 
Exact ca la porc. E aproape acelaşi lucru. Tai prin 
beregată şi răsuceşti cuțitul prin ceafă. Nu e cine 
ştie ce dacă o faci cum trebuie... l-am tăiat 
antebraţele de la coate. După aia i-am tăiat 
braţele din umeri. Pur şi simplu, tai prin 
încheieturi. Nu-ţi trebuie nici un ferăstrău. 

CBD: Şi? 

JS: Păi, picioarele. Aăă, la un porc ai picioarele şi 

trebuie să foloseşti un ferăstrău ca să faci... cred 
că se numeşte „tăietură pătrată". Dar, sincer... 
Am înfipt cuțitul şi am răsucit şi am tăiat până 
când picioarele s-au desprins din şold, cred. Când 
am ajuns la genunchi, am tăiat prin ei pur şi 
simplu şi au sărit şi am putut plia picioarele. 
Chestii grele, nu? 

După ce a împachetat bucăţile de corp în sacii negri de 
gunoi pe care Gerald Lowe îi adusese pentru a împacheta 
cumpărăturile sale din duty-free, Scripps a pus pachetele în 
singurul dulap al camerei. A dat din plin cu deodorant Lynx prin 
cameră, în încercarea de a acoperi mirosul propriei vome: s-a 
dovedit a fi fost degeaba, deoarece cuplul care a stat în camera 
1511, în zilele care au urmat, a reclamat un iz dubios care se 
simţea în cameră. În sfârşit, Scripps s-a spălat pe mâini şi a 
curăţat baia. Din nou, nu a fost prea scrupulos şi a ratat câţiva 
stropi pe perdeaua de duş, pe uşă şi pe vasul de toaletă. Aceste 


urme s-au dovedit a fi probe cruciale când a fost dus în cele din 
urmă în faţa curţii pentru a răspunde acuzaţiei de crimă. 

Crima, comisă într-o manieră atât de meticuloasă, poate fi 
cu greu considerată o crimă pasională. Este o acţiune 
eminamente practică, îndeplinită cu obiectivitatea studiată a 
unui profesionist. Este nevoie de gândire, planificare şi talent 
pentru a te ocupa de fiecare detaliu eficient şi cu sânge-rece. Cu 
toate că a lăsat urme ale măcelului în baie, după eveniment, 
Scripps a demonstrat o stăpânire de sine clinică şi tacticoasă. A 
început prin a falsifica semnătura victimei pe o hârtie de calc. 

Următoarea sa mişcare a fost o vizită la un magazin de 
computere, unde i-a spus vânzătorului că era Gerald Lowe şi 
voia să cumpere nişte laptopuri. Pe la 9 seara era înapoi în 
restaurantul hotelului River Garden, în faţa unei fripturi şi a unei 
sticle de vin alb. Era o seară liniştită. Şirul de lumini multicolore 
din jurul terasei se reflecta în apa râului Singapore. John Scripps 
făcuse pace cu lumea. 

A doua zi de dimineaţă, Scripps l-a informat pe 
recepţionerul hotelului că însoţitorul său a plecat şi că va plăti el 
factura. Apoi a luat la rând mallurile sclipitoare din Singapore, 
într-o adevărată nebunie a cumpărăturilor. A colindat din 
magazin în magazin, folosind de fiecare dată cârdul Gold al lui 
Lowe. Prima sa achiziţie a fost o pereche de pantofi Nike şi nişte 
ciorapi, precum şi un aparat de înregistrare video, pe care a 
aranjat să i-l trimită surorii sale, în Anglia. 

În dimineaţa zilei de 9 martie, Scripps a folosit cârdul de 
credit pentru alte cumpărături costisitoare. A retras şi 8 400 de 
dolari singaporezi de la o bancă şi a transferat telegrafic 11 000 
de dolari americani într-unul dintre conturile sale din San 
Francisco, deschis pe numele John Martin. A folosit cârdul pentru 
a cumpăra un bilet de 30 de dolari singaporezi la un spectacol al 
Orchestrei  Simfonice din Singapore, care a prezentat un 
program cu bucăţi din Brahms şi Ceaikovski. În sfârşit, într-o 
tentativă extraordinar de ciudată, dar pragmatică de a-şi 
maximiza câştigul, a cumpărat cinci bilete la loteria Big Sweep. 

In noaptea aceea a pus bucăţile de cadavru tranşate într-o 
valiză şi a luat un taxi până în Portul Singapore unde, la 
adăpostul întunericului, a aruncat conţinutul macabru în apele 
de lângă Cheiul Clifford. A doua zi, cu portofelul doldora, a luat 
avionul spre Bangkok. 


XX xk 


Sheila Damude, o femeie de 49 de ani, administratorul unei 
şcoli din Victoria, Columbia Britanică, venise în Bangkok pentru 
o vacanţă de două săptămâni alături de fiul ei, care era într-un 
an de pauză pentru a face turul lumii. Darin, 22 de ani, îşi 
rupsese piciorul în timpul unei excursii cu prietenii, iar ea voia 
să-i ofere puţină atenţie maternă. Au decis să facă o excursie 
până pe „Insula Paradisului" Phuket. 

Pe 15 martie, mama şi fiul au ajuns pe Aeroportul Phuket şi 
încercau să-şi adune gândurile, în debandada obişnuită a 
sosirilor, când Scripps s-a apropiat şovăitor de ei. 

—Am zburat cu acelaşi avion. Aveţi probleme? i-a întrebat. 

In doar câteva minute, Scripps a obţinut informaţia că 
Sheila şi fiul ei voiau să ajungă pe plaja Patong, dar nu ştiau cât 
ar putea costa un taxi. 

Cu simţurile sale de prădător cât se poate de treze, Scripps, 
eternul călător experimentat, le-a spus de „Nilly's Marina Inn“, 
unde camera i-ar fi costat în jur de 18 dolari americani pe 
noapte. Micul hotel de lux se afla într-o zonă liniştită, la capătul 
sudic al plajei Patong, una dintre cele mai populare ale insulei. 
Le-a propus să împartă cu el un taxi, pentru a mai economisi 
bani. Mama şi fiul au făcut un schimb de priviri şi au încuviinţat 
din cap. Erau evident foarte impresionați de acest tânăr 
serviabil şi, curând, se aflau pe şoselele prăfuite spre plaja 
Patong. 

Scripps s-a cazat la Nilly's Marina Inn ca Simon Davis, un 
mic negustor din Londra. Nu a observat nimeni că, dintr-o 
greşeală care dezvăluia multe, semnase neatent cu inițiala 
prenumelui său real - „ J“ Davis. Călătorul perfect, mai stătuse şi 
altă dată acolo, de fiecare dată atrăgând priviri admirative din 
partea angajatelor care se refereau la el cu apelativul „Mr. 
John“. 

Cei doi Damude au urcat cu liftul până la etajul al doilea, 
unde li s-a prezentat un apartament de lux spaţios, cu vedere la 
golf, o privelişte ca din Miami Vice, cu jet-skiuri şi şalupe 
năpustindu-se spre nisipurile albe. Scripps a luat o cameră 
apropiată, de partea cealaltă a coridorului, cu vedere la zona 
împădurită din spatele hotelului. 

Apartamentul familiei Damude avea două paturi duble 
mari, un minibar bine aprovizionat, telefon cu linie directă 


internaţională, televizor color, aer condiţionat şi o zonă de 
bucătărie. Baia şi duşul erau separate şi exista chiar şi un seif în 
care îşi puteau asigura bunurile de valoare. 

Camera era destul de luxoasă, mai ales pentru preţul ei, 
dar priveliştea era de nepreţuit. Dincolo de plaja lungă şi 
nisipoasă şi un drum îngust erau apele de cristal ale Mării 
Andaman. Când au ieşit pe balcon, au văzut doi palmieri înalţi 
crescuţi din solul nisipos, sub care două localnice spărgeau nuci 
de cocos. Fetele au privit în sus şi au început să chicotească 
când l-au văzut pe atrăgătorul Darin. În acele momente, cei doi 
credeau că au ajuns în rai, dar peste numai o zi aveau să fie 
aruncaţi în iad. 

Între timp, după o plimbare scurtă pentru a vedea 
fascinanta viaţă de noapte din Patong, cei doi Damude şi-au 
petrecut seara explorând magazinele de mătăsuri. Scripps a 
închiriat o motocicletă Honda de 450cc şi a sfârşit pe faleză, la 
The Banana Bar. Trepidând în ritmul muzicii, locul era plin de 
fete care îşi vindeau trupul pe un preţ mai mic decât al unui 
prânz. A dansat câteva ore şi a făcut sex cu o femeie tânără pe 
plajă, înainte să încheie noaptea. Poliţia Turistică i-a admirat 
motocicleta galben-verde parcată ilegal în faţa hotelului şi a 
decis că nu era o idee bună să amendeze un turist în vacanţă. 

Dimineaţă, Sheila şi Darin au coborât la micul dejun, pe 
care l-au luat în aer liber, la soare. După masă s-au uitat după 
semne de viaţă prin acvariul oarecum posomorât al hotelului, iar 
Sheila a căutat prin stativul cu cărţi poştale ceva potrivit de 
trimis acasă, soţului ei. A fost ultima dată când cei doi au fost 
văzuţi în viaţă. Se crede că au revenit în camera lor pentru a-şi 
planifica ziua. 

În jurul orei 11:00, turiştii care se vânturau prin faţa micului 
hotel învecinat au observat un şuvoi de apă colorată în roşu 
venind dintr-o scurgere care ducea de la Nilly's Marina Inn în 
canalizarea de sub şosea. 

Pentru că nu a fost acuzat niciodată de uciderea Sheilei şi a 
lui Darin Damude, John Scripps a refuzat să discute cu mine 
acest caz. Cu toate acestea, folosind toate dovezile cunoscute, 
este posibil de reconstruit ce s-a întâmplat după ce mama şi fiul 
au revenit în camera lor. 

Scripps a ciocănit la uşă şi a intrat sub un pretext oarecare 
şi, în câteva secunde, i-a paralizat pe amândoi cu o armă cu 


şocuri electrice. O astfel de armă a fost găsită asupra lui când a 
fost arestat. Cu victimele imobilizate, şi-a scos ciocanul şi i-a 
lovit până i-a omorât - mostrele luate de pe ciocanul său s-au 
potrivit cu petele de sânge de pe covorul din camera celor doi 
Damude - după care le-a tranşat corpurile, folosindu-se de 
abilităţile de măcelar învăţate atât de bine în închisoarea 
Albany. 

După ce a furat paşapoartele şi cârdurile de credit ale celor 
două victime, a plecat într-o nouă sesiune de cumpărături. 
Craniile, torsurile şi câteva membre aparţinând celor doi au fost 
găsite între 19 şi 27 martie, împrăştiate prin împrejurimi. De 
asemenea, în această perioadă, o thailandeză care ieşise să-şi 
plimbe câinele a găsit alte rămăşiţe macabre, parţial ascunse 
într-un puț de mină de staniu dezafectat. Identitatea victimelor 
a fost ulterior confirmată cu ajutorul amprentelor dentare. 

Occidentul a devenit mai puţin sensibil la astfel de crime 
multiple comise cu sânge-rece. Detaliile înfiorătoare ale crimelor 
înfăptuite de, spre exemplu, Kenneth McDuff, Harvey Carignan 
ori Peter Sutcliffe au devenit mult prea familiare. Când cea mai 
recentă crimă senzaţională ajunge pe prima pagină a ziarelor, 
avem sentimentul că am mai citit despre ea. Cadavrele 
dezmembrate, victimele anonime, crimele aparent lipsite de 
motiv şi actele bizare de violenţă au devenit ceva obişnuit. A 

Însă, în Singapore, violenţa şi crimele sunt neobişnuite. În 
acest oraş-stat ordonat draconic, în care până şi asfaltul pare să 
fie spălat cu şampon şi în care sticla zgârie-norilor străluceşte 
fără pată în soare, infracțiunile iau forme mai igienice. 

Pedepse de o duritate renumită îi aşteaptă pe cei care 
îndrăznesc să arunce gunoaie ori guma de mestecat pe stradă. 
Aici, taxiurile sunt echipate cu un avertizor care se declanşează 
automat dacă şoferul depăşeşte limita de viteză de 80 de 
kilometri pe oră. Singaporenii s-au întâlnit şi ei cu crimele. Au şi 
ei partea lor de crime domestice, în medie mai puţin de 50 de 
omucideri pe an la o populaţie de 2,5 milioane. Crimele comise 
sub impulsul momentului par întotdeauna mai uşor de înţeles. 

Superintendentul interimar Gerald Lim a fost cel desemnat 
la conducerea anchetei crimelor comise de John Scripps. In 
momentul uciderii lui Lowe, acesta era ofiţer superior de 
investigaţii în Divizia de Anchete Speciale a Departamentului de 
Investigaţii Criminale, iar ancheta sa a început pe 13 martie 


1995, în Portul Singapore, cu descoperirea unor picioare care se 
iţeau dintr-un sac negru de gunoi, legate cu o pereche de chiloţi 
albaştri mari, marca Woolworths. 

Un barcagiu a făcut următoarea descoperire - două coapse 
albe, păroase şi legate cu fâşii textile portocalii, săltând printre 
ambarcaţiunile de agrement, în apropiere de Cheiul Clifford. 

În sfârşit, pe 16 martie, torsul umflat al unui bărbat a fost 
pescuit din apă. Aceste rămăşiţe înspăimântătoare aparţineau 
aceluiaşi bărbat alb, dar capul şi braţele trupului nu au fost 
recuperate niciodată. 

Lim avusese de-a face cu bătăile teribile dintre constructorii 
imigranţi şi cu crime domestice, dar acum era vorba de ceva 
complet şi înfiorător de diferit. A examinat carnea verzuie, în 
putrefacție, întrebându-se cine ar fi putut fi capabil de nimicirea 
atât de rece şi de calculată a unei alte fiinţe umane. lar acest 
cadavru nu era lipsit doar de cap şi braţe, ci şi de nume. 

Dat fiind că majoritatea turiştilor care vizitează Singapore 
se cazează la hotel, prima oprire a detectivului a fost registrul 
centralizat al hotelurilor. În câteva ore a fost trimis un fax către 
toate hotelurile din Singapore, cu întrebarea dacă lipseau 
oaspeţi sau dacă existau cazuri în care aceştia plecaseră fără să 
achite nota de plată. Hotelul Riverview a răspuns imediat. Doi 
oaspeţi - Gerard Lowe şi Simon Davis - plecaseră din camera 
1511 fără să plătească. Dar mai era ceva, a spus managerul. 
Recepţionerii de serviciu şi-au amintit că englezul fusese văzut 
trăgând de o valiză grea prin foaier, în noaptea dispariţiei sale şi 
a însoţitorului său, şi că, la întoarcere, câteva ore mai târziu, 
avea mâinile goale. 

Pe 14 martie, poliţia din Johannesburg, Africa de Sud, a 
primit plângerea unei îngrijorate doamne Vanessa Lowe, care 
spunea că soţul ei dispăruse. Nu o mai sunase din Singapore 
pentru a o asigura că e bine, ceea ce, le-a spus ea, era complet 
neobişnuit. Temerile sale au ajuns curând la urechile lui Gerald 
Lim, iar acesta a invitat-o în Singapore, pentru a identifica trupul 
dezmembrat şi câteva articole de îmbrăcăminte. 

Inainte de sosirea Vanessei Lowe, Lim stabilise că „Simon 
Davis“ folosise cârdul de credit Gold al victimei. Davis era acum 
principalul suspect şi fusese emis un mandat de arestare pe 
numele lui. Poliţiştii erau acum convinşi că îl ucisese pe Lowe 
pentru bani. 


Când a sosit femeia  înnebunită de îngrijorare, 
superintendentul Lim a aşteptat-o la aeroport şi, cât de delicat a 
putut, a rugat-o să identifice cadavrul. Femeia i-a indicat cu 
curaj mai multe semne de pe trupul răposatului ei soţ. A 
recunoscut cicatricea operaţiei de apendicectomie de pe 
abdomen, pistruii de pe spate şi o umflătură osoasă de 
deasupra genunchiului drept. A identificat de asemenea şi 
chiloţii folosiţi de Scripps pentru a lega coapsele victimei sale, 
iar fâşiile portocalii fuseseră rupte dintr-un tricou al soţului ei. 

Dintr-un motiv inexplicabil, Scripps s-a întors în Singapore 
pe 19 martie şi, după o încăierare scurtă în faţa ghişeului 
Biroului Imigraţie, a fost arestat. Când poliţiştii au deschis 
rucsacul bărbatului care îşi spunea Simon Davis, au fost uluiţi de 
ce au găsit. lnăuntru, alături de un prosop de plajă „Enjoy Coca- 
Cola", o casetă Pink Floyd, un şampon Paul Mitchell şi câteva 
prezervative, era ceea ce ei au numit „trusa criminalului". 

Scripps avea un pistol cu şocuri electrice de 10 000 de volţi 
„Z-Force Ill", un ciocan de 1,5 kilograme, un spray lacrimogen, 
două perechi de cătuşe, câteva cătuşe pentru degetele mari, 
două cuțite cu zimţi şi două cuțite Swiss Army. Şi asta nu era 
tot. Altă geantă a sa era plină cu haine potrivite unei femei între 
două vârste - fuste, rochii şi chiar şi nişte cercei cu perle. 
Ascunse printre ele erau paşapoartele a doi cetăţeni canadieni - 
Sheila şi Darin Damude ambele cu fotografiile lui Scripps lipite 
grosolan. Avea asupra lui peste 40 000 de dolari americani în 
bani gheaţă şi cecuri de călătorie, cârduri de credit şi alte bunuri 
care le aparținuseră lui Lowe şi celor doi Damude. 

x x x 

În echivalentul singaporez al procedurilor preliminare unui 
proces, ancheta preliminară a strâns nu mai puțin de 77 de 
declarații scrise de la martorii acuzării, susținând acuzația de 
crimă, şi 11 alte acuzaţii variind de la falsificare, vandalism şi 
escrocherie până la deținerea de arme şi de mici cantităţi de 
droguri reglementate. Douglas Herda, din partea Poliţiei Regale 
Canadiene, a cerut să-l interogheze la rândul lui pe Scripps în 
legătură cu uciderea Sheilei şi a lui Darin Damude în Phuket. 
Autorităţile din Singapore i-au respins cererea. 

Procesul lui John Scripps a început pe 2 octombrie 1995, în 
noul tribunal supertehnologizat al statului Singapore. Măsurile 
de securitate au fost extreme pe toată perioada procesului, cu 


Scripps aşezat între doi ofiţeri înarmaţi, într-o cuşcă de sticlă şi 
metal. Picioarele i-au fost prinse cu cătuşe de o bară metalică. 
Nu a pledat în vreun fel, dar „nu şi-a recunoscut vinovăția", ceea 
ce, conform legilor din Singapore înseamnă că a contestat 
acuzaţiile. În Singapore, procesele nu sunt cu juraţi, un singur 
judecător ascultând mărturiile. 

Primul martor a fost James Quigley, care a declarat că îl 
învățase pe Scripps meseria de măcelar în închisoarea din 
Albany. Chao Tzee Cheng, expert patolog al statului, a spus că 
maniera în care fusese tranşat corpul lui Lowe indica faptul că 
autorul nu putea fi decât un medic, un veterinar ori un măcelar. 

— Le-am spus poliţiştilor: „Uite ce e, aveţi de a face cu un 
criminal în serie", a declarat el în mărturia sa. 

Acuzarea a susţinut că Scripps, folosind un nume fals, s-a 
cazat în aceeaşi cameră de hotel cu Lowe şi l-a ucis. 

În ceea ce a echivalat cu o recunoaştere, Scripps a declarat 
în faţa curţii că l-a întâlnit pe Lowe în Aeroportul Changi, pe 8 
martie, şi că s-au înţeles să împartă o cameră de hotel. A 
recunoscut că l-a ucis în cameră după ce a fost trezit de un 
Lowe pe jumătate dezbrăcat, zâmbind şi mângâindu-l pe fese. 

—Nu sunt homosexual, a spus Scripps, şi atunci mi s-a 
părut că domnul Lowe era homosexual. Am luat-o razna; am 
răbufnit şi am început să înjur. Am mai avut câteva experienţe 
de genul ăsta în trecut şi eram destul de înspăimântat. 

Scripps a spus că a folosit ciocanul „pentru a-l lovi pe Lowe 
de mai multe ori în cap, până când a leşinat pe podeaua 
acoperită cu mochetă. Mâna mea dreaptă era plină de sânge. 
Totul s-a întâmplat foarte repede." 

După ce şi-a dat seama că Lowe era mort, a declarat 
Scripps, a cerut ajutorul unui prieten britanic, căruia a refuzat 
să-i dea numele. Acesta a scăpat de cadavru fără a-i spune cum. 
A negat că el ar fi tranşat trupul. 

Apărarea, condusă de Joseph Theseira, a încercat să 
demonstreze că Scripps nu intenţionase să-l ucidă pe Lowe, iar 
crima fusese un act de ucidere din culpă, pentru care pedeapsa 
maximă era detenţia pe viaţă. 

Din punctul de vedere al acuzării, Scripps comisese o crimă 
premeditată, cu intenţia de a jefui victima. 

În a patra zi a procesului, procurorul Jennifer Marie, a spus 
că Scripps exersase semnătura lui Lowe, acest lucru sugerând 


premeditarea crimei. A prezentat curţii obiecte reţinute din 
bagajele acuzatului, printre care o agendă şi hârtie de calc cu 
încercări de semnătură cu numele lui Lowe. 

Într-un exerciţiu pedant, apărarea a interogat doi ofiţeri de 
poliţie, încercând să demonstreze că aceştia căutaseră 
insuficient urme de sânge lângă patul din camera de hotel unde 
Scripps susţinea că Lowe căzuse şi sângerase până la moarte. 
Ambii poliţişti au spus că nu erau urme de sânge pe covor, ci 
doar în baia mică. Acuzarea a argumentat că aceste dovezi 
susțineau afirmaţia conform căreia crima fusese premeditată. 
Trezindu-se evident într-o fundătură, Pereira a insinuat că, dacă 
poliţia nu a găsit urme de sânge pe covor, cauza ar putea fi 
testele insuficient de minuţioase şi faptul că nu fusese cercetat 
locul exact în care căzuse Lowe. 

În timpul procedurilor curţii, pe 24 octombrie, Scripps a 
spus că, aflându-se în custodia poliţiei, după ce fusese arestat, a 
încercat să se sinucidă tăindu-şi venele cu un ciob de sticlă, 
pentru a scăpa de spânzurătoare. 

— Eram convins că urma să fiu spânzurat, a spus bărbatul 
de 35 de ani în a cincea sa zi în boxa martorilor. Mă tot 
gândeam la Lowe şi la filipineza care a fost spânzurată. 

Se referea la Fior Contemplacion, menajera filipineză care 
fusese spânzurată pe 17 martie 1995, după ce recunoscuse 
două crime. 

Acum, Scripps şi-a săpat practic groapa, în momentul în 
care a fost de acord cu sugestia judecătorului T.S. Sinnathuray 
că unui măcelar bun i-ar fi luat vreo cinci minute să tranşeze un 
animal. Apoi a intervenit procurorul. 

— Cunoştinţele pe care le aveţi ar putea fi folosite pentru a 
tranşa un corp uman? 

— Oasele sunt similare, a răspuns Scripps. 

Trecând la subiect, Jennifer Marie l-a mai întrebat o dată: 

— Aţi dezmembrat corpul domnului Lowe? 

Scripps şi-a privit picioarele încătuşate şi a răspuns 
neconvingător: 

— Nu, nu am abilităţile pe care le-aţi menţionat. 

În a şasea zi la bară, Scripps a fost întrebat de procuror de 
ce nu a reclamat uciderea lui Lowe la poliţie. 


— Pentru că acest om a murit de mâna mea, a spus el, iar în 
Singapore, conform legii, asta înseamnă automat pedeapsa cu 
moartea. Asta am înţeles atunci. 

— Deci cine este misteriosul om care l-a tranşat pe domnul 
Lowe? a întrebat procurorul. 

— Este un prieten britanic care stătea într-un hotel de pe 
Sentosa. In timp ce el făcea asta, eu am fugit. 

Scripps a spus că îl cunoştea pe acest „prieten" de opt-zece 
ani şi că îşi amintea că lucrase odată într-un abator. 

—Este un om foarte periculos, a spus el cu sfială. Mă tem 
pentru siguranţa familiei mele. 

Judecătorul l-a avertizat atunci pe Scripps că refuzul său de 
a dezvălui până şi cele mai simple informaţii despre prietenul 
său îi poate afecta apărarea. 

—Sunteţi în faţa unei acuzaţii de crimă, i-a reamintit 
judecătorul, pentru care, în această ţară, se primeşte pedeapsa 
capitală. La sfârşitul zilei trebuie să mă întreb: a fost acuzatul, 
John Scripps, la un hotel de pe Sentosa? 

Lăsându-se pe spate în scaun, judecătorul a oftat când 
Scripps a refuzat să descrie măcar hotelul, refuz care a 
determinat procurorul să-l acuze că minte şi că faptele 
prietenului său erau o „invenţie de la cap la coadă". Au fost de 
asemenea evidenţiate  discrepanţele dintre declarațiile 
anterioare date de Scripps poliţiştilor pe 29 aprilie şi mărturia sa 
în faţa curţii. 

— Nu aţi menţionat nici o tentativă de agresiune 
homosexuală cât timp aţi fost în închisoare în 1987 şi nici aşa- 
zisa agresiune din 1994 a domnului Lowe, nu-i aşa? Părerea 
mea este că acest incident din 1994 nu a existat, a spus Marie. 
Este doar încă o invenţie. 

Cu Scripps acum în corzi, procurorul a început să-l toace. 
Presat să-şi explice deplasările dintre 8 şi 11 martie, Scripps a 
spus că memoria nu-l ajuta deloc. 

—Aveţi o memorie bună? a fost întrebat. 

— Nu, a răspuns el agitat. Sunt dislexic. Încurc lucrurile. 

Pe 6 noiembrie, a spus Jennifer Marie în pledoaria finală, 
„comportamentul acuzatului ulterior crimei sugerează că era 
calm, rece şi calculat, departe de omul confuz, ameţit şi cuprins 
de amnezie, rătăcind într-o lume fantasmagorică, pe care 
încearcă el să-l înfăţişeze acum lumii. Este un om care deţine 


controlul deplin al facultăţilor sale. Când a jefuit practic cârdul 
de credit al lui Lowe, cumpărând o pereche de pantofi sport 
moderni, un aparat de înregistrare video şi un bilet la un concert 
simfonic, a devenit un om care nu are scrupule să mintă 
continuu, permanent şi chiar sub jurământ în faţa curţii." Apoi a 
adăugat: „Scuza acestui om, că l-a ucis pe domnul Lowe din 
cauza unor avansuri homosexuale este doar una dintr-un lung 
şir de minciuni destinate să mascheze o crimă premeditată a 
unui lacom criminal în serie la vânătoare de turişti. lar doamna 
Lowe a declarat sub jurământ - o soţie bună şi iubitoare - că 
soţul ei venise aici într-o vacanţă de cumpărături. Este mai mult 
decât cert că nu era homosexual. Acuzatul nu doar i-a ucis şi 
tranşat soţul; acum îi terfeleşte şi onoarea." 

In pledoaria finală a apărării, Edmond Pereira a spus: 
„Cerem Curţii să concluzioneze că acuzatul nu este vinovat de 
crimă, ci de ucidere din culpă, care nu echivalează cu o crimă. 
Omorul a survenit în urma unei lupte declanşate brusc în febra 
momentului, a unei altercaţii neaşteptate." Apoi a adăugat: „Nu 
este un om cu înclinații violente". 

Pereira i-a cerut de asemenea judecătorului Sinnathuray să 
facă abstracţie de informaţiile din Thailanda. „Nu există nici o 
dovadă care să sugereze că acuzatul este responsabil pentru 
moartea celor doi canadieni", a spus el, catalogând informaţiile 
drept „cel mult circumstanţiale şi vătămătoare'". 

Se spune că pe 7 noiembrie 1995, îmbrăcat în haine kaki, 
tuns perie în stilul puşcăriaşilor şi aşteptând verdictul în 
picioare, în cuşca de sticlă a tribunalului, Scripps glumea şi 
râdea cu gardienii săi. 

„Karma e karma. Cum o vrea Dumnezeu!" 

Dar atitudinea i s-a schimbat în câteva minute. 

Judecătorul s-a adresat sălii arhipline: 

— Sunt convins dincolo de orice îndoială raţională că 
Scripps l-a ucis cu intenţie pe Lowe. Că după aceea a 
dezmembrat corpul lui Lowe şi că tot el a fost cel care a scăpat 
ulterior de părţile corporale, aruncându-le în râul din spatele 
hotelului. 

Anunţând verdictul „vinovat", judecătorul T.S. Sinnathuray 
l-a condamnat pe Scripps la moarte prin spânzurare. 
Condamnatul nu mai era la fel de volubil când a fost scos din 
sală pentru a fi dus să-şi primească pedeapsa. 


După verdict, avocatul apărării, Edmond Pereira, le-a spus 
ziariştilor: 

— Scripps are dreptul la un apel, drept care poate fi 
exercitat în termen de 14 zile. Va fi sfătuit să facă uz de acesta. 

În particular, într-un interviu din cursul documentărilor 
pentru această carte, judecătorul a spus că este convins că 
Scripps îi ucisese pe cei doi Demude, dar a adăugat că a decis 
vinovăția lui Scripps independent de dovezile thailandeze. 

— Pe baza probelor nu a fost deloc greu să concluzionez că 
Scripps este cel responsabil de moartea Sheilei şi a lui Darin şi 
de aruncarea trupurilor lor tranşate în diverse locuri din Phuket. 
Trupurile lui Lowe, al Sheilei şi al lui Darin au fost tranşate de 
aceeaşi mână. Probele thailandeze au fost relevante material, 
pentru că au contrazis apărarea lui Scripps că l-a omorât pe 
Lowe fără intenţie, în timpul unui conflict declanşat brusc. 

La aflarea veştii, acasă în Sandown, pe Insula Wight, mama 
lui, Jean Scripps, în vârstă de 58 de ani, a spus: 

— Eu l-am adus pe John pe lume. Doar eu am dreptul de a-l 
scoate din această lume. Nu pot să cred cum s-a transformat 
băiatul meu dintr-o fiinţă umană blândă în monstrul descris la 
proces. 

Pe 4 ianuarie 1996, John Martin Scripps şi-a semnat practic 
sentinţa capitală, când a scris conducerii închisorii să-i retragă 
apelul programat pentru audieri pe 8 ianuarie, dar a confirmat 
că va pleda pentru clemenţă. Era singura uşă întredeschisă, iar 
el avea între şase şi opt săptămâni la dispoziţie pentru a-şi pune 
la punct actele. 

x x x 

Pedeapsa cu moartea a existat în timpul perioadei coloniale 
în Singapore şi a fost păstrată şi după ce oraşul-stat a devenit o 
republică independentă în august 1965. In prezent, pedepsele 
capitale pot fi date în cazul mai multor infracţiuni prevăzute de 
legislaţia penală - mai exact de Legea securităţii interne, 1960; 
Legea pentru utilizarea greşită a drogurilor, 1973 şi modificată 
în 1975; şi Legea privind regimul armelor. Infracţiunile pasibile 
de pedeapsa capitală includ crima, trădarea, rănirea sau 
privarea de libertate a preşedintelui, posesia ilegală a armelor 
de foc şi a explozivilor şi sperjurul având drept consecinţă 
execuţia unei persoane condamnate la moarte. Amendamentul 
din 1975 la Legea pentru utilizarea greşită a drogurilor a făcut 


pedeapsa cu moartea obligatorie pentru posesia a mai mult de 
15 grame de heroină, sau a unor cantităţi fixe din alte droguri. 

Infracţiunile capitale sunt judecate de înalta Curte. Acuzatul 
are dreptul de a contesta condamnarea prin apel la Curtea 
Penală de Apel şi dreptul la asistenţă legală garantat prin lege. 
Dacă apelul a fost respins, un deţinut poate cere permisiunea să 
apeleze la Comisia Judiciară a Consiliului Coroanei din Anglia, 
care serveşte ca ultima instanţă de apel a statului Singapore. În 
cazul în care Consiliul Coroanei confirmă o sentinţă, deţinutul 
mai poate trimite o cerere de clemenţă preşedintelui statului 
Singapore. 

Pe 14 februarie 1996, o purtătoare de cuvânt a înaltei 
Comisii Britanice în Singapore l-a vizitat pe Scripps în închisoare. 
Ulterior a declarat presei: „Nu va depune apel. Este nerăbdător 
să se termine. Aşteaptă pur şi simplu ziua.“ 

Această declaraţie l-a surprins pe Edmond Pereira, făcându- 
| să spună: „Există câteva instrucţiuni pe care mi le-a dat 
Scripps, dar în acest moment nu pot face nici un comentariu, 
deoarece chestiunea nu a fost finalizată, dar, chiar dacă un 
deţinut refuză să ceară clemenţă, cazul tot trebuie să ajungă 
înaintea preşedintelui. Dacă însă nu cerem clemenţă, aceasta 
nu ne va fi acordată." 

Cât timp a fost ţinut în carceră la Changi, Scripps şi-a 
petrecut vremea uitându-se la televizor şi citind. A primit 
săptămânal vizita unui preot şi, o dată la două săptămâni, pe 
cea a unui reprezentant consular care îi verifica starea şi 
transmitea mesaje familiei. 

Ziarul singaporez Sunday Times a scris pe 10 martie că 
Scripps a refuzat să ceară graţierea preşedintelui Ong Teng 
Cheong. „A fost dorinţa lui să lase legea să-şi urmeze cursul“, 
concluziona articolul. 

x x x 

S-a anunţat că John Scripps urma să moară în zorii zilei de 
vineri, 19 aprilie. Refuzase o cerere a detectivilor de la Scotland 
Yard de a-l interoga în legătură cu uciderea turistului britanic 
Timothy McDowell în Mexic, în 1994. Şi-a petrecut ultimele două 
zile în celulă, scriindu-i poezii de dragoste alambicate fostei soţii 
mexicane, Maria, descrisă ca unica iubire adevărată din viața sa. 
A fost închis într-o celulă fără ferestre de 2 x 2,5 metri, luminată 
24 de ore pe zi şi supravegheat permanent de o cameră video. 


Avea la dispoziţie o gaură în podea pe post de closet şi un 
covoraş de paie pe care să doarmă. 

Sora sa, Janet, şi mama Jean şi-au luat rămas-bun de la el în 
celulă, cu 12 ore înaintea execuţiei. Refuzaseră oferta de a 
asista la moartea lui. Intr-un interviu acordat autorului, Janet a 
spus: „Cum îi spui aşa adio fratelui tău? De fapt, n-am spus-o. 
Pur şi simplu, nu am putut." 

Într-o mâzgăleală de semianalfabet, pe o bucată de hârtie, 
Scripps a scris că s-a lăsat în mâinile lui Dumnezeu, care l-a 
trădat. „Puteţi să-mi luaţi viaţa dacă vă consolează cu ceva, da 
lăsaţi-le /sic] celor pe care-i iubesc liniştea şi fericirea." 

Pentru ultima sa masă a cerut o pizza şi o cană de ciocolată 
caldă. Apoi a mai cerut o bucată de hârtie, pe care a scris un 
ultim mesaj incoerent: 

Acum sărac. Acum bogat. Banii potolesc foamea 
da ce faci cu golul dinăuntru? Știu că dragostea e 
dincolo de mine. Aşa că mă las în mâinile lu’ 
dumnezeu. Dumnezeu care m-a trădat. Puteţi să-mi 
luați viața dacă vă consolează cu ceva da lăsați-le 
celor pe care-i iubesc liniştea şi fericirea. O să mai fiu 
vrodată om. Numai" timpu’ va spune. Ce m-a enervat 

cel mai tare a fost când ţi se spune în fiecare zi că nu 

eşti un membru al rasei umane. 

Potrivit procedurilor, execuțiile prin spânzurare sunt duse la 
îndeplinire în secret pe un mare eşafod, în închisoarea Changi, 
eşafod pe care pot fi executaţi simultan până la şapte deţinuţi. 
Condamnatului i se pune o glugă neagră pe cap, iar pentru 
spânzurarea propriu-zisă este folosită metoda „cu cădere 
lungă". 

Inălțimea se calculează astfel încât să producă o forță de 
571 de kilograme asupra gâtului şi a coloanei cervicale a 
condamnatului, în timp ce acesta cade prin trapă. Această 
valoare, împărţită la masa prizonierului în kilograme, dă 
lungimea în metri a căderii. Astfel, pentru ca moartea să fie 
instantanee, corectitudinea acestor calcule este crucială. 

De asemenea, în Singapore, spânzurarea simultană a mai 
multor condamnaţi este o practică normală, deşi detalii specifice 
nu sunt comunicate mass-media. Versiunea „oficială", dată 
publicităţii ulterior fiecărei execuţii, a fost aceasta: 


John Scripps a fost trezit de gardieni în jurul orei 

3:30 AM şi escortat într-o cameră de aşteptare unde el 

şi alți doi prizonieri, doi traficanţi de droguri 

singaporezi, au fost pregătiţi. A vorbit cu un preot şi 

cu un capelan al închisorii înainte de îndeplinirea 

termenului, când a plecat curajos spre moarte. 

Familiile partenerilor de eşafod ai lui Scripps au primit 
scrisori identice, în care fuseseră schimbate doar numele. 

Procedura care ar fi trebuit să meargă fără probleme s-a 
dovedit ulterior a se fi desfăşurat într-o confuzie totală, după 
demisia neaşteptată a preotului care asistase la execuţie. Ca 
parte din datoria sa clericală, acesta fusese martor al majorităţii 
execuțiilor din ultimii zece ani la Changi, dar a fost atât de 
oripilat de moartea lui John Scripps, încât a demisionat imediat 
după aceea. Şi, departe de a fi plecat curajos spre moarte, 
Scripps s-a luptat până-n pânzele albe. 

Într-adevăr, gardienii au venit după John Scripps la 3:30. I s- 
a ordonat să-şi dezbrace uniforma de închisoare, pentru a nu o 
murdări cu urină şi excremente, şi i s-a spus să se îmbrace cu 
hainele sale civile. John a refuzat, aşa că uniforma a fost smulsă 
de pe el. 

Ar fi trebuit să fie cântărit pentru a calcula căderea; totuşi 
îmi spusese că le va oferi gardienilor săi o execuţie pe care să n- 
o uite vreodată, pentru că îi ura pe gardienii închisorii care îi 
reaminteau zilnic că nu era un membru al rasei umane. Extrem 
de important, a refuzat să fie cântărit pentru cădere, cu toate 
consecinţele care ar fi afectat desfăşurarea execuţiei sale. 

O cădere prea lungă l-ar fi putut decapita; una prea scurtă 
l-ar fi sufocat în laţ. În cazul lui, 12 gardieni au avut nevoie de 
20 de minute pentru a-l târî în celula provizorie de lângă eşafod. 
În timpul luptei s-a ales cu nasul rupt, fracturi de obraz şi de 
maxilar, ochii vineţi şi multiple echimoze. 

Aproape de ora execuţiei, John a fost auzit plângând. 
Ceilalţi doi condamnaţi erau deja imobilizaţi şi cu glugile pe faţă, 
pe trapă, când a fost adus el. S-a zbătut din nou până a fost 
imobilizat cu legături de piele. „Neutralizat", gol şi legat fedeleş, 
şi-a pierdut controlul funcţiilor corporale. Imediat, i s-a vârât 
între dinţi un căluş de cauciuc. Apoi i s-a tras gluga peste cap, 
după care a urmat laţul, care a fost strâns bine sub urechea 


stângă; călăul a tras de un levier, iar John Scripps a plonjat în 
eternitate. 

Trupul său s-a legănat tăcut sub eşafod timp de jumătate 

de oră înainte de a fi dat jos. Consecințele necalculării unei 
înălţimi adecvate au fost mai mult decât evidente, capul fiindu-i 
aproape desprins de corp. 
g La 10:30, Scripps a părăsit închisoarea pentru ultima dată. 
Infăşurat într-o pânză albă şi pus într-un sicriu de carton, trupul 
său s-a alăturat celorlalte două cadavre într-un vechi camion 
verde, acoperit cu o prelată, şi dus la o casă de pompe funebre 
din Sin Ming Drive. Cei doi singaporezi au fost lăsaţi pe drum la 
un crematoriu. Când Jean Scripps, însoţită de fiica ei, a văzut 
cadavrul, aproape a leşinat. Cu haita de reporteri bătând la uşa 
capelei, cele două au reuşit să scape în cele din urmă, iar John a 
fost incinerat mai târziu în aceeaşi zi, pe cheltuiala statului 
singaporez. 

Ca o ultimă ironie, John Scripps şi-a petrecut noaptea aceea 
la hotelul Riverview. Urna cu cenuşa sa trebuia înmânată unuia 
dintre reprezentanţii familiei Scripps; s-a tras la sorţi pentru a 
decide cui îi va reveni responsabilitatea. La sosirea în Anglia, în 
timpul unui serviciu funerar privat la care au participat doar 
familia şi prietenii apropiaţi, cenuşa a fost împrăştiată într-un loc 
secret. 

x x x 

John Martin Scripps o luase pe urmele turiştilor spre 
Thailanda şi Phang-Na, cunoscută ca „Insula James Bond“, unul 
dintre locurile unde s-a filmat Pistolul de aur. In timp ce se afla 
acolo, şi-a imprimat fotografia pe o farfurie suvenir. 

—Nu-mi vine să cred că i-a omorât, spune Nipa Eamsom- 
Ang, recepţionera de la Nilly's Marina Inn. Nu era nebun. Îmi 
plăcea foarte mult de el. Tot timpul zâmbea, zâmbea, zâmbea. 

Localnicii spun că a început să se teamă de fantome de 
când a fost condamnat Scripps, deşi a părut încurcată când am 
întrebat-o dacă afacerile hotelului au avut de suferit în urma 
celor întâmplate. 

Oricine l-a cunoscut pe Scripps e de acord că părea „un tip 
chiar plăcut". In timpul procesului a părut a avea bun-simţ, chiar 
decent, şi a discutat politicos despre vreme cu gardienii săi. La 
un moment dat, când judecătorul a strănutat, s-a întors şi a 
şoptit „Sănătate!". 


Preotul romano-catolic căruia John îi spunea „părintele 
Frank" a spus: „Încerc să-mi imaginez cum trebuie să fi arătat 
când a măcelărit cadavrele acelea". Conchide: „E imposibil. Nu-l 
pot vedea decât aşa cum era cu mine - tânăr, arătos, politicos şi 
bine-crescut.“ 

Este o percepţie mult prea familiară. Lumea crede de cele 
mai multe ori despre criminalii în serie că sunt oameni timizi, 
tăcuţi şi drăguţi şi greu de scos din sărite. Realitatea este că 
vorbim despre personalităţi ţinute sub control, care pot avea 
crize de furie ocazionale, în situaţiile potrivite. 

Deci care a fost motivul lui Scripps? Atracția banilor a fost 
cea care l-a împins să ucidă? Ciudat, luându-i în calcul acţiunile, 
mulţi observatori cred că e puţin probabil. Şi-a jefuit victimele, 
dar e mai mult de-atât, după cum spune Brian Williams, ofiţer 
de legătură pentru Poliţia Regală Canadiană în Bangkok: „Poţi 
jefui pe cineva fără să-l ucizi şi-l poţi ucide fără să-l faci bucăţi 
după aceea. Omul ăsta a mers atât de departe încât nu-mi pot 
imagina decât că a savurat din plin tot ce făcea.“ 

Brian Williams poate avea dreptate în evaluarea lui de bun- 
simţ, dar, până la urmă, totul se reduce la un motiv destul de 
comun şi cred că e vorba de câştigul financiar. 

Scripps a fost un ucigaş rece şi calculat, care şi-a planificat 
modul de operare aproape perfect. Aptitudinile sale de măcelar 
doar s-au adăugat modalităţii extrem de eficiente în care a 
scăpat de cadavre. Că ar fi „savurat" tranşarea lor rămâne o 
discuţie deschisă. 

John Scripps nu a fost nici nebun, nici dement în sens 
medical ori legal. Când l-a ucis pe Gerard Lowe, în camera lor de 
hotel din Singapore, s-a amăgit dacă a crezut că sistemul 
judiciar al Republicii Singapore nu va condamna un englez la 
moarte. Ca un călător experimentat în Asia de Sud-Est, trebuie 
să fi ştiut că unele ţări din regiune au o atitudine fără echivoc 
faţă de crimă şi traficul de droguri, infracţiuni care atrag 
obligatoriu pedeapsa capitală. 

In ceea ce le priveşte, autorităţile statului Singapore sunt 
dure cu criminalii. Superintendentul adjunct de poliţie Chin Fook 
Leon mi-a spus într-un interviu: „Impunem pedeapsa maximă cu 
moartea indiferent de rasă, culoare sau religie. Încâlci codul 
penal din Singapore, suferi consecinţele", a avertizat el. 


Valoarea intimidantă a sentinţei capitale în Singapore e 
luată automat în calcul dacă există vreo intenţie de a încălca 
legea. Există chiar şi informări tipărite în roşu şi alb, afişate 
vizibil prin tot oraşul. Singaporezii susţin că rămâne la alegerea 
fiecăruia. Încâlci legile ţării, trebuie să suferi consecinţele, iar 
această atitudine intransigentă se aplică întotdeauna. 

Cinci thailandezi care au intrat ilegal în Singapore ca 
muncitori şi au fost ţinuţi ca „oaspeţi" ai statului s-au gândit să 
abuzeze de ospitalitatea gazdelor jefuind mai multe şantiere 
între noiembrie 1991 şi ianuarie 1993. În comiterea acestor 
infracţiuni au omorât un cetăţean din Myanmar şi doi indieni. 

Panya Marmontree (22 de ani), Prawit Yaoabutr (22 de ani), 
Manit Wangjaisuk (31 de ani), Panya Amphawa (29 de ani) şi 
Prasong Bunsom (32 de ani) au fost condamnaţi la moarte pe 16 
ianuarie 1995. Apelurile lor au fost respinse în 10 iulie şi au fost 
spânzurați în închisoarea Changi vineri, 16 martie 1996. 

Ambasadorul Thailandei, Excelenţa Sa Adisak Panupong, 
mi-a spus: „Concetăţenii mei ştiau foarte bine legile şi 
pedepsele din Singapore şi, încălcându-le, ştiau şi care vor fi 
consecinţele. Decizia a fost a lor." 

John Scripps mai vizitase Extremul Orient înainte de a-l 
ucide pe Gerard Lowe şi deci ştia şi înţelegea legile foarte bine. 
Era conştient de riscul pe care şi-l asumă comiţând infracţiuni 
grave atât în Singapore, cât şi în Thailanda, precum şi de 
consecinţele arestării şi ale acuzării de trafic de droguri şi crimă. 
Când l-a ucis pe Gerard Lowe, a făcut-o pentru profitul financiar, 
iar autorităţile singaporeze au considerat că, prin comiterea 
acestei crime pe teritoriul lor, şi-a validat practic execuţia. Se 
leagă cu impresia pe care a lăsat-o prin comportamentul său în 
disprețul legii că omuciderea era admisibilă. Din punctul de 
vedere al autorităţilor singaporeze, acestea erau standardele /u;, 
aşa că a fost tratat în consecinţă. 

Alegerea pedepsei, fie închisoarea pe viaţă, fie moartea, a 
fost de asemenea determinată de acţiunile lui John. Nu victima 
sa, poliţia, sistemul de justiţie din Singapore, departamentul 
penitenciarelor şi nici călăul nu au fost cei care au dat startul 
şirului de evenimente care au dus la moartea lui decisă în 
justiţie. A depins doar de John Scripps. Şi, dacă ar fi scăpat de 
laţ în Singapore, care i-ar fi fost soarta în Thailanda? Ar fi fost 
executat cu o armă automată. 


Legislaţia thailandeză a fost acum extinsă pentru a include 
impunerea pedepsei capitale şi pentru alte infracţiuni pe lângă 
omucidere. Legea regală a drogurilor care provoacă dependenţă 
(1979) a introdus opţiunea pedepsei capitale pentru posesia a 
mai mult de 100 de grame de heroină, menţinând obligatorie 
pedeapsa cu moartea pentru producerea, importul şi exportul 
heroinei. Cu toate că Thailanda evită pedepsele capitale în 
privinţa europenilor condamnaţi, cărora de obicei le sunt 
comutate pedepsele prin graţieri regale, numărul celor 
condamnaţi la moarte şi al execuțiilor având ca subiect cetăţeni 
europeni a crescut constant. 

In concluzie, pare că John juca un joc mortal, pariindu-şi 
viaţa. Nu doar că a riscat pedeapsa capitală pentru trafic 
internaţional de droguri, dar a comis şi două omucideri în 
circumstanţe agravante, care atrag automat condamnarea la 
moarte în Thailanda. 

Dimensiunea finală a nepăsării lui Scripps a fost oferită de 
ofiţerii antidrog din Singapore, care au descoperit o cantitate 
importantă de heroină într-o cutie de valori pe care o închiriase 
în oraş. Era rezerva lui, care, doar ea, ar fi fost de ajuns pentru 
a-l trimite în închisoare pentru tot restul vieţii. Pare că îşi 
pecetluise oricum soarta. 

Acest capitol este bazat pe un interviu exclusiv dintre 
Christopher Berry-Dee şi John Martin Scripps, în închisoarea 
Changi, Singapore, în săptămâna premergătoare execuţiei sale 
de pe 19 aprilie 1996. 

MICHAEL BRUCE ROSS - SUA 

„Nu ar fi putut spune sau face nimic. 
Erau morţi din secunda în care 

i-am văzut. l-am folosit. l-am abuzat, 
apoi i-am omorât. l-am tratat ca pe 
nişte gunoaie infecte. Ce dracu' 

vrei să mai spun?“ 

MICHAEL ROSS, 

ÎNTR-UN INTERVIU CU AUTORUL 

Şi iată-l, singurul criminal în serie condamnat în 
Connecticut, împleticindu-se pe coridor, înconjurat de trei 
gardieni imaculat îmbrăcaţi, în cămăşi scrobite, pantaloni la 
dungă şi bocanci lustruiţi perfect. Poartă cătuşe la mâini şi 
picioare, uniforma largă de deţinut acoperind corpul dolofan. 


Michael Ross are în jur de 1,75 metri şi vreo 65 de kilograme. 
Pare studios, cu ochelarii pe nas, şi este politicos. 

Michael are o inteligenţă strălucitoare. Cu un IQ de 150, a 
intrat în Ivy League la Universitatea Corneli. Are o înfăţişare 
proaspătă, cu o faţă bucălată, un zâmbet obraznic şi ochi 
răutăcioşi, dând impresia necioplitului „tipic american". După 
aparenţe, Michael este băiatul din vecini; genul cu care un tată 
ar fi de acord să se întâlnească fiica sa. Dar, după cum ştiu toţi 
taţii, aparențele pot fi înşelătoare, în viaţa reală, este un sadic 
sexual şi un criminal în serie, care a violat şase fiice înainte de a 
le ucide. 

Pe parcursul mai multor interviuri pentru această carte a 
mai adăugat victime în palmaresul său odios, recunoscând 
pentru prima dată că a mai violat şi ucis alte două fete şi că a 
făcut sex anal cu cadavrul alteia. 

x x x 

Michael Ross s-a născut în Brooklyn, Connecticut, pe 26 
iulie 1961, în zodia Leului. A fost primul dintre cei patru copii ai 
lui Daniel şi Patriciei Ross, ceilalţi fiind Donna, Kenneth şi Tina. 
Căsnicia părinţilor a fost una zbuciumată, iar Patricia, o femeie 
la limita schizofreniei care avea să fugă mai târziu de două ori 
de soţul ei, nu a ascuns niciodată faptul că a fost obligată să se 
mărite pentru că rămăsese însărcinată cu Michael. De la bun 
început, copilul ei a fost unul nedorit. 

Familia şi prietenii au descris-o pe Patricia ca pe o femeie 
care putea fi acum fermecătoare şi în secunda următoare, o 
fiinţă rece şi calculată. Petrecuse ceva timp în spitalul de boli 
mintale din Norwich. Destui oameni care o cunoşteau asistaseră 
direct la felul în care o femeie volatilă şi manipulatoare dăduse 
frâu liber resentimentelor la adresa propriei familii, în special la 
adresa lui Michael, pe care îl considera vinovat de dezastrul 
vieţii ei. 

Michael îşi aminteşte de schimbările de dispoziţie ale 
mamei sale, de care se temeau toţi copiii. Nu puteau înţelege 
cum putea râde după ce li se făcea rău pentru că îi hrănise cu 
carne stricată. Sau de ce să distrugă cu o cutie de vopsea 
hainele celor două fiice. Răzbunătoare, rea şi sadică, Patricia a 
încercat să-l păcălească pe micul Michael să-şi împuşte cățelul, 
după ce l-a convins că suferea, în urma unei scurte boli. A dat 
foc saltelei pe peluza din faţa casei pentru că îl prinsese 


masturbându-se. Aşa că, după toate datele, Patricia era „Mama 
din lad“. 

Şi totuşi cei patru copii îşi iubeau mama, pur şi simplu 
pentru că era „mama“ lor. Au învăţat să-i accepte schimbările 
de dispoziţie şi să nu-i stea în cale când era nervoasă. La fel ca 
animalele nedorite, care răsplătesc chiar şi cele mai slabe urme 
de afecţiune cu devotament şi loialitate, copiii erau nevoiţi să o 
iubească doar pentru a supravieţui. 

Michael Ross a explicat acest lucru într-un interviu 
înregistrat audio, iar autenticitatea poveştii a fost confirmată de 
una dintre surorile sale: 

Aveam ceea ce numeam „testele mama". Primul 
care se trezea dimineața cobora, în timp ce restul 
copiilor aşteptau în linişte perfectă, ascultând ce fel de 
primire vom avea din partea mamei. Și, în funcţie de 
primire, ştiam ce să facem mai departe. Şi o să-ți dau 
un exemplu. Vezi tu, într-o zi, sora mea Tina aşeza 
masa şi, ăăă, eram şase membri ai familiei, ştii. Deci a 
deschis maşina de spălat vase, ca să ia şase pahare, 
câte trei în fiecare mână. Ştii cum se face. Ştii, 
paharele se ciocnesc unul de altul. Mama a luat-o 
razna. A început să tipe şi să urle şi aşa am ştiut că 
urma o zi urâtă. Ştiai cum era, dar noi o iubeam. 

Copiii familiei Ross nu aveau timp de distracţie şi de joacă 
şi chiar erau descurajaţi să-şi facă prieteni ori să participe la 
activităţi în afara şcolii. Date fiind aceste restricţii, formaseră un 
grup extrem de unit, pentru autoconservare şi ajutor reciproc, 
însă Michael a fost îndepărtat deoarece fratele şi surorile sale îl 
percepeau greşit ca pe „băiatul mamei". 

La rândul său, micul Michael era foarte mândru de tatăl lui 
şi de ferma de ouă a familiei din Brooklyn, Connecticut. Eggs Inc 
avea să fie cea mai importantă parte a anilor de formare ai lui 
Michael. La vârsta de zece ani avea deja un set de sarcini de 
îndeplinit, printre care să frângă gâtul puilor bolnavi sau cu 
diformităţi. Michael muncea din greu, era un puşti confuz care 
îşi dorea cu disperare să se ridice la nivelul aşteptărilor tatălui, 
căutând în acelaşi timp aprobarea mamei schizoide şi luptându- 
se permanent pentru rarele ei momente de afecţiune. Intrebat 
dacă a fost abuzat fizic în copilărie, iată ce a avut de spus: 


Mi-e greu să-ți spun ce nu era în regulă cu familia 

mea, pentru că nu cunosc alternativa. Aşa am fost 
crescut. Uneori luam bătaie, dar nu cred că asta era. 
Era mai mult un abuz emoțional, adică, vreau să spun, 
cum era când ne bătea tata, trebuia să mergem în 
garaj unde aveam o stivă de lemne şi să luăm un băț. 
Da’ nu puteai să alegi unul care să se rupă repede, 
pentru că se enerva foarte tare. Da’ nici nu-ţi alegeai 
o bâtă. Nu voiai să iei o bătaie soră cu moartea, 
înţelegi. Şi aşa, eu aveam bățul meu pus deoparte, 
ascuns în spate, ca să nu-l ia din greşeală cine ar fi 
venit să ia lemne pentru foc. Dar vreau să spun că e 
ceva aiurea când un copil se duce în magazie şi îşi 
alege bătul; bățul său special de luat bătaie. Şi íl 
ascunde, ca să nu i-l ia cineva din greşeală. Şi dacă 
luai bătaie, ştii, nu tipai, pentru că tata se enerva şi 
mai tare. 

Michael îşi iubea părinţii, în ciuda abuzului fizic şi psihologic 
la care îl supuneau aceştia, dar efectele unui astfel de tratament 
asupra unei minţi în plină dezvoltare sunt adesea iremediabile în 
lipsa unor măsuri drastice luate pentru a îndrepta problemele. 

Mulţi psihologi şi psihiatri sunt acum de acord că în cazul în 
care interacţiunile şi contactele cu alţi copii de aceeaşi vârstă 
sunt restricţionate în etapele timpurii din dezvoltarea copilului, 
abilitatea de a interacţiona într-o etapă ulterioară în viaţă este 
nedezvoltată. Mai exact, copiii trebuie să simtă dragoste şi să se 
simtă apreciaţi, altfel nucleul limbic al creierului nu se dezvoltă 
normal şi pot rezulta anomalii mentale majore. Copiii îşi pierd 
abilitatea de a forma legături sentimentale cu alţii sau orice 
legături care pot părea doar superficiale, iar această anomalie 
poate dura pe tot restul vieţii. 

Michael Ross a avut cu certitudine această problemă, şi nu 
este nimic surprinzător să aflăm dintr-un studiu FBI asupra 
criminalilor sexuali în serie că 53% dintre familiile subiecţilor au 
avut probleme psihiatrice, 42% dintre subiecţi au fost supuşi 
abuzului fizic şi 74% - abuzului psihologic. 


x x x 
În septembrie 1977, după ce a absolvit liceul numit - 
culmea! - Killingly High School“, viitorul lui Michael arăta 


t killing - ucidere (din 1b. engl.) (n.tr.) 


indiscutabil luminos în timp ce-şi conducea maşina spre 
campusul Universităţii Corneli din Ithaca, New York. Depăşise 
orice aşteptări şi era evident mândru de sine, dat fiind că doar 
10% dintre elevii liceului vocaţional Killingly, cu specializare în 
agricultură, mergeau la facultate. Şi mai puţini încă în şcoli din 
Ivy League. 

La Corneli, Ross s-a înscris la cursurile de Ştiinţa animalelor, 
începând o traiectorie de studiu care avea să se potrivească 
foarte bine ambiţiei sale de a deveni a treia generaţie care să 
conducă ferma avicolă a familiei. Aceasta era o obsesie pentru 
Michael şi, pentru o vreme, colegii săi de frăţie chiar i-au spus 
„Regele Ou“. 

Michael a intrat în AgPAC, Consiliul Sindicatului Studenţilor 
la Agricultură, şi a făcut parte din Collegiate Future Farmers of 
America.” In această perioadă a predat, a fost consilier, 
cercetător asistent universitar şi liderul unui grup de studiu. 
Alpha Zeta, una dintre cele două frăţii din campus dedicate 
activităţilor agricole, l-a recrutat pe Ross, iar el s-a înscris în 
1977. A stat în casa frăţiei în anii doi şi trei, alături de fraţii săi, 
majoritatea tineri din familii de fermieri din diverse orăşele. 

De la încarcerarea sa pentru crime în serie, mai mulţi vechi 
prieteni de-ai lui Michael de la Corneli au spus că îi plăcea frăţia, 
viaţa socială a acesteia şi şansa de a împărtăşi interese comune 
cu ceilalţi. Colegii de an îşi amintesc totuşi că Michael era un 
singuratic, rezervat şi uneori oarecum arogant. 

Corpul studenţilor de la Corneli era de trei ori mai mare 
decât toată populaţia oraşului său natal, Brooklyn, iar campusul 
a devenit un uriaş loc de joacă pentru Michael Ross. Liber de 
influenţa impredictibilă a mamei lui, putea face acum orice voia, 
fără teama de represalii. A fost înnebunit literalmente de 
distracţia de care avea parte, aruncându-se cu capul înainte în 
petreceri până acolo încât a început să ia Ritalin de trei ori pe zi 
pentru a-şi ţine sub control hiperactivitatea. Avea să continue să 
folosească acest medicament stimulant timp de şase ani. Bea 
foarte mult şi începuse să experimenteze sexual, culcându-se 
adesea cu fete diferite patru nopţi pe săptămână. 

În anul trei, Michael şi-a întâlnit prima dragoste adevărată, 
o fată frumoasă pe nume Connie Young. S-au cunoscut la o 
petrecere, iar el a condus-o acasă sub lumina lunii şi s-au 


5 Studenţii Viitori Fermieri ai Americii (n.tr.) 


sărutat privind o echipă de înotători antrenându-se în valurile cu 
sclipiri argintii ale lacului Beebe. Au hoinărit printre statuile 
fondatorilor universităţii, iar el i-a explicat că ele trebuie să se 
mişte şi să dea mâna când trece un virgin printre ei. În seara 
aceea, se pare că statuile nu s-au mişcat, căci „Connie era mai 
fierbinte decât un cuptor", îşi amintea Michael. 

Connie şi-l aminteşte pe Michael ca un „întreprinzător" şi un 
tip căruia îi plăcea întotdeauna să fie „în centrul atenţiei". La 
început, n-a avut nici o problemă cu felul lui de a fi, pentru că 
părea o promisiune care merita osteneala. Cu siguranţă i-a 
trecut cu vederea aroganţa şi lăudăroşenia constantă cu ferma 
de ouă a tatălui său. In ochii lui Connie era un tip atrăgător, 
chiar dacă un pic plictisitor. Se exprima clar, o scotea în oraş, la 
masă şi la dans. Îşi aminteşte că avea întotdeauna bani şi îi 
plăcea, la rândul lui să o scoată şi să se afişeze cu ea. Pentru 
oricine îi cunoştea, păreau cuplul perfect şi majoritatea s-au 
bucurat când au auzit că s-au logodit. 

O scurtă perioadă, Connie a împărţit patul cu el, apoi au 
început certurile. Frăția l-a dat afară din casă pe Michael pentru 
că încălca regulile împărțind camera cu o fată. În consecinţă, cei 
doi au închiriat un mic apartament, unde Michael s-a retras în 
sine. Presiunea şcolii şi solicitările relaţiei apropiate cu Connie 
începuseră să-şi facă efectul. Se adăugau şi problemele din ce în 
ce mai mari din căsnicia părinţilor săi, iar asta îi întuneca 
gândurile despre viitor, căci problemele de acasă nu-i 
părăsiseră, de fapt, niciodată mintea. 

Nefericirea lui Connie pricinuită de schimbarea de atitudine 
a iubitului ei s-a agravat când el a început să lipsească de la 
cursuri. Ea era o studentă conştiincioasă, încercând să termine 
cei patru ani de facultate în trei, dar Michael Ross părea să-şi fi 
pierdut interesul. Incepuse să stea toată ziua în apartament, 
uitându-se la televizor şi răsfoind reviste pornografice. Şi-a 
schimbat specializarea în Economie agricolă, iar notele au 
scăzut. A devenit un trântor, aşteptând de la Connie să facă 
toate treburile din casă şi să gătească şi, în ciuda faptului că era 
extenuată după cursuri, îi cerea să facă sex cu el de cel puţin 
patru ori pe zi. 

Iniţial, Connie i-a făcut pe plac lui Michael, de teama de a 
nu fi respinsă. Il iubea mult şi îl lăsa chiar să facă sex dur cu ea, 
deşi o durea teribil. Apoi, pentru că evenimentele de zi cu zi 


deveneau din ce în ce mai neplăcute, a început să se întrebe 
dacă nu cumva o căsnicie cu Michael nu era o idee tocmai bună. 
Credea deja că era maniac sexual şi că boala se agrava. Cu 
absolvirea apropiindu-se în primăvara lui 1981, Michael nu 
suporta perspectiva de a o lăsa pe Connie la Corneli şi a devenit 
şi mai neliniştit şi agitat, retrăgându-se pentru perioade mult 
mai lungi într-o lume fantastică plăsmuită de mintea lui. 

Chiar şi în preadolescenţă, experimentase constant fantezii 
despre femei, în care le ducea într-un aşa-numit „loc special, 
subteran”, unde le ascundea şi le ţinea ca să se poată îndrăgosti 
de el. Din cazierul său juvenil se ştie că la vârsta de 15 ani 
molestase câteva fete din cartier. Acum adult, fanteziile lui 
Michael deveniseră mai extreme sexual şi din ce în ce mai 
violente. În timpul acestor fantezii, spune că era întotdeauna 
agresorul, iar la momentul absolvirii sale Connie se alăturase 
deja victimelor sale fără chip din vis. Le teroriza pe fetele din 
fanteziile sale forţându-le să se dezbrace şi să îngenuncheze în 
faţa lui. Michael simţea o plăcere sexuală enormă violându-şi 
victimele fanteziei. Savura senzaţia de dominare care le însoțea 
frica şi i se părea că are control şi asupra femeilor reale, deşi 
aceste gânduri ciudate erau încă blocate undeva în interiorul 
minţii sale. 

Indiferent de ce şabloane mentale cumplite se dezvoltau în 
capul lui Michael în acea perioadă din viaţa lui, părea că 
gândirea lui subconştientă distorsionată se întâlnea cu realitatea 
anostă a vieţii cotidiene. Aici s-au intersectat cele două drumuri, 
pentru că nu doar că Ross a suprapus frumosul chip al lui 
Connie pe victimele din fanteziile sale, dar pretenţiile sale la 
partide de sex din ce în ce mai ciudate au început să scape de 
sub control. Pe lângă toate astea, se masturba în neştire. Deşi 
nu ştia, suferea de satiriazis, o dorinţă intensă şi persistentă a 
bărbatului de a face sex. La femei, această disfuncţie se 
numeşte nimfomanie. 

Tot mai des, Michael se trezea rătăcind fără ţintă prin 
campus. Începuse să-l excite să urmărească studentele, 
rămânând suficient de mult în spatele lor încât să nu fie 
observat. El explică: „Mă excita atât de tare chestia asta, încât 
întotdeauna aveam erecţie". Pentru a-şi satisface această 
dorinţă aproape incontrolabilă, era nevoit să se masturbeze şi 


mai des, riscând altfel să-şi piardă minţile şi să-şi pună fanteziile 
în practică. 

Michael Ross a trecut acel prag în aprilie 1981, când s-a 
trezit alergând în spatele unei studente, apucând-o şi târând-o 
într-o mică dumbravă unde a forţat-o să-i pună în realitate 
fantezia, dezbrăcându-se în faţa lui şi făcându-i sex oral. După 
ce a ejaculat, a fugit în noapte, jurându-şi că nu va mai face 
vreodată un lucru atât de îngrozitor. 

Doar trei nopţi mai târziu a fost vizitat de aceiaşi demoni 
incontrolabili şi, copleşit de dorinţa sexuală, a atacat o a doua 
fată. In timpul acestui atac i-a trecut studentei o sfoară în jurul 
gâtului, desfătându-se cu puterea crescută pe care i-o oferea 
această formă de constrângere. Studenta îngrozită era ca un 
animal pe care el îl putea controla cu o smucitură rapidă a 
mâinii. Din fericire, cineva s-a apropiat de locul în care se aflau 
cei doi înainte ca el s-o violeze, iar Ross a fugit în întuneric, cu 
frustrările sexuale clocotind încă în el. 

Michael credea cu tărie că aceste acte scandaloase vor 
înceta după ce va pleca de la Corneli şi se ruga să reziste până 
în ultima lună fără să mai atace pe cineva, îşi aminteşte el. În 
acelaşi timp, spune că s-a simţit şi furat de plăcerea sexuală 
supremă, care-i fusese refuzată în timpul atacurilor precedente. 
Cântărind punctele pro şi contra pe foaia echilibrului său 
mental, afirmă că s-a simţit obligat să se satisfacă pe deplin, cel 
puţin o dată înainte de a absolvi, dar şi-a promis că acesta avea 
să fie ultimul atac, după care nu avea să mai facă rău vreunei 
femei niciodată. 

x x x 

Marți, 12 mai 1981, Ross a urmărit o studentă atrăgătoare 
de 25 de ani, pe nume Dzung Ngoc Tu. A urmărit-o pe delicata 
tânără începând din sala de cursuri şi a violat-o într-o zonă 
izolată a campusului. In timpul atacului, tânăra l-a recunoscut şi 
i-a spus asta, semnându-şi practic condamnarea la moarte. 
Pentru a nu fi arestat, Michael nu avea acum de ales şi a trebuit 
să o omoare, aşa că a strangulat-o, după care i-a aruncat trupul 
de pe un pod în lacul Beebe. 

Infiorător în legătură cu această crimă a fost că, în urma 
autopsiei, medicul legist a stabilit drept cauză a morţii înecul, 
acest lucru indicând că Dzung încă mai trăia când fusese 
aruncată în apa îngheţată. Deşi Ross a fost întotdeauna suspect 


în acest caz, nu s-a lăsat niciodată interogat de poliţie. Cazul a 
fost rezolvat într-un final, după ce a recunoscut crima, în timpul 
unuia dintre interviurile care stau la baza acestui capitol. 

x x x 

Michael a fost convins că părinții săi au venit la ceremonia 
de absolvire doar de dragul aparențelor şi a decis, din acel 
moment, să nu se mai întoarcă la ferma familiei. Cu mult noroc, 
în ciuda notelor sale proaste, a reuşit să se angajeze în iunie 
1981 la Cargill Inc, din Minnetonka, la periferia oraşului 
Minneapolis. 

Cargill este o companie agricolă internaţională, cea mai 
cunoscută pentru vânzarea de cereale, iar Ross s-a angajat la 
una dintre reprezentantele mai modeste ale firmei, în Louisburg, 
un orăşel de provincie aflat la vreo 50 de kilometri nord-est de 
Raleigh, Carolina de Nord. Ca manager de producţie stagiar la 
divizia de produse avicole, Michael a fost instruit să supervizeze 
îngrijirea şi gestionarea unui sfert de milion de ouătoare. Era o 
slujbă care-i venea de minune şi, după toate datele, 
perspectivele unei cariere la Cargill erau excelente. 

În timpul perioadei de tranziţie între absolvire şi slujba 
permanentă, Michael a încercat să o convingă pe Connie să se 
transfere la Universitatea Carolina de Nord, unde să-şi termine 
studiile. În ultimele luni, relaţia lor se deteriorase atât de grav, 
încât era acum de-a dreptul paranoic în legătură cu separarea şi 
se temea că ea avea să plece definitiv în curând. Cu toate 
acestea, spera în taină că se vor căsători într-o zi. Connie avea 
planurile ei, iar căsătoria nu se afla printre ele; în plus, se 
întâlnea acum cu altcineva. 

Apoi lumea lui Michael a explodat, când a aflat prin telefon 
că mama şi tatăl său se separaseră pentru a treia oară, domnul 
Ross lăsând baltă casa şi afacerea familiei. Patricia a luat un 
avion spre Louisburg, iar Michael a fost încântat, dacă nu 
surprins, să o vadă pe mama sa atât de repede după ce aflase 
veştile proaste. Michael s-a înşelat când a crezut că vizita era un 
semn că relaţia cu părinţii lui s-ar fi putut îmbunătăţi. Voia să 
creadă că mama sa putea ţine ferma familiei pe picioare măcar 
până avea să se întoarcă el acasă şi să preia frâiele, fie şi doar 
de dragul tatălui său. Gândul acesta nici nu-i trecea prin mintea 
tulbure a doamnei Ross, căci ea îşi vizita, de fapt, fiul dintr-un 
singur motiv. Avea nevoie ca Michael să-şi cedeze partea din 


Eggs Inc, astfel ca ea să poată scăpa de companie, 
îmbogăţindu-se în plus de pe urma vânzării ei. 

Păcălit să semneze transferul părţilor sale din firmă, şi 
aflând curând adevăratul motiv al vizitei neaşteptate a mamei 
sale, Michael a simţit nu doar că îşi trădase tatăl, ci şi pe sine 
însuşi. 

Apoi viaţa i-a mai dat o lovitură, când Connie a venit în 
Carolina de Nord cu alte veşti proaste. Pentru ea, călătoria a fost 
una scurtă. l-a explicat că nu-i plăceau părinţii lui şi, chiar dacă 
ar fi ajuns să conducă afacerea cu ouă, pentru ea acesta nu era 
exact viitorul pe care şi-l dorea. Relaţia lor a încetat marţi, 25 
august 1981, pe Aeroportul Raleigh Durham, când cei doi s-au 
strâns plângând în braţe, luându-şi rămas-bun. Pentru Michael 
era imposibil de crezut că relaţia sa cu Connie se terminase, aşa 
că, lesne de înţeles, a plecat înnebunit pe Autostrada 401 spre 
Louisburg. 

În jurul orei 18:30 a trecut prin orăşelul Rolesville, unde a 
zărit o tânără care îşi plimba în cărucior copilul de şapte luni, pe 
Main Street. Intr-o fracțiune de secundă, impulsurile sale 
sexuale incontrolabile au ieşit iar la suprafaţă şi, după ce a 
parcat maşina, Ross a fugit spre femeie, oferindu-se să-i care 
cumpărăturile. 

Rolesville era o comunitate mică şi prietenoasă, cu numai 
353 de rezidenţi, iar infracțiunile violente practic nu existaseră 
până la apariţia lui Ross pe Main Street. Tânăra mamă, obişnuită 
cu un mediu atât de sigur, nu a ezitat când a fost abordată de 
acest bărbat săritor şi cumsecade. l-a mulţumit lui Ross pentru 
ofertă şi i-a cedat sacoşele. Au mers pe jos spre casa ei, aflată la 
câteva străzi, şi, în timp ce intrau în curtea din spate, Ross a 
lăsat sacoşele să-i cadă, şi-a scos cureaua de piele şi a aruncat- 
o peste capul femeii. A târât-o într-un lan de soia din apropiere, 
ameninţând-o că îi va izbi bebeluşul cu capul de un copac dacă 
nu se oprea din plâns. 

Tânăra inocentă devenea acum depozitarul lunilor de furie 
înăbuşită şi de frustrări sexuale ale lui Ross. A lovit-o cu pumnii 
peste faţă şi a sugrumat-o cu cureaua, punând-o în genunchi 
pentru a cerşi îndurare. Apoi, cu mâinile încleştate în jurul 
gâtului ei, a ejaculat. 

După ce şi-a recăpătat răsuflarea, Ross s-a aşezat pe 
pământ, cu victima sa zvârcolindu-se în faţa lui. Cumva se 


simţea înşelat, căci voise să-şi satisfacă dorinţele perverse 
ejaculând în timp ce ea murea, nu înainte. Înfuriat, 
comportându-se ca un animal sălbatic, a rupt hainele femeii, 
lovind-o iar şi iar, înainte să o stranguleze cu mâinile goale în 
timp ce copilul ţipa în apropiere. Şi, la fel de brusc precum 
apăruse, Michael Ross a dispărut. Abia după o oră şi-a recăpătat 
femeia cunoştinţa. În dureri groaznice, s-a târât peste stradă 
până la un vecin care l-a sunat pe şeful poliţiei locale, Nelson S. 
Ross. Ofițerii au ajuns aproape imediat şi au organizat blocaje 
rutiere la graniţele districtului, dar Michael plecase de mult. Nu 
a fost acuzat de această infracţiune decât după arestarea sa în 
Connecticut, trei ani mai târziu. 

Întrebat dacă îşi aminteşte atacul din Rolesville, Michael a 
spus: „Nu prea mi-o amintesc nici pe ea, nici multe dintre 
celelalte victime. E ca un film vechi, alb-negru; un colaj de 
chipuri străine, atâta tot. Nu mi-aş fi amintit de femeia asta nici 
dacă mi-ai fi arătat poza ei a doua zi. Nici ea, nici vreuna dintre 
celelalte n-ar fi putut face nimic odată ce am pus ochii pe ele. 
Erau moarte. Adio! Că asta a trăit, n-are nici o legătură cu mine. 
Că a trăit? Ei bine, pur şi simplu aşa a fost voia lui Dumnezeu." 

Când l-am întrebat dacă victima din Rolesville s-a luptat, 
încercând să scape, Ross a răspuns: „Nu. Ar fi putut scăpa sau 
aşa, dar nu s-a întâmplat. Nu-mi amintesc. Nu-mi amintesc nici 
un fel de luptă cu ea sau ceva de genul ăsta. Nu-mi amintesc... 
ăăă... nici un fel de luptă. Îmi aduc aminte totuşi despre victima 
din Rolesville, spunând că o să izbesc copilul cu capul de un 
copac sau de un zid. Deci îmi imaginez că probabil le-am spus 
lucruri la fel de oribile şi... ăăă... celorlalte, ca să le opresc şi să 
nu se gândească să facă ceva." 

Ross şi-a continuat pur şi simplu viaţa de zi cu zi, de parcă 
nu s-ar fi întâmplat nimic ciudat în Rolesville. Apoi, pe 17 
septembrie 1981, părinţii săi au depus actele de divorţ la Curtea 
Superioară a districtului Windham. O săptămână mai târziu, 
firma la care lucra Michael, Cargill, l-a trimis într-o delegaţie în 
Illinois, unde trebuia să viziteze Bursa de Mărfuri Chicago. 
Înainte de finalul acestei călătorii, Ross avea să fie arestat prima 
oară. 

Luni, 28 septembrie, s-a hotărât să verifice operaţiunile 
Cargill din La Salle, o localitate aflată la vreo 17 kilometri sud- 
vest de Chicago. A închiriat o maşină la Aeroportul Internaţional 


O'Hare din Chicago şi s-a îndreptat spre vest pe câmpurile 
agricole din centrul statului Illinois. Chiar înainte de ora 23:00, o 
tânără atrăgătoare de 16 ani din La Salle mergea de-a lungul 
unei străzi care trecea pe lângă un grup de case, când a 
observat o maşină care a trecut încet pe lângă ea. Mai 
observase vehiculul de câteva ori înainte, iar acum începea să 
se teamă pentru siguranţa ei. 

Pe neaşteptate, adolescenta a fost luată pe sus din spate şi 
i-a fost îndesată o batistă în gură. A fost târâtă într-o pădure din 
apropiere, unde atacatorul i-a trecut o curea în jurul gâtului şi i- 
a cerut bani. Ea i-a dat cei 22 de cenți pe care-i avea şi, când el 
a slăbit un pic strânsoarea curelei, a ţipat. Era deja la doar 
câteva momente de un viol îngrozitor, când a apărut salvarea ei. 
O femeie care locuia în apropiere tocmai oprise televizorul, 
vrând să se ducă mai devreme la culcare, când a auzit un 
zgomot care i-a îngheţat sângele în vine. Deschizând fereastra 
bucătăriei, a auzit un gâlgâit şi foşnete în tufişurile din 
apropiere, aşa că a sunat la poliţie. Norocul a fost acum de 
partea adolescentei, pentru că patrula de poliţie era la doar 100 
de metri depărtare şi a sosit la faţa locului în câteva secunde. 
Când a văzut raza reflectorului poliţiei luminând pădurea, Ross a 
fugit înapoi la maşina sa, dar, de data asta, norocul îl părăsise. 

Sergentul Lewis de la Poliţia La Salle povesteşte cum a fost 
arestat Ross: „Ce s-a întâmplat... Când am dus fata acasă, Ross 
parcase exact pe strada pe care locuia ea. Şi, pe drumul spre 
casă, ea a văzut maşina şi a spus «Asta e maşina, asta e 
maşina!». Aşa că noi ne uitam la maşină, iar el vine şi zice: 
«Care-i problema?»" 

După arestarea lui Michael pentru lipsire de libertate, 
sergentul Lewis spune că a fost derutat de diferenţa dintre 
conduita lui şi ceea ce făcuse. 

„Era foarte smerit", îşi aminteşte Lewis. „Nu te privea în 
ochi când vorbeai cu el. Era un puşti foarte educat şi talentat. 
Nu părea genul de tip care să se ducă în alt oraş şi să facă 
chestii de genul ăsta. In mare, şi-a ţinut gura şi a fost supus şi 
fără vlagă când l-am dus la secţie." 

Partea proastă a atacului din La Salle a fost că Ross a primit 
o amendă de 500 de dolari după ce a pledat vinovat şi marţi, 8 
octombrie, a fost concediat. Partea bună a fost că, rămas fără 
alternativă, s-a întors în Brooklyn, unde a încercat să se împace 


cu Connie. Evident, a fost foarte încântat când ea l-a invitat să 
petreacă Crăciunul în casa părinţilor ei din Vermont. A fost şi 
mai încântat când ambii au fost invitaţi să-şi petreacă Anul Nou 
cu mama lui, în Brooklyn. 

Din păcate, vizita la doamna Ross a fost un dezastru total. 
Mama lui nu a suportat vederea unei tinere atât de frumoase în 
casa ei, iar Michael a fost foarte supărat de faptul că tatăl său se 
refugiase într-o baracă dărăpănată din apropiere. Aşteptata 
reluare a relaţiei sale cu Connie a eşuat a doua oară, iar ea a 
plecat spre Ithaca, New York, să-şi viziteze „o prietenă". Acesta 
a fost catalizatorul care l-a determinat pe Ross să violeze şi să 
ucidă din nou. 

x x x 

Tammy Lee Williams, în vârstă de 17 ani, locuia cu familia 
ei pe Prince Hill Road, în Brooklyn, la doar doi kilometri de ferma 
de ouă a lui Ross. Crăciunul acela, printre cadourile de la părinții 
ei, a primit un carneţel. O tânără cu spiritul liber, care 
abandonase liceul, venea şi pleca când voia şi nu era deloc 
neobişnuit pentru ea să o ia pe jos de-a lungul Route 6, să-şi 
viziteze iubitul care locuia în Danielson, la vreo cinci kilometri 
distanță. 

Luni, 4 ianuarie 1982, la ora 10:15, Tammy a părăsit 
apartamentul iubitului ei întorcându-se pe jos spre casă, după 
ce îi promisese că avea să îl sune să-i spună că ajunsese cu bine 
acasă. Nu şi-a ţinut promisiunea, pentru că pe drum s-a întâlnit 
cu Michael Ross. Acesta a fost surprins să vadă o tânără 
mergând pe marginea unui drum aglomerat într-o zi atât de 
geroasă. Profitând de moment, ceea ce evidenţiază ucigaşul 
oportunist, a parcat maşina şi a fugit spre Tammy, oferindu-se 
să o ducă până în oraş. Când ea a refuzat, a târât-o ţipând şi 
zbătându-se în pădurea din apropiere, unde a obligat-o să se 
dezbrace şi să îngenuncheze. A violat-o şi a strangulat-o, apoi i- 
a ascuns cadavrul sub o grămadă de pietre şi crengi, într-o 
mlaştină. Spune că i-a luat opt minute să o sugrume, pentru că 
îi tot apăreau crampe musculare la mâini. De fiecare dată a 
trebuit să-şi slăbească strânsoarea şi să-şi maseze degetele, 
înainte să o lase în sfârşit fără suflare. 

Tatăl lui Tammy a raportat dispariţia fiicei sale a doua zi şi, 
pe 6 ianuarie, un şofer a găsit carneţelul lui Tammy pe Route 6, 
la intersecţia cu Brickyard Road. Michael Ross a povestit că l-a 


aruncat din maşină cu câteva minute înainte să ajungă înapoi 
locuinţa mamei sale, la scurt timp după crimă. 

Pe 30 iunie 1984 i-a condus pe ofiţerii de poliţie la cadavrul 
descompus al lui Tammy Williams şi ulterior a spus că ea îl 
recunoscuse şi se prefăcuse că îi plăcea violul, pentru a nu fi 
omorâtă. A mai spus şi că s-a întors de câteva ori la trupul 
neînsufleţit, în săptămânile care au urmat crimei, pentru a se 
masturba. 

In ianuarie şi februarie 1982, gândurile lui Ross s-au întors 
continuu la Connie. Acţionând din impuls, s-a hotărât să plece 
spre Ithaca pentru a o vizita, fără să o anunţe de intenţia sa. 
Când a ajuns, a găsit-o pe Connie în pat cu un alt bărbat. Ai ieşit 
furios şi a plecat spre sud în căutarea unei alte victime. 

x x x 

Ziua Muncii a căzut, în 1982, într-o luni, iar Paula Perrera a 
plecat mai devreme de la Liceul Central Valley, pentru că nu se 
simțea bine. Cum nu avea bani pentru biletul de autobuz, a 
plecat pe jos, ultima dată fiind văzută în viață în apropiere de 
magazinul auto Montgomery, pe Route 211, imediat după prânz. 
Mama Paulei, Christine Canavan, a raportat mai târziu în aceeaşi 
zi, la Poliția Crystal Run, dispariția fiicei de 16 ani. 

Deşi Ross a fost tot timpul principalul suspect în cazul 
Perrera, nu au existat niciodată suficiente dovezi pentru a fi 
acuzat de uciderea ei, la asta contribuind şi faptul că a refuzat 
să răspundă întrebărilor anchetatorilor poliției. Situația s-a 
schimbat când Ross a fost intervievat ulterior în închisoare ca 
parte a documentării pentru această carte. Confruntat de mine 
cu documente ale poliţiei şi cu un articol de presă, a făcut o 
mărturisire completă, înregistrată video, dând detalii despre 
crimă pe care doar ucigaşul Paulei le-ar fi putut cunoaşte. Cazul 
este acum considerat rezolvat. 

A povestit că a văzut-o mergând pe Route 211 şi că s-a 
oferit să o ducă spre casă. Intr-un loc din apropierea unei zone 
mlăştinoase împădurite, aflat lângă un punct de oprire de pe 
autostradă, a oprit şi şi-a violat victima, după care a strangulat- 
o. A ascuns cadavrul lângă un zid scund din piatră, apoi a plecat 
spre casă. Mărturisirea sa a închis ancheta acestei crime. 
Intrebat în timpul interviului ce purta Paula, a răspuns că nu-şi 
poate aminti detaliile, şi a aruncat foile pe jos, spunând: „Ei 
bine, e doar o altă crimă, nu?“ 


x k xk 


Ross a început lucrul la Croton Egg Farms pe 5 martie 
1982. Cea mai mare firmă avicolă din lume, cu sediul în orăşelul 
Croton, aflat în nord-estul oraşului Columbus, Ohio, l-a angajat 
pe postul de cosupervizor pentru 30 de angajați. De asemenea, 
era responsabil de 14 hale şi de peste un milion de păsări. 

Un coleg controlor, Donald Harvey, şi-l aminteşte pe Ross: 
„Era un dezastru la muncă şi plănuiam să-l concediem destul de 
repede. Era foarte autoritar. Şi nu-i păsa de cel căruia îi dădea 
un ordin. Pur şi simplu, nu ştia să lase de la el. Voia să ştie toată 
lumea că educaţia lui le era superioară tuturor, iar oamenii erau 
zilieri şi puşti care abandonaseră şcoala." 

Duminică, 25 aprilie 1982, Ross a observat-o pe Susan 
Aldrich într-o spălătorie din Johnstown, un orăşel de lângă 
Croton, şi a urmărit-o până acasă. Susan habar nu avea că este 
urmărită, iar el habar nu avea că ea era o polițistă în afara 
programului. A bătut la uşa ei şi i-a spus că i se stricase maşina, 
rugând-o să îl lase să folosească telefonul. Imediat ce Susan s-a 
întors cu spatele, i-a astupat gura cu palma, peste umăr, ca să 
nu tipe, apoi a împins-o pe podea. Femeia s-a zbătut şi a reuşit 
să strige că soţul ei e poliţist şi că trebuie să ajungă acasă în 
orice moment. După ce a bătut-o cu sălbăticie, Ross a fugit 
înapoi la maşină, a smuls amenda pentru parcare din parbriz şi 
a plecat. 

Maşina lui Ross fusese parcată în apropierea spălătoriei, 
acela fiind locul în care primise amenda. Poliţiştii au găsit şi un 
martor care îl văzuse fugind din direcţia casei lui Susan Aldrich 
spre maşina lui, aşa că au pus lucrurile cap la cap şi au luat 
urma proprietarului maşinii prin Serviciul de înmatriculări. Într- 
un act de justiţie poetică, soţul lui Susan a fost cel care l-a 
arestat pe atacatorul ei. 

Ross a fost săltat de la slujbă pe 3 mai şi consemnat pe 
cauţiune la domiciliul mamei sale până la pronunţarea sentinţei. 
In acest timp, el a mers la psihiatru, la Learning Clinic din 
Brooklyn. Încerca să câştige puţină simpatie din partea 
doctorului, care ar fi putut influenţa decizia curţii din Ohio. 

Luna care a urmat a fost un alt dezastru pentru Michael 
Ross, căci, deşi îi înapoiase un număr de fotografii lui Connie, 
aceasta încă mai avea inelul său de logodnă, pe care el îl voia 
înapoi. Cu toate astea, cu o zi înainte ca el să apară să-l ia, 


Connie a plecat în colţul opus al ţării pentru a se căsători cu 
noul ei iubit. Când a aflat, Ross a înnebunit de furie. Dar, dacă 
acea palmă peste faţă fusese atât de grea, o altă schimbare în 
familie avea să îl înfurie şi mai tare. 

Financiar vorbind, divorţul mamei sale fusese destul de 
profitabil. Când Patricia şi-a etalat noul iubit, înainte de a 
demara în trombă în proaspăt achiziţionatul şi strălucitorul ei 
Cadillac, a fost prea mult pentru Michael. Aceste decepţii 
emoţionale atât de apropiate una de alta au fost suficiente 
pentru a-l arunca din nou în spirala crimelor. 

x x x 

Ultima dată când îşi aminteşte cineva să o fi văzut pe 
Debra Smith Taylor, în vârstă de 23 de ani, a fost marţi, 15 iunie 
1982, pe la miezul nopţii. Conducea spre casă alături de soţul ei, 
când maşina lor a rămas fără benzină pe Autostrada 6, în 
apropiere de Hampton, la doar 13 kilometri de casa doamnei 
Ross. Un poliţist a dat întâmplător de maşina staționată şi i-a 
condus pe cei doi până la un service din Danielson, unde locuia 
iubitul uneia dintre victimele anterioare ale lui Ross, Tammy 
Williams. Polițistul îşi aminteşte că cei doi Taylor se certau, iar 
Debra era atât de nervoasă încât a spus că poate să meargă 
singură până acasă. După ce l-a lăsat de izbelişte pe soţul său, a 
traversat pe jos Danielson Town Green, până la foişor, unde a 
acceptat recunoscătoare oferta unui drum cu maşina spre casă, 
venită din partea unui tânăr cu ochelari care s-a apropiat şi i-a 
vorbit. 

Doi vânători au descoperit scheletul Debrei Taylor pe 30 
octombrie, într-una dintre pădurile întinse aflate la est de Route 
169, în Canterbury. Locul era la mai puţin de 15 kilometri de 
ferma lui Ross. Cadavrul era atât de descompus, încât nu a 
putut fi identificat decât după fişele dentare şi bijuterii. 

x x x 

În prima săptămână din august 1982, Ross s-a întors în 
Ohio pentru a-şi primi sentința pentru atacul comis cu patru luni 
înainte. Psihiatrul care l-a examinat a spus că Michael era un om 
„cu realizări peste medie" şi că avea „prea mult timp liber la 
dispoziţie". În raportul său, psihiatrul sugera şi că Ross ar fi 
trebuit să-şi găsească un hobby, ca de exemplu să piloteze un 
avion. Oricum, judecătorul l-a trimis pe Ross direct la 
închisoarea  Districtuală Licking, unde să ispăşească o 


condamnare de şase luni pentru atacul asupra lui Susan Aldrich. 
A fost amendat şi cu 1 000 de dolari. Daniel şi-a luat fiul eliberat 
din închisoare pe 22 decembrie, l-a dus înapoi în Connecticut şi 
i-a oferit un loc în care să stea. 

Michael Ross minţise când se angajase la Croton Egg Farms 
declarând că nu avusese niciodată probleme cu poliţia şi a făcut 
exact la fel în mai 1983, când s-a angajat la Prudential 
Insurance Company of America. Avea să devină unul dintre cei 
40 de agenţi care vindeau asigurări de sănătate, de viaţă, auto, 
pentru proprietăţi şi accidente, precum şi titluri de valoare, din 
sediul companiei din Norwich, Connecticut. Cu un venit stabil, 
Ross a închiriat un apartament pe North Main Street, numărul 
58, în Jewett City. S-a stabilit acolo, iar proprietara şi-l aminteşte 
ca pe un tânăr la locul lui, inteligent şi extrem de cordial, pe 
care s-a bucurat să-l aibă lângă ea, în casa ei mare, victoriană. 

Şi colegele lui Ross de la muncă l-au plăcut imediat. Li se 
părea drăguţ şi neexperimentat sentimental. A avut câteva 
relaţii de scurtă durată când s-a ivit ocazia şi, după ce a 
cunoscut-o, într-o deplasare pentru culegere de date pentru 
firmă, pe Debbie Wallace, recent divorțată, s-a gândit că 
problemele lui din trecut rămăseseră definitiv în trecut. 

Ross povesteşte că, pe parcursul acestei relaţii, se 
masturba mare parte din timp, fantazând şi urmărind femei. Pe 
unele le urmărea aleatoriu. În privinţa altora, mergea până la a 
le învăţa programul zilnic. Intra în apartamente doar pentru a 
privi femeile dezbrăcându-se şi strecurându-se în pat. A şi violat 
o femeie în această perioadă, lăsând-o apoi să fugă. 

Cu toate că era adesea plecat până dimineaţa, Debbie 
Wallace nu avea nici o idee despre comportamentul pervers al 
lui Michael. Credea că va fi un tată bun pentru cei trei copii ai 
săi; cu toate astea, ca şi Connie, Debbie era încăpăţânată, 
independentă şi avea o voinţă puternică. Era temperamentală, 
plină de energie, iar sexul cu Michael era excelent. Şi relaţia lor 
era volatilă, iar certurile frecvente se terminau adesea în 
violenţe fizice. De Ziua Recunoştinţei în 1983, cei doi s-au certat 
violent pe tema aranjamentelor pentru cină. 

De la bun început, Patricia Ross nu le-a plăcut pe Connie şi 
pe Debbie, aşa că şi-a invitat fiul la masă, refuzând însă să 
extindă invitaţia şi pentru Debbie. Ross nu ştia ce să facă. Se 


simţea prins între cele două femei, aşa că el şi Debbie s-au 
certat, iar rezultatul a fost că el şi-a petrecut ziua singur. 

Cam în perioada în care Ross învăţa despre domeniul 
asigurărilor, Robin Dawn Stavinsky, o tânără de 19 ani, se muta 
din Columbia în Norwich, unde spera să-şi găsească un loc de 
muncă destul de bine plătit ca să-i permită să meargă la 
facultate. 

In august 1983, ea s-a angajat ca operatoare telefonică la 
DPM Enterprises. Miercuri, 16 noiembrie 1983, la ora 21:30, a 
dispărut după ce se pare că se certase cu şeful ei. Deşi era frig 
şi întuneric, Robin a refuzat să meargă cu maşina unei colege şi 
a decis să meargă pe jos până la casa iubitului ei, lucru care s-a 
dovedit a fi o greşeală fatală. 

In seara aceea, Ross conducea pe Route 52, între New 
London şi Norwich, când a văzut-o pe Robin mergând grăbită şi 
nervoasă pe marginea drumului. A oprit, a coborât şi s-a oferit 
să o ducă cu maşina. Când ea l-a refuzat categoric, s-a enervat 
şi a târât-o în timp ce se zbătea într-un petic de pădure deasă 
aflat la numai câteva sute de metri de sediul Diviziei de 
infracţiuni periculoase a Poliţiei Statului Connecticut. Ross 
începuse să o stranguleze pe Robin de când a pus mâna pe ea 
şi, până să se pregătească să o violeze, tânăra era aproape 
inconştientă. Ross îşi aminteşte că deja nu îl mai excita ideea de 
sex şi că plăcerea a venit doar din actul uciderii, din retrăirea 
momentului, din reîntoarcerea ocazională la locul crimei pentru 
a se masturba, până când cadavrul a fost descoperit, opt zile 
mai târziu. 

O persoană care alerga prin împrejurimile spitalului 
Uncason-Thames din Norwich a găsit cadavrul parţial îmbrăcat 
al lui Robin Stavinsky, sub o grămadă de frunze. Poliţia a 
recuperat restul hainelor victimei dintr-un râu, după arestarea 
lui Ross. 

Uciderea brutală a lui Robin Stavinsky avea să reprezinte o 
cumpănă cumplită în cariera de ucigaş a lui Ross. Până atunci 
ucisese de frica de a nu fi identificat de victimele care ar fi 
supravieţuit. Cu toate astea, sperase întotdeauna că într-o zi va 
obţine plăcerea sexuală supremă, aceea de a ejacula în 
momentul morţii victimei sale. Până atunci, crimele nu-i 
îndepliniseră decât parţial fantezia. Emoţiile copleşitoare, cărora 
li se adăugau senzațiile de putere, dominare şi actul uciderii 


erau acolo, dar simţea că Robin Stavinsky îl păcălise. Nu-i 
oferise nici unul dintre  revoltătoarele criterii, căzând 
inconştientă şi neajutorată în timp ce era târâtă în tufişuri. Cu 
toate acestea, a strangulat-o şi a violat-o după ce a murit. 
Ulterior a spus: „Am fost surprins, ştii? A fost un sentiment 
mişto, dar nu cel mai bun.“ 

x x x 

Alte două adolescente, ambele de 14 ani, au dispărut în 
estul statului Connecticut în duminica Paştelui din 1984. Leslie 
Shelley şi April Brunais, prietene nedespărțite şi vecine în 
Griswold, au decis să plece pe jos până în Jewett City. Ambele 
fete ştiau că părinții lor nu le-ar fi permis să se întoarcă pe jos 
pe întuneric, aşa că fiecare a spus că părinţii celeilalte aveau să 
le aducă acasă cu maşina. A fost o minciună infantilă care avea 
să le coste viaţa. 

Când s-a lăsat întunericul, fetele au sunat acasă; 
amândurora li s-a spus să vină pe jos, drept pedeapsă. La ora 
22:30, când nici una dintre ele nu se întorsese acasă, părinţii 
îngrijoraţi au sunat la poliţie, care a făcut greşeala de a le 
cataloga iniţial dispariţia drept „fugă de acasă“. 

Momentul exact în care Ross a oprit şi le-a oferit fetelor un 
drum cu maşina nu este cunoscut. Se ştie însă că April, care era 
cea mai încrezătoare dintre ele două, a urcat în faţă, în timp ce 
micuța şi fragila Leslie s-a aşezat în spate. Amândouă au tresărit 
evident când Ross a trecut de strada lor şi, în ciuda protestelor, 
nu a vrut să oprească. April a scos un briceag mic, cu care şi-a 
ameninţat răpitorul, dar Ross a dezarmat-o cu uşurinţă. 
Mergând spre est pe Autostrada 138, s-a îndreptat spre 
Voluntown şi Beach Pond, o întindere imensă de apă, cu un 
baraj ce oprea râul Pachaus, care separă statele Rhode Island şi 
Connecticut. 

După ce a parcat într-un loc încă nedeterminat, Ross i-a 
rupt blugii lui April, tăindu-i în fâşii pe care le-a folosit pentru a 
lega mâinile şi picioarele victimelor sale. A închis-o pe Leslie în 
portbagaj şi a târât-o pe April câţiva metri, după care a forţat-o 
să îngenuncheze. Nu există nici o îndoială că Leslie şi-a auzit 
îngrozită prietena luptându-se cu Ross. April s-a zbătut aprig 
pentru viaţa ei înainte de a fi violată şi strangulată. 

Ross şi-a întors apoi atenţia spre Leslie. Ulterior, a spus că 
fata a avut un impact serios asupra lui. 


„Ea [Leslie Shelley] era delicată, cu un păr blond, fin. A fost 
calmă cât am vorbit cu ea în maşină. l-am spus că nu vreau s-o 
omor şi a plâns când a aflat că prietena ei era deja moartă. Da, 
cred că a început să tremure şi părea împăcată cu soarta când 
am întors-o pe partea cealaltă. Asta e crima care mă frământă. 
Nu-mi aduc aminte cum am strangulat-o, dar moartea ei a fost 
cea mai reală şi mai greu de negat. Cu celelalte a fost ca şi cum 
altcineva o făcea, iar eu priveam de departe prin ceața unei 
fantasme. Asta era reală şi cumva nu era reală. Era o fantezie, 
dar nu chiar fantezie. Moartea ei? Leslie? Nu era nimeni 
altcineva şi, pentru prima dată, am văzut că eu eram. Mă 
vedeam pe mine însumi făcând lucrurile alea şi nu mă puteam 
opri. Parcă era o barieră invizibilă între noi. N-am vrut să o 
omor." 

În acest punct al întâlnirilor sale cu mine, Ross a arătat 
primele semne de apăsare şi de remuşcare. A tăcut, a plecat 
capul şi a tras în piept o gură zdravănă din aerul stătut al 
închisorii. Când şi-a reluat oribila relatare a uciderii lui Leslie 
Shelley, ochii îi înotau în lacrimi de crocodil: 

„Nu am putut decât să privesc cum o omoram şi vrei să ştii 
ceva nesimţit de scandalos? Ei bine, am plâns după aia. Şi mai 
ştii ceva? Ah, nu ştiu, dar nimeni nu ştie asta. Ei bine, am vrut 
să fac sex cu ea chiar după ce am violat-o şi am omorât-o pe 
April, dar n-am putut s-o mai scol. Aşa că a trebuit să stau cu 
Leslie încă vreo oră, vorbind şi chestii de-astea. Apoi, pentru că 
a început să plângă şi să spună că o să aibă probleme acasă 
pentru că întârziase, a trebuit s-o omor. Dar am violat-o anal 
după ce a murit, ca să eliberez tensiunea. Vezi tu, nimănui nu i 
s-a mai spus asta vreodată." 

Apoi a zâmbit sfios, înainte să adauge: „Ştii că mă numesc 
criminal în serie? Păi, am omorât doar opt femei. Mare lucru! 
Sunt mult mai mulţi tipi cu care te-ai putea întâlni şi care au 
omorât cu câteva zeci mai multe decât mine. lar în contextul 
ăsta, eu sunt chiar un tip de treabă. Pe bune, sunt un tip foarte 
de treabă." 

Si cu asta a izbucnit într-o criză de râs incontrolabilă, după 
care mi-a explicat că a aruncat trupurile lui April şi Leslie în alt 
loc din apropiere de Beach Pond, revizitând din când în când 
zona pentru a se masturba peste rămăşiţele lor. 


„Pur şi simplu stăteam acolo, uitându-mă la trupurile lor în 
descompunere. Ca în fanteziile din copilărie, erau acolo pentru 
mine şi îmi ofereau plăcere când aveam nevoie." 

Ross i-a condus pe poliţişti la trupurile lui April Brunais şi 
Lesley Shelley la scurt timp după arestarea sa din 28 iunie 1984, 
deşi locul exact al crimei nu a fost niciodată stabilit. Scăparea a 
fost atribuită unei „neglijenţe" a Poliţiei Statului Connecticut şi 
dovedită ulterior în faţa curţii ca o tentativă deliberată de a 
evita o dispută pe teme de jurisdicție cu agenţiile de aplicare a 
legii din Rhode Island care au trebuit să plătească nota pentru 
această anchetă a crimelor. 

x x x 

Ross era acum pe ultima sută de metri, pierduse controlul 
mental, iar munca sa la Prudential Insurance Company suferea 
în consecinţă. Confruntat cu perspectiva concedierii, dat fiind că 
nu mai aducea clienţi noi, Michael mai avea de rezolvat şi relaţia 
turbulentă cu Debbie Wallace, care devenise şi mai agitată. 
Tatăl lui Debbie murise în timp ce ea şi Michael erau în vacanţă 
şi, după înmormântare, pe drumul de întoarcere, se certaseră. A 
urmat o ruptură urâtă şi, din nou, el s-a simţit singur şi respins. 

x x x 

Pentru Wendy Baribeault, o tânără de 17 ani, vineri, 15 
iunie 1984, era ultima zi de examene la Norwich Free Academy. 
După şcoală, s-a oprit acasă la mama ei, înainte să ia un 
autobuz înapoi spre Jewett City pentru o vizită la un magazin din 
cartier. Era o după-amiază plăcută, aşa că a decis să se întoarcă 
pe jos şi, în jur de ora 16:30, a fost văzută de un şofer mergând 
de-a lungul aglomeratei Route 12. Dar nu era singură, căci un 
alt martor a declarat că era urmată îndeaproape de un bărbat, 
tot pe jos. Acesta era un alb în jur de 1,80 metri, proaspăt 
bărbierit, de constituţie medie şi brunet. Alţi martori l-au văzut 
pe acest bărbat ieşind dintr-o berlină albastră, cu ştergător la 
lunetă, şi îşi aminteau că mergea grăbit spre tânăra cu 
semnalmentele lui Wendy. 

Când Wendy nu a mai ajuns acasă, mama ei a dat-o 
dispărută a doua zi. Sute de poliţişti şi de localnici au lansat o 
căutare în împrejurimi şi, două zile mai târziu, trupul ei a fost 
găsit de un pompier. Cadavrul se afla într-o pădure deasă, 
ascuns într-un zid vechi de piatră, la doar 400 de metri de casă. 
Fusese violată şi strangulată. 


Ross a explicat ulterior că intenţionase să se ducă la muncă 
în ziua aceea, dar se tăiase când se bărbierea şi îşi pătase cu 
sânge gulerul singurei cămăşi curate. După ce a sunat 
scuzându-se că nu se simţea bine, s-a îmbrăcat în haine 
obişnuite şi a rămas în casă, studiind materiale pornografice şi 
masturbându-se. În jurul orei 14:00 a plecat cu maşina şi, mai 
târziu, a văzut-o pe Wendy singură pe marginea drumului, 
îndreptându-se spre casă. 

După ce a întors şi a parcat la intrarea pe un drum de 
pietriş, a traversat şoseaua în fugă şi a întrebat-o pe Wendy 
dacă voia să meargă în seara aceea la un grătar. Când aceasta 
l-a refuzat, Ross a tras-o într-o poiană din pădurea din 
apropiere, unde a întors-o pe burtă, înainte de a o strangula. A 
ejaculat aproape imediat, aşa că a sugrumat-o din nou. Tânăra 
s-a zbătut şi l-a lovit, contorsionându-se în fel şi chip. Michael a 
avut din nou o criză de crampe musculare la mâini în timp ce se 
lupta să-şi sufoce victima. Când s-a oprit să-şi maseze degetele, 
ea s-a ridicat şi s-a răsucit sub el până când a reînceput să o 
strângă de gât. În cele din urmă, un ultim zvâcnet al picioarelor 
i-a dat de înţeles că fata murise. 

x x x 

Cunoscut pentru că dezarma suspecţii cu zâmbetul său 
copilăros şi felul său încurajator de a se purta, detectivul Mike 
Malchik, de la Poliția Statală, îşi folosise abilitățile de 
investigator pentru a rezolva cele mai grele anchete ale unor 
omucideri, inclusiv 40 sau mai multe considerate 
„nerezolvabile" de colegii săi. O figură legendară în Connecticut, 
polițistul blond cu ochi albaştri lucra mai mereu singur şi fără a 
fi plătit pentru aceste treburi, atât de dedicat era meseriei sale. 
Cazul lui Wendy Baribeault nu a fost o excepţie. 

Mike găsise deja câteva legături solide între uciderea 
Debrei Taylor şi cea a lui Tammy Williams şi, când le-a introdus 
în ecuaţie şi pe Robin Stavinsky şi Wendy Baribeault, a ştiut că 
trebuie să caute un psihopat sexual şi un criminal în serie care 
nu avea să se oprească până nu era arestat şi dus în faţa 
justiţiei. 

Experienţa lui Mike Malchik în cazuri de omucidere era atât 
de vastă, încât nu a avut nevoie să ceară sfatul FBI, dar, pentru 
a-şi confirma bănuiala, a vorbit cu un coleg de la Centrul 
Naţional de Analiză a Crimelor Violente din Quantico, Virginia. 


Malchik ştia deja ce tip de suspect căuta. Era un tânăr alb, 
brunet, în jur de 30 de ani. Era un „guler alb“, care lucra în 
Norwich, dar locuia mai la sud, şi călătorea frecvent pe Route 12 
între locul de muncă şi locuinţă. Griswold era un pariu solid 
pentru localizarea suspectului, iar acum exista şi un bonus - 
informaţia că bărbatul conducea o berlină albastră, de fabricaţie 
străină. 

Folosind ceea ce el numeşte „intuiţie de bază“, Mike s-a 
gândit că cel care a ucis-o pe Wendy Baribeault ar fi vrut să 
părăsească locul faptei şi să ajungă acasă cât mai repede, aşa 
că a dedus că ţinta sa era un localnic. A sunat la Serviciul de 
înmatriculări Auto şi a cerut un tabel cu toate vehiculele şi 
proprietarii lor din localitate. Pentru acest serviciu, 
Departamentul de poliție a fost taxat cu 12 dolari, care s-au 
dovedit bani cheltuiţi cu cap pe un instrument de investigaţii 
eficient. Când lista a început să curgă din faxul său, Malchik a 
pornit să caute o maşină străină de culoare albastră. La numărul 
27 pe listă era vehiculul deţinut de un anume Michael Bruce 
Ross, cu domiciliul în Jewett City. 

Ross a părut intrigat când Malchik a ajuns în faţa casei sale 
joi, 28 iunie, pentru a-i pune câteva întrebări. L-a invitat pe 
detectiv la o cafea înăuntru şi s-a bucurat de atenţia pe care i-o 
acorda poliţia. În ceea ce-l privea, Mike credea de fapt că 
tânărul atât de plăcut nu putea fi un ucigaş în serie. Pe când se 
pregătea să se întoarcă la partenerul său, detectivul Frank 
Griffen, care îl aştepta în maşină, Ross l-a întrebat pe Malchik 
dacă un astfel de criminal ar fi declarat nebun şi ar putea scăpa 
de scaunul electric dacă ar fi condamnat. A fost o întrebare atât 
de specifică, încât l-a făcut pe Malchik să revină în sufrageria lui 
Ross. 

Agentul ştia că descrierea maşinii albastre nu se potrivea 
exact vehiculului lui Ross, parcat în faţa casei. Polițistul căuta un 
hatchback cu ştergător la lunetă şi, cu toate că Ross avea claro 
Toyota albastră, aceasta era o berlină şi nu avea nici un 
ştergător la lunetă. După alte câteva minute de discuţii 
generale, Malchik s-a ridicat pentru a doua oară. A parcurs doar 
câţiva paşi, când un instinct puternic l-a făcut să se întoarcă şi 
să-i pună la rândul lui o întrebare lui Ross. 


În stilul actorului de televiziune Peter Falk, interpretul lui 
Columbo, Mike a întrebat: „Unde aţi fost vineri, 15 iunie, ziua în 
care a dispărut domnişoara Baribeault?" 

Uimitor, s-a gândit Malchik, Ross a derulat imediat filmul 
deplasărilor sale din ziua aceea, aproape la minut, cu excepţia 
unei ore înainte şi după 16:30. Acesta era intervalul în care 
martorii o văzuseră pe Wendy mergând singură pe marginea 
drumului, cu Ross urmărind-o. Malchik s-a gândit că era 
remarcabil că cineva îşi putea aminti locurile şi orele exacte în 
care fusese cu două săptămâni înainte, aşa că a socotit că 15 
iunie trebuie să fi fost o zi specială pentru Ross. L-a întrebat 
atunci ce făcuse în ziua precedentă şi în cea de după această 
dată importantă. Ross nu şi-a putut aminti nimic, iar detectivul a 
îngheţat, pentru că implicaţiile erau de-acum evidente. Ross 
încercase să-şi construiască un alibi pentru ziua crimei şi se 
dovedise a fi prea isteţ pentru binele său. 

Malchik i-a cerut apoi suspectului său să-l însoţească până 
la centrul de coordonare, care fusese instalat într-o încăpere din 
Primăria Lisbon. Ross s-a gândit că un drum cu o maşină de 
poliţie fără însemne ar putea fi „distractiv", aşa că s-a schimbat 
pentru călătoria de zece minute cu un tricou alb şi nişte 
pantaloni subţiri, închişi la culoare, aceleaşi haine pe care le 
purtase când o omorâse pe Wendy Baribeault. 

Odată ce a luat loc în camera de interogatorii a poliţiei, 
Ross a început curând să turuie despre viaţa sa amabilului 
poliţist. Malchik era deja convins că avea un criminal în serie în 
faţa lui. Insă, în agitația centrului de comandă, să obţină o 
mărturisire completă era cu totul altă poveste. La un moment 
dat, chiar când Ross era pe punctul de a recunoaşte unele 
lucruri, o femeie de serviciu a dat buzna în încăpere şi a început 
să spele podeaua. Această întrerupere neaşteptată a rupt vraja, 
iar Malchik a luat-o de la capăt încercând să scoată ceva de la 
suspectul său. 

Dintr-odată, Ross a întrebat: „Mike, tu crezi că am ucis-o pe 
Wendy?“ 

Malchik a răspuns că aşa credea şi, după asta, Ross a 
recunoscut 11 atacuri sexuale şi şase crime. 

Amintindu-şi acea primă întâlnire, în timpul interviului 
acordat ulterior în închisoare, Ross a spus: „Îmi amintesc când 
mi-a bătut detectivul la uşă. Căuta un hatchback albastru, cu 


ştergător, iar eu nu aveam un hatchback albastru. Aveam o 
berlină albastră fără ştergător. Şi... ăăă... se pregătea să plece şi 
i-am zis ceva. Nu mai ştiu exact ce am spus, dara fost ceva ce l- 
a făcut să se oprească. Şi a zis că poate ar fi mai bine să-mi mai 
pună câteva întrebări, şi după aceea se pregătea să plece. Şi 
am mai zis ceva, deci probabil că nu voiam să plece." 

Amintindu-şi de interogatoriul lui Mike Malchik, Ross a 
explicat: „Ştii, nu e cel mai simplu lucru din lume. «Bună ziua, 
domnule ofiţer de poliţie, am ucis o groază de oameni!», ştii? A 
fost greu, ştii? Dacă ai asculta înregistrarea mărturisirii, ah, mi-a 
fost foarte greu să recunosc că am făcut-o şi atunci am lăsat să- 
mi scape una. Apoi el trebuia să o scoată pe următoarea de la 
mine. Şi apoi puteam să vorbesc despre aia. Da, a fost greu la 
început să spun că am omorât-o pe asta sau pe cealaltă. Adică 
le-am spus de două despre care nu ştiau. Adică nici măcar nu 
m-au întrebat de ele, fiindcă le credeau fugite de-acasă.“ 

Când l-am întrebat de ce recunoscuse că le-a ucis pe April 
Brunais şi Lesley Shelley, din moment ce nici nu fusese întrebat 
de ele, Ross s-a plâns: „Păi, poliţia a zis că era ceva în neregulă 
cu mine şi era un loc numit Whiting, pentru criminali nebuni. 
Mda, m-au păcălit la faza asta şi m-am gândit că o să am parte 
de tot ajutorul de care aveam nevoie şi asta voiam să aud: «Hei, 
ştii că e ceva în neregulă cu tine şi o să facem ceva în privinţa 
asta, pentru că au încetat crimele». Mda, Malchik a spus totul 
corect, aşa că m-am gândit «Asta e, ce naiba...» şi le-am zis 
tot." 

Ca să fim cinstiţi, Mike Malchik şi-a onorat promisiunea faţă 
de Ross, pentru că, într-adevăr, crimele au încetat, iar legea a 
făcut în cele din urmă ceva în legătură cu problema lui Ross. 
Dacă ar fi fost posibil, l-ar fi executat. 

x k 

Procurorul Districtului Wyndham, Harry Gaucher, l-a acuzat 
pe Ross doar pentru crimele din 1982 asupra lui Tammy 
Williams şi a Debrei Smith Taylor. Fie din lipsa dovezilor fizice 
care să demonstreze partea de viol a unei infracţiuni capitale 
agravante, care ar fi atras pedeapsa cu moartea, fie de frică să 
nu piardă procesul, Gaucher i-a permis lui Ross să pledeze 
vinovat doar pentru crimă. 

Pe 13 decembrie 1986, judecătorul l-a condamnat pe Ross 
la două sentinţe pe viaţă consecutive. Urma să stea nu mai 


puţin de 120 de ani după gratii. Însă cazurile lui Wendy 
Baribeault, Robin Stavinsky, April Brunais şi Lesley Shelly au 
nimerit sub jurisdicţia unui procuror mai tenace. Procurorul-şef 
al Districtului New London, C. Robert „Bulldog“ Satti, din Brigada 
„biciuieşte-i şi spânzură-i“, îşi dorea să fie primul procuror din 
ultimele decenii care să trimită un criminal pe scaunul electric al 
statului Connecticut. 

Satti ştia, de asemenea, că se lupta cu un declin al 
pedepsei capitale, balanţa înclinând în favoarea închisorii pe 
viaţă. Dar procurorul a rămas ferm pe poziţie, deoarece era 
convins că, dacă a existat vreodată vreun om care să merite 
scaunul electric, acela trebuie să fi fost Michael Bruce Ross. În 
afară de moralitatea executării unui om în liberalul stat 
Connecticut, mai exista un alt element de luat în calcul. „Nea 
Scânteie" nu mai fusese folosit de când Joseph „Mad Dog" 
Taborsky fusese electrocutat marţi, 17 mai 1960, dată de la 
care se deteriorase continuu. Dacă voia să-l execute pe Michael 
Ross, statul trebuia să plătească cel puţin 30 000 de dolari 
pentru a aduce scaunul în stare de funcţionare şi pentru a 
redecora zona martorilor şi camera morţii. 

In ceea ce-i privea, avocaţii apărării trebuiau să convingă 
juraţii că Ross nu era legal responsabil de crimele pe care le 
mărturisise. Faptul că Ross nu se califica pentru o apărare 
având la bază tulburările mintale le făcea sarcina foarte dificilă. 
In plus, cazului i se făcuse atâta publicitate înaintea procesului, 
încât în vara lui 1987 a fost mutat în Bridgeport, unde procurorii 
au arătat că Ross era un violator, un monstru calculat, cu sânge- 
rece, care îşi plănuise atacurile şi îşi omorâse victimele doar 
pentru a scăpa de închisoare. 

In iunie 1987, după patru săptămâni de mărturii, celor opt 
bărbaţi şi patru femei din juriu le-au luat doar 87 de minute să-l 
găsească pe Ross vinovat de crimă. La stabilirea pedepsei, trei 
săptămâni mai târziu, au avut nevoie de mai puţin de patru ore 
pentru a demonstra că se putea impune pedeapsa cu moartea. 
Pe 6 iulie, cu 20 de zile înainte să împlinească 28 de ani, Ross a 
fost condamnat la moarte. Conform legilor statului Connecticut, 
ar fi putut evita această pedeapsă dacă judecătorul ar fi găsit un 
singur lucru salvator, pe care juraţii să-l fi crezut, care să indice 
remuşcări sau alţi factori atenuanţi. Nu a existat o asemenea 


şansă, pentru că Ross părea că nu are conştiinţă şi că nu-i pasă 
nici cât negru sub unghie. 
x x x 

Ross mi-a explicat că nu îi este frică să moară pe scaunul 
electric. Spune că viața e prea bună pentru el, dar se teme ca, 
atunci când ziua fatidică va sosi, să nu spună ceva greşit ori să 
arate slăbiciune în faţa morţii. Şi îi mai este frică de ceva ce el 
spune că e mai rău decât moartea. 

“Intotdeauna am simţit că trebuie să am controlul asupra 
mea şi, chiar şi azi, simt nevoia de a fi în control. Ce mă sperie 
cel mai mult nu este viaţa în închisoare sau pedeapsa cu 
moartea, ci nebunia. Mă sperie că aş putea pierde contactul cu 
realitatea. Uneori simt că derapez şi pierd controlul. Dacă deţii 
controlul poţi face orice, dar, dacă-l pierzi, nu mai eşti nimic." 

Intrebat dacă simte vreo remuşcare sau orice altceva în 
legătură cu crimele sale, a răspuns sec: „Nu! Nu simt nimic 
pentru ele. Chiar aş vrea să simt ceva. Nu simt nimic. Îmi pare 
foarte rău pentru familii. Adică simt de multe ori. De exemplu, 
când o văd pe doamna Shelley, mama uneia dintre fetele alea 
pe care le-am omorât, plângând în boxa martorilor. Şi mai e şi 
doamna... ah, nu-mi amintesc numele, dar este altcineva în 
boxă, vorbind despre fiica ei. A mers la morgă şi a văzut-o la 
morgă. Dar pentru fete nu simt nimic şi n-am simţit niciodată." 

Ross a explicat apoi de ce nu s-a predat poliţiei când a 
început să comită primele infracţiuni, la Universitatea Corneli, 
dacă ştia că are nevoie de ajutor. 

„M-am convins singur că nu se va mai întâmpla. Şi, ştiu că 
sună dur, dar, dacă privesc înapoi, nu înţeleg cum am făcut-o. 
Mă prefăceam că n-am făcut eu, de fapt, lucrurile alea. Chiar şi 
aici, acum, ştiu că, dacă aş fi eliberat, aş ucide din nou. Nu am 
nici un motiv să cred altceva. Dar nu pot, cum stau acum aici, să 
mă văd dorind să fac asta. Nu mă pot vedea făcând-o. Adică e 
ca şi cum aş fi pe niveluri diferite." 

Intrebat dacă are amintiri detaliate despre crime, Ross a 
chicotit şi apoi a spus: „Da şi nu. Obişnuiam să visez zi şi noapte 
legat de crime. Mă masturbam până când... hm... Îmi apăreau 
răni de la masturbare. Până sângeram. E ciudat. Îmi place mult. 
Este chiar o experienţă plăcută. Dar, când se termină, eo 
chestie foarte efemeră. Bănuiesc că e ca atunci când eşti 
drogat. Ştii că n-am luat niciodată droguri, dar poţi să atingi 


culmile şi după aia să cazi şi să te faci praf. E aproape la fel. Nu 
e un lucru uşor cu care să trăieşti." 

O întrebare inevitabilă a fost ce-i trecea prin cap când îşi 
viola şi omora sărmanele victime. Răspunsul său a fost: „Nimic". 
Dar, după un moment de gândire, a adăugat: „Exact asta e atât 
de ciudat. Toată lumea crede, ştii, teoria procurorului că sunt un 
violator şi că le-am omorât ca să nu mă poată identifica. Uite, în 
cele mai multe cazuri, s-a întâmplat ziua în amiaza mare. Adică 
nu sunt un tip prost. Poţi să fii sigur că, dacă era să fac aşa 
ceva, sigur-sigur n-aş fi făcut-o aşa. Nu-mi trecea nimic prin cap, 
decât după ce erau deja moarte." î 

„lar atunci parcă treceam printr-o uşă. Şi... ăăă... Imi 
amintesc că primul lucru pe care-l simţeam era inima mea 
bătând. Adică bubuind. Al doilea lucru erau mâinile care mă 
dureau, unde le strangulam întotdeauna cu mâinile. lar al treilea 
era, cred, frica şi genul de imagine a realităţii în care era 
cadavrul ăsta în faţa mea." 

„Şi, din nou, nu vreau să te induc în eroare, pentru că ştiam 
ce se întâmplă, dar era ca la un alt nivel. Adică de parcă aş fi 
privit toate astea. Şi, după ce se termina, ştii, totul se linişteşte 
cumva, se aşază, şi ăla era momentul în care mi se făcea frică şi 
chestii. Ascundeam cadavrele şi le acopeream sau ceva." 

Ross trăieşte în celula sa de pe coridorul morii, care e de 
fapt o temniţă veche vopsită într-un brun ca de noroi. „Coridorul 
morţii" - scrise cu vopsea albă pe uşa de oţel dincolo de care se 
află şapte condamnaţi ai statului Connecticut. La ultima mea 
vizită la închisoare, doar Ross şi Robert Breton erau acasă. 
Sedrick Cobb, Ivo Colon, Richard Reynolds, Todd Rizzo şi Daniel 
Webb se bucurau de aerul curat din curte şi de lumina soarelui. 

Ross este mândru de celula lui. Este plină de teancuri de 
cărţi şi de materiale de scris; ba chiar se laudă că i-a mai fost 
alocată o celulă unde sunt depozitate şi mai multe cărţi ale sale. 
Michael se laudă şi cu zecile de tinere frumoase care îi caută 
atenţia, uneia dintre ele, la fel de frumoasă ca o vedetă, 
semnându-i chiar o fotografie cu dedicaţia „Cu dragoste". 
Scrisorile ei dezvăluie că s-ar mărita cu el cât ai clipi, dar el 
probabil ar ucide-o şi mai repede. 

Michael Ross nu este unic printre cei de teapa lui, dar, spre 
meritul său, se luptă să înţeleagă de ce a ajuns să comită 
asemenea crime oribile. Într-adevăr, se străduieşte să înţeleagă 


forţele care l-au împins de la bun început spre un comportament 
antisocial atât de sever. În acest scop, a participat voluntar la o 
serie de tratamente care includ castrarea chimică şi 
chirurgicală, ultima formă fiind refuzată de stat. 

Mulţi experţi recunoscuţi au părut convinşi că acest 
tratament ar putea separa fiara de Michael Ross cel normal şi o 
bună perioadă i s-a prescris Depo-Provera pentru a-i reduce 
enorma energie sexuală. Simultan cu acest medicament i s-a 
prescris şi Prozac, un antidepresiv puternic, iar acest cocktail i-a 
redus cu siguranţă dorinţele sexuale anormale. Din păcate, 
folosirea excesivă a Depo-Provera l-a îngrăşat cu câteva 
kilograme şi, în consecinţă, au apărut modificări patologice în 
funcţionarea ficatului şi la nivelul hormonilor, iar depresia a 
reapărut. 

Ross pretinde că înainte să-i fie prescrise aceste 
medicamente se masturba constant. Ocazional, când se afla în 
prezenţa vreunei femei din corpul gardienilor, experimenta o 
dorinţă copleşitoare de a o ucide. Depo-Provera i-a redus 
pornirile sexuale şi Michael spune: „Ştii când îţi rămâne în cap o 
melodie şi o auzi iar şi iar. Şi dacă ai melodia asta care să-ți 
cânte iar şi iar, cât e ziua de lungă, te poate scoate din minţi. Și 
imaginează-ţi doar să te gândeşti să violezi şi să omori şi să nu 
poţi să scapi de gândurile astea. Ei bine, la fel ca melodia, te 
poate scoate din minţi. Indiferent ce faci să scapi de ea, îţi 
rămâne în cap. Şi aşa sunt eu. Nu vreau aceste gânduri." 

Întrebat dacă, de fapt, credea că această melodie era 
monstrul, a răspuns: „Nu, cred că e separat. Doarme un timp, 
şi... ăăă... nu ştii niciodată unde s-a dus şi asta e foarte 
adevărat. Adică uneori e acolo şi mai ales cu Depo-Provera o pot 
simţi aici. [Ross îşi pune mâna la ceafă.] Nu ştiu cum o să 
înţeleagă cineva asta, dar înainte era în faţa minţii şi îşi băga 
nasul tot timpul, ca un coleg de cameră enervant, care se bagă 
ca musca-n lapte şi nu poţi scăpa de el.“ 

Într-o scrisoare, Ross descrie ce s-a întâmplat cu el după ce 
s-a obişnuit cu medicamentele: 

Aş da orice ca să-mi limpezesc mintea. 

Tratamentul m-a ajutat puțin, dar acum corpul meu s- 

a obişnuit cu medicamentele, iar gândurile şi pornirile 

au revenit. Acum, enervantul coleg de celulă s-a 

mutat înapoi şi pare să fie mai rău, pentru că acum 


am văzut cum era fără el. Astăzi mă simt ca un orb din 

naştere căruia i s-a dăruit vederea, dar i-a fost luată o 

lună mai târziu. E foarte greu de înțeles ce e normal 

pentru toți ceilalți, dacă nu ai avut parte tu însuţi de 
asta. 

Se întâmplă rar ca experţii psihiatri ai apărării şi ai acuzării 
să fie de acord atât cu diagnosticul, cât şi cu ramificaţiile 
acestuia, dar cazul lui Ross a fost neobişnuit şi a existat un 
consens asupra ideii că suferea de sadism sexual, o boală 
mintală care a dat naştere unei dorinţe nestăpânite în Ross de 
„a comite activităţi sexuale violente în mod repetat”. Fără ca 
membrii juriului să ştie, psihiatrii criminalişti ai ambelor părţi au 
fost de acord şi că omorurile comise de Ross au fost rezultatul 
nemijlocit al impulsurilor sexuale agresive incontrolabile cărora 
le-a căzut pradă. Dar procurorii, conştienţi de daunele pe care 
le-ar fi putut produce acuzării propriul psihiatru, asigurând 
efectiv dovezi coroborate cu apărarea, nu au mai chemat la 
bară nici un expert psihiatru. Astfel, juraţii au fost ţinuţi în 
întuneric cu privire la o probabilă circumstanţă atenuantă care 
ar fi eliminat ameninţarea pedepsei cu moartea pentru Michael 
Ross. 

Contrar acestei argumentări, procurorii au reuşit să 
convingă juraţii că Ross era sănătos psihic şi, în consecinţă, pe 
deplin responsabil pentru crimele sale. Sugestia lor pentru juriu 
a fost că Ross fusese evaluat de un psihiatru care concluzionase 
că nu suferă de o psihopatologie care să-i ofere circumstanţe 
atenuante, ceea ce era în mod clar neadevărat. Uluitor este că 
avocaţii nu au întrebat de ce expertul procuraturii nu a fost 
chemat să depună mărturie. Dacă ar fi făcut-o, ar fi ieşit la 
iveală faptul că acesta se retrăsese, ceea ce ar fi fost o lovitură 
pentru acuzare. A fost o inducere în eroare elaborată, căci i-a 
făcut pe juraţi să creadă că exista o diferenţă de opinii între 
psihiatrii acuzării şi ai apărării. Acest lucru a dus la dezbateri 
care au exclus în mod greşit dovezi, rezumate distorsionate şi 
instrucţiuni care au permis juriului să tragă concluzii care nu 
erau justificabile. 

Dar ce s-a întâmplat cu psihiatrul acuzării? Din nou, fără 
ştirea juriului, dr. Robert B. Miller fusese de acord cu evaluarea 
expertului apărării şi, în raportul său către procurorul general, 
trimis cu un an înaintea procesului, concluzionase: „Dacă este 


să oferim un diagnostic specific stării domnului Ross la 
momentul infracţiunilor, acesta ar fi, DSM-111,302.84, sadism 
sexual". A adăugat că, în pofida acestui diagnostic, avea 
convingerea că Ross putea totuşi să-şi  armonizeze 
comportamentul cu rigorile legii. 

Mai târziu, dr. Miller a povestit că a suferit de insomnii, fiind 
influenţat de articolele din presă şi de grozăvia crimelor. Toate 
acestea, susţine el, i-au colorat şi nuanţat opinia altfel 
profesională. Acum, propria conştiinţă cântărea greu, căci 
diagnosticul său putea face un om să ajungă pe scaunul electric. 
Era ceva cu care doctorul a spus că nu putea să trăiască, iar 
dacă statul insista, era ca şi cum l-ar fi pus pe el să acţioneze 
maneta scaunului. 

Pentru a-şi rectifica eroarea de raţionament şi pentru a-şi 
elibera conştiinţa, cu numai câteva zile înaintea procesului, dr. 
Miller i-a scris judecătorului, explicând motivul pentru care se 
retrăgea din acest caz. In timp util, acest subiect neplăcut a fost 
adus în faţa Curţii Supreme a Statului Connecticut, iar 
procuratura a fost criticată aspru. In motivare, judecătorii au 
decis în favoarea lui Ross, indicând că boala sa, sadismul 
sexual, era până la urmă o circumstanţă atenuantă. „Acuzarea", 
au spus aceştia, „a recurs la conotaţii inflamatorii ale 
diagnosticului de sadism sexual, pentru a transforma o 
circumstanţă atenuantă într-una agravantă, [...] iar sentinţa 
curţii este anulată." 

Astfel, Ross câştigase şi, fără un expert care să contrazică 
apărarea, legea se pronunţase acum că Ross avea circumstanţe 
atenuante pentru crimele sale, pentru că suferea de porniri 
sexuale copleşitoare, incontrolabile, şi că toate violurile şi 
crimele fuseseră un act continuat. 

Evident, Ross a afirmat cu succes că nu numai că nu-şi 
putea controla dorinţele sexuale, dar nici nevoia de a provoca 
suferinţă. Cu alte cuvinte, era o bombă cu ceas ambulantă - 
99% instabilă mai tot timpul, declanşându-se la cel mai mic şoc. 
Dar există oare o esenţă cât de cât reală în afirmaţiile sale că 
problema seamănă cu un coleg de cameră enervant care 
trăieşte în capul lui? Există o oarecare logică în a spune că aceia 
ca Michael Ross sunt, pur şi simplu, „conectaţi" greşit. 

Zona hipotalamică a sistemului limbic este partea cea mai 
primitivă şi mai importantă a creierului. Hipotalamusul 


deserveşte țesuturile corpului încercând să menţină echilibrul 
metabolic al acestuia şi asigurând un mecanism pentru 
descărcarea urgentă a tensiunilor. Pare să acţioneze oarecum 
ca un întrerupător, pe de o parte, căutând sau menţinând 
experienţa plăcerii, pe de altă parte, evitând sau scăpând de 
condiţiile neplăcute, nocive. In consecinţă, senzațiile provocate 
de această parte a creierului sunt de foarte scurtă durată; nu i 
se poate reproşa nimic, iar senzațiile generate pot dispărea 
complet în doar câteva secunde, deşi ar putea dura mult mai 
mult. În mare, este felul în care îşi descria Ross gândurile. 
Astfel, sistemul limbic mijloceşte o varietate largă de 
senzaţii simple. Deoarece controlează capacitatea de a simţi 
plăcere şi neplăcere, poate genera şi folosi aceste senzaţii 
pentru a-şi satisface o serie de nevoi, fie sexuale, nutriţionale 
sau emoţionale. Cu alte cuvinte, poate răsplăti sau pedepsi 
creierul în întregime şi, în consecinţă, individul. Dacă, de 


exemplu, hipotalamusul experimentează plăcere, fie 
satisfăcându-şi pofta de o ciocolată, fie de sex - chiar şi nevoia 
de sex sadic sau de a ucide -, va declanşa senzaţii 


„recompensatoare', astfel că persoana continuă activitatea 
dorită. Dacă începe să simtă aversiune, dezactivează 
recompensa. Dar, dacă întrerupătorul se blochează la jumătatea 
drumului între răsplată şi pedeapsă, ca să spunem aşa, nevoile 
limbice rămân nesatisfăcute şi individul va experimenta 
depresia, furia sau chiar mânia ucigaşă. 

Persoana care simte dorinţă sexuală şi se abţine poate 
simţi tensiune. Paradoxal, singura cale de a reduce această 
tensiune este intensificând-o până la orgasm, obținându-se 
astfel eliberarea. În circumstanţe normale, acest lucru ar fi 
considerat destul de acceptabil; însă, dacă satiriazisul se 
suprapune cu sadismul sexual, ia naştere o altă problemă, 
complet diferită. Adăugaţi la acest pachet şi o tulburare de 
personalitate antisocială şi se creează o situaţie instabilă care 
poate exploda oricând, fără nici un motiv aparent. 

Chiar şi în cazul persoanelor normale, senzațiile provocate 
de hipotalamus se declanşează adesea reflexiv şi fără grija sau 
înţelegerea consecinţelor. Hipotalamusul caută plăcerea şi 
satisfacția şi, indiferent dacă stimulul este setea sau foamea de 
sex, mesajul simplu al hipotalamusului este „VREAU ACUM!“. Nu 
îl interesează consecinţele pe termen lung ale acţiunilor sale, 


pentru că nu are simţul moralității, al pericolului, valorilor, logicii 
sau al binelui şi răului. 

Dacă sistemul limbic este vătămat fizic, sentimentele de 
dragoste, ură, afecţiune şi chiar dorinţa şi reacţia sexuală pot fi 
desfiinţate sau pot deveni extrem de anormale. Nu este 
neapărat necesar ca zona să fie vătămată fizic pentru a 
experimenta acest tip de răspunsuri modificate, căci şi 
stimularea electrică a centrului limbic poate provoca impulsuri 
violente ce pot duce la crimă. Mai mult, dacă sunt vătămate 
anumite regiuni ale sistemului limbic (cum ar fi amigdala), 
rezultatul poate fi o activitate sexuală intensificată şi 
nediscriminatorie, inclusiv nevoia excesivă şi aproape constantă 
de masturbare. O nevoie pe care Ross o mai are şi astăzi. 

Este interesant de notat că FBI a descoperit că 81% dintre 
criminalii în serie interogaţi se lăsau pradă  masturbării 
compulsive. 

La fel ca hipotalamusul, principiul plăcerii, sau dorința de 
satisfacere a nevoilor şi de a obține plăcere, este prezent încă 
de la naştere. Un timp, după naştere, căutarea copilului după 
plăcere este intensă şi nelimitată, dat fiind că nu există alte 
forţe cu excepţia mamei şi a tatălui care să i se opună sau să-l 
ajute să obţină lucrurile dorite. Dacă legătura copilului cu mama 
este satisfăcătoare, iar mediul în care este crescut este sănătos, 
copilul trece printr-un proces de dezvoltare sănătos. Dacă se 
întâmplă opusul, copilul poate fi afectat psihologic definitiv şi 
ireparabil. 

S-o luăm altfel; să ne imaginăm un amator construind un 
calculator complex fără nici un fel de experienţă şi înțelegând 
prea puţin din manualul de instrucţiuni. Inevitabil, într-un astfel 
de caz, se va ajunge la o grămadă de cipuri, şuruburi, plăci şi 
cabluri rămase, iar când computerul va fi pornit, va funcţiona cu 
siguranţă greşit şi va produce calcule eronate, indiferent de ce 
instrucţiuni va primi din tastatură. În timp ce maşinăria poate 
arăta normal la exterior, sistemele electromecanice şi circuitele 
din interior sunt defecte de la bun început. Pentru funcţiile de 
bază, ar putea merge destul de bine o vreme, dar ar ceda când i 
s-ar cere calcule mai complicate. Asta pare să se fi întâmplat cu 


Michael Ross. 
x k x 


Michael Ross trăieşte azi între viaţă şi moarte, deoarece 
Curtea Supremă din Connecticut i-a anulat pedeapsa cu 
moartea după ce a aflat circumstanţele atenuante ale 
comportamentului antisocial al ucigaşului. Dar încă nu a scăpat 
de tot. Cu dovezile oferite de Ross în timpul interviurilor pentru 
această carte legate de violul anal de după uciderea lui Leslie 
Shelley, procurorii cer un alt proces. 

În ceea ce-l priveşte, Ross s-a oferit voluntar să fie 
executat, pentru că, spune el, nu vrea să mai supună familiile 
victimelor unui alt proces. Se naşte astfel întrebarea - de ce i-a 
permis avocatului să ceară circumstanţele atenuante de la bun 
început? 

Va executa însă statul Connecticut singurul criminal în serie 
condamnat? Opinia generală este că nu. Desigur, pedeapsa 
capitală este încă în vigoare, dar a găsi voinţa de a o folosi este 
cu totul altă poveste. Aşa cum explică un judecător pensionat, 
„Ross va trăi probabil mai mult decât toţi cei implicaţi în cazul 
său. Dacă într-adevăr vrea atât de mult să fie executat, ar trebui 
să se sinucidă." 

Michael Ross este puştiul din vecini care s-a transformat 
într-un monstru, iar propriile cuvinte lasă o impresie de neşters: 
„Ştii, ei [medicii legişti]l au găsit urme de strangulare în jurul 
gâtului lui Wendy Baribeault. Le-au numit urme multiple de 
strangulare, pentru că erau cam pe toată circumferința gâtului. 
Şi asta i-a derutat. Ştiam că s-a zbătut şi eu tot aveam cârcei la 
mâini. Am cam râs de ei la faza asta. Mi s-a părut amuzant." 

Şi totuşi înfiorătorul său simţ al priorităţilor este ascuns de 
impresia pe care o lasă celor din afară. Karen B. Clarke, o 
ziaristă cu experienţă din New York, care l-a vizitat pe Michael la 
închisoarea Somers, spune: „Michael Ross pare atât de normal, 
încât ar putea fi băiatul de alături. Dacă aş fi fost noaptea peo 
alee întunecată, aş fi auzit paşi în spatele meu şi m-aş fi întors, 
ei bine, aş fi fost uşurată să-l văd pe Michael Ross. Atât de 
normal arată tipul." 

Acest capitol este bazat pe interviurile din Coridorul Mortii, 
înregistrate audio şi video, dintre Christopher Berry-Dee şi 
Michael Bruce Ross, în Centrul de Corecţie Osbourne, Somers, 
Connecticut, începute luni, 26 septembrie 1994, ora 10:15, şi pe 
mai mulţi ani de corespondență. 


Michael primeşte scrisori, iar adresa sa este: Inmate 
4127404, Death Row, Osbourne CI, PO Box 100, Somers, CT 
06071. 

Michael Bruce Ross a fost executat prin injecție letală în 
data de 13 mai 2005, la Instituţia Corecţională Osborn din 
Somers, Connecticut. (n.red.) 

RONALD JOSEPH „BUTCH“ DEFEO JR. - SUA 

„Te-am aşteptat, dracului, 

două ore! Drept cine naiba mă iei? 

Am lucruri mai bune de făcut." 

PRIMIREA MAI PUŢIN CALDĂ FĂCUTĂ DE 
RONALD DEFEO, VINERI, 23 SEPTEMBRIE 1994, 
LUI CHRISTOPHER BERRY-DEE ÎN CENTRUL 

DE CORECŢIE GREENHAVEN, STORMVILLE, 
NEW YORK, ÎNAINTE DE INTERVIU 

Dacă nu ar fi fost senzaţionalul bestseller The Amityville 
Horror? şi seria de filme bazată pe acest roman, sătucul 
Amityville din Long Island şi povestea masacrului din casa 
DeFeo ar trezi cu greu vreun interes public. Aşa cum stau 
lucrurile, Amityville a ajuns să se identifice cu ceea ce a fost 
comercializată drept o extraordinară poveste de groază 
adevărată, dar care, la analiza finală, este doar povestea bine 
mediatizată, cu conotaţiile unei crime în masă, a unei case 
bântuite. A bântuit casa spiritul malefic al unei căpetenii 
indiene? A fost construită pe locul unui vechi cimitir indian? Se 
scurgea o mâzgă verde din pereţi şi curgea sânge la robinet? 
Este Ronald DeFeo Jr. fiul Satanei? 

Din cauza evenimentelor groaznice care au avut loc în 
Amityville în noaptea de 13 noiembrie 1974, un lucru este sigur 
- Amityville nu va mai fi niciodată ca înainte, aşa că am pornit 
într-o călătorie la fel de groaznică pentru a afla de ce. 

Călătoria mea a început în adormitul sat Amityville din Long 
Island, continuând cu mai multe convorbiri cu prietenii 
descreieraţi şi drogaţi ai lui Ronnie DeFeo. Am cunoscut nişte 
poliţişti corupți şi violenţi, un judecător părtinitor din şcoala 
„biciuieşte-i şi spânzură-i“, şi am analizat dovezi importante pe 
care poliţia „le-a pierdut" şi care apoi au fost în mod misterios 
găsite. În sfârşit, l-am întâlnit pe monstrul căruia i se spune 
„Oroarea din Amityville", în spatele zidurilor întunecate ale 


€ Oroarea din Amityville (n.tr.) 


închisorii sale din nordul statului New York. Aceasta este 
povestea adevărată a „Ororii din Amityville" și puteţi crede 
fiecare cuvânt. 

x x x 

Ronald Joseph DeFeo Jr. s-a născut pe 26 septembrie 1951, 
la spitalul Adelphi din Brooklyn, New York. A fost primul dintre 
cei cinci copii ai familiei, iar tatăl său, Ronald Sr., pe atunci un 
muncitor în industria textilă, avea 20 de ani. Louise, mama lui, 
era încă o adolescentă. 

Ronald Jr. a fost un copil scund şi gras, colegii spunându-i 
„Butch“, poreclă care i-a rămas până în prezent. Era un elev 
ursuz, dificil şi delăsător, care le făcea problemelor nu doar 
profesorilor, ci şi celorlalţi elevi, cu care se bătea tot timpul. 
Venea mereu acasă cu vânătăi şi, o dată, a fost chiar şi 
înjunghiat superficial în spate de un alt băiat care l-a atacat cu 
un cuţit. 

La începutul anilor 1970, Ronald Sr. a început să lucreze 
pentru socrul său şi se pare că era bine plătit pentru ceea ce 
făcea. Hotărând că apartamentul lor din Brooklyn era de-acum 
prea mic şi cu Louise însărcinată cu al cincilea copil, s-au mutat 
în împrejurimile mai prospere din Long Island şi, după ce au 
căutat puţin, au ales liniştitul sat de coastă Amityville. 

Numele „Amityville" sugerează linişte şi mulţumire şi, în 
cele din urmă, prietenie. Localitatea este casă pentru 
aproximativ 11 000 de oameni, mulţi dintre ei făcând naveta 
zilnic în New York, 55 de kilometri spre vest. Amitwville 
încadrează golful Great South din Long Island şi este un centru 
popular pentru deţinătorii de ambarcaţiuni mici, pentru că 
proximitatea plajelor oceanului atrage un mare număr de 
rezidenţi pe timpul verii. 

Istoria locului începe în anii 1650, când coloniştii din 
Connecticut şi estul Long Island au ajuns primii în zona numită 
acum Huntington. Înainte de asta, regele Henric al VIl-lea al 
Angliei şi succesorii săi au pretins zeciuială oamenilor din zonă, 
ca drept de descoperire, în urma călătoriei lui John Cabot din 
1496. „Până la masacrul DeFeo'", spune un locuitor, „cam 
singurele infracţiuni au fost când vandalii dezlegau bărcile din 
danele golfului din apropiere." 

Pe 28 iulie 1965, Ronald DeFeo Sr. a obţinut o bucată din 
visul american când a cumpărat de la Joseph şi Mary Riley o 


casă în stil colonial olandez, cu etaj şi mansardă. Plătind o sumă 
necunoscută încă, a achiziţionat splendida proprietate din 
Ocean Avenue numărul 112, cu piscină şi debarcader privat la 
un canal protejat. Iniţial, familia a fost copleşită de dimensiunile 
casei şi ale anexelor, dar în scurt timp au început să-şi găsească 
locul şi s-au adaptat la viaţa din suburbii. Insă nu toată lumea 
din Amityville s-a bucurat că gălăgioasa şi stridenta familie 
DeFeo alesese să vină în comunitatea lor liniştită, iar zvonurile 
că familia avea legături cu crima organizată nu au întârziat să 
apară. 

Ca simbol al noii vieţi a familiei sale, domnul DeFeo a pus 
un indicator pe peluza din faţa casei, pe care scria „HIGH 
HOPES"”. Pentru a ieşi mai mult în evidenţă, a apelat la un pictor 
care să creeze portrete în mărime naturală ale membrilor 
familiei, care au fost expuse pe pereţi, de-a lungul scării. Intr- 
unul dintre ele, tatăl şi fiul, Ronald Sr. şi Butch, stau unul lângă 
celălalt, zâmbindu-i artistului, în timp ce tatăl îi toarnă un pahar 
de vin fiului său. In altul, cele două fiice sunt înfăţişate într-o 
poziţie plină de afecţiune, cu jumătăţi de zâmbete pe chip. In al 
treilea portret sunt cei doi fraţi mai mici, Mark ţinându-l pe John 
de umăr. Probabil firesc pentru o astfel de familie patriarhală, nu 
exista nici un portret al mamei, Louise. 

Interiorul casei era şi mai explicit, cu mobilă scumpă, 
candelabru de cristal şi şemineu din alabastru. Toate acestea 
dădeau substanţă vieţii de familie din clasa de mijloc. Dar, dacă 
faţada pe care familia o prezenta lumii era o expresie 
„elegantă" a valorilor unei familii din clasa de mijloc, adevărata 
relaţie din interior era exact opusul. 

Ronald DeFeo Sr. a fost fiul lui Rocco şi al Antoinettei 
DeFeo. După spusele celor care l-au cunoscut, Ronald era un 
bărbat impunător fizic, care îşi conducea familia cu mână de fier 
şi cerea să i se arate respect. La cea mai mică abatere, se 
transforma dintr-o persoană civilizată într-o fiară, iar toţi cei din 
casă ştiau că nu-l putea opri nimic când şi pierdea cumpătul. 

Louise DeFeo era fiica cea mică a lui Michael şi a Angelei 
Brigante. Era o persoană blândă şi credincioasă soţului ei. 
Acesta nu-i împărtăşea sentimentele calde, crezând că soţia lui 
avusese o serie întreagă de aventuri, inclusiv un flirt cu pictorul 
care făcuse portretele de familie. Deşi nu exista nici o dovadă a 


7 „MARILE SPERANŢE" (n.tr.) 


vreunui adulter, simplele bănuieli păreau să merite a fi 
pedepsite cu bătaia, iar ea experimenta asta în mod regulat. 

Sub aparențele succesului şi ale fericirii, Ronald DeFeo Sr. 
era un om iute la mânie, înclinat spre accese de furie şi violenţă. 
Între el şi Louise izbucneau certuri violente, iar în faţa copiilor 
apărea ca o figură a autorităţii severe. Fiind cel mai mare dintre 
copii, tânărul Ronald a dus greul în faţa temperamentului şi a 
încercărilor tatălui său de a impune disciplina. Agresat fiind la 
şcoală, tatăl l-a încurajat să se apare. Sfatul se referea la şcoală, 
dar nu se aplica felului în care Ronald era tratat acasă. DeFeo 
nu tolera absolut deloc răspunsurile obraznice şi nesupunerea, 
ţinându-şi fiul cel mai mare din scurt şi refuzând să-i permită să- 
şi apere drepturile în felul în care i se poruncise s-o facă la 
şcoală. 

După mutarea în Long Island, prima şcoală a lui Ronald a 
fost Junior High din Riverhead. Ajungând la vârsta adolescenţei, 
crescuse şi nu mai era chiar o ţintă sigură a abuzurilor tatălui 
său. Erau frecvente episoadele de urlete care degenerau adesea 
în meciuri de box, căci nici tatăl, nici fiul nu aveau nevoie de 
prea multe motive să sară la bătaie. DeFeo Sr. nu era chiar 
talentat în arta relaţiilor personale, însă era destul de iute la 
minte ca să înţeleagă că accesele de nervi şi de violenţă ale 
fiului său erau foarte imprevizibile şi diferite de ale sale. După 
ce la un moment dat Butch a bătut-o rău pe sora lui, Dawn, 
DeFeo Sr. şi soţia i-au făcut o programare la psihiatru. Fără nici 
un rezultat, pentru că Butch a avut o atitudine pasiv-agresivă 
faţă de terapeutul său şi a respins orice idee că ar fi avut nevoie 
de ajutor. 

In lipsa soluţiilor, părinţii săi au recurs la tradiționala 
strategie a împăcării copilului indisciplinat, cumpărându-i tot ce 
voia şi dându-i bani. Tatăl său i-a făcut cadou la 14 ani o şalupă 
sport de 14 000 de dolari, cu care să navigheze pe râul 
Amityville. De câte ori voia bani, Butch nu trebuia decât să 
ceară, iar dacă nu avea chef să ceară, lua pur şi simplu ce găsea 
prin casă. 

Când această strategie nu a mai funcţionat, Butch a fost 
trimis la St. Francis Prep în Brooklyn, de unde a fost dat afară la 
sfârşitul clasei a IX-a. În cele din urmă s-a înscris la liceul 
Amityville şi la 17 ani a părăsit definitiv sistemul şcolar. În 
aceeaşi zi, tatăl lui i-a cumpărat o maşină. 


La acel moment, începuse deja să folosească droguri 
precum heroina şi, de asemenea, să-şi facă mâna în tot felul de 
aranjamente care implicau furturi mărunte. Comportamentul 
său devenea din ce în ce mai psihotic şi nu se mai rezuma la 
izbucnirile de acasă. 

Într-o după-amiază, aflat la o partidă de vânătoare cu 
câţiva prieteni, a îndreptat puşca încărcată spre unul dintre 
vânători, un tânăr pe care îl cunoştea de ani buni. A privit cu o 
expresie de piatră cum chipul omului s-a albit înainte ca frica să- 
| facă s-o ia la sănătoasa. Butch şi-a coborât calm arma şi, când 
s-au întâlnit mai târziu în acea după-amiază, Butch l-a întrebat 
sarcastic de ce plecase atât de repede. 

La 18 ani, Butch a fost angajat la firma de vânzări auto a 
tatălui său, reprezentantă Buick. După părerea lui, era o slujbă 
uşoară, unde nu i se cerea să facă cine ştie ce. Indiferent dacă 
venea sau nu la muncă, primea o sumă de bani de la tatăl său la 
finalul fiecărei săptămâni, sumă care uneori ajungea şi la 500 de 
dolari. Folosea banii pentru maşină şi ca să cumpere alcool şi 
droguri. 

În ianuarie 1971, Butch DeFeo a cunoscută o tânără pe 
nume Geraldine, în Ninth Bar din New York. S-au întâlnit o 
vreme, apoi, în decembrie 1973, ea a aflat că e însărcinată. 
Tatăl lui a început să-l preseze să se căsătorească şi, după 
naşterea fiicei lor, Stephanie, cei doi s-au căsătorit pe 17 
octombrie 1974, la Garfield Grant Hotel în Long Branch, New 
Jersey. 

Altercaţiile cu tatăl său erau din ce în ce mai frecvente şi 
mai violente. Într-o seară izbucnise o ceartă între tatăl şi mama 
lui. Pentru a rezolva problema, Butch a luat o puşcă de calibru 
12 din camera lui, a încărcat-o cu un cartuş şi a coborât în fugă 
la locul altercaţiei. Fără să ezite şi fără să le ceară celor doi să 
se oprească, Butch a îndreptat ţeava puştii spre faţa tatălui său, 
urlând: „Lasă femeia în pace! Te omor, gras nenorocit! Gata!" 

A apăsat pe trăgaci, dar, în mod misterios, arma nu s-a 
descărcat. Ronald Sr. a îngheţat şi a privit într-o uluire sumbră 
cum fiul său a coborât arma şi a ieşit pur şi simplu din cameră, 
nepăsător faţă de faptul că aproape îşi omorâse tatăl. 
Respectiva altercaţie s-a terminat fără victime, dar acţiunile lui 
Butch prefigurau violenţa pe care avea să o dezlănţuie curând, 
nu doar asupra tatălui său, ci a întregii familii. 


Incidentul cu puşca pare să-i fi provocat lui Ronald Sr. un 
soi de transformare religioasă. A devenit un catolic evlavios, 
ridicând mai multe altare religioase în mijlocul terenurilor 
îngrijite care înconjurau proprietatea High Hopes, iar vecinii îl 
vedeau adesea rugându-se în faţa unui altar al lui losif cu 
pruncul Hristos, pe care îl ridicase pe peluza din faţa casei. 

x x x 

În săptămânile premergătoare crimelor din Amityville, 
relaţia dintre Butch DeFeo şi tatăl său ajunsese în punctul-limită. 
Aparent nemulţumit de banii pe care îi „câştiga" muncind pentru 
tatăl său, Butch a născocit un plan ca să-şi fure şi mai mult 
familia. Cu două săptămâni înaintea masacrului, a fost trimis cu 
o treabă de unul dintre şefii de la reprezentanța Buick, 
însărcinat cu responsabilitatea depunerii la bancă a 1 800 de 
dolari în numerar şi 20 000 de dolari în cecuri. A plecat spre 
bancă la ora 12:30, însoţit de un coleg. Au lipsit două ore. Când 
s-au întors, în sfârşit, au anunţat că fuseseră jefuiţi la un 
semafor, sub ameninţarea armei. Ronald Sr. a explodat de furie, 
ocărându-l pe angajatul care se gândise să-l trimită pe fiul său. 

Au fost chemaţi poliţiştii, care au cerut, evident, să 
vorbească cu Butch. În realitate, el şi complicele său păstraseră 
banii şi îi împărţiseră în mod egal. Fără ca măcar să se prefacă a 
coopera, Butch a inventat semnalmente ale hoţului imaginar, 
devenind încordat şi nervos în faţa detectivilor. Ofițerii au 
început să suspecteze că minte şi şi-au concentrat întrebările pe 
cele două ore în care lipsise, iar el a devenit agresiv. 

— N-ar fi trebuit să daţi fuga înapoi la reprezentanţă după 
ce aţi fost jefuiţi de atâţia bani? au întrebat poliţiştii. Unde aţi 
fost în timpul ăsta? 

În loc de răspuns, Butch a început să-i înjure, lovind cu 
pumnii capota maşinii pentru a arăta cât era de furios. Poliţiştii 
au renunţat pe moment, dar tatăl său deja trăsese concluzia că 
fiul minţea şi că furase chiar el banii. 

În vinerea dinaintea crimelor din High Hopes, Butch a fost 
invitat de poliţişti să se uite la câteva fotografii în speranţa că l- 
ar putea recunoaşte pe jefuitor. Iniţial a fost de acord, dar s-a 
răzgândit în ultimul moment. Când a aflat, Ronald DeFeo Sr. l-a 
încolţit pe fiul său la muncă, cerând să-i spună imediat de ce nu 
cooperează cu poliţia. 

— II ai pe dracu' în tine! a ţipat tatăl lui la el. 


De data aceasta Butch nu a ezitat: 

— Gras împuţit, a urlat el. O să te omor! 

Apoi s-a urcat în maşină şi a plecat în trombă. Cu toate că 
incidentul nu a fost urmat de vreo bătaie, o confruntare finală 
era evident iminentă. 

x x x 

Giulgiul tăcut al nopții acoperea satul Amityville în primele 
ore ale zilei de miercuri, 14 noiembrie 1974. Animalele din curți 
şi câte o maşină care mai trecea din când în când erau singurele 
semne de viaţă din împrejurimile adormite. Dar în High Hopes, 
pe Ocean Avenue, ura şi cruzimea mocneau sub calmul aparent. 
Toată familia DeFeo se retrăsese la culcare, cu excepţia lui 
Butch. Stătea în liniştea camerei sale, gândindu-se la ce voia să 
facă, mai exact, să se asigure că nici tatăl şi nici restul familiei 
lui nu aveau să-l mai încurce vreodată. 

Butch era singurul membru al familiei care avea propria 
cameră. Dispoziţia sa violentă şi faptul că era cel mai mare îi 
permiseseră acest mic lux. li asiguraseră şi un loc de depozitare 
secret pentru un număr de arme pe care le colecţiona şi uneori 
le vindea. In acea noapte a scos din dulap o puşcă Marlin 
calibrul .35, cu încărcare manuală. S-a îndreptat pe furiş, dar 
hotărât, spre uşa dormitorului părinţilor. A deschis fără zgomot 
uşa, i-a privit pentru un moment dormind, fără să ştie ce groază 
avea să îi devoreze. Apoi, fără să ezite, Butch a pus puşca la 
umăr şi a tras. Primele opt împuşcături mortale din seara aceea 
au fost trase în spatele tatălui său. 

La ora 3:00 dimineaţa, Butch DeFeo terminase de anihilat 
propria familie. Fiecare membru lipsit de apărare fusese ucis 
brutal, cu sânge-rece. Câinele familiei, Shaggy, legat afară, lătra 
furios ca reacţie la exploziile sporadice de violenţă ce izbucneau 
în casă. Lătratul animalului nu l-a distras pe Butch câtuşi de 
puţin. Conştient că terminase ce îşi pusese în cap să facă, şi-a 
întors atenţia spre sine, pentru a se curăța de sânge şi a plănui 
un alibi care să rezolve inevitabila anchetă a poliţiei care urma. 

Mai întâi a făcut un duş şi şi-a tuns barba. Apoi, îmbrăcat cu 
blugi şi încălţat cu bocanci de piele, şi-a strâns hainele pline 
sânge, puşca cu husa acesteia, şi a luat unul dintre cartuşele 
folosite de pe jos. Punând totul într-o faţă de pernă, a urcat în 
maşină şi a plecat în lumina slabă a dimineţii. Prima oprire a fost 
la capătul Ocean Avenue, unde a aruncat puşca în apă. De 


acolo, a plecat spre Brooklyn şi a aruncat într-un canal faţa de 
pernă şi conţinutul acesteia. Apoi s-a prezentat la muncă, la 
reprezentanța răposatului său tată, de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Pentru el era ora 6 dimineaţa şi începea programul 
normal. 

Butch nu a rămas prea mult la muncă. A sunat acasă de 
câteva ori şi, pentru că tatăl său nu a apărut la birou, s-a 
comportat ca şi cum s-ar fi plictisit pentru că nu avea nimic de 
făcut şi a plecat pe la prânz. Şi-a sunat iubita, pe Mindy Weiss, 
să-i spună că terminase munca mai devreme şi vrea să treacă 
pe la ea. Pe drum s-a întâlnit întâmplător cu un amic, episod pe 
care şi l-a amintit ulterior în închisoare, în timpul unui interviu: 

„Ameţit de droguri, conduceam prin Amityville, iar Robert 
Kelske, un dependent de heroină, a tras lângă maşina mea şi a 
început să-mi pună tot felul de întrebări tâmpite. Faza asta nu 
mi-a spus nimic atunci, pentru că Kelske era un drogat şi un hoţ 
care spărsese cândva casele ambilor mei vecini, aşa că n-am 
fost atent deloc la întrebările lui.“ 

DeFeo a ajuns acasă la iubita lui pe la 13:30. Mindy avea 17 
ani şi era o chelneriţă atrăgătoare şi populară la Longfellow's 
Bar. La sosire, a menţionat într-o doară că a încercat să sune 
acasă de câteva ori şi, deşi erau maşini parcate în faţa casei, nu 
a răspuns nimeni. Pentru a demonstra acest lucru, a sunat şi de 
la Mindy, cu acelaşi rezultat predictibil. 

Purtându-se ca şi cum ar fi fost uimit, dar fără a-şi face griji, 
Butch a plecat cu Mindy la cumpărături. De la mallul din 
Massapequa, au plecat apoi să se vadă cu Patricia şi Robert 
Geiger, de la care DeFeo a cumpărat cinci doze de heroină de 
zece dolari bucata, pe care şi le-a administrat. Spune: „M-am 
făcut praf şi am uitat ce se întâmplase acasă... Mi-am pierdut 
cunoştinţa, sau cam aşa ceva." 

Imediat după ora 18:00, Butch a ajuns la Henry's Bar, în 
Amityville, unde s-a întâlnit cu Robert Kelske. Din nou, s-a 
prefăcut îngrijorat că nu-i răspundea nimeni acasă. 

—Va trebui să mă duc acasă şi să sparg un geam ca să 
intru, a spus el. 

— Păi, fă ce trebuie să faci, i-a răspuns senin prietenul său. 

Ronald a plecat din bar într-o presupusă călătorie de 
descoperire, întorcându-se după câteva minute, agitat şi 
îngrozit. 


—Bob, trebuie să mă ajuţi, l-a implorat el. Cineva i-a 
împuşcat pe mama şi tata! 

Celor doi prieteni li s-au alăturat câţiva clienţi ai barului şi 
toţi s-au îngrămădit în maşina lui Butch, condusă de Kelske. 
Trecuseră aproximativ 15 ore de la comiterea crimelor. Imediat 
ce au ajuns, Kelske a intrat pe uşa din faţă şi a fugit sus, în 
dormitorul matrimonial. A revenit apoi jos, unde l-a găsit pe 
Butch tulburat de durere şi de groază. Joe Yeswit a găsit un 
telefon în bucătărie şi a sunat la poliţie. 

Exact la ora 18:40, pe 13 noiembrie 1974, ofiţerul Kenneth 
J. Greguski, de la Departamentul de Poliţie al Satului Amityville, 
aflat în Greene Lane, a primit un apel de la dispecerat, să se 
prezinte în Ocean Avenue, la numărul 112, unde fuseseră 
raportate împuşcături. Ajungând la faţa locului, a văzut un grup 
de tineri aşteptând în faţa casei, iar unul dintre ei s-a prezentat 
printre lacrimi ca Ronald DeFeo. 

— Mama şi tatăl meu sunt morţi, i-a spus el poliţistului. 

i Polițistul povesteşte: „Am intrat în casă şi am urcat la etaj. 
In dormitorul principal, am găsit un bărbat alb, întins cu faţa în 
jos, împuşcat mortal. Lângă el, se afla o femeie albă în aceeaşi 
poziţie, împuşcată mortal. Am trecut la al doilea dormitor, unde 
am descoperit doi băieţi, aflaţi în paturi separate. Erau întinşi cu 
faţa în jos şi fuseseră împuşcaţi mortal. Am coborât şi am folosit 
telefonul din camera de zi pentru a suna la secţie şi a-i informa 
că erau patru cadavre în casă şi că ar trebui să anunţe 
detectivii." 

Continuându-şi povestea, polițistul adaugă: „Aproape 
imediat, Ronald DeFeo mi-a spus că are două surori. Evident, 
mă auzise vorbind la telefon şi, după asta, am fugit înapoi la etaj 
şi am intrat şi în dormitorul a cărui uşă era închisă. Acolo, am 
găsit cadavrul unei fete. Era, ca toţi ceilalţi, întinsă cu faţa în jos 
şi mâinile depărtate. Şi ea fusese împuşcată mortal. Apoi am 
observat o scară, care am crezut că duce într-un pod, dar care 
ducea spre un alt dormitor, de la etajul al doilea, unde am mai 
găsit cadavrul unei fete. M-am întors imediat la parter, am sunat 
din nou la secţie şi le-am spus că mai aveam încă două cadavre. 
După aceea am mers în bucătărie. Am stat acolo cu Ronald 
DeFeo şi cu prietenul său, Robert Kelske, l-am luat pe Ronald de 
după umeri şi i-am spus să se calmeze. Am stat acolo şi am 
aşteptat până au apărut detectivul Cammaroto şi locotenentul 


Edward Lowe. Cei doi au cercetat scena crimei şi apoi au 
coborât şi ei la parter, iar la scurt timp după aceea au apărut 
detectivii de la Omucideri. Era o privelişte pe care n-am s-o uit 
niciodată şi care încă mă mai bântuie." 

La autopsie, legistul, dr. Howard Aldeman, a determinat că 
Ronald DeFeo Sr., 43 de ani, a fost împuşcat de două ori în 
partea inferioară a spatelui. Gloanţele i-au trecut prin rinichi şi 
coloana vertebrală. Unul s-a oprit în gât, celălalt a străpuns 
corpul şi s-a oprit în saltea. Moartea a survenit cel mai probabil 
instantaneu, din moment ce bărbatul a rămas pe saltea şi nu s-a 
târât jos din pat. 

Louise DeFeo, 42 de ani, a fost împuşcată de două ori. 
Probabil că împuşcăturile care îi uciseseră soţul o treziseră pe 
mama lui Butch, iar aceasta a vrut să se întoarcă în pat cu faţa 
spre uşă. Primul glonţ i-a intrat prin spate, a ieşit prin piept şi i-a 
străpuns sânul stâng şi încheietura mânii, oprindu-se în saltea. 
Al doilea glonţ i-a distrus plămânul drept, diafragma şi ficatul. 
Cel mai probabil, a murit în câteva secunde, din moment ce nu 
s-a zbătut deloc. 

Mark DeFeo, 12 ani, şi John DeFeo, 7 ani, au fost împuşcaţi 
cu câte un singur glonte. Medicul legist a stabilit că ucigaşul lor 
a stat la mai puţin de un metru de ei când a tras. Gloanţele au 
străpuns inima, plămânii, diafragma şi ficatul fiecărei victime. În 
plus, coloana vertebrală a lui John a fost atinsă, provocând 
mişcări involuntare ale părţii inferioare a corpului. 

Allison DeFeo, 13 ani, a fost împuşcată o singură dată. La 
fel ca mama ei, se trezise şi se întorsese cu faţa spre uşă. 
Glonţul a intrat de jos în sus, dinspre obrazul stâng spre urechea 
dreaptă, străpungând creierul şi craniul. A ieşit, ricoşând din 
perete pe podea, unde a fost găsit. Moartea a survenit 
instantaneu, iar urmele de praf de puşcă din ochii lui Allison 
indicau faptul că era trează în momentul crimei, uitându-se în 
țeava puştii. 

Dawn DeFeo, 18 ani, a fost împuşcată o dată. Ucigaşul ei a 
stat la mai puţin de un metru distanţă şi a împuşcat-o în ceafă. 
Glonţul a intrat prin spatele urechii stângi şi i-a distrus partea 
stângă a feţei. Particulele de creier au ajuns pe pernă, iar 
aşternutul era pătat de sânge menstrual. 

În opinia dr. Aldeman, dovezile duceau la concluzia că 
aceasta fusese o execuţie în stilul gangsterilor şi că fuseseră 


implicate minimum trei sau patru persoane pentru controlarea şi 
uciderea victimelor. 
x x x 

Din start, se ştia că Ronald DeFeo avea cazier. Era 
consumator de droguri, eliberat condiționat după ce furase un 
motor de barcă. A fost interogat prima dată la locul crimei, la 
ora 18:55, de detectivul Gaspar Randazzo, care lucra la 
Omucideri de opt ani. Randazzo l-a întrebat pe unicul 
supraviețuitor ce făcuse în ziua aceea. 

—Am mers la muncă şi, când m-am întors acasă, uşa era 
încuiată, i-a răspuns DeFeo. M-am gândit că s-a întâmplat ceva, 
pentru că uşile erau încuiate, şi am văzut afară maşinile 
părinţilor mei. M-am întors la bar şi am vorbit cu Robert Kelske. 
M-am întors acasă, am forţat o fereastră şi am găsit cadavrele 
alor mei. M-am speriat, aşa că am fugit afară şi am plecat cu 
maşina înapoi, la bar, să cer ajutor. Apoi ne-am întors toţi cu 
maşina şi Joe a sunat la poliţie. 

Imediat după începerea interviului, a sosit pastorul 
McNamara, pentru ultima slujbă în memoria victimelor. 

La 19:15, detectivii Gozaloff, Napolitano, Shirvell, Grieco, 
Harrison, Reichert şi detectivul sergent Barylski, toţi de la 
Omucideri, au ajuns la faţa locului. Li s-a permis să îşi instaleze 
centrul de comandă în casa învecinată, locuinţa familiei Ireland. 
Lui DeFeo i s-a cerut să părăsească scena, fiind escortat alături, 
unde detectivul Gozaloff a început să vorbească cu el. 

Întrebat cine i-ar fi putut ucide familia, Butch i-a spus 
detectivului că un bărbat pe nume Louis Falini avea pică pe ai 
lui. Era un asasin al mafiei şi el putea fi ucigaşul. 

— M-am certat cu Falini, a spus el. l-am zis că e muist şi 
asta a creat probleme între el şi taică-meu. 

DeFeo a promis că va coopera fără rezerve cu poliţia şi a 
fost de acord să meargă la Secţia 1, sunând în prealabil la Secţia 
de Poliţie Amityville pentru a completa actele care eliberau 
Poliţia Amityville de jurisdicţia asupra crimelor. 

La Secţia 1, detectivul Gozaloff l-a interogat mai în 
amănunţit pe DeFeo. Butch i-a explicat că lucra pentru tatăl lui, 
care era manager la Karl-Brigante Buick, în Brooklyn, şi că 
bunicul său, Mike Brigante, era proprietarul. _ 

A descris în detaliu interiorul casei sale. In noaptea aceea, a 
spus că a stat treaz până târziu, urmărind un film numit Cast/e 


Keep. A adormit în faţa televizorului pe la 2 noaptea şi s-a trezit 
la ora 4 dimineaţa, cu dureri de stomac. Îşi amintea că a trecut 
pe lângă dormitoarele de la etaj şi a observat că scaunul rulant 
al fratelui său era în faţa uşii. Mark nu mai putea merge decât 
cu ajutorul cârjelor după un accident suferit la un meci de fotbal, 
a explicat Butch. A spus şi că a auzit apa trăgându-se la toaletă. 
Nu a mai putut să adoarmă, aşa că a decis să meargă mai 
devreme la muncă şi a continuat să descrie ce făcuse până în 
momentul descoperirii cadavrelor. 

După ce Butch şi-a semnat declaraţia, detectivii au 
continuat să-l interogheze cu privire la membrii familiei şi în 
legătură cu sugestia că Falini putea fi ucigaşul. Butch le-a 
răspuns că Falini locuise la ei o perioadă, timp în care îi ajutase 
pe Butch şi pe tatăl său să amenajeze o ascunzătoare în pivniţă, 
în care Ronald Sr. ţinea o rezervă de bani şi de pietre preţioase. 
Cearta lui cu Falini pornise de la un incident în care Falini 
criticase felul în care lucra Butch pentru reprezentanța tatălui 
său. Butch a recunoscut de bunăvoie inclusiv că ocazional 
consuma heroină şi că o dată a incendiat una dintre bărcile 
tatălui său, pentru a putea cere asigurarea în loc să plătească 
motorul pe care îl stricase iniţial. Detectivii şi-au terminat 
interogatoriul în jurul orei 3 dimineaţa, iar Butch s-a culcat pe un 
pat de campanie într-o cameră cu dosare din spatele secţiei de 
poliţie. DeFeo lăsase impresia unui martor foarte cooperant şi, 
deocamdată, detectivii nu aveau nici un motiv să-l reţină pentru 
crimă. 

Circumstanţele au început să se schimbe totuşi pe măsură 
ce anchetatorii au intensificat analiza probelor fizice, atât la 
locul crimei, cât şi în laborator. Pe 15 noiembrie, în jurul orei 
2:30, a fost făcută descoperire crucială, când detectivul John 
Shirvell a pornit la o ultimă cercetare a dormitoarelor. Camerele 
în care avuseseră loc crimele fuseseră scormonite temeinic, 
însă, până în acel moment, prin camera lui Ronald se trecuse 
superficial, o singură dată. Dar, la o privire mai atentă, 
detectivul Shirvell a observat două cutii rectangulare goale, 
fiecare etichetată ca fiind de cartuşe pentru puşti Marlin de 
calibru .22 şi, respectiv, .35. Shirvell nu ştia că arma crimei 
fusese un Marlin de calibru .35, dar a ridicat oricum cutiile, în 
caz că aveau să devină probe importante. Şi cât de importante 
aveau să fie! 


La scurt timp după întoarcerea la secţie, detectivul a aflat 
exact ce fel de armă fusese folosită, pentru că un expert în 
balistică identificase calibrul armei crimei. Detectivul sergent 
Della Penna examinase în timp-record cartuşele goale şi 
gloanţele care uciseseră familia DeFeo. Stabilise că reziduurile 
găsite la locul crimei erau particule parţial arse de nitroceluloză, 
un anumit tip de praf de puşcă. Gloanţele cu înveliş de plumb 
trase de criminal erau calibrul .35, fabricate de Remington 
Arms, şi fuseseră iniţial componente ale unor cartuşe Western 
Co calibrul .35. 

Detectivii care anchetau crimele începeau de acum să ia în 
considerare posibilitatea ca Butch să-i fi minţit şi ca el să fie 
chiar principalul suspect, având mult mai multe informaţii 
despre crime decât le spusese până atunci. La 8:45 dimineaţa, 
detectivii George Harrison şi Napolitano l-au trezit pe DeFeo. 

— L-aţi găsit pe Falini? a fost prima lui întrebare. 

A aflat rapid că poliţiştii nu erau acolo să-i răspundă lui la 
întrebări, ci pentru a-i citi drepturile. Butch a protestat, spunând 
că încercase de la bun început să coopereze şi că nu era nevoie 
să i se citească drepturile. A mers până acolo încât să renunţe la 
dreptul său la un avocat, numai pentru a dovedi că era un 
martor nevinovat şi că nu avea nimic de ascuns. 

Gozaloff şi Napolitano îşi terminaseră deja programul, aşa 
că au preluat munca alţi doi poliţişti, locotenentul Robert Dunn 
şi detectivul Dennis Rafferty. Aceştia s-au apucat hotărâți de 
treabă şi, în anii ce au urmat crimelor din Amityville, au fost 
criticaţi sever de o Comisie de Anchetă a statului New York 
pentru folosirea de practici ilegale în scopul de a obţine 
mărturisiri din partea suspecţilor. Rafferty a început prin a-i citi 
drepturile lui DeFeo, apoi a continuat interogându-l despre ce 
făcuse şi unde fusese în ultimele două zile. Brusc, Rafferty s-a 
concentrat pe ora crimelor. Butch spusese în declaraţia scrisă că 
se trezise încă de la ora 4 dimineaţa şi că îl auzise pe fratele său 
în baie. 

— Butch, toţi membrii familiei tale au fost găsiţi morţi, în 
pijamale, a spus Rafferty. Pentru mine, asta înseamnă că nu s-a 
întâmplat la, să zicem, ora 1 după-amiază, după ce ai plecat la 
muncă. 

Rafferty a continuat să preseze până când a reuşit să-l 
determine pe Butch să-şi modifice declaraţia iniţială cu privire la 


momentul crimelor, stabilind că acestea au avut loc de fapt între 
orele 2 şi 4 dimineaţa. 

De la această fisură, povestea prost construită a lui DeFeo 
a început să se năruie. Dunn şi Rafferty au revenit iar şi iar la 
discrepanţele dintre versiunea lui Butch asupra evenimentelor şi 
ceea ce indicau probele de la faţa locului. Odată ce ora crimei 
fusese stabilită, Butch a fost implicat în crime de propria 
declaraţie, confirmând prezenţa în casă în acel moment 
important. Reacţia sa la această încurcătură a fost o încercare 
disperată de a-i duce de nas pe cei doi poliţişti. Dar aceştia nu 
au muşcat momeala. 

—Butch, e incredibil, i-a spus Rafferty. E aproape de 
necrezut. Ştii că avem o cutie de cartuşe calibrul .35 ridicată din 
camera ta. Toate victimele au fost împuşcate cu o armă de 
acelaşi calibru. lar tu ai văzut tot. Trebuie să mai fie ceva. Arma 
ta a fost folosită, deci unde e nenorocita aia de armă? a urlat el, 
la doar câţiva centimetri de faţa lui Butch. 

Din ce în ce mai disperat, DeFeo a continuat să mintă, deşi 
propriile minciuni îl îngropau şi mai adânc. Le-a spus 
anchetatorilor că, la 3:30 dimineaţa, Louis Falini l-a trezit şi i-a 
pus un revolver la tâmplă. Mai era un bărbat prezent în cameră, 
a spus el, dar, întrebat, nu l-a putut descrie în nici un fel. Potrivit 
noii versiuni, Falini şi însoţitorul său l-au condus pe Butch dintr-o 
cameră în alta, omorându-i unul câte unul pe toţi membrii 
familiei sale. 

Poliţiştii l-au lăsat pe DeFeo să se desfăşoare în voie şi, 
continuând să vorbească, acesta nu a făcut decât să se 
învinovăţească povestind cum a strâns şi a îndepărtat probe de 
la locul crimei. 

— Stai puţin, a spus Rafferty. De ce ai luat cartuşul dacă nu 
aveai nimic de-a face cu el? Nu ştiai că fusese folosită arma ta. 

Simţind probabil că poziţia sa se prăbuşea rapid, Butch nu a 
răspuns imediat. Detectivii au jucat un joc de aşteptare şi l-au 
lăsat să vorbească mai departe. Obţinuseră deja destule dovezi 
ale implicării lui DeFeo, mai ales ideea absurdă că Falini şi 
complicele său îl luaseră cu ei să-i ucidă familia, în timp ce pe el 
îl lăsaseră în viaţă. După ce li s-a făcut o descriere clară asupra 
felului în care avuseseră loc crimele, potrivit lui Butch, Dunn a 
atacat decisiv: 


— Probabil că te-au obligat să participi. Probabil că te-au 
obligat să-l omori măcar pe unul dintre ei - sau pe mai mulţi. 

Butch a muşcat, iar capcana s-a închis. 

— Nu s-a întâmplat aşa, nu? l-a întrebat Rafferty. 

— Lăsaţi-mă un minut, a răspuns DeFeo, prinzându-şi capul 
în mâini. 

— Butch, n-au fost niciodată acolo, nu-i aşa? Falini şi tipul 
celălalt n-au fost niciodată acolo. 

Şi, în sfârşit, a venit mărturisirea: 

— Nu, a spus Butch, totul a început atât de repede! După 
ce am început, n-am mai putut să mă opresc. A fost atât de 
repede! 

Miercuri, 19 noiembrie 1975, la un an şi cinci zile după 
noaptea crimelor, judecătorul trimitea membrii juriului la 
deliberări, pentru a da curţii un verdict. Vineri, 21 noiembrie 
1975, Ronald DeFeo Jr. a fost găsit vinovat pentru şase acuzaţii 
de omor fără premeditare. Două săptămâni mai târziu a fost 
condamnat la minimum 25 de ani de închisoare pentru fiecare 
acuzaţie. A devenit eligibil pentru eliberare condiţionată în 1999 
şi insistă că este nevinovat. 

x x x 

În perioada în care au avut loc crimele din Amityville, 
districtul Suffolk, acoperind partea de est a Long Island, 
începând de la aproximativ 70 de kilometri est de Manhattan şi 
adiacent districtului preorăşenesc Nassau, avea o populaţie de 
peste 666 500 de oameni. Are unul dintre cele mai mari 
departamente de poliție din statul New York, după 
Departamentul de Poliţie New York City, Poliţia Statului New 
York şi Poliţia Districtului Nassau. Suffolk are şi unul dintre cel 
mai bine plătite departamente de poliţie din ţară. Această forţă 
de poliţie mai are un motiv de mândrie, pentru că se bucură de 
probabil cea mai mare rată din lume de rezolvare a cazurilor de 
omucideri în urma mărturisirilor scrise şi orale. 

In aprilie 1989, o Comisie de anchetă a statului New York a 
publicat raportul unei Anchete asupra procurorului general şi a 
Departamentului de Poliţie din districtul Suffolk. În mai multe 
subrapoarte, comisia dezgropa un număr de probleme grave, 
printre care administrarea deficientă a anchetelor şi a 
urmăririlor penale ale crimelor, administrarea deficientă a 
anchetelor şi urmăririlor penale în cazul infracţiunilor cu 


narcotice, interceptări ilegale, lipsa anchetării şi pedepsirii 
angajaţilor procuraturii şi a personalului din agenţiile de aplicare 
a legii, deficienţe în supravegherea personalului din poliţie şi o 
întreagă pleiadă de alte probleme, inclusiv corupţie, obţinerea 
ilegală a mărturisirilor de către poliţişti peste măsură de zeloşi, 
cazuri de brutalitate a poliţiştilor şi „saltul între secţii", o 
practică ilegală a poliţiştilor menită să-l obstrucţioneze pe 
avocaţii care încercau să obţină accesul la clienţii lor. În urma 
descoperirilor incriminatoare ale comisiei, un ofiţer de poliţie 
superior s-a sinucis şi alte zeci s-au „pensionat". 

Intre 7 şi 11 decembrie 1986, Newsday a publicat într-un 
serial de cinci părţi o anchetă asupra problemelor în cazurile de 
crimă din districtul Suffolk datând încă de la începutul anilor 
1970. Ancheta includea afirmaţia că 94% dintre cazurile de 
omucidere din Suffolk au implicat mărturisiri scrise sau 
recunoaşteri verbale ale faptelor. Cifra a fost confirmată în faţa 
comisiei de fostul comandant al Departamentului Omucideri din 
Suffolk, nimeni altul decât detectivul locotenent Robert Dunn, 
unul dintre cei doi poliţişti care obţinuseră mărturisirea lui 
Ronald DeFeo. 

Era o rată uimitor de mare comparativ cu alte jurisdicții; 
atât de mare, de fapt, încât a provocat scepticism cu privire la 
felul în care obțineau poliţiştii aceste mărturisiri. De exemplu, în 
ancheta Newsday, care compara 361 de inculpaţi pentru crimă 
în Suffolk, între 1975 şi 1985, cu 700 de cazuri din alte şase 
mari districte suburbane, rata de 94% mărturisiri a districtului 
Suffolk depăşea de departe ratele între 55% şi 73% din celelalte 
şase jurisdicții. Media naţională era de 48%. 

Fără îndoială, DeFeo a făcut „saltul între secţii", căci doi 
avocaţi, Richard Wyslling şi Richard Hartman, au încercat să-l 
vadă şi au fost duşi cu vorba de Poliţia districtului Suffolk. 
Ronald DeFeo spune, de asemenea, că a mărturisit crimele „în 
urma bătăilor" aplicate de detectivii Robert Dunn şi Dennis 
Rafferty, care l-au lovit cu o carte de telefoane. Pentru a verifica 
această acuzaţie, nu trebuie decât să ne întoarcem la prima zi în 
care DeFeo a apărut în faţa judecătorului districtual Signorelli. 
Acesta a fost atât de şocat de înfăţişarea inculpatului, încât a 
cerut un consult medical al acestuia. A doua zi, medicul raporta 
că a găsit echimoze în diverse părţi ale corpului şi pe picioarele 
inculpatului, o buză crăpată şi mai multe umflături la nivelul 


feţei. DeFeo nu prezenta nici unul dintre aceste semne când 
fusese luat în custodia poliţiei. În timpul interviului pentru 
această carte, care a avut loc la sediul poliţiei Yaphank pe 27 
septembrie 1994, Dennis Rafferty a recunoscut, zâmbind: 
„Sigur, normal că l-am rezolvat bine de tot... la ce te aşteptai?" 

Ronald DeFeo Jr. nu a fost singurul care a fost bătut bine de 
poliţie. Şi Robert Kelske, Chuck Tweskbury şi Barry Springer 
spun că au fost brutalizaţi şi că li s-a ordonat să recunoască în 
scris crimele. Patricia şi Robert Geiger au fost chiar acuzaţi de 
crimă. 

Pe 16 noiembrie 1974, DeFeo a primit vizita reverendului 
McNamara, cel care le făcuse ultima slujbă membrilor familiei 
sale. La câteva ore după plecarea lui McNamara, registrele 
închisorii arată că unchiul lui Butch, Vincent Procita, i-a făcut 
acestuia o vizită. Rocco DeFeo, bunicul lui Butch, şi fratele său, 
ambii membri ai circuitului crimei organizate, îi ceruseră lui 
Procita să-l facă pe Ronald să semneze un act prin care să-l facă 
pe Rocco administratorul averii tatălui său. Lui Butch i s-a spus 
că dacă refuză, va fi ucis în închisoare. S-a supus şi a semnat. 

A doua zi, DeFeo a fost vizitat de FBI şi interogat două ore 
în legătură cu legăturile familiilor DeFeo şi Brigante cu mafia. 
Agentul Robert Sweeney a explicat că fiica lui o cunoscuse pe 
Dawn DeFeo. A continuat spunând că FBI intercepta legal 
telefonul lui Michael Brigante. Una dintre convorbirile 
înregistrate era între Brigante şi Peter DeFeo, care spunea că 
Butch ştia prea multe şi că o să pună să fie ucis. Sweeney i-a 
oferit lui Butch intrarea în programul de protecție a martorilor 
dacă le spunea ce ştia; Butch a refuzat. 

Registrele închisorii arată că pe 19 noiembrie DeFeo a 
primit vizita a încă doi avocaţi. Alexander Hesterberg şi Jacob 
Sigfried i-au spus că Michael Brigante voia să mai semneze un 
act, care să-l facă de data aceasta administratorul averii 
doamnei DeFeo. Butch le-a povestit vizita agenţilor FBI, iar Jacob 
Sigfried a spus: „Un motiv şi mai bun să semnezi!" | s-a spus şi 
că mătuşa lui, Phyllis Procita, lucra la procuratură şi că, dacă nu 
îl lăsa pe Sigfried să-l apere invocând nebunia, nu avea să iasă 
viu din închisoare. Înţelegând că viaţa sa era în pericol, DeFeo a 
fost de acord cu ambele sugestii. 

La a doua înfăţişare din proces, Sigfried nu a venit, întrebat 
de judecător unde este avocatul lui, DeFeo i-a povestit de 


vizitele la închisoare, iar judecătorul a remarcat: „Până şi Stevie 
Wonder ar putea vedea despre ce e vorba". Evenimentele au 
luat o întorsătură chiar mai urâtă câteva săptămâni mai târziu, 
când judecătorul l-a numit pe William E. Weber ca avocat al lui 
DeFeo. Weber, care nu mai reprezentase niciodată un acuzat de 
crimă, era şi managerul campaniei judecătorului la următoarele 
alegeri din cadrul instanţei de tutelă şi succesiuni. 

Weber a încasat un avans considerabil de la familiile DeFeo 
şi Brigante şi a început să pregătească apărarea invocând 
nebunia. A început chiar cu intenţii onorabile, contractând 
serviciile lui Herman Race, cunoscut ca unul dintre cei mai buni 
detectivi din Long Island. Fusese 20 de ani detectiv la 
Omucideri, iar prima lui sarcină a fost să examineze arma şi 
probele balistice pentru clientul său. A descoperit rapid urme de 
„recul" pe cămaşa de noapte a lui Dawn DeFeo, provocate de 
praful de puşcă nears proiectat înapoi pe îmbrăcămintea ei. 
Singura concluzie care se poate trage din asta este că Dawn a 
tras cel puţin o dată cu arma în acea noapte fatidică. Inarmat cu 
această informaţie, William Weber le-a informat rapid şi încântat 
pe rudele lui DeFeo, care nu au primit vestea cu plăcere. 

A doua zi, în timp ce avocatul parca în faţa casei sale, doi 
poliţişti l-au oprit şi l-au întrebat dacă are amenzi de parcare 
neplătite. l-au percheziţionat maşina şi în torpedo au găsit un 
pistol neînregistrat şi l-au arestat. Ulterior, la presiunea familiei 
Brigante, poliţia a decis neînceperea urmării penale. Pentru 
Weber a fost clar că trebuia să abandoneze definitiv pista 
cămăşii de noapte. Cu toate că Butch protesta pe motiv că nu e 
nebun, William Weber respecta instrucţiunile familiei clientului 
său care, după cum spunea DeFeo, „erau cei care decideau'". 
Avocatul a contractat serviciile unui psihiatru, dr. Daniel Swartz, 
contra unui onorariu de 8 000 de dolari şi a unei opinii 
profesionale echivalente cu a spune că Ronald DeFeo Jr. era 
nebun. 

La scurt timp după începerea procesului, procurorul Gerald 
Sullivan i-a cerut judecătorului Signorelli să se recuze, ceea cea 
şi făcut. În locul lui, şi destul de ilegal, Sullivan l-a ales pe 
Thomas M. Stark, un judecător dur, pe care acuzarea se putea 
baza foarte mult. Judecătorul Stark a respins ulterior această 
problemă cu un gest al mânii. 


“În retrospectivă, a fost chiar o greşeală, dar lucrurile 
stăteau altfel pe atunci", spune el. 

Cu un psihiatru „În mânecă", avocaţii apărării au început 
acum să „pescuiască" oameni care îl cunoşteau pe DeFeo, 
încercând să-i facă să depună mărturie că, după părerea lor, 
Butch era nebun. Într-o mărturie depusă sub jurământ, în faţa 
lui Esther B. Hopkins, notar public al statului Florida, datată 6 
octombrie 1988, William Davidge spune: 

„Am fost martor al apărării la cererea lui William Weber, 
avocat al apărării pentru DeFeo în districtul Suffolk, statul New 
York. Weber mi-a spus în timpul consultărilor că DeFeo era 
vinovat, dar că va face să fie declarat nebun fabricând o apărare 
pe motiv de nebunie. Weber m-a obligat să declar fapte care să- 
i susţină apărarea. Nu am cooperat cu Weber în privinţa 
subiectelor legate de prietenia mea cu DeFeo şi familia sa care 
nu erau adevărate. 

Weber m-a uimit, pentru că era ofiţer al curţii şi îl 
reprezenta pe DeFeo. Voiam să-l ajut pe DeFeo spunând 
adevărul. Weber mi-a indicat să-l descriu pe Ronald DeFeo ca 
nebun, povestind fapte care să sprijine apărarea pe motiv de 
nebunie. 

Faptele descrise mi-au fost indicate direct în cursul 
mărturiei, în interogatoriul lui Weber din timpul procesului 
DeFeo, în încercarea de a-l plasa pe DeFeo într-un spital de boli 
mintale şi de a-l achita de toate acuzaţiile care i se aduceau. 
Weber mi-a dat sfaturi şi mi-a poruncit să depun mărturie aşa 
cum voia el, pentru a susţine apărarea pe motiv de nebunie, şi a 
refuzat să-mi permită să depun mărturie în orice alt fel decât cel 
indicat de el. La momentul mărturiei mele, nu ştiam că încalc 
vreo lege; nici nu puteam aprecia în ce fel era încălcată vreo 
lege, atât timp cât nu eram conştient de aşa ceva. Pot spune şi 
că fratele meu, Frank Davidge, mi-a adus la cunoştinţă că el şi 
William Weber au făcut o înţelegere în timpul unei discuţii 
secrete, în 1975.“ 

Dacă William Weber a încălcat cu reticenţă aproape toate 
regulile, procurorul general nu a avut nici o reţinere în a le 
încălca pe toate. După ce i-a reuşit schema cu recuzarea unui 
judecător şi aranjarea ilegală a numirii altuia mai „convenabil", 
Gerald Sullivan avea acum nevoie de un motiv al crimelor. A 
crezut că a dat lovitura când a aflat că familia DeFeo adunase în 


casă o cantitate destul de mare de bijuterii, care acum lipseau 
din ascunzătoarea din pivniţă. S-a gândit deci că inculpatul le 
furase, iar când tatăl său descoperise furtul, Butch îl ucisese 
împreună cu restul familiei. Din păcate pentru Sullivan, 
bijuteriile fuseseră depozitate recent într-o cutie de valori la 
European Savings Bank din Amityville. 

Într-o încercare disperată şi chiar ilegală de a salva ce se 
mai putea, Sullivan a apelat la serviciile detectivului Rafferty, 
căruia i-a spus să-i viziteze pe câţiva prieteni de-ai lui DeFeo, 
inclusiv pe Lin şi Roger Nonnewitz. După ce a discutat cu ei pe 
un alt subiect, detectivul le-a cerut să depună mărturie că 
familia DeFeo avea alte bijuterii şi că Butch le furase. Cei doi 
Nonnewitz nu doar că au dezvăluit manevra în faţa curţii, dar au 
semnat şi declaraţii sub jurământ în care arătau că procurorii le- 
au cerut să comită sperjur. Judecătorul Stark a gestionat 
această problemă gravă cu obişnuitul său aer indiferent şi asta 
a fost tot. 

Nu încape nici o îndoială că mărturisirea a fost obţinută de 
Poliţia districtului Suffolk de la DeFeo prin violenţă, iar el nu şi-a 
făcut nici un serviciu încercând să-l acuze pe presupusul asasin 
al mafiei, Louis Falini, care a avut un alibi solid pentru momentul 
crimelor. De asemenea, nu era nici o îndoială că Ronald DeFeo 
se afla în casă când fuseseră comise crimele. Dar, în absenţa 
motivului, de ce şi-ar fi ucis familia? Răspunsul este că elnua 
avut un motiv, dar că sora sa Dawn avea unul chiar foarte solid. 
După o cercetare considerabilă, a fost posibil să descâlcim 
încrengătura de minciuni ţesută de DeFeo în jurul crimelor şi să 
ajungem mai aproape de adevăr. 

În seara dinaintea crimelor, DeFeo a fost la soţia sa de care 
se despărţise, Geraldine. Pe la 8 seara, aceasta a primit un 
telefon de la doamna DeFeo, care era foarte agitată şi plângea. 
Doamna DeFeo a cerut să vorbească cu fiul ei, care a luat 
telefonul, apoi i-a informat pe cei prezenţi că erau nişte 
probleme între Dawn şi tatăl lor. 

— Curva dracu’, iara început! a spus el. 

Dawn nu era cea mai ordonată persoană din lume şi adesea 
lăsa mâncarea să i se strice în cameră, ceea ce atrăgea 
inevitabil roiuri de muşte în toată casa. Acum în vârstă de 18 
ani, se înscrisese la Şcoala de Secretare Katherine Gibbs, după 
dorinţa părinţilor. Era îndrăgostită de prietenul ei, William 


Davidge, care se muta în Florida, iar ea voia să plece cu el. 
Părinţii ei erau complet împotrivă şi, după spusele prietenilor şi 
rudelor, ea a început să experimenteze consumul de droguri ca 
evadare din situaţia de acasă, iar dacă era stârnită, la fel ca 
tatăl şi fratele ei mai mare, avea un temperament îngrozitor şi 
nu avea limite. 

În declaraţia dată sub jurământ în faţa lui Theodore Yurak, 
notar public al statului New York, datată 27 iulie 1990, William 
Davidge afirmă că ştia că Dawn voia să plece cu el în Florida, că 
folosea droguri ca LSD şi mescalină şi că avea un „temperament 
violent care scăpa uneori de sub control". Davidge mai scrie şi 
că Dawn îşi ura profund părinţii şi fratele cel mai mare, pe care 
îl folosea pentru a face rost de bani. 

Imediat după telefonul mamei sale, DeFeo şi fratele 
Geraldinei, Richard  Romondoe, au plecat spre „Marile 
Speranţe". Când au ajuns, Butch i-a dat lui Dawn cheile maşinii 
sale şi i-a spus să se plimbe până se calmează. Din câte se pare, 
aceasta i-a urmat sfatul. Sub influenţa alcoolului şi a drogurilor, 
Butch şi Richard au coborât în pivniţă, lăsând uşa deschisă, ca 
să poată auzi ce se întâmpla sus. Au dat televizorul încet şi au 
început să joace biliard. Timpul părea să treacă foarte repede 
pentru cei doi, când, şocaţi, au auzit un „răcnet puternic". 

Urcând scările în goană, au văzut cadavrele tuturor 
membrilor familiei cu excepţia lui Dawn, pe care au găsit-o la 
etajul al doilea, în cămaşă de noapte şi legănând puşca Marlin 
de calibru .35. Butch a înhăţat puşca şi, în lupta care a urmat, 
sora lui a fost împuşcată în cap. Butch şi Richard au aruncat 
arma şi alte dovezi incriminatoare, aşa cum a explicat Butch 
ulterior poliţiei. 

Geraldine DeFeo şi-a amintit că, în zorii zilei în care au avut 
loc crimele, Butch a trezit-o şi i-a spus ce s-a întâmplat. Apoi a 
plecat şi atunci a fost ultima dată când l-a văzut până la proces. 
Şi-a amintit şi că fratele ei i-a confirmat relatarea, spunând: 
„Trebuie să plec şi să dispar, altfel o să plătesc pentru ceva ce 
n-am făcut eu“. 

Richard, care locuieşte acum în Florida, şi-a schimbat 
numele, s-a căsătorit şi are un fiu. „Ştiu ce am văzut", i-a spus el 
autorului, „şi Ronnie spune adevărul. Problema e că soţia mea 
nu ştie nimic despre toate astea, iar eu nu am încredere în 
poliţie." 


Geraldine DeFeo a fost de atunci ameninţată, pusă la 
pământ, arestată şi eliberată de poliţie pentru conspirație în 
cazul crimelor din Amityville. Polițistul implicat a fost detectivul 
Dennis Rafferty. 

Pentru ca afirmaţiile lui DeFeo că este nevinovat să fi stat 
în picioare, era vital ca două probleme criminalistice să fie 
rezolvate. Mai întâi de toate, era subiectul hainelor lui DeFeo, 
pătate cu o cantitate mică de sânge. Detectivul Rafferty a 
susţinut că era sângele lui Dawn, o concluzie la care ajunsese 
doar pentru că suspectul declarase că ridicase de jos un cartuş 
pătat de sânge pe care îl ştersese pe pantaloni. În ceea ce-l 
priveşte, DeFeo spune: „Asta o fost o minciună sfruntată a lui 
Rafferty. Sângele de pe hainele mele era al meu, de la loviturile 
încasate de la poliţiştii din Suffolk. Testele ADN pot să 
dovedească asta foarte uşor, pentru că încă mai au hainele." 

Timp de mai mulţi ani, DeFeo a susţinut că sora sa a fost 
cea care a ucis familia şi că el a împuşcat-o pe Dawn în timpul 
luptei în care a încercat să-i ia arma, astfel încât al doilea 
subiect se învârte în jurul cămăşii de noapte a lui Dawn şi al 
urmelor de praf de puşcă nears, care indicau că ea trebuie să fi 
tras cu puşca de calibrul .35 cel puţin o dată în seara fatidică. 

La autopsie s-a dovedit că singurul glonţ care o ucisese 
fusese tras de la aproximativ 1 metru. Acest lucru exclude orice 
posibilitate ca Dawn să se fi împuşcat singură, ceea ce naşte o 
altă întrebare: ce membru sau membri ai familie a împuşcat ea 
mortal? 

In iunie 1992, cererea de moţiune a lui DeFeo pentru 
găsirea şi reexaminarea cămăşii de noapte a fost prezentată în 
faţa judecătorului Stark, care a spus că dacă DeFeo poate plăti 
testele, va cere examinări criminalistice suplimentare. 

Gerald L. Lotto primise 10 000 de dolari de la bunica 
clientului său, Angela Brigante, pentru analiza ADN şi a prafului 
de puşcă. Suma se afla acum într-un depozit fiduciar şi, astfel, 
satisfăcea prima parte a deciziei judecătorului. Sarcina lui Lotto 
era acum să afle unde era cămaşa de noapte a lui Dawn. În 
replică, procurorul adjunct Karen Petterson a declarat în două 
ocazii în faţa curţii, sub jurământ, că respectivul articol de 
îmbrăcăminte fusese distrus. Probabil că minciuna a apăsat-o, 
pentru că la câteva zile după aceea colega ei, Barbara Rose, i-a 
scris judecătorului o scrisoare care desfiinţa afirmaţia lui 


Petterson. Din nou, sub ameninţarea sperjurului, procurorul 
adjunct Rose a spus: 

— Hainele nu mai sunt nici în posesia procuraturii 
districtului Suffolk, nici în posesia Departamentului de Poliţie al 
districtului Suffolk. 

Pe 21 august 1991, un detectiv care lucra la un alt caz, a 
trebuit să viziteze Biroul probe şi dovezi al Poliţiei districtului 
Suffolk din Yaphank. În timp ce scotocea printre dovezi, în mod 
accidental, Dennis O'Doherty a dat peste două cutii etichetate 
„DeFeo". In ele se aflau cămaşa de noapte a lui Dawn, o pungă 
cu gloanţe şi hainele lui DeFeo - o pereche de şosete negre cu 
albastru, bocanci de construcţii, o uniformă de muncă maronie, 
o pereche de blugi, o cămaşă în carouri, trei feţe de pernă 
imprimate şi o faţă de pernă pătată de sânge. 

La câteva zile după această descoperire, Karen Petterson i- 
a scris judecătorului Stark, scuzându-se şi explicând: „[...] 
hainele au fost găsite în urma eforturilor neîncetate ale 
procuraturii şi ale departamentului de poliţie", ceea ce era încă 
o distorsionare a adevărului. Cu banii pentru teste încasaţi şi 
hainele redescoperite, judecătorul Stark era obligat prin lege să- 
şi onoreze decizia, doar că a ales să n-o facă. 

Probele respective încă există şi, intervievat în timpul 
documentării pentru această carte, Dennis Rafferty a spus: 
„Când o îngheţa iadul. Nu se va mai uita nimeni niciodată la 
chestiile [hainele] astea. O să avem noi grijă de asta!“ 

x x x 

În realitate, Ronald DeFeo Jr. este un omuleţ scund, 
insignifiant, cu o reputație pătată de sânge. Cu fața ca de dihor, 
cu o carură sănătoasă, şi-a argumentat furios nevinovăția preţ 
de două ore în timpul acestui interviu, dar se îndoieşte că va fi 
vreodată eliberat. Deci ce să înţelegem despre Ronald DeFeo? 

Ştim că era, şi încă mai este, un bătăuş analfabet: 
caracteristici comune multor indivizi care nu sunt criminali. Ştim 
că a fost dependent de heroină: din nou, nu e chiar ceva 
neobişnuit în zilele noastre. Ştim că era obişnuit să mintă, un 
comportament normal pentru el. A inventat nenumărate 
versiuni ale crimelor, într-o manieră atât de caracteristică 
criminalilor în serie şi celor în masă. Totuşi nici una dintre 
aceste calităţi nu-l face un criminal. Marea problemă este că 


DeFeo a strigat „lupul!“ de prea multe ori, deci cine să-l mai 
creadă acum? Este un mincinos de la cap la coadă. 

Recent, Butch a susţinut că nu a aruncat puşca în apă. „Nu 
am aruncat puşca .35 Marlin în apă şi nici nu mi-am dat seama 
că [Richard] a aruncat-o acolo", scrie el. l-am arătat harta 
docului şi desenele făcute de poliţie, cu inițialele lui, şi l-am 
întrebat cum au reuşit poliţiştii să localizeze puşca atât de 
repede, dacă nu le-a spus nimeni unde era. S-a contrazis iar: 
„Le-am spus că era în spatele casei, pentru că nu mai voiam să 
mă bată". 

Presat în legătură cu desenele, şi-a schimbat iar povestea: 
„Puşca Marlin a fost găsită după ce eu am fost în închisoarea 
districtului Suffolk, aşa că nu aveam cum să le spun poliţiştilor. 
N-am ştiut niciodată unde fusese aruncată puşca şi ăsta e 
adevărul. Şi nu am semnat nici un desen. Mi-am scris doar 
inițialele pe nişte hârtii galbene goale." 

Ce ştim despre proces şi circul care l-a înconjurat? Dacă nu 
altceva, măcar ştim că o mulţime de întrebări, posibil de mare 
importanţă, au rămas atât nepuse, cât şi fără răspuns. Chiar şi 
în prezent, problemele ridicate de hainele pătate cu sânge şi de 
praful de puşcă de pe cămaşa de noapte a lui Dawn, care ar fi 
putut fi lesne rezolvate, rămân pe tărâmul misterelor. 

Ştim despre discuţia ciudată dintre bunicul lui Butch şi un 
alt mafiot. Aceasta a fost înregistrată audio de poliţie şi 
includea, printre alte subiecte neinteresante, referinţe la 
asasinarea lui Butch în închisoare. Ştim că ancheta poliţiei a fost 
încheiată într-o manieră foarte dezordonată, evident doar 
pentru a termina treaba. Cu toate acestea, nici unul dintre 
aceste lucruri nu indică faptul că ar fi vorba de o condamnare 
nedreaptă. 

Exceptând vreo probă nouă, surprinzătoare, care ar putea 
apărea pentru a risipi anxietăţile publicului legate de 
comportamentul autorităţilor, este evident că cel puţin unii 
dintre poliţişti, avocaţi şi un judecător implicaţi în acest caz au 
acţionat în afara limitelor eticii, dacă nu chiar ale legii. A 
presupune contrariul înseamnă a fi orbi la adevărata natură a 
sistemului de justiţie american. Oricât de tulburător ar fi, asta 
nu presupune în mod necesar o condamnare nedreaptă. Însă 
William E. Weber pare să fie ieşit destul de bine din cazul DeFeo. 


În compania câtorva sticle de vin, în seara de după 
condamnarea lui Butch, pe 4 decembrie 1974, Weber şi noii 
proprietari ai „Marilor Speranţe", George şi Kathleen Lutz, au 
pus la cale o poveste care a şocat lumea. Casa era bântuită, au 
spus ei, posedată de spiritul rău al unei căpetenii indiene a 
triburilor Shinnecock şi, bineînţeles, fusese construită pe locul 
unor vechi morminte indiene. Această poveste a devenit ulterior 
filmul The Amityville Horror. După ce şi-au dat seama despre 
câţi bani era vorba, soţii Lutz au decis să-l scoată pe Weber din 
schemă. În replică, acesta i-a dat în judecată în cadrul unei curţi 
din Brooklyn, prezidate de judecătorul Jack B. Weinstein. 

In decizia sa, judecătorul spune: „[...] canoanele şi etica 
legii îl împiedică pe dl Weber să se implice în cazul penal şi 
apelurile dlui DeFeo, acesta implicându-se în acelaşi timp în 
înţelegeri cu producători de filme, cărţi etc.“ 

In consecinţă, Weber a fost nevoit să accepte o înţelegere 
în afara curţii, pentru o mică sumă de bani, dar asta nu l-a 
împiedicat să ia 20 000 de dolari de la rudele lui DeFeo, pentru 
apelurile la condamnare. Nu l-a oprit nici să găsească alte 
moduri de a profita de pe urma tragediei din Amityville. S-a 
asociat cu profesorul Hans Holzer, un vânător de fantome din 
Anglia. Cei doi au scris împreună o carte intitulată. Murder in 
Amityville*, care, ulterior, a devenit filmul Amityville II - The 
Possession. 

A fost vreuna dintre poveştile lui Butch adevărată? Şi, dacă 
da, pe care s-o credem? S-a trezit în plină execuţie mafiotă? 
Poate fi posibil luând în considerare faptul că medicul legist era 
convins că fuseseră implicate cel puţin trei persoane în 
imobilizarea şi împuşcarea victimelor. Dar, dacă aşa au stat 
lucrurile, nu ar fi fost mai plauzibil ca Butch să fi fost împuşcat şi 
el odată cu restul familiei? Cine altcineva a ştiut despre 
puşca .35 Marlin cu acţionare manuală, care îi aparţinea? 
Fusese oare un complot al unora care voiau un pion, un individ 
învăţat cu pasivitatea şi dependenţa, care să încaseze în locul 
lor? Atunci, de ce tăcerea lui Butch şi a prietenilor săi, la 20 de 
ani după comiterea crimelor? 

Un răspuns ar putea sta în faptul că fiecare dintre prietenii 
apropiaţi ai lui Butch, inclusiv soţia separată de el, au fost 
ameninţaţi, agresaţi şi chiar atacați de poliţie la vremea aceea. 


5 Crimă în Amityville (n.tr.) 


Mulţi dintre poliţiştii implicaţi, inclusiv detectivul locotenent 
Robert Dunn şi detectivul Dennis Rafferty, făceau încă parte din 
efectivele Poliţiei districtului Suffolk în timpul documentării 
acestei cărţi. Probabil că aceşti martori au avut toate motivele 
să se teamă de represalii ale poliţiştilor care supravieţuiseră 
criticilor doar pentru a reveni imaculaţi, ani mai târziu. Un alt 
factor este că DeFeo venea dintr-o familie cu legături puternice 
cu crima organizată şi mafia. Nu e de mirare că Richard 
Romondoe, de exemplu, a dispărut şi trăieşte acum cu o 
identitate falsă. 
x x x 

George şi Kathy Lutz s-au mutat în Ocean Avenue, la 
numărul 112, pe 18 decembrie. 28 de zile mai târziu au fugit 
îngroziti. 

Aşa începe primul capitol al romanului lui Jay Anson, The 
Amityville Horror. Scrisă ca o lucrare de nonficţiune, cartea 
pretinde că relatează evenimentele de zi cu zi care i-au terorizat 
pe noii rezidenţi ai „Marilor Speranțe", făcându-i să-şi 
părăsească casa. Cartea a devenit rapid bestseller şi a fost 
transpusă într-un film de succes cu Rod Steiger, Margot Kidder 
şi James Brolin. 

Povestea lor fantastică, niciodată destăinuită în detaliu, 
face această carte de neuitat, cu toate şocurile şi suspansul 
captivant din Exorcistul, Omen sau al Copilului lui Rosemary, dar 
cu o diferență foarte importantă... povestea este adevărată... 
scrie pe spatele copertei cărţii. În realitate, întreaga carte şi 
filmul care a urmat au fost un pic mai mult decât ficţiune. Cu 
toate acestea, scurta şedere a soţilor Lutz în casă şi afirmaţiile 
despre activitatea supranaturală din „Marile Speranţe" au adus 
Amityville şi Ocean Avenue numărul 112 în reflectoarele lumii. 
Pentru mai mult de 30 de ani, casa a fost imaginea terorii, 
ştergând cu buretele orice timpuri mai fericite pe care le-a trăit 
vreo familie în fermecătoarea reşedinţă în stil colonial olandez. 
Intr-un final, notorietatea acumulată de soţii Lutz şi-a cerut 
preţul. Hărţuiţi de vizitatori şi ajunşi nişte paria în propria 
comunitate, au fost obligaţi să se mute. Pe 30 august 1976 au 
cedat casa către Columbia Savings and Loan, în loc să revină 
pentru a locui în ea ori s-o vândă unei familii, aşa cum se 
practică în mod normal. 


Pe 18 martie 1977, Jim şi Barbara Cromarty au cumpărat 
casa pentru doar 55 000 de dolari, ignorându-i reputaţia teribilă. 
Când i-au aflat istoria recentă, au fost nevoiţi să schimbe 
numărul adresei în 108 şi să adauge o fereastră falsă pe faţada 
clădirii. Oricât de hotărâți au fost să-şi reintegreze casa în 
comunitate, soţii Cromarty au fost copleşiţi de hoarde de turişti 
în căutarea fantomelor şi a demonilor, în final, pasionaţii s-au 
dovedit de nesuportat şi cei doi au scos casa la vânzare şi s-au 
mutat. 

În lipsa lor, soţii Cromarty au lăsat proprietatea în grija lui 
Frank Birch. Nici domnul Birch, nici proprietarii nu au raportat 
vreo apariţie supranaturală în casă. Familia s-a mutat în cele din 
urmă înapoi şi a scos casa de la vânzare. Au rămas acolo până 
în 1987, când David Roskin, fiul Barbarei dintr-o căsătorie 
anterioară, a murit pe neaşteptate. 

Pe 17 august 1987, Peter şi Jeanne O'Neill au cumpărat 
proprietatea din Ocean Avenue numărul 108 pentru o sumă 
nespecificată. Au trăit fericiţi acolo până în 1997, când s-au 
văzut nevoiţi să o vândă din cauza impozitelor mari, care 
însumau 7 000 de dolari anual. Potrivit prietenilor, au ales să 
cheltuiască banii pe educaţia copiilor decât pe impozite. 

Pe 10 iunie 1997, Brian Wilson a cumpărat casa pentru 310 
000 de dolari. În prezent, locuieşte acolo cu soţia şi doi copii, 
care merg la facultate. Domnul Wilson spune că este foarte 
mulţumit de casă şi nu are nemulțumiri. De fapt, a investit în 
proprietate, reparând debarcaderul şi îmbunătăţind locuinţa. 
Când am vizitat „Marile Speranţe", l-am întrebat pe Brian Wilson 
dacă, poate, vreodată, se va gândi să schimbe ferestrele 
fantomatice cu arcadă de la ultimul etaj. 

A zâmbit şi mi-a răspuns: 

— Poate. 

Acest capitol este bazat pe un interviu exclusiv, înregistrat 
video, cu Christopher Berry-Dee şi Ronald Joseph „Butch“ 
DeFeo, în Centrul Corecţional Greenhaven, Stormville, New York, 
vineri, 23 septembrie 1974, şi pe o corespondenţă extinsă. 

Ronald DeFeo primeşte scrisori, iar adresa sa este: Inmate 
7475-A-4053, Drawer B, Greenhaven CF, Stormville, NY12582- 
0010. 


Ronald Joseph DeFeo Jr. a murit în data de 12 martie 2021, 
la Albany Medical Center. Cauza exactă a morţii încă nu a fost 
stabilită, (n.red.) 

AILEEN CAROL WUORNOS - SUA 

„Eu mă respect. Întotdeauna 
m-am respectat. Ciudat, nu?“ 
AILEEN WUORNOS CATRE 
CHRISTOPHER BERRY-DEE 

Aileen (Lee) Carol Wuornos a ajuns la Centrul Corecţional 
Broward, Pembroke Pines, Florida, pe 31 ianuarie 1992. Aflată la 
mijlocul distanţei dintre Fort Lauderdale şi Miami, Broward este 
o închisoare pentru femei al cărei Coridor al Morţii se află într-o 
clădire gri, decorată cu roz şi înconjurată de plante tropicale. 
Aici, Aileen Wuornos s-a alăturat altor cinci femei care trăiesc în 
celulele asemănătoare cu cabina strâmtă a unui submarin, cu o 
sală de duşuri în capătul coridorului, o curte exterioară închisă, 
cu un coş de baschet pentru exerciţii fizice şi alte celule 
individuale pentru viitoare rezidente. Tot pe „Coridor" se află şi 
o încăpere desemnată drept celulă „de priveghi" unde 
deţinutele sunt închise cu 24 de ore înaintea execuţiei. 
Pedeapsa capitală este administrată acum prin injecție letală, la 
închisoarea de Stat din Florida, Starke. 

La momentul scrierii acestei cărţi, în Statele Unite există 47 
de femei condamnate la moarte. Comiţând crimele singure sau 
cu un complice, au fost condamnate pentru uciderea soţilor, 
copiilor, iubiţilor sau a unor persoane complet străine. O mare 
parte dintre ele au un trecut bine documentat de abuzuri fizice 
ori sexuale, precum şi dependente de alcool sau de droguri. 
Peste jumătate dintre ele sunt albe. Multe sunt mame, cu copii 
de vârstă şcolară. Puţine au ucis pentru câştiguri financiare. 
Majoritatea trăiesc în blocuri de celule proiectate special, 
separat de restul deţinuţilor, în care mişcările le sunt extrem de 
limitate. 

Comparativ cu omologii lor de sex opus, care se numără cu 
miile în sistemul penitenciar, femeile reprezintă doar 
aproximativ 2% din numărul infractorilor care au fost 
condamnaţi la moarte în SUA. California, Florida şi Oklahoma au 
cele mai multe femei care îşi aşteaptă execuţia, încă o mână de 
alte state, precum Idaho, au doar câte o femeie condamnată şi 
trebuie să se lupte cu o problemă unică, deoarece majoritatea 


statelor sunt obligate prin lege să separe deţinuţii bărbaţi de 
femei. 

Nici o femeie nu a mai fost executată în Statele Unite de la 
execuţia Karlei Faye Tucker, pe 3 februarie 1998, în Texas. A 
fost prima femeie executată de Texas de la finalul Războiului 
Civil. Tucker a fost condamnată pentru uciderea lui Jerry Lynn 
Dean, 27 de ani, şi a concubinei acestuia, Deborah Thornton, 32 
de ani, în apartamentul lor din Watonga Drive, în nord-estul 
Houstonului, pe 13 iunie 1983. Arma crimei a fost un târnăcop. 

x x x 

Aileen (Lee) Carol Wuornos s-a născut pe 29 februarie 
1956, la spitalul Clinton Detroit, Michigan, din părinți 
adolescenţi: Diane Wuornos, doar 16 ani, şi omul bun la toate, 
Leo Dale Pittman, în vârstă de 19 ani. 

Mariajul celor doi s-a dovedit a fi tumultuos, aşa că s-a 
sfârşit cu două luni înainte de naşterea lui Lee, Diane văzându- 
se nevoită să-şi crească singură fetiţa şi pe fratele ei mai mare, 
Keith. Lee nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, care fusese închis 
pentru răpire, viol şi abuz asupra unui copil. S-a spânzurat cu un 
cearşaf în închisoare. Lee avea atunci 15 ani. 

Curând, responsabilităţile unei mame singure i s-au părut 
de nesuportat lui Diane şi, când Lee avea şase luni, mama ei a 
plecat şi nu s-a mai întors. Diane şi-a sunat totuşi părinţii, 
spunându-le să ia copilul. 

Laurie Wuornos, muncitor într-o uzină Ford, şi soţia lui, 
Eileen Britta, au adoptat în consecinţă ambii copii. Locuinţa lor 
era o clădire urâtă, pe un singur nivel. Lemnăria avea de un 
galben trist, iar casa se afla în mijlocul unui pâlc de copaci, 
departe de şosea, în Troy, Michigan. Simplă şi altfel 
neremarcabilă, era însă un loc al secretelor. Vecinii care nu 
fuseseră nici măcar o dată în interior, nici măcar din politeţe, îşi 
amintesc draperiile mereu trase dincolo de ferestrele mici ale 
casei Wuornos. Lumea exterioară era ţinută cu îndârjire la 
distanţă. 

Laurie şi Britta i-au crescut pe Lee şi pe Keith odată cu 
propriii copii, dar nu au spus niciodată că erau, de fapt, bunicii 
lor. 

Dincolo de ferestrele întunecate, au avut loc ciocniri 
frecvente între mica Lee şi tatăl ei adoptiv. O terță parte 
omniprezentă era o curea de piele lată, model Western, pe care 


el o ţinea agăţată într-un cuier din spatele uşii dormitorului. La 
cererea lui, cureaua era curățată aproape ritualic de Aileen, cu 
săpunul şi balsamul pentru şei, care erau ţinute în sertarul 
şifonierului. 

Dezbrăcată la piele şi aplecată peste masa din bucătărie, 
copila încremenită de frică era bătută frecvent cu cureaua 
aceea cu două feţe. Uneori se întindea pe pat cu faţa în jos şi 
mâinile depărtate, pentru a-şi primi biciuiala, în vreme ce tatăl 
ei ţipa că era inutilă şi că nu trebuia să se fi născut. „Nu meriţi 
nici măcar aerul pe care-l respiri!”, striga el, în timp ce cureaua 
biciuia iar şi iar. 

Când avea nouă ani, o explozie chimică pe care Lee şi o 
prietenă au declanşat-o accidental, i-a provocat arsuri grave pe 
faţă şi braţe. A stat în spital mai multe zile şi a rămas închisă în 
casă luni de-a rândul după aceea. Arsurile se vindecau încet, iar 
Lee se temea că va fi diformă şi cu cicatrici tot restul vieţii. 
Astăzi, cele câteva semne abia vizibile pe frunte şi pe braţe mai 
poartă încă amintirea sumbră a accidentului. 

Pe la 11 ani, Lee a aflat că părinţii ei îi erau de fapt bunici. 
Era deja incorigibilă, cu un temperament îngrozitor şi 
inacceptabil social.  Exploziile ei nervoase, care erau 
impredictibile şi aparent neprovocate, au căscat inevitabil o 
prăpastie între ea şi „părinţii" săi. 

La 14 ani a rămas însărcinată şi a fost trimisă la un adăpost 
pentru mamele necăsătorite, ca să aştepte naşterea copilului. 
Personalul adăpostului a caracterizat-o ca ostilă, necooperantă 
şi incapabilă să se înţeleagă cu celelalte mame. A dat naştere 
unui băieţel, care a fost dat spre adopţie în ianuarie 1971. 

În iulie acelaşi an, Britta Wuornos a murit. La aflarea veştii, 
Diane Wuornos i-a invitat pe Aileen şi pe Keith să se mute la ea, 
în Texas, dar ei au refuzat. Lee a abandonat atunci şcoala, a 
plecat de acasă şi a început să facă autostopul şi să se 
prostitueze. 

x x x 

În martie 1976, Lee, acum în vârstă de 20 de ani, s-a 
căsătorit cu multimilionarul Lewis Gratz Fell. După toate 
normele, a fost o căsătorie cel puţin stranie. Grizonantul Fell, un 
personaj cunoscut în Philadelphia, avea 69 de ani. O luase pe 
Lee la autostop. S-au căsătorit în Kingsley, Georgia, la mai puţin 


de două luni după moartea bunicului ei, Laurie, care se 
sinucisese. Avea 65 de ani, mai tânăr decât noul soţ al lui Lee. 

Majoritatea celor care o cunoşteau pe Lee au privit cinic 
mariajul ei, fiindu-le imposibil să-l judece altfel decât ca pe o 
mişcare pur mercantilă. Inocentul Lewis Fell habar nu avea în ce 
se băga, deşi unii au fost de părere că era o relaţie acceptabilă 
de ambele părţi. Cât despre Fell, acesta avea o femeie tânără la 
braţ, iar Lee se bucura de tot ce putea cumpăra cu bani. 

La începutul lui iulie, ea şi Lewis au intrat în Michigan într- 
un Cadillac alb nou-nouţ şi s-au cazat la un motel. Lee le 
trimisese câtorva prieteni decupaje cu anunţul cununiei din 
paginile mondene ale ziarului Daytona Press, ilustrat cu 
fotografia unui om care-i putea fi bunic, descriindu-l pe Fell 
drept preşedintele unui club de iahting, care făcuse avere 
investind în acţiuni la companiile de căi ferate. 

Pe 13 iulie, Lee a ieşit în oraş şi a sfârşit în Bernie's Club din 
Mancelona, unde şi-a etalat trupul şi a început să se înghesuie la 
mesele de biliard. Undeva după miezul nopţii barmanul şi 
managerul, Danny Moore, a decis că era destul. Lee se 
îmbătase, făcea scandal, striga obscenităţi, îi ameninţa pe 
ceilalţi clienţi şi, în general, era deranjantă. Moore s-a îndreptat 
spre masa de biliard şi a anunţat că masa se închide. În timp ce 
aduna bilele, a auzit pe cineva strigând „Ai grijă!“. S-a întors 
exact la timp pentru a o vedea pe Lee ţintindu-i capul cu o bilă. 
Bila a trecut la doar câţiva centimetri, dar a fost aruncată cu 
atât forţă încât a rămas înfiptă în perete. 

Când a sosit adjunctul Jimmie Patrick de la Departamentul 
Şerifului districtului Antrim, acesta a arestat-o pe Lee pentru 
agresiune şi violenţă. A fost acuzată şi de nerespectarea unor 
mandate de aducere ale Departamentului de Poliţie Troy, care 
solicitase reținerea ei pentru consum de băuturi alcoolice într-un 
autovehicul, folosire ilegală a permisului de conducere şi pentru 
că nu avea un permis de conducere eliberat în Michigan. A fost 
scoasă pe cauţiune de o prietenă care a apărut cu geanta ei, în 
care avea 1 450 de dolari. Trei zile mai târziu, fratele ei, Keith, 
murea la 21 de ani, de cancer la gât. 

După cum era de aşteptat, căsnicia lui Lee şi Fell a fost de 
scurtă durată. Încă de la început ea fusese împărţită între 
dorinţa de a se îmbăta şi a-şi pierde vremea prin baruri şi 
plictiseala vieţii alături de soţul ei bătrân, în apartamentul lui 


somptuos de pe malul mării. Când acesta a refuzat să-i mai dea 
bani, ea l-a bătut. Fell a obţinut un ordin de restricţie şi anularea 
căsătoriei. A declarat că Wuornos tocase banii şi îl bătuse cu un 
baston. 

In hotărârea de divorţ scrie: „Pârâta are un temperament 
violent şi nestăpânit şi a ameninţat că îi va face rău fizic 
Reclamantului şi din faptele ei precedente deducem că îl va răni 
pe Reclamant şi va provoca distrugeri proprietăţii acestuia [...] 
în cazul în care curtea impune restricţii asupra Pârâtei împotriva 
agresiunilor [...] ori împotriva vătămării Reclamantului şi a 
proprietăţii sale“. 

Mariajul lui Lee s-a încheiat oficial pe 19 iulie, cu hotărârea 
de divorţ emisă de Curtea districtului Volusia din Florida. Ea a 
amanetat inelul de logodnă cu diamant. Două zile mai târziu, 
Keith a fost incinerat la aceeaşi casă funerară ca şi Britta şi 
Laurie Wuornos. Lee a întârziat la ceremonie. 

După ce îşi respinsese fiul în timpul vieţii, Diane l-a 
acceptat după moarte şi a venit din Texas la ceremonia funerară 
a acestuia. Ceilalţi participanţi au fost surprinşi să o vadă, 
aparent prea tulburată pentru a rămâne pe tot parcursul 
ceremoniei în memoria fiului pe care îl abandonase şi care nu de 
mult se înrolase în armată. 

Pe 4 august, Aileen a pledat vinovată pentru acuzaţiile de 
agresiune şi violenţă, plătind o amendă şi cheltuieli de judecată 
de 105 dolari. Apoi asigurarea militară de viaţă a lui Keith a fost 
plătită şi, în calitate de cea mai apropiată rudă, Lee a încasat 10 
000 de dolari. Banii au fost plătiţi imediat ca avans pentru un 
Pontiac negru strălucitor (care a fost curând rechiziţionat). A mai 
cumpărat şi câteva antichităţi şi un sistem audio uriaş, deşi nu 
avea o casă în care să le pună. Banii s-au dus în trei luni. 

Din nou la voia întâmplării, a început o serie de relaţii 
eşuate şi de mici infracţiuni, precum falsuri, furturi şi un jaf 
armat oarecum ridicol care au trimis-o scurt timp la închisoare. 
Din când în când mai făcea sex pe bani, dar nici măcar ca 
prostituată pe autostrada interstatală nu era chiar căutată. Când 
a cunoscut-o pe Tyria „Ty“ Jolene Moore, de 24 de ani, în 1986, 
într-un bar de gay din Daytona, Lee era singură şi furioasă. Era 


gata de ceva nou. 
x x x 


Lui Aileen Wuornos i-a fost uşor să ajungă la Daytona 
Beach. Fugise de acasă, fugise din căsnicie. A trecut dintr-un 
stat în altul, mergând cu autostopul pe Autostrada 95, şi a ajuns 
în ceea ce i s-a părut a fi paradisul - soare, locuri de muncă şi 
viaţă ieftină. Puteai chiar să intri cu maşina pe plaja albă din 
Daytona. Mare, sex, succes şi gaze de eşapament. O iluzie 
americană servită pe o plajă atât de exploatată, încât părea mai 
degrabă o parcare pe nisip. 

Pentru o vreme, a fost nemaipomenit. Ty o iubea pe Lee şi 
i-a rămas alături. Şi-a lăsat chiar şi slujba de menajeră la un 
hotel pentru o perioadă şi i-a permis prietenei sale să o întreţină 
cu banii câştigaţi din prostituție. La un moment dat, probabil 
predictibil, pasiunea celor două s-a mai răcit şi banii au început 
să se împuţineze. Totuşi Ty a rămas cu Lee, urmând-o ca un 
căţeluş, dintr-un motel ieftin în altul, cu mici popasuri prin 
hambare între ele. 

Valoarea lui Lee pe piaţa prostituatelor, niciodată una 
spectaculoasă, a căzut şi mai mult. Existenţa lor, deja la limită, 
a devenit şi mai grea. Era, evident, nevoie de o schimbare, dar 
nu era uşor de plecat din Daytona. Nu aveau niciodată bani cu 
care să ajungă în Miami şi cele două femei înţeleseră de acum 
că locurile de muncă erau mai greu de găsit decât crezuseră 
iniţial. Au cheltuit toţi banii, iar visurile lor de o viaţă mai bună s- 
au stins la fel de repede. Disperarea a început să-şi facă loc în 
vieţile lor şi tentaţiile au urmat rapid. Este o formulă care duce 
adesea la încălcări ale legii, iar în cazul lui Lee acestea au 
însemnat infracţiuni grave. 

Oamenii sunt ucişi în Daytona, la fel ca în orice alt oraş, din 
motivele obişnuite - bani, răzbunare, sex şi afaceri -, dar 
Daytona Beach pare să provoace o demenţă letală unică. 
Uitându-ne la ce are oraşul de oferit, cine cumpără şi care este 
produsul principal, este întotdeauna vorba de sex. Oraşul de 
coastă se află la aproape 100 de kilometri est de Orlando. O 
variantă bună de concediu ieftin pentru un muncitor. Turiştii 
bădărani din tot sud-estul ştiau asta, la fel şi Richard Mallory, 51 
de ani, din Clearwater, Florida, care a dispărut joi, 30 noiembrie 
1989. 

Richard Mallory era un om discret, nu foarte comunicativ, 
un mister chiar şi pentru cei care ar fi trebuit să-l cunoască cel 
mai bine. Locuia singur într-un complex de apartamente numit 


„The Oaks“. Puţini oameni ajungeau să-l cunoască, având în 
vedere stilul său de viaţă ciudat şi, în atelierul său de reparaţii 
TV şi video, Mallory Electronics, aflat în mallul din Palm Harbour, 
absenţele sale erau frecvente şi neexplicate. 

Era un bărbat atrăgător, cu un păr negru bogat, pieptănat 
pe spate, şi o frunte înaltă. De la cei 1,80 metri ai săi, 
mustăciosul Mallory scruta lumea prin ochii căprui din spatele 
ochelarilor cu ramă metalică. Era zvelt, cântărind 77 de 
kilograme, şi spunea că are doar51 de ani. 

Divorţat de mulţi ani şi despărţit recent de o iubită pe nume 
Jackie Davis, fusese atras dintotdeauna de sexul opus. li plăcea 
să petreacă, fiind un vizitator frecvent al stabilimentelor 
dedicate plăcerilor carnale. li plăcea cum arată femeile, cum 
miros şi cum se mişcă. li plăcea cum se simţea în compania lor - 
puternic, în control, senzual. Era un client suficient de cunoscut 
al barurilor topless din Tampa şi Clearwater, astfel încât 
majoritatea stripteuzelor, dansatoarelor şi prostituatelor îl ştiau 
măcar din vedere, dacă nu după nume, deşi nimeni nu ştia că 
petrecuse zece ani în închisoare pentru violenţe sexuale. Dar 
acum zilele lui Richard petrecute în căutarea sexului erau pe 
cale să se sfârşească abrupt. 

Mallory avea şi probleme financiare serioase. Avea restanţe 
de 4 000 de dolari la chirie, iar afacerile urmau a-i fi verificate 
de Fisc. Deţinea două dube, una albă şi cealaltă maro. Insă, în 
noaptea în care a dispărut pe drumul spre Daytona, unde voia 
să-şi petreacă weekendul, conducea Cadillacul său Coupe de 
Viile 1977 cu două uşi, bej-deschis, cu interior maro şi geamuri 
fumurii. Era o maşină mai potrivită dacă erai în căutare de 
alcool şi plăceri. În seara zilei de joi, 30 noiembrie, şi-a închis 
atelierul de reparaţii, a mers acasă, şi-a aruncat câteva bagaje 
în maşină şi a plecat spre Daytona. 

După ce schimbase câteva maşini la autostop, călătorind 
spre nord, Lee Wuornos ajunsese lângă Tampa, pe Autostrada 
Interstatală 1-4, exact în locul în care trece pe sub 1-17. Ploua 
torențial, iar ea se adăpostise sub pasaj, aşteptând să se 
oprească ploaia. Mallory a observat-o şi a încetinit, apoi a dat cu 
spatele şi s-a oferit să o ia în maşină. Pe drum au discutat 
paşnic şi au oprit să cumpere câteva beri. Era în jur de ora 5 
dimineaţa, când Mallory a adus vorba despre sex. A ieşit de pe 


şosea, în pădurea de pe margine. Lee şi-a dezbrăcat hainele 
înaintea lui şi s-au îmbrăţişat şi sărutat o vreme. 

Brusc şi aparent fără a fi provocată, Lee a scos un pistol de 
calibrul .22 şi a început să tragă în el. Primul glonţ l-a lovit în 
braţul drept şi i-a intrat în corp. Mallory a încercat cu disperare 
să se târască afară din maşină, când un al doilea glonţ l-a lovit 
în piept, urmat imediat de al treilea şi al patrulea. Mallory nu a 
murit imediat. Glonţul expandabil, cu înveliş de cupru, care l-a 
lovit în partea dreaptă a pieptului, i-a penetrat plămânul stâng, 
trecând prin el înainte de a se opri în cutia toracică. In drumul 
său, glonţul a provocat o hemoragie masivă, fatală. Mallory s-a 
luptat să rămână în viaţă încă 15 minute, timp în care Lee 
Wuornos a stat lângă el, privindu-l cum moare. 

A doua zi, maşina lui Mallory a fost găsită abandonată 
lângă John Anderson Drive, în Ormond Beach. Adjunctul 
Bonnevier se afla într-o patrulă de rutină când a oprit şi a 
verificat vehiculul. A observat pete de sânge pe spătarul 
scaunului şoferului, dar nici urmă de şofer sau de vreun 
pasager. Cheile nu erau în contact, dar multe alte obiecte au 
fost găsite la mică distanţă de maşină. Parţial îngropat în solul 
nisipos, era un portofel albastru din plastic, în care se aflau 
permisul de conducere al lui Richard Mallory, diverse documente 
şi două cârduri de credit expirate de mult. Au mai fost găsite şi 
două pahare de plastic şi o sticlă de vodcă pe jumătate goală, 
pe lângă alte obiecte, sugerând că Mallory nu fusese singur. 
Scaunul şoferului era împins la maximum în faţă, într-o poziţie 
de condus care ar fi fost extrem de incomodă pentru un om de 
dimensiunile lui Mallory. 

Doi tineri care căutau fier vechi au descoperit cadavrul lui 
Richard Mallory pe 13 decembrie, la peste opt kilometri dincolo 
de râu de locul unde fusese găsită maşina. Ofițerii districtului 
Volusia, care au răspuns apelului la 911, au văzut un corp care 
fusese adus în stadiu de schelet de la claviculă până în creştet. 
Se afla sub o bucată de carton, de sub care se vedeau doar 
degetele. Era complet îmbrăcat, cu blugi şi pulover, şi cureaua 
uşor strâmbă. Buzunarele blugilor fuseseră întoarse pe dos. 
Proteza dentară se afla pe pământ, alături de cadavru. 

Charles James Lau, detectiv în Departamentul Şerifului din 
districtul Volusia, a supervizat o autopsie urgentă a cadavrului 
neidentificat, recuperând patru gloanţe din cutia toracică a 


acestuia. Palmele victimei au fost îndepărtate şi duse la 
laboratorul criminalistic pentru examinarea amprentelor, 
deoarece, după spusele lui Lau, „când ai un cadavru 
neidentificat, nu-l poți amprenta din cauza descompunerii". 

Până la jumătatea lui mai 1990, uciderea nefericitului 
Richard Mallory fusese uitată complet de Departamentul 
Şerifului din districtul Volusia. Aparent, nu era nici un motiv să 
creadă că fusese altceva decât o crimă izolată. 

x x xk 

Ca mai toţi bărbaţii divorţaţi, David Spears, 47 de ani, era 
un vis îndeplinit. Previzibil, onest şi muncitor, era un om pe care 
te puteai baza. Işi câştiga existenţa lucrând în construcţii şi 
locuia în Winter Garden, lângă Orlando, făcând zilnic naveta în 
Saratosa, unde lucra la Universal Concrete. Un uriaş bărbos de 
1,93 metri, timid, care vorbea încet, cărunt şi ars de soare, încă 
mai ţinea la fosta soţie, Dee, cât să-i cedeze regulat o parte din 
salariul său lunar. 

Vineri, 18 mai 1990, chiar înainte de pauza de prânz, David 
a sunat-o pe Dee şi i-a spus că o va suna a doua zi, între 14 şi 
14:30. Sâmbătă a plecat de la muncă pe la 14:10, în camioneta 
sa albă, şi nu a mai fost văzut niciodată în viaţă. 

A întâlnit-o pe Lee Wuornos undeva în apropiere de 
intersecţia dintre Route 27 şi Autostrada 1-4, la vreo 60 de 
kilometri de Winter Garden, şi s-a oferit să o ducă cu maşina. Ea 
i-a spus că voia să ajungă în Homosassa Springs. Era complet în 
afara traseului lui: cu toate acestea, a fost de acord să o ducă la 
destinaţie şi au sfârşit ieşind de pe şosea pe US 19, aproape de 
Homosassa Springs, intrând apoi atât de mult în pădure încât 
Spears s-a temut că maşina va rămâne blocată în noroi. 

Camioneta lui David Spears a fost găsită pe 20 mai, 
abandonată lângă Drumul Districtual 318 şi 1-75, în districtul 
Marion. Un fir de păr blond a fost găsit pe volan şi ambalajul 
rupt al unui prezervativ, pe podeaua maşinii. Toate lucrurile sale 
personale, inclusiv uneltele, hainele şi o panteră unicat din 
ceramică, pe care o cumpărase pentru Dee, lipseau. Scaunul 
şoferului era tras mult prea aproape de volan pentru un om de 
înălţimea lui, indicându-le poliţiştilor că altcineva condusese 
camioneta după uciderea lui Spears. 

Pe 1 iunie cineva a descoperit cadavrul unui bărbat 
neidentificat, într-o poiană mărginită de pini şi palmieri pitici. 


Mathew Cocking tocmai trecuse pe lângă o groapă de gunoi 
ilegală de pe Fling Lane, un drum de ţară în sudul 
Chassahowitzka, adiacent cu US 19. 

Poliţiştii ajunşi la faţa locului au găsit un cadavru 
descompus, complet dezbrăcat, cu excepţia unei şepci de 
camuflaj care stătea vesel pe craniu. Pe sol, lângă cadavru, erau 
un prezervativ Trojan folosit, ambalajul negru rupt al acestuia şi 
câteva doze goale de bere Busch şi Budweiser. În primă fază, 
din cauza stării cadavrului, poliţiştii nu au putut stabili sexul, 
vârsta sau cauza probabilă a morţii. Cadavrul era întins pe 
spate, cu picioarele şi braţele depărtate, cu palmele în sus. Lee 
Wuornos îi furase victimei sale banii din salariu, banii pentru 
absolvire ai fiicei sale şi o sumă ascunsă în maşină, pentru 
situaţii de urgenţă, totalizând în jur de 600 de dolari. 

Dr. Janet Pillow a făcut autopsia pe 4 iunie. Bărbatul, care 
cântărea 88 de kilograme în viaţă, fusese redus la 18 kilograme 
în momentul descoperirii. Şase gloanţe calibrul .22 au fost 
extrase din corpul lui. Două zile mai târziu, un alt cadavru era 
descoperit în districtul Marion. 

x x x 

Charles Carskaddon, 40 de ani, excavatorist şi uneori 
practicant de rodeo, plecase de la locuința mamei lui din Prairie, 
Missouri, spre Tampa, pentru a o lua pe Peggy, logodnica lui. Nu 
a mai ajuns niciodată. Cadavrul său dezbrăcat a fost găsit între 
Drumul Naţional 52 şi Autostrada 1-75, în districtul Pascoe, 
miercuri, 6 iunie. Trupul era acoperit cu iarbă, frunze şi o pătură 
electrică verde. Fusese împuşcat de nouă ori cu un pistol de 
calibrul .22. 

Cadillacul maro, model 1975, al lui Carskaddon, o maşină 
pe care acesta o restaurase cu pasiune, a fost găsit a doua zi, în 
apropiere de Autostrada 1-75 şi Drumul Districtual 484, în 
Marion. Deşi plăcuţele de înmatriculare fuseseră luate, numărul 
de identificare al vehiculului era încă intact şi a dus la aflarea 
numelui proprietarului. Mama lui Carskaddon, Florence, le-a 
spus poliţiştilor că unicul ei fiu avea la el un pistol de 
calibrul .45, cu pat sidefat, o pătură mexicană, un pistol pentru 
şocuri electrice, o lanternă, ceas de mână, servietă, tricou negru 
şi cizme de cowboy din piele de şarpe. „Scosese percutorul 
armei, pentru că se temea să o folosească", a spus ea. Nici unul 
dintre aceste lucruri nu a fost găsit în maşină. 


x xk xk 


Peter Siems era un pensionar în vârstă de 65 de ani care 
lucrase în marina comercială şi locuia lângă Jupiter, Florida, în 
zorii zilei de 7 iunie, vecinii l-au văzut pe misionarul cu jumătate 
de normă punând bagaje şi un teanc de biblii în Pontiacul său 
Sunbird argintiu, model 1988. Au bănuit corect că bărbatul cu 
ochelari şi început de chelie pleca într-una dintre călătoriile sale 
de „răspândire a Cuvântului", ca membru al campaniei „Hristos 
este răspunsul". În drumul său, intenţiona să-şi viziteze şi rudele 
din Arkansas. 

Pe 4 iulie, un Pontiac Sunbird argintiu gonea pe Drumul 
Naţional 315, în apropiere de Orange Springs, Florida. Maşina a 
trecut printr-o poartă metalică şi un gard de sârmă ghimpată, 
spărgându-şi parbrizul înainte de a se opri în tufe. Pentru o clipă, 
a părut că se va răsturna, dar a căzut înapoi pe roţi, cu aburi 
şuierând din radiator. 

Rhonda şi Jim Bailey, care stăteau pe verandă bucurându- 
se de ziua însorită, au văzut accidentul spectaculos 
desfăşurându-se sub ochii lor. Au observat două femei târându- 
se din maşină, una dintre ele blondă şi scundă (Lee Wuornos) şi 
cealaltă, o brunetă înaltă (Tyria Moore). Blonda, ale cărei braţe 
sângerau, a început să arunce doze de bere în pădure şi să o 
înjure pe partenera ei, care nu spunea prea multe. 

Martorii uluiţi au observat că femeile au luat o geantă 
frigorifică roşie cu alb de pe bancheta din spate şi, încă 
certându-se, s-au îndepărtat împleticindu-se pe şosea. Când s- 
au apropiat nişte maşini, cele două au fugit în pădure şi s-au 
ascuns; doar pentru a reveni după ce maşinile trecuseră. Când 
nu a mai fost nici un pericol, cele două s-au întors la maşină. 

Când Rhonda a fugit spre ele să vadă cum le putea fi de 
ajutor, blonda a implorat-o să nu sune la poliţie, spunând că 
tatăl ei locuia un pic mai sus, pe drum. Cele două femei au urcat 
înapoi în maşină şi, cu oarecare dificultate, au reuşit să iasă cu 
spatele pe şosea şi să plece. In câteva minute, una dintre roţile 
din faţă s-a dezumflat şi, cu maşina acum nefuncţională, 
Wuornos şi Moore nu au avut de ales decât să o abandoneze. Au 
smuls plăcuţele de înmatriculare şi le-au aruncat împreună cu 
cheile în pădure, după care au plecat mai departe. 

Un şofer, crezând că femeile erau la ananghie, a tras pe 
dreapta şi s-a oferit să le ajute. A observat că blonda nu doar că 


sângera, dar era şi foarte beată. Când i-a cerut să le ducă cu 
maşina, omul s-a gândit mai bine şi a refuzat, moment în care 
Lee s-a enervat şi a devenit agresivă. Omul a plecat mai 
departe, dar a sunat la Departamentul de Pompieri Orange 
Springs şi le-a spus despre femeia rănită. 

Două maşini de intervenţie au fost trimise la faţa locului, 
dar, când au ajuns, Lee Wuornos a negat că ar fi fost în maşină. 
„Nu ştiu nimic despre nici un accident", a mârâit ea. „Vreau ca 
oamenii să nu mai îndruge minciuni şi să ne lase în pace." 

La ora 21:44, polițistul Rickey a răspuns la apelul de 
urgenţă şi a găsit maşina. (Abia după vreo două luni au aflat 
detectivii exact unde avusese loc primul accident şi au auzit 
relatarea Rhondei şi a lui Jim Bailey.) Adjunctul Lawing de la 
districtul Marion a fost trimis să cerceteze vehiculul distrus şi 
abandonat. Proprietarul a fost identificat după numărul de 
înmatriculare al vehiculului ca fiind Peter Siems, dat dispărut. Au 
fost prelevate din vehicul urme de amprente însângerate şi s-au 
observat pete de sânge pe tapiţeria scaunelor şi pe mânerele 
uşilor. Printre obiectele ridicate din maşină de poliţişti se aflau 
doze de bere Busch şi Budweiser, ţigări Marlboro şi două 
învelitori pentru recipiente de băuturi. Sub scaunul pasagerului 
din faţă era un bidon de soluţie pentru geamuri Windex, cu o 
etichetă de preţ de la Eckerd Drugs. Aparţinea unui magazin de 
pe Gordon Street din Atlanta, Georgia. 

Portretistul poliţiei deja schiţase chipurile-robot ale celor 
două femei, pe baza descrierilor oferite de martorii incidentului 
cu Pontiacul Sunbird. Înarmaţi cu aceste schiţe şi cu recipientul 
de Windex, detectivii au mers în Atlanta pentru a vorbi cu 
managerul de la Eckerd Drugs. La vederea celor două portrete- 
robot, acesta şi-a amintit că cele două femei fuseseră în 
magazinul său într-o seară de vineri. „Suntem într-o zonă rău 
famată a oraşului, într-un cartier predominant negru, iar albii nu 
se aventurează pe aici după căderea întunericului", a spus el. 
Managerul şi-a amintit că cele două femei cumpăraseră 
cosmetice şi o cutie neagră de prezervative Trojan, aceeaşi 
marcă cu cele găsite lângă cadavrul lui David Spear şi în 
portbagajul maşinii sale. Una dintre învelitorile de căni i-a dus 
pe detectivi la un magazin Speedway de lângă ieşirea de pe 1- 
75 spre Wildwood. 


Peter Siems şi soţia lui erau misionari. Nu beau şi nu fumau, 
iar rudele au declarat că cei doi nu fuseseră niciodată în Atlanta. 
John Wisnieski de la Poliţia Jupiter lucra la acest caz de când 
fusese raportată dispariţia lui Siems. Acesta a transmis un mesaj 
teletip naţional cu semnalmentele celor două femei, precum şi 
un rezumat al cazului, însoţit de portretele-robot, către Buletinul 
de Activităţi Infracţionale Florida. Apoi a aşteptat. Nu spera că îl 
va găsi pe Siems în viaţă. Cadavrul bărbatului nu fusese găsit, 
cârdurile sale de credit nu fuseseră folosite, iar din contul său 
bancar nu fuseseră retraşi bani. 

x x x 

Mereu zâmbitorul Eugene „Troy“ Burress îşi sărbătorise a 
cincizecea aniversare În ianuarie 1990. Cu un dar al vorbirii 
natural, lucra cu jumătate de normă ca agent de vânzări pentru 
Gilchrist Sausage Company din Ocala, o stațiune din nordul 
Floridei, unde şi locuia. Avea şi propria firmă, Troy's Pools, în 
Boca Raton. 

Pe 30 iulie 1988, Burress a plecat în delegaţie la Gilchrist, 
pe traseul care includea Daytona folosit de companie, vizitând 
mai mulţi clienţi din centrul statului Florida. Ultima oprire era 
planificată în Salt Springs, districtul Marion. Acesta era „ţinutul 
crimelor lui Wuornos", iar el nu a mai ajuns niciodată la 
destinaţie. 

Cum nu a sunat la sediu după încheierea vizitei, managerul 
de la Gilchrist, doamna Jonnie Mae Thompson, a început să dea 
telefoane, descoperind că Burress nu ajunsese la ultima sa 
destinaţie. A început imediat să îl caute, iar la ora 2:00 a fost 
dat dispărut de soţia lui. Poliţiştii au reţinut semnalmentele unui 
bărbat uşor supraponderal, cu înălţimea în jur de 1,67 metri şi 
de 70 de kilograme, ochii albaştri şi părul blond. 

De data aceasta, răspunsul a fost rapid, deşi tragic. La ora 
4:00, poliţiştii districtului Marion au găsit camionul de livrări al 
Gilchrist, uşor de deosebit prin cabina şi remorca neagră cu 
sigla companiei, pe marginea Drumului Naţional 19, la 30 de 
kilometri est de Ocala. Maşina era încuiată, iar cheile lipseau, la 
fel şi Troy Burress. 

O familie ieşită la picnic în Parcul Naţional Forestier Ocala i- 
a găsit cadavrul cinci zile mai târziu. Au dat întâmplător de el 
într-o poiană, foarte aproape de Drumul Naţional 19, la 
aproximativ 12 kilometri de camioneta abandonată. Clima caldă 


şi umedă din Florida accelerase procesul de descompunere, 
îngreunând identificarea la faţa locului. Identitatea cadavrului a 
fost confirmată ulterior de soţia lui Burress, după verighetă. 
Fusese ucis cu două focuri trase cu un pistol de calibru .22, unul 
în piept şi unul în spate. Un clipboard cu detaliile livrărilor şi 
chitanţe, care fusese scos din camion, a fost găsit lângă 
cadavru, dar încasările companiei lipseau. 
x x x 

Dick Humphreys, din Crystal River, Florida, nu a mai ajuns 
niciodată acasă după ultima sa zi de lucru la sediul din 
Sumterville al Departamentului de Sănătate şi Servicii de 
Reabilitare Florida. Un investigator specializat în protecția 
copiilor abuzaţi şi răniţi, urma să se transfere la biroul 
departamentului din Ocala. În vârstă de 56 de ani, era un bărbat 
experimentat, care fusese şef de secție în Alabama. 

Pe 11 septembrie 1990 a dispărut după ce a luat o blondă 
la autostop. În seara următoare, cadavrul său a fost găsit pe 
Drumul Naţional 484 în apropiere de 1-75, în districtul Marion. 
Fusese împuşcat de şapte ori. Şase gloanţe de calibru .22 au 
fost extrase din corpul său, dar al şaptelea îi trecuse prin 
încheietura mânii şi nu a fost recuperat niciodată. li lipseau 
portofelul şi banii. 

Firenza lui Humphrey a fost găsită pe 19 septembrie, la 
peste 100 de kilometri în nord. Fusese parcată în spatele unui 
service abandonat, la intersecţia 1-10 cu Drumul Naţional 90, în 
apropiere de Live Oak, districtul Suwannee. Plăcuţele de 
înmatriculare, cheile şi un sticker galben Highway Patrol 
Association fuseseră scoase din maşină, în timpul examinării 
iniţiale a vehiculului s-a observat că tot ceea ce îi aparținuse lui 
Dick Humphreys dispăruse sau fusese distrus, la fel ca şi 
proprietarul. Printre obiectele lipsă erau racleta pentru gheaţă, 
hărţi, documentele personale, actele firmei şi certificate de 
garanţie. Pipa favorită a lui Dick Humphreys, care stătea într-un 
suport de lemn sculptat pe bordul maşinii, lipsea de asemenea. 
În schimb, Lee Wuornos lăsase o doză de Budweiser sub scaunul 
pasagerului. 

Înapoi la sediul poliţiei, o examinare mai amănunţită a 
interiorului maşinii a scos la iveală un bon de casă pentru 
băuturi cumpărate de la magazinul EMRO numărul 8237, aflat 
într-o parcare Speedway pentru camioane, de la intersecţia 


Drumului Naţional 44 cu 1-75, în Wildwood. Ora de pe bon era 
16:19, din 11 septembrie 1990, ziua în care dispăruse Dick. 
Vânzătoarea care fusese atunci de serviciu nu l-a putut 
identifica pe el, dar a recunoscut portretele-robot ale lui 
Wuornos şi Moore. După limbajul lor corporal, avea impresia că 
erau prostituate. Când au ieşit din magazin, a crezut că au 
plecat mai departe, astfel că nu a sunat la poliţie, cum ar fi 
trebuit, căci prostituţia este interzisă în parcările pentru 
camioane în Florida. 

Cea mai mare parte a lucrurilor victimei, inclusiv pipa, care 
i-a fost înapoiată soţiei, au fost găsite o lună mai târziu, într-o 
zonă împădurită de pe Boggy Marsh Road, în sudul districtului 
Lake, în apropiere de US 27. 

Pe atunci, oamenii legii care anchetau diversele crime 
începuseră deja să-şi confrunte probele. Detectivii din Marion şi 
Citrus şi-au comparat notele despre cazurile Burress şi Spears. 
Apoi au vorbit cu Tom Muck, din districtul Pascoe, după ce au 
citit în buletinul Departamentului de Aplicare a Legii Florida 
(DALF) că victima lui Muck ar putea avea legătură cu Spears. 
Acum erau trei crime, ceea ce însemna că aveau un criminal în 
serie în libertate. 

Crimele aveau câteva caracteristici comune, inclusiv faptul 
că victimele erau bărbaţi vârstnici care fuseseră jefuiţi, iar doi 
dintre ei aveau buzunarele întoarse pe dos. Toate fuseseră 
executate cu un pistol de calibru mic. Gloanţele extrase din 
cadavre erau de calibrul .22, cu înveliş de cupru, expandabile, şi 
fuseseră trase cu o armă cu şase ghinturi spre dreapta. 

O altă legătură a apărut când poliţiştii au împărţit între ei 
portretele-robot făcute la indicațiile martorilor. Existau 
asemănări semnificative, sugerând că era vorba de aceeaşi 
femeie blondă şi scundă. Dacă acționa singură, şi nu cu un 
bărbat, ofiţerii au argumentat că putea folosi foarte bine un 
pistol de calibru mic ca „egalizator". 

Căpitanul Steve  Binegar, comandantul Diviziei de 
Investigaţii Criminale a Departamentului Şerifului din districtul 
Marion, ştia despre cazurile Citrus şi Pascoe. În prezent, 
lucrează la închisoarea districtuală din Tallahassee, unde şi-a 
amintit că nu a putut ignora asemănările dintre crime şi a 
început să formuleze o teorie. Prima lui sarcină a fost să 


formeze un grup operativ interagenţii, cu reprezentanţi ai 
districtelor în care fuseseră găsite cadavrele. 

„Nimeni nu oprea la autostop în zilele acelea", explică 
Binegar. „Deci făptaşul/făptaşii trebuie să fi fost iniţial 
neameninţători pentru victime. Când am aflat că două femei 
plecaseră din maşina lui Peter Siems, m-am uitat la 
prezervativele Trojan. Apoi au venit portretele-robot şi 
vânzătoarea din parcarea pentru camioane care a spus că cele 
două femei păreau prostituate. Atunci le-am spus celorlalţi: 
«Trebuie să căutăm o târfă de autostradă, punct».“ 

Binegar a decis să apeleze la presă pentru ajutor. La 
sfârşitul lui noiembrie, Reuters a publicat o ştire despre crime, 
relatând că poliţia căuta două femei. Ziarele din Florida au 
preluat ştirea şi au publicat-o alături de portretele-robot ale 
celor două femei. 

x x x 

Walter Antonio, 60 de ani, din Cocoa, Florida, conducea 
spre Alabama, în căutarea unui loc de muncă. Logodit recent, 
purta un inel din aur şi argint cu diamant, un cadou de la 
logodnica sa. Pe 18 noiembrie, un poliţist aflat la vânătoare a 
descoperit cadavrul unui bărbat, gol cu excepţia şosetelor din 
picioare, în apropiere de intersecţia dintre US 19 şi US 27, în 
districtul Dixie. Walter Antonio fusese împuşcat de patru ori, de 
trei ori în piept şi o dată în cap, cu un pistol calibru .22. 

Pontiacul său Grand Prix maro a fost găsit pe 24 noiembrie 
într-o zonă împădurită din apropiere de 1-95 şi US 1, în nordul 
districtului Brevard. Lipseau cheile şi plăcuţele de înmatriculare 
şi, la fel ca de pe maşina lui Humphrey, un sticker. Peste 
numărul de identificare al vehiculului fusese lipită grosolan o 
bucată de hârtie, iar uşile erau încuiate. Pe jos, lângă maşină, au 
fost găsite doze goale de Budweiser, care fuseseră curățate de 
amprente. 

Detectivii au aflat că Antonio înregistra cu meticulozitate 
fiecare achiziţie de combustibil, păstrând bonurile din benzinării, 
pe care nota kilometrajul. Mulțumită acestui comportament 
metodic au putut deduce că, în săptămâna dinaintea dispariţiei 
sale, maşina sa parcursese peste 1 600 de kilometri. 

Logodnica lui Antonio le-a dat poliţiştilor o listă a lucrurilor 
care se aflau în maşină, inclusiv o pereche de cătuşe, o insignă 
de adjunct în rezervă pentru voluntari, un baston de poliţie, o 


lanternă, un ceas de mână Timex, o valiză, o trusă de scule şi o 
şapcă de baseball. Toate aceste obiecte dispăruseră. 

Actele de identitate şi hainele lui Walter Antonio au fost 
descoperite într-o zonă împădurită din districtul Taylor, la 
aproximativ 61 de kilometri nord de locul în care fusese găsit 
cadavrul. Restul lucrurilor nu au mai fost găsite niciodată. 

În puţin peste un an, Lee Wuornos lăsase în urma ei un şir 
de cadavre ale unor bărbaţi de vârsta a doua, pe toată reţeaua 
de autostrăzi din Florida. 

x x x 

După apelul din ziare al căpitanului Steve Binegar, 
telefoanele au început să sune şi, la jumătatea lui decembrie 
1990, detectivii aveau mai multe piste care duceau către cele 
două suspecte. Un bărbat din Homosassa Springs, unde îi ceruse 
Wuornos lui David Spears să o ducă, a spus că două femei care 
corespundeau semnalmentelor închiriaseră o rulotă de la el cu 
vreun an înainte. După ce a căutat prin registre, a găsit numele 
„Tyria Moore“ şi „Lee“. 

O martoră din Tampa a spus că două femei lucraseră la 
motelul ei aflat la sud de Ocala, în apropierea locului unde 
fusese ucis Troy Burress. Numele lor erau Tyria Moore şi Susan 
Blahovec, a spus ea şi au dat de înţeles că tocmai cumpăraseră 
o rulotă din Homosassa Springs. Femeia îşi amintea că blonda, 
Blahovec, era cea care domina cuplul şi credea că lucra ca 
prostituată în parcările pentru camioane. Le-a mai spus 
poliţiştilor că amândouă erau lesbiene. 

Informaţiile celor doi martori au declanşat imediat alarma 
în grupul operativ - David Spears; Homosassa Springs; rulota; 
două femei... Troy Burress; Ocala; rulota; aceleaşi două femei. 
Ancheta începea să dea roade pe măsură ce firele subţiri 
începeau să se lege între ele. 

Între timp, portretele-robot publicate de presă ale blondei 
cu buze roşii şi părul sârmos şi al tovarăşei ei brunete, cu faţa 
rotundă şi şapcă de baseball, au început să o urmărească pe 
Moore zi şi noapte. Aceasta a fost scuza ei pentru a fugi din 
Daytona Beach şi a pleca acasă, în Ohio, de Ziua Recunoştinţei. 
Tyria, care nu făcuse niciodată vreun rău nimănui, avea la ce să 
se gândească, pentru că, deşi era ataşată emoţional de Lee, nu-i 
venea a crede că iubita ei era criminalul în serie pentru care 
statul lansase o operaţiune de căutare masivă. 


Pasul decisiv a venit pentru detectivi din Port Orange, de 
lângă Daytona. Poliţia locală luase urma celor două femei şi a 
putut face o listă detaliată a deplasărilor cuplului de la sfârşitul 
lui septembrie până la jumătatea lui decembrie. Cele două 
stătuseră în principal la motelul Fairview, în Harbor Oaks, unde 
Blahovec se înregistrase sub numele Cammie Marsh Greene. Au 
locuit o scurtă perioadă într-un mic apartament, în spatele unui 
restaurant de lângă Fairview, dar au revenit ulterior la motel. 
Apoi Wuornos - alias Blahovec, alias Greene - s-a întors singură 
şi a rămas până pe 10 decembrie. 

O verificare a bazei de date a poliţiei naţionale le-a oferit 
detectivilor permisul de conducere şi cazierul Tyriei Moore, ale 
lui Susan Blahovec şi ale lui Cammie Marsh Greene. Moore nu 
avea un cazier important, fiind achitată în 1983 de acuzaţia de 
pătrundere prin efracţie. Blahovec fusese arestată o dată pentru 
violare de proprietate, în timp ce Greene nu avea cazier. In plus, 
fotografia de pe permisul lui Blahovec nu semăna cu cea alui 
Greene. 

Actul de identitate al lui Greene a fost cel care a dus la 
rezultatul final. Poliţiştii din Volusia au verificat la birourile de 
amanet din zonă şi au aflat că, în Daytona, Cammie Marsh 
Greene amanetase o cameră Minolta Freedom de 35 mm şi un 
detector radar Micronta cumpărat de la Radio Shack (ambele 
aparate de tipul celor deţinute de Richard Mallory), la OK Pawn 
Shop din Daytona Beach. Cammie a luat 30 de dolari, s-a 
legitimat cu permisul de conducere şi a lăsat amprenta 
obligatorie în registrul de casă. Puţini oameni au un detector 
radar Radio Shack şi chiar mai puţini o cameră Minolta de 35 de 
mm, aşa încât combinaţia le-a atras atenţia detectivilor. In 
Ormond Beach, femeia amanetase mai multe scule care se 
potriveau descrierii celor luate din camioneta lui David Spear, 
deşi poliţia nu le-a putut recupera. 

Amprenta s-a dovedit a fi cheia. Jenny Ahearn, de la 
Sistemul Automat de Identificare a Amprentelor al DALF, nu a 
găsit nimic la prima căutare, dar a vizitat împreună cu colegii ei 
districtul Volusia, unde au început o căutare manuală a 
amprentelor. Într-o oră, a dat de o adevărată comoară. 
Amprenta apărea într-un dosar deschis pe numele unei Lori K. 
Grody acuzate de nerespectarea regimului armelor. Amprentele 
ei se potriveau unei urme palmare însângerate găsite în 


Pontiacul Sunbird al lui Peter Siems. Toate aceste informaţii au 
fost trimise la Centrul Naţional de Informaţii Criminalistice, iar 
Michigan, Colorado şi Florida au răspuns, confirmând că Lori K. 
Grody, Susan Blahovec, Cammie Marsh şi Aileen Carol Wuornos 
erau una şi aceeaşi persoană. 

Deghizaţi în motociclişti, doi detectivi sub acoperire, Mike 
Joyner şi Dick Martin, au localizat-o în cele din urmă pe Lee 
Wuornos, marţi, 8 ianuarie 1991, la ora 21:19, ţinând-o apoi sub 
observaţie. Se afla în Port Orange Pub, pe Ridgewood Avenue, în 
Harbor Oaks, la aproape un kilometru de barul ei preferat, The 
Last Resort, unul dintre nenumăratele baruri de motociclişti de 
pe Autostrada Unu. Deodată, spre uluirea celor doi ofiţeri sub 
acoperire, doi poliţişti din Port Orange au intrat în bar şi au scos- 
o pe Wuornos afară. Joyner şi Martin au sunat imediat la centrul 
lor de comandă de la Pirate's Cove Motel, unde autorităţile din 
şase jurisdicții se adunaseră pentru a finaliza ancheta. Aceştia 
au concluzionat că incidentul nu era o scurgere de informaţii, ci 
pur şi simplu era vorba de doi poliţişti atenţi care îşi făceau 
datoria. Bob Kelly de la Biroul Şerifului din districtul Volusia a 
sunat la secţia de poliţie Port Orange şi le-a spus să nu o 
aresteze sub nici o formă pe Wuornos. Ordinul le-a fost transmis 
imediat poliţiştilor şi Lee a fost lăsată să se întoarcă în bar. 

Acţiunea s-a mutat înapoi la cei doi detectivi sub acoperire, 
care au început o conversaţie cu ea şi i-au cumpărat câteva 
beri. Lee a plecat în jurul orei 10 seara, ducând o servietă de 
piele şi refuzând oferta de a fi condusă acasă. Incă o dată, 
măsurile de precauţie au fost aproape să fie spulberate când doi 
ofiţeri DALF au pornit în spatele lui Wuornos, urmărind-o cu 
luminile stinse în timp ce aceasta mergea pe Ridgewood 
Avenue. Poliţiştii de la centrul de comandă le-au transmis prin 
radio ofiţerilor DALF să se retragă, lăsând-o pe Lee să-şi 
continue drumul spre The Last Resort. 

Joyner şi Martin au întâlnit-o la The Last Resort, unde Lee a 
băut şi a vorbit cu mai multe persoane până la miezul nopţii, 
când a plecat. Dar nu a ajuns prea departe. Lee Wuornos şi-a 
petrecut ultima noapte de libertate dormind pe un scaun vechi 
de maşină, capitonat cu vinilin galben, sub copertina de tablă a 
barului. 

Filajul urma să continue a doua zi, dar, când au aflat că în 
seara aceea, în barul respectiv, urma o petrecere cu un mare 


număr de motociclişti, poliţiştii au decis că filajul ar fi fost 
imposibil. Folosind pur şi simplu o cască, Lee s-ar fi putut face 
nevăzută cu uşurinţă printre sutele de motociclişti de la 
petrecere, dispărând pentru totdeauna. In acel moment s-a 
hotărât arestarea ei. Joyner şi Martin au întrebat-o dacă vrea să 
folosească camera lor de motel să se spele şi să se aranjeze 
înainte de petrecere. La început a fost reticentă, dar apoi s-a 
răzgândit şi a plecat cu ei din bar. 

Afară, pe treptele din faţa barului, Larry Horzepa de la 
Biroul Şerifului districtului Marion s-a apropiat de Lee şi i-a spus 
că este arestată cu un mandat emis pe numele Lori Grody. 
Mandatul era eliberat pentru o acuzaţie de port ilegal de armă, 
iar crimele nu au fost menţionate. Arestarea a fost ţinută 
secretă şi nu a fost făcută nici o declaraţie de presă legată de 
arestarea unui criminal în serie. Precauţiile au fost bine-venite, 
căci, pentru moment, poliţia nu avea arma crimei şi nici pe Tyria 
Moore. 

Insoţitoarea lui Lee a fost localizată pe 10 ianuarie, în 
locuinţa surorii ei din Pittston, Pennsylvania. Jerry Thompson din 
districtul Citrus şi Bruce Munster din districtul Marion au zburat 
până în Scranton, pentru a o interoga. l-au fost aduse la 
cunoştinţă drepturile, dar nu a fost acuzată de nici o infracţiune. 
Munster s-a asigurat că femeia ştia ce înseamnă sperjurul, a 
pus-o să jure şi s-a lăsat pe spătarul scaunului urmărind-o în 
timp ce aceasta îşi dădea declaraţia. 

Tyria le-a spus că ştiuse de crime încă de când Lee venise 
acasă în Cadillacul lui Richard Mallory. Lee îi mărturisise că 
omorâse un om în ziua aceea, dar Moore o avertizase să nu mai 
spună nimic altceva. „l-am zis că nu vreau să ştiu“, le-a spus ea 
detectivilor. „Şi apoi, de fiecare dată când venea acasă după aia 
şi zicea anumite lucruri, povestindu-mi de unde luase vreo 
chestie, îi spuneam că nu vreau să ştiu.“ Tyria a avut bănuielile 
ei, recunoştea asta, dar voia să ştie cât mai puţine despre ce 
făcea Lee. Cu cât ştia mai multe, s-a gândit, cu atât mai presată 
avea să se simtă să raporteze autorităţilor. “Imi era frică“, a 
spus ea. „Mereu spunea că nu mi-ar face vreodată rău, dar apoi 
nu o poţi crede, aşa că nu ştiu ce ar fi făcut." 

A doua zi, Tyria Moore i-a însoţit pe Munster şi pe 
Thompson înapoi în Florida, pentru a ajuta ancheta. O 
mărturisire a crimelor ar fi închis efectiv cazul împotriva lui 


Wuornos, iar Munster şi Thompson i-au explicat în avion planul 
lor. Urmau să o cazeze într-un motel din Daytona şi să aranjeze 
să o viziteze pe Lee în închisoare, ca să-i spună că primise nişte 
bani de la mama ei şi că venise să-şi ia şi restul lucrurilor. 
Conversaţia lor urma să fie înregistrată. Trebuia să-i spună lui 
Lee că autorităţile i-au interogat familia şi că era de părere că 
avea să fie acuzată pe nedrept de crimele din Florida. Munster şi 
Thompson sperau că, din loialitate pentru Tyria, Lee va 
recunoaşte crimele. 

Convinsă în continuare că fusese arestată doar pentru 
infracțiunile lui Lori Grody privind regimul armelor, primul apel 
telefonic a venit de la Lee pe 14 ianuarie. Când Tyria şi-a 
exprimat temerile, Lee a liniştit-o: 

—Sunt aici doar pentru acuzaţia aia de port ilegal de armă 
din 1986 şi pentru o amendă rutieră şi, fii atentă, am citit ziarele 
şi nu sunt una dintre suspectele alea. 

Era conştientă totuşi că telefonul din închisoare era 
monitorizat şi s-a chinuit să vorbească codat despre crime, 
pentru a-şi construi alibiuri. 

— Cred că cineva de la muncă... de la tine de la muncă...a 
zis ceva gen că ar semăna cu noi. Şi nu suntem noi, înţelegi? E 
un caz de confuzie de persoane. 

Convorbirile au continuat trei zile. Tyria Moore a devenit şi 
mai insistentă, spunând că poliţia era pe urmele ei, şi era deja 
evident că Lee ştia ce aştepta Tyria de la ea. Şi-a exprimat chiar 
bănuiala că Moore nu ar fi singură, că cineva le înregistra. Dar, 
cu trecerea timpului, a devenit mai puţin atentă faţă de ce 
spunea. Nu avea să o tragă pe Moore după ea. 

— Dă-i drumul şi spune-le ce trebuie să le spui... ce vor să 
audă, şi tot, şi eu o să te acopăr, pentru că eşti nevinovată. N-o 
să te las să ajungi în închisoare. Ascultă, dacă o să trebuiască să 
mărturisesc, o s-o fac. 

Şi, în dimineaţa zilei de 16 ianuarie, a făcut-o. 

În timpul declaraţiei date în faţa lui Larry Horzepa şi Bruce 
Munster, Lee a revenit iar şi iar la două subiecte. În primul rând, 
voia să fie clar că Tyria Moore nu fusese implicată în nici una 
dintre crime. În al doilea rând, a subliniat că nu era vinovată 
pentru nimic, nici pentru crime, nici pentru circumstanţele care 
îi conturaseră viaţa de criminal. A susţinut că toate crimele 
fuseseră acte de legitimă apărare. Fiecare dintre victime o 


agresase, o ameninţase ori o violase. Povestea ei părea să 
evolueze şi să ia viaţă pe măsură ce o spunea. Când credea că 
spusese ceva ce ar fi putut-o incrimina, revenea şi repovestea 
partea respectivă, modificând detaliile pentru a i se potrivi mai 
bine. Lee a susţinut că ar fi fost violată de mai multe ori de-a 
lungul anilor şi că decisese că nu avea să i se mai întâmple asta. 
De atunci, când un client devenea agresiv, îl omora de frică. De 
câteva ori, Michael O'Neill, avocatul din oficiu, a sfătuit-o să se 
oprească, întrebând-o într-un târziu exasperat: 

— Tu îţi dai seama că tipii ăştia sunt poliţişti? 

— Ştiu, a răspuns Wuornos. Şi vor să mă spânzure. Şi e OK, 
pentru că poate, frate, o merit. Nu vreau decât să se termine. 

Vestea că poliţia a obţinut mărturisirea unei criminale în 
serie s-a scurs rapid în presă şi o avalanşă de oferte pentru 
publicarea de cărţi şi realizarea de filme i-a luat cu asalt pe 
detectivi, pe Moore şi Wuornos şi rudele victimelor. Lee părea să 
creadă că o să scoată milioane de dolari din povestea ei, fără să 
înţeleagă că în Florida legea le interzice criminalilor să profite 
financiar de pe urma poveştilor lor. Dicta titluri pentru ziarele 
locale şi naţionale. Se simţea faimoasă şi continua să vorbească 
despre crime cu oricine era dispus să o asculte, inclusiv cu 
personalul închisorii districtuale Volusia. Cu fiecare relatare, îşi 
mai rafina puţin povestea, încercând să se pună de fiecare dată 
într-o lumină şi mai bună. 

Pe 28 ianuarie 1991, Lee Wuornos a fost acuzată de 
uciderea lui Richard Mallory. În rechizitoriu se arăta: 

Aileen Carol Wuornos, alias Susan Lynn Blahovec, 
alias Lori Kristine Grody, alias Cammie Marsh Greene, 

în data sau în jurul datei de 1 decembrie 1989, 

aflându-se în districtul Columbia, a premeditat 

moartea numitului Richard Mallory, în timp ce a 

încercat sau s-a angajat în jefuirea victimei, ucigânau-l 

pe Richard Mallory cu o armă de foc, în speță un 

pistol. 

Acuzaţiile 2 şi 3 erau legate de jaful armat şi de posesia 
unei arme de foc şi, până la sfârşitul lui februarie, a fost acuzată 
de uciderea lui David Spears, în districtul Citrus, şi a lui Charles 
Humphreys şi a lui Troy Burress, în districtul Marion. 

Avocaţii lui Lee au încercat să obţină o înţelegere, astfel 
încât ea să pledeze vinovată pentru şase capete de acuzare şi 


să primească şase pedepse pe viaţă consecutive. Unul dintre 
procurori a fost însă de părere că Lee trebuia să primească 
pedeapsa capitală, astfel că, pe 14 ianuarie 1992, a fost adusă 
în faţa curţii pentru uciderea lui Richard Mallory. 

Probele şi declaraţiile martorilor au fost devastatoare. Dr. 
Arthur Botting, medicul legist care făcuse autopsia lui Mallory, a 
declarat că acestuia i-a luat între 10 şi 20 de minute de agonie 
să moară. Tyria Moore a spus că Wuornos nu păruse prea 
afectată, agitată sau năucită când îi spusese despre uciderea lui 
Mallory. 12 oameni au fost apoi chemaţi la bară pentru a 
depune mărturie despre întâlnirile lor cu Lee pe autostrăzile şi 
pasajele din Florida de-a lungul anilor. 

În Florida există o lege, cunoscută ca „Legea Williams", 
care permite admiterea probelor legate de alte infracţiuni dacă 
acest lucru serveşte la demonstrarea existenţei unui tipar. 
Datorită Legii Williams, juraţilor le-au fost prezentate informaţii 
privind celelalte crime presupus a fi fost comise de Wuornos. 
Afirmația ei că ar fi ucis în legitimă apărare ar fi fost mult mai 
credibilă dacă juraţii ar fi ştiut doar de Mallory. Acum, cu juriul 
informat despre toate crimele, legitima apărare părea explicaţia 
cel mai puţin plauzibilă. După prezentarea fragmentelor din 
mărturia ei înregistrată video, explicaţia era pur şi simplu 
ridicolă. În înregistrare, Wuornos nu părea absolut deloc 
tulburată de povestea pe care o spunea. Vorbea lejer cu 
anchetatorii şi i-a spus avocatului în mod repetat să-şi ţină gura. 
Imaginea ei de pe ecran i-a permis să se condamne de una 
singură. „Am luat o viaţă. [...] Sunt gata să renunţ la viaţă, 
pentru că am ucis oameni. [...] Merit să mor“, a spus ea. 

Tricia Jenkins, unul dintre avocaţii din oficiu ai lui Lee, nu a 
dorit ca Wuornos să depună mărturie în proces, şi i-a şi spus 
asta. Dar Wuornos a ignorat sfatul, insistând să-şi spună 
povestea. Dar acum relatarea ei în privinţa uciderii lui Mallory 
nu mai semăna aproape deloc cu mărturia dată în faţa 
poliţiştilor. Susţinea că Mallory o violase, o sodomizase şi o 
torturase. 

La interogatoriul acuzării, procurorul John Tanner i-a 
spulberat orice eventuală urmă de credibilitate. In timp ce 
acesta evidenția toate minciunile şi nepotrivirile din relatările ei, 
Lee a început să se agite şi s-a înfuriat. Avocaţii au sfătuit-o de 
mai multe ori să nu răspundă întrebărilor, iar ea a invocat 


Amendamentul 5, privind dreptul de a nu se autoincrimina, de 
25 de ori. Fusese singurul martor al apărării şi, când a coborât 
din boxa martorilor, nu prea mai existau dubii cu privire la 
finalul procesului. 

Judecătorul Uriel „Bunky“ Blount Jr. a trimis juraţii să 
delibereze pe 27 ianuarie. Aceştia au dat verdictul 91 de minute 
mai târziu. Pamela Mills, o profesoară, a fost aleasă ca prim- 
jurat şi i-a înmânat verdictul aprodului. Acesta i l-a adus 
judecătorului. Judecătorul l-a citit şi i l-a dat mai departe 
grefierului, care a rostit cuvintele ce au pecetluit soarta lui Lee: 
„Juriul o găseşte pe Aileen Wuornos vinovată de crimă cu 
premeditare". In timp ce juraţii ieşeau, cu datoria îndeplinită, 
Lee a explodat de furie, strigând: 

—Sunt nevinovată! Am fost violată! Sper să fiţi şi voi violaţi! 
Târâturile Americii! 

leşirea ei încă era proaspătă în mintea juraţilor a doua zi, 
când a început acea fază a procesului în care se stabileşte 
pedeapsa. Experţi ai apărării au depus mărturie că Wuornos era 
bolnavă mintal, că suferea de o tulburare serioasă de 
personalitate şi că educaţia violentă pe care o primise îi oprise 
dezvoltarea şi o distrusese. Jenkins s-a referit la clienta ei ca la 
un „copil distrus, cu educaţie primitivă", implorând printre 
lacrimi juriul să o lase pe Lee în viaţă. Dar juraţii nu uitaseră şi 
nu iertaseră femeia pe care ajunseseră să o cunoască în timpul 
procesului. Cu un verdict unanim, i-au recomandat judecătorului 
Blount să o condamne la moarte pe scaunul electric. Acesta a 
confirmat sentinţa pe 31 ianuarie, citind din hotărârea scrisă: 

Aileen Carol Wuornos, reprezentată în fața curtii 
de avocații săi, William Miller, Tricia Jenkins şi Billy 
Nolas, judecată şi găsită vinovată de primul cap de 
acuzare - crimă cu premeditare şi omor deosebit de 
grav comis asupra lui Richard Mallory, infracțiune 
capitală; şi de al doilea cap de acuzare - jaf armat [...] 
judecată şi găsită vinovată de acuzațiile de mai sus 

[...] curtea oferindu-i inculpatei ocazia de a vorbi şi de 

a oferi circumstanţe atenuante [...] Sentința curții este 
ca dumneata, Aileen Carol Wuornos, să fii predată de 
şeriful districtului Volusia ofițerului Departamentului 
Corecţional al Statului Florida şi reținută de acesta în 
siguranță până când, prin mandatul guvernatorului 


statului Florida, dumneata, Aileen Wuornos, vei fi 

electrocutată până la constatarea morții. 

Și fie ca Dumnezeu să aibă milă de trupul tău. 

Un oftat colectiv s-a auzit în sala de judecată, reducând 
solemnitatea momentului. Senzaţia de şoc nu era provocată 
atât de atitudinea judecătorului, cât de alegerea cuvintelor. „Fie 
ca Dumnezeu să aibă milă de trupul tău“? Chiar a spus asta 
judecătorul Blount? Trup? Ziariştii s-au oprit cu pixurile în aer. A 
greşit. Sigur a vrut să spună „Fie ca Dumnezeu să aibă milă de 
sufletul tău“. Puteau să-l citeze?, se întrebau în şoaptă. 

Aileen Wuornos nu a mai fost judecată din nou. Pe 31 
martie 1992 nu a contestat acuzaţiile de ucidere a lui Dick 
Humphreys, Troy Burress şi David Spears, spunând că vrea să 
„facă pace cu Dumnezeul într-o declaraţie incoerentă dată 
curţii, a spus: 

—Am vrut să vă mărturisesc că David Mallory m-a violat, 
într-adevăr, aşa cum v-am mai spus. Dar ceilalţi, nu. [Ei] doar au 
încercat să înceapă. 

Şi-a sfârşit monologul întorcându-se spre procurorul adjunct 
Ric Ridgeway şi şuierând: 

— Sper ca nevastă-ta şi copiii tăi să fie violaţi în cur! 

Pe 15 mai, judecătorul Thomas Sawaya i-a mai dat trei 
pedepse cu moartea. Ea a făcut un gest obscen şi a murmurat: 
„Nenorocitule!" 

O vreme s-a speculat că Wuornos ar fi putut fi inculpată 
într-un nou proces pentru uciderea lui Richard Mallory. Existau 
probe noi care dovedeau că Mallory stătuse zece ani la 
închisoare pentru violenţe sexuale şi avocaţii credeau că juriul 
ar fi judecat diferit cazul dacă ar fi ştiut acest lucru, însă nu a 
mai urmat nici un alt proces, iar Curtea Supremă a Floridei a 
confirmat toate cele şase pedepse cu moartea. 

În prezent, Lee este la a doua rundă de apeluri, un proces 
care va ajunge în cele din urmă la Curtea Supremă a Statelor 
Unite. Aceste apeluri avansează greoi, dat fiind că eforturile 
statului Florida de a eficientiza procedurile duc la noi amânări. 
Probabil va fi executată în jurul anului 2005. 

x x x 

Aileen Carol Wuornos a împărțit Coridorul Morții cu câteva 
feţe cunoscute celor care studiază criminologia în SUA. Judias 
„Judy“ Buenonano, 48 de ani, cunoscută ca „Văduva Neagră", 


era pe Coridorul Morţii din 1985. Condamnată pentru că şi-a 
otrăvit soţul, şi-a înecat fiul tetraplegic împingându-l dintr-o 
canoe şi a plasat o bombă în maşina iubitului ei, a fost prima 
femeie executată pe scaunul electric în Florida, pe 30 martie 
1998. 

Deirdre Hunt a fost trimisă pe Coridorul Morţii în 1993 şi de 
atunci sentinţa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă. 

Andrea Hicks Jackson a fost condamnată la moarte pentru 
împuşcarea unui poliţist în 1983 şi a avut parte la rândul ei de o 
comutare a pedepsei. La fel ca Hunt, nu mai este pe Coridor. 

Virginia Gail Larzelere, 49 de ani, a fost recent condamnată 
la moarte pentru uciderea soţului ei în Edgewater, lângă 
Daytona Beach, pe 8 martie 1991. 

Ana M. Cardona, 40 de ani, a fost condamnată la moarte 
pentru abuz deosebit de grav împotriva unui copil şi pentru 
omorul deosebit de grav al fiului ei de trei ani, în Miami, pe 2 
noiembrie 1992. 

La momentul scrierii acestei cărţi, Aileen Wuornos are 46 
de ani, dar arată cu zece ani mai în vârstă. Femeia condamnată, 
purtând un tricou portocaliu şi pantaloni albaştri, are 1,62 metri 
şi 60 de kilograme. Părul ei caracteristic blond pai, descris de 
martori, îi încadrează faţa, dar ochii îi sunt mereu injectaţi. 
Permanent palidă, aspectul ei odată atrăgător a fost înlocuit de 
un chip de care viaţa nu a avut milă. Are o cicatrice între ochi şi 
urme de arsuri pe frunte. Pe corp poartă semnul unei tăieturi 
lungi de-a lungul antebraţului stâng şi cicatricea unei 
apendicectomii grosolane pe abdomen. 

Celula în care stă Lee măsoară 2,5 pe 3 metri. Este 
zugrăvită într-un roz şters, iar tavanul este destul de înalt, poate 
de vreo 4,5 metri, ceea ce face ca încăperea să pară mai mare 
şi mai aerisită decât este în realitate. Are un televizor alb-negru, 
pus deasupra toaletei de inox, pe un raft maro de pal 
melaminat. Mobilierul constă dintr-un scrin care serveşte şi 
drept birou, dar nu există o masă şi este doar un singur scaun. 
Mai e şi un dulap murdar verde-lămâie la picioarele patului 
metalic, în care îşi ţine hainele şi obiectele personale. Totul se 
încuie la ora inspecției patului, între 9 şi 11 dimineaţa. Singura 
imagine a lumii de afară pe care o are este o parcare şi un gard 
înalt, festonat cu sârmă ghimpată. Nu există gratii la fereastra 
celulei, ci o uşă metalică cu o mică deschidere care o separă de 


restul blocului de celule. Statul Florida plăteşte 72,39 dolari pe 
zi pentru a o ţine închisă pe Lee Wuornos. 

Descriindu-şi rutina, mi-a spus: „Mâncarea nu-i chiar rea. Ni 
se dau trei mese pe zi. La 5 dimineaţa, între 10:30 şi 11, şi între 
16 şi 16:30 după-amiaza. O gătesc aici. Primim farfurii şi linguri; 
nimic altceva. Pot să fac duş o dată la două zile şi ne numără cel 
puţin o dată pe oră. Oriunde mergem, purtăm cătuşe, cu 
excepţia duşului şi a curţii unde pot să vorbesc cu colegele. In 
ultima vreme îmi place să fiu singură, în afară de asta, sunt 
mereu încuiată în camera mea. Nu pot nici măcar să fiu cu altă 
deţinută în încăperea comună." 

Îşi petrece orele lungi de singurătate citind cărţi despre 
dezvoltare spirituală şi scriindu-i scrisori lungi mamei sale. Viaţa 
lui Lee este spartană şi monotonă - şi zilele şi anii trec la fel şi 
fără evenimente prin faţa uşii încuiate a celulei. Luând în calcul 
faptul că durata medie a unei şederi pe Coridorul Morţii este de 
11,3 ani până la execuţie, Lee ştie că, atunci când moartea va 
veni, va fi o experienţă dureroasă. 

Şi, cu toate astea, Lee pare netulburată. „Nu mă sperie 
moartea. Dumnezeu o să fie lângă mine şi o să mă ia cu el când 
o să ies din învelişul ăsta... sunt sigură. Am fost iertată şi 
nădejdea mi-e la Domnul." 

Pe autostrăzile şi drumurile expres din Florida există 
intersecţii, ieşiri şi intrări unde întotdeauna se pot întâlni două 
vieţi, cu rezultate dezastruoase. Una se sfârşeşte, cealaltă 
deviază pentru totdeauna de la traseu. Lee Wuornos sălăşluia în 
astfel de locuri ca un păianjen veninos în centrul pânzei sale. 
După toate aparențele, era o femeie inofensivă care făcea 
autostopul. După cum explică ea: „Ce vreau să spun... vrei 
adevărul. Vreau să o spun aşa cum a fost. ţi spun, mergeam tot 
timpul undeva şi de cele mai multe ori făceam autostopul. Sunt 
mii de tipi şi de femei care îţi pot spune că m-au luat în maşină 
şi totul a fost OK, ştii? Nu mi-au dat de furcă. Sunt un om bun pe 
dinăuntru, da’ când mă îmbăt, nu ştiu. E... când mă îmbăt e... 
Nu te pune dracului cu mine. Ştii. Asta-i adevăru'. N-am nimic 
de pierdut. Asta-i adevăru'." 

Întrebată cine a deschis subiectul sexului în timpul 
călătoriilor, Lee a spus: „N-aveam niciodată bani, deci cred că 
uneori eu aduceam vorba. Mallory a vrut să şi-o tragă de la 
început. Era un nenorocit, cu o gură mizerabilă. S-a îmbătat şi 


era o situaţie fizică, aşa că l-am găurit şi l-am privit cum moare. 
De Spears au zis că era un tip drăguţ, amabil. Un căcat! A vrut 
un futai rapid. A luat câteva beri şi voia un futai gratis... şi vrei 
să ştii despre al treilea [Carskaddon]? Cum crezi că s-a 
dezbrăcat? Trezeşte-te! A vrut sex... s-a dezbrăcat. la întreabă- 
te, care era faza dacă nu voia un futai ieftin? Că poliţaii n-au zis 
nimic de ceilalţi... nu i-au găsit niciodată pe tipi. Mda, bine, 
frate. Auzi, trebuie să pricepi că tipii nu se dezbracă în faţa 
vreunei gagici dacă nu vor sex. Ultimul... nu mai ştiu cum îl 
chema [Walter Antonio] era... lisuse Hristoase... era logodit, 
dracului! A cumpărat un bax de şase beri. Mizerabil împuţit! Şi, 
am eu o chestie... familiile lor tre' să ştie că, indiferent cât de 
mult i-au iubit pe oamenii pe care i-am omorât, erau răi, pentru 
că urmau să-mi facă rău. Cred că ţi se pare că sunt de rahat, 
nu?“ 

Majoritatea ucigaşilor îşi pot descrie crimele, iar Lee 
Wuornos se pricepe mai bine decât alţii, povestind şi 
repovestind, adăugând straturi de aparenţe strălucitoare care 
să-i servească mai bine interesul. Un singur aspect al poveştii ei 
rămâne neschimbat. Spune că fiecare dintre victime a vrut sex 
şi fie a violat-o, fie a vrut s-o facă. Pentru exact acest motiv i-a 
împuşcat, eliminându-i cu la fel de multă compasiune ca atunci 
când striveşti o muscă. 

—Tre' să înţelegi... Nu-s chiar aşa de rea. Am fost cu sute şi 
sute de bărbaţi. Doar nu i-am omorât pe toţi! M-au plătit, da' nu 
m-au abuzat sau altceva. Imi câştigam banii prin vreo văgăună, 
îi vâram în portofel şi plecam. Nu le făceam nimic rău, da? Şi 
după aia dau peste câţiva moşi infecţi care fac revoluţie cu 
mine. Ce-ar fi trebuit să fac? A fost numai vina lor, iar ăsta e 
adevărul gol-goluţ. 

Pentru că trupul lui Peter Siems nu a fost găsit niciodată, 
Lee a fost întrebată unde a lăsat cadavrul. „Uite, nu-mi amintesc 
numele sau feţele lor, aşa că nu mă lua peste picior. Cum dracu' 
să-mi mai aduc aminte unde e? Da’ cred că tre’ să fie deja mort 
de-a binelea." 

Intrebată dacă bunicul ei a abuzat-o sexual, Lee a răspuns: 
„Ştii, am zis tot felul de chestii despre asta în anii ăştia, da' 
adevăru' e că, da, m-a abuzat. Imi făcea chestii şi îmi dădea 
bani de buzunar ca să tac. Imi băga degetele. Mi-am pierdut 


virginitatea cu degetu' lui de căcat, când aveam şapte ani. Mă 
bătea de mă căcam pe mine, ştii? 

Da' înainte mă dezbrăca la piele... e aiurea rău, dracului... 
înţelegi? El m-a făcut ce sunt. El m-a făcut să urăsc bărbaţii ca 
el. Mizerabili, zgârciţi nenorociţi de nimic ca el. Uită-te la mine... 
tremur din toate încheieturile doar când mă gândesc la asta! 
Las-o aşa, dracului. OK, Christopher? Simt că o iau razna şi n-am 
nevoie acum de asta.“ 

x x x 

Cunoscând grozăvia crimelor comise de Lee Wuornos, este 
uşor să urmărim linia generală şi să o catalogăm simplu ca una 
dintr-un şir lung de criminali în serie. Cu toate că au existat 
multe femei care au ucis în masă, criminale în serie au fost 
foarte puţine. Lee Wuornos se distinge pentru că e femeie şi 
pentru că şi-a refuzat latura plină de compasiune şi dătătoare 
de viaţă a sexului ei, nu ca răspuns la un singur impuls criminal, 
ci în mod repetat, într-o serie de morţi violente. Făcând un 
bărbat să sufere, s-a transformat din victimă în atacator, luând 
pentru sine puterea cu ambele mâini şi cu ajutorul unui pistol. 
Şi-a creat un loc unic într-un mod brutal. 

Lee Wuornos are o tulburare de personalitate antisocială. 
Deşi unul din 20 de bărbaţi suferă de un asemenea sindrom, 
asta însemnând că faptele lor nu sunt inhibate de sentimente de 
vină sau de limite morale, foarte puţini ucid, iar femei, şi mai 
puţine. Chiar şi mai puţine sunt prostituatele care ucid pentru 
bani când îşi vând trupul; dimpotrivă, prostituatele sunt 
victimele mult prea obişnuite ale criminalilor în serie. Se poate 
spune fără teama de a greşi că Lee Wuornos este unică şi, 
astfel, că merită mai mult decât un studiu în trecere. Poate că 
reprezintă motivul pentru care societatea n-ar trebui să 
folosească pedeapsa capitală ca răzbunare, căci, de cele mai 
multe ori, aceasta are mai multă utilitate politică decât serveşte 
de descurajare. Dacă viaţa ei oricum nu are alt scop, Lee 
Wuornos ne-ar putea oferi câteva perspective valoroase asupra 
unui tip rar de ucigaş. 

Viaţa ei a fost un amestec de alcool şi singurătate, 
petrecută în mare parte hai-hui şi fără bani, călătorind pe 
autostrăzile din Florida. Stătea prin preajma găştilor de 
motociclişti, dar căuta dragostea tovarăşei sale, Tyria Moore, 
urând bărbaţii ca sursă a tuturor problemelor şi ispitind şase 


dintre ei spre propria moarte. Rămâne însă întrebarea - ce a 
precedat dansul morţii lui Lee? Care a fost picătura care a 
umplut paharul? 

Pentru a răspunde, ar fi cinstit să spunem că nu a avut o 
copilărie sănătoasă. Tatăl adevărat, un om pe care nu l-a 
cunoscut niciodată, era un pervers sexual care mai târziu s-a 
spânzurat în închisoare. Mama ei a abandonat-o când avea şase 
luni, iar ea a fost adoptată de un bunic şi o bunică autoritari. 

În anii de formare, fetiţa a fost umilită, abuzată sexual, 
bătută şi respinsă, iar lumea ei s-a umplut cu durere, furie şi 
dependenţă de alcool, toate suferite în spatele draperiilor trase 
ale unei case a secretelor. 

Pentru a supravieţui, s-a revoltat în singurul fel în care a 
putut. Când a crescut şi a devenit mai puternică psihic, a învăţat 
să lupte cu focul folosind focul. Nu mai era obstacolul uşor de 
trecut şi receptorul la îndemână al frustrărilor bunicului său ce 
păreau să izvorască din propria ură împotriva fiicei sale slabe 
care îi lăsase copiii în faţa uşii. Când acest comportament rebel 
a început să dea semne că funcţionează, cam în aceeaşi 
perioadă în care a aflat că bunicii nu erau părinţii ei adevăraţi, 
Lee a ştiut că trebuia să preia controlul, într-un fel calculat de a 
se răzbuna pentru toată suferinţa îndurată, a luat calea 
prostituţiei, a rămas însărcinată, a abandonat şcoala şi a început 
să bată drumurile. 

Avea în minte o singură lecţie tragică. Bunicul şi tatăl ei 
adevărat, la fel ca mulţi alţi bărbaţi mai vârstnici, căsătoriţi sau 
nu, au bani, sunt atraşi de femeile tinere şi plătesc de bunăvoie 
pentru sex clandestin ori de câte ori au ocazia. Mai ştia şi că 
avea propria lege. Nimeni nu o putea domestici pe Lee Wuornos. 
Dar nu s-a născut criminală în serie. A fost adusă într-un mediu 
în care inocenţa ei a fost administrată greşit şi abuzată. Baza 
comportamentului antisocial a fost pusă în mediul familiar în 
care a fost crescută. Din acest punct de vedere, bunicii şi 
părinţii au de răspuns la multe întrebări. 

Când a murit bunica ei, Lee nu a fost afectată. Lesne de 
înţeles, când bunicul s-a sinucis, a fost entuziasmată, iar când 
fratele i-a murit de cancer a fost împietrită de durere, dar cei 10 
000 de dolari pe care i-a primit din asigurarea lui militară au 
compensat rapid durerea provocată de pierdere. 


Când banii s-au terminat, a făcut autostopul spre sud şi, 
după o serie de aventuri de o noapte, l-a cunoscut pe bogătaşul 
Louis Gratz Fell, un om cu multele relaţii care ar fi trebuit să ştie 
mai bine. Bărbatul de 69 de ani, cu un ego fantastic, şi-a etalat 
obscen logodnica de 20 de ani. A plătit pentru această greşeală 
când Lee Wuornos a profitat de înclinațiile sexuale ale 
bătrânului. „Ideea e că era un moş mizerabil fără valoare şi 
ostentativ, dar cu bani. De fapt, mă plătea pentru sex. Voia să 
mă ţină acasă cu el. Hai, lasă-mă... Ce mai vrei să auzi?“, mi-a 
spus ea. 

După despărţirea de Fell, la fel ca multe milioane de 
americani, Lee a plecat în căutarea unui vis. A sfârşit în 
Daytona, cu toate mirajele şi promisiunile ei însorite, şi acolo, 
într-un bar de gay, a cunoscut o altă tânără singură. Tyria Moore 
avea să devină singura dragoste adevărată din viaţa ei. Lee a 
descoperit că Tyria, spre deosebire de toţi cei pe care-i 
cunoscuse, nu voia nimic de la ea. Dimpotrivă, Tyria nu era o 
persoană materialistă şi şi-a dovedit dragostea şi respectul 
petrecându-şi cea mai mare parte a timpului ei liber în 
compania lui Lee. 

Intr-un interviu, Tyria spune: „Lee era foarte frumoasă în 
perioada aceea. Se îmbrăca foarte provocator, iar eu o 
consideram o partidă bună. Am avut o perioadă grozavă. Era o 
iubită nemaipomenită. Foarte blândă şi ocrotitoare, de parcă ar 
fi avut nevoie de dragostea mea la schimb. Era cea mai bună 
prietena mea. Dar cel mai mult i-am admirat puterea. Era 
foarte... ăăă... excesiv de protectoare în privinţa mea. Nimeni nu 
putea să se ia de mine în prezenţa ei. Am iubit-o cu adevărat, 
dar nu cred că oricine poate înţelege asta. Chiar şi când era 
beată, era amuzantă. Era un ghem de veselie, ştii? N-o s-o 
omoare, nu-i aşa?“ 

Deci care a fost picătura care a umplut paharul şi de ce s-a 
transformat Lee într-o criminală în serie? Sunt cei care 
împărtăşesc ideea că tuturor criminalilor în serie le place să 
folosească, să abuzeze şi să controleze alte fiinţe umane. Din 
acest motiv unii observatori au spus că Wuornos este un tip nou 
de ucigaş, lansând ideea că este un pionier, un autostopist 
prădător care vânează pe autostradă şi în faţa căruia nimeni nu 
este în siguranţă. De cealaltă parte, pare că toată lumea este de 
acord că femeile ucid rareori de plăcere. 


Lee a spus mereu că nu avea bani. Aceasta era o problemă 
care putea fi rezolvată întotdeauna cu câte un furtişag ici şi 
colo; în plus, mai e şi faptul incontestabil că a fost luată la 
autostop de sute de oameni, iar ea a omorât doar şase. Fără 
îndoială, a făcut sex cu mulţi dintre aceştia, care nu aveau 
habar că purta întotdeauna la ea o armă. 

Deci care a fost impulsul criminal? Căpitanul Steve Binegar 
susţine că „cei care o luau la autostop, în mod obişnuit, 
rămâneau în viaţă, dar, dacă mergeau în pădure cu ea, nu mai 
ieşeau niciodată vii“. Este o simplificare, cum a recunoscut 
ulterior şi Binegar. „Poate că generalizam", spune el. „Nimeni nu 
s-ar dezbrăca pe autostradă... nu ar risca o vizită a poliţiştilor 
lângă maşina parcată... cu geamurile aburite... şi hâţânându-se 
în sus şi-n jos. Poate că am greşit. Sunt al naibii de sigur că nu 
aş face vreo tâmpenie ca asta pe autostradă." 

In încercarea de a înţelege ce anume a declanşat impulsul 
de a ucide al lui Lee este plauzibil şi chiar probabil să spunem că 
zilele sale „de ucis", la fel ca în cazul lui Michael Ross, e posibil 
să fi fost grăbite de o criză personală sau de un stres 
suplimentar în viaţa ei. Pe măsură ce senzaţia de lipsă a puterii 
se intensifica, mintea ei încerca să compenseze, transformând 
aceste senzaţii în dorinţa de a-şi exercita controlul asupra altei 
fiinţe umane. Mulţi criminali în serie, inclusiv majoritatea celor 
care apar în această carte, recunosc că o ceartă cu cineva de 
sex opus, un partener apropiat sau un părinte, a precedat actul 
criminal. 

Un studiu desfăşurat de FBI pe subiecţi masculini a arătat 
că 59% dintre ei au menţionat în mod specific un conflict cu o 
femeie. Lee avea conflicte cu Tyria Moore, unica ei iubire, în 
perioada în care i-a ucis pe Mallory, Spears, Carskaddon, Siems, 
Humphreys şi Antonio. Fie Tyria ameninţa că pleacă, fie 
prezenţa unei competitoare pentru afecțiunea Tyriei au făcut-o 
pe Lee să se teamă că ar putea-o pierde. 

O altă lesbiană atrăgătoare, Sandy Russell, apăruse în viaţa 
Tyriei, cu doar câteva zile înainte ca Lee să-l ucidă pe Richard 
Mallory. Când o altă femeie, Tracey, a vizitat-o pe Tyria, Lee i-a 
ucis pe David Spears, Charles Carskaddon şi Peter Siems. Apoi 
Tyria a fost concediată de la restaurantul Casa Del Mar, a vorbit 
despre plecarea din Florida şi, implicit, despre părăsirea lui Lee. 
Aceasta s-a întâmplat în săptămâna dinaintea uciderii lui 


Richard Humphreys. Tyria a plecat în Ohio, de Ziua 
Recunoştinţei, în toiul discuţiilor despre despărţirea de Lee, 
când Walter Antonio a fost împuşcat mortal. Pare să fie un 
şablon aici şi nu este necesar un efort de imaginaţie prea mare 
pentru a presupune că a existat o criză în relaţia lor, la sfârşitul 
lui iulie, care a precedat moartea lui Troy Burress. 

Dacă acest raţionament este corect, ideea că Lee a luat 
vieţile victimelor sale ca răzbunare împotriva bunicului abuziv 
este greşită. In ciuda imaginii monstruoase pe care o desenează 
ea despre sine, a fost întotdeauna o femeie singură şi speriată 
care împărtăşea dorinţa fundamental umană de dragoste, 
respect şi atenţie. Toate acestea i-au fost refuzate de la 
începutul vieţii, iar când a găsit singura persoană pe care o 
putea iubi cu adevărat şi care, îşi imagina, o iubea fără echivoc, 
a prețuit această relaţie în felul ei specific. 

Singură, pe autostrăzile ude, cu propriile probleme în 
minte, Lee a ajuns la „Intersecţia Crimei". Bărbaţi mai maturi, 
gândindu-se doar la sex, poate amintindu-i de bunicul ei, i-au 
tăiat calea. Bărbaţi respectabili, cu bani, neveste şi iubite, care 
au fost doar prea dispuşi să-i cumpere bere şi alte băuturi în 
schimbul sexului ieftin, în interiorul sordid al unei maşini sau al 
unui camion. 

„Am fost chiar OK cu tipii ăştia. E adevărul adevărat", 
spunea Lee Wuornos în timpul unui interviu. „Câteva pahare, 
credeau că sunt ieftină... Incepeau să-mi vorbească dur şi urât, 
de parcă eram un căcat, frate! Am avut parte de asta toată 
viaţa... nu aveam nevoie de căcaturile astea... sunt un om 
rezonabil. Voiau să mi-o tragă în cur... nu puteau s-o facă cu 
nevestele şi chestii. Da' ştii, indiferent de ce crezi, eu mă 
respect. Intotdeauna m-am respectat. Ciudat, nu?" 

Să o iei pe Lee Wuornos la autostop, să-i cumperi câteva 
băuturi ieftine, să ieşi de pe autostradă şi să-i vorbeşti de sus, 
ăsta chiar era un cocktail criminal! 

Acest capitol este bazat pe un interviu luat de Christopher 
Berry-Dee lui Lee Wuornos, pe Coridorul Morţii, în Centrul 
Corecţional Pembroke Pines, Florida, în 1996, şi pe alte 
cercetări. 

Aileen Carol Wuornos a fost executată prin injecție letală în 
data de 9 octombrie 2002, în închisoarea de Stat Florida, 
(n.red.) 


KENNETH ALLEN McDUFF - SUA 
„Când omori o femeie e ca şi când 
ai omori o găină. Amândouă cârâie.“ 
KENNETH MCDUFF CATRE 
COMPLICELE SĂU, ROY DALE GREEN 
„McDuff era eliberat condiţionat 
când ne-a ucis copiii. Am obţinut trei 
condamnări la moarte, iar acum e iar 
eliberat condiţionat. Vor avea sânge 
pe mâini cei care l-au făcut scăpat." 
BILL BRAND, TATĂL LUI ROBERT 
BRAND, UNA DINTRE VICTIMELE 
LUI MCDUFF DIN 1966 

Nu s-a mulţumit să-şi omoare victimele; le-a maltratat în 
feluri de nedescris. Le-a violat cu un sadism care i-a făcut până 
şi pe cei mai experimentați poliţişti să se înfioare. Acest ucigaş 
şi-a împuşcat victimele în faţă de la mică distanţă, le-a tăiat şi 
le-a înjunghiat şi le-a ciomăgit cu bâta. Uneia dintre victime i-a 
rupt gâtul cu o coadă de mătură. 

x x x 

Înalt, cu figură severă şi o privire de gheaţă, McDuff a 
presărat cadavre prin tot centrul Texasului - estimările s-au 
ridicat la 15 - încă din adolescență. Prin urmare, cine este 
monstrul care a terorizat un stat întreg? 

Există puţine informaţii documentate despre primii ani de 
viaţă ai lui Kenneth McDuff. Ce ştim este că s-a născut pe 3 
martie 1946, la numărul 201, Linden Street, în Rosebud, un mic 
cătun din districtul Falls, în centrul Texasului. Zicerea „Totul e 
roz în Rosebud" sugerează un loc tihnit, netulburat de violenţă. 

Primii colonişti au venit în districtul Falls din Mexic, în 
timpul Războiului de Independenţă, în 1836. Economia depindea 
de bumbac, sclavagismul era în floare şi, între 1866 şi 1890, 
căile ferate Chisholm Trail şi Kansas treceau prin apropiere. 

În zilele Vestului Sălbatic, cele 11 cârciumi din Rosebud 
erau pline de cowboy beţi. În serile de sâmbătă, împuşcăturile 
erau ceva obişnuit şi, în prezent, mica puşcărie originală este 
intactă, la fel ca şi „legea câmpului deschis", care înseamnă că 
vitele au prioritate. 

La limita estică a localităţii, Linden Street pleacă din Main 
Street spre sud, către un teren de baschet înconjurat de terenuri 


agricole. Străzile sunt mărginite de căsuțe de lemn, vechi, dar 
bine întreţinute şi umbrite de nuci pecan uriaşi. Pe latura estică 
a străzii Linden, a doua casă de la Main Street era odată 
Spălătoria Rosebud. O mică zonă de locuit este lipită de spatele 
spălătoriei, locul în care trăia familia lui John Allen „JA“ McDuff. 
Câţiva dintre copiii McDuff, inclusiv Lonzo (Lonnie) şi Kenneth, 
se născuseră în îndepărtatul Paris, Texas, şi nimeni nu părea să 
ştie cum ajunsese familia aici, după ce trăise în preria din 
Blackland. 

Kenneth era unul dintre cei patru copii ai lui Addie L. 
McDuff şi John Allen „JA“ McDuff. „JA“ muncea câmpul, şi făcea 
lucrări de zidărie şi beton. Addie, soţia lui, era o femeie robustă 
şi dominatoare. Addie făcea regulile în zonă şi i se spunea 
„Mama  pistolară", din pricina temperamentului violent şi al 
obiceiului ei de a purta un pistol în geantă. Ken a dat de bucluc 
de când a făcut primii paşi. 

A devenit un copil abuziv şi sadic, care cutreiera prin cartier 
cu o puşcă de calibru .22, împuşcând orice animal sau pasăre 
care-i apărea în faţa ochilor. Locuitorii cătunului îi spuneau 
„băiatul rău din Rosebud". Oamenii s-au temut de el încă de pe 
vremea în care era adolescent şi când bătea orice puşti care îl 
enerva, indiferent dacă erau mai mari sau nu decât el. 

Doamna Martha Royal, profesoara din clasa a V-a a lui 
McDuff, şi-l aminteşte ca pe un copil inteligent, dar cam 
singuratic. „Kenneth era copilul unui om cu o educaţie precară, 
foarte muncitor, care lucra în construcţii, şi al unei mame 
permisive, care nu pregeta să-i scuze fărădelegile. Problemele 
lui au început în gimnaziu şi nu au mai încetat niciodată. Nu se 
înţelegea prea bine cu ceilalţi copii. Părea să fie într-o lume a 
lui. De mai multe ori am încercat să vorbesc cu el în privat, să-l 
întreb dacă avea probleme acasă şi lucruri de felul acesta. Nu- 
mi spunea absolut nimic. Pur şi simplu stătea acolo şi mă privea 
fix. De când avea cinci ani, avea crima în privire. Era destul de 
îngrijorător, pot să vă spun.“ _ 

McDuff a avut dintotdeauna probleme. In adolescenţă a fost 
implicat în mai multe jafuri alături de fratele său şi, nu o dată, 
şeriful Larry Pamplin a spus că a încercat să le împuşte 
anvelopele maşinii, dar de fiecare dată cei doi au scăpat teferi. 

Cariera infracţională documentată a lui McDuff a început în 
1964, când, la vârsta de 18 ani, a fost condamnat pentru 12 


acuzaţii de spargere şi tentativă de spargere în Bell, Milam, şi în 
districtul Falls. A primit 12 sentinţe complementare de câte 
patru ani de închisoare, dar a fost eliberat condiţionat în 
decembrie 1965. Câteva luni mai târziu, a fost implicat într-un 
scandal, încălcând astfel condiţiile eliberării. În 1966 a fost 
eliberat din nou şi, la scurt timp după aceea, a comis o crimă cu 
un complice, un puşti influenţabil de 18 ani, pe nume Roy Dale 
Green. 

Green era angajat ca ajutor de tâmplar. Stătuse până de 
curând cu mama lui, dar aceasta se căsătorise, iar el se mutase 
cu un prieten pe nume Richard Boyd. Boyd a fost cel care le-a 
făcut cunoştinţă lui Green şi McDuff şi, la momentul triplei 
omucideri, cei doi se cunoşteau doar de o lună. 

Păreau să se înţeleagă foarte bine. McDuff era un tânăr 
bine făcut şi arătos, de 20 de ani, care se mândrea cu cazierul 
său. Era un tip dur, dintr-o bucată. Spunea verde în faţă ce avea 
de spus şi se lăuda cu cuceririle sale sexuale până într-acolo 
încât a afirmat că violase două tinere şi le omorâse. Green, pe 
de altă parte, era un individ slăbăânog, cu un defect de vorbire, 
care îl admira pe tovarăşul lui mai puternic. Dar, în secret, nu 
dădea doi bani pe lăudăroşeniile de criminal ale lui McDuff. 

Cei doi şi-au petrecut ziua de sâmbătă, 6 august, turnând 
beton pentru tatăl lui McDuff şi, după ce şi-au terminat treaba, 
s-au hotărât să plece cu maşina în Fort Worth, să bea ceva. În 
jur de ora 17:00 au urcat în maşina Dodge Coronet nou-nouţă a 
lui McDuff şi au rătăcit puţin înainte de a cumpăra câteva beri 
de la un magazin 7-Eleven. La ora 19:00 au fost pe la Edith 
Turner, o prietenă comună, iar mai târziu au cumpărat un 
hamburger. 

In vremea asta, trei adolescenţi - Robert Brand din 
Alvarado, 18 ani, vărul său, Mark Dunman din Tarzana, 16 ani, şi 
iubita lui Robert, Edna Louise Sullivan, tot 16 ani, din Everman - 
erau la un cinematograf drive-in. După film au mers lângă un 
teren de baseball din districtul Guadalupe, unde au parcat 
Fordul model 1957. În jurul orei 22:00, McDuff şi Green au ajuns 
în acelaşi loc, iar cei trei adolescenţi le-au căzut pradă la 
întâmplare. 

Tot ce s-a întâmplat este descris explicit în declaraţia pe 
care i-a dat-o Green detectivului Grady Hight. Este datată luni, 8 
august 1966, ziua în care Green s-a predat poliţiei: 


Am înconjurat terenul de baseball şi am luat-o pe 
un drum pietruit. EI [McDuff] a văzut o maşină parcată 
acolo şi ne-am oprit cam la 150 de metri în fata ei. Şi- 
a luat arma şi mi-a spus să ies. Am crezut că totul e o 
glumă. Pur şi simplu nu l-am crezut când a spus ce 
urma să se întâmple. Am mers cu el până la 
jumătatea distanţei spre maşină, iar el a continuat. Le- 
a spus puştilor din maşină să iasă sau îi împuşcă. M- 
am dus şi eu acolo şi îi băgase în portbagajul maşinii 
lor. Şi-a adus maşina lângă a lor şi mi-a spus să mă 
urc în maşina lui şi să îl urmez. Am făcut ce mi-a spus 
şi am mers o vreme pe autostrada pe care veniserăm, 
apoi a ieşit pe un câmp. L-am urmat şi el a spus că 
locul nu e ce trebuie, aşa că ne-am întors şi am mers 
pe un alt câmp. A coborât şi i-a spus fetei să iasă. Mi-a 
spus s-o pun în portbagajul lui. Am deschis portbagajul 
şi ea a intrat. Atunci a spus că nu putem lăsa nici un 
martor în viată sau cam aşa ceva. A spus „Va trebui 
să-l căsăpesc", sau aşa ceva. 

Mi s-a făcut foarte frică. Încă mai credeam că 
glumeşte, dar nu eram sigur. Ei erau în genunchi şi îl 
rugau să nu-i impuşte. Spuneau: „N-o să spunem 
nimic nimănui". M-am întors spre el, iar el şi-a vârât 
arma în portbagajul unde erau băieții şi a început să 
tragă. Am văzut focul din ţeava armei la prima 
împuşcătură şi mi-am pus mâinile la urechi şi m-am 
uitat în altă parte. A tras de şase ori. A tras de două 
ori în cap şi l-a împuşcat pe celălalt băiat de patru ori 
în cap. Un glonţ a trecut prin brațul unui băiat când a 
încercat să se ferească. A încercat să închidă 
portbagajul, dar nu se închidea. Atunci mi-a spus să 
dau maşina lui cu spatele. Aproape că eram mort de 
frică şi am făcut ce mi-a spus. El a intrat în maşina 
băieților şi a proptit-o cu spatele de un gard şi a 
coborât şi mi-a spus să-l ajut să şteargă amprentele. 
Nu aveam de gând să mă cert cu el. Mă aşteptam să 
urmez eu, aşa că l-am ajutat. 

După o pauză în interogatoriu, detectivul Hight l-a întrebat 
pe Green despre uciderea Ednei Sullivan, iar ceea ce urmează 
este, din nou, extras cuvânt cu cuvânt din declaraţia lui Green: 


Am şters urmele roților şi am urcat în maşină şi 

am mai mers cam un kilometru şi jumătate şi am luat- 

o pe alt drum şi ne-am oprit, iar el a scos-o pe fată din 

portbagaj şi a pus-o pe locul din spate. Mi-a zis să ies 

din maşină şi am aşteptat până când i-a spus fetei să 

se dezbrace. Şi-a scos şi el hainele şi i-a tras-o. M-a 

întrebat dacă vreau şi eu şi i-am spus că nu. M-a 

întrebat de ce şi i-am spus că pur şi simplu nu voiam. 

S-a aplecat şi n-am văzut arma, dar am crezut că o să 

mă Împuşte dacă n-o făceam, aşa că mi-am dat jos 

pantalonii şi tricoul şi am urcat în spate şi i-am tras-o 

fetei. Nu s-a zbătut sau ceva, iar dacă o fi zis ceva, n- 

am auzit. Tot timpul cât am fost peste ea, am fost 

atent la el. După aia i-a mai tras-o şi el o dată. 

După ce Edna a fost violată de mai multe ori, cei doi au 
dus-o cu maşina la mică distanţă, apoi au oprit. McDuff i-a 
poruncit lui Green să coboare şi l-a întrebat dacă avea ceva cu 
care să stranguleze fata. Acesta i-a dat cureaua sa. Green a 
descris ce a urmat, una dintre cele mai brutale crime: 

l-a spus fetei să iasă din maşină. A pus-o în fund 

pe drumul pietruit şi a luat un băț de vreun metru din 

maşină şi i-a împins capul cu el, până a pus-o la 

pământ. A început să o sugrume cu bățul. O apăsa 
foarte tare şi ea a început să dea din mâini şi din 
picioare. Mi-a zis să o țin de picioare şi eu n-am vrut şi 

a Zis „Tre s-o facem", şi am apucat-o de picioare şi am 

tinut-o o secundă sau aşa, şi după aia i-am dat 

drumul. A zis „Din nou!" şi am apucat-o iar şi acum nu 

s-a mai zbătut. M-a pus s-o iau de mâini şi el a apucat- 

o de picioare şi am aruncat-o peste gard. Am sărit şi 

noi gardul şi după aia el a târât-o mai încolo şi a mai 

strâns-o de gât o vreme. Am pus-o în nişte tufişuri 

acolo. 

În noaptea aceea, cei doi au oprit la o benzinărie Hillsboro 
să cumpere Coca-Cola, apoi s-au întors acasă la Green, unde au 
dormit în acelaşi pat. În dimineaţa următoare, McDuff a îngropat 
revolverul lângă garajul complicelui său şi a plecat până la 
locuinţa lui Richard Boyd, care l-a lăsat pe McDuff să-şi spele 
maşina. 


Mai târziu în ziua aceea, Green s-a simţit atât de copleşit de 
frică şi de remuşcări, încât i s-a confesat lui Boyd, ai cărui părinţi 
au sunat-o pe mama lui Green, iar aceasta şi-a convins fiul să se 
predea poliţiei. 

In 1968, McDuff a primit trei pedepse capitale, în timp ce 
Roy Dale Green a fost condamnat la 25 de ani de Închisoare. A 
ispăşit 13 ani, apoi a fost eliberat condiţionat. Ca o demonstraţie 
a defectelor sistemului judiciar, pedeapsa lui McDuff a fost 
comutată în închisoare pe viaţă şi, pe 11 octombrie 1989, 
acesta a fost eliberat condiţionat în districtul Milam. 

x x x 

În perioada petrecută în spatele gratiilor, McDuff a mers 
spre scaunul electric de două ori şi, de fiecare dată, a primit 
amânări de ultim moment ale execuţiei. Apoi, în 1972, legea 
privind pedeapsa capitală a fost declarată „neconstituţională" 
de Curtea Supremă a Statelor Unite, aşa că pedeapsa lui McDuff 
a fost comutată în închisoare pe viaţă. Avea să rămână în 
închisoare doar câţiva ani, până când mama sa a mituit un 
membru al comisiei de eliberare condiţionată pentru ca acesta 
să-şi dea acordul să fie lăsat în libertate. Rezultatul a fost că i s- 
a dat drumul să ucidă iar... şi iar... şi iar. 

In final, cazul lui McDuff a adus în atenţia publicului ceea ce 
politicienii texani ştiau de ani întregi: faptul că sistemul de 
eliberări condiţionate al statului abunda în erori de judecată şi 
corupţie. Cazul său a oferit doar cea mai recentă dovadă în 
povestea care datează cel puţin de la începutul anilor 1920, 
când pitoreştii guvernatori Pa Ferguson şi apoi Ma Ferguson și- 
au folosit puterea de a acorda clemenţă pentru a elibera mii de 
condamnaţi foarte periculoşi, mituind oficiali. O poveste din 
surse îndoielnice spune că, pentru a ieşi din închisoare, tot ce 
trebuia să faci în acele vremuri era să cumperi un catâr de la Pa 
cu 200 de dolari. De ce avea nevoie un condamnat de un catâr? 
„Ca să călărească până acasă“ era sugestia lui Pa. 

Scandalul McDuff nu s-a limitat la un oficial corupt în 
comisie. Semințele au fost plantate în 1972, când un tribunal 
federal a decis că penitenciarele Departamentului Corecţional 
Texas erau supraaglomerate. Statul avea de ales: fie construia 
mai multe închisori, fie închidea mai puţini infractori în cele 
existente. 


Trei guvernatori consecutivi - Dolph Briscoe, Bill Clements 
şi Mark White - au promis măsuri dure împotriva 
infracţionalităţii, dar nu au făcut nimic pentru a încuraja 
construcţia de noi penitenciare, deoarece erau foarte 
costisitoare. Spre finalul celui de-al doilea mandat al lui 
Clements, sistemul era aproape în colaps. Presiunea publică 
fiind din ce în ce mai mare cu fiecare zi, guvernatorul s-a văzut 
obligat să-şi reconsidere politica şi au fost realizate planurile 
mai multor închisori noi. În plus, pentru a reduce 
supraaglomerarea, criteriile de eliberare condiţionată au fost 
relaxate. Ordinul era ca 750 de deţinuţi de cel mai redus risc să 
fie eliberaţi condiţionat în fiecare săptămână, în scurt timp, nu 
mai rămăseseră 750 de deţinuţi în tot sistemul, dat fiind că 
aproape 60 000 întruniseră condiţiile de eliberare. În acel punct, 
sistemul de eliberări condiţionate a cedat. În goana după cifrele 
impuse de sus, comisia a început să aprobe cererile aproape 
imediat ce le primea. Solicitările erau trecute prin sistem pe 
repede înainte, fără a fi citite cu atenţie, iar McDuff, fiind doar 
un număr printre alte mii de numere, a ajuns unul dintre cei 20 
de foşti deţinuţi din Coridorul Morţii şi 127 de criminali eliberaţi. 

Acest haos a fost rezultatul problemelor fundamentale ale 
modului în care funcţiona sistemul atunci, iar Jim Parker, 
directorul legislativ al guvernatorului Ann Richards, a remarcat 
ulterior: „Unii oameni care intrau în închisoare erau mai puţin 
periculoşi decât deţinuţii eliberaţi. Închideam falsificatori de 
cecuri şi şoferi care nu aveau asigurare şi eliberam McDuiffi. În 
goana de a face străzile din nou sigure, trimiteam la închisoare 
infractori nonviolenţi; umpleam spaţiul disponibil cu oameni al 
căror loc era în centrele de reabilitare sau ale căror datorii către 
societate puteau fi plătite prin muncă în folosul comunităţii." 

Pentru că nu era împuternicită să stabilească politici în 
privinţa celor care trebuiau eliberaţi, Comisia de Amnistii şi 
Eliberări Condiţionate se baza pe câteva presupuneri şi pe teorii 
speculative imprudente când hotăra cine putea fi eliberat fără 
riscuri şi cine nu. După cum spune un distins avocat, „era la fel 
de haotic ca o partidă de darts în beznă". 

Printre altele, membrii comisiei credeau că, deoarece 
majoritatea crimelor erau comise în momente de furie sau 
pasiune, astfel de infractori puteau fi eliberaţi condiţionat fără 
riscuri prea mari, pentru că era puţin probabil să ucidă şi a doua 


oară. Punctul slab al acestei idei era că nu lua în calcul criminalii 
care ucid din pură plăcere: unul dintre ei fiind Kenneth McDuff. 

O altă teorie eronată era că o perioadă îndelungată 
petrecută în închisoare opreşte deţinutul şi îi „consumă" 
răutatea. Această teorie a fost cu siguranţă luată în considerare 
când McDuff a fost eliberat după 23 de ani în închisoare. Dar, în 
loteria la care fusese redus sistemul de eliberări condiţionate, 
McDuff şi cei de teapa lui au fost inevitabil scoşi la grămadă cu 
criminali mai puţin periculoşi care se încadrau în aşa-zisa 
categorie a celor „puţin probabil să mai ucidă". Consecința 
stranie a acestei situaţii, după cum explică Jim Parker, „nu e că 
avem un singur McDuff, ci că nu avem sute de McDuffi înapoi pe 
străzi". 

x x x 

La câteva zile după ce a fost eliberat în octombrie 1989, 
McDuff a ucis-o pe Sarafia Parker, 31 de ani, al cărei corp a fost 
găsit pe 14 octombrie de un trecător care se plimba pe East 
Avenue, Temple, un orăşel aflat la 77 de kilometri sud de Waco, 
Era o afro-americană de 1,70 metri înălţime şi în jur de 70 de 
kilograme. Fusese bătută şi strangulată cu mai puţin de 24 de 
ore înainte de a fi găsită. 

A fost identificată rapid, iar ulterior rangerul John Aycock a 
localizat şi a interogat un martor care credea că o văzuse pe 
Parker într-o camionetă condusă de McDuff, în jurul datei de 12 
octombrie. În ziua aceea, Kenneth McDuff se prezentase la 
ofiţerul său de probaţiune, care întâmplător lucra în Temple. Nici 
o altă legătură între uciderea Sarafiei Parker şi McDuff nu a fost 
stabilită sau făcută publică. 

McDuff a fost trimis înapoi la închisoare pentru încălcarea 
condiţiilor de eliberare după ce a ameninţat cu moartea un 
tânăr afro-american din Rosebud, iar în acest moment a intrat 
din nou în scenă Addie McDuff. Aceasta le-a plătit 1 500 de 
dolari unui avocat din Huntsville - Bill Habern - şi partenerei 
acestuia, Helen Copitka, din Austin, plus încă 700 de dolari 
pentru „cheltuieli", pentru a evalua noile posibilităţi de eliberare 
condiţionată a fiului ei. 

Habern a vorbit apoi cu James Granberry, şeful comisiei de 
eliberări condiţionate, un om cunoscut pentru tendinţa sa de a 
elibera din închisoare criminali condamnaţi. Deloc surprinzător, 
McDuff era din nou pe stradă în mai puţin de un an, ieşind pe 


poarta închisorii pe 18 decembrie 1990. Ulterior, Granberry a 
demisionat, după ce a devenit subiectul unei anchete a unei 
comisii a legislativului. A avut tupeul să-şi deschidă propria 
firmă de consultanţă în probaţiuni, firmă închisă după un val de 
proteste publice. 

x x x 

În seara zilei de 10 octombrie 1991, Brenda Thompson, o 
prostituată şi dependentă de droguri, a urcat în camioneta roşie 
a lui McDuff, în Waco. Cei doi s-au îndreptat spre sud pe Miller 
Street şi, pe Faulkner Lane, au dat peste un filtru al poliţiei din 
Waco. McDuff a oprit la 15-20 de metri de baraj, iar unul dintre 
poliţişti s-a îndreptat spre camionetă. In timp ce se apropia, şi-a 
luminat faţa cu o lanternă, pentru ca şoferul să poată vedea clar 
că era ofiţer de poliţie. 

Brusc, Brenda a început să tipe şi să dea din picioare. 
Ofiţerului i s-a părut că avea mâinile legate la spate şi că 
încerca cu disperare să iasă din maşină. S-a lăsat pe spate şi a 
început să lovească cu picioarele în parbriz cu atâta forţă, încât 
l-a spart. A continuat să lovească cu putere, cu picioarele 
îmbrăcate într-o pereche de pantaloni roşii de poliester, 
spărgând parbrizul şi mai mult, cu fiecare lovitură. McDuff a 
apăsat imediat pedala de acceleraţie şi a pornit direct spre 
poliţist. Potrivit raportului poliţiei din ziua aceea, trei ofiţeri au 
fost nevoiţi să reacționeze rapid pentru a nu fi loviți. In timp ce 
vehiculul se îndepărta în viteză, poliţiştii au fugit la maşinile lor 
pentru a pleca în urmărire. McDuff a gonit spre sud pe Miller 
Street către Waco Drive, şi-a stins farurile şi a dispărut în beznă, 
cu tot cu Brenda Thompson. A evitat poliţiştii mergând pe sens 
interzis. În cele din urmă, a virat spre vest pe US 84 şi apoi spre 
nord pe Gholson Road, iar după vreo 15 kilometri a ajuns într-o 
zonă împădurită unde, furios din cauza distrugerilor pe care i le 
provocase Brenda camionetei sale, i-a provocat acesteia o 
moarte în chinuri înfiorătoare. Cadavrul ei a fost descoperit 
lângă Gholson Road pe 3 octombrie 1998, cu doar o lună înainte 
ca McDuff să fie executat. 

x x x 

Pe 15 octombrie 1991, McDuff s-a întâlnit cu o prostituată 
de 17 ani pe nume Regenia DeAnne Moore. În jurul orei 23:30, 
cei doi au fost văzuţi certându-se în faţa unui motel din Waco, 
iar un martor a spus că cei doi ar fi plecat apoi cu o camionetă. 


McDuff a dus-o pe Regenia într-o zonă izolată pe lângă 
Autostrada 6, din nord-estul oraşului Waco. În dreptul unui pod 
de peste pârâul Tehuacana, McDuff a ieşit de pe drum pe un 
terasament foarte abrupt, până pe malul pârâului, unde a intrat 
cu maşina sub pod. Şoferii care treceau prin apropiere nu i-ar fi 
putut vedea maşina. Zgomotul maşinilor care treceau pe pod 
era îndeajuns de puternic pentru a acoperi strigătele Regeniei. 

O echipă de criminalişti a recuperat trupul Regeniei 
miercuri, 29 septembrie, dintr-o dolină din apropiere de pârâul 
Tehuacana. Mâinile îi fuseseră legate la spate, iar gleznele, cu 
un ciorap, în aşa fel încât să-i îngăduie mişcări limitate, pentru a 
se putea deplasa. Aparent, McDuff o „condusese" până în locul 
în care fusese ucisă. Resturile rochiei erau înfăşurate în jurul 
pelvisului. A fost găsită pe spate, cu picioarele îndoite. După 
şapte ani de absenţă, Regenia se întorcea în sfârşit la mama ei. 

x x x 

În după-amiaza zilei de 29 decembrie 1991, Colleen Reed, 
28 de ani, născută în Viile Platte, Louisiana, a mers cu maşina în 
Austin, capitala statului Texas, unde a depus 200 de dolari într- 
un bancomat. A mers apoi să cumpere nişte lapte şi un flacon 
de vitamine, la Whole Foods Market, pe North Lamar Boulevard, 
şi după aceea să-şi spele maşina la o spălătorie de pe West Fifth 
Street. Martorii şi-au amintit Fordul Thunderbird de culoare 
deschisă îndreptându-se spre spălătorie. Au auzit un țipăt scurt 
înainte ca uşa maşinii să se închidă şi au privit uluiţi vehiculul 
demarând cu un scrâşnet de roţi pe Powell Street, lăsând în 
urmă un nor de fum. 

Având 1,60 metri şi 50 de kilograme, cu părul castaniu şi 
ochi căprui, Colleen purta ochelari cu rame aurii, blugi, tricou şi 
o jachetă Nike alb cu negru. Corpul ei a fost găsit pe 6 
octombrie 1998, după ce McDuff le-a indicat poliţiştilor locul 
unde o îngropase. Se afla într-o zonă plină de iarbă care fusese 
un loc preferat de McDuff pentru pescuit şi petreceri. 

De acum, poliţiştii bănuiau deja că este vorba de un 
criminal în serie, deşi rămăsese extrem de evaziv şi aproape 
imposibil de depistat. Cel mult puteau spera să facă o greşeală. 
Norocul anchetatorilor s-a schimbat când detectivul Tim 
Steglich, de la Departamentul Şerifului din districtul Bell, l-a 
chemat la interogatoriu pe unul dintre asociaţii cunoscuţi ai lui 
McDuff. Mai jos este declaraţia din aprilie 1992 a lui Alva Hank 


Worley, 34 de ani, complice al lui McDuff în răpirea, violul şi 
uciderea lui Colleen Reed. 

McDuff m-a luat pe la 6 sau 7 în seara aceea. Am 
mers în parcarea de camioane Love's Truck Stop de 
lângă Temple şi el a alimentat. Nu ştiu dacă a plătit 
cash sau cu cârdul. Am pornit spre Austin şi era cam 
clar că urma să luăm nişte speed sau cocaină, orice 
găseam. Ne-am oprit într-o parcare Conoco, pe 
Interstatala 35, pe partea nordică a autostrăzii, 
dincolo de Jarrell. Am cumpărat un bax de şase 
Budweiser Longnecks. Băusem deja unul sau chiar 
mai bine înainte de asta. 

McDuff a continuat spre Austin şi credeam că 
mergem în campusul UT [Universitatea din Texas] să 
luăm prafuri. Dar Mac a mers în centru şi a condus 
aşa, la întâmplare, pentru că ne mai rămăsese bere. 

Nu m-a mai lăsat să iau un al doilea bax. Nu ştiu de 

ce. Știu că am mers pe Sixth Street şi în zona aia. Imi 

amintesc că am luat un hamburger de la Dairy Queen, 

cred că pe Congress. Îmi amintesc că străzile erau 
foarte luminate la ora aia. Am rătăcit cu maşina pe 
străzi şi am mâncat. Mac doar conducea şi a intrat 
într-o spălătorie auto, direct pe un loc, şi am crezut că 
vrea să-şi spele maşina. Trebuie să explic că eram în 

Fordul Thunderbird crem al lui Mac. Era vreo 8:30 sau 

9 seara când am intrat în spălătoria aia. 

Worley a continuat, explicând că McDuff o observase pe 
tânără şi, în câteva secunde, o luase deja de gât şi o trăgea spre 
maşină. „Urla ca dracu'“, a adăugat Worley. „[ipa: «Nu eu, nu 
eu! Lasă-mă, te rog!»“ 

„A dus-o pe partea şoferului şi a vârât-o pe bancheta din 
spate. l-a legat mâinile la spate. Cred că zicea «Te rog, dă-mi 
drumul, te rog, nu lăsa să mi se întâmple asta!». Am îngheţat. 
Nu ştiam ce să zic. El s-a urcat la volan şi a demarat în grabă." 

Implorând pentru viaţa ei, Colleen Reed a început ceva ce 
nu poate fi descris decât ca o călătorie a terorii, cei trei 
îndreptându-se spre nord, pe Interstatala 35, către Round Rock, 
unde McDuff a tras pe dreapta şi a oprit maşina. A urcat în spate 
lângă Colleen, poruncindu-i lui Worley să conducă, apoi a 
început violul. 


Îmi amintesc că i-a spus să-şi dea hainele jos, 
deci nu ştiu dacă a dezlegat-o. Îi zicea: «Nu trebuie 
decât să te futi». Incerca să-i bage în cap că, dacă se 
fute, o să-i dea drumul. Ea zicea că o să facă ce i se 
spune. Încerca să tragă de timp. Asta încerca să facă. 
Mac şi-a scos tricoul şi cred că şi-a dat jos şi 
pantalonii. Nu ştiu dacă era cu fata în sus sau în jos 
când a violat-o. Îmi amintesc că a pus-o să i-o sugă. 

Îmi amintesc, pentru că era s-o înece. Mac o pocnise 
de câteva ori peste cap când urcase în spate, lângă 
ea. Îi împingea capul în jos în poală şi ea se îneca. 

Eu doar conduceam şi când am ajuns la ieşirea 
Stillhouse Hollow am decis să cobor acolo şi să mă duc 
la sor'mea. Mac doar stătea acolo, la Stillhouse. Am 
oprit lângă deversor, lângă rulotele de acolo. M-am 
mutat în dreapta şi Mac a scos cheile şi a deschis 
portbagajul. A scos-o din maşină şi a băgat-o în 
portbagaj. Puştoaica tăcea şi a trebuit s-o vâre cu 
forța în portbagaj. Aia a fost ultima oară când am 
văzut-o sau am auzit ceva despre ea. Mac a condus 
până la casa soră-mii. 

După mai multe întrebări, Worley a recunoscut că McDuff i- 
a cerut împrumut briceagul şi o lopată. A mai spus şi că McDuff 
o arsese pe tânără cu o ţigară pe vagin, dar a insistat că nu ştia 
ce s-a întâmplat după aceea cu Colleen Reed. A spus că nu l-a 
mai văzut de atunci pe McDuff. 

A doua zi, Tim Steglich l-a interogat pe Worley a doua oară. 
Sub presiunea interogatoriului intens, acesta a recunoscut că 
merseseră cu maşina pe un drum pustiu, la cel mult doi 
kilometri de casa părinţilor lui McDuff din Temple. 

„Am violat-o şi eu“, a admis într-un final Worley, „dar Mac i- 
a rupt gâtul după ce a mai torturat-o puţin cu ţigări aprinse. l-a 
trosnit gâtul şi s-a auzit ca o creangă ruptă, apoi a aruncat-o în 
portbagaj, ca pe un sac de cartofi." 

Frank Worley a fost acuzat de viol şi crimă şi a fost reţinut 
în închisoarea Districtuală Travis, cauţiunea fiind stabilită la 350 
000 de dolari, în timp ce a fost lansată o operaţiune de căutare 
a lui McDuff. Cadavrul lui Colleen Reed a fost recuperat cu puţin 


timp înainte de execuţia lui McDuff. 
x x x 


Duminică, 24 februarie 1992, McDuff a strangulat o 
studentă de culoare şi prostituată cu jumătate de normă pe 
nume Valencia Joshua, în timp ce era student la Texas State 
Technical College din Waco. In acea perioadă, studia pentru a 
deveni inginer mecanic şi împărțea camera din cămin cu 
studenţi care aveau jumătate din vârsta lui. Profita din plin de 
diferenţa de vârstă, vânzându-le marijuana, metamfetamine, 
LSD şi cocaină „crack", ca modalitate de a-şi îmbunătăţi notele. 

Se crede că Valencia venise în Waco doar cu o săptămână 
sau două înainte de a fi ucisă. „Publicul nu se arată foarte 
indignat când cineva ca Valencia este omorât. Dar este tot o 
crimă, la fel de importantă ca oricare alta“, spune Richard 
Stroup, şerif adjunct al districtului McLennan. Poliţia a descris-o 
ca pe „o persoană a străzii, dar o femeie delicată, care iubea 
copiii". Nu avea rezidenţă locală, nu avea bagaje şi nici alte 
proprietăţi. De fapt, nimeni nu avea idee de ce se afla în Waco. 
„Nu avea rude acolo", spunea tatăl ei, Tommy, care locuia în 
Bryan, iar mama ei, Roma, din Fort Worth, a fost cea care i-a 
raportat în cele din urmă dispariţia. 

Valencia, 22 de ani, a fost văzută ultima dată în viaţă în 
ziua în care a murit, bătând la uşa camerei de cămin a lui 
McDuff, la numărul 118. Femeia slabă purta o jachetă închisă la 
culoare, blugi strâmţi albaştri şi o agrafă înflorată în păr. 
Neprimind nici un răspuns, a mers la fereastră şi a strigat „Eşti 
gata?". Nu a mai fost văzută în viaţă niciodată. 

Duminică, 15 martie 1992, trecătorii au găsit un craniu 
uman, care fusese mâncat de animale, în spatele terenului de 
golf James Connally Municipal, în apropierea facultăţii. Un 
cadavru fără haine era îngropat în pământul moale şi umed din 
apropiere, iar poliţiştii au avut iniţial o singură pistă care să-i 
ducă la identificarea cadavrului - un pieptăn cloisonne căzut 
lângă corp. Modelul turnat înfăţişa un fluture portocaliu printre 
frunze verzi şi flori roşii - era lucrul cu care se mândrea cel mai 
mult Valencia. Legiştii din Dallas au identificat în cele din urmă 
cadavrul cu ajutorul amprentelor. Cauza înregistrată a morţii a 
fost strangularea. 

McDuff a fost văzut împingând un Ford Thunderbird, la mică 
distanţă de magazinul Quik-Pak No 8 din La Salle Avenue, 
numărul 4200, lângă lInterstatala 35, în sudul oraşului Waco, 


luni, 1 martie 1992. Richard Bannister a spus că se întâmpla în 
jurul orei 15:45. 

Puțin mai târziu, Melissa Northrup, 22 de ani, a dispărut de 
la locul de muncă, magazinul Quik-Pak. Înaltă de 1,50 metri şi 
cântărind 50 de kilograme, cu părul şaten până la umeri şi ochii 
albaştri, Melissa era însărcinată în două luni şi jumătate. Locuia 
cu soţul ei contabil, Aaron, în Pioneer Circle, numărul 3014, 
Waco. Tânăra minionă nu a avut nici o şansă în faţa unui bărbat 
de dimensiunile lui McDuff, care avea peste 1,80 metri şi 110 
kilograme. 

În jurul orei 4:15, un localnic, care o cunoştea pe Melissa, i- 
a văzut maşina îndreptându-se spre nord pe Interstatala 35. Ea 
era în dreapta şi părea înspăimântată. 

Când nu a mai ajuns acasă, Aaron a sunat-o şi, neprimind 
nici un răspuns, a mers la magazin, care era închis. Sertarul 
casei de bani era deschis şi gol. „În magazin era un client", le-a 
spus ulterior Aaron poliţiştilor, „şi, când m-a văzut, s-a speriat 
foarte tare şi a ridicat mâinile. l-am aruncat cheile de la baie şi l- 
am rugat să o caute pe soţia mea." Apoi a sunat la 911. Poliţia a 
constatat curând că din casa de marcat fuseseră furaţi 250 de 
dolari şi, cu toate că în apropierea magazinului câţiva oameni 
dormeau în maşinile lor, nu exista nici un martor al răpirii 
Melissei, deşi Fordul Thunderbird al lui McDuff a fost găsit în 
apropiere. 

Pe la ora 21:00 în aceeaşi zi, Shari Robinson a spus că 
McDuff a venit acasă la ea, în districtul Dallas, şi i-a cerut ceva 
de mâncare. 

In decurs de câteva ore de la răpirea Melissei, 
semnalmentele lui McDuff au fost publicate pe lista celor mai 
căutaţi infractori din SUA, ajungând şi în ziare, şi la televiziune, 
cerându-i-se publicului orice informaţii legate de localizarea lui. 
După ce poliţia şi-a intensificat căutările, Mark Davis, un fost 
coleg de facultate al lui McDuff, le-a spus poliţiştilor că McDuff 
încercase cu ceva timp înainte să-l recruteze pentru a jefui 
magazinul Quik-Pak. 

Un alt student, Lewis Bray, a raportat că McDuff spusese 
odată că cel mai uşor mod de a scăpa de un cadavru este să-l 
spinteci pe burtă şi să-l arunci în apă. S-a stabilit şi că McDuff 
lucrase cândva în acel magazin şi, culmea, fusese instruit de 
soţul Melissei, Aaron. 


Un pescar a descoperit cadavrul Melissei plutind într-o 
carieră de piatră inundată din sud-estul districtului Dallas, 
duminică, 26 aprilie, la ora 6 seara. Era parţial îmbrăcată, într-o 
uniformă mov şi o jachetă de culoare închisă. O parte din 
trunchiul inferior îi lipsea. Maşina ei, un Buick Regal portocaliu, 
model 1977, cu plafon de vinii alb, cu numărul TX LP287 XHV, a 
fost găsită parcată la mai puţin de doi kilometri, în apropiere de 
casa lui Shari Robinson. După testele criminalistice, pe tapiţeria 
maşinii au fost găsite fire de păr identice cu cele luate de la 
McDuff. 

x x xæ 

McDuff îşi omora victimele prin Texas, creând astfel 
probleme de jurisdicție care au adus o duzină de agenţii de 
impunere a legii la aceeaşi masă, pentru a-şi coordona 
anchetele. Aveau nevoie să combine capacitățile organizatorice 
ale FBI, US Marshal's Service şi Texas Rangers, dar violul şi 
crima sunt mai degrabă infracţiuni care ţin de agenţiile statului 
decât de cele federale. 

Doi poliţişti de la Marshal's Service din Waco, Mike şi 
Parnell McNamara, au venit cu o idee care le-a oferit ieşirea din 
impasul birocratic. Li se spusese că, în perioada în care McDuff 
era la colegiul tehnic, vindea LSD şi se ştia că avea o armă, 
ambele infracţiuni federale. În consecinţă, vineri, 6 martie 1992, 
procurorul local a emis mandatul nr. 9280-0310-0506-Z, pentru 
arestarea lui McDuff. Două luni mai târziu, aşteptările le-au fost 
răsplătite. 

Gary Smithee, 36 de ani, lucra la o firmă de salubritate din 
Kansas City. Vineri, 1 mai 1992, după ce a ajuns acasă, a 
schimbat canalul TV pe programul America's Most Wanted” şi, 
aşa cum obişnuia, a înregistrat emisiunea. Recompensa de 5 
000 de dolari pentru informaţii care să ducă la arestarea lui 
Kenneth McDuff i-a atras atenţia lui Smithee, căruia i s-a părut 
că faţa de pe ecran semăna izbitor cu un coleg nou, pe nume 
Richard Fowler. Tipul cel nou făcuse deja impresie lăudându-se 
permanent cu aventurile sale sexuale, în special cu fete foarte 
tinere. 

Smithee s-a gândit foarte bine la consecinţele raportării 
bănuielilor sale. Nu voia să-i facă rău lui Fowler, dar şansa de a 
câştiga 5 000 de dolari era o ocazie de neratat. A discutat 


° Cei mai căutaţi infractori ai Americii (n.tr.) 


subiectul cu un alt coleg, după care a sunat la Poliţia Kansas 
City. Sergentul J.D. Johnson a preluat apelul şi a căutat imediat 
în computer numele Richard Fowler. Informaţiile care au apărut 
pe ecran indicau că un bărbat care corespundea atât 
semnalmentelor lui Fowler, cât şi celor ale lui McDuff fusese 
arestat în timpul unei razii printre prostituate şi acuzat de 
solicitare de servicii sexuale. Detectivul a comparat apoi 
amprentele pentru cele două nume, rezultatul fiind că 
amprentele din cazierul lui Fowler erau identice cu amprentele 
lui McDuff. 

A doua zi dimineaţă, Johnson s-a informat pe ce maşină 
urma să lucreze McDuff şi traseul acesteia în ziua de luni, 4 mai. 
A aflat că urma să meargă la o groapă de gunoi din sudul 
oraşului, între orele 1 şi 2 după-amiaza. Poliţiştii au organizat o 
echipă de supraveghere din şase oameni deghizați ca lucrători 
pe o maşină comercială. „Voiam să fim siguri că locul ales este 
izolat, în eventualitatea unor probleme", explică Johnson. „Se 
raportase că McDuff este înarmat şi periculos. Locul pe care l- 
am ales era genul în care maşinile opreau în mod normal şi nu 
erau oameni în jur." 

Pentru a da şi mai multă credibilitate, poliţiştii au 
împrumutat o maşină pe care o foloseau cei de la Kansas City 
Engineers pentru inspecţiile lor de rutină. Când s-a apropiat 
maşina de gunoi în care se afla McDuff, un poliţist le-a făcut 
semn cu mâna celor de la punctul de control. Simţind 
instantaneu pericolul, McDuff a încercat să coboare şi să fugă, 
dar a fost oprit pe loc sub ameninţarea armelor şi a renunţat. 

McDuff a fost inculpat în Tribunalul Districtual 54 al 
districtului McLennan, Texas, pe 26 iunie 1992, pentru uciderea 
Melissei Northrup, de răpire şi de tentativă de răpire, de jaf şi 
uciderea altei persoane după aceeaşi schemă şi curs al 
evenimentelor. A fost găsit vinovat. 

Pe 18 februarie 1993, în urma unei audieri separate pentru 
stabilirea pedepsei, juriul a răspuns afirmativ deciziei speciale 
propuse conform Articolului 37.071(b) (1) al Codului de 
Procedură Penală al statului Texas şi negativ celei de-a doua 
decizii speciale propuse conform Articolului 37.071(e). In 
conformitate cu legile statului, curtea a stabilit pedeapsa cu 
moartea. 


Împotriva condamnării lui McDuff a fost depus automat apel 
la Curtea Penală de Apel a statului Texas, care a reconfirmat 
decizia pe 28 aprilie 1997. 

Apoi McDuff a depus o petiție pentru emiterea unei 
ordonanţe de revizuire a înregistrării procesului la Curtea 
Supremă a SUA, un artificiu juridic prin care se cere mutarea 
procedurilor la o curte mai înaltă. Cererea a fost refuzată pe 12 
ianuarie 1998. 

McDuff a depus după aceea o petiție pentru recurs statal 
habeas corpus, care i-a fost de asemenea respinsă, în 15 aprilie 
1998, de Curtea Penală de Apel a Statului Texas. 

Pe 29 aprilie 1998, Curtea Judiciară 54 a Districtului 
McLennan, Texas, a stabilit data execuţiei lui McDuff pe 21 
octombrie 1998. 

Pe 30 aprilie 1998 a fost numit avocatul care să-l reprezinte 
pe McDuff în faţa Tribunalului Districtual SUA al districtului 
Western din Texas, divizia Waco. 

Pe 8 iulie 1998, McDuff a depus o petiție pentru recurs 
federal habeas corpus. Statul a răspuns şi a cerut o judecare 
sumară a petiţiei lui McDuff. 

Curtea Districtului Western a respins eliberarea habeas 
corpus pe 15 octombrie 1998, acordând statului dreptul la 
judecată rapidă şi suspendând execuţia. Curtea a reprogramat, 
de asemenea, execuţia lui McDuff pentru 17 noiembrie 1998. 

McDuff a formulat apel pe 23 octombrie şi, trei zile mai 
târziu, Curtea Districtului Western a respins cererea lui McDuff 
de autorizare a dreptului de apel. Apelul său către Curtea de 
Apeluri SUA a celui de-al Cincilea Circuit a fost respins, iar 
Curtea Supremă a respins ultimul său apel pentru amânarea 
execuţiei, pe 16 noiembrie 1998. 

x x x 

O persoană familiarizată cu rutina execuțiilor prin injecție 
letală este directorul adjunct responsabil cu execuțiile în Texas, 
Neil Hodges. Vorbind despre realitatea acestei metode de 
execuție judiciară, el spune: „Oamenii cred că e lipsită de 
durere şi chestii de-astea. Nu e! în principiu, ei [condamnaţii] 
suferă destul de mult. Sunt oarecum paralizaţi, dar pot auzi. Se 
îneacă în propriile fluide şi se sufocă, de fapt. 

Da, avem probleme. Uneori, omul nu vrea să urce pe masă. 
Dar avem cel mai mare gardian din Texas aici. Îi urcă pe masă 


fără probleme. Sunt legaţi în câteva secunde. Nici o problemă. 
Ajung pe masa aia nenorocită şi primesc sucul de noapte bună, 
indiferent dacă le place sau nu.“ 

Pe 17 noiembrie 1998, un grup numeros de reporteri se afla 
în faţa închisorii Walls din Huntsville, Texas, în zona rezervată 
presei. Walls este cea mai veche închisoare din Texas; 
găzduieşte şi camera morţii. Potrivit perfect ocaziei, un singur 
nor uriaş, negru, plutea deasupra închisorii. Lângă o masă de 
picnic din beton, o junglă de trepiede ale fotografilor părea un 
grup de struţi. Un vânt slab, aproape compătimitor, flutura 
benzile galbene de limitare a accesului ale poliţiei. Nici un ziarist 
nu a văzut nici măcar un protestatar împotriva pedepsei cu 
moartea. 

Mai devreme în acea zi, deţinutul 999055, Kenneth McDuff, 
fusese luat din celula sa din Unitatea Ellis, şi transportat 25 de 
kilometri până la Walls. Chiar şi pentru un ucigaş ca McDuff, 
prima imagine a casei morţii a fost ca un duş rece. Maşina care 
l-a adus la ultima sa destinaţie a oprit în faţa porţilor cu sârmă 
ghimpată cu lame care sclipeau în soarele Texasului. Incătuşat 
la mâini şi picioare, a fost condus prin două uşi de oţel. Pe 
stânga era un rând de celule; el a fost dus în cea de-a doua, 
mobilată doar cu un pat, o măsuţă şi un scaun. Lenjeria de pat 
era imaculată, la fel ca şi pereţii albi. Lângă celula lui McDuff era 
o celulă „strict noncontact". Uşa era acoperită cu o plasă fină de 
oţel, vopsită în negru. Era destinată deţinuţilor care voiau să 
dea instrucţiuni unui avocat. 

Pe coridor, în dreapta lui, mai era o masă de lemn cu două 
scaune. Pe masă, McDuff a observat o Biblie şi un telefon. Nici o 
scrumieră, pentru că fumatul era interzis. 

Injecţia letală a fost introdusă ca metodă de execuţie în 
1977, în Oklahoma şi Texas. Primul prizonier executat astfel a 
fost Charlie Brooks, 43 de ani, condamnat la moarte pentru 
participarea la uciderea unui vânzător de maşini uzate din Fort 
Worth, în 1971. Brooks a renunţat în cele din urmă la apelurile 
sale împotriva pedepsei capitale şi a murit în închisoarea 
Huntsville pe 7 decembrie 1982. 

Practica administrării unei injecții pacienţilor din spitale, 
pentru a-i seda înaintea intrării în sala de operaţie, înaintea 
anesteziei generale, este o procedură obişnuită. Relaxează 
pacientul şi elimină tensiunea. Acest concept le-a oferit multe 


avantaje celor responsabili cu trimiterea la moarte a deţinuţilor 
condamnaţi. Substanțele erau deja disponibile şi deloc 
costisitoare. Exista şi o dimensiune umană suplimentară în 
ideea că injecţia letală era o procedură clinică, executată într-un 
mediu potrivit. Gata cu laţurile îngrozitoare, ameninţătorul 
scaun electric cu toate cablurile sale, casca de piele şi masca 
morţii! Gata cu înfiorătoarea cameră de gazare, cu pereţii ei 
verzi greţoşi şi nebunia de bare, tuburi şi legături. In cazul unui 
amestec letal de medicamente, deţinutul condamnat era adus 
dintr-o celulă provizorie pentru a fi legat de un pat de spital şi 
injectat intravenos. 

Şi autorităţile statului au avut de câştigat. Toată ideea avea 
să placă atât presei, cât şi publicului, căci execuţia nu putea fi 
mai umană. O echipă de paramedici introducea acul în braţul 
victimei, iar un doctor supraveghea procedura, ca în cazul 
oricărei execuţii, pentru a constata decesul. 

Addie McDuff a ajuns prea târziu pentru a-şi mai vedea fiul 
în ultima sa zi, iar lui nu i-a fost permis nici un privilegiu special 
cu excepţia alegerii ultimei mese, care a constat în două 
antricoate, cinci ouă prăjite, legume, cartofi prăjiţi, prăjitură de 
cocos şi o Coca-Cola. După ce a terminat de mâncat, a reflectat 
la sfârşitul apropiat, despre care credea că va fi nedureros, dar 
nu ştia că urma să fie injectat cu o combinaţie de trei 
medicamente, toate acide, cu un pH mai mare de 6, care avea 
să ardă atât de tare încât urma să se simtă de parcă ar fi fost 
injectat cu foc. 

La ora 17:58, directorul închisorii a fost înştiinţat că ultima 
cerere a lui McDuff de amânare a execuţiei fusese respinsă de 
Curtea Supremă, iar martorii au început să intre pe poarta 
închisorii, urmând a fi escortaţi spre Casa Morţii. Probabil că au 
observat cearşafurile trase peste gratiile de oţel, ascunzând 
dricul care aştepta cadavrul. După ce au fost percheziţionaţi 
corporal pentru a nu ascunde arme sau camere foto, au fost 
conduşi spre încăperea destinată publicului, care era despărțită 
de masa de execuţie printr-o fereastră cu draperiile trase. 

La 17:44, criminalului i-a fost administrată o injecție 
preliminară de 8 ml de penthotal de sodiu 2%. Aşteptând în 
tăcere, într-o încăpere alăturată, era echipa de extragere din 
celulă, în echipament de protecţie şi înarmată cu gaz paralizant 
pentru eventualitatea în care McDuff ar fi creat probleme. Nu 


fusese niciodată nevoie de abilităţile lor speciale la vreo 
execuţie în Texas. 

La 18:08, McDuff a fost invitat afară din celulă. S-a supus şi 
nici un gardian nu l-a atins în timp ce el a făcut cei câţiva paşi 
pentru a ieşi pe uşa care se deschisese în faţa lui. S-a oprit un 
moment când a văzut patul de spital cu salteaua şi cearşaful 
albe. Două suporturi pentru braţe erau trase în afară şi a văzut 
curelele de piele maro atârnând, cu câte un ofiţer de fiecare 
parte. 

La 19:08, McDuff a fost legat de pat, iar paramedicii i-au 
introdus două ace de 16 şi catetere în ambele braţe. Acestea 
erau conectate prin tuburi flexibile până în locul unde se afla 
călăul, care era ascuns vederii condamnatului. Doctorul i-a 
ataşat pe piept şi un senzor cardiac şi un stetoscop. 

Draperiile au fost trase în lateral, iar directorul Jim Willett l- 
a întrebat pe McDuff dacă mai avea ceva de spus, indicându-i să 
vorbească în microfonul de deasupra capului. McDuff a răspuns 
simplu: „Sunt gata să fiu eliberat. Eliberaţi-mă.“ în camera 
publicului, Parnell McNamara şi-a pus încet mâna pe umărul lui 
Jack Brand, în vârstă de 74 de ani. 

—Aştept momentul ăsta de 32 de ani, a spus tatăl lui 
Robert Brand, ucis de McDuff în 1966. 

— Sunteţi bine? l-a întrebat încet Parnell. 

— Simt că mi-au fost luaţi 32 de ani din viaţă, a răspuns 
bătrânul. 

McDuff a părut speriat când, în următoarele zece secunde, i 
s-a administrat o injecție de tiopental sodic, un anestezic rapid, 
care îşi face efectul în zece secunde. 

Probabil că a simţit o uşoară presiune, iar braţul a început 
să-l doară. Apoi, o ameţeală. 

După un minut au urmat 15 ml de soluţie salină, pentru a 
uşura administrarea a 50 mg/50 ml de bromură de pancuroniu. 
Pavulon! este un relaxant muscular obţinut din curara, care 
paralizează funcția respiratorie şi provoacă pierderea 
cunoştinţei în aproximativ zece secunde. 

McDuff a simţit presiune în piept. Era o senzaţie de 
sufocare, care l-a făcut să încerce de câteva ori să tragă aer în 
piept. Era ameţit şi hiperventilat; inima îi bătea din ce în ce mai 
repede, pe măsură ce întregul său sistem nervos era atacat. 


10 Marca sub care se comercializează pancuroniul (n.tr.) 


Acest fenomen este numit „sindrom de stres", o caracteristică 
comună a primelor stadii ale morţii. 

Pe măsură ce otrava îi pătrundea în corp, McDuff a intrat în 
stadiul al doilea al morţii. Incapabil să respire şi să se mişte, 
putea însă vedea şi auzi. Era paralizat şi nu putea înghiţi: o stare 
care îi face pe mulţi martori să creadă că a survenit decesul. 
McDuff era încă în viaţă, dar sistemul său nervos central începea 
să intre în colaps. Ochii i s-au dilatat iar părul de pe piele s-a 
ridicat drept, în timp ce i s-au mai injectat 15 ml de soluţie 
salină şi, în sfârşit, o doză masivă de clorură de potasiu (1,50- 
2,70 ml/kg). Injectat intravenos în doze mari, acest medicament 
provoacă dureri şi senzaţii de arsură, pentru că este o sare 
naturală care perturbă instantaneu echilibrul chimic al sângelui. 
Provoacă contracţii extreme ale muşchilor, iar în clipa în care 
ajunge la muşchiul inimii, o face să înceteze să mai bată. McDuff 
era sedat de tiopental şi nu putea inspira din cauza Pavulonului, 
aşa că era incapabil fizic să urle de durere când i s-a injectat 
potasiul, provocându-i inimii o crampă extrem de dureroasă. 

A urmat o aşteptare de două minute, timp în care medicii |- 
au examinat pe McDuff şi i-au constatat decesul. Draperiile au 
fost trase din nou, pentru ca martorii să poată vedea cadavrul. 
Doamna Brenda Soloman, mama uneia dintre victimele lui 
McDuff, a spus: 

—Parcă e Diavolul. Se duce unde trebuie să se ducă. Mă 
simt fericită... Mă simt extraordinar. 

Costul medicamentelor administrate pentru a-i lua viaţa lui 
McDuff a fost de 86,08 de dolari. 

x x x 

„Ce e trist legat de acest caz este că, dacă a ţipat Colleen şi 
cineva a auzit-o, aceea a fost mama lui McDuff. Putea să o audă, 
pentru că locuieşte la doar câteva sute de metri", a comentat 
detectivul Tim Steglich. 

Documentarea vieţii şi a crimelor lui Kenneth Allen McDuff 
a inclus interviuri cu mama lui, Addie, cu profesorii săi şi cu 
câţiva locuitori din Rosebud care cunoscuseră bine familia 
McDuff. Am vorbit cu şeriful districtului Falls, Larry Pamplin; cu 
complicele lui McDuff, Roy Dale Green, care trăieşte acum într-o 
cocioabă plină de purici din Marlin; cu poliţiştii din US Marshal's 
Service, Mike şi Parnell McNamara; cu procurorul Bill Johnston şi 
cu Tim Steglich. Documentarea trecutului său a inclus o vizită, 


în compania lui Tim Steglich, la locul izolat în care McDuff a 
omorât-o pe Colleen Reed. „În creierii nopţii trebuie să fi fost un 
loc îngrozitor în care să mori", a constatat procurorul William 
„Bill" Johnston, cu ochii înlăcrimaţi. 

Familia McDuff este o familie dură, cu o reputaţie pe 
măsură. „Mama Pistol", Addie McDuff, nu a dat niciodată un 
interviu şi chiar a refuzat să vorbească cu poliţiştii, dar a făcut o 
excepţie vorbind cu mine. Are o asemenea reputaţie în 
mânuirea armei, încât polițistul din Waco s-a oferit să mă 
supravegheze din afara fermei ei izolate din Belton şi a aşteptat 
până am ieşit teafăr şi nevătămat. Deşi mă aşteptam la 
ostilitate, o femeie fragilă, confuză, şi-a făcut apariţia în uşă, 
întâmpinându-mă cu tradiționala precauţie texană. 

Addie este o mamă protectoare, în ciuda faptelor fiului său. 
La o cafea - şi şi-a cerut scuze că nu are ceai - mi-a explicat că 
unul dintre fiii ei a fost împuşcat mortal, pentru că se culcase cu 
nevasta altui bărbat, şi că o fiică îi murise într-un accident de 
maşină. Domnul McDuff era îngropat de mult, iar ea nu mai 
avea acum pe nimeni, cu excepţia unei nepoate. Addie se 
pregătea să vândă şi să se mute la ea. 

Am întrebat-o cum se alesese cu numele „Mama Pistol". A 
zâmbit. „Rosebud era un loc în care viaţa era grea în vremurile 
alea“, a spus ea cu o voce spartă. „Şoferul unui autobuz şcolar l- 
a ameninţat pe Ken că îl dă jos deoarece se duseseră toţi banii 
din încasări. Era întuneric şi nici un băiat de-al meu nu avea să 
meargă tot drumu’ ăla până acasă. Aşa că a doua zi i-am făcut o 
vizită la garaj şi am scos pistolul. l-am spus că data viitoare 
avea să fie ultima." Apoi a chicotit: „Nimeni nu ne-a mai vorbit 
de sus vreodată după aia". 

A început să scormonească prin cutii de carton cu amintiri, 
căutând acte şi poze ale lui Ken de când era mic, dar a găsit 
foarte puţine lucruri. Le distrusese pe toate în urmă cu ani buni. 

A doua oprire a fost chiar Rosebud. O aşezare prăfuită care, 
la doar un pic peste 1 000 de locuitori, are pretenţia să fie 
numită oraş. Main Street este aproape tot timpul pustie, chiar şi 
în weekend. În timpul unui „grătar texan", un ospăț de după- 
amiază, administratorul oraşului, un ziarist, mai mulţi localnici şi 
şeful de 70 de ani al poliţiei şi l-au reamintit pe tânărul Ken 
McDuff. Evident, fuseseră terorizaţi de el în zilele acelea, un 
sentiment confirmat şi de şeriful districtului Falls, Larry Pamplin, 


al cărui tată fusese şerif înaintea lui. Arătându-mi împrejurimile 
din SUV-ul de poliţie nemarcat şi încercat de vremuri, plin de 
puşti şi pistoale, Larry mi-a povestit că McDuff şi fratele său mai 
mare, John, fuseseră unii dintre cei mai răi huligani pe care îi 
văzuse vreodată. Larry Pamplin a fost între timp eliberat din 
funcţie după ce a fost acuzat de agresiune în formă agravantă, 
abuz în serviciu şi fraudă. Se dovedise că delapidase fondurile 
destinate hranei deţinuţilor, păstrând pentru sine o sumă 
importantă. 

Întâlnirea cu mama Regeniei Moore într-un motel din Waco 
s-a dovedit o experienţă agonizantă. Acum este o epavă din 
punctul de vedere al sănătăţii mintale care, timp de câţiva ani, a 
bătut drumurile pietruite din Waco cu o cazma, în căutarea 
trupului fiicei dispărute. „Nu-i doresc răul lui McDuff", a suspinat 
ea, „nu vreau decât să o înmormântez creştineşte, la fel cum o 
să vrea şi Addie McDuff să facă cu fiul ei.“ Dorinţa i-a fost 
îndeplinită. 

În sfârşit, a sosit mult anticipata întâlnire cu Kenneth 
McDuff, pe Coridorul Morţii, Unitatea Ellis, Texas. În viaţă, era un 
bărbat înalt, bine făcut, cu părul negru, unsuros. Afişând 
permanent un surâs zeflemitor, s-a plâns o oră de nedreptăţile 
comise de sistemul juridic şi penal. S-a plâns de cele mai 
neimportante chestiuni ale cazului său, însă, ipocrit până la 
capăt, a recunoscut toate crimele care i se atribuiau, refuzând 
să spună unde îşi îngropase victimele dacă nu i se plătea o 
răscumpărare consistentă. 

„Nu cred că statul texan mă va lăsa în viaţă, decât dacă 
vrea să trăiesc o viaţă lungă şi să mor lent. Am diabet zaharat, 
deci, la un moment dat, o să am probleme serioase. Dar treaba 
e că vreau să fiu eu cel care decide când o să mor. Şi o să fac 
asta când o să decid să renunţ la apeluri. N-am fugit niciodată şi 
nu o să le dau satisfacția să mă pună la pământ. Cred că am 
şanse mari ca amândouă condamnările mele să fie anulate." 

Intrebat de ce nu s-a aşezat la casa lui şi n-a început o 
relaţie stabilă cu o femeie, mi-a răspuns: „Sunt foarte bătrân şi 
obosit. Voiam odată o nevastă şi o familie, ca toţi oamenii. 
Acum sunt ca un om în deşert, la mii de kilometri de apă, fără 
posibilitatea de a ajunge la apă, dar care continuă să meargă. 
Nu ştiu de ce mai merg. E vreun inter-instinct [sic] să continui să 
tânjeşti? 


Acum, să vorbim despre bani! Ei bine, la asta sunt ca omul 
din deşert care a dat de aur şi nu poate lua decât atât cât poate 
căra. Nu am nevoie decât de câteva mii de dolari, cum ar fi 
pentru cheltuielile de înmormântare şi ca să mă întreţin cât mai 
am de trăit. O să cer oricui 700 de dolari per cadavru. li poţi 
trimite prin mandat internaţional sau prin poştă, mi-e indiferent. 
Trimite-i în contul de deţinut pe numele meu. Când se confirmă 
prima plată, vă dau ţie şi legii un cadavru. Aşa nu-mi iau ţeapă, 
ştii.“ 

Aceasta este expresia răului pur! 

Acest capitol este bazat pe interviurile exclusive, 
înregistrate video, dintre Christopher Berry-Dee şi Kenneth Allen 
McDuff, pe Coridorul Morţii din Unitatea Ellis, Huntsville, Texas, 
în 1995, şi pe o corespondenţă extinsă. 

Kenneth Allen McDuff a fost executat prin injecție letală în 
data de 17 noiembrie 1998, în Unitatea Huntsville, din 
Huntsville, Texas, (n.red.) 

DOUGLAS DANIEL CLARK & CAROL MARY BUNDY - 
SUA 

„Eram un tip arătos, ştii? 

Da' uite ce mi-au făcut! îmi cade 
păru', mi s-au cariat dinţii şi tot vor 
să mă omoare. Toţi tre' să murim, 
dracului. Am trăit mai mult decât 
judecătoru' şi decât procuroru'; doar 
că o să omoare un om nevinovat." 
DOUGLAS CLARK CĂTRE 

AUTOR, ÎN ÎNCHISOAREA 

STATALĂ SAN QUENTIN, 1995 

O mică bucată de metal galben găsită într-o moară din 
Carolina de Nord în 1849, a precipitat Goana după Aur. În acel 
moment, San Francisco avea 459 de locuitori - la sfârşitul anului 
următor, populaţia se apropia de 25 000. 

„Forty-Niners“ (căutătorii de aur), numiţi după anul 1849 
când au ajuns acolo, veneau din toată lumea. Erau visători, 
escroci, aventurieri, tineri şi bătrâni, dar toţi veneau cu singura 
ambiţie de a da lovitura. Aurul era pretutindeni, iar străzile 
oraşelor precum Columbia, Sierra City, Hangtown şi bijuteria 
coroanei, San Francisco, erau literalmente pavate cu aur. 


Nu numai viaţa era grea şi se scurgea repede, ci şi justiţia. 
Minerii, târfele şi cârciumarii erau o adunătură brutală. Se 
dădeau lupte legate de revendicarea minelor şi lupte între 
femei. Furtul era o cale mult mai uşoară de a obţine mult 
căutatul, preţiosul aur, decât munca din zori şi până noaptea, 
spălând nisipul din albia râurilor. Participanţii la Goana după Aur 
beau din greu şi pariau nechibzuit; se mai şi omorau între ei. 

Când California a devenit stat, în 1850, avea nevoie de o 
închisoare, aşa că s-a construit San Quentin. Dacă mergi spre 
nord pe Autostrada US 101, de la podul Golden Gate până la 
Interstatala 580, San Quentin apare ca o construcţie masivă de 
beton, pe un teren de 30 de acri. 

Numită iniţial Point Quentin, zona izolată a fost botezată 
după o căpetenie indiană care a câştigat o bătălie împotriva 
soldaţilor mexicani, în 1824. Cu ziduri scunde, cu contraforturi şi 
un acoperiş roşu, aceasta este o catedrală corecțională, aşezată 
în câmpiile verzi care se revarsă în nordul golfului San Francisco. 

Departamentul  Corecţional California are un buget 
operaţional anual de peste 3,4 miliarde de dolari, cu aproximativ 
124 000 de deţinuţi înregistraţi în orice moment. San Quentin - 
numită şi „SQ“ - este nu doar cea mai cunoscută închisoare din 
California, ci, fără îndoială, cea mai dură din ţară. Găzduieşte 
Coridorul Morţii pentru California, unde, în orice moment, îşi pot 
aştepta execuţia până la 500 de oameni. In zilele noastre, într- 
un pas câtre metode mai umane de execuţie, moartea este 
administrată prin injecție letală. Douglas Daniel Clark este unul 
dintre aceşti deţinuţi de pe Coridorul Morţii. Statul cheltuie 50 
de dolari pe zi pentru a-l ţine sănătos şi în formă în vederea 
execuţiei. 

De la poarta „SQ“ până la galeria amenințătoare de la 
intrare sunt 500 de metri. Odată ce treci de această intrare, la 
doar zece metri mai înainte pe coridor, este o cameră de 
interogatorii. De partea cealaltă, te întâmpină o zonă sigură şi o 
tiradă de obscenităţi a lui Clark, care este ancorat cu lanţuri de 
zid. Este încătuşat şi la picioare cu un lanţ de oţel, iar mâinile îi 
sunt prinse cu cătuşe de centură. 

Uitaţi de doctorul Hannibal Lecter; Clark pare întruchiparea 
răului şi nu joacă nici un rol. Ochii albaştri sunt sălbatici şi 
demonici. Părul îi stă vâlvoi şi a albit înainte de vreme. Dar gura 
îi este atât de plină, în toate sensurile! Dinţii din ea sunt 


putreziţi, iar el scuipă un şuvoi continuu de mizerie veninoasă. 
Însoţit de gardieni, se împleticeşte înainte pentru a-şi întâmpina 
vizitatorul, cu o ură intimidantă emanând din fiecare centimetru 
al staturii sale puternice, de 1,80 metri. Poartă bluza gri a 
închisorii şi nişte pantaloni largi, iar pe cap are o şapcă pusă 
strâmb. Transpiră abundent. 

Oricât de respingător ar fi, aspectul şi limbajul obscen nu 
fac pe nimeni criminal şi, pe măsură ce s-a derulat, povestea lui 
Clark avea să se dovedească un film poliţist captivant. Mai mult, 
viaţa lui chiar ar putea fi un monument al protestelor din 
frustrare ale unui om nevinovat. 

In vara lui 1980, o serie de crime îngrozitoare au zguduit 
Hollywoodul. Toate victimele erau prostituate, vânzând sex pe 
bani pe renumitul Sunset Boulevard. Acest lucru a făcut ca 
presa să-l numească pe încă necunoscutul criminal în serie „The 
Sunset Slayer"!!. Actorii principali în acest dans al morţii au fost 
Carol Mary Bundy, Douglas Daniel Clark şi John „ Jack“ Robert 
Murray. 

Carol Bundy (nici o legătură cu criminalul în serie Ted 
Bundy) este scundă şi neatrăgătoare. Mama ei, Gladys, era 
parţial amerindiană Algonquin, iar tatăl, Charles Peters, un 
canadian francez cu o constituţie ce ar putea fi descrisă drept 
dolofană. Carol a remarcat la un moment dat că „era o versiune 
a mea masculină, cu chelie. Avea ochi albaştri, o înfăţişare 
plăcută şi o personalitate explozivă. A fost un tată bun. Mă 
adora pentru că eram deşteaptă." 

Născută în 1943, Carol a fost al doilea copil dintre cei trei ai 
familiei sale, care a locuit în mai multe oraşe din SUA. Spune că 
a fost la 23 de şcoli diferite până în clasa a IX-a. Până la 11 ani, 
începuse deja să fure din magazine şi bani de la părinţi şi de la 
vecini. 

Gladys Peters a murit în urma unei crize cardiace într-o zi 
de duminică, pe 10 iunie 1957. Carol spune că în noaptea 
următoare era în pat cu tatăl ei, care „mi-a făcut sex oral şi a 
abuzat-o sexual pe sora mea de 11 ani“. Într-o noapte, chiar 
înainte să împlinească 16 ani, a fost trimisă de tatăl ei la 
magazin, să cumpere diverse provizii. Când a ajuns acasă, 
susţine că a găsit „sânge peste tot şi o puşcă pe un scaun". 
Spune că tatăl ei, care se recăsătorise, nu mai suporta viaţa şi 


11 „Ucigaşul de pe Sunset" (n.tr.) 


plănuise să comită o crimă. „De-aia m-a trimis la magazin. Urma 
să-şi omoare noua nevastă cât timp eram eu plecată, apoi şi pe 
mine, când mă întorceam." Din câte se pare, planul s-a întors 
literalmente împotriva lui, când el şi soţia sa au început să se 
lupte pentru puşcă, iar aceasta s-a descărcat, spulberându-i 
degetul mare. 

După acest incident, mama vitregă a lui Carol a aranjat ca 
toţi copiii să fie duşi la un orfelinat. A fost un aranjament 
temporar, pentru că apoi au fost trimişi în Indiana, la un unchi. 
Doi ani mai târziu, Charles Peters s-a spânzurat. Avea 52 de ani. 

Carol s-a căsătorit în 1960 cu un proxenet de 33 de ani, pe 
care îl cunoştea de două săptămâni. A durat doar 6 luni, până 
când Carol a plecat pentru că soţul ei voia ca ea să facă sex cu 
prietenii lui. Nu era pregătită să tolereze un astfel de tratament, 
deşi ulterior le-a spus psihiatrilor că făcuse sex pe bani înainte 
de a se căsători şi a mai spus şi că fusese prostituată în 
Portland, Oregon, la mijlocul anilor 1960. 

După divorţ, Carol spune că a încercat să-şi pună ordine în 
viaţă şi s-a înscris la Santa Monica City College, unde a studiat 
pentru a deveni asistentă medicală. Din păcate, facultatea nu 
poate confirma afirmaţia ei că ar fi absolvit în 1968. 

In anul următor s-a măritat cu un infirmier pe nume Grant 
Bundy. Această căsnicie a durat 11 ani, iar cuplul a avut doi 
băieţi. Dar Grant bătea femeile şi arhiva tribunalului arată că, în 
ianuarie 1979, Carol s-a refugiat într-un adăpost pentru femeile 
bătute, apoi l-a părăsit şi a intrat în sistemul de asistenţă 
socială. A avut două tentative de sinucidere. După ce s-a 
angajat ca asistentă medicală licenţiată la Valley Medical Centre 
din Los Angeles, Carol, acum supraponderală, s-a mutat cu cei 
doi copii ai săi în Valerio Gardens, un bloc de apartamente din 
Van Nuys, administrat de Jack Murray. 

John „Jack“ Murray - pe numele complet John Robert Murray 
- era un australian de 41 de ani care locuia cu soţia şi cei doi 
copii ai săi. Avea o reputaţie de Don Juan şi, în foarte scurt timp, 
el şi Carol erau în toiul unei aventuri. Recent divorțată de al 
doilea soţ, căruia îi spunea „un poponar homosexual urlător", 
Bundy a primit jumătate din suma încasată în urma vânzării 
fostei sale case. Era o sumă substanţială, iar calicul Murray, ca 
să-i dăm un nume mai potrivit, a aflat de mica avere a lui Carol. 


Debordând de iubire, de grijă şi de atenţie pentru ea, 
Murray a încurajat-o să-şi verifice vederea la un oftalmolog. 
Avea probleme mari, încât a fost declarată oarbă şi în 
consecinţă eligibilă pentru un ajutor lunar de dizabilitate plătit 
de asistenţa socială. 

Murray nu era cunoscut ca fiind vreun filantrop, ori vreun 
personaj caritabil, pentru că îşi păcălea prietenii pentru bani şi 
îşi înşela frecvent soţia. La un moment dat, a fost prins furând 
bani de la un teledon caritabil în care fusese implicat şi, fără 
îndoială, ajutorul social al lui Bundy şi-a făcut drum tot în 
buzunarele lui Murray. 

Când a aflat în cele din urmă de contul bancar considerabil 
al lui Carol, relaţia şi-a schimbat direcţia, devenind una de 
prostituată-client, dar în sens invers. Acum îndrăgostită complet 
de Murray, Carol a început să-l plătească pentru sex şi, la 
sfârşitul anului, el o lăsase fără 18 000 de dolari, pe motiv că 
avea nevoie de bani pentru operaţia imaginară de cancer a 
soţiei sale. In realitate, a folosit jumătate din bani pentru a-şi 
plăti restanţele pentru duba sa Chevrolet, maşină pe care o 
folosea frecvent pe post de cuib de nebunii. Cu restul banilor a 
recondiționat interiorul vehiculului. 

Până la Crăciunul din 1979, Bundy era atât de obsedată de 
performanţele sado-sexuale ale lui Murray, încât a abordat-o pe 
soţia acestuia oferindu-i 1 500 de dolari în schimbul soţului ei. 
Femeia, care nu bănuise nimic, a fost atât de furioasă, încât a 
insistat ca Bundy să plece din bloc, în timp ce Jack a încuviinţat 
timid, ca să păstreze liniştea. Pentru el, era o problemă de 
economie la bani, căci soţia sa îi gătea şi îi spăla hainele, servicii 
pe care nu-şi putea permite să le piardă. De asemenea, pur 
cinic, Carol nu era decât partenera lui sexuală servilă. Acum, că 
obținuse mare parte din banii ei, nu-i mai era de nici un folos. 
Totuşi a ajutat-o să se mute într-un apartament de pe Lemona 
Avenue, Van Nuys, la vreo cinci kilometri se locuinţa lui. 

Când s-a mutat pe Lemona Avenue, în mai 1980, Carol s-a 
simţit imediat atrasă de Shannon, fiica de 11 ani a unui vecin. 
Fata era bine dezvoltată fizic şi mental, iar neobişnuitul cuplu a 
început o relaţie schimbând glume pentru adulţi. Inevitabil, 
acest aranjament a căpătat o dimensiune sexuală, iar Bundy a 
încurajat-o pe minoră să treacă puntea dintre mângăierile 
blânde şi lesbianism. 


În ciuda aparentei despărţiri, Jack şi Carol şi-au continuat 
relaţia clandestină, dar într-o manieră mai puţin evidentă. 
Treptat, sexul a devenit din ce în ce mai deviant, iar cuplul a 
încercat să atragă alte fete tinere în relaţii sexuale în trei. Din 
fericire, acestea erau descurajate înfăţişarea dezgustătoare a lui 
Bundy, care, acum complet demoralizată, şi-a retras cei doi fii 
de la şcoală şi i-a trimis în Vestul Mijlociu, la părinţii tatălui lor. 

x x x 
Carol Bundy, cățeaua aia pe jumătate oarbă? 
Şi-a abandonat copiii şi i-a trimis pachet în lad. 
DOUGLAS CLARK ÎN TIMPUL INTERVIULUI 
DIN ÎNCHISOAREA DE STAT SAN QUENTIN 

Douglas Clark s-a născut ca Daniel Clark, în 1948, în 
Pennsylvania, unde tatăl său, Franklyn, aflat în Marina Militară, 
avea garnizoana. A fost al treilea fiu din cinci copii. În clasa a IIl- 
a, s-a hotărât că vrea să fie numit Doug în loc de Daniel. Familia 
s-a mutat constant, din Pennsylvania în Seattle, în Berkley şi 
Japonia. In 1958, Franklyn s-a retras din Marină cu gradul de 
locotenent-comandor. In 1959 s-a mutat cu soţia Blanch şi copiii 
lor, Frank Jr., Carol Anne, Doug şi Jon Ronlyn, în Kwajalein, un 
atol din Insulele Marshall, unde a ocupat o poziţie civilă 
conducând departamentul de aprovizionare al Companiei de 
Transport Texas. Blanch era controlor radio. 

Şi-au petrecut doi ani în Kwajalein, ducând o viaţă de 
privilegii coloniale, într-un complex rezidenţial construit special 
pentru numeroasele familii americane care trăiau în atol. Când 
au revenit în America, au locuit în Berkley pentru o perioadă 
scurtă, înainte de a se muta în India. Familia Clark trăia într-o 
manieră rezervată, în Statele Unite, doar celor foarte bogaţi, cu 
un număr de servitori care îi serveau îndatoritori pe cei doi 
părinţi şi pe copii deopotrivă. 

Alţi americani care locuiau în zonă i-au descris pe cei din 
familia Clark ca pe nişte oameni plăcuţi şi discreţi. Cât despre 
Doug, nimeni nu şi-a putut aminti vreo problemă evidentă de 
comportament, deşi aflaseră că, dacă Doug dădea vreodată de 
bucluc din cauza obişnuitelor năzbâtii copilăreşti, tatăl lui îi 
sărea în apărare agresiv, refuzând să accepte responsabilitatea 
fiului său pentru propriul comportament. 

Ulterior, şi Walter, şi Doug au fost trimişi la Ecolat, Şcoala 
Internaţională din Geneva la care merg copiii diplomaților ONU, 


ai vedetelor internaţionale şi ai familiilor regale europene şi din 
Orientul Mijlociu. Spre deosebire de fratele său, Walt, popular şi 
extravertit, Doug era considerat ursuz şi arogant şi îşi făcuse 
puţini prieteni. Nu se descurca prea bine la cursuri, pentru că 
nu-l interesa să-şi facă treaba şi să termine lucrările. Doug Clark 
susţine că şi-a dezvoltat preferinţele pentru perversiunile 
sexuale în timp ce trăia la Geneva. A fost şi exmatriculat din 
Ecolat pe acest motiv. 

La 16 ani, după ce a plecat din Geneva, Doug a fost trimis 
la Academia Militară Culver din Indiana. Frank Jr. şi Carol Ann 
plecaseră deja de acasă în acel moment, iar Walt a fost trimis la 
o şcoală cu internat din Arizona; Jon Ronlyn i s-a alăturat ulterior 
acolo. Părinţii lui Doug au continuat să se mute în jurul lumii: 
mai întâi în Venezuela, apoi la Perth, în vestul Australiei. 

Deşi inteligent, Doug Clark s-a mulţumit să treacă prin 
şcoală cu minimum de efort. S-a implicat în câteva activităţi 
sportive şi a cântat la saxofon în fanfară. În cei trei ani petrecuţi 
la academie nu a avut nici un prieten apropiat. În schimb, s-a 
alăturat unui grup de puşti care-i împărtăşeau ura faţă de 
autoritate şi aveau o atitudine evidentă de „mă doare-n cur“. Se 
lăuda cu bunăstarea familiei sale şi cu cuceririle sexuale, fără să 
bage de seamă că-i agasa ori plictisea pe amicii săi. Faptul că 
majoritatea colegilor refuzau să aibă de-a face cu el şi adesea 
evitau cu totul contactul nu părea să-l deranjeze absolut deloc. 

Comportamentul şi atitudinea lui Doug au dus la multe 
întâlniri cu terapeutul şcolii, colonelul Gleeson. În ciuda faptului 
că Gleeson a trimis multe scrisori în care informa familia Clark 
despre proasta conduită a fiului lor, aceştia nu au arătat nici un 
interes. În perioada cât a fost acolo, Doug a fost vizitat o singură 
dată de mama lui. Singura vizită a tatălui său a fost când puştiul 
era în vacanţă. 

Ca majoritatea adolescenților, Doug şi colegii săi erau 
obsedaţi de fetele de vârsta lor şi de fanteziile sexuale, dar 
pentru Doug erau mai mult decât o fantezie. Aducea adesea 
câte o fată în cameră, unde îi înregistra gemetele de plăcere în 
timp ce făcea sex cu ea. Apoi reda casetele pentru colegi, 
bucurându-se că-i face să fie invidioşi. 

La 17 ani, Doug a spus că şi-a cunoscut marea dragoste la 
un dans, unde a luat-o de lângă un alt băiat. În ciuda afirmațiilor 
că era îndrăgostit de Bobbi, făcea poze în timp ce făceau sex şi 


le împărțea prin şcoală, bucurându-se de notorietatea pe care i- 
o aduceau. 

În 1967, la 19 ani, Clark a absolvit Culver şi a plecat să 
locuiască cu părinţii, care acum se pensionaseră şi trăiau în 
Yosemite. Când a fost recrutat, s-a înscris în Forţele Aeriene, în 
serviciul de informaţii radio, pentru a se asigura că nu va sfârşi 
pe front, în Războiul din Vietnam. A mers mai întâi în Texas, 
apoi în Anchorage, Alaska, unde a primit sarcina de a decoda 
mesajele ruşilor. 

Disciplina militară din Anchorage i-a reamintit de Culver şi a 
urât pedepsele primite din partea ofiţerilor superiori; dar viaţa 
oraşului compensa. Îşi petrecea mai tot timpul prin numeroasele 
baruri unde îşi hrănea orgoliul de mascul plecând în fiecare 
seară cu o altă dansatoare la braţ. Înainte să i se termine 
stagiul, Douglas Clark a părăsit Forţele Aeriene, fiind lăsat la 
vatră cu onoruri, o Medalie pentru Serviciu de Apărare Naţională 
şi beneficiile intacte. Care au fost evenimentele care au dus la 
acest deznodământ nu se ştie, pentru că povestea este diferită 
de fiecare dată când o spune, iar Forţele Aeriene nu dezvăluie 
nici o informaţie. Doug susţine că a fost martorul uciderii unui 
bărbat de culoare de către un alb şi că a fugit când a fost 
chemat la interogatoriu. 

Cu peste 5 000 de dolari în buzunar, Doug plănuia să 
meargă cu maşina din Alaska până la graniţa cu Mexic, dar s-a 
oprit când a ajuns în Van Nuys, Los Angeles, unde s-a mutat cu 
sora lui, Carol Ann, care locuia cu soţul ei abuziv. 

La 24 de ani a cunoscut-o într-un bar din nordul 
Hollywoodului pe Beverley, 27 de ani, cu care s-a însurat mai 
târziu. Blondă şi masivă, femeia se vedea grasă şi urâtă, dar a 
crezut că Doug, cu visurile şi ambițiile lui mari, avea să o 
încurajeze întotdeauna. 

Au cumpărat o afacere de capitonare a maşinilor, pe care a 
condus-o Doug, în timp ce Beverley avea o slujbă şi, în 
weekenduri, ţinea contabilitatea. Doug insista că el era cel 
inteligent, nu ea, şi refuza să asculte orice sfat îi dădea legat de 
afacere. De câte ori începea să le meargă bine financiar, Doug 
strica rapid lucrurile. În timpul anilor 1970, firma a început să se 
clatine, aşa că au vândut-o. Pentru a-şi plăti datoriile, Doug s-a 
angajat la o benzinărie şi ca agent de securitate, apoi a început 
să cumpere bunuri la licitaţii şi să le revândă în târgurile de 


vechituri. Beverley avea sarcina de a încărca şi descărca 
maşina, pentru că, în opinia lui, el era un vânzător mai bun 
decât ea. 

Cu toate că Beverley nu a putut preciza ce a mers prost în 
căsnicia lor, a spus totuşi că Doug era leneş. Nu i se părea că 
plăcerea lui de a-i purta lenjeria era mai neobişnuită decât 
dorinţa de a încerca schimbul de neveste sau sexul în trei. 

Beverley a luat în greutate în timpul relaţiei lor, aşa că 
Doug petrecea acasă din ce în ce mai puţin timp, preferând să 
meargă în baruri. Potrivit spuselor lui Carol Ann, fratele ei bea 
foarte mult şi devenea foarte nervos şi anxios când se îmbăta. 
Beverley a negat asta, chiar dacă îl presase să se înscrie la 
Alcoolicii Anonimi ca o condiţie pentru a rămâne împreună. El s- 
a ţinut departe de alcool doi ani. 

Doug era ambițios, dar nu-şi putea asuma efortul necesar 
pentru a obţine succesul pe care şi-l dorea. A fost propunerea lui 
Beverley ca el să candideze la Primărie pentru un post de 
stagiar la o centrală termică. El a fost de acord şi chiar a făcut 
cursul de instruire. 

În 1976, la patru ani de la căsătorie, Doug şi Beverley s-au 
despărţit şi ulterior au divorţat, cu toate că au rămas prieteni 
apropiaţi. 

Douglas Clark a început să lucreze la fabrica de săpun 
jergens în 1979. Principala sa îndatorire ca inginer era 
supravegherea cazanului. Deşi nu se ridica la nivelul educaţiei 
sale, se bucura de senzaţia de putere pe care i-o dădea 
controlul structurii înalte cât trei etaje. 

În februarie 1980, Clark şi-a incendiat maşina în faţa 
fabricii, în timpul unui schimb de noapte, pentru a încasa banii 
din asigurare. Ulterior, i-a spus lui Carol Bundy că adevăratul 
motiv fusese distrugerea probelor. 

Până să o cunoască pe Bundy, Clark căpătase chiar un 
talent de a se insinua în vieţile femeilor grase, neatrăgătoare, 
care îi ofereau de bunăvoie şi gratuit cazare, mâncare şi bani, în 
schimbul atenţiei pe care o primeau de la el. Când cereau mai 
mult, le părăsea rapid şi trecea la următorul suflet singur. 

Imediat după Crăciunul din 1979, Carol Bundy, pe atunci în 
vârstă de 37 de ani, l-a cunoscut pe Doug Clark la clubul country 
Little Nashville, unde Murray cânta piese de-ale lui Tom Jones. 
Douglas Daniel Clark era inginer de meserie, dar un negustor cu 


maniere incredibil de şlefuite. Era şi citit şi îi plăcea să presare 
discuţiile cu citate din Shakespeare şi expresii franţuzeşti. La 31 
de ani, Clark era un bărbat arătos, cu un accent slab, uşor 
european, un dar care îi permitea să cucerească orice femeie 
voia. Era o lipitoare şi un hedonist sexual care nu se bucura 
decât dacă avea mai multe amante nerăbdătoare să-şi împartă 
casa cu el. Erau chiar momente în care era atât de solicitat, 
încât uita pur şi simplu unde locuia. 

Carol Bundy şi Douglas Clark au petrecut împreună noaptea 
în care s-au întâlnit prima dată. Când a aflat că Doug avea 
probleme cu proprietara apartamentului în care stătea cu chirie, 
Carol i-a oferit un loc în casa ei. Pentru o scurtă perioadă, 
aranjamentul a fost reciproc satisfăcător. Pe scurt, Clark îşi 
vindea trupul şi făcea sex pentru un acoperiş deasupra capului. 
În cele din urmă, i-a pus în vedere că i-ar conveni mai mult bani 
contra sex. In timpul scurtei sale şederi în Lemona Avenue, 
Bundy i-a făcut cunoştinţă lui Clark cu partenera ei de jocuri 
sexuale, Shannon. 

Proximitatea tentantă a tinerei versate sexual şi încurajările 
lui Carol spre sexul în trei s-au dovedit irezistibile pentru Clark. 
Bundy l-a fotografiat simulând sexul cu copila machiată, o 
expunere care ulterior s-a dovedit a fi distrugătoare pentru el. In 
timpul unui interviu în închisoarea San Quentin, Clark a tunat şi 
a fulgerat pe marginea subiectului, spunând: „Am făcut sex cu 
Bundy de vreo trei ori în toată relaţia, deşi Carol spune altceva. 
Murray era iubita ei sado-maso. Ea şi Jack au făcut sex cu 
puştoaica de 11 ani. El a încercat să o violeze oral şi vaginal. Au 
încercat în mod repetat să o atragă pe colega mea de 
apartament, Nancy, în partide de sex în trei. Carol chiar a 
încercat să o atragă pe Nancy să încerce sex în trei cu Shannon! 
Le-a spus lui Nancy şi lui Shannon să nu-mi spună că se străduia 
împreună cu Jack să facă sex cu ele, pentru că nu mi-ar fi plăcut 
că ea şi iubitul ei şi-o trăgeau cu una dintre prietenele mele.“ 

x x x 

Prima crimă confirmată comisă de Sunset Slayer au fost 
dubla omucidere a Ginei Marano, 15 ani, şi a Cynthiei Chandler, 
16 ani. Trupurile dezbrăcate ale celor două frumoase 
adolescente au fost găsite pe o rampă a Autostrăzii Ventura de 
un măturător din Caltrans, joi, 12 iunie 1980. Legistul a stabilit 
că muriseră cu o zi înainte. Cynthia a fost ucisă de un singur 


glonţ în ceafă, tras de o armă de calibru .25. Glonţul i-a rămas în 
creier, iar al doilea i-a străpuns plămânul, distrugându-i inima. 
S-a stabilit şi că ambele focuri au fost trase de la mică distanţă. 
Gina, de asemenea, a fost împuşcată de două ori. Un glonț i-a 
intrat prin spatele urechii stângi, ieşind lângă sprânceana 
dreaptă, iar al doilea i-a trecut prin ceafă, ieşind prin spatele 
urechii stângi. 

Sâmbătă, 14 iunie, în jur de ora 8 seara, o femeie a sunat la 
Divizia Nord-Est a Secţiei de Poliţie Los Angeles, în Van Nuys. l-a 
spus unui detectiv că era de părere că iubitul ei e un criminal. 

— Ce încerc să fac e să mă lămuresc dacă individul pe care 
îl cunosc, care întâmplător mi-e iubit, a făcut sau nu asta. El zice 
că a făcut-o. Numele meu e Betsy. 

Mai târziu, în timpul aceleiaşi convorbiri, şi-a schimbat 
numele în Claudia. Polițistul era nerăbdător să afle numele 
complet al aşa-zisului ucigaş. Femeia a refuzat să divulge 
această informaţie vitală, dar, când a fost presată, a oferit 
câteva semnalmente: 

—Are părul şaten şi creţ şi ochi albaştri. Numele de botez e 
John şi are 41 de ani. Am găsit o geantă la el în maşină, plină cu 
pături, prosoape de hârtie şi cu hainele lui, toate pline de sânge. 

Descrierea i se potrivea perfect lui Jack Murray, şi nu lui 
Clark, care avea doar 37 de ani atunci. Acum pornită pe 
mărturisiri, femeia a adăugat: 

—Zice că a tras de patru ori. De două ori în capul unei fete 
şi că i-a spulberat efectiv capul. Un foc în capul şi unul în pieptul 
celeilalte fete. A folosit un pistol de calibrul .25. Se potriveşte cu 
ce aveţi? 

După ce a închis, un detectiv a scris pe caseta cu 
înregistrarea convorbirii: „Fie ucigaşa, fie cineva care cunoaşte 
ucigaşul!" 

În următoarele zile, anchetatorii au alcătuit o listă cu 
persoane care cumpăraseră pistoale de calibrul .25 în ultimele 
luni. A apărut şi numele lui Carol Mary Bundy, care cumpărase 
două arme automate Raven de calibru .25, în Van Nuys, vineri, 
25 aprilie. De fapt, era singura femeie de pe listă. Magazinul de 
arme le-a dat poliţiştilor adresa acesteia, numărul de 
înmatriculare al maşinii şi numărul de asigurări sociale. 

Uluitor, poliţiştii au ales să ignore aceste informaţii cruciale, 
în ciuda recentului apel telefonic din partea unei femei care 


indica o conexiune cu două dintre crime. De ce s-a întâmplat 
asta exact va rămâne un mister încă multă vreme. 

Intre timp, sâmbătă, 22 iunie, Bundy s-a mutat pe Verdugo 
Avenue, în Burbank. Clark, printre alţii, a ajutat-o să-şi ducă 
mobila şi lucrurile în partea cealaltă a oraşului, în noua locuinţă, 
care se afla la doar o aruncătură de băț de locul lui de muncă de 
la fabrica de săpun Jergens. 

A doua zi la ora 3:05 dimineaţa, un poliţist din Burbank a 
găsit cadavrul complet îmbrăcat al unei prostituate pe nume 
Karen Jones, zăcând într-o rigolă pe o stradă rezidenţială din 
apropierea studiourilor NBC din Hollywood. Fusese împuşcată în 
tâmplă cu un pistol de calibru .25, iar semnele indicau că fusese 
aruncată dintr-un vehicul în mişcare. Testele balistice făcute pe 
glonţul extras din capul ei la autopsie au dovedit că fusese tras 
de aceeaşi armă folosită şi în cazurile Chandler şi Marano. 

Mai târziu în aceeaşi dimineaţă şi la doar câţiva kilometri 
depărtare, într-o parcare Sizzler Diner, poliţia a găsit cadavrul 
decapitat al unei alte prostituate, Exxie Wilson. Corpul, care 
fusese ascuns în spatele unui tomberon, era dezbrăcat şi zăcea 
într-o baltă de sânge închegat. Wilson şi Jones aveau acelaşi 
proxenet, iar acesta le-a spus poliţiştilor că le văzuse pe 
amândouă în viaţă cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Erau 
împreună. 

In seara zilei de joi, 26 iunie, un localnic a parcat maşina în 
faţa casei sale din Studio City şi a observat un cufăr de lemn 
decorat care îi bloca accesul. „Am crezut că am dat peste vreo 
comoară", le-a spus el ulterior poliţiştilor, dar, când a deschis 
cufărul, omul a văzut cu groază că înăuntru era un cap de om, 
înfăşurat într-un tricou şi o pereche de blugi. La autopsie, s-a 
constatat că Exxie fusese împuşcată cu un glonţ calibrul .25, iar 
capul fusese spălat şi machiat grosolan. Fusese refrigerat după 
decapitare, care avusese loc în timp ce Exxie era încă în viaţă. 
In gât, avea urme de ceea ce părea a fi lichid seminal. Glonţul 
extras se potrivea perfect cu cele din cazurile Marano, Chandler 
şi Wilson. 

x x x 

Duminică, 29 iunie, vânătorii de şerpi care căutau trofee 
într-o prăpastie pe dealurile din apropierea Bulevardului Foothill 
din Sylmar au descoperit trupul unei prostituate de 17 ani, pe 
nume Marnette Corner. Parţial dezbrăcat şi acoperit cu tufe, 


cadavrul, care se deshidratase şi se mumificase în arşiţa verii, 
zăcea cu faţa în jos. La autopsie s-a constatat că fusese 
împuşcată de trei ori în piept cu un pistol de calibru .25, iar 
abdomenul fusese spintecat. Marnette fusese văzută ultima 
dată în viaţă pe 31 mai. Gloanţele se potriveau perfect cu cele 
din crimele precedente. 

La acel moment, poliţia deja luase urma cufărului de lemn 
până la un magazin Newberry's din Reseda, unde un vânzător 
şi-a amintit că fusese cumpărat de o femeie supraponderală, 
care purta ochelari cu lentile groase şi mănuşi scurte, negre. Işi 
amintea în mod special mănuşile, pentru că fusese o zi foarte 
toridă. „Era bondoacă şi cam urâtă", le-a spus vânzătorul 
poliţiştilor. 

Indiciile care să poată duce la identificarea misterioasei 
informatoare numită „Claudia" începeau deja să se adune. Cinci 
prostituate fuseseră împuşcate cu acelaşi pistol de calibrul .25, 
iar semnalmentele cumpărătoarei cufărului se potriveau cu cele 
ale lui Carol Bundy, singura femeie din toată California care 
deţinea două pistoale Raven. Şi totuşi poliţiştii nu făceau 
legătura. 

Pe 29 iulie, starea mentală a lui Bundy a început să se 
deterioreze. L-a implorat pe Clark să o împuşte. Când acesta a 
refuzat, a încercat să se sinucidă. A intrat în maşina ei Datsun şi 
şi-a injectat insulină şi clordiazepoxid. Apoi a înghiţit un pumn 
de somnifere. In ciuda cunoştinţelor sale despre medicamente, 
obţinute în urma experienţei ca asistentă medicală, tentativa de 
suicid a eşuat, iar ea a fost găsită şi dusă la spital. 

A doua zi, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l sune pe 
Jack Murray de pe patul de spital, să-l roage să o ia cu duba lui. 
Când s-au întâlnit, a văzut că el era însoţit de o femeie pe nume 
Nancy Smith. Carol s-a enervat atât de tare, încât a refuzat să 
urce în maşină şi, fierbând de furie, a plecat acasă pe jos. Nimic 
din toate astea nu i-au împiedicat totuşi pe ea şi pe Murray să 
facă sex în trei cu Shannon, patru zile mai târziu. 

Duminică, 3 august, Bundy a aranjat să se întâlnească iar 
cu iubitul ei în parcarea clubului country Little Nashville. 
Coordonarea însă a lăsat de dorit, căci, în momentul când a 
ajuns la locul întâlnirii, l-a găsit pe Murray deja în duba sa, 
făcând sex cu o femeie pe nume Avril Roy-Smith. Carol a bătut 
în uşă şi Avril a plecat. 


Această întâlnire întâmplătoare cu încă o femeie a fost 
picătura care a umplut paharul. Bundy şi Murray au plecat 
împreună de la club şi au parcat la câteva străzi distanţă, unde 
s-au pregătit să facă sex în spatele dubei. Murray s-a întins 
dezbrăcat pe burtă, în timp ce, ghemuită în spatele lui, Bundy i- 
a depărtat fesele şi şi-a vărât limba în anusul lui. În timp ce 
Murray gemea de plăcere, ea a dus mâna la cordonul din jurul 
taliei şi a scos unul dintre pistoalele Raven automate. Cu limba 
încă între fesele lui Murray, i-a atins ceafa cu ţeava armei. Ela 
simţit oţelul rece şi a îngheţat o secundă, înainte ca ea să-i 
tragă un singur glonţ în creier. l-a verificat pulsul şi a observat 
că încă mai trăia, aşa că a tras din nou. Inima lui a continuat să 
bată. Aruncând arma într-o parte, Bundy a scos din geantă un 
satâr, pe care i l-a înfipt de mai multe ori în spate. După o 
duzină de lovituri a murit, în sfârşit. Pentru a-şi desăvârşi opera, 
Bundy i-a spintecat apoi fesele şi i-a mutilat anusul, după care l- 
a decapitat. Apoi a scotocit prin compartimentele dubei şi a 
împrăştiat casete video şi reviste porno pe lângă cadavru. 
Golind servieta lui Murray, a luat câteva fotografii Polaroid cu 
subiect sexual, cheile şi arma lui, după care i-a pus capul într-o 
pungă de plastic. S-a întors apoi la maşina ei, care era încă în 
parcarea clubului. Acum, în primele ore ale zilei de luni, 4 
august, a mers până la o cabină telefonică şi a sunat acasă, 
unde Clark dormea. 

Doug Clark era în pat cu Nancy Smith când soneria 
stridentă l-a smuls din somnul adânc. „Carol şoptea la capătul 
celălalt al firului", povesteşte el, şi, în timp ce convorbirea 
continua, Nancy, care suferea de epilepsie, a făcut o criză. Doug 
i-a spus lui Bundy să tacă şi să vină acasă, apoi a chemato 
ambulanţă. Când a ajuns Bundy, cinci minute mai târziu, 
paramedicii erau deja acolo. După plecarea ambulanţei, Bundy 
l-a luat pe Clark până la maşină, unde, pe scaunul din dreapta, 
se afla capul lui Murray în punga de plastic. Ciotul de gât 
ciopârţit şi însângerat era expus, iar Clark s-a dat înapoi şi a 
început să vomite. Mai întâi criza lui Nancy şi acum asta - era 
deja prea mult -, dar apoi Bundy l-a întrebat calmă dacă vrea s-o 
ajute să curețe mizeria. Ca un idiot perfect, el a fost de acord, în 
ciuda faptului că programul său la Jergens începea într-o oră. 

Au plecat în direcţia fabricii, cu Bundy ţinând în poală capul 
în punga de plastic. Când au trecut pe lângă o grămadă de 


moloz, ea a lăsat geamul şi l-a aruncat afară. Capul lui Murray 
nu a mai fost găsit niciodată. 

Trei zile mai târziu, pe 7 august, avidă de sex, Bundy a 
invitat-o la cină pe Tammy Spangler, una dintre fostele iubite 
ale lui Murray. Clark ştia că încerca să iniţieze o altă relaţie 
sexuală în trei şi a refuzat. In orice caz, îi plăcea de Spangler, 
care era atrăgătoare, dar se şi temea de starea mentală a lui 
Bundy. „Dacă a putut să-i facă ce-i făcuse lui Jack", spune el, 
„ce dracu' ar fi putut face în continuare? Să se ocupe de capu' 
meu, de exemplu?" 

După masă, Tammy a plecat la muncă, iar Bundy şi Clark 
au rămas singuri.  Aşteptările ei sexuale rămăseseră 
nesatisfăcute, aşa că l-a convins pe Doug să meargă în 
Hollywood şi să caute o altă fată care să-i facă sex oral. Acesta 
avea să fie cadoul de la Bundy pentru ziua lui de naştere, iar el 
a fost de acord fără tragere de inimă. 

Au mers pe Highland Avenue, unde au văzut o ţintă 
potrivită. Prostituata a fost chemată şi au încheiat târgul. 
Numele fetei era Cathy, dar, înainte de a lua banii, aceasta a 
spus: „Nu fac nimic cu nici o femeie". l-au alungat temerea şi s-a 
urcat în spate, urmată de Clark, care a lăsat spătarul scaunului 
aplecat peste volan. Acest lucru i-a permis lui Carol, care stătea 
în dreapta, să aibă o privelişte perfectă. A urmărit cu nesaţ 
imaginea neclară prin lentilele ei groase. Clark descrie ce s-a 
întâmplat mai departe: 

„Eu eram în stânga şi Cathy era în dreapta mea; stătea 
răsucită, doar cu fesa stângă pe marginea banchetei. Mă lucra 
cu gura şi chestii de-astea. Atunci am observat-o pe Carol 
foindu-se pe locul ei. A început să se ridice şi să-şi întindă gâtul 
uitându-se în jurul maşinii, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă era 
cineva în apropiere. l-am văzut mâna întinzându-se pe după 
scaun, ca şi cum ar fi vrut s-o pipăie pe Cathy. Apoi am văzut 
căcatul de armă. O secundă, am crezut că o să mă împuşte, 
cum făcuse cu Murray. Dar Carol a pus pistolu' în ceafa târfei şi 
a tras.“ 

Glonţul a trecut prin capul prostituatei şi l-a lovit pe Clark în 
partea de jos a abdomenului. Din fericire, era doar o rană 
superficială, dar tricoul său de muncă începuse să se îmbibe de 
sânge. „Eram şocat şi m-am speriat rău“, povesteşte el. „Carol 
mi-a zis să conduc nenorocita de maşină, iar ea s-a urcat în 


spate, a rupt hainele de pe fata moartă şi a abuzat-o sexual, în 
vremea asta bătând câmpii că era sigură că fetei moarte i-ar fi 
plăcut." 

După ce au scăpat de cadavru, cei doi s-au întors în 
apartamentul lui Bundy, unde el şi-a schimbat hainele murdare. 
Nu avea să le mai vadă până când nu va fi arestat. 

Sâmbătă, 9 august, poliţia Van Nuys a primit o plângere 
despre o dubă Chevrolet abandonată pe Barbara Ann Street. A 
fost menţionat şi un miros urât emanând din vehicul. În câteva 
minute, un echipaj de poliţie a sosit la faţa locului, iar unul 
dintre poliţişti s-a uitat prin geamul dubei şi a văzut un cadavru 
în spate. In timp ce zona era izolată, detectivul Roger Pida a 
urcat în vehicul pentru investigaţiile preliminare şi, printre 
actele împrăştiate peste tot, a găsit un portofel cu acte care 
identificau victima ca fiind John Robert Murray. Verificând în 
calculator, poliţiştii au aflat că soţia lui Murray raportase 
dispariţia acestuia în urmă cu câteva zile, iar poliţiştii au reuşit 
să afle că Murray îşi petrecea mult timp cu o femeie pe nume 
Carol Mary Bundy. 

A doua zi dimineaţă, doi detectivi au sunat la uşa 
apartamentului lui Bundy din Burbank. Aceasta i-a invitat 
înăuntru şi i-a prezentat pe Clark şi pe Tammy Spangler. Clark şi 
Bundy au fost luaţi la secţie pentru a răspunde la câteva 
întrebări, în timp ce Spangler i-a urmat în maşina ei, pentru a-i 
duce înapoi acasă după interogatoriu. 

La secţia de poliţie, cei doi au oferit alibiuri diferite pentru 
ora morţii lui Murray. Clark a spus adevărul, în speţă că Bundy 
venise târziu acasă în noaptea aceea. Într-o altă cameră de 
interogatoriu, Bundy a minţit, susţinând că fusese acasă toată 
seara. A fost fermă, spunând că nu ieşise deloc. Întrebată dacă 
deţinea vreo armă de foc, Bundy a spus că vânduse recent două 
pistoale unui tip înalt, roşcat şi cu o cicatrice. Singurul nume 
care i-a venit pe moment a fost Mike Hammer, ceea ce i-a 
amuzat pe poliţişti. Atunci a început să ciripească Tammy 
Spangler. Aceasta le-a spus detectivilor că îl văzuse pe Murray 
cu o femeie pe nume Avril Roy-Smith în noaptea crimei. „Poate 
că ar fi mai bine să vorbiţi cu ea“, le-a sugerat ea. 

Fără vreo probă solidă care să-i ajute să o reţină pe Bundy, 
poliţiştii le-au permis celor doi să plece, în timp ce ei au căutat-o 
pe Avril, care le-a dat un alibi verificabil pentru intervalul de 


timp din jurul morţii lui Murray. Le-a spus şi că, în momentul 
plecării ei, Jack Murray era în dubă, în viaţă. În timp ce se 
îndrepta spre clubul în care şi-a petrecut următoarele trei ore 
bând cu prietenii, a văzut-o pe Carol Bundy urcând în duba lui 
Murray. 

Poliţiştii de la Omucideri erau acum foarte interesaţi de 
Bundy. A doua zi, în timp ce ei completau actele pentru 
mandatul de arestare, Bundy a plecat de la muncă, după ce le-a 
mărturisit colegelor de la spital că îşi omorâse şi îşi decapitase 
iubitul. Le-a spus că se ducea acasă, ca să scape „de probe, 
înainte să vină Doug acasă". Imediat după ce a plecat, unul 
dintre directorii spitalului a sunat disperat la poliţie, raportând 
afirmaţiile ciudate ale lui Bundy. 

Pe drumul spre casă, Bundy a trecut să-l vadă pe Clark la 
fabrica de săpun. L-a rugat pe agentul de securitate de la poartă 
să-l cheme. Când a ieşit, i-a spus că le-a mărturisit totul 
poliţiştilor. Clark s-a albit la faţă. „Pizdă nebună", a izbucnit el, 
„pleacă, în puia mea, de lângă mine!" 

După plecarea lui Bundy, Doug a fugit înapoi în fabrică, 
unde a încercat de mai multe ori să-l sune pe detectivul Pida, 
care nu era la birou. „Bundy încerca să-mi pună mie în cârcă 
crimele", a spus el de mai multe ori în timp ce îşi clama 
nevinovăția pentru crimele de pe Sunset, „şi cine dracu’ să 
creadă că o femeie e autoarea omorurilor ălora? Şi mai 
ascunsese şi poze incriminatoare cu mine şi Shannon. Şantaj. 
Da. Asta e!“ 

Imediat după 11 dimineaţa, Divizia Nord-Est a Secţiei de 
Poliţie Los Angeles a primit un telefon de la o femeie - Carol 
Bundy - care a cerut să vorbească cu detectivii de la Omucideri. 
Când ofiţerul James Kilgore a preluat apelul, femeia a spus: 

—Cândva, mai demult, aţi avut o serie de prostituate 
omorâte în Hollywood. 

— Încă mai avem, a replicat Kilgore, fără să ştie că Bundy 
înregistra convorbirea. 

— Mai aveţi un nume de cod pentru fata care îşi spunea 
Betsy/Claudia? 

Kilgore i-a spus că nu era sigur. 

— Bine, nu contează. Vreţi să puneţi azi mâna pe vinovat? 

A vorbit despre crime, a spus că arma era un pistol automat 
de calibrul .25 şi că bărbatul ei i-a spus că omorâse „peste 50 


de oameni". Apoi a spus că ea omorâse un bărbat pe nume Jack 
Murray şi că fusese implicată în câteva dintre celelalte crime. 

—Aia căreia i-a tăiat capul. Mă rog, m-am jucat şi eu cu 
ea... şi fata grasă [Karen Jones] de care a scăpat lângă 
studiourile NBC, am fost implicată în aia. 

Kilgore a întrebat câte crime fuseseră. 

— Probabil 12 sau 14 cu totul, a venit răspunsul. Da’ nu am 
dovezi pentru toate. Doar pentru 8 sau 9. 

— Şi l-ai ajutat la unele dintre ele? 

— Da, a spus Bundy. Adică am fost implicată pentru că mi- 
era o frică de moarte, fiindcă ştiam că făcuse toate lucrurile 
astea. Am simţit că trebuie să mă implic. Dacă eram implicată, 
nu avea nici un motiv să mă omoare. 

Apoi a spus că sunase ca să se predea şi că numele ei real 
era Carol Bundy. In sfârşit, referindu-se la autorul crimelor, a 
izbucnit: 

— E iubitul meu şi numele lui e Douglas Daniel Clark. 

—Nu te simţi rău că ai omorât pe cineva? a întrebat-o 
detectivul. 

Uluitor, răspunsul lui Bundy a fost: 

— Adevărul adevărat e că e distractiv să omori oameni, iar 
dacă aş fi lăsată în libertate, probabil aş face-o din nou. Trebuie 
să spun, ştiu că sună aiurea... o să sune dement, şi chiar nu 
cred că sunt psihopată, da' e distractiv. E ca într-un carusel. Nu 
omorul, nu faptul că moare cineva, pentru că nu i-am omorât în 
vreun fel în care să sufere. Doar că-i omoram şi atât. 

x x x 

După apelul telefonic, Bundy a început să-şi rearanjeze 
apartamentul, crezând că are câteva ore în care să-şi pună 
lucrurile în ordine. Işi pusese în cap să facă tot posibilul să-l 
incrimineze pe Clark, dar a avut doar câteva minute la 
dispoziţie, pentru că detectivii au ajuns foarte repede la uşă 
pentru a o aresta. După care au percheziţionat cu atenţie 
locuinţa. 

Aproape imediat, Bundy a ridicat o cutie de carton în care 
se aflau o pereche de chiloţi şi alte câteva haine. Aceste lucruri 
s-au dovedit ulterior a fi aparţinut unei victime încă 
nedescoperite, care avea să fie numită „ Jane Doe 28“. Cutia 
mai conţinea şi o geantă a unei alte victime neidentificate, „Jane 
Doe 18“. 


— Cutia asta e a lui Clark, a spus ea. Şi vreţi să vedeţi ce fel 
de om e Doug Clark? a întrebat ea, întinzând mâna să-şi ia 
geanta de pe masă. 

Un poliţist a oprit-o, temându-se ca în geantă să nu fie vreo 
armă, dar înăuntru erau cheile lui Bundy. A ales o cheie de pe 
inel şi i-a dat-o unui poliţist, pentru a deschide dulăpiorul din 
dormitorul lui Clark. Acesta conţinea un album foto cu Clark şi 
nenumăratele lui iubite, inclusiv fotografiile lui cu Shannon, în 
vârstă de 11 ani. De asemenea, ascuns printre diverse alte 
hârtii, era un bon de la un magazin de arme, pe numele Juan 
Gomez, care s-a dovedit ulterior a fi fals. 

Între timp, detectivul Pida îl luase pe Clark pentru 
interogatoriu la secţia de poliţie Van Nuys, unde acesta a fost 
ţinut câteva ore fără apă şi mâncare şi refuzându-i-se accesul la 
toaletă. Acest tratament era ilegal, mai ales că lui Clark nu i se 
spusese de ce fusese arestat. In acel moment, el credea chiar că 
arestarea sa avea legătură cu Murray. Când a fost întrebat în 
sfârşit despre acea crimă, a recunoscut tot ce ştia. Intrebat de 
ce nu a mers direct la poliţie, Clark a răspuns sincer că Bundy 
avea zeci de poze incriminatoare cu el şi cu Shannon, cu care îl 
ameninţase. 

Când Pida a scos albumul luat din camera lui, Clark a 
început să fie vizibil agitat. Detectivul i-a arătat o fotografie a 
cadavrului Cynthiei Chandler, iar Doug a spus că o cunoscuse 
personal. Au vorbit despre prostituatele ucise, moment în care 
Clark a ripostat: 

— Cineva încearcă să mă muşte de cur şi cred că ştiu cine! 

Cu prea puţine alte dovezi pentru a-l aresta, poliţiştii l-au 
reţinut iniţial pe Clark sub acuzaţia de abuz asupra unui minor. 
Era o măsură provizorie, pentru că aveau ambiţii mult mai mari 
în ceea ce-l privea pe Clark. Evident, nu exista nici o probă care 
să spună că fusese implicat în crime, în afara acuzațiilor 
nebuneşti ale lui Carol Bundy. Cu toate acestea, Clark a fost 
reţinut, fără a i se citi drepturile, vreme de încă opt ore, pentru 
că a cerut să vorbească cu un avocat. 

Era deja noapte şi, când au cedat în sfârşit cererilor sale de 
a fi reprezentat legal, poliţiştii l-au informat că toţi avocaţii 
plecaseră acasă şi că abia peste câteva ore puteau chema unul. 
Apoi a fost mutat ilegal la altă secţie de poliţie, la 50 de 
kilometri distanţă de prima. Când a apărut avocatul la secţia de 


poliţie Van Nuys, Clark nu mai era acolo şi nimeni nu părea să 
ştie unde fusese transferat. 

Dacă poliţiştii erau „ostili', Clark era chiar opusul. Le-a dat 
permisiunea să-i percheziţioneze apartamentul, motocicleta şi 
locul de muncă. „Le-am dat totul", spune el nervos. „Le-am dat 
nenorociţii de bocanci, nenorocita de salivă, nenorocitul de 
sânge! M-am oferit să fiu testat cu poligraful, da’ m-am 
răzgândit, pentru că nu am avut niciodată încredere în poliţai. 
Miroseam o înscenare de la un kilometru." 

In vreme ce el era fiert la foc mic, Bundy îşi spunea 
povestea detectivilor care o interogau. A confirmat faptul că 
Doug era nevinovat în cazul uciderii lui Murray, spunând că, 
după ce ea l-a împuşcat pe Murray, un alt bărbat, „un dement", 
i-a tăiat capul pentru a elimina gloanţele ca probă criminalistică. 
Intrebată de ce a lăsat cartuşele goale în Chevrolet, a dat 
răspunsuri contradictorii. Mai întâi a spus că nu şi-a dat seama 
că arma lansa automat cartuşele. După care, întorcând pe dos 
povestea, a spus că şi-a dat seama că arma lansa cartuşele, dar 
pur şi simplu a uitat să le adune. 

În timpul primei percheziţii, foarte amănunțite, a dubei lui 
Murray, nu a fost înregistrat nici un cartuş folosit care să fi fost 
găsit în vehicul. Mai târziu însă, un detectiv a spus că găsise un 
singur cartuş în dubă şi că acesta fusese tras de pistolul Raven 
cromat al lui Bundy. Dezvăluirea a devenit şi mai ciudată când 
s-a aflat că un plic pentru probe al poliţiei, sigilat şi marcat „2 x 
cartuşe găsite la surse nespecificate", fusese deschis şi unul 
dintre cartuşe lipsea. 

Când a fost întrebată de ce l-a împuşcat pe Murray, Bundy 
a dat patru motive vagi, în succesiune rapidă. Primul a fost că 
furase bani de la ea; al doilea, că o părăsise; apoi că l-a 
împuşcat pentru că plănuia să o violeze şi s-o omoare pe 
Shannon; şi, în sfârşit, că voia să-l raporteze pe Doug la poliţie, 
acuzându-l că ar fi autorul crimelor de pe Sunset. Nici unul 
dintre aceste motive nu avea sens, dar, în mod incredibil, 
poliţiştii păreau tentaţi să o creadă, în privinţa căreia dintre cele 
patru poveşti, nu prea ştiau. 

Cu un public atent format din poliţişti arătoşi în jurul ei, 
Bundy a continuat spunând că fusese implicată în uciderea lui 
Cathy. Prostituata fusese împuşcată în Datsunul ei. Când 
poliţiştii i-au spus că în maşină nu exista nici o probă 


criminalistică că se trăsese un foc de armă, cu atât mai puţin că 
fusese comisă o crimă, şi-a schimbat povestea, spunând că 
omorul ar fi avut loc în Buickul ei, pe care i-l împrumutase lui 
Clark. De partea cealaltă, Doug spune că aproape sigur s-a 
întâmplat în Datsun, pentru că maşina avea doar două uşi, iar el 
a trebuit să aplece scaunul peste volan pentru a lăsa victima să 
intre. 

Bundy a continuat, spunând că a plătit-o pe prostituată 
pentru a-i face sex oral lui Clark, ca un cadou de ziua lui de 
naştere, dar a spus că se înţeleseseră ca el să-i facă un semn 
când s-o împuşte în cap. Douglas Clark neagă vehement acest 
lucru, spunând: „Nu, frate, nu-mi pasă cine e. Cine naiba ar lăsa 
o căţea pe jumătate oarbă să împuşte în cap târfa care îi suge 
puia, sperând că nu-i dă o gaură în genunchi ori în piept? Adică 
dacă i se încleştau dinţii?" Clark pare să aibă dreptate. 

Întrebată despre crimele Marano şi Chandler, Bundy a 
susţinut că nu fusese implicată. Doar auzise de crime de la 
Clark. Doug, a spus ea, a fost cel care i-a spus că le împuşcase 
pe cele două femei în cap în timp ce îi făceau sex oral. In timpul 
interviului din San Quentin, l-am întrebat pe Clark cum 
comentează afirmaţia lui Bundy. 

„Îţi baţi joc de mine", a replicat el. „Ai impresia că-s nebun, 
frate? O muiere mi-o suge şi eu îi pun o armă la tâmplă şi îi zbor 
creierii. Şi nenorocitul de sânge, frate? Şi scula mea, frate?! Aş fi 
fost plin de căcatu' ăla şi eu, şi toată nenorocita de maşină!" 

Bundy le-a spus poliţiştilor că Doug „a târât cadavrele din 
Buick în garajul lui încuiat şi a făcut sex cu ele. Şi din cauza 
mizeriei din maşină a dus-o Doug la spălătorie." Clark nu a 
negat niciodată că spălase Buickul şi chiar le-a dat de bunăvoie 
această informaţie detectivilor care au confirmat că fusese la 
spălătorie pe 21 iunie, exact la o săptămână după ce sunase 
Bundy la poliţie, dându-se drept Betsy/Claudia. 

Clark a afirmat: „Oricine a mers cu Buickul sau l-a văzut 
între 14 şi 21 iunie - şi pot depune mulţi mărturie - îţi poate 
spune că maşina era uscată şi imediat după ce am spălat-o pe 
21 era fleaşcă şi a rămas umedă de la aburi o săptămână 
întreagă. Întrebarea e ce căcat de maşină spăla chiar înainte de 
apelul la poliţie din 14 iunie? Datsunul era stricat, Buickul era 
uscat, doar Chevroletul lui Murray se potriveşte cu ce a spus ea 
atunci la telefon." 


Ulterior, s-a dovedit că, într-adevăr, duba lui Murray fusese 
spălată după primele trei crime, deşi poliţia a ales să ignore 
această probă esenţială, care ar fi dovedit dincolo de orice 
îndoială că Bundy minţea din nou pentru a-şi salva pielea. Insă 
toate acestea nu răspund la întrebarea de ce şi-a spălat totuşi 
Clark Buickul. Răspunsul se află în dovezile oferite de alte patru 
persoane, care confirmă că el spune adevărul. 

În seara zilei de 20 iunie, Clark a vizitat-o pe Joey Lamphier, 
una dintre nenumăratele sale prietene, şi, după ce a plecat de la 
ea, a dat accidental cu spatele peste o pisică vagaboanadă, 
strivindu-i picioarele din spate. A luat animalul grav rănit în 
maşină, unde acesta s-a târât sub scaunul pasagerului din 
dreapta. Se ştie că lui Douglas Clark îi plac pisicile şi că, în 
trecut, a adoptat mai multe pisici vagaboande. A salvat multe 
altele din adăposturi şi le-a găsit un cămin. Orice iubitor de pisici 
poate confirma deci că i-ar fi stat în fire să aibă grijă de acea 
pisică în urma accidentului. Din păcate, pisica a murit înainte să 
ajungă la veterinar, aşa că el a pus-o într-o cutie de carton şi a 
lăsat-o lângă tomberon. 

Pe 21 iunie, după program, Clark a mers cu Timmy, băiatul 
proprietarei sale, şi cu Bundy la spălătorie cu Buickul. Carol voia 
neapărat să-şi recupereze maşina, ca să se mute în Burbank. 
Doug a spălat sângele, urina şi excrementele pisicii de sub 
scaun şi a aspirat apa în exces. Ulterior Timmy le-a spus 
poliţiştilor că pata de sânge încă era umedă când a urcat el în 
maşină, ceea ce contrazice complet afirmaţia lui Bundy că 
sângele a stat acolo vreo zece zile. lar Clark explică: „Dacă 
aveam vreun motiv ascuns să spăl maşina, aş fi luat cu mine un 
puşti cu gura mare?“ 

Criminaliştii au găsit o cantitate mică din ceea ce părea a fi 
sânge sub scaunul din dreapta faţa a Buickului şi pe lângă el, 
dar bancheta din spate nu era în nici un caz contaminată, cum 
ar fi trebuit pentru a confirma cele trei crime brutale şi 
sângeroase descrise de Bundy. 

Pe la jumătatea anului 1991, Carol Bundy şi-a schimbat din 
nou povestea. De data aceasta pentru un ziarist care scria o 
carte despre Crimele Sunset. Acum a spus că maşina fusese 
spălată pe 21 iunie, în urma uciderii lui Cathy (Jane Doe 28), 
care avusese loc în noaptea de dinainte. Acum, sângele nu le 
mai aparţinea lui Chandler şi Marano şi nici Cathy nu mai fusese 


ucisă în Datsun. Acum era vorba de altcineva, dar, încă o dată, 
poliţiştii păreau să ignore aceste contradicții. 

Întrebată despre Karen Jones şi Exxie Wilson, Bundy a 
negat orice implicare în aceste crime şi doar a relatat o poveste 
pe care i-ar fi spus-o Clark. „Erau trei târfe care lucrau 
împreună", a spus ea. „Clark a luat-o pe Exxie şi a împuşcat-o în 
cap, după care a decapitat-o în spate la Sizzler’ Diner." (Martorii 
au auzit un vehicul demarând în trombă exact din acel loc, în 
jurul orei 1:15.) Bundy a continuat, spunând că Doug s-a întors 
s-o ia pe Karen Jones şi că a împuşcat-o în timp ce-i făcea sex 
oral în maşină. „A omorât-o şi a scăpat de cadavru", a spus ea. 
Martorii au auzit un țipăt în jurul orei 2:40, iar corpul lui Karen a 
fost descoperit în acel loc la mai puţin de o oră după aceea. 

După aceste două crime, Bundy a susţinut că Doug a adus 
capul lui Exxie în noul ei apartament din Burbank, unde l-a pus 
în congelator, după care a sunat-o în vechiul apartament din 
Lemona, unde ea încă mai locuia. Lista apelurilor telefonice 
arată că acest apel a avut loc exact la 3:08. Dar este adevărată 
povestea lui Bundy? Ea susţine că Doug a fost cel care a sunat-o 
să-i spună ce a făcut. Clark spune că Bundy l-a sunat pe el. 
Diferenţa este că afirmaţia lui se verifică, pentru că are un alibi 
pentru noaptea aceea. 

Tammy Spangler a confirmat că Bundy l-a sunat pe Doug în 
jur de ora 3 dimineaţa în Lemona, unde dormeau pe o saltea 
veche. „Doug avea dureri mari de spate după ce îi mutase 
lucrurile lui Carol", a spus ea. „Se chinuia rău şi s-a enervat 
destul de tare că l-a ridicat din pat." Din nou, detectivii au 
ignorat povestea lui Clark şi au ales s-o creadă pe Bundy, care, 
în cel mai bun caz, era o mincinoasă patologică. Dar mai exista 
vreo dovadă care să confirme afirmaţiile lui Clark şi Tammy 
Spangler, că şi-au petrecut noaptea în vechiul apartament al lui 
Bundy? Da. 

Douglas Clark a spus: „M-am certat cu Cissy Buster 
duminică. Mi-a zis: «Pleacă, dacă nu vrei să te muţi cu mine!» |- 
am spus «La dracu'!» şi mi-am cărat lucrurile în Buick. Carol s-a 
plâns de umezeală şi de mirosul persistent de fecale de pisică 
după spălarea maşinii din ziua precedentă. M-am oferit să o 
usuc, pentru că aveam nevoie de maşină. l-am promis că o usuc 
şi i-o aduc înapoi la timp ca să se mute în Burbank. Apoi am 
plecat în Lemona, unde am stat de pe la 13:30 până la 14:30. 


Băieţii cu mutatul au venit pe la 15:00, şi până la 16:00 au 
mutat-o în Burbank cu două remorci şi o camionetă. Am mers cu 
ei şi Carol a găsit o droaie de puşti care s-o ajute să pună 
rahaturile de bucătărie în Buick. 

În partea cealaltă, băieţii au dus totul sus. l-am ajutat şi mi- 
am rupt spatele şi am ajuns aproape să nu mă mai pot mişca. 
Am plecat devreme, cu motocicleta, în Van Nuys. L-am sunat pe 
Al Joines, asistentul meu la Jergens, pe la 18:00. l-am zis că mi- 
am rupt spatele şi l-am rugat să pornească cazanul a doua zi de 
dimineaţă. Apoi am băut câteva beri. 

A venit şi Tammy şi ne-am trântit pe salteaua din 
apartamentul acum gol din Lemona. M-a trezit un telefon de la 
Carol la ora 3:08 - şi ştiu asta pentru că poliţia a confirmat ora 
apelului." 

Toate detaliile acestei declaraţii s-au dovedit ulterior 
adevărate. 

Majoritatea prostituatelor evită să stea la pândă singure, 
preferând să lucreze în perechi, pentru siguranţă. Contrar 
acestui obicei, Bundy susţine că Exxie Wilson s-a lăsat luată de 
Clark, care a ucis-o şi apoi s-a întors singur în cartierul rău 
famat, cu intenţia de a o lua în Buickul său pe colega fetei acum 
moarte. Mai mult, după cum s-a constatat la autopsie, Exxie 
Wilson trăia în momentul decapitării, iar mutilarea ar fi fost 
imposibilă fără ca Doug să fie stropit de sânge arterial, ceea ce 
nu s-a întâmplat. Şi mai ciudată a fost declaraţia legistului, care 
a spus că atât Murray, pe care Bundy a recunoscut că l-a 
decapitat, cât şi Exxie Wilson fuseseră decapitaţi de aceeaşi 
mână, cu ajutorul unor cuțite găsite în apartamentul lui Bundy. 

Intervalul de timp scurs între uciderea lui Exxie Wilson şi 
cea a lui Karen Jones este de asemenea interesant, pentru că 
este marcat clar de modul de operare Bundy/Murray. Bundy şi-a 
dezvăluit modul de operare când i-a dat lui Clark cadoul de ziua 
lui şi a împuşcat prostituata. Faptul că Exxie fusese decapitată 
de aceeaşi persoană care îi tăiase capul lui Murray şi că duba lui 
Murray fusese cea spălată de câteva ori, toate îi indică pe 
Murray şi pe Bundy ca fiind adevărații ucigaşi ai lui Exxie Wilson 
şi Karen Jones. 

Apoi mai este şi apelul telefonic al lui Bundy la poliţie, de 
sâmbătă, 14 iunie, când a descris criminalul ca fiind un bărbat 


pe nume „ John“ şi a dat semnalmentele unui anume John 
„ Jack“ Murray, chiar şi vârsta exactă. 

În timpul interogatoriului înregistrat audio luni, 11 august, 
Carol Bundy a dat de înţeles că Doug ar mai fi omorât o 
prostituată (Jane Doe 18) „cu două weekenduri în urmă", foarte 
hotărâtă în privinţa datei. Straniu, i s-a permis să schimbe 
această dată extrem de importantă când poliţiştii au stabilit că 
Doug era atunci la peste 600 de kilometri depărtare, la nunta 
fratelui său. Până la urmă, Bundy nu a putut spune decât 
„cândva în iulie“. Dar faptul că această ucigaşă a fost lăsată să 
schimbe o dată specifică cu orice îi trecea prin cap este nimic în 
comparaţie cu afirmaţia ei că acea crimă, comisă la data 
respectivă, fusese „ultima crimă a lui Doug“. 

„Nu mi-a spus nimic despre asta“, le-a spus ea poliţiştilor. 
„Absolut nimic şi, dacă nu mi-a spus mie, vouă nici atât, aşa că 
vă puteţi lua gândul." 

Dar, după numai câteva minute, a schimbat iar placa, 
descriind complet crima, inclusiv porecla pe care i-ar fi pus-o 
Clark victimei - „Turnul de apă" -, spunând apoi locul în care se 
afla cadavrul. A povestit chiar cum Doug a pus corpul fetei pe 
capota Datsunului ei şi a făcut sex în timp ce motorul era pornit, 
iar el simula „mişcările coitale". 

Cu toate minciunile lui Bundy şi poveştile ei schimbate la 
tot pasul, n-ar trebui să fie o surpriză faptul că le-a spus 
poliţiştilor că geanta găsită în apartamentul ei era tot a victimei 
„Turnul de apă". Dar geanta aparţinea, de fapt, altcuiva şi 
conţinea cărţile de vizită ale unei femei, numere de telefon şi un 
permis de conducere; cu toate astea, nu s-a întreprins nimic 
pentru a verifica aceste detalii esenţiale sau pentru a căuta 
posesoarea de drept. 

Pe bună dreptate, Clark crede că, dacă Jane Doe 18 ar fi 
fost identificată, informaţia ar fi putut stabili data la care fusese 
văzută ultima dată în viaţă şi data probabilă a morţii, dându-i 
astfel posibilitatea de a confirma un alibi. Mai recent, el a 
comentat şi pe marginea poreclei pe care se presupune că i-ar fi 
pus-o victimei. „N-am spus niciodată nimănui aşa, viu sau mort", 
spune el. „Poliţia spune că trupul a fost găsit lângă un rezervor 
de petrol. Sunt inginer, iar rezervoarele nu sunt turnuri, iar 
petrolul nu e apă. Locul era probabil pe lângă sondele de pe 
dealurile alea şi nu i-aş fi spus niciodată unei fete «Turnul de 


apă». Doar un nepriceput care n-ar şti diferenţa ar putea face 
asta.“ 

Chiar şi confruntată cu propriile minciuni, pe care poliţiştii 
le-au acceptat atât de nerăbdători drept „adevăruri" pentru a 
închide dosarul şi a-l inculpa pe Clark, Bundy a continuat să 
mintă. A amestecat şi mai mult lucrurile deja încurcate, 
susţinând că luase cosmeticele pe care le folosise pentru a 
transforma capul lui Exxie într-o „păpuşă Bărbie" din geanta lui 
Jane Doe 18. A insistat în legătură cu acest lucru, în ciuda 
faptului evident că Wilson fusese ucisă cu o lună înaintea lui 
Jane Doe 18, excluzând posibilitatea ca Bundy să fi fost în 
posesia poşetei ei. 

În timpul mărturiei acuzatorii menite a o scăpa de execuţie, 
Carol Bundy a insistat că Doug era un necrofil. A spus că a 
împuşcat în cap prostituatele în timp ce îi făceau sex oral. Intr- 
un caz atât de bizar, orice este posibil, dar raţiunea ne spune că 
nici măcar cel mai deviant psihopat sexual nu s-ar fi dedat la 
asemenea perversiuni. Nu numai că exista pericolul real al 
gloanţelor care treceau prin corpul victimelor sau care puteau 
ricoşa, cum s-a întâmplat în cazul lui Cathy, dar şi cel al unei 
muşcături spasmodice, din reflex, de penis, iar Clark era foarte 
mândru de bărbăţia lui. 

Nu a existat nici o dovadă care să susţină afirmaţia lui 
Bundy că Doug era necrofil, în schimb, existau dovezi clare că 
ea era. Recunoscuse că avea limba în anusul lui Jack Murray 
când l-a împuşcat în cap. Mai mult, când maşina ei Datsun a fost 
luată din garajul poliţiei, s-a descoperit o scrisoare care pare să 
fi fost ratată la prima percheziţie a maşinii. Scrisul de mână îi 
aparţinea lui Carol, iar scrisoarea semnată „Betsy' - 
pseudonimul pe care îl folosise la primul apel la poliţie - 
conţinea detalii explicite sexual ale „spasmelor vaginale ale 
morţii". Continua descriind în detalii grafice sexuale cum Doug a 
luat sub duş, din congelator, capul tăiat al lui Exxie Wilson, şi a 
făcut sex oral cu rămăşiţele îngheţate. 

Însă, din nou, povestea ei e plină de minciuni şi de dovezi 
ale imaginaţiei sale bolnave. Nu este vorba de un „cap răcit“. 
Aşa-zisul obiect al deviaţiei sexuale a lui Clark nu era doar 
„răcit“, era îngheţat bocnă. Capul tăiat devenise un bloc solid de 
gheaţă, aşa cum au confirmat atât Bundy, cât şi poliţiştii, şi a 
fost nevoie de câteva zile pentru a fi dezgheţat. In timpul 


interviului, Clark a spus: „Poliţaii au zis că era îngheţat bocnă, 
iar Bundy a zis fix acelaşi că cat. Falca era blocată închisă. Cum 
dracu' să vâri un penis în gura aia? Las-o dracului!" 

Însă acest argument ar putea să ne facă să nu vedem ceea 
ce este evident. Nu spune nimeni că n-ar fi putut folosi capul 
drept receptacul sexual înainte de a fi fost congelat. 

În ciuda afirmației lui Bundy că Doug ar fi ejaculat atât în 
gura lui Marano, cât şi în a lui Chandler, în urma testelor interne 
nu s-a găsit nici o urmă de spermă în cele două cadavre. Urme 
de sânge şi de spermă au fost găsite totuşi pe corpul lui Exxie 
Wilson şi în zona vulvei lui Chandler. Testele au arătat că era 
vorba de grupa sangvină A, aceeaşi cu a lui Murray şi diferită de 
a lui Clark, care are grupa 0. Urme de fosfaţi acizi au fost găsite 
în gâtul lui Exxie, dar acestea proveneau probabil din măduva 
spinării, deşi procurorii au insistat ulterior că era sperma lui 
Clark, cu toate că nu se potrivea cu grupa lui sangvină. 

La scurt timp după arestarea ei pentru crimă, detectivii au 
dus-o pe Bundy la masă. In timpul acestei pauze de procedură i 
s-a oferit libertatea de a-şi goli caseta bancară de valori, în timp 
ce poliţiştii au stat deoparte, fără a înregistra conţinutul 
acesteia. l-a condus pe poliţişti la căsuţa poştală privată a lui 
Clark, unde, fără mandat de percheziţie, aceştia i-au cerut ilegal 
funcţionarului să le predea conţinutul. Apoi lui Bundy i s-a 
permis să se întoarcă în apartamentul său pentru a-şi scoate 
mobila la vânzare, cu toate că mare parte din lucruri îi 
aparţineau lui Doug Clark. Acesta a spus, cât se poate de corect, 
că „ei [poliţiştii] au lăsat-o să-şi ia maşina înapoi, înainte să o 
testeze avocaţii apărării", subliniind: „Nu înapoiază niciodată 
maşinile în care au avut loc crime. Niciodată!" 

Persoana care i-a ţinut Datsunul lui Bundy după ce a fost 
arestată a găsit scrisoarea menţionând spasmele morţii şi o 
jachetă pătată de sânge, care nu a fost niciodată testată de 
criminalişti. Articolul de îmbrăcăminte nu îi aparţinea nici lui 
Clark, nici lui Bundy şi nici vreuneia dintre victimele cunoscute. 
Cercetările ulterioare l-au identificat ca posesor pe Jack Murray. 
Când i-a fost arătată o fotografie a jachetei, soţia acestuia a 
identificat-o fără ezitare ca fiind a soţului decedat. 

În mod incredibil, generozitatea poliţiştilor la adresa 
martorului lor vedetă nu avea limite, deşi Bundy era o 
mincinoasă patologică dovedită. Pe 29 august, la doar 18 zile 


după ce fusese arestată, i-au permis să acceseze cutia de valori 
a lui Jack Murray şi să ia 3 000 de dolari. Erau bani asupra 
cărora doamna Murray avea dreptul legal. Banii s-au evaporat, 
pur şi simplu. Timp de mai mulţi ani, poliţia a negat categoric 
acest incident. Numai după ce Clark a dovedit în cele din urmă 
minciuna în faţa curţii, poliţiştii au confirmat că respectiva cutie 
de valori fusese deschisă în prezenţa lor. 

„Ah, da. In ziua aceea. Sigur, dar despre ce bani vorbim?", 
a întrebat un detectiv. „Bani? N-am văzut nici un ban." 

In momentul scrierii acestei cărţi, poliţia neagă că ar fi 
făcut vreo înţelegere cu Bundy. Dacă ar fi recunoscut că au fost 
acordate nişte favoruri contra unor sume de bani, trei avocaţi şi 
vreo duzină de poliţişti ar fi ajuns în faţa curţii. De partea sa, 
Carol Bundy insistă că le-a dat în grijă cei 3 000 de dolari 
poliţiştilor şi spune că nu a mai văzut banii din ziua aceea. 

x x x 

Dacă mister după mister învăluie minciunile şi acuzaţiile lui 
Carol Bundy, atunci armele implicate în acest caz creează un 
veritabil câmp minat de probleme şi enigme. S-a stabilit că ea 
cumpărase două pistoale automate Raven de calibrul .25, pe 16 
mai 1980. Aceste pistoale erau asemănătoare, dar nu identice. 
Se deosebeau în măsura în care unul era cromat, iar celălalt, 
placat cu nichel. Testele balistice au identificat arma placată cu 
nichel ca fiind cea folosită în toate crimele, cu excepţia celor ale 
lui Cathy (Jane Doe 18) şi Jack Murray. In cazul celui din urmă, 
nu a fost posibil un test balistic pentru un motiv foarte bun: 
capul victimei nu a fost găsit niciodată. Până acum, ambele 
cartuşe goale, presupus găsite în maşina lui, dispăruseră în mod 
misterios, la fel ca banii doamnei Murray. Deloc surprinzător, 
Bundy a venit acum cu explicaţia că arma placată cu nichel îi 
aparţinea de fapt lui Clark. Acesta a negat, iar alte persoane, pe 
care poliţiştii au ales să nu le creadă, au infirmat că arma ar fi 
fost a lui. 

In timpul weekendului de Ziua Memorială, care începuse pe 
24 mai, Clark şi o prietenă, Toni, plănuiseră să meargă în nord, 
la Yosemite, cu intenţia de a-i vizita pe părinţii lui Doug. Acesta 
voia să meargă cu motocicleta şi, doar pentru eventualitatea în 
care Toni ar fi fost prea speriată de călătoria cu acest mijloc de 
transport, a sunat-o pe Bundy pentru a vedea dacă putea lua 
Buickul ei, în caz că avea nevoie. În timpul acestei convorbiri 


telefonice, Bundy i-a spus că tocmai cumpărase pistoalele 
Raven şi l-a rugat să se uite la ele, pentru că unul se tot bloca. 
Când Clark a intrat în posesia lor, armele erau descărcate, dar 
le-a primit cu o cutie plină cam două treimi cu cartuşe. 

La întoarcerea din Yosemite, Clark i-a spus lui Bundy că 
arma cromată continua să se blocheze. Bundy a păstrat pistolul 
placat cu nichel, care s-a dovedit ulterior a fi arma crimelor, şi i- 
a făcut cadou pistolul defect lui Clark. Măcar atât le-a confirmat 
şi ea poliţiştilor. 

Pe 16 iunie, Clark i-a dat arma lui Joey Lamphier, arătându-i 
cum să o deblocheze în caz că se bloca din nou. La începutul lui 
iulie, Bundy i-a cerut arma înapoi. S-au certat puţin, după care 
Clark i-a înapoiat pistolul lui Bundy. Următoarea dată când l-a 
mai văzut a fost în noaptea de 7 august, când Carol l-a folosit 
pentru a o împuşca în cap pe Cathy. 

Cele două pistoale au reapărut pe 9 august, după ce poliţia 
a descoperit corpul decapitat al lui Murray. Bundy i-a înmânat 
armele lui Clark, spunând: „Scapă de ele undeva unde să nu le 
găsească nimeni niciodată!" El le-a luat la fabrica de săpun, 
unde au fost găsite în cele din urmă de poliţişti, în trusa de 
machiaj a lui Bundy, ascunse sus, pe cazan. 

Anchetatorii şi-au petrecut ziua căutând în apartamentul lui 
Bundy şi, în noptiera din dormitor, au găsit 29 de cartuşe de 
calibrul .25. Un poliţist răsfoia paginile revistelor Hustler şi 
Playboy, în vreme ce un alt detectiv se amuza studiind o 
anumită revistă dedicată perversiunilor sexuale implicând 
sclavia şi dominarea. În camera de zi, anchetatorii au mai găsit 
şi câteva role de filme pornografice „Super" şi o carte care 
conţinea o ilustrație a unui cap tăiat. Toate acestea îi aparţineau 
lui Bundy, dar la proces i-au fost atribuite în totalitate lui Clark. 

În timpul lungilor interogatorii cu poliţiştii, Bundy le-a spus 
că Doug făcuse sex cu cadavrele lui Marano şi Chandler în 
garajul său, unde ţinea lemne, alături de motocicleta sa şi 
câteva cutii cu lucruri personale. Detectivii au ciulit urechile şi 
au obţinut un mandat de percheziţie. Dar ea a insistat imediat 
după ce a rostit acuzaţia că nu aveau să găsească nici o 
dovadă. „Am curăţat locul", a mărturisit ea. Cu toate acestea, 
poliţiştii au găsit urma bocancului lui Clark pe podea şi s-au 
grăbit să afle dacă urma era de sânge. 


Criminaliştii au făcut un test „prezumtiv'de sânge, al cărui 
rezultat a confirmat că urma era de origine organică. Mai erau 
necesare teste pentru a clarifica natura materiei. Acestea nu au 
mai fost făcute, iar motivul, potrivit poliţiei, a fost acela de „a 
conserva urma de bocanc pentru identificare şi comparații". Era 
o scuză jalnică, pentru că fotografia urmei există la dosar şi nu 
exista nici un motiv pentru care un test de confirmare a 
prezenţei sângelui să nu poată fi făcut ulterior fotografierii. O 
altă explicaţie posibilă ar putea fi temerile că pata ar fi putut fi 
altceva, dovedind astfel, pentru a n-a oară, că Bundy mintea. 

Poliţia a susţinut, de asemenea, că a mai găsit o urmă de 
sânge, de 60 x 240 centimetri, pe podeaua garajului lui Clark. 
Detectivii au dedus din asta că cel puţin un corp care sângera 
masiv fusese târât în garaj. Astfel, au gândit ei, se confirma 
declaraţia lui Bundy despre orgia necrofilă care ar fi avut loc în 
garaj cu cadavrele lui Marano şi Chandler. La fel ca şi în cazul 
urmei de bocanc, a fost făcut doar un test prezumtiv şi, din nou, 
acesta s-a dovedit a fi neconcludent. Mai mult, cadavrele fetelor 
nu prezentau urme de târâre, cum ar fi trebuit, dacă povestea 
lui Bundy era adevărată. Zgârieturile post-mortem de pe spatele 
lui Chandler au fost atribuite de anchetatori târârii pe o 
suprafaţă aspră. Pe de altă parte, legistul era de părere că 
semnele puteau fi rezultatul aruncării cadavrului în prăpastie. 

Clark nu a înţeles de ce fuseseră poliţiştii atât de surprinşi 
să găsească urma bocancului său în garajul lui şi, cu obişnuitul 
său simţ al umorului, a comentat: „Ce dracului ar fi trebuit să 
fac? Să levitez prin garaj?" A oferit şi o explicaţie pentru urmele 
lungi de târâre descoperite pe podea. 

„Era o urmă pe unde a intrat şi a ieşit motocicleta timp de 6 
luni, fix până în mijlocul garajului. Ţineam acolo lemne, furnir şi 
PAL. Pe o rază de 15 metri erau patru ateliere de tâmplărie, care 
înecau zona în praf. Pe lângă uşă şi pe sub ea intrau frunze şi 
praf.“ Acestea ar putea fi explicaţia originii organice a urmelor. 

După examinarea amănunţită a garajului lui Clark, poliţia 
nu a putut spune decât că „ar fi putut fi sânge pe podea“. Cu 
siguranţă nu exista nici o dovadă care să susţină afirmaţia lui 
Bundy că Doug făcuse sex acolo cu două cadavre însângerate. 
Mai mult, cealaltă afirmaţie a lui Bundy, cum că ar fi curăţat 
locul, s-a dovedit a fi o altă minciună, pentru că era limpede ca 


lumina zilei, inclusiv pentru poliţişti, că locul nu mai fusese 
curăţat de ani întregi. 

Dacă îl putea salva ceva pe Clark de la condamnarea la 
moarte, acestea erau nişte alibiuri solide pentru cel puţin câteva 
dintre crime. Dar el părea să nu aibă alibiuri, mai ales pentru 11 
iunie, când fuseseră ucise Marano şi Chandler. Doug spune că 
nu mai ştie nici măcar unde locuia în ziua aceea, darămite ce a 
făcut după program, când, spune Bundy, ar fi fost comise 
crimele. Curând, s-a lămurit că locuia cu Cissy Buster, una dintre 
nenumăratele sale iubite de moment. Aceasta le-a spus 
detectivilor că el ajunsese acasă în jurul orei 8 seara, dar fişele 
de pontaj de la fabrica de săpun arată că terminase programul 
mult mai devreme, la 1 după-amiaza. Cissy Buster a adăugat că 
Doug o sunase ca să o anunţe că va întârzia şi îşi amintea asta 
pentru că fusese petrecerea de absolvire a fiului ei. Prin urmare, 
s-a dovedit că aceste evenimente avuseseră loc vineri, 13 iunie, 
şi nu în ziua crimelor. 

Cercetarea lui Doug Clark ar fi putut fi închisă definitiv de o 
supraviețuitoare care să-l identifice. În timp ce el şi Bundy erau 
închişi, o obişnuită a poliţiei, pe nume Charlene Anderman, o 
femeie dezechilibrată mintal care era frecvent arestată pentru 
prostituție şi consum de droguri, era şi ea în spatele gratiilor. 
Cam în aceeaşi perioadă în care erau descoperite Crimele 
Sunset, o serie de atacuri şi jafuri armate au avut loc asupra 
prostituatelor. In aprilie, Charlene căzuse victimă unui astfel de 
atac. Urcase în maşina unui client, când acesta a scos un cuţit şi 
a înjunghiat-o de mai multe ori în spate, după care a aruncat-o 
din maşină, pe stradă. 

Poliţiştii l-au arestat pe Jerome Van Houten, pe care 
Charlene Anderman l-a identificat, dar amintirile ei în privinţa 
atacului erau tulburi, din cauza faptului că fusese sub influenţa 
cocainei când se întâmplase. Le-a spus poliţiştilor că atacul 
avusese loc într-o cameră de motel, apoi şi-a schimbat 
povestea, spunând că fusese înjunghiată într-o maşină, ale cărei 
model şi culoare se schimbau constant. Evident, poliţia a 
considerat că nu se putea baza pe identificarea ei, dar aveau 
deja destule dovezi pentru a obţine condamnarea lui Van 
Houten, pe baza identificărilor oferite de alte victime. 

Acum în arest, Anderman a început să spună în stânga şi-n 
dreapta că Doug Clark fusese atacatorul ei, aşa că poliţiştii au 


decis să o interogheze din nou. l-au arătat o fotografie a lui 
Clark şi, brusc, ea a decis că el era cuţitarul, adăugând că era 
dispusă să depună mărturie în faţa curţii dacă poliţiştii o 
eliberau din arest după aceea. Din fericire pentru Doug Clark, 
curtea a fost de părere că nu se putea baza pe declaraţia ei, iar 
probele au fost respinse. Poliţia a trebuit să-şi onoreze partea 
din înţelegere, iar Charlene, despre care sora ei declarase că 
este „o mincinoasă care ar spune orice ca să iasă dintr-o 
încurcătură", a fost eliberată aproape imediat. 

Doug Clark a susţinut întotdeauna că Bundy şi Murray 
omorâseră majoritatea victimelor în timp ce se plimbau în duba 
Chevrolet a lui Murray. În timpul investigaţiei criminalistice a 
dubei, a fost găsită o probă esenţială, agăţată de trapa de 
aerisire din plafon. Era o fâşie de scalp uman, cu fire de păr 
blond ataşate de ea. Acest rest înfiorător avea aproximativ 5 
centimetri lungime, era deshidratat şi fusese probabil smuls de 
pe capul victimei în urma unei împuşcături. Dat fiind că cele mai 
multe victime erau blonde, iar Murray era brunet, ar părea 
evident că cel puţin una dintre prostituate fusese ucisă în dubă, 
ceea ce ar confirma afirmaţia lui Clark. Procuratura însă avea 
nevoie cu disperare să-l condamne pe Clark. În fond, Murray era 
mort şi, dacă el ar fi fost Ucigaşul Sunset, atunci crimele şi-ar fi 
continuat cursul sângeros. Nimic din toate astea nu le-ar fi picat 
bine poliţiştilor din departamentele implicate, mai ales că se 
dăduseră peste cap până în acel moment să-l implice pe Clark. 
Bucata de piele, cu firele de păr ataşate, a fost pusă deoparte şi 
nu s-a făcut nici o investigaţie pentru a-i stabili originea. Lui 
Clark i s-a refuzat şi dreptul de a-l depune ca probă în propriul 
dosar. 

Cu toate cărţile împotriva lui, restul norocului pe care îl mai 
avea Clark s-a evaporat când a fost desemnat un avocat din 
oficiu neexperimentat şi slab echipat pentru un caz de 
omucidere în serie atât de grav. Avocatul lui Clark dăduse 
recent faliment şi fusese trimis în judecată sub acuzaţia de 
malpraxis şi delapidare a fondurilor clienţilor. Drept urmare, 
începuse să bea, iar când a fost numit ca apărător al lui Clark, 
era un beţiv fără control. S-a adresat curţii susţinând că era 
alcoolic şi, pe parcursul procesului, a fost atât de distras de 
propriul faliment, încât nu a fost mai deloc atent la cazul lui 
Clark. Familia, prietenii, martorii acuzării şi oficiali ai curţii, toţi l- 


au văzut consumând alcool înaintea şedinţelor. Aprodul chiar i s- 
a plâns judecătorului de mirosul de alcool care îmbâcsea aerul 
la apariţia sa la şedinţele matinale. 

In prima zi a procesului, avocatul a spus pur şi simplu în 
pledoaria de deschidere că Doug Clark era vinovat de faptele 
pentru care era acuzat, dar că era nebun şi, drept urmare, 
trebuia să i se dea o sentinţă mai uşoară. Evident, judecătorul a 
fost şocat de o asemenea recunoaştere şi, în timp ce avocatul 
se împleticea înapoi spre locul său, s-a văzut obligat să-i 
reamintească procedurile din acea etapă a procesului. Era doar 
prima fază a judecății, în care se încerca stabilirea vinovatului şi 
orice sugestie în privinţa condamnării avea să fie făcută în 
ultima fază, aceea a stabilirii pedepsei. 

Mormăind în barbă, avocatul s-a aşezat, doar ca să se ridice 
o oră mai târziu pentru a spune că nu era pregătit, deoarece nu- 
| mai văzuse pe Clark de câteva săptămâni. Nu era adevărat, 
deoarece registrele de vizitatori ale închisorii şi propriile 
înregistrări financiare ale avocatului arătau că luase declaraţii 
de la clientul său aproape zilnic, chiar până în prima zi a 
procesului. 

Pe măsură ce procesul înainta, Clark era din ce în ce mai 
conştient că avocatul său reprezenta o vulnerabilitate majoră. 
Intr-o încercare disperată de a face ceva pentru a-şi salva 
pielea, a cerut să i se permită să se reprezinte singur. De câteva 
ori, în timpul întrebărilor încrucişate ale procurorului, a remarcat 
că avocatul său aţipise şi a trebuit să-l trezească. Cu altă ocazie, 
a trebuit să obiecteze el însuşi la o serie de întrebări pe care 
curtea le-a respins ca fiind inadmisibile. Văzându-l pe avocat 
dând din cap, procurorul a profitat şi a încercat să strecoare 
diverse subiecte discutabile, o tactică subversivă care a 
funcţionat de câteva ori. Curtea a stabilit că Doug nu putea 
obiecta în numele său; doar avocatul său putea face asta, 
indiferent că era în tărâmul viselor sau nu. 

De la bun început, a fost limpede ca lumina zilei că 
acuzarea era hotărâtă să obţină cu orice preţ condamnarea. 
Confruntându-se cu o apărare care depindea de un avocat 
complet incompetent, care ori dormea, ori era beat, cel mai 
probabil, procuratura avea să-şi vadă dorinţa împlinită. 

Din când în când, Clark mai izbucnea de furie, ţipând şi 
aruncând cu acuzaţii. Intr-o după-amiază a fost încătuşat şi 


legat de un scaun, apoi i s-a pus un câăluş improvizat dintr-o 
curea de piele şi un prosop. În alte câteva ocazii, a fost scos din 
sala de judecată şi încuiat într-o cămăruţă dotată cu difuzoare 
pentru a putea asculta cum i se lua încet dreptul la viaţă. 

Până la urmă, cu procesul ajuns la jumătate, judecătorul 
Torres a cedat insistențelor lui Clark de a se reprezenta singur. 
In ciuda faptului că asta îşi dorise Doug încă din prima zi, 
situaţia nu s-a îmbunătăţit cu nimic. De fapt, dacă mai era 
posibil, lucrurile chiar s-au înrăutățit. | s-a refuzat dreptul la un 
consilier consultativ, cel de a fi consiliat şi serviciile unui jurist, 
iar judecătorul, în mod ilegal, i-a spus să „se descurce singur". 
La un moment dat, Clark i-a înmânat judecătorului o listă de 
obiecte pe care le voia depuse ca probe, inclusiv lucrurile găsite 
în duba lui Murray. Unele dintre acestea erau jucării sexuale şi 
înregistrări pornografice filmate în casă. (Bundy îi cumpărase lui 
Murray o cameră video şi existase dintotdeauna suspiciunea că 
şi-ar fi putut înregistra crimele ca filme snuff.) Inutil să mai 
spunem că judecătorul a blocat cererea lui Clark. Acuzatul a fost 
uluit, începând să tipe: 

— Dacă aveam un film color, în care se auzeau Carol şi Jack 
comiţând aceste crime, nu m-aţi fi lăsat să-l aduc?! 

Judecătorul a zâmbit superior şi i-a răspuns: 

—Aveţi dreptate, domnule Clark. Nu v-aş fi lăsat. 

In altă etapă a procesului, a devenit evident că Doug avea, 
într-adevăr, un alibi pentru noaptea în care capul lui Exxie 
Wilson fusese pus în cufărul de lemn. Mai multe persoane şi-au 
amintit că petrecuse cu o dansatoare care urma să se întoarcă 
acasă, în Noua Zeelandă. Clark îi scrisese şi un cec în noaptea 
respectivă, putând astfel oferi documente bancare care să 
confirme faptul că acel cec fusese încasat a doua zi. Nici chiar 
cel mai talentat ucigaş în serie nu poate fi în două locuri în 
acelaşi timp, iar Bundy le spusese poliţiştilor că Doug fusese cel 
care aruncase capul retezat al lui Exxie, aşa încât informaţia a 
creat probleme acuzării. Dansatoarea s-a arătat chiar dispusă să 
revină în SUA pentru a depune mărturie, dacă i se plătea 
drumul. 

Clark a cerut în zadar să i se deconteze călătoria, 
argumentând pe bună dreptate că procuratura adusese cu 
avionul zeci de martori, unul dintre ei fiind un agent FBI din 
Virginia venit pentru a confirma că urma de bocanc din garajul 


lui Clark îi aparţinea într-adevăr lui Clark, ceva ce el 
recunoscuse dintotdeauna. Într-adevăr, procuratura cheltuise 
peste 10 000 de dolari pe biletele de călătorie ale martorilor 
acuzării, iar lui Clark i s-au aprobat doar 20 de dolari - ceea cea 
însemnat întreaga finanţare a apărării sale - în fise, pentru un 
singur apel telefonic. 

Intr-un ultim efort de a obţine mărturia dansatoarei, a 
implorat curtea să-i permită acesteia să depună mărturie prin 
telefon. Este o procedură legal acceptată, dacă martorul este 
identificat şi depune jurământul într-un tribunal local. Dar, încă o 
dată, cererea i-a fost respinsă. 

Intre timp a apărut o altă problemă, când curtea a început 
audierile despre descoperirea capului lui Exxie şi despre hainele 
în care era înfăşurat. Poliţia făcuse mari eforturi pentru a 
identifica blugii şi tricoul, iar detectivii Stallcup şi Jaques de la 
secţia de poliţie Los Angeles, care lucrau la cazul Marnette 
Corner, au sunat la Departamentul de Poliţie Sacramento. 
Stallcup a cerut să ia legătura cu persoanele din anturajul lui 
Corner, alte prostituate şi proxeneţi, şi voia de asemenea să o 
interogheze pe sora lui Marnette, Sabra, care era şi ea 
prostituată. 

Sabra le-a spus categoric celor doi detectivi că tricoul şi 
blugii îi aparţineau unei prostituate albe, pe nume Toni Wilson, 
care avea 19 ani, părul blond natural şi ochii albaştri; era suplă, 
pistruiată şi avea 1,70 metri înălţime. Aceasta a fost o 
identificare pozitivă, susţinută de numeroase alte personaje, 
printre care şi un proxenet pe nume Mark. Aceşti martori i-au 
spus chiar lui Stallcup că, ultima oară când fusese văzută, Toni 
Wilson purta exact hainele descrise. 

In raportul său scris de mână, datat 9 august 1980, ora 
16:00, Stallcup a notat această informaţie. Apoi, mai târziu în 
aceeaşi seară, a reprodus inexplicabil o versiune „oficială“, 
dactilografiată, a cărei substanţă modifica oarecum mărturia 
Sabrei Corner, spunând că aceasta identificase tricoul şi blugii 
ca fiind ai surorii ei decedate, ceea ce nu era adevărat. În timpul 
procesului, acuzarea a citat-o pe Sabra Corner ca martor pentru 
a identifica hainele, iar ea a spus că îi aparținuseră surorii sale, 
Marnette. Undeva exista o discrepanţă majoră, iar Clark a 
subliniat-o. l-a cerut detectivului Stallcup să prezinte probele. 


L-a întrebat de nota scrisă de mână cu răspunsurile Sabrei, 
interesându-se dacă schimbarea totală a detaliilor la 
dactilografiere era o practică uzuală. Stallcup a răspuns: „Nu. M- 
aş pune într-o situaţie foarte riscantă. O asemenea... faptă, dacă 
ar fi vorba de un caz grav... aş avea aceleaşi probleme pe care 
le ai acum dumneata." 

Stallcup ştia că un ofiţer de poliţie care falsifică probe şi 
comite sperjur într-un caz grav riscă el însuşi să fie acuzat de 
infracţiune gravă. Presat de Clark pe acest subiect, detectivul a 
confirmat că notele îi aparţineau. Stallcup „a crezut" că şi 
versiunea dactilografiată era tot a lui, dar numai după ce i-a fost 
arătată semnătura de pe formular. Acest incident a fost trecut 
cu vederea, fără să lase vreo urmă în dosarul lui Stallcup. 

O situaţie asemănătoare cu aceea în care se găsea Clark a 
apărut în cazul mai recent al lui Roger Coleman, care şi-a clamat 
încontinuu nevinovăția. Când apărarea lui Coleman a adus 
probe suficient de clare pentru rejudecarea cazului, au fost 
considerate tardive, dar i s-a acordat prezumția de nevinovăție 
şi i s-a oferit un test poligraf, care a avut loc cu doar câteva ore 
înaintea execuţiei. Acest test, care detectează orice modificare 
în pulsul subiectului şi orice strop de sudoare când sunt puse 
întrebări esenţiale, a fost, evident, picat cu brio de Coleman, 
care urma să aibă parte de o moarte agonizantă, fiind condus 
către scaunul electric pe 21 mai 1992. 

Ca şi Clark, Coleman avea alibiuri solide, martori şi probe 
criminalistice care sugerau că nu era autorul crimei. Mai mult, o 
femeie a susţinut că un alt bărbat, care era un criminal 
cunoscut, i se confesase că era autorul crimei puse pe seama lui 
Coleman. Femeia a fost găsită moartă a doua zi după depunerea 
mărturiei. De asemenea, în cazul Coleman, acuzarea i-a oferit 
unui deţinut eliberarea dacă declara că auzise de la Coleman că 
el comisese crima. Acesta a vorbit şi a fost eliberat, iar Coleman 
a murit. După eliberare, informatorul şi-a retras declaraţia. 

Douglas Daniel Clark a fost găsit vinovat în şase capete de 
acuzare de crimă cu premeditare şi a fost condamnat la moarte. 
În ceea ce o priveşte, Carol Bundy a fost găsită vinovată în două 
capete de acuzare de crimă cu premeditare, în cazurile 
uciderilor lui Jack Murray şi Cathy (Jane Doe 28), şi a primit două 
pedepse cu închisoare pe viaţă consecutive. Dar este Clark cu 
adevărat un criminal în serie? 


Are alibiuri şi martori pentru toate crimele, cu excepţia 
uneia. Poliţia a obţinut declaraţiile multora dintre aceşti martori 
şi a permis modificarea lor în aşa fel încât să anuleze alibiurile şi 
astfel să-l incrimineze pe Clark. 

Armele şi maşinile asociate cu toate crimele au aparţinut 
fie lui Carol Bundy, fie lui Jack Murray. 

Bundy a minţit la fiecare pas. Au dispărut bani, iar ea spune 
că i-a dat poliţiştilor care, în schimb, i-au acordat tot felul de 
favoruri neobişnuite. 

Majoritatea martorilor acuzării aveau cazier, putând fi astfel 
determinaţi de poliţişti să declare ce „trebuia“, într-adevăr, 
Sabra Corner a spus recent că a fost obligată să-şi schimbe 
mărturia, pentru că poliţiştii au ameninţat-o că o vor lăsa „fără 
obiectul muncii" dacă nu cooperează. 

Judecătorul a refuzat să le permită juraţilor să asculte proba 
audio în care Bundy îşi recunoştea implicarea şi plăcerea 
obţinută în urma crimelor. 

Duba lui Murray i-a fost înapoiată soţiei acestuia înaintea 
procesului, refuzându-i-se astfel lui Clark şansa de a examina 
independent interiorul maşinii. 

Urme şi probe balistice esenţiale au fost fie rătăcite, fie 
„pierdute" de poliţie. 

Procurorul general a recunoscut că lui Bundy i s-a oferit o 
înţelegere pentru a depune mărturie împotriva lui Clark, în 
schimbul vieţii sale. Este deja eligibilă pentru eliberare 
condiţionată. 

x x x 

În prezent, Clark aşteaptă întâlnirea cu călăul închisorii San 
Quentin. Timpul lui este deja pe sfârşite, aşa că, probabil, ar fi 
nedrept să-l judecăm pentru accesele sale de furie şi disprețul 
profund faţă de poliţie şi faţă de sistemul de justiţie american. 

Fără îndoială că Doug Clark a fost un prost. Mai mult ca 
sigur a fost complice ulterior comiterii crimei, în cazul lui Jack 
Murray, căci a recunoscut că era cu Bundy când aceasta a 
aruncat din maşină capul fostului ei amant. Şi a fost cu 
siguranţă prezent când Bundy a împuşcat în cap o prostituată 
care îi făcea sex oral în maşină. Nu a raportat nici această 
crimă, lucru care i-ar fi asigurat măcar închisoarea pe viaţă. 

Primii ani din viaţa lui Clark rămân în continuare învăluiţi în 
mister, iar el nu este dispus să discute despre această perioadă, 


când are lucruri mult mai presante la care să se gândească. 
Spre deosebire de Bundy, se ştie că Doug are origini sănătoase, 
că s-a bucurat de o copilărie normală şi de o educaţie de 
calitate. 

Doug Clark era un bărbat atrăgător, citit şi vorbea, după 
cum mulţi ar fi de acord, foarte frumos. Era un crai care curta 
alte femei aproape săptămânal şi un Don Juan de proporții 
aproape epice. Doar toate prietenele lui spun că le-a tratat cum 
se cuvine şi nu a fost acuzat niciodată că ar fi fost violent, deşi 
interesele sale sexuale erau oricum, numai conservatoare nu. 
Clark se folosea de femei şi pentru a avea unde să stea, adesea 
în schimbul favorurilor sexuale, obicei care s-a dovedit a-i fi fatal 
în cazul lui Bundy. În concluzie, din toate punctele de vedere, 
chiar şi al FBl-ului, Clark nu se potriveşte profilului psihologic al 
unui criminal în serie. 

Ca aţâţi alţi criminali în serie, Carol Bundy a avut o copilărie 
problematică. Este o femeie urâtă, care arată ca o rață, şi care 
nu vede nimic la mai mult de un metru în faţa ei. A plătit bărbaţi 
pentru sex, iar Murray a fost un partener săritor, care i-a 
satisfăcut toate nevoile sexuale perverse. După cum recunoaşte 
chiar ea, era necrofilă şi o ucigaşă hedonistă. 

Ucigaşii hedonişti pot fi împărţiţi în două subclase. Cei care 
ucid din dorinţa sexuală şi cei care ucid pentru fiorul unei 
experienţe cu totul noi. Ambele tipuri pot folosi metode sadice, 
mutilare, dezmembrare şi activităţi sexuale ante şi post- 
mortem. Bundy se potriveşte foarte bine ambelor tipuri. 

Există puţine dovezi care să contrazică părerea că Bundy şi 
Murray au fost cei care au ucis cel puţin cinci dintre 
prostituatele de pe Sunset, crime în urma cărora Bundy, iniţiată 
şi împinsă de amantul şi de complicele ei în crimele sexuale în 
serie, l-a ucis şi l-a decapitat într-o criză de gelozie. Apelul 
telefonic al lui Betsy/Claudia la poliţie, când a îndreptat un deget 
acuzator spre Murray, chiar a dovedit dincolo de orice îndoială 
că seminţele furiei şi ale urii fuseseră deja plantate cu mult 
înainte ca ea să-l împuşte. 

Doug Clark a luat distanţă faţă de Bundy în acel moment, 
şi, jignită, ea l-a turnat poliţiei. Distribuindu-se în rolul unicului - 
şi evident mincinosului - martor al acuzării, a reuşit să obţină o 
sentinţă pe viaţă pentru ea şi o condamnare la moarte pentru 
Clark. Mult noroc, Doug Clark! 


Acest capitol este bazat pe interviurile exclusive, 
înregistrate video, dintre Christopher Berry-Dee şi Douglas 
Daniel Clark, din închisoarea de Stat San Quentin, California, în 
1995, şi pe o corespondență extinsă. 

HENRY LEE LUCAS - SUA 

„La fel cum pomul viu îşi păstrează 
miezul de la început, în miezul 
fiecăruia dintre noi este Copilul care 
am fost odată. Acest Copil constituie 
fundaţia a ceea ce am devenit, a ceea 
ce suntem şi a ceea ce vom fi.“ 

DR. R. JOSEPH, PSIHOTERAPEUT, 
NEUROPSIHOLOG ŞI NEUROLOG 

„Texasul este o stare de spirit", scria John Steinbeck. „Totul 
pare  supradimensionat şi ireal, indiferent că vorbim de 
producţia de petrol, vite ori de mărimea pălăriilor pe care pare 
să le poarte toată lumea, de la proprietarul unui service auto, 
până la vânzătorul de pantofi ori polițistul texan." 

Texas este pe locul doi în SUA ca număr de deţinuţi şi, la un 
moment dat în viaţa lor, 560 de texani din 100 000 vor ajunge în 
închisoare. In orice moment există în jur de 100 000 de deţinuţi 
în penitenciarele Texasului, 46% dintre ei pentru că au omorât 
pe cineva. La momentul scrierii acestei cărţi, pe Coridorul Morţii 
din Unitatea Ellis sunt 453 de deţinuţi. Henry Lee Lucas a fost 
unul dintre ei, până când sentinţa i-a fost comutată acum un an 
în închisoare pe viaţă fără posibilitatea eliberării condiţionate. 
Pe 12 martie 2001 a murit în urma unui atac de cord, la vârsta 
de 64 de ani. 

x x * 

Statisticile FBI spun că majoritatea criminalilor în serie vin 
din familii destrămate sau au suferit o formă de abuz extrem în 
copilărie. Henry Lucas nu a fost o excepţie. Tatăl lui, Anderson 
„Ologul" Lucas, fusese un vagabond beţiv care căzuse de pe un 
tren de marfă şi îşi pierduse ambele picioare. „Babacu', ei bine, 
a ţopăit pe cur toată viaţa. O vândut creioane şi piei de nurci", a 
spus Henry la un moment dat. 

Mama lui Henry, Viola Dison Wall Lucas, era o prostituată 
care mai fusese căsătorită. Şi-a abandonat primii patru copii în 
orfelinate, înainte de a se mărita cu Anderson. La vârsta de 35 
de ani a născut un băiat, Andrew, iar cinci ani mai târziu, în 


primele ore ale zilei de 23 august 1938, Henry Lee a venit pe 
lume. 

Viola era de rasă mixtă; undeva, în genele sale, era parţial 
amerindiană Chippewa, iar cei care o cunoşteau spuneau că 
putea fi rea ca un şarpe-cu-clopoţei supraîncălzit. „Era o bătrână 
mizerabilă, în preajma căreia nu-ţi doreai să fii“, o descrie 
nepoata ei. 

Henry spunea că mama lui avea doar doi dinţi. Era 
predispusă la accese de violenţă extremă şi mesteca tutun. 
„Unii zic că te bat cu nuiaua sau ceva“, mi-a spus Lucas. „Ea, 
când s-o dus să ia nuiaua, o venit cu o coadă de mătură şi o 
rupt-o.“ 

Henry s-a născut într-o căsuţă dărăpănată, cu patru 
camere, la 15 kilometri de Blacksburg, districtul Montgomery, 
Virginia. Locul, fără canalizare sau electricitate, ascuns între 
versanţii abrupți ai munţilor Get şi Brushy, care fac parte din 
lanţul Munţilor Apalaşi din estul Americii de Nord, întinzându-se 
din provincia Quebec, în Canada până în centrul statului 
Alabama. Casa încă mai există şi, la câţiva kilometri de cel mai 
apropiat vecin, mica gospodărie a familiei Lucas era potrivită 
doar pentru a cultiva un petic de pământ cu cereale şi a creşte 
câteva orătănii, nişte găini sfrijite într-o poiată şi o vacă în grajd. 
Cele două acareturi erau în aceeaşi stare deplorabilă, iar totul, 
inclusiv familia, părea că fusese smuls dintr-un secol trecut de o 
tornadă şi aruncat cu nepăsare în ţara nimănui. Neglijată, casa 
căzuse pradă  ravagiilor timpului şi vremii. Majoritatea 
geamurilor erau sparte sau pur şi simplu nu existau, iar ramele 
ferestrelor cojite şi decolorate de soare atârnau strâmb de 
balamalele ruginite şi nu erau bune decât de pus pe foc. 
Acoperişul era putrezit, la fel şi prispa unde îşi pierdea zilele 
Anderson Lucas. 

Familia Lucas locuia cu proxenetul Violei, Bernie, care era 
un nemernic sfrijit şi josnic şi mereu pus pe câştig. Henry, 
Andrew, Anderson, Viola şi Bernie împărțeau toţi acelaşi 
dormitor împuţit, iar Lucas spune că era obligat să-i privească 
pe mama lui şi pe Bernie - sau unul din nenumăraţii ei clienţi - 
făcând sex. 

Conform tradiţiei locale, familia Lucas distila o băutură 
foarte volatilă. Cu un gust intens sudist, fabricarea alcoolului era 
o afacere bănoasă pentru Anderson, care era permanent şi în 


toate sensurile lipsit de picioare şi de minte din pricina băuturii. 
Orice surplus de pileală era vândut pentru a suplimenta venitul 
familiei. De aceea nu e surprinzător că, la vârsta de zece ani, 
Henry, care avea grijă de distileria tatălui său, era deja 
dependent de alcoolul ilegal din porumb. Pentru munca lor, 
Henry şi fratele său erau plătiţi din când în când cu câte cinci 
cenți, 25 într-o zi bună, drept salariu. Cu câţiva cenți în 
buzunare, o ştergeau în Blacksburg şi mergeau la film. Familia 
Lucas se hrănea de obicei cu mâncare furată sau găsită în 
tomberoane. Mâncau direct de pe podeaua murdară, pentru că 
Viola nu spăla farfuriile. Gătea doar pentru ea şi Bernie, în timp 
ce restul familiei trebuia să se descurce. 

Obligat de mama sa să poarte haine de fată în prima lui zi 
de şcoală, Henry a apărut ca un copil uscăţiv, subnutrit, cu părul 
blond şi lung. Invăţătoarei i s-a făcut milă de el. Annie Hali i-a 
găsit o pereche de pantaloni şi, înainte de sfârşitul zilei, l-a şi 
tuns. Ca răsplată pentru acest act de bunătate creştinească, 
domnişoara Hali a fost admonestată dur de Viola Lucas. Henry 
avea amintiri plăcute legate de învăţătoarea sa, care i-a 
cumpărat prima lui pereche de pantofi noi. Îi făcea şi sendvişuri, 
şi îl lua din când în când acasă pentru o masă caldă şi bună. 

Abuzul fizic brutal era un eveniment destul de obişnuit în 
casa Lucas; şi mai frecvente erau agresiunile psihice la care 
Henry era supus aproape zilnic. O dată, Viola l-a luat cu ea în 
oraş, unde i-a arătat un străin. 

— Asta e babacu' tău adevărat, a rânjit ea. El e babacu' tău 
natural. 

Puştiul de şapte ani a fost distrus şi, ajuns acasă în lacrimi, 
l-a întrebat pe Anderson dacă era adevărat. Era. 

In acelaşi an, Viola l-a pocnit pe Henry în ceafă cu o bucată 
de lemn. A zăcut acolo unde căzuse trei zile, până când Bernie, 
de teamă că nu se va mai ridica vreodată, l-a dus la spital. În 
camera de gardă, Bernie a susţinut că Henry căzuse dintr-o 
camionetă. După ce a fost externat, băiatul a suferit de ameteli 
şi pierderi de cunoştinţă - iar acestea au continuat până când a 
murit. Descria senzațiile spunând că era „ca şi cum ai pluti în 
aer“. 

Cei care l-au cunoscut pe Henry Lucas ori i-au văzut 
fotografia au observat şi că ochiul stâng era artificial, făcut din 
sticlă. S-a întâmplat după ce el şi fratele său Andrew au încercat 


să-şi facă un leagăn într-un arțar. În timp ce Henry ţinea o 
creangă, Andrew a dat s-o taie cu cuțitul, dar lama a alunecat, i- 
a tăiat baza nasului lui Henry şi i-a intrat în ochi. În cele şase 
luni cât a stat apoi în spital, mama lui l-a vizitat o singură dată. 
În ziua când a ajuns acasă, i-a împuşcat într-un acces de furie 
catârul pe care îl iubea, apoi l-a bătut cu nuiaua pentru cei 
câţiva dolari pe care trebuise să-i dea cuiva ca s-o scape de 
hoitul animalului. 

Deşi îl jena foarte tare, încet-încet, rana lui Henry a început 
să se vindece. Cu toate astea, mult timp după aceea a văzut 
doar umbre şi, din cauză că vederea periferică era afectată, 
tindea să meargă lateral, ca un crab. 

Se pare că singurele forme de dragoste şi de atenţie pe 
care le-a primit Henry în anii săi de formare au venit nu de 
acasă, ci de la profesorii de la şcoală. Din pricina perioadelor 
lungi de absenţă, a rămas repetent un an. Annie Hali, în 
adevărata tradiţie a şcolilor americane, nu doar că l-a hrănit 
bine, ci a făcut tot posibilul să-l ajute să-şi depăşească noile 
probleme cu cititul. Cu un ochi slab, avea probleme cu scrisul 
care era prea mic, aşa că ea i-a cumpărat cărţi cu litere mari, 
pentru a continua să înveţe. Apoi, ironic, problema lui a reapărut 
tot la şcoală, când a ajuns pe mâna doamnei Glover exact în 
momentul în care aceasta voia să lovească un elev. Rana de la 
ochi i s-a deschis, iar de data asta nu a mai putut fi vindecată. A 
primit ochiul de sticlă un an mai târziu. 

Din păcate, Henry Lee Lucas nu a avut nici pe departe o 
copilărie ideală. Dintre cele 13 „caracteristici ale mediului 
familiar despre care FBI ne spune că afectează nefavorabil 
comportamentul ulterior al unui copil, în grupul lor de studiu pe 
criminali în serie, Lucas a bifat zece. Un procent uluitor de 77%, 
ceea ce, după calculele FBI, îl plasează în fruntea listei lor de 
„risc major“. Lucas a bifat abuzul de alcool, istoricul psihiatric, 
cazierul, problemele sexuale, abuzul fizic, abuzul psihic, mama 
dominatoare, relaţiile negative cu bărbaţii responsabili pentru 
familie, relaţia negativă cu mama şi tratamentul nedrept. 

Nu putem afla când a început cariera infracţională a lui 
Lucas, dar el spune că s-a întâmplat când a furat un televizor 
portabil, pentru că îi plăcea să se uite la The Lone Ranger şi la 
Sky King. Este citat spunând: „Am început să fur, cred, imediat 
ce am crescut destul de mult încât să alerg repede; pentru că 


nu mai voiam să stau acasă, m-am gândit că, dacă puteam să 
fur, puteam să scap şi de acasă". 

Şi istoricul sexual al lui Henry începe undeva în primii ani. 
Susţine că a fost încurajat spre zoofilie de fratele său, tăind 
gâtul animalelor şi apoi făcând sex cu ele. l-a spus unui psihiatru 
că a făcut sex cu soţia fratelui său vitreg la 13 ani. „Doar am 
acceptat să o fac... Nu am simţit că ar fi în regulă", a spus el. 
Apoi Henry a avansat la tentativă de viol şi crimă, sau cel puţin 
aşa susţine el într-o relatare neconfirmată a unei crime pe care 
spune că a comis-o la 15 ani. 

În martie 1951, Henry a observat o fată de 17 ani într-o 
staţie de autobuz. A încolţit-o lângă un zid, unde a încercat să o 
violeze, după care a strangulat-o. În interviul cu mine, şi-a 
amintit întâmplarea: 

„Nu aveam nici o intenţie să o omor. Nu ştiu dacă eram eu 
sau ce era. A fost prima, cea mai groaznică, şi peste care am 
trecut cel mai greu. Pur şi simplu n-am putut să văd ce s-a 
întâmplat. Mergeam pe străzi, uneori zile întregi, şi mă uitam în 
spate şi după poliţişti şi mi-era frică că o să mă oprească şi o să 
mă ia. Da' nu m-au deranjat niciodată." 

Peste ani, când Lucas a fost adus în faţa justiţiei pentru 
ultima dată, poliţişti din toată ţara l-au interogat încercând să 
rezolve crime rămase cu autor necunoscut, în timpul acestor 
lungi interogatorii, Henry nu a menţionat niciodată prima sa 
crimă şi, în ciuda unor cercetări recente mai amănunțite, 
poliţiştii cred acum că, de fapt, nu a avut loc niciodată. 

În martie 1952, fratele lui Henry s-a înrolat în Forţele 
Navale ale SUA, apoi tatăl său a plecat din casă, într-un sicriu 
simplu din lemn. „A ieşit şi s-a întins în zăpadă ca să nu-şi mai 
vadă nevasta făcând sex cu un alt bărbat", spune Henry. „Asta l- 
a omorât. S-a întins în zăpadă şi a făcut pneumonie şi era beat 
şi a murit, pur şi simplu." 

În aceeaşi lună, braţul legii l-a prins pe Henry Lucas, care 
era de-acum hoţ în toată puterea cuvântului. A fost acuzat de 
furt şi trimis la Şcoala de Corecţie Beaumont pentru băieţi. 
Spune că i-a plăcut acolo, pentru că era prima dată când mânca 
regulat şi se bucura de apă caldă şi de electricitate. Dar această 
afirmaţie vine în contradicţie cu comportamentul său, căci 
arhiva şcolii arată că a continuat să încerce să fugă. Henry a 
ieşit de la Beaumont în septembrie 1953 şi a lucrat periodic ca 


om bun la toate pe la ferme, în octombrie şi-a violat nepoata de 
12 ani. 

Nouă luni mai târziu, la 18 ani, Lucas a fost arestat a doua 
oară şi condamnat la patru ani în Penitenciarul de Stat Virginia, 
pentru spargeri. A devenit un tâmplar talentat în fabrica de 
scaune a închisorii, dobândind deprinderi care aveau să-l ajute 
mult după eliberare. În atelierul de croitorie a învăţat cum să 
coasă, puşcăriaşii arătându-i cum să muncească din greu. 

Pe 28 mai 1956, riscând să fie prinşi de câini sau să 
încaseze un glonţ în spate, Lucas şi un alt deţinut au evadat 
dintr-un punct de lucru din exteriorul închisorii, unde reparau un 
drum. Au furat o maşină şi au plecat în viteză spre Ohio. Când 
au rămas fără benzină, au furat un alt vehicul şi au trecut 
graniţa statului în Michigan. Fuga în alt stat şi trecerea în alt stat 
cu un autovehicul furat sunt infracţiuni federale, iar poliţiştii i-au 
arestat în iulie în Toledo, după care Henry a început să execute 
o condamnare de 13 luni în închisoarea Federală Ohio din 
Chillicothe. După ce a expirat condamnarea federală, a fost 
trimis în cătuşe înapoi la Penitenciarul de Stat Virginia, pentru a- 
şi ispăşi condamnarea iniţială. În septembrie 1959 era înapoi pe 
străzi. 

După eliberare s-a mutat în Tecumseh, Michigan, la sora sa 
vitregă, Opal. Acolo a cunoscut o femeie pe nume Stella şi, după 
ce a ieşit cu ea o scurtă perioadă, a cerut-o în căsătorie. Ea a 
spus da şi şi-au anunţat logodna. Cei doi şi-au petrecut seara 
zilei de 12 ianuarie 1960 îmbătându-se împreună. „A fost prima 
mea dragoste adevărată", a spus el. „Pur şi simplu mă înţelegea 
şi aveam planuri să ne luăm şi chestii." însă în seara aceea în 
oraş mai venise cineva: mama lui furioasă care aflase unde 
stătea. Viola i-a dat de urmă lui Henry în barul în care petrecea 
cu Stella şi i-a poruncit să scape de ea şi să se întoarcă imediat 
în Virginia. Accesul de furie al femeii a lăsat-o pe Stella în 
lacrimi. 

A fost un moment nepotrivit pentru „Muma Pădurii" să 
încerce să revină cu forţa în viaţa lui Henry, căci în noaptea 
aceea el şi Stella îşi făceau planurile de nuntă, iar el era beat 
criţă. Într-o convorbire telefonică cu mine, Stella rememora: 
„Când era beat, Henry devenea cât de rău putea să fie. Bea Jack 
Daniels de parcă găsise apă în deşert. In noapte aia, bătrâna m- 


a supărat rău. l-am zis că rup logodna şi am ieşit şi am plecat 
acasă. Îşi ura mama de-a binelea, iar ea a primit ce merita." 

Lucas risca acum să o piardă pe singura femeie pe care o 
iubise vreodată şi, 20 de minute mai târziu, ciocănea la uşa lui 
Opal, unde stătea mama lui. Viola, care era şi ea beată, a 
început să-l înjure şi să-l acuze că se culca cu Opal. L-a ocărât 
pentru că o lăsase singură în Virginia, căci Bernie îşi găsise de- 
acum pajişti mai verzi... Este mai bine să-l lăsăm pe Lucas să 
povestească ce a urmat: 

„M-am întors unde stătea ca s-o calmez şi ea o luat o coadă 
de mătură şi m-a pocnit. Să fi fost vreo 12 noaptea când m-o 
enervat atât de rău, că am pocnit-o. Nu mai ştiu decât că o 
loveam peste gât, da' după aia am văzut că începe să cadă şi 
am dat s-o prind. Da' a căzut pe jos şi, când am vrut s-o ridic, 
am văzut că murise. Şi atunci mi-am dat seama că aveam un 
cuţit în mână şi ea era tăiată. 

Mi s-a făcut frică şi am stins lumina şi am ieşit şi am plecat 
cu maşina în Virginia. N-am stat decât o zi şi am început să-mi 
fac griji pentru mama şi mă întrebam dacă or fi găsit-o. Am 
plecat din Virginia şi am vrut să mă întorc la Tecumseh să mă 
predau. Am fost oprit de poliţie în Toledo, Ohio, şi după aia m-au 
trimis înapoi la Tecumseh. O fost oribil ce am făcut şi ştiu că am 
pierdut respectu' alor mei şi al oamenilor care mă ştiu, da' o fost 
una din chestiile alea. Cred că o trebuit să se întâmple." 

S-a dovedit că Viola nu murise imediat după atac. Mai trăia 
48 de ore după atac, când Opal s-a întors acasă şi a găsit-o într- 
o baltă de sânge. A fost chemată o ambulanţă, dar, din cauza 
hemoragiei îndelungate, nu a mai putut fi salvată şi a murit la 
scurt timp după aceea. Raportul oficial al poliţiei spune că a 
murit în urma unui stop cardiac provocat de atacul asupra ei. 

Henry a fost arestat în Toledo, Ohio, şi retrimis în Michigan, 
unde a fost inculpat pentru crimă. Cu toate că i-a asigurat pe 
poliţişti că fusese în legitimă apărare, ulterior a pledat vinovat şi 
a primit o condamnare între 20 şi 40 de ani în închisoarea de 
Stat Southern Michigan. Departe de a pierde respectul rudelor - 
precum şi al numeroşilor cunoscuţi, apropiaţi sau nu -, clanul 
Lucas şi locuitorii din Blacksburg s-au bucurat peste măsură 
când au aflat de moartea Violei. Fusese o pacoste dintotdeauna 
şi toată lumea era încântată să o vadă dispărând la trei metri 
sub pământ. 


La interviul din Unitatea Ellis, Texas, Henry, un tip cu o 
constituţie firavă, cu ochiul său de sticlă din care îi curg 
permanent lacrimi pe care le şterge tot timpul cu mâneca, s-a 
răzgândit în privinţa uciderii mamei sale. După ce mai întâi 
recunoscuse crima, s-a contrazis; „Sor-mea vitregă, Opal, a 
omorât-o, şi-acum e moartă", s-a jelit el patetic. 

Lesne de înţeles, Henry spunea că timpul petrecut în 
închisoarea Southern Michigan nu a fost o perioadă prea fericită 
în viaţa lui şi aşa distrusă. Susţine că a fost chinuit de vocea 
mamei sale moarte, care l-a bântuit în celulă, „îmi tot zicea să 
fac lucruri rele", îşi amintea el. „Zicea că am un destin cu 
moartea în spatele zidurilor." Şi-a tăiat venele cu o lamă şi 
abdomenul cu un cuţit, în două tentative de sinucidere, şi nici 
una dintre acestea nu a trecut neobservată de gardieni. 

În interesul său, medicii au decis că era mai bine să fie 
internat în Spitalul de Stat pentru Boli Mintale lonia, unde a 
suferit un tratament cu şocuri electroconvulsive şi a fost plasat 
sub observaţie atentă. A stat acolo aproape cinci ani, apoi a fost 
retrimis în închisoare, în 1966, după ce un psihiatru a 
concluzionat că „Lucas face progrese. Sunt impresionat de 
progresele lui." Totuşi un alt psihiatru nu a fost de acord. „Lucas 
este complet lipsit de încredere în sine şi în propriile puteri, de 
voinţă şi energie în general", raporta acesta. „Nu are curaj să-şi 
asume responsabilitatea pentru comportamentul său, dar îi 
învinovăţeşte pe ceilalţi pentru greşelile şi ghinioanele sale şi 
este înclinat să se angajeze în fapte sociale agresive, menite a-i 
mai alina greutăţile." 

Lui Lucas i s-a prescris Prozac, un antipsihotic cu efecte 
secundare sedative, iar acesta a pus mai mult sau mai puţin 
capac peste emoţiile sale clocotitoare, însă se ştie că a avertizat 
autorităţile să nu-l elibereze din închisoare, pentru că ştia că 
tendinţele ucigaşe aveau să-i reapară. Chiar le-a spus doctorilor: 
„Daţi-mi drumul şi o să vă aduc un cadavru la intrare. Vă 
garantez asta." 

În acea perioadă, Departamentul Corecţional Michigan avea 
în închisori aproximativ 37 000 de deţinuţi şi funcţiona la o 
capacitate de 125,5%; toate închisorile trosneau pe la 
încheieturi, pline ochi de prizonieri. În ceea ce-l priveşte, în 
schema lucrurilor, Lucas fusese pur şi simplu redus la un număr 
şi, în ciuda protestelor şi a amenințărilor sale cu moartea, 


nerăbdător să le facă loc celor 9 000 de noi deţinuţi care veneau 
în fiecare an, pe 3 iunie 1970, personalul închisorii l-a târât 
literalmente afară din puşcărie. 

În după-amiaza aceleiaşi zile, o fată a fost ucisă în Jackson, 
la doar câţiva kilometri de zidurile posomorâte ale închisorii. 
Cadavrul altei fete a apărut la câteva străzi distanţă de primul, a 
doua zi. Oficial, nici una dintre aceste crime nu i-a fost atribuită 
lui Lucas, deşi cazurile sunt încă „deschise". 

În ceea ce-l priveşte, Lucas îşi asumă responsabilitatea, 
adăugând: „Ei [autorităţile închisorii] ştiu că am vorbit serios. 
Uram totul. Am fost foarte înverşunat. Am fost mai dement ca 
iadul." 

Neoficial, povestea e cumva diferită. Un ofiţer superior i-a 
spus exclusiv autorului, sub protecţia anonimatului: „Sigur, 
toată lumea ştia că Henry era cel care le omorâse pe fetele 
acelea. Decizia de a nu-l aresta a venit de sus, adică tocmai de 
sus de tot. Fiindcă nemernicii ăia nu voiau tot rahatul care li s-ar 
fi răsturnat în cap dacă presa afla că spusese că va omori pe 
cineva în ziua în care va fi eliberat. Dacă ar fi aflat, nimicurile 
alea şi guvernatorul ar fi fost azvârliţi din închisoare odată cu 
el.“ 

x x x 

Multe dintre incidentele din trecutul pestriţ al lui Henry, de 
la eliberarea din închisoarea din Michigan până în ultima ocazie 
când a fost arestat în districtul Montague, Texas, 13 ani mai 
târziu, sunt învăluite în mister. Iniţial, a fost eliberat condiţionat 
în grija Almedei, o altă soră vitregă, care locuia în Maryland, şi, 
timp de aproape un an, s-a ţinut departe de buclucuri. In august 
1971, rezervele de Prozac i s-au terminat şi nu a reuşit să-şi mai 
reînnoiască reţeta. Lucas spunea că lipsa acestui medicament |- 
a agitat şi l-a făcut să devină foarte irascibil. 

În octombrie 1971 a abordat o fată de 15 ani care se ducea 
la şcoală. l-a poruncit să urce în maşina lui, altfel o împuşcă. A 
apărut un autobuz şcolar, iar el s-a făcut nevăzut într-un nor de 
praf, lăsând-o pe fata îngrozită pe marginea drumului. Câteva 
zile mai târziu a încercat să răpească o altă elevă, care a scăpat 
însă nevătămată. Ambele potenţiale victime i-au reţinut 
numărul maşinii şi l-au raportat poliţiei. 

În martie 1972, Lucas s-a întors în faţa curţii şi a fost 
condamnat la cinci ani de închisoare, pentru tentativă de răpire. 


După eliberarea sa în 22 august 1975, Lucas s-a dus în Port 
Deposit, Maryland, să-şi vadă sora, pe Almeda Kiser, şi pe fiica 
acesteia, Aomia Pierce. Înregistrările arată că a stat acolo trei 
zile, după care s-a mutat în Chatham, Pennsylvania, cu Aomia 
Pierce şi soţul acesteia. Şi-a găsit de lucru la o fermă, apoi i-a 
fost prezentat lui Betty Crawford, văduva unuia dintre nepoţii 
lui. Iniţial, între cei doi a fost doar o relaţie de amiciţie, dar, 
treptat, legătura lor a evoluat, până când, în cele din urmă, s-au 
căsătorit, pe 5 decembrie 1975. 

După ce a stat scurtă vreme cu familia Pierce, Lucas, 
Crawford şi cei trei copii ai ei s-au mutat înapoi în Port Deposit, 
într-un parc de rulote. Henry lucra în diverse locuri, câştigând 
foarte puţin. Cea mai mare parte a venitului familiei o 
constituiau banii de asistenţă socială ai lui Betty. Au trăit aşa 
până în iunie 1976, când, împreună cu o altă familie din parcul 
de rulote, s-au mutat în Hurst, Texas. Planul era ca Betty să-şi 
viziteze mama, iar Henry să-şi caute de lucru. Când planul a 
eşuat, s-au mutat în Illinois, după care au revenit în Maryland. 

La scurt timp după ce s-au întors, Betty Crawford l-a acuzat 
pe Lucas de molestarea fiicelor ei. Lucas a negat acuzaţiile, dar 
i-a spus că oricum se hotărâse să plece. Pe 7 iulie, Lucas şi-a 
strâns puţinele lucruri pe care le avea şi a plecat spre Florida. Pe 
drum, s-a oprit la Opal. După mai puţin de o lună, Henry şi Wade 
Kiser, cumnatul lui, au mers în Virginia de Vest pentru o 
reuniune de familie. Pe drum, prins în traficul aglomerat, Henry 
a început o discuţie cu un alt bărbat şi, la scurt timp după 
aceea, l-a lăsat singur pe Kiser, plecând cu străinul spre 
Shreveport, Louisiana. După un scurt popas în Virginia, să-l 
viziteze pe Harry Waugh, fratele său vitreg, Lucas a ajuns la 
destinaţie. 

În timp ce se afla în Shreveport, lui Henry i s-a oferit slujba 
de a conduce o maşină la Los Angeles, dar a refuzat după ce s-a 
convins că ar fi lucrat pentru mafie. A părăsit Louisiana şi s-a 
întors în Port Deposit. Nu a stat mult şi s-a mutat la Wilmington, 
Delaware, unde o rudă, Leland Crawford, i-a dat de lucru într-un 
magazin de covoare. Aici a rezistat câteva luni, apoi s-a întors 
din nou la Port Deposit pentru a petrece Crăciunul cu o altă 
rudă, Nora Crawford. În ianuarie următor a părăsit-o pe Nora şi 
s-a mutat la Hinton, Virginia de Vest, şi a plecat să lucreze 
pentru Joe Crawford, care nu numai că era rudă, dar deţinea şi 


un magazin de covoare. În timp ce se afla în Hinton a întâlnit o 
femeie numită Rhonda Knuckles şi a locuit cu ea până în martie 
1978, când s-a săturat de relaţie şi s-a întors din nou în Port 
Deposit. Lucas a stat o scurtă perioadă până când sora lui 
Almeda i-a oferit cazare şi un loc de muncă în centrul de 
dezmembrări auto al soţului ei. Henry a părut că se descurcă 
bine până când Almeda l-a acuzat că a molestat-o sexual pe 
nepoata ei. Din nou, el a negat acuzaţia. 

In jur de 4 septembrie 1977, Lucas spune că a fost în 
California, unde susţine că ar fi ucis-o pe Elizabeth Wolf, în 
Davis, un orăşel aflat la vreo 40 de kilometri vest de 
Sacramento. Ce anume făcea atât de departe în sud rămâne un 
mister, deşi mama lui avusese o relaţie cu un bărbat pe nume 
Dixon, care venea dintr-un oraş cu acelaşi nume, aflat la 25 de 
kilometri de locul în care a omorât-o pe Elizabeth Wolf. Poate că 
îşi căuta tatăl natural? 

După ce a înjunghiat-o pe doamna Wolf, Lucas a şters-o 
spre Houston, Texas, unde pe 7 septembrie a împuşcat-o mortal 
pe Glenda Beth Goff. Pe 17 septembrie 1977 a fost arestat 
pentru un delict în Jacksonville, Florida, unde a stat închis 45 de 
zile. A doua zi după ce a fost eliberat, i-a spus lui Kiser că avea 
nevoie de camionul şi de sculele lui, pentru a transporta două 
rable la cimitirul de maşini. Când Lucas nu s-a mai întors, nici în 
seara aceea, nici a doua zi, Kiser a raportat maşina furată. 
Vehiculul a fost recuperat ulterior în apropiere de Jacksonville, 
Florida, nefuncţional. Acolo şi-a cunoscut Lucas viitorul partener, 
pe Ottis Toole. 

x x x 

Ottis Elwood Toole s-a născut pe 5 martie 1947, în Florida. 
Trecutul său seamănă cu al lui Henry, la patru ani Ottis fiind 
călcat de o maşină. La şase ani, tatăl lui alcoolic îl abuza deja 
sexual de câţiva ani şi, când tatăl natural a plecat de acasă, 
Robert, un tată vitreg la fel de pervers, s-a mutat la ei şi a 
continuat opera predecesorului său. 

La opt ani, Ottis a căzut printr-o scândură ruptă din 
podeaua prispei, oprindu-se cu fruntea într-un cui care i-a intrat 
şapte centimetri în lobul frontal al creierului. Rana respectivă, se 
spune, a avut ca rezultat o formă gravă de epilepsie, cu crize 
care s-au manifestat tot restul vieţii. 


Cel mai mic dintre patru copii, Ottis se născuse într-o 
familie complet consangvinizată, schizofrenică şi psihopată. 
Mama lui, Sarah, o baptistă fanatică, care recita versete din 
Biblie de câte ori avea ocazia, se obişnuise cu obiceiul celui de- 
al doilea soţ de a-l pasa pe Ottis tovarăşilor de băutură pentru 
sex. Şi dacă această formă de abuz nu era destul, puştiul era 
agresat 24 de ore din 24 de fraţii mai mari şi abuzat sexual de 
surorile lui, Drusilla şi Vonetta, care îl puneau să se îmbrace ca o 
fată şi să le aştepte ca o mică Cenuşăreasă. Cu tot acest chin, 
Ottis a ajuns o namilă de om, înalt de 1,90 metri, cu mâinile 
uriaşe şi un fizic puternic de peste 90 de kilograme. 

Casa dărăpănată şi acoperită cu şindrilă a familiei Toole se 
afla adânc în ţinutul aligatorilor din Springfield, Florida, şi le-a 
servit ca adăpost precar rudelor lui Ottis, care veneau şi plecau 
din acest butoi supraaglomerat de pulbere explozivă, sărăcie şi 
deviații sexuale. Probabil că nimeni nu l-ar putea descrie pe 
Ottis Toole mai bine decât scriitoarea americană Sondra 
London. Sondra l-a intervievat pe Toole la Centrul Corecţional 
Appalachee în iulie 1991 şi a făcut următoarea observaţie 
despre acest criminal în serie în cartea ei, Knockin’ on Joe: 

Pentru el, viata însăşi este atât de lipsită de sens, 

iar distincţia dintre vii şi morți este atât de difuză, 

încât crima nu-i cu nimic mai importantă decât a strivi 

o muscă. Retardat şi analfabet, a fost scăpat de sub 

control încă din primii ani de viaţă. Născut la umbra 

stadionului „Gator Bowl"!?, Ottis este un adevărat 

„gator" - un organism care trăieşte pe fundul apei, 

mai mult reptilian decât uman, strecurându-se prin 

mlaştinile societății,  căutându-şi neobosit prada 
neputincioasă. 

Lucas şi-a cunoscut viitorul partener într-o cantină socială, 
nu departe de Jacksonville. In acea perioadă, Ottis împărțea o 
casă cu mama lui, Sarah, şi soţul ei, Robert, soţia lui Ottis, 
Novella, un nepot, Frank Powell Jr., şi Frieda „Becky“ Powell, 
nepoata de 11 ani a lui Ottis. Aparent, familia Toole era destul 
de obişnuită ca Ottis să aducă acasă străini de la cantina 
socială. Sarah Pierce, oaspete de o noapte al casei, le-a spus 
ulterior poliţiştilor că Ottis, despre care se ştia că e bisexual, 
agăța adesea bărbaţi cu care mergea acasă în scopuri sexuale. 


12 „Arena aligatorilor" (n.tr.) 


Pe lângă tendinţele sale homosexuale, lui Ottis îi plăcea şi să-i 
privească pe oaspeţii săi bărbaţi făcând sex cu soţia lui şi cu 
minora Becky. Henry s-a adaptat rapid şi în scurt timp împărțea 
dormitorul cel mare cu Ottis, după ce Novella a fost trimisă să 
stea la vecini. 

Ottis i-a găsit lui Henry de muncă la fabrica de vopseluri 
unde lucra şi el, dar avea să dureze doar câteva zile înainte să 
se lase de muncă şi să plece în Sud, în fosta sa zonă de 
vânătoare din Texas, unde, în 22 octombrie 1977, a împuşcat-o 
mortal pe Lily Pearl Darty cu două gloanţe în ceafă. Pe 1 
noiembrie, în Bellmead, în apropiere de Waco, Texas, l-a 
împuşcat de două ori pe Glen D. Parks, cu un revolver 
calibrul .38, după ce a legat mai întâi mâinile şi picioarele 
victimei. 

Următoarea serie de crime a lui Lucas a început în 
Jacksonville şi împrejurimi, la finele lui 1978, dar nu înainte ca el 
şi Toole să fi intrat, după propriile spuse, într-o sectă satanistă 
numită Mâna Morţii. De fapt, Lucas a atribuit cele mai atroce 
crime ale sale - „Crimele Crucifixului" - Diavolului şi „lucrărilor 
sale". Ulterior, a declarat că a participat la şedinţe de instruire 
ale sectei în Florida Everglades, la ceva timp după ce fusese 
eliberat din închisoare. Potrivit unei cărţi publicate în 1985 - The 
Hand of Death” - scrisă de Lucas în colaborare cu Max Call, erau 
în jur de 200 de recruți într-o grupă, de şase naţionalităţi, din 
toate grupurile etnice şi clasele sociale. Henry susţine în 
continuare că în timpul primelor săptămâni a instruit o grupă în 
tehnici de omor cu cuțitul. Se antrenau în lupta corp la corp, 
studiau manuale ale agenţiilor de aplicare a legii şi memorau 
coduri de comunicaţii radio. Toate acestea trebuie să fi fost un 
chin pentru Henry, cu IQ-ul său extrem de scăzut. După o 
documentare amănunţită, autorul a înţeles că această grupă 
mare de elevi şi instruirea pe care au primit-o a existat numai în 
imaginaţia lui Lucas, şi nicăieri altundeva. El spune, de 
asemenea, că citeau o biblie satanistă şi, pentru că participanţii 
credeau că actele de perversiune pot provoca reîncarnarea 
Diavolului şi îl glorifică pe Satana, liderii grupului încurajau 
practicarea  sodomiei, a  sadomasochismului,  zoofiliei şi 
necrofiliei după fiecare Liturghie Neagră, toate fiind subiecte cu 
care Lucas era deja familiarizat. 


13 Mâna mortii (n.tr.) 


Henry i-a povestit autorului că în timpul acestor aşa-zise 
ceremonii de închinare la Diavol sacrificau copii răpiți sau 
membri ai cultului care trădaseră pe un altar din centrul unui 
cerc sacru. Sataniştii îşi purtau pe umeri nefericitele victime, în 
paşi de dans, în vreme ce restul grupului rostea misterioasa 
expresie „Ambe iske ho a secco". Totuşi Lucas spune că un 
mare preot, numit „Mâna", purtând mantia obligatorie, păşea 
prin inelele de foc spre altar, unde sacrifica victimele şi toţi erau 
obligaţi să bea sângele şi să mănânce carnea. Henry spune că a 
părăsit tabăra după şapte săptămâni, pentru a duce la 
îndeplinire ordinele criminale ale unui superior pe nume Don 
Meteric. 

În prima sa misiune, probabil cu Diavolul pe umăr, Lucas 
susţine că a răpit copii mici şi i-a dus la o stână mare, imediat 
peste graniţa cu Mexic. Când a revenit în sectă, superiorii i-au 
tatuat un scorpion pe mână. Meteric le-a spus apoi lui Lucas şi 
lui Toole să ucidă un om. Victima a fost ademenită pe o plajă, 
unde Lucas i-a tăiat gâtul în timp ce omul lua o gură de whisky 
dintr-o sticlă. Răsplata lui Lucas pentru această crimă a fost un 
al doilea tatuaj. Ulterior, i-a mai fost tatuat un şarpe, apoi 
Diavolul ţinând o cruce, pentru răpirea unor tinere prostituate, 
care au fost forţate să filmeze pelicule snuff pornografice. 

Când i-am cerut să-mi arate tatuajele, Lucas mi-a explicat 
afabil că acestea au dispărut după ce s-a întors la creştinism. 
Din câte se pare, a revenit la Dumnezeu imediat după uciderea 
Libradei Apodaca de 72 de ani, în El Paso, Texas, pe 27 mai 
1983. 

Dacă ar crede cineva o iotă din povestea sectei - şi nu 
există nici cea mai mică urmă de dovadă care să confirme fie şi 
o aluzie la existenţa acesteia -, ar trebui să răspundă şi cum şi- 
au făcut timp Lucas şi Toole să meargă în Kennewick, Nevada, 
unde se ştie că cei doi au violat-o şi ucis-o pe Lisa Martini, în 
apartamentul său, pe 31 octombrie 1978. După propriile 
socoteli, Lucas era fie în Everglades, învățând codurile radio - 
evident esenţiale satanismului - fie în Mexic, vânzând copii răpiți 
despre care poliţia nu are nici un fel de informaţii. Criminalul s-a 
întors apoi în Jacksonville şi şi-a recăpătat vechea slujbă. 
Ulterior, mama lui Ottis a cumpărat o casă şi şi-a mutat acolo 
familia extinsă. Henry s-a lăsat din nou de muncă şi s-a apucat 


de afaceri cu fier vechi, umplând în curând curtea noii case cu 
maşini stricate şi piese auto. 

Pe 5 noiembrie 1978, poliţia a stabilit că cei doi criminali în 
serie se aflaseră pe Interstatala 35 în Texas, când observaseră 
un cuplu de adolescenţi mergând pe marginea drumului, după 
ce maşina lor rămăsese în pană de combustibil. Toole l-a 
împuşcat în spate şi în cap pe Kevin Kay cu un pistol calibrul .22, 
iar Lucas a violat-o pe Rita Salazar, după care a împuşcat-o cu 
şase gloanţe. Kevin Kay, care avea cazier pentru infracţiuni 
minore, a fost identificat după amprente, iar frumoasa Rita era 
iubita lui de ceva vreme. 

Acum mereu pe drumuri, cei doi criminali au mers în 
Michigan, unde, pe 3 octombrie 1979, au jefuit-o, violat-o şi 
ucis-o pe Sandra Mae Stubbs. Apoi au virat spre sud, către 
Austin, Texas, unde, zece zile mai târziu, Harry şi Molly 
Schlesinger au fost împuşcaţi mortal în magazinul lor de băuturi 
spirtoase. In această scurtă perioadă cei doi şi-au finanţat 
activităţile criminale prin jafuri şi şi-au încununat activitatea cu 
omoruri. 

x x x 

Fără îndoială, cea mai infamă crimă Lucas/Toole a fost 
violarea şi împuşcarea unei tinere încă neidentificate în cazul 
care a devenit cunoscut drept „Crima şosetelor portocalii". 
Descoperită într-o râpă în ziua de Halloween, pe 31 octombrie 
1979, victima nu avea haine, cu excepţia unei perechi de şosete 
portocalii. Un şofer care mergea spre nord pe Interstatala 35 a 
oprit pentru a se uşura şi s-a trezit holbându-se îngrozit la un 
cadavru care zăcea cu faţa în jos pe betonul murdar. 

— Tocmai ce-mi scosesem scula, i-a spus el poliţistului care 
a ajuns rapid la faţa locului. Şi... căcat! Ştii, lisuse, căcat! Era 
acolo, ştii? M-am pişat oricum, totuşi. 

Această crimă cădea sub jurisdicţia şerifului districtului 
Williamson, Jim Boutwell, care, ducându-se la închisoarea din 
Denton, la vreo 15 kilometri nord de Fort Worth, a studiat 
puţinele indicii disponibile. Căuta orice informaţie care ar fi 
putut duce la identificarea „Şosetelor portocalii" şi a ucigaşului 
ei. 

Frumoasa tânără avea vreo 25 de ani, părul castaniu- 
roşcat, 55-60 de kilograme şi 1,75 metri. In afara şosetelor 
portocalii mai purta un inel de argint incrustat cu sidef. Nu s-a 


găsit nici o geantă, poşetă ori vreun act de identitate. Nu s-a 
găsit absolut nimic altceva. 

La autopsie, cadavrul a mai oferit câteva indicii, printre 
care şi faptul că persoana suferise de o boală venerică. Pe 
glezne avea mici ciupituri de insecte, probabil purici. În stomac 
s-au găsit urme de alimente parţial digerate - burger, cartofi 
prăjiţi şi cola. Dantura era aproape perfectă, deci, probabil, nu 
exista vreo fişă stomatologică, iar radiografia nu a arătat că 
suferise vreo fractură. La o examinare mai intimă, din vagin i-a 
fost scos un tampon improvizat din hârtie igienică, iar asta a 
fost tot ce a avut Boutwell la dispoziţie pentru a începe 
căutările. Nimic care să ajute la identificarea ei de către familie 
sau prieteni, iar distribuirea fotografiei sale pe întreg continentul 
nord-american era exclusă. 

După ce a fost arestat în districtul Montague, Texas, Lucas 
a recunoscut că o omorâse pe „Şosete portocalii", dar a refuzat 
să-l numească pe Toole drept complice. Lucas spune că a luat-o 
la autostop lângă Oklahoma City. Credea că o chema Joannie 
sau Judy. Au mers spre sud pe lInterstatala 35 şi spune că au 
făcut sex consimţit, după care au oprit într-o parcare de 
camioane şi au mâncat. A descris meniul, care se potrivea cu 
probele legistului. 

După ce au mâncat şi-au continuat drumul spre sud, iar 
Henry spune că a vrut să mai facă sex, dar ea a refuzat. S-au 
luptat puţin, timp în care el aproape că a pierdut controlul 
maşinii, care s-a oprit scrâşnind într-un nor de praf după ce 
aproape că a ieşit în decor. „După ce am tras pe dreapta", 
povesteşte el, „am strâns-o de gât până a murit. Am făcut iar 
sex cu ea, apoi am scos-o din maşină şi am lăsat-o pe asfalt." A 
menţionat şi că ea purta un fel de tampon sanitar, căruia el i-a 
spus „Kotex". 

Şeriful Boutwell nu avea să abandoneze acest caz; era 
hotărât să-l rezolve, pentru că era convins că era doar unul 
dintr-un şir de omucideri legate de sex, comise pe traseul 
Interstatalei 35. Cadavrele tot apăreau pe autostrada foarte 
circulată dintre Laredo şi graniţa cu Mexic, precum şi spre 
Gainesville, districtul Cooke, în nord. 

Pe 27 noiembrie 1979, Lucas şi Toole s-au întors în 
Jacksonville. In noaptea aceea, în districtul Cherokee, în timpul 
jefuirii unui motel, Lucas a violat-o şi apoi a împuşcat-o mortal 


pe Elizabeth Dianne Knotts, 31 de ani. Două săptămâni mai 
târziu, o tânără de 18 ani a fost violată şi înjunghiată mortal în 
locuinţa ei. Rămăşiţele Debrei Lynn O'Quinn au fost descoperite 
ulterior în pădurea din apropiere. 

Pe 5 ianuarie 1980, cei doi bărbaţi au păcălit-o pe Jamie L. 
Collins, 76 de ani, să-i lase să intre în casă, unde au violat-o şi 
apoi au înjunghiat-o. 

27 martie a adus agresarea şi apoi înjunghierea mortală a 
lui Jo Scheffer, 45 de ani. Cadavrul ei a fost găsit într-un centru 
de îngrijire de zi, 12 ore mai târziu. 

Pe 12 iulie, Regina Azell Campbell, de 24 de ani, a fost 
găsită moartă sub o maşină. Fusese violată de amândoi, apoi 
strangulată. 

In 20 iulie a avut loc violul şi uciderea brutală a lui Tammy 
Keel Conners. Tânăra de 19 ani, frumoasă şi cu aspirații de 
model şi actriţă, fusese târâtă în urlete de pe marginea drumului 
şi supusă unor acte de o cruzime de nedescris, după care fusese 
aruncată aproape moartă într-o râpă, în apropiere de 
Jacksonville. 

Nu se poate stabili nicicum numărul total al victimelor lui 
Lucas şi Toole. Cele opt crime pot fi doar vârful aisbergului. Se 
ştie totuşi că cei doi au lovit din nou pe 22 decembrie, când, 
Brenda Elaine Harden, 28 de ani, mamă a doi copii, a fost găsită 
violată şi înjunghiată mortal în dormitorul ei. 

Anul 1981 nu le-a adus nici un răgaz locuitorilor din zonă 
după sărbătorile de iarnă. Lucas spune că au ucis iar şi iar. Cu 
siguranţă i-au luat viaţa sărmanei Shirley Ogden, 58 de ani, 
pentru că rămăşiţele ei au fost găsite pe o alee, lângă 
tomberoanele de gunoi, pe 14 aprilie. 

Toole se mai bucura şi de pasiunea sa de piroman. A 
susţinut că era autorul a „,'vo sută din ele [incendieri]". Pe 4 
ianuarie 1982, cei doi l-au ucis pe George Sonenberg, 65 de ani, 
care a murit în agonie la o săptămână după ce Toole a turnat 
peste el benzină, în timp ce omul zăcea prea beat ca să se 
poată mişca, după care i-a dat foc. După toate datele, totul a 
început ca un jaf care s-a terminat prost şi, după cum obişnuiau 
de câte ori incendiau câte ceva, cei doi au privit din apropiere 
flăcările care se înălţau în noapte, ascunzându-se când 
pompierii au venit să stingă infernul şi l-au salvat pe Sonenberg, 
care suferise arsuri ce i-au fost fatale în cele din urmă. Cu toate 


probele jafului şi ale tentativei de crimă făcute scrum, poliţiştii 
au crezut că victima îşi dăduse foc accidental, scăpând o ţigară 
aprinsă după ce aţipise. Faptul că Sonenberg duhnea a benzină 
pare să fi fost trecut cu vederea de poliţişti. Toole a recunoscut 
această crimă ulterior, când oamenii legii l-au vizitat, după 
arestarea sa, în Penitenciarul Raiford. Pentru această crimă, 
Toole a primit pedeapsa capitală. 

Pe 9 ianuarie 1982, la doar cinci zile de la incendierea lui 
George Sonenberg, Lucas şi Toole au pătruns prin efracţie în 
Casa de Copii din Jacksonville şi i-au „salvat", după cum spun ei, 
pe Becky şi pe Frank. Cei patru au plecat într-o călătorie a 
crimelor ce a cuprins multe alte state, printre care Nevada, New 
Mexico şi Texas. 

x x x 

Înapoi la fermă, dacă putem spune aşa, neobositul şerif 
Boutwell avea pe birou o listă de 20 de omucideri nerezolvate. 
Ultimele patru luni nu fuseseră deloc uşoare pentru el şi, în 
octombrie 1981, se văzuse nevoit să ia taurul de coarne. Cu 
ajutorul companiei „F“ din Waco a Poliţiştilor Texani şi a Secţiei 
pentru Analiza Crimelor a Departamentului de Servicii Publice 
din Austin, Boutwell organizase o şedinţă în care să fie puse pe 
masă toate informaţiile despre crimele de pe Interstatală. Din 
toate colţurile ţării, s-au adunat pentru prima oară 29 de poliţişti 
şi agenţi, de pe tot traseul de 800 de kilometri al autostrăzii 1- 
35. Au analizat metodic toate fotografiile, mărturiile şi probele, 
comparând modurile de operare, în încercarea de a desluşi 
misterul din jurul crimelor. 

După Crăciun, şeriful Boutwell a adunat rezultatele: 
majoritatea victimelor fuseseră găsite de-a lungul autostrăzii. 
Fuseseră împuşcate, omorâte în bătaie, strangulate, incendiate, 
răstignite, violate sau sodomizate şi înjunghiate. Mai fusese şi 
un accident cu fugă de la faţa locului, care mirosea a crimă. 
Şeriful era la ananghie, cu cele mai oribile crime pe cap. 

În Florida, Poliţia oraşului Jacksonville şi Departamentul 
Şerifului aveau dificultăţi asemănătoare, la fel ca şi colegii lor 
din Michigan şi din alte părţi. Dar Lucas şi Toole erau ucigaşi 
interstatali în permanentă mişcare şi, dacă nu făceau vreo 
greşeală, îşi puteau continua seria de crime ani în şir. Cei doi 
mai aveau un avantaj: nu comiteau infracţiuni federale, aşa că 
FBI şi US Marshal's Service nu aveau nici un interes ori 


jurisdicție asupra crimelor. În toate privinţele, ţinea doar de 
relativ neexperimentatele agenţii locale de poliţie să-şi rezolve 
cazurile. Stat după stat şi oraş după oraş, acestea nu aveau nici 
bugetul, nici timpul, nici interesul necesar pentru a colabora. 

x x x 

Henry Lucas avea 40 de ani şi se îndrăgostise de Becky, o 
copilă de doar 13 ani, care, când era nevoie, nu arăta nicicum 
mai mică de 19. Cei doi o foloseau adesea ca momeală pentru a 
prinde camionagii distraţi în plasa lor ucigaşă. Străbătând 
distanţe lungi, şoferii plictisiți şi singuri nu rezistau tentaţiei unei 
fete îmbrăcate sumar, care făcea autostopul. A devenit curând 
un scenariu mult prea familiar: fâsâitul frânelor pneumatice, un 
nor de praf, huruitul motoarelor acelor camioane uriaşe. „Hopa 
sus, fătucă!“, strigau ei. Apoi, imediat ce se închidea uşa 
cabinei, şoferul se trezea analizând capătul periculos al ţevii 
unui pistol încărcat. 

O tehnică asemănătoare era folosită şi când o puneau pe 
Becky să se dezbrace ca ei să ucidă. Odată, motorul maşinii lor 
s-a încins sub soarele arzător al Texasului, aşa că au oprit 
undeva în districtul Tyler. Becky a bătut la uşa unei femei în 
vârstă şi i-a cerut apă pentru a umple radiatorul. Naiva doamnă 
le-a pregătit micul dejun şi, în timp ce Becky şi Frank îşi 
terminau ouăle cu şuncă şi cerealele, cei doi ucigaşi şi-au 
„terminat" gazda cu un viol brutal şi două gloanţe în cap. 

În cele din urmă totuşi, Lucas spune că Toole a luat-o razna 
şi a început să facă lucruri cu care el nu era de acord: să se 
poarte urât cu Becky, să mutileze cadavre şi chiar să pună pe 
grătar şi să mănânce carnea victimelor lor. Şi mai era o 
problemă. Ottis se îndrăgostise de Henry care, în schimb, era 
îndrăgostit de Becky. Din câte se pare, Ottis nu a vrut să-l 
împartă pe Lucas cu Becky - ori cu altcineva, viu sau mort. 
Faptul că Lucas îşi viola victimele nu-l ajuta în relaţia cu 
posesivul Toole, iar acesta a fost punctul în care cei doi au 
început să se distanţeze. S-au despărţit la sfârşitul lui ianuarie 
1982, după ce Lucas a violat şi sodomizat o fată, în timp ce 
Becky şi Frank se uitau, iar Ottis fierbea de furie. 

Acum, aflat în punctul dezintegrării mentale aproape totale, 
Toole şi-a îndreptat ura asupra acestei victime, lovind-o cu 
pumnii şi cu cuțitul fără milă, până când a murit. După ce a 


terminat, Toole s-a întors acasă în Jacksonville, în timp ce Lucas, 
Becky şi Frank au plecat spre California. 

La 80 de kilometri est de Los Angeles, s-au oprit în Hemet, 
un orăşel cu nimic ieşit din comun şi, în timp ce îşi căuta de 
lucru ca tâmplar, Lucas i-a cunoscut pe Jack şi Becky Smart, 
care aveau un atelier de recondiționat antichităţi. Folosindu-se 
de talentul deprins în închisoare, Lucas a început să lucreze 
pentru ei, în schimbul unei camere şi al unei mese pe zi. Cu 
timpul, doamna Smart a început să-l placă pe Henry şi, 
sacrificându-şi propria afacere, a decis că ar fi fost foarte potrivit 
ca om bun la toate pentru mama ei de 80 de ani, Kate Rich, care 
trăia în Ringgold, districtul Clay, Texas. Soții Smart au cumpărat 
trei bilete de autobuz şi, vârându-le în mâini câteva bancnote, 
le-au făcut cu mâna celor trei, care au plecat. 

x x x 

Kate Rich era o văduvă plină de energie, dar care se 
deplasa greu. Era iubită de vecini, cosea cuverturi, mânca cu 
plăcere raci de râu şi se bucura de vizitele dese ale numeroşilor 
ei copii, nepoti şi strănepoţi, mulţi dintre ei locuind în apropiere. 
Când Henry a bătut la uşa ei cu mesajul din partea fiicei din 
California, „buni“ Rich l-a primit cu braţele deschise. 
Nechibzuită, doamna Smart i-l trimisese mamei sale pe îngerul 
Morţii. 

Totuşi, nu după mult timp, hainele ponosite, limbajul şi 
comportamentul ciudat al lui Henry au început să-i neliniştească 
pe apropiații lui Kate; în plus, nu părea să fie chiar atât de 
priceput la toate. Ori asta, ori era leneş, în cea mai mare parte a 
zilei fuma ţigară de la ţigară şi bea cafea sau bere. Nu după 
mult timp, o gură mai puţin la masă, Frank a plecat, văzându-şi 
de drum. La scurt timp după asta, Kate le-a spus lui Henry şi lui 
Becky că trebuie să plece. Henry era risipitor şi ea nu voia să 
mai aibă de-a face cu el, iar a doua zi de dimineaţă cei doi au 
plecat să-şi caute un loc în care să stea. 

Soarele era sus pe cerul Texasului, iar temperatura trecuse 
de 38 °C, când pastorul Rubin Moore i-a văzut pe Henry şi pe 
Becky făcând autostopul în apropierea staţiei de autobuz 
Ringgold. l-a luat şi i-a condus până la casa lui de rugăciuni, 15 
kilometri spre sud, în Stoneburg, districtul Montague. În 1994, 
când autorul a fost acolo cu Paul Smith, un detectiv al 
procuraturii, locul se schimbase puţin. Era, şi încă mai este, o 


fostă fermă de păsări, transformată pentru a adăposti un mic 
grup de fundamentalişti religioşi, care îşi ţin porţile ferecate şi 
nu acceptă vizitatori. 

Rubin Moore avea o firmă de acoperişuri, iar pastorul şi 
Lucas s-au înţeles ca el şi Becky să stea într-o baracă şi să 
folosească bucătăria comună. In schimb, Henry urma să lucreze 
pentru Rubin Moore, iar Becky avea să rămână să ajute cu 
treburile din Casa de Rugăciuni. 

O vreme, totul a părut roz. Becky era foarte fericită şi 
mergea la slujbele de duminică, vizitând-o de câte ori avea 
ocazia pe „buni“ Rich, care avea o slăbiciune pentru ea. Şi, cu 
tot acel du-te-vino religios, nu a durat mult până să se lase 
pătrunsă de spiritul locului. 

In august 1982 a renunţat la viaţa în păcat şi a decis să-l 
părăsească pe Henry şi să se întoarcă în Florida. l-a spus lui 
Henry că putea să meargă cu ea, dacă voia să-şi repare 
greşelile. Pe 24 august s-au certat până târziu în noapte, Henry 
cedând în cele din urmă pretențiilor lui Becky, urmând să plece 
cu ea. Pe la miezul nopţii şi-au adunat lucrurile în tăcere, s-au 
furişat afară fără să spună nimănui şi au făcut autostopul spre 
Florida. 

O noapte texană obişnuită, toridă şi umedă, i-a găsit sub 
pasajul din Denton. Acolo, în câmp deschis, au întins o pătură şi 
s-au dezbrăcat. Henry şi-a pus lângă el, pentru protecţie, cuțitul 
Bowie, şi i-a cerut lui Becky să facă sex. Ea a refuzat şi au 
reînceput să se certe. Lucas se răzgândise; până la urmă, nu 
voia să se întoarcă în Florida, voia să rămână la Casa de 
Rugăciuni. Becky era hotărâtă să meargă pe drumul ei şi atunci 
l-a plesnit peste faţă. Fără să se gândească, el i-a înfipt cuțitul în 
piept. Lama i-a tăiat inima în două, iar ea a murit câteva minute 
mai târziu. Când şi-a dat seama ce făcuse, Lucas a strâns-o în 
braţe şi a plâns. 

Inainte de răsărit, Lucas a decis că trebuia să o îngroape. l- 
a scos un inel de pe deget, a tranşat-o, a băgat toate bucăţile cu 
excepţia picioarelor în feţe de pernă şi a pus-o într-o groapă 
puţin adâncă. Apoi a legat picioarele cu o curea şi le-a aruncat 
în tufăriş, unde aveau să fie mâncate de animalele sălbatice. 
Henry s-a întors la Casa de Rugăciuni spunând că Becky luase 
un camion la autostop. Părea calm în timp ce i-a spus aceeaşi 


poveste şi pastorului Rubin Moore, căruia, din câte se pare, i s-a 
părut destul de plauzibilă. 

În seara zilei de duminică, 16 septembrie, Lucas a anunţat 
că o duce pe „buni" Rich la biserică. A mers acasă la ea şi, dat 
fiind că mai era până la slujbă, cei doi au decis să meargă cu 
maşina dincolo de graniţa statului, în Oklahoma, să cumpere 
nişte bere. Au mers şi au discutat aproape două ore, timp în 
care slujba de la biserică a început şi s-a şi terminat. Apoi a avut 
loc crima. 

Kate mergea în mod regulat la slujbe şi s-a enervat că avea 
să lipsească. Când au luat-o spre casa ei, Lucas a ieşit brusc de 
pe Autostrada 81, a luat-o pe un drum de ţară, a traversat calea 
ferată spre o sondă de petrol dezafectată şi a frânat brusc. Nu 
se ştie de ce a ucis-o Lucas pe Kate Rich, iar el nu vrea să 
vorbească despre asta, dar se ştie că bătrâna ţinea foarte mult 
la Becky şi de aceea pare posibil să-i fi pus lui Lucas câteva 
întrebări foarte sensibile. A înjunghiat-o pe Kate şi, în timp ce ea 
îşi dădea ultima suflare, i-a crestat o cruce inversă între sâni şi a 
făcut sex cu corpul ei neînsufleţit. După aceea a târât cadavrul 
peste un muşuroi de furnici roşii, până spre un canal acoperit cu 
papură, unde a înghesuit-o într-un şanţ secat. A fixat cadavrul 
cu o traversă pe care a găsit-o lângă rambleul căii ferate. l-a 
îngropat hainele în apropiere şi s-a întors la Casa de Rugăciuni. 

Poreclit „Copoiul", şeriful Conway al districtului Montague 
mi-a spus că rudele lui Kate s-au îngrijorat în legătură cu 
dispariţia ei şi i-au raportat problema. Şeriful a aflat curând că 
fusese văzută ultima oară în viaţă în compania lui Lucas, aşa că 
l-a adus la interogatoriu. Dar bărbatul a refuzat cu încăpățânare 
să scoată vreun cuvânt. „Nu aveam nici o probă ca să-l arestez 
pe nemernicul ăla mic“, spune Conway. „l-am căutat numele în 
calculatorul Centrului Naţional de Informaţii despre Infracţiuni şi, 
da, Lucas avea cazier. Dar nu era de ajuns şi a trebuit să-i dau 
drumul. L-am supravegheat totuşi, credeţi-mă.“ 

Sfârşitul nu era departe pentru Lucas, pentru că avea două 
probleme serioase. Kate Rich şi Becky Powell erau acum date 
dispărute, ambele fiind văzute ultima dată în viaţă cu el şi, în 
colţul acela de lume, veştile circulă repede. Zeci de degete 
acuzatoare arătau acum în direcţia lui, aşa că a plecat din oraş, 
spunând că se duce s-o caute pe Becky. 


Din Ringgold a plecat în California, unde voia să inducă 
autorităţile în eroare vorbind cu soţii Smart. Dar, când era la ei, 
domnul Smart a văzut o pată de sânge pe scaunul din maşina lui 
Henry şi a luat legătura cu poliţia locală, care, la rândul ei, l-a 
contactat pe şeriful Conway. 

Lucas şi-a petrecut restul lunii octombrie hoinărind prin 
ţară, după care s-a întors prosteşte în districtul Montague. 
Acolo, „Copoiul" găsise un mandat de arestare din 1981 emis în 
Maryland pe numele lui Lucas, care încălcase condiţiile de 
eliberare. Şeriful Conway l-a arestat şi l-a legat la poligraf, iar 
rezultatul a indicat că Lucas nu spunea adevărul despre Kate 
Rich. Nu era o probă suficientă pentru a-l acuza de crimă, aşa 
că, încercând să-l reţină mai mult timp, Conway a luat legătura 
cu colegii din Maryland. Poliţia Maryland l-a informat sec pe 
Conway că nu mai erau interesaţi de Lucas şi cu siguranţă nu 
aveau de gând să suporte costurile extrădării pentru a-l aduce 
în jurisdicţia lor. Lucas a fost eliberat din nou. 

x x x 

Timp de câteva luni, Lucas a bătut autostrăzile interstatale 
ale Americii. A vizitat Mexic, California şi Illinois, unde a 
cunoscut-o pe Gloria Ann Stephens, pe care a luat-o cu el înapoi 
în Texas. A ucis-o şi i-a aruncat corpul la marginea oraşului 
Magnolia, lângă Huntsville. Apoi s-a întors insolent pe capul 
celor de la Casa de Rugăciuni. De teamă că cineva ar fi putut da 
din greşeală peste cadavrul lui Kate Rich, s-a întors la canal şi a 
luat rămăşiţele femeii, pe care le-a incinerat ulterior într-un 
cuptor pe lemne de la Casa de Rugăciuni. A aruncat cenuşa în 
tomberoanele de gunoi. 

Pe 9 octombrie 1982, şeriful districtului Wise, Phil Ryan, din 
Decatur, şi şeriful districtului Denton, Weldon Lucas, l-au 
interogat pe Henry la Casa de Rugăciuni, dar tot nu a fost 
acuzat de nimic. La o oră după plecarea poliţiştilor, a mers la 
casa lui Kate Rich şi i-a dat foc, după care a plecat înapoi spre 
California. Maşina i s-a stricat în Tucumari, New Mexico, aşa că l- 
a sunat pe Rubin Moore, rugându-l să-l ia şi să-l ducă înapoi, în 
Montague. 

„Copoiul" Conway îşi câştigase renumele ca un om al legii 
extrem de tenace; i-a ajuns la urechi informaţia că Rubin Moore 
intrase în posesia unui pistol calibrul .22, pe care i-l dăduse 
Lucas să i-l păstreze. Cu încălcarea condiţiilor de eliberare din 


Maryland o fundătură, Conway avea un motiv beton să-l 
aresteze pe Lucas. „Este o încălcare a legii ca un fost deţinut, 
condamnat pentru o infracţiune violentă, să posede o armă de 
foc“, spune Conway. „Imi frecam palmele de bucurie." 

„Copoiul" l-a arestat pe Lucas la Casa de Rugăciuni. L-a 
aruncat într-o celulă unde Lucas a început să se plângă de frig - 
şeriful scăzuse intenţionat temperatura climatizării, pentru a-l 
face pe suspectul îngheţat să vorbească. De asemenea, i-a 
refuzat lui Lucas raţia de ţigări şi cafea, în ceea ce-l priveşte, 
Lucas s-a plâns amar: 

— Da' ştii cum să pui omu' la pământ, şerifule! 

Probabil că o înţelegere era inevitabilă, căci Lucas fuma 
până la 80 de ţigări pe zi, bea litri de cafea şi ura frigul. Curând, 
recunoştea un mare număr de crime, desenând imagini ale 
victimelor sale şi scriind pagini întregi de note ca acestea: 

unul ucis în new 

york 

păr Saten 

Ochi albaştri 

New York 

Buffalo 

ar Fi Fost Strangulată 

cu un cordon alb 

cercei de aur 

avea rochie 

în apartament 

Joanie 

dinți albi frumoşi 

cu strungăreață 

Dinţii de Sus 

Ochi albaştri cercel mic 

Părul mai jos de umeri 

aruncată peste 

Pod 

cu capul şi degetele 

lipsă 

In Wichita Falls, pe 1 octombrie 1983, Lucas a pledat 
vinovat de uciderea lui Kate Rich şi a fost condamnat la 75 de 
ani de închisoare. Dar tot mai avea de răspuns pentru uciderea 
lui Becky, pentru care a fost inculpat în faţa Tribunalului 


Districtual Denton. Apărarea sa a fost că fusese un omor comis 
spontan, la nervi, în timpul unei discuţii în contradictoriu. 
Adresându-se juriului, avocatul lui Henry, Tom Whitlock, a apelat 
la singura circumstanţă atenuantă pe care o avea: 

— Cred că tot ce s-a întâmplat a fost strict pe moment. 

Totuşi ce a spus Tom Whitlock şi ce au crezut cei şapte 
bărbaţi şi cinci femei din juriu au fost două lucruri complet 
diferite. Pe 10 noiembrie 1983, juraţii au deliberat două ore, 
după care au stabilit verdictul: vinovat. Judecătorul l-a 
condamnat pe Lucas la închisoare pe viaţă. 

In Texas, o condamnare pe viaţă nu înseamnă obligatoriu 
pe viaţă şi exista o posibilitate reală ca Lucas să poată fi eliberat 
condiţionat în viitor. Dar şeriful districtului Williamson, Jim 
Boutwell, era de altă părere. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi 
asigurat că Lucas avea să ajungă pe scaunul electric pentru 
„Şosete portocalii”. 

Boutwell îl interogase pe Lucas pe când fusese acuzat de 
uciderea lui Kate Rich. li arătase o fotografie a corpului 
„Şosetelor portocalii", atent să acopere zona gâtului, pentru ca 
Lucas să nu vadă cauza morţii. Suspectul s-ar fi putut gândi la o 
mulţime de cauze; în schimb, a spus: „Mda, aia a fost o 
autostopistă, probabil sugrumată". A continuat dând detalii 
despre acea crimă, pe lângă alte 156 de omucideri din toată 
ţara. Dar şeriful Boutwell nu avea nevoie decât de mărturia lui în 
legătură cu omorârea „Şosetelor portocalii" şi, pentru ca Lucas 
să nu poată retracta, a înregistrat video declaraţia. 

In Statele Unite, pedeapsa cu moartea este cerută de obicei 
când crima este însoţită de alte infracţiuni serioase, care aduc 
„circumstanţe agravante". Cu avocatul sfătuindu-şi ferm clientul 
să tacă, Lucas a turuit întruna, spunând că o violase pe „Şosete 
portocalii" înainte şi după moartea acesteia. Execuţia este doar 
o formalitate după mărturii de acest gen. Lucas îşi cumpărase 
biletul spre pierzanie. 

x x xk 

Căpitanul Bob Prince, de la Compania „F“ a Poliţiştilor 
Texani, este un om al legii foarte impozant. Are 1,93 metri şi 
peste 90 de kilograme şi este un polițist formidabil. Ca sergent 
însărcinat în coordonarea celor 875 de secții de poliție, cu peste 
1 000 de detectivi care voiau să-l interogheze pe Lucas în 
legătură cu cazurile de omucideri nerezolvate comise în propriile 


jurisdicții, Bob Prince a fost atât de ocupat încât a trebuit să 
programeze interogatoriile cu şase luni în avans. Atât de căutat 
era Lucas, încât Bob Prince a înregistrat în scris toate 
convorbirile telefonice şi cererile scrise. 

Lucas avea acum rolul principal în cel mai mare spectacol 
al crimei de pe pământ şi savura fiecare clipă. Imbrăcat într-un 
costum nou şi scump, cu cămaşă şi pantofi, a mers la dentist 
prima dată în viaţa lui şi şi-a reparat dantura. Poliţiştii se băteau 
să se fotografieze cu Henry Lucas, care începea să fie cunoscut 
drept cel mai prolific criminal în serie din istoria Americii. Părea 
că nu mai contau nici un fel de costuri cât timp poliţia de-abia 
aştepta să închidă cât mai multe crime nerezolvate. 

Până în aprilie se închiseseră 190 de cazuri, deşi Bob Prince 
spune că, dacă Henry ar fi fost lăsat să vorbească, cifra ar fi 
trecut de 3 000. În graba lor de a închide cazurile nerezolvate şi 
de a le şterge de pe listă, poliţiştii nu se mai gândeau că adesea 
recunoştea crime comise în aceeaşi zi, în locuri aflate la 1 000 
de kilometri unul de altul, când singurul lui mijloc de transport 
erau picioarele. 

În timp ce numărul cazurilor creştea, poliţia a presupus că 
aveau să apară şabloane comune acestor crime, deşi nu s-a 
întâmplat astfel decât în foarte puţine cazuri. Cu excepţia 
crimelor de pe 1-35 şi din Jacksonville, unde era vorba de 
acelaşi mod de operare, omorurile fuseseră înfăptuite cu 
pistoale, puşti, carabine, picioare de masă, cabluri telefonice, 
vaze, cuțite, ciocane, leviere, traverse de cale ferată, topoare, 
un cablu de aspirator, o frânghie de plastic şi chiar o maşină. 
Deşi Lucas a spus că „i-au omorât în toate felurile cunoscute de 
om, în afară de otravă", toată lumea este azi de acord că 
probabil a ucis doar o mică parte din numărul de oameni ale 
căror crime le-a recunoscut, într-adevăr, înainte de a muri acum 
câţiva ani - fără să-şi vadă visul cu ochii, acela de a-l vedea 
executat pe Lucas -, şeriful Boutwell a fost intervievat de o 
televiziune britanică în legătură cu acest subiect. 

Boutwell a afirmat ferm că Lucas a omorât sute de oameni 
în timpul activităţii sale sinistre, dar, când a fost confruntat cu 
dovezi clare care sugerau altceva, a refuzat să mai comenteze 
şi i-a dat afară pe jurnalişti. Bob Prince este azi de acord că 


Lucas a omorât probabil 30 de oameni, cel mult. 
x x x 


Aşa cum începem să înţelegem, structura şi calitatea 
interacțiunilor familiale sunt factori importanţi în dezvoltarea 
unui copil. În special în ceea ce priveşte felul în care copilul îi 
percepe pe membrii familiei şi interacţiunea lor cu copilul şi 
fiecare cu celălalt. 

FBI spune: „Pentru copii, calitatea legăturilor cu părinţii şi 
ceilalţi membri ai familiei este cel mai important lucru pentru 
felul în care vor relaţiona şi îi vor preţui, ca adulţi, pe ceilalţi 
membri ai societăţii. Mai presus de toate, aceste legături 
timpurii în viaţă (numite uneori liant) desenează harta modului 
în care un copil va percepe situaţiile din afara familiei." 

Psihoterapeutul, neuropsihologul şi neurologul dr. R. Joseph 
este recunoscut ca fiind un om de ştiinţă şi teoretician creativ, 
perspicace şi profund. Este unul dintre foarte puţinii experţi atât 
ai creierului, cât şi ai minţii - prin urmare, ce are de spus dr. 
Joseph despre acest subiect? In cartea sa, The Right Brain and 
the Unconscious!?, el scrie: 

Când un pom creşte, pomul tânăr ce a fost odată 

nu dispare niciodată, ci, strat după strat, se depune pe 

miezul său. Adânc înăuntru, pomul copil care era 

odată e încă viu. Felul în care s-a format acesta, 
forțele care au acţionat asupra lui, răsucirile, 
întoarcerile, aplecările şi ruperile provocate de ploaie 

şi de vânt, de oameni ori de boli, toate determină 

forma pe care pomul o ia maturizându-se şi 

îmbătrânind. Indiferent cât de bine va fi îngrijit, nu va 
depăşi niciodată complet nici o neglijare din vremea 
când era doar lăstar. Dacă am tăia şi examina cea mai 
ascunsă parte a acestui pom, am descoperi că pomul 

cel tânăr care a fost odată continuă să existe în miezul 

său. Este viu şi-şi va păstra forma originală pentru 

totdeauna. Va fi întotdeauna ce a fost pomul tânăr. Ce 

a fost devine fundaţia a ce va fi. 

Pomul adult îşi păstrează miezul viu, crescând din 

el spre exterior. Dacă i-am extrage miezul, pomul ar 

muri, căci integritatea pomului depinde de el [pentru 

supravieţuire]. Dacă miezul este slab şi bolnav, atunci, 
indiferent de cât de expertă este îngrijirea lui 


14 Emisfera dreaptă şi inconştientul (n.tr.) 


ulterioară, pomul adult va fi la fel de slab ca fundația 

lui. 

La fel cum pomul viu îşi păstrează miezul de la 
început, în miezul fiecăruia dintre noi este Copilul care 

am fost odată. Acest Copil constituie fundația a ceea 

ce am devenit, a ceea ce suntem şi a ceea ce vom i. 

Reflectând la copilăria lui Henry, nu e nici o îndoială că a 
fost tarat psihic în timpul anilor formării sale. Totuşi, aşa cum 
mulţi ar fi de acord, milioane de oameni, din toate tipurile de 
culturi şi de societăţi, suferă abuzuri similare, dar nu ajung 
criminali în serie. 

În cartea sa, Serial Killers - the Growing Menace”, Joel 
Norris menţionează dieta din copilărie a lui Henry: 

Aceşti ani de malnutriție, în special în copilărie, 

au dus la oprirea creşterii țesutului cerebral, precum şi 

la o judecată afectată şi performanțe cognitive 

diminuate. Doar pe timpul încarcerării sale dieta s-a 

stabilizat până acolo unde nu a mai suferit din cauza 

glicemiei mari şi a deficienţelor severe de vitamine. 

Cu toate acestea, deşi pare verosimil în privinţa 
problemelor lui Lucas, mă îndoiesc, dat fiind istoricul disponibil 
al cazului său, că asta e toată povestea. 

Ştim că, în închisoare, comportamentul lui Lucas a fost unul 
extrem de psihotic şi antisocial, ca să nu spunem mai mult, şi 
din acest motiv i s-a prescris Prozac, un medicament care i-a 
controlat efectiv emoţiile. Acest tratament, probabil în 
combinaţie cu dieta echilibrată, a fost cel care l-a calmat pe 
Lucas în timpul perioadelor îndelungate din spatele gratiilor. 
Totuşi deţinuţii se calmează şi devin mult mai responsabili 
adesea în sistemul structurat al penitenciarului, aşa că, în 
această privinţă, Lucas nu a fost unic. 

Înaintea morţii sale, l-am intervievat pe Lucas de mai multe 
ori. Pare un fel de zombi, dar unul binevoitor. Fără îndoială, 
amestecul de abuzuri fizice şi psihice din copilărie, drogurile, 
accidentele, cele patru pachete de ţigări pe zi, consumul excesiv 
de alcool şi dieta nepotrivită au provocat o degenerare 
progresivă a sistemului său neurologic. Aşa cum punctează Joel 
Norris, „conexiunile fizice dintre diversele zone ale creierului, 
sutele de milioane de întrerupătoare electromecanice care 


15 Criminali în serie - O ameninţare în creştere (n.tr.) 


echilibrează sentimentele primare de violenţă cu 
comportamentul logic, ordonat social, pur şi simplu nu au 
funcționat cum trebuie". 

Deci iată un om care, ca mulţi alţi ucigaşi de teapa sa, a 
murit emoţional şi social înainte de adolescenţă şi pentru care 
însăşi viaţa a devenit doar o căutare a satisfacerii nevoilor sale 
disfuncţionale, de la o zi la alta. Desigur, nimic din cele sugerate 
nu este vreo aluzie la faptul că Lucas era, după definiţia legii, 
nebun. Ştia diferenţa dintre bine şi rău. Ştia că trecea mult 
dincolo de limitele acceptate social şi nu a dat doi bani pe 
consecinţele, carnajul şi durerile pe care le-a provocat în toţi anii 
aceia ai crimelor. 

În timpul ultimului interviu, Lucas a spus că nu a omorât pe 
nimeni niciodată. Becky Powell trăia bine mersi, a spus el, cu 
toate că poliţia descoperise deja nişte oase albite într-un loc din 
districtul Denton identificat de Lucas. Dar nu exista nici o probă 
criminalistică care să stabilească clar că acelea erau rămăşiţele 
lui Becky Powell. Mai mult, ar putea fi în interesul lui Lucas să 
spunem că, recent, o femeie a declarat că ea este Becky Powell. 
S-a oferit chiar să fie testată la poligraf şi să facă teste ADN. 
Poliţiştii nu agreează ideea, chiar dacă ar fi doar de distracţie 
sau ca exerciţiu interesant. Dar dacă Becky trăieşte? Opera 
Diavolului, cu secta lui „Mâna Neagră a Morții"? Zombi reali ieşiţi 
dintr-un mormânt din Texas. E genul de poveste pentru care 
studiourile Hammer House of Horror ar plăti o sumă frumuşică! 

„N-am omorât-o nici pe Kate Rich“, a protestat Henry. Şi s- 
ar putea spune că doar cenuşa văduvei a mai rămas împrăştiată 
de vânt. Nu o poate identifica nimeni din acele dâre cenuşii. 
Totuşi cioburi din lentilele ochelarilor săi au fost găsite lângă 
cuptorul de lemne, acelaşi în care a susţinut iniţial că a incinerat 
cadavrul. 

În timp ce ultimul interviu se apropia de final, l-am întrebat 
pe Henry cum de a condus atâţia poliţişti către mormintele 
victimelor. Cum de a descris detalii pe care nu le putea şti decât 
ucigaşul? Răspunsul său întortocheat a fost că i se arătaseră 
poze ale cadavrelor in situ şi astfel a putut repeta acele 
informaţii. Asta a ridicat, desigur, o altă întrebare: „De unde 
ştiai unde fuseseră aruncate cadavrele?" 


Încă o dată, Lucas mi-a dat ce a crezut el că poate fi un 
răspuns credibil: „Ei [poliţiştii] m-or dus acolo înainte şi după aia 
s-or întors apoi la mine şi m-or întrebat unde erau cadavrele". 

Problema cu acest răspuns este că poliţia nu avea habar 
unde erau cadavrele, până când nu le-a spus Henry. 

Într-o ultimă încercare de a-l face pe Henry să spună tot 
adevărul, l-am întrebat despre mama lui. Plângând şi ştergându- 
şi cu mâneca mâzga verde care i se scurgea din ochiul fals, a 
replicat: „Nup. N-am omorât pe nimeni niciodată. Doar am 
crezut mereu că am omorât-o. Da' sor-mea o zis pe patu' de 
moarte că ea o omorât-o pe mama... N-am ştiut niciodată. O fost 
şi o martoră, da' o murit şi ea." 

Cu doar două săptămâni mai înainte, Lucas fusese vizitat 
de poliţişti. În timpul vizitei mai recunoscuse două crime, dând 
detalii despre locurile în care îngropase cadavrele. Acestea au 
fost recuperate ulterior. 

Henry Lee Lucas a fost ca un specimen rar, preistoric, 
conservat în chihlimbar. Avea un soi de viclenie fascinantă. Urât, 
defect mental, întruchipa perfect imaginea criminalului în serie 
în acel depozit de exemplare umane cunoscut ca Departamentul 
Corecţional Texas. 

x x x 

Ottis Elwood Toole a murit în închisoare, de ciroză, în 
septembrie 1996. Criminalul condamnat Henry Lee Lucas a fost 
salvat pe 25 iunie 1998 de pe Coridorul Morții şi de la execuţia 
aproape sigură de guvernatorul de atunci al statului Texas, 
acum preşedinte al Statelor Unite, George W. Bush. 

Bush a spus că: „În timp ce Henry Lee Lucas este vinovat 
pentru o serie de crime oribile, au fost exprimate îndoieli 
serioase cu privire la vinovăția lui în acest caz [Şosetele 
portocalii]". 

Filele de pontaj şi un cec încasat arată că Lucas fusese în 
Florida, unde lucrase la firma de acoperişuri, iar aceste 
înregistrări coincid exact cu data crimei. Evident, Lucas nu avea 
cum să fie în două locuri simultan, iar acum există un motiv 
serios să credem că răposatul şerif Boutwell ştia şi el asta. 

În Texas, un guvernator are puterea legală de a comuta o 
sentinţă capitală doar la recomandarea majorităţii celor 18 
membri ai Comisiei de Amnistii şi Eliberări Condiţionate. Aceeaşi 
componenţă a respectivei comisii a respins cererea de clemenţă 


a Karlei Faye Tucker, o femeie de 38 de ani care a recunoscut că 
ucisese cu un topor doi oameni şi care spunea că s-a convertit la 
creştinism în închisoare, cerând îndurare. A fost executată pe 3 
februarie 1998. 

De la începutul mandatului de guvernator al lui Bush, 
comisia votase o singură dată în majoritate să recomande 
comutarea unei pedepse capitale. Unica autoritate 
independentă pe care o are un guvernator al statului Texas într- 
un caz de pedeapsă capitală este de a acorda o singură 
amânare cu 30 de zile a execuţiei. Din momentul preluării 
mandatului de către George W. Bush până data comutării 
pedepsei lui Lucas avuseseră loc 134 de execuţii. 

„Sunt 80% şanse să ies într-o zi din închisoare", i-a spus 
Lucas ziaristului Associated Press Michael Graczyk. „El [Bush] o 
spus ce crede despre lege şi legea zice că nici o persoană 
nevinovată să nu fie executată", a adăugat Henry, care era 
programat pentru injecţia letală pe 30 iunie, pentru uciderea 
„Şosetelor portocalii", în 1979, în districtul Williamson. 

Pe 30 iunie a fost transferat de pe Coridorul Morţii în 
Centrul Departamentului de Diagnostic aparţinând sistemului de 
justiţie penală din Texas, în Huntsville, unde a fost supus unor 
teste medicale şi psihiatrice, cu scopul de a se dovedi dacă este 
sau nu suficient de sănătos mintal pentru a fi executat. Discuţia 
sa cu psihiatrii a durat în jur de un minut. „Mi-or modificat fişa", 
a spus el ulterior. „Or zis că-s ţicnit. Or trimis-o înapoi aici; am 
fost iar jos la oamenii de aici. Or zis: «Te-or schimbat în ţicnit». 
Oamenii ăştia mi-or schimbat fişa la loc, cum trebuie să fie. Sunt 
doar o persoană care vrea să-şi termine condamnarea, să fie 
achitată de cazurile astea false şi să mă întorc la viaţa mea. 
Asta e tot ce vreau." 

Scăpând de execuţie ca prin urechile acului, Henry a fost 
retrimis, o săptămână mai târziu, la Ellis Unit, la 25 de kilometri 
nord-est de oraş. Dar, în loc să revină pe Coridorul Morţii de la 
Ellis, a fost dus printre deţinuţii obişnuiţi. 

Viaţa lui printre ceilalţi deţinuţi nu a mai fost însă ca 
înainte. Incă mai străbătea coridoarele cu mâinile la spate, o 
procedură obişnuită pe Coridorul Morţii, unde deţinuţii sunt 
încătuşaţi. Avea şi un nou număr, schimbând numărul din trei 
cifre de pe Coridorul Morţii cu unul obişnuit, din şase cifre. 


„Jos, acolo, e ceva complet diferit", spunea el despre 
Coridorul Morţii. „Eşti înghesuit. Când ajungi la cei normali, nu e 
aşa." A povestit că, atunci când a ajuns în noua închisoare, 
colegul de celulă a cerut imediat să fie transferat când a aflat că 
Lucas urma să-i fie partener. Lui Henry i s-a dat o celulă doar a 
lui. 

Bush, care spusese că Lucas nu va fi eliberat niciodată din 
închisoare, a spus că întrebările ridicate de Lucas şi de alţii, 
despre crima pentru care fusese condamnat la moarte, l-au 
convins să permită comutarea sentinţei. „M-a şocat, sincer", a 
spus Lucas. „Nu credeam că o s-o facă. Toată lumea era 
împotrivă. Şi-o apărat părerea. Am renunţat, da. Oricine ar fi 
renunţat cu cazieru' meu. Da' n-am omorât-o decât pe mama şi 
am stat în închisoare pentru asta." 

La 64 de ani, Henry Lee Lucas a murit în urma unui atac de 
cord în seara zilei de luni, 12 martie 2001. A fost scos din celulă 
şi transportat în infirmeria de la Ellis Unit, după ce a acuzat 
dureri în piept, şi a fost declarat decedat la ora 22:17. După 
autopsia de la filiala Universităţii Texas din Galveston, a fost 
îngropat pe 15 martie în cimitirul Peckerwood Hill, din 
Huntsville, locul final a mii de deţinuţi ai Departamentului de 
Justiţie Penală Texas ale căror trupuri nu au mai fost revendicate 
de prieteni şi de familii. 

Peste 500 de oameni au participat la ceremonia funerară - 
de trei ori mai mulţi decât la înmormântarea oricărui alt criminal 
în serie din istorie. 

Acest capitol este bazat pe interviurile exclusive dintre 
Christopher Berry-Dee şi Henry Lee Lucas, pe Coridorul Mortii 
din Unitatea Ellis, Huntsville, Texas din 1996, şi pe o 
corespondență şi o documentare suplimentare. 


„Urăsc femeile cu pasiune [...] Se joacă tot timpul cu 
mintea mea.“ 
HARVEY Louis CARIGNAN 


„Carnea de om, ei bine, ah, are gust de carne de porc... Nu 
ştiu de ce am mâncat din oameni, da' am făcut-o.“ 

ARTHUR JOHN SHAWCROSS 

Copyright foto © Bettmann/Contributor via Getty Images 


„Ei bine, după ce s-a scurs sângele, i-am tăiat capul. Exact 
ca la porc.“ JOHN MARTIN SCRIPPS 


„Nu aveam nici o intenţie să o omor. Nu ştiu dacă eram eu 
sau ce era. A fost prima, cea mai groaznică, şi peste care am 
trecut cel mai greu.“ 

HENRY LEE LUCAS 

Copyright foto © Steve Northup/The LIFE Images Collection 
via Getty Images 


„Nu, totul a început atât de repede! După ce am început, n- 
am mai putut să mă opresc. A fost atât de repede!" 

RONALD DeFeo Jr. 

Copyright foto O Robert Rosamilio/NY Daily News Archive 
via Getty Images 


„Uite, nu-mi amintesc numele sau feţele lor... Da’ cred că 
tre' să fie deja mort de-a binelea." 
AILEEN CAROL WUORNOS 


| TEXAS | 


„Când omori o femeie e ca şi când ai omori o găină. 
Amândouă cârâie.“ 
KENNETH ALLEN McDUFF 


„Eram un tip arătos, ştii? Da’ uite ce mi-au făcut! îmi cade 
păru', mi s-au cariat dinţii şi tot vor să mă omoare." 
DOUGLAS DANIEL CLARK ŞI CAROL MARY BUNDY 


Cunoscut autor şi criminalist, CHRISTOPHER BERRY-DEE 
este considerat cel mai bine vândut scriitor de „true-crime“ din 
Marea Britanie. Printre cărţile sale se numără Talking with 
Psychopaths and Savages (cel mai bine vândut titlu al genului în 
Marea Britanie în 2017) şi Ta/king with Female Serial Killers. 


MULŢUMIRI 

HARVEY LOUIS CARIGNAN - SUA 

ARTHUR JOHN SHAWCROSS - SUA 

JOHN MARTIN SCRIPPS - MAREA BRITANIE 

MICHAEL BRUCE ROSS - SUA 

RONALD JOSEPH „BUTCH“ DEFEO JR. - SUA 

AILEEN CAROL WUORNOS - SUA 

KENNETH ALLEN McDUFF - SUA 

DOUGLAS DANIEL CLARK & CAROL MARY BUNDY - SUA 
HENRY LEE LUCAS - SUA