Jack London — Trei inimi

JACK LONDON 
TREI INIMI 


CAPITOLUL 1 


Himie nu anunţa in acea dimineața placuta de primazara straniile 
evenimente ce urmau sa-l smulga atat de neaşteptat pe Francie Morgan 
din viața sa monotona de financiar, spre a-l tări amețitor într-o lume 
bizară şi plina de neprevazut. Daca nu era prins el insuşi in aceasta 
intâmplare ciudata, ar îi zocotit-a drept simpla inchipuure desprinza din 
fantastic, 

Faptele decurszera la inceput cat ze poate de obiznuit... 

Dupa o noapte petrecuta la bridge, se scula mai târziu ca de obicei zi 
luandu-gi micul dejun în graba, se retrase în incaperea de o eleganța 
zevera, unde in ultimul timp tatal sau obisnuia sa-gi conduca 
numeroazele lui afaceri, 

— Parker, spuse el batranuluu valet care îl sermize gi pe răposatul 
domn Morgan, ai observat vreodata semne de ingrazare la tata” 

— Ea nu, conazule! razpunze în graba acesta, cu rezpectul inerent al 
zermtoruluu stilat, maăzurăând dintr-o primire statura falnica a tanarului, 
Tatal dumneavoastra şi-a pastrat totdeauna un corp de atlet. statura luu 
impunatoare a ramae aceeași pana în ultima clipa a vieții gale, parca îl 
vad zi acum: umerii largi, pieptul puternic, bratele vaânjoaze... dar 
totdeauna zielt! H-a incetat niciodata să-zi ingrijeasca fizicul, socotea 
zimnastica za zilnica drept a a doua religie, 

— Într-adevăr, murmură tânărul visător, era un bărbat în toată 
puterea cuvântului! 

Arunca apoi o primire distrata pe maza enorma de lucru, incarcata cu 
telefoane zi hartii, 


E 
De Tise că POE Ii DEI E it E RP TI ORE ti ERE e RR E PRIN poe ETA) pa a E II a APE 2 pe 20 IC ECE SENEI rapi AR st E La E PEST SR Eat Iu 


JACK LONDON 
TREI INIMI 


CAPIIOLUL 1 


Nimic nu anunţa în acea dimineaţă plăcută de primăvară 
straniile evenimente ce urmau să-l smulgă atât de 
neaşteptat pe Francis Morgan din viaţa sa monotonă de 
financiar, spre a-l târi ameţitor într-o lume bizară şi plină de 
neprevăzut. Dacă nu era prins el însuşi în această 
întâmplare ciudată, ar fi socotit-o drept simplă închipuire 
desprinsă din fantastic. 

Faptele decurseră la început cât se poate de obişnuit... 

După o noapte petrecută la bridge, se sculă mai târziu ca 
de obicei şi luându-şi micul dejun în grabă, se retrase în 
încăperea de o eleganţă severă, unde în ultimul timp tatăl 
său obişnuia să-şi conducă numeroasele lui afaceri. 

— Parker, spuse el bătrânului valet care îl servise şi pe 
răposatul domn Morgan, ai observat vreodată semne de 
îngrăşare la tata? 

— Ba nu, conaşule! răspunse în grabă acesta, cu 
respectul inerent al servitorului stilat, măsurând dintr-o 
privire statura falnică a tânărului. Tatăl dumneavoastră şi-a 
păstrat totdeauna un corp de atlet. Statura lui impunătoare 
a rămas aceeaşi până în ultima clipă a vieţii sale; parcă îl 
văd şi acum: umerii largi, pieptul puternic, braţele 
vânjoase... dar totdeauna zvelt! N-a încetat niciodată să-şi 
îngrijească fizicul; socotea gimnastica sa zilnică drept o a 
doua religie. 


— Într-adevăr, murmură tânărul visător, era un bărbat în 
toată puterea cuvântului! 

Aruncă apoi o privire distrată pe masa enormă de lucru, 
încărcată cu telefoane şi hârtii. 

— Da, da! întări cu vioiciune Parker. În ciuda 
conformaţiei sale herculeene, era totuşi un adevărat 
aristocrat, aşa cum apărea cu ţinuta lui impecabilă!... Şi 
dumneavoastră, domnule Francis, sunteţi copia lui fidelă - 
bineînţeles, cu diferenţa inerentă a vârstei. 

Tânărul Francis Morgan, moştenitorul mai multor 
milioane, se afundă leneş în fotoliul larg de piele, îşi întinse 
picioarele-i lungi, căscând întocmai ca un leu plictisit de 
trândăvia captivităţii şi ridică de pe birou un ziar de 
dimineaţă ce anunţa cu litere impunătoare o uşoară 
scădere în acţiunile trustului Culebra în Panama. 

— De nu mi-aş da seama de faima strămoşilor mei, 
reflectă tânărul privind gânditor peste marginea ziarului, 
existenţa aceasta uniformă n-ar întârzia să facă din mine un 
burghez respectabil... mai ales ca volum! Hai, ce zici, 
Parker? 

Mintea bătrânului valet nu mai avea supleţea din trecut; 
tresări ca trezit dintr-un vis la întrebarea neaşteptată a 
stăpânului său şi răspunse fără să mai se gândească: 

— Desigur, conaşule!... Adică nu, se grăbi el să se 
corecteze, sunteţi încă în plină vigoare a tinereţii... 

— Ba nu prea-i de loc aşa! îi ripostă Francis cu un 
zâmbet ironic. Se prea poate să nu mă fi îngrăşat, dar fără 
îndoială că am început să trândăvesc şi să mor de plictiseală 
în banalul acesta de New-York... Nu-i aşa, Parker? 

— Aveţi dreptate... adică nu; nu asta am vrut să spun! Aţi 
rămas acelaşi tânăr plin de viaţă ca şi acum trei ani când v- 
aţi întors de la universitate. 

— Da, ca să-mi fac din lenevie o vocaţie, adaugă Francis 
râzând. Parker, nu încerca să mă linguşeşti! 

Parker deveni mai atent. Privirea sa de om cu experienţă 
citea cu uşurinţă pe faţa expresivă a stăpânului său care-şi 


răsucea nervos mustăcioara de curând lăsată să crească, 
urma unei lupte interne asupra unei probleme ce trebuie să 
fie de mare importanţă pentru el. 

— Parker, ştii ceva? Mă duc la pescuit. 

— Nu v-ar face rău, domnule Francis. 

— Am comandat tot echipamentul necesar şi undiţele 
trebuie chiar să sosească. Ai grijă să le pui la punct şi să mi 
le împachetezi pe toate. M-am gândit că două, trei 
săptămâni petrecute în mijlocul naturii nu mi-ar strica. 
Dacă n-aş face nici această ispravă, ar însemna să 
putrezesc aici, făcându-mi de râs tot gloriosul meu arbore 
genealogic!... Şi fiindcă veni vorba de strămoşii mei, îţi mai 
aminteşti de sir Henry? Extravagantul sir Henry... corsarul? 

— Da, da; am citit despre dânsul. 

Parker se opri respectos în pragul uşii, aşteptând ca 
subita volubilitate a stăpânului său să înceteze ca să poată 
pleca. 

— "Totuşi, nu ne putem mândri cu isprăvile, unui bătrân 
pirat! 

— Ba dimpotrivă, protestă Parker cu o indignare de 
ocazie - ba dimpotrivă, conaşule... A fost chiar guvernator 
în Jamaica şi a murit înconjurat de afecţiune şi respect... 

— Bine că nu a murit spânzurat! îl întrerupse Francis, 
râzând. O fi fost el un om şi jumătate, dar faptele sale au 
rămas o pată în familia ce a fondat-o. Dar ceea ce voiam să 
spun, este că i-am studiat bine viaţa şi din cele aflate, 
bătrânul corsar a avut aceeaşi vigoare excepţională până la 
adânci bătrâneţe. De altfel, este singurul dar ce l-a lăsat 
descendenților săi... căci în ceea ce priveşte averea sa, nici 
unul din Morganii care i-au urmat nu a reuşit să-i 
descopere comoara. În orice caz, odată cu mirajul pietrelor 
preţioase, se vede că ne-a lăsat în testament şi însuşirea ca 
toţi Morganii să avem o statură atletică. Aceasta se cheamă 
în ştiinţă un caracter fix, care nu se alterează prin 
transmiterea ereditară; cel puţin aşa m-a învăţat profesorul 
de biologie... 


Parker se strecură cu abilitate din încăpere în timpul 
perioadei de linişte în care Morgan se adâncise în citirea 
ziarului. 

Tăcerea ce domnea în vechea bibliotecă fu deodată 
sfâşiată de zbârnâitul strident al unui telefon... şi cu 
aceasta, Destinul ce pândea în umbră, îşi întinse tentaculele 
sale spre fiinţa nebănuitoare a lui Francis Morgan. 

— Dar, scumpă doamnă Carruthers, protestă tânărul în 
receptor, acesta nu este decât un simplu zvon neîntemeiat. 
Tampico Petroleum este în prezent cât se poate de bine 
cotat şi formează cea mai bună investiţie ce o poate face 
cineva. Chiar astăzi am avut o ofertă însemnată din partea 
unui bogat fermier din Minnesota, ceea ce dovedeşte că 
Tampico Petroleum nu este un simplu joc de loterie! Prin 
urmare, vă sfătuiesc să rămâneţi mai departe cu stocul 
dumneavoastră şi să nu vindeţi chiar dacă se ridică preţul 
acţiunilor... 

— Ah şi stupida aceasta de Carruthers! exclamă el, după 
ce puse receptorul la loc, se alarmează la cea mai slabă 
sugestie... şi e căptuşită cu milioane! 

Un minut mai târziu, Parker se înapoie aducând mai 
multe undiţe. La vederea lor, Francis sări din fotoliu, se 
apropie repede şi începu să le examineze cu bucuria unui 
copil ce a primit nişte jucării noi. Le încercă apoi pe rând cu 
prudenţă şi precizie, manevrându-le cu aceeaşi seriozitate 
ce ar fi avut-o pe marginea unui eleşteu. 

În acest timp, sună din nou un, telefon. Iritat, întoarse 
capul strigând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Parker! De ce nu 
răspunzi!... Vezi dacă nu-i iar vreo zăpăcită din acelea care 
se interesează de mersul acţiunilor; spune-i că am murit, m- 
am îmbătat, sunt bolnav, m-am însurat, sau că mi s-a 
întâmplat orice altă năpastă asemănătoare... orice vrei, 
numai să mă lase în pace. 

Urmă un scurt dialog, în care Parker întrebuinţă tonul 
discret şi politicos ce se potrivea atât de bine cu atmosfera 


de demnitate a bibliotecii; apoi, cu „Un moment, vă rog, 
domnule!” acoperi receptorul cu mâna şi întorcându-se 
spre Francis, spuse: 

— Este domnul Bascom. Doreşte neapărat să vă 
vorbească... 

— Spune-i să mă lase în pace! exclamă Francis cu o 
privire imploratoare spre tavan. 

— Dar domnul Bascom zice că este ceva foarte 
important... despre bursă... şi că doreşte să-i răspundeţi 
numai o clipă, insistă Parker cu o delicateţă silită. 

— Bine, răspunse tânărul convins pe jumătate. 

Rezemă apoi cu grijă undiţa de birou şi luă receptorul 
din mâna valetului. 

— Allo! strigă el necăjit, da, sunt eu, Morgan. Haide, dă-i 
drumul mai repede. Ce vrei? 

Ascultă timp de un minut şi apoi îl întrerupse pe celălalt 
cu nerăbdare: 

— La naiba! Vinde-l odată şi lasă-mă în pace!... Desigur... 
Cum? Da, îmi pare bine!... Chiar dacă se ridică peste zece 
puncte, nu vinde încă... Poate să fie o creştere normală şi 
nu trebuie să ne pripim... În orice caz, aşteaptă dispoziţiile 
mele în această privinţă... Ascultă, eu voi pleca pentru 
două, trei săptămâni în vacanţă... Da, sigur, bine... la 
revedere! 


„„„Şi în timp ce Francis Morgan se întorcea, încântat, din 
nou la undiţele sale, Destinul, în manevrele lui neobosite, îi 
pregătea acum o nouă verigă în lanţul de întâmplări ce avea 
să-i schimbe atât de neaşteptat cursul normal al vieţii; dar 
de data aceasta, Destinul lucra în biroul particular din City 
al lui Thomas Regan... 

După ce aranjase cu diferiţi agenţi de bursă să vândă şi 
după ce, prin mijloacele oculte ale propagandei lăsase să se 
răspândească „informaţia” discretă că ceva era în neregulă 
cu lampico Petroleum, Thomas Regan studia tocmai un 
raport secret al trimisului său din Mexic, care timp de două 


luni studiase la faţa locului adevărata situaţie a 
concesiunilor petrolifere aparţinând adversarului său 
financiar, Francis Morgan, când secretara îi aduse o carte 
de vizitii; un vizitator străin dorea să-l vadă. 

Regan ascultă în tăcere, privi puţin gânditor numele de 
pe cartonaş şi în cele din urmă răspunse: 

— Comunică-i acestui senor Alvarez Torres din Colon, că 
nu-l pot primi. 

După cinci minute, secretara se înapoie; de data aceasta, 
cartea de vizită conţinea un scurt mesaj. Regan nu-şi putu 
stăpâni un rânjet, în timp ce citea: 


Mult stimate domnule Regan, 


Am deosebita plăcere să vă pot informa asupra locului 
unde a fost ascunsă comoara lui Sir Henry Morgan. 


Alvarez Torres. 


Regan făcu un gest de indiferenţă şi secretara se 
pregătea tocmai să părăsească încăperea, când, brusc, 
bătrânul financiar se răzgândi şi-i spuse: 

— Ba nu; introdu-l mai bine imediat! 

Când rămase singur, Regan începu să râdă încet, în timp 
ce o nouă idee îi străbătea mintea. 

— Puiul de lup crede că tot ce zboară se mănâncă, 
murmură el prin fumul ţigaretei ce tocmai îşi aprinsese. Îşi 
închipuie că va putea şi el să joace rolul învingătorului, pe 
care bătrânul lup Morgan şi l-a asumat atâta vreme... O 
bună lecţie, iată ce îi trebuie tânărului încrezut!... Şi de 
asta va avea grijă bătrânul Thomas Regan!... 

Engleza lui senior Alvarez Torres este tot atât de 
perfectă ca şi croiala modernă a costumului de primăvară 
ce-l purta şi cu toate că nuanţa gălbuie a tenului său 
permitea să se presupună originea sa sud-americană, iar 


ochii săi negri trădau amestecul de sânge spaniol şi indian, 
putea trece totuşi destul de bine drept un veritabil yankeu. 

— După multe eforturi şi ani îndelungaţi de cercetări, am 
ajuns în sfârşit să descopăr urma ascunzătorii unde zace 
aurul bătrânului corsar Sir Henry Morgan, începu el după 
prezentările obişnuite. Sunt sigur că se află pe Mosquito 
Coast şi cred că nu greşesc dacă afirm că se găseşte la 
câteva sute de mile de Chiriqui Lagoon, iar Bocas del Toro 
este cel mai apropiat oraş din împrejurimi. Cunosc aceste 
locuri foarte bine pentru că sunt născut acolo, deşi educaţia 
mi-am făcut-o la Paris... O simplă corăbioară şi totul ar fi 
aranjat; iar în schimb, drept răsplată... comoara! 

Senior Torres se opri o clipă, incapabil în emoția sa de a 
da o descriere mai completă, dar Thomas Regan, om cu 
experienţă, obişnuit să trateze cu tot felul de indivizi, 
începu să-l supună unui amănunţit interogatoriu, aşa cum 
ar fi făcut un avocat dibaci care chestionează un delicvent. 

— Da, spuse în cele din urmă senior Torres, însă trebuie 
să mărturisesc... cum să spun?... mă simt puţin cam 
strâmtorat!... Aş avea nevoie urgentă de ceva fonduri... 

— Cu alte cuvinte, îţi trebuie bani, îl întrerupse brutal 
financiarul, iar Torres îl aprobă cu o înclinare stângace. 

În urma întrebărilor rapide şi precise ale lui Regan, 
spaniolul admise chiar mai mult. Într-adevăr, părăsise de 
curând Bocas del Toro fără speranţa de a se mai reîntoarce 
vreodată; dar în cazul când ar fi făcut rost de banii 
necesari, era dispus să... 

Regan îl întrerupse brusc, întinzându-i cecul pe care îl 
completase pe numele lui Torres şi în care acesta se grăbi 
să citească suma de o mie de dolari. 

— Şi acum, iată despre ce este vorba, spuse Regan cu 
răceală. Nu cred un cuvânt din toată povestea asta... Am 
însă un tânăr prieten la care ţin foarte mult şi care este un 
desăvârşit om de lume, înconjurat de prieteni, 
admiratoare... înţelegi ce vreau să spun? 


Senior Alvarez Torres se înclină ca unul ce ştie să 
înţeleagă mai mult decât i se spune. 

— Ei bine, continuă Regan, pentru buna stare a sănătăţii 
şi averii sale... ca şi pentru salvarea sufletului său plictisit 
de a se afla tot în lumea femeilor din societatea elegantă a 
oraşului, cred că cel mai bun lucru ar fi să facă o călătorie 
în căutarea, acestei comori... Are nevoie de mai mult 
exerciţiu fizic... aventură chiar;şi... sunt sigur că mă 
înţelegi! 

Din nou, senior Torres făcu o înclinare ce arăta o 
perfectă înţelegere. 

— Aşadar, dumneata ai nevoie de bani. Încearcă să-i 
trezeşti interesul pentru această călătorie pentru efortul 
dumitale ţi-am dat cecul de o mie de dolari; dacă reuşeşti 
să-l faci să plece după comoara bătrânului Morgan, atunci 
mai câştigi încă o mie de dolari... în sfârşit, dacă ai putea 
să-l faci să, rămână prin locurile acelea minunate, mai 
multe luni... răsplata dumitale va fi cu mult ridicată... Oh, 
crede-mă! L-am cunoscut bine pe tatăl său... aş putea 
spune că am fost chiar prieteni buni... şi aş sacrifica orice 
sumă de bani numai să-l ştiu pe urmaşul său pe calea vieţii 
adevărate... Ei! Ce ai de spus? Primeşti? 

Cu degete tremurătoare de emoție, senior Alvarez Torres 
învârtea cecul, forţându-se să-şi stăpânească sentimentele. 

— Păi, ce să spun eu... bâlbâi el, primesc... şi sunt la 
dispoziţia dumneavoastră! 

După cinci minute, când se ridică să plece, era pe de-a- 
ntregul înţeles asupra rolului ce. Avea să-l joace în 
fantastica goană după comoara străvechiului pirat. leşi din 
cabinetul financiarului cu faţa transpirată şi îmbujorată, 
murmurând: 

— Şi lucrul cel mai ciudat în toată această afacere, 
domnule Regan, este că totul nu-i decât adevărul curat şi 
comoara nu este o simplă născocire!... 

Thomas Regan nu era însă un om uşor de zdruncinat în 
ideile sale; ascultă cu un zâmbet îngăduitor mărturisirea 


sud-americanului şi tot cu acelaşi zâmbet îl făcu să 
înţeleagă că afacerile sale nu-i mai permiteau continuarea 
convorbirii. 

De abia plecase senior Torres, când Francis Morgan îşi 
făcu apariţia. 

— M-am gândit să vin la dumneata să-ţi cer un sfat, spuse 
el după ce-i strânse mina. Cred că eşti cel mai indicat să mi- 
| dai, cu atât mai mult că tatăl meu care ţi-a fost tovarăş mi- 
a recomandat înainte de a muri că în materie de afaceri să 
mă adresez totdeauna dumitale. lată despre ce este vorba: 
Aş dori să iau o mică vacanţă... să mai evadez puţin din 
atmosfera aceasta apăsătoare... şi tocmai acum, nu ştiu ce 
s-a întâmplat cu Tampico Petroleum! N-ai putea să-mi spui? 

— Ce să fie? se miră Regan, simulând perfect neştiinţa 
asupra lucrului a cărui cauză era chiar el însuşi. Tampico 
Petroleum? 

Francis încuviinţă cu un gest; se aşeză apoi într-un scaun 
şi aprinse o ţigară, în timp ce bătrânul financiar îşi consulta 
ceasul. 

— Păi doar... urmă el cu o încetineală voită, acţiunile lui 
Tampico Petroleum au crescut cu trei puncte. Cred că acest 
fapt nu este un motiv de îngrijorare, ci dimpotrivă îşi 
exprimă el părerea. 

— Da, într-adevăr, încuviinţă Francis, au crescut; dar mă 
tem să nu fie ceva necurat în toată afacerea asta... 

— Ei, nu este decât o impresie... Nu trebuie să dai 
atenţie unor astfel de mofturi copilăreşti! Afacerea este 
solidă şi nu ai de ce te teme. 

— Da, dar vezi că am investit în această întreprindere tot 
disponibilul meu numerar şi în cazul când survine ceva, ar 
însemna pentru mine o adevărată catastrofă... 

În scurta convorbire ce urmă, Regan, cu dibăcia lui 
specifică, reuşi să scoată de la tânărul nebănuitor toate 
informaţiile de care avea nevoie spre a fi complet lămurit 
asupra situaţiei financiare a acestuia. La urmă, luându-şi un 


aer de părinte ocrotitor, se sili să-l liniştească pe tânărul 
Morgan. 

— Lasă, nu te teme, îi spuse el şi mai ales nu-ţi mai face 
gânduri din acestea absurde. Să dea Dumnezeu să se 
termine revoluţia din Mexic şi-atunci te poţi socoti 
proprietarul celei mai bune investiţii... 

Făcu o pauză şi, brusc, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, luă 
de pe birou cartea de vizită a lui Alvarez Torres şi spuse, 
întinzând-o tânărului: 

— Ia uite cine m-a vizitat astăzi! Apoi, ca şi cum i-ar fi 
venit o altă inspiraţie, mai reţinu cartonaşul, adăugind: Zici 
că vrei să te duci la pescuit? Da, este bun şi aşa ceva; dar ţi- 
aş da o idee mai minunată... De ce să mergi la Adirondack, 
într-un palat persian, înconjurat de lachei galonaţi şi cu tot 
confortul modern? Uite, ce ai zice de un alt fel de vacanță, 
ceva de care tatăl tău ar fi fost mândru să aibă ocazia... 

— Al e vorba de sir Henry, exclamă cu un zâmbet Francis, 
după ce citi cartea de vizită a lui senior Torres. 

— Mi-a făcut impresia unui lăudăros, îi explică Regan, 
plin de şiretenie. Pretinde că este născut chiar pe Mosquito 
Coast şi că informaţiile asupra locului comorii le are din 
nişte documente vechi ale familiei sale. Eu unul, nu cred 
nici un cuvânt din povestea asta! De altfel, n-am nici timp şi 
nici poftă să mă ocup cu altceva decât cu afacerile mele 
care îmi dau destulă bătaie de cap. 

— După câte ştiu, vorbi Francis gânditor, Sir Henry a 
murit sărac şi nici unul dintre moştenitorii lui n-a găsit vreo 
urmă de comoară ascunsă... 

— După câte văd, te interesează noua perspectivă... 
Atunci, petrecere frumoasă! îi ură Regan, bine dispus. 

— Mă simt tare ispitit să stau şi eu de vorbă cu acest 
senior Torres, murmură Francis cu acelaşi aer gânditor. 

— Mirajul aurului, hai? reflectă Regan. Deşi nu dau o 
para chioară pe balivernele Mexicanului, îţi mărturisesc că 
dacă aş fi mai tânăr... Eh, dar afurisitele astfel de afaceri 
nu-mi mai dau nici o clipă de răgaz... 


— Nu ştii unde aş putea să-l găsesc pe acest senior 
Torres? întrebă Francis, fără să ştie că prin aceasta era 
prins definitiv în tentaculele înşelătoare ce i le întinsese 
Destinul sub forma lui Thomas Regan. 

Întâlnirea între Francis şi senior Torres avu loc a doua zi 
în biroul lui Thomas Regan. La vederea tânărului financiar, 
Mexicanul tresări puternic, dar repede se stăpâni, fapt ce 
nu scăpă însă privirii pătrunzătoare a lui Regan, care i se 
adresă cu un rânjet: 

— Seamănă cu bătrânul pirat, hai? 

— Da, dă! Asemănarea este uimitoare! încercă să-şi 
ascundă adevăratele gânduri senior "Torres, căci într- 
adevăr, asemănarea lui Francis cu portretele lui Sir Henry 
ce le văzuse în repetate rânduri, era izbitoare; însă nu 
aceasta se gândise Mexicanul la vederea tânărului 
descendent al piratului... Ceea ce întrevăzuse el la prima 
vedere a lui Francis Morgan, era imaginea unei alte fiinţe 
umane, pe care o cunoştea foarte bine şi care era o copie 
fidelă atât a bătrânului corsar cât şi a tânărului din faţa sa. 

În jumătatea de oră ce urma, Francis Morgan se dovedi a 
avea o fire comunicativă, fiind uşor de captivat pentru 
aventura ce i se promitea. Din hărţile vechi, documentele 
îngălbenite de vreme şi vorbele convingătoare ale lui senior 
Torres, spiritul romantic al tânărului milionar îşi formase 
hotărârea definitivă, astfel că la sfârşit. Anunţă fără 
şovăială: 

— Voi lua chiar astă-seară trenul spre New Orleans 
pentru a putea prinde unul din vapoarele lui United Fruit 
Company, care să mă ducă la Colon... 

— Vă sfătuiesc însă ca la Colon să nu închiriaţi vreo 
corabie, îl întrerupse Torres cu amabilitate. Mergeţi mai 
bine călare până la Belen şi acolo veţi găsi o corabie pe care 
o puteţi angaja, fără nici o teamă că veţi mai avea de luptat 
cu neplăcerile ce le cauzează marinarii indigeni plini de 
superstiții stupide. 


— Foarte bine, domnule, aprobă Francis. Voi urma 
întocmai sfatul dumneavoastră. Credeţi că voi avea 
plăcerea să mă acompaniaţi, dacă iau trenul de seară?... 
Bineînţeles, ca invitatul meu... în care caz eu voi fi acela 
care va suporta cheltuielile de călătorie. 

Alvarez Torres era gata să răspundă, dar o privire furişă 
a lui Regan îl făcu să ezite o clipă şi apoi să răspundă 
contrar celor intenţionate mai înainte: 

— Mi-e teamă că voi fi silit să vă ajung mai târziu, 
domnule Morgan. O afacere neînsemnată dar foarte 
urgentă mă mai reţine o zi, două, spre marea mea părere 
de rău... 

— Ei, lasă că va putea să te ajungă din urmă şi să-ţi arate 
din nou adevărata pistă, în cazul când vei pierde-o! încercă 
să-l convingă Regan... Şi acum trebuie să vă sfătuiesc că ar 
fi bine să stabiliţi dinainte cum veţi împărţi comoara, în 
cazul când veţi găsi-o, mai adăugă el. 

— Da, ai dreptate, îl aprobă Francis apoi întorcându-se 
spre Mexican, îl întrebă: Ce zici de aceasta, senior Torres? 

Alvarez Torres ridică din umeri cu un aer încurcat, însă 
Regan interveni imediat: 

— Jumătate-jumătate, aş fi eu de părere, îi sugeră el lui 
Francis. Cred că este cea mai justă împărţire... 

— Perfect! aprobă tânărul cu entuziasm. Atunci suntem 
înţeleşi: Urmează să vii după mine cât mai repede posibil, 
senior Torres, încheie el, întorcându-se apoi spre Regan ca 
să-şi ia rămas bun. Aşadar, eu plec să împachetez imediat, 
pentru a putea prinde trenul la timp... Rămâi cu bine, 
Regan. La revedere, senior Torres. Ne vom întâlni deci pe 
undeva în apropierea lui Bocas del Toro... 

Senior Alvarez Torres mai rămase multă vreme cu 
Regan, pentru a primi de la acesta instrucţiuni complete de 
felul cum avea să procedeze pentru a lungi cât mai mult 
timp expediţia şi prin aceasta, reîntoarcerea la New-York a 
lui Francis Morgan. La urmă, Regan încheie: 


— Pe scurt, ţine-l cât mai mult acolo.... Şi dacă nu s-ar 
mai întoarce de loc... cu atât mai bine! 


CAPITOLUL II 


Angelique putea fi socotită o corăbioară minunată, deşi 
pânzele ei învechite şi lemnul ros de apele oceanului îi 
dădeau o aparenţă contrară. Plutea acum alene în apa 
liniştită a golfului, în timp ce Francis Morgan privea printr- 
un binoclu puternic ţărmul în apropierea căruia ancorase. 

Erau trei săptămâni de la convorbirea ce o avusese în 
biroul lui Thomas Regan şi după câte se putea observa din 
aspectul său, începutul acestei călătorii promițătoare îi 
priise de minune, căci faţa lui bronzată de razele arzătoare 
ale soarelui, exprima o voioşie de nestăpânit. 

Puse la punct binoclul şi lentilele puternice îi apropiară 
cu claritate, în cadrul lor rotund, o plajă lată ce se întindea 
aurie la o jumătate de milă de vas, iar mai încolo se vedea 
jungla cu verdele ei întunecat şi sălbatic. 

— Coboară o barcă, spuse căpitanului, o corcitură de 
indian şi negru. Vreau să mă duc să vânez ceva în pădurea 
aceea. 

— Nu-i de loc prudent ceea ce voiţi să faceţi, îl preveni 
căpitanul, clătinând capul. Riscaţi să întâlniți vreun labarri, 
adică nişte vipere foarte primejdioase care abundă prin 
locurile acestea... 

Francis Morgan nu era însă omul care să se sperie de 
atâta lucru, cu atât mai mult că observase prin binoclu 
clădirea albă a unei ferme şi pe plajă, o formă feminină 
îmbrăcată în alb, care de asemenea privea prin binoclu. 

— Să se coboare barca mai repede, comandă el cu o 
uşoară nuanţă de nerăbdare. Ce fel de oameni locuiesc pe 
aci? adăugă apoi. Oameni albi? 

— Familia Enrico Solano, domnule, răsună îndată 
răspunsul căpitanului. Sunt nişte fermieri care se trag 
dintr-o veche familie spaniolă şi toată întinderea de pământ 


ce se vede, de aci şi până în munţii Cordilieri, precum şi 
jumătate din Chiriqui Lagoon, este proprietatea lor. 

În timp ce Francis vâslea viguros spre coastă, căpitanul 
se întreba cu oarecare uimire de ce tânărul american nu-şi 
luase puşca dacă mergea la vânătoare; dar când observă 
silueta femeii de pe plajă, un rânjet de înţelegere îi crispă 
figura arămie. 

Francis nu-şi făcea iluzii în privinţa femeii a cărei formă 
se reliefa din ce în ce mai clar cu cât se apropia de țărm, 
singura lui dorinţă era să mai schimbe câteva cuvinte, fie 
chiar cu o indigenă, numai să sfărâme pentru un timp 
monotonia ce i-o impusese lipsa de vânt din ultima vreme, 
care îi silise să rămână în golful singuratic. Nu bănuia însă 
că cele ce aveau să urmeze, îi vor procura mai multă 
diversiune decât s-ar fi putut aştepta... 

După ce atinse nisipul plajei, sări din barcă şi o trase la 
țărm; se întoarse apoi, dar constată cu uimire că plaja era 
goală. Făptura în alb dispăruse. 

Ezită o clipă, apoi porni cu paşi mari spre junglă, 
socotind că un călător străin are dreptul să caute locuitorii 
unei coaste necunoscute, de la care să se informeze. Era 
aproape de marginea junglei când, pe neaşteptate, o tânără 
înaltă sări sprintenă în faţa lui. Avea părul şi ochii negri, iar 
faţa-i frumoasă avea o expresie de vechi prieten. Spre 
uimirea lui, străină îi prinse braţul cu putere şi în timp ce îl 
privea, Francis fu izbit de atitudinea familiară cu care îl 
întâmpina; se părea că sunt cunoştinţe vechi. Cum însă 
educaţia lui de Morgan nu-i permitea să fie uimit de nimic, 
duse mâna la pălărie cu un gest natural şi salută cu 
amabilitate pe ciudata necunoscută. 

Tânăra făcu un gest imperativ, încercând să-l tragă după 
sine şi îi şopti cu încordare: 

— Repede!... Urmează-mă! 

Francis încercă o clipă să reziste, dar fata îl smuci cu 
energie, reuşind să-l târască cu sine. Crezând că era vorba 


de vreun joc obişnuit prin partea locului şi pe care el nu-l 
cunoştea, Francis Morgan se supuse zâmbind. 

— Fă aşa ca mine, îi şopti din nou tânăra fată peste umăr, 
în timp ce îl ţine de mână cu aceeaşi tărie; el zâmbi 
ascultător, aplecându-se când ea se apleca, ridicându-se 
când ea se ridica; în timp ce amintirea uitată de mult a 
jocurilor din copilărie îi năvălea în minte, făcându-l să 
surâdă încântat. 

Deodată, fata îl opri şi se aşeză jos, eliberându-i mâna. Îl 
invită apoi cu un gest semnificativ să ia şi el loc, după care 
îşi apăsă mâna pe inimă, exclamând: 

— Slavă Domnului! O, Sfântă Fecioară! 

Francis crezu că această mişcare făcea parte din jocul 
misterios şi conform promisiunii tacite ce o făcuse, duse la 
rându-i mâna la inimă cu un zâmbet îngăduitor - numai că 
nu pomeni nici de Dumnezeu, nici de Sfânta Fecioară, cum 
făcuse ea... 

— Nu ai de gând să fii odată serios? îl mustră fata cu 
mânie. 

Faţa lui Francis deveni brusc gravă şi încercă să 
protesteze: 

— Scumpă doamnă... 

„„.„dar cu un gest poruncitor ea îl opri şi, spre uimirea lui, 
o văzu cum se apleacă înainte şi ascultă cu atenţie. Se 
auzeau zgomotele unor oameni ce mergeau pe o potecă la 
câţiva paşi de locul unde se aflau ei. Îi făcu un semn să 
rămână liniştit şi plecă repede în spre direcţia de unde 
veneau zgomotele. 

După câteva clipe, în timp ce Francis încerca să-şi revină 
din uimirea provocată de purtarea ciudată a fetei, îi auzi 
glasul adresându-se în spaniolă unor bărbaţi, care îi 
răspundeau când umili, când insistenţi, când revoltați. În 
curând, aceştia se depărtară şi după o clipă de tăcere 
adâncă, ea îi strigă, cerându-i să se apropie. Îl luă din nou 
de mână şi-l conduse pe plajă. 


Încă sub impresia că ia parte la un joc de copii, Francis 
îşi eliberă braţul îndată ce ajunseră la țărm şi îi atinse 
umărul cu satisfacția unui adolescent care şi-a găsit 
„partenerul”. 

— Te-am prins! exclamă el râzând. Te-am prins... 

Prin ochii fetei trecu un fulger de supărare. 

— Idiotule! strigă ei, arătând cu degetul mustăcioara lui 
îngrijită. Ca şi cum crezi că asta mă poate păcăli, că te-ar 
putea ascunde!... 

— Dar, scumpă doamnă! protestă el, încercând să-i 
explice că se înşela şi că îi era cu totul necunoscută. 

Ceea ce urmă, fu atât de neaşteptat şi straniu încât 
întrecu toată manifestarea neînţeleasă de până acum a 
fetei. Cu un gest iute, scoase un mic revolver şi-l întinse 
hotărâtă spre pieptul lui Francis. 

— Scumpă doamnă... încercă el clin nou să vorbească. 

— Nu vreau să discut nimic cu tine! îl opri fata. Întoarce- 
te la corabie şi pleacă... pentru totdeauna! încheie ea după 
o scurtă ezitare, cu un mic efort de a-şi stăpâni suspinul cei 
se ridica în piept. 

Francis deschide gura să vorbească, dar o uşoară 
apăsare a revolverului pe pieptul său, îl făcu să se 
răzgândească. 

— Dacă mai vii vreodată pe aci... Madonna să mă ierte! 
Mă voi împuşca! 

— Atunci, am să plec... murmură el cu un aer absent, în 
timp ce se întoarce către barca de pe nisip, necăjit pe el 
însuşi pentru situaţia ridiculă în care intrase. 

Cufundat în gânduri, nici nu observă că fata îl urmează 
când ridica vârful bărcii spre a o împinge în apă, ea se opri 
la spatele său. Francis îşi îndreptă privirea spre apa 
golfului; o briză uşoară începuse să adie, promițând un vânt 
prielnic pentru Angeligue. 

Voia tocmai să păşească în barcă, dar se opri brusc; un 
suspin îl făcu să se întoarcă şi atunci observă pe fata de 
lângă sine. Ciudata necunoscută, cu mâinile lăsate în jos 


într-un gest de abandon, plângea încet. O ajunse cu o 
săritură sprintenă şi mâna lui se aşeză într-un gest 
mângâietor pe umărul ei, în timp ce privirea îi exprima 
întrebare şi duioşie. La atingerea mâinii sale, tânăra tresări 
şi se feri în lături, aruncându-i o privire plină de mustrare 
printre lacrimile ce-i inundau ochii. La această manifestare 
neînţeleasă, Francis ridică din umeri şi era pe punctul să se 
reîntoarcă la barcă, dar ea îl opri. 

— Cel puţin... începu ea, dar un nou suspin o făcu să se 
întrerupă. Cel puţin... ai putea să mă săruţi la despărţire... 

Înaintă spre el cu braţele întinse, revolverul atârnându-i 
în mâna inertă şi-i oferi buzele într-o atitudine de abandon. 
Francis ezită o clipă, uimit - apoi strângând-o în braţe primi 
sărutul pătimaş de pe buzele împurpurate ale fetei, care 
izbucni apoi într-un hohot de plâns, sprijinindu-şi capul pe 
umărul său. 

În ciuda senzaţiei plăcute ce-o încerca, Francis era totuşi 
conştient de ţeava revolverului ce-l apăsa stânjenitor în 
spate, între umeri. După puţin, fata îşi ridică figura-i plină 
de lacrimi şi începu să-l sărute cu patimă în timp ce el se 
întreba cu uimire, ce-l făcea să răspundă cu aceeaşi căldură 
la sărutările ei. 

Deodată, tânăra cu părul negru se retrase brusc din 
îmbrăţişarea lui şi în timp ce privea îi exprima din nou 
mânia, mâna înarmată se întinse amenințătoare spre 
pieptul lui Francis, cerându-i să se întoarcă la barca lui: 
Francis ridică din umeri, cu aerul indiferent al omului ce nu 
poate refuza „rugămintea” unei femei frumoase şi pe când 
se aşeza la lopeţi, privirea lui zâmbitoare rămase fixată pe 
faţa înlăcrimată a tinerei. Începu să vâslească înapoi spre 
corabie şi pe când se depărta, o auzi exclamând: 

— Sfânta Fecioara să mă ierte pentru păcatele mele! 

Cu o mână îşi şterse ochii de lacrimi, iar cu cealaltă 
scoase de la sân un medalion de aur şi-l aruncă în apa, în 
faţa lui. 


Atenţia tânărului american fu în curând atrasă de 
apariţia a trei oameni din jungla ce mărginea plaja; erau 
înarmaţi cu carabine şi se grăbiră să alerge spre fata ce 
căzuse în nisip, părând leşinată. Pe când o ridicau, unul 
dintre ei privi din întâmplare spre apă şi atunci îl observă 
pe Francis care vâslea din răsputeri. Întoarse cu o mişcare 
repede capul şt putu zări că Angelique era aproape, 
legănându-se uşor pe undele liniştite ale golfului. În clipa 
următoare, unul dintre cei trei de pe țărm - un bărbat în 
vârstă, cu o barbă mare - îndreptă binoclul fetei spre el, 
aproape îndată îl lăsă să alunece la pământ şi prinse 
carabina, ochind cu grijă spre Francis. 

Glonţul se afundă în apă la mai puţin de un metru într-o 
parte a bărcii şi Francis o văzu pe curioasă necunoscută 
sărind în picioare şi cu o lovitură precisă deviind ţeava 
armei... Din care tocmai pornea al doilea glonţ - apoi, 
îndepărtându-se puţin de cei trei, îi ameninţă cu revolverul 
să-şi lase carabinele în jos... 

Din câteva lovituri solide de lopeţi, Francis alătură barca 
de peretele corăbiei şi apoi cu o mişcare agilă sări pe punte, 
în timp ce căpitanul dădea ordin să se ridice ancora, astfel 
că Angelique, cu o arcuire elegantă pe loc, porni, cu 
pânzele umflate de vântul tot mai puternic! Pe când se 
depărtau, Francis nu se putu opri de-a arunca o sărutare cu 
vârful degetelor spre fata ce-l privea de pe țărm, dar în 
clipa următoare o văzu căzând leşinată în braţele 
bătrânului cu barbă... 

— Piper, nu altceva, aceşti zăpăciţi de Solano! râse spre 
el căpitanul mulatru, arătându-şi dinţii albi şi puternici. 

— Da de unde! îi ripostă vesel Francis. Sunt nişte oameni 
încântători! 

Se întoarse apoi cu grabă spre proră, pentru a trimite 
alte bezele de adio frumoasei necunoscute de pe ţărmul ce 
se pierdea tot mai mult din vedere. 

Erau mai multe ore de când părăsise golful şi noaptea 
începea să se lase cu repeziciune, când Angeligue îşi 


strânse pânzele şi ancoră pentru a aştepta venirea zilei. În 
dimineaţa următoare, după ce-şi luă micul dejun, Francis 
cobori în barcă pentru a vizita insula Taurului, care era cea 
mai mare dintre cele două insule însemnate din Chiriqui 
Lagoon. Căpitanul vasului îi spusese că în acel anotimp al 
anului, putea s-o găsească ocupată de indienii veniţi din 
interiorul ținutului, care se îndeletniceau cu prinderea 
broaştelor țestoase. 

Prima impresie a lui Francis, când ajunse să-i cunoască 
pe aceşti vânători curioşi, fu că străbătuse nu numai 
treizeci de grade latitudine de la New-York ci îi păru că se 
afundase cu sute de ani înapoi, spre începuturile civilizaţiei; 
şi într-adevăr, aşa cum apăreau, aproape goi, acoperiţi 
numai cu o pânză uşoară peste şolduri, cu figurile sălbatice 
şi înarmaţi cu fioroasele lor machete - un fol de cuțite cu 
lama lunga şi lată, extrem de tăioasă - aceşti indieni 
primitivi făceau impresia că sfidează existenţa oricărei 
civilizaţii ce ar fi putut exista în timpurile lor. Francis se 
putu convinge în curând că nu erau numai buni prinzătorii 
de broaşte țestoase, ci şi nişte foarte periculoşi „vânători de 
capele”... 

— Insula  Taurului este proprietatea noastră, îi 
comunicaseră ei prin intermediul tălmaciului negru cu care 
venise şi străinii nu sunt de loc de dorit... 

Un singur lucru al civilizaţiei ce păreau că o ignoră le era 
însă foarte bine cunoscut: Banul... Şi când Francis se făcu 
înţeles cu ajutorul acestui, argument, indienii deveniră mai 
comunicativi, fără a fi însă şi prietenoşi. În acest mod, 
tânărul află că cealaltă insulă - a Viţelului, cum era numită - 
se afla în stăpânirea unui nesuferit de gringo (nord- 
american), care după toate aparențele, impusese respect 
acestor creaturi sălbatice. 

Curios, îşi trimise interpretul negru cu un bilet la 
ciudatul american, cerându-i permisiunea de a-i vizita 
insula; dar când trimisul se înapoiase, Francis citi cu 


surprindere refuzul său, ce-l scrisese pe propriu-i bilet. Era 
un singur cuvânt în spaniolă: „Vamos!” (Cară-te!). 

— Hm! făcu tânărul contrariat şi totuşi voi merge... 

— Ar trebui să fiţi mai prevăzător, domnule, îl sfătui 
negrul. Prin părţile acestea oamenii nu se gândesc mult 
când e vorba să omoare pe cineva. 

— Mai bine urcă-te în barcă şi vâsleşte spre insulă, îi tăie 
scurt Francis. 

— Regret, domnule, dar nu pot sa vă duc acolo, sună 
răspunsul plin de obrăznicie. M-am angajat ca marinar sub 
căpitanul Trefethen, dar nu m-am obligat prin aceasta la o 
sinucidere... Cel mai bun lucru ce ar fi de făcut, este să 
părăsim cât mai de grabă aceste locuri primejdioase; 
altfel... 

Francis nu-l mai asculta şi când, puţin timp mai târziu, 
punea piciorul pe insula Viţelului, îşi simţea inima îndârjită 
împotriva încăpăţânării acestor sălbatici şi sufletul scârbit 
de laşitatea negrului. 

Cele două insule erau apropiate una de alta şi micul 
canal ce le despărţea era acoperit într-un loc de o lespede 
uriaşă de piatră, ce forma un fel de punte naturală peste el. 
În treacăt, observă că ceata de indieni îl urmase pe când 
trecea puntea şi acum se pitulase prin tufişurile dese, 
pândindu-l curioşi. 

Nu făcuse nici trei paşi pe pământul insulei, când fu 
întâmpinat de un tânăr înalt, cu picioarele goale, care îşi 
făcu apariţia de după un palmier, cu un revolver în mână, 
strigându-i: 

— Vamos! Cară-te cât mai repede!... Haide, şterge-o! 

— Ah, zei ai Olimpului! exclamă Francis, jumătate serios, 
jumătate în glumă. Nu te poţi mişca de loc prin părţile 
acestea fără să te pomeneşti cu un revolver în piept... şi toţi 
îţi spun să pleci... pronto! 

— Nimeni nu te-a pofitit, îi replică străinul. Eşti un 
nedorit. Părăseşte imediat insula mea... îţi acord o jumătate 
de minut. 


— Crede-mă, prietene, este nespus de regretabil, îl 
asigură Francis, în timp ce cu coada ochiului măsura 
distanţa până la cel mai apropiat trunchi de palmier. Pe 
oricine întâlnesc pe aici, descopăr că este un zănatic şi un 
nepoliticos, nerăbdător să scape de prezenţa mea... şi, 
lucru ciudat, dar mi-aţi insuflat şi mie aceleaşi simţăminte! 
Afară de aceasta, tocmai fiindcă strigi sus şi tare că este 
insula dumitale, nu există nici o dovadă... 

Saltul iute şi neaşteptat ce-l făcu să ajungă în dosul unui 
palmier, lăsă fraza nesfârşită. Rivalul său nu întârzie însă şi 
de abia ajunsese Francis în spatele protector al trunchiului, 
când  glonţul  necunoscutului porni, zgăriind coaja 
palmierului şi trecu vâjâind pe lângă obrazul său. 

— Ochi pentru ochi! strigă Francis şi descărcă arma sa în 
trunchiul arborelui după care se ascunde celălalt. 

Schimbul de focuri se succedă cu repeziciune, fără ca 
vreunul dintre cei doi combatanți să fi fost atins; şi când cel 
de al optulea glonţ - şi ultimul - era descărcat din 
revolverul său, Francis avu senzaţia neplăcută că numărase 
numai şapte, focuri. Trase de adversarul său. Atunci îi veni 
o inspiraţie salvatoare - îşi expuse cu precauţiune o parte, 
din pălăria sa şi imediat glonţul celuilalt o perfora. 

— Ce fel de revolver întrebuinţezi? îl întrebă el cu o 
politeţe rece. 

— Colt! fu răspunsul scurt al străinului. 

Francis păşi cu hotărâre de după trunchiul arborelui. 

— Atunci ţi-ai terminat şi dumneata încărcăturii - spuse 
el zâmbind. Le-am numărat pe toate: Opt... Aşa dar, acum 
putem sta de vorbă! 

În timp ce necunoscutul. leşea la rându-i din spatele 
palmierului, Francis nu se putu opri de a-i admira făptura 
minunat construită, ce atrăgea atenţia în ciuda faptului că 
era îmbrăcat numai cu o pereche de pantaloni murdari de 
pânză, un flaneluţă de bumbac şi o foarte uzată sombrero. 
Avea senzaţia ciudată că îl cunoştea foarte bine, pe acest 


tânăr înalt şi bronzat, deşi nu-şi putea da seama atunci că. 
Privea la propriul său alter-ego. 

— Să vorbim! rânji străinul, aruncându-şi revolverul şi 
scoțând cuțitul. Să vedem dacă îţi mai arde de vorbă când 
îţi voi tăia urechile şi poate chiar scalpul... 

— La naiba, replică Francis. Din ce în ce mai dezgustător 
şi furios. Sunteţi cu toţii nişte sălbatici obraznici care 
meritaţi să fiţi puşi la punct! Îşi scoase la rându-i cuțitul de 
vânătoare nou-nouţ; a cărui lamă sclipea în soare. îl 
cumpărase din New York, înainte de a pleca în călătorie. 
Înainta un pas. Bine, să ne batem atunci. Acela care va 
învinge va tăia urechile celuilalt - suntem înţeleşi! 

— Poţi să te consideri ca şi pierdute! rânji din nou 
adversarul, începând să înainteze pânditor şi atent. 

— Păcat că nu avem un operator să filmeze această luptă, 
zâmbi Francis, pregătindu-şi pumnalul de atac. Oricum, îţi 
mărturisesc că ard de nerăbdare să-ţi retez urechile 
obraznice... Fii atent. Voi ataca fulgerător! Cine va cădea 
primul, acela este învins. 

Vorbele şi acţiunea se desfăşurară simultan... şi frumosul 
lui avânt se termină într-un med ruşinos, căci străinul, în 
aparenţă surprins de izbitură, se lăsă să cadă pe spate, 
plantând în acelaşi timp piciorul în stomacul lui Francis şi 
cu o mişcare puternică aruncându-l de-a valma, peste cap. 

Contactul atât de brutal şi neaşteptat cu pământul tare, îl 
făcu pe Francis să-şi piardă suflul pentru câteva clipe şi 
când se dezmetici, genunchiul învingătorului, său îi apăsa 
pieptul, împiedicându-i orice mişcare. În timp ce zăcea 
astfel aproape fără respiraţie, îl observă mai atent pe 
tânărul de deasupra sa, care îi examina trăsăturile feţei cu 
multă curiozitate. 

— De ce porţi mustață? murmură străinul mai mult 
pentru sine. 

— Haide, termină mai repede, gâfâi Francis înciudat. 
Urechile mele îţi aparţin; ai învins - dar mustaţa este a mea 
şi de ea nu te poţi atinge! Aşa ne-a fost doar convenţia... Şi, 


să fim drepţi: Aruncătura aceasta a fost curat jiu-jitsu... 
Cum era să mă aştept la aşa ceva de la unul ca tine? 

— Şi când mă gândesc ce aer bătăios aveai mai înainte! 
râse tânărul cel arămiu. Cât despre urechi... le poţi păstră 
sănătos - nu am dorit niciodată să ţi le tai. Şi acum, după ce 
te-am privit mai bine, cu atât mai puţin mi-ar putea veni un 
astfel de gând... Hai, ridică-te şi pleacă de-aici. Te-am biruit 
- trebuie să mi te supui; Cară-te şi să nu te mai prind 
spionând pe-aci... Haide, şterge-o! 

Necăjit de înfrângerea umilitoare ce o suferise, Francis 
se întoarse spre plaja unde îşi lăsase barca. 

— Ascultă, micuţule necunoscut, nu vroi să ai gentileţea 
de a-ţi lăsa cartea de vizită? strigă râzând învingătorul în 
urma sa. 

— Cărţile de vizită nu se prea potrivesc cu specialiştii 
cuţitului, îi ripostă Francis peste umăr, aşezându-se în 
barcă şi afundând lopeţile în apă. Totuşi, mă voi recomanda: 
Mă numesc Morgan.. 

De data aceasta fu rândul celuilalt să rămână mut de 
uimire. Deschise gura să vorbească, dar se răzgândi, 
mulţumindu-se să murmure: 

— Tot dintr-o plămădire - nu-i deci de mirare că 
semănăm atât de bine! 

În aceeaşi stare de spirit, Francis ajunse din nou pe 
insula Taurului şi aşezându-se la umbra unui palmier, îşi 
aprinse pipa şi începu să cugete, prost dispus. 

„Sunt cu toţii nişte smintiţi cei de prin locurile acestea. 
Nimeni nu ascultă de rațiune. Aş vrea să-l văd pe bătrânul 
Thomas Regan Încercând să trateze afaceri cu aceşti 
sălbatici... Sunt sigur că până la urmă s-ar alege cu urechile 
tăiate!” 

Gândul acesta îi mai redă puţin buna dispoziţie; să fi 
putut vedea însă în acea clipă pe tânărul cel înalt care îi 
semăna atât de bine, ar fi fost fără îndoială convins că nimic 
altceva decât zăpăceala era aceea care domnea în America 
latină... şi ar fi avut întru câtva dreptate, căci tânărul în 


chestiune, în interiorul unei colibe din inima insulei sale îşi 
zâmbea lui însuşi, în timp ce vorbea cu glas tare: 

— Cred că am băgat frica în celălalt membru din familia 
Morgan! 

Se cufundă apoi în contemplarea unui tablou în ulei ce 
atârna de unul din pereţii colibei şi care reprezenta pe şi 
Henry Morgan. 

— Ei bine, bătrânule pirat, ce zici de asta? continuă ei 
râzând. Doi dintre ultimii tăi descendenţi au venit în contact 
pentru prima oară şi era cât pe aci ca unul dintr-înşii să se 
aleagă cu urechile tăiate! 

Se aplecă apoi deasupra unei lăzi de un aspect învechit, 
al cărei copac mâncat de cari purta monograma „M” şi în 
timp ce-l ridica, se adresă din nou portretului: 

— Iată tot ce mi-a lăsat drept moştenire, bătrânule pirat. 
Rabla asta de cufăr şi o figură care îţi seamănă şi mai mult 
unui veritabil pirat dacă... 

Ideea ce-i veni îl făcu să scoată o exclamaţie de 
entuziasm şi o clipă mai târziu, începu să se îmbrace cu 
veşmintele învechite de vreme şi roase de molii ce se 
găseau în ladă, adăugind: „Şi acum iată-mă îmbrăcat cu 
costumul ce l-ai purtat odinioară. Haide, domnule strămoş, 
coboară domnule strămoş, coboară din rama ta şi 
îndrăzneşte să găseşti vreo deosebire între aspectul meu şi 
al tău!” 

Într-adevăr, aşa cum apărea îmbrăcat în străvechiul 
costum al lui Sir Henry Morgan, cu sabia încinsă la mijloc şi 
cu două pistoale de mărimi respectabile înfipte în brâul lat, 
asemănarea între tânărul strănepot şi portretul străbunului 
era izbitoare. Şi pentru a completa această imagine. Luă o 
chitară şi începu să cânte vechiul imn al piraţilori1:: 


Când adâncimile albastre, se zbat şi gem înfiorate 
Și-a mării spumă vânturată, ne este-n faţă azvârlită, 
Alături de catargul mare nepăsători stăm spat, e-n spate 


Și stăpânim, că şi doi demoni, întreaga  hoardă 
răzvrătită! 


Şi în timp, ce coardele chitarei răsunau sub degetele sale 
măiestre, privirile-i pierdute în depărtări străbătură pentru 
o clipă secolele şi se opriră pe o imagine binecunoscută 
strămoşul său bătrânul pirat, cu, spatele lipit de catargul 
cel mare, ţinând pe loc la distanţa spadei ce se încovoia şi 
destindea într-o revărsare de sclipiri şi şuieraturi, gloata 
fantastic îmbrăcată a echipajului răzvrătit; în timp ce de 
partea cealaltă a catargului, exact în spatele săli, un alt 
personaj la fel de eroic, ţinea piept restului de pirați, 
completând prin aceasta cercul de nepătruns al celor două 
spade. 

Viziunea plină de viaţă din imaginea sa îi fu însă brusc 
alungată prin ruperea unei coarde de la chitara ce fusese 
prea pasionat vibrată... 

În scurtul răgaz ce urma, se păru că o nouă viziune a 
strămoşului său se materializează: sir Henry se cobori 
parcă din rama sa de pe perete şi venind lângă sine îl apucă 
de mână, şoptindu-i ca un ecou ultimele cuvinte din 
cântecul piraţilor: 


„„„Alături de catargul mare nepăsători stăm spate-n spate 
Și stăpânim, ca şi doi demoni, întreaga  hoardă 
răzvrătită! 


Bătrânul pirat îi făcea parcă semn să iasă afară din 
colibă... 

Tânărul se supuse călăuzei sale imaginare - sau acelei 
intuiţii sublime, izvorând din profunzimile necunoscute ale 
eului - şi părăsi coliba, înaintând în jos, spre ţărmul mării; 
fără de voie privirea sa, ca şi când ar fi fost influenţată de o 
forţă stranie, se îndreptă peste micul canal, spre plaja de pe 
insula aurului şi atunci tresări ca trezit dintr-un vis: Acolo, 
cu spatele lipit de o stâncă de coral, rivalul său de mai 


înainte - tânărul acela care îi semăna atât de minunat - se 
apăra cu vitejie de atacurile tot mai îndârjite ale unui grup 
de indieni. Cuţitele agresorilor străluceau la soare, iar 
tânărul încolţit din toate părţile, nu avea în mână decât o 
frântură de vâslă, cu care se silea din răsputeri să le ţină 
piept... 

Francis părea la capătul forţelor; în timp ce se feri într-o 
parte de piatra aruncată de un indian, privirile sale căzură 
pe apariţia fantastică ce alerga pe podul de piatră de peste 
micul canal. Atunci crezu că este mort de-a binelea şi că se 
află în împărăţia umbrelor, unde însuşi sir Henry Morgan cu 
sabia în mână îi venea în ajutor, împărțind lovituri 
năprasnice cu latul spadei sale printre atacatorii îngroziţi. 

În timp ce genunchii lui Francis se înmuiau şi el începea 
să vadă pe indieni fugind în toate părţile şi strigând plini de 
teroare: 

— Cerul să ne ocrotească! Sfânta Fecioară să ne ajute! 
Este fantoma bătrânului Morgan! 

Apoi tânărul îşi pierdu cunoştinţa... 

Când redeschise ochii, Francis observă că se află în 
interiorul unei colibe cu acoperiş de iarbă era pe insula 
Viţelului. Primul lucru ce-i atrase atenţia, fii portretul 
bătrânului pirat, sir Henry Morgan; apoi se fixă asupra unei 
copii fidele acestuia, o copie mai tânără şi... în plină viaţă. 
Acest ciudat „pirat”, îi privea zâmbind, în timp ce îi întindea 
o sticlă cu brandy. După ce sorbi câteva înghiţituri, Francis 
fu în picioare dintr-o săritură şi cei doi tineri, sub imperiul 
unui sentiment comun, se priviră drept în ochi. Apoi, cu 
acelaşi gest simultan, întoarseră capul spre portretul din 
perete şi izbucniră în râs. 

— Mi-ai spus că eşti un Morgan, vorbi străinul. Şi eu sunt 
tot un Morgan - bătrânul acela de pe perete este strămoşul 
meu şi după câte se pare şi al tău! Spune, aşa este? 

— Da, sunt strănepotul bătrânului pirat, confirmă 
tânărul, care îşi revenise cu totul. Primul meu nume este 
Francis. Al tău? 


— Henry, adică direct de la original. Trebuie să fim veri 
îndepărtați, sau aşa ceva... Ştii? Umblu după comoara 
bătrânului pirat... 

— La fel ca minei exclamă Francis, râzând şi întinzându-i 
mâna. Dar pe zeii Infernului, niciodată nu o vom împărţi! 

— Din tine vorbeşte glasul sângelui, îl ironiză Henry 
zâmbind totuşi, aprobator. S-o aibă acela care o va găsi; eu 
unul, am răscolit cea mai mare parte din pământul acestei 
insule în ultimele şase luni şi nu am reuşit să descopăr 
altceva decât veşmintele acestea învechite... Sunt de 
părerea ta: Gata să mă lupt cu tine şi să te înfrâng dacă pot, 
dar de asemenea gata să-mi lipesc spatele de al tău, ca pe 
timpuri la catargul cel mare; dacă va fi cândva nevoie, aşa 
cum făceau odinioară piraţii! 

— Cântecul lor este o minune, murmură Francis visător. 
Aş dori să-l învăţ şi eu. 

Henry începu să fredoneze, acompaniindu-se cu chitara 
să „avariata” şi în curând cei doi tineri cântau cu vocile 
unite: 


Când adâncimile albastre, se zbat şi gem înfiorate 

Și-a mării spumă vânturată, ne este-n faţă azvârlită, 

Alături de catargul mare nepăsători stăm spat, e-n spate 

Și stăpânim, că şi doi demoni, întreaga  hoardă 
răzvrătită! 


CAPITOL III 


O durere de cap neaşteptată îl făcu pe Francis să-şi 
întrerupă cântecul. Henry îl aşeză într-un hamac pentru a 
se odihni şi ţăpoi se duse pe Angeligue, transmiţându-i 
căpitanului ordinele oaspetelui său. Urmau să rămână 
ancoraţi, dar nici unul dintre marinari nu aveau voie să 
debarce pe insula Viţelului. 

De abia târziu, în dimineaţa celei de a doua zi, după un 
somn adânc, putu Francis să se trezească; şi îşi anunţă 
gazdă că nu mai avea dureri. 

— Cred că ştiu care este cauza acestui râu. Trebuie să fi 
fost vreodată trântit de un cal; se întâmplă adesea să rămâi 
cu dureri de cap după un astfel de accident... îi explică 
Henry cu afecţiune, în timp ce îi umplea o cană mare cu 
cafea aromată. Bea asta; te vei simţi alt om. Nu-ţi pot oferi 
pentru micul dejun decât şuncă, biscuiţi şi cafea, precum şi 
câteva ouă de broască ţestoasă. Te asigur însă că sunt 
proaspete, căci le-am cules chiar azi de dimineaţă în timp 
ce dormeai. 

— Îţi mulţumesc, dar cafeaua aceasta minunată îmi este 
de ajuns, îi răspunsei Francis, studiindu-l plin de curiozitate 
pe tânărul zâmbitor din faţa sa şi comparându-l cu tabloul 
strămoşului lor. 

Henry îi surprinse privirea şi începu să râdă. 

— Semeni cu bătrânul pirat nu numai la chip ci şi la 
caracter, spuse el. leri, când ai refuzat să împărţim 
comoara ce poate o vom găsi, am avut impresia că însuşi şir 
Henry îmi vorbeşte. Avea o adâncă antipatie de a împarţi 
ceva, fie chiar cu acei de un sânge cu el... Aceasta i-a cauzat 
multe încurcături şi desigur că n-a voit să împartă nici 
măcar o parte din comoara sa cu urmaşii săi. Din punctul 
acelaş de vedere, eu însă nu-i semăn. Nu numai că voi 


împărţi insula Viţelului cu tine, dar sunt găta să-ţi ofer 
jumătate din tot ceea ce posed... sau am descoperit... 

— Cum? Vrei să spui că... 

— Exact ceea ce gândeşti... Nu există nimic ascuns aci, 
după cum se crede. Am făcut săpături în toată insula şi tot 
ceea ce am reuşit să găsesc a fost cufărul acesta putrezit, 
plin cu vechituri. 

— Şi desigur că această descoperire te-a încurajat mult 
să-ţi continui cercetările? 

— Mai e vorbă! Am nădăjduit să găsesc în el vreun 
indiciu; în orice caz, mi-a dovedit că sunt pe urma cea 
bună... 

— Ce-ar fi să cercetăm şi în insula Taurului? întrebă 
Francis, cuprins de o inspiraţie subită. 

— "Tocmai mă gândeam şi eu la aceasta, răspunse Henry, 
deşi găsisem un alt indiciu care mă conducea spre 
interiorul ținutului... Dar am fost tare ispitit să mă duc pe 
insula Taurului şi să-i gonesc pe vânătorii aceia de broaşte 
de acolo, continuă el gânditor... Totuşi, nu pot rezista 
atracției ce mi-o prezintă coasta de a o cerceta... Presupun 
că şi tu ai o mulţime de indicii? 

— Ba bine că nu! râse Francis. Mai înainte însă de a 
întreprinde ceva, voiesc să retractez: ceea ce am spus ieri 
în privinţa împărţirii. 

— Cum vrei tu, îl încurajă celălalt. 

— Atunci suntem înţeleşi: Vom împărţi totul prieteneşte! 

Mâinile lor se strânseră cu căldură, pecetluind astfel 
noua înţelegere. 

— Morgan & Morgan, societate strict limitată, anunţă 
Francis. 

— Având la activ: întreaga mare a Caraibelor, coasta 
Americii spaniole, o bună parte din America Centrală, un 
cufăr plin cu haine vechi şi... o mulţime de găuri în pământ! 
completă Henry gluma celuilalt. Iar la pasiv: Muşcături de 
şarpe, indieni vrăjmaşi, friguri galbene... 


— Fete frumoase care obişnuiesc să sărute pe primul 
întâlnit, iar în clipă următoare să-l amenințe cu micul lor 
revolver, urmă Francis enumerarea începută de Henry. Stai 
să-ţi povestesc despre această întâmplare ciudată... 
Alaltăieri, am debarcat pe coastă, dorind să cercetez ţinutul 
din jurul golfului. În clipa chici, am pus piciorul pe uscat, 
cea mai frumoasă fală din lume s-a năpustit asupra mea, 
trăgându-mă după ea în junglă. Credeam că vrea să mă 
mănânce sau sa se mărite cu mine; nu ştiam care din aceste 
două nenorociri avea să se producă... Şi mai înainte de a 
mă putea dezmetici şi a înţelege situaţia, ce crezi că a făcut 
frumoasa domnişoară? Nici mai mult nici mai puţin, decât 
să-şi bată joc de mustaţa mea şi să mă amenințe cu 
revolverul ca să mă înapoiez la barcă, spunându-mi să nu 
mă mai întorc niciodată şi altele la fel... 

— Cam prin ce parte a coastei ţi s-a întâmplat aceasta? 
întrebă Henry cu o încordare pe care Francis, cuprins de 
veselia celor povestite, nu o observă. 

— Ceva mai în jos pe coastă, cam în apropiere de celălalt 
capăt al lui Chiriqui Lagoon, îi explică el. Din câte am aflat 
de la căpitanul Trefethen, este hacienda familiei Solano - 
nişte indivizi iuți din fire, după cum am şi avut prilejul să 
constat... Dar stai că nu am terminat; să vezi ce a mai 
urmat... Mai întâi m-a târât după ea în pădure, insultându- 
mi mustaţa; după aceea, m-a gonit înapoi la barcă, 
ameninţându-mă cu revolverul... şi la urmă, ce crezi că a 
făcut? Mi-a reproşat că de ce n-o sărut la despărţire! Ei, ce 
zici de asta? 

— Şi... ai sărutat-o? îl cercetă Henry cu o sclipire ciudată 
în ochi, încleştând fără de voie pumnul. 

— Ce puteam face? Gândeşte-te şi tu: un biet străin în 
nişte ţinuturi bizare ca acelea!... Şi mai ales când o fată de 
toată frumuseţea îţi oferă buzele... 

Francis se întrerupse brusc şi voi să se ferească; dar 
lovitura lui Henry veni prea pe neaşteptate şi pumnul său îi 
izbi puternic bărbia. 


— Iartă-mă... nu am voit... se scuză Henry, ruşinat de 
gestul său. Sunt un nesocotit, ştiu... dar, la naiba! Nu mai 
puteam râbda să te ascult cum... 

— Iar începi cu sălbăticiile tale, îl întrerupse Francis, 
indignat. Eşti şi tu tot atât de zăpăcit ca şi ceilalţi din aceste 
ţinuturi stranii... Odată îmi bandajezi capul ca să nu mai mă 
doară... şi în clipa următoare vrei să mi-l spargi - şi aceasta 
fără nici un motiv aparent... ca şi zănatica aceea de 
mexicană, care mai întâi mă sărută şi apoi vrea să mă 
omoare! 

— Ai dreptate; mustră-mă căci merit! admise Henry 
necăjit; dar aducându-şi aminte de „scena sărutului”, se 
aprinse din nou: Afurisenie, dar bine omule, aceea era 
Leoncia! 

— Şi ce dacă era Leoncia? Sau Mercedes? Sau Dolores? 
La naiba! Nu mai poate un tânăr să sărute aici o fată ce-l 
ameninţă cu revolverul, fără ca apoi să fie lovit de primul 
bandit pe care-l întâlneşte? 

— Când fata este logodită cu banditul... încercă să se 
explice Henry. 

— Doar nu vrei să spui că... îi taie vorba celălalt, 
surprins. 

— Trebuie să, recunoşti, că nu prea este nespus de 
amuzant pentru zisul bandit, să i se spună că logodnica sa 
la sărutat pe un alt... „bandit”, pe care nu l-a mai întâlnit 
până atunci, îşi completă Henry fraza întreruptă. 

— Aşa dar, m-a confundat cu tine... murmură Francis, 
înțelegând acum adevărul celor întâmplate. Nu te condamn 
că ţi-ai pierdut cumpătul, deşi, trebuie să admiţi, era de 
dorit să te stăpâneşti. 

— Toată vina o poartă temperamentul bătrânului 
Morgan, pe care l-am moştenit, făcu Henry, recăpătându-şi 
buna dispoziţie. Străvechiul pirat a fost un adevărat „sânge 
fierbinte”... ardei, nu altceva! 

— Nu cred să fi avut mai mult temperament ca aceşti 
Solanos, în familia cărora ai de gând să intri şi tu. Pe Pluto! 


Aproape toţi membrii ei au ieşit pe plajă şi au început să 
tragă cu puştile când plecăm. Dacă, nu era Leoncia, ca să-i 
amenințe cu micul ei revolver, bătrânul acela bărbos, care 
probabil este taică-său, m-ar fi dat gata mai înainte de a fi 
putut mişca o mână! 

— Da, sigur că a fost tatăl ei, bătrânul Enrico! exclamă 
Henry. Ceilalţi cred că erau fraţii ei. 

— Simpatici flăcăi, n-am ce zice! glumi Francis. Ascultă, 
Henry, nu ţi-e teamă că viaţa îţi va părea monotona atunci 
când vei fi în sânul acestei familii liniştite, îngereşti? 

Se întrerupse sub imperiul unei noi idei. 

— Dar ia spune, din moment ce toţi credeau că eşti tu şi 
nu eu, de ce naiba voiau cu toţii să te omoare? Ah, desigur 
că şi explicaţia, acestei enigme se găseşte tot în caracterul 
tău, năbădăios, de Morgan, care ţi-a ridicat împotriva ta 
rudele viitoarei tale soţii! 

Henry îl privi o clipă, ca şi când frământa o problemă a 
cărei rezolvare nu o putea găsi, apoi îi răspunse: 

— Ei bine, îţi voi povesti această întâmplare supărătoare 
datorită într-adevăr caracterului meu înflăcărat. M-am 
certat cu unchiul său. A fost fratele cel mai tânăr al tatălui 
Leonciei... 

— A fost? îl întrerupse Francis, apăsând cu înţeles pe 
acest cuvânt. 

— Spun „a fost” pentru că astăzi nu mai există. Se numea 
Alfaro Solano şi avea un caracter câinos: Solanii pretind că 
se trag din faimoşii conquistadores spanioli şi şunt foarte 
mândri de originea lor. Alfaro, care strânsese ceva parale 
de pe urma comerţului cu lemne, locuia în micul orăşel de 
pe coastă, San Antonio. Nu ne-am putut niciodată înţelege 
şi sunt încă şi astăzi convins că numai el era de vină. 
Totdeauna mi-a căutat ceartă, căci nu voia să mă căsătoresc 
cu Leoncia... întâmplarea pe care vreau să ţi-o povestesc a 
început într-o pulgueria - berărie - unde Alfaro băuse mai 
mult masca] decât ar fi trebuit. Ce să-ţi mai spun, atmosfera 
era „încărcată”. M-a insultat şi era să ne încăieram în toată 


regula, a fost necesar să ne despartă şi să ne dezarmeze. 
Am plecat, jurându-ne unul altuia răzbunare. Aceasta a fost 
greşeala cea mare - cearta şi amenințările noastre au fost 
auzite de o mulţime de martori... Două ore mai târziu, 
însuşi comisarul şi doi jandarmi m-au găsit aplecat peste 
corpul neînsufleţit al lui Alfaro, pe o stradă dosnică din 
orăşel. Fusese înjunghiat pe la spate şi eu dădusem peste 
el, din întâmplare, în drumul meu spre coastă. Ce puteam 
să fac? Să mă dezvinovăţesc? Nici vorbă nu putea fi de aşa 
ceva! Faptul era prea evident: Ne certasem, ne jurasem să 
ne  omorâm... şi fusesem surprins lingă cadavrul 
duşmanului meu, care nici nu se răcise bine... M-am grăbit 
s-o şterg cât mai repede şi de atunci m-am ferit de a mai da 
pe acolo. Alfaro era foarte popular şi prietenii săi nu s-ar fi 
gândit nici măcar să mai mă judece; dacă m-ar fi prins, 
spânzurătoarea ar fi fost gata pentru mine... Câteva zile 
după această întâmplare - eram în Bocas del Toro - a venit 
un mesager din partea Leonciei: îmi înapoia verigheta... O 
mare deznădejde m-a cuprins şi nu am mai îndrăznit să mă 
duc pe acolo, căci toţi erau împotriva mea. M-am refugiat 
aci, să fac pe eremitul şi... să răscolesc pământul în 
căutarea comorii bătrânului Morgan. Nici până acum nu am 
putut afla cine este ucigaşul lui Alfaro. Dacă aş reuşi să pun 
mâna pe el, m-aş împăca repede cu familia Solano şi fără 
îndoială că Leoncia ar fi din nou a mea... 

— Acum înţeleg de ce voiau ei să mă împuşte, murmură 
Francis. Cu cât te privesc mai mult, cu atât sunt mai convins 
că semănăm ca două picături de apă - bineînţeles, afară de 
mustaţa mea... 

— ... şi de aceasta, adăugă Henry, ridicându-şi mâneca şi 
arătând o cicatrice subţire şi albă ce se întindea pe pielea 
bronzată a antebraţului stâng. Am căpătat-o pe când eram 
copil, când am căzut de pe o moară de vânt prin acoperişul 
de sticlă al unei sere de flori. 

— Ascultă acum ideea mea, spuse Francis după ce Henry 
termină; faţa sa era luminoasă la gândul proiectului ce-l 


făcuse. Cineva trebuie să te scoată din această încurcătură 
şi acest cineva se numeşte Francis, al doilea membru al 
firmei. Morgan & Morgan”. Tu vei mai rămâne ascuns pe 
aci, sau te duci să cercetezi după comoară pe insula 
Taurului, iar eu plec şi explic Leonciei şi celorlalţi întreaga 
neînțelegere. 

— Numai să nu te împuşte mai înainte ca tu să poţi 
scoate un cuvânt explicativ, mormăi Henry cu amărăciune. 
Ceea ce-i caracterizează pe aceşti Solanos, este că ei 
împuşcă mai întâi şi pe urmă stau de vorbă! 

— Totuşi, sunt hotărât să încerc, dragă Henry, insistă 
Francis, cuprins de entuziasm la gândul că va lămuri 
lucrurile şi-l va împăca pe prietenul şi asociatul său cu 
tânăra lui iubită. 

Dar gândul la fata cea frumoasă îl făcu să rămână visător. 
Simţise o senzaţie nedefinită, un fel de regret, când aflase 
că gingaşa creatură aparţinea de drept omului care-i 
semăna atât de mult - şi din nou îi apăru imaginea ei pe 
plaja aurie, când în zbuciumul emoţiilor se abandonase 
sărutărilor sale. Un oftat involuntar îi ridică pieptul. 

— De ce oftezi? îl întrebă Henry, privindu-l bănuitor. 

— Leoncia este o fiinţă nespus de frumoasă, răspunse 
Francis cu o sinceritate naivă. Totuşi este a ta şi voi înfrunta 
imposibilul pentru a ţi-o reda... Unde este inelul pe care ţil- 
a înapoiat? Dacă nu i-l pun din nou în deget - pentru tine - 
şi dacă până într-o săptămână nu-ţi aduc vestea cea bună, 
atunci te las să-mi tai mustaţa şi pe deasupra şi urechile! 

O oră mai târziu, căpitanul Trefethen trimise o barcă de 
pe Angelique, ca răspuns la apelul lui Francis şi cei doi îşi 
luară rămas bun. 

— Mai sunt două lucruri pe care nu ţi le-am spus: Mai 
întâi, faptul că Leoncia nu este o Solano, deşi este convinsă 
că face parte din familie; însuşi Alfaro mi-a spus aceasta. 
Este numai adoptată şi bătrânul Enrico o adoră, cu toate că 
nu este de un sânge cu el. Alfaro mi-a mai spus că nu este 
nici măcar spaniolă şi m-a lăsat să bănuiesc că este de 


origine engleză sau nord-americană. Vorbeşte perfect 
engleza, dar acesta nu-i un indiciu, căci a învăţat-o la 
pension. A fost adoptată pe când era mică de tot şi niciodată 
nu l-a considerat pe Enrico altceva decât tatăl ei cel bun... 

— Nu-i de loc de mirare de ce mi-a arătat atâta 
aversiune, fiindcă era convinsă că te vede pe tine; mai 
crede şi acum că i-ai omorât unchiul? 

Henry încuviinţă tăcut şi apoi continuă să povestească: 

— Al doilea lucru este mai puţin important... şi anume 
legea; sau mai bine zis, lipsa ei. Prin aceste locuri uitate de 
civilizaţie, oamenii fac legea pe loc, de câte ori se iveşte 
ocazia. Până la Panama este un drum extrem de lung şi jefe 
politico!2* din San Antonio este o puşlama de care trebuie 
să te fereşti. Singurele lui distracţii sunt execuțiile şi are o 
deosebită preferinţă pentru spânzurătoare. Ce să-ţi mai 
spun, fii atent în ceea ce vei întreprinde - şi acum, să ne 
vedem cu bine! Dacă găsesc ceva pe insula aurului, 
jumătate îţi aparţine... Vezi de reuşeşti să pui din nou inelul 
pe degetul Leonciei... 

Două zile mai târziu, Angeligue ancora din nou în micul 
golf şi căpitanul mulatru trimis pe uscat aduse vestea că toţi 
membrii din familia Leonciei erau plecaţi. Atunci Francis se 
duse el însuşi pe ţărmul unde se întâlnise pentru prima dată 
cu tânăra fată. De data aceasta însă nimeni nu-l mai 
întâmpină; totul era liniştit şi singura fiinţă pe plajă, era un 
băieţel indian care, la vederea unei monede, consimţi în 
grabă să ducă un bilet frumoasei senorita din marea 
haciendă. 

În timp ce Francis scria la repezeală pe o flă a 
blocnotesului său: „Sunt acela pe care l-ai luat drept Henry 
Morgan şi îţi aduc veşti de la el”, era departe de a bănui că 
evenimentele aveau să se precipite cu aceeaşi repeziciune 
ca şi la prima sa vizită, căci dacă ar fi avut darul excepţional 
ca privirile sale să străbată materia şi ar fi putut să vadă 
prin peretele stâncii lângă care se afla, ar fi rămas mut de 
uimire la apariţia din apă, întocmai ca a unei sirene, a 


Leonciei care se întorcea după un înot în mare... Dar atât 
el, cât şi micul indian, erau absorbiți în gândurile lor, astfel 
că atunci când Leoncia ocoli stânca şi-i văzu, ei nu ştiură 
aceasta. "Tânăra fată, reţinându-şi o exclamaţie de 
surprindere, se întoarse şi alergă spre junglă. 

Primul indiciu al prezenţei Leonciei în apropierea sa, fu 
pentru Francis un strigăt de durere ce-l făcu să tresară şi 
să se avânte în direcţia de unde se auzise. De abia 
pătrunsese în verdeaţa sălbatică a junglei, când se opri mut 
de uimire în faţa tinerei fete, sumar îmbrăcată şi încă udă 
de apa mării. Faţa îi era palidă şi privea cu groază ceva ce 
se mişca în iarbă la picioarele salo. 

Când îl observă pe Francis, scoase un al doilea strigăt şi 
începu să alerge spre plajă. Tânărul o urmă însă imediat şi 
când o ajunse, îi strigă plin de îngrijorare: 

— De ce te-ai înspăimântat? Eşti rănită? Ce s-a 
întâmplat? 

Tânăra arătă spre picioru-i gol, unde două mici umbre de 
sânge indicau locul unde o muşcase şarpele. 

— A fost o viperă, rosti ea în şoaptă. Veninul ei este 
ucigător şi în cinci minute voi fi moartă... dar nu-mi pare 
rău! exclamă apoi. Dimpotrivă, sunt fericită căci inima nu- 
mi va mai fi chinuită de tine! 

Ridică spre el un deget acuzator, după care căzu în nisip, 
leşinată. 

Francis avea cunoştinţe foarte vagi despre şerpii din 
America centrală, dar ceea ce ştia era suficient să-l facă să 
tremure de groază înaintea fetei ce-şi pierduse cunoştinţa. 
Citise despre cai sau câini murind în agonii teribile, câteva 
minute după ce fuseseră muşcaţi de micile reptile. Nu era 
de loc de mirare - gândea el - că sărmana fată leşinase, 
când otrava ce-i fusese inoculată începea fără îndoială să-şi 
facă efectul. Cunoştinţele sale despre tratamentul unei 
astfel de muşcături, se rezumau de asemenea la aducerea 
aminte a celor citite cândva: îşi aminti brusc, cu prima 


măsură ce trebuia luată în astfel de cazuri, era să împiedice 
pătrunderea în sânge a otrăvii. 

Îşi scoase în grabă batista şi legând cu ea piciorul fetei, 
deasupra rănii, începu să siringă puternic. Apoi, tot din 
amintire, scoase briceagul şi după ce-i arse lama la flacăra 
câtorva chibrituri pentru a înlătura infecția, tăie cu grijă 
cele două mici urme lăsate de muşcătura şarpelui. Socotind 
însă că aceasta nu era deajuns, voia tocmai să-şi lipească 
buzele de mica rană pentru a extrage sângele stricat, când 
tânăra începu să se mişte neliniştită. 

— Stai cuminte, îi strigă el, dar drept orice răspuns, fata 
se ridică şi micuța ei palmă îi lovi cu mânie în obraz. 

În aceeaşi clipă, micul indian apăru alergând din junglă; 
ţinea de coadă un şarpe mort, ce măsura mai mult de zece 
centimetri şi striga cu exaltare: 

— Labarri! A fost un labarri! 

Un fior îl străbătu pe Francis. 

— Stai liniştită acolo jos! repetă el cu asprime. Nu mai 
este o singură clipă de pierdut... şi fulgerător îşi lipi buzele 
de mica rană. 

— Ah, îndrăzneşti! îl ameninţă ea indignată, rămânând 
totuşi cuminte. 

Circulaţia sângelui devenea tot mai greoaie din cauza 
strângerii ce-o exercita legătura lui Francis; aceasta o făcu 
să scoată o exclamaţie de durere. Ridică apoi capul şi privi 
la piciorul ei rănit 

— Oh! De ce ai făcut aceasta? întrebă ea, văzând batista 
tânărului în jurul piciorului său şi faţa i se împurpură de 
jenă. Dar bine, n-a fost decât un pui de labarri nevătămător, 
nu trebuia să-ţi dai atâta osteneală! 

— Mi-ai spus că este o viperă, îi replică el supărat. 

Tânăra nu se mai putu stăpâni şi-şi ascunse faţa în mâini, 
deşi roşul aprins al urechilor o mai trăda. Cu toată 
indignarea sa, Francis ar fi putut jura că fata râdea... şi 
pentru prima dată fu conştient de greutatea ce o resimțea 
la gândul ca se obligase să-i pună În deget inelul celuilalt, 


îşi reprima însă sentimentul de care era cuprins în preajma 
acestei fete şi spuse cu amărăciune: 

— Şi acum, presupun că familia dumitale mă va împuşca 
fără milă pentru că nu pot deosebi un labarri de o viperă. 
Poţi chema pe cineva de la fermă să facă treaba asta; sau 
poate preferi dumneata însăţi să-ţi descarci revolverul 
asupra mea! 

Se părea că fata nu-l ascultase, căci se ridică iute cu o 
săritură sprintenă şi începu să calce cu precauţiune pe 
piciorul rănit. 

— E pe de-a-ntregul amorţit bietul meu picior! îi explică 
ea, râzând din plin, fără să-şi mai ascundă faţa de data 
ceasta. 

— Felul dumitale de a te purta cu mine este de neînțeles. 
De ce mă consideri drept asasinul unchiului dumitale? 

Râsul încetă brusc şi culoarea îmbujorată dispăru de pe 
faţa ei, la această aducere aminte. Nu răspunse nimic, dar 
se aplecă şi cu degetele tremurând de mânie, încercă să-şi 
dezlege batista tânărului, ca şi cum acest inofensiv obiect ar 
fi fost un lucru blestemat. 

— Mai bine lasă-mă pe mine, se oferi el politicos, văzând 
că fata, în tulburarea ei, nu reuşea. 

— Bestie! îl fulgeră ea cu mânie. Dă-te la o parte. Umbra 
păcatelor tale cade şi asupra mea! 

— Eşti încântătoare când te mânii, încercă el să 
glumească, de abia putându-şi stăpâni dorinţa ce-o avea s-o 
îmbrăţişeze. 

— Îmi aminteşti de prima noastră întâlnire, continuă 
Francis bine dispus. Eşti ca şi atunci: aci reproşându-mi de 
ce nu te sărut la despărţire, aci sărutându-mă tu însuţi - îţi 
mai aduci aminte? - aci ameninţându-mă cu jucăria aceea 
de revolver. Ah, nu, nu te-ai schimbat de loc de atunci..; ai 
rămas aceeaşi înflăcărată Leoncia!... Mai bine m-ai lăsa să- 
ţi desfac legătura de la picior; nu vezi că nodul este prea 
tare strâns şi micuţele tale degete au început să se 
învineţească? 


Fata bătu din picior, cuprinsă de mânie şi incapabilă să 
scoată o vorbă. 

— Din fericire pentru mine, n-ai obiceiul să porţi 
revolverul şi atunci când faci baie în mare, o ironiza el, 
altfel, cu siguranţă că eram de mult curăţat!... Şi când te 
gândeşti că n-am decât intenţii bune, adăugă apoi cu un 
oftat. 

Micul indian se reîntoarse la momentul oportun, aducând 
halatul de baie al fetei, pe care aceasta i-l smulse din mână 
şi-l îmbrăcă în grabă, apoi, cu ajutorul băiatului, începu să 
dezlege batista ce-i strângea piciorul. Când termină, o 
zvârli cu repulsie, ca şi când batista ar fi fost o viperă. 

— Este molipsitoare! murmură ea cu indignare, dar 
Francis era hotărât să nu se lase biruit de mânia fetei; 
clătină capul reprobativ şi spuse cu jumătate de glas: 

— Totuşi, nu poţi să scapi cu aceasta, Leoncia... Mi-am 
lăsat amprenta pe corpul tău şi aceasta nu va dispărea aşa 
uşor... 

Arătă râzând spre mica rană ce-i rămăsese pe picior. 

— Semnul bestiei! îi replică ea, întorcându-se să plece. 'Te 
previn să părăseşti cât mai repede aceste locuri, domnule 
Henry Morgan... 

Dar tânărul îi bară drumul. 

— Şi acum să fim serioşi şi să trecem la cele ce ne 
interesează, miss Solano, rosti el pe un ton hotărât. Va 
trebui să mă asculţi! Poţi să-ţi laşi ochii să arunce scântei de 
mânie, dar să nu mă întrerupi!... 

Se opri, ridică biletul ce i-l scrisese şi continuă: 

— “Tocmai voiam să-ţi trimit această misivă cu băieţelul 
indian, când ţi-am auzit strigătul. Acum ia-l şi citeşte-l. Nu-ţi 
fie teamă că te muşcă... nu-i o viperă! 

Deşi fata era hotărâtă să refuze, privirea îi căzu 
involuntar pe prima linie de cuvinte: „Sunt acela pe care l-ai 
luat drept Henry Morgan...” 

— Îi aruncă o privire uimită, deşi ochii săi mari şi negri 
reflectau o lumină de înţelegere; părea că începe să 


bănuiască adevărul, deşi nu pricepea încă bine. 

— Pe cuvântul meu de onoare! întări el cu gravitate. 

— Cum!... Vrei să spui că nu eşti... Henry? îngână tânăra 
fată. 

— Nu, nu sunt. Dar ia odată biletul şi-l citeşte. Ai să 
înţelegi... 

— Fata luă biletul ele data aceasta şi începu să-l citească, 
în timp ce Francis privea fascinat faţa ei bronzată de soare. 

Când termină de citit, ea ridică ochii întrebători spre ei: 

— Şi cine semnează aceasta? 

Trebui să repete întrebarea, căci tânărul rămăsese 
visător, deşi ochii îi erau deschişi şi o priveau. 

Îşi reveni şi se înclină semnificativ. 

— Dar numele?... Este numele dumitale? 

— Exact! Francis Morgan... şi după cum ţi-am explicat şi 
acolo, Henry şi cu mine nu suntem decât rude îndepărtate 

— Veri de gradul al zecelea, sau cam aşa ceva! 

Spre marea lui surprindere, observă însă că fata nu-l 
credea şi că ochii i se umplură iarăşi de mânie. 

— Henry! îl acuză ea neîncrezătoare. Încerci să mă înşeli 
într-un mod nedemn... Fără îndoială că eşti Henry! 

Francis făcu un gest spre mustață. 

— "Ţi-ai lăsat-o să crească de atunci, îi explică ea. 

Atunci tânărul îşi desfăcu mâneca şi-i arătă antebraţul 
stâng, dar fata îl privi mirată, neînţelegând rostul acestei 
manifestări. 

— Nu-ţi mai aduci aminte de cicatrice? întrebă el. 

Tânăra fată făcu un semn afirmativ. 

— Atunci... unde este? Arat-o! 

Căutarea ei fu zadarnică; la urmă, Leoncia clătină din 
cap înciudată. 

— “Te rog... ah! Te rog să mă ierţi. Am fost într-o teribilă 
neînțelegere; şi când îmi amintesc de felul cum... cum te-am 
tratat... 

— Sărutările acelea alungă orice altă amintire neplăcută! 
declară el, râzând provocator. Au fost încântătoare! 


Fata îşi aminti şi de ceea ce urmase după sărutări, fapt ce 
o făcu să scoată un chicotit de veselie. 

— Şi spui că-mi aduci veşti de la Henry? schimbă ea 
brusc subiectul. Că este nevinovat?... Să fie oare adevărat? 
Oh, ce n-aş da să te pot crede! 

— Sunt convins că Henry nu este mai vinovat de moartea 
unchiului dumitale, decât... eu, spre exemplu! 

— În acest caz, trebuie să-ţi cer iertare, deşi nu mă pot 
opri a-ţi reproşa că te-ai purtat îndrăzneţ cu mine... Nu 
aveai aici un drept să mă săruţi! 

— Dacă vei binevoi să-ţi aminteşti, se scuză tânărul, ai fi 
de părere că am făcut aceasta silit de revolverul cu care mă 
ameninţai. De unde era să ştiu că nu aveai intenţia de a mă 
împuşca în cazul că te refuzam.. 

— Ah! Taci, taci! îl rugă ea ruşinată. Şi acum, haide să 
mergem la fermă; în drum ai să-mi povesteşti despre Henry. 

Când se îndepărtau, privirea fetei căzu pe batista ce o 
azvârlise cu atâta ciudă mai înainte. Alergă spre ea şi o 
ridică. 

— Sărmană batistă! murmură ea, mângâind-o. Trebuie 
să-ţi cer şi ţie iertare pentru ceea ce ţi-am făcut! le voi 
spăla eu însumi şi... 

Privirea i se ridică întrebătoare spre Francis: 

— ... şi sper că stăpânul tău îmi va permite să i-o înapoiez 
curată, dimpreună cu cele mai calde mulţumiri... 

— Dar cum rămâne cu „semnul bestiei”? o întrebă el 
ironic. 

— A! Regret din suflet că am spus aşa ceva, mărturisi 
tânăra cu un aer de căinţă. 

— Îmi vei permite acum să te ating cu „umbra mea”? 

— Da! Da! strigă ea. lată, merg eu singură lângă 
dumneata... Şi acum să plecăm. 

Francis îi aruncă un peso micului indian care-i mulţumi 
cu un rânjet de încântare; apoi plin de voie bună o urmă pe 
Leoncia printre vegetaţia tropicală, pe drumul care ducea 
la haciendă. 


Stând pe veranda spațioasă a casei Solano, Alvares 
Torres văzu printre plantele tropicale, pe cei doi tineri care 
se apropiau de-a lungul potecii şerpuite. Şi atunci fu 
martorul unui fapt ce-l făcu să scrâşnească dinţii şi să tragă 
concluzii extrem de greşite. Proferă o înjurătură şi uită 
până şi de ţigareta parfumată pe care o fuma. 

Leoncia şi Francis discutau cu atâta aprindere încât nu 
mai observau nimic în jurul lor. Francis devenise atât de 
stăruitor în rugămintea sa, încât Leoncia se opri şi-l ascultă 
cu atenţie. Apoi - şi 'Iorres de abia îşi putu crede ochilor - 
Francis scoase un inel şi Leoncia, cu faţa întristată, întinse 
mina lăsându-l şi i-l pună pe deget. Era o verighetă de 
logodnă - Torres ar fi putut jura aceasta! 

În realitate, ceea ce se întâmplase cu adevărul a fost 
reprimirea verighetei lui Henry de către Leoncia... şi tânăra 
fată, fără să ştie de ce, fu conştientă de o uşoară strângere 
de inimă, când simţi inelul din nou pe degetul său. 

Torres azvârli ţigareta stinsă; îşi răsuci apoi cu furie 
mustaţa, încercând astfel să-şi ascundă tulburarea şi cobori 
treptele verandei, mergând în întâmpinarea lor. Drept orice 
răspuns la salutul tinerilor, Mexicanul se adresă lui Francis 
plin de mânie: 

— Nu pretind ruşine de la un criminal... dar ar fi de dorit 
puţin bun simţ! 

Francis zâmbi sarcastic. 

— Iată altul care repetă povestea, spuse el. Un alt 
zăpăcit, în această ţară a zăpăcelii... Ascultă-mă, Leoncia, 
ultima oară când l-am văzut pe acest domn, eram la New- 
York şi cred că nu greşesc când afirm că de abia aştepta să 
trateze cu mine. Acum, când îl întâlnesc aici, primul lucru 
ce-mi spune, este că sunt un criminal de ruşine şi decenţă... 

— Senor Torres, trebui să-ţi ceri scuze, declară tânăra, 
supărată. Casa Solano nu este obişnuită să-şi lase oaspeţii 
insultaţi... 

— Atunci, trebuie să trag concluzia că familia Solano s-a 
obişnuit să-şi vadă membrii asasinați de către aventurieri 


fără scrupule, replică el muşcător. Nici un sacrificiu nu este 
prea mare, atunci când este făcut în numele ospitalităţii! 

— Trezeşte-te, senor Torres! îl sfătui Francis cu o politeţe 
plină de ironie. Mă iei drept Henry Morgan, însă eu sunt de 
fapt Francis Morgan. Nu-ţi mai aminteşti că n-au trecut 
decât câteva săptămâni de când am tratat împreună în 
biroul lui Thomas Regan din New York?... lată mâna mea! 
Nu-mi trebuie alte scuze pentru confuzia dumitale... 

Torres, copleşit pentru o clipă de greşeala sa, se grăbi să 
strângă mâna lui Francis, cerându-şi scuze, atât lui cât şi 
Leonciei. 

— Şi acum, încheie Leoncia printre hohote de râs, bătând 
din palme pentru a chema o servitoare, trebuie să-l 
găzduiesc pe domnul Morgan şi apoi să mă îmbrac cum se 
cuvine... După toate acestea, dacă vei avea bunătatea să ne 
permiţi, senor Torres, îţi vom povesti despre Henry... 

În timp ce fata se îndepărta şi pe când Francis intra în 
camera ce i se rezervase, urmat de o drăguță metisă, 
Torres, rămas singur, descoperi plin de ciudă că era mai 
confuz şi mai necăjit ca atunci când îi văzuse pe cei doi. Aşa 
dar, nu fusese Henry ci străinul care-i semăna, acel gringo 
bogat din New York, cel care pusese verigheta în degetul 
Leonciei. Se gândi cu repeziciune şi pasionat, timp de 
câteva clipe. Leoncia, această fiinţă divină pe care o numise 
totdeauna stăpâna visurilor sale, se logodise pe neaşteptate 
cu un străin necunoscut până atunci de ea... Era de 
necrezut, monstruos! 

Bătu din palme, chemându-şi trăsura ce o angajase la 
San Antonio şi când Francis ieşi pentru a vorbi cu el despre 
comoara lui sir Morgan, senor Torres se îndepărta în 
galopul cailor. 

După prânz, o briză uşoară începu să adie, încreţind 
oglinda lucie a mării; aceasta însemna posibilitatea unei 
navigări rapide până la insula Taurului sau a Viţelului - şi 
Francis, nerăbdător de a duce lui Henry vestea cea bună că 
inelul său de logodnă era din nou În degetul Leonciei, 


refuză cu hotărâre invitaţia fetei de-a rămâne noaptea 
acolo, pentru a face cunoştinţă cu Enrico Solano şi fiii săi. 

Tânărul milionar mai avea însă şi alt motiv pentru 
plecarea sa grăbită; nu mai putea îndura prezenţa Leonciei 
- şi aceasta nu pentru că nu-i plăcea fiinţa ei adorabilă, ci 
dimpotrivă... îl fermecase într-atât, încât nu mai putea 
rezista vrajei sale şi trebuia să plece dacă voia să rămână 
credincios prietenului său. 

Astfel, Francis plecă ducând cu sine scrisoarea Leonciei 
pentru Henry. Despărțirea fu aproape brutală. Cu un suspin 
puternic înăbuşit, el se smulse de lângă fată. Privirea ei îl 
urmări ca fascinată, până când făptura lui dispăru după o 
cotitură a potecii; apoi, fără a voie, alunecă pe verigheta din 
deget, cu o expresie de uşoară durere pe figură... 

Ajuns pe plajă, Francis făcu semn spre Angelique să-i 
trimită o barcă; dar mai înainte ca aceasta să sosească, un 
grup de călăreţi, înarmaşi cu revolvere şi carabine, apăru 
pe plajă în galopul sălbatic al cailor. În fruntea lor călăreau 
doi oameni; unul dintr-înşii era senor Alvarez 'Iorres. Ţoale 
carabinele se îndreptară spre Francis şi tânărul nu putu 
decât să se supună somaţiei de a ridica mâinile. Totuşi, el 
exclama: 

— La naiba! Oare nu-mi este dat să pot părăsi odată plaja 
aceasta, fără să fiu ameninţat cu armele? Să fie mustaţa, 
sau urechile mele, după care alergaţi? 

— Pe tine te vrem, răspunse conducătorul necunoscut, a 
cărui mustață strălucea tot aşa de puternic ca şi ochii-i 
negri, vicleni. 

— Şi cine eşti dumneata? 

— Este onorabil senor Mariano Vercara e Hijos, jefe 
politico din Sau Antonio, răspunse 'Torres în locul străinului. 

— Încântat de cunoştinţă, replică Francis zâmbind şi 
amintindu-şi de descrierea ce i-o făcuse Henry despre acest 
jefe politico. Cred că aţi găsit vreo contravenţie a mea la 
legile sanitare sau obiceiurile de navigaţie, ancorând aici 
fără a cere permisie autorităţilor. Dacă este aşa, atunci veţi 


binevoi să discutaţi acestea cu căpitanul Trefethen, un 
foarte respectabil gentleman. Eu nu sunt decât un simplu 
pasager pe Angeligue. Îl puteţi prin urmare cerceta pe 
căpitanul 'Trefethen în privinţa legilor şi obiceiurilor 
maritime... 

— Eşti arestat pentru asasinarea lui Alfaro Solano, fu 
răspunsul neaşteptat al lui Torres. Nu mă poţi păcăli pe 
mine, Henry Morgan, deşi ai încercat să mă convingi la 
ferma Solano că eşti altcineva. Cunosc eu pe acel 
„altcineva”... Numele lui este Francis Morgan - şi nu mă 
sfiesc să adaog că este un adevărat gentleman şi nu un 
asasin ordinar... 

— La naiba! exclamă Francis. Şi totuşi, mi-ai strâns mâna 
cu prietenie, senor lorres! 

— Mă înşelasem, făcu Torres cu amărăciune prefăcută, 
dar numai pentru o clipă... Vrei să ne urmezi fără 
rezistenţă? 

— Ca şi cum... Francis ridică din umeri cu o privire 
semnificativă spre cele şase carabine ce-l amenințau. 
Presupun, urmă el, că mă veţi judeca la iuţeală şi spânzura 
în zorii zilei? 

— Justiţia lucrează repede în Panama! interveni jefe 
politico cu mândrie. Dar nu atât de repede cum ai spus... 
Nu te vom spânzura în zori; zece ore dimineaţa este mai 
convenabil pentru toţi - nu găseşti? 

— Mă rog, mă rog! replică Francis cu politeţă. Poate fi şi 
ora unsprezece sau douăsprezece, nu mă supăr câtuşi de 
puţin! 

— Atunci, vei avea bunătatea să ne urmezi liniştit, senor! 
adăugă cu glas mieros Mariano Vercara e Hijos. Hei, Juan! 
Ignacio! ordonă el subalternilor săi. Descălecaţi şi 
dezarmaţi-l. Nu, nu-i nevoie să-l legaţi, puneţi-l pe cal, în 
spatele lui Gregorio... 


Francis şedea într-o celulă mare, văruită, cu ziduri 
groase de doi metri, pe podeaua căreia dormeau vreo şase, 


şapte prizonieri; asculta zgomotul îndepărtat al unor 
loviturii de ciocan care de abia pătrundeau prin zidurile 
masive. Îşi amintea de judecata ce tocmai se terminase şi 
fluieră o melodie melancolică. Era ora opt şi jumătate seara. 
Judecata începuse la opt. Loviturile de ciocan ce se auzeau, 
veneau de la lucrătorii care înălţau spânzurătoarea, prin 
care fusese condamnat să ispăşească a doua zi la ora zece o 
crimă ce nu o înfăptuise. Judecata nu ţinuse mai mult de o 
jumătate de oră. Ar fi durat şi mai puţin, dacă nu şi-ar fi 
făcut apariţia Leoncia, pentru a prelungi cu încă zece 
minute, ce-i fuseseră acordate de „curte” ca o favoare 
pentru o rudă a victimei. 

„Jefe politico a avut dreptate, se gândea Francis. Justiţia 
din Panama lucrează repede!” 

Scrisoarea ce i-o dăduse Leoncia pentru a i-o duce lui 
Henry şi pe care el o arătase drept o dovadă că nu era el cel 
în cauză, îl înfundase şi mai rău. O duzină de martori 
juraseră că el era criminalul; însuşi jefe politico mărturisise 
aceasta. Singura notă mai plăcută în această tragi-comică 
judecată fusese apariţia neaşteptată pe scena judecății a 
Leonciei, însoţită de o bătrână mătuşă. Fusese într-adevăr 
minunată lupta frumoasei fete pentru a-l scăpa de sentinţa 
nemeritată. 

Când îi ceruse lui Francis să arate antebraţul stâng, îl 
văzuse pe jefe politico dând din umeri cu dispreţ. Apoi 
Leoncia angajase o conversaţie aprinsă cu Torres, într-o 
spaniolă atât de rapidă încât nu o putuse urmări. Când, în 
cele din urmă, lorres venise la bara martorilor, auzise 
zgomotul mulţimii ce asista la această judecată pasionantă. 

Dar ceea ce nu văzuse tânărul, fu schimbul de cuvinte ce 
avusese loc în şoaptă între Torres şi jefe, în timp ce primul 
se pregătea să-şi facă loc prin înghesuială către bară 
martorilor. De asemenea nu ştia de înţelegerea ce exista 
între Torres şi Regan şi că Mexicanul se obligase să-l ţină 
departe de New York cât mai mult timp posibil; tot aşa, nu 


avea cunoştinţă nici de faptul că Torres, el însuşi îndrăgostit 
de Leoncia, era consumat de o gelozie fără margini. 

Cu atât mai mult nu putea bănui toate acestea, cu cât 
Torres - în urma presiunii făcute de Leoncia - jurase că nu a 
văzut niciodată vreo cicatrice pe braţul lui Francis Morgan. 
În timp ce Leoncia se uita la bătrânul judecător cu un aer 
de triumf, jefe politico îşi făcuse loc şi-l întrebase pe Torres 
cu un glas puternic ce acoperea murmurul asistenţei: „Dar 
ai putea jura că ai văzut braţul lui Henry Morgan?”... 

Torres se prefăcuse uimit, privind cu un aer încurcat la 
judecător şi apoi cu o rugă mută la Leoncia; după care, fără 
să mai spună vreun cuvânt, făcuse semn cu capul că nu 
putea jura aşa ceva. 

Răcnetele de triumf izbucniseră atunci din gloata aţâţată 
a hoardei de jerpeliţi ce forma asistenţa. După ce 
judecătorul rostise sentinţa, mulţimea ajunsese în culmea 
iritaţiei şi Francis trebuise să fie apărat de jandarmi în timp 
ce-l scoteau din sală... 

„Bietul Torres, se gândea Francis cu simpatie, cum s-a 
încurcat cu chestiunea cicatricei lui Henry!” 

Deodată, îşi întrerupse şirul gândurilor, sculându-se în 
picioare; uşa celulei fu deschisă şi Leoncia năvăli înăuntru. 
Mai înainte însă de a răspunde salutului său, tânăra fată se 
întoarse spre comisario care o însoțea şi cu un gest 
poruncitor, îi ordonă să mute ceilalţi prizonieri într-o altă 
celulă. După ce acesta execută porunca fetei, se retrase cu 
o înclinare stângace, lăsându-i singuri. 

Leoncia îl privi o clipă cu o expresie de durere, după care 
i se aruncă în braţe, strigându-i printre suspinele ce-i 
înăbuşeau glasul: 

— Ah, ce ţară blestemată! Blestemată! Aşa ştiu ei să facă 
dreptate? E revoltător!... 

În timp ce Francis încerca să o mângâie, gândul îi zbură 
fără voie spre tânărul în pantaloni de pânză, cu picioarele 
goale şi un sombrero învechit pe cap, care săpa probabil în 
insula 'Taurului după comoara bătrânului pirat... 


Încercă să se desprindă din înlănţuirea fermecătoare a 
braţelor fetei, dar nu reuşi decât în parte. 

— Acum ştiu care este cauza lipsei de progres prin 
aceste locuri, îi spuse el cu un râs forţat, încercând s-o 
înveselească. Dacă aceşti Latini ai ţării tale ar gândi mai 
rece şi ar acţiona mai chibzuit, ar putea să-şi ducă ţara la o 
prosperitate deosebită. Judecata aceasta nu a fost altceva 
decât manifestarea unor pasiuni dezlănţuite, lipsită de orice 
rațiune. „Ştiau” că sunt vinovat şi nu şi-au mai dat osteneala 
nici cel puţin să vadă dacă eu sunt adevăratul inculpat. De 
ce să mai întârzie? Ştiau că Henry Morgan îl omorâse pe 
Alfaro Solano. Ştiau că eu sunt Henry Morgan... Când 
cineva ştie atâtea, de ce să-şi mai bată capul să cerceteze 
mai departe?! 

Surdă la vorbele sale, suspinând şi strângându-l cu 
putere în braţe, tânăra fată îşi ridică faţa înlăcrimată şi mai 
înainte ca Francis să poată face ceva, începu să-l sărute cu 
pasiune. 

— Te iubesc! Te iubesc! şopti ea cu glasul înecat în 
suspine. 

— Nu, nu este posibil! încercă tânărul să înlăture ceea ce 
inima sa dorea atât de mult. Henry şi cu mine semănăm atât 
de mult... Pe Henry îl iubeşti - şi eu nu sunt Henry! Nu 
trebuie să uiţi aceasta! 

Leoncia se desprinse brusc de el, scoase verigheta lui 
Henry din deget şi o azvârli la pământ. Francis era atât de 
năucit, încât ar fi dat oricât să ştie ce avea să se mai 
întâmple în clipa următoare; deodată, fu salvat de apariţia 
gardianului, care cu ceasul în mână, încercă să-şi dea 
aparenţa că nu vede altceva decât timpul indicat de acele 
lui. 

Leoncia se stăpâni cu mândrie şi era aproape să leşine 
când Francis îi strecură din nou în deget inelul lui Henry şi-i 
sărută mina în semn de adio. Pe când ieşea, tânăra se mai 
întoarse şi-i şopti pasionat: 

— Te iubesc... Adio! 


Exact la ora zece, a doua zi, Francis fu condus în curtea 
închisorii, unde se ridica spânzurătoare. Întreg San Antonio 
era prezent, ca la o mare sărbătoare. Printre ei, Francis 
putu observa pe Leoncia, Enrico Solano şi cei cinci flăcăi ai 
săi. Zadarnic încercă tânăra fată să-l ajungă, în timp ce-l 
duceau spre locul execuţiei. Zadarnic protestă bătrânul 
Enrico şi fiii săi, încercând să le explice că Francis nu era 
vinovatul. Jefe politico nu făcu altceva decât să zâmbească 
ironic şi ordonă ca execuţia să-şi urmeze cursul. 

Ajuns pe estradă, în picioare pe trapa fatală, Francis 
refuză să primească serviciile preotului, spunându-i că nu 
acela care urma să fie spânzurat avea nevoie de 
binecuvântarea supremă, ci acei care îl condamnaseră 
nevinovat. 

Îi legau tocmai picioarele şi erau pe punctul să-i aşeze 
laţul de gât, când toţi tresăriră plini de curiozitate. Se auzi 
vocea unui cântăreţ, ce se apropia tot mai mult... Cuvintele 
cântecului deveneau din ce în ce mai distincte şi cei de faţă 
putură auzi. 


Alături de catargul mare, nepăsători stâm spate-n spate 
Și  stăpânim ca şi doi demoni, întreaga  hoardă 
răzvrătită.. 


Leoncia, pe jumătate leşinată, îţi reveni la sunetul acestui 
glas cunoscut şi când Henry Morgan îşi făcu apariţia în 
curtea închisorii, scoase un strigăt de bucurie. Noul venit 
împrăştie cu câteva lovituri puternice gardienii care voiau 
să-i taie drumul şi începu să înainteze spre locul execuţiei. 

La vederea lui, Torres păli puternic şi o înjurătură 
sălbatică îi ţâşni printre dinţii încleştaţi, însă din cauza 
emoţiei generale totul rămase neobservat. 

De comun acord cu publicul, jefe politico anunţă că noul 
venit era tot atât de bun de spânzurat, de vreme ce primul 
nu era adevăratul vinovat. Atunci se ridicară cuvintele de 


protest ale Solanilor, care strigau că Henry este nevinovat 
de moartea lui Alfaro. Se produse un vacarm îngrozitor; 
fiecare îşi spunea părerea cu glas tare şi toţi aveau ceva de 
spus. Deodată, se auzi vocea lui Francis, care domină 
zgomotul mulţimii de la înălţimea de unde se găsea: 

— Voi m-aţi judecat pe mine - dar nu l-aţi judecat pe el! 
Nu trebuie să uitaţi aceasta! Nu-l puteţi spânzura fără 
judecată. Trebuie mai întâi să-l judecaţi... 

Şi după ce Francis, coborând de pe estradă, îl strânse în 
braţe cu dragoste pe Henry, jefe politico şi comisario 
înaintară plini de demnitate şi-l declarară arestat pe Henry 
Morgan, învinuit de uciderea lui Alfaro Solano. 


CAPITOLUL IV 


— Singurul lucru ce se impune, este să acţionăm repede, 
spuse Francis către membrii familiei Solano, pe când erau 
adunaţi la sfat pe veranda haciendei. 

Cu inima torturată, Leoncia se plimba ca o leoaică În 
cuşcă. 

— Repede! repetă ea cu pasiune. Bineînţeles că trebuie 
să acţionăm repede! Altfel, Henry este pierdut... 

— "Toţi yankeii sunt la fel pentru acest jefe politico lipsit 
de scrupule, adăugă Francis, privind cu simpatie la tânăra 
fată. „E minunat de frumoasă, fermecătoare”, gândea el. 
Desigur că nici de data aceasta jefe nu va întârzia cu 
judecata; nu-i va da mai mult timp lui Henry decât mi-a dat 
mie... Trebuie să-l salvăm chiar în noaptea aceasta! 

— Acum ascultați, începu din nou Leoncia. Noi, Solanii, 
nu putem admite această... această execuţie! Mândria 
noastră... onoarea... nu, nu putem îngădui aşa ceva... 
Vorbiţi! Oricare dintre voi. Tată, dumneata. Dă-ne o idee! 

În timp ce discuţia se desfăşura în acest ritm, Francis, 
tăcu, se afunda tot mai mult în profunzimile întristării. 
Înflăcărarea Leonciei era măreaţa, într-adevăr, dar era 
pentru celălalt; şi acest fapt nu-l încânta de loc. Îl obseda 
încontinuu amintirea scenei când el fusese pus în libertate, 
iar Henry arestat. Mai vedea parcă aievea, cu aceeaşi 
strângere de inimă, pe Leoncia în braţele lui Henry, pe când 
acesta se asigura că verigheta lui era din nou în degetul 
fetei... şi apoi sărutul ce urmase... 

Francis scoase un oftat; făcuse tot ce-l îndemnase 
cavalerismul său. După ce Henry fusese dus la închisoare, 
nu-i spusese el oare Leonciei, cu totul liniştit şi într-adins, 
că Henry era predestinatul ei şi cel mai nimerit soţ ce şi-ar 
fi putut dori o Solano? 


Ce putea să facă? Fusese nenorocul său că sosise mai 
târziu în America centrală şi că găsise această floare de fată 
în posesia altuia - un tânăr tot aşa de bun şi plin de viaţă ca 
şi el... Şi inima lui Francis se umplu deodată de o duioşie 
profundă la amintirea lui Henry Morgan, acest om care-i 
semăna aşa de bine şi a cărui soartă urmau s-o decidă 
acum. 

În timp ce Enrico Solano şi fiii săi făceau planuri şi 
proiecte, la care Francis asculta numai cu jumătate atenţie, 
o servitoare se apropie de Leoncia şi-i şopti ceva la ureche. 
Fata se ridică şi o urmă în grădina din faţa verandei, unde 
urma să se desfăşoare o scenă ce ar fi provocat în acelaşi 
timp şi râsul şi mânia lui Francis, dacă acesta ar fi putut să-i 
fie martor. 

Printre palmieri şi liane, o aştepta Alvarez Iorres; era 
îmbrăcat într-un minunat costum spaniol şi când o văzu, o 
salută cu o plecăciune adâncă. Răspunsul fetei la salutul 
său, fu rece şi în timp ce se aşeza pe o bancă, inima îi bătea 
plină de nerăbdare. Avea să-i aducă vreo noutate? O 
speranţă? 

— Judecata s-a terminat, Leoncia, spuse Torres cu glasul 
blând şi solemn, ca unul ce vorbeşte despre un mort. 
Sentința a fost pronunţată. Mâine la ora zece va fi 
executat... 

Foarte trist... Nespus de dureros! dar... mexicanul ridică 
din umeri - nu, nu vreau să-l vorbesc de rău, mai ales acum 
când... Da, era un tânăr minunat! Singurul lui defect, era 
temperamentul său aprins; era prea iute la mânie, prea 
răzbunător. Aceasta l-a dus la pieire. Dacă ar fi judecat mai 
rece, mai rezonabil, niciodată nu l-ar fi omorât pe bietul 
Alfaro... 

— Nu l-a omorât el pe unchiul! îl întrerupse Leoncia cu 
mânie şi indignare. 

— Ah! Este regretabil, continuă Torres cu blândeţe, 
mimând o figură întristată; voia să evite orice neînțelegere 
cu tânăra de lângă sine. Judecătorul, populaţia, jefe politico 


- toţi sunt convinşi că el a comis crima, ceea ce este nespus 
de regretabil!... Dar nu pentru a-ţi spune aceasta am venit. 
Voiesc să-ţi ofer serviciile mele şi te asigur că poţi dispune 
de mine oricum vei vrea. Viaţa, onoarea şi lot ceea ce posed, 
sunt la dispoziţia ta. Vorbeşte. Ordonă-mi... Sunt sclavul 
tău! 

Se lăsă să cadă cu graţie într-un genunchi înaintea ei şi-i 
luă mâna micuță, vrând s-o acopere de sărutări, pătimaşe; 
dar brusc, privirea îi căzu pe inelul din degetul fetei. Se 
încruntă, dar stăpânindu-şi necazul, continuă: 

— Te cunosc de când erai mică, Leoncia; de când erai o 
fetiţă drăgălaşă şi încântătoare. Totdeauna te-am iubit... 
Nu, nu! Ascultă! Te rog!... Inima mea trebuie să-şi spună 
focul. Ascultă-mă: Te-am iubit totdeauna? Dar când te-ai 
întors de la pension, o adevărată lady, inima mi-a fost 
captivată de frumuseţea ta. Am fost râăbdător. M-am reţinut 
să-ţi vorbesc; dar tu ai fi putut ghici... ar fi trebuit să 
bănuieşti. Am fost consumat de flacăra frumuseţii tale, de 
dorinţa de a fi a mea - ceea ce este mai sublim decât 
frumuseţea ta... 

Tânăra fată ştia bine că nu l-ar fi putut opri şi asculta cu 
răbdare, cu capul plecat, privind în jos la faţă aprinsă a 
omului îngenunchiat şi întrebându-se distrată de ce era aşa 
de netuns, Oare când se tunsese ultima dată? La New York 
sau la San Antonio?... 

— Ştii tu ce ai fost pentru mine de când te-ai întors din 
străinătate? continuă Torres cu glasu-i înflăcărat. 

Leoncia nu-i răspunse, nici măcar nu încercă să-şi 
retragă mâna. Uitase să-l mai asculte, răpită de noianul 
propriilor ei gânduri... Nu aşa - prin vorbe meşteşugite dar 
greoaie - îi cucerise Henry Morgan iubirea. De ce oare îşi 
manifestau simţămintele aceşti oameni de sânge latin, 
printr-un potop de vorbe ce nu se mai sfârşeşte? Henry 
fusese, atât de diferit. De abia dacă scosese un cuvânt; în 
schimb... acţionase! Abia după ce o sărutase pentru prima 
dată, începuse să-i vorbească... 


Şi ce plan făcuseră oare cei adunaţi pe veranda 
haciendei? se gândi fata mai departe, surdă la declaraţiile 
de dragoste ale Mexicanului de la picioarele sale. Oamenii 
săi discutau cu Francis Morgan soarta logodnicului ei, 
Francis! Ah! suspină ea. De ce îi robise aşa inima acest 
gringo? Să fie oare o nestatornică, o fiinţă care iubeşte 
când pe unul când pe altul? O capricioasă?... Nu! Nu! Nu 
era nici uşuratică, nici necredincioasă. Şi totuşi... Ah! Poate 
se întâmplase astfel fiindcă Francis şi Henry semănau atât 
de bine şi biata ei inimă iubitoare nu făcuse deosebire între 
cei doi. Amintirile o năpădeau: Crezuse că l-ar fi urmat pe 
Henry oriunde în lumea largă... Şi acum, îşi dădea seama că 
l-ar fi însoţit pe Francis, dacă acesta i-ar fi cerut-o, până la 
capătul pământului şi chiar mai departe... Îl iubea pe Henry 
- i-o spunea inima; dar în acelaşi timp îl iubea şi pe Francis 
şi intuiţia sa de femeie îi spunea că Francis împărtăşea 
această dragoste. Cu toate acestea, era o deosebire în 
dragostea ei pentru cei doi tineri - ceea ce o umplea de 
uimire, făcând-o să creadă că totuşi era o fluşturatică... 

O strângere mai puternică a lui Torres, o făcu să revină la 
realitate şi să-i asculte torentul de cuvinte ce părea că nu se 
mai termină. 

— Ai fost ca un foc mistuitor ce mi-a ars inima... Am făcut 
o mulţime de visuri pentru tine. le numeam „domniţa 
gândurilor mele!”... Te vei căsători cu mine, Leoncia! 
Împreună, vom uita pe acest gringo nebun, care poate fi 
socotit ca şi mort... Îţi jur că voi fi un soţ atent şi iubitor. Te 
voi iubi veşnic şi niciodată umbra lui nu va fi între noi, 
pentru că eu însumi nu voi permite aceasta. Te voi iubi atât, 
încât niciodată nu va fi posibil ca memoria lui să ne 
amenințe sau să-ţi tulbure fericirea... 

Leoncia se gândea: De fapt ce-l făcuse pe Torres să spere 
că vorbele sale avuseseră răsunet în inima ei? Tânăra 
simţea că trebuie să-şi stăpânească impulsul de a-l alunga 
cu dispreţ pe acest mexican încrezut... dacă voia ca Henry 
să fie salvat... căci nu-şi oferise oare Torres serviciile sale? 


Nu putea să-l alunge, când poate viaţa unui om depindea 
de el. 

— Vorbeşte! o grăbi Torres cu glasul tremurând de 
emoție. Vorbeşte! Mă topesc de nerăbdare... 

— Sşş! Sşş! şopti ea cu blândeţe. Cum aş putea asculta 
cuvintele de dragoste ale altuia, când omul pe care l-am 
iubit este încă în viaţă? 

Iubit! Timpul trecut, întrebuințat fără voia sa, o făcu să 
tresară; tot aşa şi pe Torres. Mexicanul şi începu să-şi 
creeze planuri triumfătoare. Ea spusese că l-a iubit, deci nu 
îl mai iubea... Şi desigur, această tânără cu suflet ales şi 
sensibil nu ar fi putut să-şi mărturisească dragostea pentru 
el, Torres, în timp ce celălalt era încă în viaţă. Era ceva 
subtil, dar el înţelegea; se mândrea chiar cu puterea sa de 
pătrundere, de a sesiza atât de bine lucrurile delicate. 

Prin urmare, îşi încheie el gândul, va avea grijă ca 
tânărul ce urma să fie executat a doua zi de dimineaţă, să 
nu primească vreun ajutor sau să obţină vreo amânare. Era 
clar: Dacă voia ca Leoncia să fie a lui, atunci trebuia ca 
Henry Morgan să moară cât mai repede... 

— Bine! încuviinţă el. Nu vom mai vorbi despre aceasta... 
deocamdată! adăugă cu un cavalerism perfect i apoi, 
strângându-i mâna uşor, se ridică în picioare şi o privi 
stăruitor. 

Fata îi înapoie strângerea de mină, în semn de 
mulţumire, după care, retrăgându-şi mâna, se ridică la 
rându-i. 

— Haide, îi spuse ea, ne vom asocia celorlalţi. Încearcă să 
făurească un plan pentru a-l salva pe Henry Morgan... 

Conversaţia grupului se pierdu treptat, odată cu 
apropierea celor doi, ca semn de bănuială faţă de prezenţa 
lui Torres. 

— Ei, aţi ajuns la vreun rezultat? întrebă Leoncia. 

Bătrânul Enrico, drept şi suplu, plin de aceeaşi graţie 
tinerească în ciuda vârstei sale înaintate, clătină capul 
negativ. 


— Dacă îmi permiteţi, eu am un plan, începu Torres, dar 
se opri îndată la un senin preventiv din partea lui 
Alesandro, fiul cel mai vârstnic. 

În acelaşi timp, pe cărarea din faţa haciendei, apărură 
doi copii cerşetori, ce păreau nişte sperietori de vrăbii. Nu 
aveau mai mult de zece ani fiecare; dar dacă priveai la ochii 
lor vicleni şi feţele lor aspre, păreau mult mai în vârstă. 
Purtau amândoi aceeaşi unică şi ciudată îmbrăcăminte; 
numai că împărţiseră: unul luase cămaşa - celălalt 
pantalonii. Dar ce cămaşă! Şi ce pantaloni!... Cămaşa, ce 
aparținuse cândva - ca şi pantalonii de altfel - unui bărbat 
puternic, acoperea în întregime făptura plăpândă a uneia 
dintre micile creaturi, ajungând până la pământ; tovarăşul 
său - ai cărui pantaloni erau încheiaţi până la gât, unde 
fuseseră strânşi ca o pungă pentru a nu-i aluneca pe umeri, 
îşi avea mâinile. jscoase prin găurile unde altădată existau 
buzunarele laterale. Astfel, ei completau această imagine 
de două jumătăţi vii ale unui fost întreg. 

— la căraţi-vă! le strigă Alesandro cu asprime. 

„.„.. Dar tânărul în pantaloni ridică plin de gravitate piatra 
ce o ducea în echilibru pe capul gol, dând la iveală o 
scrisoare ce fusese astfel purtată. Alesandro se aplecă peste 
balustradă,. Ridică scrisoarea de pe ciudatu-i „suport” şi 
după o privire la adresă, o trecu Leonciei, în timp ce copiii 
începuseră să bâzâie după bacşiş. Francis, în ciuda 
dispoziţiei proaşte ce-l stăpânea, simţii la acest spectacol 
neobişnuit pentru el - şi le azvârli câteva piese mărunte de 
argint, la care „cămaşa” şi „pantalonii” făcură stânga-n 
prejur fără un cuvânt de mulţumire şi începură să tropăie 
grăbiţi în josul potecii. 

Scrisoarea era de la Henry şi Leoncia o citi cu 
înfrigurate. Nu era propriu-zis o scrisoare de adio, pentru 
că era compusă în stilul unuia care nu se aşteptă să moara, 
afară de vreun accident de neconceput. Cu toate acestea, 
presupunând că o astfel de întâmplare era posibilă, Henry 
consimţise să trimită un „adio” şi să adauge o recomandaţie 


glumeaţă, către Leoncia, scriindu-i să nu-l dea uitării pe 
Francis, care merita să fie ţinut minte, căci îi semăna; atât 
de mult lui... 

Primul impuls al fetei fu să arate şi celorlalţi scrisoarea, 
dar pasajul ce. Se referea la Francis o reţinu. 

— Este de la Henry, spuse ca în, timp ce împăturea misivă 
şi o vâra în sân. Nu conţine nimic important, pare a nu se 
îndoi că va reuşi într-un fel sau altul să se salveze. 

— Vom avea noi grijă de aceasta, declară cu hotărâre 
Francis. 

După ce aruncă un zâmbet de mulţumire tânărului 
yankeu şi altul întrebător lui Torres, Leoncia vorbi: 

— Spuneai că ai un plan, senor Torres? 

Mexicanul zâmbi cu superioritate, îşi răsuci mustaţa şi 
luă un aer de importanţă covârşitoare. 

— Nu există decât o singură cale: Aceea a oamenilor 
hotărâți a conchistadorilor din timpurile străvechi... Este 
simplă! Drept la scop! Aceasta înseamnă că şi noi urmează 
să procedăm, la fel, mergând direct spre ţinta noastră. Vom 
scoate pe Henry din închisoare, brutal şi direct, după deviza 
ce v-am spus-o. Este singurul fapt la care ei nu se pot 
aştepta. Prin urmare, va reuşi... Vom găsi destui, pierde- 
vară fără scrupule, pe coastă, eu care să spargem 
închisoarea. Îi vom angaja şi, deşi le vom plăti bine, le vom 
dă numai o parte drept avans, iar restul după ce faptul a 
fost îndeplinit... 

Leoncia se grăbi să-l aprobe. Ochii bătrânului Enrico 
sclipiră, iar nările îi vibrară ca şi când ar fi simţit mirosul 
prafului de puşcă. 

Tinerii fii ai lui Solano se şi aprinseseră. Priviră, cu toţii la 
Francis, care singur rămăsese calm, aşteptându-i 
încuviințarea sau părerea sa. Tânărul dădu încet din cap 
negativ şi Leoncia nu-şi putu stăpâni un strigăt de 
dezamăgire. 

— Planul acesta nu are sorţi de izbândă spuse el. De ce 
să vă riscaţi cu toţii viaţa într-o asemenea întreprindere 


nesocotită, ce o prevăd sortită nereuşitei? 

În timp ce vorbea, se ridică de pe scaun şi, printr-o 
manevră dibace, se mişcă pe nesimţite în aşa fel încât 
ajunse la un moment dat între Torres şi ceilalţi; când fu 
sigur că mexicanul nu observă, aruncă o privire 
prevenitoare către Enrico şi fiii săi, apoi continuă pe 
acelaşi, ton: 

— Cât despre bietul Henry, nu mai am nici o nădejde că 
va putea fi salvat... 

— Vrei să spui ca te îndoieşti de mine? se indignă Torres. 

— Vai de mine! Nu am voit, să spun aceasta! protestă 
Francis. 

Dar 'Iorres continuă revoltat: 

— Vrei să mă împiedici dumneata - un străin pe care de 
abia îl cunosc - să iau parte la sfatul familiei Solano, ai cărei 
membri sunt cei mai onoraţi prieteni ai mei?... 

Bătrânul Enrico, căruia nu-i scăpase mânia ce apăruse 
pe faţa Leonciei, din cauza cuvintelor lui Francis, reuşi să-i 
facă un semn de prevenire, după care, cu un gest curtenitor 
îl făcu pe Torres sa tacă. 

— Nu poate nimeni să te împiedice de-a lua parte la 
sfaturile familiei Solano, senor Iorres, spuse el. Eşti cu 
adevărat un vechi prieten al nostru. Răposatul dumitale 
tată şi cu mine am fost ca doi fraţi... Dar aceasta - şi te rog 
să ierţi judecata unui biet bătrân! - nu îl împiedică pe senor 
Morgan de a avea dreptate când spune că planul dumitale 
nu are sorţi de izbândă. A sparge închisoarea este ceva 
prea nebunesc. Gândeşte-te la grosimea zidurilor; pot 
rezista unui asediu săptămâni întregi. Mărturisesc totuşi, că 
am fost şi eu tentat adineauri de ideea dumitale. Aceasta 
mi-a adus aminte de timpurile când eram un tânăr 
înflăcărat, luptând cu indienii de pe culmile Cordilierilor. S- 
a întâmplat odată chiar... Haide, să stăm cu toţii în fotolii şi 
să vă povestesc întâmplarea... 

Torres se scuză însă că este grăbit să rezolve câteva 
chestiuni urgente şi luându-şi rămas bun de la cei de faţă, 


încălecă roibul său gătit ca de sărbătoare şi plecă în galop 
spre San Antonio. Unul dintre lucrurile cele mai importante 
ce trebuia să rezolve, ora desigur corespondenţa 
telegrafică ce o avea cu Thomas Regan. Fiindu-i permis 
accesul la staţia telegrafică a guvernului din San Antonio, îi 
era destul de uşor să menţină legătura cu staţia telegrafică 
din Vera Cruz şi prin aceasta cu biroul lui Regan din Wall 
Street. 

— Ce ai împotriva lui sonor Torres de l-ai combătut 
făcându-l să se supere? îl întrebă Leoncia pe Francis, după 
plecarea Mexicanului. 

— Nimic altceva, decât că nu aveam nevoie de dânsul, fu 
răspunsul tânărului. Este un om pe care nu te poţi bizui şi- 
ar fi în stare să strice orice plan bun. Aminteşte-ţi de felul 
cum s-a încurcat când a depus mărturie la judecata mea. 
Poate că nu ar trebui să ne încredem în el - nu ştiu; oricum, 
de ce să-l facem confidentul nostru, când nu avem nevoie de 
el?... Acum, vă pot mărturisi că planul său este foarte bun. 
Drept la scop, a spus el; exact aşa vom face! Vom merge 
drept la închisoare şi-l vom scoate pe Henry afară, dacă toţi 
sunteţi de aceeaşi părere. Nu-i deloc nevoie să ne servim de 
o gloată de pungaşi sau pierde-vară de pe coastă. Vom fi 
prea de ajuns şase câţi suntem... 

— Trebuie să fie cel puţin o duzină de paznici în 
permanenţă la închisoare, obiectă Ricardo, cel mai tânăr 
dintre fraţii Solano, un flăcău frumos de vreo optsprezece 
ani. 

Leoncia, care se aprinsese din nou la acest plan, se 
încruntă şi era tocmai să-i răspundă violent, dar Francis luă 
apărarea tânărului. 

— Ai dreptate, încuviinţă el, acesta este un indiciu de 
care trebuie să ţinem seamă... Dar vom putea să-i facem 
nevătămători, adăugă el după o clipă de gândire. 

— Şi cum rămâne cu zidurile groase de peste doi metri? 
spuse şi Martinez Solano, fratele geamăn al lui Alvarado. 


— Pătrundem prin ele! îi răspunse Francis cu un zâmbet 
ce trăda un gând ascuns. Nu avea nici o teamă: vom izbuti! 

— Dar cum? strigă Leoncia, arzând de nerăbdare să intre 
în acţiune. 

— Vă voi spune îndată, cum. Dumneata, senor Solano, ai, 
după câte bănuiesc, o mulţime de cai de călărie? Aşa, 
perfect. Şi dumneata, Alesandro, nu cumva poţi să-mi 
procuri câteva cartuşe de dinamită din acelea pe care le 
întrebuinţaţi la plantație? Da? Bine atunci; mai mult decât 
bine! lar dumneata, Leoncia, în calitate de stăpână a casei, 
trebuie să ştii dacă aveţi în cămară o cantitate importantă 
de whisky din cel tare... „trei stele”, sau aşa ceva? 

După semnul afirmativ al fetei, Francis continuă, râzând 
satisfăcut: 

— Ah, atunci avem tot ce ne trebuie pentru „complotul” 
nostru! Deţinem toate elementele unei intrigi ca în 
romanele lui Rider Haggard sau Rex Beach!... Şi acum, 
ascultați planul meu... Ba nu, aşteptaţi puţin. Leoncia, 
doresc să te întreb dacă îmi poţi procura câteva obiecte 
necesare unei bune deghizări... 


CAPITOLUL V 


Era pe la mijlocul după-amiază; aerul, cald şi nemişcat 
părea că înmoaie totul sub povara lui copleşitoare. Henry 
privea printre gratiile de la fereastra, celulei sale în spre 
Chiriqui Lagoon, în speranţa unei, brize care să mai 
răcorească puţin atmosfera îmbâăcsită. Străzile se vedeau 
goale, prăfuite şi murdare. Albeaţa caselor şi praful ce 
domnea suveran, formau un spectacol ce devenea tot mai 
nesuferit privirilor lui Henry. Tânărul era pe punctul să 
plece de la fereastră, când observă pe cei câţiva copii 
jerpeliţi care dormitau pe pragul casei vecine, ridicându-se 
şi privind plini de interes în susul străzii.. Nu putea vedea 
ce le atrăsese atenţia, dar putu auzi zgomotul făcut de 
roţile unui vehicul ce se apropia. În curând, apăru în cadrul 
vederilor sale o căruţă acoperită, trasă de un cal bătrân şi 
slab pe scaunul din faţă, şedea un bătrân cu barbă şi păr 
cărunt, care încerca din toate puterile să oprească 
animalul. 

Henry zâmbi la această apariţie, întrebându-se cu mirare 
cum de se mai putea menţine căruţa pe roate, într-atât era 
de şubredă şi hodorogită. Roţile erau strâmbe, cu spiţe 
lipsă, iar scândurile din care era făcut micul vehicul păreau 
că se vor sfărâma şi desface la prima zdruncinătură pe 
caldarâmul stricat al străzii. Era de mirat că se mai 
menținea încă. 

Când ajunse în faţa închisorii, bătrânul făcu un ultim 
efort pentru a-şi opri gloaba; dar scândura de care îşi 
proptea picioarele cedă presiunii şi el căzu pe spate, 
scăpând hăţurile din mână. La acest incident neprevăzut, 
calul sări speriat într-o parte, fapt ce făcu una din roţi ce 
era mai slăbită să sară de la locul său. Ceea ce urmă apoi - 
Henry nu mai putu să-şi explice cu exactitate. Singurul fapt 


evident, era că micul furgon se sfărâmase în întregime. 
Spectacolul era tragi-comic; moşneagul ieşise cu greutate 
dintre sfărâmăturile căruţei sale şi încerca acum să-şi 
potolească gloaba cuprinsă de panică. O gloată de copii se 
adunase în jurul său, admirând zgomotos această scenă 
originală. În acelaşi timp, ieşiră şi câţiva jandarmi din 
interiorul închisorii, împrăştiind gloata gălăgioasă. Henry 
rămase la fereastră; pentru unul care nu mai avea decât 
câteva ore de trăit, aceasta era o distracţie ce nu trebuia 
scăpată... 

Bătrânul dădu calul în îngrijirea unui gardian şi 
scuturându-şi praful de pe haine, se urcă în ceea ce 
rămăsese din vechiul lui furgon; începu apoi să examineze 
cu atenţie lăzile ce formau încărcătura sa. O grijă deosebită 
o arătă mai ales unei lăzi, pe care încercă chiar să o ridice, 
cercetând neliniştit dacă nu cumva îi suferise conţinutul. 

Unul dintre jandarmi îi puse o întrebare, la care 
moşneagul răspunse cu vioiciune. 

— Eu? Vai, senor, eu sunt un biet bătrân, departe de casă 
şi fără nici un ajutor. Mă numesc Leopoldo Norvoez. E drept 
însă că mama - sfinţii să-i aibă sufletul în pază! - fost 
germană. Tatăl meu a fost însă renumitul Baltazar de Jesus 
y Cervallos e Narvaez, fiul generalului Narvaez, a cărui 
amintire va fi pururea trează în mintea tuturor, căci el a fost 
cel mai credincios luptător al marelui Bolivar... lar eu, biet 
nenorocit, sunt aproape ruinat şi departe de casă... 

Se opri puţin, dând din cap cu tristeţe; apoi, observând 
exclamaţiile de încurajare şi compătimire ale celor de faţă, 
moşul îşi continuă spovedania: 

— Vin tocmai din Bocas del Toro. Am făcut pe drum cinci 
zile ca să ajung aci... şi afacerile merg prost. Locuinţa mea 
este tocmai în Colon şi aş da orice să mă pot vedea din nou 
acasă... Dar aşa este viaţa! Până şi un nobil Narvaez poate 
fi un colportor, căci trebuie să trăiască şi el, nu, senores?... 
Dar ia spuneţi-mi, nu cunoaşteţi un oarecare lomas 


Romero, care practică şi el negoţul ambulant în acest plăcut 
San Antonio? 

Pedro Zurita, ajutorul temnicerului, izbucni în râs. 

— Dar bine, spuse el, sunt o mulţime de Tomas Romero 
care se ocupă cu negoţul ambulant peste tot în Panama. 
Dacă voieşti să te îndrumăm către el, trebuie să ni-l descrii 
mai amănunţit. 

— Păi să vezi, senor, el este văr cu cea de a doua nevastă 
a mea, se grăbi bătrânul să-i explice plin de speranţă şi 
păru uimit de explozia de râs ce o provocă descrierea sa 
mai amănunţită. 

— Se poate, continuă Zurita râzând, dar sunt vreo zece 
Tomas Romero care trăiesc în San Antonio sau prin 
împrejurimi şi oricare dintre ei poate fi vărul celei de-a 
doua soţii a dumitale, senor. Astfel, este Tomas Romero 
beţivul: Tomas Romero pungaşul: Tomas Romero - ba nu, 
am uitat, acesta a fost spânzurat acum o lună pentru jaf şi 
omor... mai este apoi Tomas Romero cel bogat, care posedă 
cirezi întregi de vite ce pasc pe dealuri. Şi este şi... 

La fiecare dintre „Romerii” pomeniţi, Leopoldo Norvoez 
dădea din cap negativ, cu un aer plin de tristeţe; dar când 
auzi de proprietarul cirezilor, figura lui deveni plină de 
speranţă şi îl întrerupse pe celălalt. 

— Iartă-mă, senor. Acesta trebuie să fie... sau un altul ca 
el. Îl voi găsi. Dacă aş putea să-mi depozitez marfa mea 
undeva în siguranţă, atunci m-aş duce să-l caut chiar acum. 
Din nefericire, nu cunosc pe nici unul dintre 
dumneavoastră, totuşi, sunt ispitit să mă încred în 
dumneata care eşti - oricine poate vedea aceasta de la 
prima vedere - un om cinstit şi onorabil... În timp ce 
vorbea, bătrânul scoasă din buzunar doi pesos de argint şi-i 
întinse ajutorului de temnicer. Iată, continuă el, voiesc ca 
dumneata şi oamenii dumitale să aveţi o mică satisfacţie 
ajutându-mă. 

Henry notă zâmbind interesul bătrânului de a-şi asigura 
prietenia lui Pedro Zurita şi a jandarmilor săi şi respectul 


ce-l arătară aceştia la vederea, banilor. După ce împrăştiară 
mulţimea de gură-cască ce se formase din nou în jurul lor, 
începură să care lăzile în interiorul închisorii. 

— Fi-ţi cu băgare de seamă, senores! îi rugă moşneagul, 
plin de îngrijorare, când ei luară lada cea mare. Purtaţi-o 
uşor, este foarte valoroasă şi fragilă, extrem de fragilă! 

După ce se băgase totul în interiorul închisorii, bătrânul 
colportor încălecă pe mârţoaga sa cu ajutorul jandarmilor şi 
apoi le spuse următoarele: 

— Totul este acum în ordine. Mii de mulţumiri, senores. A 
fost spre norocul meu să mă întâlnesc cu oameni onorabili 
ca dumneavoastră. Nu mă îndoiesc că marfa mea - sărmană 
marfă de colportor sărac - va fi în siguranţă la 
dumneavoastră. Mulţumesc Cerului că v-an întâlnit. Mâine 
mă întorc cu ruda mea, pe care sunt sigur că o voi găsi şi 
îmi voi relua marfa. Îşi scoase politicos pălăria şi spuse, 
îndepărtându-se: Adios, senores, adios! 

Porni în josul străzii, dus de pasul lent al calului, dar la 
strigătul lui Pedro Zurita, se opri şi întoarse capul. 

— Caută prin cartierul de lângă cimitir, senor Narvaez, îl 
sfătui el cu glas ridicat. Pe acolo locuiesc zeci de Tomas 
Romero. 

— Şi eu vă mai rog încă odată să aveţi grijă de lada cea 
mare, senor, îi replică pe acelaşi ton neguţătorul. 

Henry mai rămase la fereastra zăbrelită până când 
strada se făcu din nou pustie, apoi se întoarse în celulă. 

„Ciudat, gândea el, dar vocea bătrânului colportor 
avusese ceva familiar în ea. Probabil din cauză că vorbea 
spaniola cu accentul acela străin - dar nu spusese oare 
moşneagul că era de origine germană după mamă? Desigur 
că aceasta era cauza!” 

Henry se culcă, alungind întâmplarea din minte. 

În camera de gardă a închisorii, la mai puţin de treizeci 
de metri distanţă de celula în care se afla Henry, se 
dezlănţuise prădarea lui Leopoldo Narvaez, bătrânul 
nefericit şi încrezător care tocmai plecase. Începutul îl făcu 


Pedro Zurita, care mai întâi studie profund cutia cea mare, 
pipăind-o pe toate părţile. Îi ridică apoi puţin capacul, prins 
slab în cuie şi mirosi ca un copoi prin crăpătura formată, ca 
şi cum astfel ar fi putut să-i descopere conţinutul. 

— Fugi de-acolo, Pedro, îl stătui râzând unul dintre 
jandarmi. Ai fost plătit să fii cinstit! 

Temnicerul ajutor oftă prelung, se îndepărtă de lângă 
ladă şi aşezându-se ceva mai încolo, privi înapoi spre ea şi 
oftă. Conversaţia lâncezea şi, ca atrase de un magnet 
invizibil, privirile oamenilor se îndreptau tot mai stăruitor 
câtre ladă. Nici jocul de cărţi nu reuşi să le alunge 
preocuparea pentru ca; era prea lânced, neanimat. În cele 
din urmă, însuşi jandarmul care îl sfătuise pe Pedro să fie 
cinstit, se duse la ladă şi începu s-o cerceteze la rându-i. 

— Nu miroase a nimic, îşi făcu el cunoscut rezultatul 
examinării. Fără îndoială că în ladă nu este nimic care să 
miroasă. Atunci, ce, ar putea să fie? Bătrânul caballero 
zicea că înăuntru este ceva de valoare! 

— ... Caballero! spuse primul temnicer cu dispreţ. Iatăl 
bătrânului colportor a fost se spune un simplu negustor pe 
străzile Colonului ca şi el, fiecare cerşetor se pretinde 
astăzi un descendent al conquistadorilor. 

— Şi de ce nu, Rafael? îi replică Pedro Zurita. Nu suntem 
şi noi cu toţii descendenţii acestora? 

— Fără îndoială, se grăbi să-l aprobe Rafael. 
Conquistadorii au ucis o mulţime... 

— ... şi au fost strămoşii acelora care au supravieţuit, îl 
completă Pedro, stârnind râsul general. Eu unul aş da un 
peso ca să ştiu ce conţine lada. 

— Ah, iată-l şi pe Ignacio! îl întâmpină Rafael pe 
temnicerul ce tocmai îşi făcea apariţia; ochii săi umflaţi de 
somn şi pleoapele leneşe arătau că tocmai îşi terminase 
siesta de după prânz. El n-a fost plătit să fie cinstit. Haide, 
Ignacio, uşurează-ne curiozitatea şi ajută-ne să vedem ce se 
află în lada aceasta. 


— De unde să ştiu eu? întrebă Ignacio, clipind des şi 
privind plin de curiozitate spre obiectul atenţiei generale. 
De-abia adineauri m-am sculat. 

— Aşa dar, recunoşti că nu ţi s-a plătit să fii cinstit? 
insistă Rafael. 

— Sfântă Născătoare de Dumnezeu! Cine poate fi omul 
care să-mi plătească să, fiu cinstit? exclamă temnicerul 
mirat. 

— Atunci pune mâna degrabă pe secure şi deschide lada, 
îşi preciză Rafael dorinţa. Noi nu putem face aşa ceva 
pentru că Pedro va împărţi cei doi pesos cu noi şi, prin 
urmare, suntem şi noi plătiţi să fim oneşti. Haide, Ignacio, 
deschide lada, căci altfel murim de curiozitate! 

— Nu ne vom atinge de conţinut, ne vom mulţumi numai 
să privim, murmură cu nervozitate Pedro, în timp ce 
temnicerul ridica una din scândurile capacului cu lama 
securii. Pe urmă vom închide lada la loc şi... Bagă mâna 
înăuntru, Ignacio, bag-o odată! Ce-ai găsit, hai? Spune ce 
pipâi? Ah!... 

După ce împinse şi răscoli, mâna lui Ignacio apăru, 
strângând între degete un înveliş de carton. 

— Desfă-l fără să-l rupi, căci va trebui să-l punem la loc 
cum a fost, îl sfătui ajutorul de temnicer plin de ciudă. 

Când învelişul de carton şi talaş fu înlăturat, privirile 
tuturor rămaseră aţintite cu uimire şi surpriză pe conturul 
ademenitor al unei sticle de whisky. 

— Cu cită grijă a fost împachetată, murmură Pedro pe un 
ton plângător. Trebuie să aibă un gust minunat lichidul 
dintr-însa... 

— Este whisky yankeu, oftă unul dintre jandarmi. Odată, 
numai o singură dată am băut astfel de whisky. O! era 
minunat! Atâta curaj mi-a dat, încât am sărit în arena din 
Santos şi am înfruntat un taur, cu mâinile goale. E drept că 
taurul m-a cam scuturat puţin, dar ce importanţă avea 
aceasta? Nu avusesem eu curajul să mă lupt cu el 
neînarmat? 


Pedro, la capătul răbdării, luă sticla şi voi să-i spargă 
gâtul. 

— Opreşte-te! îi strigă Rafael. Tu ai fost plătit să fii 
cinstit... 

— Da, de unul care el însuşi n-a fost cinstit, îi replică 
Pedro indignat. Marfa aceasta este de contrabandă. 
Bătrânul n-a plătit taxele pentru ea. Putem deci să ne 
considerăm proprietarii ei, fără cea mai mică remuşcare. O 
vom confisca. O vom distruge... 

Nemaiaşteptând să le fie trecută şi lor sticla, Ignacio şi 
Rafael scoaseră din lada miraculoasă alte sticle şi le 
desfundară. 

— Marca „trei stele” este cea mai renumită, explică 
Pedro Zurita în timpul unei scurte pauze, indicând spre 
eticheta de pe sticlă. Vedeţi voi, în general whisky-ul yankeu 
este bun. O stea însă, arată că este foarte bun; două stele, 
că este excelent; trei stele indică tot ce poate fi mai bun, 
superb, divin şi mai ceva decât acestea! Ah! Ştiu eu. 
Yankeilor le plac băuturile tari; ei dispreţuiesc berea! 

— Dar „patru stele”, Pedro? îl cercetă Ignacio, cu limba 
îngreunată. Sticla sa era aproape în întregime golită. 

— „Patru stele”? Ascultă, prietene Ignacio, „patru stele” 
trebuie să fie ori moartea fulgerătoare, ori puntea 
paradisului! 

Nu după mult timp, Rafael, cu braţul după gâtul unui alt 
jandarm, îl numea „fratele său cel mai scump” şi susţinea, 
sus şi tare că „licoarea” bătrânului colportor aducea 
fericirea adevărată. 

— Moşul acela a fost un prost - de trei ori prost - să 
creadă că ne poate păcăli! strigă deodată Augustino, un 
jandarm cu faţa posomorită, ce vorbea de obicei foarte rar. 

— Trăiască Augustino! ovaţionă Rafael. Cele „trei stele” 
au făcut un miracol. Priviţi-l: Mai puteţi spune că acesta 
este Augustino-Taciturnul? 

— Şi de trei ori prost - şi iarăşi prost a fost bătrânul! 
continuă Augustino cu furie. Auziţi, să aibă cu el băutura 


zeilor timp de cinci zile pe drumul de la Bocas del Toro şi să 
nu bea măcar o înghiţitură! Tii, ce prost! 

— Bătrânul negustor este un pungaş, nimic altceva decât 
un pungaş, declară Pedro cu importanţă. Când se va 
întoarce mâine pentru „trei stelele” lui, îl voi aresta pentru 
contrabandă. Pedeapsa lui va fi un exemplu pentru toţi cei 
de teapa sa... 

— Dar ce se va întâmpla dacă distrugem dovezile astfel? 
întrebă Augustino, spărgând gâtul unei alte sticle. 

— Nu le vom distruge ci le vom păstra - uite aşa! replică 
Pedro, trântind o sticlă goală pe lespezi. Ascultaţi, frăţiilor: 
Veţi declara că lada era foarte grea. Ne-a scăpat din mâini 
şi sticlele s-au spart, iar lichidul din ele sa scurs pe jos; 
astfel am reuşit să descoperim contrabanda! Lada şi 
cioburile vor fi probe suficiente pentru a o dovedi. Ne-am 
înţeles? 

Tumultul creştea cu cât băutura devenea mai puţină. 
Unul dintre jandarmi începu să se certe cu Ignacio pentru o 
datorie veche de zece centavos. Alţii doi întinşi, pe jos, 
îmbrăţişaţi, se plângeau unul altuia de neajunsurile 
căsniciilor lor. Augustino, devenit ca prin farmec un 
palavragiu neîntrecut, le spunea celorlalţi cu un aer 
filosofic, că afacerea este de aur Pedro Zurita se dovedi, 
sentimental şi începu să vorbească de iubirea aproapelui. 

— Chiar şi pe deţinuţi, mormăi el, îi iubesc ca pe proprii 
mei fraţi. Viaţa e tristă... - ochii i se umplură de lacrimi, fapt 
ce-l determină să mai soarbă o înghiţitură de whisky. 
Prizonierii mei îmi sunt dragi ca şi copiii. Inima: îmi 
sângerează când îi văd suferind. Priviţi! Plâng - şi aceasta 
numai, pentru ei! Haideţi să împărţim cu ei această licoare 
divină, să aibă şi ei un moment de fericire. Ignacio, frate 
scump al inimii mele, vrei să-mi faci o favoare? Vezi, îmi 
plânge sufletul, căci mi-e inima plină de iubire pentru 
semenii mei care sufăr... Du o sticlă cu acest elixir bietului 
Morgan. Sărmanul gringo! Spune-i că sunt mâhnit că va 


trebui să-l spânzure mâine. Spune-i că-l iubesc ca pe un 
frate şi roagă-l săi bea şi să fie fericit astăzi. 

În timp ce Ignacio pleca să-şi îndeplinească misiunea, 
jandarmul care povestise că a înfruntat neînarmat un taur 
în arena din Santos, începu să zbiere: 

— Vreau un taur! Daţi-mi un taur! 

— Auziţi? Biet suflet milos, cere un taur! Vrea săi 
îmbrăţişeze grumazul, să-l mângâie, să-l iubească! explică 
Pedro Zurita cu un nou val de lacrimi. Eu, de asemenea, 
iubesc animalele; iubesc chiar şi ţânţarii! Întreaga lume nu- 
i altceva decât dragoste! Acesta este secretul existenţei 
sale! Aş dori să am un tigru... să mă joccu el... 


Henry şedea gânditor în celula sa, când deodată tresări 
şi se ridică în picioare. Melodia bine cunoscută a cântecului 
de pirați pătrundea clar până la el; cineva fluiera în stradă 
aria: „Spate-n spate, la catargul mare”. Voia să se ducă la 
fereastră, când zgomotul cheii de la uşa celulei îl făcu să se 
întindă din nou pe podea şi să se prefacă adormit. Ignacio 
pătrunse înăuntru, cu mersul nesigur şi cu o sticlă în mână, 
pe care i-o oferi lui Henry cu un aer solemn. 

— Pedro Zurita îţi trimite aceasta, dimpreună cu cele mai 
bune urări ale sale, mormăi ei. Zice să bei şi să uiţi că mâine 
te spânzură. 

— Transmite mulţumirile mele lui senor Pedro Zurita şi 
spune-i să se ducă la dracu cu whisky-ul său cu tot, îi 
răspunse Henry necâjit. 

Ignacio tresări, încetă să se mai - bălăbănească şi-cu o 
sforţare deveni sever. 

— Foarte bine, senor, spuse el; apoi ieşi afară, încuind 
uşa la loc. 

După plecarea lui, Henry sări în picioare şi alergă la 
fereastră unde îl întâmpină faţa lui Francis; acesta îi întinse 
un revolver printre gratii. 

— Bun găsit, prietene, îi spuse Francis. Te vom scoate de 
aici în câteva clipe... - îi arătă două cartuşe de dinamită cu 


fitilele pregătite - cu ajutorul acestora te-aş putea scăpă şi 
din tezaurul unei bănci. Lipeşte-te de peretele din fund şi fii 
atent, căci în curând va fi o gaură în peretele acesta prin 
care ar putea trece şi Angelique... Şi pentru că veni vorba 
de Angelique, trebuie să-ţi spun că te aşteaptă „cu 
nerăbdare” ancorată în golf... Acum atenţie! Dau foc 
fitilelor... 

De abia se retrase Henry în colţul opus al celulei, când 
uşa fu deschisă cu brutalitate şi un vacarm de strigăte şi 
înjurături izbucni în celulă; printre ele se putea distinge 
vechiul şi neschimbatul strigăt de război al Americii Latine: 
„Omorâţi pe gringo!” 

De asemenea, Henry auzi glasul lui Rafael şi al lui Pedro, 
care zbierau în cor: „Este inamicul iubirii frăţeşti!”; iar 
celălalt: „Mi-a spus să mă duc la dracu - nu-i aşa, Ignacio?” 

Aveau în mâini carabine, iar gloata ce-i urma era de 
asemenea înarmată cu sticle, ciomege sau cuțite. La 
vederea revolverului pe care Henry îl îndreptă spre ei, se 
opririi brusc şi Pedro, înţepenindu-se pe picioarele-i 
nesigure, pronunţă cu solemnitate: 

— Senor Morgan, te vom pedepsi chiar acum pentru felul 
în care te-ai purtat faţă de noi. 

Ignacio nu mai aşteptă şi începu să tragă în Henry cu 
sălbăticie, nimerind însă la un metru distanţă de el; în clipa 
următoare, atacatorul se prăbuşi lovit de glonţul tânărului. 
În fata acestei replici neprevăzute, ceilalţi se retraseră de-a 
valma pe coridor şi de acolo, ascunşi fiecare pe unde 
apucase, începură să tragă dezordonat în celulă. 

Mulţumind în gând stelei sale norocoase pentru grosimea 
zidurilor şi cu speranţa că nu-l va ajunge vreun glonte 
rătăcit, Henry se pitulă într-un colţ şi aşteptă explozia. 

Deodată, aceasta se produse. Peretele cu fereastra 
zăbrelită se prăbuşi ca lovit de o forţă formidabilă, 
descoperind o deschizătură largă. Lovit în cap de o 
sfărâmătură, Henry căzu ameţit la pământ, iar când 
pulberea şi fumul se împrăştiară, îi mai putu zări pe Francis 


apărând prin gaura din perete. În timp ce era tras afară din 
celulă, Henry îşi reveni în simţiri; putu vedea în stradă pe 
Enrico Solano şi Ricardo, fiul său cel mic, amenințând cu 
carabinele mulţimea ce se strânsese în stradă, în timp ce 
Alvarado şi Martinez ţineau în şah gloata din josul străzii. 

Lumea, atrasă mai mult de curiozitate, îşi dădu repede 
seama că-şi risca viaţa dacă încerca să se opună retragerii 
acestor oameni fantastici, care sfărâmau ziduri şi atacau 
închisoarea ziua; de aceea, se retraseră cu toţii, făcându-le 
loc plini de respect, când ei înaintară în josul străzii. 

— Caii ne aşteaptă după colţ, îi spuse Francis lui Henry, 
în timp ce-şi strângeau mâinile. Leoncia, de asemenea, este 
nerăbdătoare să te vadă salvat. Într-un galop de 
cincisprezece minute suntem la țărm, unde corabia este 
gata de plecare. 

— Ascultă, îi spuse Henry, zâmbind, cântecul acela ce te- 
am învăţat şi pe care l-ai fluierat adineauri, mi-a părut ca o 
melodie divină, căci mi-a arătat că soseai la timp. Câinii 
aceia s-au îmbătat şi nu mai aveau răbdare să aştepte până 
mâine, ca să mă execute, s-au hotărât să termine cu mine 
pronto... Hm! Dar ciudat lucru cu whisky-ul acela. Un 
bătrân caballero care se pretindea colportor şi căruia i s-a 
sfărâmat căruţa chiar în faţa închisorii... Da, da!... Curios!.. 

— Da, căci până şi un nobil Narvaez, fiu al faimosului 
Baltazar de Jesus y Cervallos e Narvaez, nepot al 
generalului Narvaez de neuitată amintire, poate fi colportor 
- şi orice colportor trebuie să trăiască doar. Ei, senores, nu-i 
aşa? glumi Francis, mimând din nou pe bătrânul Narvaez 
pe care îl întruchipase. 

Henry îi aruncă o privire recunoscătoare, apoi adăugă 
gânditor. 

— Francis, mai mult decât orice, mă bucur de un singur 
lucru... 

— De ce anume? întrebă Francis, văzând că celălalt se 
opreşte. 


— Că nu ţi-am tăiat urechile în ziua aceea pe insula 
Viţelului, când te trântisem la pământ şi insistai să ţi le 
retez... 


CAPITOLUL VI 


Mariano Vercara e Hijos, jefe politico de San Antonio, se 
întinse în scaunul său din sala judecătoriei şi cu un zâmbet 
de satisfacţie începu să-şi răsucească o ţigară. Cazul ce se 
judecase mersese după norma stabilită de el mai înainte. 
Reuşise în ziua aceea să-l oprească pe bătrânul judecător 
de a-şi consuma porţia lui obişnuită de mescal şi rezultatul 
se vedea acum din plin, căci judecătorul dăduse sentinţa 
după voia lui. Nu făcuse nici cea mai mică greşeală.: Cei 
şase peoni':!, pedepsiţi cu asprime, fuseseră siliţi să se 
întoarcă înapoi la plantaţia din Santos. Condamnarea 
consta în aceea că erau obligaţi de a lucra un an mai mult 
peste termenul stabilit în contractul lor de sclavaj benevol, 
prin aceasta, jefe devenea mai bogat cu câteva sute de 
dolari-aur. Plantatorii yankeu din Santos, care erau 
proprietarii peonilor condamnaţi, posedau bogății imense şi 
plăteau din plin pentru astfel de „servicii” ce le făcea 
mexicanul. 

Zâmbetul său deveni mai larg când îl salută pe Alvarez 
Torres. 

— Ascultă, spuse noul venit, vorbindu-i în şoaptă la 
ureche, acum este timpul să terminăm odată cu amândoi 
afurisiţii aceia de Morgani. Pe mizerabilul de Henry îl 
spânzură mâine; de ce nu ne-am scăpa azi şi de câinele de 
Francis? 

Jefe rămase tăcut, aşteptând urmarea; sprâncenele i se 
ridicară întrebător. 

— L-am sfătuit să asedieze închisoarea, continuă Torres. 
Proştii de Solano sunt de partea lui fără îndoială că vor 
încerca aceasta chiar astă seară. Nu o pot face mai curând. 
Acum este rândul dumitale să fii pregătit pentru această: 


eventualitate şi să ai grijă ca Francis Morgan să fie 
împuşcat în timpul luptei... 

— Pentru ce aş face eu aceasta? îl întrerupse jefe, 
accentuând cu înţeles pe primele cuvinte. Pe Henry, e drept, 
doresc să-l văd înlăturat odată din drumul meu, dar pe 
Francis? Cu el n-am nimic... Despre mine unul, poate pleca 
nestânjenit în drăguţul lui New York. 

— Trebuie să dispară chiar astăzi - şi aceasta din motive 
ce le vei vedea îndată. După cum ţi-am scris în telegrama ce 
ţi-am trimis-o, ştii că relaţiile ce le am cu financiarul Regan 
din New York sunt confidenţiale şi importante. Torres făcu 
un gest semnificativ spre buzunarul de la piept. Tocmai am 
primit o telegramă de la el. Îmi dă să înţeleg că dacă 
Francis Morgan nu s-ar mai întoarce la New York nu va fi 
rău pentru mine, căci trebuie să ştii: Senor Regan este un 
om darnic când este vorba să răsplătească un „mic 
serviciu”... 

— Bine, bine; dar nu mi-ai spus cât ai primit, sau cât vei 
primi pentru treaba aceasta, îl întrerupse din nou jele cu 
nerăbdare. 

— Eh, să nu-ţi închipui că este o sumă prea mare... 
Totuşi, în cazul când reuşim, o vom împărţi amândoi 
frăţeşte... încercă Torres să-şi refacă afirmaţia de mai 
înainte, în ceea co priveşte dărnicia lui Regan. 

Jefe aprobă cu un semn, adăugind: 

— Cam vreo mie de dolari în aur, hai? 

— Aşa cred... şi atunci, cinci sute sunt ai dumitale, dacă 
Francis îşi lasă pielea în San Antonio, se grăbi Torres să-l 
aprobe. 

Dar jefe nu se lăsă păcălit. 

— Ce ar fi, spuse el, dacă îţi plăteşte o sută de mii? 

Torres râse ca de o glumă bună. 

— În orice caz, insistă jefe, trebuie să fie mai mult decât o 
mie. 

— Desigur, mă aştept să fie generos, îi răspunse Torres. 
Este foarte posibil să mai adauge cinci sute peste mia de 


dolari, pe care desigur că îi vom împărţi de asemenea... 

Jefe păru convins. 

— Plec imediat la închisoare, spuse el în cele din urmă 
Trebuie să te încrezi în mine, senor Torres, după cum şi eu 
mă încred în dumneata. Haide, vom pleca împreună imediat 
şi vei putea asista la preparaţiile ce voi face pentru primirea 
acestui Francis Morgan. Încă nu mi-am pierdut dibăcia la 
ochit; de asemenea, pentru a fi cu totul sigur, voi spune la 
trei jandarmi să-l vizeze numai pe el în timpul luptei. Aşa 
dar, acest gringo va asedia închisoarea, hai? Bine! Vom 
vedea cine va triumfa... Haide să plecăm în grabă. 

Se ridică, zvârlind ţigara cu un gest hotărât. Nu făcuseră 
însă drumul jumătate până la uşă când un băiat zdrenţăros 
apăru, anunțând plin de emoție; 

— Vă aduc informaţii importante. Îmi veţi plăti bine, nu-i 
aşa, senor? Am alergat într-un suflet să vă anunţ. 

— Ce? Plată?... Te voi trimite la San Juan în şcoala de 
corecție, puşlama! sună răspunsul lui jefe. Haide, spune mai 
repede ce ai de spus. 

— Cel puţin vă veţi aminti că eu v-am adus informaţia, 
senor. Am alergat tot drumul, încât sunt mort de oboseală, 
după cum puteţi vedea, senor. Vă voi spune îndată, dar vă 
rog să nu uitaţi că eu am fost acela care am alergat să vă 
aduc primul, vestea... 

— Bine, bine, ticălosule, îmi voi aminti; dar vai de tine 
dacă mă minţi. Ce veste îmi aduci? 

— Închisoarea... gâfâi copilul. Gringo cel străin, acela 
care era să fie spânzurat ieri... a spart zidul închisorii. Sfinţi 
îndurători! Gaura este aşa de mare că poate încăpea o 
căruţă pe acolo... Şi celălalt gringo, cel care îi seamănă şi 
care trebuie să fie spânzurat mâine, a scăpat din închisoare 
prin spărtura aceea... Am văzut cu ochii mei cum l-a târât 
afară... Atunci, am alergat aici să vă spun... vă veţi aminti 
aceasta, senor.... 

Jefe politico nu-l mai asculta însă; se întoarse spre 
Torres, gata de ceartă. 


— Dacă acest senor Regan al dumitale este cu adevărat 
un bogătaş generos, ar putea să ne dea suma promisă, eh? 
Deşi ar trebui să ne plătească de zece ori mai mult pentru 
acest tigru de gringo care sfarmă legea şi ordinea... şi zidul 
bunei noastre închisori... 

— Oricum, nu trebuie să ne alarmăm degeaba. 
Dimpotrivă, ne arată de ce este capabil acest Francis 
Morgan, murmură 'Torres, încercând să zâmbească. Nu uita 
că eu le-am dat ideea să asedieze închisoarea. 

— Prin urmare, dumneata şi senor Regan trebuie să 
plătiţi paguba făcută de el, profită jefe de mărturisirea 
celuilalt; apoi, după o mică pauză, adăugă: Deşi nu cred că 
au putut face aşa ceva. Nu, nu este posibil. Nici un nebun 
de gringo nu ar îndrăzni aceasta... 

În aceeaşi clipă se întrerupse. Rafael, jandarmul, cu 
puşca în mână şi cu faţa însângerată din cauza unei răni 
uşoare, se năpusti pe uşa tribunalului, oprindu-se agitat în 
faţa celor doi. 

— Suntem devastaţi, fură primele cuvinte ale lui Rafael. 
Închisoarea este distrusă. Au aruncat zidurile în aer cu 
dinamită! O sută de kilograme de dinamită! O mie de 
kilograme!... Am sărit cu toţii să salvăm închisoarea... dar 
au explodat - cele o mie de kilograme de dinamită... Am 
căzut în nesimţire, cu arma în mână. Când mi-am revenit, 
am privit în jur... Ceilalţi - bravul Pedro, bravul Ignacio, 
bravul Augustino - toţi, toţi, zăceau morţi în preajma 
mea!... Era cât pe-aici să spună „beţi morţi” dar se stăpâni 
la timp şi continuă povestirea în felul său exagerat, aşa cum 
o transformase imaginaţia lui aţâţată. Zăceau morţi... Poate 
că nu erau morţi, ci tocmai ameţiţi, se tempera el. Apoi m- 
am târât. Celula yankeului era goală. În zidul de la drum se 
căsca o gaură monstruoasă. M-am târât în stradă. O 
mulţime enormă se adunase acolo... dar gringo scăpase... L- 
am întrebat pe unul care văzuse tot. Fusese aşteptat cu caii 
gata de drum. Şi plecaseră în galop nebun spre coastă. 
Acolo este o corabie cu pânzele întinse... Francis Morgan 


călărea cu un sac plin cu aur în spatele şelei. Omul mi-a 
jurat că a văzut cu ochii lui. Era un sac mare şi greu... 

— Şi gaura? îl întrebă jefe surescitat. Gaura din perete? 

— O! E mai mare decât sacul cu aur, cu mult mai mare! îi 
răspunse Rafael, interpretând greşit întrebarea celuilalt. 
Dar şi sacul e mare - aşa spunea omul... Şi gringo a fugit cu 
el călare. 

— Ah, închisoarea mea! strigă jefe. Scoase un pumnal din 
mâneca hainei şi ţinându-l în sus ca pe o cruce, continuă 
exaltat: Jur pe toţi sfinţii că mă voi răzbuna. Ah, închisoarea 
mea dragă! Justiţia noastră! Legea noastră!... Caii!... Caii!... 
Jandarm, adu caii!... Se năpusti asupra lui Torres care nu 
spusese nici un cuvânt, strigându-i: La dracu cu senor 
Regan al dumitale! Voi lucra pe cont propriu! Am fost 
provocat! închisoarea mea a fost devastată! Legea mea 

— Legea noastră, prieteni buni - a fost batjocorită... Pe 
cai! Pe cai! După ei să-i prindem, să-i pedepsim! Repede! 
Repede! 


Căpitanul Trefethen, proprietarul Angelique.-i, fiul unei 
indiene maya şi al unui negru din Jamaica, se plimba 
gânditor pe puntea îngustă a corăbioarei sale. Ceva din el îi 
spunea să strice contractul ce-l făcuse cu acest yankeu al 
cărui îndeletniciri îi păreau suspecte; dar... 

Deodată se opri din mers şi privi spre San Antonio, de 
unde se vedea venind barca sa cea mare, încărcată cu 
oameni. În acelaşi timp, observă pe țărm mai mulţi călăreţi 
care făceau gesturi amenințătoare spre barcă. 

În sufletul său se dezlănţui atunci o luptă puternică şi 
prin minte îi trecu gândul de-a ordona plecarea şi a-l lăsa 
pe Francis acolo. Simţea o teamă puternică de-a se 
amesteca în afaceri nepermise de lege. În cele din urmă, 
dorinţa de câştig fu mai tare şi se hotări să-l aştepte pe 
bogatul yankeu. Dădu ordine să se pregătească pentru 
ridicarea bărcii ce se apropia; dar când observă carabinele 
Solanilor şi ale celor doi Morgani, fu cât pe-aici să-şi asculte 


primul îndemn al conştiinţei şi să plece. Tot atunci, văzu 
însă şi silueta albă a unei femei, care şedea în partea din 
urmă a bărcii; viclenia şi lăcomia din el îi şoptiră să rămână 
şi să primească barca. Mulatrul ştia că atunci când femeia 
intră în viaţa bărbaţilor, primejdia şi bogăţia intră de 
asemenea, ţinându-se de mână... 

„„„Şi astfel veniră pe bordul Angelique-i femeia, primejdia 
şi bogăţia - adică Leoncia, armele şi un sac cu bani 

— 'Toţi de-a valma, căci vântul fiind uşor, căpitanul nu se 
mai ostenise să arunce ancora şi noii veniţi fură nevoiţi să 
se caţere pe punte, care cum putu... 

— Bucuros de a vă revedea pe Angeligue, domnule 
Morgan, îl întâmpină căpitanul Trefethen pe Francis, 
însoţind cele spuse de un zâmbet ce voia să fie încântător. 
Dar cine este acest tânăr? întrebă el indicând pe Henry. 

— Un prieten, căpitane, oaspetele meu; de fapt, o rudă 
îndepărtată... 

— Şi, dacă nu vă supăraţi, cine sunt domnii aceia care 
aleargă acolo pe țărm în galopul cailor? mai adăugă el, 
arătând cu mâna spre plajă. 

Francis privi repede la grupul de călăreţi ce galopau de-a 
lungul plajei; neputând însă distinge bine, luă, fără a-i cere 
voie, binoclul din mâna căpitanului Trefethen şi-l duse la 
ochi. 

— Conduce însuşi jefe, le comunică el prietenilor săi, 
neglijând a răspunde întrebării căpitanului. Sunt vreo şase 
jandarmi... Scoase o exclamaţie de surpriză şi privi mai 
atest prin binoclu; apoi clătină capul: Am crezut că-l disting 
şi pe prietenul nostru Torres printre ei... 

— Cum? 'lorres cu inamicii noştri! exclamă Leoncia 
neîncrezătoare, amintindu-şi fără voie propunerea de 
căsătorie a mexicanului şi felul în care acesta îşi oferise 
serviciile sale, în aceeaşi zi, la ferma Solano. 

— "Totuşi, cred că nu m-am înşelat, confirmă Francis. 
Grupul de călăreţi este atât de compact şi aleargă aşa de 
repede încât nu-i pot deosebi pe unul de altul... Fără 


îndoială însă că acela care călăreşte cu două lungimi mai 
înainte este chiar jefe în persoană... 

— Cine este acest Torres? întrebă Henry cu asprime. Nu 
mi-au plăcut privirile sale viclene de la prima întâlnire; 
totuşi, se pare că este oricând binevenit în casa voastră, 
Leoncia. 

— Vă cer mii de scuze, sir insistă căpitanul mulatru. Cu 
cel mai profund respect, îndrăznesc să-mi repet întrebarea: 
Cine sunt aceşti călăreţi care par să ne urmărească de-a 
lungul plajei? 

— Au încercat să mă spânzure ieri, râse Francis. Aveau 
chiar de gând să-mi spânzure ruda mâine dimineaţă... 
numai că le-am strica planurile... Şi iată-ne... Acum, 
căpitane, îmi permit la rându-mi, să-ţi atrag atenţia asupra 
pânzelor shooner-ului care încă nu au fost întinse în 
întregime. Cât ai de gând să navighezi astfel? 

— Domnule Morgan, începu căpitanul Trefethen solemn, 
este drept că mi-am închiriat vasul dumneavoastră. Cu 
toate acestea, trebuie să vă informez că sunt supus 
american şi datorez ascultare în primul rând legilor 
maritime internaţionale. Ori, este evident că 
dumneavoastră aţi contravenit legilor de pe coastă; altfel n- 
ar alerga jandarmii după dumneavoastră. De asemenea, 
este clar că acum voiţi ca şi eu să nesocotesc legile 
maritime, ajutându-vă sa scăpaţi De aceea, în numele 
onoarei, trebuie să rămân aici până ce această mică 
neînțelegere ce o aveţi cu autorităţile de pe coastă va fi 
aplanată... 

— Lasă vorba şi dă-i drumul la corabie, căpitane! îl 
întrerupse Henry nerăbdător. 

— Domnule, regret că trebuie să vă informez de două 
lucruri: întâi, că nu dumneavoastră mi-aţi închiriat vasul, 
apoi, că nu reprezentaţi vreo autoritate americană pentru a 
vă da ascultare. 

— Bine, bine, căpitane, eu însă sunt acela care ţi-am 
închiriat corabia, spuse Francis cu răbdare, căci ştia cum să 


se poarte cu oameni de felul acestuia. Prin urmare, vei 
binevoi să dai ordin să se întindă pânzele şi să ne scoţi afară 
din Chirigui Lagoon cât de repede îţi permite vântul. 

— Nu este prevăzut în contract, domnule Morgan, ca 
Angelique să nesocotească legile din Panama... 

— Îţi voi plăti pentru aceasta, îl întrerupse Francis, 
încercând să-şi piardă răbdarea. Haide, termină odată cu 
vorba şi treci la fapte... 

— Atunci vom majora preţul actual al chiriei, cu - să 
zicem de trei ori mai mult. 

Francis făcu un semn de încuviinţare. 

— Numai puţin, domnule, să aduc mai întâi hârtie şi 
cerneală pentru a întocmi noul contract... 

— Ah, la naiba! mormăi Francis. Lasă astea. Acum, 
omule; le putem face şi în timpul drumului. Uite! Acum au 
început să tragă! 

Căpitanul Trefethen auzi zgomotul împuşcăturilor şi 
ţiuitul gloanţelor; se grăbi să aprobe. 

— Foarte bine, domnule. Sunteţi un gentleman şi deci un 
om de onoare. Nu mă îndoiesc că vă veţi ţine promisiunea... 
Hei, tu, negru puturos! se adresă, el. Apoi cu un ton 
schimbat cârmaciului. Pune mâna pe cârmă... Şi voi, 
şacalilor, ce mai aşteptaţi? Săriţi la pânze şi ridicaţi-le pe 
toate. Haideţi, repede! Repede! 

— Dă-i la cap mulatrului dacă măi este obraznic, nu te 
mai purta aşa delicat cu el, îi şopti Henry lui Francis. Pentru 
doi cenți i-aş trage eu însumi o sfântă de bătaie să mă ţină 
minte... 

Francis clătină capul negativ. 

— Trebuie să-ţi dai seama că este jumătate negru, 
jumătate indian şi ştii cum sunt aceste corcituri. Mai bine să 
ne purtăm cu el într-un mod inteligent. De altfel, are întru 
câtva dreptate, căci riscă să i se confişte vasul dacă nu ţine 
seama de legile de pe aici; şi apoi, atât timp cât îi putem 
specula lăcomia de bani nu avem a ne teme de el... 


Tânărul se opri. Enrico Solano, cu nările vibrând şi 
degetele nervoase strângea carabina şi privea aţâţat la 
oamenii care trăgeau sălbatic de pe coastă. Pe neaşteptate, 
se întoarse şi apropiindu-se de Henry îi întinse mâna. 

— M-am făcut vinovat de o gravă greşeală, senor 
Morgan, spuse el. Orbit de durerea ce mi-a pricinuit-o 
uciderea fratelui meu, te-am crezut vinovat pe dumneata. 
Ochii îi sclipiră de o mânie înăbugşită. Trebuia să-mi închipui 
că nu puteai fi vinovat dumneata de o asemenea crimă laşă: 
un om înjunghiat pe la spate... Trebuia să fi ştiu aceasta; 
dar eram copleşii de furie şi toate mărturiile erau împotriva 
dumitale... Acum regret şi te rog să mă ierţi... Sunt mândru 
să te primesc în familia mea, ca viitor soţ al Leonciei... 

În timp ce avea loc această reabilitare călduroasă 
Leoncia era supărată că tatăl său, după obiceiul sud- 
americanilor, întrebuința atâtea fraze şi cuvinte frumoase, 
când numai câteva vorbe din inimă, o strângere de mână şi 
o privire sinceră în ochi, ar fi fost deajuns în această ocazie. 
„De ce, se întreba ea, de ce trebuia ca aceşti mexicani de un 
sânge cu ea, să întrebuinţeze o dicţiune atât de 
extravagantă, ce-ar fi putut cel mult emoţiona un negru din 
Jamaica? Ah! Nu tot aşa s-ar fi purtat Henry... sau Francis, 
într-o asemenea împrejurare”. 

Pe când se desfăşurau toate acestea, Francis, sforţându- 
se să pară indiferent, nu se putu opri de-a observa pe 
marinarul acela cu faţa palidă, care se numea Juan, 
discutând aprins cu alţi mateloţi din echipaj, dând apoi din 
umeri semnificativ şi gesticulând pătimaş cu mâinile. 


CAPITOLUL VII 


— Şi acum, iată că i-am pierdut pe amândoi gringos, se 
plânse Alvarez Torres, privind de pe plajă cum Angelique, 
cu pânzele umflate de un vânt prielnic, se îndepărta din 
radă, scăpând astfel de sub bătaia carabinelor. 

— Aş dona trei clopote catedralei, proclamă Mariano 
Vercara e Hijos, numai să-i pot avea în schimb pe aceşti 
afurisiţi la cincizeci metri depărtare de puşca aceasta... Şi 
de-aş avea acum o mie de gringos în faţa mea, i-aş trimite 
pe toţi în iad, aşa încât însuşi tartorul cel mare ar fi nevoit 
să înveţe englezeşte pentru a se putea înţelege cu ei... 

Alvarez Torres înciudat cu pumnul pe capătul şelei, 
neputându-şi manifesta altfel dezamăgirea şi furia de care 
era cuprins. 

— Domnița visurilor mele! murmură el - şi aproape 
plângea. M-a părăsit... a plecat cu aceşti afurisiţi de 
Morgani... Am văzut-o când se căţăra pe bordul corăbiei... 
Ah! Şi cum rămâne acum cu Regan din New York! Odată 
scăpaţi din Chiriqui Lagoon, schoonerul poate naviga direct 
spre New York. Astfel, câinele de Francis nu va mai fi 
reţinut aici nici măcar o lună şi senor Regan nu-mi mai dă 
nici un ban... 

— Nu vor scăpa din Chiriqui Lagoon, declară solemn jefe. 
Eu nu sunt un animal lipsit de rațiune. Sunt om... Ştiu câ nu 
vor putea scăpa. Nu am jurat eu oare răzbunare eternă?... 
Soarele apune... şi mă aştept la o noapte fără vânt. Priveşte 
cerul! Şi un neştiutor poate vedea acesta. Norii de abia se 
mişcă şi puţinul vânt ce mai adie acum vine dinspre Nord- 
Est. Nu vor încerca să se îndrepte spre trecătoarea 
Chorrera. Căpitanul acela mulatru cunoaşte laguna ca pe o 
carte. Va prefera drumul cel mai lung dar şi cel mai sigur, 
pe la Bocas del Toro sau prin trecătoarea Cartago... Chiar şi 


în acest caz îi vom întrece şi le voi ieşi înainte, căci eu am 
creier, rațiune. Ascultă: Este un drum lung. Îl vom face 
drept pe coastă, în jos, spre Las Palmas. Acolo îl vom găsi pe 
căpitanul Rosaro cu Dolores. 

— Vechitura aceea de vas cu zbaturi? Dar bine, rabla de 
abia se poate mişca din loc! exclamă Torres dezamăgit. 

— Nu uita însă un lucru, îi răspunse jefe. La noapte nu va 
fi vânt şi mâine la fel de calm! Ah, sunt sigur că vom reuşi s- 
o capturăm pe Angelique. Înainte camarazi! Vom călări ca 
vântul! Căpitanul Rosaro este prieten cu mine şi nu-mi va 
refuza nimic... 

În revărsatul zorilor, grupul de călăreţi obosiţi şi cu caii 
în spume, pătrunde în micul sat L.as Palmas, în portul vechi 
şi ruinat, văzură ancorat un vaporaş a cărui înfăţişare te 
făcea să crezi că este un obiect de muzeu. Numai şuviţa de 
fum ce ieşea pe coşul înnegrit de vreme mai arăta că există 
totuşi un rest de „energie” în această paragină. La vederea 
lui, jefe scoase o exclamaţie de bucurie. 

— Îţi doresc o dimineaţă fericită, senor căpitan Rosaro! 

Îl salută el pe căpitanul vaporaşului, un mexican cu faţa 
aspră şi întunecată, care stătea pe un maldăr de odgoane. 
Sorbea dintr-o cană mare cafea şi dinţii îi clănţăneau 
producând un zgomot ciudat de câte ori îi atingeau 
marginea. 

— Ar fi o dimineaţă fericită dacă blestematele acestea de 
friguri nu m-ar fi prins în ghearele lor, mormăi necăjit 
căpitanul Rosaro, în timp ce, ca o confirmare a celor spuse, 
corpul începu să-i tremure ca scuturat de o mână nevăzută, 
de-şi vărsă cafeaua pe haine. la asta de aici, animal al 
infernului! strigă el unui băiat mulatru care se grăbi să 
alerge la chemarea sa. 

— Nu fi supărat, căci soarele va răsări încurând şi la 
căldura binefăcătoare a razelor lui, criza de friguri va 
dispărea, îl încurajă jefe cu politeţă. După cum văd, te 
pregăteşti să pleci spre Bocas del Toro. Dacă este aşa, vom 
merge cu dumneata. Ne vom îmbarca toţi - câţi ne vezi. Ah! 


Va fi o aventură nemaipomenită. Şi vom lua-o înaintea 
schoonerului Angelique, care este silit să lâncezească din 
cauza lipsei de vânt. Eu însumi voi face mai multe arestări şi 
întreg ţinutul va răsuna de faima curajului şi îndemânării 
dumitale, senor căpitan, încât vei uita că ai fost cândva 
suferind de friguri! 

— Cât îmi daţi? întrebă brutal căpitanul Rosaro. 

— Cât să-ţi dăm?! repetă jefe cu surprindere. Dar bine, 
nu înţelegi că aceasta este o chestiune de ordin 
guvernamental, dragă prietene? Şi apoi, nici nu vei fi silit 
măcar să te abaţi din drumul dumitale spre Bocas del Toro; 
deci nu va trebui să cheltuieşti nimic în plus pentru 
cărbuni! 

—  Muchacho! Mai dă-mi cafea! strigă căpitanul 
vaporaşului la băieţelul mulatru. 

Se făcu o clipă de tăcere în care Torres, jefe şi însoțitorii 
lui îşi turnară în ceşti cafeaua fierbinte adusă de băiat. 
Ceaşca zdrăngănea între dinţii căpitanului Rosaro ca un 
răpăit de castaniete, dar de data aceasta reuşi să bea fără 
a-i mai vărsa conţinutul pe el. 

În timp ce sorbeau cafeaua, din interiorul vasului apăru 
un suedez cu faţa palidă, pe a cărui şapcă murdară se putea 
citi cu greu cuvântul „inginer”. Îşi aprinse pipa şi se aşeză 
mai încolo pe un colac de sfoară. 

— Cât îmi daţi? reluă brusc conversaţia căpitanul Rosaro. 

— Haide mai bine să pornim întâi, dragă prietene, spuse 
jefe. Şi pe urmă, când criza de friguri îţi va trece, vom 
discuta chestiunea mai pe-ndelete, căci suntem doar 
creaturi cu judecată, nu animale. 

— Cât îmi daţi? repetă căpitanul Rosaro. Nu am fost 
niciodată un animal şi sunt oricând o fiinţă de rațiune, fie că 
soarele; răsare sau nu, fiică această afurisită de febră mă 
zgâlţâie sau nu... Cât daţi? 

— Hm, bine! Să hotărâm atunci. Cât ceri? întrebă jefe, 
primind în cele din urmă „bătălia” începută de celălalt. 

— Cincizeci de dolari de aur, fu răspunsul precis. 


— Bine, dar este ne mai pomenit!... Şi oricum, tot trebuie 
să faci călătoria aceasta, senor căpitan! încercă Torres să 
protesteze. 

— Cincizeci - în aur, cum am spus! 

Jefe politico ridică braţele într-un gest de resemnare şi se 
întoarse să plece spre cai. 

— Şi când mă gândesc că ai jurat răzbunare pentru 
crima săvârşită împotriva închisorii, îi aminti Iorres 
tendenţios. 

— Da, dar nu înţeleg ca aceasta să mă coste cincizeci de 
dolari, îi replică jefe pândind cu coada ochiului pe căpitanul 
care tremura cuprins de friguri, în speranţa că va observa 
un semn de îmblânzire. 

— Cincizeci în aur, sună glasul căpitanului ca un ecou 
lugubru, în timp ce termina de răsucit o ţigară cu degetele 
tremurânde. Arătând apoi cu capul în direcţia suedezului, 
adăugă: Şi cinci dolari pe deasupra, pentru inginerul meu. 
Aşa este obiceiul. 

Torres se apropia de jefe şi îi şopti: 

— Voi plăti eu pentru această călătorie şi voi trece în 
socoteala lui gringo Regan o sută de dolari; diferenţa o vom 
împărţi. Nu avem nimic de pierdut dacă procedăm aşa. 
Chiar pungaşul de Regan mi-a spus să nu mă uit la cheltuit, 
adăugă el cu un rânjet. 

Când soarele strălucea cu putere deasupra orizontului, 
unul dintre jandarmi plecă înapoi spre Las Palmas cu caii, 
iar ceilalţi urmăritori se îmbarcară pe Dolores şi aproape 
imediat vechiul vaporaş porni cu maşinile sub presiune. 


În aceeaşi dimineaţă, zorile o găseau pe Angelique, după 
o noapte fără de vânt, aproape de coastă, deşi făcuse o 
distanţă, bună către Nord, astfel că era acum la jumătatea 
distanţei între San Antonio şi trecătoarea dintre Bocas del 
Toro şi Cartago. Totuşi, până la această trecătoare ce 
deschidea drumul către largul mării, mai erau aproape 
douăzeci şi cinci de mile şi schoonerul şedea calm pe 


suprafaţa lucie a lagunei. Aerul cald, lipsit de vânt, părea că 
amorţise orice suflu de viaţă.. 

Puntea micului vas cu pânze era plină de oameni 
adormiţi. În cabina cea mică din mijlocul schoonerului 
dormea Leoncia. Pe spaţiile înguste, într-o parte şi alta a 
cabinei, erau întinşi fraţii şi tatăl ei. În partea dinapoi a 
corăbiei, erau cei doi Morgani, unul lângă altul, Francis cu 
braţul împrejurul umerilor lui Henry, părând că-l apăra de-o 
primejdie nevăzută. Lângă roata cârmei, ghemuit pe jos, cu 
mâinile pe genunchi şi capul pe mâini, dormea căpitanul 
mulatru - iar în partea cealaltă, într-o atitudine 
asemănătoare, cârmaciul, un negru solid din Kingston, care 
se numea Percival. Până şi observatorul dormea pe locul lui 
îngust din vârful catargului. 

Leoncia fu prima care se deşteptă. Sprijinindu-se într-un 
cot, cu capul îi mâini, privi la spectacolul de vis ce-l oferea 
vasul adormit; apoi privirile sale se opriră asupra celor doi 
Morgani. 

Un suspin ridică pieptul tinerei fete, acolo erau „ei”, cei 
doi tineri care semănau atât de mult unul cu altul... şieaîi 
iubea pe amândoi! Mai simţea parcă sărutările lui Henry pe 
buzele sale şi obrajii i se înroşiră la amintirea sărutărilor lui 
Francis; era surprinsă şi nedumerită: Cum putea oare iubi 
în acelaşi timp doi tineri? Să fie aceasta o înclinare ascunsă 
spre desfrâu, sau... 

Alungându-şi gândurile ce-o înspăimântau, tânăra întinse 
mâna, în care ţinea eşarfa de mătase, al cărei capăt ajungea 
până la faţa lui Francis şi începu să-l gâdile la nas cu vârful 
ei. Tânărul milionar, încă adâncit în somn, se mişcă 
neliniştit, strâmbă din nas şi apoi, nemulţumit izbi cu mâna 
după ceea ce credea că trebuie să fie un ţânţar sau o 
muscă. Lovitura sa nimeri însă în pieptul lui Henry, care se 
deşteptă îndată şi sări în picioare atât de brusc, încât îl trezi 
şi pe Francis. 

— Bună dimineaţa, scumpă rudă! îl salută Francis voios. 
Ce eşti aşa de violent? 


— 'mneaţa, camarade! mormăi Henry. Ce-ai visat de m-ai 
deşteptat cu o lovitură în piept?... Credeam că este călăul, 
căci aceasta este dimineaţa în care urma să fiu spânzurat!... 
Căscă şi se întinse pentru a-şi scutura toropeala; aruncă o 
privire spre marea calmă, apoi îi făcu semn lui Francis spre 
căpitanul şi cârmaciul care dormeau profund. 

„Par atât de copilăroşi aceşti Morgani”, se gândi Leoncia 
care îi observă amuzată; în acelaşi timp se miră de ce 
cuvintele engleze îi veniseră în minte, când natural era să 
gândească în spaniolă. Să fi fost aceasta pentru că inima ei 
era atât de generoasă faţă de cei doi gringos încât trebuia 
să gândească în limba lor? 

Pentru a scăpa de nedumerirea ce i-o produceau 
gândurile sale, începu să joace din nou eşarfa pe lângă 
feţele celor doi; fu îndată descoperită şi mărturisi râzând că 
fusese cauza deşteptării lor violente... 

Câteva ore mai târziu, după micul dejun, tânăra fată era 
la cârma vasului, luându-şi prima lecţie de navigaţie sub 
directivele lui Francis. O briză uşoară începuse să adie şi 
Angelique aluneca po suprafaţa lucie cu o viteză de şase 
noduri pe oră. Henry, în partea din stânga a punţii de sus, 
cerceta marea prin binoclu şi se forţa să pară dezinteresat 
de faptul că Francis şi Leoncia erau împreună şi se distrau 
atât de bine, deşi în adâncul sufletului său era necăjit că nu 
se gândise el mai întâi s-o iniţieze pe tânăra fată în tainele 
navigaţiei. Se hotări însă să-şi înăbuşe orice gând de acest 
fel. 

Căpitanul Trefethen, îmboldit de curiozitatea indiană şi 
neruşinarea unui negru, nu dovedi aceeaşi delicateţă. Privi 
îndelung la frumoasa mexicană şi la tânărul yankeu, iar 
când aceştia se aplecară simultan peste cârmă pentru a 
privi în busolă, văzu cum părul Leonciei mângâie obrazul lui 
Francis - căpitanul mulatru ştia fiorul ce-l dă o astfel de 
atingere. Tânărul şi fata avură o clipă de încurcătură şi 
privirile li se ridicară simultan, întâlnindu-se într-o sclipire, 
ca o tresărire mută, apoi se plecară vinovate. Francis 


începu să vorbească foarte repede, dând explicaţii cu glas 
atât de tare încât jumătate dintre cei aflaţi pe schooner îl 
puteau auzi... Dar căpitanul Trefethen rânji; ştia el!... Un 
suflu mai puternic al brizei îl făcu pe Francis să întoarcă 
puţin roata cârmei, astfel că mâna lui trebuie să rămână o 
clipă pe mâna fetei care ţinea cârma. Din nou tresăriră 
înfioraţi şi din nou căpitanul rânji înţelegător. 

Privirea Leonciei se ridică spre Francis, apoi se plecă 
sfioasă. Îşi retrase mâna şi se îndepărtă de Francis, ca şi 
cum lecţia de navigaţie nu o mai interesa. Se uită apoi de-a 
lungul lagunei spre jungla ce îmbrăca ţărmul în mantia-i de 
verdeață încâlcită, fără să vadă însă nimic şi în timp ce 
păşea încet pe punte, răsucea cu o mişcare inconştientă 
inelul de logodnă din deget. 

În aceeaşi clipă, Henry se întoarse pentru a le anunţa 
şuviţa de fum ce o zărise la orizont şi atunci observă gestul 
necontrolat al fetei. Căpitanul mulatru, care nu pierdea nici 
un amănunt din acest spectacol interesant, îl observă că 
văzuse. Atunci, cruzimea indiană triumfă în el şi apropiindu- 
se de Henry cu un rânjet cleios, îi şopti: 

— Ah, domnule, nu trebuie să fiţi abătut. Senorita este 
dotată cu o inimă generoasă, după cât se vede. E loc destul 
pentru doi frumoşi gentlemani în inimioara e€i!... 

În clipa următoare, învăţa lecţia de neînlăturat pe care 
oamenii albi o aplică acelora care se amestecă în treburile 
lor intime. Căzu pe spate şi rămase întins cât era de lung; 
capul îi vâjiia din pricina contactului brutal cu puntea şi 
simţea încă în bărbie durerea vie lăsată de pumnul dur al 
lui Henry Morgan. 

Prin aceasta, furia indiană din el era însă total 
dezlănţuită şi mulatrul sări în picioare, cu pumnalul în 
mână. Tot atunci, Juan, marinarul cu faţa palidă, veni lângă 
căpitan, înarmat la rându-i cu un cuţit, în timp ce alţi 
mateloţi din apropiere se alipiră de cei doi atacatori, 
formând un semicerc ameninţător în faţa lui Henry. Fără să- 
şi piardă cumpătul, acesta se dădu un pas înapoi şi 


smulgând un piron mare şi greu de care se legau sforile 
pânzelor, se pregăti să întâmpine atacul astfel înarmat. 
Francis, părăsind roata rimei, sări în aceeaşi clipă şi 
străbătând pe neaşteptate prin rândul atacatorilor, se opri 
lângă Henry şi îşi scoase revolverul. 

— Ce a spus mulatrul de te-ai necăjit aşa? întrebă el pe 
alter-ego-ul său. 

— Îţi spun eu ce! ameninţă căpitanul, latura practică din 
el întrevăzând posibilitatea unui câştig. I-am spus... 

— Opreşte-te, căpitane! îl întrerupse Henry. Îmi pare rău 
că te-am lovit. Henry Morgan făcu o pauză, în care timp îşi 
stăpâni mânia de care se simţea cuprins pentru ceea ce 
avea să spună; dar trebuia, căci nu voia ca mulatrul să 
repete în gura mare ceea ce îi şoptise. Cu un glas calm în 
aparenţă, continuă: Eu... îmi cer scuze pentru gestul meu 
necugetat de adineauri... 

— A fost o insultă de neiertat, mărturisi cu un necaz 
prefăcut căpitanul Trefethen. Posibilitatea de a-i şantaja pe 
cei doi americani îi producea o bucurie ascunsă. Continuă 
agresiv: A fost un prejudiciu fizic. Nimeni nu poate admite 
un prejudiciu fizic sau o insultă adusă unui supus al Statelor 
Unite, fără a primi în schimb o recompensă bănească... 

Aluzia era directă şi şantajul le apăru brutal celor doi 
tineri, Henry era cât pe-aici să-l pună din nou la punct pe 
mulatrul obraznic. Mână lui Francis îl reţinu însă la timp, 
făcând un efort, râse scurt şi băgând mâna în buzunar, 
scoase două piese de aur de zece dolari, pe care le aruncă 
mulatrului. 

— Ieftin, la acest preţ! nu se putu el abţine de a-lironiza. 

— Este un preţ bun, mărturisi căpitanul Trefethen. 
Douăzeci de dolari merită o injurie adusă capului meu. Vă 
stau oricând la dispoziţie, domnul meu. Sunteţi cu adevărat, 
un gentleman. Pentru acest preţ, puteţi să mă loviți ori de 
câte ori veţi pofti! 

— Şi pe mine, domnule şi pe mine! se oferi negrul 
Percival, cu un rânjet slugarnic. Puteţi să-mi trageţi una 


zdravănă oricând doriţi, la preţul acesta. 

Întâmplarea risca să ia proporţii, căci se părea că şi alţii 
voiau să-şi ofere aceste „servicii; dar un strigăt al 
observatorului din vârful catargului puse capăt incidentului. 

— Se vede fum în urma noastră! 

După o oră, putură determina originea fumului, căci 
Angelique se opri din nou cu pânzele moleşite, plutind ca o 
adormită pe suprafaţa calmă a apei. La o distanţă de o 
jumătate de milă, putură vedea prin binoclu vasul Dolores 
ce înainta spre el cu repeziciune; în partea din faţă a 
vaporaşului era un grup de oameni înarmaţi cu carabine. 
Henry şi Francis recunoscură feţele câtorva jandarmi şi 
chiar pe jefe politico. 

Bătrânul Enrico Solano şi cei patru fii ai săi cu care se 
îmbarcase, începură să se agite, cuprinşi de frigurile 
bătăliei ce se anunţa promițătoare. Leoncia, între Henry şi 
Francis, râdea părând cuprinsă de acelaşi avânt, deşi în 
realitate era distrată şi gânditoare. Deodată, un strigăt de 
entuziasm le scăpă de pe buze, cuci o rafală neaşteptată de 
vânt umflă pânzele Angelique-i, făcând-o să plutească la o 
viteză de nouă noduri pe oră. 

Vântul era însă capricios. Faţa lucie a lagunei era când 
încreţită de curent, când calmă şi strălucitoare ca o oglindă. 

— Nu vom putea scăpa de urmărirea vaporaşului, 
domnule Morgan, îl informă căpitanul Trefethen pe Francis. 
Dacă vântul va continua să sufle - da, avem şanse... dar 
vântul suflă cu intermitențe. Suntem împinşi de curenţi tot 
mai mult spre coastă. Putem să ne socotim ca şi capturați! 

Henry, care studiase ţărmul din faţă prin binoclu, se 
apropie de Francis, privindu-l gânditor. 

— Haide, dă-i drumul! strigă Francis plin de curiozitate. 
Ai un plan, ţi se citeşte pe figură că este aşa. Să-l auzim! 

— Drept în faţa noastră sunt cele două insule ale Tigrilor, 
începu Henry să-i explice. Ele formează un fel de pază la 
trecătoarea Juchitan, căreia i se mai zice şi El Tigre. Ah! Te 
asigur, că pe drept li se spune aşa, căci au înfăţişarea unor 


colţi de tigru! De fiecare parte a lor, între insule şi țărm, 
este loc deajuns pentru trecerea unei bărci; se cere numai, 
pentru a trece, să cunoşti bine curenţii canalelor... şi eu 
unul îi cunosc perfect. Între cele două insule este însă apă 
adâncă, deşi trecătoarea El Tigre este foarte strâmtă. 
Totuşi, un vas îngust aşa cum este Angelique ar putea 
încerca această trecere, mai ales că avem tocmai puţin vânt 
din spate şi cred că vom şti să profităm şi de curenţii 
canalului... V-am spus însă numai jumătate din planul meu. 

— Şi dacă vântul încetează, domnule - şi curenţii din 
strâmtoare nu merg într-o singură direcţie ci se întretaie, 
după cum ştiu prea bine că se poate întâmpla - atunci 
sărmanul meu schooner va eşua de stânci! protestă 
căpitanul Trefethen. 

— În cazul când vasul dumitale va eşua sau va suferi 
stricăciuni, te voi despăgubi din plin, îl asigură Francis, 
împingându-l la o parte. Şi acum, Henry, spune şi restul 
planului tău. 

— Aproape că mi-e ruşine să-ţi mărturisesc, râse Henry, 
dar sunt sigur că va provoca cele mai fioroase înjurături 
mexicane ce a fost dat vreodată să se audă în Chiriqui 
Lagoon, de când străvechiul sir Henry a pătruns în San 
Antonio şi Bocas del 'Toro şi până în zilele noastre. Ai să te 
convingi în curând tu însuţi că am dreptate! 

Leoncia bătu din palme şi strigă cu ochii strălucind de 
entuziasm: 

— Trebuie să fie splendid planul tău, Henry; pot vedea 
aceasta după faţa ta. Trebuie să mi-l spui mie... Haide; 
spune-mi-l, te rog! 

În timp ce Henry, cu braţul după mijlocul fetei pentru a o 
menţine în echilibru pe puntea clătinătoare, îi povestea în 
şoaptă cu buzele aproape de urechea ei, Francis luă 
binoclul şi începu să studieze pe urmăritori, pentru a-şi 
ascunde tulburarea ce începea să-l cuprindă. Căpitanul 
Trefethen, care îi observase, rânji tendenţios şi începu să 
schimbe priviri semnificative cu Juan, matelotul cel palid. 


— Acum, căpitane, spuse Henry, întorcându-se spre «ei, 
suntem chiar în faţa lui El Tigre. Îndreaptă-ţi cârma şi 
porneşte drept spre strâmtoare. De asemenea, fă-mi rost 
imediat de un odgon de manila, cu noduri, lung de vreo 
zece metri, lada aceea cu sticle de bere din magazie, 
bidonul acela gol în care a fost kerosen şi un butoiaş gol... 

— Sunt însă nevoit să vă atrag atenţia, domnule, că 
frânghia costă bani, se plânse căpitanul Trefethen, după ce 
dădu ordin să i se aducă lucrurile cerute şi Henry începu să 
lucreze. 

— Vei fi plătit, îi potoli Francis. 

— Şi butoiaşul... este aproape nou... 

— Ţi-l vom plăti. 

Căpitanul mulatru oftă uşurat, deşi în clipa următoare 
tresări surprins, căci Henry se apucase să desfunde sticlele 
de bere şi să le verse conţinutul pe jos. 

— Vă rog, domnule, îl imploră Percival, dacă trebuie să 
goliţi sticlele, vă rog, goliţi-le pe gâtul meu! 

După ce sticlele fură golite de oamenii echipajului, Henry 
începu să le lege cu sfori de odgonul cu noduri, la distanţe 
de câte un metru. Bidonul cel gol de tinichea şi lada cea 
mare, le prinse la un capăt şi altul al odgonului; apoi îl privi 
pe Francis care exclamă: 

— Am înţeles de acum cinci minute ce vrei să faci! El 
Tigre trebuie să fie strâmt, altfel vaporaşul cu sabaturi ar 
putea ocoli „capcana” ta! 

— El Tigre are exact aceeaşi lăţime ca şi lungimea 
odgonului, fu răspunsul celuilalt. Este imposibil ca vasul ce 
ne urmăreşte să evite acest „obstacol” ce i l-am pregătit. 
Haide acum, ajută-mi să plasez aceasta unde trebuie. Tu iei 
odgonul de un capăt şi eu de altul. Când îţi fac semn, 
azvârlim simultan frânghia în canal. 

Vântul, deşi slab, se menținea destul de bine şi Angeligue 
reuşea să navigheze cu o iuţeală de peste cinci noduri pe 
oră; dar Dolores, care făcea şase noduri, se apropiase mai 
mult. Cum cei de pe Dolores începuseră să tragă, câţiva 


marinari, sub conducerea lui Francis şi Henry, făcură o 
baricadă de saci şi lăzi spre capătul din urmă al corăbiei, la 
adăpostul căreia cârmaciul putea să-şi manevreze roata în 
siguranţă. Ceilalţi mateloţi se pitulară, fiecare cum putu, în 
timp ce Solanii, din dosul baricadei, dădeau replica 
atacatorilor prin focuri repetate. 

Henry şi Francis, într-o parte şi alta a pupei aşteptau 
clipa când să arunce „capcana” pregătită urmăritorilor. 

— Pelicitările mele, domnule, încercă să-l măgulească 
mulatrul pe Henry, invenţia dumneavoastră va avea 
rezultate nefaste asupra zbaturilor lui Dolores. Ah, parcă 
aud  scrâşniturile sticlelor printre roţi şi înjurăturile 
căpitanului Rosaro - căci este căpitanul Rosaro acela care 
conduce vasul urmăritorilor noştri. Acest căpitan Rosaro 
este un temperament foarte aprins, domnule... 

Între timp, Angelique intrase în apele strâmtori şi se 
apropiase de partea ei cea mai îngustă. 

— Fii pregătit Francis, spuse Henry, lăsându-şi carabina 
şi studiind cu atenţie coastele insulelor El Tigre. 

— Mai avem puţin şi trecem de locul cel mai strâmt al 
canalului. Când voi termina de numărat „trei”, azvârle 
capătul de odgon în canal. 

Vasul cu zbaturi ajunse la o depărtare de numai câteva 
sute de metri în urma lor, atunci, Henry dădu semnalul. 
Când rosti cuvântul „trei”, cei doi tineri se ridicară simultan 
şi aruncară odgonul, aşa cum fusese pregătit, peste bord, în 
urma corăbiei. Sfoara cu sticlele atârnate de ea căzu în apă 
şi începu să plutească, susţinută de bidonul şi lada goală de 
la capetele sale. O rafală de gloanţe întâmpină apariţia lor 
din dosul baricadei, făcându-i să se arunce în grabă cu faţa 
pe punte. Privind însă cu grijă de la adăpost, putură 
observa vaporaşul trecând nebănuitor peste odgon şi apoi 
oprindu-se brusc. Trucul lui Henry reuşise! 

— Le va trebui câteva ore ca să elibereze zbaturile de 
odgon şi alte câteva ca să repare stricăciunile cauzate de 


sticle în roţile zbaturilor, jubilă Francis. Henry, felicitările 
mele, ideea ta a fost minunată! 

— Acum, dacă acest vânt capricios ar continua să sufle... 
răspunse Henry cu modestie. 

Angelique plutea graţioasă printre stânci, lăsând tot mai 
în urmă vaporaşul defectat. În curând, ieşeau din canalul 
îngust spre partea mai lată a strâmtorii. 

— Ar trebui să cântăm, după toate acestea, imnul nostru; 
am repurtat doar o victorie... strigă Henry cu veselie, 
începând primele acorduri ale cântecului: „Spate-n spate la 
catargul mare”. 

Când ultimile note ale melodiei se pierdură în fâşâitul 
apei, căpitanul Trefethen se apropie de cei doi tineri şi le 
spuse: 

— Frumos cântec, domnilor! Ochii îi era strălucitori şi 
umerii îi mai săltau încă în ritmul melodiei. Dar vântul a 
încetat să mai adie, domnilor. Suntem iarăşi în acalmie 
totală. Cum vom putea ieşi din strâmtoarea Juchitan fără 
nici un pic de vânt? Dolores poate fi reparată repede. O 
întârziere de câteva ore nu contează şi dacă rămânem tot 
pe loc, ne poate ajunge în curând. 

— Nu am fi la o distantă prea mare de țărm, reflectă 
Henry, măsurând cu privirile depărtarea de la vas până la 
coasta împădurită. Se întoarse apoi spre bătrânul Enrico şi- 
| întreabă: De cine este locuită coasta aceasta, senor 
Solano? De indieni maya sau haciendadosi4*?. 

— Şi de unii şi de alţii, răspunse Enrico. Cunosc însă 
locurile foarte bine. Dacă pe corabie nu suntem în 
siguranţă, vom putea fi pe uscat. Vom găsi cai şi şei; de 
asemenea, hrană. Cordilierii sunt în apropiere. Ce am mai 
putea dori? 

— Dar Leoncia? întrebă Francis îngrijorat. Va putea face 
ea acest drum obositor? 

— Ah, nu-i duce ei grija! De mică fetiţă este o călăreaţă 
neîntrecută, răspunse Enrico. Haideţi, cel mai bun lucru ce- 
| avem de făcut este să debarcăm pe această coastă... 


CAPITOLUL VIII 


Debarcarea fu îndeplinită cu ajutorul bărcii în care 
veniseră mai înainte cei urmăriţi pe bordul micului 
schooner. La început, căpitanul Trefethen se arătă 
nemulţumit de faptul că era lăsat la discreţia urmăritorilor, 
mai ales că aerul se liniştise din nou, iar apa din trecătoare 
părea ca pe plumb topit. 

— Totul va merge de minune, căpitane, îi spuse Henry 
pentru a-l împăca. Dovadă este că-ţi lăsăm pe bord pe cei 
doi fii ai lui senor Solano. Alvarado şi Martinez cunosc 
trecătoarea ca pe buzunarele lor. La prima briză favorabilă, 
te vor scoate din trecătoarea Juchitan în deplină siguranţă. 
De urmăritori nu trebuie să te temi, căci jefe politico n-are 
nimic împotriva dumitale; el nu ne duşmăneşte decât pe noi 
doi, continuă Henry râzând şi făcu un gest semnificativ spre 
el şi Francis. Dacă luăm drumul munţilor, te asigur că ne va 
urmări, chiar dacă n-ar mai avea decât un singur om cu el... 

— Şi-apoi, nu vezi, interveni Francis, Angelique este 
blocată; dacă am rămâne pe bord, jefe ne-ar lua prizonieri 
şi desigur că ar confisca şi vasul dumitale. Dar cum noi îl 
vom atrage către munţi, ai toate şansele să fii lăsat în pace. 

— Dar dacă o întâmplare nenorocită ar face să-mi pierd 
schoonerul? stărui căpitanul mulatru. Dacă se sfărâmă de 
stânci, ce mă fac eu în acest caz. Angeligue este singurul 
meu mijloc de a-mi câştiga existenţa - şi sunt sărac, 
domnule Morgan, am familie grea... 

— Bine, bine! îl opri Francis cu un zâmbet, înțelegând 
aluzia vicleanului căpitan. le voi plăti dinainte pentru 
eventualele pierderi ce le-ai avea de suferit. 

— Pe urmă, mai sunt o mulţime de cheltuieli... 

Francis scoase carnetul de cecuri şi completă unul pe 
care i-l întinse, adăugind: 


— Prezintă-te cu acesta la senor Melchor Gonzales, la 
Bocas del 'Ioro. Vei încasa o mie dolari el este bancherul şi 
agentul meu în Panama şi-ţi va plăti fără nici o obiecţie. 

Căpitanul Trefethen privi cu neîncredere la petecul de 
hârtie. 

— Este valabil, n-avea teamă, îi spuse Henry. 

— Da, domnule, nu mă îndoiesc că domnul Francis 
Morgan este un gentleman bogat, cu renume. Dar cât de 
bogat să fie? Este el tot atât de avut pe cât sunt eu, un 
modest marinar? Sunt proprietarul Angelique-i, asupra 
căreia n-am nici o datorie. Posed, de asemenea, două 
terenuri în Colon. Mai am şi patru loturi la marginea apei, 
în Belen, care mă vor face un om foarte bogat atunci când 
Union Fruit Company va începe clădirea antrepozitelor... 

— Cam cât ţi-a lăsat tatăl tău moştenire, Francis? întrebă 
Henry, pentru a se distra pe socoteala căpitanului mulatru. 
Sau, mai bine-zis, câte? 

Francis ridică din umeri, răspunzând vag: 

— Mai multe decât le-aş putea număra pe degetele 
mâinilor şi picioarelor mele. 

— Mii de dolari, domnule? întrebă căpitanul plin de 
curiozitate. 

Henry clătină capul negativ. 

— Zeci de mii, domnule? Sprâncenele stufoase ale 
mulatrului se ridicaseră până aproape de podoaba-i 
capilară ce creştea încâlcită până pe frunte. 

Din nou, Henry făcu un semn de negaţie. 

— Milioane, domnule?! După ce spuse ultimul cuvânt, 
căpitanul uită să-şi mai închidă gura. 

— De data aceasta ai nimerit adevărul, răspunse Henry. 
Domnul Francis Morgan este atât de bogat că ar putea 
cumpăra întreaga republică Panama, cu canalul ei cu tot. 

Negro-indianul privi plin de neîncredere la Enrico 
Solano, care interveni la rându-i. 

— Te asigur că este un gentleman solvabil. lată, eu 
însumi am încasat un cec de o mie pesos semnat de el, de la 


senor Melchor Gonzales în Bocas del Toro. Banii sunt acolo 
în sac... 

Făcu un semn cu capul în sus pe plajă unde Leoncia, în 
mijlocul bagajelor debarcate, încărca o  carabină 
Winchester cu o nouă provizie de cartuşe. Sacul umflat, pe 
care căpitanul îl remarcase de multă vreme, zăcea la 
picioarele ei în nisip. 

— Nu pot suferi să călătoresc fără bani peşin la mine, le 
explică Francis cu un aer încurcat tovarăşilor săi, mai ales 
de când mi s-a întâmplat incidentul de la Smith River 
Corners, pe drumul cel mare. Care duce la New-York. Era 
noapte şi rămăsesem în panăl cu maşina; n-aveam la mine 
nici un ban, decât carnetul cu cecuri. Ei bine, vă asigur că 
n-am reuşit să-mi cumpăr nici măcar ţigări din orăşel. 

— Odată, în Barbados, m-am încrezut într-un gentleman 
care îmi închiriase corabia pentru a merge să pescuiască 
peşti zburători... începu căpitanul Trefethen. 

— Acum, rămâi cu bine, căpitane, îi tăie scurt vorba 
Henry. Pune mâna pe lopeţi, căci noi îţi împingem barca în 
apă. Haide, gata? 

Mulatrul n-avu altceva mai bun de făcut decât să se 
supună invitaţiei energice... şi pe când se întorcea cu barca 
înapoi la vas, mai privi înapoi spre țărm, pentru a vedea 
grupul celor şase fugari încărcându-şi bagajele pe umeri şi 
dispărând dincolo de peretele verde al vegetației sălbatice. 

După câtva timp de mers prin junglă, au ajuns la un 
luminiş mai mare, unde echipe de peoni lucrau la defrişarea 
pădurii şi curățirea terenului de rădăcini, pentru plantarea 
în locul lor a arborilor de cauciuc, ce urmau să alimenteze 
industria pneurilor de automobile. În fruntea grupului 
mergea Leoncia, alături de tatăl ei. Fraţii ei, Ricardo şi 
Alesandro, îi urmau, încărcaţi cu bagaje; Francis şi Henry 
formau ariergarda. În luminiş, această stranie procesiune 
fu întâmpinată de un bătrân hidalgo cu ţinuta mândră şi 
gesturi tinereşti. Era călare, dar la vederea lui Enrico şi a 
Leonciei, sări de pe cal, scoţându-şi pălăria. Erau prieteni 


vechi şi se salutară călduros, străinul exprimându-şi cu 
privirea şi vorba admiraţia pentru frumoasa fată a lui 
Enrico. 

Convorbirea avu loc în acea spaniolă vorbită repede, 
specifică locului şi după ce Enrico îi ceru cai buni şi hrană 
pentru drum, îi prezentă pe cei doi Morgani. Conform 
politeţii latine, fermierul oferi îndată calul său Leonciei; îşi 
exprimă apoi regretul că o ciumă de vite îi bântuise de 
curând plantaţia, lăsându-l aproape cu totul fără animale de 
tracţiune sau călărie; totuşi, mai putea face rost de încă un 
cal, pentru bătrânul Enrico, de la supraveghetorul şef al 
plantaţiei. 

Le strânse mâinile lui Henry şi Francis cu căldură dar şi 
cu oarecare demnitate şi-i trebui două minute pline de 
fraze pompoase pentru a le spune că prietenii scumpului 
său Enrico sunt şi prietenii săi. Când Enrico îl întrebă 
despre drumurile ce duceau spre Cordilieri şi pomeni în 
treacăt de petrol, Francis deveni atent. 

— Cum, senor, întrebă el, voiţi să spuneţi că s-a 
descoperit petrol în Panama? Să fie oare cu putinţă aşa 
ceva? 

— Într-adevăr, senor, confirmă fermierul cu gravitate. Nu 
trebuie să vă surprindă aceasta, căci cunoaştem pe aici 
zăcăminte de petrol din generaţie în generaţie. Abia în 
ultimul timp, după ce Hermosillo Company şi-a trimis 
inginerii săi yankei pentru a face cercetări în secret, au 
început să se cumpere terenuri. Se spune că prin aceste 
părţi se găsesc zăcăminte imense de petrol. Nu prea mă 
pricep în afaceri, dar am văzut că inginerii posedă o 
mulţime de puțuri de petrol şi au scos atât de mult, încât 
curge în voie împrăştiindu-se pe câmpie. Ei spun că nu-l pot 
capta în întregime din cauza presiunii cu care izbucneşte şi 
că au nevoie de conducte subterane până la coasta 
oceanului, de unde să fie încărcat în vase petroliere. Între 
timp, până când aceste conducte vor fi terminate, petrolul 


curge de-a lungul unor şanţuri speciale săpate, dar se 
pierde o mare cantitate din el. 

— Nu şi-au construit rezervoare? întrebă Francis, 
gândindu-se la Tampico Petroleum, în care învestise cea mai 
mare parte din averea sa şi despre care nu mai auzise nimic 
de la plecarea sa din New-York. 

Bătrânul hidalgo făcu un semn cu capul. 

— Ba da; au făcu rezervoare în găurile munţilor - sunt 
nişte adevărate lacuri de petrol. Cu toate acestea, tot n-au 
putut opri fluxul de păcură., în prezent, preţiosul lichid se 
pierde într-o mare măsură şi aceasta numai din cauza lipsei 
mijloacelor de transport - conducte nu sunt încă făcute, iar 
cărarea burdufurilor cu petrol pe catâri a fost interzisă. 

— Cel puţin au acoperit aceste imense rezervoare? 
întrebă Francis, amintindu-şi de focul ce avusese loc pe la 
începuturile lui Tampico Petroleum. 

— Nu, senor. 

Francis clătină capul cu un aer dezaprobator. 

— Ar trebui să le acopere, spuse el. Este de ajuns un 
chibrit aprins, aruncat de un beţiv inconştient, sau de vreun 
peon răzbunător, pentru a se provoca pagube enorme. 
Foarte rău fac că n-au în vedere această posibilitate... Cum 
spuneai că se numeşte societatea? A, da, Hermosillo 
Company... Da, senor, eu care sunt petrolist, ştiu ce 
înseamnă această neglijenţă. Mai de vreme sau mai târziu 
vor regreta, desigur, căci un astfel de accident este de 
neînlăturat. Într-o bună zi... 

Cât şi câte mai avea de spus Francis în privinţa protecţiei 
rezervoarelor de petrol, nu se putu şti niciodată, căci, chiar 
în aceeaşi clipă îşi făcu apariţia un călăreț care era însuşi 
supraveghetorul şef al peonilor ce lucrau la plantație. 

— Senor Ramirez, vrei să fii atât de bun să-mi dai calul 
dumitale? îl rugă fermierul politicos, după ce-l prezentase 
celor de faţă; apoi când celălalt descălecă, se adresă 
bătrânului Enrico: Acum calul îţi aparţine, prietene Enrico. 
Dacă moare pe drum, te rog să-mi trimiţi şaua şi 


harnaşamentul la prima ocazie ce ţi se iveşte. Regret că nu 
pot face mai mult pentru însoțitorii dumitale. Cât priveşte 
pe următorii voştri, nu avea nici o grijă. Îl cunosc pe jefe şi 
ştiu că este un netrebnic; dar îl voi păcăli, îndrumându-l pe 
o cale greşită.... 

După ce Leoncia şi Enrico încălecară pe caii lor, grupul 
celor şase persoane porni din nou la drum. În urma lor 
fermierul îi explică supraveghetorului şef: 

— Este o mare nedreptate ca un om onorabil cum este 
Enrico Solano să fie urmărit de Mariano Vercara e Hijos... 
Ah, dar vom avea noi grijă să le piardă urma, dacă va trece 
pe-aici.... 

— Iată-l! îl întrerupse supraveghetorul, arătând cu mâna 
spre capătul celălalt al plantaţiei. Tocmai sosesc. Probabil 
că sunt în căutare de cai... Sunt bucuros că nu vor avea 
parte să găsească aşa ceva. Se întoarse apoi cu un aer 
preocupat spre peonii care lucrau şi începu să-i înjure spre 
a-i stimula la lucru. 

Prefăcându-se că nu-i observă, fermierul pândea cu 
coada ochiului pe cei care se apropiau cu repeziciune. 
Alvarez 'Torres era în fruntea lor şi el fu primul care-l salută 
pe bătrânul hidalgo. Fermierul îi răspunse cu amabilitate şi- 
| întrebă politicos - totuşi cu o nuanţă de ironie în glas - 
dacă erau în căutare de terenuri petrolifere. 

— Nu, senor, Îi răspunse Torres. Suntem în căutarea lui 
senor Enrico Solano, a fiicei, a fiilor săi şi a doi gringos 
înalţi, care-i însoțesc. Nu-i vrem însă decât pe cei doi 
Qringos... Au trecut pe-aici, senor? 

— Da, au trecut, spuse fermierul. Am crezut că sunt şi ei 
prospectori, căci erau atât de înfriguraţi şi grăbiţi să plece 
mai departe, încât mi-au refuzat scurt ospitalitatea. Dar de 
ce îi căutaţi? Au comis ceva? Ah, dar ce întreb eu?! îl cunosc 
doar pe senor Enrico Solano, este un om prea onest pentru 
a fi bănuit de o faptă ilegală... 

— Ce drum au luat? îl întrebă jefe, ieşind din rândul 
jandarmilor unde stătuse până atunci. 


În timp ce fermierul şi supraveghetorul arătau lui jefe şi 
jandarmilor, care ascultau cu atenţie, o direcţie cu totul 
diferită de aceea luată de cei şase urmăriţi, Torres, care se 
retrăsese mai la o parte, remarcă pe unul dintre, peoni, 
care, sprijinit pe lopata sa, asculta cu interes la cele ce se 
discutau. Şi pe când jefe este astfel păcălit şi se pregătea 
tocmai să dea ordin oamenilor săi să continue urmărirea în 
direcţia aflată, Torres se apropia pe nesimţite de peonul 
care-i atrăsese atenţia şi-i strecură în mână o monedă de 
argint. Peonul primi plata şi, în schimb, îi făcu un semn spre 
adevărata direcţie luată de cei şase fugari; apoi începu din 
nou să lucreze, ca şi când nimic nu se întâmplase. 

Jefe voia tocmai să-şi urmeze jandarmii care, în urma 
ordinelor primite şi porniseră, când Torres îl opri. 

— Nu pe acolo vom merge, spuse el cu voce hotărâtă, ci 
pe dincolo! Indică spre urma adevărată a celor şase. O 
păsărică mi-a şoptit la ureche că prietenul nostru, nobilul 
haciendado, se înşeală şi că cei doi gringos au apucat pe 
acolo, aşa cum spun eu! 

În timp ce urmăritorii dispăreau pe drumul cel bun, 
fermierul şi  supraveghetorul se priviră înmărmuriţi. 
Deodată, supraveghetorului îi veni o idee şi făcând semn 
fermierului, se apropie de peonii care lucrau pe îndelete şi 
începu să-i privească pe rând, în tăcere. Peonul vinovat 
lucra cu hărnicie, părând absorbit de munca sa; dar un alt 
peon de lângă el, i-l indică supraveghetorului. 

— Ah, iată păsărică noastră care a arătat drumul! strigă 
acesta, apucând pe trădător de mâini şi scuturându-l cu 
furie. 

Din zdrenţele peonului căzu atunci moneda de argint, 
preţul trădării. 

— Ah, ha! exclamă haciendado, înțelegând cele 
întâmplate, dar făcându-se că nu pricepe. E oribil! Cum au 
ajuns peonii mei să fie bogaţi? Fără îndoială că acesta a 
omorât pe cineva şi l-a prădat. Să fie bătut spre a-şi 
mărturisi vina! 


Loviturile începură să curgă pe spinarea şi capul 
vinovatului, care printre vaiete şi suspine mărturisi ceea ce 
făcuse pentru a câştiga dolarul. 

— Bate-l bine, bate-l până la moarte, pe bestia asta care 
mi-a trădat cel mai scump prieten, spuse fermierul mânios. 
Ba nu - mai bine, prudenţă! Să nu-l baţi până ce o muri, ci 
numai aproape de moarte. Ne lipseşte mâna de lucru şi nu 
ne putem permite întreaga măsură a pedepsei ce-o merită. 
Bate-l ca să simtă plata pentru mârşăvia ce-a comis, dar în 
aşa fel ca să nu fie nevoit să zacă mai mult de câteva zile. 

Despre chinurile ce urmară, aventurile şi nenorocirile 
peonului, s-ar putea scrie un volum întreg, care n-ar fi 
altceva decât însăşi poema vieţii lui. Şi-apoi, nu este un 
lucru plăcut de-a privi pe cineva care-i rupt în bătaie şi nici 
să povesteşti despre aşa ceva. Este de-ajuns a arăta numai 
după ce-şi primi doar o parte din bătaia ce-i fusese 
rezervată, nenorocita creatură se smuci din mâinile ce-l 
ţineau, lăsându-şi pradă jumătate din zdrenţele cu care era 
îmbrăcat şi fugi în junglă, întrecând mult, în goana lui 
nebună, pe supraveghetorul care nu era obişnuit decât cu 
urmărirea călare a fugarilor. 

Atât de repede fugi peonul, în groaza sa de-a nu cădea 
din nou în mâinile supraveghetorului, încât, fără să-şi dea 
seama, întrecu pe jefe cu însoțitorii săi şi, gonind disperat 
prin vegetaţia încâlcită, dădu peste grupul Solanilor, care 
tocmai treceau peste un mic pârâu. Căzu în genunchi, 
începând să se roage pentru iertare; dar fugarii nu ştiau de 
trădarea lui şi Francis, văzându-l într-o aşa stare de plâns, 
se opri şi-i dădu să bea din sticla sa cu rom, pentru a se 
reface. Se grăbi apoi după ceilalţi, care trecuseră apa, 
lăsând în urmă omul aproape leşinat, pe nisipul de pe mal. 
Nenorocitul se ridică greoi şi murmurând cuvinte 
nearticulate de mulţumire, se afundă în junglă, într-o 
direcţie deosebită; era însă prea slăbit din cauza hranei 
proaste şi a rănilor căpătate şi după puţin timp, puterile îl 
părăsiră şi căzu leşinat pe covorul de verdeață. 


Când Alvarez Torres ajunse la izvor, suflând din greu ca 
un copoi obosit, observă urmele apăsate ale peonului. 
Aşteptă până ce îl ajunse din urmă hoarda ostenită a 
jandarmilor, condusă de jefe, care veneau gâfâind; apoi le 
atrase atenţia asupra urmelor ce dispăreau în desişul 
junglei. După câteva minute de căutare, jandarmii îl 
descoperiră pe peonul leşinat şi-l târâră la luminiş. Trezit 
brutal, începu să se roage din nou să fie iertat; iar când fu 
întrebat dacă întâlnise grupul Solanilor, se grăbi să le 
răspundă că nu-i văzuse. Simţea parcă o mulţumire 
ascunsă, el care trădase, că putea să-şi răscumpere acum 
greşeala. Torres nu voi însă să-l creadă şi bastonul său 
începu să cadă pe capul nenorocitului peon, până când 
acesta, năucit de atâta bătaie, mărturisi adevărul. 

După ce jandarmii, jefe şi Torres se îndepărtară în grabă 
pe urma fugarilor, peonul, buimac şi slăbit, se ridică şi cu 
mers şovăitor o porni spre munţi, spre siguranţă, spre... 
libertate... 


CAPITOLUL IX 


Fugarii îşi continuau marşul prin desimea sălbatică a 
junglei. Cei doi yankei rămăseseră mai în urmă, mergând 
lângă calul obosit al Leonciei. Henry avea poftă de glumit. 

— Vezi, aici în junglă, banii n-au nici o valoare, îl ironiză 
el pe Francis. Nu-ţi pot da nici cai zdraveni şi nici nu-i poţi 
însănătoşi cel puţin pe aceşti doi pe care-i avem, după cât 
se vede, sunt şi ei atinşi de molima ce a omorât animalele 
fermierului. 

— Până acum, nu mi s-a întâmplat niciodată să găsesc 
vreun loc în lumea aceasta, unde banul să nu aibă putere, îi 
replică Francis. 

— Atunci, cu banii poţi obţine câteva înghiţituri de apă 
până şi în infern! îi întoarse Henry propriile-i argumente. 

Leoncia, care se distra ascultându-le convorbirea, bătu 
din palme, arătându-şi astfel admiraţia pentru replica 
frumoasă a lui Henry. 

— Nu pot şti, îi ripostă Francis, zâmbind. N-am fost 
niciodată pe acolo! 

Din nou, Leoncia, aplaudă cu veselie. 

— Şi pentru că veni vorba despre bani, îţi pot spune că 
am chiar o idee ce-ţi va dovedi ce putere au până şi în 
junglă. O voi pune în aplicare chiar acum, continuă Francis. 
Dezlegă în acelaşi timp sacul cu bani de şaua Leonciei; apoi 
adresându-se lui Henry: Tu poţi merge mai departe, eu mai 
rămân puţin... 

— Dar mie trebuie să-mi spui planul tău, Francis, insistă 
Leoncia. Şi, în timp ce tânărul şoptea la urechea fetei ce 
stătea aplecată într-o parte în şa şi îl asculta râzând 
entuziasmată, Henry, care se alipise grupului format de 
Enrico şi fiii săi, se mustra în gând pentru gelozia ce o 
resimțea. 


Mai înainte de a se depărta, mai priviră odată înapoi, 
pentru a-l vedea pe Francis care îşi scosese bloc-notesul şi 
stiloul, scriind ceva în grabă. Ar fi rămas surprinşi dacă ar fi 
putut citi; ceea ce scrisese Francis pe fila de carnet era, pe 
cât de scurt, pe atât de lămuritor şi anume, cifra „50”. După 
ce o aşeză într-un loc mai bătătorit pe mijlocul cărării, o 
acoperi cu o monedă de argint. Scoase apoi din sac încă 
patruzeci şi nouă de monede şi le presără pe rând mai 
departe; apoi alergă grăbit după însoțitorii săi care nu se 
mai vedeau. 

Augustino, jandarmul cel atât de tăcut când era treaz şi 
care predica limbut, la beţie, ştiinţa tăcerii, mergea în 
fruntea grupului, cu capul plecat, urmărind cu ochi de copoi 
semnele lăsate de trecerea fugarilor, pe poteca încâlcită. 
Deodată, se opri surprins şi privirile i se aprinseră de 
flacăra lăcomiei, la vederea unui dolar argintiu, ce acoperea 
o filă de hârtie. Ridică în grabă moneda şi hârtia; pe prima 
o vâri în buzunar, iar pe a doua i-o întinse lui jefe. Torres 
privi peste umărul său şi citi la rându-i mirat, misteriosul 
„5D0”. Jefe scoase o exclamaţie de dispreţ şi indiferenţă 
zvârlind hârtia ca pe un lucru fără valoare. Augustino era 
însă prea curios pentru a o lăsa şi ridicând-o, privi gânditor 
cifra „50”. Tocmai când îşi frământa mintea cu dezlegarea, 
strigătul lui Rafael anunţă descoperirea unui alt dolar. 
Atunci, Augustino înţelese. Însemna că mai erau de cules 
restul monedelor până la cincizeci - cifra misterioasă!... 
Aruncă hârtia şi, aplecându-se la pământ, începu să caute 
înfrigurat monedele de argint, în timp ce restul jandarmilor 
se grăbi să-l imite spre marea indignare a lui jefe şi Torres, 
care se porniră pe înjurături şi ameninţări. 

Când jandarmii nu mai putură descoperi nici o monedă, 
se ridicară, începând să-şi numere banii găsiţi. În total, erau 
numai patruzeci şi şapte. 

— Mai sunt încă trei dolari de căutat, strigă Rafael. La 
această constatare, se aruncară cu toţii din nou la pământ, 
răscolind terenul cu înfrigurare. După cinci minute, cele 


trei monede fură, în sfârşit, descoperite. Abia atunci se 
gândiră să alerge după Torres şi şeful lor, care dispăruseră 
din vedere, pe cărarea întortocheată. 

La distanţă de o milă mai încolo, 'lorres încercă să 
ascundă un dolar strălucitor ce zăcea pe pământul moale al 
potecii, călcându-l cu talpa, dar ochiul de vultur al lui 
Augustino era prea vigilent, ca să poată fi păcălit; se aplecă 
îndată şi cu degetele nervoase râcâi pământul, scoțând 
dolarul la iveală. Din experienţa căpătată, ştia că acolo unde 
se găsea un dolar, trebuia să mai fie şi alţii. Grupul se opri 
deci şi în timp ce şefii lor blestemau mânioşi, jandarmii 
începură să sondeze terenul într-o parte şi alta a cărării. 

Vicente, un jandarm cu faţa rotundă ca o lună plină, fu 
primul care descoperi noua enigmă. Se strânseră cu toţii, 
ca o haită de ogari ce au ajuns la vizuina vânatului, în jurul 
unui copac bătrân şi găunos, de aproape şapte metri în 
înălţime; era un arbore foarte gros. La trei metri de la 
pământ, se găsea o scorbură. La gura ei, prinsă cu un spin, 
era o filă de carnet, identică acelei pe care o găsiseră mai 
înainte. Pe ea, stătea scris: „100”. 

Se produse un vacarm şi o învălmăşeală de nedescris, 
căci fiecare căuta să se caţere primul spre scorbura 
promițătoare, dar gaura era prea sus pentru a putea fi 
ajunsă cu mâinile şi trunchiul, prea gros spre a fi urcat. 
După câteva încercări zadarnice, rămaseră gânditori, 
contemplând deschizătura cu lăcomie. 

— Chiar dacă ne-am căţăra până acolo, reflectă 
Augustino, tot n-am putea ajunge cu mâinile până în fundul 
scorburii, iar deschizătura e prea mică pentru a putea trece 
corpul prin ea... 

— Să cioplim copacul până ajungem la fundul scorburii, 
strigă Rafael, începând să ciocănească scoarţa cu mânerul 
securii, pentru a stabili adâncimea găurii. Vom tăia cu toţii 
copacul şi-apoi vom împărţi egal ceea ce găsim. 

Degeaba îi ameninţă jefe că la înapoierea în San Antonio 
îi va trimite pe toţi în închisoarea din San Juan, unde vor 


putrezi de vii; jandarmii nu fură de loc impresionați. 

— Mulţumim lui Dumnezeu că nu suntem în San Antonio, 
spuse Augustino, rupând sigiliul tăcerii, în scopul de a-şi 
dovedi înţelepciunea. 

— Suntem oameni săraci - şi vom împărţi cinstit între noi, 
adăugă şi Rafael. Augustino are dreptate, suntem bucuroşi 
că nu ne aflăm în San Antonio. Acest gringo bogat presară 
pentru noi, de-a lungul drumului, într-o zi, atâţia bani cât 
câştigăm cu toţii într-un an, acolo de unde venim; eu unul 
sunt pentru revoluţie, când sunt atât de mulţi bani... 

— ... şi cu bogatul gringo drept călăuză, îl completă 
Augustino. Atât timp cât va conduce el în acest fel, eu unul îl 
voi urma cu devotament. 

Rafael îl aprobă cu un semn din cap şi adăugă, clipind 
semnificativ spre Torres şi jefe: 

— Da; numai că aceştia nu ne lasă să culegem ceea ce 
bunătatea divină a semănat pentru noi... Dar ce ne pasă de 
ei! Suntem oameni liberi, nu sclavi. Lumea este mare. 
Cordilierii sunt aproape. Vom fi cu toţii bogaţi şi liberi. Vom 
putea trăi în munţi, unde femeile indiene sunt frumoase şi 
atrăgătoare... 

— Vom putea scăpa astfel de nevestele noastre din San 
Antonio, spuse Vicente. Şi acum, hai să tăiem copacul 
comorii! 

Machetelei5* începură sa se afunde în lemnul ros de 
vreme al copacului găunos şi în curând ajunseră la 
scorbură. După ce luară banii dinăuntru, îi numărară şi 
împărţiră egal, nu o sută de dolari cum se aşteptaseră, ci... 
o sută patruzeci şi şapte. 

— E foarte darnic, acest gringo, spuse Vicente. Ne lasă 
mai mult decât promite. Nu cumva o mai fi? 

Începură din nou căutarea şi după ce toată scorbura fu 
răscolită, mai scoaseră; dintre surcele şi putregai încă cinci 
monede, fapt ce-l făcu pe jefe şi Torres să dispere şi mai 
mult pentru întârzierea ce o sufereau. 


— Nici nu-şi mai dă osteneala să-i numere, acest gringo 
bogat, mărturisi Rafael cu admiraţie. Deschide sacul lui 
miraculos şi, zrrr... lasă banii să curgă - atâta tot!... Cred că 
este sacul acela cu care a fugit din San Antonio, după ce a 
spart zidul închisorii noastre. 

Plecară din nou la drum, spre satisfacția celor doi şefi. 
După o jumătate de oră de mers, ajunseră la o fermă 
părăsită, aproape în ruină şi acoperită de vegetaţia 
sălbatică a junglei; Pe locul unde pe vremuri fusese curtea 
şi care acum era năpădit de ierburi şi bălării, se găsea un 
puț aproape năruit... şi pe ghizdurile lui. Era prinsă 
obişnuita bucată de hârtie pe care scria, de data aceasta, 
„300”. 

— Să fie binecuvântat bogatul gringo!... Este o adevărată 
avere aici, strigă Rafael. 

— Diavolul să-l tortureze pe veci, în fundul celui mai 
întunecat iad! fu contribuţia lui 'Iorres, la urarea 
jandarmului. 

— Trebuie să recunoaştem că plăteşte mai bine ca senor 
Regan al dumitale, îi replică jefe rânjind, spre disperarea şi 
dezgustul lui Torres. 

— O să se termine o dată banii afurisitului, ripostă 
Torres, că doar sacul său nu o fi vrăjit. Va trebui după cât se 
pare, să culegem mai întâi tot ceea ce seamănă pentru 
bestiile acestea - şi apoi să punem mâna şi pe el. 

— Haideţi, camarazi, se adresă jefe, jandarmilor, cu glas 
mieros. Acum să ne continuăm urmărirea şi mai târziu, 
după ce ne vom îndeplini misiunea, ne vom întoarce aici şi 
veţi putea lua banii... 

Augustino îşi rupse iarăşi sigiliul tăcerii. 

— Nu se poate şti niciodată când şi cum te întorci... şi 
dacă te mai întorci vreodată! anunţă el cu pesimism. 
Iluminat de raza înţelepciunii sale şi încurajat de izbânda 
primelor cuvinte, dădu drumul altei maxime, mai practică: 
Trei sute de arginţi în mână valorează mai mult decât trei 


milioane ce s-ar găsi în fundul unui puţ pe care poate să nu- 
| mai vedem niciodată! 

— Trebuie să coboare cineva în fântână, vorbi Rafael, 
încercând rezistenţa frânghiei ce mai se găsea pe roată. 
Vedeţi, sfoara este încă solidă şi poate susţine greutatea 
unei persoane. Cine este bravul care va cobori în puț? 

— Eu, spuse Vicente. Eu sunt bravul care voiesc să 
cobor... 

— Ca să furi jumătate din ceea ce vei găsi, îşi exprimă 
Rafael îndată bănuiala. Dacă voieşti să cobori, trebuie mai 
întâi să ne arăţi banii ce-i ai la tine, iar după ce te tragem 
sus, te vom căuta spre a vedea tot ce ai găsit în puț. Numai 
după ce vom fi împărţit drept, îţi vor fi înapoiaţi şi ceilalţi 
pesos ai tăi. 

— Atunci nu mai vreau să cobor; să-mi risc eu viaţa 
pentru nişte camarazi care nu se încred în mine! anunţă 
Vicente supărat. Mai ales că, neţinând seama de ceea ce se 
găseşte în puț, sunt tot atât de bogat ca oricare dintre voi. 
Atunci, de ce să mai cobor? Am auzit despre oameni care au 
murit în fundul puţurilor. 

— La dracu! Să coboare odată cineva! strigă jefe 
exasperat. Repede! Repede! 

— Eu sunt prea gras şi frânghia nu este îndeajuns de 
tare 

— Nu voi cobori în puţ, spuse Vicente. 

Privirile tuturor se îndreptară atunci spre Augustino cel 
tăcut, care vorbise în ultimile ore mai mult decât obişnuia 
să vorbească într-o săptămână. 

— Guillermo este cel mai subţire şi cel mai uşor dintre 
noi, rosti Augustino cu glas de oracol. 

— Guillermo va cobori în puț! strigară în cor ceilalţi. 

Guillermo însă nu voia să audă, privi cu groază în fundul 
negru al puţului şi se îndepărtă în grabă, făcându-şi cruce şi 
clătinând capul. 

— Nici pentru comoara sacră din oraşul cel ascuns al 
Mayaşilor nu voi cobori, murmură el. 


Jefe era la capătul răbdării; cu un gest hotărât scoase 
revolverul şi privi la ceilalţi pentru confirmare. Cu clipiri din 
ochi şi semne elocvente, îl aprobară cu toţii. 

— Pentru binele tău, te sfătuiesc să cobori în puț, îl 
ameninţă el pe micul jandarm. Şi grăbeşte-te, căci altfel te 
aranjez eu în aşa fel, încât niciodată nu vei mai fi în stare să 
cobori sau să urci, ci vei rămâne aici să putrezeşti în veci 
lângă acest puț blestemat... Nu este aşa, camarazi, că îl voi 
împuşca dacă nu coboară? 

— Da, da, aşa este! strigară jandarmii, nerăbdători. 

Cedând hotărârii unanime, Guillermo, cu degetele 
tremurătoare, îşi numără banii ce-i avea şi plin de teamă, 
mai mult împins de ceilalţi, se aşeză în găleata cea veche, 
făcându-şi cruce în timp ce era lăsat încet în puț. 

— Opriţi! strigă el deodată. Opriţi! Opriţi! Apă! Am dat de 
apă! 

Cei de sus îl reţinură suspendat prin contragreutatea lor. 

— Să-mi daţi zece pesos peste ceea ce mi se cuvine, 
strigă omul din puț. 

— Îţi vom da... o baie! fu răspunsul batjocoritor al 
celorlalţi, apoi, pe diferite tonuri; le vom umple cu apă 
până vei crăpa! Vom tăia sfoara! Vom fi cu unul mai puţin la 
împărţirea banilor! 

— Apa nu-i de loc plăcută, sună vocea lui Guillermo, ca şi 
glasul unei fantome ce venea din adâncuri întunecate. Este 
plină de mâl în care mişună şopârle dezgustătoare şi mai se 
află aici şi o pasăre moartă care pute îngrozitor. Poate că 
sunt şi şerpi. Treaba care trebuie s-o fac. Numai ea merită 
zece pesos în plus!. 

— Te vom scufunda! îi strigă Rafael, ca un ecou 
neînduplecat. 

— “Te voi împuşca, dobitocule! îi zbieră şi jefe, scos din 
fire. 

— N-aveţi decât să mă scufundaţi sau să mă împuşcaţi, se 
auzi glasul lui Guillermo cu un accent lugubru. Ce veţi 


câştiga cu aceasta? Comoara va rămâne tot în fundul 
puţului. 

Se făcu o clipă de tăcere, în care cei de la suprafaţă se 
întrebau unii pe alţii, din priviri, ce trebuie să facă. 

— Şi cei doi gringos aleargă tot mai departe... — poate 
chiar să ne scape! spuse Torres cu mânie. Frumoasă 
Vercara e Hijos! 

— Ce vrei să fac? Aici nu suntem în San Antonio, îi ripostă 
jefe, la fel de mâniat. Suntem în desişurile Juchitanului. 
Oamenii mei sunt supuşi în San Antonio; dar aici, în junglă, 
trebuie mânuiţi cu delicateţă, altfel devin sălbatici şi ce se 
poate întâmpla în acest caz cu noi doi? 

— E blestemul aurului, filosofă 'Torres cu tristeţe, dându- 
se bătut. Aproape că te face fără voie un socialist aceşti 
blestemaţi de gringos care umplu balanţa justiţiei cu aur... 

— Cu argint, îl corectă jefe. 

— Să te ia dracu! îi spuse Torres enervat. După cum ai 
arătat dumneata însuti adineauri, nu suntem în San 
Antonio, ci în desişurile Juchitanului şi aici pot să te trimită 
în voie la dracu... Dar de ce să ne certăm din cauza 
dispoziţiei dumitale proaste, când bunăstarea şi 
prosperitatea noastră ne cere să fim uniţi? 

— Şi apoi, se auzi vocea lui Guillermo din fundul puţului, 
apa nu este adâncă, de abia dacă are un metru şi ceva 

— Deci nu mă puteţi îneca... Am pipăit fundul şi am găsit 
patru arginţi. Fundul este pardosit cu bani. Spuneţi, îi lăsaţi 
să se ducă Naibii, sau preferaţi să primesc zece pesos în 
plus, pentru treaba asta murdară? Apa miroase ca un 
cadavru de curând dezgropat. 

— Da! Da! îi răspunseră ceilalţi. Îţi dăm! Îţi dăm! 

— Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! le strigă Jefe. 

Din fundul puţului se auzi îndată plescăitul apei murdare 
şi blesteme; din uşurarea ce se produsese în menţinerea 
frânghiei, înţeleseră că Guillermo părăsise găleata şi 
bâjbâia după bani. 


— Pune-i în găleată, pe Cei care-i aduni, bunule 
Guillermo, îl sfătui Rafael. 

— Mai bine îi bag în buzunare, veni răspunsul de jos. 
Dacă aş strânge banii în găleată şi i-aţi scoate afară, s-ar 
putea întâmpla să mă uitaţi pe mine aici. 

— Greutatea ta şi-a banilor poate rupe frânghia 
argumentă Rafael. 

— Aşa este, dar stai că am altă soluţie, spuse Guillermo. 
Vii şi tu aici. Apoi, mă scot afară pe mine. După aceea, va fi 
trasă comoara. La urmă, vei fi şi tu scos afară, în felul 
acesta, dreptatea va triumfa. 

Rafael rămase cu gura deschisă, nemaifiind în stare să-i 
răspundă. 

— Ei, ce faci Rafael, vii? 

— Nu, răspunse acesta. Pune tot argintul în buzunare şi 
vino odată cu el. 

— Îmi vine să-mi blestem tot neamul din care mă trag, fu 
observaţia plină de nerăbdare a lui jefe. 

— Eu am şi făcut asta, spuse Iorres. 

— Haideţi, trageţi-mă afară acum! Guillermo. Am totul în 
buzunare - afară de mirosul ăsta infect. Mai repede, că mă 
sufoc. Dacă mă prăpădesc aici, cei trei sute de pesos vor 
pieri împreună cu mine, dar ce spun eu? Sunt mai mulţi de 
trei sute. De data aceasta cred că şi-a golit sacul! 

În sus, pe poteca şerpuită unde drumul se preface în 
urcuş, iar caii, de-abia mai înaintau istoviţi, Francis, în mers 
repede, îi ajunse din urmă pe ceilalţi şi se alătură de Henry. 

— Niciodată n-am să călătoresc fără bani sunători la 
mine şi mai ales cât mai mulţi, mărturisi Francis bine dispus 
şi apoi începu să le povestească cele întâmplate la ferma 
părăsită. Nu mi-am dat seama până acum că banul poate 
avea atâta putere asupra oamenilor. Când i-am văzut 
îmbulzindu-se la gura puţului, mi-au făcut impresia că sunt 
o haită de lupi flămânzi. Nu aveau de loc încredere unul în 
altul şi nu lăsau pe nimeni să coboare în puț mai înainte de 
a-şi lăsa la suprafaţă toţi banii ce-i avea la el. S-au luat la 


ceartă şi nu ştiau ce să facă, dar jefe, cu revolverul în mână, 
îl sili pe cel mai slab şi mai uşor dintre el să se bage în 
fundul fântânii; iar când acesta ajunse jos, începu să-i 
şantajeze pe cei de afară, pretinzând un plus de bani peste 
ceea ce i se cuvenea. Ceilalţi primiră, dar după ce l-au scos 
afară, s-au răzbunat, trăgându-i o bătaie zdravănă. Când 
am părăsit tufişul unde eram ascuns, încă îl mai băteau. 

— Acum, sacul s-a golit, spuse Henry. 

— Aşa este, încuviinţă Francis şi acest fapt este latura 
tristă a aventurii noastre. Dacă aveam bani din plin, aş fi 
reuşit să-i ţin tot timpul pe urmăritori departe de noi. Mi-e 
teamă însă că am fost prea generos, nu mi-am dat seama 
cât de modeşti sunt bieţii jandarmi... Ah, dar am pierdut din 
vedere să-ţi spun ceva interesant, Henry: lorres, senor 
Torres, senor Alvarez 'Torres, cavalerul acela elegant, vechi 
prieten al familiei Solano, conduce pe urmăritori împreună 
cu jefe. Era furios din cauza întârzierii pricinuite de lăcomia 
pentru bani a jandarmilor. L-am auzit certându-se cu jefe şi 
chiar înjurându-l. 

După cinci mile de urcuş, cei doi cai - al Leonciei şi al 
tatălui său - sleiţi de puteri, de-abia se mai puteau ţine pe 
picioare, îngreunând înaintarea. După o scurtă dezbatere, 
Francis hotări să rămână în urmă pentru a-i împiedica pe 
urmăritori să-i ajungă, între timp, ceilalţi aveau să continue 
drumul sub protecţia lui Henry. După ce grupul plecă, 
Francis, mergând mai încet, înainta la rându-i, oprindu-se 
din când în când pentru a şterge urmele lăsate de fugari. La 
un moment dat, ajunse într-un loc unde semnele lăsate de 
copitele cailor erau curios nuanţate. Cercetându-le mai de 
aproape, putu vedea că erau umplute cu un lichid gros de 
culoare brună; constată că este păcura ce se infiltrase de la 
şuvoiul principal la care ajunse în curând. Forma un 
adevărat râu de petrol ce se scurgea din sus, de la un puţ 
de extracţie rudimentar, vărsându-se probabil într-un 
rezervor aflat mai jos. Francis nu fu deloc tentat să treacă 
peste el, preferă să rămână de partea unde se afla şi să 


aştepte. Se aşeză pe un colţ de stâncă, îşi puse carabina 
într-o parte, revolverul în cealaltă şi răsucindu-şi o ţigară, 
începu să fumeze în linişte. 

Soarta voi să se mai amestece odată în această 
întâmplare, căci numai ea fu aceea care îl introduse din nou 
în acţiune pe peonul fugar... în drumul lui spre munţi, spre 
libertatea mult dorită, nenorocita creatură dădu peste 
Francis. 

Ceva mai înainte, acest om nefericit, aşezat şi el pe o 
piatră, cu picioarele ferite de atingerea cu petrolul îşi 
răsucea o ţigară pe care a aprinse şi începu s-o fumeze, 
contemplând ţiţeiul ce curgea în vale. Zgomotul făcut de 
nişte oameni care se apropiau îl făcu să tresară şi să se 
ascundă grăbit în tufişurile din jur, de la adăpostul cărora 
văzu apărând doi străini. Se apropiară de puţul principal şi 
învârtind o roată de fier cu ajutorul căreia se regula 
presiunea, opriră în parte scurgerea de petrol. 

— Mai mult nu se poate, explică unul dintre ei, care 
părea a fi şeful. Încă o răsucire şi presiunea ar face să 
explodeze tuburile - aşa mi-a spus, plin de grijă, inginerul 
venit din New York, săptămâna trecută. 

Trebuie să se mulţumească numai cu atât, lăsând o 
cantitate mai mică de petrol să se scurgă printre zăgazurile 
strânse şi să alunece spre vale ca un şuvoi, peste terenul 
înclinat. De abia terminaseră cei doi operaţiunea de 
zăgăzuire, când un grup de călăreţi îşi făcu apariţia; 
peonul, din ascunzătoarea lui, recunoscu în noii veniţi pe 
haciendado, stăpânul său, pe supraveghetorul acestuia şi 
câţiva fermieri vecini, cu oamenii lor, care, desigur, fuseseră 
atraşi de urmărirea peonului fugar, întocmai cum alţii sunt 
ispitiţi de vânătoare sau de pescuit. Desigur că tot aceşti 
vecini fuseseră aceia care puseseră caii lor la dispoziţia 
bătrânului hidalgo, pentru prinderea fugarului. 

Întrebaţi, cei doi petrolişti răspunseră că nu văzuseră pe 
nimeni, iar „vânătorii” plecară în goană mai departe în 
urmărirea „vânatului”. 


Peonul aşteptă în linişte, îşi fumă ţigara până la capăt şi 
cugetă profund. Când „atmosfera” îi păru lipsită de orice 
primejdie, îşi părăsi ascunzătoarea şi se duse direct spre 
puţul de petrol. Ca rezultat al profundei sale meditații, 
peonul întoarse mecanismul de deschidere a stăvilarului 
până la refuz, privind apoi vrăjit la revărsarea abundentă a 
petrolului, sub forţa presiunii subterane şi la scurgerea lui 
de-a lungul şanţului, ca un adevărat rău de munte, cu 
gâlgâiri şi bolboroseli: Remarcă, de asemenea, şuieratul 
gazelor ce ţâşneau dimpreună cu petrolul; nu-şi dădu 
seama însă de importanţa lor şi ceea ce îi salvă viaţa în acea 
clipă, fu faptul că nu mai avea chibrituri. În zadar îşi răscoli 
el zdrenţele şi căută în păru-i stufos sau după urechi, căci 
nu mai găsi nimic; ultimul băţ de chibrit îl întrebuinţase să- 
şi aprindă ţigara. 

Mai aruncă o privire înspre râul de petrol, al cărui 
creator îşi dădea seama cu o diabolică satisfacţie că este el 
şi amintindu-şi de drumul din munte aflat mai jos, începu să 
coboare panta, nimerind drept în locul unde se afla Francis; 
acesta îl primi cu revolverul întins. Peonul căzu în genunchi, 
cuprins de spaimă şi bâigui cuvinte de îndurare, cerând să 
fie iertat de omul pe care îl trădase de două ori în acea zi. 
Francis îl studiase, la început fără a-l putea recunoaşte, din 
cauza feţei pline de răni pe care sângele se închegase 
formând o mască hidoasă. 

— Amigo, amigo, îngână peonul, clănţănind dinţii de 
teamă. 

În acea clipă, Francis auzi dinspre drumul din josul 
muntelui zgomotul unor paşi. În aceeaşi clipă, recunoscu în 
peonul îngenunchiat la picioarele sale. Pe sărmana creatură 
căreia îi dăduse mai înainte să bea rom pentru a-şi reface 
puterile. 

— Ei bine, amigo, spuse Francis în limba ținutului, se 
pare că sunt aproape să-ţi dea de urmă. 

— Mă vor omori; îmi vor trage o bătaie soră cu moartea; 
sunt foarte mânioşi, se tângui omul, cu glasul tremurând. 


Dumneata, senor eşti singurul meu prieten, tatăl şi mama 
mea... salvează-mă, senor! 

— Ştii să tragi cu puşca? îl întrebă Francis, privindu-i cu 
milă. 

— Mai înainte, de a mă vinde, ca sclav, am fost vânător în 
Cordilieri, fu răspunsul peonului. 

Francis îi dădu revolverul şi după ce îi făcu semn să se 
pituleze la adăpostul blocului de piatră, îl instrui să nu 
tragă fără rost, risipind inutil muniţia. Şi în timp ce să aşeza 
la rându-i în adăpost, nu se putu opri de a cugeta: „Fără 
îndoială că în Tarrytowni$*, jucătorii de golf sunt la ora 
aceasta pe teren... Doamna Bellingham, sunt sigur ca stă ca 
de obicei în veranda clubului, întrebându-se ce să facă 
pentru a-şi plăti cele trei mii de puncte pe care le datora şi 
sperând într-o schimbare favorabilă a şansei... Iar eu... sunt 
aici, departe de casă... încolţit de urmăritori, lângă un râu 
de petrol...” 

Gândurile îi fură brusc întrerupte de apariţia în josul 
potecii a lui jefe, Torres şi a jandarmilor. Fără să piardă o 
clipă, tânărul trase un foc de carabină şi tot atât de brusc 
urmăritorii dispărură. Nu putea şti dacă lovise pe vreunul 
dintre ei, sau dacă inamicii săi făcuseră numai o retragere 
strategică. De fapt, aceştia nu doreau o luptă deschisă şi se 
grăbiseră să se pună la adăpostul stâncilor sau să se 
ascundă prin tufişuri. Francis şi peonul făcură la fel, 
schimbându-şi din când în când poziţiile. 

După o oră, în carabina lui Francis nu se mai găsea decât 
un singur cartuş. Peonul, ca rezultat al instrucţiunilor 
primite, mai păstrase în revolver două gloanţe. Acestea 
formau întreaga muniţie de care mai puteau dispune... Dar 
în timpul acestei ore de întârziere a urmăritorilor, Leoncia 
avusese timp, împreună cu ai săi să se pună la adăpost. 
Francis era sigur că putea în orice clipă să se salveze, 
trecând peste râul de petrol. Astfel că situaţia era destul de 
bună; ar fi fost însă şi mai bună dacă în acelaşi timp n-ar fi 
apărut din susul muntelui un alt grup de oameni care 


trăgeau focuri de arme în timp ce coborau pitulându-se 
după trunchiurile arborilor. Noii atacatori nu erau alţii 
decât fermierul şi însoțitorii săi, în goana lor după peonul 
fugar; dar Francis nu putea şti aceasta. Concluzia sa fu că 
erau alţi inamici care-i doreau distrugerea. Împuşcăturile 
ce le risipeau era de altfel o dovadă că nu se înşela. 

Peonul se târî lângă el, îi arătă că mai rămăseseră două 
cartuşe în revolverul pe care i-l restitui şi-l rugă stăruitor 
să-l dea cutia lui de chibrituri. După ce Francis i-o dădu, 
omul îi făcu semn să treacă de partea cealaltă şi să urce pe 
panta opusă. Pe jumătate conştient de intenţia sărmanei 
creaturi, Francis îi urmă indicaţiile mai trimițând ultimele 
focuri de revolver înspre urmăritori. 

De-abia trecuse de partea cealaltă, că râul de petrol 
izbucni în flăcări, pe locul unde peonul aruncase chibritul 
aprins. În clipa următoare, puţul însuşi era un vulcan în 
erupție, revărsând un torent de gaze şi petrol aprinse în 
jos, spre grupul lui Torres şi jefe. 

Dogoriţi de căldura incendiului, Francis şi peonul se 
căţărară pe panta abruptă a râpei din partea opusă, ocolind 
locul în flăcări şi în fugă grăbită, ajunseră repede la poteca 
îngustă ce urca spre culmea munţilor. 


GAPIIOLUL X 


În timp ce Francis şi peonul urcau grăbiţi cărarea 
stâncoasă, la adăpost de râpa în flăcări, urmăritorii fură 
siliţi să se retragă sus pe celălalt perete prăpăstios al râului 
de petrol, pentru a se feri de flăcările ce-i opreau să mai 
treacă dincolo. Din mers, peonul mai privi odată înapoi şi 
deodată scoase o exclamaţie de încântare, arătând cu mâna 
o nouă coloană de fum negru şi gros, ce începea să se ridice 
de lângă primul puț în flăcări. 

— Au mai luat foc şi altele! chicoti el. Vor arde toate 
puţurile! “Toate! Aşa vor plăti ei şi întreaga lor rasă de 
asupritori, pentru nenumăratele lovituri de gârbaci ce mi- 
au tras... Ha, ha! Mai jos, este un lac întins de petrol, cât 
trecătoarea Juchitan, atât este de marel!... 

Francis îşi aminti de rezervorul uriaş despre care-i 
vorbise bătrânul haciendado şi care conţinea, după spusele 
acestuia, o cantitate imensă de petrol, lăsată la voia 
întâmplării, fără nici un acoperământ. 

— Cât valorezi? îl întrebă el, brusc, pe peon, cu o 
aparentă lipsă de interes. 

Peonul nu-l înţelese însă. 

— Cât valorează hainele de pe tine şi tot ceea ce mai ai în 
afară de astea? 

— Jumătate de peso; ba nu, o jumătate de jumătate de 
peso, îi explică cu tristeţe, contemplându-şi rămăşiţele de 
îmbrăcăminte ce mai atârnau pe el. 

— Şi altceva nu mai ai? 

Bietul om ridică din umeri, arătându-şi astfel resemnarea 
sa faţă de sărăcie; apoi adăugă cu amărăciune: 

— Nu mai am nimic altceva decât o datorie... am să dau 
două sute cincizeci de pesos. Pentru asta, tot restul vieţii 


mele aparţine creditorilor. Înţelegeţi de ce sunt sclavul 
fermierului. 

— Ptii! nu se putu opri Francis de a-şi exprima mirarea. 
Valorează două sute cincizeci de pesos - o sumă de nimic!... 
şi totuşi, dă foc la o cantitate de petrol în valoare de 
milioane... Şi dacă presiunea petrolului reuşeşte să sfărâme 
zăgazurile rezervorului, există posibilitatea, ca întreg 
terenul petrolifer din împrejurimi să ia foc, ceea ce ar 
reveni la o valoare de, să zic aproape un bilion de dolari... 
Ascultă, măi băiatule! Păi socotind paguba, ce o pricinuieşti 
faţă de valoarea ta, rezultă că eşti cineva - un adevărat 
hombre. Crede-mă! 

Din toată disertaţia lui Francis, peonul nu înţelese nimic 
altceva decât cuvântul „hombre”. 

— Da, sunt om! exclamă el cu mândrie, îndreptându-şi 
capul plini de răni şi umflându-şi pieptul. Sunt un hombre şi 
sunt şi un Maya! 

— Cum? Un indian Maya, tu? îl întrebă Francis 
batjocoritor. 

— Jumătate Maya, se corectă repede peonul. Tata este 
Maya curat; dar o nevastă Maya din Cordilieri nu i-a fost pe 
plac. A trebuit să iubească o corcitură din tierra caliente. 
Aşa m-am născut. Mai târziu însă, l-a părăsit, fugind cu un 
negru din Barbados şi tata a plecat înapoi în munţi. Mie, ca 
şi tatii, mi s-a întâmplat acelaşi lucru; m-am îndrăgostit de o 
mulatră din tierra caliente. Ei însă îi plăceau banii şi cum 
eram cuprins de frigurile dragostei, m-am vândut ca peon 
pentru două sute de pesos pe care i-am dat ei. Timp de cinci 
ani am fost sclav la plantație; am fost bătut, schingiuit şi 
uite, senor, cu ce m-am ales! Femeia m-a părăsit şi, după 
cinci ani de muncă, datoria mea, în loc să scadă, a crescut, 
căci acum este de doua sute cincizeci de pesos!... 

În vreme ce Francis Morgan şi peonul cel persecutat de 
spartă se grăbeau spre Cordilieri, pentru a-i ajunge pe 
ceilalţi fugari şi în timp ce terenul petrolifer din Juchitan 
continua să ardă cu tot mai multă furie, departe, în creierul 


munţilor, se pregăteau alte evenimente destinate să-i 
strângă laolaltă atât pe fugari cât şi pe urmăritorii lor; 
aceştia erau Francis, Henry, Leoncia şi Solanii; peonul şi 
fermierii care-l urmăreau; jandarmii, jefe politico şi cu ei, 
Alvarez Torres, nerăbdător de-a pune mâna atât pe răsplata 
promisă de Thomas Regan, cât şi pe... „regina visurilor 
sale”... Leoncia Solano... 

Într-o peşteră, sus pe o culme, şedeau un bătrân şi o 
femeie. Cina i-ar fi privit, ar fi remarcat repede că femeia 
era o tânără drăguță, o metisă'!. La lumina unei lămpi 
rudimentare de ulei, citea cu glas tare dintr-un volum legat 
în piele, o traducere, spaniolă a lui Blackstone. Amândoi 
erau cu picioarele goale şi drept unice veşminte purtau un 
fel de tunici simple de pânză, ce le ajungeau până sub 
genunchi.  Basmaua  creolei  alunecase pe spate, 
descoperindu-i buclele bogate de păr negru. Moşneagul 
purta pe cap o glugă întocmai ca şi unii călugări. Faţa-i 
mândră, de ascet, cu nas acvilin, era pur spaniolă. Don 
Quijote nu putuse avea un mai pur profil de nobil spaniol. 
Existau, totuşi, deosebiri; cea mai evidentă dintre toate era 
aceea că ochii acestui bătrân erau scufundaţi de-a pururi în 
întunecimile orbirii. Niciodată n-ar fi putut vedea aievea o 
moară de vânt pe care s-o atace. 

Aşa cum şedea, ascultând cele ce-i citea frumoasa creolă, 
amintea pe „Gânditorul” lui Rodin. Cu toate acestea, nu se 
putea spune că este un visător sau un cavaler al fanteziei 
sale, ca Don Quijote. În ciuda faptului că era orb, bătrânul 
avea o fire energică, de om activ şi sufletul său, departe de 
a fi orbit, putea pătrunde până în adâncul lucrurilor, până 
în inima şi sufletul lumii, citindu-se în voie păcatele ascunse, 
patimile şi virtuțile ei... 

Cu un semn din mână; ceru fetei să facă o pauză în 
citirea ei; apoi începu să cugete cu voce tare asupra celor 
citite. 

— Legea omului, spuse el pe un ton plin de siguranţă, 
este astăzi un joc al înţelepciunii. Nu dreptatea, ci 


inteligenţa este caracteristica legii în zilele noastre... Şi 
totuşi legea este lege; este bună şi necesară pentru oameni, 
deşi, în practică, a mers prea departe. Judecătorii şi avocaţii 
se lasă răpiți de jocul inteligenţei şi al dibăciei, uitând 
adesea părţile. Împricinaţilor din faţa lor, care aşteaptă de 
la ei nu dibăcie şi întrecere, ci justiţie, dreptate... De aceea 
îl aprob pe bătrânul Blackstone când spune că la baza legii 
de astăzi, la începutul clădirii edificiului legii, este 
cercetarea - cercetarea sinceră şi cinstită a dreptăţii, de 
către oameni drepți... 

Bătrânul se opri din vorbit şi începu să mediteze în 
tăcere, amintind din nou pe „Gânditorul” lui Rodin, în timp 
ce tânăra metisă îi aştepta semnul obişnuit pentru a 
reîncepe lectura. În cele din urmă, ca şi cum ar fi terminat o 
cugetare profundă, în care cântărise universul în balanţa 
gândirii sale, bătrânul vorbi din nou: 

— Dar noi cei de aici, din Cordilierii din Panama, avem 
legea noastră, care este dreaptă şi nepărtinitoare. Nu 
lucrăm pentru nimeni şi nu servim pe nimeni. Suntem 
liberi!... Citeşte mai departe, Mercedes. Blackstone are 
totdeauna dreptate, dacă este bine interpretat; aceasta 
este ceea ce se cheamă un paradox - şi este exact ceea ce 
sunt legile moderne, de cele mai multe ori: paradoxe. 
Citeşte mai departe. Blackstone este adevărata bază a legii 
umane - dar, oh, câte nedreptăţi sunt comise de către 
oameni deştepţi în numele său! 

Câteva minute mai târziu, bătrânul orb ridică fruntea şi 
adulmecând aerul cu nările-i sensibile, îi făcu semn creolei 
să tacă. Urmărindu-i exemplul, tânăra începu şi ea să 
miroasă aerul. 

— Probabil că este din cauza lămpii, o, Înţeleptule! 
sugeră ca. 

— Este miros de petrol ce arde, spuse bătrânul, dar nu e 
cel din lampă. Vine mai de departe. De asemenea, am auzit 
şi împuşcături în defileu. 

— Nu aud nimic... începu fata. 


— Fiica mea, tu care vezi, nu mai ai nevoie să auzi ceea 
ce am auzit eu. S-au tras o mulţime de împuşcături pe 
panta munţilor, spre vale. Dă ordin copiilor mei să 
cerceteze şi să-mi spună în grabă ce se întâmplă. 

Tânăra metisă făcu o plecăciune în faţa omului care nu 
putea vedea, dar care, prin ascuţimea auzului său de orb, 
ştiu numaidecât că ea se plecase în faţa lui; apoi ridică 
perdeaua de pânză şi ieşi afară la lumina zilei. De o parte şi 
alta, la intrarea peşterii, stăteau de pază doi oameni din 
clasa peonilor. Fiecare era înarmat cu o carabină şi o 
secure, iar la brâu aveau cuțite cu lama lungă şi ascuţită. Lia 
ordinul fetei, amândoi se înclinară cu respect, nu pentru ea 
ci pentru acela de la care pornea comanda ce o aducea. 
Unul dintre ei bătu într-un anumit fel cu muchea securii pe 
piatra de care fusese rezemat şi apoi îşi lipi urechea de ea, 
ascultând cu atenţie. Explicaţia gestului său, în aparenţă 
ciudat, era de fapt foarte simplă, căci stânca pe care se 
aflau nu era decât capătul de suprafaţă al unei vine 
metaloferoase ce se întindea până departe, spre adânc şi 
spre marginea munţilor. Mai încolo, pe o culme opusă ce 
domina maiestoasă peste panorama formată de dealuri, 
şedea un alt peon care ascultă semnalele făcute de celălalt 
şi-i răspunse în acelaşi fel. Apoi, el merse spre un copac 
înalt ce se găsea în apropiere; era un arbore uscat aproape 
în întregime şi găunos în interior. Omul intră în scorbură şi 
începu să tragă de o sfoară atârnată acolo, întocmai cum se 
trage clopotul unei biserici. 

Nu se auzi însă nici un sunet. În loc de aceasta, o ramură 
mare şi uscată din vârful copacului începu să se mişte în sus 
şi în jos ca braţul unui semafor. Două mile mai încolo, pe 
creasta unui munte, ramura unui alt copac-semafor îi 
răspunse în acelaşi mod, iar dincolo de acesta, ceva mai în 
jos pe povârnişuri, sclipirea unei oglinzi de buzunar în 
lumina soarelui, transmite la rându-i mesagiul omului orb 
din peşteră. Astfel, în câteva minute, întreagă acea parte a 


Cordilierilor începu să se anime de semne convenţionale, 
sclipiri de soare reflectate de oglinzi şi sunete ciudate... 


Grupul format din membrii familiei Solano şi Henry 
Morgan urca din greu panta aspră ce ducea spre culmea 
munţilor. Oamenii şi animalele făcuseră grele sforţări 
pentru a profita de avansul câştigat cu ajutorul lui Francis, 
care oprea mereu pe urmăritori prin dibăcia sa. Totuşi, nu 
puteau să-şi stăpânească neliniştea, căci soarta lui Francis îi 
îngrijora şi privea adesea în urmă, sperând să-l zărească 
dintr-o clipă într-alta. Henry, care mergea înainte, începu 
să-şi piardă răbdarea şi printr-o manevră dibace rămase şi 
el în urmă. Apoi, când ceilalţi se depărtară destul se 
întoarse din drum şi începu să meargă repede în josul 
pantei. Leoncia îi observase însă jocul şi de abia plecase, 
când porni şi ea. Înapoi, grăbindu-se să-l urmeze, 

Atât de repede înaintă tânăra fată încât era aproape să 
dea peste Henry tocmai în clipa când acesta se întâlnea cu 
Francis şi cu peonul fugar. În clipa următoare, amândoi o 
certau pentru nesocotinţa ei; dar Leoncia, în loc de orice 
răspuns, zâmbi ciudat, căci din vocile lor se desprindeau 
însăşi duioşia involuntară a dragostei, de care ei nu-şi 
dădeau seama. 

Cufundaţi în discuţia lor, fură ajunşi pe neaşteptate de 
fermierii care urmăreau pe peonul fugit de la plantație şi 
care  năvăliră cu armele întinse, din  tufişurile 
înconjurătoare. Lucrurile s-ar fi terminat poate foarte 
simplu, dacă nu se întâmpla ca bătrânul fermier, care era 
de fapt „stăpânul” peonului, să nu fie de faţă. Un atac subit 
de friguri îl silise să renunţe la plăcerea urmăririi. 

O dată capturat, peonul căpătă mai întâi o bătaie 
zdravănă; cu toate că erau furioşi, purtarea fermierilor faţă 
de cei doi yankei şi în special faţă de Leoncia, fu destul de 
politicoasă. După ce-l legară fedeleş pe omul bătut, tocmai 
se pregăteau să se reîntoarcă, la caii lor lăsaţi în desişuri, 
dincolo de râul în flăcări, când, deodată, strigăte de 


satisfacţie le vestiră sosirea jandarmilor, conduşi de jefe şi 
Torres. Se încinse pe loc o discuţie între amândouă grupele 
de urmăritori; vorbeau cu toţii în acelaşi timp, cereau 
explicaţii şi încercau să se lămurească fără să asculte. Şi pe 
când vacarmul glasurilor pătimaşe îşi continua ritmul său 
iute, fără nici un rezultat, Torres cu un semn către Francis 
şi un rânjet de triumf spre Henry, veni în faţa Leonciei şi 
făcu o plecăciune adâncă, în care voi să pună adevărata 
curtenire a unui vechi hidalgo. 

— Ascultă, spuse el, cu voce joasă, văzând că fata îl 
alungă cu un gest de silă. Ie rog să nu mă judeci greşit. Nu 
fi nedreaptă. Sunt aici pentru a te salva pe tine şi, orice s-ar 
întâmpla, să te protejez. Tu eşti stăpâna visurilor mele. Mi- 
aş da bucuros viaţa pentru fiinţa ta, deşi mult mai fericit aş 
fi să trăiesc alături de tine. 

— Nu înţeleg, îi replică ea scurt. Nu văd aici nici o 
chestiune de viaţă şi de moarte. N-am făcut nici o 
fărădelege; nici eu sau tatăl meu, nici Francis Morgan şi 
nici Henry Morgan. Prin urmare, sonor problema nu este 
atât de gravă cum o înfăţişezi dumneata. 

Henry şi Francis, care fuseseră legaţi de jandarmi, 
reuşiră totuşi să se apropie de cei doi şi se aşezară într-o 
parte şi alta a Leonciei, căutând sa înţeleagă din 
vociferările generale, convorbirea dintre tânăra fată şi 
Alvarez Torres. 

— Ba este o chestiune de moarte, în orice caz, pentru că 
Henry Morgan va fi executat, stărui Torres. Există probe de 
netăgăduit că el este vinovat de asasinarea lui Alfaro 
Solano, propriul dumitale unchi şi nimic din lume nu-l poate 
scăpa de pedeapsa ce-l aşteaptă. Numai pe Francis Morgan 
l-aş putea salva, dacă... 

— Dacă?! îi sfida Leoncia, cu aerul ameninţător al unei 
negrese gata de atac. 

— Dacă., eşti înţelegătoare şi vrei să te căsătoreşti cu 
mine, spuse Torres cu o linişte surprinzătoare, deşi doi 


gringoşi primejdioşi având inimile legate la spate, îl priveau 
cu dorinţa comună ele a-l sfâşia pe loc. 

Torres, într-o izbucnire sinceră a patimii sale, după ce o 
privire iute se asigurase că cei doi Morgani erau în 
imposibilitate de a-i face vreun rău, luă mâinile Leonciei 
într-ale sale şi continuă cu înflăcărare: 

— Leoncia, scumpa mea, ascultă-mă! Ca soţ al tău, poate 
aş reuşi să fac ceva şi pentru Henry. Poate chiar să-l salvez 
de la spânzurătoare, dacă primeşte să părăsească îndată 
tara... 

— Câine afurisit! rânji Henry la el, forţându-se în zadar 
să-şi rupă legăturile. 

— Gringo mizerabil! îi replică Torres, acompaniindu-şi 
înjurătura cu o palmă pe obrazul lui Henry. 

În clipa următoare însă, piciorul lui Henry îl lovi 
fulgerător, făcându-l să-şi piardă echilibrul şi să se 
rostogolească în direcţia lui Francis, a cărui lovitură fu tot 
atât de iute şi neaşteptată. Jocul continuă în acelaşi ritm, 
când într-o parte, când într-alta, Torres fiind lovit şi trimis 
de la unul la altul, de cei doi tineri legaţi... Desigur că ei ar 
mai fi continuat, dacă nu interveneau jandarmii, care 
începură să-i bată cu sălbăticie. Torres, nu numai că îi 
îndemna să-i lovească mai tare pe cei doi oameni legaţi, 
care nu se puteau apăra, dar scoase el însuşi pumnalul... şi 
o tragedie sângeroasă ar fi avut loc, dacă nu apărea în 
aceeaşi clipă un grup de oameni înarmaţi, care înţeleseră 
îndată întreaga situaţie. Erau îmbrăcaţi în haine aspre de 
pânză, cu feţele arse de soare şi cu trăsături hotărâte. 

Jandarmii şi fermierii se retraseră cuprinşi de frică, 
făcându-şi cruce şi murmurând rugăciuni, în timp ce. Unii 
strigau înspăimântați:  „Brigandul orb!”, „Judecătorul 
necruţător”, „Sunt oamenii lui!”, „Suntem pierduţi 

Singur peonul cel bătut de soartă şi de oameni, sări 
înaintea noilor veniţi şi îngenunchind în faţa unui brigand 
bărbos, care părea a fi conducătorul grupului, începu să 


LLA 


reverse un torent de plângeri şi strigăte, cerând să i se facă 
dreptate. 

— Cunoşti tu judecata la care faci apel? îl întrebă şeful 
briganzilor cu o voce guturală. 

— Da, Justiţia neîndurătoare! răspunse peonul. Ştiu ce 
înseamnă să recurgi la ea - totuşi o cer, căci caut dreptatea 
pe care o merit. 

— Eu, de-asemenea, voiesc Justiţia neîndurătoare! strigă 
Leoncia cu ochii sclipitori; dar cu jumătate glas, adăugă 
către Henry şi Francis: Oare ce o fi însemnând această 
Justiţie neîndurătoare? 

— Cel puţin, sper că este mai dreaptă decât justiţia ce ne 
aşteaptă de la jefe şi Torres, îi răspunse Henry pe acelaşi 
ton, apoi făcu un pas înainte, plin de curaj şi îi spuse 
conducătorului cu voce tare: Şi eu cer sprijinul Justiţiei 
neîndurătoare! 

Omul cel bărbos aprobă tăcut cu capul. 

— Şi eu! exclamă Francis aproape fără voia sa. 

Jandarmii păreau a nu conta în această afacere, iar 
fermierii doreau din toată inima să rămână cât mai 
nebăgaţi în seamă singur jefe obiectă: 

— Poate că voi nu ştiţi cine sunt eu, se lăudă el. Sunt 
Mariano Vercara e Hijos, descendent al unei ilustre familii şi 
cu o lungă şi onorabilă carieră. Sunt jefe politico din San 
Antonio şi cel mai bun prieten al guvernatorului republicii 
Panama. Pot spune că eu reprezint legea. Nu există decât o 
singură lege şi o singură justiţie în această ţară, adică 
acelea ale statului Panama, nicidecum acestea din 
Cordilieri. Protestez împotriva acestei legi a munţilor, pe 
care o numiţi Justiţia neîndurătoare. Voi trimite o armată 
întreagă împotriva Brigandului orb, pentru a-l prinde şi 
închide la San Juan, unde va putrezi în închisoare. 

— Aminteşte-ţi, îi spuse Torres cu sarcasm, mexicanului 
indignat, că aici nu suntem în San Antonio ci în jungla 
Juchitanului; apoi, uiţi că nu ai nici o armată la îndemână... 


— A făcut vreunul dintre aceşti doi o nedreptate faţă de 
cei care au cerut Justiţia neîndurătoare? întrebă, brusc, 
şeful briganzilor, arătând spre prefect şi Torres. 

— Da, confirmă peonul. Mie mi-au făcut. M-au bătut. Toţi 
m-au bătut. Aceşti doi, de asemenea, m-au lovit fără nici o 
vină. Priviţi! Mâinile îmi sângerează, iar corpul şi faţa îmi 
sunt pline de răni. Din nou cer dreptate de la Justiţia 
neîndurătoare şi acuz pe aceşti doi oameni de abuz şi 
cruzime. 

Conducătorul grupului îi aprobă iarăşi cu un semn tăcut 
din cap; apoi porunci oamenilor săi să dezarmeze 
prizonierii şi să pornească la drum. 

— Dreptate!... Şi eu cer să ni se facă dreptate! strigă 
Henry. Manile îmi şunt legate la spate. Cer să fie toţi legaţi 
aşa, sau liberaţi-ne şi pe noi. Afară de aceasta, este foarte 
greu de urcat panta munţilor astfel legaţi. 

Umbra unui surâs trecu pe chipul conducătorului, când 
dădu ordin să se taie legăturile celor doi tineri. 

— Uf.: oftă Francis către Leoncia şi Henry. Îmi mai 
amintesc vag cu acum vreun milion de ani, obişnuiam să 
trăiesc într-un mic şi liniştit orăşel burghez, numit New 
York, unde ne socoteam drept cele mai sălbatice creaturi, 
fiindcă bătuserăm o dată un inspector de poliţie, la o 
întrunire studenţească!... 

— Ptii! exclamă Henry, o jumătate de oră mai târziu, când 
ajunseră pe o culme ridicată care oferea o privelişte mai 
deschisă. Pe clopotele infernului! Aceşti flăcăi îmbrăcaţi în 
pânză de sac nu sânt de loc nişte sălbatici neştiutori, cum 
mi-am închipuit. Priveşte, Francis!  Întrebuinţează 
semafoare pentru semnalizare. Observi copacul acela înalt 
de colo şi pe celălalt din partea opusă a defileului? Vezi cum 
se mişcă ramurile lor? 

Legaţi la ochi pentru ultimele mile de drum, prizonierii 
fură conduşi în peştera unde domnea Justiţia 
neîndurătoare. Când le desfăcu legăturile de la ochi, putură 
vedea că se aflau într-o cavernă mare şi înaltă, luminată de 


o mulţime de torţe. În faţa lor, într-un tron de piatră, era un 
om orb, cu părul alb, îmbrăcat într-un fel de rasă 
călugărească de pânză; la picioarele bătrânului, cu umerii 
sprijiniți de genunchii lui, şedea o tânără metisă. 

Moşneagul cel orb începu să vorbească şi din glasul său 
cu intonaţii adânci, ţâşnea înţelepciunea adevărată, pusă 
deseori la încercare. 

— Justiţia neîndurătoare a fost invocată! Vorbiţi! Cine 
cere hotărârea dreptăţii? 

Cu toţii dădură înapoi şi nici jefe nu mai avu curajul să 
protesteze împotriva legii munţilor. 

— Este printre voi o femeie? continuă Brigandul orb. 
Dacă este, să vorbească ea mai întâi. Acei care cer 
dreptatea de la Justiţia neîndurătoare, ori sunt ei însăşi 
vinovaţi, ori sunt acuzaţi pe nedrept de câtre semenii lor. 

Henry şi Francis voiră s-o oprească pe Leoncia, dar cu un 
zâmbet curajos, tânăra îi linişti; apoi, se adresă cu voce 
ferma judecătorului orb: 

— Eu n-am făcut altceva decât să ajut logodnicul meu să 
scape de la moartea la care fusese osândit pentru o crimă 
ce nu a comis-o el. 

— Ai vorbit în deajuns, spuse înțeleptul. Acum vino la 
mine. 

Condusă de doi oameni, Leoncia fu forţată să 
îngenuncheze la picioarele bătrânului, în timp ce tinerii 
care o iubeau erau tulburaţi şi neliniştiţi. Frumoasa metisă 
luă mâna bătrânului şi o aşeză pe capul fetei. Urmă un 
minut de tăcere solemnă, în care timp degetele sensibile ale 
orbului ramaseră pe fruntea Leonciei, pipăindu-i pulsaţiile 
tâmplelor, apoi îşi retrase mâna şi se lăsă pe spate în jetul 
de piatră pregătindu-şi hotărârea. 

— Ridică-te, seniorita, spuse el în cele din urmă. Sufletul 
tău este curat. Eşti liberă să pleci unde doreşti... Cine mai 
voieşte judecata Justiţiei neîndurătoare? 

Francis păşi înainte. 


— Eu, de asemenea, l-am ajutat pe cel urmărit să scape 
de la o moarte nemeritată. Tânărul acesta şi cu mine 
purtăm acelaşi nume şi ne tragem amândoi din acelaşi 
străbun. 

Îngenunche la rându-i şi simţi şi el degetele sensibile 
pipăindu-i cu delicateţă fruntea şi tâmplele, iar în cele din 
urmă pulsul de la mână. 

— Nu mi se clarifică totul, zise judecătorul orb. Tinere, 
sufletul tău este neliniştit şi frământat. Este ceva în inima 
ta, care te face să fii aşa. 

Deodată, peonul fugar sări din locul unde stătea şi 
înaintând, vorbi cu glasul tremurând de emoție şi teamă, 
totuşi destul de hotărât şi tare pentru a întrece murmurele 
de protest ale briganzilor aflaţi în încăpere. 

— O, Prea Înţeleptule Judecător, lasă-l pe acest om să 
plece fără să i se facă nici un râu, spuse el cu patimă. De 
două ori am fost slab astăzi şi l-am trădat inamicilor săi - şi 
de două ori, în aceeaşi zi, el m-a apărat de duşmanul meu şi 
mi-a salvat viaţa! 

Peonul, încă o dată în genunchi dar de data aceasta în 
faţa justiţiei, începu să se vaiete; iar când simţi atingerea 
uşoară a celui mai ciudat judecător ce a existat vreodată, un 
val de superstiție puse stăpânire pe el şi fu cutremurat de 
un fior. Rănile sale proaspete şi vechile cicatrice fură 
repede pipăite de degetele care citeau adevărul. Bătrânul i 
le cercetă chiar şi pe acele de pe umeri şi spate. 

— Celălalt om poate pleca. Este liber, anunţă judecătorul. 
Totuşi, sufletul său este tulburat şi nu şi-a găsit încă liniştea. 
Este cineva aici care cunoaşte cauza şi vrea să o spună? 

Francis ştiu îndată care era tulburarea pe care bătrânul 
orb i-o citise în suflet - marea dragoste ce ardea în el 
pentru Leoncia şi care ameninţa să sfărâme loialitatea ce 
trebuia s-o aibă faţă de Henry. Tot aşa de repede ca şi el, 
înţelese şi Leoncia şi dacă ciudatul bătrân ar fi putut vedea 
atunci privirile involuntare ce îşi aruncară unul altuia şi 
încurcătura de care fură cuprinşi în aceeaşi clipă, ar fi 


putut numi fără greş „boala” lui Francis. Frumoasa metisă 
vedea însă şi, cu strângere de inimă, înţelese că era vorba 
de un caz de dragoste. Tot aşa şi Henry văzuse şi fără voie 
se încruntă. 

— Ceva care se leagă de inimă, fără îndoială, încheie 
bătrânul întreaga chestiune. Eterna tulburare stârnită de 
femeie în inima bărbatului. În orice caz, acest tânăr este 
liber. De două ori în aceeaşi zi, l-a salvat pe omul care l-a 
trădat în două rânduri... Rămâne acum judecarea acestei 
creaturi, a omului bătut şi chinuit, din faţa mea, care de 
două ori astăzi s-a dovedit a fi slab şi egoist şi care acum a 
dat dovadă de bravură şi altruism. 

Se aplecă şi îşi trecu degetele cercetătoare pe faţa şi 
fruntea peonului. 

— Ţi-e teamă să mori? îl întrebă el deodată. 

— O, Mare şi Sfânt Judecător, mi-e nespus de frică să 
Mor! fu răspunsul sincer al peonului. 

— Atunci, mărturiseşte că ai minţit prin cele ce mi-ai spus 
despre acest tânăr; mărturiseşte că cele două fapte bune 
ale sale au fost născocite de tine - şi atunci, vei trăi... 

Sub atingerea plină de fluide misterioase a degetelor 
Brigandului orb, peonul se chirci şi mai mult şi începu să 
tremure mai tare. 

— Gândeşte-te bine, sună glasul bătrânului ca o solemnă 
prevenire, moartea nu este plăcută. Mărturiseşte că ai 
minţit şi viaţa este a ta. Haide, vorbeşte! 

Deşi vocea i se îneca de teamă, peonul îşi îndreptă bustul 
cu un aer de supremă victorie a spiritualităţii umane. 

— De două ori l-am trădat astăzi, o, Prea Sfinte. Dar 
numele meu este Petru. A treia oară nu-l mai trădez pentru 
nimic în lume. Mi-e tare frică de moarte, dar nu-l pot trăda 
de trei ori! 

Judecătorul cel orb se lăsă să alunece din nou pe 
rezemătoarea tronului său de piatră şi faţa îi radia părând 
transfigurată. 


— Bine ai vorbit, fiule, spuse el cu glasu-i îmbătrânit, ce 
amintea sunetele unor clopoței de argint. Faptele tale sunt 
acelea ale unui bărbat adevărat. lată acum sentinţa mea: 
De acum înainte, tot restul zilelor ce-ţi mai sunt hărăzite 
sub soare, vei cugeta totdeauna ca un om, vei făptui ca un 
om întreg, vei fi un om adevărat. Mai bine să mori oricând 
ca om, decât să trăieşti în veci ca un animal. Ecleziaştii n-au 
avut dreptate. Un leu mort valorează mai mult decât un 
câine viu. Eşti liber, fiule regenerat, eşti liber! 

La un semn al creolei, peonul voi să se ridice, dar 
judecătorul cel orb îl opri cu un gest poruncitor. 

— Spune, omule, care de abia astăzi te-ai născut om cu 
adevărat, care a fost la început cauza necazurilor tale? 

— Inima mea tânjea de dorul unei mulatre din tierra 
caliente, o, Prea Sfinte. Sunt născut în munţi. Pentru ea m- 
am vândut fermierului în schimbul sumei de două sule 
pesos. Ea a fugit însă cu altul, luând şi banii. Am rămas 
sclav la plantație şi stăpânul meu, deşi nu este un om rău, 
este şi va fi totdeauna un haciendado. Am muncii din greu, 
am fost bătut şi am suferit timp de cinci ani; astăzi, datoria 
mea a crescut la două sute cincizeci pesos şi cu toate 
acestea, nu am nimic altceva decât zdrenţele ce-mi acopăr 
corpul slăbit de hrana neîndestulătoare. 

— Era ea oare frumoasă, femeia din tierra caliente? îl 
întrebă cu voce înceată judecătorul orb. 

— Eram nebun după ea, Prea Sfinte! Acum când mă 
gândesc numi mai pare atât de frumoasă ca atunci; dar era 
fermecătoare. Frumuseţea ei îmi ardea inima şi creierii, 
făcând din mine un sclav, deşi a fugit noaptea şi n-am ştiut 
nimic despre ea, de-atunci... 

Peonul aşteptă, încă îngenunchiat, cu capul pe piept, în 
timp ce, spre surprinderea tuturor, Brigandul orb oftă 
adânc, părând că uitase de timp şi loc. Mâna sa rătăcea 
inconştient şi automat pe capul frumoasei creole, 
netezindu-i părul negru lucitor: 


— Femeia! spuse el cu o astfel de gingăşie încât glasul 
său curat şi melodios părea aproape un murmur. Eterna 
femeie frumoasă. Ioate femeile sunt fermecătoare... pentru 
bărbaţii care iubesc. Ele au iubit pe părinţii noştri, pentru 
ca aceştia, la rândul lor, să-şi iubească semenele şi să le 
numească divine. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi de-a 
pururi, până la sfârşitul rasei umane şi-a iubirii sale 
pământeşti. 

O tăcere profundă domni în peşteră, în timp ce 
judecătorul orb medită câtva timp. În cele din urmă, tânăra 
metisă îndrăzni să-l atingă cu mâna, trezindu-l la realitate şi 
amintindu-i de peonul încă îngenunchiat la picioarele sale. 

— lată ce hotărăşte judecata mea, spuse el. Ai primit 
multe lovituri. Fiecare lovitură de pe corpul tău este o 
chitanţă valabilă pentru întreaga datorie ce o ai la fermier. 
Acum eşti lieber; dar te sfătuiesc să rămâi în munţi şi data 
viitoare să te îndrăgosteşti de o munteancă, de vreme ce 
odată tot va trebui să iubeşti, căci dragostea şi femeia sunt 
eterne şi de neînlăturat. Pleacă, eşti liber... Eşti un Maya, 
nu? 

— Numai pe jumătate, murmură peonul. Tatăl meu este 
un Maya adevărat. 

— Ridică-te şi mergi în pace, însă rămâi în munţi cu tatăl 
tău. Tierra caliente nu este prielnică pentru cineva care a 
fost născut în munţi. Fermierul nu este de faţă şi prin 
urmare nu poate fi judecat, afara de aceasta, el nu este 
decât un haciendado... Ceilalţi fermieri, care le-au urmărit, 
pot pleca şi ei; sunt liberi. 

Judecătorul orb rămase în aşteptare şi atunci Henry, fără 
să şovăie, păşi înainte. 

— Eu sunt, zise el cu voce fermă, acela care a fost 
condamnat la moarte pentru o crimă comisă de altcineva. 
Victima a fost unchiul fetei pe care o iubesc şi cu care mă 
voi căsători, dacă există cu adevărat judecată dreaptă aci, 
în această peşteră din creierul munţilor... 

Jefe însă îl întrerupse. 


— Înainte a mai mulţi martori a ameninţat victima că o va 
ucide. După o oră l-am găsit aplecat asupra trupului 
neînsufleţit al omului, ce mai era încă moale şi cald, 
dovedind că viaţa abia îl părăsise. 

— Într-o măsură, acest om vorbeşte adevărul, confirmă 
Henry. L-am ameninţat, este drept, dar eram amândoi 
ameţiţi de băuturile tari pe care le consumaserăm, este 
întocmai, de asemenea, că m-au găsit aplecat peste 
cadavrul victimei; cu toate acestea, nu eu l-am ucis; nu ştiu 
şi nici nu pot presupune cine este laşul care l-a înjunghiat 
pe la spate, pe întuneric... 

—  Îngenunchiaţi amândoi spre a vă putea cerceta, 
ordonă Brigandul orb. 

Mult timp, degetele lui sensibile le cercetă feţele celor 
doi, oprindu-se îndelung pe zvâcnetul tâmplelor. 

— Există o femeie în viaţa ta? îl întrebă el, brusc, pe 
Henry Morgan. 

— Da, o femeie încântătoare o iubesc! 

— Este bine să fii cuprins de dragoste, căci omul care nu 
iubeşte o femeie este numai pe jumătate om, proclamă 
judecătorul orb apoi adresându-se lui jefe: Tu nu eşti 
tulburat de flacăra iubirii - totuşi eşti neliniştit. Despre 
acest tânăr - îl indică pe Henry - nu aş putea spune cu 
siguranţă dacă tulburarea lui se datorează în întregime 
femeii. Poate, în parte, este cauzată de acea parte din el 
care gândeşte şi nutreşte rău pentru tine. Ridicaţi-vă 
amândoi. Nu pot pronunţa judecată între voi. Totuşi, există 
o judecată ce nu dă greş niciodată şi aceasta este proba 
Şarpelui şi a Păsării. Este perfectă, căci şi Dumnezeu este 
perfect şi prin asemenea mijloace menţine El adevărul şi 
dreptatea între, oameni. lot aşa şi Blackstone susţine, că 
prin aceste metode se determină adevărul într-o judecată 
ce nu dă nici un rezultat pe căile obişnuite. 


CAPITOLUL XI 


Locul unde merseră părea un fel de amfiteatru creat de 
natură şi probabil completat pe ici şi colo de mâna omului. 
Din cele ce se vedeau, se putea presupune că acest spaţiu 
se găsea în inima domeniului stăpânit de Brigandul orb. Era 
adânc de aproape cinci metri, avea un diametru de 
douăzeci de metri şi pereţii drepţi ca ai unui puț. De jur 
împrejur, se strânseseră bandiții Brigandului orb, fermierii 
şi jandarmii. loţi erau de faţă, afară de judecătorul orb şi 
metisă. Se găseau cu toţii aşezaţi în formă de cerc, în jurul 
amfiteatrului, ca un public care aşteaptă desfăşurarea unei 
lupte de tauri sau de gladiatori, ce ar fi urmat să aibă loc în 
interiorul arenei. 

La o comandă a brigandului bărbos care îi capturase, 
Henry şi jefe coborâră în arenă cu ajutorul unei scări, 
urmaţi de câţiva briganzi. 

— Singur Cerul poate şti ce se va mai întâmpla, se adresă 
Henry în sus către Leoncia şi Francis, când ajunse pe 
nisipul din fundul arenei. Dacă va fi vorba de luptă, de box 
sau de un duel, atunci lăsaţi-l pe jefe pe mâna mea - nici 
tartorul nu-l mai poate salva; dar orbul acela este deştept şi 
cred că se va gândi să ne dea şanse egale de izbândă 
fiecăruia dintre noi. În cazul că sunt învins şi mă va răpune, 
atunci voi, scumpii mei spectatori, faceţi semnul fatal de 
îndeplinirea gestului final de către adversarul meu 
victorios. Lăsaţi degetul cel mare în jos, aşa cum făcea 
plebea şi nobilii romani la spectacolele de circ cu gladiatori 
şi fiarele sălbatice. De aceasta va depinde salvarea mea, 
continuă Henry râzând, căci ceilalţi, văzându-vă că cereţi 
moartea mea, se vor grăbi să ridice degetul în sus, cerând 
graţierea mea. 


Jefe, stingherit de atmosfera aceea de luptă, în care 
fusese împins fără voia lui, se adresă conducătorului în 
spaniolă: 

— Nu vreau să mă lupt cu acest om. Este mai tânăr ca 
mine şi mai puternic. De asemenea, această lupta este 
inegală şi nu se potriveşte de loc cu legile din Panama. Este 
extrateritoriala şi în întregime nedreapta. 

— Este proba Şarpelui şi a Pasării, îi ripostă cu asprime 
brigandul bărbos. Tu vei fi Şarpele. Carabina aceasta va fi 
în mâinile tale. Adversarul tău va fi Pasarea. În mâinile sale 
va fi clopoţelul. Şi acum, fiţi atenţi! Priviţi cu băgare de 
seamă şi veţi înţelege cum trebuie să vă dovediţi 
nevinovăția. 

La ordinul, sau, se dădu unui brigand carabina şi îl 
legară la ochi; altuia, nelegat, i se dădu clopoţelul de argint. 

— Acela care ţine puşca este Şarpele, le explică şeful 
briganzilor. Nu poate trage decât un singur glonte în 
Pasărea care poartă clopoţelul. Priviţi! 

La semnalul de începere, brigandul cu clopoţelul începu 
să-l scuture, întinzând mâna şi sărind repede într-o parte; 
în felul acesta, încerca să-şi înşele adversarul asupra 
adevăratei poziţii a corpului său. Omul cu puşca îndreptă 
arma spre locul unde presupunea că se află Pasărea şi făcu 
un gest ca şi când ar fi tras. 

— Înţelegeţi acum? îi întrebă şeful briganzilor pe Henry 
şi jefe. 

Primul făcu un semn afirmativ din cap: dur jefe strigă 
exaltat: 

— Şi eu sunt Şarpele? 

— Da. Tu eşti Şarpele, afirmă brigandul. 

Jefe se grăbi să ia carabina cu o bucurie ascunsă, fără a 
se mai gândi să protesteze. 

— Intenţionezi să faci tot posibilul spre a mă răpune? îl 
întrebă Henry pe jefe cu un aer prevenitor. 

— Nu, senor Morgan, îi răspunse jefe cu o dulceaţă în 
glas ce ascundea un gând diabolic. Nu am de gând să 


încerc a te răpune... le voi dobori cu siguranţă. Sunt unul 
dintre cei mai buni trăgători din Panama. Am câştigat la 
două concursuri şi am obţinut o mulţime de medalii. Pot 
trage cu uşurinţă legat la ochi, după cum pot trage lot aşa 
de bine şi în întuneric: ; de nenumărate ori am împuşcat în 
bezna adâncă a nopţii fără stele, nimerindu-mi totdeauna 
ţinta. Poţi să te socoteşti prin urmare de pe acum un om 
mort. 

Carabina fu încărcată cu un singur glonţ şi încredinţată 
lui jefe, după ce mai întâi fusese legat la ochi. Îi indicară 
apoi lui Henry, care luă clopoţelul de argint, să meargă într- 
o parte a arenei, iar pe jefe îl conduseră în partea opusă, cu 
recomandaţia de a rămâne acolo până când briganzii vor 
părăsi arena şi vor trage după ei scara. După ce totul se 
pregăti pentru începerea luptei, conducătorul vorbi: 

— Ascultă cu atenţie, senor Şarpe şi mai ales nu face nici 
o mişcare până când n-ai înţeles perfect. Şarpele are 
dreptul la o singură împuşcătură şi nu are voie sub nici un 
motiv să se dezlege la ochi. În cazul când, totuşi, se desface, 
este datoria noastră să-l împuşcăm imediat. Jocul nu este 
limitat de timp, Şarpele poate lăsa să treacă restul zilei şi 
noaptea, sau oricât de multă vreme îi convine, înainte de-a 
trage unicul său cartuş. Cât despre Pasăre, singura condiţie 
de care trebuie să ţină seamă este ca nici o clipă să nu lase 
clopoţelul din mâna sa şi să nu-i oprească limba de a suna. 
În cazul când un respectă această regulă, va muri imediat. 
Vom sta aici tot timpul deasupra voastră, senores, cu 
armele în mâini, pentru a trage imediat în primul care nu 
respectă legile duelului. Şi acum, dreptatea cerească să fie 
cu cel nevinovat. Puteţi începe! 

Jefe se întoarse încet şi ascultă cu atenţie, în timp ce 
Henry începu să se mişte pe nesimţite, sunând din când în 
când clopoţelul pentru a-l înşela pe Şarpe. Ţeava carabinei 
se îndreptă imediat în direcţia sunetului, urmărindu-l pe 
Henry când alerga. Cu o mişcare fulgerătoare, tânărul 
schimbă clopoţelul în mâna cealaltă şi fugi în sens invers 


unde carabina îl urmări cu neînduplecare. Jefe era însă 
prea viclean pentru a risca o împuşcătură pripită; de aceea, 
începu să avanseze încet, traversând arena. Henry rămase 
atunci pe loc, fără cea mai mică mişcare, cu clopoţelul 
amuţit în mâna-i sigură. 

Atât de precis localizase urechea lui jefe ultimul sunet 
argintiu şi atât de drept mergea, deşi legal la ochi, încât 
înainta spre dreapta lui Henry şi exact în direcţia 
clopoţelului. Cu precauţii infinite, silindu-se să nu mişte de 
loc instrumentul trădător, Henry ridică uşor mâna şi-l lăsă 
pe jefe să treacă pe sub clopoțel. Acesta trecu aproape 
atingând cu capul limba nemişcată a micului obiect sunător. 

Cu puşca întinsă, la un metru de peretele arenei, jefe se 
opri dezorientat şi nehotărât, ascultând în zadar vreun nou 
sunet care să-i indice locul unde se afla adversarul său. Mai 
făcu un pas şi se ciocni de perete; apoi se întoarse repede 
cu carabina întinsă şi începu să pipăie împrejur după 
inamicul său, cu aceleaşi gesturi ce le-ar face un orb care a 
pierdut drumul. În mersul său, l-ar fi atins pe Henry cu 
vârful carabinei, dacă acesta nu sărea cu o clipă mai 
înainte, alergând apoi în zig-zag şi scoțând sunete 
asurzitoare din clopoţelul de argint. 

Ajuns în centrul arenei, tânărul se opri brusc, rămânând 
ca o stană de piatră. În bâjbâiala lui, jefe trecu iarăşi pe 
lângă el, fără să bănuiască şi se ciocni de peretele opus. Îşi 
schimbă atunci tactica şi începu să facă înconjurul arenei, 
mergând de-a lungul pereţilor, cu paşi de fiară la pândă şi 
cu carabina pipăind neîntrerupt spaţiul dinaintea sa. Se 
aventură apoi din nou sa treacă arena, dar nici această 
manevră nu-i aduse vreun rezultat favorabil. După alte 
câteva încercări asemănătoare, cum sunetul trădător al 
clopoţelului de argint nu-i mai dădea nici un semn, adoptă o 
tactică mai inteligentă. Aruncându-şi pălăria la pământ, 
spre a însemna locul de pornire, începu să-şi împartă 
spaţiul de căutarea adversarului în porţiuni pe care le 
marca prin diverse obiecte. 


Henry înţelese îndată că în acest fel putea fi descoperit, 
în cazul când ar fi stat pe loc şi se hotări să grăbească 
sfârşitul. Sună clopoţelul fugind în zig-zag şi îl schimbă 
când într-o mână când în alta; apoi, brusc, se imobiliză 
iarăşi. 

Jefe îşi repetă tactica, dar Henry avea planul său. 
Rămase nemişcat până când mexicanul, prin cercetări 
sistematice, ajunse aproape de el şi aşteptă până când 
ţeava carabinei îndreptată spre pieptul său fu la o 
depărtare de numai douăzeci de centimetri. Atunci, 
dezlănţui fulgerător două acţiuni. Mai întâi se lăsa încet în 
jos, sub nivelul carabinei şi apoi comandă „foc!” cu un glas 
puternic, irezistibil. 

Atât de surprins fu jefe, încât apăsă fără voie pe trăgaci 
şi glonţul şuieră peste capul lui Henry, izbindu-se de 
peretele din spatele său. De sus, briganzii şi restul 
„spectatorilor” izbucniră în urale, aplaudând frenetic. /efe 
se dezlegă la ochi şi nu-şi putu reţine o înjurătură, văzând 
faţa zâmbitoare a inamicului său. 

— Ei bine, Dreptatea Divină a hotărât, spuse şeful 
briganzilor, după ce coborâse în arenă. Omul cel nevătămat 
- Pasărea - este nevinovat. Rămâne acum să fie încercat şi 
celălalt... 

— Eu? strigă jefe cu surprindere şi dezamăgire. 

— Ha, ha! Salutare Jefe! îi rânji Henry în nas. Cum am 
presupus, ai încercat numai să mă răpui. Acum este rândul 
meu să merg la sigur. Haide, adă-n-coace carabina! 

Jefe, însă, în furia şi consternarea sa, uită că puşca nu 
conţinuse decât un singur cartuş şi cu o înjurătură, 
îndreptă ţeava spre pieptul lui Henry, apăsând pe trăgaci. 
Cocoşul armei căzu cu un sunet sec. 

— Cum, aşa te porţi? exclamă şeful briganzilor mustrător, 
luându-i carabina şi încărcând-o. Purtarea dumitale va fi 
raportată. Deşi mai ai dreptul să fii pus la încercare, totuşi 
se pare că nu te manifeşti de loc ca alesul dreptăţii. 


Întocmai ca o fiară încolţită de vânători, ce caută cu 
disperare cea mai mică posibilitate de scăpare, jefe privi în 
toate părţile după ajutor; dar nu văzu altceva decât pereţii 
drepţi ai arenei, iar sus, faţa triumfătoare a Leonciei şi 
aceea a lui Francis. Vedea carabinele briganzilor îndreptate 
ameninţător spre el, privirile curioase ale propriilor săi 
jandarmi şi figurile aprinse de aţâţare ale fermierilor, care 
considerau întreaga chestiune drept un spectacol ce merită 
să fie urmărit. 

O umbră de surâs apăru pe buzele aspre ale brigandului, 
când îi întinse carabina încărcată lui Henry şi-l legă la ochi. 

— De ce nu-l întorci cu faţa la perete până sunt gata? 
întrebă jefe, în timp ce clopoţelul de argint clincăia în mâna 
sa tremurătoare. 

— Pentru că a dovedit că este omul dreptăţii, fu 
răspunsul net. A făcut faţă probei cu deosebită bravură; 
prin urmare, nu este în stare de nici o trădare. Acum este 
rândul dumitale să fii pus la încercare. Dacă eşti cinstit şi 
sincer, Şarpele nu-ţi va putea face nici un rău, căci aşa este 
voia Domnului. 

Cu mai mult succes se manifestase jefe în rolul de 
vânător. De partea cealaltă a arenei, în fata lui Henry, se 
sforţa să-şi recapete calmul; dar la primul gest ameninţător 
al carabinei, nervii îl trădară şi mâna începu să-i tremure, 
provocând sunetul revelator al clopoţelului de argint. Cu o 
precizie ce-i vâra un fior de gheaţă în inimă, ţeava carabinei 
era totdeauna acolo unde indica sunetul. În zadar încercă 
jefe să-şi stăpânească nervii şi să ţină clopoţelul nemişcat. 
Micul instrument părea vrăjit şi continuă să sune la fiecare 
nouă mişcare, trădându-i locul; atunci jefe, în culmea 
disperării, îl azvârli ca pe un lucru blestemat şi se trânti pe 
nisipul arenei, încercând astfel să scape. Henry, auzind însă 
zgomotul provocat de corpul inamicului său când lovi 
pământul, plecă ţeava carabinei în direcţia lui şi apăsă pe 
trăgaci. Jefe scoase un răcnet de durere când glontele îi 
perfora umărul şi sări în picioare înjurând îngrozitor; apoi 


se aruncă din nou la pământ şi rămase acolo, blestemând şi 
văitându-se. 

Reveniţi la peşteră, în faţa Brigandului orb, care 
aşteptase cu metisa lângă el, ascultară sentinţa Justiţiei 
neîndurătoare. 

— Acest om care este rănit şi care vorbeşte atât de mult 
de legea din tierra caliente, va cunoaşte acum legile 
munţilor. Prin încercarea cu Şarpele şi Pasărea s-a dovedit 
a fi vinovat. Va trebui să plătească pentru a-şi răscumpăra 
viaţa, o sumă de zece mii de dolari în aur; altfel, va trebui să 
rămână aici ca tăietor de lemne şi sacagiu, pentru restul 
zilelor care i le va mai dărui Dumnezeu, pe acest pământ. 
Am vorbit - şi ştiu că glasul meu este glasul Domnului - 
după cum ştiu că Dumnezeu nu-i vai mai dărui mult timp să 
respire pe pământ, dacă nu primim preţul răscumpărării... 

Un timp, domni o tăcere adâncă, în intervalul căreia 
însuşi Henry, care şi-ar fi putut ucide adversarul în toiul 
luptei, se gândea că o astfel de promisiune de ucidere lentă, 
îi repugna cu putere, chiar dacă jefe îşi merita soarta. 

— Legea este necruțătoare, mai spuse Brigandul orb, 
apoi din nou se lăsă tăcerea grea. 

— A fost condamnat pe drept, vorbi unul dintre fermieri. 
S-a dovedii laş şi trădător. Merită sa moară ca un câine. 

— Ce părere ai tu? întrebă cu glas solemn Brigandul orb. 
Ce spui tu, peon bătut de toţi şi sclav din propria-ţi voinţa... 
tu care te-ai renăscut astăzi om, jumătate Mayas şi iubitul 
unei femei minunate, ce spui tu? Merită omul acesta 
moartea unui câine, dacă nu plăteşte răscumpărarea? 

— Omul acesta este rău, vorbi atunci peonul, păşind 
înainte, totuşi, inima mea este ciudat de caldă astăzi. Dacă 
aş avea zece mii de galbeni, aş plăti îndată preţul 
răscumpărării sale. Da, om Sfânt şi Drept!... Şi de-aş avea 
două sute cincizeci de pesos, mi-aş plăti şi datoria către 
fostul meu stăpân, deşi am fost iertat de ea. 

Fata bătrânului orb se ilumină ciudat, părând 
transfigurată. 


— Şi tu vorbeşti cu glasul Domnului, astăzi, o 
regeneratule, îl aprobă el. 

Între timp, Francis, care scrisese grăbit în carnetul său 
de cecuri, îi întinse metisei unul complet, pe care cerneala 
nu se uscase încă. 

— Eu de asemenea vorbesc, spuse el. Nu trebuie să-l 
lăsaţi pe acest om să moară ca un câine, oricât de trădător 
şi laş ar fi el! 

Metisa citi cecul cu voce tare. 

— Nu este necesar să-mi explici, îl opri Brigandul orb pe 
Francis. Sunt o fiinţă cu oarecare cultură şi nu am trăit 
totdeauna în Cordilieri. Am fost educat la Barcelona şi tot 
acolo m-am experimentat pe domeniul financiar. Cunosc 
Chemical National Bank din New York şi pe vremuri aveam 
legături cu ea prin intermediul agenţilor mei. Suma este de 
zece mii de dolari în aur. Omul acesta care a scris-o a spus 
adevărul când a fost cercetat astăzi. Cecul este bun. Ştiu, 
de asemenea, că nu va da un contra-ordin pentru a fi 
achitat. Cineva care plăteşte astfel răscumpărarea unui 
duşman al său, nu poate fi caracterizat decât în trei feluri: 
este un om foarte bun, un prost, sau un om extrem de 
bogat. Spune-mi, o, omule, există şi în viaţa ta o femeie 
minunată? 

Francis, neîndrăznind să privească la Henry sau Leoncia, 
se uită drept înainte, la faţa Brigandului orb şi răspunse 
pentru că simţea că trebuie să răspundă aşa. 

— Da, judecătorule necruţător, există o femeie minunată 
care mi-a robit şi mie inima. 


CAPITOLUL XII 


Exact în locul unde, prima dată, fuseseră legaţi la ochi 
prizonierii, de către supuşii Brigandului orb, cavalcada se 
opri. Se compunea din mai mulţi oameni ai munţilor, care îi 
însoțeau pe Leoncia, Henry şi Francis. Aceştia din urmă 
erau călări pe cai şi legaţi la ochi. Peonul mergea pe jos, 
fiind de asemenea legat la ochi. Cu jumătate de oră mai 
înainte, fuseseră escortaţi la fel, fermierii, jefe şi Torres, cu 
jandarmii lor. 

La un semn al conducătorului briganzilor, captivii fură 
dezlegaţi la ochi, fără a fi însă eliberaţi. 

— Îmi pare că am mai fost pe aici, remarcă Henry 
râzând, după ce privise în jur şi identificase locul. 

— Se pare că puţurile de petrol mai ard încă, spuse şi 
Francis, arătând cu mâna spre câmpul petrolifer ce fusese 
pârjolit de focul din ziua trecută. Peon, priveşte-ţi opera. 
Pentru un tip ca tine, care nu posedă nimic, cred că eşti cel 
mai mare cheltuitor pe care l-am întâlnit vreodată. Am auzit 
adesea despre magnați ai banului, care obişnuiau să-şi 
aprindă ţigările cu bacnote de o mie de dolari, atunci când 
se îmbătau; aceasta însă nu este nimic, fiindcă mi-a fost dat 
să te întâlnesc pe tine... Deşi nu eşti om bogat, totuşi arzi 
un milion de dolari pe minut... 

— Dar eu nu sunt sărac! se lăudă peonul cu un aer 
misterios. 

— Un milionar care călătoreşte incognito! îl ironiză 
Henry. 

— Unde ţi-ai depus banii? contribui şi Leoncia la gluma 
celuilalt. La Chemical Naţional Bank? 

Peonul nu înţelegea aluziile, dar ştiind că râdeau de el, se 
retrase tăcut la o parte, luând o atitudine mândră. 


Văzând că au terminat vorba, conducătorul briganzilor 
interveni: 

— De aici puteţi pleca fiecare încotro voiţi; aşa a dat 
ordin înțeleptul judecător. Dumneavoastră, senores, veţi 
descăleca şi-mi veţi înapoia catârii. Cât despre senorita, 
poate păstra animalul pe care călăreşte, el fiind un dar din 
partea înţeleptului judecător; acesta nu poate admite ca o 
senorita să meargă pe jos. Cei doi senores, fără nici o 
supărare, pot renunţa la animalele lor. Înțeleptul judecător 
a recomandat mai ales mersul pe jos senorului cel bogat. 
Bogăția - spunea el să-i transmitem - duce la prea puţin 
mers pe jos. Prea puţin mers pe jos, duce la îngrăşare... şi 
corpolenţa nu duce la „femeia minunată”. Aceasta este 
părerea Prea  înţeleptului... Mai departe, continuă 
brigandul, înțeleptul judecător a repetat sfatul său ca 
peonul să rămână în munţi. În munţi, el va găsi pe femeia 
visurilor sale, de vreme ce va trebui să aibă femeie; şi ar fi 
de dorit ca această femeie să fie de aceeaşi obârşie cu el. 
Femeile din tierra caliente sunt pentru bărbaţii din tierra 
caliente. Femeile din Cordilieri sunt pentru bărbaţii din 
munţi. Lui Dumnezeu nu-i plac încrucişările de rase. Un 
catâr este dezgustător printre caii de rasă pură. Lumea n-a 
fost creată pentru corcituri, dar omul şi-a făcut lui însuşi o 
mulţime de modificări. Încrucişările de rase duc la 
degenerare. Niciodată nu se va putea amesteca perfect apa 
cu petrolul... Acestea au fost cuvintele înţeleptului, pe care 
le-am repetat aşa cum mi-a dat ordin. Şi mi-a mai comandat 
să vă spun că el ştie ce spune, căci şi el a greşit pe aceste 
căi... 

Cuvintele transmise de Brigandul orb mai răsunau încă 
în urechile celor trei; deşi heraldul bătrânului plecase 
demult şi ei coborau acum panta spre jungla Cordilierilor. 
După câtva timp, erau smulşi din gândurile lor de 
zgomotele unor crengi rupte în desişurile din marginea 
defileului în pantă şi în curând apăru în faţa lor bătrânul 
haciendado cu câţiva însoțitori. Salutul său pentru fiica lui 


Solano manifesta felul politicos al unui hidalgo, fiind 
călduros şi profund - în schimb, fu mai rece şi distant către 
cei doi gringos de care garantase Enrico Solano. 

— Unde este nobilul dumitale tată? o întrebă el pe 
Leoncia. Am câteva noutăţi îmbucurătoare pentru el. În 
săptămâna ce a urmat după, plecarea voastră, am căzut 
pradă unui atac violent de friguri. Dar iată ce s-a întâmplat 
în acest timp: Am trimis câteva mesaje telegrafice din Bocas 
del “Toro preşedintelui republicii Panama, cu care am 
copilărit împreună. Pentru aceasta, m-am servit de postul 
telegrafic al guvernământului, căci jefe politico din Bocas 
del 'Ioro este prieten cu mine. Răspunsul a fost că toate 
sunt bune; că judecata ce a avut loc în tribunalul din San 
Antonio nu a fost decât o mistificare nedemnă, pusă la cale 
de jefe politico; şi în fine, că totul a fost reparat, pentru 
totdeauna - din punct de vedere legal şi politic - astfel că 
nimic nu mai există acum împotriva familiei Solano şi a 
celor doi nobili gringos, care sunt prietenii ei. 

Aici, fermierul făcu o plecăciune adâncă spre Henry şi 
Francis. Cu această ocazie, privirile sale alunecară fără 
voie, dincolo de ei, spre peonul fugit; fata i se lumină şi ochii 
îi sclipiră de triumf când îl văzu. 

— Sfinţi din Cer! Aşa dar nu m-aţi uitat! exclamă el; apoi 
întorcându-se către însoțitorii săi: lată-l! Priviţi această 
creatură lipsită de judecată, această datorie umblătoare ce 
mi-a fugit. Prindeţi-l! Va zăcea o lună de zile după bătaia ce- 
i voi trage la sosirea acasă. 

Astfel vorbind, fermierul sări să pună mâna el însuşi pe 
regeneratul-l peon care, după o clipă de uimire, încercă să 
fugă în junglă; dar însoțitorii stăpânului său, ghicindu-i 
intenţia, îi tăiară drumul, îl prinseră şi într-o clipă era legat 
cu mâinile Ia spate şi o sfoară ca un laţ prinsă de gât. 

Într-un singur glas, Francis şi Henry protestară. 

— Senores, le răspunse fermierul, respectul şi dorinţa 
mea de a vă servi sunt tot atât de profunde ca şi cele nutrite 
faţă de familia Solano, sub protecţia căreia sunteţi. 


Siguranţa şi bunăstarea dumneavoastră sunt sacre pentru 
mine. Vă voi apăra de primejdii cu viaţa mea. Sunt la 
ordinele dumneavoastră. Haciendado mea vă stă de 
asemenea la dispoziţie, ca şi tot ceea ce posed; dar 
chestiunea cu acest peon este cu totul diferită. El nu mai 
este la dispoziţia dumneavoastră. El este peonul meu, 
proprietatea mea, care a fugit de la hacienda mea. Sper că 
mă veţi - înţelege şi scuza... 

Henry şi Francis priviră unul la altul încurcaţi, fără a 
putea lua o hotărâre. Era legea ţării, după cum prea bine 
ştiau. 

— Judecătorul neîndurător m-a absolvit de datoria după 
cum pot mărturisi toţi cei de faţă, mormăi descurajat 
peonul. 

— Da, confirmă Leoncia, Judecătorul orb i-a iertat datoria 
ce o are. 

Fermierul zâmbi, făcând o plecăciune adâncă. 

— Bine, spuse el ironic, dar peonul a contractat cu mine 
şi nu cu acest Judecător orb... Şi în definitiv, cine este acest 
brigand care pretinde ca legea sa să aibă putere asupra 
plantaţiei mele, furându-mă astfel de cei două sute cincizeci 
de pesos ai mei? 

— Are dreptate, Leoncia, îl aprobă Henry. 

— Atunci îmi veţi da voie să mă reintorc în culmile 
munţilor, sugeră peonul plin de speranţă. 

— Te vom duce înapoi la plantație şi-ţi vom arăta noi ce 
meriţi, fu răspunsul fermierului, care, luând în mână 
capătul frânghiei legată de gâtul peonului, încercă să-l 
tragă după el. 

— Opreşte! strigă Francis, scoţându-şi carnetul de cecuri 
şi începând să scrie. Aşteaptă o clipă. Mai întâi să lichidez 
datoria acestui peon, apoi aş dori să vă rog ceva înainte de 
plecare. 

Şi întinse cecul fermierului, adăugind: 

— Am trecut zece pesos în plus pentru eventuale speze. 


Fermierul privi cecul, îl băgă în buzunar şi puse apoi în 
mâna lui Francis capătul sforii ce atârna de grumazul 
peonului. 

— Acum este al dumneavoastră, senor, spuse el cu 
gravitate. 

Francis privi la frânghia ce-l ţinea legat pe nefericitul 
peon şi începu să ridă, 

— Iată, iată! spuse el printre hohote, acum posed şi eu o 
proprietate umană. Sclavule, în prezent eşti al meu, 
proprietatea mea, înţelegi tu? 

— Da, senor, murmură umil peonul. Se pare ca atunci 
când mi-am pierdut capul după femeia pentru care m-am 
închiriat, vânzându-mi libertatea, Dumnezeu m-a pedepsit 
ca tot restul vieţii mele să fiu proprietatea unuia sau altuia. 
Judecătorul neîndurător are dreptate: Este pedeapsa lui 
Dumnezeu, pentru că am voit să-mi încrucişez rasa... 

— Ai făcut din tine un sclav pentru un motiv pe care 
omenirea l-a considerat totdeauna drept cea mai frumoasă 
cauză: o femeie! filosofă Francis în timp ce tăia legăturile 
de la mâinile peonului. lată, acum îţi voi face un cadou: Te 
dăruiesc ţie însuţi!... 

Spunând acestea, Francis puse capătul frânghiei ce 
atârna de gâtul peonului, în mâinile acestuia, adăugând: 

— De azi înainte, tu să fii propriul tău stăpân şi 
conducător... şi să nu mai pui vreodată frânghia aceasta în 
mâinile altui om! 

În acest timp, un bătrân uscat se alipise pe nesimţite 
grupului. Era un indian de sânge pur mayas, cu vine ce se 
reliefau ciudat sub pielea lui ca de pergament. Era 
îmbrăcat numai cu nişte pantaloni vechi de piele. Părul său 
neîngrijit atârna într-o parte şi alta a feţei, în plete cărunte 
şi soioase, iar obrajii supţi aveau un aspect cadaveric. În 
locul muşchilor de la braţe şi picioare, mai rămăseseră nişte 
tendoane uscate şi chircite, iar de sub buzele-i veştejite se 
zăreau câţiva colţi galbeni, roşi de vreme. Singuri ochi-i 


negri ce păreau că ard ca în friguri, în orbite, mai arătau că 
există viaţă în acea epavă umana. 

Pătrunse ca un ţipar în mijlocul grupului şi-l cuprinse în 
braţele sale subţiri pe peonul eliberat din sclavie. 

— E tatăl meu, le explică peonul cu mândrie. Priviţi la 
dânsul. Este un Mayas curat şi cunoaşte secretele sacre ale 
Mayaşilor. 

Pe când tatăl şi fiul, regăsiţi, îşi povesteau întâmplările 
lor la nesfârşit, Francis se întoarse spre fermieri şi intră în 
vorbă cu ei. La întrebarea acestora dacă ştie unde se aftă 
Enrico Solano Şi fiii săi, Francis le spuse că probabil a 
continuat să urce şi trebuie să fie undeva printre culmile 
Cordilierilor; le mai spuse că îl rugase pe conducătorul 
briganzilor să-i caute şi să-i anunţe că sunt bine cu toţii şi-i 
aşteaptă la coastă. 

— În acest timp, veţi fi cu toţii oaspeţii mei, îi invită 
fermierul cu entuziasm. Este un schooner splendid ancorat 
în strâmtoarea Juchitan, în apropierea plantaţiei mele, care 
se înapoiază la San Antonio, în curând. Aş putea să-l 
conving pe căpitan să rămână până când nobilul Enrico şi 
fiii săi coboară din munţi. 

— Şi desigur, Francis va plăti despăgubirea pentru 
reținerea corăbiei, remarcă Henry clipind şiret din ochi 
spre Leoncia; tânăra înţelese ironia, dar Francis, care nu-i 
observase semnul, strigă plin de veselie: 

— Natural că voi plăti... Şi acest fapt dovedeşte odată 
mai mult afirmaţia mea că un carnet de cecuri este util 
oriunde te-ai afla! 

Spre mirarea lor, peonul şi tatăl său, indianul cel bătrân, 
rămaseră cu ei când porniră la drum. Începură să coboare 
spre coastă, trecând la înapoiere peste câmpul petrolifer 
carbonizat şi ajunseră destul de repede la plantaţia ce 
fusese altădată scena sclavajului şi bătăilor suferite de 
peonul regenerat. Atât tatăl cât şi fiul căutau să-şi manifeste 
devotamentul lor nemărginit, mai întâi către Francis şi apoi 
către Leoncia şi Henry. În mai multe rânduri, aceştia îi 


văzuseră pe tată şi fiu, în lungi şi sincere convorbiri; şi după 
ce Enrico şi fiii săi sosiră la plantație, când grupul cobori 
spre plajă pentru a se îmbarca pe schoonerul ce-i aştepta, 
peonul şi bătrânul indian îi urmară ca doi câini credincioşi. 
Francis încercă să-şi ia rămas bun de la ei, dar peonul 
declară că mergeau şi ei pe corabie, la San Antonio. 

— 'Ţi-am spus că nu sunt sărac, îl lămuri peonul pe 
Francis, într-o zi, pe când călătoreau spre San Antonio. Este 
adevărat: comoara ascunsă a  Mayaşilor, pe care 
conquistadorii şi preoţii inchiziţiei n-au putut-o descoperi 
niciodată, este în păstrarea mea sau, pentru a fi cu totul 
sincer, este în paza tatălui meu. Căci el este descendentul 
direct al marilor preoţi ai vechilor Mayaşi, iar astăzi 
reprezintă pe ultimul mare preot al acestui trib dispărut. 
Am vorbit mult cu el în aceste ultime zile şi am fost amândoi 
de aceeaşi părere că bogăţia nu poate face cât o viaţă de 
om. M-ai cumpărat pentru două sute cincizeci de pesos şi 
totuşi m-ai lăsat liber şi m-ai redat, prin aceasta, mie 
însumi. A dărui viaţa este ceva mai preţios decât toate 
comorile din lume. În prezent, fiindcă ştim că aşa le este dat 
la gringos şi spanioli să le placă şi să dorească bogăţia, ne- 
am înţeles să vă conducem la comoara Mayaşilor, căci tatăl 
meu cunoaşte drumul şi locul unde este ascunsă; ori, 
drumul în munţi, spre comoară, începe din San Antonio, nu 
din jungla Juchitanului, de aceea am venit cu voi. 

— Ştie tatăl tău, locul exact unde se află comoara? 

Îl întrebă Henry, adăugând în şoaptă la urechea lui 
Francis că adevărata cauză pentru care renunţase la 
căutarea aurului ascuns de strămoşul lor, sir Henry 
Morgan, era faptul că auzise despre comoara Mayaşilor şi 
voia să o găsească. 

Peonul clătină capul. 

— Tata nu a fost niciodată la locul unde este ascunsa, căci 
nouă nu ne trebuie avuţii - dar ca mare preot, are scrisă în 
limba strămoşilor noştri legenda comorii, o legendă pe care 
numai el singur o poate citi. Iată, arată-le şi lor scrierea! 


Dintr-unul din buzunarele pantalonilor, bătrânul trase 
afară o pungă veche şi soioasă de pânză. Din ea scoase, un 
fel de ciucure format din sfori înnodate în mod neregulat, 
era atât de vechi şi murdar că de abia se mai putea distinge 
forma şi sensul nodurilor. Murmurând rugăciuni în limba 
străvechilor Mayaşi, bătrânul ridică ciudata relicva. Şi 
înclinându-se plin de venerație în faţa ei, i-o întinse lui 
Francis. 

— Scrierea cu noduri, aşa cum obişnuiau să-şi facă 
documentele vechii Maya, şopti Henry impresionat.. 
Vechitura aceasta este autentică, numai să mai ştie bătrânul 
s-o descifreze. 

Toţi cei de faţă priviră plini de curiozitate straniul obiect, 
din mâna lui Francis; părea un ciucure grosolan făcut, din 
fire înnodate şi de lungimi inegale. Tânărul milionar i-l 
înapoie, iar indianul începu să-şi treacă degetele peşte 
firele înnodate, întocmai ca - un călugăr ce-şi mângâie 
mătăniile; murmurând cuvinte, neînţelese în străvechea lui 
limba. 

— Citeşte! Citeşte! strigă peonul triumfător. Limba 
noastră uitată este scrisă acolo în acele noduri complicate şi 
bătrânul le descifrează tot aşa de uşor cum ar citi cineva o 
carte... 

Apropiindu-se pentru a observa mai bine, capul lui 
Francis Se atinse întâmplător de al Leonciei şi în fiorul 
contactului de o clipă, ochii lor se căutară plini de dorinţă; 
apoi privirile li se despărţiră vinovate, tot atât de repede. 
Henry era însă prea atent la bătrânul indian, pentru a mai 
putea observa acest mic incident. 

— Ce spui de asta, Francis? murmură el. E grandios, nu-i 
aşa? E formidabil! 

— Da, dar New York-ul a început să mă atragă cu tot mai 
multă putere, protestă Francis, înțelegând chemarea spre 
aventură ce se ascundea în cuvintele celuilalt. Oh, nu voiesc 
să spun că îmi este dor de prieteni sau de distracţiile din 
New York, ci de afacerile mele, se grăbi el să: adauge, 


observând, pă faţa Leonciei se umbreşte de întristare. Nu 
uitaţi că sunt amestecat în Tampico Petroleum şi mă 
cutremur când mă gândesc la milioanele pe care le-am 
investit în această afacere şi la riscurile ce le pot avea 

— Pe clocotele iadului! exclamă Henry Înciudat.. Dar, 
bine; omule, nu-ţi dai seama că numai u: sfert din ceea ce 
spune bătrânul preot să fie adevărat şi Comoara Mayaşilor 
ne poate face pe mine, Leoncia, Enrico şi fiii lui, mai bogaţi 
decât eşti tu acum? 

Totuşi, Francis era nehotărât şi, în timp ce Enrico explica 
celorlalţi despre autenticitatea comorii, Leoncia se apropie 
pe nesimţite de Francis, şoptindu-i la ureche: 

— Cum? Te-ai obosit oare atât de repede de... a căuta 
comori? 

Tânărul o privi pătrunzător în ochi, apoi îşi îndreptă 
atenţia spre verigheta din degetul fetei şi-i răspunse tot în 
şoaptă: 

— Cum aş mai putea rămâne în această ţară, când eu te 
iubesc atât de mult, iar tu îl iubeşti pe Henry? 

Era prima dată când îi mărturisea direct dragostea sa şi 
Leoncia cunoscu atunci fiorul plăcut al fericirii, urmat 
îndată de valul de ruşine pentru faptul că ea, o fată ce se 
considerase totdeauna cinstită, putea iubi în acelaşi timp 
doi tineri. Aruncă o privire furişă spre Henry, ca pentru a-şi 
verifica sentimentele şi inima îi răspunse: „Da, îl iubesc!” 
Îl iubea pe Henry cu aceeaşi sinceritate cu care îl iubea pe 
Francis şi cu cât cei doi îi apăreau mai asemănători ca 
înfăţişare şi manifestări, cu atât sentimentul ei era mai egal 
pentru amândoi. 

— Mi-e teamă că voi fi nevoit s-o caut pe Angelique, care 
cred că este acum la Bocas del Toro, pentru a mă căra cât 
mai repede, îi spuse Francis lui Henry, puţin mai târziu. Tu 
şi cu Enrico puteţi căuta şi singuri comoara pe care o veţi 
împărţi, dacă daţi de ea. 

Peonul, care ascultase atent discuţia lor, pentru a-i putea 
înţelege, se întoarse şi începu să vorbească animat cu tatăl 


său. Apoi se întoarse spre Henry. 

— Ai auzit ce a spus peonul, Francis, vorbi Henry către 
alter-egoul său, după ce metisul tăcuse. Trebuie să mergi 
cu noi. Pentru tine are el recunoştinţă, căci tu i-ai salvat fiul, 
el nu ne trădează locul comorii nouă, ci numai ţie dacă tu 
nu mergi, bătrânul nu va traduce nici un singur cuvânt din 
scrierea misterioasă a nodurilor straniului său document! 

Cu toată ispita comorii, nu aceasta îl reţinu pe Francis, ci 
privirea Leonciei, plină de o rugă mută ce părea că spune: 
„Ie rog, rămâi... pentru mine!” fu adevărata cauză ce-l făcu 
să renunţe la hotărârea sa. 


CAPITOLUL XIII 


O săptămână mai târziu, trei expediţii porneau în aceeaşi 
zi din San Antonio spre Cordilieri. Prima, era compusă din 
Henry, Francis, peonul cu bătrânul său tată şi câţiva dintre 
peonii Solanilor. Călăreau pe catâri şi fiecare conducea câte 
un alt catâr de povară, încărcat cu provizii şi cele necesare 
unei astfel de călătorii. Bătrânul Enrico Solano fusese 
împiedicat să meargă cu ei, în ultima clipă, din cauza unei 
râni vechi din tinereţe, care se deschisese pe neaşteptate. 

În timp ce cavalcada străbătea strada principală ce ieşea 
din San Antonio, fu văzută de Torres care tocmai venea de 
la oficiul telegrafic al guvernului, având în buzunar ultima 
telegramă a lui Thomas Regan. La vederea Morganilor, 
tresări surprins. 

—  Încotro, senores?... îi întrebă el, silindu-se să 
zâmbească prietenos. 

Se părea însă că ceilalţi nici nu-i remarcaseră prezenţa, 
căci Francis arătă spre cer, Henry îi urmă indicaţia, în timp 
ce peonul şi tatăl său păreau cufundaţi într-o meditaţie 
profundă. Înjurăturile lui Torres, la o astfel de lipsă de 
politeţă, îi făcură pe toţi să izbucnească în râs, acompaniaţi 
până şi de peonii care conduceau catârii de povară. 

Aceasta nu fu însă singura surpriză a lui 'lorres, în 
dimineaţa aceea, căci aproape de prânz, la câteva ore după 
trecerea Morganilor, avu a doua surpriză. De data aceasta, 
uimirea îi fu provocată la vederea Leonciei şi a fratelui său 
mai mic, Ricardo, călări pe doi catâri şi conducând un al 
treilea, încărcat fără îndoială cu cele trebuincioase unei 
călătorii îndelungate... 

În sfârşit, a treia expediţie fu însăşi acea a lui Torres; se 
compunea numai din el şi un oarecare Jose Mancheno, un 
criminal notoriu, pe care Torres îl salvase, câtva timp mai 


înainte, din mâinile călăilor din San Juan, pentru anumite 
motive ascunse. 

Planurile lui Torres cu privire la aceasta expediţie erau 
cu mult mai ambiţioase decât păreau. Nu departe de 
pantele line ale Cordilierilor, trăia straniul trib al Caroosilor. 
Format la origine din sclavi negri africani, fugiţi de pe 
diverse plantaţii şi sclavi Carib de pe Mosqguito Coast, acest 
trib de renegaţi se perpetuase prin femeile furate din tierra 
caliente şi cu sclave de culoare sau corcituri, fugite ca şi ei. 
Aşezată între  Mayaşii din interiorul ținutului şi 
guvernământul de pe coastă, colonia lor solitară se 
menţinuse; într-o semi-independenţa favorabilă. Cei care o 
compuneau erau de asemenea amestecați şi cu prizonieri 
mexicani evadați astfel că, tribul Caroos devenise cu timpul 
o rasă ciudată de negri şi corcituri, făcându-şi un renume 
atât de rău, încât autorităţile din Columbia erau cât pe-aici 
să trimită o armată pentru a distrage plaga lor 
molipsitoare: În acest loc al păcatului; în sânul acestui 
popor blestemat; fusese născut Jose Mancheno, dintr-o 
mamă metisă şi un ucigaş mexican evadat şi spre acest loc 
fatidic al Caroosilor îl conducea acum Jose Mancheno pe 
Torres care ţinea ca ordinul lui Thomas Regan din Wall 
Street să poată fi îndeplinit eu precizie. 

— Am avut noroc că l-am întâlnit pe acest bătrân indian, 
spuse Francis lui Henry, în timp ce călăreau aşa de aproape 
de ultimul preot al vechilor Mayaşi. 

— E uscat ca o mumie, remarcă Henry zâmbind. Priveşti 
la el. 

Tatăl peonului, care călărea în frunte, pentru a indica 
drumul, frământa neîntrerupt nodurile sacre între 
degetele-i ca de schelet, murmurând şi bombănind în limba 
dispăruţilor săi strămoşi. 

— Sper, că bătrânul preot nu va toci definitiv, relicva lui 
de sfoară, aşa ca să nu o mai poată descifra, spunea cu grijă 
Henry din când în când. Nu crezi că ar fi mai bine să-şi 
lămurească direcţia pentru o bucată de drum. După care să 


citească din nou pentru altă parte, decât să tot morfolească 
aşa între degete: scrierea misterioasă? 

După an timp de mers prin junglă, ajunseră într-un 
luminiş format de începutul unei cotituri râpoase, numit 
Bianco Rovalo, care se întindea în sus, într-o pantă înaltă, 
spre cerul însorit. 

Bătrânul Mayas opri catârul, îşi mai trecu odată 
degetele-i uscate peste câteva noduri şi arătând cu un gest: 
larg spre muntele din faţa lor, vorbi într-o spaniolă stâlcită: 

— Scrierea sacră a strămoşilor mei spune: În urma 
pasului Zeului, aşteaptă până vezi strălucirea ochilor Chiei. 

Le arătă apoi un şir de noduri dintr-un anumit fir de 
sfoară, drept sursă a informaţiilor sale. 

— Şi unde sunt aceste urme de paşi ai Zeului, cuviosule 
preot? îl întrebă Henry, privind spre culmea muntelui. 

Bătrânul nu-i răspunse însă, ci îndemnându-şi cu lovituri 
de călcâie catârul, se grăbi să străbată luminişul şi să se 
afunde în jungla ce se continua. 

— Pare un copoi pe urma vânatului, atunci când mirosul 
devine intens, remarcă Francis, grăbindu-şi, animalul pe 
urmele călăuzei lor. 

După o jumătate de milă de mers, acolo unde jungla se 
prefăcea într-o pajişte acoperită de iarbă înaltă care urca 
apoi spre munte, într-o pantă abruptă, bătrânul indian îşi 
porni catârul într-un galop forţat pe care-l menţinu până 
când ajunseră la o depresiune naturală. Aceasta avea o 
adâncime de aproape doi metri şi o lărgime suficientă 
pentru a adăposti o duzină de oameni; privită. Atent, apărea 
izbitor de asemănătoare cu urma uriaşă lăsată de pasul 
unui gigant... 

— Urma pasului Zeului, anunţă cu solemnitate bătrânul 
preot, după care sări de pe catâr şi îngenunche pentru, a se 
ruga. În urma pasului Zeului, aşteaptă până vezi strălucirea 
ochilor Chiei - aşa spun nodurile sacre şi aşa trebuie să 
facem, hotări el. 


— Bun loc pentru a ne lua masa, remarcă Henry privind 
în groapă. În timp ce aşteptăm să se producă bazaconia cu 
strălucitul, putem foarte bine să ne potolim foamea. 

— Dacă Chia nu are nimic împotrivă, sunt de acord cu 
„planul” tău, îl aprobă Francis bine dispus. 

Şi Chia nu protestă deloc; sau cel puţin, bătrânul preot 
nu găsi nici o împotrivire din partea ei. 

În timp ce catâri erau legaţi de copacii din apropiere, se 
aduse apă de la un izvor ce curgea câţiva paşi mai în jos şi 
se făcu un foc în ciudata groapă. Bătrânul Mayas pare 
absent de tot ce se petrecea în jurul său, frământându-şi tot 
timpul între degete  nodurile-i sfinte şi murmurând 
rugăciuni nesfârşite. 

— Numai de nu s-ar zăpăci bătrânul acesta fanatic, spuse 
Francis după ce-l observase un timp. 

— Când lam întâlnit prima dată în  desişurile 
Juchitanului, credeam că are cei mai sălbatici ochi ce i-am 
văzut vreodată la o fiinţă omenească, îşi mărturisi Henry 
părerea. Dar acum privirile lui sunt şi mai teribile! 

Peonul, care îi ascultase şi care, deşi nu cunoştea bine 
limba lor, înţelese sensul cuvintelor celor doi, se amestecă 
în vorbă. 

— Este foarte primejdios şi foarte grav să ai de a face cu 
lucrurile sacre ale vechilor Mayaşi. Înseamnă să mergi pe 
calea morţii. latăl meu ştie aceasta. Mulţi au pierit 
mergând pe această cale. Moartea este fulgerătoare şi 
oribilă. Înşişi preoţi mayaşi au fost sacrificați. Aşa s-a 
întâmplat şi cu tatăl tatălui meu, care, iubind şi el o femeie 
din tierra caliente, vându pentru ea secretul comorii sfinte 
a Mayaşilor şi cu ajutorul scrierii nodurilor, conduse pe 
oamenii din tierra caliente spre comoară. Au murit însă cu 
toţii. Tatăl meu cunoaşte primejdia ce-l ameninţă, 
conducându-vă la comoară. Mulţi au căutat-o de-a lungul 
secolelor. Dintre cei care au ajuns la ea, nici unul nu s-a mai 
reîntors. Se spune că chiar conquistadorii şi piraţii 


englezului Morgan au ajuns până la locul unde este 
ascunsă, lăsându-şi oasele să putrezească acolo... 

— Şi dacă tatăl tău moare, îl întrerupse Francis, atunci 
tu, ca fiul său, vei fi mare preot? 

— Nu, senor, îi răspunse peonul clătinând capul. Eu sunt 
numai jumătate Mayaş şi nu pot citi scrisoarea nodurilor. 
Tatăl meu nu m-a învăţat, pentru ca nu sunt de sânge pur 
mayaş. 

— Dar dacă se întâmplă să moară chiar acum, mai există 
vreun alt Mayaş care ar putea citi scrierea nodurilor? 

— Nu, senor. Tatăl meu este ultimul Maya care cunoaşte 
această limbă străveche. 

Conversaţia fu întreruptă, în acea clipă, de sosirea 
Leonciei şi a lui Ricardo, care, după ce-şi legaseră catârii 
lângă ceilalţi, se apropiaseră de marginea gropii şi priveau 
acum în jos spre ei, cu sfială. Deşi feţele celor doi Morgani 
se luminară de bucurie la vederea Leonciei, totuşi buzele 
lor murmurară cuvinte de reproş. De asemenea , stăruia ca 
tânăra să se înapoieze cu Ricardo. 

— Bine, dar nu mă puteţi alunga mai înainte de a-mi fi 
dat ceva de mâncare, susţinu ea, lăsându-se să alunece în 
groapă, cu un aer de şiretenie pur feminină şi cu scopul de- 
a plasa discuţia pe un făgaş mai intim. 

Trezit de vocile lor, bătrânul Maya îşi reveni din transa 
lui religioasă şi privi cu mânie la tânăra fată apoi începu să 
vorbească furios într-un aflux de mayaşă amestecată cu 
vorbe şi fraze spaniole. 

— Spune că femeile, aduc nenorociri, traduse peonul 
primele proteste ale bătrânului indian. Zice că ele 
pricinuiesc certuri între bărbaţi, fac să intervină oţelul cel 
iute, moartea fulgerătoare. Nenorocul şi blestemul Zeului 
sunt de-a pururi asupra lor. Căile lor sunt false şi ele duc 
oamenii la distrugere. Cere de asemenea, ca femeia aceasta 
să plece înapoi... 

Cu zâmbetul în privire, Francis începu să fluiere de 
uimire, iar Henry vorbi: 


— Trebuie să fii înţelegătoare acum, Leoncia. Ai auzit ce 
părere are un Mayaş înţelept despre sexul tău. Aceste 
locuri nu sunt pentru tine. California, da, ar fi bună, căci 
acolo femeile sunt emancipate, au chiar dreptul la vot! Pe 
când aici... 

— Ceea ce face lucrurile şi mai rele, este faptul că 
bătrânul indian şi-a amintit de femeia care i-a adus 
nenorocire în tinereţea sa, spuse Francis zâmbind. Se 
întoarse apoi spre peon: Întreabă-l pe tatăl tău dacă scrie 
ceva în nodurile sacre despre femeile care ar sta din 
întâmplare cu bărbaţii în „pasul Zeului”. 

Zadarnic pipăi bătrânul preot scrierea sfântă. Nu găsi 
nimic împotriva femeilor. 

— Bătrânul amestecă propria-i experienţă cu mitologia 
rasei sale, continuă Francis triumfător. Părerea mea este că 
Leoncia poate rămâne foarte bine câtva timp pentru a lua 
masa cu noi. Cafeaua este gata şi apoi... 

În timp ce vorbea, Francis se ridicase în picioare pentru 
a servi pe Leoncia cu un pesmet. Deodată, se întrerupse şi 
duse mâna la cap, în locul unde fusese lovit de o piatră. 

— Ce a fost aceasta?! exclamă el, după ce-şi reveni din 
uimire, lăsându-se la pământ. ii, dar ştiţi că a fost 
zdravănă lovitura! Henry, vrei să vezi cine a azvârlit piatra? 
Desigur că a fost aruncată cu o praştie. 

În clipa următoare, toate privirile se îndreptară spre 
marginea gropii, în direcţia de unde venise piatra; numai 
bătrânul indian rămase nepăsător. Ceea ce văzură, fu o 
gloata bizară ce părea alcătuită din câte un exemplar luat 
din toate rasele ce existau prin acele locuri; se strecurau 
spre ei din toate părţile şi după toate aparențele, aveau de 
gând să-i atace. 

— Cea mai împestriţată hoardă ce am văzut vreodată, 
comentă Francis, încă sub impresia loviturii primite. 

— Sunt Caroosii, murmură peonul cu teamă. 

— Şi cine naiba sunt ăştia? întrebă Francis înciudat. 


— Vin din iad, fu răspunsul peonului. Sunt mai sălbatici 
decât mexicanii şi mult mai teribili decât Mayaşii. Nu se 
căsătoresc niciodată, n-au preot şi nici religie. Sunt însăşi 
seminţia diavolului şi apucăturile lor sunt mai rele ca ale lui. 

La aceste cuvinte, bătrânul preot Mayaş se ridică şi cu 
degetul acuzator învinui pe Leoncia drept autoarea acestei 
supărări neaşteptate. Drept răspuns, un glonte tras de 
atacatori îi pătrunse în umăr, făcându-l să şovăie pe 
picioare. 

— Trage-l în jos! strigă Henry lui Francis. Este singurul 
care cunoaşte misterul nodurilor mayaşe; şi apoi, ochii 
Chiei - orice ar însemna aceasta - nu au strălucit încă. 

Francis îl ascultă şi cu o piedică dibace îl făcu pe bătrân 
să se prăbuşească pe spate, întocmai ca un schelet pe care 
nu-l mai susţine nimic. Glontele îi zgâriase numai uşor 
pielea. 

În acest timp, Henry îşi luă carabina şi deschise focul, 
drept răspuns atacului neaşteptat. Fu acompaniat îndată de 
Ricardo, Francis şi peonul metis. Bătrânul indian îşi reluă 
însă cercetarea nodurilor sacre, aţintindu-şi privirea pe un 
perete râpos al muntelui, ce se vedea în depărtare, peste 
marginea gropii. 

— Încetaţi focul, strigă Francis, încercând zadarnic să se 
facă auzit în vacarmul împuşcăturilor. 

Fu însă nevoit să se târască de la unui la altul pentru a-i 
opri de a mai trage. Trebui să le explice apoi, că întreaga 
provizie de gloanţe era pe catări şi că trebuia să-şi păstreze 
ceea ce le mai rămăsese în banduliere sau în magaziile 
carabinelor, pentru orice eventualitate. 

— Periţi-vă să vă expuneţi împuşcăturilor Caroosilor, îi 
preveni şi Henry. Sunt înarmaţi cu muschete vechi şi flinte 
care fac nişte găuri de mărimea unor farfurii. 

O oră mai târziu, ultimul cartuş, în afară de cele care mai 
rămăseseră în revolverul lui Francis, era tras... şi la 
împuşcăturile neregulate ale Caroosilor, cei din groapă 
răspunseră cu tăcerea. 


Dintre atacatori, Jose Mancheno fu primul care înţelese 
situaţia. Se târi cu grijă până la marginea gropii, pentru a-şi 
adeveri bănuiala, apoi le semnală oamenilor săi că muniţia 
asediaţilor era sfârşită şi că puteau veni fără nici o teamă. 

— Frumos aţi căzut în cursă, senores, le spuse el 
zâmbind satisfăcut, după ce Caroosii se strânseseră 
împrejurul depresiunii. 

Dar în clipa următoare, un fapt straniu se petrecu, 
schimbând cu totul această situaţie ce părea că pecetluise 
soarta celor din groapă. Cu strigăte sălbatice de groază, 
Caroosii începură să fugă; şi într-atât era de mare 
dezordinea şi graba lor de a se îndepărta de această „urmă 
de pas al Zeului”, încât unii dintr-înşii îşi azvârliră flintele şi 
muschetele pentru a putea fugi mai repede. 

— Şi acum între noi doi, domnule lăudăros! îi strigă 
Francis lui Mancheno, îndreptând revolverul spre el. 

Îl ochi cu grijă pe când celălalt fugea, dar se reţinu de a 
apăsa pe trăgaci. 

— Nu mai am decât trei gloanţe, îi explică el lui Henry, 
motivându-şi acţiunea. Prin aceste locuri, nu se poate şti 
dacă trei cartuşe nu valorează la un moment dat mai mult 
decât orice pe lume. 

— Priviţi! strigă peonul, arătând spre tatăl său şi către 
muntele din depărtare. Aceasta este cauza pentru care au 
luat-o la fugă. Au înţeles primejdia lucrurilor sacre ale 
Mayaşilor! 

Bătrânul preot, frământând între degete nodurile plasei 
sfinte, cu o figură extaziată ce amintea un mediu spiritist în 
transă, îşi aţintise privirea pe muntele îndepărtat. Acolo, 
aproape de vârful său, una lângă alta, se vedeau două 
sclipiri luminoase, ca doi ochi ciudaţi ai unei fiare uriaşe. 

— Un om cu două oglinzi ar putea provoca aceste lumini, 
nu se putu opri Henry de a comenta neîncrezător. 

— Sunt ochii Chiei! strigă peonul plin de respect. Aşa stă 
scris în nodurile sacre, după cum l-aţi auzit şi pe tata 


spunând: Aşteaptă în urma pasului Zeului până când vezi 
lucirea ochilor Chiei. 

Bătrânul Indian se ridică în picioare şi cu un aer profetic, 
anunţă mesajul următor al nodurilor: 

— Pentru a găsi comoara, trebuie să găseşti mai întâi 
Ochii! 

— Foarte bine, venerabile, îl potoli Henry, bătându-l pe 
umăr. 

Luă apoi compasul pentru a determina distanţa şi a fixa 
locul „ochilor” misterioşi ai Chiei. 

— Îmi face impresia că acest bătrân are o busolă în 
interiorul capului, remarcă Henry, o oră mai târziu, arătând 
spre preotul mayaş care conducea grupul. Am stabilit 
drumul cu exactitate, cu ajutorul instrumentelor de precizie 
pe care le avem; ei bine, indianul acesta urmează drumul 
cu atâta precizie, de parcă ar fi atras de un magnet spre 
locul vizat. 

De când plecaseră din groapa indicată de nodurile 
mayaşe, cele două străluciri nu se mai vedeau. Acest fapt îi 
făcu să creadă că numai din „urma pasului” era vizibilă 
lucirea ochilor Chiei. 

Terenul stâncos devenea tot mai greu de urcat şi de la un 
loc nu mai fu posibilă înaintarea călare. Ricardo fu lăsat în 
urmă să supravegheze catârii şi peonii, iar restul grupului 
continuă înaintarea. Bătrânul Mayaş arunca din când în 
când priviri de nemulţumire spre Leoncia. 

Înaintau astfel tot mai mult pe culmea muntelui, când 
deodată, bătrânul preot se opri şi se dădu înapoi ca şi când 
ar fi fost atacat de o viperă. Francis râse şi acest gest 
teatral a cărui adevărată cauză nu o putea şti şi de-a lungul 
terenului sălbatic răspunse un zgomot ciudat, un ecou 
discordant. Indianul cercetă nodurile în grabă, alese un 
anumit şir dintre ele, pe care-l pipăi de două ori şi apoi 
anunţă: 

— Când Zeul va râde, păzeşte-te! Aşa spun nodurile. 


Le trebui, mai mult de un sfert de oră pentru a-l 
convinge, numai în parte, că ceea ce auzise nu era altceva 
decât un ecou. 

O jumătate de oră mai târziu, ajungeau la un fel de vale 
acoperită cu dune de nisip. Din nou, bătrânul se dădu 
înapoi. Din nisipul pe care călcau, se ridica un amestec de 
sunete stranii. Când rămâneau nemişcaţi pe loc, totul era 
liniştit; un pas numai de făceau şi tot nisipul din jur devenea 
un tumult înfiorător. 

— Când Zeul va râde, păzeşte-te! îi preveni bătrânul 
Mayaş. 

Descriind un cerc în nisip, cu degetele, fapt ce produse o 
serie de noi sunete prelungite, bătrânul îngenunchie în 
interiorul lui şi când atinse nisipul, se ridică din el o serie de 
scrâşnituri şi ţipete repetate de mii de glasuri invizibile. 
Peonul îşi urmă tatăl în interiorul cercului sonor unde, cu 
degetul arătător, bătrânul făcea semne cabalistice pe 
nisipul urlător. 

Leoncia era impresionată. Până şi Francis era tulburat. 

— Ah, acum ştiu! exclamă Henry deodată, după ce 
zgâriase nisipul cu vârful ghetei, până ce acesta răsunase 
din nou. Este nisipul zgomotos. În insula Kauai, din 
arhipelagul hawaian, am întâlnit un astfel de nisip sonor; 
era o adevărată atracţie a turiştilor, vă asigur! Oamenii de 
ştiinţă au o mulţime de teorii cu privire la acest fenomen 
ciudat, care, după câte am auzit, se mai produce şi în alte 
părţi ale lumii. Nouă însă, nu ne rămâne altceva de făcut 
decât să urmăm drumul arătat de busolă; el ne duce exact 
peste acest nisip urlător, care, în afară de proprietatea sa 
sonoră, este cu totul inofensiv. 

Preotul indian, nu voi însă nici în ruptul capului să iasă 
din cercul magic, deşi reuniseră să-l deranjeze din 
rugăciunile lui, fapt ce-l făcu să izbucnească într-un potop 
de cuvinte pătimaşe în limba mayaşă. 

— Spune că am comis un astfel de sacrilegiu, încât până 
şi nisipul strigă împotriva noastră, traduse peonul. Nu vrea 


să se mai apropie de locul înspăimântător unde sălăşluieşte 
Chia. Nici eu nu vreau. Iatăl lui a murit acolo, după cum se 
ştie foarte bine printre Mayaşi. Susţine că nu vrea să moară 
acolo, căci nu este îndeajuns de bătrân pentru a muri. 

— Bietul octogenar! râse Francis şi fu surprins de 
îngânatul-fantomă al ecoului ce-l imită, în timp ce 
împrejurul lor, dunele de nisip strigau în cor. 

— Lăsaţi-i şi haideţi să mergem mai departe, spuse şi 
Leoncia. Nu trebuie să mai şovăim acum când suntem atât 
de aproape de ţinta noastră. Bătrânul poate să ne aştepte 
în cercul lui până ne reîntoarcem. 

Îi prinse de braţ pe cei doi tineri, păşind înainte; şi cum 
ei o urmară, întinderea de nisip se prefăcu într-un potop de 
zgomote, în timp ce o dună din apropierea lor, pe care se 
produsese o alunecare de nisip, uruia cu putere de tunet. 
Din fericire pentru ei, după cum aveau să afle în curând, 
Francis, când părăsise catării, se echipase cu o frânghie 
subţire şi solidă. 

Când porniră la drum, de-a lungul văii de nisip, urechile 
le erau pline de zgomotele ecoului ce ajunsese să se repete 
acum de şase până la opt ori. 

— Pe clopotele iadului! spuse Henry. Nu-i deloc de mirare 
că indienii ocolesc aceste locuri. 

— Nu a fost Mark Twain acela care a scris despre un om 
a cărui manie era să colecţioneze ecouri? întrebă Francis. 

— Nu ştiu! Dar, în orice caz, pe-aici s-ar putea aduna, 
fără îndoială, o frumoasă colecţie de ecouri mayaşe. Au ales 
această regiune cât se poate de bine pentru un ascunziş de 
comoară. Desigur, aceasta a fost considerată drept sfântă 
chiar mai înainte de a veni spaniolii. Bătrânii preoţi 
cunoşteau cauzele naturale ale misterelor, dar le-au difuzat 
maselor drept mister cu „M” mare şi origine supranaturală. 

Puțin mai târziu, ajunseră la un loc deschis şi neted era 
cuprins între dunele pe unde veniseră şi o stâncă în forma 
unui craniu, care se găsea în partea opusă. Cei trei 
schimbaseră felul de a merge unul lângă altui, în acela de 


şir, adică porniră unul în spatele celuilalt, deoarece terenul 
devenise nesigur. Părea o suprafaţă cristalină, ca a crusta 
de soare, atât de uscată încât nu se putea bănui că poate fi 
altfel decât cristalină şi solidă pe toată întinderea sa. Într-o 
izbucnire de veselie copilărească, Leoncia strică formaţia 
lor prevăzătoare şi luând de braţ pe cei doi tineri, începu să 
alerge, îndemnându-i s-o imite. La mai puţin de doisprezece 
paşi, dezastrul se produse şi, în acelaşi timp, Henry şi 
Francis sparseră crusta, afundându-se în nisip până 
aproape de şolduri, iar Leoncia, deşi se oprise instinctiv, la o 
mică distanţă în urmă, se afundase aproape tot atât de 
adânc. 

— Pe clopotele iadului! strigă Henry. Am nimerit în însuşi 
domeniul diavolului! 

Cuvintele sale fură repetate de ecoul batjocoritor, ca un 
murmur funebru. 

În prima clipă, nu-şi dădură seama de primejdia în care 
se aflau; abia când, în urma sforţărilor de-a se elibera de 
nisipul cel moale, văzură că se cufundă până la mijloc şi că 
se afundă mai departe cu încetineală, dar sigur, cei doi 
Morgani fură conştienţi de gravitatea situaţiei. Leoncia, 
care nu bănuia nimic, mai râdea încă de starea lor. 

— Nisip mişcător, gâfâi Francis. 

— Nisip mişcător! îl îngână ecoul din dunele urlătoare, 
continuând să repete în şoptiri sinistre, din ce în ce mai 
slabe, aceleaşi cuvinte. 

— Este o groapă plină cu nisip mişcător, îl completă 
Henry. 

— Poate că bătrânul indian avea dreptate să rămână 
înapoi, în cercu-i magic, remarcă Francis. 

Cuvintele îi fură repetate în murmure înfricoşătoare, 
pierzându-se în depărtări. 

În acest timp, se cufundaseră până aproape de subţiori şi 
nisipul continuă să-l tragă în sânul lui, ca un monstru ce-şi 
înghite victimele pe îndelete. 


— La naiba, trebuie să găsim o soluţie la încurcătura 
asta! exclamă Henry, deodată. Trebuie ca unul dintre noi să 
ajungă pe teren sigur. 

Şi fără să mai discute, ei o aleseră pe Leoncia; amândoi o 
ridicară în acelaşi timp, deşi această sforţare îi făcu să se 
afunde şi mai mult în nisipul lacom. Când tânăra fu ridicată 
complet şi putu să stea cu picioarele pe câte un umăr al 
acelor doi oameni pe care-i iubea, Francis vorbi, iar 
împrejurimile de nisip urlător îl îngânară ca un ecou 
batjocoritor: 

— Acum, Leoncia, te vom zvârli înainte. La cuvântul 
„gata!”, aruncă-te şi tu cât poţi mai departe. Trebuie să 
alergi din ţoale puterile pe crusta nesigură. Dacă te afunzi 
puţin, nu da atenţie, nu te opri niciodată, ci mergi mereu 
înainte. De cazi, târăşte-te până ce ajungi pe terenul tare, 
chiar de-ar trebui să te serveşti numai de genunchi şi mâini. 
Orice s-ar întâmpla, nu te ridica decât atunci când vei simţi 
terenul solid... Gata, Henry? 

Într-o altă sforţare comună, cei doi tineri se încordară şi 
o zvârliră cât mai departe înainte. Supunerea fetei, la 
sfaturile lor fii tot atât de precisă încât, după o luptă scurtă, 
reuşi să ajungă pe terenul stâncos din faţă. 

— Acum aruncaţi frânghia! strigă ea, după ce-şi recapătă 
respiraţia normală. 

Dar în acest timp, Francis se cufundase prea mult pentru 
a putea scoate frânghia trecută oblic pe după gât şi pe sub 
un braţ. Îi reveni lui Henry să facă acest lucru, deşi operaţia 
îl afundă la acelaşi nivel cu Francis; după ce-o scoase cu o 
ultimă sforţare; aruncă Leonciei un capăt al frânghiei. 

Cum o prinse, tânăra fată o legă de un colţ solid de 
stâncă şi-l lăsă apoi pe Henry să tragă. Era însă în zadar - 
sforţarea de-a se trage afară era atât de îngreunată de 
poziţia lui anevoioasă, încât se părea că-l afundă şi mai 
mult. Nisipul mişcător se ridica gâlgâitor peste umerii lui, 
când Leoncia strigă deodată, provocând un vacarm de 
ecouri: 


— Staţi! Nu mai trage, Henry! Am o idee! Lasă-mi mie 
întreaga lungime a frânghiei, opreşte numai atât cât îţi 
trebuie pentru a te încinge cu ea sub umeri! 

În clipa următoare, fata, urca prin panta stâncii, trăgând 
sfoara după ea. Ajunsă sus, se îndreptă spre un copac pitic 
ce-şi înfipsese rădăcinile adânc în terenul pietros. Trecând 
capătul frânghiei pe după trunchiul lui, legă repede de el o 
bucată grea de stâncă, formând, astfel un fel de scripete 
rudimentar. 

— Bună idee din partea ei! mărturisi Francis lui Henry. 

Amândoi înţeleseră planul fetei, deşi întregul succes al 
întreprinderii depindea de puterea ei de-a disloca blocul de 
piatră ca forma contragreutatea trupurilor lor. Se mai 
pierdură încă cinci minute preţioase, până ce tânăra putu 
găsi o creangă mai solidă pe care începu s-o folosească 
drept pârghie cu care să disloce blocul de piatră. În sfârşit, 
după câteva încercări zadarnice, în care timp cei doi iubiţi 
ai ei se afundau şi mai mult, reuşi să disloce blocul cei mare 
şi să-l prăvălească. 

Cei doi tineri se prinseseră, în acelaşi timp de capătul 
sforii şi cum contragreutatea era destul de mare, în curând 
erau traşi cu repeziciune pe teren solid, urmaţi de un infern 
de sunete şi gemete, înfiorătoare. 

Nisipul părea un monstru dezlănţuit, ; căruia i se 
smulsese prada din gheare. 


CAPITOLUL XIV 


— Cred că nu suntem departe de locul comorii, spuse 
Henry, când cei trei se opriră spre a se odihni, la baza unei 
stânci înalte. Dacă este mai departe şi dacă nu găsim îndată 
proveniența luminilor misterioase, sau, după cum spun 
nodurile sacre, ochii Chiei - atunci să ştii că este blestemată 
şi nu o vom putea găsi niciodată... Iotuşi, eu cred că sursa 
acelor sclipiri nu poate fi în altă parte decât aici! 

— Dacă a fost cineva cu un binoclu sau nişte ochelari? 
presupuse Leoncia. 

— Mai degrabă este un fenomen natural, ce se produce 
la un moment dat, când razele soarelui cad într-un anumit 
unghi, îi replică Francis. Eu unul, de când am făcut 
experienţa cu aceste nisipuri afurisite, ţin foarte mult la 
explicarea naturală a fenomenelor! 

Leoncia, care privea de-a lungul peretelui stâncos în sus, 
deveni deodată atentă şi strigă: „Priviţi!” 

Ochii celor doi se îndreptară în direcţia arătată şi se 
opriră pe acelaşi punct. Ceea ce văzură nu erau sclipiri, ci o 
dâră de lumină persistentă ce avea intensitatea razelor 
soarelui. În timp ce urcau baza stâncii, tinerii remarcară, 
după desimea şi sălbăticia vegetației, că nu mai trecuse 
picior omenesc prin acele locuri, de multă vreme. 
Respirând anevoie din cauza sforţării ce-o făcuseră să urce 
panta abruptă, prin vegetaţia încâlcită, ajunseră deodată la 
un spaţiu deschis, unde peretele aproape drept al stâncii 
împiedicase creşterea vegetației. 

Leoncia bătu din palme. Nu mai era nevoie să le atragă 
atenţia celorlalţi, căci şi ei văzuseră. La o înălţime de 
aproape douăzeci de metri, pe masivul de stâncă, erau doi 
ochi uriaşi. Aveau fiecare un diametru de aproape doi metri, 


iar suprafaţa lor lucea ca o oglindă, fiind acoperită de o 
substanţă albă cu proprietăţi de reflexiune. 

— Ochii Chiei! exclamă fata. 

Henry se lovi cu palma pe frunte, cu un aer de aducere 
aminte. 

— Cred că vă pot spune din ce sunt făcuţi aceşti ochi, zise 
el. N-am mai văzut aşa ceva până acum, dar am auzit 
vorbindu-se printre bătrâni. Este un vechi truc al Mayaşilor. 
Pariez partea mea de comoară, contra unei bâăncuţe 
găurite, că vă pot spune ce este această substanţă ce 
reflectă ca o oglindă razele soarelui! 

— Ţin prinsoarea! strigă Francis entuziasmat. Haide, 
spune. Cu ce sunt acoperiţi ochii uriaşi? Cu sticlă? 

— Nu, cu scoici! exclamă Henry râzând. Scoici de sidef, 
şlefuite şi lipite perfect una de alta, astfel ca să formeze o 
suprafaţă perfect continuă şi lucioasă. Şi acum, dacă vrei 
să-mi probezi că nu am dreptate, urcă stânca şi vezi dacă 
este aşa sau nu. 

Între ochi, prelungindu-se pe o întindere de câţiva metri 
de-a lungul stâncii, se găsea o ieşire de piatra de formă 
triunghiulară. Era ca o crestătură pe suprafaţa stâncii. 
Vârful acestui triunghi ajungea până la o distanţă de un 
metru depărtare de spaţiul dintre ochi. Căţărându-se ca o 
felină pe asperităţile peretelui tare, Francis reuşi să urce 
cei şase metri până la baza ieşiturii din stâncă. De-acolo în 
sus, de-a lungul acestuia, drumul era mai uşor. O cădere de 
la cincisprezece metri şi un picior sau o mână ruptă în 
mijlocul acelei pustietăţi n-ar fi fost însă un lucru plăcut. De 
aceea, Leoncia, care se gândea la acestea, îi strigă lui 
Francis, fără să-şi dea seama de sclipirea de gelozie ce se 
aprinse pentru o clipă în ochii lui Henry: 

— Oh, Francis, fii cu grijă! 

Stând pe vârful triunghiului, tânărul examină un ochi, 
apoi pe celălalt. Îşi scoase după aceea cuțitul de vânătoare 
şi începu să scobească suprafaţa lucioasă, căutând să 
disloce o porţiune din ea. 


— Dacă te-ar vedea acum bătrânul preot mayaş, ar numi 
aceasta sacrilegiu, glumi Henry de jos. 

— Ai câştigat băncuţă găurită! strigă Francis, lăsând să 
cadă în acelaşi timp un fragment din ceea ce reuşise să 
desfacă din ochiul uriaş. 

Era o bucată de sidef dintr-o scoică, şlefuită într-o formă 
regulată, aşa ca să se potrivească împreună cu altele, 
pentru a forma o suprafaţă uniformă: 

— Nu iese fum până când nu faci foc, spuse Henry, după 
ce examina bucata de sidef. Nu degeaba au ales străvechii 
Mayaşi acest loc uitat de oameni şi de Dumnezeu şi au făcut 
ochii Chiei pe această stâncă... 

— Cred că am făcut o greşeală lăsându-l pe bătrânul 
preot şi nodurile lui sacre, acolo în urmă pe nisipul urlător, 
spuse Francis după ce coborâse. Nodurile trebuie că spun 
ceea ce urmează să mai facem. 

— Unde sunt ochi, trebuie să fie şi un nas, contribui şi 
Leoncia. 

— Dar bine, acesta este! exclamă Francis. Cerule! Acesta 
este nasul, această ieşitură de piatră ce am urcat-o. Suntem 
prea aproape pentru a avea o perspectivă justă. La o 
distanţă de o sută de metri, trebuie că apare ca o figură 
uriaşă. 

Leoncia, se apropie de baza stâncii, cu un aer grav şi lovi 
în peretele ei acoperit de sfărâmături şi tufişuri încâlcite, 
încercând să descopere dacă sună a gol. 

— Atunci gura trebuie să fie acolo unde este normai să se 
afle la o faţă de statuie, adică aici sub nas, spuse ea cu 
ironie. 

Într-o clipă, Francis şi Henry înlăturară vegetaţia şi 
sfărâmăturile de piatră, descoperind o deschizătură prea 
mică pentru a permite trecerea unui corp omenesc. Era 
evident că surpările de teren de-a lungul atâtor secole 
acoperiseră intrarea ce fusese cândva mai mare. După ce 
dădură la o parte câteva bucăţi mai mari de piatră, spaţiul 
deveni mai larg, astfel că Francis reuşi să-şi strecoare capul 


şi umerii şi să privească interiorul la lumina unui chibrit 
aprins. 

— Vezi să nu fie şerpi, îl preveni Leoncia. 

Tânărul mormăi o încuviinţare, apoi anunţă: 

— Nu este o peştera naturală. Piatra este cioplită de 
mână omenească şi, credeţi-mă, foarte bine lucrată... Se 
întrerupse, înăbuşind la timp o înjurătură, spre, a nu fi auzit 
de fată, ceea ce însemna că băţul de chibrit îi arsese 
degetele: apoi, îi auziră vocea cu un accent de surprindere: 
Nu mai este nevoie să aprind chibrite: Acum, când ochii mi 
s-au obişnuit cu obscuritatea de aici, văd că există un sistem 
propriu de iluminare, probabil, tot deschizătura pe unde 
intra lumina zilei. Se poate vedea foarte bine aici. 
Străvechii Mayaşi au fost nişte arhitecţi desăvârşiţi. Nu m- 
ar surprinde dacă am găsi în interiorul cavernei chiar un 
ascensor, apă caldă şi rece, sau calorifer... Şi acum, să ne 
vedem cu bine! 

Cu o sforţare uşoară, îşi strecură, restul corpului prin 
deschizătură şi apoi i se auzi vocea din nou: 

— Veniţi şi voi înăuntru. Locul este admirabil. 

— Spuneţi acum, nu vă pare bine că m-aţi luat cu voi? îi 
întrebă Leoncia când fură cu toţii în cavernă cu pereţii 
ciopliţi, unde privirile li se obişnuiră repede cu lumina 
străvezie ce se strecura înăuntru şi putură vedea totul 
distinct: Mai întâi, v-am descoperit ochii Chiei şi în urmă şi 
gura ei. Dacă nu eram eu, desigur că aţi, fi căutat şi acum 
zadarnic, la câteva mile departe de aici... Dar încăperea 
aceasta este goală ca o casă părăsită, adăugă ea în clipa 
următoare. 

— Desigur, spuse Henry. Aceasta este numai anticamera. 
Să nu-ţi închipui că vechii Mayaşi şi-au ascuns comoara într- 
un mod atât de naiv, mai ales că conquistadorii erau aşa de 
avizi după ea. Cred că suntem tot atât de departe de a-i 
bănui adevăratul ei loc, că şi când n-am fi de faţă, ci la San 
Antonio! 


În partea opusă a încăperii, începea un coridor înalt şi 
lung, prin care înaintară câteşi trei. După ce parcurseră 
vreo cincizeci de metri, gangul începu să se strâmtoreze; 
coti brusc la dreapta şi apoi la stingă descoperind o altă 
încăpere, mai spațioasă şi lungă. Era un fel de sală; tot un 
gang, măi lat. 

Lumina zilei se strecura şi aici în acelaşi mod misterios, 
măi difuză dar destul de puternică pentru a le arăta 
drumul. Francis, care mergea în frunte, se opri atât de 
brusc, încât Leoncia şi Henry, care veneau în urma sa, se 
loviră de el. Cei trei tineri, unul lângă, altul, priviră atunci 
plini de uimire un şir de corpuri omeneşti, aşezate într-o 
parte şi alta a sălii, ca arborii pe o alee; erau morţi demult, 
totuşi nu se prefăcuseră în pulbere, iar trăsăturile le erau 
intacte. 

— Ca şi vechii Egipteni, Mayaşii au cunoscut arta 
îmbălsămării şi mumificării, spuse Henry cu vocea coborâtă 
inconştient la o şoaptă, de-abia auzită. Era impresionat în 
prezenţa atâtor morţi neîngropaţi, care continuau să şadă 
drepţi şi să privească înainte ca şi cum ar fi fost încă în 
viaţă. 

Cu toţii posedaseră haine europene, iar feţele se vedeau 
a fi caracteristic europene. Erau îmbrăcaţi ca şi atunci când 
trăiau, dar veşmintele fuseseră roase şi putrezite de 
trecerea secolelor; erau veşminte de conquistadorii şi pirați 
englezi. Doi dintre ei purtau armuri medievale, cu vizierele 
ridicate. Spadele lor grele sau săbiile piratereşti cu lamele 
late le erau încinse la brâu sau puse în faţă şi sprijinite în 
mâinile chircite şi uscate, iar la cingători aveau vârâte 
pistoale mari de modă veche. 

— Bătrânul Mayaş avea dreptate, spuse Francis în 
şoaptă. Şi-au decorat ascunzătoarea comorii cu rămăşiţele 
celor care au râvnit-o şi iau aşezat la intrare ca o 
ameninţare lugubră pentru acei care vor mai veni după 
ea... la priviţi! Flăcăul acela de colo este un iberic veritabil! 


Pariez că a jucat haia-lai, ca şi strămoşii săi, când era în 
viaţă! 

— Iar acesta-i un englez pur-sânge, fără nici o îndoială, 
şopti Henry, arătând spre altă mumie. Parcă îl văd, când 
trăia, cum vâna cerbul în pădurile regale, spre marele 
necaz al păzitorilor. 

— Brr! exclamă Leoncia, cutremurându-se. Lucrurile 
sacre ale vechilor Mayaşi sunt lugubre şi dezgustătoare. 
Planează asupra lor o străveche răzbunare. Acei care pe 
vremuri au voit să fure comoara mult căutată, au devenit 
astăzi apărătorii ei, păzind-o cu propriile lor corpuri 
pietrificate! 

Cei trei tineri nu se mai gândeau să înainteze, ci priveau 
mumiile ca ţintuiţi, fiind pătrunşi de vraja stranie a 
atmosferei ce domnea în coridorul funebru. Spectrul hidos 
al morţii părea că pândeşte în umbră, gata să se manifeste 
la prima ocazie. Henry deveni melodramatic. 

— Deşi n-au putut să pună mâna pe comoara mult dorită, 
zise el, încă de pe vremea conquistadorilor, aceşti 
aventurieri au avut meritul de a fi ajuns totuşi până aici... 
aproape de tezaurul ascuns. Vă prezint întreaga mea 
dorinţă, vouă, străvechi pirați şi congquistadorii! Mă înclin în 
faţa voastră cu respect, bătrâni cavaleri ai vechilor timpuri, 
căci nările voastre sensibile au simţit mirosul aurului, iar 
inimile voastre brave au avut curajul să se bată pentru 
cucerirea lui. 

— Bine spus! interveni şi Francis în urarea plină de 
entuziasm a lui Henry. Un lucru însă regret: că bătrânul sir 
Henry nu se află şi el aici; ar trebui ca mumia lui să ocupe 
locul de frunte... Şi-acum, destul cu melodramele. Să 
mergem mai departe, dragii mei. 

Mai făcură cam treizeci de paşi, când gangul cel mare 
făcu o nouă cotitură. La sfârşitul dublului şir de mumii, 
Henry îşi opri tovarăşii, arătându-le unul dintre corpurile 
împietrite. 


— E drept că sir Henry nu se află printre ei, zise el. În 
schimb, iată-l pe... Alvarez Torres! 

Sub un coif spaniol, cu viziera ridicată, îmbrăcat după 
moda medievală spaniolă, cu o spadă mare în mâinile 
uscate, stătea o mumie a cărei faţă era, din toate punctele 
de vedere, asemănătoare cu faţa bronzată a lui Alvarez 
Torres. Leoncia tresări şi făcându-şi cruce se dădu înapoi 
dinaintea acestei apariţii sinistre. 

— Aş dori ca Alvarez Torres să fie tot aşa de „viu” ca şi 
această statuie a morţii, glumi Francis, după ce pipăise faţa 
mumiei şi o examinase cu atenţie. Trebuie să fie vreun 
strămoş de-al tău, atras şi el de mirajul comorii Mayaşilor. 

Leoncia trecu pe lângă figura  încremenită, 
cutremurându-se. De data aceasta, când trecură de cotitura 
gangului, se găsiră complet cufundaţi în întuneric, fapt ce-l 
sili pe Henry, care mergea înainte, să aprindă numeroase 
chibrite pentru a lumina drumul. 

— Hei, ia uitaţi-vă! exclamă el, oprindu-se după ce 
făcuseră câteva sute de paşi. Priviţi la această lucrare de 
maestru. Observaţi forma perfectă în care a fost cioplită 
această piatră! 

Din fund, unde ajunseseră, lumina străvezie a zilei 
pătrundea în parte, alungind întunericul. Pe jumătate intrat 
într-o nişă, era un bloc de piatră de aceeaşi înălţime cu 
încăperea. Era evident că servise la închiderea trecerii în 
încăperea următoare. Construcţia acestei enorme uşi de 
piatră era într-adevăr o capodoperă a vechii arhitecturi. 
Laturile şi colţurile blocului masiv erau cioplite cu atâta 
minuţiozitate încât uşa aceasta ciudată se potrivea perfect 
în şanţurile din perete, unde trebuia. Să intre când se 
deschidea pentru a lăsa trecerea liberă. 

— Bănuiesc că aici; a murit tatăl bătrânului Mayas, 
exclamă Francis. Şi cunoştea secretul care făcea ca această 
trapă enormă să intre în perete şi nu a reuşit s-o deschidă 
decât numai în parte, după cum puteţi observa... 


— Pe, clopotele iadului! îl întrerupse Henry, cu expresia-i 
favorită, arătând înaintea sa un schelet chircit pe pământ. 
Aceste oase sunt tot ce a mai rămas din el. Faptul că nu a 
fost mumificat şi el, arată că întâmplarea a avut loc după 
dispariţia ultimilor păzitori ai comorii mayaşe. Mai mult ca 
sigur că a fost ultimul vizitator înaintea noastră. 

Bătrânul preot zăcea că tatăl său a călăuzit aici oameni 
din tierra caliente, le aminti Leoncia. 

— Mai spunea, de asemenea, că nu s-a mai întors nimeni 
din această expediţie, adăugă şi Francis. 

Henry, care ridicase craniul scheletului, scoase o 
exclamaţie şi aprinse un chibrit pentru a le arăta celorlalţi 
ceea ce descoperise. În afară, de faptul că ţeasta era 
spartă, probabil în urma unei lovituri de sabie sau secare, o 
gaură mare la spatele său arăta în mod neîndoielnic locul 
pe unde intrase un glonte. Când scutură craniul, Henry 
scoase din el un proiectil cu vârful turtit. Francis îl examină. 

— A fost tras dintr-un pistol vechi cu cremene, spuse el. 
Probabil că pulberea a fost umezită căci glontele n-a avut 
puterea să iasă prin partea cealaltă, rămânând în capul 
victimei. 

Lăsă craniul la locul de mai-nainte, cei trei, păşiră mai 
departe, intrând într-o încăpere mai mică dar bine 
luminată, care de asemenea era săpată în stâncă printr-o 
deschizătură din tavan, astupată cu gratii; pătrundea, din 
plin lumina zilei. Pardoseala încăperii era presărată peste 
tot cu oseminte omeneşti albite şi roase de timp. O 
examinare rapidă a craniilor, le arătă că aparținuseră unor 
oameni albi, împrăştiate printre ele se aflau flinte şi pistoale 
de modă veche, cuțite şi, pe ici pe colo, câte o secure. 

— După ce-au ajuns aici, aproape de comoară, zise 
Francis - din cele ce se văd, rezultă că s-au încăierat pentru 
posesia ei, mai-nainte chiar de a o îi descoperit. Păcat că 
bătrânul preot nu este aici pentru a vedea ce a păţit tatăl 
său. 


— Oare nu-i posibil să fi rămas supraviețuitori în urma 
acestei lupte, care să fi luat comoara? îşi dădu cu părerea 
Henry. 

Francis, care examina restul încăperii, observă ceva ce-l 
făcu să-i răspundă: 

— Fără îndoială că nu a mai supravieţuit nimeni. Priviţi 
pietrele acelea preţioase din ochii statuii. Pariez că sunt 
rubine veritabile! 

Statuia reprezenta o femeie grotească, greoaie şi 
rudimentar cioplită, stând pe vine; se holba la ei cu ochii săi 
roşii, iar gura-i larg deschisă era atât de mare încât îi făcea 
restul feţei să apară şi mai respingător. Lângă ea, cioplită în 
piatră, cu aceleaşi trăsături groteşti şi rudimentare; era o 
altă statuie ce reprezenta un bărbat hidos, într-o poziţie 
obscenă, având o ureche de proporţii normale, iar alta de 
dimensiuni ce amintea gura enormă a tovarăşei sale. 

— Doamna cea frumoasă trebuie să fie însăşi Chia, spuse 
Henry rânjind. Dar cine să fie oare cavalerul de lingă ea cu 
urechea de elefant şi ochii verzi? 

— Habar n-am cine ar putea fi, îi răspunse Francis 
râzând. Ceea ce ştiu însă, este că ochii aceia, verzi ai 
prietenului Chiei sunt cele mai mari smaralde ce le-am 
văzut vreodată. Trebuie că valorează fiecare cel puţin cât o 
coroană regală. 

— Bine, dar o pereche de rubine şi una de smaralde 
indiferent de mărimea şi valoarea lor, nu pot constitui 
întreaga comoară a Mayaşilor, rezumă Henry. Am ajuns atât 
de aproape de ea - o simt aceasta - şi totuşi, ne lipseşte 
cheia enigmei principale... 

— Pe care, desigur, o are bătrânul preot ce a rămas la 
nisipul urlător, cu nodurile sacre, spuse Leoncia. În afară de 
aceste două statui şi osemintele de pe jos, locul este gol. 

În timp ce vorbea, tânăra înainta spre a privi mai de 
aproape statuia bărbatului. Urechea sa grotescă îi opri 
atenţia şi, arătând spre ea, adăugă: 


— Nu ştiu unde şi care este cheia, dar aici este fără 
îndoială gaura ei. 

Într-adevăr, urechea cea mare, în loc să fie cioplită în 
interior ca orificiul unei urechi, era complet astupată, în 
afară de o mică deschizătură ce amintea în mod vag forma 
unei găuri de cheie. În zadar mai cercetară încăperea, 
ciocănind pereţii şi podeaua, în speranţa de a găsi vreun 
gang secret sau ascunzătoarea comorii, căci nu reuşiră să 
descopere nici cel mai mic semn. 

— Scheletele unor oameni din tierra caliente, doi idoli, 
două smaralde enorme, două rubine de aceeaşi mărime şi... 
noi înşine, făcu Francis inventarul. Acesta este tot 
conţinutul încăperii. Nu ne mai rămâne acum altceva de 
făcut, decât următoarele lucruri: să ne întoarcem să-l luăm 
pe Ricardo cu catârii şi să instalăm tabăra afară; apoi să-l 
căutăm pe bătrânul Mayaş cu nodurile lui sacre şi să-l 
aducem aici, chiar de-ar trebui să-l cărăm în braţe. 

— Tu aşteaptă aici cu Leoncia, iar eu mă duc să-i caut, 
propuse Henry, după ce parcurseră îndărăt gangul cu şirul 
de mumii şi ajunseră afară din cavernă, în lumina 
binefăcătoare a soarelui ce strălucea din seninul albastru al 
cerului. 

Departe în urmă, pe întinderile de nisip urlător, peonul şi 
tatăl său mai erau îngenunchiaţi în cercul ce provocase 
atâta zgomot când fusese tras de bătrânul Mayaş. Deodată, 
o ploaie torențială se revărsă din văzduh, făcându-l pe peon 
să tremure de frica unui fenomen atât de neobişnuit în acel 
loc. Bătrânul, nepăsător de suferinţă fizica pe care i-o 
provoca ploaia, continua să se roage stăruitor zeilor săi. 

În timpul tremurăturii de care fusese cuprins, peonul 
observă totuşi două lucruri ce rămaseră cu totul străine 
tatălui său. Mai întâi, remarcă în depărtare pe Alvarez 
Torres şi Jose Mancheno, care tocmai ieşeau prudenţi din 
junglă şi se aventurau pe întinderea de nisip. Apoi, constată 
un adevărat miracol: Cei doi mergeau peste nisipul 
zgomotos, ca două fantome, fără a provoca nici un sunet, 


fără a stârni vreun ecou cât de slab dintre daunele 
urlătoare. Peonul rămase nemişcat până ce ei dispărură în 
depărtare şi apoi, sfios, atinse nisipul cu degetul. Nu se auzi 
nici un sunet şi terenul râmase tot aşa de tăcut chiar atunci 
când lovi tare cu pumnul în jurul său. Ploaia cea repede, 
care trecuse, făcuse nisipul să amuţească. 

Surescitat, îl scoase, cu o smucitură puternică, pe tatăl 
său din rugăciunile în care era cufundat şi-i anunţă 
minunea: 

— Nisipul nu mai era plin de zgomote. Acum tace ca 
mormântul. Mai înainte, l-am văzut pe inamicul bogatului 
gringo trecând de-a lungul dunelor, fără să provoace nici un 
zgomot. Ori, cu toate că acest Alvarez Torres este un om 
plin de păcate, nisipul n-a lătrat totuşi deloc la el. Vocea 
nisipului a murit şi pe acolo pe unde au putut umbla oameni 
împovăraţi de păcate, putem să mergem şi noi doi, tată! 

Cu degetul tremurător, bătrânul Mayaş făcu în interiorul 
cercului noi semne cabalistice; nisipul nu-i răspunse însă cu 
nici un sunet. 

Dincolo de cercul sacru era acelaşi lucru, căci nisipul era 
ud şi nu răsuna decât atunci când era uscat şi răscopt de 
soare. 

Bătrânul îşi cercetă nodurile scrierii sale ciudate. 

— Ne arată, îi citi el fiului său, că atunci când nisipul nu 
mai vorbeşte, putem să mergem fără teamă. Până acum am 
ascultat intru totul indicaţiile străbune; putem aşadar să 
plecăm, căci primejdia a trecut. 

Graba lor de a-i ajunge pe cei doi tineri şi pe fata, era 
atât de mare, încât, trecură pe lângă Torres şi Mancheno 
fără să-i observe. Aceştia, văzându-i pornind, se ascunseră 
după o dună de nisip, spre a-i lăsa să treacă înainte.. Când 
se aflau lă o distanţă bună, departe de ei, ieşiră rânjind şi 
pornind, la rândul lor, în aceeaşi direcţie. 

În acelaşi timp, Henry, care voise să scurteze drumul şi 
luase altă direcţie, nu se întâlni cu nici una dintre cele două 
grupe. 


CAPITOLUL XV 


— Chiar în acest caz, a fost o greşeală şi o slăbiciune din 
partea mea că am rămas în Panama, spuse Francis către 
Leoncia, în timp ce stătea unul lângă altul pe stancă, în faţa 
intrări cavernei, aşteptând întoarcerea lui Henry. 

— Atunci, înseamnă oare atât de mult pentru tine mersul 
bursei din New York? îl ironiză Leoncia cu cochetărie; totuşi 
se abţinea de a-l întărită cum îi era obiceiul, căci îi era 
teamă aşa singură cu acest tânăr pe care îl iubea atât 
demult. 

Francis era nerăbdător. 

— Totdeauna mi-au displăcut, lucrurile şi gândurile 
ascunse după cuvinte goale, Leoncia, zise el cu o sinceritate 
aproape brutală.. Eu spun ceea pe gândesc, cât se poate 
mai simplu şi direct... 

— Ceea ce te face atât de diferit de noi, latinii, îl 
întrerupse fata, încercând să-şi păstreze nota de ironie în 
glas, care iubim înfloriturile şi frazele împopoţonate. 

Tânărul continuă Însă plin de curaj, ceea ce începuse să 
spună. 

— Leoncia, tu eşti o mică înşelătoare! Eu îţi vorbesc 
deschis şi fără ocoluri, aşa cum se cuvine din partea unui 
bărbat. Tu însă mă înşeli cu vorbe şi eşti nestatornici şi 
capricioasă ca un licurici - ceea ce, recunosc, este de 
aşteptat de la orice femeie. Cu toate acestea, nu-i drept să 
fii aşa, să te porţi astfel cu mine. Ştii bine că te iubesc; ţi-am 
spus-o sincer... Dar eu, eu ce ştiu despre sentimentele tale? 

Cu privirile plecate şi obrajii aprinşi, tânăra rămase 
tăcută, incapabilă să-i răspundă. 

— Uite! stărui el. Nu răspunzi nimic. Pari pe zi ce trece 
mai călduroasă cu mine, mai iubitoare, mai atractivă ca 
oricând şi totuşi mă înşeli... şi nu-mi spui nimic din inima ta, 


din intenţiile tale. Să fie aceasta pentru că eşti femeie? Sau 
pentru că eşti latină? 

Fata se simţea răscolită până în fundul sufletului. Cu 
inima tulburată, totuşi stăpână pe ea însăşi, îşi ridică 
privirea şi aţintind-o în ochii tânărului, îi răspunse: 

— Te plângi că deşi tu mi-ai spus direct şi fără fraze 
împopoţonate că mă iubeşti, eu nu ţi-am destăinuit până 
acum dacă şi eu te iubesc sau nu. Ei bine, îţi voi lămuri 
aceasta odată pentru totdeauna, aşa cum vrei tu, direct şi 
fără multă vorbă. Da, te iubesc... 

Francis încercă s-o cuprindă în braţe, dar Leoncia se feri 
cu dibăcie. 

— Stai! îl opri ea. Nu am terminat încă. Te iubesc, sunt 
mândră că te iubesc... dar aceasta nu-i totul. M-ai întrebat 
de simţămintele şi intenţiile mele. O parte, ţi-am răspuns. 
Acum îţi voi spune şi restul: Intenţionez să mă căsătoresc cu 
Henry. 

La o asemenea sinceritate, Francis nu se aşteptase; 
rămase buimăcit. 

— Pentru că îl iubesc, răspunse ea, cu privirea neclintită. 

— Bine, deşi ai spus adineauri că... mă iubeşti pe mine! 
murmură el. 

— Da, te iubesc. Vă iubesc pe amândoi. Sunt o fată 
cinstită, cel puţin aşa m-am obişnuit să cred. Mai continui să 
am această părere, deşi raţiunea îmi spune că nu pot iubi 
doi tineri în acelaşi timp, rămânând totuşi cinstită, aşa cum 
mă consider. Dar nu-mi pasă de aşa ceva. Dacă sunt rea, 
înseamnă că nu pot fi altfel de cum am fost sortită. 

— Dar nu se poate! protestă tânărul cu tărie. Nu se poate 
să mă iubeşti pe mine şi totuşi să te măriţi cu Henry. 

— Poate că nu m-ai înţeles, îl mustră ea cu gravitate, deşi 
vocea îi tremura uşor, căci era influenţată de turburarea lui 
Francis. Intenţionez să mă mărit cu Henry. Ie iubesc, dar îl 
iubesc şi pe Henry. Nu mă pot căsători însă cu amândoi. 
Legea nu îngăduie. Prin urmare, mă voi mărita numai cu 
unul dintre voi şi acesta va fi Henry. 


— Atunci, de ce, întrebă el neîncrezător, de ce ai stăruit 
să rămân? 

— Pentru că te iubesc. Ţi-am mai spus-o de câteva ori. 

— Dacă mai urmezi astfel, simt că am să înnebunesc! 
strigă el. 

— Şi eu am simţit adesea că voi înnebuni din această 
cauză, îi mărturisi fata. Dacă crezi că-mi vine uşor să-ţi 
spun aceste lucruri cu atâta sinceritate, atunci te înşeli. 

Tânărul voia tocmai s-o întrerupă, când fata îi făcu semn 
să tacă şi amândoi ascultară zgomotul unor paşi din desişul 
de verdeață din faţa stâncii: cineva urca spre locul unde se 
aflau ei. 

— Ascultă, şopti Leoncia în grabă, punându-şi mâna pe 
braţul lui. Pentru ultima oară voi fi sinceră şi deschisă cu 
tine şi-ţi voi spune ceea ce am de gând. După aceea şi 
pentru totdeauna, voi redeveni aceeaşi spaniolă înşelătoare 
şi uşuratică, aşa. Cum m-ai descris adineauri. lată ce este: Îl 
iubesc pe Henry, este adevărat, foarte adevărat. Pe tine te 
iubesc însă şi mai mult. Mă voi căsători cu Henry... pentru 
că îl iubesc şi pentru că i-am promis că voi fi soţia lui. Totuşi, 
să ştii că totdeauna te voi iubi pe tine mai mult! 

Mai înainte ca el să fi putut obiecta, bătrânul Mayaş şi 
fiul său, peonul, apărură din tufişuri, apropiindu-se de ei. 
De abia luând în seamă prezenţa lor, bătrânul preot 
îngenunchie, exclamând în spaniolă: 

— Pentru prima oară contemplă privirile mele ochii Chiei. 

Trecu degetele peste nodurile sacre şi începu o 
rugăciune în limba mayaşă, care, dacă ceilalţi ar fi putut-o 
înţelege, suna cam aşa: 

— O, nemuritoare Chia, soţie a divinului Hzatzl, care a 
făcut toate cele existente din nimic! O, glorioasă Chia, a 
cărei gură comandă veşnic urechii lui Hzatzl, în faţa ta, eu, 
preotul tău, mă plec cu smerenie. Fii bună şi iertătoare cu 
mine. Lasă-ne să scoatem din gura ta cheia de aur care 
deschide urechea lui Hzatzl. Îngăduie credinciosului tău 
preot să găsească tezaurul lui Hzatzl... Nu pentru mine, o 


divino! Ci pentru gringo care mi-a salvat fiul. Ascultă-mi 
ruga, o, Chia, ascultă-mi-o! Fruntea-mi este aplecată pe 
pietre, înaintea ta! 

Timp de aproape zece minute, bătrânul indian stătu aşa 
prosternat la pământ, tremurând şi bolborosind ca în 
catalepsie, în timp ce Leoncia şi Francis îl priveau curioşi, ei 
înşişi impresionați de solemnitatea rugăciunii bătrânului, 
deşi nu o înțelegeau. 

Fără să-l mai aştepte pe Henry, Francis intră pentru a 
doua oară în cavernă. Cu Leoncia lângă el, se simţea sigur 
de el însuşi, în timp ce conducea pe bătrânul preot. Acesta 
continua să citească nodurile şi murmurând cuvinte 
neînţelese, îi urma încet, pe când peonul fusese lăsat de 
pază afară. Pe aleea mumiilor, preotul se opri cu smerenie, 
nu atât pentru mumii cât din cauza nodurilor sacre. 

— Stă scris aşa, anunţă el, ţinând intre degete un anumit 
şir de noduri, că aceşti oameni au fost nişte hoţi. Au fost 
pedepsiţi să rămână aici de-a pururi încremeniţi înaintea 
încăperii care ascundea misterul Mayaşilor. 

Francis îl grăbi mai departe şi trecând peste osemintele 
împrăştiate pe jos, păşi în încăperea următoare, unde, cum 
intră, bătrânul se prosternă înaintea celor doi idoli, 
rugându-se mult şi cu smerenie. După aceea, preotul studie 
un alt şir de noduri, cu multă atenţie; apoi, le făcură 
cunoscut, mai întâi în limba mayaşă şi pe urmă, după ce 
Francis îl făcu să priceapă că nu o puteau înţelege, într-o 
spaniolă stricată: 

— Din gura Chiei la urechea lui Hzatzl, aşa stă scris aici. 

Francis, urmând indicaţiunea lainică, privi în adâncul 
întunecat al gurii zeiţei, vâri lama cuţitului său în gaura. 
Cheii din urechea monstruoasă a idolului, apoi ciocăâni 
statuia cu mânerul cuţitului şi declară că părea a fi goală pe 
dinăuntru. Întorcându-se din nou la Chia, începuse tocmai 
s-o ciocânească şi pe aceasta pentru a vedea dacă sună a 
gol, când bătrânul Mayas murmură pe neaşteptate: 

— Picioarele Chiei stau pe neant. 


Francis, intrigai de acest indiciu, îi ceru bătrânului să 
mai verifice mesajul nodurilor. 

— Ah, Francis, zeiţa aceasta are într-adevăr nişte 
picioare enorme, râse Leoncia, dar se sprijinesc pe podeaua 
solidă de piatră, nicidecum pe neant! 

Francis împinse statuia zeiţei cu mâinile şi descoperi că 
se mişcă uşor. Încordându-şi puterile, începu s-o împingă cu 
zvâcnituri şi răsuceli încetul cu încetul. 

— Pentru oameni voinici şi fără teamă, va umbla Chia, 
citi poetul. Dar următoarele trei noduri anunţă: Păzeşte-te! 
Păzeşte-te! 

— Ei bine, presupun că neantul, orice ar fi el, nu mă va 
muşca, glumi Francis după ce împinsese statuia la o 
distantă bună de la poziţia sa iniţială. 

— Aşa, frumoasă doamnă, stai aici puţintel, sau aşează-te 
jos dacă aceasta îţi odihneşte picioarele. Trebuie că sunt 
obosite bietele tale picioare de atâta şedere pe neant, căci 
ai stat timp de secole! 

Un strigăt al Leonciei îl făcu să-şi îndrepte privirea spre 
porţiunea de podea rămasă goală prin înlăturarea 
picioarelor mari ale Chiei. Dându-se înapoi de la statuia 
dislocată, tânărul fusese cât pe-aici să cadă în gaura din 
stâncă ce era mai înainte acoperită de ea. Era de o formă 
circulară, largă de aproape un metru. Zadarnic îi încercă el 
adâncimea aruncând chibrite aprinse; acestea se stingeau 
fără să atingă fundul, din cauza curentului, produs prin 
căderea lor. 

— Pare a fi într-adevăr neantul, o lume fără fund, spuse 
el, lăsând să cadă un mic fragment de piatră. 

Trecură multe secunde până când o auziră, lovindu-se. 

— Cu toate acestea, este posibil să nu fi atins fundul, îşi 
dădu cu părerea Leoncia. Poate că s-a izbit de vreo ieşitură 
a peretelui şi-a rămas acolo. 

— Ei bine, iată ce ne va indica totuşi adâncimea, strigă 
Francis, ridicând o flintă veche ce zăcea printre osemintele 


presărate pe jos şi pregătindu-se s-o arunce în gaura 
întunecată. 

Dar bătrânul îl opri. 

— Mesajul nodurilor sacre este: acela care violează 
neantul de sub picioarele Chiei va pieri îndată de o moarte 
îngrozitoare. 

— Nici nu mă gândesc la aşa ceva, spuse Francis, 
aruncând flinta la o parte, cu un zâmbet pe buze. Dar ce 
trebuie să mai facem acum, bătrânule Mayaş? Din gura 
Chiei, la urechea lui Hzatzl, pare simplu... dar cum?... şi 
ce?... Cercetează-ţi nodurile sacre cu degetele tale, moşule 
dragă şi găseşte-ne cum şi ce. 

Pentru fiul preotului, peonul cel bătut şi fugărit, ceasul 
vieţii se apropia de ora fatală. Fără să-şi dea seama, văzuse 
în ziua aceea pentru ultima dală soarele răsărind. Nu conta 
ceea ce avea să se întâmple în acea zi, nu contau nici 
sforţările inconştiente ce le-ar fi făcut pentru a scăpa. De 
soarta sa; aceasta era ultima zi a vieţii sale şi nimic nu se 
mai putea schimba. Chiar dacă ar fi rămas de pază la 
intrarea cavernei, tot n-ar fi scăpat, căci ar fi fost cu 
siguranţă ucis de Torres şi Mancheno, care tocmai trebuiau 
să sosească. 

În loc de a sta în faţa intrării, îi veni gust să cerceteze 
împrejurimile pentru a vedea dacă nu sunt inamici prin 
apropiere. Astfel, scăpă de moartea la lumina zilei sub bolta 
cerească. Totuşi, înaintarea neinduplecată a limbilor care 
aveau să indice ora fatală era de neoprit şi cu cât timpul 
trecea, cu atât sfârşitul îi era mai aproape. 

În timp ce răscolea prin tufişurile dimprejur, Alvarez 
Torres şi Jose Mancheno ajunseră la intrarea grotei. Ochii 
de scoici ai Chiei, aşa cum le apărură dintr-o dată, colosali, 
pe peretele stâncii, era un şoc prea tare pentru 
superstiţiosul indian. 

— Intră dumneata înăuntru, spuse el lui Torres. Eu voi 
rămâne aici de pază. 


Şi Torres, în vinele căruia curgea sângele strămoşului ce 
stătea împietrit de secole în şirul de mumii, intră în caverna 
Mayaşilor, tot aşa de curajos precum intrase şi străvechiul 
său premergător. 

În clipa când Mexicanul dispăru din vedere, Jose 
Mancheno, acest ucigaş care nu şovăia câtuşi de puţin să 
ridice viaţa oricărei fiinţe, dar care avea o frică grozavă de 
lumea nevătămată ce se manifesta prin fenomene de 
neînțeles, uită de obligaţia ce-şi luase de a păzi intrarea şi 
se grăbi s-o ia la fugă în jungla apropiată, cât mai departe 
de acel loc al misterelor. Astfel, când peonul se întoarse din 
cercetarea sa, convins că totul era în ordine şi curios să afle 
şi el secretul Mayaşilor, nu găsi pe nimeni la intrarea 
cavernei şi păşi ia rându-i în gangul mumiilor, aproape 
îndată după Torres. 

Mexicanul mergea prevăzător de teama ca zgomotul 
paşilor săi să nu-i trădeze prezenţa. De asemenea, 
înaintarea sa era întârziată şi de spectacolul ce-l oferea 
ochilor săi uimiţi mumiile rânduite de-a lungul pereţilor. 
Plin de curiozitate, el, examina aceste statui ale mortii, 
despre care auzise povestindu-se şi pentru care viaţa se 
oprise acolo în antecamera zeilor mayaşi. Când ajunse însă 
în faţa mumiei de la sfârşitul şirului lugubru, asemănarea 
acesteia cu propria-i făptură îl făcu să rămână încremenit şi 
să-şi spună că se găseşte în prezenţa unui strămoş demult 
uitat de familia sa. 

Pe când privea aşa cu imaginaţia aprinsă, fu brusc pus în 
gardă de apropierea peonului şi trezindu-se din reverie, 
privi în jur după un loc unde se putea ascunde. Deodată fu 
ispitit de o idee diabolică. Luând coiful de pe capul 
străvechiului său alter-ego, îl puse pe propriu-i cap. Acelaşi 
lucru îl făcu şi cu mantia roasă de vremi cu care se acoperi 
în grabă; îşi trase apoi în picioare cizmele mari care 
aproape se desfăcură în bucăţi de putrezite ce erau şi în 
sfârşit, se înarmă cu spada cea mare şi grea a vechiului 
cavaler. Pe mumia deposedată de îmbrăcăminte, o aşeză cu 


grijă pe jos, într-un colţ întunecos, la spatele altor mumii. 
După ce îşi controlă încă odată noul său exterior, se rândui 
lângă celelalte mumii, la capătul şirului, luând atitudinea ce 
o văzuse la străbunul său, cu un picior înainte de soclu şi cu 
mâinile rezemate de minerul spadei. 

Numai ochii i se mişcară când îl urmări pe peon 
înaintând cu teamă de-a lungul mumiilor. La vederea lui 
Torres, acesta se opri brusc şi cu ochii măriţi de groază 
începu să murmure o serie de rugăciuni mayaşe. Torres 
susţinu cu ochii închişi cât putut mai bine această 
confruntare. Când auzi paşii peonului îndepărtându-se, 
riscă o privire şi-l văzu oprindu-se nehotărât la cotitura 
gangului. Torres socoti că era momentul oportun şi ridică 
greaua spadă a cărei lovitură avea să-i despice capul în 
două. 

Deşi aceasta era ziua şi chiar ora fatală pentru peon, 
ultima secundă a vieţii sale nu bătuse încă. Nu acolo, 
printre mumii, era el predestinat să moară sub lovitura 
ucigaşă a lui Torres; căci mexicanul, socotind că strigătul ce 
eventual ar scoate victime sa ar putea preveni pe cei 
urmăriţi, lăsă încet sabia în timp ce peonul trecu nebănuitor 
după colţul sălii, intrând peste puţin în încăperea unde se 
găsea tatăl său, Francis şi Leoncia. Ajungea chiar în clipa în 
care Francis întreba pe preot cum şi ce putea deschide 
urechea lui Hzatz.. 

— Bagă mina în gura Chiei şi scoate cheia, îi spuse 
bătrânul fiului său care se grăbi să-l asculte supus. 

— N-avea teamă, că nu te muşcă, e de piatră, îi spuse 
Francis râzând. 

— Zeii Mayaşilor nu sunt de piatră, îi replică mustrător 
bătrânul preot. Ei par numai că sunt de piatră, dar sunt vii, 
de-a pururi vii şi fie sub piatră, fie prin piatră sau de piatră, 
totdeauna se va manifesta voinţa lor nepieritoare. 

Leoncia se feri impresionată din apropierea lui, lipindu- 
se de Francis şi prinzându-l de braţ ca pentru a-i cere 
protecţie. 


— Am impresia că ceva teribil este pe cale de a se 
produce, spuse ea emoţionată. Nu-mi place locul acesta în 
inima muntelui, printre aceste vestigii ale morţii. Mie îmi 
place albastrul senin al cerului, balsamul razelor soarelui, 
oceanul întins şi înspumat... Ştiu că ceva îngrozitor trebuie 
să se întâmple! 

În timp ce Francis o încuraja, şoptindu-i cuvinte pline de 
optimism, ceasul vieţii sună ultima secundă a ultimului 
minut pentru peonul nebănuitor. Aducându-şi întregul său 
curaj, el vâri mâna în gura de piatră a zeiţei. În clipa 
următoare, cu un strigăt de groază îşi retrase braţul şi privi 
încheietura de unde se prelingea o dâră subţire de sânge, 
direct dintr-o arteră. Capul turtit şi împestriţat al unui 
şarpe ieşi din gura zeiţei, ca o limbă arătată în bătaie de joc 
şi apoi se retrase, dispărând în întunecimea gurii de piatră 

— O viperă! strigă Leoncia, recunoscând reptila. 

Peonul, recunoscând şi el vipera şi ştiind că moartea îi 
era sigura, se dădu înapoi cuprins de teroare, păşi fără voie 
în gaura din faţa statuii şi dispăru în neantul pe care Chia îl 
păzise cu picioarele sale de-a lungul atâtor secole, 

Timp de un minut, nimeni nu scoase o vorbă; apoi 
bătrânul preot rosti:: 

— Am mâniat-o pe Chia şi ea mi-a ucis copilul! 

— Prostii, o îmbărbăta Francis pe Leoncia. Întreaga 
întâmplare este naturală şi explicabilă. Ce poate fi mai 
obişnuit decât ca o viperă să-şi aleagă o gaură de piatră 
pentru cuib? Acesta este doar obiceiul şerpilor. Ce poate fi 
mai natural ca un om, muşcat de viperă, să dea înapoi? De, 
asemenea, este cât se poate de firesc să cadă în gaură, 
când aceasta este exact la picioarele sale... 

— Atunci şi aceasta este tot atât de natural? strigă, fata, 
arătând spre o şuviţă de apă cristalina ce ţâşni prin gaura 
din podea, înălțându-se până în tavan, întocmai ca un 
gheizer. Bătrânul are dreptate. Până şi prin piatră, zeii îşi 
manifestă voinţa lor nepieritoare. Ne-a prevenit. El a ştiut 
aceasta, căci nodurile sacre i-au spus-o. 


— Eh, fleacuri! ripostă Francis. Nu voinţa zeilor, ci a 
vechilor Mayaşi, care au inventat zeitățile lor, a provocat 
această izbucnire de apă. Undeva în această gaură, corpul 
peonului a izbit pârghia ce deschide zăgazul vreunui torent 
subteran, care a ţâşnit cu furie nestăvilită. Aceasta este 
explicaţia. Niciodată n-a putut exista o zeiţă cu o gură 
monstruoasă ca aceasta, decât, bineînţeles, în imaginaţia 
bolnăvicioasă a oamenilor. Frumuseţea şi diviziunea sunt 
unul şi acelaşi lucru. O adevărată zeiţă este totdeauna 
frumoasă. Numai omul creează demoni în toată urâţenia 
lor. 

Şuviţa de apă deveni în curând un adevărat torent şi apa 
le ajunsese până la încheieturile picioarelor. 

— Nu-i nimic, zise Francis. Am observat, în timp ce 
veneam încoace, planul înclinat al podelei care devine tot 
mai joasă cu cât te apropii de ieşire. Vechii Mayaşi erau 
buni ingineri şi când au construit aceste încăperi au avut în 
vedere şi scurgerea apei din ele. Priveşte cum se revarsă 
şuvoiul prin gang... Ei bine, bătrânule preot, cercetează-ţi 
nodurile şi spune-ne unde se află comoara? 

— Unde este fiul meu? îl întrebă la rându-i preotul mayaş 
cu un accent sfâşietor. Chia mi-a ucis singurul meu copil. 
Pentru mama lui am călcat legea mayaşă şi am amestecat 
sângele pur al Mayaşilor cu acela al unei metise din tierra 
caliente. Am păcătuit pentru ca el să se poată naşte şi de 
aceea îmi este de trei ori mai preţios. Ce-mi pasă mie de 
comoară? Fiul meu nu mai este. Blestemul zeilor mayaşi m- 
a ajuns! 

Cu gâlgâieli şi băşici pocnitoare, care anunțau presiunea 
subterană, apa ţâşnea cu tot mai multă putere în aer. 
Leoncia fu prima care observă mărirea nivelului apei la 
pardoseala încăperii. 

— Mi-a ajuns aproape de genunchi, îi atrase ea atenţia lui 
Francis. 

— E timpul să plecăm, consimţi el, înțelegând situaţia. 
Scurgerea apei a fost excelent calculată, dar dărâmăturile 


de stânci de la intrarea cavernei au blocat probabil drumul 
atât de bine plănuit al apei. Coridorul fiind mai jos decât 
această încăpere, apa de acolo trebuie să fie mai adâncă. Şi 
pe acolo este singurul drum ce duce afară. Haide! Să 
mergem! 

Încrezător în simţul de orientare al Leonciei, o lăsă pe ea 
să meargă înainte şi apucându-l de mână pe apaticul preot 
îl trase după el. La cotitura coridorului, apa le ajungea până 
la genunchi, iar când intrară în încăperea mumiilor, le 
trecea de mijloc. 

Deodată, Leoncia se opri încremenită. Din apă, în faţa sa, 
apăru capul cu coif şi mantia ce acoperea corpul străvechii 
mumii; dar nu aceasta o înspăimântase, căci şi alte mumii 
erau antrenate de torentul înnebunit, ci faptul că această 
mumie se mişca scoțând gâfâieli ca un înecat ce se zbate 
după aer, în timp ce ochii-i plini de viaţă o priveau stăruitor. 

Era ceva greu de suportat pentru nervii săi - un cadavru 
vechi de secole murind pentru a doua oară, înecat. Leoncia 
scoase un strigăt de groază, sări înapoi şi începu să alerge 
spre încăperea de unde veniseră, în timp ce Francis, aiurit, 
o lăsă să treacă şi-şi scoase revolverul. Mumia însă, cu o 
ultimă sforţare, reuşi să atingă cu picioarele terenul solid şi 
proptindu-se spre a nu fi târâtă din nou de şuvoi, strigă: 

— Nu trage! Sunt eu - Torres! Tocmai mă întorc de la 
intrare. S-a întâmplat ceva acolo. Ieşirea este astupată. Apa 
trece de nivelul capului, iar stâncile se prăvălesc! 

— Drumul îţi este la fel de blocat şi în această direcţie, 
zise Francis, ochindu-l cu revolverul. 

— Nu este acum timpul de ceartă, se rugă Iorres. 
Trebuie mai întâi să ne salvăm şi după aceea putem să ne şi 
batem dacă este necesar. 

Francis şovăi. 

— Ce s-a întâmplat cu Leoncia? întrebă Torres cu 
viclenie. Am văzut-o alergând înapoi. Oare nu o fi în 
primejdie? 


Lăsându-l pe Torres şi trăgând pe bătrânul Mayaş după 
sine, Francis făcu drumul înapoi în camera idolilor, urmat 
de Torres. Aici, la vederea acestuia, Leoncia scoase un nou 
strigăt de groază. 

— Nu-i altcineva decât Torres, o încurajă Francis. Eu 
însumi am fost speriat când l-am văzut. Dar este el în carne 
şi oase... Haide, bătrânelule! N-avem deloc poftă să ne 
înecăm aici ca şoarecii în cursă. Nu s-au terminat doar 
toate misterele Mayaşilor! Citeşte-ţi nodurile sacre şi arată- 
ne drumul care duce afară din acest loc al morţii. 

— Drumul nu duce afară ci înăuntru, murmură preotul, 
tremurând. 

— Bine, nu ţinem să ajungem afară, poate fi şi înăuntru, 
numai să scăpăm de aici. Cum putem intra? 

— Din gura Chiei la urechea lui Hzatzi, sună răspunsul. 

Francis fu izbit deodată de un gând grotesc şi teribil. 

— "Torres, zise el, în gura acelei statui de piatră este o 
cheie sau aşa ceva. Dumneata eşti mai aproape. Vâră-ţi 
mina înăuntru şi scoate-o. 

Leoncia rămase mută de oroare, ghicindu-i planul de 
răzbunare. 

Torres nu bănui însă nimic şi vesel, se apropie, de idol, 
zicând: 

— Bucuros de a fi folositor la ceva; 

Atunci, simţul de adversar cinstit îl trădă pe Francis. 

— Stai! strigă el cu asprime, înaintând spre statuia zeiţei. 

Şi, Torres, la început uimit, văzu apoi de ce scăpase. De 
mai multe ori îşi descarcă Francis revolverul în gura de 
piatră, în timp ce bătrânul preot se văita: „Sacrilegiu” Apoi, 
înfăşurându-şi haina împrejurul mâinii, scoase vipera de 
coadă şi cu câteva lovituri îi zdrobi capul de piatra statuii. 
După aceea, băgă din nou mâna în gura de piatră a zeiţei şi 
scoase afară o bucată de aur în formă şi mărimea găurii din 
urechea lui Hzatzl. Bătrânul indică urechea cea mare şi 
Francis introduse cheia. 


— Ca o fisă de telefon, remarcă el, văzând că cheia 
dispăruse cu totul. Întrebarea este dacă „va da tonul!” Ce 
se va întâmpla oare acum? Vom vedea apa scurgându-se 
subit? 

Dar şuvoiul înnebunit al torentului subteran continua să 
ţâşnească prin gaura din podea cu tot mai multă furie. Cu o 
exclamaţie, Torres arătă spre peretele din spatele statuilor. 
O porţiune din el, în aparenţă la fel de compactă, se ridica 
încet. 

— Drumul ce duce afară, strigă Torres. 

— Înăuntru, după cum spunea bătrânul, îl corectă 
Francis. Oricum, este timpul să mergem! 

De abia ajunseră cu toţii în coridorul îngust de dincolo de 
zid, când bătrânul Mayaş se smuci din mâna lui Francis şi 
strigând: „Fiul meu! Fiul meu!” şi se întoarse înapoi în 
încăperea plină de apă. 

Porțiunea de perete cobora spre locu-i original şi preotul 
fu nevoit să se aplece pentru a putea trece. O clipă mai 
târziu, deschizătura era astupată atât de perfect de trapa 
de piatră, încât apa care se scurgea odată cu ei, în coridor, 
fu brusc oprită. 

Afară, nici un semn nu indica cele întâmplate în caverna 
Mayaşilor, apăru numai un fir de apă ce se scurgea prin 
deschizătură până la baza masivului stâncos. Henry şi 
Ricardo, sosind, remarcară proaspătul râu şi Henry 
observă: 

— Iată ceva nou. Nu era nici un izvor aici, când am 
plecat. Un minut mai târziu, spunea, privind la surpările de 
stânci: Aici era intrarea în cavernă. Acum este astupată. Mă 
întreb, unde or fi ceilalţi? 

Ca şi când muntele l-ar fi înţeles, drept răspuns, ţâşni din 
interiorul său, purtat de curentul apei care se mărise brusc, 
un corp omenesc. Henry şi Ricardo intrară în torent şi-l 
aduseră la mal. Recunoscându-l drept preotul mayaş îl 
aşeză pe pământ cu faţa în sus şi începu să-i dea îngrijirile 
necesare. 


De abia după zece minute începu bătrânul să dea semne 
de viaţă şi numai după alte zece minute putu deschide ochii, 
căutând cu privirea rătăcită împrejur. 

— Unde sunt ceilalţi? îl întrebă Henry. 

Bătrânul preot murmură în mayaşă cuvinte neînţelese, 
până când Henry începu să-l scuture necăjit pentru a-l trezi 
mai bine. 

— S-au dus... toţi s-au dus, bolborosi Mayaşul în spaniolă. 

— Cine? întrebă Henry, dar trebui să repete întrebarea 
de câteva ori. 

— Fiul meu; Chia l-a ucis! Chia l-a ucis pe fiul meu, după 
cum i-a ucis şi pe ceilalţi! 

— Cine sunt „ceilalţi”? 

Urmară noi scuturături şi repetarea întrebării de 
nenumărate ori. 

— Tânărul gringo cel bogat care mi-a salvat fiul, inamicul 
acestui gringo bogat, pe care îl cheamă Torres şi tânăra 
fată a Solanilor, care este cauza tuturor nenorocirilor ce s- 
au întâmplat! Te-am prevenit. Nu trebuia s-o luăm cu noi. 
Femeile aduc ghinion în treburile bărbaţilor. În prezenţa ei, 
Chia, care şi ea este femeie, a devenit mânioasă. Limba 
Chiei este o viperă. Cu limba ei veninoasă, Chia mi-a ucis 
fiul şi muntele a revărsat un torent de apă asupra noastră, 
acolo în inima stâncii... şi sunt morţi cu toţii, ucişi de Chia. 
Vai şi amar de mine! Am mâniat zeii. Nenorocitul de mine! 
Blestemul lor să cadă asupra tuturor acelora care caută 
comoara sacră spre a o fura zeilor mayaşi! 


CAPITOLUL XVI 


În apropierea cursului de apă, Henry şi Ricardo discutau 
cu aprindere situaţia. Întins la pământ lingă ei, ultimul 
preot al Mayaşilor spunea rugăciuni întretăiate de gemete 
şi vaiete. 

Cu sforţări extraordinare, Henry reuşi să-i smulgă câteva 
indicii aproape fără legătură asupra evGhimentelor ce se 
desfăşoară în munte. 

— Numai fiul său a fost muşcat şi a căzut în puţul din 
care s-a revărsat torentul - explică Henry. 

— Într-adevăr, încuviinţă Ricardo; ceilalţi desigur că nu s- 
au ales decât cu câte o baie neaşteptată. 

— Iar în prezent, fără îndoială că îşi usucă veşmintele în 
vreo încăpere oarecare ce se găseşte deasupra nivelului 
apei, reluă Henry. Cel mai important lucru ce-l avem de 
făcut, este să găsim un drum de pătrundere în peştera lor şi 
să-i salvăm neîntârziat, dacă mai sunt în viaţă. Numai că noi 
doi n-am reuşi să liberăm intrarea nici într-o lună de zile. 
Dacă am putea aduce cincizeci de oameni, care să lucreze 
fără întrerupere ziua şi noaptea, am sfârşi treaba aceasta în 
două zile. Să începem deci prin a ne procura aceşti oameni. 
Mă duc să iau un măgar şi alerg în satul Caroosilor. Le voi 
promite o bună recompensă din partea lui Francis, dacă ne 
ajută să-l scoatem din această încurcătură. Dacă nu vor voi, 
caut oameni tocmai la San Antonio. Plec îndată. Între timp, 
tu aduci aici peonii, măgarii şi întreg echipamentul. Nu uita 
să identifici cele mai neînsemnate zgomote care viii dinspre 
stâncă. Ştii, cred că se pot da semnale lovind zidul prin 
interior. 

Cu toate că nimerise un măgar încăpățânat, Henry 
ajunse în satul Caroosilor destul de repede, spre uimirea 
locuitorilor care-şi vedeau astfel teritoriul încălcat de un 


membru al expediției pe care încercaseră s-o nimicească. 
Erau aproape cu toţii aşezaţi în faţa colibelor, cuprinşi de 
amorţeală, aşa cum se întâmplă mai totdeauna după prânz. 
Cu o totală indiferenţă, ascultară propunerea lui Henry şi 
promisiunea lui de a le răsplăti din belşug osteneala. 

— Dacă muntele sacru a înghiţit pe străini, răspunseră ei, 
înseamnă că aceasta a fost voinţa divină. Ori, noi nu ne 
putem opune voinţei zeilor. Deşi suntem oameni săraci, nu 
voim totuşi să lucrăm pentru nimeni şi nici să ne revoltăm 
împotriva divinității; şi pe urmă, profanatorii n-au căpătat 
decât ceea ce merită. Acest ţinut nu le aparţine. Este treaba 
lor acum să se descurce. Noi avem destulă bătaie de cap cu 
treburile noastre şi nu ne putem ocupa de alte chestiuni. 

Călare pe un măgar şi mai încăpățânat decât primul, 
Henry ajunse la San Antonio abia spre seară. Pe strada 
principală, între palatul justiţiei şi închisoare, îl întâlni pe 
jefe politico şi pe bătrânul judecător, urmaţi de numeroşi 
jandarmi şi de doi prizonieri; aceştia erau nişte peoni 
dezertori de la o plantație din Santos.. 

După ce ascultă povestirea lui Henry, jefe politico aruncă 
o privire judecătorului care era una dintre creaturile sale 
şi-i răspunse: 

— Fără îndoială că vă dăm ajutor. De ce nu? 

Duse mâna la gură şi căscă prelung. 

— Cât timp este necesar pentru a strânge oamenii şi 
pentru a ajunge la munte? întrebă Henry. 

— De, în clipa de faţă suntem foarte ocupați, nu-i aşa, 
domnule judecător? 

— Da, foarte ocupați. 

— Nici mâine şi nici poimâine nu putem să mergem în 
ajutorul străinilor ce-ţi sunt prieteni. Vom vedea însă, mai 
târziu, ce este de făcut... 

— Să zicem... de Crăciun, sugeră judecătorul. 

— Cât se poate de bine, aprobă jefe. Dacă ocupațiile 
noastre ne dau acest răgaz, vom încerca să vă facem 
serviciul cerut. Până atunci, la revedere, senor Morgan. 


— Vorbiţi serios? întrebă Henry, abia stăpânindu-şi furia. 

— Întocmai cum arată acum, trebuie să fi fost şi atunci 
când l-a ucis pe Alfaro Solano, spuse jefe politico, folosind 
un ton plin de imputare. 

Henry nu dădu atenţie insultei perfide. 

— Vă voi spune îndată părerea mea! strigă el. 

— la seama! interveni judecătorul. 

— Îmi bat joc de voi! ripostă Henry. Nu mai puteţi să-mi 
faceţi nimic în prezent. Am fost grațiat de însuşi 
preşedintele republicii. Nu sunteţi decât nişte porci de 
metişi! 

—  Continuaţi, vă rog, domnule, spuse jefe politico, 
afectând o politeţă rece. 

— Da, continui! Voi nu posedaţi nici virtuțile spaniolilor 
nici pe cele indiene. Nu v-aţi păstrat decât defectele celor 
două rase, pe care le-aţi înmulţit. Am spus ce sunteţi şi vă 
repet: Sunteţi nişte porci murdari! 

— Aţi terminat, senor? Aţi spus absolut tot? întrebă jefe 
politico păstrând acelaşi calm. 

Totodată făcu un semn jandarmilor care se aruncară 
asupra lui Henry pe la spate şi îl dezarmă. 

— Nici chiar preşedintele nu poate ierta o crimă, mai 
înainte de a fi comisă, nu este aşa, domnule judecător? 
reluă jefe politico, privind cu satisfacţie la prizonier. 

— Este clar că ne aflăm în faţa unui nou delict, răspunse 
cel întrebat. Acest gringo a insultat chiar acum pe 
reprezentantul legii. 

— Să fie judecat pe loc. Este inutil să ne mai înapoiem la 
tribunal. 

— Se înţelege, aprobă judecătorul. Suntem noi înşine 
martorii şi victimele acestor injurii, astfel că nu mai avem 
nevoie de alte dovezi. Prizonierul este vinovat. Ce pedeapsă 
îi vei da, don Mariano? 

— Douăzeci şi patru de ore la stâlp. Să fie legat chiar 
acum spre a-şi putea aduna mai bine ideile şi pentru a-i 
dispare mânia, hotări cel întrebat. 


— Sentinţă a fost dată, confirmă solemn judecătorul, 
trebuie pusă îndată în execuţie. Jandarmi, încătuşaţi 
condamnatul la stâlp. 

Zorile îl găsiră pe Henry adormit, abia după 
douăsprezece ore de când fusese arestat. Somnul său era 
însă agitat din două motive: în primul rând, soarta 
prietenilor săi închişi în munte îi provoca o puternică 
nelinişte, iar în al doilea rând, ţânţarii numeroşi care îl 
ciupeau fără sfială îi aducea o suferinţă fizică tot atât de 
insuportabilă ca şi durerea sa morală. Chinul său crescu 
într-atât, încât tânărul se deşteptă dându-şi seama de 
soarta sa jalnică. 

Furios peste măsură, se porni pe o serie de blesteme şi 
înjurături care atraseră atenţia unui individ cu profil de 
pasăre de pradă, care tocmai trecea prin faţa sa. Era 
îmbrăcat în uniformă de aviator şi ducea cu sine o servietă 
încărcată cu unelte. 

— Prietene, începu el, venind în faţa lui Henry, când 
acesta tăcuse spre a respira, odată cu accidentul meu prin 
aceste locuri, mi-am permis o serie de înjurături dintre cele 
mai frumoase. Totuşi ele nu însemnau nimic faţă de-ale 
dumitale. Pot deci să mă descopăr ca în faţa unui maestru, 
întreci pe cel mai straşnic sergent. Aş dori să prind câteva 
dintre aceste expresii. Voieşti să-mi dai o lecţie? 

— Cine naiba mai eşti şi dumneata? Şi ce tot îndrugi 
acolo? 

— Cu o faţă umflată ca a dumitale, cred şi eu că nu eşti 
deloc predispus să fii politicos. Cine te-a bătut în halul 
acesta? Eu mă numesc Parsons, locotenentul Parsons şi va 
trebui să plec chiar astăzi cu avionul de la Atlantic la 
Pacific. Îţi pot face vreun serviciu mai înainte de-a părăsi 
aceste locuri? 

— Mă mai întrebi? Ia un cleşte din servieta dumitale şi 
sfărâmă-mi cătuşele acestea. Dacă mai rămân multă vreme 
aici, fără îndoială că voi căpăta reumatism. Mă numesc 


Morgan şi n-am fost bătut cum presupui. Sunt numai o 
sărmană victimă a ţânţarilor. 

Cu ajutorul unui cleşte puternic, locotenentul Parsons 
reuşi să sfărâme încuietoarele cătuşelor, eliberându-l pe 
Henry care abia se mai putea ţine pe picioare. 
Fricţionându-şi mâinile şi picioarele spre a restabili 
circulaţia sângelui, el îi povesti aviatorului, în câteva 
cuvinte, cauza arestării sale şi situaţia îngrozitoare a 
prietenilor săi, Leoncia şi Francis. 

— Îl iubesc pe Francis ca pe un frate, povesti tânărul. De 
altfel, semănăm atât de bine încât trebuie să fie între noi 
vreo legătură de rudenie îndepărtată. Cât despre senorita, 
urmează să mă căsătoresc în curând cu ea. M-ai scăpat de 
aici, dar voieşti să mă mai ajuţi? Unde îţi ai avionul? Dacă 
m-ai conduce în zbor, am ajunge într-un timp foarte scurt la 
muntele Mayaşilor. Cu vreo sută de cartuşe de dinamită, pe 
care dumneata ţi le-ai putea procura cu uşurinţă. Am putea 
să-i eliberăm din acel mormânt, pe nenorociţii nici tovarăşi. 

Locotenentul Parsons şovâia. 

— Nu-mi refuza acest serviciu, îl rugă Henry. 


În inima muntelui sacru, cei trei prizonieri se găseau 
cufundaţi într-un întuneric profund, după ce piatra care 
bloca ieşirea camerei idolilor revenise la locul său. Francis 
şi Leoncia se căutară pe pipăite şi se prinseră de mâini. 
Torres, care se găsea în apropierea lor, exclamă: 

— Sfântă Fecioară! Până acum am scăpat bine. Ce mi se 
va mai întâmpla oare de acum înainte? 

— Încă multe, până ce vom reuşi să părăsim aceste locuri 
afurisite, prevesti Francis. Deocamdată să încercăm să 
ieşim de aici. 

Francis o trecu pe Leoncia în spatele său. Tânăra îl apucă 
de cordonul hainei şi în timp ce el înainta pipăind peretele 
cu mâna stingă, ea se lăsă condusă. Alături de ei, Torres 
ţinea neîntrerupt mâna dreaptă în contact cu peretele de 
stâncă. În acest fel, puteau să-şi urmeze mai uşor 


cercetările, să măsoare lungimea gangului şi să evite o 
despărţitură în cazul când existau ramificații. Din fericire, 
tunelul subteran, căci era un adevărat tunel, avea baza 
foarte netedă, astfel că nu riscau să se poticnească. Totuşi, 
ei călcau cu cea mai mare precauţiune, spre a nu cădea în 
vreo capcană oarecare sau în vreun puț. Din această cauză, 
înaintau foarte încet, nereuşind să facă mai mult de doi 
kilometri pe oră. 

Peste un timp, ajunseră la o bifurcaţie a tunelului. 
Francis aprinse unul dintre preţioasele sale chibrituri şi 
constată că drumurile se asemănau atât de mult încât nu 
aveau cum să-l aleagă pe cel care ar fi putut duce la lumină. 

— Singura soluţie ce ne rămâne, spuse el, este să pornim 
pe unul dintre ele. Dacă se vă înfundă sau nu ne va conduce 
nicăieri, ne vom înapoia şi vom porni pe cel de-al doilea. 

După încă vreo zece minute de mers, el se opri brusc şi 
scoase un uşor strigăt de alarmă. În loc să se fixeze pe 
teren solid, picioru-i întins rămăsese suspendat în gol. 

Aprinsese un al doilea chibrit. Se găseau pe marginea 
unei peşteri naturale, de dimensiuni atât de mari încât nu-i 
puteau distinge pereţii nici la dreapta, nici la stânga, nici în 
sus, nici în jos. Numai o scară cioplită grosolan în piatră se 
cufundase în faţa lor ca într-un abis. Începură să coboare cu 
grijă scara şi peste puţin timp ajunseră în fundul peşterii. 
Apoi, pipăind fără întrerupere peretele acesteia, continuară 
să înainteze. După aproape o oră, observă o lumină slabă 
care creştea pe măsură ce înaintau. În curând, apăru în fata 
lor o gaură de formă neregulată, acoperită de vegetaţie 
deasă, care abia lăsa să se strecoare putină lumină. Era o 
ieşire. Francis îndepărtă lianele şi ramurile dese şi ieşiră cu 
toţii într-o adevărată mare de lumină, provocată de razele 
vii ale soarelui de după-amiază. 

Toţi trei, în picioare pe o muchie de stâncă, îşi plimbară 
privirile uimite, în jos, spre o vale aproape circulară, care 
măsura aproape cinci kilometri în diametru şi care era 


înconjurată peste tot de munţi cu pante abrupte şi 
impracticabile pentru mers. 

— Suntem în Valea Sufletelor Pierdute, spuse Torres cu 
glas solemn. Am auzit vorbindu-se despre ea, dar nu 
credeam că există. 

— Nici eu, murmură Leoncia. 

— Ce importanţă are aceasta? exclamă Francis. Cel 
puţin, în prezent, noi nu suntem deloc suflete pierdute, ci 
fiinţe vii în carne şi oase. 

— În copilăria mea, reîncepu Leoncia, am auzit 
apunându-se că orice fiinţă care intra în această vale nu 
mai ieşea niciodată. 

— Dacă nu a măi ieşit nimeni de aici, cum de se ştie că 
există? 

Francis înaintă pe marginea ciudatei platforme pe care 
se găseau şi se uită atent la cava care-i atrăsese atenţia în 
depărtare. 

— Oare nu este acolo un acoperiş de colibă? întrebă el pe 
ceilalţi doi. 

Nu primi nici un răspuns, căci în aceeaşi clipă, terenul de 
sub ei cedă şi se prăbuşi în mijlocul unei avalanşe de 
pământ, pietre şi smocuri de iarbă. 

O tufă de arbuşti opri căderea celor doi bărbaţi şi mai 
înainte ca ei să se ridice şi să vină în ajutorul Leonciei, 
aceasta se sculă de la pământ şi începu să râdă din toată 
inima. 

Înainte de a se ridică, Francis întinse mâna şi luă un 
obiect care se rostogolise după ei de-a lungul pantei. Era 
casca lui Torres, pe care acesta o luase din încăperea 
mumiilor. Tânărul i-o întinse. 

— Dă-o încolo, ce-o mai ţii? îl îndemnă Leoncia pe 
mexican. 

— Ba am nevoie de ea. Este singura apărare pe care o 
posed împotriva soarelui, răspunse Torres. 

Întoarse coiful să-l pună pe cap, dar în aceeaşi clipă 
privirea îi căzu pe o inscripţie din interiorul acesteia. O 


arătă tovarăşilor săi şi citi cu glas tare: 
DA VASCO 


— Numele acesta! şopti Leoncia gânditoare. 

— Da Vasco este unul dintre strămoşii mei, afirmă Torres. 
Mama mea era o urmaşă a familiei Da Vasco. Acest 
aventurier erou a venit din America spaniolă împreună cu 
Cortez. 

— Da şi s-a revoltat apoi, urmă Leoncia. Ştiu povestea 
aceasta de la tatăl meu şi de la unchiul Alfaro. Cu o mână de 
tovarăşi, a pornit în căutarea comorii Mayaşilor. Erau în 
fruntea unui trib de Caraibi, compus din vreo sută de 
bărbaţi şi femei. Mendoza, din ordinul lui Cortez, i-a 
urmărit fără cruţare. După raportul acestuia, care se 
păstrează în arhive, el i-a urmărit până în Valea Sufletelor 
Pierdute, unde i-a lăsat să moară într-un chip mizerabil. 

— Fără îndoială că au încercat să scape pe drumul pe 
care l-am urmat şi noi, spuse Torres. Mayaşii i-au ajuns din 
urmă şi i-au transformat în mumii. 

Îşi înfundă casca pe cap, după ce o şterse de praf, cu 
mâna. 

— O fi locuind cineva în valea asta? întrebă Francis. 

— După raportul lui Mendoza, Da Vasco şi banda sa au 
fost părăsiţi în Valea Sufletelor Pierdute, spre a muri ca 
nişte câini. Fapt este că nu a mai fost revăzut niciodată. 

— Se pare, totuşi, că după aspectul terenului... Francis 
se întrerupse brusc la vederea Leonciei care, culegea nişte 
fructe necunoscute, dintr-un arbust. Nu le atinge, Leoncia, 
strigă el. Am avut destule necazuri până acum, spre a mai 
risca să ne trezim în braţe cu o încântătoare copilă care s-a 
otrăvit. 

— Nu este nici o primejdie, răspunse liniştită Leoncia. 
lată aici locul unde au ciugulit păsările din aceste fructe. 

— În acest caz, îţi prezint scuzele mele şi-ţi urmez 
exemplul. Luă o fructă şi o mâncă. lar dacă întâlnesc 


vreodată pasărea care a ciupit din ele, o voi mânca şi pe ea. 

După ce îşi potoliră foamea, observă că soarele se lăsase 
mult spre apus şi Torres îşi scoase casca lui Da Vasco. 

— Nu putem să ne petrecem noaptea aici, zise el. 
Încălţămintea mi-am lăsat-o în camera mumiilor şi botinele 
cele vechi ale lui Da Vasco le-am pierdut pe când am fugit. 
Mi-am jupuit cu totul picioarele şi cum aici este destulă 
iarbă uscată, am să-mi împletesc nişte sandale. 

Pe când Torres se dedica în întregime acestei ocupaţii, 
Francis adună câteva braţe de vreascuri. Cu toată clima 
caldă a ținutului, altitudinea la care se găseau făcea 
necesar un foc, spre a putea dormi fără să le fie frig. Mai 
înainte chiar ca el să fi sfârşit aceste pregătiri, Leoncia, 
care se culcase pe o parte, cu capul în scobitura braţului 
său, adormi adine. 

Cu multă grijă, Francis o acoperi cu muşchi moale şi 
frunze uscate, aşa ca să-i fie apărată de răceală şi partea 
care nu era dogorită de foc. 


CAPITOLUL XVII 


Zorile tocmai se iveau, alungind întunericul din Valea 
Sufletelor Pierdute. Din Casa cea Mare - o clădire lungă de 
vreo treizeci de metri şi lată de aproape cincisprezece - ieşi 
încet preotul Soarelui. Era un bătrân cu mers tărăgănat; 
purta sandale şi un veşmânt lung, ţesut din fire groase. Faţa 
sa de indian, deşi aspră şi tăbăcită, mai păstra într-o 
măsură trăsăturile vechilor congquistadorii. Avea pe cap un 
acoperământ ciudat, lucrat în aur şi împodobit cu un 
semicerc de raze făcute tot din acest nobil metal. Era 
neîndoielnic faptul că această bizară coroană reprezenta 
soarele luminând pământul în prima oră după ce răsare. 

Cu mers solemn, preotul trecu spaţiul deschis până în 
locul pe care se găsea suspendat între doi stâlpi mari şi 
sculptați cu desene totemice, un uriaş trunchi de arbore cu 
interiorul scobit. Privi spre Orient, unde zorile începeau să 
împurpureze orizontul, spre a fi sigur că venea la timp şi 
ridică un baston cu capătul îngropat şi rotunjit. Lovitura 
uşoară pe care o dădu provocă un uruit ca de tunet 
îndepărtat. 

După primele lovituri, din toate locuinţele ce formau un 
fel de pătrat în jurul Casei cele Mari, apărură membrii 
tribului Sufletelor Pierdute. Bărbaţi, femei şi copii mari şi 
mici se grupaseră pe tăcute în jurul preotului păgân. Este 
greu de imaginat acest spectacol arhaic în secolul al 
douăzecilea. 'Toţi aceşti oameni - care, fără nici o îndoială, 
erau indieni - mai păstrau unele trăsături ce-i aminteau pe 
spanioli. Îmbrăcămintea femeilor, fără nici o podoabă, era 
făcută din țesătură simplă; în schimb, portul bărbătesc 
amintea epoca primei călătorii a lui Cristofor Columb în 
Lumea Nouă. 


Din feţele celor prezenţi la ceremonie, se desprindea o 
nuanţă de melancolie, ca şi când ei n-ar fi avut nici o 
plăcere de aşteptat de la viaţă. 

Existau, totuşi, două excepţii: însuşi preotul şi o fetiţă de 
vreo zece ani, a cărei privire strălucitoare trăda un spirit 
vioi şi o inteligenţă pătrunzătoare. Feţele lor se apropiau ca 
expresie. Printre figurile întunecate şi stupide ale celorlalţi, 
chipul fetei radia întocmai ca o floare însufleţită de o 
minune. 

În timp ce preotul continuă să lovească trunchiul sonor, 
întreg tribul veni şi formă în jurul lui un semicerc cu faţa 
îndreptată spre răsărit. Când primele raze ale soarelui se 
revărsară din marginea globului său ce se înalţă la orizont, 
preotul se înclină solemn de trei ori, aducându-i salutul său 
într-o spaniolă a evului mediu. În acelaşi timp, membrii 
tribului se prosternară cu feţele la pământ. Apoi se ridicară 
şi sub conducerea preotului, intonară un cânt de slavă 
pentru divinitatea lor. 

În clipa în care ritualul se sfârşi, atenţia preotului fu 
atrasă de o coloană subţire de fum ce se ridica în aerul 
calm, deasupra văii. Neliniştit, chemă în grabă mai mulţi 
tineri şi arătându-le fumul, le spuse cu hotărâre: 

— Acest fum se ridică din regiunea Groazei, care este 
oprită pentru toţi membrii tribului nostru. Acolo se găseşte, 
desigur, în această clipă, vreo iscoadă a inamicilor noştri, 
care de secole încearcă zadarnic să ne afle ascunzătoarea. 
Omul acela nu trebuie cu nici un chip să părăsească ţinutul 
nostru şi să ne trădeze, căci duşmanii abia aşteaptă să ne 
descopere şi să ne nimicească. Mergeţi repede şi ucideţi pe 
cel din locul Groazei, spre a nu pieri noi înşine de pe urma 
lui! 

În jurul focului reîmprospătat de mai multe ori în timpul 
nopţii, Leoncia, Francis şi 'Iorres mai dormeau încă. Cel din 
urmă avea sandalele sale noi în picioare şi casca lui Da 
Vasco înfundată bine pe cap, spre a-l feri de efectele 
umezelii căzute în timpul nopţii. 


Leoncia se deşteptă prima şi ceea ce văzu o făcu să se 
creadă în prada unui vis. Trei oameni ciudaţi, trei sălbatici 
care şedeau cu arcurile întinse, gata să-şi trimeată săgețile 
împotriva sa şi a tovarășilor săi, şovăiau, uitându-se cu 
mirare la figura lui 'lorres care continua să doarmă 
nebănuitor. Se priviră cu un aer de îndoială şi apoi îşi lăsară 
arcurile în jos, manifestându-şi astfel intenţiile paşnice. 
Îngenuncheară după aceea lângă Torres, spre a-i cerceta 
mai de aproape faţa şi casca veche ce părea că le opreşte 
atenţia în mod deosebit. 

Din locul în care era întinsă, Leoncia reuşi - fără a fi 
observată de cei trei membri ai tribului Sufletelor Pierdute 
- să atingă cu vârful piciorului umărul lui Francis. Tânărul, 
deşteptat, deschise ochii şi se ridică din mijloc. Îndată ce fu 
observat de cei trei, aceştia făcură semnul obişnuit al păcii, 
punând arcurile pe pământ, ridicară mâinile desfăcute spre 
a arăta că nu mai posedă alte arme. 

— Bun venit, prieteni! exclamă Francis în englezeşte. 
Suntem bucuroşi de a vă vedea! 

Salutul său îi lăsă nedumeriţi, dar avu darul să-l deştepte 
pe Torres. 

— Fără îndoială că aparţin Sufletelor Pierdute, îi 
murmură Leoncia lui Francis. 

— Sau celor „câştigate”! ripostă vesel Francis. Cel puţin, 
ştim acum că valea este locuită. Hei, Torres, nu vrei să ne 
prezinţi prietenilor tăi? După felul cum te privesc, s-ar 
putea că au recunoscut în tine o rudă apropiată! 

Lăsându-i o clipă, cei trei indigeni se îndepărtară câţiva 
paşi, după toate aparentele, spre a tine o consfătuire 
secretă. 

— Vorbesc o spaniolă tare bizară! constată Francis. 

— Aceeaşi care se vorbea în evul mediu. 

— Limba conquistadorilor, însă puţin deformată. Am avut 
dreptate, aşa dar: Sufletele Pierdute nu părăsesc niciodată 
valea aceasta! 


— În orice caz, trebuie să se căsătorească măcar între ei! 
Altfel cum s-ar putea explica prezenţa acestor trei flăcăi? 

În aceeaşi clipă, cei trei indieni care păreau că reuşiseră 
să se înţeleagă, îi rugară pe străini să-i urmeze de-a lungul 
văii, făcându-le semne prieteneşti. 

Peste o jumătate de oră, ajunseră cu toţii într-o regiune 
de şes unde se ridicau locuinţele tribului; mai departe, se 
zărea Casa cea Mare. 

— Nu mai încape nici o îndoială că sunt urmaşii lui Da 
Vasco, spuse 'Iorres, aruncând o privire cercetătoare peste 
toată întinderea. 

— Da şi se pare că au părăsit religia catolică a 
strămoşului lor, îmbrăţişând în schimb practicele păgâne, 
adăugă Francis. Priviţi la altarul acela de piatra: Judecând 
după miros, acolo nu se prepară un prânz bun, ci se face un 
sacrificiu, iar sacrificatul este un berbec. 

— Să mulţumim Domnului că nu este decât un animal, 
zise Leoncia. Ne găsim în prezenţa adoratorilor soarelui. Îl 
vedeţi pe bătrânul acela cu veşmânt lung şi cunună de 
raze? Este un preot al soarelui. Unchiul Alfaro mi-a vorbit 
adesea despre aceşti curioşi adoratori al lui Phoebus. 

Deasupra altarului scânteia un uriaş soare metalic. 

— Aur! Şi încă aur curat! murmură Francis. Uitaţi-vă la 
razele acelea lungi; metalul este atât de pur încât şi un 
copil ar putea să-l îndoiască! 

— Sfinte Dumnezeule, priviţi! strigă Leoncia, arătând un 
bust sculptat grosolan în piatră, care se găsea într-o parte a 
altarului. Are chipul lui Torres şi trăsăturile mumiei din 
peştera Mayaşilor. 

— lată şi o inscripţie! 

Francis se apropie spre a citi, dar fu repede îndepărtat 
de către preot. 

— Ei? făcu întrebător Leoncia. 

— Este scris Da Vasco; şi uite! Poartă pe cap o cască 
întocmai ca a lui Torres. lar dacă observați figura preotului, 
puteţi vedea că statuia seamănă exact cu el. 


Cu un gest hotărât, preotul îi ordonă lui Francis să tacă şi 
se aplecă în faţa altarului de sacrificiu. 

— Zeul este supărat, spuse el cu glas solemn. 

Toţi credincioşii de faţă se bătură în piept, scoțând vaiete 
de disperare. 

— Sacrificiul nu este primit, continuă preotul, fiindcă 
focul refuză să-l ardă. Nu vom sacrifica aşa dar pe aceşti 
profanatori; cel puţin nu-i vom sacrifica acum. Trebuie mai 
întâi să cer sfatul Zeului. 

Cu un gest hotărât, îndepărtă pe membrii tribului şi dădu 
ordin ca cei trei prizonieri să fie conduşi la Casa cea Mare. 

— Nu ştiu ce se va întâmpla, murmură Francis la urechea 
Leonciei, nădăjduind însă că până la urmă ne vor da ceva 
de mâncare. 

— Priveşte la fetiţa aceea drăgălaşă! exclamă Leoncia, 
arătând copila din a cărei figură radia vioiciunea şi 
inteligenţa. 

— Torres o observă mai demult, şopti Francis. L-am şi 
văzut făcându-i semn. Întocmai ca noi, nu ştie ce se va 
întâmpla şi de aceea caută să-şi facă prieteni. Trebuie să-l 
ţinem neîntrerupt sub ochi, căci acest trădător este în stare 
să ne joace orice festă spre a-şi scăpa propria-i piele! 

Odată intraţi în Casa cea Mare, le fu servită o masă 
îndestulătoare, însoţită de apă limpede şi rece. La sfârşit, 
când servitoarele se îndepărtară, copila care venise cu ei în 
casă şi care părea că le comandă, rămase împreună cu cei 
trei. Torres îşi reînnoia încercările sale de a cuceri prietenia 
fetiţei, dar aceasta părea fascinată de Leoncia, căreia îi 
dădea întreaga sa atenţie. 

— Spune-mi, i se adresă ea într-o ciudată spaniolă 
arhaică, acest om este într-adevăr Da Vasco şi s-a înapoiat 
acum din locuinţa sa clădită în soare? 

Torres surâse şi vorbind înaintea fetei, întări plin de 
mândrie: 

— Sunt, precum spui, un Da Vasco. 


— Nu „un Da Vasco” ci Da Vasco în persoană, îi şopti 
Leoncia în englezeşte. 

— Este o ocazie bună poate... joacă-ţi acest rol până la 
sfârşit! îl sfătui şi Francis, în aceeaşi limbă. Vei reuşi poate 
să ne scoţi din încurcătură! Nu am nici un fel de încredere 
în acest preot care văd că stăpâneşte cu totul Sufletele 
Pierdute. 

— Da, da! lată-mă, în sfârşit, revenit din soare! exclamă 
Torres, privind solemn spre copilă. 

Socotea potrivită recomandaţia lui Francis şi de aceea 
voia să-şi dea cât mai multă importanţă. 

Fetiţa îl privi lung, se înclină şi se întoarse apoi spre 
Leoncia, într-un chip fermecător. 

— Nu ştiam că Zeul Soare poate să facă femei atât de 
frumoase cum eşti tu, murmură ca cu dulceaţă, 
îndreptându-se încet spre uşă. Pe prag se opri şi adăugă: 
Regina Visătoare este frumoasă, dar este cu mult deosebită 
de tine. 

Tânăra fală abia plecase, când în încăpere intră preotul 
urmat de mai mulţi tineri, voind, după toate aparențele, să 
ridice vasele şi hrana ce nu fusese consumată. Se apropiară 
de cei trei oaspeţi care îi priveau nebănuitori şi la un semn 
din partea preotului, se avântară asupra lor şi îi legară 
strâns cu mâinile la spate. Apoi, împingându-i, îi duseră 
afară în faţa altarului Zeului Soare, unde era strâns întreg 
tribul. 

Fură legaţi de nişte stâlpi fixaţi în pământ şi membrii 
tribului îngrămădiră cu grabă crengi uscate şi paie la 
picioarele lor, privindu-i cu ochi fioroşi. Era evident că abia 
aşteptau să vadă în flăcări rugurile pregătite. 

Ceva; mai la o parte, aproape de altar, Francis remarcă 
un cazan de proporţii reduse, fixat pe un trepied, sub care 
ardea un foc bine încins. Se cutremură, dar figura plină de 
frică a lui Torres îl făcu să se stăpânească. 

— Fii brav! îi şopti el hotărât. Arată-te viteaz ca un 
adevărat spaniol. Trebuie să te pătrunzi de gândul că eşti 


însuşi Da Vasco. Nu uita că acum câteva secole locuiai în 
această vale cu strămoşii acestor corcituri. 

— Veţi muri! spuse solemn preotul Soarelui în aceeaşi 
clipă, iar Sufletele Pierdute aprobară. 

— De patru sute de ani, continuă preotul, nici un străin n- 
a pătruns la noi fără a plăti cu viaţa îndrăzneala sa. Numai 
de data aceasta voi aţi fost cruţaţi şi mânia Zeului nostru 
este mare. Priviţi! Focul de pe Altar s-a stins. Pentru a 
îmblânzi pe Stăpânul Soarelui trebuie să fiţi sacrificați. 

— Fereşte-te! pronunţă ameninţător Torres, urmând 
astfel sfaturile date cu voce înceată de Leoncia şi de 
Francis. Ştii bine că eu sunt Da Vasco şi vin din soare. Cu un 
gest al capului, căci mâinile îi erau legate, arătă bustul de 
piatră, Sunt acelaşi De Vasco pe care îl aveţi aici ca simbol. 
Sunt patru sute de ani de când am condus aici pe strămoşii 
voştri şi v-am cerut să aşteptaţi înapoierea mea. 

Preotul Soarelui şovâăia, vizibil impresionat. 

— Haide, preotule, răspunde îndată divinului Da Vasco! 
strigă Francis cu o voce tunătoare. 

— Cum pot eu să ştiu că tu eşti sfânt? replică bătrânul cu 
vioiciune, adresându-se lui Torres. Nu semăn oare şi eu cu 
Da Vasco? Sunt un serv credincios al Zeului meu şi nu pot 
să renunţ la datoria mea. Dacă într-adevăr tu eşti divinul Da 
Vasco, te rog să răspunzi la întrebarea pe care am să ţi-o 
pun. 

Mexicanul încuviinţă cu un gest mândru din cap. 

— Spune, reluă preotul, îţi este drag aurul? 

— Să-mi fie drag auriul? exclamă lorres cu ironie 
muşcătoare. Sunt doar regele soarelui şi soarele este cu 
totul de aur. Aurul? Este pentru mine ca praful de sub 
picioarele tale sau ca piatra munţilor voştri. De ce mi-ar fi 
drag? 

— Straşnic! şopti Leoncia aprobator. 

— Atunci, O, divin Da Vasco, spuse preotul cu o voce plină 
de umilinţă, dar fără a putea să-şi ascundă cu totul nuanţa 
de triumf din glas, ai să poţi trece prin proba tradiţională. 


Dacă, după ce vei sorbi băutura de aur, mai susţii că eşti Da 
Vasco, vom cădea cu toţii la picioarele tale şi te vom adora 
ca pe un zeu. De multe ori, au pătruns străinii în valea 
noastră şi cu toţii au fost însetaţi de aur; dar când le 
potolim setea, lăcomia lor dispărea pentru totdeauna, căci 
nici unul n-a rezistat acestei băuturi. 

În timp ce vorbea, preotul băgă mâna într-un sac mare, 
de piele şi scoțând un pumn de pepite amestecate cu praf 
de aur, le aruncă în micul cazan ce conţinea un lichid 
fumegând, pe care Francis îl remarcase cu puţin înainte. 
Sub puterea focului şi a ciudatei compoziţii, greutăţile de 
aur se topiră în câteva clipe şi tot lichidul luă o nuanţă 
galbenă-roşcată. 

Fetiţa care-i însoţise pe străini la masă şi care se 
apropiase de mai multă vreme, nu-şi mai putu stăpâni 
revolta. Felul cum era tratată de Sufletele Pierdute, o făcea 
să fie îndrăzneață şi apropiindu-se de preotul Soarelui, 
pronunţă destul de tare, aşa ca să fie auzită de toată lumea: 

— Acest om este Da Vasco, adevăratul căpitan Da Vasco. 
Sunt mulţi ani de când ela condus aici pe strămoşii noştri. 

Preotul încruntă sprâncenele şi încercă s-o reducă la 
tăcere, dar copila repetă cele spuse şi arătă cu un gest 
convingător la statuia de piatră şi apoi la Torres. 

Mulțimea fremătă. Preotul care simţea că pierde teren, 
blestemă în fundul fiinţei sale dragostea vinovată ce o 
avusese pentru mama fetei. Numai el putea să aibă printre 
aceşti oameni reduşi un copil atât de inteligent. 

— Taci din gură! îi porunci el. Sunt încă multe lucruri pe 
care tu nu le cunoşti. Dacă, într-adevăr, acest om este Da 
Vasco, el fiind un zeu, va bea aurul fără a fi câtuşi de puţin 
vătămat! 

Preotul luă un vas de pământ, fierbinte, ce stătuse lingă 
focul de pe altar şi turnă în el o parte din lichidul auriu şi 
arzător. Apoi, făcu un semn. Văzându-l mai mulţi tineri îşi 
lăsară lăncile la pământ şi cu intenţia destul de vizibilă de a- 


i desface cu forţa dinţii, spre a-i da să bea băutura de aur, 
înaintară spre Leoncia. 

— Opreşte-i preotule! strigă Francis. Această tânără nu 
este de origine divină, aşa cum este Da Vasco - el este acel 
care trebuie să treacă prin probă! 

Torres îi aruncă lui Francis o privire veninoasă. 

— Stăpâneşte-te, omule! Păstrează-ţi mândria! Fii demn! 
Refuză să bei şi arată-le cele scrise în interiorul căştii tale, 

— Nu beau! Nu voiesc să beau! exclamă Torres, cuprins 
de panică, în clipa în care preotul se întorcea spre el. 

— Ai să bei! Ne vei încredința astfel că tu eşti divinul Da 
Vasco şi noi vom cădea la picioarele tale spre a te adora ca 
pe un zeu! 

Torres aruncă spre Francis o privire plină de disperare, 
ce fu surprinsă de preotul Soarelui. 

— Te uiţi la mine ca şi când ai fi băut din cupa morţii, îi 
spuse tânărul înciudat. Fă atâta sacrificiu şi bea aurul. Vei 
muri şi tu că un erou, apărând o femeie. 

Cu o sforţare supraomenească, la care-l împingea teama 
de moarte, Torres îşi smulse o mână din legături, scoase 
coiful şi îl ţinu astfel încât preotul îi putu privi interiorul. 

— Priveşte ce scrie aici! Cunoşti acest nume? 

Uimirea preotului, la vederea inscripţiei „Da Vasco”, fu 
atât de mare, încât vasul cu lichidul auriu îi scăpă din mână. 
Aurul topit stropi pe picioarele unuia dintre cei ce faţă, care 
fugi urlând de durere. Preotul Soarelui îşi reveni însă 
repede. Aplecându-se în grabă, luă din foc un lemn ce ardea 
şi se pregăti să aprindă grămezile de crengi uscate de la 
picioarele prizonierilor, când mica fată interveni iarăşi: 

— Vezi bine că Zeul Soarelui nu a voit să îngăduie ca 
marele căpitan să înghită această băutură, spuse ea cu 
hotărâre. De aceea, el ţi-a lovit mâna şi a răsturnat vasul. 

Sufletele Pierdute, impresionate de această explicaţie pe 
care o aprobau, începură să murmure ameninţător şi 
preotul fu nevoit să-şi oprească la jumătate gestul său. 
Totuşi, nu renunţă la pornirea sa de a-i distruge pe cei trei 


străini. Schimbând tactica, se adresă cu şiretenie 
membrilor tribului. 

— Bun, vom cere atunci un semn, spuse el; aduceţi 
repede untdelemn. Zeul va avea timpul să ne arate ce 
voieşte. Mai daţi-mi şi o lumânare. 

Risipind o cană de untdelemn peste lemn, spre a le face 
să se aprindă mai uşor, înfipse un capăt de lumânare 
printre vreascuri, acolo unde putea să ia foc mai repede şi 
spuse solemn: 

— Timpul cât va ţine această lumânare va fi răgazul 
pentru ca semnul din partea Zeului să se producă. Nu este 
bine aşa, poporul meu? 

Însufleţiţi, cu toţii scoaseră strigăte aprobatoare, 
aşteptând nerăbdători desfăşurarea evenimentelor. 

Torres privi plin de groază spre Francis. 

— Această bestie bătrână, răspunse Francis la întrebarea 
mută din ochii săi, fără îndoială că a mai rupt o bucată din 
capătul luminării. Nu are să ţină nici cinci minute şi ne vom 
vedea în situaţia de martiri, pierduţi între coloane de fum şi 
limbi de foc. 

— Ce am putea să facem? întrebă Torres cutremurându- 
se, în timp ce Leoncia privea plină de curaj în ochii lui 
Francis. Din fiinţa sa se desprindea întreaga iubire ce o 
avea pentru el. 

— Roagă-te lui Dumnezeu să plouă! îi replică Francis lui 
Torres. Cerul însă este fără pic de nor. Aşa a fost jocul. Nu 
te mai văita ca un biet copil fără minte. 

Ochii tânărului se îndreptă apoi spre Leoncia şi lăsară 
curs liber unui sentiment pe care până atunci îl ţinuse 
ascuns în sufletul său. Era întreaga sa iubire. În afară de 
cele câteva legături materiale care-i ţineau despărțiți, 
simțeau că niciodată n-au fost mai apropiaţi unul de altul şi 
principala legătură care-i unea era privirea lor ce se 
contopea în aceeaşi expresie de dragoste fără margini. 

Prima dintre toţi, care privi spre cer şi văzu semnul divin, 
fu copila preotului. Contemplase tot timpul cerul şi Torres, 


care nu-şi putea dezlipi ochii de la lumânarea ce se apropia 
de sfârşit, auzind strigătul ei. De triumf, privi, la rându-i, în 
sus. În aceeaşi clipă, el auzi întocmai ca toţi cei de faţă, 
bâzâitul puternic al unei insecte monstruoase, care zbura în 
apropiere, dar la înălţime. 

— Un avion, murmură Francis. Torres, spune-le repede 
că acesta este semnul. 

Nu era nevoie însă de nici o intervenţie. Deasupra văii, la 
numai cincizeci de metri de sol, făcea viraje primul avion ce 
fusese contemplat vreodată de Sufletele Pierdute. În 
aceeaşi clipă, întocmai ca o binecuvântare cerească, răsună 
cald şi încurajator, cântecul cel străvechi: 


Alături de catargul mare, nepăsători stăm spate-n spate, 
Și stăpânim, ca şi doi demoni, întreaga  hoardă 
răzvrătită! 


În clipa în care avionul luă iarăşi înălţime, ceva se 
desprinse din interiorul său şi în câteva secunde se desfăcu 
în forma unei uriaşe umbrele. Suspendat de paraşuta sa, 
întocmai ca o muscă în pânza unui păianjen, se distinse, în 
mod treptat, Un om care, când atinse pământul, nu încetă 
să cânte cu vocea sa puternică şi melodioasă: 


Alături de catargul mare, nepăsători stăm spate-n spate, 
Și stăpânim, ca şi doi demoni, întreaga  hoardă 
răzvrătită! 


Din clipa în care el atinse pământul, evenimentele se 
desfăşurară cu o iuţeală surprinzătoare. 

Scoţând un sfârâit, capătul de lumânare se aplecă pe un 
vreasc îmbibat de untdelemn şi crengile luară foc, repede, 
una de la alta. Aproape în acelaşi timp, Henry căzu cu 
paraşuta sa întinsă, drept în mijlocul tribului Sufletelor 
Pierdute, acoperind sub mătasea ei o mare parte dintre 
aceştia. Din câteva sărituri, ajunse lângă prietenii săi şi cu 


puternice lovituri de picior aruncă departe crengile 
aprinse. 

Preotul Soarelui voi să intervină cu energie, dar o directă 
trimeasă de tânăr drept sub bărbie îl făcu pe demnul serv al 
Zeului Strălucitor să se prăvălească pe spate şi în timp ce el 
abia se ridica, Henry tăie legăturile ce-i ţineau prinşi pe 
Leoncia, Francis şi Torres. 

Cu înflăcărare, el deschise braţele spre a o îmbrăţişa pe 
Leoncia, dar aceasta îl îndepărtă, spunându-i repede: 

— Ascultă-mă! Nu avem timp de explicaţii. Fă îndată ce-ţi 
ordon: Îngenunchează umil la picioarele lui Torres şi prefă- 
te că eşti sclavul lui. Nu vorbi nici un cuvânt în spaniolă; 
exprimă-te în englezeşte. 

Henry nu înţelese la început nimic, dar în timp ce 
Leoncia îl încuraja din priviri, îl văzu pe Francis aplecându- 
se el însuşi la picioarele inamicului lor comun. 

— La naiba! exclamă el imitându-l pe Francis şi lăsându- 
se în genunchi. Aş mânca mai repede un şoarece otrăvit. 
Cum poţi să te umileşti în halul ăsta? 

Nu i se răspunse şi Leoncia, la rândul său, se lăsă în 
genunchi. 

Manifestarea lor avu efect, căci în curând, întregul trib al 
Sufletelor Pierdute se aplecă la pământ, în faţa căpitanului 
Da Vasco, care-şi primea pe sclavii săi direct din soare, aşa 
cum fuseseră martori numai cu puţin înainte. Preotul mai 
şovăi încă, întrebându-se dacă trebuie să îngenuncheze, 
când spiritul răutăcios din Torres îl determină să-şi 
depăşească rolul. 

Cu un gest teatral el ridică piciorul drept şi-l puse peste 
gâtul lui Henry, turtindu-i din întâmplare o ureche sub 
talpă. 

Henry, fierbând, se ridică fulgerător de jos: 

— Te-ai obrăznicit, "Torres, spuse el mâniat. Profiţi de 
situaţie, ca să-mi striveşti urechea? 

Cu un pumn bine plasat, îl trimise pe noul Da Vasco la 
pământ, întocmai ca pe preot. Casca mexicanului se 


rostogoli cât colo, în timp ce el îşi freca zăpăcit locul atins. 

— Aşa, bravo! Nu se putu opri Francis să comenteze. 
lată-i ce ochi fac. Ai aranjat lucrurile cât se poate de bine. 
S-a sfârşit povestea noastră cu soare şi cu zei! 

Preotul Soarelui, tremurând de bucurie, făcu repede 
semn lăncierilor săi, voind să profite de situaţie, dar Henry, 
cu o iuţeală neaşteptată, scoase un revolver automat şi-l lipi 
cu ţeava de pieptul bătrânului. Acesta, aducându-şi aminte 
de anumite legende despre ciudatele efecte mortale 
provocate de o substanţă numită „pulbere”, surâse în silă 
dar cu un aer împăciuitor le ordonă oamenilor săi să se 
îndepărteze. 

— Acest lucru întrece chiar înţelepciunea mea spuse el 
adresându-se celor adunaţi, în timp ce privirea i se întorcea 
îngrijorată către ţeava strălucitoare a revolverului din mâna 
lui Henry. Vom recurge la autoritatea supremă şi vom duce 
pe aceşti străini la Stăpâna Visurilor. Să meargă cineva şi 
să-i anunţe că oameni veniţi din cer sau chiar din soare, au 
ajuns în valea noastră. Numai înţelepciunea ce i-o dă visele 
sale ne va lămuri ceea ce nu înţelegem şi scapă chiar 
judecății mele. 


CAPITOLUL XVIII 


Având drept gardă mai mulţi lăncierii Leoncia, cei doi 
Morgani şi Torres, merseră printre mai multe culturi bine 
îngrijite şi pe lângă o fâneaţă unde păşteau câteva turme de 
vaci de o rasă atât de mică încât semănau mai mult cu nişte 
viței. 

— Sunt vaci pitice, spuse Henry, dar de o frumuseţe cum 
n-am mai văzut. Ai mai întâlnit vreodată asemenea 
miniaturi? Un om puternic poate să ia la spinare pe cel mai 
mare exemplar şi să pornească împreună cu el la plimbare. 

— Nu te întrece cu firea! îi replică Francis. Ridică-l pe 
bouleţul acela negru, îl vezi ce viguros, este? Pariez că nu 
vei reuşi să te plimbi cu el aşa cum spui! 

— Pe ce te prinzi? reluă Henry înfierbântat. 

— Pe ce voieşti. 

— Pe o sută de dolari că-l pun la spinare şi fug cu el! 

— Primesc! 

Rezultatul prinsorii n-a fost însă cunoscut niciodată, căci 
în clipa în care Henry voi să se avânte spre pajişte, lăncierii 
îl opriră şi cu gesturi semnificative îl făcură să înţeleagă că 
trebuie să meargă mai departe, cât mai repede. 

În curând, ajunseră în faţa unui loc a cărui frumuseţe 
smulse un strigăt de admiraţie din partea celor doi bărbaţi. 
Leoncia nu-şi putu stăpâni entuziasmul şi începu să bată din 
palme. 

De o formă perfect ovală, locul din faţa lor măsura 
aproape doi kilometri lungime şi un kilometru lăţime. 

Linia țărmului era întreruptă de o singură aşezare 
omenească, restul fiind acoperit de bambus şi trestie. 
Munţii din apropiere se reflectau în apa liniştită cu atâta 
claritate, încât cu greu se putea distinge unde se oprea 
peisajul real spre a începe imaginea sa. 


Peste câteva minute, ocoleau un colţ de stâncă în locul 
unde observaseră că există locuinţa. Sprijinită de peretele 
pietros şi înaintând mult în apă, văzură o construcţie cu 
acoperişul jos, susţinută de stâlpi tăiaţi din trunchiuri de 
arbori. 

Pereţii clădirii erau de bambus, iar acoperişul de paie. 
Singurul fel de a pătrunde în ea, în afară de cazul când s-ar 
fi folosit o barcă, era pe un pod lung de şapte sau opt metri 
şi atât de strâmt încât două persoane n-ar fi putut să 
meargă alături. De fiecare capăt al podului, făceau de 
gardă câte doi tineri membri ai tribului. La un semn din 
partea preotului, ei se îndepărtară spre a lăsa să treacă tot 
grupul. Cei doi Morgani remarcară că lăncerii care îi 
însoţiseră până acolo, se opriseră la intrarea pe punte. 

După ce o străbătură, pătrunseră în interiorul larg al 
clădirii. Mobila ce se găsea acolo, deşi întru câtva primitivă, 
era cu mult mai confortabilă decât s-ar fi aşteptat ei să 
găsească în valea Sufletelor Pierdute. Covoarele care 
acopereau podeaua erau ţesute delicat, iar obloanele de la 
ferestre, tot de bambus, dovedeau munca minunată şi plină 
de răbdare ce fusese depusă spre a fi făcute. Pe perete, în 
fundul unei săli, atârna o imensă emblemă a soarelui ce 
răsare, făcută din aur şi asemănătoare aceleia care se 
găsea aproape de altarul zeului. 

Cea mai curioasă parte a acestei clădiri rămânea totuşi 
cei doi locatari ai săi. Exact sub uriaşa emblemă, ochiul 
descoperea un fel de estradă pe care se ridica un divan 
asemănător unui tron. Acolo, printre numeroase perne 
ţesute cu gust, era o femeie adormită, a cărei rochie uşor 
lucitoare era făcută dintr-o țesătură cu totul necunoscută 
celor trei vizitatori. Tânăra femeie era fixată într-o 
nemişcare de statuie: numai pieptul său sălta uşor în ritmul 
abia simţit al respirației. Nu părea nicidecum să aparţină 
tribului Sufletelor Pierdute, căci nu se regăsea în fiinţa sa 
nici o urmă a amestecului de rase, aşa cum se vedea la 
ceilalţi. 


Fruntea necunoscutei era împodobită cu o coroană de 
aur pur, în care erau încrustate numeroase pietre preţioase 
de o mărime neobişnuită. În faţa ei, pe podea, se găseau 
două trepiede de aur. Pe unul dintre ele era fixată o vază cu 
mirodenii fumegânde, iar pe celălalt, un vas mare şi larg de 
aproape doi metri, făcut tot din aur. 

Între cele două trepiede, şezând într-o atitudine care 
amintea pe aceea a sfinxului, era un câine mare cu blana 
albă, care privea plin de atenţie la oaspeţii nepoftiţi. 

— Aceasta trebuie să fie o femeie nobilă - chiar o regină, 
murmură Henry. Cine ştie? Poate că visează la minunăţiile 
dispărute ale trecutului. 

Preotul Soarelui îl fulgeră cu o privire severă. 

Leoncia de abia mai respira, iar Torres, tremurând, se 
înclină adânc: 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se despre această 
femeie, spuse el. Este o spaniolă, o spaniolă de cea mai 
curată origine. Somnul ei nu mi se pare natural. S-ar putea 
crede că este ţinută astfel sub puterea unui adormitor. 

— Aşa trebuie să fie! exclamă Francis. Apoi şopti: Regina 
Visurilor este în împărăţia iluziilor date de opiu sau alt drog. 

— Ce nemişcată este! exclamă şi Leoncia. 

Francis i se adresă preotului în spaniolă: 

— Spune, bătrân venerabil, nu trebuie s-o deşteptăm? 
Cred că nu ne-ai adus aici numai ca s-o vedem dormind, nu 
este aşa? 

Adormita făcu o uşoară mişcare, ca şi când murmurul 
vocilor îi tulburase somnul şi pentru prima dată câinele 
întoarse capul către ea. 

Tânăra femeie întinse mâna peste gâtul animalului. 

Preotul ceru din partea tuturor tăcere şi atunci noii veniţi 
asistară la deşteptarea oracolului. 

Încet, Stăpâna Viselor se ridică de pe pernele sale şi 
mângâie câinele care, cu un rânjet de bucurie, îşi îndepărtă 
buzele arătând un dublu şir de colţi albi şi lungi. Stăpâna 


locului îşi plimbă apoi privirea sa vrăjită asupra celor care 
veneau s-o tulbure. 

Niciodată nu mai văzuse asemenea ochi; erau albaştri, 
adumbriţi de gene lungi şi negre, iar în profunzimile lor 
aveam impresia că descopăr capătul infinitului. Nu se putea 
citi în acei ochi nici surpriză, nici curiozitate la vederea 
străinilor; cu toate acestea, strălucirea lor trăda o 
sensibilitate ce trecea mult de limitele normale. 

Se desprindea din această femeie şi ei ghiceau în ea o 
mare înţelepciune, cunoştinţele uitate ale secolelor trecute. 
Când ea se ridică în picioare, se dovedi a fi zveltă şi 
graţioasă, întocmai ca o zână. Cu toate acestea, nu era 
slaba. Dacă Henry sau Francis ar fi putut să-şi exprime cu 
voce tare părerea lor, ar fi fost de acord să mărturisească 
faptul că niciodată nu mai văzuse o femeie atât de subţire şi 
cu forme aşa de rotunde. 

Preotul Soarelui se plecă în faţa ei până când fruntea îi 
atinse covorul împletit din ierburi. Ceilalţi rămaseră în 
picioare. Numai  lorres arătă printr-o îndoire a 
genunchiului că era foarte dispus să-l imite pe preot, dacă 
şi ceilalţi ar fi făcut la fel. 

La început, strania fiinţă nu o privi decât pe Leoncia. 
După ce o studie îndelung, îi făcu semn să se apropie. 

Ordinul dat i se păru prea imperativ, făcând-o să simtă că 
între ea şi această femeie începea să se nască o ciudată 
rivalitate. Nu voi să se mişte nici o palmă, până când 
preotul, care ridicase capul, o îndemnă cu voce joasă să se 
supună. Înaintă fără a da nici o atenţie câinelui şi nu se opri 
decât atunci când fu invitată cu un semn din cap, tot atât de 
poruncitor ca şi primul. 

Timp de un minut, care păru fără sfârşit, cele două femei 
îşi încrucişă privirile. Cu un sentiment de triumf, Leoncia o 
văzu, în sfârşit, pe cealaltă plecând ochii. Dar victoria sa fu 
de scurtă durată. Frumoasa necunoscută îi privea rochia cu 
dispreţ şi peste o clipă întinse mâna spre a-i pipăi țesătura. 


— Tu eşti fericită, spuse ea în cele din urmă, făcându-i 
semn să se înapoieze lângă ceilalţi. Tu eşti iubită de oameni, 
prea mult chiar, din cele ce văd. 

Vocea sa melodioasă şi gravă dădea sunetelor un ritm 
plin de armonie ce amintea chemarea îndepărtată a unui 
clopot aducând credincioşii la ora rugăciunii. 

Leoncia nu era însă în dispoziţia de a aprecia aceste 
fermecătoare accente. Mânia îi îmbujorase obrajii şi simţea 
cum sângele îi fierbe în vine. 

— Te-am mai văzut de multe ori, continuă regina. 

— Nu cred să ne fi întâlnit vreodată! strigă Leoncia. 

— Aici, urmă cealaltă, liniştită, arătând ciudatul vas de 
aur plin cu apă. le-am văzut adesea în interiorul său. Pe 
tine de asemenea, spuse ea adresându-se lui Henry. La fel şi 
pe tine, mai adăugă privind lung la Francis cu ochii ei 
minunaţi albaştri, prea lung după părerea Leonciei, care se 
simţi împunsă de ghimpele geloziei, aşa cum numai o 
femeie îl poate înfige în inima alteia. 

Ochii reginei aruncară o străfulgerare, dar repede 
atenţia i se opri asupra lui Torres. 

— Spune, cine eşti tu, străine? întrebă ea. Cine eşti tu 
care porţi pe cap coiful unui cavaler şi în picioare sandalele 
unui sclav? 

— Eu sunt Da Vasco, răspunse Torres cu voce energică. 

— Acest nume este tot aşa de celebru pe cât de străvechi, 
spuse ca cu un zâmbet. 

— Sunt bătrânul Da Vasco, urmă Torres netulburat şi 
înaintă spre ea fără nici o invitaţie. 

Tânăra cu ochii albaştri surâse din nou faţă de 
îndrăzneala lui, dar nu îl opri. 

— Port casca aceasta de patru sute de ani, urmă 'lorres şi 
mai plin de curaj. De atunci de când am condus pe strămoşii 
Sufletelor Pierdute în valea aceasta. 

Regina întrebă cu un aer de neîncredere: 

— Atunci, înseamnă că tu te-ai născut acum patru sute de 
ani? 


— Da... sau mai precis, altul este adevărul. Nu m-am 
născut niciodată. Sunt Da Vasco, acelaşi care a existat 
totdeauna. Patria mea este în soare. 

Sprâncenele frumos arcuite ale reginei se încruntară în 
semn de întrebare mută. Dintr-o cutiuţă de aur ce se găsea 
aproape de sine, la capătul divanului, luă un praf alb, în 
timp ce buzele sale se strângeau într-o expresie de 
batjocură. Aruncă praful în vasul cel mare de deasupra 
trepiedului şi îndată un nor de fum se ridică, învăluind-o 
pentru o clipă. Când acesta dispăru, ea îi ordonă lui Torres: 

— Priveşte! 

Torres se apropie de vasul straniu şi se aplecă deasupra 
lui. Niciodată însoțitorii săi n-au ştiut ce descoperise el 
acolo. Regina privise însă în acelaşi timp cu el şi o expresie 
de batjocură amestecată cu milă apăru pe chipul ei frumos. 
Torres văzuse leagănul unui nou-născut aşezat într-o 
cameră de culcare murdară, instalată în cel de-al doilea etaj 
al unei case din Bocas del Toro şi pe care părinţii săi i-o 
lăsaseră apoi drept moştenire. În scurta imagine provocată 
de forţa magică, probabil cunoscută prin tradiţie de către 
regină, 'lorres avu confirmarea a tot ceea ce bănuise 
demult asupra propriei sale persoane. 

— Voieşti să ştii mai mult? îl întrebă regina cu un ton 
ironic. Deocamdată ţi-am arătat intrarea ta în această lume 
de jos. Doreşti să cunoşti şi sfârşitul? 

Puternic impresionat de cele văzute, Torres se dădu 
înapoi, străbătut de un fior. 

— Te rog, iartă-mă frumoasă necunoscută, o rugă el. Uită 
această viziune aşa cum sper să o uit şi eu. 

Stăpâna Visurilor zise preotului Soarelui: 

— Îmi aduci pe aceşti prizonieri pentru o pricină pe care 
o ştiu de pe acum. Doresc însă, pentru unele motive, s-o aud 
chiar din gura ta. 

— O, Stăpână a Visurilor? Nu urmează să dăm pradă 
morţii pe aceşti profanatori ai locurilor noastre, după cum 


ne arată vechile obiceiuri? Poporul se îndoieşte de judecata 
mea şi voieşte să cunoască hotărârea ta. 

— Iar tu, voieşti să-i ucizi? 

— Acesta este gândul meu. Doresc ca hotărârea ta să-i 
dea puterea de a fi îndeplinit. 

Regina cercetă figurile celor patru prizonieri. Oprindu-şi 
privirea asupra lui Torres ea avu o tresărire de milă, 
trecând la Leoncia, sprâncenele i se încruntară, la Henry, 
încruntarea fu înlocuită cu o umbră de îndoială, iar pe 
Francis nu-l slăbi din ochi timp de peste un minut. În toată 
această vreme, cel puţin după părerea Leonciei, faţa ei 
exprima o dragoste tot mai vie. 

— Există printre voi vreunul însurat? întrebă regina pe 
neaşteptate. Nu, nu! Este de prisos să-mi răspundeţi. Ştiu 
de pe acum că nu sunteţi căsătoriţi. Apoi, întorcându-se 
brusc spre Leoncia, urmă: Este drept ca o soţie să aibă doi 
soţi? 

Henry şi Francis nu-şi putură opri câte un surâs la 
întrebarea atât de ciudată a reginei; dar Leoncia judeca 
lucrurile cu totul altfel şi de aceea sângele i se ridică în 
obraji. Simţea prea bine că are de-a face cu o femeie pe 
care nu o putea înfrânge cu uşurinţă. 

— Nu, răspunse ea, stăpână pe sine, cu o voce clară şi 
sonoră. Nu este bine ca o femeie să aibă doi bărbaţi. 

— Foarte adevărat, spuse regina. Ar fi chiar o 
nedreptate. Dacă pe pământ ar exista un număr egal de 
bărbaţi şi de femei şi dacă o femeie şi-ar lua doi soţi, se 
înţelege de la sine că ar lipsi-o de bărbat pe alta din sexul 
său. 

Întinse mina şi aruncă în vasul magic o nouă cantitate de 
praf alb şi îndată un nor de fum se ridică, dispărând 
întocmai cum se întâmplase mai înainte. 

— Bătrânule preot, spuse ea, Oglinda Lumii ne va 
îndruma asupra hotărârilor ce le avem de luat în ceea ce 
priveşte prizonierii. 


În clipa când se apleca asupra bazinului de aur, fu oprită 
de o nouă idee. Se ridică şi cu un gest semnificativ invită pe 
toată lumea să se apropie. 

— Priviţi cu toţii. Nu vă promit că viziunile vor fi aceleaşi 
pentru fiecare dintre noi. Nici eu n-am să ştiu mai mult 
decât veţi vedea fiecare în parte. Veţi înţelege singuri ce vă 
aşteaptă. Vino şi tu, bătrâne preot. 

Straniul recipient, ce măsura cam-doi metri în diametru, 
era pe jumătate plin cu un fel de metal lichid. 

Regina aruncă asupra lui altă cantitate de praf magic. 

În aceeaşi clipă, Leoncia văzu un ocean care o separa de 
Francis. Henry asista cu ochii săi la o ceremonie ce semăna 
tare mult cu o căsătorie. În acest tablou, însăşi regina era 
alături de Francis şi braţul acestuia îi înconjura cu drag 
talia. Francis văzu faţa Leonciei palidă ca şi când ar fi fost 
moartă şi cu un pumnal înfipt între ochi. Nici o picătură de 
sânge nu curgea din rana făcută. Torres întrezări începutul 
a ceea ce socoti el că înseamnă sfârşitul vieţii sale şi 
renunţă să privească mai departe. Cât despre preotul 
Soarelui, el avu viziunea păcatului său din trecut şi a 
chipului pentru care îşi trădase credinţa. La urmă, îi apăru 
figura fiicei sale, micuța cu ochii sclipitori şi inteligenţi. 

Ca şi când ar fi fost; înţeleşi, toţi se dădură înapoi, În 
timp ce apariţiile ciudate se ştergeau de pe faţa lucie a 
metalului. 

Leoncia, mâniată, aruncând sclipiri ca de fulger din 
priviri, se întoarse ca o tigroaică spre regină şi strigă: 

— Oglinda ta minte! Întreaga scamatorie ce ne-ai arătat 
nu este decât o glumă sinistră! 

Francis şi Henry, stăpâniţi încă de emoție, ascultau uimiţi 
pe tânăra fată. 

Regina zâmbi uşor şi le spuse cu vocea-i dulce: 

— Oglinda Lumii n-a minţit niciodată. Nu ştiu ce aţi văzut 
fiecare, dar vă pot spune hotărât, că adevărul a fost arătat 
fiecăruia dintre voi. 


— Nu eşti decât un monstru! izbucni furioasă Leoncia. 
Eşti o vrăjitoare afurisită şi vrei să ne înşeli pe toţi! 

— Tu şi cu mine suntem femei, o mustră regina fără a se 
supăra şi prin urmare suntem incapabile de-a ne judeca 
reciproc. Să spună aceşti bărbaţi, dacă sunt o înşelătoare 
ordinară sau o femeie ce posedă o inimă plină de dragoste. 
Între timp, pentru că nu suntem decât nişte fiinţe slabe, să 
fim indulgente una faţă de cealaltă... lar acum, bătrânule 
preot, începe-ţi judecata. Tu cunoşti mai bine decât mine 
vechile legi. Ştii bine cum am venit aici. Din mamă în fiică, 
tribul a avut totdeauna în mijlocul său o Regină a 
Misterelor, o Stăpână a Viselor. A venit clipa să te gândeşti 
la viitor. Nici unul dintre aceşti străini pe care-i vezi, nu este 
căsătorit. Dacă generaţiile viitoare urmează a avea o regină 
care să le îndrume prin visele sale, trebuie să mă 
căsătoresc chiar astăzi cu unul dintre ei; cu acela care-mi 
este ursit de la începutul lumii. Dacă el refuză, să se 
căsătorească îndată cu mine, vor muri cu toţii, iar sângele 
lor fierbinte să fie oferit de tine drept sacrificiu pe Altarul 
Soarelui. Dacă el primeşte, vor trăi cu toţii, iar timpul va 
urma să ne hotărască viitorul. 

Preotul Soarelui, livid de mânie, voi să protesteze, dar ea 
îl opri şi-i ordonă: 

— Tăcere, bătrâne. Tu nu stăpâneşti poporul decât prin 
mine. Un singur cuvânt din partea mea către trib şi tu ştii 
ce te aşteaptă. Moartea nu are nimic plăcut în sine! 

Regina se întoarse apoi către cei trei bărbaţi şi zise: 

— Care dintre voi se va căsători cu mine? 

Cei doi Morgani se priviră încurcaţi, fără a răspunde 
nimic. La fel făcu şi Torres. 

— Sunt eu oare o femeie ordinară? continuă regina ca 
aprindere. Nu sunt o fiinţă demnă de dorit? Nu sunt oare 
tânără? Poate să spună cineva că nu sunt frumoasă? Nu 
credeţi că un bărbat poate fi ispitit să mă cuprindă în braţe 
şi să-şi apese buzele pe ale mele? Socotiţi că nu pot face pe 
un om fericit? 


Se întoarse spre Leoncia: 

— Tu să judeci aceasta. Tu eşti iubită de bărbaţi. Nu sunt 
oare o femeie ca şi tine? Nu pot să fiu şi eu iubită? 

Leoncia se încruntă şi-i răspunse astfel încât numai 
regina o înţelese: 

— Tu totdeauna ai să placi mai mult bărbaţilor decât 
femeilor. De aceea, ca femeie, desigur că eşti frumoasă şi 
ispititoare. Sunt mulţi bărbaţi care ar înnebuni de dragoste 
când i-ai cuprinde în braţe. Dar te previn o, Regină a 
Visurilor! Există bărbaţi şi bărbaţi. Aceşti tineri nu poţi şti 
din ce clasă fac parte... 

Regina se întoarse brusc către preot. 

— Ai auzit, spus ea. Totuşi eu trebuie să mă căsătoresc 
astăzi cu unul dintre aceşti bărbaţi. Altfel, cunoşti hotărârea 
mea! 

Apoi vorbi tot cu preotul, dar mai mult spre a fi auzită de 
ceilalţi: 

— Sunt trei oameni, dar numai unul dintre dânşii a fost 
ales de destin cu multe secole înainte să se căsătorească 
acum cu mine. Du-i pe toţi într-o altă încăpere şi lasă-i să 
hotărască singuri care va fi alesul... 

— Dacă ţi-a fost hotărât de soartă de atâta vreme, 
izbucni iarăşi Leoncia, de ce laşi hotărârea în mâna lor? Tu 
îţi cunoşti omul. De ce să rişti? Numeşte-l deci, regino şi fă 
aceasta numaidecât! 

— Soţul meu va fi ales pe calea ce am indicat-o! ripostă 
Stăpâna Viselor. Şi, în acelaşi timp, cu un aer absent, 
aruncă puţin din praful magic în recipient şi cu aceeaşi fată 
indiferentă, privi în interiorul său, murmurând: 

— Acum plecaţi şi lăsaţi ca alegerea de neînlăturat a 
destinului să fie făcută. 

Leoncia şi însoțitorii săi se îndreptau tocmai spre uşă, 
când un strigăt din partea reginei îi opri pe loc: 

— Staţi, le porunci ea. Vino aici lângă mine, Francis. Am 
văzut ceva care te interesează. Hai să privim împreună în 
Oglinda Lumii. 


În vreme ce tovarăşii săi rămâneau în aşteptare, Francis 
şi regina priviră cu atenţie pe suprafaţa lucie, a ciudatului 
metal lichid. Tânărul se văzu în biblioteca locuinţei sale din 
New York, iar lângă el se găsea Stăpâna Viselor pe care o 
ţinea cu un braţ pe după mijloc. Imaginea începu să se 
anime. Frumoasa fiinţă de lângă sine se îndreptă spre 
birou, rămânând uimită în faţa aparatului de recepționat 
telegrame. În timp ce el încerca să-i explice felul în care 
funcţiona aparatul său, acesta se puse în mişcare şi banda 
îngustă care se imprima îi atrase atenţia. O ridică şi citi. 
Conţinea desigur o informaţie tulburătoare, căci el se 
avântă spre aparatul telefonic cel mai apropiat şi în timp ce 
viziunea se pierdea, se văzu chemându-şi agentul de 
încredere de la bursă. 

— Oare ce ai văzut acolo, de priveai atât de interesant? îl 
întrebă Leoncia pe când ieşeau afară din încăpere. 

Francis ocoli întrebarea şi nu pomeni nimic asupra 
imaginii care i-o arătase pe Regina Visurilor în biroul său 
din New York; în loc de aceasta, răspunse: 

— N-am remarcat decât un aparat de recepţie a 
telegramelor, Care indica ştirea că s-â produs panică la 
bursa din Wall Street. Mă întreb şi acum: Cum a putut 
regina să ştie că mă interesează afacerile din Wall Street şi 
aparatele de telegrame? 


CAPITOLUL XIX 


— Trebuie neapărat ca unul dintre voi să se căsătorească 
astăzi cu această nebună! exclamă Leoncia în timp ce se 
instalau, cum puteau mai bine, jos pe covoarele dia camera 
unde fuseseră conduşi de către preot. Cei care va face 
aceasta, urmă fata, nu va fi numai un erou cate ne va ajuta 
să scăpăm cu viaţă, dar îşi va salva şi propria sa existenţă... 
Ce zici, senor Torres? lată o ocazie unică spre a ne arăta 
bravura ce o posezi. 

— BIT! se cutremură 'Iorres. Nu m-aş căsători cu femeia 
aceasta nici pentru zece milioane de dolari. Ştie prea multe 
faţă de mine, spre a mă ispiti. Nu sunt un om lipsit de curaj, 
dar vă mărturisesc că ea mă îngrozeşte într-atâta încât 
tremur când o văd. Henry şi Francis sunt mult mai curajoşi 
decât mine. Să se sacrifice unul dintre ei. 

— Eu sunt logodit cu Leoncia, se grăbi să spună Henry. 
Nu pot aşa dar, să mă căsătoresc cu regina. 

Privirile lor se întoarseră către Francis, însă mai înainte 
ca aceasta să fi avut timp să răspundă, Leoncia se grăbi din 
nou să vorbească: 

— Dragii mei, procedaţi cavalereşte. Singura cale 
posibilă de a da o rezolvare acestei probleme, este să 
trageţi la sorţi. 

Smulse trei fire de paie din covorul pe care era aşezată şi 
rupse pe unul dintre ele foarte scurt. 

— Acel care va trage paiul scurt, hotări ea, va fi victima. 
Rândul dumitale, senor Torres. 

Torres se închină şi trase. Paiul era atât de lung, încât el 
se sculă bucuros şi făcând câţiva paşi de dans, cântă o 
veche melodie de bar. 

Următorul la rând, încercă Francis. La fel ca 'Torres, 
trase şi el tot un pai lung. În felul acesta, Henry nu mai avea 


nici o alegere; paiul fatal era singur în mâna Leonciei. Cu 
un aer de disperare, el privi la tânăra fată al cărei chip 
exprima o milă profundă. 

Francis se gândea intens. Cu toate că dragostea sa 
pentru Leoncia era mare, devotamentul faţă de Henry era 
şi mai mare. Bătându-l pe umăr, îi spuse cu veselie silită, 
spre a-şi ascunde simţămintele reale: 

— Eu voi fi acel care mă voi căsători cu regina. Sunt 
celibatar şi liber ca aerul, astfel că nu există nimic care să 
mă împiedice de la aceasta. 

Henry se simţi la fel de uşurat ca şi când ar fi scăpat de 
sub ameninţarea morţii, îi strânse mâna lui Francis şi ei se 
priviră în ochi cu sinceritate şi dragoste. Nici unul nu 
remarcă însă dezamăgirea care apăru pe chipul tinerei 
fete, în faţa acestui deznodământ neprevăzut. Stăpâna 
Viselor avea dreptate. Leoncia, ca femeie, comitea o 
nedreptate acaparând dragostea a doi oameni şi refuzându- 
i ei dreptul de a iubi pe unul dintr-înşii. 

Tăcerea în care se cufundaseră fu întreruptă prin sosirea 
micii copile care le aducea de mâncare. Torres observă din 
prima clipă la gâtul ei un colier făcut din rubine excepţional 
de mari. 

— Stăpâna Viselor mi-a făcut chiar acum acest dar, spuse 
fetiţa mândră de podoaba sa. 

— Mâi are altele asemănătoare? o iscodi Torres. 

— Se înţelege. Mi-a arătat o cutie plină cu pietre 
preţioase de toate felurile, iar unele sunt mult mai mari 
decât acestea. 

În vreme ce tovarăşii săi luau masa, Torres fuma cu 
nervozitate o ţigară. Peste câteva clipe, se ridică spunând 
că nu se simte prea bine spre a putea mânca. 

— Ascultaţi, li se adresă el după o bucată de vreme 
însoţitorilor săi, vorbesc mai bine spaniola decât voi doi şi 
cred că sunt un cunoscător perfect al caracterului femeii 
spaniole. Spre a vă dovedi că mă gândesc la voi, mă voi 


duce la regină şi voi încerca s-o fac să renunţe la această 
căsătorie. 

Unul dintre lănceri îi bară drumul lui Torres la intrarea în 
sala reginei, dar după ce acesta fu anunţat de prezenţa lui, 
dădu ordin să fie lăsat să vină. 

Regina, care era întinsă pe divan, îi făcu semn să se 
apropie. 

— Tu nu mănânci? îl întrebă ea cu un ton amical şi când 
el se plânse de indispoziţie, adăugă: Voieşti atunci să bei? 

Ochii lui 'Torres străluciră. Mai înainte de a se avânta în 
noua aventură, pe care voia s-o ducă bine până la capăt, 
simţea o nevoie imperioasă să bea ceva. 

Regina bătu din palme şi ordonă fetei care intrase să 
aducă o anumită băutură. 

— Acest rom spaniol datează de mai multe secole. Da 
Vasco l-a adus în această vale acum patru sute de ani, spuse 
ea în timp ce un servitor punea cu precauţiune pe pământ 
un mic butoiaş de lemn, căruia îi făcu o gaură. 

Torres se minună de dulceaţa deosebită a romului. 
Totuşi, alcoolul bătrân de patru secole, nu întârzie să-i 
înfierbânte sângele şi să-i alunge cele din urmă scrupule. 

Regina îl chemă să se aşeze la picioarele sale, pe 
marginea divanului, spre a-l observa mai bine şi-l întrebă: 

— Tu ai venit aici fără să fii invitat. Ai ceva se-mi spui? 

— Eu sunt cel ales, răspunse el răsucindu-şi mustaţa şi 
făcând sforţări să ia un aer de cuceritor. 

— Este curios, zise ea. N-am văzut faţa ta în Oglinda 
Magică. Trebuie că te înşeli. 

— Într-adevăr, încuviinţă el. Această băutură mi-a 
dezlegat însă limba şi mu face să-ţi mărturisesc dorinţa 
inimii mele: Te iubesc. 

Din nou, regina dădu ordin cameristei să umple cu rom 
cupa din care bea Torres. 

— Poate că acum se va produce o nouă greşeală? îl 
întrebă ea cu un aer şiret. 


— Nu, în prezent totul este limpede, spuse Torres. 
Francis este omul ales să-ţi devină soţ. 

— Este adevărat! Faţa lui am văzut-o în oglindă. 

Încurajat de aceste cuvinte, Torres continuă. 

— Eu sunt prietenul lui, cel mai bun prieten. ii, care ştii 
totul, fără îndoială că nu-ţi este necunoscut obiceiul 
tradiţional. După acest obicei, el m-a trimis pe mine, cel mai 
bun amic al său, să mă interesez asupra datei viitoarei sale 
soţii. Trebuie să ştii, în acelaşi timp, că el se numără printre 
cei mai bogaţi oameni în ţara sa de miliardari. 

Regina se ridică atât de repede, încât Torres, în emoția 
sa, se dădu înapoi ca şi când s-ar fi aşteptat să primească o 
lovitură de pumnal între umeri. Regina se îndreptă repede 
către uşa. Unei camere alăturate. 

— Vino, îi comandă ea pe un ton ce nu permitea replica. 

Dintr-o singură privire, Torres îşi dădu seama că se găsea 
într-o cameră de culcare, dar nu avu timp să se oprească la 
amănuntele mobilierului. Ridicând capacul unui cufăr de 
lemn tare, întărit cu benzi de aramă, regina îl rugă pe 
Torres să privească în interior. Acesta se supuse şi rămase 
mut de privire. Fetiţa preotului avusese dreptate. Cufărul 
era plin cu un număr incalculabil de giuvaieruri şi pietre 
preţioase. Erau acolo diamante, rubine, smaralde, safire de 
toate felurile, până la cele mai rare şi de mărimi 
impresionante. 

— Cufundă-ţi braţele până la umeri în ele, spre a fi sigur 
că nu visezi, spuse ea. După aceea, vei putea să-i spui 
adevărul bogatului tău prieten care trebuie să se 
căsătorească astăzi cu mine. 

Înnebunit de focul băuturii pe care o consumase, Torres 
îşi cufundă braţele în lada cu nestemate, aşa cum fusese 
ispitit. 

— Aceste mici bucăţi de piatră sau sticlă naturală, spuse 
ea, reprezintă atât de multă valoare? Văzând ochii tăi, s-ar 
putea crede că eşti în contemplarea unor adevărate minuni. 


— Niciodată n-aş fi putut crede că există pe lume o astfel 
de comoară, mărturisi 'lorres îmbătat şi mai tare de 
strălucirea diamantelor. 

— Aceste giuvaieruri au, aşadar, o valoare de necalculat? 

— Da, de necalculat. 

— O valoare care se ridică mai presus de curaj, de 
dragoste sau de onoare? 

Întrece orice s-ar putea imagina. O asemenea comoară 
aduce o adevărată nebunie. 

— Se poate cumpăra dragostea sinceră a unui bărbat sau 
a unei femei cu o astfel de comoară? 

— Se poate cumpăra lumea întreagă! 

— Mărturiseşte. Tu eşti un bărbat. Desigur că tu ai ţinut 
adesea femei în braţele tale, spune, ar cuceri aceste pietre 
inima unei femei? 

— De când este lumea, femeia a fost câştigată cu bijuterii 
şi de nenumărate ori s-a vândut numai pentru a le putea 
avea. 

— Ce crezi? Aceste comori îmi vor câştiga inima bunului 
tău prieten Francis? 

Pentru prima oară, Torres îşi dezlipi privirea de pe cufăr 
şi se uită la ea. Ochii îi lăcrimau sub efectul băuturii şi al 
comorii din faţa lui. Aprobă mut, cu un semn din cap 
Aşadar, toată lumea le apreciază la fel valoarea? 

— Fără îndoială. 

Fata începu să râdă şi aplecându-se, luă la întâmplare un 
pumn de nestemate. 

— Vino; am să-ţi arăt cită valoare au ele în ochii mei. 

Trecu de-a curmezişul camerei şi-l conduce pe un balcon 
care se afla deasupra unui uriaş bazin natural, aproape 
pătrat, ce avea într-o parte o gigantică stâncă abruptă. 

La poalele stâncii, undele se învolburau într-un chip 
straniu, mai ales acolo unde se scurgeau apele lacului. 

Regina aruncă pumnul de pietre preţioase în mijlocul 
vârtejului. 


— Poţi vedea acum cât de mult ţin eu la aceste pietre, 


spuse ea. 
Torres rămase înmărmurit fată de o astfel de 
originalitate. 


— Nestematele nu vor mai reapare niciodată, continuă 
regina. Nimic nu mai revine când este aruncat în acest 
vârtej. Priveşte! 

Lăsă uşor să cadă un pumn de flori, pe care le smulse 
dintr-un vas ce se afla pe balcon. Acestea, după ce făcură 
mai multe cercuri repezi, ajunseră în centrul ochiului de 
apă şi dispărură. 

— Dacă nimic nu mai apare la suprafaţă, unde se duc 
toate aceste lucruri? întrebă Torres, cu gândul la 
diamantele azvârlite. 

Regina ridică din umeri, dar Torres înţelese că ea 
cunoştea secretul torentului. 

— Sunt mulţi oamenii care au pornit pe acest drum al 
undelor, dar nici unul n-a revenit, murmură ea cu un aer 
visător. Mama mea a plecat tot pe acolo după moartea sa. 
Pe atunci, nu eram decât un copil. Se ridică. Mergi acum şi 
povesteşte-i stăpânului tău - voiam să spun, prietenului tău! 
- tot ceea ce ai văzut. Descrie-i tot ce-i aduc drept dotă: şi 
dacă posesia acestor pietre îi deşteaptă lăcomia aşa cum ţi- 
a deşteptat-o ţie, sunt liniştită, căci va veni îndată să mă 
strângă în braţele sale. Îl aştept aici. 

Torres se întoarse în camera de culcare şi apoi aruncă o 
privire furişă spre balcon. O văzu pe regină sprijinită de 
marginea balustradei, cu capul în mâini şi pierdută în 
contemplarea apelor înspumate. Plin de înfrigurare, cu 
mişcări iuți, se duse la cufăr, îi ridică repede capacul şi luă 
un pumn de nestemate pe care le îndesă în buzunar. Înainte 
de a-şi mai repeta gestul, auzi un râs batjocoritor în spatele 
său. Se întoarse brusc şi se găsi faţă-n faţă cu regina. 

Teama şi mânia se dezlănţuiră în el, atunci, cu atâta 
putere, încât se avântă către fată care, la vederea 
trăsăturilor sale respingătoare, se întoarse şi fugi afară; o 


urmări însă de aproape până pe balcon, dar în clipa în care 
ridică mâna asupra ei, regina îl ameninţă cu pumnalul. 

— Hoţ ordinar! îl înfruntă ea cu dispreţ, dar fără patimă. 
Om murdar şi nedemn. În valea aceasta, toţi hoţii îşi 
primesc pedeapsa ce li se cuvine. Am să chem lăncierii să te 
arunce în abisul de apă. 

Primejdia inspiră o idee îndrăzneață lui Torres. Privind cu 
teamă apa ce urma să-l înghită, scoase un strigăt de groază 
ca şi când ar fi văzut ceva supranatural şi îngenunche, 
ascunzându-şi faţa în mâini. Regina întoarse capul spre a-şi 
da seama de ce se întâmplă. Era prilejul aşteptat de Torres. 
Cu un salt ca de tigru, o ajunse, îi cuprinse braţul şi-i 
smulse pumnalul. 

Tremurând încă de emoție, el îşi şterse fruntea cu dosul 
mâinii, în timp ce regina îl privea liniştită, fără să arate, nici 
cea mai mică urmă de teamă. 

— Eşti o femeie diabolică, spuse el cu o voce răguşită. O 
vrăjitoare care s-a înţeles cu forţele întunericului şi cu 
demonii. Totuşi, tu eşti o femeie, născută din femeie şi deci 
posezi slăbiciunile creaturilor muritoare. Îţi voi da să alegi: 
Ori te arunc în acest vârtej, ori... 

— Ori.. - făcu o pauză spre a-şi umezi buzele uscate şi 
urmă: Nu! Pe Sfânta Fecioară, nu mai mi-e teamă. Mă vei 
lua în căsătorie chiar astăzi sau, de nu, te omor fără nici un 
pic de scrupul! 

— Mă iei de soţie pe mine singură, sau cu comoara? 

— Cu comoara, se înţelege! mărturisi el cu obrăznicie. 

— Este scris totuşi în Cartea Vieţii ca eu să mă căsătoresc 
cu Francis. 

— În acest caz, vom scrie din nou această pagină din 
Cartea Vieţii. 

— Este ceva imposibil. 

— Să nu mai discutăm. Alege: sau te arunc în apă, aşa 
cum ai făcut tu mai înainte cu florile, sau... 

În cea clipă, Torres făcea o figură de om întreprinzător. 
Romul circula arzător în vinele sale şi aprinzându-i creierul, 


îi da îndrăzneală şi-l făcea să se creadă stăpân pe situaţie. 

În aceeaşi clipă, regina scoase un fluierat uşor, ca şi când 
ar fi chemat pe cineva. Torres se întrerupse, o privi 
bănuitor şi se întoarse spre camera de culcare. Asemenea 
unei umbre de fantomă, uriaşul câine alb tocmai se strecura 
prin uşa. Întredeschisă. Torres, îngrozit, se dădu fără voie 
câţiva paşi înapoi. Nedând atenţie pe unde merge, piciorul 
său călcă atunci în gol şi pierzându-şi echilibrul, căzu în 
apă. În clipa următoare, scoase un strigăt plin de disperare, 
căci tocmai văzuse deasupra sa câinele cel măre sărind la 
rându-i. 

Cu toate că era un bun înotător, Iorres fu târât ca o 
jucărie de violenţa curentului. 

Stăpâna Viselor, în picioare pe balcon, văzu dispărând 
mai întâi omul şi apoi câinele său, în mijlocul vârtejului 
lichid, de unde niciodată nu mai ieşise nimeni la suprafaţă. 


CAPITOLUL XX 


O vreme, Stăpâna Viselor contemplă apele înspumate ce 
continuau să lovească neîntrerupt cu aceeaşi furie, peretele 
de stâncă. Apoi, se ridică şi nu se putu opri de a murmura: 

— Sărmanul meu câine! 

Pentru 'Iorres nu avea nici o părere de rău. Obişnuită, 
încă din copilărie, să poată dispune de viaţa supuşilor săi 
sălbatici şi degeneraţi, sfârşitul unui om rău, nu o 
impresiona: Torres nu fusese pentru ea decât un episod 
neplăcut, care avusese singurul avantaj că se terminase 
repede. 

Regretul său pentru câine era însă cu adevărat sincer. 
Făcând un gest nervos, ca şi când ar fi voit să, alunge 
gândurile supărătoare, intră în camera de culcare şi bătu 
din palme spre a chema pe una dintre servitoarele sale. 
Pupă ce-i dădu câteva ordine şi aceasta părăsi încăperea, 
regina observa că uriaşul cufăr cu nestemate, să rămână 
deschis. leşi apoi pe balcon şi se aşeză într-o astfel de 
poziţie încât vedea tot ce se petrecea în cameră, fără a fi 
vizibilă ea însăşi. 

Peste câtva timp, Francis, condus de servitoare, intră în 
dormitor unde fu lăsat singur. Era într-o dispoziţie dintre 
cele mai proaste. Oricât de nobilă ar fi fost renunţarea sa la 
Leoncia, nu-i producea nici o plăcere, după cum nu simţea 
nici o dorinţă să se căsătorească în pripă cu ciudata femeie 
care conducea tribul Sufletelor Pierdute. Frumoasa 
creatură nu-i inspira nici teamă nici antipatie, ci mai mult 
un fel de milă. Fără voia lui, se simţea emoţionat de 
tragedia acestei femei ajunsă la deplina dezvoltare a 
farmecelor şale şi care nu găsea totuşi dragostea unui 
tovarăş demn de ea, fiind silită, cu toată mândria sa, să şi-l 
pretindă. 


O privire repede îl lămuri unde se găsea şi se întrebă 
dacă nu cumva era socotit de pe acum soţ legitim fără alte 
discuţii sau ceremonii de nuntă. În starea sa de spirit, abia 
băgă de seamă cufărul cu nestemate. 

Regina îl observă cu atenţie. După câteva minute, el se 
îndreptă spre nepreţuita comoară ce se găsea la îndemâna 
sa şi luă un pumn de pietre preţioase pe care, după ce le 
cântări în mână câteva clipe, le lăsă să cadă peste celelalte, 
cu un aer absent. Se întoarse apoi spre divan şi peste puţin 
se cufundă în studiul pieii de leopard, care era pusă 
deasupra acestuia. 

Stăpâna Viselor, care îşi simţea sufletul plin de 
mulţumire, nu mai putu răbda şi renunţă la spionajul său. 
Pătrunse în cameră şi-i ură bun venit lui Francis. 

— Spune-mi, era Torres un mincinos? întrebă ea apoi pe 
neaşteptate. 

— Pentru ce spui că era? îi ripostă bănuitor Francis. 

— Pentru că în prezent nu mai este. Voiesc să spun că nu 
se mai află aici, completă ea văzând că Francis începea să 
se preocupe de sfârşitul lui Torres. A plecat pentru 
totdeauna. Avea obiceiul să mintă, nu este aşa? 

— Într-adevăr, era un mincinos fără pereche. Ce ţi-a spus 
de mă întrebi acest lucru? 

— Că a fost ales să-mi fie soţ. 

— O primă minciună şi altceva? 

— Apoi mi-a mărturisit că tu te-ai hotărât pentru această 
căsătorie... o altă minciună, fără îndoială. 

Francis, fără a vorbi, dădu repede din cap, făcând-o să 
înţeleagă că de data aceasta, Torres spusese adevărul. 

Strigătul de bucurie sinceră pe care-l scoase ea, îl mişcă 
într-atât pe tânăr, încât simţi dorinţa să o cuprindă în braţe. 

— Dacă voieşti, îi spuse el stăpânindu-se, voi fi soţul tău. 
Când se va face căsătoria noastră? 

Chipul frumoasei spaniole radia atâta bucurie încât 
Francis îşi jură în sine să se ferească de a face vreodată 
ceva ce ar fi putut să-i întunece frumuseţea prin suferinţă. 


În clipa aceea, nu vedea în ea decât pe femeia naivă şi 
singură, care era însetată după iubirea unui bărbat, dar cu 
totul neştiutoare în ale dragostei. 

— Îţi voi spune o altă înşelăciune a lui Torres, murmură 
ea după o clipă de şovăială. Mi-a mărturisit că tu eşti foarte 
bogat şi că mai înainte de a mă lua de soţia voieşti să ştii ce 
avere posed. Pretindea că este trimis de tine spre a se 
informa. La început, m-am îndoit, dar acum nu mai cred în 
acest lucru. Tu nu te căsătoreşti cu mine pentru... aceasta! 

Cu un gest dispreţuitor, arătă cufărul deschis. 

Zâmbind, Francis făcu un sem negativ din cap. 

— Nu mă voieşti pentru mine însămi, se grăbi ea să 
continuie cu voce triumfătoare. 

— Da, pentru tine, încuviinţă Francis pentru a nu-i strica 
marea ei bucurie. 

În aceeaşi clipă, intră o femeie urmată de un lăncier; 
pentru Francis, fu un examen destul de greu să urmărească 
şi să înţeleagă conversaţia ce urmă între viitoarea lui 
mireasă şi noii intraţi. Vorbeau o spaniolă arhaică, aproape 
de nepriceput. 

— Vom merge la Casa cea Mare, îi explică regina. Ne 
vom sărbători acolo căsătoria. Preotul Soarelui este furios, 
nu ştiu din ce motiv. Poate din cauză că i-am răpit plăcerea 
de a te tăia şi arde, oferindu-te ca sacrificiu. Mi se comunică 
faptul că încearcă să pună la cale o revoltă împotriva 
noastră. 

— Ne va uni totuşi, cu sau fără voia lui, hotări ea cu 
energie. Ne va căsători după vechile tradiţii la Altarul 
Soarelui. 


— Prancis, mai ai timp să-ţi schimbi hotărârea, insistă 
Henry. Este nedrept ce ai făcut. Ştii bine că eu sunt acela 
care a tras paiul cel scurt. Ce părere ai, Leoncia? 

Leoncia oftă uşor, fără a răspunde însă ceva. Se 
adunaseră în faţa Altarului Soarelui, printre Sufletele 


Pierdute care şedeau în primul rând. În interiorul Casei 
celei Mari, regina şi preotul duceau tratative. 

— Ţi-ar conveni să-l vezi pe Henry căsătorit cu această 
femeie, Leoncia? întrebă la rândul său Francis. 

— Nicidecum; tot acelaşi lucru îl pot spune şi despre tine, 
îi răspunse tânăra fală. Torres este singurul pe care i l-aş fi 
oferit cu plăcere ca soţ. 

— S-ar părea că eşti geloasă, Leoncia, comentă Henry. 
Fapt este însă că Francis nu are aerul de a fi prea supărat 
cu destinul său. 

— Femeia aceasta nu este atât de rea cât s-ar putea 
spune că de i-ai propune să se căsătorească cu tine, te-ar 
refuza. 

— Cred că-ţi faci iluzii, dragul meu! 

— Te înşeli. Încearcă s-o ceri în căsătorie, spre a te 
convinge. lat-o că tocmai vine. Observă-i privirea: nu 
prevesteşte nimic bun. lar preotul este întunecat ca şi cerul 
acoperit de nori ameninţători. Ei, ai curajul s-o întrebi? 

Henry îşi croi drum către regină şi aşezându-se între ea 
şi preot, îi povesti tot ce se întâmplase mai înainte, arătând 
că el fusese cel ales. Tânăra femeie îl ascultă cu multă 
atenţie. Apoi izbucni în râs şi privi către Leoncia. 

După ce refuză cererea în căsătorie a lui Henry, îşi făcu 
loc spre ceilalţi doi tineri, urmată în deaproape de preot. 
Henry mergea; după ei încet, încercând pe cât putea să-şi 
ascundă bucuria de a fi fost respins. 

Regina i se adresă Leonciei direct: 

— Ei, draga mea, ce zici de aceasta? Henry, prietenul tău, 
m-a cerut în căsătorie acum o clipă, este a patra cerere de 
acest fel în aceeaşi zi. Nu sunt oare iubită de oameni? Ai 
avut cândva patru adoratori care să voiască să te ia în 
căsătorie, toţi odată? 

— Cum, patru? o întrebă Francis uimit. 

Regina privi spre el cu dragoste. 

— Mai întâi tu şi Henry, pe care abia l-am refuzat. Ceva 
mai înainte, netrebnicul acela de Torres şi în sfârşit, acum 


câteva clipe, preotul în persoană, după ce am discutat în 
Casa cea Mare. 

Privirea îi scăpără de mânie la amintirea faptului. 

— Acest nedemn de preot, reluă ea, această jumătate de 
om, pretinde să se căsătorească acum cu mine. Spre ă-şi 
ajunge scopurile, a îndrăznit să mă oprească de a mă uni cu 
Francis. 

Cu un gest, îşi chemă lăncierii şi ordonă la doi dintre ei 
să-l încadreze pe preot. În faţa acestui act, se ridicară 
murmure de uimite din partea membrilor tribului. 

— Bătrâne preot, trebuie să te supui, zise regina cu glas 
hotărât. Dacă nu, îţi vei primi pe loc pedeapsa trădării tale. 

Preotul se întoarse, voind, după toate aparențele, să facă 
apel la mulţime, dar lăncile apăsate pe pieptul său îi opriră 
cuvintele de revoltă care îi tremurau pe buze! Atunci, 
scrâşnind, se supuse destinului şi mergând apoi lângă altar, 
îşi roti privirea peste Sufletele Pierdute. 

— Eu sunt preotul Soarelui, începu el să vorbească. 
Femeia aceasta, Stăpâna Viselor, mă sileşte s-o unesc cu un 
străin, cu un venetic ai cărui sânge ar fi trebuit să curgă pe 
altarul nostru. Tradiţia reprezentată prin mine este sacră şi 
nu 0 voi trăda. Aşadar, în numele Zeului Soarelui declar că 
nu primesc a celebra o astfel de căsătoriei. 

Regina tresări şi făcu un pas spre el. 

— Atunci, vei pieri chiar în clipa asta, îl ameninţă ea. 

Ordonă lăncierilor celor mai apropiaţi să-l străpungă 
dacă nu o ascultă, iar celorlalţi oameni înarmaţi, de-a 
stăpâni mulţimea care începea să se mişte şi să murmure 
tot mai ameninţător. 

Urmă o scurtă tăcere plină de ameninţări. Aproape un 
minut, nu se auzi nici un cuvânt. Toţi şedeau nemişcaţi şi 
priveau la preot care numai la o singură mişcare ar fi fost 
străpuns de sulițe. 

Gâfâind, bătrânul făcu semn că se supune. Se desprinse 
încet de lângă lăncile amenințătoare, se întoarse cu spatele 
la acei care le ţineau şi îngenunchind în faţa altarului, 


începu a face, într-o spaniolă arhaică, invocaţii către soare. 
Peste un timp, se ridică şi rugă printr-un gest pe regină şi 
pe Francis să îngenuncheze. Când le atinse mâinile unite, 
cu vârfurile degetelor, nu-şi putu stăpâni o încruntare a 
sprâncenelor. 

La un nou semn din partea sa, perechea se ridică şi el le 
întinse câte o jumătate dintr-o pâinişoară mică, de mei, pe 
care o rupsese în două. 

— Ca la împărtăşanie, îi şopti Henry Leonciei. 

Religia catolică introdusă de Da Vasco s-a deformat, iar 
ceremoniile şi tradiţiile au fost amestecate, răspunse tânăra 
fată. 

Cu toate acestea, ea nu-şi dădea seama că se afla în faţa 
unei ceremonii fără valoare şi nu se putea opri de a gândi 
cu amărăciune că Francis unit cu regina, era pentru 
totdeauna pierdut pentru ea. Simţi că leşină, dar cu o 
sforţare reuşi să-şi păstreze sângele rece. 

Preotul luă dintr-o firidă a altarului un pumnal mititel şi o 
minusculă cupă de aur. I le întinse reginei şi aceasta 
luându-le, îi spuse în câteva cuvinte lui Francis să-şi ridice 
mâneca şi să-i întindă braţul gol. Apropie pumnalul de 
pielea lui, dar brusc îşi opri mişcarea. Mai înainte de a fi 
zgâriat cu el braţul lui Francis, îi duse vârful la gură şi-l 
cercetă uşor cu limba. 

Descoperi gustul de otravă şi mâniată, aruncă arma 
departe de sine. Dezlănţuită, voi în prima clipă să se arunce 
asupra preotului sau să ordone uciderea lui imediată. Se 
stăpâni însă cu destulă greutate. Scoase de la cingătoarea 
sa un pumnal delicat şi făcând o tăietură mică în braţul lui 
Francis, lăsă să se scurgă cele câteva picături de sânge 
ivite, în cupa de aur. 

Francis repetă acelaşi lucru pe braţul reginei. Deşi avea 
ochii plini de ură, preotul se apropie, luă cupa din mâna lui 
şi oferi sângele amestecat al celor doi soţi drept jertfă pe 
Altarul Soarelui. Se întoarse după aceea spre trib şi declară 


cu solemnitate că perechea era acum unită prin legăturile 
sacre ale căsătoriei. 

Fericită, regina întinse braţele spre Francis care o 
strânse la pieptul său şi-i sărută buzele. 

Leoncia, sub stăpânirea unei emoţii care abia o mai lăsa 
să respire, se sprijini de Henry spre a nu se prăbuşi la 
pământ. Privind-o, Francis îşi dădu seama de marea ei 
suferinţă şi se desprinse uşor din îmbrăţişare. Totuşi, când 
regina trecu prin faţa ei, cu ochii strălucitori de triumf, 
Leoncia, păstrându-şi  mândria-i sălbatică, afectă o 
indiferenţă plină de dispreţ. 


CAPITOLUL XXI 


Două gânduri licăriră în mintea lui Torres în timp ce era 
târât de vârtej. Primul fu la uriaşul câine alb care sărise 
după el. Al doilea, că Oglinda Lumii minţea. Era sigur că de 
data aceasta sfârşitul îi sosise; totuşi, din cele ce văzuse în 
Oglinda Lumii în scurtul timp cât îndrăznise să privească, 
nu i se păruse că avea să sfârşească în felul acesta. 

Era un bun, înotător, totuşi când se afundă în adâncimea 
întunecată şi rapidă a apei, îi fu teamă să nu i se zdrobească 
ţeasta de pereţii stâncoşi ai curentului subteran prin care 
era târât cu repeziciune. Dar cursul şuvoiului era de aşa 
natură, încât nu suferi nici cea mai mică lovitură. Câteodată 
avea impresia că se freacă de pereţii de piatră printre care 
curgea torentul ce-l purta cu iuţeală; dar acest fapt nu-i 
producea decât o atingere uşoară, fără a-l vătăma. 

Judecând după rezerva de aer ce o mai avea în plămâni şi 
care-i mai îngăduia să-şi ţină respiraţia, nu trecu nici un 
minut de la aruncarea sa în vârtej şi deodată ajunse într-un 
curs mai liniştit al apei, unde ieşi la suprafaţă, puţind 
respira în voie aerul proaspăt şi rece. În loc să înoate, se 
mulţumi să se menţină în stare de plutire, întrebându-se ce 
i se putuse întâmpla câinelui şi cum avea să se termine 
aventura lui subpământeană. 

Dus de curent, în curând zări departe în faţa sa, o slabă 
strălucire; şi, când locul deveni mai luminos, întoarse capul 
îndărăt şi văzu ceva ce-l făcu să înoate grăbit. Ceea ce 
văzuse era câinele cel mare care înota cu capul în sus 
ridicat deasupra apei şi colţii-i puternici strălucind în 
lumina ce creştea cu cât se apropiau mai mult de 
deschizătura prin care intra. În curând, văzu în faţa sa un 
mal, a cărui pantă o urcă în grabă. Primul gest ce fu ispitit 
să facă era să se asigure dacă mai are în buzunar 


nestematele ce le furase din cufărul reginei; dar un lătrat 
ce făcu să vibreze aerul din cavernă ca un tunet, îi aminti 
de colții puternici ai urmăritorului său şi se grăbi să scoată 
la iveală pumnalul reginei, renunțând a mai căuta pietrele 
scumpe. 

Două gânduri îi frământau mintea. Să încerce să suprime 
animalul mai înainte de a ajunge pe uscat? Sau era mai bine 
să se retragă pe mal spre locul de unde venea lumina zilei, 
în speranţa că uriaşul câine va fi târât mai departe de 
curent? Se decise pentru a doua acţiune şi se grăbi s-o 
pună în practică. În timp ce urca în fugă de-a lungul 
țărmului îngust, câinele ajunse la mai şi începu să alerge 
după el atât de repede, încât îl ajunse în curând. Torres se 
întoarse, cu arma în mână gată să preîntâmpin atacul 
bestiei. 

Dar câinele nu atacă. În loc de aceasta, cu un aer jucăuş, 
cu fălcile deschise într-un rânjet vesel, se aşeză pe 
picioarele dinapoi şi îi întinse laba dreaptă în semn de salut. 
Când luă laba animalului, scuturând-o în mâna sa, Torres fu 
cât pe-aici să leşine din cauza tensiunii nervoase prin care 
trecuse. Ca o descărcare, izbucni în hohote de râs ca sub 
imperiul isteriei, continuând să strângă laba câinelui, în 
timp ce aceasta, cu colții rânjiţi şi ochii blajini, părea că 
râde la el. 

Continuându-şi drumul, cu câinele după el, Torres 
descoperi în curând că malul îngust, după ce se ridica într-o 
pantă uşoară, cobora din nou. Când ajunse în josul pantei, 
perspectiva se deschidea luminoasă şi mexicanul văzu 
atunci două lucruri: unul ce-l făcu să se oprească scuturat 
de un fior, iar altul ce-i produse o zvâcnire de speranţă în 
inimă. Primul, fu râul subteran. Năpustindu-se drept în 
peretele stâncii, se pierdea sub acesta într-un vârtej haotic, 
întunecat şi plin de spume, ce dovedea iuţeala ameţitoare a 
apelor. Al doilea, era o deschizătură în stâncă, ce dădea 
afară şi prin care intra lumina albă a zilei. Avea aproape 
nouă metri în diametru, dar era acoperită de o pânză de 


păianjen, enormă, monstruoasă ca un coşmar produs de 
fantezia unui nebun. Mai, lugubre încă, erau osemintele ce 
zăceau semnificativ sub ea. Firele pânzei de păianjen erau 
străvezii sau aveau o lucire argintie. Întreceau grosimea 
unui creion. Când atinse. Un fir cu mina, se cutremură 
înfiorat. Se lipise de degetele sale cu atâta putere, încât 
numai după o sforţare ce agită întreaga plasă reuşi să-şi 
elibereze mâna. Îşi şterse apoi substanţa cleioasa ce-i 
râmase pe degete. 

Observă că între două fire, în partea de jos a enormei 
pânze, era un spaţiu prin care s-ar fi putut târi afară, spre 
libertate; dar mai înainte de a trece la executarea acestui 
plan, prudenţa îl împinse să facă pe câine să treacă mai 
întâi, pentru a vedea riscurile ce le putea avea procedând 
astfel. Animalul cel alb se târî supus printre cele două fire, 
dispărând din vedere şi 'Iorres era tocmai să-l urmeze, când 
câinele se întoarse. O atât de mare panică îl îndemna să 
revină, încât trecu în viteză pe sub plasă, se izbi cu putere 
de mexican şi amândoi se rostogoliră spre apă. Omul reuşi 
să-şi încleşteze mâinile în colţurile de stâncă; dar animalul, 
neputându-se agăța de nimic, căzu în apa spumegândă. Cu 
toate că Torres încercă să-l prindă, câinele se îndepărtă de 
el cu repeziciune, fiind înghiţit într-o clipă de vârtej. 

Torres stătu multă vreme la îndoială. Iorentul acela 
năpraznic era o alternativă puţin atrăgătoare. Dincolo de 
pânza păianjenului, era lumina zilei, viaţa, libertatea... Dar 
ce-l făcuse oare pe câine să se retragă cuprins de panică? 
În timp ce se gândea astfel, la un moment dat fu conştient 
că mâna îi era rezemată pe ceva rotund. Ridică obiectul şi 
privi în orbitele unui craniu uman, apoi privirile sale 
înfricoşate se îndreptară fără voie spre grămada de 
oseminte de sub plasă. Aceasta îl făcu să se gândească tot la 
apă ca singurul mijloc de scăpare; dar la vederea vârtejului 
ameţitor, dădu înapoi cu teamă. 

Cu pumnalul reginei în mână, se târi pe sub pânza de 
păianjen cu precauţiuni infinite, dar văzând ceea ce văzuse 


şi câinele, se retrase cu atâta grabă, încât căzu şi el în apă. 
De abia avu timp să-şi umple plămânii cu aer şi fu înghiţit 
îndată de adâncurile clocotitoare ale vârtejului. 


În acest timp, la locuinţa lacustră a reginei din Valea 
Sufletelor Pierdute, evenimentele se precipitau cu tot atâta 
repeziciune. Tinerii căsătoriţi şi însoțitorii lor se întorseseră 
tocmai de la ceremonia nupţială şi se pregăteau să se aşeze 
la ceea ce s-ar putea numi masa de nuntă, când o săgeată, 
pătrunzând printre vergelele de bambus ale cabanei, trecu 
printre regină şi Francis, înfigându-se în peretele din 
spatele lor, unde coada ei vibră prelung din cauza şocului. 
Henry şi Francis alergară îndată la fereastră şi putură 
vedea că situaţia era gravă. Tocmai în acea clipă, 
războinicul reginei, care păzea puntea îngustă, alerga spre 
casă, de abia ajunsese însă pe la mijlocul podeţului, când se 
prăbuşi în apă cu o săgeată între umeri. Dincolo de punte, 
pe mal, conduşi de preotul lor şi însoţiţi de femeile şi copiii 
lor, erau toţi bărbaţii Sufletelor Pierdute aşezaşi în linie de 
bătaie şi atacau cu săgeți garda reginei, de pe malul opus. 

Un lăncier al reginei năvăli în încăpere, cu mersul 
şovăitor şi ochii sticloşi, murmurând un avertisment 
neînțeles, după care se prăvăli la pământ; spatele îi era plin 
de săgeți făcându-l să pară ca un straniu arici. Henry sări la 
uşă, începând să tragă cu revolverul în atacatorii care se 
încumetaseră să treacă apa şi care căzură îndată sub 
focurile ucigătoare ale armei omului alb. 

Asediul fragilei cabane fu de scurtă durată. Deşi Francis, 
sub protecţia lui Henry care trăgea în atacatori, reuşi să 
distrugă puntea îngustă, nu putură înlătura cu nici un chip 
săgețile cu şomoioage de iarbă uscată, în flăcări, trimise de 
inamic; acestea aprinseră în mai multe locuri acoperişul de 
paie al locuinţei. 

— Nu există decât un singur mijloc de scăpare, spuse 
regina palpitând de emoție, în timp ce stătea în braţele 
protectoare ale lui Francis, pe platforma ce dădea spre 


vârtejul subteran. Este drumul care duce la lumea din 
afară. Arată spre apa ce curgea cu viteză ameţitoare, în 
gâlgâiri şi clocotiri spumoase. Nimeni nu s-a mai întors pe 
acest drum. l-am urmărit în oglinda mea miraculoasă şi i- 
am văzut trecând prin adâncuri întunecate şi ieşind la 
lumina zilei în lumea de afară. Aceştia fuseseră azvârliţi în 
torent când nu mai erau în viaţă. Afară de Torres, am mai 
văzut o singură fiinţă vie plecând pe acest drum. Ca şi cei 
morţi, nu au mai revenit niciodată; de asemenea, nici lorres 
nu s-a mai înapoiat. 

Toate privirile celor de faţă se îndreptă spre apa 
respingătoare şi cu toţii simţiră un fior de repulsie. 

— Altă cale nu mai este? întrebă Henry, cuprinzând cu 
braţul său protector umerii Leonciei. 

Regina clătină capul negativ. În jurul lor, acoperişul de 
paie cuprins de flăcări începea să se prăbuşească pe alocuri 
iar auzul le era asurzit de strigătele de război ale 
atacatorilor de pe malul opus. Regina se desfăcu din braţele 
lui Francis. Şi luându-l de mână îl conduse în dormitorul 
său.. Francis o urmă curios, observând-o cum închide 
capacul lăzii cu bijuterii şi îi întăreşte încuietorile. După 
aceea, dădu la o parte covorul de pe podea şi ridică o trapă 
ce dădea spre apă. După indicaţiile sale, Francis trase 
cufărul preţios până la marginea deschizăturii, apoi îl 
împinse înăuntru. 

— Nici preotul Soarelui nu cunoaşte această 
ascunzătoare, îi şopti ea, după care, luându-l din nou de 
mână îl conduse în fugă înapoi pe platformă la ceilalţi. 

— Este timpul să părăsim acest loc, anunţă ea cu 
hotărâre. la-mă în braţele tale, iubitul meu Francis şi să 
sărim cei dintâi, îi spuse ea, privindu-l cu duioşie. Vom arăta 
drumul celorlalţi. 

Şi astfel se avântară. În clipa când acoperişul cabanei se 
prăbuşi în flăcări, Henry o ridică în braţe pe Leoncia şi sări 
în vârtejul ameninţător unde Francis şi regina dispăruseră. 


Ca şi Torres, cei patru fugari nu avură de suferit nici o 
izbitură de pereţii stâncoşi şi ajunseră în apa mai liniştită a 
râului subteran, fără să li se fi întâmplat nimic rău; în 
curând, se opriră în faţa deschizăturii, unde se afla pânza 
de păianjen. Pentru Henry, sarcina fusese mai uşoară, 
fiindcă Leoncia era o bună înotătoare. Francis avusese însă 
mai mult de luptat, căci regina nu ştia să înocate; totuşi, 
tânăra lui soţie făcuse tot ce-i stătuse în putere pentru a-l 
uşura, lăsându-se să fie trasă de braţul puternic al iubitului 
ei, fără să manifeste cea mai mică teamă. Odată ajunşi în 
siguranţă, pe malul îngust al râului subpământean, cei 
patru tineri se odihniră puţin, în timp ce femeile se ocupau 
cu aranjarea părului lor răvăşit de apă. 

— Aceasta nu este prima dată când mă aflu cu voi într-o 
cavernă, spuse Leoncia râzând celor doi Morgani, deşi 
cuvintele sale erau intenţionate mai mult pentru regină. 

— E prima dată că mă găsesc în inima muntelui cu soţul 
meu, îi ripostă regina, râzând de asemenea de ascuţişul 
săgeţii sale pătrunse adânc în fiinţa Leonciei. 

— După cât se pare, dragă Francis, soţia ta şi logodnica 
mea nu vor fi prea bune prietene, zise Henry, cu energia 
bărbatului ce vrea că aplaneze o neînțelegere între femei. 

O tăcere apăsătoare se lăsă între cei patru fugari. Totuşi, 
cele două tinere nu erau stingherite de această situaţie, ba 
se părea chiar că le plăcea. Francis îşi forţă zadarnic 
mintea pentru a găsi cuvinte cu care să refacă atmosfera, în 
timp ce Henry, exasperat, se ridică brusc şi anunţându-i că 
pleacă să „cerceteze puţin”, o invită pe regină să-l 
însoţească. După ce plecară, Francis şi Leoncia rămaseră 
câtva timp într-o tăcere plină de încăpățânare. Tânărul fu 
primul care o rupse. 

— Leoncia, sunt tare ispitit să te „scutur” puţin. 

— Dar ce am făcut? îl bravă ea. 

— Întrebi ca şi cum nu ai ştii. Tu nu-ţi dai seama că te-ai 
purtat ca o nesuferită? 


— Ba tu te-ai purtat aşa, nu eu, îi ripostă fata. De abia 
stăpânindu-se să nu izbucnească în plâns şi trădând, prin 
aceasta, slăbiciunea sa. Cine ţi-a cerut s-o iei de soţie? 
Sorţii nu căzuseră pe tine, totuşi, tu te-ai oferit numaidecât. 
Ti-am pretins eu aceasta? Aproape că inima mea a încetat 
să mai bată, când te-am auzit spunându-i lui Henry că poţi 
să te căsătoreşti cu ea. Am crezut că voi leşina. Nici măcar 
nu te-ai sfătuit cu mine. Cu toate acestea, tragerea la sorţi a 
fost ideea mea, căci voiam să te scap de ea... da şi crede-mă 
că nu sunt o neruşinată dacă-ţi mărturisesc că am voit să te 
păstrez pentru mine. Henry, nu mă iubeşte aşa cum m-ai 
făcut să cred că mă iubeşti tu, iar eu nu l-am iubit niciodată 
pe el, aşa cum te-am iubit pe tine... cum te iubesc încă şi 
acum, Sfânta Fecioară să mă ierte! 

Francis era buimăcit de aceste mărturisiri. O prinse în 
braţe, strângând-o cu dragoste la pieptul său. 

— Ah! Nu uita că este chiar ziua nunţii tale, îi reproşă ea 
cu glasul înăbuşit din cauza îmbrăţişării lui pătimaşă, fără 
însă a încerca să-i reziste. 

Înflăcărarea tânărului dispăru ca prin farmec la auzul, 
acestor cuvinte şi braţele i se desfăcură brusc de pe umerii 
iubitei sale. 

— Şi trebuia ca tocmai tu să-mi aminteşti aceasta, 
Leoncia, într-o astfel de clipă, murmură el cu tristeţe. 

— Şi de ce nu? exclamă ea cu aprindere. Mă iubeai. M-ai 
făcut să înţeleg că nu mai încăpea nici o îndoială că mă 
iubeşti cu adevărat; totuşi te-ai îndepărtat de mine şi te-ai 
grăbit să te căsătoreşti bucuros şi de bună voie, cu prima 
femeie albă ce ţi s-a oferit! 

— Eşti geloasă, draga mea, o atacă el şi simţi inima 
zvâcnindu-i de bucurie când fata îl aprobă cu un semn din 
cap. Admit să fii geloasă, continuă el; dar în acelaşi timp, 
lăsându-te stăpânită de slăbiciunea-ţi femeiască, tu minţi 
acum, Leoncia. Ceea ce am făcut eu, n-a fost nici în pripă şi 
nici cu plăcere, ci spre binele tău şi al meu... sau, mai de 


grabă pentru Henry. Mulţumesc lui Dumnezeu, nu mi-am 
pierdut încă onoarea! 

— Onoarea bărbatului nu este totdeauna lucrul cel mai 
important pentru femeie, îi replică ea. 

— Ai prefera să mă vezi dezonorat? o întrebă în grabă 
tânărul, agăţându-se cu speranţă de remarca fetei. 

— Nu sunt decât o biată femeie care iubeşte, zise ea cu 
un glas implorator. 

— Ba eşti o viespe de femeie, izbucni el dezamăgit. Şi în 
afară de asta, mai eşti şi nedreaptă, atunci când iubeşti? îl 
întrebă ea, făcând prin aceasta mărturisirea cea mare şi 
recunoscând totodată adevărul celor imputate de el. Poate 
că bărbaţii sunt satisfăcuţi de a trăi atunci când onoarea lor 
este neatinsă, dar îţi spun, Francis, că femeia nu trăieşte cu 
adevărat decât prin dragoste şi pentru dragoste! 

— Poate că ai dreptate. Onoarea, ca şi aritmetica, poate fi 
judecată şi calculată. Aceasta nu înseamnă însă că femeile 
trebuie să se lepede de ea... 

Conversaţia le fu întreruptă de strigătele reginei şi ale lui 
Henry şi ei se grăbiră să-i ajungă din urmă, îi găsiră în 
curând privind la uriaşa pânză ce acoperea deschizătura. 

— Aţi mai văzut vreodată o plasă de păianjen atât de 
înfiorătoare ca aceasta? exclamă Leoncia. 

— Aş vrea să văd monstrul care a ţesut-o, zise Henry. 

— Şi eu aş prefera să-l văd, decât să-l simt, contribui şi 
Francis. 

— Să fim bucuroşi că nu suntem nevoiţi să trecem pe 
acolo, spuse regina. 

Toate privirile se îndreptară întrebătoare spre frumoasa 
soţie a lui Francis. 

— Pe dincoace este drumul adevărat spre libertate, 
adăugă ea, arătând spre torent. ÎI cunosc foarte bine. De 
multe, de foarte multe ori am privit această cale în Oglinda 
Lumii. Când mama mea a murit şi a fost aruncată în vârtej, 
după tradiţie, i-am urmărit trupul în oglinda miraculoasă şi 


am văzut cum a trecut pe aici, pe lângă această 
deschizătură, fiind dusă de curent mai departe. 

— Dar ea era moartă, obiectă Leoncia cu voeciune. 
Rivalitatea dintre cele două tinere dispăruse ca prin 
farmec. 

— Unul dintre războinicii care formau garda mea, 
continuă regina cu voce înceată, un tânăr frumos, 
îndrăznise să se uite la mine cu ochii iubirii. A fost azvârlit 
de viu în vârtej. L-am urmărit în oglindă. Când a ajuns în 
acest loc, a ieşit la țărm. L-am văzut cum s-a târât pe sub 
plasa păianjenului spre lumină şi apoi cum s-a retras iute, 
aruncându-se în torent. 

— Un alt mort, comentă Henry necăjit. 

— Nu l-am urmărit în oglindă. Pentru un timp a fost 
întunecat pe suprafaţa ei revelatoare şi n-am putut vedea 
nimic, dar, puţin timp după aceea, el a apărut într-un râu 
mare, afară în lumina soarelui. A înotat spre țărm unde a 
dispărut printre copaci înalţi, aşa cum nu cresc în Valea 
Sufletelor Pierdute. 

Cu toate acestea, ca şi Torres, ceilalţi dădură, înapoi la 
gândul de a se arunca în torent. 

— Drumul pe sub pânza de păianjen este primejdios, îi 
preveni regina. Priviţi la osemintele ce zac sub el; sunt în 
deajuns de lămuritoare... 

— Chiar aşa fiind, spuse Francis, am o dorinţă nebună să 
ies puţin afară în soare. Voi rămâneţi aici în timp ce eu voi 
încerca să văd ce este dincolo. 

Scoţându-şi revolverul, ce conţinea o încărcătură 
completă şi cartuşe, tânărul se târi pe sub pânza de 
păianjen. Trecuse numai o clipă de când dispăruse din 
vedere sub pânză, când cei rămaşi înăuntru îl auziră 
trăgând unul după altul câteva focuri de revolver. Apoi, 
îndată, îl observară retrăgându-se cu iuţeală. Ceea ce 
văzură după aceea îi determinară să scoată strigăte de 
oroare. 


Alergând spre Francis, de-a lungul pânzei, mare de 
aproape doi metri dintr-un vârf al picioarelor păroase şi 
negre până la celălalt vârf, se târa locuitorul plasei, un 
păianjen monstruos, zbătându-se încă pentru a reţine în 
sine viaţa ce începea să-l părăsească, în urma rănilor făcute 
de gloanţele necruțătoare. Crusta solidă ce-i acoperea 
centrul corpului, de unde radiau picioarele păroase, era 
formata dintr-o substanţă densă, ce trosni cu un scrâşnet 
înfiorător, atunci când căzu pe umărul lui Francis, îl atinse 
în treacăt şi apoi, cu picioarele-i păroase încă tremurând şi 
lipsite de putere, monstrul se prăbuşi în apa învrăjbită. 

Patru perechi de ochi priviră îngrozite cum corpul i se 
cufundă pe lingă peretele de stâncă şi apoi dispare, sorbit 
de vârtej. 

— Unde-i unul, trebuie să mai fie şi un altul, spuse Henry, 
privind bănuitor în sus, spre plasa de păianjen. 

— V-am spus doar că nu pe acolo este drumul, zise 
regina. Haide, iubitul meu soţ, strânşi unul în braţele 
celuilalt, să trecem prin adâncurile întunecate spre lumea 
însorită de afară, pe care n-am văzut-o încă; voiesc să o văd 
acum, împreună cu tine! 

Braţele i se deschiseră cu dragoste şi Francis nu putu să- 
i refuze chemarea. Prinzând-o în braţe, le explică celorlalţi 
ce văzuse prin deschizătura din perele: 

— În nici un caz, pe acolo, nu se poate ajunge afară, căci 
se deschide spre o prăpastie de peste cinci sute de metri 
adâncime. Astfel că nu ne rămâne decât drumul apei. Deci, 
să ne vedem cu bine, încheie el râzând şi strângându-şi 
soţia la piept, sări în torent. 

Henry o luă pe Leoncia în braţe şi voia tocmai să se 
avânte şi el, când acesta îl opri. 

— De ce ai primit sacrificiul lui Francis? îl întrebă ea: 

— Pentru că... Tânărul făcu o pauză şi o privi cu mirare. 
Pentru că voiam ca tu să fii a mea, adăugă el. Pentru că eu 
sunt logodit cu tine, în vreme ce Francis era liber. În afară 


de acestea, dacă nu mă înşel, Francis pare un soţ foarte 
încântat de alegerea sa. 

— Nu este adevărat, îi ripostă fata, dând din cap pentru a 
întări cele spuse. El este o fire cavalerească şi se poartă aşa 
cu ea pentru a nu-i răni sentimentele. 

— Ei bine, nu ştiu. Dar adu-ţi aminte că atunci, în faţa 
altarului din Valea Sufletelor Pierdute, când am spus că 
eram gata să mă căsătoresc cu regina, el a pretins că 
aceasta nu va primi să fie soţia mea... Concluzia este deci 
uşor de tras: voia s-o păstreze pentru el însuşi. Şi de ce n-ar 
fi făcut aşa? Este necăsătorit, iar ea este o femeie foarte 
frumoasă. 

Leoncia îl asculta pe jumătate atentă. Cu o mişcare 
bruscă, îl apucă de umeri şi-l îndepărtă la lungimea 
braţelor, aşa ca să-l poată privi bine drept în ochi: apoi îl 
întrebă: 

— Cât mă iubeşti de mult? Mă iubeşti nebuneşte? Mă 
iubeşti cu patimă, cu disperare, astfel căi ai putea face orice 
pentru mine? Mă iubeşti mult, mult, mult de tot? 

Tânărul o privi buimăcit 

— Spune! Este aşa? Mă iubeşti atât? îl sili ea, înflăcărată. 

— Sigur că te iubesc, îi răspunse el încet, dar niciodată 
nu mi-ar fi trecut prin minte să descriu dragostea mea în 
acest fel. Tu eşti singura femeie pentru mine. Pot spune că 
iubirea mea pentru tine este mare, profundă şi durabilă. 
Din prima clipă când te-am întâlnit, am avut intuiţia că te 
cunoşteam demult, că-mi aparţii de multe vreme. 

— Este o femeie îngrozitoare! izbucni Leoncia, fără nici o 
legătură cu cele spuse de Henry. Am urât-o din prima clipă 
când am văzut-o. 

— Doamne Sfinte! Ce pasionată eşti, Leoncia! Nici nu 
îndrăznesc să mă gândesc cât ai fi urât-o dacă m-aş fi 
căsătorit eu cu ea în locul lui Francis... 

— Mai bine să-i urmăm pe ceilalţi, spuse ea, încheind 
discuţia. 


Şi Henry, mai nedumerit ca oricând de purtarea fetei, o 
strânse la piept şi sări în torentul plin de spume. 


Pe malul râului Gualaca pescuiau două fete indiene. 

La dreapta lor, în susul apei, se ridica o stâncă înaltă, 
prăpăstioasă, de sub care curgea izvorul ce alimenta râul, 
stătea parcă de strajă la capătul unui şir de munţi înalţi, 
care se întindeau ca un lanţ în spatele ei. Iorentul ce ieşea 
din stâncă izbucnea vijelios înainte, în valuri întunecate şi 
spumoase, dar, drept sub cele două fete, acolo unde 
pescuiau, se formase un bazin de apă liniştită şi adâncă. Din 
păcate, tot atât de liniştit era şi pescuitul lor, căci până 
acum nici un peşte nu le mişcase undiţele. Una dintre ele, 
pe nume Nicoya, se întinse plictisită, căscă prelung şi 
mâncă o banană; apoi se întinse şi căscă din nou, privind la 
coaja pe care o ţinea în mână. 

— Am fost foarte cuminte, Concordia, remarcă ea către 
tovarăşa sa. Am fost liniştite şi tăcute şi cu toate acestea, nu 
am prins nici un peşte. Acum, voi face zgomot şi voi azvârli 
ceva în apă. De vreme ce se spune că „ceea ce se aruncă în 
sus trebuie să cadă jos”, de ce nu s-ar putea să iasă ceva 
deasupra, dacă se cufundă ceva? Eu vreau să încerc. lată! 

Azvârli coaja bananei şi privi cu un aer leneş locul unde 
lovise apa. 

— Dacă iese ceva la suprafaţă, doresc să fie ceva mare, 
murmură Concordia cu acelaşi aer lenevos. 

Dar deodată, spre surprinderea lor, văzură apărând din 
adâncul întunecat al apei un câine enorm, de culoare albă. 
Fetele îşi aruncară undiţele pe mal şi prinzându-se în braţe 
una pe alta, se uitară cu uimire după câinele care ajunse la 
țărm, se scutură de apă, urcă malul şi dispăru printre 
copacii înconjurători. 

Nicoya şi Concordia. Începură să râdă prosteşte. 

— Mai! încearcă odată, o îndemnă Concordia pe tovarăşa 
sa. 


— Ba nu. Încearcă tu de data aceasta. Să vedem, tu ce 
poţi scoate din apă. 

Neîncrezătoare, Concordia aruncă în apă un bulgăre de 
pământ. Aproape îndată apăru între valuri un cap cu un coif 
pe el. Strângându-se mai tare, cele două fete priviră cum 
omul cu cască ajunge la țărm şi dispare în pădure după 
câinele cel mare. 

Cele două indiene începură din nou să râdă; dar de data 
aceasta, oricât se înconjurară una pe alta, nu mai îndrăzni 
să arunce nimic în apă. 

Câtva timp mai târziu, fură găsite de doi tineri indieni 
care veneau cu barca împotriva curentului. 

— De ce râdeţi? le întrebă unul dintre ei. 

— Am văzut minuni, gunguri Nicoya în jos spre ei. 

— Atunci aţi băut prea multă pulque, le învinui tânărul 
indian. 

Petele dădură negativ din captai Concordia zise: 

— Noi n-avem nevoie de băutură pentru a putea vedea 
minuni. Mai întâi, când Nicoya a aruncat în apă o coajă de 
banană, am văzut ieşind din apă un câine... Era un câine 
alb, mare cât un tigru din munţi... 

— Şi când Concordia a aruncat pământ, continuă 
povestirea, cealaltă fată, a ieşit la suprafaţă un om cu capul 
de fier. Acestea sunt minuni. Concordia şi cu mine putem 
face minuni. 

— Jose, se adresă unul dintre indieni tovarăşului său, 
aceasta merită o băutură. 

Şi fiecare, pe rând, traseră câte o înghiţitură zdravănă 
dintr-o sticlă pe jumătate umplută cu bere. 

— Nu, zise Jose, când fetele îl rugară să le dea şi lor. 
Dacă mai beţi pulque, s-ar putea atunci să vedeţi alţi câini 
mari cât tigrii şi alţi oameni cu capetele de fier! 

— Bine, atunci, înghiţi Nicoya refuzul celuilalt. Aruncă şi 
tu, sticla în apă şi vezi ce eşti în stare să scoţi. Noi am adus 
afară un câine şi un om. Tu poate scoţi pe dracu. 


— Aş vrea să-l văd pe dracu, spuse Jose, dând pe gât o 
altă cantitate de bere. Această pulgue este un stimulent al 
curajului. Aş dori foarte mult să-l văd pe dracu! 

Trecu sticla tovarăşului său, îndemnându-l cu un gest s-o 
termine. 

— Acum arunc-o în apă, îi comandă Jose. 

Sticla cea goală izbi apa cu o pleznitură puternică; sticla 
se umplu cu apă cufundându-se şi aproape îndată evocarea 
spiritului său avu efect, căci apăru din apă corpul păros şi 
îngrozitor al uriaşului păianjen ucis de Francis. Aşa ceva 
era prea mult pentru firea superstiţioasă a indienilor. Se 
speriară atât de tare încât răsturnară barca şi căzu în apă. 
Când apărură la suprafaţa apei, înotară din răsputeri spre 
țărm, unde se grăbiră să fugă în pădure. 

Nicoya şi Concordia erau prea înspăimântate pentru a 
mai putea râde. Stăteau lipite una de alta, privind apa 
fermecată şi cu coada ochiului urmărindu-i pe cei doi tineri 
speriaţi. 

Soarele începuse să se apropie de apus când fetele îşi 
regăsiră curajul de a evoca din nou apa magică. Numai 
după multa vorbă, se învoiră să arunce bulgări de ţărână, 
amândouă în acelaşi timp. Făcură întocmai şi din apă ieşi un 
om şi o femeie.... Francis şi regina. Indienele se pitulară în 
tufişuri, aşa că Francis nu le observă când ajunse cu regina 
la țărm. 

— Poate că a fost numai din întâmplare că s-au produs 
aceste lucruri de câte ori am aruncat ceva în apă, îi şopti 
Nicoya tovarăşei sale câteva minute mai târziu. 

— Dar când am azvârlit un obiect, a ieşit afară tot un 
singur lucru, argumentă Concordia. Şi când am aruncat 
amândouă, au apărut tot două lucruri. 

— Foarte bine, zise Nicoya. Haide să dovedim acum că n- 
a fost întâmplare aceea care a produs miracole. Să 
încercăm din nou, amândouă odată. Dacă nu iese nimic din 
apă, atunci înseamnă că nu avem nici o putere magică. 


Aruncară împreună gloduri de ţărână şi ca urmare la 
această invocare, apăru deodată un alt bărbat şi o femeie. 
Şi această pereche, Henry şi Leoncia, ajunse cu bine la 
țărm, dispărând printre copaci, după ceilalţi. 

Tinerele indiene se priviră cu un aer satisfăcător şi se 
grăbiră să plece în satul lor pentru a aduce tuturor la 
cunoştinţă noutatea. Ele puteau face minuni! Erau 
binecuvântate de zei! 

De abia în ziua următoare, după scăparea sa din râul 
subteran, ajunse Torres la San Antonio. Mersese pe jos, 
însoţit de un băieţaş indian care îi ducea coiful lui Da Vasco, 
fiindcă voia să arate acea cască veche lui jefe şi 
judecătorului, ca o dovadă a aventurii ciudate pe care avea 
să le-o povestească. 


CAPITOLUL XXII 


Când intră pe strada principală a orăşelului, primul om 
pe care-l întâlni fu jefe, care se opri mirat la vederea lui, 
neputându-şi stăpâni o exclamaţie. 

— Să fii cu adevărat dumneata, senor Torres? se întrebă 
el, făcându-şi cruce şi strângându-i apoi mâna omului 
murdar şi jerpelit, în care îşi recunoscuse, în sfârşit, 
prietenul. Apoi, amintindu-şi ceva, jefe se necăji: Şi când mă 
gândesc că te-am considerat mort! exclamă el. Câinele 
acela de Jose Mancheno a venit şi mi-a spus că ai murit şi ai 
fost îngropat până la ziua judecății celei de pe urmă, în 
inima muntelui Mayaşilor! 

— Caroosul acela este un zăpăcit... iar eu sunt probabil 
cel mai bogat om din Panama, îi răspunse 'lorres cu 
măreție. Întocmai ca vechii şi bravii conquistadorii, m-am 
luptat cu toate primejdiile şi am reuşit în cele din urmă să 
ajung la comoară. Am văzut-o cu proprii mei ochi. Ba nu... 

Mâna lui Torres se afundă în buzunarul de la pantaloni 
pentru a da la iveală nestematele furate de la Regina 
Visurilor; dar scoase mâna goală. În stradă unde se aflau, 
erau prea multe priviri străine; aspectul său zdrenţuros 
atrăsese atenţia mulţimii. 

— Am multe să-ţi spun, îi zise el lui jefe, dar nu pot vorbi 
aici. Am bătut la uşa morţilor şi am purtat giulgiul 
cadavrelor. Am stat printre oameni plecaţi dintre cei vii de 
patru secole, dar care nu erau putreziţi şi i-am văzut 
murind pentru a doua oară, înecaţi. Am trecut prin inima 
munţilor, ca şi peste ei, am mâncat din pâinea Sufletelor 
Pierdute şi am privit în Oglinda Lumii. Despre toate acestea 
în voi povesti dumitale, fiindcă eşti cel mai bun prieten al 
meu şi judecătorului, când va veni timpul, căci voiesc să vă 
fac şi pe voi bogaţi odată cu mine! 


— Nu cumva ai consumat prea multă pulque? glumi jefe, 
privindu-l bănuitor. 

— De când ara plecat din San Antonio n-am mai băut nici 
un pic de alcool, fu răspunsul. Dar acum mă voi duce acasă 
şi voi face o mare beţie; după aceea, îmi voi curăţi murdăria 
aceasta de pe mine şi mă voi îmbrăca în haina noi. 

Intenţiile lui Torres nu putură fi puse în practică 
numaidecât, căci tocmai când se îndreptă spre casă, un 
băiat zdrenţuros, îl ajunse din urmă şi-i întinse un plic al 
cărui aspect îi era familiar. Era de la staţia telegrafică a 
guvernului şi conţinea o telegramă de la Regan: 

Procedaţi foarte bine - transmitea acesta - este absolută 
nevoie să mai ţii grupul departe de New-York încă trei 
săptămâni. Cincizeci de mii dolari dacă reuşeşti. 

Cerând un creion de la băieţaş, Torres scrise răspunsul 
pe spatele plicului: 

Trimite banii. Expediția nu se va mai întoarce niciodată 
din munţi, unde s-a pierdut. 

Două întâmplări ce se produseseră îndată, îl împiedicară 
pe 'Torres de la beţie şi baie. Tocmai când era pe punctul de- 
a intra în magazinul de bijuterii al bătrânului Rodriguez 
Fernandez, îl zări pe bătrânul preot mayas, pe care-l ştia 
mort, înecat în camera idolilor din caverna Mayaşilor. 
Torres tresări surprins întocmai cum făcuse şi jefe puţin mai 
înainte, la vederea sa. 

— Pieri, zise, el spulberă-te din faţa mea, strigoi fără 
odihnă. Eşti un spirit, căci corpul tău zace înecat în inima 
muntelui. Tu eşti o apariţie, o fantomă. Pleacă, eşti numai o 
iluzie; corpul tău nu este real! Altfel, te-aş lovi. Tu eşti o 
nălucă. Dispari imediat. Nu voiesc să lovesc o fantomă! 

Fantoma îi apucă însă mâinile şi se. Agăţă de el rugător, 
încercând să-l convingă. 

— Bani, bolborosi bătrânul. Dă-mi bani. Împrumută-mi 
numai. Mai târziu ţi-i voi înapoia, căci eu cunosc secretul 
comorii Mayaşilor. Fiul meu a rămas în munte, împreună cu 
comoara. Gringo cel bogat este de asemenea acolo. Ajută- 


mă să-mi salvez fiul. Numai cu el pot fi eu fericit, tezaurul 
va fi al vostru. Însă trebuie să luăm oameni şi pulbere 
pentru a face o gaură în peretele stihii, pe unde să se 
scurgă apa. Fiul meu nu este înecat. Este numai prizonierul 
apei, în camera unde locuieşte Chia şi Hzatzl, cei cu ochii de 
nestemate; numai cu aceştia se poate cumpăra toată 
pulberea tunătoare a omului alb! Haide, dă-mi bani să-mi 
pot scăpa fiul. 

Torres era o fire ciudată. De obicei, era zgârcit; însă cu 
cât devenea mai bogat, cu atât se evidenția mai mult acest 
defect. Gândul de a se despărţi de cea mai neînsemnată 
sumă de bani îi era nesuferit. 

— Bani! exclamă el cu o voce aspră, împingându-l pe 
bătrânul indian la o parte şi deschizând uşa prăvăliei. Eu să 
am bani... eu care sunt numai zdrenţe, ca un cerşetor? Eu 
n-am bani pentru mine, dar să-ţi mai dau şi ţie, bătrânule! 
Şi-apoi, tu singur ţi-ai dus fiul în muntele Mayaşilor. 
Moartea fiului tău să cadă asupra ta, căci el s-a prăbuşit în 
puţul de sub picioarele Chiei, care a fost săpat de strămoşii 
tăi, nu de ai mei! 

Din nou, bătrânul se agăţă de el, rugător, cerându-i bani 
ca să cumpere dinamită. Dar 'Torres îi dădu un brânci atât 
de tare, încât moşneagul se rostogoli pe caldarâm, 
rămânând câtva timp ameţit acolo. 

Dugheana lui Rodriguez Fernandez era mică, murdară şi 
plină de praf, pe pereţi umblau gândaci şi şopârle, iar prin 
colţuri, păienjeni dezgustători. Când bătrânul bijutier veni 
târându-se, el însuşi ca un uriaş păianjen, păru un al doilea 
Shylock din piesa lui Shakespeare, însă un Shylock mai 
murdar şi mai respingător decât toţi câţi au apărut 
vreodată pe scenele teatrale din lumea întreagă! 

Torres scormoni în buzunar şi alegând una dintre cele 
mai mici pietre preţioase furate din cufărul reginei, o 
întinse bătrânului fără nici o vorbă. 

— Sunt un negustor sărac, cloncăni acosta cu o voce 
hârâitoare, plecându-se umil în faţa lui, în timp ce Torres 


observă pe sub pleoape cu ce atenţie îi cerceta piatra 
prețioasă. 

În cele din urmă evreul o puse pe tejgheaua murdară, ca 
pe un lucru fără valoare, privind întrebător la clientul său. 
Torres aştepta însă tăcut, silindu-l astfel pe celălalt să 
vorbească. 

— Onorabilul senor Torres doreşte, desigur, să-mi ceară 
părerea în privinţa calităţii acestei pietre preţioase? cârâi în 
cele din urmă giuvaergiul. 

Torres încuviinţă cu un semn. 

— Este veritabilă, dar e mică; şi-apoi nu este bine 
şlefuită. Va rămâne şi mai mică după ce o voi lucra pentru a- 
i da o formă perfectă. 

— Cât valorează? îl întreba Torres, pierzându-şi 
răbdarea. 

— Sunt un om sărac, repetă Femandez. 

— Nu ţi-am spus s-o cumperi, prostule. Dar, pentru că ai 
adus vorba de aşa ceva, cât îmi dai pentru această piatră? 

— După cum spuneam, abuzând de răbdarea dumitale, 
nobile senor, sunt un om foarte sărac. Sunt zile când nu-mi 
pot îngădui să cheltuiesc nici zece centavos, pentru o 
bucată de peşte uscat. Sunt zile, apoi când nu pot să-mi 
cumpăr o înghiţitură de vin roşu, din cel ieftin şi despre 
care am aflat că are o proprietate tonică asupra sistemului 
meu! Sunt atât de sărac, încât nu pot cumpăra lucruri de 
prea mare valoare... 

— Nici chiar pentru a le vinde, după aceea, pe un preţ 
bun? îl întrerupse Torres. 

— Eh-he! Cine poate fi sigur că voi realiza un câştig? se 
văicări bătrânul cu glasu-i cârâitor. Da, atunci voi cumpăra; 
dar, fiind sărac, nu pot da decât un preţ modest. Luă 
nestemata şi o studie din nou, îndelung şi atent. Aş oferi, 
începu el şovăitor, aş oferi... dar, te rog, onorabile Senor, 
recunoaşte că sunt un om sărac, foarte sărac! Uite, azi nu 
am mâncat decât o ciorbă de ceapă, afară de cafeaua de 
dimineaţă şi o coajă de pâine... 


— Pentru numele lui Dumnezeu, bătrân nebun ce eşti, 
spune odată, cât dai? strigă Torres scos din fire. 

— Cinci sute dolari... dar mă îndoiesc că îmi va mai 
rămâne un câştig când am s-o vând. 

— Dolari de aur? 

— Nu, mexicani, sună răspunsul, a ceea ce reducea 
valoarea ofertei la jumătate. Desigur că mexicani, numai 
mexicani toate afacerile mele nu le fac decât în monedă 
mexicană. 

Torres se prefăcu indignat faţă de preţul mic ce i se 
oferea şi întinse mâna să ia diamantul. Bătrânul i-o respinse 
însă, nevoind să piardă afacerea ce i se ivise. 

— Suntem prieteni vechi, spuse el cu vocea-i stridentă. 
Când te-am văzul pentru prima oara, erai un copil; veniseşi 
în San Antonio tocmai din Bocas doi Toro. Prin urmare, 
fiindcă suntem prieteni, hai să fie cinci sute de aur! 

Torres avu o viziune de o clipă asupra enormităţii 
valorilor ce zăceau în cufărul cu giuvaieruri al reginei, acolo 
în Valea Sufletelor Pierdute. Era sigur că hoţul de moşneag 
îi oferise pentru una din cele mai mici pietre, numai 
jumătate din preţul adevărat! 

— Foarte bine, zise el şi cu o mişcare dibace îşi luă 
diamantul înapoi. Este al unui prieten. M-a rugat să-i 
împrumut bani spre a mi-l lăsa amanet. Acum ştiu cât îi pot 
da, după informaţiile ce mi le-ai dat. Îţi sunt recunoscător şi 
sunt gata să-ţi fac cinste, când ne vom întâlni la pulqgueria, 
vei avea vin din cel roşu şi tonic, oricât vei putea să bei... 
Da, oricât vei vrea! 


În acelaşi timp, coborând pe râul Gualaca în canoe, 
Leoncia, regina şi cei doi Morgani avură un drum mai bun 
decât Torres. Puțin înainte de sosirea lor la ferma Solano, 
avu loc o întâmplare căreia nu i se dădu atenţia cuvenită. Pe 
poteca şerpuită ce lucea spre haciendă, urca un om însoţit 
de o bătrână gârbovită, al cărei şal negru de pe cap nu 
reuşea să-i ascundă în întregime faţa smolită şi ochii de 


cărbune, omul era vizitator cum nu mai fusese vreunul până 
atunci la ferma Solano. Se vedea a fi un chinez de vârstă 
mijlocie, gras, a cărui faţă, ce amintea luna plină, dar o lună 
plină unsuroasă şi lucioasă, trăda o natură bună, obişnuită 
la persoanele grase. Se numea Yi Poon, adică „Unt de Ricin” 
şi manierele sale erau tot atât de moi şi uleioase ca şi 
extrasul din planta al cărei nume îl purta. Faţă de bătrâna 
gârbovă ce-şi târşia picioarele reumatice lingă el, Yi Poon 
era chintesenţa gentileţii şi a respectului. Când bătrâna se 
împiedica şi voia să cadă, el se oprea şi o lăsa să se 
odihnească aşa ca să-şi recapete puterile. În trei rânduri, în 
astfel de ocazii, îi dădu chiar să bea câte o înghiţitură bună 
de brandy franțuzesc, dintr-o sticlă pe care o scotea 
netulburat din buzunar. 

Ajunşi la haciendă, Yi Poon o aşeză pe bătrână pe iarbă, 
la umbra unui copac şi apoi ciocăni curajos la uşa din faţă. 
De fapt, era ceva neobişnuit la el să ciocănească la o uşă 
principală, în afacerile sale, căile preferate erau intrările 
din dos. De data aceasta însă, instinctul său de negustor îi 
spusese că intrarea principală era mult mai potrivită. 

Servitoarea indiană care veni la ciocănitul său, îl anunţă 
lui Enrico Solano; apoi se întoarse cu răspunsul: Senor 
Solano era indispus şi nu putea primi pe nimeni. 

— Stai! o opri Yi Poon cu lăudăroşenie, voind s-o 
impresioneze pe servitoare pentru a-i duce un alt mesaj. Eu 
nu sunt un coolie. Sunt un chinez inteligent. Am fost la 
şcoală foarte mult. Vorbesc englezeşte, vorbesc spaniola! 
Eu scriu englezeşte, scriu spaniola. Vezi? Eu scriu acum în 
spaniolă pentru Senor Solano. Tu nu poţi scrie, aşa că nu 
vei putea citi ceea ce eu scriu. Eu scriu că sunt Yi Poon, din 
Colon. Eu am venit aici ca să vorbesc la senor Solano. 
Afacere foarte important. Foarte secret. Scriu tot aici pe 
hârtie pe care tu nu poţi citi! 

Îi întinse foaia pe care era scris strâmb un singur rând: 
„Despre senorita Solano. Am mare secret”. 


Alesandro, cel mai mare dintre fraţii Solano, primi 
scrisoarea şi se răsti din pragul uşii la micul chinez rotund: 

— Haide, spune-mi ce vrei? Ce este? Zii repede! 

— Foarte bună afacere, fu răspunsul lui Yi Poon, în timp 
ce privea cu satisfacţie starea de surescitare pe care o 
provocase misiva şa omului ce-l avea în faţă. Eu fac multe 
parale cu asta. Eu cumpăr, cum numiţi voi, secrete. Eu vând 
secrete. Foarte frumoasă afacere! 

— Ce ştii despre senorita Solano? urmă răstit Alesandro, 
apropiindu-se de el şi scuturându-l de umeri. 

— "Totul. Foarte important informaţia... 

Dar Alesandro nu a mai putut stăpâni şi împingându-l pe 
chinez în casă, îl conduse până în faţa bătrânului Enrico. 

— Are noutăţi despre Leoncia! îl anunţă el. 

— Unde este? întrebă Enrico pe chinez. 

„Ha! gândi Yi Poon. Aşadar, senorita este plecată undeva, 
dispărută poate. Acesta este un nou secret. Va putea fi de 
vreo valoare într-o bună zi”. 

— Această senorită Leoncia, spuse în cele din urmă 
chinezul, cu glas suav şi lipicios, nu este fata dumneata. Ea 
are alt papa şi alt mama. 

Enrico era însă prea necăjit de lipsa Leonciei, pentru a 
mai fi surprins la auzul acestui vechi secret. 

— Da, încuviinţă el. Deşi nu se ştie de nimeni, este 
adevărat că am adoptat-o când era mică fetiţă. E ciudat 
cum ai putut afla aceasta. Dar nu mă interesează acum, 
ceea ce voiesc să ştiu este: unde se află ea acum? 

Yi Poon clătină capul, grav şi compătimitor. 

— Ăsta-i alt secret, explică el. Poate că eu descoperi acest 
secret. Atunci îl vând la dumneata. Acum eu am secret mai 
vechi. Dumneata nu cunoşti numele la papa şi mama ai 
senoritei Leoncia. Eu cunosc! 

Bătrânul spaniol nu-şi putu ascunde interesul când auzi 
această informaţie. 

— Vorbeşte, îi comandă el. Spune-mi numele şi dovedeşte 
ceea ce spui. 


— Nu, clătină capul Yi Poon. Aşa afacere eu nu fac. 
Dumneata plăteşte, atunci eu spui. Secretele mele, secrete 
bune. El dovedeşte secretele mele. Îmi dai cinci sute pesos 
şi cheltuieli de la Colon la San Antonio şi înapoi la Colon şi 
apoi eu spui numele de la papa şi mama. 

Enrico Solano încuviinţă tăcut şi era tocmai să-l trimeată 
pe Alesandro să aducă banii, când în aceeaşi clipă 
servitoarea indiană  năvăli în cameră,  gesticulând 
surescitată şi strigă: 

— Senorita! Arătă spre „pizza” din faţa haciendei. Vine 
senorita! 

Astfel se întâmplă că Yi Poon şi secretul său fură uitaţi. 
Enrico şi fiii săi alergă în întâmpinarea noilor veniţi. 
Leoncia, regina şi cei doi Morgani, plini de praf şi obosiţi, 
coborau tocmai de pe catârii ce-i cumpăraseră dintr-un sat 
de lângă râul Gualaca. În acest timp, doi servitori indieni 
chemaţi de cameristă, curăţiră hacienda de chinezul cel 
gras şi bătrâna lui însoţitoare. 

— Vino altădată, îi spuseră ei. Acum senor Solano nu are 
timp de voi. 

— Sigur că vii altădată, îi asigură Yi Poon zâmbind 
politicos, fără să-şi manifeste dezamăgirea pentru afacerea 
întreruptă tocmai în clipa când era să primească banii. 

Chinezul şi bătrânul se depărtară cum veniseră. Dacă n- 
ar fi fost cei doi indieni cu zeul lor, Yi Poon ar fi avut poftă să 
mai rămână şi să observe. Cine ştie? Poale mai afla vreun 
secret? Secretele sunt bune! Secretele se pot vinde! 

După ce zgomotul regăsirii se mai potoli, Francis, care o 
ajutase pe Regina Viselor să descalece de pe catâr şi 
aştepta clipa potrivită de-a o prezenta Solanilor, acum 
înaintă ţinând-o de mână. 

— Aceasta este soţia mea, îi spuse el lui Enrico. M-am dus 
în munţi după comoară şi iată ce am găsit. Mai există oare 
un om mai norocos ca mine? 

— Această fată a renunţat la o bogăţie fabuloasă, 
murmură Leoncia cu sinceritate. 


CAPITOLUL XXIII 


Îmbrăcat cu un elegant costum mexican, aşa cum 
obişnuiau să poarte marii fermieri din Panama, 'lorres 
călărea pe drumul ce ducea de-a lungul plajei, la locuinţa 
Solanilor. În umbra lui, alerga marele câine alb care îl 
urmase prin torentul subteran. Când Torres îşi îndreptă 
calul pe drumul ce ducea la haciendă, trecu pe lângă Yi 
Poon care se oprise tocmai pentru a lăsa bătrânei timp de 
odihnă. Abia de remarcă pe cei doi ciudaţi călători şi îşi 
continuă drumul cu mândria unui hidalgo conştient de 
impresia ce trebuia s-o producă aspectul său măreț, 
oamenilor de rând. 

Nu tot aşa se întâmplă cu Yi Poon, care îl cercetă în 
treacăt cu privirea-i ascuţită de orientul ce nu lăsa la o 
parte nici un amănunt. Şi Yi Poon gândi: „Pare a fi un om 
foarte bogat. Este, desigur, prietenul Solanilor, căci se 
îndreaptă spre casa lor. Poate este chiar iubitul senoritei 
Leoncia... sau rivalul iubitului ei. În orice caz, se poate 
aştepta de la el că va fi gata oricând să cumpere secretul ce 
învăluieşte naşterea senoritei Solano... şi este aşa de bine 
îmbrăcat! Cu siguranţă că este bogat, foarte bogat”. 

La fermă, adunaţi în salonul cel mare, stăteau de vorbă 
noii veniţi şi toţi membrii familiei Solano. 

— Era regina unei mici ţărişoare, adăugă Francis, cu o 
privire de mulţumire şi admiraţie către Leoncia, care se 
grăbi să urmeze: 

— Ne-a salvat pe noi, renunțând prin aceasta de a mai fi 
regină! 

Şi tânăra fată, într-o pornire de generozitate, îşi trecu 
braţul pe după mijlocul reginei şi luând-o de lângă Francis, 
o conduse în camera sa. 


Regina povestea tocmai felul în care Torres îi furase 
pietrele scumpe şi cum sărise apoi în vârtej, urmărit de 
câinele uriaş. În aceeaşi clipă, Leoncia, care stătea la 
fereastră cu Henry, scoase o exclamaţie de surpriză. 

— Vorbeşti de lup şi... iată-l pe Torres! zise Henry cu un 
zâmbet ce nu promitea nimic bun pentru mexican. 

— Mă vei lăsa pe mine întâi! strigă Francis, ridicându-şi 
mânecile şi strângând pumnii semnificativ. 

— Nu, hotări Leoncia, oprindu-i pe cei doi tineri. După 
cum ne-am convins cu toţii, el este un mincinos teribil. De 
ce nu ne-am distra puţin pe socoteala lui? Merită aceasta! 
Noi patru să ne ascundem... Tată! Cu un gest din mână ea 
indică pe Enrico şi fiii săi. Voi veţi şedea aici, arătându-vă 
întristaţi din cauza dispariţiei mele. Acest netrebnic de 
Torres va intra. Voi veţi fi „insetaţi” după veşti. Veţi vedea ce 
minciuni se va porni să scornească... în acest timp noi ne 
vom ascunde acolo, în dosul dulapului... Haideţi! Veniţi 
încoace! 

O luă de mână pe regină şi cu o privire stăruitoare, le 
comandă celor doi Morgani s-o urmeze în ascunzătoarea ce 
o alesese. 

Torres, nebănuitor, intră într-o atmosferă de tristeţe, 
care de curând fusese atât de reală încât Enrico şi fiii săi nu 
aveau acum nici o dificultate spre a o reconstitui. Enrico 
sări de pe scaunul său, cu dorinţa vie de a-l saluta, dar se 
lăsă să cadă înapoi, ca şi cum ar fi fost cuprins, de 
slăbiciune. Torres îi luă mâna ce i-o întinsese şi i-o strânse 
cu căldură, fără să scoată un cuvânt, de emoție. 

— Ah, ce nenorocire! rosti el cu greutate, în cele din 
urmă. Sunt morţi cu toţii: Fiica dumitale, frumoasa Leoncia 
şi cei doi gringos Morgani, care au pierit împreună cu ea! 
După cum ştie şi Ricardo, care este aici de faţă, au murit în 
inima muntelui Mayaşilor! 

După ce lasă să treacă un timp pentru manifestarea în 
voie a durerii bătrânului Enrico, Torres continuă: 


— Am fost cu ei când au murit. Dacă mi-ar fi ascultat 
sfatul, ar fi fost cu toţii în viaţă acum. Nici chiar Leoncia n-a 
voit să asculte pe vechiul prieten al Solanilor. Nu, ea a 
ascultat de cei doi gringos. Trecând prin primejdii de 
necrezut, am reuşit în cele din urmă să-ini croiesc drum, să 
ies din inima muntelui, să privesc în Valea Sufletelor 
Pierdute şi să mă întorc din nou în cavernă pentru a-i găsi 
Morți... 

Surveni o întrerupere; câinele cel alb, urmărit de un 
servitor indian, năvăli în cameră, tremurând şi gemând de 
surescitare, în timp ce cu nările-i sensibile adulmeca 
mirosurile din încăpere, care îi arătau că stăpâna lui se 
găseşte acolo. Mai înainte însă ca animalul să poată ajunge 
la ascunzătoarea reginei, Torres îl prinse de zgardă şi-l 
dădu servitorului să-l ţină. 

— Poate rămâne aici, bestia, zise el. Vă voi povesti ce este 
cu el, mai târziu. Mai întâi, priviţi la acestea. Scoase din 
buzunar o mână plină de nestemate. Am pătruns în 
domeniul morţilor şi iată! Comoara Mayaşilor este acum a 
mea. Sunt astăzi cel mai bogat om din Panama... dar ce 
spun eu? Din toată America! Voi avea puteri nemărginite. 
Voi... 

— Mi-ai spus că erai cu fata mea când a murit, îl 
întrerupse Enrico şi vocea îi era întretăiată de suspine. N-a 
avut nici un cuvânt pentru mine? 

— Ba da, îi răspunse Torres, suspinând la rândul său, ca 
şi cum ar fi fost influenţat de aducerea aminte a tragediei. A 
murit cu numele dumitale pe buze, biată copilă. Ultimele ei 
cuvinte au fost... 

Cu ochi măriţi de uimire, mexicanul nu mai reuşi să-şi 
sfârşească fraza începută, căci îi privea pe Henry şi 
Leoncia, care, cu aerul cel mai natural, venea de-a 
curmezişul camerei, cufundaţi într-o conversaţie cu voce 
înceată. Fără să-l bage în seamă pe Torres, trecură pe lângă 
el şi merseră spre fereastră, continuând să discute. 

— Spuneai, că ultimele ei cuvinte au fost?... îl sili Enrico. 


— Te-am... te-am minţit, gângăvi Torres, încercând să-şi 
revină din încurcătură. Am crezut că n-au reuşit să iasă 
afară şi că au murit. Şi am voit să-ţi îndulcesc durerea, 
senor Solano, spunânduc-ţi ceea ce credeam că ar fi fost 
ultimele ei cuvinte, dacă ar fi murit. lot aşa şi cu acest 
gringo Francis, pe care începuseşi să-l îndrăgeşti; m-am 
gândit că este mai bine pentru dumneata, să-l crezi mort, 
decât să afli, ce mizerabil este în realitate... 

Se întrerupse din nou, căci uriaşul câine începu să latre 
plin de bucurie spre dulap, smucindu-se din, strânsoarea 
servitorului. Dar Torres, în loc să bănuiască adevărul, 
continuă cu minciunile. 

— În Valea Pierzării am găsit o fiinţă slabă şi nebună care 
pretindea că ştie să citească viitorul prin farmece. Este o 
femeie sângeroasă şi plină de cruzime. Nu neg însă că este 
foarte frumoasă. lată ce s-a întâmplat: Ea a reuşit să-i 
scoată din Vale printr-un drum secret pe Henry şi Leoncia, 
în timp ce Francis a fost ales să rămână cu ea acolo, să 
trăiască în păcat amândoi... căci păcat este, de vreme co n- 
a fost nici un preot catolic să le binecuvânteze căsătoria! 
Oh, dar să nu credeţi că Francis este îndrăgostit de 
îngrozitoarea creatură. Ah! nu! El este înamorat de o biată 
comoară pe care o posedă această femeie. Acum puteţi 
înţelege ce fel de om este acest gringo pe care l-aţi primit 
ca pe un oaspete de seamă în sânul familiei voastre! lată 
cine este acest şarpe de Francis, care a îndrăznit să-şi 
ridice ochii prefăcându-se îndrăgostit de Leoncia! Oh, ştiu 
eu ce vorbesc. Am văzut chiar... 

Mai multe lătrături vesele ale câinilor îl făcură să se 
oprească şi să privească năucit la Francis şi regină, care 
mergeau tot atât de cufundaţi într-o conversaţie şoptită, ca 
şi cei doi tineri de mai înainte Când ajunse în dreptul 
câinelui, regina se opri să-l mângâie, în timp ce Torres îşi 
lingea buzele uscate de emoție, storcându-şi zadarnic 
mintea pentru a găsi o nouă minciună care să-l salveze din 
situaţia teribilă ce şi-o crease. 


Enrico Solano fu primul care izbucni în râs, iar fiii săi îl 
imitară îndată. 

— Aş fi putut să mă căsătoresc eu cu ea, dacă aş fi voit, 
continuă Torres rânjind batjocoritor. M-a rugat în genunchi 
s-o iau de nevastă! 

— Şi acum, zise Francis, vă voi scuti pe toţi de prezenţa 
unui lucru murdar, aruncându-l afară. 

Henry, înaintând însă repede, pretinse pentru sine acest 
drept: 

— Mie îmi plac lucrurile murdare, susţinu el, mai ales că 
acesta este un caz care iese din comun, te rog să mi-l laşi, 
dacă voieşti să-mi fac o mare plăcere! 

Amândoi Morganii erau pe punctul de a se avânta asupra 
lui Torres, când regina îl opri ridicând mâna. 

— Mai întâi, spuse ea, să-mi dea înapoi pumnalul furat, 
pe care îl văd la brâul său! 

— Ah, zise Enrico, după ce dorinţa reginei fusese 
îndeplinită. Să nu-ţi restituie, de asemenea, frumoasă 
doamnă şi pietrele scumpe pe care ţi le-a şterpelit? 

Torres nu şovâăi nici o clipă şi scoase din buzunar un 
pumn de nestemate pe care le puse pe masă. Enrico privi la 
regină, care era în aşteptare. 

— Mai scoate, rosti el cu o voce de gheaţă. 

Torres adăugă pe masă, lângă celelalte nestemate, încă 
trei dintre cele mai mari. 

— Voiţi să mă căutaţi ca pe orice hoţ de rând? întrebă el 
plin de indignare, întorcându-şi repede buzunarele goale pe 
dos, spre a preîntâmpina această operaţie. 

Cei doi Morgani îl aşteptau cu ochi lacomi să termine. 
Când Torres îşi arătă buzunarele goale, se avântară 
amândoi odată. 

— Mai întâi eu, spuse Francis. 

— Ba eu, stărui Henry. 

— Foarte bine, conveni Francis. Atunci vom face 
împreună această treabă uriaşă. De abia vom putea arunca 
murdăria cât mai departe afară! Să nu pută! 


La forţele lor de uriaşi, Torres era o adevărată jucărie. 

Acţionând odată, îl prinseră unul de gulerul hainei sale 
nobile şi altul de fundul pantalonilor, pornind cu el spre uşă, 
pentru a-l zvârli. 

Toţi cei din cameră. Alergară la ferestre pentru a asista 
la „ieşirea” lui Torres şi bătură din palme când aceasta fu 
executată după cele mai stricte reguli. Torres se ridică 
şchiopătând, din praful şoselei, având nasul cam vânăt şi 
costumul său de hidalgo „puţin” şifonat. 

Când cei doi tineri se înapoiară în mijlocul încăperii, 
regina luă în ambele mâini nestematele de pe masă şi i le 
întinse Leonciei, zicând: 

— Din partea lui Francis şi a mea, pentru tine şi Henry... 
un dar de nuntă. 

Yi Poon care se întorsese la haciendă pentru a spiona, 
chicoti înfundat din tufişul unde era ascuns, văzând pe 
bogatul caballero cum este azvârlit de-a rostogolul până 
departe în drum. Yi Poon era însă prea deştept pentru a se 
mulţumi numai să observe. Grăbindu-se în jos, de-a lungul 
drumului, fu ajuns îndată de Torres care venea călare. 

Chinezul îl opri cu umilinţa şi Torres furiei de care era 
stăpânit, ridică biciuşca să-l lovească în fată; dar Yi Poon nu- 
şi pierdu curajul. 

— Senorita Leoncia, spuse el repede şi prin aceasta, 
lovitura ce-i fusese hărăzită rămase suspendată în aer. Am 
mare secret. Torres aşteptă, cu biciuşca tot ridicată. Ca o 
ameninţare. [i-ar plăcea ca un altul să ia de soţie pe 
frumoasa senorita Leoncia? urmă chinezul. 

Torres lăsă mâna cu cravaşa în jos. 

— Zii mai departe, comandă el cu glas aspru. Care este 
secretul? 

— Dumneata nu vrei ca altul să se însoare cu senorita 
Leoncia? 

— Să zicem că nu! 

— Atunci, să presupunem că dumneata ai secret care 
împiedică pe celălalt. 


— Ei bine, care este acest secret? Spune-l. 

— Da, dar mai întâi, Yi Poon dădu din cap - dumneata 
plâăteşti mie şase sute de dolari de aur. Pe urmă spui 
secretul. 

— Îţi voi plăti, se grăbi să-l asigure Torres, deşi nici gând 
nu avea să-şi tină promisiunea. Mai întâi îmi vei spune 
secretul şi pe urmă, dacă văd că nu m-ai minţit, îţi plătesc. 
Bine? 

Scoase din buzunarul de la piept un portofel plin cu 
bancnote şi Yi Poon, care luă notă dintr-o privire, îl conduse 
spre plajă, unde o lăsase pe bătrână să se odihnească. 

— Această femeie bătrână, explică el, nu minte. Este 
bolnavă şi va muri în curând. Ea are teamă. S-a spovedit la 
preotul din Colon. Preotul a spus că trebuie să 
mărturisească secretul, său va muri şi se va duce în iad. Aşa 
că ea nu minte. 

— Bine, dacă nu minte, ce trebuie atunci să 
mărturisească? 

— Îmi plăteşti? 

— Sigur. Şase sute de galbeni. 

— Ascultă, senor. Bătrâna a fost în serviciu la o familie 
engleză care călătorea în ţara ei. Ea este din Gadiz. Mult 
timp a servit la acea familie. Odată însă, s-a certat; a fost 
foarte înfuriată. Familia aceea avea o fetiţă. Ea a furat 
copilul şi a fugit cu el în Panama. Pe fetiţa aceea a adoptat-o 
senor Solano. Acesta avea mulţi copii, dar nici o fată. Aşa că 
a făcut-o fiica lui. Dar bătrâna nu i-a spus numele fetiţei. 
Familia ei foarte nobilă, foarte bogată, toţi în Anglia o 
cunosc. Se numeşte „Morgan“. Cunoşti acest nume? S-a 
auzit în Colon că senor Solano îşi mărită fata cu un gringo 
numit Morgan. Acest gringo Morgan este fratele senoritei 
Leoncia! 

— Ah! făcu, Torres cu o satisfacţie răutăcioasă. 

— Acum îmi plăteşti cei şase sute de galbeni, senor, zise 
Yi Poon. 


— Mulţumesc pentru prostia de care ai dat dovadă, îi 
spuse 'Torres cu un ton batjocoritor. Poate că într-o zi vei 
învăţa mai bine cum se vând secretele. Secretele nu sunt ca 
pantofii sau hainele. Un secret odată spus, nu mai este 
decât o şoaptă furată de vânt. Vine. Pleacă. A dispărut. A 
fost o nălucă. Cine l-a văzut? Poţi cere îndărăt ghetele sau 
hainele ce nu ţi-au fost plătite. Niciodată însă nu mai poţi 
pretinde să ţi se restituie un secret pe care l-ai spus! 

— Da, vorbim despre năluci, dumneata şi eu, rosti Yi 
Poon cu un aer netulburat. Nălucile au dispărut acum; eu 
nu ţi-am spus nici un secret. Dumneata, senor, ai avut 
numai un vis. Gând vei trăda oamenilor aceasta, te vor 
întreba cine ţi-a destăinuit? Atunci vei spune: „Yi Poon”. Dar 
Yi Poon va zice: „Nu”. Şi ei vor răspunde: „Năluci” şi vor 
râde de dumneata! 

Yi Poon, simțind că celălalt rămăsese uimit în faţa 
superiorității felului său de a raţiona, făcu într-adins o 
pauză. 

— Noi am vorbit despre şoapte, rezumă el după câteva 
secunde. Ai spus adevărul când ai numit şoaptele năluci. 
Când eu vând secrete, nu vând însă năluci. Vând ghete. 
Vând haine. Vând dovezi, dovezi solide. Cântărite, vor 
atârna greu! Sunt scrise pe documente legate. Unele dintre 
ele nu sunt documente, dar sunt aşa de tari, că poţi să le 
încerci cu dinţii, dacă n-ai teamă că ţi se vor rupe. Şoaptele 
dispar ca roua dimineţii. Eu am dovezi. Îmi vei plăti şase 
sute dolari de aur pentru aceste dovezi; altfel, vei fi luat în 
râs că ai crezut în năluci! 

— Foarte bine, capitulă Iorres, convins. Arată-mi 
dovezile. 

— Plăteşte şase sute de galbeni. 

— După ce îmi arăţi dovezile. 

— Le vei avea după ce pui în mâna mea şase sute de 
galbeni. Dumneata promiţi. O promisiune este o şoaptă, o 
nălucă. Eu nu fac afaceri cu bani ce dispar ca nălucile! Să- 


mi plăteşti bani adevăraţi, pe care să-i pot încerca în dinţi 
sau să-i pot cântări. 

În cele din urmă, Torres se dădu bătut şi plăti înainte. Fu 
cu totul satisfăcut după ce examină scrisorile vechi, date de 
chinez, brăţara copilului şi scutecele brodate cu iniţiale. La 
urmă, Torres nu numai că îl asigură pe Yi Poon că era 
mulţumit, dar îi mai plăti un avans de o sută dolari pentru 
un comision ce avea să-i facă. 

În acest timp, în aceeaşi cameră de baie ce le unea 
dormitoarele, Henry şi Francis, îmbrăcaţi pe tricouri de 
piele curate, cântau răzându-şi cu satisfacţie bărbile 
crescute: 

Alături de catargul mare, nepăsători, stăm spate-n spate 

Și stăpâna, ca şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită! 

În încăperile sale încântătoare, ajutată de doua 
cameriste indiene, Leoncia, jumătate veselă, jumătate 
tristă, dar plină de generozitate, o iniţia pe regină în tainele 
îmbrăcăminţii civilizate a femeii. Regina, cu toată neştiinţa 
sa în ale civilizaţiei, se arătă încântată la vederea 
mărunţişurilor ispititoare cu care era înzestrată garderoba 
Leonciei în cele din urmă, aceasta reuşi să ajusteze pe 
corpul suplu şi delicat al reginei, una din rochiile sale. 

În camera de baie, Francis fu primul care termină 
bărbieritul şi-şi întrerupse cântecul pentru a răspunde 
ciocăniturii de la uşă. Era unul dintre fraţii Solan şi-i aducea 
o telegramă trimeasă din New York. Francis o desfăcu şi 
citi: 


Este neapărat necesar să vă întoarceţi imediat. Am 
nevoie de noi fonduri. Toate stocurile v-au fost atacate, 
afară de Tampico Petroleum care este mai solid ca oricând. 
Telegrafiați-mi când să vă aştept. Situaţia este serioasă. 
Cred că pot face față până veniţi, dacă porniţi imediat. 
Telegrafiaţi-mi urgent. 


BASCOM 


În salonul cel mare, cei doi Morgani îl găsiră pe Enrico şi 
fiii săi destupând sticle de vin. 

— De abia mi-am revăzut fiica întoarsă acasă şi acum o 
pierd din nou, zise Enrico. Dar este o pierdere uşor de 
suportat, Henry: Mâine va avea loc nunta. Nu o mai putem 
amâna, căci, desigur, mizerabilul de 'Iorres va informa 
întreg San Antonio că Leoncia a fost atâta timp împreună cu 
tine şi voi cunoaşteţi ce înseamnă gura lumii pentru 
onoarea unei fete. 

Mai înainte ca Henry să-şi poată exprima mulţumirea, 
Leoncia şi regina intrară. Tânărul ridică paharul plin, 
toastând: 

— Pentru mireasă! 

Leoncia, neînţelegând despre cine era vorba, ridică şi ea 
paharul de pe masă şi privi la regină. 

— Nu, nu, zise Henry, luându-i paharul cu intenţia de a-l 
da reginei. 

— Ba nu, interveni şi Enrico. Nimeni să nu bea, căci 
toastul este necompletat aşa cum l-a făcut Henry! Iată, îl voi 
ţine eu: În cinstea mirilor! 

— Tu şi Henry urmează să vă căsătoriţi mâine, explică 
Alesandro Leonciei. 

Oricât de neaşteptată şi amară fu veselia, Leoncia reuşi 
să-şi stăpânească perfect adevăratele sentimente şi o bravă 
cu o veselie de ocazie, privindu-l pe Francis în ochi şi 
strigând 

— Şi eu vreau să ţin toast! în cinstea tinerilor căsătoriţi! 
Să trăiască! 

Pentru Francis, gândul că Leoncia trebuia să se 
căsătorească, era tot aşa de nesuferit ca şi gândul că el era 
căsătorit. Leoncia, care il observa pe furiş, remarcă lupta ce 
o dădea tânărul pentru a-şi păstra calmul. Suferinţa lui îi 
aduse o bucurie ascunsă şi cu un sentiment aproape de 
triumf îl văzu profitând de prima ocazie pentru a părăsi 
încăperea. 


Arătându-le telegrama ce o primise şi mărturisindu-le că 
situaţia sa financiară trecea printr-o criză, le spuse că 
trebuia să dea răspunsul; il rugă apoi pe Fernando să 
îngrijească de un curier care să ducă mesajul la postul 
telegrafic din San Antonio. 

Leoncia nu întârzie să-l urmeze. Îl găsi în bibliotecă, 
stând la birou cu telegrama neterminată în faţa sa şi privind 
fix la o fotografie a ei, pe care o luase de pe perete. Scena 
aceasta era prea greu de suportat pentru tânăra fată. 
Suspinele sale involuntare îl făcură să sară în picioare şi s-o 
prindă în braţe tocmai în clipa când; era pe punctul de a 
cădea la pământ. Şi mai înainte ca vreunul dintre ei să-şi 
dea seama, buzele lor se uniră într-un sărut lung şi pătimaş. 

Leoncia fu prima care îşi recăpăta stăpânirea de sine şi 
smulgându-se din braţele iubitului său, îl privi cu groază: 

— Această situaţie nu mai poate continua, Francis! strigă 
ea. Mai mult: nu trebuie să asişti la celebrarea căsătoriei 
mele. Dacă rămâi aici, atunci nu voi mai fi responsabilă de 
ceea ce voi face. Este un vaporaş care pleacă spre Colon. Tu 
şi soţia ta trebuie să vă îmbarcaţi pe el. Veţi putea apoi avea 
cu uşurinţă legătură cu vasul care transportă fructe la New 
Orleans, pentru ca de acolo să luaţi trenul spre New York. 
Te iubesc nebuneşte!... Ştii bine aceasta! 

— Nu sunt căsătorit cu regina după legile creştine! 
susţinu Francis, fără voia sa, copleşit de cele întâmplate. 
Mascarada aceea din faţa altarului Zeului Soare nu poate fi 
numită cununie. După nici o lege şi normă a civilizaţiei în 
care trăim, nu suntem soţ şi soţie! Regina ştie aceasta, căci 
i-am spus-o, dar nu voieşte să ne căsătorim după legile 
noastre; ea susţine că toţi strămoşii săi s-au căsătorit astfel. 
Te asigur, Leoncia. Nu este deloc prea târziu şi dacă ai 
vrea... 

Leoncia păru că are o clipă de slăbiciune, dar repede faţa 
îi luă o expresie de hotărâre nestrămutată. 

— Căsătoriţi sau nu, răspunse ea repede, deşi glasul său 
avea un uşor tremurat, trebuie să plecaţi amândoi, chiar 


astă seară. Altfel, simt că-mi voi pierde minţile. Te previn: 
nu voi putea suporta gândul de a te şti în apropierea mea. 
Nu pot, sunt sigură că nu voi fi în stare să îndur văzându-te 
asistând la căsătoria mea cu Henry, iar după aceea... Oh, te 
rog, te rog, nu mă judeca greşit. Îl iubesc pe Henry, dar nu 
în felul cum iubeşte o femeie pe un bărbat... nu aşa cum te 
iubesc pe tine! Pot afirma - şi mărturisesc că nu mi-e ruşine 
de îndrăzneala ce o dovedesc spunând aşa ceva - îl iubesc 
pe Henry aşa cum o iubeşti şi tu pe regină; dar te iubesc pe 
tine aşa cum ar trebui să-l iubesc pe Henry, cum ar trebui s- 
o iubeşti tu pe regină, aşa cum ştiu că mă iubeşti şi tu pe 
mine! 

Îi prinse mâna şi i-o duse la inima ei. 

— lată! Pentru ultima dată! Şi acum pleacă! 

Dar braţele tânărului o şi încercuiseră şi fata nu avu 
putere să se ferească de sărutul lui. După puţin, reuşi să se 
desfacă din nou şi de data aceasta, Leoncia fugi spre uşa. 
Francis rămase o clipă cu capul plecat, resemnat faţă de 
hotărârea ei; apoi întinse mâna şi-i luă portretul. 

— Cel puţin, pot păstra aceasta? o întrebă el, privind-o cu 
tristeţe. 

— N-ar trebui, îl mustră fata roşind, dar nu se putu opri 
de a-i zâmbi măgulită. Poţi însă s-o iei, adăugă ea şi se 
întoarse brusc, dispărând pe uşă. 


Yi Poon avea de îndeplinit, o misiune pentru care primise 
de la Torres o arvună de o sută dolari. A doua zi de 
dimineaţă, în timp ce Francis şi regina erau în drum spre 
Colon, Yi Poon se prezentă la ferma Solano. Enrico, care 
tocmai fuma pe verandă, îl recunoscu pe vizitatorul chinez 
din ziua trecută şi îl trimesese pe fiul său Alesandro să 
aducă suma de cinci sute pesos pe care-i promisese. 

Yi Poon, vânzător de secrete consacrat, nu simţi nici un 
scrupul să-şi vândă unul din secretele sale pentru a doua 
oară. Îndeplini însă cu multă conştiinciozitate indicaţiile lui 


Torres şi nu voi să-şi spună secretul decât în prezenţa lui 
Henry şi a Leonciei. 

— Deschid plicul cu documente numai cu o singură 
condiţie. Ţin ca senorita Leoncia şi logodnicul său, mai 
înaintea oricui, să-i vadă conţinutul. Pe urmă, pot să se uite 
toţi în el. 

— Este o cerere dreaptă, fiindcă ei sunt cei pe care-i 
interesează această chestiune, încuviinţă cu generozitate 
Enrico. 

După solemna deschidere a plicului, Enrico o văzu pe 
Leoncia, spre marea-i surprindere, aruncând în sus, plină 
de bucurie, un document cu aspect oficial, pe care ea şi 
Henry îl citiseră grăbiţi în acelaşi, timp. Apoi, cei doi tineri 
se îmbrăţişară de mai multe ori şi Henry exclamă 
dezamăgit: 

— Dumnezeule, Leoncia! Prin aceasta se sfârşeşte totul. 
Nu vom mai putea fi niciodată soţ şi soţie! 

— Cum? Ce? izbucni Enrico. Ce vrei să spui cu aceasta, 
senor? Este o adevărată insultă ce nu permit să fie adusă 
fiicei mele! Trebuie să vă căsătoriţi, cu sau fără voie, iar 
ceremonia va avea loc chiar astăzi! 

Henry, în prada unei emoţii vii, privea pe Leoncia, care 
luă cuvântul în locul său. 

— Ar însemna să călcăm în picioare legile divine şi 
omeneşti, spuse ea, dacă ne-am căsători. Un bărbat n-are 
dreptul să ia de soţie pe sora sa... Abia acum înţeleg ciudata 
mea iubire pentru Henry: este dragostea unei surori pentru 
fratele ei! lată, suntem născuţi de aceeaşi mamă, dacă 
aceste documente nu mint. 

Yi Poon înţelese că putea acum să-i raporteze lui Torres 
că această căsătorie nu se va mai face nici în prezent şi nici 
în viitor. 


CAPITOLUL XXIV 


Abia la un sfert de oră după sosirea lor în Colon, Francis 
şi regina găsiră ocazia să se îmbarce pe un vapor al 
societăţii navale de transportat fructe. Călătoria lor până la 
New York se dovedi a fi o cursă rapidă şi favorizată de 
coincidentele cele mai fericite. La New Orleans, un 
taximetru îi conduse repede de Ia debarcader la gară unde, 
după ce-şi luară bilete, hamalii se grăbiră să le pună în tren 
bagajele lor de mână. Cei doi tineri abia se instalară în 
compartiment şi trenul porni. Călătoria se desfăşură fără 
incidente. La New York, Bascom îi întâmpină cu automobilul 
său şi-i conduse la locuinţa princiară pe care R. M. Morgan, 
tatăl lui Francis, se îngrijise să o construiască în Riverside 
Drive, acolo unde îşi aveau reşedinţele cele mai nobile 
familii. 

Se înţelege că regina nu văzuse lumea exterioară decât 
începând din ziua în care ieşi prin fluviul subteran, după ce 
părăsise Valea Sufletelor Pierdute. Dacă ar fi fost o fiinţă 
comună, s-ar fi arătat, desigur, surprinsă de manifestările 
vieţii civilizate ce o înconjura. Totuşi, ea primi cu o 
zburdălnicie caracteristică sexului său, toate schimbările şi 
toate aceste nenumărate minuni pe care le socotea o 
urmare naturală a puterii şi poziţiei sociale a soţului său, 
care era servit de o mulţime de sclavi. Nu se întâmplase la 
fel şi puţin timp mai înainte? Nu observase ea încă din tren 
şi de pe vapor, că toţii i se supuneau? Ajunsă în acest palat, i 
se părea cel mai potrivit lucru din lume, întreaga mulţime 
de servitori care o întâmpinară spre a i se pune la 
dispoziţie. 

Îşi exprimă uimirea copilărească şi nevinovată, când 
vizită interiorul clădirii. Intră în prima sală de primire, privi 
câteva clipe scara principală de marmură şi alergă spre 


prima uşă deschisă, spre a cerceta ce este dincolo de ea. 
Era tocmai biroul-bibliotecă, pe care ea îl contemplase mai 
înainte, pentru câteva clipe, în ciudatul său vas pe care îl 
numea atât de plastic, Oglinda Lumii. 

Viziunea întrezărită atunci, se realiză acum în întregime, 
căci Francis pătrunsese în interiorul încăperii ţinând-o de 
talie pe tânăra femeie. Aceasta îşi reaminti, de asemenea, 
de telefon şi de aparatul telegrafic de înregistrat cursele de 
la bursă. Se apropia de acesta din urmă şi-l examină cu 
interes. 

Francis de abia începuse să-i explice mecanismul, când o 
ştire teribilă îi împietri pentru o clipă banda de hârtie 
anunţă o scădere de douăzeci de puncte a acţiunilor „San 
Francisco Consolidated”, un fenomen fără precedent, care 
privea linia ferată de la Iowa, pe care R. M. Morgan-tatăl o 
construise el însuşi şi o declarase drept cea mai sigură 
afacere. Afirmase în mai multe rânduri că chiar dacă 
jumătate dintre bănci s-ar prăbuşi în urma celei mai uriaşe 
panici care s-ar produce în Wall Street, calea sa ferată s-ar 
menţine fermă în mijlocul furtunii. 

Regina văzu cu îngrijorare cum se întunecă faţa lui 
Francis. 

— Este un miracol? O ştiinţă străveche, aşa cum este şi 
oglinda mea? 

Francis aprobă din cap. 

— Văd bine că acest instrument straniu îţi aduce ştiri 
proaste. Spune-mi ce poate să te tulbure pe tine în această 
lume, pe tine, care eşti unul dintre marii săi regi? 

Tânărul încercă să-i răspundă la întrebare, dar renunţă 
faţă de imposibilitatea de a intra în amănunte tehnice, pe 
care ea nu le-ar fi priceput. Vestea îi stricase buna 
dispoziţie. În mintea sa trecea, ca pe un ecran luminos, 
imagini ale marilor căi ferate, ale vapoarelor uriaşe, ale 
debarcaderelor zgomotoase; minele de cărbuni din Alaska, 
de la Montana, din Valea Morţii... revederea cataractele 
supuse forţei omeneşti, turbine, linii de transport a energiei 


electrice, care aduceau curentul peste munţi, prăpaăstii şi 
mlaştini duse de vârfurile unor piloni uriaşi; se pierdea, în 
sfârşit, în minunatul mecanism economic şi financiar de 
care dispunea civilizaţia secolului al douăzecilea... 

Se desprinse din această fugară visare şi merse la un 
aparat telefonic, cerând biroul lui Bascom. 

— Încă o cutie magică? şopti regina care îl urmase. 

Francis aprobă şi când prinse legătura, vorbi: 

— Domnul Bascom va sosi la birou într-o jumătate de oră. 
Aici vorbeşte Francis Morgan... Bascom s-a despărţit de 
mine numai de cinci minute. Îndată ce daţi ochi cu el 
rugaţi-l să rămână pe loc şi să mă aştepte. Plec într-acolo 
chiar în clipa aceasta... Mulţumesc... la revedere. 

Regina se întrista, când află că Francis o părăsea spre a 
se duce de urgenţă într-un loc oarecare, numit Wall Street. 
Tânărul îşi luă rămas bun de la soţia sa şi-i ceru iertare că o 
lasă singură. Îi promise însă că se va înapoia cel mai târziu 
la ora cinci după-amiază, explicându-i pe cadranul unui 
ceas cât avea să treacă până atunci. 

În tot cursul zilei, el fu extrem de ocupat şi într-o stare de 
puternică deprimare sufletească. 

— Nu cumva ştii dacă ai vreun duşman ascuns? îl întreba 
fără încetare Bascom, în timp ce Francis dădea negativ din 
cap şi se pierdea în presupuneri. Căci vezi, urmă Bascom, 
bursa este neschimbată la toate celelalte valori. Numai 
titlurile în care ai investiţii mari se clatină, de exemplu 
„Frisco Consolidated”, „Vermont” „, Connecticut”... 'Toate 
valori de neclintit, ca şi o stâncă au începui de ieri să scadă 
neîntrerupt. Restul pieţei rămâne normal. Gândeştete bine, 
domnule Morgan; unul dintre inamicii dumitale lucrează cu 
râvnă în umbră. 

— Nu poate să existe, Bascom. Cum crezi că aş putea să 
am eu inamici personali, când de la moartea tatălui meu, nu 
m-am interesat direct şi n-am luat niciodată parte activă la 
afaceri? În fond, nu m-am ocupat decât de petrolul din 
Tampico şi vezi bine că până în prezent, aceste titluri se 


menţin neschimbate. Aruncă o privire la aparatul 
înregistrator. Iată, chiar acum, acţiunile sale s-au urcat cu o 
jumătate de punct. 

— "Totuşi eu sunt sigur că cineva te sapă. Este pentru 
mine un fapt limpede ca lumina zilei. Am urmărit cu atenţie 
toate articolele din ziarele financiare şi am ajuns la 
convingerea că s-a format un adevărat complot. Este clar că 
se duce o campanie ocultă împotriva dumitale. 

— Atunci, răspunse Francis, cum îţi explici chestiunea cu 
Tampico Petroleum? Situaţi acţiunilor sale nu este 
strălucită? 

Bascom dădu din cap. 

— Este destul să se dezlănţuie o revoluţie în Mexic şi 
titlurile acestea se vor prăbuşi întocmai ca celelalte. De 
data aceasta, constat că eşti serios zdruncinat. Ar fi indicat 
să discuţi despre toate celelalte afaceri pe care le posezi, cu 
Collins. Ce garanţii îmi poţi pune la dispoziţie în prezent? 
De ce poţi face rost mâine? Săptămâna viitoare? Mai 
târziu? 

— Spune-mi cât îţi trebuie? 

— Astăzi un milion, înainte de închiderea bursei, 
răspunse Bascom, indicând eu un gest semnificativ aparatul 
care înregistra cursurile fără nici o cruţare. Şi alte douăzeci 
de milioane cel puţin în viitoarele trei săptămâni, dacă... - 
te rog, reţine faptul că spun dacă - aşadar, dacă pacea 
continuă să domnească pe pământ şi dacă în generai 
cursurile se menţin tot aşa de normale ca în cursul 
ultimelor şase luni. 

Francis se ridică hotărât şi-şi luă pălăria. 

— Mă duc îndată la Collins. Cunoaşte afacerile mele chiar 
mai bine decât mine. Sunt sigur că am să fiu chiar astăzi în 
posesia unui milion, înainte de închiderea bursei şi, sper că 
nu voi întâmpina greutăţi prea mari, să-ţi procur sumele 
cerute pentru săptămânile ce vor urma. 

— Partea cea mai respingătoare din această afacere este 
metoda ascunsă şi laşă, în care este dusă lupta. Fără nici o 


îndoială că avem de a face cu o putere uriaşă! spuse la 
urmă Bascom strângându-i mâna. 

În cursul după amiezii şi al serii, regina fu chemată de 
mai multe ori de „sclavul cuvintelor zburătoare”, cum 
numea ea telefonul şi putu să vorbească soţului său. Spre 
marea sa bucurie, găsi instalat lângă patul său un 
asemenea aparat, cu ajutorul căruia îi ură noapte bună lui 
Francis. Încercă, după aceea, să-i transmită chiar un sărut 
şi auzi un sunet straniu care era răspunsul dat de Francis, 
printr-un alt sărut. 

Se deşteptă în plină lumină şi bine odihnită, fără a putea 
spune cât timp a dormit. Printre pleoapele deschise numai 
pe jumătate, ea îl zări pe Francis care, după ce o 
contemplase o clipă, se retrase cu grijă ieşind pe uşă în 
vârful picioarelor. Sări din pat şi alergă după soţul său, 
tocmai bine să-l vadă când cobora scara. 

Merse după el, dar la uşa biroului se opri auzind sunetul 
unei alte voci, pe care la început o luă drept „sclavul 
cuvintelor zburătoare”. Mai înaintând puţin, văzu însă doi 
oameni aşezaţi în fotolii confortabile de piele. Francis, cu 
faţa trasă de oboseală, purta tot costumul său de după 
amiază, în timp ce al doilea domn era în haine închise. 

Familiaritatea discuţiei lor - căci se chemau pe nume - îi 
dovedeau celei ce asculta că erau buni prieteni. 

— Sper că nu vei susţine, Francis, că ai străbătut întreg 
statul Panama, fără să te îndrăgosteşti de senorite, cel puţin 
de zece ori! 

— Numai o singură dată m-am îndrăgostit, Johnny, 
răspunse Francis după o pauză. Pot însă să-ţi mărturisesc 
că am descoperit pe femeia cea mai frumoasă din lume. O 
femeie pentru care sunt gata să-mi dau viaţa; pe scurt, o 
adevărată regină. 

Regina asculta şi contempla, cuprinsă de o caldă emoție, 
faţa tot mai animată a lui Francis. 

— Dar tânăra aceasta are pentru tine aceleaşi 
sentimente? 


Regina îl văzu pe Francis aprobând cu un semn din cap 
şi-l auzi replicând: 

— Mă iubeşte aşa cum o iubesc şi eu, sunt sigur de 
aceasta. Se ridică pe neaşteptate şi adăugă: Stai puţin, pot 
să ţi-o arăt, să judeci singur. 

În clipa când el se îndrepta spre uşă, regina, fericită de a 
fi surprins mărturia soţului său, alergă şi se ascunse într-o 
încăpere mare din imediata apropiere, despre care o 
cameristă îi spusese că este un „salon”. 

Evoca, plină de încântare, surpriza lui Francis când nu o 
va mai găsi în patul său şi va începe să o caute; îl văzu 
urcând scara cea mare de marmură. Ce era însă aceasta? 
Peste câtva timp, el cobori şi ea descoperi, cu o dureroasă 
strângere a inimei, că faţa tânărului nu arăta nici un fel de 
tulburare. 'Ţinea în mină un mie carton alb şi fără să arunce 
măcar o privire în jur, reintră în birou. 

Regina reveni la vechiul său post de observaţie şi 
aruncând o privire în camera în care se găseau cei doi 
prieteni, îl văzu pe Francis desfăcând cartonul şi 
întinzându-l lui Johnny Pathmore. 

— Judecă tu însuţi, murmură el, iat-o! 

— Dar pentru ce acest ton funebru? întrebă Johnny, după 
o cercetare îndelungată a fotografiei. 

— Fiindcă ne-am dat seama prea târziu de realitate. Am 
fost silit să mă căsătoresc cu alta şi să o părăsesc, pentru 
totdeauna, pe aceea care îmi este dragă, numai cu câteva 
ore înainte de căsătoria sa. Îţi mărturisesc că actuala mea 
soţie este frumoasă şi are un caracter nobil. Am să-i rămân 
pentru totdeauna credincios. Din nefericire, însă, sunt sigur 
că ea nu va poseda niciodată inima mea. 

Ca în sclipirea unui fulger, adevărul apăru în întregime în 
faţa reginei. Strângându-şi cu putere în mâini pieptul care 
se zbătea furios, simţi că este gata să leşine. Cu o sforţare, 
reuşi să se stăpânească, dar nu mai ascultă cuvintele care 
urmau să le schimbe cei doi prieteni. Cu umerii curbați sub 
greutatea nenorocirii sale - o biată fantomă a femeii pline 


de viaţă, care fusese numai cu câteva minute mai înainte - 
ea trecu spaţiul ce o despărţea de scară, cu mers şovăitor şi 
urcă treptele greu, ca într-un coşmar. Când ajunse în 
camera sa, pierdu orice control şi criza stăpânită printr-o 
sforţare supraomenească, izbucni. Îşi smulse din deget 
inelul oferit de Francis şi-l călcă în picioare. Giuvaierurile, 
acele şi lenjeria prețioasă avură aceeaşi soartă. Vibrând de 
mânie, se lăsă să cadă în pat, zdrobită de suferinţă. Reuşi 
totuşi să rămână liniştită când Francis aruncă o privire în 
camera sa, atunci când trecu în dormitorul lui. 

Tânăra femeie aşteptă o oră ce i se păru un secol şi apoi, 
sculându-se, luă micul pumnal împodobit cu pietre 
preţioase, ce-i fusese înapoiat de Torres şi trecu în camera 
lui Francis fără a face nici cel mai mic zgomot. Fotografia 
cea mare a Leonciei era pusă foarte vizibil pe masa de 
toaletă. 

Cu totul nehotărâtă, regina rămase câteva clipe cu mâna 
crispată pe mânerul pumnalului. Apoi, încet, se apropie de 
pat. Mâna înarmată se ridică pentru a lovi şi o clipă viaţa lui 
Francis fu suspendată de ordinul fatal ce urma să 
pornească din fiinţa ei şi să pună muşchii în mişcare. Un val 
de lacrimi, întunecă însă privirea reginei şi mâna recăzu 
inertă de-a lungul corpului, fără să fi făcut gestul fatal. 

O schimbare se produse apoi în atitudinea ei. Cu o nouă 
hotărâre în minte, se întoarse de la pat şi se îndreptă spre 
masa de toaletă. Un mic carnet cu, un creion lingă el îi 
atrase atenţia. Mâzgăli pe o filă câteva cuvinte, o smulse şi 
o aşeză pe fotografia Leonciei, care se găsea culcată pe 
masă. Apoi, înfipse lama pumnalului între cei doi ochi ai 
imaginei ce o reprezenta pe tânăra fată, cu atâta forţă încât 
vârful armei intră adânc în lemnul tare al mobilei. 


CAPITOLUL XXV 


În timp ce, la New York, Regan îşi continua executarea 
planului său de distrugere împotriva tuturor investiţiilor lui 
Francis, iar tânărul financiar şi Bascom se sileau în zadar să 
descopere identitatea inamicului care-i ataca din umbră, în 
Panama, faptele se complicau, de asemenea, prinzând în 
vârtejul lor pe Leoncia şi Solani, pe Torres, pe jefe şi pe un 
alt personaj nu mai puţin important, pe nume Yi Poon, 
chinezul cu fata rotundă ca luna plină. 

Judecătorul cel mic şi bătrân, care era „omul de paie” al 
lui jefe, moţăia în fotoliul său; se găsea în sala tribunalului 
din San Antonio şi judeca un proces. Dormise liniştit, vreme 
de două ore, dând din cap adesea şi mormăind cuvinte 
neînţelese, deşi cazul adus în fata sa urma să duca la o 
condamnare gravă de douăzeci de ani la San Juan, unde cel 
mai tare om nu putea să reziste mai mult de zece ani. Micul 
judecător nu avea însă nevoie să ţină seamă de dovezi sau 
de pledoarii. Mai înainte chiar ca procesul să intre în 
dezbateri, decizia şi condamnarea erau formulate în mintea 
sa, fiind hotărâte de jefe, cu anticipație. Apărătorul 
învinuitului îşi terminase tocmai pledoaria şi grefierul 
strănută, făcându-l pe judecător să se trezească din somn. 
Privi în jurul său clipind des din pleoape şi zise: 

— Eşti vinovat! 

Sentința nu surprinde pe nimeni, nici măcar pe 
condamnat. 

— Te vei prezenta mâine pentru a ţi se aduce la 
cunoştinţă decizia curţii... Să vină cazul următor! 

După ce dădu acest ordin, judecătorul se pregătea 
tocmai să se aşeze mai comod în fotoliu, pentru o nouă 
partidă de somn, când îi văzu pe Torres şi jefe, care intrau 


în sala de şedinţe. Jefe îi făcu un semn discret şi el ridică 
şedinţa din ziua aceea. 

— Am fost la Rodriguez Fernandez, îi explică jefe, cinci 
minute mai târziu, în sala golită de public. Mi-a spus că este 
o piatră veritabilă şi cu toate că se va micşora mult prin 
şlefuire, este dispus să dea pe ea cinci sute de galbeni... 
Arată-i judecătorului, senor Torres, împreună cu celelalte 
nestemate pe care le posezi! 

Atunci, Torres începu să mintă. Trebuia să facă aşa, căci 
nu putea mărturisi ruşinea ce-o plătise din partea Solanilor 
şi a celor doi Morgani care îi luaseră pietrele scumpe şi-l 
dăduseră afară de la fermă. Într-atât minţi de convingător, 
încât nici jefe nu bănui adevărul; cât despre judecător, în 
afară de cazul când era vorba de băuturi tari, primea să 
creadă orice, aşa cum voia jefe. Pe scurt, trecând peste 
nenumăratele amănunte ce le dădu Torres, povestea lui se 
rezuma la aceea că, indignat de subaprecierea ce o făcuse 
giuvaiergiul; trimisese diamantele şi celelalte nestemate, 
printr-un curier special, agentul său din Colon, cu 
instrucţiuni precise de a le prezenta casei Tiffany din New 
York, spre a fi evaluate real, în vederea negocierii lor. 

În clipa când ieşeau din tribunal, jefe politico se opri 
puţin sub coloanele de la intrare, care mai purtau încă 
urme de obuze de la ultima revoluţie. Aici, el i se adresă lui 
Torres, în mod confidenţial: 

— Fiindcă avei nevoie de protecţie legală, pentru a duce 
la bun sfârşit această expediţie după pietrele preţioase şi 
fiindcă avem amândoi o adâncă prietenie pentru bunul 
nostru judecător, îi vom da şi lui o mică parte din beneficiile 
noastre. În timpul absenței noastre, el ne va reprezenta la 
San Antonio şi, la nevoie, ne va apăra cu scutul legii. 

Nici unul dintre ei nu-l observase însă pe Yi Poon care, la 
baza unei coloane de piatră, şedea pe jumătate lungit, 
având pălăria trasă, peste ochi. Fără nici o îndoială că nu se 
găsea acolo numai aşa din întâmplare. Experienţa îi arătase 
că o mare parte dintre cele mai importante secrete asupra 


mizeriei omeneşti îşi au locul preferat în împrejurimile 
tribunalelor. Cine ştie? Unul dintre aceste secrete ar fi 
putut ajunge la urechile sale sensibile tocmai când se 
aştepta mai puţin la acesta. Yi Poon semăna, în această 
situaţie, cu un pescar sare şi-a aruncat undiţa şi aşteaptă cu 
răbdare să-i vină un peşte pe care să-l prindă. 

În dimineaţa aceea, singura persoană demnă de luat în 
seamă era un peon bătrân şi jigărit, ale cărui pleoape roşii, 
ca şi ochii tulburi, arătau că îi plăcea mult băutura. Totuşi, 
se putea citi pe trăsăturile sale că era stăpânit de o 
hotărâre sălbatică. La sfârşitul şedinţei, omul rămăsese în 
faţa uşii, cu spatele sprijinit de o colonadă. 

„De ce?” se întrebase Yi Poon. Acolo sus în clădire se 
găseau numai trei oameni importanţi, ba chiar cei mai de 
frunte din San Antonio: jefe politico, Torres şi judecătorul. 
Ce legătură putea să existe între domnii aceia trei şi acest 
individ acrit de băutură, care tremura sub soarele arzător, 
ca şi când ar fi stat în ger? Yi Poon nu ştia, dar îşi făcu 
socoteala să-şi încerce norocul spre a afla, deşi era foarte 
problematic să reuşească. 

Când cei trei coborâră scara, bătrânul peon înaintă cu 
paşi şovăitori şi după ce făcu mai multe semne lui Torres, 
reuşi să-l îndepărteze puţin de însoțitorii săi şi să-i 
vorbească. Chinezului nu-i scăpa nici măcar un singur 
cuvânt din discuţia lor. 

— Spune, ce mai vrei? întrebă necăjit Torres. 

— Bani, numai câteva piese... murmură cu umilinţă 
peonul. 

Torres făcu un gest de nerăbdare şi voi să se 
îndepărteze. 

— Ce înseamnă pentru dumneata doi, trei pesos? făcu 
peonul cu voce mai distinctă. Un mic pumn de pesos! Ie 
rog! imploră el. 

— Nici măcar un singur cent nu-ţi dau! se răsti Torres cu 
voce aspră. 


— Foarte bine, spuse întunecat bătrânul peon, ca şi fiind 
ar fi voit să termine convorbirea cu aceste cuvinte. 

— Cum? Ge voieşti să spui prin acest „foarte bine?” 
întrebă Torres, nervos, în prada unei bănuieli. 

— Se pare că ai memoria scurtă, ripostă celălalt 
obraznic, încât Yi Poon începu să se întrebe serios pentru ce 
Torres li asigurase unui nenorocit de peon o sumă ce părea 
a fi o adevărată pensie alimentară. 

După încă un schimb de cuvinte, Torres spuse 
stăpânindu-şi eu greu mânia: 

— Am să-ţi dau suma promisă, dacă îmi făgăduieşti să ai 
să uiţi pentru totdeauna acest incident. 

— Cum aş putea uita? Niciodată nu va putea dispare din 
mintea mea scena în care te-am văzut bine înfingând 
pumnalul în spatele lui senor Alfaro Solano! 

Peonul dădu cu tristeţe din cap, dar ochii săi cercetau 
pânditor figura lui Torres. 

Deşi căuta să rămână nemişcat în spatele coloanei ce-l 
ascundea, Yi Poon tresări la auzul acestor cuvinte. Familia 
Solano era compusă din oameni bogaţi. Faptul că unul 
dintre dânşii fusese asasinat de Torres, constituia un secret 
preţios. 

— Brută! Porcule! Animal respingător! lăsă Torres să-i 
scape ca o şuierătură printre dinţi, în timp ce strângea 
pumnii de mânie. În felul acesta îmi răsplăteşti bunătatea? 
Dacă n-ai să-ţi ţii gura, te voi trimite în temniţa de la San 
Juan. Ştii bine ce înseamnă aceasta. Să nu te mai prind că- 
mi ceri ceva timp de două săptămâni, căci altfel voi face să- 
ţi treacă pentru totdeauna gustul de băutură. 

Spunând acestea, Torres se întoarse brusc şi se 
îndepărtă; Yi Poon îl văzu pornind de-a lungul străzii, 
împreună cu cei doi prieteni ai săi. Chinezul ieşi atunci de 
după stâlpul de piatră şi-l găsi pe bătrânul peon, care, 
disperat că nu reuşise să capete bani pentru băutură, 
gemea jalnic şi scotea din când în când strigăte scurte de 
mânie. Membrele sale tremurau ca acelea ale unui 


muribund, iar degetele păreau că smulg din fiinţa sa 
carnea-i avidă de alcool şi care-l chinuia cu o dorinţă de 
nesuportat. 

Yi Poon se aşeză lângă nenorocita fiinţă şi folosind unul 
din trucurile sale, scoase un pumn de piese din buzunar, pe 
care începu să le numere una câte una, aşa ca să producă 
un zăngănit metalic uşor. Erau numai piese de aur şi de 
argint şi sunetul scos de ele era o adevărată muzică divină 
în urechile bietului peon care vedea în acea comoară 
cantităţi enorme din băutura atât de mult dorită. 

— Noi suntem oameni înţelepţi, începu chinezul cu voce 
domoală, adresându-se peonului. Fiindcă stăm împreună şi 
ne odihnim, nu crezi că, întocmai ca doi buni prieteni, am 
putea să ne încredinţăm unul altuia tot ceea ce ştim despre 
bărbaţi şi despre femei? Nu crezi că am putea să ne 
mărturisim părerile despre dragoste şi ură, despre mânie şi 
moarte, despre furia acelor care văd roşu în faţa ochilor şi 
despre oţelul lucitor al pumnalului, când se înfige sălbatic în 
spatele cuiva care te încurcă sau te supără? Îţi place 
rachiul, nu este aşa? Recunoaşte că arzi de dorinţa să bei 
câteva sticle! Nu? 

În cursul acelei nopţi, în vreme ce jefe politico şi Torres 
pregăteau expediţia, sub ocrotirea întunericului, 
evenimentele luau un curs tot mai rapid la reşedinţa 
familiei Solano. După masă, bărbaţii, printre care se găsea 
şi Henry Morgan, socotit drept un membru al familiei, se 
retrăsese pe terasa cea mare spre a fuma şi a bea câte o 
cafea. În lumina difuză pe care o răspândeau razele lunii, 
observă miraţi un necunoscut care urca scara. 

— S-ar putea crede că este o fantomă, spuse Alvarado 
Solano. 

— Mi se pare prea gras pentru o fantomă, obiectă 
Martinez, fratele său geamăn. 

— Da; da, este o fantomă chinezească, în care poţi să-ţi 
înfunzi cu uşurinţă degetul, interveni şi Ricardo râzând. 


— Într-adevăr, este chinezul care ne-a scăpat de la 
păcatul căsătoriei, pe mine şi Leoncia, murmură Henry 
Morgan, recunoscându-l, la rândul său, pe Fiul Cerului. 

— Ah, da! Negustorul de secrete! exclamă Leoncia. Dacă 
nu ne mai aduce nici o noutate, voi fi dezamăgită. 

— Spune, ce doreşti, dragă prietene? întrebă Alesandro, 
cel mai în vârstă dintre fraţii Solano, cu un ton binevoitor. 

— Am un secret proaspăt... un secret atât de frumos... 
poate că voiţi să mi-l cumpăraţi. Nu? 

— Secretele tale nu sunt prea scumpe, stimabile, spuse 
Enrico. 

— Da, da! Este un secret scump, dar foarte preţios, 
stărui chinezul, sigur de sine. 

— Ia mai bine cară-te! îi porunci Enrico. Nu mai am ce să 
fac cu secretele tale. 

Yi Poon nu se clinti şi-i răspunse cu o voce plină de 
dulceaţă: 

— Odinioară, strălucite domn, aveaţi un frate tot atât de 
nobil ca şi dumneavoastră, pe senorul Alfaro Solano; dar 
vai! Într-o zi a fost găsit ucis cu un pumnal în spate. lată un 
minunat secret; nu este aşa? 

— Cum? Tu cunoşti cumva numele asasinului? strigă 
Enrico emoţionat. 

— Cât îmi oferiţi să vi-l spun? 

— Totul! Tot ce posed! exclamă bătrânul. Apoi, 
întorcându-se spre Alesandro, spuse: Dragul meu, înţelege- 
te cu acest ora - plăteşte-i cu generozitate, dacă îţi dă 
dovezi asupra a ceea ce susţine că ştie. 

— Dovezi? exclamă Yi Poon. Am un martor chiar; el l-a 
văzut pe asasin înfingând lama ucigaşă în spatele lui senor 
Alfaro. Numele său este... 

— Spune-l! Spune-l! gâfâi Enrico Solano. 

— Secretul acesta vă costă o mie de dolari în aur, spuse 
chinezul, cu glas mieros. 

Enrico, emoţionat cum era, uită că l-a însărcinat pe fiul 
său să încheie târgul. 


— Unde este martorulb strigă el. 

Yi Poon scoase un fluierat convenţional şi în curând 
apăru din umbră bătrânul peon sătul de rachiu, care, 
întocmai ca o a doua fantomă, se sui şovăind pe treptele ce 
duceau pe terasă. 


CAPITOLUL XXVI 


Francis îi dădu ordin lui Parker să-l deştepte la ora opt 
de dimineaţă. Când servitorul pătrunse în camera 
stăpânului său, călcând în vârful picioarelor, îl găsi pe 
acesta cufundat într-un somn adânc. După ce îi pregăti baia 
şi cele necesare pentru bărbierit, se înapoie în cameră şi 
privirea îi căzu pe pumnalul al cărui vârf era înfipt în lemnul 
mesei, ţinând fixate o scrisoare şi o fotografie. Privi un timp 
la acest aranjament ciudat şi apoi, fără să şovăie, ieşi pe 
coridor şi deschise uşa de la dormitorul doamnei Morgan. 
Când se încredinţă că tânăra femeie nu era în camera sa 
reveni şi îl scutură pe Francis. 

Tânărul deschise ochii şi chipul său păstră, pentru o 
clipă, uimirea unuia trezit brusc din somn; apoi, îşi reaminti 
de ordinul pe care îl dăduse servitorului său în ajun. 

— Este timpul să vă sculaţi, domnule, spuse Parker 
respectuos. 

— Această oră este totdeauna ceva neplăcut, mărturisi 
Francis zâmbind; apoi căscă, închise ochii şi continuă: 
Parker, mai lasă-mă numai un minut să mă odihnesc. Dacă 
adorm iarăşi, scutură-mă! 

Parker stărui însă cu încăpățânare: 

— "Trebuie să vă sculaţi imediat, domnule. Tare îmi este 
teamă că i s-a întâmplat ceva neplăcut doamnei Morgan. 
Ara constatat că nu se mai află în camera sa. Priviţi, vă rog, 
aici pe măsuţă, un bilet şi un pumnal care are să vă 
lămurească poate. 

Dintr-o săritură, Francis fu lângă măsuţă, privi pumnalul 
şi, după ce-l scoase, citi de mai multe ori micul bileţel scris 
în spaniolă, sperând să poată înţelege ceva. Erau numai trei 
cuvinte fără nici o explicaţie: „Adio pentru totdeauna”. 


Pumnalul înfipt între ochii Leonciei, acolo pe fotografie, 
făcu o impresie şi mai puternică asupra sa. În minte evoca 
scena clin locuinţa lacustră a reginei, când se aplecaseră cu 
toţii deasupra vasului magic de aur şi când într-o viziune de 
o clipă întrevăzuse faţa Leonciei cu un pumnal înfipt între 
ochi. 

Situaţia apărea destul de limpede. Încă din prima clipă, 
regina îşi manifestase gelozia faţă de Leoncia, iar acum, 
găsind până şi aici la New York, în camera soţului său, 
fotografia acestei nesuferite rivale, lovise într-un acces de 
furie imaginea cu pumnalul. Unde se găsea însă regina în 
prezent? Cu totul neştiutoare asupra felului cum se 
desfăşoară viaţa într-un mare oraş, ea care numea telefonul 
„sclavul cuvântului zburător”, iar Wall Street-ul drept 
„templul comerţului”, unde putuse oare să se ducă? Unde 
avea să-şi petreacă noaptea? Mai era oare în viaţă la ora 
aceasta? 

Imagini îngrozitoare, în care se amesteca morga, 
cadavre aruncate pe țărm de valurile mării şi alte scene tot 
aşa de macabre, trecură prin mintea tânărului. Parker îl 
readuse însă la realitate. 

— Cum aş putea să vă fiu de folos, domnule? întrebă el. 
Să chem la telefon agenţia Pinkerton? Tatăl dumneavoastră 
apela adesea la serviciile acestor detectivi... 

— Da, ştiu, îl întrerupse cu nerăbdare Francis. Tata avea 
preferinţă pentru un anumit detectiv... nu-i rețin numele... 
dumneata îl mai ştii? 

— Birchman, domnule, răspunse Parker pornind totodată 
spre uşă. Am să-l cham îndată spre a vă servi. 

Din clipa aceea, Francis, care începu căutarea soţiei sale, 
fu prins într-o serie de aventuri care îi descoperiră - lui, 
cetăţean din New York - un aspect al acestui centru 
cosmopolit, ce-i rămăsese cu totul necunoscut până atunci. 
Birchman nu se mărgini să cerceteze numai în interiorul 
New York-ului spre a o regăsi pe doamna Morgan ci, ajutat 


de vreo douăzeci de detectivi, îşi lărgi operaţiile până la 
Chicago şi Boston. 

Prins între lupta financiară. Împotriva inamicului 
necunoscut, care căuta să-l ruineze prin atacurile ce i le da 
în Wall Street şi numeroasele comunicări ce-l sileau să fugă 
dintr-un punct în altul al oraşului, spre a identifica 
persoanele printre care se presupunea că ar putea fi soţia 
sa, Francis duse o viaţă ce nu s-ar fi putut numi deloc 
monotonă. 

Uitase demult ce înseamnă să ia masa la ore regulate şi 
sfârşi prin a se obişnui să părăsească mâncarea în orice 
clipă sau să se scoale la orice oră, spre a răspunde la 
chemările urgente ale oamenilor lui Birchman. Detectivul 
era convins că doamna Morgan nu părăsise New York-ul. 

Francis fu nevoit să pătrundă în colţişoarele cele mai 
ascunse ale uriaşei metropole, în spitale şi chiar la morgă; 
regina rămânea totuşi dispărută. 

Între timp, bătălia din Wall Street continua cu o furie 
sporită. Duşmanul necunoscut al lui Francis ducea cu 
perseverenţă o luptă fără cruţare pentru ruinarea tânărului 
milionar şi Bascom se temea mai mult ca oricând de 
prăbuşire. 

— Cel puţin dacă am reuşi să împiedicăm ca acţiunile 
petrolului din 'lampico să fie şi ele smulse de uragan! 
spunea el abătut. 

— 'Tocmai pe aceste valori mă bazez spre a salva situaţia, 
răspunse Francis. Când toate celelalte investiţii ale mele 
vor fi pierdute, am să arunc această ultimă rezervă pe 
câmpul de luptă, tocmai atunci când se va părea că partida 
este pierdută. 

— Să presupunem că adversarul dumitale este destul de 
puternic să sfărâme şi această acţiune, cerând şi mai mult. 
Atunci, ce se va întâmpla? 

Francis ridică din umeri. 

— În cazul acesta, înseamnă ruina totală. Gândeşte-te 
însă că tatăl meu s-a ruinat de vreo şase ori înainte de a-şi fi 


consolidat definitiv averea. În acele clipe nu mai poseda nici 
o para. De ce, aşadar, să mă frământ? 


Leoncia devenea din zi în zi tot mai melancolică şi lipsită 
de energie. 'Toate sforţările fratelui său adevărat, Henry şi a 
tuturor din familia Solano nu reuşiră să o distreze. 

Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii săi. Se ridică, 
cobori scara cea mare de piatră. Străbătu grădina şi poate 
pentru a douăzecea oară de la plecarea lui Francis, porni 
pe poteca şerpuită care ducea la poalele colinei unde el îi 
vorbise. 

Urmase acelaşi drum pentru ajunge la țărm, când se 
urcase pe bordul vasului Angelique, în ziua aceea în care, 
luându-l pe Francis drept Henry, îl târâse în pădure spre a-l 
sustrage de la furia fraţilor Solano. 

Tânăra îşi reaminti apoi toate amănuntele în legătură cu 
cea de-a doua vizită a lui Francis, de muşcătura ceea 
pretinsă mortală, a şarpelui labarri şi apoi de leşinul său pe 
nisipul plajei. La adăpostul umbrelei sale, ea se aşeză chiar 
pe locul unde, atunci când îşi revenise în simţiri, îl văzuse 
pe tânărul necunoscut gata să sugă otrava din rană, după 
ce-i tăiase epiderma. Înţelese abia atunci că numai durerea 
ce-i fusese provocată prin acea tăietură o făcuse să-şi 
revină. 

Cufundată în noua sa durere, Leoncia nu observă trăsura 
care urca pe drumul de pe plajă şi nici pe femeia care 
cobori din vehicul şi înaintă pe jos, spre ea. Noua venită nu 
era alta decât regina, soţia lui Francis, care venise la San 
Antonio, iar de acolo închiriase o trăsură să o aducă la casa 
Solanilor. Avea o umbrelă deschisă, cu care se apăra 
împotriva razelor soarelui tropical. 

În timp ce stătea în picioare, în spatele Leonciei, regina o 
văzu pe aceasta scoțând din sân o mică fotografie pe care o 
privi îndelung; tânăra femeie recunoscu trăsăturile lui 
Francis şi fu cuprinsă de un puternic acces de gelozie. Pe 
loc, un pumnal străluci în mâna sa, dar iuţeala mişcării 


atrase atenţia Leonciei; ea se întoarse şi o recunoscu pe 
femeia din apropierea sa. Tristeţea îi era atât de mare, 
încât nu arătă nici o surprindere şi o salută pe soţia lui 
Francis Morgan cu aerul cel mai natural, ca şi când ar fi 
întâlnit-o numai cu o oră mai înainte. Chiar vederea 
pumnalului o lăsă nepăsătoare. Poate că dacă ar fi 
manifestat teamă sau surprindere, regina ar fi mers până la 
capăt cu actul său de răzbunare, dar faţă de aceste 
împrejurări, regina nu reuşi să facă altceva decât să strige 
stăpânită de mânie: 

— Eşti o femeie rea! O femeie afurisită şi demnă de 
dispreţ! 

Leoncia ridică din umeri şi se mulţumi să-i răspundă: 

— Ai face mai bine să-ţi ţii umbrela în dreptul soarelui 
spre a nu te bate razele lui la cap. 

Regina înaintă până în faţa ei şi o sfidă cu un aer plin de 
dispreţ şi de mânie reţinută, aşa cum numai o femeie 
geloasă poate arăta. 

— Spune-mi pentru ce? o întrebă, în sfârşit, Leoncia, 
după o lungă pauză. De ce sunt o femeie rea? 

— Fiindcă eşti o hoaţă, exclamă regina. Fiindcă tu, 
femeie căsătorită, ademeneşti bărbaţii altora. Pentru că eşti 
necredincioasă soţului tău, fie chiar numai cu inima, fiindcă 
până în prezent nu ţi s-a ivit ocazia să devii necredincioasă 
şi în fapte. 

— Nu sunt căsătorită, îi răspunse liniştită Leoncia. 

— Atunci eşti necredincioasă viitorului tău soţ. Nu 
trebuia să vă căsătoriţi a doua zi după plecarea noastră? 

— Nu voi avea nici un soţ, urmă Leoncia cu acelaşi glas 
liniştit. 

Chipul celeilalte femei exprimă o furie atât de intensă 
încât Leoncia o compară în sinea-i cu o tigroaică. 

— Cum, nu vei avea? strigă regina. Dar Henry Morgan? 

— Este fratele meu. 

— Cunosc însemnătatea acestui cuvânt, Leoncia Solano 
La New York, în faţa unor anumite altare, îngenunche 


credincioşi care spun despre toţi oamenii că le sunt fraţi 
sau surori. 

— Nu aşa. Tatăl său a fost şi propriul meu tată, îi explică 
plină de răbdare Leoncia, iar mama sa a fost şi mama mea. 
Suntem aşadar frate şi soră din naştere. 

— Dar Francis? Eşti oare şi sora lui? 

Leoncia îi făcu semn din cap că nu. 

— Atunci îl iubeşti pe Francis! o învinui regina. 

— Da, dar el îţi aparţine! 

— Nu-mi aparţine, fiindcă mi l-ai furat! 

Leoncia dădu uşor din cap şi apoi privi visătoare 
suprafaţa lucie a lagunei. După o lungă pauză, ea rosti cu 
voce obosită: 

— Ei bine, dacă voieşti, poţi crede cum ai spus. Crede ce 
pofteşti! 

— Am ghicit eu de la început! strigă regina. Tu ai o 
putere fascinatoare asupra bărbaţilor. Mi-ai vrăjit soţul într- 
atât, încât chiar atunci când este în braţele mele se 
gândeşte la tine. Ştiu bine că chiar în această clipă are 
imaginea ta în minte. 

Ultimele cuvinte, regina le pronunţă cu patima unei fiinţe 
ce are inima zdrobită de suferinţă. O clipă mai târziu, 
pumnalul îi alunecă din mână şi ea însăşi se prăbuşi în nisip 
lângă Leoncia, ascunzându-şi fata în mâini şi plângând cu 
disperare. Fără să-şi dea seama de ceea ce face, Leoncia 
încercă s-o mângâie. 

Peste câteva clipe, regina îşi recăpătă puţin calmul şi-i 
spuse cu hotărâre: 

— L-am părăsit pe Francis în clipa când am avut 
convingerea că te iubea pe tine. Am înfipt pumnalul meu în 
fotografia ta şi venisem cu gândul să te ucid. Văd însă că m- 
am înşelat. Aici nu este greşeala ta, nici a lui Francis, ci a 
mea. Nu am ştiut să-l cuceresc şi prin urmare eu sunt aceea 
care trebuie să dispară. Mai înainte însă, voiesc să mă 
întorc în Vale spre a-mi lua comoara. În clipa aceasta, 
Francis este hărțuit de griji, fiindcă duce lipsă de bani. Este 


pe punctul de a-şi pierde averea şi are nevoie de alta spre a 
şi-o salva. Sunt în posesia acestei averi şi nu am timp de 
pierdut. Pot conta pe ajutorul alor tăi? Este vorba de 
salvarea lui Francis! 


CAPITOLUL XXVII 


Astfel se întâmplă că Valea Sufletelor Pierdute fu 
invadată fără veste, din direcţii opuse, de către două 
expediţii care aveau acelaşi scop: să pună mâna pe 
comoară. Unul dintre cele două grupuri şi anume acela 
care înainta cel mai repede, se compunea din Regina 
Viselor, Leoncia, Henry şi Solanii. Dimpotrivă, grupul lui jefe 
şi Torres se mişca mult mai încet, deşi pornise înaintea 
celuilalt. Obstacolul cel mai greu de înlăturat se dovedise a 
fi, pentru acest grup, pătrunderea prin masivul muntelui, 
spre ţinutul din interiorul lui. Trebuise să întrebuinţeze o 
cantitate uriaşă de dinamită, pentru a deschide o cale prin 
piatra dură ca oţelul; iar când, în sfârşit, reuşiseră să-şi 
croiască un drum, constataseră că acesta ducea deasupra 
peşterii, aşa că fuseseră nevoiţi să mai arunce în aer un alt 
perete stâncos, pentru a provoca scurgerea apei din 
interiorul încăperii subterane. În cele din urmă, după ce 
trecuseră printre mumiile înmuiate în apă, din coridorul ce 
ducea la camera idolilor, trebuise să spargă din nou cu 
dinamită o altă deschizătură, pentru a intra în inima 
stâncilor, în Valea Sufletelor Pierdute. Trecând prin peştera 
idolilor, Torres avusese grijă să şterpelească ochii de rubine 
ai Chiei şi pe cei de smarald ai lui Hzatz.. 

În acest timp, aproape fără nici o piedică sau întârziere, 
regina şi însoțitorii ei pătrunseră în vale prin peretele opus 
al muntelui. Regina se dovedise că ştia drumul, prin 
cunoştinţele căpătate cu ajutorul oglinzii sale magice. Acolo 
unde fluviul trecea pe sub masele de piatră îşi părăsiră cu 
toţii bărcile şi după o cercetare amănunţită, descoperiră în 
stâncă o deschizătură ascunsă de ierburi sălbatice. Cu 
ajutorul frânghiilor pe care le aveau cu ei, îşi traseră bărcile 
pe panta abruptă a muntelui şi le duseră pe umeri prin 


interiorul gangului întortocheat, până când regăsiră cursul 
apei într-un loc unde râul subteran se lăţeau din nou şi 
îngăduia navigația. Din când în când, în locurile unde 
şuvoiul curgea prea repede, se urcau pe țărm şi legând 
bărcile una de alta, le târau pe lângă mal, acolo unde 
torentul trecea prin zonele întunecate, regina le arăta 
poteci ascunse făcute de mâna omului, pe unde îşi puteau 
transporta luntrile uşoare. 

— Să lăsăm bărcile aici, le spuse regina în cele din urmă 
şi însoțitorii săi se grăbiră să le fixeze lângă țărm, la lumina 
lămpilor electrice. 

— Ne apropiem de ultima parte a intrării subterane şi 
după ce o vom trece şi pe aceasta, vom ieşi la lumină printr- 
o mică deschizătură a stâncii, ascunsă vederii de ierburi şi 
plante agăţătoare. De acolo vom putea observa locul unde 
se aflau reşedinţa mea de lângă lac. Vom avea nevoie de 
frânghii, spre a ne cobori de pe stâncă, dar nu va fi prea 
greu, căci nu este mai înaltă de douăzeci metri. 

Henry, purtând o lampă electrică în mână, porni în frunte 
cu regina, în timp ce Enrico şi Leoncia mergeau la urma 
convoiul, supraveghind pe vâslaşii indieni şi peonii care-i 
însoțeau, ca nu cumva vreunul din ei să-i părăsească pe 
drum. Odată ajunşi la capătul coridorului, acolo unde 
trebuia să se găsească deschizătura ce da în vale, 
constatară că trecerea era oprită de o uriaşă grămadă, 
formată din nisip şi blocuri de piatră. 

— Cine a putut să facă aceasta? exclamă regina cuprinsă 
de mânie. 

După o scurtă cercetare, Henry o linişti. 

— Nu este decât o mică prăbuşire de stânci. Un strat 
superficial din structura muntelui s-a desprins şi a produs o 
alunecare, astfel că acest gang a fost înfundat pe o porţiune 
redusă. Cu ajutorul dinamitei pe care o avem cu noi, vom 
curâţi drumul cu uşurinţă. Din fericire, avem o cantitate 
suficientă de explozibil, pentru a îndeplini aceasta. 


Operaţiunea pentru croirea unei treceri se dovedi însă 
destul de obositoare şi dură restul zilei şi toată noaptea. 
Temându-se să nu provoace alte prăbuşiri, Henry nu 
îndrăzni să întrebuinţeze cantităţi mari de dinamită. A doua 
zi, cam pe la ora opt, observară strecurându-se în gangul 
subteran prima rază de lumină. Cu o nespusă grijă, 
continuară să lucreze cu sârguinţă, având tot timpul teama 
că s-ar putea produce alte surpări. Se socoteau aproape de 
capătul ostenelilor, când descoperiră că un bloc masiv de 
granit ce avea cel puţin zece tone, acoperea ieşirea. După 
sforţări zadarnice de a-l mişca, Henry se hotări să se 
folosească pentru ultima oară de dinamită şi să 
rostogolească stânca în vale. 

— Fără îndoială că cei din vale sunt în aşteptarea 
noastră, exclamă Henry râzând, căci au trecut mai bine de 
cincisprezece ore de când tot „ciocănim” la „uşă” fără a 
intra. 

Cu un gest hotărât, aprinse fitilul ce avea să provoace 
ultima explozie. 

Întreaga populaţie din Valea Sufletelor Pierdute era 
strânsă înaintea altarului Zeului Soare, la Casa cea Mare. 
Cu toţii îşi dădeau seama că oameni străini erau pe cale să 
pătrundă în domeniul lor ascuns şi acest fapt îi neliniştea. 
Într-atât de funestă fusese experienţa lor cu ultimii intruşi, 
atunci când locuinţa de lângă lac arse şi regina lor fusese 
pierdută pentru ei, încât acum se rugau Zeului Soare să nu 
le mai trimeată alţi oameni din lumea de dincolo de munţi. 
În urma sfaturilor date pe preotul lor, erau hotărâți să ucidă 
numaidecât, fără nici o vorbă, pe oricine ar pătrunde în 
interiorul lor. 

— Chiar pe Da Vasco să-l omorâţi, le strigase marele 
preot. 

— Chiar pe Da Vasco! răspunseră într-un singur glas 
Sufletele Pierdute, ca un ecou de ură şi răzbunare. 

Erau înarmaţi cu lănci, măciuci şi arcuri cu săgeți; şi în 
timp ce aşteptau în faţa altarului, continuau să se roage 


fierbinte zeului lor. La intervale scurte, soseau iscoade din 
spre lac, aducând ştiri că muntele continua să răsune de 
bubuituri, dar că nici un străin nu apăruse, încă din el. 

Fetiţa aceea de zece ani, care vorbise cu Leoncia, era 
numai ochi şi urechi, pândind cu pasiune sosirea 
năvălitorilor. Atenţia sa era îndreptată spre direcţia opusă 
peretelui stâncos de lângă lac, cu toate că nimeni nu se 
aştepta să vină cineva din această parte. 

— Da Vasco! strigă ea deodată. Da Vasco! 

Toate privirile se îndreptară spre locul indicat de fetiţă şi 
văzură la o distanţă de vreo treizeci de metri apărând pe 
Torres, jefe şi însoțitorii lor. Torres purta şi de data aceasta 
coiful ce-l luase de la strămoşul său din coridorul munţilor. 
Fură primiţi însă cu o ploaie de săgeți, care avu drept 
rezultat că doi dintre noii sosiți căzură străpunşi la pământ. 
După valul de săgeți, Sufletele Pierdute porniră cu toţii la 
atac, în timp ce carabinele albilor deschiseră focul lor 
ucigător. Atât de neaşteptat fu însă asaltul indigenilor, atât 
de repede executat şi pe o distanţă atât de mică, încât, deşi 
mulţi căzură ciuruiţi de gloanţe, majoritatea ajunseră lângă 
invadatori şi se dezlănţui o luptă disperată, corp la corp. 
Acum, avantajul armelor de foc era aproape inexistent şi 
intruşii cunoscură efectul ucigător al suliţelor şi bâtelor 
grele ce străpungeau piepturile şi zdrobeau craniile. 

În cele din urmă, tot armele civilizaţiei se dovediră mai 
puternice, mai ales revolverele cu care se putea împuşca în 
cea mai deasă încăierare. Supraviețuitorii rămaşi dintre 
Sufletele Pierdute, o luară la fugă, dar dintre năvălitori, 
jumătate erau căzuţi pentru totdeauna la pământ, căci 
femeile Sufletelor Pierdute „avuseseră grijă” de cei răniţi. 
Jefe înjura cuprins de furie şi durere din cauza unei săgeți 
ce-i perforase braţul şi nu se potoli decât după ce Vincente 
îi tăie minerul împănat şi i-o smulse din rană. 

Torres scăpase numai cu un umăr zdrelit în urma unei 
lovituri de măciucă; dar uită de durerea vie ce o simţea, la 


vederea marelui preot ce-şi dădea sufletul cu capul în poala 
micuţei fete. 

De vreme ce nu mai erau stânjeniţi de nici un rănit, 
Torres şi jefe conduseră pe cei rămaşi în viaţă spre lac; 
ajunşi aici, îl ocoliră, trecând de partea cealaltă unde erau 
ruinele fostei reşedinţe a reginei. Numai nişte stâlpi 
carbonizaţi ce răsăreau din apă mai arătau locul unde 
fusese odinioară locuinţa regală. Torres rămase dezamăgit 
în faţa acestui spectacol; jefe însă era furios. 

— Iată, chiar în acest loc era casa unde am văzut lada cu 
nestemate! exclamă Torres în cele din urmă. 

— Am pornit să vânăm iluzii! mormăi jefe. Senor Torres, 
totdeauna am bănuit că eşti un prost; acum văd că nu m-am 
înşelat. 

— De unde voiai să ştiu că locuinţa a fost arsă până în 
temelii? încercă Torres să se apere. 

— Trebuia să ştii, dumneata care eşti atât de deştept în 
toate ocaziile, îl ironiză jefe. Ah, dar nu mă poţi păcăli pe 
mine. le suspectez demult. le-am văzut cum ai furat 
rubinele şi smaragdele din ochii idolilor de piatră. Cel puţin 
acestea le vei împărţi cu mine şi chiar acum! 

— Stai, stai; ai puţină răbdare, îl rugă Torres. Mai întâi să 
facem cercetări. Desigur că vom împărţi între noi pietrele 
scumpe ce le-am luat de la statuile mayaşe, dar cât de 
neînsemnate sunt acestea în comparaţie cu adevărata 
comoară! Era o casă şubredă, fragilă. Poate că lada cu 
nestemate a căzut în apă fără ca focul să-i fi adus vreo 
stricăciune... şi apa nu face nici un rău pietrelor scumpe! 

Jefe dădu ordin jandarmilor săi să intre în apa deasupra 
căreia fusese clădirea de lemn, pentru a căuta cufărul cu 
comoara. Oamenii se executară şi, având grijă să nu fie 
prinşi de undele repezi ale vârtejului. Începură să 
răscolească în apa puţin adâncă şi murdară de lângă țărm. 
Augustino cel tăcut fu cel care descoperi, ascunzătoarea, 
aproape de mal. 


— Stau pe ceva, anunţă el înălțându-se din apa ce de abia 
îi ajungea până la genunchi. 

Torres se aruncă în lac şi pipăi în grabă conturul 
obiectului de sub picioarele jandarmului. 

— Este lada cu nestemate, sunt sigur, declară el cu glasul 
tremurând de emoție. Veniţi cu toţii aici şi scoateţi-o afară 
pe țărm pentru a o putea cerceta! 

După ce operaţiunea fu îndeplinită şi când se aplecă să 
deschidă capacul lăzii, jefe îl opri. 

— Intraţi în apă cu toţii, comandă el oamenilor săi. Mai 
sunt câteva cufere ca acesta şi expediţia noastră ar fi 
aproape zadarnică dacă nu le-am găsi pe toate. Un singur 
cufăr nu va ajunge ca să acopere nici cheltuielile de drum! 

Numai după ce ultimul, jandarm intrase în lac, deschise 
Torres capacul. Jefe rămase împietrit de uimire; privea cu 
ochii măriţi de încântare şi murmura cuvinte nearticulate. 

— Ei, acum crezi că ţi-am spus adevărul? izbucni Torres 
cu satisfacţie. Este un tezaur nepreţuit! Acum suntem cei 
mai bogaţi oameni din Panama; dar ce spun eu?... Din 
lumea întreagă! Aceasta este comoara Mayaşilor, de care 
am auzit povestindu-se când eram copii. Strămoşii noştri 
visau să pună mâna pe ea. Conquistadorii n-au reuşit s-o 
găsească. Şi acum este a noastră... a noastră! 

Pe când cei doi priveau  extaziaţi  scânteierea 
nestematelor, jandarmii se târâră afară din apă, formând pe 
nesimţite în spatele lor un semicerc. Rămaseră tăcuţi şi 
priviră, la rândul lor, sclipirea pietrelor, buimăciţi de atâta 
bogăţie. Nici jefe, nici lorres nu erau conştienţi de 
jandarmii care se strânseseră lângă ei, dar nici aceştia nu-şi 
dădură seama că Sufletele Pierdute se strecurau pe furiş 
spre ei, venind din spate. Aşa se întâmplă că atunci când 
atacul, fu dezlănţuit, cei din jurul comorii priveau fascinaţi 
pietrele strălucitoare, fără să ştie că moartea îi pândeşte de 
aproape. 

Săgeţile sunt mortale, mai ales când pornesc, de la o 
distanţă scurtă şi când a fost timp suficient pentru a se ochi 


ţinta în linişte. Două treimi dintre cei care descoperiseră 
comoara, căzură la pământ ca trăsniţi. Vicente, care se 
întâmplase să fie în dreptul lui Torres, fusese străpuns de 
două sulițe şi cinci săgeți. Puţinii supraviețuitori ai acestui 
atac neaşteptat, de abia mai avură vreme să pună mâna pe 
carabine şi să se întoarcă spre duşmani, când aceştia se 
năpustiră asupra lor cu suliţele şi măciucile ridicate. În 
încăierarea ce urmă, Rafael şi Ignacio, doi dintre jandarmii 
care luaseră parte la aventura din jungla Juchitanului, 
căzură îndată. Şi, ca de obicei, femeile Sufletelor Pierdute 
„avură grijă” ca duşmanii răniţi să nu mai rămână mult 
timp... răniţi. 

Sfârşitul lui jefe şi al lui 'Iorres era o chestiune doar de 
câteva secunde, când, brusc, o bubuitură ca de tunet, ce 
răsună din munte, urmată de o surpare de roci şi de pietre, 
întrerupse lupta. Puţinii băştinaşi, care mai rămăseseră în 
viaţă, fugiră cuprinşi de panică, pentru a se pune la adăpost 
în stufişuri. Jefe şi Torres, singurii care mai rămăseseră în 
picioare, îşi îndreptară privirile spre peretele stâncos unde 
se mai vedea încă fumul ieşind prin deschizătura provocată 
de explozie; din ea apărură, în lumina soarelui, Henry 
Morgan şi regina. 

— Ai grijă de femeie, îi strigă jefe rânjind lui Torres. Eu 
mă răfuiesc cu blestematul de Morgan... 

Cele două carabine se ridicară şi împuşcăturile porniră 
deodată. Torres, deşi un trăgător neexperimentat, îşi 
trimese proiectilul drept în pieptul reginei. Jefe însă, 
campion de tir şi posesor al mai multor medalii, îşi greşi 
complet ţinta. În clipa următoare, glontele tras din carabina 
lui Henry îl izbi în încheietura mâinii şi pătrunzându-i de-a 
lungul antebraţului, îi ieşi prin cot, făcându-l să scape arma 
din mână; îşi dădu seama că niciodată nu va mai fi capabil 
să ţină în mâna sa dreaptă o armă de foc. 

Cu toate acestea, Henry nu putea trage bine. leşit brusc 
din întunecimea coridorului unde stătuse o zi întreagă, ochii 
săi nu putură să se obişnuiască atât de repede, cu lumina 


orbitoare a soarelui. Prima împuşcătură fusese norocoasă; 
cele care urmară nimeriră însă pământul din preajma lui 
jefe şi 'Torres, care se întoarseră şi alergară înnebuniţi de 
frică spre stufişuri. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce jefe, care era rănit, 
încetinise fuga, mergând mai încet urmat de Torres, acesta 
din urmă văzu o femeie din Valea Sufletelor Pierdute, sărind 
din dosul unui copac şi strivind capul lui jefe cu un bloc de 
piatră ce-l aruncase cu ambele mâini, din toată forţa. Torres 
o împuşcă îndată, apoi, cuprins de oroare, îşi făcu cruce şi 
porni grăbit mai departe. Din spate, se auzeau de departe 
strigătele lui Henry şi ale fraţilor Solano, care îl urmăreau; 
Torres îşi aminti de cele ce văzuse în Oglinda Lumii, despre 
sfârşitul său şi se întrebă dacă se apropiase acum. Totuşi, 
din câte îşi aducea aminte, deşi privise foarte puţin în 
Oglinda Magică, locul văzut acolo nu se asemăna cu 
împrejurimile în care se afla. Aici era vegetaţie şi umbra 
răcoroasă a copacilor, pe când în imaginea din oglindă i se 
arătase stâncă aridă presărată cu oseminte de animal 
scăldate în razele arzătoare ale soarelui. Un val de nădejde 
îi năpădi inima la acest gând. Poate ca sfârşitul său nu-i era 
pregătit pentru astăzi, poate că nici pentru anul acesta. 
Cine putea şti? Era posibil să mai treacă douăzeci de ani 
până să-i sosească ora fatală! 

leşind din junglă, ajunse pe o râpă formată din lavă 
demult împietrită. Aici nu lăsă nici o urmă în fuga sa; îşi 
continuă drumul din nou prin junglă, convins că steaua sa 
norocoasă îl va ajuta să scape de prigonitori. În timp ce 
înainta grăbit, începu să-şi făurească un plan spre a se 
salva. Îşi va găsi mai întâi o ascunzătoare bună unde să 
rămână până ce se întuneca. Pe urmă, se va întoarce la lac, 
ocolind locuinţele indigenilor. Odată ajuns acolo, nimic şi 
nimeni nu-l mai putea opri. Nu avea decât să se arunce în 
vârtejul ale cărui unde îl va duce spre libertate. Călătoria 
subterană nu-i producea nici o teamă, fiindcă o mai făcuse 
odată. Revăzu, în imaginaţia-i aprinsă, peisajul plăcut al 


râului Gualaca, ţâşnind de sub stânci, la lumina 
binefăcătoare a zilei şi apoi curgând lin spre mare. La urma 
urmelor, tot se alegea cu ceva din această expediţie, căci 
purta la el rubinele şi smaraldele enorme ce fuseseră mai 
înainte ochii lui Hzatzl şi ai Chiei. Acestea singure 
reprezentau o avere importantă. Ce dacă nu reuşise să 
pună mâna pe comoara Mayaşilor, pentru a deveni cel mai 
bogat om din lume? Era destul de mulţumit şi cu noua-i 
situaţie. Tot ce dorea acum, era lăsarea cât mai repede a 
nopţii şi o ultimă avântare în apa torentului subteran, ce 
avea să-l ducă spre libertate! 

Tocmai în acea clipă, când imaginea scăpării sale îi 
umplea conştiinţa, făcându-l să nu fie atent pe unde merge, 
călcă în gol şi se prăbuşi. Nu însă în vârtejul apelor, ci de-a 
lungul unui perete stâncos abrupt. Atât de alunecos era 
terenul, încât continuă să se prăvălească spre fundul 
prăpastiei, deşi reuşise să se întoarcă în drum cu faţa în jos 
şi să se agaţe disperat, cu mâinile şi picioarele, de suprafaţa 
lucie a stâncii. Cu toate sforţările sale, nu reuşi însă decât 
să-şi mai încetineze coborârea, nicidecum s-o oprească. 

În cele din urmă, ajunse în fund şi rămase câtva timp 
ameţit. Când îşi reveni în simţiri, îşi dădu seama mai întâi că 
mâna i se sprijinea pe ceva de o formă ciudată. Ar fi putut 
jura că degetele sale pipăiau conturul unor dinţi. Un fior îi 
străbătu corpul şi deschise ochii; apoi, adunându-şi curajul, 
îndrăzni să privească obiectul. Oftă îndată cu uşurare. Într- 
adevăr, erau dinţii unei fălci albite de vreme, dar făcuseră 
cândva parte din făptură pământească a unui porc. 
Împrejur erau împrăştiate şi alte oseminte pe care se oprise 
corpul său după cădere şi care, la o examinare atentă, se 
dovediră a fi de porci şi alte animale mai mici. 

Unde mai zărise el astfel de oseminte răspândite pe un 
teren de granit? Se gândi puţin şi îşi aminti de Oglinda 
Magică a reginei. Privi în jurul său. Ah, Dumnezeule! Locul 
unde se afla avea exact acelaşi aspect ca şi cel întrezărit în 
Oglinda Lumii! Îl recunoscu de la prima aruncătură de ochi! 


Era ca o pâlnie uriaşă de piatră, cu pereţii alunecoşi şi 
abrupți, a cărei margine se vedea la o înălţime de aproape o 
sută de metri; Torres îşi dădu seama că nici o vietate nu s-ar 
fi putut urca pe stânca aceea netedă şi lucioasă, spre a 
putea ieşi afară. 

Gândul că i-a venit sfârşitul, îl făcu să sară în picioare, 
cuprins de panică şi să privească disperat împrejur. 
Adâncitura în care se găsea îi aminti de gropile ce le fac în 
nisip anumiţi păienjeni uriaşi, care apoi aşteaptă plini de 
răbdare în fundul lor să le alunece câte o victimă în cuib. 
Imaginaţia lui stârnită de groază îl făcuse să se gândească 
la posibilitatea ca şi în fundul acestei adâncituri stâncoase 
să fie un astfel de monstru uriaş ce putea sări dintr-o clipă 
într-alta asupra-i pentru a-l devora. Dar nimic de acest fel 
nu se întâmplă. Fundul puţului conic avea un diametru de 
peste cinci metri şi era acoperit în întregime de oseminte: 
până la ce adâncime mergeau acestea, nu putea şti. „Oare 
de ce au făcut străvechii Mayaşi o astfel de groapă 
îngrozitoare?” se întrebă el; era convins că puţul de piatră 
nu se formase în urma unui proces natural. 

Mai înainte de venirea nopţii, încercă în repetate rânduri 
să se urce pe pereţii puţului, dar se convinse că era ceva 
imposibil. În timpul pauzelor ce le făcea pentru a se odihni, 
se cuibărea în locul unde se formase umbră; inima îi 
palpita, iar buzele îi erau uscate de arşiţă şi sete. În timpul 
nopţii, se trezea din când în când din toropeală, 
frământându-şi mintea zadarnic, pentru a găsi o soluţie 
salvatoare. După câte se vedea, singura cale de scăpare o 
formau pereţii netezi ai puţului conic; ori, acest drum era 
imposibil pentru el. Privea cuprins de groază la zorile ce 
începeau să se ivească, anunțând răsăritul astrului zilei, ce 
devenea tot mai arzător; îşi dădu seama că nici un om nu ar 
fi fost în stare să supravieţuiască după o şedere de zece ore 
sub razele necruțătoare ale soarelui. Ştia ce-l aşteaptă. Mai 
înainte de căderea nopţii următore, ultima picătură de apa 


din corpul său ar fi fost evaporată, lăsându-l ca pe o mumie 
uscată de arşiţă. 

Odată cu venirea zilei, teroarea de care era cuprins 
deveni mai puternică, făcându-l să se gândească plin de 
disperare la posibilitatea unei salvări; încetul cu încetul, 
mintea sa aprinsă reuşi să formuleze o teorie simplă. De 
vreme ce nu putea să se urce pe pereţii alunecoşi pentru a 
ieşi afară din capcană, atunci singura speranţă de scăpare 
nu er-a decât să caute un drum care să ducă în jos. Prost ce 
era! Dacă i-ar fi venit mai curând acest gând, ar fi putut 
lucra în timpul nopţii, când atmosfera era răcoroasă; acum 
trebuia să se ostenească sub căldura tot mai copleşitoare a 
zilei. Începu să scobească printre oseminte, cu acea energie 
pe care numai disperarea şi teama o pot da. Desigur că 
trebuia să existe o ieşire prin fundul pâlniei de piatră. Astfel 
cum putea fi atât de uscată? Dacă n-ar fi fost o astfel de 
scurgere, fundul ar fi trebuit să fie plin de apa strânsă de la 
ploile torențiale atât de dese în acest ţinut! Era un prost că 
nu se gândise la aşa ceva. De trei ori prost! 

Scobi într-o parte a peretelui de piatră, aruncând ceea ce 
scotea de acolo în partea opusă. Atât de înfrigurat râcâia, 
încât îşi zdreli unghiile şi vârfurile degetelor până la sânge. 
Dorinţa de a trăi era însă puternică în el şi ştia că ducea o 
întrecere pe viaţă şi pe moarte cu razele ucigătoare ale 
soarelui. Cu cât groapa ce o făcea devenea mai adâncă, cu 
atât terenul devenea mai tare, aşa că fu nevoit să se 
servească de ţeava carabinei, pentru a săpa mai întâi şi apoi 
să scoată cu mâinile pământul amestecat cu pietre şi oase. 

Mai erau câteva ore până la amiază şi era cât pe-aici să 
renunţe la munca sa zdrobitoare, sleit de puteri şi ameţit de 
arşiţă şi sete, când deodată făcu o descoperire. Pe 
porţiunea de zid ce o liberase prin săpăturile sale, dădu 
peste începutul unei inscripţii, ce fusese săpată cândva în 
mod rudimentar cu vârful cuţitului. Cuprins de speranţă, 
continuă să scobească repede cu amândouă mânile, 
aruncând în spatele său, printre picioarele desfăcute, ceea 


ce scotea din gaură, întocmai cum râcâie pământul un 
câine. 

În sfârşit, inscripţia deveni clară, astfel că îi fu cu putinţă 
s-o citească: 

Eu, Peter McGill din Glasgow, am scăpat din Puţul 
Lacului prin gangul pe care l-am descoperit săpând în jos. 

Un coridor! Trebuie că se afla sub inscripţie! 'Torres lucra 
acum cu furie. Atât de murdar era, încât făcea impresia 
unui animal ciudat, cu patru picioare, ce trăieşte sub 
pământ. Pulberea îi intra în ochi şi în nări, silindu-l să iasă 
din când în când afară din groapă, tuşind şi strănutând, 
pentru a respira aerul ceva mai curat de acolo. În două 
rânduri leşină chiar; dar soarele ce se ridicase acum 
ameninţător, drept deasupra capului, îl sili să intre iarăşi în 
groapă. 

Cu mare greutate dădu, în cele din urmă, de începutul 
coridorului subteran; dar nu continuă să scobească mai 
departe, ci se grăbi să se pituleze în spaţiul său îndeajuns 
de larg, pentru a putea sta în el, la adăpost de razele 
nemiloase ale soarelui. Răceala şi întunericul de aici îl mai 
liniştiră şi bucuria ce-l cuprinse la gândul că era pe cale să 
scape, îl făcu să leşine pentru a treia oară. 

Când îşi reveni în fire, începu să mormăie un cântec de 
mulţumire, născocit de o minte pe jumătate înnebunită şi se 
târi de-a lungul coridorului. Acesta era atât de scund încât 
nici un pitic n-ar fi fost în stare să stea drept în el. De-a 
lungul său erau presărate tot felul de oseminte ce-i zgâriau 
mâinile şi genunchii până la os. După ce se târi astfel vreo 
cincizeci de metri, începu să întrezărească lumina zilei. Cu 
cât se apropia însă de libertatea mult dorită, cu atât înainta 
mai încet, căci forţele nu-l mai ajutau şi se apropia de 
sfârşirea totală. Torres ştia că această sleire de puteri nu 
era pricinuită nici de sforţările fizice, nici de lipsa hranei, ci 
de setea nesatisfăcută ce-l chinuia. Apă, câteva înghiţituri 
de apă era tot ceea ce-i lipsea pentru a-şi recăpăta forţele... 
Şi aici nu era nici pic de apă. 


Lumina devenea. Tot mai puternică şi mai apropiată. 
Observă că terenul se lăsa în jos cu cât înainta şi prin 
aceasta, drumul era mai uşor. Panta îl făcu să se târască 
mai repede spre locul de unde venea lumina. Aici, 
maldărele de oseminte erau mai mari; cu toate acestea nu 
dădu nici o atenţie acestui amănunt, fiind prea extenuat şi 
prea obişnuit cu ele, pentru a-i mai putea atrage atenţia. 

Cu privirile împăienjenite, Torres văzu în curând 
coridorul devenind tot mai strâmt din toate părţile, întocmai 
ca o pâlnie întoarsă. Avea aparenţa unei uriaşe curse de 
şoareci, iar Torres - el însuşi şoarecele - cu capul înainte, 
era pe punctul de a se avânta în necunoscut. Înainte de a 
merge mai departe, nenorocitul se întrebă dacă 
deschizătura luminoasă care promitea libertatea nu era 
cumva prea strâmtă pentru a îngădui corpului său să 
treacă. lemerile sale nu cerură prea multă vreme spre a se 
dovedi întemeiate. Târându-se peste un schelet omenesc, el 
nu reuşi nimic altceva decât să-şi bage capul prin 
deschizătură. Soarele îi ardea fruntea cu razele sale de foc, 
iar ochii îi contemplau orizontul larg, dar restul corpului 
său rămânea prizonier în stâncă. 

Cea mai îngrozitoare tortură era că numai la vreo sută 
de metri depărtare de unde se găsea, curgea un pârâu 
mărginit de arbori şi de poieni înverzite. Mai multe vaci din 
speța aceea pitică pe care o văzuse în Valea Sufletelor 
Pierdute şedeau, cu aerul lor melancolic, în apa limpede ce 
le ajungea până la genunchi. Din vreme, în vreme, în 
mişcări leneşe, îşi mişcau membrele sau coada spre a 
alunga muştele supărătoare. Proastele! De ce nu beau ele 
apa, acel lichid minunat şi proaspăt, care le curgea pe la 
nas? 

Brusc, neliniştii de ceva, animalele întoarseră capetele, 
spre mal, de unde se auzea zgomot. Un cerb cu coarne 
enorme ieşi dintre arbori şi se apropie. Se aplecă uşor spre 
apă şi sorbi lichidul rece, cu nesaţ. Era prea mult pentru 
Torres. Scoase un strigăt de nebunie atât de înfiorător încât 


nu şi-ar fi recunoscut propria-i voce, dacă ar fi fost în stare 
normală. Cu o puternică sforţare şi cu riscul de a-şi smulge 
urechile din rădăcini, îşi trase capul din mica deschizătură 
şi căzu leşinat peste scheletul de sub el. 

Două ore mai târziu, Torres îşi reveni în simţiri şi văzu că 
se găseşte cu faţa-sprijinită pe craniul alb al scheletului. 
Ochii săi căzură pe un cuţit ruginit al cărui vârf îndoit şi 
tocit dovedea că folosise la săparea inscripţiei găsite mai 
înainte. Torres înţelese şi disperarea ce îl năpădi îl făcu să-şi 
piardă cu totul minţile. 

— Ah! Peter McGill! mormăi el. Peter McGill din Glasgow, 
ai fost un ticălos, m-ai trădat până la urmă. Poftim, ia-ţi 
răsplata! Na-ţi pe asta! Şi pe asta! 

În timp ce urla scos din minţi, înfigea cuțitul cel mare şi 
greu în osul subţire al craniului. Praful din ceea ce 
odinioară fusese locul de adăpost al gândirii lui Peter McGill 
se ridică la nasul lui Torres, mărindu-i furia. În setea-i de 
răzbunare, el smulse scheletul de la pământ şi îl făcu să 
zboare în ţăndări, lovind oasele de stâncă şi umplând 
spaţiul strâmt, cu ultimele vestigii ale fostului cetăţean din 
Glasgow. 

Când îşi reveni din sleirea în care îl lăsase furia sa, Torres 
scoase iarăşi cu multă greutate capul prin deschizătura cea 
strâmtă pentru a contempla splendoarea plină de lumină a 
unui fermecător apus de soare. 

Întocmai ca un şobolan în cuşcă, Torres, prins de gât în 
invenţia diabolică a vechilor Mayaşi, văzu dispărând lumina 
zilei. Conştiinţa sa se pierdu în întunericul morţii şi 
pământul îl prinse în sânul său, alături de oasele sfărâmate 
ale lui Peter MCcGIII. 

Afară, în apă, vacile continuau să dea din coadă şi peste 
puţin, cerbul care fusese mai înainte întrerupt de ia 
adăpare, prin strigătul lui Torres, reveni liniştit şi-şi cufundă 
botul în apa limpede. 


CAPITOLUL XXVIII 


Nu fără motiv, jucătorii de bursă şi bancherii americani îi 
dăduseră lui Regan porecla de „Lupul din Wall Street”. 
Deşi, în general, acesta era un om prudent, se avânta totuşi 
câteodată în speculaţiuni mari; i se întâmplase chiar, în 
decursul lungii sale cariere, să provoace de şase ori panică 
în cercurile financiare şi de fiecare dată să se aleagă cu mai 
multe milioane de dolari câştig personal. Micile operaţiuni 
financiare nu-l interesau. Rămânea la o parte ani întregi, 
până când adversarii săi îl dădeau uitării, crezând că 
bătrânul lup nu mai era capabil să-şi plămăduiască 
loviturile. Apoi, el reapărea pe neaşteptate în mijlocul lor şi 
cu iuţeala unui ciclon zguduia şi năruia cele mai mari averi. 
Ştia să-şi studieze acţiunile şi le rumega în umbră vreme 
îndelungată, astfel ca atunci când trecea la fapte, nimic să 
nu-l oprească sau să-l facă să şovăie. 

Tot după metoda sa, provocase şi grăbise căderea lui 
Francis Morgan. Numai că de data aceasta era vorba de o 
răzbunare întârziată... împotriva unui mort - şi nicidecum 
de dorinţa-i nestinsă să se îmbogăţească. Ura sa nu se 
îndrepta împotriva lui Francis ci a tatălui acestuia. Timp de 
opt ani, el aşteptase ocazia să-l atace pe bătrân, dar R. M. 
M. (Richard Martin Morgan), numit şi „Leul din Wall 
Street”, nu se lăsase niciodată surprins. În prezent, Regan 
lovea în fiu, spre a-l atinge pe tată, dincolo de mormânt. 

Ura şi dorinţa sa de răzbunare nu aveau nimic 
îndreptăţit la bază. Încercase prin toate mijloacele să-i facă 
rău bătrânului Morgan, fără să-şi dea seama că, acesta îi 
ghicise planurile întunecate. Mai mult, Morgan-tatăl nu 
numai că văzuse totdeauna clar în jocul lui, dar trecuse 
chiar la represalii împotriva duşmanului său, care căuta să 
rămână ascuns. Dacă Regan şi-ar fi dat seama că celălalt 


era în curent cu josnicia sa, ar fi primit loviturile fără a se 
mai gândi la răzbunare. Socotindu-l însă pe Morgan tot atât 
de ticălos pe cât era el, îşi închipuia că fusese înşelat de 
acesta, fără nici o provocare din partea sa şi atunci se 
hotărâse să distrugă cu orice preţ averea familiei Morgan. 

I-au fost necesari lui Regan peste doi ani, spre a-şi atinge 
scopul, doi ani în cursul cărora se informă până şi asupra 
celei mai neînsemate valori din patrimoniul lui Francis 
Morgan. La câteva dintre societăţile unde Francis era unul 
dintre principalii acţionari, Regan reuşise să ajungă el 
însuşi preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului de 
administraţie şi prin aceasta, stăpân pe soarta tânărului. 
Cea mai mare parte din averea lui Francis era însă învestită 
în petrolul din Tampico. Trebuia deci lucra cu multa 
prudenţă, căci Regan nu avea nici un interes în această 
afacere, neposedând decât vreo douăzeci de mii de acţiuni. 
Petrolul din lampico era, cum s-ar spune, proprietatea 
particulară a lui Francis Morgan, o afacere în care nu erau 
interesaţi decât un număr dintre prietenii săi intimi. Era 
aşa dar indicat ca această afacere să fie lovită ultima, spre a 
desăvârşi ruina tânărului financiar. 

Scăderea unor anumite valori devenise îngrozitoare şi 
nimeni, în afară de câţiva iniţiaţi, nu-şi imagina că singur 
Regan era acel care conducea jocul. 

Faptul care mărea nehotărârea şi paraliza iniţiativele lui 
Bascom, agentul lui Francis, era atacul din umbră, lipsa 
unui obiectiv vizibil în felul de a acţiona al adversarului său. 
Simţea numai şi apoi constată, că toate valorile lui Francis 
scădea metodic şi fără întrerupere, astfel că uriaşa lui avere 
se zdruncina chiar de la bază. 

Tocmai atunci începură a se răspândi şi zvonuri că va 
izbucni războiul; în numeroase ţări, ambasadorii îşi 
pregăteau paşapoartele şi jumătate dintre naţiunile de pe 
glob se înarmau şi mobilizau cu înfrigurare! 

Spre ai da lovitura de graţie, Regan alese tocmai această 
clipă în care bursa fremăta, gata să intre în panică la cea 


mai mică alarmă. Când, prin informaţii şi acţiuni riscante, 
porni cu un mare număr de acţiuni şi panta scăderilor, un 
număr de financiari se lăsară antrenați aproape fără voia 
lor de către Regan şi fără a şti împotriva cui era îndreptat 
atacul acestuia. Jucau aşa numai cu speranţa că vor câştiga 
şi credeau că Regan urmărea acelaşi scop. 

Zi după zi, loviturile dale de grupul Regan erau tot mai 
aspre. În curând, scăderile valorilor de bursă provocară un 
adevărat dezastru pentru Francis, ale cărui acţiuni erau de 
mai înainte într-o situaţie proastă. Regan mai cruța încă 
petrolul din Tampico, singura valoare care se menținea 
fermă în mijlocul panicii generale; el aştepta prilejul potrivit 
când Francis, în întregime strâmtorat, va fi silit să arunce 
pe piaţă şi aceste ultime titluri spre a compensa cel puţin în 
parte celelalte pierderi. 

— Doamne, Dumnezeule! 

Bascom îşi sprijinea obrazul într-o mână, făcând o 
strâmbătură, ca şi când l-ar fi durut măselele. 

— Oh, Doamne! Doamne! repetă el. Piaţa merge cu paşi 
repezi spre prăpastie, târând după ea şi Tampico 
Petroleum. Ce prăbuşire! Cine ar fi putut bănui! 

Francis, aşezat la biroul lui Bascom, mai ţinea în colţul 
gurii o ţigară fină, fără a observa că era stinsă. 

— Am impresia că asistăm la soldarea mărfurilor rămase 
într-un magazin general mistuit de incendiu, spuse tânărul. 

— Se va termina, răspunse Bascom. Mâine de dimineaţă 
la ora aceasta, totul va fi terminat... vei fi ruinat şi eu de 
asemenea, sfârşi el, uitându-se la pendulă. 

Francis privi la rându-i cadranul alb. Era ora prânzului. 

— Aruncă pe piaţă ultimul pachet de acţiuni ale 
petrolului Tampico, spuse el, în felul acesta vom putea să 
rezistăm până mâine de dimineaţă. 

— lar mâine ce se va întâmpla? întrebă agentul său de 
schimb. Ce va fi când vom da de fund şi când chiar oamenii 
de serviciu vor începe să-şi vândă titlurile ce le posedă? 

Francis ridică din umeri. 


— Ştii bine, spuse el, că am ipotecat casa, domeniul 
Dreamwold şi vila de la Adirondack până la limită. 

— Dar prietenii dumitale? 

— Vorbeşti de ei într-o asemenea clipă! îi ripostă Francis 
cu un ton de amărăciune. 

Socotea că este momentul cel mai potrivit. 

— Ascultă, Morgan, îţi cunosc pe foştii camarazi de la 
colegiu... Mă gândesc la Johnny Pathmore. 

— EI însuşi este băgat la apă până peste cap şi mă va 
urma în cădere. Cât despre sărmanul Dave Donaldson, va 
trebui să se mulţumească în viitor să trăiască numai cu o 
sută şaizeci de dolari pe lună. Pe Chris Westhouse l-am 
auzit că se va consacra cinematografului pentru a putea 
trăi. Posedă, de altfel, un mare talent şi este fotogenic. 

— Dar mai este şi Charley Tippery, stărui Bascom, fără a 
mai avea însă vreo speranţă. 

— Se înţelege, încuviinţă Francis; nenorocirea este însă 
că tatăl său trăieşte... 

— ... Şi bătrânul zgârcit n-a riscat nici măcar un cent, 
întreaga sa viaţă. Totuşi, are multe milioane la dispoziţia 
sa... 

— Charley ar reuşi, poate, să-l convingă să mă scoată din 
încurcătură; este însă o mare piedică la mijloc... 

— Aceea că nu oferi nici o garanţie în schimbul banilor? îl 
întrerupse Bascom. 

— Bătrânul refuză cu încăpățânare să se despartă de un 
singur dolar, fără a avea o garanţie în schimb. 

Deşi fără speranţă, Francis trimetea, peste câteva 
minute, cartea sa de vizită lui Tippery-junior, la biroul 
acestuia. Fu primit îndată. 

Dintre toţi bijutierii din New-York, vechea Casă Tippery 
era cea mai importantă. 

Demersul său avu rezultatul pe care îl prevăzuse. 
Bătrânul conducea toate afacerile în care fiul nu era decât 
un auxiliar, astfel că el nu întrezărea nici o şansă de a putea 
să-şi ajute prietenul. 


— Îmi cunosc omul, îi mărturisi el lui Francis, vorbind 
despre tatăl său. Voi face tot ce-mi stă în puteri, dar să nu te 
aştepţi la vreun rezultat bun. Fără îndoială că avem la 
dispoziţie sume enorme, dar trebuie să înţelegi. Pe timpuri, 
bunicul meu, atunci când se străduia din răsputeri să-şi 
ridice comerţul suferind şi făcând economii, a împrumutat o 
mie de dolari unuia dintre prietenii săi. Nu şi-a mai văzut 
niciodată banii îndărăt şi această întâmplare nenorocită l-a 
înfuriat într-atât încât i-a înăbuşit orice sentiment de milă 
sau încredere. Tatăl meu i-a dus şi mai departe principiile 
care asigură averea. Nu dă nici o para, în afară numai de 
cazul când i s-ar da Polul Nord drept garanţie şi cred că şi 
atunci ar recurge mai întâi la expertiză. Înţelegi ce 
însemnează aceasta, când tu nu ai nimic de dat în schimbul 
banilor. În orice caz, eu îi vorbesc în seara aceasta, îndată 
după masă, este momentul când are cea mai bună 
dispoziţie. Personal, să văd ce mai pot face pentru tine. Ştiu 
bine că numai câteva sute de mii de dolari nu ţi-ar fi de nici 
un folos, de aceea voiesc să încerc ceva mai în mare. 
Oricare ar fi rezultatul, voi veni la tine mâine de dimineaţă 
pe la ora nouă... 

— Îmi este imposibil să te primesc mâine tocmai la nouă. 
Voi pleca de la opt la birou. 

— Fie şi aşa. Voi trece înainte de opt, îl asigură Charley; 
îţi convine? Între timp, mă voi ocupa de afacerea ta. Cine 
ştie? încheie el, strângându-i mâna. 

În cursul după amiezii, Francis mai făcu o vizită. Îndată 
ce se înapoia la biroul agentului său de schimb, află de la 
Bascom că Regan telefonase spunând că doreşte să-l vadă 
pe tânărul Morgan, pentru o afacere urgentă. 

— Să încerc şi pe acest drum, spuse Francis, luându-şi 
pălăria, în timp ce chipul i se lumina de speranţă. Regan 
este un vechi prieten al tatălui meu şi dacă există un om 
care mă poate scoate din încurcătură, numai el este acela. 

— Nu fi atât de încrezător, îl sfătui Bascom. l-am 
telefonat imediat ce te-ai întors din Panama. l-am arătat 


atunci cu toată sinceritatea situaţia proastă pe care o ai la 
bursă. Apoi, fără ocoluri, l-am întrebat dacă mă pot baza pe 
el, în caz de nevoie. Răspunsul său a fost surprinzător de 
neplăcut. Oricine este liber să refuze un serviciu, dar se 
poate alege felul de a refuza. Am simţit la el... N-aş îndrăzni 
să spun ură... dar asprime, neîndurare. Cred că ar fi extrem 
de greu de a-l convinge să-ţi dea o mână de ajutor... 

— Eşti un nătărău, Bascom. Regan era unul dintre cei 
mai buni prieteni ai tatălui meu. 

— Ai auzit vorbindu-se despre societatea de căi ferate 
„Cosmopolitan”? întrebă Bascom atent, fără a ţine seamă 
de remarca tânărului 

Francis făcu din cap cu un semn afirmativ. 

— Era la modă înainte de a intra eu în afaceri. Este ceva 
important? Spune tot ce ştii, căci te ascult. 

— Ar fi o poveste prea lungă. De aceea, îmi permit numai 
să te rog să mă laşi să-ţi dau un sfat. Dacă te întâlneşti cu 
Regan, nu-i permite de loc să-ţi vadă jocul. Lasă-l pe el să 
vorbească spre a şti ce voieşte. Dacă îţi oferă să te ajute, 
primeşte, dar nu cere nimic acestui om. S-ar putea să mă 
înşel şi să ne fie prieten; cred totuşi că nu vei avea nici un 
motiv să te căieşti, făcând aşa cum ţi-am spus. 

Nu trecuse nici o jumătate de oră de la convorbirea sa cu 
Bascom, când Francis se găsea în biroul lui Regan. Cu toată 
starea sa de deprimare sufletească, îşi reaminti de sfaturile 
agentului său: şi afectă faţă de Regan o atitudine plină de 
linişte în ceea ce privea afacerile. Făcu chiar sforţări să 
rodea o stare bună a lor, care era departe de realitate. 

— Am auzit că eşti pe cale să înghiţi o pilulă cam amară, 
începu bătrânul financiar. 

— Nu-i nimic grav, răspunse pe un ton uşor Francis. 
Respir încă destul de liber. 

Regan nu zise nimic şi parcurse repede, cu privirea 
ultimele telegrame şi cursuri de pe banda aparatului său de 
înregistrat. 

— Constat că vinzi cantităţi enorme de acţiuni Ilampico. 


— Da; şi sunt smulse din mâinile agenţilor de către 
clienţi. 

— Destul de ciudat, făcu Regan. Titlurile acestea sunt 
căutate într-adevăr, încât s-au ridicat considerabil. 

— În perioadele tulburi ale bursei se pot produce orice 
fenomene, remarcă Francis sentenţios. Când speculanţii vor 
întrece măsura, acţiunile se vor prăbuşi întocmai ca un 
edificiu şubred şi ei vor ajunge să plătească numai să scape 
de ele. Le vom răscumpăra mai curând decât ar putea 
cineva bănui! 

Regan îl ascultă, dând cu neîncredere din cap. 

— Aşi! făcu el. Mai de grabă cred că te-ai curăţit, dragul 
meu. [i-am urmărit jocul de la început, înainte de a te 
înapoia din Panama. Petrolul din Tampico este ultima ta 
speranţă. 

Francis ridică din umeri. 

— Exagerezi, spuse el. Am rezerve pe care duşmanii mei 
nici nu le bănuiesc. Până una alta, le-am întins a cursă greu 
de ocolit. Cred însă că toate acestea vor rămâne între noi, 
nu-i aşa, Regan? [i-am vorbit astfel pentru că te ştiu un 
vechi prieten al tatălui meu! 

— Ce rezerve mai ai? 

— Când va veni timpul, le vei cunoaşte. 

— Nu mă poţi convinge atât de uşor. Văd că posezi 
acelaşi sânge rece ca şi tatăl tău, în situaţii grele, dar 
trebuie să-mi dovedeşti ceea ce susţii! 

Francis avu o inspiraţie de moment. 

— Ai văzut realitatea, Regan. Tot ce ti-am spus până 
acum n-a fost decât praf în ochi, ca să spun aşa. Sunt pe 
cale de a mă prăbuşi, dar tu mă poţi salva, dacă voieşti. Iot 
ceea ce îţi cer este să-l scapi pe fiu în amintirea tatălui. 

Venise clipa când „Lupul din Wall Street” putea, în 
sfârşit, să-şi arate colții. Cu un gest triumfător, indică 
portretul lui Richard Morgan, ce se afla pe unul din pereţi. 

— Din ce motiv crezi că păstrez acest tablou aici, în faţa 
mea? 


Francis nu răspunse. Din atitudinea sa reieşea că 
socoteşte drept explicaţie a celor întrebate de Regan, 
vechea prietenie ce-i unise odinioară pe cei doi financiari. 

— Ei bine, îşi reluă Regan lămuririle. L-am ţinut aici spre 
a nu-l uita. Îţi aminteşti de „Cosmopolitan”? Pot să te asigur 
că bătrânul Morgan - m-a învârtit pe-degete - în aceasta 
afacere! Am aflat acest lucru, dar a fost destul de viclean 
spre a nu-mi da ocazia să-i plătesc poliţa aşa cum se 
cuvenea. Am aşteptat cu răbdare şi iată că astăzi mi-a venit 
şi mie rândul. 

— Ce înţelegi prin aceasta? îl întrebă tânărul cu calm. 

— Vei afla îndată. Mi-au trebuit ani de zile să-ţi cunosc 
toate afacerile, să pot lovi aşa ca să nu te mai poţi ridica. 
Dacă, după toate astea, bătrânul nu se va zvârcoli în 
mormânt, este mare minune... 

Francis sări în picioare şi privi la duşmanul său cu o 
expresie ciudată. 

— Nu, nu merită, mormăi el mai mult pentru sine. 

— Ce nu merit? îl întrebă intrigat Regan. 

— Să-ţi trag o bătaie zdravănă! În cinci minute te-aş 
putea trimite lângă Morgan bătrânul. Aş vrea să văd mutra 
pe care ai face-o; dar nu mai eşti nici măcar un „lup”, nu 
eşti nimic altceva decât un câine fricos. Mi s-a spus că mă 
pot aştepta la aşa ceva din parte-ţi - dar nu am voit să cred 
până când nu mi-am dat seama eu însumi. Au avut dreptate. 
Eşti întocmai cum mi-ai fost descris. Şi acum, adio. Trebuie 
să părăsesc cât mai de grabă atmosfera aceasta. Miroase ca 
o vizuină de vulpi. Pute! 

Pe punctul de a ieşi, mai rămase o clipă, cu mâna pe 
clanţă, privind cu aceeaşi linişte spre Regan. Vorbele sale 
nu reuşiseră să-l scoată din sărite pe bătrân. 

— Acum ce voieşti să mai faci? întrebă acesta cu un 
zâmbet batjocoritor. 

— Dacă mă laşi să mă servesc de telefonul tău, vei afla 
îndată. 


— Dă-i drumul, flăcăule, încuviinţă, apoi adăugă: Dacă 
doreşti să-i vorbeşti lui Bascom, îl cer eu însumi. 

După ce se convinsese că agentul lui Francis se găsea la 
capătul celălalt al firului întinse tânărului receptorul. 

— Ai văzut bine în jocul lui Regan, îi comunică Francis, lui 
Bascom. Este aşa cum l-ai judecat, ba chiar mai rău. Aşadar, 
nici o şovăială. Ducem lupta până la capăt. Îl avem în mină, 
dar un vulpoi trecut prin rele, ca el, nu poate crede aceasta. 
Dimpotrivă, este convins că el ne va ruina... 

Francis făcu o pauză spre a găsi cea mai bună cale să-l 
păcălească pe bătrânul financiar; apoi continuă: 

— Pot să-ţi spun chiar o noutate: Nimeni altul decât el a 
lucrat împotriva noastră de la început. Cu toate acestea, îl 
vom înmormânta în curând; îţi promit! 

După ce mai schimbară, câteva fraze pe acelaşi ton, 
agăţă receptorul şi reveni la uşă. Înainte de a ieşi, mai 
adăugă: 

— Până în prezent, Regan, lucrai din umbră şi noi nu ne 
puteam da seama de unde vin loviturile. Eram chiar pe 
punctul să atacăm pe un personaj cu mult mai puternic 
decât tine. Acum, totul va fi un joc de copil. Mâine la ora 
aceasta, gândeşte-te la mine, căci nu vei fi deloc dintre 
aceia care vor urma convoiul. Vei fi un cadavru, un sărman 
cadavru, în ceea ce priveşte finanţele, căci nu te vei aştepta 
deloc la lovitura pe care ţi-o pregătesc... 

Cu un zâmbet în care se citea batjocura, Regan ridică din 
umeri. 

— Eşti ca bătrânul Morgan, dar te trezeşti prea târziu! 

— Ce păcat că nu te-a curăţit din drum el însuşi. M-ar fi 
scutit de o corvoadă neplăcută! exclamă Francis ieşind. 

— Şi de cheltuieli în acelaşi timp, strigă Regan în urma 
sa. Vei mai trece prin multe călduri fără a ajunge însă la 
vreo cale de a scăpa din încurcătură... 

— Mâine este ziua fatală, îi spuse Francis lui Bascom, pe 
când se despărţeau în seara aceea. Mâine pe vremea asta 


voi fi gata să intru în colecţia lui Regan; până atunci, voi fi 
scalpat, tăiat în bucăţi, uscat la soare şi afumat. 

Cine ar fi crezut că acest bătrân vulpoi mă urăşte atât de 
mult? Numai dacă Charles Tippery ar putea să scoată ceva 
bani de la tatăl său... 

— Sau dacă guvernul american s-ar hotări să declare 
moratoriu, murmură jalnic Bascom. 


A doua zi de dimineaţă, la ora pot, Francis nu era la 
locuinţa sa spre al primi pe Charles Tippery. În lot cursul 
nopţii, o vie activitate se desfăşurase la Washington şi 
posturile telegrafice anunţaseră în toate ţările că Statele 
Unite, deşi nu erau încă în război, proclamaseră moratoriu. 

Deşteptat de la şapte de Bascom în persoană, care venea 
cu această noutate, Francis se sculă şi îl însoţi la birou pe 
agentul său. Moratoriul le redeştepta speranţa, dar-situaţia 
rămânea totuşi grea. 

Charles Tippery care veni după Bascom, nu era totuşi 
singurul vizitator matinal care se prezentă la luxoasa 
reşedinţă din Riverside Drive. Cu puţin înainte de opt, 
Parker fu surprins să-i vadă pe Henry şi Leoncia, bronzaţi 
de soare şi în haine de călătorie, pătrunzând în casă şi dând 
la o parte pe intendentul care le stătea în cale. 

— Este zadarnic să insistaţi, domnule, le spuse Parker. 
Domnul Morgan nu este acasă. 

— Unde este atunci? întrebă Henry schimbând dintr-o 
mână valiza grea ce o ducea cu sine. Trebuie să-l vedem... 
pronto! Şi află, stimabile, că  „pronto” înseamnă 
numaidecât! Spune-mi însă mai întâi cine eşti dumneata? 

— Eu? Sunt omul de încredere al domnului Morgan, 
răspunse Parker cu un ton solemn. Dar dumneavoastră? 

— Mă numesc Morgan, îi ripostă Henry privind atent în 
juru-i. Pătrunse apoi în birou şi la vederea aparatelor 
telefonice, adăugă: Unde se găseşte Francis în clipa 
aceasta? La ce număr pot să-l cer? 


— Domnul Morgan mi-a dat instrucţiunile precise, 
spunând că nimeni să nu-i telefoneze decât în chestiuni sau 
afaceri foarte urgente. 

— Tocmai despre o afacere urgentă este vorba. Ce număr 
trebuie să cer? 

Faţa servitorului rămase fără nici o expresie. 

— Vă rog să-mi spuneţi mai înainte, ce aveţi să-i 
comunicaţi. 

Henry lăsă jos valiza, pe punctul de al apuca de guler, 
dar Leoncia interveni: 

— Spune-i! îl îndemnă ea. 

— Într-adevăr, consimţi Henry. Voi face mai mult decât 
atât. Îi voi arăta... Hei! Apropie-te. 

Intră în birou şi puse valiza pe o masă. 

— Acum, ascultă-mă cu atenţie, domnule om de 
încredere al lui Francis Morgan. Am venit aici pentru 
afaceri de cea mai mare importanţă. Cu gândul de a-l salva 
pe stăpânul dumitale, i-am adus aici milioane... priveşte aici 
în interiorul acestei valize! 

Parker se dădu înapoi, auzind ultimele cuvinte. Vizitatorii 
aceştia ciudaţi trebuie să fi fost nebuni sau criminali. Ce 
naiba putea să conţină valiza lor? Dinamită, poate? 

— Haide, apropie-te odată! Henry îl apucă de gulerul 
hainei exact în clipa când simţi că Parker se pregătea s-o ia 
la fugă. În acelaşi timp, deschise valiza cu cealaltă mână şi îi 
arătă o grămadă de nestemate neşlefuite. 

— Acum te-ai convins? strigă Henry. Ai să-mi dai odată 
numărul acela? 

— Vă rog, luaţi loc, domnule şi dumneavoastră, doamnă, 
murmură Parker respectuos, înclinându-se tot timpul. Vă 
rog, aşezaţi-vă. Am lăsat în camera domnului Morgan 
numărul pe care mi l-a scris azi dimineaţă. Îl voi aduce 
îndată... 

După ce ieşi din birou, Parker nu pierdu nici măcar o 
singură clipă. Puse de pază, la intrarea principală, un om de 
serviciu şi un altul la uşa biroului. Pe alţii, îi postă la scară şi 


în etajul superior, dându-le misiunea să pândească 
„perechea criminală”. Apoi, de la un alt aparat telefonic 
obţinu legătura cu cel mai apropiat post de poliţie. 

— Da, domnule, susţinu el, atunci când comisarul îi ceru 
amănunte, sunt doi nebuni sau doi ucigaşi. Vă rog să 
trimiteţi îndată o dubă. Cine ştie ce mai sunt în stare să 
facă! 

Cam în acelaşi timp se deschise uşa de la intrare şi 
Charley Tippery apăru. Valetul care şedea de pază la uşa 
biroului, îl primise respectuos, ca pe unul dintre cei mai 
buni prieteni ai stăpânului său, comunicându-i repede cele 
întâmplate. Curios, Charley intră în birou şi trecând spaţiul 
larg al încăperii, se apropie de cei doi străini. Feţele lor 
arse de soare şi hainele de călătorie, în loc să-i deştepte 
bănuielile ca lui Parker, îi aţâţă şi mai tare curiozitatea. 

Frumuseţea Leonciei îl impresionă profund şi simţi în 
sine o puternică admiraţie pentru distincţia ei. În acelaşi 
timp, atitudinea mândră a lui Henry îi deştepta un 
simţământ de respect. 

Îi salută şi vorbi: 

— Sunteţi dintre prietenii lui Francis? 

— Mai mult decât atât! răspunse Leoncia. Suntem veniţi 
spre a-l salva. Am citit ziarele de azi de dimineaţă şi i-am 
văzut situaţia. Dacă nu era prostia acestor servitori... 

Într-un avânt de simpatie, Charley îi întinse mâna lui 
Henry. 

— Vă rog să-mi permiteţi să mă prezint. Mă numesc 
Charley Tippery. 

— Numele meu este Morgan, Henry Morgan, spuse 
vizitatorul strângând mâna lui Tlippery. Şi iată pe 
domnişoara Solano... senorita Solano, sora mea. 

— Am venit aici din acelaşi motiv ca şi dumneavoastră, le 
comunică Tippery după ce prezentările erau făcute. Spre a- 
| putea scoate pe Francis din încurcătură ne trebuie bani 
gheaţă sau valori negociabile. Am adus cu mine tot ce am 


putut să strâng în timpul nopţii, dar mă tem că este prea 
puţin... 

— Câţi bani aduci? îl întrebă brusc Henry. 

— Un milion opt sute de mii de dolari. Dar 
dumneavoastră? 

— Pietre, răspunse Henry, arătându-i valiza deschisă, 
fără a bănui câtuşi de puţin că avea de-a face cu 
descendentul a trei generaţii de experţi în pietrele 
preţioase. 

O examinare rapidă a câtorva nestemate luate la 
întâmplare şi o apreciere din ochi a calităţii lor, provocară 
entuziasmul lui Charley. 

— Aici este o avere uriaşă. Pietrele din faţa noastră 
valorează milioane! Sute de milioane! Ce aveţi de gând să 
faceţi cu ele? 

— Voiam să le negociem spre a-l ajuta pe Francis, 
răspunse Henry. Desigur că acest fel de valori reprezintă o 
garanţie enormă. Nu este aşa? 

— Închideţi valiza! exclamă Tippery. Voi telefona îndată 
tatălui meu să nu plece de acasă, le explică el. Casa noastră 
este la o distanţă de numai cinci minute de aici. 

Tocmai când Tippery telefona tatălui său, Parker intră 
urmat de un ofiţer de poliţie însoţit de doi agenţi. 

— Iată-i, domnule comisar, îi puteţi aresta, spuse Parker. 
Apoi, văzându-l pe Tippery, adăugă: Ah! Vă rog să mă 
iertaţi, domnule Tippery. Se înţelege că nu este vorba de 
dumneavoastră, ci de ceilalţi doi. 

— Nu vei aresta pe nimeni, domnule comisar, spuse 
Charley râzând. Puteţi da drumul la dubă. Voi aranja 
personal această mică neînțelegere la post. Deocamdată 
însă, te rog să mă însoţeşti cu această valiză şi cu aceşti doi 
„suspecţi” până la mine acasă. Veţi forma o gardă, căci 
ducem cu noi câteva sute de milioane dolari. Când voi 
deschide valiza în faţa tatălui meu, veţi asista la un 
spectacol care vă va răsplăti osteneala. Să mergem, fiindcă 
pierdem un timp preţios. 


Henry şi Charley întinseră în acelaşi timp mâinile spre a 
lua valiza. Comisarul Burns înainta de asemenea, câţiva 
paşi, spre a face el însuşi această operaţie. 

— Cred că este indicat să o duc eu până ce afacerea se va 
încheia, spuse Henry. 

— Foarte bine, încuviinţă Charley. Cel mai important 
lucru este deocamdată să nu mai pierdem nici o clipă. Ne va 
lua multă vreme spre a valorifica mulţimea - aceasta de 
pietre preţioase. Să ne grăbim! 


CAPITOLUL XXIX 


După moratoriu, piaţa începu să se ridice şi unele valori 
se urcară simţitor. Numai acelea pe care le deţinea Francis 
continuau să scadă în urma manevrelor lui Regan. 

— Iată unde am ajuns! exclamă Bascom în biroul său 
particular, adresându-se lui Francis Morgan. Speram că 
moratoriul ne va aduce o schimbare, dar este ora zece şi 
totul continuă să scadă; adică tot ce avem noi investiţii. 
Regan a început să miroasă sfârşitul nostru şi atacă mai 
energic. N-am crezut niciodată că poate fi aşa de tare. Nu 
mai putem rezista. Suntem sfârşiţi, ruinaţi... dumneata, eu, 
toţi ai noştri... toţi, toţi! 

Niciodată însă nu fusese Francis mai liniştit ca în acea 
clipă. De vreme ce totul era pierdut, pentru ce să-şi mai 
facă sânge rău? Totuşi, un zâmbet puţin amar îi flutură pe 
buze când se gândi la cealaltă „pierdere”, la Leoncia. Mai 
întâi ea, acum averea! Despre regină nu aflase încă nimic. 
Mai uşoară, dar tot o pierdere! Alungă aceste gânduri şi 
reveni la realitate. În calitate de simplu spectator al 
prăbuşirii sale, el întrevedea posibilităţi necunoscute de 
Bascom, care era prea obişnuit fu jocurile de bursă spre a 
mai putea spera ceva. 

— Nu te lăsa covârşit de evenimente, îl sfătui el pe 
celălalt. Să luăm câte o ţigară şi să discutăm situaţia cu 
sânge le rece. 

Bascom făcu un gest de nerăbdare. 

— Ascultă-mă, dragul meu, reluă Francis. Spui să sunt 
ruinat? 

Agentul său de schimb făcu un semn de încuviinţare. 

— Şi că dumneata, de asemenea, ai pierdut tot? 

Din nou Bascom făcu acelaşi semn. 


— Aşa dar, suntem amândoi total curăţiţi, îşi continuă 
Francis dezvoltarea gândului sau. Eşti sigur că un om nu 
poate să cadă mai jos ca noi, vorbind din punct de vedere 
financiar. 

— Să lăsăm discuţia, pierdem un timp preţios, protestă 
Bascom. 

— Nicidecum. Dacă suntem total ruinaţi, aşa cum 
pretinzi dumneata, timpul, vânzările sau cumpărările nu 
mai au nici cea mai redusă valoare în ochii noştri. Toate 
acestea pentru noi nu mai există, mă înţelegi? 

— Vorbeşte, încuviinţă celălalt. În ceea ce mă priveşte, 
ştiu că nu mai am nimic de făcut şi tot atâta de pierdut. 

— Încearcă să mă înţelegi. În calitate de agent de 
schimb, dumneata poţi continua să cumperi sau să vinzi cât 
vrei, atât în numele dumitale cât şi în numele meu. De acum 
înainte; este imposibil să mâi pierdem ceva. Scade oricât 
voieşti din zero, căci el va rămâne tot zero. Am riscat tot ce 
aveam, acum să riscâm şi ceea ce nu avem! 

Bascom se opuse la început, dar până la urmă, Francis îl 
convinse. 

În cursul orei următoare, Bascom, condus ca într-un 
adevărat coşmar de imaginaţia lui Francis, se avântă în cea 
mai ciudată aventură de bursă, pe care o avusese în viaţa 
sa. 

La ora unsprezece şi jumătate, Francis îi spuse izbucnind 
în râs. 

— Deajuns, dragul meu Bascom. Ce ţi-am spus eu? În 
prezent nu suntem într-o situaţie, mai proastă decât acum o 
oră. 

Agentul de bursă, cu un gest încet luă receptorul 
telefonului. Era pe punctul de a da ordine menite să pună 
capăt bătăliei şi să recunoască înfrângerea, când, pe 
neaşteptate, uşa biroului se deschise şi prin ea se auzi 
acordurile cunoscute ale unui vechi cântec de pirați. 

Francis smulse receptorul din mâna lui Bascom şi-l trânti 
în furca telefonului. 


— Nu încă, îi strigă el aprins, stai, ascultă. 

Tăcură şi ascultară cântecul ce venea înaintea aceluia 
care îl intona: 

Când adâncurile albastre se zbat şi gem înfiorate 

Și-a mării spumă vânturată ne este-n faţă azvărlită, 

Alături de catargul mare nepăsători stăm spate-n spate... 

Și stăpânim, ca şi doi demoni, întreaga  hoardă 
răzvrătită! 

Când Henry, intră în birou, ducându-şi geamantanul 
miraculos în mână, Francis îl acompanie în cântec. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Bascom buimăcit pe 
Charley Tippery, care tocmai intra, îmbrăcat cu hainele sale 
de seară şi cu faţa obosită de evenimentele prin care 
trecuse în ultimele ore. 

Din buzunarul de la piept, Tippery scoase şi-i întinse lui 
Bascom trei cecuri în valoare totală de un milion opt sute de 
mii de dolari. 

Bascom clătină capul cu tristeţe. 

— Prea târziu... şi prea puţin, spuse el. Luaţi-i înapoi; ar 
însemna să-i aruncaţi zadarnic. 

— Stai! strigă Charley Tippery smulgând geamantanul 
din mâna lui Henry. Poate că acesta nu-i prea puţin. 

Geamantanul fu deschis şi atunci se putu vedea că 
„aceasta” se compunea dintr-o masă enormă de bancnote şi 
rente de stat. 

— Cât este în total? gâfâi Bascom al cărui curaj revenea 
înflăcărat. 

Francis, la rândul său, rămase cu gura deschisă, uitând 
să mai cânte. 

— Ai găsit comoara lui sir Henry? întrebă el în cele din 
urmă, plin de nedumerire. 

— Nicidecum! spuse Henry. Ai în faţa ta numai o parte 
din comoara Mayaşilor - cam o treime. O altă parte este în 
drum cu Enrico Solano şi fiii săi şi, în sfârşit, a treia este 
depusă aici în tezaurul Băncii Naţionale... 


— Bine, urmă Francis nevenindu-i să-şi creadă ochilor, 
dar cum ai reuşit s-o iei? Era doar imposibil să mai intre 
cineva în Valea Sufletelor Pierdute! 

— Am repetat povestea Nodului Gordian, îi explică Henry 
zâmbind. Pentru că era aproape imposibil să intru pe o cale 
obişnuită, am făcut ceea ce a făcut şi vestitul împărat 
Alexandru al Macedoniei, adică am tăiat „Nodul” în loc să-l 
desfac... cu alte cuvinte, am aruncat în aer peretele stâncii 
cu dinamită! Simplu, nu? 

— Straşnic, se entuziasmă Francis; apoi, îndemnat de o 
presimţire. Îl întrebă: Dar regina a jucat cumva vreun rol în 
toată această aventură? 

Faţa lui Henry se întunecă şi în cuvinte simple şi 
mişcătoare îi spuse tragedia din munţi. 

— S-a sfârşit ca o eroină, încheie el emoţionat. 

Francis îl ascultase şi nu-şi putu stăpâni un oftat adânc. 
Cu toate că moartea soţiei sale îl zguduise, simţea totuşi o 
ciudată uşurare. 

— Şi când te gândeşti, spuse el, că nu şi-a prevăzut acest 
sfârşit cu ajutorul oglinzii sale magice! 

— Într-adevăr! Oglinda Magică a rămas acum un secret 
pierdut pentru totdeauna! 

— Ah, dacă i-am fi putut cunoaşte misterul! urmă 
Francis. 

— Aş da orice să cunosc legile care făceau posibilă acea 
ciudată vrăjitorie! Întocmai ca pe numeroase domenii, sunt 
sigur că suntem puşi şi de data aceasta în faţa manifestării 
unor simple legi necunoscute ale firii. Totdeauna au existat 
oameni care au prezis viitorul mai mult sau mai puţin exact. 
Sunt elemente în viaţa unor persoane, care lasă să se 
întrevadă cu anticipație ce se va întâmpla atunci când ele 
vor fi puse în legătură. De ce un anumit instrument nu ar 
prinde şi sintetiza de mai înainte aceste elemente, 
provocând în creierul nostru viziuni care sunt în fond 
simple prevederi pentru viitor? 


— Ar fi ca atunci când te urci pe un deal şi vezi toate 
împrejurimile, spuse Francis. Poţi vedea din vârful lui, jos 
pe câmpie, cinci, şase oameni răspândiţi la distanţe mari, 
care nu bănuiesc nicidecum unul de existenţa celuilalt. Tu 
poţi totuşi şti precis că se vor întâlni. Dacă vezi că 
drumurile lor se încrucişează. 

— O explicaţie cam rudimentară, care nu se potriveşte cu 
„vederea” în trecut şi cu urmărirea unui fapt în plină 
desfăşurare, observă Henry. 

— Da, dacă ne gândim şi la aceste proprietăţi, suntem 
puşi poate în faţa unei oglinzi care reflectă elementele 
existente în subconştient, fie ele prezente sau viitoare. În 
orice caz, oglinda avea multe posibilităţi curioase! 

— Care, sunt convins, că într-o bună zi vor fi cunoscute şi 
nu vor mai provoca nici o mirare, aşa cum nu provoacă 
astăzi avionul sau cinematograful.... 

Francis se gândi iarăşi fără voie la regină. 

— A fost o fată bravă! exclamă el. Simt ca şi când am 
pierdut un bun prieten. 

— Nu te mai gândi, îl îndemnă Henry. Pregăteşte-te acum 
să auzi altă noutate. O noutate a vieţii nu a morţii! Leoncia 
este aici, în biroul alăturat şi te aşteaptă... Stai, omule, ce 
nu poţi să asculţi până la sfârşit? Ţi-ai pierdut capul? Mai 
am încă de spus că un chinez oarecare, pe numele său 
adevărat Yi Poon, adică Unt de Ricin - ah, dar te-aş face să 
plăteşti un milion pe această informaţie... 

— Haide, dă-i drumul odată! Ce este? îl întrerupse 
Francis nerăbdător. 

— O veste dintre cele mai bune. Cea mai plăcută noutate 
pe care ai fi putut vreodată s-o auzi. Acum, ascultă; să nu 
râzi şi mai ales să nu cumva să mă pocneşti! Vestea cea 
bună este câ... am o soră. 

— Şi ce dacă? fu răspunsul repede al lui Francis. Am 
bănuit totdeauna că trebuie să ai o soră sau mai multe 
chiar, în Anglia. Bătrânul pirat a fost... 


— Nu, prietene, nu m-ai înţeles, continuă Henry, bine 
dispus. Aceasta este o soră nouă-nouţă şi pe deasupra 
crescută gata. Este cea mai frumoasă fată pe care ai văzut- 
o vreodată... 

— Bine, bine, îl întrerupse Francis nerăbdător să treacă 
dincolo, îmi spui aceasta mai târziu. Ce mă privesc pe mine 
acum? 

— Stai, vii tocmai unde trebuie! reluă Henry râzând. Te 
privesc foarte mult căci va trebui să te însori cu această 
fată; eu îţi dau voie, ba la nevoie te şi silesc! 

— Este imposibil, protestă Francis aprins. Chiar dacă ar 
fi de zece ori sora ta şi de tot atâtea ori mai frumoasă decât 
este şi tot nu m-aş căsători cu ea. Fata cu care m-aş putea 
eu însura nu există... 

— Şi totuşi, Francis băiete, te vei însura cu fata aceasta. 
Sunt sigur că vei rămâne extaziat în faţa ei. O simt în sânge. 
Fac prinsoare chiar că va fi aşa. 

— Şi eu pariez pe o mie de dolari că nu mă voi căsătoria 
cu dânsa! strigă Francis îndărijit. 

— Oho! Numai atât? Pune mai mult, ce naiba? îl provocă 
amuzat Henry. 

— Fie cât vrei, spune orice sumă! 

— Să zicem atunci, o mie cincizeci de dolari... lar acum, 
treci în biroul alăturat şi o priveşte. Am să te văd! 

— Cum, este cu Leoncia? 

— Nu. Este singură. 

— Mi s-a părut că ai spus că Leoncia este alături. 

— Nu ţi s-a părut, aşa am spus. Leoncia este singură, 
înţelegi? singură în încăperea de acolo şi te aşteaptă să-ţi 
vorbească. 

Francis se încruntă. Îşi pierduse cu totul răbdarea. 

— Ce tot mă amăgeşti atâta? se răsti el necăjit. Îmi spui 
odată că alături este sora ta şi apoi o întorci că este soţia ta! 

— Cine ţi-a spus că am o soţie? îi ripostă Henry. 

Francis privi exasperat tavanul. 


— Mă dau bătut! exclamă el. Mă duc deocamdată să 
vorbesc cu Leoncia, poate înţeleg ceva. Voi discuta cu tine 
mai târziu... când îţi vor veni minţile în cap! 

Voi să pornească spre uşă, dar Henry îl opri din nou. 

— Numai o secundă, Francis şi am terminat. Voiesc să te 
lămuresc definitiv. Află că eu nu sunt căsătorit. Dincolo nu 
există decât o singură femeie care te aşteaptă pe tine. Este 
sora mea şi este şi Leoncia. Ei, acum înţelegi? 

Pe chipul lui Francis mai domni o clipă nedumerirea, 
apoi, pe rând, privirea sa exprimă mirare, bucurie, 
entuziasm. 

— Ei, aşa este că am câştigat? îl întrebă el. 

Emoţionat, se repezi spre uşă, dar Henry îl opri iarăşi. 
Francis însă îi împinse la o parte cu violenţă. Deschise uşa, 
trecu dincolo şi o trânti puternic. 

În urma sa, răsuna râsul plin de veselie al lui Henry... 


SFÂRŞIT 


11) „Black to back against the mainmast” de George Sterling, („Spate-n 
spate, lipiţi de catargul cel mare”). 


12). Şef politic al unei regiuni, sau prefect, care deţine în acelaşi timp şi 
funcţia de şerif. 


13 Lucrători care se închiriază pentru un anumit termen, în timpul căruia 
stăpânul lor poate dispune de ei cum voieşte. 


14). Fermieri. 
ASE Cuţite foarte ascuţite cu lama lungă şi lată. 
16! Stațiune de recreaţie pentru milionarii americani (N.T.).