Jack London — Trei inimi

JACK LONDON 


TREI INIMI 


ROMAN 


vld 


În româneşte de Paul C. Teodorescu 


JACK LONDON 
Hearts of Three 
EDITURA VENUS 

1991 


CAPITOLUL I 


Nimic nu anunţa în acea dimineaţă plăcută de primăvară straniile 
evenimente ce urmau să-l smulgă atât de neaşteptat pe Francis 
Morgan din viaţa sa monotonă de financiar, spre a-l târî ametitor într-o 
lume bizară şi plină de neprevăzut. Dacă nu era prins el însuşi în 
această întâmplare ciudată, ar fi socotit-o drept simplă închipuire 
desprinsă din fantastic. 

Faptele decurseră la început cât se poate de obişnuit... 

După o noapte petrecută la bridge, se sculă mai târziu ca de obicei 
şi luându-şi micul dejun în grabă, se retrase în încăperea de o 
eleganţă severă, unde în ultimul timp tatăl său obişnuia să-şi conducă 
numeroasele lui afaceri. 

— Parker, spuse el bătrânului valet care îl servise şi pe răposatul 
domn Morgan, ai observat vreodată semne de îngrăşare la tata? 

— Ba nu, conaşule! răspunse în grabă acesta, cu respectul inerent 
al servitorului stilat, măsurând dintr-o privire statura falnică a 
tânărului. Tatăl dumneavoastră şi-a păstrat totdeauna un corp de 
atlet. Statura lui impunătoare a rămas aceeaşi până în ultima clipă a 
vieţii sale; parcă îl văd şi acum: umerii largi, pieptul puternic, braţele 
vânjoase... dar totdeauna zvelt! N-a încetat niciodată să-şi îngrijească 
fizicul; socotea gimnastica sa zilnică drept o a doua religie. 

— Într-adevăr, murmură tânărul visător, era un bărbat în toată 
puterea cuvântului! 

Aruncă apoi o privire distrată pe masa enormă de lucru, încărcată 
cu telefoane şi hârtii. i 

— Da, da! întări cu vioiciune Parker. In ciuda conformaţiei sale 
herculeene, era totuşi un adevărat aristocrat, aşa cum apărea cu 
tinuta lui impecabilă!... Şi dumneavoastră, domnule Francis, sunteţi 
copia lui fidelă - bineînţeles, cu diferenţa inerentă a vârstei. 

Tânărul Francis Morgan, moştenitorul mai multor milioane, se 
afundă leneş în fotoliul larg de piele, îşi întinse picioarele-i lungi, 
căscând întocmai ca un leu plictisit de trândăvia captivităţii şi ridică 
de pe birou un ziar de dimineaţă ce anunţa cu litere impunătoare o 
uşoară scădere în acţiunile trustului Culebra în Panama. 

— De nu mi-aş da seama de faima strămoşilor mei, reflectă tânărul 
privind gânditor peste marginea ziarului, existenţa aceasta uniformă 
n-ar întârzia să facă din mine un burghez respectabil... mai ales ca 
volum! Hai, ce zici, Parker? 

Mintea bătrânului valet nu mai avea supleţea din trecut; tresări ca 
trezit dintr-un vis la întrebarea neaşteptată a stăpânului său şi 
răspunse fără să mai se gândească: 


— Desigur, conaşule!... Adică nu, se grăbi el să se corecteze, 
sunteţi încă în plină vigoare a tinereţii... 

— Ba nu prea-i de loc aşa! îi ripostă Francis cu un zâmbet ironic. Se 
prea poate să nu mă fi îngrăşat, dar fără îndoială că am început să 
trândăvesc şi să mor de plictiseală în banalul acesta de New-York... 
Nu-i aşa, Parker? 

— Aveţi dreptate... adică nu; nu asta am vrut să spun! Aţi rămas 
acelaşi tânăr plin de viaţă ca şi acum trei ani când v-aţi întors de la 
universitate. 

— Da, ca să-mi fac din lenevie o vocaţie, adaugă Francis râzând. 
Parker, nu încerca să mă linguşeşti! 

Parker deveni mai atent. Privirea sa de om cu experienţă citea cu 
uşurinţă pe faţa expresivă a stăpânului său care-şi răsucea nervos 
mustăcioara de curând lăsată să crească, urma unei lupte interne 
asupra unei probleme ce trebuie să fie de mare importanţă pentru el. 

— Parker, ştii ceva? Mă duc la pescuit. 

— Nu v-ar face rău, domnule Francis. 

— Am comandat tot echipamentul necesar şi undiţele trebuie chiar 
să sosească. Ai grijă să le pui la punct şi să mi le împachetezi pe 
toate. M-am gândit că două, trei săptămâni petrecute în mijlocul 
naturii nu mi-ar strica. Dacă n-aş face nici această ispravă, ar însemna 
să putrezesc aici, făcându-mi de râs tot gloriosul meu arbore 
genealogic!... Şi fiindcă veni vorba de strămoşii mei, îţi mai aminteşti 
de sir Henry? Extravagantul sir Henry... corsarul? 

— Da, da; am citit despre dânsul. 

Parker se opri respectos în pragul uşii, aşteptând ca subita 
volubilitate a stăpânului său să înceteze ca să poată pleca. 

— Totuşi, nu ne putem mândri cu isprăvile, unui bătrân pirat! 

— Ba dimpotrivă, protestă Parker cu o indignare de ocazie - ba 
dimpotrivă, conaşule... A fost chiar guvernator în Jamaica şi a murit 
înconjurat de afecţiune şi respect... 

— Bine că nu a murit spânzurat! îl întrerupse Francis, râzând. O fi 
fost el un om şi jumătate, dar faptele sale au rămas o pată în familia 
ce a fondat-o. Dar ceea ce voiam să spun, este că i-am studiat bine 
viaţa şi din cele aflate, bătrânul corsar a avut aceeaşi vigoare 
excepţională până la adânci bătrâneţe. De altfel, este singurul dar ce 
l-a lăsat descendenților săi... căci în ceea ce priveşte averea sa, nici 
unul din Morganii care i-au urmat nu a reuşit să-i descopere comoara. 
In orice caz, odată cu mirajul pietrelor preţioase, se vede că ne-a lăsat 
în testament şi însuşirea ca toţi Morganii să avem o statură atletică. 
Aceasta se cheamă în ştiinţă un caracter fix, care nu se alterează prin 
transmiterea ereditară; cel puţin aşa m-a învăţat profesorul de 
biologie... 

Parker se strecură cu abilitate din încăpere în timpul perioadei de 


linişte în care Morgan se adâncise în citirea ziarului. 

Tăcerea ce domnea în vechea bibliotecă fu deodată sfâşiată de 
zbârnâitul strident al unui telefon... şi cu aceasta, Destinul ce pândea 
în umbră, îşi întinse tentaculele sale spre fiinţa nebănuitoare a lui 
Francis Morgan. 

— Dar, scumpă doamnă Carruthers, protestă tânărul în receptor, 
acesta nu este decât un simplu zvon neîntemeiat. Tampico Petroleum 
este în prezent cât se poate de bine cotat şi formează cea mai bună 
investiţie ce o poate face cineva. Chiar astăzi am avut o ofertă 
însemnată din partea unui bogat fermier din Minnesota, ceea ce 
dovedeşte că Tampico Petroleum nu este un simplu joc de loterie! Prin 
urmare, vă sfătuiesc să  rămâneţi mai departe cu stocul 
dumneavoastră şi să nu vindeţi chiar dacă se ridică preţul acţiunilor... 

— Ah şi stupida aceasta de Carruthers! exclamă el, după ce puse 
receptorul la loc, se alarmează la cea mai slabă sugestie... şi e 
căptuşită cu milioane! 

Un minut mai târziu, Parker se înapoie aducând mai multe undiţe. 
La vederea lor, Francis sări din fotoliu, se apropie repede şi începu să 
le examineze cu bucuria unui copil ce a primit nişte jucării noi. Le 
încercă apoi pe rând cu prudenţă şi precizie, manevrându-le cu 
aceeaşi seriozitate ce ar fi avut-o pe marginea unui eleşteu. 

In acest timp, sună din nou un, telefon. lritat, întoarse capul 
strigând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Parker! De ce nu răspunzi!... Vezi 
dacă nu-i iar vreo zăpăcită din acelea care se interesează de mersul 
acţiunilor; spune-i că am murit, m-am îmbătat, sunt bolnav, m-am 
însurat, sau că mi s-a întâmplat orice altă năpastă asemănătoare... 
orice vrei, numai să mă lase în pace. 

Urmă un scurt dialog, în care Parker întrebuinţă tonul discret şi 
politicos ce se potrivea atât de bine cu atmosfera de demnitate a 
bibliotecii; apoi, cu „Un moment, vă rog, domnule!” acoperi receptorul 
cu mâna şi întorcându-se spre Francis, spuse: 

— Este domnul Bascom. Doreşte neapărat să vă vorbească... 

— Spune-i să mă lase în pace! exclamă Francis cu o privire 
imploratoare spre tavan. 

— Dar domnul Bascom zice că este ceva foarte important... despre 
bursă... şi că doreşte să-i răspundeţi numai o clipă, insistă Parker cu o 
delicateţă silită. 

— Bine, răspunse tânărul convins pe jumătate. 

Rezemă apoi cu grijă undiţa de birou şi luă receptorul din mâna 
valetului. 

— Allo! strigă el necăjit, da, sunt eu, Morgan. Haide, dă-i drumul 
mai repede. Ce vrei? 

Ascultă timp de un minut şi apoi îl întrerupse pe celălalt cu 


nerăbdare: 

— La naiba! Vinde-l odată şi lasă-mă în pace!... Desigur... Cum? Da, 
îmi pare bine!... Chiar dacă se ridică peste zece puncte, nu vinde 
încă... Poate să fie o creştere normală şi nu trebuie să ne pripim... În 
orice caz, aşteaptă dispoziţiile mele în această privinţă... Ascultă, eu 
voi pleca pentru două, trei săptămâni în vacanţă... Da, sigur, bine... la 
revedere! 


„„Şi în timp ce Francis Morgan se întorcea, încântat, din nou la 
undiţele sale, Destinul, în manevrele lui neobosite, îi pregătea acum o 
nouă verigă în lanţul de întâmplări ce avea să-i schimbe atât de 
neaşteptat cursul normal al vieţii; dar de data aceasta, Destinul lucra 
în biroul particular din City al lui Thomas Regan... 

După ce aranjase cu diferiţi agenţi de bursă să vândă şi după ce, 
prin mijloacele oculte ale propagandei lăsase să se răspândească 
„informaţia” discretă că ceva era în neregulă cu Tampico Petroleum, 
Thomas Regan studia tocmai un raport secret al trimisului său din 
Mexic, care timp de două luni studiase la faţa locului adevărata 
situaţie a  concesiunilor petrolifere aparţinând adversarului său 
financiar, Francis Morgan, când secretara îi aduse o carte de vizitii; un 
vizitator străin dorea să-l vadă. 

Regan ascultă în tăcere, privi puţin gânditor numele de pe cartonaş 
şi în cele din urmă răspunse: 

— Comunică-i acestui senor Alvarez Torres din Colon, că nu-l pot 
primi. 

După cinci minute, secretara se înapoie; de data aceasta, cartea de 
vizită conţinea un scurt mesaj. Regan nu-şi putu stăpâni un rânjet, în 
timp ce citea: 


Mult stimate domnule Regan, 


Am deosebita plăcere să vă pot informa asupra locului unde a fost 
ascunsă comoara lui Sir Henry Morgan. 


Alvarez Torres. 


Regan făcu un gest de indiferenţă şi secretara se pregătea tocmai 
să părăsească încăperea, când, brusc, bătrânul financiar se răzgândi 
şi-i spuse: 

— Ba nu, introdu-l mai bine imediat! 

Când rămase singur, Regan începu să râdă încet, în timp ce o nouă 
idee îi străbătea mintea. 

— Puiul de lup crede că tot ce zboară se mănâncă, murmură el prin 
fumul ţigaretei ce tocmai îşi aprinsese. Işi închipuie că va putea şi el 


să joace rolul învingătorului, pe care bătrânul lup Morgan şi l-a asumat 
atâta vreme... O bună lecţie, iată ce îi trebuie tânărului încrezut!... Și 
de asta va avea grijă bătrânul Thomas Regan!... 

Engleza lui senior Alvarez Torres este tot atât de perfectă ca şi 
croiala modernă a costumului de primăvară ce-l purta şi cu toate că 
nuanţa gălbuie a tenului său permitea să se presupună originea sa 
sud-americană, iar ochii săi negri trădau amestecul de sânge spaniol 
şi indian, putea trece totuşi destul de bine drept un veritabil yankeu. 

— După multe eforturi şi ani îndelungaţi de cercetări, am ajuns în 
sfârşit să descopăr urma ascunzătorii unde zace aurul bătrânului 
corsar Sir Henry Morgan, începu el după prezentările obişnuite. Sunt 
sigur că se află pe Mosquito Coast şi cred că nu greşesc dacă afirm că 
se găseşte la câteva sute de mile de Chiriqui Lagoon, iar Bocas del 
Toro este cel mai apropiat oraş din împrejurimi. Cunosc aceste locuri 
foarte bine pentru că sunt născut acolo, deşi educaţia mi-am făcut-o 
la Paris... O simplă corăbioară şi totul ar fi aranjat; iar în schimb, drept 
răsplată... comoara! 

Senior Torres se opri o clipă, incapabil în emoția sa de a da o 
descriere mai completă, dar Thomas Regan, om cu experienţă, 
obişnuit să trateze cu tot felul de indivizi, începu să-l supună unui 
amănunţit interogatoriu, aşa cum ar fi făcut un avocat dibaci care 
chestionează un delicvent. 

— Da, spuse în cele din urmă senior Torres, însă trebuie să 
mărturisesc... cum să spun?... mă simt puţin cam strâmtorat!... Aş 
avea nevoie urgentă de ceva fonduri... 

— Cu alte cuvinte, îţi trebuie bani, îl întrerupse brutal financiarul, 
iar Torres îl aprobă cu o înclinare stângace. 

In urma întrebărilor rapide şi precise ale lui Regan, spaniolul 
admise chiar mai mult. Într-adevăr, părăsise de curând Bocas del Toro 
fără speranţa de a se mai reîntoarce vreodată; dar în cazul când ar fi 
făcut rost de banii necesari, era dispus să... 

Regan îl întrerupse brusc, întinzându-i cecul pe care îl completase 
pe numele lui Torres şi în care acesta se grăbi să citească suma de o 
mie de dolari. 

— Şi acum, iată despre ce este vorba, spuse Regan cu răceală. Nu 
cred un cuvânt din toată povestea asta... Am însă un tânăr prieten la 
care ţin foarte mult şi care este un desăvârşit om de lume, înconjurat 
de prieteni, admiratoare... înţelegi ce vreau să spun? 

Senior Alvarez Torres se înclină ca unul ce ştie să înţeleagă mai 
mult decât i se spune. 

— Ei bine, continuă Regan, pentru buna stare a sănătăţii şi averii 
sale... ca şi pentru salvarea sufletului său plictisit de a se afla tot în 
lumea femeilor din societatea elegantă a oraşului, cred că cel mai bun 
lucru ar fi să facă o călătorie în căutarea, acestei comori... Are nevoie 


de mai mult exerciţiu fizic... aventură chiar;şi... sunt sigur că mă 
înţelegi! 

Din nou, senior Torres făcu o înclinare ce arăta o perfectă 
înţelegere. N 

— Aşadar, dumneata ai nevoie de bani. Incearcă să-i trezeşti 
interesul pentru această călătorie pentru efortul dumitale ţi-am dat 
cecul de o mie de dolari; dacă reuşeşti să-l faci să plece după 
comoara bătrânului Morgan, atunci mai câştigi încă o mie de dolari... 
în sfârşit, dacă ai putea să-l faci să, rămână prin locurile acelea 
minunate, mai multe luni... răsplata dumitale va fi cu mult ridicată... 
Oh, crede-mă! L-am cunoscut bine pe tatăl său... aş putea spune că 
am fost chiar prieteni buni... şi aş sacrifica orice sumă de bani numai 
să-l ştiu pe urmaşul său pe calea vieţii adevărate... Ei! Ce ai de spus? 
Primeşti? 

Cu degete tremurătoare de emoție, senior Alvarez Torres învârtea 
cecul, forțându-se să-şi stăpânească sentimentele. 

— Păi, ce să spun eu... bâlbâi el, primesc... şi sunt la dispoziţia 
dumneavoastră! 

După cinci minute, când se ridică să plece, era pe de-a-ntregul 
înţeles asupra rolului ce. Avea să-l joace în fantastica goană după 
comoara străvechiului pirat. leşi din cabinetul financiarului cu faţa 
transpirată şi îmbujorată, murmurând: 

— Şi lucrul cel mai ciudat în toată această afacere, domnule Regan, 
este că totul nu-i decât adevărul curat şi comoara nu este o simplă 
născocire!... 

Thomas Regan nu era însă un om uşor de zdruncinat în ideile sale; 
ascultă cu un zâmbet îngăduitor mărturisirea sud-americanului şi tot 
cu acelaşi zâmbet îl făcu să înţeleagă că afacerile sale nu-i mai 
permiteau continuarea convorbirii. 

De abia plecase senior Torres, când Francis Morgan îşi făcu 
apariţia. 

— M-am gândit să vin la dumneata să-ţi cer un sfat, spuse el după 
ce-i strânse mina. Cred că eşti cel mai indicat să mi-l dai, cu atât mai 
mult că tatăl meu care ţi-a fost tovarăş mi-a recomandat înainte de a 
muri că în materie de afaceri să mă adresez totdeauna dumitale. lată 
despre ce este vorba: Aş dori să iau o mică vacanţă... să mai evadez 
puţin din atmosfera aceasta apăsătoare... şi tocmai acum, nu ştiu ce 
s-a întâmplat cu Tampico Petroleum! N-ai putea să-mi spui? 

— Ce să fie? se miră Regan, simulând perfect neştiinţa asupra 
lucrului a cărui cauză era chiar el însuşi. Tampico Petroleum? 

Francis încuviinţă cu un gest; se aşeză apoi într-un scaun şi aprinse 
o ţigară, în timp ce bătrânul financiar îşi consulta ceasul. 

— Păi doar... urmă el cu o încetineală voită, acţiunile lui Tampico 
Petroleum au crescut cu trei puncte. Cred că acest fapt nu este un 


motiv de îngrijorare, ci dimpotrivă îşi exprimă el părerea. 

— Da, într-adevăr, încuviinţă Francis, au crescut; dar mă tem să nu 
fie ceva necurat în toată afacerea asta... 

— Ei, nu este decât o impresie... Nu trebuie să dai atenţie unor 
astfel de mofturi copilăreşti! Afacerea este solidă şi nu ai de ce te 
teme. 

— Da, dar vezi că am investit în această întreprindere tot 
disponibilul meu numerar şi în cazul când survine ceva, ar însemna 
pentru mine o adevărată catastrofă... 

In scurta convorbire ce urmă, Regan, cu dibăcia lui specifică, reuşi 
să scoată de la tânărul nebănuitor toate informaţiile de care avea 
nevoie spre a fi complet lămurit asupra situaţiei financiare a acestuia. 
La urmă, luându-şi un aer de părinte ocrotitor, se sili să-l liniştească 
pe tânărul Morgan. 

— Lasă, nu te teme, îi spuse el şi mai ales nu-ţi mai face gânduri 
din acestea absurde. Să dea Dumnezeu să se termine revoluţia din 
Mexic şi-atunci te poţi socoti proprietarul celei mai bune investiţii... 

Făcu o pauză şi, brusc, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, luă de pe 
birou cartea de vizită a lui Alvarez Torres şi spuse, întinzând-o 
tânărului: 

— la uite cine m-a vizitat astăzi! Apoi, ca şi cum i-ar fi venit o altă 
inspiraţie, mai reţinu cartonaşul, adăugind: Zici că vrei să te duci la 
pescuit? Da, este bun şi aşa ceva; dar ţi-aş da o idee mai minunată... 
De ce să mergi la Adirondack, într-un palat persian, înconjurat de 
lachei galonaţi şi cu tot confortul modern? Uite, ce ai zice de un alt fel 
de vacanţă, ceva de care tatăl tău ar fi fost mândru să aibă ocazia... 

— Al e vorba de sir Henry, exclamă cu un zâmbet Francis, după ce 
citi cartea de vizită a lui senior Torres. 

— Mi-a făcut impresia unui lăudăros, îi explică Regan, plin de 
şiretenie. Pretinde că este născut chiar pe Mosquito Coast şi că 
informaţiile asupra locului comorii le are din nişte documente vechi 
ale familiei sale. Eu unul, nu cred nici un cuvânt din povestea asta! De 
altfel, n-am nici timp şi nici poftă să mă ocup cu altceva decât cu 
afacerile mele care îmi dau destulă bătaie de cap. 

— După câte ştiu, vorbi Francis gânditor, Sir Henry a murit sărac şi 
nici unul dintre moştenitorii lui n-a găsit vreo urmă de comoară 
ascunsă... 

— După câte văd, te interesează noua perspectivă... Atunci, 
petrecere frumoasă! îi ură Regan, bine dispus. 

— Mă simt tare ispitit să stau şi eu de vorbă cu acest senior Torres, 
murmură Francis cu acelaşi aer gânditor. 

— Mirajul aurului, hai? reflectă Regan. Deşi nu dau o para chioară 
pe balivernele Mexicanului, îţi mărturisesc că dacă aş fi mai tânăr... 
Eh, dar afurisitele astfel de afaceri nu-mi mai dau nici o clipă de 


răgaz... 

— Nu ştii unde aş putea să-l găsesc pe acest senior Torres? întrebă 
Francis, fără să ştie că prin aceasta era prins definitiv în tentaculele 
înşelătoare ce i le întinsese Destinul sub forma lui Thomas Regan. 

Întâlnirea între Francis şi senior Torres avu loc a doua zi în biroul lui 
Thomas Regan. La vederea tânărului financiar, Mexicanul tresări 
puternic, dar repede se stăpâni, fapt ce nu scăpă însă privirii 
pătrunzătoare a lui Regan, care i se adresă cu un rânjet: 

— Seamănă cu bătrânul pirat, hai? 

— Da, dă! Asemănarea este uimitoare! încercă să-şi ascundă 
adevăratele gânduri senior Torres, căci într-adevăr, asemănarea lui 
Francis cu portretele lui Sir Henry ce le văzuse în repetate rânduri, era 
izbitoare; însă nu aceasta se gândise Mexicanul la vederea tânărului 
descendent al piratului... Ceea ce întrevăzuse el la prima vedere a lui 
Francis Morgan, era imaginea unei alte fiinţe umane, pe care o 
cunoştea foarte bine şi care era o copie fidelă atât a bătrânului corsar 
cât şi a tânărului din faţa sa. 

In jumătatea de oră ce urma, Francis Morgan se dovedi a avea o 
fire comunicativă, fiind uşor de captivat pentru aventura ce i se 
promitea. Din hărţile vechi, documentele îngălbenite de vreme şi 
vorbele convingătoare ale lui senior Torres, spiritul romantic al 
tânărului milionar îşi formase hotărârea definitivă, astfel că la sfârşit. 
Anunţă fără şovăială: 

— Voi lua chiar astă-seară trenul spre New Orleans pentru a putea 
prinde unul din vapoarele lui United Fruit Company, care să mă ducă 
la Colon... 

— Vă sfătuiesc însă ca la Colon să nu închiriaţi vreo corabie, îl 
întrerupse Torres cu amabilitate. Mergeţi mai bine călare până la 
Belen şi acolo veţi găsi o corabie pe care o puteţi angaja, fără nici o 
teamă că veţi mai avea de luptat cu neplăcerile ce le cauzează 
marinarii indigeni plini de superstiții stupide. 

— Foarte bine, domnule, aprobă Francis. Voi urma întocmai sfatul 
dumneavoastră. Credeţi că voi avea plăcerea să mă acompaniaţi, 
dacă iau trenul de seară?... Bineînţeles, ca invitatul meu... în care caz 
eu voi fi acela care va suporta cheltuielile de călătorie. 

Alvarez Torres era gata să răspundă, dar o privire furişă a lui Regan 
îl făcu să ezite o clipă şi apoi să răspundă contrar celor intenţionate 
mai înainte: 

— Mi-e teamă că voi fi silit să vă ajung mai târziu, domnule Morgan. 
O afacere neînsemnată dar foarte urgentă mă mai reţine o zi, două, 
spre marea mea părere de rău... 

— Ei, lasă că va putea să te ajungă din urmă şi să-ţi arate din nou 
adevărata pistă, în cazul când vei pierde-o! încercă să-l convingă 
Regan... Şi acum trebuie să vă sfătuiesc că ar fi bine să stabiliţi 


dinainte cum veţi împărţi comoara, în cazul când veţi găsi-o, mai 
adăugă el. 

— Da, ai dreptate, îl aprobă Francis apoi întorcându-se spre 
Mexican, îl întrebă: Ce zici de aceasta, senior Torres? 

Alvarez Torres ridică din umeri cu un aer încurcat, însă Regan 
interveni imediat: 

— Jumătate-jumătate, aş fi eu de părere, îi sugeră el lui Francis. 
Cred că este cea mai justă împărțire... 

— Perfect! aprobă tânărul cu entuziasm. Atunci suntem înţeleşi: 
Urmează să vii după mine cât mai repede posibil, senior Torres, 
încheie el, întorcându-se apoi spre Regan ca să-şi ia rămas bun. 
Aşadar, eu plec să împachetez imediat, pentru a putea prinde trenul 
la timp... Rămâi cu bine, Regan. La revedere, senior Torres. Ne vom 
întâlni deci pe undeva în apropierea lui Bocas del Toro... 

Senior Alvarez Torres mai rămase multă vreme cu Regan, pentru a 
primi de la acesta instrucţiuni complete de felul cum avea să 
procedeze pentru a lungi cât mai mult timp expediţia şi prin aceasta, 
reîntoarcerea la New-York a lui Francis Morgan. La urmă, Regan 
încheie: 

— Pe scurt, ţine-l cât mai mult acolo.... Şi dacă nu s-ar mai întoarce 
de loc... cu atât mai bine! 


CAPITOLUL II 


Angelique putea fi socotită o corăbioară minunată, deşi pânzele ei 
învechite şi lemnul ros de apele oceanului îi dădeau o aparenţă 
contrară. Plutea acum alene în apa liniştită a golfului, în timp ce 
Francis Morgan privea printr-un binoclu puternic ţărmul în apropierea 
căruia ancorase. 

Erau trei săptămâni de la convorbirea ce o avusese în biroul lui 
Thomas Regan şi după câte se putea observa din aspectul său, 
începutul acestei călătorii promițătoare îi priise de minune, căci faţa 
lui bronzată de razele arzătoare ale soarelui, exprima o voioşie de 
nestăpânit. 

Puse la punct binoclul şi lentilele puternice îi apropiară cu claritate, 
în cadrul lor rotund, o plajă lată ce se întindea aurie la o jumătate de 
milă de vas, iar mai încolo se vedea jungla cu verdele ei întunecat şi 
sălbatic. 

— Coboară o barcă, spuse căpitanului, o corcitură de indian şi 
negru. Vreau să mă duc să vânez ceva în pădurea aceea. 

— Nu-i de loc prudent ceea ce voiţi să faceţi, îl preveni căpitanul, 
clătinând capul. Riscaţi să întâlniți vreun /abarri, adică nişte vipere 
foarte primejdioase care abundă prin locurile acestea... 

Francis Morgan nu era însă omul care să se sperie de atâta lucru, 
cu atât mai mult că observase prin binoclu clădirea albă a unei ferme 
şi pe plajă, o formă feminină îmbrăcată în alb, care de asemenea 
privea prin binoclu. 

— Să se coboare barca mai repede, comandă el cu o uşoară nuanţă 
de nerăbdare. Ce fel de oameni locuiesc pe aci? adăugă apoi. Oameni 
albi? 

— Familia Enrico Solano, domnule, răsună îndată răspunsul 
căpitanului. Sunt nişte fermieri care se trag dintr-o veche familie 
spaniolă şi toată întinderea de pământ ce se vede, de aci şi până în 
munţii Cordilieri, precum şi jumătate din Chiriqui Lagoon, este 
proprietatea lor. 

In timp ce Francis vâslea viguros spre coastă, căpitanul se întreba 
cu oarecare uimire de ce tânărul american nu-şi luase puşca dacă 
mergea la vânătoare; dar când observă silueta femeii de pe plajă, un 
rânjet de înţelegere îi crispă figura arămie. 

Francis nu-şi făcea iluzii în privinţa femeii a cărei formă se reliefa 
din ce în ce mai clar cu cât se apropia de țărm, singura lui dorinţă era 
să mai schimbe câteva cuvinte, fie chiar cu o indigenă, numai să 
sfărâme pentru un timp monotonia ce i-o impusese lipsa de vânt din 
ultima vreme, care îi silise să rămână în golful singuratic. Nu bănuia 


însă că cele ce aveau să urmeze, îi vor procura mai multă diversiune 
decât s-ar fi putut aştepta... 

După ce atinse nisipul plajei, sări din barcă şi o trase la țărm; se 
întoarse apoi, dar constată cu uimire că plaja era goală. Făptura în alb 
dispăruse. 

Ezită o clipă, apoi porni cu paşi mari spre junglă, socotind că un 
călător străin are dreptul să caute locuitorii unei coaste necunoscute, 
de la care să se informeze. Era aproape de marginea junglei când, pe 
neaşteptate, o tânără înaltă sări sprintenă în faţa lui. Avea părul şi 
ochii negri, iar faţa-i frumoasă avea o expresie de vechi prieten. Spre 
uimirea lui, străină îi prinse braţul cu putere şi în timp ce îl privea, 
Francis fu izbit de atitudinea familiară cu care îl întâmpina; se părea 
că sunt cunoştinţe vechi. Cum însă educaţia lui de Morgan nu-i 
permitea să fie uimit de nimic, duse mâna la pălărie cu un gest 
natural şi salută cu amabilitate pe ciudata necunoscută. 

Tânăra făcu un gest imperativ, încercând să-l tragă după sine şi îi 
şopti cu încordare: 

— Repede!... Urmează-mă! 

Francis încercă o clipă să reziste, dar fata îl smuci cu energie, 
reuşind să-l târască cu sine. Crezând că era vorba de vreun joc 
obişnuit prin partea locului şi pe care el nu-l cunoştea, Francis Morgan 
se supuse zâmbind. 

— Fă aşa ca mine, îi şopti din nou tânăra fată peste umăr, în timp 
ce îl ţine de mână cu aceeaşi tărie; el zâmbi ascultător, aplecându-se 
când ea se apleca, ridicându-se când ea se ridica; în timp ce amintirea 
uitată de mult a jocurilor din copilărie îi năvălea în minte, făcându-l să 
surâdă încântat. 

Deodată, fata îl opri şi se aşeză jos, eliberându-i mâna. Il invită apoi 
cu un gest semnificativ să ia şi el loc, după care îşi apăsă mâna pe 
inimă, exclamând: 

— Slavă Domnului! O, Sfântă Fecioară! 

Francis crezu că această mişcare făcea parte din jocul misterios şi 
conform promisiunii tacite ce o făcuse, duse la rându-i mâna la inimă 
cu un zâmbet îngăduitor - numai că nu pomeni nici de Dumnezeu, nici 
de Sfânta Fecioară, cum făcuse ea... 

— Nu ai de gând să fii odată serios? îl mustră fata cu mânie. 

Faţa lui Francis deveni brusc gravă şi încercă să protesteze: 

— Scumpă doamnă... 

„dar cu un gest poruncitor ea îl opri şi, spre uimirea lui, o văzu 
cum se apleacă înainte şi ascultă cu atenţie. Se auzeau zgomotele 
unor oameni ce mergeau pe o potecă la câţiva paşi de locul unde se 
aflau ei. li făcu un semn să rămână liniştit şi plecă repede în spre 
direcţia de unde veneau zgomotele. 

După câteva clipe, în timp ce Francis încerca să-şi revină din 


uimirea provocată de purtarea ciudată a fetei, îi auzi glasul 
adresându-se în spaniolă unor bărbaţi, care îi răspundeau când umili, 
când insistenţi, când revoltați. In curând, aceştia se depărtară şi după 
o clipă de tăcere adâncă, ea îi strigă, cerându-i să se apropie. Il luă 
din nou de mână şi-l conduse pe plajă. 

Incă sub impresia că ia parte la un joc de copii, Francis îşi eliberă 
braţul îndată ce ajunseră la țărm şi îi atinse umărul cu satisfacția unui 
adolescent care şi-a găsit „partenerul”. 

— Te-am prins! exclamă el râzând. Te-am prins... 

Prin ochii fetei trecu un fulger de supărare. 

— Idiotule! strigă ei, arătând cu degetul mustăcioara lui îngrijită. Ca 
şi cum crezi că asta mă poate păcăli, că te-ar putea ascunde!... 

— Dar, scumpă doamnă! protestă el, încercând să-i explice că se 
înşela şi că îi era cu totul necunoscută. 

Ceea ce urmă, fu atât de neaşteptat şi straniu încât întrecu toată 
manifestarea neînţeleasă de până acum a fetei. Cu un gest iute, 
scoase un mic revolver şi-l întinse hotărâtă spre pieptul lui Francis. 

— Scumpă doamnă... încercă el clin nou să vorbească. 

— Nu vreau să discut nimic cu tine! îl opri fata. Intoarce-te la 
corabie şi pleacă... pentru totdeauna! încheie ea după o scurtă 
ezitare, cu un mic efort de a-şi stăpâni suspinul ce i se ridica în piept. 

Francis deschide gura să vorbească, dar o uşoară apăsare a 
revolverului pe pieptul său, îl făcu să se răzgândească. 

— Dacă mai vii vreodată pe aci... Madonna să mă ierte! Mă voi 
împuşca! 

— Atunci, am să plec... murmură el cu un aer absent, în timp ce se 
întoarce către barca de pe nisip, necăjit pe el însuşi pentru situaţia 
ridiculă în care intrase. 

Cufundat în gânduri, nici nu observă că fata îl urmează când ridica 
vârful bărcii spre a o împinge în apă, ea se opri la spatele său. Francis 
îşi îndreptă privirea spre apa golfului; o briză uşoară începuse să adie, 
promițând un vânt prielnic pentru Angelique. 

Voia tocmai să păşească în barcă, dar se opri brusc; un suspin îl 
făcu să se întoarcă şi atunci observă pe fata de lângă sine. Ciudata 
necunoscută, cu mâinile lăsate în jos într-un gest de abandon, 
plângea încet. O ajunse cu o săritură sprintenă şi mâna lui se aşeză 
într-un gest mângâietor pe umărul ei, în timp ce privirea îi exprima 
întrebare şi duioşie. La atingerea mâinii sale, tânăra tresări şi se feri în 
lături, aruncându-i o privire plină de mustrare printre lacrimile ce-i 
inundau ochii. La această manifestare neînţeleasă, Francis ridică din 
umeri şi era pe punctul să se reîntoarcă la barcă, dar ea îl opri. 

— Cel puţin... începu ea, dar un nou suspin o făcu să se întrerupă. 
Cel puţin... ai putea să mă săruţi la despărţire... 

Inaintă spre el cu braţele întinse, revolverul atârnându-i în mâna 


inertă şi-i oferi buzele într-o atitudine de abandon. Francis ezită o 
clipă, uimit - apoi strângând-o în braţe primi sărutul pătimaş de pe 
buzele împurpurate ale fetei, care izbucni apoi într-un hohot de plâns, 
sprijinindu-şi capul pe umărul său. 

In ciuda senzaţiei plăcute ce-o încerca, Francis era totuşi conştient 
de ţeava revolverului ce-l apăsa stânjenitor în spate, între umeri. 
După puţin, fata îşi ridică figura-i plină de lacrimi şi începu să-l sărute 
cu patimă în timp ce el se întreba cu uimire, ce-l făcea să răspundă cu 
aceeaşi căldură la sărutările ei. 

Deodată, tânăra cu părul negru se retrase brusc din îmbrăţişarea 
lui şi în timp ce privea îi exprima din nou mânia, mâna înarmată se 
întinse amenințătoare spre pieptul lui Francis, cerându-i să se întoarcă 
la barca lui: Francis ridică din umeri, cu aerul indiferent al omului ce 
nu poate refuza „rugămintea” unei femei frumoase şi pe când se 
aşeza la lopeţi, privirea lui zâmbitoare rămase fixată pe faţa 
înlăcrimată a tinerei. Incepu să vâslească înapoi spre corabie şi pe 
când se depărta, o auzi exclamând: 

— Sfânta Fecioara să mă ierte pentru păcatele mele! 

Cu o mână îşi şterse ochii de lacrimi, iar cu cealaltă scoase de la 
sân un medalion de aur şi-l aruncă în apa, în faţa lui. 

Atenţia tânărului american fu în curând atrasă de apariţia a trei 
oameni din jungla ce mărginea plaja; erau înarmaţi cu carabine şi se 
grăbiră să alerge spre fata ce căzuse în nisip, părând leşinată. Pe când 
o ridicau, unul dintre ei privi din întâmplare spre apă şi atunci îl 
observă pe Francis care vâslea din răsputeri. Intoarse cu o mişcare 
repede capul şt putu zări că Angelique era aproape, legănându-se 
uşor pe undele liniştite ale golfului. In clipa următoare, unul dintre cei 
trei de pe țărm - un bărbat în vârstă, cu o barbă mare - îndreptă 
binoclul fetei spre el, aproape îndată îl lăsă să alunece la pământ şi 
prinse carabina, ochind cu grijă spre Francis. 

Glonţul se afundă în apă la mai puţin de un metru într-o parte a 
bărcii şi Francis o văzu pe curioasă necunoscută sărind în picioare şi 
cu o lovitură precisă deviind ţeava armei... Din care tocmai pornea al 
doilea glonţ - apoi, îndepărtându-se puţin de cei trei, îi ameninţă cu 
revolverul să-şi lase carabinele în jos... 

Din câteva lovituri solide de lopeţi, Francis alătură barca de 
peretele corăbiei şi apoi cu o mişcare agilă sări pe punte, în timp ce 
căpitanul dădea ordin să se ridice ancora, astfel că Angelique, cu o 
arcuire elegantă pe loc, porni, cu pânzele umflate de vântul tot mai 
puternic! Pe când se depărtau, Francis nu se putu opri de-a arunca o 
sărutare cu vârful degetelor spre fata ce-l privea de pe țărm, dar în 
clipa următoare o văzu căzând leşinată în braţele bătrânului cu 
barbă... 

— Piper, nu altceva, aceşti zăpăciţi de Solano! râse spre el 


căpitanul mulatru, arătându-şi dinţii albi şi puternici. 

— Da de unde! îi ripostă vesel Francis. Sunt nişte oameni 
încântători! 

Se întoarse apoi cu grabă spre proră, pentru a trimite alte bezele 
de adio frumoasei necunoscute de pe ţărmul ce se pierdea tot mai 
mult din vedere. 

Erau mai multe ore de când părăsise golful şi noaptea începea să 
se lase cu repeziciune, când Angelique îşi strânse pânzele şi ancoră 
pentru a aştepta venirea zilei. In dimineaţa următoare, după ce-şi luă 
micul dejun, Francis cobori în barcă pentru a vizita insula Taurului, 
care era cea mai mare dintre cele două insule însemnate din Chiriqui 
Lagoon. Căpitanul vasului îi spusese că în acel anotimp al anului, 
putea s-o găsească ocupată de indienii veniţi din interiorul ținutului, 
care se îndeletniceau cu prinderea broaştelor țestoase. 

Prima impresie a lui Francis, când ajunse să-i cunoască pe aceşti 
vânători curioşi, fu că străbătuse nu numai treizeci de grade latitudine 
de la New-York ci îi păru că se afundase cu sute de ani înapoi, spre 
începuturile civilizaţiei; şi într-adevăr, aşa cum apăreau, aproape goi, 
acoperiţi numai cu o pânză uşoară peste şolduri, cu figurile sălbatice 
şi înarmaţi cu fioroasele lor machete - un fol de cuțite cu lama lunga 
şi lată, extrem de tăioasă - aceşti indieni primitivi făceau impresia că 
sfidează existenţa oricărei civilizaţii ce ar fi putut exista în timpurile 
lor. Francis se putu convinge în curând că nu erau numai buni 
prinzătorii de broaşte țestoase, ci şi nişte foarte periculoşi „vânători 
de capele”... 

— Insula Taurului este proprietatea noastră, îi comunicaseră ei prin 
intermediul tălmaciului negru cu care venise şi străinii nu sunt de loc 
de dorit... 

Un singur lucru al civilizaţiei ce păreau că o ignoră le era însă foarte 
bine cunoscut: Banul... Şi când Francis se făcu înţeles cu ajutorul 
acestui, argument, indienii deveniră mai comunicativi, fără a fi însă şi 
prietenoși. În acest mod, tânărul află că cealaltă insulă - a Viţelului, 
cum era numită - se afla în stăpânirea unui nesuferit de gringo (nord- 
american), care după toate aparențele, impusese respect acestor 
creaturi sălbatice. 

Curios, îşi trimise interpretul negru cu un bilet la ciudatul american, 
cerându-i permisiunea de a-i vizita insula; dar când trimisul se 
înapoiase, Francis citi cu surprindere refuzul său, ce-l scrisese pe 
propriu-i bilet. Era un singur cuvânt în spaniolă: „Vamos!” (Cară-te!). 

— Hm! făcu tânărul contrariat şi totuşi voi merge... 

— Ar trebui să fiţi mai prevăzător, domnule, îl sfătui negrul. Prin 
părţile acestea oamenii nu se gândesc mult când e vorba să omoare 
pe cineva. 

— Mai bine urcă-te în barcă şi vâsleşte spre insulă, îi tăie scurt 


Francis. 

— Regret, domnule, dar nu pot sa vă duc acolo, sună răspunsul plin 
de obrăznicie. M-am angajat ca marinar sub căpitanul Trefethen, dar 
nu m-am obligat prin aceasta la o sinucidere... Cel mai bun lucru ce ar 
fi de făcut, este să părăsim cât mai de grabă aceste locuri 
primejdioase; altfel... 

Francis nu-l mai asculta şi când, puţin timp mai târziu, punea 
piciorul pe insula Viţelului, îşi simţea inima îndârjită împotriva 
încăpăţânării acestor sălbatici şi sufletul scârbit de laşitatea negrului. 

Cele două insule erau apropiate una de alta şi micul canal ce le 
despărţea era acoperit într-un loc de o lespede uriaşă de piatră, ce 
forma un fel de punte naturală peste el. In treacăt, observă că ceata 
de indieni îl urmase pe când trecea puntea şi acum se pitulase prin 
tufişurile dese, pândindu-l curioşi. 

Nu făcuse nici trei paşi pe pământul insulei, când fu întâmpinat de 
un tânăr înalt, cu picioarele goale, care îşi făcu apariţia de după un 
palmier, cu un revolver în mână, strigându-i: 

— Vamos! Cară-te cât mai repede!... Haide, şterge-o! 

— Ah, zei ai Olimpului! exclamă Francis, jumătate serios, jumătate 
în glumă. Nu te poţi mişca de loc prin părţile acestea fără să te 
pomeneşti cu un revolver în piept... şi toţi îţi spun să pleci... pronto! 

— Nimeni nu te-a poftit, îi replică străinul. Eşti un nedorit. Părăseşte 
imediat insula mea... îţi acord o jumătate de minut. 

— Crede-mă, prietene, este nespus de regretabil, îl asigură Francis, 
în timp ce cu coada ochiului măsura distanţa până la cel mai apropiat 
trunchi de palmier. Pe oricine întâlnesc pe aici, descopăr că este un 
zănatic şi un nepoliticos, nerăbdător să scape de prezenţa mea... şi, 
lucru ciudat, dar mi-aţi insuflat şi mie aceleaşi simţăminte! Afară de 
aceasta, tocmai fiindcă strigi sus şi tare că este insula dumitale, nu 
există nici o dovadă... 

Saltul iute şi neaşteptat ce-l făcu să ajungă în dosul unui palmier, 
lăsă fraza nesfârşită. Rivalul său nu întârzie însă şi de abia ajunsese 
Francis în spatele protector al trunchiului, când glonţul necunoscutului 
porni, zgâriind coaja palmierului şi trecu vâjâind pe lângă obrazul său. 

— Ochi pentru ochi! strigă Francis şi descărcă arma sa în trunchiul 
arborelui după care se ascunde celălalt. 

Schimbul de focuri se succedă cu repeziciune, fără ca vreunul 
dintre cei doi combatanți să fi fost atins; şi când cel de al optulea 
glonţ - şi ultimul - era descărcat din revolverul său, Francis avu 
senzaţia neplăcută că numărase numai şapte, focuri. Trase de 
adversarul său. Atunci îi veni o inspiraţie salvatoare - îşi expuse cu 
precauţiune o parte, din pălăria sa şi imediat glonţul celuilalt o 
perfora. 

— Ce fel de revolver întrebuinţezi? îl întrebă el cu o politeţe rece. 


— Colt! fu răspunsul scurt al străinului. 

Francis păşi cu hotărâre de după trunchiul arborelui. 

— Atunci ţi-ai terminat şi dumneata încărcăturii - spuse el zâmbind. 
Le-am numărat pe toate: Opt... Aşa dar, acum putem sta de vorbă! 

În timp ce necunoscutul. leşea la rându-i din spatele palmierului, 
Francis nu se putu opri de a-i admira făptura minunat construită, ce 
atrăgea atenţia în ciuda faptului că era îmbrăcat numai cu o pereche 
de pantaloni murdari de pânză, un flaneluţă de bumbac şi o foarte 
uzată sombrero. Avea senzaţia ciudată că îl cunoştea foarte bine, pe 
acest tânăr înalt şi bronzat, deşi nu-şi putea da seama atunci că. 
Privea la propriul său alter-ego. 

— Să vorbim! rânji străinul, aruncându-şi revolverul şi scoțând 
cuțitul. Să vedem dacă îţi mai arde de vorbă când îţi voi tăia urechile 
şi poate chiar scalpul... 

— La naiba, replică Francis. Din ce în ce mai dezgustător şi furios. 
Sunteţi cu toţii nişte sălbatici obraznici care meritaţi să fiţi puşi la 
punct! Îşi scoase la rându-i cuțitul de vânătoare nou-nouţ; a cărui 
lamă sclipea în soare. Îl cumpărase din New York, înainte de a pleca în 
călătorie. Inainta un pas. Bine, să ne batem atunci. Acela care va 
învinge va tăia urechile celuilalt - suntem înţeleşi! 

— Poţi să te consideri ca şi pierdute! rânji din nou adversarul, 
începând să înainteze pânditor şi atent. 

— Păcat că nu avem un operator să filmeze această luptă, zâmbi 
Francis, pregătindu-şi pumnalul de atac. Oricum, îţi mărturisesc că ard 
de nerăbdare să-ţi retez urechile obraznice... Fii atent. Voi ataca 
fulgerător! Cine va cădea primul, acela este învins. 

Vorbele şi acţiunea se desfăşurară simultan... şi frumosul lui avânt 
se termină într-un med ruşinos, căci străinul, în aparenţă surprins de 
izbitură, se lăsă să cadă pe spate, plantând în acelaşi timp piciorul în 
stomacul lui Francis şi cu o mişcare puternică aruncându-l de-a valma, 
peste cap. 

Contactul atât de brutal şi neaşteptat cu pământul tare, îl făcu pe 
Francis să-şi piardă suflul pentru câteva clipe şi când se dezmetici, 
genunchiul învingătorului, său îi apăsa pieptul, împiedicându-i orice 
mişcare. În timp ce zăcea astfel aproape fără respiraţie, îl observă mai 
atent pe tânărul de deasupra sa, care îi examina trăsăturile feţei cu 
multă curiozitate. 

— De ce porţi mustață? murmură străinul mai mult pentru sine. 

— Haide, termină mai repede, gâfâi Francis înciudat. Urechile mele 
îti aparţin; ai învins - dar mustaţa este a mea şi de ea nu te poţi 
atinge! Aşa ne-a fost doar convenţia... Şi, să fim drepţi: Aruncătura 
aceasta a fost curat jiu-jitsu... Cum era să mă aştept la aşa ceva de la 
unul ca tine? 

— Şi când mă gândesc ce aer bătăios aveai mai înainte! râse 


tânărul cel arămiu. Cât despre urechi... le poţi păstră sănătos - nu am 
dorit niciodată să ţi le tai. Şi acum, după ce te-am privit mai bine, cu 
atât mai puţin mi-ar putea veni un astfel de gând... Hai, ridică-te şi 
pleacă de-aici. Te-am biruit - trebuie să mi te supui; Cară-te şi să nu 
te mai prind spionând pe-aci... Haide, şterge-o! 

Necăjit de înfrângerea umilitoare ce o suferise, Francis se întoarse 
spre plaja unde îşi lăsase barca. 

— Ascultă, micuţule necunoscut, nu vroi să ai gentileţea de a-ţi lăsa 
cartea de vizită? strigă râzând învingătorul în urma sa. 

— Cărţile de vizită nu se prea potrivesc cu specialiştii cuţitului, îi 
ripostă Francis peste umăr, aşezându-se în barcă şi afundând lopeţile 
în apă. Totuşi, mă voi recomanda: Mă numesc Morgan.. 

De data aceasta fu rândul celuilalt să rămână mut de uimire. 
Deschise gura să vorbească, dar se răzgândi, mulţumindu-se să 
murmure: 

— Tot dintr-o plămădire - nu-i deci de mirare că semănăm atât de 
bine! 

In aceeaşi stare de spirit, Francis ajunse din nou pe insula Taurului 
şi aşezându-se la umbra unui palmier, îşi aprinse pipa şi începu să 
cugete, prost dispus. 

„Sunt cu toţii nişte smintiţi cei de prin locurile acestea. Nimeni nu 
ascultă de rațiune. Aş vrea să-l văd pe bătrânul Thomas Regan 
Încercând să trateze afaceri cu aceşti sălbatici... Sunt sigur că până la 
urmă s-ar alege cu urechile tăiate!” 

Gândul acesta îi mai redă puţin buna dispoziţie; să fi putut vedea 
însă în acea clipă pe tânărul cel înalt care îi semăna atât de bine, ar fi 
fost fără îndoială convins că nimic altceva decât zăpăceala era aceea 
care domnea în America latină... şi ar fi avut întru câtva dreptate, căci 
tânărul în chestiune, în interiorul unei colibe din inima insulei sale îşi 
zâmbea lui însuşi, în timp ce vorbea cu glas tare: 

— Cred că am băgat frica în celălalt membru din familia Morgan! 

Se cufundă apoi în contemplarea unui tablou în ulei ce atârna de 
unul din pereţii colibei şi care reprezenta pe şi Henry Morgan. 

— Ei bine, bătrânule pirat, ce zici de asta? continuă ei râzând. Doi 
dintre ultimii tăi descendenţi au venit în contact pentru prima oară şi 
era cât pe aci ca unul dintr-înşii să se aleagă cu urechile tăiate! 

Se aplecă apoi deasupra unei lăzi de un aspect învechit, al cărei 
copac mâncat de cari purta monograma „M” şi în timp ce-l ridica, se 
adresă din nou portretului: 

— lată tot ce mi-a lăsat drept moştenire, bătrânule pirat. Rabla asta 
de cufăr şi o figură care îţi seamănă şi mai mult unui veritabil pirat 
dacă... 

Ideea ce-i veni îl făcu să scoată o exclamaţie de entuziasm şi o 
clipă mai târziu, începu să se îmbrace cu veşmintele învechite de 


vreme şi roase de molii ce se găseau în ladă, adăugind: „Şi acum iată- 
mă îmbrăcat cu costumul ce l-ai purtat odinioară. Haide, domnule 
strămoş, coboară domnule strămoş, coboară din rama ta şi 
îndrăzneşte să găseşti vreo deosebire între aspectul meu şi al tău!” 

Într-adevăr, aşa cum apărea îmbrăcat în străvechiul costum al lui 
Sir Henry Morgan, cu sabia încinsă la mijloc şi cu două pistoale de 
mărimi respectabile înfipte în brâul lat, asemănarea între tânărul 
strănepot şi portretul străbunului era izbitoare. Şi pentru a completa 
această imagine. Luă o chitară şi începu să cânte vechiul imn al 
piraţilor: 


Când adâncimile albastre, se zbat şi gem înfiorate 

Și-a mării spumă vânturată, ne este-n față azvârlită, 
Alături de catargul mare nepăsători stăm spat, e-n spate 
Și stăpânim, că şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită! 


Şi în timp, ce coardele chitarei răsunau sub degetele sale măiestre, 
privirile-i pierdute în depărtări străbătură pentru o clipă secolele şi se 
opriră pe o imagine binecunoscută strămoşul său bătrânul pirat, cu, 
spatele lipit de catargul cel mare, ţinând pe loc la distanţa spadei ce 
se încovoia şi destindea într-o revărsare de sclipiri şi şuieraturi, gloata 
fantastic îmbrăcată a echipajului răzvrătit; în timp ce de partea 
cealaltă a catargului, exact în spatele săli, un alt personaj la fel de 
eroic, ţinea piept restului de pirați, completând prin aceasta cercul de 
nepătruns al celor două spade. 

Viziunea plină de viaţă din imaginea sa îi fu însă brusc alungată 
prin ruperea unei coarde de la chitara ce fusese prea pasionat 
vibrată... 

În scurtul răgaz ce urma, se păru că o nouă viziune a strămoşului 
său se materializează: sir Henry se cobori parcă din rama sa de pe 
perete şi venind lângă sine îl apucă de mână, şoptindu-i ca un ecou 
ultimele cuvinte din cântecul piraţilor: 


„Alături de catargul mare nepăsători stăm spate-n spate 
Și stăpânim, ca şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită! 


Bătrânul pirat îi făcea parcă semn să iasă afară din colibă... 

Tânărul se supuse călăuzei sale imaginare - sau acelei intuiţii 
sublime, izvorând din profunzimile necunoscute ale eului - şi părăsi 
coliba, înaintând în jos, spre ţărmul mării; fără de voie privirea sa, ca 
şi când ar fi fost influenţată de o forţă stranie, se îndreptă peste micul 


1 „Black to back against the mainmast” de George Sterling, („Spate-n 
spate, lipiți de catargul cel mare”). 


canal, spre plaja de pe insula Taurului şi atunci tresări ca trezit dintr- 
un vis: Acolo, cu spatele lipit de o stâncă de coral, rivalul său de mai 
înainte - tânărul acela care îi semăna atât de minunat - se apăra cu 
vitejie de atacurile tot mai îndărjite ale unui grup de indieni. Cuţitele 
agresorilor străluceau la soare, iar tânărul încolţit din toate părţile, nu 
avea în mână decât o frântură de vâslă, cu care se silea din răsputeri 
să le ţină piept... 

Francis părea la capătul forţelor; în timp ce se feri într-o parte de 
piatra aruncată de un indian, privirile sale căzură pe apariţia 
fantastică ce alerga pe podul de piatră de peste micul canal. Atunci 
crezu că este mort de-a binelea şi că se află în împărăţia umbrelor, 
unde însuşi sir Henry Morgan cu sabia în mână îi venea în ajutor, 
împărțind lovituri năprasnice cu latul spadei sale printre atacatorii 
îngroziţi. 

In timp ce genunchii lui Francis se înmuiau şi el începea să vadă pe 
indieni fugind în toate părţile şi strigând plini de teroare: 

— Cerul să ne ocrotească! Sfânta Fecioară să ne ajute! Este 
fantoma bătrânului Morgan! 

Apoi tânărul îşi pierdu cunoştinţa... 

Când redeschise ochii, Francis observă că se află în interiorul unei 
colibe cu acoperiş de iarbă era pe insula Viţelului. Primul lucru ce-i 
atrase atenţia, fii portretul bătrânului pirat, sir Henry Morgan; apoi se 
fixă asupra unei copii fidele acestuia, o copie mai tânără şi... în plină 
viaţă. Acest ciudat „pirat”, îi privea zâmbind, în timp ce îi întindea o 
sticlă cu brandy. După ce sorbi câteva înghiţituri, Francis fu în picioare 
dintr-o săritură şi cei doi tineri, sub imperiul unui sentiment comun, se 
priviră drept în ochi. Apoi, cu acelaşi gest simultan, întoarseră capul 
spre portretul din perete şi izbucniră în râs. 

— Mi-ai spus că eşti un Morgan, vorbi străinul. Şi eu sunt tot un 
Morgan - bătrânul acela de pe perete este strămoşul meu şi după 
câte se pare şi al tău! Spune, aşa este? 

— Da, sunt strănepotul bătrânului pirat, confirmă tânărul, care îşi 
revenise cu totul. Primul meu nume este Francis. Al tău? 

— Henry, adică direct de la original. Trebuie să fim veri îndepărtați, 
sau aşa ceva... Ştii? Umblu după comoara bătrânului pirat... 

— La fel ca minei exclamă Francis, râzând şi întinzându-i mâna. Dar 
pe zeii Infernului, niciodată nu o vom împărţi! 

— Din tine vorbeşte glasul sângelui, îl ironiză Henry zâmbind totuşi, 
aprobator. S-o aibă acela care o va găsi; eu unul, am răscolit cea mai 
mare parte din pământul acestei insule în ultimele şase luni şi nu am 
reuşit să descopăr altceva decât veşmintele acestea învechite... Sunt 
de părerea ta: Gata să mă lupt cu tine şi să te înfrâng dacă pot, dar de 
asemenea gata să-mi lipesc spatele de al tău, ca pe timpuri la 
catargul cel mare; dacă va fi cândva nevoie, aşa cum făceau odinioară 


piraţii! 

— Cântecul lor este o minune, murmură Francis visător. Aş dori să-l 
învăţ şi eu. 

Henry începu să fredoneze, acompaniindu-se cu chitara să 
„avariata” şi în curând cei doi tineri cântau cu vocile unite: 


Când adâncimile albastre, se zbat şi gem înfiorate 

Și-a mării spumă vânturată, ne este-n față azvârlită, 
Alături de catargul mare nepăsători stăm spat, e-n spate 
Și stăpânim, că şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită! 


CAPITOL III 


O durere de cap neaşteptată îl făcu pe Francis să-şi întrerupă 
cântecul. Henry îl aşeză într-un hamac pentru a se odihni şi ţăpoi se 
duse pe Angelique, transmiţându-i căpitanului ordinele oaspetelui său. 
Urmau să rămână ancoraţi, dar nici unul dintre marinari nu aveau voie 
să debarce pe insula Viţelului. 

De abia târziu, în dimineaţa celei de a doua zi, după un somn 
adânc, putu Francis să se trezească; şi îşi anunţă gazdă că nu mai 
avea dureri. 

— Cred că ştiu care este cauza acestui rău. Trebuie să fi fost 
vreodată trântit de un cal; se întâmplă adesea să rămâi cu dureri de 
cap după un astfel de accident... îi explică Henry cu afecţiune, în timp 
ce îi umplea o cană mare cu cafea aromată. Bea asta; te vei simţi alt 
om. Nu-ţi pot oferi pentru micul dejun decât şuncă, biscuiţi şi cafea, 
precum şi câteva ouă de broască ţestoasă. Te asigur însă că sunt 
proaspete, căci le-am cules chiar azi de dimineaţă în timp ce dormeai. 

— Iţi mulţumesc, dar cafeaua aceasta minunată îmi este de ajuns, îi 
răspunsei Francis, studiindu-l plin de curiozitate pe tânărul zâmbitor 
din faţa sa şi comparându-l cu tabloul strămoşului lor. 

Henry îi surprinse privirea şi începu să râdă. 

— Semeni cu bătrânul pirat nu numai la chip ci şi la caracter, spuse 
el. leri, când ai refuzat să împărţim comoara ce poate o vom găsi, am 
avut impresia că însuşi şir Henry îmi vorbeşte. Avea o adâncă 
antipatie de a împarţi ceva, fie chiar cu acei de un sânge cu el... 
Aceasta i-a cauzat multe încurcături şi desigur că n-a voit să împartă 
nici măcar o parte din comoara sa cu urmaşii săi. Din punctul acelaş 
de vedere, eu însă nu-i semăn. Nu numai că voi împărţi insula Viţelului 
cu tine, dar sunt găta să-ţi ofer jumătate din tot ceea ce posed... sau 
am descoperit... 

— Cum? Vrei să spui că... 

— Exact ceea ce gândeşti... Nu există nimic ascuns aci, după cum 
se crede. Am făcut săpături în toată insula şi tot ceea ce am reuşit să 
găsesc a fost cufărul acesta putrezit, plin cu vechituri. 

— Şi desigur că această descoperire te-a încurajat mult să-ţi 
continui cercetările? 

— Mai e vorbă! Am nădăjduit să găsesc în el vreun indiciu; în orice 
caz, mi-a dovedit că sunt pe urma cea bună... 

— Ce-ar fi să cercetăm şi în insula Taurului? întrebă Francis, cuprins 
de o inspiraţie subită. 

— Tocmai mă gândeam şi eu la aceasta, răspunse Henry, deşi 
găsisem un alt indiciu care mă conducea spre interiorul ținutului... Dar 


am fost tare ispitit să mă duc pe insula Taurului şi să-i gonesc pe 
vânătorii aceia de broaşte de acolo, continuă el gânditor... Totuşi, nu 
pot rezista atracției ce mi-o prezintă coasta de a o cerceta... Presupun 
că şi tu ai o mulţime de indicii? 

— Ba bine că nu! râse Francis. Mai înainte însă de a întreprinde 
ceva, voiesc să retractez: ceea ce am spus ieri în privinţa împărţirii. 

— Cum vrei tu, îl încurajă celălalt. 

— Atunci suntem înţeleşi: Vom împărţi totul prieteneşte! 

Mâinile lor se strânseră cu căldură, pecetluind astfel noua 
înţelegere. 

— Morgan & Morgan, societate strict limitată, anunţă Francis. 

— Având la activ: întreaga mare a Caraibelor, coasta Americii 
spaniole, o bună parte din America Centrală, un cufăr plin cu haine 
vechi şi... o mulţime de găuri în pământ! completă Henry gluma 
celuilalt. lar la pasiv: Mugşcături de şarpe, indieni vrăjmaşi, friguri 
galbene... 

— Fete frumoase care obişnuiesc să sărute pe primul întâlnit, iar în 
clipă următoare să-l amenințe cu micul lor revolver, urmă Francis 
enumerarea începută de Henry. Stai să-ţi povestesc despre această 
întâmplare ciudată... Alaltăieri, am debarcat pe coastă, dorind să 
cercetez ţinutul din jurul golfului. In clipa chici, am pus piciorul pe 
uscat, cea mai frumoasă fală din lume s-a năpustit asupra mea, 
trăgându-mă după ea în junglă. Credeam că vrea să mă mănânce sau 
sa se mărite cu mine; nu ştiam care din aceste două nenorociri avea 
să se producă... Şi mai înainte de a mă putea dezmetici şi a înţelege 
situaţia, ce crezi că a făcut frumoasa domnişoară? Nici mai mult nici 
mai puţin, decât să-şi bată joc de mustaţa mea şi să mă amenințe cu 
revolverul ca să mă înapoiez la barcă, spunându-mi să nu mă mai 
întorc niciodată şi altele la fel... 

— Cam prin ce parte a coastei ţi s-a întâmplat aceasta? întrebă 
Henry cu o încordare pe care Francis, cuprins de veselia celor 
povestite, nu o observă. 

— Ceva mai în jos pe coastă, cam în apropiere de celălalt capăt al 
lui Chiriqui Lagoon, îi explică el. Din câte am aflat de la căpitanul 
Trefethen, este hacienda familiei Solano - nişte indivizi iuți din fire, 
după cum am şi avut prilejul să constat... Dar stai că nu am terminat; 
să vezi ce a mai urmat... Mai întâi m-a târât după ea în pădure, 
insultându-mi mustaţa; după aceea, m-a gonit înapoi la barcă, 
ameninţându-mă cu revolverul... şi la urmă, ce crezi că a făcut? Mi-a 
reproşat că de ce n-o sărut la despărţire! Ei, ce zici de asta? 

— Şi... ai sărutat-o? îl cercetă Henry cu o sclipire ciudată în ochi, 
încleştând fără de voie pumnul. 

— Ce puteam face? Gândeşte-te şi tu: un biet străin în nişte ţinuturi 
bizare ca acelea!... Şi mai ales când o fată de toată frumuseţea îţi 


oferă buzele... 

Francis se întrerupse brusc şi voi să se ferească; dar lovitura lui 
Henry veni prea pe neaşteptate şi pumnul său îi izbi puternic bărbia. 

— lartă-mă... nu am voit... se scuză Henry, ruşinat de gestul său. 
Sunt un nesocotit, ştiu... dar, la naiba! Nu mai puteam răbda să te 
ascult cum... 

— lar începi cu sălbăticiile tale, îl întrerupse Francis, indignat. Eşti şi 
tu tot atât de zăpăcit ca şi ceilalţi din aceste ţinuturi stranii... Odată 
îmi bandajezi capul ca să nu mai mă doară... şi în clipa următoare vrei 
să mi-l spargi - şi aceasta fără nici un motiv aparent... ca şi zănatica 
aceea de mexicană, care mai întâi mă sărută şi apoi vrea să mă 
omoare! 

— Ai dreptate; mustră-mă căci merit! admise Henry necăjit; dar 
aducându-şi aminte de „scena sărutului”, se aprinse din nou: 
Afurisenie, dar bine omule, aceea era Leoncia! 

— Şi ce dacă era Leoncia? Sau Mercedes? Sau Dolores? La naiba! 
Nu mai poate un tânăr să sărute aici o fată ce-l ameninţă cu 
revolverul, fără ca apoi să fie lovit de primul bandit pe care-l 
întâlneşte? 

— Când fata este logodită cu banditul... încercă să se explice 
Henry. 

— Doar nu vrei să spui că... îi taie vorba celălalt, surprins. 

— Trebuie să, recunoşti, că nu prea este nespus de amuzant pentru 
zisul bandit, să i se spună că logodnica sa la sărutat pe un alt... 
„bandit”, pe care nu l-a mai întâlnit până atunci, îşi completă Henry 
fraza întreruptă. 

— Aşa dar, m-a confundat cu tine... murmură Francis, înțelegând 
acum adevărul celor întâmplate. Nu te condamn că ţi-ai pierdut 
cumpătul, deşi, trebuie să admiţi, era de dorit să te stăpâneşti. 

— Toată vina o poartă temperamentul bătrânului Morgan, pe care l- 
am moştenit, făcu Henry, recăpătându-şi buna dispoziţie. Străvechiul 
pirat a fost un adevărat „sânge fierbinte”... ardei, nu altceva! 

— Nu cred să fi avut mai mult temperament ca aceşti Solanos, în 
familia cărora ai de gând să intri şi tu. Pe Pluto! Aproape toţi membrii 
ei au ieşit pe plajă şi au început să tragă cu puştile când plecăm. 
Dacă, nu era Leoncia, ca să-i amenințe cu micul ei revolver, bătrânul 
acela bărbos, care probabil este taică-său, m-ar fi dat gata mai înainte 
de a fi putut mişca o mână! 

— Da, sigur că a fost tatăl ei, bătrânul Enrico! exclamă Henry. 
Ceilalţi cred că erau fraţii ei. 

— Simpatici flăcăi, n-am ce zice! glumi Francis. Ascultă, Henry, nu 
ţi-e teamă că viaţa îţi va părea monotona atunci când vei fi în sânul 
acestei familii liniştite, îngereşti? 

Se întrerupse sub imperiul unei noi idei. 


— Dar ia spune, din moment ce toţi credeau că eşti tu şi nu eu, de 
ce naiba voiau cu toţii să te omoare? Ah, desigur că şi explicaţia, 
acestei enigme se găseşte tot în caracterul tău, năbădăios, de 
Morgan, care ţi-a ridicat împotriva ta rudele viitoarei tale soţii! 

Henry îl privi o clipă, ca şi când frământa o problemă a cărei 
rezolvare nu o putea găsi, apoi îi răspunse: 

— Ei bine, îţi voi povesti această întâmplare supărătoare datorită 
într-adevăr caracterului meu înflăcărat. M-am certat cu unchiul său. A 
fost fratele cel mai tânăr al tatălui Leonciei... 

— A fost? îl întrerupse Francis, apăsând cu înţeles pe acest cuvânt. 

— Spun „a fost” pentru că astăzi nu mai există. Se numea Alfaro 
Solano şi avea un caracter câinos: Solanii pretind că se trag din 
faimoşii conquistadores spanioli şi şunt foarte mândri de originea lor. 
Alfaro, care strânsese ceva parale de pe urma comerţului cu lemne, 
locuia în micul orăşel de pe coastă, San Antonio. Nu ne-am putut 
niciodată înţelege şi sunt încă şi astăzi convins că numai el era de 
vină. Totdeauna mi-a căutat ceartă, căci nu voia să mă căsătoresc cu 
Leoncia... întâmplarea pe care vreau să ţi-o povestesc a început într-o 
pulqueria - berărie - unde Alfaro băuse mai mult masca! decât ar fi 
trebuit. Ce să-ţi mai spun, atmosfera era „încărcată”. M-a insultat şi 
era să ne încăieram în toată regula, a fost necesar să ne despartă şi 
să ne dezarmeze. Am plecat, jurându-ne unul altuia răzbunare. 
Aceasta a fost greşeala cea mare - cearta şi amenințările noastre au 
fost auzite de o mulţime de martori... Două ore mai târziu, însuşi 
comisarul şi doi jandarmi m-au găsit aplecat peste corpul neînsufleţit 
al lui Alfaro, pe o stradă dosnică din orăşel. Fusese înjunghiat pe la 
spate şi eu dădusem peste el, din întâmplare, în drumul meu spre 
coastă. Ce puteam să fac? Să mă dezvinovăţesc? Nici vorbă nu putea 
fi de aşa ceva! Faptul era prea evident: Ne certasem, ne jurasem să 
ne omorâm... şi fusesem surprins lingă cadavrul duşmanului meu, 
care nici nu se răcise bine... M-am grăbit s-o şterg cât mai repede şi 
de atunci m-am ferit de a mai da pe acolo. Alfaro era foarte popular şi 
prietenii săi nu s-ar fi gândit nici măcar să mai mă judece; dacă m-ar fi 
prins, spânzurătoarea ar fi fost gata pentru mine... Câteva zile după 
această întâmplare - eram în Bocas del Toro - a venit un mesager din 
partea Leonciei: îmi înapoia verigheta... O mare deznădejde m-a 
cuprins şi nu am mai îndrăznit să mă duc pe acolo, căci toţi erau 
împotriva mea. M-am refugiat aci, să fac pe eremitul şi... să răscolesc 
pământul în căutarea comorii bătrânului Morgan. Nici până acum nu 
am putut afla cine este ucigaşul lui Alfaro. Dacă aş reuşi să pun mâna 
pe el, m-aş împăca repede cu familia Solano şi fără îndoială că 
Leoncia ar fi din nou a mea... 

— Acum înţeleg de ce voiau ei să mă împuşte, murmură Francis. Cu 
cât te privesc mai mult, cu atât sunt mai convins că semănăm ca 


două picături de apă - bineînţeles, afară de mustaţa mea... 

— ... şi de aceasta, adăugă Henry, ridicându-şi mâneca şi arătând o 
cicatrice subţire şi albă ce se întindea pe pielea bronzată a 
antebraţului stâng. Am căpătat-o pe când eram copil, când am căzut 
de pe o moară de vânt prin acoperişul de sticlă al unei sere de flori. 

— Ascultă acum ideea mea, spuse Francis după ce Henry termină; 
faţa sa era luminoasă la gândul proiectului ce-l făcuse. Cineva trebuie 
să te scoată din această încurcătură şi acest cineva se numeşte 
Francis, al doilea membru al firmei. Morgan & Morgan”. Tu vei mai 
rămâne ascuns pe aci, sau te duci să cercetezi după comoară pe 
insula Taurului, iar eu plec şi explic Leonciei şi celorlalţi întreaga 
neînțelegere. 

— Numai să nu te împuşte mai înainte ca tu să poţi scoate un 
cuvânt explicativ, mormăi Henry cu amărăciune. Ceea ce-i 
caracterizează pe aceşti Solanos, este că ei împuşcă mai întâi şi pe 
urmă stau de vorbă! 

— Totuşi, sunt hotărât să încerc, dragă Henry, insistă Francis, 
cuprins de entuziasm la gândul că va lămuri lucrurile şi-l va împăca pe 
prietenul şi asociatul său cu tânăra lui iubită. 

Dar gândul la fata cea frumoasă îl făcu să rămână visător. Simţise o 
senzaţie nedefinită, un fel de regret, când aflase că gingaşa creatură 
aparţinea de drept omului care-i semăna atât de mult - şi din nou îi 
apăru imaginea ei pe plaja aurie, când în zbuciumul emoţiilor se 
abandonase sărutărilor sale. Un oftat involuntar îi ridică pieptul. 

— De ce oftezi? îl întrebă Henry, privindu-l bănuitor. 

— Leoncia este o fiinţă nespus de frumoasă, răspunse Francis cu o 
sinceritate naivă. Totuşi este a ta şi voi înfrunta imposibilul pentru a 
ţi-o reda... Unde este inelul pe care ţi l-a înapoiat? Dacă nu i-l pun din 
nou în deget - pentru tine - şi dacă până într-o săptămână nu-ți aduc 
vestea cea bună, atunci te las să-mi tai mustaţa şi pe deasupra şi 
urechile! 

O oră mai târziu, căpitanul Trefethen trimise o barcă de pe 
Angelique, ca răspuns la apelul lui Francis şi cei doi îşi luară rămas 
bun. 

— Mai sunt două lucruri pe care nu ţi le-am spus: Mai întâi, faptul 
că Leoncia nu este o Solano, deşi este convinsă că face parte din 
familie; însuşi Alfaro mi-a spus aceasta. Este numai adoptată şi 
bătrânul Enrico o adoră, cu toate că nu este de un sânge cu el. Alfaro 
mi-a mai spus că nu este nici măcar spaniolă şi m-a lăsat să bănuiesc 
că este de origine engleză sau nord-americană. Vorbeşte perfect 
engleza, dar acesta nu-i un indiciu, căci a învăţat-o la pension. A fost 
adoptată pe când era mică de tot şi niciodată nu l-a considerat pe 
Enrico altceva decât tatăl ei cel bun... 

— Nu-i de loc de mirare de ce mi-a arătat atâta aversiune, fiindcă 


era convinsă că te vede pe tine; mai crede şi acum că i-ai omorât 
unchiul? 

Henry încuviinţă tăcut şi apoi continuă să povestească: 

— Al doilea lucru este mai puţin important... şi anume legea; sau 
mai bine zis, lipsa ei. Prin aceste locuri uitate de civilizaţie, oamenii 
fac legea pe loc, de câte ori se iveşte ocazia. Până la Panama este un 
drum extrem de lung şi jefe politico? din San Antonio este o puşlama 
de care trebuie să te fereşti. Singurele lui distracţii sunt execuțiile şi 
are o deosebită preferinţă pentru spânzurătoare. Ce să-ţi mai spun, fii 
atent în ceea ce vei întreprinde - şi acum, să ne vedem cu bine! Dacă 
găsesc ceva pe insula Taurului, jumătate îţi aparţine... Vezi de 
reuşeşti să pui din nou inelul pe degetul Leonciei... 

Două zile mai târziu, Angelique ancora din nou în micul golf şi 
căpitanul mulatru trimis pe uscat aduse vestea că toţi membrii din 
familia Leonciei erau plecaţi. Atunci Francis se duse el însuşi pe 
ţărmul unde se întâlnise pentru prima dată cu tânăra fată. De data 
aceasta însă nimeni nu-l mai întâmpină; totul era liniştit şi singura 
fiinţă pe plajă, era un băieţel indian care, la vederea unei monede, 
consimţi în grabă să ducă un bilet frumoasei senorita din marea 
haciendă. 

In timp ce Francis scria la repezeală pe o filă a blocnotesului său: 
„Sunt acela pe care l-ai luat drept Henry Morgan şi îţi aduc veşti de la 
el”, era departe de a bănui că evenimentele aveau să se precipite cu 
aceeaşi repeziciune ca şi la prima sa vizită, căci dacă ar fi avut darul 
excepţional ca privirile sale să străbată materia şi ar fi putut să vadă 
prin peretele stâncii lângă care se afla, ar fi rămas mut de uimire la 
apariţia din apă, întocmai ca a unei sirene, a Leonciei care se întorcea 
după un înot în mare... Dar atât el, cât şi micul indian, erau absorbiți 
în gândurile lor, astfel că atunci când Leoncia ocoli stânca şi-i văzu, ei 
nu ştiură aceasta. Tânăra fată, reţinându-şi o exclamaţie de 
surprindere, se întoarse şi alergă spre junglă. 

Primul indiciu al prezenţei Leonciei în apropierea sa, fu pentru 
Francis un strigăt de durere ce-l făcu să tresară şi să se avânte în 
direcţia de unde se auzise. De abia pătrunsese în verdeaţa sălbatică a 
junglei, când se opri mut de uimire în faţa tinerei fete, sumar 
îmbrăcată şi încă udă de apa mării. Faţa îi era palidă şi privea cu 
groază ceva ce se mişca în iarbă la picioarele salo. 

Când îl observă pe Francis, scoase un al doilea strigăt şi începu să 
alerge spre plajă. Tânărul o urmă însă imediat şi când o ajunse, îi 
strigă plin de îngrijorare: 

— De ce te-ai înspăimântat? Eşti rănită? Ce s-a întâmplat? 


2 Şef politic al unei regiuni, sau prefect, care deţine în acelaşi timp şi 
funcţia de şerif. 


Tânăra arătă spre picioru-i gol, unde două mici umbre de sânge 
indicau locul unde o muşcase şarpele. 

— A fost o viperă, rosti ea în şoaptă. Veninul ei este ucigător şi în 
cinci minute voi fi moartă... dar nu-mi pare rău! exclamă apoi. 
Dimpotrivă, sunt fericită căci inima nu-mi va mai fi chinuită de tine! 

Ridică spre el un deget acuzator, după care căzu în nisip, leşinată. 

Francis avea cunoştinţe foarte vagi despre şerpii din America 
centrală, dar ceea ce ştia era suficient să-l facă să tremure de groază 
înaintea fetei ce-şi pierduse cunoştinţa. Citise despre cai sau câini 
murind în agonii teribile, câteva minute după ce fuseseră muşcaţi de 
micile reptile. Nu era de loc de mirare - gândea el - că sărmana fată 
leşinase, când otrava ce-i fusese inoculată începea fără îndoială să-şi 
facă efectul. Cunoştinţele sale despre tratamentul unei astfel de 
muşcături, se rezumau de asemenea la aducerea aminte a celor citite 
cândva: îşi aminti brusc, cu prima măsură ce trebuia luată în astfel de 
cazuri, era să împiedice pătrunderea în sânge a otrăvii. 

Işi scoase în grabă batista şi legând cu ea piciorul fetei, deasupra 
rănii, începu să siringă puternic. Apoi, tot din amintire, scoase 
briceagul şi după ce-i arse lama la flacăra câtorva chibrituri pentru a 
înlătura infecția, tăie cu grijă cele două mici urme lăsate de 
muşcătura şarpelui. Socotind însă că aceasta nu era deajuns, voia 
tocmai să-şi lipească buzele de mica rană pentru a extrage sângele 
stricat, când tânăra începu să se mişte neliniştită. 

— Stai cuminte, îi strigă el, dar drept orice răspuns, fata se ridică şi 
micuța ei palmă îi lovi cu mânie în obraz. 

În aceeaşi clipă, micul indian apăru alergând din junglă; ţinea de 
coadă un şarpe mort, ce măsura mai mult de zece centimetri şi striga 
cu exaltare: 

— Labarri! A fost un labarri! 

Un fior îl străbătu pe Francis. 

— Stai liniştită acolo jos! repetă el cu asprime. Nu mai este o 
singură clipă de pierdut... şi fulgerător îşi lipi buzele de mica rană. 

— Ah, îndrăzneşti! îl ameninţă ea indignată, rămânând totuşi 
cuminte. 

Circulaţia sângelui devenea tot mai greoaie din cauza strângerii ce- 
o exercita legătura lui Francis; aceasta o făcu să scoată o exclamaţie 
de durere. Ridică apoi capul şi privi la piciorul ei rănit 

— Oh! De ce ai făcut aceasta? întrebă ea, văzând batista tânărului 
în jurul piciorului său şi faţa i se împurpură de jenă. Dar bine, n-a fost 
decât un pui de /abarri nevătămător, nu trebuia să-ţi dai atâta 
osteneală! 

— Mi-ai spus că este o viperă, îi replică el supărat. 

Tânăra nu se mai putu stăpâni şi-şi ascunse faţa în mâini, deşi roşul 
aprins al urechilor o mai trăda. Cu toată indignarea sa, Francis ar fi 


putut jura că fata râdea... şi pentru prima dată fu conştient de 
greutatea ce o resimțea la gândul ca se obligase să-i pună In deget 
inelul celuilalt, îşi reprima însă sentimentul de care era cuprins în 
preajma acestei fete şi spuse cu amărăciune: 

— Şi acum, presupun că familia dumitale mă va împuşca fără milă 
pentru că nu pot deosebi un labarri de o viperă. Poţi chema pe cineva 
de la fermă să facă treaba asta; sau poate preferi dumneata însăţi să- 
ţi descarci revolverul asupra mea! 

Se părea că fata nu-l ascultase, căci se ridică iute cu o săritură 
sprintenă şi începu să calce cu precauţiune pe piciorul rănit. 

— E pe de-a-ntregul amorţit bietul meu picior! îi explică ea, râzând 
din plin, fără să-şi mai ascundă faţa de data ceasta. 

— Felul dumitale de a te purta cu mine este de neînțeles. De ce mă 
consideri drept asasinul unchiului dumitale? 

Râsul încetă brusc şi culoarea îmbujorată dispăru de pe faţa ei, la 
această aducere aminte. Nu răspunse nimic, dar se aplecă şi cu 
degetele tremurând de mânie, încercă să-şi dezlege batista tânărului, 
ca şi cum acest inofensiv obiect ar fi fost un lucru blestemat. 

— Mai bine lasă-mă pe mine, se oferi el politicos, văzând că fata, în 
tulburarea ei, nu reuşea. 

— Bestie! îl fulgeră ea cu mânie. Dă-te la o parte. Umbra păcatelor 
tale cade şi asupra mea! 

— Eşti încântătoare când te mânii, încercă el să glumească, de abia 
putându-şi stăpâni dorinţa ce-o avea s-o îmbrăţişeze. 

— Imi aminteşti de prima noastră întâlnire, continuă Francis bine 
dispus. Eşti ca şi atunci: aci reproşându-mi de ce nu te sărut la 
despărţire, aci sărutându-mă tu însuţi - îţi mai aduci aminte? - aci 
ameninţându-mă cu jucăria aceea de revolver. Ah, nu, nu te-ai 
schimbat de loc de atunci..; ai rămas aceeaşi înflăcărată Leoncia!... 
Mai bine m-ai lăsa să-ţi desfac legătura de la picior; nu vezi că nodul 
este prea tare strâns şi micuţele tale degete au început să se 
învineţească? 

Fata bătu din picior, cuprinsă de mânie şi incapabilă să scoată o 
vorbă. 

— Din fericire pentru mine, n-ai obiceiul să porţi revolverul şi atunci 
când faci baie în mare, o ironiza el, altfel, cu siguranţă că eram de 
mult curăţat!... Şi când te gândeşti că n-am decât intenţii bune, 
adăugă apoi cu un oftat. 

Micul indian se reîntoarse la momentul oportun, aducând halatul de 
baie al fetei, pe care aceasta i-l smulse din mână şi-l îmbrăcă în 
grabă, apoi, cu ajutorul băiatului, începu să dezlege batista ce-i 
strângea piciorul. Când termină, o zvârli cu repulsie, ca şi când batista 
ar fi fost o viperă. 

— Este molipsitoare! murmură ea cu indignare, dar Francis era 


hotărât să nu se lase biruit de mânia fetei; clătină capul reprobativ şi 
spuse cu jumătate de glas: 

— Totuşi, nu poţi să scapi cu aceasta, Leoncia... Mi-am lăsat 
amprenta pe corpul tău şi aceasta nu va dispărea aşa uşor... 

Arătă râzând spre mica rană ce-i rămăsese pe picior. 

— Semnul bestiei! îi replică ea, întorcându-se să plece. Te previn să 
părăseşti cât mai repede aceste locuri, domnule Henry Morgan... 

Dar tânărul îi bară drumul. 

— Şi acum să fim serioşi şi să trecem la cele ce ne interesează, 
miss Solano, rosti el pe un ton hotărât. Va trebui să mă asculţi! Poţi 
să-ţi laşi ochii să arunce scântei de mânie, dar să nu mă întrerupi)!... 

Se opri, ridică biletul ce i-l scrisese şi continuă: 

— Tocmai voiam să-ţi trimit această misivă cu băieţelul indian, 
când ţi-am auzit strigătul. Acum ia-l şi citeşte-l. Nu-ţi fie teamă că te 
muşcă... nu-i o viperă! 

Deşi fata era hotărâtă să refuze, privirea îi căzu involuntar pe prima 
linie de cuvinte: „Sunt acela pe care l-ai luat drept Henry Morgan...” 

— li aruncă o privire uimită, deşi ochii săi mari şi negri reflectau o 
lumină de înţelegere; părea că începe să bănuiască adevărul, deşi nu 
pricepea încă bine. 

— Pe cuvântul meu de onoare! întări el cu gravitate. 

— Cum!... Vrei să spui că nu eşti... Henry? îngână tânăra fată. 

— Nu, nu sunt. Dar ia odată biletul şi-l citeşte. Ai să înţelegi... 

— Fata luă biletul ele data aceasta şi începu să-l citească, în timp 
ce Francis privea fascinat faţa ei bronzată de soare. 

Când termină de citit, ea ridică ochii întrebători spre ei: 

— Şi cine semnează aceasta? 

Trebui să repete întrebarea, căci tânărul rămăsese visător, deşi 
ochii îi erau deschişi şi o priveau. 

Îşi reveni şi se înclină semnificativ. 

— Dar numele?... Este numele dumitale? 

— Exact! Francis Morgan... şi după cum ţi-am explicat şi acolo, 
Henry şi cu mine nu suntem decât rude îndepărtate 

— Veri de gradul al zecelea, sau cam aşa ceva! 

Spre marea lui surprindere, observă însă că fata nu-l credea şi că 
ochii i se umplură iarăşi de mânie. g 

— Henry! îl acuză ea neîncrezătoare. Incerci să mă înşeli într-un 
mod nedemn... Fără îndoială că eşti Henry! 

Francis făcu un gest spre mustață. 

— Ţi-ai lăsat-o să crească de atunci, îi explică ea. 

Atunci tânărul îşi desfăcu mâneca şi-i arătă antebraţul stâng, dar 
fata îl privi mirată, neînţelegând rostul acestei manifestări. 

— Nu-ţi mai aduci aminte de cicatrice? întrebă el. 

Tânăra fată făcu un semn afirmativ. 


— Atunci... unde este? Arat-o! 

Căutarea ei fu zadarnică; la urmă, Leoncia clătină din cap înciudată. 

— Te rog... ah! Te rog să mă ierţi. Am fost într-o teribilă 
neînțelegere; şi când îmi amintesc de felul cum... cum te-am tratat... 

— Sărutările acelea alungă orice altă amintire neplăcută! declară 
el, râzând provocator. Au fost încântătoare! 

Fata îşi aminti şi de ceea ce urmase după sărutări, fapt ce o făcu să 
scoată un chicotit de veselie. 

— Şi spui că-mi aduci veşti de la Henry? schimbă ea brusc 
subiectul. Că este nevinovat?... Să fie oare adevărat? Oh, ce n-aş da 
să te pot crede! 

— Sunt convins că Henry nu este mai vinovat de moartea unchiului 
dumitale, decât... eu, spre exemplu! 

— In acest caz, trebuie să-ţi cer iertare, deşi nu mă pot opri a-ţi 
reproşa că te-ai purtat îndrăzneţ cu mine... Nu aveai aici un drept să 
mă săruţi! 

— Dacă vei binevoi să-ţi aminteşti, se scuză tânărul, ai fi de părere 
că am făcut aceasta silit de revolverul cu care mă ameninţai. De unde 
era să ştiu că nu aveai intenţia de a mă împuşca în cazul că te 
refuzam.. 

— Ah! Taci, taci! îl rugă ea ruşinată. Şi acum, haide să mergem la 
fermă; în drum ai să-mi povesteşti despre Henry. 

Când se îndepărtau, privirea fetei căzu pe batista ce o azvârlise cu 
atâta ciudă mai înainte. Alergă spre ea şi o ridică. 

— Sărmană batistă! murmură ea, mângâind-o. Trebuie să-ţi cer şi 
ţie iertare pentru ceea ce ţi-am făcut! Te voi spăla eu însumi şi... 

Privirea i se ridică întrebătoare spre Francis: 

— ... Şi sper că stăpânul tău îmi va permite să i-o înapoiez curată, 
dimpreună cu cele mai calde mulţumiri... 

— Dar cum rămâne cu „semnul bestiei”? o întrebă el ironic. 

— A! Regret din suflet că am spus aşa ceva, mărturisi tânăra cu un 
aer de câinţă. 

— Imi vei permite acum să te ating cu „umbra mea”? 

— Da! Da! strigă ea. lată, merg eu singură lângă dumneata... Și 
acum să plecăm. 

Francis îi aruncă un peso micului indian care-i mulţumi cu un rânjet 
de încântare; apoi plin de voie bună o urmă pe Leoncia printre 
vegetaţia tropicală, pe drumul care ducea la haciendă. 

Stând pe veranda spațioasă a casei Solano, Alvares Torres văzu 
printre plantele tropicale, pe cei doi tineri care se apropiau de-a lungul 
potecii şerpuite. Şi atunci fu martorul unui fapt ce-l făcu să 
scrâşnească dinţii şi să tragă concluzii extrem de greşite. Proferă o 
înjurătură şi uită până şi de ţigareta parfumată pe care o fuma. 

Leoncia şi Francis discutau cu atâta aprindere încât nu mai 


observau nimic în jurul lor. Francis devenise atât de stăruitor în 
rugămintea sa, încât Leoncia se opri şi-l ascultă cu atenţie. Apoi - şi 
Torres de abia îşi putu crede ochilor - Francis scoase un inel şi 
Leoncia, cu faţa întristată, întinse mina lăsându-l şi i-l pună pe deget. 
Era o verighetă de logodnă - Torres ar fi putut jura aceasta! 

In realitate, ceea ce se întâmplase cu adevărul a fost reprimirea 
verighetei lui Henry de către Leoncia... şi tânăra fată, fără să ştie de 
ce, fu conştientă de o uşoară strângere de inimă, când simţi inelul din 
nou pe degetul său. 

Torres azvârli ţigareta stinsă; îşi răsuci apoi cu furie mustaţa, 
încercând astfel să-şi ascundă tulburarea şi cobori treptele verandei, 
mergând în întâmpinarea lor. Drept orice răspuns la salutul tinerilor, 
Mexicanul se adresă lui Francis plin de mânie: 

— Nu pretind ruşine de la un criminal... dar ar fi de dorit puţin bun 
simţi 

Francis zâmbi sarcastic. 

— lată altul care repetă povestea, spuse el. Un alt zăpăcit, în 
această ţară a zăpăcelii... Ascultă-mă, Leoncia, ultima oară când l-am 
văzut pe acest domn, eram la New-York şi cred că nu greşesc când 
afirm că de abia aştepta să trateze cu mine. Acum, când îl întâlnesc 
aici, primul lucru ce-mi spune, este că sunt un criminal de ruşine şi 
decenţă... 

— Senor Torres, trebui să-ţi ceri scuze, declară tânăra, supărată. 
Casa Solano nu este obişnuită să-şi lase oaspeţii insultaţi... 

— Atunci, trebuie să trag concluzia că familia Solano s-a obişnuit 
să-şi vadă membrii asasinați de către aventurieri fără scrupule, replică 
el muşcător. Nici un sacrificiu nu este prea mare, atunci când este 
făcut în numele ospitalităţii! 

— Trezeşte-te, senor Torres! îl sfătui Francis cu o politeţe plină de 
ironie. Mă iei drept Henry Morgan, însă eu sunt de fapt Francis 
Morgan. Nu-ţi mai aminteşti că n-au trecut decât câteva săptămâni de 
când am tratat împreună în biroul lui Thomas Regan din New York?... 
lată mâna mea! Nu-mi trebuie alte scuze pentru confuzia dumitale... 

Torres, copleşit pentru o clipă de greşeala sa, se grăbi să strângă 
mâna lui Francis, cerându-şi scuze, atât lui cât şi Leonciei. 

— Şi acum, încheie Leoncia printre hohote de râs, bătând din palme 
pentru a chema o servitoare, trebuie să-l găzduiesc pe domnul 
Morgan şi apoi să mă îmbrac cum se cuvine... După toate acestea, 
dacă vei avea bunătatea să ne permiţi, senor Torres, îţi vom povesti 
despre Henry... 

In timp ce fata se îndepărta şi pe când Francis intra în camera ce i 
se rezervase, urmat de o drăguță metisă, Torres, rămas singur, 
descoperi plin de ciudă că era mai confuz şi mai necăjit ca atunci când 
îi văzuse pe cei doi. Aşa dar, nu fusese Henry ci străinul care-i 


semăna, acel gringo bogat din New York, cel care pusese verigheta în 
degetul Leonciei. Se gândi cu repeziciune şi pasionat, timp de câteva 
clipe. Leoncia, această fiinţă divină pe care o numise totdeauna 
stăpâna visurilor sale, se logodise pe neaşteptate cu un străin 
necunoscut până atunci de ea... Era de necrezut, monstruos! 

Bătu din palme, chemându-şi trăsura ce o angajase la San Antonio 
şi când Francis ieşi pentru a vorbi cu el despre comoara lui sir Morgan, 
senor Torres se îndepărta în galopul cailor. 

După prânz, o briză uşoară începu să adie, încreţind oglinda lucie a 
mării; aceasta însemna posibilitatea unei navigări rapide până la 
insula Taurului sau a Viţelului - şi Francis, nerăbdător de a duce lui 
Henry vestea cea bună că inelul său de logodnă era din nou In degetul 
Leonciei, refuză cu hotărâre invitaţia fetei de-a rămâne noaptea acolo, 
pentru a face cunoştinţă cu Enrico Solano şi fiii săi. 

Tânărul milionar mai avea însă şi alt motiv pentru plecarea sa 
grăbită; nu mai putea îndura prezenţa Leonciei - şi aceasta nu pentru 
că nu-i plăcea fiinţa ei adorabilă, ci dimpotrivă... îl fermecase într-atât, 
încât nu mai putea rezista vrajei sale şi trebuia să plece dacă voia să 
rămână credincios prietenului său. 

Astfel, Francis plecă ducând cu sine scrisoarea Leonciei pentru 
Henry. Despărțirea fu aproape brutală. Cu un suspin puternic înăbuşit, 
el se smulse de lângă fată. Privirea ei îl urmări ca fascinată, până 
când făptura lui dispăru după o cotitură a potecii; apoi, fără a voie, 
alunecă pe verigheta din deget, cu o expresie de uşoară durere pe 
figură... 

Ajuns pe plajă, Francis făcu semn spre Angelique să-i trimită o 
barcă; dar mai înainte ca aceasta să sosească, un grup de călăreţi, 
înarmaşi cu revolvere şi carabine, apăru pe plajă în galopul sălbatic al 
cailor. În fruntea lor călăreau doi oameni; unul dintr-înşii era senor 
Alvarez Torres. Ţoale carabinele se îndreptară spre Francis şi tânărul 
nu putu decât să se supună somaţiei de a ridica mâinile. Totuşi, el 
exclama: 

— La naiba! Oare nu-mi este dat să pot părăsi odată plaja aceasta, 
fără să fiu ameninţat cu armele? Să fie mustaţa, sau urechile mele, 
după care alergaţi? 

— Pe tine te vrem, răspunse conducătorul necunoscut, a cărui 
mustață strălucea tot aşa de puternic ca şi ochii-i negri, vicleni. 

— Şi cine eşti dumneata? 

— Este onorabil senor Mariano Vercara e Hijos, jefe politico din Sau 
Antonio, răspunse Torres în locul străinului. 

— Încântat de cunoştinţă, replică Francis zâmbind şi amintindu-şi 
de descrierea ce i-o făcuse Henry despre acest jefe politico. Cred că 
aţi găsit vreo contravenţie a mea la legile sanitare sau obiceiurile de 
navigaţie, ancorând aici fără a cere permisie autorităţilor. Dacă este 


aşa, atunci veţi binevoi să discutaţi acestea cu căpitanul Trefethen, un 
foarte respectabil gentleman. Eu nu sunt decât un simplu pasager pe 
Angelique. Il puteţi prin urmare cerceta pe căpitanul Trefethen în 
privinţa legilor şi obiceiurilor maritime... 

— Eşti arestat pentru asasinarea lui Alfaro Solano, fu răspunsul 
neaşteptat al lui Torres. Nu mă poţi păcăli pe mine, Henry Morgan, 
deşi ai încercat să mă convingi la ferma Solano că eşti altcineva. 
Cunosc eu pe acel „altcineva”... Numele lui este Francis Morgan - şi 
nu mă sfiesc să adaog că este un adevărat gentleman şi nu un asasin 
ordinar... 

— La naiba! exclamă Francis. Şi totuşi, mi-ai strâns mâna cu 
prietenie, senor Torres! 

— Mă înşelasem, făcu Torres cu amărăciune prefăcută, dar numai 
pentru o clipă... Vrei să ne urmezi fără rezistenţă? 

— Ca şi cum... Francis ridică din umeri cu o privire semnificativă 
spre cele şase carabine ce-l amenințau. Presupun, urmă el, că mă veţi 
judeca la iuţeală şi spânzura în zorii zilei? 

— Justiţia lucrează repede în Panama! interveni jefe politico cu 
mândrie. Dar nu atât de repede cum ai spus... Nu te vom spânzura în 
zori; zece ore dimineaţa este mai convenabil pentru toţi - nu găseşti? 

— Mă rog, mă rog! replică Francis cu politeţă. Poate fi şi ora 
unsprezece sau douăsprezece, nu mă supăr câtuşi de puţin! 

— Atunci, vei avea bunătatea să ne urmezi liniştit, senon adăugă 
cu glas mieros Mariano Vercara e Hijos. Hei, Juan! Ignacio! ordonă el 
subalternilor săi. Descălecaţi şi dezarmaţi-l. Nu, nu-i nevoie să-l legaţi, 
puneţi-l pe cal, în spatele lui Gregorio... 


Francis şedea într-o celulă mare, văruită, cu ziduri groase de doi 
metri, pe podeaua căreia dormeau vreo şase, şapte prizonieri; asculta 
zgomotul îndepărtat al unor loviturii de ciocan care de abia 
pătrundeau prin zidurile masive. Işi amintea de judecata ce tocmai se 
terminase şi fluieră o melodie melancolică. Era ora opt şi jumătate 
seara. Judecata începuse la opt. Loviturile de ciocan ce se auzeau, 
veneau de la lucrătorii care înălţau spânzurătoarea, prin care fusese 
condamnat să ispăşească a doua zi la ora zece o crimă ce nu o 
înfăptuise. Judecata nu ţinuse mai mult de o jumătate de oră. Ar fi 
durat şi mai puţin, dacă nu şi-ar fi făcut apariţia Leoncia, pentru a 
prelungi cu încă zece minute, ce-i fuseseră acordate de „curte” ca o 
favoare pentru o rudă a victimei. 

„Jefe politico a avut dreptate, se gândea Francis. Justiţia din 
Panama lucrează repede!” 

Scrisoarea ce i-o dăduse Leoncia pentru a i-o duce lui Henry şi pe 
care el o arătase drept o dovadă că nu era el cel în cauză, îl înfundase 
şi mai rău. O duzină de martori juraseră că el era criminalul; însuşi 


jefe politico mărturisise aceasta. Singura notă mai plăcută în această 
tragi-comică judecată fusese apariţia neaşteptată pe scena judecății a 
Leonciei, însoţită de o bătrână mătuşă. Fusese într-adevăr minunată 
lupta frumoasei fete pentru a-l scăpa de sentinţa nemeritată. 

Când îi ceruse lui Francis să arate antebraţul stâng, îl văzuse pe 
jefe politico dând din umeri cu dispreţ. Apoi Leoncia angajase o 
conversaţie aprinsă cu Torres, într-o spaniolă atât de rapidă încât nu o 
putuse urmări. Când, în cele din urmă, Torres venise la bara 
martorilor, auzise zgomotul mulţimii ce asista la această judecată 
pasionantă. 

Dar ceea ce nu văzuse tânărul, fu schimbul de cuvinte ce avusese 
loc în şoaptă între Torres şi jefe, în timp ce primul se pregătea să-şi 
facă loc prin înghesuială către bară martorilor. De asemenea nu ştia 
de înţelegerea ce exista între Torres şi Regan şi că Mexicanul se 
obligase să-l ţină departe de New York cât mai mult timp posibil; tot 
aşa, nu avea cunoştinţă nici de faptul că Torres, el însuşi îndrăgostit 
de Leoncia, era consumat de o gelozie fără margini. 

Cu atât mai mult nu putea bănui toate acestea, cu cât Torres - în 
urma presiunii făcute de Leoncia - jurase că nu a văzut niciodată vreo 
cicatrice pe braţul lui Francis Morgan. In timp ce Leoncia se uita la 
bătrânul judecător cu un aer de triumf, jefe politico îşi făcuse loc şi-l 
întrebase pe Torres cu un glas puternic ce acoperea murmurul 
asistenţei: „Dar ai putea jura că ai văzut braţul lui Henry Morgan?”... 

Torres se prefăcuse uimit, privind cu un aer încurcat la judecător şi 
apoi cu o rugă mută la Leoncia; după care, fără să mai spună vreun 
cuvânt, făcuse semn cu capul că nu putea jura aşa ceva. 

Răcnetele de triumf izbucniseră atunci din gloata aţâţată a hoardei 
de jerpeliţi ce forma asistenţa. După ce judecătorul rostise sentinţa, 
mulţimea ajunsese în culmea iritaţiei şi Francis trebuise să fie apărat 
de jandarmi în timp ce-l scoteau din sală... 

„Bietul Torres, se gândea Francis cu simpatie, cum s-a încurcat cu 
chestiunea cicatricei lui Henry!” 

Deodată, îşi întrerupse şirul gândurilor, sculându-se în picioare; uşa 
celulei fu deschisă şi Leoncia năvăli înăuntru. Mai înainte însă de a 
răspunde salutului său, tânăra fată se întoarse spre comisario care o 
însoțea şi cu un gest poruncitor, îi ordonă să mute ceilalţi prizonieri 
într-o altă celulă. După ce acesta execută porunca fetei, se retrase cu 
o înclinare stângace, lăsându-i singuri. 

Leoncia îl privi o clipă cu o expresie de durere, după care i se 
aruncă în braţe, strigându-i printre suspinele ce-i înăbuşeau glasul: 

— Ah, ce ţară blestemată! Blestemată! Aşa ştiu ei să facă dreptate? 
E revoltător!... 

In timp ce Francis încerca să o mângâie, gândul îi zbură fără voie 
spre tânărul în pantaloni de pânză, cu picioarele goale şi un sombrero 


învechit pe cap, care săpa probabil în insula Taurului după comoara 
bătrânului pirat... 

Incercă să se desprindă din înlănţuirea fermecătoare a braţelor 
fetei, dar nu reuşi decât în parte. 

— Acum ştiu care este cauza lipsei de progres prin aceste locuri, îi 
spuse el cu un râs forţat, încercând s-o înveselească. Dacă aceşti 
Latini ai ţării tale ar gândi mai rece şi ar acţiona mai chibzuit, ar putea 
să-şi ducă ţara la o prosperitate deosebită. Judecata aceasta nu a fost 
altceva decât manifestarea unor pasiuni dezlănţuite, lipsită de orice 
rațiune. „Ştiau” că sunt vinovat şi nu şi-au mai dat osteneala nici cel 
puţin să vadă dacă eu sunt adevăratul inculpat. De ce să mai întârzie? 
Ştiau că Henry Morgan îl omorâse pe Alfaro Solano. Ştiau că eu sunt 
Henry Morgan... Când cineva ştie atâtea, de ce să-şi mai bată capul să 
cerceteze mai departe?! 

Surdă la vorbele sale, suspinând şi strângându-l cu putere în braţe, 
tânăra fată îşi ridică faţa înlăcrimată şi mai înainte ca Francis să poată 
face ceva, începu să-l sărute cu pasiune. 

— Te iubesc! Te iubesc! şopti ea cu glasul înecat în suspine. 

— Nu, nu este posibil! încercă tânărul să înlăture ceea ce inima sa 
dorea atât de mult. Henry şi cu mine semănăm atât de mult... Pe 
Henry îl iubeşti - şi eu nu sunt Henry! Nu trebuie să uiţi aceasta! 

Leoncia se desprinse brusc de el, scoase verigheta lui Henry din 
deget şi o azvârli la pământ. Francis era atât de năucit, încât ar fi dat 
oricât să ştie ce avea să se mai întâmple în clipa următoare; deodată, 
fu salvat de apariţia gardianului, care cu ceasul în mână, încercă să-şi 
dea aparenţa că nu vede altceva decât timpul indicat de acele lui. 

Leoncia se stăpâni cu mândrie şi era aproape să leşine când Francis 
îi strecură din nou în deget inelul lui Henry şi-i sărută mina în semn de 
adio. Pe când ieşea, tânăra se mai întoarse şi-i şopti pasionat: 

— Te iubesc... Adio! 


Exact la ora zece, a doua zi, Francis fu condus în curtea închisorii, 
unde se ridica spânzurătoare. Întreg San Antonio era prezent, ca la o 
mare sărbătoare. Printre ei, Francis putu observa pe Leoncia, Enrico 
Solano şi cei cinci flăcăi ai săi. Zadarnic încercă tânăra fată să-l 
ajungă, în timp ce-l duceau spre locul execuţiei. Zadarnic protestă 
bătrânul Enrico şi fiii săi, încercând să le explice că Francis nu era 
vinovatul. Jefe politico nu făcu altceva decât să zâmbească ironic şi 
ordonă ca execuţia să-şi urmeze cursul. 

Ajuns pe estradă, în picioare pe trapa fatală, Francis refuză să 
primească serviciile preotului, spunându-i că nu acela care urma să fie 
spânzurat avea nevoie de binecuvântarea supremă, ci acei care îl 
condamnaseră nevinovat. 

li legau tocmai picioarele şi erau pe punctul să-i aşeze laţul de gât, 


când toţi tresăriră plini de curiozitate. Se auzi vocea unui cântăreţ, ce 
se apropia tot mai mult... Cuvintele cântecului deveneau din ce în ce 
mai distincte şi cei de faţă putură auzi. 


Alături de catargul mare, nepăsători stăm spate-n spate 
Și stăpânim ca şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită.. 


Leoncia, pe jumătate leşinată, îţi reveni la sunetul acestui glas 
cunoscut şi când Henry Morgan îşi făcu apariţia în curtea închisorii, 
scoase un strigăt de bucurie. Noul venit împrăştie cu câteva lovituri 
puternice gardienii care voiau să-i taie drumul şi începu să înainteze 
spre locul execuţiei. 

La vederea lui, Torres păli puternic şi o înjurătură sălbatică îi ţâşni 
printre dinţii încleştaţi, însă din cauza emoţiei generale totul rămase 
neobservat. 

De comun acord cu publicul, jefe politico anunţă că noul venit era 
tot atât de bun de spânzurat, de vreme ce primul nu era adevăratul 
vinovat. Atunci se ridicară cuvintele de protest ale Solanilor, care 
strigau că Henry este nevinovat de moartea lui Alfaro. Se produse un 
vacarm îngrozitor; fiecare îşi spunea părerea cu glas tare şi toţi aveau 
ceva de spus. Deodată, se auzi vocea lui Francis, care domină 
zgomotul mulţimii de la înălţimea de unde se găsea: 

— Voi m-aţi judecat pe mine - dar nu l-aţi judecat pe el! Nu trebuie 
să uitaţi aceasta! Nu-l puteţi spânzura fără judecată. Trebuie mai întâi 
să-l judecaţi... 

Şi după ce Francis, coborând de pe estradă, îl strânse în braţe cu 
dragoste pe Henry, jefe politico şi comisario înaintară plini de 
demnitate şi-l declarară arestat pe Henry Morgan, învinuit de uciderea 
lui Alfaro Solano. 


CAPITOLUL IV 


— Singurul lucru ce se impune, este să acţionăm repede, spuse 
Francis către membrii familiei Solano, pe când erau adunaţi la sfat pe 
veranda haciendei. N 

Cu inima torturată, Leoncia se plimba ca o leoaică In cușcă. 

— Repede! repetă ea cu pasiune. Bineînțeles că trebuie să 
acţionăm repede! Altfel, Henry este pierdut... 

— Toţi yankeii sunt la fel pentru acest jefe politico lipsit de 
scrupule, adăugă Francis, privind cu simpatie la tânăra fată. „E 
minunat de frumoasă, fermecătoare”, gândea el. Desigur că nici de 
data aceasta jefe nu va întârzia cu judecata; nu-i va da mai mult timp 
lui Henry decât mi-a dat mie... Trebuie să-l salvăm chiar în noaptea 
aceasta! 

— Acum ascultați, începu din nou Leoncia. Noi, Solanii, nu putem 
admite această... această execuţie! Mândria noastră... onoarea... nu, 
nu putem îngădui aşa ceva... Vorbiţi! Oricare dintre voi. Tată, 
dumneata. Dă-ne o idee! 

In timp ce discuţia se desfăşura în acest ritm, Francis, tăcu, se 
afunda tot mai mult în profunzimile întristării. Inflăcărarea Leonciei 
era măreaţa, într-adevăr, dar era pentru celălalt; şi acest fapt nu-l 
încânta de loc. Îl obseda încontinuu amintirea scenei când el fusese 
pus în libertate, iar Henry arestat. Mai vedea parcă aievea, cu aceeaşi 
strângere de inimă, pe Leoncia în braţele lui Henry, pe când acesta se 
asigura că verigheta lui era din nou în degetul fetei... şi apoi sărutul 
ce urmase... 

Francis scoase un oftat, făcuse tot ce-l îndemnase cavalerismul 
său. După ce Henry fusese dus la închisoare, nu-i spusese el oare 
Leonciei, cu totul liniştit şi într-adins, că Henry era predestinatul ei şi 
cel mai nimerit soţ ce şi-ar fi putut dori o Solano? 

Ce putea să facă? Fusese nenorocul său că sosise mai târziu în 
America centrală şi că găsise această floare de fată în posesia altuia - 
un tânăr tot aşa de bun şi plin de viaţă ca şi el... Şi inima lui Francis se 
umplu deodată de o duioşie profundă la amintirea lui Henry Morgan, 
acest om care-i semăna aşa de bine şi a cărui soartă urmau s-o decidă 
acum. 

In timp ce Enrico Solano şi fiii săi făceau planuri şi proiecte, la care 
Francis asculta numai cu jumătate atenţie, o servitoare se apropie de 
Leoncia şi-i şopti ceva la ureche. Fata se ridică şi o urmă în grădina 
din faţa verandei, unde urma să se desfăşoare o scenă ce ar fi 
provocat în acelaşi timp şi râsul şi mânia lui Francis, dacă acesta ar fi 
putut să-i fie martor. 


Printre palmieri şi liane, o aştepta Alvarez Torres; era îmbrăcat într- 
un minunat costum spaniol şi când o văzu, o salută cu o plecăciune 
adâncă. Răspunsul fetei la salutul său, fu rece şi în timp ce se aşeza 
pe o bancă, inima îi bătea plină de nerăbdare. Avea să-i aducă vreo 
noutate? O speranţă? 

— Judecata s-a terminat, Leoncia, spuse Torres cu glasul blând şi 
solemn, ca unul ce vorbeşte despre un mort. Sentința a fost 
pronunţată. Mâine la ora zece va fi executat... 

Foarte trist... Nespus de dureros! dar... mexicanul ridică din umeri 
- nu, nu vreau să-l vorbesc de rău, mai ales acum când... Da, era un 
tânăr minunat! Singurul lui defect, era temperamentul său aprins; era 
prea iute la mânie, prea răzbunător. Aceasta l-a dus la pieire. Dacă ar 
fi judecat mai rece, mai rezonabil, niciodată nu l-ar fi omorât pe bietul 
Alfaro... 

— Nu l-a omorât el pe unchiul! îl întrerupse Leoncia cu mânie şi 
indignare. 

— Ah! Este regretabil, continuă Torres cu blândeţe, mimând o 
figură întristată; voia să evite orice neînțelegere cu tânăra de lângă 
sine. Judecătorul, populaţia, jefe politico - toţi sunt convinşi că el a 
comis crima, ceea ce este nespus de regretabil!... Dar nu pentru a-ţi 
spune aceasta am venit. Voiesc să-ţi ofer serviciile mele şi te asigur 
că poţi dispune de mine oricum vei vrea. Viaţa, onoarea şi lot ceea ce 
posed, sunt la dispoziţia ta. Vorbeşte. Ordonă-mi... Sunt sclavul tău! 

Se lăsă să cadă cu graţie într-un genunchi înaintea ei şi-i luă mâna 
micuță, vrând s-o acopere de sărutări, pătimaşe; dar brusc, privirea îi 
căzu pe inelul din degetul fetei. Se încruntă, dar stăpânindu-şi 
necazul, continuă: 

— Te cunosc de când erai mică, Leoncia,; de când erai o fetiţă 
drăgălaşă şi încântătoare. Totdeauna te-am iubit... Nu, nu! Ascultă! Te 
rog!... Inima mea trebuie să-şi spună focul. Ascultă-mă: Te-am iubit 
totdeauna? Dar când te-ai întors de la pension, o adevărată lady, 
inima mi-a fost captivată de frumuseţea ta. Am fost răbdător. M-am 
reţinut să-ţi vorbesc; dar tu ai fi putut ghici... ar fi trebuit să bănuieşti. 
Am fost consumat de flacăra frumuseţii tale, de dorinţa de a fi a mea - 
ceea ce este mai sublim decât frumuseţea ta... 

Tânăra fată ştia bine că nu l-ar fi putut opri şi asculta cu răbdare, 
cu capul plecat, privind în jos la faţă aprinsă a omului îngenunchiat şi 
întrebându-se distrată de ce era aşa de netuns, Oare când se tunsese 
ultima dată? La New York sau la San Antonio?... 

— Ştii tu ce ai fost pentru mine de când te-ai întors din străinătate? 
continuă Torres cu glasu-i înflăcărat. 

Leoncia nu-i răspunse, nici măcar nu încercă să-şi retragă mâna. 
Uitase să-l mai asculte, răpită de noianul propriilor ei gânduri... Nu aşa 
- prin vorbe meşteşugite dar greoaie - îi cucerise Henry Morgan 


iubirea. De ce oare îşi manifestau simţămintele aceşti oameni de 
sânge latin, printr-un potop de vorbe ce nu se mai sfârşeşte? Henry 
fusese, atât de diferit. De abia dacă scosese un cuvânt; în schimb... 
acţionase! Abia după ce o sărutase pentru prima dată, începuse să-i 
vorbească... 

Şi ce plan făcuseră oare cei adunaţi pe veranda haciendei? se gândi 
fata mai departe, surdă la declaraţiile de dragoste ale Mexicanului de 
la picioarele sale. Oamenii săi discutau cu Francis Morgan soarta 
logodnicului ei, Francis! Ah! suspină ea. De ce îi robise aşa inima 
acest gringo? Să fie oare o nestatornică, o fiinţă care iubeşte când pe 
unul când pe altul? O capricioasă?... Nu! Nu! Nu era nici uşuratică, nici 
necredincioasă. Şi totuşi... Ah! Poate se întâmplase astfel fiindcă 
Francis şi Henry semănau atât de bine şi biata ei inimă iubitoare nu 
făcuse deosebire între cei doi. Amintirile o năpădeau: Crezuse că l-ar 
fi urmat pe Henry oriunde în lumea largă... Şi acum, îşi dădea seama 
că l-ar fi însoţit pe Francis, dacă acesta i-ar fi cerut-o, până la capătul 
pământului şi chiar mai departe... Il iubea pe Henry - i-o spunea 
inima; dar în acelaşi timp îl iubea şi pe Francis şi intuiţia sa de femeie 
îi spunea că Francis împărtăşea această dragoste. Cu toate acestea, 
era o deosebire în dragostea ei pentru cei doi tineri - ceea ce o 
umplea de uimire, făcând-o să creadă că totuşi era o fluşturatică... 

O strângere mai puternică a lui Torres, o făcu să revină la realitate 
şi să-i asculte torentul de cuvinte ce părea că nu se mai termină. 

— Ai fost ca un foc mistuitor ce mi-a ars inima... Am făcut o 
mulţime de visuri pentru tine. Te numeam „domniţa gândurilor 
mele!”... Te vei căsători cu mine, Leoncia! Impreună, vom uita pe 
acest gringo nebun, care poate fi socotit ca şi mort... iți jur că voi fi un 
soţ atent şi iubitor. Te voi iubi veşnic şi niciodată umbra lui nu va fi 
între noi, pentru că eu însumi nu voi permite aceasta. Te voi iubi atât, 
încât niciodată nu va fi posibil ca memoria lui să ne amenințe sau să-ţi 
tulbure fericirea... 

Leoncia se gândea: De fapt ce-l făcuse pe Torres să spere că 
vorbele sale avuseseră răsunet în inima ei? Tânăra simţea că trebuie 
să-şi stăpânească impulsul de a-l alunga cu dispreţ pe acest mexican 
încrezut... dacă voia ca Henry să fie salvat... căci nu-şi oferise oare 
Torres serviciile sale? 

Nu putea să-l alunge, când poate viaţa unui om depindea de el. 

— Vorbeşte! o grăbi Torres cu glasul tremurând de emotie. 
Vorbeşte! Mă topesc de nerăbdare... 

— Sşş! Sşş! şopti ea cu blândeţe. Cum aş putea asculta cuvintele 
de dragoste ale altuia, când omul pe care l-am iubit este încă în viaţă? 

lubit! Timpul trecut, întrebuințat fără voia sa, o făcu să tresară; tot 
aşa şi pe Torres. Mexicanul şi începu să-şi creeze planuri triumfătoare. 
Ea spusese că l-a iubit, deci nu îl mai iubea... Şi desigur, această 


tânără cu suflet ales şi sensibil nu ar fi putut să-şi mărturisească 
dragostea pentru el, Torres, în timp ce celălalt era încă în viaţă. Era 
ceva subtil, dar el înţelegea; se mândrea chiar cu puterea sa de 
pătrundere, de a sesiza atât de bine lucrurile delicate. 

Prin urmare, îşi încheie el gândul, va avea grijă ca tânărul ce urma 
să fie executat a doua zi de dimineaţă, să nu primească vreun ajutor 
sau să obţină vreo amânare. Era clar: Dacă voia ca Leoncia să fie a lui, 
atunci trebuia ca Henry Morgan să moară cât mai repede... 

— Bine! încuviinţă el. Nu vom mai vorbi despre aceasta... 
deocamdată! adăugă cu un cavalerism perfect i apoi, strângându-i 
mâna uşor, se ridică în picioare şi o privi stăruitor. 

Fata îi înapoie strângerea de mină, în semn de mulţumire, după 
care, retrăgându-şi mâna, se ridică la rându-i. i 

— Haide, îi spuse ea, ne vom asocia celorlalţi. Încearcă să 
făurească un plan pentru a-l salva pe Henry Morgan... 

Conversaţia grupului se pierdu treptat, odată cu apropierea celor 
doi, ca semn de bănuială față de prezența lui Torres. 

— Ei, aţi ajuns la vreun rezultat? întrebă Leoncia. 

Bătrânul Enrico, drept şi suplu, plin de aceeaşi graţie tinerească în 
ciuda vârstei sale înaintate, clătină capul negativ. 

— Dacă îmi permiteţi, eu am un plan, începu Torres, dar se opri 
îndată la un senin preventiv din partea lui Alesandro, fiul cel mai 
vârstnic. 

In acelaşi timp, pe cărarea din faţa haciendei, apărură doi copii 
cerşetori, ce păreau nişte sperietori de vrăbii. Nu aveau mai mult de 
zece ani fiecare; dar dacă priveai la ochii lor vicleni şi feţele lor aspre, 
păreau mult mai în vârstă. Purtau amândoi aceeaşi unică şi ciudată 
îmbrăcăminte; numai că împărţiseră: unul luase cămaşa - celălalt 
pantalonii. Dar ce cămaşă! Şi ce pantaloni!... Cămaşa, ce aparținuse 
cândva - ca şi pantalonii de altfel - unui bărbat puternic, acoperea în 
întregime făptura plăpânadă a uneia dintre micile creaturi, ajungând 
până la pământ; tovarăşul său - ai cărui pantaloni erau încheiaţi până 
la gât, unde fuseseră strânşi ca o pungă pentru a nu-i aluneca pe 
umeri, îşi avea mâinile. jscoase prin găurile unde altădată existau 
buzunarele laterale. Astfel, ei completau această imagine de două 
jumătăţi vii ale unui fost întreg. 

— la căraţi-vă! le strigă Alesandro cu asprime. 

Dar tânărul în pantaloni ridică plin de gravitate piatra ce o 
ducea în echilibru pe capul gol, dând la iveală o scrisoare ce fusese 
astfel purtată. Alesandro se aplecă peste balustradă,. Ridică 
scrisoarea de pe ciudatu-i „suport” şi după o privire la adresă, o trecu 
Leonciei, în timp ce copiii începuseră să bâzâie după bacşiş. Francis, 
în ciuda dispoziţiei proaşte ce-l stăpânea, simţii la acest spectacol 
neobişnuit pentru el - şi le azvârli câteva piese mărunte de argint, la 


care „cămaşa” şi „pantalonii” făcură stânga-n prejur fără un cuvânt 
de mulţumire şi începură să tropăie grăbiţi în josul potecii. 

Scrisoarea era de la Henry şi Leoncia o citi cu înfrigurate. Nu era 
propriu-zis o scrisoare de adio, pentru că era compusă în stilul unuia 
care nu se aşteptă să moara, afară de vreun accident de neconceput. 
Cu toate acestea, presupunând că o astfel de întâmplare era posibilă, 
Henry consimţise să trimită un „adio” şi să adauge o recomandaţie 
glumeaţă, către Leoncia, scriindu-i să nu-l dea uitării pe Francis, care 
merita să fie ţinut minte, căci îi semăna; atât de mult lui... 

Primul impuls al fetei fu să arate şi celorlalţi scrisoarea, dar pasajul 
ce. Se referea la Francis o reţinu. 

— Este de la Henry, spuse ca în, timp ce împăturea misivă şi o vâra 
în sân. Nu conţine nimic important, pare a nu se îndoi că va reuşi într- 
un fel sau altul să se salveze. 

— Vom avea noi grijă de aceasta, declară cu hotărâre Francis. 

După ce aruncă un zâmbet de mulţumire tânărului yankeu şi altul 
întrebător lui Torres, Leoncia vorbi: 

— Spuneai că ai un plan, senor Torres? 

Mexicanul zâmbi cu superioritate, îşi răsuci mustaţa şi luă un aer de 
importanţă covârşitoare. 

— Nu există decât o singură cale: Aceea a oamenilor hotărâți a 
conchistadorilor din timpurile străvechi... Este simplă! Drept la scop! 
Aceasta înseamnă că şi noi urmează să procedăm, la fel, mergând 
direct spre ţinta noastră. Vom scoate pe Henry din închisoare, brutal 
şi direct, după deviza ce v-am spus-o. Este singurul fapt la care ei nu 
se pot aştepta. Prin urmare, va reuşi... Vom găsi destui, pierde-vară 
fără scrupule, pe coastă, eu care să spargem închisoarea. li vom 
angaja şi, deşi le vom plăti bine, le vom dă numai o parte drept avans, 
iar restul după ce faptul a fost îndeplinit... 

Leoncia se grăbi să-l aprobe. Ochii bătrânului Enrico sclipiră, iar 
nările îi vibrară ca şi când ar fi simţit mirosul prafului de puşcă. 

Tinerii fii ai lui Solano se şi aprinseseră. Priviră, cu toţii la Francis, 
care singur rămăsese calm, aşteptându-i încuviințarea sau părerea sa. 
Tânărul dădu încet din cap negativ şi Leoncia nu-şi putu stăpâni un 
strigăt de dezamăgire. 

— Planul acesta nu are sorţi de izbândă spuse el. De ce să vă riscaţi 
cu toţii viaţa într-o asemenea întreprindere nesocotită, ce o prevăd 
sortită nereuşitei? 

In timp ce vorbea, se ridică de pe scaun şi, printr-o manevră 
dibace, se mişcă pe nesimţite în aşa fel încât ajunse la un moment dat 
între Torres şi ceilalţi; când fu sigur că mexicanul nu observă, aruncă 
o privire prevenitoare către Enrico şi fiii săi, apoi continuă pe acelaşi, 
ton: 

— Cât despre bietul Henry, nu mai am nici o nădejde că va putea fi 


salvat... 

— Vrei să spui ca te îndoieşti de mine? se indignă Torres. 

— Vai de mine! Nu am voit, să spun aceasta! protestă Francis. 

Dar Torres continuă revoltat: 

— Vrei să mă împiedici dumneata - un străin pe care de abia îl 
cunosc - să iau parte la sfatul familiei Solano, ai cărei membri sunt cei 
mai onoraţi prieteni ai mei?... 

Bătrânul Enrico, căruia nu-i scăpase mânia ce apăruse pe faţa 
Leonciei, din cauza cuvintelor lui Francis, reuşi să-i facă un semn de 
prevenire, după care, cu un gest curtenitor îl făcu pe Torres sa tacă. 

— Nu poate nimeni să te împiedice de-a lua parte la sfaturile 
familiei Solano, senor Torres, spuse el. Eşti cu adevărat un vechi 
prieten al nostru. Răposatul dumitale tată şi cu mine am fost ca doi 
fraţi... Dar aceasta - şi te rog să ierţi judecata unui biet bătrân! - nu îl 
împiedică pe senor Morgan de a avea dreptate când spune că planul 
dumitale nu are sorţi de izbândă. A sparge închisoarea este ceva prea 
nebunesc. Gândeşte-te la grosimea zidurilor; pot rezista unui asediu 
săptămâni întregi. Mărturisesc totuşi, că am fost şi eu tentat adineauri 
de ideea dumitale. Aceasta mi-a adus aminte de timpurile când eram 
un tânăr înflăcărat, luptând cu indienii de pe culmile Cordilierilor. S-a 
întâmplat odată chiar... Haide, să stăm cu toţii în fotolii şi să vă 
povestesc întâmplarea... 

Torres se scuză însă că este grăbit să rezolve câteva chestiuni 
urgente şi luându-şi rămas bun de la cei de faţă, încălecă roibul său 
gătit ca de sărbătoare şi plecă în galop spre San Antonio. Unul dintre 
lucrurile cele mai importante ce trebuia să rezolve, ora desigur 
corespondenţa telegrafică ce o avea cu Thomas Regan. Fiindu-i 
permis accesul la staţia telegrafică a guvernului din San Antonio, îi era 
destul de uşor să menţină legătura cu staţia telegrafică din Vera Cruz 
şi prin aceasta cu biroul lui Regan din Wall Street. 

— Ce ai împotriva lui sonor Torres de l-ai combătut făcându-l să se 
supere? îl întrebă Leoncia pe Francis, după plecarea Mexicanului. 

— Nimic altceva, decât că nu aveam nevoie de dânsul, fu răspunsul 
tânărului. Este un om pe care nu te poţi bizui şi-ar fi în stare să strice 
orice plan bun. Aminteşte-ţi de felul cum s-a încurcat când a depus 
mărturie la judecata mea. Poate că nu ar trebui să ne încredem în el - 
nu ştiu; oricum, de ce să-l facem confidentul nostru, când nu avem 
nevoie de el?... Acum, vă pot mărturisi că planul său este foarte bun. 
Drept la scop, a spus el; exact aşa vom face! Vom merge drept la 
închisoare şi-l vom scoate pe Henry afară, dacă toţi sunteţi de aceeaşi 
părere. Nu-i deloc nevoie să ne servim de o gloată de pungaşi sau 
pierde-vară de pe coastă. Vom fi prea de ajuns şase câţi suntem... 

— Trebuie să fie cel puţin o duzină de paznici în permanenţă la 
închisoare, obiectă Ricardo, cel mai tânăr dintre fraţii Solano, un 


flăcău frumos de vreo optsprezece ani. 

Leoncia, care se aprinsese din nou la acest plan, se încruntă şi era 
tocmai să-i răspundă violent, dar Francis luă apărarea tânărului. 

— Ai dreptate, încuviinţă el, acesta este un indiciu de care trebuie 
să ţinem seamă... Dar vom putea să-i facem nevătămători, adăugă el 
după o clipă de gândire. 

— Şi cum rămâne cu zidurile groase de peste doi metri? spuse şi 
Martinez Solano, fratele geamăn al lui Alvarado. 

— Pătrundem prin ele! îi răspunse Francis cu un zâmbet ce trăda un 
gând ascuns. Nu avea nici o teamă: vom izbuti! 

— Dar cum? strigă Leoncia, arzând de nerăbdare să intre în 
acţiune. 

— Vă voi spune îndată, cum. Dumneata, senor Solano, ai, după câte 
bănuiesc, o mulţime de cai de călărie? Aşa, perfect. Şi dumneata, 
Alesandro, nu cumva poţi să-mi procuri câteva cartuşe de dinamită 
din acelea pe care le întrebuinţaţi la plantație? Da? Bine atunci; mai 
mult decât bine! lar dumneata, Leoncia, în calitate de stăpână a casei, 
trebuie să ştii dacă aveţi în cămară o cantitate importantă de whisky 
din cel tare... „trei stele”, sau aşa ceva? 

După semnul afirmativ al fetei, Francis continuă, râzând satisfăcut: 

— Ah, atunci avem tot ce ne trebuie pentru „complotul” nostru! 
Deţinem toate elementele unei intrigi ca în romanele lui Rider 
Haggard sau Rex Beach!... Şi acum, ascultați planul meu... Ba nu, 
aşteptaţi puţin. Leoncia, doresc să te întreb dacă îmi poţi procura 
câteva obiecte necesare unei bune deghizări... 


CAPITOLUL V 


Era pe la mijlocul după-amiază; aerul, cald şi nemişcat părea că 
înmoaie totul sub povara lui copleşitoare. Henry privea printre gratiile 
de la fereastra, celulei sale în spre Chiriqui Lagoon, în speranţa unei, 
brize care să mai răcorească puţin atmosfera îmbâcsită. Străzile se 
vedeau goale, prăfuite şi murdare. Albeaţa caselor şi praful ce 
domnea suveran, formau un spectacol ce devenea tot mai nesuferit 
privirilor lui Henry. Tânărul era pe punctul să plece de la fereastră, 
când observă pe cei câţiva copii jerpeliţi care dormitau pe pragul 
casei vecine, ridicându-se şi privind plini de interes în susul străzii.. Nu 
putea vedea ce le atrăsese atenţia, dar putu auzi zgomotul făcut de 
roţile unui vehicul ce se apropia. În curând, apăru în cadrul vederilor 
sale o căruţă acoperită, trasă de un cal bătrân şi slab pe scaunul din 
faţă, şedea un bătrân cu barbă şi păr cărunt, care încerca din toate 
puterile să oprească animalul. 

Henry zâmbi la această apariţie, întrebându-se cu mirare cum de se 
mai putea menţine căruţa pe roate, într-atât era de şubredă şi 
hodorogită. Roţile erau strâmbe, cu spiţe lipsă, iar scândurile din care 
era făcut micul vehicul păreau că se vor sfărâma şi desface la prima 
zdruncinătură pe caldarâmul stricat al străzii. Era de mirat că se mai 
menținea încă. 

Când ajunse în faţa închisorii, bătrânul făcu un ultim efort pentru a- 
şi opri gloaba; dar scândura de care îşi proptea picioarele cedă 
presiunii şi el căzu pe spate, scăpând hăţurile din mână. La acest 
incident neprevăzut, calul sări speriat într-o parte, fapt ce făcu una din 
roţi ce era mai slăbită să sară de la locul său. Ceea ce urmă apoi - 
Henry nu mai putu să-şi explice cu exactitate. Singurul fapt evident, 
era că micul furgon se sfărâmase în întregime. Spectacolul era tragi- 
comic; moşneagul ieşise cu greutate dintre sfărâmăturile căruţei sale 
şi încerca acum să-şi potolească gloaba cuprinsă de panică. O gloată 
de copii se adunase în jurul său, admirând zgomotos această scenă 
originală. In acelaşi timp, ieşiră şi câţiva jandarmi din interiorul 
închisorii, împrăştiind gloata gălăgioasă. Henry rămase la fereastră; 
pentru unul care nu mai avea decât câteva ore de trăit, aceasta era o 
distracţie ce nu trebuia scăpată... 

Bătrânul dădu calul în îngrijirea unui gardian şi scuturându-şi praful 
de pe haine, se urcă în ceea ce rămăsese din vechiul lui furgon; 
începu apoi să examineze cu atenţie lăzile ce formau încărcătura sa. 
O grijă deosebită o arătă mai ales unei lăzi, pe care încercă chiar să o 
ridice, cercetând neliniştit dacă nu cumva îi suferise conţinutul. 

Unul dintre jandarmi îi puse o întrebare, la care moşneagul 


răspunse cu vioiciune. 

— Eu? Vai, senor, eu sunt un biet bătrân, departe de casă şi fără 
nici un ajutor. Mă numesc Leopoldo Norvoez. E drept însă că mama - 
sfinţii să-i aibă sufletul în pază! - fost germană. Tatăl meu a fost însă 
renumitul Baltazar de Jesus y Cervallos e Narvaez, fiul generalului 
Narvaez, a cărui amintire va fi pururea trează în mintea tuturor, căci 
el a fost cel mai credincios luptător al marelui Bolivar... lar eu, biet 
nenorocit, sunt aproape ruinat şi departe de casă... 

Se opri puţin, dând din cap cu tristeţe; apoi, observând exclamaţiile 
de încurajare şi compătimire ale celor de faţă, moşul îşi continuă 
spovedania: 

— Vin tocmai din Bocas del Toro. Am făcut pe drum cinci zile ca să 
ajung aci... şi afacerile merg prost. Locuinţa mea este tocmai în Colon 
şi aş da orice să mă pot vedea din nou acasă... Dar aşa este viaţa! 
Până şi un nobil Narvaez poate fi un colportor, căci trebuie să trăiască 
şi el, nu, senores?... Dar ia spuneţi-mi, nu cunoaşteţi un oarecare 
Tomas Romero, care practică şi el negoţul ambulant în acest plăcut 
San Antonio? 

Pedro Zurita, ajutorul temnicerului, izbucni în râs. 

— Dar bine, spuse el, sunt o mulţime de Tomas Romero care se 
ocupă cu negoţul ambulant peste tot în Panama. Dacă voieşti să te 
îndrumăm către el, trebuie să ni-l descrii mai amănunţit. 

— Păi să vezi, senor, el este văr cu cea de a doua nevastă a mea, 
se grăbi bătrânul să-i explice plin de speranţă şi păru uimit de 
explozia de râs ce o provocă descrierea sa mai amănunţită. 

— Se poate, continuă Zurita râzând, dar sunt vreo zece Tomas 
Romero care trăiesc în San Antonio sau prin împrejurimi şi oricare 
dintre ei poate fi vărul celei de-a doua soţii a dumitale, senor. Astfel, 
este Tomas Romero beţivul: Tomas Romero pungaşul: Tomas Romero 
- ba nu, am uitat, acesta a fost spânzurat acum o lună pentru jaf şi 
omor... mai este apoi Tomas Romero cel bogat, care posedă cirezi 
întregi de vite ce pasc pe dealuri. Şi este şi... 

La fiecare dintre „Romerii” pomeniţi, Leopoldo Norvoez dădea din 
cap negativ, cu un aer plin de tristeţe; dar când auzi de proprietarul 
cirezilor, figura lui deveni plină de speranţă şi îl întrerupse pe celălalt. 

— lartă-mă, senor. Acesta trebuie să fie... sau un altul ca el. Il voi 
găsi. Dacă aş putea să-mi depozitez marfa mea undeva în siguranţă, 
atunci m-aş duce să-l caut chiar acum. Din nefericire, nu cunosc pe 
nici unul dintre dumneavoastră, totuşi, sunt ispitit să mă încred în 
dumneata care eşti - oricine poate vedea aceasta de la prima vedere 
- un om cinstit şi onorabil... In timp ce vorbea, bătrânul scoasă din 
buzunar doi pesos de argint şi-i întinse ajutorului de temnicer. lată, 
continuă el, voiesc ca dumneata şi oamenii dumitale să aveţi o mică 
satisfacţie ajutându-mă. 


Henry notă zâmbind interesul bătrânului de a-şi asigura prietenia 
lui Pedro Zurita şi a jandarmilor săi şi respectul ce-l arătară aceştia la 
vederea, banilor. După ce împrăştiară mulţimea de gură-cască ce se 
formase din nou în jurul lor, începură să care lăzile în interiorul 
închisorii. 

— Fi-ţi cu băgare de seamă, senores! îi rugă moşneagul, plin de 
îngrijorare, când ei luară lada cea mare. Purtaţi-o uşor, este foarte 
valoroasă şi fragilă, extrem de fragilă! 

După ce se băgase totul în interiorul închisorii, bătrânul colportor 
încălecă pe mârţoaga sa cu ajutorul jandarmilor şi apoi le spuse 
următoarele: 

— Totul este acum în ordine. Mii de mulţumiri, senores. A fost spre 
norocul meu să mă întâlnesc cu oameni onorabili ca dumneavoastră. 
Nu mă îndoiesc că marfa mea - sărmană marfă de colportor sărac - 
va fi în siguranţă la dumneavoastră. Mulţumesc Cerului că v-an 
întâlnit. Mâine mă întorc cu ruda mea, pe care sunt sigur că o voi găsi 
şi îmi voi relua marfa. Işi scoase politicos pălăria şi spuse, 
îndepărtându-se: Adios, senores, adios! 

Porni în josul străzii, dus de pasul lent al calului, dar la strigătul lui 
Pedro Zurita, se opri şi întoarse capul. 

— Caută prin cartierul de lângă cimitir, senor Narvaez, îl sfătui el cu 
glas ridicat. Pe acolo locuiesc zeci de Tomas Romero. 

— Şi eu vă mai rog încă odată să aveţi grijă de lada cea mare, 
senor, îi replică pe acelaşi ton neguţătorul. 

Henry mai rămase la fereastra zăbrelită până când strada se făcu 
din nou pustie, apoi se întoarse în celulă. 

„Ciudat, gândea el, dar vocea bătrânului colportor avusese ceva 
familiar în ea. Probabil din cauză că vorbea spaniola cu accentul acela 
străin - dar nu spusese oare moşneagul că era de origine germană 
după mamă? Desigur că aceasta era cauza!” 

Henry se culcă, alungind întâmplarea din minte. 

În camera de gardă a închisorii, la mai puţin de treizeci de metri 
distanţă de celula în care se afla Henry, se dezlănţuise prădarea lui 
Leopoldo Narvaez, bătrânul nefericit şi încrezător care tocmai plecase. 
Începutul îl făcu Pedro Zurita, care mai întâi studie profund cutia cea 
mare, pipăind-o pe toate părţile. li ridică apoi puţin capacul, prins slab 
în cuie şi mirosi ca un copoi prin crăpătura formată, ca şi cum astfel ar 
fi putut să-i descopere conţinutul. 

— Fugi de-acolo, Pedro, îl stătui râzând unul dintre jandarmi. Ai fost 
plătit să fii cinstit! 

Temnicerul ajutor oftă prelung, se îndepărtă de lângă ladă şi 
aşezându-se ceva mai încolo, privi înapoi spre ea şi oftă. Conversaţia 
lâncezea şi, ca atrase de un magnet invizibil, privirile oamenilor se 
îndreptau tot mai stăruitor către ladă. Nici jocul de cărţi nu reuşi să le 


alunge preocuparea pentru ca; era prea lânced, neanimat. În cele din 
urmă, însuşi jandarmul care îl sfătuise pe Pedro să fie cinstit, se duse 
la ladă şi începu s-o cerceteze la rându-i. 

— Nu miroase a nimic, îşi făcu el cunoscut rezultatul examinării. 
Fără îndoială că în ladă nu este nimic care să miroasă. Atunci, ce, ar 
putea să fie? Bătrânul caballero zicea că înăuntru este ceva de 
valoare! 

— ... Caballero! spuse primul temnicer cu dispreţ. Tatăl bătrânului 
colportor a fost se spune un simplu negustor pe străzile Colonului ca şi 
el, fiecare cerşetor se pretinde astăzi un descendent al 
conquistadorilor. 

— Şi de ce nu, Rafael? îi replică Pedro Zurita. Nu suntem şi noi cu 
toţii descendenţii acestora? 

— Fără îndoială, se grăbi să-l aprobe Rafael. Conguistadorii au ucis 
o mulţime... 

— ... şi au fost strămoşii acelora care au supravieţuit, îl completă 
Pedro, stârnind râsul general. Eu unul aş da un peso ca să ştiu ce 
conţine lada. 

— Ah, iată-l şi pe Ignacio! îl întâmpină Rafael pe temnicerul ce 
tocmai îşi făcea apariţia; ochii săi umflaţi de somn şi pleoapele leneşe 
arătau că tocmai îşi terminase siesta de după prânz. El n-a fost plătit 
să fie cinstit. Haide, Ignacio, uşurează-ne curiozitatea şi ajută-ne să 
vedem ce se află în lada aceasta. 

— De unde să ştiu eu? întrebă Ignacio, clipind des şi privind plin de 
curiozitate spre obiectul atenţiei generale. De-abia adineauri m-am 
sculat. 

— Aşa dar, recunoşti că nu ţi s-a plătit să fii cinstit? insistă Rafael. 

— Sfântă Născătoare de Dumnezeu! Cine poate fi omul care să-mi 
plătească să, fiu cinstit? exclamă temnicerul mirat. 

— Atunci pune mâna degrabă pe secure şi deschide lada, îşi preciză 
Rafael dorinţa. Noi nu putem face aşa ceva pentru că Pedro va împărţi 
cei doi pesos cu noi şi, prin urmare, suntem şi noi plătiţi să fim oneşti. 
Haide, Ignacio, deschide lada, căci altfel murim de curiozitate! 

— Nu ne vom atinge de conţinut, ne vom mulţumi numai să privim, 
murmură cu nervozitate Pedro, în timp ce temnicerul ridica una din 
scândurile capacului cu lama securii. Pe urmă vom închide lada la loc 
şi... Bagă mâna înăuntru, Ignacio, bag-o odată! Ce-ai găsit, hai? Spune 
ce pipăi? Ah!... 

După ce împinse şi răscoli, mâna lui Ignacio apăru, strângând între 
degete un înveliş de carton. 

— Desfă-l fără să-l rupi, căci va trebui să-l punem la loc cum a fost, 
îl sfătui ajutorul de temnicer plin de ciudă. 

Când învelişul de carton şi talaş fu înlăturat, privirile tuturor 
rămaseră aţintite cu uimire şi surpriză pe conturul ademenitor al unei 


sticle de whisky. 

— Cu cită grijă a fost împachetată, murmură Pedro pe un ton 
plângător. Trebuie să aibă un gust minunat lichidul dintr-însa... 

— Este whisky yankeu, oftă unul dintre jandarmi. Odată, numai o 
singură dată am băut astfel de whisky. O! era minunat! Atâta curaj 
mi-a dat, încât am sărit în arena din Santos şi am înfruntat un taur, cu 
mâinile goale. E drept că taurul m-a cam scuturat puţin, dar ce 
importanţă avea aceasta? Nu avusesem eu curajul să mă lupt cu el 
neînarmat? 

Pedro, la capătul răbdării, luă sticla şi voi să-i spargă gâtul. 

— Opreşte-te! îi strigă Rafael. Tu ai fost plătit să fii cinstit... 

— Da, de unul care el însuşi n-a fost cinstit, îi replică Pedro 
indignat. Marfa aceasta este de contrabandă. Bătrânul n-a plătit 
taxele pentru ea. Putem deci să ne considerăm proprietarii ei, fără cea 
mai mică remuşcare. O vom confisca. O vom distruge... 

Nemaiaşteptând să le fie trecută şi lor sticla, Ignacio şi Rafael 
scoaseră din lada miraculoasă alte sticle şi le desfundară. 

— Marca „trei stele” este cea mai renumită, explică Pedro Zurita în 
timpul unei scurte pauze, indicând spre eticheta de pe sticlă. Vedeţi 
voi, în general whisky-ul yankeu este bun. O stea însă, arată că este 
foarte bun; două stele, că este excelent; trei stele indică tot ce poate 
fi mai bun, superb, divin şi mai ceva decât acestea! Ah! Ştiu eu. 
Yankeilor le plac băuturile tari; ei dispreţuiesc berea! 

— Dar „patru stele”, Pedro? îl cercetă Ignacio, cu limba îngreunată. 
Sticla sa era aproape în întregime golită. 

— „Patru stele”? Ascultă, prietene Ignacio, „patru stele” trebuie să 
fie ori moartea fulgerătoare, ori puntea paradisului! 

Nu după mult timp, Rafael, cu braţul după gâtul unui alt jandarm, îl 
numea „fratele său cel mai scump” şi susţinea, sus şi tare că 
„licoarea” bătrânului colportor aducea fericirea adevărată. 

— Moşul acela a fost un prost - de trei ori prost - să creadă că ne 
poate păcăli! strigă deodată Augustino, un jandarm cu faţa 
posomorită, ce vorbea de obicei foarte rar. 

— Trăiască Augustino! ovaţionă Rafael. Cele „trei stele” au făcut un 
miracol. Priviţi-l: Mai puteţi spune că acesta este Augustino- 
Taciturnul? 

— Şi de trei ori prost - şi iarăşi prost a fost bătrânul! continuă 
Augustino cu furie. Auziţi, să aibă cu el băutura zeilor timp de cinci 
zile pe drumul de la Bocas del Toro şi să nu bea măcar o înghiţitură! 
Tii, ce prost! 

— Bătrânul negustor este un pungaş, nimic altceva decât un 
pungaş, declară Pedro cu importanţă. Când se va întoarce mâine 
pentru „trei stelele” lui, îl voi aresta pentru contrabandă. Pedeapsa lui 
va fi un exemplu pentru toţi cei de teapa sa... 


— Dar ce se va întâmpla dacă distrugem dovezile astfel? întrebă 
Augustino, spărgând gâtul unei alte sticle. 

— Nu le vom distruge ci le vom păstra - uite aşa! replică Pedro, 
trântind o sticlă goală pe lespezi. Ascultaţi, frăţiilor: Veţi declara că 
lada era foarte grea. Ne-a scăpat din mâini şi sticlele s-au spart, iar 
lichidul din ele sa scurs pe jos; astfel am reuşit să descoperim 
contrabanda! Lada şi cioburile vor fi probe suficiente pentru a o 
dovedi. Ne-am înţeles? 

Tumultul creştea cu cât băutura devenea mai puţină. Unul dintre 
jandarmi începu să se certe cu Ignacio pentru o datorie veche de zece 
centavos. Alţii doi întinşi, pe jos, îmbrăţişaţi, se plângeau unul altuia 
de neajunsurile căsniciilor lor. Augustino, devenit ca prin farmec un 
palavragiu neîntrecut, le spunea celorlalţi cu un aer filosofic, că 
afacerea este de aur Pedro Zurita se dovedi, sentimental şi începu să 
vorbească de iubirea aproapelui. 

— Chiar şi pe deţinuţi, mormăi el, îi iubesc ca pe proprii mei fraţi. 
Viaţa e tristă... - ochii i se umplură de lacrimi, fapt ce-l determină să 
mai soarbă o înghiţitură de whisky. Prizonierii mei îmi sunt dragi ca şi 
copiii. Inima: îmi sângerează când îi văd suferind. Priviţi! Plâng - şi 
aceasta numai, pentru ei! Haideţi să împărţim cu ei această licoare 
divină, să aibă şi ei un moment de fericire. Ignacio, frate scump al 
inimii mele, vrei să-mi faci o favoare? Vezi, îmi plânge sufletul, căci 
mi-e inima plină de iubire pentru semenii mei care sufăr... Du o sticlă 
cu acest elixir bietului Morgan. Sărmanul gringo! Spune-i că sunt 
mâhnit că va trebui să-l spânzure mâine. Spune-i că-l iubesc ca pe un 
frate şi roagă-l săi bea şi să fie fericit astăzi. 

In timp ce Ignacio pleca să-şi îndeplinească misiunea, jandarmul 
care povestise că a înfruntat neînarmat un taur în arena din Santos, 
începu să zbiere: 

— Vreau un taur! Daţi-mi un taur! 

— Auziţi? Biet suflet milos, cere un taur! Vrea să i îmbrăţişeze 
grumazul, să-l mângâie, să-l iubească! explică Pedro Zurita cu un nou 
val de lacrimi. Eu, de asemenea, iubesc animalele; iubesc chiar şi 
ţânţarii! Intreaga lume nu-i altceva decât dragoste! Acesta este 
secretul existenţei sale! Aş dori să am un tigru... să mă joc cu el... 


Henry şedea gânditor în celula sa, când deodată tresări şi se ridică 
în picioare. Melodia bine cunoscută a cântecului de pirați pătrundea 
clar până la el; cineva fluiera în stradă aria: „Spate-n spate, la 
catargul mare”. Voia să se ducă la fereastră, când zgomotul cheii de 
la uşa celulei îl făcu să se întindă din nou pe podea şi să se prefacă 
adormit. Ignacio pătrunse înăuntru, cu mersul nesigur şi cu o sticlă în 
mână, pe care i-o oferi lui Henry cu un aer solemn. 

— Pedro Zurita îţi trimite aceasta, dimpreună cu cele mai bune 


urări ale sale, mormăi ei. Zice să bei şi să uiţi că mâine te spânzură. 

— Transmite mulţumirile mele lui senor Pedro Zurita şi spune-i să 
se ducă la dracu cu whisky-ul său cu tot, îi răspunse Henry necăjit. 

Ignacio tresări, încetă să se mai - bălăbănească şi-cu o sforţare 
deveni sever. 

— Foarte bine, senor, spuse el; apoi ieşi afară, încuind uşa la loc. 

După plecarea lui, Henry sări în picioare şi alergă la fereastră unde 
îl întâmpină faţa lui Francis; acesta îi întinse un revolver printre gratii. 

— Bun găsit, prietene, îi spuse Francis. Te vom scoate de aici în 
câteva clipe... - îi arătă două cartuşe de dinamită cu fitilele pregătite - 
cu ajutorul acestora te-aş putea scăpă şi din tezaurul unei bănci. 
Lipeşte-te de peretele din fund şi fii atent, căci în curând va fi o gaură 
în peretele acesta prin care ar putea trece şi Angelique... Şi pentru că 
veni vorba de Angelique, trebuie să-ţi spun că te aşteaptă „cu 
nerăbdare” ancorată în golf... Acum atenţie! Dau foc fitilelor... 

De abia se retrase Henry în colţul opus al celulei, când uşa fu 
deschisă cu brutalitate şi un vacarm de strigăte şi înjurături izbucni în 
celulă; printre ele se putea distinge vechiul şi neschimbatul strigăt de 
război al Americii Latine: „Omorâţi pe gringo!” 

De asemenea, Henry auzi glasul lui Rafael şi al lui Pedro, care 
zbierau în cor: „Este inamicul iubirii frăţeşti!”; iar celălalt: „Mi-a spus 
să mă duc la dracu - nu-i aşa, Ignacio?” 

Aveau în mâini carabine, iar gloata ce-i urma era de asemenea 
înarmată cu sticle, ciomege sau cuțite. La vederea revolverului pe 
care Henry îl îndreptă spre ei, se opririi brusc şi Pedro, înţepenindu-se 
pe picioarele-i nesigure, pronunţă cu solemnitate: 

— Senor Morgan, te vom pedepsi chiar acum pentru felul în care te- 
ai purtat faţă de noi. 

Ignacio nu mai aşteptă şi începu să tragă în Henry cu sălbăticie, 
nimerind însă la un metru distanţă de el; în clipa următoare, 
atacatorul se prăbuşi lovit de glonţul tânărului. In fata acestei replici 
neprevăzute, ceilalţi se retraseră de-a valma pe coridor şi de acolo, 
ascunşi fiecare pe unde apucase, începură să tragă dezordonat în 
celulă. 

Mulţumind în gând stelei sale norocoase pentru grosimea zidurilor 
şi cu speranţa că nu-l va ajunge vreun glonte rătăcit, Henry se pitulă 
într-un colţ şi aşteptă explozia. 

Deodată, aceasta se produse. Peretele cu fereastra zăbrelită se 
prăbuşi ca lovit de o forţă formidabilă, descoperind o deschizătură 
largă. Lovit în cap de o sfărâmătură, Henry căzu ameţit la pământ, iar 
când pulberea şi fumul se împrăştiară, îi mai putu zări pe Francis 
apărând prin gaura din perete. În timp ce era tras afară din celulă, 
Henry îşi reveni în simţiri; putu vedea în stradă pe Enrico Solano şi 
Ricardo, fiul său cel mic, amenințând cu carabinele mulţimea ce se 


strânsese în stradă, în timp ce Alvarado şi Martinez ţineau în şah 
gloata din josul străzii. 

Lumea, atrasă mai mult de curiozitate, îşi dădu repede seama că-şi 
risca viaţa dacă încerca să se opună retragerii acestor oameni 
fantastici, care sfărâmau ziduri şi atacau închisoarea ziua; de aceea, 
se retraseră cu toţii, făcându-le loc plini de respect, când ei înaintară 
în josul străzii. 

— Caii ne aşteaptă după colţ, îi spuse Francis lui Henry, în timp ce- 
şi strângeau mâinile. Leoncia, de asemenea, este nerăbdătoare să te 
vadă salvat. Intr-un galop de cincisprezece minute suntem la țărm, 
unde corabia este gata de plecare. 

— Ascultă, îi spuse Henry, zâmbind, cântecul acela ce te-am învăţat 
şi pe care l-ai fluierat adineauri, mi-a părut ca o melodie divină, căci 
mi-a arătat că soseai la timp. Câinii aceia s-au îmbătat şi nu mai 
aveau răbdare să aştepte până mâine, ca să mă execute, s-au hotărât 
să termine cu mine pronto... Hm! Dar ciudat lucru cu whisky-ul acela. 
Un bătrân caballero care se pretindea colportor şi căruia i s-a 
sfărâmat căruţa chiar în faţa închisorii... Da, da!... Curios!.. 

— Da, căci până şi un nobil Narvaez, fiu al faimosului Baltazar de 
Jesus y Cervallos e Narvaez, nepot al generalului Narvaez de neuitată 
amintire, poate fi colportor - şi orice colportor trebuie să trăiască 
doar. Ei, senores, nu-i aşa? glumi Francis, mimând din nou pe bătrânul 
Narvaez pe care îl întruchipase. 

Henry îi aruncă o privire recunoscătoare, apoi adăugă gânditor. 

— Francis, mai mult decât orice, mă bucur de un singur lucru... 

— De ce anume? întrebă Francis, văzând că celălalt se opreşte. 

— Că nu ţi-am tăiat urechile în ziua aceea pe insula Viţelului, când 
te trântisem la pământ şi insistai să ţi le retez... 


CAPITOLUL VI 


Mariano Vercara e Hijos, jefe politico de San Antonio, se întinse în 
scaunul său din sala judecătoriei şi cu un zâmbet de satisfacţie începu 
să-şi răsucească o ţigară. Cazul ce se judecase mersese după norma 
stabilită de el mai înainte. Reuşise în ziua aceea să-l oprească pe 
bătrânul judecător de a-şi consuma porţia lui obişnuită de mescal şi 
rezultatul se vedea acum din plin, căci judecătorul dăduse sentinţa 
după voia lui. Nu făcuse nici cea mai mică greşeală.: Cei şase peonf, 
pedepsiţi cu asprime, fuseseră siliţi să se întoarcă înapoi la plantaţia 
din Santos. Condamnarea consta în aceea că erau obligaţi de a lucra 
un an mai mult peste termenul stabilit în contractul lor de sclavaj 
benevol, prin aceasta, jefe devenea mai bogat cu câteva sute de 
dolari-aur. Plantatorii yankeu din Santos, care erau proprietarii 
peonilor condamnaţi, posedau bogății imense şi plăteau din plin 
pentru astfel de „servicii” ce le făcea mexicanul. 

Zâmbetul său deveni mai larg când îl salută pe Alvarez Torres. 

— Ascultă, spuse noul venit, vorbindu-i în şoaptă la ureche, acum 
este timpul să terminăm odată cu amândoi afurisiţii aceia de Morgani. 
Pe mizerabilul de Henry îl spânzură mâine; de ce nu ne-am scăpa azi 
şi de câinele de Francis? 

Jefe rămase tăcut, aşteptând urmarea; sprâncenele i se ridicară 
întrebător. 

— L-am sfătuit să asedieze închisoarea, continuă Torres. Proştii de 
Solano sunt de partea lui fără îndoială că vor încerca aceasta chiar 
astă seară. Nu o pot face mai curând. Acum este rândul dumitale să fii 
pregătit pentru această: eventualitate şi să ai grijă ca Francis Morgan 
să fie împuşcat în timpul luptei... 

— Pentru ce aş face eu aceasta? îl întrerupse jefe, accentuând cu 
înţeles pe primele cuvinte. Pe Henry, e drept, doresc să-l văd înlăturat 
odată din drumul meu, dar pe Francis? Cu el n-am nimic... Despre 
mine unul, poate pleca nestânjenit în drăguţul lui New York. 

— Trebuie să dispară chiar astăzi - şi aceasta din motive ce le vei 
vedea îndată. După cum ţi-am scris în telegrama ce ţi-am trimis-o, ştii 
că relaţiile ce le am cu financiarul Regan din New York sunt 
confidenţiale şi importante. Torres făcu un gest semnificativ spre 
buzunarul de la piept. Tocmai am primit o telegramă de la el. Îmi dă 
să înţeleg că dacă Francis Morgan nu s-ar mai întoarce la New York nu 
va fi rău pentru mine, căci trebuie să ştii: Senor Regan este un om 
darnic când este vorba să răsplătească un „mic serviciu”... 


3 Lucrători care se închiriază pentru un anumit termen, în timpul căruia 
stăpânul lor poate dispune de ei cum voieşte. 


— Bine, bine; dar nu mi-ai spus cât ai primit, sau cât vei primi 
pentru treaba aceasta, îl întrerupse din nou jele cu nerăbdare. 

— Eh, să nu-ți închipui că este o sumă prea mare... Totuşi, în cazul 
când reuşim, o vom împărţi amândoi frăţeşte... încercă Torres să-şi 
refacă afirmaţia de mai înainte, în ceea co priveşte dărnicia lui Regan. 

Jefe aprobă cu un semn, adăugind: 

— Cam vreo mie de dolari în aur, hai? 

— Aşa cred... şi atunci, cinci sute sunt ai dumitale, dacă Francis îşi 
lasă pielea în San Antonio, se grăbi Torres să-l aprobe. 

Dar jefe nu se lăsă păcălit. 

— Ce ar fi, spuse el, dacă îţi plăteşte o sută de mii? 

Torres râse ca de o glumă bună. 

— In orice caz, insistă jefe, trebuie să fie mai mult decât o mie. 

— Desigur, mă aştept să fie generos, îi răspunse Torres. Este foarte 
posibil să mai adauge cinci sute peste mia de dolari, pe care desigur 
că îi vom împărţi de asemenea... 

Jefe păru convins. 

— Plec imediat la închisoare, spuse el în cele din urmă Trebuie să te 
încrezi în mine, senor Torres, după cum şi eu mă încred în dumneata. 
Haide, vom pleca împreună imediat şi vei putea asista la preparaţiile 
ce voi face pentru primirea acestui Francis Morgan. Incă nu mi-am 
pierdut dibăcia la ochit; de asemenea, pentru a fi cu totul sigur, voi 
spune la trei jandarmi să-l vizeze numai pe el în timpul luptei. Aşa dar, 
acest gringo va asedia închisoarea, hai? Bine! Vom vedea cine va 
triumfa... Haide să plecăm în grabă. 

Se ridică, zvârlind ţigara cu un gest hotărât. Nu făcuseră însă 
drumul jumătate până la uşă când un băiat zdrenţăros apăru, 
anunțând plin de emoție; i 

— Vă aduc informații importante. Imi veți plăti bine, nu-i aşa, 
senor? Am alergat într-un suflet să vă anunt. 

— Ce? Plată?... Te voi trimite la San Juan în şcoala de corecție, 
puşlama! sună răspunsul lui jefe. Haide, spune mai repede ce ai de 
spus. 

— Cel puţin vă veţi aminti că eu v-am adus informaţia, senor. Am 
alergat tot drumul, încât sunt mort de oboseală, după cum puteţi 
vedea, senor. Vă voi spune îndată, dar vă rog să nu uitaţi că eu am 
fost acela care am alergat să vă aduc primul, vestea... 

— Bine, bine, ticălosule, îmi voi aminti; dar vai de tine dacă mă 
minţi. Ce veste îmi aduci? 

— Inchisoarea... gâfâi copilul. Gringo cel străin, acela care era să fie 
spânzurat ieri... a spart zidul închisorii. Sfinţi îndurători! Gaura este 
aşa de mare că poate încăpea o căruţă pe acolo... Şi celălalt gringo, 
cel care îi seamănă şi care trebuie să fie spânzurat mâine, a scăpat 
din închisoare prin spărtura aceea... Am văzut cu ochii mei cum l-a 


târât afară... Atunci, am alergat aici să vă spun... vă veţi aminti 
aceasta, senor.... 

Jefe politico nu-l mai asculta însă; se întoarse spre Torres, gata de 
ceartă. 

— Dacă acest senor Regan al dumitale este cu adevărat un bogătaş 
generos, ar putea să ne dea suma promisă, eh? Deşi ar trebui să ne 
plătească de zece ori mai mult pentru acest tigru de gringo care 
sfarmă legea şi ordinea... şi zidul bunei noastre închisori... 

— Oricum, nu trebuie să ne alarmăm degeaba. Dimpotrivă, ne 
arată de ce este capabil acest Francis Morgan, murmură Torres, 
încercând să zâmbească. Nu uita că eu le-am dat ideea să asedieze 
închisoarea. 

— Prin urmare, dumneata şi senor Regan trebuie să plătiţi paguba 
făcută de el, profită jefe de mărturisirea celuilalt; apoi, după o mică 
pauză, adăugă: Deşi nu cred că au putut face aşa ceva. Nu, nu este 
posibil. Nici un nebun de gringo nu ar îndrăzni aceasta... 

În aceeaşi clipă se întrerupse. Rafael, jandarmul, cu puşca în mână 
şi cu faţa însângerată din cauza unei răni uşoare, se năpusti pe uşa 
tribunalului, oprindu-se agitat în faţa celor doi. 7 

— Suntem devastaţi, fură primele cuvinte ale lui Rafael. Inchisoarea 
este distrusă. Au aruncat zidurile în aer cu dinamită! O sută de 
kilograme de dinamită! O mie de kilograme!... Am sărit cu toții să 
salvăm închisoarea... dar au explodat - cele o mie de kilograme de 
dinamită... Am căzut în nesimţire, cu arma în mână. Când mi-am 
revenit, am privit în jur... Ceilalţi - bravul Pedro, bravul Ignacio, bravul 
Augustino - toţi, toţi, zăceau morţi în preajma mea!... Era cât pe-aici 
să spună „beţi morţi” dar se stăpâni la timp şi continuă povestirea în 
felul său exagerat, aşa cum o transformase imaginaţia lui aţâţată. 
Zăceau morţi... Poate că nu erau morţi, ci tocmai ameţiţi, se tempera 
el. Apoi m-am târât. Celula yankeului era goală. În zidul de la drum se 
căsca o gaură monstruoasă. M-am târât în stradă. O mulţime enormă 
se adunase acolo... dar gringo scăpase... L-am întrebat pe unul care 
văzuse tot. Fusese aşteptat cu caii gata de drum. Şi plecaseră în galop 
nebun spre coastă. Acolo este o corabie cu pânzele întinse... Francis 
Morgan călărea cu un sac plin cu aur în spatele şelei. Omul mi-a jurat 
că a văzut cu ochii lui. Era un sac mare şi greu... 

— Şi gaura? îl întrebă jefe surescitat. Gaura din perete? 

— O! E mai mare decât sacul cu aur, cu mult mai mare! îi răspunse 
Rafael, interpretând greşit întrebarea celuilalt. Dar şi sacul e mare - 
aşa spunea omul... Şi gringo a fugit cu el călare. 

— Ah, închisoarea mea! strigă jefe. Scoase un pumnal din mâneca 
hainei şi ţinându-l în sus ca pe o cruce, continuă exaltat: Jur pe toţi 
sfinţii că mă voi răzbuna. Ah, închisoarea mea dragă! Justiţia noastră! 
Legea noastră!... Caii!... Caii!... jandarm, adu caii!... Se năpusti asupra 


lui Torres care nu spusese nici un cuvânt, strigându-i: La dracu cu 
senor Regan al dumitale! Voi lucra pe cont propriu! Am fost provocat! 
închisoarea mea a fost devastată! Legea mea 

— Legea noastră, prieteni buni - a fost batjocorită... Pe cai! Pe cai! 
După ei să-i prindem, să-i pedepsim! Repede! Repede! 


Căpitanul Trefethen, proprietarul Ange/ique.-i, fiul unei indiene 
maya şi al unui negru din Jamaica, se plimba gânditor pe puntea 
îngustă a corăbioarei sale. Ceva din el îi spunea să strice contractul 
ce-l făcuse cu acest yankeu al cărui îndeletniciri îi păreau suspecte; 
dar... 

Deodată se opri din mers şi privi spre San Antonio, de unde se 
vedea venind barca sa cea mare, încărcată cu oameni. In acelaşi timp, 
observă pe țărm mai mulţi călăreţi care făceau gesturi amenințătoare 
spre barcă. 

In sufletul său se dezlănţui atunci o luptă puternică şi prin minte îi 
trecu gândul de-a ordona plecarea şi a-l lăsa pe Francis acolo. Simţea 
o teamă puternică de-a se amesteca în afaceri nepermise de lege. În 
cele din urmă, dorinţa de câştig fu mai tare şi se hotărî să-l aştepte pe 
bogatul yankeu. Dădu ordine să se pregătească pentru ridicarea bărcii 
ce se apropia; dar când observă carabinele Solanilor şi ale celor doi 
Morgani, fu cât pe-aici să-şi asculte primul îndemn al conştiinţei şi să 
plece. Tot atunci, văzu însă şi silueta albă a unei femei, care şedea în 
partea din urmă a bărcii; viclenia şi lăcomia din el îi şoptiră să rămână 
şi să primească barca. Mulatrul ştia că atunci când femeia intră în 
viaţa bărbaţilor, primejdia şi bogăţia intră de asemenea, ţinându-se de 
mână... 

„„„Şi astfel veniră pe bordul Angel/ique-i femeia, primejdia şi bogăţia 
- adică Leoncia, armele şi un sac cu bani 

— Toţi de-a valma, căci vântul fiind uşor, căpitanul nu se mai 
ostenise să arunce ancora şi noii veniţi fură nevoiţi să se caţere pe 
punte, care cum putu... 

— Bucuros de a vă revedea pe Angelique, domnule Morgan, îl 
întâmpină căpitanul Trefethen pe Francis, însoţind cele spuse de un 
zâmbet ce voia să fie încântător. Dar cine este acest tânăr? întrebă el 
indicând pe Henry. 

— Un prieten, căpitane, oaspetele meu; de fapt, o rudă 
îndepărtată... 

— Şi, dacă nu vă supăraţi, cine sunt domnii aceia care aleargă 
acolo pe țărm în galopul cailor? mai adăugă el, arătând cu mâna spre 
plajă. 

Francis privi repede la grupul de călăreţi ce galopau de-a lungul 
plajei; neputând însă distinge bine, luă, fără a-i cere voie, binoclul din 
mâna căpitanului Trefethen şi-l duse la ochi. 


— Conduce însuşi jefe, le comunică el prietenilor săi, neglijând a 
răspunde întrebării căpitanului. Sunt vreo şase jandarmi... Scoase o 
exclamaţie de surpriză şi privi mai atest prin binoclu; apoi clătină 
capul: Am crezut că-l disting şi pe prietenul nostru Torres printre ei... 

— Cum? Torres cu inamicii noştri! exclamă Leoncia neîncrezătoare, 
amintindu-şi fără voie propunerea de căsătorie a mexicanului şi felul 
în care acesta îşi oferise serviciile sale, în aceeaşi zi, la ferma Solano. 

— Totuşi, cred că nu m-am înşelat, confirmă Francis. Grupul de 
călăreţi este atât de compact şi aleargă aşa de repede încât nu-i pot 
deosebi pe unul de altul... Fără îndoială însă că acela care călăreşte 
cu două lungimi mai înainte este chiar jefe în persoană... 

— Cine este acest Torres? întrebă Henry cu asprime. Nu mi-au 
plăcut privirile sale viclene de la prima întâlnire; totuşi, se pare că 
este oricând binevenit în casa voastră, Leoncia. 

— Vă cer mii de scuze, sir, insistă căpitanul mulatru. Cu cel mai 
profund respect, îndrăznesc să-mi repet întrebarea: Cine sunt aceşti 
călăreţi care par să ne urmărească de-a lungul plajei? 

— Au încercat să mă spânzure ieri, râse Francis. Aveau chiar de 
gând să-mi spânzure ruda mâine dimineaţă... numai că le-am strica 
planurile... Şi iată-ne... Acum, căpitane, îmi permit la rându-mi, să-ţi 
atrag atenţia asupra pânzelor shooner-ului care încă nu au fost întinse 
în întregime. Cât ai de gând să navighezi astfel? 

— Domnule Morgan, începu căpitanul Trefethen solemn, este drept 
că mi-am închiriat vasul dumneavoastră. Cu toate acestea, trebuie să 
vă informez că sunt supus american şi datorez ascultare în primul 
rând legilor maritime internaţionale. Ori, este evident că 
dumneavoastră aţi contravenit legilor de pe coastă; altfel n-ar alerga 
jandarmii după dumneavoastră. De asemenea, este clar că acum voiţi 
ca şi eu să nesocotesc legile maritime, ajutându-vă sa scăpaţi De 
aceea, în numele onoarei, trebuie să rămân aici până ce această mică 
neînțelegere ce o aveţi cu autorităţile de pe coastă va fi aplanată... 

— Lasă vorba şi dă-i drumul la corabie, căpitane! îl întrerupse 
Henry nerăbdător. 

— Domnule, regret că trebuie să vă informez de două lucruri: întâi, 
că nu dumneavoastră mi-aţi închiriat vasul, apoi, că nu reprezentaţi 
vreo autoritate americană pentru a vă da ascultare. 

— Bine, bine, căpitane, eu însă sunt acela care ţi-am închiriat 
corabia, spuse Francis cu răbdare, căci ştia cum să se poarte cu 
oameni de felul acestuia. Prin urmare, vei binevoi să dai ordin să se 
întindă pânzele şi să ne scoţi afară din Chiriqui Lagoon cât de repede 
îţi permite vântul. 

— Nu este prevăzut în contract, domnule Morgan, ca Angelique să 
nesocotească legile din Panama... 

— iți voi plăti pentru aceasta, îl întrerupse Francis, încercând să-şi 


piardă răbdarea. Haide, termină odată cu vorba şi treci la fapte... 

— Atunci vom majora preţul actual al chiriei, cu - să zicem de trei 
ori mai mult. 

Francis făcu un semn de încuviinţare. 

— Numai puţin, domnule, să aduc mai întâi hârtie şi cerneală 
pentru a întocmi noul contract... 

— Ah, la naiba! mormăi Francis. Lasă astea. Acum, omule; le putem 
face şi în timpul drumului. Uite! Acum au început să tragă! 

Căpitanul  Trefethen auzi zgomotul împuşcăturilor şi ţiuitul 
gloanţelor; se grăbi să aprobe. 

— Foarte bine, domnule. Sunteţi un gentleman şi deci un om de 
onoare. Nu mă îndoiesc că vă veţi ţine promisiunea... Hei, tu, negru 
puturos! se adresă, el. Apoi cu un ton schimbat cârmaciului. Pune 
mâna pe cârmă... Şi voi, şacalilor, ce mai aşteptaţi? Săriţi la pânze şi 
ridicaţi-le pe toate. Haideţi, repede! Repede! 

— Dă-i la cap mulatrului dacă măi este obraznic, nu te mai purta 
aşa delicat cu el, îi şopti Henry lui Francis. Pentru doi cenți i-aş trage 
eu însumi o sfântă de bătaie să mă ţină minte... 

Francis clătină capul negativ. 

— Trebuie să-ţi dai seama că este jumătate negru, jumătate indian 
şi ştii cum sunt aceste corcituri. Mai bine să ne purtăm cu el într-un 
mod inteligent. De altfel, are întru câtva dreptate, căci riscă să i se 
confişte vasul dacă nu ţine seama de legile de pe aici; şi apoi, atât 
timp cât îi putem specula lăcomia de bani nu avem a ne teme de el... 

Tânărul se opri. Enrico Solano, cu nările vibrând şi degetele 
nervoase strângea carabina şi privea aţâţat la oamenii care trăgeau 
sălbatic de pe coastă. Pe neaşteptate, se întoarse şi apropiindu-se de 
Henry îi întinse mâna. 

— M-am făcut vinovat de o gravă greşeală, senor Morgan, spuse el. 
Orbit de durerea ce mi-a pricinuit-o uciderea fratelui meu, te-am 
crezut vinovat pe dumneata. Ochii îi sclipiră de o mânie înăbuşită. 
Trebuia să-mi închipui că nu puteai fi vinovat dumneata de o 
asemenea crimă laşă: un om înjunghiat pe la spate... Trebuia să fi ştiu 
aceasta; dar eram copleşii de furie şi toate mărturiile erau împotriva 
dumitale... Acum regret şi te rog să mă ierţi... Sunt mândru să te 
primesc în familia mea, ca viitor soţ al Leonciei... 

In timp ce avea loc această reabilitare călduroasă Leoncia era 
supărată că tatăl său, după obiceiul sud-americanilor, întrebuința 
atâtea fraze şi cuvinte frumoase, când numai câteva vorbe din inimă, 
o strângere de mână şi o privire sinceră în ochi, ar fi fost deajuns în 
această ocazie. „De ce, se întreba ea, de ce trebuia ca aceşti mexicani 
de un sânge cu ea, să întrebuinţeze o dicţiune atât de extravagantă, 
ce-ar fi putut cel mult emoţiona un negru din Jamaica? Ah! Nu tot aşa 
s-ar fi purtat Henry... sau Francis, într-o asemenea împrejurare”. 


Pe când se desfăşurau toate acestea, Francis, sforţându-se să pară 
indiferent, nu se putu opri de-a observa pe marinarul acela cu faţa 
palidă, care se numea Juan, discutând aprins cu alţi mateloţi din 
echipaj, dând apoi din umeri semnificativ şi gesticulând pătimaş cu 
mâinile. 


CAPITOLUL VII 


— Şi acum, iată că i-am pierdut pe amândoi gringos, se plânse 
Alvarez Torres, privind de pe plajă cum Angelique, cu pânzele umflate 
de un vânt prielnic, se îndepărta din radă, scăpând astfel de sub 
bătaia carabinelor. 

— Aş dona trei clopote catedralei, proclamă Mariano Vercara e 
Hijos, numai să-i pot avea în schimb pe aceşti afurisiţi la cincizeci 
metri depărtare de puşca aceasta... Şi de-aş avea acum o mie de 
gringos în faţa mea, i-aş trimite pe toţi în iad, aşa încât însuşi tartorul 
cel mare ar fi nevoit să înveţe englezeşte pentru a se putea înţelege 
cu ei... 

Alvarez Torres înciudat cu pumnul pe capătul şelei, neputându-şi 
manifesta altfel dezamăgirea şi furia de care era cuprins. 

— Domnița visurilor mele! murmură el - şi aproape plângea. M-a 
părăsit... a plecat cu aceşti afurisiţi de Morgani... Am văzut-o când se 
căţăra pe bordul corăbiei... Ah! Şi cum rămâne acum cu Regan din 
New York! Odată scăpaţi din Chiriqui Lagoon, schoonerul poate naviga 
direct spre New York. Astfel, câinele de Francis nu va mai fi reţinut aici 
nici măcar o lună şi senor Regan nu-mi mai dă nici un ban... 

— Nu vor scăpa din Chiriqui Lagoon, declară solemn jefe. Eu nu 
sunt un animal lipsit de rațiune. Sunt om... Ştiu că nu vor putea scăpa. 
Nu am jurat eu oare răzbunare eternă?... Soarele apune... şi mă 
aştept la o noapte fără vânt. Priveşte cerul! Şi un neştiutor poate 
vedea acesta. Norii de abia se mişcă şi puţinul vânt ce mai adie acum 
vine dinspre Nord-Est. Nu vor încerca să se îndrepte spre trecătoarea 
Chorrera. Căpitanul acela mulatru cunoaşte laguna ca pe o carte. Va 
prefera drumul cel mai lung dar şi cel mai sigur, pe la Bocas del Toro 
sau prin trecătoarea Cartago... Chiar şi în acest caz îi vom întrece şi le 
voi ieşi înainte, căci eu am creier, rațiune. Ascultă: Este un drum lung. 
ÎI vom face drept pe coastă, în jos, spre Las Palmas. Acolo îl vom găsi 
pe căpitanul Rosaro cu Dolores. 

— Vechitura aceea de vas cu zbaturi? Dar bine, rabla de abia se 
poate mişca din loc! exclamă Torres dezamăgit. 

— Nu uita însă un lucru, îi răspunse jefe. La noapte nu va fi vânt şi 
mâine la fel de calm! Ah, sunt sigur că vom reuşi s-o capturăm pe 
Angelique. Înainte camarazi! Vom călări ca vântul! Căpitanul Rosaro 
este prieten cu mine şi nu-mi va refuza nimic... 

In revărsatul zorilor, grupul de călăreţi obosiţi şi cu caii în spume, 
pătrunde în micul sat Las Palmas, în portul vechi şi ruinat, văzură 
ancorat un vaporaş a cărui înfăţişare te făcea să crezi că este un 
obiect de muzeu. Numai şuviţa de fum ce ieşea pe coşul înnegrit de 


vreme mai arăta că există totuşi un rest de „energie” în această 
paragină. La vederea lui, jefe scoase o exclamaţie de bucurie. 

— Iţi doresc o dimineaţă fericită, senor căpitan Rosaro! 

II salută el pe căpitanul vaporaşului, un mexican cu faţa aspră şi 
întunecată, care stătea pe un maldăr de odgoane. Sorbea dintr-o cană 
mare cafea şi dinţii îi clănţăneau producând un zgomot ciudat de câte 
ori îi atingeau marginea. 

— Ar fi o dimineaţă fericită dacă blestematele acestea de friguri nu 
m-ar fi prins în ghearele lor, mormăi necăjit căpitanul Rosaro, în timp 
ce, ca o confirmare a celor spuse, corpul începu să-i tremure ca 
scuturat de o mână nevăzută, de-şi vărsă cafeaua pe haine. la asta de 
aici, animal al infernului! strigă el unui băiat mulatru care se grăbi să 
alerge la chemarea sa. 

— Nu fi supărat, căci soarele va răsări încurând şi la căldura 
binefăcătoare a razelor lui, criza de friguri va dispărea, îl încurajă jefe 
cu politeţă. După cum văd, te pregăteşti să pleci spre Bocas del Toro. 
Dacă este aşa, vom merge cu dumneata. Ne vom îmbarca toţi - câţi 
ne vezi. Ah! Va fi o aventură nemaipomenită. Şi vom lua-o înaintea 
schoonerului Angelique, care este silit să lâncezească din cauza lipsei 
de vânt. Eu însumi voi face mai multe arestări şi întreg ţinutul va 
răsuna de faima curajului şi îndemânării dumitale, senor căpitan, încât 
vei uita că ai fost cândva suferind de friguri! 

— Cât îmi daţi? întrebă brutal căpitanul Rosaro. 

— Cât să-ţi dăm?! repetă jefe cu surprindere. Dar bine, nu înţelegi 
că aceasta este o chestiune de ordin guvernamental, dragă prietene? 
Şi apoi, nici nu vei fi silit măcar să te abaţi din drumul dumitale spre 
Bocas del Toro; deci nu va trebui să cheltuieşti nimic în plus pentru 
cărbuni! 

— Muchacho! Mai dă-mi cafea! strigă căpitanul vaporaşului la 
băieţelul mulatru. 

Se făcu o clipă de tăcere în care Torres, jefe şi însoțitorii lui îşi 
turnară în ceşti cafeaua fierbinte adusă de băiat. Ceaşca zdrăngănea 
între dinţii căpitanului Rosaro ca un răpăit de castaniete, dar de data 
aceasta reuşi să bea fără a-i mai vărsa conţinutul pe el. 

In timp ce sorbeau cafeaua, din interiorul vasului apăru un suedez 
cu faţa palidă, pe a cărui şapcă murdară se putea citi cu greu 
cuvântul „inginer”. Işi aprinse pipa şi se aşeză mai încolo pe un colac 
de sfoară. 

— Cât îmi daţi? reluă brusc conversaţia căpitanul Rosaro. 

— Haide mai bine să pornim întâi, dragă prietene, spuse jefe. Şi pe 
urmă, când criza de friguri îţi va trece, vom discuta chestiunea mai 
pe-ndelete, căci suntem doar creaturi cu judecată, nu animale. 

— Cât îmi daţi? repetă căpitanul Rosaro. Nu am fost niciodată un 
animal şi sunt oricând o fiinţă de rațiune, fie că soarele; răsare sau nu, 


fiică această afurisită de febră mă zgâlţâie sau nu... Cât daţi? 

— Hm, bine! Să hotărâm atunci. Cât ceri? întrebă jefe, primind în 
cele din urmă „bătălia” începută de celălalt. 

— Cincizeci de dolari de aur, fu răspunsul precis. 

— Bine, dar este ne mai pomenit!... Şi oricum, tot trebuie să faci 
călătoria aceasta, senor căpitan! încercă Torres să protesteze. 

— Cincizeci - în aur, cum am spus! 

Jefe politico ridică braţele într-un gest de resemnare şi se întoarse 
să plece spre cai. 

— Şi când mă gândesc că ai jurat răzbunare pentru crima săvârşită 
împotriva închisorii, îi aminti Torres tendenţios. 

— Da, dar nu înţeleg ca aceasta să mă coste cincizeci de dolari, îi 
replică jefe pândind cu coada ochiului pe căpitanul care tremura 
cuprins de friguri, în speranţa că va observa un semn de îmblânzire. 

— Cincizeci în aur, sună glasul căpitanului ca un ecou lugubru, în 
timp ce termina de răsucit o ţigară cu degetele tremurânde. Arătând 
apoi cu capul în direcţia suedezului, adăugă: Şi cinci dolari pe 
deasupra, pentru inginerul meu. Aşa este obiceiul. 

Torres se apropia de jefe şi îi şopti: 

— Voi plăti eu pentru această călătorie şi voi trece în socoteala lui 
gringo Regan o sută de dolari; diferenţa o vom împărţi. Nu avem nimic 
de pierdut dacă procedăm aşa. Chiar pungaşul de Regan mi-a spus să 
nu mă uit la cheltuit, adăugă el cu un rânjet. 

Când soarele strălucea cu putere deasupra orizontului, unul dintre 
jandarmi plecă înapoi spre Las Palmas cu caii, iar ceilalţi urmăritori se 
îmbarcară pe Dolores şi aproape imediat vechiul vaporaş porni cu 
maşinile sub presiune. 


În aceeaşi dimineaţă, zorile o găseau pe Angelique, după o noapte 
fără de vânt, aproape de coastă, deşi făcuse o distanţă, bună către 
Nord, astfel că era acum la jumătatea distanţei între San Antonio şi 
trecătoarea dintre Bocas del Toro şi Cartago. Totuşi, până la această 
trecătoare ce deschidea drumul către largul mării, mai erau aproape 
douăzeci şi cinci de mile şi schoonerul şedea calm pe suprafaţa lucie a 
lagunei. Aerul cald, lipsit de vânt, părea că amorţise orice suflu de 
viață.. i 

Puntea micului vas cu pânze era plină de oameni adormiţi. In 
cabina cea mică din mijlocul schoonerului dormea Leoncia. Pe spaţiile 
înguste, într-o parte şi alta a cabinei, erau întinşi fraţii şi tatăl ei. In 
partea dinapoi a corăbiei, erau cei doi Morgani, unul lângă altul, 
Francis cu braţul împrejurul umerilor lui Henry, părând că-l apăra de-o 
primejdie nevăzută. Lângă roata cârmei, ghemuit pe jos, cu mâinile pe 
genunchi şi capul pe mâini, dormea căpitanul mulatru - iar în partea 
cealaltă, într-o atitudine asemănătoare, cârmaciul, un negru solid din 


Kingston, care se numea Percival. Până şi observatorul dormea pe 
locul lui îngust din vârful catargului. 

Leoncia fu prima care se deşteptă. Sprijinindu-se într-un cot, cu 
capul îi mâini, privi la spectacolul de vis ce-l oferea vasul adormit; 
apoi privirile sale se opriră asupra celor doi Morgani. 

Un suspin ridică pieptul tinerei fete, acolo erau „ei”, cei doi tineri 
care semănau atât de mult unul cu altul... şi ea îi iubea pe amândoi! 
Mai simţea parcă sărutările lui Henry pe buzele sale şi obrajii i se 
înroşiră la amintirea sărutărilor lui Francis; era surprinsă şi 
nedumerită: Cum putea oare iubi în acelaşi timp doi tineri? Să fie 
aceasta o înclinare ascunsă spre desfrâu, sau... 

Alungându-şi gândurile ce-o înspăimântau, tânăra întinse mâna, în 
care ţinea eşarfa de mătase, al cărei capăt ajungea până la faţa lui 
Francis şi începu să-l gâdile la nas cu vârful ei. Tânărul milionar, încă 
adâncit în somn, se mişcă neliniştit, strâmbă din nas şi apoi, 
nemulţumit izbi cu mâna după ceea ce credea că trebuie să fie un 
ţânţar sau o muscă. Lovitura sa nimeri însă în pieptul lui Henry, care 
se deşteptă îndată şi sări în picioare atât de brusc, încât îl trezi şi pe 
Francis. 

— Bună dimineaţa, scumpă rudă! îl salută Francis voios. Ce eşti aşa 
de violent? 

— 'mneaţa, camarade! mormăi Henry. Ce-ai visat de m-ai deşteptat 
cu o lovitură în piept?... Credeam că este călăul, căci aceasta este 
dimineaţa în care urma să fiu spânzurat!... Căscă şi se întinse pentru 
a-şi scutura toropeala; aruncă o privire spre marea calmă, apoi îi făcu 
semn lui Francis spre căpitanul şi cârmaciul care dormeau profund. 

„Par atât de copilăroşi aceşti Morgani”, se gândi Leoncia care îi 
observă amuzată; în acelaşi timp se miră de ce cuvintele engleze îi 
veniseră în minte, când natural era să gândească în spaniolă. Să fi 
fost aceasta pentru că inima ei era atât de generoasă faţă de cei doi 
gringos încât trebuia să gândească în limba lor? 

Pentru a scăpa de nedumerirea ce i-o produceau gândurile sale, 
începu să joace din nou eşarfa pe lângă feţele celor doi; fu îndată 
descoperită şi mărturisi râzând că fusese cauza deşteptării lor 
violente... 

Câteva ore mai târziu, după micul dejun, tânăra fată era la cârma 
vasului, luându-şi prima lecţie de navigaţie sub directivele lui Francis. 
O briză uşoară începuse să adie şi Angelique aluneca po suprafaţa 
lucie cu o viteză de şase noduri pe oră. Henry, în partea din stânga a 
punţii de sus, cerceta marea prin binoclu şi se forţa să pară 
dezinteresat de faptul că Francis şi Leoncia erau împreună şi se 
distrau atât de bine, deşi în adâncul sufletului său era necăjit că nu se 
gândise el mai întâi s-o iniţieze pe tânăra fată în tainele navigaţiei. Se 
hotărî însă să-şi înăbuşe orice gând de acest fel. 


Căpitanul Trefethen, îmboldit de curiozitatea indiană şi neruşinarea 
unui negru, nu dovedi aceeaşi delicateţă. Privi îndelung la frumoasa 
mexicană şi la tânărul yankeu, iar când aceştia se aplecară simultan 
peste cârmă pentru a privi în busolă, văzu cum părul Leonciei 
mângâie obrazul lui Francis - căpitanul mulatru ştia fiorul ce-l dă o 
astfel de atingere. Tânărul şi fata avură o clipă de încurcătură şi 
privirile li se ridicară simultan, întâlnindu-se într-o sclipire, ca o 
tresărire mută, apoi se plecară vinovate. Francis începu să vorbească 
foarte repede, dând explicaţii cu glas atât de tare încât jumătate 
dintre cei aflaţi pe schooner îl puteau auzi... Dar căpitanul Trefethen 
rânji; ştia el!... Un suflu mai puternic al brizei îl făcu pe Francis să 
întoarcă puţin roata cârmei, astfel că mâna lui trebuie să rămână o 
clipă pe mâna fetei care ţinea cârma. Din nou tresăriră înfioraţi şi din 
nou căpitanul rânji înţelegător. N 

Privirea Leonciei se ridică spre Francis, apoi se plecă sfioasă. Işi 
retrase mâna şi se îndepărtă de Francis, ca şi cum lecţia de navigaţie 
nu o mai interesa. Se uită apoi de-a lungul lagunei spre jungla ce 
îmbrăca ţărmul în mantia-i de verdeață încâlcită, fără să vadă însă 
nimic şi în timp ce păşea încet pe punte, răsucea cu o mişcare 
inconştientă inelul de logodnă din deget. 

In aceeaşi clipă, Henry se întoarse pentru a le anunţa şuviţa de fum 
ce o zărise la orizont şi atunci observă gestul necontrolat al fetei. 
Căpitanul mulatru, care nu pierdea nici un amănunt din acest 
spectacol interesant, îl observă că văzuse. Atunci, cruzimea indiană 
triumfă în el şi apropiindu-se de Henry cu un rânjet cleios, îi şopti: 

— Ah, domnule, nu trebuie să fiţi abătut. Senorita este dotată cu o 
inimă generoasă, după cât se vede. E loc destul pentru doi frumoşi 
gentlemani în inimioara ei!... 

În clipa următoare, învăţa lecţia de neînlăturat pe care oamenii albi 
o aplică acelora care se amestecă în treburile lor intime. Căzu pe 
spate şi rămase întins cât era de lung; capul îi vâjiia din pricina 
contactului brutal cu puntea şi simţea încă în bărbie durerea vie lăsată 
de pumnul dur al lui Henry Morgan. 

Prin aceasta, furia indiană din el era însă total dezlănţuită şi 
mulatrul sări în picioare, cu pumnalul în mână. Tot atunci, Juan, 
marinarul cu faţa palidă, veni lângă căpitan, înarmat la rându-i cu un 
cuţit, în timp ce alţi mateloţi din apropiere se alipiră de cei doi 
atacatori, formând un semicerc ameninţător în faţa lui Henry. Fără să- 
şi piardă cumpătul, acesta se dădu un pas înapoi şi smulgând un piron 
mare şi greu de care se legau sforile pânzelor, se pregăti să întâmpine 
atacul astfel înarmat. Francis, părăsind roata rimei, sări în aceeaşi 
clipă şi străbătând pe neaşteptate prin rândul atacatorilor, se opri 
lângă Henry şi îşi scoase revolverul. 

— Ce a spus mulatrul de te-ai necăjit aşa? întrebă el pe alter-ego-ul 


său. 

— Îţi spun eu ce! ameninţă căpitanul, latura practică din el 
întrevăzând posibilitatea unui câştig. l-am spus... 

— Opreşte-te, căpitane! îl întrerupse Henry. Imi pare rău că te-am 
lovit. Henry Morgan făcu o pauză, în care timp îşi stăpâni mânia de 
care se simţea cuprins pentru ceea ce avea să spună; dar trebuia, 
căci nu voia ca mulatrul să repete în gura mare ceea ce îi şoptise. Cu 
un glas calm în aparenţă, continuă: Eu... îmi cer scuze pentru gestul 
meu necugetat de adineauri... 

— A fost o insultă de neiertat, mărturisi cu un necaz prefăcut 
căpitanul Trefethen. Posibilitatea de a-i şantaja pe cei doi americani îi 
producea o bucurie ascunsă. Continuă agresiv: A fost un prejudiciu 
fizic. Nimeni nu poate admite un prejudiciu fizic sau o insultă adusă 
unui supus al Statelor Unite, fără a primi în schimb o recompensă 
bănească... 

Aluzia era directă şi şantajul le apăru brutal celor doi tineri, Henry 
era cât pe-aici să-l pună din nou la punct pe mulatrul obraznic. Mână 
lui Francis îl reţinu însă la timp, făcând un efort, râse scurt şi băgând 
mâna în buzunar, scoase două piese de aur de zece dolari, pe care le 
aruncă mulatrului. 

— leftin, la acest preţ! nu se putu el abţine de a-l ironiza. 

— Este un preţ bun, mărturisi căpitanul Trefethen. Douăzeci de 
dolari merită o injurie adusă capului meu. Vă stau oricând la 
dispoziţie, domnul meu. Sunteţi cu adevărat, un gentleman. Pentru 
acest preţ, puteţi să mă loviți ori de câte ori veţi pofti! 

— Şi pe mine, domnule şi pe mine! se oferi negrul Percival, cu un 
rânjet slugarnic. Puteţi să-mi trageţi una zdravănă oricând doriţi, la 
preţul acesta. 

Intâmplarea risca să ia proporţii, căci se părea că şi alţii voiau să-şi 
ofere aceste „servicii”; dar un strigăt al observatorului din vârful 
catargului puse capăt incidentului. 

— Se vede fum în urma noastră! 

După o oră, putură determina originea fumului, căci Angelique se 
opri din nou cu pânzele moleşite, plutind ca o adormită pe suprafaţa 
calmă a apei. La o distanţă de o jumătate de milă, putură vedea prin 
binoclu vasul Dolores ce înainta spre el cu repeziciune; în partea din 
faţă a vaporaşului era un grup de oameni înarmaţi cu carabine. Henry 
şi Francis recunoscură feţele câtorva jandarmi şi chiar pe jefe politico. 

Bătrânul Enrico Solano şi cei patru fii ai săi cu care se îmbarcase, 
începură să se agite, cuprinşi de frigurile bătăliei ce se anunţa 
promițătoare. Leoncia, între Henry şi Francis, râdea părând cuprinsă 
de acelaşi avânt, deşi în realitate era distrată şi gânditoare. Deodată, 
un strigăt de entuziasm le scăpă de pe buze, cuci o rafală neaşteptată 
de vânt umflă pânzele Ange/ique-i, făcând-o să plutească la o viteză 


de nouă noduri pe oră. 

Vântul era însă capricios. Faţa lucie a lagunei era când încreţită de 
curent, când calmă şi strălucitoare ca o oglindă. 

— Nu vom putea scăpa de urmărirea vaporaşului, domnule Morgan, 
îl informă căpitanul Trefethen pe Francis. Dacă vântul va continua să 
sufle - da, avem şanse... dar vântul suflă cu intermitențe. Suntem 
împinşi de curenţi tot mai mult spre coastă. Putem să ne socotim ca şi 
capturați! 

Henry, care studiase țărmul din față prin binoclu, se apropie de 
Francis, privindu-l gânditor. 

— Haide, dă-i drumul! strigă Francis plin de curiozitate. Ai un plan, 
ţi se citeşte pe figură că este aşa. Să-l auzim! 

— Drept în faţa noastră sunt cele două insule ale Tigrilor, începu 
Henry să-i explice. Ele formează un fel de pază la trecătoarea 
Juchitan, căreia i se mai zice şi El Tigre. Ah! Te asigur, că pe drept li se 
spune aşa, căci au înfăţişarea unor colţi de tigru! De fiecare parte a 
lor, între insule şi țărm, este loc deajuns pentru trecerea unei bărci; se 
cere numai, pentru a trece, să cunoşti bine curenţii canalelor... şi eu 
unul îi cunosc perfect. Intre cele două insule este însă apă adâncă, 
deşi trecătoarea El Tigre este foarte strâmtă. Totuşi, un vas îngust aşa 
cum este Angelique ar putea încerca această trecere, mai ales că 
avem tocmai puţin vânt din spate şi cred că vom şti să profităm şi de 
curenţii canalului... V-am spus însă numai jumătate din planul meu. 

— Şi dacă vântul încetează, domnule - şi curenţii din strâmtoare nu 
merg într-o singură direcţie ci se întretaie, după cum ştiu prea bine că 
se poate întâmpla - atunci sărmanul meu schooner va eşua de stânci! 
protestă căpitanul Trefethen. 

— In cazul când vasul dumitale va eşua sau va suferi stricăciuni, te 
voi despăgubi din plin, îl asigură Francis, împingându-l la o parte. Și 
acum, Henry, spune şi restul planului tău. 

— Aproape că mi-e ruşine să-ţi mărturisesc, râse Henry, dar sunt 
sigur că va provoca cele mai fioroase înjurături mexicane ce a fost dat 
vreodată să se audă în Chiriqui Lagoon, de când străvechiul sir Henry 
a pătruns în San Antonio şi Bocas del Toro şi până în zilele noastre. Ai 
să te convingi în curând tu însuţi că am dreptate! 

Leoncia bătu din palme şi strigă cu ochii strălucind de entuziasm: 

— Trebuie să fie splendid planul tău, Henry; pot vedea aceasta 
după faţa ta. Trebuie să mi-l spui mie... Haide; spune-mi-l, te rog! 

In timp ce Henry, cu braţul după mijlocul fetei pentru a o menţine în 
echilibru pe puntea clătinătoare, îi povestea în şoaptă cu buzele 
aproape de urechea ei, Francis luă binoclul şi începu să studieze pe 
urmăritori, pentru a-şi ascunde tulburarea ce începea să-l cuprindă. 
Căpitanul Trefethen, care îi observase, rânji tendenţios şi începu să 
schimbe priviri semnificative cu Juan, matelotul cel palid. 


— Acum, căpitane, spuse Henry, întorcându-se spre ei, suntem 
chiar în faţa lui El Tigre. Indreaptă-ţi cârma şi porneşte drept spre 
strâmtoare. De asemenea, fă-mi rost imediat de un odgon de manila, 
cu noduri, lung de vreo zece metri, lada aceea cu sticle de bere din 
magazie, bidonul acela gol în care a fost kerosen şi un butoiaş gol... 

— Sunt însă nevoit să vă atrag atenţia, domnule, că frânghia costă 
bani, se plânse căpitanul Trefethen, după ce dădu ordin să i se aducă 
lucrurile cerute şi Henry începu să lucreze. 

— Vei fi plătit, îi potoli Francis. 

— Şi butoiaşul... este aproape nou... 

— Ţi-l vom plăti. 

Căpitanul mulatru oftă uşurat, deşi în clipa următoare tresări 
surprins, căci Henry se apucase să desfunde sticlele de bere şi să le 
verse conţinutul pe jos. 

— Vă rog, domnule, îl imploră Percival, dacă trebuie să goliţi 
sticlele, vă rog, goliţi-le pe gâtul meu! 

După ce sticlele fură golite de oamenii echipajului, Henry începu să 
le lege cu sfori de odgonul cu noduri, la distanţe de câte un metru. 
Bidonul cel gol de tinichea şi lada cea mare, le prinse la un capăt şi 
altul al odgonului; apoi îl privi pe Francis care exclamă: 

— Am înţeles de acum cinci minute ce vrei să faci! El Tigre trebuie 
să fie strâmt, altfel vaporaşul cu sabaturi ar putea ocoli „capcana” ta! 

— El Tigre are exact aceeaşi lăţime ca şi lungimea odgonului, fu 
răspunsul celuilalt. Este imposibil ca vasul ce ne urmăreşte să evite 
acest „obstacol” ce i l-am pregătit. Haide acum, ajută-mi să plasez 
aceasta unde trebuie. Tu iei odgonul de un capăt şi eu de altul. Când 
îţi fac semn, azvârlim simultan frânghia în canal. 

Vântul, deşi slab, se menținea destul de bine şi Angelique reuşea să 
navigheze cu o iuţeală de peste cinci noduri pe oră; dar Dolores, care 
făcea şase noduri, se apropiase mai mult. Cum cei de pe Dolores 
începuseră să tragă, câţiva marinari, sub conducerea lui Francis şi 
Henry, făcură o baricadă de saci şi lăzi spre capătul din urmă al 
corăbiei, la adăpostul căreia cârmaciul putea să-şi manevreze roata în 
siguranţă. Ceilalţi mateloţi se pitulară, fiecare cum putu, în timp ce 
Solanii, din dosul baricadei, dădeau replica atacatorilor prin focuri 
repetate. 

Henry şi Francis, într-o parte şi alta a pupei aşteptau clipa când să 
arunce „capcana” pregătită urmăritorilor. 

— Felicitările mele, domnule, încercă să-l măgulească mulatrul pe 
Henry, invenţia dumneavoastră va avea rezultate nefaste asupra 
zbaturilor lui Dolores. Ah, parcă aud scrâşniturile sticlelor printre roţi 
şi înjurăturile căpitanului Rosaro - căci este căpitanul Rosaro acela 
care conduce vasul urmăritorilor noştri. Acest căpitan Rosaro este un 
temperament foarte aprins, domnule.... 


Între timp, Angelique intrase în apele strâmtori şi se apropiase de 
partea ei cea mai îngustă. 

— Fii pregătit Francis, spuse Henry, lăsându-şi carabina şi studiind 
cu atenţie coastele insulelor El Tigre. 

— Mai avem puţin şi trecem de locul cel mai strâmt al canalului. 
Când voi termina de numărat „trei”, azvârle capătul de odgon în 
canal. 

Vasul cu zbaturi ajunse la o depărtare de numai câteva sute de 
metri în urma lor, atunci, Henry dădu semnalul. Când rosti cuvântul 
„trei”, cei doi tineri se ridicară simultan şi aruncară odgonul, aşa cum 
fusese pregătit, peste bord, în urma corăbiei. Sfoara cu sticlele 
atârnate de ea căzu în apă şi începu să plutească, susţinută de 
bidonul şi lada goală de la capetele sale. O rafală de gloanţe 
întâmpină apariţia lor din dosul baricadei, făcându-i să se arunce în 
grabă cu faţa pe punte. Privind însă cu grijă de la adăpost, putură 
observa vaporaşul trecând nebănuitor peste odgon şi apoi oprindu-se 
brusc. Trucul lui Henry reuşise! 

— Le va trebui câteva ore ca să elibereze zbaturile de odgon şi alte 
câteva ca să repare stricăciunile cauzate de sticle în roţile zbaturilor, 
jubilă Francis. Henry, felicitările mele, ideea ta a fost minunată! 

— Acum, dacă acest vânt capricios ar continua să sufle... răspunse 
Henry cu modestie. 

Angelique plutea graţioasă printre stânci, lăsând tot mai în urmă 
vaporaşul defectat. In curând, ieşeau din canalul îngust spre partea 
mai lată a strâmtorii. 

— Ar trebui să cântăm, după toate acestea, imnul nostru; am 
repurtat doar o victorie... strigă Henry cu veselie, începând primele 
acorduri ale cântecului: „Spate-n spate la catargul mare”. 

Când ultimile note ale melodiei se pierdură în fâşâitul apei, 
căpitanul Trefethen se apropie de cei doi tineri şi le spuse: 

— Frumos cântec, domnilor! Ochii îi era strălucitori şi umerii îi mai 
săltau încă în ritmul melodiei. Dar vântul a încetat să mai adie, 
domnilor. Suntem iarăşi în acalmie totală. Cum vom putea ieşi din 
strâmtoarea Juchitan fără nici un pic de vânt? Dolores poate fi 
reparată repede. O întârziere de câteva ore nu contează şi dacă 
rămânem tot pe loc, ne poate ajunge în curând. 

— Nu am fi la o distantă prea mare de țărm, reflectă Henry, 
măsurând cu privirile depărtarea de la vas până la coasta împădurită. 
Se întoarse apoi spre bătrânul Enrico şi-l întreabă: De cine este locuită 
coasta aceasta, senor Solano? De indieni maya sau haciendados*?. 

— Şi de unii şi de alţii, răspunse Enrico. Cunosc însă locurile foarte 
bine. Dacă pe corabie nu suntem în siguranţă, vom putea fi pe uscat. 


4 Fermieri. 


Vom găsi cai şi şei; de asemenea, hrană. Cordilierii sunt în apropiere. 
Ce am mai putea dori? 

— Dar Leoncia? întrebă Francis îngrijorat. Va putea face ea acest 
drum obositor? 

— Ah, nu-i duce ei grija! De mică fetiţă este o călăreaţă 
neîntrecută, răspunse Enrico. Haideţi, cel mai bun lucru ce-l avem de 
făcut este să debarcăm pe această coastă... 


CAPITOLUL VIII 


Debarcarea fu îndeplinită cu ajutorul bărcii în care veniseră mai 
înainte cei urmăriţi pe bordul micului schooner. La început, căpitanul 
Trefethen se arătă nemulţumit de faptul că era lăsat la discreţia 
urmăritorilor, mai ales că aerul se liniştise din nou, iar apa din 
trecătoare părea ca pe plumb topit. 

— Totul va merge de minune, căpitane, îi spuse Henry pentru a-l 
împăca. Dovadă este că-ţi lăsăm pe bord pe cei doi fii ai lui senor 
Solano. Alvarado şi Martinez cunosc trecătoarea ca pe buzunarele lor. 
La prima briză favorabilă, te vor scoate din trecătoarea Juchitan în 
deplină siguranţă. De _ urmăritori nu trebuie să te temi, căci jefe 
politico n-are nimic împotriva dumitale; el nu ne duşmăneşte decât pe 
noi doi, continuă Henry râzând şi făcu un gest semnificativ spre el şi 
Francis. Dacă luăm drumul munţilor, te asigur că ne va urmări, chiar 
dacă n-ar mai avea decât un singur om cu el... 

— Şi-apoi, nu vezi, interveni Francis, Angelique este blocată; dacă 
am rămâne pe bord, jefe ne-ar lua prizonieri şi desigur că ar confisca 
şi vasul dumitale. Dar cum noi îl vom atrage către munţi, ai toate 
şansele să fii lăsat în pace. 

— Dar dacă o întâmplare nenorocită ar face să-mi pierd 
schoonerul? stărui căpitanul mulatru. Dacă se sfărâmă de stânci, ce 
mă fac eu în acest caz. Angelique este singurul meu mijloc de a-mi 
câştiga existenţa - şi sunt sărac, domnule Morgan, am familie grea... 

— Bine, bine! îl opri Francis cu un zâmbet, înțelegând aluzia 
vicleanului căpitan. Te voi plăti dinainte pentru eventualele pierderi ce 
le-ai avea de suferit. 

— Pe urmă, mai sunt o mulţime de cheltuieli... 

Francis scoase carnetul de cecuri şi completă unul pe care i-l 
întinse, adăugind: 

— Prezintă-te cu acesta la senor Melchor Gonzales, la Bocas del 
Toro. Vei încasa o mie dolari el este bancherul şi agentul meu în 
Panama şi-ţi va plăti fără nici o obiecţie. 

Căpitanul Trefethen privi cu neîncredere la petecul de hârtie. 

— Este valabil, n-avea teamă, îi spuse Henry. 

— Da, domnule, nu mă îndoiesc că domnul Francis Morgan este un 
gentleman bogat, cu renume. Dar cât de bogat să fie? Este el tot atât 
de avut pe cât sunt eu, un modest marinar? Sunt proprietarul 
Angelique-i, asupra căreia n-am nici o datorie. Posed, de asemenea, 
două terenuri în Colon. Mai am şi patru loturi la marginea apei, în 
Belen, care mă vor face un om foarte bogat atunci când Union Fruit 
Company va începe clădirea antrepozitelor... 


— Cam cât ţi-a lăsat tatăl tău moştenire, Francis? întrebă Henry, 
pentru a se distra pe socoteala căpitanului mulatru. Sau, mai bine-zis, 
câte? 

Francis ridică din umeri, răspunzând vag: 

— Mai multe decât le-aş putea număra pe degetele mâinilor şi 
picioarelor mele. 

— Mii de dolari, domnule? întrebă căpitanul plin de curiozitate. 

Henry clătină capul negativ. 

— Zeci de mii, domnule? Sprâncenele stufoase ale mulatrului se 
ridicaseră până aproape de podoaba-i capilară ce creştea încâlcită 
până pe frunte. 

Din nou, Henry făcu un semn de negaţie. 

— Milioane, domnule?! După ce spuse ultimul cuvânt, căpitanul uită 
să-şi mai închidă gura. 

— De data aceasta ai nimerit adevărul, răspunse Henry. Domnul 
Francis Morgan este atât de bogat că ar putea cumpăra întreaga 
republică Panama, cu canalul ei cu tot. 

Negro-indianul privi plin de neîncredere la Enrico Solano, care 
interveni la rându-i. 

— Te asigur că este un gentleman solvabil. lată, eu însumi am 
încasat un cec de o mie pesos semnat de el, de la senor Melchor 
Gonzales în Bocas del Toro. Banii sunt acolo în sac... 

Făcu un semn cu capul în sus pe plajă unde Leoncia, în mijlocul 
bagajelor debarcate, încărca o carabină Winchester cu o nouă provizie 
de cartuşe. Sacul umflat, pe care căpitanul îl remarcase de multă 
vreme, zăcea la picioarele ei în nisip. 

— Nu pot suferi să călătoresc fără bani peşin la mine, le explică 
Francis cu un aer încurcat tovarăşilor săi, mai ales de când mi s-a 
întâmplat incidentul de la Smith River Corners, pe drumul cel mare. 
Care duce la New-York. Era noapte şi rămăsesem în panăl cu maşina; 
n-aveam la mine nici un ban, decât carnetul cu cecuri. Ei bine, vă 
asigur că n-am reuşit să-mi cumpăr nici măcar ţigări din orăşel. 

— Odată, în Barbados, m-am încrezut într-un gentleman care îmi 
închiriase corabia pentru a merge să pescuiască peşti zburători... 
începu căpitanul Trefethen. 

— Acum, rămâi cu bine, căpitane, îi tăie scurt vorba Henry. Pune 
mâna pe lopeţi, căci noi îţi împingem barca în apă. Haide, gata? 

Mulatrul n-avu altceva mai bun de făcut decât să se supună 
invitaţiei energice... şi pe când se întorcea cu barca înapoi la vas, mai 
privi înapoi spre țărm, pentru a vedea grupul celor şase fugari 
încărcându-şi bagajele pe umeri şi dispărând dincolo de peretele 
verde al vegetației sălbatice. 

După câtva timp de mers prin junglă, au ajuns la un luminiş mai 
mare, unde echipe de peoni lucrau la defrişarea pădurii şi curățirea 


terenului de rădăcini, pentru plantarea în locul lor a arborilor de 
cauciuc, ce urmau să alimenteze industria pneurilor de automobile. În 
fruntea grupului mergea Leoncia, alături de tatăl ei. Fraţii ei, Ricardo 
şi Alesandro, îi urmau, încărcaţi cu bagaje; Francis şi Henry formau 
ariergarda. In luminiş, această stranie procesiune fu întâmpinată de 
un bătrân hidalgo cu ţinuta mândră şi gesturi tinereşti. Era călare, dar 
la vederea lui Enrico şi a Leonciei, sări de pe cal, scoţându-şi pălăria. 
Erau prieteni vechi şi se salutară călduros, străinul exprimându-şi cu 
privirea şi vorba admiraţia pentru frumoasa fată a lui Enrico. 

Convorbirea avu loc în acea spaniolă vorbită repede, specifică 
locului şi după ce Enrico îi ceru cai buni şi hrană pentru drum, îi 
prezentă pe cei doi Morgani. Conform politeţii latine, fermierul oferi 
îndată calul său Leonciei; îşi exprimă apoi regretul că o ciumă de vite 
îi bântuise de curând plantaţia, lăsându-l aproape cu totul fără 
animale de tracţiune sau călărie; totuşi, mai putea face rost de încă 
un cal, pentru bătrânul Enrico, de la supraveghetorul şef al plantaţiei. 

Le strânse mâinile lui Henry şi Francis cu căldură dar şi cu oarecare 
demnitate şi-i trebui două minute pline de fraze pompoase pentru a le 
spune că prietenii scumpului său Enrico sunt şi prietenii săi. Când 
Enrico îl întrebă despre drumurile ce duceau spre Cordilieri şi pomeni 
în treacăt de petrol, Francis deveni atent. 

— Cum, senor, întrebă el, voiţi să spuneţi că s-a descoperit petrol în 
Panama? Să fie oare cu putinţă aşa ceva? 

— Intr-adevăr, senor, confirmă fermierul cu gravitate. Nu trebuie să 
vă surprindă aceasta, căci cunoaştem pe aici zăcăminte de petrol din 
generaţie în generaţie. Abia în ultimul timp, după ce Hermosillo 
Company şi-a trimis inginerii săi yankei pentru a face cercetări în 
secret, au început să se cumpere terenuri. Se spune că prin aceste 
părţi se găsesc zăcăminte imense de petrol. Nu prea mă pricep în 
afaceri, dar am văzut că inginerii posedă o mulţime de puțuri de 
petrol şi au scos atât de mult, încât curge în voie împrăştiindu-se pe 
câmpie. Ei spun că nu-l pot capta în întregime din cauza presiunii cu 
care izbucneşte şi că au nevoie de conducte subterane până la coasta 
oceanului, de unde să fie încărcat în vase petroliere. Intre timp, până 
când aceste conducte vor fi terminate, petrolul curge de-a lungul unor 
şanţuri speciale săpate, dar se pierde o mare cantitate din el. 

— Nu şi-au construit rezervoare? întrebă Francis, gândindu-se la 
Tampico Petroleum, în care învestise cea mai mare parte din averea 
sa şi despre care nu mai auzise nimic de la plecarea sa din New-York. 

Bătrânul hidalgo făcu un semn cu capul. 

— Ba da; au făcu rezervoare în găurile munţilor - sunt nişte 
adevărate lacuri de petrol. Cu toate acestea, tot n-au putut opri fluxul 
de păcură., în prezent, preţiosul lichid se pierde într-o mare măsură şi 
aceasta numai din cauza lipsei mijloacelor de transport - conducte nu 


sunt încă făcute, iar cărarea burdufurilor cu petrol pe catâri a fost 
interzisă. 

— Cel puţin au acoperit aceste imense rezervoare? întrebă Francis, 
amintindu-şi de focul ce avusese loc pe la începuturile lui Tampico 
Petroleum. 

— Nu, senor. 

Francis clătină capul cu un aer dezaprobator. 

— Ar trebui să le acopere, spuse el. Este de ajuns un chibrit aprins, 
aruncat de un beţiv inconştient, sau de vreun peon răzbunător, pentru 
a se provoca pagube enorme. Foarte rău fac că n-au în vedere 
această posibilitate... Cum spuneai că se numeşte societatea? A, da, 
Hermosillo Company... Da, senor, eu care sunt petrolist, ştiu ce 
înseamnă această neglijenţă. Mai de vreme sau mai târziu vor 
regreta, desigur, căci un astfel de accident este de neînlăturat. Într-o 
bună zi... 

Cât şi câte mai avea de spus Francis în privinţa protecţiei 
rezervoarelor de petrol, nu se putu şti niciodată, căci, chiar în aceeaşi 
clipă îşi făcu apariţia un călăreț care era însuşi supraveghetorul şef al 
peonilor ce lucrau la plantație. 

— Senor Ramirez, vrei să fii atât de bun să-mi dai calul dumitale? îl 
rugă fermierul politicos, după ce-l prezentase celor de faţă; apoi când 
celălalt descălecă, se adresă bătrânului Enrico: Acum calul îţi 
aparţine, prietene Enrico. Dacă moare pe drum, te rog să-mi trimiţi 
şaua şi harnaşamentul la prima ocazie ce ţi se iveşte. Regret că nu 
pot face mai mult pentru însoțitorii dumitale. Cât priveşte pe următorii 
voştri, nu avea nici o grijă. Il cunosc pe jefe şi ştiu că este un 
netrebnic; dar îl voi păcăli, îndrumându-l pe o cale greşită.... 

După ce Leoncia şi Enrico încălecară pe caii lor, grupul celor şase 
persoane porni din nou la drum. În urma lor, fermierul îi explică 
supraveghetorului şef: 

— Este o mare nedreptate ca un om onorabil cum este Enrico 
Solano să fie urmărit de Mariano Vercara e Hijos... Ah, dar vom avea 
noi grijă să le piardă urma, dacă va trece pe-aici.... 

— lată-l! îl întrerupse supraveghetorul, arătând cu mâna spre 
capătul celălalt al plantaţiei. Tocmai sosesc. Probabil că sunt în 
căutare de cai... Sunt bucuros că nu vor avea parte să găsească aşa 
ceva. Se întoarse apoi cu un aer preocupat spre peonii care lucrau şi 
începu să-i înjure spre a-i stimula la lucru. 

Prefăcându-se că nu-i observă, fermierul pândea cu coada ochiului 
pe cei care se apropiau cu repeziciune. Alvarez Torres era în fruntea 
lor şi el fu primul care-l salută pe bătrânul hidalgo. Fermierul îi 
răspunse cu amabilitate şi-l întrebă politicos - totuşi cu o nuanţă de 
ironie în glas - dacă erau în căutare de terenuri petrolifere. 

— Nu, senor, li răspunse Torres. Suntem în căutarea lui senor 


Enrico Solano, a fiicei, a fiilor săi şi a doi gringos înalţi, care-i însoțesc. 
Nu-i vrem însă decât pe cei doi gringos... Au trecut pe-aici, senor? 

— Da, au trecut, spuse fermierul. Am crezut că sunt şi ei 
prospectori, căci erau atât de înfriguraţi şi grăbiţi să plece mai 
departe, încât mi-au refuzat scurt ospitalitatea. Dar de ce îi căutaţi? 
Au comis ceva? Ah, dar ce întreb eu?! îl cunosc doar pe senor Enrico 
Solano, este un om prea onest pentru a fi bănuit de o faptă ilegală... 

— Ce drum au luat? îl întrebă jefe, ieşind din rândul jandarmilor 
unde stătuse până atunci. 

In timp ce fermierul şi supraveghetorul arătau lui jefe şi 
jandarmilor, care ascultau cu atenţie, o direcţie cu totul diferită de 
aceea luată de cei şase urmăriţi, Torres, care se retrăsese mai la o 
parte, remarcă pe unul dintre, peoni, care, sprijinit pe lopata sa, 
asculta cu interes la cele ce se discutau. Şi pe când jefe este astfel 
păcălit şi se pregătea tocmai să dea ordin oamenilor săi să continue 
urmărirea în direcţia aflată, Torres se apropia pe nesimţite de peonul 
care-i atrăsese atenţia şi-i strecură în mână o monedă de argint. 
Peonul primi plata şi, în schimb, îi făcu un semn spre adevărata 
direcţie luată de cei şase fugari; apoi începu din nou să lucreze, ca şi 
când nimic nu se întâmplase. 

Jefe voia tocmai să-şi urmeze jandarmii care, în urma ordinelor 
primite şi porniseră, când Torres îl opri. 

— Nu pe acolo vom merge, spuse el cu voce hotărâtă, ci pe dincolo! 
Indică spre urma adevărată a celor şase. O păsărică mi-a şoptit la 
ureche că prietenul nostru, nobilul haciendado, se înşeală şi că cei doi 
gringos au apucat pe acolo, aşa cum spun eu! 

In timp ce urmăritorii dispăreau pe drumul cel bun, fermierul şi 
supraveghetorul se priviră înmărmuriţi. Deodată, supraveghetorului îi 
veni o idee şi făcând semn fermierului, se apropie de peonii care 
lucrau pe îndelete şi începu să-i privească pe rând, în tăcere. Peonul 
vinovat lucra cu hărnicie, părând absorbit de munca sa; dar un alt 
peon de lângă el, i-l indică supraveghetorului. 

— Ah, iată păsărică noastră care a arătat drumul! strigă acesta, 
apucând pe trădător de mâini şi scuturându-l cu furie. 

Din zdrenţele peonului căzu atunci moneda de argint, preţul 
trădării. 

— Ah, ha! exclamă haciendado, înțelegând cele întâmplate, dar 
făcându-se că nu pricepe. E oribil! Cum au ajuns peonii mei să fie 
bogaţi? Fără îndoială că acesta a omorât pe cineva şi l-a prădat. Să fie 
bătut spre a-şi mărturisi vina! 

Loviturile începură să curgă pe spinarea şi capul vinovatului, care 
printre vaiete şi suspine mărturisi ceea ce făcuse pentru a câştiga 
dolarul. 

— Bate-l bine, bate-l până la moarte, pe bestia asta care mi-a 


trădat cel mai scump prieten, spuse fermierul mânios. Ba nu - mai 
bine, prudenţă! Să nu-l baţi până ce o muri, ci numai aproape de 
moarte. Ne lipseşte mâna de lucru şi nu ne putem permite întreaga 
măsură a pedepsei ce-o merită. Bate-l ca să simtă plata pentru 
mârşăvia ce-a comis, dar în aşa fel ca să nu fie nevoit să zacă mai 
mult de câteva zile. 

Despre chinurile ce urmară, aventurile şi nenorocirile peonului, s-ar 
putea scrie un volum întreg, care n-ar fi altceva decât însăşi poema 
vieţii lui. Şi-apoi, nu este un lucru plăcut de-a privi pe cineva care-i 
rupt în bătaie şi nici să povesteşti despre aşa ceva. Este de-ajuns a 
arăta numai după ce-şi primi doar o parte din bătaia ce-i fusese 
rezervată, nenorocita creatură se smuci din mâinile ce-l ţineau, 
lăsându-şi pradă jumătate din zdrenţele cu care era îmbrăcat şi fugi în 
junglă, întrecând mult, în goana lui nebună, pe supraveghetorul care 
nu era obişnuit decât cu urmărirea călare a fugarilor. 

Atât de repede fugi peonul, în groaza sa de-a nu cădea din nou în 
mâinile supraveghetorului, încât, fără să-şi dea seama, întrecu pe jefe 
cu însoțitorii săi şi, gonind disperat prin vegetaţia încâlcită, dădu 
peste grupul Solanilor, care tocmai treceau peste un mic pârâu. Căzu 
în genunchi, începând să se roage pentru iertare; dar fugarii nu ştiau 
de trădarea lui şi Francis, văzându-l într-o aşa stare de plâns, se opri 
şi-i dădu să bea din sticla sa cu rom, pentru a se reface. Se grăbi apoi 
după ceilalţi, care trecuseră apa, lăsând în urmă omul aproape leşinat, 
pe nisipul de pe mal. Nenorocitul se ridică greoi şi murmurând cuvinte 
nearticulate de mulţumire, se afundă în junglă, într-o direcţie 
deosebită; era însă prea slăbit din cauza hranei proaste şi a rănilor 
căpătate şi după puţin timp, puterile îl părăsiră şi căzu leşinat pe 
covorul de verdeață. 

Când Alvarez Torres ajunse la izvor, suflând din greu ca un copoi 
obosit, observă urmele apăsate ale peonului. Aşteptă până ce îl 
ajunse din urmă hoarda ostenită a jandarmilor, condusă de jefe, care 
veneau gâfâind; apoi le atrase atenţia asupra urmelor ce dispăreau în 
desişul junglei. După câteva minute de căutare, jandarmii îl 
descoperiră pe peonul leşinat şi-l târâră la luminiş. Trezit brutal, 
începu să se roage din nou să fie iertat; iar când fu întrebat dacă 
întâlnise grupul Solanilor, se grăbi să le răspundă că nu-i văzuse. 
Simţea parcă o mulţumire ascunsă, el care trădase, că putea să-şi 
răscumpere acum greşeala. Torres nu voi însă să-l creadă şi bastonul 
său începu să cadă pe capul nenorocitului peon, până când acesta, 
năucit de atâta bătaie, mărturisi adevărul. 

După ce jandarmii, jefe şi Torres se îndepărtară în grabă pe urma 
fugarilor, peonul, buimac şi slăbit, se ridică şi cu mers şovăitor o porni 
spre munţi, spre siguranţă, spre... libertate... 


CAPITOLUL IX 


Fugarii îşi continuau marşul prin desimea sălbatică a junglei. Cei doi 
yankei rămăseseră mai în urmă, mergând lângă calul obosit al 
Leonciei. Henry avea poftă de glumit. 

— Vezi, aici în junglă, banii n-au nici o valoare, îl ironiză el pe 
Francis. Nu-ţi pot da nici cai zdraveni şi nici nu-i poţi însănătoşi cel 
puţin pe aceşti doi pe care-i avem, după cât se vede, sunt şi ei atinşi 
de molima ce a omorât animalele fermierului. 

— Până acum, nu mi s-a întâmplat niciodată să găsesc vreun loc în 
lumea aceasta, unde banul să nu aibă putere, îi replică Francis. 

— Atunci, cu banii poţi obţine câteva înghiţituri de apă până şi în 
infern! îi întoarse Henry propriile-i argumente. 

Leoncia, care se distra ascultându-le convorbirea, bătu din palme, 
arătându-şi astfel admiraţia pentru replica frumoasă a lui Henry. 

— Nu pot şti, îi ripostă Francis, zâmbind. N-am fost niciodată pe 
acolo! 

Din nou, Leoncia, aplaudă cu veselie. 

— Şi pentru că veni vorba despre bani, îţi pot spune că am chiar o 
idee ce-ţi va dovedi ce putere au până şi în junglă. O voi pune în 
aplicare chiar acum, continuă Francis. Dezlegă în acelaşi timp sacul cu 
bani de şaua Leonciei; apoi adresându-se lui Henry: Tu poţi merge mai 
departe, eu mai rămân puţin... 

— Dar mie trebuie să-mi spui planul tău, Francis, insistă Leoncia. Şi, 
în timp ce tânărul şoptea la urechea fetei ce stătea aplecată într-o 
parte în şa şi îl asculta râzând entuziasmată, Henry, care se alipise 
grupului format de Enrico şi fiii săi, se mustra în gând pentru gelozia 
ce o resimțea. 

Mai înainte de a se depărta, mai priviră odată înapoi, pentru a-l 
vedea pe Francis care îşi scosese bloc-notesul şi stiloul, scriind ceva în 
grabă. Ar fi rămas surprinşi dacă ar fi putut citi; ceea ce scrisese 
Francis pe fila de carnet era, pe cât de scurt, pe atât de lămuritor şi 
anume, cifra „50”. După ce o aşeză într-un loc mai bătătorit pe 
mijlocul cărării, o acoperi cu o monedă de argint. Scoase apoi din sac 
încă patruzeci şi nouă de monede şi le presără pe rând mai departe; 
apoi alergă grăbit după însoțitorii săi care nu se mai vedeau. 

Augustino, jandarmul cel atât de tăcut când era treaz şi care 
predica limbut, la beţie, ştiinţa tăcerii, mergea în fruntea grupului, cu 
capul plecat, urmărind cu ochi de copoi semnele lăsate de trecerea 
fugarilor, pe poteca încâlcită. Deodată, se opri surprins şi privirile i se 
aprinseră de flacăra lăcomiei, la vederea unui dolar argintiu, ce 
acoperea o filă de hârtie. Ridică în grabă moneda şi hârtia; pe prima o 


vâri în buzunar, iar pe a doua i-o întinse lui jefe. Torres privi peste 
umărul său şi citi la rându-i mirat, misteriosul „50”. Jefe scoase o 
exclamaţie de dispreţ şi indiferenţă zvârlind hârtia ca pe un lucru fără 
valoare. Augustino era însă prea curios pentru a o lăsa şi ridicând-o, 
privi gânditor cifra „50”. Tocmai când îşi frământa mintea cu 
dezlegarea, strigătul lui Rafael anunţă descoperirea unui alt dolar. 
Atunci, Augustino înţelese. insemna că mai erau de cules restul 
monedelor până la cincizeci - cifra misterioasă!... Aruncă hârtia şi, 
aplecându-se la pământ, începu să caute înfrigurat monedele de 
argint, în timp ce restul jandarmilor se grăbi să-l imite spre marea 
indignare a lui jefe şi Torres, care se porniră pe înjurături şi 
ameninţări. 

Când jandarmii nu mai putură descoperi nici o monedă, se ridicară, 
începând să-şi numere banii găsiţi. In total, erau numai patruzeci şi 
şapte. 

— Mai sunt încă trei dolari de căutat, strigă Rafael. La această 
constatare, se aruncară cu toţii din nou la pământ, răscolind terenul 
cu înfrigurare. După cinci minute, cele trei monede fură, în sfârşit, 
descoperite. Abia atunci se gândiră să alerge după Torres şi şeful lor, 
care dispăruseră din vedere, pe cărarea întortocheată. 

La distanţă de o milă mai încolo, Torres încercă să ascundă un dolar 
strălucitor ce zăcea pe pământul moale al potecii, călcându-l cu talpa, 
dar ochiul de vultur al lui Augustino era prea vigilent, ca să poată fi 
păcălit; se aplecă îndată şi cu degetele nervoase râcâi pământul, 
scoțând dolarul la iveală. Din experienţa căpătată, ştia că acolo unde 
se găsea un dolar, trebuia să mai fie şi alţii. Grupul se opri deci şi în 
timp ce şefii lor blestemau mânioşi, jandarmii începură să sondeze 
terenul într-o parte şi alta a cărării. 

Vicente, un jandarm cu faţa rotundă ca o lună plină, fu primul care 
descoperi noua enigmă. Se strânseră cu toţii, ca o haită de ogari ce au 
ajuns la vizuina vânatului, în jurul unui copac bătrân şi găunos, de 
aproape şapte metri în înălţime; era un arbore foarte gros. La trei 
metri de la pământ, se găsea o scorbură. La gura ei, prinsă cu un spin, 
era o filă de carnet, identică acelei pe care o găsiseră mai înainte. Pe 
ea, stătea scris: „100”. 

Se produse un vacarm şi o învălmăşeală de nedescris, căci fiecare 
căuta să se caţere primul spre scorbura promițătoare, dar gaura era 
prea sus pentru a putea fi ajunsă cu mâinile şi trunchiul, prea gros 
spre a fi urcat. După câteva încercări zadarnice, rămaseră gânditori, 
contemplând deschizătura cu lăcomie. 

— Chiar dacă ne-am căţăra până acolo, reflectă Augustino, tot n-am 
putea ajunge cu mâinile până în fundul scorburii, iar deschizătura e 
prea mică pentru a putea trece corpul prin ea... 

— Să cioplim copacul până ajungem la fundul scorburii, strigă 


Rafael, începând să ciocănească scoarţa cu mânerul securii, pentru a 
stabili adâncimea găurii. Vom tăia cu toţii copacul şi-apoi vom împărţi 
egal ceea ce găsim. 

Degeaba îi ameninţă jefe că la înapoierea în San Antonio îi va 
trimite pe toţi în închisoarea din San Juan, unde vor putrezi de vii; 
jandarmii nu fură de loc impresionați. 

— Mulţumim lui Dumnezeu că nu suntem în San Antonio, spuse 
Augustino, rupând sigiliul tăcerii, în scopul de a-şi dovedi 
înţelepciunea. 

— Suntem oameni săraci - şi vom împărţi cinstit între noi, adăugă şi 
Rafael. Augustino are dreptate, suntem bucuroşi că nu ne aflăm în 
San Antonio. Acest gringo bogat presară pentru noi, de-a lungul 
drumului, într-o zi, atâţia bani cât câştigăm cu toţii într-un an, acolo 
de unde venim; eu unul sunt pentru revoluţie, când sunt atât de mulţi 
bani... 

— ... Şi cu bogatul gringo drept călăuză, îl completă Augustino. Atât 
timp cât va conduce el în acest fel, eu unul îl voi urma cu devotament. 

Rafael îl aprobă cu un semn din cap şi adăugă, clipind semnificativ 
spre Torres şi jefe: 

— Da; numai că aceştia nu ne lasă să culegem ceea ce bunătatea 
divină a semănat pentru noi... Dar ce ne pasă de ei! Suntem oameni 
liberi, nu sclavi. Lumea este mare. Cordilierii sunt aproape. Vom fi cu 
toţii bogaţi şi liberi. Vom putea trăi în munţi, unde femeile indiene 
sunt frumoase şi atrăgătoare... 

— Vom putea scăpa astfel de nevestele noastre din San Antonio, 
spuse Vicente. Şi acum, hai să tăiem copacul comorii! 

Machetele” începură sa se afunde în lemnul ros de vreme al 
copacului găunos şi în curând ajunseră la scorbură. După ce luară 
banii dinăuntru, îi numărară şi împărţiră egal, nu o sută de dolari cum 
se aşteptaseră, ci... o sută patruzeci şi şapte. 

— E foarte darnic, acest gringo, spuse Vicente. Ne lasă mai mult 
decât promite. Nu cumva o mai fi? 

Incepură din nou căutarea şi după ce toată scorbura fu răscolită, 
mai scoaseră; dintre surcele şi putregai încă cinci monede, fapt ce-l 
făcu pe jefe şi Torres să dispere şi mai mult pentru întârzierea ce o 
sufereau. 

— Nici nu-şi mai dă osteneala să-i numere, acest gringo bogat, 
mărturisi Rafael cu admiraţie. Deschide sacul lui miraculos şi, zrrr... 
lasă banii să curgă - atâta tot!... Cred că este sacul acela cu care a 
fugit din San Antonio, după ce a spart zidul închisorii noastre. 

Plecară din nou la drum, spre satisfacția celor doi şefi. După o 
jumătate de oră de mers, ajunseră la o fermă părăsită, aproape în 


5 Cuţite foarte ascuţite cu lama lungă şi lată. 


ruină şi acoperită de vegetaţia sălbatică a junglei; Pe locul unde pe 
vremuri fusese curtea şi care acum era năpădit de ierburi şi bălării, se 
găsea un puț aproape năruit... şi pe ghizdurile lui. Era prinsă obişnuita 
bucată de hârtie pe care scria, de data aceasta, „300”. 

— Să fie binecuvântat bogatul gringo!... Este o adevărată avere 
aici, strigă Rafael. 

— Diavolul să-l tortureze pe veci, în fundul celui mai întunecat iad! 
fu contribuţia lui Torres, la urarea jandarmului. 

— Trebuie să recunoaştem că plăteşte mai bine ca senor Regan al 
dumitale, îi replică jefe rânjind, spre disperarea şi dezgustul lui Torres. 

— O să se termine o dată banii afurisitului, ripostă Torres, că doar 
sacul său nu o fi vrăjit. Va trebui după cât se pare, să culegem mai 
întâi tot ceea ce seamănă pentru bestiile acestea - şi apoi să punem 
mâna şi pe el. 

— Haideţi, camarazi, se adresă jefe, jandarmilor, cu glas mieros. 
Acum să ne continuăm urmărirea şi mai târziu, după ce ne vom 
îndeplini misiunea, ne vom întoarce aici şi veţi putea lua banii... 

Augustino îşi rupse iarăşi sigiliul tăcerii. 

— Nu se poate şti niciodată când şi cum te întorci... şi dacă te mai 
întorci vreodată! anunţă el cu pesimism. Iluminat de raza înţelepciunii 
sale şi încurajat de izbânda primelor cuvinte, dădu drumul altei 
maxime, mai practică: Trei sute de arginţi în mână valorează mai mult 
decât trei milioane ce s-ar găsi în fundul unui puț pe care poate să nu- 
| mai vedem niciodată! 

— Trebuie să coboare cineva în fântână, vorbi Rafael, încercând 
rezistenţa frânghiei ce mai se găsea pe roată. Vedeţi, sfoara este încă 
solidă şi poate susţine greutatea unei persoane. Cine este bravul care 
va cobori în put? 

— Eu, spuse Vicente. Eu sunt bravul care voiesc să cobor... 

— Ca să furi jumătate din ceea ce vei găsi, îşi exprimă Rafael 
îndată bănuiala. Dacă voieşti să cobori, trebuie mai întâi să ne arăţi 
banii ce-i ai la tine, iar după ce te tragem sus, te vom căuta spre a 
vedea tot ce ai găsit în puț. Numai după ce vom fi împărţit drept, îţi 
vor fi înapoiaţi şi ceilalţi pesos ai tăi. 

— Atunci nu mai vreau să cobor, să-mi risc eu viaţa pentru nişte 
camarazi care nu se încred în mine! anunţă Vicente supărat. Mai ales 
că, neţinând seama de ceea ce se găseşte în puț, sunt tot atât de 
bogat ca oricare dintre voi. Atunci, de ce să mai cobor? Am auzit 
despre oameni care au murit în fundul puţurilor. 

— La dracu! Să coboare odată cineva! strigă jefe exasperat. 
Repede! Repede! 

— Eu sunt prea gras şi frânghia nu este îndeajuns de tare 

— Nu voi cobori în puț, spuse Vicente. 

Privirile tuturor se îndreptară atunci spre Augustino cel tăcut, care 


vorbise în ultimile ore mai mult decât obişnuia să vorbească într-o 
săptămână. 

— Guillermo este cel mai subţire şi cel mai uşor dintre noi, rosti 
Augustino cu glas de oracol. 

— Guillermo va cobori în put! strigară în cor ceilalţi. 

Guillermo însă nu voia să audă, privi cu groază în fundul negru al 
puţului şi se îndepărtă în grabă, făcându-şi cruce şi clătinând capul. 

— Nici pentru comoara sacră din oraşul cel ascuns al Mayaşilor nu 
voi coborî, murmură el. 

Jefe era la capătul răbdării; cu un gest hotărât scoase revolverul şi 
privi la ceilalţi pentru confirmare. Cu clipiri din ochi şi semne 
elocvente, îl aprobară cu toţii. 

— Pentru binele tău, te sfătuiesc să cobori în puț, îl ameninţă el pe 
micul jandarm. Şi grăbeşte-te, căci altfel te aranjez eu în aşa fel, încât 
niciodată nu vei mai fi în stare să cobori sau să urci, ci vei rămâne aici 
să putrezeşti în veci lângă acest puț blestemat... Nu este aşa, 
camarazi, că îl voi împuşca dacă nu coboară? 

— Da, da, aşa este! strigară jandarmii, nerăbdători. 

Cedând hotărârii unanime, Guillermo, cu degetele tremurătoare, îşi 
numără banii ce-i avea şi plin de teamă, mai mult împins de ceilalţi, se 
aşeză în găleata cea veche, făcându-şi cruce în timp ce era lăsat încet 
în puț. 

— Opriţi! strigă el deodată. Opriţi! Opriţi! Apă! Am dat de apă! 

Cei de sus îl reţinură suspendat prin contragreutatea lor. 

— Să-mi daţi zece pesos peste ceea ce mi se cuvine, strigă omul 
din puț. 

— Îți vom da... o baie! fu răspunsul batjocoritor al celorlalţi, apoi, 
pe diferite tonuri; Te vom umple cu apă până vei crăpa! Vom tăia 
sfoara! Vom fi cu unul mai puţin la împărţirea banilor! 

— Apa nu-i de loc plăcută, sună vocea lui Guillermo, ca şi glasul 
unei fantome ce venea din adâncuri întunecate. Este plină de mâl în 
care mişună şopârle dezgustătoare şi mai se află aici şi o pasăre 
moartă care pute îngrozitor. Poate că sunt şi şerpi. Treaba care 
trebuie s-o fac. Numai ea merită zece pesos în plus!. 

— Te vom scufunda! îi strigă Rafael, ca un ecou neînduplecat. 

— Te voi împuşca, dobitocule! îi zbieră şi jefe, scos din fire. 

— N-aveţi decât să mă scufundaţi sau să mă împuşcaţi, se auzi 
glasul lui Guillermo cu un accent lugubru. Ce veţi câştiga cu aceasta? 
Comoara va rămâne tot în fundul puţului. 

Se făcu o clipă de tăcere, în care cei de la suprafaţă se întrebau unii 
pe alţii, din priviri, ce trebuie să facă. 

— Şi cei doi gringos aleargă tot mai departe... — poate chiar să ne 
scape! spuse Torres cu mânie. Frumoasă Vercara e Hijos! 

— Ce vrei să fac? Aici nu suntem în San Antonio, îi ripostă jefe, la 


fel de mâniat. Suntem în desişurile Juchitanului. Oamenii mei sunt 
supuşi în San Antonio; dar aici, în junglă, trebuie mânuiţi cu 
delicateţă, altfel devin sălbatici şi ce se poate întâmpla în acest caz cu 
noi doi? 

— E blestemul aurului, filosofă Torres cu tristeţe, dându-se bătut. 
Aproape că te face fără voie un socialist aceşti blestemaţi de gringos 
care umplu balanţa justiţiei cu aur... 

— Cu argint, îl corectă /efe. 

— Să te ia dracu! îi spuse Torres enervat. După cum ai arătat 
dumneata însuti adineauri, nu suntem în San Antonio, ci în desişurile 
Juchitanului şi aici pot să te trimită în voie la dracu... Dar de ce să ne 
certăm din cauza dispoziţiei dumitale proaste, când bunăstarea şi 
prosperitatea noastră ne cere să fim uniţi? 

— Şi apoi, se auzi vocea lui Guillermo din fundul puţului, apa nu 
este adâncă, de abia dacă are un metru şi ceva 

— Deci nu mă puteţi îneca... Am pipăit fundul şi am găsit patru 
arginţi. Fundul este pardosit cu bani. Spuneţi, îi lăsaţi să se ducă 
Naibii, sau preferaţi să primesc zece pesos în plus, pentru treaba asta 
murdară? Apa miroase ca un cadavru de curând dezgropat. 

— Da! Da! îi răspunseră ceilalţi. lţi dăm! lţi dăm! 

— Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! le strigă jefe. 

Din fundul puţului se auzi îndată plescăitul apei murdare şi 
blesteme; din uşurarea ce se produsese în menţinerea frânghiei, 
înţeleseră că Guillermo părăsise găleata şi bâjbâia după bani. 

— Pune-i în găleată, pe Cei care-i aduni, bunule Guillermo, îl sfătui 
Rafael. 

— Mai bine îi bag în buzunare, veni răspunsul de jos. Dacă aş 
strânge banii în găleată şi i-aţi scoate afară, s-ar putea întâmpla să 
mă uitaţi pe mine aici. 

— Greutatea ta şi-a banilor poate rupe frânghia argumentă Rafael. 

— Aşa este, dar stai că am altă soluţie, spuse Guillermo. Vii şi tu 
aici. Apoi, mă scot afară pe mine. După aceea, va fi trasă comoara. La 
urmă, vei fi şi tu scos afară, în felul acesta, dreptatea va triumfa. 

Rafael rămase cu gura deschisă, nemaifiind în stare să-i răspundă. 

— Ei, ce faci Rafael, vii? 

— Nu, răspunse acesta. Pune tot argintul în buzunare şi vino odată 
cu el. 

— Îmi vine să-mi blestem tot neamul din care mă trag, fu 
observaţia plină de nerăbdare a lui jefe. 

— Eu am şi făcut asta, spuse Torres. 

— Haideţi, trageţi-mă afară acum! Guillermo. Am totul în buzunare 
- afară de mirosul ăsta infect. Mai repede, că mă sufoc. Dacă mă 
prăpădesc aici, cei trei sute de pesos vor pieri împreună cu mine, dar 
ce spun eu? Sunt mai mulţi de trei sute. De data aceasta cred că şi-a 


golit sacul! 

In sus, pe poteca şerpuită unde drumul se preface în urcuş, iar caii, 
de-abia mai înaintau istoviţi, Francis, în mers repede, îi ajunse din 
urmă pe ceilalţi şi se alătură de Henry. 

— Niciodată n-am să călătoresc fără bani sunători la mine şi mai 
ales cât mai mulţi, mărturisi Francis bine dispus şi apoi începu să le 
povestească cele întâmplate la ferma părăsită. Nu mi-am dat seama 
până acum că banul poate avea atâta putere asupra oamenilor. Când 
i-am văzut îmbulzindu-se la gura puţului, mi-au făcut impresia că sunt 
o haită de lupi flămânzi. Nu aveau de loc încredere unul în altul şi nu 
lăsau pe nimeni să coboare în puț mai înainte de a-şi lăsa la suprafaţă 
toţi banii ce-i avea la el. S-au luat la ceartă şi nu ştiau ce să facă, dar 
jefe, cu revolverul în mână, îl sili pe cel mai slab şi mai uşor dintre el 
să se bage în fundul fântânii; iar când acesta ajunse jos, începu să-i 
şantajeze pe cei de afară, pretinzând un plus de bani peste ceea cei 
se cuvenea. Ceilalţi primiră, dar după ce l-au scos afară, s-au 
răzbunat, trăgându-i o bătaie zdravănă. Când am părăsit tufişul unde 
eram ascuns, încă îl mai băteau. 

— Acum, sacul s-a golit, spuse Henry. 

— Aşa este, încuviinţă Francis şi acest fapt este latura tristă a 
aventurii noastre. Dacă aveam bani din plin, aş fi reuşit să-i ţin tot 
timpul pe urmăritori departe de noi. Mi-e teamă însă că am fost prea 
generos, nu mi-am dat seama cât de modeşti sunt bieţii jandarmi... 
Ah, dar am pierdut din vedere să-ţi spun ceva interesant, Henry: 
Torres, senor Torres, senor Alvarez Torres, cavalerul acela elegant, 
vechi prieten al familiei Solano, conduce pe urmăritori împreună cu 
jefe. Era furios din cauza întârzierii pricinuite de lăcomia pentru bani a 
jandarmilor. L-am auzit certându-se cu jefe şi chiar înjurându-l. 

După cinci mile de urcuş, cei doi cai - al Leonciei şi al tatălui său - 
sleiţi de puteri, de-abia se mai puteau ţine pe picioare, îngreunând 
înaintarea. După o scurtă dezbatere, Francis hotărî să rămână în urmă 
pentru a-i împiedica pe urmăritori să-i ajungă, între timp, ceilalţi 
aveau să continue drumul sub protecţia lui Henry. După ce grupul 
plecă, Francis, mergând mai încet, înainta la rându-i, oprindu-se din 
când în când pentru a şterge urmele lăsate de fugari. La un moment 
dat, ajunse într-un loc unde semnele lăsate de copitele cailor erau 
curios nuanţate. Cercetându-le mai de aproape, putu vedea că erau 
umplute cu un lichid gros de culoare brună; constată că este păcura 
ce se infiltrase de la şuvoiul principal la care ajunse în curând. Forma 
un adevărat râu de petrol ce se scurgea din sus, de la un puț de 
extracţie rudimentar, vărsându-se probabil într-un rezervor aflat mai 
jos. Francis nu fu deloc tentat să treacă peste el, preferă să rămână 
de partea unde se afla şi să aştepte. Se aşeză pe un colţ de stâncă, îşi 
puse carabina într-o parte, revolverul în cealaltă şi răsucindu-şi o 


ţigară, începu să fumeze în linişte. 

Soarta voi să se mai amestece odată în această întâmplare, căci 
numai ea fu aceea care îl introduse din nou în acţiune pe peonul 
fugar... în drumul lui spre munţi, spre libertatea mult dorită, 
nenorocita creatură dădu peste Francis. 

Ceva mai înainte, acest om nefericit, aşezat şi el pe o piatră, cu 
picioarele ferite de atingerea cu petrolul îşi răsucea o ţigară pe care a 
aprinse şi începu s-o fumeze, contemplând ţiţeiul ce curgea în vale. 
Zgomotul făcut de nişte oameni care se apropiau îl făcu să tresară şi 
să se ascundă grăbit în tufişurile din jur, de la adăpostul cărora văzu 
apărând doi străini. Se apropiară de puţul principal şi învârtind o roată 
de fier cu ajutorul căreia se regula presiunea, opriră în parte 
scurgerea de petrol. 

___— Mai mult nu se poate, explică unul dintre ei, care părea a fi şeful. 
Incă o răsucire şi presiunea ar face să explodeze tuburile - aşa mi-a 
spus, plin de grijă, inginerul venit din New York, săptămâna trecută. 

Trebuie să se mulţumească numai cu atât, lăsând o cantitate mai 
mică de petrol să se scurgă printre zăgazurile strânse şi să alunece 
spre vale ca un şuvoi, peste terenul înclinat. De abia terminaseră cei 
doi operaţiunea de zăgăzuire, când un grup de călăreţi îşi făcu 
apariţia; peonul, din ascunzătoarea lui, recunoscu în noii veniţi pe 
haciendado, stăpânul său, pe supraveghetorul acestuia şi câţiva 
fermieri vecini, cu oamenii lor, care, desigur, fuseseră atraşi de 
urmărirea peonului fugar, întocmai cum alţii sunt ispitiţi de vânătoare 
sau de pescuit. Desigur că tot aceşti vecini fuseseră aceia care 
puseseră caii lor la dispoziţia bătrânului hidalgo, pentru prinderea 
fugarului. 

Intrebaţi, cei doi petrolişti răspunseră că nu văzuseră pe nimeni, iar 
„vânătorii” plecară în goană mai departe în urmărirea „vânatului”. 

Peonul aşteptă în linişte, îşi fumă ţigara până la capăt şi cugetă 
profund. Când „atmosfera” îi păru lipsită de orice primejdie, îşi părăsi 
ascunzătoarea şi se duse direct spre puţul de petrol. Ca rezultat al 
profundei sale meditații, peonul întoarse mecanismul de deschidere a 
stăvilarului până la refuz, privind apoi vrăjit la revărsarea abundentă a 
petrolului, sub forţa presiunii subterane şi la scurgerea lui de-a lungul 
şanţului, ca un adevărat rău de munte, cu gâlgâiri şi bolboroseli: 
Remarcă, de asemenea, şuieratul gazelor ce ţâşneau dimpreună cu 
petrolul; nu-şi dădu seama însă de importanţa lor şi ceea ce îi salvă 
viaţa în acea clipă, fu faptul că nu mai avea chibrituri. In zadar îşi 
răscoli el zdrenţele şi căută în păru-i stufos sau după urechi, căci nu 
mai găsi nimic; ultimul băț de chibrit îl întrebuinţase să-şi aprindă 
ţigara. 

Mai aruncă o privire înspre râul de petrol, al cărui creator îşi dădea 
seama cu o diabolică satisfacţie că este el şi amintindu-şi de drumul 


din munte aflat mai jos, începu să coboare panta, nimerind drept în 
locul unde se afla Francis; acesta îl primi cu revolverul întins. Peonul 
căzu în genunchi, cuprins de spaimă şi bâigui cuvinte de îndurare, 
cerând să fie iertat de omul pe care îl trădase de două ori în acea zi. 
Francis îl studiase, la început fără a-l putea recunoaşte, din cauza 
feţei pline de răni pe care sângele se închegase formând o mască 
hidoasă. 

— Amigo, amigo, îngână peonul, clănţănind dinţii de teamă. 

In acea clipă, Francis auzi dinspre drumul din josul muntelui 
zgomotul unor paşi. În aceeaşi clipă, recunoscu în peonul 
îngenunchiat la picioarele sale. Pe sărmana creatură căreia îi dăduse 
mai înainte să bea rom pentru a-şi reface puterile. 

— Ei bine, amigo, spuse Francis în limba ținutului, se pare că sunt 
aproape să-ţi dea de urmă. 

— Mă vor omori; îmi vor trage o bătaie soră cu moartea; sunt foarte 
mânioşi, se tângui omul, cu glasul tremurând. Dumneata, senor, eşti 
singurul meu prieten, tatăl şi mama mea... salvează-mă, senon! 

— Ştii să tragi cu puşca? îl întrebă Francis, privindu-i cu milă. 

— Mai înainte, de a mă vinde, ca sclav, am fost vânător în 
Cordilieri, fu răspunsul peonului. 

Francis îi dădu revolverul şi după ce îi făcu semn să se pituleze la 
adăpostul blocului de piatră, îl instrui să nu tragă fără rost, risipind 
inutil muniţia. Şi în timp ce să aşeza la rându-i în adăpost, nu se putu 
opri de a cugeta: „Fără îndoială că în Tarrytown$, jucătorii de golf sunt 
la ora aceasta pe teren... Doamna Bellingham, sunt sigur ca stă ca de 
obicei în veranda clubului, întrebându-se ce să facă pentru a-şi plăti 
cele trei mii de puncte pe care le datora şi sperând într-o schimbare 
favorabilă a şansei... lar eu... sunt aici, departe de casă... încolţit de 
urmăritori, lângă un râu de petrol...” 

Gândurile îi fură brusc întrerupte de apariţia în josul potecii a lui 
jefe, Torres şi a jandarmilor. Fără să piardă o clipă, tânărul trase un 
foc de carabină şi tot atât de brusc urmăritorii dispărură. Nu putea şti 
dacă lovise pe vreunul dintre ei, sau dacă inamicii săi făcuseră numai 
o retragere strategică. De fapt, aceştia nu doreau o luptă deschisă şi 
se grăbiseră să se pună la adăpostul stâncilor sau să se ascundă prin 
tufişuri. Francis şi peonul făcură la fel, schimbându-şi din când în când 
poziţiile. 

După o oră, în carabina lui Francis nu se mai găsea decât un singur 
cartuş. Peonul, ca rezultat al instrucţiunilor primite, mai păstrase în 
revolver două gloanţe. Acestea formau întreaga muniţie de care mai 
puteau dispune... Dar în timpul acestei ore de întârziere a 
urmăritorilor, Leoncia avusese timp, împreună cu ai săi să se pună la 


6 Stațiune de recreaţie pentru milionarii americani (N.T.). 


adăpost. Francis era sigur că putea în orice clipă să se salveze, 
trecând peste râul de petrol. Astfel că situaţia era destul de bună; ar fi 
fost însă şi mai bună dacă în acelaşi timp n-ar fi apărut din susul 
muntelui un alt grup de oameni care trăgeau focuri de arme în timp 
ce coborau pitulându-se după trunchiurile arborilor. Noii atacatori nu 
erau alţii decât fermierul şi însoțitorii săi, în goana lor după peonul 
fugar; dar Francis nu putea şti aceasta. Concluzia sa fu că erau alţi 
inamici care-i doreau distrugerea. Impuşcăturile ce le risipeau era de 
altfel o dovadă că nu se înşela. 

Peonul se târî lângă el, îi arătă că mai rămăseseră două cartuşe în 
revolverul pe care i-l restitui şi-l rugă stăruitor să-l dea cutia lui de 
chibrituri. După ce Francis i-o dădu, omul îi făcu semn să treacă de 
partea cealaltă şi să urce pe panta opusă. Pe jumătate conştient de 
intenţia sărmanei creaturi, Francis îi urmă indicaţiile mai trimițând 
ultimele focuri de revolver înspre urmăritori. 

De-abia trecuse de partea cealaltă, că râul de petrol izbucni în 
flăcări, pe locul unde peonul aruncase chibritul aprins. În clipa 
următoare, puţul însuşi era un vulcan în erupție, revărsând un torent 
de gaze şi petrol aprinse în jos, spre grupul lui Torres şi jefe. 

Dogoriţi de căldura incendiului, Francis şi peonul se căţărară pe 
panta abruptă a râpei din partea opusă, ocolind locul în flăcări şi în 
fugă grăbită, ajunseră repede la poteca îngustă ce urca spre culmea 
munţilor. 


GAPITOLUL X 


În timp ce Francis şi peonul urcau grăbiţi cărarea stâncoasă, la 
adăpost de râpa în flăcări, urmăritorii fură siliţi să se retragă sus pe 
celălalt perete prăpăstios al râului de petrol, pentru a se feri de 
flăcările ce-i opreau să mai treacă dincolo. Din mers, peonul mai privi 
odată înapoi şi deodată scoase o exclamaţie de încântare, arătând cu 
mâna o nouă coloană de fum negru şi gros, ce începea să se ridice de 
lângă primul puț în flăcări. 

— Au mai luat foc şi altele! chicoti el. Vor arde toate puţurile! 
Toate! Aşa vor plăti ei şi întreaga lor rasă de asupritori, pentru 
nenumăratele lovituri de gârbaci ce mi-au tras... Ha, ha! Mai jos, este 
un lac întins de petrol, cât trecătoarea Juchitan, atât este de mare!... 

Francis îşi aminti de rezervorul uriaş despre care-i vorbise bătrânul 
haciendado şi care conţinea, după spusele acestuia, o cantitate 
imensă de petrol, lăsată la voia întâmplării, fără nici un acoperământ. 

— Cât valorezi? îl întrebă el, brusc, pe peon, cu o aparentă lipsă de 
interes. 

Peonul nu-l înţelese însă. 

— Cât valorează hainele de pe tine şi tot ceea ce mai ai în afară de 
astea? 

— Jumătate de peso; ba nu, o jumătate de jumătate de peso, îi 
explică cu tristeţe, contemplându-şi rămăşiţele de îmbrăcăminte ce 
mai atârnau pe el. 

— Şi altceva nu mai ai? 

Bietul om ridică din umeri, arătându-şi astfel resemnarea sa faţă de 
sărăcie; apoi adăugă cu amărăciune: 

— Nu mai am nimic altceva decât o datorie... am să dau două sute 
cincizeci de pesos. Pentru asta, tot restul vieţii mele aparţine 
creditorilor. Inţelegeţi de ce sunt sclavul fermierului. 

— Ptii! nu se putu opri Francis de a-şi exprima mirarea. Valorează 
două sute cincizeci de pesos - o sumă de nimic!... şi totuşi, dă foc lao 
cantitate de petrol în valoare de milioane... Şi dacă presiunea 
petrolului reuşeşte să sfărâme zăgazurile rezervorului, există 
posibilitatea, ca întreg terenul petrolifer din împrejurimi să ia foc, ceea 
ce ar reveni la o valoare de, să zic aproape un bilion de dolari... 
Ascultă, măi băiatule! Păi socotind paguba, ce o pricinuieşti faţă de 
valoarea ta, rezultă că eşti cineva - un adevărat hombre”. Crede-mă! 

Din toată disertaţia lui Francis, peonul nu înţelese nimic altceva 
decât cuvântul „hombre”. 

— Da, sunt om! exclamă el cu mândrie, îndreptându-şi capul plini 


7 Om. 


de răni şi umflându-şi pieptul. Sunt un hombre şi sunt şi un Maya! 

— Cum? Un indian Maya, tu? îl întrebă Francis batjocoritor. 

— Jumătate Maya, se corectă repede peonul. Tata este Maya curat; 
dar o nevastă Maya din Cordilieri nu i-a fost pe plac. A trebuit să 
iubească o corcitură din tierra caliente. Aşa m-am născut. Mai târziu 
însă, l-a părăsit, fugind cu un negru din Barbados şi tata a plecat 
înapoi în munţi. Mie, ca şi tatii, mi s-a întâmplat acelaşi lucru; m-am 
îndrăgostit de o mulatră din tierra caliente. Ei însă îi plăceau banii şi 
cum eram cuprins de frigurile dragostei, m-am vândut ca peon pentru 
două sute de pesos pe care i-am dat ei. Timp de cinci ani am fost 
sclav la plantație; am fost bătut, schingiuit şi uite, senor, cu ce m-am 
ales! Femeia m-a părăsit şi, după cinci ani de muncă, datoria mea, în 
loc să scadă, a crescut, căci acum este de doua sute cincizeci de 
pesos!... 

In vreme ce Francis Morgan şi peonul cel persecutat de spartă se 
grăbeau spre Cordilieri, pentru a-i ajunge pe ceilalţi fugari şi în timp 
ce terenul petrolifer din Juchitan continua să ardă cu tot mai multă 
furie, departe, în creierul munţilor, se pregăteau alte evenimente 
destinate să-i strângă laolaltă atât pe fugari cât şi pe urmăritorii lor; 
aceştia erau Francis, Henry, Leoncia şi Solanii; peonul şi fermierii care- 
| urmăreau; jandarmii, jefe politico şi cu ei, Alvarez Torres, nerăbdător 
de-a pune mâna atât pe răsplata promisă de Thomas Regan, cât şi 
pe... „regina visurilor sale”... Leoncia Solano... 

Intr-o peşteră, sus pe o culme, şedeau un bătrân şi o femeie. Cina i- 
ar fi privit, ar fi remarcat repede că femeia era o tânără drăguță, o 
metisăE. La lumina unei lămpi rudimentare de ulei, citea cu glas tare 
dintr-un volum legat în piele, o traducere, spaniolă a lui Blackstone. 
Amândoi erau cu picioarele goale şi drept unice veşminte purtau un 
fel de tunici simple de pânză, ce le ajungeau până sub genunchi. 
Basmaua creolei alunecase pe spate, descoperindu-i buclele bogate 
de păr negru. Moşneagul purta pe cap o glugă întocmai ca şi unii 
călugări. Faţa-i mândră, de ascet, cu nas acvilin, era pur spaniolă. Don 
Quijote nu putuse avea un mai pur profil de nobil spaniol. Existau, 
totuşi, deosebiri; cea mai evidentă dintre toate era aceea că ochii 
acestui bătrân erau scufundaţi de-a pururi în întunecimile orbirii. 
Niciodată n-ar fi putut vedea aievea o moară de vânt pe care s-o 
atace. 

Aşa cum şedea, ascultând cele ce-i citea frumoasa creolă, amintea 
pe „Gânditorul” lui Rodin. Cu toate acestea, nu se putea spune că 
este un visător sau un cavaler al fanteziei sale, ca Don Quijote. In 
ciuda faptului că era orb, bătrânul avea o fire energică, de om activ şi 
sufletul său, departe de a fi orbit, putea pătrunde până în adâncul 


8 Creolă. 


lucrurilor, până în inima şi sufletul lumii, citindu-se în voie păcatele 
ascunse, patimile şi virtuțile ei... 

Cu un semn din mână; ceru fetei să facă o pauză în citirea ei; apoi 
începu să cugete cu voce tare asupra celor citite. 

— Legea omului, spuse el pe un ton plin de siguranţă, este astăzi 
un joc al înţelepciunii. Nu dreptatea, ci inteligenţa este caracteristica 
legii în zilele noastre... Şi totuşi legea este lege; este bună şi necesară 
pentru oameni, deşi, în practică, a mers prea departe. Judecătorii şi 
avocaţii se lasă răpiți de jocul inteligenţei şi al dibăciei, uitând adesea 
părţile. Impricinaţilor din faţa lor, care aşteaptă de la ei nu dibăcie şi 
întrecere, ci justiţie, dreptate... De aceea îl aprob pe bătrânul 
Blackstone când spune că la baza legii de astăzi, la începutul clădirii 
edificiului legii, este cercetarea - cercetarea sinceră şi cinstită a 
dreptăţii, de către oameni drepţi... 

Bătrânul se opri din vorbit şi începu să mediteze în tăcere, amintind 
din nou pe „Gânditorul” lui Rodin, în timp ce tânăra metisă îi aştepta 
semnul obişnuit pentru a reîncepe lectura. În cele din urmă, ca şi cum 
ar fi terminat o cugetare profundă, în care cântărise universul în 
balanţa gândirii sale, bătrânul vorbi din nou: 

— Dar noi cei de aici, din Cordilierii din Panama, avem legea 
noastră, care este dreaptă şi nepărtinitoare. Nu lucrăm pentru nimeni 
şi nu servim pe nimeni. Suntem liberi!... Citeşte mai departe, 
Mercedes. Blackstone are totdeauna dreptate, dacă este bine 
interpretat; aceasta este ceea ce se cheamă un paradox - şi este 
exact ceea ce sunt legile moderne, de cele mai multe ori: paradoxe. 
Citeşte mai departe. Blackstone este adevărata bază a legii umane - 
dar, oh, câte nedreptăţi sunt comise de către oameni deştepţi în 
numele său! 

Câteva minute mai târziu, bătrânul orb ridică fruntea şi adulmecând 
aerul cu nările-i sensibile, îi făcu semn creolei să tacă. Urmărindu-i 
exemplul, tânăra începu şi ea să miroasă aerul. 

— Probabil că este din cauza lămpii, o, Inţeleptule! sugeră ca. 

— Este miros de petrol ce arde, spuse bătrânul, dar nu e cel din 
lampă. Vine mai de departe. De asemenea, am auzit şi împuşcături în 
defileu. 

— Nu aud nimic... începu fata. 

— Fiica mea, tu care vezi, nu mai ai nevoie să auzi ceea ce am 
auzit eu. S-au tras o mulţime de împuşcături pe panta munţilor, spre 
vale. Dă ordin copiilor mei să cerceteze şi să-mi spună în grabă ce se 
întâmplă. 

Tânăra metisă făcu o plecăciune în faţa omului care nu putea 
vedea, dar care, prin ascuţimea auzului său de orb, ştiu numaidecât 
că ea se plecase în faţa lui; apoi ridică perdeaua de pânză şi ieşi afară 
la lumina zilei. De o parte şi alta, la intrarea peşterii, stăteau de pază 


doi oameni din clasa peonilor. Fiecare era înarmat cu o carabină şi o 
secure, iar la brâu aveau cuțite cu lama lungă şi ascuţită. La ordinul 
fetei, amândoi se înclinară cu respect, nu pentru ea ci pentru acela de 
la care pornea comanda ce o aducea. Unul dintre ei bătu într-un 
anumit fel cu muchea securii pe piatra de care fusese rezemat şi apoi 
îşi lipi urechea de ea, ascultând cu atenţie. Explicaţia gestului său, în 
aparenţă ciudat, era de fapt foarte simplă, căci stânca pe care se 
aflau nu era decât capătul de suprafaţă al unei vine metaloferoase ce 
se întindea până departe, spre adânc şi spre marginea munţilor. Mai 
încolo, pe o culme opusă ce domina maiestoasă peste panorama 
formată de dealuri, şedea un alt peon care ascultă semnalele făcute 
de celălalt şi-i răspunse în acelaşi fel. Apoi, el merse spre un copac 
înalt ce se găsea în apropiere; era un arbore uscat aproape în 
întregime şi găunos în interior. Omul intră în scorbură şi începu să 
tragă de o sfoară atârnată acolo, întocmai cum se trage clopotul unei 
biserici. i 

Nu se auzi însă nici un sunet. In loc de aceasta, o ramură mare şi 
uscată din vârful copacului începu să se mişte în sus şi în jos ca braţul 
unui semafor. Două mile mai încolo, pe creasta unui munte, ramura 
unui alt copac-semafor îi răspunse în acelaşi mod, iar dincolo de 
acesta, ceva mai în jos pe povârnişuri, sclipirea unei oglinzi de 
buzunar în lumina soarelui, transmite la rându-i mesagiul omului orb 
din peşteră. Astfel, în câteva minute, întreagă acea parte a 
Cordilierilor începu să se anime de semne convenţionale, sclipiri de 
soare reflectate de oglinzi şi sunete ciudate... 


Grupul format din membrii familiei Solano şi Henry Morgan urca din 
greu panta aspră ce ducea spre culmea munţilor. Oamenii şi 
animalele făcuseră grele sforţări pentru a profita de avansul câştigat 
cu ajutorul lui Francis, care oprea mereu pe urmăritori prin dibăcia sa. 
Totuşi, nu puteau să-şi stăpânească neliniştea, căci soarta lui Francis 
îi îngrijora şi privea adesea în urmă, sperând să-l zărească dintr-o 
clipă într-alta. Henry, care mergea înainte, începu să-şi piardă 
răbdarea şi printr-o manevră dibace rămase şi el în urmă. Apoi, când 
ceilalţi se depărtară destul se întoarse din drum şi începu să meargă 
repede în josul pantei. Leoncia îi observase însă jocul şi de abia 
plecase, când porni şi ea. Inapoi, grăbindu-se să-l urmeze, 

Atât de repede înaintă tânăra fată încât era aproape să dea peste 
Henry tocmai în clipa când acesta se întâlnea cu Francis şi cu peonul 
fugar. În clipa următoare, amândoi o certau pentru nesocotinţa ei; dar 
Leoncia, în loc de orice răspuns, zâmbi ciudat, căci din vocile lor se 
desprindeau însăşi duioşia involuntară a dragostei, de care ei nu-şi 
dădeau seama. 

Cufundaţi în discuţia lor, fură ajunşi pe neaşteptate de fermierii 


care urmăreau pe peonul fugit de la plantație şi care năvăliră cu 
armele întinse, din tufişurile înconjurătoare. Lucrurile s-ar fi terminat 
poate foarte simplu, dacă nu se întâmpla ca bătrânul fermier, care era 
de fapt „stăpânul” peonului, să nu fie de faţă. Un atac subit de friguri 
îl silise să renunţe la plăcerea urmăririi. 

O dată capturat, peonul căpătă mai întâi o bătaie zdravănă; cu 
toate că erau furioşi, purtarea fermierilor faţă de cei doi yankei şi în 
special faţă de Leoncia, fu destul de politicoasă. După ce-l legară 
fedeleş pe omul bătut, tocmai se pregăteau să se reîntoarcă, la caii lor 
lăsaţi în desişuri, dincolo de râul în flăcări, când, deodată, strigăte de 
satisfacţie le vestiră sosirea jandarmilor, conduşi de jefe şi Torres. Se 
încinse pe loc o discuţie între amândouă grupele de urmăritori; 
vorbeau cu toţii în acelaşi timp, cereau explicaţii şi încercau să se 
lămurească fără să asculte. Şi pe când vacarmul glasurilor pătimaşe 
îşi continua ritmul său iute, fără nici un rezultat, Torres cu un semn 
către Francis şi un rânjet de triumf spre Henry, veni în faţa Leonciei şi 
făcu o plecăciune adâncă, în care voi să pună adevărata curtenire a 
unui vechi hidalgo. 

— Ascultă, spuse el, cu voce joasă, văzând că fata îl alungă cu un 
gest de silă. Te rog să nu mă judeci greşit. Nu fi nedreaptă. Sunt aici 
pentru a te salva pe tine şi, orice s-ar întâmpla, să te protejez. Tu eşti 
stăpâna visurilor mele. Mi-aş da bucuros viaţa pentru fiinţa ta, deşi 
mult mai fericit aş fi să trăiesc alături de tine. 

— Nu înţeleg, îi replică ea scurt. Nu văd aici nici o chestiune de 
viaţă şi de moarte. N-am făcut nici o fărădelege; nici eu sau tatăl meu, 
nici Francis Morgan şi nici Henry Morgan. Prin urmare, sonor, 
problema nu este atât de gravă cum o înfăţişezi dumneata. 

Henry şi Francis, care fuseseră legaţi de jandarmi, reuşiră totuşi să 
se apropie de cei doi şi se aşezară într-o parte şi alta a Leonciei, 
căutând sa înţeleagă din vociferările generale, convorbirea dintre 
tânăra fată şi Alvarez Torres. 

— Ba este o chestiune de moarte, în orice caz, pentru că Henry 
Morgan va fi executat, stărui Torres. Există probe de netăgăduit că el 
este vinovat de asasinarea lui Alfaro Solano, propriul dumitale unchi şi 
nimic din lume nu-l poate scăpa de pedeapsa ce-l aşteaptă. Numai pe 
Francis Morgan l-aş putea salva, dacă... 

— Dacă?! îi sfida Leoncia, cu aerul ameninţător al unei negrese 
gata de atac. 

— Dacă., eşti înţelegătoare şi vrei să te căsătoreşti cu mine, spuse 
Torres cu o linişte surprinzătoare, deşi doi gringoşi primejdioşi având 
inimile legate la spate, îl priveau cu dorinţa comună el e a-l sfâşia pe 
loc. 

Torres, într-o izbucnire sinceră a patimii sale, după ce o privire iute 
se asigurase că cei doi Morgani erau în imposibilitate de a-i face vreun 


rău, luă mâinile Leonciei într-ale sale şi continuă cu înflăcărare: 

— Leoncia, scumpa mea, ascultă-mă! Ca soţ al tău, poate aş reuşi 
să fac ceva şi pentru Henry. Poate chiar să-l salvez de la 
spânzurătoare, dacă primeşte să părăsească îndată tara... 

— Câine afurisit! rânji Henry la el, forţându-se în zadar să-şi rupă 
legăturile. 

— Gringo mizerabil! îi replică Torres, acompaniindu-şi înjurătura cu 
o palmă pe obrazul lui Henry. 

În clipa următoare însă, piciorul lui Henry îl lovi fulgerător, făcându-l 
să-şi piardă echilibrul şi să se rostogolească în direcţia lui Francis, a 
cărui lovitură fu tot atât de iute şi neaşteptată. Jocul continuă în 
acelaşi ritm, când într-o parte, când într-alta, Torres fiind lovit şi trimis 
de la unul la altul, de cei doi tineri legaţi... Desigur că ei ar mai fi 
continuat, dacă nu interveneau jandarmii, care începură să-i bată cu 
sălbăticie. Torres, nu numai că îi îndemna să-i lovească mai tare pe 
cei doi oameni legaţi, care nu se puteau apăra, dar scoase el însuşi 
pumnalul... şi o tragedie sângeroasă ar fi avut loc, dacă nu apărea în 
aceeaşi clipă un grup de oameni înarmaţi, care înţeleseră îndată 
întreaga situaţie. Erau îmbrăcaţi în haine aspre de pânză, cu feţele 
arse de soare şi cu trăsături hotărâte. 

Jandarmii şi fermierii se retraseră cuprinşi de frică, făcându-şi cruce 
şi murmurând rugăciuni, în timp ce. Unii strigau înspăimântați: 
„Brigandul orb!”, „Judecătorul necruţător”, „Sunt oamenii lui!”, 
„Suntem pierduţi!” 

Singur peonul cel bătut de soartă şi de oameni, sări înaintea noilor 
veniţi şi îngenunchind în faţa unui brigand bărbos, care părea a fi 
conducătorul grupului, începu să reverse un torent de plângeri şi 
strigăte, cerând să i se facă dreptate. 

— Cunoşti tu judecata la care faci apel? îl întrebă şeful briganzilor 
cu o voce guturală. 

— Da, Justiţia neîndurătoare! răspunse peonul. Ştiu ce înseamnă să 
recurgi la ea - totuşi o cer, căci caut dreptatea pe care o merit. 

— Eu, de-asemenea, voiesc Justiţia neîndurătoare! strigă Leoncia cu 
ochii sclipitori; dar cu jumătate glas, adăugă către Henry şi Francis: 
Oare ce o fi însemnând această Justiţie neîndurătoare? 

— Cel puţin, sper că este mai dreaptă decât justiţia ce ne aşteaptă 
de la jefe şi Torres, îi răspunse Henry pe acelaşi ton, apoi făcu un pas 
înainte, plin de curaj şi îi spuse conducătorului cu voce tare: Şi eu cer 
sprijinul Justiţiei neîndurătoare! 

Omul cel bărbos aprobă tăcut cu capul. 

— Şi eu! exclamă Francis aproape fără voia sa. 

Jandarmii păreau a nu conta în această afacere, iar fermierii doreau 
din toată inima să rămână cât mai nebăgaţi în seamă singur jefe 
obiectă: 


— Poate că voi nu ştiţi cine sunt eu, se lăudă el. Sunt Mariano 
Vercara e Hijos, descendent al unei ilustre familii şi cu o lungă şi 
onorabilă carieră. Sunt jefe politico din San Antonio şi cel mai bun 
prieten al guvernatorului republicii Panama. Pot spune că eu reprezint 
legea. Nu există decât o singură lege şi o singură justiţie în această 
ţară, adică acelea ale statului Panama, nicidecum acestea din 
Cordilieri. Protestez împotriva acestei legi a munţilor, pe care o numiţi 
Justiţia  neîndurătoare. Voi trimite o armată întreagă împotriva 
Brigandului orb, pentru a-l prinde şi închide la San Juan, unde va 
putrezi în închisoare. 

— Aminteşte-ţi, îi spuse Torres cu sarcasm, mexicanului indignat, 
că aici nu suntem în San Antonio ci în jungla Juchitanului; apoi, uiţi că 
nu ai nici o armată la îndemână... 

— A făcut vreunul dintre aceşti doi o nedreptate faţă de cei care au 
cerut Justiţia neîndurătoare? întrebă, brusc, şeful briganzilor, arătând 
spre prefect şi Torres. 

— Da, confirmă peonul. Mie mi-au făcut. M-au bătut. Toţi m-au 
bătut. Aceşti doi, de asemenea, m-au lovit fără nici o vină. Priviţi! 
Mâinile îmi sângerează, iar corpul şi faţa îmi sunt pline de răni. Din 
nou cer dreptate de la Justiţia neîndurătoare şi acuz pe aceşti doi 
oameni de abuz şi cruzime. 

Conducătorul grupului îi aprobă iarăşi cu un semn tăcut din cap; 
apoi porunci oamenilor săi să dezarmeze prizonierii şi să pornească la 
drum. 

— Dreptate!... Şi eu cer să ni se facă dreptate! strigă Henry. Manile 
îmi şunt legate la spate. Cer să fie toţi legaţi aşa, sau liberaţi-ne şi pe 
noi. Afară de aceasta, este foarte greu de urcat panta munţilor astfel 
legaţi. 

Umbra unui surâs trecu pe chipul conducătorului, când dădu ordin 
să se taie legăturile celor doi tineri. 

— Uf: oftă Francis către Leoncia şi Henry. Îmi mai amintesc vag cu 
acum vreun milion de ani, obişnuiam să trăiesc într-un mic şi liniştit 
orăşel burghez, numit New York, unde ne socoteam drept cele mai 
sălbatice creaturi, fiindcă bătuserăm o dată un inspector de poliţie, la 
o întrunire studenţească!... 

— Ptii! exclamă Henry, o jumătate de oră mai târziu, când ajunseră 
pe o culme ridicată care oferea o privelişte mai deschisă. Pe clopotele 
infernului! Aceşti flăcăi îmbrăcaţi în pânză de sac nu sânt de loc nişte 
sălbatici  neştiutori, cum mi-am închipuit. Priveşte, Francis! 
Intrebuinţează semafoare pentru semnalizare. Observi copacul acela 
înalt de colo şi pe celălalt din partea opusă a defileului? Vezi cum se 
mişcă ramurile lor? 

Legaţi la ochi pentru ultimele mile de drum, prizonierii fură conduşi 
în peştera unde domnea Justiţia neîndurătoare. Când le desfăcu 


legăturile de la ochi, putură vedea că se aflau într-o cavernă mare şi 
înaltă, luminată de o mulţime de torţe. In faţa lor, într-un tron de 
piatră, era un om orb, cu părul alb, îmbrăcat într-un fel de rasă 
călugărească de pânză; la picioarele bătrânului, cu umerii sprijiniți de 
genunchii lui, şedea o tânără metisă. 

Moşneagul cel orb începu să vorbească şi din glasul său cu intonaţii 
adânci, ţâşnea înţelepciunea adevărată, pusă deseori la încercare. 

— Justiţia  neîndurătoare a fost invocată! Vorbiţi! Cine cere 
hotărârea dreptăţii? 

Cu toţii dădură înapoi şi nici jefe nu mai avu curajul să protesteze 
împotriva legii munţilor. 

— Este printre voi o femeie? continuă Brigandul orb. Dacă este, să 
vorbească ea mai întâi. Acei care cer dreptatea de la Justiţia 
neîndurătoare, ori sunt ei însăşi vinovaţi, ori sunt acuzaţi pe nedrept 
de către semenii lor. 

Henry şi Francis voiră s-o oprească pe Leoncia, dar cu un zâmbet 
curajos, tânăra îi linişti; apoi, se adresă cu voce ferma judecătorului 
orb: 

— Eu n-am făcut altceva decât să ajut logodnicul meu să scape de 
la moartea la care fusese osândit pentru o crimă ce nu a comis-o el. 

— Ai vorbit în deajuns, spuse înțeleptul. Acum vino la mine. 

Condusă de doi oameni, Leoncia fu forţată să îngenuncheze la 
picioarele bătrânului, în timp ce tinerii care o iubeau erau tulburaţi şi 
neliniştiţi. Frumoasa metisă luă mâna bătrânului şi o aşeză pe capul 
fetei. Urmă un minut de tăcere solemnă, în care timp degetele 
sensibile ale orbului ramaseră pe fruntea Leonciei, pipăindu-i pulsaţiile 
tâmplelor, apoi îşi retrase mâna şi se lăsă pe spate în jetul de piatră 
pregătindu-şi hotărârea. 

— Ridică-te, seniorita, spuse el în cele din urmă. Sufletul tău este 
curat. Eşti liberă să pleci unde doreşti... Cine mai voieşte judecata 
Justiţiei neîndurătoare? 

Francis păşi înainte. 

— Eu, de asemenea, l-am ajutat pe cel urmărit să scape de lao 
moarte nemeritată. Tânărul acesta şi cu mine purtăm acelaşi nume şi 
ne tragem amândoi din acelaşi străbun. 

Ingenunche la rându-i şi simţi şi el degetele sensibile pipăindu-i cu 
delicateţă fruntea şi tâmplele, iar în cele din urmă pulsul de la mână. 

— Nu mi se clarifică totul, zise judecătorul orb. Tinere, sufletul tău 
este neliniştit şi frământat. Este ceva în inima ta, care te face să fii 
aşa. 

Deodată, peonul fugar sări din locul unde stătea şi înaintând, vorbi 
cu glasul tremurând de emoție şi teamă, totuşi destul de hotărât şi 
tare pentru a întrece murmurele de protest ale briganzilor aflaţi în 
încăpere. 


— O, Prea Înţeleptule Judecător, lasă-l pe acest om să plece fără să 
i se facă nici un rău, spuse el cu patimă. De două ori am fost slab 
astăzi şi l-am trădat inamicilor săi - şi de două ori, în aceeaşi zi, el m-a 
apărat de duşmanul meu şi mi-a salvat viaţa! 

Peonul, încă o dată în genunchi dar de data aceasta în faţa justiţiei, 
începu să se vaiete; iar când simţi atingerea uşoară a celui mai ciudat 
judecător ce a existat vreodată, un val de superstiție puse stăpânire 
pe el şi fu cutremurat de un fior. Rănile sale proaspete şi vechile 
cicatrice fură repede pipăite de degetele care citeau adevărul. 
Bătrânul i le cercetă chiar şi pe acele de pe umeri şi spate. 

— Celălalt om poate pleca. Este liber, anunţă judecătorul. Totuşi, 
sufletul său este tulburat şi nu şi-a găsit încă liniştea. Este cineva aici 
care cunoaşte cauza şi vrea să o spună? 

Francis ştiu îndată care era tulburarea pe care bătrânul orb i-o 
citise în suflet - marea dragoste ce ardea în el pentru Leoncia şi care 
ameninţa să sfărâme loialitatea ce trebuia s-o aibă faţă de Henry. Tot 
aşa de repede ca şi el, înţelese şi Leoncia şi dacă ciudatul bătrân ar fi 
putut vedea atunci privirile involuntare ce îşi aruncară unul altuia şi 
încurcătura de care fură cuprinşi în aceeaşi clipă, ar fi putut numi fără 
greş „boala” lui Francis. Frumoasa metisă vedea însă şi, cu strângere 
de inimă, înţelese că era vorba de un caz de dragoste. Tot aşa şi 
Henry văzuse şi fără voie se încruntă. 

— Ceva care se leagă de inimă, fără îndoială, încheie bătrânul 
întreaga chestiune. Eterna tulburare stârnită de femeie în inima 
bărbatului. In orice caz, acest tânăr este liber. De două ori în aceeaşi 
zi, l-a salvat pe omul care l-a trădat în două rânduri... Rămâne acum 
judecarea acestei creaturi, a omului bătut şi chinuit, din faţa mea, 
care de două ori astăzi s-a dovedit a fi slab şi egoist şi care acum a 
dat dovadă de bravură şi altruism. 

Se aplecă şi îşi trecu degetele cercetătoare pe faţa şi fruntea 
peonului. 

— Ţi-e teamă să mori? îl întrebă el deodată. 

— O, Mare şi Sfânt Judecător, mi-e nespus de frică să mor! fu 
răspunsul sincer al peonului. 

— Atunci, mărturiseşte că ai minţit prin cele ce mi-ai spus despre 
acest tânăr; mărturiseşte că cele două fapte bune ale sale au fost 
născocite de tine - şi atunci, vei trăi... 

Sub atingerea plină de fluide misterioase a degetelor Brigandului 
orb, peonul se chirci şi mai mult şi începu să tremure mai tare. 

— Gândeşte-te bine, sună glasul bătrânului ca o solemnă prevenire, 
moartea nu este plăcută. Mărturiseşte că ai minţit şi viaţa este a ta. 
Haide, vorbeşte! 

Deşi vocea i se îneca de teamă, peonul îşi îndreptă bustul cu un aer 
de supremă victorie a spiritualităţii umane. 


— De două ori l-am trădat astăzi, o, Prea Sfinte. Dar numele meu 
este Petru. A treia oară nu-l mai trădez pentru nimic în lume. Mi-e tare 
frică de moarte, dar nu-l pot trăda de trei ori! 

Judecătorul cel orb se lăsă să alunece din nou pe rezemătoarea 
tronului său de piatră şi faţa îi radia părând transfigurată. 

— Bine ai vorbit, fiule, spuse el cu glasu-i îmbătrânit, ce amintea 
sunetele unor clopoței de argint. Faptele tale sunt acelea ale unui 
bărbat adevărat. lată acum sentinţa mea: De acum înainte, tot restul 
zilelor ce-ţi mai sunt hărăzite sub soare, vei cugeta totdeauna ca un 
om, vei făptui ca un om întreg, vei fi un om adevărat. Mai bine să mori 
oricând ca om, decât să trăieşti în veci ca un animal. Ecleziaştii n-au 
avut dreptate. Un leu mort valorează mai mult decât un câine viu. Eşti 
liber, fiule regenerat, eşti liber! 

La un semn al creolei, peonul voi să se ridice, dar judecătorul cel 
orb îl opri cu un gest poruncitor. 

— Spune, omule, care de abia astăzi te-ai născut om cu adevărat, 
care a fost la început cauza necazurilor tale? 

— Inima mea tânjea de dorul unei mulatre din tierra caliente, o, 
Prea Sfinte. Sunt născut în munţi. Pentru ea m-am vândut fermierului 
în schimbul sumei de două sule pesos. Ea a fugit însă cu altul, luând şi 
banii. Am rămas sclav la plantație şi stăpânul meu, deşi nu este un om 
rău, este şi va fi totdeauna un haciendado. Am muncii din greu, am 
fost bătut şi am suferit timp de cinci ani; astăzi, datoria mea a crescut 
la două sute cincizeci pesos şi cu toate acestea, nu am nimic altceva 
decât zdrenţele ce-mi acopăr corpul slăbit de hrana neîndestulătoare. 

— Era ea oare frumoasă, femeia din tierra caliente? îl întrebă cu 
voce înceată judecătorul orb. 

— Eram nebun după ea, Prea Sfinte! Acum când mă gândesc numi 
mai pare atât de frumoasă ca atunci; dar era fermecătoare. 
Frumuseţea ei îmi ardea inima şi creierii, făcând din mine un sclav, 
deşi a fugit noaptea şi n-am ştiut nimic despre ea, de-atunci... 

Peonul aşteptă, încă îngenunchiat, cu capul pe piept, în timp ce, 
spre surprinderea tuturor, Brigandul orb oftă adânc, părând că uitase 
de timp şi loc. Mâna sa rătăcea inconştient şi automat pe capul 
frumoasei creole, netezindu-i părul negru lucitor: 

— Femeia! spuse el cu o astfel de gingăşie încât glasul său curat şi 
melodios părea aproape un murmur. Eterna femeie frumoasă. Toate 
femeile sunt fermecătoare... pentru bărbaţii care iubesc. Ele au iubit 
pe părinţii noştri, pentru ca aceştia, la rândul lor, să-şi iubească 
semenele şi să le numească divine. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi 
de-a pururi, până la sfârşitul rasei umane şi-a iubirii sale pământeşti. 

O tăcere profundă domni în peşteră, în timp ce judecătorul orb 
medită câtva timp. În cele din urmă, tânăra metisă îndrăzni să-l atingă 
cu mâna, trezindu-l la realitate şi amintindu-i de peonul încă 


îngenunchiat la picioarele sale. 

— lată ce hotărăşte judecata mea, spuse el. Ai primit multe lovituri. 
Fiecare lovitură de pe corpul tău este o chitanţă valabilă pentru 
întreaga datorie ce o ai la fermier. Acum eşti lieber; dar te sfătuiesc să 
rămâi în munţi şi data viitoare să te îndrăgosteşti de o munteancă, de 
vreme ce odată tot va trebui să iubeşti, căci dragostea şi femeia sunt 
eterne şi de neînlăturat. Pleacă, eşti liber... Eşti un Maya, nu? 

— Numai pe jumătate, murmură peonul. Tatăl meu este un Maya 
adevărat. 

— Ridică-te şi mergi în pace, însă rămâi în munţi cu tatăl tău. Tierra 
caliente nu este prielnică pentru cineva care a fost născut în munţi. 
Fermierul nu este de faţă şi prin urmare nu poate fi judecat, afara de 
aceasta, el nu este decât un haciendado... Ceilalţi fermieri, care le-au 
urmărit, pot pleca şi ei; sunt liberi. 

Judecătorul orb rămase în aşteptare şi atunci Henry, fără să şovăie, 
păşi înainte. 

— Eu sunt, zise el cu voce fermă, acela care a fost condamnat la 
moarte pentru o crimă comisă de altcineva. Victima a fost unchiul 
fetei pe care o iubesc şi cu care mă voi căsători, dacă există cu 
adevărat judecată dreaptă aci, în această peşteră din creierul 
munţilor... 

Jefe însă îl întrerupse. 

— Înainte a mai mulţi martori a ameninţat victima că o va ucide. 
După o oră l-am găsit aplecat asupra trupului neînsufleţit al omului, ce 
mai era încă moale şi cald, dovedind că viaţa abia îl părăsise. 

— Într-o măsură, acest om vorbeşte adevărul, confirmă Henry. L- 
am ameninţat, este drept, dar eram amândoi ameţiţi de băuturile tari 
pe care le consumaserăm, este întocmai, de asemenea, că m-au găsit 
aplecat peste cadavrul victimei; cu toate acestea, nu eu l-am ucis; nu 
ştiu şi nici nu pot presupune cine este laşul care l-a înjunghiat pe la 
spate, pe întuneric... 

— Ingenunchiaţi amândoi spre a vă putea cerceta, ordonă 
Brigandul orb. 

Mult timp, degetele lui sensibile le cercetă feţele celor doi, oprindu- 
se îndelung pe zvâcnetul tâmplelor. 

— Există o femeie în viaţa ta? îl întrebă el, brusc, pe Henry Morgan. 

— Da, o femeie încântătoare o iubesc! 

— Este bine să fii cuprins de dragoste, căci omul care nu iubeşte o 
femeie este numai pe jumătate om, proclamă judecătorul orb apoi 
adresându-se lui jefe: Tu nu eşti tulburat de flacăra iubirii - totuşi eşti 
neliniştit. Despre acest tânăr - îl indică pe Henry - nu aş putea spune 
cu siguranţă dacă tulburarea lui se datorează în întregime femeii. 
Poate, în parte, este cauzată de acea parte din el care gândeşte şi 
nutreşte rău pentru tine. Ridicaţi-vă amândoi. Nu pot pronunţa 


judecată între voi. Totuşi, există o judecată ce nu dă greş niciodată şi 
aceasta este proba Şarpelui şi a Păsării. Este perfectă, căci şi 
Dumnezeu este perfect şi prin asemenea mijloace menţine El 
adevărul şi dreptatea între, oameni. Tot aşa şi Blackstone susţine, că 
prin aceste metode se determină adevărul într-o judecată ce nu dă 
nici un rezultat pe căile obişnuite. 


CAPITOLUL XI 


Locul unde merseră părea un fel de amfiteatru creat de natură şi 
probabil completat pe ici şi colo de mâna omului. Din cele ce se 
vedeau, se putea presupune că acest spaţiu se găsea în inima 
domeniului stăpânit de Brigandul orb. Era adânc de aproape cinci 
metri, avea un diametru de douăzeci de metri şi pereţii drepţi ca ai 
unui puț. De jur împrejur, se strânseseră bandiții Brigandului orb, 
fermierii şi jandarmii. Toţi erau de faţă, afară de judecătorul orb şi 
metisă. Se găseau cu toţii aşezaţi în formă de cerc, în jurul 
amfiteatrului, ca un public care aşteaptă desfăşurarea unei lupte de 
tauri sau de gladiatori, ce ar fi urmat să aibă loc în interiorul arenei. 

La o comandă a brigandului bărbos care îi capturase, Henry şi jefe 
coborâră în arenă cu ajutorul unei scări, urmaţi de câţiva briganzi. 

— Singur Cerul poate şti ce se va mai întâmpla, se adresă Henry în 
sus către Leoncia şi Francis, când ajunse pe nisipul din fundul arenei. 
Dacă va fi vorba de luptă, de box sau de un duel, atunci lăsaţi-l pe jefe 
pe mâna mea - nici tartorul nu-l mai poate salva; dar orbul acela este 
deştept şi cred că se va gândi să ne dea şanse egale de izbândă 
fiecăruia dintre noi. In cazul că sunt învins şi mă va răpune, atunci voi, 
scumpii mei spectatori, faceţi semnul fatal de îndeplinirea gestului 
final de către adversarul meu victorios. Lăsaţi degetul cel mare în jos, 
aşa cum făcea plebea şi nobilii romani la spectacolele de circ cu 
gladiatori şi fiarele sălbatice. De aceasta va depinde salvarea mea, 
continuă Henry râzând, căci ceilalţi, văzându-vă că cereţi moartea 
mea, se vor grăbi să ridice degetul în sus, cerând graţierea mea. 

Jefe, stingherit de atmosfera aceea de luptă, în care fusese împins 
fără voia lui, se adresă conducătorului în spaniolă: 

— Nu vreau să mă lupt cu acest om. Este mai tânăr ca mine şi mai 
puternic. De asemenea, această lupta este inegală şi nu se potriveşte 
de loc cu legile din Panama. Este extrateritoriala şi în întregime 
nedreapta. 

— Este proba Şarpelui şi a Pasării, îi ripostă cu asprime briganaul 
bărbos. Tu vei fi Şarpele. Carabina aceasta va fi în mâinile tale. 
Adversarul tău va fi Pasarea. In mâinile sale va fi clopoţelul. Şi acum, 
fiţi atenţi! Priviţi cu băgare de seamă şi veţi înţelege cum trebuie să 
vă dovediţi nevinovăția. 

La ordinul, sau, se dădu unui brigand carabina şi îl legară la ochi; 
altuia, nelegat, i se dădu clopoţelul de argint. 

— Acela care ţine puşca este Şarpele, le explică şeful briganzilor. 
Nu poate trage decât un singur glonte în Pasărea care poartă 
clopoţelul. Priviţi! 


La semnalul de începere, brigandul cu clopoţelul începu să-l 
scuture, întinzând mâna şi sărind repede într-o parte; în felul acesta, 
încerca să-şi înşele adversarul asupra adevăratei poziţii a corpului 
său. Omul cu puşca îndreptă arma spre locul unde presupunea că se 
află Pasărea şi făcu un gest ca şi când ar fi tras. 

— Inţelegeţi acum? îi întrebă şeful briganzilor pe Henry şi jefe. 

Primul făcu un semn afirmativ din cap: dur jefe strigă exaltat: 

— Şi eu sunt Şarpele? 

— Da. Tu eşti Şarpele, afirmă brigandul. 

Jefe se grăbi să ia carabina cu o bucurie ascunsă, fără a se mai 
gândi să protesteze. 

— Intenţionezi să faci tot posibilul spre a mă răpune? îl întrebă 
Henry pe jefe cu un aer prevenitor. 

— Nu, senor Morgan, îi răspunse jefe cu o dulceaţă în glas ce 
ascundea un gând diabolic. Nu am de gând să încerc a te răpune... le 
voi dobori cu siguranţă. Sunt unul dintre cei mai buni trăgători din 
Panama. Am câştigat la două concursuri şi am obţinut o mulţime de 
medalii. Pot trage cu uşurinţă legat la ochi, după cum pot trage lot aşa 
de bine şi în întuneric: ; de nenumărate ori am împuşcat în bezna 
adâncă a nopţii fără stele, nimerindu-mi totdeauna ţinta. Poţi să te 
socoteşti prin urmare de pe acum un om mort. 

Carabina fu încărcată cu un singur glonţ şi încredinţată lui jefe, 
după ce mai întâi fusese legat la ochi. li indicară apoi lui Henry, care 
luă clopoţelul de argint, să meargă într-o parte a arenei, iar pe jefe îl 
conduseră în partea opusă, cu recomandaţia de a rămâne acolo până 
când briganzii vor părăsi arena şi vor trage după ei scara. După ce 
totul se pregăti pentru începerea luptei, conducătorul vorbi: 

— Ascultă cu atenţie, senor Şarpe şi mai ales nu face nici o mişcare 
până când n-ai înţeles perfect. Şarpele are dreptul la o singură 
împuşcătură şi nu are voie sub nici un motiv să se dezlege la ochi. În 
cazul când, totuşi, se desface, este datoria noastră să-l împuşcăm 
imediat. Jocul nu este limitat de timp, Şarpele poate lăsa să treacă 
restul zilei şi noaptea, sau oricât de multă vreme îi convine, înainte 
de-a trage unicul său cartuş. Cât despre Pasăre, singura condiţie de 
care trebuie să ţină seamă este ca nici o clipă să nu lase clopoţelul din 
mâna sa şi să nu-i oprească limba de a suna. In cazul când un 
respectă această regulă, va muri imediat. Vom sta aici tot timpul 
deasupra voastră, senores, cu armele în mâini, pentru a trage imediat 
în primul care nu respectă legile duelului. Şi acum, dreptatea cerească 
să fie cu cel nevinovat. Puteţi începe! 

Jefe se întoarse încet şi ascultă cu atenţie, în timp ce Henry începu 
să se mişte pe nesimţite, sunând din când în când clopoţelul pentru a- 
| înşela pe Şarpe. Ţeava carabinei se îndreptă imediat în direcţia 
sunetului, urmărindu-l pe Henry când alerga. Cu o mişcare 


fulgerătoare, tânărul schimbă clopoţelul în mâna cealaltă şi fugi în 
sens invers unde carabina îl urmări cu neînduplecare. Jefe era însă 
prea viclean pentru a risca o împuşcătură pripită; de aceea, începu să 
avanseze încet, traversând arena. Henry rămase atunci pe loc, fără 
cea mai mică mişcare, cu clopoţelul amuţit în mâna-i sigură. 

Atât de precis localizase urechea lui jefe ultimul sunet argintiu şi 
atât de drept mergea, deşi legal la ochi, încât înainta spre dreapta lui 
Henry şi exact în direcţia clopoţelului. Cu precauţii infinite, silindu-se 
să nu mişte de loc instrumentul trădător, Henry ridică uşor mâna şi-l 
lăsă pe jefe să treacă pe sub clopoțel. Acesta trecu aproape atingând 
cu capul limba nemişcată a micului obiect sunător. 

Cu puşca întinsă, la un metru de peretele arenei, jefe se opri 
dezorientat şi nehotărât, ascultând în zadar vreun nou sunet care să-i 
indice locul unde se afla adversarul său. Mai făcu un pas şi se ciocni 
de perete; apoi se întoarse repede cu carabina întinsă şi începu să 
pipăie împrejur după inamicul său, cu aceleaşi gesturi ce le-ar face un 
orb care a pierdut drumul. In mersul său, l-ar fi atins pe Henry cu 
vârful carabinei, dacă acesta nu sărea cu o clipă mai înainte, alergând 
apoi în zig-zag şi scoțând sunete asurzitoare din clopoţelul de argint. 

Ajuns în centrul arenei, tânărul se opri brusc, rămânând ca o stană 
de piatră. In bâjbâiala lui, jefe trecu iarăşi pe lângă el, fără să 
bănuiască şi se ciocni de peretele opus. Işi schimbă atunci tactica şi 
începu să facă înconjurul arenei, mergând de-a lungul pereţilor, cu 
paşi de fiară la pândă şi cu carabina pipăind neîntrerupt spaţiul 
dinaintea sa. Se aventură apoi din nou sa treacă arena, dar nici 
această manevră nu-i aduse vreun rezultat favorabil. După alte câteva 
încercări asemănătoare, cum sunetul trădător al clopoţelului de argint 
nu-i mai dădea nici un semn, adoptă o tactică mai inteligentă. 
Aruncându-şi pălăria la pământ, spre a însemna locul de pornire, 
începu să-şi împartă spaţiul de căutarea adversarului în porţiuni pe 
care le marca prin diverse obiecte. 

Henry înţelese îndată că în acest fel putea fi descoperit, în cazul 
când ar fi stat pe loc şi se hotărî să grăbească sfârşitul. Sună 
clopoţelul fugind în zig-zag şi îl schimbă când într-o mână când în alta; 
apoi, brusc, se imobiliză iarăşi. 

Jefe îşi repetă tactica, dar Henry avea planul său. Rămase nemişcat 
până când mexicanul, prin cercetări sistematice, ajunse aproape de el 
şi aşteptă până când ţeava carabinei îndreptată spre pieptul său fu la 
o depărtare de numai douăzeci de centimetri. Atunci, dezlănţui 
fulgerător două acţiuni. Mai întâi se lăsa încet în jos, sub nivelul 
carabinei şi apoi comandă „foc!” cu un glas puternic, irezistibil. 

Atât de surprins fu jefe, încât apăsă fără voie pe trăgaci şi glonţul 
şuieră peste capul lui Henry, izbindu-se de peretele din spatele său. 
De sus, briganzii şi restul „spectatorilor” izbucniră în urale, aplaudând 


frenetic. Jefe se dezlegă la ochi şi nu-şi putu reţine o înjurătură, 
văzând faţa zâmbitoare a inamicului său. 

— Ei bine, Dreptatea Divină a hotărât, spuse şeful briganzilor, după 
ce coborâse în arenă. Omul cel nevătămat - Pasărea - este nevinovat. 
Rămâne acum să fie încercat şi celălalt... 

— Eu? strigă jefe cu surprindere şi dezamăgire. 

— Ha, ha! Salutare jefe! îi rânji Henry în nas. Cum am presupus, ai 
încercat numai să mă răpui. Acum este rândul meu să merg la sigur. 
Haide, adă-n-coace carabina! 

Jefe, însă, în furia şi consternarea sa, uită că puşca nu conţinuse 
decât un singur cartuş şi cu o înjurătură, îndreptă ţeava spre pieptul 
lui Henry, apăsând pe trăgaci. Cocoşul armei căzu cu un sunet sec. 

— Cum, aşa te porţi? exclamă şeful briganzilor mustrător, luându-i 
carabina şi încărcând-o. Purtarea dumitale va fi raportată. Deşi mai ai 
dreptul să fii pus la încercare, totuşi se pare că nu te manifeşti de loc 
ca alesul dreptăţii. 

Intocmai ca o fiară încolţită de vânători, ce caută cu disperare cea 
mai mică posibilitate de scăpare, jefe privi în toate părţile după ajutor; 
dar nu văzu altceva decât pereţii drepţi ai arenei, iar sus, faţa 
triumfătoare a Leonciei şi aceea a lui Francis. Vedea carabinele 
briganzilor îndreptate ameninţător spre el, privirile curioase ale 
propriilor săi jandarmi şi figurile aprinse de aţâţare ale fermierilor, 
care considerau întreaga chestiune drept un spectacol ce merită să fie 
urmărit. 

O umbră de surâs apăru pe buzele aspre ale brigandului, când îi 
întinse carabina încărcată lui Henry şi-l legă la ochi. 

— De ce nu-l întorci cu faţa la perete până sunt gata? întrebă jefe, 
în timp ce clopoţelul de argint clincăia în mâna sa tremurătoare. 

— Pentru că a dovedit că este omul dreptăţii, fu răspunsul net. A 
făcut faţă probei cu deosebită bravură; prin urmare, nu este în stare 
de nici o trădare. Acum este rândul dumitale să fii pus la încercare. 
Dacă eşti cinstit şi sincer, Şarpele nu-ţi va putea face nici un rău, căci 
aşa este voia Domnului. 

Cu mai mult succes se manifestase jefe în rolul de vânător. De 
partea cealaltă a arenei, în fata lui Henry, se sforţa să-şi recapete 
calmul; dar la primul gest ameninţător al carabinei, nervii îl trădară şi 
mâna începu să-i tremure, provocând sunetul revelator al clopoţelului 
de argint. Cu o precizie ce-i vâra un fior de gheaţă în inimă, ţeava 
carabinei era totdeauna acolo unde indica sunetul. În zadar încercă 
jefe să-şi stăpânească nervii şi să ţină clopoţelul nemişcat. Micul 
instrument părea vrăjit şi continuă să sune la fiecare nouă mişcare, 
trădându-i locul; atunci jefe, în culmea disperării, îl azvârli ca pe un 
lucru blestemat şi se trânti pe nisipul arenei, încercând astfel să 
scape. Henry, auzind însă zgomotul provocat de corpul inamicului său 


când lovi pământul, plecă ţeava carabinei în direcţia lui şi apăsă pe 
trăgaci. Jefe scoase un răcnet de durere când glontele îi perfora 
umărul şi sări în picioare înjurând îngrozitor; apoi se aruncă din nou la 
pământ şi rămase acolo, blestemând şi văitându-se. 

Reveniţi la peşteră, în faţa Brigandului orb, care aşteptase cu 
metisa lângă el, ascultară sentinţa Justiţiei neîndurătoare. 

— Acest om care este rănit şi care vorbeşte atât de mult de legea 
din tierra caliente, va cunoaşte acum legile munţilor. Prin încercarea 
cu Şarpele şi Pasărea s-a dovedit a fi vinovat. Va trebui să plătească 
pentru a-şi răscumpăra viaţa, o sumă de zece mii de dolari în aur; 
altfel, va trebui să rămână aici ca tăietor de lemne şi sacagiu, pentru 
restul zilelor care i le va mai dărui Dumnezeu, pe acest pământ. Am 
vorbit - şi ştiu că glasul meu este glasul Domnului - după cum ştiu că 
Dumnezeu nu-i vai mai dărui mult timp să respire pe pământ, dacă nu 
primim preţul răscumpărării... 

Un timp, domni o tăcere adâncă, în intervalul căreia însuşi Henry, 
care şi-ar fi putut ucide adversarul în toiul luptei, se gândea că o astfel 
de promisiune de ucidere lentă, îi repugna cu putere, chiar dacă jefe 
îşi merita soarta. 

— Legea este necruțătoare, mai spuse Brigandul orb, apoi din nou 
se lăsă tăcerea grea. 

— A fost condamnat pe drept, vorbi unul dintre fermieri. S-a dovedii 
laş şi trădător. Merită sa moară ca un câine. 

— Ce părere ai tu? întrebă cu glas solemn Brigandul orb. Ce spui tu, 
peon bătut de toţi şi sclav din propria-ţi voinţa... tu care te-ai renăscut 
astăzi om, jumătate Mayas şi iubitul unei femei minunate, ce spui tu? 
Merită omul acesta moartea unui câine, dacă nu plăteşte 
răscumpărarea? 

— Omul acesta este rău, vorbi atunci peonul, păşind înainte, totuşi, 
inima mea este ciudat de caldă astăzi. Dacă aş avea zece mii de 
galbeni, aş plăti îndată preţul răscumpărării sale. Da, om Sfânt şi 
Drept!... Şi de-aş avea două sute cincizeci de pesos, mi-aş plăti şi 
datoria către fostul meu stăpân, deşi am fost iertat de ea. 

Fata bătrânului orb se ilumină ciudat, părând transfigurată. 

— Şi tu vorbeşti cu glasul Domnului, astăzi, o regeneratule, 
aprobă el. 

Intre timp, Francis, care scrisese grăbit în carnetul său de cecuri, îi 
întinse metisei unul complet, pe care cerneala nu se uscase încă. 

— Eu de asemenea vorbesc, spuse el. Nu trebuie să-l lăsaţi pe 
acest om să moară ca un câine, oricât de trădător şi laş ar fi el! 

Metisa citi cecul cu voce tare. 

— Nu este necesar să-mi explici, îl opri Brigandul orb pe Francis. 
Sunt o fiinţă cu oarecare cultură şi nu am trăit totdeauna în Cordilieri. 
Am fost educat la Barcelona şi tot acolo m-am experimentat pe 


pal 


domeniul financiar. Cunosc Chemical National Bank din New York şi pe 
vremuri aveam legături cu ea prin intermediul agenţilor mei. Suma 
este de zece mii de dolari în aur. Omul acesta care a scris-o a spus 
adevărul când a fost cercetat astăzi. Cecul este bun. Ştiu, de 
asemenea, că nu va da un contra-ordin pentru a fi achitat. Cineva 
care plăteşte astfel răscumpărarea unui duşman al său, nu poate fi 
caracterizat decât în trei feluri: este un om foarte bun, un prost, sau 
un om extrem de bogat. Spune-mi, o, omule, există şi în viaţa ta o 
femeie minunată? 

Francis, neîndrăznind să privească la Henry sau Leoncia, se uită 
drept înainte, la faţa Brigandului orb şi răspunse pentru că simţea că 
trebuie să răspundă aşa. 

— Da, judecătorule necruţător, există o femeie minunată care mi-a 
robit şi mie inima. 


CAPITOLUL XII 


Exact în locul unde, prima dată, fuseseră legaţi la ochi prizonierii, 
de către supuşii Brigandului orb, cavalcada se opri. Se compunea din 
mai mulţi oameni ai munţilor, care îi însoțeau pe Leoncia, Henry şi 
Francis. Aceştia din urmă erau călări pe cai şi legaţi la ochi. Peonul 
mergea pe jos, fiind de asemenea legat la ochi. Cu jumătate de oră 
mai înainte, fuseseră escortaţi la fel, fermierii, jefe şi Torres, cu 
jandarmii lor. 

La un semn al conducătorului briganzilor, captivii fură dezlegaţi la 
ochi, fără a fi însă eliberaţi. 

— Imi pare că am mai fost pe aici, remarcă Henry râzând, după ce 
privise în jur şi identificase locul. 

— Se pare că puţurile de petrol mai ard încă, spuse şi Francis, 
arătând cu mâna spre câmpul petrolifer ce fusese pârjolit de focul din 
ziua trecută. Peon, priveşte-ţi opera. Pentru un tip ca tine, care nu 
posedă nimic, cred că eşti cel mai mare cheltuitor pe care l-am întâlnit 
vreodată. Am auzit adesea despre magnați ai banului, care obişnuiau 
să-şi aprindă ţigările cu bacnote de o mie de dolari, atunci când se 
îmbătau; aceasta însă nu este nimic, fiindcă mi-a fost dat să te 
întâlnesc pe tine... Deşi nu eşti om bogat, totuşi arzi un milion de 
dolari pe minut... 

— Dar eu nu sunt sărac! se lăudă peonul cu un aer misterios. 

— Un milionar care călătoreşte incognito! îl ironiză Henry. 

— Unde ţi-ai depus banii? contribui şi Leoncia la gluma celuilalt. La 
Chemical Naţional Bank? 

Peonul nu înţelegea aluziile, dar ştiind că râdeau de el, se retrase 
tăcut la o parte, luând o atitudine mândră. 

Văzând că au terminat vorba, conducătorul briganzilor interveni: 

— De aici puteţi pleca fiecare încotro voiţi; aşa a dat ordin 
înțeleptul judecător. Dumneavoastră, senores, veţi descăleca şi-mi 
veţi înapoia catării. Cât despre senorita, poate păstra animalul pe care 
călăreşte, el fiind un dar din partea înţeleptului judecător; acesta nu 
poate admite ca o senorita să meargă pe jos. Cei doi senores, fără nici 
o supărare, pot renunţa la animalele lor. Inţeleptul judecător a 
recomandat mai ales mersul pe jos senorului cel bogat. Bogăția - 
spunea el să-i transmitem - duce la prea puţin mers pe jos. Prea puţin 
mers pe jos, duce la îngrăşare... şi corpolenţa nu duce la „femeia 
minunată”. Aceasta este părerea Prea înţeleptului... Mai departe, 
continuă brigandul, înțeleptul judecător a repetat sfatul său ca peonul 
să rămână în munţi. In munţi, el va găsi pe femeia visurilor sale, de 
vreme ce va trebui să aibă femeie; şi ar fi de dorit ca această femeie 


să fie de aceeaşi obârşie cu el. Femeile din tierra caliente sunt pentru 
bărbaţii din tierra caliente. Femeile din Cordilieri sunt pentru bărbaţii 
din munţi. Lui Dumnezeu nu-i plac încrucişările de rase. Un catâr este 
dezgustător printre caii de rasă pură. Lumea n-a fost creată pentru 
corcituri, dar omul şi-a făcut lui însuşi o mulţime de modificări. 
Incrucişările de rase duc la degenerare. Niciodată nu se va putea 
amesteca perfect apa cu petrolul... Acestea au fost cuvintele 
înţeleptului, pe care le-am repetat aşa cum mi-a dat ordin. Şi mi-a mai 
comandat să vă spun că el ştie ce spune, căci şi el a greşit pe aceste 
căi... 

Cuvintele transmise de Brigandul orb mai răsunau încă în urechile 
celor trei; deşi heraldul bătrânului plecase demult şi ei coborau acum 
panta spre jungla Cordilierilor. După câtva timp, erau smulşi din 
gândurile lor de zgomotele unor crengi rupte în desişurile din 
marginea defileului în pantă şi în curând apăru în faţa lor bătrânul 
haciendado cu câţiva însoțitori. Salutul său pentru fiica lui Solano 
manifesta felul politicos al unui hidalgo, fiind călduros şi profund - în 
schimb, fu mai rece şi distant către cei doi gringos de care garantase 
Enrico Solano. 

— Unde este nobilul dumitale tată? o întrebă el pe Leoncia. Am 
câteva noutăţi îmbucurătoare pentru el. În săptămâna ce a urmat 
după, plecarea voastră, am căzut pradă unui atac violent de friguri. 
Dar iată ce s-a întâmplat în acest timp: Am trimis câteva mesaje 
telegrafice din Bocas del Toro preşedintelui republicii Panama, cu care 
am copilărit împreună. Pentru aceasta, m-am servit de postul 
telegrafic al guvernământului, căci jefe politico din Bocas del Toro 
este prieten cu mine. Răspunsul a fost că toate sunt bune; că judecata 
ce a avut loc în tribunalul din San Antonio nu a fost decât o mistificare 
nedemnă, pusă la cale de jefe politico; şi în fine, că totul a fost 
reparat, pentru totdeauna - din punct de vedere legal şi politic - astfel 
că nimic nu mai există acum împotriva familiei Solano şi a celor doi 
nobili gringos, care sunt prietenii ei. 

Aici, fermierul făcu o plecăciune adâncă spre Henry şi Francis. Cu 
această ocazie, privirile sale alunecară fără voie, dincolo de ei, spre 
peonul fugit; fata i se lumină şi ochii îi sclipiră de triumf când îl văzu. 

— Sfinţi din Cer! Aşa dar nu m-aţi uitat! exclamă el; apoi 
întorcându-se către însoțitorii săi: lată-l! Priviţi această creatură lipsită 
de judecată, această datorie umblătoare ce mi-a fugit. Prindeţi-l! Va 
zăcea o lună de zile după bătaia ce-i voi trage la sosirea acasă. 

Astfel vorbind, fermierul sări să pună mâna el însuşi pe regeneratul- 
| peon care, după o clipă de uimire, încercă să fugă în junglă; dar 
însoțitorii stăpânului său, ghicindu-i intenţia, îi tăiară drumul, îl 
prinseră şi într-o clipă era legat cu mâinile la spate şi o sfoară ca un 
lat prinsă de gât. 


Într-un singur glas, Francis şi Henry protestară. 

— Senores, le răspunse fermierul, respectul şi dorinţa mea de a vă 
servi sunt tot atât de profunde ca şi cele nutrite faţă de familia 
Solano, sub protecţia căreia sunteţi. Siguranţa şi bunăstarea 
dumneavoastră sunt sacre pentru mine. Vă voi apăra de primejdii cu 
viaţa mea. Sunt la ordinele dumneavoastră. Haciendado mea vă stă 
de asemenea la dispoziţie, ca şi tot ceea ce posed; dar chestiunea cu 
acest peon este cu totul diferită. El nu mai este la dispoziţia 
dumneavoastră. El este peonul meu, proprietatea mea, care a fugit de 
la hacienda mea. Sper că mă veţi - înţelege şi scuza... 

Henry şi Francis priviră unul la altul încurcaţi, fără a putea lua o 
hotărâre. Era legea ţării, după cum prea bine ştiau. 

— Judecătorul neîndurător m-a absolvit de datoria după cum pot 
mărturisi toţi cei de faţă, mormăi descurajat peonul. 

— Da, confirmă Leoncia, Judecătorul orb i-a iertat datoria ce o are. 

Fermierul zâmbi, făcând o plecăciune adâncă. 

— Bine, spuse el ironic, dar peonul a contractat cu mine şi nu cu 
acest Judecător orb... Şi în definitiv, cine este acest brigand care 
pretinde ca legea sa să aibă putere asupra plantaţiei mele, furându- 
mă astfel de cei două sute cincizeci de pesos ai mei? 

— Are dreptate, Leoncia, îl aprobă Henry. 

— Atunci îmi veţi da voie să mă reîntorc în culmile munţilor, sugeră 
peonul plin de speranţă. 

— Te vom duce înapoi la plantație şi-ţi vom arăta noi ce meriţi, fu 
răspunsul fermierului, care, luând în mână capătul frânghiei legată de 
gâtul peonului, încercă să-l tragă după el. 

— Opreşte! strigă Francis, scoţându-şi carnetul de cecuri şi 
începând să scrie. Aşteaptă o clipă. Mai întâi să lichidez datoria 
acestui peon, apoi aş dori să vă rog ceva înainte de plecare. 

Şi întinse cecul fermierului, adăugind: 

— Am trecut zece pesos în plus pentru eventuale speze. 

Fermierul privi cecul, îl băgă în buzunar şi puse apoi în mâna lui 
Francis capătul sforii ce atârna de grumazul peonului. 

— Acum este al dumneavoastră, senor, spuse el cu gravitate. 

Francis privi la frânghia ce-l ţinea legat pe nefericitul peon şi începu 
să ridă, 

— lată, iată! spuse el printre hohote, acum posed şi eu o 
proprietate umană. Sclavule, în prezent eşti al meu, proprietatea mea, 
înţelegi tu? 

— Da, senor, murmură umil peonul. Se pare ca atunci când mi-am 
pierdut capul după femeia pentru care m-am închiriat, vânzându-mi 
libertatea, Dumnezeu m-a pedepsit ca tot restul vieţii mele să fiu 
proprietatea unuia sau altuia. Judecătorul neîndurător are dreptate: 
Este pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că am voit să-mi încrucişez 


rasa... 

— Ai făcut din tine un sclav pentru un motiv pe care omenirea l-a 
considerat totdeauna drept cea mai frumoasă cauză: o femeie! 
filosofă Francis în timp ce tăia legăturile de la mâinile peonului. lată, 
acum îţi voi face un cadou: Te dăruiesc ţie însuţi!... 

Spunând acestea, Francis puse capătul frânghiei ce atârna de gâtul 
peonului, în mâinile acestuia, adăugând: 

— De azi înainte, tu să fii propriul tău stăpân şi conducător... şi să 
nu mai pui vreodată frânghia aceasta în mâinile altui om! 

In acest timp, un bătrân uscat se alipise pe nesimţite grupului. Era 
un indian de sânge pur mayas, cu vine ce se reliefau ciudat sub pielea 
lui ca de pergament. Era îmbrăcat numai cu nişte pantaloni vechi de 
piele. Părul său neîngrijit atârna într-o parte şi alta a feţei, în plete 
cărunte şi soioase, iar obrajii supţi aveau un aspect cadaveric. In locul 
muşchilor de la braţe şi picioare, mai rămăseseră nişte tendoane 
uscate şi chircite, iar de sub buzele-i veştejite se zăreau câţiva colţi 
galbeni, roşi de vreme. Singuri ochi-i negri ce păreau că ard ca în 
friguri, în orbite, mai arătau că există viaţă în acea epavă umana. 

Pătrunse ca un ţipar în mijlocul grupului şi-l cuprinse în braţele sale 
subţiri pe peonul eliberat din sclavie. 

— E tatăl meu, le explică peonul cu mândrie. Priviţi la dânsul. Este 
un Mayas curat şi cunoaşte secretele sacre ale Mayaşilor. 

Pe când tatăl şi fiul, regăsiţi, îşi povesteau întâmplările lor la 
nesfârşit, Francis se întoarse spre fermieri şi intră în vorbă cu ei. La 
întrebarea acestora dacă ştie unde se aftă Enrico Solano Şi fiii săi, 
Francis le spuse că probabil a continuat să urce şi trebuie să fie 
undeva printre culmile Cordilierilor; le mai spuse că îl rugase pe 
conducătorul briganzilor să-i caute şi să-i anunţe că sunt bine cu toţii 
şi-i aşteaptă la coastă. 

— În acest timp, veţi fi cu toţii oaspeţii mei, îi invită fermierul cu 
entuziasm. Este un schooner splendid ancorat în strâmtoarea Juchitan, 
în apropierea plantaţiei mele, care se înapoiază la San Antonio, în 
curând. Aş putea să-l conving pe căpitan să rămână până când nobilul 
Enrico şi fiii săi coboară din munţi. 

— Şi desigur, Francis va plăti despăgubirea pentru reținerea 
corăbiei, remarcă Henry clipind şiret din ochi spre Leoncia; tânăra 
înţelese ironia, dar Francis, care nu-i observase semnul, strigă plin de 
veselie: 

— Natural că voi plăti... Şi acest fapt dovedeşte odată mai mult 
afirmaţia mea că un carnet de cecuri este util oriunde te-ai afla! 

Spre mirarea lor, peonul şi tatăl său, indianul cel bătrân, rămaseră 
cu ei când porniră la drum. Incepură să coboare spre coastă, trecând 
la înapoiere peste câmpul petrolifer carbonizat şi ajunseră destul de 
repede la plantaţia ce fusese altădată scena sclavajului şi bătăilor 


suferite de peonul regenerat. Atât tatăl cât şi fiul căutau să-şi 
manifeste devotamentul lor nemărginit, mai întâi către Francis şi apoi 
către Leoncia şi Henry. În mai multe rânduri, aceştia îi văzuseră pe 
tată şi fiu, în lungi şi sincere convorbiri, şi după ce Enrico şi fiii săi 
sosiră la plantație, când grupul cobori spre plajă pentru a se îmbarca 
pe schoonerul ce-i aştepta, peonul şi bătrânul indian îi urmară ca doi 
câini credincioşi. Francis încercă să-şi ia rămas bun de la ei, dar 
peonul declară că mergeau şi ei pe corabie, la San Antonio. 

— Ţi-am spus că nu sunt sărac, îl lămuri peonul pe Francis, într-o zi, 
pe când călătoreau spre San Antonio. Este adevărat: comoara 
ascunsă a Mayaşilor, pe care conquistadorii şi preoţii inchiziţiei n-au 
putut-o descoperi niciodată, este în păstrarea mea sau, pentru a fi cu 
totul sincer, este în paza tatălui meu. Căci el este descendentul direct 
al marilor preoţi ai vechilor Mayaşi, iar astăzi reprezintă pe ultimul 
mare preot al acestui trib dispărut. Am vorbit mult cu el în aceste 
ultime zile şi am fost amândoi de aceeaşi părere că bogăţia nu poate 
face cât o viaţă de om. M-ai cumpărat pentru două sute cincizeci de 
pesos şi totuşi m-ai lăsat liber şi m-ai redat, prin aceasta, mie însumi. 
A dărui viaţa este ceva mai preţios decât toate comorile din lume. În 
prezent, fiindcă ştim că aşa le este dat la gringos şi spanioli să le 
placă şi să dorească bogăţia, ne-am înţeles să vă conducem la 
comoara Mayaşilor, căci tatăl meu cunoaşte drumul şi locul unde este 
ascunsă; ori, drumul în munţi, spre comoară, începe din San Antonio, 
nu din jungla Juchitanului, de aceea am venit cu voi. 

— Ştie tatăl tău, locul exact unde se află comoara? 

II întrebă Henry, adăugând în şoaptă la urechea lui Francis că 
adevărata cauză pentru care renunţase la căutarea aurului ascuns de 
strămoşul lor, sir Henry Morgan, era faptul că auzise despre comoara 
Mayaşilor şi voia să o găsească. 

Peonul clătină capul. 

— Tata nu a fost niciodată la locul unde este ascunsa, căci nouă nu 
ne trebuie avuţii - dar ca mare preot, are scrisă în limba strămoşilor 
noştri legenda comorii, o legendă pe care numai el singur o poate citi. 
Tată, arată-le şi lor scrierea! 

Dintr-unul din buzunarele pantalonilor, bătrânul trase afară o pungă 
veche şi soioasă de pânză. Din ea scoase, un fel de ciucure format din 
sfori înnodate în mod neregulat, era atât de vechi şi murdar că de 
abia se mai putea distinge forma şi sensul nodurilor. Murmurând 
rugăciuni în limba străvechilor Mayaşi, bătrânul ridică ciudata relicva. 
Şi înclinându-se plin de venerație în faţa ei, i-o întinse lui Francis. 

— Scrierea cu noduri, aşa cum obişnuiau să-şi facă documentele 
vechii Maya, şopti Henry impresionat.. Vechitura aceasta este 
autentică, numai să mai ştie bătrânul s-o descifreze. 

Toţi cei de faţă priviră plini de curiozitate straniul obiect, din mâna 


lui Francis; părea un ciucure grosolan făcut, din fire înnodate şi de 
lungimi inegale. Tânărul milionar i-l înapoie, iar indianul începu să-şi 
treacă degetele peşte firele înnodate, întocmai ca - un călugăr ce-şi 
mângâie mătăniile; murmurând cuvinte, neînţelese în străvechea lui 
limba. 

— Citeşte! Citeşte! strigă peonul triumfător. Limba noastră uitată 
este scrisă acolo în acele noduri complicate şi bătrânul le descifrează 
tot aşa de uşor cum ar citi cineva o carte... 

Apropiindu-se pentru a observa mai bine, capul lui Francis Se atinse 
întâmplător de al Leonciei şi în fiorul contactului de o clipă, ochii lor se 
căutară plini de dorinţă; apoi privirile li se despărţiră vinovate, tot atât 
de repede. Henry era însă prea atent la bătrânul indian, pentru a mai 
putea observa acest mic incident. 

— Ce spui de asta, Francis? murmură el. E grandios, nu-i aşa? E 
formidabil! 

— Da, dar New York-ul a început să mă atragă cu tot mai multă 
putere, protestă Francis, înțelegând chemarea spre aventură ce se 
ascundea în cuvintele celuilalt. Oh, nu voiesc să spun că îmi este dor 
de prieteni sau de distracţiile din New York, ci de afacerile mele, se 
grăbi el să: adauge, observând, pă faţa Leonciei se umbreşte de 
întristare. Nu uitaţi că sunt amestecat în Tampico Petroleum şi mă 
cutremur când mă gândesc la milioanele pe care le-am investit în 
această afacere şi la riscurile ce le pot avea 

— Pe clocotele iadului! exclamă Henry Inciudat.. Dar, bine; omule, 
nu-ţi dai seama că numai u: sfert din ceea ce spune bătrânul preot să 
fie adevărat şi Comoara Mayaşilor ne poate face pe mine, Leoncia, 
Enrico şi fiii lui, mai bogaţi decât eşti tu acum? 

Totuşi, Francis era nehotărât şi, în timp ce Enrico explica celorlalţi 
despre autenticitatea comorii, Leoncia se apropie pe nesimţite de 
Francis, şoptindu-i la ureche: 

— Cum? Te-ai obosit oare atât de repede de... a căuta comori? 

Tânărul o privi pătrunzător în ochi, apoi îşi îndreptă atenţia spre 
verigheta din degetul fetei şi-i răspunse tot în şoaptă: 

— Cum aş mai putea rămâne în această ţară, când eu te iubesc 
atât de mult, iar tu îl iubeşti pe Henry? 

Era prima dată când îi mărturisea direct dragostea sa şi Leoncia 
cunoscu atunci fiorul plăcut al fericirii, urmat îndată de valul de ruşine 
pentru faptul că ea, o fată ce se considerase totdeauna cinstită, putea 
iubi în acelaşi timp doi tineri. Aruncă o privire furişă spre Henry, ca 
pentru a-şi verifica sentimentele şi inima îi răspunse: „Da, îl iubesc!”... 
Il iubea pe Henry cu aceeaşi sinceritate cu care îl iubea pe Francis şi 
cu cât cei doi îi apăreau mai asemănători ca înfăţişare şi manifestări, 
cu atât sentimentul ei era mai egal pentru amândoi. 

— Mi-e teamă că voi fi nevoit s-o caut pe Angelique, care cred că 


este acum la Bocas del Toro, pentru a mă căra cât mai repede, îi 
spuse Francis lui Henry, puţin mai târziu. Tu şi cu Enrico puteţi căuta 
şi singuri comoara pe care o veţi împărţi, dacă daţi de ea. 

Peonul, care ascultase atent discuţia lor, pentru a-i putea înţelege, 
se întoarse şi începu să vorbească animat cu tatăl său. Apoi se 
întoarse spre Henry. 

— Ai auzit ce a spus peonul, Francis, vorbi Henry către alter-egoul 
său, după ce metisul tăcuse. Trebuie să mergi cu noi. Pentru tine are 
el recunoştinţă, căci tu i-ai salvat fiul, el nu ne trădează locul comorii 
nouă, ci numai ţie dacă tu nu mergi, bătrânul nu va traduce nici un 
singur cuvânt din scrierea misterioasă a nodurilor straniului său 
document! 

Cu toată ispita comorii, nu aceasta îl reţinu pe Francis, ci privirea 
Leonciei, plină de o rugă mută ce părea că spune: „Te rog, rămâi... 
pentru mine!” fu adevărata cauză ce-l făcu să renunţe la hotărârea sa. 


CAPITOLUL XIII 


O săptămână mai târziu, trei expediţii porneau în aceeaşi zi din San 
Antonio spre Cordilieri. Prima, era compusă din Henry, Francis, peonul 
cu bătrânul său tată şi câţiva dintre peonii Solanilor. Călăreau pe 
catâri şi fiecare conducea câte un alt catâr de povară, încărcat cu 
provizii şi cele necesare unei astfel de călătorii. Bătrânul Enrico Solano 
fusese împiedicat să meargă cu ei, în ultima clipă, din cauza unei răni 
vechi din tinereţe, care se deschisese pe neaşteptate. 

In timp ce cavalcada străbătea strada principală ce ieşea din San 
Antonio, fu văzută de Torres care tocmai venea de la oficiul telegrafic 
al guvernului, având în buzunar ultima telegramă a lui Thomas Regan. 
La vederea Morganilor, tresări surprins. 

— incotro, senores?... îi întrebă el, silindu-se să zâmbească 
prietenos. 

Se părea însă că ceilalţi nici nu-i remarcaseră prezenţa, căci Francis 
arătă spre cer, Henry îi urmă indicaţia, în timp ce peonul şi tatăl său 
păreau cufundaţi într-o meditaţie profundă. Injurăturile lui Torres, la o 
astfel de lipsă de politeţă, îi făcură pe toţi să izbucnească în râs, 
acompaniaţi până şi de peonii care conduceau catârii de povară. 

Aceasta nu fu însă singura surpriză a lui Torres, în dimineaţa aceea, 
căci aproape de prânz, la câteva ore după trecerea Morganilor, avu a 
doua surpriză. De data aceasta, uimirea îi fu provocată la vederea 
Leonciei şi a fratelui său mai mic, Ricardo, călări pe doi catări şi 
conducând un al treilea, încărcat fără îndoială cu cele trebuincioase 
unei călătorii îndelungate... 

In sfârşit, a treia expediţie fu însăşi acea a lui Torres; se compunea 
numai din el şi un oarecare Jose Mancheno, un criminal notoriu, pe 
care Torres îl salvase, câtva timp mai înainte, din mâinile călăilor din 
San Juan, pentru anumite motive ascunse. 

Planurile lui Torres cu privire la aceasta expediţie erau cu mult mai 
ambiţioase decât păreau. Nu departe de pantele line ale Cordilierilor, 
trăia straniul trib al Caroosilor. Format la origine din sclavi negri 
africani, fugiţi de pe diverse plantaţii şi sclavi Carib de pe Mosquito 
Coast, acest trib de renegaţi se perpetuase prin femeile furate din 
tierra caliente şi cu sclave de culoare sau corcituri, fugite ca şi ei. 
Aşezată între Mayaşii din interiorul ținutului şi guvernământul de pe 
coastă, colonia lor solitară se menţinuse; într-o semi-independenţa 
favorabilă. Cei care o compuneau erau de asemenea amestecați şi cu 
prizonieri mexicani evadați astfel că, tribul Caroos devenise cu timpul 
o rasă ciudată de negri şi corcituri, făcându-şi un renume atât de rău, 
încât autorităţile din Columbia erau cât pe-aici să trimită o armată 


pentru a distrage plaga lor molipsitoare: În acest loc al păcatului; în 
sânul acestui popor blestemat; fusese născut Jose Mancheno, dintr-o 
mamă metisă şi un ucigaş mexican evadat şi spre acest loc fatidic al 
Caroosilor îl conducea acum Jose Mancheno pe Torres care ţinea ca 
ordinul lui Thomas Regan din Wall Street să poată fi îndeplinit eu 
precizie. 

— Am avut noroc că l-am întâlnit pe acest bătrân indian, spuse 
Francis lui Henry, în timp ce călăreau aşa de aproape de ultimul preot 
al vechilor Mayaşi. 

— E uscat ca o mumie, remarcă Henry zâmbind. Priveşti la el. 

Tatăl peonului, care călărea în frunte, pentru a indica drumul, 
frământa neîntrerupt nodurile sacre între degetele-i ca de schelet, 
murmurând şi bombănind în limba dispăruţilor săi strămoşi. 

— Sper, că bătrânul preot nu va toci definitiv, relicva lui de sfoară, 
aşa ca să nu o mai poată descifra, spunea cu grijă Henry din când în 
când. Nu crezi că ar fi mai bine să-şi lămurească direcţia pentru o 
bucată de drum. După care să citească din nou pentru altă parte, 
decât să tot morfolească aşa între degete: scrierea misterioasă? 

După an timp de mers prin junglă, ajunseră într-un luminiş format 
de începutul unei cotituri râpoase, numit Bianco Rovalo, care se 
întindea în sus, într-o pantă înaltă, spre cerul însorit. 

Bătrânul Mayas opri catârul, îşi mai trecu odată degetele-i uscate 
peste câteva noduri şi arătând cu un gest: larg spre muntele din faţa 
lor, vorbi într-o spaniolă stâlcită: j 

— Scrierea sacră a strămoşilor mei spune: /n urma pasului Zeului, 
aşteaptă până vezi strălucirea ochilor Chiei. 

Le arătă apoi un şir de noduri dintr-un anumit fir de sfoară, drept 
sursă a informațiilor sale. 

— Şi unde sunt aceste urme de paşi ai Zeului, cuviosule preot? îl 
întrebă Henry, privind spre culmea muntelui. 

Bătrânul nu-i răspunse însă, ci îndemnându-şi cu lovituri de călcâie 
catârul, se grăbi să străbată luminişul şi să se afunde în jungla ce se 
continua. 

— Pare un copoi pe urma vânatului, atunci când mirosul devine 
intens, remarcă Francis, grăbindu-şi, animalul pe urmele călăuzei lor. 

După o jumătate de milă de mers, acolo unde jungla se prefăcea 
într-o pajişte acoperită de iarbă înaltă care urca apoi spre munte, într- 
o pantă abruptă, bătrânul indian îşi porni catârul într-un galop forţat 
pe care-l menţinu până când ajunseră la o depresiune naturală. 
Aceasta avea o adâncime de aproape doi metri şi o lărgime suficientă 
pentru a adăposti o duzină de oameni; privită. Atent, apărea izbitor de 
asemănătoare cu urma uriaşă lăsată de pasul unui gigant... 

— Urma pasului Zeului, anunţă cu solemnitate bătrânul preot, după 
care sări de pe catâr şi îngenunche pentru, a se ruga. /n urma pasului 


Zeului, aşteaptă până vezi strălucirea ochilor Chiei - aşa spun nodurile 
sacre şi aşa trebuie să facem, hotărî el. 

___— Bun loc pentru a ne lua masa, remarcă Henry privind în groapă. 
In timp ce aşteptăm să se producă bazaconia cu strălucitul, putem 
foarte bine să ne potolim foamea. 

— Dacă Chia nu are nimic împotrivă, sunt de acord cu „planul” tău, 
îl aprobă Francis bine dispus. 

Şi Chia nu protestă deloc; sau cel puţin, bătrânul preot nu găsi nici 
o împotrivire din partea ei. 

In timp ce catâri erau legaţi de copacii din apropiere, se aduse apă 
de la un izvor ce curgea câţiva paşi mai în jos şi se făcu un foc în 
ciudata groapă. Bătrânul Mayas pare absent de tot ce se petrecea în 
jurul său, frământându-şi tot timpul între degete nodurile-i sfinte şi 
murmurând rugăciuni nesfârşite. 

— Numai de nu s-ar zăpăci bătrânul acesta fanatic, spuse Francis 
după ce-l observase un timp. 

— Când l-am întâlnit prima dată în desişurile Juchitanului, credeam 
că are cei mai sălbatici ochi ce i-am văzut vreodată la o fiinţă 
omenească, îşi mărturisi Henry părerea. Dar acum privirile lui sunt şi 
mai teribile! 

Peonul, care îi ascultase şi care, deşi nu cunoştea bine limba lor, 
înţelese sensul cuvintelor celor doi, se amestecă în vorbă. 

— Este foarte primejdios şi foarte grav să ai de a face cu lucrurile 
sacre ale vechilor Mayaşi. Inseamnă să mergi pe calea morţii. Tatăl 
meu ştie aceasta. Mulţi au pierit mergând pe această cale. Moartea 
este fulgerătoare şi oribilă. Inşişi preoţi mayaşi au fost sacrificați. Aşa 
s-a întâmplat şi cu tatăl tatălui meu, care, iubind şi el o femeie din 
tierra caliente, vându pentru ea secretul comorii sfinte a Mayaşilor şi 
cu ajutorul scrierii nodurilor, conduse pe oamenii din tierra caliente 
spre comoară. Au murit însă cu toţii. Tatăl meu cunoaşte primejdia ce- 
| ameninţă, conducându-vă la comoară. Mulţi au căutat-o de-a lungul 
secolelor. Dintre cei care au ajuns la ea, nici unul nu s-a mai reîntors. 
Se spune că chiar conquistadorii şi piraţii englezului Morgan au ajuns 
până la locul unde este ascunsă, lăsându-şi oasele să putrezească 
acolo... 

— Şi dacă tatăl tău moare, îl întrerupse Francis, atunci tu, ca fiul 
său, vei fi mare preot? 

— Nu, senor, îi răspunse peonul clătinând capul. Eu sunt numai 
jumătate Mayaş şi nu pot citi scrisoarea nodurilor. Tatăl meu nu m-a 
învăţat, pentru ca nu sunt de sânge pur mayaş. 

— Dar dacă se întâmplă să moară chiar acum, mai există vreun alt 
Mayaş care ar putea citi scrierea nodurilor? 

— Nu, senor. Tatăl meu este ultimul Maya care cunoaşte această 
limbă străveche. 


Conversaţia fu întreruptă, în acea clipă, de sosirea Leonciei şi a lui 
Ricardo, care, după ce-şi legaseră catării lângă ceilalţi, se apropiaseră 
de marginea gropii şi priveau acum în jos spre ei, cu sfială. Deşi feţele 
celor doi Morgani se luminară de bucurie la vederea Leonciei, totuşi 
buzele lor murmurară cuvinte de reproş. De asemenea , stăruia ca 
tânăra să se înapoieze cu Ricardo. 

— Bine, dar nu mă puteţi alunga mai înainte de a-mi fi dat ceva de 
mâncare, susţinu ea, lăsându-se să alunece în groapă, cu un aer de 
şiretenie pur feminină şi cu scopul de-a plasa discuţia pe un făgaş mai 
intim. 

Trezit de vocile lor, bătrânul Maya îşi reveni din transa lui religioasă 
şi privi cu mânie la tânăra fată apoi începu să vorbească furios într-un 
aflux de mayaşă amestecată cu vorbe şi fraze spaniole. 

— Spune că femeile, aduc nenorociri, traduse peonul primele 
proteste ale bătrânului indian. Zice că ele pricinuiesc certuri între 
bărbaţi, fac să intervină oţelul cel iute, moartea fulgerătoare. 
Nenorocul şi blestemul Zeului sunt de-a pururi asupra lor. Căile lor 
sunt false şi ele duc oamenii la distrugere. Cere de asemenea, ca 
femeia aceasta să plece înapoi... 

Cu zâmbetul în privire, Francis începu să fluiere de uimire, iar 
Henry vorbi: 

— Trebuie să fii înţelegătoare acum, Leoncia. Ai auzit ce părere are 
un Mayaş înţelept despre sexul tău. Aceste locuri nu sunt pentru tine. 
California, da, ar fi bună, căci acolo femeile sunt emancipate, au chiar 
dreptul la vot! Pe când aici... 

— Ceea ce face lucrurile şi mai rele, este faptul că bătrânul indian 
şi-a amintit de femeia care i-a adus nenorocire în tinereţea sa, spuse 
Francis zâmbind. Se întoarse apoi spre peon: Întreabă-l pe tatăl tău 
dacă scrie ceva în nodurile sacre despre femeile care ar sta din 
întâmplare cu bărbaţii în „pasul Zeului”. 

Zadarnic pipăi bătrânul preot scrierea sfântă. Nu găsi nimic 
împotriva femeilor. 

— Bătrânul amestecă propria-i experienţă cu mitologia rasei sale, 
continuă Francis triumfător. Părerea mea este că Leoncia poate 
rămâne foarte bine câtva timp pentru a lua masa cu noi. Cafeaua este 
gata şi apoi... 

In timp ce vorbea, Francis se ridicase în picioare pentru a servi pe 
Leoncia cu un pesmet. Deodată, se întrerupse şi duse mâna la cap, în 
locul unde fusese lovit de o piatră. 

— Ce a fost aceasta?! exclamă el, după ce-şi reveni din uimire, 
lăsându-se la pământ. Tii, dar ştiţi că a fost zdravănă lovitura! Henry, 
vrei să vezi cine a azvârnlit piatra? Desigur că a fost aruncată cu o 
praştie. 

In clipa următoare, toate privirile se îndreptară spre marginea 


gropii, în direcţia de unde venise piatra; numai bătrânul indian rămase 
nepăsător. Ceea ce văzură, fu o gloata bizară ce părea alcătuită din 
câte un exemplar luat din toate rasele ce existau prin acele locuri; se 
strecurau spre ei din toate părţile şi după toate aparențele, aveau de 
gând să-i atace. 

— Cea mai împestriţată hoardă ce am văzut vreodată, comentă 
Francis, încă sub impresia loviturii primite. 

— Sunt Caroosii, murmură peonul cu teamă. 

— Şi cine naiba sunt ăştia? întrebă Francis înciudat. 

— Vin din iad, fu răspunsul peonului. Sunt mai sălbatici decât 
mexicanii şi mult mai teribili decât Mayaşii. Nu se căsătoresc 
niciodată, n-au preot şi nici religie. Sunt însăşi seminţia diavolului şi 
apucăturile lor sunt mai rele ca ale lui. 

La aceste cuvinte, bătrânul preot Mayaş se ridică şi cu degetul 
acuzator  învinui pe  Leoncia drept autoarea acestei supărări 
neaşteptate. Drept răspuns, un glonte tras de atacatori îi pătrunse în 
umăr, făcându-l să şovăie pe picioare. 

— Trage-l în jos! strigă Henry lui Francis. Este singurul care 
cunoaşte misterul nodurilor mayaşe; şi apoi, ochii Chiei - orice ar 
însemna aceasta - nu au strălucit încă. 

Francis îl ascultă şi cu o piedică dibace îl făcu pe bătrân să se 
prăbuşească pe spate, întocmai ca un schelet pe care nu-l mai susţine 
nimic. Glontele îi zgăriase numai uşor pielea. 

In acest timp, Henry îşi luă carabina şi deschise focul, drept răspuns 
atacului neaşteptat. Fu acompaniat îndată de Ricardo, Francis şi 
peonul metis. Bătrânul indian îşi reluă însă cercetarea nodurilor sacre, 
aţintindu-şi privirea pe un perete râpos al muntelui, ce se vedea în 
depărtare, peste marginea gropii. 

— Incetaţi focul, strigă Francis, încercând zadarnic să se facă auzit 
în vacarmul împuşcăturilor. 

Fu însă nevoit să se târască de la unui la altul pentru a-i opri de a 
mai trage. Trebui să le explice apoi, că întreaga provizie de gloanţe 
era pe catâri şi că trebuia să-şi păstreze ceea ce le mai rămăsese în 
banduliere sau în magaziile carabinelor, pentru orice eventualitate. 

— Feriţi-vă să vă expuneţi împuşcăturilor Caroosilor, îi preveni şi 
Henry. Sunt înarmaţi cu muschete vechi şi flinte care fac nişte găuri 
de mărimea unor farfurii. 

O oră mai târziu, ultimul cartuş, în afară de cele care mai 
rămăseseră în revolverul lui Francis, era tras... şi la împuşcăturile 
neregulate ale Caroosilor, cei din groapă răspunseră cu tăcerea. 

Dintre atacatori, Jose Mancheno fu primul care înţelese situaţia. Se 
târî cu grijă până la marginea gropii, pentru a-şi adeveri bănuiala, apoi 
le semnală oamenilor săi că muniţia asediaţilor era sfârşită şi că 
puteau veni fără nici o teamă. 


— Frumos aţi căzut în cursă, senores, le spuse el zâmbind 
satisfăcut, după ce Caroosii se strânseseră împrejurul depresiunii. 

Dar în clipa următoare, un fapt straniu se petrecu, schimbând cu 
totul această situaţie ce părea că pecetluise soarta celor din groapă. 
Cu strigăte sălbatice de groază, Caroosii începură să fugă; şi într-atât 
era de mare dezordinea şi graba lor de a se îndepărta de această 
„urmă de pas al Zeului”, încât unii dintr-înşii îşi azvârliră flintele şi 
muschetele pentru a putea fugi mai repede. 

— Şi acum între noi doi, domnule lăudăros! îi strigă Francis lui 
Mancheno, îndreptând revolverul spre el. 

Îl ochi cu grijă pe când celălalt fugea, dar se reţinu de a apăsa pe 
trăgaci. 

— Nu mai am decât trei gloanţe, îi explică el lui Henry, motivându- 
şi acţiunea. Prin aceste locuri, nu se poate şti dacă trei cartuşe nu 
valorează la un moment dat mai mult decât orice pe lume. 

— Priviţi! strigă peonul, arătând spre tatăl său şi către muntele din 
depărtare. Aceasta este cauza pentru care au luat-o la fugă. Au 
înţeles primejdia lucrurilor sacre ale Mayaşilor! 

Bătrânul preot, frământând între degete nodurile plasei sfinte, cu o 
figură extaziată ce amintea un mediu spiritist în transă, îşi aţintise 
privirea pe muntele îndepărtat. Acolo, aproape de vârful său, una 
lângă alta, se vedeau două sclipiri luminoase, ca doi ochi ciudaţi ai 
unei fiare uriaşe. 

— Un om cu două oglinzi ar putea provoca aceste lumini, nu se 
putu opri Henry de a comenta neîncrezător. 

— Sunt ochii Chiei! strigă peonul plin de respect. Aşa stă scris în 
nodurile sacre, după cum l-aţi auzit şi pe tata spunând: Aşteaptă în 
urma pasului Zeului până când vezi lucirea ochilor Chiei. 

Bătrânul Indian se ridică în picioare şi cu un aer profetic, anunţă 
mesajul următor al nodurilor: 

— Pentru a găsi comoara, trebuie să găseşti mai întâi ochii! 

— Foarte bine, venerabile, îl potoli Henry, bătându-l pe umăr. 

Luă apoi compasul pentru a determina distanţa şi a fixa locul 
„ochilor” misterioşi ai Chiei. 

— Îmi face impresia că acest bătrân are o busolă în interiorul 
capului, remarcă Henry, o oră mai târziu, arătând spre preotul mayaş 
care conducea grupul. Am stabilit drumul cu exactitate, cu ajutorul 
instrumentelor de precizie pe care le avem; ei bine, indianul acesta 
urmează drumul cu atâta precizie, de parcă ar fi atras de un magnet 
spre locul vizat. 

De când plecaseră din groapa indicată de nodurile mayaşe, cele 
două străluciri nu se mai vedeau. Acest fapt îi făcu să creadă că 
numai din „urma pasului” era vizibilă lucirea ochilor Chiei. 

Terenul stâncos devenea tot mai greu de urcat şi de la un loc nu 


mai fu posibilă înaintarea călare. Ricardo fu lăsat în urmă să 
supravegheze catârii şi peonii, iar restul grupului continuă înaintarea. 
Bătrânul Mayaş arunca din când în când priviri de nemulţumire spre 
Leoncia. 

Inaintau astfel tot mai mult pe culmea muntelui, când deodată, 
bătrânul preot se opri şi se dădu înapoi ca şi când ar fi fost atacat de o 
viperă. Francis râse şi acest gest teatral a cărui adevărată cauză nu o 
putea şti şi de-a lungul terenului sălbatic răspunse un zgomot ciudat, 
un ecou discordant. Indianul cercetă nodurile în grabă, alese un 
anumit şir dintre ele, pe care-l pipăi de două ori şi apoi anunţă: 

— Când Zeul va râde, păzeşte-te! Aşa spun nodurile. 

Le trebui, mai mult de un sfert de oră pentru a-l convinge, numai în 
parte, că ceea ce auzise nu era altceva decât un ecou. 

O jumătate de oră mai târziu, ajungeau la un fel de vale acoperită 
cu dune de nisip. Din nou, bătrânul se dădu înapoi. Din nisipul pe care 
călcau, se ridica un amestec de sunete stranii. Când rămâneau 
nemişcaţi pe loc, totul era liniştit; un pas numai de făceau şi tot 
nisipul din jur devenea un tumult înfiorător. 

— Când Zeul va râde, păzeşte-te! îi preveni bătrânul Mayaş. 

Descriind un cerc în nisip, cu degetele, fapt ce produse o serie de 
noi sunete prelungite, bătrânul îngenunchie în interiorul lui şi când 
atinse nisipul, se ridică din el o serie de scrâşnituri şi ţipete repetate 
de mii de glasuri invizibile. Peonul îşi urmă tatăl în interiorul cercului 
sonor unde, cu degetul arătător, bătrânul făcea semne cabalistice pe 
nisipul urlător. 

Leoncia era impresionată. Până şi Francis era tulburat. 

— Ah, acum ştiu! exclamă Henry deodată, după ce zgâriase nisipul 
cu vârful ghetei, până ce acesta răsunase din nou. Este nisipul 
zgomotos. În insula Kauai, din arhipelagul hawaian, am întâlnit un 
astfel de nisip sonor; era o adevărată atracţie a turiştilor, vă asigur! 
Oamenii de ştiinţă au o mulţime de teorii cu privire la acest fenomen 
ciudat, care, după câte am auzit, se mai produce şi în alte părţi ale 
lumii. Nouă însă, nu ne rămâne altceva de făcut decât să urmăm 
drumul arătat de busolă; el ne duce exact peste acest nisip urlător, 
care, în afară de proprietatea sa sonoră, este cu totul inofensiv. 

Preotul indian, nu voi însă nici în ruptul capului să iasă din cercul 
magic, deşi reuniseră să-l deranjeze din rugăciunile lui, fapt ce-l făcu 
să izbucnească într-un potop de cuvinte pătimaşe în limba mayaşă. 

— Spune că am comis un astfel de sacrilegiu, încât până şi nisipul 
strigă împotriva noastră, traduse peonul. Nu vrea să se mai apropie 
de locul înspăimântător unde sălăşluieşte Chia. Nici eu nu vreau. Tatăl 
lui a murit acolo, după cum se ştie foarte bine printre Mayaşi. Susţine 
că nu vrea să moară acolo, căci nu este îndeajuns de bătrân pentru a 
muri. 


— Bietul octogenar! râse Francis şi fu surprins de îngânatul- 
fantomă al ecoului ce-l imită, în timp ce împrejurul lor, dunele de nisip 
strigau în cor. 

— Lăsaţi-i şi haideţi să mergem mai departe, spuse şi Leoncia. Nu 
trebuie să mai şovăim acum când suntem atât de aproape de ţinta 
noastră. Bătrânul poate să ne aştepte în cercul lui până ne 
reîntoarcem. 

li prinse de braţ pe cei doi tineri, păşind înainte; şi cum ei o urmară, 
întinderea de nisip se prefăcu într-un potop de zgomote, în timp ce o 
dună din apropierea lor, pe care se produsese o alunecare de nisip, 
uruia cu putere de tunet. Din fericire pentru ei, după cum aveau să 
afle în curând, Francis, când părăsise catârii, se echipase cu o 
frânghie subţire şi solidă. 

Când porniră la drum, de-a lungul văii de nisip, urechile le erau 
pline de zgomotele ecoului ce ajunsese să se repete acum de şase 
până la opt ori. 

— Pe clopotele iadului! spuse Henry. Nu-i deloc de mirare că 
indienii ocolesc aceste locuri. 

— Nu a fost Mark Twain acela care a scris despre un om a cărui 
manie era să colecţioneze ecouri? întrebă Francis. 

— Nu ştiu! Dar, în orice caz, pe-aici s-ar putea aduna, fără îndoială, 
o frumoasă colecţie de ecouri mayaşe. Au ales această regiune cât se 
poate de bine pentru un ascunziş de comoară. Desigur, aceasta a fost 
considerată drept sfântă chiar mai înainte de a veni spaniolii. Bătrânii 
preoţi cunoşteau cauzele naturale ale misterelor, dar le-au difuzat 
maselor drept mister cu „M” mare şi origine supranaturală. 

Puțin mai târziu, ajunseră la un loc deschis şi neted era cuprins 
între dunele pe unde veniseră şi o stâncă în forma unui craniu, care se 
găsea în partea opusă. Cei trei schimbaseră felul de a merge unul 
lângă altui, în acela de şir, adică porniră unul în spatele celuilalt, 
deoarece terenul devenise nesigur. Părea o suprafaţă cristalină, ca a 
crusta de soare, atât de uscată încât nu se putea bănui că poate fi 
altfel decât cristalină şi solidă pe toată întinderea sa. Intr-o izbucnire 
de veselie copilărească, Leoncia strică formaţia lor prevăzătoare şi 
luând de braţ pe cei doi tineri, începu să alerge, îndemnându-i s-o 
imite. La mai puţin de doisprezece paşi, dezastrul se produse şi, în 
acelaşi timp, Henry şi Francis sparseră crusta, afundându-se în nisip 
până aproape de şolduri, iar Leoncia, deşi se oprise instinctiv, la o 
mică distanţă în urmă, se afundase aproape tot atât de adânc. 

— Pe clopotele iadului! strigă Henry. Am nimerit în însuşi domeniul 
diavolului! 

Cuvintele sale fură repetate de ecoul batjocoritor, ca un murmur 
funebru. 

In prima clipă, nu-şi dădură seama de primejdia în care se aflau; 


abia când, în urma sforţărilor de-a se elibera de nisipul cel moale, 
văzură că se cufundă până la mijloc şi că se afundă mai departe cu 
încetineală, dar sigur, cei doi Morgani fură conştienţi de gravitatea 
situaţiei. Leoncia, care nu bănuia nimic, mai râdea încă de starea lor. 

— Nisip mişcător, gâfâi Francis. 

— Nisip mişcător! îl îngână ecoul din dunele urlătoare, continuând 
să repete în şoptiri sinistre, din ce în ce mai slabe, aceleaşi cuvinte. 

— Este o groapă plină cu nisip mişcător, îl completă Henry. 

— Poate că bătrânul indian avea dreptate să rămână înapoi, în 
cercu-i magic, remarcă Francis. 

Cuvintele îi fură repetate în murmure înfricoşătoare, pierzându-se 
în depărtări. 

In acest timp, se cufundaseră până aproape de subţiori şi nisipul 
continuă să-l tragă în sânul lui, ca un monstru ce-şi înghite victimele 
pe îndelete. 

— La naiba, trebuie să găsim o soluţie la încurcătura asta! exclamă 
Henry, deodată. Trebuie ca unul dintre noi să ajungă pe teren sigur. 

Şi fără să mai discute, ei o aleseră pe Leoncia; amândoi o ridicară 
în acelaşi timp, deşi această sforţare îi făcu să se afunde şi mai mult 
în nisipul lacom. Când tânăra fu ridicată complet şi putu să stea cu 
picioarele pe câte un umăr al acelor doi oameni pe care-i iubea, 
Francis vorbi, iar împrejurimile de nisip urlător îl îngânară ca un ecou 
batjocoritor: 

— Acum, Leoncia, te vom zvârii înainte. La cuvântul „gata!”, 
aruncă-te şi tu cât poţi mai departe. Trebuie să alergi din ţoale 
puterile pe crusta nesigură. Dacă te afunzi puţin, nu da atenţie, nu te 
opri niciodată, ci mergi mereu înainte. De cazi, târăşte-te până ce 
ajungi pe terenul tare, chiar de-ar trebui să te serveşti numai de 
genunchi şi mâini. Orice s-ar întâmpla, nu te ridica decât atunci când 
vei simţi terenul solid... Gata, Henry? 

Intr-o altă sforţare comună, cei doi tineri se încordară şi o zvârliră 
cât mai departe înainte. Supunerea fetei, la sfaturile lor fii tot atât de 
precisă încât, după o luptă scurtă, reuşi să ajungă pe terenul stâncos 
din faţă. 

— Acum aruncaţi frânghia! strigă ea, după ce-şi recapătă respiraţia 
normală. 

Dar în acest timp, Francis se cufundase prea mult pentru a putea 
scoate frânghia trecută oblic pe după gât şi pe sub un braţ. li reveni 
lui Henry să facă acest lucru, deşi operaţia îl afundă la acelaşi nivel cu 
Francis; după ce-o scoase cu o ultimă sforţare; aruncă Leonciei un 
capăt al frânghiei. 

Cum o prinse, tânăra fată o legă de un colţ solid de stâncă şi-l lăsă 
apoi pe Henry să tragă. Era însă în zadar - sforţarea de-a se trage 
afară era atât de îngreunată de poziţia lui anevoioasă, încât se părea 


că-l afundă şi mai mult. Nisipul mişcător se ridica gâlgâitor peste 
umerii lui, când Leoncia strigă deodată, provocând un vacarm de 
ecouri: 

— Staţi! Nu mai trage, Henry! Am o idee! Lasă-mi mie întreaga 
lungime a frânghiei, opreşte numai atât cât îţi trebuie pentru a te 
încinge cu ea sub umeri! 

In clipa următoare, fata, urca prin panta stâncii, trăgând sfoara 
după ea. Ajunsă sus, se îndreptă spre un copac pitic ce-şi înfipsese 
rădăcinile adânc în terenul pietros. Trecând capătul frânghiei pe după 
trunchiul lui, legă repede de el o bucată grea de stâncă, formând, 
astfel un fel de scripete rudimentar. 

— Bună idee din partea ei! mărturisi Francis lui Henry. 

Amândoi  înţeleseră planul fetei, deşi întregul succes al 
întreprinderii depindea de puterea ei de-a disloca blocul de piatră ca 
forma contragreutatea trupurilor lor. Se mai pierdură încă cinci minute 
preţioase, până ce tânăra putu găsi o creangă mai solidă pe care 
începu s-o folosească drept pârghie cu care să disloce blocul de 
piatră. In sfârşit, după câteva încercări zadarnice, în care timp cei doi 
iubiţi ai ei se afundau şi mai mult, reuşi să disloce blocul cei mare şi 
să-l prăvălească. 

Cei doi tineri se prinseseră, în acelaşi timp de capătul sforii şi cum 
contragreutatea era destul de mare, în curând erau traşi cu 
repeziciune pe teren solid, urmaţi de un infern de sunete şi gemete, 
înfiorătoare. 

Nisipul părea un monstru dezlănţuit, ; căruia i se smulsese prada 
din gheare. 


CAPITOLUL XIV 


— Cred că nu suntem departe de locul comorii, spuse Henry, când 
cei trei se opriră spre a se odihni, la baza unei stânci înalte. Dacă este 
mai departe şi dacă nu găsim îndată proveniența luminilor 
misterioase, sau, după cum spun nodurile sacre, ochii Chiei - atunci să 
ştii că este blestemată şi nu o vom putea găsi niciodată... Totuşi, eu 
cred că sursa acelor sclipiri nu poate fi în altă parte decât aici! 

— Dacă a fost cineva cu un binoclu sau nişte ochelari? presupuse 
Leoncia. 

— Mai degrabă este un fenomen natural, ce se produce la un 
moment dat, când razele soarelui cad într-un anumit unghi, îi replică 
Francis. Eu unul, de când am făcut experienţa cu aceste nisipuri 
afurisite, ţin foarte mult la explicarea naturală a fenomenelor! 

Leoncia, care privea de-a lungul peretelui stâncos în sus, deveni 
deodată atentă şi strigă: „Priviţi!” 

Ochii celor doi se îndreptară în direcţia arătată şi se opriră pe 
acelaşi punct. Ceea ce văzură nu erau sclipiri, ci o dâră de lumină 
persistentă ce avea intensitatea razelor soarelui. In timp ce urcau 
baza stâncii, tinerii remarcară, după desimea şi sălbăticia vegetației, 
că nu mai trecuse picior omenesc prin acele locuri, de multă vreme. 
Respirând anevoie din cauza sforţării ce-o făcuseră să urce panta 
abruptă, prin vegetaţia încâlcită, ajunseră deodată la un spaţiu 
deschis, unde peretele aproape drept al stâncii împiedicase creşterea 
vegetației. 

Leoncia bătu din palme. Nu mai era nevoie să le atragă atenția 
celorlalţi, căci şi ei văzuseră. La o înălţime de aproape douăzeci de 
metri, pe masivul de stâncă, erau doi ochi uriaşi. Aveau fiecare un 
diametru de aproape doi metri, iar suprafaţa lor lucea ca o oglindă, 
fiind acoperită de o substanţă albă cu proprietăţi de reflexiune. 

— Ochii Chiei! exclamă fata. 

Henry se lovi cu palma pe frunte, cu un aer de aducere aminte. 

— Cred că vă pot spune din ce sunt făcuţi aceşti ochi, zise el. N-am 
mai văzut aşa ceva până acum, dar am auzit vorbindu-se printre 
bătrâni. Este un vechi truc al Mayaşilor. Pariez partea mea de 
comoară, contra unei băncuţe găurite, că vă pot spune ce este 
această substanţă ce reflectă ca o oglindă razele soarelui! 

— Ţin prinsoarea! strigă Francis entuziasmat. Haide, spune. Cu ce 
sunt acoperiţi ochii uriaşi? Cu sticlă? 

— Nu, cu scoici! exclamă Henry râzând. Scoici de sidef, şlefuite şi 
lipite perfect una de alta, astfel ca să formeze o suprafaţă perfect 
continuă şi lucioasă. Şi acum, dacă vrei să-mi probezi că nu am 


dreptate, urcă stânca şi vezi dacă este aşa sau nu. 

Între ochi, prelungindu-se pe o întindere de câţiva metri de-a lungul 
stâncii, se găsea o ieşire de piatra de formă triunghiulară. Era ca o 
crestătură pe suprafaţa stâncii. Vârful acestui triunghi ajungea până la 
o distanţă de un metru depărtare de spaţiul dintre ochi. Căţărându-se 
ca o felină pe asperităţile peretelui tare, Francis reuşi să urce cei şase 
metri până la baza ieşiturii din stâncă. De-acolo în sus, de-a lungul 
acestuia, drumul era mai uşor. O cădere de la cincisprezece metri şi 
un picior sau o mână ruptă în mijlocul acelei pustietăţi n-ar fi fost însă 
un lucru plăcut. De aceea, Leoncia, care se gândea la acestea, îi strigă 
lui Francis, fără să-şi dea seama de sclipirea de gelozie ce se aprinse 
pentru o clipă în ochii lui Henry: 

— Oh, Francis, fii cu grijă! 

Stând pe vârful triunghiului, tânărul examină un ochi, apoi pe 
celălalt. Işi scoase după aceea cuțitul de vânătoare şi începu să 
scobească suprafaţa lucioasă, căutând să disloce o porţiune din ea. 

— Dacă te-ar vedea acum bătrânul preot mayaş, ar numi aceasta 
sacrilegiu, glumi Henry de jos. 

— Ai câştigat băncuţă găurită! strigă Francis, lăsând să cadă în 
acelaşi timp un fragment din ceea ce reuşise să desfacă din ochiul 
uriaş. 

Era o bucată de sidef dintr-o scoică, şlefuită într-o formă regulată, 
aşa ca să se potrivească împreună cu altele, pentru a forma o 
suprafaţă uniformă: 

— Nu iese fum până când nu faci foc, spuse Henry, după ce 
examina bucata de sidef. Nu degeaba au ales străvechii Mayaşi acest 
loc uitat de oameni şi de Dumnezeu şi au făcut ochii Chiei pe această 
stâncă... 

— Cred că am făcut o greşeală lăsându-l pe bătrânul preot şi 
nodurile lui sacre, acolo în urmă pe nisipul urlător, spuse Francis după 
ce coborâse. Nodurile trebuie că spun ceea ce urmează să mai facem. 

— Unde sunt ochi, trebuie să fie şi un nas, contribui şi Leoncia. 

— Dar bine, acesta este! exclamă Francis. Cerule! Acesta este 
nasul, această ieşitură de piatră ce am urcat-o. Suntem prea aproape 
pentru a avea o perspectivă justă. La o distanţă de o sută de metri, 
trebuie că apare ca o figură uriaşă. 

Leoncia, se apropie de baza stâncii, cu un aer grav şi lovi în 
peretele ei acoperit de sfărâmături şi tufişuri încâlcite, încercând să 
descopere dacă sună a gol. 

— Atunci gura trebuie să fie acolo unde este normai să se afle la o 
faţă de statuie, adică aici sub nas, spuse ea cu ironie. 

Într-o clipă, Francis şi Henry înlăturară vegetaţia şi sfărâmăturile de 
piatră, descoperind o deschizătură prea mică pentru a permite 
trecerea unui corp omenesc. Era evident că surpările de teren de-a 


lungul atâtor secole acoperiseră intrarea ce fusese cândva mai mare. 
După ce dădură la o parte câteva bucăţi mai mari de piatră, spaţiul 
deveni mai larg, astfel că Francis reuşi să-şi strecoare capul şi umerii 
şi să privească interiorul la lumina unui chibrit aprins. 

— Vezi să nu fie şerpi, îl preveni Leoncia. 

Tânărul mormăi o încuviinţare, apoi anunţă: 

— Nu este o peştera naturală. Piatra este cioplită de mână 
omenească şi, credeţi-mă, foarte bine lucrată... Se întrerupse, 
înăbuşind la timp o înjurătură, spre, a nu fi auzit de fată, ceea ce 
însemna că băţul de chibrit îi arsese degetele: apoi, îi auziră vocea cu 
un accent de surprindere: Nu mai este nevoie să aprind chibrite: 
Acum, când ochii mi s-au obişnuit cu obscuritatea de aici, văd că 
există un sistem propriu de iluminare, probabil, tot deschizătura pe 
unde intra lumina zilei. Se poate vedea foarte bine aici. Străvechii 
Mayaşi au fost nişte arhitecţi desăvârşiţi. Nu m-ar surprinde dacă am 
găsi în interiorul cavernei chiar un ascensor, apă caldă şi rece, sau 
calorifer... Şi acum, să ne vedem cu bine! 

Cu o sforţare uşoară, îşi strecură, restul corpului prin deschizătură 
şi apoi i se auzi vocea din nou: 

— Veniţi şi voi înăuntru. Locul este admirabil. 

— Spuneţi acum, nu vă pare bine că m-aţi luat cu voi? îi întrebă 
Leoncia când fură cu toţii în cavernă cu pereţii ciopliţi, unde privirile li 
se obişnuiră repede cu lumina străvezie ce se strecura înăuntru şi 
putură vedea totul distinct: Mai întâi, v-am descoperit ochii Chiei şi în 
urmă şi gura ei. Dacă nu eram eu, desigur că aţi, fi căutat şi acum 
zadarnic, la câteva mile departe de aici... Dar încăperea aceasta este 
goală ca o casă părăsită, adăugă ea în clipa următoare. 

— Desigur, spuse Henry. Aceasta este numai anticamera. Să nu-ți 
închipui că vechii Mayaşi şi-au ascuns comoara într-un mod atât de 
naiv, mai ales că conquistadorii erau aşa de avizi după ea. Cred că 
suntem tot atât de departe de a-i bănui adevăratul ei loc, că şi când n- 
am fi de faţă, ci la San Antonio! 

In partea opusă a încăperii, începea un coridor înalt şi lung, prin 
care înaintară câteşi trei. După ce parcurseră vreo cincizeci de metri, 
gangul începu să se strâmtoreze; coti brusc la dreapta şi apoi la 
stingă descoperind o altă încăpere, mai spațioasă şi lungă. Era un fel 
de sală; tot un gang, măi lat. 

Lumina zilei se strecura şi aici în acelaşi mod misterios, măi difuză 
dar destul de puternică pentru a le arăta drumul. Francis, care mergea 
în frunte, se opri atât de brusc, încât Leoncia şi Henry, care veneau în 
urma sa, se loviră de el. Cei trei tineri, unul lângă, altul, priviră atunci 
plini de uimire un şir de corpuri omeneşti, aşezate într-o parte şi alta a 
sălii, ca arborii pe o alee; erau morţi demult, totuşi nu se prefăcuseră 
în pulbere, iar trăsăturile le erau intacte. 


— Ca şi vechii Egipteni, Mayaşii au cunoscut arta îmbălsămării şi 
mumificării, spuse Henry cu vocea coborâtă inconştient la o şoaptă, 
de-abia auzită. Era impresionat în prezenţa atâtor morţi neîngropaţi, 
care continuau să şadă drepţi şi să privească înainte ca şi cum ar fi 
fost încă în viaţă. 

Cu toţii posedaseră haine europene, iar feţele se vedeau a fi 
caracteristic europene. Erau îmbrăcaţi ca şi atunci când trăiau, dar 
veşmintele fuseseră roase şi putrezite de trecerea secolelor; erau 
veşminte de conqguistadorii şi pirați englezi. Doi dintre ei purtau 
armuri medievale, cu vizierele ridicate. Spadele lor grele sau săbiile 
piratereşti cu lamele late le erau încinse la brâu sau puse în faţă şi 
sprijinite în mâinile chircite şi uscate, iar la cingători aveau vârâte 
pistoale mari de modă veche. 

— Bătrânul Mayaş avea dreptate, spuse Francis în şoaptă. Şi-au 
decorat ascunzătoarea comorii cu rămăşiţele celor care au râvnit-o şi 
iau aşezat la intrare ca o ameninţare lugubră pentru acei care vor mai 
veni după ea... la priviţi! Flăcăul acela de colo este un iberic veritabil! 
Pariez că a jucat haia-lai, ca şi strămoşii săi, când era în viaţă! 

— lar acesta-i un englez pur-sânge, fără nici o îndoială, şopti Henry, 
arătând spre altă mumie. Parcă îl văd, când trăia, cum vâna cerbul în 
pădurile regale, spre marele necaz al păzitorilor. 

— Brr! exclamă Leoncia, cutremurându-se. Lucrurile sacre ale 
vechilor Mayaşi sunt lugubre şi dezgustătoare. Planează asupra lor o 
străveche răzbunare. Acei care pe vremuri au voit să fure comoara 
mult căutată, au devenit astăzi apărătorii ei, păzind-o cu propriile lor 
corpuri pietrificate! 

Cei trei tineri nu se mai gândeau să înainteze, ci priveau mumiile ca 
ţintuiţi, fiind pătrunşi de vraja stranie a atmosferei ce domnea în 
coridorul funebru. Spectrul hidos al morţii părea că pândeşte în 
umbră, gata să se manifeste la prima ocazie. Henry deveni 
melodramatic. 

— Deşi n-au putut să pună mâna pe comoara mult dorită, zise el, 
încă de pe vremea conquistadorilor, aceşti aventurieri au avut meritul 
de a fi ajuns totuşi până aici... aproape de tezaurul ascuns. Vă prezint 
întreaga mea dorinţă, vouă, străvechi pirați şi conquistadorii! Mă înclin 
în faţa voastră cu respect, bătrâni cavaleri ai vechilor timpuri, căci 
nările voastre sensibile au simţit mirosul aurului, iar inimile voastre 
brave au avut curajul să se bată pentru cucerirea lui. 

— Bine spus! interveni şi Francis în urarea plină de entuziasm a lui 
Henry. Un lucru însă regret: că bătrânul sir Henry nu se află şi el aici; 
ar trebui ca mumia lui să ocupe locul de frunte... Şi-acum, destul cu 
melodramele. Să mergem mai departe, dragii mei. 

Mai făcură cam treizeci de paşi, când gangul cel mare făcu o nouă 
cotitură. La sfârşitul dublului şir de mumii, Henry îşi opri tovarăşii, 


arătându-le unul dintre corpurile împietrite. 

— E drept că sir Henry nu se află printre ei, zise el. În schimb, iată-l 
pe... Alvarez Torres! 

Sub un coif spaniol, cu viziera ridicată, îmbrăcat după moda 
medievală spaniolă, cu o spadă mare în mâinile uscate, stătea o 
mumie a cărei faţă era, din toate punctele de vedere, asemănătoare 
cu faţa bronzată a lui Alvarez Torres. Leoncia tresări şi făcându-şi 
cruce se dădu înapoi dinaintea acestei apariţii sinistre. 

— AŞ dori ca Alvarez Torres să fie tot aşa de „viu” ca şi această 
statuie a morţii, glumi Francis, după ce pipăise faţa mumiei şi o 
examinase cu atenţie. Trebuie să fie vreun strămoş de-al tău, atras şi 
el de mirajul comorii Mayaşilor. 

Leoncia trecu pe lângă figura încremenită, cutremurându-se. De 
data aceasta, când trecură de cotitura gangului, se găsiră complet 
cufundaţi în întuneric, fapt ce-l sili pe Henry, care mergea înainte, să 
aprindă numeroase chibrite pentru a lumina drumul. 

— Hei, ia uitaţi-vă! exclamă el, oprindu-se după ce făcuseră câteva 
sute de paşi. Priviţi la această lucrare de maestru. Observaţi forma 
perfectă în care a fost cioplită această piatră! 

Din fund, unde ajunseseră, lumina străvezie a zilei pătrundea în 
parte, alungind întunericul. Pe jumătate intrat într-o nişă, era un bloc 
de piatră de aceeaşi înălţime cu încăperea. Era evident că servise la 
închiderea trecerii în încăperea următoare. Construcţia acestei 
enorme uşi de piatră era într-adevăr o capodoperă a vechii arhitecturi. 
Laturile şi colţurile blocului masiv erau cioplite cu atâta minuţiozitate 
încât uşa aceasta ciudată se potrivea perfect în şanţurile din perete, 
unde trebuia. Să intre când se deschidea pentru a lăsa trecerea liberă. 

— Bănuiesc că aici; a murit tatăl bătrânului Mayas, exclamă 
Francis. Şi cunoştea secretul care făcea ca această trapă enormă să 
intre în perete şi nu a reuşit s-o deschidă decât numai în parte, după 
cum puteţi observa... 

— Pe, clopotele iadului! îl întrerupse Henry, cu expresia-i favorită, 
arătând înaintea sa un schelet chircit pe pământ. Aceste oase sunt tot 
ce a mai rămas din el. Faptul că nu a fost mumificat şi el, arată că 
întâmplarea a avut loc după dispariţia ultimilor păzitori ai comorii 
mayaşe. Mai mult ca sigur că a fost ultimul vizitator înaintea noastră. 

Bătrânul preot zăcea că tatăl său a călăuzit aici oameni din tierra 
caliente, le aminti Leoncia. 

— Mai spunea, de asemenea, că nu s-a mai întors nimeni din 
această expediţie, adăugă şi Francis. 

Henry, care ridicase craniul scheletului, scoase o exclamaţie şi 
aprinse un chibrit pentru a le arăta celorlalţi ceea ce descoperise. În 
afară, de faptul că ţeasta era spartă, probabil în urma unei lovituri de 
sabie sau secare, o gaură mare la spatele său arăta în mod 


neîndoielnic locul pe unde intrase un glonte. Când scutură craniul, 
Henry scoase din el un proiectil cu vârful turtit. Francis îl examină. 

— A fost tras dintr-un pistol vechi cu cremene, spuse el. Probabil că 
pulberea a fost umezită căci glontele n-a avut puterea să iasă prin 
partea cealaltă, rămânând în capul victimei. 

Lăsă craniul la locul de mai-nainte, cei trei, păşiră mai departe, 
intrând într-o încăpere mai mică dar bine luminată, care de asemenea 
era săpată în stâncă printr-o deschizătură din tavan, astupată cu 
gratii; pătrundea, din plin lumina zilei. Pardoseala încăperii era 
presărată peste tot cu oseminte omeneşti albite şi roase de timp. O 
examinare rapidă a craniilor, le arătă că aparținuseră unor oameni 
albi, împrăştiate printre ele se aflau flinte şi pistoale de modă veche, 
cuțite şi, pe ici pe colo, câte o secure. 

— După ce-au ajuns aici, aproape de comoară, zise Francis - din 
cele ce se văd, rezultă că s-au încăierat pentru posesia ei, mai-nainte 
chiar de a o îi descoperit. Păcat că bătrânul preot nu este aici pentru a 
vedea ce a păţit tatăl său. 

— Oare nu-i posibil să fi rămas supraviețuitori în urma acestei 
lupte, care să fi luat comoara? îşi dădu cu părerea Henry. 

Francis, care examina restul încăperii, observă ceva ce-l făcu să-i 
răspundă: 

— Fără îndoială că nu a mai supravieţuit nimeni. Priviţi pietrele 
acelea preţioase din ochii statuii. Pariez că sunt rubine veritabile! 

Statuia reprezenta o femeie grotească, greoaie şi rudimentar 
cioplită, stând pe vine; se holba la ei cu ochii săi roşii, iar gura-i larg 
deschisă era atât de mare încât îi făcea restul feţei să apară şi mai 
respingător. Lângă ea, cioplită în piatră, cu aceleaşi trăsături groteşti 
şi rudimentare; era o altă statuie ce reprezenta un bărbat hidos, într-o 
poziţie obscenă, având o ureche de proporţii normale, iar alta de 
dimensiuni ce amintea gura enormă a tovarăşei sale. 

— Doamna cea frumoasă trebuie să fie însăşi Chia, spuse Henry 
rânjind. Dar cine să fie oare cavalerul de lingă ea cu urechea de 
elefant şi ochii verzi? 

— Habar n-am cine ar putea fi, îi răspunse Francis râzând. Ceea ce 
ştiu însă, este că ochii aceia, verzi ai prietenului Chiei sunt cele mai 
mari smaralde ce le-am văzut vreodată. Trebuie că valorează fiecare 
cel puţin cât o coroană regală. 

— Bine, dar o pereche de rubine şi una de smaralde indiferent de 
mărimea şi valoarea lor, nu pot constitui întreaga comoară a 
Mayaşilor, rezumă Henry. Am ajuns atât de aproape de ea - o simt 
aceasta - şi totuşi, ne lipseşte cheia enigmei principale... 

— Pe care, desigur, o are bătrânul preot ce a rămas la nisipul 
urlător, cu nodurile sacre, spuse Leoncia. In afară de aceste două 
statui şi osemintele de pe jos, locul este gol. 


În timp ce vorbea, tânăra înainta spre a privi mai de aproape 
statuia bărbatului. Urechea sa grotescă îi opri atenţia şi, arătând spre 
ea, adăugă: 

— Nu ştiu unde şi care este cheia, dar aici este fără îndoială gaura 
ei. 

Într-adevăr, urechea cea mare, în loc să fie cioplită în interior ca 
orificiul unei urechi, era complet astupată, în afară de o mică 
deschizătură ce amintea în mod vag forma unei găuri de cheie. in 
zadar mai cercetară încăperea, ciocănind pereţii şi podeaua, în 
speranţa de a găsi vreun gang secret sau ascunzătoarea comorii, căci 
nu reuşiră să descopere nici cel mai mic semn. 

— Scheletele unor oameni din tierra caliente, doi idoli, două 
smaralde enorme, două rubine de aceeaşi mărime şi... noi înşine, făcu 
Francis inventarul. Acesta este tot conţinutul încăperii. Nu ne mai 
rămâne acum altceva de făcut, decât următoarele lucruri: să ne 
întoarcem să-l luăm pe Ricardo cu catârii şi să instalăm tabăra afară; 
apoi să-l căutăm pe bătrânul Mayaş cu nodurile lui sacre şi să-l 
aducem aici, chiar de-ar trebui să-l cărăm în braţe. 

— Tu aşteaptă aici cu Leoncia, iar eu mă duc să-i caut, propuse 
Henry, după ce parcurseră îndărăt gangul cu şirul de mumii şi 
ajunseră afară din cavernă, în lumina binefăcătoare a soarelui ce 
strălucea din seninul albastru al cerului. 

Departe în urmă, pe întinderile de nisip urlător, peonul şi tatăl său 
mai erau îngenunchiaţi în cercul ce provocase atâta zgomot când 
fusese tras de bătrânul Mayaş. Deodată, o ploaie torențială se revărsă 
din văzduh, făcându-l pe peon să tremure de frica unui fenomen atât 
de neobişnuit în acel loc. Bătrânul, nepăsător de suferinţă fizica pe 
care i-o provoca ploaia, continua să se roage stăruitor zeilor săi. 

În timpul tremurăturii de care fusese cuprins, peonul observă totuşi 
două lucruri ce rămaseră cu totul străine tatălui său. Mai întâi, 
remarcă în depărtare pe Alvarez Torres şi Jose Mancheno, care tocmai 
ieşeau prudenţi din junglă şi se aventurau pe întinderea de nisip. Apoi, 
constată un adevărat miracol: Cei doi mergeau peste nisipul 
zgomotos, ca două fantome, fără a provoca nici un sunet, fără a stârni 
vreun ecou cât de slab dintre daunele urlătoare. Peonul rămase 
nemişcat până ce ei dispărură în depărtare şi apoi, sfios, atinse nisipul 
cu degetul. Nu se auzi nici un sunet şi terenul râmase tot aşa de tăcut 
chiar atunci când lovi tare cu pumnul în jurul său. Ploaia cea repede, 
care trecuse, făcuse nisipul să amuţească. 

Surescitat, îl scoase, cu o smucitură puternică, pe tatăl său din 
rugăciunile în care era cufundat şi-i anunţă minunea: 

— Nisipul nu mai era plin de zgomote. Acum tace ca mormântul. 
Mai înainte, l-am văzut pe inamicul bogatului gringo trecând de-a 
lungul dunelor, fără să provoace nici un zgomot. Ori, cu toate că acest 


Alvarez Torres este un om plin de păcate, nisipul n-a lătrat totuşi 
deloc la el. Vocea nisipului a murit şi pe acolo pe unde au putut umbla 
oameni împovăraţi de păcate, putem să mergem şi noi doi, tată! 

Cu degetul tremurător, bătrânul Mayaş făcu în interiorul cercului 
noi semne cabalistice; nisipul nu-i răspunse însă cu nici un sunet. 

Dincolo de cercul sacru era acelaşi lucru, căci nisipul era ud şi nu 
răsuna decât atunci când era uscat şi răscopt de soare. 

Bătrânul îşi cercetă nodurile scrierii sale ciudate. 

— Ne arată, îi citi el fiului său, că atunci când nisipul nu mai 
vorbeşte, putem să mergem fără teamă. Până acum am ascultat intru 
totul indicaţiile străbune; putem aşadar să plecăm, căci primejdia a 
trecut. 

Graba lor de a-i ajunge pe cei doi tineri şi pe fata, era atât de mare, 
încât, trecură pe lângă Torres şi Mancheno fără să-i observe. Aceştia, 
văzându-i pornind, se ascunseră după o dună de nisip, spre a-i lăsa să 
treacă înainte.. Când se aflau lă o distanţă bună, departe de ei, ieşiră 
rânjind şi pornind, la rândul lor, în aceeaşi direcţie. 

In acelaşi timp, Henry, care voise să scurteze drumul şi luase altă 
direcţie, nu se întâlni cu nici una dintre cele două grupe. 


CAPITOLUL XV 


— Chiar în acest caz, a fost o greşeală şi o slăbiciune din partea 
mea că am rămas în Panama, spuse Francis către Leoncia, în timp ce 
stătea unul lângă altul pe stancă, în faţa intrări cavernei, aşteptând 
întoarcerea lui Henry. 

— Atunci, înseamnă oare atât de mult pentru tine mersul bursei din 
New York? îl ironiză Leoncia cu cochetărie; totuşi se abţinea de a-l 
întărită cum îi era obiceiul, căci îi era teamă aşa singură cu acest 
tânăr pe care îl iubea atât demult. 

Francis era nerăbdător. 

— Totdeauna mi-au displăcut, lucrurile şi gândurile ascunse după 
cuvinte goale, Leoncia, zise el cu o sinceritate aproape brutală.. Eu 
spun ceea pe gândesc, cât se poate mai simplu şi direct... 

— Ceea ce te face atât de diferit de noi, latinii, îl întrerupse fata, 
încercând să-şi păstreze nota de ironie în glas, care iubim înfloriturile 
şi frazele împopoţonate. 

Tânărul continuă Insă plin de curaj, ceea ce începuse să spună. 

— Leoncia, tu eşti o mică înşelătoare! Eu îţi vorbesc deschis şi fără 
ocoluri, aşa cum se cuvine din partea unui bărbat. Tu însă mă înşeli cu 
vorbe şi eşti nestatornici şi capricioasă ca un licurici - ceea ce, 
recunosc, este de aşteptat de la orice femeie. Cu toate acestea, nu-i 
drept să fii aşa, să te porţi astfel cu mine. Ştii bine că te iubesc; ţi-am 
spus-o sincer... Dar eu, eu ce ştiu despre sentimentele tale? 

Cu privirile plecate şi obrajii aprinşi, tânăra rămase tăcută, 
incapabilă să-i răspundă. 

— Uite! stărui el. Nu răspunzi nimic. Pari pe zi ce trece mai 
călduroasă cu mine, mai iubitoare, mai atractivă ca oricând şi totuşi 
mă înşeli... şi nu-mi spui nimic din inima ta, din intenţiile tale. Să fie 
aceasta pentru că eşti femeie? Sau pentru că eşti latină? 

Fata se simţea răscolită până în fundul sufletului. Cu inima 
tulburată, totuşi stăpână pe ea însăşi, îşi ridică privirea şi aţintind-o în 
ochii tânărului, îi răspunse: 

— Te plângi că deşi tu mi-ai spus direct şi fără fraze împopoţonate 
că mă iubeşti, eu nu ţi-am destăinuit până acum dacă şi eu te iubesc 
sau nu. Ei bine, îţi voi lămuri aceasta odată pentru totdeauna, aşa 
cum vrei tu, direct şi fără multă vorbă. Da, te iubesc... 

Francis încercă s-o cuprindă în braţe, dar Leoncia se feri cu dibăcie. 

— Stai! îl opri ea. Nu am terminat încă. Te iubesc, sunt mândră că 
te iubesc... dar aceasta nu-i totul. M-ai întrebat de simţămintele şi 
intenţiile mele. O parte, ţi-am răspuns. Acum îţi voi spune şi restul: 
Intenţionez să mă căsătoresc cu Henry. 


La o asemenea sinceritate, Francis nu se aşteptase; rămase 
buimăcit. 

— Pentru că îl iubesc, răspunse ea, cu privirea neclintită. 

— Bine, deşi ai spus adineauri că... mă iubeşti pe mine! murmură 
el. 

— Da, te iubesc. Vă iubesc pe amândoi. Sunt o fată cinstită, cel 
puţin aşa m-am obişnuit să cred. Mai continui să am această părere, 
deşi raţiunea îmi spune că nu pot iubi doi tineri în acelaşi timp, 
rămânând totuşi cinstită, aşa cum mă consider. Dar nu-mi pasă de aşa 
ceva. Dacă sunt rea, înseamnă că nu pot fi altfel de cum am fost 
sortită. 

— Dar nu se poate! protestă tânărul cu tărie. Nu se poate să mă 
iubeşti pe mine şi totuşi să te măriţi cu Henry. 

— Poate că nu m-ai înţeles, îl mustră ea cu gravitate, deşi vocea îi 
tremura uşor, căci era influenţată de turburarea lui Francis. 
Intenţionez să mă mărit cu Henry. Te iubesc, dar îl iubesc şi pe Henry. 
Nu mă pot căsători însă cu amândoi. Legea nu îngăduie. Prin urmare, 
mă voi mărita numai cu unul dintre voi şi acesta va fi Henry. 

— Atunci, de ce, întrebă el neîncrezător, de ce ai stăruit să rămân? 

— Pentru că te iubesc. Ţi-am mai spus-o de câteva ori. 

— Dacă mai urmezi astfel, simt că am să înnebunesc! strigă el. 

— Şi eu am simţit adesea că voi înnebuni din această cauză, îi 
mărturisi fata. Dacă crezi că-mi vine uşor să-ţi spun aceste lucruri cu 
atâta sinceritate, atunci te înşeli. 

Tânărul voia tocmai s-o întrerupă, când fata îi făcu semn să tacă şi 
amândoi ascultară zgomotul unor paşi din desişul de verdeață din faţa 
stâncii: cineva urca spre locul unde se aflau ei. 

— Ascultă, şopti Leoncia în grabă, punându-şi mâna pe braţul lui. 
Pentru ultima oară voi fi sinceră şi deschisă cu tine şi-ţi voi spune 
ceea ce am de gând. După aceea şi pentru totdeauna, voi redeveni 
aceeaşi spaniolă înşelătoare şi uşuratică, aşa. Cum m-ai descris 
adineauri. lată ce este: Il iubesc pe Henry, este adevărat, foarte 
adevărat. Pe tine te iubesc însă şi mai mult. Mă voi căsători cu 
Henry... pentru că îl iubesc şi pentru că i-am promis că voi fi soţia lui. 
Totuşi, să ştii că totdeauna te voi iubi pe tine mai mult! 

Mai înainte ca el să fi putut obiecta, bătrânul Mayaş şi fiul său, 
peonul, apărură din tufişuri, apropiindu-se de ei. De abia luând în 
seamă prezenţa lor, bătrânul preot îngenunchie, exclamând în 
spaniolă: 

— Pentru prima oară contemplă privirile mele ochii Chiei. 

Trecu degetele peste nodurile sacre şi începu o rugăciune în limba 
mayaşă, care, dacă ceilalţi ar fi putut-o înţelege, suna cam aşa: 

— O, nemuritoare Chia, soţie a divinului Hzatzl, care a făcut toate 
cele existente din nimic! O, glorioasă Chia, a cărei gură comandă 


veşnic urechii lui Hzatzl, în faţa ta, eu, preotul tău, mă plec cu 
smerenie. Fii bună şi iertătoare cu mine. Lasă-ne să scoatem din gura 
ta cheia de aur care deschide urechea lui Hzatzi. Ingăduie 
credinciosului tău preot să găsească tezaurul lui Hzatzl... Nu pentru 
mine, o divino! Ci pentru gringo care mi-a salvat fiul. Ascultă-mi ruga, 
o, Chia, ascultă-mi-o! Fruntea-mi este aplecată pe pietre, înaintea ta! 

Timp de aproape zece minute, bătrânul indian stătu aşa prosternat 
la pământ, tremurând şi bolborosind ca în catalepsie, în timp ce 
Leoncia şi Francis îl priveau curioşi, ei înşişi impresionați de 
solemnitatea rugăciunii bătrânului, deşi nu o înțelegeau. 

Fără să-l mai aştepte pe Henry, Francis intră pentru a doua oară în 
cavernă. Cu Leoncia lângă el, se simţea sigur de el însuşi, în timp ce 
conducea pe bătrânul preot. Acesta continua să citească nodurile şi 
murmurând cuvinte neînţelese, îi urma încet, pe când peonul fusese 
lăsat de pază afară. Pe aleea mumiilor, preotul se opri cu smerenie, 
nu atât pentru mumii cât din cauza nodurilor sacre. 

— Stă scris aşa, anunţă el, ţinând intre degete un anumit şir de 
noduri, că aceşti oameni au fost nişte hoţi. Au fost pedepsiţi să 
rămână aici de-a pururi încremeniţi înaintea încăperii care ascundea 
misterul Mayaşilor. 

Francis îl grăbi mai departe şi trecând peste osemintele împrăştiate 
pe jos, păşi în încăperea următoare, unde, cum intră, bătrânul se 
prosternă înaintea celor doi idoli, rugându-se mult şi cu smerenie. 
După aceea, preotul studie un alt şir de noduri, cu multă atenţie; apoi, 
le făcură cunoscut, mai întâi în limba mayaşă şi pe urmă, după ce 
Francis îl făcu să priceapă că nu o puteau înţelege, într-o spaniolă 
stricată: 

— Din gura Chiei la urechea lui Hzatzl, aşa stă scris aici. 

Francis, urmând indicaţiunea lainică, privi în adâncul întunecat al 
gurii zeiţei, vâri lama cuţitului său în gaura. Cheii din urechea 
monstruoasă a idolului, apoi ciocăni statuia cu mânerul cuţitului şi 
declară că părea a fi goală pe dinăuntru. Intorcându-se din nou la 
Chia, începuse tocmai s-o ciocănească şi pe aceasta pentru a vedea 
dacă sună a gol, când bătrânul Mayas murmură pe neaşteptate: 

— Picioarele Chiei stau pe neant. 

Francis, intrigai de acest indiciu, îi ceru bătrânului să mai verifice 
mesajul nodurilor. 

— Ah, Francis, zeiţa aceasta are într-adevăr nişte picioare enorme, 
râse Leoncia, dar se sprijinesc pe podeaua solidă de piatră, nicidecum 
pe neant! 

Francis împinse statuia zeiţei cu mâinile şi descoperi că se mişcă 
uşor. Încordându-şi puterile, începu s-o împingă cu zvâcnituri şi 
răsuceli încetul cu încetul. 

— Pentru oameni voinici şi fără teamă, va umbla Chia, citi poetul. 


Dar următoarele trei noduri anunţă: Păzeşte-te! Păzeşte-te! 

— Ei bine, presupun că neantul, orice ar fi el, nu mă va muşca, 
glumi Francis după ce împinsese statuia la o distantă bună de la 
poziţia sa iniţială. 

— Aşa, frumoasă doamnă, stai aici puţintel, sau aşează-te jos dacă 
aceasta îţi odihneşte picioarele. Trebuie că sunt obosite bietele tale 
picioare de atâta şedere pe neant, căci ai stat timp de secole! 

Un strigăt al Leonciei îl făcu să-şi îndrepte privirea spre porţiunea 
de podea rămasă goală prin înlăturarea picioarelor mari ale Chiei. 
Dându-se înapoi de la statuia dislocată, tânărul fusese cât pe-aici să 
cadă în gaura din stâncă ce era mai înainte acoperită de ea. Era deo 
formă circulară, largă de aproape un metru. Zadarnic îi încercă el 
adâncimea aruncând chibrite aprinse; acestea se stingeau fără să 
atingă fundul, din cauza curentului, produs prin căderea lor. 

— Pare a fi într-adevăr neantul, o lume fără fund, spuse el, lăsând 
să cadă un mic fragment de piatră. 

Trecură multe secunde până când o auziră, lovindu-se. 

— Cu toate acestea, este posibil să nu fi atins fundul, îşi dădu cu 
părerea Leoncia. Poate că s-a izbit de vreo ieşitură a peretelui şi-a 
rămas acolo. 

— Ei bine, iată ce ne va indica totuşi adâncimea, strigă Francis, 
ridicând o flintă veche ce zăcea printre osemintele presărate pe jos şi 
pregătindu-se s-o arunce în gaura întunecată. 

Dar bătrânul îl opri. 

— Mesajul nodurilor sacre este: acela care violează neantul de sub 
picioarele Chiei va pieri îndată de o moarte îngrozitoare. 

— Nici nu mă gândesc la aşa ceva, spuse Francis, aruncând flinta la 
o parte, cu un zâmbet pe buze. Dar ce trebuie să mai facem acum, 
bătrânule Mayaş? Din gura Chiei, la urechea lui Hzatzi, pare simplu... 
dar cum?... şi ce?... Cercetează-ţi nodurile sacre cu degetele tale, 
moşule dragă şi găseşte-ne cum şi ce. 

Pentru fiul preotului, peonul cel bătut şi fugărit, ceasul vieţii se 
apropia de ora fatală. Fără să-şi dea seama, văzuse în ziua aceea 
pentru ultima dală soarele răsărind. Nu conta ceea ce avea să se 
întâmple în acea zi, nu contau nici sforţările inconştiente ce le-ar fi 
făcut pentru a scăpa. De soarta sa; aceasta era ultima zi a vieţii sale 
şi nimic nu se mai putea schimba. Chiar dacă ar fi rămas de pază la 
intrarea cavernei, tot n-ar fi scăpat, căci ar fi fost cu siguranţă ucis de 
Torres şi Mancheno, care tocmai trebuiau să sosească. 

In loc de a sta în faţa intrării, îi veni gust să cerceteze împrejurimile 
pentru a vedea dacă nu sunt inamici prin apropiere. Astfel, scăpă de 
moartea la lumina zilei sub bolta cerească. Totuşi, înaintarea 
neînduplecată a limbilor care aveau să indice ora fatală era de neoprit 
şi cu cât timpul trecea, cu atât sfârşitul îi era mai aproape. 


În timp ce răscolea prin tufişurile dimprejur, Alvarez Torres şi Jose 
Mancheno ajunseră la intrarea grotei. Ochii de scoici ai Chiei, aşa cum 
le apărură dintr-o dată, colosali, pe peretele stâncii, era un şoc prea 
tare pentru superstiţiosul indian. 

— Intră dumneata înăuntru, spuse el lui Torres. Eu voi rămâne aici 
de pază. 

Şi Torres, în vinele căruia curgea sângele strămoşului ce stătea 
împietrit de secole în şirul de mumii, intră în caverna Mayaşilor, tot 
aşa de curajos precum intrase şi străvechiul său premergător. 

In clipa când Mexicanul dispăru din vedere, Jose Mancheno, acest 
ucigaş care nu şovăia câtuşi de puţin să ridice viaţa oricărei fiinţe, dar 
care avea o frică grozavă de lumea nevătămată ce se manifesta prin 
fenomene de neînțeles, uită de obligaţia ce-şi luase de a păzi intrarea 
şi se grăbi s-o ia la fugă în jungla apropiată, cât mai departe de acel 
loc al misterelor. Astfel, când peonul se întoarse din cercetarea sa, 
convins că totul era în ordine şi curios să afle şi el secretul Mayaşilor, 
nu găsi pe nimeni la intrarea cavernei şi păşi ia rându-i în gangul 
mumiilor, aproape îndată după Torres. 

Mexicanul mergea prevăzător de teama ca zgomotul paşilor săi să 
nu-i trădeze prezenţa. De asemenea, înaintarea sa era întârziată şi de 
spectacolul ce-l oferea ochilor săi uimiţi mumiile rânduite de-a lungul 
pereţilor. Plin de curiozitate, el, examina aceste statui ale morţii, 
despre care auzise povestindu-se şi pentru care viaţa se oprise acolo 
în antecamera zeilor mayaşi. Când ajunse însă în faţa mumiei de la 
sfârşitul şirului lugubru, asemănarea acesteia cu propria-i făptură îl 
făcu să rămână încremenit şi să-şi spună că se găseşte în prezenţa 
unui strămoş demult uitat de familia sa. 

Pe când privea aşa cu imaginaţia aprinsă, fu brusc pus în gardă de 
apropierea peonului şi trezindu-se din reverie, privi în jur după un loc 
unde se putea ascunde. Deodată fu ispitit de o idee diabolică. Luând 
coiful de pe capul străvechiului său alter-ego, îl puse pe propriu-i cap. 
Acelaşi lucru îl făcu şi cu mantia roasă de vremi cu care se acoperi în 
grabă; îşi trase apoi în picioare cizmele mari care aproape se 
desfăcură în bucăţi de putrezite ce erau şi în sfârşit, se înarmă cu 
spada cea mare şi grea a vechiului cavaler. Pe mumia deposedată de 
îmbrăcăminte, o aşeză cu grijă pe jos, într-un colţ întunecos, la 
spatele altor mumii. După ce îşi controlă încă odată noul său exterior, 
se rândui lângă celelalte mumii, la capătul şirului, luând atitudinea ce 
o văzuse la străbunul său, cu un picior înainte de soclu şi cu mâinile 
rezemate de minerul spadei. 

Numai ochii i se mişcară când îl urmări pe peon înaintând cu teamă 
de-a lungul mumiilor. La vederea lui Torres, acesta se opri brusc şi cu 
ochii măriţi de groază începu să murmure o serie de rugăciuni 
mayaşe. Torres susţinu cu ochii închişi cât putut mai bine această 


confruntare. Când auzi paşii peonului îndepărtându-se, riscă o privire 
şi-l văzu oprindu-se nehotărât la cotitura gangului. Torres socoti că 
era momentul oportun şi ridică greaua spadă a cărei lovitură avea să-i 
despice capul în două. 

Deşi aceasta era ziua şi chiar ora fatală pentru peon, ultima 
secundă a vieţii sale nu bătuse încă. Nu acolo, printre mumii, era el 
predestinat să moară sub lovitura ucigaşă a lui Torres; căci mexicanul, 
socotind că strigătul ce eventual ar scoate victime sa ar putea preveni 
pe cei urmăriţi, lăsă încet sabia în timp ce peonul trecu nebănuitor 
după colţul sălii, intrând peste puţin în încăperea unde se găsea tatăl 
său, Francis şi Leoncia. Ajungea chiar în clipa în care Francis întreba 
pe preot cum şi ce putea deschide urechea lui Hzatzl. 

— Bagă mina în gura Chiei şi scoate cheia, îi spuse bătrânul fiului 
său care se grăbi să-l asculte supus. 

— N-avea teamă, că nu te muşcă, e de piatră, îi spuse Francis 
râzând. 

— Zeii Mayaşilor nu sunt de piatră, îi replică mustrător bătrânul 
preot. Ei par numai că sunt de piatră, dar sunt vii, de-a pururi vii şi fie 
sub piatră, fie prin piatră sau de piatră, totdeauna se va manifesta 
voinţa lor nepieritoare. 

Leoncia se feri impresionată din apropierea lui, lipindu-se de 
Francis şi prinzându-l de braţ ca pentru a-i cere protecţie. 

— Am impresia că ceva teribil este pe cale de a se produce, spuse 
ea emoţionată. Nu-mi place locul acesta în inima muntelui, printre 
aceste vestigii ale morţii. Mie îmi place albastrul senin al cerului, 
balsamul razelor soarelui, oceanul întins şi înspumat... Ştiu că ceva 
îngrozitor trebuie să se întâmple! 

In timp ce Francis o încuraja, şoptindu-i cuvinte pline de optimism, 
ceasul vieţii sună ultima secundă a ultimului minut pentru peonul 
nebănuitor. Aducându-şi întregul său curaj, el vâri mâna în gura de 
piatră a zeiţei. In clipa următoare, cu un strigăt de groază îşi retrase 
braţul şi privi încheietura de unde se prelingea o dâră subţire de 
sânge, direct dintr-o arteră. Capul turtit şi împestriţat al unui şarpe 
ieşi din gura zeiţei, ca o limbă arătată în bătaie de joc şi apoi se 
retrase, dispărând în întunecimea gurii de piatră 

— O viperă! strigă Leoncia, recunoscând reptila. 

Peonul, recunoscând şi el vipera şi ştiind că moartea îi era sigura, 
se dădu înapoi cuprins de teroare, păşi fără voie în gaura din faţa 
statuii şi dispăru în neantul pe care Chia îl păzise cu picioarele sale 
de-a lungul atâtor secole, 

Timp de un minut, nimeni nu scoase o vorbă; apoi bătrânul preot 
rosti:: 

— Am mâniat-o pe Chia şi ea mi-a ucis copilul! 

— Prostii, o îmbărbăta Francis pe Leoncia. Intreaga întâmplare este 


naturală şi explicabilă. Ce poate fi mai obişnuit decât ca o viperă să-şi 
aleagă o gaură de piatră pentru cuib? Acesta este doar obiceiul 
şerpilor. Ce poate fi mai natural ca un om, muşcat de viperă, să dea 
înapoi? De, asemenea, este cât se poate de firesc să cadă în gaură, 
când aceasta este exact la picioarele sale... 

— Atunci şi aceasta este tot atât de natural? strigă, fata, arătând 
spre o şuviţă de apă cristalina ce ţâşni prin gaura din podea, 
înălțându-se până în tavan, întocmai ca un gheizer. Bătrânul are 
dreptate. Până şi prin piatră, zeii îşi manifestă voinţa lor nepieritoare. 
Ne-a prevenit. El a ştiut aceasta, căci nodurile sacre i-au spus-o. 

— Eh, fleacuri! ripostă Francis. Nu voinţa zeilor, ci a vechilor 
Mayaşi, care au inventat zeitățile lor, a provocat această izbucnire de 
apă. Undeva în această gaură, corpul peonului a izbit pârghia ce 
deschide zăgazul vreunui torent subteran, care a ţâşnit cu furie 
nestăvilită. Aceasta este explicaţia. Niciodată n-a putut exista o zeiţă 
cu o gură monstruoasă ca aceasta, decât, bineînţeles, în imaginaţia 
bolnăvicioasă a oamenilor. Frumuseţea şi diviziunea sunt unul şi 
acelaşi lucru. O adevărată zeiţă este totdeauna frumoasă. Numai omul 
creează demoni în toată urâţenia lor. 

Şuviţa de apă deveni în curând un adevărat torent şi apa le 
ajunsese până la încheieturile picioarelor. 

— Nu-i nimic, zise Francis. Am observat, în timp ce veneam 
încoace, planul înclinat al podelei care devine tot mai joasă cu cât te 
apropii de ieşire. Vechii Mayaşi erau buni ingineri şi când au construit 
aceste încăperi au avut în vedere şi scurgerea apei din ele. Priveşte 
cum se revarsă şuvoiul prin gang... Ei bine, bătrânule preot, 
cercetează-ţi nodurile şi spune-ne unde se află comoara? 

— Unde este fiul meu? îl întrebă la rându-i preotul mayaş cu un 
accent sfâşietor. Chia mi-a ucis singurul meu copil. Pentru mama lui 
am călcat legea mayaşă şi am amestecat sângele pur al Mayaşilor cu 
acela al unei metise din tierra caliente. Am păcătuit pentru ca el să se 
poată naşte şi de aceea îmi este de trei ori mai preţios. Ce-mi pasă 
mie de comoară? Fiul meu nu mai este. Blestemul zeilor mayaşi m-a 
ajuns! 

Cu gâlgâieli şi băşici pocnitoare, care anunțau presiunea subterană, 
apa ţâşnea cu tot mai multă putere în aer. Leoncia fu prima care 
observă mărirea nivelului apei la pardoseala încăperii. 

— Mi-a ajuns aproape de genunchi, îi atrase ea atenţia lui Francis. 

— E timpul să plecăm, consimţi el, înțelegând situaţia. Scurgerea 
apei a fost excelent calculată, dar dărâmăturile de stânci de la 
intrarea cavernei au blocat probabil drumul atât de bine plănuit al 
apei. Coridorul fiind mai jos decât această încăpere, apa de acolo 
trebuie să fie mai adâncă. Şi pe acolo este singurul drum ce duce 
afară. Haide! Să mergem! 


Încrezător în simţul de orientare al Leonciei, o lăsă pe ea să meargă 
înainte şi apucându-l de mână pe apaticul preot îl trase după el. La 
cotitura coridorului, apa le ajungea până la genunchi, iar când intrară 
în încăperea mumiilor, le trecea de mijloc. 

Deodată, Leoncia se opri încremenită. Din apă, în faţa sa, apăru 
capul cu coif şi mantia ce acoperea corpul străvechii mumii; dar nu 
aceasta o înspăimântase, căci şi alte mumii erau antrenate de 
torentul înnebunit, ci faptul că această mumie se mişca scoțând 
gâfâieli ca un înecat ce se zbate după aer, în timp ce ochii-i plini de 
viaţă o priveau stăruitor. 

Era ceva greu de suportat pentru nervii săi - un cadavru vechi de 
secole murind pentru a doua oară, înecat. Leoncia scoase un strigăt 
de groază, sări înapoi şi începu să alerge spre încăperea de unde 
veniseră, în timp ce Francis, aiurit, o lăsă să treacă şi-şi scoase 
revolverul. Mumia însă, cu o ultimă sforţare, reuşi să atingă cu 
picioarele terenul solid şi proptindu-se spre a nu fi târâtă din nou de 
Şuvoi, strigă: 

— Nu trage! Sunt eu - Torres! Tocmai mă întorc de la intrare. S-a 
întâmplat ceva acolo. leşirea este astupată. Apa trece de nivelul 
capului, iar stâncile se prăvălesc! 

— Drumul îţi este la fel de blocat şi în această direcţie, zise Francis, 
ochindu-l cu revolverul. 

— Nu este acum timpul de ceartă, se rugă Torres. Trebuie mai întâi 
să ne salvăm şi după aceea putem să ne şi batem dacă este necesar. 

Francis şovăi. 

— Ce s-a întâmplat cu Leoncia? întrebă Torres cu viclenie. Am 
văzut-o alergând înapoi. Oare nu o fi în primejdie? 

Lăsându-l pe Torres şi trăgând pe bătrânul Mayaş după sine, 
Francis făcu drumul înapoi în camera idolilor, urmat de Torres. Aici, la 
vederea acestuia, Leoncia scoase un nou strigăt de groază. 

— Nu-i altcineva decât Torres, o încurajă Francis. Eu însumi am fost 
speriat când l-am văzut. Dar este el în carne şi oase... Haide, 
bătrânelule! N-avem deloc poftă să ne înecăm aici ca şoarecii în 
cursă. Nu s-au terminat doar toate misterele Mayaşilor! Citeşte-ţi 
nodurile sacre şi arată-ne drumul care duce afară din acest loc al 
morţii. 

— Drumul nu duce afară ci înăuntru, murmură preotul, tremurând. 

— Bine, nu ţinem să ajungem afară, poate fi şi înăuntru, numai să 
scăpăm de aici. Cum putem intra? 

— Din gura Chiei la urechea lui Hzatzl, sună răspunsul. 

Francis fu izbit deodată de un gând grotesc şi teribil. 

— Torres, zise el, în gura acelei statui de piatră este o cheie sau 
aşa ceva. Dumneata eşti mai aproape. Vâră-ţi mina înăuntru şi scoate- 
O. 


Leoncia rămase mută de oroare, ghicindu-i planul de răzbunare. 

Torres nu bănui însă nimic şi vesel, se apropie, de idol, zicând: 

— Bucuros de a fi folositor la ceva; 

Atunci, simţul de adversar cinstit îl trădă pe Francis. 

— Stai! strigă el cu asprime, înaintând spre statuia zeiţei. 

Şi, Torres, la început uimit, văzu apoi de ce scăpase. De mai multe 
ori îşi descarcă Francis revolverul în gura de piatră, în timp ce 
bătrânul preot se văita: „Sacrilegiu” Apoi, înfăşurându-şi haina 
împrejurul mâinii, scoase vipera de coadă şi cu câteva lovituri îi zdrobi 
capul de piatra statuii. După aceea, băgă din nou mâna în gura de 
piatră a zeiţei şi scoase afară o bucată de aur în formă şi mărimea 
găurii din urechea lui Hzatzl. Bătrânul indică urechea cea mare şi 
Francis introduse cheia. 

— Ca o fisă de telefon, remarcă el, văzând că cheia dispăruse cu 
totul. Intrebarea este dacă „va da tonul!” Ce se va întâmpla oare 
acum? Vom vedea apa scurgându-se subit? 

Dar şuvoiul înnebunit al torentului subteran continua să ţâşnească 
prin gaura din podea cu tot mai multă furie. Cu o exclamaţie, Torres 
arătă spre peretele din spatele statuilor. O porţiune din el, în aparenţă 
la fel de compactă, se ridica încet. 

— Drumul ce duce afară, strigă Torres. 

— Inăuntru, după cum spunea bătrânul, îl corectă Francis. Oricum, 
este timpul să mergem! 

De abia ajunseră cu toţii în coridorul îngust de dincolo de zid, când 
bătrânul Mayaş se smuci din mâna lui Francis şi strigând: „Fiul meu! 
Fiul meu!” şi se întoarse înapoi în încăperea plină de apă. 

Porțiunea de perete cobora spre locu-i original şi preotul fu nevoit 
să se aplece pentru a putea trece. O clipă mai târziu, deschizătura era 
astupată atât de perfect de trapa de piatră, încât apa care se scurgea 
odată cu ei, în coridor, fu brusc oprită. 

Afară, nici un semn nu indica cele întâmplate în caverna Mayaşilor, 
apăru numai un fir de apă ce se scurgea prin deschizătură până la 
baza masivului stâncos. Henry şi Ricardo, sosind, remarcară 
proaspătul râu şi Henry observă: 

— lată ceva nou. Nu era nici un izvor aici, când am plecat. Un minut 
mai târziu, spunea, privind la surpările de stânci: Aici era intrarea în 
cavernă. Acum este astupată. Mă întreb, unde or fi ceilalţi? 

Ca şi când muntele l-ar fi înţeles, drept răspuns, ţâşni din interiorul 
său, purtat de curentul apei care se mărise brusc, un corp omenesc. 
Henry şi Ricardo intrară în torent şi-l aduseră la mal. Recunoscându-l 
drept preotul mayaş îl aşeză pe pământ cu faţa în sus şi începu să-i 
dea îngrijirile necesare. 

De abia după zece minute începu bătrânul să dea semne de viaţă şi 
numai după alte zece minute putu deschide ochii, căutând cu privirea 


rătăcită împrejur. 

— Unde sunt ceilalţi? îl întrebă Henry. 

Bătrânul preot murmură în mayaşă cuvinte neînţelese, până când 
Henry începu să-l scuture necăjit pentru a-l trezi mai bine. 

— S-au dus... toţi s-au dus, bolborosi Mayaşul în spaniolă. 

— Cine? întrebă Henry, dar trebui să repete întrebarea de câteva 
ori. 

— Fiul meu; Chia l-a ucis! Chia l-a ucis pe fiul meu, după cum i-a 
ucis şi pe ceilalţi! 

— Cine sunt „ceilalţi”? 

Urmară noi scuturături şi repetarea întrebării de nenumărate ori. 

— Tânărul gringo cel bogat care mi-a salvat fiul, inamicul acestui 
gringo bogat, pe care îl cheamă Torres şi tânăra fată a Solanilor, care 
este cauza tuturor nenorocirilor ce s-au întâmplat! Te-am prevenit. Nu 
trebuia s-o luăm cu noi. Femeile aduc ghinion în treburile bărbaţilor. În 
prezenţa ei, Chia, care şi ea este femeie, a devenit mânioasă. Limba 
Chiei este o viperă. Cu limba ei veninoasă, Chia mi-a ucis fiul şi 
muntele a revărsat un torent de apă asupra noastră, acolo în inima 
stâncii... şi sunt morţi cu toţii, ucişi de Chia. Vai şi amar de mine! Am 
mâniat zeii. Nenorocitul de mine! Blestemul lor să cadă asupra tuturor 
acelora care caută comoara sacră spre a o fura zeilor mayaşi! 


CAPITOLUL XVI 


În apropierea cursului de apă, Henry şi Ricardo discutau cu 
aprindere situaţia. Intins la pământ lingă ei, ultimul preot al Mayaşilor 
spunea rugăciuni întretăiate de gemete şi vaiete. 

Cu sforţări extraordinare, Henry reuşi să-i smulgă câteva indicii 
aproape fără legătură asupra ev6himentelor ce se desfăşoară în 
munte. 

— Numai fiul său a fost muşcat şi a căzut în puţul din care s-a 
revărsat torentul - explică Henry. 

— Într-adevăr, încuviinţă Ricardo; ceilalţi desigur că nu s-au ales 
decât cu câte o baie neaşteptată. 

— lar în prezent, fără îndoială că îşi usucă veşmintele în vreo 
încăpere oarecare ce se găseşte deasupra nivelului apei, reluă Henry. 
Cel mai important lucru ce-l avem de făcut, este să găsim un drum de 
pătrundere în peştera lor şi să-i salvăm neîntârziat, dacă mai sunt în 
viaţă. Numai că noi doi n-am reuşi să liberăm intrarea nici într-o lună 
de zile. Dacă am putea aduce cincizeci de oameni, care să lucreze 
fără întrerupere ziua şi noaptea, am sfârşi treaba aceasta în două zile. 
Să începem deci prin a ne procura aceşti oameni. Mă duc să iau un 
măgar şi alerg în satul Caroosilor. Le voi promite o bună recompensă 
din partea lui Francis, dacă ne ajută să-l scoatem din această 
încurcătură. Dacă nu vor voi, caut oameni tocmai la San Antonio. Plec 
îndată. Intre timp, tu aduci aici peonii, măgarii şi întreg echipamentul. 
Nu uita să identifici cele mai neînsemnate zgomote care viii dinspre 
stâncă. Ştii, cred că se pot da semnale lovind zidul prin interior. 

Cu toate că nimerise un măgar încăpățânat, Henry ajunse în satul 
Caroosilor destul de repede, spre uimirea locuitorilor care-şi vedeau 
astfel teritoriul încălcat de un membru al expediției pe care 
încercaseră s-o nimicească. Erau aproape cu toţii aşezaţi în faţa 
colibelor, cuprinși de amorţeală, aşa cum se întâmplă mai totdeauna 
după prânz. Cu o totală indiferenţă, ascultară propunerea lui Henry şi 
promisiunea lui de a le răsplăti din belşug osteneala. 

— Dacă muntele sacru a înghiţit pe străini, răspunseră ei, înseamnă 
că aceasta a fost voinţa divină. Ori, noi nu ne putem opune voinţei 
zeilor. Deşi suntem oameni săraci, nu voim totuşi să lucrăm pentru 
nimeni şi nici să ne revoltăm împotriva divinității; şi pe urmă, 
profanatorii n-au căpătat decât ceea ce merită. Acest ţinut nu le 
aparţine. Este treaba lor acum să se descurce. Noi avem destulă 
bătaie de cap cu treburile noastre şi nu ne putem ocupa de alte 
chestiuni. 

Călare pe un măgar şi mai încăpățânat decât primul, Henry ajunse 


la San Antonio abia spre seară. Pe strada principală, între palatul 
justiţiei şi închisoare, îl întâlni pe jefe politico şi pe bătrânul judecător, 
urmaţi de numeroşi jandarmi şi de doi prizonieri; aceştia erau nişte 
peoni dezertori de la o plantație din Santos.. 

După ce ascultă povestirea lui Henry, jefe politico aruncă o privire 
judecătorului care era una dintre creaturile sale şi-i răspunse: 

— Fără îndoială că vă dăm ajutor. De ce nu? 

Duse mâna la gură şi căscă prelung. 

— Cât timp este necesar pentru a strânge oamenii şi pentru a 
ajunge la munte? întrebă Henry. 

— De, în clipa de faţă suntem foarte ocupați, nu-i aşa, domnule 
judecător? 

— Da, foarte ocupați. 

— Nici mâine şi nici poimâine nu putem să mergem în ajutorul 
străinilor ce-ţi sunt prieteni. Vom vedea însă, mai târziu, ce este de 
făcut... 

— Să zicem... de Crăciun, sugeră judecătorul. 

— Cât se poate de bine, aprobă jefe. Dacă ocupațiile noastre ne 
dau acest răgaz, vom încerca să vă facem serviciul cerut. Până atunci, 
la revedere, senor Morgan. 

— Vorbiţi serios? întrebă Henry, abia stăpânindu-şi furia. 

— Intocmai cum arată acum, trebuie să fi fost şi atunci când l-a ucis 
pe Alfaro Solano, spuse jefe politico, folosind un ton plin de imputare. 

Henry nu dădu atenţie insultei perfide. 

— Vă voi spune îndată părerea mea! strigă el. 

— la seama! interveni judecătorul. 

— Imi bat joc de voi! ripostă Henry. Nu mai puteţi să-mi faceţi nimic 
în prezent. Am fost grațiat de însuşi preşedintele republicii. Nu sunteţi 
decât nişte porci de metişi! 

— Continuaţi, vă rog, domnule, spuse jefe politico, afectând o 
politeţă rece. 

— Da, continui! Voi nu posedaţi nici virtuțile spaniolilor nici pe cele 
indiene. Nu v-aţi păstrat decât defectele celor două rase, pe care le- 
aţi înmulţit. Am spus ce sunteţi şi vă repet: Sunteţi nişte porci 
murdari! 

— Aţi terminat, senor? Aţi spus absolut tot? întrebă jefe politico 
păstrând acelaşi calm. 

Totodată făcu un semn jandarmilor care se aruncară asupra lui 
Henry pe la spate şi îl dezarmă. 

— Nici chiar preşedintele nu poate ierta o crimă, mai înainte de a fi 
comisă, nu este aşa, domnule judecător? reluă jefe politico, privind cu 
satisfacţie la prizonier. 

— Este clar că ne aflăm în faţa unui nou delict, răspunse cel 
întrebat. Acest gringo a insultat chiar acum pe reprezentantul legii. 


— Să fie judecat pe loc. Este inutil să ne mai înapoiem la tribunal. 

— Se înţelege, aprobă judecătorul. Suntem noi înşine martorii şi 
victimele acestor injurii, astfel că nu mai avem nevoie de alte dovezi. 
Prizonierul este vinovat. Ce pedeapsă îi vei da, don Mariano? 

— Douăzeci şi patru de ore la stâlp. Să fie legat chiar acum spre a- 
şi putea aduna mai bine ideile şi pentru a-i dispare mânia, hotărî cel 
întrebat. 

— Sentinţă a fost dată, confirmă solemn judecătorul, trebuie pusă 
îndată în execuţie. Jandarmi, încătuşaţi condamnatul la stâlp. 

Zorile îl găsiră pe Henry adormit, abia după douăsprezece ore de 
când fusese arestat. Somnul său era însă agitat din două motive: în 
primul rând, soarta prietenilor săi închişi în munte îi provoca o 
puternică nelinişte, iar în al doilea rând, ţânţarii numeroşi care îl 
ciupeau fără sfială îi aducea o suferinţă fizică tot atât de insuportabilă 
ca şi durerea sa morală. Chinul său crescu într-atât, încât tânărul se 
deşteptă dându-şi seama de soarta sa jalnică. 

Furios peste măsură, se porni pe o serie de blesteme şi înjurături 
care atraseră atenţia unui individ cu profil de pasăre de pradă, care 
tocmai trecea prin faţa sa. Era îmbrăcat în uniformă de aviator şi 
ducea cu sine o servietă încărcată cu unelte. 

— Prietene, începu el, venind în faţa lui Henry, când acesta tăcuse 
spre a respira, odată cu accidentul meu prin aceste locuri, mi-am 
permis o serie de înjurături dintre cele mai frumoase. Totuşi ele nu 
însemnau nimic faţă de-ale dumitale. Pot deci să mă descopăr ca în 
faţa unui maestru, întreci pe cel mai straşnic sergent. Aş dori să prind 
câteva dintre aceste expresii. Voieşti să-mi dai o lecţie? 

— Cine naiba mai eşti şi dumneata? Şi ce tot îndrugi acolo? 

— Cu o faţă umflată ca a dumitale, cred şi eu că nu eşti deloc 
predispus să fii politicos. Cine te-a bătut în halul acesta? Eu mă 
numesc Parsons, locotenentul Parsons şi va trebui să plec chiar astăzi 
cu avionul de la Atlantic la Pacific. lţi pot face vreun serviciu mai 
înainte de-a părăsi aceste locuri? 

— Mă mai întrebi? la un cleşte din servieta dumitale şi sfărâmă-mi 
cătuşele acestea. Dacă mai rămân multă vreme aici, fără îndoială că 
voi căpăta reumatism. Mă numesc Morgan şi n-am fost bătut cum 
presupui. Sunt numai o sărmană victimă a ţânţarilor. 

Cu ajutorul unui cleşte puternic, locotenentul Parsons reuşi să 
sfărâme încuietoarele cătuşelor, eliberându-l pe Henry care abia se 
mai putea ţine pe picioare. Fricţionându-şi mâinile şi picioarele spre a 
restabili circulaţia sângelui, el îi povesti aviatorului, în câteva cuvinte, 
cauza arestării sale şi situaţia îngrozitoare a prietenilor săi, Leoncia şi 
Francis. 

— İl iubesc pe Francis ca pe un frate, povesti tânărul. De altfel, 
semănăm atât de bine încât trebuie să fie între noi vreo legătură de 


rudenie îndepărtată. Cât despre senorita, urmează să mă căsătoresc 
în curând cu ea. M-ai scăpat de aici, dar voieşti să mă mai ajuţi? Unde 
îţi ai avionul? Dacă m-ai conduce în zbor, am ajunge într-un timp 
foarte scurt la muntele Mayaşilor. Cu vreo sută de cartuşe de 
dinamită, pe care dumneata ţi le-ai putea procura cu uşurinţă. Am 
putea să-i eliberăm din acel mormânt, pe nenorociţii nici tovarăşi. 

Locotenentul Parsons şovăia. 

— Nu-mi refuza acest serviciu, îl rugă Henry. 


În inima muntelui sacru, cei trei prizonieri se găseau cufundaţi într- 
un întuneric profund, după ce piatra care bloca ieşirea camerei idolilor 
revenise la locul său. Francis şi Leoncia se căutară pe pipăite şi se 
prinseră de mâini. Torres, care se găsea în apropierea lor, exclamă: 

— Sfântă Fecioară! Până acum am scăpat bine. Ce mi se va mai 
întâmpla oare de acum înainte? 

— Incă multe, până ce vom reuşi să părăsim aceste locuri afurisite, 
prevesti Francis. Deocamdată să încercăm să ieşim de aici. 

Francis o trecu pe Leoncia în spatele său. Tânăra îl apucă de 
cordonul hainei şi în timp ce el înainta pipăind peretele cu mâna 
stingă, ea se lăsă condusă. Alături de ei, Torres ţinea neîntrerupt 
mâna dreaptă în contact cu peretele de stâncă. In acest fel, puteau 
să-şi urmeze mai uşor cercetările, să măsoare lungimea gangului şi să 
evite o despărţitură în cazul când existau ramificații. Din fericire, 
tunelul subteran, căci era un adevărat tunel, avea baza foarte netedă, 
astfel că nu riscau să se poticnească. Totuşi, ei călcau cu cea mai 
mare precauţiune, spre a nu cădea în vreo capcană oarecare sau în 
vreun puț. Din această cauză, înaintau foarte încet, nereuşind să facă 
mai mult de doi kilometri pe oră. 

Peste un timp, ajunseră la o bifurcaţie a tunelului. Francis aprinse 
unul dintre preţioasele sale chibrituri şi constată că drumurile se 
asemănau atât de mult încât nu aveau cum să-l aleagă pe cel care ar 
fi putut duce la lumină. 

— Singura soluţie ce ne rămâne, spuse el, este să pornim pe unul 
dintre ele. Dacă se vă înfundă sau nu ne va conduce nicăieri, ne vom 
înapoia şi vom porni pe cel de-al doilea. 

După încă vreo zece minute de mers, el se opri brusc şi scoase un 
uşor strigăt de alarmă. In loc să se fixeze pe teren solid, picioru-i 
întins rămăsese suspendat în gol. 

Aprinsese un al doilea chibrit. Se găseau pe marginea unei peşteri 
naturale, de dimensiuni atât de mari încât nu-i puteau distinge pereţii 
nici la dreapta, nici la stânga, nici în sus, nici în jos. Numai o scară 
cioplită grosolan în piatră se cufundase în faţa lor ca într-un abis. 
Incepură să coboare cu grijă scara şi peste puţin timp ajunseră în 
fundul peşterii. Apoi, pipăind fără întrerupere peretele acesteia, 


continuară să înainteze. După aproape o oră, observă o lumină slabă 
care creştea pe măsură ce înaintau. In curând, apăru în fata lor o 
gaură de formă neregulată, acoperită de vegetaţie deasă, care abia 
lăsa să se strecoare putină lumină. Era o ieşire. Francis îndepărtă 
lianele şi ramurile dese şi ieşiră cu toţii într-o adevărată mare de 
lumină, provocată de razele vii ale soarelui de după-amiază. 

Toţi trei, în picioare pe o muchie de stâncă, îşi plimbară privirile 
uimite, în jos, spre o vale aproape circulară, care măsura aproape 
cinci kilometri în diametru şi care era înconjurată peste tot de munţi 
cu pante abrupte şi impracticabile pentru mers. 

— Suntem în Valea Sufletelor Pierdute, spuse Torres cu glas 
solemn. Am auzit vorbindu-se despre ea, dar nu credeam că există. 

— Nici eu, murmură Leoncia. 

— Ce importanţă are aceasta? exclamă Francis. Cel puţin, în 
prezent, noi nu suntem deloc suflete pierdute, ci fiinţe vii în carne şi 
oase. 

— In copilăria mea, reîncepu Leoncia, am auzit apunându-se că 
orice fiinţă care intra în această vale nu mai ieşea niciodată. 

— Dacă nu a măi ieşit nimeni de aici, cum de se ştie că există? 

Francis înaintă pe marginea ciudatei platforme pe care se găseau şi 
se uită atent la cava care-i atrăsese atenţia în depărtare. 

— Oare nu este acolo un acoperiş de colibă? întrebă el pe ceilalţi 
doi. 

Nu primi nici un răspuns, căci în aceeaşi clipă, terenul de sub ei 
cedă şi se prăbuşi în mijlocul unei avalanşe de pământ, pietre şi 
smocuri de iarbă. 

O tufă de arbuşti opri căderea celor doi bărbaţi şi mai înainte ca ei 
să se ridice şi să vină în ajutorul Leonciei, aceasta se sculă de la 
pământ şi începu să râdă din toată inima. 

Inainte de a se ridică, Francis întinse mâna şi luă un obiect care se 
rostogolise după ei de-a lungul pantei. Era casca lui Torres, pe care 
acesta o luase din încăperea mumiilor. Tânărul i-o întinse. 

— Dă-o încolo, ce-o mai ţii? îl îndemnă Leoncia pe mexican. 

— Ba am nevoie de ea. Este singura apărare pe care o posed 
împotriva soarelui, răspunse Torres. 

intoarse coiful să-l pună pe cap, dar în aceeaşi clipă privirea îi căzu 
pe o inscripţie din interiorul acesteia. O arătă tovarăşilor săi şi citi cu 
glas tare: 


DA VASCO 
— Numele acesta! şopti Leoncia gânditoare. 


— Da Vasco este unul dintre strămoşii mei, afirmă Torres. Mama 
mea era o urmaşă a familiei Da Vasco. Acest aventurier erou a venit 


din America spaniolă împreună cu Cortez. 

— Da şi s-a revoltat apoi, urmă Leoncia. Ştiu povestea aceasta de 
la tatăl meu şi de la unchiul Alfaro. Cu o mână de tovarăşi, a pornit în 
căutarea comorii Mayaşilor. Erau în fruntea unui trib de Caraibi, 
compus din vreo sută de bărbaţi şi femei. Mendoza, din ordinul lui 
Cortez, i-a urmărit fără cruţare. După raportul acestuia, care se 
păstrează în arhive, el i-a urmărit până în Valea Sufletelor Pierdute, 
unde i-a lăsat să moară într-un chip mizerabil. 

— Fără îndoială că au încercat să scape pe drumul pe care l-am 
urmat şi noi, spuse Torres. Mayaşii i-au ajuns din urmă şi i-au 
transformat în mumii. 

Işi înfundă casca pe cap, după ce o şterse de praf, cu mâna. 

— O fi locuind cineva în valea asta? întrebă Francis. 

— După raportul lui Mendoza, Da Vasco şi banda sa au fost părăsiţi 
în Valea Sufletelor Pierdute, spre a muri ca nişte câini. Fapt este că nu 
a mai fost revăzut niciodată. 

— Se pare, totuşi, că după aspectul terenului... Francis se 
întrerupse brusc la vederea Leonciei care, culegea nişte fructe 
necunoscute, dintr-un arbust. Nu le atinge, Leoncia, strigă el. Am avut 
destule necazuri până acum, spre a mai risca să ne trezim în braţe cu 
o încântătoare copilă care s-a otrăvit. 

— Nu este nici o primejdie, răspunse liniştită Leoncia. lată aici locul 
unde au ciugulit păsările din aceste fructe. 

— In acest caz, îţi prezint scuzele mele şi-ţi urmez exemplul. Luă o 
fructă şi o mâncă. lar dacă întâlnesc vreodată pasărea care a ciupit 
din ele, o voi mânca şi pe ea. 

După ce îşi potoliră foamea, observă că soarele se lăsase mult spre 
apus şi Torres îşi scoase casca lui Da Vasco. N 

— Nu putem să ne petrecem noaptea aici, zise el. Incălţămintea mi- 
am lăsat-o în camera mumiilor şi botinele cele vechi ale lui Da Vasco 
le-am pierdut pe când am fugit. Mi-am jupuit cu totul picioarele şi cum 
aici este destulă iarbă uscată, am să-mi împletesc nişte sandale. 

Pe când Torres se dedica în întregime acestei ocupaţii, Francis 
adună câteva braţe de vreascuri. Cu toată clima caldă a ținutului, 
altitudinea la care se găseau făcea necesar un foc, spre a putea dormi 
fără să le fie frig. Mai înainte chiar ca el să fi sfârşit aceste pregătiri, 
Leoncia, care se culcase pe o parte, cu capul în scobitura braţului său, 
adormi adine. 

Cu multă grijă, Francis o acoperi cu muşchi moale şi frunze uscate, 
aşa ca să-i fie apărată de răceală şi partea care nu era dogorită de 
foc. 


CAPITOLUL XVII 


Zorile tocmai se iveau, alungind întunericul din Valea Sufletelor 
Pierdute. Din Casa cea Mare - o clădire lungă de vreo treizeci de metri 
şi lată de aproape cincisprezece - ieşi încet preotul Soarelui. Era un 
bătrân cu mers tărăgănat; purta sandale şi un veşmânt lung, ţesut din 
fire groase. Faţa sa de indian, deşi aspră şi tăbăcită, mai păstra într-o 
măsură trăsăturile vechilor conquistadorii. Avea pe cap un 
acoperământ ciudat, lucrat în aur şi împodobit cu un semicerc de raze 
făcute tot din acest nobil metal. Era neîndoielnic faptul că această 
bizară coroană reprezenta soarele luminând pământul în prima oră 
după ce răsare. 

Cu mers solemn, preotul trecu spaţiul deschis până în locul pe care 
se găsea suspendat între doi stâlpi mari şi sculptați cu desene 
totemice, un uriaş trunchi de arbore cu interiorul scobit. Privi spre 
Orient, unde zorile începeau să împurpureze orizontul, spre a fi sigur 
că venea la timp şi ridică un baston cu capătul îngropat şi rotunjit. 
Lovitura uşoară pe care o dădu provocă un uruit ca de tunet 
îndepărtat. 

După primele lovituri, din toate locuinţele ce formau un fel de 
pătrat în jurul Casei cele Mari, apărură membrii tribului Sufletelor 
Pierdute. Bărbaţi, femei şi copii mari şi mici se grupaseră pe tăcute în 
jurul preotului păgân. Este greu de imaginat acest spectacol arhaic în 
secolul al douăzecilea. Toţi aceşti oameni - care, fără nici o îndoială, 
erau indieni - mai păstrau unele trăsături ce-i aminteau pe spanioli. 
Imbrăcămintea femeilor, fără nici o podoabă, era făcută din țesătură 
simplă; în schimb, portul bărbătesc amintea epoca primei călătorii a 
lui Cristofor Columb în Lumea Nouă. 

Din feţele celor prezenţi la ceremonie, se desprindea o nuanţă de 
melancolie, ca şi când ei n-ar fi avut nici o plăcere de aşteptat de la 
viaţă. 

Existau, totuşi, două excepţii: însuşi preotul şi o fetiţă de vreo zece 
ani, a cărei privire strălucitoare trăda un spirit vioi şi o inteligenţă 
pătrunzătoare. Feţele lor se apropiau ca expresie. Printre figurile 
întunecate şi stupide ale celorlalţi, chipul fetei radia întocmai ca o 
floare însufleţită de o minune. 

In timp ce preotul continuă să lovească trunchiul sonor, întreg tribul 
veni şi formă în jurul lui un semicerc cu faţa îndreptată spre răsărit. 
Când primele raze ale soarelui se revărsară din marginea globului său 
ce se înalţă la orizont, preotul se înclină solemn de trei ori, aducându-i 
salutul său într-o spaniolă a evului mediu. În acelaşi timp, membrii 
tribului se prosternară cu feţele la pământ. Apoi se ridicară şi sub 


conducerea preotului, intonară un cânt de slavă pentru divinitatea lor. 

In clipa în care ritualul se sfârşi, atenţia preotului fu atrasă de o 
coloană subţire de fum ce se ridica în aerul calm, deasupra văii. 
Neliniştit, chemă în grabă mai mulţi tineri şi arătându-le fumul, le 
spuse cu hotărâre: 

— Acest fum se ridică din regiunea Groazei, care este oprită pentru 
toţi membrii tribului nostru. Acolo se găseşte, desigur, în această 
clipă, vreo iscoadă a inamicilor noştri, care de secole încearcă 
zadarnic să ne afle ascunzătoarea. Omul acela nu trebuie cu nici un 
chip să părăsească ţinutul nostru şi să ne trădeze, căci duşmanii abia 
aşteaptă să ne descopere şi să ne nimicească. Mergeţi repede şi 
ucideţi pe cel din locul Groazei, spre a nu pieri noi înşine de pe urma 
lui! 

În jurul focului reîmprospătat de mai multe ori în timpul nopţii, 
Leoncia, Francis şi Torres mai dormeau încă. Cel din urmă avea 
sandalele sale noi în picioare şi casca lui Da Vasco înfundată bine pe 
cap, spre a-l feri de efectele umezelii căzute în timpul nopţii. 

Leoncia se deşteptă prima şi ceea ce văzu o făcu să se creadă în 
prada unui vis. Trei oameni ciudaţi, trei sălbatici care şedeau cu 
arcurile întinse, gata să-şi trimeată săgețile împotriva sa şi a 
tovarăşilor săi, şovăiau, uitându-se cu mirare la figura lui Torres care 
continua să doarmă nebănuitor. Se priviră cu un aer de îndoială şi 
apoi îşi lăsară arcurile în jos, manifestându-şi astfel intenţiile paşnice. 
Ingenuncheară după aceea lângă Torres, spre a-i cerceta mai de 
aproape faţa şi casca veche ce părea că le opreşte atenţia în mod 
deosebit. 

Din locul în care era întinsă, Leoncia reuşi - fără a fi observată de 
cei trei membri ai tribului Sufletelor Pierdute - să atingă cu vârful 
piciorului umărul lui Francis. Tânărul, deşteptat, deschise ochii şi se 
ridică din mijloc. Indată ce fu observat de cei trei, aceştia făcură 
semnul obişnuit al păcii, punând arcurile pe pământ, ridicară mâinile 
desfăcute spre a arăta că nu mai posedă alte arme. 

— Bun venit, prieteni! exclamă Francis în englezeşte. Suntem 
bucuroşi de a vă vedea! 

Salutul său îi lăsă nedumeriţi, dar avu darul să-l deştepte pe Torres. 

— Fără îndoială că aparţin Sufletelor Pierdute, îi murmură Leoncia 
lui Francis. 

— Sau celor „câştigate”! ripostă vesel Francis. Cel puţin, ştim acum 
că valea este locuită. Hei, Torres, nu vrei să ne prezinţi prietenilor tăi? 
După felul cum te privesc, s-ar putea că au recunoscut în tine o rudă 
apropiată! 

Lăsându-i o clipă, cei trei indigeni se îndepărtară câţiva paşi, după 
toate aparentele, spre a tine o consfătuire secretă. 

— Vorbesc o spaniolă tare bizară! constată Francis. 


— Aceeaşi care se vorbea în evul mediu. 

— Limba conqguistadorilor, însă puţin deformată. Am avut dreptate, 
aşa dar: Sufletele Pierdute nu părăsesc niciodată valea aceasta! 

— In orice caz, trebuie să se căsătorească măcar între ei! Altfel cum 
s-ar putea explica prezenţa acestor trei flăcăi? 

In aceeaşi clipă, cei trei indieni care păreau că reuşiseră să se 
înţeleagă, îi rugară pe străini să-i urmeze de-a lungul văii, făcându-le 
semne prieteneşti. 

Peste o jumătate de oră, ajunseră cu toţii într-o regiune de şes 
unde se ridicau locuinţele tribului; mai departe, se zărea Casa cea 
Mare. 

— Nu mai încape nici o îndoială că sunt urmaşii lui Da Vasco, spuse 
Torres, aruncând o privire cercetătoare peste toată întinderea. 

— Da şi se pare că au părăsit religia catolică a strămoşului lor, 
îmbrăţişând în schimb practicele păgâne, adăugă Francis. Priviţi la 
altarul acela de piatra: Judecând după miros, acolo nu se prepară un 
prânz bun, ci se face un sacrificiu, iar sacrificatul este un berbec. 

— Să mulţumim Domnului că nu este decât un animal, zise Leoncia. 
Ne găsim în prezenţa adoratorilor soarelui. Il vedeţi pe bătrânul acela 
cu veşmânt lung şi cunună de raze? Este un preot al soarelui. Unchiul 
Alfaro mi-a vorbit adesea despre aceşti curioşi adoratori al lui 
Phoebus. 

Deasupra altarului scânteia un uriaş soare metalic. 

— Aur! Şi încă aur curat! murmură Francis. Uitaţi-vă la razele 
acelea lungi; metalul este atât de pur încât şi un copil ar putea să-l 
îndoiască! 

— Sfinte Dumnezeule, priviţi! strigă Leoncia, arătând un bust 
sculptat grosolan în piatră, care se găsea într-o parte a altarului. Are 
chipul lui Torres şi trăsăturile mumiei din peştera Mayaşilor. 

— lată şi o inscripţie! 

Francis se apropie spre a citi, dar fu repede îndepărtat de către 
preot. 

— Ei? făcu întrebător Leoncia. 

— Este scris Da Vasco; şi uite! Poartă pe cap o cască întocmai ca a 
lui Torres. lar dacă observați figura preotului, puteţi vedea că statuia 
seamănă exact cu el. 

Cu un gest hotărât, preotul îi ordonă lui Francis să tacă şi se aplecă 
în faţa altarului de sacrificiu. 

— Zeul este supărat, spuse el cu glas solemn. 

Toţi credincioşii de faţă se bătură în piept, scoțând vaiete de 
disperare. 

— Sacrificiul nu este primit, continuă preotul, fiindcă focul refuză 
să-l ardă. Nu vom sacrifica aşa dar pe aceşti profanatori; cel puţin nu-i 
vom sacrifica acum. Trebuie mai întâi să cer sfatul Zeului. 


Cu un gest hotărât, îndepărtă pe membrii tribului şi dădu ordin ca 
cei trei prizonieri să fie conduşi la Casa cea Mare. 

— Nu ştiu ce se va întâmpla, murmură Francis la urechea Leonciei, 
nădăjduind însă că până la urmă ne vor da ceva de mâncare. 

— Priveşte la fetiţa aceea drăgălaşă! exclamă Leoncia, arătând 
copila din a cărei figură radia vioiciunea şi inteligenţa. 

— Torres o observă mai demult, şopti Francis. L-am şi văzut 
făcându-i semn. Întocmai ca noi, nu ştie ce se va întâmpla şi de aceea 
caută să-şi facă prieteni. Trebuie să-l ţinem neîntrerupt sub ochi, căci 
acest trădător este în stare să ne joace orice festă spre a-şi scăpa 
propria-i piele! 

Odată intraţi în Casa cea Mare, le fu servită o masă îndestulătoare, 
însoţită de apă limpede şi rece. La sfârşit, când servitoarele se 
îndepărtară, copila care venise cu ei în casă şi care părea că le 
comandă, rămase împreună cu cei trei. Torres îşi reînnoia încercările 
sale de a cuceri prietenia fetiţei, dar aceasta părea fascinată de 
Leoncia, căreia îi dădea întreaga sa atenţie. 

— Spune-mi, i se adresă ea într-o ciudată spaniolă arhaică, acest 
om este într-adevăr Da Vasco şi s-a înapoiat acum din locuinţa sa 
clădită în soare? 

Torres surâse şi vorbind înaintea fetei, întări plin de mândrie: 

— Sunt, precum spui, un Da Vasco. 

— Nu „un Da Vasco” ci Da Vasco în persoană, îi şopti Leoncia în 
englezeşte. 

— Este o ocazie bună poate... joacă-ţi acest rol până la sfârşit! îl 
sfătui şi Francis, în aceeaşi limbă. Vei reuşi poate să ne scoţi din 
încurcătură! Nu am nici un fel de încredere în acest preot care văd că 
stăpâneşte cu totul Sufletele Pierdute. 

— Da, da! lată-mă, în sfârşit, revenit din soare! exclamă Torres, 
privind solemn spre copilă. 

Socotea potrivită recomandaţia lui Francis şi de aceea voia să-şi 
dea cât mai multă importanţă. 

Fetiţa îl privi lung, se înclină şi se întoarse apoi spre Leoncia, într-un 
chip fermecător. 

— Nu ştiam că Zeul Soare poate să facă femei atât de frumoase 
cum eşti tu, murmură ca cu dulceaţă, îndreptându-se încet spre uşă. 
Pe prag se opri şi adăugă: Regina Visătoare este frumoasă, dar este 
cu mult deosebită de tine. 

Tânăra fală abia plecase, când în încăpere intră preotul urmat de 
mai mulţi tineri, voind, după toate aparențele, să ridice vasele şi 
hrana ce nu fusese consumată. Se apropiară de cei trei oaspeţi care îi 
priveau nebănuitori şi la un semn din partea preotului, se avântară 
asupra lor şi îi legară strâns cu mâinile la spate. Apoi, împingându-i, îi 
duseră afară în faţa altarului Zeului Soare, unde era strâns întreg 


tribul. 

Fură legaţi de nişte stâlpi fixaţi în pământ şi membrii tribului 
îngrămădiră cu grabă crengi uscate şi paie la picioarele lor, privindu-i 
cu ochi fioroşi. Era evident că abia aşteptau să vadă în flăcări rugurile 
pregătite. 

Ceva; mai la o parte, aproape de altar, Francis remarcă un cazan 
de proporţii reduse, fixat pe un trepied, sub care ardea un foc bine 
încins. Se cutremură, dar figura plină de frică a lui Torres îl făcu să se 
stăpânească. 

— Fii brav! îi şopti el hotărât. Arată-te viteaz ca un adevărat 
spaniol. Trebuie să te pătrunzi de gândul că eşti însuşi Da Vasco. Nu 
uita că acum câteva secole locuiai în această vale cu strămoşii 
acestor corcituri. 

— Veţi muri! spuse solemn preotul Soarelui în aceeaşi clipă, iar 
Sufletele Pierdute aprobară. 

— De patru sute de ani, continuă preotul, nici un străin n-a pătruns 
la noi fără a plăti cu viaţa îndrăzneala sa. Numai de data aceasta voi 
aţi fost cruţaţi şi mânia Zeului nostru este mare. Priviţi! Focul de pe 
Altar s-a stins. Pentru a îmblânzi pe Stăpânul Soarelui trebuie să fiţi 
sacrificați. 

— Fereşte-te! pronunţă ameninţător Torres, urmând astfel sfaturile 
date cu voce înceată de Leoncia şi de Francis. Ştii bine că eu sunt Da 
Vasco şi vin din soare. Cu un gest al capului, căci mâinile îi erau 
legate, arătă bustul de piatră, Sunt acelaşi De Vasco pe care îl aveţi 
aici ca simbol. Sunt patru sute de ani de când am condus aici pe 
strămoşii voştri şi v-am cerut să aşteptaţi înapoierea mea. 

Preotul Soarelui şovăia, vizibil impresionat. 

— Haide, preotule, răspunde îndată divinului Da Vasco! strigă 
Francis cu o voce tunătoare. 

— Cum pot eu să ştiu că tu eşti sfânt? replică bătrânul cu vioiciune, 
adresându-se lui Torres. Nu semăn oare şi eu cu Da Vasco? Sunt un 
serv credincios al Zeului meu şi nu pot să renunţ la datoria mea. Dacă 
într-adevăr tu eşti divinul Da Vasco, te rog să răspunzi la întrebarea 
pe care am să ţi-o pun. 

Mexicanul încuviinţă cu un gest mândru din cap. 

— Spune, reluă preotul, îţi este drag aurul? 

— Să-mi fie drag auriul? exclamă Torres cu ironie muşcătoare. Sunt 
doar regele soarelui şi soarele este cu totul de aur. Aurul? Este pentru 
mine ca praful de sub picioarele tale sau ca piatra munţilor voştri. De 
ce mi-ar fi drag? 

— Straşnic! şopti Leoncia aprobator. 

— Atunci, o, divin Da Vasco, spuse preotul cu o voce plină de 
umilinţă, dar fără a putea să-şi ascundă cu totul nuanţa de triumf din 
glas, ai să poţi trece prin proba tradiţională. Dacă, după ce vei sorbi 


băutura de aur, mai susţii că eşti Da Vasco, vom cădea cu toţii la 
picioarele tale şi te vom adora ca pe un zeu. De multe ori, au pătruns 
străinii în valea noastră şi cu toţii au fost însetaţi de aur; dar când le 
potolim setea, lăcomia lor dispărea pentru totdeauna, căci nici unul n- 
a rezistat acestei băuturi. 

In timp ce vorbea, preotul băgă mâna într-un sac mare, de piele şi 
scoțând un pumn de pepite amestecate cu praf de aur, le aruncă în 
micul cazan ce conţinea un lichid fumegând, pe care Francis îl 
remarcase cu puţin înainte. Sub puterea focului şi a ciudatei 
compoziţii, greutăţile de aur se topiră în câteva clipe şi tot lichidul luă 
o nuanţă galbenă-roşcată. 

Fetiţa care-i însoţise pe străini la masă şi care se apropiase de mai 
multă vreme, nu-şi mai putu stăpâni revolta. Felul cum era tratată de 
Sufletele Pierdute, o făcea să fie îndrăzneață şi apropiindu-se de 
preotul Soarelui, pronunţă destul de tare, aşa ca să fie auzită de toată 
lumea: 

— Acest om este Da Vasco, adevăratul căpitan Da Vasco. Sunt 
mulţi ani de când el a condus aici pe strămoşii noştri. 

Preotul încruntă sprâncenele şi încercă s-o reducă la tăcere, dar 
copila repetă cele spuse şi arătă cu un gest convingător la statuia de 
piatră şi apoi la Torres. 

Mulțimea fremătă. Preotul care simţea că pierde teren, blestemă în 
fundul fiinţei sale dragostea vinovată ce o avusese pentru mama fetei. 
Numai el putea să aibă printre aceşti oameni reduşi un copil atât de 
inteligent. 

— Taci din gură! îi porunci el. Sunt încă multe lucruri pe care tu nu 
le cunoşti. Dacă, într-adevăr, acest om este Da Vasco, el fiind un zeu, 
va bea aurul fără a fi câtuşi de puţin vătămat! 

Preotul luă un vas de pământ, fierbinte, ce stătuse lingă focul de pe 
altar şi turnă în el o parte din lichidul auriu şi arzător. Apoi, făcu un 
semn. Văzându-l mai mulţi tineri îşi lăsară lăncile la pământ şi cu 
intenţia destul de vizibilă de a-i desface cu forţa dinţii, spre a-i da să 
bea băutura de aur, înaintară spre Leoncia. 

— Opreşte-i preotule! strigă Francis. Această tânără nu este de 
origine divină, aşa cum este Da Vasco - el este acel care trebuie să 
treacă prin probă! 

Torres îi aruncă lui Francis o privire veninoasă. 

— Stăpâneşte-te, omule! Păstrează-ţi mândria! Fii demn! Refuză să 
bei şi arată-le cele scrise în interiorul căştii tale, 

— Nu beau! Nu voiesc să beau! exclamă Torres, cuprins de panică, 
în clipa în care preotul se întorcea spre el. 

— Ai să bei! Ne vei încredința astfel că tu eşti divinul Da Vasco şi 
noi vom cădea la picioarele tale spre a te adora ca pe un zeu! 

Torres aruncă spre Francis o privire plină de disperare, ce fu 


surprinsă de preotul Soarelui. 

— Te uiţi la mine ca şi când ai fi băut din cupa morţii, îi spuse 
tânărul înciudat. Fă atâta sacrificiu şi bea aurul. Vei muri şi tu că un 
erou, apărând o femeie. 

Cu o sforţare supraomenească, la care-l împingea teama de 
moarte, Torres îşi smulse o mână din legături, scoase coiful şi îl ţinu 
astfel încât preotul îi putu privi interiorul. 

— Priveşte ce scrie aici! Cunoşti acest nume? 

Uimirea preotului, la vederea inscripţiei „Da Vasco”, fu atât de 
mare, încât vasul cu lichidul auriu îi scăpă din mână. Aurul topit stropi 
pe picioarele unuia dintre cei ce faţă, care fugi urlând de durere. 
Preotul Soarelui îşi reveni însă repede. Aplecându-se în grabă, luă din 
foc un lemn ce ardea şi se pregăti să aprindă grămezile de crengi 
uscate de la picioarele prizonierilor, când mica fată interveni iarăşi: 

— Vezi bine că Zeul Soarelui nu a voit să îngăduie ca marele 
căpitan să înghită această băutură, spuse ea cu hotărâre. De aceea, el 
ţi-a lovit mâna şi a răsturnat vasul. 

Sufletele Pierdute, impresionate de această explicaţie pe care o 
aprobau, începură să murmure ameninţător şi preotul fu nevoit să-şi 
oprească la jumătate gestul său. Totuşi, nu renunţă la pornirea sa de 
a-i distruge pe cei trei străini. Schimbând tactica, se adresă cu 
şiretenie membrilor tribului. 

— Bun, vom cere atunci un semn, spuse el; aduceţi repede 
untdelemn. Zeul va avea timpul să ne arate ce voieşte. Mai daţi-mi şi 
o lumânare. 

Risipind o cană de untdelemn peste lemn, spre a le face să se 
aprindă mai uşor, înfipse un capăt de lumânare printre vreascuri, 
acolo unde putea să ia foc mai repede şi spuse solemn: 

— Timpul cât va ţine această lumânare va fi răgazul pentru ca 
semnul din partea Zeului să se producă. Nu este bine aşa, poporul 
meu? 

insufleţiţi, cu toții scoaseră strigăte aprobatoare, aşteptând 
nerăbdători desfăşurarea evenimentelor. 

Torres privi plin de groază spre Francis. 

— Această bestie bătrână, răspunse Francis la întrebarea mută din 
ochii săi, fără îndoială că a mai rupt o bucată din capătul luminării. Nu 
are să ţină nici cinci minute şi ne vom vedea în situaţia de martiri, 
pierduţi între coloane de fum şi limbi de foc. 

— Ce am putea să facem? întrebă Torres cutremurându-se, în timp 
ce Leoncia privea plină de curaj în ochii lui Francis. Din fiinţa sa se 
desprindea întreaga iubire ce o avea pentru el. 

— Roagă-te lui Dumnezeu să plouă! îi replică Francis lui Torres. 
Cerul însă este fără pic de nor. Aşa a fost jocul. Nu te mai văita ca un 
biet copil fără minte. 


Ochii tânărului se îndreptă apoi spre Leoncia şi lăsară curs liber 
unui sentiment pe care până atunci îl ţinuse ascuns în sufletul său. Era 
întreaga sa iubire. In afară de cele câteva legături materiale care-i 
țineau despărțiți, simțeau că niciodată n-au fost mai apropiaţi unul de 
altul şi principala legătură care-i unea era privirea lor ce se contopea 
în aceeaşi expresie de dragoste fără margini. 

Prima dintre toţi, care privi spre cer şi văzu semnul divin, fu copila 
preotului. Contemplase tot timpul cerul şi Torres, care nu-şi putea 
dezlipi ochii de la lumânarea ce se apropia de sfârşit, auzind strigătul 
ei. De triumf, privi, la rându-i, în sus. In aceeaşi clipă, el auzi întocmai 
ca toţi cei de faţă, bâzâitul puternic al unei insecte monstruoase, care 
zbura în apropiere, dar la înălţime. 

— Un avion, murmură Francis. Torres, spune-le repede că acesta 
este semnul. 

Nu era nevoie însă de nici o intervenţie. Deasupra văii, la numai 
cincizeci de metri de sol, făcea viraje primul avion ce fusese 
contemplat vreodată de Sufletele Pierdute. In aceeaşi clipă, întocmai 
ca o binecuvântare cerească, răsună cald şi încurajator, cântecul cel 
străvechi: 


Alături de catargul mare, nepăsători stăm spate-n spate, 
Și stăpânim, ca şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită! 


În clipa în care avionul luă iarăşi înălţime, ceva se desprinse din 
interiorul său şi în câteva secunde se desfăcu în forma unei uriaşe 
umbrele. Suspendat de paraşuta sa, întocmai ca o muscă în pânza 
unui păianjen, se distinse, în mod treptat, Un om care, când atinse 
pământul, nu încetă să cânte cu vocea sa puternică şi melodioasă: 


Alături de catargul mare, nepăsători stăm spate-n spate, 
Și stăpânim, ca şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită! 


Din clipa în care el atinse pământul, evenimentele se desfăşurară 
cu o iuţeală surprinzătoare. 

Scoţând un sfârâit, capătul de lumânare se aplecă pe un vreasc 
îmbibat de untdelemn şi crengile luară foc, repede, una de la alta. 
Aproape în acelaşi timp, Henry căzu cu paraşuta sa întinsă, drept în 
mijlocul tribului Sufletelor Pierdute, acoperind sub mătasea ei o mare 
parte dintre aceştia. Din câteva sărituri, ajunse lângă prietenii săi şi cu 
puternice lovituri de picior aruncă departe crengile aprinse. 

Preotul Soarelui voi să intervină cu energie, dar o directă trimeasă 
de tânăr drept sub bărbie îl făcu pe demnul serv al Zeului Strălucitor 
să se prăvălească pe spate şi în timp ce el abia se ridica, Henry tăie 
legăturile ce-i ţineau prinşi pe Leoncia, Francis şi Torres. 


Cu înflăcărare, el deschise braţele spre a o îmbrăţişa pe Leoncia, 
dar aceasta îl îndepărtă, spunându-i repede: 

_ — Ascultă-mă! Nu avem timp de explicaţii. Fă îndată ce-ţi ordon: 
Ingenunchează umil la picioarele lui Torres şi prefă-te că eşti sclavul 
lui. Nu vorbi nici un cuvânt în spaniolă; exprimă-te în englezeşte. 

Henry nu înţelese la început nimic, dar în timp ce Leoncia îl încuraja 
din priviri, îl văzu pe Francis aplecându-se el însuşi la picioarele 
inamicului lor comun. 

— La naiba! exclamă el imitându-l pe Francis şi lăsându-se în 
genunchi. Aş mânca mai repede un şoarece otrăvit. Cum poţi să te 
umileşti în halul ăsta? 

Nu i se răspunse şi Leoncia, la rândul său, se lăsă în genunchi. 

Manifestarea lor avu efect, căci în curând, întregul trib al Sufletelor 
Pierdute se aplecă la pământ, în faţa căpitanului Da Vasco, care-şi 
primea pe sclavii săi direct din soare, aşa cum fuseseră martori numai 
cu puţin înainte. Preotul mai şovăi încă, întrebându-se dacă trebuie să 
îngenuncheze, când spiritul răutăcios din Torres îl determină să-şi 
depăşească rolul. 

Cu un gest teatral el ridică piciorul drept şi-l puse peste gâtul lui 
Henry, turtindu-i din întâmplare o ureche sub talpă. 

Henry, fierbând, se ridică fulgerător de jos: 

— Te-ai obrăznicit, Torres, spuse el mâniat. Profiţi de situaţie, ca să- 
mi striveşti urechea? 

Cu un pumn bine plasat, îl trimise pe noul Da Vasco la pământ, 
întocmai ca pe preot. Casca mexicanului se rostogoli cât colo, în timp 
ce el îşi freca zăpăcit locul atins. 

— Aşa, bravo! Nu se putu opri Francis să comenteze. lată-i ce ochi 
fac. Ai aranjat lucrurile cât se poate de bine. S-a sfârşit povestea 
noastră cu soare şi cu zei! 

Preotul Soarelui, tremurând de bucurie, făcu repede semn 
lăncierilor săi, voind să profite de situaţie, dar Henry, cu o iuţeală 
neaşteptată, scoase un revolver automat şi-l lipi cu ţeava de pieptul 
bătrânului. Acesta, aducându-şi aminte de anumite legende despre 
ciudatele efecte mortale provocate de o substanţă numită „pulbere”, 
surâse în silă dar cu un aer împăciuitor le ordonă oamenilor săi să se 
îndepărteze. 

— Acest lucru întrece chiar înţelepciunea mea spuse el adresându- 
se celor adunaţi, în timp ce privirea i se întorcea îngrijorată către 
ţeava strălucitoare a revolverului din mâna lui Henry. Vom recurge la 
autoritatea supremă şi vom duce pe aceşti străini la Stăpâna Visurilor. 
Să meargă cineva şi să-i anunţe că oameni veniţi din cer sau chiar din 
soare, au ajuns în valea noastră. Numai înţelepciunea ce i-o dă visele 
sale ne va lămuri ceea ce nu înţelegem şi scapă chiar judecății mele. 


CAPITOLUL XVIII 


Având drept gardă mai mulţi lăncierii Leoncia, cei doi Morgani şi 
Torres, merseră printre mai multe culturi bine îngrijite şi pe lângă o 
fâneaţă unde păşteau câteva turme de vaci de o rasă atât de mică 
încât semănau mai mult cu nişte viței. 

— Sunt vaci pitice, spuse Henry, dar de o frumuseţe cum n-am mai 
văzut. Ai mai întâlnit vreodată asemenea miniaturi? Un om puternic 
poate să ia la spinare pe cel mai mare exemplar şi să pornească 
împreună cu el la plimbare. 

— Nu te întrece cu firea! îi replică Francis. Ridică-l pe bouleţul acela 
negru, îl vezi ce viguros, este? Pariez că nu vei reuşi să te plimbi cu el 
aşa cum spui! 

— Pe ce te prinzi? reluă Henry înfierbântat. 

— Pe ce voieşti. 

— Pe o sută de dolari că-l pun la spinare şi fug cu el! 

— Primesc! 

Rezultatul prinsorii n-a fost însă cunoscut niciodată, căci în clipa în 
care Henry voi să se avânte spre pajişte, lăncierii îl opriră şi cu gesturi 
semnificative îl făcură să înţeleagă că trebuie să meargă mai departe, 
cât mai repede. 

In curând, ajunseră în faţa unui loc a cărui frumuseţe smulse un 
strigăt de admiraţie din partea celor doi bărbaţi. Leoncia nu-şi putu 
stăpâni entuziasmul şi începu să bată din palme. 

De o formă perfect ovală, locul din faţa lor măsura aproape doi 
kilometri lungime şi un kilometru lăţime. 

Linia țărmului era întreruptă de o singură aşezare omenească, 
restul fiind acoperit de bambus şi trestie. Munţii din apropiere se 
reflectau în apa liniştită cu atâta claritate, încât cu greu se putea 
distinge unde se oprea peisajul real spre a începe imaginea sa. 

Peste câteva minute, ocoleau un colţ de stâncă în locul unde 
observaseră că există locuinţa. Sprijinită de peretele pietros şi 
înaintând mult în apă, văzură o construcţie cu acoperişul jos, susţinută 
de stâlpi tăiaţi din trunchiuri de arbori. 

Pereţii clădirii erau de bambus, iar acoperişul de paie. Singurul fel 
de a pătrunde în ea, în afară de cazul când s-ar fi folosit o barcă, era 
pe un pod lung de şapte sau opt metri şi atât de strâmt încât două 
persoane n-ar fi putut să meargă alături. De fiecare capăt al podului, 
făceau de gardă câte doi tineri membri ai tribului. La un semn din 
partea preotului, ei se îndepărtară spre a lăsa să treacă tot grupul. Cei 
doi Morgani remarcară că lăncerii care îi însoţiseră până acolo, se 
opriseră la intrarea pe punte. 


După ce o străbătură, pătrunseră în interiorul larg al clădirii. Mobila 
ce se găsea acolo, deşi întru câtva primitivă, era cu mult mai 
confortabilă decât s-ar fi aşteptat ei să găsească în valea Sufletelor 
Pierdute. Covoarele care acopereau podeaua erau ţesute delicat, iar 
obloanele de la ferestre, tot de bambus, dovedeau munca minunată şi 
plină de răbdare ce fusese depusă spre a fi făcute. Pe perete, în 
fundul unei săli, atârna o imensă emblemă a soarelui ce răsare, făcută 
din aur şi asemănătoare aceleia care se găsea aproape de altarul 
zeului. 

Cea mai curioasă parte a acestei clădiri rămânea totuşi cei doi 
locatari ai săi. Exact sub uriaşa emblemă, ochiul descoperea un fel de 
estradă pe care se ridica un divan asemănător unui tron. Acolo, 
printre numeroase perne tesute cu gust, era o femeie adormită, a 
cărei rochie uşor lucitoare era făcută dintr-o țesătură cu totul 
necunoscută celor trei vizitatori. Tânăra femeie era fixată într-o 
nemişcare de statuie: numai pieptul său sălta uşor în ritmul abia 
simţit al respirației. Nu părea nicidecum să aparţină tribului Sufletelor 
Pierdute, căci nu se regăsea în fiinţa sa nici o urmă a amestecului de 
rase, aşa cum se vedea la ceilalţi. 

Fruntea necunoscutei era împodobită cu o coroană de aur pur, în 
care erau încrustate numeroase pietre preţioase de o mărime 
neobişnuită. In faţa ei, pe podea, se găseau două trepiede de aur. Pe 
unul dintre ele era fixată o vază cu mirodenii fumegânde, iar pe 
celălalt, un vas mare şi larg de aproape doi metri, făcut tot din aur. 

intre cele două trepiede, şezând într-o atitudine care amintea pe 
aceea a sfinxului, era un câine mare cu blana albă, care privea plin de 
atenţie la oaspeţii nepoftiţi. 

— Aceasta trebuie să fie o femeie nobilă - chiar o regină, murmură 
Henry. Cine ştie? Poate că visează la minunăţiile dispărute ale 
trecutului. 

Preotul Soarelui îl fulgeră cu o privire severă. 

Leoncia de abia mai respira, iar Torres, tremurând, se înclină 
adânc: 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se despre această femeie, spuse 
el. Este o spaniolă, o spaniolă de cea mai curată origine. Somnul ei nu 
mi se pare natural. S-ar putea crede că este ţinută astfel sub puterea 
unui adormitor. 

— Aşa trebuie să fie! exclamă Francis. Apoi şopti: Regina Visurilor 
este în împărăţia iluziilor date de opiu sau alt drog. 

— Ce nemişcată este! exclamă şi Leoncia. 

Francis i se adresă preotului în spaniolă: 

— Spune, bătrân venerabil, nu trebuie s-o deşteptăm? Cred că nu 
ne-ai adus aici numai ca s-o vedem dormind, nu este aşa? 

Adormita făcu o uşoară mişcare, ca şi când murmurul vocilor îi 


tulburase somnul şi pentru prima dată câinele întoarse capul către ea. 

Tânăra femeie întinse mâna peste gâtul animalului. 

Preotul ceru din partea tuturor tăcere şi atunci noii veniţi asistară la 
deşteptarea oracolului. 

Incet, Stăpâna Viselor se ridică de pe pernele sale şi mângâie 
câinele care, cu un rânjet de bucurie, îşi îndepărtă buzele arătând un 
dublu şir de colţi albi şi lungi. Stăpâna locului îşi plimbă apoi privirea 
sa vrăjită asupra celor care veneau s-o tulbure. 

Niciodată nu mai văzuse asemenea ochi; erau albaştri, adumbriţi 
de gene lungi şi negre, iar în profunzimile lor aveam impresia că 
descopăr capătul infinitului. Nu se putea citi în acei ochi nici surpriză, 
nici curiozitate la vederea străinilor; cu toate acestea, strălucirea lor 
trăda o sensibilitate ce trecea mult de limitele normale. 

Se desprindea din această femeie şi ei ghiceau în ea o mare 
înţelepciune, cunoştinţele uitate ale secolelor trecute. Când ea se 
ridică în picioare, se dovedi a fi zveltă şi graţioasă, întocmai ca o zână. 
Cu toate acestea, nu era slaba. Dacă Henry sau Francis ar fi putut să- 
şi exprime cu voce tare părerea lor, ar fi fost de acord să 
mărturisească faptul că niciodată nu mai văzuse o femeie atât de 
subţire şi cu forme aşa de rotunde. 

Preotul Soarelui se plecă în faţa ei până când fruntea îi atinse 
covorul împletit din ierburi. Ceilalţi rămaseră în picioare. Numai Torres 
arătă printr-o îndoire a genunchiului că era foarte dispus să-l imite pe 
preot, dacă şi ceilalţi ar fi făcut la fel. 

La început, strania fiinţă nu o privi decât pe Leoncia. După ce o 
studie îndelung, îi făcu semn să se apropie. 

Ordinul dat i se păru prea imperativ, făcând-o să simtă că între ea 
şi această femeie începea să se nască o ciudată rivalitate. Nu voi să 
se mişte nici o palmă, până când preotul, care ridicase capul, o 
îndemnă cu voce joasă să se supună. Inaintă fără a da nici o atenţie 
câinelui şi nu se opri decât atunci când fu invitată cu un semn din cap, 
tot atât de poruncitor ca şi primul. 

Timp de un minut, care păru fără sfârşit, cele două femei îşi 
încrucişă privirile. Cu un sentiment de triumf, Leoncia o văzu, în 
sfârşit, pe cealaltă plecând ochii. Dar victoria sa fu de scurtă durată. 
Frumoasa necunoscută îi privea rochia cu dispreţ şi peste o clipă 
întinse mâna spre a-i pipăi țesătura. 

— Tu eşti fericită, spuse ea în cele din urmă, făcându-i semn să se 
înapoieze lângă ceilalţi. Tu eşti iubită de oameni, prea mult chiar, din 
cele ce văd. 

Vocea sa melodioasă şi gravă dădea sunetelor un ritm plin de 
armonie ce amintea chemarea îndepărtată a unui clopot aducând 
credincioşii la ora rugăciunii. 

Leoncia nu era însă în dispoziţia de a aprecia aceste fermecătoare 


accente. Mânia îi îmbujorase obrajii şi simţea cum sângele îi fierbe în 
vine. 

— Te-am mai văzut de multe ori, continuă regina. 

— Nu cred să ne fi întâlnit vreodată! strigă Leoncia. 

— Aici, urmă cealaltă, liniştită, arătând ciudatul vas de aur plin cu 
apă. Te-am văzut adesea în interiorul său. Pe tine de asemenea, 
spuse ea adresându-se lui Henry. La fel şi pe tine, mai adăugă privind 
lung la Francis cu ochii ei minunaţi albaştri, prea lung după părerea 
Leonciei, care se simţi împunsă de ghimpele geloziei, aşa cum numai 
o femeie îl poate înfige în inima alteia. 

Ochii reginei aruncară o străfulgerare, dar repede atenţia i se opri 
asupra lui Torres. 

— Spune, cine eşti tu, străine? întrebă ea. Cine eşti tu care porţi pe 
cap coiful unui cavaler şi în picioare sandalele unui sclav? 

— Eu sunt Da Vasco, răspunse Torres cu voce energică. 

— Acest nume este tot aşa de celebru pe cât de străvechi, spuse ca 
cu un zâmbet. 

— Sunt bătrânul Da Vasco, urmă Torres netulburat şi înaintă spre 
ea fără nici o invitaţie. 

Tânăra cu ochii albaştri surâse din nou faţă de îndrăzneala lui, dar 
nu îl opri. 

— Port casca aceasta de patru sute de ani, urmă Torres şi mai plin 
de curaj. De atunci de când am condus pe strămoşii Sufletelor 
Pierdute în valea aceasta. 

Regina întrebă cu un aer de neîncredere: 

— Atunci, înseamnă că tu te-ai născut acum patru sute de ani? 

— Da... sau mai precis, altul este adevărul. Nu m-am născut 
niciodată. Sunt Da Vasco, acelaşi care a existat totdeauna. Patria mea 
este în soare. 

Sprâncenele frumos arcuite ale reginei se încruntară în semn de 
întrebare mută. Dintr-o cutiuţă de aur ce se găsea aproape de sine, la 
capătul divanului, luă un praf alb, în timp ce buzele sale se strângeau 
într-o expresie de batjocură. Aruncă praful în vasul cel mare de 
deasupra trepiedului şi îndată un nor de fum se ridică, învăluind-o 
pentru o clipă. Când acesta dispăru, ea îi ordonă lui Torres: 

— Priveşte! 

Torres se apropie de vasul straniu şi se aplecă deasupra lui. 
Niciodată însoțitorii săi n-au ştiut ce descoperise el acolo. Regina 
privise însă în acelaşi timp cu el şi o expresie de batjocură amestecată 
cu milă apăru pe chipul ei frumos. Torres văzuse leagănul unui nou- 
născut aşezat într-o cameră de culcare murdară, instalată în cel de-al 
doilea etaj al unei case din Bocas del Toro şi pe care părinţii săi i-o 
lăsaseră apoi drept moştenire. In scurta imagine provocată de forţa 
magică, probabil cunoscută prin tradiţie de către regină, Torres avu 


confirmarea a tot ceea ce bănuise demult asupra propriei sale 
persoane. 

— Voieşti să ştii mai mult? îl întrebă regina cu un ton ironic. 
Deocamdată ţi-am arătat intrarea ta în această lume de jos. Doreşti să 
cunoşti şi sfârşitul? 

Puternic impresionat de cele văzute, Torres se dădu înapoi, 
străbătut de un fior. 

— Te rog, iartă-mă frumoasă necunoscută, o rugă el. Uită această 
viziune aşa cum sper să o uit şi eu. 

Stăpâna Visurilor zise preotului Soarelui: 

— Imi aduci pe aceşti prizonieri pentru o pricină pe care o ştiu de 
pe acum. Doresc însă, pentru unele motive, s-o aud chiar din gura ta. 

— O, Stăpână a Visurilor? Nu urmează să dăm pradă morţii pe 
aceşti profanatori ai locurilor noastre, după cum ne arată vechile 
obiceiuri? Poporul se îndoieşte de judecata mea şi voieşte să 
cunoască hotărârea ta. 

— lar tu, voieşti să-i ucizi? 

— Acesta este gândul meu. Doresc ca hotărârea ta să-i dea puterea 
de a fi îndeplinit. 

Regina cercetă figurile celor patru prizonieri. Oprindu-şi privirea 
asupra lui Torres ea avu o tresărire de milă, trecând la Leoncia, 
sprâncenele i se încruntară, la Henry, încruntarea fu înlocuită cu o 
umbră de îndoială, iar pe Francis nu-l slăbi din ochi timp de peste un 
minut. In toată această vreme, cel puţin după părerea Leonciei, faţa ei 
exprima o dragoste tot mai vie. 

— Există printre voi vreunul însurat? întrebă regina pe neaşteptate. 
Nu, nu! Este de prisos să-mi răspundeţi. Ştiu de pe acum că nu sunteţi 
căsătoriţi. Apoi, întorcându-se brusc spre Leoncia, urmă: Este drept ca 
o soţie să aibă doi soţi? 

Henry şi Francis nu-şi putură opri câte un surâs la întrebarea atât 
de ciudată a reginei; dar Leoncia judeca lucrurile cu totul altfel şi de 
aceea sângele i se ridică în obraji. Simţea prea bine că are de-a face 
cu o femeie pe care nu o putea înfrânge cu uşurinţă. 

— Nu, răspunse ea, stăpână pe sine, cu o voce clară şi sonoră. Nu 
este bine ca o femeie să aibă doi bărbaţi. 

— Foarte adevărat, spuse regina. Ar fi chiar o nedreptate. Dacă pe 
pământ ar exista un număr egal de bărbaţi şi de femei şi dacă o 
femeie şi-ar lua doi soţi, se înţelege de la sine că ar lipsi-o de bărbat 
pe alta din sexul său. 

intinse mina şi aruncă în vasul magic o nouă cantitate de praf alb şi 
îndată un nor de fum se ridică, dispărând întocmai cum se întâmplase 
mai înainte. 

— Bătrânule preot, spuse ea, Oglinda Lumii ne va îndruma asupra 
hotărârilor ce le avem de luat în ceea ce priveşte prizonierii. 


În clipa când se apleca asupra bazinului de aur, fu oprită de o nouă 
idee. Se ridică şi cu un gest semnificativ invită pe toată lumea să se 
apropie. 

— Priviţi cu toţii. Nu vă promit că viziunile vor fi aceleaşi pentru 
fiecare dintre noi. Nici eu n-am să ştiu mai mult decât veţi vedea 
fiecare în parte. Veţi înţelege singuri ce vă aşteaptă. Vino şi tu, 
bătrâne preot. 

Straniul recipient, ce măsura cam-doi metri în diametru, era pe 
jumătate plin cu un fel de metal lichid. 

Regina aruncă asupra lui altă cantitate de praf magic. 

In aceeaşi clipă, Leoncia văzu un ocean care o separa de Francis. 
Henry asista cu ochii săi la o ceremonie ce semăna tare mult cu o 
căsătorie. In acest tablou, însăşi regina era alături de Francis şi braţul 
acestuia îi înconjura cu drag talia. Francis văzu faţa Leonciei palidă ca 
şi când ar fi fost moartă şi cu un pumnal înfipt între ochi. Nici o 
picătură de sânge nu curgea din rana făcută. Torres întrezări 
începutul a ceea ce socoti el că înseamnă sfârşitul vieţii sale şi 
renunţă să privească mai departe. Cât despre preotul Soarelui, el avu 
viziunea păcatului său din trecut şi a chipului pentru care îşi trădase 
credinţa. La urmă, îi apăru figura fiicei sale, micuța cu ochii sclipitori şi 
inteligenţi. _ 

Ca şi când ar fi fost; înţeleşi, toţi se dădură înapoi, In timp ce 
apariţiile ciudate se ştergeau de pe faţa lucie a metalului. 

Leoncia, mâniată, aruncând sclipiri ca de fulger din priviri, se 
întoarse ca o tigroaică spre regină şi strigă: 

— Oglinda ta minte! Intreaga scamatorie ce ne-ai arătat nu este 
decât o glumă sinistră! 

Francis şi Henry, stăpâniţi încă de emoție, ascultau uimiţi pe tânăra 
fată. 

Regina zâmbi uşor şi le spuse cu vocea-i dulce: 

— Oglinda Lumii n-a minţit niciodată. Nu ştiu ce aţi văzut fiecare, 
dar vă pot spune hotărât, că adevărul a fost arătat fiecăruia dintre voi. 

— Nu eşti decât un monstru! izbucni furioasă Leoncia. Eşti o 
vrăjitoare afurisită şi vrei să ne înşeli pe toţi! 

— Tu şi cu mine suntem femei, o mustră regina fără a se supăra şi 
prin urmare suntem incapabile de-a ne judeca reciproc. Să spună 
aceşti bărbaţi, dacă sunt o înşelătoare ordinară sau o femeie ce 
posedă o inimă plină de dragoste. Intre timp, pentru că nu suntem 
decât nişte fiinţe slabe, să fim indulgente una faţă de cealaltă... lar 
acum, bătrânule preot, începe-ţi judecata. Tu cunoşti mai bine decât 
mine vechile legi. Ştii bine cum am venit aici. Din mamă în fiică, tribul 
a avut totdeauna în mijlocul său o Regină a Misterelor, o Stăpână a 
Viselor. A venit clipa să te gândeşti la viitor. Nici unul dintre aceşti 
străini pe care-i vezi, nu este căsătorit. Dacă generaţiile viitoare 


urmează a avea o regină care să le îndrume prin visele sale, trebuie 
să mă căsătoresc chiar astăzi cu unul dintre ei; cu acela care-mi este 
ursit de la începutul lumii. Dacă el refuză, să se căsătorească îndată 
cu mine, vor muri cu toţii, iar sângele lor fierbinte să fie oferit de tine 
drept sacrificiu pe Altarul Soarelui. Dacă el primeşte, vor trăi cu toţii, 
iar timpul va urma să ne hotărască viitorul. 

Preotul Soarelui, livid de mânie, voi să protesteze, dar ea îl opri şi-i 
ordonă: 

— Tăcere, bătrâne. Tu nu stăpâneşti poporul decât prin mine. Un 
singur cuvânt din partea mea către trib şi tu ştii ce te aşteaptă. 
Moartea nu are nimic plăcut în sine! 

Regina se întoarse apoi către cei trei bărbaţi şi zise: 

— Care dintre voi se va căsători cu mine? 

Cei doi Morgani se priviră încurcaţi, fără a răspunde nimic. La fel 
făcu şi Torres. 

— Sunt eu oare o femeie ordinară? continuă regina ca aprindere. 
Nu sunt o fiinţă demnă de dorit? Nu sunt oare tânără? Poate să spună 
cineva că nu sunt frumoasă? Nu credeţi că un bărbat poate fi ispitit să 
mă cuprindă în braţe şi să-şi apese buzele pe ale mele? Socotiţi că nu 
pot face pe un om fericit? 

Se întoarse spre Leoncia: 

— Tu să judeci aceasta. Tu eşti iubită de bărbaţi. Nu sunt oare o 
femeie ca şi tine? Nu pot să fiu şi eu iubită? 

Leoncia se încruntă şi-i răspunse astfel încât numai regina o 
înţelese: 

— Tu totdeauna ai să placi mai mult bărbaţilor decât femeilor. De 
aceea, ca femeie, desigur că eşti frumoasă şi ispititoare. Sunt mulţi 
bărbaţi care ar înnebuni de dragoste când i-ai cuprinde în braţe. Dar 
te previn o, Regină a Visurilor! Există bărbaţi şi bărbaţi. Aceşti tineri 
nu poţi şti din ce clasă fac parte... 

Regina se întoarse brusc către preot. 

— Ai auzit, spus ea. Totuşi eu trebuie să mă căsătoresc astăzi cu 
unul dintre aceşti bărbaţi. Altfel, cunoşti hotărârea mea! 

Apoi vorbi tot cu preotul, dar mai mult spre a fi auzită de ceilalţi: 

— Sunt trei oameni, dar numai unul dintre dânşii a fost ales de 
destin cu multe secole înainte să se căsătorească acum cu mine. Du-i 
pe toţi într-o altă încăpere şi lasă-i să hotărască singuri care va fi 
alesul... 

— Dacă ţi-a fost hotărât de soartă de atâta vreme, izbucni iarăşi 
Leoncia, de ce laşi hotărârea în mâna lor? Tu îţi cunoşti omul. De ce să 
rişti? Numeşte-l deci, regino şi fă aceasta numaidecât! 

— Soţul meu va fi ales pe calea ce am indicat-o! ripostă Stăpâna 
Viselor. Şi, în acelaşi timp, cu un aer absent, aruncă puţin din praful 
magic în recipient şi cu aceeaşi fată indiferentă, privi în interiorul său, 


murmurând: 

— Acum plecaţi şi lăsaţi ca alegerea de neînlăturat a destinului să 
fie făcută. 

Leoncia şi însoțitorii săi se îndreptau tocmai spre uşă, când un 
strigăt din partea reginei îi opri pe loc: 

— Staţi, le porunci ea. Vino aici lângă mine, Francis. Am văzut ceva 
care te interesează. Hai să privim împreună în Oglinda Lumii. 

În vreme ce tovarăşii săi rămâneau în aşteptare, Francis şi regina 
priviră cu atenţie pe suprafaţa lucie, a ciudatului metal lichid. Tânărul 
se văzu în biblioteca locuinţei sale din New York, iar lângă el se găsea 
Stăpâna Viselor pe care o ţinea cu un braţ pe după mijloc. Imaginea 
începu să se anime. Frumoasa fiinţă de lângă sine se îndreptă spre 
birou, rămânând uimită în faţa aparatului de recepționat telegrame. În 
timp ce el încerca să-i explice felul în care funcţiona aparatul său, 
acesta se puse în mişcare şi banda îngustă care se imprima îi atrase 
atenţia. O ridică şi citi. Conţinea desigur o informaţie tulburătoare, 
căci el se avântă spre aparatul telefonic cel mai apropiat şi în timp ce 
viziunea se pierdea, se văzu chemându-şi agentul de încredere de la 
bursă. 

— Oare ce ai văzut acolo, de priveai atât de interesant? îl întrebă 
Leoncia pe când ieşeau afară din încăpere. 

Francis ocoli întrebarea şi nu pomeni nimic asupra imaginii care i-o 
arătase pe Regina Visurilor în biroul său din New York; în loc de 
aceasta, răspunse: 

— N-am remarcat decât un aparat de recepţie a telegramelor, Care 
indica ştirea că s-â produs panică la bursa din Wall Street. Mă întreb şi 
acum: Cum a putut regina să ştie că mă interesează afacerile din Wall 
Street şi aparatele de telegrame? 


CAPITOLUL XIX 


— Trebuie neapărat ca unul dintre voi să se căsătorească astăzi cu 
această nebună! exclamă Leoncia în timp ce se instalau, cum puteau 
mai bine, jos pe covoarele dia camera unde fuseseră conduşi de către 
preot. Cei care va face aceasta, urmă fata, nu va fi numai un erou 
cate ne va ajuta să scăpăm cu viaţă, dar îşi va salva şi propria sa 
existenţă... Ce zici, senor Torres? lată o ocazie unică spre a ne arăta 
bravura ce o posezi. 

— Brr! se cutremură Torres. Nu m-aş căsători cu femeia aceasta 
nici pentru zece milioane de dolari. Ştie prea multe faţă de mine, spre 
a mă ispiti. Nu sunt un om lipsit de curaj, dar vă mărturisesc că ea mă 
îngrozeşte într-atâta încât tremur când o văd. Henry şi Francis sunt 
mult mai curajoşi decât mine. Să se sacrifice unul dintre ei. 

— Eu sunt logodit cu Leoncia, se grăbi să spună Henry. Nu pot aşa 
dar, să mă căsătoresc cu regina. 

Privirile lor se întoarseră către Francis, însă mai înainte ca aceasta 
să fi avut timp să răspundă, Leoncia se grăbi din nou să vorbească: 

— Dragii mei, procedaţi cavalereşte. Singura cale posibilă de a da o 
rezolvare acestei probleme, este să trageţi la sorţi. 

Smulse trei fire de paie din covorul pe care era aşezată şi rupse pe 
unul dintre ele foarte scurt. 

— Acel care va trage paiul scurt, hotărî ea, va fi victima. Rândul 
dumitale, senor Torres. 

Torres se închină şi trase. Paiul era atât de lung, încât el se sculă 
bucuros şi făcând câţiva paşi de dans, cântă o veche melodie de bar. 

Următorul la rând, încercă Francis. La fel ca Torres, trase şi el tot un 
pai lung. În felul acesta, Henry nu mai avea nici o alegere; paiul fatal 
era singur în mâna Leonciei. Cu un aer de disperare, el privi la tânăra 
fată al cărei chip exprima o milă profundă. 

Francis se gândea intens. Cu toate că dragostea sa pentru Leoncia 
era mare, devotamentul faţă de Henry era şi mai mare. Bătându-l pe 
umăr, îi spuse cu veselie silită, spre a-şi ascunde simţămintele reale: 

— Eu voi fi acel care mă voi căsători cu regina. Sunt celibatar şi 
liber ca aerul, astfel că nu există nimic care să mă împiedice de la 
aceasta. 

Henry se simţi la fel de uşurat ca şi când ar fi scăpat de sub 
ameninţarea morţii, îi strânse mâna lui Francis şi ei se priviră în ochi 
cu sinceritate şi dragoste. Nici unul nu remarcă însă dezamăgirea care 
apăru pe chipul tinerei fete, în faţa acestui deznodământ neprevăzut. 
Stăpâna Viselor avea dreptate. Leoncia, ca femeie, comitea o 
nedreptate acaparând dragostea a doi oameni şi refuzându-i ei 


dreptul de a iubi pe unul dintr-înşii. 

Tăcerea în care se cufundaseră fu întreruptă prin sosirea micii 
copile care le aducea de mâncare. Torres observă din prima clipă la 
gâtul ei un colier făcut din rubine excepţional de mari. 

— Stăpâna Viselor mi-a făcut chiar acum acest dar, spuse fetiţa 
mândră de podoaba sa. 

— Mâi are altele asemănătoare? o iscodi Torres. 

— Se înţelege. Mi-a arătat o cutie plină cu pietre preţioase de toate 
felurile, iar unele sunt mult mai mari decât acestea. 

În vreme ce tovarăşii săi luau masa, Torres fuma cu nervozitate o 
ţigară. Peste câteva clipe, se ridică spunând că nu se simte prea bine 
spre a putea mânca. 

— Ascultaţi, li se adresă el după o bucată de vreme însoţitorilor săi, 
vorbesc mai bine spaniola decât voi doi şi cred că sunt un cunoscător 
perfect al caracterului femeii spaniole. Spre a vă dovedi că mă 
gândesc la voi, mă voi duce la regină şi voi încerca s-o fac să renunţe 
la această căsătorie. 

Unul dintre lănceri îi bară drumul lui Torres la intrarea în sala 
reginei, dar după ce acesta fu anunţat de prezenţa lui, dădu ordin să 
fie lăsat să vină. 

Regina, care era întinsă pe divan, îi făcu semn să se apropie. 

— Tu nu mănânci? îl întrebă ea cu un ton amical şi când el se 
plânse de indispoziţie, adăugă: Voieşti atunci să bei? 

Ochii lui Torres străluciră. Mai înainte de a se avânta în noua 
aventură, pe care voia s-o ducă bine până la capăt, simţea o nevoie 
imperioasă să bea ceva. 

Regina bătu din palme şi ordonă fetei care intrase să aducă o 
anumită băutură. 

— Acest rom spaniol datează de mai multe secole. Da Vasco l-a 
adus în această vale acum patru sute de ani, spuse ea în timp ce un 
servitor punea cu precauţiune pe pământ un mic butoiaş de lemn, 
căruia îi făcu o gaură. 

Torres se minună de dulceaţa deosebită a romului. Totuşi, alcoolul 
bătrân de patru secole, nu întârzie să-i înfierbânte sângele şi să-i 
alunge cele din urmă scrupule. 

Regina îl chemă să se aşeze la picioarele sale, pe marginea 
divanului, spre a-l observa mai bine şi-l întrebă: 

— Tu ai venit aici fără să fii invitat. Ai ceva se-mi spui? 

— Eu sunt cel ales, răspunse el răsucindu-şi mustaţa şi făcând 
sforţări să ia un aer de cuceritor. 

— Este curios, zise ea. N-am văzut faţa ta în Oglinda Magică. 
Trebuie că te înşeli. 

— Într-adevăr, încuviinţă el. Această băutură mi-a dezlegat însă 
limba şi mu face să-ţi mărturisesc dorinţa inimii mele: Te iubesc. 


Din nou, regina dădu ordin cameristei să umple cu rom cupa din 
care bea Torres. 

— Poate că acum se va produce o nouă greşeală? îl întrebă ea cu 
un aer şiret. 

— Nu, în prezent totul este limpede, spuse Torres. Francis este 
omul ales să-ţi devină soţ. 

— Este adevărat! Faţa lui am văzut-o în oglindă. 

incurajat de aceste cuvinte, Torres continuă. 

— Eu sunt prietenul lui, cel mai bun prieten. Tii, care ştii totul, fără 
îndoială că nu-ţi este necunoscut obiceiul tradiţional. După acest 
obicei, el m-a trimis pe mine, cel mai bun amic al său, să mă interesez 
asupra datei viitoarei sale soţii. Trebuie să ştii, în acelaşi timp, că el se 
numără printre cei mai bogaţi oameni în ţara sa de miliardari. 

Regina se ridică atât de repede, încât Torres, în emoția sa, se dădu 
înapoi ca şi când s-ar fi aşteptat să primească o lovitură de pumnal 
între umeri. Regina se îndreptă repede către uşa. Unei camere 
alăturate. 

— Vino, îi comandă ea pe un ton ce nu permitea replica. 

Dintr-o singură privire, Torres îşi dădu seama că se găsea într-o 
cameră de culcare, dar nu avu timp să se oprească la amănuntele 
mobilierului. Ridicând capacul unui cufăr de lemn tare, întărit cu benzi 
de aramă, regina îl rugă pe Torres să privească în interior. Acesta se 
supuse şi rămase mut de privire. Fetiţa preotului avusese dreptate. 
Cufărul era plin cu un număr incalculabil de giuvaieruri şi pietre 
preţioase. Erau acolo diamante, rubine, smaralde, safire de toate 
felurile, până la cele mai rare şi de mărimi impresionante. 

— Cufundă-ţi braţele până la umeri în ele, spre a fi sigur că nu 
visezi, spuse ea. După aceea, vei putea să-i spui adevărul bogatului 
tău prieten care trebuie să se căsătorească astăzi cu mine. 

innebunit de focul băuturii pe care o consumase, Torres îşi cufundă 
braţele în lada cu nestemate, aşa cum fusese ispitit. 

— Aceste mici bucăţi de piatră sau sticlă naturală, spuse ea, 
reprezintă atât de multă valoare? Văzând ochii tăi, s-ar putea crede că 
eşti în contemplarea unor adevărate minuni. 

— Niciodată n-aş fi putut crede că există pe lume o astfel de 
comoară, mărturisi Torres îmbătat şi mai tare de strălucirea 
diamantelor. 

— Aceste giuvaieruri au, aşadar, o valoare de necalculat? 

— Da, de necalculat. 

— O valoare care se ridică mai presus de curaj, de dragoste sau de 
onoare? 

intrece orice s-ar putea imagina. O asemenea comoară aduce o 
adevărată nebunie. 

— Se poate cumpăra dragostea sinceră a unui bărbat sau a unei 


femei cu o astfel de comoară? 

— Se poate cumpăra lumea întreagă! 

— Mărturiseşte. Tu eşti un bărbat. Desigur că tu ai ţinut adesea 
femei în braţele tale, spune, ar cuceri aceste pietre inima unei femei? 

— De când este lumea, femeia a fost câştigată cu bijuterii şi de 
nenumărate ori s-a vândut numai pentru a le putea avea. 

— Ce crezi? Aceste comori îmi vor câştiga inima bunului tău prieten 
Francis? 

Pentru prima oară, Torres îşi dezlipi privirea de pe cufăr şi se uită la 
ea. Ochii îi lăcrimau sub efectul băuturii şi al comorii din faţa lui. 
Aprobă mut, cu un semn din cap Aşadar, toată lumea le apreciază la 
fel valoarea? 

— Fără îndoială. 

Fata începu să râdă şi aplecându-se, luă la întâmplare un pumn de 
nestemate. 

— Vino; am să-ţi arăt cită valoare au ele în ochii mei. 

Trecu de-a curmezişul camerei şi-l conduce pe un balcon care se 
afla deasupra unui uriaş bazin natural, aproape pătrat, ce avea într-o 
parte o gigantică stâncă abruptă. 

La poalele stâncii, undele se învolburau într-un chip straniu, mai 
ales acolo unde se scurgeau apele lacului. 

Regina aruncă pumnul de pietre preţioase în mijlocul vârtejului. 

— Poţi vedea acum cât de mult ţin eu la aceste pietre, spuse ea. 

Torres rămase înmărmurit fată de o astfel de originalitate. 

— Nestematele nu vor mai reapare niciodată, continuă regina. 
Nimic nu mai revine când este aruncat în acest vârtej. Priveşte! 

Lăsă uşor să cadă un pumn de flori, pe care le smulse dintr-un vas 
ce se afla pe balcon. Acestea, după ce făcură mai multe cercuri 
repezi, ajunseră în centrul ochiului de apă şi dispărură. 

— Dacă nimic nu mai apare la suprafaţă, unde se duc toate aceste 
lucruri? întrebă Torres, cu gândul la diamantele azvârlite. 

Regina ridică din umeri, dar Torres înţelese că ea cunoştea secretul 
torentului. 

— Sunt mulţi oamenii care au pornit pe acest drum al undelor, dar 
nici unul n-a revenit, murmură ea cu un aer visător. Mama mea a 
plecat tot pe acolo după moartea sa. Pe atunci, nu eram decât un 
copil. Se ridică. Mergi acum şi povesteşte-i stăpânului tău - voiam să 
spun, prietenului tău! - tot ceea ce ai văzut. Descrie-i tot ce-i aduc 
drept dotă: şi dacă posesia acestor pietre îi deşteaptă lăcomia aşa 
cum ţi-a deşteptat-o ţie, sunt liniştită, căci va veni îndată să mă 
strângă în braţele sale. Il aştept aici. 

Torres se întoarse în camera de culcare şi apoi aruncă o privire 
furişă spre balcon. O văzu pe regină sprijinită de marginea 
balustradei, cu capul în mâini şi pierdută în contemplarea apelor 


înspumate. Plin de înfrigurare, cu mişcări iuți, se duse la cufăr, îi ridică 
repede capacul şi luă un pumn de nestemate pe care le îndesă în 
buzunar. Inainte de a-şi mai repeta gestul, auzi un râs batjocoritor în 
spatele său. Se întoarse brusc şi se găsi faţă-n faţă cu regina. 

Teama şi mânia se dezlănţuiră în el, atunci, cu atâta putere, încât 
se avântă către fată care, la vederea trăsăturilor sale respingătoare, 
se întoarse şi fugi afară; o urmări însă de aproape până pe balcon, dar 
în clipa în care ridică mâna asupra ei, regina îl ameninţă cu pumnalul. 

— Hoţ ordinar! îl înfruntă ea cu dispreţ, dar fără patimă. Om murdar 
şi nedemn. In valea aceasta, toţi hoţii îşi primesc pedeapsa ce li se 
cuvine. Am să chem lăncierii să te arunce în abisul de apă. 

Primejdia inspiră o idee îndrăzneață lui Torres. Privind cu teamă 
apa ce urma să-l înghită, scoase un strigăt de groază ca şi când ar fi 
văzut ceva supranatural şi îngenunche, ascunzându-şi faţa în mâini. 
Regina întoarse capul spre a-şi da seama de ce se întâmplă. Era 
prilejul aşteptat de Torres. Cu un salt ca de tigru, o ajunse, îi cuprinse 
braţul şi-i smulse pumnalul. 

Tremurând încă de emoție, el îşi şterse fruntea cu dosul mâinii, în 
timp ce regina îl privea liniştită, fără să arate, nici cea mai mică urmă 
de teamă. 

— Eşti o femeie diabolică, spuse el cu o voce răguşită. O vrăjitoare 
care s-a înţeles cu forţele întunericului şi cu demonii. Totuşi, tu eşti o 
femeie, născută din femeie şi deci posezi slăbiciunile creaturilor 
muritoare. |ţi voi da să alegi: Ori te arunc în acest vârtej, ori... 

— Ori.. - făcu o pauză spre a-şi umezi buzele uscate şi urmă: Nu! Pe 
Sfânta Fecioară, nu mai mi-e teamă. Mă vei lua în căsătorie chiar 
astăzi sau, de nu, te omor fără nici un pic de scrupul! 

— Mă iei de soţie pe mine singură, sau cu comoara? 

— Cu comoara, se înţelege! mărturisi el cu obrăznicie. 

— Este scris totuşi în Cartea Vieţii ca eu să mă căsătoresc cu 
Francis. 

— In acest caz, vom scrie din nou această pagină din Cartea Vieţii. 

— Este ceva imposibil. 

— Să nu mai discutăm. Alege: sau te arunc în apă, aşa cum ai făcut 
tu mai înainte cu florile, sau... 

In cea clipă, Torres făcea o figură de om întreprinzător. Romul 
circula arzător în vinele sale şi aprinzându-i creierul, îi da îndrăzneală 
şi-l făcea să se creadă stăpân pe situaţie. 

In aceeaşi clipă, regina scoase un fluierat uşor, ca şi când ar fi 
chemat pe cineva. Torres se întrerupse, o privi bănuitor şi se întoarse 
spre camera de culcare. Asemenea unei umbre de fantomă, uriaşul 
câine alb tocmai se strecura prin uşa. Intredeschisă. Torres, îngrozit, 
se dădu fără voie câţiva paşi înapoi. Nedând atenţie pe unde merge, 
piciorul său călcă atunci în gol şi pierzându-şi echilibrul, căzu în apă. 


În clipa următoare, scoase un strigăt plin de disperare, căci tocmai 
văzuse deasupra sa câinele cel măre sărind la rându-i. 

Cu toate că era un bun înotător, Torres fu târât ca o jucărie de 
violenţa curentului. 

Stăpâna Viselor, în picioare pe balcon, văzu dispărând mai întâi 
omul şi apoi câinele său, în mijlocul vârtejului lichid, de unde niciodată 


nu mai ieşise nimeni la suprafaţă. 


CAPITOLUL XX 


O vreme, Stăpâna Viselor contemplă apele înspumate ce continuau 
să lovească neîntrerupt cu aceeaşi furie, peretele de stâncă. Apoi, se 
ridică şi nu se putu opri de a murmura: 

— Sărmanul meu câine! 

Pentru Torres nu avea nici o părere de rău. Obişnuită, încă din 
copilărie, să poată dispune de viaţa supuşilor săi sălbatici şi 
degeneraţi, sfârşitul unui om rău, nu o impresiona: Torres nu fusese 
pentru ea decât un episod neplăcut, care avusese singurul avantaj că 
se terminase repede. 

Regretul său pentru câine era însă cu adevărat sincer. Făcând un 
gest nervos, ca şi când ar fi voit să, alunge gândurile supărătoare, 
intră în camera de culcare şi bătu din palme spre a chema pe una 
dintre servitoarele sale. Pupă ce-i dădu câteva ordine şi aceasta 
părăsi încăperea, regina observa că uriaşul cufăr cu nestemate, să 
rămână deschis. leşi apoi pe balcon şi se aşeză într-o astfel de poziţie 
încât vedea tot ce se petrecea în cameră, fără a fi vizibilă ea însăşi. 

Peste câtva timp, Francis, condus de servitoare, intră în dormitor 
unde fu lăsat singur. Era într-o dispoziţie dintre cele mai proaste. 
Oricât de nobilă ar fi fost renunţarea sa la Leoncia, nu-i producea nici 
o plăcere, după cum nu simţea nici o dorinţă să se căsătorească în 
pripă cu ciudata femeie care conducea tribul Sufletelor Pierdute. 
Frumoasa creatură nu-i inspira nici teamă nici antipatie, ci mai mult 
un fel de milă. Fără voia lui, se simţea emoţionat de tragedia acestei 
femei ajunsă la deplina dezvoltare a farmecelor şale şi care nu găsea 
totuşi dragostea unui tovarăş demn de ea, fiind silită, cu toată 
mândria sa, să şi-l pretindă. 

O privire repede îl lămuri unde se găsea şi se întrebă dacă nu 
cumva era socotit de pe acum soţ legitim fără alte discuţii sau 
ceremonii de nuntă. In starea sa de spirit, abia băgă de seamă cufărul 
cu nestemate. 

Regina îl observă cu atenţie. După câteva minute, el se îndreptă 
spre nepreţuita comoară ce se găsea la îndemâna sa şi luă un pumn 
de pietre preţioase pe care, după ce le cântări în mână câteva clipe, le 
lăsă să cadă peste celelalte, cu un aer absent. Se întoarse apoi spre 
divan şi peste puţin se cufundă în studiul pieii de leopard, care era 
pusă deasupra acestuia. 

Stăpâna Viselor, care îşi simţea sufletul plin de mulţumire, nu mai 
putu răbda şi renunţă la spionajul său. Pătrunse în cameră şi-i ură bun 
venit lui Francis. 

— Spune-mi, era Torres un mincinos? întrebă ea apoi pe 


neaşteptate. 

— Pentru ce spui că era? îi ripostă bănuitor Francis. 

— Pentru că în prezent nu mai este. Voiesc să spun că nu se mai 
află aici, completă ea văzând că Francis începea să se preocupe de 
sfârşitul lui Torres. A plecat pentru totdeauna. Avea obiceiul să mintă, 
nu este aşa? 

— Intr-adevăr, era un mincinos fără pereche. Ce ţi-a spus de mă 
întrebi acest lucru? 

— Că a fost ales să-mi fie soţ. 

— O primă minciună şi altceva? 

— Apoi mi-a mărturisit că tu te-ai hotărât pentru această 
căsătorie... o altă minciună, fără îndoială. 

Francis, fără a vorbi, dădu repede din cap, făcând-o să înţeleagă că 
de data aceasta, Torres spusese adevărul. 

Strigătul de bucurie sinceră pe care-l scoase ea, îl mişcă într-atât 
pe tânăr, încât simţi dorinţa să o cuprindă în braţe. 

— Dacă voieşti, îi spuse el stăpânindu-se, voi fi soţul tău. Când se 
va face căsătoria noastră? 

Chipul frumoasei spaniole radia atâta bucurie încât Francis îşi jură 
în sine să se ferească de a face vreodată ceva ce ar fi putut să-i 
întunece frumuseţea prin suferinţă. In clipa aceea, nu vedea în ea 
decât pe femeia naivă şi singură, care era însetată după iubirea unui 
bărbat, dar cu totul neştiutoare în ale dragostei. 

— ţi voi spune o altă înşelăciune a lui Torres, murmură ea după o 
clipă de şovăială. Mi-a mărturisit că tu eşti foarte bogat şi că mai 
înainte de a mă lua de soţia voieşti să ştii ce avere posed. Pretindea 
că este trimis de tine spre a se informa. La început, m-am îndoit, dar 
acum nu mai cred în acest lucru. Tu nu te căsătoreşti cu mine 
pentru... aceasta! 

Cu un gest dispreţuitor, arătă cufărul deschis. 

Zâmbind, Francis făcu un sem negativ din cap. 

— Nu mă voieşti pentru mine însămi, se grăbi ea să continuie cu 
voce triumfătoare. 

— Da, pentru tine, încuviinţă Francis pentru a nu-i strica marea ei 
bucurie. 

In aceeaşi clipă, intră o femeie urmată de un lăncier, pentru 
Francis, fu un examen destul de greu să urmărească şi să înţeleagă 
conversaţia ce urmă între viitoarea lui mireasă şi noii intraţi. Vorbeau 
o spaniolă arhaică, aproape de nepriceput. 

— Vom merge la Casa cea Mare, îi explică regina. Ne vom sărbători 
acolo căsătoria. Preotul Soarelui este furios, nu ştiu din ce motiv. 
Poate din cauză că i-am răpit plăcerea de ate tăia şi arde, oferindu-te 
ca sacrificiu. Mi se comunică faptul că încearcă să pună la cale o 
revoltă împotriva noastră. 


— Ne va uni totuşi, cu sau fără voia lui, hotărî ea cu energie. Ne va 
căsători după vechile tradiţii la Altarul Soarelui. 


— Francis, mai ai timp să-ţi schimbi hotărârea, insistă Henry. Este 
nedrept ce ai făcut. Ştii bine că eu sunt acela care a tras paiul cel 
scurt. Ce părere ai, Leoncia? 

Leoncia oftă uşor, fără a răspunde însă ceva. Se adunaseră în faţa 
Altarului Soarelui, printre Sufletele Pierdute care şedeau în primul 
rând. În interiorul Casei celei Mari, regina şi preotul duceau tratative. 

— Ţi-ar conveni să-l vezi pe Henry căsătorit cu această femeie, 
Leoncia? întrebă la rândul său Francis. 

— Nicidecum, tot acelaşi lucru îl pot spune şi despre tine, îi 
răspunse tânăra fală. Torres este singurul pe care i l-aş fi oferit cu 
plăcere ca soţ. 

— S-ar părea că eşti geloasă, Leoncia, comentă Henry. Fapt este 
însă că Francis nu are aerul de a fi prea supărat cu destinul său. 

— Femeia aceasta nu este atât de rea cât s-ar putea spune că de i- 
ai propune să se căsătorească cu tine, te-ar refuza. 

— Cred că-ţi faci iluzii, dragul meu! 

— Te înşeli. Încearcă s-o ceri în căsătorie, spre a te convinge. lat-o 
că tocmai vine. Observă-i privirea: nu prevesteşte nimic bun. lar 
preotul este întunecat ca şi cerul acoperit de nori ameninţători. Ei, ai 
curajul s-o întrebi? 

Henry îşi croi drum către regină şi aşezându-se între ea şi preot, îi 
povesti tot ce se întâmplase mai înainte, arătând că el fusese cel ales. 
Tânăra femeie îl ascultă cu multă atenţie. Apoi izbucni în râs şi privi 
către Leoncia. 

După ce refuză cererea în căsătorie a lui Henry, îşi făcu loc spre 
ceilalţi doi tineri, urmată în deaproape de preot. Henry mergea; după 
ei încet, încercând pe cât putea să-şi ascundă bucuria de a fi fost 
respins. 

Regina i se adresă Leonciei direct: 

— Ei, draga mea, ce zici de aceasta? Henry, prietenul tău, m-a 
cerut în căsătorie acum o clipă, este a patra cerere de acest fel în 
aceeaşi zi. Nu sunt oare iubită de oameni? Ai avut cândva patru 
adoratori care să voiască să te ia în căsătorie, toţi odată? 

— Cum, patru? o întrebă Francis uimit. 

Regina privi spre el cu dragoste. 

— Mai întâi tu şi Henry, pe care abia l-am refuzat. Ceva mai înainte, 
netrebnicul acela de Torres şi în sfârşit, acum câteva clipe, preotul în 
persoană, după ce am discutat în Casa cea Mare. 

Privirea îi scăpără de mânie la amintirea faptului. 

— Acest nedemn de preot, reluă ea, această jumătate de om, 
pretinde să se căsătorească acum cu mine. Spre ă-şi ajunge scopurile, 


a îndrăznit să mă oprească de a mă uni cu Francis. 

Cu un gest, îşi chemă lăncierii şi ordonă la doi dintre ei să-l 
încadreze pe preot. In faţa acestui act, se ridicară murmure de uimite 
din partea membrilor tribului. 

— Bătrâne preot, trebuie să te supui, zise regina cu glas hotărât. 
Dacă nu, îţi vei primi pe loc pedeapsa trădării tale. 

Preotul se întoarse, voind, după toate aparențele, să facă apel la 
mulţime, dar lăncile apăsate pe pieptul său îi opriră cuvintele de 
revoltă care îi tremurau pe buze! Atunci, scrâşnind, se supuse 
destinului şi mergând apoi lângă altar, îşi roti privirea peste Sufletele 
Pierdute. 

— Eu sunt preotul Soarelui, începu el să vorbească. Femeia 
aceasta, Stăpâna Viselor, mă sileşte s-o unesc cu un străin, cu un 
venetic ai cărui sânge ar fi trebuit să curgă pe altarul nostru. Tradiţia 
reprezentată prin mine este sacră şi nu o voi trăda. Aşadar, în numele 
Zeului Soarelui declar că nu primesc a celebra o astfel de căsătoriei. 

Regina tresări şi făcu un pas spre el. 

— Atunci, vei pieri chiar în clipa asta, îl ameninţă ea. 

Ordonă lăncierilor celor mai apropiaţi să-l străpungă dacă nu o 
ascultă, iar celorlalţi oameni înarmaţi, de-a stăpâni mulţimea care 
începea să se mişte şi să murmure tot mai ameninţător. 

Urmă o scurtă tăcere plină de ameninţări. Aproape un minut, nu se 
auzi nici un cuvânt. Toţi şedeau nemişcaţi şi priveau la preot care 
numai la o singură mişcare ar fi fost străpuns de sulițe. 

Gâfâind, bătrânul făcu semn că se supune. Se desprinse încet de 
lângă lăncile amenințătoare, se întoarse cu spatele la acei care le 
ţineau şi îngenunchind în faţa altarului, începu a face, într-o spaniolă 
arhaică, invocaţii către soare. Peste un timp, se ridică şi rugă printr-un 
gest pe regină şi pe Francis să îngenuncheze. Când le atinse mâinile 
unite, cu vârfurile degetelor, nu-şi putu stăpâni o încruntare a 
sprâncenelor. 

La un nou semn din partea sa, perechea se ridică şi el le întinse 
câte o jumătate dintr-o pâinişoară mică, de mei, pe care o rupsese în 
două. 

— Ca la împărtăşanie, îi şopti Henry Leonciei. 

Religia catolică introdusă de Da Vasco s-a deformat, iar ceremoniile 
şi tradiţiile au fost amestecate, răspunse tânăra fată. 

Cu toate acestea, ea nu-şi dădea seama că se afla în faţa unei 
ceremonii fără valoare şi nu se putea opri de a gândi cu amărăciune 
că Francis unit cu regina, era pentru totdeauna pierdut pentru ea. 
Simţi că leşină, dar cu o sforţare reuşi să-şi păstreze sângele rece. 

Preotul luă dintr-o firidă a altarului un pumnal mititel şi o minusculă 
cupă de aur. I le întinse reginei şi aceasta luându-le, îi spuse în câteva 
cuvinte lui Francis să-şi ridice mâneca şi să-i întindă braţul gol. 


Apropie pumnalul de pielea lui, dar brusc îşi opri mişcarea. Mai înainte 
de a fi zgâriat cu el braţul lui Francis, îi duse vârful la gură şi-l cercetă 
uşor cu limba. 

Descoperi gustul de otravă şi mâniată, aruncă arma departe de 
sine. Dezlănţuită, voi în prima clipă să se arunce asupra preotului sau 
să ordone uciderea lui imediată. Se stăpâni însă cu destulă greutate. 
Scoase de la cingătoarea sa un pumnal delicat şi făcând o tăietură 
mică în braţul lui Francis, lăsă să se scurgă cele câteva picături de 
sânge ivite, în cupa de aur. 

Francis repetă acelaşi lucru pe braţul reginei. Deşi avea ochii plini 
de ură, preotul se apropie, luă cupa din mâna lui şi oferi sângele 
amestecat al celor doi soţi drept jertfă pe Altarul Soarelui. Se întoarse 
după aceea spre trib şi declară cu solemnitate că perechea era acum 
unită prin legăturile sacre ale căsătoriei. 

Fericită, regina întinse braţele spre Francis care o strânse la pieptul 
său şi-i sărută buzele. 

Leoncia, sub stăpânirea unei emoţii care abia o mai lăsa să respire, 
se sprijini de Henry spre a nu se prăbuşi la pământ. Privind-o, Francis 
îşi dădu seama de marea ei suferinţă şi se desprinse uşor din 
îmbrăţişare. Totuşi, când regina trecu prin faţa ei, cu ochii strălucitori 
de triumf, Leoncia, păstrându-şi mândria-i sălbatică, afectă o 
indiferenţă plină de dispreţ. 


CAPITOLUL XXI 


Două gânduri licăriră în mintea lui Torres în timp ce era târât de 
vârtej. Primul fu la uriaşul câine alb care sărise după el. Al doilea, că 
Oglinda Lumii minţea. Era sigur că de data aceasta sfârşitul îi sosise; 
totuşi, din cele ce văzuse în Oglinda Lumii în scurtul timp cât 
îndrăznise să privească, nu i se păruse că avea să sfârşească în felul 
acesta. 

Era un bun, înotător, totuşi când se afundă în adâncimea 
întunecată şi rapidă a apei, îi fu teamă să nu i se zdrobească ţeasta 
de pereţii stâncoşi ai curentului subteran prin care era târât cu 
repeziciune. Dar cursul şuvoiului era de aşa natură, încât nu suferi nici 
cea mai mică lovitură. Câteodată avea impresia că se freacă de pereţii 
de piatră printre care curgea torentul ce-l purta cu iuţeală; dar acest 
fapt nu-i producea decât o atingere uşoară, fără a-l vătăma. 

judecând după rezerva de aer ce o mai avea în plămâni şi care-i 
mai îngăduia să-şi ţină respiraţia, nu trecu nici un minut de la 
aruncarea sa în vârtej şi deodată ajunse într-un curs mai liniştit al 
apei, unde ieşi la suprafaţă, puţind respira în voie aerul proaspăt şi 
rece. In loc să înoate, se mulţumi să se menţină în stare de plutire, 
întrebându-se ce i se putuse întâmpla câinelui şi cum avea să se 
termine aventura lui subpământeană. 

Dus de curent, în curând zări departe în faţa sa, o slabă strălucire; 
şi, când locul deveni mai luminos, întoarse capul îndărăt şi văzu ceva 
ce-l făcu să înoate grăbit. Ceea ce văzuse era câinele cel mare care 
înota cu capul în sus ridicat deasupra apei şi colţii-i puternici 
strălucind în lumina ce creştea cu cât se apropiau mai mult de 
deschizătura prin care intra. In curând, văzu în faţa sa un mal, a cărui 
pantă o urcă în grabă. Primul gest ce fu ispitit să facă era să se 
asigure dacă mai are în buzunar nestematele ce le furase din cufărul 
reginei; dar un lătrat ce făcu să vibreze aerul din cavernă ca un tunet, 
îi aminti de colții puternici ai urmăritorului său şi se grăbi să scoată la 
iveală pumnalul reginei, renunțând a mai căuta pietrele scumpe. 

Două gânduri îi frământau mintea. Să încerce să suprime animalul 
mai înainte de a ajunge pe uscat? Sau era mai bine să se retragă pe 
mal spre locul de unde venea lumina zilei, în speranţa că uriaşul câine 
va fi târât mai departe de curent? Se decise pentru a doua acţiune şi 
se grăbi s-o pună în practică. In timp ce urca în fugă de-a lungul 
țărmului îngust, câinele ajunse la mai şi începu să alerge după el atât 
de repede, încât îl ajunse în curând. Torres se întoarse, cu arma în 
mână gată să preîntâmpin atacul bestiei. 

Dar câinele nu atacă. In loc de aceasta, cu un aer jucăuş, cu fălcile 


deschise într-un rânjet vesel, se aşeză pe picioarele dinapoi şi îi 
întinse laba dreaptă în semn de salut. Când luă laba animalului, 
scuturând-o în mâna sa, Torres fu cât pe-aici să leşine din cauza 
tensiunii nervoase prin care trecuse. Ca o descărcare, izbucni în 
hohote de râs ca sub imperiul isteriei, continuând să strângă laba 
câinelui, în timp ce aceasta, cu colții rânjiţi şi ochii blajini, părea că 
râde la el. 

Continuându-şi drumul, cu câinele după el, Torres descoperi în 
curând că malul îngust, după ce se ridica într-o pantă uşoară, cobora 
din nou. Când ajunse în josul pantei, perspectiva se deschidea 
luminoasă şi mexicanul văzu atunci două lucruri: unul ce-l făcu să se 
oprească scuturat de un fior, iar altul ce-i produse o zvâcnire de 
speranţă în inimă. Primul, fu râul subteran. Năpustindu-se drept în 
peretele stâncii, se pierdea sub acesta într-un vârtej haotic, întunecat 
şi plin de spume, ce dovedea iuţeala ameţitoare a apelor. Al doilea, 
era o deschizătură în stâncă, ce dădea afară şi prin care intra lumina 
albă a zilei. Avea aproape nouă metri în diametru, dar era acoperită 
de o pânză de păianjen, enormă, monstruoasă ca un coşmar produs 
de fantezia unui nebun. Mai, lugubre încă, erau osemintele ce zăceau 
semnificativ sub ea. Firele pânzei de păianjen erau străvezii sau aveau 
o lucire argintie. Intreceau grosimea unui creion. Când atinse. Un fir 
cu mina, se cutremură înfiorat. Se lipise de degetele sale cu atâta 
putere, încât numai după o sforţare ce agită întreaga plasă reuşi să-şi 
elibereze mâna. Işi şterse apoi substanţa cleioasa ce-i râmase pe 
degete. 

Observă că între două fire, în partea de jos a enormei pânze, era un 
spaţiu prin care s-ar fi putut târî afară, spre libertate; dar mai înainte 
de a trece la executarea acestui plan, prudenţa îl împinse să facă pe 
câine să treacă mai întâi, pentru a vedea riscurile ce le putea avea 
procedând astfel. Animalul cel alb se târî supus printre cele două fire, 
dispărând din vedere şi Torres era tocmai să-l urmeze, când câinele 
se întoarse. O atât de mare panică îl îndemna să revină, încât trecu în 
viteză pe sub plasă, se izbi cu putere de mexican şi amândoi se 
rostogoliră spre apă. Omul reuşi să-şi încleşteze mâinile în colţurile de 
stâncă; dar animalul, neputându-se agăța de nimic, căzu în apa 
spumegândă. Cu toate că Torres încercă să-l prindă, câinele se 
îndepărtă de el cu repeziciune, fiind înghiţit într-o clipă de vârtej. 

Torres stătu multă vreme la îndoială. Torentul acela năpraznic era o 
alternativă puţin atrăgătoare. Dincolo de pânza păianjenului, era 
lumina zilei, viaţa, libertatea... Dar ce-l făcuse oare pe câine să se 
retragă cuprins de panică? In timp ce se gândea astfel, la un moment 
dat fu conştient că mâna îi era rezemată pe ceva rotund. Ridică 
obiectul şi privi în orbitele unui craniu uman, apoi privirile sale 
înfricoşate se îndreptară fără voie spre grămada de oseminte de sub 


plasă. Aceasta îl făcu să se gândească tot la apă ca singurul mijloc de 
scăpare; dar la vederea vârtejului ameţitor, dădu înapoi cu teamă. 

Cu pumnalul reginei în mână, se târî pe sub pânza de păianjen cu 
precauţiuni infinite, dar văzând ceea ce văzuse şi câinele, se retrase 
cu atâta grabă, încât căzu şi el în apă. De abia avu timp să-şi umple 
plămânii cu aer şi fu înghiţit îndată de adâncurile clocotitoare ale 
vârtejului. 


În acest timp, la locuinţa lacustră a reginei din Valea Sufletelor 
Pierdute, evenimentele se precipitau cu tot atâta repeziciune. Tinerii 
căsătoriţi şi însoțitorii lor se întorseseră tocmai de la ceremonia 
nupţială şi se pregăteau să se aşeze la ceea ce s-ar putea numi masa 
de nuntă, când o săgeată, pătrunzând printre vergelele de bambus ale 
cabanei, trecu printre regină şi Francis, înfigându-se în peretele din 
spatele lor, unde coada ei vibră prelung din cauza şocului. Henry şi 
Francis alergară îndată la fereastră şi putură vedea că situaţia era 
gravă. Tocmai în acea clipă, războinicul reginei, care păzea puntea 
îngustă, alerga spre casă, de abia ajunsese însă pe la mijlocul 
podeţului, când se prăbuşi în apă cu o săgeată între umeri. Dincolo de 
punte, pe mal, conduşi de preotul lor şi însoţiţi de femeile şi copiii lor, 
erau toţi bărbaţii Sufletelor Pierdute aşezaşi în linie de bătaie şi 
atacau cu săgeți garda reginei, de pe malul opus. 

Un lăncier al reginei năvăli în încăpere, cu mersul şovăitor şi ochii 
sticloşi, murmurând un avertisment neînțeles, după care se prăvăli la 
pământ; spatele îi era plin de săgeți făcându-l să pară ca un straniu 
arici. Henry sări la uşă, începând să tragă cu revolverul în atacatorii 
care se încumetaseră să treacă apa şi care căzură îndată sub focurile 
ucigătoare ale armei omului alb. 

Asediul fragilei cabane fu de scurtă durată. Deşi Francis, sub 
protecţia lui Henry care trăgea în atacatori, reuşi să distrugă puntea 
îngustă, nu putură înlătura cu nici un chip săgețile cu şomoioage de 
iarbă uscată, în flăcări, trimise de inamic; acestea aprinseră în mai 
multe locuri acoperişul de paie al locuinţei. 

— Nu există decât un singur mijloc de scăpare, spuse regina 
palpitând de emoție, în timp ce stătea în braţele protectoare ale lui 
Francis, pe platforma ce dădea spre vârtejul subteran. Este drumul 
care duce la lumea din afară. Arată spre apa ce curgea cu viteză 
ameţitoare, în gâlgâiri şi clocotiri spumoase. Nimeni nu s-a mai întors 
pe acest drum. l-am urmărit în oglinda mea miraculoasă şi i-am văzut 
trecând prin adâncuri întunecate şi ieşind la lumina zilei în lumea de 
afară. Aceştia fuseseră azvârliţi în torent când nu mai erau în viaţă. 
Afară de Torres, am mai văzut o singură fiinţă vie plecând pe acest 
drum. Ca şi cei morţi, nu au mai revenit niciodată; de asemenea, nici 
Torres nu s-a mai înapoiat. 


Toate privirile celor de faţă se îndreptă spre apa respingătoare şi cu 
toţii simţiră un fior de repulsie. 

— Altă cale nu mai este? întrebă Henry, cuprinzând cu braţul său 
protector umerii Leonciei. j 

Regina clătină capul negativ. In jurul lor, acoperişul de paie cuprins 
de flăcări începea să se prăbuşească pe alocuri iar auzul le era asurzit 
de strigătele de război ale atacatorilor de pe malul opus. Regina se 
desfăcu din braţele lui Francis. Şi luându-l de mână îl conduse în 
dormitorul său.. Francis o urmă curios, observând-o cum închide 
capacul lăzii cu bijuterii şi îi întăreşte încuietorile. După aceea, dădu la 
o parte covorul de pe podea şi ridică o trapă ce dădea spre apă. După 
indicaţiile sale, Francis trase cufărul preţios până la marginea 
deschizăturii, apoi îl împinse înăuntru. 

— Nici preotul Soarelui nu cunoaşte această ascunzătoare, îi şopti 
ea, după care, luându-l din nou de mână îl conduse în fugă înapoi pe 
platformă la ceilalţi. 

— Este timpul să părăsim acest loc, anunţă ea cu hotărâre. la-mă în 
braţele tale, iubitul meu Francis şi să sărim cei dintâi, îi spuse ea, 
privindu-l cu duioşie. Vom arăta drumul celorlalţi. 

Şi astfel se avântară. In clipa când acoperişul cabanei se prăbuşi în 
flăcări, Henry o ridică în braţe pe Leoncia şi sări în vârtejul 
ameninţător unde Francis şi regina dispăruseră. 

Ca şi Torres, cei patru fugari nu avură de suferit nici o izbitură de 
pereţii stâncoşi şi ajunseră în apa mai liniştită a râului subteran, fără 
să li se fi întâmplat nimic rău; în curând, se opriră în faţa deschizăturii, 
unde se afla pânza de păianjen. Pentru Henry, sarcina fusese mai 
uşoară, fiindcă Leoncia era o bună înotătoare. Francis avusese însă 
mai mult de luptat, căci regina nu ştia să înoate; totuşi, tânăra lui 
soţie făcuse tot ce-i stătuse în putere pentru a-l uşura, lăsându-se să 
fie trasă de braţul puternic al iubitului ei, fără să manifeste cea mai 
mică teamă. Odată ajunşi în siguranţă, pe malul îngust al râului 
subpământean, cei patru tineri se odihniră puţin, în timp ce femeile se 
ocupau cu aranjarea părului lor răvăşit de apă. 

— Aceasta nu este prima dată când mă aflu cu voi într-o cavernă, 
spuse Leoncia râzând celor doi Morgani, deşi cuvintele sale erau 
intenţionate mai mult pentru regină. 

— E prima dată că mă găsesc în inima muntelui cu soţul meu, îi 
ripostă regina, râzând de asemenea de ascuţişul săgeţii sale pătrunse 
adânc în fiinţa Leonciei. 

— După cât se pare, dragă Francis, soţia ta şi logodnica mea nu vor 
fi prea bune prietene, zise Henry, cu energia bărbatului ce vrea că 
aplaneze o neînțelegere între femei. 

O tăcere apăsătoare se lăsă între cei patru fugari. Totuşi, cele două 
tinere nu erau stingherite de această situaţie, ba se părea chiar că le 


plăcea. Francis îşi forţă zadarnic mintea pentru a găsi cuvinte cu care 
să refacă atmosfera, în timp ce Henry, exasperat, se ridică brusc şi 
anunţându-i că pleacă să „cerceteze puţin”, o invită pe regină să-l 
însoţească. După ce plecară, Francis şi Leoncia rămaseră câtva timp 
într-o tăcere plină de încăpățânare. Tânărul fu primul care o rupse. 

— Leoncia, sunt tare ispitit să te „scutur” puţin. 

— Dar ce am făcut? îl bravă ea. 

— Intrebi ca şi cum nu ai ştii. Tu nu-ţi dai seama că te-ai purtat ca o 
nesuferită? 

— Ba tu te-ai purtat aşa, nu eu, îi ripostă fata. De abia stăpânindu- 
se să nu izbucnească în plâns şi trădând, prin aceasta, slăbiciunea sa. 
Cine ţi-a cerut s-o iei de soţie? Sorţii nu căzuseră pe tine, totuşi, tu te- 
ai oferit numaidecât. Ti-am pretins eu aceasta? Aproape că inima mea 
a încetat să mai bată, când te-am auzit spunându-i lui Henry că poţi 
să te căsătoreşti cu ea. Am crezut că voi leşina. Nici măcar nu te-ai 
sfătuit cu mine. Cu toate acestea, tragerea la sorţi a fost ideea mea, 
căci voiam să te scap de ea... da şi crede-mă că nu sunt o neruşinată 
dacă-ţi mărturisesc că am voit să te păstrez pentru mine. Henry, nu 
mă iubeşte aşa cum m-ai făcut să cred că mă iubeşti tu, iar eu nu l- 
am iubit niciodată pe el, aşa cum te-am iubit pe tine... cum te iubesc 
încă şi acum, Sfânta Fecioară să mă ierte! 

Francis era buimăcit de aceste mărturisiri. O prinse în braţe, 
strângând-o cu dragoste la pieptul său. 

— Ah! Nu uita că este chiar ziua nunţii tale, îi reproşă ea cu glasul 
înăbuşit din cauza îmbrăţişării lui pătimaşă, fără însă a încerca să-i 
reziste. 

inflăcărarea tânărului dispăru ca prin farmec la auzul, acestor 
cuvinte şi braţele i se desfăcură brusc de pe umerii iubitei sale. 

— Şi trebuia ca tocmai tu să-mi aminteşti aceasta, Leoncia, într-o 
astfel de clipă, murmură el cu tristeţe. 

— Şi de ce nu? exclamă ea cu aprindere. Mă iubeai. M-ai făcut să 
înţeleg că nu mai încăpea nici o îndoială că mă iubeşti cu adevărat; 
totuşi te-ai îndepărtat de mine şi te-ai grăbit să te căsătoreşti bucuros 
şi de bună voie, cu prima femeie albă ce ţi s-a oferit! 

— Eşti geloasă, draga mea, o atacă el şi simţi inima zvâcnindu-i de 
bucurie când fata îl aprobă cu un semn din cap. Admit să fii geloasă, 
continuă el; dar în acelaşi timp, lăsându-te stăpânită de slăbiciunea-ţi 
femeiască, tu minţi acum, Leoncia. Ceea ce am făcut eu, n-a fost nici 
în pripă şi nici cu plăcere, ci spre binele tău şi al meu... sau, mai de 
grabă pentru Henry. Mulţumesc lui Dumnezeu, nu mi-am pierdut încă 
onoarea! 

— Onoarea bărbatului nu este totdeauna lucrul cel mai important 
pentru femeie, îi replică ea. 

— Ai prefera să mă vezi dezonorat? o întrebă în grabă tânărul, 


agăţându-se cu speranţă de remarca fetei. 

— Nu sunt decât o biată femeie care iubeşte, zise ea cu un glas 
implorator. 

— Ba eşti o viespe de femeie, izbucni el dezamăgit. Şi în afară de 
asta, mai eşti şi nedreaptă, atunci când iubeşti? îl întrebă ea, făcând 
prin aceasta mărturisirea cea mare şi recunoscând totodată adevărul 
celor imputate de el. Poate că bărbaţii sunt satisfăcuţi de a trăi atunci 
când onoarea lor este neatinsă, dar îţi spun, Francis, că femeia nu 
trăieşte cu adevărat decât prin dragoste şi pentru dragoste! 

— Poate că ai dreptate. Onoarea, ca şi aritmetica, poate fi judecată 
şi calculată. Aceasta nu înseamnă însă că femeile trebuie să se lepede 
de ea... 

Conversaţia le fu întreruptă de strigătele reginei şi ale lui Henry şi 
ei se grăbiră să-i ajungă din urmă, îi găsiră în curând privind la uriaşa 
pânză ce acoperea deschizătura. 

— Aţi mai văzut vreodată o plasă de păianjen atât de înfiorătoare 
ca aceasta? exclamă Leoncia. 

— Aş vrea să văd monstrul care a ţesut-o, zise Henry. 

— Şi eu aş prefera să-l văd, decât să-l simt, contribui şi Francis. 

— Să fim bucuroşi că nu suntem nevoiţi să trecem pe acolo, spuse 
regina. 

Toate privirile se îndreptară întrebătoare spre frumoasa soţie a lui 
Francis. 

— Pe dincoace este drumul adevărat spre libertate, adăugă ea, 
arătând spre torent. Il cunosc foarte bine. De multe, de foarte multe 
ori am privit această cale în Oglinda Lumii. Când mama mea a murit şi 
a fost aruncată în vârtej, după tradiţie, i-am urmărit trupul în oglinda 
miraculoasă şi am văzut cum a trecut pe aici, pe lângă această 
deschizătură, fiind dusă de curent mai departe. 

— Dar ea era moartă, obiectă Leoncia cu voeciune. Rivalitatea 
dintre cele două tinere dispăruse ca prin farmec. 

— Unul dintre războinicii care formau garda mea, continuă regina 
cu voce înceată, un tânăr frumos, îndrăznise să se uite la mine cu 
ochii iubirii. A fost azvârlit de viu în vârtej. L-am urmărit în oglindă. 
Când a ajuns în acest loc, a ieşit la țărm. L-am văzut cum s-a târât pe 
sub plasa păianjenului spre lumină şi apoi cum s-a retras iute, 
aruncându-se în torent. 

— Un alt mort, comentă Henry necăijit. 

— Nu l-am urmărit în oglindă. Pentru un timp a fost întunecat pe 
suprafaţa ei revelatoare şi n-am putut vedea nimic, dar, puţin timp 
după aceea, el a apărut într-un râu mare, afară în lumina soarelui. A 
înotat spre țărm unde a dispărut printre copaci înalţi, aşa cum nu 
cresc în Valea Sufletelor Pierdute. 

Cu toate acestea, ca şi Torres, ceilalţi dădură, înapoi la gândul de a 


se arunca în torent. 

— Drumul pe sub pânza de păianjen este primejdios, îi preveni 
regina. Priviţi la osemintele ce zac sub el; sunt în deajuns de 
lămuritoare... 

— Chiar aşa fiind, spuse Francis, am o dorinţă nebună să ies puţin 
afară în soare. Voi rămâneţi aici în timp ce eu voi încerca să văd ce 
este dincolo. 

Scoţându-şi revolverul, ce conţinea o încărcătură completă şi 
cartuşe, tânărul se târî pe sub pânza de păianjen. Trecuse numai o 
clipă de când dispăruse din vedere sub pânză, când cei rămaşi 
înăuntru îl auziră trăgând unul după altul câteva focuri de revolver. 
Apoi, îndată, îl observară retrăgându-se cu iuţeală. Ceea ce văzură 
după aceea îi determinară să scoată strigăte de oroare. 

Alergând spre Francis, de-a lungul pânzei, mare de aproape doi 
metri dintr-un vârf al picioarelor păroase şi negre până la celălalt vârf, 
se târa locuitorul plasei, un păianjen monstruos, zbătându-se încă 
pentru a reţine în sine viaţa ce începea să-l părăsească, în urma 
rănilor făcute de gloanţele necruțătoare. Crusta solidă ce-i acoperea 
centrul corpului, de unde radiau picioarele păroase, era formata dintr- 
o substanţă densă, ce trosni cu un scrâşnet înfiorător, atunci când 
căzu pe umărul lui Francis, îl atinse în treacăt şi apoi, cu picioarele-i 
păroase încă tremurând şi lipsite de putere, monstrul se prăbuşi în 
apa învrăjbită. 

Patru perechi de ochi priviră îngrozite cum corpul i se cufundă pe 
lingă peretele de stâncă şi apoi dispare, sorbit de vârtej. 

— Unde-i unul, trebuie să mai fie şi un altul, spuse Henry, privind 
bănuitor în sus, spre plasa de păianjen. 

— V-am spus doar că nu pe acolo este drumul, zise regina. Haide, 
iubitul meu soţ, strânşi unul în braţele celuilalt, să trecem prin 
adâncurile întunecate spre lumea însorită de afară, pe care n-am 
văzut-o încă; voiesc să o văd acum, împreună cu tine! 

Braţele i se deschiseră cu dragoste şi Francis nu putu să-i refuze 
chemarea. Prinzând-o în braţe, le explică celorlalţi ce văzuse prin 
deschizătura din perele: 

— In nici un caz, pe acolo, nu se poate ajunge afară, căci se 
deschide spre o prăpastie de peste cinci sute de metri adâncime. 
Astfel că nu ne rămâne decât drumul apei. Deci, să ne vedem cu bine, 
încheie el râzând şi strângându-şi soţia la piept, sări în torent. 

Henry o luă pe Leoncia în braţe şi voia tocmai să se avânte şi el, 
când acesta îl opri. 

— De ce ai primit sacrificiul lui Francis? îl întrebă ea: 

— Pentru că... Tânărul făcu o pauză şi o privi cu mirare. Pentru că 
voiam ca tu să fii a mea, adăugă el. Pentru că eu sunt logodit cu tine, 
în vreme ce Francis era liber. In afară de acestea, dacă nu mă înşel, 


Francis pare un soţ foarte încântat de alegerea sa. 

— Nu este adevărat, îi ripostă fata, dând din cap pentru a întări cele 
spuse. El este o fire cavalerească şi se poartă aşa cu ea pentru a nu-i 
răni sentimentele. 

— Ei bine, nu ştiu. Dar adu-ţi aminte că atunci, în faţa altarului din 
Valea Sufletelor Pierdute, când am spus că eram gata să mă 
căsătoresc cu regina, el a pretins că aceasta nu va primi să fie soţia 
mea... Concluzia este deci uşor de tras: voia s-o păstreze pentru el 
însuşi. Şi de ce n-ar fi făcut aşa? Este necăsătorit, iar ea este o femeie 
foarte frumoasă. 

Leoncia îl asculta pe jumătate atentă. Cu o mişcare bruscă, îl apucă 
de umeri şi-l îndepărtă la lungimea braţelor, aşa ca să-l poată privi 
bine drept în ochi: apoi îl întrebă: 

— Cât mă iubeşti de mult? Mă iubeşti nebuneşte? Mă iubeşti cu 
patimă, cu disperare, astfel căi ai putea face orice pentru mine? Mă 
iubeşti mult, mult, mult de tot? 

Tânărul o privi buimăcit 

— Spune! Este aşa? Mă iubeşti atât? îl sili ea, înflăcărată. 

— Sigur că te iubesc, îi răspunse el încet, dar niciodată nu mi-ar fi 
trecut prin minte să descriu dragostea mea în acest fel. Tu eşti 
singura femeie pentru mine. Pot spune că iubirea mea pentru tine 
este mare, profundă şi durabilă. Din prima clipă când te-am întâlnit, 
am avut intuiţia că te cunoşteam demult, că-mi aparţii de multe 
vreme. 

— Este o femeie îngrozitoare! izbucni Leoncia, fără nici o legătură 
cu cele spuse de Henry. Am urât-o din prima clipă când am văzut-o. 

— Doamne Sfinte! Ce pasionată eşti, Leoncia! Nici nu îndrăznesc să 
mă gândesc cât ai fi urât-o dacă m-aş fi căsătorit eu cu ea în locul lui 
Francis... 

— Mai bine să-i urmăm pe ceilalţi, spuse ea, încheind discuţia. 

Şi Henry, mai nedumerit ca oricând de purtarea fetei, o strânse la 
piept şi sări în torentul plin de spume. 


Pe malul râului Gualaca pescuiau două fete indiene. 

La dreapta lor, în susul apei, se ridica o stâncă înaltă, prăpăstioasă, 
de sub care curgea izvorul ce alimenta râul, stătea parcă de strajă la 
capătul unui şir de munţi înalţi, care se întindeau ca un lanţ în spatele 
ei. Torentul ce ieşea din stâncă izbucnea vijelios înainte, în valuri 
întunecate şi spumoase, dar, drept sub cele două fete, acolo unde 
pescuiau, se formase un bazin de apă liniştită şi adâncă. Din păcate, 
tot atât de liniştit era şi pescuitul lor, căci până acum nici un peşte nu 
le mişcase undiţele. Una dintre ele, pe nume Nicoya, se întinse 
plictisită, căscă prelung şi mâncă o banană; apoi se întinse şi căscă 
din nou, privind la coaja pe care o ţinea în mână. 


— Am fost foarte cuminte, Concordia, remarcă ea către tovarăşa 
sa. Am fost liniştite şi tăcute şi cu toate acestea, nu am prins nici un 
peşte. Acum, voi face zgomot şi voi azvârli ceva în apă. De vreme ce 
se spune că „ceea ce se aruncă în sus trebuie să cadă jos”, de ce nu 
s-ar putea să iasă ceva deasupra, dacă se cufundă ceva? Eu vreau să 
încerc. lată! 

Azvârli coaja bananei şi privi cu un aer leneş locul unde lovise apa. 

— Dacă iese ceva la suprafaţă, doresc să fie ceva mare, murmură 
Concordia cu acelaşi aer lenevos. 

Dar deodată, spre surprinderea lor, văzură apărând din adâncul 
întunecat al apei un câine enorm, de culoare albă. Fetele îşi aruncară 
undiţele pe mal şi prinzându-se în braţe una pe alta, se uitară cu 
uimire după câinele care ajunse la țărm, se scutură de apă, urcă malul 
şi dispăru printre copacii înconjurători. 

Nicoya şi Concordia. Incepură să râdă prosteşte. 

— Mai! încearcă odată, o îndemnă Concordia pe tovarăşa sa. 

— Ba nu. Incearcă tu de data aceasta. Să vedem, tu ce poţi scoate 
din apă. 

Neîncrezătoare, Concordia aruncă în apă un bulgăre de pământ. 
Aproape îndată apăru între valuri un cap cu un coif pe el. Strângându- 
se mai tare, cele două fete priviră cum omul cu cască ajunge la țărm 
şi dispare în pădure după câinele cel mare. 

Cele două indiene începură din nou să râdă; dar de data aceasta, 
oricât se înconjurară una pe alta, nu mai îndrăzni să arunce nimic în 
apă. 

Câtva timp mai târziu, fură găsite de doi tineri indieni care veneau 
cu barca împotriva curentului. 

— De ce râdeţi? le întrebă unul dintre ei. 

— Am văzut minuni, gunguri Nicoya în jos spre ei. 

— Atunci aţi băut prea multă pulque, le învinui tânărul indian. 

Petele dădură negativ din captai Concordia zise: 

— Noi n-avem nevoie de băutură pentru a putea vedea minuni. Mai 
întâi, când Nicoya a aruncat în apă o coajă de banană, am văzut 
ieşind din apă un câine... Era un câine alb, mare cât un tigru din 
munţi... 

— Şi când Concordia a aruncat pământ, continuă povestirea, 
cealaltă fată, a ieşit la suprafaţă un om cu capul de fier. Acestea sunt 
minuni. Concordia şi cu mine putem face minuni. 

— Jose, se adresă unul dintre indieni tovarăşului său, aceasta 
merită o băutură. 

Şi fiecare, pe rând, traseră câte o înghiţitură zdravănă dintr-o sticlă 
pe jumătate umplută cu bere. 

— Nu, zise Jose, când fetele îl rugară să le dea şi lor. Dacă mai beţi 
pulque, s-ar putea atunci să vedeţi alţi câini mari cât tigrii şi alţi 


oameni cu capetele de fier! 

— Bine, atunci, înghiţi Nicoya refuzul celuilalt. Aruncă şi tu, sticla în 
apă şi vezi ce eşti în stare să scoţi. Noi am adus afară un câine şi un 
om. Tu poate scoţi pe dracu. 

— Aş vrea să-l văd pe dracu, spuse Jose, dând pe gât o altă 
cantitate de bere. Această pulque este un stimulent al curajului. Aş 
dori foarte mult să-l văd pe dracu! 

Trecu sticla tovarăşului său, îndemnându-l cu un gest s-o termine. 

— Acum arunc-o în apă, îi comandă Jose. 

Sticla cea goală izbi apa cu o pleznitură puternică; sticla se umplu 
cu apă cufundându-se şi aproape îndată evocarea spiritului său avu 
efect, căci apăru din apă corpul păros şi îngrozitor al uriaşului 
păianjen ucis de Francis. Aşa ceva era prea mult pentru firea 
superstiţioasă a indienilor. Se speriară atât de tare încât răsturnară 
barca şi căzu în apă. Când apărură la suprafaţa apei, înotară din 
răsputeri spre țărm, unde se grăbiră să fugă în pădure. 

Nicoya şi Concordia erau prea înspăimântate pentru a mai putea 
râde. Stăteau lipite una de alta, privind apa fermecată şi cu coada 
ochiului urmărindu-i pe cei doi tineri speriaţi. 

Soarele începuse să se apropie de apus când fetele îşi regăsiră 
curajul de a evoca din nou apa magică. Numai după multa vorbă, se 
învoiră să arunce bulgări de ţărână, amândouă în acelaşi timp. Făcură 
întocmai şi din apă ieşi un om şi o femeie.... Francis şi regina. 
Indienele se pitulară în tufişuri, aşa că Francis nu le observă când 
ajunse cu regina la țărm. 

— Poate că a fost numai din întâmplare că s-au produs aceste 
lucruri de câte ori am aruncat ceva în apă, îi şopti Nicoya tovarăşei 
sale câteva minute mai târziu. 

— Dar când am azvârlit un obiect, a ieşit afară tot un singur lucru, 
argumentă Concordia. Şi când am aruncat amândouă, au apărut tot 
două lucruri. 

— Foarte bine, zise Nicoya. Haide să dovedim acum că n-a fost 
întâmplare aceea care a produs miracole. Să încercăm din nou, 
amândouă odată. Dacă nu iese nimic din apă, atunci înseamnă că nu 
avem nici o putere magică. 

Aruncară împreună gloduri de ţărână şi ca urmare la această 
invocare, apăru deodată un alt bărbat şi o femeie. Şi această pereche, 
Henry şi Leoncia, ajunse cu bine la țărm, dispărând printre copaci, 
după ceilalţi. 

Tinerele indiene se priviră cu un aer satisfăcător şi se grăbiră să 
plece în satul lor pentru a aduce tuturor la cunoştinţă noutatea. Ele 
puteau face minuni! Erau binecuvântate de zei! 

De abia în ziua următoare, după scăparea sa din râul subteran, 
ajunse Torres la San Antonio. Mersese pe jos, însoţit de un băieţaş 


indian care îi ducea coiful lui Da Vasco, fiindcă voia să arate acea 
cască veche lui jefe şi judecătorului, ca o dovadă a aventurii ciudate 
pe care avea să le-o povestească. 


CAPITOLUL XXII 


Când intră pe strada principală a orăşelului, primul om pe care-l 
întâlni fu jefe, care se opri mirat la vederea lui, neputându-şi stăpâni o 
exclamaţie. 

— Să fii cu adevărat dumneata, senor Torres? se întrebă el, 
făcându-şi cruce şi strângându-i apoi mâna omului murdar şi jerpelit, 
în care îşi recunoscuse, în sfârşit, prietenul. Apoi, amintindu-şi ceva, 
jefe se necăji: Şi când mă gândesc că te-am considerat mort! exclamă 
el. Câinele acela de Jose Mancheno a venit şi mi-a spus că ai murit şi 
ai fost îngropat până la ziua judecății celei de pe urmă, în inima 
muntelui Mayaşilor! 

— Caroosul acela este un zăpăcit... iar eu sunt probabil cel mai 
bogat om din Panama, îi răspunse Torres cu măreție. Intocmai ca 
vechii şi bravii conquistadorii, m-am luptat cu toate primejdiile şi am 
reuşit în cele din urmă să ajung la comoară. Am văzut-o cu proprii mei 
ochi. Ba nu... 

Mâna lui Torres se afundă în buzunarul de la pantaloni pentru a da 
la iveală nestematele furate de la Regina Visurilor; dar scoase mâna 
goală. In stradă unde se aflau, erau prea multe priviri străine; aspectul 
său zdrenţuros atrăsese atenţia mulţimii. 

— Am multe să-ţi spun, îi zise el lui jefe, dar nu pot vorbi aici. Am 
bătut la uşa morţilor şi am purtat giulgiul cadavrelor. Am stat printre 
oameni plecaţi dintre cei vii de patru secole, dar care nu erau putreziţi 
şi i-am văzut murind pentru a doua oară, înecaţi. Am trecut prin inima 
munţilor, ca şi peste ei, am mâncat din pâinea Sufletelor Pierdute şi 
am privit în Oglinda Lumii. Despre toate acestea în voi povesti 
dumitale, fiindcă eşti cel mai bun prieten al meu şi judecătorului, când 
va veni timpul, căci voiesc să vă fac şi pe voi bogaţi odată cu mine! 

— Nu cumva ai consumat prea multă pulque? glumi jefe, privindu-l 
bănuitor. 

— De când ara plecat din San Antonio n-am mai băut nici un pic de 
alcool, fu răspunsul. Dar acum mă voi duce acasă şi voi face o mare 
beţie; după aceea, îmi voi curăţi murdăria aceasta de pe mine şi mă 
voi îmbrăca în haina noi. 

intenţiile lui Torres nu putură fi puse în practică numaidecât, căci 
tocmai când se îndreptă spre casă, un băiat zdrenţuros, îl ajunse din 
urmă şi-i întinse un plic al cărui aspect îi era familiar. Era de la staţia 
telegrafică a guvernului şi conţinea o telegramă de la Regan: 

Procedați foarte bine - transmitea acesta - este absolută nevoie să 
mai ţii grupul departe de New-York încă trei săptămâni. Cincizeci de 
mii dolari dacă reuşeşiti. 


Cerând un creion de la băieţaş, Torres scrise răspunsul pe spatele 
plicului: 

Trimite banii. Expeditia nu se va mai întoarce niciodată din munti, 
unde s-a pierdut. 

Două întâmplări ce se produseseră îndată, îl împiedicară pe Torres 
de la beţie şi baie. Tocmai când era pe punctul de-a intra în magazinul 
de bijuterii al bătrânului Rodriguez Fernandez, îl zări pe bătrânul preot 
mayas, pe care-l ştia mort, înecat în camera idolilor din caverna 
Mayaşilor. Torres tresări surprins întocmai cum făcuse şi jefe puţin 
mai înainte, la vederea sa. 

— Pieri, zise, el spulberă-te din faţa mea, strigoi fără odihnă. Eşti un 
spirit, căci corpul tău zace înecat în inima muntelui. Tu eşti o apariţie, 
o fantomă. Pleacă, eşti numai o iluzie; corpul tău nu este real! Altfel, 
te-aş lovi. Tu eşti o nălucă. Dispari imediat. Nu voiesc să lovesc o 
fantomă! 

Fantoma îi apucă însă mâinile şi se. Agăţă de el rugător, încercând 
să-l convingă. i 

— Bani, bolborosi bătrânul. Dă-mi bani. Imprumută-mi numai. Mai 
târziu ţi-i voi înapoia, căci eu cunosc secretul comorii Mayaşilor. Fiul 
meu a rămas în munte, împreună cu comoara. Gringo cel bogat este 
de asemenea acolo. Ajută-mă să-mi salvez fiul. Numai cu el pot fi eu 
fericit, tezaurul va fi al vostru. Insă trebuie să luăm oameni şi pulbere 
pentru a face o gaură în peretele stihii, pe unde să se scurgă apa. Fiul 
meu nu este înecat. Este numai prizonierul apei, în camera unde 
locuieşte Chia şi Hzatzl, cei cu ochii de nestemate; numai cu aceştia 
se poate cumpăra toată pulberea tunătoare a omului alb! Haide, dă- 
mi bani să-mi pot scăpa fiul. 

Torres era o fire ciudată. De obicei, era zgârcit; însă cu cât devenea 
mai bogat, cu atât se evidenția mai mult acest defect. Gândul de a se 
despărţi de cea mai neînsemnată sumă de bani îi era nesuferit. 

— Bani! exclamă el cu o voce aspră, împingându-l pe bătrânul 
indian la o parte şi deschizând uşa prăvăliei. Eu să am bani... eu care 
sunt numai zdrenţe, ca un cerşetor? Eu n-am bani pentru mine, dar 
să-ţi mai dau şi ţie, bătrânule! Şi-apoi, tu singur ţi-ai dus fiul în 
muntele Mayaşilor. Moartea fiului tău să cadă asupra ta, căci el s-a 
prăbuşit în puţul de sub picioarele Chiei, care a fost săpat de strămoşii 
tăi, nu de ai mei! 

Din nou, bătrânul se agăţă de el, rugător, cerându-i bani ca să 
cumpere dinamită. Dar Torres îi dădu un brânci atât de tare, încât 
moşneagul se rostogoli pe caldarâm, rămânând câtva timp ameţit 
acolo. 

Dugheana lui Rodriguez Fernandez era mică, murdară şi plină de 
praf, pe pereţi umblau gândaci şi şopârle, iar prin colţuri, păienjeni 
dezgustători. Când bătrânul bijutier veni târându-se, el însuşi ca un 


uriaş păianjen, păru un al doilea Shylock din piesa lui Shakespeare, 
însă un Shylock mai murdar şi mai respingător decât toţi câţi au 
apărut vreodată pe scenele teatrale din lumea întreagă! 

Torres scormoni în buzunar şi alegând una dintre cele mai mici 
pietre preţioase furate din cufărul reginei, o întinse bătrânului fără nici 
o vorbă. 

— Sunt un negustor sărac, cloncăni acosta cu o voce hârâitoare, 
plecându-se umil în faţa lui, în timp ce Torres observă pe sub pleoape 
cu ce atenţie îi cerceta piatra prețioasă. 

In cele din urmă evreul o puse pe tejgheaua murdară, ca pe un 
lucru fără valoare, privind întrebător la clientul său. Torres aştepta 
însă tăcut, silindu-l astfel pe celălalt să vorbească. 

— Onorabilul senor Torres doreşte, desigur, să-mi ceară părerea în 
privinţa calităţii acestei pietre preţioase? cârâi în cele din urmă 
giuvaergiul. 

Torres încuviinţă cu un semn. 

— Este veritabilă, dar e mică; şi-apoi nu este bine şlefuită. Va 
rămâne şi mai mică după ce o voi lucra pentru a-i da o formă perfectă. 

— Cât valorează? îl întreba Torres, pierzându-şi răbdarea. 

— Sunt un om sărac, repetă Femandez. 

— Nu ţi-am spus s-o cumperi, prostule. Dar, pentru că ai adus vorba 
de aşa ceva, cât îmi dai pentru această piatră? 

— După cum spuneam, abuzând de răbdarea dumitale, nobile 
senor, sunt un om foarte sărac. Sunt zile când nu-mi pot îngădui să 
cheltuiesc nici zece centavos, pentru o bucată de peşte uscat. Sunt 
zile, apoi când nu pot să-mi cumpăr o înghiţitură de vin roşu, din cel 
ieftin şi despre care am aflat că are o proprietate tonică asupra 
sistemului meu! Sunt atât de sărac, încât nu pot cumpăra lucruri de 
prea mare valoare... 

— Nici chiar pentru a le vinde, după aceea, pe un preţ bun? îl 
întrerupse Torres. 

— Eh-he! Cine poate fi sigur că voi realiza un câştig? se văicări 
bătrânul cu glasu-i cârâitor. Da, atunci voi cumpăra; dar, fiind sărac, 
nu pot da decât un preţ modest. Luă nestemata şi o studie din nou, 
îndelung şi atent. Aş oferi, începu el şovăitor, aş oferi... dar, te rog, 
onorabile Senor, recunoaşte că sunt un om sărac, foarte sărac! Uite, 
azi nu am mâncat decât o ciorbă de ceapă, afară de cafeaua de 
dimineaţă şi o coajă de pâine... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, bătrân nebun ce eşti, spune odată, 
cât dai? strigă Torres scos din fire. 

— Cinci sute dolari... dar mă îndoiesc că îmi va mai rămâne un 
câştig când am s-o vând. 

— Dolari de aur? 

— Nu, mexicani, sună răspunsul, a ceea ce reducea valoarea ofertei 


la jumătate. Desigur că mexicani, numai mexicani toate afacerile 
mele nu le fac decât în monedă mexicană. 

Torres se prefăcu indignat faţă de preţul mic ce i se oferea şi 
întinse mâna să ia diamantul. Bătrânul i-o respinse însă, nevoind să 
piardă afacerea ce i se ivise. 

— Suntem prieteni vechi, spuse el cu vocea-i stridentă. Când te-am 
văzul pentru prima oara, erai un copil; veniseşi în San Antonio tocmai 
din Bocas doi Toro. Prin urmare, fiindcă suntem prieteni, hai să fie 
cinci sute de aur! 

Torres avu o viziune de o clipă asupra enormităţii valorilor ce 
zăceau în cufărul cu giuvaieruri al reginei, acolo în Valea Sufletelor 
Pierdute. Era sigur că hoţul de moşneag îi oferise pentru una din cele 
mai mici pietre, numai jumătate din preţul adevărat! 

— Foarte bine, zise el şi cu o mişcare dibace îşi luă diamantul 
înapoi. Este al unui prieten. M-a rugat să-i împrumut bani spre a mi-l 
lăsa amanet. Acum ştiu cât îi pot da, după informaţiile ce mi le-ai dat. 
îţi sunt recunoscător şi sunt gata să-ţi fac cinste, când ne vom întâlni 
la pulqueria, vei avea vin din cel roşu şi tonic, oricât vei putea să bei... 
Da, oricât vei vrea! 


În acelaşi timp, coborând pe râul Gualaca în canoe, Leoncia, regina 
şi cei doi Morgani avură un drum mai bun decât Torres. Puțin înainte 
de sosirea lor la ferma Solano, avu loc o întâmplare căreia nu i se 
dădu atenţia cuvenită. Pe poteca şerpuită ce lucea spre haciendă, 
urca un om însoţit de o bătrână gârbovită, al cărei şal negru de pe cap 
nu reuşea să-i ascundă în întregime faţa smolită şi ochii de cărbune, 
omul era vizitator cum nu mai fusese vreunul până atunci la ferma 
Solano. Se vedea a fi un chinez de vârstă mijlocie, gras, a cărui faţă, 
ce amintea luna plină, dar o lună plină unsuroasă şi lucioasă, trăda o 
natură bună, obişnuită la persoanele grase. Se numea Yi Poon, adică 
„Unt de Ricin” şi manierele sale erau tot atât de moi şi uleioase ca şi 
extrasul din planta al cărei nume îl purta. Faţă de bătrâna gârbovă ce- 
şi târşia picioarele reumatice lingă el, Yi Poon era chintesenţa 
gentileţii şi a respectului. Când bătrâna se împiedica şi voia să cadă, 
el se oprea şi o lăsa să se odihnească aşa ca să-şi recapete puterile. In 
trei rânduri, în astfel de ocazii, îi dădu chiar să bea câte o înghiţitură 
bună de brandy franțuzesc, dintr-o sticlă pe care o scotea netulburat 
din buzunar. 

Ajunşi la haciendă, Yi Poon o aşeză pe bătrână pe iarbă, la umbra 
unui copac şi apoi ciocăni curajos la uşa din faţă. De fapt, era ceva 
neobişnuit la el să ciocănească la o uşă principală, în afacerile sale, 
căile preferate erau intrările din dos. De data aceasta însă, instinctul 
său de negustor îi spusese că intrarea principală era mult mai 
potrivită. 


Servitoarea indiană care veni la ciocănitul său, îl anunţă lui Enrico 
Solano; apoi se întoarse cu răspunsul: Senor Solano era indispus şi nu 
putea primi pe nimeni. 

— Stai! o opri Yi Poon cu lăudăroşenie, voind s-o impresioneze pe 
servitoare pentru a-i duce un alt mesaj. Eu nu sunt un coolie. Sunt un 
chinez inteligent. Am fost la şcoală foarte mult. Vorbesc englezeşte, 
vorbesc spaniola! Eu scriu englezeşte, scriu spaniola. Vezi? Eu scriu 
acum în spaniolă pentru Senor Solano. Tu nu poţi scrie, aşa că nu vei 
putea citi ceea ce eu scriu. Eu scriu că sunt Yi Poon, din Colon. Eu am 
venit aici ca să vorbesc la senor Solano. Afacere foarte important. 
Foarte secret. Scriu tot aici pe hârtie pe care tu nu poţi citi! 

li întinse foaia pe care era scris strâmb un singur rând: „Despre 
senorita Solano. Am mare secret”. 

Alesandro, cel mai mare dintre fraţii Solano, primi scrisoarea şi se 
răsti din pragul uşii la micul chinez rotund: 

— Haide, spune-mi ce vrei? Ce este? Zii repede! 

— Foarte bună afacere, fu răspunsul lui Yi Poon, în timp ce privea 
cu satisfacţie starea de surescitare pe care o provocase misiva şa 
omului ce-l avea în faţă. Eu fac multe parale cu asta. Eu cumpăr, cum 
numiţi voi, secrete. Eu vând secrete. Foarte frumoasă afacere! 

— Ce ştii despre senoritta Solano? urmă răstit Alesandro, 
apropiindu-se de el şi scuturându-l de umeri. 

— Totul. Foarte important informaţia... 

Dar Alesandro nu a mai putut stăpâni şi împingându-l pe chinez în 
casă, îl conduse până în faţa bătrânului Enrico. 

— Are noutăţi despre Leoncia! îl anunţă el. 

— Unde este? întrebă Enrico pe chinez. 

„Ha! gândi Yi Poon. Aşadar, senorita este plecată undeva, dispărută 
poate. Acesta este un nou secret. Va putea fi de vreo valoare într-o 
bună zi”. 

— Această senorită Leoncia, spuse în cele din urmă chinezul, cu 
glas suav şi lipicios, nu este fata dumneata. Ea are alt papa şi alt 
mama. 

Enrico era însă prea necăjit de lipsa Leonciei, pentru a mai fi 
surprins la auzul acestui vechi secret. 

— Da, încuviinţă el. Deşi nu se ştie de nimeni, este adevărat că am 
adoptat-o când era mică fetiţă. E ciudat cum ai putut afla aceasta. Dar 
nu mă interesează acum, ceea ce voiesc să ştiu este: unde se află ea 
acum? 

Yi Poon clătină capul, grav şi compătimitor. 

— Ăsta-i alt secret, explică el. Poate că eu descoperi acest secret. 
Atunci îl vând la dumneata. Acum eu am secret mai vechi. Dumneata 
nu cunoşti numele la papa şi mama ai senoritei Leoncia. Eu cunosc! 

Bătrânul spaniol nu-şi putu ascunde interesul când auzi această 


informaţie. 

— Vorbeşte, îi comandă el. Spune-mi numele şi dovedeşte ceea ce 
spui. 

— Nu, clătină capul Yi Poon. Aşa afacere eu nu fac. Dumneata 
plăteşte, atunci eu spui. Secretele mele, secrete bune. El dovedeşte 
secretele mele. Imi dai cinci sute pesos şi cheltuieli de la Colon la San 
Antonio şi înapoi la Colon şi apoi eu spui numele de la papa şi mama. 

Enrico Solano încuviinţă tăcut şi era tocmai să-l trimeată pe 
Alesandro să aducă banii, când în aceeaşi clipă servitoarea indiană 
năvăli în cameră, gesticulând surescitată şi strigă: 

— Senorita! Arătă spre „pizza” din faţa haciendei. Vine senorita! 

Astfel se întâmplă că Yi Poon şi secretul său fură uitaţi. Enrico şi fiii 
săi alergă în întâmpinarea noilor veniţi. Leoncia, regina şi cei doi 
Morgani, plini de praf şi obosiţi, coborau tocmai de pe catării ce-i 
cumpăraseră dintr-un sat de lângă râul Gualaca. In acest timp, doi 
servitori indieni chemaţi de cameristă, curăţiră hacienda de chinezul 
cel gras şi bătrâna lui însoţitoare. 

— Vino altădată, îi spuseră ei. Acum senor Solano nu are timp de 
voi. 

— Sigur că vii altădată, îi asigură Yi Poon zâmbind politicos, fără să- 
şi manifeste dezamăgirea pentru afacerea întreruptă tocmai în clipa 
când era să primească banii. 

Chinezul şi bătrânul se depărtară cum veniseră. Dacă n-ar fi fost cei 
doi indieni cu zeul lor, Yi Poon ar fi avut poftă să mai rămână şi să 
observe. Cine ştie? Poale mai afla vreun secret? Secretele sunt bune! 
Secretele se pot vinde! 

După ce zgomotul regăsirii se mai potoli, Francis, care o ajutase pe 
Regina Viselor să descalece de pe catâr şi aştepta clipa potrivită de-a 
o prezenta Solanilor, acum înaintă ţinând-o de mână. 

— Aceasta este soţia mea, îi spuse el lui Enrico. M-am dus în munţi 
după comoară şi iată ce am găsit. Mai există oare un om mai norocos 
ca mine? 

— Această fată a renunţat la o bogăţie fabuloasă, murmură Leoncia 
cu sinceritate. 


CAPITOLUL XXIII 


îmbrăcat cu un elegant costum mexican, aşa cum obişnuiau să 
poarte marii fermieri din Panama, Torres călărea pe drumul ce ducea 
de-a lungul plajei, la locuinţa Solanilor. In umbra lui, alerga marele 
câine alb care îl urmase prin torentul subteran. Când Torres îşi 
îndreptă calul pe drumul ce ducea la haciendă, trecu pe lângă Yi Poon 
care se oprise tocmai pentru a lăsa bătrânei timp de odihnă. Abia de 
remarcă pe cei doi ciudaţi călători şi îşi continuă drumul cu mândria 
unui hidalgo conştient de impresia ce trebuia s-o producă aspectul 
său măreț, oamenilor de rând. 

Nu tot aşa se întâmplă cu Yi Poon, care îl cercetă în treacăt cu 
privirea-i ascuţită de orientul ce nu lăsa la o parte nici un amănunt. ŞI 
Yi Poon gândi: „Pare a fi un om foarte bogat. Este, desigur, prietenul 
Solanilor, căci se îndreaptă spre casa lor. Poate este chiar iubitul 
senoritei Leoncia... sau rivalul iubitului ei. In orice caz, se poate 
aştepta de la el că va fi gata oricând să cumpere secretul ce 
învăluieşte naşterea senoritei Solano... şi este aşa de bine îmbrăcat! 
Cu siguranţă că este bogat, foarte bogat”. 

La fermă, adunaţi în salonul cel mare, stăteau de vorbă noii veniţi şi 
toţi membrii familiei Solano. 

— Era regina unei mici ţărişoare, adăugă Francis, cu o privire de 
mulţumire şi admiraţie către Leoncia, care se grăbi să urmeze: 

— Ne-a salvat pe noi, renunțând prin aceasta de a mai fi regină! 

Şi tânăra fată, într-o pornire de generozitate, îşi trecu braţul pe 
după mijlocul reginei şi luând-o de lângă Francis, o conduse în camera 
sa. 

Regina povestea tocmai felul în care Torres îi furase pietrele 
scumpe şi cum sărise apoi în vârtej, urmărit de câinele uriaş. In 
aceeaşi clipă, Leoncia, care stătea la fereastră cu Henry, scoase o 
exclamaţie de surpriză. 

— Vorbeşti de lup şi... iată-l pe Torres! zise Henry cu un zâmbet ce 
nu promitea nimic bun pentru mexican. 

— Mă vei lăsa pe mine întâi! strigă Francis, ridicându-şi mânecile şi 
strângând pumnii semnificativ. 

— Nu, hotărî Leoncia, oprindu-i pe cei doi tineri. După cum ne-am 
convins cu toţii, el este un mincinos teribil. De ce nu ne-am distra 
puţin pe socoteala lui? Merită aceasta! Noi patru să ne ascundem... 
Tată! Cu un gest din mână ea indică pe Enrico şi fiii săi. Voi veţi şedea 
aici, arătându-vă întristaţi din cauza dispariţiei mele. Acest netrebnic 
de Torres va intra. Voi veţi fi „însetaţi” după veşti. Veţi vedea ce 
minciuni se va porni să scornească... în acest timp noi ne vom 


ascunde acolo, în dosul dulapului... Haideţi! Veniţi încoace! 

O luă de mână pe regină şi cu o privire stăruitoare, le comandă 
celor doi Morgani s-o urmeze în ascunzătoarea ce o alesese. 

Torres, nebănuitor, intră într-o atmosferă de tristeţe, care de 
curând fusese atât de reală încât Enrico şi fiii săi nu aveau acum nici o 
dificultate spre a o reconstitui. Enrico sări de pe scaunul său, cu 
dorinţa vie de a-l saluta, dar se lăsă să cadă înapoi, ca şi cum ar fi fost 
cuprins, de slăbiciune. Torres îi luă mâna ce i-o întinsese şi i-o strânse 
cu căldură, fără să scoată un cuvânt, de emotie. 

— Ah, ce nenorocire! rosti el cu greutate, în cele din urmă. Sunt 
morţi cu toţii: Fiica dumitale, frumoasa Leoncia şi cei doi gringos 
Morgani, care au pierit împreună cu ea! După cum ştie şi Ricardo, care 
este aici de faţă, au murit în inima muntelui Mayaşilor! 

După ce lasă să treacă un timp pentru manifestarea în voie a 
durerii bătrânului Enrico, Torres continuă: 

— Am fost cu ei când au murit. Dacă mi-ar fi ascultat sfatul, ar fi 
fost cu toţii în viaţă acum. Nici chiar Leoncia n-a voit să asculte pe 
vechiul prieten al Solanilor. Nu, ea a ascultat de cei doi gringos. 
Trecând prin primejdii de necrezut, am reuşit în cele din urmă să-ini 
croiesc drum, să ies din inima muntelui, să privesc în Valea Sufletelor 
Pierdute şi să mă întorc din nou în cavernă pentru a-i găsi morţi... 

Surveni o întrerupere; câinele cel alb, urmărit de un servitor indian, 
năvăli în cameră, tremurând şi gemând de surescitare, în timp ce cu 
nările-i sensibile adulmeca mirosurile din încăpere, care îi arătau că 
stăpâna lui se găseşte acolo. Mai înainte însă ca animalul să poată 
ajunge la ascunzătoarea reginei, Torres îl prinse de zgardă şi-l dădu 
servitorului să-l ţină. 

— Poate rămâne aici, bestia, zise el. Vă voi povesti ce este cu el, 
mai târziu. Mai întâi, priviţi la acestea. Scoase din buzunar o mână 
plină de nestemate. Am pătruns în domeniul morţilor şi iată! Comoara 
Mayaşilor este acum a mea. Sunt astăzi cel mai bogat om din 
Panama... dar ce spun eu? Din toată America! Voi avea puteri 
nemărginite. Voi... 

— Mi-ai spus că erai cu fata mea când a murit, îl întrerupse Enrico 
şi vocea îi era întretăiată de suspine. N-a avut nici un cuvânt pentru 
mine? 

— Ba da, îi răspunse Torres, suspinând la rândul său, ca şi cum ar fi 
fost influenţat de aducerea aminte a tragediei. A murit cu numele 
dumitale pe buze, biată copilă. Ultimele ei cuvinte au fost... 

Cu ochi măriţi de uimire, mexicanul nu mai reuşi să-şi sfârşească 
fraza începută, căci îi privea pe Henry şi Leoncia, care, cu aerul cel 
mai natural, venea de-a curmezişul camerei, cufundaţi într-o 
conversaţie cu voce înceată. Fără să-l bage în seamă pe Torres, 
trecură pe lângă el şi merseră spre fereastră, continuând să discute. 


— Spuneai, că ultimele ei cuvinte au fost?... îl sili Enrico. 

— Te-am... te-am minţit, gângăvi Torres, încercând să-şi revină din 
încurcătură. Am crezut că n-au reuşit să iasă afară şi că au murit. Şi 
am voit să-ţi îndulcesc durerea, senor Solano, spunându-ţi ceea ce 
credeam că ar fi fost ultimele ei cuvinte, dacă ar fi murit. Tot aşa şi cu 
acest gringo Francis, pe care începuseşi să-l îndrăgeşti; m-am gândit 
că este mai bine pentru dumneata, să-l crezi mort, decât să afli, ce 
mizerabil este în realitate... 

Se întrerupse din nou, căci uriaşul câine începu să latre plin de 
bucurie spre dulap, smucindu-se din, strânsoarea servitorului. Dar 
Torres, în loc să bănuiască adevărul, continuă cu minciunile. 

— In Valea Pierzării am găsit o fiinţă slabă şi nebună care pretindea 
că ştie să citească viitorul prin farmece. Este o femeie sângeroasă şi 
plină de cruzime. Nu neg însă că este foarte frumoasă. lată ce s-a 
întâmplat: Ea a reuşit să-i scoată din Vale printr-un drum secret pe 
Henry şi Leoncia, în timp ce Francis a fost ales să rămână cu ea acolo, 
să trăiască în păcat amândoi... căci păcat este, de vreme co n-a fost 
nici un preot catolic să le binecuvânteze căsătoria! Oh, dar să nu 
credeţi că Francis este îndrăgostit de îngrozitoarea creatură. Ah! nu! 
El este înamorat de o biată comoară pe care o posedă această femeie. 
Acum puteţi înţelege ce fel de om este acest gringo pe care l-aţi 
primit ca pe un oaspete de seamă în sânul familiei voastre! lată cine 
este acest şarpe de Francis, care a îndrăznit să-şi ridice ochii 
prefăcându-se îndrăgostit de Leoncia! Oh, ştiu eu ce vorbesc. Am 
văzut chiar... 

Mai multe lătrături vesele ale câinilor îl făcură să se oprească şi să 
privească năucit la Francis şi regină, care mergeau tot atât de 
cufundaţi într-o conversaţie şoptită, ca şi cei doi tineri de mai înainte 
Când ajunse în dreptul câinelui, regina se opri să-l mângâie, în timp ce 
Torres îşi lingea buzele uscate de emoție, storcându-şi zadarnic 
mintea pentru a găsi o nouă minciună care să-l salveze din situaţia 
teribilă ce şi-o crease. 

Enrico Solano fu primul care izbucni în râs, iar fiii săi îl imitară 
îndată. 

— AŞ fi putut să mă căsătoresc eu cu ea, dacă aş fi voit, continuă 
Torres rânjind batjocoritor. M-a rugat în genunchi s-o iau de nevastă! 

— Şi acum, zise Francis, vă voi scuti pe toţi de prezenţa unui lucru 
murdar, aruncându-l afară. 

Henry, înaintând însă repede, pretinse pentru sine acest drept: 

— Mie îmi plac lucrurile murdare, susţinu el, mai ales că acesta este 
un caz care iese din comun, te rog să mi-l laşi, dacă voieşti să-mi fac o 
mare plăcere! 

Amândoi Morganii erau pe punctul de a se avânta asupra lui Torres, 
când regina îl opri ridicând mâna. 


— Mai întâi, spuse ea, să-mi dea înapoi pumnalul furat, pe care îl 
văd la brâul său! 

— Ah, zise Enrico, după ce dorinţa reginei fusese îndeplinită. Să nu- 
ţi restituie, de asemenea, frumoasă doamnă şi pietrele scumpe pe 
care ţi le-a şterpelit? 

Torres nu şovăi nici o clipă şi scoase din buzunar un pumn de 
nestemate pe care le puse pe masă. Enrico privi la regină, care era în 
aşteptare. 

— Mai scoate, rosti el cu o voce de gheaţă. 

Torres adăugă pe masă, lângă celelalte nestemate, încă trei dintre 
cele mai mari. 

— Voiţi să mă căutaţi ca pe orice hoţ de rând? întrebă el plin de 
indignare, întorcându-şi repede buzunarele goale pe dos, spre a 
preîntâmpina această operaţie. 

Cei doi Morgani îl aşteptau cu ochi lacomi să termine. Când Torres 
îşi arătă buzunarele goale, se avântară amândoi odată. 

— Mai întâi eu, spuse Francis. 

— Ba eu, stărui Henry. 

— Foarte bine, conveni Francis. Atunci vom face împreună această 
treabă uriaşă. De abia vom putea arunca murdăria cât mai departe 
afară! Să nu pută! 

La forţele lor de uriaşi, Torres era o adevărată jucărie. 

Acţionând odată, îl prinseră unul de gulerul hainei sale nobile şi 
altul de fundul pantalonilor, pornind cu el spre uşă, pentru a-l zvârli. 

Toţi cei din cameră. Alergară la ferestre pentru a asista la „ieşirea” 
lui Torres şi bătură din palme când aceasta fu executată după cele 
mai stricte reguli. Torres se ridică şchiopătând, din praful şoselei, 
având nasul cam vânăt şi costumul său de hidalgo „puţin” şifonat. 

Când cei doi tineri se înapoiară în mijlocul încăperii, regina luă în 
ambele mâini nestematele de pe masă şi i le întinse Leonciei, zicând: 

— Din partea lui Francis şi a mea, pentru tine şi Henry... un dar de 
nuntă. 

Yi Poon care se întorsese la haciendă pentru a spiona, chicoti 
înfundat din tufişul unde era ascuns, văzând pe bogatul caballero cum 
este azvârlit de-a rostogolul până departe în drum. Yi Poon era însă 
prea deştept pentru a se mulţumi numai să observe. Grăbindu-se în 
jos, de-a lungul drumului, fu ajuns îndată de Torres care venea călare. 

Chinezul îl opri cu umilinţa şi Torres furiei de care era stăpânit, 
ridică biciuşca să-l lovească în fată; dar Yi Poon nu-şi pierdu curajul. 

— Senorita Leoncia, spuse el repede şi prin aceasta, lovitura ce-i 
fusese hărăzită rămase suspendată în aer. Am mare secret. Torres 
aşteptă, cu biciuşca tot ridicată. Ca o ameninţare. Ţi-ar plăcea ca un 
altul să ia de soţie pe frumoasa senorita Leoncia? urmă chinezul. 

Torres lăsă mâna cu cravaşa în jos. 


— Zii mai departe, comandă el cu glas aspru. Care este secretul? 

— Dumneata nu vrei ca altul să se însoare cu senorita Leoncia? 

— Să zicem că nu! 

— Atunci, să presupunem că dumneata ai secret care împiedică pe 
celălalt. 

— Ei bine, care este acest secret? Spune-l. 

— Da, dar mai întâi, Yi Poon dădu din cap - dumneata plăteşti mie 
şase sute de dolari de aur. Pe urmă spui secretul. 

— ţi voi plăti, se grăbi să-l asigure Torres, deşi nici gând nu avea 
să-şi tină promisiunea. Mai întâi îmi vei spune secretul şi pe urmă, 
dacă văd că nu m-ai minţit, îţi plătesc. Bine? 

Scoase din buzunarul de la piept un portofel plin cu bancnote şi Yi 
Poon, care luă notă dintr-o privire, îl conduse spre plajă, unde o lăsase 
pe bătrână să se odihnească. 

— Această femeie bătrână, explică el, nu minte. Este bolnavă şi va 
muri în curând. Ea are teamă. S-a spovedit la preotul din Colon. 
Preotul a spus că trebuie să mărturisească secretul, său va muri şi se 
va duce în iad. Aşa că ea nu minte. 

— Bine, dacă nu minte, ce trebuie atunci să mărturisească? 

— Îmi plăteşti? 

— Sigur. Şase sute de galbeni. 

— Ascultă, senor. Bătrâna a fost în serviciu la o familie engleză care 
călătorea în ţara ei. Ea este din Gadiz. Mult timp a servit la acea 
familie. Odată însă, s-a certat; a fost foarte înfuriată. Familia aceea 
avea o fetiţă. Ea a furat copilul şi a fugit cu el în Panama. Pe fetiţa 
aceea a adoptat-o senor Solano. Acesta avea mulţi copii, dar nici o 
fată. Aşa că a făcut-o fiica lui. Dar bătrâna nu i-a spus numele fetiţei. 
Familia ei foarte nobilă, foarte bogată, toţi în Anglia o cunosc. Se 
numeşte „Morgan”. Cunoşti acest nume? S-a auzit în Colon că senor 
Solano îşi mărită fata cu un gringo numit Morgan. Acest gringo 
Morgan este fratele senoritei Leoncia! 

— Ah! făcu, Torres cu o satisfacţie răutăcioasă. 

— Acum îmi plăteşti cei şase sute de galbeni, senor, zise Yi Poon. 

— Mulţumesc pentru prostia de care ai dat dovadă, îi spuse Torres 
cu un ton batjocoritor. Poate că într-o zi vei învăţa mai bine cum se 
vând secretele. Secretele nu sunt ca pantofii sau hainele. Un secret 
odată spus, nu mai este decât o şoaptă furată de vânt. Vine. Pleacă. A 
dispărut. A fost o nălucă. Cine l-a văzut? Poţi cere îndărăt ghetele sau 
hainele ce nu ţi-au fost plătite. Niciodată însă nu mai poţi pretinde să 
ţi se restituie un secret pe care l-ai spus! 

— Da, vorbim despre năluci, dumneata şi eu, rosti Yi Poon cu un aer 
netulburat. Nălucile au dispărut acum; eu nu ţi-am spus nici un secret. 
Dumneata, senor, ai avut numai un vis. Gând vei trăda oamenilor 
aceasta, te vor întreba cine ţi-a destăinuit? Atunci vei spune: „Yi 


Poon”. Dar Yi Poon va zice: „Nu”. Şi ei vor răspunde: „Năluci” şi vor 
râde de dumneata! 

Yi Poon, simțind că celălalt rămăsese uimit în faţa superiorității 
felului său de a raţiona, făcu într-adins o pauză. 

— Noi am vorbit despre şoapte, rezumă el după câteva secunde. Ai 
spus adevărul când ai numit şoaptele năluci. Când eu vând secrete, 
nu vând însă năluci. Vând ghete. Vând haine. Vând dovezi, dovezi 
solide. Cântărite, vor atârna greu! Sunt scrise pe documente legate. 
Unele dintre ele nu sunt documente, dar sunt aşa de tari, că poţi să le 
încerci cu dinţii, dacă n-ai teamă că ţi se vor rupe. Şoaptele dispar ca 
roua dimineţii. Eu am dovezi. Imi vei plăti şase sute dolari de aur 
pentru aceste dovezi; altfel, vei fi luat în râs că ai crezut în năluci! 

— Foarte bine, capitulă Torres, convins. Arată-mi dovezile. 

— Plăteşte şase sute de galbeni. 

— După ce îmi arăţi dovezile. 

— Le vei avea după ce pui în mâna mea şase sute de galbeni. 
Dumneata promiţi. O promisiune este o şoaptă, o nălucă. Eu nu fac 
afaceri cu bani ce dispar ca nălucile! Să-mi plăteşti bani adevăraţi, pe 
care să-i pot încerca în dinţi sau să-i pot cântări. 

În cele din urmă, Torres se dădu bătut şi plăti înainte. Fu cu totul 
satisfăcut după ce examină scrisorile vechi, date de chinez, brăţara 
copilului şi scutecele brodate cu iniţiale. La urmă, Torres nu numai că 
îl asigură pe Yi Poon că era mulţumit, dar îi mai plăti un avans de o 
sută dolari pentru un comision ce avea să-i facă. 

In acest timp, în aceeaşi cameră de baie ce le unea dormitoarele, 
Henry şi Francis, îmbrăcaţi pe tricouri de piele curate, cântau răzându- 
şi cu satisfacţie bărbile crescute: 

Alături de catargul mare, nepăsători, stăm spate-n spate 

Și stăpâna, ca şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită! 

In încăperile sale încântătoare, ajutată de doua cameriste indiene, 
Leoncia, jumătate veselă, jumătate tristă, dar plină de generozitate, o 
iniţia pe regină în tainele îmbrăcăminţii civilizate a femeii. Regina, cu 
toată neştiinţa sa în ale civilizaţiei, se arătă încântată la vederea 
mărunţişurilor ispititoare cu care era înzestrată garderoba Leonciei în 
cele din urmă, aceasta reuşi să ajusteze pe corpul suplu şi delicat al 
reginei, una din rochiile sale. 

In camera de baie, Francis fu primul care termină bărbieritul şi-şi 
întrerupse cântecul pentru a răspunde ciocăniturii de la uşă. Era unul 
dintre fraţii Solan şi-i aducea o telegramă trimeasă din New York. 
Francis o desfăcu şi citi: 


Este neapărat necesar să vă întoarceți imediat. Am nevoie de noi 
fonduri. Toate stocurile v-au fost atacate, afară de Tampico Petroleum 
care este mai solid ca oricând. Telegrafiaţi-mi când să vă aştept. 


Situaţia este serioasă. Cred că pot face fată până veniţi, dacă porniţi 
imediat. Telegrafiați-mi urgent. 


BASCOM 


În salonul cel mare, cei doi Morgani îl găsiră pe Enrico şi fiii săi 
destupând sticle de vin. 

— De abia mi-am revăzut fiica întoarsă acasă şi acum o pierd din 
nou, zise Enrico. Dar este o pierdere uşor de suportat, Henry: Mâine 
va avea loc nunta. Nu o mai putem amâna, căci, desigur, mizerabilul 
de Torres va informa întreg San Antonio că Leoncia a fost atâta timp 
împreună cu tine şi voi cunoaşteţi ce înseamnă gura lumii pentru 
onoarea unei fete. 

Mai înainte ca Henry să-şi poată exprima mulţumirea, Leoncia şi 
regina intrară. Tânărul ridică paharul plin, toastând: 

— Pentru mireasă! 

Leoncia, neînţelegând despre cine era vorba, ridică şi ea paharul de 
pe masă şi privi la regină. 

— Nu, nu, zise Henry, luându-i paharul cu intenţia de a-l da reginei. 

— Ba nu, interveni şi Enrico. Nimeni să nu bea, căci toastul este 
necompletat aşa cum l-a făcut Henry! lată, îl voi ţine eu: In cinstea 
mirilor! 

— Tu şi Henry urmează să vă căsătoriţi mâine, explică Alesandro 
Leonciei. 

Oricât de neaşteptată şi amară fu veselia, Leoncia reuşi să-şi 
stăpânească perfect adevăratele sentimente şi o bravă cu o veselie 
de ocazie, privindu-l pe Francis în ochi şi strigând 

— Şi eu vreau să ţin toast! în cinstea tinerilor căsătoriţi! Să 
trăiască! 

Pentru Francis, gândul că Leoncia trebuia să se căsătorească, era 
tot aşa de nesuferit ca şi gândul că el era căsătorit. Leoncia, care il 
observa pe furiş, remarcă lupta ce o dădea tânărul pentru a-şi păstra 
calmul. Suferinţa lui îi aduse o bucurie ascunsă şi cu un sentiment 
aproape de triumf îl văzu profitând de prima ocazie pentru a părăsi 
încăperea. 

Arătându-le telegrama ce o primise şi mărturisindu-le că situaţia sa 
financiară trecea printr-o criză, le spuse că trebuia să dea răspunsul; il 
rugă apoi pe Fernando să îngrijească de un curier care să ducă 
mesajul la postul telegrafic din San Antonio. 

Leoncia nu întârzie să-l urmeze. Il găsi în bibliotecă, stând la birou 
cu telegrama neterminată în faţa sa şi privind fix la o fotografie a ei, 
pe care o luase de pe perete. Scena aceasta era prea greu de 
suportat pentru tânăra fată. Suspinele sale involuntare îl făcură să 
sară în picioare şi s-o prindă în braţe tocmai în clipa când; era pe 


punctul de a cădea la pământ. Şi mai înainte ca vreunul dintre ei să-şi 
dea seama, buzele lor se uniră într-un sărut lung şi pătimaş. 

Leoncia fu prima care îşi recăpăta stăpânirea de sine şi smulgându- 
se din braţele iubitului său, îl privi cu groază: 

— Această situaţie nu mai poate continua, Francis! strigă ea. Mai 
mult: nu trebuie să asişti la celebrarea căsătoriei mele. Dacă rămâi 
aici, atunci nu voi mai fi responsabilă de ceea ce voi face. Este un 
vaporaş care pleacă spre Colon. Tu şi soţia ta trebuie să vă îmbarcaţi 
pe el. Veţi putea apoi avea cu uşurinţă legătură cu vasul care 
transportă fructe la New Orleans, pentru ca de acolo să luaţi trenul 
spre New York. Te iubesc nebuneşte!... Ştii bine aceasta! 

— Nu sunt căsătorit cu regina după legile creştine! susţinu Francis, 
fără voia sa, copleşit de cele întâmplate. Mascarada aceea din faţa 
altarului Zeului Soare nu poate fi numită cununie. După nici o lege şi 
normă a civilizaţiei în care trăim, nu suntem soţ şi soţie! Regina ştie 
aceasta, căci i-am spus-o, dar nu voieşte să ne căsătorim după legile 
noastre; ea susţine că toţi strămoşii săi s-au căsătorit astfel. Te asigur, 
Leoncia. Nu este deloc prea târziu şi dacă ai vrea... 

Leoncia păru că are o clipă de slăbiciune, dar repede faţa îi luă o 
expresie de hotărâre nestrămutată. 

— Căsătoriţi sau nu, răspunse ea repede, deşi glasul său avea un 
uşor tremurat, trebuie să plecaţi amândoi, chiar astă seară. Altfel, 
simt că-mi voi pierde minţile. Te previn: nu voi putea suporta gândul 
de a te şti în apropierea mea. Nu pot, sunt sigură că nu voi fi în stare 
să îndur văzându-te asistând la căsătoria mea cu Henry, iar după 
aceea... Oh, te rog, te rog, nu mă judeca greşit. II iubesc pe Henry, 
dar nu în felul cum iubeşte o femeie pe un bărbat... nu aşa cum te 
iubesc pe tine! Pot afirma - şi mărturisesc că nu mi-e ruşine de 
îndrăzneala ce o dovedesc spunând aşa ceva - îl iubesc pe Henry aşa 
cum o iubeşti şi tu pe regină; dar te iubesc pe tine aşa cum ar trebui 
să-l iubesc pe Henry, cum ar trebui s-o iubeşti tu pe regină, aşa cum 
ştiu că mă iubeşti şi tu pe mine! 

li prinse mâna şi i-o duse la inima ei. 

— lată! Pentru ultima dată! Şi acum pleacă! 

Dar braţele tânărului o şi încercuiseră şi fata nu avu putere să se 
ferească de sărutul lui. După puţin, reuşi să se desfacă din nou şi de 
data aceasta, Leoncia fugi spre uşa. Francis rămase o clipă cu capul 
plecat, resemnat faţă de hotărârea ei; apoi întinse mâna şi-i luă 
portretul. 

— Cel puţin, pot păstra aceasta? o întrebă el, privind-o cu tristeţe. 

— N-ar trebui, îl mustră fata roşind, dar nu se putu opri de a-i zâmbi 
măgulită. Poţi însă s-o iei, adăugă ea şi se întoarse brusc, dispărând 
pe uşă. 


Yi Poon avea de îndeplinit, o misiune pentru care primise de la 
Torres o arvună de o sută dolari. A doua zi de dimineaţă, în timp ce 
Francis şi regina erau în drum spre Colon, Yi Poon se prezentă la 
ferma Solano. Enrico, care tocmai fuma pe verandă, îl recunoscu pe 
vizitatorul chinez din ziua trecută şi îl trimesese pe fiul său Alesandro 
să aducă suma de cinci sute pesos pe care-i promisese. 

Yi Poon, vânzător de secrete consacrat, nu simţi nici un scrupul să- 
şi vândă unul din secretele sale pentru a doua oară. Indeplini însă cu 
multă conştiinciozitate indicaţiile lui Torres şi nu voi să-şi spună 
secretul decât în prezenţa lui Henry şi a Leonciei. 

— Deschid plicul cu documente numai cu o singură condiţie. Ţin ca 
senorita Leoncia şi logodnicul său, mai înaintea oricui, să-i vadă 
conţinutul. Pe urmă, pot să se uite toţi în el. 

— Este o cerere dreaptă, fiindcă ei sunt cei pe care-i interesează 
această chestiune, încuviinţă cu generozitate Enrico. 

După solemna deschidere a plicului, Enrico o văzu pe Leoncia, spre 
marea-i surprindere, aruncând în sus, plină de bucurie, un document 
cu aspect oficial, pe care ea şi Henry îl citiseră grăbiţi în acelaşi, timp. 
Apoi, cei doi tineri se îmbrăţişară de mai multe ori şi Henry exclamă 
dezamăgit: 

— Dumnezeule, Leoncia! Prin aceasta se sfârşeşte totul. Nu vom 
mai putea fi niciodată soţ şi soţie! 

— Cum? Ce? izbucni Enrico. Ce vrei să spui cu aceasta, senor? Este 
o adevărată insultă ce nu permit să fie adusă fiicei mele! Trebuie să 
vă căsătoriţi, cu sau fără voie, iar ceremonia va avea loc chiar astăzi! 

Henry, în prada unei emoţii vii, privea pe Leoncia, care luă cuvântul 
în locul său. 

— Ar însemna să călcăm în picioare legile divine şi omeneşti, spuse 
ea, dacă ne-am căsători. Un bărbat n-are dreptul să ia de soţie pe 
sora sa... Abia acum înţeleg ciudata mea iubire pentru Henry: este 
dragostea unei surori pentru fratele ei! lată, suntem născuţi de 
aceeaşi mamă, dacă aceste documente nu mint. 

Yi Poon înţelese că putea acum să-i raporteze lui Torres că această 
căsătorie nu se va mai face nici în prezent şi nici în viitor. 


CAPITOLUL XXIV 


Abia la un sfert de oră după sosirea lor în Colon, Francis şi regina 
găsiră ocazia să se îmbarce pe un vapor al societăţii navale de 
transportat fructe. Călătoria lor până la New York se dovedi a fi o 
cursă rapidă şi favorizată de coincidentele cele mai fericite. La New 
Orleans, un taximetru îi conduse repede de la debarcader la gară 
unde, după ce-şi luară bilete, hamalii se grăbiră să le pună în tren 
bagajele lor de mână. Cei doi tineri abia se instalară în compartiment 
şi trenul porni. Călătoria se desfăşură fără incidente. La New York, 
Bascom îi întâmpină cu automobilul său şi-i conduse la locuinţa 
princiară pe care R. M. Morgan, tatăl lui Francis, se îngrijise să o 
construiască în Riverside Drive, acolo unde îşi aveau reşedinţele cele 
mai nobile familii. 

Se înţelege că regina nu văzuse lumea exterioară decât începând 
din ziua în care ieşi prin fluviul subteran, după ce părăsise Valea 
Sufletelor Pierdute. Dacă ar fi fost o fiinţă comună, s-ar fi arătat, 
desigur, surprinsă de manifestările vieţii civilizate ce o înconjura. 
Totuşi, ea primi cu o zburdălnicie caracteristică sexului său, toate 
schimbările şi toate aceste nenumărate minuni pe care le socotea o 
urmare naturală a puterii şi poziţiei sociale a soţului său, care era 
servit de o mulţime de sclavi. Nu se întâmplase la fel şi puţin timp mai 
înainte? Nu observase ea încă din tren şi de pe vapor, că toţii i se 
supuneau? Ajunsă în acest palat, i se părea cel mai potrivit lucru din 
lume, întreaga mulţime de servitori care o întâmpinară spre a i se 
pune la dispoziţie. 

Işi exprimă uimirea copilărească şi nevinovată, când vizită interiorul 
clădirii. Intră în prima sală de primire, privi câteva clipe scara 
principală de marmură şi alergă spre prima uşă deschisă, spre a 
cerceta ce este dincolo de ea. Era tocmai biroul-bibliotecă, pe care ea 
îl contemplase mai înainte, pentru câteva clipe, în ciudatul său vas pe 
care îl numea atât de plastic, Oglinda Lumii. 

Viziunea întrezărită atunci, se realiză acum în întregime, căci 
Francis pătrunsese în interiorul încăperii ţinând-o de talie pe tânăra 
femeie. Aceasta îşi reaminti, de asemenea, de telefon şi de aparatul 
telegrafic de înregistrat cursele de la bursă. Se apropia de acesta din 
urmă şi-l examină cu interes. 

Francis de abia începuse să-i explice mecanismul, când o ştire 
teribilă îi împietri pentru o clipă banda de hârtie anunţă o scădere de 
douăzeci de puncte a acţiunilor „San Francisco Consolidated”, un 
fenomen fără precedent, care privea linia ferată de la lowa, pe care R. 
M. Morgan-tatăl o construise el însuşi şi o declarase drept cea mai 


sigură afacere. Afirmase în mai multe rânduri că chiar dacă jumătate 
dintre bănci s-ar prăbuşi în urma celei mai uriaşe panici care s-ar 
produce în Wall Street, calea sa ferată s-ar menţine fermă în mijlocul 
furtunii. 

Regina văzu cu îngrijorare cum se întunecă faţa lui Francis. 

— Este un miracol? O ştiinţă străveche, aşa cum este şi oglinda 
mea? 

Francis aprobă din cap. 

— Văd bine că acest instrument straniu îţi aduce ştiri proaste. 
Spune-mi ce poate să te tulbure pe tine în această lume, pe tine, care 
eşti unul dintre marii săi regi? 

Tânărul încercă să-i răspundă la întrebare, dar renunţă faţă de 
imposibilitatea de a intra în amănunte tehnice, pe care ea nu le-ar fi 
priceput. Vestea îi stricase buna dispoziţie. In mintea sa trecea, ca pe 
un ecran luminos, imagini ale marilor căi ferate, ale vapoarelor uriaşe, 
ale debarcaderelor zgomotoase; minele de cărbuni din Alaska, de la 
Montana, din Valea Morţii... revederea cataractele supuse forţei 
omeneşti, turbine, linii de transport a energiei electrice, care aduceau 
curentul peste munţi, prăpăstii şi mlaştini duse de vârfurile unor piloni 
uriaşi; se pierdea, în sfârşit, în minunatul mecanism economic şi 
financiar de care dispunea civilizaţia secolului al douăzecilea... 

Se desprinse din această fugară visare şi merse la un aparat 
telefonic, cerând biroul lui Bascom. 

— Incă o cutie magică? şopti regina care îl urmase. 

Francis aprobă şi când prinse legătura, vorbi: 

— Domnul Bascom va sosi la birou într-o jumătate de oră. Aici 
vorbeşte Francis Morgan... Bascom s-a despărţit de mine numai de 
cinci minute. Îndată ce daţi ochi cu el, rugaţi-l să rămână pe loc şi să 
mă aştepte. Plec într-acolo chiar în clipa aceasta... Mulţumesc... la 
revedere. 

Regina se întrista, când află că Francis o părăsea spre a se duce de 
urgenţă într-un loc oarecare, numit Wall Street. Tânărul îşi luă rămas 
bun de la soţia sa şi-i ceru iertare că o lasă singură. li promise însă că 
se va înapoia cel mai târziu la ora cinci după-amiază, explicându-i pe 
cadranul unui ceas cât avea să treacă până atunci. 

In tot cursul zilei, el fu extrem de ocupat şi într-o stare de puternică 
deprimare sufletească. 

— Nu cumva ştii dacă ai vreun duşman ascuns? îl întreba fără 
încetare Bascom, în timp ce Francis dădea negativ din cap şi se 
pierdea în presupuneri. Căci vezi, urmă Bascom, bursa este 
neschimbată la toate celelalte valori. Numai titlurile în care ai investiţii 
mari se clatină, de exemplu „Frisco Consolidated”, „Vermont” „, 
Connecticut”... Toate valori de neclintit, ca şi o stâncă au începui de 
ieri să scadă neîntrerupt. Restul pieţei rămâne normal. Gândeştete 


bine, domnule Morgan; unul dintre inamicii dumitale lucrează cu 
râvnă în umbră. 

— Nu poate să existe, Bascom. Cum crezi că aş putea să am eu 
inamici personali, când de la moartea tatălui meu, nu m-am interesat 
direct şi n-am luat niciodată parte activă la afaceri? În fond, nu m-am 
ocupat decât de petrolul din Tampico şi vezi bine că până în prezent, 
aceste titluri se menţin neschimbate. Aruncă o privire la aparatul 
înregistrator. lată, chiar acum, acţiunile sale s-au urcat cu o jumătate 
de punct. 

— Totuşi eu sunt sigur că cineva te sapă. Este pentru mine un fapt 
limpede ca lumina zilei. Am urmărit cu atenţie toate articolele din 
ziarele financiare şi am ajuns la convingerea că s-a format un 
adevărat complot. Este clar că se duce o campanie ocultă împotriva 
dumitale. 

— Atunci, răspunse Francis, cum îţi explici chestiunea cu Tampico 
Petroleum? Situaţi acţiunilor sale nu este strălucită? 

Bascom dădu din cap. 

— Este destul să se dezlănţuie o revoluţie în Mexic şi titlurile 
acestea se vor prăbuşi întocmai ca celelalte. De data aceasta, constat 
că eşti serios zdruncinat. Ar fi indicat să discuţi despre toate celelalte 
afaceri pe care le posezi, cu Collins. Ce garanţii îmi poţi pune la 
dispoziţie în prezent? De ce poţi face rost mâine? Săptămâna viitoare? 
Mai târziu? 

— Spune-mi cât îţi trebuie? 

— Astăzi un milion, înainte de închiderea bursei, răspunse Bascom, 
indicând eu un gest semnificativ aparatul care înregistra cursurile fără 
nici o cruţare. Şi alte douăzeci de milioane cel puţin în viitoarele trei 
săptămâni, dacă... - te rog, reţine faptul că spun dacă - aşadar, dacă 
pacea continuă să domnească pe pământ şi dacă în generai cursurile 
se menţin tot aşa de normale ca în cursul ultimelor şase luni. 

Francis se ridică hotărât şi-şi luă pălăria. 

— Mă duc îndată la Collins. Cunoaşte afacerile mele chiar mai bine 
decât mine. Sunt sigur că am să fiu chiar astăzi în posesia unui milion, 
înainte de închiderea bursei şi, sper că nu voi întâmpina greutăţi prea 
mari, să-ţi procur sumele cerute pentru săptămânile ce vor urma. 

— Partea cea mai respingătoare din această afacere este metoda 
ascunsă şi laşă, în care este dusă lupta. Fără nici o îndoială că avem 
de a face cu o putere uriaşă! spuse la urmă Bascom strângându-i 
mâna. 

In cursul după amiezii şi al serii, regina fu chemată de mai multe ori 
de „sclavul cuvintelor zburătoare”, cum numea ea telefonul şi putu să 
vorbească soţului său. Spre marea sa bucurie, găsi instalat lângă 
patul său un asemenea aparat, cu ajutorul căruia îi ură noapte bună 
lui Francis. Incercă, după aceea, să-i transmită chiar un sărut şi auzi 


un sunet straniu care era răspunsul dat de Francis, printr-un alt sărut. 

Se deşteptă în plină lumină şi bine odihnită, fără a putea spune cât 
timp a dormit. Printre pleoapele deschise numai pe jumătate, ea îl zări 
pe Francis care, după ce o contemplase o clipă, se retrase cu grijă 
ieşind pe uşă în vârful picioarelor. Sări din pat şi alergă după soţul 
său, tocmai bine să-l vadă când cobora scara. 

Merse după el, dar la uşa biroului se opri auzind sunetul unei alte 
voci, pe care la început o luă drept „sclavul cuvintelor zburătoare”. 
Mai înaintând puţin, văzu însă doi oameni aşezaţi în fotolii confortabile 
de piele. Francis, cu faţa trasă de oboseală, purta tot costumul său de 
după amiază, în timp ce al doilea domn era în haine închise. 

Familiaritatea discuţiei lor - căci se chemau pe nume - îi dovedeau 
celei ce asculta că erau buni prieteni. 

— Sper că nu vei susţine, Francis, că ai străbătut întreg statul 
Panama, fără să te îndrăgosteşti de senorite, cel puţin de zece ori! 

— Numai o singură dată m-am îndrăgostit, Johnny, răspunse Francis 
după o pauză. Pot însă să-ţi mărturisesc că am descoperit pe femeia 
cea mai frumoasă din lume. O femeie pentru care sunt gata să-mi dau 
viaţa; pe scurt, o adevărată regină. 

Regina asculta şi contempla, cuprinsă de o caldă emoție, faţa tot 
mai animată a lui Francis. 

— Dar tânăra aceasta are pentru tine aceleaşi sentimente? 

Regina îl văzu pe Francis aprobând cu un semn din cap şi-l auzi 
replicând: 

— Mă iubeşte aşa cum o iubesc şi eu, sunt sigur de aceasta. Se 
ridică pe neaşteptate şi adăugă: Stai puţin, pot să ţi-o arăt, să judeci 
singur. 

In clipa când el se îndrepta spre uşă, regina, fericită de a fi surprins 
mărturia soţului său, alergă şi se ascunse într-o încăpere mare din 
imediata apropiere, despre care o cameristă îi spusese că este un 
„salon”. 

Evoca, plină de încântare, surpriza lui Francis când nu o va mai găsi 
în patul său şi va începe să o caute, îl văzu urcând scara cea mare de 
marmură. Ce era însă aceasta? Peste câtva timp, el cobori şi ea 
descoperi, cu o dureroasă strângere a inimei, că faţa tânărului nu 
arăta nici un fel de tulburare. Ţinea în mină un mie carton alb şi fără 
să arunce măcar o privire în jur, reintră în birou. 

Regina reveni la vechiul său post de observaţie şi aruncând o 
privire în camera în care se găseau cei doi prieteni, îl văzu pe Francis 
desfăcând cartonul şi întinzându-l lui Johnny Pathmore. 

— Judecă tu însuţi, murmură el, iat-o! 

— Dar pentru ce acest ton funebru? întrebă Johnny, după o 
cercetare îndelungată a fotografiei. 

— Fiindcă ne-am dat seama prea târziu de realitate. Am fost silit să 


mă căsătoresc cu alta şi să o părăsesc, pentru totdeauna, pe aceea 
care îmi este dragă, numai cu câteva ore înainte de căsătoria sa. ţi 
mărturisesc că actuala mea soţie este frumoasă şi are un caracter 
nobil. Am să-i rămân pentru totdeauna credincios. Din nefericire, însă, 
sunt sigur că ea nu va poseda niciodată inima mea. 

Ca în sclipirea unui fulger, adevărul apăru în întregime în faţa 
reginei. Strângându-şi cu putere în mâini pieptul care se zbătea furios, 
simţi că este gata să leşine. Cu o sforţare, reuşi să se stăpânească, 
dar nu mai ascultă cuvintele care urmau să le schimbe cei doi 
prieteni. Cu umerii curbați sub greutatea nenorocirii sale - o biată 
fantomă a femeii pline de viaţă, care fusese numai cu câteva minute 
mai înainte - ea trecu spaţiul ce o despărţea de scară, cu mers 
şovăitor şi urcă treptele greu, ca într-un coşmar. Când ajunse în 
camera sa, pierdu orice control şi criza stăpânită printr-o sforţare 
supraomenească, izbucni. Işi smulse din deget inelul oferit de Francis 
şi-l călcă în picioare. Giuvaierurile, acele şi lenjeria prețioasă avură 
aceeaşi soartă. Vibrând de mânie, se lăsă să cadă în pat, zdrobită de 
suferinţă. Reuşi totuşi să rămână liniştită când Francis aruncă o privire 
în camera sa, atunci când trecu în dormitorul lui. 

Tânăra femeie aşteptă o oră ce i se păru un secol şi apoi, sculându- 
se, luă micul pumnal împodobit cu pietre preţioase, ce-i fusese 
înapoiat de Torres şi trecu în camera lui Francis fără a face nici cel 
mai mic zgomot. Fotografia cea mare a Leonciei era pusă foarte vizibil 
pe masa de toaletă. 

Cu totul nehotărâtă, regina rămase câteva clipe cu mâna crispată 
pe mânerul pumnalului. Apoi, încet, se apropie de pat. Mâna înarmată 
se ridică pentru a lovi şi o clipă viaţa lui Francis fu suspendată de 
ordinul fatal ce urma să pornească din fiinţa ei şi să pună muşchii în 
mişcare. Un val de lacrimi, întunecă însă privirea reginei şi mâna 
recăzu inertă de-a lungul corpului, fără să fi făcut gestul fatal. 

O schimbare se produse apoi în atitudinea ei. Cu o nouă hotărâre în 
minte, se întoarse de la pat şi se îndreptă spre masa de toaletă. Un 
mic carnet cu, un creion lingă el îi atrase atenţia. Măzgăli pe o filă 
câteva cuvinte, o smulse şi o aşeză pe fotografia Leonciei, care se 
găsea culcată pe masă. Apoi, înfipse lama pumnalului între cei doi 
ochi ai imaginei ce o reprezenta pe tânăra fată, cu atâta forţă încât 
vârful armei intră adânc în lemnul tare al mobilei. 


CAPITOLUL XXV 


În timp ce, la New York, Regan îşi continua executarea planului său 
de distrugere împotriva tuturor investiţiilor lui Francis, iar tânărul 
financiar şi Bascom se sileau în zadar să descopere identitatea 
inamicului care-i ataca din umbră, în Panama, faptele se complicau, 
de asemenea, prinzând în vârtejul lor pe Leoncia şi Solani, pe Torres, 
pe jefe şi pe un alt personaj nu mai puţin important, pe nume Yi Poon, 
chinezul cu fata rotundă ca luna plină. 

Judecătorul cel mic şi bătrân, care era „omul de paie” al lui jefe, 
moţăia în fotoliul său; se găsea în sala tribunalului din San Antonio şi 
judeca un proces. Dormise liniştit, vreme de două ore, dând din cap 
adesea şi mormăind cuvinte neînţelese, deşi cazul adus în fata sa 
urma să duca la o condamnare gravă de douăzeci de ani la San Juan, 
unde cel mai tare om nu putea să reziste mai mult de zece ani. Micul 
judecător nu avea însă nevoie să ţină seamă de dovezi sau de 
pledoarii. Mai înainte chiar ca procesul să intre în dezbateri, decizia şi 
condamnarea erau formulate în mintea sa, fiind hotărâte de jefe, cu 
anticipație. Apărătorul învinuitului îşi terminase tocmai pledoaria şi 
grefierul strănută, făcându-l pe judecător să se trezească din somn. 
Privi în jurul său clipind des din pleoape şi zise: 

— Eşti vinovat! 

Sentința nu surprinde pe nimeni, nici măcar pe condamnat. 

— Te vei prezenta mâine pentru a ţi se aduce la cunoştinţă decizia 
curţii... Să vină cazul următor! 

După ce dădu acest ordin, judecătorul se pregătea tocmai să se 
aşeze mai comod în fotoliu, pentru o nouă partidă de somn, când îi 
văzu pe Torres şi jefe, care intrau în sala de şedinţe. /efe îi făcu un 
semn discret şi el ridică şedinţa din ziua aceea. 

— Am fost la Rodriguez Fernandez, îi explică jefe, cinci minute mai 
târziu, în sala golită de public. Mi-a spus că este o piatră veritabilă şi 
cu toate că se va micşora mult prin şlefuire, este dispus să dea pe ea 
cinci sute de galbeni... Arată-i judecătorului, senor Torres, împreună 
cu celelalte nestemate pe care le posezi! 

Atunci, Torres începu să mintă. Trebuia să facă aşa, căci nu putea 
mărturisi ruşinea ce-o plătise din partea Solanilor şi a celor doi 
Morgani care îi luaseră pietrele scumpe şi-l dăduseră afară de la 
fermă. Intr-atât minţi de convingător, încât nici jefe nu bănui adevărul; 
cât despre judecător, în afară de cazul când era vorba de băuturi tari, 
primea să creadă orice, aşa cum voia jefe. Pe scurt, trecând peste 
nenumăratele amănunte ce le dădu Torres, povestea lui se rezuma la 
aceea că, indignat de subaprecierea ce o făcuse giuvaiergiul; 


trimisese diamantele şi celelalte nestemate, printr-un curier special, 
agentul său din Colon, cu instrucţiuni precise de a le prezenta casei 
Tiffany din New York, spre a fi evaluate real, în vederea negocierii lor. 

In clipa când ieşeau din tribunal, jefe politico se opri puţin sub 
coloanele de la intrare, care mai purtau încă urme de obuze de la 
ultima revoluţie. Aici, el i se adresă lui Torres, în mod confidenţial: 

— Fiindcă avei nevoie de protecţie legală, pentru a duce la bun 
sfârşit această expediţie după pietrele preţioase şi fiindcă avem 
amândoi o adâncă prietenie pentru bunul nostru judecător, îi vom da 
şi lui o mică parte din beneficiile noastre. In timpul absenței noastre, 
el ne va reprezenta la San Antonio şi, la nevoie, ne va apăra cu scutul 
legii. 

Nici unul dintre ei nu-l observase însă pe Yi Poon care, la baza unei 
coloane de piatră, şedea pe jumătate lungit, având pălăria trasă, 
peste ochi. Fără nici o îndoială că nu se găsea acolo numai aşa din 
întâmplare. Experienţa îi arătase că o mare parte dintre cele mai 
importante secrete asupra mizeriei omeneşti îşi au locul preferat în 
împrejurimile tribunalelor. Cine ştie? Unul dintre aceste secrete ar fi 
putut ajunge la urechile sale sensibile tocmai când se aştepta mai 
puţin la acesta. Yi Poon semăna, în această situaţie, cu un pescar sare 
şi-a aruncat undiţa şi aşteaptă cu răbdare să-i vină un peşte pe care 
să-l prindă. 

In dimineaţa aceea, singura persoană demnă de luat în seamă era 
un peon bătrân şi jigărit, ale cărui pleoape roşii, ca şi ochii tulburi, 
arătau că îi plăcea mult băutura. Totuşi, se putea citi pe trăsăturile 
sale că era stăpânit de o hotărâre sălbatică. La sfârşitul şedinţei, omul 
rămăsese în faţa uşii, cu spatele sprijinit de o colonadă. 

„De ce?” se întrebase Yi Poon. Acolo sus în clădire se găseau numai 
trei oameni importanţi, ba chiar cei mai de frunte din San Antonio: 
jefe politico, Torres şi judecătorul. Ce legătură putea să existe între 
domnii aceia trei şi acest individ acrit de băutură, care tremura sub 
soarele arzător, ca şi când ar fi stat în ger? Yi Poon nu ştia, dar îşi făcu 
socoteala să-şi încerce norocul spre a afla, deşi era foarte problematic 
să reuşească. 

Când cei trei coborâră scara, bătrânul peon înaintă cu paşi şovăitori 
şi după ce făcu mai multe semne lui Torres, reuşi să-l îndepărteze 
puţin de însoțitorii săi şi să-i vorbească. Chinezului nu-i scăpa nici 
măcar un singur cuvânt din discuţia lor. 

— Spune, ce mai vrei? întrebă necăjit Torres. 

— Bani, numai câteva piese... murmură cu umilinţă peonul. 

Torres făcu un gest de nerăbdare şi voi să se îndepărteze. 

— Ce înseamnă pentru dumneata doi, trei pesos? făcu peonul cu 
voce mai distinctă. Un mic pumn de pesos! Te rog! imploră el. 

— Nici măcar un singur cent nu-ţi dau! se răsti Torres cu voce 


aspră. 

— Foarte bine, spuse întunecat bătrânul peon, ca şi fiind ar fi voit 
să termine convorbirea cu aceste cuvinte. 

— Cum? Ge voieşti să spui prin acest „foarte bine?” întrebă Torres, 
nervos, în prada unei bănuieli. 

— Se pare că ai memoria scurtă, ripostă celălalt obraznic, încât Yi 
Poon începu să se întrebe serios pentru ce Torres li asigurase unui 
nenorocit de peon o sumă ce părea a fi o adevărată pensie 
alimentară. 

După încă un schimb de cuvinte, Torres spuse stăpânindu-şi eu 
greu mânia: 

— Am să-ţi dau suma promisă, dacă îmi făgăduieşti să ai să uiţi 
pentru totdeauna acest incident. 

— Cum aş putea uita? Niciodată nu va putea dispare din mintea 
mea scena în care te-am văzut bine înfingând pumnalul în spatele lui 
senor Alfaro Solano! 

Peonul dădu cu tristeţe din cap, dar ochii săi cercetau pânditor 
figura lui Torres. 

Deşi căuta să rămână nemişcat în spatele coloanei ce-l ascundea, 
Yi Poon tresări la auzul acestor cuvinte. Familia Solano era compusă 
din oameni bogaţi. Faptul că unul dintre dânşii fusese asasinat de 
Torres, constituia un secret preţios. 

— Brută! Porcule! Animal respingător! lăsă Torres să-i scape ca o 
şuierătură printre dinţi, în timp ce strângea pumnii de mânie. În felul 
acesta îmi răsplăteşti bunătatea? Dacă n-ai să-ţi ţii gura, te voi trimite 
în temniţa de la San Juan. Ştii bine ce înseamnă aceasta. Să nu te mai 
prind că-mi ceri ceva timp de două săptămâni, căci altfel voi face să-ţi 
treacă pentru totdeauna gustul de băutură. 

Spunând acestea, Torres se întoarse brusc şi se îndepărtă; Yi Poon 
îl văzu pornind de-a lungul străzii, împreună cu cei doi prieteni ai săi. 
Chinezul ieşi atunci de după stâlpul de piatră şi-l găsi pe bătrânul 
peon, care, disperat că nu reuşise să capete bani pentru băutură, 
gemea jalnic şi scotea din când în când strigăte scurte de mânie. 
Membrele sale tremurau ca acelea ale unui muribund, iar degetele 
păreau că smulg din fiinţa sa carnea-i avidă de alcool şi care-l chinuia 
cu o dorinţă de nesuportat. 

Yi Poon se aşeză lângă nenorocita fiinţă şi folosind unul din trucurile 
sale, scoase un pumn de piese din buzunar, pe care începu să le 
numere una câte una, aşa ca să producă un zăngănit metalic uşor. 
Erau numai piese de aur şi de argint şi sunetul scos de ele era o 
adevărată muzică divină în urechile bietului peon care vedea în acea 
comoară cantităţi enorme din băutura atât de mult dorită. 

— Noi suntem oameni înţelepţi, începu chinezul cu voce domoală, 
adresându-se peonului. Fiindcă stăm împreună şi ne odihnim, nu crezi 


că, întocmai ca doi buni prieteni, am putea să ne încredinţăm unul 
altuia tot ceea ce ştim despre bărbaţi şi despre femei? Nu crezi că am 
putea să ne mărturisim părerile despre dragoste şi ură, despre mânie 
şi moarte, despre furia acelor care văd roşu în faţa ochilor şi despre 
oţelul lucitor al pumnalului, când se înfige sălbatic în spatele cuiva 
care te încurcă sau te supără? lţi place rachiul, nu este aşa? 
Recunoaşte că arzi de dorinţa să bei câteva sticle! Nu? 

In cursul acelei nopţi, în vreme ce jefe politico şi Torres pregăteau 
expediţia, sub ocrotirea întunericului, evenimentele luau un curs tot 
mai rapid la reşedinţa familiei Solano. După masă, bărbaţii, printre 
care se găsea şi Henry Morgan, socotit drept un membru al familiei, 
se retrăsese pe terasa cea mare spre a fuma şi a bea câte o cafea. In 
lumina difuză pe care o răspândeau razele lunii, observă miraţi un 
necunoscut care urca scara. 

— S-ar putea crede că este o fantomă, spuse Alvarado Solano. 

— Mi se pare prea gras pentru o fantomă, obiectă Martinez, fratele 
său geamăn. 

— Da; da, este o fantomă chinezească, în care poţi să-ţi înfunzi cu 
uşurinţă degetul, interveni şi Ricardo râzând. 

— Intr-adevăr, este chinezul care ne-a scăpat de la păcatul 
căsătoriei, pe mine şi  Leoncia, murmură Henry Morgan, 
recunoscându-l, la rândul său, pe Fiul Cerului. 

— Ah, da! Negustorul de secrete! exclamă Leoncia. Dacă nu ne mai 
aduce nici o noutate, voi fi dezamăgită. 

— Spune, ce doreşti, dragă prietene? întrebă Alesandro, cel mai în 
vârstă dintre fraţii Solano, cu un ton binevoitor. 

— Am un secret proaspăt... un secret atât de frumos... poate că 
voiţi să mi-l cumpăraţi. Nu? 

— Secretele tale nu sunt prea scumpe, stimabile, spuse Enrico. 

— Da, da! Este un secret scump, dar foarte preţios, stărui chinezul, 
sigur de sine. 

— la mai bine cară-te! îi porunci Enrico. Nu mai am ce să fac cu 
secretele tale. 

Yi Poon nu se clinti şi-i răspunse cu o voce plină de dulceaţă: 

— Odinioară, strălucite domn, aveaţi un frate tot atât de nobil ca şi 
dumneavoastră, pe senorul Alfaro Solano; dar vai! Intr-o zi a fost găsit 
ucis cu un pumnal în spate. lată un minunat secret; nu este aşa? 

— Cum? Tu cunoşti cumva numele asasinului? strigă Enrico 
emoţionat. 

— Cât îmi oferiţi să vi-l spun? 

— Totul! Tot ce posed! exclamă bătrânul. Apoi, întorcându-se spre 
Alesandro, spuse: Dragul meu, înţelege-te cu acest ora - plăteşte-i cu 
generozitate, dacă îţi dă dovezi asupra a ceea ce susţine că ştie. 

— Dovezi? exclamă Yi Poon. Am un martor chiar; el l-a văzut pe 


asasin înfingând lama ucigaşă în spatele lui senor Alfaro. Numele său 
este... 

— Spune-l! Spune-l! gâfâi Enrico Solano. 

— Secretul acesta vă costă o mie de dolari în aur, spuse chinezul, 
cu glas mieros. 

Enrico, emoţionat cum era, uită că l-a însărcinat pe fiul său să 
încheie târgul. 

— Unde este martorul? strigă el. 

Yi Poon scoase un fluierat convenţional şi în curând apăru din 
umbră bătrânul peon sătul de rachiu, care, întocmai ca o a doua 
fantomă, se sui şovăind pe treptele ce duceau pe terasă. 


CAPITOLUL XXVI 


Francis îi dădu ordin lui Parker să-l deştepte la ora opt de 
dimineaţă. Când servitorul pătrunse în camera stăpânului său, călcând 
în vârful picioarelor, îl găsi pe acesta cufundat într-un somn adânc. 
După ce îi pregăti baia şi cele necesare pentru bărbierit, se înapoie în 
cameră şi privirea îi căzu pe pumnalul al cărui vârf era înfipt în lemnul 
mesei, ţinând fixate o scrisoare şi o fotografie. Privi un timp la acest 
aranjament ciudat şi apoi, fără să şovăie, ieşi pe coridor şi deschise 
uşa de la dormitorul doamnei Morgan. Când se încredinţă că tânăra 
femeie nu era în camera sa reveni şi îl scutură pe Francis. 

Tânărul deschise ochii şi chipul său păstră, pentru o clipă, uimirea 
unuia trezit brusc din somn; apoi, îşi reaminti de ordinul pe care îl 
dăduse servitorului său în ajun. 

— Este timpul să vă sculaţi, domnule, spuse Parker respectuos. 

— Această oră este totdeauna ceva neplăcut, mărturisi Francis 
zâmbind; apoi căscă, închise ochii şi continuă: Parker, mai lasă-mă 
numai un minut să mă odihnesc. Dacă adorm iarăşi, scutură-mă! 

Parker stărui însă cu încăpățânare: 

— Trebuie să vă sculaţi imediat, domnule. Tare îmi este teamă că i 
s-a întâmplat ceva neplăcut doamnei Morgan. Ara constatat că nu se 
mai află în camera sa. Priviţi, vă rog, aici pe măsuţă, un bilet şi un 
pumnal care are să vă lămurească poate. 

Dintr-o săritură, Francis fu lângă măsuţă, privi pumnalul şi, după 
ce-l scoase, citi de mai multe ori micul bileţel scris în spaniolă, 
sperând să poată înţelege ceva. Erau numai trei cuvinte fără nici o 
explicaţie: „Adio pentru totdeauna”. 

Pumnalul înfipt între ochii Leonciei, acolo pe fotografie, făcu o 
impresie şi mai puternică asupra sa. In minte evoca scena clin 
locuinţa lacustră a reginei, când se aplecaseră cu toţii deasupra 
vasului magic de aur şi când într-o viziune de o clipă întrevăzuse faţa 
Leonciei cu un pumnal înfipt între ochi. 

Situaţia apărea destul de limpede. Incă din prima clipă, regina îşi 
manifestase gelozia faţă de Leoncia, iar acum, găsind până şi aici la 
New York, în camera soţului său, fotografia acestei nesuferite rivale, 
lovise într-un acces de furie imaginea cu pumnalul. Unde se găsea 
însă regina în prezent? Cu totul neştiutoare asupra felului cum se 
desfăşoară viaţa într-un mare oraş, ea care numea telefonul „sclavul 
cuvântului zburător”, iar Wall Street-ul drept „templul comerţului”, 
unde putuse oare să se ducă? Unde avea să-şi petreacă noaptea? Mai 
era oare în viaţă la ora aceasta? 

Imagini îngrozitoare, în care se amesteca morga, cadavre aruncate 


pe țărm de valurile mării şi alte scene tot aşa de macabre, trecură 
prin mintea tânărului. Parker îl readuse însă la realitate. 

— Cum aş putea să vă fiu de folos, domnule? întrebă el. Să chem la 
telefon agenţia Pinkerton? Tatăl dumneavoastră apela adesea la 
serviciile acestor detectivi... 

— Da, ştiu, îl întrerupse cu nerăbdare Francis. Tata avea preferinţă 
pentru un anumit detectiv... nu-i rețin numele... dumneata îl mai ştii? 

— Birchman, domnule, răspunse Parker pornind totodată spre uşă. 
Am să-l cham îndată spre a vă servi. 

Din clipa aceea, Francis, care începu căutarea soţiei sale, fu prins 
într-o serie de aventuri care îi descoperiră - lui, cetăţean din New York 
- un aspect al acestui centru cosmopolit, ce-i rămăsese cu totul 
necunoscut până atunci. Birchman nu se mărgini să cerceteze numai 
în interiorul New York-ului spre a o regăsi pe doamna Morgan ci, ajutat 
de vreo douăzeci de detectivi, îşi lărgi operaţiile până la Chicago şi 
Boston. i 

Prins între lupta financiară. Impotriva inamicului necunoscut, care 
căuta să-l ruineze prin atacurile ce i le da în Wall Street şi 
numeroasele comunicări ce-l sileau să fugă dintr-un punct în altul al 
oraşului, spre a identifica persoanele printre care se presupunea că ar 
putea fi soţia sa, Francis duse o viaţă ce nu s-ar fi putut numi deloc 
monotonă. 

Uitase demult ce înseamnă să ia masa la ore regulate şi sfârşi prin 
a se obişnui să părăsească mâncarea în orice clipă sau să se scoale la 
orice oră, spre a răspunde la chemările urgente ale oamenilor lui 
Birchman. Detectivul era convins că doamna Morgan nu părăsise New 
York-ul. 

Francis fu nevoit să pătrundă în colţişoarele cele mai ascunse ale 
uriaşei metropole, în spitale şi chiar la morgă; regina rămânea totuşi 
dispărută. 

Intre timp, bătălia din Wall Street continua cu o furie sporită. 
Duşmanul necunoscut al lui Francis ducea cu perseverenţă o luptă 
fără cruţare pentru ruinarea tânărului milionar şi Bascom se temea 
mai mult ca oricând de prăbuşire. 

— Cel puţin dacă am reuşi să împiedicăm ca acţiunile petrolului din 
Tampico să fie şi ele smulse de uragan! spunea el abătut. 

— Tocmai pe aceste valori mă bazez spre a salva situaţia, răspunse 
Francis. Când toate celelalte investiţii ale mele vor fi pierdute, am să 
arunc această ultimă rezervă pe câmpul de luptă, tocmai atunci când 
se va părea că partida este pierdută. 

— Să presupunem că adversarul dumitale este destul de puternic 
să sfărâme şi această acţiune, cerând şi mai mult. Atunci, ce se va 
întâmpla? 

Francis ridică din umeri. 


— În cazul acesta, înseamnă ruina totală. Gândeşte-te însă că tatăl 
meu s-a ruinat de vreo şase ori înainte de a-şi fi consolidat definitiv 
averea. In acele clipe nu mai poseda nici o para. De ce, aşadar, să mă 
frământ? 


Leoncia devenea din zi în zi tot mai melancolică şi lipsită de 
energie. Toate sforţările fratelui său adevărat, Henry şi a tuturor din 
familia Solano nu reuşiră să o distreze. 

Lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii săi. Se ridică, cobori scara 
cea mare de piatră. Străbătu grădina şi poate pentru a douăzecea 
oară de la plecarea lui Francis, porni pe poteca şerpuită care ducea la 
poalele colinei unde el îi vorbise. 

Urmase acelaşi drum pentru ajunge la țărm, când se urcase pe 
bordul vasului Angelique, în ziua aceea în care, luându-l pe Francis 
drept Henry, îl târâse în pădure spre a-l sustrage de la furia fraţilor 
Solano. 

Tânăra îşi reaminti apoi toate amănuntele în legătură cu cea de-a 
doua vizită a lui Francis, de muşcătura ceea pretinsă mortală, a 
şarpelui /abarri şi apoi de leşinul său pe nisipul plajei. La adăpostul 
umbrelei sale, ea se aşeză chiar pe locul unde, atunci când îşi 
revenise în simţiri, îl văzuse pe tânărul necunoscut gata să sugă 
otrava din rană, după ce-i tăiase epiderma. Inţelese abia atunci că 
numai durerea ce-i fusese provocată prin acea tăietură o făcuse să-şi 
revină. 

Cufundată în noua sa durere, Leoncia nu observă trăsura care urca 
pe drumul de pe plajă şi nici pe femeia care cobori din vehicul şi 
înaintă pe jos, spre ea. Noua venită nu era alta decât regina, soţia lui 
Francis, care venise la San Antonio, iar de acolo închiriase o trăsură să 
o aducă la casa Solanilor. Avea o umbrelă deschisă, cu care se apăra 
împotriva razelor soarelui tropical. 

In timp ce stătea în picioare, în spatele Leonciei, regina o văzu pe 
aceasta scoțând din sân o mică fotografie pe care o privi îndelung; 
tânăra femeie recunoscu trăsăturile lui Francis şi fu cuprinsă de un 
puternic acces de gelozie. Pe loc, un pumnal străluci în mâna sa, dar 
iuţeala mişcării atrase atenţia Leonciei; ea se întoarse şi o recunoscu 
pe femeia din apropierea sa. Tristeţea îi era atât de mare, încât nu 
arătă nici o surprindere şi o salută pe soţia lui Francis Morgan cu aerul 
cel mai natural, ca şi când ar fi întâlnit-o numai cu o oră mai înainte. 
Chiar vederea pumnalului o lăsă nepăsătoare. Poate că dacă ar fi 
manifestat teamă sau surprindere, regina ar fi mers până la capăt cu 
actul său de răzbunare, dar faţă de aceste împrejurări, regina nu reuşi 
să facă altceva decât să strige stăpânită de mânie: 

— Eşti o femeie rea! O femeie afurisită şi demnă de dispreţ! 

Leoncia ridică din umeri şi se mulţumi să-i răspundă: 


— Ai face mai bine să-ţi ţii umbrela în dreptul soarelui spre a nu te 
bate razele lui la cap. 

Regina înaintă până în faţa ei şi o sfidă cu un aer plin de dispreţ şi 
de mânie reţinută, aşa cum numai o femeie geloasă poate arăta. 

— Spune-mi pentru ce? o întrebă, în sfârşit, Leoncia, după o lungă 
pauză. De ce sunt o femeie rea? 

— Fiindcă eşti o hoaţă, exclamă regina. Fiindcă tu, femeie 
căsătorită, ademeneşti bărbaţii altora. Pentru că eşti necredincioasă 
soţului tău, fie chiar numai cu inima, fiindcă până în prezent nu ţi s-a 
ivit ocazia să devii necredincioasă şi în fapte. 

— Nu sunt căsătorită, îi răspunse liniştită Leoncia. 

— Atunci eşti necredincioasă viitorului tău soţ. Nu trebuia să vă 
căsătoriţi a doua zi după plecarea noastră? 

— Nu voi avea nici un soţ, urmă Leoncia cu acelaşi glas liniştit. 

Chipul celeilalte femei exprimă o furie atât de intensă încât Leoncia 
o compară în sinea-i cu o tigroaică. 

— Cum, nu vei avea? strigă regina. Dar Henry Morgan? 

— Este fratele meu. 

— Cunosc însemnătatea acestui cuvânt, Leoncia Solano La New 
York, în faţa unor anumite altare, îngenunche credincioşi care spun 
despre toţi oamenii că le sunt fraţi sau surori. 

— Nu aşa. Tatăl său a fost şi propriul meu tată, îi explică plină de 
răbdare Leoncia, iar mama sa a fost şi mama mea. Suntem aşadar 
frate şi soră din naştere. 

— Dar Francis? Eşti oare şi sora lui? 

Leoncia îi făcu semn din cap că nu. 

— Atunci îl iubeşti pe Francis! o învinui regina. 

— Da, dar el îţi aparţine! 

— Nu-mi aparţine, fiindcă mi l-ai furat! 

Leoncia dădu uşor din cap şi apoi privi visătoare suprafaţa lucie a 
lagunei. După o lungă pauză, ea rosti cu voce obosită: 

— Ei bine, dacă voieşti, poţi crede cum ai spus. Crede ce pofteşti! 

— Am ghicit eu de la început! strigă regina. Tu ai o putere 
fascinatoare asupra bărbaţilor. Mi-ai vrăjit soţul într-atât, încât chiar 
atunci când este în braţele mele se gândeşte la tine. Ştiu bine că chiar 
în această clipă are imaginea ta în minte. 

Ultimele cuvinte, regina le pronunţă cu patima unei fiinţe ce are 
inima zdrobită de suferinţă. O clipă mai târziu, pumnalul îi alunecă din 
mână şi ea însăşi se prăbuşi în nisip lângă Leoncia, ascunzându-şi fata 
în mâini şi plângând cu disperare. Fără să-şi dea seama de ceea ce 
face, Leoncia încercă s-o mângâie. 

Peste câteva clipe, regina îşi recăpătă puţin calmul şi-i spuse cu 
hotărâre: 

— L-am părăsit pe Francis în clipa când am avut convingerea că te 


iubea pe tine. Am înfipt pumnalul meu în fotografia ta şi venisem cu 
gândul să te ucid. Văd însă că m-am înşelat. Aici nu este greşeala ta, 
nici a lui Francis, ci a mea. Nu am ştiut să-l cuceresc şi prin urmare eu 
sunt aceea care trebuie să dispară. Mai înainte însă, voiesc să mă 
întorc în Vale spre a-mi lua comoara. În clipa aceasta, Francis este 
hărțuit de griji, fiindcă duce lipsă de bani. Este pe punctul de a-şi 
pierde averea şi are nevoie de alta spre a şi-o salva. Sunt în posesia 
acestei averi şi nu am timp de pierdut. Pot conta pe ajutorul alor tăi? 
Este vorba de salvarea lui Francis! 


CAPITOLUL XXVII 


Astfel se întâmplă că Valea Sufletelor Pierdute fu invadată fără 
veste, din direcţii opuse, de către două expediţii care aveau acelaşi 
scop: să pună mâna pe comoară. Unul dintre cele două grupuri şi 
anume acela care înainta cel mai repede, se compunea din Regina 
Viselor, Leoncia, Henry şi Solanii. Dimpotrivă, grupul lui jefe şi Torres 
se mişca mult mai încet, deşi pornise înaintea celuilalt. Obstacolul cel 
mai greu de înlăturat se dovedise a fi, pentru acest grup, pătrunderea 
prin masivul muntelui, spre ţinutul din interiorul lui. Trebuise să 
întrebuinţeze o cantitate uriaşă de dinamită, pentru a deschide o cale 
prin piatra dură ca oţelul; iar când, în sfârşit, reuşiseră să-şi croiască 
un drum, constataseră că acesta ducea deasupra peşterii, aşa că 
fuseseră nevoiţi să mai arunce în aer un alt perete stâncos, pentru a 
provoca scurgerea apei din interiorul încăperii subterane. În cele din 
urmă, după ce trecuseră printre mumiile înmuiate în apă, din coridorul 
ce ducea la camera idolilor, trebuise să spargă din nou cu dinamită o 
altă deschizătură, pentru a intra în inima stâncilor, în Valea Sufletelor 
Pierdute. Trecând prin peştera idolilor, Torres avusese grijă să 
şterpelească ochii de rubine ai Chiei şi pe cei de smarald ai lui Hzatzl. 

In acest timp, aproape fără nici o piedică sau întârziere, regina şi 
însoțitorii ei pătrunseră în vale prin peretele opus al muntelui. Regina 
se dovedise că ştia drumul, prin cunoştinţele căpătate cu ajutorul 
oglinzii sale magice. Acolo unde fluviul trecea pe sub masele de piatră 
îşi părăsiră cu toţii bărcile şi după o cercetare amănunţită, 
descoperiră în stâncă o deschizătură ascunsă de ierburi sălbatice. Cu 
ajutorul frânghiilor pe care le aveau cu ei, îşi traseră bărcile pe panta 
abruptă a muntelui şi le duseră pe umeri prin interiorul gangului 
întortocheat, până când regăsiră cursul apei într-un loc unde râul 
subteran se lăţeau din nou şi îngăduia navigația. Din când în când, în 
locurile unde şuvoiul curgea prea repede, se urcau pe țărm şi legând 
bărcile una de alta, le târau pe lângă mal, acolo unde torentul trecea 
prin zonele întunecate, regina le arăta poteci ascunse făcute de mâna 
omului, pe unde îşi puteau transporta luntrile uşoare. 

— Să lăsăm bărcile aici, le spuse regina în cele din urmă şi 
însoțitorii săi se grăbiră să le fixeze lângă țărm, la lumina lămpilor 
electrice. 

— Ne apropiem de ultima parte a intrării subterane şi după ce o 
vom trece şi pe aceasta, vom ieşi la lumină printr-o mică deschizătură 
a stâncii, ascunsă vederii de ierburi şi plante agăţătoare. De acolo 
vom putea observa locul unde se aflau reşedinţa mea de lângă lac. 
Vom avea nevoie de frânghii, spre a ne cobori de pe stâncă, dar nu va 


fi prea greu, căci nu este mai înaltă de douăzeci metri. 

Henry, purtând o lampă electrică în mână, porni în frunte cu regina, 
în timp ce Enrico şi Leoncia mergeau la urma convoiul, supraveghind 
pe vâslaşii indieni şi peonii care-i însoțeau, ca nu cumva vreunul din ei 
să-i părăsească pe drum. Odată ajunşi la capătul coridorului, acolo 
unde trebuia să se găsească deschizătura ce da în vale, constatară că 
trecerea era oprită de o uriaşă grămadă, formată din nisip şi blocuri 
de piatră. 

— Cine a putut să facă aceasta? exclamă regina cuprinsă de mânie. 

După o scurtă cercetare, Henry o linişti. 

— Nu este decât o mică prăbuşire de stânci. Un strat superficial din 
structura muntelui s-a desprins şi a produs o alunecare, astfel că 
acest gang a fost înfundat pe o porţiune redusă. Cu ajutorul dinamitei 
pe care o avem cu noi, vom curăţi drumul cu uşurinţă. Din fericire, 
avem o cantitate suficientă de explozibil, pentru a îndeplini aceasta. 

Operaţiunea pentru croirea unei treceri se dovedi însă destul de 
obositoare şi dură restul zilei şi toată noaptea. Temându-se să nu 
provoace alte prăbuşiri, Henry nu îndrăzni să întrebuinţeze cantităţi 
mari de dinamită. A doua zi, cam pe la ora opt, observară 
strecurându-se în gangul subteran prima rază de lumină. Cu o 
nespusă grijă, continuară să lucreze cu sârguinţă, având tot timpul 
teama că s-ar putea produce alte surpări. Se socoteau aproape de 
capătul ostenelilor, când descoperiră că un bloc masiv de granit ce 
avea cel puţin zece tone, acoperea ieşirea. După sforţări zadarnice de 
a-l mişca, Henry se hotărî să se folosească pentru ultima oară de 
dinamită şi să rostogolească stânca în vale. 

— Fără îndoială că cei din vale sunt în aşteptarea noastră, exclamă 
Henry râzând, căci au trecut mai bine de cincisprezece ore de când 
tot „ciocănim” la „uşă” fără a intra. 

Cu un gest hotărât, aprinse fitilul ce avea să provoace ultima 
explozie. 

Întreaga populaţie din Valea Sufletelor Pierdute era strânsă înaintea 
altarului Zeului Soare, la Casa cea Mare. Cu toţii îşi dădeau seama că 
oameni străini erau pe cale să pătrundă în domeniul lor ascuns şi 
acest fapt îi neliniştea. Intr-atât de funestă fusese experienţa lor cu 
ultimii intruşi, atunci când locuinţa de lângă lac arse şi regina lor 
fusese pierdută pentru ei, încât acum se rugau Zeului Soare să nu le 
mai trimeată alţi oameni din lumea de dincolo de munţi. În urma 
sfaturilor date pe preotul lor, erau hotărâți să ucidă numaidecât, fără 
nici o vorbă, pe oricine ar pătrunde în interiorul lor. 

— Chiar pe Da Vasco să-l omorâţi, le strigase marele preot. 

— Chiar pe Da Vasco! răspunseră într-un singur glas Sufletele 
Pierdute, ca un ecou de ură şi răzbunare. 

Erau înarmaţi cu lănci, măciuci şi arcuri cu săgeți; şi în timp ce 


aşteptau în faţa altarului, continuau să se roage fierbinte zeului lor. La 
intervale scurte, soseau iscoade din spre lac, aducând ştiri că muntele 
continua să răsune de bubuituri, dar că nici un străin nu apăruse, încă 
din el. 

Fetiţa aceea de zece ani, care vorbise cu Leoncia, era numai ochi şi 
urechi, pândind cu pasiune sosirea năvălitorilor. Atenţia sa era 
îndreptată spre direcţia opusă peretelui stâncos de lângă lac, cu toate 
că nimeni nu se aştepta să vină cineva din această parte. 

— Da Vasco! strigă ea deodată. Da Vasco! 

Toate privirile se îndreptară spre locul indicat de fetiţă şi văzură la 
o distanţă de vreo treizeci de metri apărând pe Torres, jefe şi 
însoțitorii lor. Torres purta şi de data aceasta coiful ce-l luase de la 
strămoşul său din coridorul munţilor. Fură primiţi însă cu o ploaie de 
săgeți, care avu drept rezultat că doi dintre noii sosiți căzură străpunşi 
la pământ. După valul de săgeți, Sufletele Pierdute porniră cu toţii la 
atac, în timp ce carabinele albilor deschiseră focul lor ucigător. Atât 
de neaşteptat fu însă asaltul indigenilor, atât de repede executat şi pe 
o distanţă atât de mică, încât, deşi mulţi căzură ciuruiţi de gloanţe, 
majoritatea ajunseră lângă invadatori şi se dezlănţui o luptă disperată, 
corp la corp. Acum, avantajul armelor de foc era aproape inexistent şi 
intruşii cunoscură efectul ucigător al suliţelor şi bâtelor grele ce 
străpungeau piepturile şi zdrobeau craniile. 

În cele din urmă, tot armele civilizaţiei se dovediră mai puternice, 
mai ales revolverele cu care se putea împuşca în cea mai deasă 
încăierare. Supraviețuitorii rămaşi dintre Sufletele Pierdute, o luară la 
fugă, dar dintre năvălitori, jumătate erau căzuţi pentru totdeauna la 
pământ, căci femeile Sufletelor Pierdute „avuseseră grijă” de cei 
răniţi. Jefe înjura cuprins de furie şi durere din cauza unei săgeți ce-i 
perforase braţul şi nu se potoli decât după ce Vincente îi tăie minerul 
împănat şi i-o smulse din rană. 

Torres scăpase numai cu un umăr zdrelit în urma unei lovituri de 
măciucă; dar uită de durerea vie ce o simţea, la vederea marelui 
preot ce-şi dădea sufletul cu capul în poala micuţei fete. 

De vreme ce nu mai erau stânjeniţi de nici un rănit, Torres şi jefe 
conduseră pe cei rămaşi în viaţă spre lac; ajunşi aici, îl ocoliră, 
trecând de partea cealaltă unde erau ruinele fostei reşedinţe a 
reginei. Numai nişte stâlpi carbonizaţi ce răsăreau din apă mai arătau 
locul unde fusese odinioară locuinţa regală. Torres rămase dezamăgit 
în faţa acestui spectacol; jefe însă era furios. 

— lată, chiar în acest loc era casa unde am văzut lada cu 
nestemate! exclamă Torres în cele din urmă. 

— Am pornit să vânăm iluzii! mormăi jefe. Senor Torres, totdeauna 
am bănuit că eşti un prost; acum văd că nu m-am înşelat. 

— De unde voiai să ştiu că locuinţa a fost arsă până în temelii? 


încercă Torres să se apere. 

— Trebuia să ştii, dumneata care eşti atât de deştept în toate 
ocaziile, îl ironiză jefe. Ah, dar nu mă poţi păcăli pe mine. Te 
suspectez demult. Te-am văzut cum ai furat rubinele şi smaragdele 
din ochii idolilor de piatră. Cel puţin acestea le vei împărţi cu mine şi 
chiar acum! 

— Stai, stai; ai puţină răbdare, îl rugă Torres. Mai întâi să facem 
cercetări. Desigur că vom împărţi între noi pietrele scumpe ce le-am 
luat de la statuile mayaşe, dar cât de neînsemnate sunt acestea în 
comparaţie cu adevărata comoară! Era o casă şubredă, fragilă. Poate 
că lada cu nestemate a căzut în apă fără ca focul să-i fi adus vreo 
stricăciune... şi apa nu face nici un rău pietrelor scumpe! 

Jefe dădu ordin jandarmilor săi să intre în apa deasupra căreia 
fusese clădirea de lemn, pentru a căuta cufărul cu comoara. Oamenii 
se executară şi, având grijă să nu fie prinşi de undele repezi ale 
vârtejului. Incepură să răscolească în apa puţin adâncă şi murdară de 
lângă țărm. Augustino cel tăcut fu cel care descoperi, ascunzătoarea, 
aproape de mal. 

— Stau pe ceva, anunţă el 
ajungea până la genunchi. 

Torres se aruncă în lac şi pipăi în grabă conturul obiectului de sub 
picioarele jandarmului. 

— Este lada cu nestemate, sunt sigur, declară el cu glasul 
tremurând de emoție. Veniţi cu toţii aici şi scoateţi-o afară pe țărm 
pentru a o putea cerceta! 

După ce operaţiunea fu îndeplinită şi când se aplecă să deschidă 
capacul lăzii, jefe îl opri. 

— Intraţi în apă cu toţii, comandă el oamenilor săi. Mai sunt câteva 
cufere ca acesta şi expediţia noastră ar fi aproape zadarnică dacă nu 
le-am găsi pe toate. Un singur cufăr nu va ajunge ca să acopere nici 
cheltuielile de drum! 

Numai după ce ultimul, jandarm intrase în lac, deschise Torres 
capacul. Jefe rămase împietrit de uimire; privea cu ochii măriţi de 
încântare şi murmura cuvinte nearticulate. 

— Ei, acum crezi că ţi-am spus adevărul? izbucni Torres cu 
satisfacţie. Este un tezaur nepreţuit! Acum suntem cei mai bogaţi 
oameni din Panama; dar ce spun eu?... Din lumea întreagă! Aceasta 
este comoara Mayaşilor, de care am auzit povestindu-se când eram 
copii. Strămoşii noştri visau să pună mâna pe ea. Conquistadorii n-au 
reuşit s-o găsească. Şi acum este a noastră... a noastră! 

Pe când cei doi priveau extaziaţi scânteierea nestematelor, 
jandarmii se târâră afară din apă, formând pe nesimţite în spatele lor 
un semicerc. Rămaseră tăcuţi şi priviră, la rândul lor, sclipirea 
pietrelor, buimăciţi de atâta bogăţie. Nici jefe, nici Torres nu erau 


A 
| 


nălţându-se din apa ce de abia îi 


conştienţi de jandarmii care se strânseseră lângă ei, dar nici aceştia 
nu-şi dădură seama că Sufletele Pierdute se strecurau pe furiş spre ei, 
venind din spate. Aşa se întâmplă că atunci când atacul, fu dezlănţuit, 
cei din jurul comorii priveau fascinaţi pietrele strălucitoare, fără să ştie 
că moartea îi pândeşte de aproape. 

Săgeţile sunt mortale, mai ales când pornesc, de la o distanţă 
scurtă şi când a fost timp suficient pentru a se ochi ţinta în linişte. 
Două treimi dintre cei care descoperiseră comoara, căzură la pământ 
ca trăsniţi. Vicente, care se întâmplase să fie în dreptul lui Torres, 
fusese străpuns de două sulițe şi cinci săgeți. Puţinii supraviețuitori ai 
acestui atac neaşteptat, de abia mai avură vreme să pună mâna pe 
carabine şi să se întoarcă spre duşmani, când aceştia se năpustiră 
asupra lor cu suliţele şi măciucile ridicate. In încăierarea ce urmă, 
Rafael şi Ignacio, doi dintre jandarmii care luaseră parte la aventura 
din jungla Juchitanului, căzură îndată. Şi, ca de obicei, femeile 
Sufletelor Pierdute „avură grijă” ca duşmanii răniţi să nu mai rămână 
mult timp... răniţi. 

Sfârşitul lui jefe şi al lui Torres era o chestiune doar de câteva 
secunde, când, brusc, o bubuitură ca de tunet, ce răsună din munte, 
urmată de o surpare de roci şi de pietre, întrerupse lupta. Puţinii 
băştinaşi, care mai rămăseseră în viaţă, fugiră cuprinşi de panică, 
pentru a se pune la adăpost în stufişuri. Jefe şi Torres, singurii care 
mai rămăseseră în picioare, îşi îndreptară privirile spre peretele 
stâncos unde se mai vedea încă fumul ieşind prin deschizătura 
provocată de explozie; din ea apărură, în lumina soarelui, Henry 
Morgan şi regina. 

— Ai grijă de femeie, îi strigă jefe rânjind lui Torres. Eu mă răfuiesc 
cu blestematul de Morgan... 

Cele două carabine se ridicară şi împuşcăturile porniră deodată. 
Torres, deşi un trăgător neexperimentat, îşi trimese proiectilul drept în 
pieptul reginei. Jefe însă, campion de tir şi posesor al mai multor 
medalii, îşi greşi complet ţinta. În clipa următoare, glontele tras din 
carabina lui Henry îl izbi în încheietura mâinii şi pătrunzându-i de-a 
lungul antebraţului, îi ieşi prin cot, făcându-l să scape arma din mână; 
îşi dădu seama că niciodată nu va mai fi capabil să ţină în mâna sa 
dreaptă o armă de foc. 

Cu toate acestea, Henry nu putea trage bine. leşit brusc din 
întunecimea coridorului unde stătuse o zi întreagă, ochii săi nu putură 
să se obişnuiască atât de repede, cu lumina orbitoare a soarelui. 
Prima împuşcătură fusese norocoasă; cele care urmară nimeriră însă 
pământul din preajma lui jefe şi Torres, care se întoarseră şi alergară 
înnebuniţi de frică spre stufişuri. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce jefe, care era rănit, încetinise 
fuga, mergând mai încet urmat de Torres, acesta din urmă văzu o 


femeie din Valea Sufletelor Pierdute, sărind din dosul unui copac şi 
strivind capul lui jefe cu un bloc de piatră ce-l aruncase cu ambele 
mâini, din toată forţa. Torres o împuşcă îndată, apoi, cuprins de 
oroare, îşi făcu cruce şi porni grăbit mai departe. Din spate, se auzeau 
de departe strigătele lui Henry şi ale fraţilor Solano, care îl urmăreau; 
Torres îşi aminti de cele ce văzuse în Oglinda Lumii, despre sfârşitul 
său şi se întrebă dacă se apropiase acum. Totuşi, din câte îşi aducea 
aminte, deşi privise foarte puţin în Oglinda Magică, locul văzut acolo 
nu se asemăna cu împrejurimile în care se afla. Aici era vegetaţie şi 
umbra răcoroasă a copacilor, pe când în imaginea din oglindă i se 
arătase stâncă aridă presărată cu oseminte de animal scăldate în 
razele arzătoare ale soarelui. Un val de nădejde îi năpădi inima la 
acest gând. Poate ca sfârşitul său nu-i era pregătit pentru astăzi, 
poate că nici pentru anul acesta. Cine putea şti? Era posibil să mai 
treacă douăzeci de ani până să-i sosească ora fatală! 

leşind din junglă, ajunse pe o râpă formată din lavă demult 
împietrită. Aici nu lăsă nici o urmă în fuga sa; îşi continuă drumul din 
nou prin junglă, convins că steaua sa norocoasă îl va ajuta să scape 
de prigonitori. În timp ce înainta grăbit, începu să-şi făurească un plan 
spre a se salva. Işi va găsi mai întâi o ascunzătoare bună unde să 
rămână până ce se întuneca. Pe urmă, se va întoarce la lac, ocolind 
locuinţele indigenilor. Odată ajuns acolo, nimic şi nimeni nu-l mai 
putea opri. Nu avea decât să se arunce în vârtejul ale cărui unde îl va 
duce spre libertate. Călătoria subterană nu-i producea nici o teamă, 
fiindcă o mai făcuse odată. Revăzu, în imaginaţia-i aprinsă, peisajul 
plăcut al râului Gualaca, ţâşnind de sub stânci, la lumina 
binefăcătoare a zilei şi apoi curgând lin spre mare. La urma urmelor, 
tot se alegea cu ceva din această expediţie, căci purta la el rubinele şi 
smaraldele enorme ce fuseseră mai înainte ochii lui Hzatzl şi ai Chiei. 
Acestea singure reprezentau o avere importantă. Ce dacă nu reuşise 
să pună mâna pe comoara Mayaşilor, pentru a deveni cel mai bogat 
om din lume? Era destul de mulţumit şi cu noua-i situaţie. Tot ce 
dorea acum, era lăsarea cât mai repede a nopţii şi o ultimă avântare 
în apa torentului subteran, ce avea să-l ducă spre libertate! 

Tocmai în acea clipă, când imaginea scăpării sale îi umplea 
conştiinţa, făcându-l să nu fie atent pe unde merge, călcă în gol şi se 
prăbuşi. Nu însă în vârtejul apelor, ci de-a lungul unui perete stâncos 
abrupt. Atât de alunecos era terenul, încât continuă să se prăvălească 
spre fundul prăpastiei, deşi reuşise să se întoarcă în drum cu faţa în 
jos şi să se agaţe disperat, cu mâinile şi picioarele, de suprafaţa lucie 
a stâncii. Cu toate sforţările sale, nu reuşi însă decât să-şi mai 
încetineze coborârea, nicidecum s-o oprească. 

In cele din urmă, ajunse în fund şi rămase câtva timp ameţit. Când 
îşi reveni în simţiri, îşi dădu seama mai întâi că mâna i se sprijinea pe 


ceva de o formă ciudată. Ar fi putut jura că degetele sale pipăiau 
conturul unor dinţi. Un fior îi străbătu corpul şi deschise ochii; apoi, 
adunându-şi curajul, îndrăzni să privească obiectul. Oftă îndată cu 
uşurare. Intr-adevăr, erau dinţii unei fălci albite de vreme, dar 
făcuseră cândva parte din făptură pământească a unui porc. Imprejur 
erau împrăştiate şi alte oseminte pe care se oprise corpul său după 
cădere şi care, la o examinare atentă, se dovediră a fi de porci şi alte 
animale mai mici. 

Unde mai zărise el astfel de oseminte răspândite pe un teren de 
granit? Se gândi puţin şi îşi aminti de Oglinda Magică a reginei. Privi în 
jurul său. Ah, Dumnezeule! Locul unde se afla avea exact acelaşi 
aspect ca şi cel întrezărit în Oglinda Lumii! Il recunoscu de la prima 
aruncătură de ochi! Era ca o pâlnie uriaşă de piatră, cu pereţii 
alunecoşi şi abrupți, a cărei margine se vedea la o înălţime de 
aproape o sută de metri; Torres îşi dădu seama că nici o vietate nu s- 
ar fi putut urca pe stânca aceea netedă şi lucioasă, spre a putea ieşi 
afară. 

Gândul că i-a venit sfârşitul, îl făcu să sară în picioare, cuprins de 
panică şi să privească disperat împrejur. Adâncitura în care se găsea îi 
aminti de gropile ce le fac în nisip anumiţi păienjeni uriaşi, care apoi 
aşteaptă plini de răbdare în fundul lor să le alunece câte o victimă în 
cuib. Imaginaţia lui stârnită de groază îl făcuse să se gândească la 
posibilitatea ca şi în fundul acestei adâncituri stâncoase să fie un 
astfel de monstru uriaş ce putea sări dintr-o clipă într-alta asupra-i 
pentru a-l devora. Dar nimic de acest fel nu se întâmplă. Fundul 
puţului conic avea un diametru de peste cinci metri şi era acoperit în 
întregime de oseminte: până la ce adâncime mergeau acestea, nu 
putea şti. „Oare de ce au făcut străvechii Mayaşi o astfel de groapă 
îngrozitoare?” se întrebă el; era convins că puţul de piatră nu se 
formase în urma unui proces natural. 

Mai înainte de venirea nopţii, încercă în repetate rânduri să se urce 
pe pereţii puţului, dar se convinse că era ceva imposibil. In timpul 
pauzelor ce le făcea pentru a se odihni, se cuibărea în locul unde se 
formase umbră; inima îi palpita, iar buzele îi erau uscate de arşiţă şi 
sete. În timpul nopţii, se trezea din când în când din toropeală, 
frământându-şi mintea zadarnic, pentru a găsi o soluţie salvatoare. 
După câte se vedea, singura cale de scăpare o formau pereţii netezi ai 
puţului conic; ori, acest drum era imposibil pentru el. Privea cuprins 
de groază la zorile ce începeau să se ivească, anunțând răsăritul 
astrului zilei, ce devenea tot mai arzător; îşi dădu seama că nici un om 
nu ar fi fost în stare să supravieţuiască după o şedere de zece ore sub 
razele necruțătoare ale soarelui. Ştia ce-l aşteaptă. Mai înainte de 
căderea nopţii următore, ultima picătură de apa din corpul său ar fi 
fost evaporată, lăsându-l ca pe o mumie uscată de arşiţă. 


Odată cu venirea zilei, teroarea de care era cuprins deveni mai 
puternică, făcându-l să se gândească plin de disperare la posibilitatea 
unei salvări; încetul cu încetul, mintea sa aprinsă reuşi să formuleze o 
teorie simplă. De vreme ce nu putea să se urce pe pereţii alunecoşi 
pentru a ieşi afară din capcană, atunci singura speranţă de scăpare nu 
er-a decât să caute un drum care să ducă în jos. Prost ce era! Dacă i- 
ar fi venit mai curând acest gând, ar fi putut lucra în timpul nopţii, 
când atmosfera era răcoroasă; acum trebuia să se ostenească sub 
căldura tot mai copleşitoare a zilei. Incepu să scobească printre 
oseminte, cu acea energie pe care numai disperarea şi teama o pot 
da. Desigur că trebuia să existe o ieşire prin fundul pâlniei de piatră. 
Astfel cum putea fi atât de uscată? Dacă n-ar fi fost o astfel de 
scurgere, fundul ar fi trebuit să fie plin de apa strânsă de la ploile 
torențiale atât de dese în acest ţinut! Era un prost că nu se gândise la 
aşa ceva. De trei ori prost! 

Scobi într-o parte a peretelui de piatră, aruncând ceea ce scotea de 
acolo în partea opusă. Atât de înfrigurat râcâia, încât îşi zdreli unghiile 
şi vârfurile degetelor până la sânge. Dorinţa de a trăi era însă 
puternică în el şi ştia că ducea o întrecere pe viaţă şi pe moarte cu 
razele ucigătoare ale soarelui. Cu cât groapa ce o făcea devenea mai 
adâncă, cu atât terenul devenea mai tare, aşa că fu nevoit să se 
servească de ţeava carabinei, pentru a săpa mai întâi şi apoi să 
scoată cu mâinile pământul amestecat cu pietre şi oase. 

Mai erau câteva ore până la amiază şi era cât pe-aici să renunţe la 
munca sa zdrobitoare, sleit de puteri şi ameţit de arşiţă şi sete, când 
deodată făcu o descoperire. Pe porţiunea de zid ce o liberase prin 
săpăturile sale, dădu peste începutul unei inscripţii, ce fusese săpată 
cândva în mod rudimentar cu vârful cuţitului. Cuprins de speranţă, 
continuă să scobească repede cu amândouă mânile, aruncând în 
spatele său, printre picioarele desfăcute, ceea ce scotea din gaură, 
întocmai cum râcâie pământul un câine. 

In sfârşit, inscripţia deveni clară, astfel că îi fu cu putinţă s-o 
citească: 

Eu, Peter McGill din Glasgow, am scăpat din Putul Lacului prin 
gangul pe care l-am descoperit săpând în jos. 

Un coridor! Trebuie că se afla sub inscripţie! Torres lucra acum cu 
furie. Atât de murdar era, încât făcea impresia unui animal ciudat, cu 
patru picioare, ce trăieşte sub pământ. Pulberea îi intra în ochi şi în 
nări, silindu-l să iasă din când în când afară din groapă, tuşind şi 
strănutând, pentru a respira aerul ceva mai curat de acolo. In două 
rânduri leşină chiar; dar soarele ce se ridicase acum ameninţător, 
drept deasupra capului, îl sili să intre iarăşi în groapă. 

Cu mare greutate dădu, în cele din urmă, de începutul coridorului 
subteran; dar nu continuă să scobească mai departe, ci se grăbi să se 


pituleze în spaţiul său îndeajuns de larg, pentru a putea sta în el, la 
adăpost de razele nemiloase ale soarelui. Răceala şi întunericul de aici 
îl mai liniştiră şi bucuria ce-l cuprinse la gândul că era pe cale să 
scape, îl făcu să leşine pentru a treia oară. 

Când îşi reveni în fire, începu să mormăie un cântec de mulţumire, 
născocit de o minte pe jumătate înnebunită şi se târî de-a lungul 
coridorului. Acesta era atât de scund încât nici un pitic n-ar fi fost în 
stare să stea drept în el. De-a lungul său erau presărate tot felul de 
oseminte ce-i zgâriau mâinile şi genunchii până la os. După ce se târî 
astfel vreo cincizeci de metri, începu să întrezărească lumina zilei. Cu 
cât se apropia însă de libertatea mult dorită, cu atât înainta mai încet, 
căci forţele nu-l mai ajutau şi se apropia de sfârşirea totală. Torres ştia 
că această sleire de puteri nu era pricinuită nici de sforţările fizice, 
nici de lipsa hranei, ci de setea nesatisfăcută ce-l chinuia. Apă, câteva 
înghiţituri de apă era tot ceea ce-i lipsea pentru a-şi recăpăta forţele... 
Şi aici nu era nici pic de apă. 

Lumina devenea. Tot mai puternică şi mai apropiată. Observă că 
terenul se lăsa în jos cu cât înainta şi prin aceasta, drumul era mai 
uşor. Panta îl făcu să se târască mai repede spre locul de unde venea 
lumina. Aici, maldărele de oseminte erau mai mari; cu toate acestea 
nu dădu nici o atenţie acestui amănunt, fiind prea extenuat şi prea 
obişnuit cu ele, pentru a-i mai putea atrage atenţia. 

Cu privirile împăienjenite, Torres văzu în curând coridorul devenind 
tot mai strâmt din toate părţile, întocmai ca o pâlnie întoarsă. Avea 
aparenţa unei uriaşe curse de şoareci, iar Torres - el însuşi şoarecele - 
cu capul înainte, era pe punctul de a se avânta în necunoscut. Înainte 
de a merge mai departe, nenorocitul se întrebă dacă deschizătura 
luminoasă care promitea libertatea nu era cumva prea strâmtă pentru 
a îngădui corpului său să treacă. Temerile sale nu cerură prea multă 
vreme spre a se dovedi întemeiate. Târându-se peste un schelet 
omenesc, el nu reuşi nimic altceva decât să-şi bage capul prin 
deschizătură. Soarele îi ardea fruntea cu razele sale de foc, iar ochii îi 
contemplau orizontul larg, dar restul corpului său rămânea prizonier în 
stâncă. 

Cea mai îngrozitoare tortură era că numai la vreo sută de metri 
depărtare de unde se găsea, curgea un pârâu mărginit de arbori şi de 
poieni înverzite. Mai multe vaci din speța aceea pitică pe care o 
văzuse în Valea Sufletelor Pierdute şedeau, cu aerul lor melancolic, în 
apa limpede ce le ajungea până la genunchi. Din vreme, în vreme, în 
mişcări leneşe, îşi mişcau membrele sau coada spre a alunga muştele 
supărătoare. Proastele! De ce nu beau ele apa, acel lichid minunat şi 
proaspăt, care le curgea pe la nas? 

Brusc, neliniştii de ceva, animalele întoarseră capetele, spre mal, 
de unde se auzea zgomot. Un cerb cu coarne enorme ieşi dintre arbori 


şi se apropie. Se aplecă uşor spre apă şi sorbi lichidul rece, cu nesaţ. 
Era prea mult pentru Torres. Scoase un strigăt de nebunie atât de 
înfiorător încât nu şi-ar fi recunoscut propria-i voce, dacă ar fi fost în 
stare normală. Cu o puternică sforţare şi cu riscul de a-şi smulge 
urechile din rădăcini, îşi trase capul din mica deschizătură şi căzu 
leşinat peste scheletul de sub el. 

Două ore mai târziu, Torres îşi reveni în simţiri şi văzu că se 
găseşte cu faţa-sprijinită pe craniul alb al scheletului. Ochii săi căzură 
pe un cuţit ruginit al cărui vârf îndoit şi tocit dovedea că folosise la 
săparea inscripţiei găsite mai înainte. Torres înţelese şi disperarea ce 
îl năpădi îl făcu să-şi piardă cu totul minţile. 

— Ah! Peter McGill! mormăi el. Peter McGill din Glasgow, ai fost un 
ticălos, m-ai trădat până la urmă. Poftim, ia-ţi răsplata! Na-ţi pe asta! 
Şi pe asta! 

In timp ce urla scos din minţi, înfigea cuțitul cel mare şi greu în osul 
subţire al craniului. Praful din ceea ce odinioară fusese locul de 
adăpost al gândirii lui Peter McGill se ridică la nasul lui Torres, 
mărindu-i furia. In setea-i de răzbunare, el smulse scheletul de la 
pământ şi îl făcu să zboare în ţăndări, lovind oasele de stâncă şi 
umplând spaţiul strâmt, cu ultimele vestigii ale fostului cetăţean din 
Glasgow. 

Când îşi reveni din sleirea în care îl lăsase furia sa, Torres scoase 
iarăşi cu multă greutate capul prin deschizătura cea strâmtă pentru a 
contempla splendoarea plină de lumină a unui fermecător apus de 
soare. 

Intocmai ca un şobolan în cuşcă, Torres, prins de gât în invenţia 
diabolică a vechilor Mayaşi, văzu dispărând lumina zilei. Conştiinţa sa 
se pierdu în întunericul morţii şi pământul îl prinse în sânul său, alături 
de oasele sfărâmate ale lui Peter McGill. 

Afară, în apă, vacile continuau să dea din coadă şi peste puţin, 
cerbul care fusese mai înainte întrerupt de ia adăpare, prin strigătul 
lui Torres, reveni liniştit şi-şi cufundă botul în apa limpede. 


CAPITOLUL XXVIII 


Nu fără motiv, jucătorii de bursă şi bancherii americani îi dăduseră 
lui Regan porecla de „Lupul din Wall Street”. Deşi, în general, acesta 
era un om prudent, se avânta totuşi câteodată în speculaţiuni mari; i 
se întâmplase chiar, în decursul lungii sale cariere, să provoace de 
şase ori panică în cercurile financiare şi de fiecare dată să se aleagă 
cu mai multe milioane de dolari câştig personal. Micile operaţiuni 
financiare nu-l interesau. Rămânea la o parte ani întregi, până când 
adversarii săi îl dădeau uitării, crezând că bătrânul lup nu mai era 
capabil să-şi plămăduiască loviturile. Apoi, el reapărea pe neaşteptate 
în mijlocul lor şi cu iuţeala unui ciclon zguduia şi năruia cele mai mari 
averi. Ştia să-şi studieze acţiunile şi le rumega în umbră vreme 
îndelungată, astfel ca atunci când trecea la fapte, nimic să nu-l 
oprească sau să-l facă să şovăie. 

Tot după metoda sa, provocase şi grăbise căderea lui Francis 
Morgan. Numai că de data aceasta era vorba de o răzbunare 
întârziată... împotriva unui mort - şi nicidecum de dorinţa-i nestinsă să 
se îmbogăţească. Ura sa nu se îndrepta împotriva lui Francis ci a 
tatălui acestuia. Timp de opt ani, el aşteptase ocazia să-l atace pe 
bătrân, dar R. M. M. (Richard Martin Morgan), numit şi „Leul din Wall 
Street”, nu se lăsase niciodată surprins. In prezent, Regan lovea în fiu, 
spre a-l atinge pe tată, dincolo de mormânt. 

Ura şi dorinţa sa de răzbunare nu aveau nimic îndreptăţit la bază. 
Încercase prin toate mijloacele să-i facă rău bătrânului Morgan, fără 
să-şi dea seama că, acesta îi ghicise planurile întunecate. Mai mult, 
Morgan-tatăl nu numai că văzuse totdeauna clar în jocul lui, dar 
trecuse chiar la represalii împotriva duşmanului său, care căuta să 
rămână ascuns. Dacă Regan şi-ar fi dat seama că celălalt era în 
curent cu josnicia sa, ar fi primit loviturile fără a se mai gândi la 
răzbunare. Socotindu-l însă pe Morgan tot atât de ticălos pe cât era el, 
îşi închipuia că fusese înşelat de acesta, fără nici o provocare din 
partea sa şi atunci se hotărâse să distrugă cu orice preţ averea 
familiei Morgan. 

l-au fost necesari lui Regan peste doi ani, spre a-şi atinge scopul, 
doi ani în cursul cărora se informă până şi asupra celei mai 
neînsemate valori din patrimoniul lui Francis Morgan. La câteva dintre 
societăţile unde Francis era unul dintre principalii acţionari, Regan 
reuşise să ajungă el însuşi preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului 
de administraţie şi prin aceasta, stăpân pe soarta tânărului. Cea mai 
mare parte din averea lui Francis era însă învestită în petrolul din 
Tampico. Trebuia deci lucra cu multa prudenţă, căci Regan nu avea 


nici un interes în această afacere, neposedând decât vreo douăzeci de 
mii de acţiuni. Petrolul din Tampico era, cum s-ar spune, proprietatea 
particulară a lui Francis Morgan, o afacere în care nu erau interesaţi 
decât un număr dintre prietenii săi intimi. Era aşa dar indicat ca 
această afacere să fie lovită ultima, spre a desăvârşi ruina tânărului 
financiar. 

Scăderea unor anumite valori devenise îngrozitoare şi nimeni, în 
afară de câţiva iniţiaţi, nu-şi imagina că singur Regan era acel care 
conducea jocul. 

Faptul care mărea nehotărârea şi paraliza iniţiativele lui Bascom, 
agentul lui Francis, era atacul din umbră, lipsa unui obiectiv vizibil în 
felul de a acţiona al adversarului său. Simţea numai şi apoi constată, 
că toate valorile lui Francis scădea metodic şi fără întrerupere, astfel 
că uriaşa lui avere se zdruncina chiar de la bază. 

Tocmai atunci începură a se răspândi şi zvonuri că va izbucni 
războiul; în numeroase ţări, ambasadorii îşi pregăteau paşapoartele şi 
jumătate dintre naţiunile de pe glob se înarmau şi mobilizau cu 
înfrigurare! 

Spre ai da lovitura de graţie, Regan alese tocmai această clipă în 
care bursa fremăta, gata să intre în panică la cea mai mică alarmă. 
Când, prin informaţii şi acţiuni riscante, porni cu un mare număr de 
acţiuni şi panta scăderilor, un număr de financiari se lăsară antrenați 
aproape fără voia lor de către Regan şi fără a şti împotriva cui era 
îndreptat atacul acestuia. Jucau aşa numai cu speranţa că vor câştiga 
şi credeau că Regan urmărea acelaşi scop. 

Zi după zi, loviturile dale de grupul Regan erau tot mai aspre. În 
curând, scăderile valorilor de bursă provocară un adevărat dezastru 
pentru Francis, ale cărui acţiuni erau de mai înainte într-o situaţie 
proastă. Regan mai cruța încă petrolul din Tampico, singura valoare 
care se menținea fermă în mijlocul panicii generale; el aştepta prilejul 
potrivit când Francis, în întregime strâmtorat, va fi silit să arunce pe 
piaţă şi aceste ultime titluri spre a compensa cel puţin în parte 
celelalte pierderi. 

— Doamne, Dumnezeule! 

Bascom îşi sprijinea obrazul într-o mână, făcând o strâmbătură, ca 
şi când l-ar fi durut măselele. 

— Oh, Doamne! Doamne! repetă el. Piaţa merge cu paşi repezi spre 
prăpastie, târând după ea şi Tampico Petroleum. Ce prăbuşire! Cine ar 
fi putut bănui! 

Francis, aşezat la biroul lui Bascom, mai ţinea în colţul gurii o ţigară 
fină, fără a observa că era stinsă. 

— Am impresia că asistăm la soldarea mărfurilor rămase într-un 
magazin general mistuit de incendiu, spuse tânărul. 

— Se va termina, răspunse Bascom. Mâine de dimineaţă la ora 


aceasta, totul va fi terminat... vei fi ruinat şi eu de asemenea, sfârşi 
el, uitându-se la pendulă. 

Francis privi la rându-i cadranul alb. Era ora prânzului. 

— Aruncă pe piaţă ultimul pachet de acţiuni ale petrolului Tampico, 
spuse el, în felul acesta vom putea să rezistăm până mâine de 
dimineaţă. 

— lar mâine ce se va întâmpla? întrebă agentul său de schimb. Ce 
va fi când vom da de fund şi când chiar oamenii de serviciu vor începe 
să-şi vândă titlurile ce le posedă? 

Francis ridică din umeri. 

— Ştii bine, spuse el, că am ipotecat casa, domeniul Dreamwold şi 
vila de la Adirondack până la limită. 

— Dar prietenii dumitale? 

— Vorbeşti de ei într-o asemenea clipă! îi ripostă Francis cu un ton 
de amărăciune. 

Socotea că este momentul cel mai potrivit. 

— Ascultă, Morgan, îţi cunosc pe foştii camarazi de la colegiu... Mă 
gândesc la Johnny Pathmore. 

— El însuşi este băgat la apă până peste cap şi mă va urma în 
cădere. Cât despre sărmanul Dave Donaldson, va trebui să se 
mulţumească în viitor să trăiască numai cu o sută şaizeci de dolari pe 
lună. Pe Chris Westhouse l-am auzit că se va consacra 
cinematografului pentru a putea trăi. Posedă, de altfel, un mare talent 
şi este fotogenic. 

— Dar mai este şi Charley Tippery, stărui Bascom, fără a mai avea 
însă vreo speranţă. 

— Se înţelege, încuviinţă Francis; nenorocirea este însă că tatăl său 
trăieşte... 

— ... Şi bătrânul zgârcit n-a riscat nici măcar un cent, întreaga sa 
viaţă. Totuşi, are multe milioane la dispoziţia sa... 

— Charley ar reuşi, poate, să-l convingă să mă scoată din 
încurcătură; este însă o mare piedică la mijloc... 

— Aceea că nu oferi nici o garanţie în schimbul banilor? îl 
întrerupse Bascom. 

— Bătrânul refuză cu încăpățânare să se despartă de un singur 
dolar, fără a avea o garanţie în schimb. 

Deşi fără speranţă, Francis trimetea, peste câteva minute, cartea 
sa de vizită lui Tippery-junior, la biroul acestuia. Fu primit îndată. 

Dintre toţi bijutierii din New-York, vechea Casă Tippery era cea mai 
importantă. 

Demersul său avu rezultatul pe care îl prevăzuse. Bătrânul 
conducea toate afacerile în care fiul nu era decât un auxiliar, astfel că 
el nu întrezărea nici o şansă de a putea să-şi ajute prietenul. 

— Îmi cunosc omul, îi mărturisi el lui Francis, vorbind despre tatăl 


său. Voi face tot ce-mi stă în puteri, dar să nu te aştepţi la vreun 
rezultat bun. Fără îndoială că avem la dispoziţie sume enorme, dar 
trebuie să înţelegi. Pe timpuri, bunicul meu, atunci când se străduia 
din răsputeri să-şi ridice comerţul suferind şi făcând economii, a 
împrumutat o mie de dolari unuia dintre prietenii săi. Nu şi-a mai 
văzut niciodată banii îndărăt şi această întâmplare nenorocită l-a 
înfuriat într-atât încât i-a înăbuşit orice sentiment de milă sau 
încredere. Tatăl meu i-a dus şi mai departe principiile care asigură 
averea. Nu dă nici o para, în afară numai de cazul când i s-ar da Polul 
Nord drept garanţie şi cred că şi atunci ar recurge mai întâi la 
expertiză. Înţelegi ce însemnează aceasta, când tu nu ai nimic de dat 
în schimbul banilor. In orice caz, eu îi vorbesc în seara aceasta, îndată 
după masă, este momentul când are cea mai bună dispoziţie. 
Personal, să văd ce mai pot face pentru tine. Ştiu bine că numai 
câteva sute de mii de dolari nu ţi-ar fi de nici un folos, de aceea voiesc 
să încerc ceva mai în mare. Oricare ar fi rezultatul, voi veni la tine 
mâine de dimineaţă pe la ora nouă... 

— Imi este imposibil să te primesc mâine tocmai la nouă. Voi pleca 
de la opt la birou. 

___— Fie şi aşa. Voi trece înainte de opt, îl asigură Charley; îţi convine? 
intre timp, mă voi ocupa de afacerea ta. Cine ştie? încheie el, 
strângându-i mâna. i 

In cursul după amiezii, Francis mai făcu o vizită. Indată ce se 
înapoia la biroul agentului său de schimb, află de la Bascom că Regan 
telefonase spunând că doreşte să-l vadă pe tânărul Morgan, pentru o 
afacere urgentă. 

— Să încerc şi pe acest drum, spuse Francis, luându-şi pălăria, în 
timp ce chipul i se lumina de speranţă. Regan este un vechi prieten al 
tatălui meu şi dacă există un om care mă poate scoate din 
încurcătură, numai el este acela. 

— Nu fi atât de încrezător, îl sfătui Bascom. l-am telefonat imediat 
ce te-ai întors din Panama. l-am arătat atunci cu toată sinceritatea 
situaţia proastă pe care o ai la bursă. Apoi, fără ocoluri, l-am întrebat 
dacă mă pot baza pe el, în caz de nevoie. Răspunsul său a fost 
surprinzător de neplăcut. Oricine este liber să refuze un serviciu, dar 
se poate alege felul de a refuza. Am simţit la el... N-aş îndrăzni să 
spun ură... dar asprime, neîndurare. Cred că ar fi extrem de greu de 
a-l convinge să-ţi dea o mână de ajutor... 

— Eşti un nătărău, Bascom. Regan era unul dintre cei mai buni 
prieteni ai tatălui meu. 

— Ai auzit vorbindu-se despre societatea de căi ferate 
„Cosmopolitan”? întrebă Bascom atent, fără a ţine seamă de remarca 
tânărului 

Francis făcu din cap cu un semn afirmativ. 


— Era la modă înainte de a intra eu în afaceri. Este ceva important? 
Spune tot ce ştii, căci te ascult. 

— Ar fi o poveste prea lungă. De aceea, îmi permit numai să te rog 
să mă laşi să-ţi dau un sfat. Dacă te întâlneşti cu Regan, nu-i permite 
de loc să-ţi vadă jocul. Lasă-l pe el să vorbească spre a şti ce voieşte. 
Dacă îţi oferă să te ajute, primeşte, dar nu cere nimic acestui om. S-ar 
putea să mă înşel şi să ne fie prieten; cred totuşi că nu vei avea nici 
un motiv să te căieşti, făcând aşa cum ţi-am spus. 

Nu trecuse nici o jumătate de oră de la convorbirea sa cu Bascom, 
când Francis se găsea în biroul lui Regan. Cu toată starea sa de 
deprimare sufletească, îşi reaminti de sfaturile agentului său: şi afectă 
faţă de Regan o atitudine plină de linişte în ceea ce privea afacerile. 
Făcu chiar sforţări să rodea o stare bună a lor, care era departe de 
realitate. 

— Am auzit că eşti pe cale să înghiţi o pilulă cam amară, începu 
bătrânul financiar. 

— Nu-i nimic grav, răspunse pe un ton uşor Francis. Respir încă 
destul de liber. 

Regan nu zise nimic şi parcurse repede, cu privirea ultimele 
telegrame şi cursuri de pe banda aparatului său de înregistrat. 

— Constat că vinzi cantităţi enorme de acţiuni Tampico. 

— Da; şi sunt smulse din mâinile agenţilor de către clienţi. 

— Destul de ciudat, făcu Regan. Titlurile acestea sunt căutate într- 
adevăr, încât s-au ridicat considerabil. 

— In perioadele tulburi ale bursei se pot produce orice fenomene, 
remarcă Francis sentenţios. Când speculanţii vor întrece măsura, 
acţiunile se vor prăbuşi întocmai ca un edificiu şubred şi ei vor ajunge 
să plătească numai să scape de ele. Le vom răscumpăra mai curând 
decât ar putea cineva bănui! 

Regan îl ascultă, dând cu neîncredere din cap. 

— Aşi! făcu el. Mai de grabă cred că te-ai curăţit, dragul meu. Ţi-am 
urmărit jocul de la început, înainte de a te înapoia din Panama. 
Petrolul din Tampico este ultima ta speranţă. 

Francis ridică din umeri. 

— Exagerezi, spuse el. Am rezerve pe care duşmanii mei nici nu le 
bănuiesc. Până una alta, le-am întins a cursă greu de ocolit. Cred însă 
că toate acestea vor rămâne între noi, nu-i aşa, Regan? Ti-am vorbit 
astfel pentru că te ştiu un vechi prieten al tatălui meu! 

— Ce rezerve mai ai? 

— Când va veni timpul, le vei cunoaşte. 

— Nu mă poţi convinge atât de uşor. Văd că posezi acelaşi sânge 
rece ca şi tatăl tău, în situaţii grele, dar trebuie să-mi dovedeşti ceea 
ce susţii! 

Francis avu o inspiraţie de moment. 


— Ai văzut realitatea, Regan. Tot ce ti-am spus până acum n-a fost 
decât praf în ochi, ca să spun aşa. Sunt pe cale dea mă prăbuşi, dar 
tu mă poţi salva, dacă voieşti. Tot ceea ce îţi cer este să-l scapi pe fiu 
în amintirea tatălui. 

Venise clipa când „Lupul din Wall Street” putea, în sfârşit, să-şi 
arate colții. Cu un gest triumfător, indică portretul lui Richard Morgan, 
ce se afla pe unul din pereţi. 

— Din ce motiv crezi că păstrez acest tablou aici, în faţa mea? 

Francis nu răspunse. Din atitudinea sa reieşea că socoteşte drept 

explicaţie a celor întrebate de Regan, vechea prietenie ce-i unise 
odinioară pe cei doi financiari. 
___— Ei bine, îşi reluă Regan lămuririle. L-am ţinut aici spre a nu-l uita. 
iți aminteşti de „Cosmopolitan”? Pot să te asigur că bătrânul Morgan - 
m-a învârtit pe-degete - în aceasta afacere! Am aflat acest lucru, dar 
a fost destul de viclean spre a nu-mi da ocazia să-i plătesc poliţa aşa 
cum se cuvenea. Am aşteptat cu răbdare şi iată că astăzi mi-a venit şi 
mie rândul. 

— Ce înţelegi prin aceasta? îl întrebă tânărul cu calm. 

— Vei afla îndată. Mi-au trebuit ani de zile să-ţi cunosc toate 
afacerile, să pot lovi aşa ca să nu te mai poţi ridica. Dacă, după toate 
astea, bătrânul nu se va zvârcoli în mormânt, este mare minune... 

Francis sări în picioare şi privi la duşmanul său cu o expresie 
ciudată. 

— Nu, nu merită, mormăi el mai mult pentru sine. 

— Ce nu merit? îl întrebă intrigat Regan. 

— Să-ţi trag o bătaie zdravănă! In cinci minute te-aş putea trimite 
lângă Morgan bătrânul. Aş vrea să văd mutra pe care ai face-o; dar nu 
mai eşti nici măcar un „lup”, nu eşti nimic altceva decât un câine 
fricos. Mi s-a spus că mă pot aştepta la aşa ceva din parte-ţi - dar nu 
am voit să cred până când nu mi-am dat seama eu însumi. Au avut 
dreptate. Eşti întocmai cum mi-ai fost descris. Şi acum, adio. Trebuie 
să părăsesc cât mai de grabă atmosfera aceasta. Miroase ca o vizuină 
de vulpi. Pute! 

Pe punctul de a ieşi, mai rămase o clipă, cu mâna pe clanţă, privind 
cu aceeaşi linişte spre Regan. Vorbele sale nu reuşiseră să-l scoată 
din sărite pe bătrân. 

— Acum ce voieşti să mai faci? întrebă acesta cu un zâmbet 
batjocoritor. 

— Dacă mă laşi să mă servesc de telefonul tău, vei afla îndată. 

— Dă-i drumul, flăcăule, încuviinţă, apoi adăugă: Dacă doreşti să-i 
vorbeşti lui Bascom, îl cer eu însumi. 

După ce se convinsese că agentul lui Francis se găsea la capătul 
celălalt al firului întinse tânărului receptorul. 

— Ai văzut bine în jocul lui Regan, îi comunică Francis, lui Bascom. 


Este aşa cum l-ai judecat, ba chiar mai rău. Aşadar, nici o şovăială. 
Ducem lupta până la capăt. II avem în mină, dar un vulpoi trecut prin 
rele, ca el, nu poate crede aceasta. Dimpotrivă, este convins că el ne 
va ruina... 

Francis făcu o pauză spre a găsi cea mai bună cale să-l păcălească 
pe bătrânul financiar; apoi continuă: 

— Pot să-ţi spun chiar o noutate: Nimeni altul decât el a lucrat 
împotriva noastră de la început. Cu toate acestea, îl vom înmormânta 
în curând; îţi promit! 

După ce mai schimbară, câteva fraze pe acelaşi ton, agăţă 
receptorul şi reveni la uşă. Inainte de a ieşi, mai adăugă: 

— Până în prezent, Regan, lucrai din umbră şi noi nu ne puteam da 
seama de unde vin loviturile. Eram chiar pe punctul să atacăm pe un 
personaj cu mult mai puternic decât tine. Acum, totul va fi un joc de 
copil. Mâine la ora aceasta, gândeşte-te la mine, căci nu vei fi deloc 
dintre aceia care vor urma convoiul. Vei fi un cadavru, un sărman 
cadavru, în ceea ce priveşte finanţele, căci nu te vei aştepta deloc la 
lovitura pe care ţi-o pregătesc... 

Cu un zâmbet în care se citea batjocura, Regan ridică din umeri. 

— Eşti ca bătrânul Morgan, dar te trezeşti prea târziu! 

— Ce păcat că nu te-a curăţit din drum el însuşi. M-ar fi scutit de o 
corvoadă neplăcută! exclamă Francis ieşind. 

— Şi de cheltuieli în acelaşi timp, strigă Regan în urma sa. Vei mai 
trece prin multe călduri fără a ajunge însă la vreo cale de a scăpa din 
încurcătură... 

— Mâine este ziua fatală, îi spuse Francis lui Bascom, pe când se 
despărţeau în seara aceea. Mâine pe vremea asta voi fi gata să intru 
în colecţia lui Regan; până atunci, voi fi scalpat, tăiat în bucăţi, uscat 
la soare şi afumat. 

Cine ar fi crezut că acest bătrân vulpoi mă urăşte atât de mult? 
Numai dacă Charles Tippery ar putea să scoată ceva bani de la tatăl 
său... 

— Sau dacă guvernul american s-ar hotărî să declare moratoriu, 
murmură jalnic Bascom. 


A doua zi de dimineaţă, la ora pot, Francis nu era la locuinţa sa spre 
al primi pe Charles Tippery. In lot cursul nopţii, o vie activitate se 
desfăşurase la Washington şi posturile telegrafice anunţaseră în toate 
ţările că Statele Unite, deşi nu erau încă în război, proclamaseră 
moratoriu. 

Deşteptat de la şapte de Bascom în persoană, care venea cu 
această noutate, Francis se sculă şi îl însoţi la birou pe agentul său. 
Moratoriul le redeştepta speranţa, dar-situaţia rămânea totuşi grea. 

Charles Tippery care veni după Bascom, nu era totuşi singurul 


vizitator matinal care se prezentă la luxoasa reşedinţă din Riverside 
Drive. Cu puţin înainte de opt, Parker fu surprins să-i vadă pe Henry şi 
Leoncia, bronzaţi de soare şi în haine de călătorie, pătrunzând în casă 
şi dând la o parte pe intendentul care le stătea în cale. 

— Este zadarnic să insistaţi, domnule, le spuse Parker. Domnul 
Morgan nu este acasă. 

— Unde este atunci? întrebă Henry schimbând dintr-o mână valiza 
grea ce o ducea cu sine. Trebuie să-l vedem... pronto! Şi află, 
stimabile, că „pronto” înseamnă numaidecât! Spune-mi însă mai întâi 
cine eşti dumneata? 

— Eu? Sunt omul de încredere al domnului Morgan, răspunse 
Parker cu un ton solemn. Dar dumneavoastră? 

— Mă numesc Morgan, îi ripostă Henry privind atent în juru-i. 
Pătrunse apoi în birou şi la vederea aparatelor telefonice, adăugă: 
Unde se găseşte Francis în clipa aceasta? La ce număr pot să-l cer? 

— Domnul Morgan mi-a dat instrucţiunile precise, spunând că 
nimeni să nu-i telefoneze decât în chestiuni sau afaceri foarte 
urgente. 

— Tocmai despre o afacere urgentă este vorba. Ce număr trebuie 
să cer? 

Faţa servitorului rămase fără nici o expresie. 

— Vă rog să-mi spuneţi mai înainte, ce aveţi să-i comunicaţi. 

Henry lăsă jos valiza, pe punctul de al apuca de guler, dar Leoncia 
interveni: 

— Spune-i! îl îndemnă ea. 

— Într-adevăr, consimţi Henry. Voi face mai mult decât atât. Îi voi 
arăta... Hei! Apropie-te. 

Intră în birou şi puse valiza pe o masă. 

— Acum, ascultă-mă cu atenţie, domnule om de încredere al lui 
Francis Morgan. Am venit aici pentru afaceri de cea mai mare 
importanţă. Cu gândul de a-l salva pe stăpânul dumitale, i-am adus 
aici milioane... priveşte aici în interiorul acestei valize! 

Parker se dădu înapoi, auzind ultimele cuvinte. Vizitatorii aceştia 
ciudaţi trebuie să fi fost nebuni sau criminali. Ce naiba putea să 
conţină valiza lor? Dinamită, poate? 

— Haide, apropie-te odată! Henry îl apucă de gulerul hainei exact în 
clipa când simţi că Parker se pregătea s-o ia la fugă. In acelaşi timp, 
deschise valiza cu cealaltă mână şi îi arătă o grămadă de nestemate 
neşlefuite. 

— Acum te-ai convins? strigă Henry. Ai să-mi dai odată numărul 
acela? 

— Vă rog, luaţi loc, domnule şi dumneavoastră, doamnă, murmură 
Parker respectuos, înclinându-se tot timpul. Vă rog, aşezaţi-vă. Am 
lăsat în camera domnului Morgan numărul pe care mi l-a scris azi 


dimineaţă. Îl voi aduce îndată... 

După ce ieşi din birou, Parker nu pierdu nici măcar o singură clipă. 
Puse de pază, la intrarea principală, un om de serviciu şi un altul la 
uşa biroului. Pe alţii, îi postă la scară şi în etajul superior, dându-le 
misiunea să pândească „perechea criminală”. Apoi, de la un alt aparat 
telefonic obţinu legătura cu cel mai apropiat post de poliţie. 

— Da, domnule, susţinu el, atunci când comisarul îi ceru amănunte, 
sunt doi nebuni sau doi ucigaşi. Vă rog să trimiteţi îndată o dubă. Cine 
ştie ce mai sunt în stare să facă! 

Cam în acelaşi timp se deschise uşa de la intrare şi Charley Tippery 
apăru. Valetul care şedea de pază la uşa biroului, îl primise 
respectuos, ca pe unul dintre cei mai buni prieteni ai stăpânului său, 
comunicându-i repede cele întâmplate. Curios, Charley intră în birou şi 
trecând spaţiul larg al încăperii, se apropie de cei doi străini. Feţele lor 
arse de soare şi hainele de călătorie, în loc să-i deştepte bănuielile ca 
lui Parker, îi aţâţă şi mai tare curiozitatea. 

Frumuseţea Leonciei îl impresionă profund şi simţi în sine o 
puternică admiraţie pentru distincţia ei. In acelaşi timp, atitudinea 
mândră a lui Henry îi deştepta un simţământ de respect. 

li salută şi vorbi: 

— Sunteţi dintre prietenii lui Francis? 

— Mai mult decât atât! răspunse Leoncia. Suntem veniţi spre a-l 
salva. Am citit ziarele de azi de dimineaţă şi i-am văzut situaţia. Dacă 
nu era prostia acestor servitori... 

Intr-un avânt de simpatie, Charley îi întinse mâna lui Henry. 

— Vă rog să-mi permiteţi să mă prezint. Mă numesc Charley 
Tippery. 

— Numele meu este Morgan, Henry Morgan, spuse vizitatorul 
strângând mâna lui Tippery. Şi iată pe domnişoara Solano... senorita 
Solano, sora mea. 

— Am venit aici din acelaşi motiv ca şi dumneavoastră, le comunică 
Tippery după ce prezentările erau făcute. Spre a-l putea scoate pe 
Francis din încurcătură ne trebuie bani gheaţă sau valori negociabile. 
Am adus cu mine tot ce am putut să strâng în timpul nopţii, dar mă 
tem că este prea puţin... 

— Câţi bani aduci? îl întrebă brusc Henry. 

— Un milion opt sute de mii de dolari. Dar dumneavoastră? 

— Pietre, răspunse Henry, arătându-i valiza deschisă, fără a bănui 
câtuşi de puţin că avea de-a face cu descendentul a trei generaţii de 
experţi în pietrele preţioase. 

O examinare rapidă a câtorva nestemate luate la întâmplare şi o 
apreciere din ochi a calităţii lor, provocară entuziasmul lui Charley. 

— Aici este o avere uriaşă. Pietrele din faţa noastră valorează 
milioane! Sute de milioane! Ce aveţi de gând să faceţi cu ele? 


— Voiam să le negociem spre a-l ajuta pe Francis, răspunse Henry. 
Desigur că acest fel de valori reprezintă o garanţie enormă. Nu este 
aşa? 

— Inchideţi valiza! exclamă Tippery. Voi telefona îndată tatălui meu 
să nu plece de acasă, le explică el. Casa noastră este la o distanţă de 
numai cinci minute de aici. 

Tocmai când Tippery telefona tatălui său, Parker intră urmat de un 
ofiţer de poliţie însoţit de doi agenţi. 

— lată-i, domnule comisar, îi puteţi aresta, spuse Parker. Apoi, 
văzându-l pe Tippery, adăugă: Ah! Vă rog să mă iertaţi, domnule 
Tippery. Se înţelege că nu este vorba de dumneavoastră, ci de ceilalţi 
doi. 

— Nu vei aresta pe nimeni, domnule comisar, spuse Charley 
râzând. Puteţi da drumul la dubă. Voi aranja personal această mică 
neînțelegere la post. Deocamdată însă, te rog să mă însoţeşti cu 
această valiză şi cu aceşti doi „suspecţi” până la mine acasă. Veţi 
forma o gardă, căci ducem cu noi câteva sute de milioane dolari. Când 
voi deschide valiza în faţa tatălui meu, veţi asista la un spectacol care 
vă va răsplăti osteneala. Să mergem, fiindcă pierdem un timp preţios. 

Henry şi Charley întinseră în acelaşi timp mâinile spre a lua valiza. 
Comisarul Burns înainta de asemenea, câţiva paşi, spre a face el 
însuşi această operaţie. 

— Cred că este indicat să o duc eu până ce afacerea se va încheia, 
spuse Henry. 

— Foarte bine, încuviinţă Charley. Cel mai important lucru este 
deocamdată să nu mai pierdem nici o clipă. Ne va lua multă vreme 
spre a valorifica mulţimea - aceasta de pietre preţioase. Să ne 
grăbim! 


CAPITOLUL XXIX 


După moratoriu, piaţa începu să se ridice şi unele valori se urcară 
simţitor. Numai acelea pe care le deţinea Francis continuau să scadă 
în urma manevrelor lui Regan. 

— lată unde am ajuns! exclamă Bascom în biroul său particular, 
adresându-se lui Francis Morgan. Speram că moratoriul ne va aduce o 
schimbare, dar este ora zece şi totul continuă să scadă; adică tot ce 
avem noi investiţii. Regan a început să miroasă sfârşitul nostru şi 
atacă mai energic. N-am crezut niciodată că poate fi aşa de tare. Nu 
mai putem rezista. Suntem sfârşiţi, ruinaţi... dumneata, eu, toţi ai 
noştri... toţi, toţi! 

Niciodată însă nu fusese Francis mai liniştit ca în acea clipă. De 
vreme ce totul era pierdut, pentru ce să-şi mai facă sânge rău? Totuşi, 
un zâmbet puţin amar îi flutură pe buze când se gândi la cealaltă 
„pierdere”, la Leoncia. Mai întâi ea, acum averea! Despre regină nu 
aflase încă nimic. Mai uşoară, dar tot o pierdere! Alungă aceste 
gânduri şi reveni la realitate. In calitate de simplu spectator al 
prăbuşirii sale, el întrevedea posibilităţi necunoscute de Bascom, care 
era prea obişnuit fu jocurile de bursă spre a mai putea spera ceva. 

— Nu te lăsa covârşit de evenimente, îl sfătui el pe celălalt. Să luăm 
câte o ţigară şi să discutăm situaţia cu sânge le rece. 

Bascom făcu un gest de nerăbdare. 

— Ascultă-mă, dragul meu, reluă Francis. Spui să sunt ruinat? 

Agentul său de schimb făcu un semn de încuviinţare. 

— Şi că dumneata, de asemenea, ai pierdut tot? 

Din nou Bascom făcu acelaşi semn. 

— Aşa dar, suntem amândoi total curăţiţi, îşi continuă Francis 
dezvoltarea gândului sau. Eşti sigur că un om nu poate să cadă mai 
jos ca noi, vorbind din punct de vedere financiar. 

— Să lăsăm discuţia, pierdem un timp preţios, protestă Bascom. 

— Nicidecum. Dacă suntem total ruinaţi, aşa cum pretinzi 
dumneata, timpul, vânzările sau cumpărările nu mai au nici cea mai 
redusă valoare în ochii noştri. Toate acestea pentru noi nu mai există, 
mă înţelegi? N 

— Vorbeşte, încuviință celălalt. In ceea ce mă priveşte, ştiu că nu 
mai am nimic de făcut şi tot atâta de pierdut. 

— Încearcă să mă înţelegi. In calitate de agent de schimb, 
dumneata poţi continua să cumperi sau să vinzi cât vrei, atât în 
numele dumitale cât şi în numele meu. De acum înainte; este 
imposibil să mâi pierdem ceva. Scade oricât voieşti din zero, căci el va 
rămâne tot zero. Am riscat tot ce aveam, acum să riscăm şi ceea ce 


nu avem! 

Bascom se opuse la început, dar până la urmă, Francis îl convinse. 

In cursul orei următoare, Bascom, condus ca într-un adevărat 
coşmar de imaginaţia lui Francis, se avântă în cea mai ciudată 
aventură de bursă, pe care o avusese în viaţa sa. 

La ora unsprezece şi jumătate, Francis îi spuse izbucnind în râs. 

— Deajuns, dragul meu Bascom. Ce ţi-am spus eu? In prezent nu 
suntem într-o situaţie, mai proastă decât acum o oră. 

Agentul de bursă, cu un gest încet luă receptorul telefonului. Era pe 
punctul de a da ordine menite să pună capăt bătăliei şi să recunoască 
înfrângerea, când, pe neaşteptate, uşa biroului se deschise şi prin ea 
se auzi acordurile cunoscute ale unui vechi cântec de pirați. 

Francis smulse receptorul din mâna lui Bascom şi-l trânti în furca 
telefonului. 

— Nu încă, îi strigă el aprins, stai, ascultă. 

Tăcură şi ascultară cântecul ce venea înaintea aceluia care îl 
intona: 

Când adâncurile albastre se zbat şi gem înfiorate 

Și-a mării spumă vânturată ne este-n faţă azvârlită, 

Alături de catargul mare nepăsători stăm spate-n spate... 

Și stăpânim, ca şi doi demoni, întreaga hoardă răzvrătită! 

Când Henry, intră în birou, ducându-şi geamantanul miraculos în 
mână, Francis îl acompanie în cântec. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Bascom buimăcit pe Charley Tippery, 
care tocmai intra, îmbrăcat cu hainele sale de seară şi cu faţa obosită 
de evenimentele prin care trecuse în ultimele ore. 

Din buzunarul de la piept, Tippery scoase şi-i întinse lui Bascom trei 
cecuri în valoare totală de un milion opt sute de mii de dolari. 

Bascom clătină capul cu tristeţe. 

— Prea târziu... şi prea puţin, spuse el. Luaţi-i înapoi; ar însemna 
să-i aruncaţi zadarnic. 

— Stai! strigă Charley Tippery smulgând geamantanul din mâna lui 
Henry. Poate că acesta nu-i prea puţin. 

Geamantanul fu deschis şi atunci se putu vedea că „aceasta” se 
compunea dintr-o masă enormă de bancnote şi rente de stat. 

— Cât este în total? gâfâi Bascom al cărui curaj revenea înflăcărat. 

Francis, la rândul său, rămase cu gura deschisă, uitând să mai 
cânte. 

— Ai găsit comoara lui sir Henry? întrebă el în cele din urmă, plin de 
nedumerire. 

— Nicidecum! spuse Henry. Ai în faţa ta numai o parte din comoara 
Mayaşilor - cam o treime. O altă parte este în drum cu Enrico Solano 
şi fiii săi şi, în sfârşit, a treia este depusă aici în tezaurul Băncii 
Naţionale... 


— Bine, urmă Francis nevenindu-i să-şi creadă ochilor, dar cum ai 
reuşit s-o iei? Era doar imposibil să mai intre cineva în Valea Sufletelor 
Pierdute! 

— Am repetat povestea Nodului Gordian, îi explică Henry zâmbind. 
Pentru că era aproape imposibil să intru pe o cale obişnuită, am făcut 
ceea ce a făcut şi vestitul împărat Alexandru al Macedoniei, adică am 
tăiat „Nodul” în loc să-l desfac... cu alte cuvinte, am aruncat în aer 
peretele stâncii cu dinamită! Simplu, nu? 

___— Straşnic, se entuziasmă Francis; apoi, îndemnat de o presimţire. 
Il întrebă: Dar regina a jucat cumva vreun rol în toată această 
aventură? 

Faţa lui Henry se întunecă şi în cuvinte simple şi mişcătoare îi 
spuse tragedia din munţi. 

— S-a sfârşit ca o eroină, încheie el emoţionat. 

Francis îl ascultase şi nu-şi putu stăpâni un oftat adânc. Cu toate că 
moartea soţiei sale îl zguduise, simţea totuşi o ciudată uşurare. 

— Şi când te gândeşti, spuse el, că nu şi-a prevăzut acest sfârşit cu 
ajutorul oglinzii sale magice! 

— Intr-adevăr! Oglinda Magică a rămas acum un secret pierdut 
pentru totdeauna! 

— Ah, dacă i-am fi putut cunoaşte misterul! urmă Francis. 

— Aş da orice să cunosc legile care făceau posibilă acea ciudată 
vrăjitorie! Intocmai ca pe numeroase domenii, sunt sigur că suntem 
puşi şi de data aceasta în faţa manifestării unor simple legi 
necunoscute ale firii. Totdeauna au existat oameni care au prezis 
viitorul mai mult sau mai puţin exact. Sunt elemente în viaţa unor 
persoane, care lasă să se întrevadă cu anticipație ce se va întâmpla 
atunci când ele vor fi puse în legătură. De ce un anumit instrument nu 
ar prinde şi sintetiza de mai înainte aceste elemente, provocând în 
creierul nostru viziuni care sunt în fond simple prevederi pentru viitor? 

— Ar fi ca atunci când te urci pe un deal şi vezi toate împrejurimile, 
spuse Francis. Poţi vedea din vârful lui, jos pe câmpie, cinci, şase 
oameni răspândiţi la distanţe mari, care nu bănuiesc nicidecum unul 
de existenţa celuilalt. Tu poţi totuşi şti precis că se vor întâlni. Dacă 
vezi că drumurile lor se încrucişează. 

— O explicaţie cam rudimentară, care nu se potriveşte cu 
„Vederea” în trecut şi cu urmărirea unui fapt în plină desfăşurare, 
observă Henry. 

— Da, dacă ne gândim şi la aceste proprietăţi, suntem puşi poate în 
faţa unei oglinzi care reflectă elementele existente în subconştient, fie 
ele prezente sau viitoare. In orice caz, oglinda avea multe posibilităţi 
curioase! 

— Care, sunt convins, că într-o bună zi vor fi cunoscute şi nu vor 
mai provoca nici o mirare, aşa cum nu provoacă astăzi avionul sau 


cinematograful... 

Francis se gândi iarăşi fără voie la regină. 

— A fost o fată bravă! exclamă el. Simt ca şi când am pierdut un 
bun prieten. 

— Nu te mai gândi, îl îndemnă Henry. Pregăteşte-te acum să auzi 
altă noutate. O noutate a vieţii nu a morţii! Leoncia este aici, în biroul 
alăturat şi te aşteaptă... Stai, omule, ce nu poţi să asculţi până la 
sfârşit? Ţi-ai pierdut capul? Mai am încă de spus că un chinez 
oarecare, pe numele său adevărat Yi Poon, adică Unt de Ricin - ah, 
dar te-aş face să plăteşti un milion pe această informaţie... 

— Haide, dă-i drumul odată! Ce este? îl întrerupse Francis 
nerăbdător. 

— O veste dintre cele mai bune. Cea mai plăcută noutate pe care ai 
fi putut vreodată s-o auzi. Acum, ascultă; să nu râzi şi mai ales să nu 
cumva să mă pocneşti! Vestea cea bună este că... am o soră. 

— Şi ce dacă? fu răspunsul repede al lui Francis. Am bănuit 
totdeauna că trebuie să ai o soră sau mai multe chiar, în Anglia. 
Bătrânul pirat a fost... 

— Nu, prietene, nu m-ai înţeles, continuă Henry, bine dispus. 
Aceasta este o soră nouă-nouţă şi pe deasupra crescută gata. Este 
cea mai frumoasă fată pe care ai văzut-o vreodată... 

— Bine, bine, îl întrerupse Francis nerăbdător să treacă dincolo, îmi 
spui aceasta mai târziu. Ce mă privesc pe mine acum? 

— Stai, vii tocmai unde trebuie! reluă Henry râzând. Te privesc 
foarte mult căci va trebui să te însori cu această fată; eu îţi dau voie, 
ba la nevoie te şi silesc! 

— Este imposibil, protestă Francis aprins. Chiar dacă ar fi de zece 
ori sora ta şi de tot atâtea ori mai frumoasă decât este şi tot nu m-aş 
căsători cu ea. Fata cu care m-aş putea eu însura nu există... 

— Şi totuşi, Francis băiete, te vei însura cu fata aceasta. Sunt sigur 
că vei rămâne extaziat în faţa ei. O simt în sânge. Fac prinsoare chiar 
că va fi aşa. 

— Şi eu pariez pe o mie de dolari că nu mă voi căsătoria cu dânsa! 
strigă Francis îndârjit. 

— Oho! Numai atât? Pune mai mult, ce naiba? îl provocă amuzat 
Henry. 

— Fie cât vrei, spune orice sumă! 

— Să zicem atunci, o mie cincizeci de dolari... lar acum, treci în 
biroul alăturat şi o priveşte. Am să te văd! 

— Cum, este cu Leoncia? 

— Nu. Este singură. 

— Mi s-a părut că ai spus că Leoncia este alături. 

— Nu ţi s-a părut, aşa am spus. Leoncia este singură, înţelegi? 
singură în încăperea de acolo şi te aşteaptă să-ţi vorbească. 


Francis se încruntă. Îşi pierduse cu totul răbdarea. 

— Ce tot mă amăgeşti atâta? se răsti el necăjit. Imi spui odată că 
alături este sora ta şi apoi o întorci că este soţia ta! 

— Cine ţi-a spus că am o soţie? îi ripostă Henry. 

Francis privi exasperat tavanul. 

— Mă dau bătut! exclamă el. Mă duc deocamdată să vorbesc cu 
Leoncia, poate înţeleg ceva. Voi discuta cu tine mai târziu... când îţi 
vor veni minţile în cap! 

Voi să pornească spre uşă, dar Henry îl opri din nou. 

— Numai o secundă, Francis şi am terminat. Voiesc să te lămuresc 
definitiv. Află că eu nu sunt căsătorit. Dincolo nu există decât o 
singură femeie care te aşteaptă pe tine. Este sora mea şi este şi 
Leoncia. Ei, acum înţelegi? 

Pe chipul lui Francis mai domni o clipă nedumerirea, apoi, pe rând, 
privirea sa exprimă mirare, bucurie, entuziasm. 

— Ei, aşa este că am câştigat? îl întrebă el. 

Emoţionat, se repezi spre uşă, dar Henry îl opri iarăşi. Francis însă îi 
împinse la o parte cu violenţă. Deschise uşa, trecu dincolo şi o trânti 
puternic. 

În urma sa, răsuna râsul plin de veselie al lui Henry... 


SFÂRŞIT 


CUPRINS 


(CAP PICO LOT: sita aa id AR e re dl ia a tao a i 3 
CAPTO LUD araara SETANE Kana ace 32 a at bau la 13 
CGAPITOL TI escssă 2305 oct 30 at oa 5 ta od ata Bia 25 
CAPITOLUL TV 3 ce ocazia oct cea etate ai At ed Baal e 43 
CAPITOLUL Vice oana e oc mai aie acra ca a mt pla SE aa i apara 51 
CAPITOLUL Va es ist sa 900 aaa bolte az e i at ad Ai 60 
CAPITOLUL VI capeti aia eea a eari ta TEER 67 
CAPITOLUL V een asta aa as aa 0 e EEEE otil 78 
CAPITOLUL LX e 4 die cdti 253 aa it oa aid a e 85 
GAPITOLUL X costat it ta e na Bata d al aa aaa ala 96 
CAPITOLUL e ea ap ocataatlea ENE o E EE 3  atete 109 
CAPITOLUL Xi cazi atea aloe acu ca Seal a e aaaea 116 
CAPITOCUL ASTI cotate col aa sl ae dt odata ata aa aaisa 124 
CAPITOLUL SIM fecale EE a aa 135 
CAPITOLUL XV soapte o teal ata i na 3 pn at a a a al 144 
CAPITOLUL XVI sinea ca cae co aan dea ate na aa aa di loa 155 
CAPITOLUL XVID sosesc ii not aaa ai cazi oaia data e at ae 162 
CAPITOCUL XVI ie ocean ee adi ie trata 08 da 173 
CAPITOLUL XIX cei etate a 200 aaa aa i cald sli le 182 
CAPITOLUL KX si cita tolea cl dea al n ada i dt 188 
GAPITOLU G XXI aie pecetea et ala cale iata pula 193 
CAPITOLUL XXII zecea once tea ce atata ia udata a ba 205 
CAPITOLUL XXIII cei aaa i aaa ne ai 0 ati li 212 
CAPITOLUL XXIV arrere ain a E di ella 222 
CAPITOLUL XXV oren deea e d Deea E ee a oa 228 
CAPITOLUL aa ea va ta ut aama n ada le e aaa 233 
CAPITOLUL XXVII. rapa ae ao 0 8 a 2 aa ata a did a dl pd 238 
CAPITOLUL XXVII: 20 e caste neta cale le stele aceia E de 249 
CAPITOLUL XXIX cica cei oase cca ca aia aaa ia dai 260