Pierre Boulle — Planeta Maimutelor

PLANETA MAIMUŢELOR 
Pierre Boulle 


Partea întâi 


Jinn şi Phyllis petreceau vacante minunate în cosmos, cât 
mai departe de aştrii locuiţi. 

În epoca aceea călătoriile interplanetare erau cum nu se 
poate mai obişnuite iar zborurile inter-siderale nu constituiau de 
loc o excepţie. Rachetele îi duceau pe turişti spre peisajele 
feerice de pe Sirius iar pe financiari spre faimoasele Burse de pe 
Arcturus şi Aldebaran. Dar Jinn şi Phyllis, doi tineri bogaţi şi cu 
mult timp liber, se remarcau în cosmos prin originalitate şi 
printr-un dram de poezie. Străbăteau universul numai de 
plăcere — într-o navă cu pânze. 

Vasul lor era alcătuit dintr-un fel de sferă al cărei înveliş — 
pânza — excepţional de subţire şi uşor, se deplasa în spaţiu 
împins de presiunea radiaţiilor luminoase. Un astfel de vehicul, 
când e lăsat în voie în apropierea vreunei stele (şi totuşi destul 
de departe de ea, ca forţa de gravitație să nu fie prea mare), o 
ia întotdeauna în linie dreaptă în direcţia opusă acestei stele; 
întrucât sistemul stelar din care făceau parte Jinn şi Phyllis avea 
trei sori, relativ nu prea îndepărtați unul de altul, ambarcaţiunea 
lor primea valuri de lumină din trei direcţii diferite. Jinn 
născocise atunci un procedeu extrem de ingenios pentru a-şi 
cârmui nava. Căptuşise pânza pe dinăuntru cu un şir de storuri 
negre pe care le putea cobori sau ridica după voie, modificând 
astfel capacitatea de reflexie a unor secţiuni şi, o dată cu ea, 
rezultanta presiunilor luminoase. 

Pe lângă aceasta, învelişul elastic se putea dilata sau 
contracta la o simplă comandă a navigatorului. Astfel, de pildă, 
când Jinn voia să accelereze viteza navei, sporea la maximum 
diametrul sferei. Aceasta recepta atunci suflul radiaţiilor pe o 
suprafaţă enormă şi vasul se năpustea în spaţiu cu o viteză 
nebună care-i dădea amețeli prietenei lui, Phyllis; amețeli care-l 
cuprindeau apoi şi pe el şi-i aruncau, pătimaşi, unul în braţele 


celuilalt, cu privirea pierdută în depărtări, spre tainicele abisuri 
unde-i împingea goana navei. Când, dimpotrivă, voiau să 
înceţinească viteza, Jinn apăsa pe un buton. Pânza îşi micşora 
într-atât volumul încât se reducea la o sferă în care tocmai bine 
puteau încăpea amândoi, strânşi unul în altul. Acţiunea luminii 
devenea neglijabilă şi balonul acesta minuscul, deplasându-se 
numai în virtutea inerţiei, părea imobil, ca suspendat în vid de 
un fir invizibil. Cei doi tineri petreceau atunci ore întregi, leneşe 
şi îmbătătoare, în acest univers redus, clădit pe măsura lor, 
numai pentru ei, şi pe care Jinn îl compara cu un velier în pană 
iar Phyllis — cu băşica de aer a păianjenului de apă. Jinn 
cunoştea şi multe alte şiretlicuri socotite o culme a măiestriei de 
către corăbierii cosmici. Astfel, de pildă, ştia să folosească 
umbra planetelor şi a unor sateliți pentru a executa o voltă, îşi 
împărtăşea cunoştinţele iubitei sale, Phyllis, care devenise 
aproape tot atât de iscusită şi adeseori chiar mai temerară 
decât el. Când se afla ea la cârmă, o lua uneori razna, 
străbătând distanţe uriaşe care îi duceau până la hotarele 
sistemului lor stelar, nesocotind de pildă vreo furtună magnetică 
ce începea să perturbe undele luminoase, şi să le zguduie 
luntrea ca o coajă de nucă. In vreo două sau trei rânduri, Jinn, 
trezit brusc din somn de vijelie, se făcuse foc şi pară înainte de 
a-i putea smulge cârma din mână şi a pune fără întârziere în 
funcţiune, pentru a se întoarce cât mai repede la liman, racheta 
auxiliară pe care n-o foloseau — era o chestiune de onoare 
pentru ei — decât în cazuri de mare primejdie. 

În ziua aceea, Jinn şi Phyllis erau întinşi unul lângă altul şi 
n-aveau altă grijă decât să se bucure din plin de vacanţă, 
bronzându-se la razele celor trei sori ai sistemului lor stelar. Jinn 
stătea cu ochii închişi şi nu se gândea decât la dragostea lui 
pentru Phyllis. Culcată pe-o parte, Phyllis contempla 
imensitatea universului, hipnotizată, aşa cum i se întâmpla 
deseori, de senzaţia cosmică a neantului. 

Deodată se trezi din visarea ei, încruntă sprâncenele şi se 
ridică în capul oaselor. O stranie fulgerare străbătuse neantul. 
Phyllis aşteptă câteva secunde şi zări o nouă sclipitură, ca o 
rază reflectată de un obiect strălucitor. Simţul cosmosului, pe 
care-l căpătase în cursul croazierelor, n-o putea înşela. De altfel 
Jinn, căruia Phyllis îi atrăsese atenţia, fu şi el de aceeaşi părere 
şi era de neconceput ca el să greşească în această privinţă: un 


corp scânteind în lumină plutea în spaţiu, la o distanţă pe care 
n-o puteau încă preciza. Jinn îşi luă binoclul şi-l îndreptă asupra 
acelui obiect misterios în timp ce Phyllis se rezema de umărul 
lui. 

— E un obiect de mici dimensiuni, spuse el. Parcă ar fi ceva 
din sticlă... Dar lasă-mă să privesc... Se apropie, înaintează mai 
repede decât noi. S-ar părea... 

Chipul lui căpătă o înfăţişare gravă. Lăsă în jos binoclul pe 
care Phyllis îl înşfăcă de îndată. 

— E chiar o sticlă, draga mea. 

— O sticlă! 

Privi şi ea prin binoclu. 

— Da, da... ai dreptate... e o sticlă. O văd foarte clar. E 
deschisă la culoare. E astupată; văd şi ceara din jurul dopului. E 
ceva alb înăuntru... nişte hârtie, vreun manuscris probabil. Oh, 
Jinn, trebuie s-o prindem! 

Jinn era întru totul de aceeaşi părere. De altfel şi începuse 
manevre iscusite pentru a se plasa pe traiectoria straniului 
obiect. Izbuti foarte repede şi micşoră viteza sferei astfel încât 
aceasta să-i ajungă din urmă. Intre timp Phyllis îşi îmbrăcă 
scafandrul şi ieşi din globul de pânză printr-o dublă trapă. Acolo, 
ţinându-se cu o mână de o frânghie şi fluturând cu cealaltă un 
minciog cu coada lungă, se pregăti să pescuiască sticla. 

Mai avuseseră prilejul să întâlnească în spaţiu corpuri 
stranii pe care le prinseseră cu ajutorul minciogului. Navigând 
domol sau rămânând chiar uneori cu totul nemişcaţi, avuseseră 
unele surprize şi făcuseră descoperiri inaccesibile celor ce 
călătoresc cu racheta. Astfel, Phyllis reuşise să culeagă în plasă 
rămăşiţe ale unor planete pulverizate, fragmente de meteoriți 
veniţi din adâncurile universului sau bucăţi de sateliți lansați 
încă la începuturile epocii cuceririi cosmosului. Era foarte 
mândră de colecţia ei; dar niciodată nu mai întâlniseră o sticlă 
— şi încă o sticlă conţinând un manuscris — căci în privinţa asta 
nu mai avea acum nici o îndoială, întreaga-i fiinţă tremura de 
nerăbdare în timp ce se agita ca un păianjen la capătul unui fir, 
strigând în microfon tovarăşului ei: 

— Mai încet, Jinn... Nu, nu, ceva mai repede căci altminteri 
ne-o ia înainte; la babord... la tribord... dă-i drumul... Gata, am 
prins-o! 

Scoase un strigăt de victorie şi se întoarse în cabină cu 


prada. 

Era o sticlă mare cu gâtul bine sigilat. Se putea distinge 
înăuntru un sul de hârtie. 

— Hai, Jinn, sparge-o repede — exclamă Phyllis, tropăind 
din picioare de nerăbdare. 

Jinn, mai calm, smulgea tacticos bucăţile de ceară. Dar 
după ce reuşi să destupe sticla îşi dădu seama că sulul de hârtie 
n-avea cum să iasă de acolo. Neavând încotro cedă rugăminţilor 
iubitei sale şi sparse sticla cu o lovitură de ciocan. Sulul se 
desfăşură de la sine. Era alcătuit din numeroase file foarte 
subţiri, acoperite de un scris mărunt. Textul era scris în limbajul 
Pământului, pe care Jinn îl cunoştea foarte bine căci îşi făcuse o 
parte din studii pe această planetă. O vagă nelinişte îl oprea 
totuşi să înceapă lectura unui document ce nimerise în mâinile 
sale într-un chip atât de ciudat. Starea de surescitare în care se 
afla Phyllis îl hotărî. Ea nu înţelegea bine limbajul Pământului şi 
avea nevoie de ajutorul lui. 

— Hai, Jinn, te rog! 

Micşoră volumul sferei astfel încât să poată pluti lin în 
spaţiu, se încredinţă că nici un obstacol nu se afla în faţa lor, 
apoi se întinse alături de iubita lui şi începu să citească 
manuscrisul. 


Încredinţez acest manuscris spaţiului, nu în speranţa de a 
căpăta vreun ajutor, ci pentru a contribui, poate, la 
preîntâmpinarea cumplitului flagel ce ameninţă rasa umană, 
îndură-se Domnul de noi. î... 


— Rasa umană? repetă Phyllis, mirată. 

— Da, aşa scrie aici, confirmă Jinn. Dar nu mă întrerupe 
chiar de la început. 

Şi îşi continuă lectura. 


„În ce mă priveşte pe mine, Ulysse Merou, mă aflu din nou 
împreună cu familia mea în nava cosmică. Putem subzista mai 
mulţi ani. Cultivăm, la bordul navei, legume şi fructe, creştem 
păsări şi iepuri. Nu ducem lipsă de nimic. Vom găsi poate 


cândva o planetă ospitalieră. Dar deocamdată nu îndrăznesc să 
visez aşa ceva. lată însă, redată întocmai, povestea 
întâmplărilor prin care am trecut. 

M-am îmbarcat în nava cosmică împreună cu doi tovaraşi în 
anul 2500. Aveam de gând să ajungem în acea regiune din 
spaţiul cosmic unde domneţte, falnică, steaua supergigantă 
Betelgeuse. Era un proiect ambițios, cel mai măreț proiect 
zămislit vreodată pe Pământ. Betelgeuse, alfa din Orion, cum o 
numeau astronomii noştri, se află la o depărtare de trei sute de 
ani-lumină de planeta noastră. Se remarcă printr-o seamă de 
particularităţi. În primul rând, prin dimensiunile ei: diametrul 
este de trei-patru sute de ori mai mare decât diametrul soarelui 
nostru, cu alte cuvinte dacă centrul ei ar coincide cu centrul 
soarelui, acest monstru s-ar întinde până la orbita planetei 
Marte. În al doilea rând — prin strălucirea ei: este o stea de 
mărimea unu, cea mai strălucitoare din constelația Orion, 
vizibilă de pe Pământ cu ochiul liber. În al treilea rând — prin 
spectrul radiaţiei sale: emite raze roşii şi portocalii de o 
frumuseţe fără seamăn. In sfârşit, este un astru cu strălucire 
variabilă: luminozitatea variază în funcţie de unele modificări ale 
diametrului ei. Betelgeuse este o stea pâlpâitoare. 

După explorarea sistemului solar, ale cărui planete s-au 
dovedit a fi, toate, nelocuite, de ce am ales oare ca ţintă a 
primului zbor intersideral un astru atât de îndepărtat? Această 
hotărâre a fost impusă de profesorul Antelle, şeful şi principalul 
organizator al acestei expediţii căreia îi consacrase întreaga sa 
avere — uriaşă de altfel. El însuşi concepuse această navă 
cosmică şi condusese lucrările pentru construirea ei. Mi-a 
explicat, în cursul călătoriei, motivele care l-au determinat să 
aleagă această soluţie. 

— Dragul meu Ulysse — mi-a spus el — drumul până la 
Betelgeuse nu este mai dificil ci doar un pic mai lung decât 
acela pe care ar trebui să-l străbatem ca să ajungem până la o 
stea mult mai apropiată ca, de pildă, Proxima Centauri. 

Socotii atunci de cuviinţă să protestez şi să-mi etalez 
cunoştinţele astronomice proaspăt dobândite. 

— Doar un pic mai lung! Cum aşa? Steaua Proxima Centauri 
nu se află decât la patru ani-lumină, în timp ce Betelgeuse... 

— Se află la trei sute de ani-lumină. Da, ştiu. Şi totuşi ca să 
ajungem până acolo nu vom avea nevoie de mult mai mult de 


doi ani, în timp ce, ca să ajungem în regiunea Proximei Centauri, 
ne-ar fi fost necesar un interval de timp foarte puţin mai mic. 
Dumitale nu-ţi vine a crede pentru că eşti obişnuit cu zborurile 
interplanetare, nişte sărituri de purici, care îngăduie o puternică 
acceleraţie la plecare, întrucât durează numai câteva minute, 
viteza de croazieră ce urmează a fi atinsă fiind caraghios de 
mică şi neputând suferi nici o comparaţie cu viteza noastră... E 
cazul acum să-ţi dau câteva lămuriri asupra mersului navei 
noastre. 

Datorită rachetelor sale perfecţionate, pe care am avut 
cinstea să le pun la punct, această navă se poate deplasa cu 
cea mai mare viteză imaginabilă în univers pentru un corp 
material — adică cu viteza luminii minus epsilon. 

— Minus epsilon? 

— Vreau să spun că vasul nostru se poate apropia de viteza 
luminii până la o diferenţă infinitezimală, să zicem... a miliarda 
parte, de pildă. 

— Bine, spusei eu. Asta înţeleg. 

— Trebuie să mai ştii că atunci când ne deplasăm cu o 
asemenea viteză, timpul nostru se deosebeşte considerabil de 
timpul care se scurge pe Pământ, diferenţa fiind cu atât mai 
mare cu cât înaintăm mai repede. Uite, chiar acum, de la 
începutul convorbirii noastre, pentru noi s-au scurs doar câteva 
minute dar pe planeta noastră au trecut câteva luni. Tindem 
către o asemenea viteză-limită când timpul nu se va mai scurge 
aproape de loc pentru noi, fără ca de altfel să observăm vreo 
schimbare oarecare. Câteva secunde pentru dumneata şi pentru 
mine, câteva bătăi ale inimii noastre vor corespunde unei durate 
terestre de mai mulţi ani. 

— Înţeleg şi asta. De altfel tocmai de aceea putem spera să 
ajungem la destinaţie înainte de a înceta din viaţă. Spuneţi-mi 
însă, de ce această călătorie trebuie să dureze doi ani şi nu 
câteva zile sau chiar numai câteva ore? 

— Tocmai aici am vrut să ajung. Pur şi simplu pentru că e 
nevoie de aproximativ un an ca să atingem — cu o acceleraţie 
pe care s-o poată suporta organismul nostru — acea viteză când 
timpul nu se mai scurge aproape de loc. Vom avea nevoie apoi 
de încă un an ca să ne încetinim mersul. Pricepi acum planul 
nostru de zbor? Douăsprezece luni de acceleraţie, douăsprezece 
luni de deceleraţie şi între aceste două perioade un interval de 


numai câteva ore, timp în care vom străbate cea mai mare 
parte a drumului nostru. Vei înţelege totodată de ce zborul până 
la Betelgeuse nu durează mult mai mult decât zborul până la 
Proxima Centauri. Dacă am fi ales această ultimă variantă, tot 
am fi avut nevoie de un an pentru acceleraţie, apoi de încă un 
an pentru frânare şi poate câteva minute în loc de câteva ore 
între aceste două perioade. In comparaţie cu durata totală a 
zborului, diferenţa este neînsemnată. Întrucât am început să 
îmbătrânesc şi nu voi mai avea probabil niciodată puterea să 
întreprind o nouă călătorie, am preferat să ţintesc de la bun 
început un punct îndepărtat, în speranţa de a găsi acolo o lume 
foarte diferită de a noastră. 

Asemenea conversații ocupau timpul nostru liber la bordul 
navei şi îmi permiteau totodată să apreciez şi mai mult 
cunoştinţele uimitoare ale profesorului Antelle. Nu exista nici un 
domeniu pe care să nu-l fi explorat şi mă bucuram că în fruntea 
unei expediţii care comporta atâtea riscuri se afla un asemenea 
om. Aşa cum prevăzuse profesorul, călătoria a durat pentru noi 
aproximativ doi ani, în timp ce pe Pământ s-au scurs probabil 
vreo trei secole şi jumătate. 

Acesta este singurul inconvenient al faptului că ţintisem 
atât de departe: dacă ne-am întoarce vreodată, am găsi planeta 
noastră mai bătrână cu vreo şapte sau opt sute de ani. Dar la 
drept vorbind nu ne prea făceam griji în această privinţă. 
Bănuiam chiar că perspectiva de a scăpa de oamenii generaţiei 
sale constituia o atracţie suplimentară pentru profesor. 
Recunoştea adesea că oamenii îl plictisesc... 


— Oamenii, mereu oamenii, remarcă iarăşi Phyllis. 
— Da, oamenii, confirmă Jinn. Aşa scrie. 


Zborul s-a desfăşurat fără nici un incident serios. Racheta 
noastră fusese lansată de pe Lună. Pământul şi planetele 
dispărură foarte repede. Văzusem cum soarele descreşte tot 
mai mult devenind ca o portocală pe bolta cerească, apoi ca o 
prună şi în sfârşit un punct strălucitor, fără dimensiuni, o simplă 
stea pe care numai ştiinţa profesorului o putea descoperi printre 
miliardele de stele ale galaxiei. 

Am trăit deci fără soare dar lipsa lui nu ne-a pricinuit nici un 
neajuns, căci vasul dispunea de surse luminoase echivalente. N- 


am avut de asemenea timpul să ne plictisim. Conversaţia 
profesorului era pasionantă — în aceşti doi ani de zile am 
învaţat mai mult decât în toţi anii pe care-i trăisem până atunci. 
Mi-am însuşit de asemenea toate cunoştinţele necesare pentru 
conducerea navei. Nici nu era prea greu de altfel: era de ajuns 
să dai instrucţiuni aparatelor electronice care efectuau toate 
calculele şi comandau direct manevrele de zbor. 

Grădina noastră ne oferea plăcute clipe de destindere. 
Ocupa un loc important pe bord. Profesorul Antelle care se 
interesa, printre altele, de botanică şi de agricultură, a vrut să 
profite de această călătorie pentru a verifica unele din teoriile 
sale privind creşterea plantelor în spaţiul cosmic. Un 
compartiment cubic cu o latură de aproape zece metri servea 
drept teren. Prin instalarea unor poliţe am putut folosi întregul 
volum. Pământul era regenerat prin îngrăşăminte chimice şi 
după mai puţin de două luni de la plecarea noastră am avut 
bucuria să vedem răsărind tot felul de legume. Aveam astfel 
asigurată o hrană sănătoasă. Dar utilul nu ne-a făcut să uităm 
frumosul: un sector special era rezervat florilor pe care 
profesorul le îngrijea cu o deosebită dragoste. Acest original 
luase cu dânsul câteva păsări, nişte fluturi şi chiar o maimuţă, 
un mic cimpanzeu pe care-l botezaseră Hector şi care ne amuza 
cu năzbâtiile lui. 

Nu încape îndoială că profesorul Antelle, fără a fi mizantrop, 
nu manifesta prea mult interes faţă de neamul omenesc. 
Spunea deseori că nu-l mai aşteaptă mare lucru de la el şi asta 
explică... 


— Mizantrop? interveni iarăşi Phyllis, nedumerită. Neamul 
omenesc? 

— Dacă ai să mă întrerupi mereu, spuse Jinn, n-o să 
terminăm niciodată. Fă şi tu ca mine, încearcă să înţelegi. 

Phyllis promise solemn că nu va mai scoate o vorbă până 
nu va termina Jinn de citit manuscrisul, şi se ţinu de cuvânt. 


„„„Şi asta explică probabil de ce adunase în această navă — 
destul de spațioasă ca să poată cuprinde mai multe familii — 
numeroase specii vegetale, câteva animale şi numai trei 


pasageri: el însuşi, discipolul lui, Arthur Levain, un tânăr fizician 
cu viitor şi eu, Ulysse Merou, ziarist destul de obscur care l-am 
întâlnit pe profesor cu prilejul unui interviu. Mi-a propus să iau 
parte la această expediţie când şi-a dat seama că joc destul de 
bine şah şi a aflat că sunt singur pe lume. Era un prilej 
excepţional pentru un tânăr ziarist. Chiar dacă reportajul meu ar 
urma să fie publicat abia peste opt sute de ani, sau poate 
tocmai de aceea, ar avea o valoare excepţională. Am acceptat 
cu entuziasm. 

Aşadar călătoria s-a desfăşurat fără nici un incident. 
Singurul neajuns a fost creşterea forţei de gravitație în cursul 
anului de acceleraţie şi al anului de frânare. A trebuit să ne 
obişnuim cu o senzaţie nu tocmai plăcută, şi anume ca 
greutatea corpului nostru s-o întreacă o dată şi jumătate pe 
aceea de pe Pământ, fenomen cam obositor la început dar pe 
care curând nu l-am mai băgat în seamă. Intre aceste două 
perioade, ne-am aflat într-o stare de totală imponderabilitate, cu 
toate ciudăţeniile bine cunoscute ale fenomenului; situaţia n-a 
durat însă decât vreo câteva ore şi n-am avut nimic de suferit. 

Apoi, într-o bună zi, la capătul acestei lungi călătorii, am 
văzut, cuprinşi de emotie, steaua Betelgeuse înscriindu-se pe 
cer cu o înfăţişare nouă. 


Exaltarea pe care o stârneşte o asemenea privelişte e de 
nedescris: o stea care până mai ieri nu era decât un punct 
sclipitor în puzderia de puncte anonime ale firmamentului se 
desprinde treptat de pe fundalul negru, se înscrie în spaţii cu o 
dimensiune, ivindu-se mai întâi sub forma unei nuci 
strălucitoare, apoi se dilată o dată cu precizarea culorii pentru a 
deveni asemenea unei portocale, se integrează în sfârşit în 
cosmos cu diametrul aparent al astrului zilei atât de obişnuit 
nouă. Un nou soare se născuse pentru noi, un soare roşiatic, aşa 
cum arată al nostru către asfinţit, şi simţeam de pe acum 
atracţia şi căldura lui. 

Viteza noastră era atunci foarte mică. Ne-am apropiat şi 
mai mult de Betelgeuse, până ce diametrul ei aparent a depăşit 
cu mult pe acela al tuturor corpurilor cereşti pe care le 


contemplasem cândva, ceea ce a produs asupra noastră o 
impresie fantastică. Antelle a dat câteva indicaţii roboților şi am 
început să gravităm în jurul acestei stele supergigante. După ce 
ne-am plasat pe orbită, profesorul şi-a desfăşurat instrumentele 
astronomice şi şi-a început observaţiile. 

In scurtă vreme a descoperit existenţa a patru planete ale 
căror dimensiuni, ca şi distanţele respective până la astrul 
central, le-a determinat curând. Una din ele, a doua de la 
Betelgeuse în ordinea depărtării, se mişca pe o traiectorie 
apropiată de a noastră. Avea aproximativ acelaşi volum ca al 
Pământului; poseda o atmosferă conţinând oxigen şi azot; se 
rotea în jurul Betelgeusei la o distanţă de vreo treizeci de ori 
mai mare decât distanţa dintre Pământ şi Soare, primind cam 
aceeaşi cantitate de energie radiantă ca şi planeta noastră 
datorită dimensiunilor acestei stele supergigante şi ţinând 
seama de temperatura ei relativ scazută. 

Am hotărât să alegem această planetă ca prim obiectiv al 
cercetărilor. Noi instrucţiuni au fost date roboților şi vasul nostru 
a fost foarte repede plasat pe orbită în jurul ei. Atunci, cu 
motoarele oprite, am putut cerceta pe îndelete lumea nouă ceni 
se înfăţişa privirilor. Prin telescop se puteau vedea mări şi 
continente. 

Vasul nostru nu întrunea condiţiile optime pentru o 
aterizare, deşi fusese prevăzută şi o asemenea eventualitate. 
Dispuneam de trei module cu rachete, mult mai mici, cărora le 
spuneam şalupe. Am trecut cu toţii într-una din ele luând cu noi 
câteva aparate de măsurat şi bineînţeles pe cimpanzeul Hector. 
Avea şi el un scafandru pe care învățase să-l folosească. În ce 
priveşte vasul spaţial, l-am lăsat pur şi simplu să graviteze în 
jurul planetei. Era mai în siguranţă acolo decât o navă ancorată 
într-un port şi ştiam că nu va devia nici cu o iotă de pe orbita lui. 

Aterizarea pe o asemenea planetă cu o şalupă ca a noastră 
nu ridica probleme deosebite. De îndată ce am pătruns în 
păturile dense ale atmosferei, profesorul Antelle a prelevat 
diferite probe din învelişul gazos exterior şi le-a analizat. 

A constatat că are aceeaşi compoziţie ca aerul pe Pământ, 
la o altitudine corespunzătoare. Nici n-am avut timp să reflectez 
asupra acestei miraculoase coincidenţe, căci solul se apropia 
foarte repede — nu mai eram decât la vreo cincizeci de 
kilometri. Intrucât roboții efectuau toate operaţiile, n-aveam 


altceva de făcut decât să stau cu faţa lipită de hublou şi să 
privesc, cu inima înflăcărată de această exaltantă descoperire, 
cum se înalţă spre mine o lume necunoscută. 

Planeta prezenta o uimitoare asemănare a Pământul 
nostru. Impresia aceasta sporea cu fiecare clipă. Puteam desluşi 
acum cu ochiul liber profilul continentelor. Atmosfera era 
limpede, cu o uşoară nuanţă verzuie bătând uneori în portocaliu, 
întrucâtva ca la noi în Provence, la apusul soarelui. Oceanul era 
albastru-deschis, tot cu reflexe verzui. Conturul coastelor se 
deosebea foarte mult de tot ceea ce văzusem la noi, deşi, 
înfierbântat, sugestionat de atâtea analogii, mă încăpăţânam 
nebuneşte să găsesc şi aici unele similitudini. Asemănarea nu 
mergea însă mai departe. Nimic în geografia acestei planete nu 
amintea de vechea sau de noua noastră lume. 

Nimic? Ei aş! Ba dimpotrivă, esenţialul! Planeta era locuită. 
Zburam deasupra unui oraş; un oraş destul de mare de unde se 
întindeau în toate direcţiile drumuri, străjuite de copaci, pe care 
circulau vehicule. Am avut chiar timpul să disting arhitectura lui 
generală: străzi largi; case albe, cu ziduri înalte în muchii 
drepte. 

Ne-a fost însă dat să aterizăm mult mai departe. Goana ne- 
a antrenat mai întâi deasupra unor ogoare cultivate, apoi 
deasupra unei păduri dese cu nuanţe roşietice care amintea de 
jungla noastră ecuatorială. Ne aflam acum la o foarte mică 
altitudine. Am zărit o poiană destul de întinsă în partea cea mai 
de sus a unui podiş, în timp ce de jur împrejur relieful era cam 
accidentat. Şeful expediției noastre hotărî să ne încercăm 
norocul şi dădu ultimele instrucţiuni roboților. Un sistem de 
retro-rachete a intrat în funcţiune. Am rămas câteva clipe 
imobilizaţi deasupra luminişului, ca un pescaruş care-şi 
pândeşte prada. 

Şi apoi, doi ani după ce am părăsit planeta noastră natală, 
am coborât foarte lin şi am aterizat fără nici o zguduitură în 
mijlocul podişului, pe o iarbă verde care aducea cu iarba de pe 
păşunile noastre normande. 


IV 


După ce am luat contact cu solul, am rămas o bună bucată 


de vreme tăcuţi şi nemişcaţi. Această atitudine ar putea părea 
stranie, dar simţeam nevoia să ne reculegem şi să ne 
concentrăm energia. Eram angajaţi într-o aventură de o mie de 
ori mai extraordinară decât aceea pe care au trăit-o primii 
navigatori tereştri şi ne pregăteam sufleteşte să înfruntăm 
ciudăţeniile care au hrănit imaginaţia mai multor generaţii de 
poeţi în legatură cu expedițiile trans-siderale. 


Pagina 22-23 


În ce priveşte profesorul, el dispreţuia armele materiale. Ne 
simţeam uşori şi mergeam în pas vioi, nu pentru că forţa de 
gravitație ar fi fost mai mică decât pe Pământ şi în această 
privinţă analogia era totală, dar contrastul cu puternica 
gravitație la care fuseserăm supuşi în navă ne făcea sprinteni ca 
nişte pui de căprioară. 

Inaintam unul câte unul, strigându-l pe Hector, dar mereu 
fără succes, când deodată tânărul Levain, care mergea în 
frunte, se opri şi ne făcu semn să ascultăm. La o oarecare 
distanţă se auzea ca un susur de apă care curge. Înaintarăm în 
această direcţie şi zgomotul deveni mai desluşit. 

Era o cascadă. Când am descoperit-o am rămas toţi trei 
impresionați de frumuseţea priveliştii pe care ne-o oferea Soror. 
O apă curgătoare, limpede ca pâraiele de munte de la noi, 
şerpuia deasupra capetelor noastre. Intindea în faţă, pe o 
platformă, o pânză subţire pentru a ne cădea apoi la picioare de 
la o înălţime de câţiva metri într-un fel de lac, un bazin natural 
străjuit de stânci amestecate cu nisip al cărui luciu reflecta 
razele Betelgeusei aflată atunci la zenit. 

La vederea acestei ape atăt de ispititoare, am fost cuprinși, 
Levain şi cu mine, de aceeaşi dorinţă. Intr-adevăr, se făcuse 
foarte cald. Ne-am scos hainele şi eram gata să plonjăm în lac. 
Profesorul Antelle însă ne-a făcut să înţelegem că trebuie să 
procedezi cu mai multă prudenţă când pui piciorul pentru prima 
oară pe o planetă din sistemul Betelgeusei. Poate că lichidul 
acesta nici nu era apă, putea fi chiar dăunător. Se apropie de 
mal, se lăsă pe vine, îl examină, apoi îl atinse uşor cu vârful 
degetului. În sfârşit, luă puţin lichid în căuşul palmei, îl mirosi şi 
îşi umezi vârful limbii. 

— Nu poate fi decât apă, mormăi el. 


Se aplecă iar ca să afunde mâna în lac când deodată îl 
văzuram încremenind. Scoase o exclamaţie şi întinse degetul 
spre urma pe care tocmai o descoperise pe nisip. Cred că am 
încercat atunci cea mai puternică emoție din viaţa mea. Acolo, 
sub razele dogorâtoare ale Betelgeusei care invada cerul 
deasupra capetelor noastre ca un uriaş balon roşu, se putea 
vedea foarte clar, minunat conturată pe o fâşie îngustă de nisip 
umed, amprenta unui picior de om. 


V 


— E un picior de femeie, afirmă Arthur Levain. 

Această remarcă formulată atât de categoric şi rostită cu 
un glas sugrumat de emoție nu m-a surprins de loc. Ea oglindea 
de fapt propria mea impresie. Gingaşia, eleganța, uimitoarea 
frumuseţe a acestei amprente mă tulburaseră profund. Nu 
încăpea nici o îndoială: fiinţa ce călcase aici aparţinea genului 
uman. Piciorul acesta era poate al unui adolescent sau al unui 
bărbat mic de stat dar, mult mai probabil, şi doream acest lucru 
din tot sufletul, era un picior de femeie. 

— Soror este deci locuită de fiinţe umane, mormăi 
profesorul Antelle. 

Se putea desluşi în glasul lui o nuanţă de dezamăgire care, 
în clipa aceea, mi-l făcu mai puţin simpatic. Ridică din umeri 
într-un gest care-i era familiar şi începu să inspecteze împreună 
cu noi nisipul din jurul lacului. Descoperirăm şi alte urme de paşi 
lăsate în mod vădit de aceeaşi faptură. Levain, care se 
îndepărtase puţin de mal, ne mai semnală una întipărită în 
nisipul uscat. Amprenta propriu-zisă era încă umedă. 

— Acum cinci minute se mai afla aici, exclamă tânărul 
fizician. Misterioasa necunoscută tocmai se scalda când ne-a 
auzit venind şi a fugit. 

Era acum de la sine înţeles că numai despre o femeie putea 
fi vorba. Am rămas tăcuţi, pândind pădurea, dar nu se auzi nici 
măcar un trosnet de creangă ruptă. 

— Avem tot timpul, spuse profesorul Antelle, ridicând iarăşi 
din umeri. Dar dacă o fiinţă umană s-a scăldat adineauri aici, 
putem cu siguranţă să facem şi noi o baie fără nici un pericol. 

Acestea fiind zise, venerabilul savant îşi lepădă şi el hainele 


într-un gest cât se poate de firesc şi îşi afundă trupul costeliv în 
lac. După îndelungata noastră călătorie simţeam o asemenea 
bucurie scăldându-ne într-o apă proaspată şi atât de plăcută 
încât uitarăm aproape cu desăvârşire de recenta noastră 
descoperire. Numai Arthur Levain părea gânditor şi absent. 
Voiam tocmai să-l tachinez în legatură cu aerul lui melancolic 
când deodată zării femeia tocmai deasupra noastră, cocoţată pe 
platforma stâncoasă de unde cădea şuvoiul de apă. 

Nu voi uita niciodată impresia pe care mi-a produs-o 
apariţia ei. Am rămas cu respiraţia tăiată în faţa neasemuitei 
frumuseți a acestei făpturi de pe Soror care ni se înfăţişa 
împroşcată cu fulgi de spumă, luminată de razele sângerii ale 
Betelgeusei. Era o femeie; sau poate mai degrabă o fată dacă n- 
o fi fost cumva o zeiţă. Îşi afirma cu semeţie feminitatea în faţa 
acestui soare monstruos complet goală, fără altă podoabă decât 
păru-i despletit, destul de lung, care-i cădea pe umeri. E drept 
că de doi ani de când nu mai văzuseram o femeie, eram lipsiţi 
de un termen de comparaţie, dar nici unul dintre noi nu era 
totuşi dispus să se lase amăgit de miraje. Era evident că femeia 
ce stătea acolo sus, pe platformă, nemişcată ca o statuie pe un 
piedestal, avea trupul cel mai desăvârşit care se putea imagina 
pe Pământ. Levain şi cu mine am rămas cu gura căscată, 
buimaci de admiraţie, şi cred că până şi profesorul Antelle era 
impresionat. Uşor aplecată înainte, spre noi, cu pieptul scos în 
afară, cu braţele puţin ridicate în spate, în poziţia unei 
înotătoare care-şi ia avânt, gata să sară de pe trambulină, ea ne 
observă şi nu era pesemne mai puţin mirată decât noi. După ce 
am contemplat-o îndelung, am rămas atât de tulburat încât n- 
am putut distinge unele amănunte; întreaga-i fiinţă mă 
hipnotiza. Abia după câteva minute mi-am putut da seama ca 
aparţinea rasei albe, că pielea-i era mai curând aurie decât 
bronzată, că era înaltă dar nu peste masură şi zveltă. Apoi 
întrezării ca într-un vis o faţă de o frumuseţe desăvârşită. In 
sfârşit mă uitai la ochii ei. 

Abia atunci simţul meu de observaţie se trezi, atenţia mea 
deveni mai ascuţită şi tresării căci acolo, în privirea ei, exista un 
element nou pentru mine. Descoperii acolo nuanţa aceea 
insolită, misterioasă, la care ne aşteptam cu toţii într-o lume 
atât de îndepărtată de a noastră. Eram însă incapabil să 
analizez şi chiar să definesc natura acestei ciudaţenii. Simţeam 


doar o deosebire esenţială faţă de indivizii speciei noastre. 
Această deosebire nu se referea la culoarea ochilor: erau de un 
cenuşiu destul de puţin obişnuit la noi dar nu excepţional. 
Anomalia consta în emanaţia lor; un fel de gol, o lipsă de 
expresie care-mi aminteau de o biată nebună pe care o 
cunoscusem cândva. Dar nu, nu era, nu putea fi o privire de 
dementă. 

Când îşi dădu seama că ea însăşi devenise un obiect de 
curiozitate sau mai bine zis când privirea ei o întâlni pe a mea, 
avu parcă o tresărire şi se întoarse brusc cu un gest mecanic, 
tot atât de rapid ca al unui animal speriat. Eram convins că nu 
din pudoare; ar fi fost absurd s-o crezi în stare de un asemenea 
sentiment. Nu, pur şi simplu nu voia sau nu putea să suporte 
privirea mea. Ne pândea acum din profil cu coada ochiului, pe 
furiş. 

— V-am spus eu că e o femeie, şopti tânărul Levain. 

Rostise aceste cuvinte cu un glas scăzut, sugrumat de 
emoție; cu toate acestea fata îl auzi şi sunetul vocii lui avu un 
straniu efect asupra comportării ei. Se dădu brusc înapoi, cu 
atâta agerime încât această mişcare îmi sugeră iarăşi reflexul 
unui animal speriat care şovaie înainte de a o rupe la fugă. 
Totuşi, după ce făcu doi paşi îndărăt, se opri, cea mai mare 
parte a corpului fiindu-i ascunsă de stânci. Nu-i mai distingeam 
decât fruntea şi un ochi care continua să ne pândească. 

Nu îndrăzneam să schiţăm nici un gest, de teamă să n-o ia 
la sănătoasa. Atitudinea noastră a liniştit-o pesemne, căci după 
câtva timp înaintă iarăşi până la marginea platformei. Se vede 
însă că tânărul Levain era prea surescitat ca să-şi poată ţine 
gura. 

— Niciodată n-am văzut... începu el. Se întrerupse brusc 
dându-şi seama că a fost imprudent. Fata se dăduse iarăşi 
înapoi de parcă vocea omenească ar fi înspăimântat-o. 

Profesorul Antelle ne făcu semn să nu mai scoatem nici o 
vorbă şi începu din nou să se bălăcească în bazin, prefăcându-se 
că nu-i acordă nici cea mai mică atenţie. Am adoptat şi noi 
aceeaşi tactică obţinând de altfel un succes deplin. Nu numai că 
se apropie de noi, dar arătă curând şi un vădit interes pentru 
evoluţiile noastre, un interes care se manifesta într-un chip 
destul de ciudat, aţâţându-ne şi mai mult curiozitatea. Aţi 
observat vreodată pe o plajă un căţel fricos al cărui stăpân se 


scaldă? Arde de dorinţa de a sări după el în apă dar nu 
îndrăzneşte. Face trei paşi încoace, trei paşi încolo, se 
îndepărtează, se întoarce, scutură din cap, se agită. Exact aşa 
se comporta fata. 

Şi deodată îi auzirăm glasul. Sunetele pe care le scotea 
sporeau şi mai mult impresia de animalitate pe care ne-o dădea 
atitudinea ei. Se afla atunci chiar pe marginea dâmbului unde se 
cocoţase, ca şi cum ar fi fost gata să se arunce în lac. Se 
întrerupsese pentru o clipă din ciudatul ei dans. Deschise gura. 
Stăteam puţin deoparte şi o observam fără ca ea să mă poată 
vedea. Credeam că acuşi-acuşi va vorbi sau va striga. Imi 
închipuiam că va scoate o chemare. Eram pregătit să aud 
limbajul cel mai barbar dar în nici un caz sunetele acelea 
ciudate care ieşiră din gâtlejul ei; da, chiar din gâtlej, căci nici 
gura şi nici limba nu aveau vreun rol în această miorlăitură sau 
piuitură ascuţită care părea să exprime o dată mai mult veselia 
frenetică a unui animal. Uneori, în grădinile noastre zoologice, 
tinerii cimpanzei se joacă şi se hârjonesc scoțând asemenea 
ţipete scurte. 

Eram zăpăciţi, întrucât continuam să înotăm, străduindu-ne 
să n-o băgăm în seamă. Fata luă pare-se o hotărâre. Se lăsă mai 
întâi pe vine, apoi, sprijinindu-se pe mâini, începu să coboare 
spre noi. Era extrem de ageră. Trupul ei auriu aluneca repede 
de-a lungul peretelui stâncos şi, împroşcat cu apă şi lumină, ne 
apărea prin valul subţire al cascadei ca o viziune feerică. După 
câteva clipe, agăţându-se de asperităţile imperceptibile ale 
stâncii, ajunse la nivelul lacului, în genunchi pe o piatră netedă. 
Ne mai observă câteva secunde, apoi intră în apă şi înotă spre 
noi. 

Ne-am dat seama că are chef de joacă şi, fără să ne fi 
înţeles dinainte, am continuat cu ardoare acele zbenguieli care-i 
câştigaseră încrederea, evitând gesturile care ar fi putut-o 
speria. După foarte scurt timp se contură un joc ale cărui reguli 
le stabilise ea însăşi fără să-şi dea seama, un joc într-adevăr 
bizar, semănând întrucâtva cu evoluţiile unor foci într-un bazin 
şi care consta în a ne fugări unul pe altul alternativ, în a coti 
brusc de îndată ce simţeam că suntem cât p-aci să fim ajunşi 
din urmă şi în a ne apropia până a fi pe punctul de a ne atinge 
dar fără a intra niciodată în contact. Era un joc pueril; dar ce n- 
am fi făcut ca să câstigăm bunavoinţa frumoasei necunoscute! 


Am observat că profesorul Antelle ia parte cu vădită plăcere la 
această joacă naivă. 

Distracţia noastră acvatică dura cam de mult şi 
începuserăm să gâfâim de oboseală când deodată mă izbi 
expresia paradoxală a fizionomiei fetei, şi anume seriozitatea ei. 
Deşi aici, în mijlocul lacului, găsea o vădită plăcere în zbenguiala 
pe care ea însăşi o iniţiase, nici un zâmbet nu-i luminase chipul. 
De câtva timp încercam un vag sentiment de nelinişte a cărui 
cauză precisă nu mi-o puteam explica dar acum, descoperind-o, 
mă simţii în sfârşit uşurat: fata nu râdea şi nu zâmbea; scotea 
doar din când în când câte unul din ţipetele acelea scurte, 
guturale, prin care voia probabil să-şi exprime satisfacția. 

M-am gândit să fac o experienţă. Tocmai când se apropia 
de mine, despicând apa cam aşa cum înoată câinii, cu părul 
despletit plutind în urma ei ca o coadă de cometă, o privii drept 
în ochi şi, înainte să poată întoarce capul, îi zâmbii cu toată 
amabilitatea şi tandreţea de care eram în stare. 

Rezultatul a fost surprinzător. Se opri, se ridică în picioare 
pe fundul apei care-i venea până la brâu şi întinse înainte 
mâinile-i crispate într-un gest de apărare. Apoi îmi întoarse 
spatele şi o porni în goană spre mal. După ce ieşi din apă stătu 
puţin în cumpănă, îşi întoarse pe jumătate corpul observându- 
mă pieziş, ca adineauri de pe platformă, cu aerul nedumerit al 
unui animal care a văzut un spectacol îngrijorător. l-aş fi putut 
recâştiga poate încrederea, căci zâmbetul îmi încremenise pe 
buze şi începusem iarăşi să înot cu un aer nevinovat, dar un alt 
incident o tulbură din nou. Auzirăm un zgomot în pădure şi 
deodată apăru prietenul nostru Hector care cobora din copaci, 
sărind din creangă în creangă. După ce atinse solul, se îndreptă 
spre lac ţopăind de fericire că în sfârşit ne regasise. Am fost 
puternic impresionat văzând expresia bestială, un amestec de 
spaimă şi de ameninţare, care se întipări pe chipul fetei când 
zări maimuța. Se strânse toată lângă stâncă, contopindu-se 
aproape cu ea, cu toţi muşchii încordaţi, cu şalele arcuite, cu 
mâinile crispate ca nişte gheare. Şi toate astea pentru un mic 
cimpanzeu prietenos care ne întâmpina cu căldura. 

Abia când ajunse, fără s-o observe, în dreptul ei, fata ţâşni. 
Trupul i se destinse brusc ca un arc. ÎI înşfăcă de grumaz şi îşi 
încleştă mâinile în jurul gâtului, imobilizându-l totodată în 
menghina coapselor ei. Agresiunea a fost atât de rapidă încât 


nici n-am avut timp să intervenim. Cimpanzeul nu se zbătu 
aproape de loc. După câteva clipe deveni ţeapăn şi când fata îi 
dădu drumul căzu mort. Această radioasă faptură — într-un elan 
romantic o botezasem "Nova", căci nu puteam compara apariţia 
ei decât cu aceea a unui astru strălucitor Nova — sugrumase 
pur şi simplu un biet animal blând şi inofensiv. 

Când ne-am dezmeticit şi ne-am repezit la ea, era mult 
prea târziu ca să-l mai putem salva pe bietul Hector. Fata 
întoarse capul spre noi ca şi cum ar fi vrut să ne înfrunte, cu 
braţele iarăşi întinse înainte, cu buza superioară puţin ridicată 
descoperindu-i colții, într-o atitudine amenințătoare care ne 
ţintui locului. Apoi scoase un ultim țipăt ascuţit care putea fi 
interpretat ca un strigăt de biruinţă sau un urlet de furie şi o 
zbughi spre pădure. După câteva clipe se mistui în 
mărăcinişurile care-i înghiţiră trupul auriu, lăsându-ne uluiţi în 
mijlocul junglei peste care se aşternuse tăcerea. 


VI 


— O fi vreo sălbatică, spusei eu, o sălbatică aparţinând 
unor triburi înapoiate aşa cum se mai întâlnesc pe la noi în Noua 
Guinee sau prin pădurile Africii. 

Rostisem aceste cuvinte fără nici un pic de convingere. 
Arthur Levain mă întrebă, aproape cu vehemenţă, dacă am 
văzut vreodată forme atât de delicate, mişcări atât de elegante 
la triburile primitive. Avea de o sută de ori dreptate şi n-am 
găsit ce să-i răspund. Profesorul Antelle, care părea cufundat 
într-o profundă meditaţie, auzise totuşi discuţia noastră. 

— Până şi triburile cele mai primitive de la noi au un limbaj, 
spuse el în sfârşit. Fata asta însă nu vorbeşte. 

Am cercetat împrejurimile lacului fără a găsi nici cea mai 
mică urmă a frumoasei necunoscute. Ne-am întors atunci în 
poiană, la şalupa noastră. Profesorul voia să ne luăm iarăşi 
zborul ca să încercăm o nouă aterizare într-o regiune mai 
civilizată. Levain era însă de părere să mai aşteptăm aici măcar 
douazeci şi patru de ore pentru a vedea dacă n-am putea totuşi 
stabili alte contacte cu locuitorii acestei jungle. Am susţinut 
această propunere care până la urmă a fost adoptată. Nici 
măcar în sinea noastră nu îndrăzneam să recunoaştem că 


speranţa de a o revedea pe tânăra necunoscută ne reţinea pe 
aceste meleaguri. 

Ultima parte a zilei se scurse fără nici un incident; spre 
seară însă, după ce am admirat fantasticul apus al Betelgeusei, 
dilatată la orizont mai presus de orice închipuire omenească, am 
avut impresia că ceva s-a schimbat în jurul nostru. Jungla se 
înviora de tainice foşnete şi pârâituri şi simţeam că ochi 
nevăzuţi ne pândesc prin frunzişuri. Am petrecut totuşi o noapte 
liniştită, baricadaţi în şalupa noastră şi făcând pe rând de strajă. 
În revărsat de zori, aceeaşi senzatie ne copleşi iar şi mi se paru 
chiar că aud ţipete scurte şi ascuţite ca acelea pe care le 
profera Nova în ajun. Dar nici una din fiinţele pe care mintea 
noastră înfierbântată le vedea mişunând prin pădure nu se 
arătă. 

Hotărârăm atunci să ne întoarcem la cascadă. Tot timpul 
cât a durat drumul ne-a obsedat impresia enervantă că suntem 
urmăriţi şi observați de fiinţe care nu îndrăznesc să se arate. Şi 
totuşi cu o zi înainte Nova venise până la noi. 

— Poate că hainele noastre îi sperie, spuse deodată Levain. 

Parcă se făcu brusc lumină în mintea mea. Mi-am adus 
aminte foarte clar că în fuga ei, după ce sugrumase biata 
maimuţă, Nova nimerise la un moment dat în faţa hainelor 
noastre aşezate grămadă. Facuse atunci un salt în lături ca să le 
ocolească, întocmai ca un cal sperios. 

— Vedem noi acum. 

Şi, după ce ne-am dezbrăcat, am sărit în apă şi am început 
iarăşi să ne jucăm, ca în ajun, aparent indiferenți faţă de tot ce 
se întâmplă în jurul nostru. 

Acelaşi şiretlic ne-a adus acelaşi succes. După câteva 
minute am zărit fata pe platforma stâncoasă fără s-o fi auzit 
venind. Nu era singură. Un bărbat se afla lângă ea, un bărbat 
făcut ca şi noi, aidoma oamenilor de pe Pământ, gol puşcă şi el, 
mai în vârstă şi cu unele trăsături care aminteau cele ale zeiţei 
noastre, astfel încât mi-am zis că o fi tatăl ei. Ne privea, ca şi ea, 
tulburat şi nedumerit. 

Încetul cu încetul descoperirăm şi alţi oameni. Erau mulţi. 
Străduindu-ne să păstrăm o perfectă nepăsare, îi urmăream 
cum ies tiptil din pădure şi alcătuiesc treptat un cerc continuu în 
jurul lacului. Toţi erau exemplare umane splendide şi robuste, 
bărbaţi şi femei cu pielea aurie care acum se agitau, scoțând din 


când în când ţipete scurte şi păreau pradă unei mari surescitări. 

Eram încercuiți şi destul de îngrijoraţi amintindu-ne de 
incidentul cu cimpanzeul. Atitudinea lor nu era însă 
amenințătoare; păreau doar şi ei interesaţi de evoluţiile noastre. 

Da, într-adevăr, asta era. În curând Nova, pe care o 
socoteam acum o veche cunoştinţă, intră în apă şi încetul cu 
încetul, după o şovăire mai mult sau mai puţin îndelungată, o 
imitară şi ceilalţi. Se apropiară toţi şi începurăm iarăşi să ne 
fugărim ca în ajun, asemenea unor foci, cu deosebirea însă că 
acum se aflau în jurul nostru vreo douăzeci din acele făpturi 
stranii, bălăcindu-se, fornăind, toţi cu o expresie serioasă care 
contrasta izbitor cu joaca aceea copilarească. 

După vreun sfert de oră am început să mă plictisesc. 
Străbătusem oare atât amar de drum până la universul 
Betelgeusei ca să ne purtăm ca nişte copii? Imi era aproape 
ruşine de mine şi m-am întristat şi mai mult constatând că 
înțeleptul savant Antelle ia parte pe cât se pare cu multă 
plăcere la această joacă. Dar ce altceva puteam face? 

Neînchipuit cât este de greu să intri în contact cu fiinţe care 
nu ştiu ce înseamnă să vorbeşti şi să zâmbeşti. Şi totuşi mi-am 
dat toată silinţa. Am schiţat gesturi care aveau pretenţia să fie 
semnificative. Am împreunat palmele într-o atitudine cât mai 
prietenoasă cu putinţă, închinându-mă totodată, cam după 
obiceiul chinezesc. Le-am trimis bezele. Nici una din aceste 
manifestări nu trezi nici cel mai mic ecou. Nici o licărire de 
înţelegere nu se aprinse în ochii lor. 

În cursul călătoriei noastre spaţiale, când discutam despre 
eventuale întâlniri cu fiinţe vii, ne închipuiam nişte creaturi 
diforme, monstruoase, cu o înfătişare fizică foarte diferită de a 
noastră, dar presupuneam implicit că sunt înzestrate cu rațiune. 
Pe planeta Soror, lucrurile păreau să stea tocmai invers: aveam 
de-a face cu fiinţe care semănau cu noi din punct de vedere 
fizic, dar păreau total lipsite de judecată. Numai aşa putea fi 
interpretată privirea care mă tulburase la Nova şi pe care o 
regăseam la toţi ceilalţi: lipsa de gândire logică, de suflet. 

Numai de joacă le ardea. Şi cu condiţia să fie tare stupidă! 
Ne-am gândit să introducem o aparentă coerenţă în acest joc, 
rămânând totuşi la nivelul lor de înţelegere. Astfel ne-am prins 
toţi trei de mână şi, în apa până la brâu, am înjghebat un fel de 
horă, ridicând şi coborând braţele în cadență, aşa cum fac 


uneori copiii mici. Se pare însă că nu i-a impresionat de loc. Cei 
mai mulţi s-au îndepărtat; unii au început să se zgâiască la noi 
cu un aer atât de tâmp încât am rămas noi înşine năuci. 

Şi iată ca tocmai intensitatea zăpăcelii noastre a provocat 
drama. Eram atât de descumpăniţi de situaţia în care ne aflam 
— trei oameni în toată firea, dintre care unul era o celebritate 
mondială, ţinându-se de mână şi dansând o horă copilărească 
sub privirea ironică a Betelgeusei încât nu ne-am putut păstra 
seriozitatea. Timp de un sfert de oră ne-am aflat într-o 
asemenea stare de încordare încât aveam nevoie de o 
destindere. Am izbucnit deodată într-un hohot de râs nebunesc, 
de a trebuit să ne ţinem câteva secunde de burtă până să ne 
putem domuoli. 

Această explozie de ilaritate trezi în sfârşit o reacţie, dar 
desigur nu aceea pe care am fi dorit-o. Un fel de furtună agită 
lacul. Au început să alerge în toate direcţiile, cuprinşi de o 
panică ce ni s-ar fi părut ridicolă în alte împrejurari. După câteva 
clipe am rămas singuri în apă. Până la urmă s-au adunat pe 
malul râpos de la capătul celălalt al lacului într-un grup 
fremătător, scoțând obişnuitele lor ţipete furioase şi întinzând cu 
înverşunare braţele spre noi. Mimica lor era atât de 
amenințătoare încât Levain şi cu mine ne-am speriat şi ne-am 
apropiat de locul unde ne lăsasem armele; înțeleptul Antelle ne- 
a poruncit însă în şoaptă să nu ne folosim de ele şi nici măcar să 
nu le arătăm atâta timp cât vor rămâne departe de noi. 

Ne-am îmbrăcat în grabă fără să-i scăpăm o clipă din ochi. 
Dar nici nu apucarăm să ne tragem cămâăşile şi pantalonii că 
agitația lor atinse frenezia. Se pare că nu puteau suporta 
oameni îmbrăcaţi. Unii au rupt-o la fugă; alţii au pornit spre noi 
cu braţele întinse înainte, cu mâinile crispate. Am pus mâna pe 
carabină. Oricât de ciudat ar părea, fiind vorba de fiinţe atât de 
mărginite, se pare că au înţeles totuşi semnificaţia acestui gest, 
ne-au întors spatele şi au dispărut printre copaci. 

Am pornit în grabă la şalupă. La înapoiere am avut tot 
timpul impresia că sunt mereu prezenţi, deşi nevăzuţi, şi că ne 
însoțesc în tăcere retragerea. 


VII 


Atacul a fost dat prin surprindere tocmai când ne apropiam 
de luminiş. Totul s-a petrecut atât de năprasnic încât orice 
apărare a fost exclusă. leşind de prin desişuri ca nişte căprioare, 
oamenii de pe Soror au tăbărât pe noi fără să putem duce 
măcar puşca la umăr. 

Partea curioasă în această agresiune consta în faptul că nu 
era propriu-zis îndreptată împotriva fiinţelor noastre. Am avut 
imediat această presimţire care curând se confirmă. Nici un 
moment nu m-am simţit în primejdie de moarte, aşa cum i se 
întâmplase bietului Hector. Nu aveau de gând să atenteze la 
viaţa noastră ci numai la hainele şi la tot echipamentul nostru. 
Cât ai clipi din ochi am fost imobilizaţi. O învălmăşeală de mâini 
scotocitoare ne smulgeau armele, muniţiile şi raniţele pentru a 
le azvârili în toate părţile în timp ce alţii se înverşunau să ne 
despoaie de haine ca să le sfârtece. Când am înţeles ce anume 
le stârneşte furia, am renunţat la orice împotrivire şi chiar dacă 
am fost puţin zgâriat, nu m-am ales în schimb cu nici o rană 
serioasă. Antelle şi Levain au urmat exemplul meu şi în curând 
ne-am pomenit goi puşcă în mijlocul unui grup de bărbaţi şi de 
femei care, vădit potoliţi de noua noastră înfăţişare, s-au apucat 
iarăşi să zburde în jurul nostru, ţinându-ne totuşi prea din scurt 
ca să putem fugi. 

Erau acum cel puţin o sută lângă luminiş. Cei care nu se 
aflau în imediata noastră apropiere s-au năpustit asupra şalupei 
cu aceeaşi furie cu care ne sfâşiaseră hainele. Deşi eram 
disperat văzându-i cum distrug preţiosul nostru vehicul, căutam 
să înţeleg comportarea lor şi mi se părea că din ea se poate 
desprinde un principiu esenţial: fiinţele acestea erau scoase din 
sărite de obiecte. Tot ce era fabricat le aţâţa mânia ca şi 
spaima. Când puneau mâna pe vreun instrument oarecare nu-l 
ţineau decât timpul strict necesar ca să-l spargă, să-l rupă sau 
să-l strâmbe. Apoi îl azvârleau repede cât mai departe, ca şi 
cum ar fi fost un fier roşu, chiar dacă uneori îl mai luau după 
aceea ca să-l distrugă definitiv, întocmai ca o pisică ce se luptă 
cu un şobolan mai mult mort decât viu dar încă periculos sau o 
mangustă care a prins un şarpe. Mai băgasem de seamă un fapt 
curios şi anume că ne-au atacat fără nici o armă, fără să se 
folosească măcar de o bâtă. 

Am asistat neputincioşi la devastarea şalupei noastre. Uşa 
cedase repede sub izbiturile lor. Au dat năvală înăuntru şi au 


distrus tot ce putea fi distrus, în special instrumentele de bord 
cele mai preţioase, ale căror rămăşiţe le-au împrăştiat. Acest jaf 
a durat o bună bucată de vreme. Apoi, întrucât numai învelişul 
metalic mai rămăsese intact, s-au întors la grupul nostru. Am 
fost îmbrânciţi, smuciţi încoace şi încolo, şi până la urmă târâţi 
departe în adâncurile junglei. 

Situatia devenea din ce în ce mai îngrijorătoare. Dezarmaţi, 
dezbrăcaţi, obligaţi să mergem în picioarele goale cu o viteză 
prea mare pentru noi, nu puteam să ne împărtăşim impresiile şi 
nici măcar să ne plângem. Orice încercare de a schimba o vorbă 
între noi provoca reacţii atât de amenințătoare încât a trebuit să 
ne resemnăm la o tăcere care era pentru noi un adevărat chin. 
Totuşi creaturile acestea erau oameni ca şi noi. Imbrăcaţi, tunşi 
şi pieptănaţi n-ar fi atras de loc atenţia în lumea noastră. 
Femeile erau toate frumoase deşi nici una din ele nu se putea 
compara cu splendida Nova. _ 

Nimfa noastră ne urmărea pas cu pas. In câteva rânduri, 
hărțuit de paznicii mei, am întors capul implorând un semn de 
compătimire pe care mi s-a părut o dată că i-l surprind pe chip. 
Cred însă că luasem dorinţele mele drept realitate. Când ochii 
noştri se întâlneau îmi ocolea privirea fără ca fizionomia ei să 
exprime altceva decât un sentiment de profundă nedumerire. 

Calvarul a durat câteva ore. Eram frânt de oboseală, cu 
picioarele însângerate, cu tot corpul acoperit de zgârieturi din 
cauza mărăcinilor printre care oamenii de pe Soror se strecurau 
nevătămaţi ca nişte şerpi. Tovarăşii mei nu erau într-o stare mai 
bună şi profesorul Antelle se poticnea la fiecare pas când, în 
sfârşit, am ajuns într-un loc care părea să fie țelul acestei 
goane. 

Pădurea nu mai era atât de deasă şi tufişurile cedaseră 
locul unei rarişti cu iarbă scurtă. Acolo paznicii ne-au dat drumul 
Şi, fără a se mai ocupa de noi, s-au apucat din nou de joacă, 
fugărindu-se printre copaci ceea ce constituia, pare-se, 
principala lor îndeletnicire. Năuciţi de oboseală ne-am prăbuşit 
pe iarbă, profitând de răgaz ca să ne sfătuim în şoaptă. 

Era necesară întreaga înţelepciune a şefului nostru pentru a 
nu ne cufunda într-o neagră disperare. Se însera. Puteam profita 
desigur de neatenţia generală ca să fugim; dar unde am fi putut 
merge? Chiar dacă am fi reuşit să străbatem înapoi drumul, nu 
aveam nici o şansă de a putea folosi şalupa. In cele din urmă am 


socotit că e mai cuminte să rămânem pe loc şi să încercăm să 
îmbunăm fiinţele acestea deconcertante. Pe de altă parte eram 
lihniţi de foame. 

Ne-am ridicat şi am făcut câţiva paşi şovăielnici. Ei îşi 
continuau zbenguielile neroade fără a se sinchisi. Numai Nova 
părea să nu ne fi uitat. Se luă după noi păstrând o oarecare 
distanţă şi întorcând de fiecare dată capul când o priveam. 
Rătăcind la întâmplare ne-am dat seama că ne aflam într-un fel 
de tabără unde adăposturile nu erau nici măcar nişte colibe ci 
un soi de cuiburi aşa cum fac unele specii mari de maimute din 
pădurile noastre africane: câteva găteje împletite aşezate de-a 
dreptul pe pământ fără nici o legătură sau încastrate în furca 
unor crengi joase. Unele din aceste cuiburi erau ocupate. 
Bărbaţi şi femei — nu văd ce alt nume le-aş putea da — erau 
pitiţi acolo, adeseori perechi, perechi, moţăind, ghemuiţi unii 
într-alţii ca nişte câini zgribuliţi. Alte adăposturi, mai întinse, 
serveau unor familii întregi şi am zărit câţiva copii adormiţi, care 
mi s-au părut toţi frumoşi şi sănătoşi. 

Toate astea nu rezolvau însă problema alimentară. Până la 
urmă am văzut la picioarele unui copac o familie care se 
pregătea să mănânce; hrana nu era însă de natură să ne 
ispitească. Sfâşiau cu unghiile şi cu dinţii, fără nici o unealtă, un 
animal destul de mare care semăna cu un cerb. Smulgeau 
bucăţi întregi de carne crudă pe care le înghiţeau cu lăcomie 
după ce desprindeau doar nişte fâşii de piele. N-am observat 
nici urmă de foc prin împrejurimi. Văzând acest ospăț ni se 
întorceau matele pe dos. De altfel, când ne-am apropiat cu 
câţiva paşi, am înţeles că nu suntem de loc poftiţi la masă; ba 
dimpotrivă! Nişte mârâituri ne-au silit să ne îndepărtăm în 
grabă. 

Dar iată că Nova ne-a venit în ajutor. O fi înţeles oare până 
la urmă că ne era foame? Putea oare în general să înţeleagă 
ceva? Sau a procedat aşa pentru că era ea însăşi flamândă? 
Fapt este că s-a apropiat de un copac înalt, i-a cuprins trunchiul 
între coapse, s-a căţărat astfel până la primele crengi şi a 
dispărut în frunziş. După câteva clipe au început să cadă pe jos 
o mulţime de fructe care semănau cu bananele. Apoi Nova a 
coborât, a ridicat două sau trei fructe şi a muşcat din ele cu 
lăcomie uitându-se totodată la noi. După o scurtă şovăire am 
îndrăznit să-i urmăm exemplul. Fructele erau destul de gustoase 


şi am reuşit să ne săturăm în timp ce fata ne privea fără să 
protesteze. După ce am băut apă dintr-un pârâu, am hotărât să 
petrecem acolo noaptea. 

Ne-am ales fiecare un colţişor de iarbă ca să ne înjghebăm 
şi noi câte un cuib ca al băştinaşilor. Nova a manifestat atâta 
interes faţă de activitatea noastră încât la un moment dat chiar 
s-a apropiat de mine pentru a mă ajuta să frâng o creangă 
recalcitrantă. 

Acest gest m-a impresionat. În schimb tânărul Levain, 
înciudat, s-a trântit imediat pe iarbă şi s-a culcat întorcându-ne 
spatele. In ceea ce-l priveşte pe profesorul Antelle, el dormea 
dus, zdrobit de oboseală. 

Zăboveam cu pregătirea culcuşului în timp ce Nova, care se 
dăduse puţin înapoi, continua să mă observe. Când în sfârşit m- 
am întins şi eu, a rămas o bună bucată de vreme nemişcată, 
parcă nehotărâtă; apoi s-a apropiat cu paşi mici şi şovăitori. N- 
am făcut nici un gest de teamă să n-o sperii. S-a culcat lângă 
mine. Tot nu m-am mişcat. Până la urmă s-a ghemuit în mine şi 
nimic nu ne-a mai deosebit de celelalte perechi ale acestui trib 
ciudat. Dar deşi această fată era de o neasemuită frumuseţe, nu 
o consideram atunci femeie. Se purta ca un animal domestic 
care caută să se încălzească lângă stăpânul lui. Căldura trupului 
ei îmi era plăcută fără să trezească însă în mine nici o dorinţă 
erotică. In cele din urmă am adormit în această poziţie ciudată, 
strâns lipit de o făptură extraordinar de frumoasă şi 
nemaipomenit de inconştientă. Eram atât de obosit încât abia 
am catadicsit să-mi arunc ochii spre un satelit al Sororei, mai 
mic decât Luna noastră, care răspândea o lumină gălbuie 
asupra junglei. 


VIII 


Cerul se lumina printre copaci când m-am trezit. Nova mai 
dormea. Am contemplat-o în tăcere şi am oftat amintindu-mi 
cruzimea ei faţă de bietul nostru Hector. Ba mai mult: toată 
păţania noastră de la ea ni s-a tras, căci probabil ea ne-a 
semnalat prezenţa tovarăşilor ei. Dar cum aş fi putut purta pică 
unei fiinţe cu un trup atât de desăvârşit? 

Făcu o mişcare şi ridică brusc capul. O licărire de spaimă îi 


trecu prin ochi şi am simţit cum îşi încordează toţi muşchii. 
Văzând că stau nemişcat, Nova s-a liniştit şi chipul ei a căpătat 
treptat o înfăţişare mai blândă. Incepea să-şi amintească; 
pentru prima oară a izbutit să-mi susţină o clipă privirea. Am 
considerat-o drept o victorie personală şi, uitându-i tulburarea 
din ajun în faţa acestei manifestări pământene de simpatie, m- 
am pomenit zâmbindu-i din nou. 

De data asta reacţia ei a fost mai puţin violentă. Tresări, 
iarăşi încordată, gata parcă să sară, dar nu se clinti din loc. 
Incurajat, mi-am lărgit zâmbetul. Se cutremură din nou, dar la 
urmă se potoli, chipul ei exprimând doar o profundă uimire. Să fi 
reuşit oare s-o îmblânzesc? Am prins curaj şi i-am pus mâna pe 
umăr. Un fior o trecu, dar tot nu se mişcă. Eram îmbătat de 
acest succes; m-a cuprins însă o adevărată stare de euforie 
când mi s-a părut că Nova încearcă să mă imite. 

Da, într-adevăr, aşa era. Se străduia să zâmbeasca. 
Ghiceam cât se căzneşte să contracteze muşchii feţei sale 
delicate. Făcu astfel câteva încercări dar nu izbuti decât să 
schiţeze un fel de grimasă chinuită. Era ceva mişcător în 
această sforţare excesivă a unei fiinţe umane pentru a exprima 
un sentiment atât de obişnuit şi cu un rezultat atât de jalnic. Mă 
cuprinse deodată o profundă tulburare, o nespusă compătimire, 
ca faţă de un copil infirm. Strânsei mai tare mâna pe umărul ei. 
Imi apropiai faţa de a ei. li atinsei uşor buzele. Răspunse la 
acest gest frecându-şi nasul de al meu şi trecându-mi apoi cu 
limba peste obraz. 

Eram dezorientat şi nehotărât. Pentru orice eventualitate, 
am imitat-o cu stângăcie. In fond, eram un oaspete străin şi deci 
se cuvenea ca eu să adopt obiceiurile de pe marele sistem al 
Betelgeusei. Nova păru satisfăcută. Tocmai aici ajunsesem în 
încercările noastre de apropiere, eu nu prea ştiind ce să mai fac, 
temându-mă ca nu cumva să greşesc cu năravurile mele 
pământene, când deodată o îngrozitoare hărmalaie ne făcu să 
tresărim. 

Eram acum în picioare, în revărsat de zori, alături de cei doi 
tovarăşi de care uitasem în egoismul meu. Nova făcuse un salt 
şi mai rapid şi se agita de parcă şi-ar fi ieşit din minţi. Am înţeles 
de altfel imediat că această larmă nu era numai pentru noi o 
surpriză neplăcută ci şi pentru toţi locuitorii pădurii căci, 
părăsindu-şi bârlogurile, începuseră să alerge bezmetici de colo 


până colo. Nu mai era acum vorba de un joc, ca în ajun; tipetele 
lor exprimau o spaimă intensă. Vacarmul curmând brusc 
tăcerea pădurii îţi îngheţa sângele în vine. Aveam însă intuiţia 
că oamenii junglei ştiau foarte bine despre ce este vorba şi că 
spaima lor se datora tocmai apropierii unei primejdii foarte 
precise. Era o stranie cacofonie, un amestec de lovituri foarte 
dese, înfundate ca nişte duruituri de tobă şi de alte sunete mai 
discordante, ca acelea pe care le-ar scoate o orchestră de piane 
dezacordate; la toate se mai adăugau şi strigăte. Şi tocmai 
aceste strigăte ne-au impresionat cel mai mult, căci deşi nu 
aparţineau nici unei limbi cunoscute de noi, erau fără îndoială 
umane. 

Zorile luminau în pădure o scenă cu totul neobişnuită: 
bărbaţi, femei, copii alergau în toate direcţiile, încrucişându-se, 
ciocnindu-se, unii căţărându-se chiar în copaci, căutând parcă 
acolo un adăpost. Şi totuşi după câtva timp unii din ei, dintre cei 
mai în vârstă, se opriră pentru a ciuli urechea. Zgomotul se 
apropia destul de încet. Venea din regiunea cea mai deasă a 
pădurii şi pornea parcă de la o linie continuă destul de lungă. 
Toate îmi aminteau gălăgia pe care o fac hăitaşii la unele mari 
vânători de pe la noi. 

Bătrânii tribului luară, pare-se, o hotărâre. Începură să 
scoată o serie de chelălăituri care însemnau probabil nişte 
semnale sau ordine şi se repeziră în direcţia opusă celeia de 
unde venea zgomotul. Toţi ceilalţi îi urmară şi văzurăm cum 
întregul trib trece în goană pe lângă noi ca o turmă de cerbi 
stârnită din ascunzători. Nova îşi luase avântul dar deodată 
şovai şi întoarse capul spre noi, spre mine mai ales sau aşa cel 
puţin mi se păru. Scoase un fel de geamăt tânguitor pe care-l 
luai drept o inviţatie de a o urma, apoi făcu un salt şi dispăru. 

Larma devenea tot mai intensă şi mi se părea că aud 
trosnind mărăcinii sub nişte paşi grei. Mărturisesc că mi-am 
pierdut sângele-rece. Inţelepciunea îmi spunea totuşi să rămân 
pe loc şi să-i întâmpin cu curaj pe noii sosiți care — acest lucru 
devenea tot mai clar — emiteau sunete umane. După încercările 
din ajun acest vacarm cumplit îmi zdruncină însă nervii. Groaza 
care o cuprinsese pe Nova ca şi pe ceilalţi mă molipsise şi pe 
mine. N-am mai stat pe gânduri; nici nu m-am sfătuit măcar cu 
tovarăşii mei; m-am aruncat în tufişuri şi am luat-o şi eu la 
sănătoasa pe urmele fetei. 


Am alergat câteva sute de metri, fără s-o pot ajunge din 
urmă, când mi-am dat seama că numai Levain mă urmase; 
vârsta profesorului Antelle nu-i îngăduise pesemne o asemenea 
goană. Levain gâfâia lângă mine. Ne-am uitat unul la altul, 
ruşinaţi de comportarea noastră, şi era tocmai să-i propun să ne 
întoarcem sau, cel puţin, să-l aşteptăm pe şeful nostru, când 
alte zgomote ne-au făcut să tresărim. 

De data asta nu mai încăpea nici o îndoială. Niste 
împuşcături făceau să răsune jungla: una, două, trei, apoi multe 
altele la intervale neregulate, uneori câte o detunătură izolată, 
alteori două consecutive semănând în chip uimitor cu "dubleul" 
unui vânător. Cineva trăgea în faţa noastră, în direcţia în care o 
apucaseră fugarii. În timp ce stăteam în cumpănă, linia de unde 
pornise întâia oară vacarmul, linia hăitaşilor, se apropie 
ajungând chiar lângă noi şi scoţându-ne iarăşi din minţi. N-aş 
putea spune de ce, dar împuşcăturile îmi inspirau mai puţină 
teamă, mi se păreau mai familiare decât zgomotul acesta 
infernal. Fără a mai sta pe gânduri am pornit-o iarăşi la goană 
drept înainte, având totuşi grijă să mă ascund în tufişuri şi să fac 
cât mai puţin zgomot cu putinţă. Levain mă urma. 

Am ajuns astfel în zona de unde porneau detunăturile. Am 
încetinit mersul apropiindu-mă acum aproape târâş. Tot urmat 
de Levain, m-am urcat pe un fel de movilă şi când am ajuns în 
vârful ei m-am oprit gâfâind. În faţa mea nu se mai aflau decât 
vreo câţiva copaci şi o perdea de mărăcini. Am înaintat cu 
băgare de seamă, ţinând capul aproape lipit de pământ. Ajuns 
acolo am rămas câteva clipe ca năucit, copleşit de o privelişte 
de neînchipuit pentru o biată minte omenească. 


IX 


Tabloul care se înfăţişa privirilor mele cuprindea mai multe 
elemente stranii, unele chiar oribile, dar atenţia îmi fu mai întâi 
acaparată de un personaj care stătea nemişcat la vreo treizeci 
de paşi şi privea în direcţia mea. 

Era cât pe ce să scot un strigăt de uimire. Da, în pofida 
groazei care pusese stăpânire pe mine, în pofida situaţiei tragice 
în care mă aflam — eram încolţit între hăitaşi şi trăgători — 
stupoarea înăbuşi orice alt sentiment când văzui creatura aceea 


la pândă, aşteptând trecerea vânatului. Căci făptura aceea era o 
maimuţă, o gorilă de o statură impunătoare. În zadar îmi tot 
spuneam că pesemne mi-am ieşit din minţi, nu putea exista nici 
cea mai mică îndoială asupra speciei acestui animal. Dar lucrul 
cel mai extraordinar nu consta în prezenţa unei gorile pe 
planeta Soror, ci în faptul că maimuţoiul era corect îmbrăcat, ca 
un om de pe la noi, şi mai ales în aerul degajat cu care îşi purta 
hainele. Tocmai această naturaleţe m-a impresionat mai întâi. 
De la prima privire a devenit evident pentru mine că maimuţoiul 
nu era de loc deghizat. Starea în care îl vedeam era firească, tot 
atât de firească pentru el ca şi goliciunea pentru Nova şi 
tovarăşii ei. 

Era îmbrăcat ca oricare dintre noi, adică aşa cum am fi fost 
noi îmbrăcaţi dacă am fi luat parte la una din hăituielile acelea 
organizate prin meleagurile noastre cu prilejul marilor vânători 
oficiale în cinstea unor ambasadori sau a altor personalităţi. 
Sacoul lui cafeniu părea cusut de cel mai bun croitor parizian şi 
lăsa să se vadă o cămaşă ecosez, aşa cum poartă uneori 
sportivii noştri. Pantalonii, puţin bufanţi deasupra pulpelor, erau 
apoi gâtuiţi în nişte jambiere. Aici se oprea însă asemănarea; în 
loc de pantofi gorila purta un fel de mănuşi groase de culoare 
neagră. 

Da, da, era chiar o gorilă! Din gulerul cămâăşii ieşea un cap 
hidos acoperit de păr negru, cu scăfârlia în formă de căpăţână 
de zahăr, cu nasul turtit şi cu fălcile proeminente. Era acum la 
câţiva paşi de mine, puţin aplecată înainte, în poziţia 
caracteristică a vânătorului care stă la pândă, strângând puşca 
în mâinile sale lungi. Se afla exact în faţa mea, de cealaltă parte 
a unui drum lat, deschis în pădure perpendicular direcţiei în care 
se îndreptau hăitaşii. 

Deodată tresări. Auzise, ca şi mine, un foşnet în tufişuri, 
ceva mai la dreapta mea. Întoarse capul, ridicându-şi în acelaşi 
timp puşca, gata s-o pună la ochi. Din postul meu de observaţie, 
zării urma pe care o lăsa prin mărăcinişuri unul din fugari ce 
alerga orbeşte drept înainte. Era cât pe ce să strig ca să-l 
previn, atât de evidentă era intenţia maimuţoiului. N-am avut 
însă nici timpul şi nici puterea necesară; omul tâşnise ca o 
căprioară pe terenul descoperit. Împuşcătura răsună tocmai 
când ajunse pe la mijlocul acestui adevărat poligon de trageri. 
Făcu o săritură, se prăbuşi şi după câteva convulsii rămase 


nemişcat. 

N-am observat însă decât ceva mai târziu agonia victimei 
căci atenţia îmi era încă reţinută de maimuţoi. Urmărisem 
transfigurarea lui chiar din clipa când auzise primul zgomot şi 
înregistrasem câteva nuanţe surprinzătoare: mai întâi cruzimea 
vânătorului care-şi pândeşte prada şi plăcerea febrilă pe care i-o 
procura această îndeletnicire, dar mai ales caracterul uman al 
expresiei sale. 

Asta mă şi uimea de altfel cel mai mult: în ochii animalului 
lucea scânteia aceea spirituală pe care zadarnic o căutasem la 
oamenii de pe Soror. 

Groaza pe care mi-o inspira situaţia în care mă aflam 
înăbuşi însă repede stupoarea mea iniţială. Detunătura mă sili 
să întorc iarăşi privirea în direcţia victimei şi am fost astfel 
martorul înspăimântat al ultimelor sale zvârcoliri. Mi-am dat 
seama atunci cu spaimă că aleea ce tăia pădurea era presărată 
cu trupuri omeneşti. Nu mai puteam nutri nici un fel de iluzie 
asupra semnificației acestei scene. Zăream acum o altă gorilă 
îmbrăcată ca şi prima, la vreo sută de paşi de mine. Asistam la o 
hăituială — ba mai mult, din păcate participam la ea! —o 
hăituială fantastică în care vânătorii, postați la intervale egale, 
erau maimute şi în care vânatul gonit era alcătuit din oameni, 
oameni ca şi mine, bărbaţi şi femei ale căror cadavre goale, 
străpunse de gloanţe, strâmbate în poziţii ridicole, însângerau 
solul. 

Întorsei privirea nemaiputând îndura un spectacol atât de 
oribil. Parcă tot era mai suportabilă imaginea pur şi simplu 
grotescă de adineauri şi-mi îndreptai iarăşi ochii spre gorila 
care-mi bara drumul. Făcuse un pas în lături şi am putut astfel 
vedea că în spatele ei se află o altă maimuţă, ca o slugă ce stă 
lângă stăpânul ei. Era un cimpanzeu, un cimpanzeu mic de stat, 
un cimpanzeu tânăr după toate aparențele, dar pe onoarea mea 
un cimpanzeu, îmbrăcat cu mai puţin rafinament decât gorila — 
purta doar pantaloni şi cămaşă — şi care-şi îndeplinea cu multă 
iscusinţă misiunea în meticulosul mecanism pe care începeam 
să-l descopăr. Vânătorul îi întinsese tocmai puşca. Cimpanzeul îi 
dădu imediat alta încărcată, pe care o ţinea în mână, gata 
pregătită. Apoi cu gesturi precise, luând din cingătoarea cu care 
era încins nişte cartuşe ce sclipeau sub razele Betelgeusei, 
cimpanzeul încărcă arma. După aceea fiecare îşi reluă locul. 


Toate aceste impresii se abătuseră asupra mea în numai 
câteva clipe. Aş fi vrut să reflectez, să analizez aceste 
descoperiri; n-aveam însă timp. Alături de mine, Arthur Levain, 
încremenit de spaimă, nu-mi putea fi de nici un folos. Pericolul 
creştea din clipă în clipă, îi auzeam în spatele nostru pe hăitaşi 
apropiindu-se. Larma pe care o stârneau devenea asurzitoare. 
Eram încolţiţi ca nişte fiare, ca bietele fiinţe pe care le vedeam 
şi acum fugind pe lângă noi. Populaţia acestei cetăţi era 
pesemne şi mai numeroasă decât crezusem, căci mulţi oameni 
mai tâşneau în alee unde-i aştepta o moarte cumplită. 

Şi totuşi unii reuşeau să scape. Străduindu-mă să-mi 
recapăt întrucâtva sângele rece, observai de la înălţimea 
movilei mele cum se comportă fugarii. Unii, înnebuniţi de 
groază, se repezeau drept înainte călcând zgomotos peste 
tufişuri şi atrăgând astfel atenţia maimutelor care-i răpuneau 
fără greş. Alţii dădeau însă dovadă de mai mult discernământ, 
aidoma bătrânilor mistreți care au mai fost hăituiţi şi care au 
învăţat multe şiretlicuri. Aceştia se apropiau pe furiş, se opreau 
la marginea pădurii, urmăreau printre frunziş pe vânătorul cel 
mai apropiat şi aşteptau clipa când atenţia îi era atrasă în altă 
parte. Atunci, dintr-o săritură, cât îi ţineau picioarele, străbăteau 
aleea ucigătoare. Câţiva au reuşit astfel să ajungă teferi în 
desişul de vizavi unde se făceau repede nevăzuţi. 

Exista poate aici o şansă de scăpare. l-am făcut semn lui 
Levain să se ia după mine şi m-am strecurat fără zgomot până 
la ultimul desiş înainte de cărare. Când am ajuns acolo, m-a 
cuprins deodată un scrupul absurd şi caraghios. Cum asta, eu, 
un om, să recurg la asemenea şiretlicuri ca să păcălesc o 
maimuţă? Singura atitudine demnă de condiţia mea de om nu 
consta oare în a mă ridica, în a mă îndrepta spre jivina aceea şi 
în a-i trage o ciomăgeală de să-i meargă peticile? Tărăboiul care 
se auzea tot mai puternic în spatele meu spulberă însă repede 
această necugetată intenţie. 

Vânătoarea se termină într-un vacarm infernal. Gonaşii ne 
ajungeau din urmă. Zării capul unuia din ei răsărind deasupra 
frunzişului. Aparţinea unei gorile uriaşe care lovea cu o bâtă la 
întâmplare, urlând cât o ţinea gura. Mi s-a părut chiar mai 
înfiorătoare decât vânătorul cu puşca. Lui Levain a început să-i 
clănţăne dinţii în gură şi să-i tremure mâinile şi picioarele, în 
timp ce eu priveam iarăşi drept înainte, aşteptând o clipă 


prielnică. 

Bietul meu tovarăş mi-a salvat fără să-şi dea seama viaţa 
prin imprudenţa lui. Îşi ieşise cu totul din minţi. Se ridică fără 
nici o precauţie, începu să alerge la întâmplare şi nimeri în alee 
taman în bătaia puştii vânătorului. N-a apucat să ajungă prea 
departe. Glonţul l-a frânt parcă în două şi s-a prăbuşit alături de 
celelalte cadavre ce acopereau solul. Nu mi-am pierdut timpul 
jelindu-l — oricum nu-i mai puteam fi de nici un folos! Am pândit 
cu înfrigurare clipa când maimuţoiul va întinde pușca slugii sale. 
În momentul când făcu acest gest, sării la rândul meu şi 
traversai aleea. Îl văzui ca într-un vis, luându-şi în grabă arma, 
dar când apucă s-o ducă la umăr eram la adăpost. Am auzit o 
exclamaţie care semăna cu o înjurătură, dar n-am avut timpul 
să meditez asupra acestei noi ciudăţenii. 

Aşadar îl păcălisem. Incercai o bucurie deosebită care-mi 
alină întrucâtva umilirea. Am continuat să alerg cât mă ţineau 
picioarele pentru a mă îndepărta cât mai repede de locul 
măcelului. Nu mai auzeam chiotele hăitaşilor. In sfârşit eram 
salvat. 

Salvat! Nu bănuiam cât de diabolice pot fi maimuţele de pe 
planeta Soror. N-am apucat să străbat nici măcar o sută de 
metri şi am dat cu capul de un obstacol ascuns în frunziş. Era o 
plasă întinsă deasupra solului, cu ochiuri rare şi cu un fel de 
buzunare mari, în care am intrat adânc. Nu eram singurul 
prizonier. Plasa tăia de-a curmezişul pădurea pe o porţiune 
destul de întinsă şi o mulţime de fugari care scăpaseră de 
gloanţele vânătorilor căzuseră ca şi mine în cursă. In dreapta şi 
în stânga mea smucituri însoţite de piuituri furioase dovedeau 
eforturile lor disperate de a-şi redobândi libertatea. 

O furie oarbă mă cuprinse când îmi dădui seama că sunt 
prins, o furie mai puternică decât spaima şi care anihilă în mine 
orice posibilitate de gândire. Am procedat împotriva celui mai 
elementar bun-simţ, făcând exact ceea ce nu trebuia să fac, 
adică m-am zbătut cu mişcări atât de dezordonate încât m-am 
încurcat de-a binelea. Până la urmă m-am pomenit legat fedeleş 
şi nu mi-a rămas altă soluţie decât aceea de a sta liniştit, la 
cheremul maimuţelor pe care le auzeam apropiindu-se. 


O spaimă cumplită mă cuprinse când văzui maimuţele 
înaintând în grup. După ce fusesem martorul cruzimii lor, eram 
convins că acum ne vor măcelari pe toţi. 

Vânătorii — numai gorile — mergeau în frunte. Am observat 
că-şi lepădaseră armele, ceea ce mi-a mai dat puţină speranţă. 
În urma lor veneau servanţii şi hăitaşii — gorile şi cimpanzei în 
număr aproape egal. Trăgacii păreau a fi stăpânii şi aveau aere 
de aristocrați. Vorbeau tare, erau foarte bine dispuşi şi nu 
păreau să aibă intenţii rele... 

E drept că sunt acum atât de obişnuit cu paradoxele 
acestei planete încât am scris rândurile de mai sus fără să-mi 
dau seama de absurditatea lor. Şi totuşi ăsta-i adevărul! Gorilele 
aveau o ţinută de aristocrați. Erau vesele şi vorbeau cu glas tare 
într-un limbaj articulat iar fizionomia lor exprima tot timpul 
sentimente umane a căror urmă zadarnic o căutasem pe chipul 
Novei. Dar vai, ce s-o fi întâmplat oare cu Nova? Un fior mă 
trecu numai la gândul aleii aceleia însângerate. Inţelegeam 
acum tulburarea ei la vederea micului nostru cimpanzeu. Exista 
pesemne o ură neîmpăcată între cele două rase. Era de ajuns, 
pentru a te convinge de acest lucru, să urmăreşti comportarea 
oamenilor prizonieri când se apropiau maimuţele. Se agitau 
frenetic, azvârleau din mâini şi din picioare, scrâşneau din dinţi, 
făceau spume la gură şi muşcau ca turbaţii sforile plasei. 

Nepăsători faţă de toată această larma, gorilele-vânători — 
mă pomenii numindu-le în sinea mea boierii — dădeau ordine 
slugilor lor. Nişte căruţe mari, destul de joase, cu o cuşcă în loc 
de platformă, au fost trase pe o potecă aflată de partea cealaltă 
a plasei. Ne vârau în ele, câte zece într-o căruţă — operaţie care 
a durat destul de mult căci prizonierii se zbăteau cu disperare. 
Două gorile, cu mâinile acoperite de mănuși de piele pentru a se 
feri de muşcături, îi apucau unul câte unul, îi scoteau din 
capcană şi îi aruncau într-o cuşcă a cărei uşă era repede 
împinsă înapoi, în timp ce unul dintre boieri conducea operaţia, 
rezemat cu indolenţă de un baston. 

Când a venit rândul meu, am vrut să rostesc câteva cuvinte 
ca să atrag atenţia asupra mea. Dar cum am deschis gura, unul 
dintre executanţi, crezând probabil că vreau să-l muşc, mi-a tras 
o mănuşă cât toate zilele peste obraz. N-am avut încotro — a 
trebuit să tac şi m-au aruncat ca pe un balot într-o cuşcă 


împreună cu vreo doisprezece bărbaţi şi femei, încă prea agitaţi 
ca să mă ia în seamă. 

După ce ne-au îmbarcat pe toţi, unul dintre servanţi a 
controlat încuietoarele cuştilor şi s-a dus să-i raporteze 
stăpânului său. Acesta făcu un gest cu mâna şi pădurea începu 
să răsune de duduitul motoarelor. Căruţele s-au pus în mişcare, 
fiecare trasă de un fel de tractor condus de o maimuţă. 
Distingeam foarte clar pe şoferul maşinii din spatele nostru. Era 
un cimpanzeu. Purta o salopetă şi părea bine dispus. Din când în 
când ne adresa câte o exclamaţie ironică şi când duduitul 
motorului se mai domolea, îl puteam auzi fredonând o melopee 
cu ritm destul de melancolic, a cărei muzică nu era lipsită de 
armonie. 

Această etapă a fost atât de scurtă încât nici n-am avut 
timpul să mă dezmeticesc. După o călătorie de vreun sfert de 
oră pe un drum prost, convoiul s-a oprit pe o vastă platformă în 
faţa unei case de piatră. Ne aflam la marginea pădurii; mai 
încolo se putea vedea o câmpie acoperită de culturi care 
aduceau a cereale. 

Casa, cu acoperişul ei de ţiglă roşie, cu obloanele verzi şi cu 
nişte inscripţii pe un panou, la intrare, avea aspectul unui han. 
Mi-am dat repede seama că e o cabană de vânătoare. 
Maimuţoaicele veniseră acolo să-i aştepte pe domnii şi stăpânii 
lor care soseau în maşinile lor particulare pe un alt drum decât 
acela urmat de noi. 

Doamnele gorile erau aşezate în fotolii dispuse în cerc şi 
trăncăneau la umbra unor copaci înalţi care semănau cu nişte 
palmieri. Una din ele sorbea din când în când dintr-un pahar cu 
ajutorul unui pai. 

De îndată ce căruțele au fost trase la o parte, 
maimuţoaicele s-au apropiat, curioase să vadă rezultatele 
expediției şi, mai ales, vânaturile pe care nişte gorile cu şorţuri 
lungi le scoteau din două camioane mari pentru a le expune la 
umbra copacilor. 

Acesta era gloriosul bilanţ al vânătorii. Şi în acest domeniu 
maimuţele lucrau metodic. Aşezau leşurile însângerate cu faţa 
în sus, unul lângă altul, perfect aliniate, ca trase cu sfoara. Apoi, 
în timp ce cuconetul maimuţesc scotea scurte strigăte de 
admiraţie, maimuţoii se străduiau să prezinte vânatul într-un 
chip atrăgător. Întindeau braţele de-a lungul corpului, 


descleştau mâinile, întorcându-le cu palma în sus. Trăgeau de 
picioare, mişcând încheieturile, astfel încât trupul să mai piardă 
din aspectul său de cadavru, îndreptau câte o mână sau un 
picior răsucit în chip dizgraţios sau atenuau contracția unui gât. 
După aceea netezeau cu grijă părul, mai cu seamă cel al 
femeilor, aşa cum procedează unii vânători care netezesc blana 
sau penele animalului pe care tocmai l-au împuşcat. 

Mă tem că n-am să pot arăta cât de grotescă şi totodată 
diabolică era această scenă. Am insistat oare îndeajuns asupra 
înfăţişării, pe de-a-ntregul, pur maimuţească a acestor făpturi — 
dacă facem abstracţie de expresia privirii lor? Am spus oare că 
maimuţele-femele, îmbrăcate şi ele sportiv, dar cu mult 
rafinament, se înghesuiau pentru a descoperi exemplarele cele 
mai frumoase, arătându-şi-le şi felicitându-i pe cavalerii lor 
gorile? Am spus oare că una din ele, scoțând din poşetă o 
forfecuţă, se aplecă asupra unui trup, tăie câteva şuviţe negre 
de păr, le înfăşură pe deget, făcând o buclă din ele şi îşi prinse 
cu un ac această podoabă de pălărie, curând imitată de altfel de 
toate celelalte maimuţoaice? 

Intregul vânat era acum expus: trei rânduri de trupuri 
aşezate cu grijă, bărbaţi alternând cu femei, acestea din urmă 
aţintind un şir de sâni aurii către astrul monstruos care incendia 
cerul. Când îmi ridicai ochii cu oroare de la acest tablou, zării un 
nou personaj care se apropia, purtând o cutie lunguiaţă la 
capătul unui trepied. Era un cimpanzeu. Am înţeles foarte 
repede că e vorba de un fotograf chemat să imortalizeze aceste 
ispravi cinegetice pentru posteritatea maimuţească. Şedinţa a 
durat peste un sfert de oră. Mai întâi domnii-gorile s-au 
fotografiat pe rând în atitudini avantajoase, unii ţinând piciorul, 
cu un aer triumfător, pe una din victimele lor, apoi în grup, 
fiecare petrecându-şi braţul pe după gâtul vecinului. După 
aceea veni rândul doamnelor gorile care, în faţa acestei grămezi 
de cadavre, luară atitudini graţioase punându-şi bine în evidenţă 
pălăriile recent împodobite. 

Oroarea pe care o inspira această scenă întrecea cu mult 
rezistenţa unui creier normal. Am reuşit o bucată de vreme să 
comprim sângele care-mi clocotea în vine, dar când am 
observat corpul pe care şedea una din femelele acelea ca să 
realizeze o fotografie mai senzaţională, când am recunoscut pe 
chipul acestui cadavru, întins alături de celelalte, trăsăturile 


juvenile, aproape copilăreşti ale nefericitului meu tovarăş, 
Arthur Levain, nu m-am mai putut stăpâni. Şi emoția mea 
răbufni din nou într-un mod absurd, în deplină concordanţă cu 
aspectul grotesc al acestei expoziţii macabre. Mă cuprinse un 
acces de ilaritate şi izbucnii într-un râs smintit. 

Nu mă gândisem însă la tovarăşii mei de cuşcă. Dar parcă 
eram în stare să gândesc! Tumultul stârnit de hohotele mele de 
râs îmi aminti de prezenţa lor, fără îndoială tot atât de 
periculoasă pentru mine ca şi aceea a maimuţelor. Braţe 
amenințătoare se întindeau spre mine. Înţelesei primejdia şi îmi 
înăbuşii hohotele, înfundându-mi capul în braţe. Nu ştiu totuşi 
cum aş fi scăpat cu zile, fără să mă sugrume sau să mă sfâşie, 
dacă unele maimute, atrase de tot acest tărăboi, n-ar fi 
restabilit ordinea cu împunsături de ţepuşă. Un alt incident avea 
de altfel să abată curând atenţia tuturor. Un clopot răsună în 
han, anunțând ora prânzului. Gorilele se îndreptară spre casă în 
grupuri mici, discutând vesele în timp ce fotograful îşi strângea 
instrumentele după ce pozase şi cuştile noastre. 

Nici noi, oamenii, nu eram însă daţi uitării. Nu ştiam ce 
soartă ne pregătesc maimuţele dar, în orice caz, aveau intenţia 
să ne îngrijească. Inainte de a intra în han, unul dintre boieri 
dădu dispoziţii unei gorile care părea să fie un şef de echipă. 
Aceasta porni iarăşi în direcţia noastră. Îşi adună toţi subalternii 
şi după scurt timp slugile ne aduseră de mâncare în nişte albii şi 
de băut în nişte găleți. Hrana consta într-un fel de păsat. Nu-mi 
era foame, dar eram hotărât să mă hrănesc ca să-mi păstrez 
forţele intacte. Mă apropiai de unul din vase, în jurul căruia mai 
mulţi prizonieri se lăsaseră pe vine. Făcui şi eu ca ei şi întinsei 
mâna cu sfială. Îmi aruncară priviri arţăgoase dar, hrană fiind 
din belşug, mă lăsară şi pe mine. Era un soi de terci mai gros, pe 
bază de cereale, destul de gustos. Înghiţii şi eu câţiva pumni din 
această fiertură. 

Meniul nostru a fost de altfel îmbunătăţit prin bunăvoința 
paznicilor noştri. Acum, după vânătoare, hăitaşii care mă 
băgaseră în sperieţi nu se arătau de loc răi, atâta timp cât eram 
şi noi cuminţi. Se plimbau în faţa cuştilor aruncându-ne din când 
în când câteva fructe. Se amuzau foarte mult văzând 
îmbrânceala ce se isca de fiecare dată. Am asistat chiar la o 
scenă care mi-a dat de gândit. O fetiţă prinsese un fruct din zbor 
dar vecinul ei se repezi la ea să i-l smulgă. Atunci, maimuța 


băgă ţepuşa printre gratii şi respinse cu brutalitate omul; apoi 
puse chiar în mâna copilei alt fruct. Aflai astfel că aceste 
creaturi pot fi şi miloase. 

După ce masa luă sfârşit, şeful de echipă şi ajutoarele lui se 
apucară să modifice componenţa convoiului, transferându-i pe 
unii prizonieri dintr-o cuşcă în alta. Păreau să efectueze un fel 
de triere al cărei criteriu îmi scăpa însă. Întrucât am ajuns în 
cele din urmă într-un grup de bărbaţi şi de femei foarte arătoşi, 
am căutat să mă conving singur că am fost ales printre 
exemplarele cele mai remarcabile, încercând o amară consolare 
la gândul că maimuţele, de la prima privire, m-au socotit demn 
de a face parte din elită. Am avut surpriza şi nespusa bucurie de 
a o recunoaşte pe Nova printre noii mei tovarăşi. Scăpase şi ea 
de la măcel, pentru care mulţumit-am cerului Betelgeusei. Cu 
gândul mai ales la ea examinasem îndelung victimile, 
tremurând în fiecare clipă de teamă să nu descopăr minunatu-i 
trup în mormanul de cadavre. Aveam acum impresia că 
regăsesc o fiinţă dragă şi, pierzându-mi iarăşi capul, mă repezii 
la ea cu braţele deschise. Era curată nebunie; gestul meu o 
înspăimântă. Uitase oare intimitatea noastră din noaptea 
trecută? Nici o fărâmă de suflet nu sălăşuia oare în acest trup 
atât de fermecător? Descurajarea mă copleşi văzând-o cum se 
contractă toată când mă apropii, cum întinde în direcţia mea 
mâinile-i crispate gata să mă strângă de gât — ceea ce s-ar fi 
întâmplat probabil dacă aş fi insistat. 

Şi totuşi, văzând că am încremenit, se potoli destul de 
repede. Se întinse într-un colţ al cuştii şi o imitai şi eu oftând. 
Toţi ceilalţi prizonieri procedaseră la fel. Păreau acum obosiţi, 
abătuţi şi resemnaţi. 

Afară, maimuţele pregăteau plecarea convoiului. Au întins 
peste cuşca noastră o prelată ale cărei margini acopereau 
jumătate din înălţimea gratiilor, lăsând să treacă lumina zilei. Au 
fost strigate ordine; s-au pornit motoarele. Şi iată-mă 
transportat cu mare iuţeală spre o destinaţie necunoscută, 
profund îngrijorat la gândul noilor încercări care mă aşteptau pe 
planeta Soror. 


XI 


Eram zdrobit. Evenimentele din ultimele două zile îmi 
vlăguiseră trupul şi-mi tulburaseră într-atât mintea încât 
fusesem incapabil să deplâng moartea tovarăşilor mei şi chiar 
să-mi închipui în mod concret toate consecinţele pe care le 
putea avea pentru mine deteriorarea şalupei. Întâmpinai cu un 
sentiment de uşurare penumbra amurgului şi apoi izolarea în 
obscuritatea aproape totală, căci se înserase foarte repede şi 
călătorirăm toată noaptea. Mă străduiam în fel şi chip să găsesc 
un sens evenimentelor al căror martor fusesem. Această muncă 
intelectuală îmi era necesară pentru a nu cădea pradă disperării 
ce mă pândea, pentru a-mi dovedi mie însumi că sunt un om, 
vreau să spun un om de pe Pământ, o fiinţă raţională deprinsă 
să găsească o explicaţie logică capriciilor în aparenţă 
miraculoase ale naturii şi nu un animal hăituit de nişte maimuțe 
evoluate. 

Depănai pe dinaintea ochilor toate amănuntele pe care le 
înregistrase creierul meu, adeseori chiar fără să-mi dau seama. 
Din toate observaţiile mele se desprindea o impresie generală: 
aceste maimute, masculi şi femele, gorile şi cimpanzei, nu erau 
de loc ridicole. Am mai spus că niciodată nu mi-au creat 
impresia unor animale deghizate ca, de pildă, maimuţele 
dresate care sunt prezentate în circurile noastre. La noi, pe 
Pământ, o maimuţă cu o pălărie pe cap constituie, pentru unii, 
un spectacol ilariant iar pentru mine — penibil. Aici, însă, nimic 
asemănător. Pălăria şi capul erau în armonie, iar toate gesturile 
lor erau cât se poate de fireşti. Maimuţa care sorbea din pahar 
cu un pai avea într-adevăr aerul unei doamne. Mi-am adus 
aminte că văzusem un vânător scoţându-şi luleaua din buzunar, 
îndopând-o tacticos cu tutun şi apoi aprinzând-o. Ei bine, nimic 
în actul acesta nu şocase instinctul meu, atât de obişnuite erau 
mişcările sale. A trebuit să reflectez înainte de a ajunge la 
concluzia că e un paradox. Cugetai îndelung asupra acestei 
chestiuni şi, pentru prima oară poate după capturarea mea, 
regretai lipsa profesorului Antelle. Înţelepciunea şi cunoştinţele 
sale ar fi găsit desigur o explicaţie acestor ciudăţenii. Ce se 
întâmplase oare cu el? Eram sigur că nu figura printre vânaturile 
expuse. S-o fi aflând oare printre prizonieri? Nu era exclus; nu-i 
văzusem doar pe toţi. Nici nu îndrăzneam să sper că a rămas în 
libertate. 

Incercai şi eu, cu bietele-mi resurse, să înjgheb o ipoteză 


care, la drept vorbind, nu prea mă satisfăcea. Locuitorii acestei 
planete, fiinţele civilizate ale căror oraşe le zărisem de departe, 
au reuşit poate să dreseze astfel maimuţele încât să obţină de la 
ele o comportare mai mult sau mai puţin raţională? Aceasta, 
desigur, după o îndelungată selecţionare şi cu preţul unor 
eforturi depuse de-a lungul mai multor generaţii. In fond, pe 
Pământ, unii cimpanzei reuşesc să execute exerciţii uimitoare. 
Însuşi faptul că ştiau să vorbească nu era poate chiar atât de 
extravagant pe cât mi se păruse. Imi aduceam acum aminte de 
o discuţie pe care am avut-o cândva cu un specialist pe această 
temă. Aflasem atunci de la el că savanţi cât se poate de serioşi 
îşi consacrau o bună parte din viaţă încercărilor de a învăţa 
maimuţele să vorbească. Ei pretindeau că nimic, în conformaţia 
acestor animale, nu le împiedică să aibă un limbaj articulat. 
Toate strădaniile lor fuseseră până atunci zadarnice, dar 
perseverau, susţinând că singurul obstacol consta în faptul că 
maimuţele nu vor să vorbească. Dar cine ştie, poate că într-o 
bună zi, pe planeta Soror, au vrut să vorbească? Şi astfel, 
ipoteticii stăpâni ai planetei Soror le-au putut folosi pentru unele 
îndeletniciri mai puţin calificate ca, de pildă, această expediţie 
vânătorească în cursul căreia am fost şi eu capturat. 

Mă cramponam cu înverşunare de această ipoteză fiindu-mi 
groază să mă gândesc la o altă explicaţie, mai simplă, atât de 
indispensabilă mi se părea, pentru salvarea mea, existenţa pe 
această planetă a unor fiinţe conştiente, adică a unor oameni, 
oameni ca mine, cu care să mă pot înţelege. 

Oameni! Cărei rase aparţineau oare făpturile acelea pe 
care maimuţele le împuşcau şi le capturau? Nişte triburi 
înapoiate? Dacă aşa stăteau lucrurile, cât de cruzi trebuiau să 
fie stăpânii adevăraţi ai acestei planete ca să tolereze şi poate 
chiar să organizeze asemenea măceluri! 

Am fost sustras de la aceste gânduri de o formă nedesluşită 
ce se apropia de mine târâş. Era Nova. În jurul meu, toţi 
prizonierii se culcaseră grupuri-grupuri pe podea. După o scurtă 
şovăire se strânse toată lângă mine ca în ajun. Am încercat 
zadarnic, şi de data aceasta, să-i descopăr în privire sclipirea 
aceea care ar fi dat gestului ei semnificaţia unei atracţii 
afective. Întoarse capul şi după scurt timp închise ochii. Şi totuşi 
simpla ei prezenţă m-a reconfortat şi până la urmă am adormit 
şi eu, lipit de ea, străduindu-mă să nu mă gândesc la ziua de 


mâine. 


XII 


Un reflex de apărare împotriva unor gânduri prea 
apăsătoare mi-a permis să dorm până la ziuă. Somnul mi-a fost 
însă deseori întrerupt de coşmaruri zbuciumate în care trupul 
Novei îmi apărea sub înfăţişarea unui şarpe monstruos încolăcit 
în jurul meu. Era dimineaţă când deschisei ochii. Nova era 
trează. Se îndepărtase puţin de mine şi mă observa cu privirea-i 
veşnic nedumerită. 

Vehiculul nostru îşi micşoră viteza şi îmi dădui seama că 
intram tocmai într-un oraş. Prizonierii se sculaseră şi stăteau 
acum pe vine, lipiţi de zăbrele, privind de sub prelată un 
spectacol ce părea să le trezească aceeaşi tulburare din ajun. 
Am făcut şi eu la fel; mi-am lipit obrazul de gratii şi am 
contemplat pentru prima oară un oraş civilizat de pe planeta 
Soror. 

Maşina noastră mergea pe o stradă destul de lată, străjuită 
de trotuare. Examinam cu un sentiment de îngrijorare trecătorii: 
erau maimuțe. Văzui un negustor, un fel de băcan, care tocmai 
ridicase obloanele dughenei sale şi se întorcea, curios, ca să ne 
vadă trecând: era o maimuţă. Incercai să disting pasagerii şi 
şoferii maşinilor care ne depăşeau: erau îmbrăcaţi după moda 
noastră, dar erau maimute. 

Speranţa de a întâlni o rasă de oameni civilizaţi devenea 
himerică şi o profundă descurajare mă cuprinse în ultima parte a 
drumului. Vehiculul nostru îşi încetini şi mai mult mersul. Abia 
atunci observai că în cursul nopţii caravana se micşorase şi nu 
mai cuprindea decât două vehicule; celelalte o luaseră probabil 
în altă direcţie. Am intrat pe o poartă mare şi ne-am oprit într-o 
curte. Nişte maimuțe ne-au înconjurat imediat, au căutat să 
potolească agitația prizonierilor, împungându-i de câteva ori cu 
ţepuşile. 

Curtea era înconjurată de clădiri cu mai multe etaje şi cu 
şiruri de ferestre identice. Complexul acesta îmi sugera un spital 
şi această impresie mi-a fost confirmată de apariţia unor noi 
indivizi care veneau în întâmpinarea paznicilor noştri. Purtau toţi 
halate albe şi bonete ca infirmierii: erau maimute. 


Da, erau toate maimuțe — gorile şi cimpanzei. l-au ajutat 
pe paznicii noştri să descarce căruțele. Am fost scoşi unul câte 
unul din cuşti, vârâţi fiecare în câte un sac mare şi duşi în 
interiorul clădirii. N-am opus nici o rezistenţă şi m-am lăsat 
transportat de două gorile vânjoase, îmbrăcate în alb. Am avut 
impresia, timp de câteva minute, că mergem de-a lungul unor 
nesfârşite coridoare şi apoi că urcăm nişte scări. În sfârşit am 
fost aruncat cu brutalitate pe jos iar apoi, după deschiderea 
sacului, am fost azvârlit într-o altă cuşcă, fixă de data aceasta, 
cu podeaua acoperită de un aşternut de paie şi unde eram 
singur. O gorilă a zăvorât uşa cu grijă. 

Sala în care mă aflam cuprindea multe asemenea cuşti 
aşezate pe două rânduri, cu un lung culoar între ele. Cele mai 
multe erau ocupate, unele de tovarăşii mei de suferinţă care 
tocmai fuseseră aduşi acolo, altele de bărbaţi şi femei ce se 
aflau pesemne închişi de multă vreme. Aceştia puteau fi uşor 
recunoscuţi după atitudinea lor resemnată. Îi întâmpinau pe noii 
sosiți cu un aer plictisit şi abia ridicau capul când vreunul scotea 
un geamăt tânguitor. Am observat de asemenea că noii veniţi 
erau închişi, ca şi mine, fiecare în câte o celulă, în timp ce 
"vechii locatari" stăteau în general câte doi. Vârându-mi nasul 
între două gratii, am putut zări, la capătul culoarului, o cuşcă 
mai mare în care se aflau numeroşi copii. Spre deosebire de 
adulţi, păreau foarte surescitaţi de sosirea noastră. Gesticulau, 
se îmbrânceau şi se prefăceau ca zgâlţâie gratiile, scoțând 
ţipete scurte ca nişte tinere maimuțe certăreţe. 

Cele două gorile s-au întors cărând un alt sac, din care ieşi 
prietena mea Nova. Am avut consolarea s-o văd instalată în 
cuşca situată exact în faţa mea. Protesta împotriva acestei 
operaţii după obiceiul ei, încercând să zgârie şi să muşte. Când 
uşa cuştii a fost închisă, s-a repezit la gratii, încercând să le 
zguduie, scrâşnind din dinţi şi scoțând nişte vaiete prelungi de ţi 
se rupea inima. Treaba asta dură cam de vreun minut când 
deodată mă zări, se opri şi îşi lungi gâtul ca un animal mirat. 
Schiţai şi eu un zâmbet prudent şi-i făcui un mic semn cu mâna 
pe care încercă şi ea să-l imite cu stângăcie — ceea ce îmi 
umplu inima de bucurie. 

Atenţia mi-a fost însă atrasă de întoarcerea celor două 
gorile în halate albe. Terminaseră probabil cu descărcarea căci 
nu mai duceau nici un sac; în schimb împingeau un cărucior 


încărcat cu hrană şi găleți pline cu apă pe care le distribuiau 
prizonierilor — ceea ce a avut darul să-i potolească. 

Veni curând şi rândul meu. În timp ce una din gorile stătea 
de pază, cealaltă a intrat în cuşca mea şi mi-a pus în faţă o 
strachină cu terci, câteva fructe şi o găleată. Hotărâsem să fac 
tot ce-mi stă în putinţă pentru a intra în legătură cu aceste 
maimuțe care păreau a fi singurele fiinţe civilizate şi raţionale 
de pe planeta Soror. Maimuţoiul care-mi aducea de mâncare 
părea destul de cumsecade. Văzând că stau liniştit, m-a bătut 
chiar prieteneşte pe umăr. L-am privit drept în ochi, iar apoi, 
ducând palma la piept, m-am închinat ceremonios. Când am 
ridicat capul am citit pe chipul lui o profundă uimire. Atunci i-am 
zâmbit, punându-mi tot sufletul în această demonstraţie de 
simpatie. Se pregătea să iasă; se opri buimăcit şi scoase o 
exclamaţie. În sfârşit reuşisem să atrag atenţia asupra mea! În 
dorinţa de a confirma acest succes şi de a-mi arăta toate 
capacităţile, rostii, destul de prosteşte, prima frază care-mi 
trecu prin minte. 

— Ce mai faceţi? Sunt un om de pe Pământ. Am făcut o 
lungă călătorie. 

Sensul nu avea nici o importanţă. Era de-ajuns să vorbesc 
ca să-i dovedesc adevărata-mi natură. Şi mi-am atins fără 
îndoială scopul deoarece cred că niciodată nu s-a văzut o 
asemenea uluială întipărită pe chipul vreunui maimuţoi. A rămas 
cu răsuflarea tăiată şi cu gura căscată, ca şi tovarăşul lui, de 
altfel. Cei doi au început să vorbească repede între ei cu glas 
scăzut dar rezultatul n-a fost acela pe care-l scontam. După ce 
se uită lung şi bănuitor la mine, gorila se trase repede înapoi şi o 
zbughi afară din cuşca pe care o închise cu şi mai multă grijă 
decât înainte. Cele două maimuțe schimbară atunci o privire şi 
apoi izbucniră într-un hohot colosal de râs. Reprezentam 
pesemne un fenomen într-adevăr unic căci nu mai conteneau cu 
chiotele pe socoteala mea. Râdeau cu lacrimi şi unul din cei doi 
maimuţoi a fost chiar nevoit să pună jos oala pe care o ţinea în 
mână ca să-şi poată scoate batista. 

Am fost atât de dezamăgit încât m-a apucat deodată o furie 
cumplită. Şi am început şi eu să zgudui gratiile, să-mi arăt dinţii 
şi să înjur în toate limbile pe care le cunoşteam. După ce mi-am 
epuizat repertoriul de invective am continuat să urlu sunete 
nedesluşite. De data asta însă gorilele s-au mulţumit să ridice 


dispreţuitor din umeri. 

Reuşisem totuşi să atrag atenţia asupra mea. La plecare s- 
au întors în mai multe rânduri ca să mă examineze. Când, sleit 
de puteri, m-am potolit în sfârşit, am văzut cum unul din cei doi 
maimuţoi scoate un carneţel din buzunar şi îşi însemnează ceva, 
nu înainte de a-şi fi notat însă cu grijă un semn grafic ce figura 
pe o tăbliță deasupra cuştii mele şi care reprezenta probabil o 
cifră. 

Plecară. Ceilalţi prizonieri pe care demonstraţia mea îi 
adusese pentru câtva timp într-o stare de agitaţie, se apucară 
iarăşi de mâncat. Nu mi-a rămas nici mie altceva de făcut decât 
să mănânc şi să mă odihnesc, în aşteptarea unui prilej mai 
favorabil de a-mi dezvălui nobila obârşie. Am mai înghiţit o 
strachină de terci şi câteva fructe suculente. În cuşca din faţa 
mea, Nova se oprea uneori din mestecat ca să-mi arunce o 
privire furişă. 


XIII 


Am fost lăsaţi în pace tot restul zilei. Seara, după ce ne-au 
mai adus o dată de mâncare, gorilele au stins luminile şi au 
plecat. Am dormit puţin în noaptea aceea, nu pentru că n-ar fi 
fost cuşca suficient de confortabilă — aşternutul de paie era 
destul de gros şi forma un culcuş acceptabil — dar înjghebam 
tot felul de planuri pentru a intra în legătură cu aceste maimuțe. 
M-am jurat să nu mă mai las stăpânit de furie şi să caut cu 
neobosită răbdare toate ocaziile de a-mi dovedi capacităţile 
intelectuale. Cei doi paznici cu care avusesem de-a face erau 
probabil nişte subalterni mărginiţi, incapabili să interpreteze 
iniţiativele mele; or fi existând însă cu siguranţă şi alte maimuțe 
mai cultivate. 

Mi-am dat seama, chiar de a doua zi dimineaţă, că această 
speranţă nu era deşartă. Eram treaz de vreo oră. Cei mai mulţi 
dintre tovarăşii mei se învârteau neîncetat în cuşca lor, aşa cum 
fac unele animale în captivitate. Când m-am dumerit că de o 
bună bucată de vreme, fără să-mi dau seama, procedez şi eu la 
fel, mi-a fost ciudă şi m-am silit să stau jos în faţa gratiilor, într-o 
atitudine cât mai umană, cât mai gânditoare cu putinţă. Tocmai 
atunci s-a deschis uşa de pe culoar şi a intrat un nou personaj 


însoţit de cei doi paznici. Era un cimpanzeu femelă şi am înţeles, 
după respectul cu care se poartă gorilele faţă de dânsa, că 
ocupă o funcţie importantă în această instituţie. 

Paznicii îi raportaseră, fără îndoială, despre mine căci de 
cum a intrat pe uşă, maimuţoaica a pus o întrebare unuia din ei 
iar acesta a arătat cu degetul în direcţia mea. Atunci s-a 
îndreptat direct spre cuşca mea. 

Am observat-o cu luare aminte în timp ce se apropia. Purta 
şi ea un halat alb dar de o croială mai elegantă decât aceea a 
gorilelor, strâns în talie cu un cordon şi cu mâneci scurte care 
scoteau la iveală două braţe lungi şi agile. Ceea ce m-a frapat 
însă a fost mai cu seamă privirea ei deosebit de vioaie şi de 
inteligentă. Am socotit că e de bun augur pentru viitoarele 
noastre relaţii. Mi s-a părut foarte tânără în pofida zbărciturilor, 
inerente condiţiei sale maimuţeşti, care încadrau boticul ei alb. 
Ţinea în mână o servietă de piele. 

Se opri în faţa cuştii mele şi începu să mă examineze în 
timp ce scotea un stilou din servietă. 

— Bună ziua, doamnă, îi spusei eu, înclinându-mă. 

Rostisem aceste cuvinte cu vocea mea cea mai blândă. 
Chipul ei exprima o profundă mirare dar îşi păstra înfătişarea 
gravă, impunând chiar tăcere, cu un gest autoritar, gorilelor 
care începuseră iar să rânjească prosteşte. 

— Doamnă sau domnişoară, continuai eu încurajat, îmi pare 
rău că sunt nevoit să mă înfăţişez dumneavoastră în asemenea 
împrejurări şi în acest costum. Vă rog să credeţi că nu 
obişnuiesc... 

Am mai spus tot felul de prostii, căutând doar cuvinte care 
să se potrivească cu tonul politicos pe care hotărâsem să-l 
adopt. Când am terminat, încheindu-mi cuvântarea cu zâmbetul 
cel mai amabil cu putinţă, mirarea ei s-a transformat în 
stupoare. Genele-i clipiră de câteva ori la rând şi cutele de pe 
frunte i se încreţiră. Căuta fără îndoială cu încordare o soluţie la 
o problemă dificilă. Îmi zâmbi şi ea şi am avut intuiţia că începe 
să bănuiască o parte din adevăr. 

În timp ce se petrecea această scenă, oamenii din cuşti se 
uitau la noi fără a manifesta însă atitudinea arţăgoasă pe care 
le-o stârnea de obicei sunetul vocii mele. Dădeau semne de 
curiozitate. Îşi încetară unul după altul febrila lor plimbare 
circulară şi veniră să-şi lipească obrazul de gratii ca să ne poată 


vedea mai bine. Numai Nova părea furioasă şi se agita tot 
timpul. 

Maimuţoaica scoase un stilou din buzunar şi scrise câteva 
rânduri în caietul ei. Apoi, ridicând capul şi întâlnind iarăşi 
privirea-mi îngrijorată, îmi zâmbi din nou. Atitudinea ei m-a 
încurajat să mai fac un gest prietenos. Am băgat braţul printre 
gratii şi i-am întins mâna cu palma deschisă. Gorilele au tresărit 
şi au schiţat o mişcare ca să intervina, dar maimuţoaica, a cărei 
primă reacţie a fost totuşi să se dea înapoi — şi-a revenit, i-a 
oprit cu o scurtă poruncă şi, privindu-mă tot timpul drept în ochi, 
şi-a întins şi ea braţul păros, cam tremurând, spre mine. Am 
rămas nemişcat. S-a apropiat şi mai mult şi şi-a pus mâna, cu 
degetele nemăsurat de lungi, pe încheietura mâinii mele. Am 
simţit fiorul ce-o cuprinde la acest contact. M-am străduit să nu 
fac nici o mişcare care s-o poată speria. M-a bătut uşor pe 
mână, mi-a mângâiat braţul şi apoi s-a întors către asistenții ei 
cu un aer triumfător. 

Mă sufocam de emoție. Eram din ce în ce mai încredinţat că 
speranţa mi se împlineşte, că tânăra maimuţă începe să 
recunoască nobila-mi obârşie. Când la un moment dat s-a 
adresat, pe un ton poruncitor, uneia din gorile, am fost atât de 
nebun să cred că acuşi îmi vor deschide cuşca în lături, 
prezentându-mi chiar şi scuze. Dar vai, nu de asta era vorba! 
Paznicul s-a scormonit prin buzunare şi a scos un obiect alb de 
mici dimensiuni pe care l-a întins şefei sale. Aceasta mi l-a pus 
ea însăşi în mână însoţind acest gest cu un zâmbet fermecător. 
Era o bucăţică de zahăr. 

O bucăţică de zahăr! Eram atât de dezamăgit, m-am simţit 
deodată atât de descurajat faţă de această umilitoare 
recompensă, încât eram cât pe ce să i-o azvârl în obraz. Mi-am 
adus însă aminte la timp de înţeleapta hotărâre pe care o 
luasem cu puţin timp înainte şi am căutat să-mi păstrez calmul. 
Am luat bucăţica de zahăr, m-am înclinat şi am ronţăit-o cu 
aerul cel mai inteligent posibil. 

Aceasta a fost prima mea luare de contact cu Zira, căci 
după cum aveam să aflu puţin mai târziu, aşa o chema pe 
tânăra maimuţoaică. Era şefa serviciului unde fusesem adus. In 
ciuda decepţiei pe care am încercat-o, comportarea ei îmi dădea 
multă speranţă şi parcă ceva îmi spunea că voi reuşi să 
stabilesc o legătură cu dânsa. A avut o lungă convorbire cu 


paznicii şi mi s-a părut că le dă instrucţiuni în legătură cu mine. 
Apoi şi-a continuat vizita inspectând şi celelalte cuşti. 

Examină cu atenţie pe fiecare din noii veniţi şi îşi luă notițe, 
mai succinte decât pentru mine. Niciodată nu s-a încumetat să 
atingă pe vreunul din ei. Cred că m-ar fi cuprins invidia dacă ar 
fi făcut aşa ceva. Încercam un sentiment de mândrie 
considerându-mă un subiect excepţional, singurul demn de un 
tratament privilegiat. Când am văzut că se opreşte în faţa cuştii 
cu copii şi le aruncă şi lor bucățele de zahăr, m-a cuprins o ciudă 
cumplită, o ciudă cel puţin egală cu aceea a Novei care, după 
ce-şi arătase dinţii maimuţoaicei, se culcase, furioasă, cu 
spatele la mine. 


XIV 


A doua zi a trecut ca şi prima. Maimuţele tot nu s-au ocupat 
de noi; s-au mulţumit doar să ne aducă de mâncare. Eram tot 
mai nedumerit în ce priveşte rolul acestei instituţii ciudate când, 
în ziua următoare, am început să fim supuşi unui şir de teste a 
căror simplă amintire mă umileşte astăzi, dar care atunci m-au 
mai sustras de la preocupările mele. 

Primul test mi s-a părut la început destul de straniu. Unul 
din paznici s-a apropiat de mine în timp ce tovarăşul lui opera în 
faţa altei cuşti. Maimuţoiul meu ţinea o mână ascunsă la spate 
iar în cealaltă avea un fluier. S-a uitat ţintă la mine ca să-mi 
atragă atenţia, a dus fluierul la gură şi a emis un şir de sunete 
ascuţite; asta timp de cel puţin un minut. Apoi a scos cealaltă 
mână la iveală, arătându-mi cu ostentaţie una din bananele 
acelea a căror savoare o apreciasem şi de care toţi oamenii erau 
mari amatori. Ţinea banana în faţa mea, continuând totodată să 
mă observe. 

Am întins mâna dar banana era prea departe ca s-o pot 
atinge şi gorila n-avea de gând să se apropie de mine. Părea 
decepţionată, se aştepta parcă la o altă reacţie din partea mea. 
După câtva timp, s-a plictisit aşteptând, a ascuns din nou 
banana şi s-a apucat iarăşi să fluiere. Nervos, intrigat de toată 
această maimuţăreală, eram cât pe ce să-mi pierd răbdarea 
când mi-a arătat din nou banana, tot la o distanţă inaccesibilă. 
Am reuşit totuşi să-mi păstrez calmul, încercând să ghicesc ce 


anume aşteaptă de la mine, căci părea din ce în ce mai mirat, 
ca şi cum aş fi avut o comportare anormală. A repetat aceeaşi 
scenă de vreo cinci sau şase ori apoi, descurajat, a trecut la altă 
cuşcă. 

Am încercat un adevărat sentiment de frustrare când am 
constatat că vecinul meu, iar apoi prizonierul următor, capătă 
fiecare câte o banană şi încă de la prima încercare. Am urmărit 
îndeaproape pe celălalt maimuţoi care îndeplinea acelaşi 
ceremonial în faţa cuştilor de vizavi. Întrucât ajunsese la cuşca 
unde se afla Nova, am putut observa toate reacţiile ei. Fluieră, 
apoi agită o banană, ca şi colegul lui. Tânăra începu imediat să 
se frământe dând din fălci şi... 

Se făcu deodată lumină în mintea mea. Nova, 
încântătoarea Nova, începuse să saliveze din abundență la văzul 
acestei bunătăţi, ca un câine căruia i se arată o bucăţică de 
zahăr. Asta şi aştepta gorila, atât pentru ziua de astăzi. Îi aruncă 
fructul atât de jinduit şi trecu la altă cuşcă. 

Da, înţelesesem, şi ce mândru eram! Urmasem pe vremuri 
nişte cursuri de biologie şi lucrările lui Pavlov nu constituiau nici 
o taină pentru mine. Era vorba să se experimenteze aici asupra 
oamenilor reflexele pe care el le studiase asupra câinilor. Şi eu, 
eu care fusesem atât de stupid cu câteva clipe în urmă, acum, 
cu raţiunea şi cultura mea nu numai că înţelegeam semnificaţia 
acestui test, ci puteam chiar să prevăd cele ce vor urma. Timp 
de câteva zile, poate, maimuţele vor proceda astfel: fluierături, 
apoi prezentarea unuia din alimentele preferate, acesta 
provocând salivaţia subiectului respectiv. După o anumită 
perioadă, o simplă fluierătură va produce acelaşi efect. Oamenii 
vor dobândi reflexe condiţionate, ca să folosim limbajul ştiinţific. 

Mă tot felicitam de perspicacitatea mea şi ardeam de 
dorinţa de a mă făli cu ea. Profitând de faptul că gorila trecea 
iarăşi prin faţa cuştii mele, după terminarea experienţelor, am 
căutat în fel şi chip să-i atrag atenţia. Am lovit barele de fier, am 
făcut gesturi largi arătând spre gura mea astfel încât până la 
urmă a binevoit să înceapă din nou experienţa. Atunci, chiar de 
la prima fluierătură şi cu mult înainte să-mi arate banana, am 
început să salivez, să salivez cu furie, cu frenezie, să salivez eu, 
Ulysse Merou, de parcă de asta ar fi depins viaţa mea — atâta 
plăcere îmi făcea să-i dovedesc cât sunt de inteligent. 

De fapt, gorila părea foarte încurcată. Işi chemă colegul şi 


stătu mult de vorbă cu el, ca în ajun. Nu era greu să ghiceşti 
raţionamentul simplist al acestor nătărăi: iată un om care acum 
câteva clipe nu avea nici un reflex şi care deodată a dobândit 
reflexe condiţionate, când pentru ceilalţi e nevoie de atâta timp 
şi de atâta rabdare! Îmi era milă de neputinţa lor intelectuală 
care nu le permitea să tragă singura concluzie justă: un progres 
atât de brusc nu putea avea decât o singură explicaţie — 
existenţa conştiinţei. Eram convins că Zira s-ar fi dovedit mai 
subtilă. 

Înţelepciunea şi excesul meu de zel au avut însă cu totul alt 
rezultat decât acela pe care-l speram. Paznicii mei au plecat 
omiţând să-mi dea banana pe care a mâncat-o chiar unul din ei. 
Ce nevoie mai aveau să mă răsplătească de vreme ce scopul 
fusese atins şi aşa! 

S-au întors a doua zi cu alte accesorii. Unul din ei ţinea în 
mână un clopoțel, iar celălalt împingea un cărucior pe care era 
montat un aparat ce semăna cu un magnetou. De data asta, 
edificat asupra genului de experienţe la care urmam să fim 
supuşi, am înţeles ce au de gând să facă cu aceste instrumente 
chiar înainte să le pună în funcţiune. 

Începură cu vecinul Novei, o namilă de om cu privirea 
deosebit de tâmpă care se apropiase de grilaj şi cuprindea cu 
ambele mâini barele de fier, aşa cum făceam toţi când treceau 
temnicerii. Una din gorile a început să agite clopoţelul care 
emitea un sunet grav în timp ce cealaltă racorda un fir al 
magnetoului la una din gratiile de fier ale cuştii. După ce 
clopoţelul a sunat o bună bucată de vreme, al doilea operator a 
început să învârtească manivela aparatului. Omul a sărit brusc 
înapoi, scotând ţipete jalnice. 

Au repetat de câteva ori experienţa cu acelaşi individ, 
acesta fiind ademenit de fiecare dată cu ajutorul unui fruct să se 
lipească de gratii. Ştiam că scopul era de a-l face să sară înapoi 
de îndată ce va auzi sunetul clopoţelului şi înainte de a se 
produce descărcarea electrică (tot un reflex condiţionat); scopul 
n-a fost însă atins în ziua aceea căci psihismul omului nu era 
suficient de dezvoltat ca să-i permită să facă o legătură între 
cauză şi efect. 

Eu în schimb îi aşteptam, rânjind sarcastic în sinea mea, 
nerăbdător să le arăt deosebirea dintre instinct şi inteligenţă. 
Chiar la primul sunet al clopoţelului, am luat brusc mâna de pe 


barele de fier şi m-am dat înapoi până la mijlocul cuştii. În 
acelaşi timp mă uitam ţintă la ei şi zâmbeam ironic. Gorilele 
încruntară sprâncenele. Nu mai râdeau de loc de comportarea 
mea şi am avut chiar impresia că pentru prima oară parcă 
bănuiau că-mi bat joc de ele. 

Aveau totuşi de gând să repete experienţa când atenţia le- 
a fost distrasă de sosirea unor noi vizitatori. 


XV 


Trei indivizi înaintau de-a lungul culoarului: Zira, 
cimpanzeul-femelă, şi alţi doi maimuţoi dintre care unul era, în 
mod evident, o înaltă personalitate. 

Era un urangutan, primul din această specie pe care-l 
vedeam pe planeta Soror. Era mai mic de stat decât gorilele şi 
cam adus de spate. Braţele lui erau relativ mai lungi, astfel încât 
mergea adeseori sprijinindu-se în mâini — ceea ce nu li se 
întâmpla decât rareori celorlalte maimuțe. Aveam astfel ciudata 
impresie că înaintează folosindu-se de două bastoane. Capu-i, 
înfundat între umeri, era împodobit cu un păr lung arămiu, iar 
faţa-i era înţepenită într-o expresie de pedantă meditaţie. Parcă 
aveam în faţă un bătrân pontif, venerabil şi solemn. Şi costumul 
lui se deosebea foarte mult de îmbrăcămintea celorlalte 
maimuțe: o redingotă lungă, neagră, al cărei rever era 
împodobit cu o steluţă purpurie şi nişte pantaloni în dungi, albe 
şi negre — totul destul de prăfuit. 

O maimuţă scundă, de sex femeiesc — din neamul 
cimpanzeilor — mergea în urma lui, purtând o servietă 
voluminoasă. După atitudinea ei, părea să-i fie secretară. Cred 
că cititorul nu se mai miră dacă menţionez atât de des unele 
atitudini şi expresii semnificative ale acestor maimuțe. Jur că 
orice fiinţă cu judecată, văzând acest cuplu, ar fi tras, ca şi 
mine, concluzia că e vorba de un bătrân savant şi de umila lui 
secretară. Sosirea lor mi-a permis să constat o dată mai mult că 
printre maimuțe există, pare-se, un simţ destul de dezvoltat al 
ierarhiei. Zira manifesta un vădit respect faţă de marele şef. 
Cele două gorile s-au repezit în întâmpinarea lui de îndată ce l- 
au zărit şi i s-au închinat cu mare plecăciune. Urangutanul le-a 
răspuns printr-un mic semn neglijent cu mâna. 


S-au îndreptat direct spre cuşca mea. Nu eram oare 
exemplarul cel mai interesant din tot acest lot? L-am întâmpinat 
pe şef cu zâmbetul meu cel mai prietenos şi i-am adresat 
următoarele cuvinte pe un ton emfatic: 

— Dragă urangutane! Dacă ai şti cât sunt de fericit să mă 
aflu în sfârşit în prezenţa unei făpturi cu o înfăţişare din care 
emană atâta înţelepciune şi inteligenţă! Sunt convins că noi doi 
ne vom înţelege de minune. 

"Dragul urangutan" tresărise la sunetul vocii mele. Se 
scărpină îndelung după ureche, în timp ce ochiu-i bănuitor 
iscodea cuşca de parcă ar fi presimţit vreun şiretlic. Cu caietul în 
mână, Zira reciti însemnările pe care le luase despre cazul meu. 
Insistă, dar era clar că urangutanul refuza să se lase convins. 
Rosti vreo două sau trei sentinţe bombastice, ridică de câteva 
ori din umeri, clatină din cap, apoi puse mâinile la spate şi 
începu să se plimbe încolo şi încoace pe culoar, trecând de 
câteva ori prin fata cuştii mele şi aruncându-mi priviri destul de 
puţin binevoitoare. Celelalte maimuțe aşteptau hotărârile sale, 
păstrând o respectuoasă tăcere. 

Respectul acesta era însă numai aparent căci surprinzând 
un semn furiş pe care una din gorile îl făcea celeilalte, şi asupra 
căruia nu putea exista nici o îndoială, am înţeles că-şi băteau joc 
de şeful cel mare. Atitudinea pe care o adoptase urangutanul 
faţă de mine mă înciudase. De aceea, văzând că şi celelalte 
maimute îl iau peste picior, m-am gândit să joc şi eu o mică 
scenă menită să-l convingă de inteligenţa mea. Am început să 
măsor cuşca în lung şi-n lat, cu paşi mari, imitându-i mersul, 
gârbovit, cu mâinile la spate, cu sprâncenele încruntate într-un 
aer de adâncă meditaţie. 

Cele două gorile leşinau de râs şi nici măcar Zira nu şi-a 
putut păstra seriozitatea. In ce priveşte secretara, a fost nevoită 
să-şi vâre boticul în servietă ca să-şi ascundă ilaritatea. M-am 
felicitat pentru această demonstraţie până în clipa când mi-am 
dat seama că este periculoasă. Observându-mi mimica, 
urangutanul se înfurie şi rosti cu glas tăios câteva cuvinte aspre 
care restabiliră numaidecât ordinea. Apoi, se opri în faţa mea şi 
începu să-şi dicteze observaţiile secretarei. 

Dicta de foarte multă vreme, subliniindu-şi fiecare frază cu 
gesturi pompoase. Incepea să mi se facă lehamite de atâta 
orbire şi hotărâi să-i dau o nouă dovadă a capacităţilor mele 


intelectuale. Întinzând mâna în direcţia lui, rostii cât mai corect 
cu putinţă: 

— Mi Zaius. 

Observasem că toţi subalternii i se adresau începând cu 
aceste cuvinte. "Zaius", după cum aveam să aflu mai târziu, era 
numele pontifului iar "mi" — un titlu onorific. 

Maimuţele au încremenit. Le-a pierit cheful de râs, în 
special Zirei, care mi s-a părut extrem de tulburată, mai ales 
când am adăugat, îndreptându-mi degetul în direcţia ei: Zira — 
alt nume pe care-l reţinusem şi care nu putea fi decât al ei. In 
ce-l priveşte pe Zaius, a devenit foarte nervos şi a început iarăşi 
să umble pe culoar, clătinându-şi din nou neîncrezator capul. 

După ce în sfârşit s-a potolit, a poruncit să se repete, în 
prezenţa lui, toate testele la care fusesem supus încă din ajun. 
M-am descurcat uşor. Am salivat chiar de la prima fluierătură. 
Am sărit înapoi când a sunat clopoţelul. M-a pus să repet de 
vreo zece ori această ultimă experienţă, dictând secretarei 
nesfârşite comentarii. 

Pe la sfârşit, mi-a venit o idee. În momentul când gorila 
agită clopoţelul, am desprins clema care asigura legătura 
electrică cu gratiile mele şi am aruncat firul în afară. Apoi cu 
mâinile bine prinse de zăbrele nu m-am mai mişcat din loc, în 
timp ce al doilea paznic, care nu observase isprava mea, se 
căznea să învârtă manivela magnetoului, devenit inofensiv. 

Eram foarte mândru de această iniţiativă care trebuia să 
constituie o dovadă incontestabilă de înţelepciune pentru orice 
fiinţă cu judecată. De fapt, atitudinea Zirei mi-a dovedit că ea 
cel puţin era profund impresionată. Mă privi cu ochi deosebit de 
pătrunzători şi boticul ei alb se coloră în roz, ceea ce, după cum 
aveam să aflu mai târziu, este un semn de emoție la cimpanzei. 
Dar nimic nu-l putea convinge pe urangutan. Maimuţoiul ăsta 
afurisit începu iarăşi să ridice din umeri într-un chip foarte 
neplăcut şi să dea din cap cu înverşunare când Zira i se adresă. 
Era un savant cu metodă; nu-i plăcea să fie dus de nas. Dădu 
alte instrucţiuni gorilelor şi fui supus unui nou test care era o 
combinaţie a primelor două. 

Îl cunoşteam şi pe ăsta. Văzusem chiar în unele laboratoare 
practicându-se asemenea teste pe câini. Scopul lor era de a-l 
dezorienta pe animal, de a-i provoca tulburări nervoase 
combinând două reflexe. Una din gorile a început să fluiere, 


făgăduind astfel o recompensă, în timp ce cealaltă îşi agita 
clopoţelul, ceea ce prevestea o pedeapsă. Mi-am adus aminte 
de concluziile unui mare biolog în legătură cu asemenea 
experienţe: el spunea că amăgind astfel un animal i se pot 
provoca tulburări emoţionale ce seamănă foarte mult cu 
nevroza omului şi chiar uneori fenomene de demenţă, dacă 
aceste experienţe sunt repetate mai des. 

M-am ferit bineînţeles să cad în această capcană; 
prefăcându-mă că ascult cu deosebită atenţie mai întâi 
fluierăturile, apoi sunetul clopoţelului, m-am aşezat la o distanţă 
egală de cele două surse de zgomot, cu bărbia sprijinită în 
căuşul palmei, în atitudinea tradiţională a cugetătorului. Zira nu 
s-a putut stăpâni şi a bătut din palme. Zaius a scos o batistă din 
buzunar şi şi-a şters fruntea. 

Transpira, dar nimic nu-i putea zdruncina stupidul 
scepticism. Mi-am dat bine seama după mutra lui, la sfârşitul 
discuţiei vehemente pe care a avut-o cu Zira. Apoi a mai dictat 
nişte note secretarei, a dat instrucţiuni amănunțite Zirei, care le- 
a ascultat cu un aer nemulţumit, şi în cele din urmă a plecat, nu 
înainte de a-mi arunca însă o ultimă privire încruntată. 

Zira s-a adresat celor două gorile şi am înţeles imediat că le 
porunceşte să mă lase în pace, cel puţin până la sfârşitul zilei, 
căci ele au plecat cu tot calabalâcul. Când a rămas singură cu 
mine, s-a apropiat de cuşca mea şi m-a examinat din nou în 
tacere, o bună bucată de vreme. Apoi, cu un gest spontan, mi-a 
întins laba prieteneşte. l-am strâns-o cu emoție, şoptind cu glas 
blând numele ei. Am înţeles, după roşeaţa care i-a acoperit 
boticul, că este adânc mişcată. 


XVI 


Câteva zile mai târziu Zaius s-a întors şi vizita lui a fost 
semnalul unor mari răsturnări în rânduiala sălii. Dar trebuie să 
povestesc mai întâi cum am reuşit în acest interval de timp să 
mă mai evidenţiez în ochii maimuţelor. 

A doua zi după prima inspecţie a urangutanului, am fost 
copleșiți de o avalanşă de noi teste; cel dintâi — când ni s-a 
adus masa. In loc să lase alimentele pe jos în cuşcă, aşa cum 
procedau de obicei, Zoram şi Zanam, cele două gorile ale căror 


nume le aflasem până la urmă, le-au ridicat în nişte coşuri până 
în tavan, folosind un sistem de scripeţi cu care erau înzestrate 
toate cuştile. Totodată au lăsat în fiecare celulă patru cuburi de 
lemn destul de voluminoase. După aceea s-au tras înapoi şi au 
observat reacţia noastră. 

Ţi-era mai mare mila să vezi mutra dezamăgită şi 
nedumerită a tovarăşilor mei de suferinţă. Incercau să sară, dar 
nici unul nu putea atinge coşul. Unii s-au căţărat de-a lungul 
gratiilor dar când ajungeau sus degeaba întindeau mâna, căci 
tot nu puteau apuca alimentele care erau departe de pereţii 
laterali. Mi-era ruşine de neghiobia acestor oameni. Cred că nu e 
nevoie să spun că am rezolvat imediat această problemă. Era de 
ajuns să aşezi cele patru cuburi unul peste altul, să te urci pe 
acest eşafodaj şi să desprinzi coşul din cui. Ceea ce am şi făcut, 
ascunzându-mi mândria sub un aer de prefăcută indiferenţă. Nu 
era genial, dar am fost singurul care s-a arătat atât de subtil. 
Admiraţia vădită a lui Zoram şi a lui Zanam mi-a mers drept la 
inimă. 

Am început să mănânc fără a-mi ascunde disprețul faţă de 
ceilalţi prizonieri care erau incapabili să-mi urmeze exemplul, 
deşi fuseseră martorii isprăvii mele. Nici măcar Nova nu m-a 
putut imita în ziua aceea, cu toate că am repetat de mai multe 
ori, special pentru ea, întreaga operaţie. A încercat totuşi — era 
cu siguranţă una din cele mai inteligente din grupul nostru. A 
căutat să pună un cub peste altul dar l-a aşezat strâmb, s-a 
speriat când a căzut şi s-a ascuns într-un colţ al cuştii. Această 
fată, de o agerime şi de o supleţe deosebite, ale cărei gesturi 
erau toate de o desăvârşită armonie, era, ca şi toţi ceilalţi de 
altfel, de-o stângăcie inexplicabilă de îndată ce trebuia să 
mânuiască un obiect. Totuşi, după două zile a învăţat să 
execute această operaţie. 

În dimineaţa aceea mi-a fost însă milă de ea şi i-am aruncat 
printre zăbrele două dintre cele mai frumoase fructe. Acest gest 
mi-a adus o dezmierdare din partea Zirei, care tocmai intrase. 
Mi-am rotunjit spinarea ca o pisică sub laba-i păroasă, spre 
marea nemulţumire a Novei pe care asemenea familiarităţi o 
înfuriau şi care începu imediat să se agite şi să geamă. 

M-am remarcat şi în multe alte împrejurări, dar mai ales am 
reuşit, ascultând cu atenţie, să rețin câteva cuvinte simple din 
limbajul maimuţesc şi să le înţeleg sensul. Făceam exerciţii de 


pronunțare când Zira trecea în faţa cuştii mele şi ea părea din 
ce în ce mai uimită. Ajunsesem tocmai în acest stadiu când a 
avut loc a doua inspecţie a lui Zaius. 

Era şi de data asta escortat de secretara lui dar mai era 
însoţit şi de un alt urangutan, solemn ca şi el, decorat ca şi el şi 
cu care stătea de vorbă de la egal la egal. Mi-am închipuit că e 
vorba de un confrate, chemat în consultaţie pentru a examina 
cazul straniu pe care-l constituiam. Au început o lungă discuţie 
în faţa cuştii mele, împreună cu Zira, care li se alăturase. 
Maimuţoaica vorbi îndelung şi cu înflăcărare. Ştiam că-mi 
susţine cauza, scoțând în evidenţă agerimea excepţională a 
minţii mele, de care nimeni nu se mai putea îndoi. Intervenţia ei 
n-a reuşit decât să stârnească, la cei doi savanţi, un zâmbet de 
neîncredere. 

A trebuit iarăşi să mă supun, în faţa lor, testelor pe care le 
executasem cu atâta îndemânare. Ultimul din ele consta în 
deschiderea unei cutii închisă cu nouă sisteme diferite de 
încuietori (zăvor, ştift, cheie, cârlig etc...) Pe Pământ, Kinnaman 
dacă nu mă înşel, inventase un asemenea dispozitiv pentru a 
evalua discernământul maimuţelor şi aceasta era cea mai 
complicată problemă pe care au putut-o rezolva unele dintre 
ele. Probabil că această experienţă era tot aşa apreciată şi aici 
— însă cu oameni. După câteva dibuiri, făcusem faţă cu cinste 
acestui test. 

Acum însăşi Zira mi-a întins cutia şi am înţeles din privirea-i 
rugătoare că doreşte din tot sufletul să fac o strălucită 
demonstraţie, ca şi cum propria-i reputaţie ar fi fost în joc. Mi- 
am dat toată silinţa să-i fac pe plac şi cât ai clipi din ochi am 
deschis cele nouă încuietori, fără cea mai mică şovaială. Dar nu 
m-am mulţumit cu atât. Am scos fructul cuprins în cutie şi l-am 
oferit cu un gest galant maimuţoaicei. L-a primit roşind de 
emoție. Apoi mi-am etalat toate cunoştinţele şi am rostit cele 
câteva cuvinte pe care le învăţasem, arătând cu degetul 
obiectele respective. 

De data asta mi se părea imposibil să mai poată avea 
cineva îndoieli asupra adevăratei mele origini. Dar vai! nu ştiam 
pe atunci cât de orbi sunt urangutanii! Au schiţat din nou 
zâmbetul acela sceptic care mă scotea din sărite, au întrerupt-o 
pe Zira şi au început iarăşi să discute între ei. Mă ascultaseră ca 
pe un papagal. Simţeam că erau de acord să atribuie talentele 


mele unui fel de instinct şi unui ascuţit spirit de imitație. 
Adoptaseră probabil regula ştiinţifică pe care un savant de la noi 
o rezuma astfel: "In no case may we interpret an action as the 
outcome of the exercise of a higher psychical faculty if it can be 
interpreted as the outcome of one which stands lower în the 
psychological scale." 

Nu trebuie în nici un caz să interpretam vreun act ca fiind 
consecinta exercitarii unei facultati psihice superioare, dacă 
acest act poate fi interpretat ca fiind dictat de o facultate aflata 
pe o treapta inferioara pe scara psihologica (engl.). (C. L. 
Morgan) 

Acesta era desigur sensul limbajului lor ştiinţific şi 
începeam să spumeg de furie. Poate ca nu m-aş fi putut stăpâni 
şi aş fi izbucnit, dacă n-aş fi surprins o privire fugară pe care mi- 
a aruncat-o Zira. Era clar că nu este de acord cu ei şi îi este 
ruşine de cuvintele pe care le rostesc în faţa mea. În sfârşit, 
confratele lui Zaius s-a retras după ce a emis probabil o părere 
categorică asupra mea. Urangutanul meu s-a apucat atunci de 
alte treburi. A făcut înconjurul sălii, examinând amănunţit pe 
fiecare prizonier şi dând noi instrucţiuni Zirei care le nota pe 
măsură ce el le formula. Mimica lui prevestea numeroase 
schimbări în repartizarea noastră în cuşti. Nu mi-a trebuit mult 
ca să pricep planul lui şi să înţeleg rostul comparaţiilor foarte 
clare pe care le făcea între caracteristicile unor bărbaţi şi cele 
ale unor femei. 

Nu mă înşelasem. Gorilele executau acum ordinele şefului 
cel mare transmise prin intermediul Zirei. Am fost repartizaţi 
câte un cuplu în fiecare cuşcă. Ce diabolice încercări prevesteau 
oare aceste împerecheri? Ce particularităţi ale rasei umane 
voiau oare să studieze aceste maimuțe, stăpânite de furia 
experimentărilor? Cunoşteam destul de bine activitatea 
laboratoarelor biologice şi de aceea bănuiam despre ce este 
vorba: pentru un savant care şi-a luat drept câmp de 
investigaţie instinctele şi reflexele, instinctul sexual este de un 
interes primordial. 

Asta era deci! Aceşti demoni voiau să studieze pe noi, pe 
mine, care nimerisem în această turmă printr-o extravaganţă a 
destinului, practicile amoroase ale oamenilor, metodele de 
apropiere a masculului şi a femelei, felul cum se împreunează în 
captivitate, pentru a le compara, poate, cu diferite observaţii 


anterioare asupra aceloraşi oameni în libertate. Aveau poate de 
gând să efectueze şi experimente de selecţie sexuală? 

De îndată ce am înţeles intenţiile lor, m-am simţit umilit ca 
niciodată şi am făcut în sinea mea legământ că mai bine să mor 
decât să mă pretez la asemenea manevre degradante. Trebuie 
să mărturisesc însă că ruşinea mi-a scăzut în proporţii 
simţitoare, deşi hotărârea mi-a rămas tot atât de neclintită, 
când am văzut femeia pe care ştiinţa mi-o hărăzise ca tovarăşă. 
Era Nova. Mă simţeam chiar aproape dispus să-i iert bătrânului 
fanfaron nerozia şi orbirea şi n-am mai protestat de loc când 
Zoram şi Zanam m-au apucat de mijloc şi m-au zvărlit la 
picioarele nimfei torentului. 


XVII 


Nu voi povesti amănunţit scenele ce s-au petrecut în cuştile 
vecine în săptămânile care au urmat. Aşa cum îmi închipuisem, 
maimuţele îşi puseseră în gând să studieze comportarea 
amoroasă a oamenilor şi s-au apucat de treabă cu obişnuitul lor 
spirit metodic, notându-şi cele mai mici amănunte, străduindu- 
se să provoace apropierile, intervenind uneori cu ţepuşele lor 
pentru a convinge un individ mai recalcitrant. 

Începusem şi eu să adun unele observaţii cu intenţia de a 
împodobi reportajul pe care aveam de gând să-l public la 
întoarcerea mea pe Pământ; m-am plictisit însă repede căci n- 
am găsit nimic mai picant de reţinut, nimic, cu excepţia, poate, 
a felului straniu în care bărbatul făcea curte femeii înainte de a 
se apropia de dânsa. Executa un fel de dans nuptial, întocmai ca 
unele păsări de pe la noi; un dans lent, şovăitor, alcătuit din paşi 
înainte, înapoi şi în lături. Se mişca astfel într-un cerc ce se 
micşora tot mai mult, un cerc în centrul căruia se afla femeia, 
care se învârtea doar în jurul ei fără să se deplaseze. Am asistat 
cu interes la câteva asemenea demonstraţii al căror ritual era, 
în linii mari, mereu acelaşi, cu excepţia unor amănunte care 
puteau varia. În ce priveşte împreunarea propriu-zisă care 
încheia aceste preliminarii, deşi la început am rămas cam uluit 
văzându-mă martorul unor asemenea exhibiţii, am ajuns, după 
scurtă vreme să nu le acord mai multă atenţie decât ceilalţi 
prizonieri. Singurul element surprinzător era gravitatea 


ştiinţifică cu care maimuţele le pândeau, notându-şi întotdeauna 
cele mai mici amănunte în carnetul lor de însemnări. 

Cu totul altă întorsătură au luat însă lucrurile când, dându- 
şi seama că nu iau parte la aceste zbenguieli — aşa mă jurasem 
şi nimic nu m-ar fi putut determina să mă dau astfel în spectacol 
— gorilele şi-au pus în cap să mă constrângă cu mijloace 
violente şi au început să mă zădărască printre gratii, 
împungându-mă cu ţepuşele lor, pe mine, Ulysse Merou, pe 
mine, un om creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! 
Am protestat cu energie. Brutele acelea se încăpăţânau, şi nu 
ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu şi-ar fi făcut apariţia 
Zira, căreia i-au raportat îndărătnicia mea. 

A stat mult pe gânduri, apoi s-a apropiat de mine şi 
privindu-mă cu ochii ei frumoşi şi inteligenţi, m-a bătut uşor cu 
palma peste ceafă şi mi-a ţinut un mic discurs care, în 
închipuirea mea, suna cam aşa: 

— Bietule omuleţ! părea ea să spună. Ce ciudat eşti! Nu s-a 
pomenit niciodată ca vreunul din neamul tău să se poarte aşa. 
Uita-te în jurul tău, ia pildă de la ceilalţi. Fă ce ţi se cere şi ai să 
fii răsplătit. 

A scos din buzunar o bucată de zahăr şi mi-a întins-o. Eram 
disperat. Deci şi ea mă considera un animal, e drept, poate ceva 
mai deştept decât ceilalţi. Am refuzat, clătinând furios din cap, 
şi m-am dus să mă întind în capătul celălalt al cuştii mele, 
departe de Nova care mă privea cu ochi neînţelegători. 

Lucrurile n-ar fi mers mai departe dacă bătrânul Zaius nu 
şi-ar fi făcut tocmai atunci apariţia, mai înfumurat ca oricând. 
Venise să vadă rezultatul experienţelor sale şi, aşa cum 
obişnuia, s-a informat mai întâi de mine. Zira n-a avut încotro şi 
a trebuit să-i aducă la cunoştinţă încăpăţânarea mea. A avut 
aerul foarte nemulţumit şi s-a plimbat aproape un minut cu 
mâinile la spate, apoi a dat nişte ordine pe un ton autoritar. 
Zoram şi Zanam au deschis cuşca, au scos-o de acolo pe Nova şi 
mi-au adus în schimb o matroană de vârstă respectabilă. 
Pedantul ăla de Zaius, stupid şi pretenţios, pătruns de metode 
ştiinţifice, hotărâse să încerce aceeaşi experienţă cu altă 
femeie. 

Nu asta era însă nenorocirea cea mai mare şi nici nu mă 
mai gândeam la trista soartă ce mă aştepta. O urmăream cu 
spaimă pe prietena mea Nova. M-am îngrozit văzând-o aruncată 


în cuşca din faţa mea, la cheremul unui bărbat lat în umeri, o 
matahală de om cu pieptul păros care a început imediat să se 
învârtă în jurul ei, pornind cu o ardoare frenetică ciudata paradă 
a dragostei pe care am descris-o mai sus. Îndată ce mi-am dat 
seama de intenţiile acestei brute, am uitat înţeleptele mele 
hotărâri. Mi-am pierdut minţile şi m-am purtat o dată mai mult 
ca un smintit. Intr-adevăr, turbam de mânie. Am început să urlu, 
să chelălăi precum oamenii de pe Soror. Mi-am manifestat furia 
întocmai ca ei, aruncându-mă asupra gratiilor, muşcându-le, cu 
gura plină de bale, scrâşnind din dinţi — pe scurt purtându-mă 
în chipul cel mai bestial. 

Dar cel mai surprinzător a fost rezultatul cu totul neaşteptat 
al acestui scandal. Văzând atitudinea mea, Zaius zâmbi. Era 
prima dovadă de bunăvoință pe care mi-o manifesta. 
Recunoscuse în sfârşit comportarea tipică a oamenilor şi se afla 
acum în elementul lui. Teza sa îşi găsea o strălucită confirmare. 
Era atât de bine dispus încât a acceptat, în urma unei observaţii 
făcute de Zira, să revină asupra hotărării lui şi să-mi dea o 
ultimă şansă. Au scos-o pe matroana aceea îngrozitoare din 
cuşca mea şi mi-au adus-o înapoi pe Nova, înainte ca bruta s-o fi 
atins. Grupul de maimute s-a dat atunci la o parte şi au început 
cu toţii să mă pândească de la oarecare distanţă. 

Ce-aş mai putea adăuga? Aceste emoţii zdrobiseră în mine 
orice rezistenţă. Simţeam că n-aş putea suporta imaginea nimfei 
mele dată pe mâna altui bărbat. M-am resemnat cu laşitate la 
victoria urangutanului care se bucura acum de şiretenia lui. Am 
schiţat un pas timid de dans. 

Da! eu, unul din regii creaţiunii, am început să mă rotesc în 
jurul iubitei mele. Eu, culmea unei evoluţii milenare, în faţa 
tuturor acestor maimuțe adunate care mă urmăreau cu nesaţ, a 
unui urangutan bătrân care-şi dicta observaţiile secretarei, în 
faţa unui cimpanzeu femelă care zâmbea cu un aer binevoitor, 
în faţa a două gorile tinere, eu, un om, invocând scuza unor 
împrejurări cosmice excepţionale, profund convins în clipa 
aceea că există în ceruri şi pe planete mai multe lucruri decât 
au visat vreodată cei mai înţelepţi filozofi, eu, Ulysse Merou, am 
început, asemenea unui păun, să execut în jurul încântătoarei 
Nova, dansul nupţial. 


PARTEA A II-A 


TREBUIE să mărturisesc acum că m-am adaptat cu o 
deosebită uşurinţă condiţiilor de viaţă din cuşca mea. Din punct 
de vedere material eram cât se poate de mulţumit: ziua, 
maimuţele erau foarte atente faţă de mine, iar noaptea 
împărţeam culcuşul cu una din cele mai frumoase fete din 
cosmos. M-am deprins chiar atât de bine cu această situaţie, 
încât nici n-am simţit cât este de extravagantă şi înjositoare, iar 
timp de peste o lună n-am făcut nici o încercare cât de cât mai 
serioasă ca să-i pun capăt. Abia am reuşit să mai învăţ câteva 
cuvinte din limbajul maimuţesc. N-am mai depus nici un efort 
pentru a intra în legătură cu Zira, astfel încât, chiar dacă a avut 
poate cândva intuiţia naturii mele spirituale, se lăsase pesemne 
convinsă de Zaius şi mă considera acum un om de pe planeta 
ei, adică un animal; un animal inteligent, poate, dar nicidecum 
înzestrat cu rațiune. 

Superioritatea mea asupra celorlalţi prizonieri, pe care n-o 
mai scoteam chiar atât în evidenţă încât să-mi sperii paznicii, 
făcea din mine subiectul cel mai strălucit al institutului. 
Mărturisesc — spre ruşinea mea — ca această cinste satisfăcea 
întru totul ambițiile mele prezente şi mă umplea chiar de 
mândrie. Zoram şi Zanam se arătau prietenoşi cu mine, 
bucurându-se când zâmbeam, râdeam sau pronunţam câteva 
cuvinte. După ce au epuizat cu mine toate testele clasice, s-au 
străduit să născocească altele noi, mai subtile şi ne bucuram 
împreună când găseam soluţia problemei. Nu uitau niciodată să- 
mi aducă vreo prăjitură, pe care o împărţeam întotdeauna cu 
Nova. Eram o pereche privilegiată. Credeam, în înfumurarea 
mea, că tovarăşa mea de cuşcă îşi dă seama de tot ceea ce 
datorează talentelor mele şi petreceam o bună parte din timp 
umflându-mă în pene faţă de ea. 

Şi totuşi într-o bună zi, după câteva săptămâni, m-a apucat 
un fel de greață. Să fi fost oare reflexul din privirea Novei care 
mi se păruse, în noaptea aceea, deosebit de inexpresiv? Sau, 
poate, bucăţica de zahăr pe care mi-o oferise cu câteva clipe 
înainte Zira şi care căpătă deodată un gust amar? Fapt este că 


mi-a fost ruşine de laşa mea resemnare. Ce ar gândi despre 
mine profesorul Antelle, dacă din întâmplare ar mai trăi şi m-ar 
vedea în halul asta? Gândul acesta mi-a devenit repede 
insuportabil şi am hotărât să mă port chiar din clipa aceea ca un 
om civilizat. 

Mângâind braţul Zirei, în semn de recunoştinţă, i-am luat 
din mână carnetul şi stiloul. M-am împotrivit blândelor ei 
mustrări şi, aşezându-mă pe paie, m-am apucat să zugrăvesc în 
câteva linii repezi silueta Novei. Desenez destul de bine şi, 
modelul inspirându-mă, am reuşit să fac o schiţă destul de bună 
pe care am întins-o maimuţei. 

Desenul acesta îi trezi din nou îndoielile despre mine şi o 
văzui iarăşi tulburată. | se înroşi boticul şi mă privi insistent, 
stăpânindu-şi cu greu un fior. Văzând-o atât de buimăcită, luai 
înapoi cu un gest autoritar carnetul pe care de data asta mi-l 
cedă fără să mai protesteze. Cum de nu mă gândisem mai 
înainte la mijlocul acesta atât de simplu? Adunându-mi 
amintirile din şcoală, trasai figura geometrică ce ilustrează _ 
teorema lui Pitagora. Alegerea mea n-a fost întâmplătoare. Imi 
aduceam aminte de un roman ştiinţifico-fantastic pe care-l 
citisem în tinereţe şi în care un bătrân savant folosea acest 
procedeu pentru a intra în legătură cu fiinţele raţionale de pe 
altă lume. Discutasem chiar despre asta, în cursul călătoriei 
noastre, cu profesorul Antelle care aprobase această metodă. 
Adăugase chiar, cuvintele sale îmi sunau încă proaspăt în 
ureche, că regulile lui Euclid fiind complet false erau pesemne, 
tocmai de aceea, universale. 

În orice caz, efectul produs asupra Zirei a fost extraordinar. 
Botul ei s-a făcut purpuriu şi a scos o violentă exclamaţie. Nu şi- 
a revenit decât atunci când s-au apropiat Zoran şi Zanam, 
intrigaţi de atitudinea ei. A avut atunci o reacţie care mi s-a 
părut curioasă: după ce mi-a aruncat o privire furişă, a ascuns 
cu grijă desenele pe care le făcusem cu câteva clipe înainte. A 
adresat câteva cuvinte gorilelor care au părăsit sala şi am 
înţeles că le-a îndepărtat sub un pretext oarecare. Apoi s-a 
întors spre mine şi mi-a strâns mâna; apăsarea aceasta avea 
însă cu totul altă semnificaţie decât atunci când mă dezmierda 
ca pe un tânăr animal care a reuşit un exerciţiu mai dificil. În 
sfârşit, mi-a întins carneţelul şi stiloul cu un aer rugător. _ 

Ea era acum nerăbdătoare să stabilească un contact. li 


mulţumii în gând lui Pitagora şi pornii mai departe pe calea 
geometriei. Pe o pagină din carnet am desenat cât mai corect cu 
putinţă cele trei conice, cu axele şi focarele lor: o elipsă, o 
parabolă şi o hiperbolă. Apoi pe pagina de alături am trasat un 
con circular drept. Se ştie că din intersecţia unui asemenea corp 
cu un plan rezultă una din cele trei conice, al cărei gen este în 
funcţie de înclinația planului. Am făcut desenul în cazul elipsei şi 
apoi, întorcându-mă la prima figură, am arătat cu degetul 
maimuţei uluite curba corespunzătoare. 

Mi-a smuls carnetul din mână, a desenat la rândul ei un con 
întretăiat de un plan cu altă înclinaţie şi cu degetu-i lung mi-a 
arătat hiperbola. M-a cuprins o emoție atât de puternică încât 
mi-au venit lacrimi în ochi şi i-am strâns convulsiv mâinile. Nova 
chelălăia de mânie în fundul cuştii. Instinctul n-o înşela asupra 
semnificației acestor efuziuni. O comuniune spirituală se legase 
acum între Zira şi mine, prin intermediul geometriei. Încercam o 
satisfacţie aproape senzuală şi simţeam că şi maimuța e adânc 
tulburată. 

Cu un gest brusc îşi desprinse mâinile din strânsoarea mea 
şi ieşi alergând din sală. Nu lipsi mult dar în acest scurt răstimp 
rămăsei ca pierdut într-un vis. Nici nu îndrăzneam să-mi ridic 
ochii la Nova, care se învârtea în jurul meu mârâind: mă 
simţeam parcă vinovat faţă de ea. Când s-a întors, Zira mi-a 
întins o coală mare de hârtie prinsă de o planşetă de desen. 
După câteva clipe de gândire am hotărât să dau o lovitură 
decisivă. Într-un colţ al colii am descris sistemul Betelgeusei, 
aşa cum se înfăţişase privirilor noastre când ne aflam încă în 
nava spaţială, cu astrul uriaş în centru şi cele patru planete în 
jurul lui. Am însemnat poziţia exactă a planetei Soror şi a 
micului ei satelit, i-am arătat-o cu degetul Zirei apoi mi-am 
îndreptat degetul în direcţia ei. Mi-a făcut semn că a înţeles 
foarte bine. 

Atunci, într-un alt colţ al foii de hârtie, am desenat vechiul 
meu sistem solar, cu principalele sale planete. l-am arătat 
Pământul şi am întors apoi degetul spre mine. 

De data asta parcă nu se putea dumiri. A arătat şi ea 
Pământul, apoi şi-a îndreptat degetul spre cer. Am făcut un 
semn afirmativ. Era uluită şi se căznea să priceapă. Ca să-i vin 
în ajutor am trasat o linie punctată de la Pământ la Soror şi am 
desenat vasul nostru, la o altă scară, bineînţeles, pe această 


traiectorie. Parcă se făcu lumină în mintea ei. Eram acum sigur 
că a înţeles în sfârşit cine sunt şi de unde vin. Tocmai în clipa 
când o nouă pornire de simpatie o apropia de mine, la capătul 
culoarului îşi făcu apariţia Zaius care venea în obişnuita-i 
inspecţie. 

Zira aruncă în juru-i o privire îngrozită. Înfăşură repede 
coala de hârtie, vâri carnetul în buzunar şi înainte ca 
urangutanul să se fi apropiat, dovedi să-şi lipească un deget pe 
buze într-un gest rugător. Imi recomanda să nu mă dau de gol 
faţă de Zaius. Am ascultat-o fără să înţeleg însă motivul acestor 
mistere. Convins însă că de acum înainte am în ea o aliată, mi- 
am reluat atitudinea de animal inteligent. 


Din ziua aceea, datorită Zirei, cunoştinţele mele despre 
cultura maimutelor şi limba lor au făcut progrese rapide. Sub 
pretextul unor teste speciale noua mea prietenă reuşea să mă 
vadă singură aproape în fiecare zi. S-a apucat să-mi facă 
educaţia învăţându-mă limba ei şi studiind-o în acelaşi timp pe a 
mea cu o rapiditate care mă uimea. N-au trecut nici două luni şi 
eram în stare să discutăm despre subiecte foarte diferite. Am 
reuşit să înţeleg încetul cu încetul spiritul planetei Soror şi voi 
încerca acum să descriu trăsăturile principale ale acestei stranii 
civilizaţii. 

De îndată ce am putut sta de vorbă cu Zira am orientat 
bineînţeles conversaţia spre subiectul principal al curiozităţii 
mele. Maimuţa este oare într-adevăr singura fiinţă gânditoare, 
stăpânul acestei planete? 

— Dar ce-ţi închipui tu? se miră ea. Maimuţa este 
bineînţeles singura creatură cu judecată, singura care, în afară 
de trup, mai are şi suflet. Chiar cei mai materialişti dintre 
savanții noştri recunosc esenţa supranaturală a sufletului 
maimuţesc. 

Asemenea fraze mă făceau întotdeauna să tresar fără voie. 

— Bine, Zira, dar atunci ce sunt oamenii? 

Vorbeam franţuzeşte căci, după cum am mai spus, a 
învăţat mai repede limba mea decât am învăţat-o eu pe a ei, şi 
instinctiv ne-am tutuit. E drept că la început s-au ivit unele 


dificultăţi de interpretare, căci cuvintele "maimuţă" şi "om" nu 
evocau pentru noi aceleaşi făpturi; acest inconvenient a fost 
însă repede înlăturat. De fiecare dată când rostea cuvântul 
"maimuţă", traduceam în sinea mea: fiinţă superioară, culme a 
evoluţiei. Când vorbea despre oameni, ştiam că se referă la 
nişte creaturi sălbatice, înzestrate cu un anumit spirit de imitație 
şi prezentând unele analogii anatomice cu maimuţele, dar de un 
psihism embrionar şi lipsite de conştiinţă. 

— Abia acum o sută de ani, îmi explică ea pe un ton 
doctoral, am început să facem progrese remarcabile în 
cercetarea originii speciilor. Pe vremuri se credea că speciile 
sunt imuabile, că toate fiinţele au fost create cu trăsăturile şi 
caracteristicile lor actuale de către un Dumnezeu atotputernic. 
Dar un şir întreg de mari gânditori, toţi cimpanzei, au modificat 
în întregime concepţiile noastre în această problemă. Ştim 
astăzi că speciile se transformă şi că, după cât se pare, au avut 
toate o origine comună. 

— Şi vrei să spui ca maimuța se trage din om? 

— Aşa au crezut unii; dar problema e ceva mai complicată. 
Maimuţele şi oamenii reprezintă două ramuri diferite care, de la 
un anumit punct, au evoluat în direcţii divergente: primele s-au 
ridicat treptat până la nivelul conştiinţei, în timp ce ceilalţi 
stagnau în animalitatea lor. De altfel, mulţi urangutanii continuă 
şi azi să nege cu încăpăţânăre această evidenţă. 

— Pomeneai adineauri, Zira, de... un şir de mari gânditori, 
toţi cimpanzei? 

Redau această convorbire întocmai cum s-a desfăşurat: 
săream de la una la alta căci, în setea mea de a afla cât mai 
multe, o antrenam pe Zira în numeroase şi lungi digresiuni. 

— Mai toate descoperirile importante, afirmă ea cu 
vehemenţă, au fost făcute de cimpanzei. 

— Există caste la maimuțe? 

— După cum ţi-ai dat şi tu seama, există trei neamuri 
distincte, fiecare cu caracteristicile lui proprii: cimpanzei, gorile 
şi urangutani. Barierele de rasă, care existau odinioară, au fost 
desfiinţate şi vrajba pe care o stârneau s-a potolit datorită mai 
ales campaniilor duse de cimpanzei. Azi nu mai există, în 
principiu, nici o deosebire între noi. 

— Dar majoritatea descoperirilor importante, insistai eu, au 
fost făcute de cimpanzei. 


— Asta-i un fapt. 

— Şi gorilele? 

— Eh, sunt nişte mâncători de carne, spuse ea cu dispreţ. 
Erau pe vremuri mari boieri şi mulţi au păstrat gustul puterii. Le 
place să organizeze şi să conducă. Adoră vânătoarea şi viaţa în 
aer liber. Cei mai săraci se tocmesc la munci care necesită 
multă forţă fizică. 

— Dar urangutanii? 

Zira mă privi o clipă, apoi izbucni în râs. 

— Ei reprezintă ştiinţa oficială, spuse ea. Faptul acesta l-ai 
constatat şi tu şi mă tem ca vei avea multe alte prilejuri să-l 
verifici. Învață o mulţime de lucruri din cărţi. Sunt toţi decoraţi. 
Unii sunt consideraţi adevărate somităţi într-o specialitate 
îngustă, care reclamă o foarte bună memorie. Altminteri... 

Făcu un gest dispreţuitor. N-am insistat, rezervându-mi 
dreptul să revin mai târziu asupra acestui subiect. Am readus-o 
la probleme mai generale. La rugămintea mea, Zira a desenat 
arborele genealogic al maimuţei, aşa cum fusese el reconstituit 
de cei mai de seamă specialişti. Semăna foarte mult cu 
schemele ce reprezintă, la noi, procesul evolutiv. Dintr-un 
trunchi care se pierdea, la bază, în bezna necunoscutului, se 
desprindeau succesiv diferite ramuri: vegetale, organisme 
unicelulare, apoi celenterate, echinoderme; mai sus venea 
rândul peştilor, al reptilelor şi, în sfârşit, al mamiferelor. Arborele 
se prelungea cu un ordin analog cu cel al primatelor noastre. De 
aici se desprindea o nouă ramură, aceea a oamenilor. Se oprea 
însă brusc, în timp ce tulpina centrală continua să se înalțe, 
dând naştere diferitelor specii de maimuțe preistorice cu nume 
barbare, ca să ajungă în cele din urmă la simius sapiens, care 
forma cele trei culmi ale evoluţiei: cimpanzeul, gorila şi 
urangutanul. Era foarte clar. 

— Creierul maimuţei, continuă Zira, s-a dezvoltat şi s-a 
perfecţionat în timp ce creierul omului n-a suferit aproape nici o 
modificare. 

— Dar cum se face că tocmai creierul maimuţei s-a 
dezvoltat? 

Vorbirea fusese desigur un factor esenţial. Dar de ce 
maimuţele vorbeau şi nu oamenii? Savanţii aveau păreri 
deosebite în această privinţă. Unii invocau o misterioasă 
intervenţie divină. Alţii susțineau că maimuța este înzestrată cu 


rațiune datorită, în primul rând, faptului că are patru mâini 
îndemânatice. 

— Având numai două mâini, cu degete scurte şi 
neîndemânatice, spuse Zira, omul a fost probabil handicapat 
chiar de la naştere, a fost incapabil să progreseze şi să capete 
cunoştinţe exacte asupra lumii înconjurătoare. Din acelaşi motiv 
nu s-a putut niciodată folosi cu dibăcie de o unealtă... Da, o fi 
încercat el poate, cu stângăcie, în vremuri de demult... S-au 
găsit unele vestigii curioase. Se fac chiar acum numeroase 
cercetări în această direcţie. Dacă te interesează, am să-ţi fac 
cunoştinţă cu Cornelius. E mult mai în măsură decât mine să 
discute asemenea probleme. 

— Cornelius? 

— Da, logodnicul meu, spuse Zira roşind. Un adevărat, un 
mare savant. 

— Cimpanzeu? 

— Bineînţeles!... Da, conchise ea, asta-i părerea mea: faptul 
că suntem cvadrumani constituie unul din factorii cei mai 
importanţi ai evoluţiei noastre spirituale. Aceasta ne-a permis 
mai întâi să ne suim în copaci şi astfel să concepem cele trei 
dimensiuni ale spaţiului, în timp ce omul, lipit de pământ din 
cauza unei malformații fizice, lâncezea pe o suprafaţă plană. Am 
prins apoi gust de unealtă pentru că puteam să ne folosim de ea 
cu pricepere. Au urmat realizările şi astfel am ajuns la 
înţelepciune. 

Pe Pământ auzisem adeseori invocându-se argumente 
diametral opuse pentru a se explica superioritatea omului. După 
ce m-am gândit bine, am ajuns însă la concluzia că 
raţionamentul Zirei nu este nici mai mult, nici mai puţin 
convingător decât al nostru. 

Aş fi vrut să continui această discuţie şi mai aveam de pus 
o sumedenie de întrebări, dar am fost întrerupţi de Zoram şi 
Zanam care aduceau masa de seară. Zira mi-a urat în şoaptă 
noapte bună şi a plecat. 

Am rămas în cuşca mea, singur cu Nova. Terminasem de 
mâncat. Gorilele plecaseră după ce stinseseră toate becurile 
afară de unul, cel de la intrare, care răspândea o lumină palidă. 
Mă uitam la Nova meditând la tot ce aflasem în cursul zilei. Era 
evident că n-o putea suferi pe Zira şi că discuţiile noastre o 
înciudau. La început protestase chiar, în felul ei, şi încercase să 


se interpună între mine şi maimuţă, sărind prin cuşcă, smulgând 
smocuri de paie şi aruncându-le în capul intrusei. A trebuit să 
recurg la argumente mai energice ca s-o potolesc. După ce i-am 
tras câteva palme răsunătoare peste fundu-i delicat, în sfârşit s- 
a astâmpărat. Mi-am îngăduit asemenea gesturi brutale aproape 
fără să-mi dau seama; mai târziu am avut remuşcări, dar Nova 
nu părea supărată pe mine. 

Efortul intelectual pe care-l făcusem ca să-mi însuşesc 
teoriile evoluţiei maimuţeşti mă epuizase. Am fost fericit când 
am văzut-o pe Nova apropiindu-se de mine în penumbră şi 
solicitând în felul ei dezmierdările semi-umane, semi-animale al 
căror cod îl elaborasem încetul cu încetul; un cod cu totul 
neobişnuit ale cărui reguli nu prezintă prea mult interes, alcătuit 
din compromisuri şi din concesii reciproce faţă de uzanţele lumii 
civilizate şi faţă de moravurile acestei umanităţii insolite ce trăia 
pe planeta Soror. 


Era o zi mare pentru mine. Cedând rugăminţilor mele, Zira 
acceptase să mă scoată din Institutul de înalte studii biologice — 
acesta era numele instituţiei — ca să facem o plimbare prin 
oraş. 

Luase această hotărâre abia după lungi şovăieli. Mi-a 
trebuit multă vreme ca s-o pot convinge definitiv de adevărata- 
mi origine. Cât timp eram împreună admitea această evidenţă, 
dar cum se afla departe de mine, începea iarăşi să se îndoiască. 
O înţelegeam. Felul cum descrisesem oamenii şi mai ales 
maimuţele de pe Pământul nostru nu putea să n-o şocheze. Mi-a 
mărturisit ulterior că a preferat multă vreme să mă considere 
mai curând un vrăjitor sau un şarlatan decât să admită cele 
spuse de mine. Şi totuşi, în faţa numeroaselor lămuriri şi dovezi 
pe care i le tot aduceam, a căpătat în cele din urmă o deplină 
încredere în mine şi s-a apucat să înjghebe tot felul de planuri 
pentru eliberarea mea, ceea ce, în treacăt fie zis, nu era de loc 
uşor, după cum mi-a explicat chiar în ziua aceea. Deocamdata 
însă, a venit să mă ia, imediat după-masă, la o plimbare. 

Simţeam că îmi bate inima numai la gândul că mă voi găsi 
din nou în aer liber. Entuziasmul mi s-a mai domolit când mi-am 


dat seama că Zira are de gând să mă ducă de lesă. Gorilele m- 
au scos din cuşcă, au închis uşa în nasul Novei şi mi-au trecut în 
jurul gâtului o zgardă de piele de care era prins un lanţ gros. 
Zira a apucat celălalt capăt şi m-a tras după ea în timp ce un 
jalnic chelălăit al Novei îmi strângea inima. Când, înduioşat, am 
încercat s-o liniştesc cu un gest prietenos, maimuţoaica s-a 
arătat parcă nemulțumită şi m-a tras cam brutal de lanţ. De 
când se încredinţase că am o minte de maimuţă, intimitatea 
mea cu această fată o contraria şi o şoca. 

Supărarea-i pieri de îndată ce am fost singuri în culoarul 
pustiu şi întunecat. 

— Presupun, spuse ea râzând, că oamenii de pe Pământul 
tău nu sunt deprinşi să fie ţinuţi în lesă şi plimbaţi de o 
maimuţă? 

l-am confirmat că într-adevăr nu prea obişnuiau. Se scuză 
explicându-mi că dacă unii oameni domesticiţi pot fi plimbaţi pe 
stradă fără să stârnească scandal, e totuşi mai firesc să fiu 
legat. Mai târziu, dacă am să fiu într-adevăr docil, s-ar putea să 
mă scoată şi fără lanţ. 

Uitând apoi în parte adevărata-mi natură, aşa cum i se 
întâmpla de altfel destul de des, mi-a dat o mulţime de 
recomandări care m-au umilit profund. 

— Şi vezi mai ales să nu te întorci cumva către trecători 
arătându-ţi dintii, sau să zgârii vreun copil încrezător care ar 
vrea să te mângâie. N-am vrut să-ţi pun botniţa dar... 

Se opri brusc şi izbucni în râs. 

— Vai, iartă-mă! exclamă ea, uit mereu că eşti deştept ca o 
maimuţă. 

M-a bătut prieteneşte pe umăr ca să-mi treacă supărarea. 
Veselia ei risipi proasta dispoziţie care începuse să pună 
stăpânire pe mine. Imi plăcea s-o aud râzând. Neputinţa Novei 
de a-şi manifesta bucuria mă întrista uneori. Veselia maimuţei 
m-a molipsit curând şi pe mine. În penumbra vestibulului nici 
nu-i mai distingeam aproape trăsăturile, afară doar de capătul 
alb al boticului ei. Îşi pusese, ca să iasă în oraş, un taior elegant 
şi o bonetă studenţească care-i acoperea urechile. Uitai pentru o 
clipă de condiţia-i maimuţească şi o luai de braţ. Gestul meu i s- 
a părut foarte firesc şi nu s-a împotrivit. Am făcut aşa câţiva 
paşi, strânşi unul lângă altul. La capătul culoarului, luminat de o 
fereastră laterală, şi-a retras brusc braţul şi m-a dat puţin la o 


parte. Şi-a reluat înfăţişarea serioasă şi-a tras de lanţ. 

— Nu trebuie să te porţi aşa, mi-a spus ea cu răsuflarea 
întretăiată. În primul rând, sunt logodită şi... 

— Eşti logodită! 

Şi-a dat şi ea seama, o dată cu mine, de incoerenţa acestei 
observaţii în legătură cu familiaritatea mea. Incercă s-o întoarcă 
în timp ce boticul i se înroşea. 

— Adică, vreau să spun că nimeni nu trebuie încă să 
bănuiască cine eşti. Crede-mă, e în interesul tău. 

M-am resemnat şi, docil, m-am lăsat dus de lanţ. Am ieşit. 

Portarul Institutului, o gorilă mătăhăloasă în uniformă, a 
salutat-o pe Zira şi ne-a lăsat să trecem, urmărindu-mă curios 
cu privirea. Pe trotuar am simţit că mă clatin, ameţit de forfotă 
şi orbit de strălucirea Betelgeusei, după cele peste trei luni de 
întemniţare. Trăgeam cu nesaţ aerul călduţ; în acelaşi timp îmi 
crăpa obrazul de ruşine văzându-mă în pielea goală. În cuşcă 
mă obişnuisem cu această situaţie, aici însă, pe stradă, sub ochii 
trecătorilor-maimuţe care mă priveau insistent, mă simţeam 
grotesc şi indecent. Zira refuzase categoric să-mi dea haine. 
Spunea, şi avea cu siguranţă dreptate, că îmbrăcat aş fi fost şi 
mai caraghios, căci aş fi semănat atunci cu oamenii aceia 
dresați care sunt prezentaţi la bâlciuri. De fapt trecătorii 
întorceau capul nu pentru că eram gol, ci pentru că eram un om, 
adică o dihanie care stârnea pe stradă aceeaşi curiozitate ca un 
cimpanzeu într-un oraş din Franţa. Adulții râdeau şi-şi vedeau 
apoi de drum. Unii copii de maimuţă s-au îngrămădit în jurul 
meu, încântați de spectacol. Zira m-a tras repede spre maşina 
ei, m-a aşezat pe scaunul din spate, a luat loc la volan şi m-a 
condus fără graba de-a lungul străzilor. 

Oraşul acesta, capitala unei importante regiuni maimuţeşti, 
îl zărisem doar în treacăt în ziua sosirii mele; acum însă trebuia 
să mă resemnez cu strania privelişte ce se înfăţişa privirilor 
mele: peste tot numai maimuțe, maimuţe-pietoni, maimuţe- 
automobilişti, maimuţe-negustori, maimuțe aferate şi maimuțe 
în uniformă însărcinate cu menţinerea ordinei. Dacă fac 
abstracţie de acest lucru, n-aş putea spune că oraşul mi-a 
produs o impresie extraordinară. Casele semănau cu ale 
noastre; străzile erau, ca la noi, destul de murdare. Circulaţia 
era mai puţin intensă ca la noi. M-a frapat însă mai ales felul 
cum traversau pietonii străzile. Nu existau pentru ei locuri 


marcate cu dungi albe, ci nişte punți aeriene alcătuite dintr-o 
reţea metalică cu ochiuri mari de care se agăţau cu cele patru 
mâini ale lor. Erau toţi încălţaţi cu un fel de mănuși făcute din 
piele subţire care nu-i stinghereau de loc la apucat. 

După ce m-a plimbat îndelung, astfel încât să-mi formez o 
idee generală despre oraş, Zira şi-a oprit maşina în faţa unui 
grilaj înalt prin care se puteau vedea adevărate poieniţe de flori. 

— Ăsta-i parcul, îmi spuse ea. O să putem merge acum 
puţin pe jos. Aş fi vrut să-ţi arăt şi alte lucruri, muzeele noastre, 
de pildă, care sunt remarcabile; dar nu se poate încă. 

Am asigurat-o că sunt fericit să-mi pot dezmorţi picioarele. 

— Şi apoi, adaugă ea, aici o să fim liniştiţi. E foarte puţină 
lume şi e timpul să avem o discuţie serioasă. 


IV 


— Am impresia că nu-ţi dai seama la ce primejdii eşti expus 
aici la noi. 

— Am cunoscut unele din ele, dar cred că dacă aş da totul 
la iveală, şi acum pot face acest lucru aducând dovezi 
convingătoare, maimuţele ar trebui să mă recunoască drept 
fratele lor spiritual. 

— Ei, vezi tocmai aici greşeşti. Ascultă-mă... 

Ne plimbam prin parc. Aleile erau aproape pustii şi nu 
întâlniserăm decât vreo două sau trei perechi de îndrăgostiţi 
cărora prezenţa mea nu le stârnea decât o curiozitate fugară. 
Eu, în schimb, îi observam cu neruşinare, ferm hotărât să nu 
scap nici un prilej de a mă informa asupra moravurilor 
maimuţeşti. 

Se plimbau alene ţinându-se de după mijloc, iar braţele lor 
lungi făceau din această îmbrăţişare o împletitură deasă şi 
complicată. Se opreau deseori la cotitura unei alei pentru a se 
săruta. Uneori, după ce aruncau o privire furişă în jurul lor, 
prindeau crengile joase ale unui copac şi se desprindeau de 
suprafaţa solului. Procedau astfel fără a se desface din 
îmbrăţişarea lor, ajutându-se fiecare de un picior şi o mână, cu o 
agilitate pe care o invidiam, şi dispăreau repede în frunziş. 

— Ascultă-mă, spuse Zira. Şalupa ta — îi povestisem 
amănunţit cum am reuşit să debarcăm pe planetă — şalupa ta a 


fost descoperită; sau în orice caz ceea ce a mai rămas după 
prădarea ei. Stârneşte curiozitatea savanților noştri. Au 
recunoscut că n-a putut fi construită la noi. 

— Nu construiți asemenea aparate? 

— Da, dar nu chiar atât de perfecţionate. Din câte am aflat 
de la tine, se pare că suntem încă mult în urmă faţă de voi. 
Totuşi am lansat câţiva sateliți artificiali în jurul planetei noastre 
şi ultimul din ei era chiar ocupat de o fiinţă vie: un om. Am fost 
nevoiţi să-l distrugem în zbor căci nu-l mai puteam recupera. 

— Da, înţeleg, spusei eu gânditor. Folosiţi oamenii şi pentru 
asemenea experienţe. 

— Ce să-i faci!... Aşadar, racheta voastră a fost descoperită. 

— Dar nava noastră care gravitează de două luni în jurul 
Sororei? 

— N-am auzit nimic despre ea. Le-o fi scăpat astronomilor 
noştri; dar nu mă mai întrerupe şi tu mereu. Unii dintre savanții 
noştri au emis ipoteza că şalupa a venit de pe altă planetă şi că 
era locuită. N-au putut merge însă mai departe şi bineînţeles nu 
le-a putut trece prin minte că fiinţe inteligente ar putea avea o 
înfăţişare umană. 

— Dar trebuie să li se spună, Zira! exclamai eu. Mi-e 
lehamite să tot trăiesc ca un prizonier, chiar în cea mai 
confortabilă cuşcă, chiar îngrijit de tine. De ce mă ţii ascuns? De 
ce nu vrei să spui tuturor adevărul? 

Zira se opri, aruncă o privire în jurul nostru şi puse mâna pe 
braţul meu. _ 

— De ce? Numai şi numai în interesul tău procedez aşa. Il 
cunoşti pe Zaius? 

— Bineînţeles. Voiam tocmai să-ţi vorbesc de el. Ei şi? 

— Ai observat ce efect au avut asupra lui primele tale 
încercari de a te manifesta ca o fiinţă raţională? Ştii că de o sută 
de ori am căutat să sondez ce intenţii are cu tine şi să-i sugerez 
oh, cu câtă prudenţă! că, în ciuda aparenţelor, nu eşti poate un 
simplu animal? 

— Am văzut că aveaţi discuţii foarte lungi şi că nu prea 
eraţi de acord. 

— E încăpăţinat ca un catâr şi prost ca un om! izbucni Zira. 
Dar din păcate aşa sunt aproape toţi urangutanii. A decretat o 
dată pentru totdeauna că toate talentele tale se pot explica 
printr-un instinct animal foarte dezvoltat şi nimic în lume nu l-ar 


putea face să-şi schimbe părerea. Din nefericire, a şi pregătit o 
amplă disertaţie despre cazul tău, în care încearcă să 
demonstreze că eşti un om dresat, adică un om care a fost 
învăţat să săvârşească unele acte fără să le înţeleagă, probabil 
în cursul unei captivităţi anterioare. 

— Ce dobitoc! 

— Da, dar el reprezintă ştiinţa oficială şi este puternic. E 
una din cele mai mari autorităţi ale Institutului şi toate 
rapoartele mele trebuie să treacă pe la el. Sunt convinsă că m- 
ar acuza de erezie ştiinţifică dacă aş încerca să dau totul în 
vileag despre tine, aşa cum vrei tu. M-ar concedia. Asta n-ar fi 
încă nimic, dar ştii ce ţi s-ar putea întâmpla? 

— Ce poate fi mai trist decât să trăieşti într-o cuşcă? 

— Ingratule! Nici nu ştii la câte şiretlicuri a trebuit să recurg 
ca să nu te mute la secţia encefalică! Nimic nu l-ar mai putea 
reţine dacă ai stărui în atitudinea ta de creatură conştientă. 

— Ce-i aia secţia encefalică? întrebai alarmat. 

— Acolo efectuăm unele operaţii foarte delicate asupra 
creierului: grefe, căutarea şi excitarea centrilor nervoși; 
ablaţiune parţială sau chiar totală. 

— Şi faceti aceste experienţe pe oameni? 

— Bineînţeles. Creierul omului, ca de altfel întreaga lui 
anatomie, seamănă cel mai mult cu al nostru. E un noroc pentru 
noi că natura ne-a pus la dispoziţie un animal pe care putem 
studia propriul nostru corp. Omul ne serveşte şi la multe alte 
cercetări pe care le vei cunoaşte treptat... Chiar acum efectuăm 
o serie întreagă de experienţe de o deosebită importanţă... 

— Şi care necesită un material uman considerabil. 

— Da, considerabil. Tocmai de aceea, ca să ne 
reaprovizionăm, facem toate aceste hăituieli în junglă. Din 
păcate, gorilele le organizează şi nu le putem împiedica să se 
consacre divertismentului lor preferat şi anume tragerea cu 
puşca. Foarte multe subiecte de experimentare sunt astfel 
pierdute pentru ştiinţă. 

— E într-adevăr regretabil, admisei eu strângând din buze. 
Dar ca să revenim la modesta mea persoană... 

— Inţelegi acum de ce am ţinut să păstrez această taină? 

— Sunt deci condamnat să-mi petrec restul zilelor într-o 
cuşcă? 

— Nu, dacă planul pe care l-am făcut va reuşi. Dar nu 


trebuie să te dai de gol decât la momentul potrivit şi când vei 
avea toate atuurile în mână. lată care-i propunerea mea: peste 
o lună va avea loc Congresul anual al biologilor. E un eveniment 
de o importanţă deosebită. Are acces în sală un public larg şi 
sunt de faţă toţi reprezentanţii marilor ziare. Or, la noi, opinia 
publică e mai puternică decât Zaius, mai puternică decât toţi 
urangutanii la un loc, mai puternică chiar decât gorilele. Asta-i 
şansa ta. Tocmai în faţa acestui Congres, în plină şedinţă, va 
trebui să dai totul în vileag; căci ai să fii prezentat de Zaius care, 
aşa cum ţi-am mai spus, a pregătit un lung raport despre tine şi 
despre faimosul tău instinct. Cel mai bine ar fi ca tu însuţi să iei 
atunci cuvântul ca să explici totul. Vei stârni o asemenea vâlvă 
încât Zaius nu te va putea împiedica să vorbeşti. Restul numai 
de tine va depinde. Va trebui să te exprimi clar în faţa adunării 
şi să convingi întregul public, şi pe ziarişti, aşa cum m-ai convins 
şi pe mine. 

— Dar dacă Zaius şi urangutanii se încăpăţânează? 

— Gorilele, nevoite să ţină seama de opinia publică, îi vor 
convinge pe imbecilii aia. Nu sunt toţi chiar atât de stupizi ca 
Zaius; printre savanţi se află şi câţiva cimpanzei — e drept 
puţini la număr — pe care Academia a fost nevoită să-i 
primească în rândurile sale datorită descoperirilor lor 
senzaţionale. Unul dintre ei este Cornelius, logodnicul meu. 
Numai lui i-am vorbit despre tine. Mi-a promis că se va strădui 
să te ajute. Bineînţeles, vrea mai întâi să te vadă şi să verifice el 
însuşi povestea extraordinară pe care i-am relatat-o. De altfel, 
într-o oarecare măsură ăsta-i motivul pentru care te-am adus azi 
aici. Am întâlnire cu el şi trebuie să vină dintr-o clipă în alta. 

Cornelius ne aştepta lângă un tufiş de ferigi uriaşe. Era un 
cimpanzeu foarte arătos, cu siguranţă mai în vârstă decât Zira, 
dar totuşi foarte tânăr pentru un academician. De cum l-am zărit 
m-a impresionat privirea-i pătrunzătoare, deosebit de intensă şi 
de vioaie. 

— Ei, cum îl găseşti? mă întrebă Zira cu glas scăzut pe 
frantuzeşte. 

Imi dădui seama după felul cum mi-a pus această întrebare 
că fără îndoială câştigasem definitiv încrederea acestei 
maimuţoaice. Îi răspunsei şoptindu-i câteva cuvinte elogioase şi 
ne apropiarăm. 

Cei doi logodnici se îmbrăţişară ca şi ceilalţi îndrăgostiţi din 


parc. El deschisese braţele fără măcar să-mi arunce o privire. 
Era evident că în ciuda celor ce-i povestise Zira despre mine, 
prezenţa mea nu conta pentru el mai mult decât aceea a unui 
animal domestic. Până şi Zira uită pentru o clipă de mine şi se 
sărutară îndelung pe bot. Apoi ea tresări, se desprinse iute de el 
şi lăsă ochii în jos cu un aer ruşinat. 

— Ce s-a întâmplat, iubito? întrebă mirat Cornelius. Suntem 
doar singuri. 

— Vă rog să mă iertaţi dar sunt şi eu aici, spusei cu 
demnitate, într-un limbaj maimuţesc cât mai corect cu putinţă. 

— Cum? Ce? exclamă cimpanzeul tresărind. 

— Am spus: sunt şi eu aici. Regret că sunt nevoit să vă 
amintesc prezenţa mea dar s-ar putea ca mai târziu să vă fie 
necaz pe mine. 

— Ei drăcie!... strigă savantul cimpanzeu. 

Zira în schimb izbucni în râs şi făcu prezentările. 

— Doctorul Cornelius, membru al Academiei, spuse ea. 
Ulysse Merou, un locuitor al sistemului solar, mai precis al 
Terrei. 

— Încântat de cunoştinţă, spusei. Zira mi-a vorbit de 
dumneavoastră. Vă rog să primiţi felicitările mele: aveţi o 
logodnică fermecătoare. 

Şi i-am întins mâna. Ela sărit deodată înapoi de parcă s-ar 
fi ivit un şarpe în faţa lui. 

— Cum, e chiar adevărat? şopti el uitându-se năuc la Zira. 

— Vai, iubitule, te-am minţit eu vreodată? 

Îşi reveni în fire. Era doar o maimuţă de ştiinţă. După o 
mică şovăială îmi strânse mâna. 

— Bună ziua. Ce mai faceţi? 

— Binişor, îi răspunsei eu. Vă rog încă o dată să mă iertaţi 
dacă mă înfăţişez în această ţinută. 

— Numai la asta se gândeşte, spuse Zira râzând. A devenit 
o idee fixă pentru el. Nu-şi dă seama ce efect ar produce dacă 
ar fi îmbrăcat. 

— Şi veniţi într-adevăr de la... de pe... 

— De pe Terra, o planetă a Soarelui. 

Se pare că nu dăduse până acum prea multă crezare 
destăinuirilor Zirei şi socotise că e mai curând vorba de vreo 
mistificare. Începu să mă asalteze cu întrebări. Ne plimbam cu 
paşi mărunți, ei mergând în faţă, braţ la braţ, iar eu în urma lor 


ţinut de lanţ ca să nu atragem atenţia celor câţiva trecători pe 
care-i întâlneam. Răspunsurile mele îi stârneau într-atât 
curiozitatea ştiinţifică încât se oprea adeseori, o lăsa pe 
logodnica lui s-o ia înainte şi începeam să discutăm faţă în faţă, 
cu gesturi mari, desenând figuri geometrice pe nisipul aleii. Zira 
nu se supăra. Ba dimpotrivă, părea încântată de impresia pe 
care o produsesem asupra logodnicului ei. 

Bineînţeles, Cornelius se pasionă îndeosebi pentru apariţia 
lui homo sapiens pe Pământ şi m-a pus să repet de o sută de ori 
tot ce ştiam despre acest subiect. Apoi a rămas multă vreme 
gânditor. 

Mi-a spus că dezvăluirile mele constituie fără îndoială un 
document de o importanţă capitală pentru ştiinţă şi mai ales 
pentru el, tocmai acum când întreprinde cercetări extrem de 
dificile asupra fenomenului simian. Din câte am înţeles, socotea 
că această problemă este încă departe de a fi lămurită şi nu era 
de acord cu teoriile îndeobşte recunoscute. A devenit însă mai 
reţinut pe această temă şi în cursul primei noastre întâlniri n-a 
vrut să-mi spună mai mult. 

Oricum, prezentam după părerea lui un interes excepţional 
şi şi-ar fi dat toată averea ca să mă aibă în laboratorul lui. Am 
vorbit atunci despre situaţia mea şi despre Zaius. Cunoştea bine 
stupiditatea şi oarba lui încăpăţinare. A aprobat planul Zirei. Mi- 
a spus că va căuta el însuşi să pregătească terenul, făcând 
diferite aluzii la cazul meu misterios în prezenţa câtorva dintre 
confrații lui. 

La despărţire mi-a întins mâna fără nici o şovăire, după ce a 
controlat că aleea este pustie. Apoi şi-a sărutat logodnica şi s-a 
îndepărtat, întorcându-se de câteva ori pentru a se convinge că 
nu eram o halucinație. 

— Un tânăr maimuţoi încântător, spusei în timp ce o luam 
înapoi spre maşină. 

— Şi un foarte mare savant. Cu sprijinul lui sunt sigură că ai 
să convingi Congresul. 

— Zira, i-am şoptit la ureche după ce am luat loc pe 
scaunul din spate, ţie îţi voi datora libertatea şi viaţa. 

Imi dădeam seama de tot ceea ce făcuse pentru mine, 
după capturarea mea. Fără ea niciodată n-aş fi putut intra în 
legătură cu lumea maimuţelor. Zaius ar fi fost în stare să-mi 
scoată creierul numai ca să demonstreze că nu sunt o fiinţă 


gânditoare. Datorită ei aveam acum aliaţi şi puteam privi cu 
ceva mai mult optimism viitorul. 

— Am făcut toate astea din dragoste pentru ştiinţă, spuse 
ea roşind. Eşti un caz unic care trebuie apărat cu orice preţ. 

Inima-mi era plină de recunoştinţă. Mă lăsai prins de 
spiritualitatea privirii sale făcând chiar abstracţie de fizicul ei. 
Pusei mâna pe laba-i lungă şi păroasă. Zira tresări şi simţii în 
această privire o mare pornire de simpatie pentru mine. Eram 
amândoi profund emotionaţi şi la înapoiere n-am scos nici o 
vorbă tot drumul până la Institut. După ce m-a adus la cuşca 
mea, am respins-o cu brutalitate pe Nova care mă întâmpină cu 
demonstraţii puerile. 


V 


Zira mi-a dat în taină o lanternă electrică şi-mi strecoară pe 
furiş diferite cărţi pe care le ascund sub paie. Acum citesc şi 
vorbesc curent limba maimuţelor. In fiecare noapte studiez 
câteva ore civilizaţia lor. La început, Nova a protestat. A venit să 
adulmece una din cărţi, arătându-şi dinţii ca şi cum ar fi avut de- 
a face cu un duşman periculos. A fost însă de ajuns să îndrept 
lanterna în direcţia ei ca să se pitească într-un colţ, tremurând şi 
gemând. Am devenit stăpân absolut la mine acasă de când 
posed acest instrument şi nu mai e nevoie să recurg la 
argumente violente ca s-o astâmpăr pe Nova. Simt că mă 
consideră o fiinţă de temut şi după multe indicii îmi dau seama 
că şi ceilalţi prizonieri mă privesc aşa. Prestigiul meu a crescut 
considerabil. Abuzez câteodată de această situaţie. Îmi vine 
uneori cheful s-o terorizez şi, fără nici un motiv, îndrept asupra 
ei lumina lanternei. Şi tot ea vine mai târziu să-mi ceară iertare 
pentru cruzimea mea. 

Cred că am acum o idee destul de clară despre lumea 
maimuţească. Maimuţele nu sunt împărţite în naţiuni. Intreaga 
planetă este condusă de un consiliu de miniştri în fruntea căruia 
se află un triumvirat alcătuit dintr-o gorilă, un urangutan şi un 
cimpanzeu. Pe lângă acest guvern există un Parlament compus 
din trei Camere: Camera gorilelor, Camera urangutanilor şi 
Camera cimpanzeilor. Fiecare din aceste adunări apără 
interesele rasei sale. De fapt această împărţire în trei rase este 


singura care mai există pe Soror. În principiu, toţi au drepturi 
egale şi pot ocupa orice post. Totuşi, în afara câtorva excepţii, 
fiecare rasă este strict specializată într-un anumit domeniu. 

Incă din vremuri destul de îndepărtate, când domneau 
datorită forţei lor fizice, gorilele au păstrat gustul autorităţii şi 
ele constituie şi azi clasa cea mai puternică. Nu se amestecă cu 
mulţimea; nu se prea văd la manifestaţiile populare; în schimb 
conduc, de foarte sus, mai toate întreprinderile importante. 
Destul de ignorante în general, ştiu în mod instinctiv cum să 
folosească experienţa şi cunoştinţele subalternilor. Sunt 
neîntrecute în arta de a trasa directive şi de a se folosi de 
celelalte maimuțe. Astfel, de pildă, când un tehnician face vreo 
descoperire importantă, un tub luminos, de pildă, sau un nou 
combustibil, o gorilă se ocupă mai întotdeauna de exploatarea 
ei, scoțând din ea toate foloasele posibile. Fără a fi cu adevărat 
inteligente, sunt mult mai şirete decât urangutanii. Obţin tot ce 
vor de la ei, speculându-le vanitatea. Astfel, de pildă, în fruntea 
Institutului nostru, peste Zaius care este director ştiinţific, se 
află o gorilă director general pe care aproape nimeni n-o vede. 
N-a venit decât o singură dată în sala noastră. S-a uitat în aşa 
fel la mine încât era cât pe ce să iau poziţia de drepţi. Am băgat 
de seamă atitudinea servilă a lui Zaius şi până şi Zira părea 
impresionată de aerele pe care şi le dădea. 

Gorilele care nu deţin posturi de conducere ocupă în 
general funcţii subalterne care necesită forţă fizică. Zoram şi 
Zanam, de pildă, nu îndeplinesc decât munci brute, sarcina lor 
constând mai ales în a restabili ordinea la nevoie. 

Numeroase gorile se îndeletnicesc cu vânătoarea. Acest 
domeniu le este rezervat aproape în exclusivitate. Ele 
capturează animale salbatice şi mai ales oameni. Am mai arătat 
că experienţele pe care le fac maimuţele necesită un consum 
enorm de material uman. Aceste experienţe joacă în lumea lor 
un rol care mă uluieşte pe masură ce descopăr amploarea lui. Ai 
spune că o parte din populaţia maimuţească se ocupă de 
cercetări biologice; am să revin însă asupra acestei ciudăţenii. În 
orice caz, aprovizionarea cu material uman implică existenţa 
unor întreprinderi bine organizate. O armată întreagă de 
vânători, de hăitaşi, de lucrători din transporturi, de vânzători 
lucrează în acest sector al economiei în fruntea căruia întâlnim 
întotdeauna gorile. Cred că aceste întreprinderi sunt foarte 


prospere, căci oamenii se vând scump. 

Pe lângă gorile, era cât pe ce să scriu sub gorile, deşi în 
mod formal nu există nici o ierarhie, se află urangutanii şi 
cimpanzeii. Urangutanii sunt în număr mult mai mic decât 
celelalte maimute, şi Zira mi i-a caracterizat printr-o formulă 
concisă: ei reprezintă ştiinţa oficială. 

Este într-o anumită măsură adevărat, dar unii urangutani 
mai încearcă uneori să se afirme în politică, în artă sau în 
literatură. Ei imprimă acestor activităţi trăsăturile lor 
caracteristice. Emfatici, pedanţi, lipsiţi de originalitate şi de simţ 
critic, gata să apere cu înverşunare orice tradiţie, orbi şi surzi 
faţă de tot ce e nou, adorând clişeele, adevărurile banale şi 
formulele stereotipe, ei alcătuiesc substratul tuturor 
academiilor. Înzestraţi cu o bună memorie, învaţă din cărţi o 
grămadă de lucruri pe de rost. Apoi scriu la rândul lor alte cărţi 
în care repetă tot ce au citit, ceea ce le atrage stima fraţilor lor 
urangutani. Sunt poate puţin influenţat în această caracterizare 
de părerea Zirei şi a logodnicului ei care, ca şi toţi cimpanzeii, 
nu-i pot suferi. De altfel îi dispreţuiesc şi gorilele, care-şi bat joc 
de slugărnicia lor, dar o exploatează în propriile lor interese. 
Aproape toţi urangutanii au în spatele lor câte o gorilă sau un 
consiliu de gorile care-i promovează şi menţin în posturi 
onorifice, străduindu-se să obţină pentru ei diferite titluri şi 
decoraţii după care se prăpădesc; toate astea însă până în ziua 
când nu mai sunt de folos. Atunci sunt concediaţi fără milă şi 
înlocuiţi cu alte maimuțe din aceeaşi rasă. 

Acum despre cimpanzei. Aceştia par să reprezinte într- 
adevăr elementul intelectual al planetei. Nu din lăudăroşenie 
susţine Zira că toate descoperirile importante li se datorează lor. 
Este cel mult o generalizare ceva cam îndrăzneață, căci există şi 
excepţii. In orice caz, ei scriu mai toate cărtile interesante, în 
cele mai diferite domenii. Par însufleţiţi de un spirit de cercetare 
foarte dezvoltat. 

Am menţionat în ce fel îşi compun lucrările urangutanii. Din 
păcate şi Zira mi s-a plâns deseori de această situaţie — aşa 
fabrică ei toate manualele, răspândind greşeli grosolane în 
rândul tineretului maimuţesc. Zira mi-a povestit că nu de mult 
aceste texte şcolare afirmau că planeta Soror este centrul 
universului, deşi până şi maimuţele de inteligenţă mijlocie nu 
mai cred într-o asemenea erezie; şi asta pentru că a existat 


cândva pe planeta Soror, cu mii de ani în urmă, o maimuţă 
numită Haristas a cărei autoritate era considerabilă şi care 
susţinea asemenea teorii pe care urangutanii le repetă de atunci 
ca o dogmă. Înţeleg mai bine atitudinea lui Zaius faţă de mine 
de când am aflat că acest Haristas afirma sus şi tare că numai 
maimuţele pot avea suflet. Din fericire, cimpanzeii au un spirit 
critic mult mai dezvoltat. De câţiva ani ei combat cu o deosebită 
înverşunare axiomele vechiului idol. 

Gorilele în schimb nu prea scriu cărţi. Când totuşi publică 
vreuna, aceasta merită toată lauda, dacă nu pentru conţinutul 
ei, cel puţin pentru prezentarea grafică. Am răsfoit câteva dintre 
şi îmi aduc aminte şi acum unele titluri: "Necesitatea unei 
orgănizări temeinice în munca de cercetare", "Avantajele unei 
politici sociale" sau: "Organizarea unor vaste hăituieli de oameni 
în continentul verde". Acestea sunt întotdeauna lucrari bine 
documentate, fiecare capitol fiind elaborat de un specialist. Ele 
cuprind diagrame, tabele, cifre şi adesea fotografii atrăgătoare. 

Unificarea planetei, lichidarea războaielor şi a cheltuielilor 
militare — nu există armată ci numai o poliţie — mi se păreau 
tot atâţia factori meniţi să asigure progrese rapide în toate 
domeniile vieţii maimuţelor. Lucrurile nu stau însă aşa. Deşi 
Soror este probabil ceva mai bătrână decât Pământul, este clar 
că sunt în urma noastră în multe privinţe. 

Au electricitate, au industrii, automobile, avioane; dar în ce 
priveşte cucerirea spaţiului cosmic, se află doar la stadiul 
sateliților artificiali. În cercetarea fundamentală cred că au mai 
puţine cunoştinţe decât noi despre infinitul mare şi infinitul mic. 
Această întârziere se datorează poate unei simple întâmplari şi 
nu mă îndoiesc, văzând sârguinţa şi spiritul de cercetare de care 
dau dovadă cimpanzeii, că ne vor ajunge din urmă într-o bună 
zi. De fapt am uneori impresia că au trecut printr-o perioadă de 
stagnare care a durat foarte mult, mai mult decât la noi, şi că au 
intrat abia recent într-o epocă de mari realizări. 

Trebuie să mai subliniez că acest spirit de cercetare este 
axat pe ştiinţele biologice şi mai ales pe studierea maimuţei, 
omul fiind instrumentul de care se servesc în acest scop. Acestă 
joacă, deci, un rol esenţial, deşi destul de umilitor, în viaţa lor. 
Este un noroc pentru maimuțe că există un număr considerabil 
de oameni pe planeta lor. 

Am citit un studiu din care reieşea că oamenii sunt mai 


numeroşi decât maimuţele. Populaţia maimuţească sporeşte 
însă, în timp ce numărul oamenilor scade şi, de pe acum, unii 
savanţi sunt îngrijoraţi de problema aprovizionării în viitor a 
laboratoarelor lor. 

Toate acestea nu lămuresc însă misterul dezvoltării 
maimuţei până la treapta cea mai de sus a evoluţiei. Dar poate 
că nu e nici un fel de mister. Desprinderea ei de celelalte 
animale este probabil tot atât de naturală ca şi a noastră. Și 
totuşi întreaga-mi fiinţă se împotriveşte acestui gând care mi se 
pare inacceptabil, cu atât mai mult cu cât ştiu acum că unii 
dintre savanții lor consideră şi ei că fenomenul ascensiunii 
simiene este încă departe de a fi lămurit. Cornelius face parte 
din această şcoală şi cred că este sprijinit de minţile cele mai 
subtile. Ignorând de unde vin, cine sunt şi încotro se îndreaptă, 
îi chinuie poate această incertitudine. Cine ştie, poate tocmai 
acest sentiment le insuflă un fel de frenezie în cercetările 
biologice şi imprimă o orientare atât de specială activitații lor 
ştiinţifice? Cu aceste întrebări ia sfârşit cugetarea mea 
nocturnă. 


VI 


Zira mă ducea destul de des la plimbare prin parc. Acolo ne 
întâlneam uneori cu Cornelius şi pregăteam împreună discursul 
pe care urma să-l rostesc în faţa Congresului. Data deschiderii 
lucrărilor se apropia şi deveneam din ce în ce mai nervos. Zira 
mă încredința că totul va fi în perfectă ordine. Cornelius era 
nerăbdator să mi se recunoască condiţia de fiinţă gânditoare şi 
să fiu pus în libertate ca să mă poată studia amănunţit... adică 
să poată colabora cu mine, se corectă el, văzând gestul de 
enervare pe care nu mi-l puteam stăpâni când îl auzeam vorbind 
astfel. 

Într-o zi, logodnicul ei fiind absent, Zira mi-a propus să 
vizităm Grădina zoologică de lângă parc. Aş fi vrut să văd o 
piesă de teatru sau să vizitez un muzeu, dar asemenea distracţii 
îmi erau încă interzise. Numai din cărţi reuşisem să-mi însuşesc 
unele noţiuni despre artele maimuţeşti. Admirasem unele 
reproduceri după tablouri clasice, portrete de maimuțe celebre, 
scene rustice, nuduri de maimuţoaice lascive în jurul cărora 


zburătăcea o maimuţică înaripată reprezentând Amorul, aspecte 
din viaţa cazonă datând de pe vremea când mai bântuiau 
războaie şi care înfăţişau nişte gorile cu aspect înspăimântător, 
în uniforme înzorzonate cu fireturi şi tot felul de decoraţii. 
Maimuţele au avut şi ele impresioniştii lor, şi unii pictori 
contemporani se ridicau chiar până la arta abstractă. 
Descoperisem toate acestea în cuşcă la mine, cu ajutorul 
lanternei. Nu se cădea să asist la alte spectacole decât la cele în 
aer liber. Zira m-a dus într-o zi să văd un joc ce semăna cu 
fotbalul nostru iar altă dată un meci de box între două gorile 
care m-a înfiorat, precum şi o întâlnire de atletism în cursul 
căreia nişte cimpanzei aerieni îşi luau zborul, cu ajutorul unei 
prăjini, până la înălţimi ameţitoare. 

Am acceptat să vizitez Grădina zoologică. La început n-am 
observat nimic deosebit. Animalele semănau foarte mult cu cele 
de pe Pământ. Erau acolo feline, pahidermi, rumegătoare, 
reptile şi păsări. Şi chiar dacă am văzut un fel de cămilă cu trei 
cocoaşe şi un mistreţ cu nişte coarne de căprioară, asta nu 
putea în nici un caz să mă impresioneze după tot ceea ce 
văzusem pe planeta Soror. 

Mirarea mea a început din momentul în care ne-am 
apropiat de sectorul oamenilor. Zira a încercat să mă convingă 
s-o luăm în altă direcţie, regretând probabil că m-a dus într- 
acolo, dar eram prea curios şi am tras de lesă până când a fost 
nevoită să cedeze. 

Prima cuşcă în faţa căreia ne-am oprit cuprindea cel puţin 
vreo cincizeci de indivizi, bărbaţi, femei şi copii, expuşi acolo 
spre marea bucurie a maimuţelor gură-cască. Se agitau cu 
mişcări febrile şi dezordonate, ţopăind, îmbrâncindu-se, dându- 
se în spectacol, făcând tot felul de năzdrăvănii. 

Era într-adevăr un spectacol. Căutau de fapt să-şi atragă 
bunăvoința maimuţelor care se aflau de jur împrejurul cuştii şi le 
aruncau din când în când fructe sau bucăti de prăjituri pe care o 
maimuţoaică bătrână le vindea la intrarea în Grădina zoologică. 
Oamenii se străduiau care mai de care, adulţi ca şi copii, să 
execute numărul cel mai reuşit, căţărându-se de-a lungul 
gratiilor, umblând în patru labe, mergând în mâini, ca să obţină 
răsplata, iar dacă aceasta nimerea în mijlocul unui grup, se isca 
o încăierare, începeau să se zgârie şi să se tragă unii pe alţii de 
păr toate astea însoţite de ţipetele ascuţite ale unor animale 


furioase. 

Unii oameni, mai ponderaţi, nu luau parte la toată această 
învălmăşeală. Stăteau la o parte, lângă gratii, şi când vedeau pe 
vreun puşti de maimuţă, vârându-şi degetele într-o pungă, 
întindeau spre el o mână rugătoare. Acesta, dacă era foarte mic, 
se trăgea adesea înapoi speriat; dar parinţii sau prietenii lui mai 
în vârstă îşi băteau joc de el până îşi lua inima în dinţi şi, 
tremurând de frică, punea direct în mână mult aşteptata 
recompensă. 

Apariţia unui om în afara cuştii a stârnit oarecare mirare 
atât printre prizonieri cât şi în sânul vizitatorilor. Primii şi-au 
întrerupt o clipă ţopăielile ca să mă examineze cu suspiciune, 
dar întrucât stăteam liniştit, refuzând cu demnitate pomenile pe 
care puştanii se făceau că mi le întind, nici unii şi nici alţii nu mi- 
au mai dat atenţie şi am putut observa totul nestingherit. 
Comportarea înjositoare a acestor creaturi mă dezgusta şi-mi 
plesnea obrazul de ruşine constatând încă o dată cât de mult 
îmi semănau la înfăţişare. 

Celelalte cuşti ofereau aceleaşi exhibiţii degradante. Cu 
moartea în suflet, era cât pe ce s-o urmez pe Zira care trăgea 
de lanţ când, deodată, mi-am stăpânit cu greu un strigăt de 
uimire. Acolo, în faţa mea, în această turmă, da, el era, 
tovarăşul meu de drum, conducătorul şi sufletul expediției 
noastre, faimosul profesor Antelle! Fusese şi el capturat ca şi 
mine dar avusese pesemne mai puţin noroc şi fusese vândut 
Grădinii zoologice. 

M-am bucurat atât de mult regăsindu-l viu şi teafăr încât 
mi-au venit lacrimi în ochi; apoi m-am cutremurat văzând în ce 
hal a ajuns acest mare savant. Emoţia mea s-a transformat însă 
treptat într-o dureroasă stupoare când mi-am dat seama că se 
comporta întocmai ca ceilalţi oameni. Oricât de neverosimilă era 
această atitudine, trebuia să cred ceea ce îmi vedeau ochii. 
Făcea parte din acei înţelepţi care nu luau parte la încăierari, 
dar întindeau mâna printre gratii cu o grimasă de cerşetor. L-am 
observat în timp ce făcea acest gest şi nimic în atitudinea lui nu- 
| deosebea de oamenii de pe Soror. Un maimuţoi i-a dat un 
fruct. Savantul l-a luat, s-a aşezat cu picioarele încrucişate sub 
el şi s-a apucat să-l înghită cu lăcomie, uitându-se tot timpul la 
binefăcătorul lui cu ochi avizi ca şi cum n-ar mai fi sperat de la 
el un gest generos. M-au podidit din nou lacrimile văzând 


această scenă. l-am explicat Zirei în şoaptă de ce sunt atât de 
tulburat. Aş fi vrut să mă apropii de el şi să-i vorbesc, dar ea s-a 
împotrivit cu energie. Oricum, nu-i puteam fi de nici un folos 
acum, şi emoţionanta noastră regăsire risca să provoace un 
scandal, dăunator intereselor noastre comune, care putea 
zădărnici propriile mele planuri. 

— După Congres, mi-a spus ea, când ai să fii recunoscut şi 
acceptat de societatea noastră ca o fiinţă raţională, atunci o să 
ne ocupăm de el. 

Avea dreptate şi am urmat-o, cu durerea în suflet. Pe drum, 
în timp ce ne întorceam spre maşină, i-am explicat cine este 
profesorul Antelle şi ce reputaţie avea pe Pământ, în lumea 
ştiinţifică. A rămas multă vreme gânditoare şi apoi mi-a făgăduit 
că va face tot posibilul ca să-l scoată din Grădina zoologică. Mi- 
am revenit până am ajuns la Institut; în seara aceea am refuzat 
însă hrana pe care mi-o aduceau gorilele. 


VII 


În cursul săptămânii premergătoare Congresului Zaius mi-a 
făcut dese vizite supunându-mă la tot felul de teste, care de 
care mai stupide. Secretara lui a umplut caiete întregi cu diferite 
observaţii şi concluzii privind cazul meu. M-am străduit cu 
ipocrizie să nu par mai deştept decât ar fi vrut el. 

Ceasul mult aşteptat a sosit în sfârşit, dar abia a treia zi au 
venit după mine, căci maimuţele s-au înfruntat mai întâi în 
discuţii teoretice. Zira mă ţinea la curent cu desfăşurarea 
lucrărilor. Zaius citise un lung raport în care mă prezentase 
drept un om cu instincte deosebit de ascuţite, dar complet lipsit 
de conştiinţă. Cornelius îi pusese câteva întrebari cu tâlc pentru 
a afla cum explică în cazul acesta unele aspecte ale comportării 
mele. S-au aprins astfel din nou unele certuri vechi şi ultima 
şedinţă fusese destul de furtunoasă. Savanţii erau împărţiţi în 
două tabere, unii care afirmau că animalele nu pot avea suflet şi 
alţii care socoteau că între psihismul animalelor şi cel al 
maimuţelor nu există decât o diferenţă calitativă. Bineînţeles, 
nimeni nu bănuia întregul adevăr în afară de Cornelius şi de 
Zira. Şi totuşi raportul lui Zaius relata fapte atât de 
surprinzătoare, încât, fără ca măcar imbecilul acela să-şi dea 


seama, îi tulbura pe unii observatori imparţiali, cu excepţia 
savanților decoraţi, şi prin oraş începea să circule zvonul că 
fusese descoperit un om cu totul ieşit din comun. 

În timp ce mă scotea din cuşcă, Zira mi-a şoptit la ureche: 

— Mâine va fi o afluenţă de zile mari. Vom avea şi toată 
presa în păr. Toţi au mirosit ceva şi presimt un eveniment 
neobişnuit. E foarte bine pentru tine. Hai, curaj! 

Aveam nevoie de sprijinul ei moral. Mă simţeam extrem de 
nervos. Toată noaptea repetasem în gând cuvântarea pe care 
aveam s-o rostesc. O ştiam pe de rost şi trebuia să convingă 
până şi minţile cele mai mărginite; eram însă obsedat de gândul 
cumplit că nu mă vor lăsa să iau cuvântul. 

Gorilele m-au tras spre un camion cu o platformă zăbrelită 
unde se mai aflau câţiva cobai umani socotiți şi ei, datorită 
vreunei particularităţi, vrednici de a fi prezentaţi în faţa doctei 
adunări. Am ajuns în faţa unei uriaşe clădiri încununată cu o 
cupolă. Paznicii ne-au dus într-un hol plin de cuşti aflat chiar 
alături de sala unde Congresul îşi desfăşura lucrările. Acolo am 
aşteptat la bunul plac al savanților. Din când în când o gorilă 
solemnă, îmbrăcată într-un fel de uniformă neagră, deschidea 
uşa care dădea în hol şi striga un număr. Atunci paznicii 
prindeau o lesă de zgarda unuia dintre oameni şi-l luau cu ei. De 
fiecare dată când apărea aprodul negru, inima-mi zvâcnea mai 
tare. Prin uşa întredeschisă se auzea un zgomot confuz de voci 
venind dinspre sală, însoţite uneori de exclamaţii sau de 
aplauze. 

Subiectele de experimentare fiind duse de acolo imediat 
după prezentarea lor, am rămas până la urmă singur în hol, 
împreună cu paznicii, repetând întruna, cu febrilitate, pasajele 
principale ale cuvântării mele. Mă lăsaseră la urmă, ca pe o 
vedetă. Gorila cea neagră s-a ivit pentru ultima oară şi a strigat 
numărul meu. M-am ridicat brusc, am luat din mâinile unei 
maimuțe buimăcite lesa pe care se pregătea să mi-o prindă de 
zgardă şi mi-am fixat-o singur. Şi aşa, încadrat de doi paznici, 
am pătruns cu pas ferm în sala de şedinţe. Dar cum am trecut 
pragul m-am oprit, uluit şi descumpănit. 

De când pusesem piciorul pe planeta Soror avusesem 
prilejul să văd multe spectacole stranii. Mă credeam îndeajuns 
de obişnuit cu prezenţa maimuţelor şi cu comportarea lor, ca 
nimic să nu mă mai poată mira. Şi totuşi amploarea şi caracterul 


cu totul neobişnuit al scenei ce se înfăţişa privirilor mele m-au 
zguduit, am simţit că mă apucă ameţeala şi m-am întrebat o 
dată mai mult dacă nu cumva visez. 

Eram în fundul unui amfiteatru gigantic (care-mi amintea în 
chip ciudat de infernul conic al lui Dante), unde toate treptele în 
jurul meu şi deasupra mea, erau pline de maimuțe. Erau acolo 
cu miile. Nu văzusem niciodată atâtea maimuțe la un loc; 
această multitudine întrecea visele cele mai fantastice ale bietei 
mele imaginaţii pământene; numărul lor mă copleşea. 

Am simţit că se învârte totul cu mine şi, ca să-mi revin, am 
căutat puncte de reper în toată această mulţime. Paznicii mă 
împingeau spre centrul cercului, care semăna cu arena unui 
circ, unde era instalată o estradă. M-am rotit încet în jurul meu. 
Rândurile de maimuțe ajungeau până la tavan, la o înălţime 
care mi s-a părut fenomenală. Locurile cele mai apropiate de 
mine erau ocupate de membrii Congresului, toţi savanţi 
consacraţi, îmbrăcaţi în redingote de culoare închisă şi în 
pantaloni vărgaţi, toţi decoraţi, aproape toţi de o vârstă 
venerabilă şi mai toţi urangutani. Am zărit totuşi printre ei un 
număr mic de gorile şi de cimpanzei. L-am căutat cu privirea pe 
Cornelius, dar nu l-am putut descoperi. 

In spatele acestor autorităţi, după o balustradă, mai multe 
rânduri erau rezervate colaboratorilor subalterni ai savanților. La 
acelaşi nivel era amenajată o tribună pentru ziarişti şi fotografi. 
In sfârşit, mai sus, în spatele altei bariere, se înghesuia 
mulţimea, un public maimuţesc care mi s-a părut foarte 
surescitat după intensitatea freamătului de glasuri care a 
întâmpinat apariţia mea. 

Am căutat-o şi pe Zira, care trebuia să fie printre asistenţi. 
Simţeam nevoia să mă sprijine măcar cu privirea. N-am avut 
însă nici de data asta noroc şi n-am putut descoperi nici o 
maimuţă cunoscută în această infernală droaie de maimuțe care 
mă înconjurau. 

Mi-am îndreptat din nou privirea în direcţia venerabililor 
pontifi. Fiecare şedea într-un fotoliu căptuşit cu pluş roşu, în 
timp ce muritorii de rând nu aveau drept decât la scaune sau la 
bănci. Semănau foarte mult cu Zaius. Cu capul aplecat până 
aproape de nivelul umerilor, cu un braţ uriaş îndoit şi rezemat în 
faţa lor pe o mapă, ei măzgaleau din când în când o însemnare 
sau poate vreun desen pueril. In contrast cu surescitarea care 


domnea pe băncile de sus, mi s-au părut cam fleşcăiţi. Am avut 
impresia că intrarea mea în sală, anunţată printr-un difuzor, 
venea la momentul potrivit ca să le trezească atenţia toropită. 
De fapt îmi amintesc foarte clar cum trei din aceşti urangutani 
au tresărit şi au ridicat brusc capul de parcă ar fi fost smulşi 
dintr-un somn adânc. 

Acum însă nici unul din ei nu mai moţăia. Prezentarea mea 
trebuia să fie pesemne punctul de atracţie al acestei şedinţe şi 
mă simţeam ţinta a mii de ochi maimuţeşti cu expresiile cele 
mai diferite, de la nepăsare la entuziasm. 

Paznicii m-au pus să urc pe estrada unde trona o gorilă 
arătoasă. Zira îmi explicase că Congresul nu era prezidat de un 
savant, ca altadată — pe atunci maimuţele de ştiinţă, lăsate în 
voia lor, duceau nesfârşite discuţii fără să poată ajunge la vreo 
concluzie — ci de un organizator. La stânga acestui impunător 
personaj şedea secretarul lui, un cimpanzeu care întocmea 
procesul-verbal al şedinţei. La dreapta lui se afla un fotoliu unde 
luau loc, unul după altul, savanții care aveau de expus o teză 
sau de prezentat un subiect de experimentare. Zaius tocmai se 
aşezase în acest fotoliu, salutat cu câteva aplauze anemice. 
Datorită unui sistem de difuzoare îmbinate cu puternice 
proiectoare, nimic din ceea ce se petrecea pe estradă nu putea 
scăpa celor aflaţi pe treptele cele mai de sus. 

Preşedintele-gorilă îşi agită clopoţelul şi după ce se făcu 
linişte anunţă că va da cuvântul ilustrului Zaius care va prezenta 
omul despre care a mai vorbit adunării. Urangutanul se ridică, 
salută şi începu să peroreze. În timp ce vorbea, mă străduiam să 
adopt o atitudine cât mai inteligentă cu putinţă pentru a arăta 
că înţeleg tot ce spune. Astfel, când vorbi despre mine, mă 
înclinai ducându-mi mâna la inimă, ceea ce stârni un început de 
ilaritate, repede curmat de clopoţelul preşedintelui. Am înţeles 
însă curând că nu voi câştiga nimic dedându-mă unor asemenea 
comicării care puteau fi interpretate doar ca rezultatul unui bun 
dresaj. De aceea m-am potolit şi am stat neclintit până la 
sfârşitul expunerii. 

Zaius aminti concluziile raportului sau şi, pe estradă fiind 
pregătite accesoriile afurisitelor sale de experienţe, anunţă 
minunăţiile pe care mă va pune să le săvârşesc. În încheiere 
declară că sunt chiar în stare să repet câteva cuvinte aidoma 
unor păsări şi că speră să pot executa această performanţă în 


faţa onoratei instanţe. Apoi se întoarse către mine, luă cutia cu 
multiplele încuietori şi mi-o întinse. Dar în loc să deschid toate 
aceste broaşte, am procedat altfel. 

Clipa mult aşteptată sosise! Am ridicat mâna, am tras încet 
de lesa pe care o ţinea paznicul, m-am apropiat de un microfon 
şi m-am adresat preşedintelui. 

— Preailustre preşedinte, am spus într-un limbaj maimuţesc 
cât mai corect cu putinţă, vă asigur că aş deschide această cutie 
cu cea mai mare plăcere; aş fi de asemenea foarte bucuros să 
efectuez toate exerciţiile prevăzute în program. Inainte de a 
executa însă aceste experienţe, puţin cam uşoare pentru mine, 
v-aş cere îngăduinţa să fac o declaraţie care, vă asigur, va uimi 
această înţeleaptă adunare. 

Pronunţasem totul foarte desluşit şi fiecare cuvânt şi-a atins 
ţinta. Rezultatul a fost acela pe care-l scontam. Toate 
maimuţele au rămas înmărmurite, năuce, cu respiraţia tăiată. 
Ziariştii au uitat chiar să-şi ia notițe şi nici un fotograf n-a avut 
atâta prezenţă de spirit ca să imortalizeze această clipă istorică. 

Preşedintele se uita la mine cu un aer tâmp. Zaius, în 
schimb, era ca turbat. 

— Domnule preşedinte, urlă el, protestez... 

Se opri însă brusc, dându-şi seama cât de caraghios ar fi să 
înceapă o discuţie în contradictoriu cu un om. Am profitat de 
această situaţie ca să iau din nou cuvântul. 

— Domnule preşedinte, insist cu cel mai profund respect 
dar totodată cu energie, ca să mi se acorde această favoare. 
După ce voi vorbi, atunci, vă jur pe onoarea mea, mă voi supune 
exigenţelor preailustrului Zaius. 

Un uragan sfâşie tăcerea şi zgudui întreaga adunare. 
Băncile erau cuprinse de un vânt de nebunie ce transforma 
toate maimuţele într-o masă isterică în care răsunau de-a valma 
exclamaţii, râsete, plânsete şi urale; şi toate astea în mijlocul 
nesfârşitului ţăcănit al lămpilor cu magneziu, căci fotografii îşi 
reveniseră în sfârşit în fire. Hărmălaia dură pe puţin cinci 
minute; în tot acest timp preşedintele, care-şi recăpătase 
întrucâtva sângele rece, nu-şi luă ochii de la mine. Până la urmă 
se hotari şi agită clopoţelul. 

— Eu... începu el bâlbâindu-se, eu... n-nu prea ştiu cum să 
vă spun. 

— Spuneti-mi pur şi simplu "domnule", îi răspunsei eu. 


— Da, da, ei bine, do... domnule, cred că în faţa unui caz 
atât de excepţional, Congresul ştiinţific pe care am onoarea să-l 
prezidez are datoria să asculte declaraţia dumneavoastră. 

Un nou ropot de aplauze salută această înţeleaptă 
hotărâre. Asta şi doream. Mă proţăpii în mijlocul estradei, fixai 
microfonul la înălţimea mea şi rostii cuvântarea următoare. 


VIII 


"Ilustre preşedinte, Nobile gorile, Înţelepţi urangutani, 
Subtili cimpanzei, O, maimuțe! 

Ingăduiţi unui om să se adreseze vouă. 

Ştiu că înfăţişarea mea este grotescă, conformaţia mea 
respingătoare, chipul meu bestial, mirosul meu infect, iar 
culoarea pielei dezgustătoare. Ştiu că acest trup caraghios este 
o ofensă pentru ochii voştri, dar ştiu de asemenea că mă 
adresez celor mai învăţate şi mai înțelepte maimute, a căror 
minte este capabilă să se ridice deasupra impresiilor sensibile şi 
să perceapă esenţa subtilă a fiinţei dincolo de jalnicu-i înveliş 
material..." 

Smerenia pompoasă a acestei introduceri îmi fusese 
impusă de Zira şi Cornelius care ştiau că poate să-i 
impresioneze pe urangutani. Am continuat, în mijlocul unei 
tăceri adânci. 

— Ascultaţi-mă, o, maimuțe! Ascultaţi-mă căci vorbesc şi, 
vă rog să mă credeţi, nu ca un mecanism sau ca un papagal. 
Gândesc şi vorbesc şi înţeleg tot atât de bine ceea ce spuneţi ca 
şi ceea ce rostesc eu însumi. Peste câteva clipe, dacă domniile- 
voastre vor binevoi să-mi pună întrebări, le voi răspunde cu 
dragă inimă şi cât voi putea mai bine. 

Aş vrea însă mai întâi să vă dezvălui un adevăr uimitor: nu 
sunt numai o fiinţă gânditoare. Pe lângă faptul paradoxal că un 
suflet sălăşuieşte în acest trup uman, mai vin şi de pe o altă 
planetă, de pe îndepărtata Terra, acea Terra unde, printr-o 
fantezie încă inexplicabilă a naturii, oamenii sunt acei care deţin 
înţelepciunea şi raţiunea. Cer îngăduinţa să precizez unde se 
află planeta mea natală, nu, desigur, pentru iluştrii doctori pe 
care-i văd în jurul meu, ci pentru unii dintre auditorii mei care nu 
sunt poate atât de familiarizați cu diferitele sisteme stelare." 


M-am apropiat de o tablă şi, cu ajutorul câtorva scheme, 
am descris cât am putut mai bine sistemul solar şi locul lui în 
galaxie. Expunerea mea a fost urmărită într-o tăcere religioasă. 
Dar după ce am terminat de desenat, când am bătut de câteva 
ori din palme ca să mă scutur de cretă, acest simplu gest a 
stârnit un entuziasm zgomotos printre spectatorii de la galerie. 
Am continuat cu faţa spre public: 

— Aşadar, pe această Terra spiritul s-a încarnat în rasa 
umană. Aşa stau lucrurile şi n-am ce-i face! In timp ce 
maimuţele — vă rog să credeti că de când am descoperit lumea 
dumneavoastră sunt profund tulburat de această situaţie — în 
timp ce maimuţele au rămas într-o stare de sălbăticie, oamenii 
sunt acei care au evoluat. Tocmai în cutia craniană a omului s-a 
dezvoltat şi s-a perfecţionat creierul. Oamenii sunt cei care au 
inventat vorbirea, au descoperit focul, au folosit unelte. Ei au 
amenajat planeta mea şi i-au transformat înfăţişarea. In sfârşit, 
au creat o civilizaţie atât de rafinată, încât în multe privinţe, o 
maimuțe! seamănă cu a voastră." 

Şi atunci am căutat să dau numeroase exemple ilustrând 
cele mai de seamă realizări ale noastre. Am descris oraşele 
noastre, industriile noastre, mijloacele noastre de comunicaţie, 
am vorbit despre guvernele şi legile noastre, despre distracţiile 
noastre. Apoi, adresându-mă în special savanților, am încercat 
să le dau o imagine despre cuceririle noastre în nobilele domenii 
ale ştiinţelor şi artelor. Glasul meu devenea tot mai sigur pe 
măsură ce vorbeam. Mă cuprindea un fel de ameţeală plăcută, 
întocmai ca un proprietar care îşi face inventarul bogățiilor. 

După aceea am trecut la relatarea propriilor mele aventuri. 
Am explicat cum am ajuns până în lumea Betelgeusei şi am 
debarcat pe planeta Soror, cum am fost capturat şi închis în 
cuşcă, cum am încercat să intru în legătura cu Zaius dar, 
desigur din cauza lipsei mele de ingeniozitate, toate eforturile 
mi-au fost zadarnice. Am menţionat în sfârşit perspicacitatea 
Zirei, ajutorul ei preţios şi acela al doctorului Cornelius. Şi am 
încheiat astfel: 

"Atât am avut de spus, o maimuțe! Dumneavoastră veţi 
hotărî acum dacă e cazul să fiu tratat ca un animal şi, după 
aventuri atât de uimitoare, să-mi sfârşesc zilele într-o cuşcă. Nu- 
mi rămâne decât să adaug că am venit la dumneavoastră fără 
nici o intenţie ostilă, animat doar de spiritul de investigaţie. De 


când am început să vă înţeleg, mi-aţi devenit extrem de 
simpatice şi vă admir din tot sufletul. lată deci planul pe care-l 
sugerez celor mai luminate minţi de pe planetă. Vă pot fi 
desigur de folos prin cunoştinţele mele terestre; pe de altă parte 
şi eu am învăţat, în cele câteva luni cât am stat în cuşcă la 
dumneavoastră, mai mult decât în întreaga mea existenţă 
anterioară. Să ne unim eforturile! Să stabilim contacte cu Terra! 
Să mergem, maimuțe şi oameni, mână în mână, şi nici o putere, 
nici un secret al cosmosului nu ne vor putea sta în cale!" 

M-am oprit, epuizat, într-o tăcere deplină. M-am întors spre 
masa preşedintelui, am luat maşinal paharul cu apă ce se afla 
acolo şi l-am dat pe gât. Ca şi puţin mai înainte când mi-am 
scuturat praful de cretă de pe mâini, acest simplu gest a produs 
o impresie extraordinară şi a fost ca un semnal al tumultului 
care a cutremurat sala. Întregul amfiteatru s-a dezlănţuit 
deodată, într-un entuziasm de nedescris. Ştiam că reuşisem să- 
mi câştig auditoriul, dar niciodată n-aş fi crezut că vreo adunare 
ar putea să-şi manifeste atât de gălăgios sentimentele. Eram 
buimăcit de zgomot, dar mi-a rămas totuşi suficient sânge-rece 
ca să pot distinge una din cauzele acestui vacarm fantastic: 
maimuţele, care sunt exuberante din fire, aplaudă cu cele patru 
mâini ale lor atunci când un spectacol le este pe plac. Aveam 
astfel în jurul meu un învălmăşag de creaturi îndrăcite, stând în 
echilibru pe şezut şi bătând din cele patru mâini cu frenezie, de- 
ai fi zis că acusi se va prăbuşi cupola; şi toate astea însoţite de 
urlete în care predomina vocea de bas a gorilelor. A fost una din 
ultimele imagini care mi-au rămas de la această şedinţă 
memorabilă. Am simţit că totul se învârte cu mine. Mi-am 
plimbat îngrijorat privirea de jur împrejur. Zaius se ridicase 
brusc şi se plimba furios pe estradă, cu mâinile la spate, aşa 
cum obişnuia în faţa cuştii mele. Am zărit, ca într-un vis, fotoliul 
lui liber şi m-am lăsat cu toată greutatea în el. O nouă explozie 
de aclamații, pe care am avut totuşi timpul s-o percep înainte de 
a-mi pierde cunoştinţa, a salutat această atitudine. 


IX 


Nu mi-am revenit în fire decât mult mai târziu căci 
tensiunea prin care trecusem în cursul şedinţei mă sleise de 


puteri. Mă aflam într-o cameră, întins pe un pat. Zira şi Cornelius 
mă îngrijeau în timp ce nişte gorile în uniformă ţineau la 
distanţă un grup de ziarişti şi de curioşi care voiau să ajungă 
până la mine. 

— A fost minunat! mi-a şoptit la ureche Zira. Ai cîştigat! 

— Ulysse, mi-a spus Cornelius, vom realiza împreună lucruri 
mari. 

Mi-a adus la cunoştinţă că Marele Sfat al Sororei se 
întrunise într-o şedinţă extraordinară şi hotărâse eliberarea mea 
imediată. 

— Unii s-au opus, a adaugat el, dar opinia publică cerea 
eliberarea dumitale şi n-au avut încotro. 

Ceruse şi obținuse să-i fiu colaborator, şi îşi frecă mâinile de 
bucurie la gândul ajutorului pe care i-l voi da în cercetările lui. 

— Vei locui aici. Sper să-ţi convină acest apartament. Se 
află foarte aproape de al meu, într-o aripă a Institutului 
rezervată personalului superior. 

Am aruncat o privire buimacă în jurul meu crezând că visez. 
Camera dispunea de tot confortul; era începutul unei ere noi. 
După ce râvnisem atât de mult la clipa aceasta, mă simţeam 
deodată cuprins de o stranie nostalgie. Privirea mea a întâlnit 
privirea Zirei şi am înţeles că subtila maimuţoaică îmi ghiceşte 
gândul. A schiţat un zâmbet destul de ambiguu. 

— Ei, bineînţeles, mi-a spus ea, aici n-ai s-o ai pe Nova. 

M-am înroşit, am dat din umeri şi m-am ridicat în capul 
oaselor. Mă simţeam iarăşi în puteri şi eram nerăbdător să 
pornesc în noua mea viaţă. 

— Te simţi destul de întremat ca să iei parte la o mică 
întrunire? m-a întrebat Zira. Am invitat câţiva prieteni cimpanzei 
ca să sărbătorim acest mare eveniment. 

Am răspuns că nimic nu mi-ar face mai multă plăcere, dar 
că nu mai vreau să umblu în pielea goală. Mi-am dat atunci 
seama că sunt în pijama: Cornelius mi-o împrumutase. Dar dacă 
puteam la nevoie să îmbrac pijamaua unui cimpanzeu, aş fi fost 
grotesc într-unul din costumele sale. 

— Mâine ai să ai o garderobă întreagă, iar până diseară un 
costum acceptabil. De altfel, uite că a şi venit croitorul. 

Un cimpanzeu mic de stat a intrat şi m-a salutat foarte 
politicos. Am aflat că în timp ce zăceam fără cunoştinţă, cei mai 
mari croitori îşi disputaseră cinstea de a mă îmbrăca. Acesta, cel 


mai renumit dintre ei, avea printre clienţii lui pe cele mai de 
seamă gorile din capitală. Am admirat iscusinţa şi rapiditatea cu 
care lucra. In mai puţin de două ore a reuşit să-mi confecţioneze 
un costum destul de bun. Am încercat un sentiment foarte 
ciudat văzându-mă cu haine pe mine, şi Zira mă privea holbând 
ochii mari. In timp ce meşterul făcea ultimele retuşuri, Cornelius 
a dat drumul ziariştilor care se îmbulzeau la uşă. Am fost supus 
unui adevărat interogatoriu, asaltat cu întrebări, mitraliat de 
fotografi, obligat să dau amănuntele cele mai picante asupra 
planetei Terra şi a vieţii pe care o duc acolo oamenii. Am 
răspuns cu plăcere tuturor acestor întrebări. Fiind eu însumi 
ziarist, îmi dădeam seama ce chilipir reprezint pentru aceşti 
confraţi şi ştiam că presa este pentru mine un ajutor de 
nepreţuit. 

Se făcuse târziu când s-au retras. Ne pregăteam tocmai de 
plecare ca să ne întâlnim cu prietenii lui Cornelius, când a 
apărut Zanam. Era probabil la curent cu ultimele evenimente 
căci m-a salutat cu mult respect. O căuta pe Zira ca să-i spună 
că în secţia ei lucrurile nu merg bine. Furioasă din cauza lipsei 
mele îndelungate, Nova făcea mare scandal. Nervozitatea ei îi 
molipsise pe toţi ceilalţi prizonieri, care nici cu lovituri de ţepuşă 
nu puteau fi potoliţi. 

— Bine, vin acum, spuse Zira. Aşteaptă-mă aici. 

l-am aruncat o privire rugătoare. A şovăit puţin, apoi mi-a 
spus ridicând din umeri: 

— Dacă vrei, vino şi tu cu mine. În fond eşti liber şi ai să ştii 
poate s-o potoleşti mai bine decât mine. 

Am intrat împreună cu Zira în sala cuştilor De îndată ce m- 
au zărit, prizonierii s-au calmat şi o tăcere plină de încordare a 
succedat vacarmului. Mă recunoşteau desigur în ciuda hainelor 
mele şi parcă înțelegeau că sunt martorii unui eveniment 
miraculos. 

M-am îndreptat tremurând spre cuşca Novei, cuşca mea. M- 
am apropiat de ea, i-am zâmbit, i-am vorbit. Am avut un 
moment impresia că-mi urmăreşte gândul şi-mi va răspunde. 
Era bineînţeles imposibil, dar simpla mea prezenţă a potolit-o, 
aşa cum i-a potolit şi pe ceilalţi. A acceptat bucăţica de zahăr pe 
care i-am întins-o şi a ronţăit-o cu lăcomie în timp ce mă 
îndepărtam cu inima grea. 

De la petrecerea din seara aceea, care a avut loc într-un 


cabaret la modă — Cornelius hotărâse să mă impună deodată 
societăţii maimuţeşti de vreme ce-mi era acum dat să trăiesc în 
mijlocul ei — nu mi-a rămas decât o amintire confuză şi destul 
de tulburătoare. 

Confuzia provenea de la alcoolul pe care l-am ingurgitat 
încă de la începutul serii şi cu care organismul meu nu mai era 
obişnuit. Efectul tulburător consta într-o senzaţie insolită care 
avea să mai pună stăpânire pe mine în multe alte împrejurări. N- 
aş putea-o descrie decât ca o atenuare treptată, în mintea mea, 
a naturii maimuţeşti a personajelor din jurul meu pe care le 
vedeam tot mai des în funcţie de profesiunea sau de situaţia lor 
în societate. Astfel, de pildă, ospătarul-şef care ne-a întâmpinat 
cu o politeţe servilă ca să ne conducă până la masa noastră era 
pentru mine în primul rând un ospătar-şef, iar abia după aceea o 
gorilă. Bătrâna maimuţoaică din cale afară de fardată se 
estompa în faţa bătrânei cochete, iar când dansam cu Zira, 
uitam cu desăvârşire că am de-a face cu o maimuţă, pentru a 
nu simţi în braţele mele decât talia unei partenere de dans. 
Orchestra de cimpanzei nu mai era decât o orchestră banală, iar 
eleganţii maimuţoi de lume care făceau spirite în jurul meu 
deveneau simpli oameni de lume. 

N-am să insist asupra vâlvei pe care a stârnit-o prezenţa 
mea printre aceste maimuțe. Eram ţinta tuturor privirilor. A 
trebuit să dau autografe unui număr impresionant de amatori, şi 
cele două gorile pe care Cornelius avusese prudenţa să le aducă 
au avut mult de furcă pentru a mă apăra împotriva unei 
învălmăşeli de maimuţoaice de toate vârstele care-şi disputau 
cinstea de a ciocni sau de a dansa cu mine. 

Noaptea era foarte înaintată. Eram pe jumătate beat când 
deodată mi-am adus aminte de profesorul Antelle. M-am simţit 
copleşit de o chinuitoare remuşcare. Era cât pe ce să vărs 
lacrimi de ruşine la gândul că sunt acum aici, chefuind cu nişte 
maimute, în timp ce bietul meu tovarăş lâncezeşte pe paie, într- 
O cuşcă. 

Zira m-a întrebat de ce am devenit deodată trist. l-am 
explicat. Cornelius mi-a adus atunci la cunoştinţă că se 
interesase de profesor şi aflase că este bine sănătos. Nimic nu 
mai stătea acum în calea eliberării lui. Am răspuns cu 
vehemenţă că nu mai pot aştepta nici o clipă şi vreau chiar 
acum să-i aduc această veste. 


— În fond, a admis Cornelius după câteva clipe de gândire, 
nu ţi se poate refuza nimic într-o zi ca asta. Hai să mergem, îl 
cunosc pe directorul Grădinii zoologice. 

Am părăsit toţi trei localul şi ne-am dus la Grădina 
zoologica. Directorul, pe care l-am trezit, era foarte binevoitor. 
Cunoştea povestea mea. Cornelius i-a dezvăluit adevărata 
identitate a unuia din oamenii pe care-i deţinea în cuşcă. Nu-i 
venea să-şi creadă urechilor, dar nici el nu voia să mă refuze. 
Bineînţeles, trebuia să aşteptăm până se va face ziuă ca să 
îndeplinim cele câteva formalităţi necesare eliberării 
profesorului, dar nimic nu ne împiedica să stam chiar acum de 
vorbă cu dânsul. Se oferi să ne conducă. 

Se crapa de ziuă când am sosit în faţa cuştii unde bietul 
savant trăia ca un animal, împreună cu vreo cincizeci de bărbaţi 
şi de femei. Aceştia mai dormeau perechi, perechi sau în grupuri 
de câte patru sau cinci. Au deschis însă ochii când directorul a 
aprins lumina. 

L-am descoperit repede pe tovarăşul meu. Era şi el lungit 
pe jos, ghemuit lângă trupul unei fete care mi s-a părut destul 
de tânără. M-am cutremurat văzând în ce hal a ajuns şi m-am 
înduioşat cu acest prilej de starea înjositoare în care trăisem şi 
eu timp de patru luni. 

Eram atât de emoţionat încât nu puteam scoate nici un 
cuvânt. Oamenii, care se treziseră de-a binelea, nu păreau de 
loc miraţi. Erau îmblânziţi şi bine dresați; s-au apucat să execute 
obişnuitele lor figuri în speranţa că vor obţine astfel vreo 
recompensă. Directorul le-a aruncat resturi de prăjituri. S-a iscat 
imediat o înghesuială şi o încăierare ca în ajun, pe când cei mai 
înţelepţi luau poziţia lor favorită, aşezaţi pe vine lângă gratii şi 
întinzând o mână rugătoare. 

Profesorul Antelle s-a alăturat acestora din urmă. S-a dat 
cât mai aproape de director şi a cerşit o bucată de prăjitură. 
Această ruşinoasă comportare mi-a produs mai întâi o impresie 
penibilă care s-a transformat însă curând într-o insuportabilă 
nelinişte. Se afla la trei paşi de mine; mă privea ţintă şi parcă nu 
mă recunoştea. La drept vorbind, ochii lui, altădată atât de vioi, 
îşi pierduseră orice strălucire şi îmi sugerau acelaşi neant 
spiritual ca privirea celorlalţi prizonieri. Mi-am dat seama cu 
groază că nu pot desluşi în ei decât un fel de teamă, aceeaşi, 
exact aceeaşi teamă pe care o stârnea printre prizonieri 


prezenţa unui om îmbrăcat. 

Am făcut un puternic efort şi am reuşit în sfârşit să vorbesc, 
ca să destram acest coşmar. 

— Profesore, am spus, maestre, eu sunt, Ulysse Merou. 
Suntem salvaţi. Am venit să vă aduc vestea... 

M-am oprit, nedumerit. La sunetul vocii mele, reacţionase 
ca şi oamenii de pe Soror. Îşi lungise deodată gâtul şi se trăsese 
puţin înapoi. 

— Profesore, profesore Antelle, am insistat cu lacrimi în 
glas; eu sunt, eu, Ulysse Merou, tovarăşul dumneavoastră de 
drum. Sunt liber şi peste câteva ore veţi fi şi dumneavoastră 
eliberat. Maimuţele pe care le vedeţi aici cu mine sunt prietenii 
noştri. Ştiu cine suntem şi ne primesc ca pe nişte fraţi. 

N-a răspuns nici un cuvânt. Parcă nici nu înţelegea ce spun; 
dar printr-o nouă mişcare furişă, asemenea unui animal speriat, 
s-a mai tras puţin îndărăt. 

Eram disperat şi maimuţele păreau foarte intrigate. 
Cornelius şi-a încruntat sprâncenele aşa cum proceda de obicei 
când căuta soluţia unei probleme dificile. Mi-a venit în minte că 
profesorul, speriat de prezenţa lor, se preface poate că nu 
înţelege. Le-am cerut să se îndepărteze şi să mă lase singur cu 
el, ceea ce au şi făcut cu multă amabilitate. După ce au plecat, 
am luat-o în jurul cuştii ca să mă apropii de locul unde se 
refugiase savantul şi i-am vorbit din nou. 

— Maestre, l-am implorat, înţeleg prudenţa dumneavoastră. 
Ştiu la ce primejdii se expun pe această planetă oamenii de pe 
Pământ. Dar suntem singuri, vă jur că suntem singuri şi 
suferinţele dumneavoastră au luat sfârşit. Vă rog să mă credeţi. 
Eu sunt, tovarăşul, discipolul, prietenul dumneavoastră, eu, 
Ulysse Merou. 

S-a smucit iar înapoi, aruncându-mi priviri piezişe. Şi tocmai 
atunci când stăteam aşa, tremurând şi neştiind cu ce cuvinte să- 
| înduplec, profesorul a întredeschis gura. 

Reuşisem poate în sfârşit să-l conving? Mă uitam la el cu 
sufletul la gură. M-am cutremurat însă de groază văzând felul 
cum îşi manifesta sentimentele. Am spus că i se întredeschisese 
gura; acesta nu era însă gestul conştient al unei creaturi care 
intenţionează să vorbească. Din gâtlejul lui ieşi un sunet 
asemănător acelora pe care le scoteau oamenii stranii de pe 
această planetă pentru a-şi exprima satisfacția sau teama. 


Acolo, în faţa mea, fără a mişca buzele, în timp ce un fior de 
gheaţă îmi străpungea inima, profesorul Antelle scoase un lung 
chelălăit. 


PARTEA A TREIA 
| 


MĂ TREZII devreme, după un somn agitat. Mă sucii de trei- 
patru ori în pat şi mă frecai la ochi până să-mi vin în fire, căci nu 
eram încă obişnuit cu viaţa de om civilizat pe care o duceam de 
o lună de zile, iar în fiecare dimineaţă mă îngrijora faptul că nu 
aud pârâind paiele şi nu simt lângă mine trupul cald al Novei. 

În sfârşit, mă dezmeticii. Locuiam într-una din cele mai 
confortabile garsoniere ale Institutului. Maimuţele se dovediseră 
generoase. Aveam un pat, o cameră de baie, haine, cărţi, un 
aparat de televiziune. Citeam toate ziarele; eram liber; puteam 
să ies, să mă plimb pe străzi, să asist la orice spectacol. 
Prezenţa mea în public stârnea întotdeauna un interes 
considerabil, dar vâlva din primele zile începuse să se 
potolească. 

Cornelius era acum directorul ştiinţific al Institutului. Zaius 
fusese concediat — i se dăduse însă alt post precum şi o altă 
decorație iar logodnicul Zirei fusese numit în locul lui. Această 
schimbare avusese drept urmare o întinerire a cadrelor, o 
promovare generală a taberei cimpanzeilor şi o recrudescenţă a 
activităţii în toate sectoarele. Zira devenise adjuncta noului 
director. 

În ce mă priveşte, luam parte la cercetarile lui Cornelius, 
dar nu ca un cobai, ci în calitate de colaborator. Cornelius 
obținuse foarte greu această favoare, după multe reticenţe din 
partea Marelui Sfat. Autorităţile nu recunoşteau cu prea multă 
tragere de inimă natura şi originea mea. 

Mă îmbrăcai în grabă, ieşii din cameră şi mă îndreptai spre 
clădirea Institutului unde zăcusem cândva prizonier, spre 
serviciul pe care Zira continua să-l conducă, pe lângă noile sale 
funcțiuni. Cu acordul lui Cornelius începusem acolo cercetări 
sistematice asupra oamenilor. 


lată-mă în sala cuştilor, plimbându-mă cu paşi mari de-a 
lungul culoarului, prin faţa gratiilor, ca unul din stăpânii acestei 
planete. Mai e oare nevoie să spun că fac vizite cam dese, mai 
dese decât ar cere-o activitatea mea ştiinţifică? Uneori prezenţa 
permanentă a maimutelor în jurul meu mi se pare apăsătoare şi 
găsesc acolo un fel de refugiu. 

Prizonierii mă cunosc bine acum şi admit autoritatea mea. 
Fac oare o deosebire între mine, Zira şi paznicii care le aduc de 
mâncare? Aş dori să fie aşa, dar mă îndoiesc. De o lună de zile 
de când mi-am început cercetările, n-am izbutit nici eu, în ciuda 
eforturilor şi răbdării de care am dat dovadă, să obţin de la ei 
rezultate mai bune decât cele la care poate ajunge un animal 
bine dresat. 

Un tainic instinct îmi spune însă că ei dispun de posibilităţi 
mult mai mari. 

Aş vrea să-i învăţ să vorbească. Asta-i dorinţa mea cea mai 
arzătoare. E drept că strădaniile mele au fost deocamdată 
zadarnice. Abia au reuşit câţiva dintre ei să repete două sau trei 
sunete monosilabice, ca unii cimpanzei de pe la noi. E puţin, dar 
nu mă dau bătut. Mă încurajează mai ales insistența cu care 
toate privirile caută acum ochii mei; am impresia că de câtva 
timp aceste priviri se transformă şi că mijeşte acum în ele o 
anumită curiozitate, de o esenţă superioară perplexităţii 
animale. 

Merg încet, de la un capăt la celălalt al sălii, oprindu-mă în 
faţa fiecaruia din ei. Le vorbesc; le vorbesc cu o voce blândă, cu 
răbdare. S-au obişnuit acum cu sunetele atât de stranii care ies 
din gura mea. Am impresia chiar că ascultă. Vorbesc aşa timp 
de câteva minute, apoi renunţ la fraze închegate şi pronunt doar 
cuvinte simple, izolate, pe care le repet de mai multe ori în 
speranţa că ar putea deştepta în ei un ecou. Unul dintre 
prizonieri articulează cu stângăcie o silabă, dar azi nu voi obţine 
nimic mai mult de la el. A şi obosit, renunţă la o asemenea 
sarcină supraomenească şi se lungeşte pe paie, ca după o 
muncă istovitoare. Oftez şi trec la altul. Ajung în sfârşit în faţa 
cuştii unde vegetează acum Nova, tristă şi singuratecă; tristă, 
aşa cel puţin vreau să cred, cu suficiența mea de om 
pământean, şi caut să desluşesc acest sentiment pe chipu-i 
admirabil şi inexpresiv. Zira nu i-a dat alt tovarăş de cuşcă şi îi 
sunt recunoscător. 


Mă gândesc deseori la Nova. Nu pot uita clipele petrecute 
alături de ea. Dar n-am mai intrat niciodată în cuşca ei; 
demnitatea mea de om mi-o interzice. Nu este ea oare un 
animal? Evoluez acum în înalte sfere ştiinţifice; cum aş putea 
cobori până la o asemenea promiscuitate? Numai amintirea 
fostei noastre intimităţi mă face să roşesc. De când am trecut în 
cealaltă tabără, nici nu-mi îngădui măcar să-i arăt mai multă 
simpatie decât semenilor ei. 

Trebuie totuşi să recunosc că este un element excepţional 
şi acest lucru mă bucură. Obţin cu ea rezultate mai bune decât 
cu ceilalţi. De îndată ce a simţit că mă apropii, a venit să se 
lipească de gratii şi gura i se contractă într-o schimonoseală 
care ar putea trece, cu oarecare bunăvoință, drept un zâmbet. 
Nici n-apuc să deschid gura şi încearcă să pronunţe cele patru 
sau cinci silabe pe care le-a învăţat. Se vede că-şi dă toată 
silinţa. Să fie oare mai înzestrată decât ceilalţi? Sau poate 
contactul mai îndelungat cu mine a şlefuit-o şi a făcut-o mai 
receptivă la lecţiile mele? Îmi place să cred, cu oarecare 
mulţumire de sine, că aşa stau lucrurile. 

Rostesc numele ei, apoi al meu, arătând cu degetul ba spre 
dânsa, ba spre mine. Schiţează şi ea acelaşi gest. Dar deodată o 
văd schimbându-se la faţă arătându-şi dinţii, în timp ce un râs 
discret se aude din spatele meu. 

E Zira, care face haz, fără răutate, de eforturile mele. 
Prezenţa ei o înfurie întotdeauna pe Nova. E însoţită de 
Cornelius. Acesta se interesează de experienţele mele şi vine 
adesea să vadă cu ochii lui ce rezultate am obţinut. Vizita de azi 
are însă alt scop. Pare cam surescitat. 

— Ulysse, n-ai vrea să facem împreună o scurtă călătorie? 

— O călătorie? 

— Da, destul de departe; aproape la antipozi. Arheologii au 
descoperit acolo nişte ruine extrem de curioase, dacă e să dăm 
crezare rapoartelor pe care le primim. Săpăturile sunt conduse 
de un urangutan şi nu ne prea putem bizui pe el pentru o 
interpretare corectă a acestor vestigii. Există acolo o enigmă 
care mă pasionează şi care ar putea îmbogăţi cu elemente 
hotărâtoare unele cercetări pe care le-am întreprins. Academia 
mă trimite acolo în misiune şi cred că prezenţa dumitale ar fi 
foarte utilă. 

Nu prea văd cu ce aş putea să-l ajut, dar accept cu bucurie 


acest prilej de a cunoaşte şi alte aspecte ale planetei Soror. 
Cornelius mă pofteşte în biroul lui ca să-mi dea alte amănunte. 

Sunt încântat de această diversiune care-mi permite să nu- 
mi termin astăzi inspecția. Într-adevăr, mi-a mai rămas un 
prizonier de văzut: profesorul Antelle. E tot în aceeaşi stare şi 
deci nici nu se poate pune problema eliberării lui. La rugămintea 
mea a fost totuşi instalat într-o cuşcă separată, destul de 
confortabilă. Vizita pe care i-o fac este pentru mine o penibilă 
datorie. Nu răspunde la nici una din solicitarile mele şi continuă 
să se poarte ca un adevărat animal. 


Am plecat o săptămână mai târziu. Zira ne însoțea, dar 
urma să se întoarcă peste câteva zile ca să se ocupe de 
treburile Institutului în lipsa lui Cornelius. Acesta avea de gând 
să stea un timp mai îndelungat pe locul săpăturilor dacă, 
bineînţeles, aveau să se dovedească într-adevăr interesante. 

Un avion special a fost pus la dispoziţia noastră, un avion 
cu reacţie ce semăna destul de mult cu primele noastre aparate 
de acest gen. Era totuşi foarte confortabil şi cuprindea un mic 
salon insonorizat unde se putea sta liniştit de vorbă. Acolo m-am 
întâlnit cu Zira. Mă bucuram de această călătorie. Eram acum 
bine aclimatizat cu mediul maimuţesc. De aceea n-am fost nici 
mirat şi nici speriat vazând că acest mare avion este pilotat de o 
maimuţă. Nu mă gândeam decât să admir peisajul şi 
impresionantul spectacol al Betelgeusei răsărind pe cer. 
Atinsesem o altitudine de aproximativ zece mii de metri. Aerul 
avea o limpezime de izvor şi astrul gigant se profila pe orizont 
aidoma soarelui nostru văzut printr-o lunetă. Zira nu se mai 
sătura privindu-l. 

— Aveţi şi voi, acolo pe Pământ, răsărituri atât de 
frumoase? m-a întrebat ea. Soarele tău o fi tot atât de frumos ca 
al nostru? 

I-am răspuns că nu-i chiar atât de mare şi de roşu dar că 
nouă ne ajunge şi aşa cum este. In schimb luna noastră este 
mai mare şi răspândeşte o lumină albicioasă mai intensă decât 
aceea a astrului nocturn al Sororei. Eram veseli ca nişte şcolari 
în vacanţă şi glumeam cu dânsa parcă ar fi fost o bună şi veche 


prietenă. Când, după câtva timp, s-a ivit Cornelius, mi-a fost 
aproape ciudă pe el că vine să tulbure o discuţie atât de intimă. 
Avea aerul preocupat. De altfel, de câtva timp părea nervos. 
Muncea enorm. Cercetările sale personale îl absorbeau într-atât 
încât avea uneori momente de absenţă totală. Nu vorbise 
nimanui despre aceste lucrări şi cred că nici Zira nu ştia mai 
mult decât mine. Aflasem doar că erau în legătură cu originea 
maimuţei şi că savantul cimpanzeu avea tot mai mult tendinţa 
de a se depărta de la teoriile clasice. In dimineaţa aceea, mi-a 
dezvăluit pentru prima oară unele din preocupările lui şi nu mi-a 
fost greu să înţeleg de ce existenţa mea de om civilizat prezenta 
o importanţă atât de mare pentru el. A început reluând un 
subiect pe care-l mai discutasem împreună de o sută de ori. 

— Mi-ai spus, nu-i aşa, Ulysse, că pe Terra voastră 
maimuţele sunt adevărate animale? Că omul s-a ridicat la un 
nivel de civilizaţie care-l atinge pe al nostru şi care, în multe 
privinţe, chiar...? Nu, nu-ți fie teamă să mă vexezi, adevărul 
ştiinţific e mai presus decât amorul propriu. 

— „Şi care, în multe privinţe îl depăşeşte; e un lucru de 
netăgăduit. De altfel, una din cele mai bune dovezi este că mă 
aflu aici. Se pare că sunteţi abia în faza... 

— Da, da, ştiu, m-a întrerupt el, plictisit. Am mai discutat 
despre toate astea. Pătrundem abia acum secretele pe care voi 
le-aţi descoperit acum câteva secole... Dar nu numai declaraţiile 
dumitale mă frământă, a continuat el, măsurând cu paşi mari şi 
nervoşi micul salon. Mă urmăreşte de mult intuiţia — o intuiţie 
bazată pe unele indicii concrete — că aceste secrete au fost 
dezlegate chiar aici, pe planeta noastră, de alte fiinţe raţionale, 
într-un trecut îndepărtat. 

l-aş fi putut răspunde că această impresie de redescoperire 
nu era străină nici unor oameni de pe Terra. Este poate chiar un 
fenomen universal şi stă poate la temelia credinţei noastre într- 
un Dumnezeu. Dar m-am ferit să-l întrerup. Urmărea o idee, încă 
destul de confuză, pe care o exprima cu multe reticenţe. 

— Fiinţe raţionale, repetă el gânditor, şi care nu erau 
poate... 

Se opri brusc. Avea aerul nenorocit, chinuit parcă de 
perceperea unui adevăr pe care mintea-i nu-l putea admite. 

— Mi-ai mai spus, nu-i aşa, că acolo, la voi, maimuţele au 
un spirit de imitație foarte dezvoltat? 


— Imită tot ceea ce facem, adică toate actele care nu cer o 
adevărată judecată, în aşa fel încât verbul a maimuţări a 
devenit, la noi, sinonim cu a imita. 

— Zira, şopti Cornelius cu un fel de deznădejde în glas, nu 
cumva acest spirit de maimuţăreală ne caracterizează şi pe noi? 

Fără a-i lăsa timpul să protesteze, continuă cu însufleţire: 

— Şi asta începe chiar din anii copilariei. Întregul nostru 
sistem de învăţământ este bazat pe imitație. 

— Urangutanii sunt cei care... 

— E drept că au un rol hotărâtor, de vreme ce ei formează 
tineretul prin intermediul cărţilor lor. Silesc copilul-maimuţă să 
repete toate greşelile strămoşilor lui. Asta şi explică încetineala 
cu care progresăm. De zece mii de ani am rămas aceiaşi şi 
batem pasul pe loc. 

Dezvoltarea atât de lentă a civilizaţiei maimuţelor merită 
unele comentarii. Situaţia aceasta m-a frapat atunci când am 
studiat istoria lor, căci am simţit în această privinţă unele 
diferenţe importante faţă de avântul luat de spiritul uman. E 
drept că am cunoscut şi noi o eră de stagnare aproape totală. 
Am avut şi noi urangutanii noştri, un învăţământ falsificat, 
programe ridicole, şi perioada aceasta a durat foarte mult. 

Dar totuşi nu chiar atât de mult ca la maimuțe şi, mai ales, 
nu în acelaşi stadiu de evoluţie. Perioada obscură de care se 
plângea cimpanzeul durase vreo zece mii de ani. În cursul 
acestui interval nici un progres cât de cât mai important nu 
fusese realizat, cu excepţia, poate, a ultimilor cincizeci de ani. 
Dar pe mine mă intriga îndeosebi faptul că primele lor legende, 
primele lor cronici, primele lor amintiri vădeau încă de pe atunci 
o civilizaţie foarte înaintată, de fapt aproape asemănătoare cu 
cea de azi. Aceste documente, vechi de zece mii de ani, 
dovedeau cunoştinte şi realizari comparabile cu cele actuale; 
mai înainte însă bezna era totală: nici o tradiţie, scrisă sau orală, 
nici un indiciu. Pe scurt, aveai impresia că civilizaţia simiană a 
răsărit aşa, deodată, ca prin minune, acum zece mii de ani, şi de 
atunci a rămas aproape neschimbată. Maimuţa de rând se 
obişnuise să considere că este un fenomen cât se poate de 
firesc, dar o minte subtilă ca aceea a lui Cornelius simţea aici o 
enigmă şi se zbuciuma. 

— Bine, dar există maimuțe capabile de o creaţie originală, 
protestă Zira. 


— Da, e adevărat, admise Cornelius, mai ales de câţiva ani. 
Cu timpul, spiritul se poate încarna în gest. Aşa şi trebuie chiar; 
acesta este cursul firesc al evoluţiei... Dar ceea ce caut cu 
pasiune, Zira, ceea ce vreau neaparat să aflu, e cum a început 
totul. Azi, nu mi se mai pare imposibil ca la originea erei noastre 
să fi stat o simplă imitație. 

— Imitaţie? Ce să imităm, pe cine să imităm? 

Cornelius luase însă iarăşi o atitudine reticentă şi lăsă ochii 
în jos, regretând parcă limbuţia lui. 

— Nu pot trage încă nici o concluzie, spuse el în sfârşit. Am 
nevoie de dovezi concrete. Cine ştie, poate le vom găsi în 
ruinele acelei cetăţi îngropate. După rapoartele pe care le-am 
primit, se pare că există cu mult mai mult de zece mii de ani în 
urmă, într-o epocă despre oare nu ştim absolut nimic. 


Cornelius n-a mai scos nici un cuvânt şi am impresia că nici 
nu vrea sau nu poate să-mi spună mai mult, dar ceea ce 
întrezăresc de pe acum în teoriile lui îmi stârneşte o deosebită 
exaltare. 

Arheologii au scos la iveală o întreagă cetate, un oraş 
îngropat în nisipurile unui deşert din care n-au mai rămas, din 
păcate, decât nişte ruine. Sunt însă convins că aceste ruine 
ascund un secret extraordinar şi fac legământ că-l voi dezlega. 
Nu cred că e ceva imposibil pentru cine ştie să observe şi să 
chibzuiască, lucru de care nu prea pare în stare urangutanul 
care conduce săpăturile. L-a primit pe Cornelius cu respectul 
cuvenit înaltei sale funcțiuni, dar totodată cu un dispreţ abia 
ascuns pentru tinereţea lui şi pentru ideile originale pe care le 
emite uneori. 

Trebuie să ai într-adevăr o răbdare îngerească pentru a 
efectua cercetări, când la fiecare pas nisipul ţi se năruie sub 
picioare şi pietrele se fărâmiţează la cea mai mică atingere. 
Muncim aşa de vreo lună de zile. Zira a plecat de mult, dar 
Cornelius se încăpăţânează să mai rămână. E tot atât de 
înflăcărat ca şi mine, căci este şi el convins că tocmai aici, 
printre aceste vestigii ale trecutului, va găsi răspuns la marile 
probleme care-l frământă. 


Amploarea cunoştintelor sale este într-adevăr uimitoare. A 
ţinut mai întâi să verifice personal vechimea oraşului. Maimuţele 
au elaborat în acest scop metode asemănătoare cu ale noastre, 
folosind noţiuni aprofundate de chimie, de fizică şi de geologie. 
În această privinţă cimpanzeul a căzut de acord cu savanții 
oficiali: oraşul este foarte, foarte vechi. Are mult mai mult de 
zece mii de ani, cu alte cuvinte constituie un document unic 
care poate dovedi că civilizaţia maimuţească actuală nu s-a 
născut aşa deodată, din nimic, ca printr-o minune. 

A existat ceva înaintea erei actuale. Dar ce anume? După 
această lună de investigaţii febrile, am rămas decepţionaţi, căci 
se pare că nici această cetate preistorică nu se deosebeşte prea 
mult de oraşele moderne. Am găsit ruine de case, urme de 
uzine, vestigii ce dovedesc că aceşti strămoşi aveau şi ei 
automobile şi avioane, întocmai ca maimuţele de azi. Aceasta 
înseamnă că raţiunea îşi are obârşia în vremuri foarte 
îndepărtate, mai îndepărtate decât se credea. Simt însă că nu e 
ceea ce caută Cornelius şi nu e ceea ce speram. 

În dimineaţa asta a plecat înaintea mea pe şantier, unde 
muncitorii au dezgropat o casă cu ziduri groase, făcute dintr-un 
fel de beton, care pare să se fi păstrat mai bine decât celelalte. 
E drept că înăuntru e şi ea plină de nisip şi de moloz pe care 
muncitorii s-au apucat pur şi simplu să le treacă prin sită. Până 
ieri nu găsiseră însă acolo ceva deosebit. Ca şi în celelalte 
sectoare, dăduseră peste bucăţi de ţevi de la diferite conducte, 
bucăţi de aparate casnice, de ustensile de bucătărie. Mai 
lenevesc puţin în pragul cortului unde locuiesc împreună cu 
Cornelius. Din locul unde mă aflu îl zăresc pe urangutan care dă 
ordine şefului de echipă, un tânăr cimpanzeu cu privirea şireată. 
Pe Cornelius nu-l văd. A coborât în groapă împreună cu 
muncitorii. Pune şi el deseori mâna, temându-se ca aceştia să 
nu facă vreo prostie şi să nu le scape vreun element interesant. 

Dar iată-l că iese chiar acum din gaură şi îmi dau repede 
seama că a făcut o descoperire excepţională. Ţine cu ambele 
mâini un obiect de mici dimensiuni pe care nu-l pot distinge. L-a 
dat la o parte fără prea multe menajamente pe bătrânul 
urangutan care voia să i-l ia şi-l depune jos cu o deosebită 
băgare de seamă. Priveşte în direcţia mea şi face gesturi mari. 
Când mă apropii, mă impresionează cât de mult e schimbat la 
faţă. 


— Ulysse, Ulysse! 

Nu l-am văzut niciodată într-o asemenea stare. Abia poate 
vorbi. Muncitorii, care au ieşit şi ei din groapă, fac roată în jurul 
descoperirii sale şi din cauza lor nu pot vedea despre ce este 
vorba. Şi-o arată cu degetul şi par doar amuzaţi. Unii din ei râd 
chiar din toată inima. Muncitorii aceştia sunt aproape toţi nişte 
gorile vânjoase. Cornelius le ţine la distanţă. 

— Ulysse! 

— Dar ce s-a întâmplat? 

Descopăr şi eu în sfârşit faimosul obiect aşezat pe nisip, în 
timp ce el îmi şopteşte cu un glas sugrumat de emoție: 

— O păpuşă, Ulysse, o păpuşă! 

Da, e o păpuşă, o simplă păpuşă de porțelan. Printr-o 
adevărată minune a rămas aproape intactă, cu urme de părşi 
nişte ochi în care mai sticlesc câţiva solzi de smalţ colorat. E a 
imagine atât de obişnuită pentru mine încât nu înţeleg în primul 
moment de ce este Cornelius atât de emoţionat. Îmi trebuie 
câteva secunde ca să mă pot dumeri... Da, am priceput! 
Deodată mă cuprinde şi mă răscoleşte sentimentul că sunt 
martorul unei întâmplări extraordinare. E vorba de o păpuşă 
umană, care reprezintă o fetiţă, o fetiţă de la noi. 

Dar nu vreau să mă las amăgit de himere. Înainte de a 
afirma sus şi tare că e vorba de o minune, să examinăm mai 
întâi toate posibilităţile, căci la origine stă poate o cauză cât se 
poate de banală. Un savant cum este Cornelius a procedat 
desigur aşa. la să vedem deci: printre păpuşile aparţinând unor 
copii de maimuțe, există unele, puţine e drept, dar totuşi 
câteva, având o formă animală şi chiar umană. Nu se poate ca 
simpla prezenţă a acesteia să-l tulbure într-atât pe cimpanzeu... 
Dar să mergem mai departe: jucăriile micilor maimute înfăţişând 
animale nu sunt din portelan şi, mai ales, nu sunt, în general, 
îmbrăcate: în orice caz nu sunt îmbrăcate ca nişte fiinţe 
raţionale. Şi vă spuneam adineauri că păpuşa aceasta este 
îmbrăcată ca o păpuşă de la noi — se pot distinge destul de clar 
bucăţi din rochiţă, din corsaj, din jupon şi din chiloţi; e îmbrăcată 
cu gust, aşa cum o fetiţă de pe Pământ şi-ar găti păpuşa 
preferată, cu grijă, aşa cum o maimuţică de pe Soror şi-ar 
împodobi păpuşa-maimuţică; o grijă cu care niciodată, niciodată 
nu s-ar strădui să îmbrace un animal cum este omul. Înţeleg, 
înţeleg din ce în ce mai bine tulburarea subtilului meu prieten 


cimpanzeu. 

Dar asta nu e totul. Această jucărie prezintă şi o altă 
anomalie, o altă ciudăţenie, care a stârnit râsul tuturor 
muncitorilor şi l-a făcut să zâmbească până şi pe solemnul 
urangutan care conduce săpăturile. Păpuşa vorbeşte. Vorbeşte 
ca o păpuşă de la noi. Când a pus-o jos, Cornelius a apăsat 
întâmplător pe mecanismul rămas intact şi ea a vorbit. O! n-a 
rostit nici un discurs. A pronunţat doar un cuvânt, un cuvânt 
alcătuit din două silabe: pa-pa. Pa-pa, bâiguie iarăşi păpuşa 
când o ia din nou Cornelius în mâinile sale agere şi o suceşte în 
toate părţile. Cuvântul este acelaşi în franceză şi în limba 
maimuţească, poate chiar şi în multe alte limbi ale acestui 
cosmos misterios, şi are acelaşi înţeles. Pa-pa, repetă mica 
păpuşă umană, şi asta mai ales face ca botul învățatului meu 
prieten să devină stacojiu; asta mă tulbură într-atât încât 
trebuie să mă stăpânesc ca să nu strig, în timp ce Cornelius mă 
trage la o parte, ducând preţioasa-i descoperire. 

— Imbecil sinistru! mormăie el după o îndelungată tăcere. 

Ştiu despre cine vorbeşte şi-i împărtăşesc indignarea. 
Bătrânul urangutan decorat n-a văzut în această păpuşă decât o 
simplă jucărie a unei maimuţele, o jucărie pe care un meşter 
excentric, care a trăit într-un trecut îndepărtat, ar fi înzestrat-o 
cu grai. E inutil să i se dea altă explicaţie. Cornelius nici nu 
încearcă. De altfel, singura explicaţie logică ce-i vine în minte i 
se pare atât de tulburătoare, încât preferă s-o păstreze pentru 
el. Nu-mi suflă nici mie un cuvânt, dar îşi dă foarte bine seama 
că am ghicit-o. 

Rămâne gânditor şi nu scoate o vorbă tot restul zilei. Am 
impresia că acum se teme să-şi continue cercetările şi regretă şi 
puţinul pe care mi l-a spus. După ce surescitarea i s-a mai 
potolit, îi pare rău că am fost martorul descoperirii sale. 

Chiar a doua zi am dovada concretă că se căieşte dea mă 
fi adus aici. După o noapte de chibzuire, îmi aduce la cunoştinţă, 
ferindu-se să se uite în ochii mei, că e mai bine să mă întorc la 
Institut, unde mă aşteaptă o activitate mai importantă decât 
aici, printre ruinele acestea. Mi-a reţinut şi un bilet de avion. 
Urmează să plec a doua zi. 


IV 


Să presupunem, îmi spun în sinea mea, că oamenii au fost 
cândva stăpânii atotputernici ai acestei planete. Să presupunem 
că o civilizaţie umană, asemănătoare cu a noastră, a înflorit pe 
Soror cu peste zece mii de ani în urmă... 

Nu mai e de loco ipoteză absurdă, ba dimpotrivă. Nici n-am 
apucat bine s-o formulez şi simt exaltarea pe care ţi-o produce 
descoperirea singurului drum bun printre atâtea cărări 
înşelătoare. Da, ştiu că tocmai pe această cale se află soluţia 
iritantului mister al evoluţiei simiene. Îmi dau seama acum că 
visasem întotdeauna în mod inconştient o asemenea explicaţie. 

Mă aflu la bordul avionului care mă aduce înapoi în 
capitală. Sunt însoţit de unul din secretarii lui Cornelius, un 
cimpanzeu zgărcit la vorbă. Nu simt nevoia să discut cu dânsul. 
Avionul m-a predispus întotdeauna la meditaţie. Nu voi găsi un 
prilej mai bun decât această călătorie pentru a pune ordine în 
toate gândurile mele. 

„„„Să presupunem deci că a existat cândva, pe planeta 
Soror, cu mulţi, mulţi ani în urmă, o civilizaţie asemănătoare cu 
a noastră. Este oare posibil ca nişte fiinţe lipsite de înţelepciune 
s-o fi perpetuat printr-un simplu proces de imitație? Răspunsul 
afirmativ la această întrebare mi se pare cam îndrăzneţ, dar 
întorcându-l în toate felurile în mintea mea, mi se înfăţişează o 
mulţime de argumente care-l fac din ce în ce mai puţin 
extravagant. Ideea că nişte maşini perfecţionate ne-ar putea lua 
locul într-o bună zi este, din câte îmi amintesc, foarte răspândită 
pe Pământ. Se întâlneşte frecvent nu numai printre poeţi şi 
romancieri, ci îşi în toate clasele societăţii. Ea irită elita 
intelectuală poate tocmai pentru că s-a născut spontan în 
imaginaţia populară şi a luat o asemenea extindere. Şi poate tot 
din acelaşi motiv cuprinde şi o parte de adevăr. O parte numai: 
maşinile vor rămâne întotdeauna maşini; robotul cel mai 
perfecţionat va rămâne întotdeauna robot. Dar dacă avem de-a 
face cu fiinţe vii posedând un anumit grad de psihism, ca de 
pildă maimuţele? Şi tocmai maimuţele sunt înzestrate cu un 
deosebit simţ de imitație. 

Inchid ochii. Mă las legănat de duduitul înfundat al 
motoarelor. Simt nevoia să discut cu mine însumi pentru a-mi 
justifica pozitia. 

Ce anume caracterizează o civilizaţie? Geniul excepţional? 


Nu, viaţa de toate zilele.... Hm! Hai să dăm prioritate culturii 
spirituale. Să admitem că e vorba mai întâi de artă şi în special 
de literatură. Era oare într-adevăr inaccesibilă maimutelor 
antropoide, dacă admitem, bineînţeles, că sunt în stare să 
adune în mod coerent mai multe cuvinte la un loc? Din cee 
facută literatura noastră? Din capodopere? Nu, iarăşi nu! Dar 
după ce a fost scrisă o carte originală — şi nu se scriu mai mult 
de una sau două pe secol — oamenii de litere o imită, adică o 
recopiază, astfel încât apar sute de mii de lucrări tratând exact 
aceleaşi probleme, dar având titlurile puţin schimbate şi alte 
combinaţii de fraze. Acest lucru este pe deplin accesibil 
maimutelor, care prin însăşi natura lor sunt imitatoare, cu 
condiţia, bineînţeles, să înveţe mai întâi să vorbească. 

De fapt, singura obiecţiune serioasă este vorbirea. Atenţie 
însă! Nu e neaparat nevoie ca maimuţele să înţeleagă ce 
copiază pentru a compune, pornind de la o singură carte, o sută 
de mii de volume. În fond, nu le este nici lor mai necesar decât 
ne este nouă. E de ajuns să poată repeta, ca şi noi, fraze pe care 
le-au mai auzit. Procesul literar se reduce apoi la o operaţie pur 
mecanică. Şi iată că tocmai aici părerea unor biologi capătă o 
deosebită importanţă: nimic în anatomia maimuţei, susţin ei, n-o 
împiedică să vorbească; nimic, numai să vrea! Ne putem însă 
foarte bine închipui că într-o bună zi, în urma unei mutatii 
bruşte, s-a născut în ea o asemenea dorinţă. 

Aşadar perpetuarea unei literaturi ca a noastră de către 
maimute înzestrate cu grai nu este de loc absurdă. S-ar putea 
chiar ca mai târziu unele maimute de litere să se fi ridicat cu o 
treaptă pe scara intelectuală. Aşa cum spune savantul meu 
prieten Cornelius, spiritul s-a încarnat în gest în cazul de faţă, în 
mecanismul vorbirii şi astfel câteva idei originale au putut 
apărea în noua lume maimuţească, cu ritmul de una pe secol; 
ca şi la noi, pe Pământ. 

Urmându-mi cu atâta cutezanţă firul gândurilor am ajuns 
repede la convingerea că animale bine dresate puteau foarte 
bine să fi executat tablourile şi sculpturile pe care le admirasem 
în muzeele capitalei şi, în general, să se dovedească experte în 
toate artele umane, inclusiv în arta cinematografică. 

După ce am examinat cele mai înalte forme ale activităţii 
intelectuale, nu mi-a fost greu să-mi extind teza asupra altor 
domenii. Industria noastră n-a rezistat multă vreme analizei 


mele. A reieşit limpede pentru mine că nu are nevoie de nici un 
fel de initiaţivă raţională pentru a se propaga în timp. La baza ei 
se află activitatea muncitorilor manuali care repetă mereu 
aceleaşi mişcări şi care pot fi înlocuiţi, fără nici un prejudiciu, de 
către maimuțe; dacă urcăm câteva trepte pe scara ierarhiei, 
întâlnim cadre al căror rol constă în a alcătui diferite rapoarte şi 
în a pronunţa aceleaşi cuvinte în aceleaşi împrejurări. Totul se 
rezumă la o chestiune de reflexe condiţionate. Pe treptele cele 
mai de sus ale administraţiei, maimuţăreala mi s-a părut chiar şi 
mai evidentă. Pentru a continua civilizaţia noastră, gorilele n-ar 
fi avut decât să imite unele din pozele noastre şi să pronunţe 
câteva discursuri, calchiate pe acelaşi model. Am început astfel 
să privesc cu ochi noi cele mai diferite activităţi de pe Pământul 
nostru şi să mi le închipui executate de maimuțe. M-am lăsat 
furat, cu oarecare satisfacţie de altfel, de acest joc care nu-mi 
mai cerea chinuitoare eforturi intelectuale. Am revăzut astfel în 
minte câteva întruniri politice la care asistasem în calitate de 
ziarist. Mi-am amintit cuvintele şablon rostite de diferite 
personalităţi cărora avusesem prilejul să le iau interviuri. Am 
retrăit cu o deosebită intensitate un proces care făcuse mare 
vâlvă cu câţiva ani în urmă şi la care asistasem. 

Apărătorul era unul din cei mai proeminenţi avocaţi. De ce 
îmi apărea oare acum sub înfăţişarea unei falnice gorile, ca şi 
procurorul de altfel, tot o celebritate? De ce asemuiam oare 
declanşarea gesturilor şi intervențiilor lor cu nişte reflexe 
condiţionate datorate unei bune dresări? De ce oare 
preşedintele tribunalului se confunda în mintea mea cu un 
solemn urangutan, recitind fraze învăţate pe de rost ce ieşeau 
din gura lui în mod automat, ca o reacţie la cuvintele vreunui 
martor, sau la un anumit murmur al mulţimii? 

Până la sfârşitul călătoriei am fost obsedat de tot felul de 
similitudini care de care mai sugestive. Când am abordat însă 
lumea finanţelor şi a afacerilor, ultima mea evocare a fost un 
spectacol pur maimuţesc, o amintire recentă de pe planeta 
Soror. Era vorba de o şedinţă la Bursă, unde ţinuse să mă ducă 
un prieten al lui Cornelius, căci era considerată una din 
curiozitatile oraşului. Şi iată ceea ce îmi văzuseră ochii, un 
tablou ce se reconstituia în mintea mea cu o deosebită 
pregnanţă, în ultimele minute dinainte de aterizare. 

Bursa era o clădire mare, cufundată într-o stranie 


atmosferă ce te cuprindea cu mult înainte de intrare: un 
murmur dens şi confuz care creştea pe măsură ce te apropiai, 
transformându-se într-un vacarm asurzitor. Am intrat şi ne-am 
pomenit chiar în inima tumultului. M-am ghemuit într-un colţ, 
sprijinindu-mă de o coloană. Eram obişnuit cu prezenţa 
maimuţelor ca indivizi separați, dar mă zăpăceam de fiecare 
dată când aveam în jurul meu o mulţime compactă. lar aici 
aveam de-a face cu o puzderie de maimuțe! Spectacolul mi s-a 
părut chiar mai straniu decât adunarea savantilor, cu prilejul 
faimosului Congres. Închipuiţi-vă o sală imensă, ticsită de 
maimute, de maimuțe urlând, gesticulând, alergând în toate 
direcţiile, fără nici o noimă, maimuțe cuprinse de isterie, 
maimuțe care nu numai că se încrucişau şi se izbeau unele de 
altele jos, pe podea, ci forfoteau pe toţi pereţii, ridicându-se 
chiar până în tavan, la o înălţime ameţitoare. Căci acolo erau 
instalate tot felul de scări, trapeze şi frânghii, pentru ca 
maimuţele să se poată deplasa oricând şi oriunde pe toate cele 
trei dimensiuni. Astfel, droaia aceasta de maimuțe umplea 
întreaga încăpere ce căpăta astfel aspectul unei cuşti gigantice, 
special amenajată pentru exhibiţiile groteşti ale unor 
cvadrumani. 

Maimuţele zburau literalmente în spaţiul acesta, reuşind 
întotdeauna să se agaţe în ultima clipă de vreo grindă, un inel 
sau alt aparat de gimnastică tocmai când credeam că se vor 
prăbuşi; şi toate astea se întâmplau în mijlocul unui vacarm 
infernal de exclamaţii, întrebări, chemări, strigăte şi chiar 
sunete care nu semănau cu nici o limbă civilizată. Aşa, de pildă, 
erau acolo maimuțe care lătrau; da, da, care lătrau, fără nici un 
motiv aparent, făcându-şi vânt pentru a traversa sala în zbor, 
suspendate de capătul unei funii lungi. 

— Ei, ai mai văzut aşa ceva? m-a întrebat cu mândrie 
prietenul lui Cornelius. 

Am recunoscut fără nici o rezervă că n-am mai pomenit un 
asemenea spectacol. Îmi erau însă într-adevăr necesare toate 
cunoştinţele mele anterioare despre maimute ca să le pot 
considera făpturi raţionale. Orice fiinţă cu judecată care ar fi 
nimerit în acest circ ar fi ajuns inevitabil la concluzia că asistă la 
zbenguielile unor nebuni sau ale unor animale turbate. Nici o 
licărire de inteligenţă nu sclipea în ochii lor. Aici toate semănau 
atât de mult încât nici nu le puteam deosebi unele de altele. 


Erau toate îmbrăcate la fel şi purtau aceeaşi mască: aceea a 
demenţei. 

Ceea ce mă tulbura însă cel mai mult, în viziunea mea 
actuală, era faptul că, printr-un fenomen invers aceluia de 
adineauri, când atribuiam forma unei gorile sau a unui 
urangutan personajelor dintr-o scenă terestră, vedeam acum pe 
membrii acestei mulţimi smintite sub o înfăţişare umană. Mi se 
părea că cei care urlă, latră şi se agaţă de capătul unei frânghii 
ca să ajungă cât mai repede la ţinta lor sunt oameni. Noi şi noi 
imagini se perindau în mintea mea înfierbântată. Imi aduc 
aminte că după o îndelungată observaţie am reuşit să descopăr 
până la urmă câteva amănunte sugerând în mod vag că această 
gloată zgomotoasă aparţine totuşi unei lumi civilizate. Câte un 
cuvânt articulat se putea uneori desluşi printre urletele bestiale. 
Cocoţată pe un eşafod, la o înălţime ameţitoare şi fără a-şi 
întrerupe isterica gesticulaţie a mâinilor, o gorilă apuca din când 
în când cu un picior mai ferm o bucată de cretă şi trecea peo 
tablă o cifră care avea pesemne o anumită semnificaţie. Și 
acestei gorile îi atribuiam trăsături umane. 

Nu m-am putut smulge din această halucinație decât 
revenind la teoria mea despre originea civilizaţiei simiene şi am 
găsit, în această reminiscență a lumii finanţelor, noi argumente 
în favoarea ei. 

Avionul se pregătea să aterizeze. Eram din nou în capitală. 
Zira venise să mă întâmpine la aeroport. Am zărit de departe 
boneta ei studenţească pusă pe-o ureche şi m-am bucurat 
nespus de mult. Când am ajuns alături de ea, după formalităţile 
vamale, a trebuit să mă stăpânesc ca să n-o strâng în braţe. 


V 


După ce m-am întors din expediţie am zăcut o lună întreagă 
în pat din cauza unei boli contractate probabil pe locul 
săpăturilor şi care se manifesta prin puternice accese de febră, 
ca în malarie. Nu mă durea nimic, dar în capul meu aprins 
clocotea un potop de gânduri şi tot suceam şi învârteam în 
minte elementele uluitorului adevăr pe care-l întrezărisem. 
Pentru mine nu mai încăpea nici o îndoială: o civilizaţie umană 
precedase era maimuţească pe planeta Soror, iar convingerea 


aceasta îmi stârnea o senzaţie ciudată, ca un fel de îmbătare. 

Stând însă şi judecând bine, nu ştiu dacă trebuie să fiu 
mândru de această descoperire sau să mă simt profund umilit. 
Amorul meu propriu constată cu satisfacţie că maimuţele n-au 
inventat nimic, că s-au mulţumit doar să ne imite. Sentimentul 
de umilinţă se datorează faptului că o civilizaţie umană a putut 
fi atât de uşor asimilată de nişte maimute. 

Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? În delirul meu, mă învârt 
mereu în jurul acestei probleme. Da, desigur, ştiam de mult că 
toate civilizațiile, inclusiv a noastră, sunt sortite pieirii, dar o 
dispariţie atât de totală, care să nu lase nici o urmă, te poate 
scoate din minţi. Care să fi fost cauza? O nimicire bruscă? Un 
cataclism? Sau lenta degradare a unora şi ascensiunea treptată 
a altora? Aş înclina pentru această ultimă ipoteză, cu atât mai 
mult cu cât descopăr, în situaţia şi în preocupările actuale ale 
maimutelor, indici extrem de sugestivi în favoarea unei 
asemenea evoluţii. 

Să luam, de pildă, uriaşa însemnătate pe care o acordă 
cercetărilor biologice. Ei bine, acum încep să înţeleg ce stă la 
baza lor. Probabil că pe vremuri numeroase maimuțe serveau 
oamenilor drept subiecte de experimentare, aşa cum se 
întâmplă în laboratoarele noastre. Ele au fost acelea care au 
preluat cele dintâi ştafeta, ele au fost pionierii revoluţiei. Vor fi 
început, fireşte, prin a imita gesturile şi atitudinile stăpânilor lor, 
iar aceşti stăpâni erau cercetători, biologi, medici, infirmieri şi 
paznici. De aici s-o fi trăgând pecetea aceea insolită ce 
caracterizează şi azi cele mai multe din acţiunile lor. 

Bine, dar ce să se fi întâmplat cu oamenii? 

Destul am speculat despre maimuțe! Au trecut două luni de 
când nu i-am mai văzut pe foştii mei tovarăşi de captivitate, pe 
fraţii mei umani. Azi mă simt mai bine. Nu mai am febră. l-am 
spus ieri Zirei — care m-a îngrijit ca o adevărată soră tot timpul 
cât am fost bolnav — i-am spus că am de gând să-mi reiau 
studiile în secţia ei. N-a avut aerul prea încântat, dar n-a făcut 
nici o obiecţie. E timpul să le fac o vizită. 

lată-mă din nou în sala cuştilor. O stranie emoție mă 
cuprinde încă din prag. Văd acum toate aceste făpturi într-o 
lumină nouă. M-am întrebat cu îngrijorare, înainte de a mă 
hotari să intru, dacă mă vor recunoaşte după o absenţă atât de 
îndelungată. Dar m-au recunoscut. Toate privirile s-au aţintit 


asupra mea, ca şi înainte, şi poate chiar cu un fel de deferenţă. 
Visez oare sau într-adevăr desluşesc în ochii lor o nuanţă nouă, 
destinată numai mie, cu totul diferită de cea pe care o acordă 
paznicilor lor maimute? Un reflex imposibil de descris, dar în 
care disting, pare-mi-se, o curiozitate trează, o emoție insolită, 
umbrele unor amintiri ancestrale ce caută să se ridice deasupra 
mărginirii animale şi poate chiar... o rază şovăitoare de 
speranţă. 

Speranţa aceasta cred că o nutresc şi eu de câtăva vreme 
fără să-mi dau seama. Oare nu cumva ei i se datorează starea 
de exaltare febrilă care a pus stăpânire pe mine? Nu sunt oare 
eu, eu, Ulysse Merou, omul pe care destinul l-a trimis pe această 
planetă pentru a fi instrumentul regenerării umane? 

lată în sfârşit formulată ideea ceea tulbure care mă 
obsedează de o lună de zile. Bunul Dumnezeu nu joacă zaruri, 
cum a spus cândva un fizician, în cosmos nimic nu e lăsat la 
voia întâmplarii. Călătoria mea spre lumea Betelgeusei a fost 
dinainte hotărâtă de o conştiinţă superioară. Mie îmi revine 
acum sarcina de a mă arata demn de această încredere şi de a 
deveni noul Mântuitor al acestei umanităţi decăzute. 

Ca şi altadată, fac înconjurul salii. Caut să mă stăpânesc ca 
să nu alerg spre cuşca Novei. Trimisul destinului nu are dreptul 
să aibă favorite? Mă adresez fiecaruia dintre supuşii mei... Este 
încă departe ziua când vor începe să vorbească; mă consolez 
însă cu gândul că am o viaţă întreagă în faţa mea ca să-mi pot 
îndeplini misiunea. 

Mă apropii acum de fosta mea cuşcă cu o dezinvoltură 
calculată. Privesc cu coada ochiului dar nu zăresc braţele Novei 
întinse spre mine printre gratii; nu aud strigătele vesele cu care 
obişnuia să mă întâmpine. O sumbră presimţire mă cuprinde. Nu 
mă mai pot stăpâni. Mă reped. Cuşca e goală. 

Chem pe unul din paznici, cu o voce autoritară, care-i face 
să tresară pe toţi prizonierii. Zanam este acela care vine. Nu-i 
prea place să-i dau ordine, dar Zira i-a spus să stea la dispoziţia 
mea. 

— Unde-i Nova? 

Imi răspunde, cu un aer morocăânos, că habar n-are. A fost 
luată într-o bună zi de acolo fără să i se dea explicaţii. Insist, dar 
fără succes. Din fericire iată că apare în sfârşit Zira, care a venit 
în inspecţia-i obişnuită. M-a văzut în faţa cuştii pustii şi ghiceşte 


cât sunt de tulburat. Pare jenată şi începe să-mi vorbească 
despre altceva. 

— S-a întors chiar acum Cornelius. Ar vrea să te vadă. 

Mult îmi pasă mie acum de Cornelius, de toţi cimpanzeii, de 
toate gorilele şi de ceilalţi monştri din cer şi de pe pământ. Arăt 
cu degetul spre cuşcă: 

— Unde-i Nova? 

—E suferindă, îmi răspunde maimuţoaica. A fost mutată 
într-o clădire specială. 

Îmi face un semn s-o urmez afară, departe de paznic. 

— A trebuit să promit administratorului că nu voi sufla o 
vorbă. Cred însă că ţie trebuie să-ţi spun. 

— E bolnavă? 

— Nimic grav; însă un eveniment destul de important ca să 
îngrijoreze autorităţile noastre. Nova trebuie să fete. 

— Trebuie să... 

— Adică... vreau să spun că trebuie să nască, se corectează 
maimuţoaica, observându-mă cu un aer curios. 


VI 


Am încremenit de uimire şi nu pot încă realiza toate 
consecinţele pe care le implică acest eveniment. Sunt mai întâi 
asaltat de o mulţime de amănunte triviale şi mai ales frământat 
de o întrebare îngrijorătoare: cum de n-am fost înştiinţat până 
acum? Nici n-apuc să protestez şi Zira îmi spune: 

— Mi-am dat seama de situaţia ei acum două luni când m- 
am întors din călătorie. Bineînţeles, gorilele habar n-aveau. l-am 
telefonat lui Cornelius şi el la rândul lui a avut o lungă 
convorbire cu administratorul. Au ajuns amândoi la concluzia că 
e mai bine să păstrăm secretul. Nimeni nu este la curent, în 
afară de ei doi şi de mine. Nova se află într-o cuşcă izolată şi mă 
ocup personal de ea. 

Pentru mine această lipsă de sinceritate a lui Cornelius este 
o adevărată trădare şi-mi dau seama că Zira se simte jenată. 
Am impresia că se pune la cale o tenebroasă maşinaţie în 
spatele meu. 

— Fii liniştit. E bine îngrijită şi nu duce lipsă de nimic. Sunt 
cât se poate de atentă cu ea. Niciodată nu s-a manifestat atâta 


grijă pentru sarcina unei femele de om. 

Sub privirea-i şireată las ochii în jos ca un şcolar care a 
făcut o boacană. Caută să adopte un ton ironic, dar simt că este 
tulburată. Desigur, ştiu că intimitatea mea fizică cu Nova i-a 
displăcut, chiar din clipa când şi-a dat seama că sunt o fiinţă 
raţională, dar citesc acum în privirea ei altceva decât un 
sentiment de ciudă. Tocmai pentru că ţine la mine e îngrijorată. 
Toate aceste mistere în legătură cu Nova nu-mi prevestesc 
nimic bun. Cred că nu mi-a spus întregul adevăr, că Marele Sfat 
cunoaşte toată situaţia şi că au avut loc discuţii la un nivel 
foarte înalt. 

— Când trebuie să nască? 

— Peste trei sau patru luni. 

Deodată aspectul tragicomic al situaţiei mă răscoleşte. Voi 
fi tată în sistemul Betelgeusei! Voi avea un copil pe planeta 
Soror, de la o femeie pentru care simt o mare atracţie fizică, 
uneori un sentiment de milă, dar care are un creier de animal. 
Cred că nici o fiinţă, în cosmos, nu s-a pomenit într-o asemenea 
situaţie. Imi vine să plâng şi să râd în acelaşi timp. 

— Zira, vreau s-o văd! 

Mi-a răspuns strâmbând din nas, puţin înciudată: 

— Eram sigură că asta ai să-mi ceri. l-am şi vorbit lui 
Cornelius şi cred că nu va avea nimic împotrivă. Te aşteaptă în 
biroul lui. 

— Cornelius e un trădător! 

— N-ai dreptul să vorbeşti aşa. În el se dă o luptă între 
dragostea lui pentru ştiinţă şi datoria lui de maimuţă. E firesc ca 
această naştere să-i inspire serioase temeri. 

Neliniştea ce m-a cuprins sporeşte în timp ce o urmez pe 
Zira prin coridoarele Institutului. Ghicesc care este punctul de 
vedere al maimuţelor de ştiinţă: le este frică să nu apară o rasă 
nouă care... Da, bineînţeles! Acum îmi dau foarte bine seama 
cum se poate realiza misiunea ce-mi revine. 

Cornelius mă întâmpină cu cuvinte prietenoase dar între noi 
se simte o permanentă răceală. Îmi aruncă din când în când o 
privire îngrozită. Imi dau toată silinţa să nu abordez imediat 
subiectul care mă framântă. Îl întreb mai întâi cum a călătorit şi 
ce s-a mai petrecut pe şantierul arheologic după plecarea mea. 

— A fost pasionant. Am acum nişte dovezi incontestabile. 

O flacără s-a aprins în ochii lui mici şi inteligenţi. Nu s-a 


putut stăpâni şi se laudă acum cu succesul lui. Da, Zira are 
dreptate: e măcinat de două sentimente contradictorii; 
dragostea pentru ştiinţă şi datoria de maimuţă. In momentul de 
faţă, savantul este acela care vorbeşte, savantul entuziast, 
pentru care triumful teoriilor sale este mai presus de orice. 

— Am găsit schelete, a continuat el; nu unul, ci multe la un 
loc, în asemenea împrejurări şi într-o asemenea rânduială încât 
nu încape nici o îndoială: e vorba de un cimitir. E atât de evident 
încât ar trebui să convingă până şi pe cele mai mărginite 
maimute. Dar, bineînţeles, urangutanii noştri se încăpăţânează 
să nu vadă aici decât un şir de coincidenţe curioase. 

— Şi scheletele acelea...? 

— Nu sunt schelete de maimuţă. 

— Da, înţeleg... 

Ne privim drept în ochi. Entuziasmul i s-a mai potolit şi reia 
încet, cântărindu-şi cuvintele: 

— Nu pot să-ţi ascund adevărul; ai ghicit: sunt schelete de 
oameni. 

Zira este cu siguranţă la curent căci nu se arată deloc 
mirată. Se uită amândoi la mine cu insistenţă. În sfârşit, 
Cornelius se hotărăşte şi-mi vorbeşte pe şleau. 

— Sunt acum sigur, admite el, că a existat cândva pe 
planeta noastră o rasă de oameni în stare să gândească, 
înzestrați cu minte, ca dumneata şi ca ceilalţi oameni de pe 
Pământul dumitale, o rasă care a degenerat şi a revenit la o 
stare de animalitate... De altfel, când m-am întors din expediţie, 
am găsit aici alte dovezi în sprijinul teoriei mele. 

— Alte dovezi? 

— Da. Le-a descoperit şeful secţiei encefalice, un tânăr 
cimpanzeu cu mare viitor. Aş spune chiar că e genial... Ai greşi, 
continuă el cu o amară ironie, dacă ai crede că maimuţele au 
fost întotdeauna simple imitatoare. Am făcut inovaţii 
remarcabile în unele ramuri ale ştiinţei, mai ales în ce priveşte 
experienţele asupra creierului. Dacă o să am posibilitatea, o să- 
ţi arăt într-o zi ce rezultate am obţinut. Sunt convins că ai să 
rămâi uluit. 

Vrea parcă să se convingă singur de geniul maimuţesc şi se 
exprimă cu o agresivitate inutilă. Nu l-am atacat niciodată în 
această privinţă. El este acela care, acum două luni, regreta că 
maimutelor le lipseşte spiritul creator. Acum însă prevesteşte cu 


o însufleţită mândrie: 

— Crede-mă, va veni o zi când îi vom întrece pe oameni în 
toate domeniile. Să nu-ţi închipui că printr-o simplă întâmplare 
am luat locul oamenilor. Evenimentul acesta era înscris în cursul 
normal al evoluţiei. Omul raţional îşi trăise traiul şi o fiinţă 
superioară trebuia să-i ia locul, să păstreze rezultatele esenţiale 
ale cuceririlor sale, să le asimileze în decursul unei perioade de 
aparentă stagnare, înainte de a se avânta apoi spre noi culmi. 

E într-adevăr un mod nou dea privi acest eveniment. l-aş 
putea răspunde că mulţi oameni de pe Pământ au presimţit că 
va apărea o fiinţă superioară care într-o zi le va lua locul, dar 
nici un savant, nici un filozof, nici un poet nu şi-a imaginat 
vreodată acest supraom sub înfăţişarea unei maimuțe. Nu prea 
am însă chef să discut acum această problemă. În definitiv 
principalul este ca spiritul să se întrupeze într-un organism, nu-i 
aşa? Nu are prea mare importanţă ce formă îmbracă el. În 
sfârşit! Sunt multe alte lucruri care mă frământă acum. Aduc 
vorba despre Nova şi despre starea ei. Cornelius nu face nici un 
comentariu şi caută să mă consoleze. 

— Sper că până la urmă totul se va aranja. Va fi probabil un 
copil ca toţi puii de om de pe Soror. 

— Ah, nu! Sper că nu! Sunt chiar sigur că va vorbi! 

Nu mi-am putut stăpâni protestul indignat. 

Zira încruntă sprâncenele ca să mă facă să tac. 

— N-ar trebui să-i doreşti aşa ceva, spuse grav Cornelius; şi 
asta atât în interesul lui cât şi în al dumitale. 

Apoi adăugă pe un ton mai familiar: 

— Dacă ar vorbi, poate că n-aş mai putea să te protejez ca 
până acum. Nu-ţi dai oare seama că Marele Sfat a aflat, că e 
alarmat, că am primit ordine foarte stricte ca să păstrez secretul 
acestei naşteri? Dacă autorităţile ar şti că eşti la curent, m-ar 
concedia, ca şi pe Zira de altfel, şi ai rămâne atunci singur în 
faţa... 

— În faţa unor duşmani? 

Îşi întoarse privirile. Deci am avut dreptate: sunt considerat 
un pericol pentru rasa maimuţească. Îmi pare totuşi bine că am 
un aliat în persoana lui Cornelius, dacă nu chiar un prieten. Zira 
mi-a apărat probabil cauza cu mai multă caldură decât am 
crezut şi Cornelius nu va face nimic care să-i displacă. Uite, 
chiar acum îmi promite s-o văd pe Nova, pe ascuns, bineînţeles. 


Zira mă conduce spre o căsuţă izolată, a cărei singură cheie 
se află în posesia ei. Sala în care intrăm nu e prea mare. 
Cuprinde doar trei cuşti, dintre care două sunt goale. In cea de-a 
treia se afla Nova. Ne-a auzit venind şi instinctul i-a spus că sunt 
acolo, căci s-a ridicat şi a întins braţele printre gratii chiar 
înainte de a mă vedea. Îi strâng mâinile şi îmi frec faţa de faţa 
ei. Zira ridică dispreţuitor din umeri, dar îmi dă cheia de la cușcă 
şi se duce în coridor să stea la pândă. Ce suflet nobil are 
această maimuţoaică! Ce femeie ar fi în stare de atâta 
delicateţe? A ghicit că avem o mulţime de lucruri să ne spunem 
şi ne-a lăsat singuri. 

Lucruri să ne spunem? Vai! iarăşi am uitat în ce tristă stare 
se află Nova. M-am năpustit în cuşcă; am strâns-o în braţe; i-am 
vorbit ca şi cum ar fi putut să mă înţeleagă, aşa cum i-aş fi 
vorbit Zirei, de pildă. 

Dar n-o fi înțelegând chiar nimic? N-o fi având măcar o 
vagă intuiţie a misiunii ce ne este hărăzită de acum înainte 
amândurora, atât ei cât şi mie? 

M-am întins pe paie, alături de ea. Am pipăit viitorul rod al 
neobişnuitei noastre dragoste. Mi se pare totuşi că situaţia în 
care se află acum i-a conferit o personalitate şi o demnitate pe 
care nu le avea înainte. Tresare când îmi plimb degetele pe 
pântecele ei. Da, sigur, nu încape nici o îndoială, privirea ei a 
căpătat o strălucire nouă. Deodată o aud bolborosind cu greu 
silabele numelui meu, pe care o învăţasem să le articuleze. N-a 
uitat lecţiile mele. Inima mi-e cuprinsă de bucurie. Dar privirea-i 
se întunecă iarăşi şi-mi întoarce spatele ca să înfulece fructele 
pe care i le-am adus. 

Zira se întoarce; e timpul să ne despărţim. Plec împreună 
cu ea. Văzându-mă descumpanit, se hotărăşte să mă conducă 
până la mine acasă. Acolo, în garsoniera mea, izbucnesc în 
plâns ca un copil. 

— O, Zira, Zira! 

În timp ce mă alintă ca o mamă, încep să-i vorbesc, să-i 
vorbesc cu tandreţe, să-i vorbesc neîncetat, descărcându-mi în 
sfârşit sufletul de toate sentimentele şi gândurile ce mă 
copleşesc şi pe care Nova nu le poate înţelege. 


VII 


Ce maimuţoaică admirabilă! Datorită ei, am putut-o vedea 
destul de des pe Nova în această perioadă, fără ştirea 
autorităţilor. Am stat ore întregi pândind licărirea intermitentă 
din privirea ei, şi aşa s-au scurs săptămânile în aşteptarea 
nerăbdătoare a naşterii. 

Într-o zi, Cornelius s-a hotărât să-mi arate secţia encefalică 
despre care îmi spusese atâtea minunăţii. S-a scuzat că nu mă 
poate însoţi personal din cauza unei lucrări urgente şi m-a 
prezentat şefului secţiei, acel tânăr cimpanzeu numit Helius pe 
care mi-l ridicase în slăvi. 

— Mă întorc peste o oră ca să-ţi arăt eu însumi cea mai 
grozavă dintre toate experienţele noastre, spuse Cornelius, 
aceea care mi-a adus dovezile despre care ţi-am vorbit. 
Deocamdată, sunt sigur că te vor interesa şi cazurile clasice. 

Helius m-a poftit într-o sală mare, cu două rânduri de cuşti, 
care semăna cu toate sălile de la Institut. M-a izbit un miros de 
farmacie, parcă de cloroform. Era într-adevăr un anestezic. 
Toate operaţiile chirurgicale, mi-a explicat călăuza mea, sunt 
efectuate sub narcoză. A insistat mult asupra acestui lucru ce 
dovedea înaltul nivel atins de civilizaţia simiană care căuta să 
suprime orice suferinţe inutile, chiar la oameni. Cu alte cuvinte, 
puteam să fiu liniştit. 

La drept vorbind, liniştit nu prea eram. Am devenit chiar de- 
a dreptul îngrijorat când, în încheierea expunerii sale, Helius a 
menţionat o excepţie la această regulă, şi anume experienţele 
având ca scop studierea mecanismului durerii şi localizarea 
centrilor nervoşi unde ia naştere. Nu avea însă de gând să-mi 
arate azi asemenea experienţe. O asemenea introducere nu era 
de natură să potolească sensibilitatea mea umană. Mi-am adus 
aminte că Zira încercase cândva să mă convingă să nu vizitez 
aceasta secţie, unde ea însăşi nu venea decât atunci când n- 
avea încotro. Am vrut să fac cale-ntoarsă dar Helius nu mi-a 
lăsat timpul. 

— Dacă vreţi să asistați la o operaţie veti constata personal 
că pacientul nu suferă. Nu vreţi? Ei, atunci să vă arăt 
rezultatele. 

Lăsând în urmă camera ceea închisă de unde venea mirosul 
de medicamente, Helius m-a dus în direcţia cuştelor. În prima 
din ele, am văzut un tânăr destul de chipeş, dar cumplit de slab. 


Stătea pe jumătate tolanit în culcuşul de paie. | se pusese în 
faţă, chiar sub nas, o strachină cuprinzând un fel de terci din 
cereale îndulcite, de care oamenii erau mari amatori. Se uita la 
ea cu o privire tâmpă, fără să schiţeze cel mai mic gest. 

— Vedeţi, îmi spuse şeful sectiei. Băiatul asta e flamând; n- 
a luat nimic în gură de douăzeci şi patru de ore. Şi totuşi nu 
reacţionează la mâncarea lui preferată. Este rezultatul ablaţiunii 
părţii anterioare a creierului mare. De când i s-a făcut această 
operaţie, acum câteva luni, se află în aceeaşi stare şi trebuie să- 
| hrănim cu de-a sila. Observaţi cât e de slab? 

Făcu un semn unui infirmier care intră în cușcă şi-l vâri pe 
tânăr cu faţa în strachină. Acesta începu atunci să lăpăie terciul. 
— Asta e un caz banal; iată însă altele mai interesante. 
Fiecăruia din aceşti oameni i s-a făcut câte o operaţie provocând 

alterarea diferitelor regiuni ale scoarţei cerebrale. 

Trecurăm prin faţa unui şir de cuşti ocupate de bărbaţi şi de 
femei de toate vârstele. Pe uşa fiecărei cuşti, o tăbliță preciza cu 
un mare lux de amănunte tehnice ce fel de intervenţie a suferit 
respectivul individ. 

— Unele din aceste zone afectează reflexele naturale; 
altele, reflexele câştigate. Acestuia, de pilda... 

Acestuia, potrivit celor indicate pe tăbliță, i se scosese o 
întreagă zonă din regiunea occipitală. Acum nu mai distingea 
nici distanţa şi nici forma obiectelor, manifestându-şi această 
infirmitate printr-o serie de gesturi dezordonate când un 
infirmier se apropie de el. Era incapabil să evite un băț aşezat în 
drumul lui. Dimpotrivă, un fruct oferit acestui nenorocit îi inspira 
un fel de teamă şi cauta să se îndepărteze îngrozit. Nu izbutea 
să apuce gratiile cuştii şi făcea eforturi groteşti mişcând 
degetele în gol. 

— lar ăsta, continuă cimpanzeul făcându-mi cu ochiul, era 
înainte un element remarcabil. Reuşisem să-l dresăm în aşa fel 
încât executa lucruri extraordinare. Astfel, de pildă, îşi cunoştea 
numele şi răspundea la unele comenzi mai simple. Rezolvase 
unele probleme destul de complicate şi învățase chiar să se 
servească de câteva unelte rudimentare. Acum a uitat tot ce a 
învăţat. Nu-şi mai cunoaşte numele. Nu mai ştie să facă nimic. A 
devenit cel mai stupid dintre oamenii noştri. Şi ştiti de ce? Ca 
urmare a unei operaţii deosebit de delicate: extragerea lobilor 
temporali. 


Simţeam că mi se face greață de atâtea grozăvii comentate 
de un cimpanzeu tânăr. Am văzut în cuştile prin faţa cărora 
treceam oameni complet sau parţial paralizaţi, alţii lipsiţi în mod 
artificial de vedere. Am văzut o tânără mamă al cărei instinct 
matern, altădată foarte dezvoltat, mă încredinţă Helius, 
dispăruse cu desăvârşire după o intervenţie chirurgicală asupra 
scoarţei cerebrale. Respingea cu brutalitate pe unul din copiii ei, 
un ţânc de-o şchioapă, de fiecare dată când încerca să se 
apropie de dânsa. Era prea de tot; nu mai puteam suporta. M- 
am gândit la Nova, la apropiata ei naştere. Mi se încleştau 
pumnii şi fălcile de mânie. Noroc că Helius m-a poftit în altă sală 
şi am avut astfel timpul să-mi vin în fire. 

— Ei, aici, mi-a spus el cu un aer misterios, pătrundem într- 
un domeniu mai delicat. Bisturiul a cedat locul unui agent mai 
subtil. E vorba de excitaţia electrică a unor puncte de pe creier. 
Am obţinut rezultate remarcabile. Spuneţi-mi, faceţi şi voi 
asemenea experienţe pe Pământ? 

— Da, pe maimute! am exclamat furios. 

Cimpanzeul nu s-a supărat de loc şi a zâmbit chiar. 

— Bineînţeles. Totuşi nu cred că aţi putut obţine succese 
atât de mari ca ale noastre, mă refer la experienţele pe care 
doctorul Cornelius vrea să vi le arate personal. Deocamdată, să 
vedem în continuare cazurile obişnuite. 

M-a împins iarăşi în faţa lui, pe lângă diferite cuşti unde 
tocmai operau nişte infirmieri. Oamenii erau întinşi pe un fel de 
masă. O incizie în cutia craniană scotea la iveală o anumită 
regiune a creierului. O maimuţă fixă electrozii, în timp ce alta 
urmărea anestezia. 

— Puteţi constata că şi aici insensibilizăm subiectele de 
experimentare; e drept că folosim un anestezic uşor, căci 
altminteri rezultatele ar fi denaturate, dar pacientul nu simte 
nici o durere. 

In funcţie de punctul unde erau aplicaţi electrozii, individul 
respectiv făcea diferite mişcări ce afectau aproape întotdeauna 
numai o jumătate din trupul lui. Un om îndoia piciorul stâng la 
fiecare impuls electric, apoi îl îndrepta de îndată ce era întrerupt 
curentul. Altul efectua aceeaşi mişcare cu un braţ. La un al 
treilea, întregul umăr se rotea spasmodic sub acţiunea 
curentului electric. Ceva mai departe, la un foarte tânăr pacient, 
era vorba de lezarea nervului care asigura mobilitatea muşchilor 


maxilarelor. Bietul băiat se apuca atunci să mestece, să 
mestece întruna, necontenit, cu un rictus înspăimântator, în 
timp ce corpul lui de adolescent rămânea imobil. 

— Observaţi ce se întâmplă dacă lăsăm să treacă curentul 
electric un timp mai îndelungat, îmi spuse Helius. Veţi vedea 
acum o experienţă dusă până la limitele ei extreme. 

Fiinţa căreia i se aplica acest tratament era o tânără 
frumoasă ale cărei trăsături îmi aminteau întrucâtva de Nova. 
Mai multe maimuțe, masculi şi femele, în halate albe, se agitau 
în jurul trupului ei gol. Electrozii au fost fixaţi de o maimuţoaică 
cu botul gânditor. Fata a început imediat să-şi mişte degetele de 
la mâna stângă. Maimuţoaica a menţinut contactul în loc să-l 
întrerupă ca în celelalte experienţe. Atunci agitația degetelor s-a 
accelerat, devenind frenetică şi încetul cu încetul s-a pus în 
mişcare şi încheietura mâinii. După câteva clipe a venit rândul 
antebraţului, apoi al braţului şi al umărului. Tremuriciul s-a 
extins în jos asupra şoldului, a coapsei, a gambei, până la 
degetele de la picioare iar în sus până la muşchii faciali. Astfel, 
după zece minute, toată partea stângă a bietei fete era 
scuturată de spasme convulsive tot mai dese, tot mai violente. 
Era ceva oribil. 

— Este ceea ce numim fenomenul extensiunii, îmi explică 
foarte calm Helius. E un fenomen bine cunoscut şi care duce la o 
stare de convulsii ce prezintă toate simptomele epilepsiei, dar o 
epilepsie foarte curioasă de altfel, căci convulsiile nu sunt 
generalizate şi afectează doar o jumătate a corpului. 

— Destul! am strigat nemaiputându-mă stăpâni. 

Toate maimuţele au tresărit şi şi-au aţintit privirea asupra 
mea cu un aer reprobator. Cornelius, care tocmai intrase, m-a 
bătut cu familiaritate pe umăr. 

— Recunosc că aceste experienţe sunt destul de 
impresionante când nu eşti deprins cu ele. Gândeşte-te însă că 
datorită lor, medicina noastră, şi în special chirurgia, au făcut 
progrese enorme în ultimul sfert de veac. 

Argumentul acesta nu era prea convingător pentru mine ca 
şi de altfel amintirea pe care o aveam despre acelaşi tratament 
aplicat într-un laborator terestru unor cimpanzei. Cornelius a dat 
din umeri şi m-a împins spre un coridor îngust care dădea într-o 
sală mai mică. 

— Aici, îmi spuse el pe un ton solemn, ai să vezi o realizare 


uluitoare şi absolut nouă. Numai trei maimuțe au putut pătrunde 
până acum în această încăpere. Helius, care se ocupă personal 
de aceste cercetări şi care le-a dus la bun sfârşit, eu şi un ajutor 
pe care l-am ales cu deosebită grijă. E o gorilă. E mută. Îmi este 
devotată trup şi suflet şi, pe deasupra, este şi complet tâmpită. 
Sper că-ţi dai seama de importanţa pe care o atribui 
caracterului secret al acestor lucrări. Am acceptat să ţi le arăt 
căci ştiu că vei fi discret. De altfel e în interesul dumitale. 


VIII 


Am intrat în sală şi mai întâi n-am văzut nimic care să poată 
justifica toate aceste aere misterioase. Aparatura semăna cu 
aceea din încăperile precedente: generatoare, transformatoare, 
electrozi. Nu se aflau aici decât două subiecte de 
experimentare, un bărbat şi o femeie întinşi pe două divane 
paralele şi legaţi acolo cu un fel de curele. Cum am intrat şi-au 
pironit ochii asupra noastră cu o neobişnuită fixitate. 

Gorila-asistentă ne-a întâmpinat cu un mărâit inarticulat. 
Helius a schimbat cu ea câteva fraze în limbajul surdo-muţilor. 
Era un spectacol puţin obişnuit să vezi o gorilă şi un cimpanzeu 
făcându-şi astfel de semne cu degetele. Nu ştiu de ce, dar mi s- 
a părut atât de grotesc, încât era cât pe ce să izbucnesc în râs. 

— Totul e în regulă. Sunt calmi. Putem trece chiar acum la 
o experienţă. 

— Dar despre ce e vorba? l-am implorat eu. 

— Prefer să-ţi las plăcerea surprizei, îmi spuse Cornelius 
râzând uşor. 

Gorila i-a anesteziat pe cei doi pacienţi, care după scurtă 
vreme au adormit liniştit, şi a pus în funcţiune diferite aparate. 
Helius s-a apropiat de bărbat, a desfăcut cu grijă pansamentul 
care-i acoperea cutia craniană şi, alegând un punct anume, a 
fixat electrozii. Bărbatul a continuat să rămână complet 
nemişcat. 

Îmi îndreptam tocmai privirea întrebătoare către Cornelius 
când deodată s-a produs minunea. 

Omul vorbea. Glasul lui răsună în sala de operaţie atât de 
neaşteptat încât am tresărit. Nu, nu era o halucinație: vorbea, 
vorbea atât de tare încât acoperea chiar bâzâitul unui 


generator. Se exprima în maimuţeşte cu vocea unui om 
pământean sau cu cea a unei maimuțe de pe planeta Soror. 

Pe chipurile celor doi savanţi se întipărise o expresie de 
triumf. Se uitau la mine cu ochii scânteind de şiretenie şi se 
bucurau de stupoarea mea. Era cât pe ce să scot o exclamaţie 
de surpriză, dar mi-au făcut semn să tac şi să ascult. Cuvintele 
pe care le rostea bărbatul erau dezlânate şi lipsite de 
originalitate. Pesemne că se afla de mult la Institut, căci repeta 
într-una crâmpeie de fraze pe care le pronunţau adesea 
infirmierii sau savanții. Cornelius ordonă însă peste puţin timp 
să se oprească experienţa. 

— N-o să obţinem nimic mai mult de la el, afară de faptul 
acesta capital: vorbeşte. 

— E formidabil! bolborosii eu. 

— Şi n-ati văzut încă nimic; ăsta vorbeşte ca un papagal 
sau un fonograf, spuse Helius. Am obţinut însă rezultate mult 
mai bune cu femela asta. Şi-mi arătă femeia care dormea 
liniştit. 

— Mult mai bune? 

— De o mie de ori mai bune, confirmă Cornelius, care era 
tot atât de surescitat ca şi colegul lui. Ascultă cu atenţie ce-ţi 
spun. Femeia asta vorbeşte şi ea; ai s-o auzi îndată; dar nu se 
multumeşte să repete cuvinte auzite în captivitate. Vorbele ei 
au o semnificaţie excepţională. Printr-o combinaţie de procedee 
electro-chimice, pe care n-am să ţi le mai descriu, genialul 
Helius a reuşit să trezească în ea nu numai memoria individuală, 
ci şi memoria speciei. Sub influenţa unui stimul electric, în 
frazele ei renasc amintirile celor mai îndepărtați strămoşi, 
amintiri atavice ce reînvie un trecut îndepărtat, vechi de câteva 
mii de ani. Inţelegi ce vreau să spun, Ulysse? 

Am rămas cu gura căscată, uluit de această expunere 
smintită şi m-am gândit că marele savant Cornelius şi-o fi ieşit 
din minţi, căci demenţa există şi la maimuțe, mai cu seamă 
printre maimuţele intelectuale. Între timp, celălalt cimpanzeu îşi 
pregătea electrozii şi îi fixa pe creierul femeii. A rămas câtva 
timp nemişcată, ca şi bărbatul, apoi a scos un oftat şi a început 
să vorbească. Se exprima şi ea în maimuţeşte, în limbajul 
Sororei, cu o voce cam înăbuşită dar foarte distinctă şi care-şi 
modifica adeseori tonalitatea, ca şi cum ar fi aparţinut unor 
personaje diferite. Fiecare cuvânt pe care l-a rostit mi-a rămas 


întipărit în minte. 

— Ah, maimuţele, maimuţele astea! spunea vocea cu o 
nuanţă de îngrijorare. În ultima vreme se înmulţesc atât de 
repede, deşi a fost o vreme când se părea că specia lor e gata- 
gata să se stingă. Dacă o să mai ţină aşa, în curând vor fi 
aproape tot atât de multe ca noi... Şi asta nu-i totul. Devin 
arogante. Ne privesc drept în ochi şi nu lasă capul în jos când ne 
uităm la ele. Mare greşeală am făcut domesticindu-le şi lăsând o 
anumită libertate acelora pe care le folosim ca servitori. De 
altfel, astea sunt şi cele mai obraznice. Zilele trecute m-a 
îmbrâncit pe stradă un cimpanzeu. Dar când am vrut să ridic 
mâna ca să-l bat, s-a uitat la mine cu un aeratât de 
ameninţător, încât n-am îndrăznit să dau în el. 

Anna, care lucrează la laborator, mi-a spus că şi acolo, la ei, 
s-au schimbat multe. Nici nu mai îndrăzneşte să intre singură în 
cuşti. Mi-a spus că seara, se aud acolo un fel de şuşoteli şi chiar 
chicote. Una din gorile îşi bate joc de şef, imitând anul din 
ticurile lui. 

Femeia făcu o pauză, scoase câteva suspine, pline de 
nelinişte, apoi continuă: 

— Gata, am văzut-o şi pe asta! Una din ele a reuşit să 
vorbească. Şi nu încape nici o îndoială: am citit în Ziarul Femeii. 
l-am văzut şi poza. E un cimpanzeu. 

— Un cimpanzeu! Primul! Eram sigur, exclamă Cornelius. 

— Şi nu-i singurul. Ziarele pomenesc în fiecare zi de alte 
maimuțe care au început să vorbească. Unii savanţi socot că 
este o mare realizare ştiinţifică . Nu-şi dau oare seama că nu ne 
poate duce la nimic bun? Se pare că unul din cimpanzeii aştia a 
proferat injurii grosolane. Cum învaţă să vorbească, prima lor 
grijă este să-şi hulească stăpânii când aceştia cer să li se dea 
ascultare. 

Femeia păstră iar un moment de tăcere şi reluă apoi cu o 
altă voce, o voce de bărbat, destul de doctorală. 

— Ceea ce ni se întâmplă era de prevăzut. O trândăvire 
cerebrală a pus stapânire pe noi. Am renunţat la cărţi; până şi 
romanele polițiste ne cer un efort intelectual prea mare. Am 
renunţat la jocuri; facem pasiente, în cel mai bun caz. Până şi 
filmele cele mai puerile ne obosesc. Între timp, maimuţele 
meditează în tăcere. Creierul lor se dezvoltă în aceste cugetări 
singuratice... Şi vorbesc. O, nouă ne vorbesc foarte rar, nu ni se 


adresează decât pentru a se răsti cu dispreţ la cei mai temerari 
dintre oameni care mai cutează să le dea ordine. Noaptea însă, 
când nu suntem acolo, îşi împărtăşesc impresiile şi se 
informează reciproc. 

După o altă perioadă de tăcere, o voce de femeie reluă, 
înspăimântată: 

— Prea îmi era frică. Nu mai puteam trăi aşa. Am preferat 
să cedez locul gorilei mele. Am fugit de la mine din casă. 

Lucra la mine de mulţi ani şi mă slujea cu credinţă. Incetul 
cu încetul s-a schimbat. S-a apucat să iasă seara, să ia parte la 
tot felul de întruniri. 

A învăţat să vorbească. N-a mai vrut de loc să muncească. 
Acum o lună, mi-a poruncit să gătesc şi să spăl vasele. A început 
să mănânce în farfuriile mele, cu tacâmurile mele. Săptămâna 
trecută m-a alungat din camera mea. A trebuit să dorm într-un 
fotoliu, în salon. Am încercat s-o iau cu binişorul, căci nu mai 
îndrăzneam s-o cert sau s-o pedepsesc. Şi-a bătut însă joc de 
mine şi a devenit şi mai pretențioasă. Eram din cale afară de 
nenorocită. M-am dat bătută. 

M-am refugiat într-o tabără, împreună cu alte femei care 
sunt în aceeaşi situaţie cu mine. Sunt aici şi bărbaţi; mulţi dintre 
ei n-au mai mult curaj decât noi. Ducem o viaţă vrednică de 
plâns, în afara oraşului. Ne este ruşine şi nu mai vorbim aproape 
de loc. În primele zile, făceam pasienţe. Acum şi de asta mi s-a 
făcut lehamite. 

Femeia tăcu iarăşi şi o voce de bărbat îi luă locul. 

— Cred că găsisem remediul împotriva cancerului. Voiam 
tocmai să-l încerc, aşa cum procedasem întotdeauna cu 
descoperirile mele precedente. Eram destul de bănuitor, şi 
totuşi nu îndeajuns. De câtva timp, maimuţele nu se supuneau 
decât în silă acestor experienţe. De aceea, înainte de a intra în 
cuşca lui Georges, cimpanzeul, i-am pus pe cei doi asistenţi ai 
mei să-l ţină bine. Mă pregăteam să-i fac injecţia; aceea care 
produce cancerul. Era necesar ca să-l pot apoi vindeca. Georges 
avea aerul resemnat. Nu se împo-trivea, dar ochii lui şireţi 
priveau peste umarul meu. Am înţeles prea târziu. Gorilele, cele 
şase gorile pe care le ţineam în rezervă pentru experienţele 
împotriva ciumei, izbutiseră să scape. O adevărată conspirație. 
Au pus mâna pe noi. Georges comanda toată această operaţie, 
în limba noastră. Copia întocmai atitudinea mea. A poruncit să 


fim legaţi de masă, şi gorilele au executat cu multă acuratețe 
această misiune. A luat atunci seringa şi ne-a inoculat tuturor, 
mie şi celor doi asistenţi, lichidul mortal. Aşadar sunt bolnav de 
cancer. E sigur. Într-adevăr, dacă există unele îndoieli asupra 
eficacităţii leacului, serul fatal este de mult pus la punct şi şi-a 
dovedit eficacitatea. 

După ce a golit seringa, Georges m-a bătut uşor şi 
prietenos cu palma pe obraz, aşa cum făceam deseori cu 
maimuţele mele. Le-am tratat întotdeauna frumos. Cu mine, 
aveau mai mult parte de mângâieri decât de lovituri. Câteva zile 
mai târziu, în cuşca unde mă închiseseră, am identificat primele 
semne ale bolii. Şi Georges a recunoscut simptomele cancerului 
şi l-am auzit spunând celorlalţi că e timpul să înceapă 
tratamentul. Aceste cuvinte m-au înnebunit de groază. Şi totuşi 
ştiu că sunt condamnat. Acum nu mai am însă încredere în 
acest nou leac. Şi dacă din cauza lui am să mor mai repede? 
Noaptea am reuşit să forţez grilajul şi să fug. M-am refugiat în 
tabăra din afara oraşului. Mai am două luni de trăit. Până atunci 
fac pasienţe şi moţăi. 

După o nouă pauză se auzi o voce de femeie. 

— Eram îmblânzitoare. Prezentam un număr cu doisprezece 
urangutani; nişte animale grozave. Acum, eu mă aflu în cuşca 
lor, împreună cu alţi artişti ai circului. 

Trebuie să fim însă drepţi. Maimuţele se poarta bine cu noi 
şi ne dau mâncare din belşug. Ne schimbă paiele din culcuş 
când sunt prea murdare. Nu se poate spune că sunt rele; îi 
lovesc numai pe cei îndărătnici, care refuză să execute 
exerciţiile pe care maimuţele şi le-au băgat în cap să ne înveţe. 
Ei şi? Cu mare scofală s-au ales aştia! Eu, în schimb, mă supun 
fără a crâcni tuturor capriciilor lor. Umblu în patru labe; fac 
tumbe. De aceea urangutanii sunt foarte drăguţi cu mine. N-aş 
putea spune că sunt nenorocită. Nu mai am nici o grijă şi nici o 
răspundere. Cei mai mulţi dintre noi se împacă cu acest fel de 
viaţă. 

Femeia păstră de data asta o tăcere îndelungată, timp în 
care Cornelius se uită drept în ochii mei cu o supărătoare 
insistenţă. Înţelegeam prea bine la ce se gândeşte. O umanitate 
atât de indolentă şi de lasă, care se resemna atât de uşor, nu-şi 
trăise oare traiul pe această planetă şi nu trebuia oare să 
cedeze locul unei rase mai nobile? Am roşit şi am întors privirile. 


În clipa aceea, femeia începu din nou să vorbească, cu un glas 
din ce în ce mai îngrozit: 

— Sunt acum stăpâni pe tot oraşul. N-au mai rămas decât 
vreo câteva sute de oameni în acest ultim adăpost şi situaţia 
noastră este precară. Suntem cel din urmă nucleu uman din 
împrejurimile oraşului, dar maimuţele nu ne vor îngădui să trăim 
în libertate atât de aproape de ele. In celelalte tabere, unii 
oameni au fugit departe, în junglă; ceilalţi s-au predat ca să aibă 
de mâncare îndeajuns. Noi, cei de aici, am rămas pe loc, din 
lene mai ales. Dormim toată ziua; suntem incapabili să ne 
organizăm pentru a opune rezistenţă... 

Da, de asta îmi era teamă. Aud o cacofonie barbară. Parcă 
ar fi o parodie de muzică militară... Ajutor! ele sunt, maimuţele! 
Ne înconjoară. În fruntea lor se află nişte gorile uriaşe. Ne-au 
luat trâmbiţele, tobele şi uniformele; şi armele, bineînţeles... Nu, 
nu, n-au arme. O, ce ruşine, ce umilinţă, ce cumplită înjosire! 
lată armata de maimuțe care înaintează spre noi şi n-au în 
mână decât nişte bice! 


IX 


În cele din urma, unele din rezultatele obținute de Helius au 
început să transpire. Pesemne că însuşi cimpanzeul, îmbătat de 
succesul lui, nu şi-a putut ţine gura. Se şopteşte în oraş că un 
savant a reuşit să-i facă pe oameni să vorbească. Pe deasupra, 
descoperirile făcute în cetatea aceea îngropată în nisipurile din 
pustiu sunt comentate în presă şi, deşi semnificaţia lor este în 
general deformată, unii ziarişti nu sunt departe de a bănui 
adevărul. Toate acestea dau naştere unui sentiment de nelinişte 
şi de nesiguranţă în sânul populaţiei care se manifestă printr-o 
neîncredere sporită a organelor centrale ale puterii de stat faţă 
de mine şi o atitudine pe zi ce trece tot mai îngrijorătoare. 

Cornelius are duşmani. De aceea nici nu îndrăzneşte să 
aducă la cunoştinţa publicului descoperirea să. Dar chiar dacă s- 
ar hotări, cu siguranţă că autorităţile s-ar opune. Tabăra 
urangutănească, în frunte cu Zaius, unelteşte împotriva lui. 
Vorbesc despre o aşa-zisă conspirație împotriva rasei 
maimuţeşti şi mă acuză, mai mult sau mai puţin făţiş, că aş fi 
unul dintre răzvrătiți. Oficial, gorilele n-au luat încă atitudine, 


dar ele sunt întotdeauna împotriva a tot ceea ce ar putea 
tulbura ordinea publică. 

Am avut azi o mare bucurie. Evenimentul pe care-l 
aşteptam cu atâta nerăbdare s-a produs. Am fost mai întâi 
transportat de fericire dar, după ce am stat şi m-am gândit bine, 
m-a cutremurat presimţirea unei noi primejdii: Nova a dat 
naştere unui băieţel. 

Aşadar am un copil, am un fiu pe planeta Soror. L-am văzut. 
N-a fost de loc uşor. Dispoziţiile privind păstrarea secretului au 
devenit din ce în ce mai severe şi nici măcar o dată n-am putut 
s-o văd pe Nova în tot cursul săptămânii care a precedat 
naşterea. Zira a fost aceea care mi-a adus vestea. Ea, cel puţin, 
îmi va rămâne o prietenă credincioasă, orice s-ar întâmpla. M-a 
văzut atât de agitat încât şi-a asumat riscul de a-mi aranja o 
întrevedere cu noua mea familie. A reuşit să mă ducă acolo abia 
după câteva zile, noaptea târziu, căci ziua paznicii nu-l scăpau 
nici o clipă din ochi pe noul-născut. 

L-am văzut!... E un copilaş minunat. Era întins pe paie, ca 
un nou Hristos, ghemuit lângă maică-sa. Imi seamănă, dar are şi 
ceva din frumuseţea Novei. Cum am deschis uşa, Nova a scos 
un mârâit ameninţător. Simte şi ea vreo primejdie şi e 
neliniştită. S-a ridicat brusc, cu unghiile înainte, gata să sfâşie, 
dar s-a potolit când m-a recunoscut. Sunt convins că această 
naştere a făcut-o să urce cu câteva trepte pe scara evoluţiei 
fiinţelor. Licăririle fugitive din ochii ei au cedat locul unor văpăi 
permanente. 

Îmi sărut fiul cu pasiune şi nu vreau să mă gândesc la norii 
negri ce se îngrămădesc deasupra capetelor noastre. 

Va deveni un om, un om adevărat, de asta sunt sigur. 
Isteţimea îi străluceşte în fiecare din trăsături, în fiecare privire. 
Am reaprins focul sacru. Datorită mie, o umanitate reînvie şi va 
înflori din nou pe această planetă. Când se va face mare va 
întemeia o familie, va avea urmaşi şi... Când se va face mare! 
Mă trece un fior când mă gândesc în ce condiţii îşi va petrece 
copilăria şi la toate obstacolele ce-i vor sta în cale. Dar ce 
importanţă are! sunt convins că împreună, tustrei, vom birui. 
Spun tustrei căci Nova este acum din tagma noastră. E de ajuns 
să vezi cu ce ochi se uită la copilul ei. E drept că-l mai linge încă, 
aşa cum fac toate mamele de pe această stranie planetă, dar 
fizionomia ei s-a spiritualizat. 


L-am aşezat din nou pe culcuşul de paie. Nu mai am acum 
nici o grijă în ce priveşte natura lui. E drept că nu vorbeşte încă, 
dar... bat câmpii... cum să vorbească dacă are abia trei zile!... 
nu încape însă îndoială: va vorbi. lată-l că începe să scâncească, 
să plângă încet ca un prunc de om şi nu să chelălăie. Nova îşi dă 
foarte bine seama şi-l priveşte extaziată. 

Şi Zira înţelege despre ce este vorba. S-a apropiat, ciulindu- 
şi urechile păroase şi priveşte îndelung copilul, în tăcere, cu un 
aer grav. Apoi, îmi dă să înţeleg că nu mai pot rămâne. Ar fi 
prea periculos pentru noi toţi dacă m-ar surprinde cineva aici. 
Îmi promite că va avea grijă de fiul meu şi ştiu că se va ţine de 
cuvânt. Dar ştiu de asemenea că unii o bănuiesc de prea multă 
îngăduinţă faţă de mine şi mă înfior la gândul că ar putea fi 
eventual concediată. N-am dreptul s-o expun unui asemenea 
risc... 

Îmi sărut cu patimă familia şi mă îndrept spre ieşire. 
Întorcându-mă, o văd pe maimuţoaică aplecându-se şi ea 
asupra acestui pui de om şi lipindu-şi cu băgare de seamă botul 
de fruntea lui, înainte de a închide cuşca. Şi Nova nu 
protestează! Admite această dezmierdare care este pesemne 
obişnuită. Gândindu-mă la antipatia pe care o manifesta 
altădată faţă de Zira, mă gândesc fără să vreau că sunt 
martorul unei adevărate minuni. 

Am ieşit din cameră. Tremur din toate încheieturile şi-mi 
dau seama că Zira este tot atât de emoţionată ca şi mine. 

— Ulysse, exclamă ea, ştergându-şi o lacrimă, mi se pare 
uneori că acest copil este şi al meu. 

Vizitele periodice pe care mă silesc să le fac profesorului 
Antelle sunt o datorie din ce în ce mai penibilă. Se află tot la 
Institut dar a trebuit mutat din celula destul de confortabilă 
unde fusese instalat la insistenţele mele. Slăbea şi se ofilea 
acolo, iar din când în când avea accese de furie în cursul cărora 
devenea chiar periculos. Căuta să-şi muşte paznicii. Cornelius a 
încercat atunci un alt sistem. A dat dispoziţie să fie instalat într- 
o cuşcă obişnuită, pe un aşternut de paie, şi i-a dat o tovarăşă: 
femeia cu care dormea profesorul în Grădina zoologică. Antelle 
a întâmpinat-o manifestând o bucurie zgomotoasă, pur 
animalică, şi chiar de atunci comportarea lui s-a schimbat. A 
prins din nou gust de viaţă. 

L-am găsit acum tocmai în această situaţie, împreună cu 


ea. Are aerul fericit. S-a îngrăşat şi parcă a întinerit. Am făcut tot 
ce mi-a stat în putinţă ca să stabilesc o legătură cu el. Am 
încercat şi azi, dar în zadar. Nu-l interesează decât prăjiturile pe 
care i le întind. Când punga e goală, se duce înapoi să se întindă 
alături de prietena lui care începe să-l lingă pe faţă. 

— Ei, vezi că raţiunea se poate pierde tot aşa cum se poate 
dobândi, îmi şopteşte cineva în spatele meu. 

E Cornelius. Mă caută, dar nu pentru a sta de vorbă despre 
profesorul Antelle. Are o chestiune foarte serioasă de discutat cu 
mine. Îl urmez în biroul lui unde ne aşteaptă Zira care are ochii 
roşii de parcă ar fi plâns. Se pare că au să-mi comunice o veste 
gravă, dar nici unul din ei nu îndrăzneşte să vorbească primul. 

— S-a întâmplat ceva cu băiatul meu? 

— E foarte bine, îmi răspunde repede Zira. 

— Prea bine, adaugă Cornelius cu un aer morocănos. 

Ştiu că e un copil superb, dar nu l-am văzut de o lună. S-au 
dat în ultima vreme dispoziţii şi mai stricte. Zira, care a devenit 
suspectă autorităţilor, e urmărită îndeaproape. 

— Mult prea bine, insistă Cornelius. Zâmbeşte. Plânge 
întocmai ca un copil de maimuţă... şi a început chiar să 
vorbească. 

— Cum, la trei luni? 

— Ei, o gângurire de copil; dar toate astea ne arată că va 
vorbi. De fapt, este excepţional de precoce. 

Mă umflu în pene. Zira este indignată de aerul meu uşor 
tâmp de tată îmbătat de fericire. 

— Cum de nu înţelegi că e o adevărată catastrofă? 
Niciodată nu vor accepta să-l lase în libertate. 

— Ştiu din sursă foarte sigură că Marele Sfat, care urmează 
să se întrunească peste două săptămâni, va lua hotărâri foarte 
importante în legătură cu el, spune fără grabă Cornelius. 

— Hotărâri grave? 

— Foarte grave. Nu e vorba să fie... lichidat... cel puţin 
deocamdată. Îl vor lua însă de la maică-sa. 

— Dar eu, eu am să-l pot vedea? 

— Dumneata mai puţin decât oricare altul... dar lasă-mă să 
termin, continuă pe un ton autoritar cimpanzeul. N-am venit aici 
ca să ne văicărim, ci ca să acţionăm... Prin urmare, informaţiile 
pe care le deţin sunt absolut sigure. Fiul dumitale va fi dus într- 
un fel de fortăreață unde se va afla sub supravegherea 


urangutanilor. Da, Zaius unelteşte de mult şi va obţine câştig de 
cauză. 

Rostind aceste cuvinte, Cornelius îşi încleştează pumnii de 
mânie şi îngână printre dinţi câteva înjurături destul de tari. Apoi 
continuă: 

— Să nu crezi că Marele Sfat nu ştie câte parale face, din 
punct de vedere ştiinţific, idiotul ăsta îngâmfat; dar se preface a 
crede că este mai calificat decât mine pentru a studia acest caz 
excepţional, căci copilul e considerat un pericol pentru rasa 
noastră. lar conducătorii Marelui Sfat se bizuie pe Zaius ca să-l 
facă inofensiv. 

Sunt consternat. E imposibil ca fiul meu să fie lăsat în 
mâinile acestui primejdios cretin. Dar Cornelius n-a terminat 
încă. 

— Şi nu numai copilul este în pericol. 

Rămân încremenit şi mă uit la Zira care lasă capul în jos. 

— Urangutanii te urăsc pentru că eşti o dovadă vie a 
rătăcirilor lor ştiinţifice, iar gorilele te socot o fiinţă prea 
periculoasă pentru a putea circula în libertate. Le e frică să nu 
devii întemeietorul unei noi rase umane pe această planetă. 
Chiar făcând abstracţie de eventuala-ţi posteritate, se tem că 
însuşi exemplul dumitale să nu semene dezordine printre 
oameni. Unele rapoarte semnalează o neobişnuită nervozitate 
printre oamenii cu care ai legătură. 

Da, asta aşa e. În cursul ultimei mele vizite în sala cuştilor 
am remarcat o schimbare sensibilă în atitudinea oamenilor. 
Parcă un tainic instinct i-a înştiinţat de miraculoasa naştere a 
fiului meu. Au salutat prezenţa mea printr-un concert de urlete 
prelungi. 

— Ca să fiu sincer, încheie cu un ton aspru Cornelius, tare 
mă tem că peste două săptămâni Consiliul va hotări să te 
lichideze... sau în cel mai bun caz să ţi se scoată o parte din 
creier, sub pretextul unei experienţe. In ce o priveşte pe Nova, 
cred că vor hotărî s-o facă inofensivă, dat fiind că a avut legături 
prea strânse cu dumneata. 

Nu, e cu neputinţă! Eu care credeam că-mi este hărăzită o 
misiune aproape divină. lată-mă iarăşi cea mai nenorocită dintre 
fiinţe — şi mă las cuprins de o cumplită disperare. Zira îmi pune 
mâna pe umăr. 

— Bine a făcut Cornelius că nu ţi-a ascuns nimic. A uitat să 


adauge însă că nu te vom părăsi. Am hotărât să vă salvăm pe 
toţi trei şi vom fi ajutaţi în acest scop de un mic grup de 
cimpanzei curajoşi. 

— Dar ce aş putea face, singur reprezentant al speciei 
mele? 

— Trebuie să fugi de aici. Trebuie să părăseşti această 
planetă unde niciodată n-ar fi trebuit să pui piciorul. Trebuie să 
te întorci la tine acasă, pe Pământ. E singura scăpare, pentru 
tine şi pentru fiul tău. 

Vocea-i tremură, ca şi cum ar fi gata să plângă. Este şi mai 
legată de mine decât aş fi crezut. Sunt şi eu profund 
impresionat atât de durerea ei cât şi de perspectiva deao 
părăsi pentru totdeauna. Dar cum aş putea să evadez de pe 
această planetă? Cornelius ia din nou cuvântul. 

— E adevărat. l-am promis Zirei că am să te ajut să fugi şi 
am să mă ţin de cuvânt chiar cu riscul de a-mi primejdui 
situaţia. In felul acesta, sunt conştient că-mi fac datoria de 
maimuţă. Dacă reprezinţi într-adevăr o primejdie pentru noi, ea 
va fi tot atât de bine înlăturată o dată cu întoarcerea dumitale 
pe Pământ... Mi-ai spus cândva că vasul vostru spaţial este 
intact şi că ar putea să te aducă înapoi acasă, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. Conţine carburant, oxigen şi hrană în cantitate 
suficientă ca să ne ducă până la capătul universului. Dar cum să 
ajungem până la el? 

— Continuă să se rotească în jurul planetei noastre. Unul 
din prietenii mei, un astronom, l-a reperat şi cunoaşte toate 
elementele traiectoriei sale. In ce priveşte posibilitatea de a 
ajunge până la el... Ascultă bine ce am să-ţi spun. Peste exact 
zece zile vom lansa un satelit artificial locuit de fiinţe vii, de 
oameni, bineînţeles, asupra cărora vrem să studiem influenţa 
unor radiaţii... Nu mă întrerupe! Programul prevede că vor fi trei 
pasageri: un bărbat, o femeie şi un copil. 

Deodată, ca într-o străfulgerare, înţeleg planul lui şi 
apreciez cât este de ingenios, dar atâtea obstacole ne stau în 
cale! 

— Am câţiva prieteni buni printre savanții care răspund de 
această lansare şi am reuşit să-i conving să te ajute. Satelitul va 
fi plasat pe traiectoria vasului dumitale şi într-o anumită măsură 
va putea fi dirijat manual. Perechea aceea de oameni a fost 
astfel antrenată încât să poată executa câteva manevre simple, 


pe baza unor reflexe condiţionate. Cred că ai să fii şi mai 
îndemânatic decât ei. Căci planul nostru este de a vă substitui 
celor trei pasageri. N-o să fie prea greu. Aşa cum ţi-am spus, 
principalii responsabili ai zborului sunt de partea noastră: 
asasinatul repugnă cimpanzeilor. lar ceilalţi nici nu vor observa 
festa pe care o să le-o jucăm. 

Într-adevăr, e foarte probabil că aşa va fi. Pentru 
majoritatea maimuţelor, un om e un om şi nimic mai mult. Ele 
nici nu prea observă diferenţa dintre un individ şi altul. 

— În tot cursul acestor zece zile, va trebui să vă antrenati 
foarte intens. Crezi că vei putea opera joncţiunea cu vasul 
dumitale? 

Cred că se poate. Dar deocamdată nu mă gândesc la 
dificultăţi şi la primejdii. Nu pot ţine piept valului de melancolie 
care a pus adineauri stăpânire pe mine la gândul că voi părăsi 
planeta Soror, că mă voi despărţi de Zira şi de fraţii mei, da, de 
fraţii mei umani. Faţă de ei, mă simt un fel de dezertor. N-am 
însă altă ieşire: trebuie în primul rând să-mi salvez fiul, s-o 
salvez pe Nova. Dar mă voi întoarce! Da, fac legământ 
evocându-i pe prizonierii din cuşti că mai târziu mă voi întoarce 
cu alte atuuri în mână. 

Sunt atât de emoţionat încât am vorbit cu glas tare. 

Cornelius zâmbeşte: 

— Peste patru sau cinci ani din timpul dumitale, din timpul 
dumitale de călător, ceea ce înseamnă peste o mie de ani 
pentru noi, cei de aici, sedentari. Nu uita că am descoperit şi noi 
teoria relativităţii. Până atunci... am discutat şi riscul acesta cu 
prietenii mei cimpanzei şi am hotărât să ni-l asumăm. 

Ne despărţim, după ce stabilim o nouă întâlnire pentru a 
doua zi. Zira iese prima. Rămân o clipă singur cu Cornelius şi 
profit, de acest prilej ca să-i mulţumesc din toată inima. Mă 
întreb, în sinea mea, de ce face toate aceste sacrificii pentru 
mine. Parcă îmi ghiceşte gândurile. 

— Mulţumeşte-i Zirei, îmi spune el. Datorită ei vei scăpa cu 
viaţă. De n-ar fi fost ea, nu ştiu dacă mi-aş fi dat atâta osteneală 
şi m-aş fi expus atâtor riscuri. Dar ea nu m-ar ierta niciodată 
dacă aş fi complice la o crimă... şi, pe de alta parte... 

Şovăie. După ce se încredinţează că Zira mă aşteaptă în 
coridor, de unde nu ne poate auzi, adaugă foarte repede şi cu 
glas şoptit: 


— Pe de altă parte, e mai bine, atât pentru ea cât şi pentru 
mine, să dispari de pe această planetă. 

A închis uşa după mine. Am rămas acum singur cu Zira. 
Facem împreună câţiva paşi pe culoar. Zira! 

M-am oprit şi am luat-o în braţe. Este şi ea tot atât de 
tulburată ca şi mine. Văd o lacrimă care i se prelinge pe bot, în 
timp ce stăm aşa, strâns îmbrăţişaţi. Ah! ce importanţă are 
acest oribil înveliş material! Sufletul ei se află într-o strânsă 
comuniune cu al meu. Inchid ochii pentru a nu vedea chipul 
acesta grotesc pe care emoția îl sluţeşte şi mai mult. Simt cum 
trupul ei diform tremură la pieptul meu. Mă silesc să-mi lipesc 
obrazul de al ei. Suntem cât pe ce să ne sărutăm ca doi 
îndrăgostiţi, când deodată are o tresărire instinctivă şi mă 
respinge cu violenţă. 

In timp ce rămân încremenit, cu gura cascată, neştiind ce 
atitudine să adopt, ea îşi ascunde botul între lungile-i labe 
păroase şi această hidoasă maimuţoaică îmi declară, izbucnind 
într-un hohot de plâns: 

— Dragul meu, e cu neputinţă. E păcat, iartă-mă, dar nu 
pot, nu pot! Eşti din cale afară de urât! 


XI 


Gata, i-am dus! lată-mă din nou în cosmos, la bordul navei 
mele spaţiale, zburând ca o cometă în direcţia sistemului solar, 
cu o viteză ce sporeşte cu fiecare clipă ce trece. 

Nu sunt singur. l-am luat cu mine pe Nova şi pe Sirius, 
fructul dragostei noastre interplanetare, care ştie să spuna tata, 
mama şi multe alte cuvinte. La bordul navei mai avem o 
pereche de pui de găină şi o pereche de iepuri precum şi tot 
felul de seminţe pe care savantii de pe Soror le-au pus în satelit 
ca să poată studia influenţa radiaţiilor asupra celor mai diferite 
organisme. Toate astea ne vor prinde bine. 

Planul lui Cornelius a fost executat până în cele mai mici 
amănunte. Am înlocuit fără nici o dificultate pe cei trei oameni- 
cobai. Femeia a luat locul Novei la Institut; copilul va fi predat lui 
Zaius. Savantul urangutan va arata că nu poate vorbi şi că nu e 
decât un animal. Poate că atunci nu mă vor mai considera 
periculos şi-l vor lăsa în viaţă pe bărbatul acela care mi-a luat 


locul şi care, bineînţeles, nu va fi nici el în stare să vorbească. E 
puţin probabil să bănuiască cineva vreodată această substituire. 
După cum spuneam mai înainte, urangutanii nu pot deosebi un 
om de altul. Zaius va triumfa. Cornelius va avea poate unele 
neplăceri, dar totul va fi repede dat uitării!... Dar ce spun! Totul 
e de mult dat uitării, căci în decursul celor câteva luni de când 
mă năpustesc în spaţiu s-au scurs acolo mai multe decenii! In ce 
mă priveşte, amintirile mi se estompează repede, ca şi corpul 
material al stelei supergigante Betelgeuse, pe masură ce se 
întinde prăpastia spaţiu-ţimp ce ne desparte: monstrul s-a 
transformat mai întâi într-un balonaş, apoi într-o portocală. A 
redevenit acum unul din punctele strălucitoare ale galaxiei. Aşa 
pălesc treptat amintirile mele despre Soror. 

Ar trebui să fiu nebun ca să mă necăjesc. Am izbutit să 
salvez fiinţele care-mi sunt scumpe. Pe cine aş putea regreta 
acolo? Pe Zira? Da, pe Zira. 

Dar sentimentul ce se născuse între noi nu avea nume nici 
pe Pământ şi nici în vreo altă regiune a cosmosului. Despărțirea 
se impunea. Şi-o fi regăsit liniştea, măritându-se cu Cornelius şi 
crescând copii-cimpanzei. Pe profesorul Antelle? La dracu cu 
profesorul! Nu-i mai puteam fi de nici un folos şi a găsit, după 
toate aparențele, o soluţie satisfăcătoare problemei existenţei. 
Mă cutremur însă uneori la gândul că, dacă aş fi nimerit în 
situaţia lui şi dacă n-ar fi fost Zira, aş fi putut ajunge şi eu tot 
atât de jos. 

Recuplarea cu vasul nostru s-a desfăşurat normal. M-am 
putut apropia de el încetul cu încetul manevrând satelitul, şi am 
pătruns apoi în compartimentul rămas larg deschis, special 
pentru eventuala reîntoacere a modulului nostru. Roboții au 
intrat atunci în acţiune pentru a închide la loc toate ieşirile. Ne 
aflam acum la bordul navei spaţiale. Aparatura este intactă şi 
calculatorul electronic a efectuat singur toate operaţiile 
necesare pentru părăsirea zonei de influenţă a gravitaţiei 
sororiene. Complicii noştri de pe planeta Soror au pretins că 
satelitul a fost distrus în zbor căci n-a putut fi plasat pe orbită. 

Călătorim de peste un an din timpul nostru. Am atins viteza 
luminii, minus o fracțiune infinitezimală, am străbatut într-un 
timp foarte scurt un spaţiu imens şi am şi ajuns în perioada de 
frânare care trebuie să mai dureze un an. În micul nostru 
univers nu mă mai satur admirându-mi noua familie. 


Nova suportă foarte bine călătoria. Devine din ce în ce mai 
raţională. Maternitatea a transformat-o. Stă ore în şir 
contemplându-şi extaziată fiul, care se dovedeşte a fi pentru 
dânsa un profesor mai bun decât mine. Cuvintele pe care el le 
pronunţă, maică-sa le articulează aproape fără greşeli. 

Cu mine nu poate încă vorbi, dar am stabilit un sistem de 
gesturi care ne permite să ne înţelegem. Am impresia că trăiesc 
de o viaţă întreagă cu Nova. În ce-l priveşte pe Sirius, e podoaba 
cosmosului. Are acum un an şi jumătate. Cu toate că forţa de 
gravitație este foarte mare, el merge şi gângureşte tot timpul. 
Sunt nerăbdator să-l arăt oamenilor de pe Pământ. 

Azi dimineaţă am încercat o emoție deosebită constatând 
că Soarele începe să capete dimensiuni perceptibile. Îl vedem 
acum ca o minge de ping-pong puţin gălbuie. Îl arăt cu degetul 
lui Sirius şi Novei. Le explic ce înseamnă pentru ei această lume 
nouă şi mă înţeleg. Sirius vorbeşte acum curgător, iar Nova 
aproape tot atât de bine ca el. A învăţat o dată cu fiul ei. O, 
minune a maternității; minune a cărei forţă motrice am fost eu! 
Nu i-am putut smulge pe toţi oamenii de pe Soror din starea de 
înjosire în care căzuseră, dar cu Nova am repurtat un succes 
deplin. 

Soarele creşte mereu cu fiecare clipă ce trece. Caut să 
reperez planetele cu ajutorul telescopului. Mă orientez uşor. lată 
Jupiter, Saturn, Marte şi... Pământul. Pământul!!! 

Simt că mi se umezesc ochii. Trebuie să fi trăit peste un an 
pe planeta maimutelor ca să înţelegi emoția ce mă copleşeşte... 
Da, ştiu: după şapte sute de ani, nu voi mai găsi nici rude şi nici 
prieteni, dar ard de dorinţa de a vedea iarăşi oameni adevăraţi. 

Lipiţi de ferestruici, ne uităm cum se apropie Pământul. Nici 
nu mai avem nevoie de telescop ca să distingem continentele. 
Gata, ne-am înscris pe o orbită terestră. Ne rotim în jurul 
bătrânei mele planete. Văd cum se perindă sub noi Australia, 
America şi Franţa; da, iată în sfârşit Franţa. Ne îmbrăţişăm toţi 
trei şi plângem cu sughiţuri. 

Ne îmbarcăm în cea de a doua şalupă şi părăsim cabina de 
comandă. Calculele au fost efectuate încât să putem ateriza în 
patria mea; nu departe de Paris, sper. 

Am pătruns în atmosferă. Retrorachetele au intrat în 
acţiune. Nova se uită la mine zâmbind. A, învăţat să 
zâmbească... şi să plângă. Fiul meu întinde mânuţele şi 


deschide ochii mari de uimire şi de admiraţie. Jos, sub noi, e 
Parisul. Turnul Eiffel e tot la locul lui. 

Am trecut la pupitrul de comandă pentru a ateriza cât mai 
precis. O, minune a tehnicii! După o absenţă de şapte secole, 
reuşesc să ating solul la Orly, care, de altfel, nu s-a schimbat 
prea mult, la capătul pistei, destul de departe de clădirile 
aeroportului. M-au văzut, cu siguranţă; nu-mi rămâne decât să 
aştept. Parcă nici nu există trafic aerian. Să fie oare aeroportul 
închis? Nu, uite acolo un avion. Seamană leit cu avioanele din 
epoca mea! 

Un vehicul porneşte din faţa uneia din clădiri şi se îndreaptă 
spre noi. Opresc toate motoarele. Sunt pradă unei agitaţii din ce 
în ce mai febrile. Câte voi avea de povestit fraţilor mei umani! 
Poate că nici nu mă vor crede la început, dar am dovezi. O am 
pe Nova, îl am pe fiul meu, Sirius. 

Maşina se apropie. E o camionetă de un model destul de 
vechi: patru roţi şi un motor cu explozie. Înregistrez maşinal 
toate aceste amănunte. Credeam că locul unor asemenea 
maşini e de mult în muzee. 

La drept vorbind m-aş fi aşteptat şi la o primire ceva mai 
solemnă. N-au venit prea mulţi în întâmpinarea noastră. Nu cred 
că sunt mai mult de doi oameni în maşină. Dar ce stupid sunt! 
De unde să ştie? Dar când vor afla!... 

Da, doi sunt. Nu-i văd prea bine din cauza soarelui care, 
dând în asfinţit, se răsfrânge pe suprafaţa geamurilor, murdare 
pe deasupra. Şoferul şi un pasager. Acesta din urmă poarta 
uniformă. E un ofiter; am văzut cum îi sticlesc galoanele. O fi 
probabil comandantul aeroportului. Vor veni şi ceilalţi după 
aceea. _ 

Camioneta s-a oprit la vreo cincizeci de metri de noi. Imi iau 
băiatul în braţe şi cobor din şalupă. Nova ne urmează cu 
oarecare îngrijorare. Pare cam fricoasă. Nu-i nimic, o să-i treacă 
repede. 

Şoferul a coborât. E cu spatele la mine. Nu-l văd prea bine 
căci e pe jumătate ascuns de ierburile înalte care mă despart de 
maşină. După ce a ocolit automobilul, deschide portiera ca să 
poată cobori pasagerul. Nu m-am înşelat, e într-adevăr un ofiţer; 
cred că are cel puţin gradul de maior; văd strălucind numeroase 
galoane. A coborât şi el. Face câţiva paşi în direcţia noastră, iese 
din iarba înaltă şi apare în sfârşit în plină lumină. Nova scoate 


un urlet, îmi smulge copilul şi fuge înapoi să se ascundă cu el în 
şalupă, în timp ce eu rămân țintuit locului, incapabil să schiţez 
un gest sau să pronunt un cuvânt. E o gorilă. 


XII 


Phyllis şi Jinn îşi ridicară în acelaşi timp capetele aplecate 
asupra manuscrisului şi se uitară o bună bucată de vreme unul 
la altul fără a pronunţa un cuvânt. 

— Frumoasă mistificare! spuse în sfârşit Jinn cu un râs cam 
forţat. 

Phyllis rămânea cufundată în gânduri. Câteva pasaje din 
această stranie povestire o emoţionaseră şi găsea în ele unele 
accente de sinceritate. Îşi spuse părerea prietenului ei. 

— Asta dovedeşte doar că poeţi sunt pretutindeni, în toate 
colţurile cosmosului; ca şi farsori de altfel. 

Phyllis căzu iar pe gânduri. Nu-i venea prea uşor să se lase 
convinsă. Se resemnă totuşi şi admise, cu un suspin, 
argumentele lui Jinn. 

— Ai dreptate, Jinn. Sunt şi eu de părerea ta... Oameni 
raţionali? Oameni înzestrați cu înţelepciune? Oameni cu suflet, 
în stare să gândească?... Nu, nu, e peste putinţă; aici autorul s-a 
întrecut cu gluma. Şi totuşi e păcat! 

— Sunt întru totul de acord cu tine, spuse Jinn. Acum însă e 
timpul să ne întoarcem acasă. 

Desfăşură pânza pe toată suprafaţa ei, expunând-o astfel în 
întregime radiaţiilor luminoase ale celor trei sori. Apoi începu să 
manevreze diferite pârghii de comandă, folosindu-şi cele patru 
mâini agere, în timp ce Phyllis, după ce îşi alungase o ultimă 
îndoială scuturându-şi cu energie urechile păroase, îşi scotea 
pudriera şi, având în vedere că până la astroport nu mai era 
mult, îşi împrospata cu un uşor strat trandafiriu încântătoru-i 
botic de cimpanzeu-femelă.