Leo Perutz — Calaretul suedez

A 
HUMANITAS 


fiction 


LEO PERUIZ 


Călărețul suedez 


Traducere din germană și note de 
ANA POPA 


HUMANITAS 


CUVÂNI ÎNAINTE 


Născută von Tornefeld, văduvă von Rantzau, unită a doua 
oară prin căsătorie cu membrul Consiliului de Stat Regal Danez 
și deopotrivă însărcinatul special Michael von Blohme, o 
frumuseţe mult râvnită în tinereţile ei - Maria Christine și-a 
așternut pe hârtie memoriile cam pe la mijlocul secolului al 
XVIII-lea, la vârsta de cincizeci de ani. Această mică operă, 
căreia i-a pus titlul Frescă expresivă și însuflețită a vieţii mele, 
a văzut lumina tiparului abia la câteva zeci de ani după moartea 
ei, când, la începutul secolului al XIX-lea, unul dintre nepoţii ei 
a făcut-o accesibilă unui public restrâns. 

Titlul atât de pretenţios al cărţii nu e lipsit de orice 
justificare. Asta fiindcă, în vremuri tulburi, autoarea a reușit să 
vadă o bună parte din lume, însoţindu-și bărbatul - pe membrul 
Consiliului de Stat Regal Danez - în toate călătoriile lui și 
ajungând chiar până în Isfahan, la curtea lui Nadyr Șah, vestit 
pentru ticăloșiile sale. Memoriile ei cuprind unele pasaje care i- 
ar putea stârni curiozitatea chiar și unui cititor din zilele 
noastre. Demnă de interes ar fi, de pildă, o istorisire 
impresionantă despre alungarea ţăranilor protestanți din 
arhiepiscopatul Salzburg. Intr-un alt capitol autoarea 
zugrăvește răscoala copiștilor din Constantinopol care, din 
pricina înfiinţării unei tipografii, își pierduseră pâinea. 

Ea povesteşte, de asemenea, foarte plastic, despre 
îndeletnicirile tămăduitorilor din Reval prin rugăciuni și despre 
înăbușirea prin violență a acestei secte de visători. La 
Herculanum a văzut - pentru a reda propriile-i cuvinte - 
primele „descoperiri făcute sub pământ, statui și basoreliefuri 
lucrate în marmură”, firește, fără a avea cunoștință de 
însemnătatea acestora; iar la Paris a mers într-o caleașcă „fără 
cai”, care, „doar prin forța mișcării ei interioare”, parcurgea în 
nici două ore unsprezece mile franceze și jumătate. 

De asemenea, a avut legături cu unele dintre cele mai 
luminate minţi ale timpului ei. La un bal mascat la Paris l-a 
cunoscut pe tânărul Crebillon, a cărui iubită a fost, se pare, o 
vreme. Cu Voltaire a purtat o lungă conversaţie la o reuniune 
francmasonă din Lunéville, iar câţiva ani mai târziu l-a 
reîntâlnit la Paris tocmai în ziua primirii lui în Academie. Cercul 
ei de prieteni număra și câţiva învăţaţi, ca de pildă domnii 


Réaumur și von Muschenbroeck - cel din urmă fiind profesorul 
de fizică experimentală care a inventat sticla Leiden!. Și nu 
lipsită de farmec este povestea întâlnirii ei cu „celebrul 
capelmaistru Bach, din Leipzig”, pe care l-a auzit cântând la 
orgă în Heiligen-Geist-Kirche” din Potsdam, în mai 1741. 

Insă ce-l va impresiona cu deosebire pe cititor va fi acea 
parte a cărţii în care Maria Christine von Blohme îi aduce, în 
cuvinte exaltate, dar totodată de-o suavitate aproape lirică, un 
omagiu tatălui ei, plecat prea de timpuriu în lumea celor drepţi 
și pe care-l numește „călăreţul suedez”. Dispariţia sa din viața 
ei și împrejurările aparte și contradictorii în care s-a petrecut 
acest eveniment tragic i-au umbrit anii tinereţii. 

După cum ne istorisește, Maria Christine von Blohme a venit 
pe lume în Silezia, la moșia părinţilor ei, unde nobilimea 
întregului ţinut s-a adunat să-i întâmpine sosirea. Despre 
înfățișarea tatălui ei - a „călăreţului suedez” - memoria nu a 
păstrat decât o imagine vagă, înceţoșată. „Avea niște ochi care 
inspirau teamă”, spune ea, „dar când mă privea, simțeam cerul 
deschizându-se deasupra mea.” 

Să fi avut vreo șase ani sau mai bine când tatăl ei a părăsit 
moșia pentru a lupta în Rusia sub flamura mohorâtă a lui Carol 
al XII-lea, regele Suediei, a cărui faimă cuprinsese deja lumea 
întreagă la vremea aceea. „Tatăl meu se trăgea din neam 
suedez”, scrie ea, „iar rugăminţile și plânsetele mamei nu l-au 
putut îndupleca să rămână.” 

Inainte de plecarea lui însă, copila i-a cusut pe ascuns în 
căptușeala tunicii un săculeţ cu pământ și sare, urmând povaţa 
unuia dintre cei doi rândași la cai ai tatălui ei, care-i zisese că 
este o cale încercată și fără greș de a lega de-a pururi doi 
oameni unul de celălalt. Acești rândași ai domnului von 
Tornefeld sunt pomeniţi și mai încolo în carte: Maria Christine 
von Blohme povestește cum a învăţat de la ei să spună vorbe de 
ocară și să sufle în drâmbă, dar că cea din urmă îndeletnicire 
nu i-a prea fost de folos în viață. 

Intr-o noapte, la câteva săptămâni după ce tatăl ei plecase la 
oastea suedeză, micuța Maria Christine fu trezită din somn de 
bătăi în fereastră. La început, crezu că era vorba de „Irod, un 


1 Formă timpurie a condensatorului electric; instrument inventat în 
1746 de Pieter van Muschenbroeck la Universitatea Leiden, Olanda. 
? Biserica Sfântului Duh. 


soi de rege din povești sau rege al duhurilor”, de care-i fusese 
adesea teamă noaptea. Însă era tatăl ei, „călăreţul suedez”. Nu 
se miră - știa că trebuia să vină, căci sarea și pământul din 
tunică îl chemau la ea. 

Întrebări șoptite, vorbe gingașe, abia murmurate plutiră între 
ei. Apoi tăcură amândoi. El îi ţinu faţa în mâini. Ea plânse un 
pic, întâi de bucuria revederii, apoi fiindcă el îi spuse că trebuia 
din nou să plece. 

Rămase preţ de niciun sfert de ceas, apoi dispăru. 

Veni iar, dar numai pe timp de noapte. Uneori, copila se 
trezea înainte ca el să bată în geam. Se întâmpla să vină și câte 
două nopţi la rând, dar apoi treceau trei, patru sau cinci nopţi 
fără să se arate. Niciodată nu zăbovea mai mult de un sfert de 
ceas. 

Așa o ţinu luni de zile. De ce micuța Maria Christine nu a 
spus nimănui, nici măcar mamei ei, despre vizitele nocturne ale 
„călăreţului suedez” - nici ea nu și-a putut da prea bine seama 
mai târziu. I se pare posibil ca însuși „călăreţul suedez” să-i fi 
impus tăcerea. Și pesemne că s-a și temut că nu aveau s-o 
creadă, ba chiar că aveau să râdă de ea și să pună întâmplările 
nopţii pe seama visului sau a închipuirii. 

În aceeași vreme în care „călărețul suedez» își făcea, 
noaptea, apariţia la fereastra Mariei Christine, curierii suedezi 
care veneau de pe frontul rusesc să schimbe caii la moșie 
aduseră vești despre izbânzile lui în oastea regelui Carol. 

Datorită curajului său, îi atrăsese atenţia regelui și fusese 
numit căpitan de cavalerie al călăreţilor Westgota și apoi 
comandant al regimentului de dragoni Smăland, oficiu în care, 
în bătălia de la Golskwa, i-a purtat pe suedezi către victorie. 
După această întâmplare, regele l-a îmbrățișat și l-a sărutat pe 
amândoi obrajii în faţa întregii oști. 

Mama Mariei Christine era mâhnită că „alesul și confidentul 
inimii ei nu o înștiința par écrit” cum îi mergea în oastea 
suedeză. „Dar”, spunea ea, „pesemne că pe câmpul de bătălie 
nu are cum să aștearnă pe hârtie nici măcar un rând.” 

Apoi veni o zi de vară, de iulie, care i-a rămas micuţei Maria 
Christine întipărită în minte pentru totdeauna. 

„Era pe la prânz”, scrie ea patruzeci de ani mai târziu, 
„mama și cu mine ședeam în grădină, între tufișurile de zmeură 
și de măceșe, în locul unde era, în iarbă, micuța statuetă a 


zeului păgân. Mama, într-o rochie de culoarea levănțţicii, certa 
pisica pentru că tocmai dăduse iama într-un un cuib de păsări. 
Pisicii însă îi ardea de joacă, așa că își arcui spinarea, făcând-o 
pe mama, vrând-nevrând, să râdă. Deodată, am fost înștiinţate 
că un curier suedez sosise la moșie. 

Mama se duse să afle veștile și nu se mai întoarse în grădină. 
Însă, un ceas mai târziu, tot satul vorbea că la Poltava avusese 
loc o bătălie mare, că suedezul era învins, iar regele în 
retragere. Apoi s-a spus că tata nu mai era. Domnul Christian 
von 'Tornefeld, tatăl meu, căzuse, spunea lumea, chiar la 
începutul luptei; un glont îl doborâse de pe cal și trecuseră deja 
trei săptămâni de când fusese îngropat. 

Nu voiam să cred una ca asta. Fiindcă nici două zile nu se 
scurseseră de când îmi bătuse în geam și îmi vorbise. 

După-amiază târziu, mama m-a chemat la ea. 

Am găsit-o în salon. Nu mai purta rochia de culoarea 
lavandei, și de atunci n-am mai văzut-o niciodată decât în 
veșminte cernite. 

M-a luat în braţe și m-a sărutat. La început, n-a fost în stare 
să-mi vorbească. 

«Copilă», spuse ea cu o voce tremurândă, «tatăl tău a căzut 
în luptă în războiul suedez. Nu se mai întoarce. Împreunează-ţi 
mâinile și spune Tatăl nostru pentru sufletul lui plecat dintre 
noi.» 

Am clătinat din cap, neîncrezătoare. Cum să mă rog pentru 
sufletul tatălui meu, când știam că e în viață? 

«Se va întoarce», am spus. 

Ochii mamei se umplură de lacrimi. 

«Nu se mai întoarce», îmi spuse printre sughiţuri. «Este în 
ceruri. Împreunează-ţi mâinile, fă-ţi datoria de copil și spune o 
rugăciune pentru sufletul lui.» 

Nevrând să o necăjesc mai tare neascultând-o, m-am rugat - 
însă nu pentru sufletul tatălui meu, căci el trăia. Am văzut 
afară, pe drum, un mic cortegiu de îngropăciune coborând 
chiar atunci dealul. Doar o căruţă cu sicriul; vizitiul strunea 
calul, și doar un singur om, preotul, conducea mortul pe ultimul 
drum. 

Nu putea fi decât vreun hoinar bătrân, de vreme ce era dus 
la groapă astfel. Și pentru sufletul acestui biet sărman am spus 
Tatăl nostru și l-am rugat pe Dumnezeu să-l mântuiască de 


păcate. 

Însă tatăl meu, «călăreţul suedez», încheie Maria Christine 
von Blohme, „nu s-a mai întors. Niciodată nu m-a mai trezit din 
somn ciocănitul lui ușor. lar cum de a fost cu putinţă ca el să 
lupte și să moară în oastea suedeză, și totodată să vină de- 
atâtea ori noaptea la noi în grădină să-mi vorbească, iar dacă 
nu a fost răpus în luptă, cum de nu a mai venit niciodată să 
bată la geamul meu - toate acestea au rămas pentru mine 
întreaga viaţă o taină dureroasă, întunecată și stranie.” 

Urmează acum povestea „călăreţului suedez”. Este povestea 
a doi bărbaţi. S-au întâlnit într-o zi geroasă de iarnă la 
începutul anului 1701, în hambarul unui ţăran și s-au apropiat 
repede unul de celălalt. Apoi au purces împreună pe drumul 
care ducea din Opole înspre Polonia, prin regiunea înzăpezită a 
Sileziei. 


PARTEA ÎNTÂI 
Hoţul 


În timpul zilei stătuseră ascunși, și-acum, noaptea, rătăceau 
prin pădurea rară de pini. Amândoi aveau temei să se ferească 
din calea oamenilor și trebuiau să caute să rămână nevăzuțţi. 
Unul era vagabond și hoț mărunt, fugit de spânzurătoare, 
celălalt - dezertor. 

Hoţul, care în regiune era numit $napanul, îndura cu 
ușurință chinurile drumului noptatic, fiindcă de când se știa își 
petrecuse iernile în foamete și ger. Celălalt însă, Christian von 
Tornefeld, era într-o stare demnă de plâns. Era tânăr, aproape 
încă băietan. Cu o zi înainte, când se ascunseseră în podul unei 
case țărănești sub un morman de rogojini de papură, se fălise 
cu dârzenia lui și fabulase despre norocul dornic să îi iasă în 
cale și despre viața minunată pe care avea s-o ducă. Spunea că 
o rudă din partea mamei, nașul lui, locuia pe o moșie în acest 
ţinut. Acest naș, zicea tânărul, îl va primi cum se cuvine și îi va 
da ceva bani, arme, haine și un cal, ca să poată ajunge în 
Polonia. Și, spunea el, nu trebuia decât să treacă dincolo de 
graniţă, pentru ca toate să-i meargă din plin. Se săturase, vezi 
Doamne, să slujească în oști străine. Povesti cum tatăl lui 
părăsise Suedia din pricină că domnii consilieri de stat îi 
luaseră averea imperială și făcuseră din el un om sărman. Însă 
el, Christian von Tornefeld, rămăsese mereu suedez în inima 
lui. Unde-i era deci locul, de nu în oastea suedeză? Spera să-și 
poată dovedi curajul în faţa tânărului rege, pe care, credea el, 
Dumnezeu îl trimisese pe pământ ca să pedepsească 
fărădelegile celor puternici. Numai șaptesprezece ani avea 
regele suedez Carol când dobândise victoria, răsunătoare în 
întreaga lume, de la Narva. Da, da, spunea tânărul, războiul 
ăsta era un lucru mare, dacă erai înzestrat cu vitejie și știai s-o 
folosești. 

La toate acestea, hoţul tăcuse. Pe vremea când era încă argat 
la un ţăran în Pomerania, primea opt taleri pe an simbrie, din 
care șase trebuia să-i plătească regelui suedez, ca bir. Așa că în 
mintea lui, adevărul era altul: că diavolul adusese regii pe 
pământ să chinuiască și să asuprească omul de rând. Abia când 
Christian von Tornefeld pomeni de „arcanumul” cu puteri 


deosebite care îl va ridica în ochii persoanei nepreţuite a 
Maiestăţii Sale regelui, începuse să asculte cu băgare de 
seamă. Hoţul știa ce însemnătate avea un atare arcanum. Un 
tom din pergament sfinţit, cu scrieri în ebraică și latină - așa 
ceva l-ar fi scos din orice nevoi. Și el avusese odată unul și îl 
purtase cu sine când își câștiga pâinea prin pieţe. Numai că 
cineva reușise, îmbrobodindu-l, să-l facă să i-l vândă pe nimica 
toată, așa că și banii, și norocul i se duseseră pe apa sâmbetei. 

Acum însă, pe când umblau prin pădurea înzăpezită și vântul 
aprig le biciuia chipurile cu ace de gheaţă, acum din gura lui 
Christian von Tornefeld nu se mai auzea nimic despre vitejie, 
război sau regele suedez. Mergea gâfâind, cu capul plecat, iar 
când se mai împiedica de câte o rădăcină de copac, scotea un 
geamăt surd. Îi era foame; în ultimele zile, drept hrană nu-i 
slujiseră decât coji de sfeclă îngheţate, jir și rădăcini smulse 
din pământ. Dar mai rău decât foamea era gerul. Obrajii lui 
Christian von Tornefeld arătau ca un cimpoi dezumflat, 
degetele-i erau vinete și îngheţate, iar urechile îl dureau, deși 
erau acoperite de zdreanţă pe care și-o legase în jurul capului. 
Și în timp ce mergea cu pași nesiguri prin viscol, visa - nu la 
viitoarele-i fapte de vitejie, ci la mănuși groase și la cizme 
căptușite cu blană de iepure și la un culcuș zdravăn din saltele 
de paie și pături de lână în care să-și petreacă noaptea la gura 
sobei. 


Când au lăsat pădurea în urma lor, se făcuse ziuă. Un strat 
subţire de zăpadă era așternut pe câmpuri, pajiști și pământul 
înţelenit. Găini sălbatice tăiau văzduhul în lumina palidă a 
dimineţii. Ici, colo, câte un mesteacăn singuratic în ale cărui 
crengi zbârlite se împotmolea crivățul. Iar la răsărit se întindea 
un perete alb, de ceață - un tablou învolburat, în continuă 
mișcare, dincolo de care, ascunse privirii, erau sate, gospodării, 
pășuni, ogoare și păduri. 

Hoţul căută cu privirea un adăpost în care și-ar fi putut 
petrece ziua, însă nu se zăreau nicio casă, niciun hambar, 
niciun șanț, niciun loc ferit între copaci și desișuri. Altceva îi 
atrase atenţia însă, și se aplecă la pământ, ca să poată vedea 
mai bine. 

Zăpada era  bătătorită, pesemne că niște călăreţi 
descălecaseră și poposiseră acolo. După urmele lăsate de praful 


de muschetă și uneltele de săpat șanțuri, ochiul învăţat al 
hoțului își dădu seama că fuseseră dragoni cei care se 
încălziseră aici la foc. Patru dintre ei o luaseră spre 
miazănoapte, iar trei către răsărit. 

O patrulă, așadar. Pe cine urmărea? Continuând să stea în 
genunchi, hoţul îi aruncă o privire tovarășului său, ghemuit și 
tremurând de frig pe o piatră de hotar de la marginea 
drumului. Și văzându-l atât de vai de lume, înţelese că nu putea 
să-i spună băietanului aceluia nimic despre dragoni, căci 
altminteri și-ar fi pierdut de-a binelea curajul. 

Christian von Tornefeld simţi privirea aţintită asupra sa. 
Deschise ochii și-și frecă mâinile îngheţate. 

— Ce-ai găsit în zăpadă? întrebă el cu o voce plângăreaţă. 
Dacă-i sfeclă ori vreun cotor de varză, va trebui să-l împărți cu 
mine, că doar așa ne-a fost învoiala. Nu am jurat noi c-avem să 
ne sprijinim și că ce are unul are să aibă și celălalt? Când oi 
ajunge la nașul meu... 

— Dumnezeu mi-e martor că n-am găsit nimic, spuse hoţul cu 
convingere. Cum să găsesc sfeclă, când aici e semănat porumb 
iernatic? Voiam să văd doar cum e pământul. 

Își vorbeau în suedeză, fiindcă hoţul se născuse în Pomerania 
și slujise la un moșier suedez. Râcâi acum pe sub zăpadă după 
un pumn de pământ pe care îl frecă între degete. 

— 'Ţărâna e bună, spuse continuându-și drumul; este pământ 
roșu, ca acela din care Dumnezeu l-a făcut pe Adam. Zic că 
intră nouăzeci de parcele la un pogon. 

Se trezise argatul din el. În tinereţe împinsese plugul de 
coarne, astfel că știa câte ceva despre cum trebuie să te porţi 
cu pământul. 

— Nouăzeci de parcele, repetă. Dar stăpânul care ţine locul 
ăsta trebuie că are un vătaf prost și slugi nepăsătoare. Oare 
cum sunt treburile pe-aici? Poftim, o gospodărire mizerabilă: 
mult prea târziu s-a început cu semănatul de iarnă. A dat gerv’, 
cu grăpatul au trebuit să mai aștepte și a mai și îngheţat 
sămânţa în pământ. 

Hoţul însă vorbea singur. Tornefeld rămăsese în urmă, avea 
răni la picioare de atâta mers și gemea și se văita la fiecare 
pas. 

— Oameni care să are și să grape și să semene nu se găsesc 
anevoie prin părţile astea, continuă hoţul. Cre' că stăpânul se 


zgârcește cu slugile, nu își ia decât oameni pe care să-i 
plătească puţin, care sigur că nu-s buni de nimic. Stratul de 
pământ pregătit pentru iarnă trebuie să fie întotdeauna ridicat 
la mijloc, să se poată scurge umezeala înspre brazdă. Plugarul 
nu s-a sinchisit de asta și a stricat ogorul pentru mulţi ani de 
acum încolo - n-o să se aleagă nimic de el în afară de bălării 
peste bălării. Ia te uită, aici a arat prea adânc și-a scos pământ 
prost... nu vezi? 

Tornefeld însă nu vedea și nu auzea nimic. Nu pricepea de ce 
tot mai trebuia să meargă înainte, era deja ziua în amiaza 
mare, sosise timpul să se odihnească și uite că drumul nu se 
mai termina. 

— Şi ciobanul îl duce de nas, și stăpânul ăsta se lasă, cugetă 
hoţul. Am văzut tot felul de îngrășăminte pe ogorul ăsta: 
cenușă, mamă, rumeguș și gunoi de grădină, numai băligar de 
oi nu. Baliga de oi e bună pentru toate ogoarele. Da’ cre’ că 
ciobanul o vinde și bagă banii la teșcherea. 

Și începu să se întrebe ce fel de stăpân o fi acela, care avea 
în slujba sa asemenea slugi leneșe, delăsătoare și necinstite. 

— Trebuie că-i un om bătrân tare, spuse el. Abia mai umblă 
de podagră, n-are habar de ce se întâmplă în ograda lui. Stă 
toată ziulica și fumează pipă la gura sobei și-și freacă picioarele 
cu zeamă de ceapă. Crede orbește tot ce-i spun slugile... și 
iacătă înșelătoria naibii, ce nu s-a mai pomenit. 

Din toate astea însă, Tornefeld nu pricepuse decât un lucru, 
și anume că tovarășul său zicea în sfârșit ceva de o sobă caldă. 
Nu credea nici mai mult, nici mai puţin decât că în clipa 
următoare avea să intre într-o odaie încălzită, așa că visurile 
puseră deja stăpânire pe mintea lui. 

— Azi e Sfântul Martin’, murmură el. În Germania, toată 
lumea mănâncă și bea cât e ziua de lungă. Toate cuptoarele 
fumegă, toate tigăile sfârâie și toate vetrele sunt pline de pâine 
de secară. De cum intrăm în odaie, ţăranul ne și iese în 
întâmpinare și ne dă cea mai bună bucăţică de gâscă. Și un 
urcior de bere Magdeburg, și-apoi Rosoglio și bitter spaniol, 
ăsta zic și eu ospăț! Bea până la fund, frate! Sănătate! Să 
trăiești și să ne ajute Dumnezeu! 

Se opri din mers, ridică paharul pe care îl și vedea în mână și 
făcu plecăciuni în dreapta și-n stânga, alunecând și fiind cât pe 


311 noiembrie. 


ce să cadă cu nasul în zăpadă, însă hoţul îl prinse de umăr și-l 
tinu bine. 

— Uită-te pe unde calci și trezește-te din visare, spuse el. 
Sfântul Martin a trecut de mult. Și-acum fă bine și mergi 
înainte, nu te mai împiedica de parcă ai fi o babă în toiag. 

Tornefeld tresări și își veni în fire; brusc, totul dispăruse, 
ţăranul și cuptorul fumegând, gâscă din farfurie și berea 
Magdeburg - în jurul lui, câmp cât vedea cu ochii și vânt care-i 
sufla în faţă. Îl cuprinse iar jalea, nicăieri nu zărea vreo 
scăpare, nicăieri vreo alinare a chinurilor lui, așa că se lăsă 
moale și se întinse în mijlocul drumului. 

— Ai luat-o razna? îi strigă hoţul. Vrei să rămâi aici? Ce te 
paște dacă te prind? Doar butucul, spânzurătoarea, gulerul de 
fier sau capra spaniolă‘. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă aici, nu pot să merg 
mai departe, se văită Tornefeld. 

— Ridică-te, stărui hoţul. Vrei să te treacă prin două rânduri 
de nuiele sau, și mai bine, să te spânzure? 

Și dintr-odată se înfurie că se întovărășise cu băietanul ăsta 
care nu știa altceva decât să se vaite și să se trântească la 
pământ... un văicăreţ și un pierde-vară. Dacă ar fi rămas 
singur, ar fi fost de mult în siguranţă. Numai băiețandrul ăsta 
era de vină dacă dragonii îl înhăţau. Și, mâniat de propria-i 
nesăbuinţă, se răsti la el. 

— La ce bun ai mai fugit din regimentul tău, dacă tot te 
îndrepțţi ţintit spre spânzurătoare? Trebuia să te las de la bun 
început să mori, ar fi fost mai bine pentru amândoi. 

— Am vrut să-mi salvez pielea, de-aia am dezertat, spuse 
Tornefeld smiorcăindu-se ușor. Curtea Marţială m-a condamnat 
la moarte. 

— Cine te-a pus, nefericitule, să-ţi lovești căpitanul? Ar fi 
trebuit să te pleci și să aștepți să treacă furtuna. Ai fi putut să 
rămâi muschetar și să trăiești împărătește. Acuma stai aici cu 
buza umflată. 

— A îndrăznit să ponegrească preanobila persoană a 
Maiestăţii Sale, șopti Tornefeld cu o căutătură fermă. L-a făcut 


1 Instrument de tortură folosit între Evul Mediu târziu și Revoluţia 
Franceză, constând într-o capră cu marginea dinţată pe care 
victimele erau puse cu picioarele desfăcute, astfel încât întreaga 
greutate a corpului era între picioare. 


mucos ușuratic, un Belșaţar” trufaș care își ascunde desfrâul în 
spatele numelui lui Dumnezeu, pe care de atâtea ori îl ia în 
deșert. Netrebnic eram, să-l fi lăsat să vorbească astfel despre 
regele meu! 

— Mai bine netrebnic decât nebun. Ce-ţi pasă ţie de rege? 

— Mi-am făcut datoria de suedez, de soldat și de gentilom, 
spuse Tornefeld. 

Preţ de o clipă, hoțului îi trecu prin minte să-l lase pe 
băietanul ăsta în voia sorții și să-și vadă de drumul lui. Acum 
însă, auzind aceste cuvinte, își dădu seama că avea și el 
onoarea lui, cea de vagabond, și că acest băietan, oricât de 
semeaţă i-ar fi fost vorba, rostită așa, întins pe jos, nu mai era 
un gentilom, ci, ca și el, hoţul, aparținea marii frăţii a mizeriei 
și că nu putea să-l părăsească la ananghie, dacă ţinea la 
această onoare. Așa că-l luă din nou cu binișorul: 

— Ridică-te, frate, pentru numele lui Dumnezeu, te rog 
ridică-te, dragonii sunt pe urmele noastre, vor să ne înhaţe. În 
numele Cerului, vrei să ne împingi pe amândoi la moarte? 
Gândește-te la jandarmi, gândește-te la temniceri! Adu-ți 
aminte că în oastea imperială dezertorii sunt duși în bătăi de 
nouă ori în jurul spânzurătorii, până le pun ștreangul de gât. 

Tornefeld se sculă în picioare și privi buimac în jur. Vântul 
dinspre răsărit împrăștiase pătura de ceaţă și se vedea până 
hăt departe. Hoţul își dădu seama că erau pe drumul cel bun și 
că se apropiau de ţinta lor. 

Văzu în fața lui moara părăsită și în spatele ei stuf, smârc, 
bărăgan, dealuri și păduri negre. Le cunoștea prea bine, 
pădurile și dealurile astea, pe ele se afla episcopia cu fierăria și 
șteampul, cu carierele de piatră și cu cuptoarele de topit fierul 
și de ars piatra de var. Aici suverani erau focul și episcopul cel 
poruncitor, cunoscut în tot ţinutul ca „mesagerul diavolului”. 
Hoţului i se păru chiar că zărește la orizont limbile de foc ale 
cuptoarelor de var de la care fugise cândva. Foc și iar foc - foc 
oriunde îți aruncai privirile, violet și roșu aprins și negru, de 
atâta fum. Acolo, una cu roabele lor, trudeau gemând „morţii- 
vii” - hoţii și vagabonzii care fuseseră fraţii lui; toţi scăpaseră 
de spânzurătoare ascunzându-se aici. Toată viaţa spărgeau, așa 
cum făcuse și el odată, cu mâinile goale pietre în carierele 


> Rege babilonian descris în Biblie drept tiran și desfrânat (Daniel, 
5,1-5,30). 


episcopului, piatră după piatră, scoteau bolovanii încinși din 
cuptoare, stăteau zi și noapte în faţa acelei guri care scuipa foc, 
sub acoperișul îngust de lemn, căruia îi spuneau „sicriu”, focul 
le pârjolea fruntea și obrajii, dar ei nu mai simțeau, nu simțeau 
decât biciul cu care vătaful episcopului și slugile lui îi 
îndemnau la muncă. 

Acolo voia hoţul să se întoarcă, era ultima scăpare ce-i mai 
rămăsese, fiindcă în ţinutul ăsta erau mai multe spânzurători 
decât turle de biserică, și știa prea bine că pentru funia sortită 
lui, cânepa era de mult dărăcită și melițată. 

Se întoarse și privirea îi căzu pe moară. Stătea de mulţi ani 
părăsită, cu ușile ferecate și obloanele trase. Morarul murise. 
Se spunea prin împrejurimi că se spânzurase fiindcă vătaful 
episcopului îi pusese zălog pe moară, pe măgar și pe sacii cu 
făină. Însă acum hoţul văzu că aripile morii se învârteau, axa 
grindeiului uriaș scrâșnea, iar din coșul casei morarului ieșea 
fum. 

Exista o legendă care cutreiera ţinutul, și hoţul o știa. Ţăranii 
își șopteau la ureche că morarul cel mort se întorcea o dată pe 
an din mormânt și deschidea moara timp de o noapte ca să-i 
poată plăti episcopului câte o centimă din datorie. Însă nu erau 
decât vorbe în vânt, asta o știa hoţul. Morţii nu-și părăseau 
mormintele, și-apoi acum era zi, nu noapte. Iar dacă aripile se 
roteau în lumina soarelui de iarnă, asta nu însemna nimic 
altceva decât că moara avea un nou stăpân. 

Hoţul își frecă mâinile și se îndreptă din umeri. 

— S-ar părea că vom avea un acoperiș deasupra capului pe 
ziua de azi. 

— O îmbucătură de pâine și-o grămăjoară de paie e tot ce-mi 
doresc, mormăi 'Tornefeld. 

Celălalt râse. 

— Parcă spuneai că te așteaptă perne de puf și cuverturi de 
mătase... Și poate și o supă franțuzească și cozonac și niște vin 
unguresc? 

Tornefeld nu răspunse. Şi urcară amândoi, hoţul și nobilul, 
drumul către moară. 

* 

Uşa nu era încuiată, dar morarul era de negăsit, nu se zărea 
nici în odaie, nici în iatac; îl căutară în zadar în pod, și nici în 
moară nu-l găsiră. Și totuși casa era locuită, fiindcă în sobă 


ardea un mic foc de lemne și pe masă se afla o strachină cu 
pâine și cârnaţi și un urcior cu bere slabă. 

Hoţul privi neîncrezător în jur, căci nu se născuse ieri și știa 
că masa asta nu fusese pusă pentru unii ca ei, fără un creiţar în 
buzunar. Îi venea să o şteargă cu pâine și cu cârnaţi cu tot. Însă 
Tornefeld, înviorat de căldura din odaie, prinsese din nou curaj. 
Ținând cuțitul strâns în mână se așeză la masă, de parcă 
morarul afumase și prăjise cârnaţii aceia anume pentru el. 

— Mănâncă și bea, frate! spuse el. Nu te teme, în viaţa ta nu 
ai fost socotit mai cinstit ca acum. Eu însumi mă pun chezaș 
pentru bucatele astea. Bea, frate! în cinstea ta și a tuturor 
soldaților bravi! Vivat Carolus rex! Eşti luteran? 

— Luteran sau catolic, cum o vrea Ăl de Sus, spuse hoțul, în 
timp ce începu să se înfrupte cu poftă din cârnaţi. De câte ori 
văd troițe pe marginea drumului, spun un Ave Maria, gratia 
plena și când trec printr-un ţinut luteran, atunci zic Tatăl 
nostru. 

— Asta nu se poate, spuse Tornefeld și-și întinse picioarele 
pe sub masă. Nu poţi fi deopotrivă papistaș și reformat. Tine-o 
tu tot așa, și vei fi pierdut pentru veșnicie. Eu aparţin bisericii 
luterane și-i râd în nas Papei și crezului său. Carol, regele 
suedez, este speranţa tuturor luteranilor. Să bem împreună în 
sănătatea sa și pentru moartea tuturor dușmanilor lui! Ridică 
paharul, îl goli, apoi continuă: Acum principele elector al 
Saxoniei s-a unit chiar și cu ţarul moscovit împotriva lui. Ce să 
spun! Păi asta-i ca și cum un ţap și un bou ar vrea să înfrângă 
un cerb nobil. Nu te sfii, frate... înfruptă-te și simte-te bine! Eu 
sunt aici și hangiu, și bucătar, și ospătar - toate la un loc. E 
drept, bucătăria asta nu e prea bine garnisită. Eu, unul, tare-aș 
vrea niște jumări sau o bucată de friptură, fiindcă stomacului 
meu îi e cam poftă de ceva cald. 

— Ia te uită, dar până mai ieri nu te-ai dat înapoi de la hrană 
rece și-ai cules cuminte de pe jos coji de sfeclă îngheţate, îi 
spuse hoţul, zeflemitor. 

— Așa e, frate. Au fost zile negre, greutăţi de nedescris, n-aș 
fi crezut că o s-apuc ziua de mâine. Îmi și vedeam alaiul către 
groapă, lumânările, coroanele, cărătorii și sicriul de lemn. În 
fine, dar sunt în viaţă, slăvit fie Domnul, s-ar părea că cineva 
are grijă de mine și mă fereşte de a morții coasă. lar peste două 
săptămâni voi fi în tranșee, alături de regele meu. 


Bătu cu palma peste buzunarul hainei unde păstra cu grijă 
ceea ce numea el „arcanum”. Apoi țuguindu-și buzele fluieră, 
ca pentru sine, o sarabandă, bătând darabana cu degetele în 
masă. 

Hoţului i se urcă din nou sângele la cap din pricina acestui 
băietan cu ifose și sclifosit, care până mai adineaori se 
smiorcăia deznădăjduit în zăpadă; cât se străduise să-l aducă 
până aici, și acum ia uite cum fluiera, lăfăindu-se pe scaun, de 
parcă lumea ar fi fost prea mică pentru el. El, hoţul, nu mai 
avea nicio speranţă decât aceea de a fi un mort între morții din 
cuptoarele arzânde ale episcopului. Pe câtă vreme băiatului, 
calea spre fericire îi era deschisă, deschisă de arcanum spre 
cuceriri și onoruri. Chiar și cu preţul vieţii ar fi vrut să vadă 
hoţul acest arcanum, astfel că încercă, folosind vorbe 
meșteșugite, să-l facă pe Tornefeld să i-l arate. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, frate, spuse el, dar tu te 
pregătești de război ca alţii de iarmaroc. N-ar fi mai bine în 
schimb, dacă tot vrei să faci ceva, să treieri grânele unui ţăran 
și să-i cureţi grajdurile? Căci ascultă ce spun, războiul ăsta e o 
îmbucătură mult prea greu de dumicat, și, ca să te înfrupţi din 
ea, îţi trebuie alţi dinţi decât ai tu în gură. 

Tornefeld se opri din bătutul darabanei și din fluierat. 

— Nu m-aș rușina să fiu argat, spuse el drept răspuns. E o 
condiţie onorabilă, căci doar la treierat i s-a arătat lui Ghedeon 
îngerul. Însă noi, nobilii suedezi, suntem făcuţi pentru război, 
nu suntem buni să treierăm boabele unui țăran și să-i facem 
curat în grajd. 

— Voiam să zic doar că ţi se potrivește mai bine să stai la 
gura sobei decât faţă în faţă cu dușmanul pe câmpul de bătălie, 
spuse hoţul. 

Tornefeld rămase liniștit, doar mâna îi tremura, și puse 
înapoi pe masă urciorul din care tocmai se pregătea se bea. 

— Voi face tot ce nu pătează onoarea unui soldat, răspunse 
el. Cei din neamul Tornefeld au fost soldaţi dintotdeauna, de ce 
să stau eu la gura sobei? Bunicul meu, colonelul, a comandat la 
Lutzen regimentul albastru, l-a urmat pe regele său, Gustav 
Adolf, și l-a acoperit cu propriul corp când a căzut de pe cal. Iar 
tatăl meu a fost în unsprezece lupte și bătălii și în atacul asupra 
Savernei și-a pierdut un braţ. Dar ce știi tu, frate, de Saverne și 
ce s-a petrecut acolo: tunete și fulgere, fum, ţipete, înainte, 


înapoi, zgomote, ropăit de tobă și sunet de goarnă, regrupare și 
din nou la atac. Că la Saverne se usucă azi hameiul și se ţes 
covoare, asta știi tu, poate, dar dincolo de asta nu știi nimic. 

— Nu uita însă că ai fugit ca un mișel din compania ta, 
răspunse hoţul răspicat, ţi-ai părăsit regimentul cu coada-ntre 
picioare. Cu ochii mei te-am văzut zăcând în zăpadă și 
plângând. Nu-i soldăţia de tine, n-ai să vrei tu să stai de pază, 
să sapi șanțuri, să o pornești la atac și să înduri ger și mizerie. 

Tornefeld tăcea. Stătea cu capul plecat și avea privirea 
aţintită asupra văpăii focului din vatră. 

— Vreau să zic, stărui hoţul, că tu, când ai să auzi goarna 
sunând, n-ai să mai știi pe unde să scoţi cămașa de teamă că ți- 
oi pierde viața de cinci parale pe care-o duci. Ș-atunci ai să te 
uiţi după vreo gură de sobă sau vreun horn în care să te faci 
nevăzut. 

— N-am să-ți permit, spuse încet Tornefeld, să ponegrești în 
persoana mea onoarea nobilimii suedeze. 

— Cu sau fără permisiunea ta, mi-e totuna, strigă hoţul. 
Pentru mine, toată nobilimea nu-i decât o adunătură de pungași 
și de trântori și nu dau doi bani pe onoarea lor de nobili. 

La aceste cuvinte, Tornefeld sări ca ars, livid de furie și 
rușine și, neavând la îndemână altă armă mai bună, apucă 
urciorul de bere, pe care-l agită către hoţ. 

— O vorbă să mai scoţi, scrâșni, și-i vai și-amar de tine! 

Hoţul însă se înarmase de mult cu cuțitul de pâine. 

— Haide, ce mai aștepți? râse el. Ce-i cu amenințările astea? 
Nu mi-e frică de tine. Ia hai să punem arcanumul la încercare - 
ia să vedem, te apără de toate cele? Ei, și dacă nu, ţi-oi da eu 
atâtea lovituri, de-ai să... 

Amuţi, și amândoi lăsară brusc armele, unul cuțitul de pâine, 
celălalt urciorul de bere. Dintr-odată își dădură seama că nu 
mai erau singuri în odaie. 

Pe lavita de lângă sobă şedea un bărbat cu o faţă gălbuie, 
tăbăcită și zbârcită, ca o bucată de piele spaniolă, cu ochii 
înfipţi în orbite ca două coji de nucă goale. Purta un pieptar din 
pânză roșie și o pălărie de vizitiu cu boruri largi, de care era 
prinsă o pană, iar carâmbul cizmelor îi ajungea până peste 
genunchi. Și cum sta el așa, fără să scoată o vorbă, cu gura 
hâdă căscată într-un rânjet care-i dezvelea dinţii, cei doi fură 
cuprinși de frică și hoțul înţelese că se pomeniseră cu morarul 


cel mort care venise anume din iad ca să vadă ce se alesese de 
moara lui. Așa că, ascuns vederii lui în spatele lui Tornefeld, își 
făcu semnul crucii, invocând patimile, și rănile, și apa, și 
sângele lui Christos, crezând că astfel strigoiul va dispărea, 
într-o duhoare înecăcioasă de fum de pucioasă, și se va întoarce 
de unde venise. Insă bărbatul cu pieptarul roșu rămase pe loc, 
nemișcat, holbându-se la cei doi ca o bufniţă gata să-și înhaţe 
prada. 

— Dar pe unde-a venit domnia voastră? întrebă Tornefeld cu 
dinţii clănțănind. Nu v-am văzut intrând. 

— M-a adus o bătrânică într-o căldare, spuse bărbatul cu un 
râset surd. Glasul avea sunetul înfundat al lopeţilor de pământ 
ce umplu groapa la ţintirim. Dar voi? Ce căutaţi aici? îmi 
mâncaţi pâinea, îmi beţi berea, și pesemne c-ar trebui să vă 
spun și: „Săvă fie de bine”? 

— Arată de parcă l-ar fi ţinut diavolul zece ani la saramură, 
șopti hoţul ca pentru sine. 

— Taci! Ţine-ţi firea! Să nu-l jignim, îi murmură în grabă 
Tornefeld. Iar cu glas tare spuse: domnia voastră, să-mi fie cu 
iertăciune. Afară totu-i îngheţat bocnă și vremurile-s atât de 
grele, încât de trei zile n-am pus nimic în gură, Dumnezeu mi-e 
martor. Așa stând lucrurile, m-am poftit de unul singur la masa 
domniei voastre... 

— Arată de parcă i-ar fi suflat o nevăstuică în faţă, mormăi 
hoţul de unul singur. 

— ...deși n-am onoarea de a vă cunoaște, continuă Tornefeld 
cu o plecăciune. Dar vă asigur că nu veţi fi lipsit de dovada 
cuvenitei noastre reconnaissance. 

Hoţul își dădea seama că nu astfel trebuia să îi vorbești unui 
strigoi, și își aminti că în graba și nedumerirea lui spusese 
descântecul greșit. Căci sângele și rănile lui Christos se 
invocau la dropică, vărsat sau cangrenă, iar nu ca să alungi 
strigoii. Însă până să apuce să spună vraja cea bună, bărbatul 
cu pălăria de vizitiu îi adresă cuvântul: 

— Omule, te uiţi la mine de parc-ai ști cine sunt. 

— Ştiu prea bine cine e domnia voastră, spuse hoţul cu o 
voce sugrumată, și mai știu și din ce tărâmuri aţi poposit aici. 
Aţi venit din flăcările gheenei, acolo unde se coc merele pe 
pervazul ferestrelor. 

Deja avea în faţa ochilor iadul - abisul dogorind în care 


sălășluiau sufletele celor blestemaţi. Asta era gheena. Însă 
bărbatul cu pieptarul roșu se purtă ca și cum hoţul ar fi vorbit 
de episcopie și de cuptoarele de topit fierul și de ars varul, din 
care zi și noapte se îndreptau spre cer limbi de foc și rotocoale 
de fum. 

— Văd că nu mă cunoşti, răspunse el. Nu sunt dintre 
topitorii, turnătorii, paznicii sau calfele episcopului. 

Afară era viscol. Hoţul făcu un pas spre fereastră și arătă cu 
mâna înspre aripile morii de vânt, care acum erau nemișcate. 

— Vreau să zic, spuse el încet, poticnindu-se, că domnia 
voastră este același cu morarul care, cu ștreangul de gât, și-a 
luat adio de la lumea asta, iar acum aţi venit din hăul cel 
dogoritor. 

— Intocmai, eu sunt, strigă bărbatul cu pieptarul roșu și se 
ridică de pe laviţa de lângă sobă, plimbându-se dintr-un capăt 
în celălalt al odăii. Da, eu sunt morarul cel mort, și e drept că 
odată, într-un ceas rău, am încercat să-mi iau zilele. Dar au 
venit de la episcopie vătaful cu slugile lui, m-au scos din 
ștreang și felcerul mi-a luat sânge. Așa că iacătă-mă-s viu și 
nevătămat; acum sunt căruţaș în slujba sfinţiei sale episcopul, 
cutreier lumea în lung și-n lat, îi aduc stăpânului meu mărfuri 
din toate ţările și orașele, de la Veneţia, Mechelen, Varșovia și 
Lyon. Şi voi? Ce hram purtaţi? De unde veniţi și încotro o 
apucațţi? 

Hoţul îl urmări neliniștit pe bărbatul care umbla prin cameră 
cu pintenii zăngănind. I se părea că individual acesta care 
demult dăduse ortul popii și acum se dădea drept un om în 
carne și oase știa prea bine cu cine avea de-a face, și că el, 
hoţul, nu făcuse toată viaţa decât să fure tot ce-i picase în 
mână: slănină, ouă, pâine și bere, rațele din iaz și nucile din 
pom. Așa că preferă să tacă în legătură cu îndeletnicirea lui. 
Arătă șovăitor spre pădurile întunecoase unde se aflau 
șteampurile, și spuse: 

— Acolo vreau să-mi încerc norocul. 

Morarul râse surd și-și frecă mâinile osoase. 

— Dacă vrei să mergi într-acolo, spuse el, treaba e ca și 
făcută. Sfinţia Sa e un bun stăpân. În fiecare zi vei avea o livră 
de pâine în mână și o jumate în supă. Apoi mai primești untură 
de doi creiţari, seara terci și duminica păsat cu berbec înăbușit. 


6 Oraș din Flandra, Belgia. 


Hoţul închise ochii. Fuseseră vremuri grele, în zece zile nu 
pusese decât o îmbucătură de mâncare caldă în gură, și asta 
când prinsese o cioară și-o fripsese pe jar. Respiră adânc, de 
parcă strachina cu carne ar fi fost deja pe masă în faţa lui. 

— Berbec înăbușit, murmură el. Cu chimion. 

— Cu chimion și nucșoară, îl asigură morarul. O să fii omenit 
cum se cuvine. 

Se întoarse spre Tornefeld. 

— Şi tu? Ce-mi stai acolo încremenit ca sfinţii în icoane, fără 
să scoţi o vorbă? Şi tu vrei să vezi zile mai bune? Nu cumva oi 
vrea ca Sfinţia Sa să hrănească gurile tuturor pofticioșilor care 
nu muncesc? 

Tornefeld clătină din cap. 

— Eu nu rămân aici, lămuri el. Trec dincolo de graniţă. 

— Dincolo de graniță? Ai de gând să vezi ce gust are turta 
dulce cu rachiul polonez la Kielce? 

Tornefeld stătea în picioare nemișcat, de parcă ar fi fost deja 
la regiment. 

— Vreau să mă pun în slujba stăpânului meu, regele Suediei. 

— Măi să fie, regele Suediei! strigă morarul cu un glas dintr- 
odată tăios. Să știi că de mult te-așteaptă să-i dai un sfat, două 
despre cum să-i alunge pe hanul tătarilor și pe împăratul 
Chinei. Fără tine are să fie lipsit de glorie și se teme să nui se 
umfle picioarele de ciudă. Vrei să-ţi încerci norocul în oastea 
suedeză? Patru creiţari o să-ţi dea pe zi, care cât ai clipi or să 
se ducă pe cretă, talc, ceară de ghete și șmirghel. Să iei aminte 
la ce-ţi spun eu acum: norocul soldatului e ca sămânţa pe 
ogorul de nisip al săracului - poţi să-i faci ce i-oi face, că n-o să 
dea roade. 

— Eu tot m-am decis să merg în războiul suedez, spuse 
Tornefeld. 

Morarul se apropie de el într-atât, încât ai fi zis că vrea să-i 
pătrundă albul ochilor. Afară urla vijelia, și stâlpii de lemn care 
propteau acoperișul gemeau sub povara zăpezii. În odaie însă 
era liniște, nu auzeai nimic în afară de răsuflarea celor trei 
bărbaţi care nu se slăbeau din ochi. 

— Smintit ce ești, spuse morarul după o lungă tăcere. 
Moartea te paşte, de nu-ţi dăm o mână de ajutor. Șaișpe 
gloanţe ies dintr-o livră de plumb, și fii sigur că una dintre ele e 
deja gata, turnată anume pentru tine. Tuturor smintiţilor li se 


năzare să se ducă-n oastea suedeză, și, odată ajunși acolo, 
parcă-i văd cum or să se dea cu capul de pereţi. Ia spune drept, 
de cine fugi - de plugul ţăranului, de cotul croitorului, de 
scăunelul cizmarului ori de călimara învățatului? 

— Nu fug de nimeni, spuse Tomefeld. Sunt gentilom. Tatăl și 
bunicul meu și-au petrecut toată viaţa pe câmpul de luptă, și eu 
nu vreau să fac altfel. 

— Ia te uită, dumnealui e de viță nobilă, îl zeflemisi morarul. 
Mie-mi pari mai degrabă cuc jigărit, așa zdrenţăros și jumulit 
cum ești. Ai hârtii și acte? 

— Nu am nici una, nici alta, răspunse Tornefeld. Nu am decât 
curajul și dorința de a lupta. Şi-mi pun sufletul chezășie că... 

Morarul ridică mâna în semn de protest și apoi o lăsă din nou 
să cadă. 

— Ţine-ţi sufletul, n-are nimeni trebuinţă de el, spuse el 
arțăgos. Dar poate știi că azi-noapte a plouat pe toate 
drumurile cu soldaţi. Dragoni și Muschetari, toţi pe urmele 
tâlharilor polonezi vor să termine cu ei o dată pentru 
totdeauna. Şi fără hârtii și acte vei trece anevoie granița. 

— Anevoie sau nu, eu m-am hotărât. Mă duc la război, în 
oastea suedeză, răspunse Tornefeld. 

— Atuncea mergi unde ţi-e voia, la război, strigă morarul 
scoțând un sunet ca de roată neunsă, se vede treaba că n-am 
cum să te aduc pe drumul ăl bun. Așa că fă bine și plătește ce- 
ai mâncat și mergi cu Dumnezeu înainte! 

Și cum stătea el așa cu degetele lui strâmbe și cu dinţii 
dezveliţi și cu ochii de moroi care-i luceau ca două văpăi, pe 
Tornefeld îl cuprinse teama. Tare ar fi vrut să-i arunce pe masă 
o jumătate de gulden și să se pitească în spatele sobei, cu 
pătura până peste urechi, numai să nu-l mai vadă pe morar în 
fața ochilor. Dar chiar dacă și-ar fi întors toate buzunarele pe 
dos, tot nu ar fi sărit din ele nici măcar un singur creiţar 
amărât. 

Făcu doi pași înapoi și se îndreptă spre hoţ. 

— Frate, îi șopti, ia uită-te în buzunar și vezi, n-oi găsi vreun 
gulden sau vreo juma' de gulden? Nu de alta, dar nu mai am 
nicio leţcaie și se pare că trebuie să-i plătim zgârciobului 
ăstuia. 

— Cum să găsesc un gulden? se tângui hoţul. De atâta amar 
de vreme n-am văzut unul, că nici nu știu dacă sunt rotunzi sau 


zimţaţi. N-ai spus tu că te pui chezaș pentru tot ce mâncăm și 
bem? 

Tornefeld îi aruncă o privire îngrijorată morarului, care 
stătea aplecat deasupra vetrei, ațâțând focul. 

— Atunci, Domnul să ne ajute, totul e-n mâinile tale acum, îi 
spuse hoţului. Trebuie să te duci degrabă la nașul meu la 
Kleinroop, asta e lângă satul Lancken. Ai să-i spui că sunt aici 
și-ai să-l rogi să-mi trimită bani și haine și-un cal. 

— Viaţă lungă să-ți dea Dumnezeu, frate, spuse hoţul. Dar să 
știi că pielea mea mi-e mai scumpă decât a ta, și n-am de gând 
să ajung pe mâna dragonilor. Ce treabă am eu cu stimatul tău 
naș? 

Privirea lui Tornefeld era aţintită pe fereastră; se uita la 
viscolul care se înteţea din ce în ce mai tare, deja nu se mai 
vedeau aripile morii. 

— Trebuie să mergi tu în locul meu, stărui el. Te asigur că-ţi 
rămân recunoscător pe vecie. Eu sunt bolnav, nici că se poate 
mai bolnav, doar vezi asta, și dacă ar fi să ies în frig și-n 
nămeţi, cu siguranță mi-aş afla sfârșitul. 

— Ei, acum ţi-e frică să nu cumva să-ţi îngheţe nasul, pufni 
hoțul; și totuși parcă adineaori nu-ţi mai tăcea gura despre 
curaj și iar curaj și despre cum îţi puseseși în minte să te duci 
la război, în oastea suedeză. Acuma mă iei cu vorba dulce, dar 
mai-nainte cine mă ameninţa cu urciorul de bere, ce-ai mai fi 
vrut să mă vezi spânzurat și tras pe roată. Să meargă cine vrea 
la naș-tu - eu, unul, aici rămân. 

— Să-mi fie cu iertare, frate. N-a fost decât o glumă, și-mi 
pare rău, Dumnezeu mi-e martor, se rugă Tornefeld cu glas 
moale și descumpănit. Nu vreau să te mint: teamă nu mi-e nici 
de dragoni, nici de frig. Dar în halul în care sunt acum de 
zdrenţăros și jigărit, nu vreau să mă arăt în faţa nașului și-a 
tinerei demoazele. Du-te tu în locul meu, fii bun și fă-o din 
dragoste frățească. Spune-i că voi avea onoarea să mă arăt 
vederii lui de-ndată ce voi ajunge un brav soldat. Te asigur că 
vei fi cinstit cum se cuvine și că vei primi o răsplată grasă 
pentru solia ta. 

Hoţul chibzui. Ca să ajungă în satul Lancken, trebuia să facă 
pe drumul pe care venise cale întoarsă preţ de trei mile. Poate 
că tocmai acestui nobil naș al tovarășului său de suferinţă îi 
aparțineau ogoarele sărăcăcioase peste care trecuseră. Și 


oricum tare-ar fi vrut să-l vadă pe bărbatul care se lăsa amarnic 
păcălit și furat de vătaf, sămădău, ciobani și slugi. 

Drumul nu era lipsit de pericole, asta o știa prea bine. Dacă 
dragonii puneau mâna pe el, ștreangul îl aștepta, fiindcă erau 
spânzurători la toate răscrucile de drum. Dar era învăţat cu 
primejdia. Soarta îl pusese de-atâtea ori să aleagă între a muri 
de foame sau a fi spânzurat. Şi acum, când voia să pună capăt 
existenţei de vagabond și să renunţe la libertate pentru o 
bucată de pâine și-un acoperiș deasupra capului, tocmai acum 
îl cuprinsese o dorinţă încăpăţânată de a mai merge încă o dată 
acolo unde vuia vântul aprig și de-a mai dansa pentru ultima 
oară o curantă cu moartea. 

— Voi merge dară, și tu rămâi, îi spuse lui Tornefeld. Dar 
oare va voi Excelenţa Sa, nașul tău, să primească un ins atât de 
mărunt, ca mine? 

— Orice om merită prețuirea altuia, spuse Tornefeld repede, 
de frică să nu se răzgândească hoţul. Și arată-i acest inel cu 
sigiliu, atunci are să știe că de la mine vii. Fii cumpătat și 
spune ce-ai de spus fără ocolișuri. Bani să-ţi dea înainte de 
toate, căci ca să trec graniţa va trebui să am punga plină. Apoi 
să-mi trimită un rădvan, un palton gros, cămăși, eșarfe, ciorapi 
roșii de mătase... 

Hoţul se uită neîncrezător la inelul de argint pe care 
Tornefeld și-l scosese de pe deget. 

— Are să spuie că l-am furat, spuse el. 

— N-are să spună așa ceva. Și chiar dacă spune, ca să-i arăţi 
că nu minţi, amintește-i cum, când eram copil, m-am dat cu 
sania cu duduca și caii s-au speriat și sania s-a răsturnat. Dacă 
aude asta, are să știe că eu sunt. Și să-mi trimită o haină din 
brocart înflorat și una din atlaz cu funde și dantelă. O pălărie 
de gală, două peruci negre, o cămașă de noapte de mătase... 

— Şi cum îl cheamă pe naș? îl întrerupse hoţul. 

— Christian Heinrich Erasmus von Krechwitz auf Kleinroop, 
spuse Tornefeld. Și nu uita: cele două peruci negre, una mică și 
una mare, pălăria de gală cu firet, haina a la mode din atlaz... 

Hoţul ieșise deja pe ușă. Un vânt îngheţat năvăli în odaie. 
Morarul se ridică și-și încălzi mâinile la focul dogoritor din 
vatră. 

— Domnul Christian von Krechwitz, mormăi el. L-am 
cunoscut bine. Un om aspru, impunător. Dumnezeu să-l 


odihnească. 

Incepuse să se întunece când hoţul ajunse în sat. Nu mai 
ningea, însă era din ce în ce mai frig, iar vântul sufla rece și 
tăios, îngheţându-i urechile. Pe uliţă nici ţipenie, doar un câine 
mare, brun rătăcea schelălăind printre casele și hambarele 
sărăcăcioase. O lumină palidă și un sunet înăbușit de cimpoi 
răzbăteau dinspre han. In spatele unei alei cu arțari, acoperișul 
de ardezie al conacului Kleinroop strălucea umed. 

Apropiindu-se de casă pe iazul îngheţat, hoţul nu se putu 
abţine să nu se gândească iar la stăpânul care avea în slujba sa 
cei mai proști argaţi și-și lăsa ogoarele pe mâna lor. 

„De ce oare”, se întrebă el, „acest domn von Krechwitz nu 
iese niciodată din casă? O dată măcar să se ducă la câmp, și-ar 
vedea cum stau lucrurile. O fi orb, de nu-și dă seama? Sau stă 
în pat, bolnav de dropică sau de ftizie, și-nghite cât e ziua de 
lungă ulei de măsline, vermut și electuar'? De ce nu merge 
niciodată pe ogoarele lui? Ori poate că-i vreun visător, unul cu 
capu-n nori care stă închis în odaia lui și se întreabă, fie iarnă, 
fie vară, cine ajunge mai degrabă în rai - femeile ori bărbaţii - 
și cum o fi pe Lună. Ori te pomenești că nici nu șade pe moșia 
lui? Pun rămășag cu mine însumi - nimicul din buzunarul drept 
pe nimicul din cel stâng - că nu șade aicea. E la oraș, își 
petrece vremea mânuind spada, dănțuind, stând la masa de joc 
și cântând serenade la doamne, își lasă oamenii să-și facă de 
cap, și la moșie nu vine decât să-și ia banii. Din ăsta mi-e acest 
domn von Krechwitz. Și-odată ce-a strâns o sută de taleri, apoi 
cu siguranţă dă iar fuga la oraș și nu se întoarce până n-a 
risipit toţi banii și a mai făcut și datorii de alte sute de taleri. 
Da, da, din ăsta mi-e acest domn von Krechwitz. lar dacă are 
datorii, stă frumușel acasă și-și face socoteli cum să se- 
mbogăţească peste noapte. I-aş putea da eu vreun sfat, două. 
Pământu-i bun, doar un pogon de ţelină la trei de arătură. 
Numai de-ar pune îngrășăminte și de-ar semăna cum se cuvine, 
după cum o cere pământul ăsta - pe-ogorul ăsta secară, pe ăla 
ovăz alb timpuriu, și grâu doar pe pământul ăl mai de soi, da, 
numai de-ar pune să fie semănat cum trebuie și de-ar grăpa mai 
bine și-ar smulge buruiana, apoi să vadă atunci cum geme 
câmpul de-atâtea grâne. Firește, s-ar mai cădea și să-și 


7 Preparat farmaceutic cu aspect de pastă, obţinut prin amestecarea 
unei pudre cu miere de albine. 


strunească slugile: să nu-l scape din ochi pe sămădău, să-l 
trimită pe vătaf la plimbare și să ia singur frâiele-n mână - asta 
ar trebui să facă, și nu să-și facă de cap în oraș cu servitori în 
livrele și cu muzicanți cântând doamnelor la fereastră...” 

Deodată, hoţul fu smuls din rătăcirea gândurilor sale. Auzi 
clinchet de zurgălăi și un trosnet de bici; sări de îndată la o 
parte și se tupilă în spatele unui morman de zăpadă. 

O sanie luneca încet și anevoie pe pojghiţa de gheaţă a 
iazului, o sanie veche, hodorogită și uruitoare, trasă doar de o 
mârţoagă sfrijită; pe tapițeria îngălbenită și zdrenţuită a ușii 
însă, se vedeau rămășițele unui blazon nobiliar. De pe capră, 
lumina unui felinar cădea pe faţa unui om care, înfofolit într-o 
blană de oaie, stătea în sanie rezemat pe spate; preţ de o clipă, 
hoţul zări un nas ca un bulb de ceapă, învineţit de frig, o gură 
posomorâtă și o barbă neagră, în furculiţă. 

Se ridică dindărătul mormanului de zăpadă și privi clătinând 
din cap în urma saniei. 

„Carevasăzică, ăsta-i acest domn von Krechwitz”, mormăi el. 
„Nu-i nici visător și nici cu capu-n nori, și nu arată a unul care 
se uită după muieri și le face daruri, nici a unul care-și 
prăpădește banii la masa de joc. Are chipul unui om care nu se 
satură niciodată cu cât are și nu le-ar da celor din jur nicio 
monedă de trei pfenigi, așa arată, zgârcit și rău. Dar de ce oare 
acest bărbat cu o căutătură atât de aprigă nu se pricepe să-și 
pună slugile la respect?” 

Pierdut în gândurile acestea, hoţul merse mai departe, și nu 
dură mult până găsi răspuns la întrebarea lui. 

„Am găsit”, își spuse. „Acest domn von Krechwitz o fi făcut 
odată vreo faptă necinstită și și-o fi ascuns păcatul de ochii 
lumii, nimeni nu-l știe, afară de slugi; ele știu, dar tac, și de-aia 
e el acum la mâna lor. Și-o fi ucis fratele să capete moștina sau 
și-o fi otrăvit soaţa pentru bani. Iar lui i-e teamă că slugile-ar 
putea să-l dea-n vileag și să vorbească împotriva lui, și de-aia 
nu cutează să le deie afară.” 

Sania opri. Porţile se dădură în lături și un argat apăru cu un 
felinar în mână. Se înclină adânc, reverenţios, însă bărbatul din 
sanie sări, îi smulse vizitiului biciul din mână și începu să-l 
lovească cu furie. 

— Ticălos ce ești! Vierme! strigă el atât de tare, încât putea fi 
auzit până departe. Ţărănoiule! Porc împuţit! Ce mi-ai trimis 


cea mai șubredă sanie și cea mai prăpădită gloabă? Dracu’ să-ţi 
mulțumească pentru osteneală! O vorbă să nu scoţi! Să te-nveţi 
minte cu cine ai de-a face, să știi o dată pentru totdeauna cum 
să te porti! 

Spășit, argatul nu se clinti. În cele din urmă, istovit, bărbatul 
din sanie lăsă să-i cadă biciul din mână, iar argatul se aplecă și- 
l ridică. Apoi, sania dispăru în spatele porţilor și împrejur se 
făcu iar liniște și întuneric. 

„Așa le trebuie slugilor, așa le trebuie”, mormăi hoţul 
frecându-și mâinile. „Ştie cum să se poarte cu ele, nemernicii 
ăștia nici nu merită altceva. Fiecăruia i se cuvine o porţie 
zdravănă de chelfăneală. Dar de ce, dacă tot face atâta caz de o 
nimica toată și sare pe slugi ca pe urșii de la circ, de ce 
dracului nu e-n stare să-și apere mai bine ce-i al lui? Cum de 
îngăduie să i se strice ogoarele și să-i putrezească sămânţa-n 
pământ? Asta nu pricep. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu pricep 
nici în ruptul capului.” 

Își continuă drumul, clătinând din cap. Porţile erau de-acum 
închise și ferecate, dar ochiul priceput al hoţului găsi de îndată 
un loc prin care se putea strecura lesne dincolo de zid. Și în 
timp ce se căţăra cu băgare de seamă, îi dădu prin minte un alt 
gând care părea să lămurească întru totul purtarea acestui 
domn von Krechwitz. 

„Unii moșieri de prin părţile astea își pun temeiul nu-n ogor, 
ci-n tamazlâc”, își spuse. „Și pe bună dreptate. Sub nouă taleri 
nu se vinde o vacă, ba o dai chiar cu zece dacă-i bună de lapte. 
Iar dacă luăm viţelul, untul și băligarul atunci vaca aduce an de 
an patru taleri germani. Şi-apoi mai sunt și oile. Oaia are dinţii 
ăi mai puternici și n-are trebuinţă de prea multă îngrijire; 
cioban să aibă și o luncă cu iarbă deasă, și dă juma’ de livră de 
lână la un tuns. Cu siguranţă s-ar găsi cineva să vrea să-i ia 
locul acestui domn von Krechwitz. Nu se sinchisește el nici de 
grindină și nici de șoareci și gâze și nici de pârjol, căci și-a 
arendat ogoarele și s-a dat pe păstorit. Mânji, miei și viței, din 
ăștia-și scoate el banii. Lâna sileziană e preţuită în Polonia și la 
moscoviți, ba ajunge până-n Persia. Lâna bună se plăteşte- 
ntotdeauna bine. Ştie el ce face, acest domn von Krechwitz...” 

În vreme ce se gândea la toate acestea, hoţul lunecă pe zid în 
jos. Curtea era pustie, nu se zărea nici ţipenie; o grapă 
răsturnată zăcea la poartă, o furcă se ițea din zăpadă. Sania pe 


care o văzuse era de mult în hambar și calul în grajd. Părea că 
argaţii încetaseră lucrul și se duseseră în odăile slugilor. 

Hoţul păși încetișor, nesigur către conac, însă după câţiva 
pași rămase locului - mai era timp. N-avea decât să aștepte 
Tornefeld pălăria lui de gală, haina lui a la mode și ciorapii lui 
roșii de mătase, fără de care războiul nu ar fi fost război, să le 
aștepte încă un ceas, ce-i păsa lui, hoţului, de asta? Căci înainte 
să-i dea stăpânului solia pentru care venise, avea de gând să 
vadă saivanul despre care desigur că se vorbea în tot ţinutul, și- 
n Polonia, voia să vadă cu ochii lui berbecii de prăsilă spanioli, 
voia să știe cum erau ţinute oile și cum erau îngrijiţi mieii să 
treacă iarna grea. 

Ușa saivanului era ferecată, însă pentru hoţ, asta nu era o 
opreliște. Ca un râs, atât de tiptil și de repede se căţără peste 
zid. Strecurându-se printr-o deschizătură strâmtă ajunse în 
șopron. Şi de acolo cobori pe scară, în staul. 

Vasăzică ăsta era vestitul saivan al domnului von Krechwitz! 
Arăta îndeajuns de jalnic. Abia dacă erau trei duzini de oi într- 
un staul în care ar fi încăput mai bine de o sută. Trei duzini de 
oi prost îngrijite, cu lâna cea mai aspră și umflate de umezeală 
și nutreţ prost. Iar de berbecii spanioli, nici urmă. 

Hoţul luă felinarul din grajd și trecu de la un animal la altul, 
numărând bătălii, berbecii, mieii de un an, mieii de doi și oile. 

„Nu, saivanul nu-i aduce stăpânului niciun folos, e limpede că 
se lasă furat”, își spuse el mânios, de parcă oile erau ale lui. 
Drept e că nu-i ușor să găsești un oier cinstit. Oierii sunt toţi 
niște netrebnici, în cel mai bun caz își dau mieii să sugă la oile 
stăpânului. Da' ăsta-i întrece pe toţi ceilalți. Două căruţe cu fân 
din cel proaspăt, de pe câmp, atât îţi trebuie ca să treacă iarna 
treizeci de oi. Da' eu ce-am văzut în șopron erau numai paie și 
nicio mână de fân. Iarba verde și grasă de pe pășuni, ciobanul 
trebuie c-a vândut-o pe bani buni, în vreme ce oilor le dă acum 
otravă: paie tari, ațoase. S-a dus prășitul. 

Se opri și privi cu atenţie una dintre oi. 

„Oaia asta-i bolnavă”, văzu el. „Râie n-are, poate o avea 
viermele-plămânului sau  putregaiul-ploii. Asta de atâta 
umezeală. Cum să nu știe ciobanul că oile trebuie ferite de 
umezeală? De-aș fi eu acest domn von Krechwitz...” 

Puse felinarul pe jos și îi deschise botul animalului. 

„Aoleu, Doamne!” Îngăimă îngrozit. „Nu, nu-i viermele- 


plămânului, oaia asta are cărbune. Și ciobanul habar n-are sau 
nu-i pasă. Ar trebui omorâtă imediat, dar în așa fel încât să nu 
curgă picătură de sânge, și leșul trebuie îngropat adânc în 
pământ. Dar el ce face? Lasă animalul bolnav cu celelalte la un 
loc. Şi stăpânul? Doamne, Dumnezeule, stăpânul ăsta-i prea 
leneș ca să intre-n grajd sau poate-i e scârbă de duhoare. Dar 
trebuie să știe ce fel de cioban are, trebuie să afle că la el în 
staul bântuie cărbunele.” 

Hoţului îi fu de ajuns ce văzuse. Asemenea pisicii din 
hulubărie, se strecură afară. O vreme se preumblă în curte 
printre acareturi, și ce-i fu dat să vadă îl încredinţă că norocul 
îl părăsise cu totul pe stăpân. 

„Argaţii și slujnicele fug toţi de muncă de rup, adunătura 
asta de netrebnici nu-i bună de nimic. În șopron, grânele-s 
putrezite. Trebile iernii nu-s făcute, nu-s tăiate lemnele, iar inul 
pe vremea asta ar trebui să fie uscat și tăiat, și ei nici măcar nu 
l-au bătut. Numai mâncăi și pilangii are stăpânul în slujba lui. 
Baciul și ciobanii mănâncă în zilele de lucru supă de lapte și 
friptură, și fiecare are un urcior de bere pe masă - da chiar, ce- 
i azi, hramul bisericii ori post? Aicea totu-i anapoda, slugile 
prăznuiesc pe spinarea stăpânului. Măiculiţă, de-aș fi eu acest 
domn von Krechwitz! Şi stai să vezi cum o arăta în grajd la 
vaci! Unei vaci trebuie să-i schimbi în fiecare zi paiele, iar de 
viței trebuie să te-ngrijești ca de copiii mici. Aicea însă...” 

Ușa grajdului se deschise, și doi bărbaţi ieșiră. Hoţul abia 
avu timp să se arunce la pământ. 

Unul din cei doi părea să fie vătaful, care vedea de trebile 
moșiei. Era încărcat cu catastife ca un catâr. Avea trei sub braţ 
și două în mână, iar cu cealaltă mână flutura felinarul; la brâu 
avea o călimară și la ureche două pene de scris. Stătea umil în 
faţa bărbatului cu barba în furculiță, care cu puţin timp înainte 
trecuse cu sania pe lângă hoţ. 

„A cercetat grajdul de cai”, își spuse hoţul, care zăcea, 
îngheţat, în zăpadă, „și-acuma se lasă cu bătaie. Parc-ar vrea 
să-i sucească gâtul vătafului, nu alta. Și dacă m-aș mai scula și 
eu și i-aș spune cum stă treaba în celelalte grajduri, și că o oaie 
are cărbune! Dar stai, că văd c-acu'-i-acu'.” 

— Ai luat-o razna! strigă bărbatul cu barba în furculiţă, și 
vătaful, de frică, scăpă catastifele în zăpadă. Două sute de 
guldeni! Lasă-mă-n pace! În duminica Floriilor să te văd la faţă, 


nu mai-nainte. Două sute de guldeni! Da' de unde-ai vrea să-i 
scot, că doar la mine nu plouă cu ducați. În lunea de după a 
cincea duminică din postul Paștelui i-am împrumutat stăpânului 
tău trei sute de guldeni și de Sfântul Leonard două sute 
douăzeci. Aici în casă banii se risipesc ca fumul pe coș. 

Se opri să respire adânc; faţa-i era vânătă de furie și de frig. 
Iar vătaful începu a-i vorbi cu voce tânguitoare. 

— Domnia voastră știe că avem casa plină de oaspeţi 
nepoftiţi, care cer zilnic friptură la masă și vin, și clătite. Iar 
țăranii vin și ei și cer pâine și seminţe de semănat. 

— Să-i spui stăpânului tău să-și vândă inelele și lanţurile, așa 
are să aibă bani, strigă bărbosul. Că banii mei sunt împrăștiați 
prin tot ţinutul ăsta, îmi cere toată lumea și nu fac faţă. 

— Inelele și lanțurile sunt de mult la evreu, oftă vătaful. Am 
vândut cănile de argint și vasele de spălat pe mâini, am vândut 
caleștile, rădvanele, trăsurile și briștile, seminţele de semănat 
le-am împrumutat de unde-am putut, iar pentru fiecare zece 
duble trebuie să dăm înapoi douăsprezece. Iar stăpânul meu s-a 
gândit că dumneavoastră, ca naș atât de generos și de... 

— Ei, drace! Acuma sunt din nou nașul cel generos! Anul 
trecut însă, la înmormântarea lui tată-su, unde eram eu când 
Kaspar von Tschirnhaus i-a dus coiful, Peter von Dobschutz 
scutul drept și baronul von Bibran i-a ţinut calul? Unde eram eu 
când Georg von Rottkirch i-a purtat blazonul și Hans Uchtritz 
din Tschirna crucea și spada, și Melchior Bafron scutul stâng și 
cei din familiile Nostiz și Lilgenau i-au ţinut în biserică giulgiul? 
Îţi spun eu unde eram: eu v-am împrumutat banii pentru 
păturile de mătase de pe cai, banii pentru prapurul din tafta 
roșie și banii pentru preot și banii pentru lumânările de ceară, 
cu două sute douăzeci de guldeni v-am împrumutat, și drept 
răsplată mi s-a dat voie să cânt în cor: „Dumnezeu să-l 
odihnească!” - asta a fost singura onoare care mi s-a făcut. 

Acum, hoţul știa tot ce-i trebuia. Bărbatul cu nasul ca un bulb 
de ceapă și cu barba în furculiţă nu era stăpânul, ci un cămătar 
din vecinătate, unul dintre aceia care jefuiau moșiile, strângeau 
bani cu duiumul și nu-și lăsau vecinii să le tihnească pâinea cea 
de toate zilele și acoperișul deasupra capului. „Ptiu, rușine!” 
mormăi hoțul. „Nu-i altceva decât un cămătar ordinar; și eu, 
care-l crezusem domn de viță nobilă. Unde mi-or fi fost ochii! 
Acuma însă e musai să ciulesc urechile și să bag de seamă ce 


își spun, căci cu siguranţă cei doi sunt puși pe fapte rele. Sunt 
ca două boabe-ntr-o păstaie - dacă unul aduce cu Iuda, apoi 
celălalt tot Iscariotean e.” Vătaful care-i semăna Iscarioteanului 
scurma zăpada cu piciorul. Cămătarul își suflă nasul cu putere 
și spuse: 

— Transmite-i stăpânului tău salutări de la nașul lui, baron 
de Saltza din Dusterloh și Pencke, și spune-i că nu are de gând 
să-i mai dea bani, nici taleri, nici guldeni, și că nu are nevoie de 
livezi sau de drepturile de pășunat drept gaj. Dar dacă vrea să 
vândă calul de călărie, pe Diana, și ogarul, pe Iason, sunt 
dispus să-i dau optzeci de guldeni pentru ei - așa să-i spui 
stăpânului tău. Ei, și dacă animalele nu-s de vânzare, atunci 
asta e, cu Dumnezeu înainte. Atunci poţi să faci bine să-mi 
înșeuezi caii și eu plec de unde-am venit. 

„Pentru numele lui Dumnezeu!” oftă hoţul. „Ia auzi la el... 
deci este de neam nobil, are blazon, dar asta nu-l împiedică să 
ia și pielea de pe om, cămătar josnic ce este, asta nu-i știrbește 
onoarea de gentilom. Decât așa un nobil, mai bine în sărăcia 
mea.” 

— Optzeci de guldeni nu-i mult, fu de părere vătaful. 
Luminăţia Voastră trebuie că știe că numai ogarul face 
cincizeci de guldeni. 

— Optzeci de guldeni dau, și niciun creițar în plus, exclamă 
cămătarul. Unde mai pui că-i un târg prost pentru mine, că 
doar pe un parip și un ogar dau mai mult pe zi ca să-i hrănesc 
și să-i îngrijesc decât îmi aduc ei într-o lună. 

— Dar calul ăsta și câinele ăsta vă vor aduce foarte mult, 
spuse vătaful cu un râset behăitor. Gândiţi-vă că stăpânul meu 
va fi nevoit să bată la ușa casei voastre dacă va voi să-i vadă pe 
Iason și pe Diana. Și stăpânul va veni în fiecare zi, o știu precis, 
fiindcă nu poate trăi fără calul și câinele ăsta. 

— Crezi că o să treacă pe la mine? întrebă cămătarul. Dac-o 
va face, n-am să-i spun să plece. Spune-i că nașul său, baronul 
von Saltza, e ca busuiocul din grădină: dacă-l rupi, pute ca 
dracu’ și înțeapă la ochi, dacă însă-l mângâi duios, dă un 
parfum încântător. 

— Am să-i spun, am să-i spun în fiecare zi, promise vătaful. O 
sută zece guldeni, Luminăţia Voastră. Optzeci pentru stăpân și 
treizeci pentru mine. Doar știți cum am fost mereu servitorul 
credincios al Luminăţiei Voastre, și-ntotdeauna am vrut ce-aţi 


vrut și dumneavoastră. 

— Douăzeci pentru tine, ţi-ajunge atât, spuse bărbosul, care 
dintr-odată se înveselise. 

Apoi merseră amândoi înspre casă, iar hoţul se ridică și-și 
scutură zăpada de pe haine. 

„Aici treaba-i tare încurcată, își spuse. „Dacă fiecărui 
nenorocit de pe moșia asta i-ar atârna un clopot de gât, nu s-ar 
mai înțelege om cu om de-atâta larmă. Of, von Krechwitz ăsta! 
Da' las' că-i spun eu că la oi bântuie cărbunele și că vătaful îl 
păcălește și că propriul naș de botez îl ţine de prost și că 
argaţii și slujnicele se îmbuibă pe spinarea lui, sărăcindu-l pe zi 
ce trece. De la mine are să afle el cum stau lucrurile, și poate 
mi-o da și mie o farfurie de supă de bere, da’ oricum o fac eu și 
de pomană. 

Se ridică în capul oaselor. O schimbare stranie se petrecuse 
în el. Uitase că venise ca sol al lui Tornefeld, acum avea altă 
însărcinare. I se părea că el, hoţul, era singurul om cinstit de 
pe moșia aceea, și ca om cinstit voia să stea de vorbă cu 
stăpânul. 

Altădată, când voia să intre într-o casă străină, se furișa cu 
atâta meșteșug precum cârtița într-o grădină cu flori. De astă 
dată însă merse pe drumul drept; pentru prima oară în viaţa lui 
se apropie de ușă senin și fără teamă; era un om cinstit, voia să 
intre și să aibă o vorbă cu stăpânul. 

Însă tocmai când se pregătea să bată la ușă, ca unul care n- 
are gând rău, aceasta se deschise dintr-odată și doi dragoni, 
dușmanii lui și ai tuturor vagabonzilor, ieșiră. Aveau cu ei 
traiste de nutreţ și felinare. Și de cum îi văzu, hoţul uită că se 
făcuse om cinstit; frica de odinioară puse stăpânire pe el și o 
rupse la fugă, iar dragonii își aruncară sacii și se luară după el. 
„Cine-i acolo? Răspunde!” Îi auzi strigând, și „Stai pe loc, sau 
trag!” Dar nu stătu pe loc; dăduse deja colţul casei și fugea 
mâncând pământul. Însă auzi voci venind înspre el. 

Acum se opri. „Încotro?” Acolo, unde era, argaţii strânseseră 
zăpada într-o movilă. Se aruncă la pământ și se vâri adânc în 
zăpadă. Stătu nemișcat, și dragonii trecură pe lângă el. - „Unde 
e?” îi auzi strigând. „L-a înghiţit pământul?” - Apoi, când se 
făcu din nou liniște, ridică încet capul; dragonii dispăruseră, 
dar puteau veni oricând înapoi. leși de sub troianul de zăpadă, 
„încotro?” se întrebă din nou. Deasupra lui, la o înălțime cam 


cât de două ori un stat de om, era o fereastră cu pervazul lat. 
„De-aş putea să mă sui acolo!” Îi trecu prin minte. Își luă avânt 
și, dintr-un salt se prinse cu amândouă mâinile de pervazul plin 
de cioburi și cuie ascuţite; se răni până la sânge. Însă nu luă în 
seamă durerea, ci, ţinându-se bine, se cățără până sus. Odată 
acolo, deschise cu dibăcia meseriei storurile sparte și se lăsă în 
jos până dădu cu picioarele de podea. 

Și astfel, ud leoarcă și aproape îngheţat, cu respiraţia tăiată 
și pieptul arzând, tremurând de frig și de frică, hăituit și cu 
mâinile sângerânde - astfel pătrunse hoțul pentru întâia dată în 
conacul al cărui stăpân avea să devină doi ani mai târziu. 

* 

Înconjurat de vechituri în încăperea în care se strecurase, 
hoțul rămase o bună bucată de vreme gândindu-se numai la 
gerul care-i intrase adânc în oase și la faptul că, așa cum i se 
întâmplase de atâtea ori în viaţa lui nenorocită, fusese la niciun 
pas de spânzurătoare. Scăpase. Dar pentru câtă vreme? 
Trebuia să-l găsească pe domnul von Krechwitz și să-i 
vorbească, însă dușmanii lui de moarte, dragonii, se aciuaseră 
în casa asta și îl pândea primejdia de a ajunge a doua oară în 
calea lor. Dar ce îi păsa? Trebuia să-l afle pe acest domn von 
Krechwitz, fiindcă nu putea și nici nu voia s-o ia înapoi. Așteptă, 
să-și mai tragă sufletul. Apoi înainta. Ochii i se obișnuiseră cu 
întunericul, și în faţa lui văzu o ușă grea, cu bare de metal, 
întredeschisă; prin crăpătură abia se zărea o rază palidă, 
subţire, de lumină galben-roșiatică. Nu venea nici de la o lampă 
cu ulei, nici de la vreo lumânare, asta hoţul o știu de îndată. 
Dincolo de ușă nu ardea decât focul în sobă, altminteri odaia nu 
era luminată. Și acolo unde nu-i lumină, nu-s nici oameni, că 
doar nu stă nimeni pe-ntuneric, își zise hoțul. Oftă încet și 
mulțumit. Căci o cameră fără picior de om și cu focul arzând în 
sobă era taman ce-și dorea în clipa aceea. Voia să se-ncălzească 
și să-și usuce hainele. 

Preţ de un minut stătu și ascultă. Apoi crăpă încetișor ușa 
grea și trecu tiptil pragul. 

Da, în sobă ardea focul, și o pâlpâire slabă de lumină cădea 
pe sipetul de argint de la perete; era gol. Hoţul schiță o 
schimonoseală a dezamăgire, dar apoi își aminti că nu venise 
de dragul furtișagului. 

„Intocmai cum a spus cel de jos!” râse în sinea lui. „Domnul 


von Krechwitz a vândut totul la evreu. Inelele, lanţurile, 
farfuriile și vasele de argint. Și cu toate astea, ia te uită, nu-o 
duce prea rău acest domn von Krechwitz.” 

Hoţul trase aer în piept. Simţi miros de vin, pâine proaspătă 
și carne friptă. Careva mâncase de seară chiar aici, iar lui, 
hoţului, îi lăsase partea. Pe masă se aflau străchini, farfurii, 
pahare și un urcior cu vin. Oare unde era acum cel pentru care 
era întinsă masa și pentru care ardea focul în sobă? Hoţul 
cuprinse încăperea dintr-o privire. Pe un scaun lucea tăișul 
unei săbii. Lângă sobă zăcea o cizmă înaltă, de călărie. Şi între 
cele două ferestre era un pat, și în patul acesta - hoțul își tinu 
respiraţia, în patul acesta era un om. 

Hoţul nu se sperie. Era obișnuit cu astfel de surprize. Iar să 
umble tiptil printr-o cameră fără să-i trezească pe cei care 
dorm - asta făcea parte din meșteșugul lui. 

Insă cel din pat nu dormea, și nu era nici singur. Doi erau cei 
care stăteau acolo, un bărbat și o femeie. 

Hoţul nu se clinti. Cu siguranţă că bărbatul din pat era acest 
domn von Krechwitz. Își terminase treburile devreme, mâncase 
și băuse bine și-acum se desfăta cu aleasa inimii. Cu el trebuia 
hoţul să aibă o vorbă, și chibzui cum să-și facă simțită prezenţa 
și cum să-și înceapă cuvântarea. 

„Binecuvântată fie casa asta, domnule!” șopti el cu o 
plecăciune, și numai pentru sine. „Aoleu, ce-o să mai sară din 
pat când o s-audă că-n grajd e molimă. Dar să nu încep cu asta, 
că n-a sosit încă timpul; să văd mai întâi ce pun cei doi la cale.” 

Foarte mulţumit că norocul i-l scosese în cale atât de iute pe 
acest domn von Krechwitz, se puse pe ascultat. Întâi nu izbuti 
să deslușească decât foșnete și șoapte. Apoi se auzi un căscat 
înăbușit. Bărbatul se ridică și își întinse braţele. 

„Binecuvântată fie casa asta, domnule!” IÎncepu hoţul să-și 
încropească cuvântarea. „Luminăţia Voastră stă aici, în pat, și 
nu știe că jos, în saivan, e molimă. Slugile nu-s bune de nimic. 
Ar trebui să le... Nu!” se întrerupse. „Așa nu pot începe. E ca și 
cum mi-aș pune cizma stângă în piciorul drept. Mai întâi 
trebuie să-i spun de unde vin și cine m-a trimis.” 

— Ce tot cască neîncetat domnul meu? întrebă deodată 
femeia. Numai de căscat mai e bun? De ce nu-mi mai spune 
„iubito”,  „îngerașule”, „comoara mea”, „trandafirașule”, 
„lumina ochilor mei”? Repede s-a dus dragostea asta pentru 


1” 


mine! 

„Binecuvântată să vă fie casa”, își începu hoţul din nou 
litania. „Domnul von Tornefeld, finul dumneavoastră, care e 
acum la moară, m-a trimis...” 

— Ti-am promis iubirea unui cavaler, spuse bărbatul din pat. 
Iar o astfel de iubire nu dăinuie, e la fel de trecătoare precum 
iarba de pe câmpii sau rouă de pe frunze. 

— Carevasăzică, nu mai sunt comoara și pisicuța și 
trandafirașul și lumina ochilor domniei voastre. 

— Tu trebuie să fii îndopată mereu cu vorbe dulci precum 
copiii cu bomboane. Nu ţi-am dat eu o fundă de mătase lungă 
de șapte coţi și două pungi cu zahăr și un taler de argint cu 
chipul Sfântului Gheorghe? 

— Dar domnia voastră s-a săturat mult prea repede de acest 
joc frumos. Uleiul s-a dus, lampa s-a stins, nici măcar n-a ars 
prea mult. 

„Pe domnul von Tornefeld Luminăţia Voastră îl cunoaște”, 
murmură hoţul. „E la moară acum și ar dori o haină a la mode 
și o pălărie de gală și bani și rădvan.” 

— Asta de la post mi se trage, spuse bărbatul. Tin tot postul, 
alerg după fericirea cerească precum vânătorul după mistreţ și 
uit ușor de păcatele trupești. Când o să fiu bogat, o să ţin un 
diacon care să se roage și să postească în locul meu. 

— Ba mai bine v-aţi lua unul care să le ţină de urât fetelor 
neprihănite în locul dumneavoastră. 

— Acuma taci! strigă bărbatul supărat. Neprihănită zici c-ai 
fost? Crezi că nu mi-am dat seama că nu erai nicidecum 
neatinsă? Oricum, floarea ta nu merita osteneala de-a fi 
culeasă. 

„Dar asta nu-i tot”, murmură hoţul, cu gândul la Tornefeld. 
„Mai vrea și o cămașă de noapte de mătase, și ciorapi, și 
eșarfe, și două peruci.” 

— Ce vorbe grele! strigă femeia. Neprihănită sau nu, nici 
domnia voastră nu e fără de cusur. Nu are decât un ochi și o 
ureche. 

— Paguba asta mi-au făcut-o dușmanii, spuse bărbatul plin 
de mândrie, dar încă înfuriat. 

— Iar mie mi-au făcut-o prietenii, râse femeia, iar bărbatul 
pufni și el într-un râs tunător, și un timp nu-și dădură seama că 
mai râdea și un al treilea, căci hoţului i se păruse 


nemaipomenit de amuzantă conversaţia pe care cei doi o 
purtaseră în pat. 

— Stai puţin! strigă, deodată, fata. Ce-a fost asta? E cineva 
aici. 

— Neroado! spuse bărbatul. Cine să fie, mă rog, în odaie? Și 
cum îţi închipui că a ajuns aici? 

— Dacă-ţi spun că e cineva cu noi! L-am auzit râzând, spuse 
fata și se sculă, căutând să răzbată cu privirea prin întuneric; o 
licărire mată a focului din sobă îi căzu pe sânii albi. 

— Ia culcă-te și dă-mi pace! spuse bărbatul. In fața ușii e un 
dragon care nu lasă pe nimeni să intre. Dar tu cu urechile tale 
auzi și peștii cântând în apă. 

— Acolo, uite-l acolo! strigă fata cu o voce ascuţită și prinse 
cu o mână braţul bărbatului, iar cealaltă îi rămase în aer, 
arătând în întuneric. Acolo e! Acolo, la perete! Săriți! Ajutor! 

Bărbatul se desprinse din strânsoare și sări din pat, într-o 
clipită era cu sabia în mână. 

— Hei, tu de colo! strigă el. Cine ești și ce vrei? Stai pe loc și 
nu mișca, de nu am să te aranjez de or să te culeagă de pe jos. 
Rămâi unde ești, sau îţi vâr sabia în stomac. 

Văzând că lucrurile nu mergeau cum se așteptase, hoţul 
crezu de cuviinţă că sosise momentul să se arate și să-i spună 
stăpânului cu ce gând venise și cine îl trimisese. 

— Binecuvântată fie casa asta, spuse el repede și cu o 
plecăciune adâncă, pe care n-o văzu nimeni. Finul domniei- 
voastre m-a trimis și iată-mă la dispoziția dumneavoastră, căci 
el e la moară și așteaptă... 

— Baltazar! strigă bărbatul. Treci înăuntru și aprinde o 
lumină! Să văd și eu cine-mi vorbește mie de binecuvântări și 
de fini! 

— Fără lumină! Fără lumină! ţipă fata. Sunt goală ca Eva. 

— Dacă tot ești goală ca Eva, atunci în paradis cu tine! spuse 
bărbatul, o împinse înapoi în pat și aruncă plapuma peste ea. 

Între timp, dragonul intrase în odaie, și o clipă mai târziu 
ardeau lumânările de pe masă. Hoţul se pomeni faţă în faţă cu 
un bărbat mic și îndesat, îmbrăcat numai cu o cămașă. Pe cap 
purta o pălărie cu pană și în mână învârtea o sabie. 

Hoţul rămase împietrit de spaimă. 

ÎI cunoștea pe acest bărbat. Era căpitanul dragonilor, 
Năprazbaronul. Era limpede: fusese găzduit aici. Venețiene. De 


bărbatul acesta și de dragonii lui voise hoţul să se ascundă în 
iadul episcopului, ca să scape cu viaţă. Şi iată că acum 
nenorocul îl adusese în această odaie, la nici cinci pași de el; de 
scăpare, nici nu putea fi vorba, conacul era înţesat de dragoni, 
nu era nicio cale de ieșire, hoţul stătea ca împietrit, dar în 
spaima lui își făcuse loc o oarece mirare, fiindcă temutul 
Năprazbaron era tare mic la stat. Şi mai avea și păr ca o 
maimuţă pe piept și pe picioare. 

Căpitanul își pusese între timp o pânză neagră, prinsă de un 
zgârci, pe ochiul stâng - era primul pas în toaleta sa. Acum luă 
din mâinile dragonului pantalonii de călărie din piele și 
cingătoarea. 

— Ei, ia să te vedem la față, spuse el. Dar fii cu luare-aminte, 
omule! Vezi sabia asta? 

Hoţul înțelese că numai curajul îi mai putea fi de folos acum. 
Căci dacă lăsa să i se cunoască frica, era pierdut. 

— Văd sabia domniei voastre... și? răspunse el. Incap pe ea 
trei duzini de păsărele. Și dintr-o lovitură domnia voastră poate 
tăia șapte căpăţâni de varză. 

— Are limbariţă, și ochii-i ard în cap ca unui turbat, spuse 
dragonul îngenunchind în faţa căpitanului și ajutându-l să-și 
încalțe cizmele. Dac-ar ști el cu cine are de-a face, altfel ar 
ciripi. 

— Omule, ţi-e capu-n joc, spuse Năprazbaronul. Văd prea 
bine că mai întâi va trebui să te învăţ bunele maniere, să te 
prezinţi cum se cuvine în faţa diavolului după ce te spânzur. 
Ce-ai căutat la mine în odaie, răspunde! 

— Ce-am căutat? Păi pe stăpân l-am căutat, pe cine 
altcineva? spuse hoţul nerăbdător și fără chef, de parcă n-ar 
mai fi avut prea mult timp pentru căpitan și întrebările sale. 

— Pe stăpân l-ai căutat? strigă Năprazbaronul. Margret! E 
de-al casei? îl cunoști? 

Între timp, intraseră mai mulţi dragoni, și fumul înecăcios al 
torțelor umplea încăperea. Fata care-l dibuise pe hoţ în 
întuneric sta acum la marginea patului. Ascunsă privirilor 
dragonilor își trase în grabă cămașa pe ea; își ţinea fusta între 
genunchi. Trecură câteva clipe până să răspundă: 

— Nu, nu-i de-aici. Nu-l cunosc. 

Căpitanul se ridicase și se îndreptă spre hoţ. Cizmele îi 
scârţâiau. 


— Păduchios, bubos, ciufulit și zdrențăros, pufni el. N-aș zice 
că-i trimis de la curtea episcopului să-l cheme pe stăpân la cină. 
Scotociţi-i buzunarele! Sigur e unul din banda Negrului Ibitz. 

Doi dragoni îl înșfăcară pe hoţ și-i căutară prin buzunare; 
unul dintre ei găsi cuțitul pe care hoţul îl purta mereu asupra 
lui, și-l ţinu la vedere. 

— Ce-am zis eu, strigă Năprazbaronul. Voia să mă taie. 
Băiete, ia vorbește acum: Ce caută cuțitul la tine-n buzunar? 

— O piesă rară, se bâlbâi hoţul râzând deznădăjduit, căci era 
deja cu frica în sân. Am pus să mi-l aducă flota spaniolă din 
Lumea Nouă, să am cu ce-mi tăia pâinea și brânza. 

— Se pare că n-ai să mai tai tu multă pâine și brânză, spuse 
Năprazbaronul. S-a strecurat la mine în odaie, voia să aștepte 
să adorm și să mă omoare cu cuțitul. Lienhard, ia vino-ncoace! 
Trei zile ai fost prizonier la Negrul Ibitz. Ia vezi dacă nu e unul 
de-ai lui. 

— Din banda lui Ibitz sigur nu-i, spuse acesta pe loc. Pe ăia-i 
știu pe toţi: Afrom, Michel cel Strâmb, Bufnița, Adam 
Spânzuratul, Fluierătorul și Valonul. Dar pe cel de colo nu-l 
cunosc. Și-apoi, căpitane, banda-i încercuită, nu poate scăpa 
niciunul. 

— Pentru un singur om nu-i cu neputinţă să se furișeze 
printre străjile noastre, fu de părere căpitanul. Nu s-a strecurat 
și aici în casă fără să-l vadă nimeni? Creadă-l dracu’, că eu, 
unul, nu cred o iotă din ce spune. 

— Dar dintre oamenii lui Ibitz tot nu-i, spuse dragonul foarte 
hotărât. Ei sunt douăzeci cu totul, și pe toţi îi știu: pe Hannes 
Turnătoru', pe lona Botezatu', pe Urechi-de-Vulpe, Pom-de-Foc 
și pe Mathes Nebunu', da’ pe cel de colo nu-l cunosc. 

— Spune dară cine te-a trimis, strigă Năprazbaronul către 
hoţ. Vorbește sau, pe legea mea, pun să te bată să-ți meargă 
fulgii. 

— Un domn de viţă nobilă m-a trimis, la el slujesc și de el am 
grijă, domnia voastră, adevăr grăiesc, spuse hoţul care încetul 
cu încetul își recăpăta curajul, doar avea inelul cu sigiliu de la 
Tornefeld ca mărturie că era adevărat ce spunea. Şi, din partea 
lui, am să-i spun stăpânului acestei case că... 

— Cine ţi-e stăpân? îl întrerupse Năprazbaronul. Pe legea 
mea, ciudaţi servitori mai are nobilimea de pe-aici. Cine este 
acest nobil care ţine un asemenea servitor zdrenţăros? 


— Este finul stăpânului acestei case, spuse hoţul. Stăpânul l- 
a scos din cristelniță. Și eu am să-i spun de la el că... 

— Finul stăpânului te trimite? strigă căpitanul pufnind într- 
un râs răsunător. Ei, drace! Așa stau lucrurile, carevasăzică? 
Apoi, bine-ai venit în casa asta! Domnul să-ţi binecuvânteze 
sosirea, dacă ești trimis de finul stăpânului. Și câţi ani ziceai că 
are finul ăsta, băieţandrul? 

— Eu îi dau opșpce, douăzeci de ani, nu-l cunosc de multă 
vreme, spuse hoţul mirat de râsetele Năprazbaronului și de 
purtarea lui ciudată. 

Fata, care între timp își pusese toate hainele pe ea, se 
strecură printre dragoni și se opri în faţa hoţului. 

— Sărmanul de tine, n-o să-ți meargă cu minciuni, spuse ea. 
Stăpânul nostru nu are niciun fin în toată lumea asta. Spune 
odată adevărul, sărmane, cazi în genunchi și roagă-te pentru 
mila creștinească. 

— Pe toţi dracii, nu! strigă Năprazbaronul. Vreau să-l văd 
perpelindu-se ca puiul la proţap. Distracţia să meargă mai 
departe! Vrea să-l duc la stăpân... prea bine, dacă așa voiește. 
Vrea să-i aducă proprietarului vești de la finul său. Omule, vino 
cu mine! Baltazar! Mănușile și eșarfa! 

x 

Cu mâinile legate, între doi dragoni cu torţe, hoțul urcă 
treptele în urma Năprazbaronului; acum, că se vedea în sfârșit 
atât de aproape de domnul von Krechwitz, curiozitatea îl rodea 
și mai tare ca înainte, căci între timp îl punea pe gânduri o 
nouă întrebare: de ce oare Năprazbaronul, dușmanul lui de 
moarte, prigonitorul lui, pe care ar fi vrut să-l știe cât mai 
departe, de ce oare o fi râs el atât de batjocoritor când îi 
spusese că vine din partea finului stăpânului casei? Iar slujnica 
din patul Năprazbaronul i-a spus: „Sărmanul de tine, stăpânul 
nostru nu are niciun fin în toată lumea asta.” De ce? Cât de 
hain putea fi un om încât să nu aibă niciun fin în toată lumea 
asta? Păi, până și jelerul cel mai nevoiaș are unul. Era oare 
acest domn von Krechwitz atât de hapsân și de necioplit încât 
nicio mamă nu l-a lăsat să-i boteze copilul? Sau nici măcar 
creștin nu era? Să fi fost vreun turc, vreun tătar, sau un maur? 
Sau era atât de zgârcit, încât nu s-ar fi îndurat să dea darul de 
botez, sau...? 

De uimire, hoţul se opri o clipă. Acum puse totul cap la cap, 


acum știa, și de nu ar fi avut mâinile legate la spate, și-ar fi dat 
cu palma peste frunte. Acum, totul era limpede. Și tot acum 
înţelese de ce aici umblau toţi cu cioara vopsită, de ce slugile 
nu erau ţinute în frâu, de ce erau ogoarele prăpădite și bântuia 
molima în grajd - prost și nebun fusese să nu-și dea seama 
până acum. „Câinele blând nu mușcă pe nimeni”, își spuse 
râzând amar și strângându-și pumnii, când se și văzu în faţa 
unei uși întredeschise; Năprazbaronul bătu și intră în odaia 
stăpânului cu siguranţa și cu prestanţa unui gentilom, iar în 
urma lui, cei doi dragoni îl îmbrânciră pe hoţ înăuntru. 

Da, era întocmai cum își închipuise. În odaie se afla nici mai 
mult, nici mai puţin, decât o fiinţă fără apărare, o copilă de cel 
mult șaptesprezece ani, subţirică și gingașă și ca un înger de 
frumoasă. Acesta era stăpânul moșiei Kleinroop. Hoţul văzu de 
îndată că avea lacrimi în ochi, iar în faţa ei, rezemat de cămin, 
stătea bărbosul, cămătarul - baronul de Saltza din Dusterloh și 
Pencke, căruia vătaful îi vânduse calul și câinele tinerei 
stăpâne. 

Cu pălăria cu pană în mână și picioarele răsfirate, 
Năprazbaronul salută. 

— Am sosit într-un moment nepotrivit? începu el. Sper să-mi 
fie cu iertare că o deranjez pe preanobila duducă la ceasuri atât 
de târzii, dar eu mâine cum se crapă de ziuă trebuie să mă sui 
pe cal și să plec, și ar fi fost păcat dacă înainte nu i-aș fi 
prezentat domniei sale omagiile mele; sper, desigur, că mi-am 
câștigat și eu un locșor în gândurile domniei sale. 

Copila zâmbi și plecă ușor capul. 

— O, domnul îmi face o mare onoare, sunt copleșită, spuse ea 
cu glas delicat, firav. Cu părere de rău aflu că domnul are de 
gând să plece. Domnul nu a fost găzduit pe placul domniei sale? 

Hoţul o privi înmărmurit. Toate planurile i se năruiseră. 

„Ce jale”, își spuse încet. „E atât de tânără, de-i spun că are 
hoţi și netrebnici în loc de slugi, n-are să-mi dea crezare; e doar 
o copilă și-și închipuie că lumea e cinstită. lar de i-aș mai arăta 
pe hârtie și că numai de pe urma laptelui și a animalelor ar 
putea trăi un trai îndestulat și-ar mai avea și de unde să vândă 
la târg, tot nu m-ar crede, că doar vătaful ei i-a spus cu totul 
altceva, mi-aş răci gura de pomană. Da’ frumoasă mai e, jur că- 
n viaţa n-am văzut ceva mai frumos.” 

— Am avut parte de o găzduire minunată, nici nu mi-aș putea 


dori ceva mai bun, spuse între timp Năprazbaronul cu o 
plecăciune. Totul a fost orânduit a point, cum se cuvine. Însă 
trebuie să plec, să le dau de urmă pungașilor acelora. I-am 
încercuit pe Negrul Ibitz cu banda lui în Poiana Vulpii, și 
trebuie să ajung la oamenii mei, căci mâine dis-de-dimineaţă 
începe marea vânătoare. 

„Uite ce lasă Dumnezeu să se petreacă pe lumea asta”, 
mormăi hoţul care stătea la ușă între cei doi dragoni. „Pe niște 
tâlhari mărunți, îi vânează până-n gaură de șarpe și e gata să-i 
căsăpească fără să stea pe gânduri, și ăștia-s doar niște oameni 
sărmani - pe când pe tâlharii de sub nasul lui, care fac arșice 
bunurile stăpânei lor, pe ăștia nu-i vede și-i lasă în pace.” 

— Dieu aidant, sper s-o scoateţi la capăt, spuse fata. Numai 
rele a făcut Ibitz cu banda lui - și aici, și dincolo, în Polonia, au 
jefuit căruţași, le-au gonit ţăranilor vacile, n-a fost zi să nu se 
audă despre asta. Căpitanul este cu adevărat un al doilea Sfânt 
Gheorghe. 

„Pentru Dumnezeu, nu-s decât niște oameni sărmani”, 
murmură hoţul, în vreme ce căpitanul, măgulit de laudele 
primite, își aranja mustaţa. „O bucată de pâine și un acoperiș 
deasupra capului să fi avut când trebuia, și nu s-ar fi apucat de 
furat. Dar uite, așa ceva lasă Dumnezeu să se întâmple pe 
pământ! Slugile din casa asta...” 

— O rog pe duduca să mă ierte, scrâșni bărbosul, dar trebuie 
să am grijă să ajung cu bine acasă. lar de-are să-și schimbe 
gândurile, îi stau și mâine la ordine. 

— De mi i-ar lăsa nașul pe Iason și pe Diana, spuse fata, din 
nou cu lacrimi în ochi. 

— Duduca poate avea destui cai de călărie, spuse bărbosul. 
Numai de domnia sa depinde. Și rochii frumoase, și lanţuri, 
inele, oaspeţi în fiecare zi și o poziţie bună în rândul lumii, 
numai și numai de domnia sa depinde. 

— Îmi pare rău că nu-i pot face pe plac nașului meu, apuse 
fata și glasul îi căpătă curaj acum. Nașul știe că nu se poate. 
Mai curând soarele n-ar mai răsări. Mâna și inima mea îi sunt 
făgăduite altuia... pe el am să-l aștept, fie și până-n ziua de 
apoi. 

— Îi doresc mult noroc domniei, spuse bărbosul sec. Până 
atunci, rămân al dumneaei preaplecat servitor. E înhămat 
calul? 


„Îngerii s-o ocrotească”, șopti hoţul îngrozit. „Boșorogu' ăsta 
nenorocit are de gând s-o ia de soaţă? Se potrivesc ca smoala 
pe omătul alb.” 

— E înhămat. Sania e-n curte, iar vizitiul e gata, răspunse 
fata. Eu îmi pusesem speranţa în mărinimia nașului meu. De mi 
l-ar lăsa măcar pe Iason! 

— Nici nu încape vorbă, se răsti bărbosul. Am cumpărat 
animalele astea și le-am plătit cu banii mei. De s-ar fi știut în 
casa asta ce înseamnă măsura, nu s-ar fi ajuns aici. Un creiţar îl 
aduce pe celălalt, un gulden pe-al doilea. Dar astea-s neștiute 
aici în casă. Aici, dacă focul nu vrea să se aprindă, slujnica de 
la bucătărie aruncă unt cu toptanul în sobă. 

— Ce nevoie are domnul de-un câine de rasă? strigă din ușă 
Năprazbaronul. La vânătoare e la fel de bun un dulău de curte. 

Bărbosul se întoarse spre el și-l măsură din priviri din cap 
până în picioare. 

— l-aș rămâne îndatorat domnului dacă și-ar vedea de 
treburile dumisale, se răsti. Eu, unul, nu m-am amestecat 
niciodată în lucrurile care-l privesc pe domnul căpitan. Știu 
prea bine că am mulţi dușmani prin părțile astea, dornici să fie 
în locul meu. 

Năprazbaronul făcu o grimasă dispreţuitoare și-și dădu capul 
pe spate. 

— Eu sunt un om sărac, spuse. Nu am nimic al meu în afară 
de împuternicirea de la împărat și buna mea purtare. Dar nici 
pentru o mie de taleri n-aș vrea să fiu în pielea dumitale. 

— Să-și păzească domnul pielea dumisale, și nu pe a mea, 
căci nu e de vânzare, strigă bărbosul aprins la faţă și cu ochii 
ieșindu-i din orbite. La o parte, domnule! Eu am plecat! 

— Dar ce strigă domnul așa? L-a apucat turbarea? întrebă 
Năprazbaronul calm. Să nu se aprindă, că o să crape, ca luda-n 
ștreang. 

— Ca Iuda-n ștreang? urlă bărbosul sufocându-se. Domnul 
uită cu cine stă de vorbă. Eu sunt de viță nobilă, să-și ia seama 
domnul, că sabia nu mi-e înțepenită în teacă. 

Năprazbaronul făcu un pas într-o parte și arătă înspre ușa 
deschisă: 

— Degrabă îi fac domnului pe plac. Am să am bunăvoința să 
mă bat cu domnia sa jos, în curte. 

— Adio, domnule, adio! strigă bărbosul care era deja la ușă. 


N-am vreme să mai stau să ascult. Pe altădată. Pentru azi, 
ajunge, trebile mă cheamă. 

Și o luă demn, dar cât putu de repede, pe scări în jos. 

Năprazbaronul privi o clipă în urma lui. Apoi, i se adresă din 
nou copilei. 

— O rog pe duducă să mă ierte, spuse el fluturându-și 
pălăria, dar cu tot respectul și devotamentul ţin să-i spun că 
nașul dumisale e un netrebnic. Nu merită nici măcar o lovitură 
de sabie. Lui să-i dea un țânc de pe stradă una peste nas. 

— Tare mă mâhnește că vrea să mă ia de soaţă, spuse copila 
cu un zâmbet șters. El spune c-ar face-o din prietenie pentru 
bunul meu tată, Dumnezeu să-l ierte, ca să mă scape de toate 
necazurile. 

— Dacă asta-i prietenie, strigă Năprazbaronul, atunci de- 
acum înainte am să-mi caut prieteniile printre lupi, în pădure. 
Domnișoara spune că e făgăduită. Imi este permis să întreb 
cine e norocosul care se poate mândri cu iubirea duducăi? 

Hoţul se scutură ca dintr-un vis. Se surprinsese gândindu-se 
la ceva nemaipomenit: se făcea că, dintr-odată, nu mai era 
hoţul, ci cel căruia îi fusese făgăduită această nobilă copilă și 
că o ţinea în braţe, iar obrazul ei se lipea de-al lui. 

Speriat, hoţul oftă adânc în sinea lui. 

„Nu! Nu!” șopti ca pentru sine, „să-mi ia Dumnezeu gândul 
de la ceva ce nu poate fi al meu.” 

— Domnul a fost mereu bun cu mine, are dreptul să afle, 
spuse copila. E un suedez de neam nobil; mi-e prieten încă din 
copilărie, și lui m-am făgăduit. Are inelul meu, iar eu i-l port pe- 
al lui. De mult n-am mai primit însă vești de la el și-mi spun 
adesea: el te-a dat uitării, dar tu n-ai să-l uiţi niciodată. Alteori 
însă simt că speranţa nu-i pierdută și că norocul are să-mi 
surâdă în cele din urmă. Christian e numele lui și e finul tatălui 
meu, iar dinspre mamă mi-e văr. 

„El e, oare chiar el să fie?” își spuse hoţul uimit peste 
măsură. „N-aș fi crezut. Pe ţâncul ăsta de viţă nobilă îl are ea la 
inimă, pe papă-lapte ăsta care nu e-n stare de nimic nici când 
stă la gura sobei, darămite când îi îngheaţă urechile afară... 
atuncea să vezi văicăreală. Tocmai mucosului ăstuia să-i fie ea 
credincioasă! N-aș fi crezut nici în ruptul capului! Iar el nici nu 
se gândește la ea, el vrea la regele Carol și la război, dar numai 
dacă are o căciulă de blană, să nu îngheţe, și o haină a la mode, 


trăsură și cai și punga plină și ciorapi de mătase și Dumnezeu 
știe mai ce, tafta și atlaz, să-și sufle nasu-n ele. 

— Ce spune duduca? întrebă Năprazbaronul. Finul tatălui 
dumneaei? Oare e cu putință ca omul ăsta să nu fi minţit? L-am 
adus cu mine - ia vino încoace, întrupare a tuturor tâlharilor! 
Uite, aicea e stăpânul, fă o plecăciune, și zi cine te-a trimis! 

Hoţul înaintă și se plecă, dar se feri de lumina lămpii cu ulei, 
care ardea cu flăcăruie vie; fața îi rămase în întuneric și el nu 
se mișcă. „Nu pot scoate o vorbă! Nicio vorbă nu pot scoate!” Îl 
străfulgera. „Nicio vorbuliță despre băietanul ăsta!” Însă de ce 
trebuia să tacă, să tăinuiască faptul că fusese trimis de 
Tornefeld - asta nici el nu știa în aceste clipe. 

— Ce stai acolo și te holbezi la domniţă ca viţelul la poartă 
nouă? îl repezi Năprazbaronul. Vorbește odată și spune cine te- 
a trimis. 

„Nu! Nu! Nu!” urlă hoţul în gând. „Nu trebuie să afle. S-ar da 
peste cap și-ar vinde tot ce mai are, rochiile din cufăr, gulerele 
de la cămăși, cearșafurile albe, ar vinde toate astea ca să aibă 
el haine de gală și ciorapi de mătase. Sub niciun chip să nu 
afle!” 

Ferindu-se de privirea ei, spuse încet: 

— Nu m-a trimis nimeni. 

— Aha, carevasăzică, acum nu te-a trimis nimeni, strigă 
Năprazbaronul. Dar jos parcă spuneai ceva de-un domn de viță 
nobilă, de-un fin al stăpânului, care te-ar fi trimis. 

— Am minţit, spuse hoţul și trase aer în piept. 

— Nici nu m-am așteptat la altceva, mormăi Năprazbaronul. 
A vrut să-și scape pielea. 

Fără să i se audă măcar pașii, copila merse către hoţ și se 
opri în faţa lui. El însă își întoarse fața, nevrând s-o privească în 
ochi. 

— Sărmanul de tine, de unde vii? întrebă ea. Arăţi de parcă 
ai fi lăsat un drum lung în urma ta. Ţi se citește foamea pe chip, 
dă fuga jos, la bucătărie și roag-o pe slujnică să-ţi dea niște 
supă și să-ţi pună niște bucăţi de pâine în ea. Mai întâi însă 
spune-mi de te-a trimis Tornefeld. Unde-i și de ce n-a venit el la 
mine? 

„Dacă-i spun, vrea la el”, se frământă hoţul. „lar dacă n-are 
trăsură, e-n stare să meargă și pe jos prin nămeţi.” Și i se păru 
că vede chipul surâzător al lui Tornefeld, fericit că o are pe 


copilă în braţe, la fel cum și el, în visul lui nebunesc, o avusese 
preţ de-o clipă. 

Cu privirea în pământ, spuse: 

— Nu-l cunosc pe domnul și nu știu nimic de el. 

— Nici nu m-așteptam la altceva. La urma urmelor, cum să 
ajungă un coate-goale ca ăsta la un asemenea domn de vază? 
spuse Năprazbaronul. E unul de-ai lui Ibitz, pe legea mea. 
Omule, se răsti el la hoţ, pe cine căutai, de te-ai furișat aici în 
casă? 

Hoţul simţi broboane de sudoare rece pe frunte, auzea deja 
cum îi bate ceasul cel din urmă, și totuși rămase neclintit în 
hotărârea lui de a nu da în vileag adevărul nici cu vorba bună, 
nici cu vorba rea. 

— Am venit la furat, spuse el cu încăpățânare. 

— Atunci să-i dăm spânzurătorii ce-i al ei, hotărî 
Năprazbaronul. Încheie-ţi socotelile cu Dumnezeu, omule, că 
te-așteaptă ștreangul. 

— Nu-l spânzurați, se rugă copila scoțând un țipăt ușor. Pare 
atât de nefericit și de sărman, precis n-a avut decât zile negre 
toată viaţa. 

— Ba arată atât de nelegiuit și de ticălos, încât îl cred în 
stare de orice ticăloșie, spuse Năprazbaronul încruntându-se. 
Știu mai bine decât domnia ta cum trebuie să te porţi cu cei de 
teapa lui. 

— Nu-l spânzurați, se rugă din nou copila împreunându-și 
mâinile. N-a făcut nimic, e doar sărac și aproape mort de 
foame. Îl rog pe căpitan să-l lase să plece, s-o facă de dragul 
meu. 

Hoţul se cutremură. Niciodată nu-i mai fusese dat să audă 
asemenea vorbe. Toată viaţa fusese bătut și mustrat, ameninţat 
cu închisoarea și cu spânzurătoarea; până și copiii de pe stradă 
aruncaseră cu pietre după el. Şi iată că acestei nobile copile îi 
era milă de el. De atâtea ori privise sfidător moartea în faţă, 
însă acum îl cuprinse un simţțământ ciudat. Simţi o apăsare în 
gâtlej, iar faţa îi tremura. Tare ar fi vrut să facă o faptă bună 
pentru copila care-i salvase viaţa, dar nu-i spuse totuși că 
Tornefeld aștepta la moară. Pur și simplu nu putea să-i spună. 

— Duduca știe cu siguranţă că nu-mi doresc nimic mai mult 
decât s-o slujesc, așa că nu trebuie decât să-mi poruncească, 
spuse Năprazbaronul nereușind decât să-și ascundă pe deplin 


supărarea. De la omul ăsta nu ne putem aștepta la nimic bun, 
dar dacă duduca stăruie... Omule, stăpânei să-i mulțumești c-ai 
scăpat de spânzurătoare. 

De jos, din curte, se auzea un schelălăit prelung. 

— Îi rămân datoare domnului căpitan și n-am să-l uit, spuse 
copila repede. Acesta-i Iason, îl aude domnul? Plânge fiindcă 
nu-s lângă el, știe prea bine că vor să-l ia de aici, pe el și pe 
Diana. Acum trebuie să mă duc să-mi iau rămas-bun de la cei 
mai dragi tovarăși ai mei, calul și câinele. 

Se repezi pe ușă afară și cobori în grabă scările. 
Năprazbaronul o urmă cu pas domol. În ușă, se mai întoarse o 
dată. 

— Pe legea mea dacă nu e din hoarda lui Ibitz, spuse 
neîncrezător. Omule, de spânzurătoare ai scăpat, dar nu și de 
bătaie. Luaţi-l și tăbăciţi-i pielea, douăzeci și cinci de lovituri. 
Apoi daţi-i drumul, să se ducă la căpetenia lui Ibitz și să-i spună 
că mâine vin cu foc și pară peste el și că are să fie o vânătoare 
pe cinste acolo, în Poiana Vulpii. 

* 

Hoţul era jos în curte, cu fața la zid, și doi dragoni îl ţineau 
de brațe iar un al treilea mânuia nuiaua; și în vreme ce 
spinarea i se încovoia sub fiecare lovitură, la nicio sută de pași 
de el copila, stăpâna casei, se despărţea de fiinţele care-i erau 
cele mai dragi. Își ţinea mâinile încolăcite de grumazul calului, 
iar câinele se gudura pe lângă ea. „Cu bine, Diana”, spuse plină 
de tristeţe și duioșie. „Dintotdeauna te-am îndrăgit. Dumnezeu 
să te apere, dragă lason, căci drumurile noastre se despart 
aici.” Bărbosul şedea în sanie, încotoșmănat, frecându-și 
mâinile de nerăbdare... despărțirea îi părea prea lungă. 

Hoţul nu o putea vedea, ci auzea numai schelălăind câinelui 
și nechezatul calului. Nuiaua șuiera prin aer, însă hoţul nu se 
lăsa doborât de lovituri. „Daţi-i înainte! Daţi-i înainte fără 
milă!” scrâșni el printre dinţii încleștaţi. „Eu nu-s de viță nobilă, 
dar nici nu fac trebi murdare, cu camătă. Daţi-i înainte! Daţi-i 
înainte! Daţi-i înainte! Eu nu-s decât un om simplu, de-aia nici 
nu m-aș atinge de cai, și bani, și trăsuri din sărăcia altora. Dati- 
i înainte! Daţi-i înainte! Ce nobili mai sunt și ăștia, bărbosul 
care-a fugit de sabia căpitanului și Tornefeld care visează la 
război, dar i-e teamă ca nu cumva să-i îngheţe nasul. Daţi-i 
înainte! Daţi-i înainte! Eu însă-s din altă plămadă. Aș putea 


trece drept nobil de mii de ori mai bine ca ei.” 

Și în mintea lui înfierbântată încolţi un gând grozav: se făcea 
că nu era hoţ și vagabond, ci gentilom, și că trebuia să se 
întoarcă aici să pună slujitorii cu botul pe labe, să facă ordine 
în ograda lui, căci toate acestea - copila, conacul, moșia, 
ogoarele - trebuiau să devină ale lui. „Destul am stat la masa 
săracilor”, gâfâi el. „Acum a venit vremea să văd cum e să stai 
la masa stăpânilor.” Și acest gând, născut în dureri 
usturătoare, puse cu totul stăpânire pe el, și fiecare lovitură 
care-i șfichiuia trupul i-l sădi și mai adânc în suflet. 

Nuiaua zbură în zăpadă. Hoţul nici nu băgă de seamă că-și 
ispășise pedeapsa. Unul dintre dragoni îi întinse cămașa și 
haina și îi dădu o înghiţitură din sticla lui de rachiu. 

— Acum ia-ţi tălpășița, îl povăţui, să nu te mai prindă 
căpitanul pe-aici. 

Il luară de subsuori și vrură să-l ducă până la poartă, crezând 
că nu era sigur pe picioare. Dar hoţul se desprinse de ei și 
merse cu pași șovăitori, dar drept de spate, prin zăpadă. 

În poartă se întoarse. Văzu copila și conacul, și curtea, și 
grapa răsturnată care se ițea din zăpadă și le cuprinse pe toate 
dintr-o singură privire, ca și cum ar fi fost deja ale lui. Apoi 
plecă. Vântul îi sufla în faţă, iar zăpada scârțâia sub picioare. 
Arţarii de pe marginea drumului își plecară la pământ crengile 
biciuite de vânt, de parcă ar fi știut ce urma să se întâmple, de 
parcă în bărbatul acesta care părăsea moșia îl salutau pe 
viitorul stăpân. 

k 

Când lăsă în urmă satul cu câinii schelălăind și cimpoaiele 
tânguitoare și o porni pe drumul către moară, mintea lui nu 
născocise încă niciun plan; nu știa decât că-l ustura spinarea și 
că trebuia să revină ca gentilom, cu cai și pană la pălărie și cu 
bani în toate buzunarele, în infernul episcopului nu avea cum 
să se ducă - nu-și putea ţine făgăduiala faţă de morarul cel 
mort. „Nu m-am vândut încă infernului”, își spuse în timp ce 
înainta prin zăpada înaltă. „Ce, am bătut palma? Nu, n-am 
bătut nicio palmă, nu se încheie niciun târg până nu se bea un 
pahar de rachiu, să ude învoiala. S-a zgârcit morarul la rachiu, 
dar nu-i nimic... cine-i zgârcit rămâne cu buza umflată. 
Dragonul care m-a ţinut cât celălalt mi-a târnosit spinarea mi-a 
dat la urmă de băut. Da, frate, multam! Căci am băut ca să mă 


întorc la conac. Am bătut palma. Da, frate, târgul e-ncheiat.” 

În infernul episcopului? Doamne fereşte! Nu, cu asta se 
terminase. Voia să se întoarcă în lume și să reia lupta cu acele 
puteri care-i fuseseră toată viaţa vrăjmașe. Jocul îl atrăgea, și 
voia să încerce să mai arunce o dată zarul. Lui, hoţului, care nu 
reușise niciodată să șterpelească atât de la zgârciobii de ţărani, 
încât să-i ajungă măcar pentru o masă pe săturate, i se părea 
acum că tot aurul din lume nu-l aștepta decât el ca să-l adune. 

Trebuia neapărat să pună mâna pe arcanumul cu care 
Tornefeld se mândrea atât, trebuia să-l aibă. Cu pergamentul 
acela sfinţit, sau ce-o fi fost, în buzunar, ar fi putut să înhaţe tot 
aurul și tot norocul din lume. N-avea decât să vadă Tornefeld 
cum să-și afle norocul în oastea suedeză fără arcanum. 

În oastea suedeză? Nu, Tornefeld nu trebuia cu niciun chip 
să ajungă acolo, ca să se întoarcă domn, călare și cu pană la 
pălărie. Ea îl iubea și-l păstra în inima ei, el trebuia să dispară 
pentru totdeauna. „În infernul episcopului cu el”, mormăi hoţul 
și în aceeași clipă îi veni în minte cum să se descotorosească de 
Tornefeld și să-și ţină și cuvântul faţă de morarul cel mort. 
Tornefeld avea să se ducă în locul lui în infernul episcopului. 
Nouă ani de zile? Nu, pe veci! Nici două luni nu rezistă el la 
munca grea de la cuptoarele de topit și în carierele de piatră, 
nici două luni n-are să poată îndura băiețandrul acela nobil, 
puiul mamei, biciul vătafului și al argaţilor lui. Au pierit și alţii 
mai breji până să se scurgă cei nouă ani. 

Și, pe când chibzuia hoţul așa, i se păru că-l vede pe 
Tornefeld zăcând în zăpadă în fața lui, așa cum zăcuse în 
dimineaţa acelei zile, fără speranţă și mort de oboseală. Și iar îl 
cuprinse mila faţă de băietanul care sta și visa la onoarea lui de 
gentilom. „Ridică-te, frate!” dădu să-i zică. „N-am să te 
părăsesc.” Dar își înăbuși mila. Era pur și simplu cu neputinţă. 
Tornefeld trebuia să dispară pentru totdeauna. „Du-te! Du-te!” 
strigă în viscol. „Altă cale n-ai. Nu pot să-mi scot din inimă 
făptura pe care-am văzut-o cu ochii în lacrimi.” - Și cu aceste 
vorbe își luă rămas-bun de la tovarășul lui de suferinţă; cu 
aceste vorbe îi pecetluise soarta lui Tornefeld. 


Când hoţul fu la o aruncătură de băț de moară, se pomeni 
deodată, de parcă ieșise din pământ, cu morarul cel mort 
îmbrăcat ca un vizitiu și cu pălăria cu pană pe cap. Vru să se 


furișeze pe lângă el, însă de-o parte și de alta a drumului erau 
mormane uriașe de zăpadă, și morarul nu-l lăsa să treacă. 

— Il rog pe domnul să mă lase să trec, spuse hoţul clănţănind 
din dinţi. Vreau să intru înăuntru. E frig afară și la noapte se 
lasă gerul și mai mare, am auzit bufnița ţipând. 

— Ce-ţi pasă ţie de-o veni geru’ ăl mare, râse morarul cu un 
glas care părea atât de înfundat de parcă ar fi venit dintr-un 
puț adânc. Tu n-ai să-ngheţi câtuși de puţin, căci chiar de astă- 
seară ai să deprinzi meșteșugul scoaterii cărbunilor din 
cuptoare încinse. 

— Azi nu încă, zise hoţul, care între timp își recăpătase 
curajul. Să mă păsuiască domnul până mâine. Azi e miercuri, 
nu-i o zi bună; într-o miercuri a fost trădat și vândut Domnul 
nostru Isus. 

Hoţul crezuse că un asemenea nume sfânt ar fi trebuit să 
alunge negreșit strigoiul înapoi în purgatoriu, dar morarul cel 
mort era tot acolo și nu-l slăbea din ochi. 

— N-am vreme de-așteptat, spuse el și-și scutură zăpada de 
pe haină. Azi trebuie să vii cu mine, căci mâine nu mă mai 
găsești aici. 

— Știu, știu, gemu hoţul și un fior rece îi furnică spinarea. 
Mâine domnul n-are să mai fie decât o grămăjoară de pulbere și 
cenușă. Să mă lase domnul să trec, c-am să am grijă să spun un 
Miserere și un De profundis pentru domnia sa, nu e hrană mai 
dulce pentru sufletele zbuciumate. 

— Ce tot îndrugi acolo? Ce tot spui tu acolo? strigă morarul 
cel mort. la te uită cu ce zănatic m-am procopsit eu aici! Ţine-ţi 
pentru tine De profundis - mâine-n zori plec la Veneţia, tre' să-i 
aduc stăpânului pahare fine, și mătăsuri, și tapete aurite, și doi 
câini din noua rasă spaniolă. 

— Dar ce nevoie are episcopul de tapete aurite și de 
mătăsuri, mârâi hoţul, care nu-i avusese niciodată la inimă pe 
domnii de vază. Să-și împartă banii cu săracii de-aici, și nu să 
huzurească vanitos. 

— Stăpânul meu nu-i numai episcop, ci și principe lumesc, îl 
lămuri morarul. Acela pe care-l vezi într-o caleașcă aurită trasă 
de șase cai, acela-i principele. Dar du-te și în zi de sărbătoare la 
biserică, la slujbă; acolo ai să-l vezi pe episcop, un om pios, 
simplu și cu adevărat sfânt. 

— Şi-atunci când vine diavolul să-l ia pe împăratul lumesc, ce 


se întâmplă cu episcopul? 

— Taci! strigă morarul plin de indignare. Ce gură spurcată 
mai ai! Acum pregătește-te, vii cu mine să-nveţi cum se câștigă 
pâinea cinstit. 

Hoţul rămase locului, neclintit. 

— S-au schimbat lucrurile, spuse el. Nu merg cu domnul. 

— Am auzit eu bine? strigă morarul. Nu vrei să mă urmezi 
pentru o viaţă bună? Neghiob ce ești! Peste tot războaie, 
omoruri, pârjol și molimă, în schimb la episcopie e pace. 

— Nu pacea o caut, spuse hoţul. Eu vreau să intru în rândul 
oamenilor, să fiu liber. 

— Prea târziu pentru așa ceva, îl repezi morarul. Avem o 
învoială între noi: să vii cu mine. Ţine-ţi cuvântul dat. 

— Ba domnul nu poate să-mi ceară asta, răspunse hoţul. 
Niciun târg nu-i încheiat fără un pahar de rachiu, să-l ude. Așa 
e obiceiul pe-aicea pe la noi, pe pământ, cum o fi în iad, asta nu 
mai știu. 

— Ce rachiu! strigă morarul. Eu, care te-am omenit cu pâine, 
și bere, și cârnaţi... 

— Ce-i datorez domnului, asta am să-i plătesc, zise hoţul. Iar 
tovarășul meu are să meargă în locul meu cu domnia ta. 

— ÄI de colo, din odaie? strigă morarul plin de mânie. Pe tine 
de vreau. Ce să fac cu mucosul ăla trândav? Ala nu-i bun de 
nimic, poate doar să-ți mănânce mâncarea. Precis îl costă pe 
stăpânul meu într-o zi mai mult decât aduce el într-o 
săptămână. 

— E slăbit de foame și de lipsuri îndelungate, spuse hoţul. Ia 
să-l lase domnul să prindă puteri, să vadă atunci cum 
mânuiește tovarășul meu mangealâcul și cum sfarmă piatra din 
stânci cu mâinile goale. 

— Pe tine te vreau, și nu pe ălălalt, urlă morarul, proţăpindu- 
se în fața hoţului și apucându-l de piept. Cu tine am învoiala, pe 
tine te iau. 

Hoţul simţi mâna de fier a morarului celui mort; atât de greu 
îl apăsa pe piept moroiul. Nu putea să răsufle, simţea că parcă 
niște chingi de fier îi strângeau inima. Vedea prea bine că 
sufletul acesta întors din iad avea puteri supraomenești. Voia 
să fugă, dar nu putea. Și abia așa, fiind la ananghie, își aminti 
descântecul adevărat cu care puteau fi alungaţi strigoii. 
Pufnind și icnind, aruncă vorbele descântecului în noaptea 


întunecată: 


Pentru Maria și Isus 

Tu să te căiești nespus 

Si-n genunchi să-i rogi acum 
Sufletul să-ți ia la drum. 


— Ce bălmăjești acolo? Suntem la ora de cântat rugăciuni? 
auzi el glasul morarului celui mort, care zăcea acum pe jos. 

Hoţul putu din nou să răsufle și să se miște, moroiul nu-i mai 
apăsa pieptul. 

— Ajută-mă să mă ridic! strigă morarul cel mort. Ce te-a 
apucat să mă îmbrâncești... răsplăti-te-ar călăul. Acuma uite 
cum stau aicea în zăpadă. 

Hoţul știa prea bine că nu el îl împinsese pe morarul cel 
mort. Descântecul care-i venise pe buze în clipa potrivită, el 
făcuse ca strigoiul să-i dea drumul și să cadă în zăpadă. Se 
aplecă spre el și-l întrebă: 

— Sunt liber? Mă lași să plec? 

— Du-te unde-oi vedea cu ochii, eu de unul ca tine n-am 
trebuință, strigă morarul cel mort, înhăţând mâna hoţului și 
ridicându-se. După pălăvrăgeala asta a ta, mi-am dat eu seama 
ce poamă mi-ești. Du-te! Du-te fuga la spânzurătoare, poate s-o 
găsi unul care să te-anine în laţ. Eu nu mai vreau să am de-a 
face cu tine. 

Drumul se eliberase. Hoţul râse încet în barbă, apoi o porni 
spre moară. Câștigase jocul, și strigoiul ăsta, care în fiecare an 
se întorcea pentru o zi din mormânt ca să-i plătească fostului 
său stăpân, episcopul, cu sânge și carne de om câte un pfenig 
din datorie, nu mai avea nicio putere asupra lui. Acum însă îl 
aștepta o altă luptă, cea cu Tornefeld, care trebuia să dispară 
în infernul episcopului și să-i lase lui, hoţului, numele de 
gentilom și arcanumul aducător de noroc. 


Când hoţul intră în odaie, Tornefeld sări de pe laviţă. 

— Acuma vii? spuse morocănos și frecându-se la ochi. Să lași 
un cavaler loial să aștepte atâta vreme! 

Hoţul trase degrabă ușa după el, căci vântul adusese 
înăuntru un vârtej de fulgi de nea. 

— Am fugit cât am putut de repede. Aveam și toate motivele 


s-o fac. 

— Ei bine? întrebă Tornefeld. Cum rămâne cu trebușoara 
mea? 

— Nu prea bine. N-are să te bucure ce-am de spus, răspunse 
hoțul atârnându-și haina peticită în mii de locuri deasupra 
vetrei, la uscat. 

— N-ai vorbit cu nașul meu? întrebă Tornefeld. 

— Nu, spuse hoţul. A plecat cu poștalionul în călătorie spre 
viața veșnică și nu mai primește vizite acolo. 

— E-adevărat ce spui? strigă Tornefeld. A murit? 

— Pe crucea mea, spuse hoţul. La fel cum eu îmi doresc 
mântuirea, la fel îţi spun că el e mort. Dar ce-i cu tine, frate? 
Parcă ţi s-au înecat corăbiile! 

— Mort. Nașul meu mort, și eu, care-mi pusesem toate 
speranţele în el, murmură Tornefeld uluit. Era vărul tatei și 
scumpul lui prieten, Dumnezeu să-i odihnească pe-amândoi. Și 
cine i-a luat locul la moșie? 

— O copilă, spuse hoţul cu ochii aţintiţi spre foc. O copilă. 
Atât de tânără, atât de frumoasă. Ca un heruvim coborât pe 
pământ. 

— Duduca, fiica lui, Maria Agneta, ma cousine? strigă 
Tornefeld. Dacă e ea acolo, sunt salvat. Ai vorbit cu ea? 

— Da. Şi a durat ceva până și-a amintit de tine, minţi hoţul. 
Abia când i-am arătat inelul... 

— Și-atunci a știut cine te-a trimis, izbucni Tornefeld 
bucuros. Și i-ai spus că sunt aici, la moară și că am trebuinţă de 
un rădvan și cai, și o haină, și... 

— Nu poate, își continuă hoţul minciuna. E săracă. Nici ea nu 
știe din ce să trăiască, a spus. Moșia înglodată-n datorii, niciun 
ban în casă, caii și trăsura zălogite. A spus să se descurce vărul 
de unul singur, de vrea s-ajungă la oastea suedeză. 

— Niciun ban în casă? repetă Tornefeld cu tristeţe. Dar cum 
arăta odată locul acela! întotdeauna casa plină, carne în 
frigare, pește la afumat și vânat la sărat. Și ce de bani avea 
nașul meu - trei biserici cu câte douăsprezece turle ar fi putut 
ridica. 

Tăcu și lăsă capul în jos. Apoi, cu un zâmbet obosit, continuă: 

— Zici că duduca și-a amintit cu greu de mine? E drept, au 
trecut ani de zile de când am văzut-o ultima oară. Eram copii 
amândoi. Ne-am făgăduit iubire și credinţă unul altuia, însă 


toate astea sunt date uitării; a trecut vremea peste ele. 

Merse de colo-colo prin odaie, iar apoi se opri în faţa hoţului. 

— Sunt singur pe lume, nu-i nimeni care să mă ia sub aripa 
lui. Trebuie totuși să ajung la oastea suedeză! Trebuie! 
Trebuie! 

— Vrei să zbori ca un șoim, da' aripi n-ai, îl batjocori hoţul. 
Are să se descurce regele tău și fără tine. 

— Taci! izbucni Tornefeld. Ce, crezi că dacă n-am nicio 
leţcaie în buzunar, sunt un nenorocit? Sunt suedez, sunt nobil, 
vreau să plec chiar azi, să ajung la regele meu. 

Își duse mâna la șold, obișnuit să-și știe sabia acolo. Apoi se 
așeză la fereastră. 

— Vântul suflă cumplit și mătură fulgii de zăpadă 
pretutindeni, spuse el cu glas deznădăjduit. Are să fie prăpăd 
afară-n noaptea asta. 

— Da, la noapte lupii au să-și mărturisească unii altora 
păcatele, spuse hoţul. Şi tocmai acum ţi-ai găsit să pleci. Apoi 
să știi că n-ai s-ajungi departe, frate, doar până la piatra ta de 
mormânt. 

— Ba nu, mers de voie ziua, spuse Tornefeld, iar seara, la 
țărani, la gura sobei. O strachină de fiertură, o cană de bere, 
asta dau ţăranii și pe daiboj. Mâine când se crapă de ziuă, am 
plecat. 

— Aoleu, frate! se tângui Hoţul cu glas prefăcut, încă n-ai 
auzit tot. Muschetarii! Aș fi băgat mâna-n foc c-ai scăpat. Dar 
cred că ţi-e deja deschisă poarta spre lumea de dincolo. 

— Muschetarii? Ce tot spui acolo? se bâlbâi Tornefeld, și pe 
frunte îi apărură broboane de sudoare. Deschisă poarta spre 
lumea de dincolo? Te implor în numele Domnului celui 
Atotputernic, spune-mi tot ce știi. 

— Muschetarii împăratului te-au condamnat pentru dezertare 
și trebuie să renunti la trup, la viaţă și la onoare. 

— Asta o știu, spuse Tornefeld trecându-și mâna peste frunte, 
dar ei sunt departe. 

— Nu, frate, numai departe nu-s, minţi hoţul. Și-au pus 
tabăra la moșia nașului tău. Și căpitanul lor... Doamne, sfinte, 
ce-i asta?... 

Rămase cu ochii pironiţi pe lavit, unde apăruse ca din senin 
morarul cel mort cu pieptarul său cel roșu. Sta acolo scrâșnind 
din dinţi și râzând cu gura lui strâmbă; stătea picior peste 


picior și acum, cu glas răgușit, începu să cânte: 


Cine-o ia la trap în zori, 
Printre corbi și printre ciori, 
Și totuși neclintit rămâne? 
Si-n cerc dănţuiește, 
Moartea de vestește... 


— Îl rog pe domnul să înceteze, nu vreau să-l mai aud! strigă 
Tornefeld cu fața schimonosită, iar apoi se întoarse spre hoţ și-l 
întrebă: E-adevărat ce spui? Ţi-au ieșit în cale? 

Hoţul vedea prea bine că Tornefeld nu știa încotro s-o apuce 
de frică. Dar nu-i era milă de el. Inima îi era împietrită. 

— Să fiu tăiat în bucățele dacă te mint, spuse el aruncându-i 
o privire temătoare morarului cel mort. Am fugit cât m-au ţinut 
picioarele să-ți dau de veste. Când a auzit că ești aici, la moară, 
căpitanul s-a jurat în faţa mea că mai bine să-l ia dracul decât 
să m-apuce să te vadă cu ștreangul de gât. lar caporalii stăteau 
în jurul focului și dădeau cu zarul, care să te ducă la 
spânzurătoare. 

Tornefeld scoase un țipăt de parcă ar fi avut deja ștreangul 
de gât, iar faţa îi era toată îmbrobonită de sudoare. 

— Trebuie s-o șterg, gâfâi el. Nu care cumva să mă găsească 
aici. Nu mă lăsa la ananghie, frate, ajută-mă să scap, și-am să-ţi 
mulțumesc cât oi trăi. 

Hoţul ridică din umeri, lăsând să se înţeleagă că nu știa cee 
de făcut. 

— Omătu-i mare cât un stat de om, spuse el. N-ai să le scapi, 
or să te prindă din urmă. 

Și în vreme ce încă mai rostea aceste vorbe, morarul mort 
începu din nou să croncănească și să cânte, bătând ritmul cu 
mâinile: 


Si-n cerc dănţuiește, 
Moarte de vestește. 

Si așa greoi se mișcă, 
Dup-al mortii ritm joacă, 
Ultima tarantela. 


— Domnul să tacă, vrea să mă necăjească? Nu vreau s-aud 


cântecul ăsta, strigă Tornefeld. 

Plin de mânie, dădu să-și scoată sabia pe care odinioară o 
purtase la șold. Dar chiar în clipa următoare îl cuprinse din nou 
frica de moarte și începu să-l roage cu cerul și pământul pe hoţ, 
fratele lui de cruce și cel mai scump prieten, să-l scape din 
necaz. 

Hoţul se prefăcu că se gândește. 

— Tare rău îmi pare de sufletul tău, și vreau din toată inima, 
din dragostea frățească ce-ţi port, să-ţi fiu de ajutor. Știu că tu 
visezi s-ajungi în oastea suedeză, însă nu uita că pentru un 
gentilom viaţa e plină de capcane, pe câtă vreme un om de 
rând mai lesne se strecoară. Dă-mi arcanumul pe care-l ţii 
ascuns sub tunică și-am să mă duc eu în locul tău la oastea 
suedeză. 

— Arcanumul? Nu! strigă Tornefeld. I-am făgăduit tatei pe 
patul de moarte că n-am să-l las din mână până nu i-l dau 
regelui. 

— Află că de nu mă urmezi pe mine, ai să urmezi călăul, 
spuse hoţul liniștit. La drept vorbind, pentru un rege te poţi 
jertfi și-n ștreang. Intr-un ceas, Muschetarii au și ajuns aici, 
gândește-te singur cum au să sfârșească lucrurile. 

Tornefeld se căină ascunzându-și faţa în mâini. 

— Frate! spuse apoi încet. Hai să-ţi spun adevărul adevărat. 
Curajul nu mi-e atât de viu pe cât aș vrea să-mi fie - o știu prea 
bine. Numai în viaţă de-aș rămâne, căci mi-e o spaimă grozavă 
de moarte și de veșnicie. Ţine... ia-l! 

Și scoase o carte tipărită, arcanumul, de sub tunică. Hoţul o 
apucă cu amândouă mâinile și-o ţinu bine, să nu care cumva să 
i-o poată lua Tornefeld înapoi. 

— E Biblia lui Gustav Adolf, care-a avut-o sub platoșă când a 
căzut la Lützen, spuse Tornefeld. E îmbibată de sângele lui 
nobil. Tatăl meu o avea de la tatăl lui, care a fost colonel în 
regimentul albastru. Să i-o dai numai și numai regelui. Eu 
nădăjduiam să-mi aducă glorie și onoare în oastea suedeză, 
poate te-o călăuzi și pe tine să-ţi afli norocul. Și ce-are să se 
întâmple acum cu mine, frate? 

Hoţul, care ascunsese deja Biblia în haină, îi spuse: 

— Acolo unde-am să te trimit, ai scăpat de toate necazurile, 
spuse el. Am un loc sigur la episcopie. Acolo ai să te duci tu în 
locul meu. Ești la adăpost de Muschetari, căci episcopul își are 


legile lui. Ai să rămâi acolo și-ai să-l slujești cum se cuvine până 
s-o uita o dată pentru totdeauna povestea ta cu dezertarea. 

— Asta și vreau. Să-l slujesc cum se cuvine. Iti mulţumesc, 
frate, și să fii răsplătit și aici, jos, și acolo, sus, și spunând asta, 
Tornefeld arătă cu mâna spre pământ și spre cer. 

— E târgul încheiat, le strigă morarul cel mort de pe laviţă. 
Atuncea, ca să se vadă c-aţi bătut palma, să beţi un păhărel, 
două de rachiu de Strasburg. 

Se ridică și puse sticla și paharele pe masă, însă Tornefeld 
clătină din cap. 

— Nu-mi arde de sărbătorit, spuse el cu glas sugrumat. Vai, 
frate, ce jos am căzut! 

— Mai bine decât cocoţat pe scara spre spânzurătoare. Viaţa 
asta e un bun de preţ și fragil, dar cine are capul pe umeri știe 
cum să se bucure de ea. Bea, frate! Bea în cinstea Sfântului 
Ioan, atuncea diavolul n-are să-ţi mai facă rău. 

— Beau, spuse Tornefeld cu privirea neclintită și apucând 
paharul, beau pentru regele meu, Leul Nordului, și pentru 
cuceririle lui viitoare; fie să cucerească Sfântul Imperiu?. Ştii, 
în grădina lui crește o floare ce se cheamă „coroana 
împărătească”. Beau ca floarea asta să nu se veștejească 
niciodată. Și mai beau în cinstea bravilor soldaţi suedezi - eu, 
care nu mă mai număr printre ei. 

Goli paharul dintr-o înghiţitură și apoi îl aruncă de perete, 
spărgându-l cu zgomot. 

Era rece în odaie. Mucul de lumânare de pe masă pâlpâia să 
se stingă. Moroiul își făcu loc prin crăpăturile ușii, așezându-se 
greu pe pieptul lui Tornefeld. 

Morarul se ridică, se întinse și spuse: 

— E timpul, ceasul a sosit, trebuie să mergem. 

Se duseră tustrei la ușă. Vântul nu mai urla, aerul era rece și 
limpede, iar peste marea de zăpadă și pădurile întunecate 
lumina palid luna. Tornefeld privi în noapte, temându-se să nu 
zărească Muschetarii care-i voiau capul, însă nu se vedea nici 
țipenie, ci doar, acoperite de zăpadă, câmpiile, drumul, 
podeţele, ogoarele, copacii, tufișurile, pietrele și smârcurile - 
iar hăt, departe, o casă luminată. 

— Făgăduiește-mi, frate, îl rugă Tornefeld încet pe hoţ, c-ai 
să pui Biblia în mâinile regelui meu. 


3 Sfântul Imperiu Roman al Națiunii Germane. 


— Îţi făgăduiesc, frate, în faţa bunului Dumnezeu, spuse 
hoţul, arătând cu un gest larg în noaptea neagră înspre tufișuri, 
pietre, smârcuri și ogoare. Am fost mereu cinstit cu tine. 

Dar în mintea lui își spuse: „E destul de bogat regele, ce 
nevoie o avea de comoara asta sfântă? Las’ să stea la mine, mie 
mi-o fi de folos. O ţin strâns, n-o dau nici diavolului”. 

La răscruce, cei doi își luară rămas-bun. 

— Îţi mulțumesc din inimă, frate, că mi-ai fost de ajutor, 
spuse Tornefeld. lată că n-a pierit de tot loialitatea pe lumea 
asta. Adio, și când are să-ţi fie bine, gândește-te la mine! 


La marginea pădurii, morarul scoase o fluierătură ascuţită și 
trei bărbaţi apărură de după copaci, trei vlăjgani cu urme de 
arsuri pe feţele lor pustiite, iar unul dintre ei puse o mână 
păroasă pe umărul lui Tornefeld. 

— Ce băieţaș de soi avem aici? strigă el râzând asurzitor. Şi- 
o-nchipui că la noi dă de trai bun. 

— Ia-ţi mâna de pe mine, îl repezi Tornefeld. Eu sunt 
gentilom și nu sunt învăţat cu așa ceva. 

— Gentilom încoace, gentilom încolo, strigă al doilea, și 
amândoi îl luară la bătaie. 

— Ce daţi în mine? Ce v-am făcut eu vouă? strigă Tornefeld 
îngrozit. 

— O, ăsta nu-i decât salutul de bun-venit. Ca să te 
obișnuiești, râseră cei doi lovindu-l și îmbrâncindu-l pe 
Tornefeld și afundându-se din ce în ce mai mult în pădure, spre 
locul unde flăcările ţâșneau pe acoperiș și minereul topit 
sfârâia în cazan. 

Cel de-al treilea rămăsese cu morarul. Arătă spre hoţ care, în 
mare grabă și fără să se uite în urmă, o pornise peste câmpia 
acoperită de zăpadă scăldată în lumina lunii. 

— Asta a luat-o la sănătoasa, spuse el. De când sunt n-am 
văzut așa salturi. Ţi-a scăpat? 

Morarul clătină din cap. 

— Nu-mi scapă el mie, spuse el râzând înfundat. P-ăsta îl mai 
văd eu la față. Zice că merge la oastea suedeză, dar n-are s- 
ajungă acolo. Fiindcă aurul și dragostea așteaptă la drumul 
mare. 


PARIEA A DOUA 


Câpetenia 


Cu Biblia regelui Gustav Adolf sub braţ, hoţul își văzu de 
drum prin desișuri și păduri, pietre și smârcuri până în Poiana 
Vulpii, unde Negrul Ibitz se ascunsese cu oamenii lui. 

Nu se temea că trebuia să treacă de avanposturile dragonilor 
care încercuiseră locul, fiindcă ţinea de meșteșugul său să se 
facă neauzit și nevăzut când primejdia pândea aproape; până și 
vulpea și jderul ar fi putut lua lecţii de furișat de la el. Altceva îl 
preocupa însă: că-i promisese neghiobului ăluia de Tornefeld 
să-i dea arcanumul - cartea sfântă - regelui suedez, ceea ce nu 
avea de gând să facă. Comoara pe care o ţinea ascunsă în haină 
trebuia să rămână a lui. Și cum îl mustra conștiința, începu să-l 
muștruluiască pe Tornefeld și să se ia la harţă cu el, de parcă 
nici nu s-ar fi despărțit. 

„Taci, mucosule”, mormăi arțăgos. „Trebuie să ai tu 
întotdeauna gura aia deschisă și limba ascuţită. Mai bine ti-ar 
sluji la prins muște, dar pe mine lasă-mă în plata Domnului! 
Auzi... să merg eu la oastea suedeză! Frate, de-ţi trebuie un 
fraier, du-te dară și-l caută, că umblă destui pe-aici care se bat 
pentru o tichie de bufon. Da' eu, unul, nu dau doi bani pe 
regele tău. De vrea comoara asta scumpă, n-are decât să vină 
să și-o ia, că eu n-am să-mi tocesc pingelele degeaba. Eu ţin la 
încălțările mele, că doar cu mâinile astea am făcut rost de ele, 
și regele nu-mi dă altele în loc. Chibzuit al naibii, regele ăsta al 
tău, se spune că-și numără toate târnăcoapele și cazmalele din 
oaste, nu care cumva să i se piardă vreunele.” 

Hoţul se opri și trase adânc aer în piept, căci drumul începea 
să urce. Porni din nou și continuă să-i vorbească lui Tornefeld, 
care era departe de el acum; de data asta încercă cu vorba 
bună. 

„Nu mi-o lua în nume de rău, frate”, spuse el, „dar Dumnezeu 
mi-e martor că tare încăpățânat mai ești. Mă trimiţi pe mine la 
oastea suedeză? Și ce m-așteaptă acolo, mă rog? Patru creițari 
pe zi și ger, foamete, bătăi, muncă grea, lupte, boleșniţe de tot 
felul. Numai Dumnezeu știe ce viaţă de câine mai e și asta. 
Prea multă vreme am mâncat pâine din păstăi de mazăre și 
lături, acum e timpul să mă înfrupt și din străchinile cele pline. 


A sosit vremea mea. Frate, la mine rămâne arcanumul - cine să 
mi-l ia? Zici c-avem o învoială? Nici pomeneală. Ai martori? 
Domnul Nimeni a auzit. Ei? Unde-s martorii? Nu-s aici? 
Atuncea să știi c-ai visat, frate; că eu, unul, nu știu de niciun 
legământ... Cum mi-ai spus? Mă faci răutăcios și netrebnic? 
Pân-aici, băiete! Văd că va trebui să te scutur de să-ţi meargă 
fulgii, altminteri nu te-astâmperi. O vorbă să mai scoţi, băiete, 
Se opri și ascultă în noapte, auzise fornăitul unui cal. Erau 
dragonii. Lunecă hoţește la pământ, înaintând apoi cu mare 
grijă prin hăţișuri, iar la Tornefeld nici că se mai gândi: pur și 
simplu și-l scoase din minte pentru totdeauna. 


Când se crăpa de ziuă, hoțul era deja în Poiana Vulpii. Într-un 
luminiș văzu o colibă de cărbunari părăginită, iar în faţa ușii un 
bărbat în port negru, polonez stătea de strajă ţinând o 
muschetă cu amândouă mâinile. De ușă atârna un iepure jupuit. 
În faţa colibei ardeau două focuri care aruncau fâșii pâlpâitoare 
de lumină pe pământul îngheţat, iar între focuri dormeau 
înveliţi în haine oamenii lui Ibitz; coliba fiind mică, nu era prea 
mult loc înăuntru. Mai erau treji încă doi din bandă care-și 
înfipseseră cuţitele în niște bucăţi de carne pe care le ţineau 
deasupra focului. O mârțoagă jigărită mânca din traista cu 
nutreţ. 

O vreme, hoţul rămase ascuns în spatele unor pomi. Unul 
dintre cei care dormeau se foi, ceru rachiu și începu să 
blesteme în somn. Bărbatul care stătea de pază în faţa colibei 
își rezemă muscheta de ușă și-și frecă mâinile amortite de ger. 
Cei doi de lângă foc își îndesau bucăţi mari de carne în gură. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze îmbucăturile, spuse hoţul 
ieșind din ascunzătoare. Nu vă sfiiți, mâncaţi cu nădejde! Poftă 
bună, fraţilor, și vedeţi să nu vă ardă pe gâtlej! 

Cei doi se holbară la el, iar unul sări în picioare și se căzni 
să-și înghită dumicatul; de spaimă și încordare îi ieșiră ochii din 
cap. 

— Cine ești? reuși în sfârșit să îngaime. Te-au lăsat străjile 
noastre să treci? De unde vii? De la dragoni? Ne paște furtuna? 

Bărbatul de lângă ușă își înșfăca muscheta și strigă, cam 
târziu, în întunericul pădurii: „Stai! Cine-i acolo!” 

— Om bun, spuse hoţul. Nu dragonii m-au trimis. Am auzit că 


sunteţi la ananghie și-am venit să vă dau o mână de ajutor! 

Bărbatul de lângă foc, care îl privise lung pe hoţ, se ridică 
acum și spuse: 

— Eu te știu. Eşti $napanul, umbli hai-hui prin părţile astea. 
Ce vii aici și ne vorbești cu atâta îndrăzneală? 

— Şi eu te știu pe tine, zise hoţul. Ti se spune Gât-Sucit, ai 
stat la răcoare în Magdeburg. 

— Așa-i, eu sunt Gât-Sucit, spuse tâlharul. Și cel de colo e 
Iona Botezatu’. Și-acum s-auzim: ce vânt te-aduce pe-aici? 

— Am venit să vă ajut, că v-aţi împotmolit în glod până peste 
urechi, spuse hoţul. Am să vă fiu alături când vine 
Năprazbaronul. 

— Ai să ne fii alături? strigă Gât-Sucit râzând ascuţit. 
Neghiobule! Ai căzut în belea ca musca în tingirea cu dulceaţă. 
Năprazbaronul are o sută de dragoni iar noi suntem douăzeci, 
n-avem cai, și-avem doar cinci muschete. Până-ntr-un ceas ne- 
au prins pe toţi, și-atuncea... Dumnezeu cu mila! Cum poţi tu să 
ne fii de ajutor? 

— Da’ ce răufăcători lași mai sunteţi, unde vă e curajul? 
Poate să aibă atâţia dragoni câtă frunză și iarbă, că eu tot nu 
mă tem de el. O avea el dragoni, dar eu am husari. Unde vă e 
căpetenia? 

Între timp se treziseră și ceilalţi bandiți; se ridicaseră în 
capul oaselor și stăteau în cerc, privindu-l neîncrezători și 
miraţi pe bărbatul care nu avea decât o bâtă să se apere și 
totuși se fălea că are să le ţină piept Năprazbaronului și 
dragonilor lui. 

— Ce-ai tu, husari? îi strigă Iona Botezatu’. Omule, minţi de 
îngheaţă apele. Cine-ai vrea să-ţi dea ţie crezare? Trăsnite-ar 
cu husarii tăi cu tot! Unde-s? Unde-i ţii? 

— De mă crezi tu sau nu, mi-e totuna, răspunse hoţul. Sunt în 
pădure, gata să vină la chemarea mea. Unde-i căpetenia 
voastră, Negrul Ibitz? C-am auzit că-i unul din ăia cu care nici 
diavolul nu se pune. Cu el vreau să am o vorbă, că el nu s-o 
teme să miroasă praf de pușcă. 

— Negrul Ibitz, spuse Gât-Sucit, zace pe paie în colibă. Are 
lingoare și strigă dup-un popă... trage să moară. 


Un fum înțepător învăluia odaia, ridicându-se dintr-o tigaie 
cu smoală topită și ienupăr pusă pe foc. Negrul Ibitz zăcea pe 


paie și se perpelea de pe o parte pe alta, horcăind. Și, cu toate 
că purta blană de oaie și ciubote roșii ca regele de cupă din 
jocul de cărți, barba neagră și trăsăturile aspre inspirau teamă 
și acum, când sfârșitul îi era aproape. 

O femeie tânără roșcată stătea în genunchi lângă el, numai în 
camizol, și-i freca fruntea cu oţet și zăpadă topită. In odaie mai 
erau și felcerul și un altul din bandă, Pom-de-Foc, un popă 
răspopit. Cei doi scotociseră în zadar prin toate cotloanele după 
aurul Negrului Ibitz, scormoniseră și în paiele pe care zăcea, și 
acum îl puneau să-și mărturisească păcatele și să se căiască, 
doar-doar le-o destăinui în aiurarea febrei unde-și ascunsese 
talerii. Şi erau atât de absorbiți de ce făceau, că nici nu-l 
văzură pe hoţ, când intrase. 

— Jupâne! Jupâne! se tângui felcerul. Trebuie s-o întinzi, că 
moartea și-a căscat deja pliscul să te-nghită. Trebuie s-ajungi 
înaintea tronului lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi. 

— L-ai mâniat pe Dumnezeu cu multe și grele păcate, spuse 
Pom-de-Foc și își ridică mâinile pe piept, ca preotul care 
rostește Confiteor. Primește-l pe Christos în inima ta, ca să ţi se 
deschidă poarta milei. 

Însă oricât se chinuiau, era zadarnic. Ibitz nu voia să audă, 
era ca și cum ar fi suflat în cărbuni stinși. Femeia de la 
căpătâiul lui luă o lingură și încercă să-i dea muribundului 
puţin vin muscat. 

— Lăudat fie Dumnezeul Sionului, își reîncepu între timp 
Pom-de-Foc predica. Oare nu vrea nicio vorbă bună să-ţi iasă 
din gâtlej? Ce faci cu banii, jupâne? Banii se lasă-n lumea asta, 
dincolo nu iei cu tine decât povara păcatelor. 

Deodată, fie de la vin, fie pentru că auzise vorbindu-se de 
bani, Negrul Ibitz își veni o clipă în simţiri. Deschise ochii și 
încercă să o apuce pe tânăra femeie - pe care o numea ieduţul, 
iubita și sufleţelul lui, iar apoi îl căută cu privirea pe felcer și-l 
întrebă: 

— Felcere, cât de târziu e-n noapte? 

— Pentru tine, timpul s-a scurs, acum începe veșnicia, 
răspunse Pom-de-Foc în locul felcerului. Jupâne, ridică-ţi ochii 
spre Dumnezeu, care e mare. Căci pe pământ nu e pic de milă 
pentru tine, curând vei fi în puterea morții. Așa că spovedește- 
te, mărturisește-ţi păcatele! 

— Cu carne și ouă în post, cu asta, încă de când eram copil, 


mi-am început păcatele, se tângui încet Negrul Ibitz. 

Insă nu asta voiau să audă cei doi, felcerul și Pom-de-Foc. 

— Şi ai și adunat multe la viaţa ta furând, jefuind, minţind, îl 
dojeni Pom-de-Foc lovindu-se cu mâinile de piept ca preotul la 
Sanctus. Pentru numele Domnului, jupâne, gândește-te la 
mântuirea ta! 

— Am furat, am jefuit, își continuă Negrul Ibitz spovedania. 
Am supt sângele și sudoarea oamenilor sărmani. 

— Acum mărturisește-ne unde-ai ascuns banii! strigă Pom-de- 
Foc. Spune până nu e prea târziu, și căiește-te pentru păcatele 
tale, că de nu, diavolul are să te ia în primire cu suflet și cu 
trup cu tot! 

— Nu, ticălosule, n-am să-ţi fac pe plac, spuse cu greutate 
Negrul Ibitz. Mai degrabă să mă târască Ucigă-l Toaca de-aici, 
decât să-ți spun eu ţie, ticălosule... 

Se ridicase într-o rână și deodată se opri, îl văzuse pe hoţ, 
care stătea la ușă, și în delirul lui îl luă drept diavolul care 
venise după el. 

— E-aici! E-aici! ţipă. De ce n-aţi ferecat ușa și ferestrele? 
Scaraoțţchi e aici și vrea să mă-nhaţe. 

Femeia îl văzu și ea pe hoţ și de spaimă scăpă pe jos lingura 
cu vinul muscat. Iar felcerul și Pom-de-Foc strigară într-un 
glas: 

— Cine ești tu? Ce vrei? 

— Cu cel de colo, cu căpetenia voastră vreau să... începu 
hoţul, dar Negrul Ibitz reușise să se ridice din culcuș și veni cu 
pas șovăitor spre hoț în blana lui de oaie și ciubotele cele roșii. 

— Să mă lase domnul în pace! se rugă el cu privirea rătăcită 
și dinţii clănţănind. Nu-i niciun ceas de când am zis de trei ori 
Tatăl nostru, sunt credincios, sunt credincios. Mai sunt atâţia 
netrebnici pe lumea asta... de ce tocmai eu? Și cu frica morţii 
în sân dădu ușa de perete și arătă afară: Sunt destui, ia-ţi-l, 
sunt ai tăi, ia-ţi-l pe toţi și du-i de-aici, dar pe mine lasă-mă în 
pace! 

Apoi îl părăsiră puterile și căzu. Fata îl trase pe așternutul de 
paie și-i șterse sudoarea de pe frunte. Buimac, hoţul mai 
rămase o clipă locului, apoi se întoarse și trase ușa după el. 

Afară se luminase de ziuă. Focurile din faţa colibei abia mai 
pâlpâiau și un soare palid, rece răsărise peste brazi. Hoţul se 
înfășură mai bine în haină. O clipă ascultă să vadă dacă se mai 


aude ceva din colibă, dar era liniște. Apoi le spuse tâlharilor 
care stăteau în picioare în jurul lui: 

— L-aţi auzit. M-a pus căpetenie în locul lui și m-a rugat să vă 
duc de-aici. 

În rândul tâlharilor se auziră murmur și râsete, iar unul 
strigă: 

— Neghiobule, și unde-ai vrea tu să ne duci? Acolo unde face 
plopul pere și răchita micșunele? Nu știi ce-i cu noi? Nu știi că 
ne-au luat dragonii urma? Cum să scăpăm din calea lor, când n- 
avem cai și suntem și vlăguiţi ca vai de noi? 

— N-au decât să vină, îi așteptăm cu braţele deschise. Țineţi- 
vă tari și nu vă fie teamă. li aranjăm de-or să se sature să mai 
vină după noi. 

— Jupâne, întrebă Gât-Sucit, de unde curajul ăsta al tău? 

— E un dar, răspunse hoţul. Luaţi aminte: în haină am un 
arcanum cu o asemenea putere că toate tre’ să-mi iasă bine. lar 
de mă urmaţi, atuncea v-a pus Dumnezeu mâna-n cap. 

— Şi eu zic că-i mai bine să ne apărăm, strigă Gât-Sucit, pe 
care hoţul aproape îl câștigase de partea lui. Căci de ne 
predăm Năprazbaronului, o să fim și noi ca-n vorba aia despre 
pește: capul se fierbe, restul se prăjește. Care nu-i spânzurat e 
însemnat cu fierul roșu în frunte și trimis la galere, la Veneţia, 
pe viaţă. 

— Numai de-am avea destule muschete! spuse unul dintre ei. 
Atuncea nu ne-am mai teme de Năprazbaron, cu toată puterea 
lui. 

— Ce  trebuinţ-aveţi de muschete? râse hoţul. O bâtă 
zdravănă-i mai bună, niciodată nu nimerește alăturea. Luaţi 
aminte: eu nu-i cred pe dragoni soldaţi nedestoinici. Pot să stea 
de pază cu scutu'n braţe, să sape șanțuri, să facă poduri, cu 
lopata și cazmaua-n mână, sunt neîntrecuţi. Da’ ia să trecem la 
luptă, să vedeţi că-s mai molâi ca babele. 

— Şi husarii tăi? întrebă Gât-Sucit. Te-ai lăudat cu ei - unde- 
s? De ce nu apar? 

— De m-aștepţi o clipă, acu’ mă duc să-i chem, spuse hoţul. 

Își scoase sacul de sub haină și apoi dispăru în pădure, 
printre brazi. 

Când se întoarse, sacul îi atârna greu pe umăr. Găsise în 
pădure, nu departe de Poiana Vulpii, într-o scorbură de copac, 
un cuib de viespi; asta ducea acum în spinare. 


— Iată-i pe micii mei husari, spuse el ţinând sacul deasupra 
focului. În curând or să fie foarte vioi și-or să-i cânte 
Năprazbaronului un cântecel pe care nu l-a mai auzit pân-acuș. 

Se putea distinge un zumzet ușor. Gloaba legată de copac 
ciuli urechile, se ridică în două picioare și vru s-o ia din loc. 

Tâlharii pricepuseră ce-avea de gând noua lor căpetenie cu 
viespile. Îi cuprinse un zel sălbatic și dintr-odată vrură să lupte 
și să-i învingă pe Năprazbaron și pe dragonii lui. Începură să 
strige, care mai de care mai tare: 

— O să-i punem cu botul pe labe! 

— O să-i doborâm! 

— O să-i nimicim! 

— O să-i adormim pe veci! 

— O să-l trimitem noi la culcare pe Năprazbaron, de să nu se 
mai trezească! 

— O să tragem în ei ca-n rațe sălbatice! 

Între timp, unul dintre bandiți, care era de strajă în pădure, 
apăru în fugă strigând că dragonii, peste o sută, vin călare din 
toate părțile. Și iar începură toţi să urle deodată: 

— La arme, camarazi! Dușmanul ne-nconjoară! 

— Am pus praf proaspăt! Muschetele au toate câte trei 
gloanţe pe ţeavă! 

— Înainte! Pe ei! 

— Nu ţintiţi capul, ci la jumătatea trupului! 

— Eu, unul, trag la grămadă, așa n-am cum da greș! 

— Liniște! porunci hoţul. Camarazi, o iau înainte, căci am o 
vorbă cu Năprazbaronul. Când mă auziți spunând „vulpe” - 
ţineţi minte, ăsta-i semnalul, porniţi îndată și care n-are 
muschetă să-i ardeţi cu bâta peste urechi. Și acum, înainte! 
Curaj! Iar cui i-e frică să rămâie pe loc! 

— Fii fără grijă, jupâne, că niciunul n-are să rămână-n urmă, 
spuse Gât-Sucit. 

— Domnul cu noi, adăugă hoţul aruncându-și sacul în 
spinare. 

* 

Călărind în fruntea dragonilor săi prin pădurea rară, 
Năprazbaronul văzu în lumina palidă a dimineţii tâlharii pe 
care voia să-i prindă; înainta spre el întreaga hoardă pe drumul 
care ducea la Poiana Vulpii. Și deși câţiva aveau muschete, 
Năprazbaronul, neștiind că prinseseră curaj, crezu că erau gata 


să se predea fără luptă. De aceea, îi dădu pinteni calului său 
șarg și tocmai când vru să se năpustească asupra lor, de sus îi 
strigă o voce: 

— Să rămână domnul pe loc! Să nu meargă mai departe! 
Altminteri, trebușoara va sfârși urât. 

Căpitanul dragonilor se uită în sus și văzu cocoţat în vârful 
unui pin un om legănându-și picioarele de parcă nicăieri în 
lume nu s-ar fi simţit mai în largul lui; în mână ţinea o traistă 
plină. 

Călărind spre copac cu cocoșul pistolului tras, 
Năprazbaronul strigă: 

— Dă-te jos, omule, să te vedem la față, dacă nu vrei să te 
trezești străpuns de-un glonţ. 

— Ce să fac acolo jos? Mi-e foarte bine aici, râse hoţul. Să 
facă domnul cale-ntoarsă, să m-asculte pe mine; să plece, ca să 
nu se ardă. 

— Omule, acum știu cine ești, strigă Năprazbaronul. Dintre 
toţi netrebnicii lăsaţi de Dumnezeu, tu ești cel mai rău. Am 
știut eu că ești unul de-ai lui Ibitz, dar fii fără grijă, ce ţi-am 
rămas dator ieri am să-ţi plătesc azi cu vârf și îndesat. Alege-ţi 
copacul de care vrei să spânzuri! 

— Domnul vrea să prăjească pește neprins, îl zeflemisi hoţul. 
Să m-asculte pe mine, că nu-i vreau răul. Să se retragă acum, 
până nu e prea târziu. 

Între timp, sosiseră și ceilalți dragoni și începuseră să se 
adune în jurul Năprazbaronului. Şi tocmai asta urmărea hoţul, 
să-i aibă pe toţi grămadă. 

Unul dintre ei își mână calul până la trunchiul copacului și 
strigă: 

— Dă-te jos, omule, să te jupoi! Zece creițari îmi dă toboșarul 
regimentului pe pielea ta. 

— Las' că te scutur eu de-acolo, omuleţule, strigă un altul, și 
alerg până-n Ungaria făr-oprire cu tine la subsuoară. 

— Dacă tot sunteţi voi și căpitanul vostru atât de vrednici, ce- 
i mai lăsaţi pe turci să șadă la Constantinopol? Eu nu-s decât 
unul împotriva voastră, dar vă sfătuiesc de bine: nu vă repeziţi 
la supa fierbinte, că vă ardeţi! 

— Lua-te-ar toţi dracii! Jos de-acolo! strigă Năprazbaronul, 
care își cam pierduse răbdarea. 

— Dar unde se grăbește domnul așa? întrebă hoţul liniștit. 


Eu, unul, n-am nicio grabă. Trebuie mai întâi să blagoslovesc 
caii. 

— Destul! urlă Năprazbaronul. La dreapta! Deschideţi 
rândurile! Gata, la atac! Iar tu de colo, coboară și predă-te, de 
nu, trag. 

Și ridică pistolul, ochindu-l pe hoţ, în vreme ce călăreţii săi 
formau rândurile de atac. 

— Atunci să-și apere fiecare vulpe puiul! strigă hoţul atât de 
tare că răsună pădurea. 

Asta fu semnalul pentru tovarășii săi. 

Năprazbaronul trase și glonţul îl nimeri pe hoţ în umăr, însă 
nu înainte ca el să apuce să arunce cuibul de viespi chiar în 
mijlocul dragonilor. 

Mai întâi nu se auzi decât un zumzet, un bâzâit surd; călăreţii 
ascultau buimăciţi, neștiind ce să creadă. Apoi, deodată, un cal 
sări ca ars iar un altul se dădu la o parte; copitele din spate 
spintecau aerul. O sudalmă, un strigăt de furie, tipetele 
călăreţilor loviți de copite... și preţ de o clipă se mai auzi glasul 
Năprazbaronului care, înțelegând ce-i așteaptă, le strigă 
oamenilor săi: „Rupeţi rândurile! Alinierea!” În curând însă, 
veni iadul și peste el. 

Fiindcă viespile se năpustiseră asupra lor, caii din mijlocul 
grămezii voiau s-o ia la goană, arcuindu-se, ridicându-se în 
două picioare și năvălind peste călăreţii care zburaseră din șa. 
O larmă de nedescris umplu pădurea: nechezat de cai, strigăte 
de durere, blesteme, rumoare, ordine pe care nu le mai asculta 
nimeni, focuri de armă și ecoul tuturor acestor zgomote 
infernale. Grupul ordonat de călăreţi se prefăcuse într-un 
talmeș-balmeș sălbatic de trupuri de cai, copite, oameni care 
strigau, se văitau și blestemau, oameni care se agățau de 
coamele cailor sau atârnau în scările șeilor, ţevi de muschete, 
săbii tăind văzduhul, mâini care apucau în gol, chipuri 
schimonosite. Şi în tot acest haos nebunesc, gloanţele de 
muschetă ale tâlharilor își făceau datoria. 

Dragonii nu mai știau ce-i disciplina. Caii o luaseră razna și 
goneau ca turbati cu călăreţi sau fără, prin tufișuri și rădăcini, 
spre pădurea rară. Doar câţiva dintre dragoni, de cum putură 
să se ridice, încercară să se regrupeze, însă tâlharii avură ac de 
cojocul lor: tăbărâră pe ei cu bâte și muschete. 

Năprazbaronul, reușind să-și stăpânească din nou calul, 


încercă să le vină în ajutor oamenilor săi. Însă era prea târziu, 
tâlharii îi împrăștiaseră. Și fiindcă văzu că de data asta 
pierduse bătălia, îi dădu pinteni calului și se îndepărtă. De sus, 
hoţul îi strigă batjocoritor: 

— Ce-o ia domnul așa de repede la sănătoasa, fără să-și ia 
rămas-bun? Are să-și nenorocească calul. 

Drumul era liber, tâlharilor nu le mai rămăsese decât să 
prindă caii rămași. Hoţul cobori anevoie din copac și rămase 
rezemat de trunchi. Rana începu să-l doară, iar sângele se 
strecura prin cămașă și haină. In depărtare, gornistul 
Năprazbaronului suna adunarea. Pe zăpada călcată în picioare, 
între bălți de sânge, dragoni răniţi, trupuri zvâcninde de cai și 
harnașamente zdrenţuite, zăceau, îngheţaţi de ger, adevărații 
învingători ai zilei - viespile. 

Apoi, când tâlharii strânseră destui cai, își suiră căpetenia în 
șa și plecară înapoi spre Poiana Vulpii în strigăte de bucurie și 
aruncându-și pălăriile în aer. 

Când ajunseră la colibă, felcerul, care stătea în faţa ușii, făcu 
ochii mari văzându-și tovarășii călare. 

— Minune! strigă el. Sunteţi teferi? N-aș fi crezut. Mi-am zis 
că ne-om revedea ca lupul și vulpea atârnaţi la blănar. Acum 
trageţi-vă sufletul, bem un păhărel, dar pe urmă luaţi-vă 
cazmale și lopeţi: Negrul Ibitz e mort și trebuie să-l îngropăm. 

Hoţul se ridică în șa și spuse: 

— Dumnezeu să-l odihnească, spunem un Tatăl nostru și un 
Ave Maria pentru el, dar de mai mult nu avem vreme, trebuie s- 
o întindem. Cine vrea, să vină cu mine, cine nu, să rămână. 

Văzând nemulţumire printre oamenii săi, îi puse la punct: 

— Sunt căpetenia voastră, iar voi trebuie să-mi daţi 
ascultare. Năprazbaronul își strânge oamenii și are să tabere 
din nou asupra noastră. Trebuie să plecăm. Doar aţi văzut ce 
repede se învârtește roata norocului. 


Pe la ora prânzului poposiră la un han nu departe de graniţa 
poloneză. Aici se știau în siguranță. Hoţul zăcea pe paie, arzând 
de febră; felcerul îi legase rana, iar Gât-Sucit îl veghea. Noii săi 
tovarăși stăteau jos la un pahar de rachiu polonez și făceau o 
gălăgie care se auzea până hăt, departe. 

— Jupâne, spuse Gât-Sucit, care se ghemuise pe paie lângă 
rănit. Ţi-e atât de rău? Gemi de parcă viaţa ar fi gata să-ţi plece 


din trup. 

— Asta fiindcă-s darnic nevoie mare și mi-am cinstit cămașa 
din belșug cu zeamă de-asta roșie, spuse hoţul silindu-se să 
zâmbească. Prea bine nu-mi e, iar de mi-ar fi mai rău, pesemne 
c-ar trebui să mor. Dar eu nu vreau să mor, ci să-mi urmez 
norocul chiar de-aș fi ferecat în lanţuri. 

Incercă să se ridice, dar căzu imediat înapoi. 

— Se distrează de minune, spuse, petrec de mama focului 
acolo jos; fac ca broaștele primăvara, dar nu știu că greul de- 
abia acum începe. Nu văd ei că-i așteaptă călăul cu funia. N-au 
decât, dar noi trebuie să plecăm. Așa că ia-mi-i pe toţi la rând și 
spune-mi cum îi cheamă, la ce se pricepe fiecare, iar eu am să- 
ți spun cine merge cu noi și cine nu. 

— Pe mine mă știi, începu Gât-Sucit. Eu sunt Gât-Sucit. 

— Da, te știu, întări hoţul. Mi-ai fost tovarăș la Magdeburg, la 
răcoare. Am mâncat pâine din păstăi de mazăre împreună. Tu 
vii cu mine. 

— Şi-am să-ţi fiu tovarăș credincios, spuse Gât-Sucit, până 
mi-o pieri vlaga din trup și m-or băga în ţărâna rece. 

— Mai departe! Mai departe! îl zori hoţul. Următorul! Cum îi 
zice? Care i-e meșteșugul? 

— Michel cel Strâmb. E bun când e rost de bătaie. Se ia în 
piept cu trei deodată, îi doboară cu flinta, cu sabia ori cu 
pumnalul. 

— Flinta, sabia și pumnalul n-aduc nimic bun, mormăi hoţul. 
Nu-l vreau, să stea aici. 

— Fluierătorul, continuă Gât-Sucit, aleargă ca nimeni altul, 
se poate lua la-ntrecere cu câinele și iepurele. 

— N-are decât s-alerge încotro vede cu ochii, eu, unul nu-l 
vreau, hotări hoţul. Acoperă-mă cu paie, că tare frig îmi e. 

— Mathes Nebunu', continuă Gât-Sucit. Când e de dat 
lovituri de sabie apoi nu-l întrece nimeni. 

Pe hoţ începură să-l fure gândurile în altă parte. Descântecul 
de oblojit răni! Numai de-ar fi știut descântecul! Durerea îl 
cuprinsese din nou cu toată forţa, și simţea că odată cu sângele 
gâlgâitor viaţa voia și ea să i se scurgă din trup. lar descântecul 
avea o putere atât de mare, încât oprea sângele; însă oricât se 
chinuia, nu reușea să și-l amintească. 

— Mathes Nebunu”, repetă Gât-Sucit. Ăsta nu știe ce-i frica; 
să vrea, și nu poate da înapoi. M-auzi, jupâne? 


— Da, te-aud, spuse hoţul clănţănind din dinţi. De nu știe ce-i 
frica, nu știe nici ce-i luarea-aminte. Să se ducă unde-o vrea, că 
eu de el n-am trebuinţă. 

— Bufniţă, continuă Gât-Sucit. Ăsta stă și șapte zile încheiate 
fără somn. 

— Şi ce să fac cu el? N-ai pe unul care pilește chei și la urma 
broaștei în ceară? 

— Pom-de-Foc, răspunse Gât-Sucit. Nu-i broască să-i reziste. 

— Atunci, al nostru e, hotări hoţul și, gemând încet, își spuse: 
„Aoleu! Mă-nţeapă, mă arde. Doamne, de n-aş face cangrenă!” 

— Urechi-de-Vulpe, spuse Gât-Sucit, aude la trei ceasuri 
depărtare nechezatul cailor, la două lătratul câinilor și cântatul 
cocoșilor și la un ceas glasul omului. 

— Numai bun să stea de strajă, spuse hoţul. Îl luăm cu noi! 

— Apoi mai e Hannes Turnătoru', să nu-l uit, spuse Gât-Sucit. 
Are-atâta forţă-n el, că dacă se opintește-un pic dărâmă orice 
ușă. 

— Nu ne e de folos, spuse hoţul. Asta nu face decât 
hărmălaie, și mie, unuia, nu-mi place hărmălaia. Altul mai bun 
n-ai? 

— Pe Valon. Ăsta-și schimbă vorba și portul cât ai clipi: e și 
țăran, și vizitiu, și mămular, și student. 

— E omul nostru, spuse hoţul. Asemenea meșteșug e 
întotdeauna bun la casa omului. 

— Şi pârlește şi franţuzește, adăugă Gât-Sucit. 

— Atuncea e ca sarea-n bucate, strigă hoţul. Am să-l pun să 
mă-nveţe și pe mine, să intru și eu în rândul nobilimii. 

— Să treci drept gentilom? întrebă Gât-Sucit, mirat. Ce spui 
acolo? Ai năluciri? 

— Nu, nici c-am fost mai treaz vreodată, răspunse hoţul. Şi- 
acum, că suntem cinci, ajunge. Du-te jos și le spune celor trei 
că... 

— Dar cu ceilalți cum rămâne? strigă Gât-Sucit. Cu 
Vorbăreţu', Afrom, Konrad Roșcovanu', Adam Spânzuram”, Iona 
Botezatu'? Ne-am jurat să rămânem împreună și să nu ne 
despărțţim, fie ce-o fi! 

— Nu-ţi șade bine să-i iei vorba căpeteniei tale, îl dojeni 
hoţul. Să taci și s-asculţi, așa îţi șade bine. Ce v-aţi jurat voi 
între voi e treaba voastră, nu a mea. Nu-mi trebuie mulţi 
oameni, să stăm claie peste grămadă precum găinile iarna. De 


ce-are mâna cinci degete s-apuce și nu șase, șapte ori zece? Și, 
la vremea împărțţelii, și cinci îs prea mulţi. 

Tăcu, suflând greu, căci vorba-l ostenise. Lui Gât-Sucit însă, 
cum auzi de împărţeală, îi veni un gând pe care nu voia să-l ţină 
pentru sine. _ 

— Nu departe de-aici şade un ţăran bogat, începu el. lie 
plină cămara de șuncă, ouă și untură, beciul geme de vin iar 
cuferele-s ticsite cu bani... 

— Nu, spuse hoţul răsucindu-se. Nu m-ating de ţăranul tău, 
nu vreau să fur și să pârjolesc sate. Lasă ţăranii în treaba lor. 

— Pesemne că vrei să stai la drumul mare, să jefuiești 
trăsuri? întrebă Gât-Sucit. 

— Nu. Nici asta nu vreau. Altceva am eu de gând, spuse 
hoțul ducându-și mâna la rană. Din bătătura popilor vreau să- 
mi culeg eu aurul. 

— Să jefuiești popii de aur? 

— Argint și aur din biserici și capele, îl lămuri hoţul. Parcă 
mă strigă să vin să mi le iau. 

— Mai bine m-ar trăsni chiar acuma, izbucni Gât-Sucit 
înfiorat. Asta-i păcat de moarte, să-l furi pe Dumnezeu! 

— Ciulește-ţi urechile și-ascultă la mine, că vreau să-ți spun 
ceva, șopti hoţul. Tot ce vezi tu pe pământul ăsta e-al lui 
Dumnezeu. Argintul și aurul din biserici sunt ale Lui și rămân 
ale Lui și-atunci când sunt la noi în saci. Eu zic că-i faptă bună 
să scoatem în lume comori încremenite. Iar de-o fi cum spui tu, 
păcat, află de la mine că, așa cum nicio haină nu-ţi iese dacă n- 
ai ţol și foarfece, și nicio casă nu se ridică fără zidari ori 
dulgheri, nici în lumea asta nu răzbești fără păcate. 

Gât-Sucit dădu din cap cu hotărâre, în semn că pricepuse și 
că încuviinţa, iar hoţul vorbi mai departe: 

— Du-te jos și spune-le celor trei să fie gata la miezul nopţii, 
iar mie fă-mi rost de-o căruţă, să pot să stau întins pe paie. 

Când Gât-Sucit dispăru pe scări, din spatele unei grămezi de 
paie se ivi Roșcata Lies, căreia nu-i scăpase nimic. 

— Jupâne! se rugă ea. la-mă și pe mine, și-oi ţine la tine ca la 
ochii din cap. 

Hoţul deschise ochii. 

— Cine ești tu? întrebă el. N-am ce face cu tine. Ţi-e părul 
roșu, iar eu nu-nghit nici câine ori pisică cu blana roșcovană. 

— Eu sunt Roșcata Lies, ieduțul Negrului Ibitz. Acum, că el e 


mort, am rămas singură pe lume. la-mă cu tine! 

— Nu poate ieduțul să umble cu lupii, șopti hoţul. 

— Ba pot, cum să nu, spuse fata. la-mă cu tine, și n-ai să duci 
lipsă de nimic: lâna are să-ţi fie toarsă, mâncarea făcută și 
rufele spălate. Știu și să cânt la lăută. Și din blană de iepure am 
să-ți fac mănuși, să-ți ţină cald. Iar pentru rana ta am o unsoare 
din șopârliță și merișor. Și dacă mai pun și petale, o juma’ de 
uncie de mușcătura diavolului și o uncie jumate de flori roșii de 
urzică moartă... 

— Orice, numai să nu fac cangrenă! gemu hoţul. 

— Duhurile rele ale cangrenei le trimit departe, în loc pustiu, 
în apă sau în scorbură de copac, căci știu descântecul! făgădui 
Roșcata Lies. 

Hoţul, privind-o înfierbântat, horcăi: 

— Descântecul! Spune descântecul, și te iau cu mine! Pentru 
numele lui Dumnezeu, spune-l! 

După ce se gândi o clipă, fata începu să cânte: 


Când Domnul Isus crucea-și ducea, 
Toată suflarea-ntristată gemea. 
Frunza plângea, iarba și ea... 


— Nu! o întrerupse hoţul. Nu-i ăsta descântecul! Celălalt! 
Spune-l pe celălalt! Pe cel bun! 

— Celălalt descântec... repetă Roșcata Lies. Apoi, atingând 
pânza mustind de sânge cu care era legată rana hoțului, începu 
să cânte din nou, încetișor: 


Creșteau trei flori... 


— Da! Ăsta-i descântecul, descântecul cel bun! suflă hoţul 
din greu. Cântă mai departe! Cântă-l până la capăt! 


Creșteau trei flori la Domnu-n grădină: 
Una e roșie, alta-i albă, fină, 

A treia-i a Domnului vrere: 

Rană, vindecarea iţi cere! 


— Rană, vindecarea îţi cere! șopti hoțul. 
Inchizând ochii, simţi durerea slăbindu-și strânsoarea 


cumplită cu care-i ţintuia rana și luându-și zborul cu o bătaie 
înceată, greoaie din aripi. Îl cuprinse oboseala și căzu într-un 
somn adânc, fără vise. Răsuflarea i se potoli; iar pe paie, lângă 
el, se cuibări ieduţul. 

x 

Vreme de mai bine de un an, jefuitorii de biserici bântuiră 
prin tot ţinutul între Elba și Vistula - în Pomerania și în Polonia, 
în Brandenburg și în Neumark, în Silezia și în munţii din 
Lusacia. Prin părțile astea, răufăcătorii fuseseră dintotdeauna 
mulți la număr, dar să se atingă de casele Domnului, asta nu 
îndrăznise nimeni până atunci, nici măcar în vremuri tulburi, de 
război. Iar faptul că acum se întorsese roata băgase spaima în 
multă lume. La început se credea că trebuie să fi fost peste o 
sută cei care își făceau de cap jefuind și nesocotind lăcașele 
sfinte. Apoi, când a ieșit la iveală că banda nelegiuită număra 
nici mai mult, nici mai puţin de șase capete, s-a spus 
numaidecât că jefuitorii de biserici stăpâneau meșteșugul 
fermecat de a se face nevăzuţi când îi pândea primejdia și că de 
aceea nu era de mirare că Năprazbaronul nu izbutea niciodată 
să pună mâna fie și numai pe unul dintre ei, măcar că era 
mereu pe urmele lor. Apoi mai spuneau mulţi că Satana însuși, 
dușmanul veșnic al lui Dumnezeu, se așezase în fruntea lor în 
chip de căpetenie ca să golească bisericile și capelele de 
comorile sfinte. 

Primul care se văzu faţă în faţă cu această căpetenie fu 
preotul din Kreibe, un sătuc silezian din domeniile domnului 
von Nostitz. 

Într-o zi de mai, după slujba de seară, preotul - crescător de 
albine - se dusese în satul vecin să se târguiască împreună cu 
mămularul pe niște miere. În drum spre casă, o ploaie vijelioasă 
îl sili să se adăpostească la han, așa că nu ajunse înapoi în 
Kreibe decât către miezul nopţii. 

Trecând prin faţa bisericii, văzu în spatele ferestrei o lumină, 
și pentru o clipă răsări din întunericul de smoală portretul 
pictat pe sticlă al Sfântului Gheorghe, în mantia lui albastră, și 
al balaurului, căruia pictorul din sat îi dăduse înfățișarea unei 
vaci cu aripi de liliac ce sta să fete. 

Fâșia de lumină dispăru îndată, însă părintele știa acum că 
erau oameni în biserică. Și cu toate că înăuntru erau câteva 
lucruri de preţ - un crucifix greu de argint aproape cât un stat 


de om și o sculptură de fildeș a Fecioarei cu o coroană de aur, 
amândouă ofrande de la domnul von Nostitz, vindecat de vărsat 
cu patru ani în urmă, părintele nu se gândi nici măcar o clipă la 
jefuitorii de biserici, ci doar la cele două borcănașe cu miere 
încuiate împreună cu uneltele pentru albinărit în sacristie, 
singurul loc sigur din tot satul. 

Ușa bisericii era încuiată, și mergând să ia cheia se gândi 
bucuros că în sfârșit îi putea prinde asupra faptului pe hoţii de 
miere. Apoi, cu vorbe de ocară pe limbă și cu o lumânare de 
ceară în mâini, intră în biserică. 

O pală de vânt stinse lumânarea. Mai făcu câţiva pași în 
întuneric, până când lumina unui felinar îi căzu pe faţă și 
lunecă pe sutană în jos, până la picioare; în faţa lui văzu un 
bărbat cu un pistol îndreptat către el. 

Ocările îi îngheţară pe buze și de teamă nu putu să îngaime 
decât: „Lăudat fie Domnul”. 

— In veci, amin, stimate domn, spuse, foarte politicos, 
bărbatul din faţa lui. Mi-ar părea rău să știu că v-am speriat. 
Am îndrăznit să mă poftesc de unul singur, deși nu am onoarea 
să fiu cunoscut domniei voastre. 

Abia acum văzu preotul că bărbatul purta o mască, și îi fu 
limpede că în faţa lui se afla unul dintre jefuitorii de biserici. De 
spaimă, aproape că îi stătu inima. Și, în timp ce încă nu-și 
putea lua ochii de la mască, ușa sacristiei se deschise deodată 
și din spatele ei apărură trei bărbaţi, toţi cu fețele acoperite cu 
cârpe; doi duceau crucifixul de argint, iar cel de-al treilea ţinea 
coroana de pe capul Fecioarei, cădelniţa și un felinar. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cum e cu putinţă să fi trecut 
de ușa de fier? gemu preotul tremurând din toate mădularele, 
fiindcă ușa fusese ferecată bine cu zăvoare și drugi, iar cheia 
tocmai o scosese el însuși din almar. 

Bărbatul cu mască lăsă pistolul în jos și făcu o mică 
plecăciune, ca și cum, cu vorbele lui, preotul îl măgulise nespus 
și acum se simţea dator să-i mulțumească. Apoi spuse: 

— Să știe stimatul domn că o ușă de fier nu e pentru noi mai 
mult decât o pânză de păianjen. Nu ne face greutăţi câtuși de 
puţin. Şi, întorcându-se spre tovarășii săi, continuă: Grăbiţi-vă, 
timpul nu stă-n loc și-apoi nici pe stimatul domn nu vrem să-l 
deranjăm mai mult decât se cade. 

Preotul văzu cum dispărură crucifixul și coroana într-un sac 


mare al tâlharilor. Ca păzitor al acestor odoare, știa prea bine 
că trebuia să dea alarma, să strige după ajutor, să urce scara 
clopotniţei și să bată clopotele în semn de primejdie, să se audă 
până hăt, departe. Dar se temea pentru viaţa lui, așa că rămase 
locului și nu făcu nimic din toate acestea, ci doar își frângea 
mâinile fără încetare. 

— Acestea sunt ofrandele epitropului nostru, se văicări el. Pe 
ele vreţi să puneţi mâna? El le-a dat lui Dumnezeu, nu 
oamenilor. 

— Ba nu, spuse căpetenia. Numai ce le-a dat săracilor din 
bogăţia lui a ajuns la Dumnezeu. Toate celelalte le-a dat lumii, 
și eu nu fac decât să-mi iau partea mea. 

— Ce faceţi voi este cel mai rău păcat, îl jefuiti pe Dumnezeu, 
strigă preotul. Luaţi mâna de pe lucrurile astea sfinte, sau o să 
ardeţi pe veci în cele mai adânci puțuri ale iadului. 

— Stimatul domn să nu fie atât de aspru cu păcătoșii, spuse 
căpetenia. Avem nevoie unii de alţii. Căci dacă n-ar fi păcătoși 
și nici păcate, cine ar mai avea atunci trebuinţă de preot? 

Acum preotului îi era limpede că prin acest om grăia însuși 
necuratul. Căci numai mincinosul neîntrecut, vrăjmașul 
Domnului putea să întunece mintea unui om cu asemenea 
vorbe alunecoase, șirete și ticăloase. Se dădu un pas înapoi și 
își făcu în grabă semnul crucii, murmurând îngrozit: 

— Satana, Satana! Rece de a me! Recede! 

— Ce vrea să spună domnul? întrebă bărbatul mascat. Nu 
înţeleg, că nu-s om învăţat. Latina nu prea mi-e de folos în 
meseria mea. 

— Am spus că a intrat necuratul în tine, strigă părintele. 
Vorbește prin tine. 

— Îl rog foarte mult pe stimatul domn să nu ridice vocea așa, 
ar putea auzi lumea, spuse jefuitorul de biserici cu o urmă de 
zeflemea în glas. Iar de-a intrat diavolul în mine, a făcut-o după 
vrerea și hotărârea lui Dumnezeu. Căci fără hotărârea lui 
Dumnezeu, nici într-o scroafă nu intră diavolul. Să-l citească 
domnul pe Matei. 

Se întoarse, îndreptându-se spre tovarășii săi. Preotul îl 
urmări cu privirea, chibzuind cum să-l descrie pe acest bărbat, 
ca să poată fi recunoscut și prins. 

„Bine clădit, mai înalt ca un om obișnuit”, își spuse. „Tras la 
față, atât cât se poate vedea. De n-ar purta masca asta! O 


perucă buclată, o pălărie cu boruri albe și o haină neagră, tivită 
cu alb. Asta-i tot, și-i cam puţin ca să-i dai de urmă.” 

Între timp, căpetenia luase cădelniţa de la tovarășii săi și o 
privea cu atenţie. Apoi se îndreptă din nou spre preot. 

— Văd că domnul se îngrijește cu sârg de creșterea albinelor, 
spuse. Câţi stupi, dacă mi-e îngăduit să-ntreb? 

— Trei, răspunse preotul, iar sieși își spuse: „Mâini subțiri, 
cum au altminteri numai gentilomii. Degete lungi, de hoţ. Faţa 
îi e rasă de curând”. N 

— Şi cu glas tare continuă: li țin în spatele casei, pe pajiște. 

— Trei stupi, repetă căpetenia. Trebuie că în primăvară 
domnul a strâns optsprezece măsuri sau mai bine. 

— N-au fost decât zece și jumătate, oftă părintele. 

— Din trei stupi, e cam puţin, constată căpetenia jefuitorilor 
de biserici. Și totuși a fost un an taman pe placul crescătorilor 
de albine: o vară cu vânt răcoros și rouă din belșug noaptea, o 
toamnă uscată și lungă, o iarnă cu ninsoare. Ce n-a mers? 

— E o jale, se plânse preotul, ale cărui gânduri zburau când 
la odoarele furate, când la stupii de albine. Mi-a năpădit 
nosema albinele. 

— Şi domnul nu știe ce să facă? N-are leac boala asta? 

— Nu, spuse preotul îngrijorat. Nu pot decât să las molima 
să-și facă de cap. 

— Atunci să fie domnul cu luare-aminte, spuse căpetenia. Se 
pune în vasul cu apă și zahăr din care beau albinele chimion 
pisat și ulei de levănţică. Ajută. E o cale sigură. 

— Am să încerc și eu, spuse preotul gânditor. Dar unde 
găsesc chimion? La noi pe pășuni n-am văzut niciodată. Dar cu 
mierea ce să fac? Nu-i limpede deloc. Am strecurat-o de două 
ori și tot tulbure e. 

Rămăseseră singuri în biserică, ceilalţi plecaseră cu prada. 
Căpetenia clătină din cap. 

— Asta-i de la umezeală. Sacristia nu e locul nimerit pentru 
miere; e umezeală. Ia s-o pună domnul la soare, la căldură! 

— Da, numai de n-ar fi ţăranii! se plânse preotul. N-am 
pomenit așa o bandă de pungași. Fură mierea de oriunde. Doar 
în sacristie e la adăpost de mâna lor, căci am ferecat ușa de fier 
cu zăvoare și drugi, cum nu se poate mai bine. 

— Da, știu asta, spuse căpetenia. Păcat că ţăranii sunt 
netrebnici și umblă cu furtișaguri. Fiecare ar trebui să-și vadă 


de treaba lui și să-i lase și vecinului capra lui. Acum însă, vă 
spun adio, căci trebuie să plec. 

În tot acest răstimp, se plimbaseră printre strane. Acum, 
preotul se opri. 

— Îmi pare rău, spuse el, că nu mă mai pot bucura de vorbele 
plăcute ale domnului. 

— Mulţumesc gândului prietenesc, răspunse căpetenia cu 
aceeași politeţe. Dar trebuie să-l rog pe domnul ca de data 
aceasta să mă ierte. 

Făcu o plecăciune în faţa preotului, stinse felinarul și în clipa 
următoare fu înghiţit de întuneric. 

Părintele rămase în biserică, gândindu-se unde să-și ţină 
mierea, căci pe pereţii sacristiei se prelingea într-adevăr apa. 
Câteva clipe mai târziu, își dădu seama că acum ar fi putut, fără 
să-și pună viaţa în primejdie, să urce în clopotniţă și să dea 
alarma. Însă i se păru mai cuminte să-i urmărească tiptil pe 
tâlhari și să vadă încotro se îndreptau și dacă erau călare. Abia 
apoi avea de gând să bată clopotele ca să adune ţăranii pentru 
urmărirea lor. 

Însă când ieși din biserică, hoţii dispăruseră; deși luna era pe 
cer, cât vedeai cu ochii nu se zărea nici urmă de ei. Părea - așa 
le spuse un ceas mai târziu ţăranilor îngroziţi - că ar fi luat cu 
împrumut aripile bufniței și ale corbilor de pe turla bisericii și 
și-ar fi luat zborul. 


Nu întotdeauna oamenii care aveau nenorocul să le iasă în 
cale jefuitorilor de biserici scăpau nevătămaţi, doar cu o 
sperietură, ca preotul din Kreibe. In Tschirnau, un sat din 
comitatul boem Glatz pe malul drept al râului Neiße, 
paracliserul îi surprinse pe jefuitori în biserică în noaptea din 
ajunul Sfântului Kilian. Tocmai voiau să se facă nevăzuţi cu 
prada. Aici, în această biserică unde veneau în pelerinaj ţăranii 
din întregul comitat, puseseră mâna pe patru sfeșnice de 
argint, fiecare greu de șase pfunzi, o cădelniță, un tabernacul, 
o cristelniță și două vase de ostie, toate de argint, un lanţ greu 
de aur, o bucată de brocart ţesută cu fir de aur și în cele din 
urmă o carte în care erau enumerate și descrise faptele bune 
ale Sfântului Martin, pontiful Romei. Însă nu de dragul acestor 
fapte bune luaseră ei cartea, ci pentru că era încrustată cu 
fildeș și nestemate. 


„Astea-s toate bune de topit”, auzi paracliserul o voce când 
intră în biserică și întâi îl văzu numai pe tâlharul care ţinea în 
mâini tabernaculul, iar apoi pe încă doi dintre ei. Paracliserul 
era un bărbat curajos și știa că la han mai erau destui ţărani 
treji care i-ar fi sosit în ajutor dacă ar fi auzit zarvă. Și negăsind 
altceva cu care să se apere, îi smulse din mâini unui Sfânt 
Cristofor bastonul din lemn și-l izbi în cap pe unul dintre hoţi, 
al cărui păr roșu îi sări în ochi. 

Tâlharul se văită cu glas de muiere. Apoi, paracliserul fu 
prins din spate; își duse o mână la gât, vru să strige, dar nu 
putu și scăpă bastonul din mâini. Și în timp ce acesta se izbea 
de podea, în cadrul ușii deschise apăru un bărbat cu faţa 
acoperită, ca și ceilalţi; acesta le făcu un semn și spuse: 

— E singur, nu vine nimeni după el, de-aia l-am lăsat să 
treacă. 

Asta fu ultimul lucru pe care îl auzi paracliserul, căci în clipa 
următoare nu mai știu de el. Când își veni în fire, zăcea pe 
trepte în faţa bisericii, legat de mâini și de picioare; capul îl 
durea și îi era înfășurat cu o pânză, iar ochii și gura acoperite 
cu cârpe muiate în smoală. Așa l-au găsit ţăranii care mergeau 
la câmp, iar lângă el, pe scări, rupt în două, era bastonul 
Sfântului Cristofor. 


De o soartă cu mult mai rea avu parte, la întâlnirea într-un 
han cu banda de hoţi, un tânăr gentilom din Boemia. Acesta își 
pierdu viaţa. 

Hanul, aflat între Brzeg și Opole, pe drumul care duce în 
pădurea deasă, arareori avea alţi mușterii decât oameni simpli, 
țigani sau calfe, și era sărbătoare dacă mai trecea câte un 
mămular cu marfa în spinare. Mergând la Universitatea din 
Rostock cu preceptorul și lacheul său, tânărul conte din Boemia 
fusese nevoit să înnopteze aici fiindcă i se rupsese osia la 
trăsură. Era o noapte de toamnă și ploua vijelios. Și în timp ce 
vizitiul încerca să pună trăsura din nou în mișcare, tânărul 
conte și preceptorul cinau la han, iar lacheul îi servea. 
Ceruseră un cocoș fript și niște clătite, căci nu aveau altceva de 
ales. 

După masă, lacheul ieși să ajute vizitiul, iar preceptorul se 
retrase și el. Era ostenit și voia să se culce; sus în pod, hangiul 
le pregătise celor doi oaspeţi de vază paturile. Lacheul avea să 


doarmă pe o bancă în sala de ospeţe, iar vizitiul în grajd. 

Tânărul conte rămase jos, cu o carafă de vin în faţă; nu era 
chiar singur, căci pe laviţa de lângă sobă stătuse în tot acest 
răstimp tatăl hangiului, sforăind. Ploaia bătea în geam, iar în 
sobă trosnea focul. De la bucătărie se auzea zăngănit de tigăi și 
de străchini, hangiţa le prăjea vizitiului și lacheului un cârnat 
de Nurnberg. 

Tânărul conte se gândi dacă nu cumva putea trimite după 
vreun domn de vază de prin apropiere cu care să joace o 
partidă de Uhombre, căci era prea devreme să se ducă la 
culcare. Și cum stătea așa, cu coatele pe genunchi și cu capul 
în mâini, se auzi de afară larmă; i se păru că unul dintre 
servitorii săi striga după ajutor. Inălţă capul și ascultă; din 
bucătărie apăru hangiul, palid de frică, și vru să spună ceva, 
însă în aceeași clipă se dădu ușa de perete și un glas poruncitor 
strigă: 

— Messieurs! Rămâneţi pe loc! 

În ușă, cu masca pe faţă, stătea căpetenia, iar în spatele său 
se zăreau doi dintre tovarășii săi și dintr-un al treilea doar 
chica roșie. 

Tânărul nobil din Boemia, păstrându-și sângele rece, rămase 
cu vinul în faţă. Își spuse că dacă aceștia erau chiar jefuitorii de 
biserici de care auzise câte ceva, putea să spere să-și păstreze 
nu numai viaţa, ci și cei treizeci de ducați de Boemia pe care-i 
avea în pungă. Își puse în gând să se poarte bărbătește, să aibă 
ce povesti la Rostock. Ca să-și facă curaj, își goli paharul din 
patru înghiţituri. 

Între timp, căpetenia intrase în încăpere. Cu o ușoară 
plecăciune își ridică puţin pălăria de pe cap arătându-i 
oaspetelui de vază respectul cuvenit. Apoi ceru vin și îl bău 
dintr-un pocal de argint pe care unul dintre tovarășii săi îl 
scoase din desagă. 

În tot acest răstimp, hangiul tremura din toate încheieturile; 
aproape că scăpă din mână urciorul cu vin. 

— Ce căutaţi aici? reuși cu greu să îngaime. Ştiţi prea bine că 
n-am voie nici să vă primesc, nici să vă găzduiesc. 

— Liru-liru, hai șterge-o! porunci căpetenia. Dă fuga la 
bucătărie și vezi dacă s-or găsi pentru oamenii mei slănină 
prăjită, pâine și niște bere slabă. 

Își aruncase haina pe speteaza unui scaun și acum rămăsese 


într-o jiletcă veche de mătase violetă și în cizme cu carâmb 
înalt. Tovarășii săi se așezaseră la o masă lângă sobă și numai 
unul, cel cu părul roșu, rămăsese lângă căpetenie. Era Roșcata 
Lies îmbrăcată în straie bărbătești. 

Ridicându-și din nou borurile pălăriei, căpetenia, i se adresă 
tânărului gentilom. 

— Fie ca împrejurările să scuze faptul că am dat buzna așa, 
nepoftit, spuse el foarte politicos. Însă azi bate un vânt aspru 
dinspre Polonia și n-am vrut să-mi las oamenii în ploaia 
îngheţată. 

— O întrebare, dacă-mi e cu îngăduinţă, spuse tânărul 
gentilom. Ce-i cu oamenii mei? l-am auzit ţipând. Și, fie-mi cu 
iertare, dar să-și ia domnul masca de pe faţă, ca să văd cu cine 
vorbesc. 

Căpetenia îl privi pe tânărul gentilom o clipă, fără să scoată o 
vorbă. 

— De asta, să-l ferească pe domnul bunul Dumnezeu, spuse 
el apoi. Şi cât privește servitorii domniei sale, să fie fără grijă. 
S-au retras în grajdul vacilor. Dar oamenii mei n-au să-și 
economisească hărnicia și au să-i fie de folos stimatului domn 
în tot ce-i e de trebuinţă. 

Și arătă înspre cei doi tovarăși, care stăteau deoparte, la 
masa lor. 

Tânărul conte observă cu mirare silința pe care și-o dădea 
căpetenia jefuitorilor de biserici să se poarte și să vorbească 
precum un gentilom. Şi, de dragul ducaţilor din pungă, i se 
păru cuminte să-i răspundă acestui om primejdios cu aceeași 
politeţe. Așa că se ridică și, cu pălăria în mână, îl pofti să i se 
alăture la masă și să bea un pahar de vin cu el. 

0 Clipă, căpetenia păru să stea pe gânduri. Apoi spuse: 

— Deosebitei politeţi de care domnul dă dovadă nu pot să-i 
răspund decât prin a spune că nu mă simt îndreptăţit la o 
asemenea onoare. Dar dacă dorește totuși, cu plăcere am să 
beau un pahar în sănătatea domniei sale. 

Cum stăteau toţi trei la masa gentilomului, Roșcata Lies fu 
cea care ridică întâi paharul, golindu-l în sănătatea diavolului, 
așa cum fusese obișnuită de Negrul Ibitz. 

— Ai grijă, că ești cu oameni de vază, o puse la punct 
căpetenia. Lasă purtările astea! 

— Domnița, începu gentilomul, poartă straie bărbătești și are 


sabie. Așa-i obiceiul pe-aici? 

— Nu, spuse căpetenia. Straiele bărbătești le poartă ca să 
stea mai bine în șa. lar sabia știe s-o folosească, și dacă o ia în 
mână, o face pour se battre bravement et pour donner de bons 
coups?. 

— Şi eu am fost la Paris, spuse gentilomul așezându-se picior 
peste picior și făcând să-i zornăie pintenii. Am văzut Luvrul și 
palatul cel nou al regelui în care locuiește și dă și petreceri. 

— Eu, nu, spuse căpetenia. Eu am învăţat franţuzește de la 
tovarășul meu de colo, care-o vorbește ca pe apă. 

Și arătă peste umăr spre Valon, care stătea la cealaltă masă 
și înfuleca slănina prăjită. 

— Şi domnul rămâne să înnopteze aici? întrebă gentilomul, 
ca să nu lase conversaţia să lâncezească. 

— Nu, răspunse căpetenia. Am să plec în curând. Am treburi 
de rezolvat nu departe de aici. 

— Atunci am să beau un pahar pentru reușită, spuse 
gentilomul. 

— Mai bine nu, spuse căpetenia. Pescarului care pleacă în 
larg nu i se urează noroc; altminteri, are ghinion. 

— Cum să ai ghinion, se băgă în vorbă Roșcata Lies, când ai 
arcanumul la tine? Cu ăsta prinzi peștișorul de aur! 

— Taci! spuse căpetenia cu mânie. Vorbești prea mult și fără 
cap. Ti-am spus de-atâtea ori: unde nu-i cap, vai de picioare! 

Și întorcându-se spre gentilom, continuă: 

— Averea mea e risipită peste tot, și trebuie să călăresc de 
colo-colo s-o adun la un loc. 

— Şi care să fie treburile domnului, dacă-mi este îngăduit să 
întreb? vru să știe gentilomul. 

— Domnul are să ghicească de îndată, dacă-i spun că pe-aici 
mi se spune Jefuitorul de biserici, îi răspunse glasul cât se 
poate de liniștit al căpeteniei. 

Gentilomul sări ca ars, uitând de toată politeţea; fiindcă, 
măcar că știa de la bun început cu cine avea de-a face, nu-i 
prea cădea bine să i se spună asta în faţă, fără ocolișuri. 

— Şi-mi spui asta așa, strigă el bătând cu pumnul în masă, 
fără rușine? 

— N-am rușine, n-am niciun pic de rușine, îi răspunse 
căpetenia calm. Dacă a fost pe placul lui Dumnezeu, cel mare și 


” Pentru a se bate cu curaj și pentru a da lovituri nimerite (fr.). 


drept, să mă facă cine sunt, cum pot eu, un fir de praf, să mă 
împotrivesc vrerii Lui? 

— Atunci tot pe placul Lui are să fie, mai devreme sau mai 
târziu, să te spânzure sau să te tragă pe roată, spuse 
gentilomul căruia vinul începea să i se urce la cap. Şi ăsta îţi va 
fi sfârșitul. 

— Ba nu trebuie să fie astfel, îl contrazise căpetenia. Și David 
a fost un mare păcătos, dar înainte să moară a ajuns la loc de 
cinste. 

— Pe viața mea, dacă-n spatele întregii tărășenii nu-i 
înșelăciune! strigă fără să vrea gentilomul. Nu mă îmbrobodești 
tu pe mine cu David al tău! Dar la un lucru m-am gândit 
adesea, e drept: de ce oare Dumnezeu nu ne-a făcut pe toţi 
creștini? De ce sunt atâţia turci și evrei pe lume? N-ar trebui să 
stea lucrurile așa. 

— Poate că Dumnezeu nu vrea s-ajungă prea mulţi dintre 
oameni în rai, îl puse pe gânduri căpetenia. Cred că Dumnezeu 
vrea să-i știe pe oameni mai curând departe, în iad, decât lângă 
El, în rai. Cum ar putea ei să-L bucure? Erau doar patru pe 
lume și s-au omorât între ei, iar acolo sus, n-au să facă altfel. 

— Lasă predicile, spuse gentilomul, și spune-mi: știi că s-au 
pus zece mii de taleri pe capul tău, iar cine te aduce viu se- 
alege cu o moșie? i 

— Așa este, Încuviință căpetenia. Insă poate că și domnul știe 
că iepurele nu-i niciodată mai sprinten ca atunci când e vânat. 
Iar plasa în care vor să mă prindă nu-i încă ţesută. 

— Ce știi tu! îi strigă gentilomul, în al cărui cap vinul 
începuse să fiarbă. Ce crezi, că nu te recunosc dacă te văd a 
doua oară? S-a zis cu tine. Deasupra capului tău plutește 
securea călăului ca acea sabie a unui rege de demult, al cărui 
nume l-am uitat, dar îl știe preceptorul meu care e sus și 
doarme. Dar de ce dracu’ nu vrea să joace domnul L'hombre? 
C-acum suntem trei, exact câţi trebuie. 

— Domnul spune, întrebă gânditor căpetenia, c-are să mă 
recunoască? 

— Bineînţeles că asta spun. Par le sang de Dieu"! spuse 
gentilomul. Și sunt dispus să pun rămășag cu tine pe doi ducați 
de Boemia că te recunosc. 

— Doi ducați, asta nu e mult, spuse căpetenia. Punem 


10 Pe legea mea! (fr.) 


rămășag. 

— Atunci, banii sunt ai mei, căci nu uit niciodată un chip, 
izbucni gentilomul râzând și într-o clipă mâna îi ajunse peste 
masă, la fața căpeteniei, și deja apucase cârpa neagră din care 
era făcută masca. 

Deodată se făcu liniște în încăpere, numai Gât-Sucit scăpă 
cuțitul în farfurie, cu zgomot. Căpetenia se ridică. Faţa-i 
netemătoare, pe care nu o lăsa niciodată la vedere, era palidă, 
iar acum păli și mai tare, însă nu i se clinti niciun mușchi. 

— Domnul și-a câștigat rămășagul cum nu se poate mai 
lăudabil, spuse el cu un zâmbet. Aici sunt banii. 

Scoase doi ducați din pungă și-i aruncă pe masă. Tânărul îi 
luă și-i ţinu în palmă. Şi stând așa cu ei în mână, păru să se fi 
trezit deodată din beţie și să se teamă puţin de îndrăzneala lui. 

— Cum a sosit vremea despărțirii, continuă căpetenia, căci 
unul pleacă, iar celălalt rămâne, socot că s-ar cădea să mai bem 
un pahar de rămas-bun în numele prieteniei. Şi își ridică 
potirul: Drept la inimă! In sănătatea domnului! 

— Şi viaţa lungă! spuse gentilomul cu limba împleticită, 
ducându-și paharul la gură. 

Nu văzu că Roșcata Lies avea un mic pistol în mână și că-l 
încărcase cu pulbere. 

Impușcătura veni înainte să-și termine paharul. Tânărul 
gentilom lunecă ușor înapoi în scaun. Se schimbă la faţă, iar 
capul îi căzu în piept. Mâinile i se descleștară, paharul se făcu 
țăndări, iar cei doi ducați se rostogoliră pe jos. 

O clipă, căpetenia nu se clinti, trăgând pe nas mirosul 
prafului de pușcă. Apoi își recuperă masca. 

— Mă întreb dacă știa că avea să moară, spuse, privind spre 
mort. 

— Cred că în ultima clipă a știut, spuse Roșcata Lies. Dar eu 
nu l-am lăsat nici să-și spună rugăciunea. Drept în inimă am 
ţintit, așa cum mi-ai poruncit. Imi pare rău de el, era tare vesel. 
Dar uite că nu ne-am încheiat socotelile, să încarc din nou 
pistolul, că acolo mai e unul care te-a văzut la faţă. 

Și arătă cu ţeava pistolului înspre bătrânul care se trezise și 
stătea zâmbind tâmp pe laviţa de lângă sobă. 

Căpetenia își ascunse degrabă faţa în spatele măștii. 

— Ferească sfântul! strigă. Oare unul nu-i de ajuns? Un 
bătrân, ce să fac cu el? A nimerit în toate astea fără voie. Să fiu 


eu ucigașul lui? 

— Fă ce vrei, spuse Roșcata Lies. Dar dac-o faci, nu-l lăsa să 
aștepte prea mult glonţul ăla, când e să mori, frica-i cea mai 
rea. 

— Un biet bătrân, se căina căpetenia. Cum să fiu ucigașul 
unui bătrân? Nu pot... nu știu ce să fac. 

— De nu te lasă inima, o fac eu pentru tine, spuse Gât-Sucit. 
Dar dă-i hangiului un ban pentru îngropăciune și ca să facă 
popa o slujbă. 

— Da, n-am cum să-l las în viaţă, hotărî căpetenia. Dar 
Dumnezeu mi-e martor că nu-mi cade bine. Să-l cheme careva 
pe hangiu. 

Hangiul veni și, văzând mortul, își frânse mâinile; iar când 
auzi că acum era rândul tatălui său, se aruncă la pământ și 
începu să tipe, să implore și să își smulgă părul din cap. 

— Nu-ţi ajută la nimic toate astea, spuse căpetenia. 
Dumnezeu mi-e martor că n-o fac cu bucurie. Dar trebuie. Du-te 
și ia-ți rămas-bun de la el. 

— Cu ce v-a greșit? se tângui hangiul. Fie-ţi milă! Ai oare 
inima de piatră, n-auzi nicio rugăminte? E tatăl meu, și-aș vrea 
să mi-l răscumpăr, că nu-s sărac lipit pământului. 

— E-o nenorocire, spuse căpetenia fiindcă jelania hangiului îi 
mersese la inimă. Dar uite că așa a fost să fie, iar eu n-am cum 
să-ndrept lucrurile. Mi-a văzut faţa, care altminteri mi-e mereu 
ascunsă; nu pot să plec și să-l las în viaţă. 

Hangiul se ridică și se uită la bătrânul de pe laviţă, care 
privea în gol, de parcă n-ar fi știut ce se petrece în jurul lui. 

— Cum să te fi văzut, când de doisprezece ani e orb de-a 
binelea și trebuie să-i duci lingura la gură? Poftim... Şi tu spui 
că ţi-a văzut faţa! 

Și se trânti pe un scaun, își luă faţa în mâni și începu să râdă 
sălbatic, în hohote. 

Căpetenia stătu o vreme fără o vorbă, apoi se duse la bătrân 
și-i puse cu o mișcare bruscă pistolul în față. Acesta însă nu se 
mișcă, holbându-se la un colţ întunecat al odăii; nici nu tresări. 

— Chiar este orb! strigă căpetenia și lăsă pistolul să cadă. 
Slavă Cerului că m-a scăpat de asta. Nu mai râde! Are zile, și 
mă bucur. Și-acum, pe cai, c-am pierdut deja destul timp! 

Hangiul încă mai stătea pe scaun și râdea. 


După ce plecară jefuitorii de biserici, hangiul se întoarse în 
odaie, unde-și găsi tatăl târându-se pe jos. 

— I-ai văzut faţa? îi strigă hangiul. Ridică-te odată și 
vorbește! Ce-i cu giumbușlucurile astea, că acum nu mai 
trebuie să faci pe orbul. 

— Ei, acum, că-s bogat, n-am de gând să împart nimic cu 
tine. Întotdeauna m-ai ţinut jerpelit și înfometat, nu cum se 
cuvine. De câte ori nu te-am rugat să... 

— Spune-mi, l-ai văzut? L-ai recunoaște? îl întrerupse 
hangiul. 

— Nu. N-am avut vreme să-l bag în seamă, mormăi bătrânul. 

— N-ai avut vreme?! îl repezi hangiul. Ce dracului vrea să 
însemne asta? 

— Nu! N-am apucat să mă uit la el, repetă bătrânul cu 
încăpățânare. M-am trezit când a căzut cel de colo - și arătă 
spre mort - și s-au rostogolit ducaţii prin odaie. Ai mei sunt, 
fiindcă i-am urmărit cu privirea și am fost cu mare băgare de 
seamă să nu-mi scape. Pe unul l-am zărit dispărând în 
crăpătura de colo, din colţ, sunt sigur. Iar celălalt a venit spre 
mine, aici sub laviță, și-am pus repede piciorul pe el și-am 
rămas nemișcat. Dar poate că erau trei, mai trebuie să caut. 

— Şi douăzeci să fi fost, bătrân neghiob ce ești! urlă hangiul. 
Nu pricepi? Zece mii de taleri s-au dus pe apa sâmbetei. Așa un 
noroc nu se mai întoarce! 

Trânti ușa furios, și apoi se duse să cheme vizitiul și lacheul 
din grajd, să-și privegheze stăpânul. 

* 


În primăvara anului 1702, în lunea de după Duminica 
Patimilor, jefuitorii de biserici porniră la ultimul jaf, la o 
biserică nu departe de Militsch renumită pentru un crucifix 
greu de aur încrustat cu pietre prețioase care atârna deasupra 
altarului. Atacul însă nu dădu roade, căci preotul, la sfatul 
episcopului, dusese cu câteva săptămâni în urmă crucifixul la 
palatul din Militsch, iar ce atârna acum deasupra altarului era 
un crucifix de lemn prost lucrat. 

Un ţăran care se sculase în toiul nopţii să vadă de o vacă 
bolnavă îi zări pe tâlhari ieșind pe fereastra bisericii cu mâna 
goală. Fugi așa cum era, în cămașă, la curtea lui Melchior von 
Bafron, unde dădu alarma. Domnul von Bafron care nu se 
culcase și era la masa de joc își chemă toţi oamenii pe care-i 


avea în preajmă sau care puteau fi găsiţi repede la ora aceea: 
ţăranii lui, cărbunarii, servitorii și toţi vânătorii. 

Sosiră însă prea târziu. Jefuitorii, văzând primejdia, se 
răspândiseră după cum le era obiceiul în toate vânturile, 
încercând să ajungă fiecare de capul lui la granița poloneză. 
Așa se face că nicăieri nu le dădură de urmă, deși nu lăsară 
niciun colţișor necercetat, nici măcar în pădurile din apropiere. 
Nu găsiră decât o traistă de pânză pe care unul dintre tâlhari o 
pierduse în fuga sa. Înăuntru erau pâine și ceapă, un săculeţ cu 
sare grunjoasă și pe deasupra niște măsele de o mărime 
înspăimântătoare, învelite într-o cârpă - moaște dintr-una din 
bisericile jefuite. 

A doua zi de dimineaţă sosiră din orășelul Trachenberg, 
unde-și aveau tabăra, Năprazbaronul cu câţiva dragoni. Se 
întorsese cu patru luni în urmă din Ungaria unde luptase 
împotriva turcilor și reîncepuse de îndată goana după jefuitorii 
de biserici; ca un copoi le luase urma. Şi începu să tune și să 
fulgere când auzi că în apropiere de graniţa cu Polonia fusese 
prins și apoi eliberat un călugăr-cerșetor în rasă cafenie; căci el 
știa că unul dintre jefuitorii de biserici se slujea din când în 
când de o asemenea deghizare. Adevărul era că și el întâlnise 
în zori un suedez călare în drum spre Trachenberg cu o traistă 
de piele, cum poartă curierii. I se adresase cu „frate” și îi 
vorbise în suedeză și franceză, iar străinul nu i se păruse câtuși 
de puţin suspect, căci în zilele acelea trimișii regelui suedez se 
întâlneau la tot pasul din Silezia până sus, spre Pomerania. 

Așa se sfârși ultimul atac al jefuitorilor de biserici, și multă 
vreme nu se mai auzi nimic de ei; până când, cam în săptămâna 
de după Paști, se zvoni pentru prima oară că pieriseră. 

Se spunea că undeva, într-o pădure din Polonia, s-ar fi certat 
la împărţeala prăzii și ar fi tăbărât apoi cu cuțite și muschete 
unii pe alţii. Trei dintre ei ar fi murit pe loc, iar ceilalţi ar fi 
plecat cu aurul jefuit în lumea largă. Printre morți s-ar fi aflat și 
căpetenia. 

Astfel, zvonul făcea înconjurul ținutului: vizitiul îl spunea 
secerătorilor din mersul trăsurii, preotul, enoriașilor la predică, 
iar altul vorbea de parcă ar fi văzut chiar cu ochii lui leșurile; 
peste tot domnea bucuria că jaful încetase în sfârșit, iar despre 
moartea mizeră a căpeteniei apăruse un cântec tipărit care se 
cânta la iarmaroace și în hanuri. 


Era însă un om în regiune care nu credea o iotă: 
Năprazbaronul. La toate acestea el râdea și le numea 
înșelăciune. Spunea că jefuitorii de biserici scorniseră singuri 
legenda căpeteniei îngropate la trei coţi sub pământ și o 
împrăștiaseră ca să înceteze vânătoarea și să-și lase căpetenia 
să-și mistuie în tihnă prada. Şi se jură că are să-i smulgă 
diavolului ghearele, coada și coarnele, că nu va pune geană pe 
geană și nu va avea liniște până când nu-i va fi dat pe jefuitori 
și pe căpetenia lor pe mâna călăului. 

Însă de jefuitorii de biserici nu se mai auzi nimic; nicio 
spargere nu mai avu loc în lăcașele sfinte, iar odoarele care mai 
erau în ele, strălucind în lumina care pătrundea pe fereastră, 
rămaseră neatinse de mână hoţească. 


Dincolo, în Boemia, în munţii numiţi Șapte Văi, jefuitorii de 
biserici aveau un loc tainic într-o cabană din pădure - acolo se 
întâlniră pentru cea din urmă oară. 

Era în zori, încă frig, vântul sufla printre crăpături iar afară 
țârâia o ploaie ușoară. Patru tovarăși de furtișag stăteau pe 
paie înveliți cu hainele lor; cu ochi roșii de nesomn se uitau la 
comoara lucitoare din mijlocul odăii, la talerii și ducaţii din 
Kremnitz și Gdansk scoși din vânzarea prăzii de anul trecut, 
mijlocită de tăinuitorii de lucruri furate de pe străzile 
lăturalnice din Boemia și Polonia. 

Ţinuseră sfat toată noaptea, vorbiseră, ţipaseră și se 
certaseră, căci nu voiau să-și lase căpetenia să plece; nu erau 
mulțumiți cu prada obţinută și erau de părere că mai era destul 
aur pentru ei în tot ţinutul. Dar căpetenia nu se clintise în 
hotărârea ca fiecare să-și urmeze drumul său, și toată vorbăria 
și împotrivirile lor fură în zadar. 

— În meseria noastră, spuse el, dobânzile ni le plătim cu 
pielea. Fiţi cu luare-aminte, prea ne vorbește lumea, și nu mai e 
mult până să întindă călăul mâna după noi. S-a întors și 
Năprazbaronul, și eu, unul, nu vreau să mai dau ochii cu el. De 
aceea zic că nu mai putem fi împreună, altminteri, norocul 
nostru are să înceapă să umble ca racul. Să-și găsească fiecare 
calea lui și să nu întoarcă ochii după celălalt. Aceasta mi-e 
vrerea, și când v-am scos din mâna călăului v-aţi jurat să-mi 
daţi ascultare în toate cele! 

Așa se învoiră, și nu le mai rămase nimic de făcut decât să 


împartă banii din grămada mai mare și s-o apuce apoi fiecare 
pe drumul său. 

Căpetenia stătea în faţa ușii în jiletca roasă de mătase, care 
fusese odată violetă. Gândurile îi erau la zilele ce aveau să vină; 
chibzuia cum are să plătească cu banii adunaţi datoriile care 
împovărau moșia, cum are să cumpere vite și unelte, cum are 
să-și ia slugi noi, cai iuți în grajduri pentru poștalioane. „Și un 
câine de vânătoare și un cal de călărie pentru tânăra duducă, 
mireasa de neam nobil a domnului von Tornefeld”, își spuse el 
zâmbind. „Că de bani nu mai ducem lipsă.” 

Intre timp, Roșcata Lies se ghemuise lângă grămada mai 
mică de bani de aur și argint - partea căpeteniei - și umplea 
sacul cu taleri și ducați. Pom-de-Foc se ridicase, nemaisuferind 
să privească; îl dureau ochii să vadă banii care se duceau la 
altul. 

— Drace, strigă el. Ce se petrece aici? își ia fiecare cât 
poftește? 

— Asta-i partea căpeteniei, ce te privește? îl puse la locul lui 
Gât-Sucit. Să-i mulţumești așa cum se cuvine pentru ce-ţi lasă. 
Căci până să ne ia sub aripa lui, n-aveai nici haine, nici ghete, o 
cămașă zdrenţăroasă pe tine îţi era toată averea. Dar el ne-a 
scos la liman și de-acuma ești bogat. 

— Bogat? strigă Pom-de-Foc indignat. Ce tot spui acolo? Cine 
e bogat în vremurile astea, când o baniţă de porumb e unșpe 
groși jumate. Nici nu m-ating de partea mea! O păstrez pentru 
când voi fi neputincios și voi avea gută, căci cine să m-ajute la 
bătrâneţe? Dar până atunci n-am decât mila Domnului, trebuie 
să cerșesc o coajă uscată de pâine la poarta ţăranilor, să nu 
mor de foame, asta am reușit, asta mi-e răsplata! 

Și, râzând amar, își primi de la Gât-Sucit partea lui: o pălărie 
plină ochi cu taleri și o mână de aur. 

— Cu preţul vieţii am vânat aurul ăsta până l-am prins, spuse 
Valonul. Acum vreau să mai și trândăvesc. Am să trăiesc bine. 
O locuinţă faină în vreun han ca Știuca sau Cerbul, în fiecare zi 
pește și friptură cu vinul potrivit. Dimineaţa devreme am să mă 
duc la biserică, după-amiaza la plimbare, seara la masa de joc. 
Așa am de gând să trăiesc, să văd, în pace și tihnă, ce lucruri 
bune sau rele aduc vremurile. 

— Dar dacă, strigă Pom-de-Foc, în viața asta minunată a ta 
au să vină și zile negre? Îţi spun de pe-acuma, ca să știi, că n- 


am să-ţi dau un sfant, să nu cumva să vii târându-te la ușa mea! 

— Fii fără grijă, răspunse Valonul liniștit. N-ai decât să-ţi pui 
crini și zmeurică în grădină, că eu n-am să ţi le stric călcând pe 
la tine. 

Acum luă Gât-Sucit cuvântul, fiindcă după căpetenie era 
primul om în bandă, primise doi pumni de bani din grămada 
mare. 

— Am fost cucuvele, spuse el; n-am avut cum să ne arătăm 
ziua. Dar s-au dus vremurile acelea. Acum vreau să cutreier 
toate ţările în lung și-n lat, Italia, Spania, Franţa, Ţările de Jos. 
Vreau să văd lumea la lumina soarelui, iar dacă din banii mei se 
duc câte doi taleri pe săptămână și ducați încă pe-atât, tot or 
să-mi ajungă până la sfârșitul zilelor. 

Urechi-de-Vulpe, un vlăjgan zdravăn, palid, chicoti ca pentru 
sine, jucând ducaţii între degete: 

— Aici, în Boemia, unde nimeni nu mă știe, am să-mi fac din 
aur curat o cănuţă, un cuţitaș, un polonic și o linguriţă de 
tutun, apoi două ploști tot de aur, una pentru buzunarul stâng, 
alta pentru cel drept. Pe cea din stânga o umplu cu vin de soi, 
pentru mine, iar pe cea din dreapta cu rachiu de drojdie, 
pentru prieteni, ce să-i faci, trebuie să mai și economisești. 

— Dar tu, ieduţule? îi strigă Gât-Sucit Roșcatei Lies, care 
tăcea, ghemuită pe jos. Ce-ai căutătura asta așa de tristă, când 
poţi să trăieşti și tu în puf de-acum. Nu-ţi dă inima pace? Dă-i 
drumul unei păsări care vrea să-și ia zborul. Un ibovnic pleacă, 
vine altul în loc, ar trebui să știi deja asta. Și stai să vezi ce-or 
să te mai curteze dacă or să te vadă purtând catarame de aur la 
pantofi, podoabe pe cap și la gât, inele și brățări de aur. 

Roșcata Lies nu răspunse. Se sculă și vru să ridice sacul 
căpeteniei, însă era prea greu, și Gât-Sucit trebui s-o ajute să-l 
care afară. 

Acolo, în fața ușii, Roșcata Lies îi vorbi încă o dată celui care- 
i fusese ibovnic, încercând pentru ultima oară să-l înduplece. 

— Ila-mă cu tine! îl rugă, rezemându-și fruntea de umărul lui. 
Nu spune iar: „Nu!” Știu prea bine că ai ochi pentru alta, mai 
mândră decât toate câte sunt sub soare, dar nu-i nimic! Fii bun 
și ia-mă cu tine, căci n-am să fiu o opreliște în calea ta. Am să- 
mi știu locul și-am să stau cu slugile, cuminte; cele mai grele 
trebi am să le fac, numai să știu unde ești și cum îţi merge. 

— Asta nu e cu putinţă, spuse căpetenia fără înduplecare. 


Caută mai curând în mare un fir de nisip uscat, dar pe mine nu 
mă căuta, că n-ai să mă găsești în veci. 

Roșcata Lies plânse o vreme, apoi se liniști, își șterse 
lacrimile și spuse încet: 

— Rămâi pe veci cu bine! Te-am iubit ca pe ochii din cap. Te 
du, și Dumnezeu să te aibă-n pază oriunde-oi hălădui. 

Intre timp, Urechi-de-Vulpe și Valonul ieșiseră din colibă și-și 
luau rămas-bun de la căpetenia lor în urale, aruncându-și 
pălăriile în sus și trăgând în aer focuri de armă, de răsuna toată 
pădurea. Și pe când căpetenia îi dădea pinteni calului și le 
făcea tovarășilor săi un ultim semn de adio, Urechi-de-Vulpe își 
smulse eșarfa de la gât și-i dădu foc în sănătatea căpeteniei, ca 
să nu-l părăsească norocul. 


O săptămână mai târziu, Pom-de-Foc hoinărea pe drumul 
Sileziei în rasa cea călugărească. Își îngropase banii în trei 
locuri în pădure și însemnase copacii, să știe să-i găsească. 
Acum umbla cu cerșitul din sat în sat, din gospodărie în 
gospodărie; în desagă avea pâine și ceapă, trei mere pădureţe, 
o bucăţică de brânză și, învelit într-o cârpă, un smoc de păr pe 
care îl dădea drept moaște. 

Și cum sta el și înghiţea praful pe marginea drumului, auzi 
un călăreț venind în galop în urma lui. Întorcând capul, văzu un 
curier suedez cu tunica albastră cu nasturi de alamă, pantalonii 
din piele de elan, cingătoarea din piele de bizon și pălăria cu 
pană pe cap. Pom-de-Foc se ghemui degrabă în lături cu mâna 
întinsă, de bună seamă fără prea mari speranţe la pomană, căci 
ofiţerii regelui suedez arareori dezlegau baierele pungii când le 
ieșea în cale un călugăr-cerșetor. 

Călărețul însă trase calul de dârlogi. Cu un zâmbet 
lunecându-i pe faţă, îi azvârli călugărului o jumătate de gulden 
de Pomerania. 

Pom-de-Foc prinse din zbor mica monedă de argint. Însă în 
clipa următoare sări ca fulgerat, holbându-se la călăreț. 

Ştia el zâmbetul acela batjocoritor. Și ochii aceia care 
scoteau flăcări, ca de lup, și sprâncenele stufoase și 
împreunate, și cuta de pe frunte... nu era oare fosta lui 
căpetenie? 

— Asta-i tot ce te lasă inima să-i dai unui tovarăș? strigă el, 
apucându-l de braţ pe călăreț. Te-am cunoscut îndată, cu toată 


bărbița pe care ţi-ai lăsat-o. Dă-te jos de pe cal, și de ai o 
înghiţitură de băut la tine... 

Amuţi, fiindcă de pe chipul călăreţului zâmbetul dispăruse; 
un altul, un străin privea în jos spre el și îi vorbi într-o germană 
stricată, cu un glas pe care nu-l mai auzise niciodată: 

— Ce vrei, călugăre? Jumătate de gulden nu de ajuns? La o 
parte - de nu, bâta pe spinarea ta. 

Preotul răspopit se uită încă o clipă la chipul străin, apoi îl 
invocă pe Dumnezeu să-i fie martor că-l crezuse pe nobilul și 
semeţul domn a fi altcineva, el însuși nu mai înțelegea cum de 
fusese cu putință. Călărețul însă îi tăie vorba: 

— Astea nimic decât miserables excuses! pufni el. Nici s-aud! 
Jumătate de gulden nu de ajuns! La o parte din drum, câine 
afurisit! 

Preotul răspopit sări în lături, supus, iar călăreţul o și luă din 
loc. Nu i se mai auzi decât râsul batjocoritor, care parcă totuși 
îi păru cunoscut lui Pom-de-Foc. Îl urmări pe călăreț cu ochii 
holbaţi și gura deschisă, până ce dispăru. Mâna tremurândă tot 
făcea semnul crucii, de parcă îi ieșise în cale însuși diavolul. 


PARIEA A TREIA 


Călărețul suedez 


Era după-amiaza devreme când călăreţul suedez ajunse la 
moara părăsită. Soarele strălucea pe un cer fără nori și o liniște 
văratică era așternută peste tot. 

Nicio adiere de vânt, niciun ciripit de pasăre, numai greierii 
ţărâiau și albinele zumzăiau, scoțând un sunet încet, ca de 
orgă. Un fluture de zi plutea clătinându-se printre șopârliţe, 
stupitul-cucului și păpădii. Departe în zare, în preajma 
episcopiei, un nor de fum negru atârna peste pădurea de brazi. 

Văzându-l, se trezi în el un sentiment de neliniște și de 
mâhnire, ca și cum de acolo l-ar fi pândit vreo primejdie. Până 
să lase gândul să prindă viaţă, îl goni cu o scuturătură a 
capului. Apoi descălecă și își priponi calul de un buștean în 
jurul căruia să poată să se plimbe și să pască în voie. 

Ușa morii era ferecată, de pe coș nu ieșea fum iar obloanele 
erau trase. Precis că fostul morar, pe care odinioară, într-un 
ceas întunecat, îl crezuse un strigoi de pe lumea cealaltă, un 
suflet amărât din purgatoriu, bătea acum drumul mare plesnind 
din bici și îndemnându-și bine calul, ca să-i aducă stăpânului 
său, episcopului, bunătăţi din toată lumea. Și de-ar fi apărut 
chiar acum de după deal în trăsura lui - cui îi mai era teamă de 
el? 

Călărețul suedez își întinse picioarele pe pajiște, în iarba 
înaltă. Cu spatele rezemat de ghizdul fântânii, începu să viseze 
cu ochii întredeschiși. 

Îi veni din nou în minte ziua când, sărac lipit pământului și 
vai de el, aproape îngheţat, urcase prin zăpada cât un stat de 
om drumul ce ducea la moară și pusese apoi mâna pe arcanum. 
Fusese începutul căii lui spre fericire, care îl adusese până aici; 
cât era de minunat acum, cu pană la pălărie, punga doldora de 
bani și polițe, numai bun să apară în toată splendoarea lui ca 
unul de viţă nobilă. N-avea decât să vină morarul cel mort cu 
gura aia strâmbă a lui, căci iadul nu era lucru adevărat, ci doar 
o plăsmuire, asta i-o spusese Valonul, care cutreierase toată 
lumea, fusese peste tot, chiar și acolo unde și-a înțărcat mutu’ 
iapa... Dar ce era vuietul din jurul lui, așa o larmă, de parcă ar 
fi căzut Veneţia în mâinile turcilor, ce vor oamenii ăștia, ce tot 


strigă acolo? Vine din toate părțile vuietul ăsta, și de departe, și 
de aproape, glasuri groase și glasuri subţiri care tot strigă 
același lucru mereu și mereu: „Grăbiţi-vă!” „Grăbiţi-vă!” 
„Grăbiţi-vă!” 

Călărețul suedez sări în sus. Ce fel de oameni erau aceștia și 
ce voiau? Privi în jur, însă nu se zărea nici ţipenie, doar calul 
era lângă el și smulgea din pământ smocuri de iarbă, buberic și 
ghizdei, și nu se mai auzea nimic, niciun strigăt, nicio chemare, 
doar albinele zumzăiau. 

Se rezemă din nou de fântână, și capul îi căzu în piept. Şi 
iarăși se auziră strigătele, sute de glasuri, ba de aproape, ba de 
departe, ba încet, ba crescând năvalnic: „Grăbiţi-vă!” „Grăbiţi- 
vă!” „Grăbiţi-vă!” 

Călărețul suedez vru să se ridice, dar nu mai putu. Ceva îl 
ținea, ceva îl sălta în sus, ceva îl purta din ce în ce mai sus, și în 
jurul lui glasurile vuiau și vâjâiau: „Grăbiţi-vă!” „Grăbiţi-vă!” 
„Grăbiţi-vă!” Și apoi se făcu liniște. 

Se văzu în înaltul cerului între turnuri și ziduri de nori, 
deasupra cărora se întindea o lumină atât de strălucitoare, 
încât ochii lui abia mai puteau să o îndure, își acoperi faţa cu 
mâinile, și uitându-se printre degete, zări trei bărbaţi șezând 
cocoţaţi pe scaune la care duceau niște trepte, cu haine lungi, 
tivite cu blană, și sandale roșii; iar pe cel din mijloc, cu barba 
albă și privirea cruntă, îl știa: doar îl văzuse de atâtea ori 
zugrăvit, era Sfântul Ioan, cancelarul cerului. În faţa celor trei 
sta un heruvim uriaș cu o sabie în mână, iar în jurul lui, în cerc, 
se înghesuiau umăr la umăr cetele cerești, ele fuseseră cele 
care strigaseră înainte: „Grăbiţi-vă!” „Grăbiţi-vă!” „Grăbiţi-vă!” 
Căci trebuia să vadă toată lumea cum se ţinea o judecată. 

— Votre très humble serviteuri!, murmură călărețul suedez 
plecându-se și fluturându-și pălăria ca un gentilom în faţa celor 
trei asesori, căci voia să le arate stima cuvenită. 

Cei trei însă nu îi aruncară nicio privire. Şi cum se făcu 
liniște în adunarea cerească, îngerul cu sabia glăsui, de se auzi 
până departe: 

— Voi, asesori ai judecății celei mai înalte, vă întreb de a 
sosit vremea să ţinem această judecată. 

Și cei trei bărbaţi în haine lungi răspunseră într-un glas: 

— Fiindcă judele atotputernic crede de cuviință că a sosit 


1 Preaumilul dumneavoastră servitor (fr.). 


timpul, atunci e timpul. 

Ingerul cu sabia se uită în sus, înspre lumina bolţii cerești. 

— Atotputernice jude! strigă el. S-a întrunit cu drept 
judecata? 

Ca vântul furtunii într-o pădure de stejari se pogon din 
înaltul cerului glasul judelui atotputernic. 

— Cu drept s-a întrunit. Cine are de acuzat să înceapă să 
acuze! 

De la cetele cerești dimprejur se auziră șoapte și fâlfâit de 
aripi. Apoi se făcu liniște. Pe călăreţul suedez îl cuprinse 
deodată teama. „Ce caut eu aici?” se întrebă. „Cum am ajuns 
aici?” Stânjenit, își făcu de lucru cu tunica albastră și se uită în 
jur, sperând să se poată furișa de acolo, însă văzu că ochii 
tuturor erau aţintiţi asupră-i. Îngerul cu sabia rupse tăcerea. 

— Prea bine. Il acuz pe bărbatul de colo, vorbi el, de a fi fost 
mulți ani de-a rândul hoţ și de a le fi furat ţăranilor pâine și 
cârnaţi, și ouă, și untură, și tot ce-a mai putut găsi prin cămări 
- de asta îl acuz în faţa judecății Domnului, o dată, de două și 
de trei ori. 

— Doar atât? grăi bărbatul cu haina lungă de la dreapta 
Sfântului loan. Acolo pe pământ e tare greu să-ţi câştigi o 
bucăţică de pâine, un ou ori puţină untură pe căi cinstite. 

— Nu avea nimic în afară de propria-i umbră, așa de sărac 
era, spuse cel din stânga. 

Și Sfântul loan, cancelarul cerului, își ridică chipul aspru și 
uscăţiv și spuse: 

— Dacă se apucă de hoţit bieţii oameni nevoiaşi, cine să-i 
certe pentru asta, când bogătașii toţi își înmulţesc averea 
mișelește? 

— Să-și vadă de drumul lui, nu-i vinovat, se auzi din înalturi 
glasul judelui atotputernic; era atât de blând precum sunetul 
harpei. 

— Lăudat fie Domnul! șopti călăreţul suedez, ștergându-și 
sudoarea de pe frunte. Slăvit fie numele Lui! 

Și în aceeași clipă se auzi din toate părţile, în cor: 

— Lăudat fie Domnul! Slăvit fie numele Lui! 

Îngerul cu sabia nu se clinti. Îi privi încruntat pe cei trei 
asesori ai judecății și, cum se făcu liniște, începu iar să 
vorbească: _ 

— Asta nu e tot, spuse el. Il acuz pe același om că a fost un 


an întreg căpetenia unor jefuitori de biserici, a furat din 
lăcașele sfinte cădelnițe, vase, căni și sfeșnice de argint, și 
podoabe, și giuvaeruri de aur, și vrea să trăiască în 
prosperitate și bunăstare din ele - de asta îl acuz o dată, de 
două și de trei ori! 

— Da, am făcut toate acestea, Domnul să aibă milă! se tângui 
călăreţul suedez, aruncându-i din nou o privire Sfântului loan. 

„Domnul să aibă milă!” răsună apoi împrejur, de la corul 
ceresc. Atunci primul dintre asesori luă cuvântul și spuse: 

— Aurul și argintul sunt arma cumplită a Răului pe pământ. 
Ce treabă avem cu ele? Nu sunt ale noastre. 

— Nu sunt ale noastre, încuviinţă cel de-al doilea. Sunt ale 
deșertăciunii smintite a oamenilor. Cerul pune mai mare preţ 
pe un Ave Maria rostit cu smerenie decât pe splendori de aur 
trecătoare. 

— Nu sunt ale noastre, hotărî în cele din urmă și Sfântul 
Ioan, îndreptându-și privirea spre bolta cerească. Atunci când 
El umbla cu noi pe pământ, nu avea nici aur, nici argint, la ce I- 
ar fi de trebuinţă azi? 

Și din înaltul luminos răsună glasul judelui atotputernic: 

— Să-și vadă de drumul lui, nu-i vinovat. 

— Ia te uită, n-am știut, murmură călăreţul suedez oftând 
adânc, în vreme ce în jurul lui se ridică învolburându-se spre 
înalturi un Benedicamus Domino. Pe sufletul meu, n-am știut că 
aici sus păcătoșii au parte de atâta milă. Dar de ce nu pleacă 
cel de colo, cel cu sabia, care tot pierde în faţa celorlalți? S-au 
încheiat lucrurile. Atunci ce mai caută aici? 

— Departe de a se fi încheiat lucrurile! strigă în clipa 
următoare îngerul cu sabia. Căci omul acela, de colo, care 
tocmai cuvintează cu sine însuși, acest om, voi asesori ai 
judecății, ascunde un suflet atât de hain, încât cu nerușinare l-a 
minţit pe tovarășul său de suferinţă, pe gentilomul suedez, și l- 
a amăgit cu jurământ strâmb. E vai și amar de el, o dată, de 
două și de trei ori! 

După ce îngerul rosti vorbele acestea, urmă o tăcere lungă, 
iar apoi primul dintre asesori vorbi cu un glas care trăda 
tristeţe și nedumerire. 

— Acesta-i un păcat amar și greu, ce trebuie cumpănit și 
cântărit. 

— Cum de a putut oare să-și trădeze tovarășul de suferinţă? 


se jelui al doilea. Oare murise în sufletul lui lumina cea 
dumnezeiască? 

Sfântul loan clătină din cap. 

— Multe se vorbesc aici, dar oare-s adevărate? fu el de 
părere, și apoi se ridică și întrebă: Acuzatorule, unde-ţi sunt 
martorii? 

— Da, într-adevăr, șopti călăreţul suedez, în pieptul căruia 
luptau teama și o îndrăzneață rază de speranţă. De unde-oi 
vrea să-i scoţi, acuzatorule, nimeni n-a văzut nimic. 

— Martorii sunt gata, așteaptă să fie ascultați, răspunse 
îngerul cu sabia. Faceţi loc, căci sunt mulţi. 

La semnul lui, cetele cerești se dădură înapoi, cercul se mări, 
iar îngerul cu sabia strigă în adâncuri: 


Pajiște, pășune, nisip și păpuriș, 
Poduri, drumuri și ogoare, 

Vânt și zăpadă, și smârc, și tufiș, 
Gard și poartă, apă și flacără mare, 
Piatră de pe drum și a casei lumină! 
Veniti și spuneți de-i vorba de vină! 


Din adâncuri se ridicară martorii muţi ai pământului; veniră 
vâjâind și scârțâind, scrâșnind și șuierând, și asesorii cerești le 
înţeleseră graiul. Și peste întreaga zarvă se ridică glasul 
Sfântului loan, care strigă: 

— Martorii au fost ascultați și au spus ce au avut de spus. 
Omul acesta a păcătuit. 

— E vinovat, răsună din înalturi, tunând, cuvântul judelui. 
Vrerea mea e să-și poarte singur prin viaţă povara păcatelor și 
să nu le mărturisească nimănui decât văzduhului și țărânei. 

Călărețul suedez se cutremură de frică și se lăsă pradă 
deznădejdii; își strânse pumnii la tâmple și groaza îi pătrunse 
adânc în oase. În jurul lui se jeluiau și plângeau cetele cerești; 
până și îngerului cu sabia i se făcu milă de el și strigă în 
înalturi: 

— Atotputernice jude! E grea pedeapsa asta. Nu-i îndurare 
pentru el? 

— Nu-i pic de îndurare pentru el, răsună tunetul din înalturi. 
Ti-l încredinţez pe onoarea și pe jurământul tău și-ţi poruncesc 
să-mi împlinești vrerea! 


Îngerul cu sabia își plecă supus capul. 

— Atunci am să-l iau în mâinile mele, spuse el, și-am să-l port 
înapoi pe pășunea cea verde... 

Călărețul suedez își întinse mâinile și se ridică. Se întinse din 
nou, se frecă la ochi și își dezlegă calul. 

„Dacă n-aș fi visat”, își spuse el coborând dealul, „atunci nu 
m-aș mai teme de furia aprigă a lui Dumnezeu. Ce-ar vrea El 
altceva decât să-mi ţin ascunsă viaţa pe care am dus-o până 
acum? Doar asta vreau și eu. N-oi fi eu prost să mă apuc acum 
să strig în gura mare cine-am fost și ce-am făcut! Nu, n-a fost 
Judecata de Apoi, că acolo sună atâtea trâmbiţe, că-ţi vuiesc 
urechile, dar eu n-am auzit nici măcar un cimpoi gemând, totul 
n-a fost decât o nălucire a visului.” Doar groaza cumplită care îl 
cuprinsese în vis la gândul de a nu avea voie vreodată să își 
dezvăluie trecutul i se păru stranie și de nepătruns. Acum nu 
putea să priceapă de ce, însă oricum nu mai avea vreme să se 
gândească la asta. Căci altceva îl frământa și îi apăsa inima. 

Cum călărea așa, văzu pe ogoarele din drumul său porumb și 
grâu copt, îţi era mai mare dragul să te uiţi la ele, spicele erau 
încărcate de boabe, pământul îngrășat, iar de semănat se 
semănase cum trebuie, la vremea cuvenită, și peste tot se 
zăreau  argaţi trudind cu sârg și pricepere: în urma 
secerătorului venea culegătorul și în urma culegătorului venea 
legătorul și în urma legătorului cel care ducea snopii. 

„Pe argaţii ăștia îi ţine o mână de fier”, își spuse Călărețul 
suedez, și parcă îl înţepă ceva la inimă. „Nu mai stau lucrurile 
cum stăteau odată. Tare mă tem că am ajuns prea târziu. 
Tânăra duducă s-a măritat, iar noul stăpân știe ce-i priește 
pământului. S-a dus fericirea mea chiar înainte de-a începe.” 

Insă cum merse mai departe și zări deja satul cu 
acoperișurile de paie și în spatele arţarilor acoperișul de 
ardezie al conacului, câmpiile erau din nou în starea proastă pe 
care o știa, năpădite de bălării: secărea, borceag și pliscul- 
cucoarei, iar pe spice creștea în locul boabelor ceva negru, 
prăfos, din pricină că se semănase cum nu trebuia, cu seminţe 
necoapte pe un pământ îngrășat prost. 

Călărețul suedez se așeză mai bine în șa și dădu pinteni 
calului. 

„Nu”, își spuse bucuros. „Nu s-a căsătorit. Nu-i niciun stăpân 
nou la moșie. Numai că au sosit vremuri atât de grele, că a 


trebuit să-și vândă câmpiile și pășunile la vecini. Nu i-a mai 
rămas mult, doar o palmă de pământ lângă casă. Slavă Cerului, 
am ajuns la timp.” 

* 

Ca unui roib sălbatic, așa îi sărea inima în piept acum că 
avea să o revadă. Stătea în grădină, așteptând, și de cum o 
văzu pășind pe pietriș în condurașii ei roșii de marochin, uită 
toate vorbele curtenitoare pe care și le pregătise, neputând să- 
și ia gândul de la faptul că în ceasul acela, când visul prinsese 
viaţă, avea să i se hotărască destinul. Și o teamă îl cuprinse, 
făcându-l să tremure din toate încheieturile, aceea că l-ar putea 
recunoaște. „Sărmanul de tine, de unde vii?” îi răsună în 
ureche. „Dă fuga jos, la bucătărie și roag-o pe slujnică să-ţi dea 
niște supă și să-ți pună niște bucăţi de pâine în ea!” 

Adunându-și tot curajul de care era în stare, merse spre ea 
cu pălăria în mână și se înclină în faţa ei. Iar acum trebuia să-i 
vorbească, însă nu izbuti să scoată niciun sunet, așa că începu 
ea: 

— Domnul are să mă ierte că a trebuit să aștepte. Abia acum 
mi-au dat de veste că un cavaler de prin părți străine dorește 
să-mi vorbească. Nu eram în casă, a trebuit să alung găinile din 
grădină, că fac multe stricăciuni. 

Da, acesta era glasul care îl salvase odată de la 
spânzurătoare. Călărețul suedez sta ca vrăjit, privind și 
ascultând și necrezându-și ochilor și urechilor. Era frumoasă ca 
o cadră, desigur că și diavolul se înmuia văzând atâta 
frumuseţe. 

Iar ea continuă: 

— Pesemne că nu este cum o cere datina ca domnul să mi se 
prezinte direct mie, mais, monsieur, je ne tiens pas à 
I'etiquette!?. 

— Poate să repete domniţa, o rugă călăreţul suedez, 
trezindu-se ca dintr-un vis. Franceza nu o știu decât așa, puţin, 
am avut un dascăl bun în copilărie, însă mai ușor îmi iese pe 
gură decât îmi intră în urechi. 

Fata îl privi puţin surprinsă pe gentilomul care recunoștea cu 
atâta sinceritate că franceza lui nu era printre cele mai 
grozave. Nu părea a fi un cavaler a la mode. 

— Domnul e ofițer? întrebă ea. 


12 Însă, domnule, nu ţin la etichetă (fr.) 


— Da, așa este, sunt ofițer al coroanei Suediei și m-am legat 
să-F slujesc pe Domnul și pe toți oamenii cu suflet mare, spuse 
călăreţul suedez ducând mâna la sabie. 

— Şi domnul vine de departe? 

— Chiar din oastea Maiestăţii Sale. Fără să vreau a fi 
lăudăros, am fost în numeroase bătălii, însă acum m-am lepădat 
de viaţa de soldat. 

— Şi ce vă aduce aici? întrebă fata, neputând să-și 
lămurească vizita ofițerului străin. 

— Cum m-a purtat drumul până aici, n-am vrut să pierd 
prilejul de a vă face o vizită, răspunse călăreţul suedez. 

— Vă sunt recunoscătoare pentru asta, spuse domniţa 
privindu-și stânjenită pantofii cei roșii. 

Preţ de o clipă, nu știură ce să își spună. Ea își făcu de lucru 
cu funda de pe piept. Dinspre grădină venea miros de tuberoze, 
garoafe și iasomie. În depărtare scârţâia o fântână, altminteri 
era liniște. 

— Nu e întâiași dată că sunt aici, pe moșia asta, începu 
acum, cu glas șovăitor, călăreţul suedez. 

— Da, spuse fata după o clipă de gândire, cât mai trăia tatăl 
meu, aveam mereu casa plină, veneau și mulţi ofiţeri. Acum 
însă nu mai e așa. 

— Am aflat cu durere, spuse călăreţul suedez, că tatăl 
domniţei s-a dus din astă lume. Deseori l-am avut în minte, mi- 
era naș. 

— Nașul domniei voastre? Tatăl meu? strigă copila uluită. 

— Da, și am și un inel pe care mi l-a încredinţat domniţa și pe 
care-l ţin la mare cinste, continuă călăreţul suedez. 

Fata se albise ca varul. Își duse mâna la inimă și respiră 
adânc; spuse în șoaptă: 

— Îl rog din suflet pe domnul să-mi spună cine este. 

— Nutream speranţa că domnița nu mă va fi uitat, spuse 
călăreţul suedez încet și poticnindu-se, căci teama îl sugruma. 
Numai de-ar vrea să-și aducă aminte cum într-o iarnă, când 
coboram muntele, sania s-a răsturnat căci caii se temeau de... 

Un țipăt spintecă aerul, și tânăra copilă se cuibări, zguduită 
de sughițuri și tremurând din toate încheieturile, la pieptul 
călăreţului suedez, plângând de bucurie: 

— Christian! 

— Da, eu sunt, spuse călăreţul suedez, și în acea clipă el 


chiar era acel Christian von Tornefeld pe care îl împinsese în 
infernul episcopului, și mâna îi lunecă cu nespusă gingășie pe 
părul ei, iar buzele rostiră numele pe care îl auzise doar o dată 
și pe care el însuși nu îl pronunţase până atunci: „Maria 
Agneta”, iar ea își ridică faţa fericită și udată de lacrimi către a 
lui. 

* 

Şi cum mergeau ei ținându-se de mână prin frunzele căzute 
pe drumul cu pietriș, vorbind tainic, spunând de multe ori „Ii 
mai amintești...” și „Mai știi când...”, călăreţului suedez i se 
păru că trebuia să îmbrăţișeze cerul și pământul, căci ajunsese 
din hăţișul sălbatic al vieţii lui de până atunci pe o pajiște cu 
flori scăldată în lumina binecuvântată a soarelui. 

Se opri în faţa unei bănci acoperite de mușchi de pe care o 
nimfă din piatră roasă de vânt și de vreme privea în jos, cu un 
zâmbet sfios și trist; privirea lui căzu, gânditoare, pe rămășițele 
care zăceau risipite în iarbă ale unui faun cu picioare de ţap. 
Maria Agneta își sprijini capul de umărul lui și își puse mâna în 
mâna lui. 

— Da, șopti ea. N-ai uitat. Aici, unde era micul zeu păgân în 
iarbă, aici s-a întâmplat. 

— Aici s-a întâmplat, repetă călărețul suedez fără să știe ce 
se întâmplase aici, și privirea lui luneca nesigur de pe capul 
încornorat al faunului la bancă și la nimfă. 

— Aici, continuă Maria Agneta, ne-am jurat că iubirea nu are 
să piară din inimile noastre. Iar tu, Christian, ai spus: „Așa cum 
n-am să-l uit pe Dumnezeu, n-am să te uit nici pe tine”. 

— Da, astea mi-au fost vorbele, spuse călăreţul suedez cu 
hotărâre. 

— În vremurile grele care au urmat după moartea tatei, 
spuse ea, ele au fost singura mea alinare. li mulțumesc lui 
Dumnezeu cu mâinile împreunate că ai venit. Mult m-ai lăsat să 
aștept, Christian. 

— Au fost și pentru mine vremuri grele, îi mărturisi călăreţțul 
suedez. A trebuit să merg prin drumuri prăfuite, să dorm sub 
cerul liber pe ploaie și zăpadă. Acum însă s-au dus toate astea. 

— Un pic mai târziu să fi ajuns, și nu m-ai mai fi găsit aici, îi 
povesti ea. Căci trebuie să plec de-aici și să-mi găsesc un loc în 
lume unde să-mi pot câștiga pâinea spălând rufe și îngrijind 
copii. 


— Spălând rufe și îngrijind copii? O domniţă de viţă nobilă să 
facă asta? întrebă călăreţul suedez surprins și necăjit la culme. 

— Da, sau torcând și ţesând. Aici la moșie nu mai pot 
rămâne. 

— Şi de ce, întrebă el, nu mai are ma cousine voie să stea 
aici? 

— Am sărăcit, tot avutul mi s-a risipit, răspunse ea. Domnului 
von Saltza, nașul meu, îi aparţine totul: acoperișul de deasupra 
capului meu, patul în care dorm. El are catastiful cu datorii. Şi 
stăruie să-i fiu soaţă. Christian! Unde-ţi sunt pistruii? Acum știu 
cum de nu te-am recunoscut de îndată. 

— Cred că îl cunosc pe acest domn von Saltza, îi spuse 
călărețul suedez, și în minte îi apăru, destrămându-se apoi, 
imaginea bărbatului cu barba în furculiță. Și ma cousine nu 
dorește să-i fie soață? 

— Cum poţi să mă întrebi așa ceva, Christian! spuse ea cu un 
ușor reproș în glas. Mai bine slugă în grajd decât cu nașul meu 
în puf. 

— Iubita și prietena mea! strigă călăreţul suedez bucuros 
peste măsură și prinzându-i mâinile. Nu-ţi fie teamă de acest 
domn von Saltza și de datorii. Unde-s catastifele, să plătesc? 
Cât face cu totul? 

— Nu știu, răspunse fata. Vătaful are totul scris în catastife. 
A trebuit să vând ogoare, pășuni și iazul de pește, nici eu nu 
știu cum s-a ajuns aici. Dar pur și simplu nu erau niciodată bani 
în casă. 

— Păi cum să nu se ajungă aici! exclamă călăreţul suedez 
pufnind într-un râs atât de sălbatic, că fata se sperie. Nu-i om 
cinstit pe toată moșia asta, știe care ma cousine acest lucru? 
Vătaful, sămădăul, baciul... o șleahtă de hoţi care de mult 
trebuiau duși la spânzurătoare, știe care ma cousine acest 
lucru? De aceea nici nu se poate ţine ordine aici, că fiecare face 
ce poftește, știe care ma cousine acest lucru? 

— Dar tu de unde știi toate acestea, Christian? întrebă Maria 
Agneta. 

— Ieri, chemin faisant!5, m-am uitat puţin la ogoare - ce jale, 
Doamne, povesti călărețul suedez. Am fost și azi dis-de- 
dimineaţă aici la moșie, când ma cousine încă dormea. Am avut 
ce vedea. Cele patru vaci ale sămădăului sunt hrănite cu otava 


'5 Fiind pe drum (fr.) 


moșiei, știe ma cousine asta? Rândașii la cai mănâncă ouă 
prăjite dimineaţa și beau o cană zdravănă de zer, când masa lor 
ar trebui să fie supă, mazăre, sfeclă sau varză. Apoi secerătorii 
își iau în traistă, la câmp: unul o bucată de brânză, altul treizeci 
de ouă ori o rață pe care le vinde în sat, și vătaful trebuie să 
închidă un ochi la toate astea, căci de furtișagurile lui știe toată 
moșia. Și o asemenea pramatie pune ma cousine în fruntea 
slugilor și-i mai și plătește gras. 

— N-am știut nimic din toate astea, spuse fata încet. 
Ocrotitorul meu, domnul von Tschirnhaus, îl știe de mic și 
spune că e cinstit. _ 

— Sans doute!*, râse călăreţul suedez. În leagăn o fi fost el 
cinstit, dar de-atunci nu mai e. Și încă n-ai aflat totul. Să vezi 
acoperișurile  grajdurilor și hambarelor! Plouă înăuntru, 
nutrețul putrezește și animalele se îmbolnăvesc. Unde mai pui 
că pe timpul ăsta ar trebui să se semene mei și să se pună 
varză, să se cosească și să se înalțe căpițele de fân, și nimic din 
toate astea nu-i făcut. Știe ma cousine asta? 

— Christian, se rugă fata, ar trebui să vorbești cu oamenii, să 
le spui că vrei ca lucrurile să se schimbe. 

Călărețul suedez respinse această propunere cu o mișcare a 
mâinii. 

— Vorba nu ajută la nimic, nu-ţi dă decât dureri de gât, o 
lămuri el. Ăstora va trebui să le pun bâta pe spinare ca să-i 
îmblânzesc și să-i scot oameni cinstiți. Cu muscheta spaniolă 
am să fac eu ordine. Hei, tu, de colo! Nu știi să dai bineţe? 

Era un argat care dăduse să treacă pe lângă ei și care acum, 
repezit astfel de cavalerul cel străin, își scoase chipiul soios de 
pe cap și făcu o plecăciune ducând un picior îndărătul celuilalt. 

— Du-te fuga de-l caută pe vătaf! îi porunci călăreţul suedez. 
Și când îl găsești, spune-i că stăpâna dorește să vie să dea 
socoteală. Să mă aștepte sus în sala de ospeţe. 

Abia după două ceasuri se întoarse călăreţul suedez în 
grădină. Văzându-l, Maria Agneta alergă să-l întâmpine. 

— În viaţa mea n-am avut de făcut o treabă mai grea ca asta, 
spuse el trecându-și dosul palmei peste frunte. Mai bine aș 
umbla zece ore călare prin drumuri desţelenite, pe ploaie și 
vânt, decât să mai trec o dată prin ce-am trecut acum. Atâta 
hârtie a irosit vătaful cu mâzgălelile lui, cât le-ar fi ajuns cu 


14 Fără îndoială (fr.) 


prisosință pe doi ani tuturor brânzarilor din Sfântul Imperiu 
Roman. Dar că din lână a luat a cincea parte și din lapte în 
fiecare zi a patra căldare, asta n-a trecut la catastif. Cu 
îngăduinţa ta, ma cousine dragă, l-am trimis la dracu. Și-a luat 
tălpășiţa și nu se mai întoarce. 

— Tot ce crezi tu că e bine e bine și pentru mine, spuse 
Maria Agneta. 

— Când sunt plătite toate datoriile, continuă el, atunci nu-mi 
mai rămâne decât să plătesc preotul, și lăutarii, și rochia de 
mireasă, și ospățul pentru vecini, firește, asta dacă ma cousine 
este de acord cu mine și în asta. 

— Christian! spuse fata încet. Cât te-am așteptat și cât am 
visat clipa asta! Și acum, că a sosit, mă dăruiesc ţie, căci pe 
tine te-am iubit dintotdeauna și numai pe tine. 

— Şi numai pe mine, repetă călăreţul suedez lăsând capul în 
jos; pentru o clipă se gândi iar fără să vrea la celălalt, cel 
pierdut, căruia de dragul acestei iubiri îi luase numele, 
libertatea și onoarea. 

Apoi vorbi mai departe: 

— Ma cousine nu are să găsească în lumea întreagă pe 
nimeni care s-o iubească așa cum o iubesc eu, acesta-i 
adevărul, așa să-mi ajute Dumnezeu. 

— Știu asta, Christian, spuse Maria Agneta zâmbind. 

— Un singur lucru însă trebuie să-i mai spun preaiubitei mele 
mirese, continuă călăreţul suedez. Că va trebui să muncesc din 
greu și multă vreme avem să mâncăm cu slugile laolaltă pâine 
neagră de ovăz. 

— Vreau să mănânc pâine neagră de ovăz cu tine, Christian, 
rosti Maria Agneta, și vreau să-i mulțumesc lui Dumnezeu că m- 
a binecuvântat cu atâta fericire. 

* 

Cu două luni înainte să-i vină sorocul, Maria Agneta se trezi o 
dată în miez de noapte și nu putu să mai doarmă. Simțea 
pruncul mișcându-i-se în pântec, dacă era fată, avea s-o cheme 
Maria Christine, și ea fată își dorea. În visele ei o și vedea 
alergând zglobiu prin curte într-o rochiță albă de tafta cu o 
boneţică alb cu negru pe cap; și când se întâmpla să se agaţe în 
rochiță și să se împiedice, toate slugile râdeau și alergau să-i 
sară în ajutor, până și gâștele și ţapii din ogradă se veseleau. Şi 
cum sta așa în pat cu ochii închiși și zâmbetul pe buze, gânduri 


i se perindau prin minte; cu un an în urmă, își spunea, cuierele 
fuseseră goale, nu avusese nici cu ce să-și aștearnă patul, iar 
acum totul mergea cum trebuie, casa avea un nou stăpân, și 
simţea că fericirea nu mai avea să o părăsească, slavă 
Domnului, Celui dătător de bine, pentru asta. Își iubea nespus 
bărbatul, și când era plecat la câmp, cu treabă, abia aștepta să 
se întoarcă la ea, iar seara, când îi auzea pașii pe trepte, îi 
năvălea sângele în urechi de bucuria revederii. Acum dormea 
lângă ea. Maria Agneta se ridică puţin și ascultă. Răsuflarea îi 
era molcomă, dar în alte nopţi, când visa, somnul îi era atât de 
zbuciumat, gemea, dădea din mâini și striga, pesemne că se 
visa din nou la regele lui, în oastea suedeză. 

Sătenii și chiar vecinii din rândul nobilimii îl numeau cu toţii 
„Călărețul suedez”, căci nu ieșea niciodată din tunica albastră 
suedeză în care venise la moșie. Lumea spunea, în batjocură, că 
nu-i plăcea să se lase văzut la lumina puternică a soarelui, 
fiindcă atunci tunica veche își arăta peticele. Punga și-o ţinea 
cât putea mai strânsă, punând deoparte pentru botez când, 
spunea el, trebuiau să fie bani în casă. Maria Agneta însă tot 
cumpărase, fără știrea lui, cu jumătate de gulden cotul, de la 
un evreu polonez care era în drum spre târgul de la Leipzig, o 
bucată de mătase albastră pentru o tunică nouă. Să-l vadă 
lumea înnoit. Numai că-i era teamă să-i spună. Căci odată, când 
îi zisese ea că un gentilom trebuie să se ţină bine, el îi 
răspunsese: „Azi orice tâmplar, orice dogar se umflă în pene cu 
straie scumpe, așa că gentilomii, ca să le facă în ciudă, să 
umble în haină de doc, ţărănească”. 

In sat, lumea vorbea: „Ce fel de gentilom mai e și ăsta? Când 
are un mânz, un vițel ori un berbec jugănit de vânzare, apoi 
nimenea nu-l întrece la tocmeală, se ceartă cu omul de rând pe 
ultimul creiţar; păi unde-i e onoarea de gentilom?” Când îi 
ajunseră la urechi vorbele acestea, râse: „Ce să fac eu cu 
onoarea de gentilom? Cu onoare nu mi se îngrașă nicio vacă și 
nicio scroafă”. El era totuși ofiţer și gentilom sans reproche, îi 
făcea în fiecare zi o nouă declaration d'amour - cu ce plăcere îl 
asculta spunându-i sufleţelul lui, îngerașul lui, comoara lui cea 
mai de preț. Sigur că nu mai era gentilomul a la mode de 
altădată, căci trebuia să muncească din greu ca să aibă ce 
mânca și ce bea după pofta inimii. Nu avea răgaz să stea la 
masă cu ea, iubita inimii lui; în schimb, punea să i se 


pregătească degrabă câte o farfurie cu supă de ovăz în odaia 
slugilor. Ziua trebuia să stea cu ochii în patru, să fie peste tot, 
ba ici, ba colo, și uneori îl auzea spunând: „Stăpânul casei 
trebuie să știe tot ce mișcă, să știe de fiecare fir de pai smuls 
din pământ și de fiecare așchie căzută când se taie lemnele”. 

Își dorea nespus să-i fie lui Christian un ajutor pe măsură, 
numai că nu era lesne să ţină minte tot ce o învățase. Câte 
lemne și câte surcele trebuiau aduse zilnic în casă, asta știa, și 
mai știa și de câte litre de bere era nevoie duminica la aldămaș, 
când primeau slugile carne, și când li se dădea mei, supă de 
lapte, păsat sau chiftele, care trebuiau să fie jumătate din făină 
de orz și jumătate din făină de secară. Dar mai erau multe 
lucruri pe care le știa și, ca să mai treacă timpul, și le spunea 
cu glas tare întocmai cum le auzise de la Christian al ei: 

„Hangiul să primească în fiece lună patru găini și cinci duzini 
de ouă, iar nevasta lui să ne ţeasă în schimb unsprezece fâșii de 
pânză. Când eram copil, în sat la noi se juca sosirea celor trei 
magi de la răsărit, iar hangiul era și Baltazar, și ciobanul care 
sufla în cimpoi. Ce cioban negricios era, nu i se mai ducea 
funinginea de pe faţă - vai, ce râdeam! Morarul nu trebuie să 
ne slujească, dar în fiecare an are de îngrășat patru porci. 
Fierarului - are un băieţaș de nouă ani care trage la foaie - i se 
dau opt guldeni să-și cumpere fier și opt baniţe de grâu, să aibă 
grijă de uneltele de câmp. Copacii de pe lunci sunt ai noștri, n- 
are morarul niciun drept asupra lor; sunt ulmi și stejari, iar 
stejarul, spune Christian, e copac bun, culegi din el chiar și 
şuncă și cârnaţi prăjiţi. Pentru masă și un creițar pe zi, femeile 
satului au de ţinut curtea în bună rânduială. La tuns, oaia dă o 
livră și un sfert de lână, iar berbecul jugănit una și jumătate. 
Oierului să nu uit să-i spun mâine să-și ia găinile din grajd și să 
le ţină la el în colibă. Deci o oaie dă la un tuns... Dar de ce nu 
se mai vede luna? O fi iar ceaţă afară. Când e ceaţă în martie, 
nu e bine, Christian spune că de la asta, o sută de zile mai 
târziu cade grindină. A bătut de unu. De mult n-am mai rămas 
trează până la ceasuri atât de înaintate ale nopţii. Tot la primul 
ceas din noapte l-au dus și pe Domnul Isus la Pilat. Şi Petru 
stătea afară și-și încălzea mâinile la foc. Ce frig îmi e!” 

Își trase pătura peste umeri, și cum stătea așa în întuneric 
așteptând somnul care nu mai venea, o cuprinseră deodată o 
tristețe și o teamă de parcă ar fi fost singură în odaie, și 


Christian al ei departe, la ananghie mare; în jurul lui pâlpâiau 
flăcări, iar el striga după ajutor; atât de puternică era această 
imagine, încât era cât pe-aci «ă izbucnească ea însăși într-un 
strigăt de groază și de deznădejde; și, deși știa prea bine că-l 
avea lângă ea, dormind somn dulce, în ea era o jale ca dup un 
suflet drag, pierdut. „Ce înseamnă una ca asta?” se întrebă 
tulburată. „Am căzut în melancolie, de ce oare? De ce? Doare 
aici, lângă mine, ba nu, e tare departe și strigă după ajutor, 
numai că nimeni nu-l aude. Dumnezeu să mă ierte, nu-i nimic 
adevărat din ce spun eu aici, ar trebui să am gura ferecată, nu 
e bine. Ce-i cu mine și de unde frica asta cumplită?” 

Se ridică la marginea patului, aprinse cu mâini tremurânde 
fitilul lămpii de cupru și lăsă lumina să cadă pâlpâind pe faţa 
bărbatului care dormea lângă ea. Îl privi cum stătea în pat, cu 
mâinile încrucișate pe piept, și frica tot nu voia să-i treacă. li 
părea că în faţa aceea nemișcată era ceva străin de ea, ceva de 
care nu-și mai aducea aminte să fi văzut vreodată, ceva dintr-o 
altă lume; însă ce anume nu-și putea dea seama. 

O trecu un fior și începu să plângă cu sughiţuri. 

„Nu-i plecat”, își șopti. „E-aici, cu mine. Dar, Dumnezeu mi-e 
martor... preţ de o clipă am crezut că am un bărbat străin lângă 
mine. Cum, oare, a putut să-mi vină un asemenea gând? Și de 
ce mai plâng acum, când văd limpede că e aici cu mine? De ce? 
De ce?” 

Privi din nou chipul celui ce dormea, vrând să-și afle în el 
liniște și alinare, însă cu cât se uita mai mult, cu atât mai grea 
îi era inima. P 

Atunci, în durerea ei adâncă, îi veni deodată un gând. Işi 
aduse aminte că Margret, care fusese odinioară cameristă la ei, 
o învățase cum să vorbească cu oamenii cufundaţi în somn. 
„Fă-i semnul crucii”, spusese Margret, „și apucă-l de degetul 
mare de la mâna stângă, așa ai putere asupra lui, apoi strigă-l 
în numele Domnului și întreabă-l ce vrei să afli - trebuie să-ţi 
spună adevărul.” 

— Nu-i decât un joc, murmură ea în șoaptă. Ce prostie din 
partea mea, iartă-mă, Christian. Dar n-o fac decât ca să văd că 
nu-i adevărat și fiindcă s-a nimerit așa, ca eu să fiu trează, și tu 
să dormi adânc. De fapt, multe povești năstrușnice mi-a 
îndrugat Margret asta, până să fugă cu soldaţii - și că, de te 
ungi la ochi cu sânge de liliac, îl vezi pe diavol zburând prin 


văzduh, dar asta nu-i adevărat, a încercat cineva și n-a văzut 
nimic. N-o fac decât ca să treacă timpul, căci, să-mi fie cu 
iertare, Christian, dar nici liniștea, nici somnul nu mi le găsesc, 
iar noaptea-i lungă. 

Îi făcu iute semnul crucii pe frunte și-l apucă de degetul 
mare al mâinii stângi. Apoi, cu răsuflarea tăiată, îl întrebă: 

— Cine ești? Spune-mi de îndată cine ești! în numele 
Domnului atotputernic, răspunde-mi! 

Cel care dormea se schimbă la faţă, iar răsuflarea-i era atât 
de greoaie, de parcă pieptul i-ar fi fost îngropat sub un morman 
de pietre. Și, cum se chinuia să scoată vorbele din gură, 
rămânând totuși mut și strângând din dinţi, părea că înlăuntrul 
lui se dădea o luptă între unul care voia să vorbească și să 
spună adevărul și altul care nu voia sub niciun chip și care fu și 
învingător, căci din pieptul celui adormit nu se auzi decât un 
geamăt. 

— În numele Domnului atotputernic! strigă Maria Agneta 
deznădăjduită și se întoarse, nevrând să mai privească acel 
chip străin. De nu ești tu Christian al meu, de ce-ai venit, de ce- 
ai spus că mă iubești? 

Preţ de o clipă se lăsă tăcere, iar apoi, încet și anevoie, ca 
prin vis, veni răspunsul: 

— În numele Domnului, am venit pentru că te îndrăgesc de 
ani de zile. De cum te-am văzut prima oară, s-a întâmplat... și n- 
am avut altă scăpare decât să te iubesc. 

— Christian! strigă ea speriată și fericită deopotrivă, căci 
cine-ar fi putut vorbi astfel despre vremuri trecute, dacă nu el? 

Îl privi, iar el deschise ochii și-și trecu mâna peste frunte; și, 
cum se ridică încă adormit și o recunoscu și o cuprinse de după 
umeri, chipul lui îi fu din nou cunoscut, și teama și îndoielile 
dispărură din sufletul ei precum piere ca prin minune 
zbuciumul visului din mintea celui care se trezește. 

— Îngerașul meu, îl auzi spunându-i. Ai ochii umezi. Ce ţi s-a 
întâmplat? 

— Nu-i nimic, șopti ea. Nu, dragule, nu-i nimic. Am plâns, nu 
știu de ce, dar acum mi-a trecut. Ştii, câteodată, de fericire, 
plânsul nu e prea departe. 

— Dormi, iubita mea! îi spuse el. Nu-i încă ziuă, culcă-te. 

Șopti un „Da” pe jumătate adormită, o doborâse oboseala. El 
se desprinse din îmbrăţișarea ei și-i îndreptă perna. Se cufundă 


în pernă, și pe când se stingea lumina lămpii, mâna i-o căuta 
din nou pe-a lui, apoi ochii i se închiseră. 

Numai atunci, în noaptea aceea, îi apăru în suflet chipul 
iubitului din copilăria ei, și de-acum înainte se contopi cu cel al 
bărbatului care-i era soţ și nu-i mai apăru vreodată. 


Durerile o apucară în miercurea de după înălțare, când 
tocmai era la piaţă în drum spre poștărița cea bătrână, care nu 
mai putea umbla, să-i ducă o livră de pâine. Mai avu timp să 
ajungă acasă și să se pregătească. 

Pe el trebuiră să-l caute pe câmp. Când sosi călare la moșie, i 
se și strigă că era fetiţă. 

La botez veni, călare sau în caleașcă, nobilimea din 
vecinătate: familiile Uechtritz, Dobschutz, Rottkirch, Bafron, 
Bibran și familia Nostitz din Boemia și domnii Tschirnhaus din 
electoratul Saxoniei. 

După-amiază, casa era plină de oaspeţi. Doamnele stăteau 
într-o încăpere la catul întâi, mâncau dulceţuri și prăjituri și 
beau coniac. Cu lăuza nu rămăsese decât Barbara von 
Dobschiitz, o bătrână cu nasul ascuţit, care nu știa să 
vorbească despre altceva decât de pioșenia ei, de Dumnezeu și 
cele sfinte, dar în felul său anume: vorbea de Dumnezeu pe 
același ton cu care-și certa servitorii. 

— Draga mea, nu-mi mai ajunge deloc timpul ăsta, se plânse 
ea. Duminica la liturghie, iar săptămâna-i împărţită: o zi de 
buchisire a tainelor Bibliei, alta de rugăciune și penitenţă. 
Pomeni, vizite la bolnavi, apoi ceasul de lectură în fiecare după- 
amiază, anul ăsta am citit Grădina Edenului și Graţia divină de 
trei ori din scoarță în scoarță. Nom de Dieu, facem ce putem 
să-L mulțumim pe Dumnezeu. Dar știu că uneori tare sunt 
misterioase căile prin care se ocupă de ai Lui. În genunchi L-am 
rugat să... 

Călărețul suedez intrase fără zgomot în odaie și se oprise la 
patul ei. Își puse mâna pe boneta albă care acoperea buclele 
castanii ale Mariei Agneta și spuse încetișor: 

— Îngerașul meu preaiubit, am venit să vă văd, pe tine și pe 
scumpa asta mică. Eşti trasă la faţă, dar frumoasă precum o zi 
de vară. 

— ...mă apere de reumă anul acesta, și-o ţinu bătrâna 
Dobschiitz pe-a ei. La ce bun? în loc reumă m-am pomenit acum 


cu gută. Draga mea, ce-am mai suferit...! 

Călărețul suedez se aplecă deasupra leagănului. 

— Iubita mea, lumina ochilor mei, șopti el. Doarme, are 
mânuţele strânse. 

Şi la fel de încet precum venise, părăsi odaia și închise ușa în 
urma lui. 

— Dacă și celorlalţi le face la fel, oftă bătrâna, vorbind, 
firește, din nou de Dumnezeu, să nu-i fie cu mirare dacă în 
curând are să-și vadă toate bisericile goale. 

Domnii stăteau în sala de ospeţe în jurul mesei, cu urcioare 
de vin, sticle cu Rosaglio, bitter spaniol și coniac de Gdansk 
dinaintea lor. Călărețul suedez se retrăsese într-un loc ferit, la 
o fereastră cu Melchior Bafron, vestit ca fiind cel mai bun 
fermier din toată Silezia. Acolo, între cei doi se înfiripă o 
discuţie despre pământuri bune și proaste, despre profiturile 
arendării fâneţelor, despre îngrijirea viţeilor și cât de greu era 
să îngrași porcii cu folos în perioada asta. 

— Eu am preferat dintotdeauna creșterea vitelor, spuse 
Melchior Bafron. Scroafa aduce multe pagube, n-ai ce să te 
aștepți la nimic bun de la ea până n-o vezi pe butucul casapului. 
Luaţi-vă mai bine vite...! 

Gazda nu era întru totul de acord. 

— Toate animalele aduc pagube, dacă nu sunt ţinute cum 
trebuie, spuse el. Nu-mi pare rău după cele douăsprezece 
banițe de nutreţ mai prost pentru scroafă și după cele 
douăsprezece săptămâni pe care trebuie să le aștept, pentru că 
după aceea slănina pe care o scot de pe urma ei nu-mi face de 
rușine economiile. 

Domnii adunaţi în jurul mesei ajunseseră la o discuţie despre 
vremuri, război și primejdia inamicului ce îi pândea 
îndeaproape. Se spunea că tânărul rege suedez, care era cu 
oastea lui în Polonia, avea de gând să intre în Silezia și să ducă 
războiul până dincolo, în electoratul Saxoniei. 

— Asta înseamnă că în curând vom avea parte de scumpiri și 
de molime în ţară, oftă baronul von Bibran. Ostile străine aduc 
întotdeauna astfel de rele. 

— Dar n-ar fi așa de rău dacă ar crește preţul grânelor și 
vitelor, căci regele suedez e bun platnic. 

— Da, plătește bine cu vorbele lui din Evanghelie, râse 
bătrânul Tschirnhaus. 


— Să se opintească Polonia și Saxonia cât le ţin puterile, 
strigă tânărul Hans Uechtritz înflăcărat, și tot nu-i pot ţine 
piept Leului Nordului. Așa cum l-a adus la învoială pe regele 
danez, așa are să-l pună cu botul pe labe și pe principele 
elector al Saxoniei. 

— Ciocnește, Hans! se auzi vocea groasă a domnului von 
Nostitz, cumnatul lui Hans Uechtritz. Să trăieşti, Hans! Dar ţi-o 
spun pe șleau: dacă aș fi eu regele Poloniei, mai degrabă l-aș 
vrea pe diavol vecin decât pe Carol al Suediei. Măcar pe diavol 
îl trimit înapoi în iad făcându-mi semnul crucii. 

— Taci! îi șuieră din partea cealaltă a mesei vărul lui, Georg 
von Rottkirch. Ai uitat în casa cui te afli? Are sânge suedez și 
este de partea regelui său. Cauţi gâlceavă? 

— Dar n-am spus decât că de diavol poţi să te aperi, însă de 
un vecin rău nu, protestă domnul von Nostitz, căruia îi plăcea 
să trăiască în bună înţelegere cu toată lumea. Mai mult de-atât 
n-am spus. Nu caut gâlceavă. 

— La noi, unde își schimbă curierii caii, povesti tânărul 
Tschirnhaus, mai auzi una-alta. Se spune că regele Suediei vrea 
să dubleze serviciul nobilimii și să ia un ţăran din șapte la 
oaste. Se mai zice că vrea să ducă războiul până la samoezi, 
care locuiesc dincolo de Moscova, în nămeţii înalţi. 

— Cred că are să continue războiul ăsta atâta vreme cât are 
să găsească oameni care se lasă duși la război, spuse baronul 
von Bibran. 

— Eu văd în el eroul evanghelic, o minune a timpurilor 
noastre și un model pentru cele ce vor să vină! strigă, 
înfierbântat de vin, tânărul Uechtritz atât de tare, încât 
candelabrul de cupru începu să tremure deasupra mesei. 
Inchin paharul pentru victoria și gloria nepieritoare a regelui 
suedez! 

Domnii se uitară supăraţi la el, nevrând să ciocnească pentru 
așa ceva, dar își ridicară paharele de dragul gazdei. Și în 
liniștea care se așternu, se auzi glasul călăreţului suedez, care-i 
spuse lui Melchior Bafron: 

— Dacă purceii au colici, le dau cărămidă pisată, cu puţin 
ulei. 

Tânărul Uechtritz puse, tăcut, paharul pe masă. Domnul von 
Nostitz se lăsă pe speteaza scaunului și râse de îi săltă peruca. 
În aceeași clipă, una dintre slugi, îmbrăcată în livrea pentru 


ocazie, anunţă un oaspete întârziat, pe baronul von Lilgenau. 

Domnii săriră și-l înconjurară pe nou-venitul. Întâi nu se auzi 
nimic în afară de rumoare nedeslușită. Apoi, glasul gros, de bas 
al domnului von Nostitz le acoperi pe toate celelalte: 

— Hans Georg, prietene, de unde vii? S-a scurs un an de 
când nu te-am văzut. 

Călărețul suedez se ridicase. 

— N-am știut nimic de logodna și de măritișul stăpânei, îl 
auzi pe nou-venit spunând. Și călărind prin faţa conacului mi-a 
strigat cineva că e botez aici. Într-un suflet m-am dat jos de pe 
cal și am urcat scările. Unde-i Tornefeld? Trebuie să-l văd 
degrabă, doar l-am cunoscut pe tată-său. 

Călărețul suedez își simţi inima strânsă de o mână îngheţată. 
Camera se învârtea cu el, la fel și pereţii, mesenii, urcioarele cu 
vin, masa. Și, ca prin vis, auzi vocea domnului von Nostitz: 

— Domnule von Tornefeld, vi-l prezint pe Hans Georg 
Lilgenau, căpitanul dragonilor. Îmi e prieten și își dorește tare 
mult să vă cunoască. Este neam cu familia Lilgenau din 
Mankerwitz. 

— Domnul este binevenit, murmură călăreţul suedez. 

Podeaua se clătina, paharele dansau, candelabrul se legăna. 
Își adună puterile să nu cadă. În această clipă, gândul îi era la 
Maria Agneta, care stătea în pat dincolo, în odaia ei. Adio. Își 
putea lua adio de la tot. 

Pentru a doua oară, se afla faţă în faţă cu Năprazbaronul în 
această casă. 

— L-am cunoscut pe domnul tatăl dumneavoastră, colonelul, 
îi ajunse glasul dușmanului său de moarte la ureche. La 
Saverne am avut onoarea să lupt sub comandamentul său. 

Saverne? Oare e o capcană? îl străfulgeră. Saverne! Saverne! 
De unde știu locul ăsta? Se făcea că eram la moară, iar celălalt 
îmi spunea: „Ce știi tu, frate, de Saverne și ce s-a petrecut 
acolo?” 

— Așa este, spuse călăreţul suedez respirând adânc. Tatăl 
meu mi-a povestit adesea cum s-au petrecut lucrurile la 
Saverne, cu tunete, fulgere, ţipete și... care erau cuvintele lui? 
Cu strigăte de „Înainte, marș!”, „Retragerea!”, „Regrupaţi-vă!”, 
„Din nou la atac!” În bătălia asta și-a pierdut braţul. 

Năprazbaronul îi privi lung, cu luare-aminte chipul. 

— Semănaţi într-atât cu tatăl dumneavoastră, încât aproape 


mă pufnește râsul, îi spuse el apoi, și ospăţul continuă. 
* 


Cu fiecare an ce trecea, dacă recolta era bogată, călăreţțul 
suedez mai cumpăra câţiva acri de pământ de la vecini, 
mărindu-și cele trei pogoane ale sale, ba o bucată de ogor, ba o 
câmpie, iar după cinci ani redobândi tot pământul pe care 
fostul vătaf îl irosise pentru propriile foloase. Nu-i tihnea nici 
prea multă mâncare sau băutură, nici să lenevească prea multă 
vreme la focul cald din cămin. Fie iarnă, fie vară, era mereu pe 
câmp încă de când răsunau clopotele de utrenie, urmărindu-și 
argaţii la lucru, atent la cum secerau, tăiau și legau grâul, la 
cum pregăteau îngrășământul și cum arau brazdele. 

Din cultivarea pământului hrănea și gurile lor, și pe cele ale 
slugilor, vitele se înmulţiseră, iar pădurile aduceau și ele 
foloase. Cămările erau ticsite de tot ce era de trebuinţă la o 
moșie mare, în șopron erau sănii mari și mici, rădvane și 
călești, erau mereu cai odihniţi gata să fie înhămaţi la 
poștalioane sau să fie luaţi în primire de ordonanţele și curierii 
care poposeau la moșie, și de peste tot de prin împrejurimi 
veneau oamenii să vadă în staul berbecii spanioli de rasă. 

Uneori însă, când străbătea câmpiile călare și vedea în 
dreapta și în stânga întinzându-se pământul care devenise al 
lui, o umbră de neliniște ca un vânt rece, de noapte, îi întuneca 
sufletul: simţea de parcă toate acestea, pe care le știa ale lui - 
câmpiile, pășunile și luncile, mestecenii răzleți și sămânţa 
proaspătă de pe ogoare și pârâul dintre pășuni și la moșie casa 
și curtea și femeia care-i era dragă și copila căreia îi purta atât 
de grijă, de parcă toate acestea nu îi aparţineau, ci-i erau doar 
împrumutate pentru scurtă vreme, de parcă sosise sorocul să le 
dea înapoi, și astfel, cu cât strălucea mai tare soarele deasupra 
capului, cu atât în sufletul său bezna era mai de nepătruns. În 
astfel de clipe își smucea calul și o pornea în galop înspre casă, 
ca vântul furtunii gonea, și, când copitele calului său scoteau 
scântei pe pietrișul din curte, îi și sosea în întâmpinare, în fuga 
mare, copila, iar în urma ei alerga Maria Agneta, care o 
prindea, o ridica în braţe și i-o dădea, râzând, s-o poată 
îmbrăţișa și dezmierda așa, de sus, de pe cal. 

Abia atunci, când își simţea în braţe copila, o fiinţă vie, în 
carne și oase, nu o nălucă a viselor lui întunecate, umbrele 
care-i apăsau sufletul dispăreau. 


Pe soţia lui, Maria Agneta, o iubea ca-n prima zi - aici, timpul 
atotnimicitor fusese neputincios. Însă mai arzătoare și mai 
plină de neliniște dureroasă era - o știa toată lumea de la moșie 
- dragostea față de copilă, micuța Maria Christine. Pe ea o 
căuta mai întâi cu privirea, când ajungea acasă. Şi, de cum o 
vedea, în ochi îi strălucea bucuria veșnică. 

Câteodată, când toată ziua și-o petrecea pe câmp și se 
întorcea acasă abia seara târziu, se furișa noaptea la patul 
Mariei Christine și-i asculta în tăcere răsuflarea. Însă, fără să 
vrea, privirea îi pătrundea în vis copilei, încât aceasta se 
trezea, strâmbându-și gura a plânset pentru ca apoi, ridicându- 
se, să-și recunoască tatăl și să-i dea o îmbrăţișare din care, 
dacă el voia să se elibereze, trebuia să-i cânte cântecele de 
copii, mereu aceleași, fiindcă nu erau prea multe cele pe care și 
le amintea: cel cu lupul care postea și cu îngerașii, ceata 
aleasă; cel cu croitorul de la poarta raiului, cu cerșetorul care 
nuntea și cu găinușa ce nu voia să ouă. „Găinușa, la tăiere! 
Găinușa, la tăiere! De ouat, nu ouă, dar mâncare cere!” cânta 
călăreţul suedez, și găinușa se și urca pe marginea patului, în 
căutare de hrană, iar lupul care ţinea post și de carne nu se 
atingea zăcea tolănit la picioarele copilei; printre scaune 
dansau croitorul și cerșetorul, iar de afară se uita Irod pe 
fereastră, din cântecul celor trei magi, el era cel pe care Maria 
Christine îl îndrăgea cel mai tare, și adesea începea ea să-l 
cânte cu glăsciorul ei subţire: 


Gaspar, Baltazar, Melchior sfânt, 
Irod are barba până-n pământ. 


Atunci călărețul suedez cânta și el cu glasul lui gros, și 
cântau împreună atât de încet, încât nimeni în casă nu-i putea 
auzi: 


Goneau călare, ca vântul, ca gândul, 

În șapte ceasuri multe mile de-a rândul. 
Când la palatul lui Irod sosiră, 

Pe fereastră privind îl zăriră. 

„Gaspar, Baltazar, Melchior blând, 
Incotro mergeti? Ce-aveţi în gând?” 
„Gonim într-un suflet, fără să stăm, 


s 


Maria și pruncul degrab ’ să-i aflăm. 
„Gaspar, Baltazar, Melchior, lin, 
Stati oleacă să beti niste vin!” 

„Nu putem, tre’ să plecăm negresit, 
La Betleem, sălașul linistit.” 


„Chipu-ţi mereu, mereu luminos”, se auzea apoi glasul Mariei 
Christine, însă din alt cântec, căci somnul sosise încurcase 
totul, și anevoie mai putea ţine copila ochii deschişi. Călărețul 
suedez se ridica și se furișa tiptil, întocmai precum intrase, 
spre ușă, iar în urma lui pășeau repede și fără zgomot fiinţele 
fermecate care populaseră încăperea preţ de câteva clipe: 
lupul, găinușa, croitorul, cerșetorul, iar Irod cel cu barba până- 
n pământ dispărea cel din urmă. 


Era într-o zi de martie, în vremea aceea când, după vorba 
ţărănească, se rupe firul în furcă, adică atunci când începe 
munca la câmp. Afară se înnopta, nori de zăpadă străbăteau 
cerul, iar în crengile desfrunzite ale arțarilor croncăneau 
ciorile. Sus, în casă, în salon, călăreţul suedez nu-și găsea 
liniștea, plimbându-se de colo-colo. Maria Agneta ședea lângă 
cămin și se uita la gravurile dintr-o carte despre flori de 
grădină, și lumina lemnelor arzând îi cădea pe părul castaniu, 
dându-i o strălucire arămie. Nu departe de fereastră stătea 
dascălul care o învăţa pe Maria Christine buchea cărţii, însă 
copila era cu ochii mereu spre colțul unde era jucăria ei, un cal 
de lemn cu o trăsurică. Între ușă și masă, cu căciulile în mână, 
stăteau doi oameni din sat, un ţăran care venise să ceară 
sămânță și dulgherul pe care călăreţul suedez îl chemase 
fiindcă voia să ridice un hambar deasupra grajdului de cai. 
Dulgherul socotea în minte suma pe care trebuia s-o ceară 
pentru simbrie, vin, carne, pâine și brânză pentru el și oamenii 
lui. Țăranul își începu a doua oară litania: 

— Am o mare rugăminte la domnia voastră, căci vreau și eu 
să mă duc la câmp, să semăn secara. 

Călărețul își întrerupse mersul prin cameră, se opri în faţa 
ţăranului și se răsti la el: 

— Nu trece un an să nu vii să-mi ceri pâine și sămânță. Din 
ogorul pe care-l ai, ai putea să mănânci și tu, și vaca, să-ţi pui 
deoparte sămânță pentru semănatul următor și să-ți vezi cum 


se cuvine de gospodărie. Dar tu ce faci? încă din zori ești ori la 
hangiu, ori la cârciumă, sau dacă nu, atunci stai și lenevești 
acasă, la gura sobei. Păi așa nu merge. Adică setea știi să ţi-o 
potolești, dar când te răzbește foamea vii la mine? 

Țăranul știa prea bine că trebuia să lase furtuna să se abată 
asupră-i, ca să-și poată căpăta jumătatea de baniţă de sămânță. 
Își plecă în pământ capul, lăsând să curgă potopul de mustrări, 
își făcu de lucru cu căciula din blană de iepure și după o vreme 
începu din nou: 

— Cum e datină veche ca stăpânul, chiar când nu vrea, să 
plece binevoitor urechea la spusele ţăranului și să se poarte 
prietenește și cinstit, cum îi șade bine unui bun creștin, am și 
eu o mare și grea rugăminte la domnia voastră. Știţi, pentru 
sămânță am venit, și n-o iau decât cu împrumut. 

— Încă unul dus la groapă, spuse în această clipă Maria 
Agneta care, cum începuse să se întunece, lăsase cartea cu 
gravuri și se mutase la fereastră. Al treilea pe săptămâna asta. 
Doamne, Dumnezeule, de ce-or muri atâţia oameni acolo, și 
care n-o avea episcopul ţintirim pe pământul lui? 

— Nu, spuse dascălul. N-are decât fierăria și cuptoarele, și 
minele, și galeriile. Mina Sfântul Matei este cea mai mare. Mai 
sunt Mina Sfântul Laurenţiu și Culoarul Sufletelor Pierdute. De 
murit, au voie să moară oamenii la episcopie, dar de îngropat 
vătaful îi îngroapă în satele învecinate. 

Afară, în lumina palidă, pe trecute, a zilei, un sărăcăcios de 
îngropăciune cobora încet dealul pe drumul mare. În fruntea 
lui, un bărbat purta crucea, iar în urma sa venea o gloabă sleită 
de puteri trăgând căruţa pe care odihnea sicriul de lemn. 
Cortegiul îl încheia un preot bătrân care murmura rugăciunea, 
iar altminteri nu era nimeni să jelească mortul. 

— Se spune, povesti dulgherul, că Alteța Sa imperială, 
episcopul, și-a pus în gând să-și construiască la palatul său de 
vară din Franconia o nouă grădină cu bazine și cascade, 
peșteri, jocuri de ape, pavilioane din cele chinezești și o 
oranjerie. Toate acestea costă bani, pe care visteria de la curte 
nu-i are. De aceea a fost trimis anume la episcopie un nou vătaf 
care le-a micșorat oamenilor raţia, încât acum nu mai primesc 
untură, iar pâine nu li se dă decât o jumătate de livră pe zi, deși 
de muncit trebuie să muncească tot ca până acum. 

— Poate că episcopul nu știe lucrurile astea, și trebuie să i le 


spună cineva, fu de părere Maria Agneta. 

— Cum să nu știe, știe prea bine, o contrazise dascălul. Nu 
degeaba i se spune prin părţile acestea „mesagerul diavolului”. 
E poruncitor din fire și nu vrea să știe decât una: ca strălucirea 
curții sale să fie mai orbitoare decât a oricărui principe lumesc, 
și pentru el niciun vătaf nu-i prea aspru cu bieţii oameni. 

Călărețul suedez stătea la fereastră și se uita în tăcere la 
căruţa care își ducea povara încet pe drum în jos și la preotul 
care mergea în urma sicriului. 

— Bântuie războiul din toate părţile, continuă dascălul, 
pentru episcopie timpul e cum nu se poate mai potrivit. Carol al 
Suediei și ţarul moscovit au trebuinţă de piese de artilerie grea 
și ușoară și ţevi de muschetă, platoșe și tăișuri de paloș. In 
vremuri ca astea, din coșurile episcopiei iese fum și fierul 
dogorește. În fiecare zi trăsurile încărcate de la episcopie trec 
dincolo, în Polonia. 

— Episcopia e adăpostul celor pierduţi și blestemaţi, spuse 
încet ţăranul care stătea la ușă. Şi din adăpostul ăsta nimeni 
nu-și găsește altfel scăparea decât prin moartea cea milostivă. 

Deodată, purtat de vârtejul amintirilor, călăreţul suedez 
începu să vorbească: 

— La cuptoarele de ars varul e munca cea mai anevoioasă, 
spuse el. Acolo-i locul spărgătorilor de piatră care slăbesc 
piatra cu pârghia și apoi o sparg cu mâinile goale; apoi mai 
sunt alţii care-o fărâmițează cu ciocane de fier. Cât e ziua de 
lungă înghit tot praful acela și-n numai câţiva ani ajung să 
scuipe sânge și să se ofilească, rând pe rând. Dumnezeu să-i 
aibă-n pază pe toţi, și pe cei înhămaţi la roabe, ei duc piatra 
mărunţită și varul la cuptor. Cinci guri dogoritoare are cuptorul 
de var... 

— Dar de unde știi tu toate astea, dragule meu Christian? se 
minună Maria Agneta. Vorbești de parcă tu însuţi ai fi sfărâmat 
piatră în infernul episcopului. 

— În drum spre încoace mi-au ieșit în cale mulţi vagabonzi și 
hoţi mărunți - ei mi-au vorbit despre infernul episcopului, 
răspunse călărețul suedez, iar apoi continuă: In faţa cuptorului 
de calcar este furnalul cu două guri care scot flăcări, una 
pentru lemne și cealaltă din care se scot sfărâmăturile. De trei 
oameni e nevoie ca să meargă: arzătorul, fochistul și 
strângătorul. Fochistul trebuie să încălzească cuptorul treptat, 


întâi îi aruncă surcele, apoi mănunchiuri de vreascuri, și abia la 
urmă lemnele tăiate, pe care le împrăștie cu grebla de fier. 
Strângătorul ia sfărâmăturile din cuptor, trebuie să suporte 
bine căldura. Uneori însă, când suflă vântul, răsuflarea 
dogoritoare a cuptorului îi arde faţa și părul, și-l poţi auzi până 
departe urlând de durere. Cel de-al treilea este arzătorul, el 
potrivește focul. Mai întâi, flacăra este aproape neagră de fum, 
apoi culoarea se schimbă: se face roșu închis și violetă, apoi 
albastră și în cele din urmă albă. Când flacăra e albă, iar piatra 
a dobândit culoarea aceea frumoasă, trandafirie, atunci treaba 
e reușită. Arzătorul trebuie să fie mereu cu ochii pe vizetă. Căci 
dacă focul nu arde cum trebuie sau chiar se stinge, atunci 
treaba e pierdută și supraveghetorii se năpustesc cu bâtele 
asupra arzătorului și tovarășilor săi. Iarna însă, când, cu 
sudoarea  curgându-le  râuri-râuri pe trupurile  istovite, 
arzătorul, fochistul și strângătorul ies în gerul îngheţat, 
moartea nu pregetă să vină să ia ce-i al ei. Și atunci când unul e 
ales, cu obrajii arzându-i și cu înţepături în piept la fiecare 
răsuflare, primește drept răsplată vorbele: „Imi stai în drum! 
Cui îi mai ești de folos? De ești bolnav, apoi fă bine și pune-ţi 
mâinile pe piept, trage-ţi ultima suflare și dă-ţi duhul, că de- 
alde tine nu avem trebuinţă”. 

Tăcu. Maria Agneta aprinse lampa cu gaz. Copila, Maria 
Christine, se furișase de la abecedarul dascălului ei la 
jucărioara de lemn și o puteai auzi scoțând strigăte surde de 
bucurie și îndemnându-și calul de lemn cu câte-un „Dii, 
căluţule, dii!”. Între timp, jos, pe drum, căruţa cu sicriul trecea 
prin fața casei. Călărețul suedez lăsă capul plecat, iar buzele-i 
murmurau o rugăciune mută. 

— Cu cine vorbești, papa? strigă deodată Maria Christine din 
colţul ei. Cum de-ţi mişti buzele și eu nu aud nimic? 

— Spun un Tatăl nostru pentru sufletul unui biet sărman, zise 
călăreţul suedez. Cine știe, o fi fost vreo floare nobilă căreia i-a 
fost dat să se ofilească înainte de vreme. Hai să ne rugăm 
împreună! 

Luă copila în braţe și se întoarse la fereastră. Maria 
Christine privi în jos și, văzând pe drum căruţa și mârţoaga, 
ridică braţele în sus și se porni din nou să strige și să spună: 
„Dii, căluţule, dii!”. 

Fruntea călăreţului suedez se încruntă. 


— Acum nu-i vremea pentru „dii”! spuse el. Ti-am zis să te 
rogi pentru sufletul unui amărât. Ori nu m-ai auzit? 

Un timbru straniu, care sperie copila, învăluia glasul 
călăreţului suedez. Temătoare, își încolăci braţele pe după 
gâtul lui și, gata să izbucnească în plâns, rosti după el cuvintele 
rugii, în vreme ce căruţa cu coșciugul dispăru în negura 
înserării. 

Într-o zi pe la prânz, când dulgherii aproape își terminaseră 
treaba, călărețul suedez tocmai plecase din hambar și străbătea 
curtea cu o daltă în mână, când zări doi bărbaţi la poartă. Il 
cutremură un fior de spaimă, inima îi bătea să-i sară din piept, 
însă se stăpâni și, fără să i se clintească un mușchi pe faţă 
dădu, să treacă pe lângă ei, ca și cum i-ar fi fost străini, căci la 
urma urmei, cum să-l recunoască, trecuseră doi ani de când se 
văzuseră ultima oară și numai întâmplarea putea să-i fi adus la 
moșie. Însă iată că deja îi tăiară calea, Urechi-de-Vulpe își 
scoase bereta de piele de pe cap, iar Gât-Sucit făcu o 
plecăciune, mătură ţărâna cu pălăria și faţa lui bărboasă râse 
când vorbi: 

— Jupâne! Măi să fie, umbli așa de ţanţoș și ai o înfățișare 
atât de aleasă de parcă însuși împăratul Sfântului Imperiu nu 
ti-ar ajunge nici până la călcâie. Ce, nu-ţi mai cunoști vechii 
tovarăși? 

— Da’ nu vezi ce se bucură? Nu-și mai încape-n piele, 
mormăi Urechi-de-Vulpe. Ti-am zis eu: oaspeţii nepoftiţi sunt ca 
mâncarea grasă, cad greu la stomac. Jupâne, n-am crezut c-o să 
dai fuga la măcelar pentru a mai bună bucată de vițel, să ne pui 
de-o friptură. Eu, unul, mă mulțumesc și dacă ne-oi da un 
locșor de înnoptat în grajd, la cai sau în beciul cu varză. 

— Ba eu, nu, se răsti Gât-Sucit. Doar ne-a fost căpetenie. Ce, 
acum nu ne mai are la inimă? Jupâne, aici sunt, de-ai trebuinţă 
de unul care să-ţi dea bineţe în fiecare dimineaţă și să-ţi spună: 
„Aţi dormit bine azi-noapte, înălţimea Voastră?”, atunci să știi 
că asta are să fie treaba mea, și am să mi-o fac cum se cuvine, 
ai să vezi. 

Călărețul suedez tăcea în continuare, însă în furtuna 
sălbatică a gândurilor sale începea încet-încet să se aștearnă 
liniștea. Vedea limpede că soarta îl împinsese în mâinile foștilor 
săi tovarăși, deveniți acum dușmanii săi de moarte. Nu-i mai 
rămânea altceva de făcut decât să părăsească în taină moșie, 


femeie, și copil, și ogoare, și pășuni, să fugă într-o ţară străină 
și-acolo să uite tot ce-i fusese vreodată scump și drag pe lume. 
Și teamă, mânie, chin și deznădejde izbucniră din el: 

— Ticăloșilor! se răsti la ei cu glasul gâtuit. Nu mă puteţi lăsa 
să-mi trăiesc viaţa-n pace? Credeam că dracul de mult trebuie 
să vă fi luat la el. Ce-am eu de-mpărțit cu voi? 

— Vai, dar ce mânios ai devenit din fire! spuse Gât-Sucit cu 
reproș. Pe mine mă faci ticălos, când eu dintotdeauna ţi-am fost 
credincios. Puteam să pun rămășag că n-ai să te-ndoiești de noi 
și c-ai să ne primești cum se cuvine, cu dragoste de frate. Nu 
vezi că suntem amărâţi? 

— Dar v-am scăldat în bogății, v-am dat sute de taleri și 
ducati, șopti călăreţul suedez. Unde s-au dus? 

— S-au dus pe gâtlej cu toţii, n-am știut să-i înmulţim, lămuri 
Gât-Sucit. 

— Ce să-i faci, jupâne, ne-au ajuns și pe noi cele trei mari 
păcate ale omului: muierile, zarurile și băutura, suspină Urechi- 
de-Vulpe. Ar fi trebuit să arunc din banii ăia câţiva bănuţi în 
apă curgătoare, cum e datina, să-și aibă și pizmașul de diavol 
partea lui, c-așa, și-a luat tot. Unde-i rost de trai bun, acolo-și 
vâră și dracu' coada. 

— Şi cum toate se duseseră pe apa sâmbetei și nu mai știam 
cum să ne potolim foamea, ne-am luat traista în spinare și 
toiagul la subsuoară și ne-am făcut iar hoinari. 

Călărețul suedez rămase cu privirea pironită în gol; 
răsuflarea i se înteţi, iar în ochi îi ardea o licărire aprigă, 
primejdioasă. Nu voia să plece; nu, nici în ruptul capului nu 
avea voie să părăsească moșia, avea să rămână, să se ţină cu 
dinţii de tot ce smulsese cu de-a sila cerului și pământului. Cei 
doi, de colo, Urechi-de-Vulpe și Gât-Sucit, se puseseră în calea 
norocului lui, ce vină avea el, atunci, dacă lucrurile aveau să 
sfârșească rău pentru ei? Doar nu-i chemase el anume la moșie. 
Trebuia să-i reducă la tăcere pentru totdeauna. 

Și cum îi trecu prin minte gândul acesta, braţele i se 
încordară și simţi dalta îngreunându-i-se în mână. 

— Cine v-a arătat drumul încoace? De unde-aţi știut să-mi 
daţi de urmă? 

— Valonul, mărturisi Gât-Sucit, el ne-a spus. S-a făcut 
negustor la Raciborz și face negoţ cu lemn colorat și tot soiul 
de mirodenii: scorţișoară, ghimbir, nucșoară, cuișoare și piper. 


A ajuns mare dregător în oraș, e în sfat - ar trebui să vezi ce 
respectat este. Când am fost prima dată la el, ne-a întâmpinat 
cu mare bucurie, și-a trimis toţi oamenii afară din odaie și a 
încuiat ușa după ei. Am mâncat - și vânat, și orătănii din 
ogradă - și-am băut pe săturate, iar la plecare ne-a mai dat și 
câte zece taleri, să-i bem în sănătatea lui. A doua oară, mult a 
mai trebuit să ne rugăm de el până ce, după tot felul de „Să 
vedeţi că dac-aș avea...”, „Să vedeţi că dac-aș putea...”, ne-a 
aruncat un gulden peste masă. A treia oară însă, s-a răţoit la 
noi: „Iar aţi venit? Ce tot vă căutaţi de lucru pe-aici?! Bani, bani 
și iar bani! Dar ce-aveţi de gând, să m-aduceţi la sapă de lemn? 
la mergeţi la căpetenia noastră, că-i mare nobil acum, stă la 
moșia lui și are tot ce-ţi poftește inima.” Şi-apoi ne-a spus unde 
să te găsim. 

— Dracu' să-l răsplătească! șuieră călăreţul suedez printre 
dinţii încleștaţi. Dar el de unde-a aflat? Că doar n-am trâmbiţat 
pretutindeni unde sunt. 

— Acum vreun an sau poate mai puţin te-a văzut la Opole, la 
târgul de cai, povesti Gât-Sucit. Trăsese la Coroana de Aur și, 
stând la un păhărel, te-a zărit, jupâne, cum colindai târgul la 
braţ cu tot soiul de persoane de vază. Te-a cunoscut îndată și l- 
a luat pe hangiu deoparte să-l descoasă: cine ești, unde șezi, și 
hangiul i-a spus, și i-a mai spus și că ai cei mai de soi mânji din 
tot ţinutul. 

În mintea călărețului suedez, hotărârea era luată. 

E drept, îi fuseseră tovarăși de nădejde, trecuseră împreună 
prin ceva primejdii, însă la cântar trăgeau acum mai mult 
teama și mânia. Așa cum ei i se vârâseră cu de-a sila în noua lui 
viață, tot așa trebuia și el să-i facă să dispară pentru totdeauna, 
mai întâi ăștia doi și apoi pe Valon. Iar gândul îl și purtă spre 
un loc singuratic nu departe de moșie. Acolo, în râpa unde 
șerpuia pârâul printre smocurile de iarbă, acolo avea să o facă. 

— Așadar, trei oameni știu cine-am fost, spuse el mai mult 
pentru sine, și dacă nu bag de seamă, au să se înmulțească 
văzând cu ochii. 

— Ce dracului tot îndrugi acolo? îi strigă Gât-Sucit, care 
auzise ultimele cuvinte ale călăreţului suedez. Pentru Valon mă 
pun chiar eu chezaș. De s-ar lua toţi călăii Sfântului Imperiu la 
întrecere să-i facă pielea franjuri, și tot nu te-ar vinde. 

— Nu  tăgăduiesc, ai dreptate, spuse călăreţul suedez, 


prefăcându-se că s-a liniștit și că e mulțumit. Fiţi cu luare- 
aminte: nu departe de-aici, într-un loc sigur, mi-am îngropat 
banii și-n amintirea vechii prietenii care ne leagă aș vrea să-i 
împart cu voi, frăţește. Luaţi dară cazmale și lopeţi și urmați- 
mă! 

Arătă înspre uneltele de grădinărit sprijinite de un zid din 
apropiere. Urechi-de-Vulpe îl privi gânditor și mirat și nici nu 
se mișcă. În schimb, Gât-Sucit își aruncă pălăria în aer și 
începu să fredoneze un cântec de bucurie: 

— Aleluia! Slăvit fie Domnul, am scăpat de toate necazurile. 
Să-ţi dea Dumnezeu sănătate și viață lungă, jupâne! 

Călărețul suedez le făcu semn să-și ia cazma și lopată și să-l 
urmeze. Când se întoarse însă, se pomeni cu Maria Christine 
înaintea lui, care venise tiptil și tocmai îl trăgea de haină. 

— Papa, îl dojeni ea cu glas subţirel. De ce nu vii odată? M-a 
trimis mama, masa e gata. 

— Aceasta este fiica domniei voastre? întrebă Gât-Sucit 
foarte respectuos, căci nu voia să-i arate copilei cât de apropiat 
era de stăpânul casei. 

— Da, spuse călărețul suedez. Ea este copilița mea. 

Micuța Maria Christine privi o vreme, fără pic de teamă, cele 
două arătări zdrenţăroase, apoi îl trase din nou de haină pe 
tatăl ei și îl întrebă: 

— Papa, ce fel de oameni sunt aceștia? Sunt oameni buni? Nu 
i-am mai văzut pe-aici. 

— Vor să muncească la noi, o lămuri călăreţul suedez. 

Gât-Sucit se aplecă la copila fostei sale căpetenii și începu 
să-i vorbească: 

— Prinţesă mică! spuse el. Ai gura roșie și obrăjorii albi 
precum cea mai frumoasă lalea. Ia spune-mi, ce mai știi să faci 
în afară de să zburzi? 

— Știu, spuse Maria Christine cocoţându-se pe o piatră, să 
pară mai înaltă, să citesc din abecedar. Știu să dansez curanta 
și sarabanda și știu să și cânt la pian, dar nu foarte bine, c-abia 
am început. Dar tu, ce știi să faci? 

— Eu știu multe meșteșuguri, se lăudă Gât-Sucit. Știu să caut 
un arici de purici și să bat copite unei gâște. Lăcustele le 
îmbrac în șorţuleţe colorate și nu fac decât să fluier și scot 
peștii din apă. 

Maria Christine stătea și-l privea pe Gât-Sucit cu ochii mari 


și cu gura căscată. Apoi arătă spre Urechi-de-Vulpe. 

— Şi cel de colo? El ce știe să facă? 

— El se pricepe să facă niște cârnaţi scurţi din unii lungi, 
ăsta-i cel mai mare meșteșug al lui, râse Gât-Sucit. Dar știe și 
să zbiere ca măgarul și să sâsâie ca gâscă. Şi poate să-ţi arate 
cu gura cum se ceartă câinele și pisica. 

— Atunci, să-mi arate, că tare-aș vrea să văd cum se 
ciondănesc un câine și-o pisică, se rugă Maria Christine. 

Urechi-de-Vulpe nu se lăsă rugat de două ori. Începu să 
toarcă, să hămăie, să scuipe, să mârâie, să latre, să urle și din 
când în când să scuipe din nou, furios, iar când cearta se 
încheie și câinele plecă chelălăind, micuța Maria Christine 
aplaudă cu frenezie, sări de pe un picior pe celălalt și strigă 
fericită: 

— Nu plecaţi de-aici, n-am să vă las, niciun câine și nicio 
pisică nu miaună și nu latră mai bine; aici o să rămâneţi. Dar 
nu uitaţi că slugile iau masa la douăsprezece și seara la șase 
fix, și cine nu-i acolo cu urciorul lui, nu primește bere. 

Călărețul suedez privi cu mirare cum între copila lui și cei 
doi tovarăși zdrenţăroși se și legase o asemenea prietenie. 
Simţi cum i se ia o piatră de pe inimă. Aceștia doi, care o 
amuzaseră într-atât pe Maria Christine cu poznele lor, nu aveau 
să-l trădeze, o știa precis. Şi-i văzu în fine drept ceea ce erau: 
doi fraţi de suferință amărâţi adunaţi de pe drumuri care 
veniseră nu ca să-i zădărnicească fericirea, ci fiindcă sperau că 
la el avea să le meargă mai bine decât atunci când cerșiseră din 
ușă în ușă pe la străini. Și, alungate de-un râset de copil, 
gândurile ucigașe își luară zborul din sufletul său. 

— Cum fiica mea tocmai v-a primit la moșie, spuse el, atunci 
să rămâneţi; și cred că e și mai bine să-mi fiţi aproape decât să 
fiţi departe de mine. Duceţi-vă acum în odaia slugilor, să vi se 
dea supă cu varză și slănină. Şi după ce v-aţi săturat, vreau să 
văd la ce e bun fiecare. Se-apropie timpul de tuns oile și de 
semănat ovăzul și trebuie strânse pietrele de pe ogor; și în 
curând va trebui aruncat un ochi și în livadă. Deocamdată, 
adieu! Şi fiţi cu luare-aminte: fără povești ale trecutului, că ele 
nu-s bune de nimic. 

Și se îndepărtă, cu Maria Christine ţopăind în urma lui, iar 
cele două noi slugi ale sale se uitară după el până ce întră în 
casă. Atunci, Gât-Sucit spuse, oftând: 


— Ai văzut? De banii pe care avea de gând să-i împartă cu 
noi niciun cuvinţel. Vreau să zic, uite că ni s-a spart urciorul în 
drum spre apă. N-a fost să fie, și săraci avem să rămânem. 

Urechi-de-Vulpe însă, cel care putea să audă nechezatul unui 
cal la o distanţă de trei ore și strigătul cocoșului la două, 
clătină din cap: 

— Ba eu îs mai împăcat așa, spuse el. Nu știu cum se face că, 
auzindu-l vorbind de bani și de cum să mergem cu el să ni-i 
dea, picioarele astea ale mele nici c-au vrut să se miște. Acuma 
am să trudesc în fiecare zi și-am să-mi încovoi spinarea 
culegând pietre de pe ogor și-am să mănânc seara supa aia cu 
varză și slănină, da' zău, nu știu de ce, dacă nu-s mai împăcat 
așa. 

* 

Arareori puteau fi văzuţi împreună cei doi argaţi, căci Gât- 
Sucit era mai mult prin grajd, la ţesălatul cailor, în vreme ce 
Urechi-de-Vulpe avea de lucru pe câmp, la arat, la semănat și la 
grăpat. Cu toate astea, păstrară tovărășia ce-i lega; seara 
stăteau și jucau cărţi în grajd și-și beau porţia de vin împreună, 
și ce voia unul voia și celălalt. Cu celelalte slugi nu prea aveau 
de-a face. Insă de câte ori Gât-Sucit o zărea de departe pe 
micuța Maria Christine, fluiera cum conveniseră, ca să o cheme 
la el în grajd. Acolo, în lada lui de lemn, o aștepta mereu câte 
ceva meșteșugit anume pentru ea: ba un fluier cioplit în stuf, ba 
o maimuţică ce-și mișca mâinile și picioarele, făcută dintr-o 
bucată de lemn și vopsită în culori. 

Din calea călăreţului suedez se feriră cât putură, căci nu mai 
vedeau în el pe unul de-al lor, ci gentilomul care le era stăpân, 
și le era teamă să nu cumva să-i pară vreodată rău că-i primise 
la moșie. Când se întâmpla însă să vină în grajd să-i vadă sau 
dacă unul dintre ei se pomenea câteodată pe neașteptate cu el, 
stăteau în faţa lui ca soldaţii înaintea locotenentului lor, și nici 
din vorbe, nici de pe chipurile lor nu se putea citi că toţi trei 
tăinuiau ceva. 

Așa trăiră un an de zile, până în seara în care căzu, din senin, 
fulgerul aprig ce curmă norocul călărețului suedez. 

În seara aceea, călăreţul suedez avea câţiva oaspeţi, 
gentilomi de la oraș. Se ridicase de la masă ceva mai târziu 
decât îi stătea în obicei, scuzându-se că avea de făcut iute 
controlul de seară prin curte. Când ieși din casă și se uită să 


vadă cum avea să fie vremea, se pomeni cu Gât-Sucit, care voia 
să-i vorbească, dar nu știa prea bine cum să înceapă; călăreţul 
suedez, grăbit, îl repezi: 

— Ce vrei? N-ai primit de mâncare după pofta inimii? 

— Cum să nu, domnia voastră, întări Gât-Sucit. La prânz 
păsat de mei cu cârnaţi și-acuma seara supă de bere, pâine și 
brânză. Însă, să-mi fie cu iertare, știți, altceva aș avea să vă 
încunoștinţez: e-aici cineva care, cu smerenia cuvenită, vă 
roagă să-l primiţi să vă vorbească; a venit într-o trăsură, e- 
afară, și-mi pare că nu-s bune veștile ce le-aduce. 

— Cine dracului este? întrebă călărețul suedez. Fii scurt, n- 
am vreme de pierdut. 

— Era întuneric, nu l-am cunoscut, bâigui Gât-Sucit. Domnia 
voastră are să vadă singur cine anume a sosit. 

Călărețul suedez șopti furios, coborându-și glasul: 

— Apoi spune ce-ai de spus, omule! E Năprazbaronul, așa-i? 

— Doamne apără-ne, nu, nu-i el, răspunse Gât-Sucit tot în 
șoaptă. Fie... aflaţi că-i Valonul. N-am vrut să vă spun, că doar 
mi-a spus domnia voastră să n-aduc vorba de povești din trecut, 
căci nu vi-e drag să le-auziţi. 

Cu o mișcare nerăbdătoare a mâinii, Călărețul suedez plecă 
de lângă el și porni spre poartă, unde, ieșind din umbră, 
Valonul se arătă în lumina felinarului din curte. 

Nimeni n-ar fi putut ghici în el pungașul care fusese. Arăta ca 
un om care-și cunoștea valoarea și statutul de care se bucura în 
rândul lumii. Purta ciorapi de mătase, pantaloni de mătase 
purpurie, un pieptar negru împodobit cu broderie din fir de 
argint, la șold avea o sabie și la gât un lanţ de aur de care era 
prins un lornion. Mișcările-i erau măsurate, și din tot ce spunea 
emana o mândrie tăcută pe care nimic n-ar fi putut-o clinti. 

— Bună să-ţi fie seara! începu el. Mă priveşti de parcă ţi-ar 
veni greu să crezi că sunt eu. Pesemne că nu te-ai așteptat ca 
drumurile să ni se încrucișeze iar. 

— Dintotdeauna am știut eu că n-am să pierd prietenia ta cu 
una, cu două, spuse călăreţțul suedez cu o ușoară ironie în glas. 
Acum ia spune: ce veste? Ce vânt te-aduce încoace? Vrei să 
vorbim despre vremuri trecute? 

— Nu, spuse Valonul. Dimpotrivă, prezentul e cel ce mă 
aduce încoace. la să mă uit puţin la tine, jupâne! Cu bucurie am 
aflat că în noua poziţie te ţii de drumul drept. Toţi te stimează, 


numele ţi-e rostit cu respect pretutindeni. N-o spun din 
politesse, ci pentru că-i adevărat. 

— Îţi mulțumesc frumos, răspunse călăreţul suedez. Găsesc 
că e o onoare că te preocupă soarta mea. Dar tu? Cum îţi 
câștigi traiul? 

— Cu negoţul, lămuri Valonul. Ce s-ar face șoarecele fără 
brânză? Mi-am strâns o mică avere cumpărând și vânzând la 
preţuri mici, iar banii de odinioară sunt neatinși. 

— Şi altminteri? întrebă călăreţul suedez. Cum îţi trece 
timpul? Ai nevastă și copii? 

— Nu, răspunse Valonul. Aș fi putut avea fiica unui doftor, 
dar mi-am zis că e mai cuminte să rămân nenuntit. Seara, după 
ce mi-am expediat scrisorile, mă duc la teatru sau la assemblée, 
unde fac conversaţie sau, pour passer le temps, mai joc putin, 
iar duminica îmi petrec timpul în grădină, de e vremea bună, 
așa au stat lucrurile până acum. Acum însă am preschimbat tot 
ce-aveam în bani, la fel și mobilele și tablourile din casă, și plec 
peste hotare. 

— Cât despre mine, aici am să îmbătrânesc, spuse călăreţul 
suedez. Căci deși se spune că stăpânul trebuie să-și biruie 
ogorul, iată că nu de puţine ori se întâmplă ca ogorul să-l biruie 
pe el, îl ţine-n loc și nu-l lasă să plece. Tu însă, care poţi 
călători pe pământuri străine, ești de-a dreptul de invidiat. 

— Ei, cine-i de invidiat pe lumea asta, răspunse Valonul. 
Dacă stau să mă gândesc la întâmplările stranii din viaţa mea 
trecută și prezentă, îmi dau seama de nimicnicia și vremelnicia 
oricărei bucurii. Fiindcă toate trec ca lumina candelei când îi e 
dat să se stingă, și ce suntem noi dacă nu o minge în mâinile 
norocului schimbător, aruncaţi în aer numai ca durerea 
căzăturii să fie și mai mare. 

— Asemenea cugetări sunt demne de toată lauda, recunoscu 
călăreţul suedez, însă mie nu-mi sunt de folos, căci îmi lipsește 
timpul trebuincios să le studiez cu de-amănuntul. Eu trebuie să 
am grijă să-mi hrănesc nevasta și copila și toţi oamenii din 
slujba mea. 

— Jupâne! spuse Valonul încet după o scurtă pauză. Ascultă- 
mă bine! Dumnezeu să mă ierte, dar trebuie să-ţi spun asta. Da, 
jupâne, am vești proaste. Trebuie să pleci. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă călăreţul suedez, însă glasul său 
nu trăda nici îngrijorare, nici neliniște. 


— Trebuie să pleci, repetă  Valonul. Fă-te nevăzut! 
Năprazbaronul e pe urmele tale. 

Călărețul suedez dădu din umeri. 

— Năprazbaronul? spuse el izbucnind într-un râs scurt. Dacă- 
i doar asta... Păi n-are decât să vină, nu-mi fac eu griji din atâta 
lucru. La urma urmei, ce știe el despre mine? 

— Despre stăpânul de la Kleinroop nu prea multe, răspunse 
Valonul. Însă de jefuitorii de biserici și căpetenia lor știe tot, 
căci Roșcata Lies, ieduţul, a trecut de partea cealaltă, de-aceea 
îți spun: fă-te nevăzut! 

— Christian! se auzi în clipa aceea, pătrunzând în noapte, 
glasul Mariei Agneta. Unde ești? Te-așteptăm de-atâta timp. 
Oaspeţii noștri sunt tare nemulţumiţi că la ora asta au 
întâietate grajdurile în locul lor. 

Deschisese o fereastră și se aplecase afară. Un zumzet de 
voci certăreţe și de râsete răzbăteau din odaie. 

— Iubita mea, mai ai răbdare o clipită, că vin, îi strigă 
călăreţul suedez, iar apoi se întoarse din nou spre Valon: 

— Ce spuneai de Roșcata Lies? 

— Aceea este Madame de Tornefeld? întrebă Valonul, 
punându-și lornionul la ochi și privind lung înspre fereastră. 

— Da, ea e soţia mea, spuse călărețul suedez. Cea mai bună, 
mai curată, mai sfânta de pe pământ, iar eu, pe lângă ea... 

— Sublime! Adorable! șopti Valonul ţuguindu-și buzele în 
timp ce Maria Agneta dispăru de la fereastră. Ar trebui să pui 
să i se facă portretul, în ulei, în guașe sau tempera. Te rog să-i 
ceri iertare din parte-mi că nu-i prezint mes hommages. 

— Ce-i cu Roșcata Lies? Vorbește-odată! Nu vezi că m- 
așteaptă? stărui călăreţul suedez. 

— Am dat de necaz mare, jupâne, povesti Valonul. Roșcata 
Lies s-a întovărășit cu un caporal din dragonii Năprazbaronului, 
care-și au tabăra în Schweidnitz; i-a devenit soaţă nu de mult, 
iar dragostea ce ţi-o purta s-a preschimbat în ură. Caporalul 
fiind tânăr și încă la început, iar ea vrând să-l vadă înaintat în 
grad, i-a dat Năprazbaronului de veste cum că... 

— Unde-i Năprazbaronul? întrebă călărețul suedez. Mai e 
căpitan la dragoni? 

— A fost în Spania, în Ungaria și la urmă cu treabă la Viena, 
însă acum e-aici, în drum spre Schweidnitz, din câte mi s-a 
spus. A devenit colonel, și Roșcata Lies se laudă că vrea să ne 


dea pe mâinile lui, motiv pentru care caporalului ei i s-a și 
promis postul de ofițer; spune c-ar trebui să ne socotim 
norocoși dacă om sluji Maiestăţii Sale împăratul Sfântului 
Imperiu la galere, cu fruntea însemnată de fierul înroșit. Pune- 
ţi lucrurile în ordine, jupâne, și ia-ţi tălpășiţa, căci e în stare de 
orice ca să se răzbune. 

Călărețul suedez se încruntă și privi ţintă spre lumina 
felinarului. 

— Nu-i a bună, e drept, spuse el după o vreme, dar îmi pare 
c-ar putea fi și mai rău. La ce bun să plec? Mai bine rămân aici, 
pe loc. Roșcata Lies nu știe nimic despre mine, are să mă caute 
pe drumul mare, în cârciumi, în târguri, la chermeze, are să mă 
caute peste tot unde se strâng oamenii mărunți, dar nu aici, la 
moșie. 

— Jupâne, spuse Valonul, tare mă minunezi, drept să-ţi spun. 
Vorbești de parcă simţurile te-ar fi părăsit de tot. Roșcata Lies 
știe prea bine unde să te caute. N-ai spus tu de-atâtea ori că 
voiai să ajungi să guști din bucuriile vieţii de gentilom? Și când 
zăceai odată doborât de febră și Roșcata Lies îţi spăla faţa și 
fruntea cu apă cu oţet, în visul tău îi certai cu vorbe grele pe 
argaţii și slujnicele din slujba ta, îi numeai o adunătură de 
leneși și de hoţi și-i ameninţai că atunci când te vei întoarce, 
peste un an, au să simtă cravașa pe pielea lor. Astfel de gânduri 
îți bântuiau nopţile de suferinţă. Încă din ziua în care ne-am 
despărţit, Roșcata Lies mi-a spus că dacă vreodată voi vrea să 
te găsesc, n-am decât să iau la rând moșiile nobilimii. De aceea, 
sfatul meu este să... 

— Sunt sute de moșii prin împrejurimi, în Pomerania, în 
Polonia, în Brandenburg și-n alte părți. Cum o avea de gând să 
mă găsească? obiectă călăreţul suedez, însă glasul său își 
pierduse siguranţa. 

— Nu-i va lua mult să-ţi dea de urmă, îi răspunse Valonul. 
Năprazbaronului nu-i trebuie decât niște săpături să afle că 
acum șapte, opt ani ai apărut din senin aici la moșie cu raniţa 
plină de bani. Şi dac-a prins să te bănuiască și o pune pe 
Roșcata Lies faţă-n faţă cu tine, să depună mărturie împotriva 
ta, pe unde mai scoţi cămașa? Fă cum îţi spun, nu mai zăbovi! 
Mai bine fă ca mine, mulţumește-te cu puţin, decât să te 
pândească primejdia toată viaţa. Ascultă-mă pe mine, jupâne, 
fugi de-aici cât te ţin picioarele, mai trăiește omul și-n munti, să 


știi. 

— Da, spuse încetișor călăreţul suedez. Pesemne a cam sosit 
ceasul să plec. Dar inima mă ţine-n loc. 

— Ei, atunci n-ai decât să rămâi, să te înfiereze și să te 
spânzure! izbucni acum Valonul. De ce mi-oi fi bătut gura de 
pomană? Că doar nu e surdul atât de surd ca cel care nu vrea s- 
audă. 

Scoase din buzunar un ceas de aur încrustat cu nestemate și- 
l duse la ureche. 

— Eu am terminat ce-aveam de făcut, m-așteaptă vizitiul, 
continuă el pe un ton mai liniștit. La ce bun să-mi pierd 
cumpătul, doar e vorba de pielea ta aici, nu de-a mea. Ti-am 
spus totul, ești prevenit. Dacă lucrurile or să sfârșească rău 
pentru tine, n-are să mă mustre sufletul: mi-am făcut datoria. 

Merseră în tăcere pe aleea cu arţari în jos, până ajunseră la 
caleașca Valonului. Vizitiul salută și sui pe capră. Valonul se 
urcă, se aplecă spre călăreţul suedez și spuse încet, să nu-l 
audă vizitiul: 

— Jupâne, îţi respect curajul și înţeleg că vrei să rămâi să ţii 
piept furtunii. Dar tare-mi pare rău de copilița aceea a ta, care 
are să trăiască toată viața cu gândul că tatăl ei a fost trimis în 
lanţuri la galere, cu semnul spânzurătorii și-al roții înfierat pe 
frunte. Și-acum, cu bine, jupâne! Allons! Pornește, vizitiu! 

Călărețul suedez privi în urma trăsurii care dispărea în 
noapte. Ca un pumnal îi pătrunseseră în inimă cuvintele 
Valonului. Acum știa că trebuia să plece - pentru binele copilei 
sale, trebuia să plece. Dar unde? încotro? 

Și preţ de o clipă, cum stătea așa ascultând zgomotul roţilor 
pierzându-se în depărtare, avu o vedenie. 

Se făcea că era călare pe calul său șarg, străbătând în tunica 
lui albastră un câmp nesfârșit alături de alţi călăreţi. În jurul 
lui, imnul suedez se înălța către un cer acoperit de nori grei. 
Vulturi se roteau deasupra capetelor lor. Tunau focuri de armă, 
și gloanţe de muschetă se izbeau de rândurile călăreţilor. Unul 
dintre ele îl nimeri și, copleșit de un sentiment nespus de 
fericire, căzu de pe cal. 

* 

Le spuse încă în aceeași seară lui Urechi-de-Vulpe și lui Gât- 
Sucit ce aflase de la Valon și-i îndemnă să se pregătească să-l 
însoțească în războiul suedez. Primiră vestea cu bucurie și 


închinară în sănătatea căpeteniei lor, căci se săturaseră de 
mult de munca la moșie. Orice schimbare le era binevenită. 
Deja vedeau cum aveau să se întoarcă vremurile de demult, 
când cutreieraseră ţara ca niște șoimi, și visau ca în război, sub 
comanda căpeteniei lor, să facă ravagii și să-și umple din nou 
buzunarele. 

Erau clipe grele pentru călăreţul suedez, iar pentru Maria 
Agneta și mai grele atunci când îi dădu de veste că voia să 
plece să se pună în slujba regelui suedez împotriva trupelor 
moscovite în stepa ucraineană. Maria Agneta îl privi neștiind 
dacă pricepuse ce-i spusese, și el trebui să-i repete că în urmă 
cu o noapte niște compatrioți de-ai săi care locuiau peste 
hotare veniseră să-l înștiinţeze că regele trimisese din cartierul 
general expresse ordre să sosească împreună cu doi servitori 
zdraveni în tabăra oștii suedeze. 

Maria Agneta izbucni în lacrimi. Şi, zguduită de sughiţuri, îi 
reproșă că nu-i stătea gândul decât la gloria războiului, pe care 
nădăjduia să o dobândească, și la regele său, care era totul 
pentru el, însă ea nu însemna nimic și dragostea ce i-o purtase 
cândva se stinsese. 

El o contrazise, însă fără să-i poată destăinui adevărul: acela 
că grija pentru ea și pentru numele, onoarea și norocul copilei 
lor îl împingea să-și despartă soarta de a ei, că făcea acest 
lucru fiindcă nu exista altă cale și că nu gloria și-o căuta în 
oastea suedeză, ci o moarte onorabilă de care nu ar fi putut 
avea parte dacă rămânea la moșie. li spuse mereu și mereu: 

— Iubita mea, comoara mea, știi prea bine că nu s-a stins 
iubirea pentru tine - flacăra ei e mereu vie în inima mea. Ești 
tot îngerul și norocul meu, și orice va aduce timpul cu sine, asta 
nu are să se schimbe. Însă trebuie să plec. Șapte ani am stat cu 
mâinile-n sân și am privit războiul din umbră. Acum însă regele 
mă cheamă să-mi îndeplinesc o datorie căreia am știut 
dintotdeauna că odată și-odată îi va veni rândul. Nu plânge, 
draga mea! Nu te-ai jurat tu cu dragoste și credinţă că-mi vei fi 
alături și la bine, și la rău? 

Ea se aruncă de gâtul lui. 

— Dar tu? întrebă ea deznădăjduită. Nu mi-ai jurat să rămâi 
lângă mine până când moartea are să ne despartă? Cum să 
îndur eu timpul fără tine? Şi ce-mi pasă mie de regele tău, care 
n-a iubit niciodată o femeie, ci numai gloria? 


— Nu vorbi așa de scumpa și preamărită persoană a 
Maiestăţii Sale, spuse călăreţul suedez plin de amar. O, 
dragostea mea, știi bine că aș vrea să rămân, dar nu se poate. A 
sosit timpul să-mi anin sabia la șold. Dumnezeu știe că nu plec 
de lângă tine cu inima împăcată, dar regele mă cheamă! 

Maria Agneta plânse toată ziua, plânse și noaptea. Dimineaţa 
o cuprinse o liniște împietrită. Se duse și scoase din șifonier 
tunica albastră suedeză cu nasturii de alamă și gulerul cel roșu. 
Pantalonii din piele de elan, mănușile galbene cu manșetele 
răsfrânte, sabia cu mânerul de piele, sacul cu merinde, plosca 
cu apă, și pistoalele. Şi cum se văzu cu toate acestea strânse 
dinaintea ei, îi veni în minte ziua în care călăreţul suedez 
venise către ea, cu pălăria în mână, străbătând grădina 
inundată de lumina soarelui, și ochii i se umplură din nou de 
lacrimi. 

— Fie ca Dumnezeu să aibă milă de tine și de regele tău și să 
vă aibă-n pază, spuse ea încet și-și trecu mâna peste tunica 
albastră roasă de vreme. 


Copila, Maria Christine, veni ţopăind în grajd unde-l găsi pe 
Gât-Sucit care sta în întuneric, cocoţat pe lada lui, și peticea o 
curea de șa veche. O vreme îi urmări mișcările la această 
îndeletnicire, iar apoi începu să vorbească despre ceea ce-i 
umplea sufletul de neliniște și curiozitate. Il întrebă: 

— Ai aflat că papa pleacă la război? 

— Da, răspunse Gât-Sucit. Tovarășul meu și cu mine avem 
să-l însoțim. 

— Atunci sunteţi trei, socoti Maria Christine pe degete. De ce 
mergeţi toți trei, precum cei trei magi de la răsărit? 

— Pentru ca atunci când doi nu spun nimic, al treilea să le 
asculte tăcerea, o lămuri Gât-Sucit. 

— E departe până la război? vru să afle Maria Christine. 

— Dacă-mi dai un cot, am să măsor și-am să-ţi spun. 

— Şi când vă întoarceţi? 

— Până ce-ai tocit trei perechi de pantofiori ne-am și întors. 

— Dar eu vreau să știu precis când vă întoarceţi, în ce zi? 
strigă Maria Christine. 

— Dă fuga-n pădure, și-acolo are să-ţi spună cucul dacă-l 
întrebi, o povăţui Gât-Sucit. 

— Şi ce-ai să faci acolo, la război? se interesă Maria 


Christine. 

— Să câștig bani și bunuri. M-apasă sacul gol. Când o fi plin, 
l-oi duce mai ușor. 

— Mama plânge, povesti copila. Spune că mulţi nu se mai 
întorc din război. 

— Așa îţi dai seama că războiul ăsta nu-i o treabă rea, că dac- 
ar fi, s-ar întoarce toţi repede acasă, fu de părere Gât-Sucit. 

— Atunci de ce plânge mama? întrebă copila. 

— Fiindcă nu poate să vină și ea cu noi. 

— Şi de ce nu poate? 

— De vreme rea. Ce-ar face ea la război, acolo, pe ploaie și 
ninsoare? 

— Dar eu nu vreau, strigă Maria Christine și bătu cu piciorul 
în pământ, ca papa să fie la război când ninge și plouă! Merge 
cu tunica lui cea veche, albastră, și-l udă pân’ la piele cât ai 
zice pește... Vreau să vină acasă când se pornește vremea rea! 

— Stai cuminte, nu te-nfuria, o rugă Gât-Sucit. Să vedem ce- 
oi putea face. 

— Trebuie să m-ajuţi, spuse Maria Christine suindu-i-se pe 
genunchi. Știu că poţi s-o faci. Nici în ruptul capului nu vreau 
ca papa să rămână acolo, m-auzi? Nu face pe surdul! Tu știi 
multe meșteșuguri, fă să vină acasă. 

— Ei, domnişoară, da’ parc-aș fi aici numai să-ţi fac ţie pe 
plac, râse Gât-Sucit. L-ai îndupleca până și pe diavol să dea 
drumul unui suflet pierdut! Lasă-mi barba în pace, vrei acum să 
mă lași ciufulit și pleșuv? Şi-acum urechile la mine: de vrei cu- 
adevărat ca tatăl tău să se-ntoarcă, ia niște pământ și sare, 
pune-le într-un săculeţ și... 

— Pământ și sare, repetă Maria Christine. Ce fel de pământ? 
Roșu? Negru? 

— Pământu' tot pământ e, fie el roșu, negru, galben sau brun, 
lămuri Gât-Sucit. Pune pământul și sarea într-un săculeț și 
coase-le de tunica tatălui tău, între căptușeală și stofă. Trebuie 
s-o faci noaptea, la lumina lunii, și nimeni n-are voie să te vadă 
cu acul și aţa în mână; și să nu latre niciun câine și să nu strige 
niciun cocoș, altminteri vraja se rupe și trebuie s-o iei de la 
capăt. Ai priceput? 

— Da, șopti copila. 

— Sarea și pământul din căptușeala tunicii, continuă Gât- 
Sucit, au asemenea putere, că tatăl tău are să se gândească zi 


și noapte la tine. Sunt mai trainice chiar decât funia de tras 
clopotele și-l vor ţine-n loc și-l vor trage spre tine, încât nu o să- 
și afle liniștea nici ziua, nici noaptea, până ce nu o să fie din 
nou lângă tine. Ai ţinut minte totul? 

— Da, spuse Maria Christine cu glas tremurând, căci se 
temea la gândul că era o treabă de făcut pe timp de noapte. 
Pun sare și pământ într-un săculeţ și-apoi iau acu” și aţa și... 

— La lumina lunii, nu la lumânare, îi aduse aminte Gât-Sucit. 
Nu uita asta! Acum unsprezece zile a fost lună nouă și-acum e 
încă în creștere, așa că poţi reuși. 


Când luna răsări deasupra fagilor roșii și arinilor din grădină, 
Maria Christine se dădu tiptil jos din așternut. De sub pernă 
scoase săculeţul cu sare și pământ, o forfecuţă, ac și aţă. Apoi 
se furișă din odaia ei și urcă treptele repede și fără zgomot. 
Câţiva pași încă, o clipă de așteptare la ușă, să vadă dacă era 
liniște, și apoi păși cu inima zbătându-i-se în încăperea unde 
era pregătită tunica tatălui ei, întinsă pe un fotoliu. 

Camera nu era pe de-a-ntregul întunecată, lumina lunii 
pătrundea pe fereastră și se puteau întrezări contururile 
obiectelor. Nasturii de alamă ai tunicii albastre suedeze 
străluceau. Maria Christine se depărtă de ușă și se sperie niţel 
văzându-și imaginea reflectată în oglinda de pe perete. Când 
înţelese că era singură în odaie, respiră adânc și ridică tunica 
de pe scaun era tare grea. O strânse la piept și o târi anevoie 
până la fereastră și, în timp ce se ghemui jos, scoase un oftat 
adânc, căci se temea ca nu cumva vreun lătrat de câine ori 
vreun strigăt de cocoș să-i zădărnicească munca tainică. Însă 
câinii și cocoșii rămaseră liniștiți, așa că își așeză cu grijă 
tunica pe genunchi și apucă foarfecă. 

Dar în vreme ce câinii și cocoșii dormeau duși la ceasul acela 
târziu, tatăl și mama erau treji amândoi, în salon. Maria Agneta 
zăcea cu fața palidă și plânsă, iar călăreţul suedez sta cu 
mâinile încrucișate în fața căminului. 

Privind focul care se stingea, alunecase cu gândul în trecut, 
până la clipa în care o văzuse prima oară pe Maria Agneta. Se 
întâmplase chiar aici, în încăperea asta. Aici o ascultase cum, 
săracă și înșelată de toţi, se plânsese că iubitul ei o uitase. 
Atunci se născuse în el, un biet prizonier al Năprazbaronului, 
dorinţa îndrăzneață ca ea să devină a lui și ca el să-i arate ei și 


lumii întregi că putea fi un gentilom mai bun decât acel 
băietan. Şi pentru ceea ce îi fusese pus celuilalt în leagăn, el 
trebuise să se lupte prin fapte rele, nebunești. Șapte ani durase 
fericirea sa. lar acum nu-i rămăsese decât un lucru de făcut: 
dacă îi fusese îngăduit ca șapte ani să trăiască în chip de 
gentilom, apoi era de datoria lui să și moară astfel. Era hotărât 
să-și caute moartea în oastea suedeză și-i era recunoscător 
sorții că-l scutea să moară de mâna călăului. 

— Sunt oameni buni, cinstiţi și cu pricepere la moșie acum, îi 
spuse el Mariei Agneta. Nu trebuie decât să te gospodărești 
cum se cuvine, și n-ai să duci lipsă de nimic. 

— Că tu-mi vei lipsi, iubitule, ai uitat, spuse Maria Agneta 
încetișor. 

— Trebuie să fii cu băgare de seamă, continuă călăreţul 
suedez, ca în casă, la grajduri și pe ogor să se facă trebile cu 
măsură, fără să vă lipsească însă ceva. Nu cheltui mai mult 
decât câștigi. Descotorosește-te de vitele neputincioase cât poţi 
de repede. Cu semănatul de vară să nu te pripești. Mai bine 
așteaptă să vie vremea bună! Și să ţii minte mereu că un ogor 
îngrășat și lucrat cum trebuie aduce mai multe foloase decât 
două ţinute prost. 

— Cum oare, se plânse Maria Agneta, să mă gândesc eu la 
toate astea când am să trăiesc mereu cu neliniștea-n sân? 
Teama are să-mi roadă sufletul. 

Insă călăreţul suedez era cu gândul la oile care-i aduseseră 
atâta preţuire prin împrejurimi și de pe urma cărora culesese în 
toți anii roade bogate. Când însă se apucă să-o lămurească pe 
Maria Agneta că lâna bună nu se obţine fără imașuri pe 
măsură, și cum să ferească oile de râie și vintre, un zgomot ce 
părea să vină din odaia alăturată îl făcu să se oprească, 
ascultând. Duse degetul la buze. 

— Ce-a fost asta? întrebă el. Ai auzit? Cine-o mai fi treaz la 
ceasul acesta din noapte? 

— Nu-i nimeni treaz, fu de părere Maria Agneta. Pesemne că 
a fost vreo pală de vânt care a trântit obloanele. 

Călărețului suedez însă i se păru că auzise scârțâitul unor 
pași. Luă de pe masă sfeșnicul cu lumânarea arzând și deschise 
ușa. 

— Hei! strigă el. Cine-i acolo? 

Micuţei Maria Christine fiecare împunsătură de ac îi dădea 


bătăi de inimă, fiindcă auzea vocea tatălui ei foarte aproape. Şi 
pe când își încheia treaba netulburată de niciun câine sau 
cocoș, așezând tunica albastră suedeză înapoi pe fotoliu, ceva 
greu căzu cu zgomot la pământ, lângă ea. 

Copila se sperie, nepricepând ce se petrecuse. Vru să o 
zbughească pe ușă afară, însă se împiedică de marginea unui 
scaun, își schimonosi faţa a plâns și-și frecă genunchiul și 
șoldul. Dar cum fugi mai departe, își pierdu un pantofior, 
rămase o clipă pe gânduri, apoi îl căută, îl găsi, își strecură 
piciorul în el și ieși din odaie taman în clipa în care tatăl ei 
striga: „Cine-i acolo?” 

Scurtă vreme stătură amândoi în pragul ușii. Călărețul 
suedez cu sfeșnicul deasupra capului și Maria Agneta lipindu-se 
de el, înfricoșată. Deodată însă, lumina lumânării căzu pe 
coperta bătută cu aramă a unei cărţi care zăcea pe podea lângă 
fotoliu. Maria Agneta se repezi și o ridică. 

— Asta era, spuse ea. Asta a căzut și a făcut un asemenea 
zgomot. O fi trecut pisica peste tunica ta, vrând s-o tragă de pe 
fotoliu și cartea a alunecat din buzunar. Arată de parcă ar fi 
veche de o sută de ani, miroase a mucegai. 

Călărețul suedez se uită gânditor la vechiul său arcanum pe 
care în anii fericirii sale îl uitase cu desăvârșire. 

— E Biblia lui Gustav Adolf, eroul renumit, o lămuri el pe 
Maria Agneta. O purta cu sine sub armură când l-a lovit coasa 
morții. lar eu am însărcinarea să i-o dau tânărului rege suedez. 
Nu prea știu însă de-mi va aduce prea mare cinste, căci uite 
cum arată, mustește de apa ploilor care-au udat-o și e mâncată 
de viermi. Cred că regele nici nu va da atenţie unei asemenea 
vechituri. 

Dădu din umeri, dar aruncă totuși cartea pe masă, lângă 
pistoale și mănusșile galbene. 


Două zile mai târziu, în zori, când ceața mai atârna încă 
deasupra câmpiilor și a iazului, călărețul suedez părăsi moșia 
însoţit de Urechi-de-Vulpe și de Gât-Sucit. Fusese grea și amară 
despărțirea de Maria Agneta; când îl îmbrăţișase pentru ultima 
oară și cu buze tremurânde îi urase să-l aibă Dumnezeu în 
pază, abia putuse el să îi ascundă că își luau adio pentru 
totdeauna. Copila dormea și nu se trezise nici când tatăl ei îi 
sărutase gura, ochii și fruntea. 


ULTIMA PARTE 


Omul fără nume 


Era târziu în noapte. Călărețul suedez stătea în faţa unui 
urcior de bere pe jumătate golit în frigul jilav al unei cârciumi 
poloneze. Îl ostenise goana prin smârcuri și păduri, şi totuși nu- 
i stătea gândul la odihnă. Câinele cârciumarului era culcat pe 
podea și alerga în vis după iepuri, vulpi și porci mistreți. 
Cârciumarul, care nu vorbea decât polona, sta într-un colţ și da 
pe gât rachiu cu Gât-Sucit și Urechi-de-Vulpe. Era îngrijorat că 
femeia lui era în durerile facerii, iar cei doi îl povăţuiau cum să- 
i fie de ajutor: să-i dea să bea apă cu miere și smirnă frecată, 
spuneau ei, însă hangiul nu pricepea o iotă și-i tot întreba ce 
voiau de la el. 

Flacăra lămpii ardea mocnit. Afară sufla vântul, și când era 
liniște în odaie, se auzeau gemetele femeii și șoaptele și 
foșnetele copacilor din jurul casei. 

După ce Urechi-de-Vulpe și Gât-Sucit sorbiră ultima 
înghițitură de rachiu, părăsiră încăperea; hangiul mergea 
înaintea lor, luminându-le calea, iar treptele de lemn trosneau 
sub pașii lor. Călărețul suedez, în schimb, stătea neclintit, cu 
capul plecat; gândurile îi zburau mereu la moșie și, fiindcă 
acum se așternuse din nou liniștea, îi reveniră zgomotele și 
glasurile cunoscute care-i cântaseră în ureche toată ziua. 
Secunde bune auzi frânturi de vorbe din sporovăială slujnicelor 
la scărmănatul inului cu daracul, pe înserat. Apoi urmară 
scârțâitul porții, vaietele fântânii. Și felul în care Maria Agneta 
chema turturelele, încât și veneau în zbor la ea, uguind. Și 
zbârnâitul tocilei, și urletul vreunui bou înhămat la căruţă. - 
„La noapte are să vie furtună”, îl auzea spunând pe cel mai 
vârstnic dintre argaţii săi. Clămpănitul saboţilor, zăngănitul 
căldărilor de lapte, și printre toate aceste zgomote tot mereu și 
mereu glăsciorul subţirel al Mariei Christine strigându-și cu 
amar tatăl și nevrând să creadă că a plecat. 

Călărețul suedez se ridică brusc. Își scoase arcanumul din 
buzunar și-l aruncă pe masă în faţa lui. 

— Tare te-ai mai schimbat, vorbi el către Biblia lui Gustav 
Adolf. Erau vremuri când mă împingeai de la o aventură la alta, 
când după o lovitură nu întârzia să apară alta, când îmi luminai 


calea zi și noapte, să găsesc comorile de aur și argint 
răspândite prin toată ţara; ca prin farmec mi-ai arătat de fiece 
dată încotro trebuia să mă îndrept pentru următoarea pradă. 
Acum însă, ce-mi fluturi prin faţa ochilor ceas de ceas nu-i 
decât tot ce-am pierdut pentru vecie. Dă-mi pace, îţi spun, nu 
mă amări, că de nu, așa cum e un Dumnezeu deasupra capului 
meu, așa te-arunc în flăcări, că prea m-am săturat de tine! 

Rămase cu privirea pironită înainte. Apoi își trecu mâna 
peste coperta veche, bătută în aramă. 

— Da, poate că ai dreptate, spuse el, ca și cum Biblia regelui 
celui mort îi dăduse un răspuns. Doar e firesc să aud în urechi 
glasul iubitei mele și râsetele, strigătele de fericire, cântecele 
și plânsetele copilei... Cum să-mi piară ele din minte așa, de pe- 
o zi pe alta? Şi adevăr grăiești, ce să caut eu în război? Mâna 
mea mai bine mânuiește sapa, ţărănește, decât orice muschetă. 
Unde să-mi aflu locul în oastea suedeză? Ce să fac, să pârjolesc 
sate, să le nimicesc ţăranilor ogoarele și să le alung vitele? Să 
răscolesc case, să-i sperii de moarte pe bieţii oameni și să-i 
zgândăresc aruncând vorbe de ocară și zvâcnind din cravașă, 
zbierând: „Daţi tot ce-aveţi, nenorociţilor!” Smintit să fiu, ca de 
dragul regelui Suediei să mă las eu înhămat la jugul ăsta, să 
sap șanțuri de apărare, să atac dușmanul și să-mi omor calul în 
goana mare. De are ceva de-mpărțit cu ţarul moscovit, de are 
pricină de gâlceavă, n-are decât, e treaba lui; de s-or avea ca 
fraţii ori nu, ce mă privesc pe mine toate astea? 

Vântul continua să sufle, iar câinele să caute a înșfăca prada 
în somn. Călărețul suedez avea privirea aţintită asupra cărţii 
așezate dinaintea lui, pe masă. 

— Eu am jucat din greu un joc de bărbat și l-am câștigat, o 
știi prea bine, spuse el încet. Acum ce să fac, să arunc totul pe 
apa sâmbetei din pricina unei femei care nu vrea să dea uitării 
trecutul? 

Se gândi la Roșcata Lies și la faptul că odată chiar îl iubise 
din toată inima; ca o căţea credincioasă îi fusese, așa era de 
atentă și de dornică să-l citească din priviri. Oare n-ar fi fost cu 
putinţă să aţâţe din cenușă focul iar? Cu cât se gândea mai 
mult la asta, cu atât mai îndrăzneață crescu în el speranţa că ar 
mai putea să fie stăpân peste destin, încât îi păru acum că nu 
era chiar totul pierdut. 

— Trebuie să încerc, altă cale n-am, își spuse. De-am să 


izbândesc, m-oi întoarce iar la moșia mea, iar suferința acestor 
zile n-o să fie decât un vis urât. De nu, atunci n-are decât călăul 
să se descotorosească de un om fără nume. 

Auzi pași. Scara pârâi, se deschise ușa. Urechi-de-Vulpe și 
Gât-Sucit își vârâră capetele înăuntru. 

Călărețul suedez piti degrabă arcanumul în buzunar. Apoi se 
răsti la cei doi: 

— Ce bântuiţi așa prin casă? Ia duceţi-vă să puneţi capul pe 
pernă, că mult nu mai e până-n zori când o pornim la drum. 

— Așa tare te grăbești, jupâne? întrebă Gât-Sucit. Că știi, 
aicea-n casă s-a născut un suflet proaspăt de creștin, îl auzi 
cum zbiară? Un băieţel. Și hangiul, în culmea fericirii, vrea să 
ne omenească încă două zile. De ce să nu petrecem cum se 
cuvine-aicea? La război om ajunge la timp, că doar n-o fugi de 
noi. 

— Nu mai mergem la război, am socotit altfel lucrurile, îl 
încunoștinţă călăreţul suedez. Facem cale întoarsă și mergem 
la Schweidnitz, acolo unde au dragonii tabăra; dar nu cu ei am 
eu treabă, ci cu Roșcata Lies, am o vorbă să-i spun într-o 
chestiune de viaţă și de moarte. 

Gât-Sucit rămase o clipă mut de uimire, însă îndată îi veni în 
minte o povaţă: 

— De-ai să stai la palavre cu ea, jupâne, atuncea nu te zgârci 
la niscaiva talerași, acolo, spuse el. Că doar știi că pentru 
Roșcata Lies sărăcia a fost mereu a mai mare pacoste. De-ai 
putea s-alungi răul ăl mai rău cu bani, apoi să știi c-ai scăpat 
ieftin. 

— Ei, du-te la naiba cu poveţele tale! strigă Urechi-de-Vulpe. 
Jupâne, ascultă-mă pe mine: nu sta mult la palavre, leagă-i o 
piatră de gât și când nu te vede nimenea, pleosc, în apă cu ea. 
Așa cred eu de cuviinţă. 

— Ia potoliţi-vă, spuse ferm călăreţul suedez. Ori așa, ori așa, 
tot am să-i închid gura, chiar de-ar fi ca pe urmă călăul să fie 
nevoit să-și păteze mâinile cu sângele meu. M-am hotărât să-mi 
joc ultima carte, fie și cu preţul vieţii. 

— Da, nu-i de glumă cu ce ţi-ai pus în gând, spuse Gât-Sucit. 
Dar nu mi-e teamă pentru tine, jupâne! Cutezător ai fost 
dintotdeauna; nu ţi-a fost a mai mare bucurie în vremuri de 
demult să te avânţi între viaţă și moarte? 


La un ceas depărtare de Schweidnitz, la malul râului, era o 
cabană de jeler înconjurată de tufișuri și nelocuită de ani buni. 
Aici poposiră cei trei tovarăși, găsind și un adăpost pentru cai. 
La lăsarea serii, Urechi-de-Vulpe o porni înspre oraș căci era 
pus să afle unde ședea Roșcata Lies cu caporalul ei și când ar fi 
cel mai bun moment pentru a da lovitura. 

— Ai fost mereu un bun iscoditor, spuse călăreţul suedez 
când îl trimise, așa că fă ce știi mai bine și de data asta. Dar fii 
cu luare-aminte să nu te vadă Roșcata Lies, căci te recunoaște 
dintr-o ochire; să nu crezi că te-ai schimbat mult dacă ţi-ai ras 
obrajii și bărbia. Arată-ți măiestria, dar folosește-o cu măsură, 
căci de-acum totul e în mâinile tale. N 

— Lasă-l să plece și fii fără grijă! spuse Gât-Sucit. Il știu bine 
pe Urechi-de-Vulpe și mai știu și că n-a crescut în Silezia încă 
pomul de care o vrea el să spânzure. 

Urechi-de-Vulpe stătu plecat o noapte, o zi și încă o noapte și 
când se întoarse văzuse și auzise tot ce voia să afle călăreţul 
suedez. 

— Dragonii sunt în Schweidnitz de câteva săptămâni bune, 
și-au cumpărat cai, povesti el, și Roșcata Lies șade cu caporalul 
ei la un croitor în partea de jos a orașului, nu trebuie decât să 
întrebi de casa La pomul verde. Cel mai bun ceas e cel dinainte 
de miezul nopţii, când e singură în odaia ei, caporalul e la 
cârciuma Corbul și bea de stinge. După miezul nopţii, când e 
abţiguit bine, vine ca o furtună, de duduie scara, și apoi cei doi 
soți pornesc să se certe de se aude până-n stradă, departe. 
Vecinii sunt obișnuiți și nici nu mai dau atenţie hărmălăii. M-am 
și gândit cum poţi să intri în casă fără să fii văzut. In curte, la 
perete, sunt stivuite lemne pentru foc, și de iei scara din 
magazie și-o pui lângă lemne... 

— Lasă în seama mea cum intru, îl întrerupse călăreţul 
suedez. Mai ai ceva să-mi spui? 

— Doar că-mi ești dator douăzeci și doi de creiţari și 
jumătate, i-am dat pe mâncare și pe două urcioare de bere; cam 
scump să mănânci la cârciumă, spuse Urechi-de-Vulpe. 

După-amiază târziu, călăreţul suedez merse în oraș cu 
Urechi-de-Vulpe; pentru că îl cunoșteau câţiva oameni în oraș, 
Gât-Sucit rămase la colibă cu desagile și cu calul de povară - n- 
avea cum să riște să fie văzut. Ajunși în oraș, întrebară de cel 
mai bun han și traseră acolo, iar călăreţul suedez rugă să i se 


aducă masa nu jos cu ceilalți oaspeţi, ci sus, în odaie, căci, 
spuse el, era ostenit de drumul lung și avea să-i servească masa 
slujitorul său. 

Astfel că rămaseră ascunși în noul lor lăcaș; cum bătură însă 
ceasurile zece, se furișară din casă, și Urechi-de-Vulpe îl duse 
pe călăreţul suedez pe străzi și ulicioare în partea de jos a 
orașului până în curtea casei La pomul verde. 

— Croitorul nu s-a culcat încă, lucrează în atelier, îi șopti el 
călăreţului suedez. Dar în odaia Roșcatei Lies nu arde nicio 
lumină, zic că n-a sosit încă acasă. 

— Sau a suflat în lumânare, s-a suit în pat și doarme dusă, 
răspunse încet călăreţul suedez. 

— Precis că nu, veni din întuneric glasul șoptit al lui Urechi- 
de-Vulpe. Până nu se întoarce caporalul ei, nu se culcă. 

Luna se pitise în spatele unui pâlc de nori. Călărețul suedez 
scoase de sub haină un felinar și îi plimbă câteva secunde 
lumina de-a lungul zidului casei, de ajuns cât să măsoare din 
ochi distanţa dintre stiva de lemne și fereastră și să-și dea 
seama că nu avea nevoie de o scară. Și înțelese și cum putea să 
deschidă obloanele fără prea mult zgomot. 

li dădu felinarul lui Urechi-de-Vulpe. 

— Ia-l, nu-mi mai e de trebuinţă, spuse el. Şi-acum du-te 
degrabă să-i plătești hangiului, ia caii din grajd, întoarce-te aici 
și rămâi pe-aproape. Ai grijă să-mi dai de știre cu glas de uliu 
ori de erete, să știu că te-ai întors și unde să te găsesc. 

— Jupâne, ţi-ai cercetat pistoalele? întrebă Urechi-de-Vulpe. 

— Da. Dar du-te odată și fă ce ţi-am spus, pe toţi dracii! îi 
porunci călărețul suedez. 


Roșcata Lies intră în odaie, și în timp ce trăgea ușa în urma 
ei, își scoase pantofii grei din picioare. Făcu câţiva pași spre 
cuptorul al cărui jar arunca o pâlpâire slabă pe podea, și în 
timp ce se îndreptă spre fereastră s-o deschidă, căci era fum în 
odaie, puse pe masă coșul cu ouă pe care-l adusese. Deodată, 
înălță capul. I se păru că auzise răsuflarea unui om. 

— Jakob, tu ești? întrebă. 

Nu-i răspunse nimeni, nu se auzea niciun zgomot. Şi totuși 
ceva îi spunea că nu era singură. Cu glas șovăitor strigă în 
beznă: 

— Cine-i acolo? 


Neprimind nici de astă dată niciun răspuns, căută cu mâinile 
o surcea și o aprinse cu jarul din cuptor. Și acum desluși pe 
patul ei silueta nemișcată a unui bărbat. Că nu era Jakob alei, 
știu pe loc. Nu simţi decât curiozitate, nu teamă. 

— Haide, vreau să văd cine-a dat buzna așa, nitam-nisam la 
mine în odaie, spuse ea și lumină cu surceaua arzândă chipul 
călăreţului suedez. 

Un strigăt surd. Se dădu înapoi, clătinându-se; o mare de 
scântei dogoritoare se roti o vreme prin odaie, în vreme ce 
spinarea îi era înţepată de un fior rece. Mâna în care ţinea 
surceaua începu să-i tremure ca într-un spasm, iar cealaltă îi 
flutura prin aer, încercând zadarnic să-și găsească un sprijin. 
Călărețul suedez rămase neclintit pe marginea patului; pe sub 
sprâncenele stufoase, ochii o străfulgerau pe Roșcata Lies, iar 
pe buze îi zăcea un zâmbet zeflemitor. Umbra lui dănţuia 
sălbatic pe perete. 

În cele din urmă, Roșcata Lies dădu drumul surcelei, care se 
stinse. Gânduri încâlcite, fără șir, i se împrăștiau prin minte. 

„El să fie? E oare cu putinţă? Cât a trecut de când nu l-am 
văzut? O fi aflat că m-am legat să...? Da' cine i-o fi spus? Și cu 
ce ochi de moarte m-a privit! Să dau de veste, să strig după 
ajutor. Dar cine să m-audă? Croitorul are gută. Iar vecinii, până 
s-or trezi ei... Doamne, cum a putut să mă privească! întocmai 
cum l-am avut în faţa ochilor în toţi anii ăștia. Pentru numele 
lui Dumnezeu, ce mă fac? Măcar dacă Jakob... Dar nu, ce să mă 
audă Jakob? Când vine el, la miezul nopţii, are să fie prea 
târziu, atunci am să zac... atunci am să fiu... Isuse, cui să-i cer 
ajutorul? Și după asta el se face nevăzut, dispare pe fereastră și 
ia-l de unde nu-i, nimeni nu-l întrece la asta - să nu-l las să 
plece! Dacă-i aici, e-n mâna mea și n-am să-l las să-mi scape, 
uite că s-a terminat cu căutările, așa că mâine când 
Năprazbaronul are să... Luminăţia Voastră, iată-l! Ce de bănet, 
gata cu sărăcia, cu niciun chip nu-mi mai scapă el, măcar de-aș 
ști că am să... O, Doamne, tot bănetu' ăla...!” 

— Ce mă lași să stau pe întuneric, aprinde o lumină! auzi 
acum glasul celui care-i fusese căpetenie. 

Aprinse cu focul din cuptor lumânarea cu seu care stătea pe 
masă într-un felinar de lut și, în timp ce făcea asta, reuși să-și 
pună gândurile în ordine. Văzu pistolul din mâna călăreţului 
suedez și focul aprig din ochi, focul pe care-l știa atât de bine 


din vremurile de demult, și înţelese de ce venise și că era în 
primejdie. Şi totuși se purtă de parcă n-ar fi avut de ce să-i fie 
teamă, se prefăcu că își revedea cu bucurie bunul ei tovarăș 
după atâţia ani; începu să pălăvrăgească, înșiră, ca să mai 
câștige timp, o vorbă după cealaltă, dar nu uită în acest răstimp 
să se întrebe dacă nu cumva ar fi putut să reușească să-și cruţe 
viața şi să-l și arunce pe fostul ei iubit în plasa 
Năprazbaronului. 

— Carevasăzică, ești tu, în carne și oase, spuse ea cu o 
unduire în glas de parcă tocmai i se întâmplase o minune 
nesperată. Nu știu ce-i cu mine, îmi tot zvâcnește mâna, de 
bună seamă de fericire că te văd iar. Cu ce onoruri și reverenţe 
să-ţi mulțumesc că ţi-ai făcut timp și pentru Roșcata Lies? Cum 
ai intrat? Pe fereastră? Văd că tot de vechile obiceiuri te ţii! Are 
să mi se ducă buhul la vecini... Așa că te-aș ruga ca pe viitor să 
iei aminte să intri pe ușă, că eu mi-am întemeiat casa pe cinste 
și rânduială, să știi. Acuma ia uită-te pe-aici și spune-mi: îţi 
place la mine? 

— Nespus, răspunse călăreţul suedez. 

Privind-o, văzu pe chipul ei o asprime și o șiretenie pe care 
nu le mai întâlnise până atunci. li fu limpede că nu mai putea 
spera să se folosească de iubirea ei, se stinsese demult. 
Roșcata Lies stătea, așadar, între el și fericirea sa, și deci 
trebuia s-o reducă la tăcere pentru veșnicie. Cu pistolul în 
mână, aștepta strigătul de erete al lui Urechi-de-Vulpe. 

— Dar tu? întrebă mai departe Roșcata Lies. Cum ţi-a mers în 
toţi anii ăștia? Nu prea pari să-ţi fi sporit din cale-afară averea 
și norocul. Ei, nici eu n-am avut parte de lapte și miere, dar ce 
să-i faci? De necaz și nopţi nedormite am mai scăpat eu și cu o 
dușcă, două. Acum, firește, nu mai am trebuinţă de astfel de 
leacuri. Ai venit cumva să vezi, jupâne, cum îmi priește traiul 
de femeie măritată? C-atuncea aș vrea să știu cum să te prezint 
lui Jakob al meu, cu ce nume și ce rang, căci n-are să se mai 
lase mult așteptat, să știi, de fapt, mereu îmi pare că-l aud 
urcând scările. 

— Să vină - e tot ce-mi doresc, spuse călăreţul suedez. După 
ce-o cădea pe scări în jos, să știi c-ai să-l vezi dansând în iad. 

— Doamne păzește, ce tot îndrugi acolo, la urmă vasăzică 
ești gelos, de vrei să-i sari la beregată lui Jakob al meu? strigă 
Roșcata Lies. 


Și taman în clipa aceea îi veni deodată un gând cum să facă 
să-l dea pe fostul ei iubit pe mâna Năprazbaronului. Un plan 
cumplit îi încolţise în minte. Și totuși, încă se cutremura să-l 
pună în aplicare, încă se mai lupta în ea un rest de iubire de 
demult, și dintr-odată își simţi inima atât de încleștată, încât i- 
ar fi venit să strige de teamă și necaz. Această luptă însă nu 
tinu mai mult de câteva clipe, prea era puternică ura din ea. 
Nu-l rugase ea în genunchi pe Dumnezeu de-atâtea ori să i-l 
scoată în cale pe omul acesta, ca să-i poată mulţumi pentru ce-i 
făcuse? Acum sosise clipa visată, era la mâna ei. Se uită prin 
odaie - la sacul de unelte al bărbatului ei, sac care zăcea pe 
podea lângă vatră, și la jarul încins - și știu ce are de făcut. Și 
continuându-și vorba, nici că lăsă să se ghicească ce avea de 
gând. 

— Chiar ești jaloux? râse ea. Deh, jupâne, înainte să te fi 
gândit să nu mă scapi din ochi, că acum, după atâţia ani, e prea 
târziu. Ascultă-mă pe mine: ia-ți gândul, că te învăţ de bine. Nu 
te lua la harță cu Jakob al meu, că-i iute la mânie. Dar la urma 
urmei, de ce n-aţi putea voi doi să vă înţelegeţi? În fine, acum a 
sosit vremea să-i fac cina, mi-e să nu se stingă focul, și dacă 
vine acasă și nu găsește mâncarea pe masă, e de rău. 

Luă ouăle din coș și le sparse în tigaie. Apoi se aplecă și 
scoase din sac fierul cu care se însemnau caii cu semnul 
regimentului, un L de-un ţol, căci colonelul, Năprazbaronul, era 
nobil de Lilgenau. Dacă însă puneai litera cu susu-n jos, 
însemnul semăna cu o spânzurătoare. Şi cu fierul ăsta își făcu 
de lucru Roșcata Lies, ca și cum ar fi aţâţat focul. 

— Are și el metehnele lui, spuse ea în timp ce se ridică, 
lăsând însă fierul în foc. Dacă nu e masa gata când vrea el, apoi 
începe gâlceava. Altminterea n-am de ce mă plânge. De copii, 
nu vrea s-audă. Spune că n-am avea prea multe bucurii de pe 
urma lor. Dar cine știe? 

Eu zic că poate cu timpul, când are să fie înaintat și stimat 
printre ofiţeri... 

Afară în noapte, în grădină, răsună strigătul eretelui. 
Călărețul suedez se ridică și se repezi la Roșcata Lies. 

— Destul! spuse el cu glas stins, dar răstit. Spune un Tatăl 
nostru, și spovedește-te lui Isus de păcate, că prea mult timp nu 
mai ai. 

— De ce să mă rog, ce-ai de gând? strigă Roșcata Lies și se 


dădu un pas înapoi. Te-ai apucat de vechiul meșteșug și vrei să- 
ti încerci puterile cu mine? Nu te osteni că n-am bani în casă. 

— N-am trebuinţă de banii tăi. Ştii bine de ce-am venit, ai 
știut din prima clipă. N-ai făcut tu un legământ cu 
Năprazbaronul că, de mă dai pe mâna lui, bărbatu-tău are să fie 
ofițer? 

Roșcata Lies își dădu părul de pe frunte și ridică din umeri. 

— Așa minciuni gogonate îţi ajung ţie pe la urechi? Cine ţi-a 
spus una ca asta? 

Fără să mai aștepte vreun răspuns, se aplecă și începu iar să 
ațâțe focul din vatră, ca și cum n-ar fi avut altă grijă, decât să-i 
iasă jumările. Şi ţinând fierul strâns în mână, sporovăi mai 
departe: 

— De la mine să nu te aștepți niciodată să-mi dau drumul la 
gură. Am tăcut mereu și-am să tac și de-acum încolo. Cerul și 
pământul să-mi fie martori că nu umblu cu minciuni. 

Auzi un zgomot ușor, scârțâitul ușii de la intrare, care se 
deschise și se închise la loc. Era Jakob al ei care venea în 
sfârșit acasă. Acum trebuia s-o facă, înainte să intre în odaie, 
ba chiar înainte să i se audă pașii pe scări. Arde-l! îi șoptea 
mintea. E dușmanul tău și-al tuturor, lovește-l fără milă! 

— Nebun să fie cel care te crede! auzi glasul călărețului 
suedez. Ridică-te! Juri pe sfântul botez ce-l porţi deasupra 
capului? 

Sări ca arsă. O fracțiune de secundă stătură unul în faţa 
celuilalt, apoi îl izbi în frunte cu fierul înroșit. 

Călărețul suedez scoase un strigăt surd de durere, își duse 
mâna la frunte, se clătină pe picioare, trupul i se răsuci, chipul 
îi era schimonosit de durere. Însă își recăpătă curând 
stăpânirea de sine. Își încleștă dinţii, gemând. Încet, foarte 
încet, mâna care ţinea pistolul se ridică. 

Roșcata Lies avusese de gând să stingă lampa îndată ce fapta 
era împlinită, ca în întuneric să poată ieși tiptil pe ușă, însă 
acum stătea ca înlemnită, atât de cruntă era privirea 
călăreţului suedez; nu se putu clinti din loc, nu putu decât să 
tipe. 

Auzi glasul lui Jakob dincolo de ușă, trebuia să-l prevină. 

— Fii atent! Căpetenia! strigă ea răgușit, și în glasul ei se 
amestecau groaza, și triumful, și teama de moarte, și o bucurie 
sălbatică. Nu intra! l-am ars pe frunte însemnul spânzurătorii! 


Fugi cât te ţin picioarele, dă alarma! I-am ars pe frunte îns... 
Impușcătura șuieră în odaie. Roșcata Lies amuţi și căzu cu 
faţa la pământ. 


Când călărețul suedez ajunse din nou jos și se sprijinea, 
clătinându-se, de stiva de lemne, Urechi-de-Vulpe se ivi din 
întuneric și-i strigă cu glas șoptit: 

— Aicea sunt, aicea! Ce s-a-ntâmplat? Am auzit-o strigând de 
spânzurătoare și de arsuri, și mi-am făcut griji pentru tine. 

— Repede, să plecăm de-aici! gemu călărețul suedez, și 
Urechi-de-Vulpe îl apucă de braţ, îl trase până în locul unde 
erau caii și-l sui în șa. 

Gât-Sucit sări în sus când intrară în colibă, uitându-se 
îngrozit la chipul călăreţului suedez. 

— Sfântă născătoare! strigă. Dar ce festă murdară ţi-au 
jucat? Cum te-au aranjat, nici turcului nu-i doresc așa ceva. 

— Băutură! ceru călăreţul suedez căinându-se. Sunt pe 
urmele mele. Trebuie să plec, să nu mă vadă, să nu mă simtă. 
Ca un animal speriat va trebui să mă feresc din calea oamenilor 
și să mă ascund. 

Gât-Sucit îi întinse urciorul, pe care călăreţul suedez îl goli 
dintr-o înghiţitură. 

— Eu sunt de vină, spuse Urechi-de-Vulpe. N-ar fi trebuit să-l 
las singur cu ea. 

— Încotro, jupâne? Ce să facem? strigă Gât-Sucit. 

— Păi cum, unde! mormăi călăreţul suedez scrâșnind din 
dinţi. La mesagerul diavolului! În infernul episcopului, unde 
pârâie și trosnește focul din toate încheieturile - acolo am să 
ajung, fiindcă pe pământul ăsta nu-mi mai e îngăduit un loc în 
care să pot să-mi arăt faţa și să trăiesc și să mor în pace. 


Tânărul pe care în fierăria episcopului îl numiseră 
„Aţâţătorul” fiindcă se pricepea ca nimeni altul să aţâţe 
cărbunii din cuptoare cu vătraiul greu de fier, acest Aţâţător, 
un ins cu urme de arsuri pe faţă, lat în umeri, înalt și cu mușchi 
ca dăltuiţi în piatră - acest bărbat tânăr urca pe cărăruia de 
pădure care lega infernul episcopului de restul lumii, și urca 
drumul ăsta cu pași înceţi și nesiguri ca unul care nu mai este 
obișnuit să meargă încotro îi poftește inima. Nouă ani lungi și 
grei fusese unul dintre „morţii-vii” - sclavul focului și al 


episcopului poruncitor. Nouă munci făcuse: mai întâi fusese 
animal de povară, înhămat la roabele din carieră, apoi 
spărgător de pietre, arzător, fochist, culegător, măsurător de 
cărbune, topitor, și în cele din urmă maistru de cuptor. In cea 
din urmă muncă n-a mai trebuit să îndure pe spinare bătăile 
supraveghetorilor. lar acum, iată, era liber, nici el nu-și putea 
crede ochilor că misiunea lui acolo se încheiase și că-l aștepta 
lumea largă cu toate cărările ei, și cele drepte, și cele 
întortocheate. 

Mergea fără să-i pese de vântul care sufla fără milă prin 
găurile hainei de doc și din când în când mai lăsa să-i joace în 
buzunar banii numărați de sămădău cu o zi în urmă pe masa 
din cancelaria vătafului. Şase guldeni și jumătate - asta era 
toată averea lui, și acum trebuia să vadă cât de departe aveau 
să-l ducă. Înainte de toate voia să scape din pădurea deasă. Și, 
cum ajunse la o răscruce, rămase locului, nehotărât, nu știa 
dacă s-o apuce la dreapta sau la stânga, pe unde suflau foalele 
ori pe unde sufla vântul, cum spuneau, acolo jos la cuptoare, 
sărmanii aceia, fraţii lui. 

„Cel mai cuminte e să ghicesc cu un gulden, de-i cap sau 
pajură”, își spuse și scoase din buzunar un ban. Însă chiar când 
voia să-l arunce în sus, o voce îi strigă: A 

— Pe drumul din stânga s-o ia domnul, dacă nu se supără. În 
stânga și apoi tot înainte, și așa are să găsească domnul ceea 
ce caută. 

Aţâţătorul ridică privirea și văzu la doisprezece pași de el un 
bărbat într-un pieptar roșu și cu o pălărie de vizitiu cu pană, iar 
în mână ţinea un bici. 

— De unde-ai răsărit, omule? strigă Aţâţătorul nedumerit. Pe 
legea mea, nu te-am zărit venind și nici nu te-am auzit. 

— Vântul m-a dat jos din copac, râse bărbatul cu pieptarul 
roșu, pocnind din bici. Domnul nu-și amintește de mine? 

Se apropie, și Aţâţătorul văzu o faţă gălbejită și zbârcită ca o 
mănușă de piele veche, purtată, și ochii îi erau atât de adânciţi 
în orbite că ar fi putut ușor să sperie pe careva. Însă Aţâţătorul 
nu se temu, nici de necuratul însuși nu i-ar fi fost teamă, căci 
învățase că nu e diavol mai hain decât sunt oamenii între ei. 

— Da, acum te știu, spuse el. Tu ești cel pe care la episcopie 
îl numesc „morarul cel mort”. Spun că n-ai fi fiinţă de pe 
meleagurile astea. Că n-ai decât o zi pe an de cutreierat 


pământul și când se scurge ziua asta, te prefaci într-o mână de 
colb și cenușă, cât să încapi în botul unui câine - așa vorbește 
lumea. A sosit azi ziua cu pricina, dacă-mi e cu îngăduinţă să- 
ntreb? 

Bărbatul cu pieptarul roșu își schimonosi gura a neîncredere, 
dezvelindu-și dinţii. 

— Domnul să nu dea crezare la ce trăncănește gura lumii, 
spuse el. Gura lumii e slobodă, aruncă vorbe multe, da’ eu nu le 
găsesc nici miez, nici haz. Domnul mă cunoaște și știe prea 
bine că sunt vizitiul Luminăţiei Sale episcopul. Am fost plecat 
un an de zile, vin de la Harlem și Liege, și i-am adus Luminăţiei 
Sale pânzeturi de damasc, horbotă valonă și bulbi de lalele din 
Olanda. Și domnul precis își amintește că eu sunt cel care... 

— Nu mă mai numi ceea ce nu sunt, îl întrerupse Aţâţătorul. 
Nu sunt domn. Mi-a dus vântul numele și onoarea hăt, departe. 

— Domnul are să-și aducă aminte că eu sunt cel care l-am 
dus la trai bun. 

— Mulţumi-ţi-ar călăul pentru asta, strigă Aţâţătorul. La trai 
bun! Acolo chiar și dis-de-dimineaţă, până s-apuci să-ţi înfuleci 
fiertura, te trezești cu o duzină de lovituri pe spinare. 

— E drept că vătaful Luminăţiei Sale episcopul îi ţine cam din 
scurt pe tovarășii scăpaţi din ghearele dragonilor, dar cum să 
fie altfel, când justiţia trebuie înfăptuită pretutindeni, spuse 
bărbatul ce pretindea să fie vizitiul episcopului. Dar vine și 
răsplata, odată ce ţi-ai ispășit cinstit pedeapsa. 

Aţâţătorului i se urcă sângele la cap de mânie. 

— Omule, tu vrei să mă calci pe coadă, strigă el. Ia-ți seama, 
să nu-ţi sar de beregată. Şase guldeni și jumătate, atât mi-a 
rămas, asta mi-e răsplata, că restul mi i-a tăiat sămădăul cu 
socotelile lui nemiloase pe untura de pe pâine și pe fărâmele de 
carne din supă. 

— Acuma nu uita că are și Luminăţia Sa grijile lui în 
vremurile astea tulburi și scumpe, se plânse bărbatul cu 
pieptarul roșu, lungind faţa. Viaţa la curte e scumpă, costă 
bani, și de unde să-i scoţi? S-au dus demult banii pe carne și pe 
bere, așa că acum trebuie să-i scoată din domeniile sale. Dar să 
fie domnul fără grijă, că n-are să rămână fără lucrurile mult- 
dorite din pricina asta; chiar azi are să le primească. 

— Ia caută-ţi fraierul în altă parte, mormăi Aţâţătorul. Ce știi 
tu de ce am eu trebuinţă? 


— Un cal care să-l poarte ca gândul și o sabie își dorește 
domnul, spuse cel cu pieptarul roșu. 

— Da, și două pistoale! strigă Aţâţătorul nedumerit complet. 
Dar ce diavol ţi-a spus asta? 

— I se citește domnului pe frunte și în ochi, răspunse 
bărbatul care voia să fie luat drept vizitiu. Și mai știu și că 
domnul așa ar vrea să aibă un cal, că e gata să-l fure dintr-un 
grajd de ţăran. 

— Cum îndrăznești tu, nerușinatule, să-mi spui mie una ca 
asta? strigă Aţâţătorul plin de indignare. Drept cine mă iei, 
drept un netrebnic? 

Insă cum fu nevoit să admită că bărbatul care stătea în faţa 
lui cu gura strâmbă și cu dinţii dezveliţi spunea adevărul, 
adăugă: 

— Nu vreau decât să-l iau cu împrumut. 

— Nu-i nevoie să-și încarce domnul conștiința fără pricină, 
spuse bărbatul cu pieptarul roșu. Să meargă domnul pe drumul 
din stânga, apoi s-o ţină drept înainte până are să vadă, pe 
deal, moara și casa morarului. Acolo să intre domnul și să se 
așeze să se odihnească. Acolo va găsi calul gata înșeuat și cu 
căpăstrul pus, să nu se mai ostenească domnul. 

— Omule, tare cred că mă duci de nas, dar fie, am să vad eu 
ce-ţi pot vorbele, spuse Aţâţătorul și o porni spre drumul ce 
ducea la moară. 


Axa grindeiului uriaș scrâșnea de se putea auzi până departe, 
aripile morii se învârteau, însă nimic altceva nu se clintea, nu 
se zărea cât vedeai cu ochii nicio ființă vie, de calul promis, nici 
pomeneală; Aţâţătorul îl căută în zadar în grajd și pe câmpii. 
„Să te mai iei și altădată după ce-ţi spune fiștecine!” Își zise, 
intrând apoi în casă, căci pe cer apăruseră nori de ploaie. 

Inăuntru, odaia arăta ca și cum de ani de zile n-ar mai fi 
călcat picior de om în ea. Pe pereţi atârnau pânze de păianjen. 
Pe masă, pe scaune, pe dulap și pe laviţă se așternuse un strat 
gros de praf, iar obloanele stricate trosneau în bătaia vântului. 
Aţâţătorul aruncă o privire în jur, căutând ceva de-ale gurii, cu 
un pesmet și cu o pintă de vin ar fi fost foarte mulţumit. Însă nu 
găsi nimic în afară de un pachet vechi, terfelit, de cărţi de joc 
franțuzești. Incercă să-și treacă timpul jucând de unul singur o 
partidă de pichet, dar se plictisi repede. Se lungi pe laviţa din 


spatele cuptorului, ascultă o vreme scârțâitul grindeiului și 
ropotul picăturilor de ploaie, apoi adormi. 

Dormi atât de adânc, încât nu se trezi nici când călăreţul 
suedez și Gât-Sucit pășiră în odaie lovind din pinteni. 

Călărețul suedez se lăsase în mâinile destinului, căci știa că 
acum nu putea să-l mai schimbe. De când purta însemnul 
înfierat pe frunte, lumea îi era închisă, și nu se mai putea duce 
decât în infernul episcopului, ultimul refugiu al tuturor celor 
pândiţi de spânzurătoare. Gât-Sucit, în schimb, era mâniat pe 
Dumnezeu, nevrând încă să înţeleagă că lucrurile luaseră o 
întorsătură atât de urâtă pentru ei. Și în vreme ce aștepta să 
vină morarul sau hangiul să-i întrebe ce poftesc, îl dojeni cu 
vorbe grele pe călărețul suedez: 

— Uite ce s-a-ntâmplat dacă n-ai vrut să m-asculţi. Eu te-am 
sfătuit de bine. În oastea suedeză, general ai fi putut să ajungi. 
Am fi făcut avere, am fi fost bogaţi. Pe când așa, uită-te la tine, 
ești atât de amărât cum nu te-am văzut de când eram împreună 
la răcoare în Magdeburg, nu tu lauri, nu tu strălucire. 

— Dar lasă-l și tu odată în pace! Dintr-o suflare scoţi mai 
multe vorbe din gură decât scot eu într-un an, se auzi de afară 
glasul lui Urechi-de-Vulpe, care rămăsese pe câmpie să ţesale 
caii după drumul greu. 

Călărețul suedez își apăsă fruntea cu o bucată de cârpă 
muiată în ulei de in. Gândurile îl purtaseră departe, și acum era 
noapte și se afla în odaia copilei sale. Maria Christine se 
dăduse încetișor jos din pat și își încolăcea braţele de gâtul lui. 
Îi auzea inima bătând cu putere. „lată-te în sfârșit”, șopti ea 
încet ca o adiere de vânt. „lată-te în sfârșit, să știi că nu-ţi mai 
dau drumul.” „Trebuie”, spuse el încet ca susurul ploii. „Am să 
vin iar. Dar acum trebuie să mă întorc în oastea suedeză. Am 
un cal care gonește ca vântul și ca gândul.” „In șapte ceasuri, 
multe mile de-a rândul”, șopti Maria Christine. 

Își înălță capul, și imaginea dragă pieri. În oglinda pe 
jumătate oarbă care atârna deasupra dulapului pe perete își 
văzu însemnul spânzurătorii de pe frunte. 

— De-aș putea să dorm somnul veșnic și întunecat, spuse el 
încet. 

— Nu zău, și pe noi cui ne lași? continuă, fără milă, Gât- 
Sucit. Ia te uită, acum nu-ţi mai suntem de folos... Mai ai 
arcanu' ăla, jupâne? La cât noroc ne-a purtat, eu zic să-l arunci 


cât colo, pe fereastră, măcar de s-ar împiedica un ţăran de el, 
să-și rupă gâtu'. Dar unde dracului o fi hangiul ăsta? De ce, la 
naiba, nu se arată când îi calcă oaspeţi pragul? 

Se ridică și făcu câţiva pași prin odaie, când îl văzu pe 
Aţâţător culcat pe laviţă, lângă sobă. Începu îndată să facă 
zarvă mare: 

— Ei, asta-i culmea! Ia priviți cum doarme la gura sobei. 
Omule, deșteptarea, ţi-au venit oaspeţi în casă, ce mai aștepți, 
pune mâna să le dai ceva să-și ude gâtlejurile! 

li dădu Aţâţătorului, care nu voia să se trezească, un ghiont 
puternic în coaste. Acum Aţâţătorul se sculă. Ghiontul primit îl 
făcu să creadă că mai era încă la carierele de piatră și 
supraveghetorul tocmai se năpustise asupra lui. Încercă să se 
ridice, însă nu reuși imediat. 

— Da, e timpul, murmură el. Au trecut două ceasuri, și 
cuptorul trebuie umplut din nou. 

— Umplut ori neumplut, uite că s-a nimerit să fim noi aicea, 
strigă Gât-Sucit. Așa că eu zic că cel mai bine ne-oi umple nouă 
paharele, că prea mult am așteptat! 

— M-am și apucat de treabă, gâfâi Aţâţătorul, care mai 
zăbovea încă în visul lui. Cărbune în gura cuptorului și iar 
cărbune. Albă, fără scântei și fără fum, așa să fie flacăra. Şi- 
acum piatra de râu, două coșuri cu vârf - așa e bine. 

Gât-Sucit se întoarse clătinând din cap către călăreţul 
suedez. 

— Pricepi ce spune, jupâne? întrebă el. Că eu, unul, nu 
pricep o iotă. Cred că vorbește pe limba duhurilor rele. 

Călărețul suedez aruncase o privire scurtă spre chipul 
Aţâţătorului. 

— Nu-i ăsta hangiul, lămuri el. Asta-i unul care a scăpat din 
infernul episcopului, e cu mintea încă la foc. 

Aţâţătorul își veni în sfârșit în fire și știu unde se află. 

— Seara bună, domnilor, spuse el frecându-se la ochi. 

— Nu dau o ceapă degerată pe seara ta cea bună, mormăi 
Gât-Sucit. Unde-i hangiul? Stăm aici Dumnezeu știe de când și 
el tot nu apare. 

— Nu știu pe unde-o fi, răspunse Aţâţătorul. Mie mi-a 
făgăduit un cal, fiindcă am un drum lung înainte, și nu s-a ţinut 
de cuvânt. 

— Dacă n-ai cal de călărie, ia-ţi cal de lemn, îi propuse Gât 


Sucit, care se pornise de-a dreptul împotriva întregii omeniri. 

Aţâţătorul nu se sinchisi de vorbele zeflemitoare. Se uita ca 
vrăjit la tunica albastră a călărețului suedez. 

— Am onoarea să am în faţa ochilor un ofiţer al oștii suedeze, 
ori mă-nșel? întrebă. Domnul vine de la oaste? 

— Chiar de-acolo, spuse călăreţul suedez, crezând că astfel 
discuţia se încheiase. 

— Domnul e rănit? întrebă Aţâţătorul mai departe și arătă 
spre cârpa cu care călăreţul suedez își ascundea însemnul 
înfierat de pe frunte. 

— Un fleac, spuse călăreţul suedez dând din umeri. 

Gât-Sucit însă fu de părere că pentru un curios atât de 
stăruitor, nicio minciună nu era destul de gogonată, așa că 
adăugă: 

— Trei sau patru tătari cu săbiile lor încovoiate au dat să-i 
crape capul. 

— Dar văd că din fericire, spre marea dumisale laudă, 
domnul a știut să iasă din impas, strigă Aţâţătorul înflăcărat la 
culme. Într-adevăr, ofițerii suedezi știu cum să-și mânuiască 
spada. Domnul aduce noutăţi de pe front? Au dobândit suedezii 
o altă victorie? 

— Nu, spuse călăreţțul suedez, și în el răbufni mânia că omul 
acesta nu voia să înceteze să-l sâcâie cu întrebările lui. Oastea 
suedeză e înfrântă din toate părțile de moscoviți. 

— E oare cu putinţă? Să se fi schimbat într-atât? Cum se 
poate una ca asta? strigă Aţâţătorul uluit, de parcă i-ar fi picat 
cerul în cap. Şi generalul Lewenhaupt? Și feldmareșalul 
Rehnskjold? 

— Se urăsc de moarte și se aleargă cu nuiele de alun, povesti 
călăreţul suedez. 

— Şi soldaţii suedezi...? 

— S-au săturat de mult de război. Vor să se întoarcă la casele 
lor, să-și vadă de muncile câmpului. Și nici ofițerii nu mai vor 
să lupte. 

— Domnul să mă ierte, dar nu-l înţeleg, spuse Aţâţătorul 
măsurându-l pe călăreţul suedez cu o privire mânioasă și 
sfidătoare. Sub un rege de care se teme lumea întreagă nu vor 
ofițerii să lupte? 

— Nu se mai teme nimeni de el, îl lămuri călăreţul suedez 
zeflemitor și rece. Ce-a făcut el atât de măreț, regele ăsta? A 


ruinat averea ţării sale cu fărădelegile lui, asta a făcut. Nu-i om 
în oastea suedeză să nu spună asta. 

Urmă o clipă de liniște. Apoi, Aţâţătorul spuse cu glas ferm și 
calm: 

— Domnul minte. Domnul nu a pus vreodată piciorul în 
oastea suedeză. 

— Scapă-mă odată de băgăciosul ăsta, că încep să nu-l mai 
rabd, îi strigă călărețul suedez slujitorului său. 

Gât-Sucit se repezi la Aţâţător și-l apucă de braţ cu o mână 
de fier. 

— Hai, omule! îi spuse. Cruţă-ţi sănătatea și dă o raită pe- 
afară, c-a stat ploaia. 

Cu o mișcare ușoară a braţului, Aţâţătorul îl aruncă pe Gât- 
Sucit într-un colţ al odăii. Apoi merse agale spre călăreţul 
suedez și se opri în faţa lui cu picioarele răsfirate. 

— Minciună, spuse el. Minciună infamă. Și să nu scoţi din 
teacă sabia aia cu care n-ai atins vreodată un dușman al 
Suediei, că ţi-o fac bucățele! Nu ai slujit cu cinste în oastea 
suedeză. Auzi, rănit în război! Da’ cin’ să te creadă? Acolo jos, 
de unde vin eu, trag roabele cu pietre mulţi dintre cei care nu 
prea-și lasă fruntea la vedere. Ia să vedem, ascunzi o rușine sau 
o faptă vrednică de laudă sub cârpa aia? 

Și cu o mișcare iute îi smulse călărețului suedez cârpa de pe 
frunte. 

Călărețul suedez sări ca ars. Dădu să-și acopere însemnul 
spânzurătorii, dar era prea târziu, și o lăsă în jos. 

Așa stătură unul în faţa celuilalt, fără să scoată o vorbă, ochi 
în ochi, cu privirea aţintită unul asupra celuilalt, până când se 
recunoscură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Tu ești? rostiră buzele 
călăreţului suedez. 

— Frate! Cum e oare cu putinţă să te regăsesc aici? strigă 
celălalt mișcat. 

— Tu ești, și eu, care te credeam mort! 

— Dæ’ tu? Vai, cum te-a pedepsit viața! Din ce închisoare ai 
scăpat? De la ce galeră? 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că te-a scos din infernul 
episcopului! 

— Nu voiai odată să mergi în oastea suedeză în locul meu? 

— Ar fi multe de spus despre asta, frate! Am crezut că acasă 


mai lesne-mi voi afla norocul. De m-ai putea ierta pentru ce ți- 
am făcut! 

— Dar ce mi-ai făcut? Am trecut proba iadului, sunt călit în 
flăcări. Mai bine spune-mi, frate, cum să-ţi fiu de ajutor. 

— Pe mine n-ai cum să mă ajuţi. Mă duc în infernul 
episcopului, să mă ascund de lume acolo. Dar tu, încotro te 
îndrepţi? 

— În războiul suedez. Vreau să-i slujesc regelui meu. 

— Dar nu prea ești înzestrat pentru călătorie. 

— Ce mai contează, frate! Oi răzbi eu. Doar am învăţat acolo, 
jos, să înfrunt tot ce mi-e potrivnic. 

— Am un cal, ţi-l dau ţie. Sabia, pistoalele, desaga, punga cu 
bani, slujitorii mei - sunt toate ale tale. 

— E mai mult decât am trebuinţă, ţine-ţi desaga, păstrează 
punga. Cum să-ţi mulțumesc? Dar arcanumul pe care ţi l-am 
încredinţat odată, Biblia lui Gustav Adolf...? 

— Iat-o, frate, ia-o! 

— Cerului să-i mulţumesc că mi-a dat-o înapoi. Acum pot să i- 
o înmânez eu însumi regelui. Și tu, frate... 

— E târgul încheiat? Atuncea să ciocniţi, ca să-l pecetluiţi, 
auziră un glas hodorogit, și în spatele lor stătea morarul cel 
mort în pieptarul lui roșu, care ţinea în fiecare mână câte un 
pahar de tărie și râdea cu gura lui strâmbă râsul lui mut. 

Călărețul lui Carol al XII-lea își ridică paharul: 

— Hai să ciocnim, frate! îi spuse celuilalt. Bea până la fund, 
frate! Să nu-ţi pierzi curajul în văpaia focului! 

— Şi tu să ajungi departe mânuind spada! spuse celălalt. 

Apoi își luară rămas-bun. 

Adevăratul Christian von Tornefeld o porni călare spre 
războiul suedez dimpreună cu cei doi slujitori ai săi, în vreme 
ce un om fără nume îl urmă pe morarul cel mort către infernul 
episcopului. 


Acum mergeau prin pădurea deasă; ploaia răpăia, iar vântul 
zbârlea coamele copacilor. Pașii morarului celui mort încetiniră 
din ce în ce mai mult, se împiedica de fiecare piatră, de fiecare 
rădăcină de copac, părea că nu aveau să-l mai ţină puterile 
multă vreme. 

Lângă o movilă îngustă de pământ de la marginea drumului 
acoperită cu smocuri de iarbă jumulite, se opri. 


— Trebuie să mergi singur mai departe, n-ai cum să nu 
nimerești, îi spuse el tovarășului său. Pe mine m-a cam dovedit 
drumul ăsta. Nu te sinchisi de mine, eu rămân aici. 

— Dar nu baţi drumul ăsta pentru întâia dată, spuse omul 
fără nume. 

— Fie întâia, fie ultima dată, e prea mult pentru mine, nu mai 
pot, se căină morarul mort. Se lăsă să lunece pe movila de 
ţărână și puse felinarul lângă el. Mai mergi o sută de pași și-ai 
să vezi limbile flăcărilor tremurând din cuptoare. 

— E îngropat cineva aici? întrebă omul fără nume. Nu văd 
nicio cruce. 

— Aicea zace unul în pământ nesfinţit, spuse fostul morar. 
Unul care, într-o noapte rea, și-a pus singur ștreangul de gât. 
Să-ţi povestesc cum s-a întâmplat. Pe când se strângea laţul, 
auzi vântul urlând: „Păcat! Păcat!”, dar era prea târziu. Bufnița 
bătu cu aripile în geam și strigă: „Mlaștina iadului! Focul 
gheenei!”, dar era prea târziu. Morarul lăsă capul în piept; 
glasul i se stinse, aducând a foșnetul unei crengi uscate. 
Continuă. Cum îl văzură sătenii atârnat în ștreang, dădură fuga 
la șoltuz, însă el spuse că asta-i treabă de călău, el trebuia să-l 
dezlege, comunitatea n-avea cum. Căpitanul de district, pe de 
altă parte, spuse că e datoria comunităţii, fiindcă mortul nu 
fusese executat. Așa că atârnă acolo mai departe, și când veni 
în sfârșit șoltuzul, nu-l mai găsi, diavolul îi tăiase funia, și-l și 
îngropase în pădure undeva, nimeni nu știe unde. 

Vântul scutura picăturile de ploaie de pe frunzele copacilor. 
Morarul se prăbușea cu fiecare pas. 

— Aicea zace sub pământ și-așteaptă mila Domnului, șopti el. 
Tu du-te acuma-n drumul tău. Mergi cât să spui de două ori 
Tatăl nostru, şi-ai să și vezi slujitorii episcopului. Au să te bată, 
după obicei, și trebuie să-nduri. Spune-le apoi c-am plătit 
ultimul pfenig din datoria ce-o aveam la episcop și că n-am să 
mă mai întorc. 

Omul fără nume merse prin pădure cât avu vreme să spună 
de două ori Tatăl nostru și apoi se uită în urmă. Lumina 
felinarului pierise, iar morarul mort nu se zărea nicăieri, și nici 
mormântul său. Și cum merse mai departe spre flăcările 
tremurânde, apărură din spatele copacilor slujitorii episcopului. 

x 


Printre cei care fugiseră de brațul dreptății în infernul 


episcopului se găsiseră destui care avuseseră curajul nebunesc 
să se răscoale și să sară pe supraveghetori cu pumnii sau chiar 
cu bâtele, fiindu-le mâncarea prea puţină și munca prea multă. 
De aceea devenise lege la episcopie ca toţi nou-veniţii să fie 
puși îndată în lanţuri. Cei care măcinau piatra erau legaţi la 
picioare, iar cei care trăgeau roabele, de mâini. Așa rămâneau 
zi și noapte, și la muncă, și la odihnă, până li se tocea de tot 
îndărătnicia, până învățau să se plece sub jugul de fier. 

Omului fără nume, care-și făcea treaba fără să crâcnească, îi 
scoaseră lanţurile în numai două săptămâni. Câteva ceasuri mai 
târziu, fugi din infernul episcopului. 

Numai unui om căruia viaţa sau moartea îi erau totuna putea 
să-i reușească fuga. La cuptoarele de topit fierul și de ars varul 
se lucra fără încetare, n-avea cum să treacă fără să fie văzut. 
Spre apus însă, unde erau carierele de piatră, un zid abrupt, 
înalt de vreo trei sau patru sute de picioare forma hotarul 
episcopiei, și străjerii își ziceau că nimeni nu se încumeta să se 
caţăre noaptea pe el. Omul fără nume însă, ajutat de lumina 
lunii și de crăpăturile din stâncă, sui punându-și viaţa în 
primejdie; pas cu pas își croi drum până la jumătatea zidului, 
unde găsi o oarecare siguranţă în pinii care creșteau în piatră. 
Ajuns sus își îngădui câteva clipe de odihnă. Apoi merse mai 
departe, mai întâi pe cărăruile ascunse din pădure, apoi pe 
drum, ferindu-se din calea oamenilor. Un ceas după miezul 
nopţii sosi la moșie. 

Stătu ghemuit printre tufișurile din grădină, așteptând ca 
paznicul din curte să-și facă turul de noapte. Apoi bătu la 
fereastra unde dormea copila. 

De dragul acestor clipe își riscase viaţa, și în aceeași noapte 
trebui să și-o pună a doua oară în primejdie. Dar ce preţ mic pe 
lângă strigătul ușor de bucurie al copilei - semn că-l cunoscuse 
- atunci când îi luă faţa în mâini. Jugul apăsător de zi cu zi pieri 
ca o nălucă: foamea, roaba încărcată cu blocuri de piatră, 
sfoara de care o trăgea, care îi sfâșia umărul, loviturile 
supraveghetorilor, urletele de durere și sudălmile tovarășilor 
săi de suferinţă - toate acestea nu mai aveau nicio însemnătate. 

Maria Christine avea multe de întrebat, dar și mai multe de 
povestit: 

— Ai bătut un drum lung? Tare obosit trebuie să mai fi, papa! 
Unde ţi-e calul? Şi unde-s slugile cu care-ai plecat? Ştii, acum 


pot și eu să călăresc. De-ai fi venit ieri, m-ai fi văzut călare. Pe 
iapa cea roaibă am mers toată curtea în sus și-n jos, și nici nu 
mi-a fost teamă. În sat a fost hram și ne-am distrat de minune, 
am vrut și să dănțuiesc, dar mama nu m-a lăsat, mi-a spus: 
„Tatăl tău e plecat la război, știi tu ce-i aia război?” Iar eu am 
răspuns că la război flutură flamurile și toba face bum-bum- 
bum. 

Nu-și îngădui să mai zăbovească, fiindcă-l aștepta un drum 
lung. Când își luă rămas-bun, Maria Christine izbucni în plâns. 

Dis-de-dimineaţă, când supraveghetorul sună goarna să se 
înceapă munca, omul fără nume era deja înhămat la roabă. 

Trei zile trecură, apoi bătu din nou la fereastră, la ceasul 
știut. Maria Christine scoase un sunet înăbușit de uimire și de 
bucurie. Se temuse că nu avea să se mai întoarcă. 

— Mama a spus că am visat, șopti ea. Mi-a spus că-n vis apar 
adesea oameni care nu se arată ziua. Buna și bunul sunt de 
mult în rai, și de vin noaptea pe la mine, atuncea am visat. Ești 
și tu în rai? 

— Nu, spuse omul fără nume. Sunt aici, trăiesc. 

— Atunci de ce nu vii ziua? 

_ — Ziua calul meu merge la pas, răspunse omul fără nume. 
Insă noaptea zboară „ca vântul și ca gândul, în șapte ceasuri 
multe mile de-a rândul”. 

Maria Christine dădu din cap înflăcărată, era încântată că 
tatăl ei avea un cal care zbura așa de repede. Dar parcă-și și 
aducea aminte de ceva. Și, cu glăsciorul ei subţirel, începu să 
cânte: 

— „Când la palatul lui Irod sosiră, pe fereastră privind îl 
zăriră”. Apoi își continuă vorba: Prima oară când te-am auzit 
bătând în geam, mi-am spus că e Irod, pe el nu voiam să-l văd. 
Spune-mi, de ce ţi-ai îndesat pălăria atât de tare pe frunte? Esti 
Irod? 

— Nu. Ştii cine sunt. 

— Da, știu, și nici nu mi-e temă, te cunosc după glas. lar dacă 
mâine mi-o spune mama iar c-am visat... 

— Atunci așa să fie, spuse omul fără nume încet, dar apăsat. 

Maria Christine tăcu. Un sentiment sumbru se trezi în ea la 
gândul că trebuia să păstreze pentru sine secretul venirilor și 
plecărilor tatălui ei. 

Omul fără nume o sărută pe ochi și pe obraji. 


— Unde-i calul? întrebă copila. 

— Nu-i departe. Ia ascultă puţin în noapte, și-ai să-l auzi 
forăind, spuse omul fără nume dispărând apoi îndărătul 
tufișurilor de anin. 

Veni iar. Când se furișă pentru a treia oară din infernul 
episcopului, urcușul pe stâncă îi păru ușor și lipsit de 
primejdie. În drum spre moșie, nu departe de casă, aruncă o 
privire pe ogoarele sale și văzu după porumb și ovăz că plugul 
și grapa își făcuseră treaba. Veni de multe ori. Vizitele în faptul 
nopţii la copilă erau alinarea pe care i-o mai îngăduia viața. 

Îndura cu greu gândul că n-avea s-o mai revadă niciodată pe 
Maria Agneta. Cu însemnul de pe frunte, ca sclav în infernul 
episcopului, nu o mai avea pe aleasa inimii, ci doar pe copilă. 

Între timp sosiseră din oastea suedeză vești despre izbânzile 
lui Christian von Tornefeld. 

La început, curierii care schimbau caii la moșie nu avuseseră 
alt răspuns decât un scuturat din cap sau un ridicat din umeri 
când Maria Agneta întrebase de domnul von Tornefeld care 
plecase la oaste cu doi argaţi ai săi. Nu-l știa nimeni. După 
câteva săptămâni însă, iată că fiecare avea ceva de spus despre 
el: 

„Tornefeld? Unul pe care-l cheamă Tornefeld s-a făcut 
remarcat într-o ambuscadă”. 

„De-i vorba de stegarul Tornefeld de la călăreţii Westgota, a 
fost atât de curajos și neînduplecat la Jeresno, când am trecut 
râul cu dușmanul în față, încât colonelul i-a strâns mâna de față 
cu toți ofițerii.” „Maiestatea Sa i-a făcut onoarea să primească 
o carte de la el, se spune că-i o Biblie din vremea regelui 
Gustav Adolf.” 

„Cum să nu-l cunosc pe Tornefeld?” se auzi două săptămâni 
mai târziu. „Nu-i cel care la Batjurin le-a luat dușmanilor patru 
tunuri de câmp și căruțele de muniții doar cu o mână de 
călăreţi?” 

Și, din nou, câteva zile mai târziu: 

„Maiestatea Sa l-a făcut din stegar căpitan de cavalerie”. 

Toate aceste vești Maria Agneta le întâmpina cu mândrie și 
chiar cu puţină încredere și bucurie. Își spunea că după atâtea 
victorii și fapte vitejești, pacea nu avea să se mai lase mult 
așteptată. Iar când sosi și vestea că suedezii dobândiseră o 
nouă victorie la Gorskwa și că în seara acelei zile regele îl 


îmbrăţișase pe Christian von Tornefeld - acum ofiţer al 
dragonilor Smăland - în faţa tuturor și îl sărutase pe amândoi 
obrajii, Maria Agneta fu sigură că războiul se terminase, că 
moscoviţii nu aveau să mai îndrăznească să se măsoare din nou 
cu oastea suedeză și că urma să îl revadă curând pe Christian 
al ei. 

Veni o vreme în care curierii suedezi nu avură vești. Oastea 
suedeză își avea tabăra în faţa palisadelor fortăreței Poltava. 

Fu într-o noapte la sfârșitul lui iulie când călăreţul suedez o 
zări pe Maria Agneta. 

Ca de atâtea ori până atunci, vorbise cu copila și acum voia 
să se furișeze, întocmai cum venise, din grădină, când auzi un 
zgomot. Rămase locului și se tupilă. Sus, în casă, se deschisese 
o fereastră. Maria Agneta se aplecă în noapte. 

Omul fără nume sta nemișcat între ulmi; nu îndrăznea să 
răsufle, însă inima îi bătea să-i sară din piept. Crezu că nu avea 
cum să nu îl vadă, dar ea nu îl văzu, ci privea în urma norilor 
purtaţi de vântul nopții, respirând cu nesaț, prelung, aerul 
întunecat. Lumina lunii îi scălda părul și umerii. În grădină era 
liniște, numai greierii cântau și o pasăre atinse în zbor frunzișul 
ulmilor. 

Acum fereastra se închise, imaginea pieri. Omul fără nume 
mai zăbovi o clipă, privind în sus ca vrăjit, și apoi fugi. 

Fugise de propriile-i gânduri nebunești, însă acestea tot nu îi 
dădeau pace; toată ziua se luptă cu ele în timp ce ducea 
gâfâind roaba de la carierele de piatră la cuptoare și de la 
cuptoare înapoi la carierele de piatră. Fierbea și ardea pe 
dinăuntru. Cât de aproape fusese de el! Imaginea ei, așa cum o 
văzuse în noaptea ce trecuse, nu mai voia să-i plece din faţa 
ochilor. 

Nu trăi cu el șapte ani de iubire? Și nu era această iubire 
atât de mare, încât putea să ierte ce făcuse el pentru ao 
dobândi? O amăgise și o minţise, da. Dar dacă i-ar fi spus acum 
totul de la început, dacă i-ar fi mărturisit la ce fericire și, în 
cele din urmă, la ce sfârșit cumplit duseseră minciunile lui, 
oare nu putea spera la iertăciune, la o vorbă de alinare? Sau 
avea să se înfioare de semnul de pe frunte, să îl blesteme și să-l 
trimită de la ea - ce i-ar mai fi rămas atunci? 

Inima îi tremura de îndoială, și nu știa decât un lucru sigur: 
că nu mai putea îndura multă vreme viaţa pe care o ducea. 


Când se lăsă seara, hotărârea era luată: voia să i se arate și 
să-și mărturisească aleanul, avea să vorbească și să-i spună 
pentru prima oară tot ce-i tăinuise șapte ani la rând. 

Însă acest lucru era cu neputinţă. Nu-i era îngăduit, cerul nu- 
i dădu voie. 

Noaptea, când omul fără nume sui stânca, o piatră i se 
desprinse sub picioare. Alunecă, își căută o clipă sprijin și apoi 
căzu în gol. 

Zăcea jos cu mădularele zdrobite, nu putea să strige, nici să 
se miște, și fiecare gură de aer îl durea. 

Spre miezul nopţii veni un paznic cu un felinar; văzându-l 
nemișcat acolo, îl întrebă: 

— Cum de-ai ajuns aici? Ce ţi s-a întâmplat? 

Omul fără nume ridică un deget spre stâncă. 

— Voiai să fugi? întrebă paznicul mai departe. Ei, acuma vezi 
ce-ai păţit? Ţi-ai luat partea. 

Luminând chipul omului fără nume și văzându-i obrajii și 
buzele cuprinse de paloarea albăstruie a morții, puse felinarul 
lângă el și spuse: 

— Rămâi aici și nu te mișca! Mă duc după felcer. 

Omul fără nume știa că sfârșitul îi era aproape. Numai o 
dorință, un gând îi mai rămăsese, dar acela îi umplea toată 
fiinţa. Să i se spună copilei, Mariei Christine, că a murit. Să nu 
creadă, văzând că nu mai vine, că tatăl ei o uitase. Şi să spună 
un Tatăl nostru pentru sufletul lui. 

— Nu felcerul! șopti el. Un preot! 

Auzi pașii îndepărtându-se, apoi alții apropiindu-se. Deschise 
ochii și văzu un bărbat în rasă călugărească, cafenie, 
aplecându-se asupra lui. 

Încercă să se ridice puţin. 

— Părinte! gemu el. Mi-e inima grea de fapte rele, și a sosit 
timpul s-o las slobodă. Vreau să mă spovedesc. 

— Da, jupâne! auzi el un glas cunoscut. Uite cum zaci zdrobit 
de piatră, ca Sfântul Ștefan. Ești pe moarte, jupâne, pleacă-te 
destinului tău! 

Omul fără nume căzu îndărăt și închise ochii. Era fostul lui 
tovarăș, Pom-de-Foc, cel care voia să-i asculte spovedania. 

— Ia-ţi rămas-bun de la lumea asta! predică preotul răspopit. 
Căci e plină de amăgiri și bucurii deșarte. Ia-ți adio și de la 
bani, ce să faci cu ei, n-ai cum să-i iei dincolo. 


Omul fără nume știa acum că avea să moară nespovedit. Căci 
lui Pom-de-Foc nu-i stătea gândul decât la un singur lucru: 
unde își ascunsese fosta lui căpetenie banii, guldenii și ducaţii 
de odinioară. 

— la aminte, jupâne, să nu se pogoare asupră-ţi focul 
gheenei! Nu lua cu tine dincolo îndărătnicia și împietrirea asta, 
stărui preotul răspopit. Gândește-te că or fi alţii fericiţi să 
primească pomană din banii care ţie nu-ţi mai sunt de folos. 
Leapădă-te de bani, și-are să-ţi zboare sufletul spre cer ca 
ciocârlia dimineaţa. 

De pe buzele omului fără nume veni un horcăit ușor. 

— Nu vrei să râzi un pic de diavol? îi propuse acum Pom-de- 
Foc. Încheie-ţi viaţa cu o faptă bună, spune unde ţi-ai ascuns 
banii și atunci diavolul are să privească neputincios cum 
Dumnezeu te întâmpină cu braţele deschise. 

Omul fără nume tăcu. 

— Atuncea n-ai decât să putrezești în iad! strigă Pom-de-Foc 
indignat. Și sper să se bată zece mii de diavoli pe sufletul tău! 

Muribundul nu-l mai auzea. Un altul sta acum tăcut și 
nemișcat în faţa lui, tot unul pe care îl cunoștea: heruvimul cu 
sabia, care, odată, în ceruri, ridicase trei plângeri împotriva lui. 

— Tu ești, spuse omul fără nume fără să își miște buzele. 
Ascultă-mă. Adesea m-am gândit la judecata Domnului, dar n- 
am putut s-o pricep, mi-era prea greu. Acum însă cred că am 
priceput-o. Atunci te-ai rugat pentru mine; fă-o iar. Nu-mi 
doresc decât un singur lucru: ca fiica mea, când eu nu mă voi 
mai duce la ea, să nu creadă că am uitat-o. Să i se spună că am 
murit. Dar nu vreau să mă plângă. Vreau doar să rostească un 
Tatăl nostru pentru sufletul meu. 

Îngerul mortii își ridică privirea spre stele. Rămase așa, ca o 
umbră, și apoi își cobori chipul aspru și distins într-o 
încuviințare mută. 


A doua zi, pe la prânz, un ofițer suedez cu braţul rănit aduse 
la moșie vestea bătăliei de la Poltava. Povesti că oastea suedeză 
era nimicită, regele fugise și printre cei căzuţi se afla 
strălucirea și mândria oștii suedeze, colonelul Christian von 
Tornefeld. 

Maria Agneta primi vestea în tăcere, cu fața împietrită; întâi 
nu putu să înţeleagă ce se întâmplase, apoi durerea fu prea 


mare ca să mai poată plânge. 

Către seară trimise după copilă. Văzând-o pe Maria 
Christine, o luă în braţe și îi acoperi faţa cu sărutări. 

— Copilă! spuse ea cu glas stins. Tatăl tău a căzut în război, 
și n-ai să-l mai vezi niciodată. Au trecut trei săptămâni de când 
l-au înmormântat. Împreunează-ţi mâinile și spune un Tatăl 
nostru pentru sufletul lui! 

Maria Christine o privi clătinând din cap. Nu voia și nu putea 
să creadă. 

— Are să se întoarcă, spuse ea. 

Ochii Mariei Agneta se umplură de lacrimi. 

— Nu, nu se mai întoarce niciodată, se jelui ea. Niciodată. Nu 
pricepi? E în ceruri. Împreunează-ţi mâinile și fă-ți datoria de 
copil, te-a iubit ca pe comoara lui cea mai scumpă, așa cum te 
iubesc și eu, și acum roagă-te pentru sufletul lui! 

Maria Christine clătină din cap. Însă văzu afară, pe drum, o 
căruţă cu un sicriu venind de la episcopie. 

Acum își împreună mâinile. 

— Tatăl nostru carele ești în ceruri, se rugă ea. Sfințească-se 
numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta - pentru sufletul 
omului aceluia sărman din sicriul de colo mă rog, nimeni nu-l 
plânge, dă-i mântuire - și nu ne duce pre noi în ispită, ci ne 
izbăvește de cel rău, că a Ta este împărăţia, puterea și slava. 
Amin. 

Încet, lin, căruţa care îl purta la groapă pe omul fără nume 
trecu prin faţa ferestrelor conacului.