Revista Cinema/1963 — 1979/1974/Cinema_1974-1666897506__pages1-50

nr. 1 
Anul XII (133) 


revistă lunara 


de cultură 


MO Ma to gr 61... cs 
București - lanuarie 1974 


àn jubiliar, 
Al exigenței maxime 


cinema 


Anul XII nr.1 (133) ianuarie 1974 


Redactor șef: Ecaterina OPROIU 


Coperta I Coperta IV 
Gina PATRICHI și George MOTOI Jacqueline BISSET, noua parteneră 
in filmul «Trecătoarele iubiri». Sce- a lui Ryan O'NEAL, in filmul «Hoţul 


nariul și regia: Malvina Urşianu vine la cină» Din sumar: 


ÎN DEZBATERE, FILMUL ROMÂNESC 


An jubiliar, an al exigenţei maxime 


«Veronica se intoarce» — Alice Mănoiu 


«Capcana» — Dan Comşa 


e una o 
o ooo © 


Condiția femeii în film| Vocație — Manuela Gheorghiu 


Două noi filme 
Întrebări cu două răspunsuri — Dumitru Solomon româneşti, 
«Homo celuloidis» — Radu Georgescu două genuri diferite 
Spicuiri — Marcel Păruș 

Stop-cadru 


Argumente și contra-argumente 


Pentru un generic — Cornel Cristian 

Criticul trebuie să fie un bun spectator! — Mircea Moldovan 
Despre un anume fel de a primi critica — Sanda Ghimpu 
Descurajare prematură — Răzvan Popovici 


loan Grigorescu,«un scenarist în care cred» — Călin Căliman 


Eroii filmelor noastre 


Acești suavi adolescenţi și indreptățitele noastre nedumeriri — Dana Duma 


Regizorii noştri | Manole Marcus, regizorul dirijor — Valerian Sava 


A nuse uita documentarul | Cupe de cristal — Val. S. Deleanu Vocația de scenarist 


a scriitorului 
Aveţi cuvintul, stimaţi operatori loan Grigorescu 


Munca operatorului, o necunoscută — /osif Demian «Explozia» 
Regizorul, «un posibil» operator — Călin Ghibu 


Criticii noştri] D.I.S. — Petre Rado S: a PN - 


Telex Buftea] Drum în penumbră? — Constantin Piyniceru 


Telex Animafil Distanțe și distanță — Lucia Olteanu 
Timbrul specific şi stilul 
unui regizor-dirijor : 
Manole Marcus 


«Canarul și viscolub 


Epoca noastră | Filmul e o lume, lumea e un film — Radu Cosașu 


Un spectator temperat 
9 Bună dimineața tuturora, cu foarte mici excepţii — Teodor Mazilu 


© | Sondaj în cineunivers| De ce nu mai rage Leo? — H. Dona 


Ceva despre digresiuni — Gelu /onescu 


FESTIVALURI 


Filme la răscruce de drumuri — Adina Darian 


9 Leipzig '73| Un testival-maraton — Mircea Alexandrescu 


i 


J Londra : 
un festival 


al incertitudinilor 


ACTORII 


Vivien Leigh, pe aripa vintului — Alexandru Bogdan 


Yves Montand, un nedreptăţit — Dinu Kivu 


H 


PPE ECRANE 


@ Cidul» — Dan Nestor 

© «Judo» — Gălin Căliman 

© «insula. misterioasă» — Nina Cassian 

9 «Zăpada fierbinte» — Marina Constantinescu 
$ «Coloana de la miezul nopţii» — Dinu Kivu 


a 
TELEVIZIUNE | zi pi: 


«Pistruiatul» — Cezar Dogaru %5, , 
Marii nostri comici ai micului ecfân — Belphégor — * Un mare actor 


-y 


«Dorim filme cu un adînc conţinut ideologic, care 
să exprime concepţia noastră marxist-leninistă des- 
pre viaţă și lume, care să transmită într-o înaltă 
formă artistică mesajul societăţii noastre socialiste, 
să redea preocupările, viaţa omului nou, să-l emo- 


ționeze pe spectator, să-l facă să ridă sau să plingă, 

să se bucure sau să se întristeze, să-i răscolească 
. . pi e e 

conștiința, sensibilitatea.» 


Anul XXX 


maxime 


1974 — un nou an de muncă 
şi de căutări, de acumulări 


nema şi revelații. a 
1974 — anul unui mare jubi- 
leu național, împlinirea a 


trei decenii de la eliberarea. 
Patriei de sub jugul fascist. 

1974 — anul în care Congresul al XI-lea 
al Partidului va ridica la un nou orizont 
de lumină gindirea și fapta noastră. 

n acest an, progresul economic și 
social al țării va continua să se accelereze, 
atingind ritmul record al unei creşteri 
anuale a industriei de aproape 17%. La 
nivelul de dezvoltare atins astăzi de ero- 
nomia românească — depășind de 25 de 
ori realizările anului 1938 — acest ritm 
constituie o performanţă unică, confir- 
mind cu strălucire ceea ce Secretarul 
general al Partidului, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, spunea la întilnirea sa cu 
cineaştii din martie 1971: «Poporul nos- 
tru realizează lucruri de admirat — care 
pot egala orice operă de artă — și care, 
într-adevăr cer mult talent, multă sen- 
sibilitate. Același lucru cerem de la 
creatorii din domeniul cinematogra- 
fiei şi, în general, de la creatorii de 
artă». 

În 1974, cimpul de observaţie şi sursele 
de inspirație care se oferă cineaştilor, 
tuturor militanților pe tărim ideologic şi 
tăuritorilor de frumos, se extind conside- 
rabil. Într-un singur an, 230000 de noi 
locuri de muncă, în industrie și în alte 
ramuri, şi 138 000 de noi muncitori califi- 
cați, absolvenți ai școlilor profesionale, 
înseamnă tot atiția oameni în viața cărora 


se vor produce mutații fundamentale. 
Într-un răstimp de numai 12 luni, peste 
500 de noi unități de producţie importante 
şi aproape 120000 de noi apartamente 
inseamnă tot atitea nuclee sociale şi 
ambianţe de familie care încep să trăiască 
în ritmul civilizației moderne, socialiste. 
Sint doar citeva dintre cifrele care ilustrea- 
ză, cu o exactitate indubitabilă, ceea ce 
conducătorul Partidului și Statului nostru 
numea, în cuvintarea rostită cu prilejul 
Anului Nou, «un mare pas înainte pe ca- 
lea edificării societăţii socialiste multi- 
lateral dezvoltate, ridicind România 
pe noi trepte de progres și civilizație». 

Într-un an în care cele două evenimente 
istorice — a 30-a aniversare a zilei de 23 
August şi Congresul Partidului — vor 
prilejui concomitent un bilanț de mare 
anvergură şi o deschidere de perspectivă 
pină în pragul noului mileniu, problemati- 
ca politică şi umană a filmelor noastre nu 
poate să nu capete noi adincimi şi semni- 
ficaţii, iar exigenţele cantitative şi calita- 
tive cu care ne confruntăm vor spori în 
consecinţă. Prin traducerea în practică 
a indicațiilor date de tovarășul Nicolae 
Ceauşescu la memorabila sa intilnire cu 
cineaşții de acum trei ani — «de a da po- 
sibilitate scenariștilor, regizorilor și 
artiștilor să-și pună în valoare talen- 
tele» — in 1974, casele producătoare de 
filme artistice de lung metraj vor realiza 
28—30 de filme, dintre care 6—8 sub formă 
de seriale pentru televiziune, urmind tot- 
odată ca în acest an să intre în lucru o 
parte din cele 31—32 de producții prevă- 
zute pentru 1975. 


Nicolae CEAUSESCU 


An jubiliar, 
an al exigenței 


Acest an jubiliar fiind în primul rind un 
an de muncă încordată, de eforturi tenace 
pentru autodepășire, cinematografia noas- 
tră are datoria să finalizeze organizarea 
superioară a întregii activități de creație 
și producție, a muncii ideologice, a con- 
lucrării producătorilor, realizatorilor şi cri- 
ticii, marcînd acest an şi următorii prin 
opere de valoare, care să rămină la loc 
de cinste în patrimoniul culturii naţio- 
nale. Fiecare film este un unicat și fiecare 
reprezintă o șansă, poate chiar o șansă 
de excepţie. N-avem dreptul să o pier- 
dem — şi cu atit mai puțin s-o pierdem 
cu anticipație, adică de la scenariu, cu 
atit mai puțin s-o diminuăm pe parcurs. 
Nici un subiect şi nici o specie nu justifică 
minima rezistență convențională sau faci- 
litatea, toate solicită, în acest an ca întot- 
deauna, o maximă investiție de crez şi 
de talent, o deplină angajare politică, 
estetică şi profesională. Pentru aceasta 
e de așteptat ca în viața obştească și în 
climatul de lucru al cinematografiei noas- 
tre să se producă, în continuare, un sub- 
stanția! reviriment, să acționeze, cu con- 
cursul nostru, al tuturor, un spirit critic 
ascuțit și competent, nuanţțat şi loial: 
să punem în lumină reușitele dar şi ne- 
implinirile, combătind automulțumirea şi 
suficiența, lipsa de receptivitate și into- 
leranța față de critică, subliniind cu cla- 
ritate criteriile, soluțiile cele mai adecvate 
şi direcţiile de preocupări cele mai rodnice. 

in prima linie de interes stau fără în- 
doială filmele care işi propun — și să 
sperăm că o vor face cu cele mai inspirate 
mijloace — să evoce actul istoric, atit de 


bogat în implicaţii, de la 23 August 1944, 
lupta armatei române pentru deplina eli- 
berare a ţării: «La porțile albastre ale ora- 
șului» de Mircea Mureșan, după scenariul 
lui Marin Preda, «Pe unde nu se trece» 
de Sergiu Nicolaescu, după scenariul 
lui Titus Popovici, «Stejar — ex.rema ur- 
gență» de Dinu Cocea, după scenariul 
semnat de Horia Lovinescu şi Mihai Opriş. 
Nu mai puțin de 13 documentare, produse 
la studioul «Alexandru Sahia», vor face 
să vibreze, după cum aşteptăm, cu o 
elocvenţă inedită, documentele de arhivă 
ale celor 30 de ani şi imaginea autentică 
a României de astăzi. Este imbucurător 
că — după un răgaz care am vrea să se 
dovedească în cel mai inalt grad rodnic — 
in 1974 se relansează în producție suita de 
filme dedicate epopeii naționale: «Dimi- 
trie Cantemir» de Gheorghe Vitanidis, 
după scenariul lui Mihnea Gheorghiu, 
«Ştefan cel Mare» de Mircea Drăgan, după 
scenariul lui Constantin Mitru, Valeria 
Sadoveanu și Mircea Drăgan și «Vlad 
Ţepeş», scenariul şi regia de Lucian Pin- 
tilie. In mod deosebit, am dori ca la pre- 
mierele acestui an să constatăm că cele 
mai intense şi mai nobile eforturi ale 
caselor producătoare s-au îndreptat spre 
zonele fierbinți ale vieții contemporane. 
Titlurile, din fericire, sint în acest domeniu 
prea numeroase pentru a le putea cita. 
Prin fiecare din ele să ne propunem a 
răspunde la înalta chemare: «Să tacem 
totul pentru a da poporului nostru 
filmele pe care le așteaptă și le merită». 


«CINEMA» 


se intoarce 


O întimpinăm ca pe un prie- 


ten al cărui zimbet ne-a 
lipsit, al cărui glas îl regăsim 
cu bucurie. Un atu mare in- 
tr-un spectacol pentru cei 
mici, această disponibilitate 
afectivă față de eroul aflat la a doua sa 
aventură, încrederea cu care îl urmăm, 
indiferent unde se va duce şi ce va face în 
continuare. E un bun ciștigat pe merit, 
meritul realizatorilor care au dat drumul 
în lume unui personaj cu farmec. E un 
merit esențial pentru serialul nepolițist 
ce trăieşte nu atit prin ineditul situațiilor, 
cit prin prezența eroului — confundat 
ades cu interpretul. Prin ceea ce Călines 
cu numea fluxul simpatetic degajat de 
actorul de film — flux care în cazul specta- 
colului teatral poate funcţiona și invers, 
stimulator, de la spectator către interpret. 
Mă gindesc chiar cit de avantajată ar fi 
fost interpreta Veronicăi noastre, Lulu 
Mihăescu, dacă şi-ar fi creat dificila parti- 
tură pe o scenă, încurajată și de simpatia, 
de admirația copiilor. Am văzut-o în fața 
a două mii de oameni interpretind un cîn- 
tec invățat cu o oră inainte, pentru gala 
vedetelor festivalului de la Moscova. Far 
mec, prezență, cuceritoare dezinvoltură 


4 


Musicalul pentru copii 
a debutat cu succes. 


Pe cînd un musical 
şi pentru părinţi? 


intregesc acest talent despre care s-a 
vorbit prea puțin în cronica primului film. 
Datele naturale ale fetiţei au fost strălucit 
valorificate de regizoarea Elisabeta Bostan, 
care și-a sporit aici pretențiile față de mica 
interpretă. Prezenţei ei sensibile, siguran- 
tei interpretării muzicale din prima serie, 
i se adaugă aici și citeva momente de 
autentică trăire cinematografică. Mă refer 
la secvenţa întilnirii Veronicăi cu greierul 
(Florian Pittiş), moment de inteligentă co- 
municare între doi actori ce se stimulează 
reciproc, izbutind — lucru rar pentru ecran 
— o adevărată relaţie de joc. Dialogul în- 
suflețit e realizat nu numai din replici 
spuse ori cintate, ci şi din priviri ce știu să 


asculte, din cintece ce se lasă privite nu 
numai auzite. Încintarea fetiţei ajunsă in 
impărăția basmului, mai stereotip expri 
mată in alte scene prin aceeași pupilă 
mărită, aceeași expresie de interes difuz și 
general — e concretizată aici în șuvoiul de 
simpatie către personajul greiere, perfect 
identificat cu interpretul care a ştiut să-i 
stirnească partenerei sale admiraţie și 
emoție. Prin privirea Veronicăi, cînd fasci 
nată, cind compătimitoare la suferințele 
bietului greier, intrăm, fără a fi nevoie de 
vreun artificiu exterior, în lumea de fabulă 
şi feerie. «Minunea» care nu se întimplase 
la întilnirea Veronicăi cu licuriciul sau cu 
vulpea, în prima serie, cu corbul sau cu 


rățușca din a doua serie, se produce acum, 
la intrarea eroinei în împărăția furnicilor, 
cu concursul acestui ghid-ghiduș plin 
de graţie și fantezie, greierul lui Pittiş. 
Din nou in cazul unui personaj reusit, 
facem mai greu distincția dintre partitură 
și interpret. Cu toate că muzica l-a servit 
și pe Pittiş în aceeași măsură ca și pe cei- 
lalți, el a reușit să smulgă chitarei din 
coajă de nucă note de vibrantă poezie și 
umanitate. Valorificarea acestui talent 
«născut nu făcut» pentru music-hall, poa- 
te fi, după «descoperirea» Veronicăi, un 
punct de maximă mindrie profesională 
pentru Elisabeta Bostan. 

Dacă n-ar rămine din plăcutul musi- 
cai românesc decit această ideală pereche 
de interpreți ai genului, dacă n-ar rămine 
decit cele citeva performanțe de ritm, 
montaj, culoare (baletul șoriceilor, goana 
de la moară, dansul furnicilor) și citeva 
siluete caricaturale amuzante (vulpea Va- 
silicăi Tastaman din prima serie, motanul 
lui Dem Rădulescu), și încă am avea motive 
să primim cu căldură prima și izbutita 
încercare românească a genului musical 
pentru copii. Dar motivele sînt mai multe. 
Chiar cind partea a doua a «Veronicăi» 
suferă în raport cu prima de o oarecare mo- 
notonie a peripeţiei dramatice (rolul de 
amorsă al intrigii jucat de «trăistuța» din 
primul film l-a luat aici «rățușca» (apropo, 
atenţie la abuzul de diminutive care bana- 
lizează replicile!), chiar dacă nu mai întil- 
nim originalitatea unor situații sau carac- 
tere (ca acea strălucită secvență a cursului 
de viclenie ținut fetiţei de către vulpe, ori 
prinderea motanului la moară), firul gene- 
ral al interesului se menține. Repet, declan- 
șat mai ales de simpatia pe care o transmi- 
te Veronica, cit și de acel erou al filmului, 
greierele-poet, schițat cu umor, poezie, 
invenţie «scenică» de Florian Pittiş. Lui i 
se adaugă citeva miniaturale portrete de 
furnici (remarcabil jocul discret, frumuse- 
tea grațioasă și spiritualizată a Violetei An- 
drei), caricaturalele prezențe ale «conta- 
bililor» impărăţiei, dominate de rigoarea 
vajnicei apărătoare a ordinei, în persoana 
«împărătesei» Margareta Pislaru. 

Risipei de fantezie scenografică din 
prima serie (incărcînd prea ades decorurile 
cu detalii ce sufocau personajele, nelă- 
sindu-le acel spațiu necesar pentru acțiu- 
ne), îi urmează acum un fel de potolire, 
echilibrare a armoniilor coloristice, o ma 
tură «resemnare» cu situația de plan doi, 
funcțional, pe care trebuie să o aibă am- 
bianța chiar și într-o feerie muzical-core- 
grafică. Pictorul nu mai abuzează de amă- 
nunte pitorești, el nu mai atrage ochiul 
nostru spre o explozie coloristică, ci îl 
îndreaptă spre esențe, adică spre raportul 
dramatic ce trebuie să se creeze între erou 
și ambianța de basm. Foarte reușit pentru 
echilibrul stabilit este interiorul palatului 
furnicilor, transformat dintr-un harnic la- 
borator într-un feeric ring de dans în care 
balerinele—gărgărițe și fluturi grațioși— 
pot evolua în voie; pentru că scenografia 
se subordonează înțelept coregrafiei, de- 
corul devine fundal inspirat, renunțind 
la orgoliile de prim plan, ca în alte secvenţe, 

O înțelegere matură a funcției sale dra- 
matice în ansamblul filmului dovedește 
și creatoarea costumelor. Inventivita 
tea pictoriţei Nelly Merola a devenit mai 
economică și prin aceasta mai eficientă 
arțisticește. Dacă n-a mai putut (din pă- 
cate) modifica îmbrăcămintea prea greoa- 
ie a vulpii ori a corbului din prima serie, 
ce stingherea mișcarea plină de vervă a 
interpreților, a reuşit, în schimb, să creeaze 
o seamă de costume noi, ce armonizează 
realismul cu convenția, funcționalita- 
tea cu spectaculosul. Mai puțin imbră- 
cămintea greierului (prea prozaică, agre 
mentată de o tichie ce dezavantajează 
personajul), cit reușitele costume ale fur- 
nicilor, fluturilor și gărgărițelor din secven- 
ţa amintită. Costume colante, cafenii, cos- 
tume obişnuite de lucru, devin, prin cite un 
detaliu inspirat, grațioase și elegante straie 
de sărbătoare. Stilizarea și bunul gust au 
condus-o pe Nelly Merola la un echilibru 
pictural foarte greu de obţinut din cauza 
fascinaţiei pe care o exercită în permanen- 
tă spectaculosul genului asupra pictoru- 


(continuare în pag. 6) 


Întreg filmul «Capcana» este 

un deznodămint și o con- 

cluzie a evenimentelor și 

stărilor de lucruri povestite 

in «Conspirația» și «Departe 

de Tipperary». Un deznodă- 
mint brutal și singeros, o concluzie lim- 
pede a unei ireductibile opoziții morale 
şi politice. De o parte comisarul Roman, 
reprezentind noua ordine socialistă, și 
impreună cu el întreaga populaţie a unei 
comune din Ardeal; de cealaltă parte, ban- 
da teroristă de legionari, adunătură de e- 
pave sociale, cumulind pină la paroxism 
toate viciile unui sistem politic de tip fas- 
cist, pe care ei încearcă, prin orice mij- 
loace, să-l reînvie. În «Conspirația» și 
«Departe de Tipperary», ne amintim, asis- 
tam la un întreg joc de manevre ale parti- 
delor reacționare cu scopul de a discre- 
dita noua orinduire, de a-i submina auto- 
ritatea și popularitatea în rindul maselor. 
Era vorba de comploturi, de acte de van- 
dalism, de tentative de corupție și șantaj, 
puse la cale de politicieni lipsiţi de orice 
scrupule, venali, dar în același timp de- 
crepiți — aşa cum venal si totodată decre- 
pit era Agamiță Dandanache — și pri- 
mejdioși, pentru că se foloseau pentru 
punerea în practică a planurilor lor de 
«mina de lucru» legionară, specializată în 
crimă şi violenţă brută. Pe măsură insă ce 
planurile eșuau, pe măsură ce autorii a- 
cestor planuri rupte de realitate, repre- 
zentanțţi ai unor partide fantomă, fără sus- 
ținători și fără noimă, alunecau în trista 
delăsare a jocurilor de noroc şi a vorbelor 
goale, legionarii se transformau din execu- 
tanți în patroni, jucind pe cartea asasina 
tului şi terorii fățişe, nimic mai mult decit 
pofta lor de asasinat și de teroare. Odată 
cu tentativa eșuată de fugă din ţară a 
«protipendadei» politice, care încheia «De- 


Deznodămintul evenimentelor 
din «Conspirația» 


și «Departe de Tipperary»: 
«Capcana» 


parte de Tipperary», pilcul de legionari 
conduși de Baniciu (Victor Rebengiuc) 
îşi afla un ultim refugiu în văgăunile mun- 
ților. Crimele pe care le comit fac cunos- 
cută zona în care ei se află, și astfel comi- 
sarul Roman poposește in comuna Fin- 
tinele, în munţi, pentru ultima vinătoare 
și ultima răfuială. 

«Conspirația» și «Departe de Tippera- 
ry» erau mai mult decit filme de acțiune, o 
descriere amănunțită a cercurilor reacțio- 
nare politice în primii ani de după război, 
peisaj al impotenței sforăitoare, al golului 
sufletesc, al unui întreg cortegiu de jos- 
nicii grave sau mărunte. Se acumulau în 
aceste două filme toate datele conflictului 
care explodează literalmente în «Capca- 
na». Văzută în perspectiva acestui ultim 
film, seria capătă un caracter unitar şi o lo- 
gică dramaturgică interesantă: un film 
lung de trei filme, unde ptimele două acte 
pregătesc cu abundență de detalii şi de ac- 
țiuni secundare momentul culminant — 
atit fizic, cît şi metaforic — al conflictului 
Acest ultim episod — «Capcana» — esen- 
țializează şi sintetizează toată analiza o- 
perată in «Conspirația» şi «Departe de 
Tipperary». Subiectul filmului este foarte 


simplu, aproape linear. Acţiunea pură se- 
pară net, prin însăși desfășurarea ei, cele 
două planuri morale — bine şi rău — 
sancționind implicit, fără multă teorie, 
ceea ce însăși viața și istoria au sancțio- 
nat. Aș spune că, privit în sine, «Capcana» 
este cel mai izbutit dintre cele trei filme, 
dar e sigur oricum că, pentru a putea fi 
atit de direct, de sec, de despuiat de arti- 
ficii, era nevoie de «pregătirea» celorlalte 
două filme. 

Deci, comisarul Roman se află în co- 
mună, ajutat de un post de securitate com- 
pus din trei oameni. Sus în munţi sint 
vreo 20—30 de legionari conduși de Bani- 
ciu. Oamenii din comună sint timoraţi de 
prezența nevăzută a bandiţilor, ale căror 
coboriri sint totdeauna urmate de crime. 
Legionarii află de prezenţa lui Roman în 
sat şi se hotărăsc să întreprindă o mare 
acțiune punitivă, cu ocazia căreia să-l ani- 
hileze și pe comisar. Într-o zi, cind nimeni 
nu se așteaptă, și tot tineretul comunei 
dansează la un bal, legionarii atacă și 
ocupă satul. Îl spinzură pe primarul co- 
munist și se decorează reciproc, în timpul 
unui praznic, în piața publică, ținind tot 
satul în bătaia mitralierelor. Singurul pe 
care nu-l prind, e Roman, şi Roman ac- 


ționează. Din punct de vedere formal, al 
desfășurării acțiunii, filmul are structura 
unui western — atacul iresponsabil şi de- 
mențţial al bandiţilor, cruzimea lor de fiare 
sălbatice, acțiunea rapidă și într-un fel 
solitară, a comisarului, morţii care se aş- 
tern în această ciocnire fără milă. Legio- 
narii ocupă sala de bal și îl impuşcă fără 
nici un motiv pe învățătorul de modă veche 
care nu le-a cintat din vioară un foxtrot 
destul de vesel. Apoi îi mină pe toți tinerii 
afară, într-o livadă, cu spatele la un zid, 
şi se pregătesc să-i execute cu mitralie- 
rele. E vară, biziie albinele și grupul de 
tineri stă și așteaptă în tăcere, ca intr-un 
vis urit și absurd. Intervine însă Roman, 
îi salvează și apoi le spune, parcă în trea- 
căt — «Nu uitaţi niciodată ziua asta. Nu 
uitaţi cum ar fi arătat România lor». Şi 
propoziția asta spusă în plin duel al auto- 
matelor e suficientă pentru a da filmului 
semnificații majore, morale și politice. 
După cum e semnificativ finalul filmului, 
scena fugii disperate și inutile a lui Bani- 
ciu, care se cațără pe un povirniş acope- 
rit de pietre care-i fug de sub picioare, în 
timp ce mai jos, un grup de soldaţi urmă- 
ritori stau locului, și-l privesc pe legionar 
zbătindu-se să iasă din pietrișul mișcător, 
prins într-o nebănuită și justițiară cap- 
cană. 

Bintuit de violență și moarte, filmul po- 
vestește această ciocnire finală între două 
concepții și moduri de viață. În atmosfera 
lui paroxistică, caracterele și chipurile 
umane se dezvăluie cu bruschețţe, cu o sin- 
ceritate parcă exasperată de tensiunea 
primejdiei. Pe parcursul acțiunii se con- 
turează astfel citeva admirabile portrete, 
trasate cu siguranţă, în linii simple și clare. 
Ilarion Ciobanu,iîn comisarul Roman, reia 


(continuare în pag. 7) 


5 


Veronica 
se intoarce 


condiţia femeii în film 
BEI ES ASE E CZE EL AEZ ERI 


Vocaţie 


Se spune 


că regia 


nu este o meserie pentru femei. 


De ani de zile. 


Elisabeta Bostan dovedeşte contrariul 


(urmare din pag. 4) 

lui scenograf. Rochia împărătesei furnici- 

lor, cu frumoasa ei podoabă în stil popular, 

mi se pare un model de felul in care se 

poate valorifica, ingenios și rafinat, moti- 

vul folcloric in scenografia unei feerii. 
Partitura muzicală a lui Temistocle Popa 


O împărăteasă în haine de lucru: 


Margareta Pislaru (cu Angela Moldovan) 


O furnică sentimentală: 
Violeta Andrei (cu Lulu Mihăescu) 


a-l «ataca») faţă de celălalt musical, musi- 
calul pentru adulți, gen atit gustat în lume 


la ora aceasta. 


Alice MĂNOIU 
SIE PR a E E E a 


Am toată stima pentru 

cineaștii care au te- 

VA meritatea să-și dedice 

talentul și energia fil- 

melor pentru copii, fi- 

indcă nu cred să existe pe lume gen 
mai ingrat. 

De adresat, el se adresează pri- 
chindeilor, dar de judecat tot noi 
adulții îl judecăm, ba încă împova- 
rați cu logica noastră lucidă și, vai, 
cu atitea prejudecăți despre capaci- 
tatea de înțelegere a celor mici. 
Cit despre realizarea propriu-zisă 
e ştiut faptul că, pentru un regizor, 
a face un film despre și cu copii,echi- 
valează cu o jonglerie cu argint viu. 

Şi totuși, nu rareori mi-a fost 
dat să observ că, în chip inexplicabil, 
autorii de filme pentru copii sînt 
priviţi cu oarecare condescendență 
de către colegii lor de breaslă, deși, 
dacă stăm să ne gindim bine, laurii 
se cuvin de obicei tocmai celor ce 
merg pe poteci mai puţin bătute 
lar dacă ne gindim și mai bine, oare 
din puzderia de filme destinate adul- 
ților, cîte, în ciuda pretențiilor lor, 
nu sînt «infantile»? 

Nu, filmele pentru cei mici nu 
sînt cîtuși de puţin un fleac și în 
lumea întreagă este nevoie vitala 
de ele, pentru că generaţii întregi 
sînt hrănite din abundență cu tele- 
viziune, dar jinduiesc după cine- 
matograf, așa cum generaţiile post- 
belice jinduiau după ciocolată. Mai 
cu seamă pentru cei de-o șchioapă, 
magia sălii de cinematograf rămîne 
unică și inegalabilă. Televizorul a 
ajuns în toate familiile un ritual co- 
tidian, banalizat prin repetare. In- 
gurgitarea de imagini se produce 
aidoma ingurgitării de hrană, a- 
proape automat, fără o participare 
prea intensă. (Uneori, chiar, ele se 
produc simultan, scutindu-i pe bie- 
tii părinţi de tortura poveştilor și 


are şi în această serie a filmului citeva 
momente de «virf» (cîntecele greierului și 
mai ales acel «Daţi-mi o chitară» ce poate 
deveni șlagăr), dar ea nu reușeşte în 
ansamblu să realizeze prim-planurile de 
expresivitate și inspiraţie artistică pe care 
le ating alte sectoare ale filmului. 
Imaginea (Julius Druckmann) se subor- 
donează cu eleganţă acțiunii, creind ambi 
anța de incîntare și poezie necesară bas- 
mului. Mai puțin îngrijite ca în prima serie, 
postsincroanele şi unele trucaje (zborul 
păpădiilor), mai supărător vizibile. 
Depășind nivelul artistic al unui specta- 
col strict pentru copii, «Veronica» noastră 
ne trezeşte interesul (sperăm și ambiția, de 


6 


Producţie a casei de filme 3. Film reali- 
zat în studiourile Centrului de produc- 
ție cinematografică «București». Regia: 
Elisabeta Bostan. Scenariul: Vasilica 
Istrate si Elisabeta Bostan. /maginea 

lulius Druckmann. Muzica: Temistocle 
Popa. Decorurile: Giulio Tincu. Costume- 
le: Nelli Grigoriu Merola. Sunetul: Ing. A. 
Salamanian și O. Coman. Montajul: Dan 
Naum. Cu: Lulu Mihăescu, Margareta 
Pislaru, Florian Pittiş Dem Rădulescu, 
Vasilica Tastaman, Violeta Andrei, 
Angela Moldovan, George Mihăiță 


scenetelor improvizate pentru odoa 
rele lor de dragul unei lingurițe de 
griş cu lapte în plus.) In schimb, 
cinematograful!... 

„Cinematograful cu întunericul 
infricoșător al sălii, cu palpitarea 
colorată a ecranului, este zborul 
imaginaţiei într-o lume misterioasă 
care smulge puștilor strigăte crista- 
line de încîntare. Respectul, sfioșe- 
nia cu care ei pătrund astăzi în sală, 


incleștîndu-se strîns de mina pă- 
rinţilor, s-ar putea să fie garanţia 
unui respect pe care îl vor păstra 
intotdeauna artei filmului. 


lată, așadar, că avem nevoie de 
filme pentru copii nu numai de 
dragul distracției lor momentane 
ci şi în perspectiva educării viitoa- 
relor generaţii de spectatori adulți. 


Și mă întreb din nou ce ne-am fi 
făcut în toți acești ani, dacă la noi 
în ţară nu s-ar fi ivit, ca o adevărată 
zină bună, Elisabeta Bostan cu cor- 
tegiul ei de Năici, Feţi Frumoși şi 
Veronici? Ce le-am fi oferit copii- 
lor? Un «Harap alb» odată la 30 de 
ani? lată că acolo unde un regizor 
de talia (și la propriu și la figurat) lui 
Gopo a abandonat terenul după o 
unică încercare, Elisabeta Bostan 
a perseverat cu o admirabilă pasiune 
şi tenacitate. Prima femeie regizor 
care și-a înscris numele pe genericul 
unui lung-metraj de ficțiune româ- 
nesc, continuă să fie singura care se 
războiește cu succes pe cimpul de 
luptă atît de plin de capcane al fil- 
mului pentru copii. 


Mi-aduc aminte că, în primăvara 
anului trecut, în ajunul premierei 
musicalului «Veronica», regizoarea 
mi-a mărturisit, mai în glumă, mai 
în serios, că realizarea acestui film 
se dovedise atit de laborioasă, încit 
se simţea de-a dreptul «demolată» 
Aceasta n-a împiedicat-o însă ca, la 
numai cîteva zile mai tîrziu, să dea 
primul tur de manivelă la partea 
a doua, «Veronica se întoarce» — 
un foarte agreabil vîrtej de culori şi 
muzică, scînteietor şi delicat ca un 
glob pentru bradul de sărbători — 
pe care a și oferit-o copiilor în prag 
de an nou, ca un minunat dar pentru 


zilele vacanței. 


Se spune de obicei că regia nu 
este o meserie pentru femei. De ani 
de zile, Elisabeta Bostan dovedește 
contrariul. $i să nu uităm că în 
cinematografia noastră două pre- 
miere într-un an constituie un re- 
cord destul de rar întîlnit. 


Manuela GHEORGHIU 


O apariţie decorativă 
(Clara Maria Sebăk) 


(urmare din pag. 5) 


constant tipul creat in celelalte filme ale 
seriei, de la «Cu miinile curate» incoace, 
dar cred că reușește aici o partitură mai 
convingătoare, pe măsura dinamismului 
acțiunii. Masivitatea sa granitică, chipul 
impenetrabil și privirea iscoditoare se 
metamorfozează în furie oarbă, in pornire 
destructivă, în răzbunare singeroasă. E 
de regretat că modul în care comisarul 
reușește să scape de căutările legionari- 
lor, modul în care, din hăituit el se trans- 
formă în vinător, este destul de vag expli- 
cat pe ecran; Roman se află în podul unei 
case ocupate de legionari și reuşeşte 
totuși să dispară, apoi să-i atace pe la 
spate, dar noi nu aflăm cum. E o modali- 
tate de construcţie a scenelor de acţiune, 
a cărei lipsă face să scadă pe alocuri ten- 
siunea filmului. Citeodată se trage, dar 
nu înțelegem cine, de unde și în cine trage. 

Compoziţia actoricească cea mai de 
seamă în film îmi pare a fi aceea a lui 
Mircea Albulescu, în rolul primarului co- 
munist. În citeva replici, în citeva apariții, 
actorul toarnă din plin adevărul și seva 
vieții. Dus la spinzurătoare de către legio- 
nari, el işi păstrează cumpătul, le spune 


telex Buftea 


sătenilor citeva vorbe despre nişte cără- 
mizi din curtea şcolii, ca și cum nimic nu 
s-ar întimpla. În acelaşi timp însă speră și 
așteaptă cu disperare, pină în ultima clipă, 
scăparea care nu vine. În aceste nuanţe, 
in aceste gradări subtile, Mircea Albulescu 
reușește un «rol secund» de primă mină. 
Din cealaltă tabără am detașa compozitia 
actoricească a lui Victor Rebengiuc (Bani- 
ciu), sinistru și halucinat, debitind sloga- 
nuri ale «Frăției» cu o privire goală și fixă 
de drogat. Încarnarea răului este intensă 
pînă la limitele nebuniei şi reacţiile perso- 
najului sint astfel imprevizibile și primei- 
dioase, ca ale unei cobre. L-aş aminti de 
asemenea pe Octavian Cotescu, perfid, 
viclean şi în acelaşi timp cretin, dominat 
de instincte rele, dar cu graiul sfătos și 
privirea senină, și pe Lazăr Vrabie, siluetă 
stranie, amestec de plăieş de pe alte vre- 
muri și de călugăr nebun, cu privirea aprin- 
să de febra singelui și omorurilor. Cu ex- 
cepţia soției primarului (Marieta Luca) și a 
tragicelor ei presentimente, mai puțin reu- 
şite par rolurile feminine, lucru de altfel 
destul de explicabil într-un film dur, ca a- 
cesta. Mariana Mihuţ (secretara UTM) şar- 
jează cam insistent dogmatismul naiv al 
anilor '46, cu accente destul de pronunţat 


Drum în penumbră? 


Fostul director general al 
Cinematografiei, scriitorul 
Mircea Sintimbreanu, ne-a 
adresat următoarea felici- 
tare de An Nou: «Baftă 
Buftei și la mulți ani, cu 
toate cele dorite şi pe deplin meritate». 
Sintem mişcaţi de urarea aceluiași con- 
stant prieten al studioului. Păcat că «era 
pe cînd nu l-am văzut, azi îl vedem şi nu e». 
e e e Început de an, sfirşit alert de filmări 
la «Fraţii Jderi», regia Mircea Drăgan. 
Ultima sută de metri (film, nu plat) se 
realizează în nordul Moldovei, la Hanul 
Ancuţei. Imediat după aceasta, echipa 
și regizorul «Exploziei» vor continua ma- 
ratonul filmărilor pentru «Ştefan cel Mare», 
culminind în martie cu bătălia de la Vaslui. 
Mircea Drăgan, sprinter și fondist. 


nema 


În penultima zi a anului 1973, 
televiziunea a programat «Drum 
în penumbră». Mulţi spectatori 
au revăzut filmul cu aceeași 
emoție,  ștergindu-și discret 
«una lacrima sul viso», iar unii 


producători au meditat cu oare- 
care amărăciune la indiferența 
față de un regizor, profund și 
sensibil, Lucian Bratu, și față de 
o mare actriță de film, Margareta 
Pogonat. Drum în penumbră? 


e e e Tinărul lon Sirdencu din București, 
strada Pajurei 6, ne scrie şi se oferă să 
devină actor de film, pe simplul motiv 
că atrage atenția publicului la cinemato 


EA $ 


twa 
wA i 


Un «rol secund» de prima mînă 
(Mircea Albulescu) 


teatrale, iar Clara Maria Sebök (fata sena- 
torului Varga și iubita lui Baniciu) nu este 
decit o apariție negativ decorativă între 
bandiții înveșmintați în negru. De altfel, 
nu aflăm pină la sfirșitul filmului care este 
soarta ei în bătălia din sat. 

Este limpede că scenaristul Titus Po- 
povici şi regizorul Manole Marcus consi- 
deră «Capcana» ca o urmare directă a 
filmelor «Conspirația» și «Departe de 
Tipperary» — nici o explicaţie, nici o pre- 
zentare, nici o «amintire», nu vin să tul- 
bure mecanismul acțiunii, desfășurarea 
rapidă a evenimentelor. Filmul ciştigă în 
ritm şi montajul, urmărind în paralel sec- 
venţele luptei din sat, este condus cu si- 
guranţă și eficacitate dramatică. Imagi- 
nea lui Nicu Stan cadrează sec spectaco- 
lul singeros al bătăliei și surprinde în ne- 
așteptate transfocări mișcarea, ca un joc 
de șah mortal al mitralierelor. 

Cred că principala valoare a scenariului 
lui Titus Popovici şi a filmului lui Manole 
Marcus se află în capacitatea de sinteti- 
zare şi de vizualizare a unui conflict poli- 
tic şi a unui moment de istorie. Ciocnirea 
pe viață și pe moarte dezvăluie mai mult 
decit orice discurs, mai mult decit orice 
analiză, semnificaţia profundă, politică și 


graf: «dragă, fii atent, e de la studioul de 
film, seamănă perfect cu cine mai știu eu». 
Pină ne precizează cu cine seamănă, ii 
oferim o glumă, pe aceeași temă, spusă 
de un mare actor: «semeni atit de bine 
cu mine, că-ți folosesc fotografiile la 
bărbierit în locul oglinzii». e e e Studioul 
nostru a primit vizita lui Alexander John- 
son, organizatorul festivalului filmului de 
la San Francisco. Distinsul oaspete a 
vizionat fragmente din ultimele producții, 
exprimindu-și admirația pentru episodul 
«Nunta de piatră» al regizorului Dan 
Pița, din filmul cu același nume. eee. 
Într-o discuţie la Asociaţia cineaștilor, 
unii regizori s-au plins că publicul este 
influențat de cronicile apărute în presă 
cu ocazia premierelor. În atari: condiţii, 
spectatorii sint îndepărtați din sălile de 
cinema înainte de a vedea filmul. Vezi 
anunţul, caz autentic, apărut la mica pu- 
blicitate, România Liberă — noiembrie 
1973: «Vind televizor Cosmos, defect, cu- 
tia spartă, tubul ars și fără piese de re- 
zervă. Doritorii...»?1? e e e Primele două 
premiere ale lunii ianuarie 1974: «Capca- 
na», scenariul Titus Popovici, regia 
Manole Marcus și «Trecătoarele iubiri», 
scenariul și regia Malvina Urșianu. 
Succes! e e e La 13 februarie 1974, stu- 


filozofică a luptei comisarului Roman. Tri- 
logia cinematografică incheiată cu «Cap- 
cana» este o ambițioasă frescă social- 
politică a începutului de eră socialistă, 
o frescă cu tramă polițistă şi de acțiune, 
al cărei ultim voleu, — continuind și cişti- 
gind din experienţa celorlalte filme — este, 
poate, momentul ei cel mai izbutit. 


Dan COMŞA 


Producţie a casei de filme 4. Film rea- 
lizat în studiourile Centrului de produc- 
ție cinematografică «București» cu 
concursul Ministerului de Interne. Re- 
gia: Manole Marcus. Scenariul: Titus 
Popovici. /maginea: Nicu Stan. Muzica: 
George Grigoriu. Decorurile şi costumele: 
Virgil Moise. Montajul: Lucia Anton. 
Sunetul: Bujor Suru. Cu: Ilarion Ciobanu, 
Mariana Mihuţ, Maria Clara Sebők, Vic- 
tor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Mir- 
cea Diaconu, Silviu Stănculescu, Oc- 
tavian Cotescu, Lazăr Vrabie, Zephi 
Alșec 


e E E E ea 


dioul «Mosfilm» din Moscova aniverseaza 
50 de ani de existenţă. În ultimii ani,cine- 
matografia românească a colaborat cu 
studioul prieten, realizind două copro- 
ducții («Tunelul» și «Cintecele mării», 
regia Francisc Munteanu) şi două prestații 
(filmările combinate la «Veronici», regia 
Elisabeta Bostan). Cu ocazia aniversarii, 
urăm colegilor de la Mosfilm mult succes 
și aceeași prodigioasă activitate. e... 
După o ședere de 4 ani la Geneva, lon 
Popescu Gopo a revenit printre noi și 
se pregătește să facă un film de antici- 
paţie, intitulat provizoriu «Terra». De ce 
atita grabă? Am auzit că la poalele Alpilor 
se fredonează un cintecel franțuzesc: 
«La vie est brève/ Un peu de râve/ Un 
ee d'amour/ Et puis... bonjour». e... 
ncheiem tot cu o felicitare primită din 
partea Casei de filme nr. 5 (director Du- 
mitru Fernoagă): «Un an bun, cu pace si 
bună Înțeiegere între Casa noastră de fil- 
me şi Centrul dumneavoastră de produc- 
ție cinematografică». Mulţumim, asigu- 
răm de sentimente reciproce și răspundem: 
ontra nostru este casa dumneavoas- 
tră... 


Constantin PIVNICERU 


epoca. 
noastră 


Filmele 
din poze 


În fiecare lună vom încerca să vă 
oferim o fotografie «din viață» care, 
făcînd concurență filmului, să nu mai 
aibă nevoie de nici un text, ci doar de 
un dialog în tăcere cu pupila dumnea- 
voastră. 

Pentru început, acest chip de «mun- 
citoare migratoare», din «istoria ilus- 
trată a fotografiei» creată de Peter 
Pollack, poză din colecția Adminis- 
trației pentru Securitatea Fermierilor 
americani, aflată la Biblioteca Congre- 
sului. 


Această poză face parte din 


Cronica 
reluărilor 


După 35 de ani... 


În 1938, Orson Welles a provocat ce 
lebra panică în America anunțind la 
radio că Terra a fost invadată de Mar- 
tieni... 

.„Marți, 13 noiembrie 1973, puțin 
după orele 17, al treilea post suedez 
de radio a difuzat o emisiune despre 


explozia centralei nucleare de la Bar 
sebäck. De la Malmö la Lund, de la 
Halsingborg pînă în Copenhaga Da- 
nemarcei, ca să nu mai vorbim de chiar 
cei din Barsebäck — auditorii s-au pre- 
cipitat în adăposturi după ce au strîns 
repede de prin case cîteva obiecte de 
valoare. La o oră de mare afluență, 
şoselele au fost invadate de mii de 
mașini care zburau spre est. Telefoa- 
nele radioului din Stockholm, ale po- 
liţiei, ale pompierilor și ale spitalelor 
au fost blocate citeva minute. 


Cei mai uimiți au fost paznicii de 
noapte ai șantierului centralei nucle- 
are de la Barsebăck, unde, la acea oră, 
ziua de lucru se sfirşise. Căci centrala 
e abia în construcţie... Ea nu putea 
exploda în 1973... lar scenariul emisiu- 
nii preciza că această explozie ar 
avea loc în 1982... Organizatorii ei do- 
reau să inițieze pe această cale-fiction 
o dezbatere a problemelor nucleare... 
Dar cine a avut răbdare să-i asculte? 


Noi am fost prea realiști... iar ei prea 
puțin atenți — spun autorii. 


d-lui Raphel 


David Raphel, preşedintele lui «20 
th Century Fox», bătrin domn care 
știe cite ceva despre cinema, discută 
criza filmului american: 

— Cred că azi cele mai mari «sta- 


Cronica 
afacerilor 


Istoria cinematografului preferă însă 
femeia în forma de mai jos 


ruri» ale filmului sînt regizorii. (N.R.:!!1) 
E o revoluție despre care nu se discută 
suficient. Presa e mai interesată de 
realizatori decit de vedete. Paul New- 
man, regizorul, atrage mult mai mult 
ziariştii decit Paul Newman, actorul, 
și trebuie să ținem seama de asta... 
Din Franța a plecat expresia: «Un 
film de...» care, încet-încet, a luat locul 
lui «Un film cu...» Evident că ceea ce 
numim pejorativ «marele public» — și 
el trebuie vizat în primul rînd — nu se 
încurcă în asemenea nuanțe... Totuşi 
publicul a reținut numele unui regizor 
care l-a făcut să ridă de 3—4 ori şi a- 
tunci îi acordă toată încrederea... 
Rezumind: un bun scenariu, o po- 
veste bună, o publicitate informativă 
care să-l anunțe exact despre ce-i 
vorba pe cel care se prezintă «la casă», 
un regizor de valoare și vedete — iată 
cele 4 elemente necesare ca un film 
să fie reușit, sau... ratat, căci mai poate 
interveni și neșansa! Aceasta e «re- 
teta» la care noi am ajuns după ani de 
tatonare... În cinci-șase ani cred că vom 
izbuti să ieșim din criză, dindu-i publi- 


cului ce-i place, filme ca «Aventura 
lui Poseidon»... (N.R.:1?) 

A discuta «rețetele fericirii» în cine- 
ma ni s-a părut întotdeauna o aventură 
și mai complicată decit aceea a lui 
Poseidon. Dar — dacă «Aventura lui 
Poseidon» este ceea ce a dat deocam- 
dată mai izbutit rețeta celor 4 elemente 
ale d-lui Raphel — să ni se dea drep- 
tul să răminem sceptici, cu degetul la 
frunte. 


Tribunalul din Messina a ordonat 
interzicerea filmului lui Rosi, «Lucky 
Luciano», în localitate, ca urmare a 
plingerii depuse de proprietarul unui 
bar de noapte din Taormina, despre 
care filmul «spunea» că ar fi luat parte 
la un congres mafiot, ceea ce — zice 
proprietarul — nu era adevărat... 


md 


mea e un film 


Filmele 


din ziare 


Wall Street Journal povestește 
(avînd în vedere tarifele pompe- 
lor funebre în S.U.A., din ce în 
ce mai ridicate): 

„Pilotul, Michael Todd, urcă în 
avionul său şi pleacă în zbor pes- 
te. Pacific. La o anume distanță 
de coastă, el încetinește viteza 
la 150 kilometri/oră, deschide o 
fereastră a avionului şi golește 
un sac de pînză... Ceea ce aruncă 
M. Todd în mare este cenușa 
unui locuitor din Saint-Peters- 
burg (Florida). Familia defunctu- 
lui a trimis corpul incinerat şi 


` Todd, pentru 35 dolari, a accep- 


tat să disperseze cenuşa în aer, 
luînd şi o frumoasă fotografie în 
culori a locurilor apropiate de 
coastă... Uneori el spune și cîteva 
rugăciuni sau ia cu el un preot, 
Fără cheltuieli suplimentare. 
lâcinerarea şi dispersarea cenu- 
şii în mare sînt tot mai practi- 


`~ cate în S.U.A. Anul trecut, 7159 


de morți au fost astfel „îngropaţi“ 


: doar în California (cu 40% mai 


mulți decît în '71). 

Cei mai mulți dintre acei care 
aleg o. asemenea înmormiîntare 
sînt marinari sau aviatori, dar 
se numără printre ei şi medici 
și infirmiere" — după cum apre- 
ciază gl. Thomas Weber, preşe- 
dintele societății „Telofaza” (nu- 
mele ultimului stadiu de diviza- 
re a celulei vii). 


Ghici cine 


moare la cină? 


Sunday Times a informat că 
un tînăr alb sud-african, Robert 
Kaufmann, în vîrstă de 18 ani, 
rănit într-un accident de circu- 
laţie, a murit în urma hemoragiei 
interne, un ofițer de poliție refu- 
zînd să autorizeze transportarea 
sa la spita! cu o ambulanţă rezer- 
vată negrilor: 

„Este contrar legii — a susţi- 
nut ofiţerul — rănitul trebuie dus 
la spital într-o ambulanţă rezer- 
vată doar albilor.” 

Respectiva ambulanţă albă, şi 
„pură“, a ajuns abia peste trei 
sferturi de oră, ceea ce i-a per- 
mis lui Robert Kaufmann să moa- 
ră la două ore după ce a ajuns 
la spitalul alb, al albilor... 


aţi făcut filmul „Un 
soldat vine de pe front“? — e 
întrebat regizorul Nikolai Gu- 
benko (n.r.: film de certă clasă, 
vizionat la noi, cu mare priză la 
critică). 


STREET 
N. Gubenko: „Tatăl meu 
a murit în război, mama...“ 


— Cred că fiecare om care 
n-a făcut războiul se gîndeşte la 
cei care i-au apărat dreptul la 
viaţă, la dragoste, la suferinţă, 


Lumea 
în decupaj 


Se caută 


arhive... 


institutul de cercetări din Liy- 
bljana caută în întreaga lume ar- 
hivele „Ajutorului Roşu“ iugos- 
lav şi ale iugoslavilor din Brigă- 
zile internaţionale luptătoare în 
Spania, depuse — în 1939 — la 
un tovarăș francez de către Lo- 
vro Kuhar, ale cărui pseudonime 
erau Richard şi Louis. Kuhar — 
azi decedat — a fost un prieten 
personal al președintelui Tito. 


la fericire... Cine au fost cei care 
au suportat îngrozitoarea povară 
a războiului? Şi ce avem noi în 
comun cu acei oameni ai ani- 
lor '40?... Tatăl meu a murit 
în '41, nici nu eram născut. 
Aveam 11 luni cînd a murit 
mama. Nu i-am cunoscut. În 
mintea mea, Oamenii, mulțumită 
cărora noi am supraviețuit, îmi 
sînt la fel de scumpi ca mama 
şi ca tatăl meu... Cîți® morți, 
cîţi oameni buni și frumoși ne-au 
fost luați! Inchipuiţi-vă o clipă 
că pe pămînt ar mai trăi încă 
vreo 20.000.000 de oameni de 
treabă..." 


Pier Paolo Pasolini, prins în 
focurile unei dezbateri critice la 
Veneţia, în cadrul „Zilelor demo- 
cratice. ale filmului”, în dialog 
cu publicul precum şi cu criticii 
de la „Jeune Cinema”: 

— Nu-i adevărat că politica 
este o ramură aparte a filozofiei 
sau a poeziei. Dimpotrivă, totul 
este politică, în sensul cel mai 
larg. În acest tot se găsesc spe- 
cializările activităților umane şi 
nimic nu se poate explica în 
afara unei viziuni politice. 

Din public, o voce: 

— Dar se folosesc limbaje dife- 
rite.., 

— Da, mă exprim în limbaj de 
specialist şi revendic dreptul de 
a-l utiliza. Asta pretinde publi- 
cului să încerce a ajunge la nivelul 
autorului. 

O altă voce: 

— Şi crezi că nivelul cultural 
al poporului e suficient? 

+- Cred că da, trebuie s-o 
cred, nu pot crede că publicul e 
stupid, ignorant, infantil, cred 
că publicul e „făcut“ din oameni 
ca mine, nici inferiori, nici supe- 
riori mie. 


Pisicile 
se sinucid 


„Totul a început de la pisici 
care, înnebunind, s-au sinucis. Pes- 
carii din Golful Minimata nu 
ştiau că în năvoadele:ior aduceau 
moartea. După aceea — au fost 
„atinşi” oamenii, Ataxie, tulbu- 
rări mintale, paralizii: mii de 
victime otrăvite cu mercur pro- 
venit din reziduurile unei uzine 
chimice deversate în mare. (Din 
1953 pînă în 1970 — 121 de bol- 
navi, 46 morţi.) Cu acel simţ 
tragic, caracteristic japonezilor, 
Noriaki Touhimoto face un do- 
cumentar de o luciditate crudă, 
implacabilă, cu o forță a rechizi- 
toriului fina) la care trebuie să 
aderi. Gema-adavăr, cinema de 
luptă.” (Din cronica filmului Mini- 
mata în „Le Monde“). 


Marea 
publicitate 


Nealcoolicii 
în luptă cu Ness 


Ce a făcut marea firmă ameri- 
cană de băuturi „Canada Dry”? 


A cumpărat drepturile cele- 
brei teme muzicale din „Incorup- 
tibilii”, 

A angajat recitatorul francez 
al adaptării franceze, crainicul 
fără de care foiletonul n-ar mai 
avea succes, Sunetul e autentic. 

N-a putut cumpăra dreptul de 
a folosi numele lui Eliot Ness. 
Ness e incoruptibil. 

Dar printr-o regie perfectă a 
reuşit pastișarea perfectă a sce- 
nelor nemuritoare din nemurito- 
rul foileton, 

Ca ațare: 

Apare pe micul ecran un dric, 
jricul e urmărit de o mașină a 
F.B.l.-ului, urmărit, ajuns, depă- 
şit, silit să oprească pe o stradă 
laterală. Imposibil să nu crezi că 
ai în faţă un nou episod din „In- 
coruptibilii”. Vocea crainicului 
cunoscut e prezentă. Muzica-idem. 
E limpede: dricarii sint gangsteri 
care transportă alcool. Se deschi- 


de sicriul —iată agenţii federali 
ai lui Ness, lată în sicriu — sti- 
clele! Dar - pseudo-Ness-ul pă- 


lește și dricarii îi rîd în nas. Crai- 
nicul explică: 

„Ceea ce agenţii uitaseră, este 
că şi în acea epocă exista — pen- 
tru a înlocui alcoolul prohibit — 
„Canada Dry”. „Canada Dry“ avea 
culoarea alcoolului. Numela. ei 
avea sonoritatea unei mărci de 
alcool. Sticla semăna cu o sticlă 
de alcool. Dar nu era alcool. Era 
același „Canada Dry” pe care-l 
beţi şi azi”... 

Firma americană a unei băuturi 
nealcoolice — dar care poate 
înlocui foarte bine alcoolul — are 
50 de ani de existenţă, dar nicio- 
dată n-a găsit o reclamă mai efi- 
cace, mai umoristică, mai abilă: 


„Canada” Dry“ e mai tare 


Ness! 


„Canada Dry” ride de Ness? 


„Incoruptibilii” sînt cei care 
beau „Canada Dry“) 


Rubrica „Filmul e o lume, 
lumea e un film“ este 
realizată de Radu Cosaşu 


Azi nu vom glumi. Azi 
vom fi serioşi. 
N-am întîlnit roman- 
cier care să justifice 
eșecul unui roman pro- 
priu prin aceea că n-a 
găsit un subiect bun, sau poet care să 
declare că a scris versuri proaste 
fiindcă n-a avut ce. spune. E firesc 
să nu existe, să nu poată exista 
astfel de explicaţii, căci „restul lu- 
mii“ ar fi îndreptățit să întrebe: 
atunci de ce ai scris romanul, de ce 
ai compus versurile? Acelaşi lucru 
s-ar întîmpla cu un pictor sau cu un 
compozitor, cu un dramaturg sau 
cu un sculptor. Singurul care trage 
la excepţie este regizorul de cinema, 
El își poate îngădui să declare că 
filmul pe care l-a creat este prost 
din cauza scenariului. Fiindcă sce- 
nariul, de cele mai multe ori, nu-i 
aparține. Sau, mai exact, nu-i poartă 
semnătura. De obicei, „restul“ lumii 
se mulțumește cu această explicație 
(i s-a indicat vinovatul, îl poate pe- 
depsi ori îl poate ierta), iar regizo- 


travelling-avant 


nema 


“3 


la ordinea 


aventura - scenariului 


Regizorul 


este oare 


principalul autor 
doar cînd filmul este bun? 
Nu și cînd filmul este prost ? 


rul se îndreaptă, ușurat şi 
către următorul film prost din 
unui scenariu prost. 

Dar stau oare lucrurile chiar așa? 
Regizorul află că scenariul e prost 
abia cînd și-a terminat filmul? Pînă 
atunci nu l-a văzut, nu l-a citit, nu 
l-a acceptat, prelucrat, decupat, 
transfigurat ? Nuel l-a făcut să devină 
film? Îl poate obliga cineva pe regi- 
zor să-și asume un scenariu pe care 
nu-l consideră apt de a deveni film? 
Îl gi tă edică oare cineva pe regizor, 


Un nou serial: „Homo Ceiuloidis:: 


Episodul |: 


O ușă pe care seaflăo 

plăcuţă. Un nume pro- 

priu: X., Filmulescu. 

Dedesubt: „maestru“, 

Ușa se deschide și iese, 

îmbrăcat de plecare, 
Regizorul. Are, evident, barbă. O 
barbă extraordinară, îngrijită să 
pară boemă, o barbă originală, ex- 
presivă, cu personalitate. Regizorul 
bărbos, în ușă, se întoarce și sărută 
părintește (să nu-și deranjeze barba, 
fixată fix cu fixativ) o tînără care 
ar putea fi chiar şi soția lui, că s-a 
mai văzut... Coboară scările, nu sa- 
lută pe nimeni, e clar că așteaptă să 
fie salutat, şi chiar este salutat dar 
-nu răspunde: ce mai, e foarte preo- 
cupat. Ca în fiecare zi. În stradă, 
din mulțimea de trecători se des- 
prind femeile, cele tinere: şcolări- 
te, vînzătoare, logodnice, soții şi, 
în pas de dans sincronizât, închi- 
puind ün balet ca într-un musical, 


BTE 


Spicuiri 


‘De reţinut din cronicile cinemato- 
grafice ale anului 1973, următoa- 
rele fenomene cultural-tipografice: 

e inţelegem că erou!, dincolo de 


„Bărbosul intră în acţiune“ 


îl înconjoară pe Bărbos şi, într-un 
gest final, îngenunchează în. jurul 
lui, implorîndu-i coregrafic preţio- 
sul autograf. Bărbosul este profund 
tușat, zimbește cu înduioșare, caută 
o portiță de evadare, are o idee: 
se mîngîie pe barbă, îi ies nişte 
aripi şi se înalță în zbor deasupra 
Lebedelor Rănite, planînd grațios, 
cu barba fluturînd în vint pe post 
de a treia aripă portantă și aterizea- 
ză ceva mai încolo pe capota mașinii 
sale în care se prelinge și cu care se 
strecoară alunecos spre sediu: bra- 
seria X. Directorul, șeful de sală, 
chelnerii, fetiţele- debarasoare îl 
privesc cu toţii, în pași de dans îl 
invită la o masă, iau comanda, dis- 
par dansînd, dansînd aduc comanda, 
dansînd dispar, dansind apar cîteva 
tinere care, dansînd, se așează la 
masă, privind extatic la barba maes- 
trului. Stop- “cadru pe plan general: 
nimeni nu mişcă. Panoramic pe în- 


perimetrul limitat al ecranului, este 
un om muncitor, devotat, plin de 
iniţiativă şi cinstit... Aşadar, ceea ce 


ser petrece nemijlocit în film nu 
trebuie să inducă în eroare, 

@ Personajul, deși satirizează tare 
ale unei orînduiri de mult Spun; 
trăiește în concepția regizorală., 


@ Ca performanță, de notat mo- 
dül în care regia a înțeles să adauge 
unde a găsit de cuviință, să taie 
acolo unde i s-a părut că este nece- 
sar, ba chiar să introducă 12 noi 


eama de slăbiciunile sce- 
ste slăbiciuni sînt, 

surle, să acţioneze 
enariul să devină 
buni sii cine, în “definitiv, este mai 
‘a eresat decît regizorul ca sogetâr N 


să fie într-adevăr bun? Nu re izorul 
trebuie să-și aleagă scena riu _sau 
scenaristul în acord cu propri sa 


personalitate, cu propria sa a 
gență şi cu propria sa năzuință? 
regizorul să 


ie dea si 
să incite, să 


Nu e normal oare ca 
caute, 


să cercet 


ZE, 


treaga Sa Toţi cei de acolo sînt 
fixaţi în actualitatea imediată a ma- 
estrului. care cu barba sa pare un 
Crist răstignit pe propria-i durere: 
berea s-a vărsat pe fața de masă. 
Obiectivul se opreşte pe re jah 
dansînd, un grup de bărbați t in 

cu barba tăiată după modelul maes- 
trului, se apropie de Bărbos, întin- 
zindu-i pe rînd cîte un scenariu. 
Bărbosul nu ia niciunul, dă ușor din 
cap a negaţie: nu e bun, nu e bum, 
nu e bun. Fiecare scenarist respins 
cade jos, debarasoarele dansînd îl 
trag afară din cadru. Stop-cadru cu 
obiectivul spre intrare. Motor. In- 
tră Cetăţeanul Turmentat. Are bar- 
ba după același model. Se apropie 
timid de Bărbosul, Bărbosul îi îm- 
pinge paharul său. C.T. (Cetăţeanul 
turmenta ıt) bea paharul, cade în ge- 
nunchi, în genunchi schițează mişe 
cări de recunoștință în ritm de dans: 
Spărgătorul de nuci. Bărbosul scoa- 
te din buzunarul său un scenariu, îl 


pune în mina lui C.T., îl ia la braț, 


în pași de dans se- ndreaptă amîndoi 
spre ieşire, urmăriți de corul. şi 
orpul de balet al braseriei care de- 
pt !îng plecarea Artistului, Mașina cu 
cei doi sa oprește în faţa unei clă- 
diri, ei intră, “ajung în fâța unui 
funcţionar ; apăsat ușor pe braţ, C.T. 
depune pe biroul acestuia scenariul, 
funcţionarul Acela fa Scenariul- și 


ers6 


aje principale — și toate astea 
fără a trăda spiritul scenariului. 

@ Pe linia aceasta, curba pe care o 
descrie eroul demonstrează sinuozi- 
tățile unui caracter drept. 

O Ingcnuitatea nativă a actriței 
ni se pare a respecta întru totul indi- 
cațiile regiei. 

@ Protagonistul reușește 
secvență ceea ce n-a reușit 
carieră: să se autodepăşească. 

@ Relațiile amoroase, stabilite la 
un moment dat de către eroină, 


într-o 
într-o 


pe PI 


determine scenariul 'care să-l repre- 
zinte, așa cum procedează scriito- 
rul sau pictorul cu materia asu 
căreia acționează? 


ra 


lar dacă scenariul a “fost implicat 
filmului, nu devine el partea onga- 
nică a acestuia și, deci, creația a 


regizorului? Şi, atunci, mai poate 
oare să- și justifice regizoru! un film 
prost prin lipsa de valoare: a scena- 
riului pe care el însuși l-a creat? 

Socoteam că la fiecare din aceste 
întrebări există numai cite un sin- 


gur răspuns. lată însă că, alarmat 
probabil de soarta ultimului său 
film, un regizor încerca să găsească, 
într-un sprinten şi cam rapid inter- 
viu, acordat unei publicații săptă- 
mînale, cu totul alt răspuns, ceva 
în sensul : eu n-am nici o vină, sce- 
nariile sînt proaste, iar cei care se 
ocupă de scenarii nu se pricep... 
La care răspuns, va trebui din nou 
să ne întrebăm: ce romancier sau 


ce poet va justifica,..? 


Dumitru SOLOMON 


i teşte: proiect pentru film de AC- 
A-LI-TA-TE: „Poveste sigerur- 


că, Funcţiona „rul citește plin de 


i vares între ochelarii săi și globii 
lari se perindă imagini! pe poar- 
nei mari uzine (în fund se zăres 

e) int 4 muncitorii în pas de 

est iare în pas de dans se 

Ey -mbracă säłopetelė, lu- 

furnale în pași de dans, 
vagoanele 'se descarcă în ritm de 


dans, şarjele curg allegro-manontrop- 
po — scînteile despică aerul dansînd, 
scînteile şînt steluțe dansatoare, Ală- 
turi, în clădirea administrației, oă- 
menii se adună în pași de dans lao 
ședință în biroul directorului, un tf- 
nár își ia angajamente în paşi de 
dans, pe coșurile furnalelor fumu- 
rile nepoluante (se s fică în Sce- 
nariu) se înalță ritmic și sincronizat 
spre cerul albastru pe care dansează 
cometa Kohoutek, un dans absolut 
nou lansat doar de vreo trei decenii 
de Fred Astaire, funcţionarul Acela 

încîntat, C.T. se uită la Bărbosul, 
schițează un pas de dans în jurul 


propriei bărbi, furnalele. dansează, 
funcţionarul dansînd mai întoarce o 
filă şi citeşte pe următoarea: SUS- 
PENS. Sfirșitul primului episod. 
Next Moon: „Bărbosul îripotriva 
Monstrul (săcru)“.., 


Radu GEORGESCU 


concluzii 
mului. 


conduc la 
cadrul 


ce 
filr 


o Periferic, mărunt, atit în preo- f 


i cît şi ca univers de gîndire, 
ju! devine tipic pentru aceas- 
â operă cinematografică, 

e Am înțeles, și pe bună dreptate, 
că eliberarea eroului nu se poate 
desăvirşi decît în detențiune. 

O Moartea din final este, desigur, 
cutremurătoare, în primul-rind prin 
esența ei gnoseolagică, = 


i Marcel PĂRUŞ 


i 


sala, de cinema. 


Bine 
că s-a făcut 


Pînă nu demult, mai toate cine- 
matografele din Capitală îşi înce- 
peau spectacolele la aceleași ore. 
Sensibilă la doleanţele cinefililor, 
Întreprinderea cinematografică a 
municipiului București a decalat 
în așa fel orele de începere a 
spectacolelor, încît cine n-a pu- 
tut găsi bilet la un film și nici 
nu vrea să apeleze la băieții cu 
„alo, domnu”, un bilet în plus...“, 
poate să încerce și la alt cinema- 


tograf. Mai bine mai tîrziu... 


Să uităm 
cinefilii ! 


„În Petroşani avem 22 (două- 
zeci şi două) de „încăperi” unde 
se poate bea (... alcool, eventual 
și Cico), o Casă de cultură, un 


Film greu 


inițiative şi.;; 


inițiative 


- Bravo, 
Scala! 


Cine ştie film, cîștigă... 

Ciștigă filmul ciştigă soecta= 
` torul, iar ambianța holurilor de 
cinematograf. devine mai... cines 
filă. Frumoasa inițiativă aparține 
conducerii cinematografului „Sca- 
la“. Și lucru încă mai îmbucură- 
tor, nu s-a rămas doar la stadiul 
de proiect, de „lăudabilă iniția- 
tivă”. În octombrie '73, în holul 
cinematografului a apărut o mi- 
că expoziție de fotografii din 
filme românești sub titlul „25 de 
ani de cinematografie româneas- 
că“, Spectatorii au fost invitați 
să răspundă la un succint ches- 
tionar în care să menţioneze tit- 
lurile filmelor, numele regizo- 
rilor şi ale interpreților. Con- 
cursul: a continuat cu „Ecranizări 
celebre pe ecranele noastre” (în 


ord 


Teatru de Stat şi 2 (două) „odăi“ 
de cinematograf, în care condi- 
iile de vizionare și mai ales igi- 
ena cam lasă de dorit. Din cînd 
în cînd şi Casa de cultură devine 
ad-hoc cinematograf, de cele mai 
multe ori, din păcate, pentru 
„capodopere“ în genul „O floare 
și doi grădinari”. Printre multele 
probleme. pe care edilii orașului 
nostru le-au înscris în agenda lor 
de lucru, ar trebui să se adauge 
şi cea a sălilor de cinema. Adică 
să se facă ceva şi pentru cinefili, 
(Radu Costin — Petroșani). 
N.R.: Cîteva mături și puțină 
bunăvoință n-ar fi de ajuns, dar 
ar fi necesare pentru o primă 


etapă. 
Cînd . 
terminăm 
renovarea? 


O sală spațioasă, cu parter și 
două balcoane, sala „Feroviar“ 
din Calea Griviței, s-a închis pen- 
tru o binevenită şi necesară reno- 
vare. Termenul ferm, de altfel 
destul de lung, pe care și l-au 
luat constructorii a fost 31 de- 
cembrie 1973. Sîntem acum la 
sfirșitul lunii ianuarie şi nimic. 
Nici măcar la fațada cinemato- 


noiembrie) „Filmul istoric” (în 
decembrie), „Actori de comedie” 
(în ianuarie). Există toate asigu- 
rările că iniţiativa aceasta va fi 
continuată şi în lunile următoa- 
re. Primii cîștigători au primit 
cîte o invitație permanentă pe 
timp de un an la toate filmele 
românești care vor rula la „Scala“. 
Bravo din toată inima responsa- 
bilului (ce mîndru sună acest cu- 
vînt!) cinematografului „Scala”, 


Filmul 
și școala 


La cinematograful „Doina“ s-a 
organizat prezentarea unui ciclu 
de filme destinate elevilor, în ve- 
derea completării cunoștințelor 
însușite în clasă. Printre pelicu- 
lele prezentate figurează „O noap- 
te furtunoasă“ de Jean Georgescu, 
„Răscoala“ în regia lui Mircea 
Mureșan, „Felix și Otilia”, sem- 
nat de lulian Mihu. Se preconi- 
zează, de asemenea, întîlniri” ale 
tinerilor cinefili cu regizori, cri- 
tici, actori, care vor vorbi des- 
pre drumul parcurs de-la opera 


“Film psihologic 


grafului nu se văd semne că re- 
novarea va lua sfîrșit. Cei care 
au semnat, cei care au întîrziat 
or avea o idee cît de vagă despre 
pierderile înregistrate zilnic prin 
nedarea în exploatare a tinema- 
tografului „Feroviar“? Dacă nu, 
poate le spune cineva. 


Să vezi filme 
la Tecuci... 


„În Tecuci există două săli de 
cinema: „Arta și „Popular“. Ul- 
tima e folosită și ca sală de spec- 
tacol, ceea ce înseamnă că fil- 
mul se suspendă ori de cîte ori 
vreo trupă de teatru poposește 
în orașul nostru. „Arta“ e o sală 
foarte mică, neîncăpătoare, cînd 
e un film mai bun, în schimb, la 
„Popular“ sala e destul de mare, 
dar ce folos că aici nu poţi vi- 
ziona un film în condiții bune. 
Imaginea e adesea neclară, sono- 
rul ba se aude, ba nu se aude; iar 
la fiecare schimbare de bobină, 
cineva din cabina de proiecție 
ţipă cît îl ţine gura: „gata, dă-i 
drumul!" (Nicu Roşescu — Te- 
cuci). 


N.R. N-ar putea să tacă proiec- 
ţionistul şi să se audă mai bine 
sonorul? 


(Desene de Gh. Ailenei, — Bacău) 


RE 


Ni 


literară la film, despre problemele 
ridicate de ecranizări. O iniția- 
tivă excelentă pe care o consem- 
năm ca atare, 


Nu aduce anul 
ce aduce... 


„În cursul anului, la Galaţi, ru- 


lează fel de fel de filme. Și mai, 


bune, și mai rele. Numai că la 
sfîrşitul anului trecut, ca și acum 
doi ani, cota calității filmelor sal- 
tă brusc, precum cotele apelor 
Dunării la buletinul hidrologic. 
Toate cinematografele prezintă 
o adevărată avalanșă de filme bune 
și foarte bune, sau în orice caz 
de mare succes la public. Se pare 
că, astfel, în ceasul al 12-lea, ci- 
nematografele  gălățene. își fac 
planurile de încasări, dar nimeni 
nu se gîndeşte la bietul spectator 
care, vai, oricît de pasionat ar fi, 
nu poate face față suprasolicită- 
rilor cinefile în asalt. N-ar fi 
oare normal` să se facă o mai 
judicioasă programare pe tot par- 


cursul anului ?”. (loan Gardiciuc— 


Galaţi) e 


propuneri 


Să 
se audă! 


La multe filme românești ne scrie 
Beinglas Lazăr din București, dia- 
logurile nu se prea aud, Actorii par 
a-şi șopti replicile, iar în multe săli 
de cinematograf difuzoarele huruie 
într-un asemenea hal că nu se mai 
înțelege nimic. Domnia sa crede — 
și o crede, din păcate, în serios — că 
ar fi mai bine ca și la filmele româ- 
neşti să existe titluri scrise, așa ca 
la filmele străine. 

Acum, stimate 


croanele mai „au și lipsuri“. Dar 
nici așa mecanic să n-o luăm. Adică 
să traducem în româneşte filmele 
românești? Gîndiţi-vă, se pune pro- 
blema traducătorilor! Poate că ar 
fi mai bine, mai simplu și mai ieftin 
să se procedeze la o periodică şi 
mai atentă verificare-a aparatelor 
de- proiecție și a instalațiilor de 
sunet. Și poate că între timp pro- 
blema respectivă va ajunge şi la 
urechile celor care fabrică aceste 
aparate. 


publicitate 


Cinefelicitări 
cu bau-bau 


Cine știe film riscă să nu cîştige 
nimic, dacă va fi pus să recunoască 
chipurile unor foarte populari ac- 
tori români, așa cum au apărut pe 
o serie de felicitări (cu tradiționalul 
„La mulţi ani” în cinci limbi), care au 
inundat, la sfîrșitul anului trecut, 
chioșcurile de ziare și tutungeriile. 
Surîzind zbanghiu, zîmbind  şoltic, 
privind lumea cu multă înțelegere, 
rătăciți printre crenguțe de brad, 
fulgi de zăpadă, lumînări, globulețe 
şi cîte alte podoabe, dragii noștri ac- 
tori aduc doar pe departe cu propria 
lor înfățișare, ei părînd mai mult 
candidaţi prin corespondenţă la pro- 
ba de fotogenie pentru cel mai nos- 
tim bau-bau.  Valoroasa inițiativă, 
trei lei bucata, poate fi folosită însă 
cu succes la confecţionarea unor sor- 
cove foarte drăguţe. Drăguţe de tot, 


Vai, textele 
de reclamă! 


Un microafiș, lipit pe geamurile 
tramvaielor, prezenta scurt şi cu- 
prinzător filmul „Vifornița“: „Oa- 
meni — bărbaţi şi femei — în vifor- 
niță". Zguduiţi, incitaţi de acest slo- 
gan, „profund, dar adînc“, care cum 


- cobora din tramvai își lăsa baltă tre- 


burile şi dădea fuga să vadă filmul, 
Păi, cum. altfel? A 


tovarăşe Lazăr, . 
trebuie să recunoaștem că post-sin- - 


14 


Casele de filme 


Pentru un generic 


Este directorul 
de producţie 
mai important 

decit scenaristul? 


Stimate tovarășe Constantin Pivniceru, a intrat deja 
în obișnuinţa miilor de cititori ai revistei „Cinema“ să 
urmărească, lună-de lună, telexul emis de dvs., pe adresa 
“tor. Funcţia pe care o deţineţi — aceea de director al 
Centrului de producție cinematografică „Bucureşti” — 
vine să garanteze o dată în plus exactitatea informaţiilor 
ce le sînt astfel comunicate. Cu atît mai mare mi-a fost 
regretul să constat că telexul lunii noiembrie v-a pus 
în situația de a dezinforma cititorii revistei asupra unui 
aspect de principiu pe care îl îmbracă relațiile de colabo- 
rare între Casa de filme 5 (unde subsemnatul îndepli- 
nește funcția de producător delegat) și întreprinderea 
pe care o conduceţi. În acest cadru considerați utila mă 
denunța ca pe „unul din cineaștii care contestă dreptul 
studioului de a figura pe generic sau afiş ca principal 
partener la realizarea filmului”. Şi pentru a nu exista 
riscul ca fapta să se piardă în anonimat, vă grăbiţi ao 
consacra solemn drept una din „primele neînțelegeri în 
privinţa publicităţii... de cînd cu reorganizarea. produc- 
tiei pe case de filme și studiou“. Sincer vorbind, cred că 
problema nici n-ar fi meritat să ne rețină atenția. Dar 
dacă totuși ați adus-o în discuţie, mă văd nevoit să fac 
cîteva precizări. 

“Ca urmare a reorganizării 'cinematografiei — în iulie 
1972 — Casa de filme, în calitate de producător (și, 
totodată, de beneficiar în raporturile sale contractuale 
cu Centrul de producție cinematografică „București"), 
are dreptul de a decide asupra tuturor problemelor 
legate de realizarea filmelor sale, lgnorînd competențele 
ce derivă din noua structură organizatorică, unii din 
salariaţii aflați în subordinea Dvs. și-au arogat drepturi 
pe care nu le au în stabilirea genericului. Așa, de pildă, 
obligaţiei noastre contractuale de a menționa aportul 
întreprinderii dvs. la realizarea filmelor, unul: dintre 
aceștia i-a adăugat — cu de la sine putere — şi clauza 
unui loc anume în care mențiunea af trebui plasată, 
după cum un director de producţie a ridicat, la rîndul 
său, pretenţia de a fi trecut pe generic într-o manieră 
care depășea ponderea reală a responsabilităților sale 
în ansamblul creației cinematografice (directorul de 
producție devenea astfel mai important chiar decit... 
scenaristul), Neputind accepta principial redactarea 
genericului în lumina unei atari optici, Casa noastră de 
filme s-a văzut obligată să intervină, în cadrul mandatului 
legal ce i-a fost încredinţat, fără a intenționa, prin 
aceasta, să aducă un prejudiciu moral sau profesional 
întreprinderii Dvs. sau vreunuia din salariaţii ei. 

Acestea fiind faptele, nu-mi amintesc să fi avut 
ocazia de a vă expune opiniile mele personale privind 
„dreptul studioului de a figura pe generic sau afiș...“ 
în așa fel încît să puteți aprecia în cunoștință de cauză 
„vehemenţa” cu care l-aș fi contestat. Cît despre publi- 
citatea întreprinderii dvs., care vă este temerea? Că 
vreunul dintre spectatori și-ar putea închipui că filmele 
noastre artistice se produc în altă parte decît în studiou- 
rile de la Buftea? Sau întrevedeți cumva riscul ca vreuna 
din Casele de filme să se adreseze altor studiouri? 

În ceea ce mă priveşte, pot să vă asigur că, dacă atunci 
cînd v-aţi referit la „vehemența“ mea, ați vrut să numiţi 
rigurozitatea exercitării unor responsabilităţi ce decurg 
din statutul profesional al unei noi funcțiuni legitimate 
în sistemul nostru cinematografic (producătorul delegat), 
da, vă promit că voi fi în continuare vehement. Ceea 
ce nu mă va împiedica să urmăresc cu interes telexurile 
dvs. viitoare, în speranţa — cine ştie?—că ne veţi 
semnala într-un viitor apropiat şi roadele colaborării 
fructuoase între producător și studiourile de la Buftea. 

Cu: respect, 


Cornel CRISTIAN 


42 


tribuna creatorilor 


ente și 


Criticul trebuie să fie și 
un bun spectator! 


_ Regizorul 
faţă în faţă cu criticul: 
„Este trist cînd 
cronicarul se transformă 
în vinător de greşeli“ 


Începînd din 
seara premic- 
rei, filmul, a- 
cest copil al 
tuturor și al 
nimănui, își 
începe o viață proprie, 
în care regizorul devenit 
spectator nu mai poate 
interveni cu nimic. Nu mai 
poate interveni nici scena- 
ristul, nici producătorul, 
Nimeni. Devine un bun 
al publicului şi o mană 
cerească pentru critică. 

Din contactul nemijlocit 
cu publicul, regizorul-spec- 
tator trage concluzii, învă- 
ţăminte utile pentru viito= 
rul film. Reacţiile publicu- 
lui vis-a-vis de întîmplările 
de pe ecran, frînturile de 
discuții, constituie în an- 
samblu. marea cronică a 
filmului. Dar şi aici, ca și 
în cronicile profesioniste, 
intervine gustul personal. 
Depinde de talentul şi 
capacitatea selectivă a re- 
gizorului de a extrage din 
total, acel miez care — 
transpus în viitorul film — 
să confere acestuia, pe 
lîngă calităţi și autentici- 
tate și necesarul de ade- 
rență la public, să-i con- 
fere în ultimă instanță 
contemporaneitatea. 

Dacă regizorul nu tre- 
buie să uite nici un mo- 
ment că un bun regizor 
trebuie să fie şi un bun 
spectator, atunci nici cri- 
ticul nu trebuie să uite că 


un bun critic nu este în' 


mod obligatoriu și un bun 


regizor, dar că este abso-, 


lut necesar să fie și un bun 
spectator. Filmul nu tre= 
buie privit de către cro- 
nicar nici de: pe poziţia 
distanțării reci și superi- 
nui orion al muze- 
\ici de pe poziția 
unui creator nerealizat, ci 
dinlăuntrul frontului pe 
liniile căruia luptăm cu 
mai mult sau mai puțin 
succes, pentru ridicarea 
la un nivel superior. a 
acestei arte căreia îi gedi- 
*căm cu toţii priceperea, 
talentul și viața- noastră. 

Am citit la acest început 
a! meu de drum (după fil- 


Se ridică sau nu se 
la dramatismul 


mul „Viforniţa”) cronici 
care, lăudînd sau criticînd, 
atenționînd sau punînd de- 
getul pe rană, se înscriu 
pertinente pe linia luptei 
spre mai bine. Tuturor 
acelora le mulțumesc. 
Dar am citit cronici în 
care  subiectivismul face 
casă bună cu superficiali- 
tatea. Citez din cronica 
Floricăi Ichim, apărută în 
„România liberă” din 23 ño- 
iembrie 1973:  „Intere- 
sat îndeosebi de ambianță 
şi portrete, regizorul su- 
praveghează însă mai puțin 
atele conflictului. Atent 
la tipul uman reprezentat 
de Varlaam, nu va face 
percepută și nu va realiza 
deplin dramatic amploarea 
greşelii eroului, așa cum 
reiese din scenariu“. Din 
care scenariu? Din altă 
variantă pe care a citit-o 
cronicarul sau din varianta 
după care a. fost făcut 
filmul? Şi ce anume reieșea 
mai mult din. scenariu de- 
cît din film, dîndu-i-criti- 
cului dreptul să facă o 
astfel de apreciere? 
Notez, în paralel, e 
observaţie făcută asupra 
aceluiași aspect, dar cu 
un alt discernămint, de 
către D.l. Suchianu în 


-Romênia literară”: „lată 


de ce nu trebuia să ne 
predcupe vinovăția incul- 
patului. Era preferabil ca 
esá fie doar vag şi general 


menţionată. Povestea n-a- 
vea nevoie de asemenea 
precizări, căci ea se desfă- 
șura pe alte probleme, 
multe și importante"; „in- 
teresul povestirii fiind a- 
xat pe urmările sancționă= 
rii şi nu pe cauzele ei". 

Reyin la cronica lui Flo- 
rica khim cu două citate 
pe care nu le mai comen- 
ez: „Regizorului îi scapă 


ridică regizorul 
scenariului? 


unele accente dăunătoare: 
vezi tenta de idilism adusă 
de secvenţa cîntatului la 
vioară sau falsul dramatism 
al'trasului clopotelor, după 
cum n-a avut puterea să 
evite unele discuții mai 
lungi, care rezumate nu 
ar fi făcut decît să...“ 
„Pentru că regizorul nu se 
ridică întotdeauna la dra- 
matismul scenariului..." 

Departe de mine gîndul 
că aș fi făcut un film lipsit 
de cusururi, De asemenea, 
departe de mine gîndul că 
aceste cusururi nu trebu- 
ie arătate pe hirtie. Dār 
este trist cînd cronicarul, 
uitîndu-și menirea, se trans» 
formă în  vînător sau 
inventator de greșeli de 
pe poziții mai mult sau 
mai puţin subiective. 

Am fost cu filmul, Vifor- 
nița” în cîteva judeţe din 
țară, în orașe și în sate. 
Dim discuţiile avute cu 
spectatori de toate virste- 
le, am aflat că cele petre- 
cute în comuna Gligorești, 
din judeţul Cluj, s-au pe- 
trecut și într-o comună 
din judeţul Covasna şi 
într-una din județul Bra- 
şov, iar oamenii s-au recu- 
noscut pe ei în film. Unii 
au criticat exact ceea ce 
criticase și D.I. Suchianu 
în cronica dumisale. 

Şi e bine să fie așa... 


"Mircea MOLDOVAN 


polemice 
Dat DIET 


Incerc . să 
vă înţeleg, 


nema stimate _ to- 


varăşe. Bla- 
ier, crede- 
ți-mă, îmi 


dau toată silința. Ingmar 
Bergman spunea cîndva că 
păcatul cel mai apăsător, 
cel mai greu de dus pe 
umeri, e orgoliul. E păca- 
tul creatorilor, poate e 
şi păcatul criticilor, 

Cele cîteva observaţii, 
din rubrica pe care o 
dețin, la adresă modului 
în care ați conceput per- 
sonalitațea acelor trei ti- 
neri din filmul dvs. v-au 
supărat peste măsură. Şi 
nu prea înțeleg de ce. 
Există o regulă a jocului: 
creația este supusă focului 
rițicri;'e un rise asumat, 

Rindurilor: mele “le-aţi 
dat o interpretare comodă 
și linidră într-un asemenea 
chip: încît — şi iată, cred 
că este o datorie a mea să 
v-0 spun —ea ar putea 
deveni notivá (pentru cre- 
ația dvs. viitoare). M-am 
exprimat că filmul, prin 
cenușiul personajelor, mi-a 
lăsat un-sentiment de ire- 
mediabilă tristețe? Inseam- 
nă, spuneţi dvs., că l-am 
văzut într-o dispoziție 
proastă. Am spus că cei 
trei tineri din filmul dvs 
au un aer trist şi contra- 
făcut. Aţi dat din nou 
nişte explicaţii: ar putea 
să existe două posibilităţi: 
sau h-am înţeles eu nimic 
din „disputa netiniştită a 
unor personaje chinuite 
de rostul lor în viaţă”, 
sau am o concepţie „sui 
generis” despre persona- 
jul optimist care trebuie 
să semene cu o fanfară şi 
să chiuie pe tot parcursul 
filmului. Ce bine “ar fi 
dacă s-ar. putea explica 
atit de simplu îndoielile 
manifestate asupra veridi- 
cității unei creații artistice. 
Ce comod ar fi de trăit şi 
ce fleac ar mai „deveni 
efortul artistic! 

Apărarea dvs. este ca 
şi cum v-ăţi stropi singur 
cu apă de roze. În limbajul 
nostru, al juriștilor, este 
o apărare neconcludentă. 

De ce o asemenea opti- 
că? Despre filmul la care 
ați participat s-au scris şi 
multe lucruri bune.,. este 
adevărat, dar s-a spus, şi 
hu de un spectator iubitor 
al filmului cum mă consider 
eu, ci de către critici de 
film consacrați că pelicula 
conține multe  stîngăcii, 
stîngăcii în construirea per- 
sonajelor, în conducerea 
intrigii, de atmosferă, s-a 


Despre un anume 


vorbit despre exigența dvs. 
care nu este întotdeauna 
constantă, care înregistrea- 
ză „pauze şi eclipse“. 

Dar şi spectatorii, cel 
puțin cît am citit eu în 
presă (pentru că eu citesc 
presa ca și rubricile de 
critică din presă și nu con- 
sider că acesta ar fi un 
prost obicei), au apreciat 
filmul ca „fără deplin ecou 
la public“, ca un film în 
care tînărul (scris cu ma- 
jusculă) n-a primit toată 
consideraţia ce i se cuvenea, 
Nu, tovarăşe Blaier, şi 
dvs., cu toată sepsibilitatea 
pe care o presimt în per- 
sonalitatea dvs., cred că 
aveți aceeaşi părere: actul 
de creaţie nu este un joc: 
Un film trebuie să trans- 
mită un mesaj, trebuie să 
scuture din apatie con- 
ştiinţe, trebuie să deschidă 
porţi largi spre tot ceea 
ce constituie idealul în 
viaţă al societăţii noastre 
noi. Vrem să avem un 
tineret generos, devotat 
unor cauze tot atit de 
generoase, un tineret cu 
care să ne mîndrim și de 
care să spunem cu o legi- 
timă bucurie lăuntrică: 
iată, am contribuit.și eu, 
cu puterile mele, la for- 
marea lui. 

Primul dvs. personaj, 
lon Muşat, l-aţi voit ton- 
ştient, tenace, muncitor, 
cu spirit de sacrificiu. Eu 


„Tovarăşe Blaier, 

eu cred că 
pledoaria dumneavoastră 
este vulnerabilă“ 


x F, s pod 3 m m 
fel de a primi critica =. 


l-am găsit mai sărac în 
valențe. sufleteşti și am 
motivat de cet Să ne cer- 
tăm asupra acestui perso- 
naj e încă bine. Să solici- 
taţi circumstanţe atenuante 
pentru el mai merge. Dar 
să o apărați şi pe Liana 
Popa? Aici am rămas total 
nedumerită. Vasăzică dvs., 
care aţi considerat cu 
puterea exemplului că e 
bine cum a procedat Mușat 
cînd n-a rămas undeva, la 
căldurică, în Bucureşti, și 
s-a dus să înfrunte viața 
(și greutăţile ei inerente) 
la 8 uzmă mare din pro- 
vincie, adoptați exact ati- 
tudinea potrivnică atunci 
cînd e vorba de tînăra 
actriţă. Spuneam în arti- 
colul meu: „adorată în- 
tr-un oraș de provincie, 
urmărită de mii de tineri, 
cu suflarea întretăiată, îi 
trădează şi pleacă în Capi- 
tală pentru că, acolo, la 
Sibiu, n-o vedea nimeni“, 

Îmi închipuiam că față 
de poziția pe care ați 
luat-o în ceea ce privește 
primul personaj, care este 
cel pozitiv, cel de-al doilea, 
care procedează exact in- 
vers decît primul şi con- 
sideră că n-are ce căuta în 
provincie, este, cel puţin 
din acest punct de vedere, 
un personaj negativ. Dar 


nu, dvs. îmi spuneţi cu o` 


candoare care mă uluieşte, 
dar mă nelinișteşte în 
acelaşi timp: „Şi apoi de 


ce să "n-o înțelegem că 
vrea să vină şi ea la 
Bucureşti?" și cu un argu- 
ment măciucă, cu care aţi 
considerat că mă veţi des- 
ființa, mă întrebaţi dacă 
eu m-aş duce la Leșul 
Ursului. Lăsînd la o parte 
faptul că Sibiul nu e 
Leșul Ursului și că pe mine, 
în articolul meu, nu m-a 
interesat cîtuși de puţin 
unde „domiciliaţi“ dvs, sau 
unde ați avea de gînd să 
„domiciliați“, cam ce ar 
învăța tinerii noştri absol- 
venți din poziția dvs.? 

Desigur nu vorbe mari 
ne trebuie, dar eu consider 
că tinerii noştri v-au de- 
monstrat pînă la evidenţă 
că pot munci minunat nu 
numai în Capitală, dar şi 
în Delta Dunării, în Bără- 
gan și chiar şi fa Leşul 
Ursului, dacă este nevoie 
de ei şi desigur că este 
nevoie. A 

lată de ce vă consider 
contradictoriu în pledoa- 
ria dvs. „pro causa”, iată 
de ce consider poziţia dvs. 
vulnerabilă. Propriile dvs. 
inconsecvențe se vădesc 
însă și în film. Pe cine 
reprezintă Liana Popa sau 
Liviu Filimon? Tinerii să-i 
urmeze, să facă cum fac 
ei sau nu? Și 'la urma 
urmei, care este mesajul 
filmului, după opinia dvs., 
dacă îmbrățișaţi cu atîta 
fervoare un personaj „re- 
dus la nostalgie și resem- 
nare", cum spunea cineva, 
un personaj fără consis- 
tență, personalitate şi con- 
vingeri, aș. adăuga eu. 

Finalul scrisorii dvs., de 
asemenea, mă nedumereşte 
grozav. Eu n-am- afirmat 
nicăieri că sînt reușite 
acele filme în. care se 
plinge tot timpul sau mai. 
tot „timpul (afară numai 
dacă aţi crea dvs. un nou 
„Love story“) și nici în 
care se ride tot timpul 
(deși şi filmele cu Stan 
şi Bran au avut voga lor). 
Vorbeam numai de faptul 
că tinerii reacționează mai 
spontan și mai puternic 
la tot ce-i înconjoară; 
reacţii fireşti, legate in- 
disolubil de „juneţe”. 

Dar dvs., vreți ca fiecare 
din noi să rămină la parti- 
tura lui, fără vreo posibi- 
litate de comunicare. 

Daţi-mi voie, însă, ca eu 
să închei altfel decît dvs. 
și să doresc ca viitorul 
dvs. film să arunce între 
noi temeinice și justificate 
punți de înţelegere. 


Sanda GHIMPU 


ente 


de ce? 


` Creatori 
şi eritici, 


De ce =j 
să colaborăm | 
numai după 

apariția 

filmului? 


Am salutat în 

numărul 11/1973 

inema a! revistei noas- 
tre inițiativa Ca- 

sei de filme 4 

de a organiza o 

întîlnire de lucru între reali- 
zatori și critică înainte de 
intrarea în producţie a filmu- 
lui „Trei scrisori secrete“. Cu 
același prilej, ne întrebam ce 


soartă va avea o asemenea i 


iniţiativă și promiteam.să răs- 
pundem noi înşine la întrebare 
în numerele viitoare ale re- 
vistei. 

lată un prim răspuns. 

N-am înregistrat, . într-un 
răstimp de două luni, nici un 
fel de entuziasm la celelalte 
Case producătoare în a urma 
exemplu! confraţilor de sediu 
şi de profesie, Nimic nu a 


venit să tulbure tradiționala: 
şi desăvirșita izolare în care 


cele două bresle — realiza- 


torii și critica — viețuiesc 
şi lucrează, 

Doar Casa de filme 4 a 
părut, la un moment dat, 


dispusă să „urmeze propriul 
său exemplu. Cronicari şi 
critici de la mai multe publi- 
caţii au fost înştiințaţi că vor 
avea loc noi discuții pe margi- 
nea scenariilor în lucru, prom- 
țîndu-li-se totodată textele în 
cauză, 

A mai trecut încă o lună şi 
acest: unic ecou al iniţiativei 
din toamnă pare sa fi rămas 
şi el... o părere. ` 

Totuși, întrucît se apropie 
primăvara, speranţe noi în- 
colțesc în inimile noastre. 
Ne gîndim că poate iarna n-a 
trecut în zadar și a fost folosită 
pentru o matură chibzuinţă — 
printre altele — şi asupra ce- 
lor mai bune câi și momente 
ale colaborării dintre casele 


`» de filme și critica de speciali- 


tate. Ni se pare, de pildă, că 
cel mai fericit moment pentru 
o discuţie de lucru nu este 
preziua primului tur de ma- 
nivelă, cînd scenariul trebuie 
presupus a fi definitiv. Mult 
mai la locul ei și mai rodnică 
ar fi o consultare facultativă 
în fazele preliminare de ela- 
borare a scenariului. 
Aşteptăm luna mai, 


Răzvan POPOVICI 


Fi 


| 


Aspiraţia libertăţii, 


chiar şi într-o superproducție 


Superproducţia cu su- 

perproducător (Samuel 

Bronston),. supervedes 

te (Charlton Heston și 

SophiaLoren) şi super- 

spectacol (3 ore şi ju- 
mătate) nu s-ar fi putut înjgheba din 
simpla tragedie corneilleană. Era ne- 
voie de bătălii, de aventuri și de spa- 
ţiile largi ale epopeii eroice. Realiza- 
torii au aflat o sursă scenaristică fa- 
buloasă şi absolut originală în poe- 
mul medieval-spaniol „El cantar del 
Mio Cid”, istorie și baladă, mit şi 
evocare a lui Rodrigo Diaz de Bivar — 
El Cid Campeador, erou al marilor 
lupte împotriva maurilor care încer- 
cau să distrugă strălucitorul regat 
al Castiliei. „Hronicul” evenimente- 
lor care l-au purtat pe Cid din isto- 
rie în mit, cu-învălmășala lor de 
drame și catastrofe, de lovituri de 
teatru şi de ă, este îmbogăţit 
de scenaristul Philip Jordan cu no- 
taţii psihologice și cu o anume exa- 
cerbare tragică proprie piesei lui 
Corneille. 

Pe de altă parte, regizorul Antho- 
ny Mann, vechi și iscusit artizan al 
westernului, se simte mult mai în 
largul său afară din decorurile încăr- 
cate de formă și culoare, și filmează 
cu nerv și măiestrie cavalcade prin 
pulberile podișurilor Aragonului, a- 
mintindu-și de „Cimaron” sau de 
cine ştie ce poveste plină de zgomo- 
tul și furia texană. 

Acest insolit amestec de cronică 
medievală, tragedie clasică și wes- 
tern se topește în dimensiunea unei 
legende, evocînd, mai. sincer parcă 
decit alte superproducţii, lumea mi- 
raculoasă a poveștilor pe care le ci- 
team în copilărie. Charlton Heston, 
în plin apogeu (erau anii cînd inter- 
pretase pe Ben Hur, pe Moise din 
„Cele 10 porunci”, pe corsarul Laf- 
fitte din „Piraţii”), călătorește prin 
nenumăratele peripeții ale filmului, 
Masiv, dur şi mindru, o adevărată 
statuie vie prin focul războaielor și 
iubirilor, în timp ce răpăie tobele, 
în timp ce sună trompeţii. Și totuși, 
dincolo de strălucirea armurilor şi 
a stindardelor, dincolo de falnicele și 
în același timp rigidele principii ale 


14 


cavalerilor fără prihană, dincolo de 
un întreg ritual al vieţii, luptei, 
onoarei și morții, dincolo de aceste 
depărtate evocări, filmul ne vor- 
beşte despre noblețea sacrificiului, 
despre frumuseţea datoriei împlinite 
și a iubirii de ţară, Cidul moare 
străpuns de o săgeată maură, dar e 
totuși prezent în ultima bătălie. 
Suit pe cal, înveșmîntat în alb, şi 
prins de șa în nevăzute șipci de lemn 
și funii, el şarjează în rîndurile în- 
grozite ale cotropitorilor, imagine 
a unei indestructibile și perma- 
nente aspirații. Aspiraţia libertăţii 
şi demnității. E un merit al filmu- 
lui, care se desprinde dintre ava- 
tarurile tipice superproducției care 
este "Cid'“-ul, 

Cei 14 ani scurși de la realizare nu 
au marcat filmul în sine, dar cred 


0 italiancă, 2 preşedinţi, 3 sfint 


că au marcat genul ca atare. Tot acel 
Hollywood desfășurindu-şi pe ecra- 
ne nesfirşitele cohorte de figuranţi 
și cohortele de staruri, a dispărut, 
şi dispariția lui pare veche de o 
epocă. Mai mult decît orice, „Cid"-ul 
este astăzi legenda unui cinemato- 


graf. 
Dan COMŞA 


El cid campeador 


Producție a studiourilor americane. 
Regia: Anthony Mann, Scenariul: 
Philip Jordan, Fredric M. Frank. 
Imaginea: Miklos Rosza. Cu: Charl- 
ton Heston, Sophia Loren, Raf Val- 
lone, Geneviève Page, John Freser. 
Film distins cu Trofeul celor cinci 
continente (MIFED)— Italia 


Zece secole de legende s-au care ne ei A personaj 


așternut peste existenţa acestui 
personaj istoric şi literar al Spa- 
niei anilor 1000, denaturindu-i 
datele reale. Abia în 1929, scrii- 
torul Menendez Pidal, în lucra- 
rea „Spania Cid-ului”, încearcă să 
despartă mitul de realitate şi să 
recompună personalitatea celui 
care a fost Rodrigo Ruy Diaz de 
Bivar, supranumit El Cid Campea- 
dor. , 

Rodrigo s-a născut, cîndva, 
între anii 1030 și 1040, lingă Bur- 
gos. Ajuns de foarte tinăr la 
curtea regelui Ferdinand | al 
Castiliei, a fost crescut alături de 
infantele Sancho şi făcut cava- 
ler. După ce Sancho ia locul ta- 
tălui său pe tronul Castiliei, 
Rodrigo primește comanda tru- 
pelor care luptau împotriva arma- 
telor islamice. Arabii îi spuneau 
Sidi (Domnul), iar spaniolii Cam- 
peador, de unde porecla de Cid 
Campeador, adică Domnul care-și 
duce viața pe cîmpul de 
luptă. După ce Sancho moare, 
asasinat, Rodrigo îl obligă pe noul 
rege Alfons al V-lea să jure că 
este străin de moartea frate- 
lui său, ceea ce atrage ura rege- 
lui și exilarea cavalerului, Exi- 
lat, Cidul se aliază curegele maur 
al Saragossei în lupta împotriva 
regelui Leridei şi contelui de Bar- 
celona. In 1094, Rodrigo cuce- 
rește Valencia pe care o va păs- 
tra pînă la moartea sa, survenită 
în jurul anilor 1099. Faptele de 
arme ale Cidului au fost glorifi- 
cate încă din timpul vieţii aces- 
tuia. Un poet catalan i-a dedicat 
un poem din care se mai păstrea- 
ză 29 de versuri. Cronicarii arabi 
şi creştini l-au lăudat în scrierile 
lor. Acest proces de idealizare 
pornit din timpul vieţii eroului 
continuă în „Cantar de mio Cid" 


temerar, orgolios, leal, generos 
şi victimă a despatismului mo- 
narhic. Aceste mari calităţi de 
erou al istoriei, Cidul la îmbină, 
în toată literatura ce i-a fost de- 
dicată, cu nu mai puţin valoroa- 
sele sale „însuşiri de soț şi tată. 7 
de familie”. 

Cidul nu este insă un personaj 
romantic. El se bate tot timpul, 
nu din spirit aventurier, ci pentru 
că... are nevoie de bani. Şi din 
acest punct de vedere, nimicru-l 
apropie de alt mare perso:aj 
al literaturii spanicle, Dor Qui- 
jotte. Prestanţa virilă a lui Ro- 
drigo, inteligenţa, demnitatea și 
afecțiur ea pe care o vâădest p n- 
tru soldații săi, fac di» Cid un 
tip uman remarcabil, dar re mar- 
cabil în sensui unui persoraj 
realist. Cind, adolescent aproa- 
pe, Rodrigo işi va răzbuna ta- 
tăl, pe Diego Laincz (Don Di go), 
ucigir du-l pe contele Lezanc (Don 
Gormaz), el va însoţi acest act 
temerar de multă ironie şi sar- 
casm, batjocuri ce se vor răsfrir- 
ge şi asupra Ximenei, fiica ca lui 
ucis. Mai mult, ca sfidare, Rodri- 
go va lua porumbiţele Ximenci 
şi le va da ca hrană șoimilor sai, 


După cum — ce departe e roman- 
tismul de acest bărbat! —tot 
în bătaie de joc, elva tăia fustele 
Ximenei. Sau se va prezenta în 
faţa regelui — încâlcird grav eti- 
cheta vremurilor — inarmat din 
cap pină-n picioare, iarcinc, alun- 
gat pentru această dovadă de 
nesupunere, va reveni, o va face 
nu numai înarmat pînă-n dinţi, 
dar și călare. O mașină de război 
şi nu un luptător, a fost Campea- 
dorul. Un dur și nu un romantic, 
a fost Rodrigo. Un om al datoriei 
şi nu al sentimentelor dulcege, 
a fost Cidul. 


i și 2 genii 


Mai înainte de a fi o mare ve- 
Loren a 
(neîn- 
trecută nici măcar de Gina Lol- 
văzută 
de . Hollywood. Lungi contracte 


detă italiană, 
fost imaginea 


Sophia 
perfectă 
lobrigida) “a. italiencei 
cu studiourile americane 


adus-o, cu temperamentul 
mediteranean, cu 


cu parfum de neorealism, în fil- 


mele  californiene. 


derea imperiului roman“) 


musical-uri- („Omul din La Man- 
cha"), în filme de război („Ope- 
westernuri 
(„Drăcoaica în roz“) și nenumă- 


raţia  Crosbow“), 


rate poveşti sentimentale: 


Italia a turnat și turnează mai 
mult cu Vittorio De Sica — „Cio- 
ciara", „leri, azi, mîine“, „Floarea 
soarelui” sau recentul „Călătoria” 


împreună cu Richard Burton. 


p my t 
-w a% 


gesturile ei 


l-am văzut 
chipul în superproducţii („Că- 


In travestiul istoriei 
(Loren şi Heston) 


y 3 r 


La vîrsta de 50 de ani, Charlton 


Heston se 'poate mîndri cu o 
galerie de roluri 
deosebită: 
torul, Michelangelo, președinții 
Jefferson şi 
său a tronat pe reclamele uriașe 
ale unor superproducţii şi mai 
uriașe. Și-a început câriera cu 
rolul unui impetuos director de 
circ în „Cel mai mare spectacol” 
de Cecil B. de Mille și, 
film pe care l-a turnat, „Soy- 
lent Green”, este o poveste de 
science-fiction. 


de anvergură 
Moise, lon Boteză- 


jackson. Numele 


ultimul 


Charlton Heston se consideră 


un actor în sensul în care definea 
Hitchcock actorii: nişte copii. Şi 
filmule pentru el marele refugiu. 


A participat la un marş împo- 


triva războiului din Vietnam, dar 
totuși nu e interesat de viața 
politică: „Am 
președinți, trei 
genii. E mai mult decit își poate 
dori un biet muritor”. 


interpretat doi 
sfinţi şi două 


Recentul film japo- 
d nez „judo“ de Kunio 
mema Watanabe, frumos to- 


lorat și frumos istori- 


sit, este, de fapt, un 


remake. Și n-ar firău să 
reparcurgem acum „drumul spre el“, 

„In fond, îmi place să povestesc“ 
— spunea odată Kurosawa — și cred 
că acest film de pe genericul căruia 
lipsește „împăratul filmului japonez“, 
i se datorește, oricît de paradoxal 
ar părea. Pe Kurosawa l-a tentat nu 
o dată povestea. În 1943, el nara și 
regiza „Legenda marelui Judo”. După 
douădeceniia reluat legenda, maicom- 
plet, mai documentat și cu mai mul- 
te rezonanțe afective. Or, tocmai 
acel „Judo Saga“ la care a colaborat 
ca scenarist Kurosawa, în urmă cu un 
deceniu, stă la originea remake-ului 
actual, regizat de astă dată de Wata- 
nabe. 

„Judo" nu este, neapărat o poveste 
cinematografică, ci o poveste pur și 
simplu. Saga lui. Watanabe n-are 
respirația filozofică a filmelor iui 
Kurosawa şi nici cine știe ce sensuri 
simbolice acaparante. Dar are, în 
schimb, o fluență rar întiîlnită azi în 
narațiunea cinematografică. Ne-am 
dezobișnuit să vedem pe ecrane „po~ 


0 competiţie sportivă, 
dar şi o suită de înfruntări morale 


vești“, și încă dintr-acelea într-adevăr 
palpitante, cum este cea a judo-ului 
japonez. Filmul de față reabilitează 
epica. O face frumos, fără emfază 
și fără incidente de gust. Poate și 
fără acea sclipire de geniu, care 
caracterizează marile filme japoneze, 
de la Mizoguchi la  Shindo.... 
Sîntem departe însă de aberaţiile 
cu „degete de fier“ și „monștri meta- 
lici“ care acaparaseră piaţa filmului 
în urmă cu cîţiva ani. Şi asta e foarte 
bine. Vedem atît de rar filme japo- 
neze pe ecranele noastre, încît n-a- 
vem voie să vedem orice. „Judo“ 
își avea neîndoios loc în repertoriile 
noastre cinematografice. Destinul Ju- 
doka-ului Sanhiro cuprinde, prac- 
tic, principalele etape din istoria 
acestui sport cu nenumărate resur- 
se de frumusețe fizică şi psihică. O 
tramă simplă, cu o morală pregnan- 
tă dar deloc ostentativă: triumful 
judo-ului asupra jiu-jitsu-ului; o în- 


Temerar și seducător (Dean Reed) 


fruntare dinamică între diferite școli 
și curente de judo; o istorie roman- 
tică, armonioasă, cu oamâii integri 


Și puternici (cu învinşi care recunosc, 


pe patul de moarte, dreptatea în- 
vingătorilor), abili (care învață de la 
feline știința aceea atît de -măiastră 
— pentru discipolii nesportivi — de 
a cădea întotdeauna în picivare), 
cu frumoase clipe de dragoste, 
pentru că însăși povestea judayului 
este o frumoasă poveste de dragoste. 
Naşterea  idilei dintre virtuozul 
judoka Sanhiro și frumoasa fiică a 
rivalului său este una dintre cele 
mai poetice clipe de iubire ale ecra- 
nului. 

În filmul scris de Kurosawa, un- 
deva, dintr-o tribună, Toshiro Mifu- 
ne privea disputele arenei, tăcut, 
discret, ca un sol al „împăratului“. 
În remake el lipseşte, și parcă lipsa 
lui se simte ... 


Cn, C. 


N 


am mai văzut... 


Din viața 


unui pierde-vară 


Producție a studiourilor DEFA. 
Regia: Celino Bleiweiss. Scenariul: 
Wera şi Claus Küchenmeister — 
după nuvela lui Jo:eph Freiherr von 
Eichendorff. Imaginea: Günter 
Jaeuthe. Cu: Dean Reed, Anna 
Dziadyk, Hannelore Elsner, Monika 
Woytowicz, Hannes Fischer, Walter 
Lendi ich, Gerry Wolff 


Jiu-jitsu 
versus Judo 


Spre sfrşitul secolului al XIX-lea, 
tradiționalul sport japonez jiu- 
jitsu-ul îşi vede periclitat vii- 
torul: se năştea atunci judo-ul, 
o formă de |uptă modernă, mai 
subtilă, mai complexă şi mai 
spiritualizată. Unul dintre - pio- 
nierii judo-ului, Shogora Yan, 
deschide o sală de exerciţii — 
Kodokan — şi, -treptat, adepţii 
noului sport devin tot mai- nu- 
meroși. Firește, niciodată noul 
nu s-a impus de la sine — noua 
tehnică de luptă a avut de intrun 
tat fel de fel de opoziții și opo 
nenţi. Adepții jiu-jitsu-ului tra: 
diţional s-au numărat cei dirtii 
printre aceştia. Dar judoul 


a ciștigat. Nu numai datorită 


unor luptători de prim rang, 
cum a fost şi Sanshiro Sugata 
(din a cărui biografie se inspiră 
în primul rînd filmul lui WVara- 
nabe, „Judo'“), ci în special da- 
torită superiorității sale concep 
tuale. Pentru că, în fond, judo-ul 
este departe de a fi fost (și de a 
îi) o competiţie strict sportivă 
— O „bătaie“ cu reguli mai muit 
sau mai puţin fixe, cum, simpii 
ficînd puţin lucrurile, este jiu 
jitsu-ul; istoria judo-ului conține 
o spectaculoasă suită de înfrun 
tări morale, o competiţie de 
percepte etice. „Arta“ de a te 
lupta-nu constă doar în măiestria 
de a te apăra de un duşman, ci 
— poate în primul rind — aceea 
de a-ți educa şi îmbogăți carac- 
terul, stăpînirea de sine. Anii au 
trecut, Japonia a descoperit şi 
karate-ul, un sport care educă și 
mai mult voinţa, dar nicicind 
judo-ul nu şi-a pierdut frumuse- 
ţea, sublimul și poezia... 


Producţie a studiourilor japoneze. 
Regia şi scenariul: Kunio Watanabe, 
după o idee semnată de Kurosawa, 
Imaginea: Hiroshi Nishimae. Cu: 
Muga Takewaki, Koji Takahashi, 
Nana Ozaki, Yuji Hori, Joji Takagi 


Dean Reed s-a lansat de chifa 
ani în filmul de aventuri. Fie că ia 
parte la o răscoală prin Mexic, ală- 
turi de Yul Brynner (alndio Black”) 
sau porneşte pe drumurile Vestului 


(„Saranda) sau se deghizează în 
modern căutător de aur („Trei 
ucigași”, „Al cui e rîndul") — toate 
produse în ultimii trei ani, el a reu- 
şit să creeze, ajutat în special de un 
tipic fizic de june-prim, un model de 
erou  temerar și seducător. Acum 
Reed întruchipează un răzvrătit 
pierde-vară din veacul trecut, ce 
cutreieră din ţară în ţară cîntind la 
vioară dragostea pentru aleasa inimii. 
Aventurile cam molcome, întotdea- 
una previzibie şi citeodată hazlii 
îl conduc pînă în cele din urmă din 
nou lîngă ea. Un basm obișnuit, cu 
peisaje atrăgătoare, cu castele mi- 
nunate şi eroi surizători. 


A.D. 


pe ecrane 


că a lui Bardem și Colpi, în sensul 
stîngăciei, nu reușește să provoace 
nici încîntare, nici miraj, nici sus- 


pens, nici haz (decît în momentele 
„prea de tot"). N-aș vrea să lezez 
nici prestigiul lui Bardem, nici pe 
cei care au crezut (poate mai cred) 
în talentul lui, dar, ca părere strict 


personală, vreau să spun că Nici cel 


mai bun film a! lui („Moartea unui 
ciclist”) nu mi s-a părut scutit de 
tușe ase uşor ridicule, agravate 
î puternic atenuate în 
r" (totuși, mai slab decît 
subiect asemănător, pan- 
ma lin, „Marty”), că ex- 
celent, în schimb, a fost Bardem sce- 
naristul în in venit, domnule Mar= 


shall“. Cît despre Omar Sh 
ul tenebros a! „Insulei mis 
trebuie, ȘI CU Scuze, să-mi exprim 
nedumerirea față de gloria lui, acest 
ndu-mi-se întotdeauna inex- 
cind la treapta elemen- 
exagerează devenind 
intrupează pe Doc- 
se « ompromite ală- 
mare finețe al Flo- 


ir 


rindei în „Dreptul de a 
iubi‘ 

MiS team: nici măcar copiii 
(de altfel], sălășiuieşte și în 
nöi) nu se va bucura de filmul acesta 
ne în care nu palpită nici 
aventura, nici” farmecul candorii 


zi Nina CASSIAN 


S-ar spune că cele mâl 
„adecvate“ pretexte 
pentru un film ar fi 


inema Dar unde-i misterul? 


tocmai operele de fan- Coproducție  franco-italo-spaniolă. 

tezie, fie ele basme sau Regia: Juan Antonio -Bardem,H -ri 
Fi 7 . i] V [i 

speculații „ştiinţifice: Unde-i aventura? Unde-i farmecul? Colpi. Scenariul: Jacques Champreux 


fantastice, sau numai cele pur fan- 
tastice, onirice, curajos și dezlănţuit 
imaginative — pentru că arta cine- 
matografică este mai în măsură decît 
oricare alta să înfăţişeze puțin-phauzi- 


şi Juan Antonio Bardem. Imagine 
Enzo Serafin. rica: Gianni Fer- 
rio Omar Sharif, Gabriele 


Tinti. Jess Hahn, Philippe Nicaud, 


proape că nu mai are forță de coer- dere a! teh înemat 


bilul și chiar neverosimiiul, infini= ans papra proiecțiilor minții, a exerciţiu lesnicios, zbo f ; 

3 $ 7 Al celor maitxplozive metafore și aso- săptămîni în balon sau orașe Rafael Bardem jr., Rick Battaglia, 
tele minuni ale náscocirifor noastre ciați < vatice făcîndaparte din cop Ambroise N" Bia 

Cele mai ingenioase trucaje îi stau A face un film“ânspirat după jules*  cuzitei de iluzii. Și totuşi, - 

la dispoziție, încît „imposibilul“ a- Verne este astăzi, din punctul de've- sula misterioasă”, creație copilăreate = 


1941, în U.R.S.$.. de E. Penţiincu A. 
Krasnopolski şi în 1961, în Marea 


1902 — „Călătorie în lună”, pri 
mul film inspirat de opera lui Jules 


Verne şi î; c:putul unui nou gen 
cinematograf.c: filmul şt inţifico- 
fantastic. Autorul lui, Georges 
Méliès, este supranumit „Jules Verne 


Britanie. de Cyril Endfie!d, cu Michael 
Craig 


al ecranulu.“. Această inocentă şi 
comică prefigurare a realități a 
deschis seria celor aproximativ 50 
de ecranizări realizate pină în pre- 
zent după cele mai cunoscute 
romane sciise de autorul francez. 


Multe ecranizări destinate în spe- 
cial copilor şi adolrse-nţilor nu 
depășesc valoarea artistică de nivel 
mediu, f ind realizate de regizori 
obscuri ca George Nicholls, Byron 
Haskin, William Witney, Cyril 
Endfield, Don Sharp. 


Mai inspirat Karel Zeman care, 
în „Invenţie diabolică” (1958), „Di- 
rijabilul furat“ (1966) şi „Pe cometă“ 
(1970), găseşte corespondentul cine- 
matografic cel mai potrivit pentru 
universul fantastic al lui Verne, 
combinînd diverse tehnici — film cu 
actori, desen animat, film cu păpuşi. 
Mecanismul creaţiei sale din aceste 


Eroii lui Verne au prilejuit și 
citeva cieaţii actoricești demne de 
menţionat: Nikolai Cerkasov în 
„Copiii căpitanului Grane” (1936), 
Kirk Douglas în „20.000 de leghe 
sub mări” (1954), Curt Jurgens în 
„Michel Strogoff” (1956). Aglomera 
re record de vedete „Ocolul 
pămîntului în 80 de zile" in regia lui 
Michael! Anderson (1956). Apar 
David Niven, Shirley MacLaine, 


Charles. Boyer, Marlene Dietrich. 


În cinematograful românesc 
săptămîni balon' 
Andel Boldur, i-a inspirat lui Olimp 
Vărăşteanu un izbutit film de ani- 
mație în care a folosit cartoanele 
decupate, iar „Doi ani de vacanţă” 
stă la baza filmului aproape gata 
realizat de Sergiu Nicolaescu. 


in 


„Cinci 


versiunea 


La 20.000 leghe sub mări cu Kirk Douglas 
pwen e EEE" 0000 


in în 


dintre romanele cară revine cu 
regularitate în atenţia realizatoril.r 
seste „Insula misterioasă", ecranizat 
în 1929, în Statele Unite, de Lucien 
Hubbard cu Lionel Barrymore; în 


filme este cu minuţiozităte disecat 
în documentarul „Lumea minunată 
a lui Karel Zeman". 


Indiferent de epocă şi țară, unul 


16 


Peste oamenii osteniţi, 
peste caii împovăraţi 
și tunurile care abia se 
tîrăsc, suflă un vînt re- 
ce, îngheţat, -măturînd 
zăpada de pe cîmpurile 


întinse. Mica baterie înaintează însă 


îndirjit, oamenii îndemnîndu-și caii 
căre se poticnesc; unul alunecă şi 
încheieturile se frîng. Cîţiva s-au 


adunat în jurul animalului prăbușit, 
răsuflind speriat: ochii lor îl privesc 
cu milă — nu există decît o singură 
cale: „...şi caii se împușcă, nu-i așa?“ 
Focurile degpisto! s-au stins și sol- 
daţii îşi continuă drumul, agățindu-se 


ca de un sprijin de privirile hotărîte 
ale generalului Bessonov,., 

Din epopeea Stalingradului, rea- 
lizatorii acestui film s-au oprit asu- 
pra unui singur moment — o bătă- 
lie modestă, doar de o zi, una din 


acele lupte nespectaculoase pe care 
istoria abia dacă le consemnează. 
Este un omagiu adus sacrificiului ac- 
ceptat simplu, ca pe ceva firesc, de 
la sine înţeles, un gest pios de res- 
pect şi recunoştinţă pentru moartea 


atîtor eroi anonimi. O baterie, ca 
atitea altele, are misiunea să întîr: 
zie apropierea nemților de Stálin- 
grad, să nu se retragă nici cu un pas, 
cu orice preţ, în orice condiţii. 

nfruntarea e evident inegală: 
avioanele și tancurile inamice, fil- 
mate obsedant în prim-planuri și 
plan-detalii, gata să sfișie parcă ecra- 
nul și să izbucnească în sală, dau sen- 
zaţia fizică a strivirii, a forţei oarbe 
care distruge asemeni unui tăvălug, 
tot așa cum, fizic, gerul mușcă și 
zăpada îngheţată frige: 

tul se petrece „foarte aproape 

de tine“, tancurile explodează „în 
fața ta“, mica baterie e decimată. 
„lîngă tine”, e un cinematograf sen- 
zorial prin-excelență, marcat de acel 
patetism direct și autentic cu care 
ne-au obişnuit atîtea filme sovietice. 

Dincolo de pelicula finisată cu 
pasiune şi migală, cu un adevărat 
cult al detaliului, se simte efortul 
enorm, o copleșitoare strădanie. 

În zorii zilei următoare, Bessonov 
sosește cu ajutoare și alimente, dar 
cîmpul pare pustiit de viaţă. Prit- 
-tre trupurile căzute, un soldat a- 
leargă strigîndu-și tovarășii. Le-a 
adus vodcă și hrană. Tirziu, dintr-un 
adăpost, se strecoară cei cîțiva su- 
praviețuitori. Cu glasul şi privirea 
rostind parcă o scuză! „Eu atîta am 
“putut, eu atîta am putut"... genera- 
lul le înmînează o înaltă distincţie. 
Oamenii privesc tăcuți decorația. 
Apoi, cu un gest în care unesc res- 
pect şi solidaritate cu cei căzuţi, ei, 
supraviețuitorii, oficiază un păgîn 
botez cu vodcă. 


Marina CONSTANTINESCU 


Producție a studiourilor Mosfilm. Re- 
gia: Gavril Eghiazarov. Scenariul: |. 
Bondarev, E. Grigorev, G. Eghiaza- 
rov; după romanul cu acelaşinume 
al scriitoruldi luri Bondarev. Cu: 
S. Jjenov, A. Kuznețov, V. Spiri- 
donov, B. Tokarev, N. Eremenko, 
T. Sedelnikova 


Vila noastră 
de vacanță 


Producţie a studioului Mosfilm. Re- 
gia şi scenariul: Konstantin Voinov. 
Imaginea: Leonid Krainenkov. Cu: 
Aleksandr Vokaci, Lidia Smirnova, 
Nikolai Parf.nov, Liudmila Şagalo- 
va, Evgheni Evst gnecv, Ludmila 
Gurcenko, Anatoli Papanov, Klara 
Luciko, Oleg Tabakov, Vladimir 
Basov 
EREDAR REREN TER PE VARIET 
Pentru o mulțime de oameni, va- 
canţa a devenit un tel suprem, ob- 
sesie frenetică determinată de ne- 
voia firească de odihnă şi relaxare 
și, deopotrivă, de iluzia veșnic ome- 
nească a reîntoarcerii la simplitate. 
Dar „vila noastră de la țară“ e și 
semnul bunăstării și nici un sacri- 


„ficiu nu e prea mare pentru ao 


“avea. Vanitate omenească privită de 


realizatorii filmului cu înţelegere şi 
tandră ironie. Turmele de orășeni, 
sosiți la ţară în căutarea liniștii şi 
serului curat, nu sînt feriți de ridi- 


col, Binevoitor, autorul le pune în 
față fel de fel de obstacole, prilej 
de încurcături și de gaguri lesne pre- 
vizibile. Cam neîndemînatic totuşi, 
iluziile sînt spulberate, la propriu 
şi la figurat, iar eroii noștri, sasti- 
siți de plăcerile vieții la ţară, se reîn- 
torc spășiţi în apartamentele lor din 
oraș. Una peste alta, filmul e o co- 
medie agreabilă, dar mai potrivită 
poate pentru repertoriul grădinilor 
de vară. 

C. N. 


it o 


À Dosare 
demult uitate 


Producție a studiourilor Lenfilm. 
Regia: Vladimir Sredel. Scenariul: 
Aleksandr Cervinski, A. Bezuglov, 
|. Klarov. imaginea: Viadimir Burt- 
kin. Muzica: |. Șvarţ. Cu: Ivan 
Nasonov, Valeri Olşanski 


Aaaa Ea îi 


Un mister la zi, dezlegat cu martori de ieri 


(„Dosare demult uitate“). 


Un vechi cartier leningrădean e 
demolat pentru a se face loc noilor 
construcții. Cu acest prilej se găsește 
printre dărimături o bancnotă de 
100 ruble din perioada Nep-ului. 
Ajunsă în mîinile poliţiei, cîţiva ofi- 
ţeri-detectivi îşi amintesc că respec- 
tiva bancnotă fusese cîndva miza 
unor foarte complicate comploturi. 
Anchetatorul cazului, zel ce se bă- 
nuia că i-ar fi dezlegat ițele, își pier- 
duse viaţa în această acțiune înainte 
de a fi comunicat deznodămîntul. 
Misterul de azi nu poate fi dezlegat 
decît de redeschiderea dosarelor de- 
mult uitate. Evenimentele de ieri 
sînt reconstituite cu ajutorul unor 
martori de atunci, azi trecuţi de 60 
de ani. Unii au murit, alții au de 
luptat cu uitarea, alţii, în ciuda tim- 
pului, nu au renunțat nici pînă azi să 
dea de urma miraculoasei bancnote, 
O întreagă istorie se lasă descifrată 
în această condensare forțată a bio- 
grafiilor cîtorva dintre pSrsoanele 
implicate în această afacere. Drumul 
pe care sîntem conduşi către final 
(seria bancnotei era și numărul de 
cifru în contul căruia fusese depusă 
la o bancă elveţiană o importantă 
moştenire din averea țarilor) este 
adesea palpitant și trezește un ine- 
dit interes în acest policier, a cărui 
acţiune se joacă permanent pe două 
planuri, depărtate în timp cu o ju- 
mătate de secol, 5 

i : A.D. 


Spre deosebire de în- 
tilnirile internaţionale 
nema de cinema găzduite pe 
3 o  croazetă — Cannes, 
într-o lagună — Vene- 
ţia, sau în vreo liniş- 
țită stațiune montană — Karlovy- 
Vary, un festival de film ce se desfă- 
șoară într-o metropolă cu peste 8 
milioane de locuitori, ca de pildă 
cea așezată pe malurile Tamisei, 
este pri: forţa lucrurilor un eveni- 
snt lipsit de orice iz de mondeni- 
tate, adresîndu-se exclusiv pasiona- 
ilor filmului, Este cazul Festivalului 
de film de la Londra, aflat în luna 
decembrie a anului trecut la cea de 
a XVil-a ediţie a sa. Și cum ar putea 
fi altfel, cînd manifestările acestui 
festival erau concurate de expoziţia 
istorică chineză de la Burlington 
-e„de prezenţa lui Laurence Oli- 
r, “Paul Scofield, Ingrid Bergman, 
inessa Redgrave, Alec Guiness pe 
enele teatrale londoneze, de fes- 
vitățile muzicale ale sărbătorilor 
arnă de la Royal Festival Hall, 
reapariția pe scena lirică, după 
o absenţă de 9 ani, a Mariei Callas în 
compania lui Giuseppe di Stefano, 
şi chiar de prezenţa atît de îndrăgi- 
tului nostru campion Ilie "Năstase 
pe terenul de la Nottingham pentru 
Cupa Dewar? 


î 


® 


PREA : eccy 


d 
1] 


Ma Da TSD IE OEI IIS ENTII 
Fără premii 


London Film Festival -a exclus 


de la bun început miza premiilor, 
adesea transformate în argumente 
publicitare, propunind să prezinte 
„la: fiecare sfirșit de an, în noiem- 
br'e-decembrie, acele filme socotite 


reprezentative pentru anul cinema- 
tografic încheiat. Selecționate deci 
dintre. filmele premiate sau doar 
prez=nate la celelalte festivaluri 
eale anului, dintre filmele unor cine- 
matografi: mai puţin cunoscute prin 
circuitul comercia!, sau ale unor 
regizori debutanţi — organizatorii 
şi-a rezervat, ca de obicei, dreptul să 
inciudă în programul festivalului 
orce film care prin idee, tratare sau 
interpretare a adus o contribuţie 
originală la progresul filmului. ca 
artă. Prioritate avînd deci „experi- 
mentul cinematografie”, London 
Fim Festivat, cel puţin la această 
ultimă ediție. a avut în ansamblul 
Său un caracter șocant, multe dintre 
filmele prezentate exploatînd 
aproapi pină la manierism straniul. 
Rezultatul a fost,adesea acela de a 
intriga chiar și pe spectatorul pro- 
fesionist.. Nu o dată, în conferințele 
de presă ale căror unice vedete 
erău regizorii, s-au iscat tumul- 
tuoase şi, pasionaânte controverse, 
Cele aproximativ 50 de filme artis- 
tice din 25 de ţări şi o selecţie'de 60 
diu scurt-metrajele prezentate în 
'75) la Annecy; Cracovia, Cork, 
Grenoble, Oberhausen au adunat ast- 
fel, timp de-trei săptămîni. în cele 
două săli de proiecție ale atit de mo- 


15 


Londra găzduieşte anual 
un festival fără festivitate, 
Anul acesta luciditatea şi-a făcut 
loc cu greu printre 
viziunile halucinante 


fa 


ý 


dernului Nationa! Film Theatre de pe 
South Bank — malul stîng al Tami- 
sei— pe „fanii“ filmului. 

Conform  exigenţei,  tradiţiona- 
lei lor exigențe, criticii britanici 
nu s-au sfiit să pună în discuţie, 
adesea în termeni vehemenţi, mer- 
gînd de la extrema admiraţie la 
totaja condamnare, filmele festiva- 
lului organizat de ei, la ei acasă. 
Opiniile contradictorii au fost de- 
sigur stimulate de marea varietate 
de filme a căror tematică era extra- 
să adeseori, poate chiar abuziv, 
dintr-o zonă a suprarealului. Totul 
pare să devină posibil, pentru unti, 
pe ecran: visul sau reveria, tre- 
cutul îndepărtat trăit în prezent sau 
prezentul trăit în trecut într-o 
paradoxală  întrepătrundere. ín- 
frîngînd ireversibilitatea timpului 
cîteva dintre marile semne de îi- 
trebare ale epocii traduse în limba- 
jul unor obsesii individuale, expri- 
mate adesea în şarade, în jocu: 
absurde, conduse cu o fantezie fă: 
limite, căreia totul îi e permis. Ima- 
ginea a deprins un alt limbaj, menit 
în primul rînd să provoace, să şo- 
cheze, să intrige. Cinematogratul 
poveștilor cu început, cuprins şi 
sfîrșit se lasă parcă devorat de un 
cinematograf senzorial, hipnotic, ur- 
mărind să stabilească nu o înțelegere 
cu spectatorul, ci, o permanentă 
hărţuire” a lui. 


Ficțiunea-document 
ZE DIR UNIREA 3 ET, n EROI Da: FIA 


Coproducția anglo-elveţiană („Tă- 
ticul") semnată de Peter Whitehead 
reia ideea complexului oedipian 
ilustrat prin relația dintre o fiică 
și tatăl ei. Fiica, astăzi o femeie în 
toată firea, retrăieşte la moartea 
tatălui ei toată atracţia și teroarea 
resimţite în copilărie faţă de el. 
Între „a fi“ şi „a părea“ filmul nu mai 
lasă nici o deosebire. Realul și imagi- 
narul:- se confundă. Atmosfera fil- 
mului pare a împrumuta elementele 
picturii lui Dali și mărturiseşte 
vocaţia plastică a regizorului (pic- 
tor înainte de a fi regizor) la care 
probabil a colaborat şi sculptorița 
Niki De St. Phalle, interpretă prin- 
cipală, coscenaristă și coproducă- 
toare. 

„De ziua mamei fericite, cu dra- 
goste de la George“ — film ameri- 
can +— consemnează debutul regizo= 
ral al actorului Darren McGavin. 
Filmul începe cit se poate de normal, 
cu povestea unui tînăr care se 
reîntoarce pe meleagurile naţale, 
într-un orășel! de pe coasta răsări- 
teană a Statelor Unite, pentru a 
afla cine a fost tată! său. Daro dată 
depășit stadiul enuntului, filmul se 
transformă repede într-o poves- 
tire de groază în tradiţia romanului 
gotic. În  semiobscuritatea  ecrăs 
nului, presupusa soră a eroului co- 
mite crime după crime — folosind 
de preferință pumnalul, ca în pie= 


sele istorice sha: espeareane — în- 
tr-un fel de refulare provocată de 
jobsesivele ei întrebări, rămase fără 
răspuns, în privința propriului ei 
tată. Ea ucide pe toţi bărbații ce-i 
ies în cale, ceea ce şi pentru un 
„film gotic“ e cam mult! Că fratele 
scapă pînă la urmă cu viaţă, asta nu 
cred să fi reconfortat prea mult 
spectatorii, deși p ate că autorul a 
privit încheierea drept un happy-end! 
Dacă la această foarte sumară des- 
criere, am adăuga că autorul folo- 
sește un montaj eliptic, „sărind“ 
de la o scenă la alta într-un fel des- 
tul de derutant, am putea conchide— 
cu o  shakespear:ană detaşare: 
prea mult sînge pentru nimic. 
Regizorul vest-german Hans Jur- 
gen Syeberberg caută să .pătrundă 
prin filmul său „Ludovic — requiem 
pentru un rege feciorelnic“ (în două 
părți și 28 de tablouri) taina legendei 
care l-a învăluit încă de la naştere pe 
Ludovic, regele Bavariei. Filmat în 
numai 11 zile și costînd doar 50.000 
lire sterline față de filmul realizat 


O altă față a fascismului („Vilegiatura“, Italia) 


de Visconti, avind în centrul său 
același personaj istoric, lucrat în 
6 luni și pentru care s-au cheltuit 2 


milioane de lire — așa cum ne in-. 


" formează reclama filmului — re- 
cordul de timp şi de bani realizat de 
regizorul vest-german nu mi se 
par să fi fost în avantajul acestuia, 
Pe muzica lui Wagner, Ludovic, 
acel rege socotit de unii criminal, 
de alţii un romantic Făt-frumos, 
își plimbă mantia somptuoasă prin- 
tre motociclete, refuzind să în- 
chine Bavaria lui Bismarck, vorbește 
de pericolul poluării, dedîndu-se 
cu delicii la ceremonialul spălatului 
pe picioare. Un Ludovic desprins 
din cavalerii „Easy-Rider“-ului ameri- 
can, dominat şi de un profetism de 
musical ă la „Jesus Christ super- 
star”. 

Guido Pieters, un regizor debu- 
tant olandez, alege şi el legenda 
pentru a comenta prezentul. Un 
„moşneag însoţit ca un vrăjitor de o 
pasăre, şi ca un muritor oarecare de 
un cîine, bucurindu-se pe deasupra 
de veșnicia vieţii, cutreieră de-a 
lungul timpului. În peregrinările 
sale prin timpul istoric, el are oca- 
zia să asiste la ororile nazismului și 
la cruzimea cruciaților ce masacrau 
oameni pentru războaie sfinte. Ben- 
chetuieşte cu femei-vampir, dar care 
nu au nimic malefic, cel puţin faţă de 
el, și care beneficiază de avantajele 
societății de consum pentru a-și 
procura sînge proaspăt, gata îmbu- 
teliat şi livrat la domiciliu. În drumul 
său, el întîlneşte stafii şi spiriduşi 
ce încearcă să se acomodeze cu viața 
din marile oraşe olandeze de azi, 
unde nimeni nu le mai acordă nici 
o atenție. „Agonia romantică”, așa 
se numește acest pseudo-basm al 
zilelor noastre, ne oferă în ciuda 


-x 


. Li 
pitorescului său, un exemplu de 
agonie a ideilor artistice. 

Și pentru că seducția Feţi-frumoși- 
lor trăind în.afara timpului pare să 
revină la modă, am mai întîlnit la 
acest festival încă unul, interpretat 
de actorul american Zalman King. 
Un cîntăreț de jazz, trăind într-o 
somptuoasă vilă şi plictisit de prea 
dulcea-i existență, îşi .cumpără în- 
tr-o zi de la un bflci pe „frumoasa 
adormită“. Îndrăgostit de ea, cîntă- 
reţul face tot ce-i stă în putință ca 
s-o aducă la viață și să poată trăi 
aevea o dragoste ideală. Dar vraja o. 
dată ruptă, „frumoasa“ capătă toate 
apucăturile unei fete cam prea mo- 
derne. Pentru a-și salva dragostea 
sau măcar imaginea ei, tînărul se 
vede nevoit să o readoarmă. „Unii 
numesc- àsta dragoste”, cum este 
intitulat filmul regizorului american 
James B. Hartis, ar fi putut să fie 
unut dintre cele mai candide basme 
din această serie cam lugubră, dar 
nici el nu renunţă la ingredientele 
şocante, frivole, obscene, şi vraja se 


` è 


rupe pentru a doua oară. De data 
asta pentru spectator, 
Misterul inundă realitatea și în 


filmul belgianului André Delvaux, . 
„Belle“, a cărui acțiune se petrece- 


pe dovă planuri. Pe de © parte, ne 
este înfățișată o familie tipic bur- 
gheză: un tată scriitor, o mamă care 
știe să chivernisească banul și o 
fiică în pragul măritișului; pe de 
altă parte, asistăm la escapadele 
acestui respectabil burghez, cu o 
poziţie socială importantă, acum 
căzut pradă pasiunii pentru o necu- 
noscută, întîlnită în pădure și de 
dragul căreia nu se dă înlături să 
ucidă, Dar din nou hotarul între ceea 
ce se întîmplă și ceea ce ar putea fi 
doar închipuire e confuz și regizorul 
lasă voit loc dilemelor de tot felul. 

„Rătăcitorii”, filmul regizorului ja- 
ponez Kon Ichikawa ne întoarce și 
el în legendă, în lumea samurailor 


secolului trecut, atît de înrudiţi cu. 


moartea, pentru a asista la saga lor 
de sînge şi vendetă. Dar pentru fil- 
mul japonez, straniul reprezintă o 
tradiție. Experimentele cineaștilor 
de pe alte continente nu-i pot de- 
păși nici autentica poezie, nici nu 
pot concura cu complicata și sub- 
tila lor simbolistică. 

Tot un fel de evaziune din realia 
ate este și cea tentată de eroii 
regizorului Alain Tanner în „Întoar- 
cere din Africa", Doi tineri elvețieni 
vor să înceapă o viaţă nouă, departe 
de ţara natală, în Africa, În acest 


` scop vind tot ce au, pregătesc pe- 


trecerea de adio şi mai așteaptă doar 
telegrama de la prietenul din Africa 
care să le anunțe ziua cînd sînt 
așteptați. Telegrama soseşte cu tex- 
tui: „Nu veniţi”, Călătoria africană 
se va desfășura doar în imaginaţie, 
iar viaţa lor așa cum o știau, cu bune 
şi rele, îi aşteapiă neschimbată, 


Evaziunea lor are însă un tile foarte 
realist, pentru că nimic nu-i mai 
adevărat decît că nu poți evada din 
propria-ţi -existenţă. O călătorie 
întreprinsă dă un regizor inspirat 
care ne invită la o simplă dar prea 
adesea neglijată meditație. 

Din seria filmelor-mister, „Spiri- 
tul. stupului“, al regizorului spaniol 
Victor Erice, ni s-a părut a fi pă- 
truns cu delicateţe, discreție și mare 
sensibilitate în lumea de vrajă şi 
vis a copilăriei. Wndeva, în Spafia 
anilor următori Războiului civil, două 
fetițe privesc, pe furiș, într:o zi 
cînd caravana cinematografică trece 
prin satul lor, la filmul lui James 
Whale, „Frankenstein“. Cea mai mică 
dintre fetițe începe să creadă în 
existența Monstrului și pornește să-l 
caute pretutindeni. Un joc de-a v-aţi 
ascunselea, plin de poezie, te antre- 
nează totodată într-un suspens al 
spaimei şi misterelor. O prietenie 
fără cuvinte se leagă între micuța- 
fără-frică şi un soldat dezertor, 
între ea şi tainele pădurii, între ea 
și umbrele serii.Curiozitatea, atrac- 
ţia spre fantastic, dorința de a des- 
coperi necunoscutul — specifice co- 
pilăriei — Sînt surprinse aici cu aju- 
torul unor divagaţii imaginative de” 
dincolo de realitate. 

Lista filmelor ciudate, terifiante, 
stranii ar putea continuacu alte multe 
exemple și mai ciudate, și mai teri- 
fiante, și mai stranii. Dar moda 
aceasta, dacă o. putem numi astfel, 
ascunde poate” un adevăr. Dacă 
pînă mai ieri, o serie de filme nu 
erau decît calea unei evaziuni din 


“realitatea crudă într-o lume a vise- 


lor roz, azi eyaziunea este deviată 
spre coșmar, Filmele acestea coșmar 
par a fi mai curînd materializarea 
obsesjilor cotidiene ale unei anume 
societăți, schimonosită de angoasele, 
de neliniştile cu care este trăit pre- 
zentul şi anticipat viitorul. 


"După 40 de ani 


Un alt grup de filme, selecționate 
şi prezentate la London Film Festi- 


rer 


- Șocul delictului („Curtea juvenilă“, SUA) 


Val, au fost cele, care în termenii 
cei. mai resliști cu putinţă, au rea- 
dus în obiectiv problema ascensiunii 
fascismului, cauzele şi efectele celei 
de a doua conflagrații mondiale. 
Indiferent dacă unele din aceste 
filme sînt concepute ca stricte do- 
cumentare sau folosesc o povestire 
imaginară axată pe date rege, in- 
teresantă de notat este atitudinea 
diferită a 'regizorilor; în funcţie de 
generaţia din care fac parte, față de 
acea cutremurătoare epocă din is- 
toria contemporană. Evenimentele 
“care au umbri® demnitatea omenirii, 
i-au însîngerat' conștiința şi au lăsai 
pînă azi atîtea tragice consecințe, 
evenimente contemporane pentru 
atiţia oameni,- apar pentru unii ti- 
pneri regizori din zilele noastre — și 
firesc pentru eroii acestora — ca 
aparținînd unui trecut istoric în- 
depărtat, trecut față de care ei nu 
se mai simt nici răspunzători, nici 
implicați, manifestînd un fel de dis- 
tanțare iresponsabilă, o falsă obiec: 
tivare al cărei efect imediat este 
minimalizarea  greşelii  politico-so- 
ciale. Şi poate că nici un alt gen de 
filme nu ilustrează mai concludent 
gigantica diferență de optică, din- 
tre atitudinile pătrunse de răsco- 
litoare răspunderi și cele de-a drep- 
tul aâmnezice, decît grupajul acestor 
filme referitoare la anii '30—40. 
„Vulturul cu două capete“ și „Svas- 
ticà" (R.F.G.), realizate de Lutz Be- 
cker şi Philippe Mora, dau o imagine 
falsă despre apariția nazismului în 
Germania, despre venirea lui Hitler 
la putere şi a izbucnirii războiului. 
Tabloul pe care îl prezintă cele două 
filme (totalizind aproape 5 ore de 
proiecție) are parcă drept scop să 
„învăluie în ceața mistificării procesul 
“ascensiunii şi prăbușirii celui de-al 
lll-lea Reich, proces nu lipsit de 
complicități, asupra „căruia există 
la Ora actuală o temeinică şi amplă 
analiză istorică. Acest simptom. 
cinematografic și paracinematogra= 


= = 


Leipzig '73 


„Un festival-maraton 


(urmare din pag. 19) 


fic se leagă în mod alarmant de res 
crudescența tendințelor neofasciste. 
Aşa, de pildă, acești tineri cineaști 
folosesc aproape exclusiv jurnalele 
de actualități ale naziștilor, produse 
fie de ministerul propagandei al lui 
Goebbels, fie chiar peliculele speciale 
despre viața particulară a lui Hitler, 
a Evei Braun și a altor demnitari na- 
zişti. 

Chiar în seara premierei, Albert 
Speer, arhitectul nr. 1 al regimului 
hitlerist, fost ministru al armamentu- 


de la orice fel de comentariu, abuzînd 
de un montaj care dădea spectato 
rului, mai ales celui tînăr, o prive 
lite idilică și răsturnată despre 
coșmarul hitierist. Prea puținele 
secvențe dintr-un lagăr de-exterm 

nare nu reușesc să spună aproape 
nimic despre lunga noapte a atroci 
tăţilor hitleriste. 

Acestei viziuni trunchiate şi false 
despre regimul nazist i s-a opus 
filmul italianului Marco Leto, „Vi- 
legiatura“ — care-şi propune să 


Amploarea unei competiţii 
o dă numărul de participanți. 
Calitatea o dă însă 


lui și singurul mare criminal de război dezbată tocmai problema perico 
în viață după procesul de la Nârn- lului fascismului în „cămăși albe”, 
berg, comenta prin amintirile sale, de cer GAA es fost străini o serie de 
la televiziunea britanică, viața de ihtelectuait Italieni, e E a 

y TTR 7 5 s-à opus filmul regizorului olandez 
la reședințele particulare ale lui Louis van Gasteren, „Acum ştii de 
Hitler. În cele două filme mai sus ce pling?" — despre imposibilitatea 


amintite, autorii s-au abținut însă de a uita, nici azi, după 30 de ani, 


valoarea operelor alese 


fi epocii, încît ar 
putea face ea singură obiectul 
stăpînire pe unui festival-retrospectiv, 
Fest valul Desigur, i inea lumii de as- 
HIME; tăzi, cu atît c omplicata şi tu- 
multuoasa ei problematică și di- 
namică — a determinat invita- 
t 2 rea la Leipzig a peste 250 de 
imensă a cinematografului api- filme din lume. Au fost filme din 
tol", pe rir le şi Mozambic, Columbia, Congo, Su- 
sălile” de conferint ul ci- edia, Vietnam, irlanda, Iran, Egipt, 
nematografulu ste Ci ţa, Anglia, Canada și, bineîn- 
întîlnire a tilor de pe toate les, din. toate ţările socialiste. 
meridianele: n canadian discu- ste desigur o serioasă dificul- 
ta foarte aprir mai ales pentru un juriu, 
din Mozambic; în aştept egerea din atîtea pelftule şi ati- 
chiderii, un columbian încerca -y tea genuri: reportaje, anchete, 
într-o franco-spanio oarte : filme-document, scurt-metraje de 
e t fictiung pe teme inspirate. de 
realitate, filme de animaţie, co- 
d reportaje de te- 
Fiecare a făcut, pe, 
r, cîte o“selec- 
ubsemnatul își 
pentru citeva 
ul despre Viet- 
de cineaștii cuba- 
fel de sinteză pregnantă 
mei grafici agitătorice, 
t însumind cei 
20 de ani de luptă ai unui popor 
ic, pentru a-şi apăra indepen- 
demnitatea). Un alt.im- 
t document era filmat 
eporter de televiziune sue- 
y acele ultime zile şi ore ale 
f Aller de iry ? + 
cest film, că i 
va putea di 
reă unei cri 
nat un curs poli- 
tico-social atît de dorit de po- 
chilian. Mă entuziasmase, 
izionare, un film — o com- 
> de desen animat și colaj, 
de cineaştii maghiar 
tura 1812"; îmi p 
că aplauzele din sală 
valoarea 
noh” şi că 
m crezut 
i t pe baza 
epocă, „Revoluţia de 
iese din comun; și, de asem 
am găsit cu cale că cel puţin tre 
din filmele noastre, „Porumbe 
|! lui Jean Petrovici, „În 
cea stufoasă” de Titus 
„Zilele și nopţile unui 
Emilia Gutu, dacă nu 
a visa” al lui 


LN 


3 Violenţa pe șoselele de asfalt („Janice“, SUA) 


neobservate în 


cum se întîmplă adesea 
e o modă, 


ument ă de- ; 

termine o atitudine, să observe, noastre sau sintem dezamăgiţ!i — 
dar să și divulge ceea'ce poate favoriţii mei — niciunul 

că mulţi nu puteau să vadă prea ajuns la capătul cursei, Sau poate 

clar. că au ajuns, dar numai în selec- 

ţii tot individuale și ele, sau poate: 

programele ei n păcate, pase F „gă unele filme sînt prea mici 

pentru un festival'atît de mare — 


ne înşelim în opin 


la aceeaşi oră cu 
melor aflate în competiţie ©- un maraton 


Mircea ALEXANDRESCU 


duse astăzi) este o atît de nece- 


lunga ședere într-un lagăr de concentrare 
nazist. Si mai ales a adus aminte,cu fortă 
de convingere, minuțioasa reconstituire, 
riguros istorică, a regizorului ceh Otakar 
Vavra, de faptele ce au condus la dictatul 
de la Miinchen, în filmul intitulat «Zilele 
trădării». 

Unul dintre cele mai interesante filme 
văzute la Londra din această serie, intere- 
sant pentru că aduce în discuţie tocmai 
această schismă între opinia celor care au 
trăit grozăviile războiului şi cei care le 
bagatelizează azi, este cel semnat de 
actorul Maximillian Schell. aici în calitate 
de regizor: «Pietonul». Personajul princi- 
pal, un sexagenar avind acum o tuncție 
de răspundere în marea industrie vest- 
germană, avusese în timpul războiului 
un grad neînsemnat. Dar, ca atiția alții, 
executase ordinele criminale ale conducă- 
torilor naziști, împuşcind femei și copii 
într-un sat din Grecia. Un accident, 
moartea fiului mai mare, îi reinvie aceste 
amintiri și, simultan, ancheta unui mare 
cotidian vest-german îndreaptă atenția 
asupra trecutului său. A fost vinovat sau 
nu? În demonstraţia sa artistică, regizo- 
rul îl condamnă. Dar poate o condamnare 
mai tragică îi vine din partea celui mai mic 
fiu al său, născut după război, care azi 
nici măcar nu se oboseşte să-şi asculte 
tatăl pentru că viața, dilemele, vinile și 
răspunderile de atunci, pur şi simplu, nu 
îl interesează. Maximillian Schell, aşa cum 
ne-a spus, răspunzind la întrebările de la 
conferința de presă de la National Film 
Theatre, nu se poate împăca cu această 
atitudine a uitării, a nepăsării, si se simte 
obligat să o denunțe. Aici e punctul 
nevralgic al întregii dezbateri filozofice, 
în care Schell demonstrează nu numai 
talent, dar și un remarcabil simț civic. 
Avem oare dreptul — întreabă realizato- 
rul — să ne impăcăm cu uitarea care se 
insinuează acum în conştiinţa tinerelor 
generații într-o serie de țări apusene și 
modifică imaginea «ciumii brune» care a 
bintuit între 1933 si 1945 Germania şi Euro- 
pa? Filmul are o scenă antologică în 
care această amară istorie e comentată 
fără ocol de trei generații de bătrine. 
«Totul a început în 1933» — spune una. 
«Nu. a început în 1914» — o corectează 
alta mai virstnică. «Nu, a început în 
1870» — le pune la punct decana lor de 
virstă. Dezbaterea are loc într-un ele- 
gant salon din locuința industriaşului la 
o ceașcă de ceai, dar ea include lecțiile 
istoriei de aproape un secol. Regizorul a 
reușit extraordinara performanță de a 
aduna laolaltă în jurul mesei pe cele mai 
mari actrițe septuagenare ale teatrului 
european: Peggy Ashcroft, Elsa Wagner, 
Elisabeth Bergner, Françoise Rosay. 


Eo vu 
Fapt divers în epocă 


„E 2 EI a IESE IRI 
intre trecutul istoric și viziunile haluci 


nante, atemporale, s-au plasat o serie de 
lung metraje, inrudite direct cu genul docu- 
mentar, care și-au propus să surprindă 
cîteva fapte diverse de azi. 

O vizită, într-o zi de sărbătoare, la un 
mare penitenciar din SUA, a cintăreţei 
Joan Baez,insoţită de o trupă de varietăți. 
În fața acelora pe care legea îi condamnase 
să trăiască izolaţi de lume, pentru că se 
făcuseră vinovaţi de crimă, Joan Baez 
cîntă. Seduse de ritm și melodie, sub 
mirajul muzicii — adevărat elixir — acele 
tete înăsprite se transformă sub ochii 
noștri. Citești pe ele emoția, dorința de 


dăruire, de înțelegere, de recunoștință, 


Pentru două ore muzica a pătruns în 


sufletele lor și întreaga lor expresie înceta 
să mai fie înfricoșătoare. După atitea 
filme despre violența ce domnește în 
penitenciarele americane, acest documen- 
tar filmat pe viu (secvențele alb-negru 
intercalate pe parcursul filmului au fost 
trase chiar de către condamnați) a izbutit 
să aducă o emoţionantă mărturie a ome- 
nescului din om. Filmul se numește «Cin- 
tă, cîntă de Thanksgiving Day». 

În «Curtea juvenilă», regizorul ameri- 
can Frederick Wiseman urmărește tinerii 
care,in contextul unei societăți prea setoa- 
se de înavuțire, sint antrenați, cel mai ade- 
sea fără voie, în tot felul de delicte, de la ce- 
le minore pină la cele mai grave. Judecata, 


Joan Baez, într-un documentar desp penitenciare, filmat «pe viu» 
(«Cîntă, cîntă de Thanksgiving Day», SUA) 


apoi condamnarea, stigmatizează prea de 
timpuriu pe cei ce abia păşesc în viață, pe 
cei care foarte rar mai pot fi recuperati, 
deși nu puțini sînt cei ce se dedică cu 
migală și devoțiune, prin instituții anume 
specializate, acestui scop. Un nou exem- 
plu de cinema-gazetăresc, în care informa- 
ta, mărturia pe viu, este slujită de aparatul 
de filmat fără nici un artificiu. 

Un film britanic, intitulat după numele re- 
gizorului, «Filmul lui Tunde», este o 
altă mărturie de viață, de astă dată despre 
tinerii dintr-un cartier muncitoresc londo- 
nez. Vinătoarea de posturi, cafeneaua, 
meciurile de fotbal, certurile, poliția, plicti- 
seala, visul de evadare — amintesc stilul 
Free cinema-ului. 

Un alt documentar, musical, «Cu blues- 
ul în singe», e închinat oamenilor de culoa- 
re, amatori sau profesionişti, creatorii 
nemuritoarelor blues-uri care le-au însoțit 
viaţa din vremurile cind munceau ca scla- 
vi pe întinsele plantaţii ale albilor, pină azi, 
cînd discriminarea rasială îi obligă, nu 
o dată, să trăiască în «harlem»-urile unor 
mari metropole. 

«Lemn uscat şi piper iute» este inti- 
tulat filmul închinat tot muzicii, cîntate 
într-o comunitate de culoare din Louisia- 
na de sud, dar a cărei limbă «maternă» 
este franceza veche. 5 

Interesul Festivalului de la Londra 
pentru genul documentar a fost relevat si 
de filmul «Maimuța şi super-maimuţa», 
semnat de cunoscutul documentarist olan- 
dez Bert Haanstra. Filmul nu era însă 
demn de prestigiul autorului, limitindu-se 
la o foarte didactică analogie de tip dar- 
winist, între viața necuvintătoarelor și a 
societății umane. 


E 7 PPE CE IEEE EEE 
Mai aproape de tradiție 
POSE CR ECE N EEE E DI EI 


Într-un festival care a prezentat aproape 
50 de filme, desigur s-au găsit destule 
care să respecte tradiția story-ului şi a 
vedetei. O povestire-șoc asupra vieții 
şoferilor de camion din Statele Unite — 
«Janice» semnată de Joseph Strick; «În- 
tre prieteni»—drama sentimentală a do! 
băieți care iubesc aceeași fată, semnată 
de unul dintre cei mai reputați regizori 
canadieni, Donald Shebib; «Ţara cea 
nouă»—cu Max von Sydow și Liv Ullman, 
dirijați de Jan Troell in aventura emigran- 
ților suedezi în SUA pe la mijlocul secolu- 
lui trecut: «Menajeria de sticlă», încă o 
celebră piesă adusă în repertoriul teatru- 
lui-filmat. Prezenta ecranizare după Ten- 
neessee Williams aparține: lui Anthony 
Harvey și beneficiază de farmecul şi talen- 
tul neegalatei Katharine Hepburn în rolul 
Amandei Wingfield — iată doar citeva din- 
tre filmele care au dus cu succes bătălia 
cinematografului tradițional opus anti- 
cinematografului. 

Un loc singular în diversitatea de genuri, 
stiluri şi concepții l-a ocupat filmul italia- 
nului Carmello Bene, «Un Hamlet mai 
puțin». Bene și-a făcut un crez din desa- 
cralizarea operelor consacrate. Acum,por- 
nind de la clasicul text shakespeaman, 
Bene compune cu o frenetică fantezie, o 
parodie a legendei prințului Danemarcei. 
Nebunia culorii, a formelor, a sugestiilor, 
a asociațiilor, aparițiile fulgerătoare ale 
Gertrudei sau Ofeliei aproape despuiate 
de veșminte nu pot fi redate în cuvinte. 
«Imagini, imagini, imagini» pare să gin- 
yească Bene paratrazindu-și eroul. Mi-am 
amintit cu acest prilej de cit de elogios îmi 
vorbise unul din clasicii neorealismului, 
Vittorio De Sica, de apariția lui Carmello 
Bene în filmul italian. Acest Hamlet «în 
plus» realizează o surprinzătoare sinteză 
între zborul pe coada de mătură pe deasu- 
pra Domului din «Miracol la Milano» cu 
fastul fellinian şi cu pasiunea renascen- 
tistă a unui Zeffirelli. 


După cum îmi declara, într-un interviu, 
însuşi directorul festivalului, Ken Wlas- 
chin, scopul festivalului de la Londra este 
«nu să arate neapărat capodoperele anu- 
lui, nici filmele mari, nici măcar favoritele 
unor critici, ci să arate tendinţele anului 
cinematogratic, tilmele care se fac, ce 
gîndesc și cum lucrează cei mai originali 
regizori ». 

Prin numărul filmelor şi varietatea selec- 
tiei, acest scop a fost cu prisosinţă atins. 


Adina DARIAN 
21 


© loan Grigorescu, 


„un scenarist în care cred“ 


Pentru mulți dintre scriitorii 
care au ajuns la film, scena- 

nema riul a fost, sau a rămas, un 
«hobby». Pentru loan Gri- 
gorescu filmul a fost și este 
o vocație. 

Vocaţia pentru film presupune — poate 
in primul rînd — o trăire intensă. Și loan 
Grigorescu a fost și va fi întotdeauna 
(chiar dacă uneori s-a dezobișnuit — sau 
a obosit — să o spună răspicat) un entu- 
ziast. Un personaj tonic (de care filmul 
românesc nu se poate să nu aibă nevoie), 
cu un riguros și selectiv simț de observa- 
ție al vieții, dar mai ales cu un ridicat «in- 


sensul că nu se lasă întrevăzute — reciproc 
Poate că reporterul îl mai anunţă din cind 
în cînd pe cineast. Dar cineastul care, 
știm, este un foarte înzestrat reporter, nu 
si-a afirmat şi consolidat vocația de sce- 
narist prin calități reportericești. Conclu- 
zia ar fi destul de la îndemină: vocația 
pentru film, la loan Grigorescu, nu este o 
consecință a vocației de reporter, scena- 
ristul nu este, așadar, o ipostază de re- 
flecţie (sau de refracție?) a reporterului. 

Există însă un caz — în afara «filmo- 
grafiei de bază» a lui loan Grigorescu, pe 
care o puteți citi şi în chenarul alăturat, 
în afara celor şase filme scrise pentru 


- 


-. 


>» 
„ai TAREN 


Q «metodă de foraj» 


lor lui. Noțiunea de scenariu, în cazul aces- 
tui film (care nici nu există ca atare), com- 
portă, desigur, anumite amendamente și, 
pentru o dată, scenariul încetează de a 
mai fi text sau pretext, devine «consecință». 
Dar nu sintem îndreptăţiți oare, tocmai 
din acest motiv, şi tocmai în cazul acestui 
«film» care restabilește relația absolut 
organică dintre scenarist și reporter, să 
descoperim vocația specială pentru film 
a lui loan Grigorescu? Celălalt argument 
— că reportajele despre Paris au fost 
«scrise» cu aparatul de filmat în mînă — 
devine superfluu, dar îl notăm totuși, așa, 
ca un «post-scriptum»... 


pentru «zăcăminte umane» («Subteranul») 


dice de participare» la evenimentele exis- 
tenţei. Cu o trăire intensă, chiar frenetică. 
Şi deloc unilaterală. Pentru că trăire in- 
tensă, în cazul său, înseamnă, deopotrivă, 
a monografia în perfectă cunoștință de 
cauză «cartierul copilăriei» (în primele 
sale filme), a dezbate lucid și responsabil 
problemele de conștiință ale semenilor 
săi (în filmele inspirate de realități con- 
temporane) sau a încerca o pătrundere în 
lumea personajelor și dilemelor călines- 
ciene. Cite filme — asta ar fi o «paranteză 
deschisă» — nu stau ascunse, încă, în 
«Cartea nunţii», în «Bietul Ioanide», în 
«Scrinul negru», așteptindu-și cineastul 
frenetic? 

Ar mai fi un argument important pe 
care comentatorul nu-l poate omite: vo- 
caţia de reporter a lui loan Grigorescu. 
Vocaţia de reporter este, cumva, vecină 
cu vocația pentru film. Şi ea presupune — 
nu-i aşa? — o trăire frenetică și un acut 
simț al observaţiei. Ceea ce mi se pare 
foarte interesant în creaţia multilaterală 
a scriitorului loan Grigorescu este faptul 
că cele două vocații nu se trădează — în 


22 


marile ecrane, toate «piese de rezistență» 
ale filmului românesc, caz destul de rar 
în palmaresurile scenariștilor noștri — 
există deci un caz «de excepție» în crea- 
ţia sa, care restabilește, pe alt plan, relația 
dintre cineast și reporter. Filmul la care 
mă refer nu există din păcate ca atare, 
dar cred că mulți dintre telespectatorii 
care au urmărit, cu puțini ani în urmă, ci- 
clul de reportaje pariziene (au fost și alte 
citeva cicluri, dar l-aş reține în mod special 
pe acesta) propus de loan Grigorescu, 
l-au montat pe cont propriu, obținind unul 
dintre cele mai frumoase filme despre 
Paris văzute vreodată. Un film ca o șoaptă 
și ca o lacrimă despre lacrimile, și bucu- 
riile, şi tristețile, şi zimbetele, și melanco- 
liile, și speranțele, și nostalgiile, şi șoap- 
tele orașului, prin care trec șoaptele și 
lacrimile Senei. Un film ca o  şoaptă și 
ca o lacrimă de indrăgostit, despre oame- 
nii și străzile, şi piețele, și aeroporturile,și 
turnurile Parisului, despre bătrinii şi copili 
lui, despre soarele lui, despre ploile lui, 
despre pictorii lui, despre spaimele lui, 
despre şoaptele și lacrimile îndrăgostiți- 


Să revenim însă, la filmografia omolo- 
gată a scenaristului, 


Dep 
Filmul 
ca amintire 
SR SINE CA Ii PEACE EP PRIZA BE FEB II 


Asta inseamnă o întoarcere cu mai 
bine de un deceniu în urmă, spre tim 
pul în care loan Grigorescu semna (îm 
preună cu Dimos Rendis) primul său 
scenariu, «Străzile au amintiri», inau- 
gurind o colaborare de oarecare du- 
rată — trei filme, pe parcursul a 8—9 ani — 
cu regizorul Manole Marcus. Scenaristul 
îşi aducea spre ecran amintirile dintr-un 
trecut relativ apropiat (anul 1944, cu ulti- 
mele sale luni de război, nu este un «tre- 
cut» care să se poată îndepărta prea re- 
pede) și «străzile cu amintiri» din titlul 
primului său film purtau, desigur, şi ur- 
mele propriilor paşi. Erau două personaje 
centrale în acest scenariu, un inspector 
de poliție și o fată de muncitor arestată, 
și ca element de stabilitate al numeroase- 
lor planuri temporale de acțiune care se 


Semnat : 


loan Grigorescu 
Îi i neo dul aie ap ul 


e 1961—Străzile au amintiri, 
regia Manole Marcus 


1964—Cartierul Veseliei, 
regia Manole Marcus 


1967—Subteranul, 
regia Virgil Calotescu 


1969—Canarul şi viscolul, 
regia Manole Marcus 


1972—Felix şi Otilia, 
regia lulian Mihu 


1973—Explozia, 
regia Mircea Drăgan 


Pentru mulți 
scriitori 
scenariul e 
un hobby. 
Pentru 


loan Grigorescu 


scenariul e 


o vocaţie 


întrepătrundeau, era un interogatoriu a- 
troce, la capătul căruia nervii inspecto 
rului (da, ai inspectorului) cedau, într-un 
act de supremă bestialitate. Doar aminti- 
rile străzilor supraviețuiau și pașii celor 
care au rezistat pină la capăt torturii con- 
tinuau să se audă, prefigurind un timp al 
implinirilor. Trama filmului conținea, e 
drept, și locuri comune, și naivități, și 
ecouri livresc-cinematografice neasimi- 
late. Dar toate acestea, acum, cînd optica 
noastră s-a modificat cu un deceniu și 
ceva, au, cred, mai puțină importanţă. As 
reține altceva: că scenariul era, evident 
cinematografic (ca gradaţie, ca ritm de 
desfășurare a acțiunii, și chiar ca variație 
neîntreruptă a planurilor, și aş mai reține 
un fapt aparent lipsit de importanță pentru 
scenarist, anume că «Străzile au amintiri» 
a fost primul film românesc — n-aș vrea 
să mă înșel — realizat în întregime in 
«decoruri naturale». Desigur, inițiativa era, 
în primul rînd, regizorală, dar fără suflul 
de autenticitate existent în relatarea sce- 
naristică a faptelor, un astfel de proiect 
n-ar fi fost nici el sortit izbinzii. 

Peste doi-trei ani, loan Grigorescu (ur- 
măriți cronologia scenariilor sale: există 
o anume ritmicitate a premierelor care 
confirmă și ea, indirect, vocația cinemato- 
grafică a autorului) propunea ecranului 
o nouă amintire din anii unei adolescente 
ultragiate. «Cartierul veseliei» se întorcea 
mai departe în timp, spre anii '30, și impu 
nea în prim plan lumea periferiei de odi 


Un fapt de excepție 
(«Explozia») 


nioară, cu portărei la ușă și cu accidente 
mortale la «Metalurgia Rahova», cu familii 
de muncitori din tată în fiu și-n nepoți, cu 
iubiri pătimașe și cu iubiri de mare puri 
tate, o întreagă lume deci, pe fondul că- 
reia scenaristul schița drumul formării 
unor conştiinţe revoluționare. Filmul era 
stufos (mult prea stufos pentru cerinţele 
cinematografului modern, dar pe atunci, 
pentru loan Grigorescu și nu numai pen- 
tru el, filmul însemna în primul rind amin- 
tire), urmărea prea multe povestiri și des- 
tine paralele pentru a le putea oferi tutu- 
rora certitudinea argumentelor artistice. 
Din nou, însă, aș reține altceva. Întimpla- 
rea face să mă fi plimbat atunci, în zilele 
realizării filmului, prin «cartierul veseliei» 
evocat de loan Grigorescu și reclădit de 
cineaşti, undeva la margine de Ploiești, 
pe lingă «bariera Unirii». Acolo, printre 
personajele povestirii, am simțit foarte 
clar caracterul personal al evocării cine- 
matografice (n-aş vrea să fiu greșit înțe- 
les: lucrul s-a simţit bine și în film, expe- 
riența pe care o reproduc nu trebuie inter- 
pretată decit ca o proprie verificare): cir- 


ciuma cu salon de dans, «La cartierul ve- 
seliei», mireasa cerată de pe frontispiciul 
atelierului fotografic pentru nunți, baluri 
şi botezuri, cinematograful cu difuzor în 
stradă («Madagascar»-fireşte!) la care rula 
un film cu cow-boy, toate acestea, și altele 
multe, văzute și dinăuntrul lor, erau, pen- 
tru autor, amintiri dintre acelea care în- 
seamnă, în sine, film. Continuindu-și ex- 
periența anterioară, din «Străzile au amin- 
tiri», scenaristul și-a lărgit cadrul investi- 
gaţiei, de la citeva personaje a mers spre 
un întreg cartier, un mic univers, universul 
tragic și grotesc deopotrivă al periferiei 
de odinioară. 


DAE tr NEC ZI: LIT IP UA AIE TOARE 
Filmul 
și lupta cu somnul 
ERIE CD E FAP5 ZE SERA EEE 


Cred că avem astăzi forța (datoria o 
avem oricum) să recunoaștem că filmul 
care închidea experiența cinematografică 
a cuplului loan Grigorescu— Manole Mar- 
cus, «Canarul şi viscolul», avea un sens 
polemic. Cineaștii polemizau cu propria 
lor experiență de creație: era evidentă 
acolo, în acest film — care se deosebea 
radical de cele anterioare, consacrate 
aceluiași timp istoric, și ca modalitate 
scenaristică, și ca stil regizoral — o re- 
considerare globală a concepției despre 
cinematograf. Ca să povestim corect «Car- 
tierul veseliei» ne-ar fi trebuit citeva pagini 
de revistă. Ca să povestim «Canarul și 


viscolul» ne este suficientă o frază: un 
tinăr ilegalist moare înghețat într-o sondă 
părăsită. Acesta este tot «subiectul», 
și orice adaos ar fi inutil. Și totuși filmul 
avea o «poveste de dincolo de poveste» 
plină de semnificații. Lupta cu somnul (ce 
periculos dușman e somnul cînd trebuie 
să rămii treaz!), lupta cu viscolul, lupta 
cu coșmarele a personajului principal 
constituiau — pentru scenarist și pentru 
regizor — prilejuri de introspecție psiho- 
logică, de psihanaliză (să nu ne speriem 
de cuvinte), care nu aveau, firește, aproape 
nimic comun cu cinematograful «pe ori- 
zontală» practicat anterior, deși «Canarul 
și viscolul» cuprindea, ca şi acela, nume- 
roase ecouri de epocă, în amintirile perso- 
najului sau în tentativele sale de a scăpa 
de urmărirea poliției. Mai mult, personajul 
avea, în fond, aceleași trăsături morale 
cu tinerii ilegaliști din filmele anterioare. 
Ceea ce diferă, insă, radical de la un sce 
nariu la altul este modalitatea de tratare 
cinematografică a unei drame umane. În 
«Canarul şi viscolul» se întrepătrund, se 
suprapun, dialoghează cel puţin trei pla- 


nuri de acţiune (unul real, unul retrospec- 
tiv şi altul imaginar), sint prospectate mai 
multe straturi de conştiinţă și ale subcon- 
ştientului, senzațiile audio-vizuale ale ero- 
ului devin teribil de acaparante. Experi- 
ment gratuit acest amalgam de sunete și 
imagini? Nicidecum. Scenaristul își pro- 
punea să «concretizeze» artistic o stare 
specială: starea eroului dintre viaţă, vis 
și moarte. Altceva lipsea acestui film ca 
să devină întrutotul convingător: substan- 
ţa dramaturgică. Motivele social-politice 
care l-au condus pe erou spre o situaţie 
fără ieșire sînt escamotate, au un caracter 
strict pretextual. De aici încolo — de a- 
ceastă deficiență de fond nu putem face 
abstracție — demonstraţia de autodepă- 
Şire cinematografică a scenaristului este 
foarte convingătoare. În felul ei, este tot 
o «luptă cu somnul», cu somnul unei 
inerții care ar fi putut plafona la un mo- 
ment dat dimensiunile unei creații. Să mai 
notăm un fapt, deloc nesemnificativ: ex- 
periența din «Canarul și Viscolul» (care 
închidea, practic, o anume etapă tematică 
din evoluția scenaristului) se petrecea 
după debutul lui loan Grigorescu pe teri- 
toriile filmului cu subiect contemporan, 
după prospectarea psihologică «pe ver- 
ticală» din «Subteranul»... 


Formula «veritabilei actualități», ca de- 
ziderat, în dezbaterile publicistice privind 
destinele filmului național, aparține lui 
loan Grigorescu. (Toate contribuţiile te- 


tratat ca «fapt divers» 


oretice sau practice ale scenaristului, în 
acest alt domeniu al scrisului cinemato 
grafic, îi atestă — de altfel — și-i confirmă 
pasiunea) 


Filmul şi 
«veritabila actualitate» 


AMANE ETER APTE i CEBIT 

«Subteranul», în contextul unor 
filme de actualitate cu «problemuțe», sau 
pur și simplu fără probleme, evidenția — 
nu numai în condiții — o «metodă de fo- 
raj» scenaristică (asta o spun doar pentru 
a ne păstra în zonele metaforice ale filmu- 
lui) prielnică scoaterii la suprafață a unor 
«zăcăminte umane ascunse». Metafora 
«Subteranului» era limpede şi, poate, la 
îndemina oricui: «personajele» principale 
nu erau doar straturile ascunse ale scoar- 
tei pămiîntești, investigate de eroii filmului 
pentru obţinerea unor noi rezerve de «au' 
negru», personajele principale deveneau 
zonele ascunse ale conştiinţei omenesti, 
teritoriu convulsionat adesea cu puter- 


nice erupții interioare. Cele două fluide, 
cele două magme se intilneau, se supra- 
puneau. Filmul era demonstrativ. Opunea 
— prin eroii săi — aspiraţia spre nou iner- 
tiei, curajul răspunderii lipsei de răspun- 
dere, incorpora diferit noțiunea de respon- 
sabilitate civică și profesională. Opunea 
frămiîntările unui om integru, pasionat, 
activ — calmului imperturbabil al omului 
care — vai! — «nu poate greşi niciodată». 
Inginerul Mircea Tudoran (personajul «de 
suflet» al scenaristului) aducea pe ecran, 
cu adevărat, întrebări «de suflet» ale omu- 
lui contemporan. Nu toate problemele de 
viață ale personajului dobindeau pondere 
artistică pe ecran (incertitudinile familiale, 
de pildă, erau de-a dreptul schematice), 
dar personajul avea în el, sigur, ceva din 
febrilitatea trăirii care îl defineşte pe sce- 
narist. Şi filmul — regizat de Virgil Calo- 
tescu — mai avea o calitate esențială: îl 
transforma pe spectator din martor în 
personaj; se ferea adică să-i ofere aces- 
tuia concluzii «gata mestecate» în con- 
flictul de idei expus, dar reclama imperios 
concluzia spectatorului. Cointeresa 

Cu «Explozia», de data asta pornind 
de la «un fapt divers» petrecut în realitate, 
cu cîțiva ani în urmă, scenaristul (mai 
«reporter» decit în cazurile anterioare) 
reia experiența filmului cu subiect con- 
temporan dintr-o altă perspectivă crea- 
toare. «Explozia» este un travaliu scena- 
ristic aproape fără cusur (îngroșările, in- 
suficienta relaționare a «faptului» cu «me- 
diul» uman în care el se petrece sînt scă- 
deri ale filmului, nu ale textului cinemato- 
grafic), care a prilejuit, de altfel, regizo- 
rului Mircea Drăgan un bun film de actua- 
litate, o redescoperirea «veritabilei actua- 
lități». Un fapt divers cu caracter de ex- 
cepție (nu voi insista asupra detaliilor 
de subiect: filmul este încă foarte aproape 
de noi toți pentru a mai fi necesară o re- 
memorare) îi permite scenaristului o eloc- 
ventă probă cinematografică despre ero- 
ismul cotidian al contemporanilor noștri. 
Construcția cinematografică a scenariului 
— acumularea tensiunii, gradaţia intrigii, 
reflexele situației de viață în conștiința şi 
reacțiile oamenilor şi multe alte argumen- 
te încă, de aceeași factură — este un ade- 
vărat test de profesionalism pentru autor. 
Despre profesionalismul lui loan Grigo- 
rescu, am vorbit mai puţin pînă acum. Dar 
mai avem un prilej să o facem, pe teritorii 
în care cinematograful devine, mai mult 
decit oricind, enigmă... 


Filmul 
ca enigmă 


In general, relația «de transplant» dintre 
film şi literatură mi se pare — mi s-a părut 
intotdeauna — enigmatică. Cu atit mai 
mult într-un caz ca acela al unei ecrani- 
zări călinesciene. Cu atit mai mult, cînd 
in discuţie este «Enigma Otiliei». S-a 
scris insistent despre opţiunile scenaris- 
tului în tentativa, deloc lipsită de riscuri, 
a transplantului acestui roman pe ecran. 
Cum scriam și la premieră, principala per- 
formanţă scenaristică este aceea de a 
subordona acțiunea propriu-zisă din «Fe- 
lix şi Otilia» rațiunilor morale care o de- 
termină: întimplările par a fi proiectări 
semifantastice ale psihologiei persona- 
jelor, interesul pentru intrigă rămîne în 
plan secund (fără ca mutația să impieteze 
asupra logicii şi firescului acţiunii ci, 
dimpotrivă, contribuie decisiv la extrage- 
rea semnificațiilor ei), în timp ce senzaţia 
unei lumi crepusculare devine covirșitoare. 
Performanţa aceasta, a scenaristului, și 
îndeosebi a regizorului lulian Mihu, care, 
în consens, au făcut un film al lor dintr-un 
text călinescian, dar nu un film care înde- 
părtează de proza originară (cum se în- 
întimplă adesea), ci un film care stabileşte 
echivalenţe valorice, performanţa aceasta 
nu putea fi obținută decit de către un bun 
profesionist al «meseriei de scenarist». 
Pentru loan Grigorescu cinematograful — 
care nu și-a dezvăluit încă toate enigmele 
— este nu numai vocație și opțiune, este 
și meserie. 


Dacă spaţiul revistei ar fi fost mai puţin 
darnic, dacă ar fi trebuit — de pildă — să 
scriu un articol într-o frază, atunci artico- 
lul ar fi sunat cam aşa: loan Grigorescu 
este un scenarist în care cred. 


Călin CĂLIMAN 
23 


Da 


Vivien 


Leigh, 


pe aripa vîntului 


După 35 de ani, 
cap de afiş 
în 
«Pe aripile vintului». 
Cursa 
continuă 
post-mortem 


Istoria o reţine pentru 
Scarlett în film și reperto- 
nema riul Shakespeare pe scenă, 
Eu mi-o amintesc — vir- 
-2 tej de grație și nebunie, 
disperare și răceală, forță și năruire — 
din alte două secvențe ale carierei ei 
atît de complete în ciuda puținilor ani 
trăiţi: Cleopatra lui Shaw și Blanche 
din «Tramvaiul...» lui Tennessee. Am- 
bele filme erau piese ecranizate, dar 
ce piese! Ce interpretare! Teoria acelui 
joc specific cinematografic al mijloace- 
lor actoricești total diferite de scenă, 
se surpă sub fulgerul unei priviri de 
gheață și foc bengal, sub privirea ti- 
groaicei adolescente ascunsă după Sfinx 
să-și pîndească victima, semețul Cezar 
luat în răspăr de Shaw iconoclastul. 
Jocul de-a șoarecele și pisica între minți 
superioare dar ființe cu patimi obișnui- 
te, causticitatea replicii, zeflemisirea 
istoriei pe care doar arta foarte subtilă 
şi-o poate permite, toate țișnesc cu 
strălucire în acest duel princiar: Vivien 
Leigh — Claude Rains. Un Rains matur, 
ales chiar de Shaw, și o tinără Vivien 
descoperită cu uimire de un dramaturg 
cu admiraţie pentru spiritul ei ager, 
făcut parcă pentru replica marelui iro- 
nist. 


«N-am să cînt,am să recit» 
DE EES S A a 


Ne-am obișnuit s-o alăturăm pe a- 
ceastă frumusețe spiritualizată, fragilă, 
virilității agresive gen Gable — Rhett 
Buttler — ori celei rafinat-intelectuale 
de tip Laurence Olivier. Cupluri per- 


24 


Primul mare rol şi Oscarul, 
la 26 de ani 
(în «Pe aripile vintului») 


fecte, firește, dar pe armonii cam tradi- 
ţionale, contrastind cu personalitatea 
modern-patetică a interpretei mereu 
răzvrătite împotriva drumurilor bătute. 
A convențiilor. La patru ani, micuța 
englezoaică era scoasă pe scenă de 
mama ei să cînte o melodie-baby: 
«Little Bo-Peepy. «N-am să cint — 
anunța ea în plin concert de copii — 
am să vă recit ceva». La 13 ani decide 
că va face teatru și la 16 ani apare pe 
scena unui pension catolic, în «Visul 
unei nopţi de vară». Peste cîțiva ani, 
căsătorită cu un ziarist, drept răspuns 
la ameninţarea lui că o va părăsi dacă 
nu va renunța să joace, ea încheie un 
contract de film cu Korda pe 5 ani și 
apare în «Invincibila Armada» alături 
de Laurence Olivier. Era în 1936, an 
de succese, culminind cu Ofelia jucată 
la Elsinore, alături de cel mai mare 
Hamlet al teatrului englez contempo- 
ran, viitorul Sir Laurence și viitorul sot 
al tinerei interprete. Patetica lor iu- 
bire e prea cunoscută ca să o mai amin- 
tim altfel decit în cîteva escale de glorie 
artistică. Shakespeare le-a fost părin- 
tele și copilul, în cele din urmă martorul 
răsunătorului divorț, după un sfert de 
secol de pasiune romantică. În umbra 
inegalabilului interpret shakespearean 
ea strălucea cu graţie și inteligență, 
se avinta în cele mai neinchipuite 
ipostaze: Viola din «A 12-a noapte», 
dar și Portia din «Neguţătorul...», 
Julieta, desigur, dar mai ales Lady 
Macbeth, «mai periculoasă decit toate 
Macbeth-ele teatrului englez» — apre- 
ciază critica — prin acea «serpentină 
de gheață», cu care-și croia drum spre 
tron «lady» Vivien Leigh. La Hollywood 


ajunge din întîmplare (îşi conduce lo- 
godnicul ce filma «La răscruce de vin- 
turi»). 


E aaa m 
Dintre 400 de candidate... 
PN SER i CI DP NI ZISE ERE, O 


Știm cum o alege Szelnick pen- 
tru Scarlett, dintre 400 de candi- 
date, mai ales pentru acel ris «vecin 
cu isteria», care răsunase în scena din 
salon cu Ashely, scenă ce constituie 
proba ei la «Pe aripile vintului». Majori- 
tatea actrițelor și-ar fi «trăit» grav, 
cu sentiment,momentul, Vivien pare că 
se joacă și cîştigă Oscar-ul, la 26 de 
ani, cu primul ei mare rol de film. Și 
după prima ei ceartă cu exigentul 
Olivier care o sfătuise să nu accepte 
un film după un roman-foileton. Ea 
se dezlănțuise totuși în rol cu furie și 
ardoare, feminitate totală, cînd sinceră, 
cînd vicleană, romanescă și realistă, 
energică și neajutorată, țesînd abil o 
plasă de gesturi, de subtexte, din care 
Scarlett a cărții iese mult îmbogățită. 
Ea caută să-și analizeze critic persona- 
jul, să-și convingă regizorul că nu se 
poate ca lucida Scarlett să-și dorească 
într-adevăr — cum zice undeva — 
să semene cu mama ei, să fie gentilă și 
dulce, pentru că ea pur și simplu nu 
suportă genul «Melanie»; apoi,războiul 
o face să învețe să supraviețuiască 
prin așprime şi spirit «practic», con- 
chide interpreta eliminind din text 
replica nejustificată, Atitudinea distan- 
tată față de personaj, exegeza critică se 
resimte în rezultatul artistic — de 
mare rafinament, în deosebi în teatru. 
Pentru că filmul i-a oterit prea puţin 
actriţei cerebrale. Nu cred că «Ana 


Karenina» sau «Lady Hamilton» erau 
pe măsura gîndirii ei-brici, a sensibili- 
tății ei sofisticate. «Un tramvai numit 
dorinţă», da. Şi cariera ei în cinema, de 
aici putea începe. Pe partituri ale nou- 
lui romantism (Scarlett anticipase tipul), 
refuzînd dogmele, avînd acel echilibru 
fragil anunțat de Tennessee (chiar cu 
Blanche din «Tramvaiul») și continuat 
de un Albee ori Giraudoux («Duelul 
îngerilor», piesă în care Leigh e un 
«înger» diabolic și malefic). 

Dar «Corabia nebunilor»?—ca să 
revenim la film. Într-adevăr, de ne- 
uitat acest recital al spaimei, sfişietor 
harakiri pe care și-l face femeia înnebu- 
nită de teama lui «miine», aşa cum 
înnebunise Blanche, obsedată de «ieri». 
Surori întru destine, personajele, s-au 
bucurat ambele, de o interpretare de 
valoare egală. De o strălucire maladivă, 
prevestind sfîrșitul personajelor dar 
mai ales al interpretei (grav bolnavă 
cînd joacă cu ultimele ei puteri în 
«Corabia...» lui Kramer). Vivien Leigh 
nu moare într-un ospiciu cum ar fi 
putut sfirși Blanche, ci într-un sana- 
toriu de ftizici, neașteptată sechelă 
de romantism întirziat în timpurile 
noastre. Dar spaima actriței încă tinere, 
frumoase — de o frumusețe fragilă, de 
porțelan de Saxa, cum i se spunea —a 
fost probabil aceeași cu a eroinei ei, 
Blanche, din clipa cînd înțelege ce i 
se întîmplă, și se retrage spre perete 
încercînd să se apere (fulger de lucidi- 
tate într-o minte rătăcită) de cei ce o 
momeau, cu gentilețe, spre prăpastie. 
Nu se poate uita disperarea din acea 
scenă, cum nu se va putea, desigur, 
uita disperarea din acea viață febrilă, 
sfirşită crud la 53 de ani. 


Alice MĂNOIU 


FI 
$ 


D 


n: 4 
W 


N < 
è 
: 4 


3 


Ultimul portret şi un sfîrşit «romantic» la 53 de ani 
(după «Corabia nebunilor») 


Un alergător 
de cursă lungă 
care 


«şi-a cucerit 
ridurile 


aşa cum se cuceresc 
trofeele» 


el era «un cînti 


Scriu despre Yves Mon- 

tand şi — pentru a cita 

Nema oară? — nu pot cu nici un 
S| chip să înțeleg o anume 

optică a criticii franceze 

de film. De data aceasta, pentru ceea ce 
atırma despre același Yves Montand, cu 
numai un an în urmă. Am în față o 
revistă din 1972, în care este «desco- 
perit» Yves Montand. Se spune acolo, 
negru pe alb, că după mai bine de 25 de 
ani de «absenţă», adică de mediocritate 


în cinematograf, Yves Montand «re- 
vine». Argumentele sînt două filme 
prin nimic extraordinare: «Mania gran- 
dorii», unde Yves Montand îl secon- 
dează pe de Funès și o dramă cuminte și 
elegantă semnată de Claude Sautet, 
«Cesar și Rosalie». Cu alte cuvinte, de 
la debutul său în film, din 1946, cind îl 
înlocuia pe Jean Gabin într-un film de 
Marcel Carne, «Porţile nopții» (şi unde 
cînta — primul, pentru prima dată, și 
fără nici un succes — elegiacul «Les 
feuilles mortes») și pînă la acest oare- 
care César (jucat alături de Romy 
Schneider ), toată cariera cinemato- 
grafică a lui Yves Montand este nesem- 
mificativă și fără importanță. În acest 
interval, n-ar fi existat decit cîntărețul 
Montand, omul «one-man-shaw»-urilor 
şi eventual, soțul Montand, fidelul soț al 


marii actrițe (ea, da!) Simone Signoret. 


De unde această — hai să-i zicem — 
impopularitate în lumea «filmologi- 
lor» compatrioți? Încă o dată, îmi este 
cu neputinţă să înțeleg. 

Pentru că n-am deloc impresia că 
lucrurile stau chiar așa. E drept, «voga» 
lui Yves Montand n-a fost «dintotdea- 
una», nu se pierde în negurile istoriei; 
şi totuși... Pentru mine, foarte mult 
timp Yves Montand nu a fost decit o 


ret care făcea film»... 


siluetă subțire, îmbrăcată în pantaloni şi 
cămașă maro, în sala Floreasca (dacă nu 
mă-nșel, primul concert transmis în 
direct de Televiziunea română...) Și o 
voce care cînta «Les grands boulevards», 
Omul. căruia îi plăcea să «flaneze» 
printr-un Paris miraculos și îndepărtat. 
Pe atunci, pentru mine, actorul Yves 
Montand nu exista încă. L-am văzut 
apoi în citeva filme mediocre (parcă 
«Timpul lupilor», se chema unul din- 
tre ele), în care nu era nici mai rău nici 


mai bun decît alţii. În ele — aici aveau 
dreptate cusurgiii — Yves Montand nu 
era decit un «cîntăreţ care făcea film». 
Cel puţin, mai bine decit Elvis Presley... 

Şi dintr-odată a venit explozia nu- 
mită «Războiul s-a sfîrşit» — poate cel 
mai bun film al lui Alain Resnais. Era în 
1966 și nu în 1972. Cercetind acum o 
filmografie, aflu că se mai întîmplase 
ceva, cu un an înainte: făcuse, în 1965, 
primul film cu regizorul Costa Gavras, 
«Compartimentul ucigașilor» (noi l-am 
văzut mult mai tîrziu). Dar acestea sînt 
doar datele, reci și impersonale; ce se 
întîmplase de fapt cu acel «cîntăreț care 
făcea film», ce anume explică saltul spre 
actorul de astăzi, acest Yves Montand 
atît de personal, de sobru, de puternic? 

Există o explicație fiziologică foarte 
simplă, care-și are importanța ei, în 
acest caz; Yves Montand a îmbătrinit. 
Dar «a îmbătrînit frumos», surmontind 
decepții de tot felul, triumfind între 
șşovăieli, muncind necruţător, renunţind 
dureros («nu mai pot să cînt, cît fac 
film»), iubind — mai presus de orice — 
adevărurile artei sale şi adevărurile pe 
care arta sa le înnobilează, prin fideli- 
tate. «Îl a gagn€ ses rides comme on 
prend des galons» (Şi-a cucerit ridurile 
așa cum se cuceresc trofeele) — spun 
aceiași francezi, cînd consimt să-i dea 
Cezarului ce-i al Cezarului. Şi, curios, 
îmbătrînind, figura lui Yves Montand, 
cu acea schiță de zîmbet, ușor, sceptic, 
în colțul buzelor, a devenit simbolul 
unei virilităţi mature și reținute, virili- 
tatea luptătorului care-și asumă riscu- 
rile, care învinge și se învinge. 

Așa era personajul lui din «Războiul 
s-a sfîrşit». Un luptător care a învins și 
a fost învins, un bărbat care reușea să 
nu fie ridicol între două posibile pa- 
siuni contradictorii (şi ce alt actor, decit 


el, ar fi putut rămîne cîştigător într-un 
război al seducerii, flancat de Gene- 
vieve Bujold și Ingrid Thulin?), un 
«alergător de cursă lungă», obosit, dar 
care nu abandonează. Așa era și în 
toate filmele lui Costa Gavras, cel care 
rămîne totuși — în ciuda concurenţei lui 
Alain Resnais — marele său regizor. 
«Compartimentul ucigașilor» (1965), 
«Z» (1968), «Stare de asediu» (1973) 
sînt filme memorabile și grație acestui 
mare actor, prezență atit de «grea» în 
echilibrul oricărei pelicule. Așa era în 
«A trăi pentru a trăi» al lui Lelouch 
(1967), așa era în «Într-o seară, un tren» 
al lui Delvaux (1968). Dar mai ales 
(revin la Costa Gavras), așa era în «Stare 
de asediu»; rol dificil, nu numai pentru 
el, dar — cum spunea un comentator — 
în egală măsură și pentru regizor şi 
pentru public. Căci primul trebuie să 
impună, al doilea să accepte un actor 
eminamente simpatic, adorat, în pielea 
unui personaj programatic negativ. 

Există o scenă memorabilă în acest 
film: cea a interogatoriului, clipa cînd 
agentul CIA își dă seama că lupta este 
inutilă, că este irevocabil condamnat. 
În acel moment, Yves Montand are un 
zîmbet de o umanitate incredibilă și 
neașteptată. Este momentul în care 
minciuna nu mai are nici un rost și 
nu mai poate să salveze nimic. Zarurile 
au fost aruncate și nu a mai rămas decit 
o stranie, fragilă demnitate, un ultim 
orgoliu al jucătorului obișnuit să cîştige, 
dar care știa, de la bun început, că 
trebuie să vină o vreme cînd totul se 
pierde. Cel puțin în acest joc, pe care, 
acum, el îl pierdea... 

Yves Montand a îmbătrinit... Ce 
minunat ar fi dacă așa ar imbătrini toti 
alaindelonii de azi și de miine! 

Dinu KIVU 


el este un mare actor care n-a uitat să cînte... 


in dezbatere. filmul românesc 


sint 

grațioşi, oplo 
neliniştiţi, 
imaginativi, 
Uneori gravi. 
Dar, a 
stimati 
scenariști, 

e timpul 

să mergem 
mai departe. 
Problemele 
tinerilor 
nu sînt 
numai 
necazurile 
«copiilor 
care 

fug 
de-acasă» 


Sfioși, înflăcăraţi, mihniţi, 
îndrăgostiți, neprevăzuțţi, în- 

nema dureraţi, hotăriți, înțeleși-ne- 
înțeleși, ei au trecut adesea 
prin filmele noastre, anevoie 
de deslușit și de desenat 
«din memorie». S-au perindat pe sub 
ochii noștri cu gravele lor dileme profesio- 
nale, cu grațioasele lor iubiri, cu nelipsite- 
le crize de personalitate, cu deznădăjduite- 
le lor apeluri la înțelegerea celor maturi. 
Anevoie de desluşit pentru că sint inegali, 
pentru că au răbufniri, pentru că sint 
absolutiști, puțin fanatici. Dar nu numai 
. din pricina asta cineaștii s-au apropiat cu 
teamă de ei. Prudenta lor apropiere a dus 


26 


Acești suavi 
adolescenţi 

şi îndreptâţitele, 
noastre n 


la portrete nesigure, la șterse contururi, 
semnalizînd totuși salutar printre neînţe- 
lesele cețuri. Nespus de tentantă mi se 
pare călătoria în căutarea trecutului lor și 
poate și a viitorului. Deci, cum erau? 


Ei sînt copiii care fug de-acasă 


Şi Vive din «Dimineţile unui băiat cumin- 
te», şi băiatul din «100 de lei», și fata din 
«Dragostea începe vineri». Ei au o dispută 
«definitivă» cu părinţii şi plini de minie, 
de dorinţa de libertate și de a-și schimba 
viața «cu totul şi cu totul» pleacă în lume. 
De fapt, neînțelegerile cu părinţii nu provin 
de obicei dintr-o incompatibilitate de 


structură. Tensiunea devine maximă în 
urma unui eveniment-cheie, de obicei 
insuccesul la examenul de admitere la 
facultate. Atunci părinții devin jignitor de 
dezamăgiți, nu le vine să creadă, tinerii 
sint oripilați de necruțătoarele lor ambiţii 
care sporesc sentimentul insuccesului, şi 
așa copleșitor. Mai cu seamă atunci cînd 
acesta se suprapune unui eşec sentimen- 
tal, aşa cum se întimplă cu fata din «Dra- 
gostea începe vineri». Tatăl iubit, de altfel! 
un bun inginer agronom, refuză să creadă 
că premianta de fiică-sa poate să cadă la 
admitere. Oricum, el e foarte ocupat și 
nu are timp să înțeleagă avatarurile ei 
sentimentale. Dintr-o dată devine un nesu- 


ferit personaj cornelian, măsura moralită- 
ţii şi umanității pe care o impune el este 
o hiperbolă a neințelegerii. 

Vive din «Dimineţile unui băiat cuminte» 
pleacă să lucreze pe un șantier, stinjenit 
la început de munca pe care o face după 
«atita amar de școală», cu greu se împrie- 
tenește cu cei de pe acolo, oricum, el — 
zice-se — e aproape un intelectual. Într-o 
bună zi, simțindu-se fatalmente «inadap- 
tabil», se întoarce acasă, se recunoaște 
învins în fața tatălui — om dintr-o bucată 
care nu pregetă să-l pălmuiască. Urmează 
reîntoarcerea pe șantier, întreruperea osti- 
lităţilor cu lumea acestuia. Minia lui Vive 
e îndreptată mai degrabă împotriva propri- 
ei persoane, nemulțumirea sa avea să înce- 
teze o dată cu sfîrşitul zbaterilor dinăun- 
trul său. Gilceava sa cu lumea este urma- 
rea proiecției conflictului lăuntric în afară, 
ceilalți sint doar martori, ajutoare și mij- 
loace de verificare a propriilor concluzii. 

Adolescenţii dificili sînt imprevizibili, 
inegali, bravind antisentimentalismul, sufi- 
ciența, duritatea. Cineva trebuie să-i facă 
odată să-și demaște puritatea, tandrețea, 
disperata nevoie de afecțiune. 

O ciudată siluetă adolescentină este 
tînărul din «100 de lei». Puțin poet, puţin 
șmecher, sportiv foarte și aparent indife- 
rent, el pare a suferi cel mai tare din pricina 
maculării. Necinstea tatălui îl oripilează 
într-atita încit fuge de acasă, frivolitatea 
fetei iubită cu sfiiciune îl îndurerează, dar 
cel mai tare este lovit de indiferența frate- 
lui care îi plătește cu bani nevoia de iubire. 
Acest suav adolescent suferă din pricina 
inadecvării soluțiilor date de el probleme- 
lor pe care i le pune lumea. Ele sint fante- 
ziste, puțin metaforice, puţin gratuite; 
poate că el are de luptat cel mai mult cu 
inegalitatea de sine, dar poate că şi apelu- 
rile sale la afecțiunea celorlalți sint prea 
încifrate. Poate... Dar nu întotdeauna cei- 
lalți sint indiferenți, ostili. Există cu sigu- 
ranță încercări de împăcare a celor maturi 
cu dificilii copii care fug de acasă. Există 
țărmuri pe care ei se întîlnesc. Am vrea 
să le vedem în filmele noastre. 


Ei sînt atit de îndrăgostiți... 


Adesea ei au trecut prin filmele noastre 
ţinîndu-se de mînă, sărutindu-se sfios sau 
cu disperare, privindu-se îndelung, aler- 
gind prin parcuri, adesea i-am văzut din- 
du-se în leagăn sau galopind pe caii de 
lemn plantați în carusel. 

Erau subțiri, erau frumoşi, erau oare şi 
fericiți? Tinăra din «Dragostea începe 
vineri» îşi tulbură biografia, cunoaște 
gustul eșecului în urma tribulaţiilor senti- 
mentale. Era elevă, se plimba prin parcuri 
cu un chipeș inginer, se distrau de minune 
plutind cu barca peste aerul trepidant al 
Moșilor pînă cînd s-au oprit în fața oglinzi- 
lor strimbe. El n-o iubea, el era un seducă- 
tor de rind, el o părăsește cu lașitate,pecet- 
luind cu o dureroasă arsură candoarea 
fetei. Reacţia ei de năucire este firească, 
nu-i vine să creadă, trece de citeva ori pe 
strada cu pricina, plinge, nu mai poate 
învăța, cade la examen, iar plinge. Nu poate 
spune nimănui ce se întîmplă cu ea, alear- 
gă pe cîmp, îmbrățișează cu deznădejde 
un copac, cu spaimă și copilărească tan- 
drețe. 

Mai prost stau cu dragostea în acest film 
«băieţii veseli», șăgalnici,. aflați pururi în 
competiţie pentru a intra în grațiile aceleia- 
şi fete. Cind își vor găsi oare și ei visata 
pereche, cind oare sentimentul iubirii va 
căpăta și pentru ei grave, rezonanțe? În 
filmele noastre, adolescenții îndrăgostiți 
sînt prin excelență competitivi. Oare. tre- 
buie să existe întotdeauna un stimulent 
competițional pentru a fi activizat în-cuce- 
rirea fiintei iubite? Oare n-a intrat încă în 
desuetudine supralicitata formulă «A îl 
iubeşte pe B, iar B cu disperare pe C»? 

Motivul dezamăgirii sentimentale este, 
se pare, unul din motivele fundamentale 
ale filmelor despre adolescenti. Băiatul 
din «100 de lei» se îndrăgostește de firava, 
aparent suava admiratoare a fratelui său, 
vedeta de cinema. larăși vertijul infantil al 
jocurilor de la Moși, mașinile, care se 


Dramă contemporană în decor antic 
(«Zodia fecioarei») 


La granița dintre real şi vis. Dintre vis şi parodie 
(«Canarul şi viscolul») 


mită dezordine, este însă «Cartierul veseli 

ei» Viaţa cartierului de periferie este ade 

sea surprinsă în momentele sale de spec 

tacol: veselia carnavalescă a nuntașilor 
care trec pe străzile sărace ale urbei, balul 
de cartier unde se organizează o şeză- 
toare cu recitări din «Împărat și proletar» 
şi cîntece de luptă muncitorești, și mai ales 
proiecţiile cinematografice la care eroii 
asistă pe rind, de mai multe ori, ca la 
spectacolul cel mai accesibil. În penum- 
bra pilpiitoare a sălii de proiecţie, se con- 
sumă idile, se schimbă priviri între rivali, 
în timp ce pe ecran plutește imaginea de 
vis a spațiilor vaste şi pitoreşti ale western 
ului. Spectaculosul cu happy-end de pe 
ecran este un comentariu în contrapunct 
al existenţei cotidiene a mahalalei, mă 
runtă, dar nu mai puțin demnă: în cartier 


există un tip rău cu figură congestionată 
și priviri bestiale, terorizind pe ucenicii 
din fabrică; aceștia sint însă răzbunați, 
în cele din urmă, de către un cavaler al bi- 
nelui, fratele mai mare al unuia dintre 
persecutați. El folosește o tehnică de 
luptă cu totul diferită de a eroilor vestului 
sălbatic, dar pe deplin eficientă la acest 
meridian, lăsindu-șşi adversarul lat, lingă 
un gard în paragină. 


Cele două iubiri din film nu sint nici ele 
altceva decit variații ale motivelor tematice 
pomenite, chiar dacă în travestiuri mai 
puțin transparente. Un anumit suris trist, 
ironic, simțim în modul cum autorul pre- 
zintă iubirea telurică a fratelui mai mare 
— justițiarul, care afișează amorul său cu 


circiumăreasa cartierului. În schimb, iubi- 
rea fratelui mijlociu e serafică, cu gesturi 
suspendate, finalizată numai simbolic, 
prin apropierea lentă a miinilor împreunate 
ale îndrăgostiților de cristalele candela- 
brului care luminează camera modestă a 
unei locuințe clandestine. 


Alături de aceste motive caracteristice, 
mai există însă un al treilea filon care-si 
are originea tot în primul film analizat și 
pe care-l regăsim — în proporţii diferite — 
in peliculele semnate de Manole Marcus 
descriptivismul de circumstanţă și o anu 
mită gravitate ostentativă, în care par să 
se răzbune facilitatea primului moment 
De pildă, comentariul afectat al scriitorului 
care deschide și încheie «Străzile au amin 
tiri» sau durerea apăsată, lăcrămoasă,a vă- 
duvei şi opozițiile demonstrative din «Car 
tierul veseliei». Sint note false cu care au- 
torul s-a complăcut să cocheteze în primul 
film și care ulterior par să scape urechii 
și puterii sale de selecție. Filmele urmă- 
toare marchează etape ale revoltei cine- 
astului împotriva acestor limite sau defor- 
mări. 


Cinematograful pur și simplu 
sau şansa autodepășirii 


Primul gest este acela al evaziunii în 
spectacolul pur, atît de pur încit sensul 
ironic dispare şi spectacolul e prezentat 
ca o realitate curentă, normală, atotcuprin- 
zătoare: e spectacolul mitologic din «Zodia 
fecioarei» in care toţi locuitorii unui sa! 
dobrogean contemporan sint implicaţi ca 
personaje, direct sau prin paralelisme. 
Eroina se numește — în viața de toate zi- 
lele — Dita, iar pe scena improvizată pe 
malul mării doar puțin altfel — Afrodita, 
în timp ce eroul poartă fără nici o disimu- 
lare — în ambele circumstanțe — numele 
de Dionis. Această distilare fantastă de 
sugestii mitologice în context contempr 
ran e primul exercițiu propriu-zis dramatic 
pe care-l incearcă regizorul, preocupat 
parcă exclusiv şi cu orice preț de o anu- 
mită extravertire a mijloacelor sale de 
expresie. Fotogenia peisajului, estetis- 
mul studiat al decorului, prelungirea și de- 
cantarea suspensului dramatic — cu tot 
ceea ce implică acestea în stilul de inter 
pretare şi în factura decupajului — intră 
pentru prima dată în arsenalul său. 

Aceeaşi eliberare de inerții se incearcă 
in «Canarul și viscolul», dar nu sub forma 
unei evaziuni ci, În sens invers, ca o călă 
torie spre interior. Aici intilnim, neindo 
ielnic, cea mai organică și mai elocventă 
simbioză între cele două motive funda- 
mentale care ni s-a părut pină acum că-l 
definesc pe regizor: visul și parodia. 


Filmul reprezintă ultima expresie, de 
incontestabil rafinament, a căutărilor an- 
terioare ale cineastului — cu minime note 
distonante: un anumit manierism, în sen- 
sul reveriei grotești. «Canarul și viscolul» 
ni se pare însă a marca, în același timp, 
epuizarea posibilităților unei formule. A- 
junsă la gradul de implinire, sub raport 
strict estetic, această formulă înseamnă 
și o maximă ingustare a șanselor în recep- 
tarea realului şi sub raportul audienței. 


Este ceea ce pare să fi intuit destul de 
prompt regizorul însuși,care a creat ulte- 
rior prin filmul politic «Puterea și Adevă- 
rul», nu numai un nou cap de serie în cine 
matografia noastră, ci și un nou început 
de drum în propria sa filmografie. Toate 
datele ecuaţiei se modifică în consecință 
— rapid și imprevizibil: după «Puterea și 
Adevărul» a urmat și este încă în curs 
de prezentare serialul mai mult sau mai 
puțin de aventuri, «Conspirația», «Depar- 
te de Tipperary», «Capcana». 


Coordonatele complete ale noii orbite 
pe care s-a plasat regizorul urmează de 
abia să se precizeze. Desigur, in unele 
momente ale producţiilor de ultimă oră 
sau în curs de realizare regăsim, cel puțin 
ca ecou sau transfigurate, semnele eta- 
pelor parcurse. Caracteristică este insă 
mai ales capacitatea de înnoire pe care ele 
o probează. Semnalăm, preliminar, am- 
ploarea aproape monumentală şi patetis- 
mul analizei politice — în «Puterea și 
Adevărul», interesul pentru istoria trăită 
a revolutiei populare şi socialiste — in 
episoadele serialului — și, de asemenea, 
adoptarea unui stil narativ de maximă 
accesibilitate. Evident, acest salt pe o no- 
uă orbită nu s-a realizat fără dificultăți sau 
fără sacrificii. Odată cu marile cistiguri 
dobindite, sint de remarcat, tot preliminar, 
o anumită recrudescenţă a ilustrativis 
mului şi o oarecare diminuare a tensiunii 
cinematografice a narațiunilor. În sfirșit, 
poate e cazul să notăm, la acest prag 
de maturitate, că Manole Marcus și-a asi- 
gurat colaborarea unora dintre scriitorii 
cei mai pasionați și mai dotați pentru 
film: Titus Popovici, Mihnea Gheorghiu, 
loan Grigorescu, Petre Sălcudeanu. Dar 
numai la «Cartierul veseliei» regizorul a 
devenit și coautor al scenariului. Altmin- 
teri el pare să-şi fi rezervat pină în prezent 
rolul de șef de orchestră în interpretarea 
unei partituri date. Ar rămine deci, şi sub 
acest aspect, un spațiu liber de evoluție. 
lată, în concluzie, un mare număr de moti- 
ve asupra cărora ar trebui să revenim pe 
larg, pentru a le descifra în această nouă 
sinteză pe care regizorul însuşi o caută. 


Valerian SAVA 


Adevărul, crudul adevăr, chiar şi la o «nuntă la țară» 
(«Puterea şi Adevărul») 


A nu se uita documentarul 


Surpriza anului: 
Filmele publicitare 
ale studioului «Alexandru Sahia» 


oferă material de studiu 
caselor producătoare 
de filme artistice 


Vizionarea celor mai izbutite 

filme realizate în 1973 la stu- 

dioul «Sahia» — pentru de- 

cernarea premiului Cupa de 

cristal, dar și în afara aces- 

tui concurs — ne-a trimis cu 
gindul la filmele lui Joris Ivens despre 
noile păminturi cucerite de sub apa mării. 
Această sugestie nu ne-au dat-o însă do- 
cumentarele care descriu spații întinse şi 
peisaje spectaculoase, deși astfel de peli- 
cule n-au lipsit în anul parcurs. Una dintre 
ele («De la Ropotamo la gurile Dunării» 
de Alexandru Gaşpar) ne impresionează 
la un moment dat cu o frază despre «cel 
mai nou pămînt românesc», însoțind ima- 
ginea unui istm în plină geneză, undeva 
la vărsarea Dunării în mare. Senzaţia des- 
pre care vorbeam ne-au oferit-o pelicule 
de cu totul altă factură și în alt sens. Sint 
documentarele care ne-au descoperit, da- 
că putem spune așa, noi tărimuri interioare 
ale emoției. 


Suspens meditativ 


«Dracula-—legendă și adevăr» este un 
documentar realizat de lon Bostan (regie, 
scenariu, comentariu şi imagine) la cere- 
rea Oficiului Naţional de Turism. Cu alte 
cuvinte, un film-comandă, un film utilitar. 
Sint termeni care pină nu demult aveau 
un asemenea efect discriminatoriu, încit 
filmele în cauză nu puteau concura la a- 
ceastă, mai mult “simbolică, distincție a 
studioului de specialitate, care este Cupa 
de cristal. În sfîrşit, în acest an, constatîn- 
du-se probabil, printre altele, că Grierson 
sau Flaherty nu pot fi eludați din istoria 
cinematografului pentru că au făcut filme- 
comandă sau filme publicitare (mai mult: 
grație unor asemenea filme ne amintim 
azi de eı)— s-a acordat filmului utilitar drept 
ae cetate în filmul românesc. Deși statu- 
tul noului venit — de pildă, difuzarea pe 
ecranele cinematografelor obișnuite — 
rămîne încă în discuție, juriul concursului 
porhenit a mers mai departe, atribuind 


32 


Cupa de cristal 1973 tocmai unei astfel 
de producții: «Dracula—legendă și ade- 
văr» de lon Boslan. 

Importante nu sint însă asemenea peri- 
peții sau dificultăți — care pot fi depășite 
prin generalizarea unei informaţii elemen- 
tare. Ceea ce ne reține atenţia şi condeiul 
e faptul că filmul lui lon Bostan pune în 
discuție însăși condiția genului căruia ii 
aparține. El pare nu numai să ignore dis- 
tanțele dintre filmul utilitar și documen 
tarul artistic, dar și să afirme un adevăr 
de interes mult mai larg: ingemănarea din- 
tre documentar şi filmul de ficțiune. 

La comanda Oficiului Naţional de Tu 
rism, în beneficiul celor interesaţi să mear- 
gă pe urmele unui personaj mitologic din 
nou la modă, acest experimentat și inge- 
nios cineast a realizat ceea ce se cheamă 
un film de autor, în care nu ezită să intre în 
polemică cu unele interpretări ale mitului. 
El distilează şi confruntă,cu o maximă ri- 
goare şi cu sentimentul unei depline liber- 
tăți, sugestiile literare romantice ale lui 
Bram Stoker și cele cinematografice, mo- 
derne, ale lui Murnau, imaginile de astăzi 
ale locurilor care au inspirat legenda des- 
pre Dracula şi documentele istorice ates- 
tind existenţa reală a voevodului justițiar 
şi neatirnat, Vlad Țepeș. Mitul este recon- 
siderat, privit in circulația sa universală, 
punindu-i-se în lumină substratul auten- 
tic, semnificaţia națională, actuală. Auto- 
rul a folosit pentru aceasta simple juxta- 
puneri de documente de arhivă și înscena- 
rea unor ficțiuni, reconstituirea de scene 
consemnate istoric și reportajul pe viu. 
lar discursul său, care ne fascinează prin 
ineditul acestei simbioze a speciilor, a rea- 
lului cu fantasticul, se remarcă tocmai 
printr-o desăvirșită unitate şi limpezime. 
Lapidar, fără divagații, fără inutile paran- 
teze explicative, acest documentar istoric 
nu face concesii nici spectaculosului de- 
clarativ, nici manierismului ermetic. De o 
subtilă elocință — în imagine, mai ales, 
dar şi în montaj și comentariu, filmul este 
încărcat de atmosferă și cu o umbră con- 


tinuă de mister, fără tumult tenebros, 
păstrindu-ne tot timpul într-o stare de 
suspensie meditativă. 


Tensiunea investigaţiei 


Această rară capacitate de a întreține 
tensiunea unei investigații — adevărată 
carte de noblețe a documentarului — o 
regăsim în «Meseria luminii» de Nicolae 
Cabel și «Play—Cupa Davis» de Con- 
stantin Vaeni. Fără a fi ciștigat trofeul pus 
în joc, ele au ocupat locuri de frunte în sec- 
țiunile tematice la care au concurat. Cei 
doi tineri documentariști ne situează direct 
și cu fermitate pe terenul faptelor reale 
ale zilei de azi, aflate în plină desfășurare. 
Sint două reportaje care, programatic, se 
puteau menţine lesne în limitele ilustrării... 
utilitare a unor locuri comune și a pito- 
rescului de circumstanță. Am fi avut 
atunci o monografie — eventual exhaus- 
tivă — a Fabricii de becuri din Tirgovişte 
și o relatare — la fel de completă — a me- 
ciului de tenis România-Statele Unite din 
1972. Dar am fi pierdut o șansă mult mai 
importantă, pe care Nicolae Cabel și Con- 
stantin Vaeni o susțin, ca o direcție dis- 
linctă în producția studioului «Alexandru 
Sahia». Această șansă o întrezărisem și 


In reportajul său tirgoviștean, Nicolae 
Cabel uzează de un comentariu literar 
supraincărcat de metatore și se complace 
să respire din cind in cind aerul unei 
dulci sugestii lirice, plimbindu-și eroii prin 
parcuri şi pe la serviciul stării civile. Dar el 
se pasionează mai ales de dialogul secret 
și auster al locuitorilor vechii cetăți de 
scaun a lui Țepeș cu obiectele și spațiile 
industriale în care au intrat o dată cu evul 
socialist. Dantelăria sofisticată a dispozi- 
tivelor tehnice, stăpinite de privirile inge- 
nue ale tinerelor muncitoare, gesturile 
suspendate deasupra mecanismelor au- 
tomate de ultim tip se adună, se succed 
și se repetă într-o cadență studiată și 
expresivă. Astfel se compune sugestia 
delicată, inefabilă, a unei continue bătălii 
interioare: confruntarea vechilor păstori 
și plăieşi cu o lume nouă, nebănuită — lu- 
mea electronicii.  Frenezia metaforică 
poate excesivă, a autorului, nu se poate 
opri să nu apeleze și în final la imagini 
simbolice, juxtapunind imaginea becului 
scos din cuprorul miniatura! cu imaginea 
globului solar spre care aleargă profilul 
grațios al lui Prometeu feminin. 

Mai tranşant și mai sec, tără intermez- 
zo-uri lirice, Constantin Vaeni își desfă- 
șoară investigația în altă lume — lumea 


Documentarul concurează filmul de ficțiune 
(«Dracula — legendă şi adevăr») 


în filmele lor anterioare: respectiv «Victor 
lliu» și «Apoi s-a născut orașul». Este 
șansa eseului poetic şi dramatic, realizat 
prin mijloace exclusiv documentare, fără 
nici o imixtiune în domeniul ficţiunii, fără 
nici un apel la reconstituiri. Cei doi cineaști 
sint nişte observatori lucizi ai mediului 
pe care îl investighează sau ai evenimen- 
tului la care asistă, selectivi cu propriile 
emoții și impresii. 


sportului. El îi urmărește pe llie Năstase, 
lon Țiriac, Stan Smith și pe ceilalți parti- 
cipanţi la memorabila partidă de tenis din 
1972, nu ca pe nişte jucători, ci ca perso- 
naje ale unui spectacol dramatic, fără a-i! 
uita pe cel care stă pe scaun: arbitrul. 
Intriga propriu-zisă, evoluția scorului, îl 
interesează mai puţin. Oricum, nu-l inte- 
resează cifric — pe ecran nu apare nici- 
odată tabloul care indică scorul și nici 


Reportajul concurează poemul dramatic 
(«Meseria luminii») 


enunţul verbal al arbitrilor nu e reținut. 
Autorul folosește însă toate mijloacele 
tehnice — ralenti-ul, stop-cadrul, distor- 
siunea sunetului ș.a.m.d. — pentru a sus- 
penda clipele în loc sau a le dilata, stu- 
diind astfel raportul de forțe, jocul de in- 
terese, starea de spirit a tribunelor și ca- 
racterele jucătorilor. Personajele de pe 
teren ni se dezvăluie privirilor într-un fel 
de balet imponderabil în care fiecare um- 
bră de reacţie şi orice gest insignifiant ca- 
pătă amploare și durată. Dar nu mai mult 
decit e necesar ca sugestia — fie și par- 
țială — să poată fi sesizată. Peripeţiile și 
în genere story-ul — cu sau fără happy 
end — interesează atit de puțin, încit au- 
torul renunță la imaginile ultimului set. 
Constantin Vaeni incheie filmul precipitat, 
într-un stil opus colegului său de genera- 
ție, cu o metaforă în minor: stadionul gol, 
nu numai de spectatori, dar și de ecoul 
efemerelor pasiuni, plin doar de hirtii şi 
cu steagurile coborite, desprinse de pe 
suporturi. 

RR EREI ICSI RE EEE 


Justificarea patetismului 


„„„De mult voiam să scriu un articol pa 
tetic, în întregime afirmativ! Şi încă n-am 
pomenit unele dintre documentarele care 
mi-au plăcut cel mai mult şi pe care le-am 
comentat în cursul anului: «Jubileul Clu- 
bului Rapid» de Eugen Popița, «Pictura 
și... un autobuz» de Alexandru Sîrbu, «În 
pădurea cea stufoasă» de Titus Mesa- 
roș, «Porumbeii și fanfara» de Jean Pe- 
trovici şi altele. În ultimele zile ale lui 1973, 
după decernarea Cupei de cristal, a putut 
fi vizionată copia tocmai ieșită din labora- 
tor a filmului «Remember» de Eugenia 
Gutu. Din nou, punctul de plecare este 
acela al unui reportaj ocazional, în 
folosul Oficiului Naţional de Turism: vi- 


palmares 
[ae ia ee ai 


Comisia concursului «Cele mai bune 
filme realizate de studioul «Alexandru 
Sahia» în 1973 atribuie următoarele premii: 


Cea mai bună realizare cinematografică 
in domeniul reportajelor dedicate evenimen- 
telor politice: 

«Vizita > tovarăşului Nicolae 
Ceaușescu în Pakistan» (realizator — 
Pantelie Țuţuleasa) 


Marele premiu Cupa de cristal: 


«Dracula — legendă și adevăr» de 
lon Bostan 


Cel mai bun film despre realizările obti 


zita unor americani de origine română 
în locurile natale din Transilvania. Dar 
ce extensiuni și cită convingere nouă 
pot să inspire chiar și cele mai încercate 
sentimente sau un simplu peisaj, în funcţie 
de unghi și tratare, in funcţie de precizia 
intuiției artistice, de proprietatea și gra- 
dul ei de elocvenţă! În întreaga zestre— 
bogată — a filmelor noastre turistice, fol- 
clorice şi etnografice, nu există nimic 
care să egaleze unele din secvențele rea- 
lizate de Eugenia Gutu în tirgurile transil- 


A nu se uita documentarul 


Filmul turistic concurează balada 
(«Remember») 


vane, la nunta domnului Morgan din Texas, 
celebrată într-un sat de peste munți sau 
la o horă unde admirăm, într-o uluitoare 
dezlănțuire de străluciri pitorești de cea 
mai autentică și pură factură — în costu- 
mație, podoabe și decor — o învirtită a- 
companiată la țiteră cu acea infinită nos- 
talgie care se numește dor. 

Nu ne-am propus un bilanţ cu cele 162 
de documentare şi 76 de ediții ale jurnale- 
lor din 1973, nici comentarea celor peste 
50 de filme vizionate ia concursul Cupa 


„„«Mirel Ilieșiu în rolul ghidului 
(„Îngrăşăminte de azot“) 


Cele mai bune documentare din '73 


nute de poporul român în construcţia so- 
cialistă: 

«Meseria luminii» (regia — Nicolae 
Cabel) 

Cel mai bun dintre filmele dedicate pro- 
cesului actual de perfecţionare a vieții so- 
ciale, de anchetă socială și de educaţie 
socialistă: 

«Nunta de aur» (regia— Titus Mesaroș) 

Cel mai bun dintre filmele de educație 


estetică, de promovare a culturii socialiste: 


«Porumbeii și fanfara» (regia — Jean 
Petrovici) - 

Cele mai bune dintre filmele de investiga- 
ție ştiinţifică, despre contribuțiile românești 
la dezvoltarea științei mondiale: 

«De la Ropotamo la gurile Dunării: 


și «Premieră după 75 de ani» de Alexan- 
dru Gașpar 


Cele mai bune filme utilitare: 

Ex aequo — «O scrisoare din Româ- 
nia» (reaia — Mirel llieşiu) şi «Play- 
Cupa Davis» (regia — Constantin Vaeni) 

Cea mai reuşită rezolvare cinematografică 
a temei «Omul şi locul lui de muncă» în 
cadrul unui subiect de jurnal: 

«Succesele brigăzii de tineret de la 
Hunedoara» (realizatori — O. Urbanski 
și E.E. Lupu) 

Cel mai bun montaj muzical: «Play- 
Cupa Davis» (montaj muzical— A. Bretz); 
“cele mai bune desene și filmări speciale: 
«Pictura și... un autobuz» (desene — 


de cristal. Se înțelege că pentru a schița 
intinderea ariei tematice și cotele calita- 
tive atinse de această bogată şi diversă 
producție, ar trebui — cu riscul de a re- 
peta unele cronici din cursul anului — 
să întirziem asupra altor şi altor filme, 
poate chiar în altă ordine decit aceea de 
mai sus. Am dorit însă să punem în lu- 
mină nu un peisaj, ci o semnificaţie care 
depășește interesul de circumstanţă: afir- 
marea şanselor superioare, uneori igno- 
rate, ale filmului utilitar, ale filmului co- 
mandă, ale documentarului în general. 
Infirmind nu puține prejudecăţi, virtuțile 
artistice ale acestor categorii de filme 
constituie argumente inedite pentru ceea 
ce numim artă angajată, ilustrind nebă- 
nuita diversitate de mijloace care «ne stă 
la îndemină», oricit de dificilă ar fi tema, 
oricit de ingrată ar fi specia. 

Amintind că juriul Cupei de cristal a 
ținut să atribuie— în afara categoriilor con- 
cursului—o menţiune specială filmului 
de anchetă socială «Pasenţe» de Eugen 
Popița, «pentru autenticitate, pentru spi- 
rit critic, combativ și pentru mijloacele 
specifice de expresie folosite», aş vrea să 
închei citind încă un singur film care nu 
a figurat deloc în palmares. Se numeste 
pur şi simplu «Îngrăşăminte de azot» şi 
e semnat de Radu Hangu, cu imaginea 
lui Willy Goldgraber și cu... Mirel Iliesiu 
în rolul ghidului. Reproducem și din acest 
film, alăturat, un cadru. Este un film pubii- 
citar dedicat Combinatului chimic Făgă- 
raș, care ne rezervă totuși suficiente sur- 
prize plăcute pentru a ne incumeta să-l 
recomandăm drept material de studiu ca- 
selor de filme de lung metraj și artistice. 

Documentarul există, documentarul 
ar trebui să ne inspire! 


Val. S. DELEANU 


Victor Wegeman și Mircea Velicu, filmări 
speciale: Liviu Georgescu); cea mai bună 
coloană sonoră: «Meseria luminii» (ing. 
Gh. Roşioru). 

Comisia a luat act de rezultatele sonda- 
iului întreprins în rîndurile spectatorilor 
din Brăila şi Galaţi, în urma căruia s-a de- 
cernat premiul publicului filmului «Rugi- 
noasa de la sat la oraș» (regia — Dumitru 
Done). Totodată, comisia a recomandat 
Comitetului oamenilor muncii şi Comite- 
tului sindicatului de la studioul «Alexan- 
dru Sahia» să acorde un premiu special 
filmului de anchetă socială «Pasenţe» 
(regia — Eugen Popiţa) pentru autentici- 
tate și spirit critic, combativ, pentru mij- 
loacele specifice de expresie folosite. 


sondaj în cine-univers 


Apărută o dată cu secolul, 
industria cinematografică 
nema a parcurs în principalele țări 
capitaliste fazele esenţiale 
ale dezvoltării și structu- 
La numai cîțiva ani după răsturnările 
provocate de introducerea sonorului (în- 
tre altele, creşterea considerabilă a chel- 
tuielilor de producție şi implicit asfixie- 
rea companiilor mici și mijlocii, precum 
şi eliminarea din circuitul mondial a ci- 
nematografiilor — ca, de pildă, cea sue- 
deză sau cea daneză — care nu folosesc 
o limbă de circulaţie internațională), in- 
dustria cinematografică din Statele Unite, 
Anglia, Franța, Germania oferea tabloul 
unei organizări care putea face deliciul 
oricărui învățăcel în ştiinţele economice, 
amator de scheme clare și simple: aşa 
cum scria la carte şi așa cum se întim- 
pla în alte puține ramuri economice (în 
petrol, de pildă), intreaga producție și 
distribuție era concentrată în miinile ci- 
torva companii puternice, care dețineau 
direct, fără a face apel la terţi, tot ce era 
necesar — de la scenarişti pină la săli 
— precum producerea, distribuirea și ex- 
ploatarea unui film. 
Metro Goldwyn Mayer, Paramount, U- 


nited Artists, Columbia, Warner Bros, 


Universal, RKO în Statele Unite, Rank 
în Anglia, Pathâ-Nathan în Franța, UFA 
în Germania erau expresia situării in 
dustriei cinematografice în cadrul unor 
structuri monopoliste ajunse la desă- 
virşire. Fiecare dintre marile companii 
deținea -studiouri imense, perfect echi- 
pate cu tot ce e necesar pentru producerea 
anuală a zeci şi chiar sute de filme de 
toate genurile, armate de specialiști, teh- 
nicieni, muncitori în toate domeniile pro- 
ducţiei cinematogratice, organisme cali- 
ficate în sectorul publicității și propagan- 
dei de masă, rețele de săli de cinema și, 
bineînțeles, capitaluri uriașe. Compani- 
ile aveau sub contract, pe perioade foarte 
lungi, regizori, scenariști, actori, sceno- 
grafi; compozitori, etc. Greta Garbo, de 
exemplu, a fost în toți anii activității ei 
americane, o stea a lui Metro Goldwyn 
Mayer şi nimeni nu concepea că ar fi 
putut să joace vreodată într-un film pro- 
dus de o altă companie. Tot așa Marlene 
Dietrich sau Mae West erau stelele lui 
Paramount și dacă orice era posibil la 
Hollywood, un film în care să joace îm- 
preună Greta Garbo şi Marlene Dietrich 
era, totuşi, absolut de neconceput Cel 
mai genial și mai răsfățat regizor nu putea 
să-şi alcătuiască o distribuţie decit pe 
baza personalului companiei la care era 
angajat. Pentru a putea face față oricăror 
situații, marile companii țineau sub con- 
tract (plătindu-le uneori ani de zile fără a 
juca) sute de actori profilați pe toate ti- 
purile de roluri. În spiritul aceleiași goane 
pentru asigurarea cu cadre virtual ne- 
cesare (sau care ar putea, eventual, in- 
teresa pe concurenți), monopolurile ci- 
nematografice practicau şi angajarea tu- 
turor scriitorilor de renume, capabili de 
a face treabă de scenariști. Sint bine cu- 
noscute aventurile hollywoodiene ale u 
nui Faulkner (rar folosit, dar plătit timp 
de mulți ani), ale unui John Dos Passos, 
ale multor scriitori germani emigraţi {de 
Pai 


34 


rării într-un timp relativ scurt. 


De, ce 
nu mai rage 


Leo? 


Fu A 


Marile 


companii 


se descompun. 
Cu alte 
cuvinte, 


marile 
companii 


se adaptează 


La Hollywood totul părea posibil, în afară de a le face să joace în același film 
(Greta Garbo, salariată la M.G.M,; Marlene Dietrich, salariată la Paramount) 


la Feuchtwanger și pină la Brecht). A- 
proape nici unul dintre ei n-a produs un 
scenariu de valoare — meseria de sce- 
narist fiind, probabil, fundamental deo- 
sebită de cea de romancier sau drama- 
turg — dar prezența unor asemenea crea- 
tori în zestrea unei mari companii cores- 
pundea nu numai unor criterii de utilitate 
imediată, ci și de prestigiu. 

Vremea marilor companii a corespuns 
și cu dominația unor căpitani de industrie 
cu puteri practic nelimitate, adevărați dic- 
tatori ai producției cinematografice, cum 
au fost Samuel Goldwyn şi Louis B 
Mayer (M.G.M.), Adolph Zukor şi Joseph 
Lasky (Paramount), Harry Cohn (Colum- 
bia), fraţii Warner, Arthur Rank și alții, 
după cum a corespuns şi cu perioada 
de glorie a «star-sistem»-ului, pentru lan- 
sarea și menţinerea pe firmament a unei 
vedete fiind puse în bătălie fonduri i- 
mense și cele mai sofisticate mijloace de 
influențare a opiniei publice. 

Dar vremea acestei hiper-concentrări 
în industria cinematografică a trecut. As- 
tăzi, unele din companiile de altădată au 
dispărut, altele își lichidează patrimo- 
niul (cum s-a întîmplat recent cu M.G.M.), 
unele, reducindu-și activitatea s-au pro- 
filat aproape exclusiv pe producția pen- 
tru televiziune, în sfîrşit, cele care și-au 
păstrat firma de altădată se ocupă aproape 
numai cu distribuirea filmelor şi foarte 
puțin sau deloc cu producția. Au proli- 
ferat, în schimb, aşa-zișii producători 


film şi literatură 
Ba a ii xi 


Ceva despre digresiuni 


Ştim cu toții ce este o digre- 
siune: o aparentă ieșire din 
subiect, părăsirea șirului po- 
vestirii pentru dezvoltarea 
unor idei, urmărirea unor 
traiectorii secundare. În Ji- 
teratură, digresiunea e făcută cînd direct 
de autor, cind prin intermediul unui per- 
sonaj. Cineva spunea că farmecul litera- 
turii stă în digresiune. Poate. În orice caz, 
farmecul digresiunii stă în calitatea... lite- 
raturii ce o dezvoltă — și un mare povesti- 
tor, începind de la Cervantes, este de obi- 
cei un maestru al digresiunilor — fie că 
ele sint anecdotice sau eseistice. Digre- 
siunea este o plăcere — pe care unii rigo- 
rişti ai naraţiei şi-o inhibă; este și un mij- 
loc de creare a încordării, a aşteptării, al 
suspensului. În orice caz, digresiunea dă 
unei naraţii dimensiuni, lărgimi pe care 
povestirea nudă nu le poate realiza. 


inemă 


N-aş putea spune cind a apărut digre- 
siunea şi în filme — fapt inerent şi necesar. 
Probabil foarte devreme. În orice caz, 
există azi şcoli ce o cultivă, altele nu. Ci- 
nematogratul tradițional american nu e 
digresiv. Cel sovietic, da, copios digresiv 
— şi nu întimplător ne gindim la maeștrii 
prozei ruse. Stiluri şi autori se confruntă 
şi din acest punct de vedere. 

Dar, poate mai mult ca oricui, cineaştilor 
italieni le place să se joace, să lărgească, 
să iasă din acțiune. Neorealiştii au făcut-o 
— cu voluptatea de a surprinde cit mai mult 
din viață. Antonioni și-a construit filmele 
aproape in permanență din digresiuni—de 
unde acea resfirare de episoade, acel halo 
de mister al filmelor sale în care aventura 
se estompează și secvențele secundare 
capătă o memorie atit de trainică. Fellini, 
prin evoluția sa către eseul cinemato- 
grafic, nu face decit să confirme această 


Un nou tip de producător: Stanley Kramer; 
cu cel mai vechi tip de forță: banul («Ghici cine vine la cină?») 


și solide — centre de forță financiară. 
Dar, în împrejurările schimbate ale lumii 
contemporane, vechile forme «imperia- 
le» s-au dovedit tot mai puţin corespun- 
zătoare, prea risipitoare, insuficient de 
eficiente din punct de vedere economic, 
antrenind o cheltuială exagerată de forță 
de muncă specializată și împiedicind o 
sănătoasă mobilitate a cadrelor în ra- 
port cu necesitățile mereu schimbătoare 
ale momentului. Sistemul marilor com- 
panii polivalente este, indiscutabil, prea 
greoi în actualele bătălii de pe frontul 
industriei spectacolelor, în condiţiile con- 
curenței devastatoare a televiziunii și a 
mutațiilor rapide în gustul maselor de spec- 
tatori. lată de ce imaginile lui Leo, leul 
fetiş al companiei M.G.M., sau ale mun- 
telui înconjurat de stele ai Paramount- 
ului apar mai rar în fruntea genericelor. 


Metodele actuale din cinematografia 
occidentală și, în primul rînd, extinderea 
sistemului producătorilor, permit nu numai 
o mai mare elasticitate și mobilitate, ci 


independenţi care nu dispun nici de stu- 
diouri, nici de aparataj, nici de actori sau 
regizori aflați sub contract, ci doar de 
capacitatea (şi acesta e lucrul cel mai 
important) de a reuni pentru un film capi- 
taluri importante și de a asigura organi- 
zarea unei echipe artistice și tehnice 
corespunzătoare. Numărul unor aseme- 
nea producători este foarte mare, pon- 
derea lor reală foarte diferită. Unii din- 
tre ei reprezintă, însă, o forță indiscuta- 
bilă în sistemul cinematografic occiden- 
tal; i-am putea cita, de exemplu, pe Carlo 
Ponti, pe Salzman, pe Stanley Kramer, 
pe Joe Levine şi pe alții. 


Această evoluție de structură a cine- 
matograției capitaliste a provocat nu pu 
ține semne de întrebare şi a tulburat nu 
puține certitudini dogmatice (clasic este 
ca monopolurile să urmeze unei pro- 
ducții risipite, «atomizate» şi nu invers) 
Asistăm,oare, pe scara întregii economii 
occidentale, la o trecere de la structurile 
monopoliste la producția mică și mijlo- 
cie? Categoric, nu. Tendinţele de con- 
centrare continuă să fie predominante. 
Este vorba oare de un specific al produc- 
tiei artistice? Nu se pare, dacă ţinem 
seama de faptul că,după părerea unani- 
mă, anii '30, anii dominaţiei marilor com- 
panii, n-au fost chiar anii cei mai proști 
din istoria artei cinematografice. 


De fapt, lucrurile sînt şi mai complicate, 
și mai simple. Cursul general al produc 
ției capitaliste (inclusiv în sectorul cine- 
matografic), curs determinat de anumite 
legități obiective, nu s-a schimbat în e- 
senţă și el asigură în continuare păstra- 
rea puterii de decizie. in citeva — puţine 


Digresiunea : o libertate necesară 
pentru un creator 
care vrea să se exprime 
cît mai... exact! ` 


Ciţi dintre regizorii noştri ştiu să invite la digresiune? 
(«Felix şi Otilia») 


vocaţie naturală și națională; se vorbește 
mult în filmele italiene — și unde se vor- 
beşte mult are loc și digresiunea. 

Mai mult, mi se pare că și actorul e edu- 
cat să «ciupească» o mică porție de inde- 
pendenţă prin digresiuni. De cite ori marii 
actori italieni nu privesc în afara acțiunii 
— căpătind astfel un plus de firesc? Mai 
zu seamă episoadele comice se pretează 
la astfel de inițiative ce fac, produc delicii 
sălii. E un fel de a fi, un fel de a privi cine- 
matograful, 

La noi sint puțini regizori care știu să 
invite la digresiune. lulian Mihu este cel 
mai bun exemplu — și in toate filmele 
sale (intre ele cel mai adesea în «Felix 
și Otilia») există astfel de întreruperi pe 
care le-am considerat întotdeauna ca pe 
momente de certă inspiraţie. «Bătrinii» din 
acest film sint, in fond, o digresiune. De 
unde și stilul său particular şi — conse- 
cință — multe, mai multe reuşite actori- 
cești decit în alte distribuții. 

Dacă poate deveni o servitute, digresiu 
nea este, în același timp, şi o manifestare 
de libertate față de «crisparea» subiectu- 
lui — o libertate necesară şi inerentă unui 
creator ce vrea să se exprime cit mai 
exact, 


Gelu IONESCU 


și o mai bună mobilizare a capitalurilor, 
o antrenare mai largă — pentru că mai 
suplă — a participărilor bancare la finan- 
tarea producției de filme. Capacităţile de 
producție sint folosite mai eficient şi, 
in același timp, există posibilitatea — 
limitată, ce-i drept — de a face, fără pu- 
nerea în mișcare a unor mecanisme mas- 
todontice, filme mai ieftine, filme experi- 
mentale, de a oferi din cind în cînd cite 
o şansă unui regizor tinăr şi animat de 
idei îndrăznețe. S-a creat astfel nu numai 
o supapă de siguranţă, ci și modalitatea 
de a desțeleni unele teritorii noi ale ex- 
presiei cinematografice, de a descoperi, 
fără mare cheltuială, cadre noi de regi- 
zori, scenariști, actori,pe care «sistemul» 
are după aceea — dacă rentează — toate 
condițiile pentru a le recupera. 


Fărimițarea producției  cinematogra- 
fice oferă și posibilitatea,mai discretă dar 
mai eficace, a pătrunderii capitalurilor 
angrenate în circuitul cinematografic și 
dincolo de limitele statului de origine, a 


Din punct de vedere financiar, acest film cu regizor italian 
şi cu actori europeni este american («Ghepardul») 


creării unor rețele supranaționale, cu tot 
ce aceasta implică în materie de extor- 
care a unor profituri maxime. Nu e vorba 
numai de faptul că producătorii găsesc 
mai convenabil să-și realizeze filmele nu 
în studiourile costisitoare din vechile cen- 
tre, ci în țări mai slab dezvoltate, cu o 
mină de lucru mai ieftină și cu sarcini 
fiscale mai ușoare ci, mai ales, de pre- 
luarea finanțării unor filme importante 
din diferite țări de către un grup restrins 
de mari bănci de afaceri. S-a mai amintit, 
doar, că din punct de vedere financiar, 
opere ca «Ghepardul» sau «Un bărbat și o 
femeie» contează drept filme americane. 


Se pare deci, că în pofida unor trans- 
formări spectaculoase, principiul care di- 
riguieşte industria cinematografică occi- 
dentală rămine tot cel enunțat cindva de 
un personaj (de film, bineînțeles): «Să 
se schimbe cit mai multe, pentru ca să 
nu se schimbe nimic». 


H. DONA 


35 


36 


În palmaresul filmelor noas- 

tre de televiziune, serialele 

constituie, incă, o raritate 

(ca şi filmele jucate, de fic- 

țiune — sau cum vrem să le 

spunem — în general). lar 
în palmaresul regizorului Francisc Mun- 
teanu, filmul de televiziune este o noutate 
absolută. Nu un intermezzo oarecare, 
între două «filme serioase»; cele zece 
episoade ale «Pistruiatului», puse cap 
la cap, fac cît aproape patru lung-metraje, 
reprezintă adică «dintr-un foc» aproape 
un sfert din ampla filmoarafie a regizorului, 
Sint mai multe motive, deci, sa conside- 
răm creația lui Francisc Munteanu drept 
o prezență binevenită în programele mi- 
cului ecran: serialele sînt, pentru diferite 
calibre de spectatori, «hrana» cea mai 
digerabilă; producția originală de seriale 
a televiziunii române a bătut ani la rind 
pasul pe loc; redacția de film TV iese, 
acum, din anonimat, și după «Urmărirea», 
«Pistruiatul» continuă, de fapt, o întreagă 
«serie de seriale»; alte citeva filme în foile- 
ton, «Un August în flăcări» după un sce- 
nariu de Eugen Barbu și «Cireșarii» după 
scenariul lui |. Chiriţă — sint gata să se 
înscrie pe orbita interesului public; in 
sfirşit, scenaristul și regizorul «Pistruia- 


Un nou serial tv, 


inspirat de o pagină 
a istoriei noastre contemporane 


tului» şi-a dovedit în repetate rinduri ca 
pacitatea de a «inscena» naraţiuni fluide, 
răspunzind astfel indirect unor solicitări 
specifice stilului «serial». 

«Pistruiatul» evocă epoca frămintată 
din august 1944. În creaţia scenaristică 
sau regizorală a lui Francisc Munteanu 
(să ne gindim doar la «Valurile Dunării», 
«Cerul n-are gratii», «La patru pași de 
infinit», ca să nu mai aducem vorbades- 

pre «Sfinta Tereza și diavolii») acel timp 
de confluență între epoci ocupă un loc 
predominant. De data aceasta, epoca este 
privită din perspectiva și prin experiențele 
unui copil, la virsta jocurilor de-a hoţii şi 
vardiștii, căruia evenimentele îi modifică 
esenţial intimplările de viaţă. Un copil de 
13 ani, care trece pe nesimţite, atunci, in 


Augustul Eliberării, din lumea de jocuri a 
virstei fără de griji, în lumea făurarilor de 
noi destine ale țării. Un copil care — cu 
17 bile, un caiet de dictando aproape nou 
și un ceas deșteptător fără cadran — 
cumpăra, de la un confrate întru virstă şi 
joacă, o fabrică de cărămizi părăsită şi 
care, în final, ajunge să pună conştient 
mina pe armă, participind astfel efectiv 
la lupta insurecțională antifascistă. 
Firul epic al serialului cuprinde destul 
de multe întimplări, aşa cum o cere un 
«film de acţiune» care se respectă cit de 
cit. Nu foarte originale, dar nici întru totul 
lipsite de neprevăzut. Principala relaţie 
umană concretizată în film este aceea 
dintre micul «pistruiat» și ofițerul comu- 
nist Andrei Bogdan, evadat politic, unul 


dintre principalii pioni ai insurecției. Co- 
pilul s-a atașat instinctiv de omul cu că- 
tuşe la miini, fugărit de poliție, la a cărui 
evadare a asistat întimplător; între cei 
doi se naște o trainică legătură afectivă, 
şi Pistruiatul incepe să ințeieagă, treptat, 
rosturile și sensurile luptei antitasciste. 
Participăa salvarea comunistului evadat, 
restabilește legăturile acestuia cu tova- 
rășii de luptă, iese cu bine din cursele 
pe care i le întinde poliția, împlinește im- 
portante misiuni conspirative. La început, 
ca o prelungire a jocului de-a hoţii și var- 
diștii de pe maidanele copilăriei. Apoi, 
sub influența prietenului său mai mare, 
acțiunile sale dobindesc gravitate și con- 
știință. Finalul serialului reproduce, cu 
alte elemente, punctul culminant din cel 
mai frumos film al lui Francisc Munteanu, 
«La patru paşi de infinit». Acolo, fata ne- 
știutoare, care se dedicase salvării unui 
comunist urmărit de poliție, deprinzind 
și ea, treptat, sensurile și poezia luptei 
revoluționare, înfruntă dramaticul dezno- 
dămint prin antologica secvență-strigăt a 
«număratului pină la zece». Pistruiatul 
își strigă într-altfel maturizarea și durerea: 
el pune mina pe mitralieră și trage, trage 
cu furie, în fasciști... 

Francisc Munteanu a derulat povestea 
«pistruiatului» cursiv și cu uşurinţă. Cu 


acea mai veche înclinaţie a sa către 
„secvențele de culoare" (înclinație care 
l-a condus și spre licențele aproape 
încredibile într-un film ca „Sfînta 
Tereza și diavolii”), el a pigmentat 
acţiunea cu momente deconectante, 
izbutind adesea să descreţească frunți 
în „împrejurări dramatice de acți- 
une. Exemplul cel mai elocvent îl 
reprezintă acel „boț de om“ cu o 
cască mai mare decît el, care inter- 
vine din cînd în cînd, dezinvolt, în 
acțiune, volubii, cu un remarcabil 
firesc (și în vorbire, ceea ce nu se 
poate spune despre prea mulţi in- 
terpreți ai serialului), agitîndu-şi pis- 
tolul lui de lemn care face mereu 
poc-poc,:sau pentru a cinta, irezis- 
tibil, „Lili Marlen”; am aflat că mi- 
cul „actor” (prea mic, probabil, ca 
să aibă încă un nume) a apărut in- 
tempestiv în timpul filmărilor, de- 
terminîndu-l! pe scenaristul și regizo- 
rul Francisc Munteanu să-i scrie un 
rol „pe măsură”, inexistent în textul 
original. Cu priviri agere și compor- 
țări șmecherești, „Pistruiatul” (Cos- 
tei Băloiu) a avut, de asemenea, pri- 
„lejuri multiple dea dinamiza inte- 
resul privitorilor, mai ales în tan- 
dem cu spectaculosul său cîine dre- 
Sat, capabil de gesturi dintre cele 
mai năstrușnice, dar și autorul 
unor acte de curaj și devotament. 


Serialul conține cîteva bune sefvențe, ` 


printre care „înfruntarea Pistruia- 
tului cu comisarul : Comănescu 
(György Kovacs), unele scene de 
familie (în rolul mamei Margareta 
Pogonat, în acela al tatălui Vistrian 
Roman) sau de școală, și o bună 
parte din secvențele dintre copil și 
evadat (Sergiu Nicolaescu); excep- 
tînd anumite îngroșări, mulți alți 
interpreţi şi-au creionat destul de 
veridic personajele. Peter Paulhof- 
fer, Zephi _Alșec, Draga Olteanu, 
lon Dichiseanu, Aurel. Giurumia, 
Constantin: Codrescu, ete. De ase- 
menea replicile pistruiatului (citi- 
te parcă, nu rostite) ni s-au părut 
„artificiale. De dragul „pigmenților” 
şi al -atractivității cu orice preț, 
Francisc Munteanu și-a îngăduit cam 


multe licențe logice (exemplu tipic, 


“rămîne secvenţa cu șarlatanul „se- 
chestrat” pe un stilp, ore în şir, în 
plin oraș, dë către cîinele justițiar)a 
s-a ferit de „martori“ la întîmplările 
parcurse de personajul principal (ur- 
măririle se petrec, parcă, În codqu, 
deși se vede bine, ele se Besfășoară 
pe străzile savant golite ale unui 
Oraș), a pus pe seama polițiștilor 
reacții dintre cele mai naive, a „pom- 
pat“ secvențe de mică respiraţie (ur- 
mărirea din „depou“ nu se mai 
termină), a complicat inabil acțiunea 
(secvența cu vioara din „Vioara“), 
transformind fluiditatea narațiunii, 
care ar fi putut însemna o calitate, 
într-o. „diluție” mult prea transpa- 
rentă uneori, 

Cu toate acestea, și în ciuda altor 
inadvertențe care n-ai putut scăpa 
telespectatorilor, -serialui „Pistruia- 
tului” e,bine,- chiar foarte bine că 
este. Mikica lui Horia Moculescu îi 
conferă ritm și o poezie aparte, 
imaginea lui Vasile Oglindă este func- 
țională- (am văzut şi vreo două epi= 


soade în copii-color: sînt realizate ` 


cu multă acuratețe profesională), 
decorurile arhitectului Nicolae Dră- 
gan recompun cu grijă ambianţele 
de epocă, iar cadrul natural al ora- 
şelor în care s-a filmat — Cluj și 
Oradea — oferă „locuri de acțiune“ 
cu destulă personalitate. Cu mai 
multă personalitate chiar decît ac- 
țiunea propriu-zisă, Ceea ce nu în- 
seamnă că filmul îşi pierde adresa. 
Destinația prioritară a filmului ră- 
mine publicul tinăr, cu și fără pis- 


ful. 


Cezar DOGARU 


Da pape 


Să vină. losefini? 


Televiziunea maghiară a prezentat 
o serie de zece emisiuni intitulate 
„IstBria prestidigitaţiei”. Arta iu- 
ţelii de mină şi nebăgării de seamă a 
fost explicată de celebrul iluzionist 
Rodolpho, profesor la şcoala haţio- 
nală de artiști de circ, Emisiunea s-a - 
bucurat de un mare succes, Se în- 
doieşte cinevacă losefini n-ar putea 
avea şi el succes? 


+ 


mină..de. ajuto 


3 Holiywoodul se stinge încetul cu 
încetul. Dar, de curînd, un salvator 


balon cu oxigen a fost adus la căpă- 
tiiu] ilustrului „muribund“. Studio- 
urile cunosc din nou o oarecare 
animație. Sindicatul actorilor și rea- 
lizatorilor de film anunţă că 90% 
dintre membrii săi au de lucru, 
Noul avînt este atribuit în principal 
masivelor comenzi primite de stu- 
diouri din partea societăților de 
televiziune, pentru seriale şi filme 
destinate micului ecran. Încă o 
dovadă că televiziunea n-a fest și 
nu este dușmanul cinematografului, 
Dimpotrivă, i 


„lriveidărşii! 


La peste cinci ani de la difuzarea 
ultimului episod din serialul Inva- 
datorii”, actorul Roy Thinnes este 


gala filmului de animaţie 


Ambiţii satisfăcute” 


O selecţie care, 


3 de data asta, ea 


ig 


justifică atenția publicului 
şi a criticii 


Recenta gală a 
animației românești 


„Scurtă istorie“ de 
lon Popescu Gopo a 
_ primit la Cannes dis- 
tincţia supremă =— Palme d'Or— și 
ne-a mai amintit că de atunci au 
trecut mulți ani de eclipsă aproa- 
pe -totală a desenului nostru 
animat, Eclipsă de neînțeles, a 
unui gen care-și primise literele 
de noblețe: și confirmarea mon: 
dială. Și totuși filme au fost, 
nimeni n-a șomat la studioul 
„Animafilm”. Poate că ștacheta 
înaltă — la vremea ei — a filmului 


lui Gopo a acționat inhibant și. 


a umbrit strălucirea altor filme. 
Poate că au lipsit publicitatea 
adecvată, discuţia critică publică, 
atenţia distribuitorilor. Poate că, 
nu rareori, filmele studioului au 
fost simple execuții artizanale de 
serie. E sigur, oricum; că realita- 
tea contopeşte aceste posibilități. 


ne-a reamintit „că. 


“ Selecţia văzută în cadrul galei 
dembnstreazăe astăzi, prin diver4 
sitatea genurilor și modalităţilor 
artistice de exprimare, că filmul 
românesc de, animaţie există din 
punct de vedere artistic, și căse 
poate integra — chiar fără spri- 
jinul omulețului lui Gopo — în 
universul contemporan al dese- 
nului animat, Selecţia este ope- 
rată de studioul Animafilm, care 
a organizat și gala — o iniţiativă, 
justificată de filmele alese, pen- 
tru a ieşi din relativul anonimat 
în care se află, 

„Formica“ lui Matty propune 
un serial de „pilule“, unde se 
întrec verva și hazul, elipsa și 
sugestia rapidă, într-un fel de 
defilare a poantelor care spun 
multe, Formula aleasă de Matty 

~ se împlineşte într-un desen sim- 
plu şi eficace, linia sugerînd 
profunzimea şi volumul. Într-o 
altă modalitate grafică, Horia 
Ştefănescu ne-oferă alt film de 
pilule — „Tepi“, dar aici cons 


Di iai eta a i Ma i 
O vibrație a desenului aproape de vibrația muzicii 


(„Cadoul“ de Ion Truică) 


O 
+ mişcării şi ritmului. „Puiul“ de 


„cări în absurd şi canular. Carica- 


'xia", Munţii se transformăi 


“rile în stele. Ambiţia regizoru- 


- nevoie, credem, şi de o publici- 


SS 


şi astăzi victima gloriei pe care i-a 
adus-o rolul arhitectului David 
Vincent, cel care săptămînal se 
lupta cu „inveidărşii“. În medie, el 
primeşte zece telefoane pe săpta- 
mînă de la oameni care-i cer ajutor, 
semnalindu-i aterizarea unor far- 
furii zburătoare. 


Știe ce știe! 


Teddy Podgorski, 38 de ani, șeful 
serviciului de Sport de la Televiziunea 
austriacă, cunoaşte și practică real- 
mente, şi cu succes se pare, mai 
multe sporturi, printre care călăria, 
skiul, alpimismul, boxul, tenisul, 
fotbalul, motociclismul şi pilotajul. 
lată şi un comentator care ştie ce 
spune. 


tează mai puţin „bătaia“ poante- 
lor, sclipirea ideii, decît dese- 
nul însuși; gluma și gagul sînt 
de natură pur vizuală, cu alune- 


tura apăsată, întovărășită de o 
bandă sonoră copios asortată în 
echivalente auditive, trădează un 
it le aprig prin corosi- 
itatea viziunii şi prin intensitatea 


Laurenţiu Sîrbu îl repovestește 
pe Brătescu-Voinești într-o ma- 
nieră. picturală, unde stilizaream 
pînă la decorativ a desenul 
umple“ ecranul de mari arabescuri 
ce evoluează în inima petelor. 
aprinse de culoare, Tot pictural, == 
dar insolit «șiinistejios, apare 
filmul lui Sabin Bălașa —.„Gala- 


chipuri, chipurile în priviri, p 
virile în îmbrăţişări, îmbrăţișă- 


lui-pictor pare a fi prinderea 
visului într-o capcană materială, 
E o ambiţie satisfăcută. lon 
Truică, în „Cadoul“, evoluează 
în universul metaforei pure, a 
imaginii-idee, a parabolei abstrac- 
te, Manechinul său de lemn, 
călătorind într-un pustiu lunar, 
în căutarea apei, ne vorbește 
despre speranţă, despre idealuri 
și despre sacrificiu. Poezia devine 
aici formă, semnificația filozofică 
prinde culoare. Deşenul are o 
vibrație aproape de vibrația mu- 
zicii. 

În ceea ce privește „Parada 
cifrelor“ de Isabela Petraşincu 
sau „Cine a furat apa?“ de Geno- 
veva Georgescu, ca și multor 
alte desene animate românești 
pentru copii, văzute pe micul 
ecran, le-aș reproşa, imaginaţia 
potolită, caracterul ilustrativ cam 
static. Aceste filme pentru copii, 
cît de mici ar fi ei, constituie un 
domeniu pretențios și dificil. Nu 
e ușor să-i faci pe cei mici să 
ridă și să se farmece, ei care sînt 
în inima risului şi ale tuturor 
farmecelor. Disney a demons- 
trat-o: pentru a-i cuceri pe 
copii, trebuie pusă în mișcare o 
adevărată cascadă de imaginaţie 
liberă, de vervă scînteietoare. 

Întreaga selecție a animației 
românești este un reușit evantai 
de preocupări și stiluri care, 
în orice caz, justifică atenţia 
publicului și a criticii. Mai e 


tate, de o popularizare ddecvată 
pentru a crea în jurul acestor 
certe promisiuni atmosfera nece- 
sară nașterii unui gen de artă. 

Dan NESTOR 


teleeveniment 


Marii noștri comici 


Caragiu, 


şi alţi 


ai micului ecran 


Stela, Anda 


„constituie o veritabilă 
bogăţie naturală 


Bibanu, 


„mari“ 


Cred * că ñu e 
prea tîrziu —și s-ar 
putea ca în acest do- 
meniu niciodată să nu 
fie prea tîrziu — şi cred 


că nue deloc plicticos. 


sau deplasat să repetăm (aveam un 
profesor care ne zicea: dacă nu v-am 
spus-o, v-o repet!) că televiziunea, 
adică noi (cum ar zice Caragiale) 
posedă o echipă de comici pu mici, 
ci mari, cărora nu le trebuie 6 noap- 
te lungă de revelion pentru a dovedi 
cît de mari sînt, ce forță au și de ce 
telsevenimente sînt capabili. Avem 
comici — și bărbaţi și femei — „bom- 
bă”, cum s-ăr spune. E o mare bogă- 
ție națională. Şi naturală. Firește, 
de multe ori nu ştim, nu ştiu saunu 
se ştie a o pune în valoare, uneori 
această „bombă“ face fiS sau numai 
pac, sau chiar nu face nimic, mersi, 
pardon.. Această carență e o altă 
problemă. Dar acum, aici, şi repede, e 
cazul să o repetăm dacă nu am spus-o, 
că sîntem. posesorii unei mari for- 
te comice relativ tinere, dacă nu în 
plină ascensiune, atunci în plină con- 
firmare, cu care putem răzbi prin- 
tre necazuri,griji şi mărăcini (abre- 
viere din amărăciuni)... 

În. sectorul masculin, există două 
forţe — după părerea mea — ex- 
traordinare: Caragiu şi Bibanu! În 
ce mă priveşte, îi'iubesc la nebunie. 
Caragiu poate face totul, Bibanu' 
— în unilateralitatea sa — nu e mai 
prejos. Lui Caragiu îi dai ùn text 
oarecare, nu mă gîndesc la eventuali- 
tatea unui text „mare“ ca-n „Scrisoa- 
rea pierdută“, şi el îi pune o privire, 
un accent, o răsuilare, un oftat, o 
sprinceană, un basc, de multe ori 
un nimic și cuvîntul devine uluitor, 
apariția — memorabilă, textul trece 
din om în om, ca acea „Petrecerea 
continuă..." — leit-motivul cupletului 
cu salariatul acela puţin adormit la 
minte, dar sigur pe propunerile sale 
în organizarea scrupuloasă a revelio- 
nului în întreprinderea unde „glu- 
mele se vor spune de un lot de sala- 
riați atent salecționaţi“, iar „săru- 
tările se vor executa între secretare 
şi soțiile... şi soțiile...“, suspens lung, 
enorm, care închide o situație cate- 
goric fundamentală şi categorială. 
Caragiu poate fi orice — lord solist 
de muzică uşoară, Tipătescu (a nu 
se uita «acel „Zoe... Zoe...“ al său, 
venit din lumea unui mister inextri- 
cabil), microbist la peluză, adminis- 
trator de bloc, cineva îmi spunea că-l 
vede chiar şi în Hamlet, eu am obiec- 

7 


tat: Polonius — nu asta contează, 
Caragiu e dintre comicii ne-mai- 
pomeniți. Bibanu e lîngă el în această 
falangă nemuritoare, imbatabil, în 
expresia - terre-ă-terre care-l duce 
la secretele metafizice: ale gîndirii 
tîmpe și viforoase. Bibanu' e enorm 
pe latura stupidității minunate, sal- 
vatoare, candide, atît de periculos 
de benignă că devine imediat viru- 
lentă şi explozivă. Vorba lui: „Păcat 
că nu s-a făcut un Bibanix!" Vin lîngă 
aceste forțe, mitraliere de calibru Jean 
Constantin, Nicu Constantin, Mişu 
Fotino, Florian Pittiş, Bănică, olteni 
cu praștia tare ca Amza și adaug — în 
ultima clipă, deși Esrig îmi spusese 
de vreo 15 ani că în „acesta se ascunde 
un comic de nu vă dați seama” — Flo- 
rin Piersic! 

În sectorul feminin, eu nu fac cla- 
samente, dar zic că atunct-cînd Draga 
Olteanu fi spune unui.onorabil care 
și-a luat Dreptul la Paris: „Gurat“, 
pămîntul se cam cutremură, lingă 
ea venind, cu drepturi egale, Stela 
Popescu, Coca Andronescu, Rodica 
Tapalagă, Gina Patrichi, toate fan- 
tastice în înțelegerea sufletului fe- 
minin pe latura lui vulnerabilă, nu 
zic sublimă, deși doar un pas e de 
acolo pină la ridicol, dar ele sînt 
sublime și ridicole simultan, ceea 
ce le dă „un foc“ și deci un focos de 
explozie comică admirabilă. Pun 
fără “ezitare printre comicele mari 
ale ecranului pe această Andă Călu- 
găreanu, al' cărei  teleeveniment 
nu a sosit încă, dar și cînd va veni... 

Firește, nu spun că n-avem și tra- 
gedieni de mare clasă. Nu văd însă 
incompatibilitațea lor cu această 
coloană de blindate vesele cărora 
nu le lipsesc, vai, decît unele gloanţe, 
adică unele texte, căci cazul nostru 
— cu totul particular, cu totul pa- 
sager — e că textierii, azi... Dar 
asta se știe și n-o mai repet, chiar 
dacă v-am mai spus-o, cum era și 
cazul acelui iepuraș care-și curăța 
bine pușca pentru ca atunci cînd vine 
lupul să tragă în el... El anunța foar- 
te brav vulpii, mistrețului şi veve- 
riței că-și curăță pușca pentru a îm- 
pușca lupul. lar cînd veni, în sfîr- 
şit, lupul, și-l întrebă pe iepuraş 
„ce faci aici, dragă iepurașule“ (și 
aici mi-ar trebui. pirivirea și glasul 
Bibanului), iepurașul spuse frumos: 
— „Îmi curăţ pușca şi spun pros- 
+ ASR 
În concluzie, avem vocație tragi- 


comică, 
: BELPHEGOR 


$ 


privind o-privire 


Televizionistul 


Televizionistul ? 


Un om care ar trebui ajutat 


să se nască pe de-a-ntregul 


Televiziunea bucu- 

reșteană este un gen 

nema în curs de dezvol- 
tare. Pornită înanii 

noștri, ca printr-un 

fel de generație 

spontanee silită s-o ia de la zero, 
lipsită — spre deosebire de lite- 
ratură, teatru, presă, radio sau 
(chiar) cinematografie — de tra- 
diţie, de cea mai elementară 
tradiţie, televiziunea creează, cre- 
îndu-se pe sine, Misiune infernală 
pe de o parte (deci sublimă pe 
de cealaltă). Misiune încununată 
— într-un “timp istoricește foarte 
scurt — cu apariţia cîtorva co- 
mentatori, regizori, operatori, 
scenografi, etc. care funcționează 
ca profesionişti veritabili tv (şi 
nu ca amatori veniţi „din afară”, 
cum, firesc s-a întîmplat la în- 
ceputuri), contopindu-și persona- 
litatea cu îndeletnicirea nouă, 
asemeni electroniştilor constituiți 
o dată cu înființarea uzinelor res- 
pective. Misiune însă, neîmplinită 
pe de-a-ntregul, atîta vreme cît 
„genul” televiziunii nu se exprimă 
prin „opere în sine“, adică prin 
creaţii distincte de categoriile 
surori: am în vedere scenariul 
de televiziune. Scenariul ajuns 
la rangul de gen să zicem literar, 
scenariul care, precum piesa de 
teatru sau scenariul cinemato- 
grafic, determină. spectacolele. 
Scenariul publicabil (și citibi!) în 
volum și apt a fi considerat ca 
element specific. Or, în momen- 
tul de față, televiziunea aflată-n 
luptă grea pentru  dobîndirea 
independenţei sale artistice, este 
obligată să recurgă, în materie 
de scenarii, la importuri masive 
din străinătatea estetică, adap- 
tind piese de teatru, preluînd 
filme, traducînd (sau încercînd 
să traducă) în limbaj tv. romane, 
nuvele, schiţe, poezii, reportaje, 
articole de ziar. Colonie, încă— 
a „Galaxiei Gutemberg", tele- 
viziunea oferă spectacolul drama- 


PNI SII SEE r ESD TR, URI III PR VEDEAU RAE 


tic al puterii care luptă pentru 
autarhie. Din greu. Și care, din 
păcate, dacă vedem limpede, n-a 
pus la bătaie tot ceea ce se cuvine 
pentru explorarea şi exploatarea 
resurselor locale. 

Concretizind, trebuie să subli- 
niem că în cazul de faţă explora- 
rea resurselor înseamnă explora- 
rea oamenilor și că — deci — 
apariția scenariului t.v. va coinci- 
de cu nașterea scenaristului de 
televiziune, “a televizionistuluiR 
Omul acesta, mult așteptat, tre- 
buie ajutat să se nască pe de-a- 
ntregul. Portretul său e simplu? 
el nu scrie pentru t.v. — între 
altele — ci în exclusivitate sau 
cu precădere. 
de t.v. încît dacă și cînd colabo- 
rează la radio sau pentru scenă, 
film, etc, lectorii textelor sale 
mormăie nemulţumiţi: asta nu 
merge decit la televiziune... schim- 
bă, te rog, că la teatru nu se 
înțelege. Ideal vorbind, el este 
tînărul de 17 ani care, întrebat, 
„ce vrei să devii după terminarea 
şcolii“?, nu spune nici aviator, 


nici jucător de tenis, nici elec- 


tronist, nici scriitor, nici regizot 
de film, ci „televizionist”, adică 
autor de scenarii t.v., mărturisind 


„că altceva nu știe și nu poate. 


Pentru nimic în. lume. 


Accelerarea procesului de for- 
mare a televizionistului presu- 
pune, ca orice acțiune similară, 
două condiţii: critica și stimula- 
réa. În materie de critică, televi- 
ziunea bucureșteană stă bine, 
avînd largi posibilităţi de a da 
şi altora. Despre o stimulare 
reală se va putea vorbi în ziua 
cînd vom auzi despre înfiinţarea 
Uniunii Televizioniștilor şi cînd, 
paralel cu” premiile pentru poe- 
zie, roman sau traduceri (pentru 
gazetărie — din oboseală — nu 
mai pomenesc), se va decerna 
premiul pentru scenariul tv. 


Al. MIRODAN 


O. bursă a ideilor 


Cea mai bună emisiune a Televiziunii australiene, intitulată banal 
„Inventatorii”, se află pe primul loc în lista programelor cu cel mai 
înalt indice de popularitate. Săptămiînal, jola, milioane de oameni 
se așază în faţa micilor ecrane pentru a face cunoștință cu trei 
sau patru invenţii, prezentate de chiar autorii lor, care răspund cu 
acelaşi prilej la întrebările puse de ziarişti, ingineri, gospodine, 
specialişti în comerț. Invențiile au o gamă foarte largă, de la banale 
obiecte casnice, pină la o rafinărie pentru recuperarea uleiurilor 
de motoare care înainte se aruncau. De subliniat că peste 70% 
din aceste invenţii sint achiziţionate şi băgate în producție. Asta 


da eficienţă. Oferim această idee de 


„bursă a ideilor” cole- 


gilor noştri de la T.V.R. Fără drepturi de autor! 


El gindeşte atit“ 


a y 

1 Pe Marius Chicoș Ros- 
togan; eminentul con- 
INNA ferențiar despre co- 
„metă, l-am reîntîinit în- 

tr-o după amiază dumi- 

nicală a anului trecut, 

p cînd cometa abia se pregătea să 
fie (deşi, cine mai ştie, azi poate că o 


vedem şi nu e). Pentru că tot sînt 


cometele, încă, la ordinea zilei, să-i 
dăm așadar rostoganului ce e al ros- 
toganului. Florin Piersic epuiza, cu 
acel prilej, cel puţin şapte personaje 
dintr-o bucată, printre care rolul 
celebrului dascăl, al cîtorva dintre 
minunaţii săi elevi, și al prea distin- 
sei mame de școler emininte. Rare- 
ori l-am văzut, de-a lungul timpului, 
pe Florin Piersic în roluri de com- 
poziție. De obicei, personajele vin 
spre el, de data aceasta a mers el 
spre personaje, și pentru că nu nu- 
mai el, ci actorii în genere fac cam 
rar acest drum, merită, cred, să 
poposim asupra evenimentului. 


Prima concluzie 


a ONDAN U SE ET EURO ESI 
Prima concluzie cosmogonică ar 
fı, așadar; aceea că rolurile de com- 
poziție în viaţa actorilor au, în linii 
mari, frecvenţa cometelor, Cometa 
asta, a lui Kohoutek, care ne-a în- 
demnat cîteva săptămîni la rînd să 
ne tragem pălăria mai pe ochi, așa, 
dintr-o — să-i zicem — jenă ga- 
lactică, a venit dintr-un spațiu și 
un timp supra-uman, și se va pierde 
într-acolo, deci ar putea: constitui 
doar un  argument-limită. Dar 
auzit despre oameni care 
au „prins” cîte două comete 
Halley în existenţa lor oricum limi- 
tată, şi uni! dintre aceia care au 
prins-o o dată, la începutul acestui 
secol; se pregătesc s-o reîntîlnească, 
oarecum schimbaţi, către sfirșitul 
de veac... Nu trebuie să generalizăm, 
sînt actori specializaţi în 
ie compoziţie — vai, ce fru- 
descurcă, de pildă, Marin 
prin țesătura de intrigi a 
celor trei gemeni venețieni! — dar 
ămînem îh perimetrul acto= 
” care s-au jucat, de cînd știm, 
doar „pe ei“, şi compoziţiile lor au 
t între două-trei stări sufletești 
unui acelaşi personaj (reluat 
zeci de ipostaze, cu nasturi la un 
rînd, două sau trei), nu se poate să 
nu avem dreptate în concluzia noas- 
tră cosmogonică. 

TIRA DEEE e N SEE 7 ES23 
Şapte personaje 
SETTARE TIE BAE PEE 
Cele şapte personaje ale lui Florin 
Piersic, din tele-momentul caragia- 
lean la care ne referim, au fost, de 
pildă, șapte schițe de roluri inedite 
în cariera prolifică (scenică, filmică, 
teleastică) a unui actor cu o bine- 
meritată și amplă audiență publică, 
Într-un sfert de oră (sau cît ţinea 
speach-ul rostoganului?), un actor 
prolific particulariza deci (fără să 
le epuizeze, doamne fereşte) șapte 
personaje care nu veniseră niciodată 
pînă atunci spre el: un elev fonf şi 
gîlgfit, un altul spilcuit și serafic, un 
altul ciufulit şi somnoros, un altul 
nu mai știu cum, deși atunci, pe cînd 
cometa abia se pregătea să fie, ştiam 


telesfirşit.de' săptămînă 


- Televiziunea poate să dea actorilor 
roluri nesperate, deci 
şanse imense, 
Să sperăm că o va face 


TV sau o șansă în plus pentru Harap 
Alb (Florin Piersic — Rostogan) 


foarte bine, apoi o cucoană „bine“, 
pedantă şi rasată, și pe deasupra 
tuturor, stăpîn pe orice situaţie, 
mentor și tartor spiritual al întregii 
armate de rostogani mititei, un 
Rostogan imens, sublim şi patetic, 
descins cu 'demnitate din astronomia 
caragialeană, vorbind despre comete, 
şi despre linii oarbe, şi despre su- 
petele care gidilă plăcut la ureche, 
cu înțelepciunea tuturor rostoga- 
nilor de pînă la el și de după. Nu ne 
poate pune pe ginduri, oare, faptul 
că o clipă de televiziune poate îm- 
bogăți, dintr-odată, astfel, cariera 
variată (cu și fără ghilimele, deopo- 
trivă) a unui actor? (Nu intru în amă- 
nunte: Florin Piersic a conturat cu o 
savoare deosebită profilul spiritual 
al eroilor săi, a jucat cu sfidătoare 
bucurie, dar acestea sînt alte pro- 
bleme, ies, practic, din sfera co= 
metelor şi a rostoganilor.) 


E: 


A doua concluzie 

DARIE RIC: SSI EAI EDEA 

O a doua concluzie cosmogonică 
ar fi aceea că astfel de „discursuri 
despre cometă“, pe micile ecrane, 
au toate șansele să devină momente 
antologice (sceneta citată face parte, 
efectiv, din „antologia micului ecran“, 
de acolo a venit, și într-acolo s-a 
retras, spre a reveni, asemeni come- 
tei lui Halley, altădată). „Albumele 
duminicale" le sînt deschise, la di- 
ferite pagini, şi nu numai albumele 
duminicale. Nu este de lepădat am- 
biţia de a deveni antologic. Cîteo- 
dată poţi deveni antologic de bună 
voie și nesilit de nimeni, nu este 
obligatoriu să funcționeze doar 
principiul  rostoganului pentru a 
ajunge, pe merit, antologic... 

Să revenim, însă, la aștri. Tot spre 


TV sau un recital á la Elvira Popescu 
(Carmen Stănescu) 
LED IUR IERI SIE TRE LEA DIE SIERRA 


Despre comete și rostogani 


sfîrşitul anului trecut; într-o dumi=. 
nică seară, pe cind skylab-ul abia 'se 


pregătea pentru ultima så- misiune, ™ 


pe micile ecrane a rulat un film numit, 
dacă nu mă înșel, „Călătorie spre 
lună”: era un fel de Jules Verne 
rostoganizat de către Don Sharp, 
adică transformat în contrariul său 
(parodia, la Jules Verne, nu s-a putut 
simţi niciodată prea acasă), dar 
— dacă renunţăm la comparație cu 
sursa — filmul acela, cu podurile 
sale, care se prăbușeau la inaugurare 
tocmai cînd o regină victoriană le 


tăia panglica, şi cu minunatele sale 
mașini zburătoare, care porneau 
spre lună cînd vroiau ele, şi nu cind 
ar fi vrut oamenii minunaţi care le-au 
zămislit, avea hazul său, hazul jo- 
culul de-a cometele și rostoganii, 
care își are locul, neîndoios, cel puțin 
în era telesfirșiturilor de sâptă- 
mînă, pe micile ecrane. . 

Este şi ceea ce ne-a determinat 
pe noi, acum, cînd skylab-ul și-a 
istovit misiunea, și cînd. cometele 
încep să apună, să ne consacrăm 
un telesfirşit de săptămînă rosto- 
ganilor... 


Călin CĂLIMAN 


P. S. După favoriţii lui Rostogan, 
Florin Piersic şi-a pus nasul lui Tănase 
și capul unui Nea Mărin ardelean: a 
intrat în zodia ccmpoziţiilor. Ca şi co- 
meta, de altfel... 


i 


Alexandru 
Bocăneţ;: 


„Sper 


ucenic...“ 


— Alexandru Bo- 
căneț, spre folosul 
colegilor şi spre şti- 

inema inţa telespectatori- 
lor, vă rugăm să 
ne dezvăluiți reţeta 

„varietăților“” dvs.? 


— Întrebare grea și nepotrivită 
pentru mine. Varietăți? O mul- 
titudine de subiecte variate, cît 
mai variate, înşirate pe un pre- 
text cît mai firav. Să luăm, ca 
exemplu, o emisiune intitulată 
„Varietăţi la iarbă verde“. Ce 
vom avea aici? Un număr de 
circ, o arie de operă, un dans, 
un cîntec de muzică ușoară, un 
scheci, toate scoase la iarbă 
verde. Același program s-ar putea 
desfăşura pe zăpadă, la munte 
sau la mare și, atunci, evident, 
vom avea „Varietăţi pe zăpadă“, 
„Varietăţi la munte“ sau „Varie- 
tăți pe litoral”. 


— Aţi afirmat că întrebarea e 
nepotrivită pentru dvs. De ce? 


— Pentru că eu nu fac şi ou 
am făcut varietăți. Niciodată, 
La noi varietăți înseamnă „ma- 
nieră“. lar eu sînt împotriva 
acestei maniere. 


— Bine, dar dacă emisiunile 
dvs. nu sînt „varietăți“, atunci 
poate le-am putea numi emisiuni 
distractive sau de divertisment? 


— Nu sînt de acord cu niciuna 
din aceste formule sau etichete. 
Emisiunile mele sînt nişte forme 
de spectacol care pornesc de la 
un gînd, de la o idee, exprimate 
prin mijloace specifice: muzica, 
ritmul, dansul, decorul, costumul, 
lumina. Se adaugă în plus posibi- 
lităţile tehnice pe care mi le 
oferă televiziunea. Atîta numai 
că noi sîntem constrînși să ne 
exprimăm gîndurile și ideile pe 
care vrem să le transmitem în 
două sau trei minute. Ceea ce 
la teatru sau în film se poate 
spune în două sau trei ore, noi 
vrem să spunem în cîteva minute. 
ENA V TR ZI CERE Ti EEE ESI PIZ 


— Vreţi să spuneţi că a face o 
emisiune ca a dvs. e la fel de 
greu ca şi montarea unei piese 
de Shakespeare? 


— Foarte exact, păstrînd pro- 
porțiile, desigur. Dat fiind spe- 
cificul televiziunii, noi trebuie să 
ajungem la o maximă concen- 
trare, să excludem momentele 
de acumulare, treptele interme- 


diare, bine cunoscuta expozițiune 
sau introducere din teatru. Desi- 
gur, e fabulos să-ţi închipui un 
alpinist care merge din vîrf în 
vîrf, fără să urce, fără să coboare. 
Însă noi spre asta tindem. 


— Varietăţi? Nu! Divertis- 
ment? Nu! Distractiv? Nu. A- 
tunci cum putem numi ceea ce 
faceţi dvs.? ` 
aa EI DE TE ATP IER PI 


— Dar de ce să numim într-un 
fel sau altul ceea ce fac eu? De 
ce să se aștepte ca emisiunile 
mele să fie vesele, bune, distrac- 
tive? Eu nu pot fi numai vesel, 
sînt uneori şi trist. Toată lumea 
vrea să mă încadreze într-un 
barem: drăguţ, nostim, vesel, 
frumos, _bine dispus. Eu nu-mi 
propun ca telespectatorii să se 
amuze neapărat. Eu vreau să 


fac un spectacol din viaţă, 
despre viață, cu oameni şi 
pentru oameni, un spectacol 


care să cuprindă deopotrivă un 
zîmbet, o glumă, un suspin, o 
tristețe, o frintură de dramă. 
Și dacă acestui lucru trebuie să-i 
spunem într-un fel, atunci numi- 
ţi-Isimplu, „o emisiune”. Emisiuni 
pentru public, O dată cu aceste 
emisiuni ofer ceva din mine, 
chiar pe mine. Dar, dacă aș 
putea, aş apare la începutul 
emisiunii şi aş spune oamenilor 
să nu aștepte perfecțiunea, pen- 
tru că emisiunile noastre sînt 
pline de imperfecțiuni. Noi nu 
vrem să impunem ceva telespec- 
tatorilor. Noi le propunem să 
comunicăm, să le transmitem 


gîndurile noastre, ideile noastre." 


— Aşadar, reţeta „emisiunilor” 
nu vreţi să mi-o dezvăluiţi. 
Le i 

— Nu văd nenorocire mai 
mare decit să faci emisiuni după 
„reţetă“. Toate ar semăna între 
ele. Nu cred în rețeta „rețetelor 
de succes“, Reţetele sînt bune la 
bucătărie, nuîn artă. Și dacă totuși 
mă siliți să folosesc acest cuvînt, 
atunci vă pot spune că mă strădu- 
iesc să inventez o rețetă nouă 
pentru fiecare emisiune. Pentru 
mine, ca și pentru ceilalţi regizori, 
pupitrul de regie are același 
număr de butoane, studioul are 
tot atîtea camere, în fine, la fel 
ca toată lumea am doar două 
mîini şi exact zece degete. „Se- 
crețele“ mele de fabricație sînt 
la dispoziţia tuturor, le știe 
toată lumea. Folosesc foarte mult 
sălile de repetiţii şi intru pe 
platou știind exact cum va arăta 


7 
[= 


F 


„În ziua în care- 


voi ajunge 


„maestre' 
voi fi 
un om mort“ | 


lului. Această idee poate să fie o 
dată a lui Patrichi, altădată a 
Doinei Levinţa sau a lui Ovidiu 
Dumitru, sau a mea, sau a opera- 
torului George Grigorescu. Dar 
din clipa în care obiectivele au 
fost fixate și am pornit la lucru, 
democratismul încetează, toți ne 
concentrăm eforturile pentru a 
sluji ideea de emisiune pe care 
ne-am propus-o. 


emisiunea. Pentru fiecare cîntec, 
pentru fiecare dans, pentru fie- 
care scheci elaborez cel puțin 
zece variante de filmare, Chinul e 
s-o aleg pe cea mai bună, În fine, 
mă străduiesc să dau fiecărui 
cîntec o notă personală, să-i pun 
în evidență pe cîntăreți în funcţie 
de stilul, de temperamentul, de 
particularitățile fiecăruia. Nicio- 
dată Aurelian Andreescu nu va fi 
filmat ca Gică Petrescu, ambianța 
și cadrele concepute pentru Anda 
Călugăreanu nu vor fi aceleași 
şi pentru Mihaela Mihai. În rest, 
e multă muncă, foarte multă 
transpiraţie și, uneori, îmi place 
să cred, cu toată modestia, 
puţină inspirație. Asta e tot. 


— Se pare totuşi că emisiunile 
dvs. au şi un „călcii“ al lui 
Achille: textul, 


— Desigur, ar fi fost mai bine 
să avem în echipă şi un drama- 
turg. Ovidiu Dumitru este un 
excelent specialist al textului 
muzical, al cupletului. Am avea 


— Care sînt servituţile reali- 


zatorului de „emisiuni“ — ezit nevoie însă de un dramaturg 
să le numesc '— în sfirșit, în care să lucreze în echipă cu noi, 
genul celor pe care le faceți să scrie pentru noi, pentru 
dumneavoastră? televiziune. 


— Prea multe şi prea neinte 
resante pentru a le detalia aici’ 
Servituţile subiective ţin de me” 
serie. Să asculţi o bandă de 
1000 de ori și să încerci „s-o 
vezi", să alegi costumele potri- 
vite, decorul cel mai bun, etc. 
Dintre servituţile „obiective”, ca 
să zic așa, cea mai serioasă, cea 
mai dificilă este instabilitatea 
grupului de actori cu care lucrăm. 
Față de emisiunea „Profil pe 
625 de linii“, oricît de paradoxal 
ar părea, cu „Gala lunilor” noi 
am făcut un pas înainte şi, deopo- 
trivă, un pas înapoi.: În primul 
caz am ducrat cu un grup restrîns 
de actori, mereu aceiași, de la 
care ştiam ce puteam cere şi ce 
puteam obține. La „Gala lunilor“, 
actorii au fost mereu alţii, emi- 
siunea era programată la dată 
fixă, nu- mai puteam lucra 
prea mult pentru a-i putea 
încadra într-o formulă unitară 
de spectacol. 


* X 
— Pentru viitor, ce-şi propune 
echipa pe care o conduceţi? 


— Am vrea să încercăm o 
trecere de la maniera de fabulă 
modernă, cum am “făcut pînă 
acum, la un fel de spectacol al 
străzii, o emisiune în care să fim 
nu numai amuzanţi,.ci mai aproa- 
pe "de realitate, să prezentăm 
viaţa așa cum este, cu de toate, 
și cu haz şi cu lacrimă. Ne pro- 
punem, de asemeni, să încercăm 
ò formulă de „musical“, pornind 
de la un text literar existent sau 
scris special, pe care să-l trans- 
formám într-un . spectacol TV. 
Pentru toate astea" ne-ar. trebui 
un grup de interpreți perma- 
nenţi şi asta nu e posibil, deocam- 
dată; la televiziune. Dar, iadi- 
ferent de ce vom face, am mai 
dori să putem lucra emisiunile 
în avans calendaristic, pentru a 
nu mai fi presaţi'de timp, deci 
pentru- a nu face concesii și 
rabat de calitate. 


— În schimb, aveţi avantajul 
unei echipe constante de realiza- 
tori, 
ao aa mi 

— Din fericire, Ovidiu Dumi- 
tru, Cornel Patrichi, Doina Le- 
vința, operatorul George Grigo- 
rescu și cu mine, la care se adaugă 
echipa de producție, ne-am întil- 
nit pe aceeași lungime de undă, 
În faza de pregătire, democratis- : 
mul de gîndire, ca să spun așa, 
funcționează perfect. Toate ideile 
sînt bune, toate sînt acceptate, 
pînă cînd ne oprim la cea care va 
da direcția principală a spectaco- 


— Spuneţi-mi, Alexandru 
Bocăneț, ce vă defineşte, ce vă 
caracterizează pe dvs.? 

LA SEDLAR PI NAASE PARERI. 

— Dorinţa de a nu fi „etiche- 
tat“, nicieu, nici emisiunile mele, 
Și încă ceva: dorința de a-mi 
păstra calitatea de „ucenic“, de 
om care învaţă, trebuie să învețe 
mereu. Sper să rămîn ucenic 
pînă la adînci bătrineţi. În ziua 
în care voi ajunge „maestre“, 
atunci voi fi un om mort. 


N.C. MUNTEANU 


— Ce spontan e X! — 
spun uneori telespec- 
tatorii emisiunilor spor- 
tive, îndeosebi în timpul 
transmisiilor directe, 

‘Sper să nu fiu acuzat 
de colegii mei în ale telesportului 
pentru că vă dezvălui „secretele“ 
noastre profesionale, dar numai o 
dulce naivitate poate face pe cineva 
să-şi închipuie că un comentariu. 
sportiv de 30, 60 sau 90 minute se 
poate realiza improvizînd în timpul 
emisiunii.  Improvizarea înseamnă 
numai putinţa de a vorbi liber și de 
a te descurca în situații neprevăzute. 


nema 


Toți adevărații reporteri sportivi 
își pregătesc dinainte observațiile 
„Spontane“. Aştepți cîteodată 


multe emisiuni pînă ţi se ivește pri- 
leji| să plasezi la momentul potrivit 
o observație „scoasă din mînecă", 
Aceasta constituie o tehnică pro- 
fesională care se dobindește prin ex- 
perienţă. După diferite perioade de 
timp, în funcţie de aptitudinile 
individului, ea devine o a doua na- 
tură, La noi, fără o documentare 
conştiincioasă, bazată pe întocmirea 
unor fişe și chiar dosare pe sporturi, 


nu poți să te descurci în multitudi=” 


nea. și; varietatea; problemelor care 
„i. se dau spre rezolvare. „(La tele- 
viziunea din R.D.G., redacţia de sport 
are cîte un-comentator”pentru fie- 
care disciplină sportivă! Asta da, 
specializare!) Mulţi telespectatori 
întreabă cum e posibil să cunoşti 
atîtea amănunte despre un sportiv 
sau despre o echipă. Explicaţia este 
cît se poate de simplă. Un bun pro- 
fesionist” nu tasă-nimic să-i” treacă 
„prin faţa ochilor, fără să-și noteze 


[i 


Un antierou celebru 


Să pregătește dinainte, 
Cu chin şi caznă, 
Cu notițe şi fişe 


ceea ce crede că-i va putea folosi 
vreodată într-o emisiune. Tăieturile 


din ziarele și revistele autohtone și 


străine, comentariile agenţiilor de 
fx 


Cutia Topo 


"9 lon Olaru, psiholog (!), București: Aveţi dreptate.' Entuziasmul 
poate Ti simulat de comentatorii cu experienţă. Uneori, cînd n ite 
simţi bine sau ești copleșit de griji personale, tehnica aceasta te ajută. 
Există însă alt gen de entuziasm care nu poate fi simulat, entuziasmul . 
pentru munca pe care o faci. $i asta nu este o muncă pe care o 
poţi face cu inima îndoită, nici măcar atunci cind ai acumulat expe- 


rienţă. 


@ Eleonora. Valețchi, casnică, Timișoara: La televiziună se lu- 


crează în echipă şi e bine cafiecare dintre mem 


i ei să contribu'e la 


efortul colectiv cu capacitatea sa. Desigur că există ziarişti care pot fi 
buni prezentatori şi există crainici care pot scrie texte excelente, 
dar asemenea oameni, maeştri în ambele meserii, sînt rari. 


„Globul de aur“ şi premiul „Emmy“ 
pentru cel mai bun erou de serial (Peter Falk) 


` tre obscure. 
„frumos, handicapat fizic (are un ochi, 


„Norocul lui Peter Falk s-a numit 
Columbo. lar astăzi toată lumea e 
de acord că uriașul succes al seria- 
lului „Columbo" se datorează în 
exclusivitate acestui actor. modest, 
fermecător prin lipsa de calită i 
fizice cu care cinematograful i-a 


înzestrat pe detectivii și polițiștii. 


aflaţi în luptă cu tot felul de răufă- 


-cători. 


În ciuda numărului foarte mic 
de episoade, doar 25 pînă în prezent, 
față de cele peste 100 de episoade ale 
serialului „Mannix", „Columbo” a 
ocupat primul loc-în lista preferințe- 
lor telespectatorilor din S.U.A., țară 
în care totuși serialele se fabrică pe 
bandă rulantă, 

Totul a început ca într-o poveste. 
Ani de zile Peter Falk a jucat roluri 
secundare sau episodice în filme 
mediocre sau pe scenele unor: tea- 
Nu prea înalt, deloc 


cel drept, de sticlă), nimeni nu-i 
dădea vreo şansă de reușită în film 
sau la televiziune, Pină în ziua în 
care un producător întreprinzător, 
dar fără prea mulți bani, și-a propus 
să: facă două filme polițiste de cite 
120 minute, fără vedete costisitoare. 
Peter Falk părea omul cel mai potri- 
vit, Succesul a fost atît de mare, 
încît, la cererea publicului, persona- 
jul celor două filme a fost rapid 
transformat în erou de serial, turnin- 
t 


presă, unele răspunsuri ale marilor 
personalități la întrebările repor- 
terilor, statisticile performanţelor 
anuale, diverse fragmente din lu- 
crările de specialitate: și multealte 
forme de documentare la care se 
adaugă observațiile personale sin- 
tetizate în cîteva idei, formează cu 
timpul un bagaj fără de care este 
imprudent să te înfățișezi telespec- 
tatorilor. În ceea ce mă priveşte, 
Olimpiada albă — Grenoble 1968 — 
mi-a dat o lecţie “foarte folositoare 
în acest sens. Comentam într-o di- 
mineaţă, pe la ora 10, transmisia 
directă a unei întreceri olimpice de 
schi — cursa de cobortre bărbaţi. 
La un moment dat, Gin cauza ceții, 
proba s-a întrerupt. Studioul de la 
București nu avea © emisiune de 
rezervă Nimeni nu se gîpdise la 
această posibilitate, Mi s-a comunicat 
să improvizez.ceva, fiindcă nu puteau 
întrerupe emisiunea directă. Abia 
peste 20 de minute s-a reluat proba. 
La întoarcere, am aflat că' telespec- 
tatorii nu s-au plictisit în aceste 
minute în care pe ecran se vedea 
numai ceață și din cînd în cînd pirtia. 
Istoricul probelor de schi alpin, 
descrierea foștilor campioni olimpici, 
amănunte. picante din viața marilor 
schiori şi completările competente 
ale colegului Gheorghe Epuran — 
m-au salvat. De atunci, nu mai preiau 
microfonul unei transmisii sportive 
fără să fiu „înarmat” pentru eventua- 
litatea unor surprize de tot. felul. 
Este adevărat că de cele mai multe 
ori rămîn cu „Muniția nefolosită”, 
dar vorba unui mare Strateg: re- 
zervele decid soarta bătăliei! 


“ -Cristian ȚOPESCU. 


a 
du-se astfel încă 23 episoade -a cîte 
90 minute fiecare. 

“În America atîtor Co- 
lumbo a plăcut mai ales pentru-că 
nu împarte pumni în dreapta și în 
stinga, nu trage niciodată cu pistolul, 
pentru simplul fapt că nici nu poartă 
așa ceva, > 

Cu înfățișarea lui banală. (panta- 
loni mototoliţi, pantofi scîlciaţi, și 
un impermeabil ponosit), umblind 
într-o mașină mereu gata să se des- 
facă în bucăți, pus în, dificultate în 


violenţe, 


timpul anchetelor, cu aerul lui uşor 


zăpăcit, Columbo e un om obișnuit 
cu care oricine se poate identifica. 
Toate aceste calități l-au făcut 'să 
cîştige în competiţie cu pletora de 
detectivi mintoși, frumoși și bătăioși. 
Peter Falk a fost distins cu „Globul 
de aur” și cu premiul „Emmy” 
Academiei de film. şi televiziune 
din New York pentru „remarcabila 
interpretare a unui erou de serial“, 
„Eu şi» Columbo avem” anumite 
lucruri-comune, declară Peter Falk. 
Dar eu sînt mai puţin perspicace. 
Eu pierd uneori, Columbo niciodată”. 
Cît- despre Peter - Falk-omul, el 
trăiește departe de lumea dezlăn- 
țuită a cinematografului, împreună 
cu soţia sa Alice, de profesiune deco- 
ratoare, și cu. cele două fetițe ale 


Aor, Jackie, nouă ani și Katty, trei ani. 


Ea 


Munca operatorului, 


Inainte de institut 

m-am ocupat intens de 

fotografie și de arte 

i plastice: În alte împre- 

jurări, azi puteam să 

fiu un bun grafician, 

de exemplu. Fotografia şi desenul 
au avantajele lor, pretind o construc- 
ţie mai strictă, o compoziţie mai 
"densă, există reguli care le guver- 
nează. Filmul e mișcare şi asta în- 
seamnă altceva. Fotbgrafia și pic- 
tura sint atemporale, iar filmul se 
desfăşoară în timp. Oferiţi cuiva 
de la început un -aparat de filmat, 


faptul că aparatul şi imaginea se pot - 


mișca il vor entuziasma, va fi mai 
puțin preocupat de compoziţie, va 
„construi” neglijent. Eu am răgpas 
cu convingerea că trebuie să compun 
riguros pină la detaliu fiecare ima- 
gine, cătrebuie să elimin tot ce e de 
prisos; (De aceea consider fotogra- 
fia și' pictura singurele puncte de 
plecare în profesia noastră.) Într-o 
perioadă de glorie a „cin6-vtrite”- 
ului a dominat imaginea luată la în- 
timplare, fără nici o concepţie, 
sfidind compoziţia. Uneori e absolut 
necesară o asemenea imagine. Dar 
eu fnțelea să „compun“ şi lipsa de 
compoziţie! & 

În primăvara anului 1970 am fil- 
mat oameni şi locuri, mii de metri 
de peliculă s-au derulat prin aparat, 
în plin Gezastru al inundaţiei. Eve- 
nimentele ne-au surprins, nu putea 
fi varba de o concepţie de filmare 
dinainte stabilită. Atunci, mi-am 
propus unghiuri de filmare aparent 
incomode, am compus cadre într-un - 
permanent dezechilibru, am căutat 
elementul şocant în fiecare imagine 

Li 


Necesitatea elementului șocant într-o 


statică, Am încercat să rețin un de- 
detaliu sau o privire, din mulțimea 
de imagini ce ne copleşeau. Am re- 
fuzat filmarea din mînă, foarte po- 
sibilă într-o asemenea împrejurare 
şi cred că imaginea a cîștigat posi- 
bilitatea unei analize mai profunde. 
Acolo unde „întimplarea" ne domina, 
a trebuit s-o acceptăm numai în 
măsura importanţei ei pentru noi. 
Ar fi rezultat, altfel, efecte para- 
zite independente de înţelegerea 


42 


— Cp 


o necunoscută! 


Nici un critice n-a demascat 
nici o impostură 


` BEE ta 


A fi operator: o mare șansă 
(Iosif Demian) 


ne statică 


im 
(„Apa ca un bivol negru“) 


noastră a evenimentelor. Intuiesc și 
sper că succesul filmului realizat 
(„Apa ca un bivol negru”) s-a datorat 
coeziunii. întregului nostru grup şi 
„sincronizării” perfecte a celor doi 
operatori. E 
Marele meu examen a fost însă 
„Nunta de piatră" Luni de zile pre- 
mergătoare filmărilor, am cutreierat 
nenumărate locuri, am gîndit și 
conceput totul, regizori, . operator, 
scenograf:, la un loc. Pe parcurs's-au 


participare la 
Plecîind de la 
foarte importantă perioada de aco- 


atașat și 
Cred că şi-au spus “cuvîntul virsta, 
ambițiile noastre, crezul nostru ar- 
tistic. 

Cum m-aș descurca în preajma 
unui regizor cu o personalitate foarte 
puternică? Sigur n-aș accepta să-mi 


compozitorul şi actorii. 


ceară doar rezolvarea tehnică -im- 
pecabilă a intenţiilor sale. În cel mai 
bun caz, asta ar fi o treabă de came- 
raman. Eu nu concep o asemenea 
realizarea unui film. 

scenariu, consider 


modare cu regizorul,cît mai devreme 


posibil, mai apoi cu scenograful. 
Fiecare amănunt poate“ influența 
munca mea. Dacă, de exemplu, 


în timpul inundaţiei,. mărturisirile 
oamenilor sunau-ca o baladă spusă 
reținut și grav, dialogul din „Nunta...“ 
(extrem de redus de altfel) repre- 
zenta un vers alb şi arid, iar acolo 
unde lipsea cu desăvirşire, filmul ce- 
rea o imagine mai plină de sensuri. 
Muzica trebuia să-și propună ace= 
lași lucru. Stilizarea imaginii devenra 
posibilă numai împreună cu stiii- 
zarea decorurilor, a mişcărilor în 
cadru, a jocului actorilor. Altfel, 
munca unuia dintre noi ar fi negat 
munca celuilalt. Trebuie să recunosc 
că şi actorii au o mare importanţă 
pentru mine. Unii reușesc să mă sti- 
muleze, alţii mă inhibă. 

La Roşia Montana, locul ales pene 
tru filmare, am fost profund influen- 
tat de peisaj, de case, de oameni, 
de ritmul lor de viață. Am preluat 
mișcarea lor, am imprimat-o între- 
gului film. O asemenea mișcare ne 
convenea tuturor: permitea succe- 
siuni de sensuri, permitea înțelege- 
rea în adincime a acţiunilor paralele, 

La Roșia Montana am evitat cerul, 
sugerind o lume închisă, stranie, 
fără posibilitate de scăpare. Dar 
cerul trebuia filmat acolo unde eva- 


Rigoarea și ritmul unui serial 
(„Un August în flăcări“) 


Asociaţia cineaști'or 


Să vedem, dar să şi discutăm 


O delegaţie de cinea- 
şti sovietici, formată 
din > regizorul Lev 
Atamanov, artist e- 
merit al R.S.F.S.R,, 
președintele secţiei 
de animaţie din cadrul Uniunii 
cineaştilor din U.R.S.S., Renata 
Mirenkova şi Saghiman Ciavcia- 
vadze, pictori scenografi, a făcut 
o vizită în ţara noastră, în cadrul 
înțelegerii privind colaborarea 
dintre  Uniunca cineaștilor din 
U.R.S.5. şi Asociaţia cineaştilor 
din România. În zilele vizitei, au 
avut loc proiecții de filme, dis- 
cuții colegiale și. un schimb de 
experienţă la Studioul Anima- 
fiim. a 


L 
Întîlnirea organizată în. cursul 
lunii octombrie la sediul ACIN, 
de câtre revista „Cinema”, între 
realizatorii filmului „Dragostea 


inema 


începe vineri” şi cinefilii de la 
I.P.R.S. Băneasa nu a„rămas fără 
ecou. În cursul lunii decembrie, 
pentru a doua oară în existența 
Asociaţiei, a avut loco întîlnire în- 
tre cineaști și spectatori. De data 
aceasta, oaspeţi au fost școlarii şi 
tine: ii piteşte si, membri ai cercului 
„Prietenii filmului“. l-au întîm- 
pinat regizorii lop Popescu Gopo, 
Sergiu Nicolaescu şi Gheorghe 
Vitanidis, operatorii Ovidiu Go- 
logan şi Vasile Oglindă, actorii 
Paula Chiuaru, lon Dichiseanu și 
micuța Lulu Mihăescu. Tinerii 
cineaști au formulat curajoase 
şi „mature“ păreri despre filmui 
românesc. 


E 
La clubul uzinei „Republica“ 
din București își desfășoară de 
cîtva timp activitatea un cerc 
numit „Prietenii filmului ` româ- 
nesc”, Cu ajutorul Asociaţiei ci- 


stim 


darea reușea. Personal prefer ase» 
menea locuri marilor orașe. Aici 
posibilitățile de compoziție sînt 
mult mai bogate, detaliile mai con- 
vingătoare. Amintiţi-vă de prima 
parte a filmului, de drumurile femeii. 


Drumuri lungi, _întortocheate şi 
greoaie ; trebuiau să sugereze drumul 
ei de-a lungul anilor. În partea a 
doua, trecerea de la zi la noapte, 
în plină nuntă, am filmat-o într-o 
singură seară cu economie de un- 
ghiuri, după o pregătire foarte 
minuțioasă. Numai așa, cred, au 
devenit treptat fețele hidoase, dan- 
sul grotesc, drama care plutea peste 
ei, iminentă. 

Am. evitat să vorbesc pînă acum 
despre lumină, pentru că secretul 
iluminării mi se pare greu de înţeles, 
greu de explicat. Cu toate că se 
spune despre noi că „pictăm” cu 
lumina, referirile la stilurile din 
pictură pot funcționa numai în parte, 
pentru că din nou e vorba'de lumină 
în mișcare. Datorită luminii, filmul 
poate înnobila obiectele cele mai 
prozaice sau poate atenua pînă la 
distrugere jocul actorilor. Lumina 
poate crea o imagine. diafană sau 
dură, irizată sau crudă, o imagine 
urîtă sau frumoasă. Lumina este in- 
dispensabilă filmului și, în același 
timp, cel mai periculos mijloc de 
exprimare. 

Mi-e greu să explic de ce la „Nunta 
de piatră” am considerat că e mai 
bine să anulez umbrele iar la filmul 
următor am folosit umbra ca element 
de compoziţie. Atunci aşa am simţit, 
aşa am gîndit și crezut că e bine, 

Mă opresc aici. Ar mai fi foarte 
multe de spus despre condiția noas- 
tră de artist. Consider că nu sîntem 
priviţi prea atent. Criticii nu-și 
prea spun. cuvîntul. Cele cîteva 
rînduri strecurate într-un col -de 
cronică sînt aceleași de la un film 
la altul. Cu excepții rare, imaginea 
nici unui film n-a fost apreciată cînd 
asta se impunea, şi nici o impostură 
n-a fost demascată, Munca noastră 
rămîne încă pentru mulți o mare 
necunoscută. 


losif DEMIAN 


despre filme 


meaștilor, cercul organizează bi- 
lunar -prelegeri despre istoria 
cinematografiei românești și uni- 
versale, prezentări de filme ar- 
țistice și documentare în avan- 
premieră, întîlniri cu realizatorii 
şi actorii filmelor românești, vi- 
zite în studiouri, etc. 
a 

Cu ocazia prezentării în pre- 
mieră a filmului „Viforniţa”, au 
avut loc întilniri între realizato- 
rii filmului și spectatori, în mai 
muite orașe Gin țară. După masa 
rotundă organizată în satul Gli- 
goreşti- Cluj — a avut loc o 
întîlnire la Baia-Mare la care 
au participat, din partea echipei 
de filmare, regizorul Mircea Mol- 
dovan, actorii Silviu Stănculescu 
și Nicolae G. Mazilu. La Chitila, 
regizorul Mircea Moldovan şi 
actorii Siiviu Stânculescu şi Er- 
nest Maftei s-au întilnit şi au 
avut discuţii pe marginea filmului 
cu pionierii şi tinerii din localitate. 


Regizorul, 


- „un posibil“ operator! 


Lumina este principa- 
lul mijloc de creaţie al 


inema 9Peratorului. Pină nu 


demult, operatorul era 
răsfățatul platoului, 
„pictorul cu lumina", 
pictorul care îşi gîndea fiecare cadru, 
fiecare colțișor întunecat, fiecare 
pată luminată; acum pelicula este 
mai sensibilă, sursele de “iluminare 
mai eficiente și mai mici, în general, 
tot ce ţine de aparat, de tehnică, 
se perfecționează. Evident, operato- 
ful trebuie să fie în primul rînd un 
foarte bun meseriaș, un foarte bun 
meseriaș și în. al doilea și în al treilea 
rind —“dar nu cred că trebuie 
eliminată din discuție partea de gîna 
dire artistică, plastica imaginii. Şi 
asta nu pentru că ţin ca operatorul 
să fie numit în continuare pictor, ci 
pentru că fiind vorba de imagine, 
imaginea se vede, şi ceea ce se vede 
este definit prin frumos sau urit, 
Operatorului trebuie să i se: lasa 
timpul de creație, pentru că, în fond, 
marii operatori âi- lumii sînt tot cei 
care desenează lumina și își concep 
îndelung imaginea... mă gîndesc, la 
Conrad Hall. 4 
Important pentru toţi, și pentru 
operator bineînțeles, este ceea ce se 
vede pe pînză, dar nu trebuie uitat 
că tot ce se vede nu se datorează 
numai unui aparat bun, nu numai 


` Lumina este principalul mijloc de 
creație al operatorului. 
Cum e folosită ea în filmele noastre? 


Se pregătește filmarea di 


pe fiecare cadru, în ceea ce privește 
mişcarea dē aparat şi chiar stilul de 
iluminare. 

La „7 zile“, aproape întreg filmul 
a fost desenat și discutat, cadru cu 
cadru — culoăre, lumină. Această 
pregătire minuțioasă aduce rapidi- 
tațe pe platou şi siguranţă operato- 
tului, 


ati: > 


n „fuga“ automobilului 


(Călin Ghibu) 


unor lecții bine învățate: categorică 
este relația cu oamenii, cu echipa 
de filmare. : | 

Fiecare om din echipă — fie el 
regizor, scenograf, actor sau electri= 
cian — trebuie să fie cît de cît un 
operator. Mai mult, nu cred într-o 
imagine de valoare dacă regizorul 
nu este și un „posibil“ operator şi 
încă unul bun. 

Regizorul dă în mare parte ținuta 
plastică a. filmului. El poate lucra 


„Fiecare cadru al filmului l-am desenat 
și l-am discutat în prealabil“ („7 zile“) 


Dacă se spune despre un film că 
are imagine foarte bună sau buna, 
nu trebuie exclusă contribuția reg - 
zorului, chiar numai pentru faptul 
de a se fi făcut înțeles de către ope- 
rator. Și acel timp de creaţie de care 
vorbeam ţine tot de regizor, de con- 
cepția lui despre film, despre artă 
despre film ca'arță, “despre rolul 
imaginii în film. t 


Călin GHIBU 


Semnat 
Josif Demian: 


1968 — absolvent al Insti- 
tutului de artă teatrală și ci- 
nematografică „lon Luca Ca- 
rägiale", secția operatorie 
film. 

„Filme realizate = 

1969 — „Castelul condam- 
naților” — cameraman (ima- 
ginea: Ovidiu Gologan) 

1970. — „Aşteptarea" (îm- 
preună cu D. Vilcov) 

1971 — „Apa ca un bivol 
negru” (împreună -'cu Dinu 
Tânase) 

1971 — „Nunta de piatră" 

1972-73 — Serialul TV „Un 
August în flăcări” 


Călin Chibu: 


1972 — Absolvent al secţiei 
de operatorie din |.A.T.C. 


1973 — Debut, ca operator- 
șef, la filmul „7 zile“. 


43 


44 


amurgul zeilor O 


Fascinaţia 
unui afiș 


Chiar- apărînd pentru cîteva 
clipe într-un film, Ava Gardner 
continuă să fascineze. Se întimplă 
în cea mai recentă peliculă a 
vechiului său prieten, John Hus- 


ton. „Judecător şi delincvent“ 
NOTIE TES 
Ava Gardner: „Frumusețea 


mea? Am și uitat-o!“ 


este o meditaţie asupra legii și 
rosturilor ei, iar Roy Bean, per- 
sonajul extras dintr-o legendă 
americană: (om al legii și brigand 
totodată) devine un. argument 
despre faptul că justiția poate fi 
uneori. şi în unele locuri nedrea- 
ptă. interpretat magistral de 
Paul Newman, eroul lui Huston 
are o singură fantă în cuirasa 
durității sale: pasiunea pentru 
Lily Gantry (o celebră actriţă, 
cunoscută dintr-un afiș). Abia după 
moartea admiratorului, afişul se 
însuflețeşte şi, pentru cîteva 
momente, își face apariția pe 
ecran sublima, care nu mai este 
însă Lily Gantry, ci... Ava Gard- 
ner în carne şi oase... 


Regretul 


generosuiui 
Edi N IS a 


În editura americană Hawthorn 
Books au apărut memoriile pos- 
tume ale lui Edward G. Robin- 
son. După ce-și evocă Începuturi- 
le; teațrale newyorkeze şi saltul 


la Hollywood, în lumea filmului, 
marele actor nu-și ascunde regre- 
tul de a fi părăsit definitiv scena 
şi de a nu fi încercat să se îm- 
partă, ca Laurence Olivier de 
pildă, între ambele activităţi. În 
afara unor extrem de interesante 
consideraţii de artă plastică (Ed- 
ward Robinson era un mare co- 
lecționar), sînt de reținut 
pregnantele portrete făcute unor 
colegi (Paul Muni, Bette Davis, 
etc.) ` 


Septuagenară 
pe bulevard 


Claudette - Colbert joacă, pe 
Broadway, un rol principal în 
comedia „Comunitate în doi“ de 
Jerome Chorodov (care asigură 
şi punerea în scenă). Puţini mai 
credeau în revederea celebrei dive 
a anilor '30-40, devenită între 
timp... aproape septuagenară. 


Suprema - 
citare 


De o înaltă recunoaștere s-a 
bucurat recent Roberto Rossel- 
lini, cînd a primit, la Universita- 
tea din California, suprema dis- 
tincție Berkeley Citation, Motiva- 
rea se referea la „înaltul nivel 
atins de regizor nu numai în ci- 
nema, dar și în popularizarea cul- 
turii“. 


Cultul 
piersicii 
CO 


Există cazuri cînd anumite 'nu= 
me se încarcă din nou, după ani 
şi decenii chiar, cu plăcuta cor- 
voadă a celebrității. Pe ecranele 
pariziene şi-a făcut apariția „Fifi, 
piele. de piersică“ (de Edward 
Sutherland),. una din marile co- 
medii americane ale anilor. '30, 
iar numele Mae West a și înce- 
put să plutească pe toate buzele. 
Este un rol pe care l-a interpretat 
nu numai cu umor şi truculență, 
dar și cu o polemică înverșunare 


„împotriva starurilor sofisticate 


care diluau tot mai mult comedia 
cinematografică a epocii. Un rol 
devenit istoric. 


Păpușa 
M.M. 


Pe Marilyn Monroe, celebrita- 
tea o urmăreşte nefast. După 
unsprezece ani de la moarte, du- 
pă ce a figurat rînd pe rînd pe 
afișe, calendare, cărți de joc, jo- 
curi de puzzle, etc. „etc., defuncta 


stea va patrona cu numele său o 


linie de produse cosmetice și 
chiar o păpușă pneumatică care-i 


“va imita perfect trăsăturile şi... 


va fi parfumată cu Chanel nr. 5... 


Patru nume 
vechi 


RC Ti PI: IZEI 
Reveniri pe platouri, după ab- 
sențe considerate definitive: Lana 
Turner în „Persecuţia”, alături de 
O lungă, dar nu detinitivă 
absență (Alida Valli) 


Trevord Howard (regia Don 
Chaffey) în Anglia; Alida Valli, 
alături de David Hemmings, în- 
tr-un film venezuelean (interpre- 
tînd rolul mamei unui delinc- 
vent, tolerantă şi iertătoare chiar 
cînd fiul ajunge la crimă); Franca 
Valeri — într-un serial al televt- 
ziunii italiene, unde diverși cele- 
bri actori interpretează cite un 
basm pentru copii. 

Pînă și claustrata Kim Novak 
a ieșit temporar din castelul «ei 


* singuratic, dintre ctinii, caprele 


și păsările ei, ca să interpreteze 


„pentru rețeaua de televiziune 


A.B.C. rolul unei dansatoare. de 
cabaret pe care virsta o împinge 
din ce în ce mai mult în afara 
vieţii. i 


Din umbră 
la cristal 


Un „nou“ început 
de carieră? (Lea Massari) 


După ce a traversat un lung 
con de umbră, Lea Massari re- 
vine în planul atenţiei. Ea a pri- 
mit Steaua de cristal a Academiei 
franceze de Cinema, a filmat ro- 
lul principal în pelicula “Alonsan- 
fan a italienilor Paolo și Vittorio 
Taviani şi a început să pregă- 
tească rolul Annei Karenina pen- 


* tru televiziunea italiană, în regia 


lui Sando Bolchi (autorul a două 
„ecranizări. dostoievskiene: „De- 
monii“ şi „Fraţii Karamazov”). . 

Un început de carieră acolo 
unde se anunţa sfîrșitul. 


Cvartetul 
în film major 


Cea mai nouă și artistică comè- 
panie cinematografică s-a născu 
din asocierea a patru „mari“: 
Michelangelo Antonioni,  Fede- 
rico Fellini, Kenneth Russell și 
Terence Young. Film Makers As- 
sociated va produce în următorii 
cinci ani nu mai mult de zece 
filme, însă nu ne îndoim că ele 
vor fi... unul şi unul. 

Tot o curioasă reprofilare a 
anunțat celebrul editor italian 
Rusconi (proprietarul ziarului II 
Mesagero) care va produce (mai 
puțin modest) zece filme într-un 
singur an. Rusconi-Film va debuta 
cu „Portret de familie” de Vis- ` 
conti și își va continua activita- 
tea cu dotă pelicule semnate de 
Ingmar Bergman şi Mauro Bo- 
lognini. 


Auto- 


omagiu 


Numărul de crăciun al revistei 
Vogue a fost în întregime un oma- 
giu adus Marlenei Dietrich. Con- 
ceput şi realizat în întregime de 
Marlene Dietrich. Salariul „re- 
dactoarei-șefe“ (ne anunţă L'Ex- 
prass): 50:000 franci! 


Noul redactor-șef: 
Marlene Dietrich 


Artistă 
pentru o zi 


Hotărîrea; luată de Anne 
Marie Philipe (fiica lui Gérard 
Philipe) de a se întoarce defini- 
tiv la studiile de biologie și la 
viața privată a stîrnit comentarii 
foarte-deosebite în presă. Se pare 
că adevărul e următorul: debutul 
în televiziune, efectuat în primă- 
vara trecută, a fost doar un gest 
de curtenie față de oferta stărui- 
toare a Albei De Céspedes (unul 
dih cele mai în vogă nume.iite- 
rare) de a juca în nuvela sa 
ecranizată, „Fragi de toamnă“, 
Anonimatul dorit n-a putut fi 
păstrat de Anne Marie multă 
vreme şi, nemulțumită de rezul- 
tatele artistice obţinute, a hotă- 
rit să se retragă la ocupațiile ști- 
ințifice dintotdeauna. Are 18 ani! 


De mai bine de cinci 
decenii, D.I. Suchianu 
se află într-o familiară 
comunicare cu cinema- 
tograful, amicala lor 
conversaţie nefiind de- 

cît rareori amenințată de ingrati- 
tudini reciproce. Atunci, criticul, 
născut aproape o dată cu „Sosirea 


Student în științe politice 
și economice la Paris 


unui tren în gara La Ciotat", are 
îndreptățitul orgoliu de a ști, ca 
nimeni altul, ce este și ce vrea cine- 
matograful. La rîndu-i, acesta îl tră- 
dează cînd şi cînd pe D.I, Suchianu, 
mizînd perfid pe prea marea-i iubire. 
Căci, din această îndelungată convie- 
tuire, convertită în 'cele din urmă 
în dragoste statornică, s-a născut 
temperatura afectivă a paginilor lui 
D.}. Suchianu, pagini ale unui îndră- 
gostit dispus, cel' mai adesea, să 
vadă doar calităţile iubitei, ignorîn- 
du-i, cu sau fără bună știință, defec- 
tele. Motiv pentru care între miile 
de filme văzute și analizate, sînt 
puţine acelea care să nu fi avut 
măcaf ceva „nostim', „deosebit“, 
„curios", „original“, „simpatic“, „în- 
„teresant“ sau „drăguţ". Motiv pentru 
care, pentru D.I. Suchianu, xcritic 
generos, istoria filmului cunoaște 
puzderie de capodopere, de la 
„Luminile oraşului“ şi. „Iluzia cea 
mare“, pînă la „Două inimi într-un 
vals" și „Vint de primăvară”. Însă 
vai de filmele, cîte vor fi fiind, care 
irită condeiul sarcastic al lui D.I. Su- 
chianu, tot atît de inflexibil în ură 
cît și în dragoste. (Să ne amintim 
de seria pamfletelor provocate de 
„Rocco“, de fraţii şi „avocaţii“ săi), 


O fabuloasă oralitate 
SNELLI IOIEK -V LI haa) a R. E OCA 


O fabuloasă oralitate a frazei, cînd 
entuziastă pînă la extaz, cînd ironică 
ori subtil maliţioasă, cînd violent 
agresivă — determină scrisul mereu 
pătimaș, neutru niciodată, al acestui 
critic-perscnaj care este D.|. Suchia- 
nu. În așa fel încît, a-l citi sau a-l 
asculta devine totuna. 

D.|. Suchianu e criticul „causeur”, 
scriind cum vorbeşte, vorbind cum 
scrie, invadînd pagina, sala de confe- 
rinţe sau micul ecran cu un flux 

- verbal abundent, precipitat, nervos, 
elaborat într-o stare de perpetuă 
febrilitate. El ignoră morga criticului 
doct, sever și meticulos, refuză 
pedanteria savantă, spiritul de sis- 
tem, optînd pentru o critică fami- 
liară, pentru colocviul amical, în care 
îşi este adesea sieși interlocutor. 
Cronicile sale oferă spectacolul unei 


inteligenţe vivace, în care criticul 
îşi inventă presupuși preopinenţi, 
demolîndu-le cu nedisimulată volup- 
tate prezumtivele contraargumente. 

Între criticii noștri, D.I. Suchianu 
este posesorul unui stil cu totul 
personal, plastic, savuros, de o inimi- 
tabilă fantezie în registru comic. 
(Intr-un film de Stroheim, cineva 
„săruta cu promptitudinea și conștiin- 
ciozitatea cu care te scarpini cînd 
te mănîncă”. Tot acolo, „sărutarea 
jupînesei are regularitatea respirației 
însăși”). Spontaneitatea sa este asi- 
gurată de un verbiaj policrom, de o 
anumită extravaganță lexicală, în 
care adjectivele tari, picanteriile 
lingvistice fac casă bună cu rafina- 
mentul subțire al unui critic care 
citează cu egală ușurință din Baude- 
laire și din „bătrînul“” Samuel Gold- 
wyn, din Nietzsche și Cocteau, din 
Faulkner și Proust. Împănate cu 
epitete hazlii, cu neologisme, cu 
franțuzisme, cu sintagme englezești 
ori germane, frazele lui D.I . Suchianu 
respiră un pitoresc neconfundabil. 
Modalitatea predilectă a criticii sale 
pare a fi retorica burlescă. (lată cum 
își începe D.I. Suchianu cartea dedi- 
cată lui Stroheim: „Stroheim a fost 
un neînțeles. Neînţeles mai ales de 
marii săi admiratori, care nu au 
înțeles nici de ce, nici în ce fel fusese 
el așa de neiînţeles“.) 


Președinte al Consiliului 


legislativ la Tribunalul Ilfov 


Student la ciclism, 
în Parcul Herăstrău 


© formidabilă performanţă: 


„a fi, concomitent, părintele criticii 


copilul ei teribil 


Structură {fundamental narativă, 
orator prin ivocaţie,, D.I. Suchianu 
resimte permanent fascinația poves- 
tirii. El practică un particular gen 
de analiză prin povestire, conside- 
rațiile critice fiind“ incluse fie în 
modul de a repovesti un film, fie în 
tonul (ditirambic, persiflator, amu- 
zant, îngăduitor, etc.) în care se 
realizează repovestirea. Sprinteneala 
construcţiei sintactice disimulează 
adesea un limpede refuz, autorul 
primului Curs cinematografic din 
România deținînd în exclusivitate 
secretul şi tehnica unui asemenea 
procedeu critic, 


Păcăliţi şi despăcăliţi 


Creator al unor personăle noțiuni 
de estetică cinematografică, D.I. Su- 
chianu inventă, pentru a le particu- 
lariza, o terminologie critică proprie. 
Astfel filmele muzicale au ca princi- 
pală caracteristică „iuțirea de sine”, 
adică o precipitare emoţională tipică 
unor - personaje care „se iuțesc', 
motiv pentru care, din cînd în cînd, 
ele cîntă. Strategia estetică a unui 
mare cineast constă în stăpînirea 
perfectă a tehnicii „despăcălirii”, 
scopul unui film fiind, în general, a 
ne face să credem un anume lucru 
despre situaţii, personaje şi relaţiile 


Președinte de onoare al 
intelectualilor tenismeni 


dintre ele, pînă spre final, cînd, 
deodată, printr-o piruetă rapidă, 
sîntem obligaţi a ne da seama că 
ne-am lăsat „păcăliți“ de regizor, 
care abia acum aşează lucrurile în 
adevărata lor lumină. Virtuozitatea 
supremă a unui cineast constă în 
realizarea unor „scene-cheie“, „sce. 
ne-fulger“”, adevărate „comprimate 
de frumuseţe“, „intens evocatoare“, 
declanșînd o necesară „asociaţie de 
idei“. D.I. Suchianu oferă şi o infai- 
libilă rețetă conform căreia putem 


lesne depista valoarea unui film. 
lat-o: „Un film care are, să zicem, 
5 asemenea momente explozive de 
frumusețe, de: adevăr și emoție, 
este un film foarte bun. Dacă are 
zece, atunci este o capodoperă“ 
(„Filme de neuitat“), 

Oralităţii scrisului său i se datoa 
rează și folosirea în aprecierea filme= 
lor a unor caracterizări deloc orto- 
doxe ca limbaj critic, Astfel un film, 
poate fi „strașnic“, „grozav“ ori, din 
contra, „stupid“, „idiot“ avind o temă 
care „nu face doi bani”. 

În îndelungata-i carieră, D.I, Sus 
chianu a rostit nenumărate juste, 
frumoase şi spirituale judecăți de 
valoare, a căror sistematizare și 
ordonare urmează abia a fi făcută, 


„cine știe cînd, în folosul unei -mai 


limpezi definiri a contribuţiei sale la 
explicarea acestei arte no! care este 
cinematograful, pe care o iubește, 
unecri, pînă la eroare. (Domnia sa 
scrie, bunăoară, că „La dolce vita” 
„S-abucurat de marevilvă din pricină 
că era o poveste cu cheie și pentru 
că, pe de altă parte, arăta bine cum 
se plictisesc boierii. Încolo era o 
exhibiție monotonă și de o plictiseală 
egală cu însăși plictiseala descrisă”). 

Dar e prea multă dragoste între 
D.I. Suchianu şi film pentru a nu-și 
ierta, reciproc, păcatele. Asemeni! 
profesorului dintr-un film apropiat 
inimii sale („Îngerul albastru“), „pro= 
fesorul de cinema" D.I. Suchianu 
iubește cu fatală pasiune o fascinantă, 
tulburătoare Lola-Lola, într-atit încît 
e inutil a-i pretinde o imposibilă 
detașare. Oricum, criticul îndrăgește 
prea mult cinematograful pentru a 
nu-şi ignora, senin, erorile. 

"La vîrsta senectuții, D.I. Suchianu 
realizează performanța rară de a fi, 
în același timp, părintele criticii 
noastre de film şi veșnicul său copil 
teribil. 

Petre RADO 


Profesorul 
de cinema 


(u:mare din pog. 17) 


Telex 
de pe platourile 
sovietice 


Cel de al Vl-lea Festival 
Naţional al filmului sovietic 
a avut loc în 1973 la Alma- 
Ata. Marele premiu pentru 
lung-metrajul de ficţiune a 
revenit ex-aequo filmelor: 
„Zorile sint liniștite” al lui 
Rostoțki şi „Vă iubesc, oa- 
meni” de Serghei Ghera:imov, 
ambele produse de studiou- 
rile Gorki. ® Pentru a treia 
oară pe ecran, romanul lui 
Nikolai Ostrovski, „Aşa s-a 
călit oţelul”. De data asta 
sub formă de serial TV în 
c'nci episoade. Auto:ii scenas 
riului sînt cunoscuţii Alev 
"şi Naumov, realizatorii ver- 
"siunii din 1957, intitulată 
„Pavel Korceaghin”. Amintim 
că prima transpunere pe ecran 
aparține regizorului Mark 
Donskoi şi datează din 1942. 
9 La studiourile Mosfilm, 
Andrei Tarkovski, regizorul 
„Copilăriei lui Ivan“, „An- 
drei Rubliov“, „Solaris“ — 
pregăteşte un nou film inti- 
tulat „O zi albă”, în care 
amintirile din copilărie ale 
eroului se împletesc cu imagini 
din viața sa preza@ti, filmate 
- în stil de jurnal de actualități. 
@ Anul 1973 a aniversat un 
sfert de veac de la premiera 
filmului „Tînăra gardă“ de 
Serghei Gherasimov. Tinerii 
actori de atunci, interpreţii. 
unei generații în care Fadeev 
a văzut „speranţa omenirii“, 
au devenit în acest răstimp 
nume celebre: Serghei Bon- 
darciuk, Inna Makarova, Vla- 
dimir Ivanov. Ə Actorul Mi- 
hail Ulianov, &@e a debutat 
„ca regizor în „Cea din urmă 
zi“, film care a rulat peecra- 
nele noastre, declara după 
acest succes: „Cred că în 
epoca noastră, în viaţa obiş- 
nuită, exemplele de eroism 
sînt la fel de frecvente ca și în 
anii celor mai grele încer- 
cări, Menireacirematogr afului 
este de a glorifica măreția 
omului în aceste împrejurări”. 
@ Începînd cu anul 1973, celor 
mai bune filme sovietice pe 
teme militare și patriotice li 
se decernează premiul Dov- 
- jenko. Prima medalie de aur 
a fost atribuită luliei Soln- 
teva, colaboratoarea şi con- 
tinuatoarea operei marelui 
cineast. Tinerei actrițe Natalia 
Arinbasarova, * premiată cu 
Cupa Volpi la Veneţia. în 
1966, pentru „Ultimul în- 
vățător“, i-a revenit una din 
medaliile de argint. @ În 
editura I:skustvo a apărut re- 
cent un volum dedicat cineas- 
tului Mark Donskoi. Cartea 
cuprinde mărturii ale colegi- 
lor şi elevilor mareluiregizor, 
despreviața şi cariera acestuia. 
9 „Luna cea mai ficrbinte“ 
este titlul filmului pe care-l 
„realizează luri Karasi, al cărui 
subiect se inspiră din viața 
oțelarilor, acțiunea petrecin- 
du-se aproape în întregime 
în apropierea unei uzine. În 
rolul principal, Leonid Dia- 
3 cikov, actorul din „Tu și eu”, 
"9 La'27 iulie 1973 s-au co- 
- memorat 70 de ani de la naș- 

terea cegretatului “Nikolai 
| Cerkas kasov. ; 


46 


Ri e 


pe ecrane 


Acest film nuare în apa- 
rență nimic extraordi- 


rema nar. Este chiar deco- 


nectant în primele lui 

secvenţe, printr-o sim- 

plitate dezarmantă, afi- 
șată dezinvolt și fără nici un complex. 
Simplitatea subiectului, mai întîi: în- 
tr-o Pragă însorită și optimistă, cinci 
soldați (în stagiu) au o scurtă per- 
misie de cîteva ore, pînă la miezul 
nopţii. Patru. din ei o pornesc prin 
oraş cu foarte diferite intenţii de 
a-şi petrece „vacanţa“ (comună este 
doar dorința lor nemărțurisită de a 
uita — în acest scurt interval — de 
viaţa militară); intenţii care — în 
toate cele patru cazuri — nu se îm- 
plinesc decît parțial, cînd nu eṣu- 
ează de-a dreptul. La rindul lor 
toate cele patru povești sînt 


Citeva ore în Praga, 
nu ca turişti, ci „în permisie“ 


întru totul banale și nici concluziile. 


lor nu sînt prin nimic ieșite din co- 
mun, Doar povestea celui de-al cin- 
cilea, cel rămas (şef fiind) planton 
lîngă maşina cu care veniseră la 


Praga, „sparge“ puțin nespectaculo- 
sul întîmplărilor; acesta pare să 
înceapă, sub augurii feeriei, o idilă 
fermecătoare cu o văduvă nu mai 
puţin fermecătoare, care are un copil 
adorabil, totul încheiat (deocam- 
dată, se înţelege) cu zîmbete nostal-/ 
gice şi promițătoare, 

Şi totuși filmul, în ciuda aparen= 
telor, are ceva extraordinar. Și anu- 
me, marea știință a cineaștilor cehi 
(regizorul Ivo Novák fiind un nume 
cu prestanţă în şcoala cinematografi- 
că cehoslovacă) de a capta farmecul 
secret şi contagios al locului comun, 
delicatețea cu care surprind cea 
mai ciudată dintre poezii, cea a ri- 
dicolului, abilitatea cu care transe 
formă fiecare detaliu autentic (şi - 
cîtă autenticitate este în acest film!) 
în subiect de emoție, în gest afeca 
tiv. 

Această „Coloană de la miezul nop- 
ţii” este filmul unei sincerităţi nes- 
pectaculoase, modeste, diurne. Res: 
piră aerul pur şi tonifiant al simpli- 
tății omeneşti, netrucate de muca= 
vaua decorurilor. 


Dinu KIVU 


è 


Producție a studiourilor cehoslo- 
vace. Regia: lvo Novák. Scenariul: 
Karel Storkân. imaginea: Ivan Sla- 
peta. Muzica: Petr Hapka, Cu: 
Ladislav Potmesil, Jaromir Hanzilik, 
Petr Oliva, Oldrich Vizner, Jorga 
Kotrbovă 


ivo Novák în actualitate 


( Născut în 1918 în Moravia 9 La 20 de ani se angajează la Stu- 
dioul Barrandow ca asistent de regie @ Se afirmă greu și după o 
îndelungată ucenic e pe lingă regizori de renume: } ri Weiss, Martin 
Fric, Jiri Slavicek 1954 — coregizor, alături de Vaclav Warserman, 
la filmul „Omul cel mai bun“ @ 1957 — adevăratul său debut ca regi- 


zor și scenarist: „Singe tînăr” @ 


În această din urmă calitate lucrează 


adesea cu regretatul Jan Prochazka, unul dintre cei mai de seamă sce- 
narişti ai cinematografului ceh postbelic — „Zări înverzite“ (1962), 
„Pe frînghie” (1963), „Maraton“ (1968) 9 Preferinţele sale: tematica 
de actualitate inspirată mai ales din viața tineretului şi din relațiile 


părinţi-copii. 


Vîntul 
călătoriilor 


Promit ie a sv tildialziiee penap Re- 
gia: Lada  Boiadjieva. Scenoriúl: 
Kolio Nikolov. Imaginea Krasimir 
Kostov. Cu: Ivan Arşinkov, Josif 
Sarciadjiev, Leon Niemczyk, Péter 
Slabakov, Vladimir Davcev 


Un Niels Holgersson al zilelor 
noastre se hotărăşte într-o bună zi, 


tentat de lecturile despre: insula 
Madapascar, să plece într-o minu- 
nată călătorie. Numai că piciul din 
film, spre deosebire de eroul Selmei 
Lagerlöff, are un prieten minunat: 
vrăjitorul Bim-Bam. Dacă îi înso- 
teşti în cele șapte zile şi șapte nopţi 
în peregrinările lor, poți vedea un 
bîlci ca în poveşti, o grădină de le- 
gume ca toate celelalte, o cetate cu 
cavaleri în zale și cîte și mai cîte... 
Dar poate cea mai minunată vrăji- 
torie este felul cum Bim-Bam știe 
să te facă să iubeşti oamenii așa cum 
sînt. Împletind cu abilitate fapte ima- 
ginare cu fapte reale, realizatorii bul- 
gari ne oferă, în afara pildei de bună 
purtare şi de curaj, necesare formă- 
rii personalităţii de miine, o ferme: 
cătoare întîlnire cu „actorul-copil 
Ivan Arşînkov.. = <= 


lulian GEORGESCU 


Şi-am încălecat pe-o șa... 
(ăi iara E. 


scrisoarea lunii 


Obsedanta 
„Planetă a maimutelor“ 


„În ultimii ani nu-mi amintesc să fi văzut vreun film mai emoţio- 
nant ca „Planeta maimutelor”. Vă dau cuvîntul meu de om că ori de 
cite ori am văzut acest film, aveam impresia că-l văd pentru prima 
oară. Mă gindeam că „poate”, odată, cite ceva de aici va fi aevea... 
Cîţiva sp:c'atori rîdeau în sală la unele replici precum și la unele 
situaţii. De c2? De ca să ridem de un viitor pe care regizorul Schaffner 
ni-l descrie destul de clar? Omul nu-i chiar atît de crud precum 
susținea doctor Zaius. Omul ştie să se ferească cînd e cazul, dar 
cîteodată prea tîrziu. În tot cazul sper și aș vrea din tot sufletul 
ca această minunată planetă a noastră numită Pămînt sau Terra să 


nu ne-o distrugem niciodată. Niciodată să nu existe pe ea 


zona 


interz'să. Ce poate fi mai trist pe lume decît o imagine a Statuii 
Libertăţii îngropată pînă la brîu în pămînt, la marginea oceanului, 
cu valurile spărgindu-se de „stîrvul” ei? „Planta maimuţelor“” mi-a 
dat mult de gîndit. Cu toate că aș putea face ca oricare tînăr de 
vîrsta mea, să mă gîndesc la un mod de distracție, la dragoste; etc., 
nu pot. Nu pot pentru-că am văzut și revăzut de curînd „Planeta 


maimuţelor“... 


Pentru mulți, acest film a fost un film de aventuri 


fără nici un semn de întrebare, dar pentru mine a fost un semnal 
de alarmă, un strigăt de om aflat în pericol. Dacă voi ajunge vreodată 
regizor — ceea ce și am de gînd — nu voi face alt gen de filme decît 
semnale de alarmă, totdeauna voi fi partizanu! semnelor-de întrebare 


neelucidate. 


Era să inchei fără a mă prezenta. Mă numesc 


Birsan Vasile, am 


21 de ani şi lucrez la Uzinele Vulcan în calitate de controlorC.T.C. 


Vă mulțumesc pentru atenție”. 


Ctonica 


spectatorului 


Despre o anume fericire 


Nu pentru că sînt 
din Sibiu... 


„Nu ştiu dacă-mi permit prea 
mult spunînd că acest fiim a fost 
fără greșeli, fără momente pe care 
să le simţi în afara acţiunii, deci fără 
puncte moarte. Am mers fără să-mi 
pun mari speranţe în el, dorind doar 
să recunosc locurile din Sibiu unde 
s-a filmat. Numele regizorului Mihai 
Constantinescu şi al interpretului 
principal, Ovidiu luliu Moldovan, 
îmi erau necunoscute. Dar cu toate 
acestea, în sală s-a produs surpriza 
cea mare. Acţiunea filmului, jocul 
bun at “actorilor m-au captivat. 
Actualitatea acțiunii, faptul că aceste 
lucruri se petrec peste toi, lingă noi, 
at ridicat mult calitatea “filmului... 
Filmul mi-a plăcut, deci, nu numai 
fiindcă a fost filmat în Sibiu — deși 
nu o dată în film ni se aminteşte că 
sîntem „provinciali“, că n-ar exista o 
adevărată viață culturală, că viața 
aici ar fi moarte pentru orice talent, 
Idei care, bineînţeles, constituie o 
exagerare... Repet, filmul a înregise 
trat la Sibiu un adevărat succes, nu 

pentru că a fost filmat aici, ci pentru 
` că a fost într-adevăr bun“. 

Nicolae ACRI] 
Student 
Sibiu 


Vasile Birsan 
Aleeo  Străduinţei 9 
Cortier Berceni — Bucureşti 


Un plus 
da fericire... 
AO A EES --] 


„Sigur, pare de la început 
cam incredibil, cam schematic, dar 
pe parcursul filmului impresia se 
atenuează şi inginerul Mușat ne 
cîștigă de partea lui... Tăria lui stă 
în adevărul lui nu atît ca individ, 
cît ca membru al unei familii sociale 
mai largi. Așa se explică integrarea 
sa în colectivul uzinei ca în propria 
familie. Încă o dată se poate spune 
că filmul merge pe un drum cunoscut, 
pe o schemă pe care am mai desci- 
frat-o și cu alte prilejuri, dar filmul 
acesta -are față de alte producţii 
artistice care au mái tratat această 
temă (sau schemă) un plus de firesc, 
de simplitate frumoasă care te cîştigă. 
Chiar în tratarea personajului numit 
Liviu Filimon — reversul medaliei 
lui Muşag — există o anume discre- 
ţie, o finețe a tușei pe care în multe 
alte cazuri am văzut-o îngroșată 
ostentativ. Evoluția lui Liviu este 
calmă dar precisă, personajul cobo- 
rind pe nesimţite spre acel final 
în care se găseşte stingher, rătăcit 
pe-o stradă pustie, lingă o casă 
frumoasă, fără posibilitatea unei 
legături umane, Singur numai cu el 
însuşi, într-o deplină inutilitate. 
Strict cinematografic, secvența este 
cea mai frumoasă din tot filmul şi 
dovedește maturitate regizorală”. 


lonel Graif 
Str. Tuţora nr. 10—12 
laşi 

O carte poștală 


mai puţin fericită 
PETEGAS det DP MUIE PALE MONDE? MIE 


Producătorul delegat la ecest film, 
Cornel Cristian, ne-a pus la dispoziţie 
o carte poștală (semnată doar Con- 
stonțe-Loco) adresată Casei de filme 
nr. 5, producătoare a acestui, film. 


Ne permitem să publicăm aceste 
rînduri, parvenite în ofa'a „Curierue 
lui” nostru: 

„Am vizionat filmul dvs., „Daspre 
o ânume fericire“. În general e bun— 
dar tot s-a mai strecurat ceva cate să 
nu-mi placă: pentru ce ati introdus 
scena cu bătaia? Fără așa ceva nu se 


putea? Huliganismul, mitecănia, înjo= 
sirea, de-ce nu o înlăturați din 
filme? Fără bătaie nu poate fi 


cunoscută o fată? De ce nu căutaţi 
a prezenta retpectul pentru om — 
așa cum trebuie să-l înveţe la noi 


persoanele masculine — nu huligă- 
nismul, pe care uni: îl știu deja 
foarte bine. De ce în filmul acela 
„Dragostea începe vineri! — scena 
cu cheia răsucită? Fără înjosirea 


demnităţii nu se poate?” 


* 


Tare mă tein 
că în '74... 
SERII VA EAI T5 ICN A: DANTE SENEI) 


„9i uite așa, maladiv cum sînt, nu 
mi-a scăpat nici o producţie româ- 
nească cam de-prin anul 1969. Fie 
în comuna mea, în acompaniamentul 
variat al copiilor din sala de cinema 
„a la Gaciu”, fie în Vaslui, laşi şi, 
mai rar, în București, le-am văzut 
pe toate. Şi, slavă domnului!, au 
început să curgă filmele românești, 
că nu trece lură să nu auzi de două! 

În octombrie 1973, dacă nu mă 
înșel, Casa nr. S “își terminase cele 
şapte filme planificate. Toţi lucrează, 
mi se pare, ca la „oţelărie“, dar pe 
cînd oţelul cel dur şi de calitate 
pentru spectatorul iconoclast, care 
așteaptă, ca și mine, „filmul româ- 
nesc cel mare“? 

Luînd de bază și în analiză pro- 
ducția în general a anului 1973, 
de la sine devin circumspect și cu 
amărăciune mă retrag în umbra 
culiselor, temîndu-mă tare că filmul 
românesc „cel mare“ nu va apărea 
nici în anul 1974 — şi-mi pare tare 
rău că-mbătrînesc. Căci aştept de 
la cineaștii noştri „Filmul Cel Mare”, 
Este o zicală: „dă-i găinii de mîncare 
şi-apoi cere-i ouă!“ Ce să vă mai 
dăm, tovarăși scenariști și regizori? 
Vă oferim zilnic capodopere realiste 
şi înălțăm această ţară cum în 
filmele dumneavoastră nu se prea 
vede. Părerea mea e că ar trebui să 
vă mai aventurați în ţară, să mai 
vedeți nu numai „Cupa. Davis“, ci 
drumul notabil al românului de azi 
în înflorirea și consolidarea acestei 
societăţi“, 

Kollea Rusu 
Com. Văleni de Vaslui 
Jud. Vaslui 


EDC PONI TEPES PAL EAST II SR 
Nu-i adevârct că nu avem 
filme bune! 
PRSIA IERE PAT EAEG NOREA 


„AM cîteva tuvinte de spus la 
„Scrisoarea lunii“ din Cinema 11173 
semnată de N. lancu. Coresponden- 
tul dvs. spune că „nu avem încă 
filme bune“. Oare chiar aşa să fie? 
Nu, evident, nu-i așa. Asta înseamnă 
să treci cu buretele peste acele filme 
care sînt socotite drept filme de 
referință în cinematografia noastră. 
Oare acel film al lui Ciulei, „Pădurea 
spînzuraților”, să fie chiar atît de 
rău sau mediocru? Nu cred. Dar 
chiar înainte de filmul lui Ciulei, 
mai exista „O noapte furtunoasă” 
al lui Jean Georgescu (pe care sper 
ca N. lancu să-l fi văzut măcar pe 
micul ecran); şi chiar mai aproape 
de zilele noastre avem „Puterea şi 
Adevărul“ despre care s-a spus pe 
bună dreptate că face parte din 
„puterea și adevărul” artei noas- 
tre... Apoi se mai spune că „e sufi- 
cient să privim în.jurul nostru şi în 


(desene de Cornel Popa Mediaș) 


arti pentru a avea „un izvor de. 
inspiraţie”. Să fie asta oare suficient 
pentru a face filme? Credeţi că se 
pot face filme numai avînd teme, 
motive de inspirație? Cîţi regizori, 
de pildă, n-au dezbătut complicațiile 
sentimentelor de dragoste. Da, da, 
dragostea pe care o cunoaștem 
cu toţii, acest sentiment ce poate 
aduce bucurii dar și necazuri, ca să 


"aa Mighty Mouse 
și acea pisică blestemată 


„Creierul“ (bun oriunde, 
chiar și în stomac) 


spunem așa. Mă întreb și eu: cîţi 
regizori au făcut un film, într-adevăr 
bun, despre. dragoste? În sfîrşit, 
cîteva cuvinte despre neconcordanţa 
„între intenţie şi rezultatul final”, 
Da, înainte de primul tur de manivea 
lä, toți oamenii! filmului pornesc cu 
entuziasm, cu elan, și eu sînt dispusă 
să-i înțeleg pină la capăt, pînă jung 
la sfîrşitul filmului, cînd pot fi biruiți 
şi de o omenească oboseală. Şi mai 
cred că „mediocritatea şi impostu- 
ra“ — pe drept înfierate de N. lana 


cu — nu se alungă apăsînd pe un 
buton. E o chestie de timp...” 
Marga Gaţu 

Corod 

Judeţul Galaţi 


N.R.: Vă rog mult să ne scuza că 
uliima dvs. scrisoare a fost publicată 
în revista noastră sub numele de 
Cristina Marga : Gaţu. Spășiţi, vă 
vom dezlega misterul apariției nume- 
lui acela în plus — Cristina. L-om 
confundat cu cuvintele cu care aţi 
încheiat scrisoarea: „Cu stimă'...* 


„E o explicație pe care sperăm s-o 


primiţi cu plăcere, cu umor — aşa 
cum reiese de altfel că posedaţi din 
plin și din alte frogmente ale acestei 
scrisori. În ce privește întirzicrile 
noastre în publicarea unor scrisori, 
ele aparțin felului nostru — ca să 
zicem așa — lunar de a fi. Vă rugăm 
să reveniți, la același nivel de sinceris 
tate pe care l-am apreciat şi noi, CU 
tot umorul necesar. 


„CURIERUL“ 
este selectat și redactat 


de Radu COSAȘU 
REPER EAV TALAREN E IMITE ERA 


47 


„De la noi toţi, 


Un debutant cu vechime. 


SA Unul c s epi- — Nici chiar tînăr, tînăr hi zicea Mihai), ce să vă spun? operator principal Ştefan Horvath a 
so e jlui „Un nde ge P încet, mai multă iuţeală n-ar a împl ur 25 de ani de muncă pe pla- 
A lăcări“, după pri i str touri. În cinstea sărbătoritului .s-au 
hema i 


aşt ci ž-i sufoci aprins toate luminile platoului 2 
ati — „Vezi-ți de treabă, dom'le, în urarea unanimă „La mulți anil". 
e e film, ce aici sîntem la priveghi?...“ S-a băut pepsi-cola, iar eu am făcut 
25 * poza alăturată. 


În aceeași zi, maestrul de lumini și A. MIHAILOPOL 


3 Doru Năstase la primul film, operatorul Ștefan Horvath în al 25-lea an de muncă. 
Martori: Violeta Andrei, Florin Piersic, Mircea Başta și întreaga echipă 


iteaz 


El nu și- 

la colț, ci cu d 

bulgării de noroaie 
”, la $ 


La 


episodul 
á prind 
Muiul 

d.icea tar 


dragi 


telex Animafiim 909 Basmul „Harap Alb", un nou 
: L É hine metral mânes Í ri 
€ E 8 De curînd, americanul lung metraj românesc, va fi pentru 
Alexarder Johnson, unul din animatorii săi şi un marş al răbdării. 
7 i i S i zatoriă Fideris fil- De fapt, animatorii sînt unul, adică 
mului de la San Francisco,a vi- L na Cent jinx i f 
~ à j: A 2 urențiu Sîrbu, adică regizorul fil- 
Pistante și distantă zitat Studioul Animafilm cuca. | Laurenţiu Strbu, adică regizorul fi 
ri ` re prilej a văzutipentru pri- mului. Animarea cartoanelor se va 
ma oară citeva filme de ani- face în mod obişnuit, chiar sub apa 
A ph, HE, TA mafie româneşti, La conferin- ratul de filmat. Animatorul va mişca 
tiy pe care-l poate juca aparatul ta de presă pe care a avut-o im area tii eta salad i 
filmat în ic care. actâni ia “Biblioteca americani ain imperceptibil figurinele de carton 
ale s Bucureşti, a apreciat valoarea și apoi se va îndepărta, ca-ele să fie 
şi profilul particular al peli- filmate. Va reveni şi va deplasa cu 
cultelor noastre şi s-a oprit un alt fir de păr poziția figurinelor, 
in special asupra filmului „Pu, ke = Vida i e 008 
; BEE ETRS A 
iul” de Laurenţiu Sîrbu. $i Ep e PRSES piei Ai 
În anita a fost Re așa, datorită oaspetelui sosit cîți asemenea pași trebuie făcuţi în- 
« 5993 £ t93 Sur "i a” . cl H ri 
BSE aa Sea A tocmai de la San Francisco, tr-un film de 80 de minute cu cîte 
a adaptat „ur A ic ai a ea 4 > 
operăţii chi- au aflat şi unii critici de film 24 mutări pe secundă. Am făcut un 
efectele pozi- români cum se numesc şi cum asemenea calcul: milioane de pași, 
n a c, tehnicienii lucrează unii animatori din adică peste 1.000 km. lată de ce 
invenția lor, au „ope- Bucureşti şi au venit să-i cu- 
- n şi O substanțială fodd- noască. De unde se vede că 
la capitolul investiții în valută. i 
2 : nu tot ce-i r 
E şi acesta n semn că românul e ropi SPE CORSADESA şi lungă. 
văscut poet, adică născocitor, in- apropat 


ventator. 


s0 de 
uşor -d 


È rot - 


yt 


pi pați con- 
tinuu să găsească o soluție cé í 
asigure aparatului filmat posibi- 

ri multiple şi sta- 


merită să ne gîndim la animator ca 
la un singuratic alergător de cursă 


Lucia OLTEANU 


pentru voi toti“ 


iia pe mapamond 


Folclor românesc 
în tablourile lui Matisse. 


în modă 


şi, bineînțeles, în filme . 


«Visul» (în îie) de Henri Matisse 


Au trecut citeva decenii de cind Henri 
Matisse (1869—1954) a introdus în uni- 
versul compoziției sale picturale culorile 
și desenul bluzei românești. Fascinat de 
frumusețile iei noastre, Matisse a repro- 


la fața locului 
“EEE SSE EEE SIE IEI 


dus-o în mai multe variante. Una dintre 
cele mai inspirate este poate iia aleasă 
de pictor pentru a materializa visarea. 
Omagiu adus uneia dintre cele mai bogate 
arte populare europene — folclorul român. 
«Visul», pinză la care pictorul a lucrat 
din decembrie 1939 pină în mai 1940, avea 
să lanseze astfel iia în circulația culturii 
europene. 

În corespondenţa sa cu Theodor Pal- 
lady, Matisse scria: «lată un tablou la 
care am muncit aproape un an. Cei ce 
nu vor vedea decit felul în care am repre- 
zentat părul și broderia de pe umăr, vor 
crede că sint un farseur — Tu, însă... 
tu ştii!» 

Matisse a redescoperit iia fără să știe, 
desigur, că peste ani ea va fi adoptată de 
moda feminină de pe toate meridianele. 
Într-adevăr, nu puţine sînt actrițele care 
la festivaluri, premiere sau în viața de toate 
zilele au adoptat iia ca pe o toaletă de su- 


premă eleganţă. Păcat că, o dată cu ea, 


nu se distribuie, în tălmăcire, şi versurile 
argheziene: 

«De in și borangic, 

Tivită cu chenare de iederă și spic 

Pe poale cu garoafe și cu văpăi de mac, 
De boance și crăițe şi-albastre flori de 


ac...) A.D. 


Prietenie 


Prietenii filmului sînt desigur 
mulți... 

Cluburi «Prietenii Filmului» sînt, 
evident, puține! 

Dar să nu descurajăm: numărul 
lor este în creștere. Într-o creștere 
vizibilă cu ochiul liber. 

Şi tot în creștere vizibilă fără 
ochelari este priceperea prieteni- 
lor filmului la film. În consecinţă, 
pretențiile prietenilor filmului față 
de filmul românesc. Căci ce în- 
seamnă «prieten»? 

A fi prieten nu înseamnă doar 
anu fi dușman sau a fi pur și sim- 
plu neutru. «Prieten» înseamnă a 
iubi calitățile celuilalt... Dar și a te 
război cu defectele lui! 

Constat că, dintre toți prietenii 
filmului pe care îi cunosc, cei mai 
drastici — deci cei mai adevărați 
prieteni — sint tinerii. Mai exact, 
cei foarte tineri. 

N-am să uit elevii şi elevele din 
Argeș... Au umplut pină la refuz 
sala aceea frumoasă prin prezența 
lor ca Peştera lui Ali-Baba. Şi au 
început să spună ce le place și ce 
nu le place. Şi de ce le place. Şi 
de ce nu le place. Cu amănunte. Si 
cu argumente. Cu sugestii. Şi mai 
ales, cu pasiune! 

Prietenii filmului din Argeș... Pri- 
etenii filmului din Maramureș. De 


la Baia-Mare. De la Sighet şi Vişeu. 
Prietenii filmului din Slobozia... 

Din Slobozia, pe care n-am mai 
recunoscut-o cu fabricile ei noi, 
cu locuinţele ei noi... Şi mai ales 
cu oamenii ei noi... acești tineri 
meşteri ai combinatului de îngră- 
şăminte chimice din țară (primul 
combinat cu utilaj românesc), ai 
fabricii de ulei (a doua din Europa), 
aceste tinere meștere ale filaturii 
de bumbac, ale fabricii de lactate... 

Acest entuziast tineret, pri- 

eten a! filmului, care ne-a invitat 
nu demult la ședința de constitu- 
ire a Clubului «Prietenii Filmului», 
în minunata sală a Tineretului — 
nouă și ea — nouă ca tot ce au cei 
treizeci de -mii de vrednici stăpini 
ai reședinței atit de bogatului județ 
Ialomița... 

Acest tineret care ne-a invitat.. 
care ne-a aplaudat. 

Şi care ne-a provocat la filme de 
calitate: 
despre viaţa lor, 
despre munca lor, 
despre dragostea lor, 
despre așezarea lor geto-dacică 
Netin-Dava, 
despre monumentul lor: minăstirea 
lui Matei Basarab, 
despre griul lor și al străbunilor 


şi al țării... 
Angela CHIUARU 


Trei mari vedete, trei manechine celebre pentru iia noastră: 


Franqoise Fabian 


Natalie Delon 


France Gall 


Montserrat) 


> 
Ş 
O 


(foto: Odile Montserrat) 


49 


cinerama 


Drumul spinos 


al decepției 


După «Romeo și Julieta», regizorul 
Franco Zeffirelli s-a retras într-o îndelun 
gată tăcere cinematografică, trădind fil 
mul în favoarea teatrului. Revine acum cu 
«Francesco și drumul soarelui», un film 
de o stranie frumusețe, în care se recu- 
noaște pină în cele mai mici amănunte 
stilul regizorului, în care se regăsesc 
temele favorite, obsesiile, calitățile și chia! 
defectele care l-au făcut celebru. 

«Francesco şi drumul soarelui» este 
povestea de dragoste a doi tineri aflați 
la virsta cînd încep să descopere lumea 
O descoperă şi o refuză. Deci un Romeo 
si o Julieta care spun nu. Tinărul nobil 
Francesco, după o nefericită experientă 
de război, hotărăşte să trăiască depart: 
de lumea a cărei opulenţă este clădită pe 
mizeria celor săraci. Protest naiv, dar de 
înțeles. Regizorul filmează cu voluptate 
această idilă într-o Italie medievală plină 
de fast şi de mizerie. Tinerii îndrăgostiți 
şi prietenii lor par a-şi găsi fericirea în 
împăcarea cu natura. Ei se închină soare- 
lui, vîntului, norilor, cîmpurilor înflorite, 
lanurilor de griu. 

Şi de astă dată, regizorul îşi alege inter 
preții cît mai apropiaţi de virsta personaje- 


Supărările 


Cu ani in urmă, Liz Taylor a pri- 
mit de la Richard Burton o foarte 
scumpă și mult rivnită lacrimă a 
pămîntului. Un diamant uriaș gra- 
vat cu eterna declaraţie pe care un 
bărbat o poate face unei femei, cel 
puțin o dată în viață, de la Adam 
şi Eva incoace:«Te voi iubi pină la 
moarte». 

1973 a fost un an rău pentru pe- 
rechea Taylor-Burton. Imediat du- 
pă premiera filmului «Divorţ», că- 
sătoria lor părea definitiv compro- 
misă. Divorţ în film, divorţ în viaţă. 
Au fost acuzați de... publicitate. 
Se pare că lucrurile nu stăteau 
chiar aşa. Diamantul părea defi- 
nitiv sortit tăierii în două. Dar, din 
fericire, dragostea a învins încă 
o dată. Ea a fost bolnavă. El s-a 
grăbit s-o caute, s-o vadă, s-o 
ajute. Din nou se vor iubi pină la 
moarte. lar în șiragul bijuteriilor 
căsniciei lor, s-a mai adăugat incă 
o lacrimă. Una adevărată. Lacrima 
impăcării. 


o poveste pe lună 


Dar dacă sînt 


lor, cît mai nepervertiți de lumea cinemato- 
gratului. Aproape necunoscuți, Graham 
Faulkner și Judi Bowker, conduşi de Zet- 
firelli se dovedesc a fi cu totul remarcabili 

Dar, lucru rar la Zeffirelli, o undă de amă- 
răciune pecetiuiește filmul. Adus în fața 


papei (magistral interpretat de Alec Gui 
ness), tînărul eretic nu e excomunicat, ci 
readus cu subtilitate în sînul bisericii. 
Un final sub semnul decepției în care 
se ghicește, pentru prima dată, un protest 
(încă timid) la prea seninul Zeffirelli 


Un Romeo ediție '74: Graham Faulkner și... 


„. O Julietă ediție "74: Judi Bowker (în «Francesco şi drumul soarelui») 


nechemat ? — zice el, 


marele Truffaut 


Un anchetator 


numit Resnais 


După o absenţă de cinci ani de pe pla- 
touri, Alain Resnais lucrează la filmul 
«Imperiul lui Alexandru», povestea unui 
escroc celebru, Alexandre Stavisky, mort 
în împreiurări misterioase in anul 1934. 
Subiect cu totul neașteptat pentru cel care 
a semnat «Anul trecut la Marienbad». 

«Cind Jorge Semprun mi-a propus să 
facem un film despre Stavisky, i-am spus 
că acum 12 ani, la muzeul Grévin, în fața 
chipului său, de ceară, am visat la acest 
personaj pe care-l vedeam ca pe un fel 
de Arsène Lupin: furind de la bogaţi ca 
să-i ajute pe săraci. 

Am început să lucrăm și ceea ce voiam 

să fie tabloul unei epoci a devenit, avind 
in vedere forța de atracție a personajului, 
portretul unui «echilibrist». Noi vom filma, 
de fapt, legenda lui Stavisky, ficțiunea și 
chiar fantasticul vor depaşi autenticul. 
Nu cred în filmele istorice. Răminem sen- 
sibili la parfumul epocii, dar nu vom căuta 
să subliniem cu orice preț pitorescul. Nu 
vom încerca să facem apologia lui Sta- 
visky, dar el va apare ca un om plin de 
farmec. O să mă străduiesc să-l pun în 
scenă cit pot mai bine, bizuindu-mă, ca 
de obicei, pe propriul meu instinct.» 


Semnal 
de alarmă 


Actorul care a refuzat să rămină prizo- 
nierul rolului care l-a făcut celebru, cel al 
infailibilului detectiv James Bond, Sean 
Connery, este protagonistul filmului ştiin 
țifico-fantastic, «Zardoz». Acţiunea se pe- 
trece în secolul XXIII. Bătrina noastră pla- 
netă este locuită de două «triburi». Pe de 
o parte, urmașii oamenilor de știință 
care cunosc secretele vieții eterne şi po 
să-şi lungească sau să-și scurteze durat: 
existenţei, iar pe de altă parte, o hoardă de 
«zardozi», brute periculoase și crude 
urmaşii acelor oameni care au fost atinș 
de poluare. Un film care scrutează viitoru 
îndepărtat pentru a avertiza asupra perico 
lelor de astăzi. 


În rolul Exterminatorului Z, un bandit 
Sean Connery, departe de faimoasele 
cupe cu șampanie bine frapată și de 
gadget-urile lui James Bond, este, dup: 
cite se spune, de-a dreptul extraordinar 


oamenii îl vor înțelege, a acordat un 
interviu revistei «Literaturnaia gazeta», 
în care a vorbit despre «Noaptea ameri- 


Francois Truffaut, cineast neliniștit, 
artist care mereu se caută pe sine în 


Am vrut să dau oamenilor o idee despre cum se fac filmele 
propriile sale filme, cu speranța că 


(Francois Truffaut, Claude Jade şi Jean-Pierre Leaud) 


_CNerama____ 


Jean-Paul Belmondo îl va interpreta pe 
acest escroc, genial în felul său, a cărui 
forță de seducţie era irezistibilă. Alături 


de ei vor mai apare, printre alții, Charles 
Boyer, Annie Duperey, Claude Rich, Jean 
Rochefort. 


Belmondo în rolul unui escroc de geniu 
(cu Annie Duperey) 


Iată unde duce poluarea! 
(Sean Connery, un «zardoz» cu chip de om) 


cană» și, fireşte, despre el. Vă oferim 
citeva fragmente din acest interviu, 
care se constituie într-o neașteptată 
profesiune de credință. 


«Cu Noaptea americană am vrut 
să dau oamenilor o idee despre cum 
se fac filmele și despre ceea ce este cine- 
matograful în faza sa de producție. 
Cunoaşteți atmosfera de platou? Este 
ceea ce am vrut să evoc în filmul meu. 
Cind un om străin de meseria noastră 
vine la studio, i se pare că nimeni nu 
lucrează, deși noi cădem din picioare 
de oboseală și încordare nervoasă. Sper 
că «Noaptea americană» îi va lămuri pe 
spectatori cum stau lucrurile. 

Cea mai grea perioadă din nașterea 


unui film nici n-am arătat-o pentru că 
a făcut-o Fellini în «8!/,». Este perioada 
dinainte de filmări, cînd mă cuprind 
îndoielile și mi se pare că sînt un impos- 
tor, un nechemat. Atunci am și cele 
mai puține răspunsuri. Şi este îngrozi- 
tor, pentru că trebuie să-mi vind ideea 
pe care deocamdată n-o «văd» decit 
eu și sînt obligat să răspund măcar la 
întrebările producătorului. Urmează a- 
legerea interpreţilor, interpretelor, ca- 
selor, mașinilor, etc., cînd totul trebuie 
să corespundă concepţiilor mele. E 
rîndul meu să pretind, să audiez, să 
verific, să accept, să resping... În acest 
timp simt că şi producătorul, și scena- 
ristul și scenograful şi asistenții, absolut 
toți se uită la mine ca la un apucat și 


Marc All&gret: 
la 73 de ani 


S-a născut în 1900, o dată cu acest secol, 
la Basel, in Elveţia. Studii de drept şi ştiinţe 
politice la Paris. A debutat cu un film docu- 
mentar despre Africa, în 1926, în urma unei 
călătorii făcute în bazinul fluviului Congo, 
împreună cu celebrul său unchi, scriitorul 
Andre Gide. A semnat peste 50 de filme artis- 
tice de lung metraj. Ciţiva dintre cei mai mari 
actori ai ecranului francez îi datorează debu 
tul sau consacrarea: Raimu, Louis Jouvet, 
Charles Boyer, Michèle Morgan, Simone Sig- 
noret, Jeanne Moreau, Brigitte Bardot. Printre 
cele mai importante filme ale sale se numără: 
«Gribouille», «Lac aux dames» (Lacul doam- 
nelor), «Orage» (Furtuna), «Entrée des ar 
tistes» (Intrarea artiştilor). Ultimul său film, 
«Balul contelui d'Orgel», cu Jean Claude 
Brialy,a deschis festivalul de la Cannes în 1971. 


Laurence Harvey: 
la 44 de ani 


A murit nedrept de tinăr. Avea doar 44 de 
ani. De mai multă vreme se știa atins de cea 
mai necruțătoare boală a acestui secol. A 
tăcut totul s-o învingă, agățindu-se cu dispe- 
rare de viaţă. Pînă la ultima clipă își făcea pla- 
nuri de viitor, primea ziarişti, dădea interviuri, 
suridea. Dar a fost înfrint. Trecerea lui prin 
lume e consemnată doar în realitatea înșelă 
toare a vreo 45 de filme. Cite un film pentru 
fiecare an de viață, printre care: «Drumul spre 
înalta societate», «Vară și fum», «Darling», 
«Robii», «Bătălia pentru Roma». Cu rolul eter- 
nului îndrăgostit din «Romeo şi Julieta» ră- 
mine în istoria filmului. 


Noel Roquevert: 
la 81 de ani 


A fost cel mai popular interpret de roluri 
secundare din istoria filmului francez. A stră- 
lucit întotdeauna în umbra marilor vedete. În 
1922, Max Linder îl chema la Hollywood pentru 
un rol comic în parodia «L'Etroit Mousque- 
taire». A apărut în peste 150 de filme, multe 
mediocre, jucind aproape mereu unul şi ace- 
lași gen de roluri:. un tip morocănos, suspi- 
cios, uneori timid, alteori agasant. Un rol de 
neuitat este cel al sergentului recrutor din 
«Fanfan la Tulipe». A murit departe de aceas- 
tă lume dezlănțuită în virstă de 81 de ani (năs- 
cut la 18 decembrie 1892), vegheat de guver- 
nanta sa în virstă de 102 ani. 


Pygmalion-ul 
vedetelor franceze 


Un film 
pentru fiecare an 


O mare ieşire din scenă, 
după 130 de roluri mici 


citesc clar în ochii lor: «Doamne, ce 
pisălog !» 

Sînt în permanență preocupat să mă 
fac înțeles. Este dreptul spectatorului 
să-i placă sau nu un film, dar n-aș vrea 
să iasă din sală spunîndu-şi «n-am înţeles 
nimic !». Sau să gîndească așa, dar să nu 
spună, de frică să nu pară un prost 
în ochii «intelectualilor». 

Ar fi foarte trist, dacă spectatorii 
și-ar întoarce fața de la filmele mele, 
însă, judecînd după toate aparențele, 
lucrurile nu se întîmplă așa. Și sînt 
foarte bucuros de asta, deoarece pot 
să rămîn în continuare eu însumi. 

Cinematograful îmi dă posibilitatea 
să văd lumea într-o lumină mai bună. 
Ceea ce nu înseamnă că sînt un optimist 


incorigibil. Pur și simplu, cinematogra- 
ful mă ajută să mă adun, să-mi concen- 
trez eforturile. Cînd lucrez la un film 
nu mai trebuie să răspund la scrisori, 
la telefoane, n-am nici cinci minute 
libere ca să-mi cumpăr o pereche de 
ciorapi. 

Dacă n-aș fi făcut film, aș fi vrut să 
fiu editor. Ador cărțile. La filmul «Fah- 
renheit 451» am lucrat cu o imensă 
plăcere, întrucit cărțile sînt pentru 
mine ca niște ființe. Trăiesc. 

Acum pregătesc pentru tipar o cule- 
gere de articole scrise în perioada cînd 
mă ocupam activ de ziaristică. Apoi 
vreau să public scenariul filmului «Noap 
tea americană» și jurnalul ținut în 
perioada filmărilor la «Fahrenheit 451» 


g 
consacrarea, Vladimir lvaşov și Jana Pro- 
n n . horenko n-au mai apărut împreună, deși 
Rei nti | nire fiecare a făcut de atunci zeci de filme. Vor 
fi din nou parteneri în noua producție so- 
vietică intitulată «Descoperirea». Eroii a- 
cestui film sint cercetători și savanți sovie- 


tici, iar acțiunea începe în timpul războiu- 
lui civil și se termină în zilele noastre. 


De cind au jucat în «Balada soldatului» 
al lui Grigori Ciuhrai, film care le-a adus 


De la «balada soldatului» la «balada savantului» A luptat cu greu ca să ajungă acolo, sus 
(Vladimir Iaşov) (Barbra Streisand) 


Prea frumos pentru un Bond? 


Cite zerouri (Roger Moore) Sînt o femeie 


poate suporta 
un sfint? 


Orice-ar face, orice-ar drege, faimosul 
Roger Moore e urmărit continuu de aureo- 
la lui Simon Templar, binecunoscutul 
covrig care seamănă cu un zero. Deci, 
un zero la mină. 

După ce au realizat impreună serialul 
pe care Televiziunea română îl prezintă 
cu titlul «Brett și Danny», Tony Curtis a 
spus oricui a stat să-l asculte că Roger 
Moore e un zero în meserie. Al doilea 
zero la mină. 

De fapt, se pare că Tony Curtis e ros de 
invidie, deoarece partenerul său a fost 
ales să-l interpreteze pe James Bond, 
invincibilul agent 007. Deci încă doi zero 
la mină. Alţi şase de zero, evident prece- 
dați de două cifre, reprezintă valoarea 
contractului lui Roger Moore pentru rolul 
flegmaticului agent britanic din «Trăiește 
și lasă-i să moară». Conform rețetelor, fil- 
mul mişună de agenți dubli şi fete frumoa- 
se,cu toate ingredientele care au făcut tri- 
umful precedenților James Bond, la vola 
nul mașinii nemuritorului 007, care scuipă 
foc şi gloanţe pe te miri unde; cu zimbetul 
care l-a făcut celebru, Roger Moore lichi- 
dează doar în două ore o periculoasă 
bandă de traficanţi de droguri. Şi scapă, 
normal, fără nici o zgirietură. 

lată și opiniile primilor interpreți ai 
personajului. Sean Connery: «Filmul e 
slab, iar povestea prea neinsemnată». 
George Lazenby: «Roger Moore este mult 
prea frumos pentru a putea fi un adevărat 
James Bond». 


52 


uriîtă ! 


Barbra Streisand față în față cu viața 
ei: «Am 31 de ani și sînt tot timpul pe 
drumuri. Filmez la Hollywood, cint la 
Las Vegas, locuiesc la New York. lubesc 
acest oraş, aici am cunoscut mizeria și 
gloria. Aici am făcut foame, am visat 
sandviciuri mari cit casa, am îndurat 
toate umilințele. Mulţi nu mă vedeau bună 
nici măcar ca supraveghetoare de copii, 
deoarece cu mutra mea i-aș fi putut 
speria». 

Viitorul său film va fi «Văduva veselă», 
în regia lui Ingmar Bergman. «Filmul 
muzical, opereta pot avea o nouă epocă 
de aur — spune Barbra — cu condiția să 
fie făcute de mari regizori, care n-au mai 
realizat spectacole de acest gen. Îmi place 
Ingmar Bergman, pentru că în filmele lui 
femeile sint pur și simplu femei, pe cînd 
Fellini le mitizează, iar Buñuel face din ele 
obiecte». Ce face Barbra în timpul liber? 
li citește pe clasici: «Am descoperit cu 
uimire că sint o ignorantă înspăimintă- 
toare, iar pentru o femeie solitară ca mine, 
cartea e cea mai bună tovărăşie». Ce 
crede Barbra despre Barbra? «Sint o 
femeie urită, de o inteligență medie, încre- 
zută, dar asta pentru a masca o mare 
timiditate, instabilă, încăpăținată, plină de 
contradicții; o femeie care a luptat din 
greu să ajungă cineva şi care azi își dă 
seama că adevăratele valori, cele care 
contează, nu sint succesul sau bogăţia, 
ci o mulțime de lucruri mărunte: stropitul 
florilor, zimbetul unui prieten, o conver- 
sație cu o persoană inteligentă, sărutul 
de «noapte bună» al băiatului meu». 


Gabin şi Delon 
acuză! 


Eliberat, după zece ani de închisoare, un spărgător, 
Gino (Alain Delon), încearcă să-și refacă viața. Cu aju- 
torul unui bătrin educator specializat în delincvență 
(Jean Gabin), el își găsește de lucru și încearcă să-și 
uite trecutul. Numai că un polițist (Michel Bouquet), 
înverșunat pe Gino, îl urmărește, îl hărțuiește, chiar 
îl provoacă obsedat de ideea că gangsterul va recidiva. 
Această luptă se va termina cu moartea polițistului și a 
gangsterului. Dincolo de un banal film despre năpăstu- 
itii soartei, «Doi oameni în oraș» este un amar act de 
acuzare a dedesubturilor justiției și poliției, care-și 
depășesc uneori atribuțiile. Şi un recital, un mare re- 
cital Gabin-Delon. 


Doar poliția e de vină! 
(Gabin-Delon) 


Celebritatea mamei împovărează cariera fiicei? 
(Simone Signoret şi Catherine Allâgret) 


Copii! Nu vă jucaţi de-a cinematograful! 
(Tatum şi Ryan O'Neal) 


Asociaţia copiilo 


cu părinţi celebri 


Fata mea? 
Un copil ca toți copiii 


CBE Pe OARE DEEE E! S E EES IEEE: 

Ryan O'Neal are și el o fiică. Se nu- 
meşte Tatum şi e la fel de celebră ca și 
tatăl ei, cel care în «Love Story» a făcut 
să curgă atitea lacrimi. Tatum — fiica și 


Ryan — tatăl au fost parteneri în filmul 
«Luna de hirtie». Egali în drepturi și în 
glorie. lar acum și în celebritate. Și tatăl 
e din cale afară de mindru. Pină acum 
— glumește el — lumea zicea: «Uite-l pe 
Ryan cu fiica lui». De aici înainte va zice: 
«Uite-o pe Tatum cu tatăl ei». Dar tot 
el a decis să pună capăt carierei cinema- 
tografice a fiicei lui. «Vreau s-o feresc pe 
Tatum de soarta lamentabilă a copiilor 
vedete. Nu vreau să se întimple cu ea 
ceea ce s-a întimplat cu Judy Garland. 
Am văzut copii la filmare care plingeau 
şi strigau, iar pentru a-i calma li se admi- 
nistrau sedative. Tatum este marea dra- 
goste a vieții mele și datoria mea este 
s-o ocrotesc. Cind va avea 18 ani o voi 
lăsa să facă ceea ce va dori, chiar și film. 
Dar pină atunci, nu». 


Un Hamlet în pantaloni scurți 


(Carlo Ponti jr., fiul Sophiei) 


PONERTE ZE, IE NEI ai A INCET, 
Fiul meu? 
Un mare actor 
tO DP AT CER DISC PE E E EE 


Copiii actorilor sint şi devin actori. 
Pentru că așchia nu sare departe de 
trunchi. Sophia Loren e o mamă fericită. 
Și, ca orice mamă, e convinsă că băia- 
tul ei e cel mai talentat, că va fi un mare 


actor, dacă nu cumva este de pe acum. 
În noul film realizat de Vittorio de Sica, 
după o nuvelă de Pirandello, Sophia 
Loren joacă alături de Richard Burton. 
«Richard — mărturiseşte Sophia — a fost 
pentru mine un adevărat profesor de 
artă dramatică. Şi cum în meseria noastră 
trebuie să înveţi mereu, ei bine, am învă- 
tat. Dar — adaugă ea cu mindrie — cel 
mai bun elev al lui Burton a fost fiul meu 
Cipi. El vorbește perfect engleza şi re- 
cită monologul «A fi sau a nu fi» ca un 
adevărat actor shakespearean.» 


Ghinionul meu? 
O mamă prea celebră 


In constelația vedetelor, drumul ste- 
lelor e primejduit de meteoriți distrugători 
care apar la tot pasul. Nu, nici după 18 
ani,viața copiilor de actori nu e mai uşoară, 
spune Catherine All&gret, fiica celebrei 
Simone Signoret. «Sint mulţi care-şi, în- 
chipuie că actorii sint nişte petrecăreți 
care se scaldă în bani. Actoria e o me- 
serie foarte grea. Se muncește mult, 
trebuie să joci orice, pentru bani puțini. 
Şomajul e frecvent în rindurile actorilor 
tineri. Trebuie, literalmente, să te baţi 
pentru a primi un rol în film, în teatru, 
la televiziune, la radio sau în studiourile 
în care se dublează filmele străine. În- 
tr-o vreme, pentru a o putea scoate la 
capăt, am lucrat ca funcționară într-o 
agenţie de închirieri. Faptul de a fi fiica 
mamei mele nu mă ajută. Cind m-am apu- 
cat de această meserie, și eu și mama și 
Yves Montand am jurat să nu fiu ajutată 
Vreau ca tot ceea ce fac să fac prin mine 
însămi. Altfel nu se poate». 


53 


cinerama 


ochii și 
urechile 
lumii 


ese Andrzej Wajda a desco- 
perit de atitea ori fantasticul 
în realitatea imediată, încit era 
normal să ajungă în cele din 
urmă și la filmul științitico-fan- 
tastic. Titlul: «invazia de pe 
Aldebaran», ecranizare după 
cartea unui alt polonez celebru, 
Stanislaw Lem (colaboratori! 
lui Tarkovski la «Solaris») eee 
Johnny Weissmuller, nemur: 
torul Tarzan, își ciştigă exis- 
tența lucrind la recepţia unui 
celebru cazinou din Las Vegas. 
Altă junglă. Faceţi jocurile! ese 
Aventurile a trei negri în febra 
căutării unui bilet ciștigător la 
loto vor fi «istorisite» în filmul 
«Sîmbătă noaptea, în centrul 
orașului». Pe generic trei ce 
lebrităţi: Bill Casby, Harry Bel- 
lafonte și Sidney Poitier. Ulti- 
mul îşi va incerca iar şansa ca 
regizor. Noroc, Sidney! ee. 
Serghei Gherasimov va ecra- 
niza romanul «Petru |» de Ale- 
xei Tolstoi. Va fi primul film isto- 
ric al eminentului pedagog și re- 
gizor sovietic, care a excelat în 
teme de actualitate! eee În fine, 
recordul celui mai lung titlu de 
film a fost doborit de regizorul 
Pascal Thomas. Filmul său se 
numeşte «Plimbarea unei ti- 
nere fete de familie bună a 
cărei delicată îmbujorare tră- 
dează uşor o emoție pro- 
fundă». Asta nu-i titlu, e sce- 
nariu. eee În schimb, cel mai 
frumos titlu de film l-a găsit 
Alberto Sordi. Filmul său se 
intitulează :Pulbere de stele» 
şi e povestea a doi actori ambu- 
lanți de altădată (Sordi și Mo- 
nica Vitti), proprietarii trupei 
«Grandioase spectacole de re- 
vistă». Desigur, viață de artişti; 


ziua veseli, noaptea trişti. eee 
«Portretul unui artist rebel» 
este o carte despre Marlon 
Brando, scrisă de ziaristul Bob 
Thomas. Autorul se mingiie cu 
ideea că marele actor n-o va 
citi, deoarece nu-l interesează 
nimic despre ceea ce se scrie 
despre el. Oare? eee Filmul 
«Bosul», cu personaje și fapte 
din lumea mafiei, i-a adus pen- 
tru început realizatorului Fer- 
nando di Leo nu bani, ci o ci- 
tație la tribunal. O «înaltă per- 
sonalitate» s-a simțit lezată de- 
oarece «porecla sa a fost atri- 
buită unui personaj». Cu pore- 
clele nu-i de glumit! eeeCele- 
brissimul Luchino Visconti a 
implinit 67 de ani. Printre alte 
daruri, de la Marlène Dietrich 


EREI FETEI E 
Serghei Gherasimov: 
debut în filmul istoric 


a primit o fotografie cu dedica- 
ţia: «Je pense toujours à toi». 
Cu același prilej regizorul a 
anunțat că în 1974 va ecraniza 
monumentalul roman al lui Tho- 
mas Mann, «Muntele vrăjit». O 
carte pe măsura «Ghepardu- 
lui» cinematografiei italiene! 
eseintr-o foarte lungă carieră 
de film, dar mai ales de teatru, 
actorul englez William Pal- 
mer a trebuit să moară de 42 de 
ori înecat, de 177 ori otrăvit, de 
213 ori înjunghiat, de 544 ori 
împuşcat, de 12 ori spinzurat. 
O singură dată și pentru ultima 
oară a murit de bătrinețe. Dar 
asta dincolo de realitatea înșe- 
lătoare a filmului și a teatrului. 
eee Destinat să recompenseze 
actorii «care au cucerit lumea 
prin personalitatea lor», pre- 
miul «Rudolph Valentino» pen- 
tru anul 1973, a revenit Sophiei 
Loren și lui Anthony Quinn. 
Pentru asta ei vor trebui să-și 
lase amprentele pe o dală de 


piatră, care va îi plasată la baza 
statuii lui Valentino. Urmele ce- 
lebrităților pentru un idol de 
piatră. eee O bătrină contesă 
rusoaică moare săracă într-un 
mic oraş italian, nu înainte de a 
povesti că pe moșia ei din Ru- 
sia a ingropat o casetă cu biju- 
terii. Opt italieni, băieţi de viaţă, 
se duc glonț în Uniunea Sovie- 
tică pentru a pune mina pe co- 
moară. Din toată povestea asta 
va ieși o comedie intitulată 
«ltalienii în Rusia», pe care 
cineaștii sovietici și italieni o 
vor realiza la «Mosfilm», în re- 
gia lui Eldar Reazanov. eee 
Jean Pierre Léaud, actor care- 
și datorează cariera lui Fran- 
çois Truffaut («Patru sute de 
lovituri», «Sărutări furate» şi 
«Domiciliul conjugal»), va fi 
unul din protagoniștii ecraniză- 


„rii pentru televiziune a romanu- 


lui «Educaţie sentimentală» de 


Alberto Sordi: 
grandioase spectacole... 


Annie Girardot: 
misiune dificilă 


Flaubert. Încă o «educație sen 

timentală» pentru Antoine Doi 

nelle. eee După «Klute», Jane 
Fonda și Donald Sutherland 
din nou împreună pe genericul 
filmului «Steelyard Blues». e... 
Liliana Covani realizează la 
Roma filmul «Portarul de noap- 
te», inspirat de evenimentele 
din timpul fascismului. Porta- 
rul va fi Dirk Bogarde. Noaptea 
e a istoriei! eee «Primăvară 
mortală», coproducție iugosla- 
vo-spaniolă, este povestea u- 
nui diplomat care-și ratează ca- 
riera din dragoste pentru o fe- 
meie. Nu degeaba zice franțu- 
zul «cherchez la femme!» eee 
Cineaștii slovaci și maghiari 
vor realiza in coproducție fil- 
mul «Vivat Benovsky!». Be-- 
novsky este un celebru aventu- 
rier și diplomat care a încurcat 
și descurcat multe ițe la curțile 
şi prin cancelariile Europei se- 
colului XVIII. Istoria are și ea 
părțile ei bune, uneori și vesele. 
e... «Prea frumos ca să fie 
adevărat» se intitulează come- 
dia polițistă a regizorului italian 
Riccardo Balducci. Foarte ade- 
vărată aserțiune, valabilă chiar 
și pentru succesul unei come- 
dii polițiste. eee Ştiţi cu ce se 
hrănesc îngerii? Credeţi, nu 
credeți, dar cu fasole își ţin 
viața! Asta e concluzia la care 
a ajuns regizorul E.B. Clu- 
cher, drept care și-a intitulat 
ultimul său film «Hrana îngeri- 
lor este fasolea». Îngerii sint 
Giuliano Gemma și Bud Spen- 
cer. eee O glumă a lui Woody 
Allen: «Am citit că în America 
vor circula în curind două sute 
de milioane de automobile. 
Vreau să spun că dacă vreți să 
traversaţi strada, acum e mo- 
mentul s-o faceți. eee James 
Masen a declarat că Raquel 
Weich este o femeie «plictisi- 
toare, egoistă, insuportabilă și 
prost crescută». Frumoasa fru- 
moaselor n-a avut replică, dar 
a anunțat câ ia lecții de judo... 
ese În ciuda zgomotoase! re- 
trageri, Frank Sinatra se in- 
toarce din nou la televiziune, 
unde va realiza un show cu 
Gene Kelly. eee Noua stea a 
cinematografiei poloneze, regi 

zorul Krzystot Zanussi, a fost 
invitat la Hollywood pentru a 
realiza filmul polițist «Act de 


Johnny Weissmüller : 
Tarzan la ruletă 


violență», după o carte a cele- 
brului James Hadley Chase. 
eee Filmele care pun în discu- 
tie atitudinea oamenilor față de 
discriminările rasiale vor fi in- 
vitate să participe la Festivalul 
«Martin Luther King», care 
va avea loc in martie, în locali- 
tatea americană Ridgeword. A- 
merica incearcă încă o dată 
să-şi răscumpere greșelile. ee. 
Michelangelo Antonioni, 
Federico Fellini, Kenneth 
Russel și Terence Young 
au anunţat constituirea compa- 
niei cinematografice «Film Ma- 
kers Associated», care va pro- 
duce zece filme în următorii 
cinci ani. Ca artişti, nimic nu-i 
uneşte pe cei patru regizori, în 
afară de dorința de a nu mai 
depinde de banii, capriciile şi 
foarfecele producătorilor. eee 
Pe platouri, un remake după 
«Regina Cristina». Rolul care 
i-a adus un mare succes divinei 
Garbo, va fi interpretat tot de o 
suedeză, Liv Ullman. Partener: 
Peter Finch. eee Annie Girar- 
dot va fi partenera lui Gian 
Maria Volonté în coproducția 
franco-italiană «Misiune în Ita- 
lia fascistă», în regia lui Fran- 
cesco Maselli. 


Rubrica «Cinerama 


redactată de 
N.C. MUNTEANU 


Bibliorama et 
D. |. Suchianu: „Cinematograful, acest necunoscut“ 


TOGRAFUL 


îi FGUNOSI 


54 


Remarcabilă această ultimă carte a lui 
D.I. Suchianu. Remarcabilă prin inteli- 
genţa, prin subtilitatea, prin spiritul cri- 
tic pe care-l dovedeşte. Remarcabilă și 
prin umorul său deosebit, prin ironia fină, 
prin detașarea față de obiectul analizei. 
Să recunoaştem că este meritul editurii 
«Dacia» din Cluj în descoperirea și ti- 
părirea in bune condițiuni grafice a a- 
cestui volum. 

Cartea «Cinematograful, acest necu- 
noscut» continuă o preocupare mai veche 
a lui D.I. Suchianu pentru rolul și funcțiile 
cuvintului în film. Cele 38 de funcţii pe 


care le găsește criticul cuvintului în film. 


sint foarte variate, toarte diverse. D.I. 
Suchianu vorbeşte chiar de o «lingvistică 
dramatică», amendind afirmaţia cu no- 
tația că ea ar putea fi inedită. Ar fi greu 
de transpus într-o analiză critică cele 38 
de funcţii ale cuvintului în cinematograf. 
Ne mulțumim doar să cităm dintre aces- 
tea pe cele care ni s-au părut mai impor- 


4 


tante. Este astfel un cuvint purtător al 
ideii filmului şi un cuvint purtător al fi- 
nalului; un cuvint caracterizant pentru 
personaj şi altul caracterizant pentru am- 
bianță; un cuvint sec şi altul pitoresc; 
un cuvint rostit «alb» și altul rostit «co- 
lorat»; un cuvint spus cu o jumătate de 
gură și altul rostit cu gura plină; un cu- 
vint de o finalitate gravă și altul de con- 
versație curentă, ș.a.m.d. 

«Cind zic că filmul folosește cuvinte, 
nu mă gindesc nici la textul scenariului, 
nici la inserturile tipărite, nici la titlul 
povestirii (care se compun, fireşte, tot 


-din cuvinte); mă gindesc la miile de cu- 


vinte pe care la un film bun (greşit nu- 
mit «mut»), le ghiceşte spectatorul. În- 
cetul cu încetul, grație unor silinţe artis- 
tice remarcabile, creatorii cinematografici 
ajunseseră la un meşteșug cu totul nou: 
acela de a ne face pe noi, spectatorii, să 
pronunțăm în gind toate cuvintele spuse 
de eroi unul altuia, plus acelea pe care 


fiecare din ei le spuneau in petto, plus 
acelea pe care noi, spectatorii, le spu- 
neam în sinea noastră drept judecăți şi 
comentarii la vorbele presupuse ale per- 
sonajelor» — iată un citat caracterizant 
din cartea lui D.I. Suchianu dedicată cu- 
vintelor în film. Autorul se opune astfel 
sterilelor (după părerea sa) discuţii des- 
pre «limbajul cinematografic», despre «ci- 
nematogratul artă pură» etc. D.I. Suchianu 
argumentează cu exemple concludente 
că din limbajul cinematografic al unui 
film face parte și cuvintul, chiar dacă fil- 
mul este în primul rînd imagine. 

Bogată în exemple, scrisă cu multă spon- 
taneitate, avind o ilustrație adecvată tex- 
tului, cartea lui D.I. Suchianu se citește 
cu multă plăcere, atit de spectatorul avi- 
zat cit și de incepătorul în cunoașterea 
celei de-a șaptea arte. 


AL RACOVICEANU